John Grisham — Ultimul jurat

PARTEA | 


După zeci de ani de gestionare greşită şi neglijare 
constantă, The Ford County Times a dat faliment în 1970. 
Proprietarul ziarului, domnişoara Emma Caudle, avea 
nouăzeci şi trei de ani şi era ţintuită la pat într-un azil din 
Tupelo. Editorul, fiul ei, Wilson Caudle, în vârstă de peste 
şaptezeci de ani, avea o plăcuţă introdusă în cap, amintire 
a unei răni din Primul Război Mondial. Situată în vârful 
frunţii înalte şi bombate, placa era acoperită de un cerc 
perfect de grefă de piele înnegrită, fapt care îi atrăsese lui 
Wilson porecla Spot! pe care o îndurase întreaga lui viaţă 
ca adult. Spot a făcut asta. Spot a făcut aia. Spot, aici. Spot, 
acolo. 

Cât fusese mai tânăr, Wilson relatase despre întruniri 
orăşeneşti, meciuri de fotbal, alegeri, procese, întruniri 
religioase, tot soiul de activităţi din Ford County. Era un 
reporter bun, perseverent şi intuitiv. Evident, rana de la cap 
nu-i afectase capacitatea de a scrie. Numai că, după cel de 
Al Doilea Război Mondial, placa îşi schimbase poziţia, şi 
domnul Caudle renunţase să mai scrie altceva în afară de 
necrologuri. lubea necrologurile. Le dedica ore întregi. 
Umplea paragrafe întregi de proză pasională în care detalia 
chiar şi viaţa celor mai modeşti locuitori ai ținutului. lar 
moartea unui cetăţean de vază sau foarte bogat constituia 
un articol de prima pagină, evident semnat de acelaşi domn 
Caudle. Nu rata niciodată vreun priveghi sau vreo 
înmormântare şi nu scria niciodată ceva rău despre cineva. 
Cu toţii erau glorificaţi după trecerea în neființă. Ford 
County devenise un loc minunat în care să mori. lar Spot 
era un om extrem de popular, chiar dacă era ţicnit de-a 


1 „Pata” (n. Red.). 


binelea. 

Singura criză reală din cariera lui jurnalistică a intervenit 
în 1967, în vremea când mişcarea pentru drepturi civile 
ajunsese în sfârşit şi în Ford County. Ziarul nu dăduse 
niciodată dovadă de toleranţă rasială. In paginile lui nu 
apăreau chipuri de negri, cu excepţia criminalilor cunoscuţi 
şi a celor bănuiţi. Nici un fel de anunţ de căsătorie între 
negri. Nici un fel de studenţi merituoşi de culoare sau 
echipe de base-ball cu negri. In 1967 însă, domnul Caudle a 
făcut o descoperire senzaţională. S-a trezit într-o dimineaţă 
cu gândul că în Ford County mor şi oameni de culoare, iar 
despre moartea lor nu scria nimeni. Pe domnul Caudle îl 
aştepta un univers nou şi rodnic de necrologuri, astfel încât 
a hotărât să pornească pe valurile unui ocean periculos şi 
necunoscut. Într-o miercuri, pe 8 martie 1967, Times a 
devenit primul săptămânal din Mississippi condus de albi 
care a publicat necrologul unui negru. 

Săptămâna următoare au apărut trei necrologuri despre 
negri, iar oamenii au început să vorbească. După aproape o 
lună, publicaţia era deja boicotată prin anulări de 
abonamente şi neplata anunţurilor publicitare contractate. 
Domnul Caudle ştia ce se întâmpla, dar era prea 
impresionat de noul său statut ca să se mai îngrijească de 
chestiuni triviale precum vânzările şi profitul. La şase 
săptămâni după acel prim necrolog istoric, el şi-a anunţat 
noua politică pe prima pagină şi cu caractere de-o 
şchioapă. A explicat publicului că va tipări orice va avea el 
chef, iar dacă albilor nu le convenea, atunci nici el nu le va 
mai scrie necrologurile. 

O moarte respectabilă reprezintă o parte importanta a 
vieţii din Mississippi, atât pentru albi, cât şi pentru negri, iar 
gândul de a pleca pe lumea cealaltă fără a beneficia de 
strălucirea comentariului de adio al lui Spot însemna prea 
mult pentru majoritatea albilor. Totodată, întreaga lume 
ştia că era suficient de ţicnit ca să-şi ducă ameninţarea 


până la capăt. 

Următoarea ediţie a ziarului a fost plină de necrologuri, 
atât ale albilor, cât şi ale negrilor, toate aranjate frumos în 
ordine alfabetică şi fără separare pe rase. Ziarul s-a vândut 
ca pâinea caldă. A fost începutul unei scurte perioade de 
prosperitate. 

Falimentul a venit fără să fi fost provocat neapărat de 
cineva. Capul listei de creditori a fost un furnizor de 
materiale tipografice din Memphis, căruia ziarul îi datora 
60.000 de dolari. Alţi creditori nu fuseseră plătiţi de şase 
luni. lar capacul a fost pus de respectabila Security Bank, 
care cerea returnarea unui împrumut. 

Eu eram proaspăt angajat, dar auzisem zvonurile. 
Stăteam la un birou în camera din faţă a sediului publicaţiei 
şi citeam o revistă, când o piticanie încălţată cu o pereche 
de pantofi cu vârf ascuţit s-a afişat în uşa de la intrare şi a 
întrebat de Wilson Caudle. 

— E la morgă, am răspuns eu. 

Era o piticanie obraznică. li vedeam arma lipită de şold 
sub bluza boţită de marinar, o armă purtată de aşa manieră 
ca toată lumea să o vadă. Probabil că tipul avea permis, 
deşi în 1970, în Ford County, nu prea era nevoie de aşa 
ceva. De fapt, permisele erau chiar privite chiorâş. 

— Am mandat să-i înmânez actele astea, zise el, 
fluturând un plic. 

N-aveam de gând să-i sar în ajutor, dar e foarte greu să 
fii nepoliticos cu un pitic. Chiar dacă acesta are o armă. 

— E la morgă, am repetat eu. 

— Atunci le las la dumneavoastră, a declarat el. 

Deşi mă învârteam pe acolo de mai puţin de două luni şi 
chiar dacă urmasem colegiul în Nord, învăţasem temeinic 
câteva lucruri. Ştiam că documentele cu veşti bune nu le 
erau livrate oamenilor prin mandatar. Erau trimise prin 
poştă, prin servicii de transport sau livrate personal, dar 
niciodată prin mandatar. Actele însemnau necazuri, şi eu 


nu aveam chef de aşa ceva. 

— Eu nu iau acele acte, i-am zis, uitându-mă în jos. 

Legile naturii le cer piticaniilor să fie oameni docili şi 
neagresivi, iar micuțul meu amic nu făcea excepţie de la 
regulă. Arma era doar de formă. Omul a aruncat o privire 
prin încăpere, cu un rânjet pe chip, dar ştia că nu avea pe 
unde să scoată cămaşa. Cu un gest plin de dramatism, a 
îndesat plicul înapoi în buzunar şi a cerut să afle: 

— Unde e morga? 

l-am arătat pe unde să o ia, şi omul a plecat. O oră mai 
târziu, Spot s-a ivit, împiedicându-se, în uşă, fluturând 
hârtiile şi lătrând isteric: 

— S-a terminat! S-a terminat! 

Continua să se plângă, în vreme ce i-am luat din mână 
petiția pentru intrare în faliment involuntar. Margaret 
Wright, secretara lui, şi Hardy, zeţarul, au venit repede din 
spate şi au încercat să îl consoleze. Spot s-a aşezat pe un 
scaun, şi-a luat faţa în mâini, şi-a pus coatele pe genunchi 
şi a început să ofteze amarnic. Eu m-am apucat să citesc 
petiția cu glas tare, spre ştiinţa tuturor. 

Documentul spunea că domnul Caudle trebuia să 
compară în termen de o săptămână în faţa unui judecător 
din Oxford pentru a se întâlni cu creditorii. Acolo urma să se 
ia decizia dacă ziarul îşi putea continua activitatea, în 
vreme ce o persoană mandatată de tribunal avea să 
lămurească situaţia. Vedeam clar că Margaret şi Hardy erau 
mai preocupaţi de slujba lor decât de domnul Caudle şi de 
căderea lui nervoasă, dar au stat alături de el şi l-au bătut 
încurajator pe umeri. 

După ce s-a oprit din plâns, Spot s-a ridicat brusc, şi-a 
muşcat buza şi a anunţat: 

— Trebuie să îi spun mamei. 

Noi trei ne-am uitat unii la alţii. Domnişoara Emma 
Caudle renunţase de ani de zile la aceasta viaţă, dar inima 
continua să-i bată îndeajuns cât să-i amâne 


înmormântarea. Habar nu avea şi nici nu-i mai păsa cu ce o 
îndopau ca să nu moară; cu atât mai puţin îi mai păsa de 
Ford County şi de ziar. Era oarbă, surdă şi cântărea mai 
puţin de patruzeci de kilograme, iar Spot avea de gând să 
discute cu ea despre faliment. In acel moment mi-am dat 
seama că nici el nu mai trăia în aceeaşi lume cu noi. 

A început din nou să se smiorcăie şi a plecat. Şase luni 
mai târziu aveam să-i scriu necrologul. 

Pentru că urmasem colegiul şi pentru că tineam hârtiile 
în mână, Hardy şi Margaret se uitau plini de speranţă la 
mine, aşteptând un sfat. Eu eram ziarist, nu avocat, dar le- 
am spus că voi duce actele la avocatul familiei Caudle. 
Trebuia să urmăm sfatul acestuia. Cei doi au schiţat un 
zâmbet şi s-au întors la muncă. 

La prânz am cumpărat o cutie de şase cutii de bere de la 
Quincy's One Stop din Lowtown, zona negrilor din Clanton, 
şi am pornit la drum în Spitfire-ul meu. Februarie se apropia 
de sfârşit, iar afară era neobişnuit de cald, aşa că am 
apăsat pedala de acceleraţie până la fund şi m-am 
îndreptat spre lac, întrebându-mă, pentru a nu ştiu câta 
oară, ce naiba căutam eu în Ford County, Mississippi. 

Am crescut în Memphis şi am studiat cinci ani jurnalismul 
la Syracuse, înainte ca bunica mea să se sature să-mi mai 
plătească educaţia, care se tot lungea. Nu străluceam prin 
notele obţinute şi mai aveam un an până la licenţă. Poate 
un an şi jumătate. Beebee, adică bunica mea, se scălda în 
bani, ura să-i cheltuie, iar după cinci ani şi-a zis că şansa 
mea de a ajunge cineva a fost îndeajuns finanțată. Am fost 
extrem de dezamăgit când m-a tăiat de la porţie, dar nu m- 
am plâns, mai ales ei. Eram unicul nepot, şi proprietăţile ei 
mă aşteptau ca nişte trufandale. 

Am studiat jurnalismul mai mult ca o obligaţie. În primele 
zile la Syracuse visam să ajung reporter de investigaţie la 
New York Times sau la Washington Post. Voiam să salvez 
omenirea dând la iveală acte de corupţie, abuzuri asupra 


mediului înconjurător, cheltuieli guvernamentale 
nejustificate şi nedreptăţi suferite de cei neputincioşi şi 
oprimaţi. Mă aşteptau premiile Pulitzer. După un an şi ceva 
de vise deşarte, am văzut un film cu un corespondent de 
presă străin care hălăduia prin lume în căutare de războaie, 
seducea femei frumoase şi, printre picături, îşi mai găsea 
timp să scrie şi articole câştigătoare de premii. Tipul vorbea 
opt limbi şi avea barbă, purta bocanci militari şi o pereche 
de pantaloni kaki apretaţi, de armată, care nu făceau 
niciodată dungi. Am decis că ăla e genul meu de ziarist. Mi- 
am lăsat barbă, mi-am cumpărat bocanci şi pantaloni kaki, 
am încercat să învăţ germana şi mi-am încercat norocul cu 
cele mai drăguţe fete. Treptat, în vreme ce notele de la 
cursuri mă aruncau tot mai nemiloase către coada clasei, 
am devenit tot mai atras de ideea de a lucra pentru un ziar 
mic de provincie. Nu pot explica o asemenea atracţie, cu 
excepţia faptului că în aceea perioadă l-am cunoscut şi m- 
am împrietenit cu Nick Diener. Nick provenea din zona 
rurală a Indianei, şi familia lui deţinea de zeci de ani un ziar 
de provincie relativ prosper. Conducea o Alfa Romeo micuță 
şi cochetă şi avea întotdeauna o mulţime de bani la el. Am 
devenit prieteni foarte buni. 

Nick era un student eminent, care s-ar fi descurcat de 
minune în medicină, avocatură sau inginerie. Singurul lui ţel 
însă era să se întoarcă în Indiana şi să conducă afacerea 
familiei. Chestia asta m-a uimit mereu, până ce ne-am 
îmbătat amândoi într-o noapte şi el s-a apucat să-mi 
povestească despre sumele de bani pe care le scotea tatăl 
lui din mica publicaţie săptămânală cu un tiraj de doar şase 
mii de exemplare. Mi-a spus că era o mină de aur. Conţinea 
doar ştiri locale, anunţuri de nuntă, întruniri sociale, ştiri 
sportive, poze cu echipe de baschet, câteva reţete culinare, 
câteva anunţuri mortuare şi pagini întregi de reclame. 
Poate şi un pic de politică, dar fără chestiuni controversate. 

O maşină de făcut bani. Tatăl lui era milionar. Aşa cum 


spunea Nick, era un soi de jurnalism lejer, fără presiuni, din 
care banii ţâşneau ca dintr-o fântână. 

Povestea asta m-a pus pe gânduri. După cel de-al 
patrulea an de colegiu, care ar fi trebuit să fie şi ultimul, 
dar care, în realitate, nu părea să mă apropie de sfârşitul 
facultăţii, mi-am petrecut vara făcând practică la un mic 
săptămânal din Ozark Mountains, în Arkansas. Pentru 
munca prestată primeam doar câteva parale, dar Beebee 
era impresionată că mă angajasem undeva. Îi trimiteam 
prin poştă în fiecare săptămână ziarul, din care cel puţin 
jumătate era scris de mine. Proprietarul, în acelaşi timp 
editor şi publicist, era un minunat domn în vârstă, încântat 
să aibă la dispoziţie un reporter dornic să scrie. Era un om 
destul de bogat. 

După cinci ani de Syracuse, notele mele nu mai puteau fi 
îndreptate, şi puţul cu bani secase. M-am întors la 
Memphis, am vizitat-o pe Beebee, i-am mulţumit pentru 
efortul financiar depus şi i-am mărturisit că o iubesc. Ea m- 
a sfătuit să-mi găsesc o slujbă. 

In acea vreme, sora lui Wilson Caudle locuia în Memphis. 
Prin forţa împrejurărilor, cucoana s-a întâlnit cu Beebee la 
una din petrecerile amatorilor de ceai fierbinte. După 
câteva discuţii telefonice, m-am trezit făcut pachet şi 
expediat în Clanton, Mississippi, unde Spot mă aştepta 
nerăbdător. După ce m-a plimbat o oră ca să îmi arate 
împrejurimile, m-a lăsat să hălăduiesc prin Ford County. 

In următoarea ediţie a ziarului a publicat o mică ştire 
simpatică, însoţită de poza mea, în care îmi anunţa 
„practica” la Times. Ştirea a apărut pe prima pagină. În 
acele zile nu prea existau cine ştie ce poveşti senzaţionale. 

Anunţul conținea două erori care aveau să mă 
urmărească ani de zile. Prima şi cea mai puţin importanta 
era aceea că Syracuse se alăturase Ivy League?, cel puţin în 


2 Denumire generică pentru mai multe universităţi vechi şi respectabile de 
pe Coasta de Est a Statelor Unite, (n.tr.). 


conformitate cu Spot. El şi-a informat tot mai puţin 
numeroşii săi cititori că îmi făcusem educaţia Ivy League în 
Syracuse. Abia după o lună de zile cineva mi-a atras atenţia 
asupra erorii. Incepusem să cred că nimeni nu citeşte ziarul 
sau, mai rău, că aceia care îl citeau erau complet idioţi. 

Cea de-a doua eroare mi-a schimbat viaţa. Pe certificatul 
meu de naştere scria Joyner William Traynor. Până la vârsta 
de doisprezece ani mi-am bătut la cap părinţii să îmi spună 
de ce doi oameni presupus inteligenţi, ca ei, i-au pus 
numele Joyner unui nou-născut. In cele din urmă am aflat, 
din alte surse decât părinţii mei, care nu şi-au asumat 
această responsabilitate, că unul dintre ei a insistat asupra 
numelui Joyner datorită afiliaţiei cu o rudă mai îndepărtată 
despre care se presupunea că e putred de bogată. Nu mi- 
am întâlnit niciodată tizul. Din punctul meu de vedere, omul 
a murit falit, însă eu m-am ales cu Joyner pentru întreaga 
viaţă. Când m-am înscris la Syracuse eram J. William, un 
nume mai degrabă impozant pentru un tânăr de 
optsprezece ani. Însă Vietnamul, manifestaţiile şi toate 
tulburările sociale din acele vremuri m-au convins că J. 
William suna prea oficial, prea corporatist. Am devenit Will. 

Spot îmi spunea, la întâmplare, Will, William/Bill sau chiar 
Billy. Deoarece răspundeam la toate aceste apelative, nu 
ştiam niciodată ce avea să urmeze. In articolul din ziar, sub 
mutra mea zâmbăreaţă, fusese tipărit noul meu nume. 
Willie Traynor. Am încremenit când am văzut. Niciodată nu 
mi-a trecut prin cap că va exista odată cineva care să-mi 
spună Willie. Am făcut şcoala pregătitoare în Memphis, şi 
apoi colegiul la New York. Nu am întâlnit niciodată o 
persoană cu numele Willie. Nu eram amicul de o viaţă al 
tuturor. Eram un rebel cu păr lung, care conducea o maşină 
Triumph Spitfire. 

Ce aveam să le spun băieţilor din frăţia de la Syracuse? 
Ce aveam să îi spun lui Beebee? 


După ce m-am ascuns în apartamentul meu vreo două 
zile, mi-am adunat tot curajul de care eram capabil ca să îl 
înfrunt pe Spot şi să îi pretind să facă el ceva. Nu prea 
ştiam eu ce, dar el comisese greşeala, aşa că el era obligat 
să o repare. M-am repezit în birourile redacţiei şi am dat 
peste Davey Bigmouth Bass, redactorul sportiv al ziarului. 

— Hei, haios nume, m-a întâmpinat el. L-am urmat în 
biroul lui, ca să-i cer sfatul. 

— Nu mă cheamă Willie, am început eu. 

— Ba te cheamă de acum. 

— Pe mine mă cheamă Will. 

— Pe aici oamenilor o să le placă. Un şmecheraş deştept 
din Nord, cu păr lung şi o maşinuţă sport importată. Pe 
cinstea mea, tipii o să creadă că eşti grozav cu un nume ca 
Willie. Gândeşte-te la Joe Willie. 

— Cine e Joe Willie? 

— Joe Willie Namath. 

— Ah, acel Joe! 

— Mda, e un yankeu ca tine, din Pennsylvania sau aşa 
ceva, însă atunci când a ajuns în Alabama şi-a schimbat 
numele din Joseph William în Joe Willie. Fetele au început 
să-l vâneze peste tot. 

Am început să mă simt mai bine. În 1970, Joe Namath 
era, probabil, cel mai frumos atlet din ţară. Am plecat să 
mă plimb cu maşina, repetându-mi obsesiv în minte: 
„Willie, Willie”. În câteva săptămâni, numele a început să 
prindă. Toată lumea îmi spunea Willie şi păreau să se simtă 
mai confortabil în prezenţa mea, pentru că aveam un nume 
atât de pământean. 

Lui Beebee i-am explicat că era vorba doar de un 
pseudonim temporar. 


Times era un ziar foarte „subţire”. Mi-am dat imediat 
seama că publicaţia avea necazuri. Se tipăreau masiv 
necrologuri, dar nu prea existau ştiri şi reclame. Angajaţii 


erau nemulţumiţi, însă loiali şi tăcuţi. În 1970 existau puţine 
slujbe în Ford County. După o săptămână de muncă, chiar 
şi unui novice ca mine i-a fost clar că ziarul mergea în 
pierdere. Necrologurile sunt gratuite — reclamele, nu. Spot 
îşi petrecea cea mai mare parte a timpului închis în birou 
trăgând un pui de somn şi dând telefoane la morgă. Uneori 
îl sunau cei de acolo. Alteori treceau pe la sediu diverşi 
membri de familie, la câteva ore după ce vreun unchi îşi 
dăduse ultima suflare, şi îi înmânau câte un epitaf lung, 
scris de mână şi plin de înflorituri, pe care Spot îl înhăţa şi îl 
ducea cu delicateţe până la biroul lui, unde, în spatele uşii 
închise, îl rescria şi-l redacta până devenea perfect. 

Spot mi-a spus că întregul ţinut mă aştepta să relatez 
ştiri. Ziarul dispunea doar de un singur alt reporter pe teme 
generale, Baggy Suggs, un ţap bătrân care îşi petrecea 
orele pe lângă tribunal, adulmecând bârfe şi bând bourbon 
cu o mică gaşcă de avocaţi prea bătrâni şi prea alcoolici ca 
să îşi mai practice meseria. Aşa cum aveam să descopăr în 
curând, Baggy era prea leneş ca să-şi verifice sursele şi să 
scormonească după subiecte interesante. Ca atare, 
articolul lui de prima pagină nu era, de obicei, decât o 
relatare plicticoasă a vreunei dispute legate de un teren 
sau a vreunei molestări în familie. 

Margaret, secretara, era o minunată creştină care ţinea 
în frâu întreaga şandrama, deşi o ducea mintea suficient de 
mult ca să îl lase pe Spot să creadă că el era şeful. Femeia 
trecuse de cincizeci de ani şi lucra la ziar de douăzeci de 
ani. Era alfa şi omega instituţiei, iar Times se învârtea în 
jurul ei. Margaret vorbea încet, aproape sfios, şi din prima zi 
prezenţa mea o intimidase, pentru că eram din Memphis şi 
urmasem timp de cinci ani cursurile unei şcoli din Nord. Eu 
aveam grijă să nu mă laud cu apartenenţa mea la 
universităţile cu tradiţie, însă voiam, în acelaşi timp, ca 
aceşti ţărani din Mississippi să fie conştienţi de educaţia 
mea extraordinară. 


Ea şi cu mine am devenit amici de bârfă, iar după o 
săptămână mi-a confirmat ceea ce eu bănuiam deja — că 
domnul Caudle era, într-adevăr, nebun, şi că ziarul o ducea 
rău pe bune. Numai că, aşa cum susţinea Margaret, cei doi 
Caudle dispuneau de bani de familie! 

Aveau să treacă ani de zile până să înţeleg misterul. 

În Mississippi, banii de familie nu trebuie confundați cu 
averea. N-aveau nimic de-a face cu lichidităţile sau cu alte 
bunuri. Banii de familie însemnau un statut social, obţinut 
de un alb, cu o educaţie mai înaltă decât liceul, născut într- 
o casă mare cu veranda în faţă — probabil înconjurată de 
câmpuri de bumbac şi soia, deşi un astfel de amănunt nu 
era obligatoriu —, crescut parţial de o mult iubită doică 
neagră pe nume Bessie sau Pearl, parţial de bunici avuti, 
care odinioară fuseseră stăpânii strămoşilor lui Bessie sau 
Pearl, şi hrănit încă de la naştere cu discursuri despre 
comportamentul social al elitei privilegiaţilor. Suprafeţele 
de pământ şi fondurile băneşti erau cumva de ajutor, însă 
zona fluviului Mississippi era plină de indivizi cu sânge 
albastru faliţi, care moşteniseră statutul de „bani de 
familie”. Statutul nu putea fi câştigat. Trebuia primit la 
naştere. 

Avocatul familiei Caudle mi-a explicat, în câteva cuvinte 
concise, adevărata valoare a banilor de familie: 

— Sunt săraci lipiţi pământului, mi-a zis el, în vreme ce 
eu şedeam într-un fotoliu ponosit din piele şi îl priveam 
peste anticul şi imensul lui birou de mahon. 

Avocatul se numea Walter Sullivan, de la prestigioasa 
firmă de avocatura Sullivan & O'Hara — o firmă renumită în 
Ford County, căci avea şapte avocaţi. Omul studiase 
cererea de intrare în faliment şi începuse să bată câmpii 
despre familia Caudle, despre banii pe care îi avusese 
aceasta familie şi despre prostiile comise, în urma cărora 
un ziar altădată profitabil ajunsese la pământ. Reprezenta 
familia de treizeci de ani. În vremurile când Miss Emma 


conducea afacerea, Times avea cinci mii de abonaţi şi 
pagini pline de reclame. Femeia păstra un certificat de 
depozit în valoare de 500 000 de dolari la Security Bank, 
pentru a-l folosi în caz de nevoie. 

Apoi a murit soţul ei, iar ea s-a recăsătorit cu un alcoolic 
din partea locului, mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani. 
Când era treaz, omul abia dacă ştia să vorbească, dar se 
împăuna că el este un poet şi un eseist chinuit de soartă. 
Miss Emma îl iubea mult. L-a plantat în funcţia de coeditor, 
o poziţie pe care el o folosea ca să scrie lungi editoriale în 
care tuna şi fulgera împotriva a tot ce mişca în Ford County. 
A fost începutul sfârşitului. Spot îşi ura tatăl vitreg, 
sentimentul fiind reciproc, iar relaţia lor a ajuns la apogeu 
printr-una din cele mai năucitoare bătăi cu pumnii din 
istoria Clantonului. Bătaia a avut loc pe trotuarul din faţa 
redacţiei, în piaţa din centrul localităţii, în faţa unei mulţimi 
uluite. Localnicii credeau că, în acea zi, creierul lui Spot, şi- 
aşa fragil, avusese serios de suferit. La puţin timp după 
aceea, el a început să nu mai scrie nimic altceva în afara 
blestematelor de necrologuri. 

Tatăl vitreg a fugit cu banii soţiei sale, iar Miss Emma a 
suferit o cădere nervoasă şi s-a autoexilat de lume. 

— Pe vremuri a fost un ziar bun, mi-a spus domnul 
Sullivan. Dar uitaţi-vă la el acum. Mai puţin de o mie două 
sute de abonamente şi datorii cât casa. E în faliment! 

— Ce va decide tribunalul? am întrebat eu. 

— Va încerca să găsească un cumpărător. 

— Un cumpărător? 

— Da, cineva îl va cumpăra. Ţinutul trebuie să aibă un 
ziar. M-am gândit imediat la doi oameni — Nick Diener şi 
Beebee. Familia lui Nick se îmbogăţise din săptămânalul pe 
care îl conducea în ţinutul ei. Beebee era deja bogată şi 
avea un singur nepot mult iubit. Inima a început să îmi bată 
din pricina ocaziei ivite. 

Domnul Sullivan mă urmărea cu atenţie. Era clar că 


simţea ce îmi trecea prin minte. 

— Ar putea fi cumpărat pe mai nimic, a turnat el gaz pe 
foc. 

— Cât? am întrebat eu, cu încrederea unui reporter neofit 
de douăzeci şi trei de ani, a cărui bunică era la fel de moale 
precum săpunul din leşie. 

— Probabil cincizeci de mii. Douăzeci şi cinci pentru ziar 
şi douăzeci şi cinci capital de lucru. Cele mai multe datorii 
pot fi trecute la faliment, apoi renegociate cu creditorii. 

Domnul Sullivan s-a oprit şi s-a aplecat înainte, cu 
coatele pe birou şi cu sprâncenele lui cenuşii şi groase 
zvâcnind, ca şi cum creierul îi lucra continuu. 

— Ar putea fi o adevărată mină de aur, să ştiţi. 

Beebee nu investise niciodată într-o mină de aur, dar 
după trei zile de rugăminţi şi insistente am plecat din 
Memphis cu un cec de 50.000 de dolari. Cecul i l-am dat 
domnului Sullivan, care l-a pus într-un cont bancar şi a 
înaintat tribunalului o cerere de vânzare a ziarului. 
Judecătorul, o relicvă umană care ar fi stat perfect în pat 
alături de Miss Emma, a dat bovin din cap şi şi-a scrijelit 
numele pe un ordin judecătoresc care mă transforma în 
noul proprietar al lui The Ford County Times. 

In Ford County ai nevoie de cel puţin trei generaţii ca să 
fii acceptat drept membru al comunităţii. Indiferent de 
avere sau de familie, nimeni nu se poate muta în ţinut, 
beneficiind instantaneu şi de încredere. Orice nou-venit 
este înconjurat de un nor negru de suspiciuni. Eu nu 
făceam excepţie de la regulă. Oamenii din ţinut sunt 
excesiv de calzi, de cordiali şi de politicoşi, aproape de 
punctul în care devin iritanţi cu amabilităţile lor. Dau din 
cap şi vorbesc cu toată lumea pe străzile din centru. Te 
întreabă de sănătate, de vreme şi te invită la biserică. Se 
grăbesc să sară în ajutorul străinilor. 

Insă nu au cu adevărat încredere în tine decât dacă au 
avut încredere şi în bunicul tău. 


Un imens val de bârfe a zguduit comunitatea în clipa în 
care s-a împrăştiat vorba că eu, un tânăr venetic din 
Memphis, am cumpărat ziarul local pentru o sumă de 
cincizeci, o sută sau poate chiar două sute de mii de dolari. 
Margaret mă ţinea la curent cu ultimele bârfe. Deoarece 
eram burlac, exista posibilitatea să fiu homosexual. 
Deoarece urmasem cursuri la Syracuse, oriunde ar fi fost 
asta, atunci probabil că eram comunist. Sau, mai rău, 
liberal. Şi pentru că eram din Memphis, eram doar un 
sabotor care intenţiona să facă de râs Ford County. 

În acelaşi timp însă, aşa cum conveniseră tacit cu toţii, 
eu eram acum cel care controla necrologurile! Eram cineva! 

Noul Times a debutat pe data de 18 martie 1970, la doar 
trei săptămâni după ce curierul venise cu actele de 
faliment. Ziarul avea aproape trei centimetri grosime şi era 
încărcat cu poze, aşa cum Nici un săptămânal de provincie 
nu tipărise vreodată. Fotografii cu cercuri literare, cu echipe 
de baschet ale liceenilor, cu cercuri de studiu a Bibliei, cu 
echipe de softball, cu întâlniri civice. Zeci de poze. Am 
încercat să includ fiecare individ din ţinut. lar morţii erau 
lăudaţi ca niciodată înainte. Necrologurile erau stânjenitor 
de lungi. Sunt convins că Spot era mândru de asta, dar n- 
am primit nici o vorbuliţă de apreciere de la el. 

Ştirile erau uşoare şi aerisite. Nici un fel de editorial. 
Oamenilor le plăcea să citească despre crime, aşa că în 
colţul din stânga jos al primei pagini am lansat rubrica de ” 
„Infracţiuni". Din fericire, două camionete fuseseră furate 
cu o săptămână înainte, aşa că am relatat vestea ca şi cum 
fusese jefuită Trezoreria SUA. 

În centrul primei pagini trona o poză de grup a noii 
echipe a ziarului — Margaret, Hardy, Baggy Suggs, eu, 
fotograful nostru, Wiley Meek, Davey Bigmouth Bass şi 
Melanie Dogan, o elevă de liceu angajată cu jumătate de 
normă. Eram mândru de echipa mea. Lucrasem ca nebunii 
zece zile, iar prima ediţie a ziarului a fost un adevărat 


triumf. Am tipărit cinci mii de exemplare şi le-am vândut pe 
toate. Cea mai impresionată a fost Beebee, căreia i-am 
trimis o cutie întreagă cu ziare. 

Timp de o lună, Times a căpătat treptat o formă, pe 
măsură ce îmi dădeam seama mai bine ce aveam să fac din 
ziar. În zona de provincie a Mississippiului schimbările sunt 
dureroase, aşa că am decis să merg din aproape în 
aproape. Vechiul ziar intrase în faliment, dar se modificase 
extrem de puţin în cincizeci de ani. Am scris mai multe ştiri, 
am vândut mai multă reclamă, am inclus tot mai multe 
poze de grup din cele mai diverse domenii. Şi am lucrat din 
greu la necrologuri. 

Nu fusesem niciodată un suporter al orelor lungi de 
serviciu, dar, cum eram proprietar, am uitat de ceas. Eram 
prea tânăr şi prea ocupat ca să îmi fie frică. Aveam 
douăzeci şi trei de ani şi mă trezisem proprietarul unei 
publicaţii săptămânale datorită norocului, întâmplării şi unei 
bunici bogate. Daca aş fi ezitat, aş fi studiat situaţia şi aş fi 
căutat sfaturi de la bancheri şi contabili, probabil cineva mi- 
ar fi băgat minţile în cap. Insă atunci când ai douăzeci şi 
trei de ani nu te temi de nimic. Nu ai nimic, deci nu poţi 
pierde nimic. 

Mi-am imaginat că-mi va lua un an ca să scot ziarul cu 
profit. lar la început veniturile creşteau constant şi lent. 
Apoi a fost ucisă Rhoda Kassellaw. Cred că intră în natura 
afacerii să vinzi mai multe ziare după comiterea unei crime 
atroce, când oamenii vor detalii. Am vândut două mii patru 
sute de ziare în săptămâna dinaintea crimei, şi aproape 
patru mii o săptămână mai târziu. 

Nu era vorba de o crimă obişnuită. 


Ford County era un loc paşnic, plin de creştini sau de 
oameni care pretindeau că sunt creştini. Bătăile cu pumnii 
erau evenimente banale, dar care se petreceau din cauza 
claselor sociale inferioare, care se luau la harţă din pricina 


alcoolului. O dată pe lună vreun ţăran trăgea în vecinul lui 
sau în propria nevastă cu arma, iar în fiecare weekend 
exista măcar o înjunghiere în zonele populate de negri. 
Toate aceste episoade erau rareori urmate de decesele 
victimelor. 

Am deţinut ziarul timp de zece ani, între 1970 şi 1980, şi 
în perioada asta am relatat despre foarte puţine asasinate 
în Ford County. Niciunul nu a fost la fel de atroce ca în cazul 
Rhodei Kassellaw. Niciunul nu a fost la fel de îndelung 
premeditat. Au trecut treizeci de ani şi încă mă mai 
gândesc zilnic la acea crimă. 


2 


Rhoda Kassellaw trăia în comunitatea din Beech Hill, la 
douăsprezece mile nord de Clanton, într-o casă modestă de 
cărămidă cenuşie, lângă un drum de ţară îngust şi pietruit. 
Straturile de flori din faţa casei erau atent îngrijite în fiecare 
zi, iar pajiştea lungă şi lată cu iarbă dintre ele şi drum era 
bine tunsă şi compactă. Aleea de acces către casă fusese 
amenajată din piatră albă de râu. Pe ambele laturi ale aleii 
zăceau împrăştiate mingi, jucării şi biciclete. Cei doi copii 
mici ai Rhodei stăteau permanent pe afară şi se jucau 
încontinuu, uneori oprindu-se ca să urmărească cu privirea 
câte o maşină care trecea pe drum. 

Era o căsuţă cochetă de ţară, la o aruncătură de băț de 
casa învecinată a domnului şi doamnei Deece. Tânărul care 
o cumpărase fusese omorât într-un accident de camion 
undeva, în Texas, astfel încât, la vârsta de douăzeci şi opt 
de ani, Rhoda devenise văduvă. Asigurarea lui de viaţă 
acoperise costul casei şi al maşinii. Ce mai rămăsese fusese 
investit pentru asigurarea unui modest venit lunar care îi 
permitea Rhodei să stea acasă şi să aibă grijă de copii. 
Femeia petrecea ore întregi pe afară, îngrijind grădina cu 
legume, plivind buruienile şi ocupându-se de straturile de 
flori din faţa casei. 

Era o femeie retrasă. Doamnele în vârstă din Beech Hill o 


considerau o văduvă model, care stătea acasă, părând 
mereu tristă şi limitându-şi viaţa socială la câte un drum 
ocazional până la biserică. Cucoanele şopteau între ele că 
ar fi fost tare bine ca Rhoda să iasă mai des în lume. 

La scurt timp după moartea soţului ei, Rhoda s-a gândit 
să se întoarcă la familia ei în Missouri. Nici ea şi nici soţul ei 
nu erau originari din Ford County. Ajunseseră acolo datorită 
serviciului. Cum însă casa fusese plătită, copiii erau fericiţi, 
vecinii erau drăguţi, iar familia ei era mult prea curioasă să 
afle câţi bani încasase din asigurare, Rhoda a decis să 
rămână. Gândurile de plecare n-au părăsit-o complet, dar 
n-a trecut niciodată la fapte. 

Rhoda Kassellaw putea fi o femeie frumoasă când voia, 
fapt care nu se întâmpla prea des. Silueta ei armonioasă şi 
subţire era, de obicei, camuflată sub o rochie lălâie de 
bumbac sau o cămaşă largă şi groasă pe care o purta la 
grădinărit. Nu se machia mai deloc şi îşi ţinea părul cânepiu 
tras pe spate şi adunat într-un imens coc în vârful capului. 
Mâncarea şi-o pregătea mai ales din ce cultiva în grădină, 
ceea ce îi conferea pielii ei un uşor licăr de sănătate. O 
astfel de văduvă tânără ar fi atras în mod normal privirile şi 
interesul multora din ţinut, dar Rhoda prefera să rămână 
retrasă. 

După trei ani de doliu însă, Rhoda a început să se agite. 
Nu întinerea, şi anii treceau pe lângă ea. Era prea tânără şi 
prea drăguță ca să stea acasă sâmbătă de sâmbătă, cu o 
carte în braţe. Trebuia să mai existe şi altceva de făcut, 
chiar dacă Beech Hill era o zonă moartă din acest punct de 
vedere. 

Rhoda a angajat o tânără negresă din vecinătate ca să 
aibă grijă de copii şi s-a suit la volanul maşinii, mergând o 
oră până la graniţa cu statul Tennessee, unde auzise ea că 
se găseau nişte cluburi de dans şi nişte localuri 
respectabile. Poate că acolo n-o cunoştea nimeni. A început 
să se bucure de dans şi de flirt, fără ca asta să o determine 


să bea sau să întârzie acasă. Treptat, ieşirile ei de două sau 
de trei ori pe lună au intrat în rutină. 

În timp, autodisciplina impusă a devenit mai lejeră, 
dansurile tot mai dese, iar orele petrecute la distracţie, tot 
mai lungi. Rhoda începuse să fie remarcată şi bârfită în 
barurile şi cluburile de pe toată graniţa statului. 

Individul a urmărit-o spre casă de două ori înainte de a o 
ucide. Era în martie, şi un front atmosferic cald adusese cu 
el speranţa unei primăveri timpurii. Evenimentele s-au 
întâmplat într-o noapte întunecoasă, lipsită complet de 
lună. Bear, potaia familiei, l-a mirosit pentru prima dată 
când el s-a furişat în spatele unui copac din curte. Individul 
a redus câinele la tăcere pentru totdeauna exact în clipa în 
care Bear începuse să mârie şi să latre. 

Fiul Rhodei, Michael, avea cinci ani, iar fata ei, Teresa, 
doar trei. Amândoi purtau pijamale cu imprimeuri din 
desenele lui Disney, frumos călcate, şi o urmăreau cu 
privirea pe mama lor cum le citea povestea cu lona şi 
balena. După o vreme, Rhoda i-a învelit bine pe amândoi şi 
i-a sărutat de noapte bună. Când le stingea lumina din 
dormitor, asasinul ajunsese deja în casă. 

O oră mai târziu, Rhoda închidea televizorul, încuia uşile 
şi îl aştepta pe Bear, care întârzia să apară. Nici o surpriză 
aici, pentru că potaia obişnuia adesea să fugărească 
veveriţe şi iepuri până în pădure, şi de aceea întârzia acasă. 
Când se întâmpla asta, Bear se culca pe veranda şi o trezea 
cu urletele în zori. Rhoda se dezbrăcă de rochia uşoară de 
bumbac şi deschise uşa dulapului. El o aştepta acolo, în 
beznă. 

O înşfăcă pe la spate, îi acoperi gura cu o mână groasă şi 
năduşită şi îi spuse: 

— Am un cuţit. Te tai şi pe tine, şi pe copii. 

Cu cealaltă mână ridică o lamă strălucitoare şi i-o trecu 
Rhodei prin faţa ochilor. 

— M-ai înţeles? îi şuieră el pe la ureche. 


Femeia tremura şi apucă doar să dea din cap în semn că 
da. Nu vedea chipul atacatorului. Individul o aruncă pe 
podea, cu faţa în jos, şi îi duse mâinile la spate. Apucă o 
eşarfă maro de lână pe care i-o dăduse Rhodei o mătuşă 
bătrână şi i-o înfăşură strâns peste faţă. 

— Să nu scoţi nici un sunet, continuă el să şuiere la 
urechea ei. Altfel îţi tai copiii. 

După ce termină să o lege la ochi, o apucă de păr, o 
ridică în picioare şi o trase înspre pat. Îi înfipse vârful 
cuţitului în bărbie şi îi zise: 

— Să nu mi te împotriveşti. Cuţitul e chiar aici. După 
aceea îi smulse chiloţii şi începu să o violeze. 

Avea chef să-i vadă ochii, acei ochi minunaţi pe care îi 
zărise prin cluburi. Şi părul lung. li cumpărase de băut şi 
dansase de două ori cu ea, dar, când încercase să se 
apropie, ea îi pusese braţele în piept. 

— Mai încearcă acum aşa ceva, iubito, mormăi el, 
suficient de tare ca ea să îl audă. 

Işi făcuse curaj cu paharele de Jack Daniel's timp de trei 
ore, iar acum whiskyul îl amorţea. Se mişcă încet deasupra 
ei, fără a grăbi lucrurile şi bucurându-se de fiecare secundă. 
Gemea cu mormăiala satisfăcută a unui bărbat adevărat 
care lua şi primea ce voia. 

Mirosul de whisky amestecat cu cel al transpiraţiei lui îi 
făceau rău, dar Rhoda era prea înspăimântată ca să 
vomite. L-ar fi putut înfuria şi determina să folosească 
arma. Acceptând treptat oroarea care se petrecea, începu 
să gândească. Trebuia să tacă din gură. Copiii nu trebuiau 
sculaţi. Şi ce avea să facă el oare cu cuțitul după ce va 
termina? 

Străinul se mişca tot mai repede şi mormăia tot mai tare. 

— Taci din gură, iubito, sâsâia el încontinuu. O să 
folosesc cuțitul. 

Patul din fier forjat scârţia tot mai tare. „N-a fost folosit 
îndeajuns”, îşi spuse el. Scotea un zgomot prea puternic, 


dar lui nu-i păsa. 

Zdruncinăturile patului îl treziră pe Michael, care o trezi 
la rândul lui pe Teresa. Copiii se strecurară din încăperea 
lor şi se furişară de-a lungul coridorului întunecat, ca să 
vadă ce se întâmpla. Michael deschise uşa dormitorului 
maică-si, îl zări pe străin deasupra ei şi ţipă: 

— Mami! 

Preţ de o clipă, bărbatul se opri şi înălţă capul spre copii. 

Vocea băiatului o îngrozi pe Rhoda, care sări în sus şi îşi 
aruncă ambele mâini înspre violatorul ei, căutând să apuce 
din jur ce putea. ÎI lovi cu pumnul în ochiul stâng, o lovitură 
care îl şocă pe individ. Apoi îşi smulse cârpa de la ochi, 
dând în acelaşi timp din ambele picioare. El o plesni şi 
încercă să o ţintuiască la loc de pat. 

— Danny Padgitt! strigă ea, continuând să îl izbească cu 
palmele. 

El o izbi încă o dată cu putere. 

— Mami! ţipă Michael. 

— Fugiţi, copii! încercă Rhoda să strige, năucită de 
loviturile atacatorului. 

— Taci din gură! urlă Padgitt. 

— Fugiţi! strigă din nou Rhoda. 

Copiii se dădură înapoi, apoi o luară la goană pe hol, 
trecură prin bucătărie şi ţâşniră afară, la adăpost. 

În fracțiunea de secunda în care îşi auzi strigat numele, 
Padgitt îşi dădu seama că trebuia să o reducă pe femeie la 
tăcere. Luă cuțitul şi izbi de două ori cu el, apoi se dădu jos 
de pe pat şi îşi culese hainele aruncate pe jos. 


Domnul şi doamna Aaron Deece urmăreau emisiunile de 
noapte din Memphis, când îl auziră pe Michael strigând şi 
apropiindu-se. Domnul Deece îl întâmpină pe băiat la uşă. 
Pijamaua puştiului era îmbibată de sudoare şi de roua 
nopţii, iar dinţii îi clănţăneau în gură atât de tare, încât 
aproape că nu putea scoate nici o vorbă. 


— l-a făcut rău lui mami! spunea el ca o morişcă. l-a 
făcut rău lui mami! 

În întunericul dintre cele două case, domnul Deece o zări 
pe Teresa alergând după fratele ei. Fetiţa aproape că 
alerga pe loc, ca şi cum ar fi vrut să ajungă undeva fără a 
părăsi locul în care se afla. Când doamna Deece reuşi să 
ajungă la ea apucând pe lângă garajul familiei, Teresa îşi 
sugea degetul mare şi era incapabilă să scoată o vorbă. 

Domnul Deece se repezi în birou şi înşfăcă două 
carabine, una pentru el, cealaltă pentru nevastă-sa. Copiii 
fuseseră duşi între timp în bucătărie, amândoi şocaţi până 
la paralizie. 

— l-a făcut rău lui mami, continua Michael să zică. 
Doamna Deece îi luă în braţe şi le spuse că totul va fi în 
regulă. Se uită la carabina pe care soţul ei i-o lăsă pe masă. 

— Stati aici, rosti el, grăbindu-se să iasă. 

Nu avu mult de mers. Rhoda aproape că ajunsese la casa 
familiei Deece înainte de a se prăbuşi în iarbă. Era complet 
goală, iar sângele îi şiroia pe corp de la gât în jos. Domnul 
Deece o luă de jos şi o duse spre veranda din faţa casei, 
apoi strigă spre nevastă-sa să ia copiii şi să-i încuie într-un 
dormitor în spatele casei. Nu le putea permite să-şi vadă 
mama în halul acela în ultimele ei clipe de viaţă. 

În vreme ce o aşeza pe Rhoda pe balansoar, aceasta 
şopti: 

— Danny Padgitt. A fost Danny Padgitt. 

O acoperi cu o pătură, apoi sună la salvare. 

Danny Padgitt se ţinea pe mijlocul drumului şi îşi 
conducea camioneta cu peste o sută patruzeci de kilometri 
la oră. Era pe jumătate beat şi speriat de moarte, chiar 
dacă nu era dispus să recunoască asta. Avea să ajungă 
acasă în zece minute şi să reintre în siguranţa micului regat 
familial cunoscut sub numele de Insula Padgitt. 

Chipurile mucoşilor ălora mici distruseseră totul. Avea să 
se mai gândească la întreaga grozăvie a doua zi. Trase o 


duşcă lungă din cea de-a cincea sticlă de Jack Daniel's şi se 
simţi instantaneu mai bine. 

Un iepure sau un câine mic, sau vreun rozător sări în faţa 
camionetei. Zări animalul în ultima clipă şi reacţionă 
extrem de nefericit. Apăsă din instinct pedala frânei, doar 
câteva fracțiuni de secundă, pentru că lui Danny nu-i păsa 
ce lovea şi chiar se bucura să ucidă animale neatente pe 
şosele, însă o făcu prea puternic. Roţile din spate se 
blocară şi camioneta începu să alunece în zigzag. Înainte de 
a-şi da seama de asta, Danny se trezi într-o mare 
încurcătură. Trase de volan într-o parte, în partea proastă, 
şi camioneta lovi marginea drumului, după care începu să 
se rotească precum o bucată de fier alunecând pe gheaţă. 
Maşina căzu în şanţ, se răsturnă de două ori, apoi se zdrobi 
de un pâlc de pini. Dacă ar fi fost treaz, probabil că Danny 
ar fi murit, însă beţivii îşi au dumnezeul lor ca să-i 
ocrotească. 

Reuşi să iasă printr-un geam făcut fărâme şi se sprijini 
multă vreme de caroseria camionetei, numărându-şi 
tăieturile şi zgârieturile şi cântărindu-şi opţiunile pe care le 
avea la dispoziţie. Un picior îi paralizase brusc. Căţărându- 
se pe marginea drumului, îşi dădu seama că nu putea 
merge prea departe. Nici măcar nu avea nevoie să o facă. 

Luminile albastre şi roşii ajunseră lângă el înainte ca 
Danny să-şi dea seama ce se întâmplă. Şeriful ieşi din 
maşină şi inspectă zona cu o lanternă mare şi neagră. Alte 
lanterne se văzură imediat de-a lungul drumului. 

Şeriful văzu sângele, adulmecă mirosul de whisky şi 
scoase imediat cătuşele. 


3 


Râul Big Brown curge leneş spre sud din Tennessee şi 
merge drept, ca un canal de irigaţii săpat de mâna omului, 
pe o distanţă de treizeci de mile prin mijlocul ținutului 
Tyler, Mississippi. Cu două mile înainte de graniţa Ford 
County începe să facă bucle şi coruri, iar la ieşirea din Tyler 
County arată ca un şarpe speriat care se arcuieşte disperat 
şi nu are nici o ţintă precisă. Apa râului e greoaie, 
mocirloasă şi leneşă, puţin adâncă în cele mai multe locuri. 
Big Brown nu e recunoscut pentru frumuseţe. Pe malurile 
nenumăratelor curbe şi coruri se aştern nisipul, mâlul şi 
pietrişul. O sută de pâraie şi torente îl alimentează cu o 
rezervă inepuizabilă de apă lent curgătoare. 

Călătoria râului prin Ford County nu durează mult. Pe 
măsură ce înaintează, devine tot mai subţire, formând un 
cerc larg în jurul unei suprafeţe de două mii de acri în 
extremitatea nord-estică a ținutului, după care părăseşte 
zona şi se îndreaptă înapoi spre Tennessee. Cercul este 
aproape închis, aproape formând o insulă, însă în ultimul 
moment râul se depărtează de el însuşi şi lasă o fâşie 
îngustă de pământ între maluri. 

Cercul este cunoscut sub numele de Insula Padgitt, un 
teritoriu forestier lat şi dens, plin cu pini, stejari, ulmi. Şi 


brăzdat de o mulţime de mlaştini, golfuleţe şi iazuri, unele 
conectate între ele, altele complet izolate. Din imensa 
suprafaţă s-a defrişat extrem de puţin. Pe insulă nu se 
cultiva mai nimic, cu excepţia lemnului pentru cherestea şi 


a lanurilor de porumb — pentru fabricarea ilegală a 
whiskyului. Şi a marijuanei, dar asta este o cu totul altă 
poveste. 


Banda îngustă de pământ dintre malurile râului era 
străbătută de un drum cu sens dublu, pavat, întotdeauna 
supravegheat de un paznic. Drumul fusese construit demult 
de către autorităţi, însă puţini contribuabili îndrăzneau să-l 
folosească. 

Intreaga insulă intrase în proprietatea familiei Padgitt din 
vremea Reconstrucţiei?, când Rudolph Padgitt, un nordist în 
căutarea norocului, a ajuns un pic cam târziu după Războiul 
de Secesiune şi a găsit toate loturile de teren mai acătării 
ocupate. A căutat în zadar, n-a găsit nimic atrăgător şi s-a 
împiedicat cumva de acea insulă infestată de şerpi. Zona 
arăta promiţător pe hartă. A alcătuit o gaşcă de foşti sclavi 
proaspăt eliberaţi şi, dotat cu arme şi săbii, şi-a tăiat un 
drum de acces pe insulă. Nimeni altcineva nu îşi dorea acel 
teren. 

Rudolph s-a însurat cu o târfă din partea locului şi s-a 
apucat să taie lemne. Cum lemnul era la mare preţ după 
război, s-a îmbogăţit rapid. Târfa s-a dovedit extrem de 
fertilă, astfel că în curând insula răsuna de ţipetele unei 
mici hoarde de pitici Padgitt. Unul dintre foştii sclavi 
învățase arta distilării. Ca atare, Rudolph a devenit şi 
cultivator de porumb. Nu-şi consuma şi nici nu-şi vindea 
recoltele, ci le folosea pentru a produce ceea ce în curând 
avea să devină unul din cele mai bune whiskyuri din Sud. 


Rudolph a fabricat ilegal whisky timp de treizeci de ani, 

3 Reconstruction (engl.), perioada reconstrucției, a reintegrării statelor 
secesioniste în cadrul federaţiei dupa Războiul de Secesiune (1861-1865) (n. 
Red.). 


până ce a murit de ciroză în 1902. La acea dată insula era 
locuită de un adevărat clan Padgitt, oameni foarte eficienţi 
în tăierea lemnului şi în producerea ilegală de băuturi. 
Peste o jumătate de duzină de distilerii fuseseră împrăştiate 
pe toată suprafaţa insulei, toate ascunse vederii şi bine 
protejate şi toate dotate cu cele mai performante maşinării. 

Clanul Padgitt a devenit faimos pentru whiskyul produs, 
deşi faima era ultimul lucru pe care şi-l doreau oamenii 
aceia. Cu toţii erau secretoşi şi foarte buni familişti, ţinând 
cu dinţii la ceea ce era al lor şi înspăimântați de moarte că 
s-ar fi putut ca micul lor regat să fie invadat de alţi oameni, 
care să le fure din profiturile considerabile realizate. 
Spuneau că sunt tăietori de lemne şi, într-adevăr, 
cheresteaua produsă de ei era de bună calitate şi foarte 
căutată. Compania Padgitt Lumber era extrem de vizibilă 
pe drumul principal de acces, lângă râu. Pretindeau că sunt 
oameni cu frica legii, buni plătitori de taxe şi că îşi duceau 
copiii la şcoli publice. 

In perioada anilor 1920 şi 1930, o dată cu prohibiţia 
alcoolului care însetase națiunea, whiskyul Padgitt ajunsese 
o marfă extrem de căutată. Băutura era transportată în 
butoaie de stejar chiar de pe malurile râului şi dusă hăt- 
departe în Nord, până la Chicago. Preşedintele, directorul 
de producţie şi de marketing al întregii afaceri era un vechi 
bătăuş cu pumni de fier pe nume Clovis Padgitt, fiul cel mai 
mare al lui Rudolph şi al târfei. Clovis fusese învăţat de la o 
vârstă fragedă că profiturile cele mai bune erau acelea 
pentru care nu se plăteau nici un fel de taxe. Aceasta a fost 
lecţia numărul unu. Lecţia numărul doi s-a referit la 
efectuarea de tranzacţii doar pe baza banilor gheaţă. Ca 
atare, Clovis şi-a făcut bine temele şi, în curând, în întregul 
ţinut a început să circule zvonul despre averea clanului 
Padgitt, care ar fi avut mai mulţi bani decât trezoreria 
statului Mississippi. 

In 1938, trei agenţi ai Fiscului s-au furişat peste râu într-o 


barcă închiriată, în căutarea sursei whiskyului Old Padgitt. 
Operaţiunea lor secretă a fost deconspirată încă de la 
început. Mai mult, cei trei şi-au ales miezul nopţii drept oră 
de traversare a râului. Mare greşeală! Corpurile lor au fost 
dezmembrate şi îngropate adânc în pământ. 

În 1943, un eveniment ciudat s-a petrecut în Ford County 
— un om cinstit a fost ales şerif. Numele lui era Koonce 
Lantrip. Omul nu era chiar atât de cinstit, dar un asemenea 
renume folosea mult într-o astfel de poziţie. Noul şerif a 
jurat să pună capăt corupţiei, să curețe administraţia 
ținutului de putregai şi să lichideze contrabanda şi 
producţia ilegală de mărfuri de pe întregul teritoriu, 
incluzând aici şi familia Padgitt. Individul a ţinut nişte 
discursuri frumoase şi a fost ales cu o majoritate de opt 
voturi. _ 

Susţinătorii lui s-au pus pe aşteptat. Intr-un târziu, la 
şase luni după instalarea în funcţie, şeriful şi-a alcătuit o 
echipă de ajutoare şi a traversat râul pe singurul pod 
disponibil — o veche structură de lemn construită de 
administraţie în 1915 la insistenţele lui Clovis. Clanul 
Padgitt îl folosea uneori primăvara, când apele râului se 
umflau de ploi. Nimeni altcineva nu avea voie să treacă pe 
el. 

Două dintre ajutoare au fost împuşcate în cap, iar 
cadavrul lui Lantrip n-a fost niciodată descoperit. Trei 
membri de culoare ai clanului au depus cadavrul spre 
veşnica odihnă pe fundul unei mlaştini, întreaga operaţiune 
fiind supravegheată de Buford, fiul cel mare al lui Clovis. 

Masacrul a ţinut prima pagină săptămâni de zile în 
întregul Mississippi, iar guvernatorul statului a ameninţat că 
trimite Garda Naţională. Numai că, în acea perioadă, cel de 
Al Doilea Război Mondial făcea ravagii, iar pregătirea 
debarcării în Europa începuse să capteze complet atenţia 
naţiunii. Oricum, din Garda Naţională nu prea mai rămăsese 
mare lucru, iar cei apți de luptă nu prea aveau chef să 


atace Insula Padgitt. Plajele din Normandia erau mult mai 
ispititoare. 

Trecuţi prin experimentul unui şerif cinstit, bunii locuitori 
ai ținutului s-au decis să aleagă un nou reprezentant al 
autorităţii din vechea gardă. Numele lui era Mackey Don 
Coley, iar tatăl lui fusese şerif în anii douăzeci, când Clovis 
conducea Insula Padgitt. Clovis şi bătrânul Coley fuseseră 
destul de apropiaţi. In plus, se ştia prea bine de aproape 
toată lumea că şeriful ajunsese un om bogat datorită 
faptului că permisese ca whiskyul Old Padgitt să fie 
transportat fără restricţii în afara ținutului. Când Mackey 
Don şi-a anunţat candidatura, Buford i-a trimis imediat un 
plic cu 50.000 de dolari bani gheaţă. Mackey Don a învins 
lejer. Adversarul lui pretindea că este cinstit. 

In Mississippi exista convingerea, nemărturisită public de 
nimeni, că un şerif trebuie să fie un pic corupt ca să asigure 
legea şi ordinea. Băutura, curvăsăria şi jocurile de noroc 
reprezentau doar nişte fapte de viaţă, iar un şerif bun 
trebuia să se priceapă la astfel de lucruri, ca să le ţină în 
frâu ca lumea şi să-i protejeze pe bunii creştini. Astfel de 
vicii nu puteau fi eliminate, aşa că şeriful trebuia să fie 
capabil să le coordoneze şi să pună ordine în şirul de 
păcate. Pentru coordonarea eforturilor, el trebuia plătit 
ceva mai bine de către furnizorii de astfel de plăceri 
păcătoase. El chiar se aştepta la aşa ceva. Mulţi dintre 
alegători se aşteptau la aşa ceva. Nici un om cinstit nu 
putea trăi dintr-un salariu mizer. Nici un om cinstit nu se 
putea plimba discret prin tenebrele lumii interlope. 

In cea mai mare parte a veacului care a urmat după 
Războiul Civil, clanul Padgitt a deţinut controlul asupra 
şerifilor din Ford County. li cumpăra pe faţă cu saci de bani 
gheaţă. Mackey Don Coley primea o sută de mii de dolari 
pe an — sau cel puţin aşa umbla zvonul —, iar în anii 
electorali căpăta orice ar fi avut nevoie. În plus, clanul era 
cât se poate de generos şi cu alţi politicieni. Oamenii erau 


cumpăraţi cu discreţie, şi clanul îşi menținea influenţa. Nici 
un Padgitt nu se amesteca în treburile comunităţii; clanul 
voia să fie lăsat în pace pe insula lui. 

După Al Doilea Război Mondial, cererea de băuturi 
spirtoase a intrat pe un făgaş de constant declin. Cum 
generaţiile Padgitt fuseseră şcolite de mici să opereze în 
afara legii, Buford şi restul familiei au început să-şi 
diversifice formele de comerţ ilicit practicat. Limitarea la 
vânzarea cherestelei era cât se poate de plicticoasă şi 
supusă presiunii prea multor factori de piaţă. 

Mai important, ea nu genera sumele de bani aşteptate de 
întregul clan. Ca atare, familia Padgitt s-a apucat de 
comerţul cu arme, a început să fure maşini şi să contrafacă 
bunuri şi s-a apucat şi de cumpărarea de case pe care apoi 
le incendia, cu scopul încasării asigurării. Timp de douăzeci 
de ani a operat un bordel cu mare căutare la graniţa 
ținutului, până când acesta a fost mistuit într-un incendiu 
misterios în 1966. 

Clanul Padgitt era format din oameni creativi şi energici, 
care imaginau în permanenţă tot felul de scheme şi 
adulmecau oportunităţile, întotdeauna căutând ceva sau pe 
cineva de jefuit. Au apărut chiar zvonuri, uneori persistente, 
legate de apartenenţa clanului la Dixie Mafia, o bandă de 
ţărani puşi pe hoţii care zburdau liberi în Sudul anilor 
şaizeci. Zvonurile nu au fost niciodată confirmate. De fapt, 
mulţi nu le-au dat crezare, pentru că membrii clanului 
Padgitt erau, pur şi simplu, prea secretoşi ca să împartă cu 
cineva afacerile lor. Cu toate astea, zvonurile au persistat 
ani de zile, iar familia Padgitt a devenit subiect permanent 
de bârfă în cafenelele şi barurile din jurul pieţei centrale din 
Clanton. Membrii ei nu erau niciodată consideraţi nişte eroi, 
dar intraseră cu siguranţă în legendă. 

În 1967, un tânăr membru al clanului a dispărut în 
Canada pentru a scăpa de rutina vieţii impuse de familie. In 
cele din urmă, a eşuat în California, unde a dat de gustul 


marijuanei şi şi-a dat seama că îi place. După câteva luni de 
vagabondaj, i s-a făcut dor de casă şi s-a furişat înapoi pe 
insulă. A adus cu el două kilograme de iarba, pe care a 
împărţit-o cu toţi verii lui. Aceştia şi-au dat seama că 
marijuana este o substanţă foarte plăcută. Omul le-a 
explicat că în restul Americii, şi cu precădere în California, 
marijuana se consuma în draci. Ca de obicei, Mississippi 
avea o întârziere de cel puţin cinci ani faţă de restul ţării. 

larba putea fi cultivată ieftin şi fără riscuri, apoi 
expediată către oraşele unde exista cerere. Tatăl tânărului, 
Gill Padgitt, nepotul lui Clovis, a întrezărit oportunitatea şi, 
curând, multe din vechile lanuri de porumb au fost 
„convertite” în canabis. O fâşie de teren lungă de şase sute 
de metri a fost defrişată complet pentru o pistă de 
aterizare, iar clanul Padgitt şi-a cumpărat un avion. În mai 
puţin de un an se efectuau curse zilnice către periferiile 
oraşelor Memphis şi Atlanta, unde clanul îşi înființase 
propriile reţele de distribuţie. Spre încântarea membrilor 
familiei şi cu ajutorul lor nemijlocit, marijuana a devenit, în 
sfârşit, populară în Sud. 

Vânzarea de băuturi se redusese considerabil. Bordelul 
dispăruse. Clanul şi-a făcut legături în Miami şi în Mexic, iar 
banii au început să sosească cu camioanele. Ani de zile, 
nimeni din Ford County n-a bănuit că membrii clanului 
Padgitt se ocupau cu traficul de droguri. Niciunul dintre ei 
nu a fost prins vreodată. Nici un Padgitt nu a fost vreodată 
condamnat pentru vreo infracţiune legată de droguri. 

De fapt, nici un Padgitt nu a fost arestat vreodată. O sută 
de ani de fabricare ilegală de băuturi, de furturi, de 
contrabandă cu arme, de pariuri ilegale, de prostituție, de 
mituire şi de omoruri, în cele din urmă chiar şi de trafic de 
droguri, şi nici măcar o singură arestare. Oamenii erau 
deştepţi, atenţi, meticuloşi şi răbdători în realizarea 
planurilor lor. 

Atunci s-a întâmplat ca Danny Padgitt, fiul cel mic al lui 


Gill, să fie arestat pentru violarea şi omorârea Rhodei 
Kassellaw. 


4 


A doua zi, domnul Deece mi-a povestit că, atunci când a 
fost sigur că Rhoda murise, a lăsat-o pe balansoarul de pe 
verandă. S-a dus în baie, unde s-a dezbrăcat, a făcut un duş 
şi a văzut cum sângele ei se prelinge în canalul de 
scurgere. S-a schimbat în hainele de lucru şi a aşteptat 
sosirea poliţiei şi a ambulanţei. A păzit casa femeii ţinând în 
braţe o carabină încărcată, nerăbdător să tragă în orice 
mişca. Însă nu se mişca nimic şi nu se auzea nici un 
zgomot. Undeva, la mare distanţă, se auzea o sirenă. 

Nevasta lui i-a ţinut pe copii închişi în dormitor şi s-a 
cuibărit alături de ei în pat, sub o pătură. Michael întreba 
mereu de mama lui şi de omul care o atacase. Teresa însă 
era prea traumatizată ca să scoată vreo vorbă. Fetiţa nu 
scotea decât un soi de geamăt slab, în vreme ce îşi sugea 
degetele şi tremura ca şi cum i-ar fi fost frig. 

Nu peste mult timp, Benning Road s-a trezit la viaţă din 
pricina luminilor roşii şi albastre ale maşinilor de 
intervenţie. Oamenii au fotografiat corpul Rhodei din toate 
poziţiile, apoi au luat cadavrul de acolo. O echipă de 


ajutoare de şerif, în frunte cu însuşi şeriful Coley, a pus un 
cordon în jurul casei victimei. Continuând să ţină carabina 
strâns în braţe, domnul Deece şi-a dat declaraţia unui 
anchetator, apoi şerifului. 

La puţin timp după ora două noaptea, un ajutor de şerif a 
venit cu vestea că autorităţile apelaseră la un doctor din 
oraş care sugerase să i se aducă cei doi copii la el pentru 
un control medical. Copiii au fost urcați într-o maşina de 
poliţie, cu Michael ţinându-se strâns de domnul Deece, iar 
Teresa zăcând în poala doamnei Deece. Ajunşi la spital, 
copiilor li s-a administrat un sedativ uşor şi au fost duşi 
împreună într-o rezervă semiprivată, unde asistentele 
medicale le-au adus prăjiturele şi lapte până ce copiii au 
reuşit să adoarmă. Ceva mai târziu în cursul zilei, o mătuşă 
a lor a venit din Missouri şi i-a luat la ea acasă. 


Telefonul meu a sunat cu câteva secunde înaintea 
miezului nopţii. Era Wiley Meek, fotograful ziarului. Auzise 
grozăvia pe frecvenţa poliţiei şi se învârtea deja în jurul 
închisorii oraşului, în speranţa de a-l prinde în cadru pe 
suspect. Cu o voce încărcată de emoție, mi-a spus că 
poliţiştii sunt pretutindeni în zonă şi m-a sfătuit să mă 
grăbesc să vin acolo. Am fi putut da marea lovitură. 

În acea vreme locuiam deasupra unui garaj vechi 
învecinat cu o reşedinţă victoriană, cunoscută sub numele 
Hocutt House, care continua să îşi arate măreţia chiar dacă 
nu mai era întreţinută de multă vreme. Casa era ocupată 
de membrii vârstnici ai familiei Hocutt, trei surori şi un 
frate, fiecare dintre ei fiind pe rând proprietarul modestei 
mele locuinţe. Proprietatea lor întinsă pe cinci acri se găsea 
la câteva case distanţă de piaţa din Clanton şi fusese 
construită cu un secol în urmă din banii familiei. Reşedinţa 
era plină de copaci, răzoare imense cu flori, vile groase de 
iederă şi animale de casă. lepuri, veveriţe, sconcşi, 
oposumi, ratoni, un milion de specii de păsări, o gamă 


întreagă, înfricoşătoare de şerpi negri şi verzi — toţi 
neveninoşi, după cum fusesem asigurat de nenumărate ori 
— şi zeci de pisici. Nici un câine însă. Familia Hocutt ura 
câinii. Fiecare pisică avea un nume, iar o clauză majoră a 
acordului verbal prin care reuşisem să închiriez o locuinţă 
acolo era să respect pisicile. 

Aşa şi procedam. Apartamentul meu de patru camere era 
spaţios şi curat. In plus, mă costa ridicola chirie de 50 de 
dolari pe lună. Dacă oamenii voiau să le respect pisicile 
contra unei asemenea chirii, eu n-aveam nimic împotrivă. 

Tatăl lor, Miles Hocutt, fusese zeci de ani un excentric 
doctor în Clanton. Mama lor murise la ultima naştere şi, 
conform legendei locale, doctorul Hocutt devenise foarte 
posesiv cu copiii după moartea ei. Ca să-i protejeze de 
influenţa nefastă a lumii, concepuse una dintre cele mai 
mari minciuni rostite vreodată în Ford County. Le explicase 
copiilor că nebunia avea rădăcini adânci în familie şi, ca 
atare, ei n-aveau voie să se căsătorească, tocmai ca să nu 
dea naştere vreunei linii de urmaşi idioţi. Copiii lui îl adorau, 
îl credeau şi probabil fuseseră marcați de la început de un 
oarecare dezechilibru psihic. Niciunul nu s-a căsătorit. Fiul, 
Max Hocutt, avea optzeci şi unu de ani când mi-a închiriat 
mie apartamentul. Gemenele, Wilma şi Gilma, aveau 
şaptezeci şi şapte, iar mezina, Melberta, avea şaptezeci şi 
trei şi era complet dusă cu pluta. 

Cred că Gilma a fost cea care m-a zărit coborând scara 
de lemn în seara aceea la miezul nopţii. Pe ultima treaptă, 
chiar în drumul meu, dormea o pisică, iar eu am păşit 
respectuos peste ea. In sinea mea aş fi vrut să-i trag un şut 
până în stradă. 

In garaj stăteau parcate două maşini. Una era Spitfire-ul 
meu, acoperit cu capota rabatabilă ca să ţină pisicile la 
distanţă, cealaltă era un Mercedes lung, negru şi 
strălucitor, care avea pictate în alb şi roşu pe portiere nişte 
cuțite de măcelar. Sub cuțite se vedeau nişte numere de 


telefon vopsite cu verde. Cineva îi spusese pe vremuri 
domnului Max Hocutt că putea amortiza complet costul 
unei maşini, oricare ar fi fost aceasta, dacă o folosea la 
muncă şi îşi picta un soi de logo pe portiere. Omul şi-a 
cumpărat un Mercedes nou şi a devenit ascuţitor de cuțite. 
Spunea tuturor că îşi ţine uneltele de lucru în portbagaj. 

Maşina era veche de zece ani şi parcursese mai puţin de 
opt mii de mile. Tatăl copiilor le predicase încontinuu şi 
despre păcatul comis de femeile care se urcau la volan, aşa 
ca domnul Max era şi şoferul casei. 

Mi-am condus Spitfire-ul pe aleea pietruită de acces şi i- 
am făcut cu mâna Gilmei, care se zgâia la mine din spatele 
draperiilor. Femeia şi-a tras capul de la fereastră şi s-a 
făcut nevăzută, închisoarea se găsea la distanţă de şase 
case. Reuşisem să dorm doar vreo jumătate de oră. 

Când am ajuns la destinaţie, lui Danny Padgitt i se luau 
amprentele. Biroul şerifului se găsea în partea din faţă a 
închisorii. Era plin cu ajutoare de şerif, cu rezervişti, cu 
pompieri voluntari şi cu oricine avea acces la o uniformă şi 
la frecvenţa de comunicaţii a poliţiei. Wiley Meek m-a 
întâmpinat pe trotuarul din faţa închisorii. 

— E Danny Padgitt! m-a pus el repede în temă, plin de 
emoție. M-am oprit o secundă şi am încercat să raţionez: 

— Cine? 

— Danny Padgitt, de pe insulă. 

Eram în Ford County de mai puţin de trei luni, dar încă nu 
cunoscusem un membru al clanului  Padgitt. Ca 
întotdeauna, membrii clanului nu se arătaseră în public. 
Insă auzisem diferite variante ale legendei despre ei, şi alte 
amănunte urmau să vină. A spune poveşti despre familia 
Padgitt era o formă de distracţie populară în Ford County. 

Wiley a continuat: 

— Am luat nişte instantanee grozave exact când era scos 
din maşină. Era plin de sânge. Bune poze! Fata a murit! 

— Care fată? 


— Cea pe care a omorât-o el. A şi violat-o, sau cel puţin 
aşa se zvoneşte. 

„Danny Padgitt”, am murmurat eu în barbă, începând să 
înţeleg senzaţionalul isprăvii. Deja întrezăream titlul din 
ziar, fără îndoială cu cele mai mari litere pe care Times le 
tipărise de multă vreme încoace. Bietul Spot dăduse bir cu 
fugiţii în faţa articolelor senzaţionale. Bietul Spot dăduse 
faliment. Eu aveam alte planuri. 

Ne-am croit drum înăuntru şi ne-am uitat după şeriful 
Coley. Îl întâlnisem de două ori în cursul micii mele aventuri 
de cumpărare a ziarului şi fusesem impresionat de politeţea 
şi de atitudinea lui plină de căldură. Îmi spunea „domnule” 
şi li se adresa tuturor cu „doamnă” şi „domnule”, 
întotdeauna cu un zâmbet pe chip. Era şerif încă de la 
masacrul din 1943, aşa că se apropia de şaptezeci de ani. 
Era un individ înalt şi corpolent, scoțând în faţă burta 
obligatorie pentru toţi şerifii din Sud. In aparenţă era un 
gentleman. De fiecare dată când mă întâlnisem cu el, mă 
întrebasem cum poate fi corupt un asemenea om drăguţ. 
Acum el ieşi dintr-o încăpere din spate, împreună cu un 
ajutor, iar eu, ca să nu ratez oportunitatea, m-am grăbit 
spre el: 

— Domnule şerif, am doar vreo două întrebări să vă pun, 
am zis eu, fără nici o intonaţie. 

În cameră nu se mai găsea nici un alt reporter. Băieţii 
şerifului — ajutoarele adevărate, colaboratorii, aspiranţii la 
poziţia de ajutor şi voluntarii cu uniforme făcute acasă — au 
tăcut instantaneu şi s-au uitat urât la mine. Pentru ei 
continuam să fiu băieţelul bogat care le furase controlul 
ziarului lor de sub nas. Eram un străin, fără nici un drept de 
a interveni într-un astfel de moment cu întrebări nelalocul 
lor. 

Şeriful Coley zâmbi ca de obicei, ca şi cum astfel de 
întâlniri se petreceau frecvent la miezul nopţii: 

— Da, sir, domnule Traynor. 


Avea un accent leneş şi tărăgănat, cu efect de calmant. 
Omul nu putea să spună nici o minciună, nu? 

— Ce ne puteţi spune despre crimă? 

Cu braţele încrucişate la piept, şeriful începu să dea 
lămuriri în păsăreasca poliţienească: 

— Femeie albă, vârsta treizeci şi unu, atacată în casa ei 
de pe Benning Road. Violată, înjunghiată, ucisă. Nu vă pot 
da numele până ce nu vorbim cu rudele ei. 

— Şi aţi arestat deja pe cineva? 

— Da, domnule, dar fără detalii deocamdată. Lăsaţi-ne 
câteva ore. Cercetăm. Asta-i tot, domnule Traynor. 

— Umblă zvonul că l-aţi arestat pe Danny Padgitt. 

— Pe mine nu mă interesează zvonurile, domnule 
Traynor. În profesia mea nu se lucrează cu zvonuri. Nici în a 
dumneavoastră, de altfel. 

Wiley şi cu mine am plecat de acolo la spital, am 
adulmecat locul vreo oră, n-am auzit nimic demn de a fi 
tipărit, apoi ne-am dus la scena crimei de pe Benning Road. 
Poliţiştii înconjuraseră locul şi câţiva vecini erau înghesuiți 
discret, dar ferm, dincolo de panglica galbenă întinsă de 
poliţie, lângă cutia poştală. Ne-am strecurat lângă ei, 
ascultând cu atenţie, dar fără să aflăm ceva de reală 
valoare. Oamenii păreau prea şocaţi ca să vorbească. După 
câteva minute de căscat gura la acea casă, ne-am luat 
tălpăşiţa. 

Wiley avea un nepot care lucra ca ajutor de şerif cu 
jumătate de normă. L-am găsit păzind casa familiei Deece, 
unde poliţiştii continuau să cerceteze veranda şi 
balansoarul în care Rhoda îşi dăduse ultima suflare. L-am 
tras pe nepot deoparte, în spatele unui şir de tufişuri de 
mirt, iar el ne-a povestit totul. Bineînţeles, totul neoficial, ca 
şi cum detaliile macabre ar fi putut fi ţinute cumva secrete 
în Ford County. 


În jurul pieţei din Clanton se găseau trei cafenele mici, 


două pentru albi, una pentru negri. Wiley mi-a propus să ne 
aşezăm la o masă şi să ascultăm conversațiile matinale. 

Eu nu iau micul dejun şi de obicei dorm la orele în care 
acesta este, în mod normal, servit. Nu mă deranjează să 
lucrez până la miezul nopţii, dar prefer să dorm până ce 
soarele a ajuns bine deasupra orizontului. Mi-am dat seama 
repede că unul dintre avantajele deţinerii unui mic 
săptămânal de provincie este acela că pot munci până 
târziu şi dormi până târziu. Articolele pot fi scrise oricând, 
câtă vreme se respectă termenele de predare. Nici Spot nu 
era recunoscut ca un om matinal, venind la lucru cu puţin 
înaintea amiezii, bineînţeles după ce dădea o raită pe la 
morgă. Imi plăcea stilul lui de viaţă. 

A doua zi după ce m-am mutat în apartamentul de 
deasupra garajului familiei Hocutt, Gilma mi-a bătut în uşă 
la ora nouă şi jumătate dimineaţa. Şi a continuat să bată cu 
putere. În cele din urmă, m-am târât prin mica mea 
bucătărie, în chiloţi, şi am văzut-o zgâindu-se printre 
jaluzele. M-a anunţat că tocmai voia să cheme poliţia. 
Ceilalţi membri ai familiei erau deja jos, învârtindu-se pe 
lângă garaj, uitându-se la maşina mea, convinşi că avusese 
loc o crimă. 

M-a întrebat ce făceam. l-am spus că dormeam binemersi 
până ce am auzit pe cineva bătând în blestemata aia de 
uşă. M-a întrebat de ce dorm la ora nouă şi jumătate într-o 
dimineaţă de miercuri. M-am frecat la ochi şi am încercat să 
găsesc un răspuns adecvat. Brusc, am devenit conştient că 
eram aproape gol, în prezenţa unei virgine în vârstă de 
şaptezeci şi şapte de ani. Ea continua să se uite la coapsele 
mele. E 

Mi-a explicat că ei se sculaseră de la ora cinci. In Clanton 
nimeni nu dormea până la nouă şi jumătate. Eram beat? 
Erau doar îngrijoraţi. Inchizând uşa, i-am spus că sunt treaz, 
chiar dacă încă adormit, i-am mulţumit pentru îngrijorarea 
exprimată, dar ora nouă dimineaţa mă găsea adesea în pat. 


Fusesem la Tea Shoppe de câteva ori pentru o cafea 
târzie de dimineaţă şi o dată pentru a lua prânzul. Ca 
proprietar al ziarului local, simţeam că e nevoie să umblu şi 
să fiu văzut la o oră rezonabilă. Eram dureros de conştient 
că aveam să scriu despre Ford County, despre oamenii, 
evenimentele şi locurile acelui ţinut mulţi ani de acum 
înainte. 

Wiley mi-a spus că localurile aveau să se umple de lume 
devreme în acea dimineaţă. 

— Întotdeauna se umplu după meciurile de fotbal şi după 
accidentele de maşină, zise el. 

— Ce se întâmplă în caz de crimă? am întrebat eu. 

— Nu s-a mai întâmplat aşa ceva de mult pe aici, 
răspunse el. 

Avea dreptate. Cafeneaua era deja plină când am intrat 
noi, puţin după ora şase. Wiley a salutat câteva persoane, a 
strâns câteva mâini întinse şi s-a porcăit cu vreo doi 
indivizi. Era originar din Ford County şi cunoştea pe toată 
lumea. Eu am dat din cap, am zâmbit şi am observat 
privirile ciudate. Aveam nevoie de ani de zile ca să schimb 
acele priviri. Oamenii erau prietenoşi, dar străinii îi 
îngrijorau. 

Am găsit două locuri la tejghea şi am cerut cafea. Nimic 
altceva. Ospătăriţa în mod clar nu aproba o asemenea 
comandă. Cu toate astea, s-a mai încălzit faţă de Wiley 
când acesta a schimbat comanda şi a cerut ouă jumări, 
şuncă de ţară, biscuiţi, crupe şi chiftele — o porţie de 
colesterol suficient de zdravănă ca să dea gata un catâr. 

Se vorbea doar despre viol şi crimă. Dacă starea vremii 
putea naşte dispute, imaginaţi-vă ce putea genera un 
asemenea omor cumplit. Clanul Padgitt conducea ţinutul de 
o sută de ani; sosise vremea ca toţi membrii clanului să fie 
trimişi la pârnaie. Insula trebuia înconjurată cu membrii 
Gărzii Naţionale dacă era nevoie. Mackey Don trebuia să 
plece; era în slujba clanului de prea multă vreme. Lasă o 


bandă de nelegiuiţi să zburde în libertate şi aceasta va 
crede imediat că este deasupra legii. Nu şi de această dată! 

Despre Rhoda nu prea se vorbea, pentru că nu se prea 
ştia nimic. Cineva aflase că femeia se ducea prin localurile 
de la graniţa statului. Altcineva zicea că ea se culca cu un 
avocat din partea locului. Nu i se ştia numele individului. 
Era doar un zvon. 

Zvonurile abundau în Tea Shoppe. Vreo doi gură-spartă 
se apucaseră să facă pe judecătorii, iar eu eram surprins să 
constat cât de înverşunaţi îşi susțineau propriile versiuni ale 
întâmplării. Păcat! Nu puteam tipări nimic din bârfele pe 
care le auzeam. 


5 


Oricum, am tipărit multe informaţii. Titlul principal 
anunţa că Rhoda Kassellaw fusese violată şi ucisă şi că 
Danny Padgitt fusese arestat ca prezumtiv făptaş. Titlul 
putea fi citit de la douăzeci de metri distanţă pe orice 
trotuar din jurul pieţei tribunalului. 

Sub titlu se găseau două poze: una cu Rhoda în ultimii 
ani de liceu şi una cu Padgitt în vreme ce era condus spre 
închisoare cu cătuşe la mâini. Wiley îl prinsese taman la fix. 
Era un instantaneu perfect, cu Padgitt uitându-se chiorâş la 
aparatul de fotografiat. Pe frunte îi şiroia sângele propriu, în 
urma accidentului de maşină, iar pe cămaşă se vedea clar 
sângele victimei atacului. Omul părea rău, îndărătnic, 
insolent, beat şi vinovat. Ştiam că acea poză avea să 


creeze senzaţie. Wiley zisese că poate ar fi fost mai bine să 
evităm publicarea ei, dar eu aveam douăzeci şi trei de ani 
şi eram prea tânăr ca să simt vreo constrângere. Voiam ca 
cititorii mei să vadă şi să cunoască adevărul în întreaga lui 
hidoşenie. Voiam să vând ziare. 

Fotografia Rhodei o obţinusem de la o soră a ei din 
Missouri. Prima dată când o sunasem aproape că nu-mi 
vorbise şi se grăbise să îmi trântească receptorul în nas. A 
doua oară ezitase puţin, afirmase că un doctor avea grijă 
de copiii victimei, că înmormântarea urma să aibă loc marţi 
după-amiază într-un orăşel de lângă Springfield şi că, din 
punctul de vedere al familiei cel puţin, întregul stat 
Mississippi se putea duce dracului. 

I-am explicat că o înţeleg perfect, că eu însumi eram din 
Syracuse şi că mă număram printre oamenii de bine. In 
cele din urmă, a fost de acord să îmi trimită o poză. 

Folosindu-mă, chipurile, de surse anonime, am descris în 
amănunţime ce se întâmplase în noaptea de sâmbătă pe 
Benning Road. Când eram sigur de un fapt anume, îl 
descriam ca atare. Acolo unde nu eram atât de sigur, mă 
jucam cu cuvintele şi cu insinuările astfel încât să induc 
cititorului imaginea a ceea ce bănuiam eu că se petrecuse. 
Baggy Suggs s-a abținut de la băutură suficient de mult ca 
să recitească şi să redacteze articolele. Efortul lui a fost, 
probabil, cel care a împiedicat trimiterea noastră în 
judecată pentru calomnie sau chiar împuşcarea noastră. 

Pe pagina trei am tipărit o schiţă a scenei crimei şi o 
fotografie mare cu casa Rhodei, făcută a doua zi după 
omor, unde se vedeau maşinile poliţiei şi panglicile galbene 
de delimitare a scenei crimei. Fotografia includea bicicletele 
şi jucăriile copiilor Rhodei, împrăştiate prin curtea din faţă. 
Din mai multe puncte de vedere, acea fotografie era mai 
îngrozitoare decât cea a cadavrului, poză pe care am 
încercat s-o obţin, dar n-am reuşit. Fotografia afirma sec că 
acei copii locuiau acolo şi fuseseră implicaţi într-o crimă 


atât de atroce, încât mulţi locuitori ai ținutului nu credeau 
că se petrecuse cu adevărat. 

Cât de multe văzuseră acei copii? Aceasta era întrebarea 
arzătoare. 

Nu mi-am permis să răspund la ea în paginile ziarului, dar 
m-am apropiat cât am putut de mult de un răspuns. Am 
descris casa şi interiorul ei. Folosind o sursă anonimă, am 
estimat că paturile copiilor se găseau la circa zece metri de 
patul mamei lor. Copiii fugiseră din casă înaintea Rhodei, 
intraseră în stare de şoc până să ajungă la casa vecinului, 
fuseseră văzuţi de un doctor din Clanton şi erau acum 
supuşi unei terapii undeva, în Missouri. Văzuseră amândoi 
prea multe. 

Aveau să depună mărturie la un eventual proces? Baggy 
afirma cu tărie că era imposibil; pur şi simplu erau prea 
mici. Insă eu am lansat întrebarea, tocmai pentru a le da 
cititorilor posibilitatea de a-şi spune părerea şi de a emite 
supoziţii. După ce am explorat posibilitatea de a cita copiii 
într-o sală de judecată, am tras concluzia că „experţii” 
căzuseră de acord că un asemenea scenariu era 
improbabil. Lui Baggy îi plăcea la nebunie să fie socotit 
expert. 

Am conceput necrologul Rhodei cât de lung am putut. 
Dată fiind tradiţia ziarului, un asemenea lucru nu părea 
deloc neobişnuit. 

Am intrat la tipar marţi seara, cam la ora zece; a doua zi 
la ora şapte ziarul ajunsese în chioşcurile din Clanton. La 
momentul falimentului tirajul scăzuse sub o mie două sute 
de exemplare, dar, după o lună sub conducerea mea 
neînfricată, ziarul ajunsese undeva la două mii cinci sute de 
abonaţi, ceea ce transforma în ceva cât se poate de real 
telul de a atinge un tiraj de cinci mii de exemplare. 

În cazul asasinării Rhodei Kassellaw am tipărit opt mii de 
exemplare şi le-am împrăştiat pretutindeni — la uşile 
cafenelelor din jurul pieţei, pe holurile tribunalului, pe 


birourile tuturor angajaţilor administraţiei ținutului, în 
holurile băncilor. Am expediat prin poştă trei mii de 
exemplare gratuite unui număr de trei mii de potenţiali 
abonaţi, ca parte a unui efort unic şi neaşteptat de 
promovare a publicaţiei. 

Aşa cum spunea Wiley, era prima crimă în opt ani de zile. 
Şi era vorba de un Padgitt! Era o poveste senzaţională, iar 
eu am văzut în ea momentul meu de glorie. Evident, am 
urmărit elementele şocante, senzaţionalul şi urmele de 
sânge. În mod categoric, era un jurnalism de joasă speţă, 
dar ce-mi păsa mie? 

Habar n-aveam că răspunsul la o asemenea întrebare 
avea să apară atât de repede şi într-un mod atât de 
neplăcut. 

Joi dimineaţă, la ora nouă, sala principală de judecată, 
aflată la etajul doi al Tribunalului din Ford County, era plină 
ochi. Era moşia onorabilului Reed Loopus, un itinerant 
judecător în vârstă din Tyler County, care trecea prin 
Clanton de opt ori pe an ca să împartă dreptatea. Era un 
legendar războinic bătrân, care îşi conducea şedinţele cu 
mână de fier şi care, aşa cum susţinea Baggy — omul care 
îşi petrecea cea mai mare parte a programului de lucru pe 
lângă tribunal adulmecând diverse bârfe sau chiar 
generându-le —, se remarca prin onestitate şi integritate, 
reuşind până atunci să evite tentaţiile financiare ale 
caracatiţei numite clanul Padgitt. Poate pentru că venea 
dintr-un alt ţinut, judecătorul Loopus avea convingerea că 
aceia care încălcau legea trebuiau condamnaţi la sentinţe 
grele, preferabil la muncă silnică, cu toate că el, personal, 
nu mai putea dispune o asemenea sentinţă. 

În lunea de după crimă, avocaţii clanului Padgitt se 
agitaseră pe lângă autorităţi, încercând să-l scoată pe 
Danny din închisoare. Judecătorul Loopus era ocupat cu un 
proces într-un alt ţinut — aria lui de competenţă acoperea 
şase ţinuturi —, şi omul a refuzat să accepte o audiere 


rapidă pentru stabilirea unei cauţiuni. În loc de asta, a 
dispus judecarea cauzei pentru ora nouă a dimineţii de joi, 
prin aceasta permiţând întregului oraş să cântărească 
evenimentele şi să se lanseze în speculaţii. 

Deoarece eu făceam parte din presă şi eram proprietarul 
ziarului local, am simţit că e de datoria mea să sosesc 
devreme în sală şi să ocup un loc bun. Da, aveam şi eu 
oarecare pretenţii. Ceilalţi spectatori veniseră acolo din 
curiozitate. Eu aveam treburi foarte importante de făcut. Eu 
şi Baggy ne-am găsit loc în cel de-al doilea rând, în 
momentul în care mulţimea a început să năvălească în sală. 

Avocatul principal al lui Danny Padgitt era o adevărată 
figură, pe nume Lucien Wilbanks, un om pe care am învăţat 
repede să îl urăsc. El reprezenta ultimul vlăstar al unui clan 
pe vremuri proeminent de avocaţi, bancheri şi alte 
asemenea categorii sociale importante. Familia Wilbanks 
muncise din greu şi cu mari eforturi ca să construiască 
oraşul Clanton, după care apăruse Lucien şi reuşise 
aproape să ruineze un bun renume de familie. Se 
autoproclama un avocat radical, ceea ce, în 1970, 
reprezenta o pasăre rară pentru acel colţ de lume. Purta 
barbă, înjura ca un birjar, bea îngrozitor de mult şi prefera 
clienţii judecaţi pentru crimă, viol sau molestare de copii. 
Era singurul membru alb al NAACPL+-ului din Ford County, 
fapt care constituia, în sine, un motiv suficient pentru a te 
trezi cu un glonţ. Lui nu-i păsa. 

Lucien Wilbanks era un tip neşlefuit, netemător şi de-a 
dreptul rău. A aşteptat ca toată lumea să ia loc în sala de 
judecată — chiar înainte de intrarea judecătorului Loopus — 
ca să se îndrepte încet spre mine. Ţinea în mână un 
exemplar al ultimului număr din Times, pe care a început să 
îl fluture în vreme ce s-a pus pe înjurat: 

— Băi, ticălos mic! mi-a zis el, destul de tare, astfel încât 


4 National Association for the Advancement of Colored People, Asociaţia 
Naţională pentru Promovarea Oamenilor de Culoare (n. Red.). 


întreaga sală a încremenit. Cine mama dracului te crezi? 

Eram prea şocat ca să încerc să-i răspund. L-am simţit pe 
Baggy la câţiva centimetri depărtare. Toţi cei din încăpere 
se holbau la mine. Ştiam că trebuie să răspund ceva: 

— Spun doar adevărul, am reuşit eu să îngaim cu toată 
energia pe care am găsit-o în mine. 

— Ăsta e jurnalism de rahat! a tunat el. Gunoi 
senzaţional pentru tabloide! 

Ziarul flutura ameninţător la câţiva centimetri de nasul 
meu. 

— Mulţumesc, am replicat eu, ca un tip înţelept. 

În sala de judecată se găseau cel puţin cinci ajutoare de 
şerif, şi niciunul nu dădea vreun semn că avea chef să 
intervină. 

— O să vă dăm în judecată mâine! a continuat el, cu ochii 
scăpărând de mânie. O să vă cerem un milion de dolari 
daune! 

— Am şi eu avocaţi, am replicat imediat, brusc îngrozit că 
aveam să ajung la fel de falit precum familia Caudle. 

Lucien mi-a aruncat ziarul în poală, apoi s-a întors şi s-a 
dus la masa lui. Am reuşit, în sfârşit, să răsuflu; inima îmi 
bătea cu putere. Îmi simţeam obrajii arzând de jenă şi de 
teamă. 

Am reuşit sa îmi păstrez însă un zâmbet tâmp pe chip. 
Nu le puteam arăta localnicilor că eu, editorul şi 
proprietarul ziarului lor, mă temeam de ceva. Un milion de 
dolari daune! M-am gândit imediat la bunica mea din 
Memphis. Mă aştepta o conversaţie extrem de dificilă. 

Dincolo de boxa acuzatului se stârniră murmure. Un 
aprod deschise o uşă: 

— Toată lumea să se ridice, anunţă el. 

Judecătorul Loopus se strecură prin uşă şi se îndreptă 
târându-şi picioarele spre locul lui. Roba lui de un negru 
ponosit îi flutura în urmă. Odată aşezat, judecătorul 
inspecta mulţimea cu privirea, apoi zise: 


— Bună dimineaţa. Cam mare atracţia pentru o simplă 
audiere de stabilire a cauţiunii. 

Astfel de chestii de rutină de obicei nu interesau pe 
nimeni, cu excepţia acuzatului, a avocatului său şi poate a 
mamei sale. Acum se găseau în sală peste trei sute de 
persoane. 

Nu era doar o audiere de rutină. Era prima rundă a unui 
proces de viol şi crimă. Puţini erau localnicii din Clanton 
care ar fi fost dispuşi să îl rateze. lar eu constatam cu 
durere că majoritatea acestor localnici nu puteau participa 
direct la proces. Ca atare, sursa de informaţii avea să fie 
ziarul meu, iar eu eram hotărât să ofer detalii. 

De fiecare dată când mă uitam la Lucien Wilbanks, mă 
gândeam la un proces de un milion de dolari. Cu siguranţă 
că n-avea să-mi dea ziarul în judecată, nu? Pentru ce? Nu 
existase nici un fel de calomnie sau de defăimare. 

Judecătorul Loopus făcu un semn din cap înspre un alt 
aprod şi acesta deschise o uşă laterală. In cadrul ei se ivi 
Danny Padgitt, escortat şi cu cătuşe la mâini, prinse în faţă. 
Omul purta o cămaşă albă îngrijit călcată şi pantaloni kaki. 
Faţa îi era proaspăt rasă şi nu părea să fi fost marcată de 
vreo rană. Era un bărbat de douăzeci şi patru de ani, doar 
cu un an mai mare ca mine, dar părea mai tânăr. Fusese 
ferchezuit şi arăta chipeş, iar eu nu mă puteam împiedica 
să nu mă gândesc că locul lui era undeva, în vreun colegiu. 
Individul se clătina uşor pe picioare. Când aprodul îi scoase 
cătuşele se uită urât la el. Privi mulţimea din jur şi pentru o 
clipă păru să se bucure de atenţia pe care i-o acordau toţi. 
Afişa încrederea cuiva a cărui familie dispunea de sume 
nelimitate de bani ce puteau fi folosite pentru a-l scoate din 
mica încurcătură în care se găsea. 

Părinţii săi şi alţi membri ai clanului Padgitt şedeau direct 
în spatele lui, dincolo de bara din primul rând. Tatăl lui, Gill, 
nepotul faimosului Clovis Padgitt, absolvise colegiul şi 
despre el se zvonea că era principalul însărcinat cu 


spălarea banilor bandei. Mama lui era bine îmbrăcată şi 
destul de atrăgătoare, un fapt oarecum neobişnuit pentru 
cineva suficient de inconştientă ca să se mărite cu un 
membru al clanului Padgitt şi să-şi petreacă restul vieţii 
închisă pe o insulă izolată. 

— N-am mai văzut-o până acum, îmi şopti Baggy la 
ureche. 

— Cât de des l-ai văzut pe Gill? l-am întrebat eu. 

— Poate de două ori în ultimii douăzeci de ani. 

Statul era reprezentat de procurorul ținutului, un angajat 
cu jumătate de normă pe nume Rocky Childers. judecătorul 
Loopus i se adresa: 

— Domnule Childers, presupun că Statul se opune 
cauţiunii. Childers se ridică şi răspunse: 

— Da, domnule. 

— Pe ce temei? 

— Datorită naturii îngrozitoare a faptelor, Onorată 
Instanță. Un viol sălbatic, comis în patul victimei, în faţa 
copiilor ei mici. Apoi o crimă provocată prin cel puţin două 
răni de cuţit. Tentativa de fugă a presupusului făptaş, 
domnul Padgitt. 

Cuvintele lui Childers răsunau în tăcerea din sală: 

— Există o mare probabilitate ca domnul Padgitt să 
dispară dacă părăseşte închisoarea. 

Lucien Wilbanks abia se stăpânea să nu sară în picioare 
ca să protesteze. Prinse ocazia din zbor: 

— Obiectez, Onorată Instanță! Clientul meu nu are nici 
un fel de cazier şi nu a fost niciodată arestat. 

Judecătorul Loopus privi calm pe deasupra ochelarilor şi 
rosti: 

— Domnule Wilbanks, sper că este pentru prima şi ultima 
dată când întrerupeţi pe cineva în cursul acestei audieri. Vă 
sugerez să luaţi loc, iar Curtea vă va înştiinţa când e gata 
să vă asculte. 

Cuvintele lui păreau de gheaţă, aproape şfichiuitoare. M- 


am întrebat de câte ori cei doi îşi încrucişaseră spadele în 
acea sală de judecată. 

Nimic nu părea să îl deranjeze pe Lucien Wilbanks; omul 
avea pielea groasă ca de hipopotam. 

Childers continuă cu un pic de istorie. Cu unsprezece ani 
înainte, în 1959, un anume Gerald Padgitt fusese acuzat de 
furt de maşini în Tupelo. A fost nevoie de un an ca să se 
găsească vreo două ajutoare de şerif dispuse a intra în 
Insula Padgitt pentru a înmâna mandatul de acuzare. Cu 
toate că amândoi supravieţuiseră încercării, tentativa lor a 
eşuat. Gerald Padgitt fie fugise din ţară, fie se izolase 
undeva, în adâncurile insulei. 

— Oriunde s-ar afla, zise Childers, nu a fost niciodată 
arestat şi niciodată găsit. 

— Ai auzit vreodată de Gerald Padgitt? am şoptit eu 
înspre Baggy. 

— Nu. 

— E foarte simplu, Onorată Instanță. Dacă acest acuzat 
este eliberat pe cauţiune, n-o să-l mai vedem niciodată. 

Childers se aşeză. 

— Domnule Wilbanks, rosti Onorata Instanță. 

Lucien se ridică alene şi făcu un semn din mână înspre 
Childers: 

— Ca de obicei, procurorul este confuz, începu el cu ton 
mieros. Gerald Padgitt nu este acuzat de aceste crime. Eu 
nu-l reprezint şi chiar nu dau doi bani pe ceea ce s-a 
întâmplat cu el. 

— Aveţi grijă cum vorbiţi, îl avertiză Loopus. 

— Nu el este judecat aici. Acum este vorba despre Danny 
Padgitt, un tânăr care nu are nici un fel de cazier. 

— Clientul dumneavoastră deţine vreo proprietate în 
acest ţinut? întrebă Loopus. 

— Nu, nu deţine. Are doar douăzeci şi patru de ani. 

— Haideţi să lăsăm  fleacurile deoparte, domnule 
Wilbanks. Ştiu că familia dumnealui este proprietara unei 


suprafeţe importante de pământ. Voi acorda cauţiunea 
doar dacă suprafaţa în cauză este depusă ca garanţie a 
apariţiei dumnealui la proces. 

— Dar este inadmisibil! mârâi Lucien. 

— Aşa sunt şi presupusele lui crime. Lucien îşi aruncă 
notițele pe masă: 

— Lăsaţi-mă un minut să mă consult cu familia. Cuvintele 
avocatului generară agitaţie în rândul clanului Padgitt. 
Membrii familiei se strânseră în spatele mesei apărării în 
jurul lui Wilbanks. Incă de la început între ei apărură 
disensiuni. Aproape că era amuzant să îi vezi pe aceşti 
escroci îmbogăţiţi clătinând din cap şi dându-se unul la 
altul. Certurile de familie sunt iuți şi amarnice, mai ales 
când miza sunt banii. Fiecare Padgitt prezent părea să aibă 
propria opinie legată de modalitatea de acţiune în acest 
caz. iți puteai uşor imagina ce se întâmpla atunci când îşi 
împărțeau prăzile. 

Lucien sesiză că era aproape imposibil de ajuns la un 
acord. Ca să evite stânjeneala, se întoarse şi se adresă 
Curţii: 

— Este imposibil,  Onorată Instanță, anunţă œl. 
Pământurile Padgitt sunt deţinute de cel puţin patruzeci de 
oameni, cei mai mulţi fiind absenţi din această sală de 
judecată. Ceea ce a cerut această Curte este arbitrar şi 
mult prea împovărător. 

— Vă acord câteva zile ca să ajungeţi la un acord, anunţă 
Loopus, în mod clar satisfăcut de disconfortul pe care îl 
crease. 

— Nu, domnule. Pur şi simplu nu e corect! Clientul meu 
are dreptul la o cauţiune rezonabilă, la fel ca oricare alt 
acuzat. 

— Atunci cauţiunea se respinge până la data audierilor 
preliminare. 

— Ne dispensăm de audierea preliminară. 

— Cum doriţi, rosti Loopus, luându-şi notițe. 


— Şi mai cerem ca acest caz să fie prezentat Marelui 
Juriu cât de curând posibil. 

— La timpul lui, domnule Wilbanks, la fel ca în toate 
celelalte cazuri. 

— Pentru că vom acţiona pentru schimbarea locului de 
judecare cât de curând va fi posibil. 

Lucien rosti vorbele cu mare îndrăzneală, ca şi cum ar fi 
citit o proclamaţie. 

— E cam devreme pentru aşa ceva, nu credeţi? zise 
Loopus. 

— Clientului meu îi va fi imposibil să obţină o judecată 
corectă în acest ţinut. 

Wilbanks privi lumea din încăpere, aproape ignorându-l 
pe judecătorul care, momentan, părea extrem de curios. 

— Deja se fac eforturi de a-l acuza, judeca şi condamna 
pe clientul meu, înainte ca el să aibă şansa de a se apăra, 
iar eu cred că această Curte ar trebui să emită imediat un 
ordin de încetare a speculațiilor. 

Lucien Wilbanks era singurul care avea nevoie de căluş la 
gură. 

— Unde vreţi să ajungeţi, domnule Wilbanks? întrebă 
Loopus. 

— Aţi citit ziarul local, domnule judecător? 

— În ultima vreme, nu. 

Privirile tuturor părură să se aţintească asupra mea. 
Inima mea era cât pe ce să se oprească iarăşi. 

Wilbanks se uită urât la mine şi continuă: 

— Articole pe prima pagină, fotografii sângeroase, surse 
confidenţiale, suficiente semiadevăruri şi insinuări cât să 
condamne orice nevinovat! 

Baggy începuse să se depărteze încet de mine, lăsându- 
mă din nou singur. 

Lucien se năpusti spre judecător şi aruncă un exemplar al 
ziarului pe pupitru: 

— Uitaţi-vă la asta, mârâi el. 


Loopus îşi potrivi ochelarii de citit, ridică ziarul şi se lăsă 
pe spate în fotoliul lui confortabil de piele. incepu să 
citească, părând a nu se grăbi defel. 

Citea încet. La un moment dat, inima mea dădu semne 
de revenire la normal, începând să bată cu furia unui ciocan 
pneumatic. Am observat că gulerul de la cămaşă mi se 
udase în locul în care se lipea de ceafă. Loopus termină 
prima pagină şi deschise încet ziarul spre interior. Sala 
amuţise. Oare avea să mă arunce chiar atunci în 
închisoare? Avea să facă semn unui aprod să-mi pună 
cătuşele şi să mă ia de acolo? Nu eram avocat. Tocmai 
fusesem ameninţat cu un proces de un milion de dolari, de 
către un om care intentase cu siguranţă multe procese, iar 
acum judecătorul citea relatările mele mai degrabă picante, 
în vreme ce întregul oraş aştepta verdictul lui. 

Mulţi se uitau la mine cu severitate, aşa că m-am ascuns, 
începând să mâzgălesc pe caieţelul de notițe, cu toate că 
habar n-aveam ce scriam acolo. Mă străduiam din greu să 
îmi păstrez chipul impasibil. Ce voiam cu adevărat era să 
sar în picioare, să o zbughesc din sala de judecată şi să o 
ţin aşa până la Memphis. 

Onorata Instanță termină în sfârşit de citit şi de răsfoit 
ziarul. judecătorul se aplecă uşor spre microfon şi rosti 
câteva vorbe care aveau să-mi marcheze definitiv cariera. 
Zise: 

— E foarte bine scris, incitant, poate un pic macabru, dar 
cu siguranţă în limitele normalului. 

Continuam să mâăzgălesc, ca şi cum n-aş fi auzit nimic. 
Printr-o răsturnare complet neprevăzută a situaţiei, tocmai 
le dădusem peste nas clanului Padgitt şi lui Lucien 
Wilbanks. 

— Felicitări, îmi şopti Baggy. 

Loopus împături ziarul la loc şi îl puse jos. Îi permise lui 
Wilbanks să bată câmpii câteva minute şi să tune împotriva 
scurgerilor de informaţii dinspre poliţie, dinspre biroul 


procurorului, împotriva potenţialelor scăpări ale juriului, 
toate acestea legate cumva de o conspirație a unor oameni 
nenumiţi şi hotărâți să-i trateze incorect clientul. De fapt, 
omul dădea un spectacol pentru clanul Padgitt. Pierduse în 
tentativa lui de a obţine o cauţiune, aşa că trebuia să-şi 
impresioneze clienţii prin zel. 

Loopus nu reacţiona la niciunul din argumentele 
avocatului. 

Aşa cum avea să afle curând, Lucian nu făcuse decât să 
arunce o perdea de fum. N-avea nici cea mai mică intenţie 
de a muta cazul din Ford County. 


6 


Cumpărarea ziarului Times a inclus şi achiziţionarea 
clădirii antediluviene care servea drept sediu al redacţiei. 
Clădirea n-avea, practic, nici o valoare. Se găsea pe latura 
sudică a pieţei din Clanton, una din cele patru structuri 
părăginite construite perete lângă perete. Era lungă şi 
îngustă, înaltă pe trei niveluri, cu un subsol de care se 
temeau toţi angajaţii şi pe care îl evitau din răsputeri. În 
faţă se găseau câteva birouri, toate cu covoare roase de 
vreme şi pătate, ziduri coşcovite şi impregnate de mirosul 


fumului de pipă lipit de tavane într-o sută de ani de 
existenţă. 

În spate, la distanţa maximă posibilă, se găsea tiparniţa. 
În fiecare marţi noapte, Hardy, tipograful nostru, reuşea să 
trezească bătrâna maşinărie de tipărit la viaţă şi scotea 
încă o ediţie a ziarului pe care îl deţineam. Spaţiul lui de 
lucru era îmbibat de mirosul iute al cernelii tipografice. 

Încăperea de la etajul întâi era încărcată de rafturi care 
gemeau sub greutatea tomurilor prăfuite nedeschise de 
zeci de ani. Erau acolo colecţii de cărţi de istorie, volume de 
Shakespeare şi poezie irlandeză şi rânduri întregi de 
enciclopedii britanice demult depăşite. Spot credea că 
asemenea cărţi impresionau orice vizitator al acelei 
încăperi. 

De la fereastra camerei, privind prin geamurile peste 
care cineva lipise cu mult timp în urmă inscripţia „7/MES”, 
se putea vedea Tribunalul din Ford County şi statuia din 
bronz a santinelei confederate care îl păzea. O plachetă 
comemorativă de la picioarele santinelei amintea numele 
celor şaizeci şi unu de băieţi din ţinut care muriseră în 
Marele Război, cei mai mulţi în bătălia de la Shiloh. 

Santinela putea fi văzută şi din biroul meu, aflat la etajul 
doi. Şi acesta era plin de rafturi conţinând biblioteca 
personală a lui Spot, o colecţie eclectică de volume care 
părea la fel de neglijată precum cea de la etajul inferior. Mi- 
ar fi trebuit ani de zile ca să mut cărţile acelea. 

Încăperea era spațioasă, dar dezordonat încărcată cu 
obiecte inutile şi dosare lipsite de valoare, şi împodobită cu 
portretele contrafăcute ale generalilor confederați. Imi 
plăcea acel loc. La plecare, Spot nu luase nimic cu el, iar 
după câteva luni nimănui nu părea să-i pese de obiectele 
lui. Aşa că obiectele au rămas unde se găseau, neglijate ca 
întotdeauna, practic neatinse de mine şi treptat intrând în 
proprietatea mea. Lucrurile personale ale lui Spot — 
scrisori, declaraţii bancare, însemnări, vederi poştale — le- 


am pus în cutii şi le-am depozitat într-una din multele 
încăperi neutilizate de pe coridor, unde au continuat să 
adune praful şi să putrezească încet. 

Biroul meu dispunea de două perechi de uşi glisante care 
se deschideau spre o mică terasă cu balustradă din fier 
forjat. Terasa era suficient de mare ca să adăpostească 
patru oameni care să şadă comod pe scaune şi să se uite 
peste piaţă. Nu că ar fi fost prea multe de văzut, dar era o 
modalitate plăcută de a mai trece timpul, mai ales când 
şederea era acompaniată de un pahar cu băutură. 

Baggy răspundea întotdeauna prezent când era vorba de 
băut. După cină a adus o sticlă cu bourbon şi ne-am luat 
amândoi locurile în şezlonguri. Oraşul părea încă agitat 
după audierea de dimineaţă. Mai toata lumea presupusese 
că Danny Padgitt avea să fie eliberat imediat ce Lucien 
Wilbanks şi Mackey Don Coley aveau să facă aranjamentele 
necesare. Aveau să se facă promisiuni, banii aveau să 
treacă dintr-o mână în alta, iar şeriful Coley avea cumva să 
garanteze personal apariţia băiatului la proces. Numai că 
judecătorul Loopus avea alte planuri. 

Nevasta lui Baggy era soră medicală. Lucra în schimbul 
de noapte la secţia de urgenţe a spitalului. El lucra ziua, 
dacă observaţiile sale apatice despre oraş puteau fi numite 
lucru. Se vedeau foarte rar unul cu celălalt, ceea ce 
însemna, fără îndoială, un lucru bun pentru că astfel mai 
evitau certurile nesfârşite dintre ei. Copiii lor ajunşi la 
vârstă adultă plecaseră de acasă, lăsându-i să-şi poarte 
singuri micul lor război. După câteva pahare de băutură, 
Baggy începea întotdeauna cu remarcele acide despre 
nevasta lui. Avea cincizeci şi doi de ani, arăta de cel puţin 
şaptezeci, iar eu bănuiam că băutura constituia principalul 
motiv al îmbătrânirii sale timpurii şi al certurilor de acasă. 

— Le-am arătat noi, zise Baggy cu mândrie. Nici un 
articol de ziar n-a mai fost vreodată exonerat atât de clar 
de orice vină. Şi chiar acolo, în sala de judecată. 


— Ce înseamnă un ordin de reducere la tăcere? am 
întrebat eu. 

Eram un novice prost informat şi toată lumea ştia asta. 
N-avea nici un sens să pretind că ştiu ceva atunci când 
realitatea era alta. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva. Am auzit de existenţa 
lor, şi cred că sunt folosite de judecători ca să le închidă 
gura avocaţilor şi reclamagiilor. 

— Aşadar, ele nu se aplică la ziare? 

— Niciodată. Wilbanks se dădea mare, asta-i tot. Tipul 
este membru ACLU5, singurul din Ford County. Inţelege bine 
Primul Amendament. Este imposibil ca vreun tribunal să 
ordone unui ziar ce anume să nu tipărească. Omul a avut o 
zi proastă, clientul lui avea să stea în mod clar în pârnaie, 
aşa că trebuia să facă scandal. Manevre tipice pentru 
avocaţi. Le învaţă încă de pe băncile şcolii. 

— Deci nu crezi că o să fim daţi în judecată? 

— La naiba, nu. În primul rând, nu va fi nici un fel de 
proces. Nu am defăimat şi nu am calomniat pe nimeni. 
Sigur, am mai înflorit unele fapte, dar n-a fost vorba decât 
de mărunţişuri, care probabil că erau oricum adevărate. In 
al doilea rând, dacă Wilbanks vrea să intenteze proces, 
trebuie să o facă aici, în Ford County. Acelaşi tribunal, 
aceeaşi sală de judecată, acelaşi judecător — onorabilul 
Reed Loopus care, în această dimineaţă, a citit articolele 
noastre şi le-a declarat bune. Un eventual proces a fost 
deja închis înainte ca Wilbanks să scoată vreo vorbă. 
Minunat. 

Eu cu siguranţă nu mă simţeam minunat. Mă îngrijorau 
daunele de un milion de dolari şi mă întrebam de unde să 
scot o asemenea sumă de bani. Băutura începea în sfârşit 
să mi se aşeze în trup, aşa că m-am relaxat. Era joi noaptea 
în Clanton şi puţini oameni se aventurau pe străzi. Toate 


5 American Civil Liberties Union, organizaţie non-profit care oferă asistenţă 
juridică, (n. Red.). 


magazinele şi birourile din jurul pieţei erau deja încuiate. 

Ca de obicei, Baggy se relaxase înaintea mea. Margaret 
îmi şoptise la ureche că el adesea consuma bourbon la 
micul dejun. Împreună cu un avocat fără un picior pe nume 
Major, Baggy trăgea o duşcă la cafeaua de dimineaţă. Se 
întâlneau pe veranda din faţa biroului lui Major, aflat de 
cealaltă parte a pieţei, unde beau, fumau şi discutau 
politică şi subiecte legate de lege, în vreme ce tribunalul se 
trezea la viaţă. Major îşi pierduse un picior la Guadalcanal, 
conform propriei versiuni despre cel de Al Doilea Război 
Mondial. Practica lui avocăţească se limita la întocmirea de 
testamente pentru vârstnici. Le întocmea el însuşi — n- 
avea nevoie de o secretară. Lucra cam la fel de mult ca şi 
Baggy, iar cei doi erau adesea văzuţi în tribunal, pe 
jumătate ameţiţi, urmărind un nou proces. 

— Cred că Mackey Don l-a băgat pe băiat în apartament, 
zise Baggy, deja uşor ameţit. 

— În apartament? m-am mirat eu. 

— Mada... ai văzut închisoarea? 

— Nu. 

— Nu e potrivită nici pentru animale. N-are căldură, n-are 
aerisire, instalaţiile funcţionează doar din când în când. 
Condiţii mizere. Mâncare stricată. lar asta e pentru albi. 
Negrii sunt în celălalt capăt, cu toţii înghesuiți într-o singură 
celulă mare. Singura lor toaletă e o gaură în podea. 

— Cred că renunţ la vizită. 

— E o pată pe obrazul ținutului. Din păcate, e cam la fel 
în cele mai multe locuri de pe aici. In orice caz, există şi o 
mică celulă care are aer condiţionat şi covor pe jos, un pat 
curat, televizor color şi mâncare bună. | se spune 
„apartamentul”, şi Mackey Don îşi bagă acolo favoriţii. 

Luam notite în minte. Pentru Baggy toate acestea nu 
însemnau decât amănunte banale. Pentru mine, un cursant 
de facultate şi uneori student la jurnalism, totul semăna cu 
o poveste adevărată care se transforma într-un articol de 


senzaţie. 

— Şi tu crezi că Padgitt e în apartament? 

— Probabil. A venit în sala de judecată îmbrăcat cu 
propriile haine. 

— Şi altfel cum ar fi fost? 

— Altfel ar fi venit în salopetele alea portocalii de 
puşcărie pe care le poartă toţi. Nu le-ai văzut? 

Ba da, le văzusem. Fusesem în tribunal o singură dată, 
cam cu o lună şi ceva înainte. Mi-am amintit brusc că 
văzusem cu acea ocazie doi sau trei acuzaţi în sala de 
judecată care îl aşteptau pe judecător, toţi îmbrăcaţi în 
salopete portocalii aflate în stadii diferite de murdărie. Pe 
pieptul şi pe spatele bluzelor fusese imprimat textul „Ford 
County Jail”. 

Baggy luă o duşcă şi trecu la explicaţii: 

— Vezi tu, în caz de audieri preliminare şi chestii de- 
astea, acuzaţii, dacă se mai găsesc în puşcărie, vin 
întotdeauna în sala de judecată îmbrăcaţi ca nişte 
prizonieri. Pe vremuri, Mackey Don îi obliga să poarte 
salopetele chiar şi în timpul proceselor. Lucien Wilbanks a 
făcut ca un verdict de vinovăţie să fie anulat pe motiv că 
juriul a fost predispus la condamnare de vreme ce clientul 
lui arăta fără nici un dubiu vinovat îmbrăcat cu amărâtul 
costum portocaliu de închisoare. Şi avea dreptate. E cam 
greu să convingi un juriu că nu eşti vinovat când eşti 
îmbrăcat ca un deţinut şi porţi pantofi din cauciuc. 

M-am minunat încă o dată de înapoierea oamenilor din 
Mississippi, îmi şi imaginam un acuzat de crimă, mai ales 
de culoare, înfruntând un juriu şi aşteptându-se la un 
proces corect, dar purtând haine de pâărnaie croite astfel 
încât să fie zărite de la o jumătate de milă distanţă. „Incă 
luptăm în război” era un slogan pe care îl auzisem de 
câteva ori în Ford County. Ţinutul era marcat de o 
rezistenţă frustrant de înverşunată la schimbare, mai ales 
atunci când era vorba de crimă şi pedeapsă. 


A doua zi, în jurul prânzului, m-am dus la închisoare în 
căutarea şerifului Coley. Sub pretextul unor întrebări legate 
de investigația în cazul Kassellaw, îmi planificasem să văd 
cât mai mulţi deţinuţi cu putinţă. Secretara lui m-a 
informat, pe un ton cam dur, că şeriful e în şedinţă, dar 
chestia asta nu mă deranja deloc. 

Doi prizonieri făceau curăţenie în birourile din faţă. Afară, 
alţi doi scoteau buruieni dintr-un pătul de flori. Am 
înconjurat clădirea, şi în spatele închisorii am văzut un mic 
teren cu un coş de baschet. Şase prizonieri stăteau la 
umbra unui mic stejar. In partea de est a închisorii am 
văzut trei prizonieri la o fereastră, în spatele gratiilor, 
privind în jos la mine. 

Treisprezece deţinuţi cu totul. Treisprezece costume 
portocalii. 

II consultasem pe nepotul lui Wiley despre modul cum se 
desfăşurau lucrurile la închisoare. La început n-a prea vrut 
să vorbească, dar îl ura enorm pe şeriful Coley şi, probabil, 
s-a gândit că poate să aibă încredere în mine. Mi-a 
confirmat ce suspectase Baggy, anume că Danny Padgitt 
ducea o viaţă bună într-o celulă cu aer condiţionat, 
mâncând ce îi poftea inima. Se îmbrăca aşa cum îşi dorea, 
juca dame chiar cu şeriful şi stătea la telefon toată ziua. 

Următoarea ediţie a ziarului mi-a cimentat reputaţia de 
nebun tânăr, lipsit de teamă şi gata oricând de atacuri 
dure. Pe prima pagină era o poză mare a lui Danny Padgitt 
în vreme ce era adus în sala de judecata pentru audierea 
legată de cauţiune. Era încătuşat şi purta haine de stradă. 
Totodată, se uita la aparatul de fotografiat cu o expresie 
tipică de sfidare. Chiar deasupra pozei se înşira titlul cu 
litere de-o şchioapă: CAUŢIUNE REFUZATA PENTRU DANNY 
PADGITT. Articolul era lung şi plin de detalii. 

Alături se găsea un alt articol, aproape la fel de lung, dar 
mult mai scandalos. Citând surse confidenţiale, descriam 


pe larg condiţiile încarcerării domnului Padgitt. Menţionam 
fiecare favoare primită, inclusiv timpul petrecut la tabla de 
dame cu şeriful Coley. Vorbeam despre hrana lui, despre 
televizorul color şi despre posibilitatea de a folosi nelimitat 
telefonul.  Menţionam tot ce putusem verifica. Apoi 
comparam toate acestea cu condiţiile în care trăiau ceilalţi 
douăzeci şi unu de deţinuţi. 

Pe pagina a doua am tipărit o poză veche în alb şi negru 
cu patru acuzaţi în vreme ce erau aduşi în sala de judecată. 
Bineînţeles că fiecare dintre ei purta salopetele. Fiecare 
avea cătuşe la mâini şi părul în dezordine. Le înnegrisem 
feţele, astfel încât persoanele în cauză să nu fie deranjate 
de publicarea fotografiei. Cazurile lor fuseseră de mult 
închise. 

Alături de fotografia de arhivă am pus o alta poză a lui 
Danny Padgitt în vreme ce era adus în sala de judecată. 
Dacă n-ar fi fost cătuşele, s-ar fi putut crede că omul se 
ducea la o petrecere. Contrastul era izbitor. Era clar că 
băiatul era cocoloşit de şeriful Coley care, până în acel 
moment, refuzase să discute cu mine pe aceasta temă. 
Mare greşeală. 

În articol detaliam eforturile mele de a discuta cu şeriful. 
Nu mi se răspunsese la apelurile telefonice. Mă dusesem de 
două ori la închisoare şi el refuzase să mă vadă la faţă. li 
lăsasem o listă cu întrebări, pe care el alesese să o ignore. 
Pe scurt, în articol am zugrăvit imaginea unui tânăr reporter 
agresiv care caută cu disperare să găsească adevărul, dar 
este dezarmat de o oficialitate democratic aleasă. 

Cum Lucien Wilbanks era unul dintre cei mai nepopulari 
oameni din Clanton, l-am inclus şi pe el în poveste. Folosind 
telefonul, despre care învăţasem cu repeziciune că egaliza 
de minune poziţiile sociale, am sunat la biroul lui de patru 
ori înainte de a mi se înapoia apelul. La început, omul n-a 
avut nici un comentariu despre clientul lui, dar, când am 
persistat cu întrebările legate de condiţiile de detenţie, a 


erupt: 

— Nu eu conduc blestemata de puşcărie, fiule! mi-a 
mârâit el în receptor. 

Aproape că-i vedeam ochii înroşiţi uitându-se cu mânie la 
mine. L-am citat în articol cu acest răspuns. 

— Aţi discutat cu clientul dumneavoastră la închisoare? |- 
am interogat eu mai departe. 

— Bineînţeles. 

— Cu ce era îmbrăcat? 

— Nu ai lucruri mai interesante despre care să scrii? 

— Nu, domnule. Cu ce era îmbrăcat? 

— Ei bine, nu era gol. 

Era un citat prea bun ca să-l las să treacă, aşa că l-am 
tipărit cu litere îngroşate într-o casetă laterală. 

Cu un violator ucigaş, un şerif corupt şi un avocat radical 
de o parte, şi eu singur de cealaltă parte, ştiam că n-aveam 
cum să pierd bătălia. Reacţia la acele articole a fost 
uluitoare. Baggy şi Wiley mi-au relatat că localurile vibrau 
de admiraţie pentru tânărul şi neînfricatul editor al ziarului 
local. Clanul Padgitt şi Lucien erau dispreţuiţi de multă 
vreme. Acum sosise momentul să se scape de Coley. 

Margaret mi-a spus că am fost asaltaţi de telefoane de la 
cititorii care luaseră foc aflând de tratamentul blând aplicat 
lui Danny. Nepotul lui Wiley mi-a relatat că închisoarea era 
în pragul haosului, iar Mackey Don intrase în război pe faţă 
cu ajutoarele sale. Omul cocoloşea un asasin, iar 1971 era 
an electoral. Oamenii se înfuriaseră serios şi toţi cei 
vinovaţi riscau să-şi piardă slujbele. 

Cele două săptămâni după acel eveniment tragic au fost 
cruciale pentru supraviețuirea ziarului. Cititorii erau avizi 
după detalii, iar eu, datorită norocului prostesc, a potrivirii 
temporale şi a unui dram de curaj, le dădusem ceea ce 
aveau ei nevoie. Ziarul se trezise brusc la viaţă. Devenise o 
forţă. Oamenii aveau încredere în el. Voiau relatări tot mai 
amănunțite şi tot mai curajoase. 


Baggy şi Margaret mi-au spus că Spot n-ar fi folosit 
niciodată acele fotografii sângeroase şi că nu l-ar fi 
provocat pe şerif, însă continuau să fie timizi. Nu pot afirma 
că tupeul meu a impulsionat în vreun fel personalul. Times 
era şi avea să rămână spectacolul unui singur om, sprijinit 
mai degrabă foarte prost de restul angajaţilor. 

Nici că îmi păsa. Spuneam adevărul şi blestemam 
consecinţele. Eram un erou local. Abonamentele au sărit la 
aproape trei mii. Veniturile din reclamă s-au dublat. Nu 
numai că radiam o nouă lumină în ţinut, dar în acelaşi timp 
făceam şi bani. 


7 


Bomba era mai degrabă un dispozitiv incendiar 
rudimentar care, odată detonat, ar fi cuprins cu repeziciune 
tipografia noastră. Acolo focul ar fi fost întețit de diverse 
chimicale şi de nu mai puţin de 400 de litri de cerneală 


tipografică, după care ar fi cuprins cu repeziciune birourile 
din faţă. După câteva minute, fără sistem antiincendiu şi 
fără alarmă, cine ştie ce ar mai fi putut fi salvat din cele 
două etaje superioare. Probabil că foarte puţin. Foarte 
posibil că, dacă ar fi fost declanşat în primele ore ale 
dimineţii de joi, focul ar fi mistuit până la temelie toate cele 
patru clădiri înşiruite. 

Dispozitivul ameninţător fusese descoperit încă intact 
lângă o stivă de ziare vechi în tipografie, de către idiotul 
satului. Sau, mai bine spus, de către unul din idioţii satului. 
Clanton avea destui la dispoziţie. 

Omul se numea Piston. M-am trezit cu el pe cap o dată cu 
contractul de cumpărare a ziarului, aşa cum m-am trezit cu 
clădirea, cu tiparniţa arhaică şi cu bibliotecile prăfuite şi 
neatinse de jos şi de la etaj. Piston nu era angajat oficial al 
ziarului, însă se înfiinţa punctual în fiecare vineri ca să-şi 
ridice cei 50 de dolari bani gheaţă. Nu accepta cecuri. 
Contra banilor, uneori mătura podelele şi, din când în când, 
rearanja murdăria de pe ferestrele din faţă. Mai rar, dădea 
gunoiul afară atunci când cineva se plângea. 

Nu avea un orar precis. Venea şi pleca atunci când avea 
chef, nu credea în bătutul la uşă când înăuntru avea loco 
întâlnire, îi plăcea să se folosească de telefoanele noastre şi 
să ne bea cafeaua. Chiar dacă la prima vedere avea un 
aspect sinistru — cu ochii mult depărtaţi şi acoperiţi de 
ochelari cu lentile groase, cu o şapcă de camionagiu trasă 
adânc peste frunte, cu o barbă în dezordine şi cu nişte dinţi 
hidoşi —, omul era inocent. Îşi furniza serviciile de om de 
serviciu mai multor companii din jurul pieţei şi reuşea 
cumva să supravieţuiască. Nimeni nu ştia unde locuieşte 
sau cu cine, sau măcar cum se aciuase prin oraş. Cu cât 
mai puţine ştiam despre Piston, cu atât mai bine. 

Piston a venit la sediul ziarului joi dis-de-dimineaţă — 
avea de zeci de ani cheia lui proprie de acces — şi a spus 
că mai întâi a auzit ceva ticăind. La o examinare mai 


atentă, a observat trei canistre de plastic de câte 20 de litri 
legate de o cutie din lemn aflată pe podea lângă ele. 
Ticăitul provenea din interiorul cutiei. Piston cunoştea de 
ani buni tipografia; din când în când îl ajuta pe Hardy marţi 
noaptea, când era tipărit ziarul. 

În astfel de situaţii, pentru cei mai mulţi oameni, 
curiozitatea era înlocuita rapid de panică. Nu şi în cazul lui 
Piston. După ce a clătinat canistrele ca să se asigure că 
sunt pline cu benzină şi după ce a observat că mai multe 
cabluri cu aspect periculos ţineau toată construcţia legată 
laolaltă, Piston s-a dus la biroul lui Margaret şi l-a sunat pe 
Hardy. l-a spus că ticăitul se intensifica. 

Hardy a sunat la poliţie. În jurul orei nouă dimineaţa am 
fost şi eu trezit, pentru a mi se anunţa vestea. 

Când am ajuns la faţa locului, cea mai mare parte a 
centrului oraşului fusese evacuată. Piston şedea pe capota 
unei maşini şi părea serios zdruncinat în urma 
conştientizării faptului că se aflase atât de aproape de o 
bombă. De el se îngrijeau câteva cunoştinţe şi un şofer de 
ambulanţă, iar lui părea să-i placă tare mult toată acea 
atenţie care i se acorda. 

Wiley Meek fotografiase bomba înainte ca poliţia să ia 
canistrele de acolo şi să le plaseze în siguranţă pe aleea din 
spatele clădirii noastre. 

— Ar fi aruncat în aer jumătate din centrul oraşului, îmi 
comunică Wiley neavizata sa evaluare a bombei. 

Se învârtea nervos de jur împrejurul locului, înregistrând 
reacţiile emoţionale ale oamenilor pentru a le folosi mai 
târziu. 

Şeful poliţiei mă informa că zona nu era deloc sigură, 
pentru că dispozitivul de declanşare nu fusese atins, iar 
chestia din interiorul cutiei de lemn continua să ticăie. 

— S-ar putea să explodeze, rosti el grav, ca şi cum era 
primul care îşi dădea seama de pericol. 

Mă îndoiam că tipul are experienţă în materie de bombe, 


dar am intrat în jocul lui. Pentru  dezamorsarea 
dispozitivului a fost adus un specialist criminalist de la 
poliţia statală. S-a decis ca cele patru clădiri înlănţuite să 
rămână neocupate până când expertul avea să-şi termine 
treaba. 

O bombă în centrul Clantonului! Vestea s-a răspândit mai 
repede ca un foc în prerie. Toată lumea a încetat lucrul. 
Birourile administrative s-au golit de personal, la fel ca şi 
băncile şi cafenelele. Foarte curând, grupuri mari de 
spectatori se înghesuiau de cealaltă parte a străzii, sub 
stejarii uriaşi de pe latura sudică a tribunalului, la distanţă 
sigură. Se holbau la mica noastră clădire, în mod evident 
preocupaţi şi înfricoşaţi, dar în acelaşi timp aşteptând 
spectacolul. Nu văzuseră niciodată explozia unei bombe. 

Ajutoarele de şerif s-au alăturat curând forţelor de poliţie. 
În scurt timp erau prezente toate uniformele din oraş, 
comentând evenimentul de pe trotuare şi stând fără să 
întreprindă nimic. Şeriful Coley şi şeful poliţiei se sfătuiră 
unul cu altul şi urmăriră desfăşurarea evenimentelor de pe 
cealaltă parte a străzii, apoi lătrară câteva ordine ici şi colo, 
fără ca acestea să producă însă vreun efect vizibil. Era 
limpede pentru toata lumea că nici oraşul şi nici ţinutul nu 
dispuneau de genişti. 

Baggy avea nevoie de o băutură. Pentru mine era prea 
devreme. L-am urmat în spatele tribunalului, am urcat nişte 
scări înguste, pe care nu le observasem până atunci, am 
traversat un hol părăginit, apoi am mai urcat douăzeci de 
trepte până la o încăpere mică şi murdară, cu un tavan 
coborât. 

— Asta era vechea sală a juriului, îmi explică Baggy. Apoi 
a devenit biblioteca legală. 

— Şi acum ce este? l-am întrebat, aproape temându-mă 
de răspuns. 

— Camera baroului. Te-ai prins? Bar? Avocaţi? Băutură? 

— M-am prins. 


În cameră se găsea o masă de joc, cu picioare rabatabile 
şi un aspect ponosit, ce indica ani îndelungaţi de folosinţă. 
În jurul ei se vedeau şase scaune desperecheate, toate 
moştenite de la diverse birouri administrative ale ținutului, 
eşuate în cele din urmă în această cămăruţă părăginită. 

Într-un colţ se vedea un frigider cu lacăt. Evident, Baggy 
deţinea o cheie. Găsi înăuntru o sticlă de bourbon. Işi turnă 
o porţie generoasă într-un pahar de hârtie şi zise: 

— la-ţi un scaun. 

Ne-am tras două scaune la fereastră. Sub noi se vedea 
exact scena pe care o părăsisem. 

— Nu-i un loc prea rău de a vedea ce se întâmplă, nu? 
zise Baggy, mândru de el. 

— Cât de des vii aici? 

— De două ori pe săptămână, uneori chiar mai des. 
Jucăm pocher în fiecare marţi şi joi la prânz. 

— Cine face parte din club? 

— E o societate secretă. 

Baggy luă o duşcă şi plescăi din buze, ca şi cum ar fi stat 
în deşert o lună de zile. Un păianjen cobora pe pânza lui 
groasă de-a lungul ferestrei. Praful de pe pervaz era de 
jumătate de centimetru grosime. 

— Cred că îşi cam pierd îndemânarea, zise el, privind 
spre mulţimea de jos. 

— Cine? 

Aproape că îmi era frică să întreb. 

— Cei din clanul Padgitt. 

Baggy rosti vorbele cu o oarecare infatuare. Lăsă vorbele 
să plutească în aer câteva clipe, ca eu să pricep bine. 

— Eşti sigur că e mâna lor? am întrebat eu. 

Baggy credea că le ştie pe toate. In jumătate din cazuri 
avea dreptate. Zâmbi, apoi se încruntă, luă o nouă duşcă şi 
zise: 

— Ăştia incendiază clădiri de când se ştiu. E una dintre 
potlogăriile lor — ca să capete bani pe asigurare. Au scos o 


avere până acum de la companiile de asigurări. 

O nouă duşcă rapidă: 

— E ciudat totuşi că au folosit benzină. Piromanii mai de 
Doamne-ajută se feresc de benzină, pentru că e uşor de 
detectat. Ştiai asta? 

— Nu. 

— E adevărat. Un pompier experimentat simte mirosul de 
benzină la minute bune după ce focul a fost stins. Benzină 
înseamnă incendiere. lar incendierea înseamnă că nu sunt 
plătite daunele de către companiile de asigurări. 

Incă o duşcă: 

— Bineînţeles că, în acest caz, probabil că au vrut ca tu 
să ştii că e vorba de incendiere. E logic, nu-i aşa? 

In acel moment nimic nu părea logic. Eram prea confuz 
ca să mă lansez în speculaţii. 

Baggy era mulţumit că poate să trăncănească: 

— Dacă mă gândesc mai bine, acesta e şi motivul pentru 
care bomba nu a fost declanşată. Voiau ca tu să o vezi. 
Dacă ar fi explodat, atunci ţinutul nu mai avea ziar, ceea ce 
i-ar fi putut irita pe câţiva grei. Pe alţii i-ar fi făcut fericiţi. 

— Mersi. 

— Oricum, ipoteza asta explică lucrurile mai bine. A fost 
un act subtil de intimidare. 

— Subtil? 

— Da, în comparaţie cu ce ar fi putut fi. Crede-mă când 
spun că indivizii ştiu cum să ardă clădiri. Ai avut noroc. 

Observasem cum se disociase cu repeziciune de ziar. 
„Eu” fusesem cel care avusese noroc, nu „noi”. 

Alcoolul ajunsese între timp la creier, dezlegându-i şi mai 
tare limba lui Baggy. 

— Cam cu trei ani în urmă, poate patru, a izbucnit un 
incendiu mare la una din fabricile lor de cherestea, cea de 
pe Autostrada 401, lângă insulă. Indivizii nu dau niciodată 
foc la nimic pe insulă, pentru că n-au chef ca autorităţile să- 
şi bage nasul în treburile lor. Oricum, compania de asigurări 


a mirosit că e un incendiu provocat şi a refuzat să 
plătească, aşa că Lucien Wilbanks a intentat proces. S-a 
ajuns la judecată, în faţa onorabilului Reed Loopus. Am 
auzit fiecare cuvinţel din proces. 

O noua duşcă lungă şi satisfăcătoare. 

— Cine a câştigat? 

M-a ignorat complet, pentru că nu terminase de spus 
povestea: 

— A fost un foc mare. Băieţii din Clanton s-au dus acolo 
cu toate utilajele de intervenţie. Şi-au luat zboru' şi 
voluntarii din Karaway; toate sirenele s-au dus urlân' spre 
Insula Padgitt. Ni'ic mai bun ca un foc zdravăn pentru ca 
băieţii să treacă la treab'. Asta şi o bombă, cred eu, dar nu- 
mi amintes' de ultima bombă. 

— Aşadar... 

— Autostrada 401 trece printr-o zonă joasă lângă Insula 
Padgitt, o chestie tare mlăştinoasă. Peste pârâul Massey e 
un pod. Când camioanele pompierilor au trecut zburân' pe 
pod, au descoperit o camionetă zăcân' pe o parte, ca şi 
cum s-ar fi răsturnat. Drumul era complet blocat; nu se 
putea ocoli pentru că în jur erau doar mlaştini şi şanţuri. 

Baggy plescăi din buze şi îşi turnă din nou din sticlă. 
Sosise timpul ca eu să spun ceva, însă omul ar fi ignorat 
orice aş fi zis. Era modalitatea prin care Baggy prefera să 
fie îndemnat să continue. 

— Cui îi aparţinea camioneta? am întrebat eu. Cuvintele 
nici nu părăsiseră bine buzele mele, că Baggy clătina deja 
din cap, ca şi cum întrebarea era complet deplasată. 

— Focul ardea ca naiba. Camioanele de pompieri se 
înşiraseră pe toat' 401 pentru că un măscărici îşi dăduse 
camioneta peste cap. Individul n-a fost niciodat' găsit. Nici 
un indiciu despre şofer. Nici un indiciu despre proprietar, 
pen'că nu existau plăcuţe de înmatriculare. Nici un fel de 
serii. Camioneta n-a fost niciodată revendicată. Nici măcar 
nu suferise mari stricăciuni. Toate astea au fost dezvăluite 


la proces. Toat' lumea ştia că familia Padgitt a pus focul, şi- 
a răsturnat una din camionetele furate ca să blocheze 
drumul, dar compania de asigurări n-a putut-o dovedi. 

Jos, şeriful Coley îşi găsise portavocea. Le cerea 
oamenilor să nu stea pe stradă în faţa birourilor noastre. 
Vocea lui ascuţită adăuga dramatism situaţiei. 

— Aşadar compania de asigurări a câştigat? am întrebat 
eu, nerăbdător să ajung la capătul poveştii. 

— Al dracului proces. A ţinut trei zile. De obicei, Wilbanks 
ajunge la o înţelegere cu unul sau doi juraţi. Face asta de 
ani de zile şi niciodat' nu e prins. Plus că ştie pe toat’ lumea 
în ţinut. Băieţii cu asigurarea erau din Jackson şi habar n- 
aveau despre ce e vorba. Juriul a deliberat vro' două ore, a 
venit cu un verdict pentru cerere, o sută de bătrâne şi, ca 
măsură de precauţie, a adăugat un milion în daune. 

— Punctul şi milionul! am zis eu. 

— Te-ai prins. Primul verdict de un milion de dolari în 
Ford County. A durat vr'un an pân' ce Curtea Supremă a 
decis să anuleze daunele. 

Nu mă liniştea deloc gândul că Lucien Wilbanks are o 
asemenea influenţă asupra juraţilor. Baggy îşi lăsă câteva 
clipe bourbon-ul deoparte şi se holbă la ceva dedesubt. 

— Semn rău, fiule, zise el în cele din urmă. Rău de tot. 
Eram şeful lui şi nu-mi făcea deloc plăcere să-mi zică „fiu”, 
dar am lăsat să treacă de la mine. Mă presau chestiuni mai 
urgente. 

— Intimidarea? am întrebat eu. 

— Da. Clanul părăseşte rareori insula. Faptul că s-au dat 
în spectacol la scenă deschisă înseamnă că-s gata de 
război. Dacă pot intimida ziaru', atunci o să încerce şi cu 
juriu'. Deja îl deţin pe şerif. 

— Dar Wilbanks a declarat că vrea să schimbe locul de 
judecată. 

Baggy pufni şi îşi redescoperi băutura: 

— Să nu pariezi pe asta, fiule. 


— Te rog să-mi spui Willie. 

Ciudat cum începusem să mă agăţ de acel nume. 

— Să nu pariezi pe asta, Willie. Băiatu' e vinovat; singura 
lui şansă e să aibă parte de un juriu care poa' să fie 
cumpărat sau speriat. Şansele sunt zece la unu ca procesu' 
să aibă loc chiar aici, în clădirea asta. 


După două ore de aşteptat în zadar bubuitura care să 
zguduie pământul, oraşul se pregătea de prânz. Mulțimea 
se sparse şi se împrăştie care încotro. In sfârşit, ajunse şi 
expertul criminalist de la autoritatea statală şi se apucă de 
lucru în tipografie. Nu mi se permise accesul în clădire, fapt 
care, de altfel, îmi convenea de minune. 

Margaret, Wiley şi cu mine ne-am luat un sandviş pe 
esplanada din faţa judecătoriei. Am mâncat în tăcere, am 
discutat puţin, menţinând toţi trei un ochi vigilent asupra 
birourilor noastre de dincolo de drum. Din când în când 
cineva ne zărea şi se oprea să mai schimbe o vorbă cu noi. 
Ce naiba le poţi spune victimelor bombelor atunci când 
bomba nu explodează? Din fericire, populaţia oraşului n- 
avea deloc experienţă cu chestii dramatice de genul 
exploziilor. Am strâns mai multe încurajări şi câteva oferte 
de ajutor. 

Şeriful Coley s-a ivit la rândul lui şi ne-a dat un raport 
preliminar asupra bombei noastre. Ceasul făcea parte din 
categoria celor obişnuite şi se putea cumpăra din orice 
magazin. De la prima privire, expertul şi-a dat seama că eo 
problemă cu sârmele. În opinia lui totul fusese lucrat cu 
amatorism. 

— Cum veţi investiga toată aceasta poveste? am întrebat 
eu cu o strângere de inimă. 

— O să căutăm amprente şi o să vedem dacă există 
martori oculari. Chestiile obişnuite. 

— O să vorbiţi şi cu clanul Padgitt? m-am interesat eu, cu 
inima şi mai strânsă. 


La urma urmei, mă găseam în prezenţa angajaţilor mei. 
Chiar dacă eram speriat de moarte, trebuia să-i 
impresionez prin lipsa mea de temeri. 

— Ştii ceva ce eu nu ştiu? mi-o întoarse şeriful. 

— Sunt suspecți, nu? 

— Acum dumneata eşti şeriful? 

— Sunt incendiatorii cu cea mai mare experienţa din 
ţinut şi dau foc clădirilor de ani de zile pentru a încasa 
asigurări. Avocatul lor m-a ameninţat în sala de judecată 
săptămâna trecută. Danny Padgitt a apărut pe prima 
pagină a ziarului nostru de două ori. Dacă nici ei nu sunt 
suspecți, atunci cine poate fi? 

— Dă-i drumul şi scrie-ţi povestea, fiule. Spune lucrurilor 
pe nume. Se pare că eşti hotărât să primeşti o citaţie la 
proces oricum. 

— Eu o să am grijă de ziar, am zis eu. Dumneavoastră 
prindeţi criminalii. 

Omul îşi bătu pălăria cu degetul, în semn de salut către 
Margaret, apoi se îndepărtă. 

— Anul viitor sunt iarăşi alegeri, rosti Wiley, urmărindu-l 
pe Coley cum se opreşte şi discută cu două femei lângă o 
ţâşnitoare de apă. Sper să se ivească un contracandidat 
până atunci. 

Procesul de intimidare continuă, pe seama lui Wiley însă. 
El locuia la o milă distanţă de oraş, într-o fermă întinsă pe 
cinci acri de pământ, unde nevasta lui creştea rațe şi 
pepeni verzi. In acea noapte, după ce Wiley parcase pe 
aleea casei şi se pregătea să se dea jos din maşină, doi 
indivizi au sărit din tufişurile din jur şi l-au atacat. Individul 
mai mare l-a trântit jos şi l-a pocnit în faţă, în vreme ce 
celălalt s-a apucat de scotocit prin maşină şi a ieşit de acolo 
cu două aparate de fotografiat. Wiley avea cincizeci şi opt 
de ani şi făcuse armata la puşcaşi marini. La un moment 
dat în încleştare, a reuşit să plaseze o lovitură care l-a 
trimis pe atacatorul lui direct la sol. Acolo cei doi s-au 


apucat să schimbe pumni. În vreme ce Wiley câştiga teren, 
celălalt bandit l-a pocnit peste ceafă cu unul din aparatele 
foto. Wiley spune că nu-şi mai aminteşte multe după acel 
moment. 

Nevasta lui a auzit într-un târziu toată agitația. L-a 
descoperit pe Wiley trântit la pământ, semiconştient. 
Ambele aparate foto erau făcute praf. L-a tras pe Wiley în 
casă, i-a pus pungi cu gheaţă pe faţă şi a verificat dacă nu 
are vreun os rupt. Fostul puşcaş marin n-avea chef să se 
ducă la spital. 

Acasă la ei veni un ajutor de şerif, care întocmi un raport. 
Wiley apucase doar să-i zărească pe atacatori, nişte indivizi 
pe care nu-i mai văzuse până atunci. 

— Sunt deja înapoi pe insulă, îi zise el ajutorului de şerif. 
Nu-i veţi găsi. 

Nevasta lui preluă iniţiativa. O oră mai târziu mă sunau 
de la spital. Pe Wiley l-am văzut între şedinţele de 
radiografie. Faţa lui era un dezastru, dar el reuşi să schiţeze 
un zâmbet. Mi-a apucat mâna şi m-a tras aproape de el. 

— Săptămâna viitoare, pe pagina întâi, mi-a zis el printre 
buzele tăiate şi fălcile umflate. 

Câteva ore mai târziu am plecat de la spital şi m-am dus 
într-o lungă plimbare prin ţinut. Mă tot uitam în oglinda 
retrovizoare, oarecum aşteptându-mă să zăresc o hoardă 
de membri ai clanului Padgitt pe urmele mele, agitându-şi 
furioşi armele. 

Nu era un ţinut al fărădelegii, unde criminalii organizaţi 
puteau face ce vor cu supuşii legii. Din contră, în ţinut 
crimele erau foarte rare. Corupţia nu era deloc privită cu 
ochi buni. Eu aveam dreptate, şi ei se înşelau. Am decis că 
n-aveam de ce să cedez la ameninţări. Trebuia să îmi 
cumpăr o armă; la naiba, toată lumea din ţinut avea două 
sau chiar trei. lar dacă ar fi fost nevoie, puteam angaja un 
bodyguard. Ziarul meu trebuia să devină şi mai îndrăzneţ, 
pe măsura apropierii datei procesului. 


Anterior falimentului ziarului şi înainte de creşterea 
importanţei persoanei mele în Ford County, auzisem o 
poveste fascinantă despre o familie din partea locului. Spot 
nu o urmărise niciodată, pentru că necesita uşoare 
cercetări şi un drum dincolo de calea ferată. 

Acum, că ziarul era al meu, am decis că povestea era 
prea bună ca să nu merg pe firul ei. 

Undeva, în Lowtown, în zona negrilor, locuia un cuplu 
extraordinar — Calia şi Esau Ruffin. Erau căsătoriţi de 
patruzeci de ani şi crescuseră opt copii, dintre care şapte îşi 
luaseră doctoratul şi acum erau profesori de facultate. 
Despre al optulea copil se ştiau prea puţine; aşa cum 
afirma Margaret, el se numea Sam şi se ascundea de braţul 
legii. 

Am sunat la casa Ruffin. Mi-a răspuns doamna Ruffin. l- 
am explicat cine sunt şi ce vreau, iar ea părea să ştie totul 
despre mine. Mi-a spus că citea Times de cincizeci de ani, 
din scoarță în scoarță. Citea totul, inclusiv necrologurile şi 
anunţurile de angajare. După câteva clipe mi-a spus 
părerea ei: că ziarul se găsea pe mâini mult mai bune 
acum. Articole mai lungi. Greşeli mai puţine. Ştiri mai 
multe. Vorbea rar, clar, cu o dicţie pe care nu o mai 
auzisem de la plecarea din Syracuse. 

Când am reuşit să prind o scurtă pauză, i-am mulţumit şi 
am declarat că mi-ar plăcea să o întâlnesc şi să discut cu ea 
despre remarcabila ei familie. A fost flatată şi a insistat să 
mă duc la ea la prânz. 

Astfel a început o prietenie neobişnuită, care mi-a 
deschis ochii spre multe lucruri, unul dintre cele mai 
importante fiind bucătăria sudistă. 

Maică-mea a murit când aveam treisprezece ani. Era 
anorexică. Sicriul ei a fost purtat doar de patru oameni. 
Cântărea mai puţin de cincizeci de kilograme şi arăta ca o 
fantomă. 

Pentru că nu mânca, nu gătea. Nu-mi amintesc de nici o 


masă caldă gătită de ea pentru mine. Micul dejun era un 
castron de fulgi de cereale, prânzul un sandviş rece, iar 
cina un fel de amestec rece, pe care de obicei îl mâncam 
singur în faţa televizorului. Eram copil singur la părinţi, iar 
tata nu era niciodată acasă, un fapt îmbucurător, pentru că 
prezenţa lui producea fricţiuni. El voia să mănânce, ea nu. 
Se certau din orice fleac. 

Nu am făcut niciodată foamea; cămara era întotdeauna 
plină de unt de arahide, cereale şi alte alimente de genul 
ăsta. Uneori mâncam împreună cu un prieten şi 
întotdeauna mă minunam cum se gătea în familiile 
adevărate şi cât de mult timp se petrecea la masă. În casa 
noastră hrana pur şi simplu nu era importantă. 

Ca adolescent, am trăit din mâncare congelată. La 
Syracuse m-am hrănit cu bere şi cu pizza. Timp de douăzeci 
şi trei de ani din viaţa mea, am mâncat doar când mi-a fost 
foame. Era o greşeală, după cum aveam să aflu în curând 
în Clanton. In Sud, masa avea prea puţină legătură cu 
foamea. 

Casa Ruffin se găsea în zona mai elegantă din Lowtown, 
în cadrul unui şir de clădiri bine conservate şi frumos 
zugrăvite. Adresele poştale erau inscripţionate pe cutiile 
poştale. Când am oprit maşina la adresă, am zâmbit văzând 
gardul alb de lemn şi florile — petunii şi irişi — care se 
aliniau cu trotuarul. Era începutul lui aprilie şi abia îmi 
spălasem Spitfire-ul. După ce am răsucit cheia în contact, 
un miros delicios mi-a umplut nările. Cotlete de porc! 

Calia Ruffin m-a întâmpinat în dreptul porţii joase care se 
deschidea spre pajiştea imaculată din faţa casei. Era o 
femeie îndesată, cu umeri laţi şi talie mare şi cu o 
strângere de mână fermă, ca a unui bărbat. Avea părul 
cărunt şi începeau să se vadă efectele creşterii atâtor copii, 
dar când zâmbea, ceea ce se întâmpla aproape permanent, 
lumina întreaga lume cu două şiruri de dinţi strălucitori şi 
perfecţi. Nu mai văzusem niciodată asemenea dinţi. 


— Mă bucur enorm că aţi venit, zise ea, pornind deja pe 
aleea pietruită spre casă. 

Şi eu mă bucuram. Era vremea amiezii. În mod tipic, nu 
prea mâncasem nimic până atunci, iar aromele venind 
dinspre verandă mă ameţeau pur şi simplu. 

— Ce casă minunată, am rostit eu, privind faţada clădirii. 
Era construită din şipci vopsite într-un alb strălucitor; lăsa 
impresia că în permanenţă îi dădea cineva târcoale cu o 
bidinea şi o găleată cu vopsea. O verandă cu acoperiş de 
tablă verde se întindea pe toată lungimea fațadei. 

— Vai, vă mulţumesc. E casa noastră de treizeci de ani. 
Ştiam că, sigur, cele mai multe locuinţe din Lowtown erau 
deţinute de lorzii albi ai lumii interlope. În 1970 deținerea 
unei case reprezenta o realizare neobişnuită pentru negri. 

— Cine vă e grădinar? am întrebat, oprindu-mă să miros 
un trandafir galben. 

Se vedeau flori pretutindeni — pe marginea aleii, de-a 
lungul verandei, pe ambele laturi ale reşedinţei. 

— Eu sunt ăla, zise ea râzând, cu dinţii sclipind în lumina 
soarelui. 

Am urcat trei trepte, m-am trezit pe verandă şi am văzut 
acolo aranjamentul. O masă mică, lângă balustrada 
verandei, pregătită cu tot ce trebuie pentru doi oameni — 
faţă de masă din bumbac alb, şerveţele albe, flori într-o 
văzuţă, un bol mare cu ceai cu gheaţă şi cel puţin patru 
oale acoperite. 

— Cine mai vine? am întrebat eu. 

— Oh, nu suntem decât noi doi. S-ar putea să treacă şi 
Esau puţin mai târziu. 

— Dar e aici mâncare cât pentru o armată! 

Am inhalat aromele cât de adânc am putut. Stomacul mă 
durea anticipând dezmăţul culinar. 

— Haideţi să mâncam acum, mă invita ea, înainte ca 
totul să se răcească. 

Mi-am înfrânat pofta, m-am îndreptat nonşalant spre 


masă şi am tras unul din scaune pentru ea. A fost încântată 
că mă dovedeam un asemenea gentleman. M-am aşezat 
vizavi de ea. Eram gata să ridic capacele şi să mă afund în 
orice aş fi găsit dedesubt, când ea mi-a apucat ambele 
mâini şi şi-a plecat capul. A început să se roage. 

Avea să fie o rugăciune lungă. Îi mulţumi Domnului 
pentru toate cele bune, inclusiv pentru mine, „noul ei 
prieten”. Se rugă pentru bolnavi şi pentru cei care erau pe 
cale să se îmbolnăvească. Se rugă pentru ploaie şi soare, 
pentru sănătate, umilinţă şi răbdare. Deşi începeam să îmi 
fac griji că se răceşte mâncarea, vocea ei mă vrăjea. 
Rostea cuvintele rar, fiecare cuvinţel al ei părând gândit 
dinainte. Avea o dicţie perfectă. Trata egal fiecare 
consoană, fiecare virgulă şi fiecare punct. Trebuia să 
întredeschid ochii ca să mă asigur că nu visez. Nu mai 
auzisem niciodată un asemenea discurs din partea unei 
persoane de culoare din Sud, şi nici măcar din partea unui 
alb din Sud. 

Am tras din nou cu ochiul. Vorbea cu Domnul ei, cu o faţă 
complet mulţumită. Preţ de câteva secunde am uitat 
complet de mâncare. Îmi strângea mâinile, în vreme ce îl 
ruga pe Atotputernicul cu o elocvenţă provenită din ani 
îndelungaţi de experienţă. Cita din Scriptură şi mi se părea 
puţin ciudat să aud din gura ei cuvinte vechi, nefolosite 
acum. Insă ştia perfect ce face. Nu m-am simţit niciodată 
mai apropiat de Dumnezeu decât în prezenţa acestei femei 
sfinte. 

Nu-mi puteam imagina o asemenea rugăciune 
îndelungată la o masă plină cu opt copii. Ceva îmi spunea 
totuşi că atunci când Calia Ruffin se ruga, toată lumea 
rămânea nemişcată. 

In cele din urmă, termină cu o litanie în care reuşi să 
ceară iertarea păcatelor sale, pe care le presupuneam 
extrem de puţine şi de neînsemnate, precum şi iertarea 
păcatelor mele, pe care nu i le puteam mărturisi cât de 


multe erau. 

Mi-a dat drumul şi a început să ridice capacele de pe 
oale. Prima oală conţinea o stivă de cotlete de porc 
înmuiate într-un sos care conţinea, printre alte ingrediente, 
ardei şi ceapă. Aburul m-a lovit drept în faţă. Voiam să 
mănânc tot ce era acolo cu degetele. Peste câteva clipe am 
zărit un munte de porumb galben, împănat cu ardei verde, 
încă fierbinte, abia luat din cuptor. Mai erau acolo bame 
fierte, deoarece, aşa cum îmi explica ea în vreme ce se 
pregătea să servească, fierte erau mai bune decât prăjite, 
din pricina grăsimii. Fusese învățată să prăjească şi să ungă 
totul cu grăsime, de la roşii până la gogonele, dar îşi 
dăduse ulterior seama că nu era deloc sănătos să gătească 
aşa. Se mai găseau acolo păstăi de fasole, neunse şi 
neprăjite, ci mai degrabă coapte cu şuncă şi ceafă de porc. 
Se mai vedea un platou cu roşii mici acoperite cu ardei şi 
ulei de măsline. Era una din puţinele bucătărese din oraş 
care foloseau uleiul de măsline, aşa cum continuă ea să-mi 
povestească. Eu mă agăţam de fiecare cuvânt al ei, în 
vreme ce farfuria îmi era umplută cu generozitate. 

Un fiu din Milwaukee îi trimitea ulei bun de măsline, 
deoarece în Clanton nu se auzise de aşa ceva. 

Îşi ceru scuze că roşiile erau cumpărate de la magazin; 
ale ei se găseau încă pe araci şi nu se coceau până la vară. 
Porumbul, bamele şi păstăile fuseseră recoltate din grădina 
ei în luna august a anului anterior şi fuseseră conservate. 
De fapt, singurele legume „proaspete” erau zarzavaturile 
sau „verdeţuri de primăvară” cum le spunea ea. 

În centrul mesei era o tigaie mare neagră, acoperită. 
Când femeia trase şervetul de pe ea, privirea mea căzu pe 
o bucată de cel puţin două kilograme de pâine fierbinte din 
porumb. Gazda scoase o felie imensă, o puse pe mijlocul 
farfuriei mele şi zise: 

— Aşa. Acum puteţi începe. 

Niciodată nu mai avusesem atâta mâncare în faţa 


ochilor. Festinul putea începe. 

Am încercat să mănânc încet, dar îmi era imposibil. 
Venisem acolo cu stomacul gol. Aruncat în miezul aromelor 
îmbătătoare, încântat de frumuseţea mesei aranjate şi 
fascinat de rugăciunea femeii şi de atenta descriere a 
fiecărui fel de mâncare, simţisem că mi se face rău de poftă 
şi de foame. M-am repezit să înfulec cât mai multe. In 
vremea asta, ea părea mulţumită să întreţină conversaţia. 

Cea mai mare parte a bunătăţilor proveneau din grădina 
ei. Împreună cu Esau cultiva patru soiuri de tomate, fasole 
cu bob mare, fasole păstăi, fasole neagră, mazăre, 
castraveți, vinete, dovlecei, muştar, varză creaţă, gulii, 
arpagic, ceapă verde, ceapă roşie, varză obişnuită, bame, 
cartofi roşii, cartofi dulci, morcovi, sfeclă, porumb, ardei 
verde, pepene galben, două soiuri de pepene verde şi alte 
câteva legume pe care ea nu şi le mai amintea pe moment. 
Cotletele de porc i le trimisese fratele ei, care locuia încă în 
vechea reşedinţă a familiei, la ţară. Omul tăia doi porci 
pentru ei în fiecare iarnă, iar ei îşi îndesau congelatorul cu 
carne. În schimb, îl alimentau în fiecare vară cu legume 
proaspete. 

— Nu folosim chimicale, zise ea, uitându-se la mine cum 
înfulec. Totul este natural. 

Cu siguranţă, gustul mâncării dovedea cele spuse. 

— Numai că totul e pus în conserve din iarnă. Vor avea 
un gust mai bun vara, când le culegem şi le mâncăm pe 
loc. Veţi reveni atunci, domnule Traynor? 

Am mormăit şi am dat din cap. Cumva am reuşit să 
transmit mesajul că mă voi întoarce ori de câte ori va dori 
ea. 

— Vreţi să îmi vedeţi grădina? mă întrebă. 

Am dat iarăşi din cap. Gura îmi era prea ocupată cu 
mestecatul. 

— Bine. E în spate. O să vă culeg nişte salată şi ceva 
zarzavaturi. Acum sunt o frumuseţe. 


— Minunat, am reuşit eu să îngaim. 

— Îmi imaginez că un burlac ca dumneavoastră are 
nevoie de ajutor. 

— De unde ştiaţi că sunt burlac? 

Am luat o gură de ceai. Putea fi servit drept desert — 
atât de mult zahăr conţinea. 

— Oamenii vorbesc despre dumneavoastră. Umblă vorba. 
În Clanton nu prea există secrete, pe ambele laturi ale căii 
ferate. 

— Şi ce aţi mai auzit? 

— Să vedem. Aţi închiriat apartamentul în care locuiţi de 
la familia Hocutt. Veniţi de undeva, din Nord. 

— Din Memphis. 

— Tocmai de acolo? 

— E doar la o oră distanţă. 

— Glumeam. Una din fetele mele a făcut colegiul acolo. 
Aveam multe întrebări despre copiii ei, dar nu eram gata 
încă să iau notițe. Ambele mele mâini erau ocupate cu 
căratul mâncării spre gură. La un moment dat i-am spus 
Miss Calia în loc de Miss Ruffin. 

— Mă cheamă Callie, mi-a replicat ea. Miss Callie este 
perfect. Unul din primele obiceiuri pe care le-am preluat în 
Clanton se referea la doamne, indiferent de vârstă, prin 
adăugarea cuvântului „Miss” în faţa numelui lor. Miss 
Brown, Miss Webster pentru cunoştinţele noi care păreau 
mai în vârstă. Miss Martha, Miss Sara pentru cele mai 
tinerele. Era un semn de politeţe şi de bună creştere. Cum 
eu nu eram nici politicos, şi nici bine crescut din fire, 
trebuia să adopt cât mai multe obiceiuri locale cu putinţă. 

— De unde vine numele Calia? m-am interesat eu. 

— Este un nume italian, răspunse ea, ca şi cum asta 
explica totul. 

Se înfruptă cu nişte fasole boabe, în vreme ce eu mă 
luptam cu un cotlet. Am întrebat: 

— Italian? 


— Da, a fost prima limbă învățată de mine. E o poveste 
lungă, una din multele mele poveşti. Chiar au încercat să vă 
dea foc la ziar? 

— Da, am răspuns eu sec, întrebându-mă dacă o auzisem 
eu bine pe această doamnă de culoare din Mississippi-ul 
rural spunând că prima limbă pe care o învățase când era 
mică fusese italiana. 

— Şi l-au atacat pe domnul Meek? 

— Chiar aşa 

— Cine a fost? 

— Încă nu se ştie. Şeriful Coley investighează. 

Eram nerăbdător să aflu impresia ei despre şeriful nostru. 
Aşteptând, am luat o nouă felie de pâine de porumb. 
Curând, untul începu să mi se prelingă pe bărbie. 

— E şerif de multă vreme, nu-i aşa? mă întrebă ea. 

Eram convins că ştie exact anul în care Mackey Don 
Coley se instalase pentru prima dată în biroul de şerif. 

— Ce credeți despre el? m-am interesat eu cu 
nonşalanţă. Femeia luă o gură de ceai şi se gândi la 
răspuns. Miss Callie nu se grăbea să vorbească, mai ales 
când trebuia să discute despre alţii. 

— De această parte a căii ferate, un şerif bun este acela 
care ţine la distanţă cartoforii, contrabandiştii şi peştii. Din 
acest punct de vedere, domnul Coley a făcut o treabă bună. 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Desigur. Sunteţi reporter. 

— Vorbiţi neobişnuit de bine şi de corect. Ce educaţie aţi 
primit? 

Era o întrebare delicată într-o societate în care, de zeci 
de ani, educaţia nu prea mai conta. Era 1970 şi în 
Mississippi grădinițele publice continuau să lipsească, iar 
şcoala nu era obligatorie. 

Miss Callie râse, arătându-mi din nou toţi dinţii în 
splendoarea lor. 

— Am terminat clasa a noua, domnule Traynor. 


— Clasa a noua? 

— Da, dar situaţia mea a fost neobişnuită. Am avut un 
tutore minunat. O altă poveste lungă. 

Începeam să-mi dau seama că avea să dureze luni, poate 
chiar ani de zile ca să aflu acele minunate poveşti promise 
de Miss Callie. Poate că aveam să le aflu pe verandă, cu 
ocazia vreunui chef săptămânal. 

— Haideţi să vorbim altădată despre asta, zise ea. Cum 
se simte domnul Caudle? 

— Nu prea bine. Nu mai iese din casă. 

— Un om tare bun. A fost şi va fi întotdeauna apropiat de 
comunitatea oamenilor de culoare. Avea atât de mult curaj! 

Mă gândeam că acel „curaj” al lui Spot avusese mai mult 
de-a face cu extinderea gamei de necrologuri decât cu 
interesul pentru tratamentul egal acordat tuturor. Insă 
aflasem cât de importantă era moartea pentru comunitatea 
negrilor — ritualul priveghiului dura adesea o săptămână; 
maratonul serviciilor religioase, cu sicrie deschise şi multe 
vaiete; procesiunile funerare lungi de o milă; în sfârşit, 
ultimele gesturi de rămas bun, încărcate de emoție, pe 
marginea mormântului. Când îşi deschisese atât de radical 
paginile de necrologuri către negri, Spot devenise un erou 
în Lowtown. 

— Da, un om tare bun, am repetat eu, întinzându-mă 
după cel de-al treilea cotlet de porc. 

Burta începea să mă doară un pic, dar rămăsese atât de 
multă mâncare pe masă! 

— Îl onoraţi cu necrologurile pe care le scrieţi, zise ea, cu 
un zâmbet cald. 

— Mulţumesc. Încă n-am terminat de învăţat cum s-o fac. 

— Aveţi şi curaj, domnule Traynor. 

— Aţi putea să-mi spuneţi Willie? Am doar douăzeci şi trei 
de ani. 

— Prefer domnul Traynor. 

O altă chestiune rezolvată. Aveau să treacă patru ani 


până ce ea avea să accepte să mi se adreseze pe numele 
mic. 

— Nu vă temeţi deloc de familia Padgitt, continua ea. Era 
ceva nou pentru mine. 

— Face parte din munca mea, am răspuns eu simplu. 

— Vă aşteptaţi la noi acţiuni de intimidare? 

— Probabil că da. Sunt obişnuiţi să obţină ce vor ei. Sunt 
oameni violenţi, fără scrupule, dar presa liberă trebuie să 
se obişnuiască şi cu aşa ceva. ` 

Pe cine încercam eu să păcălesc? Incă o bombă sau un 
nou atac şi aveam să mă întorc în Memphis a doua zi 
înainte de răsăritul soarelui. 

Ea se opri din mâncat şi îşi îndreptă privirea spre stradă, 
uitându-se mai degrabă în gol. Era cufundată în gânduri. In 
acest timp eu bineînţeles că mă îndopam în continuare. 

Într-un târziu, rosti: 

— Bieţii copilaşi! Să-şi vadă mama în halul ăla. Imaginea 
mă determina să îmi las furculita jos. M-am şters la gură, 
am inspirat adânc şi am lăsat mâncarea să se aşeze câteva 
secunde. Lumea continua să-şi imagineze grozăvia acelei 
crime. Zile întregi, populaţia din Clanton nu discutase 
despre nimic altceva. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, 
şoaptele şi zvonurile se amplificaseră, diferitele versiuni 
fuseseră repetate pe la colţuri şi extinse. Eram curios să 
aflu ce versiune circula prin Lowtown. 

— La telefon mi-aţi spus că citiţi Times de cincizeci de 
ani, am zis eu, aproape râgâind. 

— Chiar aşa. 

— Vă amintiţi de vreo crimă mai brutală? 

Se gândi câteva clipe, meditând la cei cincizeci de ani 
scurşi, apoi clătină încet din cap: 

— Nu. 

— V-aţi întâlnit vreodată cu vreun Padgitt? 

— Nu. Ei stau pe insula lor, ca întotdeauna. Chiar şi negrii 
lor stau acolo, fabricând whisky, făcând vrăjile lor voodoo, 


tot felul de prostii. 

— Voodoo? 

— Da, e un lucru cunoscut de toţi de partea asta a căii 
ferate. Nimeni de aici nu se încurca cu vreun negru Padgitt 
şi n-a făcut-o niciodată. 

— Oamenii din partea asta a căii ferate cred că Danny 
Padgitt a violat-o şi ucis-o? 

— Cei care vă citesc ziarul cu siguranţă că da. 

Remarca mă arse mai rău decât şi-ar fi închipuit ea 
vreodată. 

— Noi doar relatăm faptele, am zis eu, îmbufnat. Băiatul 
a fost arestat. A fost acuzat. E în închisoare aşteptând 
procesul. 

— Dar nu există prezumpţia de nevinovăție? O nouă 
palmă încasată în plin. 

— Bineînţeles că da. 

— Credeţi că a fost cinstit să folosiţi o fotografie a lui în 
cătuşe, cu sânge pe cămaşă? 

Eram şocat de simţul ei de corectitudine. De ce i-ar fi 
păsat, ei sau oricărui alt negru din Ford County, daca 
Danny Padgitt era tratat corect? Puţini erau cei care îşi 
făcuseră griji legate de tratamentul corect al acuzaților 
negri din partea poliţiei sau a presei. 

— Când am ajuns la închisoare, avea sânge pe cămaşă. 
Nu noi l-am pus acolo. 

Nici unuia dintre noi nu îi plăcea discuţia. Am luat o gură 
de ceai şi mi-a fost greu s-o înghit. Eram ghiftuit cu 
mâncare. 

S-a uitat la mine cu zâmbetul ei tipic şi a avut tupeul să 
mă întrebe: 

— Ce ziceţi de nişte desert? Am făcut o budincă de 
banane. Nu puteam refuza. Însă nici nu mai puteam înghiţi 
ceva. 

Trebuia să găsesc o formulă de compromis. 

— Haideţi să mai aşteptăm un pic, să lăsăm mâncarea să 


se aşeze. 

— Atunci mai luaţi nişte ceai, mă invita ea, umplându-mi 
deja paharul. 

Îmi era greu să respir, aşa că m-am lăsat cât mai jos pe 
scaun şi am hotărât să mă comport ca un ziarist. Miss 
Callie, care mâncase mult mai puţin decât mine, termina o 
porţie de bame. 

Aşa cum susţinea Baggy, Sam Ruffin fusese primul elev 
negru care se înscrisese la şcolile de albi din Clanton. Se 
întâmplase în 1964, când Sam era în clasa a şaptea, la 
vârsta de doisprezece ani, iar experienţa fusese 
traumatizantă pentru toată lumea. Mai ales pentru Sam. 
Baggy mă avertizase că era posibil ca Miss Callie să nu vrea 
să discute despre fiul ei cel mai mic. Pe numele lui fusese 
emis un mandat de arestare, iar el îşi luase zborul din zonă. 

La început, Miss Callie ezita. În 1963, tribunalele 
hotărâseră că un district şcolar de albi nu putea refuza 
admiterea unui elev negru. Integrarea forţată se găsea încă 
la mare distanţă în viitor. Sam era fiul ei cel mai mic. Când 
luaseră decizia de a-l duce la şcoala de albi, ea şi Esau 
speraseră că vor fi urmaţi de alte familii de negri. Lucrurile 
nu se petrecuseră aşa. Timp de doi ani Sam fusese singurul 
elev de culoare de la şcoala Junior High din Clanton. Fusese 
bătut şi chinuit, dar învățase repede să îşi facă dreptate cu 
pumnii şi, cu timpul, fusese lăsat în pace. Işi implorase 
părinţii să îl ducă înapoi la şcoala pentru negri, dar ei se 
menţinuseră ferm pe poziţie, chiar şi după ce el intrase la 
cursurile liceale. Îşi spuneau că tot ce fusese mai greu 
trecuse. Sudul era răvăşit de luptele împotriva discriminării 
rasiale, iar negrilor li se promitea mereu că se vor aplica 
prevederile obligatorii emise de tribunal în urma celebrului 
proces Brown versus Ministerul Educației., 

— Este greu de crezut că acum suntem în 1970 şi şcolile 
de aici sunt încă supuse segregaţiei, zise Miss Callie. 

Procesele federale şi deciziile judecătoreşti curgeau gârlă 


împotriva rezistenţei albilor în întregul Sud, dar, ca de 
obicei, Mississippi era hotărât să reziste cu orice chip. Cei 
mai mulţi albi din Clanton pe care îi ştiam erau convinşi că 
şcolile lor nu vor fi niciodată supuse integrării. Eu, în 
calitatea mea de nordist din Memphis, vedeam clar că 
evoluţia nu mai putea fi oprită. 

— Regretaţi că l-aţi trimis pe Sam la şcoala pentru albi? 

— Da şi nu. Cineva trebuia să ia taurul de coarne. Mă 
durea enorm să ştiu că era extrem de nefericit, dar 
adoptasem o poziţie. N-aveam de gând să batem în 
retragere. 

— Şi ce face astăzi? 

— Sam este o altă poveste, domnule Traynor. Poate o să 
v-o povestesc altădată sau poate că nu. Vreţi să îmi vedeţi 
grădina? 

Era mai mult un ordin decât o invitaţie. Am urmat-o prin 
casă, de-a lungul unui coridor îngust ornat cu zeci de poze 
înrămate ale copiilor şi nepoților. Interiorul era la fel de 
meticulos aranjat ca şi exteriorul. Bucătăria se deschidea 
spre veranda din spate. De acolo, până la gard, se întindea 
Grădina raiului. Nu fusese irosit nici măcar un centimetru 
pătrat de teren. 

Totul semăna cu o ilustrată pictată în cele mai frumoase 
culori, cu şiruri frumos aranjate de plante şi araci şi cu 
poteci înguste de pământ, de pe care Callie şi Esau puteau 
să aibă grijă de spectaculoasa lor comoară. 

— Ce faceţi cu toate alimentele astea? am întrebat eu, 
uluit. 

— Pe unele le consumăm, pe altele le vindem, pe cele 
mai multe le dăruim. Pe aici nimeni nu moare de foame. 

În acel moment mă durea stomacul ca naiba. Foamea 
reprezenta un concept pe care nu-l puteam înţelege. Am 
urmat-o în grădină, mergând încet pe potecile de pământ, 
în vreme ce ea îmi arăta zarzavaturile, vrejii de fasole şi 
toate celelalte legume şi fructe minunate pe care ea şi Esau 


le îngrijeau cu atâta atenţie. 

Imi vorbea despre fiecare plantă, inclusiv despre o 
buruiană rătăcită pe care ea o smulse aproape cu mânie şi 
o aruncă printre nişte araci. li era imposibil să se plimbe 
prin grădină şi să ignore detaliile. Se uita după insecte, 
ucise un vierme mare, verde şi urât de pe un arac cu roşii, 
căută buruienile şi îşi făcu mai multe însemnări în minte 
despre viitoare sarcini pe care să i le încredinţeze lui Esau. 
Plimbarea făcea minuni pentru sistemul meu digestiv. 

„Aşadar, de aici provine mâncarea”, mi-am spus eu, ca 
ultimul ignorant în materie. La ce mă aşteptasem oare? 
Eram doar un copil de la oraş. Nu mai fusesem niciodată 
într-o grădină de legume. Aveam multe întrebări, dar toate 
erau banale, aşa că mi le-am oprit pe vârful limbii. 

Callie examina un ştiulete de porumb şi nu fu deloc 
mulţumită de ceea ce văzu. Rupse o păstaie de fasole, o 
despică în două, o analiză ca un om de ştiinţă şi îmi spuse 
că era nevoie de mult mai mult soare. Zări un pâlc de 
buruieni şi mă informă că trebuia să-l pună pe Esau la 
treabă de îndată ce avea să vină acasă. Nu-l invidiam deloc 
pe bietul om. 

După trei ore, am plecat de la familia Ruffin îmbuibat şi 
cu budinca de banane la pachet. Eram însoţit şi de o sacoşă 
plină cu „verdeţuri de primăvară”, cu care habar n-aveam 
ce să fac, şi de câteva notițe preţioase din care aveam să 
încropesc un articol. Primisem şi invitaţia de a mă întoarce 
în joia următoare, la un nou prânz. În ultima clipă am rugat- 
o pe Miss Callie să îmi facă o listă de mână cu toate 
greşelile pe care le găsise ea în ediţia din acea săptămână 
a ziarului. Aproape toate erau erori tipografice şi cuvinte 
scrise greşit. Douăsprezece greşeli cu totul. Sub domnia lui 
Spot, media erorilor fusese undeva în jurul cifrei douăzeci. 
Acum ajunsese în jurul cifrei zece. Era un obicei de o viaţă 
al ei. 

— Unora le plac cuvintele încrucişate, îmi mărturisi ea. 


Mie îmi place să caut greşeli. 

Era greu să nu socotesc asta ca pe o dojană personală. 
Cu siguranţă că femeia nu intenţionase să critice pe nimeni. 
Am jurat să citesc materialele înainte de a intra la tipar cu 
mai mult entuziasm. 

Am mai plecat de acolo cu sentimentul că intrasem sub 
zodia unei prietenii noi şi fructuoase. 


9 


Am tipărit din nou o fotografie mare pe prima pagină. Era 
poza făcută de Wiley bombei, înainte ca poliţia să o 
neutralizeze. Titlul de deasupra urla cu litere de-o şchioapa: 
BOMBA PLANTATĂ ÎN REDACŢIA TIMES. 

Articolul meu începea cu Piston şi cu descoperirea lui 
neaşteptată. Includea toate detaliile pe care le puteam 
susţine cu fapte şi câteva detalii presupuse. Nici un 
comentariu din partea şefului poliţiei, ci doar câteva 
propoziţii lipsite de înţeles ale şerifului Coley. Articolul se 
încheia cu un sumar al descoperirilor efectuate de 
laboratorul de criminalistică al statului şi cu predicția că, 
odată detonată, bomba ar fi provocat daune, masive" 
clădirilor de pe latura sudică a pieţei. 

Wiley nu m-a lăsat să folosesc o poză a feţei lui stâlcite în 
bătaie, deşi l-am implorat din răsputeri. In jumătatea 
inferioară a primei pagini am tipărit un alt titlu: 
FOTOGRAFUL TIMES ATACAT ÎN FAŢA PROPRIEI CASE. Din 
nou, articolul nu rata nici un detaliu, deşi Wiley insistase să 
i se dea voie să-l redacteze. 

Fără a face nici un efort de subtilitate, legam cele două 
infracţiuni prin cele două articole şi sugeram cu destulă 
tărie că autorităţile întreprinseseră prea puţin, mai ales 
şeriful Coley, ca să preîntâmpine alte acte de intimidare. Nu 


dădeam nicăieri numele vreunui Padgitt. Nici n-aveam 
nevoie. Toată lumea din ţinut ştia cât de mult mă urau pe 
mine şi ziarul meu. 

Spot fusese prea leneş ca să scrie editoriale. Câtă vreme 
fusesem angajat la el scrisese unul singur. Un congresman 
din Oregon depusese un proiect cam tâmpit de lege prin 
care era afectată tăierea unei specii de Sequoia — nu era 
foarte clar dacă în sensul măririi cotei permise sau a 
micşorării ei. Povestea îl iritase pe Spot. Timp de două 
săptămâni concepuse un editorial şi, în cele din urmă, 
tipărise o tiradă lungă înşirată pe doua mii de cuvinte. 
Fusese limpede pentru oricine care absolvise liceul că 
scrisese acel articol cu pixul într-o mână şi cu dicţionarul în 
cealaltă. Primul paragraf era plin de cuvinte cu şase silabe, 
cum nimeni nu mai văzuse, ceea ce îl făcea, practic, de 
necitit. Spot fusese şocat când nu primise nici un răspuns 
din partea comunităţii. Se aşteptase la un val de scrisori de 
simpatie. Numai că puţini cititori ar fi putut supravieţui 
inundaţiei de termeni din dicţionar. 

În cele din urmă, trei săptămâni mai târziu, un bilet 
scrijelit de mână fusese introdus sub uşa din faţă a 
redacţiei. Pe el se putea citi: 


Dragă editorule, îmi pare rău că eşti aşa pornit pe 
arbori de Sequoia, pe care noi oricum nu îi avem în 
Mississippi. Dacă Congresul va începe să se joace cu 
foioasele, ne vei da şi nouă de ştire, te rog? 


Biletul nu fusese semnat, dar Spot îl tipărise oricum. Era 
uşurat că, în fine, cineva îi acordase atenţie. Baggy mi-a 
dezvăluit ulterior că biletul fusese scris de unul dintre amicii 
lui de băutură de la tribunal. 

Editorialul meu începea aşa: „O presă liberă şi 
netemătoare este crucială pentru o guvernare democratică 
solidă”. Fără a bate câmpii sau a da impresia că ţin o 


predică, m-am întins pe patru paragrafe cu sublinierea 
importanţei unui ziar energic şi cu spirit de investigaţie nu 
numai pentru ţară, ci şi pentru fiecare comunitate mică. 
Juram că Times nu va fi intimidat de aşa manieră încât să 
nu mai relateze despre infracțiunile locale, indiferent că era 
vorba de violuri, crime sau acte de corupţie a oficialităților. 

Era un editorial curajos, îndrăzneţ şi pe alocuri 
strălucitor. Oamenii din oraş erau de partea mea. In 
definitiv, bătălia se ducea între Times, pe de o parte, şi 
clanul Padgitt şi şerif, pe de alta. Adoptam o puternică 
poziţie contra oamenilor răi care nu mă intimidau aşa uşor, 
chiar dacă erau, evident, periculoşi. Mă îndemnam singur 
să acţionez cu mult curaj. Oricum nu aveam de ales. Ce să 
fi făcut ziarul meu — să ignore complet cazul Kassellaw? Să 
o lase mai moale cu Danny Padgitt? 

Oamenii mei au fost încântați de editorial. Margaret mi-a 
zis că a făcut-o să se simtă mândră cu lucrează pentru 
Times. Încă îngrijindu-şi rănile, Wiley îşi făcuse rost de o 
armă şi căuta bătaia: 

— Dă-le în cap, băiete. Doar Baggy părea sceptic. 

— O să dai de bucluc, îmi zise el patern. 

lar Miss Callie m-a descris din nou ca fiind curajos. 
Prânzul din joia următoare a durat doar două ore şi la ela 
participat şi Esau. Am început să iau notițe despre familia 
ei. Mai important, Miss Callie a găsit doar trei erori în ediţia 
din acea săptămână a ziarului. 


Vineri, la începutul după-amiezei, eram singur în biroul 
meu, când cineva şi-a făcut intrarea cu zgomot jos, apoi a 
urcat scările, vociferând. Individul mi-a deschis uşa cu 
putere, fără ca măcar să mă salute, şi şi-a înfipt mâinile în 
buzunare. Părea vag cunoscut; probabil că ne întâlnisem 
undeva, în jurul pieţei. 

— Ai aşa ceva, băiete? tună el, întinzând mâna dreaptă şi 
paralizându-mă pe moment de frică. 


Scoase la iveală un pistol strălucitor şi îl trânti pe biroul 
meu, ca şi cum ar fi fost un set de chei. Arma se răsuci 
violent în jurul axei proprii câteva secunde înainte de a se 
opri chiar în faţa mea, cu ţeava îndreptată, din fericire, spre 
fereastră. 

Omul se aplecă peste birou, scoase o mână cât o lopată 
şi rosti: 

— Harry Rex Vonner, plăcerea e de partea mea. 

Eram prea şocat ca să vorbesc sau să mă mişc, dar, în 
cele din urmă, l-am onorat cu o strângere de mână jenant 
de slabă. Continuam să mă uit la armă: 

— Este un Smith&Wesson calibrul treizeci şi opt, cu şase 
gloanţe. O armă de foc al naibii de bună. Ai aşa ceva? 

Am clătinat din cap în semn că nu. Numele Smith & 
Wesson îmi trimitea fiori în picioare. 

Harry Rex îşi ţinea un trabuc negru în partea stângă a 
gurii care lăsa impresia că stătuse cea mai mare parte a 
zilei acolo, dezintegrându-se încet, ca un ghem de tutun de 
mestecat. Nu scotea fum, pentru că nu era aprins. Omul îşi 
prăvăli trupul mătăhălos pe un scaun de piele, ca şi cum s- 
ar fi pregătit să petreacă acolo câteva ore bune. 

— Eşti un ticălos nebun, ştiai asta? 

Mai mult mărâia decât vorbea. Atunci mi-am dat seama 
cine e. Era un avocat din partea locului, descris odată de 
Baggy ca fiind cel mai rău avocat în materie de divorţuri din 
ţinut. Avea o faţă lată şi cărnoasă, cu păr scurt şi ţepos 
ţâşnind în toate direcţiile, ca un snop de paie bătut de vânt. 
Costumul antic de culoare kaki era şifonat şi pătat, arătând 
întregii lumi că lui Harry Rex nu-i pasa de nimeni şi de 
nimic. 

— Şi ce-ar trebui să fac cu ăsta? am întrebat eu, arătând 
înspre pistol. 

— Mai întâi îl încarci, îţi dau eu nişte gloanţe, apoi îl bagi 
în buzunar şi îl porţi oriunde te duci, iar când vreun bandit 
din clanul Padgitt sare în spatele tău din vreun tufiş i-l înfigi 


drept între ochi. 

Ca să-şi facă mesajul mai concludent, îşi mişcă indexul 
prin aer ca un glonţ şi se izbi singur între ochi. 

— Nu e încărcat? 

— La naiba, nu. Nu ştii nimic despre arme? 

— Mă tem că nu. 

— Ei, ai face bine să înveţi, băiete, la viteza cu care îţi 
înrăutăţeşti situaţia. 

— E chiar atât de rău? 

— Odată am avut un caz de divorţ, cu vreo zece ani în 
urmă, cu un bărbat a cărui tânără soţie se furişa des pe la 
un bordel ca să mai scoată nişte biştari. Tipul lucra în 
străinătate, era plecat tot timpul şi habar n-avea ce-i trecea 
ei prin minte. In cele din urmă, a aflat. Clanul Padgitt 
deţinea casa de curve şi unuia dintre ei i se aprinseseră 
călcâiele după tânăra doamnă. 

Cumva trabucul reuşea să rămână agăţat în colţul gurii, 
mişcându-se în sus şi în jos o dată cu ritmul istorisirii. 

— Clientul meu a suferit enorm când a aflat şi s-a trezit 
că vrea sânge. A avut parte de el. L-au prins într-o noapte şi 
l-au bătut până l-au lăsat fără suflare. 

— L-au prins? 

— Sunt convins că au fost membrii clanului Padgitt sau 
unii dintre acoliţii lor. 

— Acoliţi? 

— Mda, dispun de tot felul de bandiți care lucrează 
pentru ei. Bătăuşi, aruncători de bombe, hoţi de maşini, 
asasini. 

Lăsă cuvântul „asasini” să atârne suspendat în aer, în 
vreme ce mă urmări cum reacţionez. Lăsa impresia unui 
om care poate spune poveşti la nesfârşit, fără a fi 
împovărat de acurateţea faptelor. Harry Rex avea un rânjet 
răutăcios şi un licăr aparte în ochi, ceea ce mă făcea să 
cred că mă aşteptau nişte înflorituri ale poveştii. 

— Şi bineînţeles că nimeni n-a fost prins, am zis eu. 


— Cei din clanul Padgitt nu sunt niciodată prinşi. 

— Ce s-a întâmplat cu clientul dumitale? 

— A petrecut câteva luni în spital. Creierul lui a fost 
serios afectat. Pe urmă a trecut prin tot felul de spitale de 
nebuni. 

Familia lui s-a dus de râpă. A ajuns în cele din urma pe 
coasta Golfului Persic, unde l-au ales în Senatul unei ţări. 

Am zâmbit şi am dat din cap, sperând că auzisem o 
minciună, dar n-am continuat cu întrebările. Fără a atinge 
trabucul cu mâinile, omul îşi mişcă cumva limba şi înclina 
din cap, astfel încât trabucul aluneca în partea dreaptă a 
gurii. 

— Ai mâncat vreodată tap? mă întrebă el. 

— Ce anume? 

— Tap? 

— Nu. Nu ştiam că e comestibil. 

— Punem unul la proțap după-amiaza asta. În prima 
vineri a fiecărei luni dau o petrecere cu ţap la cabana mea 
din pădure. Ceva muzică, bere rece, distracție şi jocuri, cam 
cincizeci de indivizi, toţi selectaţi cu atenţie de mine, crema 
societăţii. Fără doctori, fără bancheri, fără ticăloşi cu nasul 
pe sus. Un grup de elită. Ce-ar fi să treci şi tu pe-acolo? Am 
un poligon de tragere în spatele iazului. lau eu pistolul şi 
găsim noi o cale să aflăm cum se foloseşte blestemăţia 
asta. 


Cele zece minute de condus aproximate de Harry Tex pe 
şoselele ținutului însemnară aproape o jumătate de oră, iar 
asta pe şoselele asfaltate. Când am trecut de „al treilea 
pârâu după vechea staţie Union 76”, am lăsat asfaltul în 
urmă şi am intrat pe pietriş. O vreme am condus pe un 
drumeag frumos din pietriş, având pe margini cutii poştale 
care indicau ceva semne ale civilizaţiei, dar după trei mile 
cutiile poştale se opriră brusc, la fel ca şi drumul de pietriş. 
Când am zărit „un tractor Massey-Ferguson ruginit, fără 


cauciucuri”, am cotit la stânga pe un drumeag de pământ. 
Pe schiţa desenată de mână pe care mi-o lăsase individul 
drumul era însemnat ca o troacă de porci, deşi eu nu 
văzusem niciodată aşa ceva. După ce troaca de porci 
dispăru sub ramurile unei păduri dese, am început să mă 
gândesc serios la întoarcere. Spitfire-ul meu nu era 
proiectat pentru un asemenea teren. 

Conduceam deja de patruzeci şi cinci de minute, când 
am zărit, în sfârşit, acoperişul cabanei. 

M-a întâmpinat un gard din sârmă ghimpată, cu o poartă 
metalică deschisă. Am oprit în faţa ei, pentru că aşa mi-a 
cerut tânărul înarmat cu carabina. Omul îşi ţinea arma pe 
umăr şi se uita urât la maşina mea. 

— Ce marcă e? s-a repezit el la mine. 

— Triumph Spitfire. E britanică. 

Îi zâmbeam, încercând să nu-l ofensez. Oare de ce era 
nevoie de pază la o petrecere cu ţap la proţap? Individul 
avea privirea tâmpă a unuia care nu mai văzuse o maşină 
fabricată în altă ţară. 

— Cum te cheamă? mă chestionă el. 

— Willie Traynor. 

Cred că „Willie” l-a făcut să se simtă mai bine, aşa că a 
dat din cap înspre poartă: 

— Drăguţă maşină, mi-a aruncat el, în vreme ce am 
pornit mai departe. 

Camionetele depăşeau în număr maşinile. Parcarea se 
făcea la întâmplare, pe un câmp în faţa cabanei. Din două 
boxe spânzurate la ferestre se auzeau vaietele muzicale ale 
lui Merle Haggard. Un grup de oaspeţi se înghesuia în jurul 
unei gropi unde se răsucea ţapul şi de unde ieşea fum 
dens. Un alt grup arunca potcoave pe un ţăruş lângă 
cabană. Pe verandă se găseau trei doamne bine îmbrăcate, 
bând ceva ce sigur nu era bere. De undeva se ivi şi Harry 
Rex, care mă întâmpină cu căldură. 

— Cine e băiatul cu carabina? am întrebat eu. 


— A, el. E Duffy, nepotul primei mele neveste. 

— Şi de ce e acolo? 

Voiam măcar să fiu informat dacă acea petrecere implica 
ceva ilegal. 

— Nu-ţi face griji. Duffy nu e în toate minţile, şi arma nu e 
încărcată. De ani de zile nu păzeşte nimic. 

Am zâmbit, ca şi cum explicaţia era perfect logică. Harry 
m-a dus către groapa unde am văzut primul ţap din viaţa 
mea, mort sau viu. Părea intact, cu excepţia capului şi a 
cozii. Am fost prezentat grupului de bucătari. Fiecare nume 
însemna o ocupaţie — un avocat, un negustor de maşini, un 
fermier. Urmărind animalul cum se învârte încet pe proţap, 
am aflat repede că există multe teorii contradictorii privind 
pregătirea adecvată a unui ţap. Harry Rex mi-a dat o bere 
şi ne-am dus în cabană, vorbind cu oricine ne întâlneam pe 
drum. O secretară, „un agent imobiliar escroc”, actuala 
nevastă a lui Harry Rex. Fiecare părea mulţumit să îl 
cunoască pe noul proprietar al ziarului local. 

Cabana se afla la marginea unui iaz noroios, genul de 
baltă în care şerpilor le place să se adăpostească. Un 
ponton fusese construit acolo, iar mulţimea se adunase pe 
el. Harry Rex m-a prezentat cu satisfacţie prietenilor săi. 

— E băiat bun, nu ca rahaţii tăi din Ivy League, le-a zis el 
de mai multe ori cunoscuţilor. 

Nu-mi convenea că mi se spunea „băiat”, dar începusem 
să mă obişnuiesc cu asta. 

M-am oprit la un mic grup care includea două doamne ce 
arătau ca şi cum petrecuseră ani de zile în barurile ieftine 
de pe marginea şoselelor. Fardate din greu în jurul ochilor, 
cu părul bine tapat, cu îmbrăcăminte strânsă pe trup, 
doamnele s-au arătat imediat interesate de mine. 
Conversaţia începu cu atentatul cu bombă, cu atacul 
asupra lui Wiley Meek şi cu valul de intimidare pe care 
clanul  Padgitt îl răspândise asupra ținutului. M-am 
comportat ca şi cum totul nu fusese decât un episod banal 


în îndelungata şi colorata mea carieră jurnalistică. Mi-au 
pus tot felul de întrebări şi m-am apucat să vorbesc mai 
multe decât aş fi vrut. 

Harry Rex a revenit lângă noi la un moment dat şi mi-a 
înmânat un borcan cu un lichid suspect. 

— Bea-l încet, mă sfătui el, cu tonul unui tată grijuliu. 

— Ce e? am întrebat eu. 

Am observat că alţii urmăreau scena cu interes: 

— Brandy de piersici. 

— Şi de ce e într-un borcan de fructe? m-am arătat eu 
surprins. 

— Fiindcă aşa se face, îmi răspunse el. 

— E tărie de casă, zise una din cucoanele vopsite. Vorbea 
cu vocea experienţei îndelungate. 

Indivizii ăştia de la ţară nu aveau prea des ocazia să vadă 
un membru Ivy League bând pentru prima dată tărie de 
casă, aşa că mulţimea veni mai aproape. Eram convins că 
băusem mai mult alcool în cei cinci ani petrecuţi la 
Syracuse decât oricine altcineva prezent acolo, aşa că am 
lăsat orice precauţie deoparte. Am ridicat borcanul şi am 
zis: 

— Noroc. 

Am luat o gură foarte mică. Am plescăit din buze şi am 
continuat: 

— Nu-i rău. 

După care am încercat să zâmbesc precum un boboc la o 
petrecere a fraternității. 

Arsura a început de la buze, punctul primului contact, şi 
s-a împrăştiat rapid pe limbă şi pe gingii. Când a ajuns pe 
cerul gurii, simţeam că luasem foc cu totul. Toată lumea 
mă privea. Harry Rex a luat o înghiţitură din borcanul lui. 

— De unde provine? am întrebat, cât de nonşalant 
puteam, deşi simţeam cum îmi ies flăcări printre dinţi. 

— Nu departe de aici, mi-a răspuns cineva. 

Ars şi amorţit, am luat o nouă înghiţitură, aşteptând cu 


nerăbdare ca mulţimea să uite de mine pentru o vreme. În 
mod cât se poate de ciudat, cea de-a treia înghiţitură mi-a 
dezvăluit un pic de aromă de piersici, ca şi cum papilele 
gustative trebuiau mai întâi bine amorţite înainte de a 
începe să lucreze. Când deveni evident că n-aveam de 
gând să scuip foc pe nări, să vomit sau să ţip, conversaţia 
din jur reveni la normal. Grăbit să-mi intensifice educaţia, 
Harry Rex îmi împinse în faţa ochilor un platou cu ceva 
prăjit. 

— la una dintr-astea, mă pofti el. 

— Ce sunt? m-am interesat eu din nou, bănuitor. 

Ambele doamne vopsite strâmbară din nas şi se 
întoarseră cu spatele, ca şi cum mirosul le făcea rău. 

— Caltaboşi, rosti una dintre ele. 

— Ce e aia? 

Harry Rex îşi băgă o bucată în gură, ca să-mi dovedească 
faptul că nu erau otrăvitoare, apoi împinse platoul mai 
aproape de mine. 

— Dă-i drumul, mă îndemnă el, mestecând cu satisfacţie 
delicatesa din gură. 

Oamenii mă priveau din nou, aşa că am luat cea mai 
mică bucată şi am băgat-o în gură. Compoziţia părea din 
cauciuc, iar gustul era acrişor şi destul de rău. Mirosea vag 
a grajd. Am mestecat cât de repede am putut, am înghiţit 
bucata înecându-mă cu ea, apoi am luat un gât de tărie. 
Apoi, preţ de câteva secunde, am avut senzaţia că leşin. 

— Mate de porc, băiete, îmi spuse Harry Rex, bătându- 
mă pe spate. 

Işi aruncă o nouă bucată în gura lui mare şi îmi oferi 
platoul. 

— Unde e ţapul? am reuşit eu să îngaim. Orice altceva ar 
fi însemnat o îmbunătăţire. 

Ce se întâmplase cu berea şi cu pizza? De ce mâncau şi 
beau oamenii aceştia asemenea chestii dezgustătoare? 

Harry Rex se îndepărtă de mine. Mirosul fetid de 


caltaboşi îl urma ca o dâră. Mi-am pus borcanul de 
conserve pe balustrada digului, sperând că se va răsturna 
şi va dispărea. M-am uitat la alţii cum îşi trec unul altuia 
tăria, un borcan fiind de obicei suficient pentru un întreg 
grup. Nimeni nu se preocupa de microbi sau alte chestii 
asemănătoare. Nici o bacterie n-ar fi supravieţuit la mai 
puţin de un metru de pestilenţiala băutură. 

M-am scuzat, spunând că am nevoie de o toaletă. Din 
spatele cabanei se ivi Harry Rex cu două pistoale şi o cutie 
cu gloanţe. 

— Mai bine am trage câteva focuri înainte de a se 
întuneca, zise el. Urmează-mă! 

Ne-am oprit un pic la ţeapa pe care se frigea ţapul, unde 
ni se alătură un cow-boy pe nume Rafe. 

— Rafe e alergătorul meu, îmi explică Harry Rex, în 
vreme ce toţi trei ne îndreptam spre pădure. 

— Ce e un alergător? m-am interesat eu. 

— Aleargă după cazuri. 

— Alerg după ambulante, îmi sări Rafe în ajutor. Deşi 
ambulanţa vine de obicei după mine. 

Mai aveam atât de multe de învăţat, cu toate că eram în 
evident progres. Caltaboş şi tărie de casă într-o singură zi 
nu era un lucru de colea. Am mers vreo sută de metri pe un 
vechi drumeag, printre nişte pâlcuri de copaci, apoi am 
ajuns la un luminiş. Între doi stejari magnifici, Harry Rex 
construise un perete semicircular, înalt de şase metri, din 
baloţi de paie. În centru se vedea un cearşaf alb de pat, pe 
mijlocul căruia era schiţat conturul unui om. Un atacator. 
Inamicul. Ţinta. 

Calm, Rafe îşi scoase propria armă la iveală. Harry Rex 
mi-o înmână pe a mea. 

— Uite cum facem, zise el, începând lecţia. Asta este un 
revolver cu dublă acţiune şi şase cartuşe. Dacă apeşi aici, 
iese butoiaşul. 

Rafe se întinse şi încărcă cu dexteritate şase cartuşe. Se 


vedea că făcuse manevra de foarte multe ori. 

— Dă-l înapoi aşa, şi eşti gata să tragi. 

Ne aflam cam la cincisprezece metri de ţintă. Se auzea 
încă muzica de la cabană. Ce aveau să creadă ceilalţi 
oaspeţi auzind focuri de armă? Probabil că nimic. Devenise 
o banalitate pentru ei. 

Rafe mi-a luat arma şi s-a îndreptat cu faţa spre ţintă: 

— Pentru început, desfă picioarele la o lăţime echivalentă 
cu cea a umerilor, îndoaie uşor genunchii, foloseşte ambele 
mâini şi trage de cocoş cu indexul de la mâna dreaptă. 

In vreme ce vorbea, îmi demonstra totul. Bineînţeles că 
părea uşor. Mă aflam la mai puţin de doi metri distanţă, 
când arma se descărcă. Pocnetul ascuţit îmi zdruncină 
nervii. De ce trebuia să fie atât de zgomotos? 

Nu mai auzisem niciodată un foc de armă pe viu. 

Al doilea foc izbi ţinta drept în piept, iar următoarele 
patru se înfipseră în dreptul mijlocului. Omul se întoarse 
spre mine, deschise butoiaşul, scoase cartuşele goale şi 
zise: 

— Acum e rândul tău. 

Mâinile îmi tremurau când am luat arma. Era călduţă, iar 
mirosul de praf de puşcă atârna greu în jurul nostru. Am 
reuşit să introduc cele şase cartuşe şi să închid butoiaşul 
fără să rănesc pe cineva. M-am întors cu faţa spre ţintă, am 
ridicat revolverul cu ambele mâini, m-am ghemuit precum 
un actor prost într-un film de duzină, am închis ochii şi am 
apăsat pe trăgaci. Am simţit şi am auzit ca şi cum o mică 
bombă îmi explodează în mâini. 

— Trebuie să ţii ochii deschişi, la naiba! mârâi Harry Rex. 

— Ce am nimerit? 

— Dealul ăla din spatele stejarilor. 

— Încearcă din nou! mă îndemnă Rafe. 

Am încercat să privesc de-a lungul cătării, dar tremuram 
prea tare ca să rezolv ceva. Am apăsat din nou pe trăgaci, 
de aceasta dată cu ochii deschişi, aşteptând să văd unde 


nimereşte glonţul. N-am observat nici o gaură în apropierea 
țintei. 

— A ratat cearşaful, mormăi Rafe în spatele meu. 

— Trage din nou, mă îndemnă Harry Rex. 

M-am conformat, dar din nou nu am văzut unde a nimerit 
glonţul. Rafe mi-a luat cu blândeţe braţul stâng şi m-a tras 
mai în faţă trei metri. 

— E bine, m-a calmat el. Avem muniţie din belşug la 
dispoziţie. 

La a patra lovitură am ratat căpiţa, ceea ce l-a făcut pe 
Harry Rex să spună: 

— Cred că membrii clanului Padgitt sunt în siguranţă cu 
tine. 

— De vină e tăria, m-am scuzat eu. 

— E nevoie doar de practică, zise Rafe, deplasându-mă şi 
mai în faţă. 

Mâinile îmi asudau, inima îmi bătea nebuneşte, iar 
urechile îmi sunau ca nişte clopote. 

La numărul cinci abia am atins cearşaful, în colţul din 
dreapta sus, la cel puţin doi metri depărtare de ţintă. La 
lovitura numărul şase am ratat din nou totul şi am auzit 
glonţul izbind o ramură sus, într-unul dintre stejari. 

— Drăguţă lovitură, mă tachină Harry Rex. Aproape că ai 
nimerit o veveriţă. 

— Mai taci din gură, m-am burzuluit eu. 

— Calmează-te, zise Rafe. Eşti prea încordat. 

M-a ajutat să reîncarc, şi de această dată mi-a mângâiat 
mâinile strânse pe armă. 

— Inspiră adânc, îmi şopti peste umărul meu. Expiră 
înainte de a apăsa pe trăgaci! 

Îmi echilibră arma, în vreme ce eu priveam prin cătare. 
Glonţul izbi ţinta în pântece. 

— Acum trecem cu adevărat la afaceri, zise Harry Rex. 
Rafe îmi dădu drumul. Am tras ca un meseriaş celelalte 
cinci gloanţe în serie. Toate atinseră ţinta. Unul ar fi smuls 


urechea individului dacă ţinta ar fi fost vie. Rafe mă aprobă 
şi mă ajută să încarc din nou. 

Harry Rex îşi adusese cu el un Glock automatic de 9 mm 
din vasta lui colecţie de arme. În vreme ce soarele apunea, 
ne apucarăm amândoi să tragem la ţintă cu rândul. Omul 
era bun. N-avea nici o problemă să înfigă zece gloanţe din 
zece în partea de sus a pieptului de la o distanţă de 
cincisprezece metri. După patru runde am început să mă 
relaxez şi chiar să mă bucur de noul meu sport. Rafe era un 
profesor excelent Pe măsură ce progresam, îmi arăta tot 
felul de şmecherii noi. 

— E nevoie doar de practică, îmi tot repeta el. 

După ce am terminat, Harry Rex îmi zise: 

— Arma ţi-o dau cadou. Poţi veni aici oricând ca să te 
antrenezi. 

— Mulţumesc, i-am răspuns eu. 

Am îndesat revolverul în buzunar, ca un cow-boy 
adevărat. Eram încântat că ritualul se încheiase şi că 
reuşisem în sfârşit şi eu să realizez ceea ce orice individ din 
ţinut realiza până la vârsta de doisprezece ani. Oricum, nu 
mă simţeam mai în siguranţă. Orice Padgitt care ar fi sărit 
dintr-un tufiş ar fi avut avantajul surprizei şi beneficiul 
anilor îndelungaţi de practică la ţintă. Aproape că mă 
vedeam orbecăind cu arma mea în beznă şi în cele din 
urmă trăgând un cartuş care, mai mult ca sigur, m-ar fi lovit 
pe mine în locul atacatorului. 

Pornind înapoi prin pădure, Harry Rex zise din spatele 
meu: 

— Blonda aia vopsită pe care ai cunoscut-o, Carleen. 

— Da, am răspuns eu, brusc alertat. 

— Te place. 

Carleen trăise cel puţin patruzeci de ani de viaţă foarte 
grea. Nu-mi venea nimic în minte ca replică. 

— E mereu gata de o tăvâăleala. 

Mă îndoiam că numita Carleen ratase prea multe tăvăleli 


în Ford County. 

— Nu, mersi, am zis eu. Am o fată în Memphis. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Bună încercare, rosti Rafe printre dinţi. 

— O fată aici, o fată acolo. Care e diferenţa? 

— Am un târg pentru tine, Harry Rex, am rostit eu. Dacă 
o să am nevoie de ajutor la agăţat femei, îţi dau de ştire. 

— Doar o tăvăleală prin fân, mormăi el. 

Nu aveam nici o fată în Memphis, dar cunoşteam câteva. 
Mai degrabă făceam naveta până acolo decât să mă încurc 
cu de-alde Carleen. 


Ţapul avea un gust aparte; nu era prea bun, dar, după 
caltaboşi, nu era chiar atât de rău precum mă temusem. 
Carnea era tare şi plină de sos de friptură pe care îl 
bănuiam a fi fost aplicat în straturi groase, ca să mai 
atenueze din gustul cărnii. M-am jucat cu o felie de ţap şi 
am dat-o pe gât cu bere. Ne aflam din nou pe ponton, în 
fundal cu muzica Lorettei Lynn. Tăria îşi făcuse efectul 
asupra câtorva şi unii oaspeţi dansau, deasupra iazului. 
Carleen dispăruse ceva mai devreme cu altcineva, aşa că 
mă simţeam în siguranţă. Harry Rex stătea în apropierea 
mea, povestind tuturor cât de mult mă pricepeam să 
împuşc veveriţe şi iepuri. Avea un talent remarcabil de 
povestitor. 

Era ciudat, dar se făceau eforturi deosebite ca să fiu 
inclus în acel anturaj. Conducând pe drumurile întunecate 
înapoi spre casă, mi-am pus aceeaşi întrebare ca în fiecare 
zi: „Ce naiba caut eu în Ford County, Mississippi?” 


10 


Revolverul era prea mare pentru buzunarul meu. Câteva 
ore am încercat să mă plimb cu el la mine, dar eram 
înspăimântat că grozăvia aia s-ar fi putut descărca fără voie 
în preajma părţilor mele intime. Aşa că am hotărât să îl port 
într-o geantă ponosită de piele pe care mi-o dăduse tatăl 
meu. Timp de trei zile am mers cu geanta peste tot, chiar şi 
în pauza de prânz, apoi m-am plictisit şi de asta. După o 
săptămână lăsam pistolul sub scaunul maşinii, iar după trei 
săptămâni cam uitasem de tot de el. Nu m-am mai dus la 
cabană ca să-mi exersez abilităţile de puşcaş, deşi am mai 
participat la câteva petreceri cu ţap la proţap, unde am 
evitat caltaboşii, tăria de casă şi pe Carleen, care devenea 
din ce în ce mai agresivă. 

Ţinutul părea paşnic, precum liniştea dinaintea furtunii 
procesului. Times nu mai scria nimic despre caz, pentru că 


nu se mai întâmpla nimic. Clanul Padgitt continua să refuze 
garanţia cu terenul lor pentru cauţiunea lui Danny, aşa că 
băiatul a rămas oaspete în celula speciala a şerifului Coley, 
uitându-se la televizor, jucând cărţi sau dame, odihnindu-se 
din plin şi hrănindu-se cu mâncare mai bună decât restul 
deţinuţilor. 

În prima săptămână din mai judecătorul Loopus s-a întors 
în oraş, iar gândurile mele s-au îndreptat iarăşi spre 
revolverul meu Smith&Wesson. 

Lucien Wilbanks întocmise o petiție cerând strămutarea 
procesului, iar judecătorul a dispus o audiere în acest sens, 
într-o dimineaţă de luni, la ora nouă. Părea că jumătate din 
ţinut se strânsese în sala de judecată. Cu siguranţă erau 
acolo cei mai mulţi clienţi obişnuiţi ai pieţei din faţa 
tribunalului. Baggy şi cu mine ne-am dus la eveniment 
devreme şi ne-am asigurat locuri din cele mai bune. 

Prezenţa acuzatului nu era obligatorie, dar şeriful Coley 
voia în mod evident să îl arate publicului. Băiatul a fost 
adus, cu cătuşe la mâini şi îmbrăcat în haine portocalii de 
închisoare, noi. Toată lumea s-a uitat la mine. Puterea 
presei determinase o asemenea schimbare în atitudine. 

— E o înscenare, mi-a şoptit Baggy. 

— Ce? 

— Ne momesc să tipărim o poză cu Danny în costumaţia 
lui de puşcăriaş. După aia Wilbanks se poate întoarce la 
judecător pretinzând că potenţialii juraţi au fost intoxicaţi 
cu informaţii false. Să nu cazi în capcană. 

Naivitatea mea mi-a dat din nou de furcă. Wiley fusese 
postat în afara închisorii, în încercarea de a-l surprinde pe 
Danny în vreme ce era escortat către sala de judecată. 
Vedeam deja o poză mare de-a lui în salopeta portocalie de 
deţinut. 

Lucien Wilbanks pătrunse în sala de judecată prin spatele 
boxelor. Ca de obicei, părea mânios şi deranjat, ca şi cum 
tocmai pierduse o dispută cu judecătorul. Se duse la masa 


apărării, îşi aruncă nervos carnetul cu însemnări şi cercetă 
mulţimea cu privirea. Ochii lui se opriră asupra mea. Se 
îngustară, iar fălcile i se strânseră. Am crezut că va sări 
peste bară şi mă va ataca. Clientul lui se întoarse şi începu 
şi el să se uite. Cineva îi arătă încotro să privească, aşa că 
însuşi domnul Danny Padgitt începu să se uite mânios la 
mine, ca şi cum m-ar fi avertizat că sunt următoarea lui 
victimă. Îmi venea greu să respir, dar am încercat să rămân 
calm. Baggy s-a îndepărtat uşor de mine. 

În primul rând din spatele apărării se găseau mai mulţi 
membri ai clanului Padgitt, cu toţii mai în vârstă decât 
Danny, care au început şi ei să mă privească. Nu m-am 
simţit niciodată mai vulnerabil. Erau oameni violenţi, care 
nu cunoşteau nimic altceva în afara fărădelegilor, a 
intimidărilor, a ruperilor de oase, a crimelor, iar eu mă 
găseam în aceeaşi cameră cu ei, în vreme ce lor le treceau 
prin minte tot felul de moduri de a-mi tăia gâtul. 

Un aprod ne-a chemat la ordine şi toată lumea s-a ridicat 
respectuos în picioare ca să întâmpine sosirea Onoratei 
instanţe. 

— Staţi jos, vă rog, ne-a spus el tuturor celor de faţă. 
Loopus s-a apucat să frunzărească documentele din faţa 
lui, în vreme ce noi aşteptam, apoi şi-a potrivit ochelarii de 
citit şi a zis: 

— Aceasta este o moţiune de strămutare a procesului, 
întocmită de către apărare. Domnule Wilbanks, câţi martori 
aveţi? 

— Vreo şase. Vom vedea cum se desfăşoară lucrurile. 

— lar Procuratura? 

De pe scaunul acuzării se ridică un individ scund, chel şi 
rotofei, îmbrăcat cu un costum negru, şi zise: 

— Cam la fel. 

Omul se numea Ernie Gaddis şi era procurorul de o viaţă 
al ținutului Tyler. 

— Nu vreau să-mi petrec toată ziua aici, mormăi Loopus, 


ca şi cum îl aştepta un joc de golf în acea după-amiază. 
Chemaţi-vă primul martor, domnule Wilbanks. 

— Domnul Walter Pickard. 

Numele îmi era necunoscut, lucru explicabil de altfel, dar 
nici Baggy nu auzise de el. În timpul întrebărilor preliminare 
se stabili că omul locuia în Karaway de peste douăzeci de 
ani, se ducea la biserică în fiecare duminică şi la Clubul 
Rotary în fiecare joi. Trăia de pe urma unei mici fabrici de 
mobilă. 

— Probabil cumpăra cherestea de la Padgitt, îmi şopti 
Baggy. Nevasta lui era profesoară de şcoală. El antrena 
echipa de base-ball din Liga Mica şi lucra cu Micii Cercetaşi 
locali. Lucien insista asupra amănuntelor şi reuşi de minune 
să creeze impresia generală că domnul Pickard cunoştea 
bine comunitatea în care trăia. 

Karaway era un orăşel aflat la optsprezece mile vest de 
Clanton. Spot neglijase mereu acel loc. Ca rezultat, 
vindeam foarte puţine ziare acolo. Şi obţineam chiar şi mai 
puţină publicitate. Cu nerăbdarea mea tinerească, deja 
contemplam expansiunea imperiului meu mediatic. Mă 
gândeam că se putea scoate un săptămânal de dimensiuni 
mai reduse în Karaway, în circa o mie de exemplare. 

— Când aţi auzit prima dată că Miss Kassellaw a fost 
ucisă? întrebă Wilbanks. 

— La vreo două zile după ce s-a întâmplat, răspunse 
domnul Pickard. Veştile ajung uneori mai greu în Karaway. 

— Cine v-a spus? 

— O angajată a mea ne-a spus toată tărăşenia. Are un 
frate care trăieşte pe lângă Beech Hill, locul grozăviei. 

— Aţi auzit că ar fi fost cineva arestat pentru crimă? 
întrebă Lucien. 

Se plimba agale prin sala de judecată, ca un motan 
plictisit. Parcă plutea cu capul în nori, şi totuşi nu îi scăpa 
absolut nici un amănunt. 

— Da, umbla zvonul că unul dintre tinerii familiei Padgitt 


fusese arestat. 

— Vi s-a confirmat povestea mai târziu? 

— Da. 

— În ce mod? 

— Am văzut articolul din The Ford County Times. Era 
acolo o poză mare cu Danny Padgitt pe prima pagină, chiar 
lângă o poză mare a Rhodei Kassellaw. 

— Aţi citit articolele din Times? 

— Da. 

— Şi v-aţi format o părere despre vina sau nevinovăția 
domnului Padgitt? 

— Mi s-a părut vinovat. În poză avea sânge pe toată 
cămaşa. Chipul lui fusese pus chiar lângă cel al victimei, 
ştiţi dumneavoastră, unul lângă altul. Titlul era imens şi 
spunea ceva de genul: DANNY PADGITT ARESTAT PENTRU 
CRIMĂ. 

— Deci aţi presupus că era vinovat? 

— Era imposibil să nu presupun asta. 

— Care a fost reacţia la crimă în Karaway? 

— De şoc şi de revoltă. Acesta este un ţinut paşnic. 
Crimele sunt extrem de rare. 

— In opinia dumneavoastră, oamenii de aici cred, în 
general, că Danny Padgitt a violat-o şi ucis-o pe Rhoda 
Kasselaw? 

— Da, mai ales după modul în care ziarul a relatat 
povestea. Simţeam priviri din toate direcţiile aţintite asupra 
mea, dar îmi tot spuneam că nu făcusem nimic rău. 
Oamenii îl suspectau pe Danny Padgitt pentru că putregaiul 
ăla de om comisese crimele. 

— In opinia dumneavoastră, poate avea parte domnul 
Padgitt de un proces corect în Ford County? 

— Nu. 

— Pe ce vă bazaţi această opinie? 

— Pe faptul că a fost deja judecat şi condamnat de către 
ziar. 


— Credeţi că opinia dumneavoastră este împărtăşită de 
majoritatea prietenilor şi vecinilor dumneavoastră din 
Karaway? 

— Da. 

— Vă mulţumesc. 

Domnul Ernie Gaddis sări în picioare, ţinând un carnet în 
mână ca pe o armă. 

— Domnule Pickard, spuneţi că vă ocupați cu producţia 
de mobilă? 

— Da, aşa am spus. 

— Cumpăraţi cherestea de pe plan local? 

— Da. 

— De la cine? 

Pickard se aşeză mai bine în scaun şi cântări întrebarea: 

— De la Gates Brothers, de la Henderson, de la Tiffee, de 
la Voyles and Sons şi poate de la încă vreo doi. 

— Familia Padgitt deţine Voyles, îmi şopti Baggy. 

— Cumpăraţi cherestea de la familia Padgitt? întrebă 
Gaddis. 

— Nu, domnule. 

— Nici acum şi niciodată în trecut? 

— Nu, domnule. 

— E vreuna din aceste fabrici de cherestea deţinută de 
familia Padgitt? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

Adevărul era că nimeni nu ştia exact care sunt 
posesiunile familiei Padgitt. Timp de decenii, clanul îşi 
înfipsese tentaculele în foarte multe afaceri, legitime sau 
nu. Poate că domnul Pickard nu era prea bine cunoscut în 
Clanton, dar în acel moment era suspectat de a avea 
oarecare relaţii cu clanul Padgitt. De ce altfel s-ar fi oferit 
voluntar să depună mărturie în favoarea lui Danny? 

Gaddis schimbă viteza interogatoriului. 

— Acum, aţi spus că fotografia în care se vedea mult 
sânge a influenţat în mare măsura presupunerea 


dumneavoastră că băiatul e vinovat, corect? 

— ÎI făcea să arate extrem de suspect. 

— Aţi citit întregul articol? 

— Cred că da. 

— Aţi citit acolo unde se spune că domnul Danny Padgitt 
a fost implicat într-un accident auto, că a fost rănit şi că a 
fost acuzat şi de conducere în stare de ebrietate? 

— Cred că am citit, da. 

— Vreţi să vă  reîmprospătez memoria arătându-vă 
articolul? 

— Nu, îmi amintesc. 

— Bun, atunci de ce v-aţi grăbit să presupuneţi că 
sângele din poze este al victimei şi nu al domnului Padgitt 
însuşi? 

Pickard se agită din nou, frustrat, pe scaun. 

— Eu am spus doar că pozele şi articolele, odată 
alăturate, îl fac să pară vinovat. 

— Aţi făcut vreodată parte dintr-un juriu, domnule 
Pickard? 

— Nu, domnule. 

— Înţelegeţi conceptul de prezumție de nevinovăție? 

— Da. 

— Înţelegeţi că Statul Mississippi trebuia să dovedească 
vinovăția domnului Padgitt mai presus de orice îndoială? 

— Da. 

— Credeţi că oricine este acuzat de crimă are dreptul la 
un proces corect? 

— Da, bineînţeles. 

— Bine. Haideţi să presupunem că sunteţi chemat să 
faceţi parte din juriu în acest caz. Aţi citit toate articolele 
din ziare, aţi ascultat toate bârfele, toate zvonurile, toate 
relatările, şi vă treziţi chiar în această sală de judecată 
pentru proces. Aţi depus deja mărturie că îl credeţi vinovat 
pe domnul Padgitt. Să presupunem că sunteţi selectat 
pentru juriu. Să presupunem că domnul Wilbanks, un 


avocat extrem de talentat şi cu multă experienţă, atacă 
procesul intentat de procuratură şi ridică îndoieli serioase 
referitor la dovezile prezentate de noi. Să presupunem că în 
mintea dumneavoastră apare îndoiala, domnule Pickard. In 
acel moment aţi putea vota „nevinovat”? 

Omul dădu din cap urmărindu-l pe procuror, apoi zise: 

— Da, în asemenea circumstanţe. 

— Aşadar, indiferent de ceea ce credeţi acum despre 
vinovăţie sau nevinovăție, aţi vrea să ascultați dovezile şi 
să le cântăriţi înainte de a decide în acest caz? 

Răspunsul era atât de evident încât domnul Pickard nu 
avu altă şansă: 

— Da. 

— Bineînţeles, îl aprobă Gaddis. Şi cum rămâne cu soţia 
dumneavoastră? Aţi pomenit-o. Este profesoară de şcoală, 
corect? Dumneaei ar fi la fel de deschisă la minte ca şi 
dumneavoastră, nu? 

— Cred că da. Da. 

— Cum rămâne cu membrii clubului Rotary din Karaway? 
Sunt la fel de corecţi ca şi dumneavoastră? 

— Presupun că da. 

— Acum despre angajaţii dumneavoastră, domnule 
Pickard. Cu siguranţă că aţi angajat oameni cinstiţi şi cu 
mintea echilibrată. Ar fi capabili să ignore ce au citit sau 
auzit şi să-l judece corect pe acest băiat, nu-i aşa? 

— Presupun că da. 

— Nu mai am întrebări, Onorată Instanță. 

Domnul Pickard se grăbi să se ridice de pe scaunul de 
martor şi ieşi în fugă din sala de judecată. Lucien Wilbanks 
se ridică şi anunţă cu voce tare: 

— Onorată Instanță, apărarea îl cheamă pe domnul Willie 
Traynor. 

Nici măcar o cărămidă trântită drept în nas nu l-ar fi lovit 
pe domnul Willie Traynor cu mai multă forţă. M-am trezit că 
nu mai am aer şi l-am auzit pe Baggy exclamând, cu voce 


prea tare: 

— Oh, rahat! 

Harry Rex şedea în boxa juraţilor, alături de alţi avocaţi, 
bucurându-se de spectacol. In vreme ce mă ridicam 
împleticindu-mă în picioare, m-am uitat disperat la el după 
ajutor. Se ridică şi el în picioare. 

— Onorată Instanță, interveni el. Eu îl reprezint pe 
domnul Traynor. Acest tânăr nu a fost înştiinţat că va fi 
chemat ca martor. 

Dă-i bătaie, Harry Rex! Fă ceva! 

Judecătorul ridică din umeri şi zise: 

— Şi ce-i cu asta? E aici. Care-i diferenţa? 

În vocea lui nu se citea nici urmă de îngrijorare. Ştiam că 
fusesem prins în capcană. 

— În primul rând, pregătirea. Un martor are dreptul să se 
pregătească. 

— Cred că este editorul ziarului, nu? 

— Aşa este. 

Lucien Wilbanks se îndreptă spre boxa juraţilor ca şi cum 
ar fi vrut să-i tragă un pumn lui Harry Rex. Rosti: 

— Onorată Instanță, dumnealui nu e parte în proces şi nu 
va fi martor la proces. Însă a scris articolele. Vreau să 
auzim şi opinia dumnealui. 

— Este o ambuscadă, domnule judecător, zise Harry Rex. 

— Staţi jos, domnule Vonner, rosti judecătorul. 

Am luat loc pe scaunul martorului. M-am uitat aspru la 
Harry Rex, ca şi cum i-aş fi spus „Bine lucrat, avocate”. Un 
aprod se înfiinţă în faţa mea şi zise: 

— Sunteţi înarmat? 

— Ce? 

Eram mai mult decât nervos şi nimic nu avea sens. 

— O armă. Aveţi vreo armă? 

— Da. 

— Mi-o puteţi da, vă rog? 

— ÂG, e în maşină. 


Cei mai mulţi spectatori găsiră răspunsul meu amuzant. 
Evident, în Mississippi nimeni nu poate depune mărturie 
dacă e înarmat. O altă regulă prostească. Câteva clipe mai 
târziu regula căpătă perfect sens. Dacă aş fi avut o armă, 
aş fi început să trag în direcţia lui Lucien Wilbanks. 

Aprodul mă puse apoi să jur că voi rosti adevărul. L-am 
urmărit pe Wilbanks cum începe să se plimbe. Mulțimea din 
spatele lui părea şi mai mare. Incepu destul de inofensiv, cu 
câteva întrebări preliminare despre mine şi despre 
cumpărarea ziarului. Am reuşit să dau răspunsurile corecte, 
deşi eram extrem de suspicios în privinţa fiecărei întrebări. 
Individul voia să ajungă undeva, însă eu habar n-aveam 
unde. 

Mulțimea părea să se bucure de situaţie. Achiziţia 
neaşteptată a ziarului făcută de mine continua să fie sursă 
de interes şi de speculaţii. Brusc, mă găseam acolo, în 
văzul tuturor, discutând despre asta sub jurământ şi cât se 
putea de oficial. 

După câteva minute de amabilităţi, domnul Gaddis, 
despre care presupuneam că îmi ţinea partea, în vreme ce 
Lucien cu siguranţă voia să mă doboare, se ridică şi zise: 

— Onorată Instanță, toate acestea sunt nişte informaţii 
generale. Unde vrea domnul avocat să ajungă? 

— Bună întrebare. Domnule Wilbanks? 

— Aveţi răbdare, domnule judecător. 

Lucien scoase câteva exemplare din Times şi le înmână 
lui Gaddis, lui Loopus şi mie. Se uită la mine şi zise: 

— Ca să fie oficial, domnule Traynor, câţi abonaţi are 
acum ziarul? 

— Cam patru mii două sute, am răspuns eu, oarecum 
mândru. Când falimentul îl lovise pe Spot, ziarul nu avea 
decât vreo mie două sute de abonaţi. 

— Şi câte exemplare sunt vândute la standuri? 

— Aproximativ o mie. 

Aproximativ cu doisprezece luni înainte, locuiam la etajul 


trei al unei fraternităţi din Syracuse, New York, participam 
din când în când la cursuri, lucram din greu ca soldat de 
nădejde al revoluţiei sexuale, beam cantităţi impresionante 
de alcool, fumam marijuana, dormeam până la prânz ori de 
câte ori aveam chef şi, ca exerciţiu, mă alăturam tuturor 
protestelor antirăzboi şi le urlam în nas forţelor de poliţie. 
Credeam că am probleme. Cum ajunsesem de acolo într-un 
scaun de martor în sala de judecată a ținutului Ford 
devenise brusc extrem de neclar pentru mine. 

In orice caz, în acel moment crucial al noii mele cariere, 
mai multe sute de concetăţeni şi abonaţi ai mei se holbau 
la mine. Nu era momentul să par vulnerabil. 

— Cât la sută din ziarul dumneavoastră se vinde în Ford 
County, domnule Traynor? mă întrebă el cu nonşalanţă, ca 
şi cum discutam despre afaceri la o ceaşcă de cafea. 

— Practic totul. Nu dispun de cifrele exacte. 

— Aveţi chioşcuri şi în afara ținutului Ford? 

— Nu. 

Domnul Gaddis încercă o nouă tentativă de salvare. Se 
ridică şi protestă: 

— Onorată Instanță, vă rog, încotro ne îndreptăm? 
Wilbanks îşi înălța brusc glasul şi ridică un deget spre 
tavan: 

— Voi argumenta, Onorată Instanță, că potenţialii juraţi 
din acest ţinut au fost otrăviţi de relatările cu iz de senzaţie 
efectuate de The Ford County Times. Din fericire, şi în mod 
justificat, acest ziar nu a fost văzut sau citit în alte părţi ale 
ținutului. Ca atare, o strămutare a procesului nu numai că e 
o măsură corectă, dar este chiar obligatorie. 

Cuvântul „otrăviţi” schimba dramatic cursul audierii. 
Cuvântul mă arse ca un fier înroşit şi mă înspăimântă. M- 
am întrebat iarăşi dacă nu făcusem ceva rău. Am căutat 
ceva consolare la Baggy, dar el se ascundea în spatele 
cucoanei din faţa lui. 

— Eu decid ce e corect şi obligatoriu, domnule Wilbanks. 


Continuaţi, rosti judecătorul Loopus cu hotărâre. 

Domnul Wilbanks ridică ziarul şi arătă înspre prima 
pagină. 

— Mă refer la fotografia clientului meu, zise el. Cine a 
făcut aceasta poză? 

— Domnul Wiley Meek, fotograful nostru. 

— Şi cine a luat decizia să fie tipărită pe prima pagină? 

— Eu. 

— Şi dimensiunile? Cine le-a determinat? 

— Tot eu. 

— V-a trecut prin minte că ar putea fi considerată 
senzaţională? 

Al naibii avea dreptate. Căutasem senzaţionalul. 

— Nu, am răspuns eu cu calm. S-a întâmplat să fie 
singura poză pe care o aveam atunci cu Danny Padgitt. 
Dumnealui era singura persoană arestată pentru crimă. Am 
tipărit-o. Aş tipări-o din nou. 

Mă surprindea propriul tupeu. Mi-am furişat privirea spre 
Harry Rex şi am zărit unul din zâmbetele lui strâmbe. Omul 
mă aproba. „Pe ei, băiete.” 

— Deci în opinia dumneavoastră tipărirea acestei poze a 
fost corectă? 

— Da, a fost corectă şi a fost conform realităţii. 

Wilbanks păru să ia notă de afirmaţia mea şi s-o stocheze 
în minte pentru a o folosi ulterior. 

— Relatarea dumneavoastră conţine o descriere oarecum 
detaliată a interiorului casei Rhodei Kassellaw. Când aţi 
cercetat casa? 

— N-am cercetat-o. 

— Când aţi intrat în ea atunci? 

— N-am intrat. 

— N-aţi văzut niciodată interiorul casei? 

— Corect. 

Individul deschise ziarul, îl inspectă câteva clipe, apoi 
rosti: 


— Scrieţi aici că dormitorul celor doi copii mici ai 
defunctei se găsea la mică distanţă în josul coridorului, la 
aproximativ cinci metri de uşa dormitorului ei, şi estimaţi că 
paturile lor se aflau la circa zece metri de patul ei. De unde 
ştiţi toate astea? 

— Am o sursă. 

— O sursă. Sursa dumneavoastră a fost în casă? 

— Da. 

— Este sursa dumneavoastră poliţist sau ajutor de şerif? 

— Sursa mea este confidențială. 

— Câte surse confidenţiale aţi folosit pentru aceste 
articole? 

— Mai multe. 

Îmi aminteam vag, din studiile mele de jurnalism, cazul 
unui reporter care, într-o situaţie similară, se bazase pe 
anumite surse cărora refuzase să le dezvăluie identitatea. 
Povestea asta îl iritase pe judecător, care îi ordonase 
reporterului să dezvăluie identitatea surselor. După ce 
reporterul refuzase din nou, judecătorul îl reţinuse pentru 
sfidarea Curţii, şi poliţiştii îl aruncaseră în puşcărie, unde el 
îşi petrecuse multe săptămâni, continuând să ascundă 
identitatea informatorilor săi. Nu-mi mai aminteam cum se 
sfârşea povestea, dar reporterului i se dăduse în cele din 
urmă drumul şi presa liberă învinsese. 

Într-o fracțiune de secundă m-am văzut pus în cătuşe de 
şeriful Coley şi luat de acolo, ţipând după Harry Rex, apoi 
aruncat în puşcărie, dezbrăcat la piele şi obligat să îmbrac 
una din salopetele alea portocalii. 

Ar fi fost cu siguranţă un noroc neaşteptat pentru ziar. 
Doamne, ce mai articole aş fi scris din spatele gratiilor! 

Wilbanks continuă: 

— Scrieţi aici despre şocul prin care au trecut copiii. De 
unde ştiţi asta? 

— Am discutat cu domnul Deece, vecinul de alături. 

— A folosit dânsul cuvântul „şocaţi”? 


— Da. 

— Mai scrieţi că acei copii au fost examinaţi de un doctor 
aici în Clanton, în noaptea crimei. De unde aţi aflat? 

— Am avut o sursă, iar ulterior doctorul mi-a confirmat. 

— Tot aici scrieţi că aceiaşi copii se află acum sub 
tratament la casa rudelor lor din Missouri. Cine v-a spus? 

— Am discutat cu mătuşa lor. 

Individul aruncă ziarul pe masă şi făcu mai mulţi paşi în 
direcţia mea. Ochii injectaţi de sânge i se îngustară şi se 
uitară urât la mine. În acel moment pistolul mi-ar fi folosit 
de minune. 

— Adevărul este, domnule Traynor, că aţi încercat să 
zugrăviți o imagine de neuitat în care aceşti doi copii 
nevinovaţi au văzut cum mama lor e violată şi ucisă în 
propriul pat, nu-i aşa? 

Am inspirat adânc şi mi-am cântărit răspunsul. Sala 
tăcea, aşteptând. 

— Am relatat faptele cât mai aproape de realitate cu 
putinţă, am răspuns, uitându-mă drept spre Baggy, care, 
chiar dacă trăgea cu ochiul de după doamna din faţa lui, cel 
puţin mă aproba din cap. 

— În efortul de a vă vinde ziarul, v-aţi bazat pe surse 
nenumite. Pe jumătăţi de adevăr, pe bârfe şi pe speculaţii 
neruşinate, totul doar ca să transformați articolul într-o ştire 
de senzaţie. 

— Am relatat faptele cât mai aproape de realitate cu 
putinţă, am repetat eu, încercând să rămân calm. 

Individul pufni şi se miră: 

— Chiar aşa? Apucă din nou ziarul şi continuă: Citez: „Vor 
depune copiii mărturie la proces?” Aţi scris asta, domnule 
Traynor? 

Nu puteam nega. Mă înjuram acum pentru ceea ce 
scrisesem. Era ultima secţiune a relatărilor asupra căreia eu 
şi Baggy avuseserăm divergențe. Fuseserăm amândoi un 
pic prea încăpăţânaţi şi, cu un dram de prevedere, ar fi 


trebuit să ne urmăm instinctele. 

Negarea era imposibilă. 

— Da, am răspuns eu. 

— Pe baza căror fapte apropiate de realitate aţi pus 
această întrebare? 

— Era o întrebare pe care am auzit-o rostită de mulţi 
după crimă, am răspuns eu. 

Wilbanks aruncă din nou ziarul pe masă, ca şi cum era 
plin de murdării. Clătină din cap imitând uluirea: 

— Sunt doi copii, nu-i aşa, domnule Traynor? 

— Da. Un băiat şi o fată. 

— Câţi ani are băieţaşul? 

— Cinci. 

— Şi fata? 

— Trei. 

— Câţi ani aveţi dumneavoastră, domnule Traynor? 

— Douăzeci şi trei. 

— Şi în cei douăzeci şi trei de ani de viaţă, câte procese 
aţi relatat în calitate de reporter? 

— Nici unul. 

— Atunci câte procese aţi văzut, pur şi simplu? 

— Nici unul. 

— De vreme ce sunteţi atât de ignorant în materie de 
procese, ce fel de cercetări juridice aţi întreprins ca să vă 
pregătiţi cum se cuvine pentru aceste articole? 

În acest moment aş fi întors probabil arma spre mine 
însumi. 

— Cercetări juridice? am repetat eu, ca şi cum mi se 
vorbea într-o limbă străină. 

— Da, domnule Traynor. Câte cazuri aţi descoperit în 
care copii de cinci ani sau mai mici sunt chemaţi să depună 
mărturie într-un tribunal? 

M-am uitat înspre Baggy, care se ascundea practic sub 
bancheta de lemn. 

— Nici unul, am răspuns eu. 


— Un răspuns perfect, domnule Traynor. Nici unul. În 
istoria acestui stat nici un copil sub vârsta de unsprezece 
ani nu a depus vreodată mărturie într-un proces penal. Vă 
rog să scrieţi asta undeva şi să vă amintiţi data viitoare 
când veţi încerca să inflamaţi opinia publică cu jurnalism 
ieftin şi de senzaţie. 

— Destul, domnule Wilbanks, interveni judecătorul 
Loopus, puţin prea blând pentru gustul meu. 

Cred că, alături de ceilalţi avocaţi, şi el se bucura de 
această căsăpire nemiloasă şi rapidă a cuiva care se 
amestecase în treburi legale şi interpretase totul greşit. 
Chiar şi domnul Gaddis părea mulţumit să vadă cum 
sângerez. 

Lucien era destul de înţelept ca să nu răsucească cuțitul 
în rană. Mârâi ceva de genul: 

— Am terminat cu el. 

Domnul Gaddis nu avea nici un fel de întrebări. Aprodul 
mi-a făcut semn să mă ridic de pe scaun. Am încercat din 
răsputeri să merg drept către banca sub care Baggy 
continua să se ascundă, ca un câine de pripas prins în 
mijlocul unei furtuni. 

Mi-am făcut tot felul de însemnări în restul audierii, dar 
totul nu era decât un efort palid de a părea ocupat şi 
important. Puteam simţi arsura privirilor. Eram umilit şi 
voiam să mă înculi în biroul meu câteva zile. 

Wilbanks a încheiat cu o pledoarie impresionantă de a 
strămuta cazul undeva, la mare distanţă, poate chiar în 
statul Florida, unde poate că erau câţiva inşi care auziseră 
de crimă, dar cu siguranţă nimeni nu fusese „otrăvit” de 
articolele din Times referitoare la aceasta. S-a năpustit 
asupra mea şi asupra ziarului meu şi a cam depăşit măsura. 
În remarcele lui de încheiere, domnul Gaddis i-a amintit 
judecătorului de vechea zicală: „Cuvintele dure indică o 
cauză pierdută”. 

Mi-am notat expresia. Apoi m-am repezit afară din sala 


de judecată, ca şi cum aveam un important termen limită 
de respectat. 


11 


A doua zi la sfârşitul dimineţii, Baggy s-a năpustit în 
biroul meu cu vestea că Lucien Wilbanks tocmai îşi 
retrăsese moţiunea de strămutare a procesului. Ca de 
obicei, Baggy era pus pe analize amănunțite ale 
evenimentului. 

Prima lui opinie era aceea că membrii familiei Padgitt nu 
voiau ca procesul să fie mutat în alt ţinut. Ştiau că Danny 
era vinovat până în măduva oaselor şi că ar fi fost, cu 
siguranţă, condamnat de un juriu selectat cum se cuvine 
oriunde altundeva. Singura lor şansă era de a avea parte de 
un juriu care putea fi cumpărat sau intimidat. Cum toate 


verdictele de vinovat trebuiau luate în unanimitate, aveau 
nevoie de un singur vot în favoarea lui Danny. Un singur vot 
şi juriul putea merge la culcare: legea i-ar fi impus 
judecătorului să declare procesul nul. Cu siguranţă că 
procesul ar fi fost reluat, dar cu acelaşi rezultat. După trei 
sau patru încercări, procuratura ar fi renunţat. 

Eram convins că Baggy stătuse în tribunal toată 
dimineaţa,  rejudecând cu gaşca lui audierea şi 
împrumutând din concluziile avocaţilor din tagmă. Imi 
explică pe un ton grav că audierea din ziua precedentă 
fusese înscenată de Lucien Wilbanks din două motive. In 
primul rând, Lucien momise ziarul să tipărească o nouă 
fotografie mare a lui Danny, de data asta în zeghe. In al 
doilea rând, Wilbanks mă voise pe scaunul de martor ca să- 
mi jupoaie cel puţin un strat de piele. 

— lar asta i-a reuşit de minune, îmi zise Baggy. 

— Mersi, amice, i-am replicat eu. 

Wilbanks pregătea terenul pentru proces, despre care 
ştiuse tot timpul că se va desfăşura în Clanton, având în 
acelaşi timp nevoie ca ziarul local s-o lase mai moale cu 
relatarea evenimentului. 

Al treilea sau al patrulea motiv era acela că Lucien 
Wilbanks nu rata nici o ocazie de a se da mare în faţa unei 
mulţimi. Baggy fusese de multe ori martor la astfel de 
spectacole şi putea povesti câteva istorii interesante. 

Nu sunt convins că i-am putut urma întregul şir complicat 
al gândirii, dar în acel moment nimic altceva nu avea sens. 
Organizarea unei audieri preţ de două ore mi se părea o 
imensă risipă de timp şi de efort, mai ales când se ştia bine 
că totul este un spectacol. Îmi imaginam că în tribunale se 
puteau petrece lucruri şi mai groaznice. 


La cel de-al treilea ospăț au avut friptură înăbuşită la 
tavă. Am mâncat pe verandă, în vreme ce afară ploua 
serios. 


Ca de obicei, am mărturisit că niciodată nu mai 
mâncasem friptură la tavă, aşa că Miss Callie mi-a descris 
reţeta de preparare şi modul de pregătire în detaliu. A 
ridicat capacul unei oale mari din mijlocul mesei şi a închis 
ochii, în vreme ce aroma grea se ridica în văzduh. Mă 
sculasem doar cu o oră înainte, iar în acel moment aş fi 
putut mânca şi faţa de masă de foame. 

Imi spuse că era cel mai simplu fel de mâncare pe care 
ştia să-l gătească. Se lua o bucată de carne de vacă, se 
lăsa grăsimea pe ea, se punea pe fundul oalei, apoi se 
acoperea cu cartofi noi, ceapă, gulii, morcovi şi sfeclă. Se 
adăuga sare după gust, piper şi apă, se băga în cuptor la 
foc mic şi se lăsa acolo preţ de cinci ore. Imi umplu farfuria 
cu carne şi legume, apoi acoperi totul cu un sos gros. 

— Sfecla dă amestecului o tentă roşiatică, îmi explică ea. 

Mă întrebă dacă voiam să rostesc binecuvântarea, dar eu 
am refuzat. Nu mă rugasem de foarte multă vreme. Miss 
Callie era mult mai talentată la asta decât mine. Îmi luă 
mâinile în mâinile ei şi amândoi închiserăm ochii. În vreme 
ce ea vorbea cu cerul, ploaia bătea în tabla acoperişului 
deasupra capetelor noastre. 

— Unde e Esau? am întrebat, după primele trei înghiţituri 
mari. 

— La muncă. Uneori îşi face liber pentru prânz, însă cel 
mai adesea nu poate. _ 

Se vedea că e preocupată de ceva. In cele din urmă, mă 
întrebă: 

— Pot să vă pun o întrebare oarecum personală? 

— Cred că da. 

— Sunteţi creştin? 

— Sigur că sunt. Mama mă ducea la biserică de Paşte. 
Răspunsul nu o satisfăcea. Era evident că nu asta căuta ea 
să afle. 

— Ce fel de biserică? 

— Episcopală. Biserica St. Luke din Memphis. 


— Nu cred că avem aşa ceva în Clanton. 

— Nici eu n-am văzut. Nu că aş fi căutat dinadins un loc 
de rugăciune. La ce fel de biserică participaţi 
dumneavoastră? 

— Biserica Dumnezeului în Hristos, răspunse ea iute, cu o 
expresie de mare seninătate pe chip. Pastorul meu este 
reverendul Thurston Small, un bun om al lui Dumnezeu. Şi 
un predicator de forţă. Ar trebui să veniţi şi să-l ascultați. 

Auzisem poveşti despre modul în care se rugau negrii, 
cum întreaga duminică era petrecută la biserică, cum 
serviciul religios dura până noaptea târziu şi cum lua sfârşit 
doar după ce toate sufletele participante erau epuizate. 
Păstram amintiri vii ale suferințelor prin care trecusem cu 
ocazia slujbelor de Paşte care, după lege, nu puteau depăşi 
şaizeci de minute. 

— Albii se roagă alături de dumneavoastră? m-am 
interesat eu. 

— Doar în anii electorali. Unii dintre politicieni vin acolo 
adulmecând voturile ca nişte câini. Fac o grămadă de 
promisiuni. 

— Stau pe toată durata slujbei? 

— Oh, nu. Mereu sunt prea ocupați pentru asta. 

— Deci se poate să vii şi să pleci? 

— Pentru dumneavoastră, domnule Traynor, da. Vom 
face o excepţie. 

Se lansă într-o poveste lungă despre biserica ei, la care 
se putea ajunge pe jos, şi despre un incendiu care o 
distrusese nu cu mulţi ani în urmă. Pompierii, care 
bineînţeles că se găseau în partea albă a oraşului, nu se 
grăbeau niciodată să răspundă apelurilor din Lowtown. Îşi 
pierduseră biserica, dar asta fusese o binecuvântare! 
Reverendul Small adunase întreaga congregatie. Timp de 
aproape trei ani se reuniseră într-o magazie împrumutată 
lor de către domnul Virgil Mabry, un bun creştin. Clădirea 
se afla la doar o casă distanţă de Main Street şi multor albi 


nu le plăcea ideea de a-i vedea rugându-se pe negri în 
partea lor de oraş. Dar domnul Mabry se ţinuse tare pe 
poziţie. Reverendul Small făcuse rost de bani şi, la trei ani 
după incendiu, reuşise să taie panglica unui nou sanctuar 
de rugăciuni, de două ori mai mare decât vechiul loc. Acum 
biserica era plină în fiecare duminică. 

Îmi plăcea să o aud vorbind. Îmi permitea să mănânc 
continuu, ceea ce pentru mine era o prioritate. Însă 
continuam să fiu captivat de dicţia, de cadenţa şi de 
vocabularul ei, care demonstrau cel puţin un nivel de 
colegiu. 

Când termină de vorbit despre noul loc de rugăciune, mă 
întrebă: 

— Citiţi Biblia des? 

— Nu, am răspuns, clătinând din cap şi mestecând o 
gulie fierbinte. 

— Niciodată? 

Nici nu-mi trecea prin minte să o mint. 

— Niciodată. 

Asta o dezamăgi din nou. 

— Cât de des vă rugaţi? M-am oprit câteva secunde, apoi 
am răspuns: 

— O dată pe săptămână, chiar aici. Miss Callie îşi lăsă 
încet furculiţa şi cuțitul lângă farfurie şi se încruntă la mine, 
ca şi cum avea de gând să rostească un lucru profund. 

— Domnule Traynor, dacă nu vă duceţi la biserică, nu 
citiţi Biblia, nu vă rugaţi, nu prea mai cred că sunteţi cu 
adevărat creştin. 

Nici eu nu prea credeam. Continuam să mestec, ca să nu 
trebuiască să vorbesc şi să mă apăr. Miss Callie continuă: 

— lisus a spus: „Nu judeca, dacă vrei să nu fii judecat”. 
Nu e de căderea mea să judec sufletul cuiva, dar trebuie să 
mărturisesc că sunt tare îngrijorată în ce vă priveşte. 

Şi eu eram îngrijorat, dar nu într-atât încât să-mi întrerup 
prânzul. 


— Ştiţi ce se întâmplă cu cei care trăiesc în afara voinţei 
lui Dumnezeu? mă întrebă ea. 

Nimic bun. Măcar atâta lucru ştiam şi eu. Dar îmi era 
prea foame şi eram prea înfricoşat ca să mai răspund. Miss 
Callie începuse să îmi ţină predici, fără să mănânce nimic, 
iar eu nu aveam nici un motiv să mă bucur. 

— Pavel a scris în Epistola către Romani: „Preţul 
păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa 
veşnică prin lisus Hristos, Domnul nostru”. Aveţi habar ce 
înseamnă asta, domnule Traynor? 

Aveam câteva idei. Am dat din cap şi am luat o bucată de 
carne în gură. Oare memorase întreaga Biblie? Eram pe 
cale să o aud acum pe toată? 

— Moartea este întotdeauna fizică, dar moartea 
sufletească Înseamnă depărtarea veşnică de Domnul nostru 
lisus. Moartea înseamnă o veşnicie în iad, domnule Traynor. 
Înţelegeţi? 

Avea darul de a face lucrurile extrem de limpezi. 

— Putem schimba subiectul? am întrebat eu. Miss Callie a 
zâmbit brusc şi a zis: 

— Bineînţeles. Sunteţi oaspetele meu şi datoria mea este 
de a vă face să vă simţiţi binevenit. 

Îşi ridică furculita şi pentru o bucată lungă de vreme ne 
îndeletnicirăm amândoi cu mâncatul şi cu ascultarea ploii. 

— A fost o primăvară tare umedă, zise ea într-un târziu. 
Asta e bine pentru fasole, dar roşiile şi pepenii mei au 
nevoie de ceva soare. 

Mă bucura să aflu că are de gând să ofere şi alte mese în 
viitor. Povestea mea despre Miss Callie, Esau şi copiii lor 
remarcabili era aproape gata. Trăgeam de timp şi lungeam 
cercetarea doar în speranţa de a mai petrece câteva 
prânzuri de joi pe veranda ei. La început, mă simţisem 
vinovat văzând câtă mâncare se pregătea numai pentru 
mine; mâncam amândoi doar o mică parte din ea. Insă Miss 
Callie m-a asigurat că nu arunca nimic. Ea şi Esau, şi poate 


câţiva prieteni de-ai lor, aveau grijă să consume ceea ce 
rămânea. 

— Acum gătesc doar de trei ori pe săptămână, recunoscu 
ea, cu o urmă de jenă în glas. 

La desert aveam plăcintă cu piersici şi îngheţată de 
vanilie. Am căzut de acord să mai aşteptăm o oră, ca să ne 
mai revenim. A adus două ceşti de cafea neagră şi tare, 
după care ne-am dus în balansoare, unde am trecut la 
treabă. Mi-am scos carneţelul de reporter şi pixul şi am 
început să inventez întrebări. Lui Miss Callie îi plăcea enorm 
să mă vadă notând vorbele ei. 

Primii şapte copii ai ei aveau nume italiene — Alberto 
(Al), Leonardo (Leon), Massimo (Max), Roberto (Bobby), 
Gloria, Carlota şi Mario. Doar Sam, băiatul cel mai tânăr, 
despre care se zvonea că era fugar, primise un nume 
american. În timpul celei de-a doua vizite, Miss Callie îmi 
explicase că fusese crescută într-o casă italiană, chiar 
acolo, în Ford County, dar era o poveste foarte lungă şi voia 
să o păstreze pentru mai târziu. 

Primii şapte copii fuseseră cu toţii premianţi în clasele lor 
de la Burley Street High, şcoala pentru cei de culoare. 
Fiecare îşi luase doctoratul şi acum preda la colegiu. 
Detaliile biografice puteau umple pagini întregi, iar Miss 
Callie putea vorbi ore în şir despre copiii ei. 

Aşa că vorbi. Eu îmi luam notite, mă legănam uşor pe 
balansoar, ascultam ploaia, şi în cele din urmă am adormit. 


12 


— Baggy avea rezerve legate de povestea familiei Ruffin. 

— Nu prea seamănă cu o ştire, zise el după ce citi 
articolul. Sunt convins că Hardy îl alertase în legătură cu 
intenţia mea de a tipări un articol mare, pe prima pagină, 
despre o familie de negri. 

— Chestia asta se bagă de obicei pe pagina cinci, îmi 
zisese el. 

In lipsa unei crime, conceptul lui Baggy despre ştirea de 
pagina întâi se limita la o dispută fierbinte legată de un 


hotar de proprietate care era tranşată în sala de tribunal 
fără juraţi, doar prin prezenţa câtorva avocaţi pe jumătate 
adormiţi şi a unui judecător de nouăzeci de ani parcă scos 
din mormânt pentru a arbitra astfel de litigii. 

In 1967, domnul Caudle dovedise curaj prin tipărirea de 
necrologuri pentru populaţia de culoare, dar în cei trei ani 
scurşi de atunci, ziarul nu prea dovedise interes pentru 
ceea ce se întâmpla de cealaltă parte a căii ferate. Wiley 
Meek ezita să meargă cu mine ca să-i fotografieze pe Miss 
Callie şi pe Esau în faţa casei lor. Am reuşit să programez o 
sesiune foto într-o joi, la miezul zilei. Peşte prăjit, turte de 
porumb dulce şi salată de varză acră. Wiley a mâncat până 
ce nu a mai putut să respire. 

Margaret avea şi ea dubii legate de articol dar, ca 
întotdeauna, se supuse şefului. De fapt, întreaga redacţie 
nu privea povestea cu ochi buni. Mie nu-mi păsa. Făceam 
ceea ce credeam că e bine; în plus, tocmai se apropia un 
mare proces. 

Ca atare, în ziua de miercuri, 20 mai 1970, în timpul unei 
săptămâni în care nu apăruse absolut nimic nou despre 
cazul Kassellaw care să vadă lumina tiparului, Times dedica 
mai mult de jumătate din prima pagină familiei Ruffin. 
Articolul începea cu un titlu mare — FAMILIA RUFFIN SE 
LAUDA CU ŞAPTE PROFESORI DE COLEGIU. Sub titlu se 
găsea o poză mare cu Callie şi Esau stând pe treptele scării 
din faţă şi zâmbind mândri către aparatul foto. Sub ei se 
vedeau portretele în format mare ale tuturor celor opt copii 
— de la Al la Sam. Articolul meu începea astfel: 


Când Calia Harris a fost obligată să renunţe la 
şcoală în clasa a zecea, şi-a promis că fiii şi fiicele ei 
vor putea să termine nu numai liceul, ci şi colegiul. 
Totul se petrecea în anul 1926 şi Calia sau Callie — 
cum preferă ea să i se spună — era, la vârsta de 
cincisprezece ani, cea mai mare din cei patru copii. 


Educaţia a devenit un lux o dată cu moartea tatălui 
ei, din pricina tuberculozei. Callie a lucrat pentru 
familia DeJarnette până în 1929, când s-a măritat cu 
Esau Ruffin, tâmplar şi predicator cu jumătate de 
normă la biserică. Cei doi au închiriat un mic 
apartament în Lowtown pentru 15 dolari pe lună şi 
au început să pună deoparte fiecare cent în plus. 
Aveau nevoie de tot ceea ce puteau economisi. 

In 1931, s-a născut Alberto. 


În 1970, Dr. Alberto Ruffin era profesor de sociologie la 
Universitatea din lowa. Dr. Leonardo Ruffin era profesor de 
biologie la Purdue. Dr. Massimo Ruffin era profesor de 
economie la Universitatea din Toledo. Dr. Roberto Ruffin 
era profesor de istorie la Marquette. Dr. Gloria Ruffin 
Sanderford preda italiana la Duke. Dr. Carlota Ruffin era 
profesor de studii urbanistice la UCLA. Dr. Mario Ruffin 
tocmai îşi terminase doctoratul în literatură medievală şi 
era profesor la Colegiul Grinnell din lowa. L-am menţionat şi 
pe Sam, dar fără să dau detalii despre el. 

Vorbisem prin telefon cu toţi cei şapte profesori. l-am 
citat la întâmplare pe toţi în cadrul articolului. Temele 
abordate erau banale — dragoste, sacrificiu, disciplină, 
munca dură, încurajare, credinţă în Dumnezeu, credinţa în 
familie, ambiţie, perseverenţă; nici un fel de toleranţă 
pentru lene sau eşec. Fiecare din cei şapte însemna o 
poveste de succes care ar fi putut umple o întreagă ediţie a 
ziarului. Fiecare avusese cel puţin un serviciu cu normă 
întreagă în vreme ce se lupta să termine colegiul şi studiile 
postuniversitare. Cei mai mulţi avuseseră două slujbe. Cei 
mai în vârstă îi ajutaseră pe cei mai tineri. Mario îmi 
spusese că primea cinci sau şase cecuri cu sume mici în 
fiecare lună de la părinţi şi fraţi. 

Cei mai vârstnici cinci fraţi fuseseră atât de perseverenţi 
în studiile lor, încât îşi amânaseră căsătoria până spre 


sfârşitul celui de-al doilea deceniu de viaţă sau chiar 
începutul celui de-al treilea. Carlota şi Mario erau încă 
necăsătoriți. Continuând regula, generaţia următoare era 
planificată cu grijă. Leon avea cel mai mare nepot, în vârstă 
de cinci ani. În total, numărul nepoților se ridica la cinci. 
Max şi soţia lui aşteptau al doilea copil. 

Materialul despre familia Ruffin era atât de bogat, încât 
în acea săptămână am tipărit doar partea întâi. A doua zi, 
când m-am dus în Lowtown să iau prânzul, Miss Callie m-a 
întâmpinat cu lacrimi în ochi. M-a întâmpinat şi Esau, cu o 
strângere fermă de mână şi o îmbrăţişare bărbătească, 
stângace şi rigidă. Am devorat friptura de miel şi am 
schimbat impresii legate de modul în care fusese 
recepţionată povestea. Nu mai e nevoie să spun că 
povestea devenise subiectul cel mai fierbinte în Lowtown, 
cu vecinii oprindu-se la poarta familiei cu exemplare ale 
ziarului toată după-amiaza de miercuri şi dimineaţa de joi. 
Trimisesem prin poştă exemplare din ziar şi tuturor 
profesorilor. 

Ajunşi la cafea şi la plăcintă cu mere, l-am văzut pe 
reverendul Thurston Small parcându-şi maşina pe stradă şi 
croindu-şi drum spre verandă. l-am fost prezentat, iar el a 
părut încântat să mă cunoască. A acceptat repede să 
servească desertul şi s-a lansat într-o lungă tiradă asupra 
importanţei articolului despre familia Ruffin pentru 
comunitatea de culoare din Clanton. Necrologurile erau 
bune, căci în cele mai multe oraşe sudice moartea 
oamenilor de culoare era complet ignorată. Graţie domnului 
Caudle, se înregistraseră progrese pe acest front. Insă 
publicarea pe prima pagină a unui asemenea profil măreț 
făcut unei familii de culoare remarcabile însemna un pas 
uriaş către toleranța rasială în oraş. Eu nu vedeam lucrurile 
astfel. Era doar o poveste interesantă şi bună despre Miss 
Callie Ruffin şi extraordinara ei familie. 

Reverendului îi plăcea mâncarea şi avea tendinţa de a 


face burtă. La cea de-a doua plăcintă, deveni monoton în 
ridicarea în slăvi a articolului. Nu arăta prin nimic că avea 
de gând să mai plece de acolo în acea după-amiază, aşa că 
într-un târziu m-am scuzat şi am plecat de acolo. 


În afară de a fi omul de serviciu neoficial şi oarecum 
nestatornic pentru câteva companii din jurul pieţei, Piston 
mai avea şi altă slujbă. Dispunea de un serviciu de curierat 
nelicenţiat. La fiecare oră şi ceva apărea în cadrul uşii din 
faţă a clienţilor săi — în principal birouri de avocatură, dar 
şi cele trei bănci, câteva agenţii imobiliare, agenţii de 
asigurări şi, bineînţeles, ziarul Times — şi stătea acolo 
aşteptând să livreze ceva. O simplă clătinare din cap a unei 
secretare îl trimitea imediat la următoarea lui oprire. Dacă 
era nevoie de expedierea unei scrisori sau a unui mic 
pachet, secretarele îl aşteptau pur şi simplu pe Piston să se 
ivească în uşă. Omul înşfăca obiectul şi alerga la destinaţie. 
Nu se ocupa de pachete mai grele de cinci kilograme. Cum 
se deplasa pe jos, serviciul lui se limita la zona pieţei şi, 
poate, la una sau două case distanţă în spatele acesteia. 
Aproape la orice oră de pe parcursul unei zile Piston putea 
fi zărit prin centru —plimbându-se, dacă nu avea un colet 
de expediat, sau alergând, dacă trebuia să efectueze o 
livrare. 

Cea mai mare parte a livrărilor era constituită din scrisori 
între birourile de avocatură. Piston era mult mai rapid decât 
poşta şi mult mai ieftin. Practic, nu cerea nimic pentru 
serviciu. Spunea că era modul în care îşi îndeplinea 
obligaţia faţă de comunitate, deşi cu ocazia Crăciunului se 
aştepta să primească de la clienţi o şuncă de porc sau o 
prăjitură. 

Piston se ivi târziu în dimineaţa de vineri, cu un plic scris 
de mână din partea lui Lucien Wilbanks. Aproape că îmi era 
teamă să o deschid. Să fi fost vorba de procesul cu care mă 
ameninţase? Scrisoarea spunea: 


Dragă Domnule Traynor, 

Mi-a plăcut profilul pe care l-aţi făcut familiei Ruffin, 
o familie remarcabilă. Auzisem de realizările lor, dar 
articolul dumneavoastră a fost extrem de interesant. 
Vă admir curajul. 

Sper să continuaţi cu această atitudine pozitivă. 

Cu sinceritate, 


Lucien Wilbanks 


Detestam omul, dar cine n-ar fi apreciat scrisoarea? El se 
bucura de reputaţia unui liberal extrem de radical care 
îmbrăţişa cauze nepopulare. Ca atare, sprijinul lui în acel 
moment nu-mi oferea decât un confort limitat. Ştiam şi că e 
doar temporar. 

N-au mai existat alte scrisori. Nici telefoane anonime. 
Nici ameninţări. Şcoala se terminase, şi vremea devenise 
fierbinte. Vântul ameninţător şi urât de mulţi al luptei 
împotriva discriminării rasiale căpăta forţă. Oamenii din 
Ford County aveau treburi mai importante de care să se 
îngrijoreze. 

După un deceniu de agitaţie şi tensiuni legate de 
drepturile civile, mulţi albi din Mississippi se temeau că 
sfârşitul era aproape. Dacă tribunalele federale integrau 
şcolile, nu aveau să urmeze bisericile şi locuinţele? 

În ziua următoare, Baggy s-a dus la o întrunire publică în 
subsolul unei biserici. Organizatorii încercau să evalueze 
sprijinul de care s-ar fi bucurat o şcoală privată exclusiv 
pentru albi în Clanton. Mulțimea participantă era 
numeroasă, înspăimântată, furioasă şi hotărâtă să le ofere 
protecţie copiilor. Un avocat rezuma stadiul diverselor 
apeluri la nivel federal şi emise părerea neliniştitoare că în 
acea vară avea să se ajungă la o decizie finală. Omul 
prezise că adolescenţii negri de la clasa a zecea la a 


douăsprezecea aveau să fie trimişi la Clanton High School şi 
că tinerii albi de la clasa a şaptea la clasa a noua aveau să 
fie trimişi la şcoala din Burley Street în Lowtown. Afirmația 
îi făcu pe bărbaţi să clatine din cap şi pe femei să 
izbucnească în plâns. Pur şi simplu nu se putea accepta nici 
măcar gândul că puştii aveau să fie trimişi dincolo de calea 
ferată. 

O nouă şcoală avea să fie înfiinţată. Ni s-a cerut să nu 
relatăm nimic despre toată această poveste, cel puţin nu 
imediat. Organizatorii voiau să obţină ceva fonduri ferme 
înainte de a face public anunţul. Ne-am conformat cererii 
lor. Eram nerăbdător să evit orice scandaluri suplimentare. 

Un judecător federal din Memphis a dispus aplicarea unui 
nou plan de transport al copiilor ce rupea oraşul în bucăţi. 
Copiii de culoare din oraş aveau să fie duşi în suburbiile 
albe, trecând în drum pe lângă copiii albi care mergeau în 
direcţie opusă. Acolo tensiunile erau şi mai mari, astfel 
încât m-am trezit dornic să evit problemele oraşului pentru 
o vreme. 

Avea să fie o vară lungă şi fierbinte. Mie mi se părea că 
aşteptam cu toţii ca lucrurile să explodeze. 


Am sărit o săptămână, apoi am tipărit a doua parte a 
poveştii cu Miss Callie. În capătul de jos al primei pagini am 
aliniat pozele actuale ale celor şapte profesori Ruffin. 
Articolul meu se referea la ceea ce ajunseseră ei şi la ce 
făceau în acel moment. Fără nici o excepţie, toţi nutreau o 
mare iubire pentru Clanton şi pentru Mississippi, deşi 
niciunul nu intenţiona să se întoarcă definitiv acolo. 
Refuzau să judece un loc care îi menţinuse în şcoli de 
calitate inferioară, îi obligase să stea de o singură parte a 
căii ferate, îi împiedicase să voteze, să mănânce în cele mai 
multe restaurante şi să bea apă din fântâna aflată pe 
peluza tribunalului. Refuzau să îşi construiască un cuib pe 
un fundament negativ. În loc de asta, îi mulţumeau lui 


Dumnezeu pentru bunătatea lui, pentru sănătate, pentru 
familie, pentru părinţii lor şi pentru ocaziile pe care le 
avuseseră în viaţă. 

M-am minunat de modestia şi bunătatea lor. Fiecare din 
cei şapte a promis să se întâlnească cu mine în cursul 
vacanței de Crăciun, când aveam să ne aşezăm cu toţii pe 
veranda lui Miss Callie, să mâncăm plăcinta cu alune şi să 
spunem poveşti. 

Mi-am terminat profilul cu un detaliu curios despre 
familie. Din ziua în care părăsise casa părintească, fiecare 
copil Ruffin fusese instruit de Esau să îi scrie cel puţin o 
scrisoare pe săptămână mamei lui. Copiii făcuseră 
întocmai, şi scrisorile nu mai conteniseră de atunci. La un 
moment dat, Esau decisese că Miss Callie trebuia să 
primească o scrisoare în fiecare zi. Şapte profesori. Şapte 
zile într-o săptămână. Aşa că Alberto îşi scria scrisoarea 
duminica şi o punea la poştă. Leonardo o scria pe a lui 
lunea şi o punea la poştă. Şi aşa mai departe. In unele zile 
Miss Callie primea două sau trei scrisori, în unele, nici una. 
însă scurta plimbare până la cutia poştală îi dădea 
întotdeauna emoţii. _ 

lar Miss Callie păstrase toate scrisorile. Intr-un dulap din 
dormitorul din faţă, îmi arătase o stivă de cutii de carton, 
toate pline cu sute de scrisori de la copiii ei. 

— Vi le voi citi odată, îmi promisese ea. 

Din cine ştie ce motiv însă, eu n-o credeam. Nici măcar 
nu voiam să citesc acele scrisori. Erau mult prea personale. 


13 


Ernie Gaddis, procurorul districtual, a depus o moţiune de 
lărgire a bazei de căutare a potenţialilor juraţi. Aşa cum 
afirma Baggy, care devenea tot mai priceput cu fiecare zi, 
într-un proces penal obişnuit, funcţionarii tribunalului 
chemau în jur de patruzeci de persoane pentru a-şi face 


datoria de jurat Cam treizeci şi cinci se prezentau la apel, şi 
cel puţin cinci dintre aceştia erau prea bătrâni sau prea 
bolnavi ca să se califice. Gaddis susţinea în cadrul moţiunii 
că notorietatea crescândă a cazului Kassellaw făcea găsirea 
de juraţi imparţiali tot mai dificilă. Ca atare, cerea Curţii să 
cheme la datorie cel puţin o sută de potenţiali juraţi. 

Ce nu menţionase el în petiție, dar era cunoscut de toată 
lumea, era faptul că familiei Padgitt i-ar fi venit mai greu să 
intimideze o sută de oameni decât patruzeci. Lucien 
Wilbanks se opuse din răsputeri şi ceru o audiere. 
Judecătorul Loopus decise că nu era nevoie de aşa ceva şi 
dispuse lărgirea bazei de juraţi. Totodată, luă neobişnuita 
măsură de a trece la secret lista cu potenţiali juraţi. Baggy, 
amicii lui de băutură şi toată lumea de pe lângă tribunal au 
fost şocaţi de o asemenea măsură. Nu se mai întâmplase 
aşa ceva. Avocaţii şi părţile implicate în proces cooperau 
întotdeauna în întocmirea unei liste complete cu potenţiali 
juraţi cu două săptămâni înainte de proces. 

Dispoziţia a fost, în general, văzută ca o lovitura dată 
clanului Padgitt. Dacă aceştia nu ştiau cine va fi chemat, 
cum puteau să-i intimideze sau să-i mituiască? 

Gaddis a mai cerut Curţii ca apelarea juraţilor să se 
efectueze prin poştă şi nu prin intermediul biroului şerifului. 
Lui Loopus i-a plăcut şi această idee. Evident, era şi el 
conştient de relaţiile calde dintre clanul Padgitt şi şerif. La 
fel de evident, Lucien Wilbanks s-a apucat să facă urât când 
a aflat de plan. În reacţia lui disperată a ţinut să sublinieze 
că judecătorul Loopus îi trata clientul diferențiat şi incorect. 
Citind cererile scrise de el, am fost uluit de modul în care 
putea bate câmpii pe atâtea pagini. 

Devenea tot mai clar că judecătorul Loopus era hotărât 
să aibă parte de un proces sigur şi echilibrat. Fusese 
procuror districtual în anii '50, înainte de a ajunge în funcţia 
de judecător, şi era cunoscut pentru înclinația lui pentru 
acuzare. Cu siguranţă că nu era deloc preocupat de clanul 


Padgitt şi de renumele lor legat de corupţie. Mai mult, pe 
hârtie (şi, cu siguranţă, în ziarul meu) procesul împotriva lui 
Danny Padgitt părea dus pe muchie de cuţit. 

Luni, 15 iunie, într-un secret total, funcţionarul Curţii a 
trimis prin poştă o sută de chemări la îndeplinirea datoriei 
de jurat votanţilor înregistraţi oficial din întregul ţinut Ford. 
Una dintre scrisori a ajuns şi în căsuţa poştală cam 
aglomerată a lui Miss Callie Ruffin. Când am ajuns la ea joi 
la prânz, mi-a arătat-o. 


În 1970, Ford County avea negri în proporţie de 26% şi 
74% albi, fără procente aparţinând altor rase sau populaţii 
de culoare incertă. La şase ani după agitata vară din 1964 
şi mişcarea intensivă de înregistrare a populaţiei de culoare 
şi la cinci ani după Legea Dreptului de Vot din 1965, puţini 
erau cei care se deranjaseră să se înregistreze în Ford 
County. În cursul alegerilor statale din 1967, circa 70% din 
albii cu drept de vot îşi exercitaseră acest drept, în vreme 
ce procentul pentru populaţia de culoare fusese de numai 
12%. În  Lowtown, mişcarea de înregistrare fusese 
întâmpinată cu o indiferenţă generală. Unul dintre motive 
era acela că ţinutul era dominat de albi, astfel încât nici un 
negru nu avea să fie vreodată ales într-o funcţie locală. Ca 
atare, de ce să se mai deranjeze lumea să se înregistreze? 

Un alt motiv consta în abuzurile tradiţionale comise la 
punctele de înregistrare. Timp de o sută de ani, albii 
folosiseră o mare varietate de trucuri pentru a le nega 
negrilor dreptul de a se înregistra ca populaţie cu drept de 
vot. Taxe pe vot, examene de alfabetizare — lista era lungă 
şi plină de mizerii. 

Mai exista şi un al treilea motiv, şi anume ezitarea 
manifestată de cei mai mulţi negri de a fi înregistraţi sub 
orice formă de către autorităţile albe. Înregistrarea putea 
însemna mai multe taxe, mai multă supraveghere, mai 
multă autoritate, mai multe amestecuri în treburile private. 


Înregistrarea putea însemna chemarea de a servi ca jurat în 
procese. 

În conformitate cu Harry Rex, care era o sursă de 
informaţii legate de tribunal ceva mai credibilă decât 
Baggy, în Ford County nu existase niciodată vreun jurat 
negru. Cum potenţialii juraţi erau aleşi de pe listele de 
votanţi şi nu din altă parte, puţini negri apăreau în bazele 
de date. Cei care treceau prin rundele preliminare de 
întrebări erau, de obicei, eliminaţi în faza finală a alegerii 
celor doisprezece juraţi. În cazurile penale, procuratura 
căuta de obicei eliminarea negrilor din cauza credinţei că 
aceştia ar fi avut o prea mare simpatie pentru acuzat. In 
cazurile civile, aceeaşi procuratură căuta să-i respingă pe 
motivul temerii că negrii se puteau dovedi prea liberali cu 
banii altora. 

În orice caz, astfel de teorii nu fuseseră niciodată 
verificate în Ford County. 

Callie şi Esau Ruffin se înregistraseră pe listele de vot în 
1951. intraseră împreună în biroul funcţionarilor Curţii şi 
ceruseră ca numele lor să fie adăugate pe listele de votanţi. 
Şefa adjunctă a biroului le înmânase, aşa cum fusese 
instruită să procedeze, un carton laminat în capul căruia 
stăteau scrise cuvintele „Declaraţie de Independenţă”. 
Textul fusese scris în germană. 

Presupunând că domnul şi doamna Ruffin erau la fel de 
analfabeți precum majoritatea negrilor din Ford County, 
funcţionara îi întrebase: 

— Puteţi citi acest text? 

— Asta nu e engleză, răspunsese Miss Callie. Este 
germană. 

— ÎI puteţi citi? repetase funcţionara, dându-şi seama că 
era posibil să o dea în bară cu acest cuplu de negri. 

— La fel de bine precum îl puteţi citi dumneavoastră, 
răspunsese Callie cu politeţe. 

Funcţionara luase cartonul şi venise cu altul. 


— Dar pe acesta îl puteţi citi? întrebase ea. 

— Da, răspunsese Callie. Este Carta Drepturilor. 

— Ce spune la numărul opt? 

Callie citise pe îndelete, apoi spusese: 

— Cel de-al Optulea Amendament interzice amenzile 
excesive şi pedepsele aplicate cu cruzime. 

Cam în acel moment, depinzând care versiune a celor doi 
soţi o credeai, Esau intervenise şi spusese: 

— Suntem proprietari. 

Pusese certificatul de proprietate al casei lor pe birou, iar 
funcţionara se apucase să-l examineze. Deţinerea de 
proprietăţi nu constituia o cerinţă expresă pentru acordarea 
dreptului de vot, dar constituia un avantaj enorm, dacă erai 
negru. Neştiind ce să mai facă, funcţionara zisese: 

— Suficient. Taxa de vot va fi de doi dolari pentru fiecare. 
Esau îi dăduse banii şi cu aceasta cei doi se alăturaseră 
listei de votanţi din ţinut, împreună cu alţi treizeci şi unu de 
negri, toţi de sex masculin. 

De atunci nu rataseră nici una dintre alegeri. Miss Callie 
fusese mereu îngrijorată din pricina faptului că atât de 
puţine dintre prietenele ei se deranjaseră să se înregistreze 
şi să voteze, dar fusese prea ocupată cu creşterea celor opt 
copii ca să mai întreprindă vreo acţiune în acest sens. Ford 
County a fost scutit de agitația rasială care a cuprins cea 
mai mare parte a statului, aşa că aici nu s-a putut vorbi 
niciodată de o mişcare organizată de înregistrare a negrilor. 


La început nu mi-am dat seama dacă era îngrijorată sau 
emoţionată. Nu ştiu dacă ea însăşi îşi dădea seama. Prima 
femeie de culoare cu drept de vot putea deveni acum 
primul jurat de culoare din ţinut. Miss Callie nu întorsese 
spatele nici unei provocări, dar avea mari îndoieli de ordin 
moral în privinţa judecării altcuiva. 

— Nu judeca, dacă vrei să nu fii judecat, îmi spusese ea 
de multe ori, citându-l pe lisus. 


— Dar dacă toată lumea s-ar lua după acest verset din 
Scriptură, atunci întregul nostru sistem juridic s-ar prăbuşi, 
nu-i aşa? am întrebat-o eu. 

— Nu ştiu, îmi răspunse ea privind în gol. 

Nu o mai văzusem niciodată pe Miss Callie atât de 
preocupată. 

Mâncam pui fript cu piure de cartofi şi sos de carne. Esau 
nu reuşise să ajungă acasă la prânz. 

— Cum pot judeca un om pe care îl ştiu vinovat? întreba 
ea. 

— Mai întâi, ascultați dovezile, i-am răspuns. Aveţi o 
minte deschisă. Nu vă va fi greu să o faceţi. 

— Dar ştiţi că a ucis-o. Aproape că aţi afirmat asta în ziar. 
Sinceritatea ei brutală mă lovea dur de fiecare dată. 

— Noi doar am relatat faptele, Miss Callie. Dacă aceste 
fapte l-au făcut să arate vinovat, atunci asta e. 

În acea zi pauzele dintre vorbe erau lungi şi dese. Miss 
Callie era profund adâncită în propriile gânduri şi nu prea se 
atingea de mâncare. 

— Ce-i cu pedeapsa cu moartea? se interesă ea Oare vor 
vrea să-l bage pe băiatul ăla în camera de gazare? 

— Da, doamnă. Este un caz de crimă cu premeditare. 

— Cine decide dacă va fi omorât? 

— Juriul. 

— Oh, Doamne! _ 

După asta Miss Callie nu mai putu mânca nimic. Imi 
spuse că i se ridicase tensiunea de când primise chemarea 
la tribunal. Fusese deja la doctor. Am ajutat-o să meargă 
până la canapeaua din birou şi i-am dus un pahar cu apă şi 
gheaţă. A insistat să îmi termin masa, iar eu m-am 
conformat fericit şi în tăcere. Ulterior, a venit lângă mine şi 
ne-am aşezat în balansoare pe verandă, vorbind despre 
orice altceva în afara subiectelor Danny Padgitt şi proces. 

Am atins în sfârşit subiecte până atunci tabu când am 
întrebat-o despre influenţa italiană din viaţa ei. In timpul 


primului nostru prânz îmi spusese că învățase italiana 
înainte de a învăţa engleza. Şapte din copiii ei aveau nume 
italiene. 

Trebuia să-mi istorisească o poveste lungă. Eu n-aveam 
nimic altceva mai bun de făcut. 


În anii 1890, preţul bumbacului a crescut dramatic o dată 
cu creşterea cererii pe plan mondial. Regiunile fertile din 
Sud s-au trezit asaltate cu cereri de a produce mai mult. 
Proprietarii de mari plantaţii din delta fluviului Mississippi 
aveau nevoie disperată de a-şi spori recoltele, dar se 
confruntau cu o lipsă masivă a forţei de muncă. Mulţi dintre 
negrii apți din punct de vedere fizic părăsiseră teritoriile 
unde strămoşii lor serviseră drept sclavi în favoarea unor 
slujbe mai bune şi a unor vieţi cu siguranţă mai prospere în 
Nord. Cei care rămăseseră erau, firesc, foarte puţin 
entuziasmați de perspectiva continuării muncii la tăierea şi 
culegerea bumbacului contra unor salarii mizere. 

Atunci proprietarii de plantaţii au încropit o schemă de 
importare a unor imigranţi întreprinzători şi muncitori din 
Europa, pentru a cultiva bumbac. Prin intermediul relaţiilor 
cu agenţi italieni de recrutare a forţei de muncă din New 
York şi New Orleans, s-au realizat contacte, s-au făcut 
promisiuni, s-au spus minciuni, s-au semnat contracte şi, în 
1895, primul vapor cu familii de imigranţi a ajuns în delta 
fluviului. Oamenii veneau din nordul Italiei, din regiunea 
Emilia-Romagna, aproape de Verona. Cei mai mulţi nu 
aveau educaţie şi vorbeau prost engleza, deşi, oricare ar fi 
fost limba care trebuia vorbită, îşi dădură repede seama că 
erau victimele unei imense farse. Li se oferiră condiţii 
mizerabile de cazare, într-un climat subtropical, în vreme 
ce trebuiau să se lupte cu malaria, cu ţânţarii, cu şerpii şi 
cu apa de băut execrabilă, li se cerea să cultive bumbac 
contra unor salarii din care nimeni nu putea trăi. Au fost 
obligaţi să împrumute bani cu dobânzi scandalos de mari 


de la proprietarii plantațiilor. Alimentele şi celelalte provizii 
le erau furnizate de magazinele aceloraşi proprietari de 
plantaţii, la preţuri ameţitor de ridicate. 

Deoarece italienii erau muncitori destoinici, proprietarii 
au început să vrea mai mult de la ei. Şi-au extins 
operaţiunile, au făcut mai multe promisiuni şi mai multor 
agenţi de recrutare, şi astfel imigranții au continuat să vină. 
Sistemul de menţinere a italienilor în datorii a fost bine pus 
la punct, astfel încât aceştia au ajuns să fie trataţi mai rău 
decât majoritatea lucrătorilor negri. 

In timp, s-au depus eforturi de împărţire a profitorilor şi 
de transferare a proprietăţii asupra pământului, dar piaţa 
bumbacului fluctua atât de sălbatic, încât nici un 
aranjament nu putea rămâne stabil. După douăzeci de ani 
de abuzuri, italienii au început să se împrăştie care încotro, 
şi experimentul a intrat în negura istoriei. 

Cei care au rămas în delta fluviului au fost consideraţi 
timp de zeci de ani cetăţeni de mâna a doua. Erau excluşi 
din şcoli şi, deoarece erau catolici, nu li se permitea accesul 
în biserici. Cluburile reprezentau un vis de neatins. Erau 
nişte paria, împinşi către baza piramidei sociale. Dar pentru 
că munceau din greu şi îşi economiseau banii, au început 
treptat să acumuleze pământuri. 

Familia Rossetti a ajuns lângă Leland, Mississippi, în 
1902. Familia se trăgea dintr-un sat de lângă Bologna şi 
avusese ghinionul să asculte vorbele unui agent de 
recrutare rău intenţionat din acel oraş. Domnul şi doamna 
Rossetti veniseră însoţiţi de patru fiice. Cea mai în vârstă se 
numea Nicola şi avea doisprezece ani. Deşi în primul an 
făcuseră des foamea, cei şase au reuşit să evite colapsul. 
Fără nici un ban în buzunare la sosire, după trei ani de 
acumulare de datorii, familia adunase 6.000 de dolari în 
obligaţii de plată faţă de proprietarul plantaţiei, bani pe 
care nu-i putea returna sub nici o formă. Într-o noapte 
familia a fugit de pe plantație înspre Memphis, unde o rudă 


îndepărtată a fost de acord să-i primească. 

La vârsta de cincisprezece ani, Nicola era uluitor de 
frumoasă. Păr lung şi negru, ochi căprui — o frumuseţe 
italiană clasică. Părea mai în vârstă decât anii pe care îi 
avea, aşa că a reuşit să găsească o slujbă într-un magazin 
de îmbrăcăminte, spunându-i patronului că are optsprezece 
ani. După trei zile, patronul a cerut-o în căsătorie. Voia să 
divorţeze de nevasta cu care fusese însurat douăzeci de ani 
şi să îşi ia rămas bun de la copii, dacă Nicola era dispusă să 
fugă cu el. Fata a spus „Nu”. Atunci el i-a oferit domnului 
Rossetti 5.000 de dolari ca stimulent. Acesta a refuzat. 

În acele zile, familiile bogate din partea de nord a 
Mississippiului îşi făceau cumpărăturile şi îşi duceau viaţa 
socială în Memphis, de obicei în jurul Hotelului Peabody. 
Acolo s-a întâmplat ca domnul Zachary Dejarnette din 
Clanton să aibă norocul chior de a da peste Nicola Rossetti. 
Două săptămâni mai târziu cei doi se căsătoreau. 

El avea treizeci şi unu de ani, era văduv, fără copii şi îşi 
căuta intens o soţie. Totodată, era cel mai mare latifundiar 
din Ford County, unde solul nu era la fel de bogat ca în 
deltă, dar încă destul de profitabil dacă proprietăţile erau 
mari. Domnul Dejarnette moştenise peste patru mii de acri 
de pământ de la familia sa. Bunicul lui îl avusese pe 
vremuri în proprietate pe bunicul Caliei Harris Ruffin. 

Căsătoria a însemnat o învoială. Nicola era mult mai 
înţeleaptă decât vârsta ei şi încerca cu disperare să îşi 
protejeze familia. Ai ei suferiseră enorm. Ea întrezărise o 
oportunitate în mariaj şi profită din plin de pe urma ei. 
Înainte de a spune, „Da", domnul Dejarnette trebui să 
promită nu numai că îl va angaja pe tatăl ei ca 
supraveghetor de fermă, ci şi că va oferi întregii ei familii 
un adăpost confortabil. Totodată, el a trebuit să fie de 
acord să suporte educaţia celor trei surori mai mici ale ei. 
Nu în ultimul rând, a fost de acord să plătească datoriile 
acumulate de familie în deltă. Domnul DejJarnette era atât 


de vrăjit, încât ar fi fost de acord cu orice i-ar fi cerut ea. 

Primii italieni din Ford County ajunseră acolo nu într-un 
car tras de boi, ci cu clasa întâi a expresului Illinois Central 
Rail Line. O mică mulţime îi întâmpină la peron şi îi ajută să 
îşi descarce bagajele noi-nouţe, după care îi ajutară să se 
urce în două automobile marca Ford T construite în 1904. 
Familia Rossetti era tratată ca o familie regală în vreme ce 
îl însoțea pe domnul Dejarnette de la o petrecere la alta în 
Clanton. Oraşul se umplu brusc de descrieri pitoreşti ale 
frumuseţii miresei. Se vorbise despre o ceremonie nupţială 
oficială, dar ideea a fost abandonată din pricină că în 
Clanton nu exista nici un lăcaş catolic de cult. Mirele şi 
mireasa mai aveau încă de rezolvat problema spinoasă a 
credinţei religioase. În acel moment însă, probabil că dacă 
Nicola i-ar fi cerut domnului Dejarnette să treacă la 
hinduism, el s-ar fi conformat imediat. 

În final, ceremonia se desfăşurase la conacul de la 
marginea oraşului. Când cotiseră pe lunga alee din faţă şi 
zăriseră imensa reşedinţă antebelică construită de primul 
domn DejJarnette, membrii familiei Rossetti izbucniseră în 
plâns. 

Se hotărâse ca ei să locuiască acolo până ce casa 
supraveghetorului avea să fie renovată şi locuibilă în 
condiţii bune. Nicola îşi luă în serios misiunea de stăpână a 
proprietăţii şi încerca din răsputeri să rămână însărcinată. 
Surorilor mai mici li se găsiră tutori particulari, astfel că în 
câteva săptămâni ajunseră să vorbească bine engleza. 
Domnul Rossetti îşi petrecea fiecare zi alături de ginerele 
lui, care era cu doar trei ani mai tânăr decât el, şi învăţă 
repede cum să administreze plantaţia. 

În acest timp, doamna Rossetti se implicase serios în 
treburile bucătăriei, unde o cunoscuse pe mama Caliei, 
India. 

— Bunica mea gătea pentru familia DeJarnette, la fel ca 
şi mama mea, îmi spuse Miss Callie. Credeam că şi eu o să 


fac acelaşi lucru, însă lucrurile au evoluat altfel. 

— Nicola şi Zach au avut copii? am întrebat eu. 

Eram la al treilea sau al patrulea pahar cu ceai. Era 
foarte cald şi gheaţa se topise. Miss Callie vorbea de două 
ore. Uitase complet de juriu şi de procesul de crimă. 

— Nu. A fost foarte trist, pentru că îşi doreau cu 
disperare copii. Când m-am născut eu, în 1911, Nicola m-a 
luat practic de la maică-mea. A insistat să mi se dea un 
nume italian. M-a ţinut în casa mare, împreună cu ea. 
Maică-mea nu s-a supărat — mai avea o mulţime de alţi 
copii şi, în plus, era în casa aia toată ziua. 

— Şi ce făcea tatăl dumneavoastră? m-am interesat eu. 

— Lucra la fermă. Era un loc bun de muncă şi de trai. 
Eram foarte norocoşi pentru că familia Dejarnette avea 
grijă de noi. Erau oameni buni şi corecţi. Întotdeauna. 
Pentru o mulţime de negri lucrurile stăteau mult mai rău. 
Pe atunci viaţa îţi era controlată de albul care deţinea casa 
ta. Dacă el era rău şi îi plăceau abuzurile, atunci viaţa ta 
era mizerabilă. Familia Dejarnette era minunată. Tatăl meu, 
bunicul şi străbunicul au lucrat pământurile lor şi n-au fost 
niciodată prost trataţi. 

— Şi Nicola? 

Miss Callie zâmbi pentru prima dată după o oră: 

— Dumnezeu m-a binecuvântat. Am avut două mame. M- 
a îmbrăcat cu haine pe care le cumpăra din Memphis. Când 
am mai crescut, m-a învăţat să vorbesc italiana, în vreme 
ce învăţam engleza. M-a învăţat să citesc când aveam trei 
ani. 

— Mai vorbiţi italiana? 

— Nu. Chestia asta s-a întâmplat demult. Îi plăcea să-mi 
povestească tot felul de istorii din vremea când era doar o 
fetiţă în Italia şi mi-a promis că într-o zi mă va duce acolo, 
să văd canalele Veneţiei, şi Vaticanul din Roma, şi turnul 
din Pisa. Îi plăcea să cânte şi m-a învăţat multe lucruri 
despre operă. 


— Era o femeie educată? 

— Mama ei primise ceva educaţie, domnul Rossetti, nu. 
Oricum, mama ei s-a asigurat ca Nicola şi surorile ei să 
înveţe să citească şi să scrie. Mi-a promis că mă va trimite 
la un colegiu din Nord sau poate chiar în Europa, unde 
oamenii erau mult mai toleranţi. În anii 1920 ideea ca o 
negresă să meargă la colegiu era pură nebunie. 

Povestea se derula pe mai multe planuri. Voiam să 
înregistrez ceva din ea, dar nu îmi adusesem carneţelul. 
Imaginea unei tinere negrese trăind într-o reşedinţă 
antebelică, vorbind italiana şi ascultând muzică de operă în 
Mississippi, cu o jumătate de veac înainte, trebuia să fie 
unică. 

— Aţi lucrat în casă? am întrebat eu. 

— Oh, da, când am mai crescut. Am fost menajeră, dar 
niciodată nu a trebuit să lucrez la fel de mult precum 
ceilalţi. Nicola mă voia în apropierea ei. Stăteam cel puţin o 
oră pe zi în salonul ei şi exersam să vorbesc corect. Era 
hotărâtă să scape de accentul ei italian şi la fel de hotărâtă 
ca eu să obţin o dicţie perfectă. Venea la noi o profesoară 
pensionară din oraş, o domnişoară Tucker, o fată bătrână, 
n-o s-o uit niciodată, căreia Nicola îi trimitea maşina în 
fiecare dimineaţă ca s-o aducă. La o ceaşcă de ceai 
fierbinte citeam amândouă o lecţie, iar domnişoara Tucker 
ne corecta cele mai mici erori de pronunție. Studiam 
gramatica. Am memorat vocabulare întregi. Nicola s-a 
chinuit până când a ajuns să vorbească perfect engleza. 

— Ce s-a întâmplat la şcoala? 

Miss Callie deveni brusc epuizată. Vremea poveştilor 
luase sfârşit: 

— Ah, domnule Traynor, a fost foarte trist. Domnul 
DeJarnette a pierdut totul în criza din anii 1920. Investise 
mult în căi ferate, vapoare, acţiuni şi alte chestii din astea. 
A dat faliment aproape peste noapte. S-a împuşcat, dar 
asta e altă poveste. 


— Şi ce s-a întâmplat cu Nicola? 

— A reuşit să administreze acea casă mare până în 
preajma celui de Al Doilea Război Mondial, după care s-a 
mutat în Memphis împreună cu domnul şi doamna Rossetti. 
Am schimbat ani de zile scrisori între noi le mai am şi acum 
pe ale ei. A murit acum patru ani, la vârsta de şaptezeci şi 
şase de ani. Am plâns o lună. Încă mai plâng când mă 
gândesc la ea. Cât de mult am iubit-o pe acea femeie! 

Cuvintele i se stinseră pe buze. Ştiam deja din experienţă 
că era gata să tragă un pui de somn. 

Târziu în cursul acelei nopţi m-am îngropat în arhivele 
ziarului. Pe data de 12 septembrie 1930 fusese publicat un 
articol pe prima pagină despre sinuciderea lui Zachary 
Dejarnette. Disperat după colapsul afacerilor sale, el îşi 
întocmise un nou testament şi îi lăsase un bilet de adio 
soţiei sale, Nicola, după care, pentru a uşura munca 
tuturor, se dusese direct la morga din Clanton. Acolo 
intrase prin uşa din dos înarmat cu o carabină cu ţeava 
dublă, găsise camera de îmbălsămare, se aşezase pe un 
scaun, îşi scosese un pantof, îşi introdusese ţeava armei în 
gură şi apăsase trăgaciul cu degetul mare de la picior. 


14 


Luni, 22 iunie, nouăzeci şi doi din cei o sută de juraţi 
chemaţi ajunseră la selecţia pentru procesul lui Danny 
Padgitt. Aşa cum aveam să aflăm în curând, patru muriseră 
şi patru dispăruseră pur şi simplu. Ceilalţi păreau în marea 


lor majoritate foarte nerăbdători. Baggy spunea că, de 
obicei, juraţii habar n-aveau la ce fel de caz urmau să fie 
selectaţi atunci când se prezentau. Nu era cazul procesului 
lui Danny Padgitt. Fiecare suflet din Ford County ştia că 
sosise, în sfârşit, marea zi. 

Puţine lucruri pot atrage mulţimea dintr-un oraş mic aşa 
cum o face un bun proces de crimă, iar sala de tribunal era 
plină cu mult înainte de ora nouă dimineaţa. Juraţii 
potenţiali umpleau o parte a sălii, spectatorii, cealaltă. 
Vechiul balcon se prăbuşea efectiv peste noi. Oamenii 
stăteau aliniaţi în jurul pereţilor. Ca o demonstraţie de 
forţă, şeriful Coley hotărâse ca toţi purtătorii oficiali de 
uniformă să fie acolo, părând importanţi, dar nefăcând 
nimic productiv. „Ce moment propice pentru a da o 
spargere la bancă”, mi-am zis eu. 

Eu şi Baggy ne găseam în primul rând. Baggy convinsese 
funcţionarii tribunalului că aveam dreptul la acreditări de 
presă şi, ca atare, la nişte locuri speciale. Lângă mine se 
afla un reporter de la ziarul din Tupelo, un domn plăcut, 
care duhnea a tutun ieftin de pipă. l-am oferit toate detaliile 
legate de crimă, în mod neoficial. Omul a părut impresionat 
de cunoştinţele mele. 

Clanul Padgitt era reprezentat în stil mare. Membrii 
clanului şedeau pe scaune trase aproape de masa apărării 
şi se înghesuiau lângă Danny şi Lucien Wilbanks ca nişte 
cloşti apărându-şi progeniturile hoaţe. Erau aroganti şi 
siniştri. Nu mă puteam împiedica să nu-i urăsc pe toţi. Nu-i 
cunoşteam pe nume; puţini îi cunoşteau. Insă privindu-i m- 
am întrebat care dintre ei fusese piromanul incompetent 
care se furişase în tipografia noastră cu acele canistre pline 
cu benzină. Aveam pistolul în geantă. Sunt convins că şi ei 
îşi ţineau armele aproape. O mişcare greşită a cuiva şi 
putea începe un adevărat măcel. Dacă mai continuau şi 
şeriful Coley cu băieţii lui slab antrenați, dar gata să apese 
pe trăgaci, jumătate din oraş putea fi şters de pe faţa 


pământului în câteva minute. 

Am zărit câţiva membri ai clanului uitându-se fix la mine, 
dar erau mult mai preocupaţi în privinţa juraţilor decât de 
mine. Se uitau cu mare atenţie la juraţi, în vreme ce aceştia 
intrau în sala de judecată şi îşi primeau instrucţiunile de la 
aprozi. Totodată, urmăreau împreună cu avocaţii nişte liste 
pe care le descoperiseră undeva. Comparau diverse 
însemnări între ei. 

Danny era îmbrăcat drăguţ, dar lejer, într-o cămaşă albă 
cu mâneci lungi şi o pereche de pantaloni kaki scrobiţi. Aşa 
cum fusese instruit de Wilbanks, zâmbea mult, ca şi cum 
era doar un băiat simpatic, a cărui inocenţă urma să fie 
dezvăluită. 

Dincolo de coridor, Ernie Gaddis şi mica lui echipă 
observau şi ei cu atenţie potenţialii juraţi. Gaddis avea două 
ajutoare, un asistent şi un procuror cu jumătate de normă 
pe nume Hank Hooten. Asistentul ducea dosarele şi genţile. 
Hooten nu părea să facă multe, ci doar să stea acolo ca 
Ernie să aibă cu cine împărtăşi impresii. 

Baggy se aplecă de parcă venise vremea şoaptelor: 

— Tipul ăla de colo, în costum maro, zise el, dând din cap 
înspre Hooten. El i-o trăgea Rhodei Kassellaw. 

Eram şocat, şi chipul meu trăda asta. Am sărit înspre 
dreapta şi m-am uitat la Baggy. El a încuviinţat hotărât şi 
mi-a spus ceea ce spunea întotdeauna când afla primul 
ceva despre un lucru urât: 

— Ţi-o spun eu. 

Asta însemna că n-avea nici un fel de dubii. Baggy 
greşea adesea, dar n-avea niciodată dubii. 

Hooten părea un individ de patruzeci de ani, cu păr 
încărunţit prematur, frumos îmbrăcat şi oarecum chipeș. 

— De unde e? m-am interesat eu în şoaptă. 

Sala fremăta în aşteptarea judecătorului Loopus. 

— De aici. Practică avocatura în domeniul imobiliar, 
chestii fără prea mari bătăi de cap. Un ticălos în toată 


regula. A divorţat de câteva ori şi e în permanentă căutare 
de prospături. 

— Gaddis ştie că ajutorul lui se vedea cu victima? 

— La naiba, nu. Ernie l-ar fi scos din acest caz. 

— Crezi că Wilbanks are habar? 

— Nu ştie nimeni, răspunse Baggy cu şi mai mare 
hotărâre, ca şi cum i-ar fi prins personal pe cei doi în pat, 
apoi ţinuse totul pentru sine până în acea clipă în sala de 
judecată. 

Nu ştiam dacă puteam să îl cred. 

Miss Callie a ajuns la câteva minute după ora nouă. Esau 
a escortat-o în sala de judecată, apoi trebui să plece 
văzând că nu găseşte nici un loc liber. Miss Callie discuta cu 
funcţionarul Curţii şi luă loc în al treilea rând; i se dădu un 
chestionar să-l completeze. Privi în jur după mine, dar între 
noi erau prea mulţi oameni. Am numărat alte patru 
persoane de culoare în întregul grup. 

Un aprod ne ordonă să ne ridicăm, ceea ce provocă un 
imens foşnet. Judecătorul Loopus ne spuse să ne aşezăm, 
ceea ce făcu podeaua să tremure. Trecu direct la subiect, 
părând a fi în toane bune. Avea în faţă o sală plină cu 
votanţi şi se pregătea şi el de alegeri peste doi ani, cu toate 
că nu avusese niciodată un oponent. Şase potenţiali juraţi 
fură trimişi acasă pentru că depăşiseră vârsta de şaizeci şi 
cinci de ani. Cinci fură excluşi din motive medicale. 
Dimineaţa începea să se lungească. Eu nu-mi puteam lua 
privirea de la Hank Hooten. Cu siguranţă, avea aerul unui 
cuceritor de femei. 

După ce se terminară întrebările preliminare, numărul 
potenţialilor juraţi se reduse la şaptezeci şi nouă de 
persoane calificate. Miss Callie se găsea acum în rândul doi, 
ceea ce nu era un semn prea bun dacă ea avea de gând să 
evite numirea. Judecătorul Loopus îi dădu cuvântul lui Eddie 
Gaddis, care se prezenta din nou juraţilor şi explică pe larg 
că se găsea acolo în numele statului Mississippi, al 


plătitorilor de taxe şi al cetăţenilor care îl aleseseră să-i 
acuze pe cei care comiteau crime. Era avocatul poporului. 

Se găsea aici ca să-l judece pe Danny Padgitt, care 
fusese acuzat de un Mare Juriu, constituit din cetăţeni ai 
oraşului, pentru violarea şi uciderea Rhodei Kassellaw. 
întrebă dacă era posibil ca printre juraţi să se găsească 
cineva care să nu fi auzit nimic despre crimă. Nici o mână 
nu se ridică în sus. 

Ernie vorbise cu juraţi timp de treizeci de ani. Era 
prietenos şi amabil şi dădea impresia că se putea discuta 
aproape orice cu el, chiar şi într-o sală de judecată. Treptat, 
trecu în zona intimidărilor. V-a contactat cineva din afara 
familiei cu privire la acest caz? Un străin? Vreun prieten a 
încercat să vă influenţeze opinia? Citaţiile v-au fost trimise 
prin poştă; lista cu juraţi este încuiată sub sigiliu. Se 
presupune că nimeni nu are habar de faptul că sunteţi un 
jurat potenţial. V-a menţionat cineva asta? V-a ameninţat 
cineva? V-a oferit cineva ceva? Sala de judecată rămase 
extrem de tăcută câtă vreme Ernie parcurse toate aceste 
întrebări. 

Nimeni nu ridica mâna; nici nu se aştepta nimeni la o 
ridicare de mână. Însă Ernie reuşi să transmită mesajul că 
acei oameni, membrii clanului Padgitt, lucrau din umbră în 
Ford County. Reuşi să arunce un nor şi mai întunecat 
asupra lor şi lăsa impresia că el, în calitate de procuror 
districtual şi avocat al poporului, ştia perfect care este 
adevărul. 

Se apropie de final cu o întrebare care sfâşie aerul ca un 
foc de armă: 

— Oameni buni, înţelegeţi că mituirea şi intimidarea 
juriului este o crimă? 

Toţi păreau să înţeleagă. 

— Şi că eu, ca procuror, voi urmări, acuza, aduce în 
instanţă şi face tot posibilul să condamn orice persoană 
implicată în mituirea sau intimidarea juriului. Inţelegeţi 


asta? 

Când Ernie termină, avurăm cu toţii senzaţia că suntem 
intimidaţi. Oricine vorbise despre caz, ceea ce bineînţeles 
că însemna oricine din ţinut, părea în pericol de a fi acuzat 
de Ernie şi vânat de el până în mormânt. 

— Este foarte eficient, îmi şopti reporterul din Tupelo. 

Lucien Wilbanks începu cu o predică lungă şi cam 
plictisitoare despre prezumția de nevinovăție şi despre 
faptul că aceasta este piatra de temelie a jurisprudenţei 
americane. Indiferent de ceea ce se putuse citi în ziarul 
local — iar aici reuşi să arunce o privire piezişă în direcţia 
mea — clientul lui, care se afla chiar lângă el în acel 
moment, era un om nevinovat. lar dacă cineva avea alte 
sentimente, atunci acea persoană era obligată să ridice 
mâna şi să-şi mărturisească acea credinţă. 

Nici o mână. 

— Bine. Aşadar, prin tăcerea dumneavoastră spuneţi 
Curţii că vă puteţi uita, cu toţii, la Danny Padgitt şi afirma 
că el este nevinovat. Puteţi face asta? 

Îi bătuse la cap pe potenţialii juraţi în privinţa asta de 
prea multă vreme. Apoi trecu la importanţa dovezilor, cu o 
altă predică despre sarcina monumentală a acuzării de a 
dovedi mai presus de orice îndoială vinovăția clientului său. 

Aceste două măsuri sacre de protecţie — prezumția de 
nevinovăție şi dovedirea mai presus de orice îndoială — 
erau garantate pentru noi toţi, inclusiv pentru juraţi, de 
către acei înţelepţi care scriseseră Constituţia şi Carta 
Drepturilor. 

Ne apropiam de amiază şi toată lumea aştepta cu 
nerăbdare o pauză. Wilbanks părea că nu observă starea 
de spirit şi continua cu elucubraţiile lui. După ce se aşeză 
pe locul lui, la ora douăsprezece şi cincisprezece minute, 
judecătorul Loopus anunţă că lui îi e foame. Ca atare, 
dispuse o pauză de masă până la ora două. 

Eu şi Baggy luarăm un sandviş sus, în camera secretă a 


lui Baggy, împreună cu câţiva amici de-ai lui, trei avocaţi în 
vârstă şi blazaţi care nu lipsiseră de ani de zile de la nici un 
proces. Baggy avea chef de un pahar cu tărie, dar, din cine 
ştie ce motiv obscur simţea că e de datoria lui să rămână 
perfect lucid. Amicii lui nu erau încercaţi de aceleaşi 
sentimente. Funcţionarul Curţii ne dăduse o listă cu juraţi, 
aşa cum stăteau ei în sală. Miss Callie era numărul douăzeci 
şi doi, primul jurat de culoare şi al treilea de sex feminin de 
pe listă. 

Impresia generală era aceea că apărarea nu avea să o 
respingă pe motiv că e negresă, pentru că teoria 
preconcepută era că negrii simpatizau cu cei acuzaţi de 
crimă. Nu prea ştiam cum putea simpatiza o persoană de 
culoare cu un bandit alb precum Danny Padgitt, dar 
avocaţii nu puteau fi clintiţi din credinţa lor că Lucien 
Wilbanks avea să o accepte cu bucurie în juriu. 

Conform aceleiaşi teorii, acuzarea avea să-şi exercite în 
cazul ei dreptul arbitrar de respingere şi avea să o excludă 
din juriu. Chuck Elliot, cel mai bătrân şi mai beţiv avocat din 
gaşcă, se opuse ferm ideii: 

— Eu aş lua-o în cazul în care aş fi procuror, spuse el, 
după care dădu peste cap un pahar plin cu bourbon. 

— De ce? întrebă Baggy. 

— Pentru că o cunoaştem cu toţii acum, graţie ziarului. A 
reieşit că este o patrioată plină de sensibilitate, temătoare 
de Dumnezeu şi cunoscătoare de Biblie, care şi-a crescut 
toată liota aia de copii cu mână fermă şi a ştiut să le tragă 
un şut în fund atunci când au dat-o în bară. 

— De acord, sări Tackett, cel mai tânăr dintre cei trei. 

Totuşi, Tackett avea tendinţa de a fi întotdeauna de 
acord cu teoria momentului. _ 

— Ar fi un jurat ideal pentru acuzare. In plus, e femeie. 
Este un caz de viol. Eu aş accepta oricât de multe femei aş 
putea. 

Discutară aşa timp de o oră. Era prima mea întâlnire cu 


ei. Brusc am înţeles cum de strângea Baggy atât de multe 
opinii despre atât de multe chestiuni. Deşi nu lăsam să se 
vadă, începeam să mă îngrijorez profund că articolele mele 
lungi şi generoase despre Miss Callie aveau să se întoarcă 
totuşi cumva împotriva ei. 


După prânz, judecătorul Loopus trecu la o etapă de 
interogare mai serioasă, cum era cea legată de pedeapsa 
cu moartea. Explică natura unui delict capital şi procedurile 
care urmau să fie efectuate, apoi îi cedă din nou cuvântul 
lui Ernie Gaddis. 

Juratul numărul unsprezece era membru al unei secte 
obscure. Omul declară hotărât că n-ar putea să voteze 
niciodată ca un om să fie trimis în camera de gazare. 
Juratul numărul treizeci şi patru era veteran a două 
războaie şi avea sentimentul clar că pedeapsa cu moartea 
nu era folosită suficient de des. Chestia asta îl încântă, 
bineînţeles, pe Ernie, care discuta pe rând cu potenţialii 
juraţi şi le punea întrebări politicoase despre judecarea 
altora şi despre impunerea pedepsei cu moartea. In cele din 
urmă, ajunse şi la Miss Callie. 

— Şi acum, doamnă Ruffin, am citit despre 
dumneavoastră şi păreţi a fi o femeie extrem de religioasă. 
Mă înşel? 

— Îl iubesc pe Domnul, da, domnule, răspunse ea. 

— Ezitaţi să judecaţi o altă fiinţă umană? 

— Da, domnule. 

— Vreţi să fiţi scutită de această îndatorire? 

— Nu, domnule. Este datoria mea de cetăţean să mă aflu 
aici, la fel ca şi a tuturor acestor oameni. 

— Şi dacă veţi fi în juriu, iar acesta îl găseşte vinovat pe 
domnul Padgitt, sunteţi în stare să votaţi trimiterea lui la 
moarte? 

— Cu siguranţa că n-aş vrea să fac asta. 

— Întrebarea mea era dacă puteţi face asta? 


— Mă pot supune legii, la fel ca toţi oamenii. Dacă legea 
spune că trebuie să luăm în consideraţie pedeapsa cu 
moartea, atunci pot urma litera legii. 

Patru ore mai târziu, Calia H. Ruffin deveni ultimul jurat 
ales — şi prima persoană de culoare care intra într-un juriu 
în Ford County. Beţivii din camera secreta a lui Baggy 
avuseseră dreptate. Apărarea o dorise pentru că era 
negresă. Acuzarea o dorise pentru că o ştiau bine. In plus, 
Ernie Gaddis fusese obligat să-şi rezerve opţiunile de 
respingere directă pentru personaje mult mai dubioase. 

Târziu în acea noapte stăteam singur la birou şi lucram la 
un articol despre prima zi şi despre selecţia juriului. Am 
auzit un zgomot familiar jos. Harry Rex avea modul lui 
personal de a trânti uşa din faţă şi de a bocăni pe podeaua 
de lemn, astfel încât oricine din redacţie să afle de sosirea 
lui, indiferent de oră. 

— Willie, băiete! strigă el de dedesubt. 

— Aici, sus! am ţipat eu ca răspuns. 

Omul troncăni pe scări şi se prăbuşi pe fotoliul lui favorit. 

— Ce crezi despre juriu? mă întrebă. Părea a fi complet 
treaz. 

— Cunosc doar un membru, am răspuns eu. Tu câţi 
cunoşti? 

— Şapte. 

— Crezi că au ales-o pe Miss Callie datorită articolelor 
mele? 

— Da, răspunse el, la fel de brutal în sinceritate ca 
întotdeauna. Toată lumea vorbeşte despre ea. Ambele părţi 
au sentimentul că o cunosc. Suntem în 1970 şi n-am avut 
niciodată un jurat negru. Părea la fel de bună ca oricare 
altul. Te îngrijorează chestia asta? 

— Cred că da. 

— De ce? Ce e rău să faci parte dintr-un juriu? Era şi 
timpul să avem negri băgaţi în aşa ceva Ea şi soţul ei au 
fost întotdeauna dornici să spargă barierele. Nu e ceva 


periculos. În fine, nu e periculos în mod normal. 

Nu discutasem cu Miss Callie şi nu o mai puteam face 
până la sfârşitul procesului. Judecătorul Loopus ordonase ca 
juraţii să fie izolaţi până la sfârşitul săptămânii. Până atunci 
urmau să fie ascunşi la un motel dintr-un alt oraş. 

— Vreun personaj dubios în juriu? am întrebat eu. 

— Poate că da. Toată lumea e îngrijorată de băiatul ăla 
invalid de lângă Dumas. Fargarson. Şi-a frânt spatele într-o 
fabrică de cherestea deţinută de unchiul lui. Unchiul vindea 
cherestea clanului Padgitt cu mulţi ani în urmă. Băiatul e 
cam obraznic. Gaddis voia să îl refuze, dar nu mai avea 
posibilitatea să o facă. 

Invalidul umbla în baston şi avea cel puţin douăzeci şi 
cinci de ani. Harry Rex se referea la oricine mai tânăr decât 
el, şi mai ales la mine, cu termenul „băiat”. 

— Dar cu clanul Padgitt nu poţi şti niciodată, continuă el. 
La naiba, ar putea să deţină deja jumătate din juriu. 

— Doar nu crezi asta cu adevărat, nu? 

— Nu, dar n-aş fi surprins să descopăr un juriu cumpărat. 
S-ar putea să fie nevoie de două sau trei procese contra 
băiatului înainte ca Ernie să-l înşface. 

— Dar o să meargă la închisoare, nu? 

Mă înspăimânta gândul că Danny Padgitt avea să scape 
de pedeapsă. Investisem mult în oraşul Clanton, iar dacă 
justiţia era atât de coruptă aici, atunci nu voiam să mai 
rămân. 

— O să-i ia capul. 

— Bine. Pedeapsa cu moartea? 

— Eu aş paria pe ea. Aici suntem în miezul universului 
Bibliei, Willie. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi toate 
porcăriile alea. Loopus o să facă tot ce-i stă în puteri ca 
Ernie să primească un verdict de condamnare la moarte. 

După asta am comis greşeala să îl întreb de ce lucra atât 
de târziu. Un client într-un caz de divorţ plecase din oraş cu 
afaceri, apoi se furişase înapoi ca să-şi prindă nevasta cu 


amantul ei. Clientul şi Harry Rex petrecuseră ultimele două 
ore într-o camionetă împrumutată, în spatele unui motel cu 
camere închiriate cu ora din nordul oraşului. Aşa cum avea 
să iasă la iveală, nevasta avea doi amanți. Povestea dură o 
jumătate de oră. 


15 


Marţi dimineaţă se pierdură aproape două ore din cauza 
avocaţilor care se certau în privinţa unor moţiuni aprig 


contestate în camera judecătorului. 

— Probabil că e vorba de utilizarea fotografiilor, zise 
Baggy. Intotdeauna se bat pe dreptul de prezentare a 
fotografiilor către public. 

Cum nu fuseserăm invitaţi la micul lor război, aşteptam 
nerăbdători în sala de judecată, ţinându-ne bine locurile. M- 
am apucat să scriu pagini întregi de notițe inutile cu un 
scris de mână pe care orice reporter cu vechime mi l-ar fi 
admirat. Scrisul mă ţinea ocupat şi îmi distrăgea atenţia de 
la privirile aţintite asupra mea de clanul Padgitt. O dată ce 
juriul ieşise din încăpere, membrii clanului începuseră să se 
uite cu atenţie la spectatori, mai ales la mine. 

Juraţii erau închişi în sala de deliberări, cu ajutoarele de 
şerif la uşă, ca şi cum cineva ar fi putut câştiga ceva dacă i- 
ar fi atacat. Sala se găsea la etajul doi şi dispunea de 
ferestre mari, care se deschideau înspre partea de est a 
pajiştii din faţa tribunalului. Sub una din ferestre fusese 
montat un aparat de aer condiţionat zgomotos, care putea 
fi auzit din orice colţ al pieţei atunci când mergea la 
capacitate maximă. M-am gândit la Miss Callie şi la 
tensiunea ei arterială. Ştiam că citeşte Biblia şi poate că 
asta o calma. Il sunasem pe Esau devreme în acea 
dimineaţă. Era foarte supărat că ea fusese sechestrată şi 
dusă departe de el. 

Esau se găsea acum în rândul din spate, aşteptând, 
laolaltă cu noi ceilalţi. 

Când apărură, în sfârşit, judecătorul Loopus şi avocaţii 
arătau ca şi cum se luaseră la pumni unii cu alţii. 
Judecătorul făcu un semn spre aprod, care aduse juraţii. 
Loopus le ură bun venit, le mulţumi, se interesă de modul în 
care fuseseră cazaţi, se scuză pentru neplăcerile provocate, 
se scuză şi pentru întârzierea din acea dimineaţă, apoi 
promise că lucrurile se vor desfăşura cât mai repede cu 
putinţă. 

Ernie Gaddis îşi luă locul în spatele podiumului şi îşi 


începu pledoaria de deschidere către juriu. Ţinea în mână 
un carnet galben, dar nu se uita deloc în el. Cu maximă 
eficienţă, sublinie aspectele necesare pe care acuzarea 
avea să le demonstreze împotriva lui Danny Padgitt. După 
ce toate probele aveau să fie arătate, după ce toţi martorii 
aveau să-şi depună depoziţiile, după ce avocaţii aveau să 
tacă şi judecătorul să îşi termine instrucţiunile, juriul avea 
misiunea de a servi justiţia, în mintea lui nu exista nici o 
îndoială că juriul avea să-l găsească pe Danny Padgitt 
vinovat de viol şi crimă. Gaddis nu irosi nici un cuvânt, şi 
fiecare vorbă îşi atinse ţinta. Fu extrem de succint. Tonul 
încrezător şi remarcele concise transmiteau mesajul clar că 
el era stăpân pe fapte, pe caz şi că avea să primească 
verdictul dorit. Nu avea nevoie de pledoarii lungi şi 
emoţionale ca să convingă juriul. 

Baggy simţi o adevărată plăcere să îmi spună: 

— Când au un caz slab, avocaţilor le place să vorbească 
mult mai mult. 

In mod ciudat, Lucien Wilbanks renunţă la discursul de 
deschidere până ce apărarea avea să îşi prezinte cazul, o 
opţiune rareori exercitată în sălile de judecată. 

— Coace el ceva, mormăi Baggy, ca şi cum el şi Lucien 
gândeau pe aceeaşi lungime de undă. Nici o surpriză aici. 

Primul martor al acuzării era însuşi şeriful Coley. Parţial, 
misiunea lui era de a depune mărturie în cazurile penale, 
dar mă îndoiam că visase vreodată să o facă împotriva unui 
Padgitt. În câteva luni, omul urma să îşi depună iarăşi 
candidatura pentru a fi reales. Era important pentru el să 
arate bine în ochii votanţilor. 

Urmând planificarea meticuloasă a lui Ernie, trecură în 
revistă întreaga crimă. Apărură diagrame cu reşedinţa 
Kassellaw, reşedinţa Deece, drumurile din jurul Beech Hill, 
locul exact unde Danny Padgitt fusese arestat. Existau 
fotografii ale zonei respective. Existau şi fotografii ale 
cadavrului Rhodei, o serie de poze 20/25 care fură 


înmânate juriului şi trecute din mână în mână. Juraţii 
reacționară uluitor. Toate chipurile erau şocate. Câţiva se 
strâmbară. Câteva guri se căscară larg. Miss Callie închise 
ochii, părând că se roagă. O altă doamnă din juriu, doamna 
Barbara Baldwin, icni şi îşi întoarse faţa, apoi se uită la 
Danny Padgitt ca şi cum ar fi vrut să-l împuşte drept între 
ochi. 

— Oh, Doamne, murmură unul dintre bărbaţi. 

Un altul îşi acoperi gura cu mâna, ca şi cum ar fi fost gata 
să vomite. 

Juraţii stăteau pe scaune rotative, care se legănau uşor. 
Pe măsură ce oribilele fotografii treceau dintr-o mână în 
alta, scaunele se agitau tot mai tare. Pozele erau 
incendiare, extrem de dăunătoare pentru acuzat, şi totuşi 
admisibile ca probe. Văzând agitația din boxa juraţilor, mi- 
am spus că Danny Padgitt se poate pregăti de pe acum de 
gazare. Judecătorul Loopus permise doar şase poze ca 
probe. Una ar fi fost suficientă. 

Se făcuse ora 1 după-amiaza şi toată lumea avea nevoie 
de o pauză. Mă îndoiam că juraţii aveau mare chef să 
mănânce ceva. 


Cel de-al doilea martor al acuzării era una din surorile 
Rhodei din Missouri. Femeia se numea Ginger Meclure. 

Vorbisem cu ea de mai multe ori după crimă. Când îşi 
dăduse seama că urmasem şcoala la Syracuse şi că nu mă 
născusem în Ford County, începuse să se eschiveze. Cu 
greu îmi trimisese o fotografie pentru necrolog. Ulterior, mă 
sunase şi mă întrebase daca pot să îi trimit exemplare ale 
ziarului în care menţionam cazul Rhodei. Îşi exprimase 
frustrarea că trebuie să obţină detalii de la biroul 
procurorului districtual. 

Ginger era o roşcată zveltă, foarte atrăgătoare şi bine 
îmbrăcată, care atrase atenţia tuturor când luă loc pe 
scaunul de martor. 


Aşa cum spunea Baggy, întotdeauna depunea mărturie 
cineva din familia victimei. Moartea devenea reală când 
cineva din rândul rudelor vorbea şi se uita în acelaşi timp la 
juraţi. 

Ernie voia ca Ginger să fie văzută de juriu şi să trezească 
simpatia. Totodată, voia să reamintească juriului că mama 
a doi copii mici fusese răpită dintre cei vii printr-o crimă 
premeditată. Ginger depuse o mărturie succintă. Inţelept, 
Lucien Wilbanks se abţinu să-i pună întrebări. Când femeia 
termină, se duse către un scaun rezervat ei în spatele 
barei, lângă scaunul lui Ernie Gaddis, şi preluă postura de 
reprezentant al familiei victimei. Toţi urmăriră fiecare 
mişcare a ei, până la chemarea următorului martor. 

După aceea se reveni la dramatismul sângelui. Un medic 
legist de la laboratorul de criminalistică al statului veni să 
depună mărturie despre autopsie. Deşi omul dispunea de o 
mulţime de poze, nu se folosi nici una dintre ele. Nici nu era 
nevoie. Omul explica în termeni pe înţelesul tuturor că 
pierderea masivă de sânge fusese cauza morţii. De vină era 
o despicătură lungă de zece centimetri care începea chiar 
sub urechea stângă a femeii şi mergea aproape drept, în 
jos. Despicătura avea cam cinci centimetri adâncime. In 
opinia legistului, care studiase multe răni de cuţit, tăietura 
fusese cauzată de o lovitură rapidă şi puternică dată cu o 
lamă lungă de aproximativ doisprezece centimetri şi lată de 
cel puţin doi. Persoana care folosise cuțitul era mai mult ca 
sigur dreptace. Despicătura tăiase complet vena jugulara 
stângă. Din acel moment, victima nu mai trăise decât 
câteva minute. O a doua tăietură era lungă de 
cincisprezece centimetri, adâncă de vreo doi şi mergea de 
la marginea bărbiei către urechea dreaptă, care aproape că 
fusese tăiată în două. Era posibil ca această rană să nu fi 
fost cauzatoare de moarte. 

Legistul descrise rănile ca şi cum ar fi descris o 
muşcătură de ţânţar. De parcă nu era mare scofală. Nimic 


neobişnuit. În decursul carierei lui văzuse astfel de măceluri 
zilnic şi discutase despre ele cu juraţi. Insă pentru toţi 
ceilalţi din încăpere, detaliile erau neliniştitoare. La un 
moment dat în decursul depoziţiei, fiecare jurat se uită la 
Danny Padgitt şi îi transmise în tăcere mesajul că era 
vinovat. 

Lucien Wilbanks începu interogatoriul încrucişat cu destul 
calm. Cei doi se mai confruntaseră în procese. Il făcu pe 
legist să recunoască faptul că unele dintre opiniile lui 
puteau fi eronate, aşa cum era cazul dimensiunilor armei 
crimei şi al presupunerii că atacatorul era dreptaci. 

— Am declarat că acestea sunt posibilităţi, rosti doctorul 
cu răbdare. 

Aveam impresia că omul fusese citat ca martor de atâtea 
ori încât nimic nu îl mai scotea din starea lui de calm. 
Wilbanks încercă vreo câteva manevre, dar avu grijă să nu 
treacă din nou în evidenţă dovezile incriminatoare. Juriul 
auzise destule despre tăieturi şi răni; ar fi fost o prostie să 
reia această temă. 

Urmă un al doilea legist. În acelaşi timp cu autopsia, 
omul examinase amănunţit cadavrul şi găsise câteva indicii 
legate de identitatea asasinului. În zona vaginală găsise 
urme de spermă care se potriveau perfect cu grupa de 
sânge a lui Danny Padgitt. Sub unghia de la indexul mâinii 
drepte a victimei fusese găsită o bucăţică de piele umană. 
Şi aceasta se potrivea cu grupa de sânge a acuzatului. 

La interogatoriul încrucişat, Lucien Wilbanks îl întrebă 
dacă el, personal, îl examinase pe domnul Padgitt. Martorul 
recunoscu că nu. Unde se vedeau pe corpul domnului 
Padgitt urme ale unei zgârieturi, răni sau lovituri cu 
unghiile? 

— Nu l-am examinat, repetă legistul. 

— Aţi examinat vreo fotografie a acuzatului? 

— Nu. 

— Aşadar, dacă el a pierdut o bucată de piele, nu puteţi 


spune juriului de unde anume a provenit, nu-i aşa? 

— Mă tem că nu. 

După patru ore de mărturii grafice, toată lumea din sala 
de judecată era epuizată. Judecătorul Loopus îi dădu voie 
juriului să plece, avertizându-i pe juraţi să evite orice 
contact cu exteriorul. Observaţia părea superfluă în lumina 
faptului că juraţii erau ascunşi într-un alt oraş şi erau păziţi 
de poliţie. 

Eu şi Baggy ne-am repezit înapoi la redacţie şi ne-am 
apucat să scriem frenetic până aproape de ora zece. Era 
marţi seara, şi lui Hardy nu-i plăcea să menţină tiparniţa în 
mişcare mai târziu de ora 11. În acele rare săptămâni în 
care nu apăreau probleme mecanice, Hardy putea scoate 
cinci mii de exemplare în mai puţin de trei ore. 

Hardy pregăti maşinăria cât de repede putu. Nu era timp 
de redactare sau corectură, dar nu mă prea îngrijora 
această ediţie, pentru că Miss Callie era în juriu şi nu putea 
verifica greşelile noastre. Baggy se apucase deja de băut, 
în vreme ce terminam, şi abia aştepta să plece. Eu eram pe 
punctul de a mă duce în sfârşit acasă, când Ginger Meclure 
se ivi în cadrul uşii de la intrare şi îmi spuse „bună” ca şi 
cum am fi fost prieteni de o viaţă. Purta blugi strânşi pe 
coapse şi o bluză roşie. Mă întrebă dacă am ceva de băut. 
Nu aveam la birou, dar asta nu constituia un obstacol 
insurmontabil. 

Am plecat din piaţă în autoturismul meu Spitfire şi ne-am 
dus la Quincy's, unde am cumpărat un bax cu şase cutii de 
Schlitz. Ea voia să vadă casa Rhodei pentru ultima dată, de 
pe stradă, ca să nu ajungă prea aproape. Pornind într-acolo, 
am întrebat-o cu prudenţă despre cei doi copii. Răspunsul 
nu mă lămuri prea mult. Amândoi copiii locuiau la o altă 
soră — Ginger îmi mărturisi rapid că era divorțată — şi erau 
supuşi unei terapii intensive de recuperare după şoc. 
Băieţelul părea aproape normal, deşi uneori aluneca în 
lungi perioade de tăcere. Cu fetiţa lucrurile stăteau mult 


mai rău. Avea în mod constant coşmaruri şi îşi pierduse 
capacitatea de a-şi controla vezica urinară. Era adesea 
găsită cuibărită în poziţie fetală, sugându-şi degetele şi 
gemând sfâşietor. Doctorii încercau să o trateze cu diverse 
medicamente. 

Nici unul din copii nu le povestise doctorilor sau 
membrilor familiei cât de multe văzuseră în acea seară 
cumplită. 

— E clar că au văzut cum mama lor e violată şi 
înjunghiată, zise Ginger, dând gata prima bere. 

Prima mea bere era încă pe jumătate plină. 

Reşedinţa Deece arăta ca şi cum domnul şi doamna 
Deece căzuseră într-un somn adânc de mai multe zile. Am 
cotit pe aleea de pietriş a ceea ce odinioară fusese micuța 
căsuţă fericită Kassellaw. Clădirea era pustie, întunecată şi 
avea un aer de reşedinţă abandonată. In curte se vedea un 
semn „DE VÂNZARE”. Casa era singurul bun de valoare de 
pe mica proprietate a Rhodei. Încasările aveau să le revină 
în întregime copiilor. 

La cererea lui Ginger, am stins farurile şi am oprit 
motorul. Nu era o idee prea bună, pentru că vecinii erau cu 
nervii întinşi, în plus, maşina mea era unică în ţinut şi, ca 
atare, era un vehicul suspect pentru oricine. 

Ginger îşi puse cu blândeţe mâna peste mâna mea şi 
zise: 

— Cum a intrat el în casă? 

— Au fost găsite nişte amprente de încălţăminte pe 
pragul uşii din spate. Probabil că aceasta nu fusese 
încuiată. 

Urmă o lungă tăcere în cursul căreia amândoi ne 
imaginarăm atacul, violul, cuțitul, copiii luând-o la fugă prin 
întuneric şi strigându-l pe domnul Deece să vină să le 
salveze mama. 

— Ai fost apropiată de ea? am întrebat-o eu, după care 
am auzit zgomotul unui vehicul care se apropia. 


— Când eram copile, dar mai recent, nu. A plecat de 
acasă acum zece ani. 

— Cât de des veneai aici în vizită? 

— Am venit de două ori. Şi eu m-am mutat departe, în 
California. Am cam pierdut legătura. După moartea soţului 
ei, am implorat-o să se întoarcă în Springfield, dar mi-a 
spus că îi plăcea aici. Adevărul e că ea şi mama mea nu s- 
au înţeles niciodată. 

O camionetă se ivi încet pe drum, chiar în spatele nostru. 
Am încercat să nu par neîngrijorat, dar ştiam că într-o zonă 
atât de nebuloasă a ținutului multe lucruri periculoase se 
puteau întâmpla. Ginger se uita fix la casă, pierdută în 
gândurile ei, şi părea să nu fi auzit nimic. Din fericire, 
camioneta nu se opri. 

— Să mergem, zise ea brusc, mângâindu-mă pe mână. Mi 
s-a făcut frică. 

La plecare l-am zărit pe domnul Deece ghemuit în umbra 
garajului său, ţinând o carabină în mână. Era programat să 
fie ultimul martor al acuzării. 

Ginger stătea la un motel local, dar n-avea chef să 
meargă acolo. Trecuse de miezul nopţii, alternative nu prea 
existau, aşa că am mers la mine acasă, unde am condus-o 
pe scări în sus, peste pisici, în apartamentul în care 
locuiam. 

— Să nu intri la idei, mi-a zis ea, dându-şi jos pantofii şi 
aşezându-se pe canapea. Nu am chef de aşa ceva. 

— Nici eu, am minţit-o. 

Tonul vocii ei părea ezitant, ca şi cum dispoziţia i s-ar fi 
putut schimba în curând, iar când asta s-ar fi întâmplat, 
puteam încerca împreună ceva. Nu mă deranja deloc să 
aştept. 

Am descoperit nişte bere mai rece în bucătărie. Ne-am 
aşezat pe locurile noastre, ca şi cum ne-ar fi aşteptat o 
discuţie lungă până la răsăritul soarelui. 

— Povesteşte-mi despre familia ta, m-a îndemnat ea. 


Nu era subiectul meu preferat, dar pentru această 
doamnă puteam face o excepţie. 

— Sunt un copil singur la părinţi. Mama a murit când 
aveam treisprezece ani. Tata locuieşte în Memphis, într-o 
veche casă a familiei, pe care n-o părăseşte niciodată, 
pentru că atât el, cât şi casa au câteva doage sărite. Are un 
birou la mansardă şi stă acolo toată ziua şi toată noaptea 
făcând comerţ cu acţiuni şi obligaţiuni. Habar n-am cât de 
bine se descurcă, dar bănuiesc că pierde mai mult decât 
câştigă. Vorbim la telefon o dată pe lună. 

— Eşti bogat? 

— Nu, bunica mea e bogată. Mama mamei mele, Beebee. 
Ea mi-a împrumutat banii ca să cumpăr ziarul. 

Se gândi la cele aflate de la mine în vreme ce sorbea din 
berea ei. 

— Noi am fost trei fete, acum suntem două. Am fost cam 
sălbatice în adolescenţă. Tata a ieşit într-o noapte să caute 
lapte şi ouă şi nu s-a mai întors niciodată. Mama a încercat 
de două ori să se recăsătorească, dar se pare că treaba 
asta nu-i iese deloc bine. Eu sunt divorțată. Sora mea mai 
în vârstă este divorțată. Rhoda a murit. 

Se întinse cu berea în mână şi o ciocni de berea mea: 

— Să bem pentru două familii terminate. Am băut. 

Divorţată, fără copii, sălbatică şi foarte drăguță. Puteam 
petrece ceva vreme alături de Ginger. 

Voia să afle despre Ford County şi despre personajele 
importante din ţinut — Lucien Wilbanks, clanul Padgitt, 
şeriful Coley şi aşa mai departe. Am vorbit şi am tot vorbit, 
aşteptând să i se schimbe dispoziţia. 

Nu i s-a schimbat. Cândva, după ora două noaptea, s-a 
întins pe canapea, iar eu m-am dus la culcare singur. 


16 


Cei trei membri ai familiei Hocutt — Max, Wilma şi Gilma 
— se învârteau în jurul garajului sub apartamentul meu 
câteva ore mai târziu, când Ginger şi cu mine ne-am făcut 
ieşirea. Cred că voiau să o cunoască. S-au uitat chiorâş la 
ea, în vreme ce am făcut prezentările cu voce veselă. Mă 
aşteptam oarecum ca Max să spună ceva ridicol de genul: 
„Nu ne-am gândit la sex ilegal când v-am închiriat 
apartamentul". Însă nu se rosti nimic de acest fel. Ne-am 
urcat în maşină şi am mers repede la redacţie. Acolo ea a 
sărit în maşina ei şi s-a făcut nevăzută. 

Ultima ediţie a ziarului era depozitată din podea şi până 
în tavan în camera din faţă. Am înşfăcat un exemplar ca să- 
| răsfoiesc iute. Titlul de pe prima pagină părea mai 
degrabă reţinut — ÎNCEPE PROCESUL LUI DANNY PADGITT: 
JURIUL ESTE SECHESTRAT. Nu publicasem nici o poză a 
acuzatului. Folosisem deja multe poze cu el şi voiam să 
salvez una mare pentru săptămâna următoare, când era 
posibil să îl prindem pe bandit ieşind din tribunal după ce 
şi-ar fi primit sentinţa de condamnare la moarte. Baggy şi 
cu mine umplusem coloanele ziarului cu lucrurile pe care le 
văzusem şi auzisem în primele două zile. Eram destul de 
mândru de relatările noastre. Erau directe, bazate pe fapte, 
detaliate, bine scrise şi fără elemente de spectaculos. 
Procesul însuşi era suficient de important ca să susţină o 
asemenea abordare. lar, ca să fiu sincer, eu îmi învăţasem 
lecţia legată de încercările de a da o tuşă de senzaţional 
faptelor. Până la ora 8 dimineaţa, tribunalul şi piaţa erau 
pline de exemplare gratuite ale ziarului. 

Miercuri dimineaţă nu au mai existat întârzieri din cauza 


ciorovăielilor preliminare. La ora 9 fix, juraţii au fost conduşi 
la locurile lor, şi Ernie Gaddis şi-a chemat următorul martor. 
Numele omului era Chub Brooner, anchetatorul de cursă 
lungă al departamentului şerifului din Clanton. Potrivit atât 
lui Baggy, cât şi lui Harry Rex, Brooner era faimos pentru 
incompetenţă. 

Ca să trezească atenţia juriului şi să ne captiveze pe noi, 
ceilalţi, Gaddis a scos la iveală cămaşa însângerată pe care 
Danny Padgitt o purta în noaptea în care fusese arestat. 
Cămaşa nu fusese spălată; petele de sânge deveniseră 
maro închis. Ernie o flutură încet de jur împrejurul sălii, ca 
să o vadă toţi, în vreme ce el discuta cu Brooner. Cămaşa 
fusese scoasă de pe corpul lui Danny Padgitt de un ajutor 
de şerif pe nume Grice, în prezenţa lui Brooner şi a şerifului 
Coley. Testele relevaseră două grape de sânge pe piesa de 
îmbrăcăminte — 0 pozitiv şi B pozitiv. Alte teste, mai 
detaliate, efectuate de laboratorul statal de criminalistică, 
au arătat concordanța între petele B pozitiv şi grupa de 
sânge a Rhodei Kassellaw. 

M-am uitat la Ginger în vreme ce ea privea cămaşa. După 
câteva minute, şi-a întors privirea şi a început să scrie ceva. 
Deloc surprinzător, arăta chiar mai bine în cea de-a doua zi 
de prezenţă în sala de judecată. Mă preocupau foarte mult 
dispoziţiile ei sufleteşti. 

Cămaşa era spintecată frontal. Danny se tăiase în vreme 
ce se târa afară din camioneta lovită şi fusese cusut cu 
douăsprezece copci. Brooner reuşi să explice destul de bine 
juriului aceste amănunte. După aceea, Ernie scoase un 
şevalet şi aşeză pe el două fotografii mărite ale urmelor de 
pantofi găsite în curtea casei Rhodei. De pe masa cu probe 
alese pantofii pe care Padgitt îi purta când fusese adus la 
închisoare. Brooner începu să se poticnească în cursul 
mărturiei, care ar fi trebuit să fie mult mai uşoară, dar, în 
cele din urmă, reieşi clar pentru toată lumea că urmele se 
potriveau cu pantofii. 


Brooner era înspăimântat de Lucien Wilbanks şi începu să 
tremure de la prima întrebare. Lucien ignoră cu 
înţelepciune faptul că sângele Rhodei fusese găsit pe 
cămaşa lui Danny şi alese să-l tot sâcâie pe Brooner cu 
întrebări despre arta şi ştiinţa de a potrivi amprentele una 
cu alta. În cele din urmă, Brooner recunoscu că instruirea 
lui nu era foarte complexă. Lucien se opri asupra unei serii 
de ridicături de pe călcâiul pantofului drept, pe care 
Brooner nu le putu localiza pe imaginea amprentei. 
Conform mărturiei lui Brooner, datorită mişcărilor şi 
greutăţii corpului, un călcâi lasă de obicei o amprentă mai 
adâncă decât restul tălpii. Lucien îl asalta cu tot felul de 
întrebări, până când ajunse să nedumerească pe toată 
lumea, iar eu a trebuit să admit că începeam să fiu sceptic 
în privinţa acelor urme. Nu că ar fi avut vreo importanţă. 
Existau o mulţime de alte dovezi. 

— Purta domnul Padgitt mănuşi când a fost arestat? 
întrebă Lucien. 

— Nu ştiu. Nu l-am arestat eu. 

— Păi, domnilor, dumneavoastră i-aţi luat cămaşa şi 
pantofii. N-aţi luat şi nişte mănuşi? 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Domnule Brooner, aţi trecut în revistă întregul dosar 
cu probe, nu? 

— Da. 

— De fapt, în calitate de anchetator-şef, vă este familiar 
fiecare aspect al acestui caz, nu? 

— Da, domnule. 

— Aţi văzut vreo referire la vreo mănuşă purtată sau 
luată de la domnul Padgitt? 

— Nu. 

— Bun. Aţi ridicat amprente de la locul crimei? 

— Da. 

— E o chestie de rutină, nu? 

— Da, întotdeauna. 


— Şi bineînţeles că aţi luat amprentele domnului Padgitt 
când l-aţi arestat, corect? 

— Da. 

— Bun. Câte amprente aparţinând domnului Padgitt aţi 
găsit la locul crimei? 

— Nici una. 

— Nici măcar una singură? 

— Nici una. 

Cu aceasta, Lucien îşi alese momentul ca să se aşeze. 
Era dificil de crezut că ucigaşul putea intra în casă, se 
putea ascunde acolo o vreme, apoi îşi putea viola şi omori 
victima şi, în cele din urmă, putea pleca de acolo fără să 
lase nici o urmă. Dar Chub Brooner nu inspira prea mare 
încredere. Cu el la cârma anchetei, părea că exista o şansă 
mare ca zeci de amprente să fi fost trecute cu vederea. 

Judecătorul Loopus ordonă pauza de dimineaţă. In vreme 
ce juraţii se ridicau să iasă, am reuşit să stabilesc un 
contact vizual cu Miss Callie. Pe chipul ei înflori un zâmbet 
imens. Dădu din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu-ţi 
face griji pentru mine”. 

Ne-am întins picioarele şi am început să discutăm în 
şoaptă despre cele auzite. Mă încânta să văd atâţia oameni 
din sala de judecată citind Times. M-am dus până la bară şi 
m-am aplecat ca să vorbesc cu Ginger: 

— Ţi-e bine? am întrebat eu. 

— Vreau doar să mă duc acasă, mi-a răspuns ea moale. 

— Ce zici de un prânz împreună? 

— S-a făcut 

Ultimul martor al acuzării era domnul Aaron Deece. 
Acesta se îndreptă spre boxa martorilor cu puţin înainte de 
ora 11 dimineaţa. Ne-am ţinut cu toţii tare în vederea 
memorării acelei nopţi oribile. Ernie Gaddis îl conduse 
printr-o serie de întrebări menite să dea imagine Rhodei şi 
celor doi copii ai ei. Locuiseră în casa vecină timp de şapte 
ani şi fuseseră nişte vecini perfecţi şi nişte oameni 


minunaţi. Domnul Deece le simţea lipsa şi nu-i venea să 
creadă că dispăruseră. La un moment dat, îi curse chiar o 
lacrimă. 

Toate acestea erau total irelevante pentru chestiunile 
dezbătute acolo. Lucien lăsă, sportiv, să se scurgă câteva 
minute înainte de a protesta. După aceea se ridică în 
picioare şi zise politicos: 

— Onorată Instanță, tot ce am auzit a fost foarte 
emotionant, dar nu este admisibil. 

— Continuaţi, domnule Gaddis, replică judecătorul 
Loopus. Domnul Deece descrise noaptea, ora, temperatura 
aerului, vremea. Auzise vocea panicată a micuţului Michael, 
un băieţel de doar cinci ani, chemându-l şi ţipând după 
ajutor. Găsise copiii afară, în pijamale, uzi de rouă, şocaţi 
de spaimă. Îi dusese înăuntru, unde soţia lui îi învelise în 
pături. El tocmai îşi pusese pantofii, înşfăcase arma şi era 
pe punctul de a ieşi din casă, când o văzuse pe Rhoda, 
venind împleticit spre el. Femeia era goală şi, cu excepţia 
feţei, acoperită complet de sânge. O ridicase în braţe, o 
dusese pe verandă şi o aşezase pe un balansoar. Lucien se 
ridicase deja în picioare şi aştepta. 

— V-a spus ceva? întrebă Ernie. 

— Onorată Instanță, mă opun ca acest martor să declare 
ceva legat de spusele victimei. Este clar că este vorba de 
mărturie indirectă. 

— Moţiunea dumneavoastră se găseşte la dosar, 
domnule Wilbanks. Am discutat despre asta în camera mea 
şi am luat la cunoştinţă toate obiecțiile dumneavoastră. 
Puteţi răspunde la întrebare, domnule Deece. 

Martorul înghiţi nodul care i se pusese în gât, inspiră şi 
expiră adânc, apoi se uită la juraţi: 

— Mi-a spus, de două sau trei ori, că: „A fost Danny 
Padgitt. A fost Danny Padgitt". 

Pentru a mări dramatismul, Ernie lăsă cuvintele să 
spintece aerul ca nişte gloanţe, apoi ecoul lor să răsune în 


întreaga sala de judecată, în vreme ce el se prefăcu a citi 
nişte însemnări. 

— V-aţi întâlnit vreodată cu Danny Padgitt, domnule 
Deece? 

— Nu, domnule. 

— Aţi auzit numele lui înainte de seara aceea? 

— Nu, domnule. 

— Ea v-a mai spus şi altceva? 

— Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Aveţi grijă de 
copiii mei". 

Ginger îşi tampona ochii cu o batistă. Miss Callie se ruga. 
Câţiva juraţi îşi priveau pantofii. 

Domnul Deece îşi termină povestea — chemase 
departamentul şerifului; soţia lui dusese copiii într-un 
dormitor, a cărui uşă o încuiase; el făcuse un duş pentru că 
era plin de sânge; ajutoarele de şerif îşi făcuseră apariţia şi 
îşi efectuaseră investigația; apoi se ivise ambulanţa şi luase 
cadavrul de acolo; el şi soţia lui rămăseseră cu copiii până 
în jurul orei două noaptea, apoi îi însoţiseră până la spitalul 
din Clanton. Stătuseră acolo cu ei până la sosirea unei rude 
a lor din Missouri. 

Nimic din mărturia domnului Deece nu putea fi contestat 
sau pus la îndoială ca fiind rău intenţionat, aşa că Lucien 
Wilbanks renunţă la examinarea martorului. Acuzarea nu 
mai avea întrebări, astfel încât ni s-a dat tuturor pauză de 
masă. Am dus-o pe Ginger în Karaway, la singurul 
restaurant mexican pe care îl cunoşteam, unde am mâncat 
enchilada* sub un stejar şi am vorbit despre orice altceva în 
afara procesului. Ginger era bulversată şi voia să plece 
pentru totdeauna din Ford County. 

lar eu voiam cu adevărat ca ea să rămână. 

Lucien Wilbanks îşi începu apărarea cu un pic de vorbărie 
despre ce tânăr drăguţ era, în realitate, Danny Padgitt. 
Terminase liceul cu note bune, lucrase mult în cadrul 


i Specialitate mexicană servită cu sos de chili, (n. Red.). 


afacerilor cu cherestea ale familiei şi visa ca într-o zi să 
aibă propria companie. Nu avea cazier judiciar. Singura lui 
confruntare cu legea se petrecuse o dată, cu mult timp în 
urmă, când avea şaisprezece ani şi fusese amendat pentru 
depăşirea vitezei. 

Eforturile de convingere ale lui Lucien erau remarcabile, 
dar omul era copleşit de greutatea efortului. Era imposibil 
să faci un Padgitt să pară amabil şi omenos. În sala de 
judecată se simţea o oarecare agitaţie. Unii chiar rânjeau, 
neîncrezători. Dar nu noi decideam în acest caz. Lucien le 
vorbea juraţilor, îi privea drept în ochi şi nimeni nu putea, 
cu adevărat, să spună dacă nu cumva el şi clientul său nu 
îşi asiguraseră deja un vot sau două. 

In orice caz, Danny nu era un sfânt. Ca majoritatea 
tinerilor chipeşi, şi el descoperise că îi place compania 
doamnelor. O cunoscuse pe cea nepotrivită lui, o femeie 
căsătorită. Danny fusese cu ea în noaptea în care Rhoda 
Kassellaw fusese asasinată. 

— Ascultaţi-mă! îi imploră el pe juraţi. Clientul meu nu a 
ucis-o pe Miss Kassellaw! La ora acestei crime oribile, el era 
cu o altă femeie, în casa acesteia, nu departe de reşedinţa 
Kassellaw. Are un alibi de nezdruncinat. 

Anunţul reduse sala la tăcere. Preţ de un minut întreg, 
aşteptarăm următoarea surpriză. Lucien îşi juca perfect 
rolul. 

— Această femeie, iubita lui, va fi primul nostru martor, 
zise el. 

O aduseră la câteva clipe după ce Lucien îşi termină 
pledoaria de deschidere. Femeia se numea Lydia Vince. L- 
am întrebat în şoaptă pe Baggy şi el mi-a spus că nu auzise 
niciodată de ea; nu cunoştea nici un Vince în zona Beech 
Hill. În sala de judecată se auziră şoapte, în vreme ce 
oamenii încercau să o recunoască, urmate de încruntări, 
priviri nedumerite şi clătinări din cap, care indicau că 
femeia era total necunoscută. Primele întrebări ale lui 


Lucien dezvăluiră faptul că în martie femeia locuia într-o 
casă închiriată de pe Hurt Road, dar acum stătea în Tupelo, 
era în plin proces de divorţ de soţul ei, avea un copil, 
crescuse în Tyler County şi era şomeră în acel moment. 
Avea cam treizeci de ani, era destul de atrăgătoare la 
modul vulgar — fustă scurtă, bluză strânsă peste un bust 
generos, păr blond spălăcit — şi era teribil de 
înspăimântată de acel proces. 

Ea şi Danny aveau o relaţie adulterină de circa un an. M- 
am uitat pe furiş la Miss Callie şi n-am fost deloc surprins să 
constat că nu prea îi plăcea povestea. 

In noaptea în care Rhoda fusese ucisă, Danny era acasă 
la ea. Malcolm Vince, soţul ei, trebuia să fie în Memphis, 
făcând ceva cu băieţii, habar n-avea ce anume. Pe atunci el 
pleca foarte mult de acasă. Ea şi Danny făcuseră sex de 
două ori şi cândva, în jurul miezului nopţii, el se pregătea 
să plece, când camioneta soţului ei se ivise pe aleea 
dinspre casă. Danny se furişase pe uşa din spate şi 
dispăruse. 

Şocul produs de o femeie măritată care recunoştea 
deschis adulterul comis era menit să convingă juriul că 
femeia trebuia să spună adevărul. Nimeni, indiferent dacă 
era respectabil sau nu, nu putea recunoaşte aşa ceva. 
Acest lucru i-ar fi ştirbit serios reputaţia, dacă i-ar fi păsat 
de aşa ceva. Cu siguranţă că avea să aibă un impact 
asupra divorţului, poate chiar să pună în pericol acordarea 
custodiei copilului. O astfel de recunoaştere, îi permitea 
chiar soţului înşelat să îl dea în judecată pe Danny Padgitt 
pentru înstrăinarea afecțiunii soţiei sale, deşi era greu de 
crezut că juraţii se gândeau chiar atât de departe. 

Femeia îi răspunse lui Lucien la întrebări cu afirmaţii 
scurte şi bine exersate. Refuză să se uite la juraţi sau la 
presupusul ei fost amant. În schimb, îşi păstră privirea 
coborâtă în pământ, părând a se uita direct la pantofii lui 
Lucien. Atât avocatul, cât şi martorul erau tare atenţi să nu 


se îndepărteze de scenariu. 

— Minte, şopti Baggy cu voce destul de tare pentru a fi 
auzit. 

Eram de acord cu el. 

După ce avocatul termina, Ernie Gaddis se ridică şi se 
îndreptă intenţionat spre podium, privind-o cu mare 
neîncredere pe această femeie care îşi recunoştea 
adulterul. Îşi păstră ochelarii de citit pe vârful nasului şi 
privi pe deasupra lor cu ochii îngustaţi şi cu sprâncenele 
încruntate. O atitudine foarte asemănătoare cu a unui 
profesor care tocmai prinsese un student rău copiind. 

— Miss Vince, casa asta de pe Hurt Road. Cine o deţinea? 

— Jack Hagel. 

— Cât timp aţi locuit acolo? 

— Circa un an. 

— Aţi semnat un contract de închiriere? 

Femeia ezită o fracțiune de secundă prea mult, apoi 
răspunse: 

— Poate că a semnat soţul meu. Chiar nu îmi amintesc. 

— Cât plăteaţi chirie în fiecare lună? 

— Trei sute de dolari. 

Ernie scria fiecare răspuns, mimând un efort imens, ca şi 
cum fiecare detaliu avea să fie investigat în amănunţime, 
astfel încât minciunile să fie date la iveală cât mai curând. 

— Când aţi plecat din acea casă? 

— Nu ştiu, acum vreo două luni. 

— Deci cât aţi stat în Ford County? 

— Habar n-am, vreo doi ani. 

— V-aţi înregistrat vreodată la vot în Ford County? 

— Nu. 

— Dar soţul dumneavoastră? 

— Nu. 

— Care este numele dumnealui? 

— Malcolm Vince. 

— Şi unde locuieşte el acum? 


— Nu prea ştiu. Se deplasează mult. Ultima dată am auzit 
că era pe undeva, pe lângă Tupelo. 

— lar acum sunteţi în proces de divorţ, nu-i aşa? 

— Da. 

— Când aţi deschis procesul de divorţ? 

Privirea ei se ridică iute. Femeia se uită la Lucien, care 
asculta cu mare atenţie, dar refuza să o privească. 

— De fapt, n-am depus încă actele, răspunse ea. 

— Îmi cer scuze. Am crezut că aţi declarat că sunteţi în 
divorţ. 

— Ne-am separat şi ne-am angajat amândoi avocaţi. 

— Şi cine este avocatul dumneavoastră? 

— Domnul Wilbanks. 

Lucien se strâmbă, ca şi cum habar n-ar fi avut de aşa 
ceva. Ernie lăsă să se scurgă câteva clipe, apoi continua: 

— Cine este avocatul soţului dumneavoastră? 

— Nu-mi amintesc numele lui. 

— V-a dat el în judecata sau invers? 

— E o chestie reciprocă. 

— Cu câţi alţi bărbaţi v-aţi culcat? 

— Doar cu Danny. 

— Înţeleg. Şi acum locuiţi în Tupelo, nu-i aşa? 

— Corect. 

— Spuneţi că sunteţi şomeră, corect? 

— Deocamdată. 

— Şi v-aţi separat de soţul dumneavoastră? 

— Tocmai am spus că ne-am despărţit. 

— Unde locuiţi în Tupelo? 

— Într-un apartament. 

— Cât este chiria? 

— Două sute pe lună. 

— Şi locuiţi acolo cu copilul? 

— Da. 

— Copilul lucrează? 

— Copilul are cinci ani. 


— Păi atunci cum plătiţi chiria şi celelalte facturi? 

— Mă descurc. 

Nimeni nu putea crede un astfel de răspuns. 

— Ce fel de maşină conduceţi? 

Femeia ezită din nou. Era genul de întrebare care cerea 
un răspuns care putea fi verificat prin doar câteva 
telefoane. 

— Un Mustang din '68. 

— Frumoasă maşină. Când aţi luat-o? 

O nouă capcană întinsă cu abilitate, pe care o putea 
sesiza chiar şi o fiinţă mai puţin inteligentă precum Lydia. 

— Acu’ vreo două luni, răspunse ea, sfidător. 

— Maşina este luată pe numele dumneavoastră? 

— Da. 

— Apartamentul este închiriat pe numele 
dumneavoastră? 

— Da. 

Chestii verificabile. Nu putea minţi în privinţa lor şi, cu 
siguranţă, nu îşi permitea să mintă. Ernie luă câteva 
însemnări de la Hank Hooten şi le studie suspicios. 

— Cât timp aţi făcut dragoste cu Danny Padgitt? 

— Cincisprezece minute, de obicei. 

În atmosfera încordată din sala de judecată, răspunsul 
stârni câteva râsete izolate. Ernie îşi dădu jos ochelarii, îi 
frecă cu marginea cravatei, se uită la femeie cu un rânjet 
răutăcios şi reformulă întrebarea: 

— Aventura dumneavoastră cu Danny Padgitt, cât a 
durat? 

— Aproape un an. 

— Unde l-aţi întâlnit prima dată? 

— La cluburile de pe graniţa statală. 

— V-a făcut cineva cunoştinţă? 

— Chiar nu-mi amintesc. El era acolo, eu eram acolo, am 
dansat puţin. Un lucru a dus la altul. 

Nu se îndoia nimeni că Lydia Vince petrecuse multe nopţi 


în tot felul de spelunci ieftine şi că nu fugea niciodată de un 
nou partener de dans. Ernie mai avea nevoie doar de 
câteva minciuni pe care să le poată dezvălui. 

Puse o serie de întrebări legate de trecutul ei şi de 
trecutul soţului ei — naştere, educaţie, căsătorie, muncă, 
familie. Nume, date şi evenimente care puteau fi certificate 
drept adevărate sau false. Femeia era de vânzare. Clanul 
Padgitt găsise un martor care putea fi cumpărat. 

Plecând după-amiaza târziu din sala de judecată, eram 
nedumerit şi neliniştit. Eram de mult convins că Danny 
Padgitt o ucisese pe Rhoda Kassellaw şi continuam să nu 
am nici un dubiu în privinţa asta. Însă juriului i se oferise 
brusc un măr otrăvit cu care să se înece. Un martor 
comisese un act îngrozitor de sperjur, dar era posibil ca 
vreun jurat să fie încercat de îndoieli. 


Ginger era mai deprimată decât mine, aşa că am decis să 
ne îmbătăm. Ne-am cumpărat burgeri, cartofi prăjiţi şi o 
ladă de bere şi ne-am dus în camera ei mică de motel, unde 
am mâncat şi apoi ne-am revărsat frica şi ura faţă de 
sistemul juridic corupt. Mi-a spus de mai multe ori că 
familia ei, chiar şi aşa dezbinată cum era, nu putea rezista 
dacă lui Danny Padgitt i se dădea drumul. Mama ei oricum 
nu mai era în toate minţile, iar un verdict de nevinovăție ar 
fi dat-o complet peste cap. Ce aveau să le spună ei copiilor 
Rhodei când aceştia aveau să mai crească? 

Am încercat să ne uitam la televizor, dar nimic nu ne-a 
reţinut atenţia. Curând ne-am plictisit să ne facem griji 
legate de proces. Când eram pe punctul de a adormi, 
Ginger a ieşit goală din baie, iar noaptea a luat o 
întorsătură interesantă. Am făcut dragoste până ce alcoolul 
şi-a spus cuvântul şi am căzut amândoi într-un somn adânc. 


17 


Fără ca eu să ştiu — nu exista nici un motiv pentru care 
eu ar fi trebuit să fiu pus la curent, deoarece eram un nou- 
venit în comunitate, cu siguranţă nu prea aveam legătură 
cu treburile juridice, şi ambele mele mâini erau ocupate cu 
Ginger, alături de care am pierdut orice interes pentru 
proces timp de câteva ore minunate — la scurt timp după 
închiderea şedinţei de miercuri a avut loc o întâlnire 
secretă. Ernie Gaddis s-a dus la Harry Rex în birou pentru o 
băutură. Amândoi au recunoscut că mărturia Lydiei îi 
făcuse să vomite. Au început să dea telefoane, iar în mai 
puţin de o oră au strâns o gaşcă de avocaţi în care puteau 
avea încredere, alături de vreo doi politicieni locali. 

Au fost în unanimitate de acord că familia Padgitt era pe 
cale să scape din ceea ce păruse un caz solid împotriva lor. 
Reuşise să găsească un martor pe care îl putea mitui. Era 
clar că Lydia fusese plătită ca să ticluiască povestea. 
Probabil că femeia era prea falită sau prea proastă ca să 
înţeleagă riscurile sperjurului. Oricum, ea îi oferise juriului 
un motiv, chiar dacă unul slab, ca să se îndoiască de 
concluziile acuzării. 

O achitare într-un astfel de caz ar fi înfuriat întregul oraş 
şi ar fi însemnat o bătaie de joc la adresa sistemului juridic. 
Acelaşi mesaj l-ar fi transmis şi un juriu cumpărat — anume 
că justiţia poate fi cumpărată în Ford County. Ernie, Harry 
Rex şi ceilalţi avocaţi munceau din greu în fiecare zi ca să 


manipuleze sistemul în numele clienţilor lor, dar se 
respectau anumite reguli. Sistemul funcţiona, pentru că 
judecătorii şi  juriile erau imparţiali şi  nepărtinitori. 
Coruperea întregului proces de către Lucien Wilbanks şi 
clanul Padgitt ar fi provocat daune ireparabile. 

Cu toţii au convenit că era posibilă cumpărarea unui 
întreg juriu. Ca martor credibil, Lydia Vince lăsase mult de 
dorit, dar juraţii nu erau atât de experţi în mărturii fabricate 
şi clienţi corupți. Avocaţii căzură de acord că Fargarson, 
„băiatul invalid”, părea ostil acuzării. După două zile pline şi 
aproape cincisprezece ore de urmărit juraţii, avocaţii aveau 
sentimentul că îi pot citi pe toţi deja. 

li îngrijora şi domnul John Deere. Omul se numea în 
realitate Mo Teale şi fusese mecanic la staţia de tractoare 
peste douăzeci de ani. Era un om simplu, cu o garderobă 
limitată. Târziu în după-amiaza de luni, când juriul fusese, 
în sfârşit, selectat şi judecătorul Loopus îi trimisese pe juraţi 
acasă ca să-şi împacheteze în grabă lucrurile pentru 
autobuz, Mo se mulţumise să-şi împacheteze numărul 
săptămânal obişnuit de uniforme de muncă. În fiecare 
dimineaţă se ivea în boxa juraţilor purtând o cămaşă 
galbenă strălucitoare, cu guler verde, şi pantaloni verzi cu 
dungă galbenă, ca şi cum ar fi fost gata de o nouă zi de tras 
viguros la jug. 

Mo stătea cu braţele încrucişate şi se încrunta de fiecare 
dată când Ernie Gaddis se ridica în picioare. Limbajul 
trupului său înfricoşa întreaga bancă a acuzării. 

Harry Rex credea că era foarte important să fie găsit 
misteriosul soţ al Lydiei. Dacă cei doi chiar treceau printr- 
un proces de divorţ, mai mult ca sigur că acesta nu se 
desfăşura în mod amiabil. Era greu de crezut că ea are o 
aventură cu Danny Padgitt, dar, în acelaşi timp, părea mai 
mult ca probabil că femeia nu călcase pe de lături pentru 
prima dată. Soţul putea depune o mărturie care să o 
discrediteze serios pe cea a Lydiei. 


Ernie voia să facă săpături în legătură cu viaţa ei privată. 
Voia să genereze dubii legate de posibilităţile ei financiare, 
astfel încât să poată tipa în faţa juriului: „Cum poate ea trăi 
atât de confortabil în condiţiile în care n-are o slujbă şi 
trece printr-un divorţ?” 

— Pentru că a primit douăzeci şi cinci de mii de dolari de 
la familia Padgitt, îi răspunse unul dintre avocaţi. 

Speculaţiile legate de mărimea mitei deveniră imediat un 
subiect fierbinte de dezbatere între membrii adunăturii. 

Căutarea lui Malcolm Vince începu cu Harry Rex şi alţi doi 
avocaţi dând telefoane tuturor avocaţilor pe o rază de cinci 
ţinuturi. În jurul orei zece seara, găsiră un avocat în Corinth, 
aflat la două ore depărtare de mers cu maşina, care spuse 
că se întâlnise odată cu un Malcolm Vince într-o problemă 
de divorţ, însă lucrurile nu evoluaseră. Domnul Vince locuia 
într-o rulotă undeva, în parcurile de rulote de lângă graniţa 
ținutului Tishomingo. Nu-şi amintea unde lucra omul, dar 
era sigur că scrisese informaţia în dosarul lui de la birou. 
Atunci, însuşi procurorul districtual trecu la telefon şi îl 
convinse pe avocat să se întoarcă la birou. 

La ora opt a doua zi dimineaţă, cam în jurul orei când o 
lăsam pe Ginger la motel, judecătorul Loopus era de acord 
să emită un mandat de aducere pe numele lui Malcolm 
Vince. Douăzeci de minute mai târziu, un poliţist din oraşul 
Corinth oprea un motostivuitor într-un depozit şi îl informa 
pe operator că pe numele lui fusese emis un mandat de 
aducere pentru a apărea în cadrul unui proces penal din 
Ford County. 

— Pentru ce mama naibii? se răsti domnul Vince. 

— Eu doar urmez ordinele, răspunse polițistul. 

— Şi ce artrebui să fac? 

— Ai două opţiuni, amice, explică polițistul. Rămâi aici cu 
mine până ce vin să te ia sau plecăm amândoi acum şi 
rezolvăm problema. 

Şeful lui Malcolm îi spuse să plece şi să se întoarcă 


repede. 

Juriul fu adus în acea dimineaţă cu o întârziere de 
nouăzeci de minute. Domnul John Deere era la fel de 
sprinţar ca de obicei, însă restul juraţilor începeau să dea 
semne de oboseală. Procesul părea că se târâie de o lună 
întreagă. 

Miss Callie mă căută din priviri şi schiţă un zâmbet 
reţinut, mult deosebit de zâmbetele ei care-i înfloreau 
întreaga faţă. Continua să strângă în mână o ediţie mică a 
Noului Testament. 

Ernie se ridică şi informă Curtea că nu mai avea alte 
întrebări pentru Lydia Vince. Lucien declară că şi el 
terminase cu ea. Ernie atunci anunţă că avea un martor 
nou, pe care voia să îl cheme în plus faţă de lista anunţată. 
Lucien Wilbanks se opuse şi amândoi reprezentanţii legii se 
apropiară de podiumul judecătorului. Când află despre ce 
martor era vorba, Lucien deveni vizibil supărat. Un semn 
bun. 

Evident, judecătorul Loopus era şi el preocupat de un 
verdict greşit. Ca atare, respinse obiecţia apărării. Urmarea 
a fost că în sala arhiplină se ivi un Malcolm Vince uluit ca să 
depună mărturie. Ernie petrecuse mai puţin de zece minute 
cu el în camera din spatele sălii, aşa că era în egală măsură 
de nepregătit şi de confuz. 

Ernie începu blând, cu elementele de bază — nume, 
adresă, loc de muncă, date recente despre familie. Malcolm 
admise oarecum ezitant că era însurat cu Lydia şi că 
împărtăşea dorinţa ei de despărţire. Spuse că nu-şi mai 
văzuse soţia şi copilul de circa o lună. Locurile lui recente 
de muncă fuseră aleatorii în cel mai bun caz, dar încerca să 
continue să-i trimită ei un cec de 50 de dolari pe 
săptămână pentru întreţinerea copilului. 

Ştia că ea era şomeră, dar că locuia într-un apartament 
drăguţ. 

— Nu plătiţi dumneavoastră pentru apartamentul ei? 


întrebă Ernie, suspicios, privind semnificativ înspre juriu. 

— Nu, domnule, nici vorbă. 

— Plăteşte familia ei pentru apartament? 

— Familia ei n-ar fi în stare să plătească nici măcar o 
noapte la motel, răspunse Malcolm, cu o oarecare 
satisfacţie în voce. 

O dată ce părăsise scaunul de martor, Lydia dispăruse 
din tribunal şi probabil că acum se pregătea să plece din 
ţară. Işi jucase scena, terminase rolul şi primise banii. N- 
avea să mai apară niciodată în Ford County. Nimeni nu ştia 
dacă prezenţa ei l-ar fi inhibat pe Malcolm în depoziţia lui, 
dar absenţa îi permitea să arunce în capul ei toate 
murdăriile ieftine pe care le dorea. 

— Nu sunteţi apropiat de familia ei? întrebă Ernie, ca o 
mică divagaţie de la ţinta urmărită. 

— Cea mai mare parte din ea este în puşcărie. 

— Inţeleg. Dumneaei a depus mărturie ieri că acum 
câteva luni şi-a cumpărat un Ford Mustang model 1968. Aţi 
ajutat-o cu această achiziţie? 

— Nu. 

— Aveţi vreo idee cum putea face o femeie fără slujbă o 
asemenea achiziţie? întrebă Ernie, furişând o privire spre 
Danny Padgitt. 

— Nu. 

— Aveţi habar dacă a mai făcut achiziţii neobişnuite în 
ultima vreme? 

Malcolm se uită la juriu, văzu câteva chipuri prietenoase 
şi răspunse: 

— Mda, şi-a cumpărat un televizor color nou pentru ea şi 
o motocicletă nouă pentru fratele ei. 

Toţi cei de la masa apărării păreau că încetaseră să mai 
respire. Până atunci strategia apărării fusese să o strecoare 
discret pe Lydia în sala de judecată, să o lase să-şi debiteze 
minciunile, să permită verificarea alibiului, să o scoată de 
pe scaunul de martor, apoi să urgenteze un verdict înainte 


ca femeia să poată fi discreditată. În fond, ea cunoscuse 
foarte puţini oameni din ţinut, iar acum locuia la o oră 
depărtare de mers cu maşina. 

Strategia se dovedea acum dezastruoasă. Tensiunea 
dintre Lucien şi clientul său se simţea în întreaga sală de 
judecată. 

— Cunoaşteţi un bărbat pe nume Danny Padgitt? 
continuă Ernie cu întrebările. 

— N-am auzit în viaţa mea de el, răspunse Malcolm. 

— Soţia dumneavoastră a depus mărturie ieri că avea o 
aventură cu acest domn de aproape un an de zile. 

Rareori se poate vedea un soţ care nu bănuieşte nimic 
confruntat cu astfel de veşti şi încă într-o asemenea 
manieră publică, dar Malcolm părea că se descurcă de 
minune. 

— Chiar aşa? se miră el. 

— Da, domnule. A mărturisit că aventura s-a sfârşit cu 
vreo două luni în urmă. 

— Ei bine, domnule, vă spun eu că asta e cam greu de 
crezut. 

— De ce? 

Malcolm se agită pe scaun, brusc interesat de picioarele 
proprii. 

— Păi, e cam personal, să ştiţi, zise el. 

— Da, domnule Vince, sunt convins că aşa e. Dar, uneori, 
chestiunile personale trebuie discutate în spaţii publice cum 
este această instanţă. Un om este judecat aici, acuzat de 
crimă. Chestia asta este extrem de serioasă, iar noi trebuie 
să aflăm adevărul. 

Malcolm îşi puse piciorul stâng peste genunchiul drept şi 
îşi scărpină bărbia câteva secunde: 

— Ei bine, domnule, chestia stă cam aşa. Noi n-am mai 
făcut sex cam de doi ani. Tocma' de-asta divorţăm. 

— Există vreun motiv anume pentru care n-aţi mai făcut 
sex? întrebă Ernie, aproape ţinându-şi respiraţia. 


— Da, domnule. Mi-a spus că ura sexul făcut cu mine. 
Spunea că i se face rău de la stomac. Mai spunea că 
prefera sexul cu, ştiţi dumneavoastră, alte doamne. 

Deşi îşi dăduse seama ce răspuns urma să vină, Ernie 
reuşi să pară suficient de şocat. Ca toată lumea, de altfel. 
Se îndepărtă de podium şi i se alătură lui Hank Hooten într- 
o pauză scurtă prin care să permită juraţilor să absoarbă 
bine cele aflate. In cele din urmă, zise: 

— Nu mai am întrebări, Onorată Instanță. 

Lucien se apropie de Malcolm Vince ca şi cum s-ar fi 
holbat la o armă încărcată. Incercă preţ de câteva minute 
să-şi agaţe martorul de undeva. Aşa cum spunea Baggy, un 
bun avocat de instanţă nu pune niciodată o întrebare dacă 
nu cunoaşte răspunsul, mai ales în cazul unui martor atât 
de periculos precum Malcolm Vince. Lucien era un bun 
avocat pledant şi habar n-avea ce putea spune Malcolm. 

Acesta recunoscu faptul că nu nutrea nici un fel de 
simpatie pentru Lydia, că abia aştepta să termine cu 
divorţul, că ultimii ani alături de ea nu fuseseră deloc 
plăcuţi şi aşa mai departe. Discuţii tipice în caz de divorţ. Îşi 
aminti că auzise de cazul Kassellaw a doua zi după 
comiterea crimei. Fusese plecat în noaptea crimei şi se 
întorsese acasă foarte târziu. Lucien reuşi să înscrie un 
punct foarte slab prin dovedirea faptului că Lydia fusese, 
într-adevăr, singură acasă în acea noapte, aşa cum 
depusese mărturie. 

Oricum conta foarte puţin. Juraţii, ca şi noi, ceilalţi, ne 
luptam încă să digerăm dimensiunea uriaşă a păcatelor 
Lydiei. 

După o pauză lungă, Lucien se ridică încet şi se adresă 
Curţii: 

— Onorată Instanță, apărarea nu mai are alţi martori. 
Oricum, clientul meu vrea să depună mărturie. Vreau să se 
menţioneze oficial că va depune mărturie împotriva sfatului 
meu. 


— S-a notat cuvânt cu cuvânt, replică Loopus. 

— O greşeală stupidă. De necrezut, şopti Baggy, suficient 
de tare ca să audă jumătate din sala de judecată. 

Danny Padgitt sări în picioare şi se repezi spre scaunul de 
martor. Încercă să zâmbească, dar nu reuşi să schiţeze 
decât un rânjet. Toată lumea percepu încrederea lui în sine 
drept înfumurare. Individul jură să spună adevărul, dar 
nimeni nu se aştepta să-l audă. 

— De ce insistaţi să depuneţi mărturie? puse Lucien 
prima întrebare, reducând sala la tăcere şi nemişcare. 

— Pentru că vreau ca oamenii aceştia să afle ce s-a 
întâmplat în realitate, răspunse el, uitându-se la jurati. 

— Atunci spuneţi-le adevărul, zise Lucien, făcând din 
mână înspre juriu. 

Individul debită o versiune a evenimentelor strălucit de 
creativă, pentru că nu-l putea contrazice nimeni. Lydia 
plecase, Rhoda murise. Începu prin a spune că îşi petrecuse 
câteva ore împreună cu prietena lui, Lydia Vince, care 
locuia la mai puţin de jumătate de milă distanţă de Rhoda 
Kassellaw. Ştia exact unde locuia Rhoda pentru că o 
vizitase cu diverse ocazii. Ea ar fi vrut o legătură serioasă, 
dar el era prea ocupat cu Lydia. Da, el şi Rhoda avuseseră 
relaţii intime în două ocazii. Se întâlniseră la cluburile de la 
graniţa statală şi petrecuseră multe ore bând şi dansând 
împreună. Ea era o puicuţă fierbinte, liberă şi cunoscută ca 
vrând să îşi facă de cap. 

Auzind cum insulta se adaugă rănilor sufleteşti, Ginger îşi 
lăsă capul în jos şi îşi acoperi urechile. Juraţii nu scăpară 
gestul. 

Nu credea mizeriile aruncate de soţul Lydiei despre 
tendinţele ei homosexuale; femeii îi plăcea intimitatea 
alături de un bărbat. Malcolm minţea ca să poată obţină 
custodia copilului. 

Padgitt nu era un martor rău, dar acum depunea 
mărturie pentru a-şi salva viaţa. Fiecare răspuns era scurt 


şi concis, însă individul arunca prea multe rânjete false în 
direcţia juriului, iar povestea era un pic prea curată, prea 
ordonată şi prea aranjată. Îl ascultam, mă uitam la juraţi şi 
nu prea zăream simpatie pentru acuzat. Fargarson, băiatul 
invalid, avea o mutră la fel de sceptică ca şi în cazul tuturor 
celorlalţi martori. Domnul John Deere continua să stea cu 
braţele încrucişate la piept, încruntându-se. Miss Callie nu-l 
putea suporta pe Padgitt, dar ea probabil că l-ar fi trimis la 
fel de repede la închisoare pentru adulter ca şi pentru 
crimă. 

Lucien nu lungi prea mult lucrurile. Clientul său avea 
destulă frânghie ca să se spânzure singur, aşa că nu avea 
sens ca el să uşureze sarcina acuzării. Când se aşeză la 
locul lui, Lucien se uită chiorâş la membrii mai vârstnici ai 
clanului Padgitt, ca şi cum i-ar fi urât de-a binelea. Apoi se 
pregăti sufleteşte, aşteptând furtuna. 

Examinarea  încrucişată a unui asemenea criminal 
vinovat reprezintă visul oricărui procuror. Ernie se îndreptă 
deliberat agale spre masa cu probe şi extrase de acolo 
cămaşa însângerată a lui Danny. 

— Proba numărul opt, zise el tare spre dactilografa Curţii, 
ţinând proba sus ca juriul să o vadă bine. De unde aţi 
cumpărat această cămaşă, domnule Padgitt? 

Danny îngheţă, nesigur dacă să nege că era a lui, sau să 
o recunoască, ori să încerce să-şi amintească de unde 
cumpărase blestemata aia de cămaşă. 

— Doar nu aţi furat-o, nu? tună Ernie. 

— Nu. 

— Atunci răspundeţi-mi la întrebare şi vă rog să vă 
reamintiţi că vă aflaţi sub jurământ. De unde aţi cumpărat 
această cămaşă? 

Vorbind, Ernie ţinu cămaşa în faţa lui cu vârfurile 
degetelor, ca şi cum sângele era încă proaspăt şi i-ar fi 
putut păta costumul. 

— Cred că din Tupelo. Chiar nu-mi amintesc. E doar o 


cămaşă. 

— De câtă vreme o aveţi? 

O nouă pauză. Câţi oameni îşi mai amintesc de unde au 
cumpărat o anumită cămaşă? 

— Poate că de un an, un an şi ceva. Nu-mi fac însemnări 
legate de cămăşi. 

— Nici eu, replică Ernie. Când aţi fost în pat cu Lydia în 
seara aceea, v-aţi dat jos cămaşa? 

— Da, răspunse Danny, cu maximă prudenţă. 

— Şi unde se afla obiectul în vreme ce voi doi aveaţi, 
ăă... relaţii intime? 

— Cred că pe podea. 

Acum, că era clar stabilită apartenenţa cămăşii, Ernie 
putea liniştit să-şi măcelărească martorul. Extrase raportul 
laboratorului de criminalistică, i-l citi lui Danny şi îl întrebă 
cum de fusese posibil ca propriul lui sânge să păteze acea 
cămaşă. Răspunsul genera o discuţie despre abilităţile lui 
de şofer, despre tendinţa lui de a conduce cu viteză, despre 
genul de vehicul folosit şi despre faptul că el era, practic, 
beat când se răsturnase cu camioneta. Cu Ernie la 
conducerea anchetei, mă îndoiesc că vreun caz de 
conducere sub influenţa alcoolului putea suna mai 
dramatic. Oarecum firesc, Danny avea obrazul subţire, aşa 
că începu să răspundă tepos la întrebările precise şi 
sardonice ale lui Ernie. 

Inapoi la petele de sânge aparţinând Rhodei. Dacă 
martorul se aflase în pat cu Lydia, cu cămaşa pe podea, 
cum era posibil ca sângele Rhodei să zboare din dormitorul 
femeii în camera Lydiei, aflată la o jumătate de milă 
distanţă? 

Danny răspunse că totul era o conspirație, avansând o 
nouă teorie şi săpându-şi singur o groapă din care nu mai 
avea cum ieşi. Un timp prea îndelungat petrecut singur într- 
o celulă de închisoare se poate dovedi periculos pentru un 
criminal cu conştiinţa încărcată. Ei bine, încercă el să 


explice, fie cineva pătase cămaşa lui cu sângele Rhodei, o 
teorie care stârni zâmbete în mulţime, fie, mai probabil, era 
vorba de minciuna persoanei care examinase cămaşa, totul 
în efortul de a-l condamna pe el. Ernie s-ar fi descurcat cu 
ambele scenarii, însă preferă să lanseze cele mai dure 
lovituri cu o serie de întrebări năucitoare referitoare la 
motivele pentru care Danny, un om care dispunea, cu 
siguranţă de mijloacele materiale de angajare a celor mai 
buni avocaţi locali, nu îşi angajase un expert propriu care 
să se prezinte în instanţă şi să explice concluziile proprii 
legate de examinarea petelor de sânge. 

Poate că nu se găsise nici un expert, pentru că nimeni nu 
putea ajunge la concluziile ridicole pe care şi le dorea 
domnul Padgitt. 

Acelaşi lucru cu sperma. Dacă Danny produsese sămânță 
în dormitorul Lydiei, cum putea ajunge ea în dormitorul 
Rhodei? Nici o problemă — şi asta făcea parte din 
conspirația menită condamnării lui pentru crimă. 
Rapoartele de laborator erau fabricate; munca depusă de 
poliţie lăsa de dorit. Ernie îl bombarda cu toate acestea 
până ce ne simţirăm cu toţii epuizați. 

La ora douăsprezece treizeci, Lucien se ridică şi propuse 
o pauză de prânz. 

— N-am terminat! ţipă Ernie de răsună întreaga sală. 

Voia să-şi termine munca de anihilare a martorului 
înainte ca Lucien să pună laba pe clientul lui şi să încerce 
reabilitarea, o sarcină care părea imposibilă. Padgitt era 
deja în corzi, bătut măr şi icnind după aer, iar Ernie n-avea 
chef să se retragă într-un colţ neutru. 

— Continuaţi, zise judecătorul Loopus. Ernie se apucă 
brusc să strige la Padgitt: 

— Ce aţi făcut cu cuțitul? 

Întrebarea ului pe toată lumea, mai ales pe martor, care 
sări în spate şi îngăimă repede: 

— Păi, eu, ăâă... după care tăcu. 


— Dumneavoastră  ce?? Haideţi, domnule  Padgitt, 
spuneţi-ne ce aţi făcut cu cuțitul, arma crimei. 

Danny  scutură zdravăn din cap, părând prea 
înspăimântat ca să vorbească. 

— Ce cuţit? reuşi el să îngaime. 

Nu ar fi arătat mai vinovat nici dacă acel cuţit i-ar fi căzut 
chiar acolo din buzunar pe podeaua sălii de judecată. 

— Cuţitul pe care l-aţi folosit împotriva Rhodei Kassellaw. 

— N-am fost eu. 

Ca un călău lent şi crud, Ernie făcu o lungă pauză şi se 
duse iarăşi lângă Hank Hooten. După aceea luă raportul 
autopsiei şi îl întrebă pe Danny dacă îşi aminteşte depoziţia 
primului medic legist. Oare raportul lui făcea şi el parte din 
conspirație? Danny nu prea ştia cum să răspundă. Toate 
dovezile erau folosite împotriva lui, aşa că, da, probabil că 
şi acel raport era falsificat. 

lar bucăţica de piele găsită sub unghia victimei, şi aceea 
făcea parte din conspirație? Şi propria lui spermă? Şi tot 
aşa; Ernie continuă să-l încolţească. Din când în când, 
Lucien se uita peste umăr la tatăl lui Danny, cu o privire 
care spunea clar: „V-am spus eu că aşa o să fie”. 

Prezenţa lui Danny pe scaunul de martor îi permitea lui 
Ernie să treacă din nou în revistă toate probele, iar impactul 
era devastator. Protestele slabe ale băiatului legate de 
imensa conspirație din jurul lui păreau ridicole, ba chiar se 
putea râde de ele. A-l urmări cum e zdrobit bucată cu 
bucată în faţa juriului reprezenta o experiență 
reconfortantă. Băieţii buni câştigau. Juriul părea hotărât să 
scoată puştile şi să se transforme în pluton de execuţie. 

Ernie îşi aruncă însemnările pe masă şi păru, în sfârşit, 
gata de prânz. Işi înfipse ambele mâini adânc în buzunarele 
pantalonilor, se uită chiorâş la martor şi zise: 

— Fiindcă sunteţi sub jurământ, vreţi să spuneţi acestui 
juriu că n-aţi violat-o şi n-aţi ucis-o pe Rhoda Kassellaw? 

— N-am comis nimic din toate astea. 


— N-aţi urmărit-o acasă de la graniţa statului în acea 
noapte de sâmbătă? 

— Nu. 

— Nu v-aţi strecurat în casă prin uşa din spate? 

— Nu. 

— Nu v-aţi ascuns în dulap până ce victima şi-a culcat 
copiii? 

— Nu. 

— Nu aţi atacat-o când a vrut să se schimbe cu hainele 
de noapte? 

— Nu. 

Lucien se ridică şi rosti mânios: 

— Obiecţie, Onorată Instanță. Nu domnul Gaddis depune 
mărturie aici. 

— Respinsă! plesni  Loopus în direcția apărării. 
Judecătorul voia un proces corect. Ca să contrabalanseze 
toate minciunile apărării, acuzării îi era permisă libertatea 
de a descrie scena crimei. 

— Nu i-aţi legat o eşartă la ochi? 

Padgitt clătina din cap pe măsură ce descrierea acţiunii 
se apropia de punctul culminant. 

— Şi nu i-aţi tăiat chiloţii cu cuțitul? 

— Nu. 

— Şi n-aţi violat-o în propriul ei pat, în vreme ce copiii ei 
mici dormeau în apropiere? 

— Nu. 

— Şi nu i-aţi trezit cu zgomotele făcute? 

— Nu. 

Ernie se apropie de scaunul martorului cât de aproape îi 
permitea judecătorul şi se uită trist la juriu. Apoi se întoarse 
spre Danny şi zise: 

— Michael şi Tereza au venit în fugă să vadă ce se 
întâmplă cu mama lor, nu-i aşa, domnule Padgitt? 

— Nu ştiu. 

— Şi v-au găsit deasupra ei, nu? 


— Eu nu eram acolo. 

— Rhoda le-a auzit glasurile, nu? Au ţipat la 
dumneavoastră, v-au implorat să vă daţi jos de pe mama 
lor? 

— Nu eram acolo. 

— lar Rhoda a făcut ce ar fi făcut orice mamă — a tipat la 
ei să o ia la fugă, nu-i aşa, domnule Padgitt? 

— Nu eram acolo. 

— Nu eraţi acolo! tună Ernie, cu un glas care cutremură 
pereţii. Cămaşa dumneavoastră era acolo, urmele tălpilor 
dumneavoastră erau acolo, v-aţi lăsat sperma acolo! Chiar 
credeţi ca acest juriu e tâmpit, domnule Padgitt? 

Martorul continua să clatine din cap. Ernie se duse încet 
spre scaunul lui şi îl scoase de sub masă. Pregătindu-se să 
se aşeze, rosti: 

— Sunteţi un violator. Sunteţi un asasin. Şi sunteţi şi un 
mincinos, nu-i aşa, domnule Padgitt? 

Lucien sărise deja şi striga: 

— Obiecţie, Onorată Instanță. Ajunge cu toate astea. 

— Se susţine. Mai aveţi întrebări, domnule Gaddis? 

— Nu, Onorată Instanță, acuzarea a terminat cu acest 
martor. 

— Vreo întrebare suplimentară, domnule Wilbanks? 

— Nu, Onorată Instanță. 

— Martorul se poate retrage. 

Danny se ridică încet în picioare. Rânjetul îi dispăruse de 
mult de pe chip. Faţa i se înroşise de furie şi era udă de 
transpiraţie. 

Pregătindu-se să coboare de pe scaunul de martor şi să 
se întoarcă la masa apărării, individul se întoarse brusc 
spre juriu şi rosti câteva cuvinte care încremeniră juriul. 
Chipul i se schimonosi într-o grimasă de ură pură şi 
arătătorul mâinii drepte păru să străpungă aerul. 

— Dacă mă condamnaţi, zise el, o să vă înhaţ pe fiecare 
dintre voi. 


— Aprod! strigă judecătorul Loopus, întinzându-se după 
ciocănel. Ajunge, domnule Padgitt. 

— Pe fiecare dintre voi!! repetă Danny, mai tare. 

Ernie sări în picioare, dar nu reuşi să spună nimic. De ce 
ar fi făcut-o? Acuzatul se spânzura singur. Lucien se 
ridicase şi el, la fel de nesigur pe ceea ce avea de făcut. 
Două ajutoare de şerif se repeziră şi îl împinseră pe Padgitt 
către masa apărării. Îndepărtându-se, acuzatul se uită urât 
la juraţi, ca şi cum ar fi vrut să arunce o grenadă în mijlocul 
lor chiar atunci. 

Când lucrurile se mai potoliră, mi-am dat seama că inima 
îmi bătea puternic de emoție. Chiar şi Baggy era prea şocat 
ca să mai spună ceva. 

— Să facem o pauză de masă, hotărî judecătorul Loopus. 
Am zburat cu toţii din sala de judecata ca potârnichile. Mie 
nu îmi mai era foame. Voiam să fug acasă şi să fac un duş. 


18 


Procesul reîncepu la ora trei după-amiază. Toţi juraţii 
erau acolo; clanul Padgitt nu lichidase niciunul dintre ei în 
cursul prânzului. Miss Callie îmi zâmbi, dar cu un zâmbet 
fără vlagă. 

Judecătorul Loopus explică juriului că sosise clipa 
pledoariilor finale, după care el avea să le dea instrucţiunile 
lui formale, iar apoi juriul trebuia să decidă asupra cazului 
în decursul următoarelor câtorva ore. Juraţii ascultară cu 
atenţie, dar eram convins că în mintea lor stăruiau 
şocantele momente în care fuseseră ameninţaţi pe faţă. 
Intreaga sală era agitată. Juraţii nu erau decât o mostră a 
noastră, a restului comunităţii, iar a-i ameninţa pe ei 
însemna să ne ameninte pe toţi. 

Ernie luă primul cuvântul. În câteva minute el aduse din 
nou vorba despre cămaşa însângerată, cu grijă, totuşi, ca 
să nu exagereze insistând pe acest element. Juraţii 
înțelegeau. Cunoşteau şi ei bine probele. 

Procurorul districtual vorbi apăsat, dar surprinzător de 
succint, în vreme ce rosti ultimul său apel pentru un verdict 


de vinovăţie, noi, ceilalţi, ne uitarăm la feţele juraţilor. Pe 
nici una dintre ele nu se citea vreo simpatie pentru acuzat. 
Fargarson, băiatul invalid, chiar dădea din cap urmărindu-l 
pe Ernie. 

Domnul John Deere îşi lăsase în jos braţele şi asculta 
fiecare cuvinţel cu atenţie. 

Lucien vorbi şi mai scurt, însă el avea şi mai puţin de 
demonstrat. Începu prin a relua ultimele cuvinte adresate 
de clientul său juriului. Îşi ceru scuze pentru purtarea 
acestuia. Dădu vina pe presiunea momentului. Le ceru 
juraţilor să-şi imagineze cum ar fi fost să aibă douăzeci şi 
patru de ani şi să trebuiască să se confrunte fie cu 
închisoarea pe viaţă, fie, şi mai rău, cu camera de gazare. 
Stresul prin care trecea clientul lui — îi spunea mereu 
„Danny”, ca şi cum acesta era doar un băieţel nevinovat — 
era atât de mare, încât el, avocatul lui, chiar îşi făcea griji 
pentru sănătatea sa mintală. 

Cum nu putea continua pe tema prostească a teoriei 
conspirației avansate de client şi cum nu se putea baza pe 
dovezi, Lucien îşi petrecu aproximativ o jumătate de oră 
ridicând în slăvi eroii care scriseseră Constituţia şi Carta 
Drepturilor. Felul în care Lucien interpreta prezumpţia de 
nevinovăție şi cerința ca acuzarea să dovedească vina mai 
presus de orice îndoială mă făcea să mă întreb cum de 
fusese condamnat vreodată vreun criminal în această ţară. 

Acuzarea avea şansa ultimei intervenţii; apărarea, nu. 
Aşa că Ernie rosti ultimele lui vorbe. Ignoră probele şi nu 
făcu nici o menţiune la adresa acuzatului, preferând, în 
schimb, să vorbească despre Rhoda. Despre tinereţea şi 
frumuseţea ei, despre viaţa simplă pe care o ducea ea în 
Beech Hill, despre moartea soţului ei şi despre provocarea 
de a creşte singură doi copii. 

Mutarea se dovedi extrem de eficace. Juraţii îi sorbeau 
literalmente fiecare vorbă. 

— Să nu o uităm pe ea, revenea Ernie asupra Rhodei, ca 


un laitmotiv. 

Orator stilat, procurorul păstra ce era mai bun pentru 
sfârşit. 

— Şi să nu-i uităm pe copiii ei, zise el, privind drept în 
ochii juraţilor. Erau acolo când ea a murit. Ceea ce au văzut 
a fost atât de oribil, încât micuţii vor rămâne veşnic 
marcați. Ei au un glas aici, în această sală de judecată, iar 
această voce vă aparţine dumneavoastră. 

Judecătorul Loopus citi instrucţiunile lui pentru juriu, apoi 
îi trimise pe juraţi să delibereze. Ceasurile arătau ora cinci 
după-amiaza, o oră când de obicei magazinele din jurul 
pieţei erau închise, iar negustorii şi clienţii lor plecaseră de 
mult. Traficul pe străzi era slab, iar parcarea maşinii se 
putea face uşor. 

Însă nu şi atunci când delibera un juriu! 

În cea mai mare parte, mulţimea stătea înghesuită pe 
pajiştea tribunalului, fumând, bârfind, prognosticând durata 
stabilirii verdictului. Alţii se înghesuiau în cafenele pentru o 
ceaşcă târzie de cafea sau pentru o cină luată mai 
devreme. Ginger mă urmă la mine în birou, unde ne-am 
aşezat pe balcon şi am urmărit mişcările din jurul 
tribunalului. Ginger era epuizată emoţional şi nu voia 
altceva decât să plece din Ford County. 

— Cât de bine îl cunoşti pe Hank Hooten? mă întrebă ea 
la un moment dat. 

— Nu l-am cunoscut niciodată. De ce? 

— M-a prins în timpul prânzului, mi-a zis că o ştia bine pe 
Rhoda, că ştia sigur că nu se culca cu oricine, mai ales cu 
Danny Padgitt. Eu i-am spus că nu am crezut nici o secundă 
povestea că ea se vedea cu acel ticălos. 

— Ţi-a spus că se întâlnea cu ea? am întrebat eu. 

— Nu, dar mi-a lăsat această impresie. Când am răsfoit 
printre lucrurile ei, la o săptămână şi ceva după 
înmormântare, am descoperit numele lui şi un număr de 
telefon în agenda ei. 


— L-ai cunoscut pe Baggy, am zis eu. 

— Da. 

— Ei bine, Baggy se învârte prin locurile astea de o 
veşnicie şi crede că le ştie pe toate. El mi-a spus luni, la 
începutul procesului, că Rhoda şi Hank aveau o relaţie. Mi-a 
spus că Hank a mai avut două neveste şi îi place să fie 
socotit un crai. 

— Deci nu e însurat? 

— Nu cred. O să-l întreb pe Baggy. 

— Cred că ar trebui să mă simt mai bine ştiind că sora 
mea se culca cu un avocat. 

— De ce te-ar face asta să te simţi mai bine? 

— Nu ştiu. 

Işi dăduse jos pantofii, iar fusta i se ridicase în sus, pe 
coapse. Am început să i le mângăi, iar gândurile mi s-au 
îndepărtat de la proces. 

Insă doar pentru o clipă. In faţa uşii de intrare în tribunal 
se văzu mişcare, şi cineva strigă ceva despre un „verdict”. 

După mai puţin de o oră de deliberări, juriul se hotărâse. 
Când avocații şi spectatorii îşi reocupară locurile, 
judecătorul Loopus îi comandă unui aprod: 

— Aduceţi-i înăuntru. 

— Vinovat scrie pe el, îmi şopti Baggy, în vreme ce uşa 
se deschise, lăsându-l să se ivească primul pe Fargarson. 
Verdictele iuți înseamnă întotdeauna vinovăţie. 

Baggy prezisese că juriul va fi cumpărat, dar nu i-am 
amintit de asta, oricum nu atunci. 

Juratul şef îi înmână o foaie de hârtie aprodului, care o 
dădu judecătorului. Loopus examină foaia câteva secunde 
bune, apoi se aplecă la microfon. 

— Acuzatul să se ridice, zise el. 

Atât Padgitt, cât şi Lucien se ridicară încet şi cu mişcări 
stângace, ca şi cum se aflau în faţa plutonului de execuţie. 
Judecătorul Loopus începu să citească: 

— La primul cap de acuzare, viol, juriul îl găseşte pe 


acuzat, Danny Padgitt, vinovat. La cel de-al doilea cap de 
acuzare, crimă cu premeditare, juriul îl găseşte pe acuzat, 
Danny Padgitt, vinovat. 

Lucien nici nu clipi, iar Padgitt încercă şi el să se ţină 
tare. Privi juraţii cu toata ura de care era capabil, dar era şi 
el privit cu ură de către juraţi. 

— Puteţi lua loc, zise judecătorul, care apoi se întoarse 
spre juriu. Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru 
serviciul depus până acum. S-a încheiat faza vinovat- 
nevinovat a procesului. Acum ne îndreptăm spre faza 
capitală, în care vi se va cere să decideţi dacă acest acuzat 
va primi o sentinţă de condamnare la moarte sau detenţia 
pe viaţă. Acum vă veţi întoarce la hotel, unde vă veţi odihni 
până mâine dimineaţă la ora nouă. Vă mulţumesc şi vă urez 
noapte bună. 

Totul se termina atât de repede, încât cei mai mulţi 
spectatori nu apucară să se mişte pe locul lor. Oamenii 
tribunalului îl escortară pe Padgitt afară din sala de 
judecată, de această dată cu cătuşe la mâini, lăsând în 
spate familia complet uluită a acuzatului. Lucien n-avea 
timp să discute cu aceştia. 

Baggy şi cu mine ne-am îndreptat repede spre birou, 
unde am început să scriem cu furie. Termenul limită era la 
zile distanţă, dar voiam să păstrăm atmosfera momentului. 
Ca de obicei însă euforia dură o jumătate de oră, până când 
îşi făcu loc epuizarea. Aproape se întunecase, când Ginger 
se întoarse, îmbrăcată în blugi strânşi pe corp, cu părul 
despletit şi cu o privire în ochi care grăia clar: „la-mă şi du- 
mă undeva”. 

Ne-am oprit iarăşi la Quincy's, de unde am cumpărat alte 
şase cutii de bere pentru drum, apoi, cu pedala de 
acceleraţie apăsată până la fund şi cu aerul cald suflându- 
ne cu putere pe la tâmple, ne-am îndreptat spre Memphis, 
aflat la o oră şi jumătate de mers cu maşina. 

Ginger nu prea vorbi pe drum, iar eu mi-am văzut de 


condus. Fusese forţată de familia ei să participe la proces. 
Nu ea ceruse să fie martor la acest coşmar. Din fericire, mă 
descoperise pe mine pentru un pic de distracţie. 

N-o să uit niciodată acea noapte. Goana pe drumurile 
lăturalnice întunecate şi pustii, golirea cutiilor cu bere rece, 
strângerea mâinii unei doamne frumoase care mă căutase, 
o doamnă cu care deja mă culcasem şi cu care eram sigur 
că voiam să mă culc din nou. 

Idila noastră nu mai avea decât câteva ore de trăit. 
Aproape că le puteam număra. Baggy credea că faza 
stabilirii pedepsei avea să dureze mai puţin de o zi, aşa că 
procesul avea să se sfârşească a doua zi, vineri. Ginger 
abia aştepta să plece din Clanton şi să evadeze din acel 
coşmar, iar eu bineînţeles că nu puteam pleca cu ea. 
Verificasem pe atlas — Springfield, Missouri, se găsea tare 
departe, la cel puţin şase ore de condus. lar mutarea 
definitivă ar fi fost dificilă, deşi eu aş fi fost dispus să 
încerc, dacă ea ar fi vrut. 

Ceva îmi spunea însă că Ginger avea să dispară din viaţa 
mea la fel de repede precum apăruse. Eram convins că 
acasă la ea avea un prieten sau doi, aşa că eu nu eram 
binevenit. lar apariţia mea în Springfield i-ar fi trezit, cu 
siguranţă, amintiri legate de Ford County şi de întâmplările 
oribile de acolo. 

l-am mângâiat mâna şi mi-am jurat să mă bucur la 
maximum de aceste ultime câteva ore. 

Ajunşi în Memphis, ne-am îndreptat către clădirile înalte 
de lângă fluviu. Cel mai renumit restaurant din oraş era 
„Rendezvous”, un local deţinut de o familie de greci. 
Aproape toată mâncarea bună din Memphis era gătită de 
italieni sau de greci. 

Centrul Memphisului în 1970 nu prea era un loc sigur. Am 
parcat maşina într-un garaj şi ne-am grăbit de-a lungul unei 
alei către uşa de intrare în local. Fumul scos de plite şi tigăi 
ieşea prin gurile de aerisire şi umplea spaţiul dintre clădiri 


ca o ceaţă deasă. Era cel mai delicios miros pe care îl 
întâlnisem în viaţa mea. Ca multor altor tineri, mi se făcuse 
deja o foame de lup până ce am reuşit să coborâm scările şi 
să intrăm în restaurant. 

Joia era o zi neaglomerată. Am aşteptat cinci minute. 
Când mi-au strigat numele, ne-am luat după un chelner 
care ne-a purtat în zigzag printre mese, prin încăperile mai 
mici, tot mai adânc în cavernă. Omul mi-a făcut cu ochiul şi 
ne-a oferit o masă de două persoane într-un colţ întunecat. 
Am comandat cotlete şi bere şi am început să ne mângâiem 
reciproc în vreme ce aşteptam comanda. 

Verdictul de vinovăţie însemna o mare uşurare. Orice 
altceva ar fi însemnat un dezastru civic, iar Ginger ar fi 
zburat din oraş fără să se mai uite înapoi. Avea oricum să 
zboare a doua zi, dar deocamdată o aveam lângă mine. Am 
băut în cinstea verdictului. Pentru Ginger, el însemna că 
justiţia a triumfat. Şi pentru mine însemna acelaşi lucru, dar 
îmi mai oferea şi o noapte împreună cu ea. 

Mâncă puţin, ceea ce îmi permise să îmi termin porţia 
mea de cotlete şi să o atac pe a ei. l-am povestit despre 
Miss Callie şi despre prânzurile de pe verandă, despre 
remarcabilii ei copii şi despre trecutul ei. Ginger îmi spuse 
că o adoră pe Miss Callie, la fel cum îi adora şi pe ceilalţi 
unsprezece juraţi. 

Atâta admiraţie nu putea să dureze mult. 

Aşa cum mă aşteptam, tatăl meu stătea cuibărit în 
mansarda căreia îi spusese întotdeauna biroul lui. Era chiar 
ultimul etaj al unui turn victorian de pe colţul frontal al 
casei noastre  părăginite şi  neîngrijite din centrul 
Memphisului. Ginger a vrut să o vadă. În întuneric, casa 
părea mult mai impozantă decât la lumina zilei. Reşedinţa 
se găsea într-un cartier superb, vechi şi umbros, plin de 
case decadente deţinute de familii decadente care 
supravieţuiau curajos la limita sărăciei. 

— Ce face acolo, sus? se interesă ea. 


Stăteam în maşina mea, cu motorul oprit, în dreptul 
trotuarului. Bătrânul câine schnauzer al doamnei 
Duckworth lătra la noi de la patru case depărtare. 

— Ti-am spus deja. Vinde şi cumpără acţiuni şi 
obligaţiuni. 

— Noaptea? 

— Face cercetări de piaţă. Nu iese niciodată de acolo. 

— Şi pierde bani? 

— Cu siguranţă, nu câştigă. 

— Trecem să îl salutăm? 

— Nu. L-am enerva. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Acum trei sau patru luni. 

Să-mi vizitez tatăl era ultimul lucru pe care doream să îl 
fac în acel moment. Eram plin de impulsuri erotice şi abia 
aşteptam să mi le descarc. Am ieşit din oraş prin suburbii şi 
am găsit un Holiday Inn lângă şoseaua interstatală. 


19 


Vineri dimineaţă, în holul din afara sălii de judecată, m- 
am întâlnit cu Esau Ruffin, care avea o surpriză plăcută 
pentru mine. Alături de el erau trei dintre fii, Al, Max şi 
Bobby (Alberto, Massimo şi Roberto), nerăbdători să mă 
salute. Vorbisem cu toţi trei cu o lună înainte, când 
scrisesem povestea despre Miss Callie şi despre copiii ei. 
Ne-am strâns mâinile, am schimbat câteva amabilităţi. Mi- 
au mulţumit politicos pentru prietenia mea cu mama lor şi 
pentru cuvintele amabile pe care le scrisesem despre 
familia lor. Copiii aveau aceeaşi voce moale, plăcută şi 
vocabularul elevat al mamei lor. 

Ajunseseră târziu cu o noapte înainte ca să-şi sprijine 
moral mama. Esau vorbise cu ea o singură dată întreaga 
săptămână — fiecărui jurat i se dăduse dreptul la un singur 
apel telefonic —, şi Miss Callie îi mărturisise că se ţinea 
bine, dar o îngrijora tensiunea. 

Am mai discutat câteva clipe, în vreme ce mulţimea ne 


împingea spre sala de judecată. Am intrat acolo împreună. 
Fiii lui Miss Callie s-au aşezat chiar în spatele meu. Câteva 
clipe mai târziu, când şi-a ocupat locul de jurat, Miss Callie 
s-a uitat la mine şi şi-a zărit copiii. Zâmbetul care îi înflori 
pe chip semăna cu un fulger de lumină. Oboseala din jurul 
ochilor ei dispăru imediat. 

Văzusem, pe parcursul procesului, o anumită mândrie pe 
chipul ei. Stătea acolo unde nici o persoană de culoare nu 
mai stătuse, umăr lângă umăr, alături de alţi cetăţeni, şi 
judeca un alb pentru prima dată în Ford County. 
Detectasem şi urme ale neliniştii care însoțea orice 
aventură pe un teren neexplorat. 

Acum, că fiii ei veniseră să o vadă, mândria îi lumina 
chipul. Dispăruse orice urmă de frică. Miss Callie se aşeză 
un pic mai drept pe scaun. Cu toate că până atunci nu-i 
scăpase nimic din ceea ce se petrecuse în sala de judecată, 
privirea ei se furişa pretutindeni, nerăbdătoare să vadă ce 
urma să vină şi să-şi termine misiunea. 

Judecătorul Loopus le explica juraţilor că în faza de 
stabilire a pedepsei acuzarea avea să ofere dovezi ale unor 
circumstanţe agravante în sprijinul cererii lui de a se stabili 
pedeapsa cu moartea. Apărarea va invoca circumstanţe 
atenuante. Judecătorul nu se aştepta ca lucrurile să dureze 
mult. Era vineri; procesul durase deja foarte mult, iar juraţii 
şi toată lumea din Clanton voia să scape de Padgitt, astfel 
încât viaţa să se întoarcă la normal. 

Ernie Gaddis evalua corect atmosfera din sala de 
judecată. Le mulţumi juraţilor pentru verdictul adecvat dat 
şi mărturisi că nu simţea nevoia unor mărturii suplimentare. 
Crima comisă fusese atât de oribilă, încât nu i se mai putea 
adăuga nimic agravant. Ernie le ceru juraţilor să îşi 
amintească fotografiile Rhodei în balansoarul de pe 
veranda domnului Deece şi depoziţia legistului despre 
rănile ei îngrozitoare şi despre modul în care murise. Şi, mai 
presus de orice, să îşi amintească de copiii ei. 


Ca şi cum i-ar fi putut uita cineva. 

Ernie rosti o pledoarie plină de pasiune pentru pedeapsa 
cu moartea. Rezumă într-o scurtă istorie de ce noi, ca nişte 
americani de nădejde, credeam atât de mult în aşa ceva. 
Explică de ce era, în acelaşi timp, o pedeapsă şi un inhibitor 
al altor acţiuni de acelaşi gen. Cita din Scriptură. 

În aproape treizeci de ani de instrumentat crime în şase 
ţinuturi, nu avusese niciodată parte de un caz mai adecvat 
condamnării la moarte. Urmărind feţele juraţilor, eram 
convins că procurorul era pe cale să obţină ceea ce le 
cerea. 

Încheie amintindu-le juraţilor că fiecare fusese selectat 
cu aproape o săptămână în urmă după ce promiseseră că 
vor respecta litera legii. Ca atare, le citi legea care 
permitea pedeapsa cu moartea. 

— Acuzarea şi-a dovedit cazul, rosti el, închizând volumul 
gros şi verde. L-aţi găsit pe Danny Padgitt vinovat de viol şi 
crimă. Legea spune acum că e nevoie de pedeapsa cu 
moartea. Sunteţi datori să daţi această pedeapsă. 

Performanţa lui Ernie dură cincizeci şi unu de minute — 
încercam să înregistrez totul —, iar când el termină, ştiam 
că juriul îl va spânzura pe Padgitt nu o dată, ci de două ori. 

Aşa cum susţinea Baggy, într-un caz penal de maximă 
gravitate, acuzatul, după ce îşi susţinea inocenţa de-a 
lungul întregului proces şi era pedepsit de către juraţi, de 
obicei se ridica în picioare şi mărturisea că îi părea rău de 
comiterea crimei pe care o negase pe tot parcursul 
procesului. 

— Încep să implore milă şi să plângă, zicea Baggy. E un 
spectacol pe cinste. 

Numai că dezastrul din ziua precedentă îl împiedica pe 
Danny Padgitt să se apropie de juriu. Lucien o chemă să 
depună mărturie pe mama acuzatului, Lettie Padgitt. Era o 
femeie de circa cincizeci de ani, cu trăsături plăcute şi păr 
încărunţit tuns scurt. Purta o rochie neagră, ca şi cum se 


apucase deja să îşi jelească fiul mort. Condusă de Lucien, 
femeia începu ezitant să depună o mărturie care părea 
învățată pe dinafară chiar şi cu pauzele din respiraţie. Ni-l 
prezenta pe Danny băieţel, pescuind în fiecare zi după 
şcoală, rupându-şi piciorul în urma căzăturii dintr-un copac 
şi câştigând concursul de pronunție în clasa a patra. Pe 
atunci băiatul nu crea absolut nici un fel de probleme. De 
fapt, Danny nu crease nici un fel de probleme în toată 
perioada creşterii şi fusese o adevărată bucurie pentru 
părinţi. Cei doi fraţi mai mari ai lui intrau mereu în câte un 
bucluc, dar Danny niciodată. 

Mărturia era atât de prostească şi de fabricată, încât se 
învecina cu ridicolul. Insă în juriu se găseau trei mame — 
Miss Callie, doamna Barbara Baldwin şi Maxine Root —, iar 
Lucien ţintea măcar spre una dintre ele. Avea nevoie doar 
de una. 

Fără a surprinde pe nimeni, doamnei Padgitt începură în 
curând să-i curgă lacrimile. Femeia n-avea să creadă 
niciodată că fiul ei comisese o astfel de crimă îngrozitoare, 
dar dacă juriul decisese altfel, atunci ea avea să încerce să 
accepte hotărârea. Dar de ce să i-l ia de lângă ea? De ce 
trebuia omorât băiatul ei? Ce ar avea lumea de câştigat 
dacă el ar fi fost condamnat la moarte? 

Durerea femeii era cât se poate de adevărată. Era greu 
să urmăreşti emoţiile ei cât se poate de sincere şi să rămâi 
de piatră. Orice fiinţă umană ar fi simţit simpatie pentru o 
mamă aflată în pragul pierderii unui copil. În cele din urmă, 
femeia se prăbuşi, şi Lucien o lăsă plângând pe scaunul de 
martor. Ceea ce începuse ca o scenă bine regizată se 
termină într-o rugă sfâşietoare care îi forţă pe mulţi dintre 
juraţi să îşi coboare privirile şi să se apuce de studiat 
podeaua. 

Lucien declară că nu mai avea alţi martori. El şi Ernie 
rostiră discursurile scurte de final, astfel încât la ora 11 
dimineaţa juriul prelua din nou frâiele procesului. 


Ginger dispăru în mulţime. M-am dus la birou şi am 
aşteptat. Când am văzut că nu apare, am traversat piaţa 
către biroul lui Harry Rex. Omul îşi trimisese secretara să 
cumpere sandvişuri, aşa că ne apucarăm amândoi să 
mâncăm în sala lui de conferinţe înghesuită de tot felul de 
lucruri. Precum cei mai mulţi avocaţi din Clanton, îşi 
petrecuse şi el întreaga săptămână urmărind un proces 
care nu însemna nimic pentru el din punct de vedere 
financiar. 

— Amica ta o să se ţină pe poziţie? mă întrebă el, cu gura 
plină de curcan. 

— Miss Callie? am întrebat eu. 

— Mda. N-are nimic împotriva camerei de gazare? 

— Habar n-am. N-am discutat pe tema asta. 

— Ne-a îngrijorat pe toţi, alături de blestematul ăla de 
băiat invalid. 

Harry Rex se implicase în caz de asemenea manieră, 
încât se putea crede că lucra pentru Ernie Gaddis şi pentru 
acuzare. Însă nu era singurul avocat din oraş care sprijinea 
tacit procuratura. 

— Le-a luat mai puţin de o oră ca să-l găsească vinovat, 
am zis eu. Asta nu e un semn bun? 

— Poate că da, numai că juraţii se comportă ciudat când 
trebuie să semneze o condamnare la moarte. 

— Şi ce dacă? Atunci va primi condamnare pe viaţă. Din 
ce am aflat eu despre Parchman, viaţa de acolo e mai rea 
decât camera de gazare. 

— Pe viaţă nu înseamnă toată viaţa, Willie, răspunse el, 
ştergându-şi faţa cu un şerveţel de hârtie. 

Mi-am lăsat sandvişul jos, în vreme ce el lua o nouă 
îmbucătură. 

— Şi atunci ce înseamnă pe viaţă? am întrebat eu. 

— Zece ani, poate mai puţin. 

Am încercat să pricep cele aflate. 


— Vrei să spui că o condamnare pe viaţă în Mississippi 
înseamnă zece ani? 

— Te-ai prins! După zece ani, chiar mai puţin, cu o 
comportare ireproşabilă, un criminal condamnat la 
închisoare pe viaţă poate solicita eliberarea condiţionată. E 
o nebunie, nu crezi? 

— Dar de ce... 

— Nu încerca sa înţelegi chestia asta, Willie, e doar o 
chestiune legală, veche de cincizeci de ani. Ce e mai rău e 
faptul că juriul habar n-are. Nu li se poate spune aşa ceva. 
Vrei nişte salată de varză acră? 

Am clătinat din cap. 

— Distinsa noastră Curte Supremă a declarat că juriul ar 
putea fi înclinat să dispună condamnarea la moarte dacă ar 
afla cât de uşoară este condamnarea la închisoare pe viaţă. 
Astfel ar fi nedrept pentru acuzat. 

— Pe viaţă înseamnă zece ani, am mormăit eu pentru 
mine însumi. 

În Mississippi, magazinele de băuturi sunt încuiate în 
zilele de alegeri, ca şi cum votanţii s-ar putea îmbăta şi 
alege greşit. O altă lege de necrezut. 

— Ai priceput, zise Harry Rex, care apoi îşi termină 
sandvişul cu o înghiţitură uriaşă. 

Scoase un dosar de pe un raft, îl deschise, apoi împinse 
în faţa mea o fotografie imensă în alb şi negru. 

— Te-am prins, amice, zise el, râzând. 

Era o fotografie cu mine în timp ce ieşeam grăbit din 
camera de motel a lui Ginger, joi dimineaţa. Arătam obosit, 
mahmur, vinovat de ceva, dar şi ciudat de satisfăcut. 

— Cine mi-a făcut-o? m-am interesat eu. 

— Unul dintre băieţii mei. Lucra la un caz de divorţ, ţi-a 
văzut maşinuţa de comunist apărând din noapte şi s-a 
hotărât să se distreze niţel. 

— N-a fost singurul. 

— E o bucăţică tare bună. Omul a încercat să facă poze 


printre draperii, dar n-a avut un unghi bun. 
— Vrei să-ţi dau un autograf pe ea? 
— Păstreaz-o liniştit. 


După trei ore de deliberări, juriul îi înmână un bilet 
judecătorului Loopus. Nu se ajunsese la un consens şi nici 
nu avansau prea mult. Judecătorul luă notă de înştiinţare şi 
chemă juriul în sală. Ne apucarăm cu toţii să alergăm ca 
bezmeticii pe stradă. 

Dacă juriul nu putea ajunge la un verdict unanim în 
privinţa condamnării la moarte, atunci legea îi cerea 
judecătorului să proclame sentinţa de condamnare la 
închisoare pe viaţă. 

Mulțimea era cuprinsă de frică, în vreme ce aştepta 
juraţii să apară. Ceva nu mersese bine în camera de 
deliberări. Oare găsise clanul Padgitt o verigă slabă? 

Miss Callie avea chipul împietrit. Nu-i mai văzusem 
niciodată acea expresie. Doamna Barbara Baldwin 
plânsese. Câţiva dintre bărbaţi dădeau impresia că tocmai 
fuseseră opriţi dintr-o bătaie cu pumnii pe viaţă şi pe 
moarte şi că erau nerăbdători să reînceapă măcelul. 

Preşedintele juriului se ridică şi explică, extrem de 
nervos, Onoratei Instanţe că juriul era divizat şi că nu se 
înregistrase nici un fel de progres în decursul ultimei ore. 
Nu era deloc optimist în privinţa unui verdict unanim, însă 
toţi voiau să plece acasă. 

Judecătorul Loopus se apucă să chestioneze fiecare jurat 
dacă el sau ea credea că se putea ajunge la un verdict 
unanim. Juraţii negară în unanimitate. 

Simţeam cum mulţimea e cuprinsă de mânie. Oamenii 
strângeau pumnii şi şopteau, iar chestia asta nu era, cu 
siguranţă, de ajutor pentru juraţi. 

După aceea, judecătorul Loopus se apucă să ţină ceea ce 
ulterior Baggy boteză drept „predica dinamită”, un discurs 
moralizator legat de respectarea literei legii şi a 


promisiunilor făcute în timpul selecţiei pentru juriu. Totul 
era, de fapt, o admonestare lungă şi la obiect, încărcată de 
accente de disperare. 

Nici aşa nu se obţinu nici un rezultat. Două ore mai 
târziu, lumea din sala de judecată asculta încremenită cum 
judecătorul Loopus chestionează din nou juraţii, cu acelaşi 
rezultat. Atunci el le mulţumi cu un mormăit şi îi trimise 
acasă. 

După ce juraţii se făcură nevăzuţi, judecătorul îl chemă 
pe Danny Padgitt şi îi trase un perdaf care îmi înfioră mie 
pielea. Îl făcu violator, asasin, laş, mincinos şi, mai presus 
de toate, un hoţ nenorocit pentru că le furase celor doi copii 
mici singurul părinte pe care îl mai aveau. Era un atac 
verbal usturător şi violent. Am încercat să scriu ce spunea 
el cuvânt cu cuvânt, dar era atât de pornit, încât a trebuit 
să mă opresc şi să ascult. Nici măcar un predicator de 
stradă extremist nu ar fi fost în stare să arunce o asemenea 
anatemă împotriva păcatului. 

Dacă el ar fi avut puterea, l-ar fi condamnat fără 
posibilitate de scăpare la o moarte rapidă şi dureroasă. 

Însă legea era lege şi el trebuia să i se supună. Aşa că îl 
condamna la închisoare pe viaţă şi îi ordonă şerifului Coley 
să îl transporte imediat la penitenciarul statal Parchman. 
Coley îi puse imediat cătuşe la mâini şi îl luă de acolo. 

Loopus bătu cu ciocănelul în masă şi plecă din sala de 
judecată. În spatele sălii izbucni o bătaie când unul dintre 
unchii lui Danny dădu peste Doc Crull, un frizer din oraş 
recunoscut drept scandalagiu. Bătaia atrase repede 
mulţimea şi alţii se apucară să-i înjure pe membrii clanului 
Padgitt şi le spuseră să se întoarcă pe insula lor. 

— Înapoi la mlaştina voastră! ţipă cineva. 

Ajutoarele de şerif sparseră hărmălaia, astfel încât 
membrii clanului Padgitt reuşiră să plece din sala de 
judecată. 

Mulțimea rămase pe loc pentru o vreme, ca şi cum 


procesul nu se încheiase şi nu se făcuse dreptate. Oamenii 
fremătau de mânie şi blestemau. Am avut atunci o imagine 
clară a ceea ce însemna să fii linşat de mase. 


Ginger nu se ivi. Îmi spusese că va trece pe la biroul meu 
după ce plătea nota de la motel ca să îşi ia la revedere, 
însă era clar că se răzgândise. Mi-o şi imaginam gonind prin 
noapte, plângând, blestemând şi numărând milele rămase 
până la ieşirea din Mississippi. Cine ar fi putut să o 
învinovăţească? 

Aventura noastră de trei zile se sfârşise brusc, aşa cum 
amândoi ne aşteptam, dar niciunul nu voia să recunoască. 
Nu-mi imaginam cum se mai puteau intersecta drumurile 
noastre vreodată, iar, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, 
probabil că am mai fi făcut câteva tumbe prin pat înainte 
de a ne vedea de vieţile noastre şi a merge mai departe. 
Probabil că avea să mai întâlnească mulţi bărbaţi înainte de 
a găsi unul cu care să aibă o relaţie solidă. M-am aşezat pe 
veranda din faţa biroului meu şi am aşteptat ca ea să 
parcheze dedesubt, ştiind că, probabil, ajunsese deja în 
Arkansas. Începusem acea zi împreună în pat, nerăbdători 
să ne întoarcem în sala de judecată ca să vedem cum 
ucigaşul surorii ei îşi primeşte pedeapsa cu moartea. 

În atmosfera încinsă a momentului, am început să scriu 
un editorial despre verdict. Era un atac virulent împotriva 
legilor penale ale statului. Avea să fie un material onest şi 
scris din inimă, care, probabil, avea să le meargă drept la 
inima cititorilor. 

Esau m-a sunat la un moment dat şi m-a întrerupt din 
scris. Se găsea la spital cu Miss Callie şi mi-a cerut să mă 
duc în grabă acolo. 

Miss Callie leşinase când se urca în maşină, lângă 
tribunal. Esau şi cei trei băieţi ai lor se grăbiseră să o ducă 
la spital, şi bine făcuseră. Tensiunea i se ridicase periculos 
de mult, iar doctorul se temea de un atac cerebral. După 


câteva ore de la internare însă, starea ei se stabilizase şi 
aspectul general se îmbunătăţise. Am ajuns acolo şi i-am 
luat mâna în mâna mea. l-am spus că sunt foarte mândru 
de ea, şi tot aşa. În realitate, mă interesa să aflu ce se 
întâmplase în camera de deliberări. 

N-aveam să aflu niciodată. 

Am băut cafea cu Al, Max, Bobby şi Esau până la miezul 
nopţii în cantina spitalului. Miss Callie nu rostise nici o 
vorbă despre deliberările juriului. 

Am discutat despre ei şi despre fraţii şi surorile lor, 
despre copiii şi carierele lor şi despre viaţa petrecută în 
Clanton. Poveştile curgeau ca întinse pe sfoară, aproape 
făcându-mă să scot un pix şi un carnet ca să îmi iau notițe. 


20 


În primele şase luni cât am trăit în Clanton plecam de 
obicei din localitate în weekenduri. Erau atât de puţine 
lucruri de făcut! În afara unor petreceri ocazionale cu 
friptură de ţap la cabana lui Harry Rex şi a unei petreceri 
mondene îngrozitoare, n-aveam parte de nici un fel de viaţă 
socială. Practic, toţi tinerii de vârsta mea erau căsătoriţi, iar 
ideea lor de nebunie ocazională se rezuma la un supe cu 
îngheţată sâmbăta seara la una din nenumăratele biserici 
din oraş. Majoritatea celor care plecau la colegiu nu se mai 
întorceau niciodată în oraş. 

Din pură plictiseală ajunsesem să îmi petrec câte un 
sfârşit de săptămână în Memphis, de obicei în apartamentul 
unui prieten şi aproape niciodată acasă la mine. Am mai 


făcut câteva excursii până la New Orleans, unde locuia o 
veche amică din liceu căreia îi plăceau petrecerile. Insă 
Times era al meu, cel puţin pentru viitorul apropiat. Eram 
un rezident al Clantonului. Ajunsesem să mă obişnuiesc cu 
viaţa într-un orăşel, cu weekendurile plictisitoare şi tot 
restul. Biroul a devenit refugiul meu. 

M-am dus acolo sâmbătă după verdict, în jurul prânzului. 
Aveam câteva articole despre proces pe care voiam să le 
scriu; în plus, editorialul meu era departe de a fi gata. Pe 
podea mă aşteptau şapte scrisori, chiar dincolo de uşa de la 
intrare. Era o tradiţie la Times de mulţi ani. In acele rare 
ocazii în care Spot scria ceva, orice scrisoare de reacţie 
către editor era livrată personal şi strecurată pe sub uşă, 
chiar dacă numărul acestora nu fusese niciodată 
impresionant. 

Patru scrisori erau semnate. Restul de trei erau anonime. 
Două erau bătute la maşină, restul erau scrise de mână, iar 
una dintre acestea era, practic, ilizibilă. În toate şapte se 
exprima indignarea că Danny Padgitt scăpase doar cu 
închisoarea pe viaţă. Nu mă surprindea setea de sânge a 
oraşului. Mă înfricoşa doar faptul că şase scrisori din şapte 
făceau referire directă sau indirectă la Miss Callie. Prima 
era bătută la maşină şi nesemnată. In ea se scria: 


Stimate domnule editor: Comunitatea noastră a 
decăzut din nou dacă un bandit ca Danny Padgitt poate 
viola şi ucide, şi poate scăpa cu viaţă după aceea. 
Prezenţa unei ciori în juriu ar trebui să ne trezească pe 
toţi la realitatea că aceşti oameni nu gândesc la fel ca 
albii, care se supun legilor. 


Cu un frumos scris de mână, doamna Edith Carravelle din 
Beech Hill scria: 


Stimate domnule editor, eu locuiesc la o milă de locul 


în care a avut loc crima. Sunt mama a doi adolescenţi. 
Cum să le explic acest verdict? Biblia spune: „Ochi 
pentru ochi”. Cred că asta nu se aplică în Ford County. 


Un alt autor anonim scria, pe o hârtie parfumată roz cu 
flori gravate pe margini: 


Stimate domnule editor, vedeţi ce se întâmplă când 
negrii ocupă funcţii de responsabilitate?! Un juriu 
format numai din albi l-ar fi spânzurat pe Padgitt chiar 
în sala de judecată. Acum Curtea Supremă ne spune că 
negrii ar trebui să ne educe copiii, să aibă grijă de 
ordine pe străzile noastre şi să candideze pentru funcţii 
publice. Dumnezeu să ne ajute. 


În calitatea mea de editor (şi de proprietar şi publicist) 
aveam controlul complet asupra lucrurilor care se publicau 
în ziar. Puteam redacta scrisorile, le puteam ignora sau 
puteam alege la întâmplare pe care dintre ele să le public. 
În chestiuni şi evenimente controversate, scrisorile către 
editor mențineau focul încins şi iritau cititorii. Ele vindeau 
ziarele, pentru că ziarele sunt singurele locuri unde pot fi 
publicate. Scrisorile erau complet gratuite şi permiteau 
oricărei persoane să îşi facă publică opinia. 

Citind primul val de răvaşe, am decis să nu tipăresc nimic 
care i-ar aduce prejudicii lui Miss Callie. In plus, m-am 
înfuriat că oamenii puteau presupune că ea deturnase 
cumva juriul şi împiedicase o sentinţă de condamnare la 
moarte. 

De ce era oraşul atât de nerăbdător să dea vina pentru 
un verdict nepopular pe singura persoană de culoare din 
juriu? Şi fără a deţine nici un fel de dovezi? Am jurat să aflu 
ce s-a întâmplat, în realitate, în camera de deliberări şi 
imediat m-am gândit la Harry Rex. Bineînţeles că Baggy 
avea să se ivească luni dimineaţa, cu obişnuita lui 


mahmureală, pretinzând că ştie exact cum a votat juriul. 
Erau mari şanse ca el să se înşele. Dacă exista cineva care 
să afle adevărul, acela era Harry Rex. 

La un moment dat s-a ivit Wiley Meek, aducându-mi la 
cunoștință ce vorbea tot oraşul. Prin cafenele oamenii erau 
tare înfierbântaţi. Padgitt era deja un cuvânt murdar. 
Lucien Wilbanks era disprețuit, dar asta nu însemna o 
noutate. Şeriful Coley putea deja să iasă la pensie; n-ar mai 
fi primit nici cincizeci de voturi. Doi adversari politici 
începeau deja să-şi facă vocile cunoscute, iar alegerile se 
găseau la doar şase luni distanţă. 

Unul din zvonuri spunea că unsprezece juraţi votaseră 
pentru camera de gazare, iar al doisprezecelea se abţinuse. 
„Probabil că cioara”, spusese cineva, făcându-se ecoul 
sentimentului dominant la Tea Shoppe pe la ora şapte a 
acelei dimineţi. Se spunea că un ajutor de şerif care păzise 
juriul îi şoptise cuiva că o persoană ştia bine că decizia 
fusese de şase la şase, însă ipoteza fusese categoric 
respinsă în jurul orei nouă dimineaţa în cafenele. Două 
teorii prinseseră contur mai puternic în jurul pieţei. Conform 
primei teorii, Miss Callie dăduse totul peste cap din simplul 
motiv că era negresă. A doua teorie spunea că familia 
Padgitt mituise cu bani gheaţă doi sau trei juraţi, la fel cum 
procedase cu „ticăloasa aia mincinoasă”, Lydia Vince. 

Wiley credea că a doua teorie era susţinută de mai mulţi 
oameni decât prima, deşi mulţi păreau dispuşi să creadă 
orice. Eu începeam să învăţ că bârfa din cafenele era 
complet lipsită de valoare. 


Sâmbătă după-amiază târziu, am traversat şinele de cale 
ferată şi am condus încet prin Lowtown. Străzile erau pline 
de copii pe biciclete sau care jucau baschet, verandele erau 
aglomerate, iar muzica se revărsa prin uşile deschise ale 
barurilor ieftine, o dată cu râsetele bărbaţilor strânşi în faţa 
magazinelor. Toată lumea era afară, cumva destrăbălându- 


se înainte de rutina rigidă a serii de sâmbătă. Oamenii îmi 
făceau cu mâna şi mă priveau fix, mai amuzaţi de maşinuţa 
mea mică decât de pielea mea palidă. 

Pe veranda lui Miss Callie se strânsese o mică mulţime. 
Se găseau acolo Al, Max şi Bobby, împreună cu reverendul 
Thurston Small şi cu un alt diacon bine îmbrăcat de la 
biserică. Esau se găsea în casă, îngrijindu-şi nevasta. Miss 
Callie fusese externată în acea dimineaţă din spital, sub 
rezerva instrucţiunilor stricte de a sta în pat trei zile fără a 
mişca măcar un singur deget. Max mă conduse către 
dormitorul ei. 

Miss Callie stătea în capul oaselor, proptită pe nişte 
perne mari, şi citea Biblia. Mi-a zâmbit larg când m-a văzut 
şi mi-a zis: 

— Domnule Traynor, ce drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi trecut să mă vedeţi! Luaţi loc, vă rog. 
Esau, adu-i domnului Traynor nişte ceai. 

Ca întotdeauna, Esau sări imediat în picioare auzind 
comanda ei. 

M-am aşezat pe un scaun tare de lemn aproape de patul 
ei. Mie nu mi se părea deloc că Miss Callie ar fi bolnavă. 

— Mă îngrijorează tare mult prânzul nostru de joia 
viitoare, am început eu, izbucnind amândoi în râs. 

— Gătesc eu, îmi răspunse ea. 

— Ba nu. Am o idee mai bună. O să aduc eu mâncarea. 

— De ce mă îngrijorează totuşi chestia asta? 

— O să cumpăr ceva de undeva. Ceva mai uşor, cum ar fi 
un sandviş. 

— Un sanqviş ar fi numai bun, replică ea, bătându-mă 
uşurel peste genunchi. Roşiile mele se vor coace în foarte 
scurt timp. 

Se opri din bătaia uşoară, zâmbetul i se şterse de pe 
buze şi se uită pentru o clipă în altă parte: 

— Nu prea am făcut treabă bună acolo, domnule Traynor, 
nu-i aşa? 


Cuvintele ei erau încărcate de tristeţe şi de frustrare. 

— Nu e un verdict prea agreat, am răspuns eu. 

— Nu e ceea ce mi-am dorit eu, replică ea. 

Cam atât am putut afla despre deliberările acelea 
blestemate. Ulterior Esau mi-a spus că ceilalţi unsprezece 
juraţi juraseră cu mâna pe Biblie să nu vorbească cu nimeni 
despre decizia lor. Miss Callie nu jurase pe Biblie, dar le 
dăduse cuvântul ei că le va păstra secretul. 

Am lăsat-o să se odihnească şi m-am dus afară pe 
verandă, unde mi-am petrecut câteva ore ascultându-i fiii şi 
oaspeţii lor filozofând despre viaţă. M-am aşezat într-un 
colţ, bând ceai şi căutând să mă menţin în afara 
conversaţiilor. Din când în când gândul îmi zbura în altă 
parte, absorbind sunetele emise de Lowtown într-o seară de 
sâmbătă. 

Reverendul şi diaconul plecară într-un târziu, lăsând pe 
verandă doar membrii familiei Ruffin. Discuţia ajunse, în 
cele din urmă, să se învârtă în jurul procesului, a verdictului 
şi a modului în care se vedeau lucrurile de cealaltă parte a 
căii ferate. 

— Chiar a ameninţat juriul? m-a întrebat Max. 

Le-am povestit cele petrecute, din când în când fiind 
întrerupt de Esau, care voia să accentueze ceva. Erau cu 
toţii la fel de şocaţi ca şi noi, ceilalţi, cei care fuseserăm 
martori la evenimente. 

— Slavă Domnului că e închis pe viaţă! zise Bobby. 

Nu m-a lăsat sufletul să le spun care e realitatea. Erau cu 
toţii extrem de mândri de mama lor, aşa cum fuseseră 
întotdeauna. 

Eram deja obosit de acel proces. Am plecat în jurul orei 
nouă şi am condus încet şi fără ţintă înapoi prin Lowtown, 
singur şi simțind cum îmi este cumplit de dor de Ginger. 


Oraşul a vuit zile întregi în urma verdictului. La ziar am 
primit optsprezece scrisori către editor. Pe şase dintre ele 


le-am tipărit în următoarea ediţie. Jumătate din ediţie am 
dedicat-o procesului, iar acest lucru a agitat spiritele şi mai 
tare. 

In vreme ce vara se târa încinsă mai departe, începeam 
să cred că acel oraş nu va conteni niciodată să vorbească 
despre Danny Padgitt şi Rhoda Kassellaw. 

Apoi, brusc, cei doi au devenit istorie. Ca prin minune, în 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore, procesul şi 
protagoniştii lui au fost daţi uitării. 

Clanton-ul primise cadou, de ambele părţi ale căii ferate, 
un subiect mult mai fierbinte în privinţa căruia să se agite. 


PARTEA A DOUA 


21 


Printr-o decizie categorică, ce nu lăsa loc la îndoială sau 
amânare, Instanţa hotărî lichidarea imediată a sistemului 
şcolar dual. Fără tărăgănări, fără alte procese, fără alte 
promisiuni. Integrare instantanee. Clanton era şocat la fel 
de mult ca orice alt oraş din Sud. 

Harry Rex îmi aduse decizia Curţii şi încercă să îmi 


explice toate dedesubturile. Nu era chiar atât de complicat. 
Fiecare district şcolar trebuia să implementeze imediat un 
plan de luptă împotriva discriminării rasiale. 

— Chestia asta va face ziarele să se vândă, prezise el, cu 
trabucul neaprins în colţul gurii. 

Oraşul fu brusc cuprins de febra întrunirilor. M-am dus la 
toate, să relatez despre ele. Intr-o noapte fierbinte de la 
mijlocul lui iulie avu loc o întâlnire publică în sala de 
gimnastică a liceului. Aparatele fuseseră strânse, iar 
încăperea era plină cu părinţi îngrijoraţi. Domnul Walter 
Sullivan, avocatul ziarului meu, era şi consilier juridic al 
consiliului de conducere al liceului. El vorbi cel mai mult, 
pentru că nu era o persoană aleasă. Politicienii preferau să 
se ascundă în spatele lui. Omul era direct şi spuse că în 
şase săptămâni sistemul şcolar din Ford County trebuia să 
devină mai deschis şi să pună capăt discriminărilor. 

O întâlnire mai mică a avut loc şi la şcoala pentru negri 
de pe Burley Street. Eu şi Baggy am fost acolo, împreună 
cu Wiley Meek, care a făcut poze. Domnul Sullivan explică 
din nou mulţimii ce urma să se întâmple. Comentariile lui 
au fost de două ori întrerupte de aplauze. 

Era uluitoare diferenţa dintre cele două întâlniri. Părinţii 
albi erau furioşi şi înspăimântați. Am văzut câteva femei 
plângând. Ziua fatidică sosise în sfârşit. Şcoala pentru negri 
aborda o atmosferă de victorie. Părinţii erau preocupaţi, dar 
erau şi mulţumiţi că progeniturile lor se puteau, în fine, 
înscrie la şcoli mai bune. Deşi mai erau enorm de multe de 
făcut din punctul de vedere al locuinţelor, locurilor de 
muncă şi asigurărilor de sănătate, integrarea în domeniul 
şcolar însemna un pas uriaş înainte în bătălia lor pentru 
dobândirea de noi drepturi civile. 

Miss Callie şi Esau erau şi ei acolo. Vecinii lor îi tratau cu 
un respect deosebit. Cu şase ani înainte ei păşiseră pe uşa 
din faţă a şcolii pentru albi, alături de Sam, şi îşi dăduseră 
copilul drept hrană leilor. Timp de trei ani el fusese singurul 


copil negru din clasă, iar familia lui plătise preţul. Acum 
eforturile păreau să-şi primească recompensa, cel puţin în 
cazul lor. Sam nu era acolo ca să-i iau un interviu. 

Se mai ţinu o întrunire şi în biserica First Baptist. O 
întrunire exclusivă de albi, formată din membri ai clasei 
mijlocii ceva mai înstăriți. Organizatorii întâlnirii strânseseră 
bani pentru construirea unei academii private, însă 
strângerea de fonduri devenise brusc o activitate de 
prioritate maximă. Acolo se găseau mai mulţi doctori şi 
avocaţi, precum şi mulţi dintre obişnuiţii cluburilor din zonă. 
Copiii lor păreau prea buni pentru a merge la şcoală alături 
de copiii negrilor. 

Membrii adunării întocmiră la repezeală un plan de a 
deschide clase şcolare într-o fabrică abandonată din sudul 
oraşului. Clădirea avea să fie închiriată timp de un an sau 
doi până ce strângerea de fonduri avea să fie încheiată. 
Urma angajarea de profesori şi comandarea de manuale, 
însă preocuparea de maximă importanţă, dincolo de 
evitarea cu orice preţ a negrilor, era cum să facă propria 
echipă de fotbal american. În mai multe rânduri, adunarea 
fuse cuprinsă de un aer de isterie, ca şi cum un sistem 
şcolar în care 75% din copii erau albi ar fi însemnat un 
pericol grav pentru progeniturile lor. 

Am scris articole lungi pe această temă şi am tipărit nişte 
titluri îndrăzneţe. Harry Rex avusese dreptate. Ziarele se 
vindeau. De fapt, către sfârşitul lui 1970, tirajul ziarului 
depăşea cinci mii de exemplare, ceea ce însemna o cotitură 
dramatică. După evenimentele Rhoda Kassellaw şi procesul 
de eliminare a discriminării rasiale începeam să pricep ceea 
ce prietenul meu Nick Diener îmi spunea la Syracuse: 
__—Un săptămânal local bun nu înseamnă un ziar. 
Inseamnă o oală cu bani. 

Aveam nevoie de ştiri, iar în Clanton aşa ceva nu se 
găsea pe toate drumurile. Când aveam o săptămână mai 
slabă, obişnuiam să tipăresc câte o poveste mult prea 


umflată cu ultimele evoluţii ale apelului înaintat în cazul 
Padgitt. Articolul se găsea, de obicei, în josul primei pagini 
şi relatarea din cuprinsul lui dădea impresia că băiatul 
putea să iasă de la Parchman în orice clipă. Nu sunt convins 
însă că dragilor mei cititori le mai păsa. La începutul lui 
august totuşi ziarul a primit un nou impuls când Davey 
Bigmouth Bass mi-a explicat dedesubturile fotbalului jucat 
în licee. 

Wilson Caudle nu fusese deloc interesat de sport, ceea ce 
nu era o mare pierdere, cu excepţia faptului că aproape 
toată lumea din Clanton trăia şi murea alături de echipa 
locală, Cougars’, vineri seara, când se jucau meciuri. 
Caudle îi dăduse lui Bigmouth ultima pagină a ziarului, 
refuzând de cele mai multe ori să tipărească articole 
însoţite de fotografii. Mie toată chestia asta cu sportul îmi 
mirosea a bani, aşa că isprăvile felinelor locale au devenit 
ştiri de prima pagină. 


Cariera mea de fotbalist a luat sfârşit în clasa a noua, din 
cauza unui fost puşcaş marin sadic pe care şcoala mea îl 
angajase din cine ştie ce motiv să ne antreneze. Memphis 
în luna august înseamnă ţara tropicelor; antrenamentele ar 
trebui interzise în această lună. Dădeam ture ca nebunul în 
jurul terenului de antrenament, îmbrăcat cu echipamentul 
complet, cască şi toate cele, la o temperatură de peste 
treizeci de grade şi o atmosferă încărcată de umiditate, iar 
antrenorul refuza, din cine ştie ce motiv, să ne dea apă. 
Terenurile de tenis se aflau alături de terenul de fotbal. Într- 
o zi, după ce mi-am vărsat şi maţele din mine, m-am uitat 
la acele terenuri şi am văzut două fete schimbând mingi cu 
doi tipi. Când fetele intrau în scenă, totul devenea plăcut, 
dar ceea ce mi-a atras cu adevărat atenţia au fost sticlele 
mari cu apă rece pe care cei patru le beau când aveau 
chef. 


7 „Puma” (n.tr.). 


Am renunţat la fotbal şi m-am apucat de tenis şi de fete, 
fără ca vreo clipă să mă încerce regretele. La şcoala mea 
meciurile se jucau sâmbăta după-amiaza, aşa că n-am fost 
niciodată botezat în religia serilor fotbalistice de vinerea. 

Ulterior aveam să mă convertesc cu bucurie la vechea 
pasiune. 

Bigmouth şi Wiley au fost prezenţi la primul antrenament 
al Pumelor. Am publicat o poză mare pe prima pagină cu 
patra jucători, doi albi şi doi negri, şi o altă poză cu echipa 
de antrenori, în rândurile căreia se număra un asistent de 
culoare. Bigmouth a scris un articol mare despre echipă, 
despre jucătorii şi perspectivele ei, iar asta s-a întâmplat 
după numai o săptămână de antrenamente. 

Apoi am relatat despre deschiderea anului şcolar, 
incluzând aici interviuri cu elevi, profesori şi administratori 
de şcoli, totul într-o abordare larg pozitivă. Adevărul era că 
oraşul Clanton fusese ferit de agitația rasistă care se năştea 
în Sud o dată cu deschiderea şcolilor, în august. 

Ziarul a început să publice articole mari despre echipele 
de majorete care încurajau echipa mare, despre formaţia 
muzicală, despre echipele de liceu — despre orice ne 
trecea prin minte. lar fiecare articol era însoţit de câteva 
poze. Nu ştiu câţi copii nu au reuşit să intre în paginile 
ziarului nostru, dar numărul nu putea fi prea mare. 

Primul meci de fotbal era obişnuita întâlnire anuală cu 
echipa din Karaway, un oraş mult mai mic, dar cu un 
antrenor mult mai bun. Eu am asistat la meci alături de 
Harry Rex şi am tipat până ce am răguşit. Meciul s-a jucat 
cu casa închisă, în vreme ce mulţimea de spectatori era 
formată în majoritate din albi. 

Toţi acei albi pătimaşi care se opuneau cu încăpățânare 
admiterii de elevi negri s-au transformat brusc în acea 
vineri noapte. În primul sfert al primei partide s-a născut o 
vedetă când Ricky Patterson, un puşti negru care parcă 
avea aripi la picioare, a alergat optzeci de metri prima dată 


când a atins balonul. A doua oară a arat vreo patruzeci şi 
cinci de metri, iar din acel moment, la orice pasă spre el 
mulţimea se ridica şi striga. La şase săptămâni după ce 
ordinul de eliminare a segregaţiei ajunsese şi în Clanton, 
puteam vedea cum aceiaşi ţărani intoleranţi şi cu mintea 
îngustă de dinainte urlau ca maniacii şi ţopăiau în sus şi în 
jos de fiecare dată când Ricky punea mâna pe minge. 

Clanton a câştigat cu 34 la 30 în ultimele secunde. Am 
relatat ireproşabil desfăşurarea meciului. Pe prima pagină 
nu se putea citi nimic altceva în afară de fotbal. Am iniţiat 
imediat concursul, jucătorul săptămânii", cu un premiu de 
100 de dolari, în burse şcolare, ce intra într-un soi de fond 
pe care ne-am chinuit mult să îl încropim. Ricky a fost 
primul nostru premiant, ceea ce însemna un nou interviu, 
cu o nouă fotografie. 

Times a fost mereu acolo când Clanton a câştigat primele 
patra meciuri, ca să aţâţe spiritele. Tirajul nostru a ajuns la 
cinci mii cinci sute de exemplare. 

Într-o zi extrem de fierbinte de început de septembrie, 
mă plimbam în jurul pieţei, îndreptându-mă dinspre birou 
spre bancă. Purtam ţoalele mele obişnuite — blugi 
decoloraţi, cămaşă de bumbac cu mânecile suflecate şi 
pantofi, fără ciorapi. Aveam douăzeci şi patru de ani şi, 
pentru că deţineam o afacere, gândurile mele se 
îndepărtau tot mai mult de colegiu şi se concentrau asupra 
unei cariere. Totul însă cu mare încetineală. Aveam părul 
lung şi continuam să fiu îmbrăcat ca un student. In general, 
mă preocupa prea puţin ce purtam pe mine sau ce imagine 
aveam în societate. 

Lipsa asta de preocupare nu era împărtăşită de toată 
lumea. 

Domnul Mitlo m-a tras deoparte pe trotuar şi m-a împins 
în magazinaşul lui de haine şi accesorii vestimentare. 

— Vă aşteptam, zise el cu un accent grav, unul din 
puţinele astfel de accente din Clanton. 


Omul era ungur de origine şi avea un trecut aventuros, 
evadând din Europa după ce lăsase în urmă un copil sau 
doi. Se găsea pe lista mea de subiecte de interes uman pe 
care voiam să le urmăresc imediat ce sezonul de fotbal 
avea să se termine. 

— Uitaţi-vă la dumneavoastră! pufni el, în vreme ce eu 
rămăsesem lipit de uşă, lângă o stivă de curele. 

Numai că individul zâmbea, iar străinilor li se poate ierta 
uşor îndrăzneala datorită problemelor de limbă. M-am uitat 
bine la mine. Care era problema? Evident, existau multe 
probleme. 

— Sunteţi un profesionist, mă informă el. Un om foarte 
important în acest oraş şi sunteţi îmbrăcat ca un... mă 
rog... 

Îşi scărpină bărbia acoperită de păr, căutând cuvântul de 
ocară potrivit. 

Am încercat să îl ajut: 

— Ca un student. 

— Nu, se opuse el, dând din deget ca şi cum nici un 
student nu arătase vreodată atât de rău. 

Renunţă la critică şi îşi continuă predica: 

— Sunteţi unic — câţi oameni deţin un ziar? Sunteţi 
educat, ceea ce este o raritate pe aici. Şi veniţi din nord! 
Sunteţi tânăr, dar n-ar trebui să arătaţi atât de... de imatur. 
Trebuie să lucram la imaginea dumneavoastră. 

Neavând cum să mă opun, am trecut la treabă. Omul 
publica masiv anunţuri de publicitate în ziar, aşa că nu-i 
puteam spune să-şi vadă de treaba lui. In plus, ce spunea el 
avea logică. Zilele de student se duseseră, revoluţia se 
terminase. Scăpasem de Vietnam, de anii şaizeci şi de 
colegiu şi, cu toate că nu eram gata să mă însor şi să devin 
părinte, începeam să îmi simt vârsta. 

— Trebuie să purtaţi costume, decise el, trecând în 
revistă rafturile cu haine. 

Mitlo era faimos pentru faptul că era în stare să se ducă 


la preşedintele unei bănci aflat în mijlocul unei mulţimi 
pentru a-i atrage atenţia asupra unei cămăşi sau cravate 
neasortate sau a unui costum nepotrivit. El şi Harry Rex nu 
se înțelegeau deloc bine. 

N-aveam de gând să port costume gri şi redingotă. Mitlo 
trase afară un costum albastru deschis, găsi o cămaşă albă, 
apoi se duse drept spre raftul cu cravate, de unde extrase 
un papion superb în dungi roşii şi aurii. 

— Haideţi să le încercăm pe acestea, anunţă el, 
terminându-şi selecţia. Acolo, continuă el, arătându-mi 
cabina de probă. 

Din fericire, magazinul era gol. N-aveam de ales. M-am 
încurcat la papion. Mitlo a întins mâna şi, cu o mişcare 
expertă, mi l-a fixat într-o secundă. 

— E mult mai bine, zise el, inspectând produsul finit. M- 
am privit lung în oglindă. Nu eram deloc convins, dar 
transformarea mă intriga. Îmi conferea caracter şi 
individualitate. 

Că îmi plăcea sau nu, imaginea mi se potrivea. Trebuia 
să port costum cel puţin o dată. 

Ca să pună capac la toate, Mitlo a găsit o pălărie albă, 
care mi se potrivea bine pe cap. Ajustând pălăria pe ici şi 
colo, îmi trase o şuviţă de păr peste ureche şi îmi spuse: 

— Prea mult păr. Sunteţi un profesionist. Tăiaţi-l. 

Modifică lungimea mânecilor costumului şi a pantalonilor 
şi împături cămaşa. A doua zi am sosit la magazin pentru a- 
mi ridica noile haine. Plănuiam să le iau, să le duc acasă, 
apoi să aştept o zi mai liniştită în oraş ca să le port. Voiam 
să mă duc drept la Mitlo, ca să mă vadă îmbrăcat în creaţia 
lui. 

El avea, bineînţeles, alte planuri. Insistă să încerc 
costumul, iar după ce am cedat, a început să insiste să mă 
plimb prin piaţă ca să mă vadă lumea şi să mă aprecieze. 

— Mă grăbesc foarte tare, am răspuns eu. 

Curtea de arbitraj era în plină sesiune, şi centrul oraşului 


era extrem de aglomerat. 

— Insist, rosti el dramatic, dând din deget ca şi cum 
chestiunea nu putea fi negociată cu nici un chip. 

Îmi potrivi pălăria, apoi îmi înfipse un trabuc în gură, ca 
un ultim accesoriu necesar, pe care îl tăie şi îl aprinse cu un 
chibrit. 

— O imagine puternică, rosti el cu mândrie. Singurul 
publicist din oraş. Şi acum daţi-i drumul de aici. 

Primii metri nimeni nu mă recunoscu. Doi fermieri din 
faţa magazinului cu seminţe se uitară la mine. Nici mie nu- 
mi plăcea modul în care erau îmbrăcaţi. Cu trabucul în gură 
mă simţeam ca Harry Rex. Al meu însă era aprins şi mai era 
şi foarte puternic. Am trecut repejor pe lângă biroul lui. 
Doamna Gladys Wilkins conducea agenţia de asigurări a 
soţului ei. Era o femeie de circa patruzeci de ani, foarte 
drăguță şi întotdeauna bine îmbrăcată. Când mă văzu, se 
opri încremenită şi zise: 

— Măi să fie, domnule Traynor! Arătaţi foarte distins. 

— Vă mulţumesc. 

— Îmi amintiţi un pic de Mark Twain. 

Am mers mai departe, simţindu-mă mai bine. Secretarele 
îmi făceau ochi dulci. 

— Îmi place papionul ăla, strigă una după mine. Doamna 
Clare Ruth Seagraves mă opri şi se apucă să vorbească 
despre un subiect pe care îl abordasem cu luni de zile 
înainte şi pe care îl uitasem. Vorbind, femeia îmi examina 
costumul şi papionul, fără a da vreun semn că o deranjează 
trabucul. 

— Arătaţi tare bine, domnule Traynor, zise ea, în cele din 
urmă, părând stingherită de propria candoare. 

Am început să mă plimb tot mai agale în jurul pieţei, 
hotărând în sinea mea că Mitlo avusese dreptate. Eram un 
profesionist, un publicist, o persoană importantă din 
Clanton, chiar dacă nu mă simţeam atât de important, şi 
toate acestea aveau nevoie de o nouă imagine. 


Trebuia să găsesc însă nişte trabucuri mai slabe. Până 
am completat turul pieţei eram ametit şi simţeam nevoia să 
stau jos. 

Domnul Mido mi-a comandat un alt costum albastru şi 
două gri deschis. Decise că garderoba mea nu trebuia să fie 
în culori închise, precum cele ale avocaţilor şi bancherilor, 
ci în culori deschise, răcoroase şi puţin ieşite din comun. Se 
dedica găsirii unor papioane unice pentru mine şi a unor 
stofe potrivite pentru toamnă şi iarnă. 

În mai puţin de o lună, oraşul se obişnui cu noul personaj 
din zona pieţei. Eram observat, mai ales de sexul opus. 
Harry Rex râdea de mine, însă propriile lui haine erau 
comice. 

Doamnelor le plăcea la nebunie. 


22 


Către sfârşitul lui septembrie se petrecură două morți 
notabile într-o singură săptămână. Primul care a murit a 
fost domnul Wilson Caudle. A murit acasă, singur, în 
dormitorul unde se autoizolase din ziua în care ieşise pe 
uşa ziarului. Era ciudat că nu vorbisem cu el nici măcar o 


dată în cele şase luni de când cumpărasem ziarul, însă 
fusesem prea ocupat ca să mă agit din cauza asta. Nu-mi 
doream nici un sfat din partea lui Spot. Mai trist, nu 
cunoşteam pe nimeni care să-l fi văzut sau să fi discutat cu 
el în ultimele şase luni. 

A murit într-o joi şi a fost îngropat într-o sâmbătă. Vineri 
m-am repezit la domnul Mitlo şi am încercat o întreagă 
garderobă pentru a găsi ceva adecvat unei înmormântări 
pentru o persoană de statura mea socială. Mitlo a insistat 
asupra unui costum negru, căci avea papionul perfect 
pentru el. Acesta era îngust, cu dungi negre şi maro. Un 
papion respectabil şi care putea să-ţi confere demnitate. 
După ce l-am legat şi aranjat ca lumea, a trebuit să 
recunosc că imaginea era impresionantă. Mitlo scoase şi o 
pălărie neagră de fetru din colecţia lui personală şi mi-o 
împrumută mândru pentru ceremonia funerară. Spunea 
mereu că e o mare ruşine că americanii nu mai purtau 
pălării. 

Ultimul accesoriu era un baston strălucitor şi negru din 
lemn. Am făcut ochii cât cepele când Mitlo l-a scos la iveală. 

— N-am nevoie de baston, am protestat eu. Mi se părea o 
prostie. 

— E doar un baston de plimbare, a ripostat el, împingând 
băţul spre mine. 

— Şi care e diferenţa? 

In acel moment s-a lansat într-o diatribă uluitoare legată 
de rolul crucial jucat de bastoane în evoluţia modei 
masculine în Europa modernă. Era plin de pasiune în 
privinţa asta. Cu cât se încingea mai tare, cu atât accentul 
devenea mai pronunţat şi cu atât mai puţin înţelegeam eu. 
Ca să-i închid gura, am luat băţul. 

A doua zi, când am intrat în biserica metodistă pentru 
înmormântarea lui Spot, doamnele s-au holbat la mine. Au 
făcut-o şi unii dintre bărbaţi, cei mai mulţi întrebându-se ce 
naiba făceam cu o pălărie neagră şi un baston. Şoptind 


suficient de tare ca să îl aud, Stan Atcavage, bancherul 
meu, a zis în spate: 

— Cred că o să cânte şi o să danseze pentru noi. 

— S-a dus iarăşi pe la Mitlo, i-a replicat cineva mai din 
spate. Din greşeală, am lovit cu bastonul strana din faţa 
mea, iar zgomotul i-a făcut pe toţi să tresară. Nu prea ştiam 
eu ce se poate face cu un baston atunci când participi la o 
înmormântare. Mi-am pus băţul între picioare şi am aşezat 
pălăria în poală. Ca să obţii imaginea adecvată era nevoie 
de ceva efort. Am privit în jur şi l-am zărit pe Mitlo. Omul 
radia de satisfacţie. 

Coral începu să cânte Amazing Grace, astfel că am 
adoptat toţi o atitudine îndurerată. Apoi reverendul 
Clinkscale a vorbit despre biografia de bază a domnului 
Caudle — născut în 1896, singurul copil al iubitei noastre 
Miss Emma Caudle, văduv fără copii, veteran al Primului 
Război Mondial şi, timp de peste cincizeci de ani, editor al 
săptămânalului nostru local. Aici el şi-a dovedit măiestria şi 
a adus scrisul necrologurilor la un statut de adevărată artă, 
care avea să rămână pentru totdeauna la temelia faimei lui 
Spot. 

Reverendul începu să bată puţin câmpii, apoi un solist 
sparse monotonia. Era cea de-a patra înmormântare de 
când venisem în Clanton. Cu excepţia funeraliilor mamei 
mele, nu participasem la altele până atunci. Înmormântările 
erau evenimente sociale în acel orăşel şi auzeam adesea 
perle precum: „Ce slujbă minunată”, sau: „Ai grijă, ne 
vedem la înmormântare”, sau, favorita mea „Ei i-ar fi plăcut 
foarte mult”. 

Bineînţeles că „ea” era decedata. 

Oamenii îşi luau liber de la lucru în astfel de ocazii şi se 
îmbrăcau, negreşit, cu hainele lor cele mai bune. Dacă nu 
te duceai la înmormântări, atunci ceva era în neregulă cu 
tine. Cum mulţi continuau să se uite chiorâş la mine, eram 
hotărât sa cinstesc cum se cuvine memoria răposatului. 


A doua moarte a avut loc ceva mai târziu în acea noapte, 
iar când am aflat vestea, luni, m-am dus imediat în 
apartamentul meu ca să-mi caut pistolul. 

Malcolm Vince fusese împuşcat de două ori în cap, în 
vreme ce ieşea dintr-un bar din zona mai îndepărtată a 
ținutului Tishomingo. Acest ţinut era extrem de secetos, 
barurile erau ilegale şi de aceea localurile erau adânc 
ascunse în zone izolate. 

Nu existaseră martori ai crimei. Malcolm băuse bere şi 
jucase biliard, purtându-se, în general, bine şi fără să facă 
probleme. Două cunoştinţe ale lui declaraseră poliţiei că 
Malcolm plecase singur pe la unsprezece noaptea, după ce 
stătuse vreo trei ore în speluncă. Era în toane bune şi nu 
părea deloc beat. Îşi luase la revedere de la oameni, ieşise 
afară şi, după numai câteva secunde, izbucniseră focurile 
de armă. Cunoscuţii lui erau aproape siguri că Malcolm nu 
fusese înarmat. 

Spelunca se găsea la capătul unui drum de pământ, iar 
un sfert de milă mai sus, o santinelă păzea calea de acces 
cu o carabină. Teoretic, treaba santinelei era să alerteze 
patronul dacă se apropiau poliţiştii sau alte personaje 
nedorite. Tishomingo se găsea pe graniţa statului şi 
dintotdeauna existaseră dispute cu nişte bande de criminali 
din Alabama. Speluncile erau locuri favorite pentru reglarea 
conturilor în astfel de cazuri. Paznicul a auzit zgomotele de 
armă în urma cărora a murit Malcolm şi era sigur că nici o 
camionetă sau alt vehicul nu părăsise locul după aceea. 
Orice vehicul ar fi trebuit să treacă pe lângă el. 

Oricine îl ucisese pe Malcolm venise din pădure, pe jos, şi 
îşi aşteptase ţinta să apară. Am discutat cu şeriful din 
Tishomingo. El credea că, fără îndoială, cineva îl urmărise 
pe Malcolm. Cu siguranţă, nu fusese vorba de o încăierare 
accidentală tipică speluncilor. 

— Aveţi idee cine l-ar fi putut vâna pe domnul Vince? l- 
am întrebat eu pe şerif, sperând cu disperare ca Malcolm să 


îşi fi făcut nişte duşmani de ultima oră. 

— Habar n-am, mi-a răspuns el. Omul nu locuia aici de 
prea multă vreme. 

Timp de două zile am mers cu revolverul în buzunar, 
apoi, din nou, m-am plictisit. Dacă cei din familia Padgitt 
voiau să mă ucidă sau să omoare vreunul dintre juraţi, pe 
judecătorul Loopus, pe Ernie Gaddis sau pe oricine 
socoteau ei vinovat de trimiterea lui Danny la pârnaie, 
atunci nu prea se puteau lua multe măsuri de împiedicare a 
planurilor lor. 

In acea săptămână, ziarul i-a fost dedicat domnului 
Wilson Caudle. Am scos nişte poze vechi din arhivă şi le-am 
împrăştiat pe toata pagina întâi. Am tipărit mărturii, poveşti 
şi multe anunţuri mortuare plătite din partea prietenilor lui. 
Eu, personal, am rearanjat tot ce scrisesem despre el în cel 
mai lung necrolog din istoria ziarului. 

Spot o merita. 

Nu prea ştiam ce să fac cu povestea asasinării lui 
Malcolm Vince. Nu era rezident în Ford County şi de aceea 
nu prea se califica la un necrolog. Regulile noastre erau 
destul de flexibile când era vorba de aşa ceva. Un rezident 
de vază al ținutului care plecase în altă parte avea dreptul 
la un necrolog, însă în mod clar trebuia să existe ceva 
valoros de scris. Unul care doar trecuse prin Ford County şi 
nu avea familie aici sau nu contribuise cu nimic la 
dezvoltarea ținutului nu se putea califica. Era şi cazul lui 
Malcolm Vince. 

Dacă exageram cu povestea, clanul Padgitt primea 
satisfacția de a continua să intimideze ţinutul. Astfel ne-ar fi 
înspăimântat din nou pe toţi, căci dintre cei care aflaseră 
despre asasinat nimeni nu credea că putea fi opera altcuiva 
decât a membrilor clanului Padgitt. 

Dacă treceam povestea sub tăcere, atunci puteam fi 
acuzat de laşitate şi mi-aş fi neglijat responsabilitatea de 
ziarist. Baggy credea că materialul este de prima pagină, 


însă nu îmi rămăsese nici un loc din pricina despărțirii de 
domnul Caudle. Aşa că am tipărit povestea în capătul de 
sus al paginii trei, cu un titlu care spunea: MARTOR ÎN 
PROCESUL PADGITT UCIS ÎN ŢINUTUL TISHOMINGO. Primul 
meu titlu fusese MALCOLM VINCE, UCIS IN ŢINUTUL 
TISHOMINGO, dar Baggy susţinuse că impactul va fi mai 
mare dacă alăturam numele Padgitt cuvântului „ucis” în 
titlu. Articolul era lung de trei sute de cuvinte. 

M-am dus până la Corinth să văd ce mai aflu. Harry Rex 
mi-a dat numele avocatului care se ocupase de divorţul lui 
Malcolm, un personaj local cunoscut sub numele de Pud 
Perryman. Biroul lui se găsea pe Main Street, între o frizerie 
şi o cusătorie chinezească. Când am deschis uşa, mi-am dat 
imediat seama că domnul Perryman era avocatul cel mai 
păgubos pe care aveam să îl întâlnesc în viaţa mea. Locul 
acela mirosea a cazuri pierdute, a clienţi dezamăgiţi şi a 
facturi neplătite. Covorul era pătat şi ros până la urzeală. 
Mobila era o adunătură de piese din anii 1950. Aerul era 
încărcat de miasma fumului rece de ţigară, iar nori de fum 
proaspăt atârnau periculos de aproape de capul meu. 

Nici domnul Perryman însuşi nu dădea semne de 
prosperitate. Era un bărbat în jur de patruzeci şi cinci de 
ani, cu o burtă mare, cu aspect neîngrijit, neras, cu ochii 
roşii. Ultima mahmureală părea să-i treacă greu de tot. M-a 
informat că era specialist în divorţuri şi proprietăţi, ca şi 
cum ar fi trebuit să fiu impresionat de asta. Omul fie nu 
percepea taxe suficient de mari, fie atrăgea clienţi cu 
procese insignifiante. 

În vreme ce căuta un dosar prin praful care îi acoperea 
biroul, îmi spuse că nu îl văzuse pe Malcolm de o lună. 
Divorțul nu fusese niciodată înaintat la tribunal. Eforturile 
lui de a ajunge la un acord cu avocatul Lydiei nu duseseră 
nicăieri. 

— Şi-a luat tălpăşiţa, îmi spuse el. —Poftim? 

— A dispărut. Şi-a făcut bagajele după procesul de acolo 


şi s-a făcut nevăzută. Şi-a luat copilul şi s-a topit. 

Nu îmi păsa deloc ce se întâmplase cu Lydia. Mă interesa 
mult mai mult cine îl împuşcase pe Malcolm. Pud îmi oferi 
vreo câteva teorii vagi, dar acestea au căzut după câteva 
întrebări simple. Individul îmi amintea de Baggy — o ţaţă 
masculină a tribunalului local, care era în stare să 
scornească un zvon daca nu auzea unul nou preţ de o oră. 

Lydia nu avea prieteni, fraţi sau pe altcineva care să vrea 
să-l omoare pe Malcolm în agitația unui divorţ dezagreabil. 
În plus, nu existase nici un divorţ. Vărsarea de sânge nici 
măcar nu începuse! 

Domnul Perryman îmi dădea impresia unuia care prefera 
să trăncănească şi să spună minciuni toată ziua, în loc de a- 
şi vedea de propriile dosare. Mă găseam în biroul lui de 
aproape o oră, iar atunci când am reuşit să plec de acolo 
am alergat afară în căutarea aerului proaspăt. 

Am mers cale de treizeci de minute până în luka, oraşul 
reşedinţă al ținutului Tishomingo, unde l-am găsit pe şeriful 
Spinner la fix ca să-i fac cinste cu un prânz. La un pui la 
grătar într-o cafenea aglomerată, m-a pus la curent cu 
ultimele evoluţii în cazul crimei. Fusese o lovitură curată a 
cuiva care cunoştea bine zona. Nu se găsise nimic după 
omor — nici o urmă de paşi, nici un cartuş gol, nimic. Arma 
fusese un revolver Magnum de calibru 44, iar cele două 
focuri practic îi făcuseră zob capul lui Malcolm. De dragul 
spectacolului, şeriful scoase revolverul lui de serviciu şi mi-l 
arătă. 

— Ăsta e un patruzeci şi patru, îmi zise el. 

Era de două ori mai greu decât bietul meu pistolaş. Mi- 
am pierdut brusc orice poftă de mâncare. 

Poliţiştii discutaseră cu fiecare cunoştinţă a victimei. 
Malcolm locuise în acea zonă circa cinci luni. Nu avea 
cazier. Nu fusese niciodată arestat, nu intrase în nici o 
încăierare, nu jucase zaruri, nu provocase tulburări ale 
ordinii publice şi nici nu se bătuse cu vreun alt beţiv. Se 


ducea la acea speluncă o dată pe săptămână, unde juca 
biliard, bea bere şi nu ridica niciodată vocea. Omul nu avea 
împrumuturi sau facturi neachitate mai vechi de şaizeci de 
zile. În schemă nu părea să nu intre sub nici un chip vreo 
afacere ilicită sau vreun soţ gelos. 

— Nu pot găsi nici un motiv, zise şeriful. Nu are nici o 
logică. l-am povestit despre mărturia lui Malcolm în 
procesul Padgitt şi despre modul în care Danny ameninţase 
juriul. Şeriful m-a ascultat cu atenţie şi apoi n-a mai rostit 
nimic. Aveam impresia clară că prefera să rămână în ţinutul 
Tishomingo, fără să aibă în nici un fel de-a face cu clanul 
Padgitt. 

— Ăsta ar putea fi motivul dumneavoastră, am zis eu 
când am terminat. 

— Răzbunare? 

— Categoric. Sunt oameni extrem de răi. 

— Oh, am auzit de ei. Cred că suntem norocoşi că n-am 
fost în juriul ăla, nu? 

Pe toată durata drumului înapoi spre Clanton, nu mi-am 
putut şterge din minte chipul şerifului rostind acele vorbe. 
Se dusese complet încrederea omului legii bine înarmat. 
Spinner era cu adevărat recunoscător că se afla la două 
ţinuturi distanţă şi n-avea nimic de împărţit cu clanul 
Padgitt. 

Ancheta lui se înfundase. Cazul era clasat. 


23 


Singurul evreu din Clanton era domnul Harvey Kohn, un 
omuleţ care vindea de zeci de ani pantofi şi poşete 
doamnelor din oraş. Magazinul lui se găsea în piaţă, alături 
de firma de avocatură a lui Sullivan, într-un şir de clădiri pe 
care el le cumpărase în vremea Marii Crize. Era văduv, iar 
copiii lui plecaseră din Clanton după terminarea liceului. O 
dată pe lună, domnul Kohn se ducea cu maşina personală 
până în Tupelo, pentru a se ruga la cea mai apropiată 
sinagogă. 

Magazinul Kohn's Shoes ţintea spre stratul superior al 
pieţei, o noţiune cam alunecoasă într-un oraş mic precum 
Clanton. Cele câteva doamne bogate din oraş preferau să-şi 
facă cumpărăturile în Memphis, unde puteau plăti preţuri 
mai mari şi se puteau lăuda cu asta odată întoarse acasă. 
Ca să-şi facă pantofii mai atrăgători, domnul Kohn punea 
nişte preţuri şocant de mari, pe care le micşora prin 
discount-uri majore. Astfel, doamnele din localitate puteau 
anunţa orice preţ când se lăudau cu ultimele achiziţii. 

Omul conducea singur magazinul. Deschidea dimineaţa 
devreme şi închidea seara târziu, de obicei ajutat de un 
student care lucra cu jumătate de normă. Cu doi ani înainte 
de a veni eu în Clanton, angajase un tânăr negru de 
şaisprezece ani, pe nume Sam Ruffin, ca să desfacă marfa, 
să mute cutiile cu pantofi, să facă curăţenie prin magazin şi 
să răspundă la telefon. Sam se dovedise inteligent şi 
muncitor. Era un băiat curtenitor, manierat, bine îmbrăcat, 
astfel că nu peste mult timp în el se putea avea destulă 
încredere ca să conducă magazinul în vreme ce domnul 
Kohn se ducea zilnic acasă exact la unsprezece şi patruzeci 
şi cinci, pentru un prânz rapid şi un lung pui de somn. 

Intr-o zi, o doamnă pe nume lris Durant s-a ivit în uşa 
magazinului şi l-a găsit pe Sam singur. Iris avea patruzeci şi 
unu de ani şi era mamă a doi tineri adolescenţi, dintre care 
unul era coleg de clasă cu Sam la Clanton High. Era o 
femeie destul de atrăgătoare, căreia îi plăcea să flirteze şi 


să poarte fuste mini şi care, de obicei, alegea pantofi din 
gama exotică de mărfuri deţinută de domnul Kohn. În acea 
zi încercă vreo două duzini de perechi, nu cumpără nimic, 
dar stătu destul de mult înăuntru. Sam cunoştea foarte bine 
produsele şi avu mare grijă de picioarele femeii. 

Aceasta se întoarse a doua zi, la aceeaşi oră, cu o fustă şi 
mai scurtă şi cu încă şi mai mult machiaj pe faţă. Cu 
picioarele goale, îl seduse pe Sam pe biroul domnului Kohn 
în cămăruţa personală a acestuia, chiar în spatele casei de 
marcat. Astfel începu o legătură fierbinte, care avea să le 
schimbe viaţa amândurora. 

Iris începu să meargă la cumpărat pantofi de câteva ori 
pe săptămână. Sam găsi un loc mai confortabil la etaj, pe o 
canapea veche. Când se ivea Iris, băiatul închidea 
magazinul timp de cincisprezece minute, stingea luminile şi 
se făcea nevăzut. 

Soţul lui Iris era sergent în patrula de pe autostrada din 
Mississippi. Alarmat de numărul mare de pantofi noi din 
dulap, omul intră la bănuieli. Bănuiala era un mod de trai 
alături de Iris. 

L-a angajat pentru investigaţii pe Harry Rex. Oricine i-ar 
fi prins pe amanti. Trei zile la rând femeia intră în magazin 
la aceeaşi oră; trei zile la rând Sam se grăbi să închidă uşa 
din faţa, uitându-se în toate părţile; trei zile la rând luminile 
se stinseră ş.a.m.d. In cea de-a patra zi, Harry Rex şi Rafe 
se furişară în magazin prin spate. Auziră zgomote la etaj. 
Rafe se repezi în cuibul porumbeilor şi în cinci secunde 
obţinu destule dovezi ca să-i lichideze pe amândoi. 

Domnul Kohn îl concedie pe Sam o oră mai târziu. Harry 
Rex înainta cererea de divorţ în acea după-amiază. Ceva 
mai târziu, Iris a fost internată în spital cu tăieturi, vânătăi 
şi nasul rupt. Soţul ei o bătuse cu pumnii până ce o lăsase 
inconştientă. După lăsarea întunericului, trei poliţişti în 
uniformă au bătut în uşa casei lui Sam din Lowtown. Le 
explicară părinţilor lui că băiatul era căutat de poliţie în 


legătură cu o acuzaţie vagă de deturnare de fonduri din 
magazinul lui Kohn. Dacă era condamnat, băiatul putea 
petrece douăzeci de ani după gratii. Îi informară pe părinţi, 
neoficial bineînţeles, că Sam fusese prins în plin act sexual 
cu o doamnă albă, soţia altui bărbat, şi pe capul lui se 
pusese deja o recompensă. Cinci mii de verzişori. 

Iris plecă din oraş, în dizgrație, divorțată, fără copii, 
temându-se să se mai întoarcă vreodată. 

Am auzit mai multe versiuni ale poveştii lui Sam. Când 
am ajuns eu în Clanton, subiectul era deja destul de 
consumat în bârfe, dar continua să atragă atenţia în diverse 
conversații. În Sud nu era neobişnuit ca bărbaţii albi să 
întreţină amante de culoare, dar Sam era primul caz 
dovedit în care o femeie albă încălcase linia de demarcaţie 
rasială din Clanton. 

Baggy îmi spusese povestea. Harry Rex îmi confirmase o 
mare parte din ea. 

Miss Callie refuza să discute pe marginea acestui subiect. 
Sam era cel mai mic copil al ei şi nu se putea întoarce 
acasă. Fugise din ţinut, lăsase baltă liceul şi îşi petrecuse 
ultimii doi ani departe de fraţii şi surorile lui. Acum mă 
chema pe mine în ajutor. 

M-am dus la tribunal şi m-am apucat să caut prin arhivă. 
N-am găsit nici o dovadă a vreunei acuzaţii împotriva lui 
Sam Ruffin. L-am întrebat pe şeriful Coley daca deţine 
vreun mandat de arestare pe numele băiatului. El a evitat 
întrebarea, dar s-a interesat de ce mă amestecam într-un 
asemenea caz vechi. L-am întrebat dacă Sam ar fi fost 
arestat în caz că se întorcea acasă. Din nou, nu mi-a 
răspuns direct. 

— Aveţi grijă, domnule Traynor, m-a avertizat el, fără a 
intra în detalii. 

M-am dus la Harry Rex şi l-am întrebat despre contractul 
de-acum legendar pus pe capul lui Sam. Harry şi-a descris 
clientul, sergentul Durant, ca un fost puşcaş marin, un 


ţintaş perfect cu orice fel de armă, un poliţist de carieră şi 
un om violent care fusese cumplit de ruşinat de necuviinţa 
comisă de Iris şi care simţea că singura cale onorabilă de a- 
şi recăpăta onoarea era să-l ucidă pe amant. Se gândise să 
o omoare şi pe ea, dar nu voia să ajungă la închisoare. Se 
simţea mai în siguranţă ucigând un puşti de culoare. Orice 
juriu din Ford County ar fi fost mai blând cu el. 

— Şi mai vrea încă să-l omoare cu mâna lui, îmi explică 
Harry Rex. Aşa va economisi cele cinci mii. 

Lui Harry îi plăcea să-mi dea astfel de veşti groaznice, 
însă trebui şi el să admită că nu-şi mai văzuse clientul de 
un an şi jumătate, aşa că nu era sigur dacă nu cumva 
domnul Durant se reînsurase între timp. 

Joi la prânz ne-am aşezat la masă pe verandă şi l-am 
mulţumit Domnului pentru minunatele bucate pe care urma 
să le primim. Esau era la lucru. 

Cum grădina dăduse complet în pârg către sfârşitul verii, 
avusesem parte de mai multe mese vegetariene. Tomate 
galbene şi roşii, castraveți şi ceapă în oţet, fasole verde, 
fasole boabe, mazăre, bame, dovlecei, cartofi fierţi, porumb 
copt şi întotdeauna pâine fierbinte din porumb. Acum, că 
aerul se mai răcise şi frunzele îşi schimbau culoarea, Miss 
Callie începuse să pregătească mese mai consistente — 
friptură de rață, friptură de miel, chili, fasole roşie şi orez cu 
cârnaţi de porc, dar şi vechea şi mereu apetisanta friptură 
înăbuşită. 

În acea zi masa era compusă din pui şi găluşte. Mâncam 
încet, aşa cum mă încuraja şi ea să procedez. Terminasem 
pe jumătate când am zis: 

— M-a sunat Sam, Miss Callie. 

Miss Callie se opri din mâncat, înghiţi şi replică: 

— Cum se simte? 

— E bine. Vrea să vină acasă de Crăciun. Spunea că vin 
toţi şi vrea şi el să fie aici. 

— Ştiţi unde se află? se interesa ea. 


— Dar dumneavoastră? 

— Nu. 

— E în Memphis. Mâine ar trebui să ne întâlnim acolo. 

— De ce vă întâlniți cu Sam? 

Părea foarte bănuitoare cu privire la motivele implicării 
mele. 

— Vrea să-l ajut. Max şi Bobby i-au povestit despre 
prietenia noastră. Mi-a zis că sunt un alb în care se poate 
avea încredere. 

— Ar putea fi periculos, mă avertiză ea. 

— Pentru cine? 

— Pentru amândoi. 

Pe doctor îl îngrijora greutatea ei. Uneori părea şi ea 
îngrijorată, dar nu întotdeauna. Atunci când masa era 
foarte bogată, cum era cazul fripturilor şi a găluştelor, Miss 
Callie îşi lua porţii mici, pe care le mânca foarte încet. 
Vestea legată de Sam îi oferi motivul de a se opri complet 
din mâncat. Îşi împături şervetul şi începu să vorbească. 


Sam plecase din Clanton cu noaptea în cap, cu o cursă de 
autobuz Greyhound care se îndrepta spre Memphis. Când 
ajunsese acolo îşi sunase părinţii. A doua zi, un amic de 
familie se dusese la el cu nişte bani şi haine. Cum povestea 
despre lris începea rapid să facă valuri în oraş, Callie şi 
Esau fuseseră convinşi că fiul lor cel mai mic avea să fie 
ucis de poliţişti. Maşinile patrulelor de poliţie au început să 
dea târcoale casei lor zi şi noapte. Au început să curgă şi 
telefoanele anonime pline de ameninţări şi obscenităţi. 

Domnul Kohn înaintase o plângere în justiţie. Ziua 
audierii venise şi trecuse fără ca Sam să apară. Miss Callie 
nu văzuse niciodată vreo acuzaţie oficială, însă nici nu prea 
ştia cum arată aşa ceva. 

Memphis păruse prea aproape, aşa că Sam plecase mai 
departe, în Milwaukee, unde se ascunsese la Bobby câteva 
luni. Timp de doi ani, trecuse de la o rudă la alta, 


întotdeauna călătorind noaptea, întotdeauna înfricoşat că 
va fi prins. Copiii mai în vârstă ai familiei sunau adesea 
acasă şi scriau scrisori o dată pe săptămână, însă niciodată 
nu-l menţionau pe Sam. Cineva putea asculta convorbirile. 
— A greşit că s-a încurcat cu o astfel de femeie, spuse 
Miss Callie, sorbind din ceai. 
Îi ruinasem prânzul, fără ca apetitul meu să fie deranjat. 
— Însă era atât de tânăr! Nu el a urmărit-o. 


A doua zi am devenit intermediarul neoficial între Sam 
Ruffin şi părinţii lui. 

Ne-am întâlnit într-o cafenea dintr-un mall din sudul 
Memphisului. M-a urmărit de undeva, de la distanţă cum 
aştept o jumătate de oră, înainte de a se ivi ca din senin şi 
de a se aşeza în faţa mea. Doi ani pe fugă îl învăţaseră 
câteva şmecherii. 

Pe chipul lui tânăr se puteau citi efectele vieţii de fugar. 
Din obişnuinţă, băiatul se uita permanent în stânga şi în 
dreapta, încerca să păstreze contactul vizual cu mine, dar 
n-o putu face decât pentru câteva secunde. Nu mă 
surprindea deloc faptul că era o persoană foarte 
politicoasă, cu voce blândă şi vocabular elevat. Şi foarte 
recunoscător că eram dispus să intervin şi să explorez 
împreună cu el posibilităţile de a-l ajuta. 

Mi-a mulţumit pentru prietenia pe care o dovedeam faţă 
de mama lui. În Milwaukee, Bobby îi arătase ziarul cu 
articolele despre familia Ruffin. Am vorbit despre rudele lui, 
despre mutarea sa de la UCLA la universitatea Duke, apoi la 
universitatea Toledo şi, în cele din urmă, la universitatea 
Grinnell din lowa. Băiatul nu mai putea trăi mult în felul 
acesta. Căuta disperat o rezolvare a situaţiei dezastruoase 
de acasă, astfel încât să poată reveni la o viaţă normală. 
Terminase liceul în Milwaukee şi plănuia să urmeze, în cele 
din urmă, cursurile facultăţii de Drept. Insă n-o putea face 
trăind ca un evadat toată viaţa. 


— Există o anumita presiune, să ştiţi, îmi zise el. Şapte 
fraţi şi surori, toţi cu doctorate. 

l-am descris căutările mele fără rezultat legate de o 
acuzaţie oficială, întrebările adresate şerifului Coley şi 
conversaţia cu Harry Rex despre starea actuală de spirit a 
domnului Durant. Sam mi-a mulţumit din inimă pentru 
aceste informaţii şi pentru disponibilitatea mea de a mă 
implica. 

— Nu există nici un pericol de a fi arestat, l-am asigurat 
eu. Insă există pericolul de a primi un glonţ în cap. 

— Aş prefera să fiu arestat, îmi răspunse el. 

— Şi eu. 

— E un tip extrem de înfricoşător, zise Sam, referindu-se 
la domnul Durant. 

Se apucă să îmi spună o poveste din care n-am prins 
toate detaliile. Se părea că Iris locuia acum în Memphis. 
Sam păstrase legătura cu ea. Ea îi povestise nişte lucruri 
oribile despre fostul ei soţ, şi despre cei doi băieţi 
adolescenţi, şi despre amenințările proferate contra ei. Nu 
era binevenită nicăieri în Ford County. Şi viaţa ei putea fi în 
pericol. Băieţii declaraseră în mod repetat că o urau şi nu 
voiau să o mai vadă vreodată. 

Era o femeie distrasă, plină de remuşcări şi care suferea 
o cădere nervoasă extrem de serioasă. 

— lar vina e a mea, zise Sam. Am fost crescut prea bine 
ca să nu îmi dau seama de consecinţe. 

Intâlnirea noastră dură o oră. Ne-am promis reciproc să 
ne revedem peste câteva săptămâni. Mi-a dat două scrisori 
groase pe care le scrisese părinţilor şi ne-am luat la 
revedere. A dispărut într-o mare de oameni ieşiţi la 
cumpărături. Nu m-am putut abţine să nu mă întreb unde 
putea să se ascundă un tânăr de optsprezece ani? Cum se 
deplasa el dintr-un loc în altul? Cum supravieţuia vieţii de zi 
cu zi? lar Sam nu era un puşti de stradă care să fi învăţat să 
se descurce folosindu-se de şmecherii şi de pumni. 


l-am povestit lui Harry Rex despre întâlnirea din 
Memphis. Ţelul meu era să-l conving cumva pe domnul 
Durant să-l lase în pace pe Sam. 

Cum trăiam cu convingerea că numele meu se afla pe o 
listă neagră undeva, pe Insula Padgitt, n-aveam nici un chef 
să îl pun şi pe o altă listă. L-am pus pe Harry Rex să jure că 
va păstra secretul, convins fiind că îmi va proteja fără 
probleme rolul meu de intermediar în toata această 
afacere. 

Sam ar fi fost de acord să plece din Ford County, să îşi 
termine liceul undeva în Nord, să rămână acolo pentru 
colegiu şi probabil pentru tot restul vieţii lui. Puştiul voia, 
pur şi simplu, să fie în stare să-şi vadă părinţii, să facă 
scurte vizite în Clanton şi să poată trăi fără să se uite 
permanent peste umăr ca să vadă dacă nu e urmărit de 
cineva. 

Lui Harry Rex nu-i păsa şi nici nu voia să fie implicat. Mi-a 
promis că-i va transmite mesajul domnului Durant, dar nu 
păru deloc optimist că răspunsul avea să fie favorabil. 

— E un ticălos al naibii de rău, zise el de câteva ori. 


24 


La începutul lui decembrie m-am întors în ţinutul 
Tishomingo pentru o nouă întrevedere cu şeriful Spinner. N- 
am fost surprins să aflu că investigația în cazul asasinării lui 
Malcolm Vince bătuse pasul pe loc. Spinner descrise de mai 
multe ori lovitura ca fiind una „curată”, în urma căreia la 
locul faptei nu rămăsese nimic altceva în afara unui 
cadavru şi a două gloanţe care nu duceau nicăieri, ca pistă 
de urmărit. Oamenii lui vorbiseră cu toţi amicii, colegii şi 
cunoştinţele victimei şi descoperiseră că nimeni nu avea 
habar de vreun motiv pentru care Malcolm sfârşise atât de 
violent. 

Spinner vorbise şi cu şeriful Mackey Don Coley. Cum era 
de aşteptat, şeriful nostru îşi exprimase îndoiala că omorul 
avusese ceva de-a face cu procesul împotriva lui Danny 
Padgitt din Ford County. Se părea că amândoi şerifii se 
cunoşteau bine din trecut. Am fost uşurat să îl aud pe 
Spinner spunând: 

— Bătrânul Coley n-ar putea prinde nici un trecător 
imprudent de pe Main Street. 

Am râs din toată inima şi am adăugat, ca să-i sar în 
ajutor: 

— Da, el şi clanul Padgitt merg de mult mână în mână. 

— l-am zis că aţi venit până aici să puneţi întrebări. Mi-a 
replicat că: „Băiatu' ăla o s-o păţească”. Mi-am zis că e bine 
să ştiţi. 

— Mersi, am răspuns eu. Eu şi Coley vedem lucrurile în 
mod diferit. 

— Alegerile sunt peste câteva luni. 

— Da, aşa e. Am auzit că şeriful Coley are doi sau trei 
contracandidati. 

— E nevoie doar de unul singur. 


Mi-a promis din nou să mă sune dacă apare ceva nou, 
însă ştiam amândoi că aşa ceva nu se va întâmpla. Am 
plecat din luka şi m-am dus la Memphis. 

Durant fusese destul de mulţumit să afle că amenințările 
lui continuau să aibă efect asupra lui Sam Ruffin. Harry Rex 
transmisese până la urmă mesajul că băiatul era încă fugar, 
dar încerca cu disperare să vină acasă şi să-şi vadă mama. 

Durant nu se recăsătorise. Se simţea extrem de singur, 
de înveninat şi de ruşinat din pricina aventurii fostei sale 
soţii. Se răţoise la Harry Rex plângându-se de modul în 
care-i fusese distrusă viaţa şi, mai rău, de felul cum cei doi 
fii ai lui erau ridiculizaţi şi batjocoriţi din pricina faptelor 
mamei lor. Băieţii albi de la şcoală îi tachinau zilnic. Băieţii 
negri, noii colegi de la Clanton High, se purtau cu 
înfumurare şi le aruncau numai poante deşucheate pe tema 
asta. 

Ambii băieţi erau vânători iscusiţi şi ţintaşi de frunte. Cei 
trei Durant juraseră să îi înfigă un glonţ în capul lui Sam 
Ruffin dacă li se ivea ocazia. Ştiau exact unde locuieşte 
familia Ruffin în Lowtown. Durant comentase chiar asupra 
pelerinajului anual pe care mulţi negri ce locuiau în Nord îl 
făceau acolo în perioada Crăciunului. 

— Dacă băiatu' ăla se furişează acasă, noi îl vom aştepta, 
îi promisese el lui Harry Rex. 

Individul păstra ceva venin şi pentru mine şi pentru 
articolele mele calde despre Miss Callie şi despre copiii ei 
mai în vârstă. Ghicise corect când afirmase că eu sunt omul 
de legătură dintre Sam şi familia lui. 

— Mai bine ai ieşi singur din porcăria asta, mă avertiză 
Harry Rex după întâlnirea lui cu Durant. Tipul e un personaj 
rău. 

Nu ardeam de nerăbdare să ştiu că mai e cineva care 
visează la o moarte dureroasă pentru mine. 

M-am întâlnit cu Sam într-o parcare de camioane în 
apropiere de graniţa statală, la circa o milă în interiorul 


statului Tennessee. Miss Callie îi trimisese prăjituri, 
plăcinte, scrisori şi ceva bani, o cutie întreagă care ocupa 
tot spaţiul liber din micuțul meu Spitfire. Era pentru prima 
dată în decurs de doi ani când fusese în stare să intre în 
contact direct cu el în vreun fel. Sam încercă să citească 
una dintre scrisorile ei, dar se emoţionă şi o introduse 
înapoi în plic. 

— Mi-e atât de dor de casă! zise el, ştergându-şi lacrimile 
imense în timp ce încerca să le ascundă de privirile 
camionagiilor care mâncau în apropiere. 

In acele clipe era doar un băieţel pierdut şi înspăimântat. 

Cu o sinceritate brutală, i-am povestit discuţia cu Harry 
Rex. In naivitatea lui, Sam crezuse că oferta de a sta 
departe de Ford County şi de a-şi vizita ocazional părinţii va 
fi acceptată de domnul Durant. Nu-şi dăduse seama de 
dimensiunea urii pe care o stârnise. Cu toate astea, părea 
să aprecieze corect pericolul în care se afla. 

— Te va ucide, Sam, am zis eu cu gravitate. 

— Şi va scăpa cu faţa curată, nu-i aşa? 

— Ce mai contează pentru tine? Tu vei fi mort. Miss Callie 
ar prefera să te ştie viu în Nord decât mort în cimitirul din 
Clanton. 

Am căzut de acord să ne reîntâlnim peste două 
săptămâni. Între timp avea să cumpere ceva de Crăciun şi 
avea să-mi dea mie cadourile pentru părinţii şi pentru restul 
familiei lui. 

Ne-am luat rămas-bun şi am plecat din zona în care 
mâncau camionagiii. Aproape că ajunsesem lângă maşină, 
când m-am hotărât sa mă întorc şi să mă duc la toaletă. 
Aceasta se găsea în spatele unui magazin de suveniruri de 
lângă cafenea. M-am uitat pe fereastră şi l-am zărit pe Sam 
sărind, extrem de bănuitor, într-o maşină condusă de o 
femeie albă care părea mai în vârstă, undeva, în jur de 
patruzeci de ani. Am presupus că era Iris. Unii oameni nu se 
învaţă minte niciodată. 


Clanul Ruffin a început să se strângă cu trei zile înainte 
de Crăciun. Miss Callie gătise timp de o săptămână. Mă 
trimisese la băcănie de două ori pentru a aduce provizii de 
urgenţă. Am fost iute adoptat în familie şi mi s-au acordat 
drepturi depline, cel mai important dintre acestea fiind 
acela de a mânca oricând şi orice voiam. 

Crescând în acea casă, vieţile copiilor se concentraseră în 
jurul părinţilor, celorlalţi fraţi, în jurul Bibliei şi mesei din 
bucătărie. lar în timpul vacanţelor se găsea întotdeauna 
ceva proaspăt gătit pe masă şi alte două sau trei feluri în 
cuptor sau pe sobă. Anunţul: „Plăcintele cu nucă sunt 
gata!" trimitea unde de şoc în întreaga căsuţă, dincolo de 
verandă şi chiar în stradă. Familia se aduna la masă, unde 
Esau mulțumea repede Domnului pentru familie, sănătate 
şi hrana pe care aveau s-o „îimpartă", după care plăcintele 
erau tăiate în porţii mari, puse pe farfurii şi înşfăcate din 
toate părţile. 

Acelaşi ritual era urmat în cazul plăcintelor cu dovleac 
sau cu nucă de cocos, al prăjiturilor cu căpşune şi lista 
putea continua aşa multă vreme. lar toate astea nu erau 
decât mici gustări dintre felurile principale de mâncare. 

Spre deosebire de mama lor, copiii familiei Ruffin nu erau 
deloc graşi. Curând aveam să aflu de ce. Se plângeau că nu 
mai erau în stare să mănânce atât de mult. Acolo unde 
locuiau, mâncarea era fadă, congelată şi pre-procesată. 
Existau o mulţime de mâncăruri tipice altor popoare care 
pur şi simplu nu puteau fi digerate. In plus, oamenii 
mâncau în grabă. Ca atare, lista de plângeri era în continuă 
creştere. 

Eu bănuiam că fuseseră atât de răsfăţaţi de modul de a 
găti al lui Miss Callie, încât nimic nu le mai putea părea la 
fel. 

Carlota, care era nemăritată şi preda studii de urbanism 
la UCLA, era extrem de amuzantă atunci când povestea 


despre ultimele tendinţe culinare ciudate care bântuiau prin 
California. Acum la mare modă erau alimentele crude — 
prânzul consta dintr-o farfurie de morcovi şi salată crude, 
date pe gât cu ajutorul unei ceşti de ceai fierbinte din 
plante. 

Gloria, care preda italiana la Universitatea Duke, era 
considerată cea mai norocoasă dintre cei şapte, deoarece 
continua să locuiască în Sud. Ea şi Miss Callie comparară 
reţetele proprii pentru diverse delicatese precum pâinea de 
porumb, friptura Brunswick şi chiar salate din zarzavaturi. 
Discuţiile deveneau adesea foarte serioase, căci bărbaţii se 
amestecau şi ei şi îşi dădeau cu părerea sau făceau 
observaţii, iar de aici deseori rezultau dispute. 

După un prânz de trei ore, Leon (Leonardo), care preda 
biologie la Universitatea Purdue, mă invită la o plimbare. 
Era al doilea ca vârstă şi avea un aer vag academic, pe 
care ceilalţi reuşiseră să îl evite. Avea barbă, fuma pipă, 
purta o haină din tweed cu petice în coate şi folosea un 
vocabular pe care probabil şi-l exersase ore întregi. 

Ne-am plimbat pe străzile din Clanton în maşina lui. Voia 
să afle veşti despre Sam. l-am povestit totul. În opinia mea, 
cât mai conta şi aceasta, era prea periculos pentru el să 
păşească în Ford County. 

Leon voia să afle amănunte şi despre procesul lui Danny 
Padgitt. Trimisesem copii ale ziarului tuturor membrilor 
familiei Ruffin. Unul dintre articolele semnate de Baggy 
insista asupra amenințărilor proferate de Danny la adresa 
juraţilor. Fuseseră evidenţiate chiar cuvintele exacte: „Dacă 
mă condamnaţi, o să vă înhaţ pe fiecare dintre voi". 

— Va fi eliberat vreodată din închisoare? mă întrebă 
Leon. 

— Da, am răspuns eu, ezitând. 

— Când? 

— Nu ştie nimeni. A primit condamnarea pe viaţă pentru 
crimă şi aceeaşi condamnare pentru viol. Zece ani este 


pedeapsa minimă pentru fiecare, însă mi s-a spus că în 
sistemul de eliberări condiţionate din Mississippi se petrec 
lucruri ciudate. 

— Aşadar înseamnă minimum douăzeci de ani? 

Sunt convins că se gândea la vârstă maică-si. Femeia 
avea cincizeci şi nouă de ani. 

— Nimeni nu ştie cu exactitate. Există posibilitatea 
comportării ireproşabile, care reduce minimul pedepsei. 

Părea la fel de confuz precum fusesem şi eu. Adevărul e 
că nimeni care avea vreo legătură cu sistemul juridic sau 
penal nu fusese în stare să-mi răspundă întrebărilor legate 
de sentinţa primită de Danny. Eliberarea condiţionată în 
Mississippi însemna o imensă gaură neagră, iar mie îmi era 
frică să mă apropii prea mult de ea. 

Leon îmi mărturisi că o interogase îndelung pe maică-sa 
cu privire la verdict. Mai exact, o întrebase în mod repetat 
dacă ea votase pentru condamnarea la închisoare pe viaţă 
sau preferase condamnarea la moarte? De fiecare dată ea Îi 
răspunsese că juriul depusese un jurământ solemn să 
menţină secretul asupra deliberărilor. 

— Tu ce ştii? mă întrebă el acum pe mine. 

Nu prea multe. Miss Callie îmi sugerase destul de clar că 
nu fusese de acord cu verdictul, dar nimic nu era bine 
definit. Săptămâni de zile după verdict, speculaţiile 
abundaseră. Obişnuiţii tribunalului se fixaseră, în cele din 
urmă, pe teoria că trei sau poate patru dintre juraţi 
refuzaseră să voteze pentru condamnarea la moarte. In 
general, se considera că Miss Callie nu aparţinea acestui 
grup. 

— l-au cumpărat membrii clanului Padgitt? întrebă Leon. 
intrasem pe aleea lungă şi umbrită din faţa Liceului 
Clanton. 

— E teoria cea mai des vehiculată, am răspuns eu. Însă 
nimeni nu ştie exact care e adevărul. Ultima condamnare la 
moarte din acest ţinut contra unui acuzat alb a avut loc 


acum patruzeci de ani. 

Leon opri maşina. Ne uitarăm amândoi la masivele porţi 
din stejar ale liceului. 

— Aşadar, şcoala este în sfârşit reunită, zise el. 

— Da. 

— N-am crezut niciodată c-am să văd aşa ceva. Zâmbi cu 
o imensă satisfacţie pe chip: 

— Visam să merg la şcoala asta. Tata lucra aici ca 
îngrijitor când eram mic, aşa că veneam sâmbăta şi mă 
plimbam pe coridoarele alea lungi şi vedeam cât de frumos 
este totul. Am înţeles de ce nu eram binevenit aici, dar n- 
am putut niciodată să accept. 

Nu prea mai puteam adăuga ceva, aşa că m-am mulţumit 
să ascult. Leon părea mai degrabă trist decât încântat. 

In cele din urmă, am plecat de acolo şi am traversat 
calea ferată. Ajunşi înapoi în Lowtown, am fost uimit de 
numărul mare de automobile impozante, cu numere de 
înmatriculare din alte state parcate înghesuit pe străzi. 
Familii numeroase stăteau pe verande în aerul răcoros; 
copiii se jucau în curţi şi pe străzi. Maşini noi se iveau 
încontinuu, încărcate cu pachete strălucitor ambalate pe 
canapelele din spate. 

— Acasă este acolo unde e mami, zise Leon. Toată lumea 
vine acasă de Crăciun. 

Ne-am oprit în apropiere de casa lui Miss Callie. Leon mi- 
a mulţumit pentru prietenia pe care i-o purtam mamei lui. 

— Vorbeşte tot timpul despre tine, zise el. 

— Totul e legat de masa de prânz, i-am răspuns eu. 

Am izbucnit amândoi în râs. Ajunşi la poarta de intrare, o 
aromă nouă ne învălui venind dinspre casă. Leon 
încremeni, adulmecă cu nesaţ aerul şi zise: 

— Plăcintă cu dovleac. 

Vorbea experienţa din el. 

În momente diferite, toţi cei şapte profesori îmi 
mulţumiră pentru prietenia mea cu Miss Callie. Ea îşi 


împărţise viaţa cu mulţi oameni, avea mulţi prieteni 
apropiaţi, dar de opt luni de zile preţuia în mod deosebit 
timpul petrecut alături de mine. 

l-am părăsit târziu în după-amiaza de Ajun, lăsându-i să 
se pregătească pentru slujba religioasă. După aceea aveau 
să urmeze cadourile şi cântecele. În casă se aflau în acel 
moment mai mult de douăzeci de oameni cu numele Ruffin. 
Nu-mi puteam imagina unde va dormi fiecare, dar eram 
convins că nimănui nu-i păsa. 

Chiar dacă fusesem acceptat de toţi, simţeam nevoia să-i 
părăsesc la un moment dat. Şi asta pentru că mai târziu 
urmau momentele de îmbrăţişări şi lacrimi, de cântece şi 
de poveşti şi, chiar dacă eram sigur că sunt binevenit să le 
împărtăşesc, mai ştiam că există clipe când familiile trebuie 
să rămână singure. 

Dar ce ştiam eu despre familii? 

Am plecat la Memphis, unde casa mea din copilărie nu 
mai văzuse vreo podoabă de Crăciun de zece ani. Impreună 
cu taică-meu am luat cina într-o speluncă chinezească 
aflată nu departe de casa noastră. In vreme ce mă înecam 
cu o supă mizerabilă, mă gândeam numai la haosul din 
bucătăria lui Miss Callie şi la toate acele feluri încântătoare 
de mâncare scoase din cuptor. _ 

Tata se străduia să pară interesat de ziarul meu. li 
trimiteam un exemplar în fiecare săptămână. Insă, după 
câteva minute de discutat pe tema asta, mi-a fost cât se 
poate de evident că nu citise niciodată nici măcar un 
cuvânt din ce scria acolo. Era mult mai preocupat de o 
legătură amenințătoare dintre războiul din Asia de Sud-Est 
şi piaţa obligaţiunilor. 

Am mâncat repede şi am plecat în direcţii diferite. Trist, 
dar niciunul dintre noi nu se gândise vreo clipă să cumpere 
un cadou pentru celălalt. 

Prânzul din ziua de Crăciun l-am luat cu Beebee. Spre 
deosebire de tatăl meu, ea a fost încântată să mă vadă. Şi- 


a invitat trei dintre prietenele ei văduve la un pahar de 
sherry şi o felie de şuncă, şi toţi cinci ne-am pus pe şuetă. 
Le-am răsfăţat cu poveşti din Ford County, unele relatări 
exacte, altele — poveşti de adormit copiii. Tot stând pe 
lângă Baggy şi Harry Rex, învăţasem arta povestitului. 

Pe la ora trei după-amiaza moţăiam cu toţii. A doua zi, 
dis-de-dimineaţă, am pornit în trombă înapoi spre Clanton. 


25 


Într-o zi geroasă de la sfârşitul lui ianuarie, de undeva, 
din jurul pieţei, izbucniră focuri de armă. Şedeam la birou şi 
scriam paşnic un articol despre domnul Lamar Farlowe şi 
despre recenta reuniune din Chicago a batalionului său de 
paraşutişti militari, când un glonţ sfărâmă geamul unei 
ferestre la mai puţin de şase metri de capul meu. Astfel lua 
sfârşit o săptămână cam văduvită de evenimente 
senzaţionale. 

Glonţul fusese al doilea sau al treilea dintr-o secvenţă 
rapidă. M-am aruncat la podea cu tot felul de gânduri 
roindu-mi prin minte. Unde mi-era pistolul? Hotărâse clanul 
Padgitt să ia oraşul cu asalt? Mă căutau Durant şi băieţii 
lui? M-am târât pe coate şi pe genunchi către geanta mea, 
în vreme ce gloanţele continuau să şfichiuiască aerul. 
Păreau a veni din cealaltă parte a străzii, dar în groaza 
momentului nu îmi dădeam seama prea bine. Zgomotul îmi 
părea mult mai puternic acum, că unul lovise deja 
încăperea în care mă aflam. 

Am golit geanta şi apoi mi-am amintit că pistolul se 
găsea fie în maşină, fie în apartamentul meu. Eram 
neînarmat şi mă simţeam extrem de neputincios, pentru că 
nu mă puteam apăra. Harry Rex şi Rafe mă instruiseră ce 
să fac în asemenea situaţii. 

Eram atât de speriat, încât nu mă puteam mişca. Atunci 


mi-am amintit că Bigmouth Bass se găsea în biroul lui, jos, 
şi, asemenea tuturor bărbaţilor adevăraţi din Clanton, avea 
un adevărat arsenal în apropierea lui. În birou ţinea mai 
multe pistoale, iar pe perete atârnase două puşti de 
vânătoare, în cazul în care ar fi avut chef să iasă şi să 
împuşte o căprioară pentru masa de prânz. Oricine ar fi 
încercat să ajungă la mine ar fi fost întâmpinat cu o 
rezistenţă înverşunată de personalul meu. Cel puţin aşa 
speram eu. 

Asaltul se opri, apoi se auziră ţipete de panică şi haos pe 
străzi. Ceasul arăta aproape ora două după-amiaza, o oră în 
mod normal de aglomeraţie în centru. M-am târât sub 
birou, aşa cum fusesem învăţat în cadrul exerciţiilor de 
apărare individuală în caz de tornade. De undeva, de 
dedesubt, l-am auzit pe Bigmouth strigând: 

— Rămâneţi în birourile voastre! 

Aproape că-l vedeam acolo jos, înşfăcând un puşcoci 
mare şi o cutie de cartuşe şi ascunzându-se în cadrul uşii şi 
aşteptând nerăbdător. Nu-mi imaginam vreun loc mai rău 
pentru ca un ţăcănit să înceapă să tragă. De jur împrejurul 
pieţei din Clanton se găseau zeci de locuri unde existau mii 
de arme de foc. Fiecare camionetă parcată dispunea de 
două puşti în cabină şi de cel puţin o carabină sub locul 
şoferului. Oamenii ăştia abia aşteptau să îşi folosească 
armele! 

Nu mai putea trece mult şi localnicii aveau să răspundă 
cu foc. Atunci conflictul ar fi devenit cu adevărat urât. 

În acel moment s-au reluat împuşcăturile. Păreau a nu se 
apropia de mine. Am încercat să respir normal sub birou şi 
să analizez situaţia. Pe măsură ce secundele treceau încet, 
mi-am dat seama că nu eu eram ţinta atacului. Se 
întâmplase doar să mă găsesc în dreptul unei ferestre 
învecinate. Se auziră sirene apropiindu-se, apoi alte 
împuşcături şi din nou ţipete. Ce Dumnezeu se întâmpla 
acolo? 


Undeva, jos, suna un telefon şi cineva îl ridica imediat. 

— Willie? Ai păţit ceva? urlă Bigmouth din capul scărilor. 

— Nu! 

— E un lunetist pe acoperişul tribunalului! 

— Minunat! 

— Stai ascuns! 

— Nu-ţi face griji! 

M-am relaxat un pic şi am ieşit doar atât cât să apuc 
telefonul. L-am sunat pe Wiley Meek acasă, dar acesta 
plecase deja spre noi. Apoi m-am târât de-a lungul podelei 
către una din uşile franceze şi am deschis-o. Evident, gestul 
a atras atenţia lunetistului. Un glonţ a zdrobit un geam la 
un metru şi ceva deasupra mea, iar cioburile au căzut peste 
mine ca o ploaie grea. M-am lăsat pe burtă şi am încetat să 
mai respir. Mi s-a părut că stau aşa o eternitate. Schimbul 
de focuri de armă părea a nu se mai opri. Oricine trăgea de 
pe acoperiş era evident tare deranjat de ceva anume. 

Opt focuri, fiecare sunând mult mai puternic acum, că 
eram deja afară. O pauză de cincisprezece secunde în 
vreme ce lunetistul îşi reîncărcă arma, apoi din nou opt 
focuri. Am auzit zgomote de sticlă spartă, de gloanţe 
muşcând din tencuieli de clădiri, de gloanţe înfipte în bucăţi 
de lemn. Cândva în toiul schimbului de focuri, vocile 
încetară să mai ţipe. 

Când am putut să mă mişc din nou, am răsturnat încet 
unul din balansoare pe o parte, apoi m-am cuibărit în 
spatele lui. Veranda avea o balustradă din fier forjat de jur 
împrejurul ei. Eram protejat şi ascuns vederii de ea şi de 
scaunul din faţa mea. Habar n-am de ce m-am simţit 
obligat să mă apropii de lunetist, dar aveam douăzeci şi 
patru de ani, eram proprietarul ziarului şi ştiam că voi 
dedica un articol lung acestui episod dramatic. Aveam 
nevoie de amănunte. 

Când, în sfârşit, am reuşit să trag cu ochiul printre scaun 
şi balustradă, l-am văzut. Tribunalul avea un dom ciudat de 


plat, pe vârful căruia se găsea o cupolă mică, cu patru 
ferestre deschise. Lunetistul se adăpostise acolo. Când l-am 
zărit pentru prima dată, tocmai se zgâia pe deasupra 
pervazului uneia dintre ferestre. Părea a avea faţa neagră, 
cu părul alb, iar acest fapt mă înfiora de-a dreptul. Aveam 
de-a face cu un psihopat de talie internaţională. 

Omul tocmai îşi reîncărca arma. Când termină, se înălţă 
uşor şi începu să tragă complet la întâmplare. Părea a nu 
avea cămaşă pe el, ceea ce, date fiind împrejurările, părea 
şi mai ciudat, întrucât temperatura coborâse bine sub zero 
grade Celsius, iar prognoza anunţa uşoare fulguieli în acea 
după-amiază. Eu, unul, îngheţam şi eram îmbrăcat cu un 
frumos costum de lână de la Mitlo. 

__ Pieptul omului era alb cu dungi negre, ca un fel de zebră. 
In mod clar era un alb care se pictase parţial ca un negru. 

Pe străzi nu mai circula nici o maşină. Poliţia blocase 
toate drumurile de acces, iar poliţiştii mişunau pretutindeni, 
alergând ghemuiţi şi ascunzându-se în spatele maşinilor de 
patrulare. Din când în când răsărea un cap la ferestrele 
magazinelor, privind iute ce se mai întâmplă pe afară, după 
care dispărea. Împuşcăturile se opriră, iar lunetistul se făcu 
mic şi dispăru pentru o vreme din raza vizuală. Trei 
ajutoare de şerif se furişară de-a lungul unui trotuar şi 
intrară în tribunal. Apoi începu aşteptarea. 

Wiley Meek se repezi pe scările de intrare în redacţie şi 
ajunse curând lângă mine. Respira atât de precipitat, încât 
am crezut că alergase tot drumul de la casa lui până la 
birou. 

— Individul ne-a lovit! şopti el, ca şi cum lunetistul l-ar fi 
putut auzi. 

Se apucă să examineze cioburile de sticlă. 

— De două ori, am replicat eu, făcându-i semn spre 
geamul sfărâmat. 

— Unde e? mă întrebă el, fixând pe poziţie un aparat foto 
cu rază lungă. 


— În cupolă, i-am răspuns, indicându-i locul. Ai grijă. A 
tras în uşă când am deschis-o. 

— L-ai văzut? 

— Bărbat, alb, cu desene negre pe corp. 

— A, e unul din ăia... 

— Lasă-ţi capul jos! 

Am stat ghemuiţi şi cuibăriţi la adăpost câteva minute. 
Alţi poliţişti s-au furişat pe acolo, părând a alerga fără ţintă, 
dar lăsând impresia distinctă că erau emoţionaţi să se afle 
acolo, chiar dacă habar n-aveau ce ar trebui să facă. 

— A fost rănit cineva? întrebă Wiley, brusc neliniştit că 
pierduse o vărsare de sânge. 

— De unde să ştiu eu? 

În acea clipă izbucniră noi focuri de armă, într-o 
succesiune uluitor de rapidă. Am tras cu ochiul şi l-am zărit 
pe lunetist, de la umeri în sus, trăgând la întâmplare. Wiley 
se concentră şi începu să facă poze prin obiectivul de mare 
distanţă. 

Baggy şi gaşca lui se aflau în camera lor secretă de la 
etajul trei, nu direct sub cupolă, dar nici prea departe de 
ea. De fapt, toţi cei de acolo fuseseră, probabil, persoanele 
cele mai apropiate de lunetist când acesta îşi începuse 
trasul la ţintă. După ce împuşcăturile fuseseră reluate 
pentru a noua sau a zecea oară, evident că se înfricoşaseră 
rău de tot, aşa că, nutrind convingerea că erau pe punctul 
de a fi măcelăriți, deciseseră să îşi ia soarta în mâini. 
Cumva reuşiseră să întredeschidă fereastra rigidă din micul 
lor ascunziş. Wiley şi cu mine am urmărit cum un cablu 
electric este aruncat prin deschizătură direct spre solul aflat 
la peste treisprezece metri mai jos. Prin deschizătură apăru 
piciorul drept al lui Baggy, apoi restul trupului corpolent se 
furişă peste pervazul de cărămidă. Nu mă surprindea deloc 
că Baggy insistase să iasă primul. 

— Oh, Doamne! icni Wiley, cumva cu mândrie, ridicându- 
şi aparatul de fotografiat. Sunt beţi morţi. 


Strângând cablul cu toată forţa de care era capabil, 
Baggy se împinse de lângă fereastră şi începu coborârea 
spre un loc mai în siguranţă. Nu părea să fi ales vreo 
strategie anume, stând cu mâinile încleştate deasupra 
capului. În mod clar, în încăpere rămăsese destul cablu, iar 
colegii din gaşca lui de beţivi trebuiau să îl coboare până 
jos. 

În vreme ce mâinile i se lungeau deasupra capului, 
pantalonii începură să i se scurteze. În curând ajunseră 
dedesubtul genunchilor, lăsând să se vadă o bucată mare 
de piele albă până la ciorapii strânşi în jurul gleznelor. Pe 
Baggy nu îl preocupau aparențele — nici înainte, nici în 
cursul şi nici după incidentul cu lunetistul. 

Împuşcăturile se opriră. Pentru o vreme, Baggy atârnă 
acolo, răsucindu-se încet, la circa un metru sub fereastră, 
înăuntru se putea vedea Maiorul, strângând cu putere de 
cablul de susţinere. Dar omul avea un singur picior şi mă 
temeam că acesta putea ceda foarte uşor. In spatele lui 
vedeam alte două siluete, probabil Wobble Tackett şi Chick 
Elliot, gaşca obişnuită de pocher. 

Wiley începu să râdă nervos, un râs înecat care îi scutura 
întregul corp. 

La fiecare pauză dintre focurile de armă, oraşul inspira 
profund, privea în jur şi spera că totul se terminase. lar 
fiecare rundă nouă de împuşcături ne înfricoşa pe toţi şi 
mai tare. 

Se auziră două focuri. Baggy tresări ca şi cum fusese 
atins — cu toate că, în realitate, lunetistul nu avea cum să-l 
vadă. Tresărirea involuntară îi tensionă brusc şi prea tare 
piciorul Maiorului. Acesta cedă, cablul se detensionă şi 
Baggy se puse pe urlat, în vreme ce începu să cadă ca un 
bolovan peste un şir de arbuşti ornamentali plantați acolo 
de către Fiicele Confederaţiei. Aceştia absorbiră şocul 
căderii şi, ca o trambulină, răspunseră la comprimare 
trimiţându-l pe Baggy pe trotuar, unde ateriză precum un 


pepene, devenind singura victimă a întregului episod. 

Am auzit râsete la distanţă. 

Wiley înregistra întregul spectacol fără a dovedi vreo 
urmă de milă. Fotografiile aveau să circule pe sub mână 
prin Clanton ani de zile. 

Baggy nu se mişcă de pe loc minute bune. 

— Lăsaţi-l pe nenorocit acolo, am auzit un poliţist, urlând 
sub noi. 

— Nu poţi răni un beţiv, zise Wiley, ţinându-şi răsuflarea. 

În cele din urmă, Baggy se ridică în patru labe. Încet şi 
încercat de dureri, se tări, ca un câine lovit de camion, în 
boscheţii care-i salvaseră viaţa, la adăpost de furtuna 
gloanţelor ucigaşe. 

O maşină de poliţie fusese parcată la trei uşi depărtare 
de Tea Shoppe. Lunetistul trase o salvă înspre ea. O dată 
cu explozia rezervorului de benzină am uitat cu totul de 
Baggy. Criza atinse un nou nivel când nori groşi de fum 
ieşiră de sub maşină, apoi se văzură flăcări. Lunetistul găsi 
acest lucru amuzant, astfel că timp de câteva minute trase 
doar în maşini. Eram convins că maşinuţa mea nu va 
rezista atacului, dar poate că era prea micuță ca să-l 
tenteze. 

Individul îşi pierdu cumpătul totuşi când la foc i se 
răspunse cu foc. Doi dintre oamenii lui Coley se poziţionară 
pe acoperiş. Când se apucară să îşi descarce armele asupra 
cupolei, lunetistul se făcu mic şi încetă să tragă. 

— L-am nimerit! îl anunţă unul din ajutoare pe Coley. 

Am aşteptat vreo douăzeci de minute; totul se liniştise. 
Dintre arbuşti se vedeau pantofii vechi şi ciorapii negri ai lui 
Baggy, însă restul corpului stătea ascuns. Din când în când, 
Maiorul se uita în jos, cu paharul în mână, şi ţipa ceva la 
Baggy. Din punctul nostru de vedere, acesta putea fi chiar 
pe moarte. 

Alţi poliţişti se repeziră în tribunal. Ne-am relaxat şi ne- 
am aşezat pe balansoare, fără a ne lua privirea de pe 


cupolă. Bigmouth, Margaret şi Hardy ni s-au alăturat în 
balcon. Urmăriseră coborârea lui Baggy de la fereastra de 
jos. Doar Margaret era îngrijorată de rănile lui. 

Maşina de poliţie continua să ardă până ce se iviră 
pompierii şi reuşiră să stingă focul. Uşile tribunalului se 
deschiseră şi câţiva angajaţi ieşiră afară şi începură să 
fumeze, furioşi. Două ajutoare de şerif reuşiră să îl scoată 
pe Baggy din arbuşti. Omul abia putea să meargă şi avea în 
mod clar dureri mari. Îl băgară într-o maşină de patrulă şi îl 
luară de acolo. 

Atunci am văzut un ajutor în cupolă şi ne-am dat seama 
că oraşul era din nou în siguranţă. Ne-am repezit toţi cinci 
către tribunal, împreună cu toată lumea aflată atunci în 
centru. 

Etajul trei era sigilat. Tribunalul nu era în sesiune, aşa că 
şeriful Coley ne îndrumă spre sala de judecată, unde ne 
promise o scurtă informare. În vreme ce ne îndreptam spre 
sală, i-am văzut pe Maior, pe Chick Elliot şi pe Wobble 
Tacket escortaţi de-a lungul coridorului de un ajutor de 
şerif. Erau evident beţi şi râdeau atât de tare, încât abia se 
mai puteau ţine pe picioare. 

Wiley a coborât să adulmece starea de spirit. Din tribunal 
urma să fie scos un cadavru, iar el voia o poză cu lunetistul. 
Părul alb, faţa neagră, dungile pictate — toate acestea 
reprezentau întrebări deocamdată fără vreun răspuns. 

Isteţele de ajutoare de şerif rataseră, evident, ţinta. 
Lunetistul a fost identificat ca fiind Hank Hooten, avocatul 
din partea locului care îl asistase pe Ernie Gaddis în 
acuzarea împotriva lui Danny Padgitt. Omul era acum 
arestat şi nevătămat. 

Când şeriful Coley anunţă noutăţile în sala de judecată, 
rămaserăm cu toţii mască, şocaţi. Oricum nervii noştri erau 
extrem de întinşi, însă asta era prea de tot 

— Domnul Hooten a fost găsit pe scăriţa care duce spre 
cupolă, spunea Coley, însă eu eram prea uluit ca să-mi iau 


notițe. Nu s-a opus arestării şi acum este reţinut. 

— Cu ce era îmbrăcat? întrebă cineva. 

— Cu nimic. 

— Cu nimic? 

— Cu nimic. Pe faţă şi pe piept părea mânjit cu cremă 
neagră de pantofi, însă în afară de asta era gol ca un nou- 
născut. 

— Ce arme avea? m-am interesat eu. 

— Am găsit două puşti de mare putere. Cam asta e tot ce 
vă pot spune acum. 

— A spus ceva? 

— N-a scos nici o vorbă. 

Wiley îmi spuse că îl înfăşuraseră pe Hank în nişte 
cearşafuri şi îl băgaseră în spatele unei maşini de poliţie. 
Făcuse câteva poze, dar nu era prea optimist. 

— Erau vreo zece copoi în jurul lui, spuse el. 

Ne-am dus la spital să verificăm starea lui Baggy. 
Nevasta lui lucra în schimbul de noapte la camera de 
gardă. Cineva o sunase, o trezise, o chemase la spital. Când 
am văzut-o, părea într-o dispoziţie proastă. 

— Doar un braţ rupt, ne informă ea, în mod clar 
dezamăgită că nu era vorba de ceva mai serios. Câteva 
vânătăi şi ceva zgârieturi. Ce a mai făcut nebunul? 

M-am uitat la Wiley şi Wiley s-a uitat la mine. 

— Era beat? întrebă ea. Baggy era permanent beat. 

— Nu ştiu, am răspuns eu. A căzut pe una din ferestrele 
tribunalului. 

— Oh, Doamne! Era beat. 

l-am oferit o versiune scurtă a evadării lui Baggy, 
încercând să fac totul să sune cât mai eroic în miezul acelui 
schimb de focuri. 

— Etajul trei? se miră ea. 

— Da. 

— Deci juca pocher, bea whisky şi a sărit de pe o 
fereastră de la etajul trei. 


— Cam aşa ceva, în mare vorbind, zise Wiley, neputându- 
se opri. 

— Nu chiar, am replicat eu, însă femeia ne întorsese deja 
spatele. 

Când am reuşit să ajungem în camera lui, Baggy sforăia. 
Medicamentele se amestecaseră cu băutura şi îi dădeau un 
aspect de om intrat în comă. 

— Îşi va dori să fi rămas adormit pe vecie, îmi şopti 
Wiley. 

Avea dreptate. Legenda lui Baggy Săltăreţu' avea să fie 
rostită de nenumărate ori în anii care au urmat. Wobble 
Tackett avea să jure că Chick Elliot a dat primul drumul la 
cablu, în vreme ce Chick avea să susţină că piciorul 
Maiorului cedase primul, provocând o reacţie în lanţ. Oraşul 
însă avea să adopte repede ideea că, oricine ar fi cedat 
primul, cei trei idioţi cu care Baggy era în încăpere îl 
lăsaseră intenţionat să cadă în arbuşti. 


Două zile mai târziu, Hank Hooten a fost trimis la spitalul 
de boli mintale din Whitfield, unde avea să rămână câţiva 
ani. Iniţial, a fost acuzat că a încercat să omoare jumătate 
din Clanton, dar în timp acuzaţiile au fost retrase. Se pare 
că Hank i-a mărturisit lui Ernie Gaddis că nu trăgea în 
nimeni anume, nu voia să facă rău nimănui, însă era doar 
înfuriat că oraşul nu reuşise să-l pedepsească pe Danny 
Padgitt cu moartea. 

Într-un târziu, prin Clanton a început să umble zvonul că 
fusese diagnosticat cu o schizofrenie severă. „Nebun de 
legat" deveni expresia favorită a tuturor locuitorilor când se 
aducea vorba despre el. 

În întreaga istorie a ținutului Ford niciodată nu-şi mai 
pierduse vreo persoană minţile într-o manieră atât de 
spectaculoasă. 


26 


La un an după ce am cumpărat ziarul, i-am trimis lui 
Beebee un cec de 55.000 de dolari — împrumutul plus o 
dobândă de zece la sută. Când îmi dăduse ea banii, nu 
pusese nici o clipă problema vreunei dobânzi şi nici nu mă 
pusese să semnez vreo promisiune de returnare. Zece la 
sută era un pic cam mult. O făcusem cu speranţa 
nemărturisită că un asemenea gest o va determina să-mi 
trimită cecul înapoi. | l-am trimis, mi-am ţinut răsuflarea, 
am urmărit poşta şi aproape o săptămână mai târziu am 
văzut o scrisoare din Memphis: 


Dragă William, 

Iti trimit înapoi cecul, pe care nu-l aşteptam şi cu care 
nu am ce face acum. Dacă, din cine ştie ce motiv 
neprevăzut, voi avea nevoie de bani în viitor, vom 
discuta atunci şi această chestiune. Oferta de a returna 
împrumutul mă face să mă mândresc cu tine şi cu 
integritatea ta. Ceea ce ai realizat într-un an şi ceva 
reprezintă o sursă de mare mândrie pentru mine şi îmi 
face mereu plăcere să le povestesc prietenilor mei 


despre succesele tale ca editor şi proprietar de ziar. 

Trebuie să mărturisesc că îmi făceam griji pentru tine 
când te-ai întors de la Syracuse. Părea să-ţi lipsească 
direcţia în viaţă şi motivarea, iar părul tău era prea 
lung. Ai dovedit că m-am înşelat şi ţi-ai tăiat părul (cam 
prea puţin) în semn că te-ai schimbat. Totodată, ai 
devenit un adevărat gentleman prin maniere şi modul 
de a te îmbrăca. 

William, tu eşti tot ce am pe lume şi te iubesc din 
inimă. Te rog să-mi scrii mai des. 


Cu dragoste, Beebee. 


P.S. Omul ăla chiar s-a dezbrăcat de toate hainele şi a 
început să tragă aiurea prin oraş? Ce mai personaje 
aveţi pe la voi! 


Primul soţ al lui Beebee murise de o boala exotică în 
1924. După aceea se măritase cu un negustor de bumbac 
divorţat. Au avut împreună un singur copil — pe biata mea 
mamă. Cel de-al doilea soţ, bunicul meu, a murit în 1938, 
lăsând-o pe Beebee cu o avere frumuşică. Ea nu s-a mai 
recăsătorit şi şi-a petrecut ultimii treizeci de ani numărând 
banii, jucând bridge şi călătorind. Ca singur nepot al ei, 
eram menit să moştenesc tot ce avea, cu toate că habarn- 
aveam cât de mare îi era averea. 

Dacă Beebee voia scrisori de la mine, atunci era timpul 
să mă aşez pe scris. 

Am rupt fericit cecul, m-am dus la bancă şi am mai 
împrumutat 50.000 de dolari de la Stan Atcavage. Hardy 
descoperise o tiparniţă offset puţin folosită în Atlanta, pe 
care am cumpărat-o contra sumei de 108.000 dolari. Am 
aruncat tiparniţa noastră antică şi am trecut şi noi în 
secolul douăzeci. Times a căpătat o nouă înfăţişare — un 
tipar mult mai curat, poze cu contrast mai bun şi un aspect 


mai elegant. Tirajul ajunsese la şase mii de exemplare, şi 
planurile prevedeau o creştere constantă şi profitabilă. 
Alegerile din 1971 mi-au fost, cu siguranţă, de ajutor în 
această privinţă. 

Eram uluit de numărul imens de persoane care candidau 
pentru funcţii publice în Mississippi. Fiecare ţinut era 
împărţit în cinci districte, iar fiecare district avea un agent 
de poliţie ales, care purta insignă, armă şi uniformă, 
indiferent de modul în care arăta aceasta, iar dacă îşi 
permitea, ceea ce se cam întâmpla întotdeauna, îşi punea 
lumini pe maşină şi dispunea de puterea de a trage pe 
dreapta pe oricine şi oricând, pentru orice fel de motiv. Nu 
era necesară nici un fel de instruire. Nici un fel de educaţie. 
Nu avea nevoie de nici un fel de supervizare din partea 
şerifului de ţinut sau din partea poliţiei orăşeneşti. Singurii 
care contau erau votanţii, o dată la patru ani. In teorie, un 
astfel de om avea sarcina de a înmâna citaţii însă, odată 
aleşi, aceşti indivizi nu puteau rezista impulsului teribil de a 
înhăţa o armă şi de a trece la căutarea de potenţiali 
candidaţi la arestare. 

Cu cât mai multe amenzi de circulaţie dădea un astfel de 
individ, cu atât mai mulţi bani câştiga. Era o slujbă cu 
jumătate de normă, dar cu un salariu integral. Cel puţin 
unul dintre cei cinci dintr-un ţinut încerca mereu să-şi 
mărească veniturile abuzând de funcţia sa. De obicei, era 
vorba de individul care cauza cele mai multe probleme. 

Fiecare district dispunea de un judecător de pace ales, 
un ofiţer al legii care, în general, nu avea nici un fel de 
pregătire legală. Oricum, nu în 1971. Nici această slujbă nu 
cerea nici un fel de educaţie. Nici un fel de experienţă. Doar 
un număr minim de voturi. Judecătorul se ocupa de toate 
persoanele înhăţate de agentul de poliţie, astfel încât 
relaţia dintre cei doi devenea repede dubioasă şi destul de 
apropiată. Şoferii din afara statului care erau prinşi de 
poliţist pentru cine ştie ce motiv, ajungeau, de obicei, la 


cheremul judecătorului de pace. 

Fiecare ţinut avea cinci supervizori, cinci regişori care 
deţineau adevărata putere. Pentru susţinătorii lor ajungeau 
să asfalteze drumuri, să repare podeţele, să îndepărteze 
pietrişul. Pentru duşmani nu prea făceau nimic. Toate 
ordonanţele administrative ale ținutului erau aprobate şi 
promulgate de un Consiliu de Supervizori. 

Fiecare ţinut mai avea un şerif, un colector de taxe, un 
evaluator de impozite, un funcţionar de tribunal 
administrativ şi un medic legist, toţi aleşi. Ținuturile rurale 
împărțeau un senator şi un reprezentant de stat. Alte slujbe 
disponibile în 1971 erau: delegat pentru autostradă, 
delegat pentru servicii publice, pentru agricultură, trezorier 
de stat, auditor de stat, procuror general, guvernator 
adjunct şi guvernator. 

Mi-am zis că sistemul este ridicol şi mult prea greoi, până 
ce candidaţii la diverse poziţii au început să cumpere 
reclame în Times. Pe la sfârşitul lui ianuarie, agentul de 
poliţie în exerciţiu de la districtul patru, un individ rău, 
cunoscut sub porecla de „Bătăuşul Patru”, avea unsprezece 
contracandidaţi. Cei mai mulţi dintre aceşti amanți veneau 
în redacţie cu un „anunţ” scris de mână de nevestele lor pe 
hârtie de maculator. Eu le citeam cu răbdare, le redactam, 
le decodificam şi le traduceam pe înţelesul tuturor. După 
care le luam oamenilor banii şi le tipăream anunţurile. Cea 
mai mare parte a lor începeau cu formule de genul: „După 
luni întregi de rugăciuni...” sau: „Mulţi oameni mi-au cerut 
să candidez...” 

Către sfârşitul lui februarie, întregul ţinut fierbea din 
pricina alegerilor din august. Şeriful Coley avea doi 
contracandidaţi oficiali şi alţi doi care amenințau că intră în 
cursa electorală. Termenul limită de înscriere în cursă era 
iunie, iar şeriful nu se înscrisese încă. Acest fapt alimenta 
speculaţiile că el ar fi putut să nu mai candideze. 

Când venea vorba de alegerile locale, era nevoie de 


foarte puţin ca morişca speculațiilor să înceapă să se 
învârtească. 

Miss Callie se agăța de credinţa de modă veche că 
servitul mesei la restaurant reprezenta o risipă financiară 
şi, de aceea, constituia un păcat. Lista ei de păcate 
potenţiale era mai lungă decât a majorităţii oamenilor, mai 
ales decât a mea. Mi-au trebuit aproape şase luni să o 
conving să mergem la Claude's pentru o masă de prânz 
într-o zi de joi. l-am spus că, dacă plăteam eu, atunci banii 
ei aveau să rămână în siguranţă. N-avea cum să se simtă 
vinovată de comiterea nici unei fapte reprobabile, iar pe 
mine o nouă faptă de acest gen nu mă deranja deloc. A 
mânca în oraş era cel mai nevinovat păcat din inventarul 
meu personal. 

Nu mă îngrijora faptul că voi fi văzut în centrul 
Clantonului alături de o femeie de culoare. Nu-mi păsa de 
gura lumii. Totodată, nu mă îngrijora că eram singurul alb 
de la Claude's. Ceea ce mă preocupa şi aproape mă 
împiedicase să vin cu o astfel de idee era provocarea de ao 
urca şi cobori pe Miss Callie din micuțul meu Spitfire. 
Maşinuţa nu era construită pentru fiinţe voluminoase ca ea. 

Ea şi Esau deţineau un Buick vechi, care pe vremuri îi 
ducea pe ei împreună cu toţi cei opt copii. Ca atare, 
cincizeci de kilograme în plus nu mai contau prea mult. 

Miss Callie nu slăbea deloc. Tensiunea ridicată şi nivelul 
mare al colesterolului îi îngrijora serios pe copii. Avea 
şaizeci de ani şi era sănătoasă, dar la orizont se vedeau 
deja pericolele. 

Ne-am dus până în stradă şi ne-am zgâit la maşinuţa mea 
sport. Era martie, sufla vântul şi exista şansa să înceapă 
ploaia, aşa că ridicasem acoperişul rabatabil. Inchisă, 
maşina de două locuri părea şi mai mică. 

— Nu cred că o să meargă, mă anunţă ea. 

Imi trebuiseră şase luni să ajung în acest punct; n-aveam 
de gând să dau înapoi. Am deschis uşa din dreapta, iar Miss 


Callie s-a apropiat cu mare prudenţă. 

— Vreo sugestie? mă întrebă ea. 

— Da, încercaţi mai întâi cu partea dorsală. 

În cele din urmă, a mers. Când am pornit motorul, am 
descoperit că stau umăr lângă umăr cu ea. 

— Da' ştiu că albii umblă cu nişte maşini nostime, zise 
ea, înspăimântată, ca şi cum ar fi zburat pentru prima dată 
cu avionul. 

Am băgat în viteză, am turat cauciucurile şi am pornit de 
pe loc, smulgând pietricele din carosabil şi râzând. 

Am parcat în faţa redacţiei şi am ajutat-o să iasă. Intrarea 
în maşină fusese mult mai simplă. Înăuntru, i-am făcut 
cunoştinţă cu Margaret Wright şi cu Davey Bigmouth Bass, 
după care am făcut un tur prin birouri. O interesa tiparniţa, 
pentru că hârtia arăta mult mai bine acum. 

— Cine face corectura pe aici? m-a întrebat ea în şoaptă. 

— Dumneavoastră, i-am răspuns eu. 

Ajunsesem în medie la trei greşeli pe săptămână, 
conform spuselor ei. Continuam să primesc lista cu erori 
joia la prânz. 

Ne-am plimbat în jurul pieţei şi am ajuns, în cele din 
urmă, la Claude's, cafeneaua pentru negri de lângă 
curăţătoria oraşului. Claude lucra în branşă de mulţi ani şi 
servea cea mai bună mâncare din oraş. Nu avea nevoie de 
meniuri, pentru că se mânca ce avea el chef să gătească în 
acea zi. Miercurea era zi de peşte, iar vinerea de friptură, 
însă în celelalte patru zile nu se ştia ce e de mâncare până 
ce nu anunţa Claude. Ne-a întâmpinat îmbrăcat cu un şort 
murdar şi ne-a arătat o masă la fereastra din faţă. 
Cafeneaua era pe jumătate plină şi câţiva meseni s-au uitat 
curioşi la noi. 

Oricât ar părea de bizar, dar Miss Callie nu se întâlnise 
niciodată cu Claude. Eu presupuneam că fiecare persoană 
de culoare din oraş dăduse măcar o dată în viaţă peste 
toate persoanele din aceeaşi rasă, dar Miss Callie îmi spuse 


că nu era cazul. Claude locuia la ţară, iar prin Lowtown 
circula zvonul îngrozitor că omul nu se ducea la biserică. Ca 
atare, nu fusese niciodată curioasă să îl cunoască. 
Participaseră împreună la o înmormântare cu ani în urmă, 
dar nu se întâlniseră niciodată faţă în faţă. 

Le-am făcut cunoştinţă, iar când reuşi să asocieze 
numele cu chipul ei, Claude zise: 

— Familia Ruffin. Toţi doctori. 

— Cu doctorat, îl corectă Miss Callie. 

Claude era un tip zgomotos, necioplit, cerea să i se 
plătească mâncarea consumată şi nu se ducea la biserică, 
aşa că Miss Callie l-a antipatizat imediat. El pricepu de 
îndată cum stau lucrurile, dar nu arătă că i-ar fi păsat, aşa 
că se duse să strige la cineva în spate. O chelneriţă ne 
aduse ceai cu gheaţă şi pâine din porumb. Miss Callie n-o 
plăcu nici pe ea. Ceaiul era slab şi aproape lipsit de zahăr, 
conform gusturilor ei, iar pâinii îi lipsea sarea şi era servită 
la temperatura camerei, ceea ce însemna o ofensă de 
neiertat. 

— Este un restaurant, Miss Callie, am rostit eu cu voce 
coborâtă. Vreţi să vă relaxaţi? 

— Încerc. 

— Nu, nu încercaţi deloc. Cum vă puteţi bucura de masă 
dacă nu vă convine nimic? 

— Aveţi un papion tare drăguţ. 

— Mulţumesc. 

Noua mea garderobă nu putea mulţumi pe nimeni mai 
mult decât pe Miss Callie. Negrilor le place să se îmbrace 
bine şi sunt mari adepţi ai modei, aşa cum îmi explicase ea. 
Continua să se refere la ea însăşi ca la o negresă. 

În toiul mişcărilor pentru drepturi civile şi a chestiunilor 
complicate stârnite, era greu de ştiut exact cum să le spui 
negrilor. Oamenii mai în vârstă şi cu mai multă demnitate 
precum Miss Callie preferau să li se spună „negri”. Cei 
imediat de sub ei pe scara socială se autointitulau „de 


culoare”. 

Deşi n-o auzisem niciodată pe Miss Callie folosind 
cuvântul, nu era un lucru neobişnuit ca persoanele din 
clasele superioare să se refere la cele din clasele inferioare, 
de aceeaşi rasă, cu termenul de „negrotei”. 

Nu prea pricepeam eu cum e cu clasele şi etichetele, aşa 
că am aderat strict la siguranţa termenului de „negri”. Cei 
de pe partea mea de cale ferată dispuneau de un întreg 
dicţionar de apelative la adresa persoanelor de culoare, cei 
mai mulţi termeni fiind extrem de jignitori. 

In acel moment eram singurul alb din Claude's, dar acest 
amănunt nu părea să deranjeze pe nimeni. 

— Ce mâncaţi? strigă Claude de la tejghea. 

Pe o tăbliță se putea citi că meniul zilei includea chili 
texan, pui prăjit şi cotlete de porc. Miss Callie ştia că puiul 
şi porcul aveau să fie prost gătiţi, aşa că ne-am fixat 
amândoi pe chili. 

Mi-a făcut imediat un raport asupra grădinii. 
Zarzavaturile de iarnă erau deosebit de bune. Ea şi Esau se 
pregăteau să planteze recolta de vară. A/manahul 
fermierului prevedea o vară blândă, cu un nivel mediu al 
ploilor — aceeaşi prevedere în fiecare an —, iar Miss Callie 
abia aştepta să vina vremea caldă şi să mâncăm iarăşi la 
prânz pe verandă, aşa cum se cuvenea. Eu am început să 
vorbesc despre Alberto, cel mai mare fiu al ei, iar ea a 
terminat vorbind despre Sam, cel mai tânăr. Acesta era 
iarăşi în Milwaukee, stând împreună cu Roberto, muncind şi 
ducându-se la ore seara. Toţi copiii şi nepoţii erau bine. 

Voia să vorbească despre „bietul domn Hank Hooten”. Și- 
| amintea bine de la proces, cu toate că el nu se adresase 
niciodată juriului. l-am spus ultimele veşti. Omul trăia acum 
într-o camera cu pereţi căptuşiţi, unde avea să rămână 
închis ceva vreme. 

Restaurantul se umplu cu repeziciune. Claude veni la noi 
cu un braţ plin cu farfurii şi ne zise: 


— Dacă aţi terminat, plecaţi. 

Miss Callie se prefăcu insultată de un asemenea anunţ, 
dar Claude era faimos pentru modul în care anunţa oamenii 
să plece imediat ce terminau de mâncat. Vinerea, când 
puţini albi se aventurau la friptură şi locul era 
supraaglomerat, Claude punea un ceas în faţa 
consumatorilor şi le spunea, cu voce tare: 

— Aveţi fix douăzeci de minute. 

Miss Callie pretinse că experienţa nu-i făcuse nici o 
plăcere — nici ideea în sine, nici restaurantul, nici faţa de 
masă din cârpă ieftină, nici mâncarea, nici Claude, nici 
preţurile, nici mulţimea, nimic. Însă juca teatru. În secret, 
era încântată că fusese scoasă la prânz de un tânăr alb 
bine îmbrăcat. Aşa ceva nu li se întâmplase nici uneia 
dintre prietenele ei. 

In vreme ce o scoteam cu blândeţe din maşină în 
Lowtown, Miss Callie căută ceva în poşetă şi scoase o 
bucăţică de hârtie. Doar două greşeli în acea săptămână; 
ciudat, dar amândouă proveneau din zona anunţurilor de 
mică publicitate, o zonă care cădea în responsabilitatea lui 
Margaret. 

Am condus-o până acasă. 

— N-a fost chiar atât de rău, nu-i aşa? am întrebat-o eu. 

— Mi-a plăcut, recunoscu ea. Mulţumesc. Veniţi joia 
viitoare? 

Punea aceeaşi întrebare în fiecare săptămână. De fiecare 
dată primea acelaşi răspuns. 


La amiază, în ziua de 4 iulie, temperatura ajunse la 42 de 
grade Celsius, iar umiditatea atingea cote alarmante. 
Parada era condusă de primar, chiar dacă el nu candida 
deocamdată pentru nici o funcţie. In 1971 se ţineau alegeri 
locale şi statale. Cursa prezidenţială era programată pentru 
1972. Alegerile pentru corpul judecătoresc erau programate 
în 1973. In fine, alegerile municipale urmau să se 
desfăşoare în 1974. Cetăţenilor din Mississippi le plăcea să 
voteze aproape la fel de mult cum le plăcea să urmărească 
meciurile de fotbal american. 

Primarul stătea pe bancheta din spate a unei Corvette 
din 1962 şi le arunca bomboane copiilor strânşi pe 
trotuarele din jurul pieţei. In spatele primarului se înşirau 
două formaţii muzicale de liceu, una din Clanton, cealaltă 


din Karaway, echipa de cercetaşi a oraşului, un camion nou 
de pompieri, vreo zece platforme mobile de paradă, corpul 
orăşenesc de ajutoare de şerif călare, grupuri de veterani 
din toate războaiele secolului, o colecţie de maşini noi şi 
strălucitoare de la dealerul local Ford şi trei tractoare John 
Deere reparate integral. Unul dintre tractoare era condus 
de juratul numărul opt, domnul Mo Teale. In fine, ariergarda 
era asigurată de un şir de maşini de poliţie, lustruite în aşa 
măsură încât să strălucească orbitor. 

Urmăream parada de pe balconul situat la etajul trei al 
Security Bank. Stan Atcavage dădea acolo petrecerea 
anuală a instituţiei pe care o conducea. Cum datoram acum 
băncii o sumă remarcabilă, am fost şi eu invitat să beau 
limonadă şi să mă uit la festivități. 

Dintr-un motiv pe care nu şi-l mai amintea nimeni, 
membrii clubului Rotary din Clanton se ocupau de 
discursuri. Parcaseră un treiler lung cu platformă deschisă 
lângă statuia santinelei confederate şi îl decoraseră cu 
baloţi de fân şi cu cocarde albe, roşii şi albastre. La sfârşitul 
paradei, mulţimea se strânse în jurul treilerului şi se puse 
nerăbdătoare pe aşteptat. Nici măcar o spânzurare publică 
de pe vremuri nu ar fi atras o audienţă mai dornică de 
spectacol. 

Preşedintele Clubului Rotary, domnul Mervin Beets, păşi 
la microfon şi le ură bun venit tuturor. Orice eveniment 
public din Clanton trebuia însoţit de o rugăciune, aşa că, în 
spiritul eliminării segregaţiei, domnul Beets îl invitase pe 
reverendul Thurston Small, preotul lui Miss Callie, să ţină o 
predică. Aşa cum remarcase deja Stan, se vedea cu ochiul 
liber că în acel an erau mult mai mulţi negri în centru, 
asistând la festivități. 

Cu o astfel de audienţă, reverendul Small nu putea ţine 
un discurs scurt. Ceru Domnului cel puţin de două ori să 
binecuvânteze pe toată lumea şi toate lucrurile. De jur 
împrejurul tribunalului fuseseră atârnate difuzoare 


conectate la o staţie de amplificare, aşa că vocea preotului 
se auzea tare şi clar în întregul centru al oraşului. 

Primul candidat era Timmy Joe Bullock, un tânăr îngrozit 
din districtul „Bătăuşului Patru”, care voia să ajungă agent 
de poliţie. Traversă platforma treilerului ca şi cum ar fi fost 
un pod suspendat. Aproape că leşină când ajunse în faţa 
microfonului şi privi spre mulţime. Reuşi să-şi îngaime 
numele, apoi băgă mâna în buzunar, de unde îşi scoase 
discursul. Nu prea ştia să citească corect, dar reuşi, în zece 
minute extrem de lungi, să comenteze creşterea 
criminalităţii, recentul proces de crimă şi incidentul cu 
lunetistul. Nu-i plăceau ucigaşii şi se opunea, în mod 
special, lunetiştilor. Avea să muncească pentru a ne proteja 
pe toţi de ambele categorii de criminali. 

La sfârşit, lumea îi acordă câteva aplauze slabe. Cel 
puţin, tânărul se afişase în faţa alegătorilor. Erau douăzeci 
şi doi de candidaţi pentru poziţia de agent de poliţie în cinci 
districte, dar numai şapte avuseseră curajul să înfrunte 
mulţimea. După ce am terminat cu agenţii de ordine şi cu 
judecătorii de pace, Woody Gates şi formaţia Country Boys 
s-au apucat să interpreteze câteva melodii country, iar 
mulţimea a respirat uşurată, apreciind pauza. 

In diverse locaţii de pe peluza tribunalului se serveau 
mâncare şi băuturi răcoritoare. Lions Club oferea gratuit 
felii de pepene verde. Doamnele de la Garden Club vindeau 
îngheţată de casă. Cei de la Jaycee aveau cotlete la grătar. 
Mulțimea se refugie sub imenşii stejari, ascunzându-se de 
dogoarea soarelui. 

Mackey Don Coley intrase în cursa pentru funcţia de şerif 
către sfârşitul lui mai. Avea trei contracandidaţi, dintre care 
cel mai popular era un poliţist din oraş pe nume T.R. 
Meredith. Când domnul Beets anunţă că sosise timpul 
candidaţilor pentru postul de şerif, alegătorii părăsiră 
umbra şi se adunară în jurul treilerului. _ 

Freck Oswald candida pentru a patra oară. In cele trei 


alegeri anterioare ieşise de fiecare dată ultimul; părea şi 
acum destinat ultimului loc, dar el dădea impresia că se 
bucură de oportunitate. Nu-i plăcea preşedintele Nixon şi 
avea părerile sale critice legate de politica externă a 
preşedintelui, mai ales în legătură cu relaţiile cu China. 
Mulțimea îl ascultă, dar păru un pic nedumerită. _ 

Tryce Menatt candida pentru a doua oară. Işi începu 
discursul prin a spune: „Pe mine mă doare-n cur de China”. 

Era o remarcă amuzantă, dar, în acelaşi timp, idioată. 
Limbajul trivial în public, în prezenţa doamnelor, putea să-l 
coste multe voturi. Tryce era supărat pe modul în care 
criminalii erau protejaţi de sistem. Se opunea oricărui efort 
de a construi o nouă închisoare în Ford County — era o 
risipă a banilor contribuabililor! Voia sentinţe aspre, 
închisori mai multe, eventual dotate cu lanţuri prinse în 
perete, şi lagăre de muncă forţată. 

Eu nu ştiam nimic despre vreun plan privind o închisoare 
nouă. 

Tryce susţinea că nivelul criminalităţii violente ieşise de 
sub control în Ford County din pricina cazului Kassellaw şi a 
nebuniei lui Hank Hooten. Aveam nevoie de un şerif nou, un 
şerif care să-i urmărească pe criminali, nu să se 
împrietenească cu ei. 

„Să curăţăm ţinutul!” era refrenul lui favorit. 

Mulțimea îl susţinea. 

T.R. Meredith lucra de treizeci de ani în slujba legii. Era 
un orator groaznic, dar cunoştea jumătate din ţinut, aşa 
cum îmi spusese Stan care avea habar de asemenea 
amănunte, doar el cunoştea cealaltă jumătate. 

— Meredith va învinge cu un plus de o mie de voturi în 
turul doi, prezise el. 

Afirmația stârni o discuţie vie în rândul celorlalţi invitaţi. 
Mackey Don vorbi ultimul. Era şerif din 1943 şi mai voia un 
singur mandat. 

— Spune acelaşi lucru de douăzeci de ani, comentă Stan. 


Coley se apucă să povestească despre experienţa lui, 
despre cunoştinţele sale legate de ţinut şi locuitorii 
acestuia. La final, primi aplauze politicoase, dar, cu 
siguranţă, destul de descurajante. 

Doi domni candidau pentru poziţia de colector de taxe, 
fără îndoială una dintre cele mai puţin populare din ţinut. In 
vreme ce vorbeau, mulţimea se dispersă din nou, 
îndreptându-se spre îngheţată şi feliile de pepene. Eu am 
plecat spre biroul lui Harry Rex, unde o altă petrecere se 
desfăşura pe trotuar. 

Discursurile au continuat întreaga după-amiază. Era vara 
lui 1971, iar până în acel moment peste cincizeci de mii de 
tineri americani fuseseră ucişi în Războiul din Vietnam. O 
adunare similară în oricare altă parte a ţării s-ar fi 
transformat într-o manifestaţie dură contra războiului. 
Politicienii ar fi fost daţi jos cu forţa de pe scenă. Ar fi fost 
arse drapele şi ordine de încorporare. 

Însă Vietnamul n-a fost nici o clipă menţionat cu ocazia 
acelui 4 iulie. 

La Syracuse mă distrasem copios demonstrând în 
campusul universitar şi mărşăluind pe străzi, însă o 
asemenea activitate civică era complet necunoscută în Sud. 
Era război; de aceea, adevărații patrioţi erau nişte 
suporteri. Noi opream comunismul; tinerii hippy, radicalii şi 
pacifiştii din Nord şi din California erau, pur şi simplu, prea 
laşi ca să se bată. 

Mi-am cumpărat un bol cu îngheţată de căpşune. 
Plimbându-mă în jurul tribunalului am auzit agitaţie în 
rândurile mulţimii. De la etajul trei al camerei secrete din 
tribunal, un glumeţ lăsase în jos o efigie a lui Baggy. Silueta 
îndesată atârna cu mâinile deasupra capului — exact cum 
făcuse adevăratul Baggy —, iar pe piept se vedea o 
emblemă pe care se putea citi „SUGGS”. lar, ca toată 
lumea să recunoască personajul din glumă, din fiecare 
buzunar al pantalonilor se ivea o sticlă goală de Jack 


Daniel's. 

Nu-l văzusem pe Baggy în ziua respectivă. Ulterior, el 
spuse că nu ştia nimic de acel incident. Fără să mă 
surprindă defel, Wiley reuşi să facă numeroase poze ale 
efigiei. 

— Theo e aici! ţipă cineva. 

Anunţul produse emotie în mulţime. Theo Morton era 
senatorul nostru dintotdeauna. Jurisdicţia lui acoperea părţi 
din patru ţinuturi. Cu toate că el locuia în Baldwin, soţia lui 
era din Clanton. Deţinea două sanatorii particulare şi un 
cimitir şi era faimos pentru că supravieţuise după trei 
accidente de avion. Renunţase la cariera de pilot. Theo era 
un personaj plin de culoare — direct, sarcastic, ilar, total 
imprevizibil. Oponentul lui era un tânăr care tocmai 
terminase şcoala de Drept şi despre care se spunea că se 
autoeducă pentru a deveni guvernator. Tânărul se numea 
Warren. Omul făcu greşeala de a-l ataca pe Theo în privinţa 
unei legi dubioase care „fusese strecurată” în ultima 
sesiune parlamentară şi prin intermediul căreia creştea 
sprijinul statului pentru sanatoriile particulare. 

Era un atac frontal. Eu stăteam în mulţime, urmărindu-l 
pe Warren cum tună şi fulgeră şi observând, chiar deasupra 
umărului său stâng, inscripţia „SUGGS” atârnând de 
fereastră. 

Theo începu prin a o prezenta pe soţia lui, Rex Ella, o 
membră a familiei Mabry din Clanton. Vorbi despre părinţii 
şi bunicii, despre unchii şi mătuşile ei. Nu peste mult timp, 
Theo ajunse să menţioneze jumătate din audienţă. Clanton 
era a doua lui casă, districtul lui, poporul lui, suporterii 
pentru care el muncea atât de mult să-i servească din 
birourile sale din Jackson. 

Omul era fluent, calm şi apropiat de oameni. Ascultam un 
maestru al îmbrobodelii. 

Era preşedintele Comitetului pentru Autostradă în senatul 
statului şi câteva minute se lăudă cu toate dramurile noi pe 


care le construise în nordul statului Mississippi. Comitetul 
lui dezbătea circa patru sute de acte legislative diferite în 
fiecare sesiune. Patru sute! Patru sute de ordonanţe sau de 
legi. Ca preşedinte, responsabilitatea lui consta în 
întocmirea legilor. Asta făceau senatorii de stat. Intocmeau 
legi bune şi abrogau legile proaste. 

Tânărul său oponent tocmai terminase şcoala de Drept 
ceea ce era o realizare remarcabilă. El, Theo, nu avusese 
şansa de a merge la colegiu, pentru că luptase contra 
japonezilor în Al Doilea Război Mondial. Însă era clar că 
tânărul său contracandidat neglijase studierea legii. Altfel 
ar fi trecut examenul de barou din prima încercare. 

— În loc de asta, a căzut la examenul de barou, 
doamnelor şi domnilor! 

Într-o temporizare perfectă, cineva care stătea chiar în 
spatele tânărului Warren strigă: 

— E o minciună sfruntată! 

Mulțimea se uită la Warren ca şi cum acesta îşi pierduse 
minţile. Theo se întoarse spre voce şi zise cu un glas de om 
căruia nu-i venea să creadă: 

— O minciună? 

Băgă mâna în buzunar şi scoase o foaie de hârtie 
împăturită: 

— Am dovada chiar aici! 

Apucă foaia de un colţ şi începu să o fluture. Fără a citi 
un singur cuvânt din ce era scris acolo, zise: 

— Cum putem avea încredere într-un om să scrie legi 
pentru noi când el nu poate trece de un examen de barou? 
Eu şi domnul Warren ne aflăm pe poziţii egale — niciunul 
dintre noi nu a trecut de examenul de barou. Problema aici 
este că dumnealui a avut la dispoziţie trei ani de şcoală de 
Drept ca să îl pice. 

Suporterii lui Theo izbucniră într-un râs zgomotos. 
Tânărul Warren se mai afla încă în mulţime, dar ar fi vrut să 
se facă nevăzut. 


Theo continua să-l atace subtil: 

— Poate că ar fi înţeles legile de care avem noi nevoie 
dacă ar fi urmat şcoala de Drept din Mississippi în loc de 
şcoala din Tennessee! 

Era faimos pentru astfel de măceluri publice. Odată îşi 
umilise un adversar ce renunţase la rasa preoțească. 
Extrăgând o „declaraţie sub jurământ” din buzunar, Theo 
pretinsese că deţine proba legăturii amoroase dintre fostul 
preot şi soţia unui diacon. Declaraţia nu fusese niciodată 
citită în public. 

Limita de zece minute nu însemna nimic pentru Theo. 
Trecu lejer de ea printr-o serie de promisiuni de reducere a 
taxelor şi a risipei, şi de a întreprinde ceva pentru ca toată 
lumea să fie sigură că ucigaşii aveau să primească mai des 
pedeapsa cu moartea. Când se mai potoli, le mulţumi 
oamenilor pentru sprijinul acordat timp de douăzeci de ani. 
Ne reaminti tuturor că în decursul ultimelor două procese 
electorale oamenii buni din Ford County îi dăduseră lui 
aproape 80% din voturi. 

Urmară aplauze frenetice şi îndelungate. La un moment 
dat, Warren se făcu nevăzut. Am procedat şi eu la fel. 
Discursurile şi politica mă epuizaseră. 


Patra săptămâni mai târziu, în prima marţi din august, la 
asfinţit, o mare parte a aceleiaşi mulţimi se adună în jurul 
tribunalului pentru numărarea voturilor. Vremea se răcorise 
chiar bine; temperatura era doar de treizeci şi două de 
grade, cu umiditate de 98%. 

Ultimele zile de campanie fuseseră visul oricărui reporter. 
Avusese loc o bătaie cu pumnii între doi candidaţi pentru 
fotoliul de judecător de pace lângă o biserică de negri. 
Fuseseră intentate două procese, petiţionarii acuzându-se 
reciproc de calomnie, defăimare şi distribuire de urne de 
vot măsluite. Un bărbat fusese arestat după ce îl prinseseră 
în timp ce picta obscenităţi pe unul din panourile electorale 


ale lui Theo. (După alegeri s-a dovedit că omul fusese 
angajat de un membru al echipei lui Theo pentru a murdări 
însemnele lui Theo. Vina a căzut pe tânărul Warren. Baggy 
îmi spuse că trucul era ieftin şi cunoscut.) Procurorului 
general al statului i s-a cerat să ancheteze lipsa unui număr 
imens de buletine de vot. Baggy îmi spuse iarăşi că era un 
aspect firesc al alegerilor. Lucrurile atinseră culmea în acea 
zi de marţi, când întregul ţinut trecuse pe la urne şi se 
bucura de sportul alegerilor rurale. 

Urnele se închiseseră la ora şase. O oră mai târziu piaţa 
fremăta de nerăbdare. Veneau oameni din toate colţurile 
ținutului. Formau grupuri mici în jurul candidatului lor şi 
foloseau chiar însemne de campanie pentru a-şi marca 
teritoriul. Mulţi aduseseră mâncare şi băutură cu ei, iar cei 
mai mulţi veniseră cu scaune pliante, ca şi cum acolo se 
desfăşura un meci de baseball. In apropiere de uşa de 
intrare în tribunal fuseseră montate doua table negre 
imense, pe care erau afişate scorurile electorale. 

— Avem rezultatele din North  Karaway, anunţă 
funcţionarul Curţii într-un microfon, atât de tare, încât 
putea fi auzit pe o rază de cinci mile. 

Atmosfera de sărbătoare generală deveni brusc serioasă. 

— North Karaway este întotdeauna primul, zise Baggy. 

Se făcuse ora opt şi jumătate şi era aproape întuneric. 
Stăteam pe verandă în faţa redacţiei, aşteptând veştile. 
Plănuisem să amânăm tipărirea cu o zi, ca să publicăm o 
„Ediţie electorală” joi. Funcţionarului îi luă ceva timp să 
citească totalul voturilor pentru fiecare candidat şi fiecare 
poziţie. Pe undeva, pe la jumătatea timpului, rosti: 

— Şi acum voturile pentru şerif. Toată lumea îşi tinu 
răsuflarea. 

— Mackey Don Coley, optzeci şi patru. Tryce Menatt, 
douăzeci şi unu. T.R.Meredith, şaizeci şi doi şi Freck 
Oswald, unsprezece. 

Din partea mai îndepărtată a pajiştii, unde stăteau 


suporterii lui Coley, izbucniră urale. 

— Coley a fost întotdeauna tare în Karaway, zise Baggy. 
Dar acum a fost bătut. 

— A fost bătut? m-am mirat eu. 

Abia fusese terminată prima circumscripție electorală, iar 
Baggy prezicea deja câştigătorii. 

— Da. Faptul că T.R. a ieşit bine într-un loc în care nu are 
nici un fel de suporteri arată că oamenii sunt sătui de 
Mackey Don. Aşteaptă să vezi urnele din Clanton. 

Treptat, apărură rezultate din locuri de care nu auzisem 
niciodată: Pleasant Hill, Shady Grove, Klebie, Three 
Corners, Clover Hill, Green Alley, Possum Ridge, Massey 
Mill, Calico Ridge. Woody Gates şi banda lui, gata oricând 
de cântat, umpleau pauzele cu melodii country. 

Clanul Padgitt votase într-o circumscripție minusculă 
numită Dancing Creek. La anunţarea rezultatelor — 31 de 
voturi pentru Coley şi 8 voturi pentru ceilalţi trei împreună 
— se auzi un fluierat intens din rândurile mulţimii. Urma 
East Clanton, cea mai mare secţie de votare şi cea unde 
votasem şi eu. Coley a primit 285 de voturi, Tryce 47, iar 
T.R. 644. La auzul cifrei, mulţimea înnebuni. 

Baggy mă apucă de mână şi ne duserăm amândoi să 
sărbătorim alături de restul oraşului. Coley fusese înfrânt 
fără un al doilea tur de scrutin. 

Aflând treptat rezultatele, învinşii şi suporterii lor îşi 
împachetară lucrurile şi plecară. Pe la ora unsprezece, 
mulţimea se subţiase simţitor. După miezul nopţii, am ieşit 
din birou şi m-am plimbat prin piaţă, absorbind zgomotele 
şi imaginile acestei minunate tradiţii locale. 

Eram destul de mândru de oraş. După şocul unei crime 
brutale şi al verdictului uluitor dat, ne raliaserăm cu toţii, 
ripostaserăm şi rostiserăm răspicat că nu mai puteam 
tolera corupţia. Votul dur împotriva lui Coley reprezenta 
modul nostru de a lovi clanul Padgitt. Pentru a doua oară în 
decurs de o sută de ani, clanul nu mai deţinea şeriful local 


în custodie. 

T.R. Meredith a obţinut 61% din voturi, un rezultat 
uluitor. Theo a primit 82%, un rezultat extrem de banal. Noi 
am scos opt mii de exemplare din, Ediţia electorală" şi le- 
am vândut pe toate. Am devenit un adept fanatic al 
proceselor electorale anuale. Ceea ce însemna culmea 
democraţiei. 


28 


Cu o săptămână înaintea sărbătorii de ThanksgivingE din 
1971, Clanton-ul a fost zguduit de vestea că unul dintre fiii 
oraşului a fost ucis în Vietnam. Pete Mooney, un sergent în 
vârstă de nouăsprezece ani, fusese capturat într-o 
ambuscadă lângă Hue, în centrul Vietnamului. Câteva ore 
mai târziu îi fusese găsit cadavrul. 

Nu cunoşteam familia Mooney, însă Margaret îi ştia. Ea 
m-a sunat să-mi dea vestea şi mi-a zis că are nevoie de 
câteva zile libere. Familia ei locuise ani de zile la câteva 


8 „Ziua Recunoştinţei”, sărbătoare publică în care se aduc mulţumiri şi care 
are loc în Statele Unite în ultima zi de joi din luna noiembrie, (n. Red.). 


case distanţă de familia Mooney. Fiul ei şi Pete fuseseră 
prieteni apropiaţi din copilărie. 

Am petrecut ceva timp în arhive şi am găsit povestea din 
1966 a lui Marvin Lee Walker, un puşti negru care fusese 
primul soldat din ţinut ucis în Vietnam. Se întâmplase 
înainte ca domnului Caudle să-i pese de asemenea lucruri, 
aşa că relatarea din Times despre eveniment fusese ruşinos 
de scurtă. Nimic pe prima pagină. Un articol de o sută de 
cuvinte pe pagina trei, fără nici o poză. In acele zile 
Clanton-ul habar n-avea unde era Vietnamul. 

Aşa se face că un tânăr care nu se putuse duce la şcoli 
mai bune, probabil că nu putuse vota şi mai mult ca sigur 
că îi fusese teamă să bea apă din fântâna publică de la 
tribunal fusese ucis într-o ţară pe care puţini dintre oamenii 
din oraşul lui natal o puteau găsi pe hartă. lar moartea lui 
reprezentase un lucru drept şi cum se cuvine. Comuniştii 
trebuiau combătuţi oriunde se găseau. 

Margaret mi-a furnizat cu discreţie detaliile de care 
aveam nevoie pentru un articol. Pete absolvise Liceul 
Clanton High în 1970. Jucase pe rând fotbal şi base-ball, 
petrecând câte trei ani cu fiecare sport. Fusese un elev 
meritoriu, care plănuise să muncească vreo doi ani, să 
economisească bani şi apoi să meargă la colegiu. Avusese 
ghinionul să fie recrutat devreme, astfel că în decembrie 
1970 primise ordinul de încorporare. 

Aşa cum spunea Margaret, iar un astfel de amănunt nu 
putea merge la tipar, Pete ezitase îndelung să se prezinte 
la instruirea de bază. El şi tatăl lui se certaseră săptămâni 
de zile pe tema războiului. Fiul voia să se ducă în Canada şi 
să evite toată această porcărie. Tatăl era îngrozit că fiul lui 
avea să fie catalogat drept un laş nenorocit. Numele 
familiei avea să fie ruinat, şi aşa mai departe. li spusese 
puştiului că e un fricos. Domnul Mooney luptase în Coreea 
şi nu avea deloc înţelegere pentru mişcarea antirăzboi. 
Doamna Mooney încercase să facă pe împăciuitoarea, dar, 


adânc în fundul sufletului, şi ea ezita să-şi trimită copilul 
într-un asemenea război nepopular. Pete acceptase în cele 
din urmă, iar acum se întorcea acasă într-un sicriu de lemn. 

Ceremonia funerară avu loc la First Baptist Church, 
biserica pe care familia Mooney o frecventa de mulţi ani. 
Pete fusese botezat acolo la vârsta de unsprezece ani, iar 
acest amănunt conferea oarecare linişte familiei şi 
prietenilor lui. Acum băiatul era la Domnul, deşi era mult 
prea tânăr pentru asta. 

Am stat lângă Margaret şi soţul ei. Era prima şi ultima 
mea ceremonie funerară pentru un soldat de nouăsprezece 
ani. Concentrându-mă asupra sicriului aproape că puteam 
uita de suspine şi, din când în când, de vaietele din jurul 
meu. Antrenorul lui de fotbal din liceu ţinu un discurs care 
stoarse lacrimi tuturor din biserică, inclusiv mie. 

Abia dacă vedeam spatele domnului Mooney, în primul 
rând. Cât de îndurerat era bietul om! 

După o oră, am scăpat şi ne-am croit drum către cimitirul 
din Clanton, unde Pete a fost depus spre odihna veşnică cu 
toate onorurile şi ceremonialul militar. Când trompetistul a 
sunat pentru ultima dată stingerea, ţipetele mamei lui Pete 
m-au făcut să mă cutremur. Femeia se agăţă de sicriu până 
ce acesta începu să fie coborât în pământ. Tatăl băiatului 
se prăbuşi şi el într-un târziu şi intră imediat în atenţia şi 
grija câtorva diaconi. 

„Ce pierdere inutilă!”, mi-am repetat eu la nesfârşit, 
plimbându-mă singur pe străzi şi îndreptându-mă, ca 
direcţie generală, spre birou. În acea noapte, tot în 
singurătate, m-am înjurat singur pentru că eram atât de 
tăcut şi de laş. Eram editorul ziarului, la naiba! Nu conta 
dacă aveam dreptul la această poziţie sau nu, căci eram 
singurul din oraş. Dacă nutream sentimente puternice 
pentru o anumită chestiune, atunci cu siguranţă că 
dispuneam de puterea şi de poziţia necesare pentru a scrie 
despre asta. 


Înaintea lui Pete Mooney muriseră peste cincizeci de mii 
de compatrioți, deşi armata nu oferea cifrele exacte. 

In 1969, preşedintele Nixon şi consilierul lui pe probleme 
de securitate naţională, Henry Kissinger, ajunseseră la 
decizia că războiul din Vietnam nu putea fi câştigat sau, 
mai degrabă, că Statele Unite n-aveau să încerce să-l mai 
câştige. Păstraseră decizia doar pentru ei. În public 
continuaseră cu strategia cinică de a fi încrezători într-un 
rezultat final pozitiv. 

De la momentul luării acestei decizii şi până la sfârşitul 
războiului, în 1973, aproximativ optsprezece mii de alţi 
tineri au fost ucişi, incluzându-l aici pe Pete Mooney. 

Mi-am publicat editorialul pe prima pagină, în jumătatea 
inferioară, sub o poză mare a lui Pete în uniformă militară. 
Scriam: 


Moartea lui Pete Mooney ar trebui să ne facă pe toţi 
să ne punem o întrebare arzătoare: „Ce mama naibii 
căutăm noi în Vietnam?” Un elev înzestrat, un atlet 
talentat, un lider şcolar, un viitor conducător al 
comunităţii, unul dintre cei mai inteligenţi şi buni dintre 
noi, împuşcat la marginea unui râu despre care n-am 
auzit niciodată, într-o ţară de care ne pasă prea puţin. 

Motivul oficial, un motiv vechi de douăzeci de ani, 
este acela că noi luptăm acolo împotriva 
comunismului. Dacă vedem comunismul extinzându- 
se, atunci, conform cuvintelor fostului preşedinte 
Lyndon Johnson, trebuie să luăm „toate măsurile 
necesare pentru a împiedica alte agresiuni”. 

Coreea, Vietnam. Acum avem trupe în Laos şi 
Cambodgia, deşi preşedintele Nixon neagă asta. Unde 
ne vom mai duce? Se aşteaptă cineva de la noi să ne 
trimitem copiii oriunde şi pretutindeni în lume ca să ne 
amestecăm în războaiele civile ale altora? 

Vietnamul a fost divizat în două ţări când francezii au 


fost înfrânți acolo, în 1954. Vietnamul de Nord este o 
ţară săracă, condusă de un comunist pe numele lui Ho 
Şi Min. Vietnamul de Sud este tot o ţară săracă, pe 
vremuri condusă de un dictator brutal, Ngo Dinh Diem, 
până ce acesta a fost ucis într-o lovitură de palat în 
1963. De atunci ţara este condusă de o huntă militară. 

Vietnamul este în stare de război din 1946, de când 
francezii au pornit tentativa lor sortită eşecului de a-i 
menţine pe comunişti în afara ţării. Eşecul lor a fost 
spectaculos, aşa că ne-am grăbit noi să intervenim ca 
să le arătăm tuturor cum trebuie duse războaiele. 
Eşecul nostru a fost şi mai răsunător decât cel al 
francezilor, iar lucrurile sunt departe de a fi încheiate. 

Câţi alţi Pete Mooney vor mai muri înainte ca 
guvernul nostru să decidă, în sfârşit, să lase Vietnamul 
să-şi urmeze propria soartă? 

Şi în câte alte locuri din lume vom mai trimite trupe 
ca să lupte împotriva comunismului? 

Ce dracu căutăm în Vietnam? Acum înmormântăm 
tineri soldaţi, în vreme ce politicienii care sunt la cârma 
războiului meditează la modul în care să scape. 


Puteam fi serios admonestat pentru folosirea cuvintelor 
urâte, dar ce îmi păsa mie? Era nevoie de un limbaj dur 
pentru a oferi lumina patrioţilor orbi din Ford County. Însă 
înainte de a fi inundat de apeluri telefonice şi scrisori, mi- 
am făcut un prieten. 

Când m-am întors joi de la prânzul cu Miss Callie (friptură 
de miel la tigaie), Bubba Crockett mă aştepta în birou. 
Omul purta blugi, cizme, o cămaşă din flanel, părul lung şi, 
după ce am făcut cunoştinţă, mi-a mulţumit pentru 
editorial. Voia să se descarce de câteva lucruri pe care le 
strânsese în el, iar cum eu eram plin ca un curcan de 
Crăciun, mi-am pus picioarele pe birou şi l-am ascultat cu 
mare atenţie. 


Crescuse în Clanton şi terminase şcoala acolo în 1966. 
Tatăl lui deţinea un dispensar medical la două mile 
depărtare de oraş înspre sud; erau amândoi agricultori. 
Bubba îşi primise ordinul de recrutare în 1967 şi se repezise 
imediat să lupte contra comuniştilor. Unitatea lui militară 
aterizase în sud, tocmai la timp pentru ofensiva de pe Tet. 
După doar două zile îşi pierduse trei dintre cei mai apropiaţi 
prieteni. 

Oroarea bătăliilor nu putea fi descrisă în cuvinte, deşi 
Bubba era suficient de elocvent pentru mine. Oameni 
arzând, ţipând după ajutor, călcând peste organe umane, 
trăgând cadavre în afara câmpului de bătălie, ore întregi 
fără somn, fără hrană, terminarea muniției, inamicul 
târându-se spre tine noaptea. Batalionul lui pierduse o sută 
de oameni în primele cinci zile. 

— După o săptămână ştiam că am să mor, zise el cu 
lacrimi în ochi. În acel moment am devenit un soldat destul 
de bun. Trebuie să ajungi într-un asemenea punct ca să 
supravieţuieşti. 

Fusese rănit de două ori, răni uşoare, tratabile în spitale 
de front. Nimic nu îl ajuta să se întoarcă acasă. Vorbi 
despre frustrarea de a lupta într-un război pe care guvernul 
nu îi lăsa să-l câştige. 

— Eram soldaţi mai buni, zise el. lar echipamentul nostru 
era net superior. Comandanții noştri erau excelenți, dar 
idioţii din Washington nu-i lăsau să se bată ca lumea. 

Bubba cunoştea familia Mooney şi îl implorase pe Pete să 
nu se ducă acolo. Urmărise ceremonia funerară de la 
distanţă şi blestema pe oricine văzuse acolo şi pe mulţi pe 
care nu-i văzuse. 

— Idioţii ăştia de pe aici continuă să sprijine războiul, îţi 
vine să crezi? întrebă el. Mai mult de cincizeci de mii de 
morţi şi acum plecăm de acolo, iar oamenii ăştia continuă 
să se certe cu tine pe străzile din Clanton că a fost o cauză 
măreaţă. 


— Cu tine nu se ceartă, am zis eu. 

— Aşa e. Am pocnit pe câţiva pe tema asta. Joci pocher? 
Nu jucam, dar auzisem multe poveşti picante despre 
diverse jocuri de pocher din oraş. Mi-am zis că de aici putea 
ieşi ceva interesant. 

— Puțin, am răspuns cu voce tare, gândindu-mă că o să 
dau uşor peste o carte cu reguli sau o să-l pun pe Baggy să 
mă înveţe. 

— Jucăm joi noaptea, într-o cămăruţa a dispensarului. 
Mai mulţi tipi care au luptat acolo. S-ar putea să-ţi placă. 

— În seara asta? 

— Mda, pe la opt. Jucăm pe sume mici, bem ceva bere, 
mai povestim despre război. Amicii mei vor să te cunoască. 

— O să vin, am promis, întrebându-mă unde putea fi 
Baggy la acea oră. 


În acea după-amiază mi-au fost strecurate patru scrisori 
pe sub uşă, toate patru pline de cuvinte obscene la adresa 
criticii mele şi a opiniei acide despre război. Domnul E.L. 
Green, veteran din două războaie şi abonat de multă vreme 
al ziarului, deşi acest amănunt se putea schimba în curând, 
scria, printre altele, că: 


Dacă nu oprim comunismul, acesta se va extinde în 
toate colţurile lumii. Într-o bună zi ne va ajunge la uşă, 
iar copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba de ce n-am 
avut curajul să îl oprim înainte de a se extinde. 


Fratele domnului Herbert Gillenwater fusese ucis în 
conflictul din Coreea. El îmi scria: 


Moartea lui a însemnat o tragedie cu care continuu să 
mă lupt în fiecare zi. Însă el a fost un soldat, un erou, 
un american mândru, iar moartea lui a contribuit la 
stoparea nord-coreenilor şi a aliaţilor lor, chinezii roşii 


şi ruşii. Când ne va fi prea frică să ne mai batem, 
atunci vom fi noi înşine cuceriţi. 


Domnul Felix Toliver din Shady Grove îmi scrise că poate 
îmi petrecusem prea mult timp în Nord, unde se ştia că 
oamenilor le e frică de arme. Spunea că armata fusese 
întotdeauna dominată de tinerii bravi din Sud, iar dacă nu îl 
credeam, atunci poate că trebuia să fac nişte investigaţii. 
Numărul de oameni din Sud morţi în Coreea şi Vietnam era 
disproporționat de mare. Concluzia era destul de elocventă: 


Libertatea noastră a fost cumpărată cu preţul teribil 
al vieților nenumăraţilor soldaţi curajoşi. Dar dacă ne- 
ar fi fost prea teamă să ne batem? Hitler şi japonezii ar 
continua să conducă lumea. O mare parte din lumea 
civilizată ar fi fost doar o ruină. Noi am fi fost izolaţi şi 
în cele din urmă distruși. 


Plănuiam să public fiecare scrisoare către editor, însă 
speram să existe şi una sau două care să-mi aprecieze 
pozitiv editorialul. Critica nu mă deranja deloc. Simţeam cu 
tărie că am dreptate. Şi între timp pielea îmi devenea tot 
mai groasă, ceea ce era un amănunt esenţial pentru un 
editor. 


După scurta instrucţie a lui Baggy, am pierdut 100 de 
dolari jucând pocher cu Bubba şi cu băieţii lui. M-au invitat 
să revin. 

Eram cinci în jurul mesei, toţi cu vârste de douăzeci şi 
ceva de ani. Trei luptaseră în Vietnam — Bubba, Darrell 
Radke, a cărui familie deţinea compania de propan din 
oraş, şi Cedric Young, un negru cu o rană urâtă la picior. Cel 
de-al cincilea jucător era fratele mai mare al lui Bubba, 
David, care fusese respins la încorporare din cauza vederii 
şi care, cred eu, se găsea acolo pentru marijuana. 


Am vorbit mult pe tema drogurilor. Niciunul dintre cei trei 
veterani nu văzuse şi nu auzise nimic despre „iarbă” sau 
despre alt drog înainte de a se înrola în armată. Râdeau de 
idea consumului de droguri pe străzile din Clanton prin anii 
1960. În Vietnam, consumul de droguri făcea ravagii. Se 
fuma marijuana când apărea plictiseala şi dorul de casă, 
dar şi pentru calmarea nervilor în bătălie. Spitalele de 
campanie băgau cele mai puternice anestezice disponibile 
în răniţi, astfel încât Cedric devenise dependent de morfină 
la două săptămâni după ce fusese rănit. 

La îndemnul lor, m-am apucat să le istorisesc câteva 
poveşti cu droguri din colegiu, dar eram un biet amator 
printre profesionişti. Nu cred că exagerau cu nimic. Nu era 
de mirare că pierdusem războiul — toată lumea era 
drogată. 

Îşi exprimară marea admiraţie pentru editorialul meu şi 
marea amărăciune că fuseseră trimişi pe front. Fiecare din 
cei trei purta cicatrice după această experienţă. Cicatricea 
lui Cedric era evidentă. Cicatricele lui Darrel şi Bubba 
ţineau, mai degrabă, de o mânie înăbuşită, de o ură abia 
stăpânită şi de o dorinţă de răzbunare. Dar răzbunare 
împotriva cui? 

Mai târziu în cursul jocului au început să schimbe poveşti 
cu scene oribile de bătălie. Eu auzisem că mulţi soldaţi 
refuză să vorbească despre experienţele lor de luptă. Cei 
trei nu păreau deloc reţinuţi în acest sens. Pentru ei era o 
adevărată terapie. 

jucau pocher aproape în fiecare joi seara, iar eu eram 
întotdeauna binevenit să mă alătur lor. Când am plecat de 
acolo, la miezul nopţii, i-am lăsat bând, fumând marijuana 
şi continuând să vorbească despre Vietnam. Mie îmi 
ajunsese cât auzisem despre război într-o singură zi. 


29 


Săptămâna care a urmat am dedicat o pagină întreagă 
controversei legate de război pe care o stârnisem. Pagina 
era plină cu scrisori către editor, şaptesprezece cu totul, 
dintre care doar două sprijineau întrucâtva sentimentele 
mele antirăzboi. Eram făcut comunist, liberal, trădător, 
coate-goale şi, cel mai rău, laş, pentru că nu purtasem 
uniformă. Fiecare scrisoare fusese semnată cu mândrie, 
astfel încât în acea săptămână nu mai aveam anonime; tipii 


erau patrioţi înflăcăraţi care mă displăceau şi voiau ca 
întregul ţinut să afle asta. 

Mie nu-mi păsa. Stârnisem un cuib de viespi şi acum 
oraşul dezbătea tema războiului. Cele mai multe dezbateri 
erau partizane, dar eu reuşisem să generez sentimente 
puternice. 

Răspunsul la cele şaptesprezece scrisori a fost uluitor. Un 
grup de elevi de liceu mi-a sărit în ajutor cu o misivă scrisă 
de mână. Se pronunţau cu vehemenţă împotriva războiului, 
n-aveau de gând să se înroleze ca să se bată şi, mai 
important, găseau ciudat faptul că majoritatea scrisorilor 
din săptămâna anterioară aparținuse unor indivizi prea 
bătrâni pentru serviciul activ al armatei. „Este sângele 
nostru, nu al vostru” devenea deviza favorită. 

Mulţi elevi scoteau în evidenţă anumite scrisori pe care le 
publicasem şi se luau de ele cu elan războinic. Becky 
Jenkins se considera ofensată de afirmaţia domnului Robert 
Earl Huff că națiunea noastră a fost întemeiată pe sângele 
soldaţilor noştri. Războaiele vor fi mereu de partea 
noastră." 

Ea răspundea: „Războaiele vor fi de partea noastră câtă 
vreme indivizi ignoranţi şi lacomi vor încerca să-şi impună 
voinţa asupra altor oameni”. 

Kirk Wallace se revolta faţă de descrierea amănunţită pe 
care mi-o făcuse doamna Martie Louise Ferguson. În ultimul 
paragraf al scrisorii, băiatul scria că „din nefericire, doamna 
Ferguson n-ar recunoaşte niciodată un comunist, un liberal, 
un trădător sau un coate-goale dacă l-ar vedea. Viaţa în 
Possum Ridge o păzeşte de astfel de oameni.” 

Săptămâna care a urmat am dedicat o nouă pagină celor 
treizeci şi unu de scrisori primite de la elevi. Au mai fost şi 
misive întârziate de la susţinători ai războiului. Le-am tipărit 
şi pe acelea. Răspunsul a însemnat un nou val de scrisori; 
le-am publicat pe toate. 

Prin intermediul paginilor ziarului, am luptat contra 


războiului până la Crăciun, când toată lumea a cerut brusc 
un armistițiu de sărbători. 


Domnul Max Hocutt a murit în ziua de Anul Nou 1972. 
Gilma mi-a bătut în geamul apartamentului devreme în 
acea dimineaţă şi a reuşit să mă aducă la uşă. Dormisem 
mai puţin de cinci ore şi aveam nevoie de o zi întreagă de 
somn. Poate chiar de două. 

Am urmat-o în vechiul conac — prima mea vizită înăuntru 
după multe luni de zile — şi am fost şocat să constat cât de 
repede şi de rău se deteriora. Insă existau chestiuni mai 
urgente de rezolvat. Ne-am îndreptat către scara principală 
din holul mare, unde ne aştepta Wilma. Femeia a îndreptat 
în sus un deget zbârcit şi încovoiat şi a zis: 

— E acolo, sus. Prima uşă pe dreapta. Noi am urcat deja 
o dată acolo în dimineaţa asta. 

O dată pe zi în sus pe scări reprezenta limita lor de 
suportabilitate. Mergeau amândouă pe optzeci de ani şi nu 
mai aveau mult până să-l ajungă din urmă pe Max. 

Max zăcea într-un pat mare, cu un cearşaf alb murdar 
tras până în gât. Pielea îi era de culoarea cearşafului. Am 
stat câteva clipe lângă el, ca să mă asigur că nu mai 
respiră. Până arunci nu mai fusesem niciodată chemat ca 
să pronunt moartea cuiva, însă în acest caz nu exista nici 
un dubiu — domnul Max arăta ca şi cum murise cu o lună în 
urmă. 

Am coborât înapoi scările. Gilma şi Wilma mă aşteptau 
chiar în locul în care le lăsasem. M-au privit ca şi cum eu 
aveam, poate, un diagnostic diferit. 

— Mă tem că a murit, am zis eu 

— Ştim asta, răspunse Gilma. 

— Spune-ne ce să facem, interveni Wilma. 

Era primul cadavru de care trebuia să mă ocup, însă 
pasul următor părea evident: 

— Păi, poate ar trebui să-l chemăm pe domnul Magargel 


de la pompe funebre. 

— Ţi-am spus eu, zise Wilma către Gilma. 

Nu se mişcară nici una dintre ele, aşa că m-am dus la 
telefon şi l-am sunat pe domnul Magargel. 

— E ziua de Anul Nou, mi se plânse el. Era clar că apelul 
meu îl trezise din somn. 

— Dar el tot mort e, i-am replicat eu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da, sunt sigur. Tocmai l-am văzut. 

— Unde e? 

— În pat. A murit liniştit. 

— Să ştiţi că uneori bătrânii ăştia au doar un somn 
extrem de profund. 

Am întors spatele gemenelor ca acestea să nu mă audă 
certându-mă în legătura cu faptul că fratele lor era cu 
adevărat mort sau nu. 

— Nu doarme, domnule Magargel. E mort. 

— Ajung acolo într-o oră. 

— Putem să facem ceva? l-am întrebat. 

— Cum ar fi? 

— Habar n-am. Să chemăm poliţia, ceva de genul ăsta? 

— A fost asasinat? 

— Nu. 

— Şi-atunci de ce vreţi să chemaţi poliţia? 

— Scuze că am întrebat. 

Surorile mă invitară în bucătărie la o ceaşcă de cafea 
instant. Pe tejghea se vedea o cutie de Cream of Wheat, iar 
lângă aceasta un bol mare cu cereale, amestecate cu lapte 
şi gata de a fi consumate. Evident, Gilma şi Wilma 
pregătiseră micul dejun pentru fratele lor, iar când acesta 
nu coborâse, se duseseră după el. 

Cafeaua era de nebăut până ce am turnat zahăr în ea. 
Gemenele se aşezară dincolo de masa îngustă, privindu-mă 
cu multă curiozitate. Aveau ochii roşii, însă nu plângeau. 

— Nu mai putem trăi aici, decretă Wilma, cu o hotărâre 


ce rezulta clar din ani de discuţii îndelungate. 

— Vrem ca tu să cumperi locul ăsta, adăuga Gilma. 

Abia ce termina una o propoziţie, că începea cealaltă o 
alta: 

— Îţi vindem totul... 

— Contra a o sută de mii... 

— Luăm banii... 

— Şi ne mutăm în Florida... 

— Florida? m-am mirat eu. 

— Avem o verişoară acolo... 

— Locuieşte într-un sătuc pentru pensionari... 

— E foarte drăguţ... 

— Şi au atât de multă grijă de tine... 

— lar Melberta este în apropiere. 

Melberta? Credeam că Melberta este încă pe undeva, pe 
lângă casă,  furişându-se prin umbră. Surorile îmi 
explicaseră că o plasaseră într-un „cămin” cu câteva luni în 
urmă. „Căminul” se găsea la câteva mile nord de Tampa. 
Acolo voiau şi ele să se ducă şi să-şi petreacă restul zilelor. 
Casa lor mult iubită de până atunci însemna, pur şi simplu, 
o corvoadă prea mare de întreţinut. Le dureau şoldurile, 
genunchii şi nu mai vedeau bine. Urcau scările o dată pe zi 
— douăzeci şi patru de trepte, cum mă informă Gilma — şi 
erau îngrozite că o să cadă şi o să moară. Nu existau bani 
suficienţi pentru a face locul mai sigur, iar banii pe care îi 
mai aveau nu voiau să-i irosească pe menajere, cosaşi şi, 
mai nou, un şofer. 

— Vrem să cumperi şi Mercedes-ul... 

— Ştii, noi nu conducem... 

— Max ne ducea totdeauna... 

Din când în când, din joacă, furişam o privire spre 
kilometrajul Mercedesului lui Max. In medie se făceau mai 
puţin de o mie de mile pe an. Spre deosebire de casă, 
maşina era într-o stare excelentă. 

Casa avea şase dormitoare, trei etaje şi o pivniţă, patru 


sau cinci băi, living-uri şi sufragerii, o bibliotecă, bucătărie, 
mai multe verande care se prăbuşeau şi o mansardă în care 
eram convins că stau înghesuite comori de familie 
îngropate acolo de trei secole. Aveam nevoie de luni de zile 
doar ca să o curăţ înainte ca decoratorii să o remodeleze. O 
sută de mii de dolari era un preţ mic pentru o astfel de 
reşedinţă, însă nu existau destule ziare vândute în întregul 
stat ca să renovezi un astfel de loc. 

Şi ce să fac cu toate animalele? Pisici, păsări, iepuri, 
veveriţe, peştişori de acvariu? Locul ăla era o adevărată 
grădină zoologică! 

Căutasem o proprietate pentru mine, dar, ca să fiu 
sincer, mă simţisem atât de răsfăţat că plăteam doar 
cincizeci de dolari chirie pe lună, încât îmi venea greu să 
plec de acolo. Aveam douăzeci şi patru de ani, eram burlac 
şi mă simţeam excelent să urmăresc cum se strâng banii în 
bancă. De ce să risc intrarea în faliment cumpărând o 
adevărată gaură neagră financiară? 

Am cumpărat-o la două zile după înmormântare. 


Într-o joi rece şi umedă de februarie, am oprit maşina în 
faţa reşedinţei Ruffin din Lowtown. Esau mă aştepta pe 
verandă. 

— Vinzi maşini? mă întrebă el, privind strada. 

— Nu, o mai am şi pe cea mică, am răspuns eu. Asta a 
fost a domnului Hocutt. 

— Credeam că e neagră. 

In Ford County existau puţine Mercedes-uri şi nu era greu 
de ţinut socoteala lor. 

— Avea nevoie de o revopsire, am răspuns eu. 

Maşina ajunsese maro închis. Fusesem obligat să acopăr 
cuţitele pe care domnul Hocutt le pictase pe ambele 
portiere, aşa că, de vreme ce maşina era în atelier, am 
decis să-i schimb complet culoarea. 

In oraş circula zvonul că reuşisem cumva să-i deposedez 


pe membrii familiei Hocutt de Mercedes-ul lor. De fapt, 
plătisem maşina la valoarea de catalog — 9.500 de dolari. 
Cumpărarea fusese autorizată de judecătorul Reuben V. 
Atlee, cel care se ocupa de multă vreme de procesele 
administrative în Ford County. Tot el a aprobat 
achiziţionarea casei contra sumei de 100.000 de dolari, o 
cifră destul de bună după ce doi evaluatori ai Curţii 
estimaseră reşedinţa la 75.000, respectiv 85.000 de dolari. 
Unul dintre ei scrisese în raport că orice renovare a 
reşedinţei Hocutt ar fi „implicat cheltuieli majore şi 
neprevăzute”. 

Harry Rex, avocatul meu, s-a asigurat că pricep bine cele 
scrise în raport. 

Esau părea căzut pe gânduri, iar lucrurile nu păreau a sta 
mai bine înăuntru. Casa, ca întotdeauna, sfârâia în sosul 
unei vietăţi delicioase gătite de Miss Callie la cuptor. Acum 
era vorba de iepure. 

Am îmbrăţişat-o pe Miss Callie şi mi-am dat imediat 
seama că ceva groaznic se întâmplase. Esau a luat un plic 
şi mi-a zis: 

— Asta e un ordin de încorporare. Pentru Sam. 

L-a pus pe masă ca să-l văd bine, după care a ieşit din 
bucătărie. 

Pe durata prânzului discuţia a lâncezit. Soții Ruffin erau 
preocupaţi, cu gândul în altă parte şi foarte confuzi. Din 
când în când pe Esau îl încerca sentimentul că lucrul cel 
mai bun pe care îl putea face Sam era să îndeplinească 
angajamentul pe care ţara îl cerea de la el. Miss Callie avea 
senzaţia că îl pierduse deja pe Sam o dată. Gândul de a-l 
pierde din nou era de nesuportat. 

În seara aia l-am sunat pe Sam şi i-am dat vestea 
proastă. Era în Toledo, petrecând câteva zile cu Max. Am 
discutat mai mult de o oră, eu încercând permanent să îl 
conving că nu era defel treaba lui să se ducă în Vietnam. 
Din fericire, Max nutrea aceleaşi sentimente. 


În cursul săptămânii următoare am petrecut ore întregi la 
telefon vorbind cu Sam, Bobby, Al, Leon, Max şi Mario, 
împărtăşindu-ne opiniile legate de ceea ce trebuia Sam să 
facă. Nici el şi nici vreunul din fraţii săi nu credeau că 
războiul era just, dar Mario şi Al susțineau răspicat că 
încălcarea legii constituia o greşeală. Eu eram de departe 
cel mai vehement opozant, cu Bobby şi Leon undeva la 
mijlocul distanţei. Sam părea să se schimbe după cum sufla 
vântul şi se răsucea zilnic la 180 de grade. Era o decizie 
extrem de grea, şi pe măsură ce zilele treceau, Sam părea 
să petreacă tot mai mult timp discutând cu mine. Il ajuta 
enorm faptul că era fugar de peste doi ani de zile. 

După două săptămâni de introspecţie severă, Sam s-a 
dat la fund complet şi a ieşit la suprafaţă tocmai în Ontario. 
M-a sunat cu taxă inversă într-o noapte şi m-a rugat să le 
transmit părinţilor că e bine. A doua zi dis-de-dimineaţă, m- 
am dus în Lowtown şi le-am spus soţilor Ruffin că fiul lor cel 
mic tocmai luase cea mai înţeleaptă decizie din viaţa lui. 

Pentru ei, Canada părea la un milion de mile depărtare. 
Însă, aşa cum le-am spus, nu era nici pe departe atât de 
îndepărtată precum Vietnamul. 


30 


Al doilea antreprenor pe care l-am angajat să transforme 
casa Hocutt era domnul Lester Klump din Shady Grove. 
Fusese recomandat cu căldura de Baggy care bineînţeles 
că ştia cum să restaureze o casă. Şi Stan Atcavage de la 
bancă îl recomandase pe domnul Klump, iar cum el deţinea 
ipoteca în valoare de 100.000 de dolari l-am ascultat cu 
atenţie. 


Primul antreprenor nu se ivise la timp, iar când l-am 
sunat, după trei zile de aşteptat, mi s-a comunicat că 
telefonul lui fusese între timp deconectat. Un semn de rău 
augur. 

Domnul Klump şi fiul lui, Lester Junior, au petrecut zile 
întregi cercetând casa. Erau îngroziţi de proiect şi ştiau 
prea bine că totul se putea transforma în coşmar dacă 
lucrurile erau tratate în grabă, mai ales de către mine. Erau 
înceţi şi metodici, şi chiar vorbeau mai rar decât 
majoritatea oamenilor din Ford County. Curând mi-am dat 
seama că tot ce făceau ei se desfăşura cu viteza a doua. Nu 
am grăbit deloc lucrurile explicându-le că locuiam deja 
foarte confortabil într-un apartament din aceeaşi locaţie, ca 
atare nefiind în pericol să rămân fără acoperiş deasupra 
capului dacă ei nu se grăbeau. 

Se bucurau de reputaţia că sunt serioşi şi termină, în 
general, lucrările la timp. Acest fapt îi aşeza în capul listei 
în universul ofertelor de renovare şi restaurare. 

După câteva zile de scărpinat în creştet şi meditaţie 
intensă, am căzut de acord asupra unui plan prin care ei să 
mă factureze săptămânal pentru munca depusă şi pentru 
materialele folosite, iar eu aveam să adaug 10 la sută 
pentru „depăşirea de plan”, ceea ce speram să însemne 
profit. Mi-a trebuit o săptămână de înjurături să-l determin 
pe Harry Rex să întocmească un proiect de contract care să 
reflecte toate aceste condiţii. La început a refuzat să mă 
ajute şi m-a făcut în fel şi chip. 

Cei doi Klump aveau să înceapă cu demolările şi 
curăţenia, apoi să restaureze acoperişul şi verandele. La 
terminarea acestor lucrări, aveam să gândim de comun 
acord un plan pentru faza următoare. Proiectul a demarat 
în aprilie 1972. 

Cel puţin unul dintre ei apărea zilnic împreună cu o 
echipă de muncitori. Şi-au petrecut prima lună gonind toate 
vietăţile care îşi făcuseră cuib pe acea proprietate în 


decursul timpului. 


O maşină plină cu absolvenţi de liceu a fost oprită de un 
poliţist la câteva ore după ceremonia de absolvire. Maşina 
era încărcată cu bere, iar polițistul, un boboc care abia 
terminase şcoala şi care fusese instruit în mod special 
pentru astfel de evenimente, a mirosit că se petrecea ceva 
ciudat. Drogurile ajunseseră, în cele din urmă, şi în Ford 
County. 

În maşină se găsea marijuana. Toţi cei şase elevi au fost 
acuzaţi de posesie ilegală şi de toate infracțiunile pe care li 
le-au putut pune poliţiştii în circă. Oraşul era şocat — cum 
de puteau pătrunde drogurile în mica noastră comunitate 
idilică? Cum se putea opri un astfel de fenomen? Am relatat 
povestea în ziar, fără să accentuez nimic în mod special; n- 
avea sens să dau în şase puşti buni care comiseseră o 
greşeală. Şeriful Meredith a fost citat declarând că biroul lui 
va acţiona decisiv pentru a „extirpa această maladie” din 
comunitatea noastră. 

— Aici nu e California, zisese el răspicat. 

Tipic pentru Clanton, toată lumea din oraş a început 
brusc să caute traficanţi de droguri, deşi nimeni nu prea 
ştia cum arată o asemenea persoană. 

Deoarece poliţiştii intraseră în alertă maximă şi ar fi sărit 
cu toţii să intervină într-un eveniment legat de droguri, 
jocul de pocher din săptămâna care a urmat a fost mutat 
într-o locaţie diferită, undeva, într-un loc mai izolat din 
ţinut. Bubba Crockett şi Darrell Radke locuiau într-o cabană 
veche, împreună cu un veteran care nu juca pocher, pe 
nume Ollie Hinds. Îşi botezaseră locul Foxhole?. Cabana era 
ascunsă într-o viroagă înconjurată de arbori deşi se afla la 
capătul unei poteci de pământ ce abia putea fi văzută la 
lumina zilei. 

Ollie Hinds suferea de toate sindromurile postrăzboi cu 


9 „Vizuina vulpii”, (n.tr.). 


putinţă şi probabil că şi de câteva prerăzboi. Era de loc din 
Minnesota, fusese camarad cu Bubba şi supravieţuise 
cumva coşmarului. Fusese împuşcat şi capturat pentru 
scurt timp de inamic, dar reuşise să evadeze şi, în cele din 
urmă, fusese expediat pachet acasă când un psiholog 
militar declarase că tânărul avea serios nevoie de ajutor. Se 
părea că nu primise niciodată acel ajutor. Când l-am întâlnit 
era la bustul gol, lăsând să se vadă tot felul de cicatrice şi 
de tatuaje şi avea privirea sticloasă a drogaţilor, ceea ce, 
pentru el, însemna o stare obişnuită, aşa cum aveam să 
aflu în curând. 

Eram recunoscător că nu jucam pocher. Aveam impresia 
că ar fi fost suficiente câteva mâini proaste şi omul ar fi 
scos o mitralieră M-16 ca să regleze scorul. 

Incidentul cu drogurile şi reacţia oraşului la eveniment 
deveni o sursă de umor îmbelşugat şi de ridicol. Oamenii se 
comportau ca şi cum cei şase adolescenţi erau primii 
consumatori de droguri şi, cum fuseseră prinşi, oraşul 
atinsese brusc culmea unei crize. Cu ceva vigilenţă sporită 
şi nişte muştruluieli, problema drogurilor ilegale putea fi 
deviată către altă parte a ţării. 

Nixon minase portul Haiphong şi bombarda cu furie 
Hanoi-ul. Am ridicat acest subiect ca să obţin o reacţie, însă 
în acea seară interesul pentru război părea extrem de 
scăzut. 

Darrell auzise un zvon că un puşti negru din Clanton 
fusese chemat la oaste şi dispăruse în Canada. Eu am tăcut 
mâlc. 

— Deştept băiat, zise Bubba. Deştept băiat. 

Conversaţia se întoarse curând la droguri. La un moment 
dat, Bubba îşi admiră ţigara cu marijuana şi zise: 

— Omule, asta e tare bună. N-a venit de la clanul Padgitt. 

— E din Memphis, răspunse Darrell. Mexicană. 

Cum nu ştiam nimic despre rutele de aprovizionare 
locale, am ascultat cu atenţie câteva secunde, apoi, când 


deveni limpede că nimeni n-avea de gând să continue 
conversaţia, am rostit: 

— Credeam că familia Padgitt produce marfă bună. 

— Ar trebui să rămână la băutură, îmi replică Bubba. 

— E bună, interveni Darrell, dacă nu poţi obţine altceva. 
Au dat lovitura cu asta acum câţiva ani. S-au pus pe 
cultivat înainte de oricine altcineva din zona asta. Acum au 
concurenţă. 

— Aud că dau înapoi şi se întorc la whisky şi furt de 
maşini, zise Bubba. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Tot mai multe autorităţi cu narcoticele. Statale, 
federale, locale. Au elicoptere şi chestii de supraveghere. 
Nu-i ca-n Mexic unde nimănui nu-i pasă ce cultivi. 

Brusc, se auziră focuri de armă afară, nu prea departe. 
Ceilalţi nu părură deloc deranjaţi. 

— Ce-ar putea fi? mi-am trădat eu neliniştea. g 

— E Ollie, răspunse Darrell. S-a luat după un oposum. Işi 
pune ochelarii cu vedere de noapte, îşi ia arma M-16 şi se 
duce la vânătoare de rozătoare şi altele asemenea. El 
spune că vânează gălbejiţi. 

Am pierdut trei mâini la rând şi am găsit în asta motivul 
perfect pentru a mă retrage în acea noapte. 


După multe amânări, Curtea Supremă din Mississippi a 
pecetluit, în sfârşit, condamnarea lui Danny Padgitt. Cu 
patru luni înainte dispusese, cu o majoritate de şase la trei, 
ca decizia de condamnare să rămână valabila. Lucien 
Wilbanks înaintase o petiție de reaudiere, care îi fusese 
aprobată. Harry Rex îmi spusese că aşa ceva putea 
însemna necazuri. 

Apelul a fost rejudecat şi, aproape la doi ani după proces, 
chestiunea a fost definitiv tranşată. Votul în favoarea 
păstrării condamnării a fost de cinci la patru. 

Lucien protestase destul de vehement, afirmând că lui 


Ernie Gaddis i se acordase prea multă libertate în 
interogarea abuzivă a lui Danny Padgitt în calitate de 
martor. Cu întrebările lui partizane despre prezenţa copiilor 
Rhodei în dormitor şi urmărirea de către ei a violului, lui 
Ernie i se permisese să prezinte juriului fapte extrem de 
prejudicioase care nu se numărau printre probele admise în 
proces. 

Pentru a mă ajuta, Harry Rex citise toate informările şi 
monitorizase apelul. Fusese preocupat că Wilbanks avea 
oarecum dreptate. Dacă cinci judecători ar fi crezut asta, 
atunci cazul ar fi fost trimis înapoi în Clanton pentru 
rejudecare. Dintr-un punct de vedere, un nou proces ar fi 
fost bun pentru ziar. Pe de altă parte însă, n-aveam chef să 
revăd clanul Padgitt ieşind de pe insulă şi producând 
necazuri în Clanton. 

In cele din urmă totuşi doar patru judecători au votat 
împotriva menţinerii condamnării, astfel încât cazul a fost 
clasat. Am anunţat vestea cea bună pe prima pagină a 
ziarului, sperând că n-aveam să mai aud niciodată de 
numele Danny Padagitt. 


PARTEA A TREIA 


31 


La cinci ani şi două luni după ce Lester Klump Senior şi 
Lester Klump Junior au pus pentru prima dată piciorul în 
casa Hocutt, renovarea a fost terminată. Chinul luase 
sfârşit, iar rezultatele erau extraordinare. 

După ce le-am acceptat ritmul lent, m-am înarmat cu 
răbdare pentru o lungă perioadă şi am muncit din greu să 
vând spaţiu publicitar. De două ori în ultimul an al 
proiectului am încercat, total neinspirat, să mă mut în casa 
mare şi cumva să locuiesc în mijlocul molozului. Nu mă 
deranjau praful, vaporii de vopsea, holurile blocate, 
curentul electric şi apa fierbinte care se opreau când ţi-era 
lumea mai dragă sau absenţa încălzirii şi a aerului 
condiţionat, dar nu m-am putut niciodată acomoda cu 
ciocanele şi ferăstraiele care începeau să lucreze la prima 
oră a dimineţii. Oamenii nu veneau cum se crăpa de ziuă, 
ceea ce însemna ceva neobişnuit pentru nişte antreprenori 
în construcţii, aşa cum aveam să aflu mai târziu, ci la ora 
opt treizeci fix în fiecare dimineaţă. Mie îmi plăcea enorm 
să dorm până la ora zece. Aranjamentul nu funcţiona, aşa 
că după fiecare tentativă de a sta în casa mare m-am 
furişat înapoi dincolo de aleea de pietriş şi m-am întors în 
apartament, unde liniştea părea oarecum mai trainică. 

O singură dată în cinci ani n-am putut să-i plătesc pe cei 
doi antreprenori la timp. Am refuzat să iau bani pentru 
proiect din altă parte, deşi Stan Atcavage era întotdeauna 
dispus să-mi acorde un împrumut. În fiecare zi de vineri, 
după terminarea programului, mă aşezam cu Lester Senior, 
de obicei la o masă improvizată dintr-un hol, şi, la o bere 
rece, ne făceam socotelile pentru manopera şi materialele 
consumate în acea săptămână, la care adăugam zece la 
sută, după care îi scriam un cec. Am arhivat toate acele 


socoteli şi în primii doi ani am păstrat un control asupra 
costului total al renovărilor. După doi ani însă, am încetat 
să mai adaug cheltuielile săptămânale la total. Nu am mai 
avut nici un chef să aflu cât mă costa toată tărăşenia. 

Eram falit, dar nu-mi păsa. Gaura neagră financiară 
fusese astupată; mă adusese în pragul insolvabilităţii, 
reuşisem să evit căderea, iar acum puteam reîncepe să pun 
bani deoparte. 

In plus, aveam ceva magnific de arătat în schimbul 
timpului, eforturilor şi banilor investiţi. Casa fusese 
construită prin 1900 de către doctorul Miles Hocutt, într-un 
stil victorian aparte, cu două acoperişuri ţuguiate în faţă, cu 
un turn care se înălța pe trei niveluri şi cu verande largi, 
acoperite care înconjurau clădirea din ambele părţi laterale. 
De-a lungul anilor familia Hocutt vopsise casa în albastru şi 
galben, iar domnul Klump Senior găsise chiar o zonă de un 
roşu strălucitor sub trei straturi de vopsea mai proaspătă. 
M-am hotărât să nu risc nimic şi am rămas la tonuri de alb, 
bej şi dungi maro deschis. Acoperişul era din cupru. Pe 
dinafară casa arăta victoriană în întregime, dar mi-ar fi 
trebuit ani de zile să schimb acest lucru. 

Inăuntru, podelele din conifere de la toate cele trei 
niveluri fuseseră restaurate la frumuseţea lor originală. 
Fuseseră îndepărtați pereţi, astfel ca încăperile şi holurile 
să se deschidă larg. In cele din urmă, cei doi Klump 
fuseseră obligaţi să dărâme întreaga bucătărie şi să 
construiască una nouă de la nivelul pivniţei. Căminul din 
living se prăbuşise sub vibrația neîntreruptă produsă de 
ciocane şi de celelalte unelte. Am transformat biblioteca în 
birou şi am mai scos din pereţi, astfel încât, după ce intrai 
în vestibulul din faţă, puteai vedea prin birou tocmai în 
bucătărie. Am pus ferestre mari pretutindeni; casa fusese 
construită iniţial precum o peşteră. 

Domnul Klump admise că nu gustase niciodată 
şampanie, dar o dădu bucuros pe gât când am încheiat 


totul cu o mică ceremonie pe verandă. l-am înmânat ceea 
ce speram să fie ultimul cec, ne-am strâns mâinile şi am 
pozat amândoi pentru o fotografie luată de Wiley Meek, 
apoi am scos dopul la băutură. 

Multe încăperi erau goale; avea să-mi trebuiască ani de 
zile ca să mobilez locul ca lumea, iar pentru asta aveam 
nevoie de ajutorul cuiva cu mult mai mult gust şi mai multe 
cunoştinţe decât posedam eu. Chiar şi pe jumătate goală 
însă, casa era spectaculoasă. Cerea o petrecere! 

Am împrumutat 2.000 de dolari de la Stan şi am 
comandat vin şi şampanie din Memphis. Am găsit un 
furnizor adecvat de mâncare în Tupelo. (Singurul furnizor 
de astfel de servicii din Clanton era specializat în cotlete şi 
calcan, iar eu aveam nevoie de ceva mai de soi). 

Lista oficială cu invitaţi includea toţi cunoscuţii mei din 
oraş, precum şi câţiva pe care nu-i cunoşteam. Lista 
neoficială era compusă din cei care mă auziseră spunând 
că „o să dau o petrecere imensă când termin totul”. Am 
invitat-o pe Beebee, împreună cu trei dintre prietenele ei 
din Memphis. L-am invitat şi pe tata, dar el era prea 
îngrijorat de inflaţie şi de piaţa obligaţiunilor. l-am invitat pe 
Miss Callie şi pe Esau, pe reverendul Thurston Small, pe 
Claude, trei funcţionari de la tribunal, doi profesori de 
şcoală, un antrenor secund de baschet, un casier de bancă 
şi pe cel mai proaspăt avocat din oraş. In total, doisprezece 
negri, şi aş fi invitat mai mulţi dacă aş mai fi cunoscut pe 
cineva. Eram hotărât să dau prima petrecere integrată din 
Clanton. 

Harry Rex a cumpărat tărie locală şi a adus un platou 
mare cu caltaboşi care aproape că a distrus festivitatea. 
Bubba Crockett şi gaşca din Vizuina Vulpii au ajuns drogaţi 
şi gata de petrecere. Domnul Mitlo era singurul îmbrăcat cu 
smoching. Piston şi-a făcut şi el apariţia şi a fost zărit 
dispărând pe uşa din spate cu o sacoşă plină cu mâncare 
scumpă. Woody Gates şi ai săi Country Boys au cântat ore 


întregi pe o verandă laterală. Cei doi Klump au venit însoţiţi 
de toţi muncitorii lor, era un moment perfect pentru ei şi 
am avut grijă să le acord tot creditul pe care îl meritau. 
Lucien Wilbanks a venit ceva mai târziu şi s-a angajat 
curând într-o discuţie aprinsă despre politică cu senatorul 
Theo Morton, a cărui nevastă, Rex Ella, mi-a spus că era 
cea mai grandioasă petrecere din Clanton din ultimii 
douăzeci de ani. Noul nostru şerif, Tryce Menutt, a venit şi 
el, însoţit de câteva ajutoare în uniformă. (T.R. Meredith 
murise de cancer de colon cu un an înainte). Unul dintre 
favoriţii mei, judecătorul Reuben V. Atlee, adunase lumea în 
jurul lui în birou cu poveşti pline de culoare despre domnul 
Miles Hocutt. Reverendul Millard Stark, de la First Baptist 
Church, a stat doar zece minute şi a plecat discret când şi-a 
dat seama că se servea alcool. Reverendul Cargrove de la 
First Presbyterian Church a fost văzut bând şampanie şi 
părea să-i placă aceasta licoare. Baggy a leşinat într-un 
dormitor de la etajul doi, unde l-am găsit a doua zi după- 
amiază. Gemenii Stukes, care deţineau magazinul de 
echipamente, au apărut în combinezoane noi, asortate. 
Aveau şaptezeci de ani, locuiau împreună, nu se 
căsătoriseră niciodată şi purtau zilnic combinezoane 
asortate. Nu exista nici o cerinţă de îmbrăcăminte specială. 
Pe invitaţie scrisesem doar „ţinuta lejeră”. 

Pajiştea din faţă era acoperită cu două corturi mari albe. 
Din când în când, mulţimea se revărsa de sub ele. 
Petrecerea a început la ora unu, sâmbătă după-amiaza, şi 
ar fi trecut de miezul nopţii dacă ar mai fi rămas vin şi 
mâncare. Pe la ora zece, Woody Gates şi banda lui au 
început să dea semne de epuizare, de băut nu mai 
rămăseseră decât vreo câteva beri calde, de mâncat nimic 
în afara unor chips-uri şi nimic nou de văzut. Casa fusese 
studiată îndelung şi admirată. 

Dimineaţa târziu a doua zi am făcut ouă jumări pentru 
Beebee şi prietenele ei. Ne-am aşezat pe veranda din faţă, 


am băut cafea şi am admirat dezastrul şi mizeria lăsate 
după petrecere. Mi-a trebuit o săptămână să curăţ totul 
lună. 


De-a lungul anilor petrecuţi în Clanton am auzit o 
mulţime de poveşti de groază despre condiţiile de detenţie 
de la penitenciarul de stat Parchman. Inchisoarea se găsea 
în zona de pământ fertil din delta fluviului Mississippi, cea 
mai bogată regiune agricolă din stat, la două ore vest de 
Clanton. Condiţiile de trai erau mizerabile — barăci 
înghesuite unde vara te sufocai, şi iarna îngheţai, mâncare 
pe sponci, asistenţă medicală proastă, un sistem sclavagist 
de lucru, sex brutal. Muncă forţată, paznici sadici, lista era 
nesfârşită şi patetică. 

Când mă gândeam la Danny Padgitt, ceea ce se întâmpla 
des, mă liniştea întotdeauna credinţa că se găsea la 
Parchman şi primea ce merita. Avusese noroc că nu fusese 
legat de un scaun în camera de gazare. 

Presupunerea mea era greşită. 

La sfârşitul anilor şaizeci, în efortul de a mai uşura supra- 
aglomeraţia de la Parchman, statul construise două 
închisori-satelit, sau „lagăre” cum erau ele botezate. Planul 
prevăzuse plasarea a o mie de deţinuţi paşnici într-un 
mediu mai civilizat. Aceştia puteau obţine calificare la locul 
de muncă şi chiar eliberarea înainte de termen. Un astfel 
de satelit se găsea lângă orăşelul Broomfield, la trei ore sud 
de Clanton. _ 

Judecătorul Loopus a murit în 1972. In timpul procesului 
Padgitt, stenografa lui fusese o tânără gospodină pe nume 
Daria Clabo. Lucrase pentru Loopus câţiva ani, iar după 
moartea lui plecase din zonă. Când intră în biroul meu, 
târziu într-o după-amiază din vara lui 1977, mi-am dat 
seama că o mai văzusem undeva în trecutul îndepărtat. 

Daria se prezentă, astfel încât mi-am amintit cu 
repeziciune unde o văzusem. Timp de cinci zile, în timpul 


procesului 

Padgitt, femeia stătuse sub podium, lângă masa cu 
mostre, notând fiecare cuvânt rostit în sală. Acum locuia în 
Alabama şi condusese cinci ore ca să-mi spună ceva. Mai 
întâi, mă puse să jur că voi păstra total secret. 

Localitatea ei natală era Broomfield. Cu două săptămâni 
înainte îşi vizitase mama, când zărise un chip cunoscut 
mergând pe trotuar pe la prânz. Era Danny Padgitt, care se 
plimba cu un amic. Femeia fusese atât de uluită, încât 
alunecase de pe marginea trotuarului şi aproape se 
răsturnase pe stradă. 

Indivizii intraseră într-un local şi se aşezaseră să ia 
prânzul. Daria îi urmărise printr-o fereastră şi decisese să 
nu intre. Exista şansa ca Padgitt să o recunoască, cu toate 
că femeia nu era deloc sigură de ce acest fapt o 
înspăimânta într-un asemenea hal. 

Bărbatul care îl însoţise pe Padgitt purta o uniformă 
banală în Broomfield — pantaloni de marină şi o cămaşă 
albă cu mâneci scurte, pe care erau inscripţionate, cu litere 
mici, deasupra buzunarului de la piept, cuvintele 
„închisoarea Corecţională Broomfield”. Omul era încălţat cu 
cizme negre de cow-boy şi nu era înarmat. Daria îmi explică 
faptul că unii paznici care însoțeau deţinuţii în timpul 
pauzelor de muncă dispuneau de opţiunea de a purta armă. 
Era greu de imaginat un alb în Mississippi refuzând să 
poarte armă dacă avea ocazia să o facă, dar Daria bănuia 
că Danny nu voia ca paznicul lui personal să poarte armă. 

Danny purta haine albe (pantaloni şi cămaşă), probabil 
primite în lagăr. Cei doi se bucuraseră de un prânz 
îndelungat, părând a fi prieteni buni. Din maşina ei, Daria îi 
văzuse cum ies din local. Îi urmărise de la distanţă cum se 
plimbă lejer până ce Danny intrase într-o clădire care 
adăpostea biroul regional al Administraţiei Autostrăzii din 
Mississippi. Paznicul se urcase într-un vehicul de teren şi se 
făcuse nevăzut. 


Dimineaţa următoare, mama Dariei intrase în clădire sub 
pretextul că voia să înainteze o plângere legată de un drum 
care avea nevoie de reparaţii. Fusese informată pe un ton 
acru că nu exista o asemenea procedură, iar în scurta 
ceartă care urmase reuşise să-l zărească pe tânărul descris 
de Darla cu o seara înainte. Tânărul ţinea în mână un 
clipboard şi părea a fi doar un alt pierde-vară angajat pe 
acolo. 

Mama Dariei avea o prietenă al cărei fiu lucra ca 
funcţionar la lagărul din Broomfield. Băiatul confirmase că 
Danny Padgitt fusese mutat acolo în vara lui 1974. 

Când Daria îşi termină povestea, îmi spuse: 

— ÎI veţi da în vileag? 

Ezitam, dar aproape că aveam articolul în faţa ochilor. 

— Voi efectua cercetări, am promis eu. Depinde de ce 
descopăr. 

— Vă rog s-o faceţi. Nu e drept ce se întâmplă. 

— E de necrezut! 

— Ticălosul ăla ar fi trebuit să-şi aştepte acum moartea. 

— De acord. 

— Am lucrat la opt procese de crimă pentru judecătorul 
Loopus, dar cazul ăsta mi s-a lipit de suflet. 

— Şi mie. 

M-a pus să jur din nou că voi păstra secretul şi mi-a lăsat 
adresa ei. Voia un exemplar al ziarului, daca aveam de 
gând să public articolul. 

La ora şase a doua zi de dimineaţă am sărit fără 
probleme din pat. L-am luat pe Wiley şi ne-am dus până la 
Broomfield. Cum atât Spitfire-ul, cât şi Mercedes-ul mai 
mult ca sigur că ar fi atras atenţia în orice orăşel din 
Mississippi, am folosit camioneta Ford a lui Wiley. Am găsit 
uşor lagărul, la trei mile în afara oraşului. Am descoperit 
clădirea Administraţiei Autostrăzii. La prânz ne-am ocupat 
poziţiile de-a lungul străzii principale. Cum Padgitt ar fi 
recunoscut cu certitudine pe oricare dintre noi, ne-am 


confruntat cu o adevărată provocare de a încerca să ne 
ascundem pe o stradă destul de aglomerată într-un oraş 
străin fără a atrage bănuieli asupra noastră. Wiley s-a făcut 
mic în camioneta lui, cu camera foto pregătită şi gata de 
acţiune. Eu m-am ascuns în spatele unui ziar pe o bancă. 

În prima zi n-am văzut nici urmă din el. Ne-am întors în 
Clanton, apoi a doua zi de dimineaţă am plecat din nou 
spre Broomfield. La ora unsprezece şi treizeci de minute, un 
vehicul aparținând închisorii a oprit în faţa clădirii 
administrative. Paznicul a intrat în clădire, şi-a luat 
prizonierul şi amândoi s-au îndreptat spre masa de prânz. 


Pe data de 17 iulie 1977 prima pagină a ziarului conţinea 
patru fotografii mari — una cu Danny plimbându-se pe 
trotuar şi râzând împreună cu paznicul, una cu ei intrând în 
local să ia masa, una cu clădirea administrativă şi una cu 
poarta închisorii din Broomfield. În titlu urlam de-a dreptul: 
PADGITT NU E ÎN ÎNCHISOARE — E PLECAT ÎN TABĂRĂ”. 

Articolul meu începea astfel: 


La patru ani după ce a fost condamnat pentru 
violarea cu brutalitate şi uciderea Rhodei Kassellaw şi 
după ce a fost întemnițat pe viaţă în penitenciarul 
Parchman, Danny Padgitt a fost mutat în noul lagăr- 
satelit din Broomfield. După trei ani petrecuţi acolo, el 
se bucură de toate avantajele unui deţinut cu relaţii — 
o slujbă de birou la Administraţia de Stat a Autostrăzii, 
paznic personal şi prânzuri îndelungate, constând din 
cheeseburger-i şi milk shake-uri, în cafenele locale 
unde patronii n-au auzit niciodată de el şi de crimele 
lui. 

Articolul era extrem de veninos şi de dur. O păcălisem pe 
chelneriţa de la localul City Grill să îmi povestească cum 


10 Camp (engl.), „lagăr”, dar şi „tabăra” (n. Red.). 


Danny tocmai mâncase un cheeseburger cu cartofi prăjiţi, 
cum mânca acolo de trei ori pe săptămână şi cum era 
întotdeauna cel care plătea nota. Am telefonat de vreo zece 
ori la Administraţia Autostrăzii până ce am găsit un 
supervizor care ştia ceva despre Padgitt. Individul refuzase 
să răspundă întrebărilor mele, aşa că l-am portretizat în 
articol ca pe un criminal. Şi pătrunderea în lagărul 
Broomfield fusese o experienţă frustrantă. Am descris în 
detaliu eforturile mele şi am manevrat articolul astfel încât 
să pară că toţi birocraţii de acolo îl acopereau pe Padgitt. 
Nimeni din Parchman nu ştia nimic sau dacă ştiau n-aveau 
chef să vorbească despre asta. l-am sunat pe comisarul de 
autostradă (o oficialitate aleasă), pe şeful paznicilor de la 
Parchman (din fericire, o persoană numită), pe procurorul 
general, pe guvernatorul adjunct şi, în cele din urmă, pe 
însuşi guvernatorul statului. Bineînţeles că erau cu toţii 
prea ocupați, aşa că am discutat cu ajutoarele lor care-i 
pupau în fund şi pe care i-am făcut în articol să pară nişte 
imbecili. ` 

Senatorul Theo Morton păru şocat. Imi promise să dea de 
firul poveştii şi să mă sune înapoi. Când a sosit vremea 
intrării în tipar, continuam să aştept telefonul lui. 

Reacţia stârnită în Clanton a fost amestecată. Mulţi dintre 
cei care m-au sunat sau m-au oprit după aceea pe stradă 
erau furioşi şi voiau să se facă ceva. Oamenii credeau cu 
adevărat că, o dată ce Padgitt fusese condamnat la 
închisoare pe viaţă şi dus în cătuşe la închisoare, omul avea 
să-şi petreacă restul zilelor în iadul din Parchman. Câţiva 
părură indiferenți şi voiau să uite cu totul de Padgitt. 
Individul reprezenta o relicvă a trecutului. 

lar unii îşi manifestaseră frustrant şi cinic lipsa oricărei 
surprinderi, îşi imaginau că familia Padgitt reuşise să-şi 
ducă planurile la îndeplinire încă o dată, găsise buzunarele 
potrivite şi trăsese de sforile cuvenite. Harry Rex se găsea 
în această tabără. 


— Ce mare scofală, băiete? Se ştie că au mai cumpărat 
guvernatori înainte. 

Poza lui Danny plimbându-se pe stradă, liber ca pasărea 
cerului, o înfricoşă serios pe Miss Callie. 

— N-a dormit deloc noaptea trecută, murmură Esau în 
direcţia mea când am ajuns la prânz în acea joi. Aş vrea să 
nu-l fi găsit niciodată. 

Din fericire, ziarele din Jackson şi Memphis au preluat 
articolul, astfel încât povestea a dobândit o viaţă proprie. 
Lucrurile s-au încins până în punctul în care era nevoie de 
intervenţia politicienilor. Guvernatorul şi procurorul general, 
împreună cu senatorul Morton, au început curând să se 
aşeze în fruntea mişcării de a-l trimite pe băiat înapoi la 
Parchman. 

La două săptămâni după ce am scris articolul, Danny 
Padgitt a fost „realocat” penitenciarului de stat. 

A doua zi am primit două telefoane, unul la birou, celălalt 
acasă în timp ce dormeam. Voci diferite, cu acelaşi mesaj. 
Eram un om mort. 

Am înştiinţat biroul FBI din Oxford şi doi agenţi federali 
mi-au făcut o vizită în Clanton. Am transmis vestea unui 
reporter din Memphis. Curând întregul oraş ştia că fusesem 
ameninţat şi că FBl-ul efectua investigaţii. Timp de o lună, 
şeriful Menatt a menţinut non-stop o maşină de patrulă în 
faţa redacţiei. O altă maşină păzea aleea casei noaptea. 

După o pauză de şapte ani, am ajuns din nou să porto 
armă cu mine. 


32 


Vărsarea de sânge nu se produse imediat. Ameninţările 
au rămas vii în amintire, dar, pe măsura trecerii timpului, 
au devenit mai puţin iminente. Am continuat să port armă 
— o ţineam tot timpul la îndemână —, dar mi-am pierdut 
interesul faţă de ea. Imi venea greu să cred că familia 
Padgitt putea să rişte iadul declanşat de lichidarea 
editorului ziarului local. Chiar dacă oraşul nu mă iubea în 
totalitate, aşa cum se întâmplase cu domnul Caudle, un 
astfel de eveniment ar fi generat presiuni mai mari decât 
erau membrii clanului Padgitt dispuşi să rişte. 

Se mențineau mai izolaţi ca niciodată. După înfrângerea 
lui Mackey Don Coley din 1971, se dovediseră încă o dată 
extrem de abili în schimbarea tacticii. Din cauza lui Danny 
fuseseră prea mult în centrul atenţiei; ca atare, erau 
hotărâți să evite ieşirea din nou la rampă. Se retrăseseră şi 
mai adânc în interiorul insulei Padgitt. Îşi luaseră măsuri 
sporite de securitate în eventualitatea că noul şerif, T.R. 
Meredith, sau succesorul acestuia, Tryce Menatt, ar fi venit 
după ei. Işi cultivau recoltele şi le scoteau de pe insulă cu 
avioanele, bărcile, camionetele şi camioanele cu podea 
dublă, ostentativ încărcate la suprafaţă cu cherestea. 

Cu o şiretenie tipică familiei, sesizând că afacerile cu 
marijuana puteau deveni prea riscante, membrii clanului au 
început să pompeze bani în întreprinderi legitime. Au 
cumpărat o companie de antreprenoriat drumuri şi au 
transformat-o repede într-un participant de încredere la 
realizarea proiectelor guvernamentale. Au cumpărat o 
fabrică de asfalt, o fabrică de beton şi mai multe cariere de 
pietriş în partea de nord a statului. Construcţia de şosele 
reprezenta o afacere recunoscută pentru corupţie în 
Mississippi, iar membrii clanului Padgitt cunoşteau prea 


bine cum se joacă un astfel de joc. 

Am urmărit toate aceste activităţi cât de aproape am 
putut. Asta se întâmpla înainte de Legea Accesului Liber la 
Informaţii şi de legile care permiteau întrunirile deschise. 
Cunoşteam numele câtorva din companiile cumpărate de 
clanul Padgitt, dar era, practic, imposibil să ţin pasul cu 
numărul lor. Nu puteam publica nimic, deoarece în 
aparenţă toate afacerile erau licite. 

M-am pus pe aşteptat, fără să ştiu exact ce aştept. 
Danny Padgitt avea să se întoarcă într-o bună zi, iar când 
avea să se întâmple asta, tânărul avea să dispară pur şi 
simplu în interiorul insulei şi nimeni n-avea să-l mai vadă 
vreodată. Sau poate că avea să procedeze altfel. 


Puţini erau locuitorii Clantonului care nu se duceau la 
biserică. Cei care se duceau păreau să ştie exact cine n-o 
făcea. „Veniţi să vă rugaţi cu noi” aproape că devenise o 
invitaţie banală în oraş. Cuvintele de despărţire, „Ne vedem 
duminică”, erau aproape la fel de comune precum „Treceţi 
pe la noi”. 

Fusesem bombardat cu astfel de invitaţii pe parcursul 
primilor mei ani în oraş. De îndată ce s-a aflat că 
proprietarul şi editorul ziarului local nu mergea la slujbă, 
am devenit cel mai faimos infractor din oraş. Am decis că 
trebuia să întreprind ceva ca să schimb această stare de 
lucruri. 

În fiecare săptămână, Margaret se îngrijea de pagina 
noastră religioasă, care includea programul unui număr 
mare de biserici, aranjate după nume. Mai existau acolo 
câteva reclame ale congregaţiilor mai numeroase şi 
informări despre reuniuni, mese de binefacere şi 
nenumărate alte activităţi. 

Inspirându-mă din această pagina şi utilizând cartea de 
telefon, am întocmit o listă cu toate bisericile din Ford 
County. În total, erau optzeci şi opt, însă nu puteam să fiu 


sigur asupra  constanţei acestui număr, întrucât 
congregaţiile se spărgeau permanent şi se refăceau în alte 
părţi. Ţelul meu era să le vizitez pe fiecare, ceva ce eram 
sigur că nu se mai făcuse niciodată, astfel încât să intru şi 
eu în rândul celor care mergeau la slujbe. 

Denumirile erau variate şi uluitoare — cum puteau 
protestanții să fie atât de divizați când pretindeau cu toţii 
că urmează aceleaşi principii de bază? In esenţă erau cu 
toţii de acord că (1) lisus a fost singurul Fiu al lui 
Dumnezeu; (2) lisus a fost născut de o Fecioară; (3) lisus a 
dus o viaţă perfectă; (4) lisus a fost persecutat de evrei, a 
fost arestat şi crucificat de romani; (5) lisus a înviat în cea 
de-a treia zi şi ulterior s-a înălţat la cer; (6) în plus, unii 
credeau — deşi aici existau variaţiuni — că omul trebuia să- 
| urmeze pe lisus în botez şi credinţă ca să ajungă în rai. 

Doctrina era destul de simplă, însă diavolul îşi băgase 
coada în detalii. 

Nu existau catolici, episcopalieni sau mormoni. Ţinutul 
era majoritar baptist, însă existau tot felul de facţiuni. 
Penticostalii veneau pe locul doi; era clar că şi ei se băteau 
între ei la fel de mult ca şi baptiştii. 

În 1974 mi-am început aventura eroică de a vizita fiecare 
biserică din Ford County. Prima fusese Calvary Full Gospel, 
un soi de cabană penticostală aflată pe un drum pietruit la 
două mile în afara oraşului. Aşa cum scria în anunţ, slujba 
începea la ora zece şi jumătate. Am găsit un loc pe ultimul 
rând, cât mai departe de locul unde se desfăşura acţiunea. 
Am fost întâmpinat cu căldură şi imediat s-a răspândit 
vorba că un vizitator de bună credinţă se găsea acolo. N- 
am recunoscut pe nimeni dintre cei prezenţi. Predicatorul 
Bob purta un costum alb, o cămaşă albastru marin, cravată 
albă, iar părul negru şi des era legat şi strâns lipit de baza 
craniului. Oamenii au început să strige când el a pornit 
incantaţiile. Îşi fluturau mâinile şi ţipau în timpul fiecărui 
solo. O oră mai târziu, o dată cu debutul predicii, eram gata 


de plecare. Predica a durat cincizeci şi cinci de minute şi m- 
a lăsat epuizat şi confuz. Din când în când clădirea se 
cutremura când oamenii băteau din picioare. Ferestrele se 
zguduiau când ei intrau în transă şi urlau din toţi rărunchii 
înspre cer. Predicatorul Bob „şi-a pus mâinile” pe trei tipi 
bolnavi care sufereau de diverse maladii, iar aceştia au 
pretins imediat că au fost vindecaţi. La un moment dat s-a 
sculat un diacon şi a început să înşire cuvinte într-o limbă 
total necunoscută mie. A strâns din pumni, şi-a închis ochii 
şi şi-a dat drumul într-un şuvoi constant şi fluent de 
cuvinte. Nu era teatru; omul nu mima nimic. După câteva 
minute, o tânără fată din cor s-a ridicat şi a început să 
traducă în engleză. Era o viziune pe care Dumnezeu o 
trimitea prin acel diacon. Era vorba de cei prezenţi cu 
păcate neiertate. 

— Pocăiţi-vă! urlă predicatorul. Bob, şi toate capetele se 
aplecară. 

Dacă diaconul se referea la mine? Am privit în jur şi am 
observat că uşa era încuiată şi păzită de alţi doi diaconi. 

Lucrurile s-au potolit în cele din urmă. La două ore după 
ce luasem loc, am reuşit să ies afară. Simţeam nevoia să 
beau ceva. 

Am scris un articol drăguţ despre vizita mea la Calvary 
Full Gospel şi l-am publicat în pagina de Religie. Am 
comentat atmosfera caldă din biserică, minunatul solo 
interpretat de Miss Helen Hatcher, predica plină de forţă a 
predicatorului Bob şi aşa mai departe. 

Nu mai e nevoie să spun că astfel de articole au devenit 
foarte populare. 

M-am dus la biserică cel puţin de două ori pe lună. Am 
stat lângă Miss Callie şi lângă Esau şi l-am ascultat pe 
reverendul Thurston Small predicând timp de două ore şi 
douăsprezece minute (contorizam fiecare predică). Cea mai 
scurtă predică fusese rostită de pastorul Phil Bish de la 
United Methodist Church din Karaway — şaptesprezece 


minute. Aceeaşi biserică a primit distincţia de a fi şi cea mai 
friguroasă. Cazanul de încălzire nu mergea, era ianuarie, iar 
toate acestea puteau să-şi fi adus contribuţia la scurtarea 
predicii. Am stat lângă Margaret la First Baptist Church din 
Clanton şi l-am ascultat pe reverendul Millard Stark ţinând 
predica lui anuală despre păcatul băuturii. Momentul fusese 
cât se poate de prost ales, întrucât eram extrem de 
mahmur în acea dimineaţă, iar Stark părea să se uite doar 
la mine. 

Am descoperit Harvest Tabernacle în camera din spate a 
unei staţii service abandonate din Beech Hill, şi am stat 
alături de alţi şase indivizi în vreme ce un propovăduitor al 
Apocalipsei cu ochii bulbucaţi, autobotezat Peter Profetul 
ţipă la noi timp de aproape o oră. Articolul meu din acea 
săptămâna a fost destul de scurt. 

Clanton Church of Christ nu dispunea de instrumente 
muzicale. Ulterior mi s-a explicat că instrumentele muzicale 
erau interzise de Scriptură. Am auzit însă un solo superb, 
despre care am scris pe larg. Totuşi, slujba a părut lipsită 
de suflet. Exact invers s-a întâmplat la Mount Pisgah Chapel 
din Lowtown, unde amvonul era înconjurat de tobe, chitare, 
trompete şi amplificatoare. Drept încălzire pentru predică, 
am ascultat un concert întreg de suflători, cu congregația 
cântând şi dansând. Miss Callie se referea la Mount Pisgah 
ca la „biserica inferioară”. 

Numărul şaizeci şi patru de pe lista mea era Calico Ridge 
Independent Church, situată departe, între dealurile din 
partea de nord-est a ținutului. Conform arhivelor Times, în 
1965, la această biserică, un oarecare domn Randy Bovee 
fusese muşcat de două ori de un şarpe cu clopoței în timpul 
unui serviciu religios duminica noaptea târziu. Domnul 
Bovee a supravieţuit, iar pentru o vreme şerpii au fost 
uitaţi. Legenda a înflorit oricum şi, în vreme ce însemnările 
mele religioase au căpătat popularitate, am fost rugat de 
mai multe ori să vizitez Calico Ridge. 


— Intenţionez să vizitez fiecare biserică din ţinut, era 
replica mea standard. 

— Ălora nu le plac vizitatorii, m-a avertizat Baggy. 
Fusesem primit cu atâta căldură în fiecare biserică — de 
negri sau de albi, mică sau mare, de oraş sau de la ţară — 
încât nu-mi imaginam cum creştinii puteau fi bădărani faţă 
de un oaspete. 

Nici la Calico Ridge n-au fost bădărani, dar nici n-au fost 
prea fericiţi să mă vadă. Voiam să văd şerpii, dar din 
siguranţa ultimului rând. M-am dus în primul rând într-o 
noapte de duminică, deoarece legenda susţinea că „şerpii 
nu erau sculaţi” în cursul zilei. Am căutat în zadar în Biblie 
vreo interdicţie asupra unei asemenea practici. 

Nici un semn de vreun şarpe. Se vedea ceva agitându-se 
şi convulsionându-se sub amvon în vreme ce predicatorul 
ne îndemna „să venim în faţă, să gemem şi să ne spovedim 
păcatele!” Corul cânta şi fredona pe ritmul unei chitare 
electrice şi a unei tobe, iar întrunirea căpătă aerul 
fantomatic al unui dans tribal antic. Voiam să plec, mai ales 
că nu se vedea nici un şarpe. 

Ceva mai târziu în cursul slujbei am zărit un chip pe care 
îl mai văzusem înainte. Era un chip foarte diferit — slab, 
palid, sfrijit, acoperit cu păr cărunt. Nu-l puteam localiza, 
dar ştiam că îl cunosc de undeva. Omul stătea în al doilea 
rând din faţă, de cealaltă parte a micului amvon. Părea 
complet neatins de haosul serviciului religios. Din când în 
când părea că se roagă, după care se aşeza, în vreme ce 
toţi ceilalţi se ridicau. Cei din jurul meu păreau să-l accepte 
şi, în acelaşi timp, să nu-l ia în seamă. 

Brusc se întoarse şi se uită drept spre mine. Era Hank 
Hooten, fostul avocat care trăsese aiurea prin oraş în 1971! 
Fusese dus în cămaşă de forţă la spitalul de boli mintale, iar 
câţiva ani mai târziu se împrăştiase zvonul că fusese 
eliberat. Nimeni însă nu se întâlnise cu el. 

Timp de două zile după aceea, am încercat să dau de 


urmele lui Hank Hooten. Telefoanele mele la spitalul de 
nebuni n-au dus la nici un rezultat. Hank avea un frate în 
Shady Grove, dar acesta refuză să vorbească. M-am învârtit 
prin Calico Ridge, dar, ca de obicei, nimeni de acolo n-a 
vrut să vorbească cu un străin ca mine. 


33 


Mulţi dintre cei care participau cuminţi la slujba de 
duminica dimineaţa deveneau mai puţin credincioşi 
duminica noaptea. În timpul turului meu prin biserici, am 
auzit mulţi predicatori îndemnându-şi credincioşii să se 
întoarcă peste câteva ore pentru a duce la bun sfârşit 
slujba din ziua de odihnă. N-am numărat niciodată câţi se 
întorc, dar, ca regulă generală, doar vreo cincizeci la sută 
urmau îndemnurile. M-am dus la câteva servicii religioase 
de duminica noaptea, mai degrabă în speranţa de a prinde 
vreun ritual local exotic, cum ar fi fost o acrobație cu şerpi, 
sau o vindecare de boală, sau, o dată, „un conclav 
bisericesc” unde un frate de congregaţie urma să fie 
judecat şi cu siguranţă condamnat pentru că îi făcuse 
avansuri soţiei fratelui său. Prezenţa mea i-a iritat în acea 
seară, şi fratele din congregaţie a primit un răgaz de 
judecată. 

În cea mai mare parte însă, mi-am limitat studiile de 
religie comparată la slujbele diurne. 

Alţii aveau alte ritualuri de duminică seara. Harry Rex îl 
ajutase pe un mexican pe nume Pepe să închirieze o clădire 
şi să deschidă un restaurant în apropierea pieţei. „Pepe's” a 
avut un succes mediocru în anii 1970, servind mâncare 
bună, întotdeauna serios condimentată. Pepe nu putea 
rezista tentaţiei de a folosi ardei iuți, indiferent de cât de 
tare le ardeau aceştia gâtlejurile consumatorilor neofiti. 

Duminica alcoolul era interzis în Ford County. Nu se 
vindea nici în magazine, nici în restaurante. Pepe avea o 
încăpere în spate cu o masă lungă şi o uşă care se încuia. 
Le permitea lui Harry Rex şi oaspeţilor acestuia să 


folosească încăperea şi să mănânce şi să bea tot ce voiau. 
In special margarita!! pe care o prepara era deosebit de 
gustoasă. Am mâncat acolo multe feluri exotice de 
mâncare picantă, pe care le-am udat cu cocktailuri puternic 
alcoolizate. De obicei, ne strângeam vreo doisprezece, 
dintre care jumătate erau căsătoriţi. Harry Rex ne ameninţa 
pe toţi că ne ia gâturile dacă se află de camera din spate a 
lui Pepe. 

Poliţia din oraş a efectuat odată un raid, însă Pepe s-a 
trezit brusc că nu ştie nici o boabă de engleză. Uşa spre 
camera din spate era încuiată şi parţial ascunsă de 
mobilier. Pepe a stins luminile. Timp de douăzeci de minute 
am aşteptat în întuneric, continuând să bem, şi am ascultat 
cum poliţiştii încearcă să comunice cu Pepe. Habar n-am de 
ce eram îngrijoraţi. Judecătorul orăşenesc era un avocat pe 
nume Harold Finkley, care se găsea cu noi în capătul mesei, 
dând pe gât al patrulea sau al cincilea cocktail îmbibat cu 
tequila. 

Nopțile de duminică de la Pepe erau adesea lungi şi 
animate, iar după aceea nu mai eram niciunul în stare să 
conducem. Mă duceam pe jos până la birou şi mă culcam 
pe canapea. Intr-o noapte eram acolo şi sforăiam după un 
consum masiv de tequila când a sunat telefonul după 
miezul nopţii. Era un reporter de la un mare cotidian din 
Memphis. 

— Vă duceţi la audierea pentru eliberarea condiţionată 
de mâine? mă întreba el. 

„Mâine?” In ceața toxică în care plutea creierul meu 
habar n-aveam în ce zi eram. 

— Mâine? am îngăimat eu. 

— Luni, optsprezece septembrie, rosti omul rar. Eram 
destul de sigur doar că anul era 1978. 

— Ce audiere pentru eliberare condiţionată? m-am mirat 


11 Cocktail pe baza de tequila, lămâie şi diverse tipuri de suc (n. Red.). 


eu, încercând cu disperare să mă trezesc şi să îmi adun 
gândurile. 

— Audierea lui Danny Padgitt. Nu ştiţi de ea? 

— La naiba, nu! 

— Este programată pentru ora zece dimineaţa la 
Parchman. 

— Glumiti! 

— Nu. Tocmai am aflat şi eu. Evident, chestiilor ăstora nu 
li se face reclamă. 

Am stat în întuneric multă vreme, blestemând din nou 
înapoierea unui stat care gestiona chestiuni atât de 
importante de o manieră atât de ridicolă. Cum putea fi 
măcar vorba de eliberare condiționată în cazul lui Danny 
Padgitt? Trecuseră opt ani de la crimă şi de la condamnarea 
lui. Primise două sentințe de închisoare pe viață cu un 
minimum de zece ani fiecare. Presupusesem cu toții că asta 
însemna cel puţin douăzeci de ani. 

M-am dus acasă în jurul orei trei dimineaţa, am dormit 
iepureşte vreo două ore, apoi l-am trezit pe Harry Rex, cu 
care nu se putea discuta în nici un chip. Am luat nişte 
biscuiţi şi ceva cafea tare şi ne-am întâlnit la el la birou pe 
la ora şapte. Eram amândoi iritaţi. Căutând prin cărţile lui 
de specialitate, înjuram amândoi de mama focului şi 
scoteam tot felul de cuvinte murdare, nu la adresa noastră, 
ci la adresa sistemului incert şi laş promulgat de legislativ 
cu treizeci de ani înainte. Liniile directoare ale legilor erau 
doar vag definite, lăsând un spaţiu de manevră amplu 
pentru politicieni şi acoliţii lor să se joace cum vor. 

Cum cei mai mulţi cetăţeni care respectau legea nu 
aveau nici un fel de contact cu sistemul de eliberări 
condiţionate, acesta nu constituia o prioritate pentru corpul 
legislativ al statului. lar cum cei mai mulţi deţinuţi în 
închisori de stat erau fie săraci, fie negri, şi ca atare 
incapabili de a folosi sistemul în propriul lor avantaj; aceştia 
puteau fi loviți cu uşurinţă prin sentinţe aspre şi prin 


menţinerea lor sub cheie în spatele gratiilor. Însă sistemul 
de eliberări condiţionate reprezenta un labirint minunat de 
legi contradictorii care îi permiteau Comisiei de eliberări să 
acorde favoruri speciale pentru un deţinut cu ceva 
conexiuni şi nişte bani gheaţă. 

Undeva, pierdute între sistemul juridic, cel penal şi cel de 
eliberări condiţionate, cele două termene „consecutive” de 
închisoare pe viaţă pentru Danny Padgitt fuseseră 
schimbate în două sentinţe „concurente”. Aşa cum încercă 
să îmi explice Harry Rex, asta însemna că ele se derulau în 
paralel. 

— La ce e bun aşa ceva? am întrebat eu. 

— Se foloseşte în cazurile în care cineva e acuzat de mai 
multe infracţiuni. Termenele consecutive ar putea însemna 
obligaţia executării unei pedepse de zeci de ani, însă o 
sentinţă corectă este cea de zece ani. Ca atare, sentinţele 
se derulează în paralel. 

Mi-am clătinat capul dezaprobator, iar acest gest l-a iritat 
pe Harry. 

În cele din urmă, am reuşit să-l prind la telefon pe şeriful 
Tryce Menatt. Părea la fel de mahmur ca noi, cu toate că 
era abstinent total în materie de alcool. Menatt nu ştia 
nimic de audiere. L-am întrebat dacă avea de gând să 
participe, însă ziua lui era deja aglomerata cu întâlniri 
importante. 

L-aş fi sunat pe judecătorul Loopus, dar acesta murise de 
şase ani. Ernie Gaddis se pensionase şi pescuia în Smoky 
Mountains. Succesorul lui, Rufus Buckley, locuia în Tyler 
County, iar numărul lui de telefon era dat la secret. 

La ora opt am sărit în maşină cu un biscuit şi o cană de 
cafea rece pe post de însoțitori. 

La o oră vest de Ford County peisajul se aplatizează 
brusc şi începe delta. Este o regiune bogată în pământ fertil 
şi săracă din punct de vedere al condiţiilor de trai, dar eu 
nu aveam dispoziţia necesară pentru a admira peisajele şi 


pentru a filozofa pe teme sociale. Mă preocupa prea mult 
strategia de a pătrunde la o audiere de eliberare 
condiţionată. 

Totodată, eram nervos pentru că urma să pun piciorul în 
Parchman, un loc legendar în care iadul îşi arăta chipul. 

După două ore de condus am zărit garduri pe câmp, apoi 
sârmă ghimpată. Curând a apărut un indicator şi am cotit 
către poarta principală. L-am informat pe paznicul din 
gheretă că sunt reporter şi că mă aflu acolo pentru o 
audiere legată de o eliberare condiţionată. 

— Drept înainte, la stânga după a doua clădire, m-a 
îndrumat el plin de solicitudine, scriind numele meu într-un 
registru. 

In apropierea autostrăzii se găseau un grup de clădiri şi 
un şir de case zugrăvite în alb, care se potriveau oricărei 
străzi rezidenţiale din Mississippi. Am ales clădirea, Admin 
A" şi m-am repezit înăuntru, căutând secretariatul. Am găsit 
secretara, iar ea m-a trimis la clădirea următoare, la etajul 
doi. Ceasul arăta aproape ora zece. 

La capătul holului se vedeau mai mulţi oameni, 
învârtindu-se în afara unei camere. Unul dintre ei era 
paznic de închisoare, altul era poliţist, iar al treilea purta un 
costum botit rău de tot. 

— Am venit pentru o audiere de eliberare condiţionată, 
am anunţat eu cu glas tare. 

— Acolo, zise paznicul, arătându-mi cu degetul. 

Fără a mai ciocăni, aşa cum ar proceda orice reporter 
întreprinzător, am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Tocmai 
se strigase ordinea de zi şi, cu siguranţă, nimeni nu 
anticipase prezenţa mea acolo. 

Comisia de eliberări avea cinci membri, aşezaţi în spatele 
unei mese uşor înălțate. Numele lor erau înscrise pe nişte 
tăblițe postate în faţa fiecăruia. De-a lungul unui perete, o 
altă masă adăpostea clanul Padgitt — Danny, tatăl lui, 
maică-sa, un unchi şi Lucien Wilbanks. Vizavi de ei, în 


spatele unei alte mese, se găseau diverşi funcţionari ai 
Comisiei şi personal al închisorii. 

Toată lumea s-a uitat la mine cum mă reped înăuntru. 
Privirea mi s-a fixat asupra lui Danny Padgitt, iar pentru o 
secundă amândoi am reuşit să ne transmitem ura pe care o 
nutream unul faţă de celălalt. 

— Vă pot ajuta cu ceva? mârâi un individ masiv, prost 
îmbrăcat, din centrul comisiei. 

Omul se numea Barrett Ray Jeter şi era preşedintele. Ca 
şi ceilalţi patru, fusese numit de guvernator ca recompensă 
pentru ajutorul dat în obţinerea de voturi. 

— Sunt aici pentru audierea în cazul Padgitt, am zis eu. 

— E reporter! se apucă Lucien să strige, ridicându-se în 
picioare. 

Preţ de o secundă am crezut că voi fi arestat pe loc şi dus 
departe, în adâncurile închisorii, pentru a ispăşi o 
condamnare pe viaţă. 

— La ce ziar? ceru Jeter să afle. 

— The Ford County Times. 

— Numele dumneavoastră? 

— Willie Traynor. 

Mă uitam chiorâş la Lucien, iar acesta mă fulgera cu 
privirea. 

— Este o audiere cu uşile închise, domnule Traynor, rosti 
Jeter. 

Statutul de audiere cu uşile închise sau deschise nu era 
deloc clar, aşa că astfel de evenimente se desfăşurau cu 
discreţie. 

— Cine are dreptul să participe? am întrebat eu. 

— Comisia de eliberare, cei care sunt audiaţi pentru 
eliberarea condiţionată, familiile lor, martorii lor, avocaţii şi 
oricare martori ai părţii adverse. 

„Cealaltă” parte însemnau familiile victimelor, care în 
atmosfera din acea încăpere erau socotiți drept agresorii. 

— Cum rămâne cu şeriful din ţinutul nostru? m-am 


interesat eu. 

— Este şi el invitat, răspunse Jeter. 

— Şeriful nostru n-a fost informat Am vorbit cu el acum 
trei ore. De fapt, nimeni din Ford County nu a ştiut de 
această audiere înainte de ora douăsprezece azi-noapte. 

Anunţul meu îi făcu pe membrii comisiei să se scarpine 
brusc prin diverse părţi ale corpului, ca şi cum fuseseră 
atacați cu toţii de cine ştie ce insecte misterioase. Membrii 
clanului Padgitt se strânseră mai tare în jurul lui Lucien. 

Printr-un simplu proces de eliminare, am dedus că 
trebuia să devin martor dacă voiam să urmăresc 
spectacolul. Am rostit, cât am putut de tare şi de răspicat: 

— Ei bine, de vreme ce aici nu se află nimeni din Ford 
County pentru a apăra interesele victimei, atunci mă declar 
martor. 

— Nu puteţi fi martor şi reporter în acelaşi timp, mă 
avertiză Jeter. 

— Unde scrie aşa ceva în Codul Penal al statului 
Mississippi? am întrebat eu, fluturând exemplarele de cărţi 
pe care le aveam de la Harry Rex. 

Jeter făcu un semn din cap către un tânăr în costum 
negru. 

— Sunt jurisconsultul Comisiei de eliberare, rosti acesta 
politicos. Puteţi depune mărturie în cadrul acestei audieri, 
domnule Traynor, dar nu puteţi relata nimic despre ea. 

Intenţionam să relatez fiecare amănunt al acelei audieri, 
apoi să mă ascund în spatele Primului Amendament. 

— Atunci aşa să fie, am zis eu. Voi faceţi regulile jocului. 

În mai puţin de un minut se trăseseră graniţele; eu mă 
găseam de o parte, restul lumii, de cealaltă parte. 

— Să-i dăm drumul, zise Jeter. 

M-am aşezat pe un scaun alături de o mână de 
spectatori. 

Jurisconsultul comisiei prezentă un raport. Dădu citire pe 
scurt sentinţei primite de Padgitt, având grijă să nu 


folosească cuvintele „consecutive” sau „concurente”. Pe 
baza comportării „exemplare” a deţinutului în timpul 
detenţiei sale, acesta se calificase pentru „timp bun”, un 
concept vag creat de sistemul de eliberări condiţionate şi 
nu de legislativul statului. Scăzând timpul pe care deţinutul 
îl petrecuse în închisoarea orăşenească în aşteptarea 
procesului, acesta era acum eligibil pentru eliberare 
condiţionată. 

Cea care se ocupase de Danny în închisoare se lansă într- 
un discurs lung asupra relaţiei dintre ea şi deţinut. Femeia 
trase concluzia că deţinutul era „plin de remuşcări”, 
„complet reabilitat”, el „nu mai constituia o ameninţare 
pentru societate” şi era chiar gata să devină „un cetăţean 
extrem de productiv”. 

Oare cât costaseră toate acestea? Nu mă puteam abţine 
să nu-mi pun o astfel de întrebare. Cât? Şi cât timp le 
trebuiseră celor din clanul Padgitt ca să găsească 
buzunarele potrivite? 

Urmă Lucien. Fără ca nimeni să îl contrazică sau să îi 
pună bețe în roate — nici Gaddis, nici şeriful Menatt şi nici 
amantul de Hank Hooten —, Lucien se lansă într-o 
rememorare fantezistă a faptelor, insistând mai ales pe 
alibiul  „solid” al Lydiei Vince. Versiunea procesului 
prezentată de el înfăţişa un juriu care oscilase asupra 
verdictului „nevinovat”. Imi venea să arunc cu ceva în el şi 
să încep să urlu. Poate că aşa îşi mai păstra şi el o urmă de 
onestitate. 

Voiam să urlu: „Cum poate fi plin de remuşcări dacă e 
nevinovat?” 

Lucien îi dădu mai departe cu procesul şi cu 
incorectitudinea acestuia. Işi asumă în mod nobil vina că nu 
insistase pentru o schimbare a locului de desfăşurare într-o 
altă parte a statului, unde oamenii ar fi fost mai corecţi şi 
mai luminaţi. Când în cele din urmă tăcu, doi dintre 
membrii comisiei păreau că adormiseră. 


Urmă doamna Padgitt, care depuse mărturie în legătură 
cu scrisorile pe care ea şi fiul ei le schimbaseră în decursul 
acestor opt ani extrem de lungi. Prin intermediul scrisorilor, 
ea îşi dăduse seama cât se maturizase el, observase cum i 
se întăreşte credinţa, îi sesizase dorinţa de libertate, astfel 
încât să le poată fi de folos semenilor lui. 

Să le poată fi de folos? Să le furnizeze un amestec mai 
puternic de droguri? Sau poate un trăscău de porumb mai 
limpede? 

Cum toată lumea aştepta lacrimi, femeia izbucni în plâns. 
Făcea parte din spectacol şi părea să obţină ceva reacţii din 
partea Comisiei. De fapt, urmărind chipurile celor de la 
prezidiu, aveam impresia că decizia lor fusese luată cu mult 
timp înainte. 

Ultimul depuse mărturie Danny. Reuşi un act de 
echilibristică fină între negarea crimelor şi dovedirea de 
remuşcări pentru comiterea lor. 

— Am învăţat din greşelile mele, zise el, ca şi cum violul 
şi crima erau nişte simple necuviinţe de pe urma cărora 
nimeni n-avea de suferit. M-am maturizat enorm cu ajutorul 
lor. 

In închisoare fusese un adevărat generator de energie 
pozitivă — se oferise voluntar la bibliotecă, cântase în corul 
deţinuţilor, ajutase la desfăşurarea rodeocului tradiţional de 
la Parchman, organizase echipe care să se ducă în şcoli şi 
să-i educe pe copii împotriva comiterii crimelor. 

Doi membri ai Comisiei ascultau. Unul continua să 
doarmă. Ceilalţi doi păreau pierduţi în transă, ca şi cum îşi 
încinseseră creierele la orice informaţii din afară. 

Danny nu plânse, dar termină cu o pledoarie pasionată 
pentru eliberare. 

— Câţi martori în contrapartidă? întrebă Jeter. 

M-am ridicat, am privit în jurul meu, n-am mai văzut pe 
nimeni din Ford County, apoi am zis: 

— Cred că sunt doar eu. 


— Daţi-i dramul, domnule Traynor. 

Habar n-aveam ce să spun şi nici nu ştiam ce era permis 
şi ce era interzis într-o astfel de adunare. Bazându-mă însă 
pe ceea ce auzisem deja, mi-am imaginat că pot rosti tot 
ce-mi trece prin cap. Grasul de Jeter m-ar fi adus fără 
îndoială cu picioarele pe pământ dacă o luam razna prea 
tare. 

M-am uitat la membrii Comisiei, am încercat din răsputeri 
să evit privirile amenințătoare dinspre clanul Padgitt şi am 
trecut direct la descrierea extrem de plastică a violului şi a 
crimei. Am descărcat din memorie tot ce-mi mai aminteam, 
insistând în mod special pe faptul că cei doi copii fuseseră 
martori la o parte sau chiar la toată acea dramă. 

Mă tot aşteptam ca Lucien să obiecteze, însă din tabăra 
lor nu se auzea nici un sunet. Membrii adormiţi ai Comisiei 
se treziseră brusc, urmărindu-mă cu atenţie, absorbind cu 
lăcomie detaliile macabre ale crimei. Am descris rănile. Am 
zugrăvit scena sfâşietoare cu Rhoda murind în braţele 
domnului Deece şi spunând: 

— A fost Danny Padgitt. A fost Danny Padgitt. 

L-am făcut mincinos pe Lucien şi mi-am bătut joc de 
amintirile lui legate de proces. Am explicat că juriului îi 
fusese necesară mai puţin de o oră ca să-l găsească 
vinovat pe acuzat. 

Cu o înverşunare care mă surprindea şi pe mine, am 
rememorat performanţa jalnică de pe scaunul de martor, 
minciunile prin care îşi acoperea alte minciuni, lipsa lui 
totală de onestitate. 

— Ar fi trebuit condamnat pentru sperjur, am declarat eu 
faţă de Comisie. lar când a terminat mărturia, în loc de a se 
întoarce la locul său, s-a dus către boxa juraţilor, a întins 
degetul în faţa juraţilor şi a zis tare: „Dacă mă condamnaţi, 
vă voi înhăţa pe fiecare”. 

Un membra al Comisiei pe nume Horace Adler s-a ridicat 
brusc pe scaun şi s-a adresat nervos clanului Padgitt: 


— Este adevărat? 

— Declaraţia a fost înregistrată, am rostit eu repede, 
înainte ca Lucien să aibă şansa de a minţi din nou. 

Acesta se ridica deja încet în picioare. 

— Este adevărat, domnule Wilbanks? insistă Adler. 

— A ameninţat juriul? întrebă un alt membru al Comisiei. 

— Am transcrierea, am intervenit eu. Voi fi fericit să v-o 
transmit. 

— Este adevărat? întrebă Adler pentru a treia oară. 

— Au fost trei sute de oameni în sala de judecată, am 
insistat la rândul meu, uitându-mă fix la Lucien şi sfătuindu- 
| din ochi: „N-o face! Nu mai minţi!” 

— Tăceţi din gură, domnule Traynor, rosti un membru al 
Comisiei. 

— Este înregistrat totul, am repetat eu cu nesimţire. 

— Ajunge! se răţoi Jeter. 

Lucien era în picioare şi încerca să se gândească la un 
răspuns. Toată lumea aştepta. Într-un târziu, zise: 

— Nu-mi amintesc tot ce s-a spus, începu el, iar eu am 
pufnit cât am putut de tare. E posibil să fi spus ceva clientul 
meu în acest sens, dar a fost un moment emoţional intens, 
iar în focul bătăliei e posibil să se fi rostit şi ceva de genul 
ăsta. Însă privind lucrurile în contextul... 

— Context, pe naiba! am urlat eu la Lucien şi am făcut un 
pas spre el, ca şi cum voiam să-i ard un pumn. 

Un paznic se repezi spre mine, aşa că m-am oprit. 

— E scris alb pe negru în transcrierea procesului! am 
continuat eu, furios, după care m-am întors spre Comisie şi 
am întrebat: Cum puteţi dumneavoastră, oameni buni, sta 
acolo şi să-l lăsaţi să mintă în halul ăsta? Nu vreţi să auziţi 
adevărul? 

— Mai aveţi ceva de spus, domnule Traynor? mă întrebă 
Jeter. 

— Da! Sper că această Comisie nu-şi va bate joc de 
sistem şi nu-l va lăsa liber pe acest individ după numai opt 


ani. Şi aşa are noroc că se află aici, în loc să-şi aştepte 
rândul la camera de gazare, unde ar merita să fie. Mai sper 
ca data viitoare când veţi mai ţine o audiere legată de 
eliberarea lui, dacă va mai fi o dată viitoare, să invitaţi 
câţiva oameni buni din Ford County. Poate pe şerif, poate 
pe procuror. Aţi putea, totodată, să-i înştiinţaţi şi pe 
membrii familiei victimei? Au dreptul să se afle aici, astfel 
încât să le puteţi vedea chipurile când îi veţi da drumul 
acestui asasin. 

M-am aşezat scoțând fum pe nări. M-am uitat urât la 
Lucien Wilbanks şi m-am hotărât să mă autoeduc 
conştiincios în a-l urî pentru restul vieţii lui sau al vieţii 
mele, depinzând de cine o mierlea primul. Jeter anunţă o 
scurtă pauză. Am presupus că aveau nevoie de timp pentru 
a se regrupa în camera din spate şi a-şi număra banii. 
Poate că domnul Padgitt avea să fie invitat să suplimenteze 
suma de bani pentru unul sau doi dintre membrii Comisiei. 
Ca să-l irit pe jurisconsultul Comisiei, m-am apucat să 
scrijelesc pagini întregi de însemnări pentru articolul pe 
care el îmi interzisese să îl public. 

Am aşteptat treizeci de minute ca membrii Comisiei să se 
întoarcă. Fiecare dintre ei părea vinovat de ceva. Jeter 
supuse decizia finală la vot. Doi votară în favoarea 
eliberării, doi împotrivă ei şi unul se abţinu. 

— Eliberarea este respinsă deocamdată, anunţă Jeter, 
făcând-o pe doamna Padgitt să izbucnească în lacrimi. 

Il îmbrăţişă pe Danny înainte ca paznicii să îl ia de acolo. 

Lucien şi restul clanului Padgitt trecură pe lângă mine, 
foarte aproape, în drum spre ieşire. l-am ignorat şi m-am 
uitat ţintă în podea, epuizat, mahmur, şocat. 

— Urmează Charles D. Bowie, anunţă Jeter. 

Se făcu simțită agitația în jurul meselor, în vreme ce 
următorul candidat la fericire era adus înăuntru. Am prins 
cu urechea ceva despre o infracţiune de natură sexuală, 
dar eram prea epuizat ca să-mi mai pese. În cele din urmă, 


am plecat din cameră şi am pornit de-a lungul coridorului, 
pe jumătate aşteptându-mă să mă confrunt cu membrii 
clanului Padgitt. 

Mi-ar fi convenit aşa ceva, pentru că astfel aş fi reglat 
scorul cu ei. 

Însă indivizii se făcuseră nevăzuţi. N-am zărit nici urmă 
de ei în vreme ce părăseam clădirea şi nici apoi, când am 
pornit pe poarta principală înapoi spre Clanton. 


34 


Audierea pentru eliberarea condiţionată a apărut pe 
prima pagină a ziarului. Am băgat în articol fiecare 
amănunt pe care mi l-am putut aminti, iar pe pagina cinci 
m-am dezlănţuit într-un editorial usturător asupra întregului 
proces de eliberare. Am trimis un exemplar al ziarului 
fiecărui membru al Comisiei de eliberare şi jurisconsultului 
şi, pentru că eram în halul acela de pornit, fiecărui membru 
al legislativului statal, procurorului general, guvernatorului 
adjunct şi guvernatorului. Cei mai mulţi ignorară darul, însă 
jurisconsultul Comisiei de eliberare, nu. 

Omul îmi scrise o lungă misivă în care îşi exprima 
profunda îngrijorare legată de „încălcarea mea voită a 
procedurilor Comisiei de eliberare”. Se gândea să ceară o 
întrevedere cu procurorul general, unde să se „evalueze 
gravitatea acţiunilor mele” şi chiar să se treacă la acţiune 
care ar fi putut duce la „consecinţe greu de estimat”. 

Avocatul meu, Harry Rex, mă asigurase că politica de 
întruniri secrete a Comisiei de eliberare era complet 
neconstituţională, violând clar Primul Amendament, iar el ar 
fi fost fericit să mă apere în orice instanţă federală. 
Bineînţeles, contra unui tarif orar redus. 


Am schimbat scrisori în contradictoriu cu jurisconsultul 
Comisiei timp de o lună înainte ca individul să pară că îşi 
pierde interesul în a mă mai urmări. 

Rafe, omul care urmărea ambulanţe pentru Harry Rex, 
avea un ajutor pe nume Buster, un cow-boy cu un piept lat 
şi cu o armă în fiecare buzunar. L-am închiriat pe Buster 
contra sumei de 100 de dolari pe săptămână, ca să pretind 
că era propriul meu înger păzitor. Timp de câteva ore pe zi 
el trebuia să se învârtă prin faţa redacţiei, să stea pe aleea 
spre casa mea sau pe una din verandele casei, oriunde 
putea fi văzut, astfel ca oamenii să ştie că Willie Traynor 
ajunsese suficient de important în oraş ca să-şi angajeze un 
bodyguard. Dacă membrii clanului Padgitt s-ar fi apropiat la 
distanţa unei bătăi de armă, cel puţin ar fi primit ceva 
înapoi, la schimb. 


După ani şi ani de creştere constantă în greutate şi de 
ignorare a avertismentelor doctorilor, Miss Callie deveni, în 
sfârşit, preocupată de problemă. După o vizită la medic cu 
rezultate deosebit de proaste, îl anunţă pe Esau că avea să 
treacă la un regim drastic de dietă -1.500 de calorii pe zi, 
cu excepţia fericită a zilei de joi. Trecu o lună fără ca eu să 
pot observa vreo scădere în greutate. Însă în ziua în care 
apăru în Times articolul despre eliberarea condiţionată, 
Miss Callie păru brusc să fi slăbit vreo douăzeci şi cinci de 
kilograme. 

Joi, în loc să prăjească, ea puse un pui la cuptor. În loc de 
piure de cartofi cu unt şi smântână groasă, totul acoperit cu 
sos gros de carne, servi cartofi fierţi. Mâncarea continua să 
fie delicioasă, însă aparatul meu digestiv se obişnuise cu 
doza săptămânală de grăsime îmbelşugată. 

După rugăciune, i-am dat două scrisori din partea lui 
Sam. Ca întotdeauna, le-a citit imediat, în vreme ce eu m- 
am repezit asupra prânzului. Tot ca întotdeauna, zâmbi, 
râse, iar la sfârşit îşi şterse o lacrimă. 


— O duce bine, zise ea, ceea ce era un adevăr. 

Cu o tenacitate învățată în familie, Sam îşi luase diploma 
în economie, şi acum economisea bani pentru şcoala de 
Drept. Îi era teribil de dor de casă şi nu se împăca deloc cu 
vremea. Ca să pună capac la toate, îi era dor de mama lui. 
Şi de mâncarea gătită de ea. 

Preşedintele Carter dăduse o amnistie generală pentru 
cei care fugiseră de încorporare, şi Sam se frământa dacă 
să rămână în Canada sau să vină acasă. Mulţi dintre 
prietenii lui aflaţi în aceeaşi situaţie acolo făcuseră 
jurământ să rămână şi să ceară cetăţenia canadiană, iar 
Sam era puternic influenţat de ei. În plus, la mijloc era şi o 
relaţie cu o femeie, deşi băiatul nu le spusese nimic 
părinţilor. 

Uneori începeam cu ştirile, însă adesea pe primul loc 
veneau necrologurile sau chiar anunţurile publicitare. Cum 
citea fiecare cuvânt, Miss Callie ştia prea bine cine vindea 
un Coş cu pui de ogar sau cine voia să cumpere o maşină 
de tuns iarba la mâna a doua, dar în stare bună de 
funcţionare. Şi cum lectura se efectua cu aceeaşi 
minuţiozitate săptămână de săptămână, ştia de câtă vreme 
fusese anunţată pe piaţă o fermă de vânzare sau o rulotă. 
Cunoştea preţurile şi valorile. Să presupunem că trecea o 
maşină pe stradă în timpul prânzului. Mă întreba imediat: 

— Ce model e? 

— Un Plymouth '71 Duster, i-aş fi putut eu răspunde. Ea 
ar fi ezitat o secundă, apoi mi-ar fi spus: 

— Dacă e curată, se învârte în jur de două mii cinci sute 
de dolari. 

Odată, Stan Atcavage avusese nevoie să vândă o barcă 
de pescuit lungă de opt metri. Am sunat-o pe Miss Callie, 
care mi-a spus: 

— Da, un gentleman din Karaway căuta aşa ceva acum 
trei săptămâni. 

Am verificat arhiva cu anunţuri publicitare şi am găsit 


anunţul în cauză. Stan şi-a vândut barca a doua zi. 

Lui Miss Callie îi plăceau enorm anunţurile legate de 
probleme legale, una dintre cele mai profitabile secţiuni ale 
ziarului. Datornici, închideri de firme, divorţuri, urmăriri, 
anunţuri de faliment, audieri pe diverse teme, zeci de 
anunţuri cerute de lege pentru a fi publicate în ziarul local. 
Le prindeam pe toate şi le taxam cum se cuvine pentru a 
obţine un profit frumuşel. 

— Văd că proprietatea domnului Everett Wainwright e 
scoasă la vânzare, zise ea. 

— Îmi amintesc vag necrologul lui, am zis eu cu gura 
plină. Când a murit? 

— Cu cinci, poate şase luni în urmă. Nu prea a fost cine 
ştie ce de capul necrologului. 

— Eu trebuie să lucrez cu materialele pe care mi le dă 
familia, îl cunoşteaţi? 

— A avut ani de zile o alimentară lângă calea ferată. 

După intonaţia vocii ei puteam spune că nu-i prea păsase 
de domnul Everett Wainwright. 

— Era băiat bun sau zgârciob? 

— Avea două seturi de preţuri, unul pentru albi, celălalt, 
mai ridicat, pentru negri. Bunurile pe care le vindea nu erau 
marcate în nici un fel, şi el ţinea singur casa de bani. Un 
client alb intra şi spunea: „Spuneti-mi, domnule 
Wainwright, cât costă cutia asta de lapte condensat?”, iar 
el răspundea: „Treizeci şi opt de cenți”. Un minut mai târziu 
intram eu şi spuneam: „Scuzaţi-mă, domnule Wainwright, 
cât costă cutia asta de lapte condensat?” lar el răspundea 
răstit: „Cincizeci şi patru de cenți”. Era foarte încăpățânat 
cu chestiile astea. Nu-i păsa deloc de alţii. 

Timp de aproape nouă ani auzisem tot felul de poveşti 
din vremuri de demult. Uneori credeam că le aflasem pe 
toate, dar colecţia lui Miss Callie părea nesfârşită. 

— De ce vă făceaţi cumpărăturile acolo? 

— Era singurul magazin de unde puteam cumpăra ceva. 


Domnul Monty Griffin avea un magazin mai drăguţ în 
spatele vechiului cinematograf, dar până acum douăzeci de 
ani nu puteam cumpăra nimic de acolo. 

— Cine vă împiedica să o faceţi? 

— Chiar domnul Monty Griffin. Nu-i păsa dacă aveai bani, 
n-avea chef să vadă negri în magazinul lui. 

— lar domnului Wainwright nu-i păsa? 

— Ba îi păsa şi lui. Nu ne voia pe la el, dar îi plăcea să ne 
ia banii. 

Începu să-mi spună povestea unui băiat negru care s-a 
învârtit în jurul alimentarei până ce domnul Wainwright l-a 
plesnit cu o mătură şi l-a izgonit de acolo. Drept răzbunare, 
băiatul dădea spargeri o dată sau de două ori pe an la 
alimentară. Evenimentele au durat ani de zile şi băiatul n-a 
fost niciodată prins. Fura ţigări şi dulciuri, şi despica toate 
cozile de mătură. 

— E adevărat că şi-a lăsat toţi banii bisericii metodiste? 
mă întrebă ea. 

— Aşa umblă vorba. 

— Cât lăsat? 

— Vreo sută de mii de dolari. 

— Oamenii spun că încerca astfel să îşi cumpere locul în 
rai, zise Miss Callie. 

Încetasem de multă vreme să mai fiu uimit de bârfa pe 
care Miss Callie o auzea de cealaltă parte a căii ferate. 
Multe dintre prietenele ei lucrau acolo ca menajere în 
reşedinţe de albi. lar menajerele ştiau totul. 

Miss Callie adusese odată vorba într-o conversaţie despre 
viaţa de după moarte. Era extrem de îngrijorată pentru 
sufletul meu. O preocupa faptul că nu devenisem un creştin 
ca lumea, că nu mă „renăscusem” sau nu fusesem 
„mântuit”. Botezul meu din pruncie, despre care nu-mi 
aminteam nimic, i se părea complet insuficient. O dată ce o 
persoană atinge o anumită vârstă, mai exact „vârstă la 
care dă socoteală „, atunci, pentru a fi „mântuită” de 


blestemul iadului veşnic, respectiva persoană trebuie să 
străbată coridorul unei biserici (care biserică anume 
reprezenta un alt motiv de veşnică dispută) şi să îşi 
mărturisească în mod public credinţa faţă de lisus Hristos. 

Miss Callie se simţea împovărată pentru că eu nu 
făcusem toate astea niciodată. 

După ce vizitasem şaptezeci şi şapte de biserici diferite, 
trebuia să recunosc că majoritatea oamenilor din Ford 
County îi împărtăşeau convingerea. Existau variaţiuni pe 
aceeaşi temă. Una dintre sectele puternice era Church of 
Christ. Membrii acestei secte se agăţau de ciudata credinţă 
că ei şi doar ei aveau să intre în rai. Oricare altă biserică 
propovăduia o „doctrină sectantă”. Tot ei credeau, la fel ca 
multe alte congregaţii, că, o dată ce o persoană obținea 
mântuirea, aceasta putea fi pierdută printr-un 
comportament rău. Baptiştii, cei mai numeroşi în ţinut, se 
ţineau fermi pe poziţia că „odată mântuit, un om rămâne 
mântuit”. 

O astfel de credinţă părea extrem de confortabilă pentru 
câţiva baptişti înapoiaţi pe care îi cunoşteam în oraş. 

In orice caz, pentru mine existau speranţe. Miss Callie 
era emoţionată că fusesem la biserică şi absorbisem 
cuvintele mântuirii. Era convinsă, şi se ruga permanent 
pentru mine în acest sens, că într-o zi, curând, Domnul va 
cobori pe pământ şi îmi va atinge sufletul. Atunci aveam să 
mă decid să îl urmez, iar ea şi cu mine aveam să ne 
petrecem împreună eternitatea. 

Miss Callie trăia cu adevărat pentru ziua în care avea să 
se ducă „Acasă întru glorie". 

— În duminica asta reverendul Small va prezida peste 
cina Domnului, mă anunţă ea. 

Era invitaţia săptămânală de a mă duce cu ea la biserică. 
Reverendul Small şi predicile lui lungi însemnau mai mult 
decât puteam suporta eu. 

— Mulţumesc, dar duminică voi face din nou nişte 


cercetări, i-am răspuns eu. 
— Dumnezeu să vă binecuvânteze. Unde? 
— La Maranatha Primitive Baptist Church. 
— N-am auzit niciodată de ea. 
— E în cartea de telefoane. 
— Unde se află? 
— Undeva prin Dumas, cred. 
— E de negri sau de albi? 
— Habar n-am. 


Numărul şaptezeci şi opt de pe lista mea, Maranatha 
Primitive Baptist Church, era o mică bijuterie la poalele unui 
deal, lângă un pârâu, sub un pâlc de stejari care aveau cel 
puţin două sute de ani vechime. Era o clădire mică şi albă, 
îngustă şi lungă, cu un acoperiş înălţat, din tablă, şi o turlă 
roşie atât de înaltă, că se pierdea printre stejari. Porţile de 
intrare erau larg deschise, invitând pe oricine să vină şi să 
se roage înăuntru. O piatră pe zid menţiona data zidirii 
lăcaşului de cult: 1813. 

M-am furişat în ultimul rând, locul meu obişnuit, şi m-am 
aşezat lângă un gentleman bine îmbrăcat, care părea că e 
de prin acele locuri de când data biserica. În acea 
dimineaţă am numărat alţi cincizeci şi şase de participanţi 
la slujbă. Ferestrele erau larg deschise, iar afară un vânticel 
blând înfiora frunzele copacilor, oferind calmul naturii 
pentru liniştirea unei dimineţi nebune. De un secol şi 
jumătate oamenii se adunau acolo, şedeau pe aceleaşi 
bănci, priveau prin aceleaşi ferestre la aceiaşi copaci şi se 
rugau la acelaşi Dumnezeu. Corul — format din opt 
persoane — interpreta un imn lent. M-am întors brusc în alt 
secol. 

Pastoral era un om jovial pe nume J.B. Cooper. ÎI 
întâlnisem de două ori în decursul anilor pe care îi 
petrecusem în ţinut, în vreme ce puneam întrebări pentru 
ca diverse necrologuri să iasă mai bine. Unul dintre 


beneficiile majore ale turului făcut de mine bisericilor din 
ţinut era acela că mă cunoşteau toţi preoţii. Chestia asta 
îmi era cu adevărat de ajutor în decorarea ferparelor mele. 

Pastorul Cooper îşi privi turma şi îşi dădu seama că eram 
singurul musafir de acolo. Mă strigă pe nume, îmi ură bun 
venit şi rosti câteva glume nevinovate despre relatarea 
favorabilă a slujbei în ziar. După patru ani de tururi prin 
biserici şi şaptezeci şi şapte de cronici bisericeşti mai 
degrabă generoase şi pline de culoare, îmi era imposibil să 
mă furişez în vreun lăcaş de cult fără să fiu remarcat. 

Nu ştiam niciodată la ce să mă aştept de la aceste 
biserici rurale. Cel mai adesea predicile erau lungi şi 
zgomotoase. De multe ori mă întrebam cum de pot oamenii 
aceia să vină săptămână de săptămână pentru o 
admonestare verbală dură. Unii predicatori erau de-a 
dreptul sadici în condamnarea faptelor pe care enoriaşii le 
comiseseră în timpul săptămânii, indiferent care ar fi fost 
acestea. În Mississippi, la sate, totul era un păcat, nu doar 
cele zece porunci biblice. Am auzit de multe ori adevărate 
înfierări ale televiziunii, filmelor, jocurilor de cărţi, revistelor 
uşoare, evenimentelor sportive, uniformelor purtate de 
majorete, luptei împotriva discriminării, bisericilor cu rase 
mixte, desenelor Disney — deoarece se difuzau noaptea —, 
dansurilor, petrecerilor sociale, sexului postmarital, absolut 
orice. 

Însă pastorul Cooper era un om paşnic. Predica lui — 
lungă de douăzeci şi opt de minute — s-a referit la toleranţă 
şi iubire. lubirea era principalul mesaj transmis de Hristos. 
Singurul lucru pe care ni-l cerea Hristos era să ne iubim 
aproapele ca pe noi înşine. Pentru momentul venirii la altar 
în vederea spovedaniei am cântat trei versete din Just As I 
Am, însă nimeni nu se mişcă. Era clar că oamenii aceia 
parcurgeau des coridorul până la altar. 

Ca întotdeauna, am mai rămas câteva minute după 
slujbă ca să vorbesc cu pastoral Cooper. l-am spus cât de 


mult mi-a plăcut slujba, ceva ce rosteam întotdeauna 
indiferent că eram sincer sau nu, şi am notat numele 
membrilor corului pentru articolul meu. Participanţii la 
slujbe erau de obicei calzi şi prietenoşi, dar în acel moment 
al turului meu aceştia aveau chef să sporovăiască la 
nesfârşit şi să rostească tot felul de „cugetări” care poate 
că aveau să fie publicate: 

— Tata a pus acoperişul acestei biserici în 1902. 

Sau: 

— Tornada din '38 a trecut chiar deasupra noastră în 
timpul slujbei, vara. 

În vreme ce ieşeam din clădire, am văzut un bărbat în 
scaun cu rotile în momentul în care era coborât pe rampa 
pentru handicapaţi. Era un chip pe care îl mai zărisem. M- 
am dus spre acel om ca să-l salut. Era Lenny Fargarson, 
băiatul invalid din juriu, juratul cu numărul şapte sau opt, a 
cărui stare evident se înrăutăţise. In timpul procesului din 
1970 putea să meargă singur, deşi priveliştea n-avea nimic 
plăcut. Acum băiatul ajunsese în scaun. Tatăl lui se 
prezenta singur. Maică-sa se găsea în mijlocul unui grup de 
femei care îşi luau la revedere una de la alta. 

— Aveţi un minut liber? mă întrebă Fargarson. 

În Mississippi, o astfel de întrebare înseamnă, de fapt, că: 
„Trebuie să vorbim şi s-ar putea să dureze ceva timp”. M- 
am aşezat pe o bancă sub un stejar. Tatăl băiatului l-a 
împins spre mine, apoi ne-a părăsit ca să vorbim în linişte. 

— Vă văd ziarul în fiecare săptămână, zise băiatul. 
Credeţi că Padgitt va fi eliberat? 

— Categoric. Întrebarea este doar când. Poate cere 
eliberarea condiţionată în fiecare an, o dată pe an. 

— Se va întoarce aici, în Ford County? 

Am ridicat din umeri, pentru că habar n-aveam. 

— Probabil că da. Clanul Padgitt se ţine aproape de 
propriile pământuri. 

Băiatul se gândi ceva vreme la răspunsul meu. Era ridat 


şi gârbovit ca un bătrân. Dacă amintirile nu-mi jucau feste, 
la vremea procesului avusese cam douăzeci şi cinci de ani. 
Eram cam de aceeaşi vârstă, deşi el părea de două ori mai 
bătrân decât mine. Auzisem ce păţise — o rană urâtă 
căpătată într-o fabrică de cherestea. 

— Chestia asta vă înspăimântă? am întrebat eu. El îmi 
zâmbi şi spuse: 

— Nimic nu mă poate înspăimânta, domnule Traynor. 
Domnul este Păstorul meu. 

— Da, aşa e, am replicat eu, ţinând încă minte predica. 

Din cauza stării sale fizice şi a scaunului cu rotile, Lenny 
era o persoană greu de citit. Indurase enorm de multe în 
cursul vieţii. Credinţa îi era puternică, însă pentru o 
secundă am avut impresia că îi surprind o undă de 
îngrijorare pe chip. 

Doamna Fargarson venea spre noi. 

— Veţi fi acolo când i se va da drumul? se interesă Lenny. 

— Mi-ar plăcea, dar nu prea ştiu cum se procedează. 

— Mă veţi suna când veţi afla că i s-a dat drumul? 

— Bineînţeles. 

Doamna Fargarson gătise friptură la cuptor pentru 
prânzul de duminică. N-a acceptat în ruptul capului să nu 
iau masa cu ei. Mi s-a făcut brusc foame, iar acasă, ca de 
obicei, nu mă aştepta nimic gustos. Prânzul de duminică 
însemna, de obicei, un sandviş rece şi un pahar de vin peo 
verandă laterală a casei, urmate de o siestă lungă. 

Lenny locuia cu părinţii într-o casă de la marginea unui 
drum pietruit, la vreo două mile distanţă de biserică. Tatăl 
lui era poştaş sătesc, iar maică-sa, profesoară de şcoală. 
Avea o soră mai în vârstă în Tupelo. La friptură cu cartofi, 
urmate de un ceai aproape la fel de dulce precum cel 
preparat de Miss Callie, am rememorat procesul Kassellaw 
şi prima audiere pentru eliberare condiţionată a lui Padgitt. 
Poate că lui Lenny nu-i păsa de posibila eliberare a lui 
Danny, însă părinţii lui erau profund îngrijoraţi. 


35 


În primăvara lui 1978 vestea cea mare a lovit Clanton-ul. 
Venea Bargain City în oraş! Alături de Mcdonald's şi de fast- 
food-urile care îl însoțeau, Bargain City era un lanţ naţional 
care mărşăluia cu repeziciune prin oraşele din Sud. Cele 
mai multe localităţi se bucurau. Unii dintre noi însă simțeau 
că acesta este începutul sfârşitului. 

Compania în cauză cucerea lumea prin imensele depozite 
cu „reducere" ce ofereau tot ce-ţi doreai la preţuri foarte 
mici. Magazinele erau spaţioase şi curate şi includeau 
cafenele, farmacii, bănci, chiar şi clinici oftalmologice şi 
agenţii de turism. Un oraş fără un magazin Bargain City era 
irelevant şi nesemnificativ. 

Compania a închiriat cincizeci de acri de teren pe Market 
Street, la circa o milă distanţă de piaţa din Clanton. Câţiva 
vecini din zonă au protestat, iar consiliul orăşenesc a ţinut o 
întrunire publică pentru a vedea dacă oraşul este de acord 
cu construirea magazinului sau nu. Bargain City întâlnise 
opoziţie şi înainte şi dispunea de o strategie extrem de 


eficientă şi îndelung pusă la punct pentru astfel de cazuri. 

Sala de consiliu era plină cu oameni ţinând în mâini 
însemne albe şi roşii Bargain City — BARGAIN CITY — UN 
BUN VECIN şi VREM SLUJBE. Se găseau acolo ingineri, 
arhitecţi, avocaţi şi antreprenori, împreuna cu secretarele, 
nevestele şi copiii. Mesajul lor zugrăvea un tablou roz cu 
creşteri economice, venituri din vânzări, 150 de slujbe noi 
pentru localnici şi cele mai bune produse la cele mai mici 
preţuri. 

Doamna Dorothy Hockett vorbi împotriva ridicării 
magazinului. Proprietatea ei se găsea chiar lângă locul 
construcţiei, şi femeia n-avea chef să fie invadată de 
zgomote şi de lumini. Consiliul orăşenesc părea să 
simpatizeze cu cauza ei, însă votul fusese de mult decis. 
Văzând că nimeni altcineva nu mai vorbeşte împotriva lui 
Bargain City, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre podium. 

Eram condus de credinţa că, pentru a păstra intact 
centrul oraşului, trebuia să păstrăm cafenelele şi 
magazinele, birourile şi firmele de servicii din jurul pieţei. 
Dacă începeam construcţia, stârneam un val care nu mai 
putea fi oprit. Oraşul avea să se întindă în multiple direcţii, 
fiecare trăgând de felia ei din vechiul Clanton. 

Cele mai multe slujbe promise aveau să însemne salariul 
minim pe economie. Creşterea veniturilor din vânzări 
pentru oraş avea să se facă pe socoteala comercianților pe 
care Bargain City avea să-i aducă repede la sapă de lemn. 
Oamenii din Ford County n-aveau să se trezească într-o 
bună zi şi să înceapă brusc să cumpere mai multe biciclete 
şi frigidere doar pentru că Bargain City le prezenta într-un 
mod deosebit. 

Am menţionat oraşul Titus, aflat la circa o oră de Clanton 
înspre sud. Cu doi ani înainte, Bargain City venise acolo. De 
atunci se închiseseră paisprezece magazine de vânzare cu 
amănuntul şi o cafenea. Strada principală a oraşului 
aproape că era pustie acum. 


Am amintit apoi oraşul Marshall, aflat în plină deltă. În cei 
trei ani scurşi de la deschiderea Bargain City acolo, 
comercianții din Marshall pierduseră două farmacii, două 
mici magazine universale, magazinul cu semințe, 
magazinul de feronerie, un butic pentru doamne, un 
magazin de suveniruri, o mică librărie şi două cafenele. 
Luasem o dată prânzul în cafeneaua rămasă şi chelnerita, 
care lucra acolo de treizeci de ani, îmi spusese că încasările 
lor ajunseseră la jumătate din ceea ce fuseseră înainte. 
Piaţa din Marshall era similară cu cea din Clanton, cu 
excepţia faptului că, aparent, cele mai multe locuri de 
parcare erau pustii. lar pe trotuare mai circulau foarte 
puţini oameni. 

Am menţionat şi oraşul Tackerville, cu aceeaşi populaţie 
ca a Clantonului. La un an după ce Bargain City deschisese 
acolo, oraşul fusese obligat să cheltuiască 1,2 milioane 
dolari pe îmbunătăţirea străzilor pentru a se putea descurca 
cu traficul din jurul magazinului. 

Le-am înmânat primarului şi membrilor consiliului copii 
ale unui stadiu efectuat de un profesor în economie de la 
Universitatea Georgia. Profesorul urmărise dezvoltarea 
Bargain City în Sud timp de şase ani şi evaluase impactul 
financiar şi social al companiei asupra oraşelor mai mici de 
zece mii de locuitori. Veniturile din taxele pe activităţi 
comerciale rămăseseră în mare cam la fel. Vânzările se 
mutaseră pur şi simplu de la vechii comercianţi la compania 
Bargain City. Nivelul şomajului era în mare cam la fel; 
vânzătorii din vechile magazine centrale fuseseră înlocuiţi 
de vânzători noi la Bargain City. Compania nu efectuase 
nici o investiţie substanţială în cadrul comunităţii, în afară 
de terenul luat în concesiune şi de clădirile comerciale. De 
fapt, veniturile rezultate din activitatea comercială a 
companiei nici măcar nu erau intermediate de vreo bancă 
locală. La miezul nopţii, în fiecare noapte, încasările zilnice 
erau transferate la sediul central din Gainesville, Florida. 


Studiul ducea la concluzia că expansiunea reprezenta 
evident o măsură înţeleaptă pentru acţionarii companiei 
Bargain City, dar efectele economice asupra oraşelor mici 
erau devastatoare. lar adevăratul dezastru era de natură 
culturală. Din cauza magazinelor închise şi a trotuarelor 
pustii, viaţa animată de pe străzile principale şi din pieţele 
centrale intra rapid în comă. 

Petiţia în favoarea Bargain City avea 480 de semnături. 
Petiţia noastră, a opoziţiei, avea 12 nume. Consiliul a votat 
în unanimitate, 5 la 0, pentru aprobarea planurilor 
companiei Bargain City. 

Am scris un editorial dur, şi timp de o lună am citit numai 
scrisori pline de venin îndreptate împotriva mea. Pentru 
prima dată eram numit „aborigen necivilizat”. 

În mai puţin de o lună, buldozerele au ras complet 
cincizeci de acri de teren. Amenajările necesare au fost 
efectuate în mare grabă, astfel încât marea inaugurare 
oficială a fost anunţată pentru data de 1 decembrie, la ţanc 
pentru sărbătoarea Crăciunului. Dispunând de fonduri 
serioase, Bargain City n-a tărăgănat deloc construcţia 
magazinelor. Compania se bucura de reputaţia unui 
management viclean şi hotărât. 

Spațiile comerciale şi locurile de parcare ocupau o 
suprafaţă de circa douăzeci de acri. Parcelele exterioare au 
fost repede vândute altor lanţuri comerciale, astfel încât nu 
peste mult timp consiliul orăşenesc aproba construcţia în 
zonă a unei benzinării cu autoservire la şaisprezece pompe, 
a unui magazin de bunuri de larg consum, a trei 
restaurante de tip fast-food, a unui magazin de pantofi, a 
unui magazin de mobilă şi a unei alimentare mari. 

Nu-i puteam refuza companiei Bargain City dreptul de a- 
şi face reclamă. N-aveam nevoie de banii lor, dar cum 
Times era singura publicaţie care acoperea întregul ţinut, 
compania respectivă era obligată să-şi facă publicitate la 
mine. (Ca răspuns la un mic scandal stârnit în 1977 în 


legătură cu aria de răspândire a ziarului, se înființase un 
mic tabloid de extremă dreaptă, botezat Clanton Chronicle, 
dar publicaţia avea mari probleme să se menţină pe piaţă.) 

La mijlocul lui noiembrie m-am întâlnit cu un 
reprezentant al companiei şi am căzut de acord asupra 
unor anunţuri destul de piperate ca preţ legate de 
deschiderea oficială. l-am taxat cât de mult s-a putut, dar 
oamenii nu s-au plâns niciodată. 

Pe data de 1 decembrie, primarul, senatorul Morton şi 
alte oficialități au tăiat panglica inaugurală. O mulţime 
nerăbdătoare a năvălit pe uşi şi a început să cumpere 
produse cu frenezia flămândului care a dat de hrană. 
Autostrada care intra în oraş s-a umplut cu maşini care se 
îndreptau spre noua atracţie. 

Am refuzat să relatez despre eveniment pe prima pagină. 
Am îngropat un articol mic în pagina şapte, iar acest fapt i-a 
înfuriat pe primar şi pe senatorul Morton, ca şi pe celelalte 
oficialități. Cu toţii se aşteptau să îşi vadă mutra de la 
inaugurare pe prima pagină, în poziţie centrală. 

Sezonul de Crăciun a fost devastator pentru comercianții 
din centrul oraşului. La trei zile după Crăciun a apărut 
prima victimă, când vechiul magazin Western Auto a 
anunţat că trage obloanele. Magazinul ocupase aceeaşi 
clădire timp de patruzeci de ani, vânzând biciclete, 
accesorii pentru gospodărie şi televizoare. Domnul Hollis 
Barr, proprietarul, mi-a spus că un model de televizor color 
Zenith îl costa 438 de dolari ca să-l aducă, iar el încercase, 
după mai multe reduceri succesive, să îl vândă la 510 
dolari. Un model identic se găsea de vânzare la Bargain 
City pentru numai 399 de dolari. 

Bineînţeles că închiderea magazinului Western Auto a 
constituit o ştire de pagina întâi. 

Acel faliment a fost urmat, în ianuarie, de închiderea 
farmaciei lui Swain de lângă Tea Shoppe, apoi de magazinul 
de cadouri Maggie's Gifts, aflat alături de magazinul de 


haine al domnului Mitlo. Am tratat fiecare închidere ca pe o 
moarte, iar articolele mele aveau aerul unor necrologuri. 

Am petrecut o după-amiază împreună cu gemenii Stukes 
în magazinul lor de feronerie. Era o minunată clădire veche, 
cu duşumele de lemn, rafturi ponosite care adăposteau un 
milion de articole, o sobă cu lemne în spate unde se 
dezbăteau chestiuni serioase atunci când afacerile 
lâncezeau. De găsit nu prea puteai să găseşti nimic de unul 
singur în acel magazin, şi, de fapt, asta era şi ideea. Rutina 
cerea să îl întrebi pe unul dintre gemeni despre „chestia aia 
plată care se înşurubează în bazin la vârful băţului, ce se 
potriveşte în povestea aia care dă drumul la scurgerea 
toaletei”. În acel moment unul dintre gemeni dispărea 
printre stivele imense de obiecte şi peste câteva minute 
apărea cu ce era necesar pentru a face toaleta să se 
scurgă. O astfel de întrebare nu putea fi pusă la Bargain 
City. 

Stăteam lângă sobă într-o zi friguroasă de iarnă şi 
ascultam elucubraţiile unui anume Cecil Clyde Poole, un 
fost maior de armată care, dacă ar fi întocmit el politica 
naţională, ar fi aruncat cu bomba nucleară în toată lumea, 
cu excepţia canadienilor. Ar fi bombardat şi compania 
Bargain City şi, într-unul din cele mai colorate şi dure 
limbaje auzite vreodată de mine, ar fi distrus-o şi ar fi 
pulverizat-o cu mare plăcere. Aveam mult timp la dispoziţie 
ca să vorbim, pentru că aproape nu existau clienţi. Unul 
dintre gemeni îmi spuse că afacerea lor scăzuse cu 70%. 

Luna următoare au închis uşile magazinului pe care tatăl 
lor îl inaugurase în 1922. Am tipărit pe prima pagină o poză 
a fondatorului stând în spatele tejghelei sale, în 1938. Am 
scris şi un nou editorial, un fel de „V-am spus eu” adresat 
oricui se mai îndeletnicea cu citirea micilor mele tirade 
jurnalistice. 

— Predici prea mult, mă avertiza mereu Harry Rex. ŞI 
nimeni nu te ascultă. 


În încăperea din faţă a ziarului rareori stătea cineva. 
Camera era dotată cu câteva mese pe care erau 
împrăştiate exemplare ale numărului curent din ziar. Mai 
era o tejghea pe care Margaret o folosea uneori ca să 
primească anunţurile publicitare. Clopoţelul de la uşă suna 
toată ziua când intrau şi ieşeau oamenii. Cam o dată pe 
săptămână vreun străin se aventura sus, unde uşa de la 
biroul meu stătea de obicei deschisă. Cel mai adesea era 
vorba de vreo rudă îndurerată a unui mort, care venea să 
discute despre necrologul ce urma să apară în ziar. 

Într-o după-amiază de martie din 1979 mi-am ridicat 
privirea şi am văzut un domn îmbrăcat cu un costum 
elegant stând în cadrul uşii de la biroul meu. Spre 
deosebire de Harry Rex, a căruia apariţie începea de pe 
stradă şi era auzită de toată lumea din clădire, bărbatul din 
faţa mea urcase scările fără a scoate un sunet. 

Se numea Gary Megrew, era un consultant din Nashville, 
şi aria lui de expertiză o constituiau ziarele din oraşele mici. 
În vreme ce îi pregăteam o ceaşca de cafea, îmi spuse că 
un client al lui, bine dotat financiar, intenţiona să cumpere 
mai multe ziare din Mississippi în cursul anului respectiv. 
Deoarece eu aveam şapte mii de abonaţi, nu eram dator 
nimănui, deţineam o maşină de tipar offset şi, pentru că ne 
foloseam maşina pentru tipărirea altor şase publicaţii 
săptămânale mai mici, plus propriile noastre ghiduri de 
cumpărător, clientul lui era extrem de interesat să 
achiziţioneze The Ford County Times. 

— Cât este de interesat? am întrebat eu. 

— Foarte. Dacă am putea vedea registrele contabile, am 
putea evalua compania dumneavoastră. 

Individul a plecat, iar eu am dat câteva telefoane ca să-i 
verific credibilitatea. Rezultatele au fost bune, aşa că mi- 
am făcut bilanţurile financiare. Trei zile mai târziu ne-am 
întâlnit din nou, de această dată seara. Nu aveam chef ca 


Baggy, Wiley sau altcineva să-şi bage nasul unde nu-i 
fierbea oala. Vestea că Times îşi schimbă proprietarul ar fi 
însemnat un subiect de bârfă atât de fierbinte, încât 
cafenelele ar fi ajuns să se deschidă la trei dimineaţa în loc 
de cinci. 

Megrew cântări cifrele ca un analist de afaceri. Am 
aşteptat, ciudat de nervos, ca şi cum verdictul mi-ar fi putut 
schimba drastic viaţa. 

— Aveţi o sută de mii după taxe, plus salariul 
dumneavoastră de cincizeci de mii. Amortizarea înseamnă 
alte douăzeci de mii. Fără dobânzi, pentru că nu există 
datorii. Asta înseamnă o sută şaptezeci în bani de rulaj, pe 
care dacă îi înmulţim în mod standard cu şase ajungem la 
un milion douăzeci de mii. 

— Şi clădirea? m-am repezit eu. 

Individul privi în jur, ca şi cum tavanul se putea prăbuşi în 
orice clipă. 

— Locurile astea de obicei nu prea au valoare. 

— O sută de mii, am zis eu. 

— Bine. Şi încă o sută pentru tiparniţa offset şi alte 
echipamente. Valoarea totală este undeva în jurul a 1,2 
milioane. 

— Este o ofertă? am întrebat, tot mai nerăbdător. 

— S-ar putea. Trebuie să discut cu clientul meu. N-aveam 
nici o intenţie să vând ziarul. Intrasem într-o astfel de 
afacere din întâmplare, dădusem câteva lovituri norocoase, 
muncisem din greu să scriu articole şi necrologuri şi să 
vând publicitate, iar acum, nouă ani mai târziu, mica mea 
companie valora peste un milion de dolari. 

Eram tânăr şi necăsătorit, deşi mă cam săturasem să fiu 
singur şi să locuiesc singur într-un căsoi cu trei pisici de pe 
vremea familiei Hocutt care refuzau pur şi simplu să moară. 
Acceptasem realitatea că n-aveam să-mi găsesc o mireasă 
în Ford County. Toate fetele bune erau înşfăcate de la 
vârsta de douăzeci de ani, iar eu eram prea bătrân ca să 


intru într-o astfel de competiţie. Mă întâlneam cu toate 
tinerele divorţate, cele mai multe fiind repede gata să sară 
în pat şi să se trezească dimineaţa în casa mea frumoasă, 
visând să cheltuie toţi acei bani cu lopata despre care 
circula bârfa că îi fac. Singura pe care o plăceam cu 
adevărat şi cu care mă vedeam din când în când de 
aproape un an era împovărată cu trei copii mici. 

E interesant însă în ce stare te poate aduce un milion de 
dolari. O dată ce un astfel de gând mi s-a întipărit în minte, 
n-a mai ieşit niciodată din creierul meu. Munca a devenit 
mai grea. Am început să urăsc necrologurile alea stupide şi 
presiunea neîncetată a termenelor limită. Îmi spuneam cel 
puţin o dată pe zi că n-ar mai fi trebuit să bat străzile 
vânzând publicitate. Puteam renunţa la editoriale. S-ar fi 
terminat astfel cu scrisorile abjecte adresate editorului. 

O săptămână mai târziu, i-am spus lui Gary Megrew că 
Times nu era de vânzare. El mă informă că omul pe care îl 
reprezenta decisese să cumpere trei ziare până la sfârşitul 
anului, aşa că îmi mai rămânea ceva timp să mă gândesc. 

În mod remarcabil, nimeni nu a aflat absolut nimic 
despre discuţiile noastre. 


36 


Într-o după-amiază de joi, la începutul lui mai, am primit 
un telefon de la avocatul Comisiei de eliberare. Următoarea 
audiere în cazul Padgitt avea loc în lunea care urma. 

— Ce convenabil! am rostit eu. 

— De ce? mă întrebă individul. 

— Noi scoatem ziarul în fiecare miercuri, aşa că nu am 
timp să public un articol înainte de audiere. 

— Noi nu vă monitorizăm ziarul, domnule Traynor, zise 
el. 

— Nu vă cred, am ripostat eu. 

— Ce credeţi dumneavoastră nu are importanţă. Comisia 
a decis că nu vi se va permite să participaţi la audiere. Aţi 
încălcat regulile noastre data trecută relatând despre cele 
petrecute. 

— Mi se interzice accesul? 

— Exact. 


— O să fiu acolo oricum. 

Am închis şi l-am sunat pe şeriful Menatt. Şi el fusese 
informat de audiere, dar nu era sigur că poate participa. 
Avea un caz fierbinte cu un copil dispărut din Wisconsin, şi 
era limpede că n-avea nici un interes să se amestece în 
aceeaşi oală cu clanul Padgitt. 

Procurorul districtual, Rufus Buckley, avea un proces de 
jaf armat programat luni în ţinutul Van Buren. Îmi promise 
că va trimite o scrisoare prin care să se opună eliberării, 
dar scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Judecătorul 
Omar Noose prezida în acelaşi caz, aşa că el nici nu intra în 
discuţie. Începeam să cred că nimeni nu se va duce acolo 
să spună ceva împotriva eliberării lui Danny Padgitt. 

De amuzament, i-am cerut lui Baggy să se ducă. Acesta a 
icnit, apoi s-a repezit să-mi înşire o listă lungă de motive 
prin care se scuza că nu poate să se ducă. 

M-am dus până la Harry Rex să îi dau vestea. Acesta 
avea un proces urât de divorţ care începea luni în Tupelo; 
altfel poate că ar fi mers cu mine la Parchman. 

— Băiatul o să fie eliberat, Willie, îmi zise el. 

— Anul trecut am împiedicat asta, i-am răspuns eu. 

— O dată ce încep audierile pentru eliberare, totul devine 
o chestiune de timp. 

— Dar cineva trebuie să se opună cu înverşunare. 

— De ce te preocupă? In cele din urma, tot va ieşi. De ce 
să-i stârneşti pe membrii clanului Padgitt? Nu vei obţine nici 
un voluntar. 

Voluntarii erau, într-adevăr, greu de găsit. Întregul oraş 
părea că dă bir cu fugiţii. Eu îmi imaginasem o mulţime 
furioasă intrând în sala de audieri şi întrerupând întrunirea. 

Mulțimea mea furioasă consta din trei oameni. 

Wiley Meek fusese de acord să meargă cu mine, deşi n- 
avea nici un chef să ia cuvântul. Dacă realitatea dovedea 
că într-adevăr accesul îmi era interzis în sală, atunci Wiley 
avea să stea acolo ca să-mi ofere ulterior detaliile. Şeriful 


Menatt ne-a surprins pe toţi cu prezenţa la acţiune. 

Pe coridorul din afara sălii de audieri măsurile de 
securitate erau deosebit de stricte. Când jurisconsultul 
Comisiei m-a văzut, a devenit extrem de nervos şi a intrat 
într-un schimb de replici dure cu mine. Am fost înconjurat 
imediat de paznici în uniformă. Eram depăşit ca număr şi 
neînarmat. Am fost escortat afară din clădire şi urcat în 
maşină, lângă care s-au postat doi ţărănoi cu ceafă groasă 
şi minte obtuză, ca să mă urmărească ce fac. 

Aşa cum mi-a relatat ulterior Wiley, audierea a mers ca 
unsă. Acolo se găsea şi Lucien, împreună cu diverse rude 
ale lui Danny. Jurisconsultul Comisiei a citit un raport care îl 
transforma pe Danny într-un adevărat îngeraş. Cel care se 
ocupa de cazul lui a susţinut raportul. Lucien a rostit, timp 
de zece minute, obişnuitele lui idioţenii avocăţeşti. Ultimul 
a vorbit tatăl lui Danny, cerând, emoţionat, eliberarea fiului 
său. Era disperată nevoie de el înapoi acasă, unde familia 
desfăşura afaceri cu cherestea, pietriş, asfalt, camioane, 
antreprenoriat de construcţii şi transporturi de marfă. 
Băiatul urma să aibă atâtea slujbe şi să lucreze atât de 
multe ore în fiecare săptămână, încât n-ar mai fi avut cum 
să intre în vreo belea. 

Şeriful Menatt s-a ridicat şi a susţinut punctul de vedere 
al populaţiei din Ford County. Era nervos şi nu prea vorbea 
bine, dar a reuşit să redea credibil crima. Insă a neglijat să 
le reamintească membrilor Comisiei că un juriu, ales din 
aceeaşi mulţime de oameni care îl alesese pe el şerif, 
fusese ameninţat de Danny Padgitt. 

Cu un scor de 4 la 1 la voturi, Danny Padgitt a fost 
eliberat din închisoare. 


Clanton-ul şi-a manifestat dezamăgirea în tăcere. Pe 
parcursul procesului, oraşul dovedise o adevărată sete de 
sânge şi reacţionase violent când juriul refuzase sentinţa de 
condamnare la moarte. De atunci trecuseră însă nouă ani, 


iar o dată cu prima audiere pentru eliberare condiţionată 
oraşul acceptase că Danny Padgitt avea să devină, în cele 
din urmă, liber. Nimeni nu se aştepta ca totul să se 
petreacă atât de curând, dar după audiere şocul trecuse 
repede. 

Eliberarea lui a fost influenţată de doi factori neobişnuiţi. 
Primul element consta în faptul că Rhoda Kassellaw nu 
avea nici un fel de rudă în zonă. Nu existau părinţi 
îndureraţi care să stârnească simpatie şi să pretindă 
dreptate. Nu existau rude furioase, care să menţină cazul în 
atenţie. Copiii ei plecaseră în altă parte şi fuseseră uitaţi. 
Rhoda dusese o viaţă singuratică şi nu lăsase în urma ei 
nici un prieten apropiat care să vrea să menţină trează 
flacăra urii împotriva ucigaşului. 

Al doilea factor a fost acela că familia Padgitt trăia într-un 
alt univers. Erau atât de rar văzuţi în public, încât nu era 
greu să convingi pe oricine că Danny avea, pur şi simplu, să 
se înfunde pe insula lui, ca să nu mai iasă niciodată de 
acolo. Care era diferenţa pentru oamenii din Ford County? 
Inchisoarea sau insula Padgitt? Dacă nimeni nu avea să-l 
mai vadă vreodată, crimele lui aveau să fie uitate. In cei 
nouă ani scurşi de la proces, nu zărisem niciodată vreun 
Padgitt în Clanton. În editorialul meu dur legat de eliberare 
am scris că „printre noi se află iarăşi un ucigaş cu sânge 
rece”. Insă o asemenea caracterizare nu era chiar 
adevărată. 

Articolul de pe prima pagina şi editorialul n-au atras nici 
măcar o singură scrisoare din partea publicului. Oamenii au 
discutat despre eliberare, dar nu prea mult timp şi fără prea 
mult zgomot. 

Baggy s-a strecurat în biroul meu într-o dimineaţă târziu, 
la o săptămână după eliberarea lui Padgitt şi a închis uşa 
după el, ceea ce întotdeauna însemna un semn bun. 
Prinsese de veste despre o bârfă atât de suculentă, încât 
trebuia să mi-o relateze cu uşile închise. 


Într-o zi obişnuită ajungeam la lucru pe la ora 11. Şi tot 
într-o zi obişnuită Baggy începea să livreze noutăţile pe la 
amiază, aşa că, de obicei, aveam cam o oră la dispoziţie să 
discutăm articolele şi să monitorizăm zvonurile. 

Baggy privi în jur ca şi cum pereţii fuseseră impregnaţi cu 
microfoane, apoi zise: 

— Clanul Padgitt a plătit o sută de bătrâne ca să-l 
elibereze pe băiat. 

Suma nu mă şoca, nici mita în sine, ci faptul că Baggy 
descoperise o asemenea informaţie. 

— Nu se poate! m-am mirat eu din cale afară. Chestia 
asta îl stârnea mereu să spună mai multe. 

— Îţi spun eu, zise el cu îngâmfare, ca de obicei atunci 
când era în posesia unei noutăţi absolute. 

— Cine a luat banii? 

— Asta e partea bună. N-o să-ţi vină să crezi. 

— Cine? 

— O să fii şocat. 

— Cine? 

Îşi începu ritualul lent şi tradiţional de a-şi aprinde o 
ţigară. În primii mei ani, trepidam de nerăbdare în vreme ce 
el întârzia cu veştile dramatice cărora le dăduse de urmă, 
însă o dată cu experienţa am învăţat că o astfel de 
atitudine nu făcea decât să încetinească povestea. Aşa că 
mi-am reluat însemnările pe care le făceam înainte de 
sosirea lui în birou. 

— N-ar trebui să fie o surpriză prea mare, cred eu, zise 
el, pufăind şi aşteptând. Pe mine nu m-a surprins deloc. 

— Ai de gând să-mi spui sau nu? 

— Theo. 

— Senatorul Morton? 

— Asta încerc să-ţi spun. 

Eram suficient de şocat şi trebuia să las impresia asta, 
altfel povestea şi-ar fi pierdut din farmec. 

— Theo? am întrebat eu uimit. 


— Este vicepreşedintele Comitetului pentru Corecţii din 
Senat. A fost acolo dintotdeauna, ştie cum să tragă sforile. 
Voia o sută de miare, clanul Padgitt era dispus să-i 
plătească, aşa că au ajuns la înţelegere, şi băiatul umblă 
liber acum. Chiar aşa. 

— Credeam că Theo e mai presus de şpagă, am zis eu, 
cât se poate de serios. 

Afirmația produse un nechezat din partea lui Baggy. 

— Nu mai fi atât de naiv, zise el. Din nou, ştia totul. 

— De unde ai auzit asta? 

— Nu-ţi pot spune. 

Exista şansa ca gaşca lui de la pocher să fi născocit 
povestea ca să vadă cât de repede se răspândea zvonul în 
jurul pieţei înainte de a se întoarce la ei. Insă exista şi o 
şansă mare ca Baggy să fi dat cu adevărat peste ceva. 
Oricum nu conta. Banilor gheaţă nu li se putea lua urma. 


Exact când încetasem să mai visez la o pensionare 
timpurie, la grămezi de bani care să mă înconjoare, la 
plecarea din oraş şi, stabilirea în Europa, la drumeţiile prin 
Australia, tocmai când îmi reluasem munca obişnuită de a 
scrie articole şi necrologuri şi de a vinde publicitate fiecărui 
negustor din oraş, domnul Gary Megrew a reintrat în viaţa 
mea. De această dată şi-a adus şi clientul cu el. 

Ray Noble era unul dintre cei trei conducători ai unei 
companii care deținea deja treizeci de publicaţii 
săptămânale în Sud şi continua să se extindă. Precum 
prietenul meu din colegiu, Nick Diener, individul crescuse în 
miezul afacerii cu ziare şi cunoştea toate trucurile şi 
rotiţele. M-a pus să jur că voi păstra secretul, apoi şi-a 
prezentat planul de acţiune. Compania lui voia să cumpere 
Times, împreună cu ziarele din ţinuturile Tyler şi Van Buren. 
Aveau să vândă echipamentele de la celelalte două 
publicaţii şi să tipărească totul în Clanton, deoarece aici 
tiparniţa era mai bună. Aveau să întocmească o singură 


contabilitate şi să gestioneze centralizat cele mai multe 
anunţuri publicitare. Oferta lor de 1,2 milioane dolari 
fusese, de fapt, o apreciere apropiată de realitate. 

Acum Îmi ofereau 1,3 milioane dolari. Bani gheaţă. 

— După impozitarea câştigurilor de capital, veţi pleca de 
aici cu un milion de dolari întreg, zise Noble. 

— Pot şi eu să calculez, am răspuns, ca şi cum efectuam 
astfel de tranzacţii în fiecare săptămână. 

Cuvintele „un milion de dolari întreg” îmi dădeau fiori 
prin tot trupul. 

Tipii mă presară un pic. Puseseră oferte pe masă şi 
pentru celelalte două publicaţii, dar eu aveam impresia că 
afacerea nu prea mergea aşa cum şi-ar fi dorit ei. 
Elementul-cheie în întregul joc era Times. Noi aveam 
echipamente mai bune şi un tiraj uşor mai ridicat decât 
celelalte ziare. 

Am refuzat din nou, şi indivizii au plecat; ştiam toţi trei că 
nu fusese ultima noastră conversaţie pe această temă. 


La unsprezece ani după ce fugise din Ford County, Sam 
Ruffin se întoarse cam în acelaşi mod în care plecase — cu 
un autobuz în mijlocul nopţii. Era deja de două zile acasă 
înainte să aflu şi eu. M-am dus pentru masa de prânz de joi 
şi l-am văzut pe Sam, legănându-se pe verandă cu un 
zâmbet întipărit pe chip la fel de mare ca al maică-si. Miss 
Callie se comporta şi părea cu zece ani mai tânără, acum, 
că băiatul ei ajunsese în siguranţă acasă. Prăjise un pui şi 
gătise tot felul de legume din gradină. La masă a venit şi 
Esau, şi împreună am sărbătorit timp de trei ore. 

Sam avea acum un certificat de absolvire a unui colegiu 
şi intenţiona să urmeze şi facultatea de drept. Aproape că 
se însurase cu o canadiancă, însă lucrurile se stricaseră în 
urma opoziţiei aprinse manifestate de familia ei în legătură 
cu căsătoria. Miss Callie părea şi ea destul de uşurată să 
afle despre ruptură. Sam nu-i menţionase maică-si nimic 


despre legătura lui afectivă în scrisori. 

Voia să stea în Clanton câteva zile, pe lângă casă, 
aventurându-se prin Lowtown doar noaptea. l-am promis că 
voi discuta cu Harry Rex, voi trage cu urechea şi voi vedea 
ce pot să aflu despre Durant şi fiii acestuia. Din anunţurile 
pe care le publicasem, ştiam că Durant se recăsătorise, 
apoi divorțase pentru a doua pară. 

Sam voia să vadă oraşul, aşa că târziu în acea după- 
amiază l-am luat în Spitfire-ul meu. Ascunzându-se sub o 
şapca de base-ball, absorbi cu nesaţ priveliştea orăşelului 
pe care el continua să-l denumească „acasă”. l-am arătat 
redacţia, casa mea, Bargain City şi întinderea de teren de la 
vest de oraş. Am dat ocol tribunalului şi i-am spus povestea 
lunetistului şi a evadării dramatice a lui Baggy. Multe din 
toate acestea le aflase din scrisorile mamei lui. 

Lăsându-l în faţa reşedinţei Ruffin, Sam m-a întrebat: 

— Lui Padgitt chiar i s-a dat drumul din închisoare? 

— Nimeni nu l-a văzut, i-am răspuns eu. Dar sunt convins 
că e acasă. 

— Te aştepţi la necazuri? 

— Nu, nu chiar. 

— Nici eu. Dar n-o pot convinge pe mama de chestia 
asta. 

— Nu se va întâmpla nimic, Sam. 


37 


Unicul foc de armă care îl ucise pe Lenny Fargarson a 
fost tras de o puşcă de vânătoare de mare calibru. Ucigaşul 
putea să se fi aflat chiar şi la două sute de metri distanţă 
de veranda unde a murit Lenny. Imediat dincolo de pajiştea 
largă care înconjura casa începea pădurea deasă, aşa că 
existau mari şanse ca acela care apăsase pe trăgaci să se fi 
urcat într-un copac, având astfel o ţintă perfectă în vizor şi 
fiind ascuns total de priviri indiscrete. 

Nimeni nu auzi împuşcătura. Lenny şedea pe verandă, în 
scaunul lui cu rotile, şi citea una din multele cărţi pe care le 
împrumuta în fiecare săptămână de la biblioteca din 


Clanton. Tatăl lui livra scrisori. Maică-sa plecase la 
cumpărături în Bargain City. Toate probele strânse arătau 
că Lenny nu simţise nimic şi murise instantaneu. Glonţul 
intrase pe partea dreapta a capului, chiar deasupra 
mandibulei, şi crease o imensă rană de ieşire deasupra 
urechii stângi. 

Murise de ceva timp când l-a descoperit mama lui. 
Femeia reuşise cumva să se controleze şi se abţinuse să-i 
atingă corpul sau să mişte ceva de pe scena crimei. 
Veranda era plină de sânge, care începuse chiar să se 
scurgă pe treptele din faţa ei. 

Wiley aflase despre asasinat interceptând convorbirile 
poliţiştilor. M-a sunat imediat, anunţându-mă cu un ton 
înfricoşător: 

— A început. Fargarson, băiatul invalid, e mort. 

Wiley a trecut în trombă pe la redacţie, m-a luat în 
camioneta lui şi am plecat amândoi spre scena crimei. 
Niciunul dintre noi nu scoase vreo vorbă, dar ne gândeam 
amândoi la acelaşi lucru. 

Lenny se găsea încă pe verandă. Focul de armă îl 
răsturnase de pe scaun, aşa că băiatul zăcea acum pe o 
parte, cu faţa spre casă. Şeriful Menatt ne ceru să nu facem 
poze. Ne-am conformat cererii. Oricum nu le-aş fi publicat 
în ziar. 

Prietenii şi rudele începeau să se adune, fiind îndrumați 
de ajutoarele de şerif spre o uşă laterală. Menatt îşi folosi 
oamenii pentru a acoperi trupul de pe verandă. M-am dat în 
spate, încercând să absorb întreaga scenă cu privirea — 
poliţiştii îngrămădindu-se deasupra lui Lenny, în vreme ce 
toţi cei care-l iubeau pe băiat încercau să zărească ceva din 
el, în acelaşi timp grăbindu-se să le transmită condoleanţe 
părinţilor. 

După ce cadavrul a fost luat cu o targa şi încărcat într-o 
ambulanţă, şeriful Menatt s-a îndreptat spre mine şi s-a 
sprijinit de camioneta cu care venisem acolo. 


— Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? mă întrebă el. 

— Da. 

— Îmi poţi găsi o listă cu juraţii? 

Cu toate că nu tipărisem niciodată numele juraţilor, 
aveam informaţia respectivă într-un dosar în arhivă. 

— Desigur, am răspuns eu. 

— Cât îţi va lua? se interesă el. 

— Lasă-mă o oră. Ce ai de gând? 

— Trebuie să-i informăm pe oameni. 

În vreme ce noi plecam, ajutoarele de şerif se apucau să 
pieptene pădurea deasă din jurul reşedinţei Fargarson. 

l-am dus şerifului lista şi am parcurs-o împreună. In 1977 
scrisesem necrologul pentru juratul numărul cinci, domnul 
Fred Bilroy, un pădurar pensionat care murise brusc de 
pneumonie. Din câte ştiam eu, ceilalţi zece încă trăiau. 

Menatt le dădu lista unui număr de trei dintre ajutoarele 
sale. Aceştia se dispersară să împrăştie vestea pe care 
nimeni nu avea chef să o afle. Eu m-am oferit voluntar să o 
informez pe Callie Ruffin. 

Miss Callie şedea pe verandă şi îi urmărea pe Sam şi pe 
Esau cum se războiau într-o partidă de dame. Au fost 
încântați să mă vadă, dar dispoziţia li s-a schimbat cu 
iuţeală. 

— Am nişte veşti proaste, Miss Callie, am început eu, cât 
se putea de grav. 

Mă aşteptau. 

— Lenny Fargarson, băiatul invalid care a făcut parte din 
juriu împreună cu dumneavoastră, a fost asasinat în 
această după-amiază. 

Miss Callie îşi acoperi gura cu mâna şi căzu pe balansoar. 
Sam o sprijini, apoi o bătu uşor pe umăr. Le-am oferit o 
scurtă descriere a celor întâmplate. 

— Era un creştin aşa de bun! zise Miss Callie. Ne-am 
rugat împreună înainte de a începe deliberările. 

Nu plângea, dar era pe punctul de a începe. Esau se duse 


să-i aducă o pastilă împotriva creşterii tensiunii. El şi Sam 
se aşezară lângă balansoarul ei, în timp ce eu am stat pe 
canapea. Eram cu toţii adunaţi laolaltă pe mica verandă. 
Vreme îndelungată nimeni nu scoase nici o vorba. Miss 
Callie căzu într-o lungă stare de meditaţie şi rugăciune. 

Era o noapte caldă de primăvară, luminată de semilună, 
iar Lowtown fremăta de copii pe biciclete, vecini discutând 
peste gard şi un meci pasionant de baschet desfăşurat 
undeva în josul străzii. O gaşcă de puşti se aciuase pe lângă 
Spitfire-ul meu; într-un târziu, Sam i-a gonit de acolo. Era a 
doua oară când veneam acolo după lăsarea întunericului. 

— Aşa e în fiecare seară? am întrebat eu după un timp. 

— Da, când e vremea bună, răspunse Sam, dornic să 
vorbească. A fost un loc minunat unde să creşti. Toată 
lumea ştie pe toată lumea. Când aveam nouă ani am spart 
parbrizul unei maşini cu o bâtă de base-ball. Am luat-o la 
goană şi am fugit drept acasă. Când am ajuns aici, mama 
mă aştepta pe verandă. Aflase totul. A trebuit să mă întorc 
la locul faptei, să mărturisesc ce am făcut şi să promit că 
voi îndrepta lucrurile. 

— Şi aşa ai făcut, interveni Esau. 

— Mi-au trebuit şase luni ca să muncesc şi să strâng o 
sută douăzeci de dolari. 

Miss Callie schiţă un zâmbet amintindu-şi, însă era prea 
preocupată de Lenny Fargarson. Cu toate că nu-l văzuse de 
nouă ani, îi păstra o amintire dragă. Moartea lui o întrista cu 
adevărat şi în acelaşi timp o înspăimânta. 

Esau pregăti nişte ceai cu lămâie şi când se întoarse din 
casă strecură discret o puşcă cu ţeava dublă în spatele 
balansoarului, la îndemâna lui, dar în afara razei vizuale a 
soţiei sale. 

Pe măsură ce treceau orele, traficul se subţia şi vecinii se 
retrăgeau în case. Mi-am zis că Miss Callie ar fi fost o ţintă 
extrem de dificilă dacă ar fi stat acasă. În stânga şi dreapta, 
precum şi de cealaltă parte a străzii existau case. Nu 


existau dealuri, turnuri sau locuri descoperite în apropiere. 

Nu mi-am rostit gândurile cu voce tare, dar sunt convins 
că Sam şi Esau nutreau aceleaşi sentimente. Când am 
observat că Miss Callie avea chef să se culce, mi-am luat la 
revedere şi am pornit înapoi spre închisoare. Ajutoarele de 
şerif mişunau peste tot şi exista un aer de carnaval tipic 
momentelor în care se producea o crimă răscolitoare. Nu 
m-am putut abţine să nu mă întorc nouă ani în timp, la 
noaptea în care Danny Padgitt fusese arestat şi adus la 
închisoare cu cămaşa îmbibată de sânge. 

Doar doi juraţi nu fuseseră găsiţi. Amândoi se mutaseră, 
iar şeriful Menatt încerca să le dea de urmă. Mă întrebă de 
Miss Callie şi i-am spus că e în siguranţă. Nu i-am relatat că 
Sam era acasă. 

A închis uşa biroului şi mi-a zis că vrea să-mi ceară o 
favoare. 

— Te poţi duce mâine să vorbeşti cu Lucien Wilbanks? 

— De ce eu? 

— Păi aş putea şi eu, dar, ca să fiu sincer, nu-l pot suferi 
pe ticălos, iar el nutreşte aceleaşi sentimente faţă de mine. 

— Toată lumea îl urăşte pe Lucien, am replicat eu. 

— Cu excepţia... 

— Cu excepţia... lui Harry Rex? 

— A lui Harry Rex. Ce-ar fi dacă tu şi Harry Rex vă duceţi 
să discutaţi cu Lucien? Vedeţi dacă vrea să acţioneze ca 
intermediar în relaţia cu clanul Padgitt. Vreau să spun că, la 
un moment dat, va trebui să discut cu Danny, nu? 

— Cred că da. Tu eşti şeriful. 

— Vreau doar să ai o discuţie cu Lucien Wilbanks. Să 
simţi în ce ape se scaldă. Dacă totul merge bine, atunci 
poate că voi vorbi cu el. E altceva dacă şeriful e cel care dă 
buzna de prima dată. 

— Mai degrabă aş prefera să mă las biciuit, am rostit eu, 
fără să glumesc. 

— Dar o vei face? 


— N-o să mai dorm din pricina asta. 


Nici Harry Rex n-a părut prea încântat de idee. De ce să 
ne implicăm amândoi în povestea asta? Am discutat pe 
marginea problemei la un mic dejun timpuriu la cafenea, o 
acţiune cam neobişnuită pentru noi, dar nu voiam să 
pierdem primul val de bârfă din oraş. Pe niciunul dintre noi 
nu ne surprindea faptul că locul era plin cu experţi care nu 
mai pridideau să repete tot felul de detalii şi teorii legate de 
cazul Fargarson. Mai mult ascultam decât vorbeam. Am 
plecat de acolo pe la ora opt şi jumătate. 

La doua clădiri depărtare de cafenea se găsea biroul lui 
Wilbanks. Mergând într-acolo, i-am spus lui Harry Rex: 

— Hai s-o facem. 

Înainte de Lucien, familia Wilbanks se constituise într-o 
piatră de temelie a societăţii civile, comerciale şi juridice 
din Clanton. În epoca de aur a secolului anterior familia 
deţinea pământ şi bănci, şi toţi bărbaţii din familie 
studiaseră Dreptul, unii la facultăţi celebre din Est. Insă 
familia intrase în declin de mulţi ani. Lucien era ultimul 
descendent de sex masculin al familiei, iar acum exista o 
şansă enormă ca el să fie exclus din barou. 

Ethel Twitty, secretara de o viaţă a firmei, ne întâmpină 
cu acreală, aproape privindu-l cu ură pe Harry Rex, care îmi 
spuse printre dinţi: 

— Cea mai mare ticăloasă din oraş. 

Cred că ea l-a auzit. Era clar că se aveau ca şoarecele cu 
pisica de mulţi ani. Şeful ei era la birou. Ce treabă aveam 
noi cu el? 

— Vrem să-l vedem pe Lucien, rosti Harry Rex. Pentru ce 
altceva am fi venit aici? 

Femeia îl sună pe şeful ei, în vreme ce noi ne-am pus pe 
aşteptat. 

— N-am toată ziua la dispoziţie! se răţoi la un moment 
dat Harry Rex la ea. 


— Puteţi intra, rosti ea, dorind mai mult ca orice să scape 
de noi. 

Am urcat treptele. Biroul lui Lucien era uriaş. Avea o 
lăţime şi o lungime de cel puţin zece metri, cu un tavan 
înălţat la trei metri şi balcoane care dădeau spre piaţă. 
Biroul se găsea pe partea de nord a clădirii, exact vizavi 
faţă de redacţia Times. Intre noi se afla tribunalul. Din 
fericire, nu puteam zări balconul lui Lucien de pe veranda 
mea. 

Ne întâmpină cu indiferenţă, ca şi cum l-am fi întrerupt 
din mijlocul unei meditații profunde. Cu toate că era 
devreme ca oră a zilei, biroul lui plin de documente lăsa 
impresia că acolo cineva lucrase toată noaptea. Lucien îi 
permisese părului lui încărunţit să crească până la nivelul 
gâtului, îşi lăsase o ţăcălie care nu mai era demult la modă 
şi avea ochii roşii şi obosiţi ai unui beţiv. 

— Cu ce ocazie? întrebă el, tărăgănind cuvintele. 

Ne-am uitat chiorâş unul la altul, amândoi încercând să 
adunăm cât mai mult dispreţ în priviri. 

— leri s-a petrecut o crimă, Lucien, zise Harry Rex. Lenny 
Fargarson, băiatul acela invalid din juriu. 

— Bănuiesc că acum nu discutăm oficial, rosti Lucien în 
direcţia mea. 

— Aşa e, am răspuns eu. Totul e neoficial. Şeriful Menatt 
m-a rugat să trec pe la tine şi să te salut. L-am invitat pe 
Harry Rex cu mine. 

— Deci socializăm un pic? 

— Poate că da. Vrem doar să avem o mică discuţie 
despre crimă, am precizat eu. 

— Cunosc amănuntele, replică el. 

— Ai mai vorbit cu Danny Padgitt în ultima vreme? 
întrebă Harry Rex. 

— De când a fost eliberat, nu. 

— Se găseşte în ţinut? 

— Se află pe teritoriul statului, nu ştiu exact unde. Dacă 


traversează graniţa statului fără permisiune, violează 
condiţiile de eliberare. 

Oare de ce nu-l eliberaseră condiţionat în, să zicem, 
Wyoming? Părea ciudat că i se ceruse să rămână atât de 
aproape de locul unde comisese crimele. Trebuia să fi 
scăpat de el! 

— Şeriful Menatt ar vrea să aibă o discuţie cu el, am zis 
eu. 

— Chiar aşa? Şi de ce ne-ar interesa asta pe mine şi pe 
tine? Spune-i şerifului să se ducă şi să discute cu el. 

— Nu e chiar atât de simplu, Lucien, şi tu ştii asta, rosti 
Harry Rex. 

— Şeriful are vreo dovadă împotriva clientului meu? Vreo 
probă? Ai auzit de cauză probabilă, Harry Rex? Ştiai că nu 
poţi să hărţuieşti suspecţii obişnuiţi? E nevoie de ceva mai 
mult decât atât. 

— A existat o ameninţare directă împotriva juraţilor, am 
intervenit eu. 

— Acum nouă ani. 

— Cu toate astea, a fost o ameninţare pe care ne-o 
amintim cu toţii. lar acum, la două săptămâni după ce i se 
dă drumul, unul dintre juraţi e mort. 

— Nu ajunge, amicilor. Mai daţi-mi ceva şi s-ar putea să 
mă consult cu clientul meu. Acum nu aveţi decât speculaţii. 
O mulţime de speculaţii, e adevărat, dar oraşul ăsta e 
întotdeauna gata de bârfă. 

— Nu ştii unde e acum, nu-i aşa, Lucien? întrebă Harry 
Rex. 

— Presupun că e pe insulă, împreună cu ceilalţi. Folosise 
cuvântul „ceilalţi” ca şi cum s-ar fi referit la o adunătură de 
şobolani. 

— Şi ce se va întâmpla dacă un alt jurat va fi împuşcat? 
insistă Harry Rex. 

Lucien lăsa pe masă carnetul din mână şi îşi puse coatele 
pe el. 


— Şi ce să fac eu, Harry Rex? Să-l sun pe băiat şi să-i 
spun: „Hei, Danny, sunt convins că nu tu îţi ucizi juraţii, dar, 
dacă totuşi o faci, atunci fii tu băiat bun şi opreşte-te”? 
Crezi că mă va asculta? Povestea asta nu s-ar fi petrecut 
dacă idiotul mi-ar fi urmat sfatul. Am insistat să nu depună 
mărturie în propria apărare. E un idiot, ai înţeles, Harry 
Rex? Eşti avocat şi Dumnezeu ştie câţi clienţi idioţi ai şi tu 
pe mână. Nu se poate face nimic pentru a-i controla. 

— Ce se întâmplă dacă este împuşcat un alt jurat? repetă 
Harry Rex. 

— Atunci cred că un alt jurat va muri. 

Am sărit în picioare şi m-am îndreptat spre uşă. 

— Eşti un mare ticălos, am zis eu. 

— Să nu apară în ziar o vorbă din ce am discutat, mă 
avertiză el. 

— Du-te dracului! am urlat eu, trântind uşa în urma mea. 


Târziu în acea după-amiază, domnul Magargel de la 
pompe funebre m-a sunat şi m-a întrebat dacă puteam 
merge până acolo. Domnul şi doamna Fargarson veniseră 
să aleagă un sicriu şi să facă ultimele aranjamente. Aşa 
cum mi se mai întâmplase de multe ori, m-am întâlnit cu ei 
în salonaşul C, cea mai mică încăpere de vizitare. Camera 
era rareori folosită. 

Cu ei venise şi pastorul J.B. Cooper de la Maranatha 
Primitive Baptist Church, un om sfânt. Cei doi se bazau pe 
el pentru orice decizie. 

Mă întâlneam de cel puţin două ori pe an cu câte o 
familie, după moartea tragică a unui membru mult iubit. 
Aproape întotdeauna era vorba de un accident de maşină 
sau de un accident de muncă la fermă, oricum ceva 
neaşteptat. Supraviețuitorii evenimentului erau prea şocaţi 
ca să gândească limpede şi prea îndureraţi ca să ia decizii. 
Cei puternici treceau pur şi simplu precum somnambulii 
prin toată tragedia. Cei slabi erau adesea prea amorţiţi ca 


să mai facă altceva decât să plângă. Doamna Fargarson era 
elementul puternic din familie, însă oroarea de a-şi găsi fiul 
cu jumătate din cap spulberat o transformase într-o stafie 
tremurândă. Domnul Fargarson se holba în gol în podea. 

Pastorul Cooper îmi spuse cu blândeţe ceea ce era 
esenţial în astfel de momente, lucruri pe care le ştia deja 
prea bine. După ce păţise nenorocirea cu rana de la 
coloana vertebrală, Lenny visase să ajungă în rai, să i se 
refacă trupul şi să se plimbe în fiecare zi mâna în mână cu 
Mântuitorul lui. Am lucrat împreună la câteva aspecte de 
limbaj pentru a obţine un asemenea efect, căpătând astfel 
aprecierea doamnei Fargarson. Aceasta îmi dădu o 
fotografie cu Lenny stând lângă un iaz, cu o undiţă în mână. 
Am promis să public poza pe prima pagină. 

Ca întotdeauna când era vorba de părinţi îndureraţi, soţii 
Fargarson mi-au mulţumit din inimă şi au insistat să mă 
strângă în braţe, în vreme ce eu încercam să plec. Indoliaţii 
se agaţă de oameni în acest fel, mai ales într-o casă 
funerară. 

Am trecut pe la, Pepe's" şi am cumpărat o întreagă gamă 
de mâncăruri mexicane, apoi m-am dus în Lowtown, unde 
am descoperit că Sam juca baschet, Miss Callie dormea 
înăuntru, iar Esau păzea casa cu arma de vânătoare. In cele 
din urmă, am mâncat pe verandă, deşi Miss Callie abia 
dacă a gustat din mâncarea neobişnuită. Nu îi era foame. 
Esau îmi spuse că mânca foarte puţin ziua. 

Mi-am adus cutia de table şi l-am învăţat pe Sam cum se 
joacă. Esau prefera damele. Miss Callie era convinsă că 
orice activitate care implica rostogolirea zarurilor era un 
păcat, dar nu era în stare de o predică. Am stat aşa ore 
întregi, până seara târziu, urmărind ritualurile din Lowtown. 
Şcoala tocmai se închisese pe perioada vacanței de vară, 
iar zilele erau mai lungi şi mai fierbinţi. 

Buster, paznicul meu credincios, trecea pe acolo la 
fiecare jumătate de oră. Incetinea în faţa casei Ruffin, eu îi 


făceam cu mâna dacă lucrurile erau în ordine, apoi el pleca 
şi se întorcea pe aleea reşedinţei Hocutt. O maşină de 
patrulă a poliţiei a parcat la câţiva metri de casa Ruffin şi a 
stat acolo multă vreme. Şeriful Menatt angajase trei 
ajutoare de culoare, iar două dintre acestea fuseseră 
alocate supravegherii casei. 

Şi alţii stăteau cu ochii în patru. După ce Miss Callie s-a 
dus la culcare, Esau a arătat cu degetul de cealaltă parte a 
străzii, către veranda întunecată a casei unde locuia familia 
Braxton. 

— Acolo e Tully, zise el. Urmăreşte totul. 

— Mie mi-a spus că va sta treaz toată noaptea, interveni 
Sam. Lowtown devenise un loc periculos să porneşti o 
bătălie cu arme de foc. 

Am plecat după ora unsprezece, am traversat calea 
ferată şi m-am plimbat cu maşina pe străzile pustii din 
Clanton. Oraşul vibra de tensiune şi de anticipare, pentru 
că, din nefericire, ceea ce fusese început era departe de a 
se fi sfârşit. 


38 


Miss Callie a insistat să participe la înmormântarea lui 
Lenny Fargarson. Sam şi Esau s-au opus din răsputeri, dar, 
ca întotdeauna când îi intra ei ceva în cap, toate încercările 
au fost menite eşecului. Am discutat pe aceasta temă cu 
şeriful Menatt, care a sintetizat problema spunând: 

— E o femeie în toată firea. 

Nu mai ştia nici un alt jurat care ar fi dorit să participe, 
însă astfel de lucruri erau greu de urmărit. 

L-am sunat şi pe pastorul Cooper ca să-l avertizez. 


Acesta mi-a răspuns: 

— Va fi binevenită în micuța noastră biserică. Dar 
încercaţi să ajungeţi aici devreme. 

Cu foarte rare excepţii, negrii şi albii nu se rugau laolaltă 
în Ford County. Ambele rase credeau cu fervoare în acelaşi 
Dumnezeu, dar aleseseră stiluri diferite de a-L adora. Cei 
mai mulţi albi se aşteptau să iasă din biserică duminica la 
cinci minute după ora doisprezece, iar la doisprezece şi 
jumătate să ia deja prânzul. Negrilor nu prea le păsa la ce 
oră se termina slujba sau la ce oră începea. In turul meu 
religios am vizitat douăzeci şi şapte de congregaţii de 
culoare şi n-am observat niciodată slujbe terminate mai 
devreme de intervalul orar unu şi jumătate trei după- 
amiaza. Câteva biserici erau, pur şi simplu, deschise toată 
ziua, cu o scurtă pauză de prânz în holul de intrare, apoi 
înapoi în biserică pentru o nouă slujbă. 

Un astfel de devotament ar fi ucis un creştin alb. 

Însă înmormântările erau diferite. Când Miss Callie a păşit 
pragul lui Maranatha Primitive Baptist Church, alături de 
Sam şi de Esau, câţiva au întors iute capul să vadă, dar 
nimic mai mult. Dacă ar fi venit acolo într-o duminică 
dimineaţă pentru o slujbă obişnuită, gestul lor ar fi dat 
naştere la resentimente. 

Am ajuns cu trei sferturi de oră mai devreme, iar micul 
naos era aproape plin. Am urmărit prin ferestrele mari şi 
deschise cum continuă să apară maşini afară. De unul din 
bătrânii stejari fusese atârnat un difuzor mare, aşa că o 
mulţime mare se strânse în jurul lui după ce biserica se 
umplu. Corul începu cu The Old Rugged Cross şi lumea 
izbucni în plâns. Pastorul Cooper ne transmise pe un ton 
liniştitor avertismentul de a nu începe să ne întrebăm de ce 
li se întâmplau astfel de nenorociri oamenilor buni. 
Dumnezeu controlează întotdeauna totul şi, cu toate că noi 
suntem prea mici ca să-l înţelegem infinita Lui înţelepciune 
şi măreție, într-o zi ni se va revela El însuşi. Lenny se 


dusese la El acum, în locul în care Lenny voise mereu să fie. 

L-au îngropat în spatele bisericii, într-un mic cimitir 
imaculat înconjurat de un gard din fier forjat. Miss Callie mă 
strânse de mână şi se rugă cu asiduitate în vreme ce sicriul 
era coborât în pământ. Un solist interpreta Amazing Grace, 
apoi pastorul Cooper ne mulţumi că am venit. În holul din 
spatele naosului se găseau prâăjiturele şi punci, iar cei mai 
mulţi participanţi rămaseră câteva minute să guste ceva 
sau să schimbe câteva cuvinte cu domnul şi doamna 
Fargarson. 

Şeriful Menatt mi-a atras atenţia şi a dat din cap, ca şi 
cum ar fi vrut să îmi vorbească. Ne-am dus în faţa bisericii, 
unde nu ne putea auzi nimeni. Şeriful era îmbrăcat în 
uniformă, şi în dinţi ţinea obişnuita lui scobitoare. 

— Vreun succes cu Wilbanks? mă întrebă el. 

— Nu, a fost doar o întâlnire, am răspuns eu. Harry Rex s- 
a dus din nou ieri şi n-a ajuns la nici un rezultat. 

— Atunci cred ca trebuie să vorbesc eu cu el, rosti şeriful. 

— Poţi s-o faci, dar n-o să obţii nimic. 

Scobitoarea se muta dintr-o parte a gurii în cealaltă, cam 
la fel cum Harry Rex îşi muta trabucul dintr-o parte în alta 
fără să rateze nici o vorbă. 

— N-avem nimic. Am periat pădurea din jurul casei şi n- 
am dat de nici o urmă. Nu tipăreşti nimic despre toate 
astea, nu? 

— Nu. 

— Sunt o grămadă de urme de buşteni târâţi adânc în 
pădure în jurul reşedinţei Fargarson. Am mers pe fiecare 
urmă, dar n-am găsit nimic. 

— Deci singura probă este un glonţ. 

— Asta şi un cadavru. 

— L-a văzut cineva pe Danny Padgitt? 

— Nu încă. Ţin două maşini pe drumul 401, unde se face 
cotul ca să ajungi pe insulă. Nu se poate observa totul de 
acolo, dar cel puţin clanul Padgitt ştie că suntem prin 


preajmă. Exista o sută de căi de a intra şi ieşi de pe insula 
aia, însă doar membrii clanului le cunosc pe toate. 

Familia Ruffin venea încet spre noi, discutând cu unul 
dintre ajutoarele de şerif de culoare. 

— Probabil că ea e în cea mai mare siguranţă, zise 
Menatt. 

— E cineva în siguranţă? 

— O să aflăm. O să încerce din nou, Willie, ascultă-mă ce- 
ţi spun. Sunt convins de asta. 

— Şi eu. 


Ned Ray Zook deţinea patru mii de acri de teren în 
partea de est a ținutului. Cultiva bumbac şi soia, iar 
afacerea era destul de mare ca profiturile obţinute să fie 
îndestulătoare. Se zvonea că este unul dintre puţinii 
fermieri rămaşi care scot bani buni din agricultură. Pe 
proprietatea lui, undeva adânc într-o zonă împădurită, într- 
un fost grajd de vite, Harry Rex mă dusese cu nouă ani în 
urmă să văd prima şi ultima luptă de cocoşi din viaţa mea. 

Cândva, în primele ore ale zilei de 14 iunie, un vandal a 
intrat în depozitul imens cu echipamente a lui Zook şi a 
scos parţial motorina din rezervoarele a două dintre cele 
mai mari tractoare. Motorina a fost strânsă în canistre şi 
ascunsă printre alte obiecte, astfel încât la ora şase 
dimineaţa, când au venit la lucru şoferii tractoarelor, nimeni 
nu a observat nimic. Unul dintre şoferi a verificat nivelul de 
motorină, aşa cum trebuia să procedeze, de altfel, a 
observat lipsa, a crezut că aşa ceva e bizar, dar n-a spus 
nimic şi a mai pus combustibil în rezervor. Celălalt şofer îşi 
verificase tractorul cu o după-amiază înainte, aşa cum îi 
stătea în obicei. Cel de-al doilea tractor se opri brusc la o 
oră după ce pornise, din pricina lipsei de combustibil. 
Şoferul s-a dat jos şi a alergat o jumătate de milă înapoi 
spre fermă ca să raporteze incidentul directorului de fermă. 

Două ore mai târziu, un vehicul de intervenţie vopsit în 


verde şi galben s-a apropiat de tractorul imobilizat. Doi 
oameni au coborât încet, s-au uitat spre soarele fierbinte şi 
cerul lipsit de nori, apoi au înconjurat tractorul pentru o 
primă evaluare. Au desfăcut fără tragere de inimă sertarele 
vehiculului de intervenţie şi au început să scoată de acolo 
diverse unelte. Soarele le fierbea creierii. Curând au 
început amândoi să năduşească copios. 

Ca să îşi mai înfrumuseţeze cât de cât ziua, au dat 
drumul radioului din vehiculul lor şi au răsucit volumul la 
maxim. Imediat, vocea lui Merle Haggard a început să 
plutească peste lanurile de soia. 

Muzica a amortizat pocnetul unui foc de armă îndepărtat. 
Glonţul l-a lovit pe Mo Teale drept în partea de sus a 
spatelui, a trecut prin plămâni, sfâşiindu-i, şi a creat o 
gaură imensă în piept la ieşire. Partenerul lui Teale, Red, a 
repetat după aceea la nesfârşit că singurul lucru pe care l-a 
auzit a fost un soi de geamăt îngrozitor cu o secundă sau 
două înainte ca Mo să cadă sub axul frontal al tractorului. 
La început a crezut că se rupsese ceva din tractor şi îl 
lovise violent pe Mo, rănindu-l. Red l-a tras până la 
vehiculul de intervenţie şi a luat-o la fugă, mult mai 
îngrijorat de viaţa partenerului decât de ce anume putea 
să-l fi rănit. Ajuns la staţia de echipamente, directorul de 
fermă a chemat o ambulanţă, dar gestul venea prea târziu. 
Mo Teale a murit acolo, pe podeaua de ciment a unui birou 
mic şi plin de praf. Pe parcursul procesului îl botezasem 
„domnul John Deere”. Era juratul de la mijlocul primului 
rând, cel care poseda un groaznic limbaj al trupului. 

În momentul morţii purta acelaşi gen de uniformă 
galbenă strălucitoare pe care o purtase în fiecare zi a 
procesului. Culoarea îl transforma într-o ţintă extrem de 
facilă. 

L-am văzut de la distanţă, prin uşa deschisă. Şeriful 
Menatt ne-a permis accesul în staţia de echipamente, 
interzicându-ne din nou să facem poze. Wiley îşi lăsase 


aparatul foto în camionetă. 

Din nou, Wiley monitoriza frecvenţa de lucru a poliţiei 
când a auzit pe cineva relatând: 

— S-au auzit Împuşcături la ferma lui Ned Ray Zook! 

Wiley stătea în permanenţă aproape de aparatul lui de 
interceptare, pentru că aşa nu se simţea singur. Dată fiind 
starea de nelinişte din ţinut, se asculta fiecare mesaj, iar 
fiecare potenţial foc de armă era un motiv de a sări în 
camionetă şi de a începe o investigaţie. 

Menatt ne-a cerut curând să plecăm. Oamenii lui 
descoperiseră canistrele cu combustibil ascunse de vandal 
şi mai descoperiseră o fereastră care fusese lăsată 
întredeschisă pentru ca cineva să se strecoare cu uşurinţă 
în staţia de echipamente. Aveau să se ia amprente, dar n- 
avea să găsească nimic. Aveau să fie căutate urme de paşi 
pe podea, dar n-avea să se găsească nimic. Aveau să 
cerceteze pădurile din jurul câmpurilor de soia, fără nici un 
rezultat. In praful de lângă tractor fusese găsit glonţul 
ucigaş, de acelaşi calibru cu glonţul care îl ucisese pe 
Lenny Fargarson. 

Am aşteptat pe lângă biroul şerifului până târziu după 
lăsarea întunericului. Aşa cum mă aşteptam, agitația era 
extrem de mare, cu tot felul de ajutoare şi de autorităţi 
locale învârtindu-se pe acolo, comparând diverse versiuni 
ale faptelor, generând noi detalii. Telefoanele sunau 
încontinuu. În plus, diverşi orăşeni, nemaiputând să îşi 
controleze curiozitatea, au început să treacă pe acolo şi să 
întrebe pe oricine dispus să-i asculte o clipă dacă apăruse 
ceva nou. 

Nu apăruse nimic. Menatt se baricadase în birou cu cele 
mai destoinice ajutoare ale sale şi încerca să hotărască ce 
era de întreprins în continuare. Prioritatea lui o constituia 
protecţia celor opt juraţi rămaşi în viaţă. Trei muriseră deja 
— domnul Fred Bilroy (de pneumonie), Lenny Fargarson şi 
acum Mo Teale. Un jurat se mutase în Florida la doi ani 


după proces. Pe moment, fiecare dintre cei opt juraţi avea o 
maşină de poliţie parcată foarte aproape de uşa de la 
intrarea în casă. 

Am plecat şi m-am dus la birou, să lucrez la articolul 
legat de asasinarea lui Mo Teale, dar am fost întors din 
drum de luminile aprinse de la biroul lui Harry Rex. Harry se 
găsea în sala de conferinţe, cufundat până la genunchi în 
depoziţii, dosare şi tot felul de alte gunoaie avocăţeşti, la 
vederea cărora mă apuca întotdeauna brusc durerea de 
cap. Am înşfăcat două beri din frigiderul lui mic de birou şi 
am plecat amândoi la o plimbare cu maşina. 

În Coventry, unul din cartierele de muncitori ale oraşului, 
am parcurs o stradă îngustă şi am trecut de o casă unde 
maşinile erau parcate precum piesele de domino pe 
pajiştea din faţă. 

— Aici locuieşte Maxine Root, mă informă Harry. A fost în 
juriu. 

Imi aminteam vag de doamna Root. Căsuţa ei din 
cărămidă roşie nu dispunea de o verandă propriu-zisă, aşa 
că vecinii erau împrăştiaţi printre maşini, pe scaune pliante. 
Se vedeau puşti şi carabine. În casă toate luminile erau 
aprinse. O maşină de poliţie fusese parcată lângă căsuţa 
poştală. Două ajutoare de şerif se sprijineau de capotă, 
fumând şi urmărindu-ne cu atenţie în vreme ce ne 
apropiam. Harry Rex s-a oprit şi i-a spus unuia dintre 
ajutoare: 

— 'Nă seara, Troy. 

— Hei, Harry Rex, rosti Troy, făcând un pas spre noi. 

— Ce mai petrecere se dă pe aici, nu? 

— Ar trebui să fii idiot ca să porneşti un scandal acum. 

— Suntem doar în trecere, îl informă Harry Rex. 

— Mai bine aţi pleca, ne sfătui Troy. li cam mănâncă 
degetele. 

— Aveţi grijă. 

Am plecat de acolo şi ne-am îndreptat spre nord prin 


spatele unor grajduri cu vite, unde un drum umbros şi lung 
se înfunda în apropiere de turnul de apă al oraşului. Pe la 
jumătatea distanţei, am remarcat maşini parcate de 
ambele părţi ale drumului. 

— Cine stă aici? am întrebat eu. 

— Domnul Earl Youry. Stătea în rândul din spate, cel mai 
departe de spectatori. 

Pe veranda din faţă se strânsese o mică mulţime. Unii 
şedeau pe trepte. Alţii şedeau pe scaune pliante drept pe 
iarbă. Undeva în acea adunare se ascundea domnul Earl 
Youry, bine protejat de prieteni şi vecini. 

Miss Callie era păzită la fel de bine. Strada din faţa casei 
ei era plină ochi cu maşini şi abia mai putea fi străbătută. 
Pe maşini şedeau grupuri de oameni, unii fumând, alţii 
ţinând arme în mâini. Verandele caselor învecinate şi a 
celor aflate de cealaltă parte a străzii erau înţesate cu 
oameni. Jumătate din Lowtown se strânsese acolo ca să se 
asigure că ea se simţea în siguranţă. Atmosfera era cea a 
unui festival, a unui eveniment unic care urma să se 
întâmple. 

Fiind albi, eu şi Harry Rex ne-am bucurat de o examinare 
amănunţită. Nu ne-am oprit până ce Harry nu a discutat cu 
ajutoarele de şerif, iar o dată ce acestea au aprobat 
prezenţa noastră, mulţimea s-a liniştit. Am parcat şi ne-am 
îndreptat spre casă. Sam m-a întâmpinat pe treptele din 
faţă. Harry Rex a rămas în spate, la o şuetă cu ajutoarele. 

Miss Callie era înăuntru, în dormitorul ei, citind Biblia 
împreună cu un prieten de la biserică. Câţiva diaconi se 
găseau pe verandă, împreună cu Sam şi cu Esau, 
nerăbdători să afle amănunte despre cazul Teale. Le-am 
povestit tot ce ştiam, ceea ce nu însemna prea mult. 

Pe la miezul nopţii, mulţimea a început treptat să se 
disperseze. Sam şi ajutoarele de şerif organizaseră pânda 
prin rotaţie pe tot parcursul nopţii, cu paznici înarmaţi pe 
ambele verande, din faţă şi din spate, ale casei. Voluntari 


se oferiseră cu duiumul. Miss Callie nu visase niciodată că 
plăcuta şi religioasa ei căsuţă va deveni o astfel de 
fortăreață înarmată, însă, având în vedere circumstanţele, 
nu avea de ce să fie dezamăgită. 

Am plecat şi am parcurs străzile încărcate de tensiune 
până acasă la mine, unde l-am găsit pe Buster dormind în 
maşină pe alee. Am găsit nişte bourbon şi ne-am aşezat pe 
veranda din faţă, omorând din când în când câte un ţânţar 
şi încercând să evaluăm situaţia. 

— E un tip cu foarte multă răbdare, zise Harry Rex. Stai 
să treacă nişte zile, după ce toţi vecinii ăia se vor sătura să 
stea pe verande, când toată lumea se va relaxa un pic. 
Juraţii nu pot trăi prea multă vreme închişi în propria casă. 
Tipul o să aştepte. 

Un fapt înfricoşător care nu fusese dat publicităţii era 
acela că firma căreia îi aparţineau tractoarele primise un 
apel de depanare cu o săptămână înainte. La ferma 
Anderson, aflată la sud de oraş, un tractor fusese imobilizat 
în circumstanţe similare. Mo Teale, unul dintre cei patru 
mecanici principali de depanare, nu fusese trimis atunci la 
intervenţie. Ca atare, prin lentila puştii de vânătoare fusese 
urmărită atunci cămaşa galbenă a altcuiva. 

— Are răbdare şi e meticulos, am fost eu de acord. 

Între cele două crime se scurseseră unsprezece zile, fără 
ca în urma lor să fie lăsate indicii. Dacă era într-adevăr 
vorba de Danny Padgitt, atunci exista un contrast flagrant 
între prima lui crimă — Rhoda Kassellaw — şi ultimele două. 
Omul trecuse de la uciderea brutală din pasiune la execuţii 
cu sânge rece. Poate că asta învățase el în nouă ani de 
pârnaie. Avusese timp din belşug la dispoziţie să-şi 
amintească feţele celor doisprezece oameni care îl 
trimiseseră în spatele gratiilor şi să-şi  plănuiască 
răzbunarea. 

— Nu se va opri aici, zise Harry Rex. 

O crimă poate fi considerată un act aleatoriu. Două 


indicau existenţa unui tipar. A treia ar fi trimis o mică 
armată de poliţişti şi autorităţi pe insula Padgitt pentru un 
război deschis şi total. 

— Va aştepta, zise Harry Rex. Probabil pentru o bună 
bucată de timp. 

— Mă gândesc să vând ziarul, Harry, am rostit eu brusc. 
El luă o duşcă mare de bourbon şi apoi mă întrebă: 

— De ce ai face asta? 

— Pentru bani. O companie din Georgia îmi face o ofertă 
serioasă. 

— Cât? 

— O mulţime de bani. Mai mulţi decât am visat eu 
vreodată. N-aş mai lucra nimic multă vreme. Poate 
niciodată. 

Ideea de a nu mai lucra nimic îl lovi rău. Rutina lui 
însemna zece ore de haos continuu cu tot felul de clienţi 
emotivi şi cu nervii la pământ în situaţii de divorţ. Adesea 
muncea noaptea, când biroul era tăcut şi putea gândi. Işi 
crease un trai confortabil, dar cu siguranţă avea nevoie de 
fiecare bănuţ pe care îl câştiga. 

— De câtă vreme ai ziarul? mă întrebă el. 

— De nouă ani. 

— Cam greu să îţi imaginezi ziarul fără tine. 

— Poate că ăsta e un motiv de vânzare. Nu am chef să 
mă transform într-un alt Wilson Caudle. 

— Şi ce vei face? 

— Voi lua o pauză, voi călători prin lume, o să-mi găsesc 
o fată drăguță, o să mă însor cu ea, o las borţoasă şi îi fac 
copii. Casa asta e imensă. 

— Deci nu te vei muta? 

— Unde? Aici înseamnă acasă pentru mine. O altă 
înghiţitură lungă din partea lui, apoi: 

— Ştiu şi eu... Lasă-mă să mă obişnuiesc cu ideea. 
Zicând asta, se ridică de pe verandă şi plecă. 


39 


O dată cu creşterea numărului de cadavre, era imposibil 


ca povestea să nu atragă atenţia mai mult decât putea 
acoperi Times. A doua zi de dimineaţă, în biroul meu se 
înfiinţă un reporter din Memphis pe care îl cunoşteam, iar 
douăzeci de minute mai târziu apăru un alt reporter de la 
ziarul din Jackson. Amândoi acopereau nordul statului 
Mississippi, unde cele mai incitante veşti erau, de obicei, 
legate de explozia la o fabrică sau de condamnarea vreunei 
oficialități locale pentru cine ştie ce fraudă. 

Le-am oferit informaţiile de bază despre ambele crime, 
despre eliberarea pe cauţiune a lui Padgitt şi despre teama 
care cuprinsese ţinutul. Nu eram competitori — oamenii 
scriau pentru cotidiene mari, care nu aveau acelaşi profil. 
Cei mai mulţi abonaţi de-ai mei luau şi ziarele din Memphis 
sau Jackson. Cotidianul din Tupelo era şi el popular. 

Şi, ca să fiu sincer, începeam să îmi pierd interesul, nu 
pentru actuala criză din oraş, ci pentru jurnalism ca vocaţie 
de o viaţă. Mă chema lumea largă. Stând acolo, bând cafea 
şi schimbând povestioare cu cei doi veterani, amândoi fiind 
mai în vârstă decât mine, şi amândoi câştigând circa 
40.000 de dolari pe an fiecare, îmi venea greu să cred că 
puteam pleca liber chiar atunci, cu un milion în buzunare. 
Imi era tare greu să mă concentrez. 

Intr-un târziu, cei doi au plecat să cerceteze situaţia din 
unghiurile proprii de abordare. Câteva minute mai târziu, 
Sam m-a sunat, părând mai degrabă impacientat: 

— Trebuie să vii până aici. 

O mică unitate militară continua să păzească veranda 
casei Ruffin. Toţi cei patru oameni aveau ochii încercănaţi şi 
simțeau nevoia cumplită să doarmă. Sam îmi croi drum 
până la masa din bucătărie unde Miss Callie decojea păstăi 
de fasole, o treabă efectuată întotdeauna pe veranda din 
spate. Mă întâmpină cu un zâmbet cald şi cu îmbrăţişarea 
ei obişnuită de urs, însă se vedea că era intens preocupată 
de ceva. 

— Pe aici, zise ea. 


Sam dădu din cap. Am urmat-o până în micul ei dormitor. 
Miss Callie închise uşa după noi, ca şi cum am fi putut să 
fim deranjaţi de intruşi, apoi se făcu nevăzută într-o debara. 
Am aşteptat amândoi nerăbdători, în vreme ce ea s-a 
apucat să scormonească înăuntru. 

In cele din urma, a ieşit cu un carneţel în mână, care 
fusese, evident, bine ascuns. 

— Ceva nu are nici o logică, zise ea, aşezându-se pe 
marginea patului. 

Sam se aşeză lângă ea, în vreme ce eu am luat loc pe un 
balansoar vechi. Miss Callie se apucă să răsfoiască foile 
scrise de propria mână. 

— Uite aici, exclamă ea într-un târziu, după care 
continuă: Am promis cu toţii solemn că nu vom discuta 
niciodată despre ceea ce s-a petrecut în sala de deliberări a 
juriului, dar chestia asta este mult prea importantă ca să se 
păstreze tăcerea asupra ei. Când l-am găsit vinovat pe 
domnul Padgitt, votul a fost rapid şi unanim. Însă atunci 
când am ajuns la chestiunea pedepsei cu moartea, votul a 
fost împărţit. Eu nu voiam să trimit pe nimeni la moarte, 
dar promisesem să urmez litera legii. Lucrurile s-au încins 
dramatic, s-au schimbat cuvinte dure, chiar acuzaţii şi 
ameninţări. N-a fost un spectacol prea plăcut de urmărit. 
Când focul dezbaterilor s-a mai domolit, s-a văzut că trei 
oameni se opun pedepsei cu moartea şi n-au nici cea mai 
mică intenţie de a reveni asupra opiniei lor. 

Miss Callie îmi arătă o pagină din carneţel. Cu scrisul ei 
clar şi distinct trăsese două coloane. Una conţinea nouă 
nume, cealaltă doar trei — L. Fargarson, Mo Teale şi Maxine 
Root. Am făcut ochii mari zărind numele şi m-am gândit că 
poate mă uit chiar la lista asasinului. 

— Când aţi scris chestia asta? m-am interesat eu. 

— Mi-am luat notițe în cursul procesului, răspunse ea. 

De ce să ucidă Danny Padgitt tocmai juraţii care 
refuzaseră să-l condamne la moarte? Adică cei care îi 


salvaseră, efectiv, viaţa? 

— Nu-i omoară pe cei care trebuie, nu-i aşa? întrebă 
Sam. Adică, totul e o nebunie, dar dacă tot te răzbuni, de 
ce să te iei de oamenii care au încercat să te salveze? 

— Aşa cum am mai spus, n-are nici un sens, zise Miss 
Callie. 

— Presupuneţi prea multe, am intervenit eu. Presupuneţi 
că el ştie cum a votat fiecare jurat. Din câte ştiu eu, şi 
chestiunea asta m-a interesat multă vreme, juraţii nu au 
povestit nimănui cum anume s-a votat. Procesul a fost 
repede umbrit de povestea cu eliminarea segregaţiei 
rasiale. Padgitt a fost expediat la Parchman în aceeaşi zi în 
care a fost găsit vinovat. Exista şansa ca acum să-şi aleagă 
mai întâi ţintele uşoare, iar domnul Fargarson şi domnul 
Teale s-a întâmplat să fie mai accesibili. 

— E o coincidenţă prea mare, zise Sam. 

Am cântărit multă vreme informaţiile. Nu eram sigur 
dacă o asemenea ipoteză era şi plauzibilă. De fapt, nu eram 
sigur de nimic. Apoi prin minte mi-a trecut o altă idee: 

— Ţineţi minte că toţi cei doisprezece juraţi au votat 
vinovat, iar asta s-a petrecut chiar după ce el şi-a proferat 
amenințările. 

— Cred că da, răspunse Miss Callie, pe un ton 
neconvingător. 

Încercam să găsim o logică la ceva ce era complet de 
neînțeles. 

— În orice caz, trebuie să îi dau aceste informaţii 
şerifului, am zis eu. 

— Dar am promis să păstrăm secretul toată viaţa. 

— Asta se întâmpla acum nouă ani, mamă, interveni 
Sam. Nimeni nu putea să prevadă ce se petrece acum. 

— Este foarte important mai ales pentru Maxine Root, am 
insistat eu. 

— Nu crezi că şi alţi juraţi au păstrat aceleaşi informaţii? 
întrebă Sam. 


— Poate, dar lucrurile s-au petrecut demult. Mă îndoiesc 
că vreun altul şi-a păstrat notițe. 

Se auzi agitaţie la uşa din faţă. Veniseră Bobby, Leon şi 
Al. Se întâlniseră în St. Louis, apoi conduseseră toată 
noaptea până în Clanton. Am luat câte o cafea în jurul 
mesei din bucătărie, iar eu i-am pus la curent cu ultimele 
evenimente. Miss Callie s-a trezit brusc la viaţă şi a început 
să gândească cu voce tare meniuri şi să întocmească o listă 
de legume pe care să le culeagă Esau. 


Şeriful Menatt ieşise să-şi facă rondul, vizitând fiecare 
jurat. Trebuia să mă descarc în faţa cuiva, aşa că am 
năvălit în biroul lui Harry Rex şi am aşteptat nerăbdător ca 
el să termine cu o depoziţie. Când am rămas singuri, i-am 
povestit despre lista lui Miss Callie şi despre votul împărţit 
al juraţilor. Harry îşi petrecuse ultimele două ore într-o 
încăpere plină cu avocaţi, aşa că se găsea într-o dispoziţie 
războinică. 

Ca de obicei, teoria lui era diferită şi mult mai cinică: 

— Cei trei trebuiau să miruiască juriul în privinţa 
verdictului de vinovăţie, zise el după o scurtă analiză. Din 
cine ştie ce motiv au renunţat, probabil şi-au zis că-şi 
îndeplinesc misiunea dacă îl salvează de camera de gazare, 
însă bineînţeles că Padgitt nu a fost de aceeaşi părere. 
Timp de nouă ani a fost ofticat pentru că cele trei slugi ale 
lui nu au corupt întregul juriu. Probabil că de aceea s-a 
apucat să-i vâneze pe ei mai întâi, urmând să se ocupe de 
restul mai târziu. 

— Nu se poate ca Lenny Fargarson să fi lucrat pentru 
Danny Padgitt, m-am opus eu. 

— Doar pentru că era invalid? 

— Doar pentru că era un creştin dedicat. 

— Era şomer, Willie. Pe vremuri a fost capabil de muncă, 
însă ştia că de-a lungul anilor starea lui se va deteriora 
progresiv. Poate că avea nevoie de bani. La naiba, toată 


lumea are nevoie de bani! Clanul Padgitt dispune de 
camioane întregi cu bani gheaţă. 

— Nu cred nimic din ce spui. 

— Ce spun eu are mai mult sens decât oricare din teoriile 
tale. Ce vrei tu de fapt să susţii — că altcineva îi elimină pe 
juraţi? 

— Nu, n-am susţinut aşa ceva. 

— Bine, pentru că altfel aveam de gând să-ţi spun că eşti 
un prostănac. 

— Mi-ai spus şi altfel, mai rău. 

— Nu şi în dimineaţa asta. 

— lar conform teoriei tale, Mo Teale şi Maxine Root au 
luat şi ei bani de la clanul Padgitt, apoi l-au tras pe Danny 
pe sfoară în privinţa verdictului de vinovăţie, după care şi- 
au schimbat poziţia în privinţa condamnării la moarte, iar 
acum plătesc preţul suprem pentru că n-au reuşit să corupă 
juriul? Asta vrei să spui, Harry Rex? 

— Chiar aşa! 

— Eşti un mare prostănac, ştiai asta? De ce un om ca Mo 
Teale, onest, muncitor, paşnic şi credincios până în măduva 
oaselor ar fi de acord să ia bani de la nişte oameni precum 
clanul Padgitt? 

— Poate că a fost ameninţat. 

— Poate că da! Sau poate că nu! 

— Atunci care e cea mai bună teorie a ta? 

— E vorba de Padgitt, şi s-a întâmplat ca primii doi pe 
care i-a ucis să se numere printre cei trei care s-au opus 
pedepsei cu moartea. El n-are de unde să ştie cum s-a 
votat. S-a trezit la Parchman la douăsprezece ore după 
verdict. Acolo şi-a întocmit lista. Fargarson a fost primul 
pentru că era o ţintă uşoară. Teale a fost al doilea, pentru 
că Padgitt putea alege locul crimei. 

— Cine e al treilea? 

— Nu ştiu, dar oamenii ăştia n-o să stea încuiaţi în casă la 
nesfârşit. Danny o să se dea la fund o vreme, o să lase 


toată agitația să se stingă, apoi o să înceapă iar să 
plănuiască crimele în amănunt. 

— S-ar putea să fie ajutat de cineva, să ştii. 

— Asta spun şi eu. 

În acest timp, telefonul lui Harry Rex a sunat încontinuu. 
Harry se uită urât la aparat în decursul unei scurte pauze şi 
zise: 

— Am multe de făcut. 

— Cred că mă duc la şerif. Ne vedem mai târziu. leşisem 
deja din birou când m-a strigat: 

— Hei, Willie! Încă un lucru. 

M-am întors cu faţa spre el: 

— Vinde ziarul, ia banii şi du-te să te relaxezi o vreme. Ţi- 
ai câştigat acest drept. 

— Mersi. 

— Dar să nu te muţi din Clanton, auzi? 

— N-o voi face. 


Domnul Earl Youry pava drumuri pentru ţinut. Teritoriul 
lui erau drumurile săteşti din locuri foarte îndepărtate, 
începând din Possum Ridge şi până mult dincolo de Shady 
Grove. Cum lucra singur, s-a luat hotărârea să muncească 
în jurul depozitelor de grâne ale ținutului pentru câteva zile, 
acolo unde avea mulţi prieteni, toţi ţinându-şi puştile la 
vedere în camionete şi fiind în stare de alertă maximă. 
Şeriful Menatt a discutat cu Youry şi cu supervizorul lui şi 
împreună au conceput un plan de muncă în siguranţă. 

Domnul Youry l-a sunat pe şerif şi i-a spus că deţine 
informaţii importante. A recunoscut că amintirile lui nu mai 
erau chiar atât de precise, dar era convins că băiatul invalid 
şi Mo Teale refuzaseră cu îndârjire să voteze pentru 
condamnarea la moarte. Şi-a amintit că grupul celor care se 
opuneau pedepsei cu moartea era format din trei persoane. 
Poate că a treia fusese una dintre femei, poate că doamna 
de culoare. Nu-şi mai amintea exact; în definitiv, trecuseră 


nouă ani. Îi puse aceeaşi întrebare lui Menatt: „De ce 
ucidea Danny Padgitt tocmai juraţii care refuzaseră să-l 
condamne la moarte?” 

Când am intrat în biroul şerifului, acesta tocmai 
terminase de vorbit cu domnul Youry şi era cât se poate de 
uluit. Am închis uşa şi i-am relatat conversaţia mea cu Miss 
Callie. 

— l-am văzut însemnările, şerifule, am zis eu. Al treilea 
vot i-a aparţinut lui Maxine Root. 

Timp de o oră am trecut în revistă aceleaşi motive pe 
care le discutasem cu Sam şi Harry Rex, şi din nou n-am 
ajuns la nici un rezultat. Şeriful nu credea că membrii 
clanului Padgitt îi cumpăraseră sau intimidaseră pe Lenny 
sau pe Mo Teale; în privinţa lui Maxine Root nu era atât de 
sigur, deoarece femeia provenea dintr-o familie mai bizară. 
Mai mult sau mai puţin m-a lăsat să cred că el era convins 
de faptul că primele două crime au fost nişte coincidenţe şi 
că Danny Padgitt probabil că habar n-avea cum votaseră 
juraţii. Ca un amănunt interesant, şeriful pretinse că el 
descoperise cam la un an de la verdict că acesta fusese de 
9 la 3 în favoarea pedepsei cu moartea şi că Mo Teale se 
opusese aproape cu vehemenţă unui asemenea verdict 
final. 

Amândoi am fost însă de acord, în cele din urma, că 
implicarea lui Lucien Wilbanks în acest caz însemna că 
membrii clanului Padgitt ar fi putut afla mai multe despre 
deliberări decât noi, ceilalţi. Orice era posibil. 

Şi nimic nu avea sens. 

În vreme ce stăteam în biroul lui, Menatt o sună pe 
Maxine Root. Femeia era contabil la fabrica de pantofi de la 
nord de oraş şi insistase să se întoarcă la lucru. Menatt 
fusese în biroul ei în acea dimineaţă, cercetând locul de 
muncă, vorbind cu şeful şi cu colegii ei de muncă, 
asigurându-se că toată lumea de acolo se simţea în 
siguranţă. Două dintre ajutoarele sale fuseseră postate în 


afara clădirii, urmărind orice sursă de conflict posibil şi 
aşteptând să o escorteze pe Maxine acasă după terminarea 
programului. 

Discutară câteva minute la telefon ca nişte vechi amici, 
apoi Menatt zise: 

— Ascultă, Maxine, ştiu că tu, cu Mo Teale şi cu băiatul 
ăla, Fargarson, aţi fost singurii trei care aţi votat împotriva 
pedepsei cu moartea în cazul lui Danny Padgitt... 

Se opri, întrerupt de cuvintele femeii de la celălalt capăt 
al firului. 

— Păi nu contează cum am aflat. Ce e important aici este 
că acest amănunt mă face nervos în privinţa securităţii tale. 
Foarte nervos. 

O ascultă cu atenţie câteva minute. În vreme ce ea turuia 
încontinuu, el încerca să o întrerupă cu remarce precum: 

— Ei bine, Maxine, nu pot să trec la atac şi să-l arestez pe 
băiat. 

Sau: 

— Spune-le fraţilor tăi să-şi ţină armele ascunse în 
camionete. 

Sau: 

— Lucrez la caz, Maxine, iar când o să strâng destule 
probe, o să emit un mandat de arestare pe numele lui. 

Sau: 

— E prea târziu să mai fie condamnat la moarte acum, 
Maxine. Tu ai făcut ceea ce ai crezut că e corect în acel 
moment. 

Femeia plângea la sfârşitul conversaţiei. 

— Biata de ea! zise Menatt. Este indiscutabil cu nervii la 
pământ. 

— N-o pot învinui, am replicat eu. Eu însumi mă ascund 


pe sub ferestre. 
40 


Ceremonia funerară pentru Mo Teale s-a ţinut la Willow 
Road Methodist Church, numărul treizeci şi şase de pe listă 
şi una dintre favoritele mele. Biserica de găsea la periferia 
Clantonului, la sud de piaţa centrală. Deoarece nu-l 
cunoscusem niciodată pe domnul Teale, nu m-am dus la 
înmormântarea lui. În orice caz, mulţi dintre cei care au 
participat nu-l cunoscuseră. 

Dacă ar fi murit din pricina unui infarct la vârstă de 
cincizeci şi unu de ani, moartea lui ar fi fost bruscă şi 
tragică, iar slujba de înmormântare ar fi atras o mulţime 
considerabilă. Însă din pricină că fusese împuşcat drept 
răzbunare de către un criminal proaspăt eliberat 
condiţionat, adunătura de curioşi a devenit de-a dreptul 
sufocantă. În ea s-au regăsit amici de liceu de mult uitaţi ai 
celor patru copii adulţi ai domnului Teale, văduve în vârstă 
care rareori pierdeau o înmormântare pe cinste, reporteri 
din afara oraşului şi mai mulţi domni, a căror singură 
legătura cu Mo Teale fusese aceea că erau proprietari de 
tractoare John Deere. 

Eu m-am ţinut deoparte şi am lucrat la necrologul lui. Fiul 
său cel mai în vârstă fusese destul de drăguţ şi trecuse pe 
la biroul meu ca să-mi furnizeze detaliile necesare. Omul 
avea treizeci şi trei de ani — Mo şi soţia lui îşi întemeiaseră 
de timpuriu o familie — şi vindea maşini Ford noi în Tupelo. 
A stat la mine vreo două ore şi mi-a cerut cu disperare să-l 
asigur că Danny Padgitt avea să fie prins şi ucis cu pietre. 

Înmormântarea propriu-zisă a avut loc la cimitirul din 
Clanton. Procesiunea funerară s-a întins pe o lungime de 
mai multe străzi. Ca măsură de precauţie, a fost dirijată pe 
lângă piaţă şi apoi de-a lungul lui Jackson Avenue, chiar pe 
lângă redacţia ziarului. Procesiunea nu a încurcat deloc 
traficul din oraş — căci toată lumea a participat la ea. 


Folosindu-l pe Harry Rex pe post de intermediar, Lucien 
Wilbanks aranjă o întâlnire cu şeriful Menatt. Numele meu a 
fost special menţionat de Lucien ca nefiind bine venit. Nu 
conta; Harry Rex a luat notițe şi mi-a povestit totul, 
subînţelegându-se că nimic nu va ajunge la tipar. 

În biroul lui Lucien a fost prezent şi Rufus Buckley, 
procurorul districtual care îi succedase lui Ernie Gaddis în 
1975. Buckley era înnebunit să aibă parte de publicitate 
personală, aşa că, deşi ezita să intervină în eliberarea 
condiţionată a lui Danny Padgitt, era tot mai nerăbdător să 
se afle în fruntea mulţimii care avea să-l linşeze pe băiat. 
Harry Rex îl dispreţuia pe Buckley, iar sentimentul era 
reciproc. Şi Lucien îl dispreţuia, însă Lucien nu avea o 
părere bună despre nimeni, pentru că nimeni nu îl putea 
suferi. Şeriful Menatt îl ura pe Lucien, îl tolera pe Harry Rex 
şi se simţea obligat să lucreze de aceeaşi parte a baricadei 
cu Buckley, deşi în particular nu-l suferea deloc pe individ. 

Date fiind toate aceste sentimente conflictuale, m-am 
bucurat că n-am fost invitat la întâlnire. 

Lucien a început ostilitățile, declarând că discutase atât 
cu Danny Padgitt, cât şi cu tatăl acestuia, Gill. Se 
întâlniseră undeva în afara Clantonului, la mare distanţă de 
insula Padgitt. Danny arăta bine şi lucra zilnic în birourile 
firmei de antreprenoriat construcţii la autostradă a familiei, 
biroul fiind convenabil situat în centrul insulei. 

Deloc surprinzător, Danny negase orice implicare în 
asasinarea lui Lenny Fargarson şi a lui Mo Teale. Se 
declarase şocat de cele întâmplate şi furios că era socotit 
de cea mai mare parte a oamenilor ca fiind suspectul 
principal. Lucien subliniase că îl perpelise îndelung pe 
Danny, chiar până la punctul în care îl iritase, însă băiatul 
nu dovedise nici o clipă vreun semn de necinste. 

Lenny Fargarson fusese împuşcat în după-amiaza zilei de 
23 mai. În acel moment, Danny se găsea în biroul lui, tot 
acolo fiind prezenţi patru oameni care îi puteau confirma 


prezenţa. Reşedinţa Fargarson se găsea la o distanţă de cel 
puţin treizeci de minute de condus de insula Padgitt, iar cei 
patru martori erau convinşi că Danny stătuse în birou sau 
se aflase în preajma acestuia întreaga după-amiază. 

— Câţi dintre aceşti martori poartă numele Padgitt? 
întrebase Menatt. 

— Deocamdată nu vă dau nici un nume, răspunsese 
Lucien, perpelindu-şi interlocutorii ca orice avocat bun. 

Unsprezece zile mai târziu, pe 3 iunie, Mo Teale fusese 
împuşcat în jurul orei nouă şi un sfert dimineaţa. Exact la 
acea oră, Danny stătea lângă o autostradă proaspăt 
asfaltată din Tippah County, primind documente semnate 
de unul dintre şefii de echipă ai companiei conduse de 
familia Padgitt. Şeful de echipă, împreună cu doi muncitori 
erau dispuşi să depună mărturie în privinţa locului exact 
unde se afla Danny la acea oră. Noua autostradă se găsea 
la cel puţin două ore distanţă de ferma lui Ned Ray Zook 
din estul lui Ford County. 

Lucien prezentase două alibiuri în aparenţă solide pentru 
clientul lui, în ambele cazuri de omor, cu toate că 
interlocutorii lui erau foarte sceptici. Bineînţeles că familia 
Padgitt avea să nege totul. lar dată fiind capacitatea 
acestei familii de a minţi, de a rupe oase şi de a mitui cu 
bani grei pe oricine, se puteau găsi uşor martori pentru 
absolut orice eveniment. _ 

Şeriful Menatt îşi manifestase scepticismul cu glas tare. li 
explicase lui Lucien că investigația lui continua, iar dacă şi 
când avea să afle cauza probabilă a asasinatelor, avea să 
obţină mandatul de arestare şi să se năpustească asupra 
insulei. Vorbise de mai multe ori cu poliţia statală, iar dacă 
era nevoie de o sută de poliţişti ca să-l scoată pe Danny de 
acolo, atunci asta era situaţia. 

Lucien declarase că o asemenea măsură nu era 
necesară. Dacă se obținea un mandat de arestare valabil, 
atunci el avea să întreprindă tot ce era necesar să-l aducă 


el însuşi pe băiat. 

— lar dacă se mai petrece vreo crimă, avertizase Menatt, 
locul ăsta o să devină un vulcan. Veţi avea o mie de ţărani 
care vor traversa podul şi vor trage în fiecare Padgitt pe 
care îl vor vedea. 

Buckley spusese că el şi judecătorul Omar Noose 
discutaseră de două ori în legătură cu crimele, şi el 
personal avea motive întemeiate să creadă că Noose era 
„aproape gata” să emită un mandat de arestare pe numele 
lui Danny. Lucien îl supusese unui adevărat tir de întrebări 
legate de cauza probabilă şi de suficiența probelor. Buckley 
ripostase că ameninţarea proferată de Padgitt în cursul 
procesului constituia un motiv excelent pentru a-l suspecta 
de ambele crime. 

Întâlnirea degenerase în urma faptului că aceştia doi se 
luaseră la harţă din pricina unor chiţibuşuri legale. Şeriful 
oprise până la urmă cearta anunțând că auzise destule şi 
ieşind brusc din biroul lui Lucien. Buckley îl urmase. Harry 
Rex mai rămăsese şi discutase diverse cu Lucien într-o 
atmosferă mult mai relaxată. 


— Mincinoşii protejează alţi mincinoşi, mârâi Harry Rex o 
oră mai târziu, plimbându-se nervos prin biroul meu. Lucien 
declară adevărul doar când acesta sună bine, ceea ce 
pentru el şi clientela lui nu se întâmplă prea des. Clanul 
Padgitt habar n-are ce înseamnă, de fapt, conceptul de 
adevăr. 

— Îţi aminteşti de Lydia Vince? am întrebat eu. 

— De cine? 

— Târfa de la proces, cea pe care Wilbanks a pus-o să 
jure în boxa martorilor. A povestit juriului că Danny se 
găsea în patul ei când a fost omorâtă Rhoda. Clanul Padgitt 
a descoperit-o, i-a cumpărat mărturia şi a dat-o pe mâna lui 
Lucien. Sunt cu toţii o gaşcă nenorocită de hoţi mincinoşi! 

— Apoi fostul ei soţ a fost împuşcat, nu? 


— Imediat după proces. Probabil că l-a vânat una dintre 
slugile clanului. Nici o altă probă în afara gloanţelor. Nici un 
suspect. Nimic. Sună cunoscut. 

— Menatt n-a crezut nimic din ce-a spus Lucien. Nici 
Buckley. 

— Şi tu? 

— Nţţ! L-am văzut pe Lucien plângând în faţa juriilor. 
Uneori poate fi extrem de convingător, e drept că nu foarte 
des. Am avut impresia că îşi dădea prea mult silinţa să ne 
convingă. Clar că Danny a făcut-o şi are şi ajutor în 
povestea asta. 

— Menatt crede şi el asta? 

— Da, dar n-are dovezi. O arestare înseamnă pierdere de 
vreme. 

— L-ar ţine departe de potenţialele victime. 

— Doar temporar. Fără dovezi nu poate fi ţinut în pârnaie 
la nesfârşit. Omul e răbdător. Aşteaptă de nouă ani. 


Deşi tinerii n-au fost niciodată identificaţi, iar ei aveau 
destulă minte ca să nu povestească nimănui ce făcuseră, în 
lunile care au urmat s-au întețit zvonurile că era vorba de 
cei doi fii adolescenţi ai primarului. Doi tineri fuseseră 
văzuţi luând-o la fugă de la locul faptei, mult prea repede 
pentru a putea fi prinşi. Băieţii primarului erau cunoscuţi de 
toată lumea ca fiind nişte poznaşi ingenioşi şi îndrăzneţi. 

Sub acoperirea întunericului, amândoi s-au furişat cu 
tupeu printr-o perdea deasă de arbuşti şi s-au oprit la mai 
puţin de douăzeci de metri de colţul verandei din faţă a 
casei domnului Earl Youry. Acolo urmăriseră şi ascultaseră 
mulţimea de prieteni şi de vecini, adunată pe pajiştea din 
faţa, care îl proteja pe domnul Youry. Tinerii aşteptară cu 
răbdare momentul oportun pentru a-şi lansa atacul. 

La câteva minute după ora unsprezece, nu mai puţin de 
optzeci şi patru de pocnitori au fost aruncate în direcţia 
verandei. Când acestea au început să explodeze, Clanton-ul 


s-a trezit aruncat în mijlocul unui război. Bărbaţii au început 
să urle, femeile să ţipe, iar domnul Youry a sărit în sus şi s- 
a repezit în casă în patru labe. Santinelele de pe păşune s- 
au răsturnat cu scaune cu tot, s-au repezit la arme şi s-au 
aruncat la pământ, în vreme ce pocniturile explodau într-un 
iureş înecăcios de fum. Zgomotele infernale au ţinut circa o 
jumătate de minut, iar în acest timp mai mulţi bărbaţi 
înarmaţi până în dinţi se furişară în spatele copacilor, 
ţintind cu armele în toate direcţiile posibile, gata să tragă în 
orice mişca. 

Zgomotul iscat l-a trezit brusc pe un ajutor de şerif pe 
nume Travis, care dormea tihnit pe capota maşinii sale de 
patrulă. Acesta şi-a scos de la brâu revolverul Magnum de 
calibru 44 şi s-a furişat în direcţia pocnitorilor. Vecini 
înarmaţi periau pajiştea din faţă a casei domnului Youry. 
Din cine ştie ce motiv — şi nici Travis, nici superiorul lui nu 
au oferit vreodată o explicaţie oficială în acest sens — omul 
a tras un foc de armă în aer. Un foc extrem de zgomotos. 
Un foc de armă auzit de toată lumea mai bine decât 
zgomotul pocnitorilor. Acest fapt determină un alt individ cu 
mâncărime la degete, care a rămas ulterior necunoscut, să- 
şi descarce carabina de calibru 12 în copacii înconjurători. 
Fără îndoială că mulţi alţii ar fi început şi ei să tragă, şi cine 
ştie ce carnagiu ar fi rezultat din asta, dacă un alt ajutor de 
şerif, Jimmy, nu ar fi urlat din rărunchi: 

— Opriţi focul, idioţilor! 

Moment în care toate focurile de armă încetară brusc. Nu 
însă şi pocnitorile, care nu fuseseră încă epuizate complet. 
După ce şi ultima pocnitoare îşi făcu treaba, întreaga gaşcă 
de paznici ai locului se îndreptă spre locul de unde ieşea 
fum, ca să vadă ce se întâmplase. Imediat se răspândi 
vorba că fuseseră doar nişte artificii. Domnul Earl Youry se 
zgâi prin uşa din faţă şi în cele din urmă ieşi afară. 

În josul străzii, doamna Alice Wood auzi atacul şi tocmai 
fugea spre spatele casei să încuie uşa, când cei doi tineri 


trecură în goană pe lângă ea, râzând în hohote. Ulterior 
femeia avea să relateze că tinerii aveau cam cincisprezece 
ani şi erau albi. 

La o milă distanţa, în Lowtown, eu tocmai coboram 
treptele verandei din faţă ale casei lui Miss Callie când am 
auzit exploziile la distanţă. Cei din paza de noapte — Sam, 
Leon şi doi diaconi — au sărit în picioare, privind imediat în 
direcţia zgomotelor. Revolverul de calibru 44 răsunase ca 
un tun. Am aşteptat şi am tot aşteptat, iar când totul s-a 
liniştit, Leon a zis: 

— Parcă au fost nişte artificii. 

Sam se furişase deja înăuntru să verifice starea mamei 
sale. S-a întors şi ne-a liniştit pe toţi: 

— Doarme buştean. 

— Mă duc să verific, am zis eu. Vă sun dacă e vorba de 
ceva important. 

Strada domnului Youri era plină de viaţă de la luminile 
roşii şi albastre ale mulţimii de maşini de poliţie sosite la 
faţa locului. Traficul devenise extrem de greoi din pricina 
altor curioşi care încercau să-şi croiască drum cât mai 
aproape de zona respectivă. Am zărit maşina lui Buster 
parcată pe marginea unui şanţ puţin adânc, Câteva minute 
mai târziu l-am văzut şi pe el. În câteva cuvinte am aflat 
toată povestea. 

— Nişte puşti, mi-a zis el în încheiere. 

Mi-am zis că întâmplarea fusese amuzantă, dar eram 
cam singurul care gândea aşa. 


41 


În cei nouă ani de când eram proprietarul lui Times, n-am 
plecat niciodată mai mult de patru zile departe de ziar. 
Acesta se ducea la tipar în fiecare marţi, apărea pe piaţă în 
fiecare miercuri, şi în fiecare joi aveam de-a face cu cele 
mai importante critici din viaţa mea. 

Unul din motivele succesului era acela că scriam atât de 
multe despre atât de mulţi într-un oraş unde se întâmplau 
atât de puţine. Fiecare ediţie a ziarului avea treizeci şi şase 
de pagini. Dacă scădeam cinci pagini cu anunţuri de mică 
publicitate, trei pagini cu anunţuri legale şi circa şase pagini 
de mare publicitate, socoteala arăta că în fiecare 
săptămână mă confruntam cu sarcina de a umple 
aproximativ douăzeci şi două de pagini cu ştiri locale. 

Necrologurile consumau cel puţin o pagină, toate fiind 
scrise de mine cuvânt cu cuvânt. Davey Bigmouth Bass 
ocupa două pagini de sport, deşi adesea trebuia să-l ajut cu 
vreo relatare despre un meci de fotbal la nivel de liceu sau 
cu un articol urgent despre vreun trofeu cucerit de un 
puştan. Margaret se îngrijea de o pagină pe teme de religie, 
o pagină de anunţuri de căsătorie şi încă una de anunţuri 
de mică publicitate. Baggy, a cărui producţie cu nouă ani 
înainte fusese cel mult satisfăcătoare, căzuse aproape 
complet pradă băuturii şi acum putea scrie doar un articol 
pe săptămână, pe care îl voia întotdeauna, bineînţeles, pe 
prima pagină. Aveam reporteri colaboratori, care poposeau 
şi plecau de la noi cu o regularitate de-a dreptul frustrantă. 
De obicei dispuneam de un colaborator mai de lungă 
durată, uneori de doi, însă adesea aceştia creau mai multe 
probleme decât rezolvau. Trebuia să le corectez şi să le 
redactez în permanenţă materialele, ajungând de multe ori 
în punctul în care mi-aş fi dorit să le scriu eu de la bun 


început. 

Ca atare, scriam. Cu toate că studiasem jurnalismul, nu 
observasem niciodată la mine dorinţa impulsivă de a 
produce cantităţi imense de cuvinte în perioade extrem de 
scurte de timp. După ce m-am trezit însă brusc proprietarul 
ziarului şi mi-am dat seama că trebuia cumva să înot ca să 
nu mă înec, mi-am descoperit o capacitate uluitoare de a 
născoci articole pline de culoare despre aproape orice temă 
şi despre nici o temă anume. Un accident de maşină destul 
de serios, dar fără victime, devenea articol de pagina întâi, 
cu citate absolut năucitoare luate martorilor şi şoferului 
ambulanţei care sosise la faţa locului. O mică extindere a 
vreunei fabrici ajungea să semene cu o adevărată explozie 
pentru PIB-ul Statelor Unite. O vânzare de prăjituri în 
scopuri caritabile de către Liga Femeilor Baptiste putea 
genera un articol de opt sute de cuvinte. O arestare pentru 
droguri ajungea să semene cu o invazie necontrolată a 
columbienilor asupra bieţilor copii inocenți din Clanton. Un 
apel la donarea de sânge lansat de Clubul Civic devenea o 
urgenţă de război. Trei camioane furate în decursul unei 
săptămâni căpătau aerul unei adevărate crime organizate. 

Scriam despre oamenii din Ford County. Articolul despre 
Miss Callie fusese prima mea poveste de interes uman, iar 
în decursul anilor am încercat să public cel puţin una de 
acest gen pe lună. Printre subiecte s-au numărat un 
supravieţuitor al marşului eroic de la Bataan, ultimul 
supravieţuitor local al Primului Război Mondial, un marinar 
care fusese la Pearl Harbor, un preot pensionar care servise 
aceeaşi congregaţie mică timp de patruzeci şi cinci de ani, 
un bătrân misionar care trăise timp de treizeci şi unu de ani 
în Congo, un recent absolvent de liceu care ajunsese să 
danseze într-un musical pe Broadway, o doamnă care 
locuise în nu mai puţin de douăzeci şi două de state 
americane, un bărbat care fusese însurat de şapte ori şi era 
nerăbdător să dea sfaturi tinerilor căsătoriţi, domnul Mitlo, 


imigrantul nostru de vază, un antrenor de baschet la 
pensie, bucătarul extrem de eficient de la Tea Shoppe care 
dintotdeauna făcea omletă. Şi tot aşa. Astfel de articole se 
bucurau de o popularitate extraordinară. 

În orice caz, după nouă ani, lista cu oameni interesanţi 
din Ford County mai conţinea foarte puţine nume. 

Obosisem să scriu, douăzeci de pagini pe săptămână, 
cincizeci şi două de săptămâni pe an. 

Mă trezeam în fiecare dimineaţă gândindu-mă la o nouă 
poveste sau la o abordare dintr-un unghi diferit a uneia mai 
vechi. Orice frântură de veste sau orice eveniment 
neobişnuit deveneau surse de inspiraţie pentru un articol 
pe care îl înghesuiam undeva în ziar. Scriam despre câini, 
camioane vechi, tornade legendare, case bântuite de 
fantome, comori din Războiul Civil, legende — cum era cea 
a sclavului fără cap. Mai scriam despre toate chestiile 
obişnuite într-un ziar: procese, alegeri, fărădelegi, afaceri 
noi, falimente, personaje noi în oraş. Obosisem să scriu. 

Eram obosit şi de Clanton. Cu ceva ezitări la început, 
oraşul ajunsese să mă accepte, mai ales când devenise clar 
că nu voi pleca de aici. Însă era o localitate extrem de mică 
şi uneori mă simţeam sufocat. Petreceam atât de multe 
sfârşituri de săptămână acasă, fără să fac altceva decât să 
scriu şi să citesc, încât mă obişnuisem cu această stare de 
lucruri. lar povestea asta devenea tot mai frustrantă. Am 
încercat să joc pocher noaptea cu Bubba Crocket şi gaşca 
de la Foxhole şi am mai încercat şi petrecerile cu ţap alături 
de Harry Rex şi compania. Însă n-am avut niciodată 
sentimentul că aparţin cu adevărat unuia din acele locuri. 

Clantonul se schimba, iar eu nu eram deloc fericit cu 
direcţia în care apucase. Asemenea majorităţii orăşelelor 
mici din Sud, localitatea se extindea în toate direcţiile, fără 
un plan de urbanism bine gândit. Bargain City mergea cu 
toate motoarele în plin, iar zona din jurul complexului 
atrăgea ca un magnet toate fast-food-urile imaginabile. 


Centrul oraşului se degrada încet, chiar dacă tribunalul şi 
clădirea administraţiei locale aveau să atragă întotdeauna 
oamenii. Era nevoie de lideri politici puternici, de oameni cu 
viziune, dar aceştia erau tot mai greu de găsit. 

Pe de altă parte, bănuiam că oraşul se plictisise de mine. 
Din cauza opoziţiei mele deschise faţă de Războiul din 
Vietnam, aveam să fiu întotdeauna considerat drept un 
liberal radical. lar eu întreprindeam prea puţine ca să 
schimb o astfel de reputaţie. Pe măsură ce ziarul creştea şi 
profiturile se măreau, iar ca o consecinţă directă pielea mi 
se îngroşa tot mai tare, transformam tot mai mult articolele 
mele în editoriale. M-am răzvrătit împotriva întrunirilor cu 
uşile închise ţinute de consiliul orăşenesc şi de Comisia 
pentru eliberări condiţionate. Am ameninţat cu procesul 
pentru a capătă acces la documentele publice. Un an de 
zile am cârâit împotriva lipsei de urbanizare şi de gestiune 
a folosirii terenurilor în ţinut, iar când a venit Bargain City în 
oraş m-am dezlănţuit mult peste orice limite ale bunului- 
simţ. Am ridiculizat legile de finanţare a campaniilor 
electorale emise la nivelul statului, întocmite pentru a le 
permite bogaţilor să-şi aleagă favoriţii. lar când Danny 
Padgitt a fost eliberat, m-am descărcat cu toată furia 
împotriva sistemului de eliberări condiţionate. 

De-a lungul anilor '70 am fost mereu pe picior de război. 
În vreme ce acest fapt mi-a transformat articolele în 
materiale interesante de citit şi a vândut ziarul, pe mine 
personal m-a schimbat într-un soi de bizarerie. Eram privit 
ca un veşnic nemulţumit, şi încă unul căruia îi plăcea să-şi 
predice nemulţumirea de la amvon. Nu cred că am dat 
vreodată dovadă de brutalitate; oricum, am încercat din 
răsputeri să nu fiu crud. Privind însă în urmă, mi-am dat 
seama că au existat bătălii pe care le-am stârnit nu numai 
din convingere, ci şi din plictiseală. 

Pe măsură ce îmbătrâneam, voiam tot mai mult să devin 
un cetăţean obişnuit. Aveam să fiu mereu un outsider, dar 


chestia asta nu mă mai deranja. Voiam să plec şi să vin, să 
trăiesc în Clanton aşa cum socoteam eu că ar fi fost 
nimerit, apoi să plec lungi perioade de timp din localitate 
când mă plictiseam. E uluitor cum perspectiva banilor poate 
schimba viziunea cuiva despre viitor. 

A început să mă obsedeze visul de a pleca de acolo, de a 
face o excursie undeva unde nu mai fusesem niciodată, de 
a vedea lumea. 

Următoarea întâlnire cu Gary Megrew s-a petrecut într-un 
restaurant din Tupelo. Omul fusese la biroul meu de câteva 
ori. Încă o vizită şi angajaţii mei ar fi început să şuşotească. 
În timpul prânzului ne-am uitat din nou peste registrele 
contabile, am discutat despre planurile clientului lui, am 
negociat diverse chestiuni. Dacă vindeam, voiam ca noul 
proprietar să onoreze noile contracte pe cinci ani pe care le 
încheiasem cu Davey Bigmouth Bass, Hardy şi Margaret. 
Baggy avea oricum să se pensioneze curând sau, mai 
probabil, să moară de vreo boală de ficat. Wiley lucrase 
întotdeauna cu jumătate de normă, iar interesul lui de a 
vâna subiecte demne de pozat scădea cu repeziciune. Era 
singurul angajat cu care discutasem despre negocieri, iar el 
mă încurajase să iau banii şi să fug unde vedeam cu ochii. 

Clientul lui Megrew voia să mai rămân cel puţin un an la 
ziar, pe un salariu foarte mare, şi să-l instruiesc pe noul 
editor. Nu eram de acord cu aşa ceva. Dacă era să plec, 
atunci plecam de tot. Nu aveam chef de un şef şi nu aveam 
chef de atmosfera fierbinte creată de vinderea ziarului local 
către un mare concern din afara statului. 

Oferta lor rămăsese la 1,3 milioane dolari. Un consultant 
pe care îl angajasem din Knoxville evaluase Times la 1,35 
milioane dolari. 

— Cu titlu de confidenţialitate, îţi spun că am cumpărat 
deja ziarele din ţinuturile Tyler şi Van Buren, îmi zise 
Megrew, târziu în cursul prânzului care se prelungea. 
Lucrurile încep să se aşeze la locul lor. 


Era aproape sincer. Proprietarul ziarului din Tyler County 
fusese de acord în principiu, dar actele nu fuseseră 
semnate încă. 

— Insă a apărut o nouă problemă, continuă el. S-ar putea 
ca şi ziarul din Polk County să fie de vânzare. Să fiu sincer, 
vom investiga această posibilitate dacă tu refuzi. Preţul 
este semnificativ mai mic. 

— Aha, noi presiuni asupra mea, am spus eu. 

Polk County Herald avea patru mii de cititori şi un 
management dezastruos. Il citeam în fiecare săptămână. 

— Nu încerc să te presez. Doar îţi arăt toate elementele 
acestui joc. 

— Chiar vreau un milion şi jumătate de verzişori, am 
insistat eu. 

— E peste limită, Willie. 

— Da, e cam sus, dar investiţia o să se amortizeze. S-ar 
putea să dureze ceva mai mult, dar priveşte într-un orizont 
de zece ani de acum încolo. 

— Nu sunt sigur că putem merge atât de sus. 

— Va trebui, daca vreţi ziarul cu adevărat. 

Era clar că lucrurile se precipitau. Megrew aduse în 
discuţie un termen limită, apoi spuse: 

— Discutăm pe tema asta de luni de zile, iar clientul meu 
este nerăbdător să se ajungă la o concluzie. Vrea să încheie 
afacerea până la data de întâi a lunii următoare, sau o să 
caute în altă parte. 

Tactica lui nu mă deranja. Şi eu obosisem să tot discut. 
Fie vindeam, fie nu. Sosise vremea deciziilor. 

— Asta înseamnă peste douăzeci şi trei de zile, am 
răspuns eu. 

— Chiar aşa. 

— Destul de corect. 


Sosiră lungile zile de vară, iar căldura şi umiditatea de 
nesuportat se instalară pentru vizita lor anuală de trei luni 


de zile. Mi-am continuat periplurile obişnuite — la bisericile 
de pe listă, la meciurile de softball, la turneul local de golf, 
la petrecerile cu pepeni. Însă Clanton-ul era în aşteptare, şi 
despre această aşteptare discuta toată lumea. 

În mod inevitabil, paza din jurul fiecărui jurat ajunse să se 
mai relaxeze. Juraţii obosiseră să tot fie prizonieri în 
propriile case, să-şi modifice radical obiceiurile cotidiene şi 
să aibă hoarde de vecini înarmaţi în jurul casei lor noaptea. 
Au început să se aventureze pe afară, să încerce să-şi 
recapete vieţile normale. 

Răbdarea ucigaşului era extrem de iritantă. Individul 
dispunea de avantajul timpului; ştia prea bine că victimele 
sale aveau să se plictisească de atâta protecţie. Mai ştia că 
acestea aveau să lase cumva garda jos şi să facă greşeli. O 
ştiam prea bine şi noi. 

După ce lipsise trei duminici consecutive de la slujbă, 
fapt care i se întâmpla pentru prima dată în viaţă, Miss 
Callie a insistat să meargă la biserică. Escortată de Sam, 
Esau şi Leon, Miss Callie intră triumfătoare în naos 
duminică dimineaţa şi începu să se roage Domnului ca şi 
cum lipsise de acolo un an întreg. Fraţii şi surorile ei de 
congregaţie o îmbrăţişară şi se rugară cu patos pentru ea. 
Reverendul Small îşi schimbă predica imediat şi vorbi 
despre protecţia acordată de Dumnezeu celor care-l 
urmau. Sam îmi povesti că predica durase vreo trei ore. 

Două zile mai târziu, Miss Callie se strecura pe bancheta 
din spate a Mercedesului meu. Avându-l pe Esau alături şi 
pe Sam în faţă înarmat cu o carabină, am plecat toţi patru 
din Clanton, cu o maşină a şerifului în spatele nostru. 
Maşina de patrulare se opri la graniţa ținutului. O oră mai 
târziu eram în Memphis. La est de oraş se deschisese un 
nou complex comercial care constituia atracţia tuturor, iar 
Miss Callie murea de poftă să îl viziteze. Peste o sută de 
magazine sub un singur acoperiş! Pentru prima dată în 
viaţa ei mâncă o pizza. Văzu acolo un patinoar pe gheaţă, 


doi bărbaţi care se ţineau de mână şi o familie mixtă. 
Dintre toate aprobă doar patinoarul. 

După o oră de indicaţii din partea lui Sam, am găsit în 
sfârşit cimitirul din partea de sud a Memphisului. Folosind o 
hartă de la biroul paznicului, am descoperit în cele din urmă 
mormântul Nicolei Rossetti DeJarnette. Miss Callie a pus pe 
mormânt un buchet de flori pe care îl adusese de acasă. 
Când a devenit limpede pentru toată lumea că ea avea de 
gând să petreacă singură ceva timp la mormânt, ne-am 
îndepărtat şi am lăsat-o în pace să se roage. 

În amintirea Nicolei, Miss Callie voia să mănânce 
mâncare italienească. Rezervasem o masă la Grisanti's, un 
restaurant de vază din Memphis. Am luat o cină delicioasă 
compusă din /asagna şi ravioli cu brânză de capră. Miss 
Callie a reuşit să-şi controleze iritarea contra mâncării 
cumpărate în localuri şi, ca s-o protejez de comiterea unui 
păcat, am insistat să plătesc eu totul. 

Nu voiam să plecăm din Memphis. Pentru câteva ore 
scăpasem de frica necunoscutului şi de grija aşteptării. 
Clanton-ul părea la o mie de mile depărtare, şi încă era 
prea aproape, înapoindu-ne împreună în acea noapte, m- 
am trezit conducând maşina din ce în ce mai încet. 

Cu toate că n-am discutat despre aşa ceva, iar 
conversaţia a devenit tot mai sporadică pe măsură ce ne 
apropiam de casă, în Ford County un ucigaş zburda în 
libertate. Numele lui Miss Callie se găsea pe listă. Poate că 
aşa ceva ar fi fost imposibil de crezut dacă nu ar fi existat 
deja cele două cadavre. 

Aşa cum susţinea Baggy şi cum verificasem în arhivele 
ziarului, în acel secol nu existaseră crime nerezolvate. 
Aproape toate omorurile fuseseră nişte acte impulsive, la 
care existaseră martori ce văzuseră arma cu care se 
trăsese. Arestările, procesele şi condamnările urmaseră cu 
promptitudine. Acum exista undeva un ucigaş foarte 
inteligent şi foarte motivat, şi toată lumea cunoştea lista de 


potenţiale victime. Un asemenea fapt era de neconceput 
pentru o comunitate cu frică de lege şi de Dumnezeu. 

În diferite momente, Bobby, Al, Max şi Leon căutaseră cu 
disperare să o convingă pe Miss Callie să locuiască la 
oricare dintre ei pentru o lună sau mai mult. Sam, eu şi 
chiar Esau ne alăturasem acestor rugăminţi, însă Miss Callie 
nici nu stătuse la discuţii. Ea era în contact cu Dumnezeu, 
iar El avea s-o protejeze. 

Timp de nouă ani, singura dată când mi-am pierdut 
răbdarea cu Miss Callie şi singura dată când ea s-a răstit la 
mine a fost în cursul unei certe legate de petrecerea unei 
luni de zile în Milwaukee, alături de Bobby. 

— Oraşele alea mari sunt periculoase, susţinuse ea cu 
insistenţă. 

— Nicăieri pericolul nu e mai mare decât în Clanton 
acum, replicasem eu. 

Ulterior, când am ridicat vocea, ea mi-a spus că nu-mi 
apreciază lipsa de respect, aşa că am tăcut repede. 

Trecând în Ford County târziu în acea noapte, am început 
să mă uit în oglinda retrovizoare. Era o prostie şi nu prea. In 
Lowtown, casa Ruffin era păzită de o maşina de patrulă 
parcată pe stradă şi de un prieten al familiei înarmat pe 
verandă. 

— A fost o noapte liniştită, zise prietenul. 

Cu alte cuvinte, nimeni nu împuşcase pe nimeni. Sam şi 
cu mine am jucat dame timp de o oră pe verandă, în vreme 
ce Miss Callie s-a dus la culcare. Aşteptarea continua. 


42 


1979 a fost an de alegeri locale în Mississippi. Pentru 
mine a fost cea de-a treia ocazie să îmi exercit dreptul de 
alegător înregistrat. Alegerile au fost mult mai paşnice 
decât cele două precedente. Candidatura şerifului Menatt 
n-a fost disputată de nimeni, un eveniment nemaiîntâlnit 
până atunci. La un moment dat se lansase zvonul că familia 
Padgitt îşi cumpărase un nou candidat, dar după scandalul 
legat de eliberarea condiţionată a lui Danny, indivizii 
bătuseră în retragere. Senatorul Theo Morton a avut un 
oponent, care a vrut să publice în ziarul meu o reclamă în 
care scria: „DE CE L-A ELIBERAT SENATORUL MORTON PE 
DANNY? Pentru bani! De asta!” Oricât mi-ar fi plăcut să 
public acea reclamă, n-aveam nici energia şi nici timpul 
necesare pentru un proces de calomnie. 

In celebrul District Patru a existat oarecare agitaţie 
pentru poziția de agent de poliţie, datorită celor 
treisprezece candidaţi intraţi în cursa electorală, însă 
dincolo de asta alegerile au fost mai degrabă letargice. 
Ţinutul continua să fie preocupat de cazurile Fargarson şi 
Teale şi, mai important, de cine anume avea să urmeze. 
Şeriful Menatt şi anchetatorii de la poliţia statală şi de la 
laboratorul de  criminalistică epuizaseră toate pistele 
posibile. Acum nu mai rămânea altceva de făcut decât să 
aşteptăm cu toţii ceva nou. 

Pe măsură ce se apropia ziua de 4 iulie, lipsa de interes 
pentru sărbătoarea naţională devenea tot mai evidentă. Cu 
toate că aproape toată lumea se simţea în siguranţă, 
ţinutul părea învăluit de un giulgiu negru de nelinişte. 
Ciudată era persistenţa zvonurilor că avea să se petreacă 
un lucru îngrozitor de 4 iulie, când oraşul se strângea în 


jurul tribunalului. Niciodată Clanton-ul nu mai fusese 
străbătut de atâtea zvonuri, emise cu o atât de mare 
creativitate şi răspândite cu o asemenea viteză, ca în 
timpul lunii iunie de dinaintea sărbătorii naţionale. 

Pe 25 iunie, într-un birou modern de avocaţi din Tupelo, 
am semnat o stivă întreagă de documente prin care 
transferam proprietatea asupra ziarului unei companii de 
media deţinute în parte de domnul Ray Noble din Atlanta. 
Domnul Noble îmi înmână un cec de 1,5 milioane de dolari. 
Am ieşit repede şi cumva neliniştit din birou şi am mers mai 
jos pe aceeaşi stradă, către birourile spaţioase de la 
Merchants Bank, unde mă aştepta cel mai nou prieten al 
meu, Stu Holland. Vestea despre un depozit de asemenea 
mărime în Clanton s-ar fi împrăştiat ca focul în prerie, aşa 
că am îngropat banii la Stu, apoi m-am înapoiat acasă. 

A fost cea mai lungă oră de condus maşina din viaţa 
mea. Mă simţeam fericit pentru că obţinusem maximum de 
bani posibili. Storsesem cât putusem de mult un 
cumpărător onorabil, bine dotat financiar, care intenţiona 
să efectueze doar câteva schimbări la fostul meu ziar. Mă 
chema aventura, iar acum deţineam mijloacele să mă arunc 
în vâltoarea ei. 

În acelaşi timp mă simţeam trist, pentru că renunţam la o 
parte atât de mare şi de bogată în satisfacţii din viaţa mea. 
Eu şi ziarul crescuserăm şi ne maturizaserăm împreună; eu, 
ca adult, el, ca entitate prosperă. Devenise ceea ce trebuie 
să fie orice ziar de provincie — un observator vivace al 
evenimentelor curente, un depozitar al istoriei şi un 
comentator ocazional pe probleme politice şi sociale. In 
ceea ce mă privea, eram un tânăr care construise orbeşte 
şi cu încăpățânare ceva din nimic. Probabil că ar fi trebuit 
să îmi simt deja vârsta, însă eu nu voiam decât să găsesc o 
plajă. Apoi să găsesc o fată. 

După ce am ajuns în Clanton, am intrat în biroul lui 
Margaret, am închis uşa şi i-am povestit despre vânzare. A 


izbucnit în lacrimi şi înainte de a-mi da seama ce se 
întâmplă m-am trezit că şi ochii mei erau umezi. Loialitatea 
ei de fier mă uimise întotdeauna şi, cu toate că, la fel ca 
Miss Callie, era mult prea preocupată de sufletul meu, 
Margaret ajunsese încetul cu încetul să mă iubească. l-am 
explicat că noii patroni erau nişte oameni minunaţi, care nu 
plănuiau schimbări radicale şi care îi aprobaseră ei un 
contract pe cinci ani cu un salariu mărit. Acest fapt o 
determină să dea şi mai abitir apă la şoareci. 

Hardy rămase impasibil. În fond, tipărea Times de 
aproape treizeci de ani. Devenise un om cu toane, certăreţ, 
bea enorm, ca majoritatea zeţarilor, iar dacă noii proprietari 
n-aveau să-l placă, atunci el avea să-şi dea pur şi simplu 
demisia şi să plece la pescuit, în orice caz, aprecia noul 
contract de muncă. 

La fel ca şi Davey Bigmouth Bass. Davey păru şocat de 
veste, dar se calmă imediat la aflarea noutăţii că avea să 
câştige mai mulţi bani. 

Baggy era în vacanţă undeva, în Vest, cu fratele şi fără 
soţia lui. Domnul Ray Noble ezitase să aprobe încă cinci ani 
de articole îngălate din partea lui Baggy, iar eu, om de 
bună-credinţă, nu am putut insista să-l fac şi pe el parte din 
afacere. Baggy trebuia să se descurce singur. 

Mai aveam alţi cinci angajaţi. Le-am dat personal vestea 
fiecăruia dintre ei. Mi-a trebuit o întreagă după-amiază, iar 
când am terminat mă simţeam complet stors de energie. 
M-am întâlnit cu Harry Rex în camera din spate de la Pepe's 
şi am sărbătorit amândoi cu băutură. 

Eram nerăbdător să plec din oraş şi să mă duc undeva, 
dar era imposibil să îmi iau tălpăşiţa până ce nu se opreau 
crimele. 

Cea mai mare parte a lunii iunie, profesorii din familia 
Ruffin au venit şi au plecat din Clanton. Şi-au modificat 
sarcinile didactice şi vacanţele, astfel încât să se asigure că 
cel puţin doi sau trei erau în permanenţă alături de Miss 


Callie. Sam părăsea rareori casa. Stătea în Lowtown ca să-şi 
protejeze mama, dar şi ca să nu fie prea des văzut. Durant 
continua să se afle prin preajmă, cu toate că omul se 
însurase din nou, iar cei doi fii nelegiuiţi plecaseră din zonă. 

Sam petrecea ore întregi pe verandă, citind cu voluptate 
şi jucând dame cu Esau sau cu oricine trecea pe acolo ca să 
mai facă de pază pentru o vreme. Cu mine a jucat table 
până şi-a dat seama de strategia mea de joc, apoi a început 
să insiste să jucăm pe 1 dolar partida. Nu peste mult timp, 
m-am trezit că-i datorez cincizeci de dolari. Astfel de pariuri 
aprinse constituiau un secret de moarte pe veranda lui Miss 
Callie. 

Pentru săptămâna de dinainte de 4 iulie s-a plănuit o 
reuniune completă a familiei. Deoarece casa mea dispunea 
de cinci dormitoare goale şi de lipsa unei activităţi umane 
consistente, am insistat ca membrii familiei Ruffin să o 
folosească. Familia crescuse în mod considerabil ca număr 
de membri de când o cunoscusem pentru prima dată, în 
1970. Toţi fraţii erau căsătoriţi, cu excepţia lui Sam, iar 
numărul nepoților ajunsese la douăzeci şi unu. În total, 
familia avea acum treizeci şi cinci de membri, fără a-i pune 
la socoteală pe Miss Callie, pe Sam şi pe Esau; treizeci şi 
patru dintre aceştia veneau în Clanton. Soţia lui Leon avea 
grijă de tatăl ei bolnav în Chicago. 

Din cei treizeci şi patru, douăzeci şi trei s-au mutat la 
mine acasă pentru câteva zile. Au venit din toate colţurile 
ţării, în cea mai mare parte din Nord, sosind pe rând în 
toate momentele zilei, iar fiecare sosire a fost întâmpinată 
cu ceremonie. La ora trei dimineaţa, când a sosit Carlota 
din Los Angeles, împreună cu soţul ei şi cei doi copii mici, s- 
au aprins toate luminile din casă, iar soţia lui Bobby, 
Bonnie, a trecut imediat la pregătit clătite pentru oaspeţi. 

Bonnie mi-a luat în stăpânire bucătăria. De trei ori pe zi 
eram trimis la alimentară cu o listă de lucruri care trebuiau 
urgent cumpărate. Am achiziţionat tone de îngheţată, iar 


copiii au aflat curând că eram dispus să le aduc aşa ceva la 
orice oră a zilei. 

Cum verandele mele erau lungi, largi şi prea rar utilizate, 
întreaga familie Ruffin a început să le folosească. După- 
amiaza târziu, Sam îi aducea pe Miss Callie şi pe Esau în 
vizite, pe cât posibil cât mai lungi. Miss Callie voia cu 
disperare să mai iasă din Lowtown. Căsuţa ei primitoare se 
transformase în închisoare. 

Din când în când, îi auzeam pe copii discutând extrem de 
preocupaţi despre mama lor. Mai intens era discutată 
sănătatea ei decât ameninţarea evidentă cu moartea prin 
împuşcare. De-a lungul anilor, Miss Callie reuşise cumva să 
slăbească în jur de patruzeci de kilograme, în funcţie de 
versiunea cui o credeai mai mult Acum ea se îngrăşase la 
loc, iar tensiunea crescută îi punea pe doctori pe gânduri. 
Stresul îşi făcea simțită prezenţa. Esau spunea că Miss 
Callie dormea prost, pentru asta ea dând vina pe 
medicamente. Nu mai era atât de agilă, nu mai zâmbea 
atât de mult şi avea vizibil mai puţină energie. 

Toată vina era aruncata pe „porcăria cu clanul Padgitt”. 
De îndată ce ucigaşul avea să fie prins şi omorurile aveau 
să înceteze, Miss Callie avea să îşi revină. 

Era punctul optimist de vedere, o opinie pe care o 
împărtăşeau toţi copiii ei. 

Pe 2 iulie, într-o luni, Bonnie şi ceilalţi pregătiră un prânz 
uşor din salate şi pizza. Toţi membrii familiei Ruffin care 
putuseră să ajungă în Clanton erau acolo. Am mâncat pe o 
verandă laterală, sub rotirea leneşă şi practic inutilă a unor 
ventilatoare. În aer se simţea o briză uşoară, iar cu 
temperatura situată undeva la treizeci şi ceva de grade 
Celsius ne puteam bucura cu toţii de o masă lungă şi 
leneşă. 

Trebuia să găsesc momentul potrivit pentru a-i spune lui 
Miss Callie că plecam de la ziar. Ştiam că va fi şocată şi 
extrem de dezamăgită. Însă nu vedeam nici un motiv 


pentru care să nu ne continuăm celebrele prânzuri de joi. 
Poate că ar fi fost chiar mai amuzant să număram împreună 
greşelile şi erorile de tipar comise de altcineva. 

In nouă ani ratasem doar şapte prânzuri, şi acestea pe 
motive de boală sau stomatologice. _ 

Conversaţia leneşă de după masă se opri brusc. In 
depărtare se auzeau sirene, undeva, în cealaltă parte a 
oraşului. 

Cutia era lungă şi lată de douăzeci şi cinci de centimetri 
şi adâncă de vreo zece. Era vopsită în alb, cu stele şi dungi 
albastre şi roşii. Era un cadou de la ferma Bolan Pecan din 
Hazel-hurst, Mississippi, trimis doamnei Maxine Root de 
către sora ei din Concord, California. Un cadou de Ziua 
Independenţei, constând din nuci americane adevărate. 
Pachetul sosise prin poştă, fusese livrat de poştaş în jurul 
prânzului, pus în cutia poştală a Maxinei Root, apoi introdus 
în casă, pe lângă santinela singuratică aflată sub un copac 
în curtea din faţă, direct în bucătărie, unde Maxine îl văzu 
prima. 

Trecuse aproape o lună de când şeriful Menatt se 
interesase de votul ei din juriu. Femeia admisese cu 
jumătate de gură că nu fusese pentru condamnarea la 
moarte a lui Danny Padgitt şi îşi amintise că cei doi bărbaţi 
care o susţinuseră în decizie fuseseră Lenny Fargarson şi 
Mo Teale. Cum cei doi muriseră, Menatt îi dăduse neplăcuta 
veste că ea ar fi putut fi următoarea victimă. 

Ani de zile după proces, Maxine îşi făcuse tot felul de 
gânduri legate de verdict. Oraşul urâse acel verdict şi ea 
simţea ostilitatea oamenilor. Din fericire, juraţii păstraseră 
jurământul de a nu dezvălui cum votaseră, iar ea, Lenny şi 
Mo evitaseră orice discuţie suplimentară pe această temă. 
O dată cu trecerea timpului, Maxine reuşise să se 
distanţeze cumva de tot acel coşmar. 

Acum lumea ştia cum votase ea. Acum o vâna un nebun. 
Voia să-şi părăsească slujba de contabil. Avea nervii la 


pământ şi nu putea să mai doarmă. Se săturase să se 
ascundă în propria casă şi să-şi vadă curtea plină de vecinii 
care se strângeau în fiecare seară, ca şi cum se dădea 
apelul la vreo întrunire socială; îi era silă să se mai ascundă 
pe sub ferestre când umbla prin casă. Lua atâtea pastile 
încât acestea ajunseseră să se contracareze una pe 
cealaltă şi nimic nu mai avea efect. 

Văzu cutia cu nuci şi începu sa plângă. Cineva de afară o 
iubea. Nepreţuita ei soră Jane se gândea la ea. Oh, ce i-ar 
mai fi plăcut să fie cu Jane în California în acele momente! 

Maxine începu să desfacă ambalajul cutiei, dar un gând îi 
trecu prin minte. Se duse la telefon şi formă numărul lui 
Jane. Nu mai vorbiseră de o săptămână. 

Jane era la lucru şi se bucură enorm să o audă pe soră- 
sa. Discutară despre una şi alta, apoi despre oribila situaţie 
din Clanton. 

— Ai fost o drăguță că mi-ai trimis nucile, îi zise Maxine. 

— Care nuci? se miră Jane. 

O scurtă pauză. 

— Darul de la ferma de nuci Bolan Pecans din Hezelhurst. 
O cutie mare, de un kilogram şi jumătate. 

O nouă pauză. 

— N-am fost eu, surioară. Probabil c-a fost altcineva. 

Maxine închise câteva momente mai târziu şi examină 
cutia. Pe o etichetă autocolantă pe partea din faţă scria: 
„Cadou de la Jane Parham”. Bineînţeles că Maxine nu 
cunoştea nici o altă Jane Parham. 

Cu blândeţe, ridică pachetul de pe masă. Cutia părea un 
pic prea grea pentru un kilogram şi jumătate de nuci. 

Intâmplător, în jurul casei se găsea Travis, ajutorul de 
şerif. Acesta era însoţit de un anume Teddy Ray, un băiat 
pistruiat îmbrăcat cu o uniformă prea mare pentru el şi 
dotat cu un revolver cu care nu trăsese niciodată. Maxine îi 
chemă pe amândoi în bucătărie, unde cutia vopsită în alb, 
roşu şi albastru se odihnea nevinovată pe tejghea. 


Santinela din curte se alătură şi ea celor trei. Câteva 
minute se holbară toţi patru la pachet. Maxine le relată 
celorlalţi conversaţia ei cu Jane. 

Ezitând serios, Travis apucă pachetul şi îl scutura uşor. 

— Pare un pic prea greu pentru nuci, observă el. 

Se uită la Teddy Ray, care se albise deja la faţă, şi la 
vecinul înarmat, care părea gata să se ascundă în gaură de 
şarpe. 

— Credeţi că e o bombă? întrebă vecinul. 

— Oh, Doamne, îngăimă Maxine, părând gata să leşine. 

— S-ar putea, răspunse Travis, care abia în acea clipă îşi 
dădu seama, cu oroare, ce ţine în mâini. 

— Duceţi-l afară, zise Maxine. 

— N-ar trebui să-l chemăm pe şerif? reuşi să întrebe 
Teddy Ray. 

— Ba cred că da, răspunse Travis. 

— Dacă e un dispozitiv cu ceas? întrebă vecinul. 

Travis ezită câteva clipe, apoi zise, cu vocea celui lipsit 
complet de experienţă în astfel de cazuri: 

— Ştiu ce avem de făcut. 

Trecură prin uşa de la bucătărie către o verandă îngustă 
din spate care se întindea pe toata lungimea casei. Travis 
aşeză cu grijă cutia pe marginea verandei, la circa un 
metru înălţime de sol. Văzându-l că scoate revolverul 
Magnum de calibru 44, Maxine întrebă: 

— Ce vreţi să faceţi? 

— Vom afla daca e o bombă, replică Travis. 

Teddy Ray şi vecinul coborâră de pe verandă şi se 
adăpostiră în iarbă, la circa cincisprezece metri depărtare. 

— O să-mi împuşcaţi nucile? întrebă iarăşi Maxine. 

— Aveţi vreo idee mai bună? o repezi Travis. 

— Cred că nu. 

Ţinându-şi corpul mai mult în interiorul bucătăriei, Travis 
întinse braţul înarmat prin uşă, scoase afară doar capul şi 
tinti. Maxine stătea chiar în spatele lui, ghemuită şi 


zgâindu-se pe lângă şoldul lui. 

Primul foc rată complet veranda, deşi o îngrozi pe 
Maxine. Teddy Ray strigă: 

— Bună lovitură. 

El şi vecinul femeii izbucniră amândoi în râs. Travis ţinti 
şi trase din nou. 

Explozia făcu bucăţi veranda şi o separă de casă, 
produse o gaură imensă în zidul din spatele bucătăriei şi 
împrăştie schije pe o rază de o sută de metri. Zgudui 
ferestre, rupse coaja de pe copaci şi îi răni pe cei patru 
martori. Teddy Ray şi vecinul primiră amândoi bucăţi de 
metal în piept şi în picioare. Travis se trezi cu braţul drept 
complet distrus. Maxine primi două lovituri în cap — un ciob 
de sticlă îi smulse complet lobul urechii drepte şi o scoabă 
de metal îi pătrunse în falca dreaptă. 


Preţ de câteva minute, toţi cei patru rămaseră fără 
cunoştinţă, izbiţi de un kilogram şi jumătate de exploziv 
plastic îmbibat cu scoabe de metal, cioburi de sticlă şi 
rulmenţi de oţel. 

În vreme ce sirenele continuau să urle de cealaltă parte a 
oraşului, eu m-am dus la telefon şi l-am sunat pe Wiley 
Meek. Tocmai voia şi el să mă sune. 

— Au încercat să o arunce în aer pe Maxine Root, mă 
informă Wiley. 

Le-am povestit oaspeţilor mei că avusese loc un accident 
şi i-am lăsat pe verandă. Când am ajuns în cartierul unde 
locuia familia Root, am constatat că drumurile principale 
fuseseră blocate şi că toate maşinile erau întoarse din 
drum. M-am repezit spre spital, unde am găsit un tânăr 
doctor pe care îl cunoşteam. Acesta îmi spuse că existau 
patru răniţi, dar niciunul nu părea să se afle în stare critică. 


În acea după-amiază, judecătorul Omar Noose prezida 
instanţa în Clanton. De fapt, el a mărturisit ulterior că 


auzise explozia. Rufus Buckley şi şeriful Menatt au stat de 
vorbă cu el mai bine de o oră în biroul judecătorului, fără ca 
cineva să afle vreodată ce s-a discutat acolo. În vreme ce 
noi aşteptam în tribunal, Harry Rex şi cei mai mulţi dintre 
avocaţii care se învârteau pe acolo erau convinşi că 
judecătorul şi ceilalţi doi dezbăteau modalitatea de a emite 
un mandat pe numele lui Danny Padgitt când nu prea 
existau dovezi că băiatul comisese personal vreo 
fărădelege. 

Ceva însă trebuia întreprins. Cineva trebuia arestat. 
Şeriful trebuia să protejeze populaţia; trebuia să treacă la 
acţiune, chiar dacă aceasta nu era pe deplin justificată. 

Am primit informaţia că Travis şi Teddy Ray fuseseră 
transportaţi la un spital din Memphis pentru intervenţii 
chirurgicale. Maxine şi vecinul ei se găseau pe masa de 
operaţii chiar în acel moment. Din nou, opinia doctorilor era 
că nici una din vieţi nu era în pericol. Cu toate astea, era 
posibil ca Travis să îşi piardă braţul. 

Câţi oameni din Ford County ştiau cum să confecţioneze 
bombe la pachet? Cine avea acces la explozibil? Cine avea 
un motiv pentru un asemenea gest? Aceleaşi întrebări pe 
care noi ni le puneam în sala de judecată a tribunalului 
erau, cu siguranţă, dezbătute în biroul judecătorului. Noose, 
Buckley şi Menatt erau oficialități alese. Oamenii din Ford 
County trebuiau să se simtă protejaţi. Cum Danny Padgitt 
era singurul suspect posibil, judecătorul Noose a sfârşit prin 
a emite un mandat de arestare pe numele acestuia. 

Lucien fu informat de emiterea mandatului; primi vestea 
fără a ridica obiecţii. In acel moment nici măcar avocatul lui 
Padgitt nu se putea opune aducerii clientului lui la 
interogatoriu. Danny putea fi eliberat ulterior. 

La câteva minute după ora cinci după-amiază, un convoi 
de maşini de poliţie ţăâşni din Clanton şi se îndreptă spre 
insula Padgitt. Harry Rex era acum dotat cu un interceptor 
al comunicaţiilor dintre poliţişti (mai existau câteva în oraş). 


Am stat în biroul lui, bând bere şi ascultând nervoşi 
discuţiile dintre autorităţi. Probabil că era cea mai 
palpitantă arestare din istoria ținutului nostru, şi mulţi 
dintre noi ar fi vrut să se afle la faţa locului. Oare clanul 
Padgitt avea să blocheze drumul şi să respingă arestarea? 
Avea să se lase cu schimburi de focuri? Poate chiar cu un 
mic război? 

Din discuţii am putut urmări cea mai mare parte a 
evenimentelor. În dreptul Autostrăzii 42, Menatt şi oamenii 
lui au fost întâmpinați de zece „unităţi” ale patrulei de 
autostradă. Am presupus că o „unitate” însemna o maşină, 
dar treaba părea mult mai serioasă. De acolo au mers către 
Autostrada 101 şi au cotit pe drumul districtual care ducea 
la insulă. În dreptul podului, acolo unde toată lumea se 
aştepta să înceapă spectacolul de artificii, poliţia era 
întâmpinată cuminte de Danny Padgitt, în maşină cu 
avocatul lui. 

Vocile din receptor păreau nervoase şi repezite: 

— E cu avocatul! 

— Wilbanks? 

— Da. 

— Să-i împuşcăm pe amândoi. 

— Se dau jos din maşină. 

— Wilbanks a ridicat mâinile. Deştept, ticălosul! 

— Da, e Danny Padgitt. Cu mâinile sus de tot. 

— Mi-ar plăcea să-i şterg rânjetul de pe chip cu un şut. 

— l-au pus cătuşe. 

— La naiba! izbucni Harry Rex. Aveam chef de nişte 
focuri de armă. Ca în vremurile bune. 


O oră mai târziu eram la închisoare, în momentul în care 
luminile albastre şi roşii ale maşinilor de poliţie au început 
defilarea. Şeriful Menatt dovedise înţelepciune şi îl băgase 
pe Padgitt în maşina de patrulă a unui poliţist statal; altfel, 
era posibil ca ajutoarele lui să-i tragă o chelfăneală 


zdravănă pe drum. Doi dintre colegii lor erau sub bisturiu în 
Memphis, iar spiritele se cam încinseseră. 

În faţa puşcăriei se strânseseră o grămadă de oameni. În 
vreme ce era introdus înăuntru, Padgitt a fost blestemat şi 
huiduit la scenă deschisă. După aceea, şeriful le-a spus, 
furios, tuturor acelor capete înfierbântate să se ducă acasă. 

Uşurarea produsă de vederea lui în cătuşe era enormă. 
Vestea că Padgitt fusese luat sub custodie constituia un 
adevărat balsam pentru întreaga comunitate. Norul negru 
de nelinişte se risipise. In acea noapte, Clanton-ul se trezi la 
viaţă. 

Când m-am întors acasă, după lăsarea întunericului, am 
văzut că familia Ruffin adoptase un aer de sărbătoare. Nu o 
mai văzusem de mult atât de relaxată pe Miss Callie. Am 
stat pe verandă multă vreme, spunând poveşti, râzând, 
ascultând Aretha Franklin şi Temptations, din când în când 
auzind chiar izbucnirea câte unui foc de artificii. 


43 


Fără ca nimeni să ştie, Lucien Wilbanks şi judecătorul 
Noose ajunseseră la un acord în orele nebune dinainte de 
arestare. Judecătorul era preocupat de ce se putea 
întâmpla dacă Danny Padgitt alegea să se refugieze în 
siguranţa insulei sau, mai rău, să se opună arestării prin 
folosirea forţei. Întregul ţinut era un butoi cu pulbere 
aşteptând doar un chibrit. Poliţiştii voiau sânge ca 
răzbunare pentru colegii lor răniţi, al căror comportament 
idiot fusese pe moment uitat cu desăvârşire. lar Maxine 
Root se trăgea dintr-o familie faimoasă de tăietori de 
lemne, un clan înspăimântător de oameni, cunoscuţi ca 
experţi în vânătoare, maeştri ai exploatării pământurilor 
proprii şi iuți la ripostă în caz de provocare, de orice natură 
ar fi fost aceasta. 

Lucien cântărise situaţia. Fusese de acord să îşi livreze 
personal clientul, cu o singură condiţie — voia o audiere 
imediată pentru eliberare pe cauţiune. Dispunea de cel 
puţin o duzină de martori dornici să furnizeze alibiuri 
„beton” pentru Danny, iar Lucien dorea ca cetăţenii 
Clantonului să le audă depoziţiile. Credea cu adevărat că 
altcineva se găsea în spatele asasinatelor, şi pentru el era 
extrem de important să convingă şi oraşul de asta. 

Totodată, Lucien mai avea doar o lună de practicat 
avocatura, pentru că fusese exclus din barou în urma unui 
dezastru fără legătură cu cazul Padgitt. Ştia că i se apropia 
sfârşitul şi, ca atare, audierea pentru eliberarea pe cauţiune 
avea să fie ultima lui reprezentaţie publică. 

Noose fusese de acord cu audierea şi o fixase pentru ora 


zece dimineaţa a doua zi, 3 iulie. Într-un decor amintind 
extrem de bizar de ceea ce se întâmplase cu nouă ani 
înainte, Danny Padgitt a umplut din nou sala de judecată a 
tribunalului din Clanton. Mulțimea era ostilă, nerăbdătoare 
să îl vadă, sperând ca el să fie linşat pe loc. Familia Maxinei 
Root ajunsese devreme şi se aşezase aproape de primul 
rând. Rudele ei, nişte bărbaţi cu pieptul lat şi cu bărbi lungi, 
îmbrăcaţi cu salopete, erau extrem de furioase. Mă 
înfricoşau, chiar dacă ne aflam de aceeaşi parte a 
baricadei. Despre Maxine se aflase că se simte bine şi urma 
să se întoarcă acasă în câteva zile. 

Familia Ruffin nu prea avea multe de făcut în acea 
dimineaţă, aşa că nu putea rata agitația de la tribunal. 
Însăşi Miss Callie insistase să vină devreme şi să prindă un 
loc bun. Era fericită că ajungea din nou în centrul oraşului. 
Purta o rochie de duminică şi era încântată să se afle în 
mijlocul unei asemenea adunări, înconjurată de propria 
familie. 

Relatările sosite de la spitalul din Memphis erau 
contradictorii. Teddy Ray fusese cusut şi îşi revenea 
repede. Travis avusese o noapte grea, iar problemele 
legate de braţul lui păreau foarte serioase. Camarazii săi se 
găseau în efectiv complet în sala de judecată, aşteptând o 
nouă ocazie să se uite fioroşi la criminal. 

l-am zărit pe domnul şi pe doamna Fargarson undeva în 
spate, cu două rânduri înainte de capătul sălii. Nu-mi 
puteam imagina ce le trecea prin suflet în astfel de clipe. 

Nu era prezent nici un membru al clanului Padgitt. 
Indivizii avuseseră destul bun-simţ să nu-şi arate mutrele 
pe acolo. Vederea unuia singur ar fi fost în stare să 
declanşeze o revoltă populară. Harry Rex îmi şopti că 
membrii clanului fuseseră înghesuiți laolaltă în camera 
juriului, cu uşa încuiată. Nu i-am văzut nici măcar pentru o 
secundă. 

Rufus Buckley îşi făcu şi el apariţia, însoţit de ajutoare, ca 


să reprezinte statul Mississippi. Unul din avantajele vânzării 
ziarului era acela că n-aveam să mai fiu niciodată obligat să 
discut cu acel om. Era un arogant şi un îngâmfat şi tot ce 
întreprindea era menit să-l ajute pentru a ajunge pe fotoliul 
de guvernator statal. 

Aşteptând şi urmărind cum se umple sala, mi-am dat 
seama că era pentru ultima dată când relatam astfel de 
evenimente pentru Times. Gândul nu mă întrista deloc. 
Mintal ieşisem deja din acel univers şi tot mintal cheltuisem 
deja o parte din bani. lar acum, că Danny intrase la 
răcoare, eram şi mai nerăbdător să evadez din Clanton şi să 
văd lumea. 

Un proces avea să urmeze peste câteva luni. Un alt circ 
marca Danny Padgitt, dar de data asta mă îndoiam serios 
că procesul se va ţine în Ford County. Nu-mi păsa. Era un 
articol pentru altcineva. 

La ora zece, toate locurile erau ocupate şi, în plus, o 
mulţime de spectatori stăteau în picioare lângă pereţi. 
Cincisprezece minute mai târziu se auzi o oarecare agitaţie, 
se deschise o uşă şi în sală se ivi Lucien Wilbanks. Părea că 
participă la un eveniment sportiv. În fond, era un jucător. 
Cu toţii voiam să îl huiduim, îl urmară doi aprozi, iar unul 
dintre aceştia anunţă: 

— Toată lumea în picioare pentru Onorata Instanță! 
Judecătorul Noose îşi făcu apariţia în roba lui neagră şi se 
aşeză pe fotoliul de judecător. 

— Luaţi loc, vă rog, zise el în microfon. 

Inspectă mulţimea cu privirea şi păru uimit de numărul 
mare de participanţi din sală. 

Dădu din cap şi se deschise o uşă laterală, prin care se 
iviră trei ajutoare de şerif care îl escortau pe Danny Padgitt, 
cu cătuşe la mâini şi lanţuri la glezne, îmbrăcat în hainele 
portocalii de închisoare pe care le mai purtase cu ceva timp 
în urmă. Desfacerea legăturilor care îl imobilizau dură 
câteva minute. După ce Padgitt se eliberă, în sfârşit, de 


cătuşe şi lanţuri, se aplecă şi îi şopti ceva lui Lucien. 

— Aceasta este o audiere de stabilire a cauţiunii, anunţă 
Noose în tăcerea nemişcată care se lăsase peste sală. Nu 
există nici un motiv pentru care această audiere să nu fie 
scurtă şi corectă. 

Avea să fie mult mai scurtă decât anticipase lumea. 


Un tun explodă undeva, deasupra noastră. Pentru o 
fracțiune de secunda am avut impresia că am fost cu toţii 
împuşcaţi. Ceva străpunse aerul dens din sala de judecată 
cu un pârâit ascuţit. Am încremenit cu toţii, cu uluiala 
citindu-se clar pe chipuri. După aceea Danny Padgitt gemu 
într-un soi de reacţie întârziată şi imediat se dezlănţui iadul. 
Femeile urlau. Bărbaţii strigau. Cineva ţipă: 

— Aruncaţi-vă la podea! 

Jumătate din spectatori se făcură instantaneu mici, alţii 
se aruncară literalmente pe jos. Cineva zbieră: 

— A fost împuşcat! 

Mi-am lăsat capul în jos câţiva centimetri, dar nu voiam 
să pierd ceva. Toate ajutoarele de şerif îşi scoaseră arma 
din dotare şi începură să se uite în toate direcţiile, căutând 
o ţintă în care să tragă. Se agitau cu armele în sus şi în jos, 
înainte şi înapoi. 

Deşi ani de zile după aceea ne-am contrazis pe tema 
asta, al doilea foc n-a venit la mai mult de trei secunde 
după primul. Al doilea glonţ l-a lovit pe Danny în coaste, cu 
toate că era inutil. Primul glonţ îi străpunsese craniul. Cel 
de-al doilea foc a atras atenţia unui ajutor de şerif din faţa 
sălii de judecată. Mă ghemuisem ceva mai mult, dar l-am 
văzut pe omul legii arătând spre balcon. 

Uşile duble ale sălii de judecata zburară izbite în lături, 
lăsând să treacă prin ele iureşul uman. În isteria care urmă 
am rămas pe locul meu şi am încercat să observ totul. Imi 
amintesc că l-am văzut pe Lucien Wilbanks aplecându-se 
deasupra clientului său. L-am zărit apoi pe Rufus Buckley în 


patru labe, cercetând cu înfrigurare prin boxa juriului un loc 
prin care să evadeze. Şi n-am să-l uit niciodată pe 
judecătorul Noose, stând calm la locul lui, cu ochelarii de 
citit pe vârful nasului, urmărind haosul din jur cu aerul că 
era martor la aşa ceva în fiecare săptămână. 

Fiecare secundă părea lungă cât un minut. 

Împuşcăturile care îl nimeriseră pe Danny fuseseră trase 
din tavanul de deasupra balconului. Cu toate că acel balcon 
era plin cu oameni, nimeni nu văzuse ţeava puştii coborând 
cu câţiva centimetri la trei metri deasupra capetelor lor. Ca 
noi toţi, oamenii de acolo se înghesuiseră să îl zărească pe 
Danny Padgitt. 

De-a lungul deceniilor, administraţia ținutului peticise şi 
renovase sala de judecată de mai multe ori, când putuse 
găsi ceva bani prin cuferele limitate ale vistieriei. Prin anii 
1960 fusese instalat un plafon fals, în efortul de a 
îmbunătăţi iluminatul. Trăgătorul găsise locul perfect, pe o 
conductă de încălzire, chiar deasupra unui panou din 
plafon. Acolo aşteptase liniştit, în spaţiul îngust şi întunecat, 
privind spre sala de judecată de dedesubt printr-o 
deschizătură de zece centimetri pe care şi-o crease singur 
ridicând uşor unul dintre panouri. 

Când mi-am zis că împuşcăturile s-au oprit, m-am 
apropiat de bară. Poliţiştii strigau ca toată lumea să iasă din 
sală. Împingeau oamenii cu toată puterea şi lătrau tot felul 
de comenzi contradictorii. Danny zăcea sub masă şi era 
înconjurat de Lucien şi de câteva ajutoare de şerif. li 
vedeam picioarele nemişcate. Trecură aşa câteva minute, 
timp în care confuzia generală păru să se mai domolească. 
Brusc se auziră din nou focuri de armă. Din fericire, 
zgomotele veneau acum de afară. Am privit pe o fereastră 
din sala de judecată şi am văzut oamenii adăpostindu-se în 
magazinele din jurul pieţei. Am zărit un bătrân arătând în 
sus, cumva deasupra capului meu, către ceva aflat pe 
acoperişul tribunalului. 


Şeriful Menatt tocmai descoperise ascunzătoarea din 
tavan când auzi focuri de armă deasupra lui. El şi două 
ajutoare de şerif urcară scările până la etajul trei, apoi se 
căţărară încet pe treptele în spirală din interiorul domului. 
Uşa către cupolă era închisă ermetic, însă deasupra ei se 
auzeau paşii nervoşi ai trăgătorului. Şi se mai auzeau 
cartuşele golite izbind podeaua. 

Unica ţintă a individului părea a fi biroul de avocatură al 
lui Lucien Wilbanks, în special ferestrele de la etaj. 
Trăgătorul le izbea cu mare atenţie, una câte una. La 
parter, Ethel Twitty stătea ghemuită sub biroul ei, gemând 
şi urlând în acelaşi timp. 

Am plecat într-un târziu din sala de tribunal şi am coborât 
treptele către parter, unde mulţimea aştepta, neştiind ce să 
facă. Şeful poliţiei sfătuia toată lumea să rămână înăuntru. 
Între două focuri de armă, schimburile de idei erau iuți şi 
neliniştite. Când  împuşcăturile reîncepeau, ne uitam 
îngrijoraţi unii la alţii. Cu toţii ne spuneam în gând: „Cât va 
mai dura chestia asta?” 

M-am alăturat familiei Ruffin. Miss Callie leşinase când 
explodase primul foc de armă în sală. Max şi Bobby o 
ţineau strâns, nerăbdători să o ducă acasă. 


După ce a ţinut oraşul ostatic timp de o oră, lunetistul a 
rămas fără muniţie. Îşi păstrase ultimul glonţ pentru sine. 
După aceea căzu dur pe mica uşă de acces în cupolă. 
Şeriful Menatt aşteptă câteva minute, apoi reuşi să împingă 
în uşă şi să o deschidă. Înăuntru, trupul lui Hank Hooten era 
din nou gol puşcă. Şi la fel de ţeapăn precum un animal 
împăiat. 

Un ajutor de şerif cobori scările în fugă şi ţipă: 

— S-a terminat! E mort! E Hank Hooten! 

Expresiile uluite de pe chipurile oamenilor păreau de-a 
dreptul amuzante. Hank Hooten? Toţi aveau numele pe 
buze, dar nu-l rostea nimeni. Hank Hooten? 


— Avocatul care a înnebunit. 

— Credeam că a fost internat la azil. 

— Nu e la Whitfield? 

— Credeam că a murit. 

— Cine e Hank Hooten? mă întrebă Carlota. 

Eram prea nedumerit pentru a-i putea da un răspuns. Ne- 
am dus afară, la umbra copacilor, şi am stat acolo o vreme, 
neştiind sigur dacă să rămânem, în caz că se întâmpla 
vreun alt eveniment incredibil, sau să mergem acasă şi să 
încercăm să înţelegem ceea ce tocmai trăisem. Clanul 
Ruffin plecă repede; Miss Callie nu se simţea bine. 

Într-un târziu, o ambulanţă care transporta cadavrul lui 
Danny Padgitt se îndepărtă de tribunal, mergând alene. 
îndepărtarea lui Hank Hooten era ceva mai pretențioasă, 
dar încetul cu încetul trupul lui fu coborât de pe acoperiş şi 
scos din tribunal pe o targă, acoperit din cap şi până în 
vârful picioarelor într-un cearşaf alb. 

M-am dus la birou, unde Margaret şi Wiley beau cafea 
proaspătă şi mă aşteptau. Eram prea uluiţi ca să ne 
angajăm într-o conversaţie inteligentă. Intregul oraş fusese 
redus la tăcere. 

În cele din urmă am dat nişte telefoane, am găsit pe cine 
căutam şi în jurul prânzului am plecat de la birou. 
Conducând maşina în jurul pieţei, l-am văzut pe domnul 
Max Pratt, care deţinea fabrica locală de sticlă şi care 
dădea săptămânal anunţuri publicitare în ziar, pe balconul 
lui Lucien, deja dezmembrând uşile franceze şi începând să 
înlocuiască geamurile. Eram convins că Lucien ajunsese 
deja acasă, ascunzându-se pe verandă, de unde putea 
vedea domul şi cupola tribunalului. 

Whitfield se găsea la trei ore de mers cu maşina spre 
sud. Nu eram convins că voi ajunge chiar atât de departe, 
pentru că în fiecare clipă mă încerca tentaţia să o cotesc la 
dreapta, să mă îndrept spre vest, să traversez fluviul pe la 
Greenville sau Vicksburg şi să mă afund undeva, departe, în 


Texas, până la amurg. 

Sau să o iau spre stânga, să mă îndrept spre est şi să iau 
o cină foarte târzie undeva lângă Atlanta. 

Ce nebunie! Cum de ajunsese un astfel de orăşel liniştit 
să trăiască un asemenea coşmar? Voiam să evadez, să 
scap de toate astea. 

Când am ieşit din transă ajunsesem aproape de Jackson. 


Spitalul de boli mintale se găsea la douăzeci de mile est 
de Jackson, lângă o autostradă interstatală. Mi-am croit 
drum pe lângă cabina paznicului folosind numele unui 
doctor pe care îl pescuisem în timpul cercetărilor mele 
telefonice. 

Doctorul Vero era foarte ocupat. Am citit tot felul de 
reviste timp de o oră alături de cabinetul lui. Şi-a găsit timp 
să mă vadă abia după ce am informat-o pe fata de la 
ghişeu că nu aveam de gând să plec şi că aveam să îl 
urmăresc pe doctor până acasă dacă ar fi fost nevoie. 

Vero avea păr lung şi o barbă înspicată cu alb. Accentul îi 
trăda proveniența din partea centrală a SUA. Două diplome 
de pe peretele din spatele lui dovedeau că terminase 
cursurile universităţilor Northwestern şi John Hopkins, deşi 
în lumina chioară din biroul dezordonat nu puteam desluşi 
detaliile scrise pe ele. 

l-am povestit ce se întâmplase în acea dimineaţă în 
Clanton. După ce m-a ascultat cu atenţie, mi-a spus: 

— Nu pot discuta despre domnul Hooten. Aşa cum v-am 
explicat la telefon, există un acord confidenţial doctor- 
pacient. 

— A existat. Acest acord nu mai există. 

— Acordul trece dincolo de moarte, domnule Traynor. El 
este încă în vigoare şi mă tem că mă împiedică să vorbesc 
despre acest pacient. 

Stătusem suficient de mult pe lângă Harry Rex ca să nu 
accept niciodată un „nu” drept răspuns. M-am lansat într-o 


relatare lungă şi detaliată a cazului Padgitt, de la proces 
până la eliberarea condiţionată şi apoi la evenimentele din 
ultima lună şi la tensiunea care cuprinsese oraşul Clanton. 
l-am spus că îl văzusem pe Hank Hooten târziu într-o seară 
de duminică la Calico Ridge Independent Church şi i-am 
explicat că nimeni nu părea să ştie nimic despre ultimii lui 
ani de viaţă. 

Ce voiam eu de fapt era să explic că oraşul trebuia să 
afle ce determinase ieşirea violentă a omului. Cât de bolnav 
fusese în realitate? De ce i se dăduse drumul din spital? 
Existau multe întrebări şi înainte ca „noi” să putem lăsa 
acest episod tragic în urma „noastră”, aceiaşi „noi” aveam 
nevoie de adevăr. M-am trezit că ajung să implor oferirea 
de informaţii. 

— Cât de mult veţi publica? mă întreba el, spărgând 
pentru prima dată gheaţa. 

— Voi publica doar ceea ce îmi daţi dumneavoastră voie. 
lar daca ceva vi se pare exagerat sau neadevărat, e 
suficient să-mi atrageţi atenţia. 

— Haideţi să ne plimbăm un pic. 

Ne-am aşezat pe o bancă din beton într-o curticică 
interioară umbrită şi am băut cafea din pahare de hârtie. 

— Uitaţi ce puteţi publica, începu Vero. Domnul Hooten a 
fost internat aici în ianuarie 1971. A fost diagnosticat cu 
schizofrenie, a fost închis şi tratat aici, apoi i s-a dat drumul 
în octombrie 1976. 

— Cine l-a diagnosticat? am întrebat eu. 

— Intrăm în zona neoficială a discuţiei. De acord? 

— De acord. 

— Povestea asta trebuie să rămână confidențială, 
domnule Traynor. Trebuie să-mi daţi cuvântul 
dumneavoastră. 

Mi-am lăsat pixul şi carneţelul deoparte şi am zis: 

— Jur pe Biblie că nu voi publica ce-mi spuneţi. Doctorul 
ezită o bucată lungă de vreme şi luă câteva guri de cafea. 


Pentru câteva clipe am avut impresia că se va ridica şi îmi 
va cere să plec. După aceea se relaxă însă puţin şi zise: 

— Iniţial eu l-am tratat pe domnul Hooten. În familia 
dumnealui au mai existat cazuri de schizofrenie. De 
această boală au suferit mama şi, posibil, bunica dânsului. 
Se întâmplă adesea ca genetica să joace un rol important în 
această maladie. El a mai fost internat în timpul colegiului, 
dar, remarcabil, a reuşit să termine facultatea de drept. 
După cel de-al doilea divorţ, s-a mutat în Clanton la 
jumătatea anilor şaizeci, căutând un loc de unde să o ia de 
la capăt. A urmat un nou divorţ. Adora femeile, dar nu 
putea face faţă unei relaţii. Era destul de îndrăgostit de 
Rhoda Kassellaw şi pretindea că o ceruse în mod repetat în 
căsătorie. Sunt convins că acea tânără domniţă era cumva 
speriată de el. Moartea ei a însemnat o traumă enormă 
pentru el. lar când juriul a refuzat să-l trimită pe ucigaş la 
moarte atunci el... cum să spun... a trecut linia de 
demarcaţie. 

— vă mulţumesc pentru că folosiţi termeni comuni, am 
zis eu. 

Imi aminteam prea bine diagnosticul pe care i-l puseseră 
oamenii din oraş. 

— Auzea tot felul de voci, cea mai importantă fiind cea a 
doamnei Kassellaw. Îi vorbeau şi cei doi copii mici ai femeii. 
Îl implorau să o ajute şi să o salveze. Îi descriau oroarea de 
a-şi vedea mama violată şi ucisă în propriul pat şi dădeau 
vina pe domnul Hooten că nu o salvase la timp. Şi ucigaşul, 
domnul Padgitt, îl chinuia cu râsete batjocoritoare din 
închisoarea unde se afla. De multe ori l-am urmărit pe 
circuitul video intern cum urla la Danny Padgitt din camera 
lui de aici. 

— A menţionat vreodată juraţii? 

— Oh, da, tot timpul. Ştia că trei dintre aceştia — domnul 
Fargarson, domnul Teale şi doamna Root — refuzaseră să îl 
condamne la moarte pe acuzat. Le striga numele în mijlocul 


nopţii. 

— E uimitor! Juraţii au depus jurământ să nu discute cu 
nimeni despre modul în care au votat. Noi n-am ştiut cum 
au votat până acum o lună. 

— Păi, el a fost asistentul procurorului. 

— Da, aşa e. 

Mi-l aminteam perfect pe Hank Hooten stând lângă Ernie 
Gaddis la proces, ţinându-şi mereu gura închisă, părând 
plictisit şi detaşat de procedurile care se desfăşurau în sala 
de judecată. 

— Şi-a exprimat vreodată dorinţa de a căuta răzbunare? 

O nouă gură de cafea şi o alta pauză în vreme ce 
doctorul se gândea dacă să răspundă sau nu. 

— Da. Îi ura pe juraţi. Îi voia morţi, ca şi pe domnul 
Padgitt. 

— Şi atunci de ce a fost eliberat? 

— Nu pot vorbi despre externarea lui, domnule Traynor. 
Nu eram aici pe atunci şi s-ar putea să existe ceva culpă 
penală din partea acestei instituţii. 

— Nu eraţi aici? 

— Am fost plecat timp de doi ani ca să predau în 
Chicago. Când m-am întors, cu optsprezece luni în urmă, 
domnul Hooten plecase de mult timp deja. 

— Dar i-aţi trecut dosarul în revistă. 

— Da, şi starea dumnealui se îmbunătăţise simţitor câtă 
vreme am fost eu plecat. Doctorii i-au găsit amestecul 
potrivit de medicamente antipsihotice şi simptomele i s-au 
diminuat substanţial. A fost dat în grija unui program 
comunitar de tratament din Tupelo, iar de acolo i s-a 
pierdut urma. Nu e nevoie să vă spun, domnule Traynor, că 
în acest stat tratamentul bolnavilor mintal nu constituie o 
prioritate, la fel ca în multe alte state de altfel. Ducem 
masiv lipsă de personal şi de fonduri. 

— Dumneavoastră l-aţi fi externat? 

— Nu vă pot răspunde. Cred că am ajuns în punctul în 


care am spus destule, domnule Traynor. 

l-am mulţumit pentru timpul acordat, pentru amabilitate 
şi i-am promis din nou că voi păstra confidenţialitatea. Mi-a 
cerut sa-i trimit o copie din ceea ce aveam să public. 

M-am oprit la un fast-food din Jackson ca să mănânc un 
cheeseburger. De la un telefon public am sunat la redacţie, 
întrebându-mă dacă nu cumva mai pierdusem şi alte 
schimburi de focuri de armă. Margaret s-a simţit uşurată să- 
mi audă vocea. 

— Trebuie să vii acasă, Willie, şi încă repede, zise ea. 

— De ce? 

— Callie Ruffin a avut un atac cerebral. E în spital. 

— E treaba serioasă? 

— Mă tem că da. 


44 


Emiterea de obligaţiuni municipale în 1977 constituise 
sursa de bani pentru renovarea completă a spitalului 
orăşenesc. La unul din capetele parterului se găsea o 
capelă modernă, chiar dacă puţin cam întunecoasă, unde 
stătusem odată cu Margaret şi cu familia ei după moartea 
mamei sale. Acolo am găsit familia Ruffin. Erau toţi cei opt 
copii, toţi cei douăzeci şi unu de nepoti şi toate nurorile şi 
ginerii, cu excepţia soţiei lui Leon. Era acolo şi reverendul 
Thurston Small, împreună cu un contingent serios de 
slujbaşi ai bisericii. Esau stătea la etaj, în secţia de Terapie 
Intensivă, aşteptând lângă camera unde era internată Miss 
Callie. 

Sam îmi spuse că Miss Callie se trezise dintr-o moţăială 
cu o durere ascuţită în braţul stâng, apoi cu o amorţeală în 
piciorul stâng. In scurt timp începuse să bolborosească 
incoerent. Ambulanţa o transportase în viteză la spital. 
Doctorul era convins că iniţial a fost vorba de un atac 
vascular cerebral, care la rândul lui a declanşat un uşor 
atac de cord. Acum Miss Callie era monitorizată cu atenţie 
şi se găsea sub influenţa medicamentelor. Doctorul 
furnizase ultimele informaţii în jurul orei opt seara; starea ei 


fusese descrisă drept „serioasă, dar stabilă”. 

Vizitatorilor nu le era permis accesul, aşa că nu puteam 
decât să aşteptăm, să ne rugăm şi să-i salutăm pe prietenii 
ei pe măsură ce aceştia veneau şi plecau. După o oră 
petrecută în capelă eram gata să mă duc la culcare. Max, al 
treilea ca vârstă dintre copiii lui Miss Callie, dar liderul lor 
incontestabil, organizase un soi de program pentru acea 
noapte. Cel puţin doi dintre copiii lui Miss Callie trebuiau să 
se găsească în spital la orice moment. 

Am discutat din nou cu doctorul despre starea ei pe la 
ora unsprezece. Omul părea destul de optimist datorită 
faptului că situaţia era stabilă. Miss Callie „dormea”, ca să 
folosesc cuvintele exacte ale doctorului, dar la o 
chestionare mai amănunţită el recunoscu faptul că o 
drogaseră serios ca să preîntâmpine un alt atac. 

— Duceţi-vă acasă şi odihniţi-vă, ne sfătui el. Mâine s-ar 
putea să aveţi o zi lungă. 

l-am lăsat pe Mario şi pe Gloria în capelă şi am plecat cu 
toţii acasă la mine, unde am mâncat îngheţată pe o 
verandă laterală. Sam îl dusese pe Esau acasă în Lowtown. 
Eram încântat că restul familiei prefera să stea în casa 
mea. 

Din cei treisprezece adulţi de acolo, doar Leon şi soţul 
Carlotei, Sterling, s-au atins de alcool. Am deschis o sticlă 
de vin, iar eu şi cei doi am renunţat la îngheţată. 

Toată lumea era epuizată, mai ales copiii. Ziua începuse 
cu un drum la sala de judecată pentru a-l zări pe omul care 
terorizase întreaga noastră comunitate. Povestea asta 
părea acum că se petrecuse cu o săptămână în urmă. In 
jurul miezului nopţii, Al adună familia laolaltă în biroul meu 
spaţios pentru o ultima rugăciune. O „rugăciune în lanţ”, 
cum îi spunea el, în cadrul căreia fiecare adult şi fiecare 
copil mulțumea pentru ceva şi cerea protecţia lui 
Dumnezeu pentru Miss Callie. Stând acolo pe canapea, 
ţinându-mă strâns de mână cu Bonnie şi cu soţia lui Mario, 


am simţit cu adevărat prezenţa Domnului. Ştiam că 
prietena mea nepreţuită, mama şi bunica celor de faţă, 
avea să iasă cu bine din încercare. 

Două ore mai târziu stăteam întins în pat, complet treaz, 
auzind încă în timpane ţiuitul ascuţit al puștii în sala de 
judecată, pocnetul sec al glonţului izbindu-l pe Danny şi 
zgomotele debandadei care urmase. Am reluat în minte 
fiecare cuvânt rostit de doctorul Vero şi m-am întrebat în ce 
fel de iad trăise bietul Hank Hooten în ultimii câţiva ani. De 
ce i se dăduse drumul din nou în societate? 

Mă mai îngrijora enorm Miss Callie, cu toate că starea ei 
părea a fi sub control datorită mâinilor pricepute care o 
îngrijeau. 

Într-un târziu am adormit pentru vreo două ore, apoi am 
coborât la parter, unde i-am găsit pe Mario şi pe Leon bând 
cafea la masa din bucătărie. Mario plecase de la spital cu o 
oră înainte; nici o schimbare în starea ei. Plănuiau deja 
împreună să întocmească o dietă extrem de strictă de 
slăbire pentru Miss Callie, după ce aveau să o aducă înapoi 
acasă. În plus, ea trebuia să înceapă un program de 
exerciţii, care să includă lungi plimbări zilnice prin 
Lowtown. Pe lângă asta, era nevoie de controale medicale 
regulate, vitamine şi mâncăruri slabe. 

Erau cât se poate de serioşi în privinţa acestui nou regim, 
deşi toată lumea ştia că Miss Callie va face exact aşa cum 
voia ea. 

Câteva ore mai târziu, am început munca ingrată de a 
strânge lucrurile şi chestiile inutile pe care le colectasem 
de-a lungul a nouă ani de ziar şi de a-mi curăța biroul. Noul 
editor era o doamnă cu înfăţişare plăcută din Meridian, 
Mississippi, care voia să înceapă lucrul chiar din acel sfârşit 
de săptămână. Margaret s-a oferit să mă ajute, însă eu 
voiam să o iau cu încetişorul şi să îmi amintesc de cât mai 
multe în vreme ce goleam sertare şi fişiere. Era un moment 
de intimitate şi preferam să îl petrec complet singur. 


Am luat în sfârşit cărţile domnului Caudle de pe rafturile 
prăfuite unde fuseseră puse cu mult înainte de sosirea mea 
la ziar. Intenţionam să le depozitez undeva acasă, în 
eventualitatea că apărea vreo rudă a lui şi începea să pună 
întrebări. 

Mă încercau sentimente amestecate. Tot ce atingeam îmi 
amintea de un articol, de un termen limită, de un drum prin 
ţinut în urmărirea unei piste, un interviu cu un martor 
ocular sau o întâlnire cu cineva despre care speram că se 
va dovedi suficient de interesant pentru un profil personal. 
Cu cât mai repede terminam împachetarea, cu atât mai 
aproape eram de plecarea din acea clădire şi de prinderea 
unui avion care să mă ducă peste mări şi ţări. 

Bobby Ruffin m-a sunat pe la nouă şi jumătate. Miss 
Callie se trezise, se ridicase în capul oaselor, băuse nişte 
ceai, aşa că se permisese accesul vizitatorilor pentru 
câteva minute. Am luat-o la fugă către spital. Sam m-a 
întâmpinat în hol şi m-a condus prin labirintul de încăperi 
către secţia de Terapie Intensivă. 

— Nu spune nici o vorbă despre ceea ce s-a întâmplat 
ieri, bine? mă avertiză el în timp ce alergam amândoi. 

— Categoric. 

— Nimic emoţionant. Doctorii nu permit nici măcar 
accesul nepoților; le e teamă ca inima ei să n-o ia razna. 
Totul trebuie să se desfăşoare în cea mai mare linişte. 

Miss Callie era trează, dar abia îşi ţinea ochii deschişi. Mă 
aşteptasem să îi văd ochii aceia strălucitori şi zâmbetul larg 
cât lumea, însă ea abia dacă era conştientă. M-a 
recunoscut, ne-am îmbrăţişat şi am bătut-o uşor pe mâna 
dreaptă. Mâna stângă era ocupată de o perfuzie 
intravenoasă. In încăpere se mai găseau Sam, Esau şi 
Gloria. 

Voiam să rămân câteva minute singur cu ea, ca să îi pot 
spune în sfârşit că vândusem ziarul, dar Miss Callie nu era 
în stare să suporte asemenea veşti. Era trează de aproape 


două ore şi era clar că avea nevoie de somn. Poate că 
peste o zi sau două vom putea discuta pe îndelete pe 
această temă. 

După cincisprezece minute a apărut doctorul şi ne-a 
cerut să plecăm. Ne-am conformat, ne-am întors acolo, şi 
uite aşa veghea a continuat pe toată durata zilei de 4 iulie, 
cu toate că nu ni s-a mai permis accesul în secţie. 

Primarul decisese că ziua de 4 iulie va trece fără focuri 
de artificii. Auzisem destule explozii şi suferisem destul de 
pe urma prafului de puşcă. Date fiind circumstanţele 
tensionate în care trăise oraşul, nimeni n-a ridicat nici o 
obiecţie. Restul a rămas neschimbat. Fanfara a cântat, 
parada s-a ţinut pe străzile principale şi politicienii şi-au 
rostit discursurile, chiar dacă mai reduse ca număr şi 
intensitate. Senatorul Theo Morton s-a abținut de la orice 
spectacol. S-a distribuit din belşug îngheţată, limonadă, 
friptură de porc, vată de zahăr — gustările şi mâncarea 
obişnuite de pe pajiştea din faţa tribunalului. 

Insă oraşul intrase în transă. Sau poate că era vorba doar 
de mine. Poate că eu obosisem în asemenea hal, încât 
nimic nu mi se mai părea la locul lui. Dispuneam însă cu 
siguranţă de remediul necesar. 

După discursuri am plecat din piaţă şi m-am dus înapoi la 
spital — un ocol care începea să devină monoton. Am vorbit 
cu Fuzzy, care întreținea curăţenia în parcarea spitalului, şi 
cu Ralph, care spăla ferestrele holului principal. M-am oprit 
pe la cantină şi am cumpărat o limonadă de la Hazel, apoi 
am discutat cu doamna Esther Ellen Trussel, care gestiona 
biroul de informaţii al serviciilor auxiliare ale spitalului Pink 
Ladies. În sala de aşteptare de la etajul doi l-am găsit pe 
Bobby cu soţia lui Al; se uitau la televizor ca două stafii. 
Tocmai îmi deschideam şi eu o revistă, când s-a ivit Sam, 
alergând. 

— A mai avut un atac de cord! izbucni el. 

Am sărit toţi trei în picioare, ca şi cum ar fi trebuit să 


plecăm urgent undeva. 

— Tocmai s-a întâmplat! Au adus echipa de resuscitare 
acolo! 

— Sun acasă, am anunţat eu şi m-am îndreptat spre 
telefonul cu fise din hol. 

Îmi răspunse Max. Cincisprezece minute mai târziu 
întreaga familie Ruffin se strânsese în capelă. 

Doctorii părură că stau o veşnicie până să ne ofere ceva 
informaţii. Ceasul arăta aproape opt seara când medicul ei 
curant intră în capelă. Se ştie foarte bine că doctorii sunt 
greu de citit, însă ochii lui grei şi sprâncenele încruntate 
transmiteau cât se poate de clar mesajul de rău augur. Ne 
descrise „criza ei cardiacă serioasă”, cu cei opt copii ai lui 
Miss Callie înconjurându-l strâns. Miss Callie fusese pusă pe 
aparatul de respiraţie artificială, deoarece nu mai putea 
respira singură. 

În mai puţin de o oră, capela se umplu cu prietenii ei. 
Reverendul Thurston Small conducea un mic grup care se 
ruga non-stop lângă altar. Oamenii intrau şi ieşeau de acolo 
după cum aveau chef. Bietul Esau stătea în ultimul rând, 
gârbovit şi complet epuizat. Îl înconjurau nepoţii, cu toţii 
foarte tăcuţi şi plini de respect. 

Am aşteptat ore întregi. Cu toate că am încercat să 
zâmbim şi să părem optimişti, în capelă plutea un 
sentiment de condamnare la ceva definitiv. Ca şi cum 
începuse deja ceremonia funerară. 

A trecut pe acolo şi Margaret. Am vorbit cu ea în hol. 
Ceva mai târziu, m-au găsit soţii Fargarson şi au cerut să 
vorbească cu Esau. l-am condus în capelă, unde cei doi au 
fost întâmpinați cu căldură de familia Ruffin, cu toţii 
exprimând condoleanţe pentru pierderea fiului lor. 

Pe la miezul nopţii eram cu toţii amorţiţi şi pierdusem 
noţiunea timpului. Aveam sentimentul că trec minute, şi, 
când mă uitam la pendula de pe perete, mă miram unde s- 
au dus atâtea ore. Voiam să plec, fie şi numai ca să ies pe 


afară şi să respir nişte aer curat. Doctorul însă ne 
avertizase să stăm pe aproape. 

Groaza ne-a lovit cu putere când acelaşi doctor ne-a 
strâns în jurul lui şi ne-a spus pe un ton grav că sosise clipa 
unui „moment final alături de familie”. Se auziră exclamaţii 
şocate, apoi câţiva au izbucnit în plâns. N-am să uit 
niciodată cum Sam a tipat în gura mare: 

— Un moment final? 

— Deci e gata? a întrebat Gloria, cu groaza întipărită pe 
chip. 

Înspăimântaţi şi uluiţi, l-am urmat pe doctor afară din 
capelă, de-a lungul coridorului, sus pe trepte, mişcându-ne 
cu toţii cu picioarele de plumb ale cuiva care se îndreaptă 
spre propria execuţie. Asistentele ne-au ghidat prin 
labirintul secţiei. Citeam pe chipurile lor exact sentinţa de 
care ne era cel mai mult groază. 

În vreme ce familia se strângea în camera micuță, 
doctorul îmi atinse braţul şi îmi spuse: 

— E un moment doar pentru familie. 

— Aveţi dreptate, am rostit eu, oprindu-mă. 

— E în regulă, interveni Sam. Şi el face parte din familie. 
Ne-am înghesuit în jurul lui Miss Callie şi a aparatelor care o 
mențineau în viaţă, cele mai multe dintre ele fiind deja 
deconectate. La piciorul patului ei au fost aşezaţi cei mai 
mici doi nepoți. Esau se aşeză cel mai aproape de ea şi o 
mângâie blând pe faţă. Miss Callie ţinea ochii închişi; nici 
măcar nu părea să mai respire. 

Era împăcată. Soţul şi copiii îi atinseră trupul, în vreme ce 
plânsetele din încăpere deveneau de nesuportat. Stăteam 
într-un colţ, înghesuit în spatele soţului Gloriei, şi al soţiei 
lui Al. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că eram acolo şi că 
urmăream acea scenă. 

Când Max reuşi să îşi stăpânească emoţiile cât de cât, o 
atinse pe Miss Callie pe braţ şi zise: 

— Să ne rugăm. 


Am înclinat capetele, şi în acea clipă cele mai multe 
plânsete încetară, cel puţin pentru o vreme. 

— Doamne, fie voia Ta. Încredinţăm mâinilor Tale spiritul 
acestei copile credincioase a lui Dumnezeu. Pregăteşte-i un 
loc în împărăţia Ta cerească. Amin. 


Am aşteptat răsăritul soarelui pe veranda de la birou. 
Voiam să fiu singur şi să plâng ca lumea fără să mă vadă 
nimeni. Durerea din casa mea însemna mai mult decât 
puteam suporta. 

În vreme ce mă visam călătorind prin lume, mă încercase 
de mai multe ori viziunea întoarcerii în Clanton cu cadouri 
pentru Miss Callie. Voiam să îi aduc o vază de argint din 
Anglia, mătăsuri din Italia aşa cum ea nu văzuse niciodată, 
parfumuri de la Paris, ciocolate din Belgia, o urnă din Egipt, 
un diamant mic din minele din Africa de Sud. Mă şi vedeam 
prezentându-i darurile pe veranda casei ei, înainte de a 
mânca de prânz, după care aveam să discutăm despre 
locurile de provenienţă ale acelor daruri. Voiam să-i trimit 
ilustrate din fiecare loc pe care îl vizitam. Aveam să 
revedem împreună toate pozele pe care le-aş fi făcut. Prin 
mine, Miss Callie urma să vadă întreaga lume. Avea să fie 
întotdeauna acolo, aşteptându-mă cu nerăbdare, dornică să 
vadă ce îi aduceam de fiecare dată. Avea să îşi umple casa 
cu mici frânturi de lume şi să deţină lucruri pe care nimeni 
nu le mai posedase în Clanton, indiferent că era alb sau 
negru. 

Mă durea cumplit pierderea dragii mele prietene. 
Dispariţia ei bruscă era o cruzime atroce, aşa cum sunt 
toate dispariţiile. Profunzimea despărțirii de ea era atât de 
mare, încât nu-mi imaginam cum aveam să-mi revin 
vreodată. 

În vreme ce sub mine oraşul se trezea încet la viaţă, m- 
am dus la birou, am dat cu piciorul în câteva cutii din calea 
mea şi m-am aşezat pe scaun. Mi-am luat pixul şi, pentru o 


lungă perioadă de timp, m-am holbat în gol la carneţelul 
meu de însemnări. In cele din urmă, încet, ca purtat în 
transa agoniei, mi-am început ultimul necrolog. 


NOTA 
AUTORULUI 


Puţine legi rămân neschimbate. După ce intră în vigoare, 
ele sunt studiate, modificate, amendate şi adesea 
abrogate. Toată această agitaţie produsă de judecători şi 
legiuitori reprezintă, în general, un lucru bun. Legile proaste 
sunt scoase din uz. Legile slabe sunt întărite. Legile bune 
sunt îmbunătăţite şi mai mult. 

Mi-am permis mari libertăţi din punctul de vedere al unor 
legi care existau în Mississippi în 1970. Cele pe care le-am 
tratat incorect în această carte au fost, între timp, 
amendate şi îmbunătăţite. Le-am utilizat în mod eronat ca 
să îmi fac povestirea să curgă. Fac asta tot timpul şi nu mă 


simt niciodată vinovat, de vreme ce pot să mă exonerez de 
orice responsabilitate pe această din urmă pagină. 

Dacă descoperiţi aceste greşeli, vă rog să nu îmi scrieţi 
scrisori. Imi recunosc greşelile. Le-am comis intenţionat. 

Mulţumiri lui Grady Tollison şi lui Ed Perry din Oxford, 
Mississippi, pentru amintirile lor legate de legi şi proceduri 
vechi. Totodată, mulţumiri lui Don Whitten şi domnului 
Jessie Phillips de la The Oxford Eagle. Mulţumiri şi lui Gary 
Greene pentru sfaturile tehnice. 


În 1970, The Ford County Times, unul dintre ziarele 
mai „colorate“ din Mississippi, a dat faliment. Spre sur- 
prinderea şi consternarea multora, ziarul a fost preluat 
de Willie Traynor, un tînăr în vârstă de douăzeci și trei 
de ani care a abandonat colegiul. Viitorul ziarului 
părea extrem de cenușiu, pînă în ziua în care o tînără 
mamă a fost violată cu sălbăticie și apoi ucisă de un 
membru al renumitei familii Padgitt. Willie Traynor a 
relatat crima în toate amănuntele ei și ziarul a început 
să prospere. Ucigaşul, Danny Padgitt, a fost judecat și 
condamnat la închisoare pe viaţă de tribunalul din 
Clanton, Mississippi, î în urma unui proces dramatic. 
Însă nouă ani mai tirziu, Danny Padgitt a fost eliberat 
condiționat. S-a întors în Ford County și, deodată, 
juraţii care l-au condamnat au început să fie uciși. 


ISBN 973-476-893:3 


"fi 
1i | 


89 IN US 35 


WWW .rao.ro