John Connolly — Nelinistitii

JOHN CONOLLY 


NELINIŞTIȚII 


Original: The Unquiet (2007) 


Traducere din engleză de: 
DANA SARAFU 


y 


virtual-project.eu 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


2 Unde poate pleca un mort? 
Intrebare al cărei răspuns numai morții îl cunosc. 


Nickel Creek, Când eram la Roma 
PROLOG 


Această lume este plină de lucruri distruse: inimi frânte și 
promisiuni încălcate, oameni dezolaţi. Această lume este, de 
asemenea, o construcție fragilă, un loc în formă de fagure, în 
care trecutul se strecoară în prezent, povara vinovăției de sânge 
și a păcatelor vechi destramă vieți și forțează copii să rămână 
cu rămășițele pământești ale taților lor în ruinele amestecate ale 
urmărilor neplăcute. 

Sunt distrus și, la rândul meu, am distrus. Acum mă întreb cât 
de mult rău pot să ispășească alții inainte ca Universul să 
acționeze, înainte ca orice forță externă să decidă că s-a suferit 
destul. Am crezut odată că era vorba de echilibru, dar acum nu 
mai cred asta. Cred că ce am făcut depășea ce mi-a fost făcut 
mie, însă aceasta este natura răzbunării. Sporește. Nu poate fi 
controlată. O suferință continuă să atragă altă suferință până 
când răul inițial este orice, însă mai puțin uitat în haosul a ceea 
ce urmează. 

O dată am fost răzbunător. Nu voi mai fi niciodată. 

Dar această lume este plină de lucruri distruse. 


Old Orchard Beach, Maine, 1986 


Ghicitorul își scoase teancul de facturi din buzunar, își linse 
degetul și numără discret câștigurile de peste zi. Soarele 
apunea, vărsând în apă săgeți de culoarea roșie aprinsă a 
sângelui și a focului. Oamenii se mai plimbau de-a lungul falezei, 

VP -3 


sorbind apă minerală și mâncând popcorn cald cu unt, în timp 
ce siluete îndepărtate se mișcau de-a lungul plajei, unele 
ținându-se de mână, altele singure. Vremea se schimbase în 
ultimele zile, temperatura serii scăzând simţitor, vântul 
înțepător, vestitor al unei schimbări următoare mai mari, 
jucându-se cu grăuntele de nisip în amurg; vizitatorii nu mai 
zăboveau așa cum făceau altă dată. Ghicitorul simțea că timpul 
i se scursese, deoarece, dacă ei nu făceau o pauză, atunci el nu 
putea lucra și, dacă nu putea lucra, atunci el nu mai era 
Ghicitorul. Era doar un omuleţ în fața unui asamblaj hodorogit 
de semne și balanțe, bibelouri și bijuterii ieftine. Fără public 
martor la expunerea acestora, abilităţile lui nu ar exista. Turiștii 
începuseră să se împrăștie și, curând, acest loc nu va mai 
prezenta interes pentru Ghicitor și tovarășii săi: negustori 
ambulanți, neguţători care ofereau o plimbare pentru un bănuţ, 
lingușitori, pungași. Ei ar fi forţaţi să plece spre ţinuturi mai 
prielnice ori să hiberneze iarna cheltuind câștigurile din timpul 
verii. 

Ghicitorul simţea gustul mării și al nisipului, sărat și dătător 
de viaţă. O simţea întotdeauna, chiar după toţi acești ani. Marea 
îi dădea viaţă, în felul ei, deoarece atrăgea mulţime de oameni, 
iar Ghicitorul îi aștepta atunci când soseau, dar afinitatea lui 
pentru mare era mai profundă decât banii pe care îi aducea 
aceasta. Nu, el își recunoștea în mare ceva din propria esenţă, 
gustul sudorii lui era un ecou al originilor sale îndepărtate și 
originea tuturor lucrurilor, deoarece era convins că un om care 
nu înțelegea momeala mării era un om pierdut pentru el însuși. 

Degetul lui mare frunzărea îndemânatic bancnotele, buzele i 
se mișcau încet ca și când ar număra în minte. Când termină de 
numărat, el adăugă suma la total, apoi o compară cu câștigurile 
sale din aceeași perioadă a anului trecut. Scăzuse, exact cum 
anul trecut scăzuse față de anul precedent, în care câștigase 
mai puţin decât în anul anterior. Oamenii erau mai cinici acum și 
atât ei, cât și copiii lor erau mai puţin dispuși să stea în picioare 
în faţa unui omuleţ ciudat și a standului său cu aspect primitiv. 
Trebuia să muncească din greu, mai mult ca niciodată, pentru a 
câștiga chiar mai puţin, deși nu atât de puţin încât să fie pe 
punctul de a renunţa la profesia aleasă. La urma urmelor, ce 
altceva ar fi putut face? Să curețe mese într-un bufet? Să 
lucreze după tejghea la Mickey D ca unii dintre pensionarii 


VP -4 


disperaţi pe care îi cunoștea, obligaţi să spele după bebeluși 
care scânceau și după adolescenţi nepăsători? Nu, asta nu era 
pentru Ghicitor. El își urmase calea în cea mai bună parte timp 
de patruzeci de ani și, după cum se simţea, mai putea rezista 
așa alţi câţiva ani, presupunând că va fi scutit de cel mai mare 
comerciant, cel din cer. Mintea îi era încă ageră, iar ochii, în 
spatele lentilelor cu ramă neagră, erau capabili încă să reţină tot 
ceea ce trebuia să știe despre semnele sale pentru a putea 
continua să ducă o viaţă modestă. Unii ar putea considera că 
avea parte de har, dar el nu îl numea așa. Era o abilitate, o 
dexteritate, ascuţită și dezvoltată de-a lungul anilor, un indiciu 
al unui simţ care fusese puternic la strămoșii noștri, tocit de 
confortul lumii moderne. Ceea ce avea era elementar, 
asemenea mareelor și curenților oceanului. 

Dave Glovsky „Ghicitorul” venise prima dată în Old Orchard 
Beach în anul 1948, când avea 37 de ani și, de atunci, atât 
oferta, cât și uneltele comerțului său rămăseseră în mare parte 
neschimbate. Micul lui stand pe faleză era dominat de un scaun 
vechi de lemn, susținut în lanţuri de un cântar R.H. Forschner. O 
pancartă de culoare galbenă, vopsită de mână la repezeală cu o 
linie ondulată care trasa faţa lui Dave, făcea reclamă ocupaţiei 
acestuia, pentru oamenii care nu erau în totalitate siguri de 
locul unde se afla sau de ce urmau să vadă odată ajunși acolo. 
Pe pancartă era scris: „Ghicitorul, Palace Playland, Old Orchard 
Beach, Eu”. 

Ghicitorul reprezenta un reper fix pentru Old Orchard Beach. 
Făcea parte din stațiune la fel ca nisipul din apa minerală și 
caramelele sărate care îţi extrăgeau plombele din dinţi. Acesta 
era locul lui și-l cunoștea în amănunt. Venea acolo de atât de 
mult timp pentru micul său negoț, încât devenise pătrunzător de 
conștient de schimbările aparent neimportante aduse mediului 
său: un strat proaspăt de vopsea aici, o mustață bărbierită 
dincolo. Astfel de lucruri erau importante pentru el, pentru că 
numai așa își păstra mintea ageră; era și modalitatea în care își 
câștiga existenţa. Ghicitorul observa tot ce avea continuitate în 
jurul lui, completând detaliile lipsă cu date din memoria sa 
vastă, pregătită să extragă acele cunoștințe în momentul cel 
mai propice care i-ar aduce cel mai mare profit. Într-un fel, 
porecla lui era un termen folosit incorect. Dave Glovsky nu 
ghicea. Dave Glovsky observa. Estima. Măsura. Din nefericire, 


VP-5 


Dave Glovsky „Observatorul” nu avea aceeași rezonanţă. Și nici 
Dave „Estimatorul”; prin urmare, era Dave „Ghicitorul” și Dave 
„Ghicitorul” urma să rămână. 

Ghicitorul îți ghicea greutatea cu o aproximare de 1,5 
kilograme; în caz contrar, câștigai un premiu. Dacă acest lucru 
nu te satisfăcea - și erau oameni care nu voiau în mod deosebit 
să li se ghicească greutatea în faţa unei mulţimi amuzate într-o 
zi însorită de vară, „mulţumesc de întrebare și vezi-ţi de 
treabă”, doar că Ghicitorul nu era nici el foarte nerăbdător să 
testeze rezistența balanței sale cântărind 150 de kilograme de 
vajnică femeie americană numai pentru a dovedi un lucru -, 
atunci era la fel de bucuros să-ți estimeze vârsta, data de 
naștere, ocupaţia, alegerea mașinii (străine sau din import), 
chiar și marca preferată de ţigări. Dacă se dovedea că Ghicitorul 
greșea, îţi vedeai de drum, zdrăngănind un clips de plastic 
pentru păr sau o gentuţă mică cu bentiţe de cauciuc, bucuros că 
l-ai învins pe omuleţul acela ciudat și încovoiat, cu afișe 
copilarești - nu erai tu cel mai deștept? -, și putea să-ți ia ceva 
timp până să-ţi dai seama că tocmai plătiseși omului 50 de cenți 
pentru plăcerea de a afla ceva ce știai deja înainte de a ajunge 
acolo, cu bonusul adăugat de a primi zece bentiţe de cauciuc 
care costă aproape un cent întregul set. Și se prea poate să te 
uiţi înapoi la Ghicitor, cu tricoul său alb „Dave, Ghicitorul”, cu 
literele călcate pe partea scrisă cu negru, stând mai departe la 
standul său și să te gândești că, deoarece toată lumea îl știa pe 
Ghicitor, el era, într-adevăr, un tip foarte deștept. 

Căci Ghicitorul era deștept, deștept în sensul în care și 
Sherlock Holmes era deștept; sau Dupin, sau micuțul belgian 
Poirot. El era un observator, un om care putea să constate 
principalele circumstanțe ale existenţei unei alte persoane 
pornind de la hainele, încălțămintea acesteia, de la felul în care 
își ţinea banii, de la starea mâinilor și a unghiilor, lucrurile care îi 
atrăgeau interesul și atenţia în timp ce mergea de-a lungul 
falezei, chiar și din pauzele și ezitările infime, modulațiile vocale 
și gesturile necontrolate prin care se dezvăluia el însuși într-o 
mie de feluri diferite. Era atent într-o societate care nu acorda 
nicio valoare unui gest atât de simplu. Oamenii nu ascultau și nu 
vedeau, doar credeau că au auzit sau au văzut. Le lipseau, mai 
mult decât își dădeau seama, ochii și urechile atente la noutăţi, 
la următorul lucru nou care ar putea fi lansat către ei prin 


VP-6 


televizor, radio, filme, renunțând la lucrurile vechi înainte ca să 
înceapă să le înţeleagă sensul și valoarea. Ghicitorul nu era ca 
ei. El aparţinea unui ordin diferit, unei grupări mai vechi. El era 
atent la priveliști și mirosuri, la șoapte care se auzeau puternic 
în urechile lui, la mirosuri fine care îi gâdilau nările și care 
apăreau în mintea sa în lumini și culori. Vederea era doar unul 
dintre simţurile pe care le folosea și adesea juca un rol secundar 
în comparaţie cu celelalte. Ca un om în vârstă, nu se baza pe 
vedere ca primă sursă de informaţie. Avea încredere în toate 
simțurile sale, folosindu-le la maximum. Mintea sa era ca un 
radio, recepţionând în mod constant cele mai slabe transmisii 
ale celorlalți. 

Desigur, o parte era ușoară: vârsta și greutatea erau relativ 
simple pentru el. Mașinile reprezentau, de asemenea, o afacere 
bună, cel puţin la început, când majoritatea oamenilor care 
veneau la Old Orchard în vacanţă umblau cu mașini fabricate în 
America. Abia mai târziu, în anii '80 și '90, când importurile 
deveniseră predominante, șansele erau aproape de 50%. 

Ocupațiile? Ei bine, câteodată detalii folositoare puteau ieși la 
iveală în timpul comerțului stradal, în vreme ce Ghicitorul trăgea 
cu urechea la saluturile, răspunsurile lor, la modul în care 
reveneau anumite cuvinte-cheie. Chiar și atunci când asculta 
ceea ce aveau ei de spus, Dave le examina îmbrăcămintea și 
pielea, căutând semne de identificare: o manșetă tocită sau 
pătată la mâna dreaptă trăda o persoană care putea avea o 
slujbă de birou sau una oarecum modestă, de vreme ce era 
nevoită să poarte cămășile de lucru în vacanţă, în timp ce o 
examinare mai atentă a mâinilor putea să dezvăluie urma unui 
stilou pe degetul mare și pe degetul arătător. Uneori, apărea o 
ușoară aplatizare a degetelor fie de la o sigură mână fie de la 
ambele mâini, sugerând fie un om obișnuit să lucreze la un 
calculator, fie un dactilograf. Bucătarii aveau mereu arsuri 
ușoare pe interiorul brațelor, urme de grătar pe încheietura 
mâinii, bătături pe degetele arătătoare de la mânerele cuţitelor, 
rău vindecate sau semivindecate, tăieturi de cuțite. Ghicitorul 
nu întâlnise încă un mecanic care să poată îndepărta cu totul 
urmele de ulei din striurile pielii. El putea detecta un poliţist 
dintr-o simplă privire, iar pe militari - la fel. 

Însă darul observării fără cel al memoriei era nefolositor, iar 
Ghicitorul îi analiza detaliat în permanenţă pe turiștii care se 


VP -7 


îmbulzeau pe malul mării, ascultând frânturi de conversație. 
Dacă fumai, Dave reţinea că pachetul era de Marlboro și că 
purtai o cravată verde. Dacă îţi parcai mașina în raza standului 
său, atunci erai „jartiere roșii Ford”. Toate informaţiile erau bine 
compartimentate dacă se dovedeau folositoare: Ghicitorul nu 
pierdea niciodată la pariuri, era micul aspect al mândriei 
profesionale; și apoi trebuia asigurat un spectacol bun pentru 
oamenii care priveau. Ghicitorul nu ar fi supraviețuit în Old 
Orchard zeci de ani făcând greșeli la ghicit sau păcălind turiștii 
cu benzi de cauciuc. 

Işi îndesă câștigurile în buzunar și aruncă o ultimă privire 
împrejur înainte de a se pregăti să închidă. Era obosit, îl durea 
un pic capul, dar îi va fi dor de statul aici odată ce turiștii vor fi 
plecat. Ghicitorul știa că existau voci care se văitau de starea 
Old Orchardului și simţea că plaja frumoasă fusese distrusă de 
un secol de dezvoltare, de sosirea montagne-russe-urilor, a 
caselor de distracţie și a caruselelor, de mirosul vatei de zahăr, 
de hotdogi și de loţiunile de plajă. Probabil că aveau dreptate, 
dar existau multe alte locuri pentru astfel de oameni; totodată 
prea multe locuri unde oamenii puteau să vină cu copiii pentru o 
săptămână și să se bucure relativ ieftin de mare, de nisip și de 
plăcerea de a încerca să învingă oameni ca Ghicitorul. Adevărat, 
Old Orchard nu mai era ca odinioară. Copiii erau mai răi, poate 
chiar un pic mai periculoși. Orașul arăta mai împopoţonat ca 
înainte și avea mai degrabă un aer de inocenţă pierdută decât 
de una recâștigată. Ocean Park arăta acum din ce în ce mai 
mult ca o reflexie a unei alte ere, în care educaţia și 
autodezvoltarea făceau parte din vacanţa unei persoane în 
egală măsură cu distracţia și relaxarea. Se întreba câţi dintre cei 
care veneau aici să bea bere ieftină și să mănânce homari din 
farfurii de carton știau că metodiștii care puseseră bazele 
Asociaţiei Campground Old Orchard în 1870 atrăgeau câteodată 
mulţimi de zece mii de turiști, sau chiar mai mari, ca să asculte 
oratori preaslăvind beneficiile unei vieţi virtuoase, fără de păcat. 
Să încerci să convingi turiștii de azi că e bine să abandoneze 
bronzul de după-amiază în favoarea ascultării poveștilor din 
Biblie. Nu trebuia să fii Dave Ghicitorul ca să îţi dai seama de 
șansele pe care le-ar putea avea acest lucru. 

Cu toate acestea, Ghicitorul iubea Old Orchard. Prin micul său 
stand, avusese privilegiul de a întâlni oameni ca Tommy Dorsey 


VP-8 


și Louis Armstrong și avea poze pe perete ca să demonstreze 
acest lucru. Dar în vreme ce acele întâlniri reprezentau vârfurile 
carierei lui, tranzacţiile cu oamenii obișnuiți îl bucuraseră 
constant și îi permiseseră să rămână tânăr și ager. Fără oameni, 
Old Orchard ar fi însemnat mult prea puţin pentru el, cu sau fără 
mare. 

Ghicitorul își îndepărta deja afișele și cântarele când bărbatul 
se apropie; sau poate că ar fi mai corect să spunem că 
Ghicitorul și-a dat seama de apropierea acestuia chiar înainte să 
îl vadă, deoarece strămoșii săi îndepărtați nu se bazaseră pe 
simţurile lor pentru a participa la jocuri de ghicit în grote 
luminate de făclii. Nu, ei avuseseră nevoie ca aceste simţuri să 
rămână ascuţite, să îi prevină de sosirea prădătorilor și a 
dușmanilor; supraviețuirea lor depindea de ancorarea lor 
constantă în lumea înconjurătoare. 

Imediat, Ghicitorul se întoarse ca din întâmplare și începu să-l 
măsoare din priviri pe străin: trecut de 30 de ani, dar părând 
mai bătrân, purtând jeanși mai largi decât era moda pe vremea 
aceea, tricou alb, dar pătat ușor în dreptul burţii, ghete grele și 
potrivite pentru o motocicletă, nu pentru o mașină, totuși fără 
tălpi uzate care ar fi putut sugera că umbla cu motocicleta, cu 
păr negru și slinos strâns la spate, trăsături ascuţite și aproape 
delicate, bărbia mică, faţa și capul turtite parcă ar fi purtat 
îndelung o greutate mare așezată pe ele, oasele feței în forma 
unui zmeu sub pielea bronzată. Avea o cicatrice sub linia 
părului: trei linii paralele, ca și când dinţii unei furculiţe ar fi fost 
inseraţi în carne și trași apoi în jos spre rădăcina nasului. Gura 
era strâmbă, în permanență aplecată într-o parte și ușor ridicată 
în cealaltă, lăsând impresia că măști simbolice de teatru 
fuseseră secționate și jumătăţile lor separate fuzionaseră 
deasupra craniului. Buzele-i erau prea mari. Ai fi putut să spui că 
sunt senzuale, dar nu era un om al cărui comportament să 
dezvăluie astfel de lucruri. Ochii săi căprui, dar pătaţi, aveau 
firișoare albe ca stelele și planetele suspendate în obscuritatea 
lor. Mirosea a apă de colonie și, cumva, se simțea și izul greu de 
grăsime animală, de sânge și decădere din ultimul moment 
când vietatea devine neființă. 

Deodată, Dave Ghicitorul își dori să fi hotărât să își strângă 
lucrurile cu cincisprezece minute mai devreme, să-și fi închis și 
zăvorât standul și să fi pus deja o distanţă considerabilă între el 


VP-9 


și dragele lui cântare și afișe atât cât era posibil pentru un om 
bătrân ca el. Dar, deși încercă să întrerupă contactul vizual cu 
noul sosit, tot se trezi analizându-l, examinându-i mișcările, 
îmbrăcămintea și parfumul. Omul căută într-unul din buzunarele 
din faţă ale gecii din denim și scoase un pieptene de oțel pe 
care îl trecu prin păr cu mâna dreaptă, cea stângă netezind 
șuvițele răzlețe. Își înălță capul ușor spre dreapta, aranjându-se 
într-o oglindă oarecare, vizibilă doar de el, iar Ghicitorul își dădu 
seama într-o clipă că el însuși era acea oglindă. Străinul știa 
totul despre Dave și „darul său” și, deși se forța să se oprească, 
Ghicitorul continuă să îl examineze pe bărbat cu amănuntul. 
Acesta, la rândul lui, era conștient de acest lucru și se bucura să 
se vadă prin percepțiile omului vârstnic. 

Era îmbrăcat în blugi curaţi și călcaţi, dar cu genunchii 
prăfuiți. Pata de pe tricou semăna cu sânge uscat. Pământul de 
sub unghii, mirosul. Dumnezeule, mirosul... 

lar acum străinul se afla în fața lui, cu pieptenele pus la loc în 
buzunarul strâmt. | se lăţea un zâmbet pe faţă, de falsă 
bunătate, și începu să vorbească: 

— Dumneata ești Ghicitorul? întrebă el. Avea un accent din 
sud, deși putea la fel de bine să fie din Down East. 

încerca să ascundă acest lucru, dar urechea lui Dave era prea 
ascuțită. Totuși, accentul de Maine nu era nativ. Nu, era un om 
care se putea armoniza atunci când dorea, care alegea modul 
de a vorbi și manierele celor din jur, reușind astfel să se 
camufleze asemenea prădătorilor. 

— Am terminat pentru astăzi, răspunse Ghicitorul. Sunt 
extenuat, nu mi-a mai rămas nimic. 

— Hai că mai ai timp de încă unul, veni răspunsul, iar 
Ghicitorul știa că nu era lingușit. | se spunea pur și simplu. 

Se uită în jurul său căutând o scuză să plece, dar acum i se 
părea că străinul eliberase un spaţiu anume pentru el; nu mai 
era nimeni în jur, iar atenţia trecătorilor era evident direcționată 
în altă parte. Se uitau la alte standuri, la mare, la nisip. Se uitau 
la mașinile îndepărtate și la fețele neobișnuite ale celor care 
treceau pe lângă ei. Se uitau la faleză și la picioarele lor, în ochii 
soților și ai nevestelor pe care încetaseră de mult să-i considere 
interesanţi, dar care păstrau acum înăuntrul lor o oarecare sursă 
trecătoare de fascinaţie neobservată mai devreme. Și, dacă 
cineva le-ar fi sugerat că deciseseră cu toţii să își distragă 


VP - 10 


atenţia de la micul Ghicitor și omul care stătea acum în faţa lui, 
ar fi respins ideea fără a lăsa impresia că îi acordă o atenţie 
deosebită; dar, pentru o persoană cu simț de observaţie - 
pentru cineva ca Dave Ghicitorul expresia pasageră a neliniștii 
de pe chipurile lor din timpul conversaţiei ar fi fost suficientă 
pentru a depista minciuna din protestele lor. În acel moment, 
deveniseră un pic asemenea Ghicitorului, cu instinctul primar, 
străvechi, trezit din stagnare într-o seară frumoasă de vară când 
soarele de culoare sângerie apunea. Probabil că ei nu înțelegeau 
ce făceau într-adevăr sau poate că instinctul de autoconservare 
îi împiedica să o recunoască chiar față de ei înșiși, dar totuși îi 
lăsau spaţiu omului cu păr lucios dat pe spate. El emana pericol 
și simpla admitere a prezenței sale i-ar fi putut pune în pericol. 
Așa că, mai bine să privească în altă parte. Mai bine să sufere 
altcineva, mai bine ca un străin să-și atragă nemulțumirea 
bărbatului, și nu ei. Mai bine să continui să mergi, să intri în 
mașină, să conduci aiurea fără cea mai mică privire înapoi de 
teamă că s-ar putea să-l surprindă fixându-te cu privirea, 
zâmbind leneș cu jumătate de gură în timp ce memora chipurile, 
numerele de înmatriculare, culoarea mașinii, părul de culoare 
închisă al soției, trupul înmugurit al unei fiice adolescente. Nu, 
era mai bine să te prefaci. Mai bine să nu observi. Mai bine 
decât să te trezești noaptea cu un astfel de om uitându-se fix la 
tine, mânjit cu sânge cald și în dormitorul din apropiere, să vezi 
în lumina veiozei ceva picurând ușor pe parchetul gol, ceva cea 
fost în viaţă odată și acum nu mai este... 

Dave știuse din primul moment că acest om nu era foarte 
diferit de el însuși. Era un observator, o persoană care cataloga 
trăsăturile omeneşti, dar în cazul străinului, observaţiile 
reprezentau preludiul răului. Acum se auzeau doar sunetul 
valurilor spărgându-se de mal, al vocilor care se stingeau și 
zgomotele plimbărilor de pe terenul bâlciului estompate în timp 
ce străinul vorbea, tonul său solicitând insistent atenţia 
exclusivă a ascultătorului. 

— Vreau să ghicești ceva despre mine, spuse el. 

— Ce vrei să afli? întrebă Ghicitorul și urma de bunăvoință îi 
dispăru din voce. p 

Nu își mai avea locul în acest caz. Intr-un fel erau egali. 


VP -11 


Omul își strânse pumnul drept. Pe pumn îi apărură două 
monede. Ridică mâna spre Dave și Dave îndepărtă cu degete 
sigure monedele. 

— Spune-mi cu ce mă ocup, îi ceru străinul. Și vreau să fie 
presupunerea ta cea mai bună. Chiar cea mai bună. 

Dave sesiza amenințarea. Ar fi putut să inventeze ceva 
nevinovat, ceva inocent. Probabil că te ocupi cu săpatul 
drumurilor. Sau poate ești grădinar. Sau poate... 

Lucrezi intr-un abator. 

Nu, era prea aproape. Nu trebuia să spună asta. 

Distrugi lucrurile. Fiinţele. Rănești și omori, și apoi îngropi 
dovezile. Și uneori victimele opun rezistență. văd cicatricile din 
jurul ochilor și pielea netedă sub falcă. Ai multe șuvițe deasupra 
frunții și o pată inflamată și roșie la bază, unde părul nu a mai 
crescut cum trebuie. Ce s-a întâmplat? O mână a reușit să se 
elibereze? Degetele unei victime s-au întins cu disperare spre 
chipul tău? Și, deși aveai dureri, chiar nicio părticică din tine să 
nu se fi delectat cu lupta, să nu se fi bucurat că trebuia să 
muncească pentru premiul său? Și ce este cu acele tăieturi sub 
linia părului tău, ce-i cu ele? Ești un om violent și violența te-a 
bântuit. Ai fost însemnat ca un avertisment îndreptat către 
ceilalți, astfel încât chiar și cei care sunt proști și neatenti să își 
poată da seama când te văd. Prea târziu pentru cineva care a 
făcut-o, probabil, dar un avertisment fără doar și poate. 

O minciună ar putea însemna doar moartea. Poate că nu 
acum, poate că nici peste o săptămână, dar omul își va aduce 
aminte de această presupunere și se va întoarce. Apoi, într-o 
noapte, când Dave Ghicitorul ar intra în camera sa, străinul ar 
sta într-un scaun comod în obscuritate, în partea cealaltă a 
ferestrei, trăgând lung din ţigara din mâna stângă, cu dreapta 
jucându-se cu un cuțit. j 

„Mă bucur că ai reușit să ajungi în sfârșit. Te aşteptam. Iti mai 
aduci aminte de mine? Te-am rugat să îmi ghicești și mie ceva, 
dar ai dat greș. Mi-ai dat o jucărie de copii ca premiu, un premiu 
că l-am învins pe Ghicitor, dar nu este suficient pentru mine și ai 
greșit aici. Bănuiesc că trebuie să corectez neînțelegerea. Îmi 
imaginez că trebuie să știi, într-adevăr, cum îmi câștig existența. 
lată, lasă-mă să îti arăt...” 

Străinul își întoarse mâinile ușor către Dave, arătându-și 
palmele, apoi dosul palmelor și, în final, degetele aproape 


VP - 12 


delicate, un firișor de negreală fiind vizibil sub fiecare vârf de 
unghie. 

— Deci, spune-mi! insistă el. Spune-mi adevărul. 

Dave îl ţintui cu privirea. 

— Provoci durere, spuse el. 

Străinul părea amuzat. 

— Chiar așa? 

— Rănești oameni. 

— Poftim? 

— Ai ucis. 

Și în timp ce Dave se auzea spunând aceste cuvinte, se 
detașa ușor de scena care se desfășura în faţa lui, sufletul lui 
anticipând despărțirea iminentă de viață. 

Străinul clătină din cap și își privi mâinile, uimit parcă de ceea 
ce relevaseră ele. 

— Ei bine, spuse el în cele din urmă, recunosc că merită să 
dai cincizeci de cenți și să primeşti răspunsul corect. Ce mai 
poveste! Ce poveste! 

— Doriţi să cereţi un premiu? întrebă Dave. Puteţi câștiga un 
premiu dacă am greșit. 

Și îi arătă cu mâna benzile de cauciuc, clamele de păr, 
mănunchiurile de baloane. 

la unul. Te rog, ia unul. la-le pe toate, orice dorești, numai 
pleacă de aici odată. Pleacă și nu te mai întoarce niciodată aici. 
Si, dacă te consolează asta cu ceva, să știi că nu voi uită 
niciodată mirosul tău sau greata pe care mi-ai provocat-o. 
Niciodată. O să le păstrez cu mine și voi sta mereu la pândă 
dacă vei reveni. 

— Nu, spuse străinul. Păstrează-le. M-am amuzat aici. M-ai 
amuzat. 

Îi întoarse spatele lui Dave Ghicitorul, clătinând în continuare 
din cap și oftând. 

Când Ghicitorul crezu că chiar a scăpat de el, străinul se opri: 

— Mândrie profesională, spuse el brusc. 

— Pardon? zise Ghicitorul. 

— Cred că asta avem noi în comun: suntem mândri de ceea 
ce facem. Ai fi putut să mă minţi, dar nu ai făcut-o. Aș fi putut să 
te mint și să iau unul dintre pachețelele cu baloane de nimic, 
dar nici eu nu am făcut-o. M-ai respectat și, în schimb, te 
respect și eu. Noi doi suntem bărbați. 


VP - 13 


Ghicitorul nu răspunse. Nu avea ce să mai spună. Simţea un 
gust în gură. Era amar și neplăcut. Voia să deschidă gura și să 
respire aerul sărat, dar încă nu, nu atât timp cât străinul era în 
preajmă. Mai întâi voia să scape de el, de teamă că ceva din 
firea lui ar putea să îl cuprindă prin acea singură respiraţie, 
întinându-i astfel ființa. 

— Poţi să le vorbeşti oamenilor despre mine dacă vrei, spuse 
străinul. Oricum nu prea îmi pasă. Voi fi plecat de mult timp 
înainte să se trezească să mă caute cineva și, chiar dacă m-ar 
găsi, ce ar putea zice? Că un negustoraș ambulant cu un tricou 
ieftin le-a spus să mă caute, că poate că am ceva de ascuns sau 
o poveste de spus? 

Mâinile sale se grăbiră să-și recupereze pachetul de ţigări 
ușor aplatizat din jeanși. Scutură o brichetă subţire și apoi 
ţigara. Răsuci ţigara între degetul arătător și degetul mare 
înainte de a o aprinde, bricheta și pachetul dispărând înapoi în 
buzunar. 

— Poate că voi mai reveni aici într-o bună zi, spuse acesta. Te 
voi căuta. 

Revino dacă ai chef, animalule! Să nu faci vreo greșeală, îmi e 
frică de tine și cred că pe bună dreptate, dar nu cred că voi lăsa 
să se vadă acest lucru. Nu vei obține această satisfacţie, cel 
putin nu de la mine. 

— Sper, adăugă străinul. Sper, fără îndoială. 

Dar Ghicitorul nu îl mai văzu niciodată, deși se gândea adesea 
la el, iar o dată sau de două ori în ultimii ani din viaţă, în timp ce 
stătea pe faleză și studia turiștii care treceau, era conștient că 
cineva îl urmărea din ochi și era sigur că, de undeva din 
apropiere, străinul îl privea, poate amuzându-se sau, așa cum se 
temea Ghicitorul, poate regretând că a permis să se afle 
adevărul despre el însuși în acel mod și cu dorinţa de a îndrepta 
acea greșeală. 

Dave Ghicitorul Glovsky a murit în anul 1997, la aproape 
cincizeci de ani de când sosise în Old Orchard Beach. Vorbea 
despre străin oricui stătea să-l asculte, despre mirosul greu pe 
care acela îl emana și despre mizeria de sub unghii, și despre 
petele arămii de pe tricou. Majoritatea celor care ascultau 
povestea abia dacă erau atenţi la ce considerau că este o nouă 
încercare a măscăriciului de a-și îmbogăţi legenda; însă unii 
stăteau să asculte și își aminteau și transmiteau povestea mai 


VP - 14 


departe pentru ca și alţii să fie atenţi la un astfel de om în cazul 
în care ar fi revenit. 

Desigur, Ghicitorul avusese dreptate: omul reveni în anii 
următori, câteodată din motive personale și câteodată la 
ordinele altora, însă el lua și crea vieți. Dar, când s-a întors 
pentru ultima oară, norii s-au strâns jurul lui, întunecând cerul la 
sosirea lui, căutând moartea și amintirea morţii pe chipurile 
altora. Era un om distrus care distrugea la rândul lui de furie. 

Era Merrick, răzbunătorul. 


1. 


Era o dimineaţă de noiembrie înnorată, iarba fusese ciupită de 
brumă și iarna rânjea printre spaţiile goale ale norilor ca un 
clovn ghiduș care îţi face cu ochiul de după cortină, înaintea 
marelui spectacol. Orașul se liniștea. Curând, frigul îl va lovi 
puternic, Portland își făcuse provizii zdravene pentru lunile lungi 
care urmau să vină: dolarii turiștilor în bancă; spera că erau 
destui. Străzile erau mai liniștite decât de obicei. Localnicii care 
altă dată coexistau stingheriţi cu oameni curioși și cu clienți 
amatori de reduceri de prețuri erau din nou singuri în oraș. 
Cereau felurile obișnuite la cină în cafenele, în restaurante sau 
baruri. Acum, timpul le permitea să poarte conversații inutile cu 
chelneriţele sau cu bucătarii; aceștia din urmă nu mai erau 
enervaţi de solicitările clienţilor al căror nume nu-l cunoșteau. În 
această perioadă a anului, puteai simţi adevăratul ritm al 
orășelului, bătăile încete ale inimii lui netulburate de impulsul 
fals al celor care veneau de departe. 

Stăteam la o masă din colț în Porthole, mâncam bacon cu 
cartofi prăjiţi și nu mă uitam la Kathleen Kennedy și la Stephen 
Frazier care vorbeau despre vizita-surpriză în Irak a secretarului 
de stat. Televizorul nu avea sonor, ceea ce făcea mai ușoară 
nepăsarea mea. O sobă dogorea lângă fereastra care dădea 
spre mare, unde se întrezăreau catargele bărcilor de pescuit 
care se legănau în briza dimineţii; o mână de oameni ocupau 
celelalte mese, suficient pentru a crea ambientul de bun venit 
necesar afacerii cu mic dejunuri, pentru că astfel de lucruri se 
bazează pe un echilibru subtil. 


VP -15 


Porthole arăta încă la fel ca în copilăria mea, probabil ca 
atunci când a fost deschis, în 1929. Pe jos era linoleum de 
culoare verde ce imita marmura, crăpat ici-colo, dar ireproșabil 
de curat. O tejghea lungă din lemn, trasă în cupru, se întindea 
pe aproape toată lungimea încăperii, cu scaune din metal cu 
perne negre, ancorate de podea; tejgheaua era dotată cu 
pahare, condimente și două farfurii din sticlă cu brioșe proaspăt 
scoase din cuptor. Pereţii erau vopsiți verde-deschis și, dacă 
stăteai în picioare, puteai trage cu ochiul în bucătărie prin cele 
două gemuleţe de servire gemene, din perete, despărțite de un 
afiș inscripţionat cu „Scoici”. Pe o tablă, scrise cu cretă erau 
anunţate specialităţile zilei; și existau cinci robinete ce serveau 
bere Guinness, ceva Allagash și Shipyard, iar pentru aceia care 
nu cunoșteau altceva mai bun sau care știau, dar nu îi dădeau 
importanță, Coors Light. De perete atârnau geamanduri care, în 
orice altă încăpere de servit masa în Old Port ar fi părut un 
kitsch, dar aici era pur și simplu o reflectare a faptului că acest 
loc era frecventat de pescarii localnici. Un perete era aproape 
întreg din sticlă și, chiar în dimineţile cele mai întunecate, 
Porthole părea inundat de lumină. 

În Porthole erai întotdeauna conștient de zumzetul confortabil 
al conversaţiei, dar nu puteai auzi niciodată destul de clar ce 
spunea cineva care stătea la o masă apropiată. In această 
dimineaţă, în jur de douăzeci de persoane mâncau, beau și își 
începeau ziua în felul în care o fac locuitorii din statul Maine. 
Patru muncitori din piaţa de pește din port stăteau la rând la 
bar; toţi erau îmbrăcați la fel, în blugi, hanorace cu glugă, șepci 
de baseball, râzând și întinzându-se de căldură, cu fețele roșii 
marcate de forțele naturii. Cu excepţia mea, patru oameni de 
afaceri aveau telefoane mobile și caiete de notițe împrăștiate pe 
lângă cănile albe de cafea, pretinzând că lucrează, dar, din 
frânturile ocazionale care ajungeau până la urechile mele și care 
puteau fi înțelese, păreau mult mai interesaţi în a ridica în slăvi 
„Piraţii”, echipa locală de hochei, pregătiţi de Kevin Dineen. De 
cealaltă parte, două femei, mamă și fiică, aveau una dintre 
acele discuţii care solicitau o mulţime de gesturi cu mâna și 
expresii șocate. Păreau să se distreze de minune. 

Îmi plăcea Porthole. Turiștii nu vin să stea mult aici, cu 
siguranţă nu iarna, și nici chiar în timpul verii nu fuseseră 
interesați să deranjeze mult echilibrul, până când cineva 


VP - 16 


întinsese un drapel pe strada Wharf făcând astfel publicitate 
faptului că există mai mult decât această aparentă întindere de 
apă care nu promite nimic: restaurantul cu fructe de mare al lui 
Boone, Piaţa de Pește din Port, Comedy Connection și Porthole. 
Nici măcar această acţiune nu a dus la un asalt de turiști. Cu sau 
fără banner, Porthole nu-și făcea cunoscută existența în niciun 
fel, iar o reclamă ponosită la apă gazoasă și un steag fluturând 
constituiau singura modalitate prin care se indica prezenţa sa, 
vizibilă din strada principală. Într-un fel, simţeai nevoia să știi că 
este acolo, să îl vezi din prima, în special în dimineţile 
întunecate de iarnă, iar turiști întârziaţi care se plimbau pe afară 
într-o dimineaţă tăioasă de iarnă trebuiau să știe foarte bine 
încotro se îndreptau dacă voiau să îi apuce primăvara cu 
sănătatea intactă. Confruntaţi cu un tăios vânt de nord-est, prea 
puţini se aventuraseră să exploreze colțurile ascunse ale 
orașului. 

Turiști extrasezonieri treceau câteodată pe la piaţa de pește 
și pe la clubul de comedie; pașii lor răsunau puternic pe lemnul 
vechi al grătarului de lemn de lângă debarcader și se trezeau la 
ușa de la Porthole. Și puteai pune pariu că, data viitoare când 
reveneau în Portland, se îndreptau direct spre Porthole; probabil 
că nu le vor povesti prea multe prietenilor despre el deoarece 
era acel tip de loc pe care preferai să-l ţii doar pentru tine. 
Există afară o punte deasupra apei, unde vara oamenii puteau 
sta și mânca, dar iarna ei înlăturau mesele și eliberau astfel 
puntea. Cred că-mi plăcea mai mult iama. Puteam lua o cană de 
cafea în mână și merge afară, sigur că majoritatea clienţilor 
preferau să-și bea cafeaua înăuntru unde era cald și că nu mă 
va deranja nimeni. Miroseam sarea și simțeam briza mării pe 
piele; dacă vântul și vremea erau bune, păstram mireasma pe 
parcursul întregii dimineţi. Mai ales că îmi plăcea acea 
mireasmă. Câteodată, dacă mă simţeam rău, nu prea îmi plăcea 
deoarece gustul de sare pe buzele mele îmi amintea de lacrimi, 
ca și când aș fi încercat de curând să înlătur printr-un sărut 
durerea cuiva. Când acest lucru se întâmpla, îmi aminteam de 
Rachel și de Sam, fiica mea. Mă gândeam adesea la soţia și la 
fiica mea. Și adeseori mă gândeam și la soţia și fiica pe care le 
pierdusem înaintea lor. 

Zilele ca acelea erau tăcute. 


VP - 17 


Dar astăzi eram înăuntru și purtam sacou și o cravată. 
Cravata era roșie - Hugo Boss, jacheta - Armâni, dar totuși, în 
Maine, nimeni nu dădea vreodată mare atenţie mărcilor. Toţi își 
imaginau că, dacă le purtai, însemna că le-ai cumpărat de la 
reduceri și, dacă nu le-ai cumpărat de la reduceri și ai plătit 
integral pentru ele, atunci erai un idiot. 

Eu le cumpărasem de la reduceri. 

Ușa din faţă se deschise și intră o femeie. Purta un costum 
negru cu pantaloni și o haină care probabil o costase o avere 
atunci când o cumpărase, dar care acum își trăda vechimea. 
Avea părul negru, dar vopsit cu ceva care aducea o tentă roșie. 
Părea un pic surprinsă de împrejurimi, de parcă venind de jos, 
pe lângă exterioarele uzate ale clădirii debarcaderului, se 
așteptase să fie jefuită de pirați. Și-a coborât ochii spre mine 
întrebătoare. Am ridicat un deget și ea își făcu loc printre mese 
până la mine. 

M-am ridicat să facem cunoștință și ne-am dat mâna. 

— Domnul Parker? întrebă ea. 

— Domnișoara Clay. 

— Îmi cer scuze că am întârziat. A avut loc un accident pe 
pod. Traficul a fost închis o perioadă. 

Rebecca Clay mă sunase cu o zi înainte să mă întrebe dacă 
puteam să o ajut într-o problemă. Era urmărită și, nu în mod 
surprinzător, nu îi prea plăcea acest lucru. Poliţia nu reușise să 
facă nimic. Bărbatul, spuse ea, părea să simtă mereu venirea 
oamenilor legii, întrucât dispărea întotdeauna înainte ca ei să 
ajungă acolo, nu conta cât de tiptil se apropiau de casă după ce 
ea raporta prezenţa lui. 

Munceam mult, cât de mult puteam pentru a nu mă gândi la 
absenţa lui Rachel și a lui Sam. Am fost oarecum despărțiți timp 
de nouă luni. Nu sunt nici măcar sigur cum s-au deteriorat așa 
de rău și de repede lucrurile. Părea că acum un minut erau 
acolo, umplând casa cu mireasma și cu sunetele lor și în 
momentul următor plecau la părinţii lui Rachel, dar desigur nu a 
fost niciodată astfel. Privind în urmă, pot vedea fiecare porţiune 
de pe șosea, fiecare pantă și curbă care ne-au dus acolo unde 
suntem acum. Se presupunea că era un lucru temporar, o 
oportunitate de analiză pentru amândoi, o mică pauză, o 
încercare de a-ţi aduce aminte de ceea ce avea atât de 
important cealaltă persoană cu care ai împărţit o viață. Dar 


VP-18 


astfel de aranjamente nu sunt niciodată temporare. Există o 
despărțire, o ruptură și, chiar dacă se ajunge la o înţelegere și la 
decizia de a încerca din nou, faptul că o persoană a părăsit-o pe 
cealaltă nu este niciodată uitat sau iertat cu adevărat. Acest 
lucru face să pară că a fost vina ei, dar nu a fost așa. Nu sunt 
sigur că a fost nici vina mea, cel puţin nu în totalitate. Ea trebuia 
să facă o alegere, la fel și eu, dar alegerea ei era condiţionată 
de cea pe care am făcut-o eu. In final, le-am lăsat pe amândouă 
să plece cu speranţa că se vor întoarce. Mai vorbim încă și o pot 
vedea pe Sam ori de câte ori doresc, dar faptul că s-au mutat 
definitiv din Vermont face situaţia un pic mai dificilă. Fără a ţine 
seama de distanțe, eram atent la vizite, nu doar pentru că nu 
doream să complic o situaţie deja dificilă. Eram atent deoarece 
încă mai credeam că unii le-ar face rău numai că să ajungă la 
mine. Cred că din acest motiv le-am lăsat să plece. Îmi este atât 
de greu să-mi amintesc acum. Anul trecut a fost... dificil. Mi-au 
lipsit foarte mult, dar nu am știut nici cum să le aduc înapoi în 
viața mea, nici cum să trăiesc fără ele. Lăsaseră un gol în urma 
lor; altele încercaseră să le ia locul, cele care așteptau din 
umbră. 

Prima soţie, prima fiică. 

Am comandat cafea pentru Rebecca Clay. O rază a soarelui 
de dimineaţă strălucea fără milă deasupra ei, expunându-i 
ridurile feței, firele cărunte care se vedeau în păr în ciuda 
faptului că era vopsit și petele negre de sub ochi. O parte dintre 
aceste lucruri erau cauzate probabil de bărbatul despre care ea 
susținea că o deranjează, dar era evident că o parte însemnată 
avea cauze mai vechi. Problemele din viața ei o îmbătrâniseră 
prematur. După modul în care se machia, în grabă și strident, 
puteai deduce că era o femeie care nu obișnuia să se privească 
în oglindă mult timp, neplăcându-i ceea ce vedea. 

— Nu cred că am fost vreodată aici, spuse ea. Portland s-a 
schimbat foarte mult în ultimii ani, este o minune că acest loc a 
supravieţuit. 

Cred că avea dreptate. Orașul se schimbase, dar urmele mai 
vechi, mai ciudate din trecut se încăpăţțânau să rămână: librării 
și frizerii vechi și baruri unde meniul nu se schimba deoarece 
mâncarea fusese bună întotdeauna, încă de la început. Din 
acest motiv a supravieţuit Porthole. Îl apreciau cei care îl 
cunoșteau și îl frecventau de fiecare dată când aveau ocazia. 


VP -19 


Cafeaua ei sosi. Adăugă zahăr, apoi amestecă îndelung. 

— Cu ce te pot ajuta, domnișoară Clay? 

Ea se opri din amestecat, mulțumită că începea să vorbească 
acum, când conversaţia fusese deschisă de către ea. 

— Este vorba despre ceea ce v-am spus la telefon. Există un 
bărbat care mă deranjează. 

— In ce fel te deranjează? 

— Se învârte pe lângă casa mea. Eu locuiesc în apropiere de 
Willard Beach. L-am văzut, de asemenea, și în Freeport sau când 
făceam cumpărături la mall. 

— Era cu mașina sau pe jos? 

— Pe jos. 

— A intrat pe proprietatea ta? 

— Nu. 

— V-a ameninţat sau v-a hărțuit în vreun fel? 

— Nu. 

— De cât timp se întâmplă acest lucru? 

— Doar de o săptămână. 

— Ţi-a vorbit vreodată? 

— Numai o dată, acum două zile. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că-l caută pe tatăl meu. Eu și fiica mea locuim 
acum în casa veche a tatălui meu. Spunea că are ceva afaceri 
cu el. 

— Cum ai răspuns la această întrebare? 

— l-am spus că nu mi-am văzut tatăl de ani de zile. Am 
adăugat că, în ceea ce mă privește, tatăl meu e mort. De fapt, la 
începutul acestui an a fost declarat oficial mort. Am trecut prin 
toată birocraţia de rigoare. N-am vrut, dar presupun că este 
important pentru mine și pentru fiica mea, întrucât așa am ajuns 
la un fel de încheiere a situaţiei. 

— Vorbește-mi despre tatăl dumitale. 

— A fost medic psihiatru pentru copii și încă unul bun. 
Câteodată lucra și cu adulţi care suferiseră în general traume în 
copilărie și simțea că putea să-i ajute. Apoi, lucrurile au început 
să se schimbe. A existat un caz dificil: un bărbat a fost acuzat că 
și-a abuzat fiul în contextul unei dispute de custodie. Tatăl meu 
a apreciat că afirmaţiile erau reale și, după declaraţia sa, 
custodia a fost acordată mamei, dar fiul și-a retras acuzaţiile și a 
spus că mama sa îl obligase să declare acele lucruri. În acel 


VP - 20 


moment era prea târziu pentru tată. El și-a pierdut slujba și a 
fost bătut destul de rău de niște indivizi într-un bar. A sfârșit 
împușcându-se în dormitor. Tatăl meu a resimţit puternic acest 
lucru și au existat plângeri referitoare la conduita sa în timpul 
interviurilor inițiale cu băiatul. Comisia de Autorizare nu le-a luat 
în consideraţie, dar, după această întâmplare, tatălui meu nu i s- 
a mai solicitat să efectueze alte evaluări în cazurile de abuz. l-a 
zdruncinat încrederea, cred. 

— Când s-a întâmplat acest lucru? 

— Acum șase ani, poate puţin mai mult. Situaţia s-a înrăutățit 
și mai mult după asta. Își scutură capul încercând parcă să-și 
amintească. Chiar și vorbind despre acest lucru, îmi dau seama 
cât de nebunesc sună totul. Era totul o mizerie. Se uită în jur 
pentru a se asigura că nu o aude nimeni, apoi cobori puţin 
vocea. A ieșit la iveală faptul că unii dintre pacienţii tatălui meu 
erau abuzaţi sexual de un grup de bărbaţi și au existat tot felul 
de întrebări cu privire la metodele lui. Tatăl meu s-a învinuit 
pentru ceea ce s-a întâmplat. Și alţii l-au învinuit. Comisia de 
Autorizare l-a somat să apară la o simplă ședință preliminară 
pentru a discuta despre ce se întâmplase, dar el nu s-a 
prezentat niciodată. A condus până la marginea orașului North 
Woods, și-a abandonat mașina și atunci a fost ultima oară când 
cineva l-a văzut sau a auzit ceva despre el. Poliţia l-a căutat, dar 
nu a găsit niciodată niciun fel de urmă. Asta s-a întâmplat la 
sfârșitul lunii septembrie 1999. 

Clay. Rebecca Clay. 

— Eşti fiica lui Daniel Clay? 

Încuviință din cap. Ceva îi străfulgeră fața. Era un spasm 
involuntar, un fel de tresărire. Știam puţine despre Daniel Clay. 
Portland este un loc mic, numai numele este de el. istorisiri de 
genul acesteia, a lui Daniel Clay, tind să persiste în memoria 
colectivă. Nu știam prea multe detalii, dar auzisem și eu 
zvonurile. Rebecca Clay rezumase circumstanțele dispariţiei 
tatălui său în termenii cei mai generali și nu am învinovăţit-o 
pentru abandonarea detaliilor: de la bârfe despre faptul că 
doctorul Daniel Clay ar fi știut despre ceea ce se întâmplase 
unor copii cu care dânsul avea de-a face până la ideea că el 
însuși i-ar fi abuzat. Avuseseră loc investigații, dar din biroul său 
lipseau înregistrări, iar natura confidențială a vocației sale 
îngreuna urmărirea cazului până la capăt. Nu exista nicio 


VP -21 


dovadă palpabilă împotriva sa, dar acest lucru nu împiedica 
lumea să vorbească sau să tragă concluzii pripite. 

Am privit-o mai atent pe Rebecca Clay. Identitatea tatălui său 
făcea ca înfățișarea ei să fie ușor de înțeles. Îmi imaginam că 
trăiește retrasă. Câţiva prieteni, dar nu mulţi. Daniel Clay 
proiectase un fel de umbră asupra vieţii fiicei sale și ea se ofilise 
în întuneric. 

— Deci i-ai spus acestui om, celui care te urmărește, că nu l-ai 
văzut pe tatăl dumitale de mult timp. Cum a reacţionat? 

— Și-a atins ușor cu degetul nasul și a clipit. Ea îi imită gestul. 
Apoi a spus: „Minţi, minţi, babă fără dinţi”. Mi-a zis că îmi va 
lăsa timp să mă gândesc la ceea ce spuneam. După aceea a 
plecat pur și simplu. 

— De ce te-ar numi mincinoasă? A lăsat să se înţeleagă că ar 
ști mai multe despre dispariţia tatălui tău? 

— Nu. Pur și simplu m-a numit mincinoasă, apoi a plecat. 

— Și poliţia nu a fost în stare să-i ia urma? 

— A dispărut pur și simplu. Probabil ei cred că am inventat 
aceste lucruri pentru a atrage atenţia, ceea ce nu este adevărat. 
Nu aș face așa ceva. Eu... 

Am așteptat. 

— Ştii, în legătură cu tatăl meu. Există anumite persoane care 
cred că el a făcut ceva rău. Cred că și poliția gândește la fel și 
câteodată mă întreb dacă ei nu cred că eu știu mai multe 
despre ce s-a întâmplat și că mi-am protejat tatăl în tot acest 
timp. Când au venit la mine acasă, îmi închipuiam ce era în 
mintea lor: că știam unde se află tata și că, într-un fel, am ţinut 
legătura cu el de-a lungul anilor. 

— Și așa este? 

A clipit des, dar mi-a susţinut privirea. 

— Nu. 

— Dar nu numai poliția se îndoiește de povestea ta. Cum 
arată acest om? 

— Cred că are înjur de șaizeci de ani. Părul negru. Pare cănit 
și este oarecum buclat, în stilul în care vedetele rock își purtau 
părul în anii '50. Are ochii albaștri și mai este partea cu 
cicatricea. Este pe frunte, imediat sub linia părului. Are trei 
semne paralele, ca și când cineva a înfipt o furculiță în pielea lui 
și a tras de ea. Ca înălțime este scund, poate de înălţime 
mijlocie sau cam așa ceva, dar scund. Braţele lui sunt, într- 


VP - 22 


adevăr, mari şi face cute de mușchi la ceafă. În general, poartă 
aceleași haine: jeanși și tricou, câteodată un sacou negru de 
costum, altă dată un sacou vechi, negru de piele. Are burtă, dar 
nu este tocmai gras. Unghiile lui sunt foarte scurte și pare a fi 
un bărbat care se îngrijește, curat, cu excepţia... 

Se opri. Nu am deranjat-o întrucât încerca să-și găsească cea 
mai bună formulare pentru a-mi spune ceea ce avea de spus. 

— Folosește un fel de colonie. Miroase ciudat, este atât de 
puternică, dar, când vorbea cu mine, era ca și când aș fi prins 
un indiciu din ceea ce voia să mascheze. Era un miros urât, ca o 
duhoare de animal. Mă făcea să vreau să fug de lângă el. 

— Ţi-a spus numele său? 

— Nu. A spus doar că are ceva afaceri de discutat cu tatăl 
meu. Am continuat să-i spun că tatăl meu este mort, dar el a dat 
din cap în semn că nu și mi-a zâmbit. Mi-a spus că nu crede că 
un om este mort până nu-i miroase el cadavrul. 

— Ai idee de ce acest om a apărut acum, după atâţia ani de la 
dispariţia tatălui tău? 

— Nu mi-a spus. Probabil că a auzit noutăţi despre cum tatăl 
meu a fost declarat mort în mod legal. 

Pentru deschiderea testamentului, conform legislaţiei orașului 
Maine, o persoană era considerată decedată după o absenţă de 
cinci ani, dacă în acest timp nu se auzea nimic despre acea 
persoană și absenţa sa nu era justificată în mod satisfăcător. In 
unele cazuri, Curtea putea ordona o căutare „corespunzător de 
amănunţită”, o notificare a autorităţilor polițienești și a 
asigurărilor sociale în legătură cu detaliile cazului și putea cere 
să fie publicată în ziare o solicitare de informaţii. După spusele 
Rebeccăi Clay, ea fusese de acord cu toate condiţiile pe care le 
stabilise Curtea, dar nicio altă informaţie nu ieșise la iveală 
despre tatăl ei. 

— De asemenea, la începutul anului, a fost publicat un articol 
despre tatăl meu într-o revistă de artă, după ce am vândut o 
parte dintre tablourile sale. Aveam nevoie de bani. Tatăl meu 
era un artist foarte talentat. A petrecut mult timp în natură 
pictând și desenând. Lucrarea sa nu se ghidează foarte mult 
după standardele moderne - cel mai mult am obţinut o sută de 
dolari pentru un tablou -, dar am fost în stare să vând câteva 
din când în când atunci când banii erau pe sfârșite. Tata nu le-a 
expus. De fapt a produs un număr relativ mic de lucrări. Le-a 


VP - 23 


vândut prietenilor. În plus, tablourile sale erau căutate 
întotdeauna de colecționari pe care îi cunoștea. Până spre 
sfârșitul vieţii, el a primit oferte de cumpărare pentru lucrări 
care încă nu existau. 

— Despre ce fel de tablouri vorbim? 

— Peisaje, în principal. Cred că vă pot arăta câteva fotografii 
dacă sunteţi interesat. Acum le-am vândut pe toate, cu excepţia 
unuia. 

Cunoșteam câţiva oameni din domeniul artei în Portland. Mă 
gândeam că aș putea să-i întreb despre Daniel Clay. Dar 
problema era cu acel om care-i deranja fiica. 

— Nu sunt îngrijorată doar de soarta mea, spuse ea. Jenna, 
fiica mea, are doar unsprezece ani. Acum îmi este teamă să o 
las singură afară din casă. Am încercat să-i explic puţin ce se 
întâmplă, dar nici nu vreau se sperii foarte tare. 

— Ce dorești să fac eu în legătură cu acest om? am întrebat. 

Mi s-a părut o întrebare ciudată de adresat, dar știam că 
trebuie să o fac. Rebecca Clay trebuia să înțeleagă în ce se 
implică. 

— Doresc să vorbeşti cu el. Doresc să-l faci să plece. 

— Sunt două lucruri diferite. 

— Poftim? 

— Să vorbesc cu el și să-l fac să plece. 

Părea confuză. 

— Scuză-mă, spuse ea. Nu cred că te-am înţeles. 

— Trebuie să lămurim câteva lucruri înainte de a începe. Mă 
pot apropia de el în numele tău și putem încerca să clarificăm 
acest lucru fără probleme. Se poate să înțeleagă și motivul și să- 
și vadă de treabă, dar, din ceea ce mi-ai spus, se pare că el are 
câteva idei fixe în cap, ceea ce înseamnă că nu va dispărea fără 
un conflict. În acest caz, ori punem poliţia să-l prindă și obţinem 
un ordin de restricție care să-l împiedice să se apropie de 
dumneata, ceea ce ar putea fi greu de obţinut și chiar mai greu 
de îndeplinit, sau putem găsi alte căi de a-l convinge că ar 
trebui să te lase în pace. 

— Să-l ameninţi sau să-i faci rău? 

Părea să-i placă ideea. N-o condamnam. Cunoscusem oameni 
care au îndurat ani de zile hărțuiri din partea unor indivizi și pe 
care i-am văzut înfrânți de tensiuni și suferință. Unii dintre ei au 
recurs în cele din urmă la violență, dar, de obicei, asta duce 


VP - 24 


doar la o extindere a problemei. Un cuplu pe care îl cunoșteam 
a sfârșit prin a fi dat în judecată de către urmăritorul soţiei după 
ce sotul frustrat i-a dat un pumn. 

— Există alternative, am spus, care ne lasă vulnerabili în faţa 
acuzațiilor de violență sau de comportament agresiv. Mai rău, 
dacă situaţia nu este controlată cu grijă, atunci întreaga afacere 
poate deveni și mai gravă. In momentul de faţă, el nu a făcut 
altceva decât să te tulbure, ceea ce este destul de grav. Dacă îi 
facem rău, s-ar putea să se hotărască să facă și el rău, la rândul 
său. Ar putea să te pună în pericol. 

Expresia de frustrare de pe chipul ei se accentuă. 

— Deci ce pot face? 

— Ascultă-mă, am spus, nu încerc să sugerez că nu există 
nicio șansă de a scăpa de el fără durere. Vreau doar să înţelegi 
că, dacă se hotărăște să rămână prin preajmă, nu există 
mijloace rapide. 

Ea își ridică ușor capul. 

— Deci accepţi jobul? 

l-am spus tarifele mele. Am menţionat că, întrucât sunt 
singurul om din agenţie, nu aș lua alte joburi care să fie în 
conflict cu munca mea pentru ea. Dacă va fi nevoie să chem 
ajutoare din afară, o voi anunţa asupra oricărui eventual cost 
suplimentar. In orice moment, ea ar putea opri înţelegerea 
noastră și eu aș ajuta-o să găsească alte metode de a-și rezolva 
problema înainte de a renunţa la angajament. A părut 
mulţumită de aceste lucruri. Am luat plata în avans pentru 
prima săptămână. Nu aveam nevoie de bani pentru mine - stilul 
meu de viaţă era destul de simplu -, dar mi-am făcut un obicei 
de a-i trimite bani lui Rachel în fiecare lună, chiar dacă ea mi-a 
spus că nu este nevoie. 

Am fost de acord să încep din ziua următoare. Aveam să stau 
aproape de Rebecca Clay când se îndrepta spre serviciu 
dimineaţa. Ea trebuia să mă anunţe când părăsea biroul pentru 
masa de prânz, pentru întâlniri sau când pleca seara spre casă. 
Casa ei era dotată cu un sistem de alarmă, dar, pentru orice 
eventualitate, am vorbit cu cineva să îl verifice și să monteze 
zăvoare și lanţuri în plus dacă era cazul. Eu urma să stau afară 
înainte că ea să plece la serviciu dimineaţa și să supraveghez 
casa până când se culca. Indiferent de oră, mă putea contacta și 
puteam să fiu lângă ea în mai puţin de douăzeci de minute. 


VP -25 


Am întrebat-o dacă nu avea din întâmplare o fotografie a 
tatălui ei pe care să mi-o dea. Îmi anticipase solicitarea, cu toate 
că, după ce o scosese din geantă, a șovăit ușor până să mi-o 
înmâneze. În poză era un om slab, îmbrăcat într-un costum de 
tweed verde. Avea părul alb ca neaua și sprâncenele stufoase. 
Purta o pereche de ochelari cu ramă de oţel și avea un aer 
sever, academic. | se potriveau pipele de lut și volumele legate 
în piele. 

— Voi face câteva copii și ţi-o voi înapoia, am spus. 

— Mai am și altele, a răspuns. O poţi păstra atâta timp cât ai 
nevoie de ea. 

M-a întrebat dacă o voi urmări în orele în care se va afla în 
oraș în ziua aceea. Lucra cu proprietăți imobiliare și avea de 
rezolvat câteva treburi pentru vreo două ore. li era teamă că 
omul acela s-ar putea apropia de ea în timp ce era prin oraș. S-a 
oferit să mă plătească în plus, dar am refuzat. Oricum n-aveam 
ceva mai bun de făcut. 

Așa că am urmărit-o tot restul zilei. Nu s-a întâmplat nimic și 
nu am văzut nici urmă de omul cu bucle de epocă și cu semn pe 
față. A fost incomod și plictisitor, dar cel puţin nu a trebuit să 
mă reîntorc în casa mea nu tocmai goală. Am urmărit-o pe ea 
pentru ca propriile fantome să nu mă urmărească pe mine. 


2. 


Răzbunătorul se plimba de-a lungul cheiului din lemn la Old 
Orchard, aproape de locul standului din fiecare vară al 
Ghicitorului. Bătrânul dispăruse, iar Răzbunătorul presupunea că 
murise; mort sau incapabil să facă faptele eroice de altă dată, 
cu ochii încețoșaţi, auzul înăbușit și îmbătrânit și memoria prea 
slăbită pentru a înregistra și prelucra informaţiile pe care le 
primea. Răzbunătorul se întreba dacă bătrânul își mai amintea 
de el la sfârșitul spectacolului. Se gândea că poate da. Doar era 
în natura umană să nu uiţi decât puţin, să nu îndepărtezi nimic 
din ceea ce se dovedea a fi folositor, nu-i așa? 

Fusese fascinat de talentul Ghicitorului, îl urmărise discret o 
oră sau chiar cu mult timp înainte, când se apropiase de el 
pentru prima dată în acea seară răcoroasă de sfârșit de vară. 


VP - 26 


Ciudatul omuleț înconjurat de gablonțuri ieftine într-o tarabă 
simplă avea un talent extraordinar: să fii în stare să spui atât de 
multe într-o clipă, să desfiinţezi un om aproape fără a te gândi, 
să îţi formezi o imagine despre viaţa lui în tot atâta timp cât le 
trebuie altora să se uite la ceas. Din când în când revenise în 
acest loc și se ascunsese în mulţime, privindu-l pe Ghicitor de la 
distanţă. (Și chiar și atunci chiar nu îl sesizase omuleţul? Nu îi 
văzuse el observând neliniștit lumea, căutând ochii aceia care 
să îl examineze prea aproape, cu nările contractate ca ale 
iepurelui la apropierea vulpii?) Probabil că tocmai din acest 
motiv revenise aici, ca și cum, printr-o vagă întâmplare, 
Ghicitorul se hotărâse să rămână locului rezistând iernii lângă 
malul apei în loc să fugă spre o climă mai caldă. ` 

Ce ar fi spus Răzbunătorul dacă l-ar fi găsit aici? „Invață-mă! 
Spune-mi cum să îl găsesc pe omul pe care îl caut? Voi fi minţit. 
Vreau să învăţ cum să recunosc minciuna”. L-ar fi crezut 
omulețul dacă i-ar fi explicat de ce revenise în acest loc? 
Desigur, pentru că el nu putea fi mințit. 

Însă Ghicitorul plecase de mult timp, așa că Răzbunătorului îi 
rămăsese doar amintirea singurei lor întâlniri. In ziua aceea 
avea sânge pe mâini. Fusese o sarcină relativ simplu de 
îndeplinit: un om vulnerabil așezat să se odihnească, un om 
care ar fi putut fi tentat să facă schimb cu ce știa el pentru a se 
proteja împotriva celor care îl căutau. Din momentul în care 
fugise, timpul lui rămas pe pământ fusese numărat în secunde și 
minute, cel mult în ore și zile. În cea de-a șasea zi, el fusese 
găsit și omorât. La sfârșit a fost teamă și puţină durere. Nu era 
Merrick cel care tortura și chinuia, deși nu avea nicio îndoială că 
în acele ultime momente, când victimele înțelegeau natura 
implacabilă a celui care venise după ele, existase destulă 
durere. Era un profesionist, nu un sadic. 

Merrick. Acesta era numele lui atunci. Era numele cu care a 
fost înregistrat, numele care îi fusese dat la naștere, dar care 
acum nu mai însemna nimic pentru el. Merrick era un asasin, 
dar el omora pentru alţii, nu pentru el. Era o distincţie 
importantă de făcut. Un om care ucidea în scopuri și interese 
personale era pradă emoţiilor și astfel de oameni făceau greșeli. 
Vechiul Merrick fusese un profesionist. Fusese detașat, 
neimplicat sau cel puţin așa se recunoștea în sinea sa, deși, 


VP - 27 


uneori, în liniștea de după comiterea asasinatului, admitea că 
era satisfăcut. 

Dar vechiul Merrick, Merrick asasinul, nu mai exista. Un altul îl 
înlocuise, condamnându-se singur, dar ce altă opţiune avea? 
Probabil că vechiul Merrick începuse să moară din momentul în 
care copilul lui se născuse; voinţa lui a slăbit și în cele din urmă 
a fost strivită de ideea că fata lui trăia. Răzbunătorul se gândi 
din nou la Ghicitor și la momentele pe care le petrecuseră 
împreună în acest loc. 

Dacă te-ai uita la mine acum, bătrâne, ce-ai vedea? Un om 
fără nume, un tată fără copii, focul furiei lui distrugându-l din 
interior. 

Răzbunătorul părăsi marea pentru că avea treabă. 

e 

Când m-am întors, era liniște în casă; s-a auzit doar un lătrat 
scurt de întâmpinare din partea câinelui meu Walter, și i-am fost 
recunoscător pentru asta. De când plecaseră Rachel și Sam, se 
părea că toate celelalte prezențe îndelung refuzate găsiseră 
modalităţile prin care să colonizeze spaţiile ocupate odinioară 
de ele. Invăţasem să nu le răspund la chemare, să ignor 
scârţâitul scărilor sau sunetul pașilor din tavanul dormitorului, 
deși locuiau în mansardă, căutând ceea ce le-a aparținut cândva 
printre cutiile și casetele care umpleau încăperea; să înlătur 
bătaia ușoară în geam când se lăsa întunericul, hotărând, în 
schimb, să o numesc altceva decât era în realitate. Parcă erau 
crengi legănate de vânt care atingeau geamul cu vârfurile lor, 
numai că nu existau copaci lângă ferestrele mele și nicio 
creangă nu ar lovi atât de constant și de insistent. Uneori mă 
trezeam în noapte fără a înţelege ce anume îmi perturbase 
liniștea, dându-mi doar seama că auzisem un sunet de nicăieri și 
probabil vag conștient de cuvintele șoptite care se estompau 
treptat, în timp ce mintea începea să înalțe barierele pe care 
somnul le coborâse temporar. 

Casa nu fusese niciodată cu adevărat goală. Fusese locuită de 
cu totul altceva. 

Știu, ar fi trebuit să vorbesc cu Rachel despre acest lucru 
înainte de plecarea ei. Ar fi trebuit să fiu corect cu ea și să îi 
spun că răposatele mele soţie și fiică sau alte fantome care nu 
erau întocmai ele nu îmi dădeau pace. Rachel era psiholog. Ar fi 
înţeles. Mă iubea și ar fi încercat să mă ajute cu orice chip. Ar fi 


VP - 28 


putut să vorbească despre vina rămasă nelămurită, despre 
echilibrul fragil al minţii, despre o suferinţă mare și îngrozitoare, 
din pricina căreia o recuperare totală depășește capacităţile 
fiinţei umane. lar eu aș fi încuviinţat din cap și aș fi spus: „Da, 
da, așa este”, știind că se ascunde un oarecare adevăr în 
vorbele ei și că, totuși, nu era suficient să explici natura a ceea 
ce se întâmplase în viața mea de când soţia și copilul meu 
fuseseră luaţi de lângă mine. Dar nu am spus aceste cuvinte de 
teamă că aș fi putut astfel admite că ceea ce se întâmpla făcea 
parte dintr-o realitate pe care refuzam să o recunosc. Le-am 
negat prezenţa, ceea ce le-a întărit puterea asupra mea. 

Rachel era foarte frumoasă. Avea părul roșcat și fața albă. 
Fiica noastră, Sam, semăna mai mult cu ea decât cu mine. Când 
am vorbit cu ea ultima dată, Rachel mi-a spus că Sam dormea 
mai bine. Când locuiam împreună în această casă existaseră 
momente în care somnul ei era tulburat, când Rachel și cu mine 
ne trezeam la auzul râsului și ocazional, al plânsului ei. Unul din 
noi se ducea să o verifice și să privească cum își întindea 
mânuţele apucând lucruri nevăzute din față ei sau cum își 
întorcea capul pentru a urmări mersul persoanelor pe care 
numai ea le vedea și observam că era frig în cameră, mai frig 
decât trebuia să fie. 

Și, deși nu a spus nimic, am crezut că Rachel a observat și ea 
ce se întâmplă. 

În urmă cu trei luni am asistat la o discuţie în biblioteca 
publică din Portland. Doi oameni, un doctor și un medium, 
dezbăteau existenţa forţelor supranaturale. Sincer, mă simţeam 
ușor stânjenit să fiu acolo. Lăsam impresia că eram în relaţii de 
prietenie cu oameni care nu se spălau destul de des și care, 
judecând după întrebările care au urmat, doreau cu orice chip 
să creadă în tot felul de aiureli din care lumea spiritelor părea să 
fie doar o părticică, ocupându-și locul lângă îngeri care semănau 
cu zâne, OZN-uri și șopârle extraterestre în forme omenești. 

Doctorul a vorbit despre halucinaţii care, spunea el, erau de 
departe cel mai des întâlnite la cei care vorbeau despre 
fantome. Oamenii în vârstă, continuă el, în special cei afectaţi 
de boala Parkinson, suferă de o demenţă cu corpii Lewy, care 
cauzează apariţia vedeniilor cu persoane micșorate. Aceasta 
explică răspândirea poveștilor în care spiritele zărite chipurile 
aievea par să îţi reteze genunchii. A vorbit și despre alte 


VP - 29 


eventuale piedici, despre boli ale lobului temporal, despre 
tumori și schizofrenie și despre depresie. El descria starea de 
veghe dintre somn și trezire, acele imagini vii care ne apar în 
acest interval și totuși, zicea el, nu își putea explica integral 
toate experienţele supranaturale prezentate apelând doar la 
știință. Erau prea multe lucruri pe care nu le știam, spuse el, 
despre funcţiile creierului, despre stres și depresie, despre boala 
mentală și natura supărării. 

Prin contrast, mediumul era o impostoare bătrână, plină de 
absurdităţi, care pare să vină cu ce are mai rău. Femeia a vorbit 
despre fiinţele care au lucruri neterminate, despre ședințe și 
mesaje din „lumea de dincolo”. Ea avea o emisiune pe un post 
de televiziune prin cablu și o linie telefonică de cea mai bună 
calitate și își desfășura activitatea de rutină pentru săracii și 
naivii din biserici în sălile comunale din regiunea nord-estică. 

Spunea că nu oamenii, ci fantomele bântuie locurile. Eu cred 
că este o minciună. Cineva mi-a spus odată că noi ne creăm 
propriile fantome; așa cum se întâmplă în vise, fiecare dintre ele 
reprezintă una dintre faţetele noastre: vină, regrete, supărare. 
Probabil că acesta poate fi un soi de răspuns. Fiecare dintre noi 
își are propriile fantome. Nu toate sunt creaţiile noastre, însă ele 
ne găsesc pe toţi în cele din urmă. 

e 

Rebecca Clay şedea în bucătăria ei. Avea în față un pahar cu 
vin roşu, neatins; toate luminile erau stinse. 

Ar fi trebuit să îi spună detectivului să rămână cu ea. Omul nu 
se apropiase niciodată de casa ei; ea avea încredere în 
siguranța ușilor și a ferestrelor și în eficiența sistemului de 
alarmă, în special după ce fuseseră verificate de către un 
consultant recomandat de detectiv; însă, din momentul în care 
se întuneca, astfel de precauţii deveneau insuficiente și acum 
era atentă la orice zgomot din clădirea veche, la fiecare 
zăngănit al bufetului în timp ce vântul se juca prin casă ca un 
copil neascultător. 

Fereastra de deasupra chiuvetei din bucătărie era foarte 
întunecată, împărțită în patru, avea o ramă de culoare albă, cu 
nimic vizibil din partea cealaltă. Ea ar fi putut la fel de bine să 
plutească prin întunecimea spaţiului, separată de golul de 
dincolo doar de bariere subţiri dacă nu ar fi fost zgomotul blând 
al valurilor nevăzute spărgându-se de mai. Din dorinţa de a 


VP - 30 


avea ceva de făcut, duse paharul la buze și sorbi din el cu grijă, 
observând prea târziu mirosul stătut emanat de vin. Se strâmbă, 
scuipă vinul în pahar și se ridică de la masă. Se duse la chiuvetă 
și vărsă lichidul înainte de a porni robinetul și de a spăla stropii 
roși de pe metal. Se aplecă și sorbi apa de la robinet, clătindu-și 
gura. Izul îi aminti, în mod dezagreabil, de mirosul rânced al 
fostului ei soț și al săruturilor lui noaptea din ultima perioadă a 
căsniciei lor. Ştia că el o detesta atunci la fel de mult cât îl ura 
ea acum și el dorea să scape de această greutate pe care o 
împărțeau. Rebecca nu își mai dorea să i se ofere și nu mai 
simţea nici cea mai mică rămășiță din atracţia de pe vremuri, 
dar el găsise o modalitate de a detașa dragostea de nevoie. Se 
întreba uneori cu cine avea el fantezii erotice atunci când se 
apropia de ea. Câteodată, privirea lui era pierdută, iar ea știa 
atunci că, deși trupul lui era legat de al ei, gândurile lui erau, în 
realitate, foarte departe. Totuși, alteori, privirea lui era atât de 
intensă, și avea ceva dezgustător în timp ce se uita fix la ea, 
încât transforma actul sexual în viol. Nu mai era dragoste și, 
gândindu-se la anii aceia, îi era greu să își amintească dacă 
fusese vreodată dragoste între ei. 

Desigur, încerca să facă la fel, să evoce imagini din trecut sau 
potenţiali iubiţi care să facă experienţa mai puţin neplăcută, dar 
aceștia erau prea puţini, veneau cu propriile probleme și, în cele 
din urmă, ea ajunsese să renunțe pur și simplu la fantezii. 
Poftele ei se pierduseră atât de mult, încât era mai ușor să se 
gândească la cu totul alte lucruri sau să aștepte cu nerăbdare 
momentul în care acest om ar fi dispărut din viaţa ei. Pentru 
început, nu putea nici măcar să își amintească de ce dorise să 
fie cu el și invers. Probabil că având un copil mic și ţinând cont 
de tot ceea ce se întâmplase cu tatăl ei, ea își dorise o oarecare 
stabilitate pentru o perioadă, dar el nu se dovedise a fi omul 
care să i-o ofere. Existase un element corupt în atracția lui față 
de ea și, deși el a văzut ceva imoral în ea, îi plăcuse să o atingă 
în timp ce o penetra. 

Lui nici nu îi plăcuse prea mult de fiica ei, produs al unei 
relații începute înainte ca ea să fie pregătită să aibă o relaţie. 
(Și, cine știe, poate că, de fapt, ea nu era sortită să aibă o 
relație normală, nu-i așa?) Tatăl Jennei dispăruse. Işi văzuse 
copilul de câteva ori și doar în primii ani. Acum nici nu ar mai 
recunoaște-o, medită Rebecca, înțelegând că se gândea la el ca 


VP - 31 


și când acesta ar fi fost încă în viaţă. Încerca să simtă ceva 
pentru el, dar nu putea. Viaţa lui luase sfârșit prematur pe o 
străduță întunecată, departe de casă, aruncat în șanț, cu 
mâinile legate brutal la spate cu sârmă ghimpată, cu sângele 
infiltrat în pământul moale care hrănea astfel micile creaturi 
agitate ce-l scormoneau pe dedesubt pentru a-l curăța. 

Nu fusese bun pentru ea. Probabil că nu fusese bun la prea 
multe, și de aceea sfârșise așa. Nu reușise niciodată să își 
respecte promisiunile. Ea își închipuise că, inevitabil, într-o bună 
zi va întâlni pe cineva care nu îi va ierta greșelile și care va 
percepe, în schimb, o ultimă plată macabră de la el. 

O vreme Jenna pusese multe întrebări despre el, dar, în ultimii 
ani, numărul lor se micșorase până când, în cele din urmă, 
renunțase de tot. Ea nu reușise încă să-i spună Jennei de 
moartea tatălui ei. Fusese omorât cu ceva timp în urmă în acel 
an și nu găsise ocazia potrivită pentru a vorbi cu Jenna despre 
moartea lui. Amâna deliberat acel moment, știa acest lucru, dar 
totuși aștepta. Acum, în obscuritatea bucătăriei, se hotărî ca 
data viitoare când Jenna va deschide subiectul despre tatăl ei să 
îi spună adevărul. _ 

Se gândi din nou la detectivul particular. Intr-un fel, tatăl 
Jennei fusese motivul pentru care ea îl abordase. Bunicul patern 
al Jennei îi vorbise despre detectiv. Bătrânul îl rugase să-i caute 
fiul, dar detectivul îl refuzase. Ea se gândea că bătrânul era 
poate supărat pe detectiv, în special după întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile, dar nu era așa. Inţelese probabil că fiul lui era 
o cauză pierdută, chiar dacă refuza să accepte consecințele 
acestei înțelegeri. Dacă el nu avea deloc încredere în fiul său, 
atunci cum să se aștepte ca, la rândul lui, un altul, un străin, să 
aibă încredere în el? Așa că bătrânul nu îl învinuia pe detectiv 
pentru că refuzase să îl ajute, iar Rebecca își amintise numele 
acestuia când străinul venise să o întrebe despre tatăl ei. 

Robinetul mai curgea, așa că ea vărsă și restul sticlei în 
chiuvetă. Apa se învârtea în jurul scurgerii, pătată cu roșu. Jenna 
dormea la etaj. Rebecca își făcea planuri să o trimită de acasă 
dacă detectivul nu putea să o scape de atenţia străinului. Până 
acum, omul nu se apropiase de Jenna, dar Rebecca era 
îngrijorată că asta s-ar putea schimba curând și că acel om s-ar 
putea folosi de fata ei ca să ajungă la ea. Va anunţa la școală că 
Jenna este bolnavă. Sau poate că era mai bine să le spună 


VP - 32 


adevărul: că un om o deranja, că Jenna ar putea fi în pericol 
dacă ar rămâne în Portland. Vor înţelege cu siguranţă. 

De ce acum? se întreba ea. Era aceeași întrebare pe care i-o 
adresase ei detectivul. De ce, după atâţia ani, venea cineva să 
întrebe de tatăl ei? Ce știa el despre circumstanţele în care 
dispăruse? Ea încercase să îl întrebe, dar el doar își lovise nasul 
cu degetul arătător ca un atotștiutor înainte de a spune: 

— Nu dispariţia lui mă interesează, domnişoară. Ci altceva. 
Deși el va ști. El va ști. 

Străinul vorbise despre tatăl ei de parcă ar fi fost sigur că 
acesta mai trăia încă. Mai mult, el părea să creadă că ea știa 
același lucru. El căuta răspunsuri pe care ea nu putea să i le 
dea. 

Ea își înălță capul și își văzu chipul reflectat în geam. 
Priveliștea o șocă atât de tare, încât tresări ușor: fața i se 
dublase din pricina unei crăpături în geam. Dar când își veni în 
fire, a doua imagine încă persista. Semăna cu ea, dar nu era ea, 
de parcă își schimbase pielea asemenea unui șarpe, iar 
membrana cojită se fixase pe trăsăturile celeilalte. Apoi, figura 
din exterior se apropie și impresia unui al „doilea eu” dispăru, 
lăsând să se vadă doar străinul într-o geacă de piele, cu părul 
întunecat și dat cu pomadă. Ea îi auzi vocea, distorsionată de 
grosimea geamului, dar nu putea desluși ce spunea. 

El împinse geamul cu mâinile, apoi își lăsă palmele să alunece 
în jos până când vârfurile degetelor apăsară pe rama geamului. 
O împinse, dar încuietoarea era blocată pe dinăuntru. Faţa i se 
schimonosi de furie, scoțându-i dinţii la vedere. 

— Pleacă de lângă mine, spuse ea. Pleacă acum, până să... 

El își retrase mâinile și, în momentul acela, Rebecca văzu 
primul pumn îndreptându-se spre geam, zgâlțâind rama și 
inundând chiuveta cu cioburi. Ea ţipă, dar sunetul fu acoperit de 
zbârnâitul strident al alarmei. Sângele începu să curgă pe 
geamul zdruncinat, în timp ce străinul își trăgea mâna înapoi 
prin el, fără a încerca măcar să ocolească vârfurile zimţate care 
îi sfâșiară pielea, săpând astfel canale roșii de-a lungul palmei și 
venelor tăiate. Se uită fix la pumnul rănit de parcă ar fi fost ceva 
ce depășea puterea lui de control. Ea auzi telefonul sunând și 
știu ca este compania de monitorizare. Dacă nu răspundea, 
poliţia urma să fie chemată și cineva ar fi fost trimis să verifice 
ce se întâmplă. 


VP - 33 


— Nu ar fi trebuit să fac asta, spuse omul. Îmi cer scuze. 

insă ea de-abia îl auzea prin ţipătul strident al alarmei. Își 
înclină capul în față ei. Era un gest ciudat de respectuos, 
aproape demodat prin politeţea lui. Ea își înăbuși instinctul de a 
chicoti, de teamă că, dacă ar începe să râdă, nu s-ar mai opri și 
ar da în isterie fără să-și mai poată reveni. 

Telefonul tăcu, apoi începu din nou să sune. Nu schiţă nicio 
mișcare spre el. In schimb, privi cum străinul se retrăgea, 
lăsându-i chiuveta năclăită de sângele lui. Ea simţi mirosul 
sângelui în timp ce se amesteca ușor cu izul vinului: era o 
combinaţie îngrozitoare, nouă; îi lipsea doar o cupă din care ar fi 
putut fi sorbit. 


3, 


Stăteam la masa din bucătărie a Rebeccăi Clay și o priveam 
cum curăța geamul spart din chiuvetă cu o perie. Încă mai era 
sânge pe geamul ferestrei. Ea anunţase poliția imediat după ce 
m-a sunat pe mine și un echipaj din South Portland ajunsese cu 
puţin timp înaintea mea. M-am identificat în fața poliţistului și 
am ascultat declaraţia Rebeccăi, însă nu am intervenit deloc. 
Fiica ei, Jenna, stătea pe canapeaua din camera de zi și ţinea 
strâns în mână o păpușă de porțelan care părea să fi aparţinut 
mamei sale. Păpușa avea părul roșu și o rochiţță albastră. 
Evident că era un obiect vechi și drag. Simplul fapt că fata căuta 
alinare în ea în acest moment îi atesta valoarea. Nu părea la fel 
de afectată ca mama ei; era mai degrabă nedumerită decât 
răvășită. De asemenea, m-a uimit că părea mai matură și mai 
tânără totodată pentru vârsta ei: mai matură ca înfățișare și mai 
tânără în comportament și m-am întrebat dacă nu cumva mama 
ei o ferea și o proteja prea mult. 

Mai era o femeie care stătea cu Jenna. Rebecca a prezentat-o 
cu numele de April, o prietenă care locuia în vecinătate. Am 
făcut cunoștință cu ea și a spus că, dacă tot eram eu acolo, iar 
Jenna părea a fi în regulă, ea urma să se ducă acasă ca să nu îi 
incomodeze. Rebecca a sărutat-o pe obraz și a îmbrăţișat-o, 
apoi April s-a dat un pic înapoi, ţinând-o pe Rebecca de braţ. A 


VP - 34 


avut loc un schimb de priviri ce demonstra informaţii 
împărtășite, ani de prietenie și loialitate. 

— Să mă suni! spuse April. Oricând! 

— Așa voi face. Mulţumesc, draga mea. 

April a sărutat-o pe Jenna și apoi a plecat. 

Am urmărit-o pe Jenna în timp ce Rebecca îl însoțea pe poliţist 
în jurul casei arătându-i locul în care fusese străinul. Când va 
crește, copila va deveni o tânără foarte frumoasă. Avea ceva din 
mama ei, dar o graţie suplă, acvilină era mai evidentă și avea 
alte origini. M-am gândit că vedeam, de asemenea, în ea ceva 
din bunicul ei. 

— Ești OK? am întrebat-o. 

A încuviinţat din cap. 

— Când se întâmplă ceva de genul acesta, poate fi un pic 
înspăimântător, am continuat. Mi s-a întâmplat și mie și am fost 
speriat. 

— Nu mi-a fost teamă, spuse ea, iar tonul ei indica faptul că 
nu minte. 

— De ce nu ti-a fost? 

— Omul nu a vrut să ne facă rău. 

— De unde știi? 

A zâmbit și a dat din cap. 

— Nu contează. 

— Ai vorbit cu el? 

— Nu. 

— Atunci de unde știi că nu a vrut să vă facă rău? 

S-a uitat în altă parte, continuând să zâmbească fericită. 
Conversaţia noastră luase, evident, sfârșit. Mama ei reveni în 
casă cu polițistul, iar Jenna îi spuse că se ducea înapoi la 
culcare. Rebecca a îmbrăţișat-o și i-a spus că se va duce mai 
târziu la ea. Jenna și-a luat rămas-bun de la poliţist și de la mine 
și a urcat în camera ei. 

Rebecca Clay locuia într-o zonă cunoscută sub numele de 
Willard. Casă, cu o structură compactă, dar impresionantă din 
secolul al XIX-lea, era cea în care crescuse și în care revenise 
după dispariţia tatălui ei și se afla lângă parcul Willard Haven, al 
cărui capăt era perpendicular pe plaja Willard, la câţiva pași de 
strada Willard Haven. Când polițistul plecă în cele din urmă cu 
promisiunea că un detectiv o va suna mai târziu în seara aceea 
sau în dimineaţa următoare, am aruncat o privire împrejur, pe 


VP - 35 


urmele străinului, dar era evident că omul care spărsese geamul 
plecase de mult. Am urmărit o dâră de sânge pe strada Deake, 
paralelă pe partea dreaptă cu parcul Willard Haven, apoi am 
pierdut-o acolo unde el se urcase în mașină și plecase. Am 
sunat-o pe Rebecca Clay de pe trotuar și mi-a furnizat numele 
câtorva vecini care locuiau în raza în care fusese parcată 
mașina. Doar unul dintre aceștia, o doamnă de vârstă mijlocie 
pe nume Lisa Hulmer, care afișa o privire ce sugera că ar putea 
considera calificativul „dezmăţată” ca pe un compliment, 
văzuse ceva, dar nu mi-a fost de mare ajutor. Și-a amintit că a 
văzut o mașină roșie parcată pe cealaltă parte a străzii, dar nu 
putea să îmi spună marca sau numărul de înmatriculare. M-a 
invitat în casă și mi-a dat de înțeles că ar vrea să servesco 
băutură împreună cu ea. S-a deranjat evident să producă o 
băutură alcoolizată din fructe. In momentul în care a închis ușa 
de la intrare în urma mea, am avut senzaţia că se închide în 
spatele unui condamnat. 

— Este un pic devreme pentru mine, am spus eu. 

— Dar este trecut de zece! 

— Eu mă culc târziu. 

— Și eu la fel. A rânjit și a ridicat sugestiv din sprânceană, un 
apropo atât de grosolan încât doar un căţel sau un copilaș nu l- 
ar fi înțeles. Odată ce mă pui în pat, nu mă mai poți da jos. 

— Drăguţ... am spus eu, căutând un cuvânt mai bun. 

— Tu ești drăguţ, răspunse ea. 

S-a legănat un pic jucându-se cu lanţul de scoici care îi atârna 
între sâni, dar eu apucasem să deschid ușa și am bătut în 
retragere înainte să apuce ea să mă prindă și să mă lege cu 
lanțuri de unul dintre pereţii pivniţei. 

— Ai aflat ceva? m-a întrebat Rebecca Clay când m-am întors. 

— Nu prea, cu excepţia faptului că una dintre vecinele tale 
este în călduri. 

— Lisa? zâmbi ea pentru prima dată. Ea este mereu în călduri. 
Odată mi-a făcut și mie propuneri. 

— Mă faci să mă simt mai puţin special, am spus eu. 

— Trebuia să te avertizez în ceea ce o privește, dar... 

A arătat cu mâna la geamul spart. 

— Ei bine, ea este singura care a văzut ceva. A spus că a 
văzut o mașină roșie parcată în faţa casei ei o bucată de vreme, 
dar iluminatul nu este așa de bun acolo. E posibil să se înșele. 


VP - 36 


Rebecca aruncă ultima bucăţică din geamul făcut ţăndări în 
coșul de gunoi și așeză peria în dulap. Sună apoi un geamgiu 
care promise să ajungă a doua zi dimineaţă. Am ajutat-o să 
acopere cu plastic geamul spart și, când am terminat, ea a făcut 
un ibric de cafea și a turnat o ceașcă pentru fiecare. Am stat 
amândoi în picioare în timp ce am băut cafeaua. 

— Nu am încredere că poliţia va face ceva, spuse ea. 

— Pot să te întreb de ce? 

— Nu au fost în stare să facă nimic în privinţa lui până acum. 
De ce ar fi altfel acum? 

— De data aceasta a făcut praf un geam. Asta înseamnă caz 
penal. Avem sânge, iar sângele îi poate ajuta pe polițiști. 

— In ce sens? Să îl poată identifica când mă va omori? Atunci 
va fi un pic cam târziu pentru mine. Acestui om nu îi este teamă 
de poliţie. Mă gândeam la ce mi-ai spus când ne-am întâlnit 
prima dată, despre cum poate fi forțat să mă lase în pace. Vreau 
să faci acest lucru. Nu mă interesează cât costă. Am ceva bani. 
Imi pot permite să te plătesc să faci asta și pe oricine vrei să te 
ajute. Uite ce mi-a făcut aici. Nu va pleca dacă nu îl obligă 
cineva să plece. Imi este teamă atât pentru mine, cât și pentru 
Jenna. 

— Jenna pare o fată foarte stăpână pe ea, am spus eu, 
sperând să îi distrag atenţia de la subiect până se mai calma. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu mi s-a părut deosebit de speriată sau afectată de ce s-a 
întâmplat. 

Rebecca se încruntă. 

— Bănuiesc că a fost mereu așa. Totuși voi vorbi cu ea mai 
târziu. Nu vreau să își înăbușe emoțiile de teamă să nu mă 
supere. 

— Pot să întreb unde este tatăl ei? 

— A murit. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Oricum nu a avut niciodată de-a face prea mult 
cu ea și nu eram căsătoriţi. Dar am de gând să fac ce am spus: 
vreau ca acest om să înceteze cu orice preţ să mă urmărească. 

Nu i-am răspuns. Era supărată și înfricoșată. Mâinile îi 
tremurau de la șoc. Vom avea timp să vorbim dimineaţa. l-am 
spus că voi rămâne peste noapte dacă asta ar liniști-o. Mi-a 
mulțumit și a extins canapeaua ca să pot dormi în camera de zi. 


VP - 37 


— Ai un pistol la tine? a întrebat în timp ce se pregătea să 
urce scările spre dormitor. 

— Da. 

— Bine. Dacă revine, folosește-l ca să îl omori. 

— Asta presupune un cost suplimentar. 

Mă privi și aș putea spune că, pentru câteva secunde, se 
întrebă dacă eram serios. M-am temut că s-ar fi dus să îmi 
aducă banii. 

e 

Geamgiul sosi să înlocuiască geamul puţin după ora șapte. Se 
uită la canapeaua extinsă, geamul spart, apoi la mine și se 
gândi, evident, că era martor la consecințele unei dispute 
conjugale. 

— Se mai întâmplă, șopti el conspirativ. Se aruncă cu lucruri, 
dar fără intenţia reală de a lovi. Totuși, cineva plătește mereu 
pentru a scăpa de răspundere. 

l-am mulțumit. În orice caz, era probabil un sfat bun. Dădu din 
cap în semn de salut spre Rebecca și își văzu de treabă. 

Când termină, am urmărit Hyundaiul Rebeccăi în timp ce o 
ducea pe Jenna la școală, apoi pe tot drumul spre serviciu. Lucra 
la o aruncătură de băț de locuinţă, în piaţa Willard, chiar la 
încrucișarea străzilor Pillsbury și Preble. Mi-a spus că plănuia să 
rămână la birou până la ora prânzului, urmând ca după-amiază 
să vadă câteva proprietăţi. Am urmărit-o cu privirea până când 
a intrat în clădire. Încercasem să păstrez o distanţă discretă faţă 
de ea pe șosea. Nu observasem niciun semn al omului care o 
urmărea, dar nu am vrut să fiu văzut cu ea, nu încă. Voiam ca el 
să încerce să se mai apropie o dată de ea, așa că, de data 
aceasta, puteam să aștept. Dacă era priceput, putea totuși să 
mă recunoască cu ușurință, iar eu mă resemnasem deja la ideea 
că voi avea nevoie de alţi oameni dacă trebuia să facem un 
lucru perfect. 

În timp ce Rebecca lucra la birou, am revenit în Scarborough 
pentru o plimbare, i-am dat de mâncare lui Walter, după care 
am făcut un duș și m-am schimbat. În loc de Mustang, am urcat 
într-un Saturn verde coupe, am cumpărat o cafea și un foietaj 
danez de la brutăria Foley de pe drumul naţional | și m-am 
îndreptat spre Willard. Magazinul auto din Queens al lui Willie 
Brew îmi furnizase coupe-ul și mi-l vânduse la un preț mai mic 


VP - 38 


decât ar fi trebuit să coste cauciucurile. Uneori era folositor, ca 
înlocuitor, dar mă simțeam ca un ţărănoi la volanul lui. 

— A murit cineva în el? îl întrebasem pe Willie când mi-l 
prezentase ca o eventuală a doua mașină. 

Willie a mirosit interiorul ca și când ar fi dat un spectacol. 

— Cred că este umed, a răspuns el. Probabil. Posibil. Oricum, 
la cât cer pe el, cadavrul ar putea sta chiar pe scaun și tot ar fi 
un chilipir. 

Avea dreptate, dar era, oricum, jenant să-l conduc. Pe de altă 
parte, era greu să treci neobservat într-un Mustang Boss 302 din 
anul 1969. Chiar și cel mai prost criminal s-ar uita la un moment 
dat în oglinda retrovizoare și s-ar gândi: „Mă întreb dacă același 
Mustang 69 cu dungi nu era tot în spatele meu mai devreme. 
Vai, cineva mă urmărește!” 

l-am dat Rebeccăi un telefon de control, apoi m-am plimbat în 
jurul Willardului pentru a-mi mai limpezi gândurile și a mai 
pierde vremea. Somnul pe canapea cu vântul rece șuierând 
printr-o fereastră spartă nu e neapărat odihnitor. Chiar și după 
ce am făcut duș, încă nu mă simțeam în regulă. 

Oamenii de pe cealaltă parte a Portlandului aveau tendința să 
privească de sus South Portlandul. Fusese declarat oraș doar de 
o sută și ceva de ani; era copil, conform standardelor din Maine. 
Clădirea de pe podul Million Dollar, construcţia de pe Interstate 
295 și deschiderea mallului din Maine știrbiseră din farmecul 
orașului, forțându-i pe comercianții locali să își închidă afacerile; 
cu toate acestea, tot își păstra personalitatea. Zona în care 
locuia Rebecca Clay se numea odinioară Point Village, dar asta 
se întâmpla în 1800. Până să devină o entitate separată de Cape 
Elizabeth, în 1895, South Portland era cunoscut sub numele 
simplu Willard. Era localitatea căpitanilor de vase și a pescarilor 
ai căror descendenţi trăiau și astăzi în zonă. În ultimul secol, un 
om pe nume Daniel Cobb deținuse o mare parte din terenul din 
jur. Cultiva tutun, mere și țelină. Se spunea, de asemenea, că 
fusese prima persoană care a crescut salată iceberg în zona de 
est. 

M-am dus în jos spre plajă. Marea se retrăsese, iar culoarea 
nisipului se schimba dramatic din alb în maro-închis acolo, unde 
se oprise înaintarea apei. Spre stânga, plaja se întindea sub 
forma unei semilune, terminându-se la Spring Point Ledge Light, 
care marca terasa periculoasă din partea vestică a celui mai 


VP - 39 


important canal de navigaţie din portul Portland. Pe partea 
cealaltă erau insulele Cushing și Peaks și faţada ruginită a 
fortului Georges. În dreapta, un set de trepte de ciment ducea la 
un drum de-a lungul promontoriului care se termina într-un 
parculeţ. 

Pe timpul verii, o linie de troleibuz ducea în jos pe strada 
Willard spre plajă. Chiar și după ce a fost scoasă din funcţiune, 
un stand vechi de răcoritoare a rămas lângă capătul de linie de 
altă dată. Data din anul 1930 și încă mai vindea mâncare în anul 
1970; fusese botezat Dory și familia Carmody vindea prin geam 
hotdog și cartofi prăjiţi celor care se duceau la plajă. Bunicul 
meu mă aducea câteodată aici când eram copil și îmi spunea că 
standul făcuse odată parte din imperiul lui Sam Silverman, o 
legendă la vremea lui. Se spunea că ţinea o maimuţă și un urs 
într-o cușcă pentru a-i atrage pe oameni în afacerile lui care 
includeau Willard Beach Bath House și Sam's Lunch. Hotdogii 
familiei Carmody fuseseră destul de buni, dar nu puteau fi pe 
măsura așteptărilor unui urs în cușcă. După ce petreceam ceva 
timp la plajă, bunicul mă ducea mereu la magazinul domnului și 
doamnei B, la piaţa Bathras, pe strada Preble, unde obișnuia să 
comande niște sanaviciuri italienești pe care le ducea acasă 
pentru cină, și domnul B înregistra comanda cu atenţie pe nota 
de plată a bunicului meu. Familia Bathras avea cea mai 
renumită contabilitate din South Portland: fiecare client își 
achita notele fie săptămânal, fie bilunar, rareori plătind cash 
pentru lucruri mărunte. 

Mă întrebam dacă nu cumva nostalgia mă făcuse să reflectez 
cu blândețe la ceva așa de simplu ca băcănia sau ca vechiul 
stand de răcoritoare. Bănuiesc că era doar o parte din asta. 
Bunicul îmi făcuse cunoștință cu aceste locuri, dar acum nici el, 
și nici ele nu mai erau. Acum erau alte locuri și alţi oameni. 
Jennifer, primul meu copil, nu avusese niciodată ocazia să îi 
vadă. Era prea mică când ea și mama ei au venit aici cu mine și 
au murit înainte ca să poată aprecia regiunea. Dar mai rămânea 
Sam. Viaţa ei de-abia începea. Dacă aș fi în stare să o ţin în 
siguranţă departe de orice rău, atunci ea ar putea să mă 
însoțească pe o bucată de plajă sau pe o stradă liniștită de-a 
lungul căreia obișnuiau să huruie troleiele sau pe lângă un râu 
sau pe o cărare de munte. l-aș putea da câteva sfaturi pe care 
să le păstreze pentru ea și ar afla astfel că trecutul și prezentul 


VP - 40 


erau stropite de lumină și că existau și lumină, și umbre în 
această lume. 

Am revenit pe strada Willard Haven, pe cărarea de ardezie 
de-a lungul nisipului. Undeva, pe la jumătatea străzii Willard, o 
mașină roșie era parcată în curbă. Parbrizul era aproape 
reflectorizant, așa că, atunci când m-am uitat la el, am văzut 
doar cerul. In timp ce mă apropiam, șoferul apăsă marșarierul, 
dând înapoi spre Willard, păstrând totuși o distanță 
considerabilă între noi, apoi găsi un loc de întors și se îndreptă 
spre Preble. Era un Ford Contour, probabil un model de la 
mijlocul anilor '90. Nu am reușit să rețin numărul de 
înmatriculare. Nu puteam fi sigur nici măcar că înăuntru se afla 
omul care o urmărea pe Rebecca Clay, dar aveam o presimţire 
că el era. Sperasem probabil degeaba că nu va face legătura 
între mine și Rebecca, dar nu era nicio nenorocire. Poate că 
prezența mea era suficientă ca să îi neliniștească. Nu l-ar face 
să dispară, dar poate că, în schimb, l-ar determina pe el să 
încerce să mă facă să renunţ de frică. Voiam să îl întâlnesc față 
în faţă. Voiam să aud ce avea de spus. Până atunci nu puteam 
începe să rezolv problema Rebeccăi Clay. 

Am pornit înapoi pe jos pe strada Willard unde parcasem 
mașina. Dacă tipul tot mă depistase, atunci cel puţin nu mai 
trebuia să conduc Saturnul, așadar, un motiv de bucurie. Am 
sunat-o pe Rebecca și i-am spus că omul care o deranja putea fi 
în apropiere. l-am descris culoarea și marca mașinii și i-am spus 
să nu părăsească biroul, nici măcar pentru un timp scurt. Dacă 
planurile ei se schimbau brusc, trebuia să mă contacteze ca s-o 
însoțesc. Mi-a spus că avea de gând să mănânce de prânz la 
birou și că îl sunase pe directorul Jennei să îl roage să o mai ţină 
pe Jenna cu secretara lui până ajungea ea la școală. Faptul că 
Rebecca mai stătea la birou mi-a acordat o oră și ceva să îmi 
văd de treabă. Imi povestise câte ceva despre tatăl ei, dar 
voiam să aflu mai multe informaţii și știam pe cineva care ar fi 
putut să mă ajute. 

M-am îndreptat spre Portland și am parcat pe partea opusă a 
pieței publice. Am luat două cafele și câţiva biscuiţi de la 
brutăria Big Sky, pornind de la premisa că aveai mereu de 
câștigat dacă aveai mită în mână, și m-am îndreptat spre 
Colegiul de Artă Maine, pe strada Congresului. June Fitzpatrick 
avea două galerii în Portland și un câine negru care se uita urât 


VP - 41 


la oricine cu excepția lui June. Am găsit-o pe June în zona 
galeriilor din colegiu punând la punct un vernisaj cu ultimele ei 
creaţii pe pereţii de un alb imaculat. Era o femeie mică de 
statură, entuziastă, cu o voce care își pierduse doar un pic din 
accentul englezesc în timpul anilor petrecuţi în Maine; avea o 
memorie bună a chipurilor și a numelor din lumea artei. Câinele 
ei mă lătră de la colț, apoi se mulțumi să mă privească atent ca 
nu cumva să fur o pânză. 

— Daniel Clay, repetă ea în timp ce sorbea din cafea. Îmi 
amintesc de el, deși am văzut doar o parte din lucrările sale. A 
decăzut în categoria amatorilor talentaţi. Aș putea spune că la 
început totul era... tortură: corpuri îmbinate, șterse, cu erupții 
de culoare roșie și neagră, și albastră și toate tipurile de icoane 
catolice în fundal. Apoi nu a mai făcut astfel de lucrări și a trecut 
la peisaje. Copaci neguroși, ruine în prim-plan, lucruri de genul 
ăsta. 

Mai devreme în ziua aceea, Rebecca îmi arătase și mie câteva 
imagini cu opera tatălui ei și câteva tablouri pe care le păstrase. 
Era un portret de-al Rebeccăi de când era copil, cam întunecat 
pentru gustul meu, copilul aflat în mijlocul unor umbre 
cuprinzătoare. l-am mărturisit lui June că nu fusesem foarte 
impresionat de restul operei sale. 

— Trebuie să spun că nu sunt pe gustul meu. Am crezut 
întotdeauna că opera lui de mai târziu era cu un pas înaintea 
picturilor cu elani și iahturi, dar nu conta prea mult. A vândut în 
cerc închis și nu a organizat vernisaje, astfel încât nu a trebuit 
să găsesc niciodată un mod politicos de a-i spune „nu”. Existau 
totuși unul sau doi oameni în Portland care erau colecționari 
adevăraţi ai operei sale și știu că a dat prietenilor câteva dintre 
lucrările sale. Fiica sa îi vinde ocazional lucrările care i-au rămas 
și răsar mereu câţiva potenţiali cumpărători. Cred că 
majoritatea celor care colecţionează lucrările sale probabil că l- 
au cunoscut personal sau, pentru a găsi o explicaţie mai bună, 
sunt atrași de misterul care îl înconjoară. Am auzit că a încetat 
să mai picteze cu ceva timp înainte de dispariţia sa, așa că 
probabil raritatea lucrărilor le conferă o oarecare valoare. 

— lţi amintești ceva despre dispariţia sa? 

— Oh, au fost zvonuri. Ziarele nu au scris prea multe despre 
împrejurări - presa locală are tendinţa să fie circumspectă cu 
asemenea lucruri —, dar majoritatea știam că unii dintre copiii pe 


VP - 42 


care încercase să îi ajute au fost ulterior abuzaţi din nou. Cred 
că erau oameni care voiau să îl învinovăţească, chiar dintre cei 
care erau pregătiţi să creadă că el nu fusese implicat în mod 
direct. 

— Ce părere ai despre această poveste? 

— Pot exista doar două păreri: a fost sau nu implicat. Dacă a 
fost, atunci nu prea mai avem ce să spunem. Dacă nu a fost, ei 
bine, eu nu sunt expertă, dar în primul rând probabil că nu a fost 
ușor să îi convingi pe acei copii să vorbească despre ce li s-a 
întâmplat. Probabil că abuzul suplimentar i-a făcut să se închidă 
și mai tare în carapacele lor. Nu pot să mă pronunt. 

— L-ai întâlnit vreodată pe Clay? 

— Când și când. Am încercat să vorbesc cu el la un dineu la 
care luam parte amândoi, dar nu spunea prea multe. Era tăcut 
și distant, vorbea foarte calm. Îți lăsa impresia că viaţa îl 
împovăra. Trebuie să fi fost înainte de dispariţia sa, așa că 
aparențele nu puteau înșela. 

Ea se întrerupse pentru a-i da câteva instrucţiuni unei tinere 
care agăța un tablou lângă fereastră. 

— Nu, l-ai așezat invers! 

Am privit tabloul care părea să fie o pictură despre noroi, nici 
măcar un noroi drăguţ. Tânăra se uită la mine. 

— Cum îţi dai seama? am întrebat și mi-am auzit vorbele ca 
într-un ecou. 

Vorbiserăm amândoi în același timp. Mi-a zâmbit și i-am 
răspuns tot cu un zâmbet. Am calculat apoi, în linii mari, 
diferența de vârstă dintre noi și am hotărât că ar trebui să îmi 
păstrez zâmbetele pentru cele născute înainte de 1980. 

— Filistini, făcu June. 

— Ce ar trebui să reprezinte? am întrebat-o. 

— Este un titlu abstract. 

— Asta înseamnă că nici artistul nu știe despre ce este vorba? 

— Posibil, a recunoscut June. 

— Să revenim la Daniel Clay. Ai spus că oamenii care îi 
colecționau lucrările probabil îl cunoșteau. Ai vreo idee cine ar 
putea fi oamenii aceștia? 

Ea se duse până la colț și, ușor distrată, scărpină un pic 
urechea câinelui. Câinele mă lătră din nou, doar ca să mă 
avertizeze să nu cumva să-mi treacă prin minte să mă alătur lor. 

— Unul este Joel Harmon. 


VP - 43 


— Bancherul? 

— Da. Îl cunoști? 

— Am auzit de el, am spus. 

Joel Harmon era președintele pensionat al BIP, Banca de 
Investiții Portland. Era unul dintre cei creditaţi că va întineri 
Vechiul Port în anii '80 și poza sa încă apărea în ziare de fiecare 
dată când orașul sărbătorea ceva, de obicei cu soţia la braţ și 
înconjurat de o mulţime de admiratori care îl slujeau, toţi atrași 
de mirosul persistent al bancnotelor noi. Popularitatea sa se 
datora cu siguranță bogăției, puterii și atracției pe care aceste 
două elemente le exercitau. Se zvonea că avea o slăbiciune 
pentru femei, deși înfățișarea sa era printre ultimele pe lista 
calităţilor sale, fiind undeva între „cântă doar puţin fals” și 
„gătește spaghete”. Il văzusem deseori, dar nu am făcut 
cunoștință cu el. 

— El și Daniel Clay erau prieteni. Presupun că s-au întâlnit la 
colegiu. Știu că Joel a cumpărat o parte dintre picturile lui Clay 
după moartea acestuia și altele le-a primit cadou de-a lungul 
vieţii sale. Cred că trecuse testul lui Clay. Clay era foarte 
scrupulos cu cei cărora le vindea sau le oferea din lucrările sale. 
Nu îmi dau seama de ce. 

— Nu prea ţi-au plăcut picturile sale, nu-i așa? 

— Sau cred că el nu mi-a plăcut. Mă făcea să mă simt 
stânjenită. Avea ceva deosebit de nefericit în el. Apropo, Joel 
Harmon organizează un dineu la el acasă săptămâna aceasta. 
Astfel de evenimente au loc în mod regulat, iar eu am invitaţie 
permanentă ori de câte ori doresc să particip. l-am prezentat și 
câţiva artiști. Este un client bun. 

— Mă inviţi să te însoțesc la petrecere? 

— Nu, eu mă ofer să fiu însoţitoarea ta. 

— Sunt flatat. 

— Ar trebui să fii. Vei avea probabil șansa de a admira câteva 
dintre picturile lui Clay. Incearcă totuși să nu îl jignești prea rău 
pe Joel, este un tip tare drăguţ. Am facturi de plătit. 

l-am dat asigurări lui June că mă voi comporta ireproșabil. Nu 
a părut prea impresionată. 


VP - 44 


4. 


Am condus înapoi spre Scarborough și am abandonat 
Saturnul, simţindu-mă într-o clipă cu zece ani mai tânăr în 
Mustangul pe care-l conduceam sau cu cel puţin zece ani mai 
imatur, ceea ce nu este deloc același lucru. Am sunat-o pe 
Rebecca Clay pentru a-mi confirma că voia să plece la ora 
stabilită, apoi i-am cerut s-o conducă cineva până la mașină. Ea 
urma să vadă un magazin liber în Piaţa Longfellow, așa că am 
așteptat-o în parcarea din spatele magazinului Joe's Smoke. 
Erau cincisprezece sau șaisprezece mașini parcate, dar niciuna 
ocupată. Am găsit un loc care-mi permitea o vedere asupra 
străzii Congress și a pieței, mi-am cumpărat un sandvici cu piept 
de pui la grătar cu piper verde de la tejgheaua de sandviciuri 
Joe, pe care l-am mâncat în mașină în timp ce o așteptam pe 
Rebecca Clay. Câţiva oameni fără adăpost fumau pe aleea de 
lângă parcare. Niciunul dintre ei nu se potrivea cu descrierea 
omului care o urmărea pe Rebecca. 

Mă sună când trecu pe lângă depoul de autobuze St. John și i- 
am spus să parcheze în fața clădirii pe care urma s-o viziteze. 
Femeia care încerca să închirieze spaţiul de la primul etaj era 
afară și o aștepta deja când a ajuns acolo. Au intrat împreună și 
ușa se închise în siguranţă în urma lor. Ferestrele erau mari și 
luminoase și le puteam vedea clar pe amândouă din locul în 
care stăteam. 

Nu l-am observat pe bărbatul așezat pe vine decât atunci 
când și-a aprins ţigara într-un mod neobișnuit. Se pare că 
apăruse de nicăieri și se poziționase între barierele de ieșire și 
intrare în parcare. Ținea o ţigară în sus între degetul mare și cel 
arătător din mâna dreaptă și o rotea ușor, probabil pentru a 
obţine un tiraj mai ușor; atenţia sa era îndreptată către femeile 
de vizavi. Chiar și așa exista ceva senzual în mișcarea 
degetelor, probabil, și pentru că o privea atât de insistent pe 
Rebecca Clay prin geamul magazinului. După un timp, lăsă 
ţigara să-i alunece în gură, umezind-o între buze pentru o clipă 
înainte de a o aprinde. Apoi, în loc să arunce pur și simplu băţul 
de chibrit, îl ţinu între aceleași degete mare și arătător ca și 
înainte și lăsă flacăra să ardă către vârful degetului. Mă 
aşteptam să îndepărteze băţul întrucât durerea creștea, dar nu 


VP - 45 


a făcut-o. Când capătul băţului nu mai era vizibil, îl eliberă din 
strânsoare și-l lăsă să cadă în palmă, unde arse până când 
pielea i se înnegri. Răsuci mâna lăsând cărbunele să cadă pe 
jos. l-am făcut o poză cu micul aparat digital pe care-l ţineam în 
mașină. După ce am făcut poza, s-a uitat de jur-împrejur, 
aparent conștient că atenţia unei alte persoane era acum fixată 
asupra lui. M-am afundat mai mult în scaunul mașinii, dar îi 
zărisem faţa și văzusem cele trei semne paralele de pe frunte 
despre care îmi vorbise Rebecca Clay. Când m-am întors, părea 
să fi plecat, dar am simţit că doar se retrăsese în umbra clădirii 
Joe pentru că am zărit o pală de fum purtată de o adiere rătăcită 
în urma lui. 

Rebecca ieși din magazin purtând câteva acte. Cealaltă 
femeie se afla în urma sa, vorbind și zâmbind. Am sunat-o pe 
Rebecca pe telefonul mobil și i-am sugerat să continue să 
zâmbească în timp ce asculta. 

— Intoarce-te cu spatele la magazinul Joe's Smoke, am spus. 
Nu voiam ca bărbatul să-i vadă reacția când îi transmiteam că-l 
descoperisem. Admiratorul tău se află vizavi, la clădirea Joe. Nu 
te uita în direcţia aceea. Vreau să traversezi strada și să intri în 
magazinul Cunningham Books. Poartă-te normal, ca și cum ai 
avea timp de pierdut. Așteaptă-mă acolo până vin să te iau, în 
regulă? 

— Am înţeles, spuse ea. 

Părea doar un pic speriată. Nu șovăia și nu trăda nicio emoție. 
l-a strâns mâna clientei, a privit în stânga, apoi în dreapta și a 
pornit direct spre magazinul de cărţi. Se duse direct înăuntru, ca 
și când ar fi vrut să facă de la bun început acest lucru. Am 
coborât din mașină și m-am îndreptat repede spre intrarea de la 
Joe. Nu era nimeni afară. Numai un muc de ţigară și rămășițele 
unui băț de chibrit arătau că omul fusese acolo. Mucul fusese 
strivit. Ceva îmi spunea, de asemenea, că ar fi trebuit să 
strălucească în roșu. Puteam chiar să simt mirosul de piele 
pârnlită. 

M-am uitat de jur-împrejur și l-am văzut. Traversase strada și 
mergea către centrul orașului. S-a întors către parc și l-am 
pierdut din vedere. M-am gândit că avea mașina acolo și că o va 
aștepta pe Rebecca să părăsească magazinul cu cărţi pentru a o 
urmări sau pentru a se apropia de ea. 


VP - 46 


M-am dus până la colțul parcului și am riscat o privire în josul 
străzii. Omul îndesat stătea cu capul plecat la ușa mașinii de 
culoare roșie, marca Ford. M-am folosit de mașinile parcate 
pentru a mă apropia de el din partea opusă a străzii. Aveam 
arma mea modelul 38 în tocul de la curea - era un pic mai 
discretă decât marele model Smith 10 pentru o astfel de 
activitate dar nu mă grăbeam să o arăt. Dacă trebuia să-l înfrunt 
pe bărbat cu o armă în mână, atunci orice șansă dea mă 
înţelege cu el era pierdută și situaţia s-ar deteriora înainte să-mi 
fi dat seama de natura ei. Aveam o imagine despre acest om 
care se ardea singur și despre aparenta liniște cu care o făcea. 
Indica un individ cu o toleranţă considerabilă la durere și o astfel 
de toleranţă era de obicei greu de dobândit. O discuţie față în 
față va trebui condusă cu mare atenţie. 

O mașină Grand Cherokee se întoarse în parc, cu o femeie la 
volan; și de îndată ce trecu, m-am strecurat în spatele ei și m- 
am apropiat de mașina Ford pe partea șoferului. Puteam 
descifra conturul cârlionților lui și cutele făcute de mușchii de la 
ceafă în poziția în care se afla la volan. Fumul deja ieșea din 
țeava de eșapament. Mâinile sale rămaseră pe volan, degetele 
de la mâna stângă bătând darabana. Mâna dreaptă era 
bandajată strâns. Pete de sânge ieșeau din țesătură. In cele din 
urmă, l-am lăsat să vadă că mă apropii. Mi-am ţinut mâinile 
afară și degetele ușor răsfirate, dar eram pregătit să mă feresc 
dacă mâinile sale ar fi părăsit volanul. Problema era că, odată ce 
m-am apropiat atât de mult încât să pot vorbi cu el, nu mai 
aveam unde să fug. Mă bazam pe faptul că erau oameni de jur- 
împrejur și speram ca el să nu mă considere ostil până când nu 
auzea ce aveam de spus. 

— Cum merge? l-am întrebat. 

El se uită leneș la mine, de parcă să-mi răspundă ar fi fost o 
favoare. Avea o altă ţigară în gură și un pachet albastru de 
American Spirit pe marginea bordului, în fața sa. 

— Bine, spuse el. Foarte bine. 

Își duse mâna dreaptă la gură, trăgând din ţigară astfel încât 
vârful ţigării să ardă intens. Își mută privirea de la mine la 
parbriz. 

— M-am gândit eu că mă urmărește cineva, spuse el. Vădcă 
ai o armă. Umflătura modelului 38 devenea abia vizibilă sub 
haina mea doar dacă cineva o căuta anume. 


VP - 47 


— Trebuie să fiu prevăzător, am spus. 

— Nu trebuie să îţi faci griji în privinţa mea. Nu am armă 
asupra mea. Nu am înclinaţie spre arme. 

— Bănuiesc că ai suflet bun. 

— Nu, nu pot spune asta. Femeia te-a angajat? 

— Își face griji. 

— Nu are niciun motiv. Dacă îmi spune ce vreau să știu, îmi 
voi vedea de drum. 

— Și dacă nu spune sau dacă nu poate să spună? 

— Ei, astea sunt două lucruri diferite, nu-i așa? Poţi sau nu să 
fii ajutat, își luă degetele de pe volan. Instantaneu, am dus 
mâna la armă. 

— Ușor, ușor! spuse. Și-a ridicat mâinile ca și cum s-ar preda. 
Doar ţi-am spus, nu am armă. 

Am continuat să îmi ţin mâna pe armă. 

— Aș prefera, totuși, să-ți ţii mâinile la vedere. 

Ridică exagerat din umeri, apoi își așeză din nou palmele pe 
volan. 

— Ai un nume? am întrebat. 

— Am mai multe. 

— Asta te face misterios. Încearcă un nume și vezi dacă ţi se 
potrivește. Păru că se gândește un pic la ce îi spuneam. 

— Merrick, spuse în cele din urmă, și ceva pe chipul și în 
vocea lui îmi spuse că era tot ce puteam să scot de la el în 
privinţa numelui. 

— De ce o deranjezi pe Rebecca Clay? 

— Nu o deranjez. Vreau doar să fie sinceră cu mine. 

— În legătură cu ce anume? 

— Cu tatăl ei. 

— Tatăl ei este mort. 

— Nu este mort. Ea l-a declarat mort, dar asta nu înseamnă 
nimic. Arată-mi tu cum se plimbă viermii pe ochii lui și abia 
atunci voi crede că este mort. 

— De ce te interesează așa de mult? 

— Am motivele mele. 

— Încearcă să mi le împărtășești. 

Strânse volanul cu putere. Avea un tatuaj indian pe 
încheietura degetului mijlociu de la mâna stângă. Era o cruce 
albastră nefinisată, un tatuaj din închisoare. 

— Nu cred. Nu îmi place să fiu interogat de străini. 


VP - 48 


— În acest caz trebuie să înţelegi cum se simte doamna Clay. 

Felul în care strângea din dinţi demonstra că își făcea griji. 

Continua să privească fix înainte. Simţea cum devenea din ce 
în ce mai tensionat. Îmi lăsasem mâna pe armă, iar degetul 
arătător era întins spre piedica trăgaciului, gata să alunece dacă 
era nevoie. Apoi, Merrick a început să se relaxeze. L-am auzit 
expirând și acum părea mai mic și mai puţin înfiorător. 

— Întreab-o de Proiect, spuse încet. Vei vedea ce spune. 

— Ce este Proiectul? 

Refuză să răspundă. 

— Întreab-o și vino după aceea la mine. Poate că ar trebui să 
vorbeşti și cu soțul ei. 

Nici macar nu știam că Rebecca Clay fusese măritată. Știam 
doar că nu se căsătorise cu tatăl fetiţei ei. Halal investigator 
eram! 

— De ce aș face asta? 

— Soţul și soția își împărtășesc lucrurile. Secretele. Vorbește 
cu el și poate că mă vei scuti de neplăcerea de a vorbi eucu el. 
Voi fi prin preajmă. Nu va trebui să mă cauţi pentru că te voi 
găsi eu. Ai la dispoziţie două zile să o convingi să-mi spună ce 
știe, apoi îmi voi pierde de tot cumpătul față de voi toţi. 

l-am arătat mâna rănită: 

— Mi se pare că ţi-ai pierdut deja cumpătul. 

Se uită la bandaj și își strânse degetele ca și cum ar fi încercat 
să vadă dacă îl mai durea. 

— Am greșit, a spus el încet. Nu am vrut să lovesc așa. Sunt 
greu încercat de ea, dar nu vreau să îi fac rău. 

Poate că el credea ce spunea, dar eu unul nu. Merrick era plin 
de furie. O furie care îi înroșea faţa, îi făcea ochii să sclipească și 
îi încorda fiecare mușchi și tendon de o emoție abia stăpânită. 
Poate că Merrick nu voia să rănească o femeie, să se prezinte 
astfel, însă sângele de pe mâna lui spunea tot ce trebuia spus 
despre capacitatea de a-și controla impulsurile. 

— Mi-am pierdut cumpătul, atâta tot, a continuat el. Ea 
trebuie să îmi spună ce știe. Este important pentru mine. Trase 
iar din ţigară. Și, dacă tot ne împrietenim, tu nu mi-ai spus cum 
te numești. 

— Parker. 

— Ce ocupaţie ai? Detectiv particular? 

— Vrei să mă legitimez? 


VP - 49 


— Nu, o hârtie nu îmi poate spune mai mult decât știu deja. 
Nu vreau să am necazuri cu dumneata. Am venit aici să rezolv o 
afacere, o afacere personală. Poate o poţi convinge pe domniţă 
să analizeze corect situaţia ca să îmi pot încheia afacerea și apoi 
plec. Sper din tot sufletul să reușești să o convingi, pentru că, 
altfel, nu ești de niciun folos pentru niciunul dintre noi. Tot ce 
vei face este să îmi stai în cale și asta s-ar putea să mă 
deranjeze. 

Încă nu mă privea. Ochii lui fixau o poză mică agățată de 
oglinda retrovizoare. Poza plastifiată înfățișa o fată cu părul 
negru, poate de vârstă Jennei Clay sau chiar un pic mai mare. 
Un crucifix ieftin de plastic se legăna dedesubt. 

— Cine-i în poză? am întrebat. 

— Nu te privește. 

— Este un copil drăguţ. Ce vârstă are? 

Nu a răspuns, dar reușisem cu siguranţă să îl enervez. Totuși, 
de data aceasta nu era furie, ci doar un fel de nepăsare. 

— Dacă mi-ai spune de ce te afli aici, probabil că te-aș putea 
ajuta, am insistat. 

— Așa cum ţi-am spus, domnule, afacerea este personală. 

— Atunci nu mai avem ce să discutăm, am spus. Dar trebuie 
să păstrezi distanţa faţă de clienta mea. | 

Amenințarea era seacă și fără folos. Intr-un fel oarecare 
balanţa se schimbase. 

— Nu o voi mai deranja; cel puţin, până nu vei mai vorbi 
odată cu mine. Se aplecă să pornească mașina, fără a mai fi 
intimidat de armă, dacă fusese vreodată. Dar te avertizez de 
două aspecte. Primul este că, atunci când o vei întreba despre 
Proiect, ai face bine să fii foarte atent pentru că alţii vor auzi și 
nu vor fi încântați că lumea se amestecă. Nu le va plăcea deloc. 

— Ce înseamnă alţii? 

Porni motorul. 

— Vei afla în curând, spuse el. 

— Și a doua avertizare? 

— Nu interveni. Fă-o și te voi ucide! Fii atent la mine, băiete! 

Luă curba în viteză lăsând în urmă un fum gros și albastru în 
aerul curat de toamnă. Înainte de a fi înghiţit de fum, am reușit 
să observ numărul de înmatriculare. 

— Merrick. Acum, mi-am spus, acum vom putea afla cine ești 
în următoarele două zile. 


VP - 50 


Am revenit la librărie. Rebecca Clay stătea într-un colț 
răsfoind o revistă. 

— L-ai găsit? a întrebat ea. 

— Da. 

Tresări. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am vorbit și acum a plecat. Momentan. 

— Cum adică „momentan”? Te-am angajat să mă scapi de el, 
să îl faci să mă lase în pace pentru totdeauna. Vrei să spui că va 
reveni? 

Ridică ferm tonul, dar un tremur îi răzbătea în voce. Am 
condus-o în afara magazinului. 

— Doamnă Clay, am spus, v-am zis că s-ar putea ca o 
amenințare să nu fie suficientă. Acest om a fost de acord să 
stea departe de dumneata cât timp voi face eu unele cercetări. 
Nu îl cunosc îndeajuns ca să îl cred în totalitate, așa că aș 
sugera să fim în continuare precauţi. Dacă asta te-ar linişti, să 
știi că am oameni pe care îi pot suna, astfel încât să fie în 
permanenţă cineva care să vă supravegheze în timp ce eu 
încerc să aflu mai multe despre el. 

— În regulă. Cred, totuși, că o voi trimite de acasă pe Jenna 
pentru o perioadă, până ce totul se va încheia. 

— Este o idee bună. Numele de „Merrick” îţi spune ceva, 
doamnă Clay? 

Ajunsesem la mașină. 

— Nu, nu cred, spuse ea. 

— Este numele prietenului nostru sau cel puţin așa s-a 
prezentat. Avea în mașină o poză cu o fetiţă. Probabil că era fata 
lui. Mă întrebam dacă nu cumva a fost unul dintre pacienţii 
tatălui tău, presupunând că ea purta același nume de familie. 

— Tatăl meu nu vorbea cu mine despre pacienţi. Adică, nu îmi 
dădea nume. Dacă ea ar fi fost îndrumată spre el de stat, atunci 
ar trebui să găsim o informaţie despre ea pe undeva, bănuiesc, 
dar vei întâmpina dificultăți în a convinge pe cineva să o 
confirme. Asta ar însemna încălcarea codului de 
confidenţialitate. 

— Ce poţi să îmi spui despre însemnările tatălui tău? 

— Dosarele tatălui meu au fost luate de curtea 
judecătorească după ce a dispărut. Îmi amintesc că a existat o 
încercare de a obţine un ordin judecătoresc care să îi 


VP -51 


împuternicească pe unii colegi de-ai lui să le examineze, dar 
fără succes. Accesul se poate obţine doar în cazuri excepţionale 
și doar pentru a fi studiate la faţa locului. Judecătorii s-au opus 
pentru a proteja intimitatea pacienţilor. 

Se părea că venise vremea să aduc în discuţie subiectul 
tatălui său și al acuzațiilor care i-au fost aduse. 

— Vreau să îți adresez o întrebare, însă îmi este greu, doamnă 
Clay, am început. 

Așteptă. Ştia ce va urma, dar voia să mă audă formulând 
întrebarea. 

— Crezi că tatăl tău abuza de copiii pe care îi îngrijea? 

— Nu, a răspuns ea ferm. Tatăl meu nu a abuzat de niciun 
copil. 

— Crezi că a oferit altora posibilitatea să facă asta, poate 
oferind informaţii despre identitățile și adresele pacienților 
vulnerabili? 

— Tata era devotat muncii sale. Au încetat să îi trimită copii la 
evaluare pentru că au simţit că nu mai era suficient de obiectiv, 
înclinația sa era să creadă în copii încă de la început și tocmai 
de aceea a avut necazuri. Știa de ce sunt în stare adulţii. 

— Tatăl tău avea mulți prieteni apropiaţi? 

Își încruntă sprâncenele. 

— Câţiva. Mai erau și unii colegi de breaslă, deși cu mulţi nu 
am ţinut legătura după dispariţie. Voiau să păstreze o distanţă 
cât mai mare între tatăl meu și ei înșiși. Nu i-am condamnat. 

— Aş vrea să faci o listă cu partenerii de afaceri, colegii de 
breaslă, oameni din vechiul cartier, cu oricine ţinea o legătură 
constantă. 

— O voi face de îndată ce ajung acasă. 

— Apropo, nu mi-ai spus că ai fost vreodată căsătorită. 

Păru surprinsă. 

— Cum ai aflat? 

— Mi-a spus Merrick. 

— Dumnezeule! Nu mi s-a părut important să îţi spun acest 
amănunt. Nu a fost de durată. Nu ne mai vedem. 

— Cum îl cheamă? 

— Jerry. Jerry Legere. 

— Nu este tatăl Jennei? 

— Nu. 

— Cum aș putea să îl găsesc? 


VP - 52 


— Este electrician. Muncește peste tot. De ce vrei să vorbești 
cu el? 

— Voi vorbi cu mulţi oameni. Așa se fac lucrurile. 

— Asta nu îl va face pe Merrick să plece. Ridică tonul. Nu te- 
am angajat în acest scop. 

— Nu va pleca, doamnă Clay, nu încă. Este furios, iar furia 
aceasta are legătură cu tatăl tău. Trebuie să aflu ce legătură a 
fost între tatăl tău și Merrick. Pentru asta, va trebui să pun 
multe întrebări. 

Își împreună mâinile pe capota mașinii ei și îşi așeză fruntea 
pe ele. 

— Nu vreau să dureze, spuse cu o voce înăbușită din poziția 
în care stătea. Vreau ca lucrurile să fie ca altă dată. Fă ce 
trebuie, vorbește cu cine ai de vorbit, dar fă-l să înceteze! Te 
rog! Nici măcar nu știu unde stă fostul meu soț, dar avea lucrări 
la o companie numită A-Secure și probabil tot acolo este și 
acum. Firma se ocupă cu instalarea sistemelor de securitate în 
firme și în case. Un prieten de-al lui Jerry, Raymond Lang, se 
ocupă de întreținerea sistemelor și obișnuia să îi dea de lucru lui 
Jerry. Probabil că vei da de Jerry prin intermediul acestei 
companii, A-Secure. 

— Merrick crede că tu și fostul tău soț aţi mai vorbit despre 
tatăl tău în trecut. 

— Evident, dar Jerry nu știe nimic despre ce i s-a întâmplat. 
Pot să garantez. Singura persoană la care ţinuse Jerry Legere 
vreodată era el însuși. Cred că avea impresia că urma să se afle 
că tata a murit și că ar putea să înceapă să cheltuiască banii pe 
care i-aș moșteni. 

— Tatăl tău era bogat? 

— La deschiderea testamentului voi avea o sumă frumușică 
din șase cifre, deci da, ai putea să zici că avea o poziţie 
confortabilă. Apoi mai este și casa. Jerry voia să o vând, dar nu 
îmi aparţinea ca să o pot vinde. În cele din urmă, Jerry s-a 
plictisit de așteptare și de mine. Totuși, a fost ceva reciproc. 
Jerry nu era cine știe ce bărbat. 

— Un ultim lucru, am spus eu. L-ai auzit pe tatăl tău 
menţionând vreodată un „proiect” sau Proiectul? 

— Nu, niciodată. 

— Ai idee ce ar putea să însemne? 

— Niciuna. 


VP-53 


Își înălță capul și se urcă în mașină. M-am ţinut după ea până 
la birou și am rămas acolo până a venit timpul să o ia pe Jenna 
de la școală. Directorul școlii a adus-o pe fată până la ușă și 
Rebecca a stat un pic de vorba cu el, să îi explice probabil 
absenţa Jennei pentru o perioadă, apoi le-am urmărit pe 
amândouă până acasă. Rebecca parcă în drum și ținu ușile 
blocate cât timp am verificat eu fiecare cameră. M-am întors la 
ușa de la intrare și i-am făcut semn că totul era în ordine. Odată 
intrată, m-am așezat în bucătărie și am privit cum alcătuia lista 
prietenilor și colegilor tatălui ei. Nu era lungă. Ea spuse că unii 
erau morţi și că de alţii nu-și mai aducea aminte. l-am spus să 
mă anunţe dacă mai are adăugiri și m-a asigurat că așa va face. 
l-am repetat că mă voi ocupa de aspectul protecţiei 
suplimentare din seara aceea și că o voi suna să îi dau detalii 
înainte de a se culca. După care am plecat. Am auzit cum a 
închis ușa în urma mea și o serie de sunete electronice în timp 
ce introducea codul alarmei pentru a-și securiza casa. 

Lumina zilei dispăruse. Valurile se spărgeau de mai în timp ce 
mă îndreptam spre mașină. De obicei, seara era calmă, dar nu și 
acum. Lipsea ceva, ceva din starea de bine, iar aerul după- 
amiezii târzii mirosea ca și cum ceva luase foc deasupra ei. M- 
am întors spre apă deoarece mirosul era adus de ea ca și cum în 
depărtare un vapor ar fi fost cuprins de flăcări. Am căutat 
flacăra în orizont, însă nu era decât pulsul regulat al farului, 
mișcarea unui feribot în golf și camerele luminate în casele de 
pe insulele de pe partea opusă. Totul îţi inspira calm și rutină, 
dar nu puteam scăpa de sentimentul că era ceva în neregulă în 
timp ce mă îndreptam spre casă. 


VP - 54 


PARTEA A DOUA 


Chip fără formă, umbră fără culoare, 
Forță paralizată, gest imobilizat; 


Cei care ati traversat 

Cu ochii deschişi spre cealaltă Împărăţie a morții 

Să vă aduceți aminte de noi nu ca de suflete violente 
Rătăcite, ci doar 

Ca oamenii goi... 


T.S. Eliot, Oamenii Găunoși 
5, 


Merrick ne promisese două zile de liniște, dar nu eram 
pregătit să pariez pe siguranţa Rebeccăi și a fiicei sale contra 
cuvântului unui astfel de om. Cunoscusem oameni de acest fel 
și înainte. Merrick era unul care se consuma în interior, 
temperamentul său era mereu pe punctul de a exploda. Imi 
amintesc felul în care reacționase la comentariul meu despre 
fata din poză și de avertizările referitoare la afacerile sale 
„personale”. În ciuda asigurărilor sale, exista mereu o 
posibilitate ca el să se ducă la un bar, să dea pe gât câteva 
pahare și să decidă că acela era momentul când trebuia să 
vorbească încă odată cu fiica lui Daniel Clay. Pe de altă parte, 
nu îmi puteam petrece tot timpul urmărind-o pe ea. Trebuia să 
chem întăriri. Aveam prea puţine opţiuni. Era Jackie Garner care 
era mare, puternic și bine intenţionat, dar îi lipseau câteva 
doage. În plus, Jackie umbla mereu însoţit de două vagoane de 
carne pe picioare, cunoscuți drept fraţii Fulci, iar aceștia erau 
cam la fel de subtili ca un spărgător de ouă cu un ou. Nu știam 
cum ar reacţiona Rebecca Clay dacă i-ar găsi pe ei stând pe 
preșul din faţa ușii. De fapt, nu eram sigur nici cum va reacţiona 
preșul. 


VP-55 


Era de preferat să-i chem pe Louis și pe Angel, dar ei erau 
plecaţi pe Coasta de Vest pentru câteva zile la degustat de vin 
în Napa Valley. În mod clar, aveam prieteni sofisticaţi, dar nu-mi 
puteam permite să o las pe Rebecca Clay neprotejată până la 
întoarcerea lor. Se părea că nu aveam nicio altă alegere. 

L-am sunat pe Jackie Garner fără nicio tragere de inimă. 

Ne-am întâlnit la taverna Sangillo, un mic local din Hampshire 
mereu luminat înăuntru ca de Crăciun. El bea o bere Bud Light, 
dar am încercat să nu-i port pică. L-am însoţit la bar și am 
comandat un Sprite fără zahăr. Nimeni nu a râs, ceea ce a fost 
drăguţ din partea lor. 

— Eşti la regim? s-a interesat Jackie. 

Purta un tricou cu mânecă lungă, cu semnul unui bar din 
Portland care se închisese de multă vreme. Avea părul foarte 
scurt și o vânătaie palidă în jurul ochiului stâng. Burta era 
strânsă de tricou, încât aruncându-i o privire întâmplătoare îl 
puteai vedea la fel de respingător ca pe oricare grăsan așezat la 
un bar, dar Jackie nu era deloc așa. De când îl știam, nimeni nu 
reușise să-l doboare și nu voiam să mă gândesc la ce se 
întâmplase cu cel care îi făcuse acea vânătaie pe faţă. 

— Nu aveam chef să beau bere, am spus. 

Își ridică sticla, se uită pe furiș la ea și anunţă cu o voce de 
bariton: 

— Asta nu e bere. Este Bud. 

Părea încântat de el. 

— E foarte atrăgător, am spus. 

Zâmbea cu toată fața. 

— Am intrat în competiţii. Știi, cele la care te gândești ca la 
un slogan de genul: „Aceasta nu este o bere. Este Bud”. Mi-a 
luat Spriteul. Sau asta nu este apă gazoasă. Este Sprite. Astea 
nu sunt alune, sunt... Ei bine, sunt alune, dar înţelegi ideea. 

— Observ că s-a creat deja un model. 

— Cred că se poate aplica la orice produs. 

— Cu excepţia alunelor din bol. 

— Cam așa. 

— Nu văd cum ar putea să dea greș. Ești ocupat zilele astea? 

Jackie ridică din umeri în semn că nu. Din câte știam, nu era 
niciodată ocupat. Locuia cu mama lui, lucra puţin într-un bar, 
câteva zile pe săptămână, iar restul timpului și-l petrecea 
fabricând muniţie artizanală, într-o cocioabă dărăpănată, în 


VP - 56 


pădurea din spatele casei. Din când în când, o explozie era 
raportată poliţiei locale. Chiar și mai rar, polițiștii trimiteau o 
mașină în slaba speranţă că Jackie se aruncase singur în aer. 
Până acum, au fost extrem de dezamăgiți. 

— Vrei să mă ocup de ceva? a Întrebat el. 

Ochii îi străluciră la gândul unei eventuale mutilări. 

— Doar pentru câteva zile. Este vorba de o femeie care este 
deranjată de un tip. 

— Vrei să îi facem noi rău? 

— Noi? Care noi? 

— Ştii, zise el, arătând cu degetul mare undeva în spatele 
barului. 

În ciuda frigului, simţeam un șiroi de sudoare pe frunte care 
mă îmbătrâni într-o clipă cu un an. 

— Sunt aici? Ce, sunteţi siamezi? 

— Le-am spus să aștepte afară. Știu că te enervează. 

— Nu mă enervează. Mă sperie de moarte. 

— Ei bine, nu au voie să intre aici. Cred că nu mai au voie 
nicăieri de când cu chestia aia. 

Existase o „chestie”. Cu fraţii Fulci exista mereu o „chestie”. 

— Care chestie? 

— Chestia de la B-Line. 

B-Line era cel mai periculos loc din oraș, un bar nenorocit 
care oferea o băutură gratis oricărei persoane care producea o 
legitimaţie de o lună la Alcoolicii Anonimi. A avea intrarea 
interzisă la B-Line pentru declanșarea unui scandal echivala cu a 
fi eliminat de la Cercetași pentru că ai fost prea bun la legat 
noduri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au strivit un tip cu ușa. 

Era un lucru minor faţă de alte istorisiri pe care le auzisem 
despre frații Fulci și B-Line. 

— Ştii, asta nu e prea rău pentru ei. Adică pentru ei. 

— De fapt, au fost câţiva tipi și două uși. Și au scos ușile din 
balamale ca să îi poată lovi cu ele. Acum nu prea mai pot ieși. 
Au fost cam supăraţi din cauza asta. Și încă mai sunt. Dar nu îi 
deranjează să stea în locul ăsta. Cred că luminile sunt bune și le- 
am cumpărat porţii de familie de la magazinul Norm's. 

Am tras mult aer în piept ca să mă calmez. 


VP - 57 


— Nu vreau să lovesc pe nimeni, ceea ce înseamnă că nu sunt 
sigur că vreau să îi implic pe fraţii Fulci. 

Jackie se încruntă. 

— Vor fi dezamăgiţi. Le-am spus că urma să mă întâlnesc cu 
tine și au vrut să vină și ei. Ei te plac. 

— De unde știi? Pentru că încă nu m-au lovit cu ușa? 

— Ei nu vor să facă rău. Problema este cu doctorii care le 
schimbă medicamentele și câteodată nu își fac efectul cum ar 
trebui. 

Jackie își învârti sticla de bere a părere de rău. Nu avea mulți 
prieteni și era evident de părere că societatea îi judecase greșit 
pe fraţii Fulci în mai multe privinţe. Pe de altă parte, societatea 
era sigură că îi apreciase corect și că luase măsurile potrivite 
pentru a-și asigura un contact minim cu ei. 

L-am bătut ușor pe braț. 

— O să le găsim și lor ceva de lucru, de acord? 

Se lumină la faţă. 

— Sunt băieţi buni, de ţinut aproape când lucrurile devin 
urâte, spuse el, ignorând intenţionat că lucrurile tindeau să se 
complice tocmai din cauză că ei erau prin preajmă. 

— Ascultă, Jackie, numele acestui tip este Merrick și de o 
săptămână o urmărește pe clienta mea. Întreabă de tatăl ei, dar 
acesta lipsește de atât de mult timp, încât a fost declarat oficial 
mort. L-am încolţit pe Merrick ieri și a spus că o să o lase mai 
moale timp de câteva zile, dar nu știu dacă să-l cred. E 
temperamental. 

— Era înarmat? 

— Nu am văzut nicio armă, dar asta nu înseamnă nimic. 

Jackie sorbi din bere. 

— Cum de a apărut tocmai acum? întrebă. 

— Cum adică? 

— Dacă tipul lipsește de atâta timp, cum se face că celălalt 
întreabă de el abia acum? 

Mă uitam la Jackie. Asta îmi plăcea la el. Doage lipsă avea cu 
siguranţă, dar nu era prost. M-am gândit de ce Merrick se 
interesa de Daniel Clay, dar nu și de ce îi luase atât de mult. M- 
am gândit din nou la tatuajul de pe articulaţia degetului. Să fi 
stat Merrick la închisoare de când dispăruse Daniel Clay? 

— Poate aflu eu acest lucru în timp ce tu supraveghezi 
femeia. Numele ei este Rebecca Clay. Ți-o voi prezenta diseară. 


VP -58 


Ascultă: nu-i lăsa pe fraţii Fulci să dea nas în nas cu ea, dar dacă 
tu vrei să-i ţii aproape este OK din punctul meu de vedere. De 
fapt, chiar n-ar fi o idee rea să-i lași să supravegheze casa. 

Chiar și un om ca Merrick putea fi descurajat să se mai 
apropie de Rebecca văzând trei namile dintre care două aveau 
priviri atât de furioase, încât cea de-a treia părea chiar drăguță. 

l-am dat lui Jackie descrierea lui Merrick și a mașinii sale, 
inclusiv numărul de înmatriculare. 

— Totuși, să nu te bazezi prea mult pe asta. Ar putea să 
renunţe la ea acum, că mașina ne poate da indicii despre el. 

— Un secol și o jumătate de zi, spuse Jackie. Voi avea grijă de 
Toni și Paulie. El și-a terminat berea. Ar fi cazul să mergi afară și 
să-i saluţi. Altfel s-ar supăra. 

— Și noi nu vrem asta, am spus. Și chiar vorbeam serios. 

— Ai mare dreptate. 

Toni și Paulie încă nu veniseră în camioneta lor 
supradimensionată, motiv pentru care nu-i zărisem când 
parcasem. În schimb, stăteau într-o dubiţă albă și murdară pe 
care Jackie o folosea uneori pentru ceea ce numea el „afaceri”. 
În timp ce mă apropiam, fraţii Fulci deschiseră ușile de la dubiţă 
și coborâră. Nici măcar nu eram sigur cum de reușise Jackie să-i 
îngrămădească în dubiță. Aveai impresia că dubiță fusese 
asamblată în jurul lor. Fraţii Fulci nu erau înalți, dar erau laţi în 
umeri, chiar foarte spătoși. Tipul de oameni care își cumpără 
haine, de preferință practice, nu moderne, astfel încât erau 
două apariţii identice îmbrăcate în poliester și piele. Toni îmi 
strânse mâna într-o palmă murdară de sos de grătar de am 
simţit că a plesnit ceva. Paulie mă bătu ușor pe spate, cât p-aci 
să-mi scuip un plămân. 

— Suntem din nou în afaceri, băieţi, îi anunţă Jackie cu 
mândrie. 

Și, pentru scurt timp, înainte ca bunul simţ să apară, m-am 
simţit ciudat de fericit. 

e 

M-am dus cu Jackie acasă la Rebecca Clay. Părea ușurată să 
mă revadă. Am făcut prezentările și i-am spus Rebeccăi că 
Jackie o va supraveghea pentru următoarele câteva zile, dar că 
voi fi și eu prin preajmă dacă se întâmpla ceva. Cred că Jackie 
era mai mult decât bodyguardul pe care și-l imagina ea și nu 
avu nimic de obiectat. l-am spus că vor fi alte două persoane 


VP -59 


prin preajmă în cazul în care apar probleme și i-am făcut o 
descriere aproximativă a fraţilor Fulci destul de măgulitoare, dar 
nu atât încât să trebuiască să o mint în față. 

— Chiar este nevoie de trei persoane? a întrebat ea. 

— Nu, dar ei sunt la pachet. Toţi trei costă o sută cincizeci pe 
zi, ceea ce este ieftin, dar, dacă îţi faci probleme pentru bani, 
mai putem negocia. 

— Este în regulă. Cred că pot să mi-i permit pentru o vreme. 

— Bine. Voi încerca să aflu mai multe despre Merrick în acest 
timp și am de gând să vorbesc cu câteva din persoanele de pe 
lista ta. Dacă nu aflăm cine este acest Merrick până la sfârșitul 
acestor două zile de graţie și el nu va accepta faptul că tu nu 
poţi să-l ajuţi, vom merge din nou la poliţie și vom cere să-l 
aresteze. Știu că tu preferi o apropiere fizică în acest moment, 
dar înainte trebuie să epuizăm toate celelalte posibilități. 

— Înţeleg. 

Am întrebat-o de fiica ei și mi-a spus că aranjase ca Jenna să 
plece la D.C., la bunici, pentru o săptămână. Absența ei de la 
școală fusese motivată și Jenna urma să plece dimineaţă la 
prima oră. 

Mă conduse până la ușă și mă apucă de braţ. 

— Ştii de ce te-am angajat pe tine? întrebă ea. leșeam cu un 
tip pe care-l chema Neil Chambers. Era tatăl Jennei. 

Neil Chambers. Tatăl lui, Ellis, apelase la mine la începutul 
anului căutând ajutor pentru fiul său. Neil datora bani unor 
oameni din Kansas City și nu mai avea cum să-și plătească 
datoria. Ellis dorea ca eu să fiu un fel de intermediar, să găsesc 
o cale de a rezolva problema. Atunci nu l-am putut ajuta. Îi 
sugerasem câteva persoane care ar putea să facă ceva, dar 
fusese prea târziu pentru Neil. Corpul lui a fost aruncat într-un 
șanț ca avertisment pentru ceilalţi, la scurt timp după discuția 
mea cu Ellis. 

— Îmi pare rău, i-am spus. 

— Nu ai pentru ce. Neil nu o vedea pe Jenna prea mult, nu o 
văzuse de ani de zile ca să-ţi spun drept, dar încă sunt apropiată 
de Ellis. El și soţia lui, Sara, au grijă de Jenna săptămână 
aceasta și el este cel care mi-a vorbit despre tine. 

— L-am refuzat. Nu i-am putut oferi ajutorul meu când a 
apelat la mine. 


VP - 60 


— A înțeles. Nu te-a condamnat. Nici acum ne te condamnă. 
Neil era deja pierdut pentru el. Ellis știa acest lucru, dar îl iubea. 
Când i-am povestit lui Ellis despre Merrick, mi-a spus că ar 
trebui să vorbesc cu tine. Nu este genul de om care să îţi poarte 
pică. Îmi eliberă braţul din strânsoare. Crezi că-i vor prinde 
vreodată pe oamenii care l-au omorât pe Neil? întrebă ea. 

— Of, Doamne, am spus. Unul singur a fost răspunzător de 
asta. Numele lui era Donnie P. 

— | se va face ceva vreodată? 

— Deja i-a fost făcut, am spus. 

Îmi aruncă o privire scurtă. 

— Ellis știe? a întrebat. 

— L-ar ajuta dacă ar ști? 

— Nu, nu cred. Așa cum ţi-am spus, nu este genul acela de 
om. 

Ochii ei sclipeau și ceva se dezlegă în interior alunecându-i 
încet pe chip, spre gura moale și roșie. 

— Dar tu ești, nu-i așa? spuse ea. 

e 

Am găsit fata într-un adăpost iluminat din Independence, la 
est de Kansas City și în apropierea unui mic aeroport. 
Informațiile lui Irene fuseseră bune. Când am bătut la ușă, fata 
nu mi-a deschis. Angel, mic și aparent inofensiv, era în spatele 
meu și Louis, înalt, brunet și foarte, foarte ameninţător, stătea 
în spatele casei în caz că ea ar încerca să fugă. Auzeam pe 
cineva care se mișca înăuntru. Am ciocănit din nou. 

— Cine e? se auzi o voce spartă și tensionată. 

— Mia? am întrebat. 

— Nu e nimeni cu numele ăsta aici. 

— Vrem să te ajutăm. 

— Ti-am spus: nu e nimeni cu numele ăsta aici. Ai greșit 
adresa. 

— El vine după tine, Mia. Nu poti fugi de el la infinit. 

— Nu ştiu despre ce vorbesti. 

— Donnie, Mia. Se apropie și tu știi asta. 

— Cine ești? Poliția? 

— Ai auzit vreodată de un tip cu numele Neil Chambers? 

— Nu. De ce ar fi trebuit să aud? 

— Donnie l-a omorât din cauza unei datorii urâte. 

— ȘI? 


VP-61 


— L-a lăsat într-un șanț. L-a torturat, apoi l-a împușcat. Íti va 
face același lucru și ție, numai că, în cazul tău, nu va veni 
nimeni după aceea să bată la ușă să lămurească lucrurile. Nu că 
ar mai conta pentru tine. Tu vei fi moartă. Dacă noi te-am găsit, 
înseamnă că și el poate. Nu mai ai mult timp. 

Nu am primit niciun răspuns pentru mult timp, așa că m-am 
gândit că a plecat de lângă ușă. Apoi s-a auzit cum cineva a 
scos lantul de la ușă și aceasta s-a deschis. 

Am pășit în semiobscuritate. Draperiile erau trase și nicio 
lumină nu era aprinsă. Ușa se închise în urma noastră și fata cu 
numele de Mia se retrase în umbră pentru a nu-i vedea fața, 
fata pe care Donnie P. o desfigurase pentru niște jigniri reale 
sau imaginare pe care ea i le-ar fi adus. 

— Putem lua loc? am întrebat. 

— Puteți să luati loc dacă doriți. Eu voi rămâne aici. 

— Te doare? 

— Nu foarte mult. Dar arăt rău. Avea aceeași voce spartă. 
Cine ti-a spus că sunt aici? 

— Nu contează. 

— Contează pentru mine. 

— Cineva căruia îi pasă de tine. Asta este tot ceea ce trebuie 
să știi. 

— Ce vreți? 

— Vrem să ne spui de ce ti-a făcut Donnie lucrul ăsta. Vrem 
să aflăm ce știi despre el. 

— Ce te face să crezi că știu ceva? 

— Te ascunzi de el și el a promis să te găsească înainte ca tu 
să vorbești. 

Privirea mea începea să se obișnuiască cu semiintunericul. 
Puteam deja să identific câteva din trăsăturile fetei ei. Păreau 
distorsionate, nasul desfigurat și obrajii umflați. O fărâmă de 
lumină din spatele ușii îi lumina picioarele desculțe și tivul unui 
halat lung și roșu. Oja unghiilor de la picioare era tot roșie. Era 
proaspăt aplicată. Ea scoase un pachet de tigări dintr-un 
buzunar al halatului, luă una și o aprinse cu o brichetă. Continuă 
să își țină capul plecat, părul acoperindu-i fața, dar tot am reușit 
să zăresc cicatricile de pe bărbie și de pe obrazul stâng. 

— Ar fi trebuit să-mi țin gura, spuse încet. 

— De ce? 


VP - 62 


— A venit și mi-a aruncat două mii în față. După tot ce îmi 
făcuse, două mii amărâte. Eram nervoasă. l-am spus unei alte 
fete că aveam o modalitate de a fi chit cu el. l-am spus că 
văzusem ceva ce nu ar fi trebuit. Ca să aud apoi că ea se culca 
cu Donnie. Donnie avea dreptate. Sunt doar o curvă proastă. 

— De ce nu te-ai dus la poliție să le spui ce ştiai? 

Trase din țigară. Nu mai ținea capul plecat. Absorbită de 
detaliile poveștii ei, uitase pentru moment să își ascundă fata de 
noi. În spatele meu l-am auzit pe Angel fluierând compătimitor 
la vederea trăsăturilor ei distruse. 

— Pentru că nu ar fi făcut nimic. 

— Nu ai de unde să știi. 

— Ba da, spuse ea. 

Ea trase încă un fum din țigară și se juca cu mână în păr. 
Nimeni nu a spus nimic. In cele din urmă, Mia rupse tăcerea. 

— Deci acum spui că voi mă veti ajuta. 

— Exact. 

— Cum? 

— Priveşte afară. Prin fereastra din spate. 

Isi duse mâna la față și se uită la mine o secundă, apoi se 
duse spre bucătărie. Am auzit o șuierătură ușoară în timp ce 
îndepărta draperiile. Când a revenit, își schimbase 
comportamentul. Louis avea acest efect asupra oamenilor, mai 
ales dacă lăsa impresia că ar fi de partea lor. 

— Cine este? 

— Un prieten. 

— Pare... încerca să găsească cuvântul potrivit, pare de 
natură să te intimideze, spuse ea în cele din urmă. 

— Chiar intimidează. 

Lovi ușor podeaua cu piciorul. 

— Are de gând să il omoare pe Donnie? 

— Sperăm să găsim altă modalitate de a rezolva situația cu 
el. Ne-am gândit că ai putea să ne asiști. 

Am așteptat să ia decizia. Se auzea un televizor pornit în altă 
cameră, probabil în dormitorul ei. M-am gândit dintr-odată că ar 
putea să mai fie cineva în casă și că ar fi trebuit să verificăm 
casa mai întâi, dar era deja prea târziu. In cele din urmă, scoase 
telefonul din buzunarul halatului. Îl aruncă spre mine. L-am 
prins. 


VP - 63 


— Deschide folderul cu poze, spuse ea. Primele cinci sau șase 
sunt cele care te interesează. 

Am răsfoit imaginile cu tinerele care își zâmbeau una alteia la 
o cină, cu un câine negru într-o grădină, un bebeluș într-un 
scaun înalt până am ajuns la pozele cu Donnie. Prima îl arăta 
într-o parcare cu un alt bărbat, mai înalt decât el și îmbrăcat 
într-un costum gri. A doua și a treia poză înfățișau diferite 
ipostaze ale aceleiași scene, dar de data aceasta fețele lor erau 
mai clare. Pozele fuseseră făcute dintr-o mașină pentru că se 
observa cadrul unei uși și o oglindă laterală vizibilă în ambele. 

— Cine este celălalt bărbat? 

— Nu știu, spuse ea. L-am urmărit pe Donnie pentru că am 
crezut că mă înșela. E un porc. Voiam doar să aflu cu cine mă 
înșela. Zâmbi. Părea că efortul îi cauza durere. Știi, am crezut că 
ÎI iubesc. Cât de stupid poate fi? 

Dădea din cap. Am văzut că plângea. 

— Și asta e tot ce ai despre el? Din cauza asta te caută: 
pentru că ai în telefon poze cu el împreună cu un bărbat al cărui 
nume nu îl știi? 

— Nu îi știu numele, dar știu unde lucrează. Când Donnie s-a 
despărțit de el, tipul era însoțit de alți doi, o femeie și un bărbat. 
Sunt în poza următoare. 

Am căutat mai departe și am văzut trioul. Toți erau îmbrăcați 
business. 

— Am crezut că sunt polițiști, spuse Mia. S-au urcat în mașină 
și au plecat. l-am urmărit. 

— Unde au plecat? 

— La Summitul 13000. 

În acel moment am știut de ce Donnie o căuta pe Mia și de ce 
ea nu putea merge la poliție cu probele pe care le avea. 

Summitul 13000 era biroul FBI din Kansas City. 

Donnie P. era informator. 

Într-un câmp de lângă o stradă pustie din Clay County, pe 
unde mașinile treceau rar și doar păsările vegheau, Donnie P., 
omul care l-a omorât pe Neil Chambers pentru o datorie care 
valora cât o friptură cu cartofi, era îngropat într-un mormânt de 
suprafață. Fuseseră suficiente un telefon dat șefilor lui, un 
singur telefon și câteva poze întunecate trimise de pe o adresă 
de mail imposibil de detectat. 


VP - 64 


Era o răzbunare, răzbunare pentru un băiat pe care de-abia îl 
cunoșteam. Tatăl lui nu știa ce se întâmplase și nu intentionam 
să îi spun, ceea ce ridica problema de ce am făcut-o până la 
urmă. Nu mai conta pentru Neil Chambers, asta nu i-ar fi adus 
înapoi copilul. Cred că am făcut-o pentru că simțeam nevoia să 
lovesc în cineva. L-am ales pe Donnie P. și a murit. 

Așa cum a spus Rebecca Clay, eram genul acela de bărbat. 

e 

În noaptea aceea, am stat pe verandă, cu Walter adormit la 
picioarele mele. Eram îmbrăcat cu un pulover pe sub jachetă și 
îmi savuram cafeaua dintr-o ceașcă de călătorie Mustang pe 
care Angel mi-o dăruise de ziua mea. Cu fiecare sorbitură, 
respiraţia mea se amesteca cu aburii cafelei. Era beznă, luna 
încă nu apăruse să arate drumul prin mlaștini și nu era nicio 
lumină care să coloreze cărările în argintiu. Vântul nu adia 
deloc, dar nu era liniște în tăcere și am simţit încă o dată 
mirosul de ars în depărtare. 

Apoi totul s-a schimbat. Nu pot să spun cum s-au de ce, dar 
simţeam că viaţa adormită din jurul meu s-a trezit pe moment, 
natura deranjată de o prezenţă nouă, dar neîndrăznind să miște 
pentru a nu atrage atenţia asupra ei. Păsările băteau din aripi a 
neliniște și rozătoarele înghețau la umbra copacilor. Walter 
deschise ochii și felul în care își mișca botul arăta că este 
îngrijorat. Lovi nervos din coadă, se opri dintr-odată, pentru că 
acea ușoară tulburare în noapte însemna prea mult. 

M-am ridicat, iar Walter scheună. M-am dus până la 
balustrada verandei și am simţit o briză venind dinspre est, 
dând buzna în ţinutul mlăștinos, tulburând copacii, culcând iarba 
în timp ce trecea printre frunze. Ar fi trebuit să aducă și mirosul 
mării, dar nu l-a adus. În schimb, mirosea a ars, mai puternic de 
data aceasta, veni apoi o duhoare uscată ca dintr-o groapă de 
pământ deschisă de curând pentru a dezveli morţi gheboși și 
distruși. M-am gândit la visele pe care le avusesem, vise cu o 
mare de suflete care urmau cărările luminoase ale ținutului 
mlăștinos pentru a se pierde în final în mare, asemenea 
moleculelor apei de râu atrase inexorabil spre locul unde s-au 
născut toate lucrurile. 

Dar acum apăruse ceva, călătorind dinspre și nu către, 
îndepărtându-se de lumea aceea și intrând în aceasta. Vântul 
parcă se desprindea ca și când ar fi întâlnit obstacole și fusese 


VP - 65 


obligat să caute alte cărări în jur, dar nu reuși să se mai adune. 
Părțile lui componente pluteau în direcţii diferite, apoi, la fel de 
brusc cum apăruse, dispăru, lăsând în urmă doar mirosul 
persistent care arăta că trecuse pe acolo. Pentru moment, am 
crezut că zăresc o prezență în mijlocul copacilor, spre est, 
silueta unui bărbat îmbrăcat într-o haină veche de culoare 
cafenie, cu detaliile trăsăturilor imperceptibile în obscuritate, cu 
ochii și gura ca niște pete negre în contrast cu lipsa de culoare a 
pielii. Apoi dispăru la fel de repede și m-am întrebat dacă 
văzusem într-adevăr ceva din toate acestea. 

Walter se ridică și se duse la ușă, deschizând-o cu laba înainte 
să dispară în siguranţa oferită de casă. Am rămas nemișcat 
așteptând să mai apară o dată creaturile nopţii. Am sorbit din 
cafea, dar acum avea un gust amar. M-am dus pe peluză și am 
vărsat cafeaua. Deasupra mea, fereastra mansardei din vârful 
casei se mișcă ușor din balamale, zgomot ce m-a determinat să 
mă întorc. Ar fi putut fi casa care se stabiliza în urma unei 
mișcări bruște, dar, în timp ce mă uitam în sus spre fereastră, 
norii s-au despărțit ușor, iar lumina lunii se reflectă în sfârșit în 
geam, trădând astfel o mișcare în camera din spate. Apoi, norii 
s-au strâns din nou. 

Am intrat înapoi în casă și am luat lanterna din bucătărie. Am 
verificat bateriile și am urcat scările până la mansardă. Am 
folosit cârligul din vârful unui par pentru a lăsa în jos scările care 
duceau spre mansardă. Lumina din hol pătrundea anevoie, 
dezvăluind marginile unor lucruri uitate. Am urcat. 

Foloseam mansarda pe post de magazie, nimic mai mult. Încă 
mai erau acolo lucruri de-ale lui Rachel împachetate în câteva 
valize vechi. Aveam de gând să i le trimit sau să i le duc când 
urma să le vizitez data viitoare pe Sam și pe ea, dar, dacă 
făceam acest lucru, însemna să recunosc că ea nu va mai 
reveni. Lăsasem patul lui Sam ca și cum ar fi fost în camera ei 
pentru același motiv, păstrând astfel o altă legătură cu ele pe 
care nu voiam să o fac să dispară. 

Dar mai erau și alte lucruri, care aparţineau celor de dinaintea 
lui Rachel și a lui Sam: jucării, poze și desene, bijuterii din 
plastic ieftin, chiar și din aur sau diamant. Nu păstrasem multe, 
dar tot ce păstrasem se găsea acolo. 

Teamă? 


VP - 66 


Aproape că am auzit rostit acest cuvânt, ca și cum un copil l- 
ar fi șoptit încet la urechea mea, ca să nu fie auzit și, în același 
timp, nerăbdător să îl spună. Ceva mic fugi în obscuritate, 
deranjat de apariţia luminii. 

Nu existau în realitate, continuam să îmi repet. O parte din 
sănătatea mea mintală dispăruse în haosul din noaptea în care 
le-am găsit, noaptea în care au fost luate de lângă mine. Mintea 
îmi fusese tulburată și nu a mai fost niciodată ca la început. Nu 
existau în realitate. Eu le-am creat. Le-am invocat din cauza 
durerii și a pierderii. 

Nu existau în realitate. 

Nu mă puteam, totuși, convinge singur pentru că nu credeam 
că este adevărat. Ştiam că acela era locul lor, refugiul soției și al 
fiicei pierdute. Oricare dintre indiciile lor rămâneau în această 
lume agăţate tenace de lucrurile înmagazinate în mijlocul 
murdăriei și al pânzelor de păianjen, fragmentele și relicvele 
vieților care părăsiseră deja această lume. 

Lanterna vâna urme pe pereţi și pe podea. Totul era acoperit 
de un strat subţire de praf: cutii și casete, lăzi și cărţi vechi. 
Aveam o mâncărime în nas și gât, iar ochii mi se umeziră. 

Teamă. 

Praful își lăsase, de asemenea, amprenta și pe fereastră, dar 
în acest loc era deranjat. In timp ce mă apropiam, lanterna 
dezvăluia linii scrise pe geam, model care constituia un mesaj 
desenat cu migală, probabil de mâna unui copil. 

Alungă-le de aici! 

Am atins geamul cu degetele și, pornind de la linii, am urmărit 
forma literelor. Aveam ochii înlăcrimaţi, dar nu îmi puteam da 
seama dacă era din cauza prafului sau a posibilităţii ca aici, în 
camera plină de regrete și de pierderi, să găsesc urma unui 
copil plecat de mult timp, ca degetul lui să fi scris aceste cuvinte 
și ca, la o simplă atingere a cuvintelor, să pot pipăi ce îi 
aparținea. 

Tăticule, te rog! 

M-am tras înapoi. Lumina lanternei îmi arăta praful de pe 
degete și îmi reveniră toate îndoielile. Literele existau acolo de 
dinainte, scrise de altcineva care trăia în acel loc întunecat sau 
conferisem eu un înţeles mai profund mâzgălelilor făcute la 
întâmplare în praf probabil, lăsat de Rachel sau de mine, și, pe 
măsură ce le atingeam cu degetul, am găsit o modalitate de a 


VP - 67 


comunica ceva de care mă temeam, de a da chip și identitate 
unei temeri fără nume prealabil. Partea raţională din mine s-a 
reafirmat, înălțând baricade și furnizând explicaţii, oarecum 
nesatisfăcătoare, pentru cele întâmplate: mirosul brizei, figura 
palidă de la marginea pădurii, mișcarea din mansardă și cuvinte 
mâăzgălite în praf. 

Acum, raza de lumină scoase în evidență mesajul și mi-am 
văzut chipul reflectat în geam, plutind în noapte ca și când ar fi 
fost elementul aievea, ființa pierdută, astfel încât cuvintele erau 
scrise pe trăsăturile mele. 

Atât de frică. 

Mesajul scria: OAMENII GĂUNOȘI. 


6. 


Am dormit prost în noaptea aceea; visele îmi tot aduceau 
imagini cu orbi care vedeau și cu un copil fără faţă, strâns ghem 
într-o mansardă întunecată, șoptindu-și în nenumărate rânduri 
numai un singur cuvânt: „teamă”. Am luat mai întâi legătura cu 
Jackie Garner. Fusese o noapte liniștită în Willard și eram foarte 
multumit de acest lucru. Jenna plecase în D.C. cu bunicii ei la 
puţin timp după ora șapte și Jackie i-a urmărit cu mașina până 
spre Portsmouth. Între timp, fraţii Fulci o păzeau pe Rebecca. 
Nici urmă de Merrick sau de altcineva care să arate vreun 
interes nesănătos faţă de familia Clay. 

Am ieșit să alerg în Prouts Neck; Walter alerga înaintea mea 
în răcoarea dimineţii. Această parte din Scarborough era încă 
relativ rurală; prezenţa clubului de iaht și a clubului de ţară 
garantau că zona avea o anumită exclusivitate, dar cu excepția 
acesteia, orașul se transformase rapid. Începuse cu mult timp în 
urmă, în 1992, când Wall-Mart sosise lângă primăria orașului 
Maine, aducând cu el agasări minore cum ar fi proprietari de 
rulote care aveau voie să parcheze peste noapte în parcarea 
magazinului. Curând, alte magazine mari de comerț en detail au 
urmat exemplu lui Wall-Mart și Scarborough a devenit, ca multe 
altele, oraș-satelit la marginea unei aglomerări urbane. 
Localnicii vindeau acum terenuri pentru a permite Wall-Martului 
să se extindă; din ce în ce mai multe familii se mutau în zonă 


VP - 68 


pentru a profita de școli și de goana după distracţie a orașului, 
ridicând prețurile proprietăţilor și taxele pentru infrastructură. 
Câteodată, în momentele mele mai întunecate, mă gândesc că 
orașul, care se întindea pe cincizeci și patru de kilometri, 
cuprinzând șase sate, fiecare cu identitatea sa și cu cea mai 
mare mlaștină sărată din stat, a devenit o singură întindere 
omogenă, populată aproape integral de oameni care nu au idee 
despre istoria lui și nici respect pentru trecutul lui. 

Când m-am întors, am găsit două mesaje pe robotul 
telefonului. Unul era de la Registrul Auto, mă costa câte 50 de 
dolari verificarea plăcuțelor unei mașini. Din spusele lui, mașina 
lui Merrick aparținea unui birou de avocatură înmatriculat de 
curând în orașul Lynn, Massachusetts. Numele companiei, 
Eldritch și Asociaţii, nu îmi suna cunoscut. Am notat în grabă 
detaliile. Se poate ca Merrick să fi furat mașina unui avocat - și 
un telefon dat companiei ar fi confirmat imediat dacă avusese 
loc un furt sau nu - sau el să fi fost angajat de un avocat sau de 
avocaţi, ceea ce nu prea părea posibil. Exista și o a treia 
opțiune: compania să-i fi furnizat mașina lui Merrick, ceea ce 
ieșea din discuţie și, drept urmare, la îndemnul unui client să-i 
ofere cel puţin protecţie în cazul în care cineva întreba cu ce se 
ocupă Merrick, întrucât compania putea susține dreptul la 
confidențialitate. Din nefericire, dacă se întâmpla așa, persoana 
implicată subestimase capacităţile lui Merrick de a provoca 
probleme sau pur și simplu nu îi păsa de așa ceva. 

M-am tot gândit la apariţia bruscă a lui Merrick după atâţia 
ani de la dispariţia lui Daniel Clay. Ori ieșiseră la iveală câteva 
probe care l-au convins pe Merrick că Daniel Clay este încă în 
viaţă, ori Merrick nu avusese mult timp contact cu lumea de 
afară și apăruse ca să răscolească iar lucrurile. Eram din ce în ce 
mai convins de posibilitatea ca Merrick să fi făcut închisoare, dar 
nu îi știam numele de familie, presupunând că Merrick era 
numele său real. Dacă îl aveam, puteam face verificări pe site-ul 
corecţii.com sau bop.gov în speranţa de a descoperi date 
concludente. De asemenea, puteam să dau câteva telefoane și 
să verific dacă numele amintea de cineva și exista bineînțeles 
compania Eldritch și Asociaţii; dar avocații, din experienţa mea, 
nu sunt prea binevoitori în majoritatea cazurilor. Nu eram foarte 
sigur că Merrick o urmărea pe Rebecca Clay și că un geam spart 
era suficient pentru a stoarce informaţii de la ei. 


VP - 69 


Al doilea mesaj era de la June Fitzpatrick, care-mi confirma 
cina noastră din seara următoare de la Joel Harmon. Aproape că 
uitasem de Harmon. Probabil că va fi o seară pierdută. Pe lângă 
toate astea, nu știam aproape nimic despre Daniel Clay în afară 
de ceea ce-mi spusese fiica lui și puţinul pe care aveam să îl aflu 
de la June. A doua zi dimineață urma să mă duc până la 
Commonwealth să văd ce puteam afla despre compania Eldritch 
și Asociaţii și să încerc să am o conversaţie cu fostul soț al 
Rebeccăi Clay înainte de cina de la Harmon. Eram conștient că 
timpul trecea; număram încet minutele rămase până la 
revenirea lui Merrick și eram sigur că va încerca s-o intimideze și 
mai mult pe fiica lui Daniel Clay. 

Rebecca Clay stătea în toaleta firmei și-și ștergea lacrimile. 
Tocmai vorbise cu fiica ei la telefon. Jenna îi spusese că deja îi 
este dor de ea. Rebecca îi confirmase că și ei îi era dor, însă știa 
că plecarea era cel mai bun lucru. 

Cu o noapte înainte intrase în dormitorul Jennei pentru a se 
asigura că împachetase totul pentru călătorie. Jenna era jos în 
casă și citea. De la fereastra camerei fiicei sale, Rebecca îl 
putea vedea pe Jackie care stătea în mașină și probabil asculta 
radioul, judecând după strălucirea slabă care venea de la bord, 
iluminându-i trăsăturile. Prezenţa lui o făcea să se simtă un pic 
mai bine. li cunoscuse și pe ceilalţi doi, fraţii puternici care îl 
adorau pe Jackie, agăţându-se de fiecare cuvânt al lui. Deși 
vajnici, ei nu-i inspirau același sentiment de siguranţă ca Jackie. 
Unul dintre vecini fusese atât de tare deranjat de prezenţa lor, 
încât sunase la poliţie. Polițistul care a venit în urma apelului l-a 
verificat, i-a recunoscut și a plecat imediat fără să le spună 
vreun cuvânt nici unuia dintre ei. Nimeni nu l-a mai văzut pe 
poliţist de atunci. 

Totul în camera Jennei era curat și la locul lui, deoarece era 
ordonată din fire. 

Rebecca privi micul birou pe care Jenna îl folosea pentru a-și 
face temele, a colora și a desena. Lucrase la ceva de curând, 
probabil o schiţă, deoarece avea o mulţime de culori înșirate 
lângă câteva coli de hârtie. Rebecca ridică una. Era un desen cu 
casa lor și două persoane lângă ea. Erau îmbrăcate în haine 
lungi de culoare cafenie și aveau fețele palide, atât de palide, 
încât fiica ei folosise plastilină albă pentru a le accentua 
paloarea, ca și când coala de hârtie albă nu era suficientă 


VP - 70 


pentru a o reda. Ochii și gurile lor erau încercuite cu negru ca și 
când ar fi absorbit toată lumina și tot aerul din lume. Aceleași 
persoane apăreau în fiecare desen. Semănau cu niște umbre; 
faptul că fiica ei își imagina astfel de fiinţe umane îi dădea fiori 
Rebeccăi. Probabil că Jenna fusese tulburată mai mult decât 
recunoscuse de acţiunile bărbatului pe care-l chema Merrick și 
aceasta era o manifestare a stării de teamă. 

Rebecca coborâse scările la Jenna cu desenele în mână. 

— Draga mea, cine sunt aceste persoane? întrebă ea, dar 
Jenna dădu ușor din umeri. 

— Nu știu. 

— Vreau să spun, ele sunt fantome? Arată că niște fantome. 

Jenna scutură din cap. 

— Nu, le-am văzut. 

— Le-ai văzut? Cum? Cum ai putea vedea așa ceva? 

Rebecca îngenunche lângă fiica ei, cu adevărat îngrijorată de 
ceea ce auzea. 

— Pentru că sunt reale, replică Jenna. Pentru moment, păru 
derutată, apoi se corectă. Nu, eu cred că sunt reale. Este greu 
de explicat. Știi, ca și când ar fi o ceaţă care face totul neclar, 
dar nu poţi vedea de ce este neclar. Mă odihneam puţin în seara 
asta după ce am împachetat, și era ca și când le-aș fi visat, dar 
de fapt eram trează pentru că le-am desenat în timp ce le 
vedeam. Ca și când m-aș fi trezit cu ele în minte și ar fi trebuit 
să le desenez fețele pe o coală de hârtie și, când m-am uitat pe 
fereastră, erau acolo, atâta doar că... 

— Atâta doar că... ce? Spune-mi, Jenna! 

Fata părea stânjenită. 

— Atâta doar că puteam să le văd numai dacă nu mă uitam 
direct la ei. Mamă, știu că nu are logică, dar ambele persoane 
erau și nu erau chiar acolo. li luă desenul din mână. Cred că 
sunt cam reci. 

— Au fost aici, Jenna? 

Încuviinţă din cap. 

— Erau afară. Ce credeai că am spus? 

Rebecca își duse mâna la gură. Se simţea bolnavă. Jenna se 
ridică, o îmbrăţișă și o sărută pe obraz. 

— Nu-ţi face griji, mamă. A fost, probabil, doar un gând ciudat 
al minţii. Dacă asta te ajută, să știi că nu mi-a fost frică sau 
altceva de genul acesta. Nu ne fac niciun rău. 


VP -71 


— De unde știi? 

— Știu. Într-un fel i-am auzit, în mintea mea, în timp ce 
dormeam, mă plimbam sau orice altceva făceam în acel 
moment. Nu îi interesează persoana noastră. 

Apoi, pentru prima dată, Jenna rămase pe gânduri ca și când 
în acel moment și-ar fi dat seama cât de ciudat sunaseră 
cuvintele ei. 

Rebecca încerca să-și controleze vocea ca să nu tremure. 

— Draga mea, cine sunt aceste persoane? 

Întrebarea îi distrase atenţia Jennei. Ea chicoti. 

— Asta este partea cea mai ciudată dintre toate. Mă trezesc 
știind cine sunt, ca și când aș avea câteodată un desen sau un 
titlu în mintea mea, ambele în același timp, fără să știu de unde 
vin. Când am făcut acest desen pentru prima oară, știam cine 
sunt persoanele chiar înainte de a pune creionul pe pagină. 
Ridică desenul în faţa ei admirându-l, dar și îngrijorată puţin de 
această creaţie. Ei sunt Oamenii Găunoși. 


7. 


Am mâncat căpșuni și cafea la micul dejun. Ascultam un CD 
cu Delgados în timp ce mâneam. Walter se jucă prin curte o 
vreme, apoi intră în casă și se cuibări în coșul lui. 

Când am terminat de mâncat, am întins lista cu ultimii 
asociaţi ai lui Daniel Clay pe masă în bucătărie și am adăugat la 
sfârșit și numele de „Eldritch”. Apoi am încercat să-i aranjez cât 
de cât în ordine, începând cu cei care erau localnici până la cei 
care locuiau în afara orașului. Am început să dau telefoane 
pentru a stabili întâlniri, dar primele trei au fost tot atâtea 
eșecuri. Una dintre persoane se mutase, alta murise, iar a treia, 
un fost profesor de-al lui Clay care se retrăsese în Bar Harbor, 
suferea de boala Alzheimer, care era atât de gravă, încât, după 
spusele nurorii sale, nu-și recunoștea nici măcar propriii copii. 

Am avut mai mult noroc cu cea de-a patra persoană, un 
contabil cu numele de Edward Haver. Murise vara trecută, dar 
soţia lui, Celine, a spus că nu o deranja să discute despre Clay, 
chiar și la telefon, în special după ce-am spus că mă angajase 
fiica lui Clay. Mi-a zis că întotdeauna îl plăcuse pe „Dan” și că 


VP- 72 


nu-l considerase altceva decât o companie bună. Ea și soțul ei 
se ocupaseră de înmormântarea soţiei lui când Rebecca avea 
numai patru sau cinci ani. Soţia lui murise de cancer. Apoi, 
douăzeci de ani mai târziu, propriul soț murise de o altă formă a 
aceleași boli și a venit rândul lui Daniel Clay să se ocupe de 
înmormântare. Pentru o perioadă s-a gândit chiar că ar exista o 
șansă ca ei să fie împreună deoarece aveau aceleași gusturi și 
ea o plăcea pe 

Rebecca, dar se pare că Clay se obișnuise cu gândul de a trăi 
fără partener de viaţă. 

— Apoi a dispărut, încheie ea. 

Tocmai voiam să insist asupra circumstanțelor în care a 
dispărut el, dar până la urmă nu a mai fost nevoie. 

— Știu ce spunea lumea despre el, dar Dan nu era acea 
persoană, nu Dan pe care îl cunoșteam eu, spuse ea. Tinea 
foarte mult la copiii pe care-i trata, poate chiar prea mult. Se 
putea citi asta pe chipul lui când vorbea despre ei. 

— Vorbea despre cazurile lui cu dumneavoastră? 

— Nu menţiona niciodată nume, dar câteodată îmi spunea 
prin ce trecuse un copil: bătăi, neglijare și, cum bine știi, și alte 
lucruri. În mod clar, îl preocupa. Nu suporta să vadă un copil 
rănit. Câteodată, cred că acest lucru l-a făcut să intre în conflict 
cu oamenii. 

— Ce fel de oameni? 

— Alţi profesioniști, doctori care nu vedeau întotdeauna 
lucrurile așa cum le vedea el. Exista un singur om pe care-l 
chema - oh, cum îl chema? l-am văzut de curând numele 
undeva - Christian! Asta este: Dr. Robert Christian, de la Centrul 
Midlake. El și Dan nu cădeau de acord asupra lucrurilor pe care 
le descriau în acte sau le susțineau în conferinţe. Se întâlneau 
adesea și discutau în contradictoriu despre modul de a trata cât 
mai bine copiii care apelau la ei. 

— Aveţi o memorie foarte bună de reţineţi evenimentele care 
s-au petrecut de-a lungul timpului, doamnă Haver. 

Am încercat să nu sune ca și când m-aș fi îndoit de cele spuse 
de ea sau că aș fi în vreun fel suspicios, deși simțeam câte puțin 
din fiecare. 

— Mi-a plăcut Dan foarte mult și am împărțit perioade din 
viaţă împreună de-a lungul timpului. Aproape că o vedeam cum 
zâmbește trist. El se enerva foarte rar, dar încă îmi amintesc 


VP-73 


privirea pe care o avea când era vorba despre Robert Christian. 
Într-un fel, erau în competiţie. Dan și doctorul Christian erau 
amândoi implicaţi în cercetarea unor acuzaţii nedovedite ale 
copiilor abuzaţi, dar fiecare avea o abordare diferită. Cred că 
Dan era mai puţin precaut decât doctorul Christian, atâta tot. El 
tindea să creadă copilul încă de la început, pornind de la 
prioritatea de a proteja copiii de suferință. Admiram acest lucru 
la el. Nu mai întâlnești astăzi un astfel de devotament. Doctorul 
Christian nu își urma vocaţia în același mod. Dan spunea că 
Robert Christian era prea sceptic și confunda obiectivitatea cu 
neîncrederea. La un moment dat, au apărut necazurile. Dan a 
făcut o evaluare care s-a dovedit a fi greșită și un om a murit, 
dar presupun că știți deja. Ulterior, cred că lui Dan i s-au oferit 
mai puţine evaluări sau probabil s-au oprit cu toții. 

— Vă amintiţi numele persoanei care a murit? 

— Cred că avea un nume nemtesc. Poate Muller? Sunt sigură 
că acesta era numele. Băiatul în discuţie ar avea douăzeci de 
ani acum. Nu pot să-mi imaginez cum e viaţa lui, știind că 
afirmaţiile lui l-au omorât pe tatăl său. 

Am notat numele „Muller” și am tras o linie de legătură cu 
doctorul Robert Christian. 

— Bineînţeles că au urmat zvonurile, spuse ea. 

— Zvonurile despre abuz? 

— Exact. 

— Le-a comentat cu dumneavoastră? 

— Nu, în acea perioadă nu prea ne mai vedeam. După 
moartea domnului Muller, Daniel a devenit mai puţin sociabil. Să 
nu mă înţelegi greșit: nu a fost niciodată un petrecăreț, dar 
venea câteodată pentru o cafea sau pentru un pahar cu vin. 
Toate acestea au încetat după incidentul cu Muller. Și-a pierdut 
încrederea și îmi închipui că afirmaţiile despre abuz l-au distrus 
complet. 

— Nu le-aţi crezut? 

— Am văzut cât era de devotat muncii sale. Niciodată n-am 
crezut ce spuneau oamenii despre Dan. Sună ca un clișeu, dar 
problema lui era că-i păsa prea mult. Voia să-i protejeze pe toţi, 
dar până la urmă n-a reușit. g 

l-am mulțumit și mi-a spus că pot s-o sun oricând. Inainte de a 
închide, mi-a dat numele câtorva persoane pe care aș putea să 
le sun, dar se aflau toate pe lista Rebeccăi. Totuși, mi-a fost mai 


VP - 74 


de ajutor decât următoarele două persoane pe care le-am sunat. 
Prima era un avocat pe nume Elwin Stark, care lucrase pentru 
Clay și care îi fusese și prieten. Îl știam pe Stark din oraș. Era 
înalt și gras și prefera costumul închis dungat, îndrăgit de 
gangsterii de modă veche și de negustorii vârstnici din piaţă. 
Era adevărat ce se spunea, că nu era genul de persoană pro 
bono când era vorba de afaceri legale și aplica același principiu 
în conversațiile telefonice pentru care nu era plătit. Stark a fost 
cel care se ocupase de publicarea declaraţiei despre moartea lui 
Clay. 

— Este mort, mi-a spus Stark, după ce secretara lui m-a lăsat 
să aștept în eter timp de cincisprezece minute bune, pentru a 
mă informa apoi că Stark nu avea timp să mă vadă în persoană, 
dar probabil, doar probabil, ar putea să-și stoarcă două minute 
libere pentru o scurtă discuţie la telefon. N-a mai rămas nimic 
de spus. 

— Fiica lui are probleme cu cineva care nu este de aceeași 
părere. Nu este dispus să accepte faptul că Clay este mort. 

— Ei bine, fiica lui are o hârtie care dovedește altceva. Ce vrei 
să-ți spun? L-am cunoscut pe Daniel. Am fost împreună la 
pescuit de câteva ori pe an. Era un băiat bun. Prea conștiincios, 
dar asta din cauza domeniului de activitate. 

— A vorbit vreodată cu tine despre domeniul lui de activitate? 

— Nu. Sunt avocat de afaceri. Prostia cu puștiul m-a deprimat. 

— Incă mai lucrezi pentru Rebecca Clay? 

— l-am făcut o favoare odată. Nu mă așteptam să fiu pisălogit 
de un detectiv pentru că am făcut asta, deci îi poţi spune că în 
mod sigur nu-i voi mai face nicio favoare. Ascultă, știu totul 
despre tine, Parker! Chiar și discuţia cu tine mă neliniștește. 
Nimic bun nu rezultă dintr-o conversaţie lungă cu tine, așa că o 
închei acum. 

Așa a și făcut. 

Următoarea conversaţie, cu un anume doctor Philip Caussure, 
a fost și mai scurtă. Caussure era fostul medic al lui Clay. 

— Nu am nimic de spus, zise Caussure. Vă rog să nu mă mai 
deranjaţi. Închise. 

Era un semn. Am mai dat un telefon pentru a confirma o 
întâlnire cu doctorul Robert Christian. 

De unde locuiam eu până la șoseaua Gorham, Centrul Midlake 
reprezenta o scurtătură. Era într-o zonă împrejmuită de copaci, 


VP -75 


cu clădiri oarecare de birouri. Ar fi putut fi unul de avocatură sau 
unul de agenți imobiliari. De fapt, era un loc pentru copii abuzaţi 
sau abandonaţi. Ușa principală te introducea într-o sală de 
așteptare vopsită în galben și portocaliu violent, cu cărţi pentru 
copii de vârste diferite așezate pe mese, un loc de joacă într-un 
colț, camioane și păpuși de jucărie și pachete cu creioane 
colorate care zăceau pe rogojini. O mulţime de prospecte cu 
informaţii detaliate despre diferitele servicii sociale erau agăţate 
pe perete. 

Secretara care stătea la birou mă întrebă cum mă cheamă și 
dădu un telefon. Un minut sau două mai târziu, un bărbat mic 
de statură și agil, cu părul alb și cu barba îngrijită se ivi în ușa 
care făcea legătura dintre recepție și clinică. Avea probabil în jur 
de cincizeci de ani, era îmbrăcat în pantaloni de in și cu o 
cămașă deschisă la guler. Strângerea de mână fu fermă, dar un 
pic precaută. Mă conduse în biroul său, cu mobilă galbenă și 
încărcat cu rafturi de cărți și de rapoarte. l-am mulţumit că m-a 
primit, deși l-am anunţat în ultimul moment, iar el a dat din 
umeri. 

— Din curiozitate, a spus el. De multă vreme nu mi-a mai 
pomenit nimeni de Daniel Clay, cel puţin din afara acestei 
ramuri a comunităţii medicale. S-a afundat mai mult în scaunul 
său. Ca să fim înțeleși de la bun început, voi fi direct cu 
dumneata dacă și dumneata vei fi. Clay și cu mine nu eram de 
acord în anumite privinţe. Nu cred că-i păsa de mine foarte tare. 
Nici mie nu-mi păsa de el. Din punct de vedere profesional, 
mulţi credeau că avea o inimă bună, cel puţin până la apariţia 
zvonurilor, dar acel aspect trebuia să fie echilibrat prin 
obiectivitate, însă nu cred că Daniel Clay avea suficientă 
obiectivitate pentru ca opiniile lui să fie luate în serios. 

— Am auzit că eraţi în conflict, am spus. De aceea mă aflu 
aici. M-a angajat fiica lui. Cineva o întreabă de tatăl ei. Este 
îngrijorată. 

— Deci acum urmărești șirul evenimentelor de la început, 
încercând să afli de ce cineva ar fi îngrijorat după atâţia ani de 
la dispariţie. 

— Ceva de genul acesta. 

— Sunt considerat suspect, zâmbi el. 

— Ar trebui să fiţi? 


VP - 76 


— În mod sigur, au existat momente când l-aș fi strâns de gât 
cu plăcere. Avea un fel de a se băga sub pielea mea, atât 
personal, cât și profesional, încât... 

— Sunteţi amabil să-mi explicaţi? 

— Ei bine, cred că pentru a înţelege cine a fost el și ce s-a 
întâmplat înainte de dispariţia lui, trebuie să știi câte ceva 
despre activitatea noastră de aici. Noi ne ocupăm de examinări 
medicale și de evaluări psihologice în cazurile de reclamaţii de 
abuz asupra copiilor, fie că este vorba de un abuz fizic sau 
sexual, fie emoţional sau ca rezultat al neglijenţei. Un apel este 
primit la Centrala din Augusta. Acesta este atribuit unui șef de 
echipă, este analizat, apoi se ia decizia de a le trimite sau nu un 
asistent social. Uneori, acel telefon poate fi dat chiar de poliţia 
locală sau de Serviciile de Protecţie a Copilului. Poate fi dat de 
școală, de un părinte, de un vecin, chiar și de copilul în cauză. 
Apoi, copilul ne este încredinţat spre examinare. Suntem cel mai 
important furnizor de acest tip de servicii din ţară. Atunci când 
Daniel Clay a început să facă evaluări, abia ne puneam pe 
picioare. La naiba, toată lumea era la început. Acum lucrurile 
sunt un pic mai bine organizate. Putem face orice în această 
singură clădire: examinare, evaluare, consiliere inițială, 
interogarea copilului și a presupusului făptaș. Totul se poate 
gestiona aici. 

— Dar înainte de deschiderea centrului? 

— Era posibil ca respectivul copil să fie examinat de către un 
doctor, apoi trimis în altă parte pentru interogare și evaluare. 

— Moment în care intervine Clay... 

— Corect, dar încă o dată îţi spun, nu cred că Daniel Clay a 
fost suficient de atent. Ceea ce facem noi aici este o treabă 
delicată și nu există răspunsuri ușoare. Toată lumea dorește un 
răspuns sigur, cu „da” sau „nu” - reclamanţii, judecătorii, în 
mod evident cei implicaţi direct, cum ar fi părinţii sau tutorii - și 
sunt dezamăgiţi când nu le putem da întotdeauna astfel de 
răspunsuri. 

— Nu sunt sigur că înțeleg, am spus. Nu pentru acest motiv 
sunteti aici? 

Christian se așeză mai bine în scaun și își desfăcu palmele. 
Erau foarte curate și avea unghiile tăiate atât de scurt încât 
puteam vedea carnea fină și deschisă a degetelor. 


VP - 77 


— Ascultă, avem de-a face cu opt sau nouă sute de copii pe 
an. În termeni medicali, în cazul abuzului sexual, probabil cinci 
la sută din acești copii vor prezenta semne fizice pozitive, acest 
lucru înseamnă câteva urme pe himen sau în rect. Cei mai mulţi 
dintre copii sunt adolescenţi și, chiar dacă se dovedește că sunt 
activi din punct de vedere sexual, este greu de spus dacă ceea 
ce s-a întâmplat a fost de comun acord. O mulţime de 
adolescente pot fi chiar penetrate, dar la examenul medical vor 
prezenta un himen întreg. Dacă stabilim că este vorba despre 
un act sexual neagreat de ambele părți, de cele mai multe ori 
nu putem spune cine a făcut-o sau unde. Tot ceea ce putem 
confirma este că actul sexual s-a petrecut. Chiar și în cazul unui 
copil foarte tânăr se ţine cont de schimbările anatomice normale 
care au loc în trupul lui și există foarte puţine probe sau chiar 
deloc.  Constatările fizice care erau considerate cândva 
anormale sunt trecute acum ca nespecifice. Metoda sigură de a 
stabili abuzul sexual este de a efectua testul pentru boli cu 
transmisie sexuală, dar asta presupune ca făptașul să fie 
infectat. Dacă testul este pozitiv, abuzul a avut loc, dar chiar și 
în acest caz nu ești aproape de a stabili cine l-a făcut, până în 
momentul în care ai efectuat probele ADN. Dacă făptașul nu 
suferă de boli de natură sexuală, atunci nu ai nimic. 

— Dar ce se întâmplă cu comportamentul copilului? Nu se 
schimbă în urma abuzului? 

— Efectele variază și nu există indicatori comportamentali 
care să sugereze abuzul. Observăm anxietate, dificultatea de a 
dormi, câteodată spaima din timpul nopţii când copilul se 
trezește țipând neconsolat, fără să-și mai amintească dimineaţa 
nimic din cele întâmplate. Există și mușcatul unghiilor, smulsul 
părului, refuzul de a merge la școală, insistența de a dormi cu 
un părinte de încredere. Băieţii au tendinţa să se exteriorizeze 
prin gesturi, devenind mai agresivi, în timp ce fetele tind să se 
închidă în ele, devenind mai retrase și depresive. Dar aceste 
tipuri de comportament apar și atunci când părinţii sunt în 
divorț și copilul devine stresat. O treime din copiii abuzaţi nu vor 
prezenta niciun simptom. 

Mi-am dat jos jacheta și am continuat să notez. Christian 
zâmbea. 

— Este mult mai complicat decât ţi-ai imaginat, nu-i așa? 

— Un pic. 


VP - 78 


— Din acest motiv, procesul de evaluare și tehnica de 
interogare sunt foarte importante. Specialistul nu poate conduce 
copilul, așa cum cred că a făcut Clay în mai multe cazuri. 

— Ca și în cazul Muller? 

Christian încuviinţă. 

— Cazul Muller ar trebui oferit drept exemplu într-un manual 
pentru toate lucrurile care pot merge prost într-o investigare în 
urma acuzaţiei de abuz a unui copil abuzat: un copil manipulat 
de un părinte, un specialist care a renunţat la obiectivitatea lui, 
un judecător care prefera albul sau negrul în locul nuanțelor de 
gri. Unele persoane cred că marea majoritate a declaraţiilor de 
abuz sexual care intervin în perioadele de dispută a custodiei în 
cazurile de divorț sunt aranjate. Există și o sintagmă care 
definește comportamentul copilului în astfel de dispute: 
Sindromul Părintesc de înstrăinare, când copilul se identifică cu 
unul din părinţi și-l înlătură pe celălalt. Comportamentul negativ 
față de părintele înstrăinat este o reflectare a sentimentelor și a 
percepţiilor propriului părinte înlăturat, nu ale copilului. Există o 
teorie pe care nu toată lumea o acceptă, dar privind în urmă la 
cazul Muller, ar fi trebuit să-i fie foarte limpede lui Clay că mama 
era ostilă și, dacă ar fi întrebat mai multe lucruri despre trecutul 
ei medical, ar fi descoperit că existau semne de tulburare a 
personalităţii. In schimb, i-a ţinut partea și a acceptat 
necondiţionat versiunea copilului. Întreaga poveste a fost un 
dezastru pentru toţi cei implicaţi și s-a distrus credibilitatea 
celor care lucrează în domeniu. Cel mai rău dintre toate este că 
un om și-a pierdut atât familia, cât și viaţa. Christian își dădu 
seama că devenise foarte nervos. Se întinse și spuse: îmi pare 
rău, ne-am oprit oarecum numai la acea perioadă. 

— Deloc, am spus. Eu v-am întrebat despre cazul Miller. 
Vorbeaţi despre tehnicile de interogare. 

— Ei bine, într-un fel este foarte simplu. Nu poţi pune întrebări 
de genul: Ți s-a întâmplat ceva rău? sau Persoana X te-a atins 
într-un loc mai special sau într-un loc intim? Acesta este cazul 
când ai de-a face cu copii foarte mici, în special. Ei încearcă să 
mulțumească evaluatorul cu răspunsul corect numai pentru a 
putea pleca de acolo. Avem, de asemenea, cazuri cu ceea ce noi 
numim „atribuire greșită”, atunci când un copil poate că a auzit 
de la altcineva ceva ce ar vrea și el să pună în aplicare, ca o 
modalitate de a atrage atenţia asupra sa. Uneori, iniţial obţii o 


VP - 79 


dezvăluire importantă de la un copil mai mic, dar descoperi apoi 
că-și retrage cuvintele sub presiunea familiei. Se întâmplă asta 
și în cazul adolescenților atunci când mama are un nou prieten 
care abuzează de fiică, dar ea nu vrea s-o creadă ca să nu-l 
piardă pe tipul care o susţine și, mai degrabă, își învinuiește 
propriul copil că spune minciuni. In general, adolescenţii aduc cu 
ei propriile provocări. Pot minţi în legătură cu abuzul pentru a 
obţine ceva, dar, de obicei, sunt foarte rezistenți la sugestii. 
Problema lor este că, dacă au fost abuzaţi, durează câteva 
sesiuni până obţii câteva detalii. Nu vor dori să vorbească, poate 
din vinovăţie sau din rușine, și u/timul lucru pe care l-ar discuta 
cu un străin ar fi abuzul oral sau anal. Deci evaluarea trebuie să 
fie condusă cu toate aceste elemente în minte. Poziţia mea este 
aceea că nu cred pe nimeni: am încredere numai în fapte. Asta 
prezint eu poliţiei, procurorilor și judecătorilor dacă acest caz 
ajunge în instanţă. Ştii ce se întâmplă? Se supără pe mine. Așa 
cum am spus, vor răspunsuri clare, dar, pentru o perioadă de 
timp, nu le putem da astfel de date. Sub acest aspect, eu și 
Daniel Clay eram diferiţi. Unii evaluatori au o poziţie aproape 
politică faţă de abuz. Ei îi și interoghează pe copii pornind de la 
premisa că abuzul deja a avut loc. Se creionează tot ce 
urmează. Clay devenise tipul care se ducea și confirma 
declarațiile de abuzuri, chiar dacă erau în prima fază sau 
avocatul solicita o a doua evaluare. Acest lucru i-a adus 
necazuri. 

— In regulă, ne putem întoarce la cazul Muller pentru o clipă? 

— Sigur. Erik Muller. Este o chestiune de record. Documentele 
de atunci raportau o mulţime de detalii. Era un caz neplăcut de 
divorţ și soția dorea custodia. Se pare că a făcut presiuni asupra 
fiului, care atunci avea unsprezece ani, pentru a depune 
declarații împotriva tatălui său. Tatăl neagă declaraţiile, dar Clay 
i-a făcut o evaluare care îl acuza, încă nu existau dovezi 
suficiente, așa că s-a ajuns la Tribunalul de Familie, unde e 
nevoie de mai puţine dovezi decât la nivel penal. Tatăl a pierdut 
custodia și s-a sinucis o lună mai târziu. Apoi, copilul s-a 
spovedit unui preot și totul a ieșit la iveală. Clay s-a prezentat în 
fața Consiliului Medicilor. Nu au luat nicio măsură împotriva lui, 
dar întreaga situaţie arăta urât și el a încetat să mai facă 
evaluări la scurt timp după acest incident. 

— A fost decizia lui sau a fost forțat s-o facă? 


VP - 80 


— Și una, și alta. El a hotărât să nu mai conducă evaluări, dar 
nici nu i se mai ofereau. In acea perioadă eram daţi în judecată 
și procesul era pe rol de ceva timp, astfel încât răspunderea 
evaluării în majoritatea cazurilor a căzut pe umerii noștri. Ei 
bine, am spus „răspunderea”, dar era ceva ce eram dispuși să 
acceptăm. Ne interesa bunăstarea copilului la fel ca pe Daniel 
Clay, dar nu pierdeam nicio clipă din vedere responsabilităţile 
noastre față de toţi cei implicaţi și, cel mai important, față de 
adevăr. 

— Ştii unde este băiatul Muller acum? 

— Este mort. 

— Cum așa? 

— Devenise dependent de heroină și a murit din cauza unei 
supradoze. Asta s-a întâmplat acum cinci ani, în Fort Kent. Nu 
știu ce s-a întâmplat cu mama lui. Ultima oară am auzit că trăia 
undeva în Oregon. S-a recăsătorit și am înțeles că are un copil 
acum. Sper să se descurce mai bine cu acesta decât cu ultimul. 

Părea că informaţia despre Muller nu ducea nicăieri. Am 
insistat pe subiectul de abuz al pacienţilor lui Clay. Christian 
părea că are detaliile gata pregătite. Probabil le revăzuse 
înainte să vin la el sau pur și simplu era unul dintre acele cazuri 
pe care nimeni nu putea să-l uite. 

— Ne-au fost transmise două cazuri de abuz fără dovezi în 
decurs de trei luni, spuse Christian, fiecare conţinând elemente 
asemănătoare: abuz tăcut de un străin, abuz al unei persoane 
aparent necunoscute de copil, abuz cu folosirea măștilor. 

— Măști? 

— Măști de pasăre. Făptașii - trei într-un caz și patru în 
celălalt - și-au deghizat feţele cu măști de pasăre. Copiii - 
primul, o fetiță de unsprezece ani, și al doilea, un băiat de 
paisprezece ani - au fost răpiți, unul pe drumul de la școală 
către casă, celălalt în timp ce bea bere lângă o cale ferată 
dezafectată, apoi duși într-un loc necunoscut, abuzaţi în mod 
sistematic timp de câteva ore și abandonaţi apoi aproape de 
locul de unde au fost răpiți. Abuzul fără dovezi se întâmplase cu 
câţiva ani în urmă, unul la mijlocul anilor '80 și celălalt la 
începutul anilor '90. Primul caz a ieșit la iveală după o încercare 
de sinucidere a fetiţei, cu puţin timp înainte de a se căsători la 
frageda vârstă de optsprezece ani. Al doilea caz a apărut când 
băiatul s-a prezentat în fața tribunalului pentru un șir de 


VP - 81 


infracţiuni minore și avocaţii au susţinut că abuzul este 
circumstanţă atenuantă. 

Judecătorul nu prea a vrut să le dea crezare. Când cele două 
cazuri au ajuns la noi, asemănările au fost imposibil de ignorat. 
Acești copii nu se știau și veneau din orașe situate la distanţe de 
o sută de kilometri unul față de celălalt. Cu toate acestea, 
detaliile poveștilor celor doi se potriveau perfect, mergând până 
în amănunt, la folosirea măștii. Știi ce altceva mai aveau în 
comun? Amândoi fuseseră trataţi în trecut de Daniel Clay. Fata 
acuzase un profesor de abuz, dar acuzaţiile ei s-au dovedit a fi 
neadevărate. A fost unul dintre puţinele exemple în care 
evaluarea lui Clay nu a găsit dovezi pentru a susține afirmaţiile 
copilului. Băiatul a fost trimis la Clay după ce fusese surprins 
făcând avansuri sexuale unei fetițe de zece ani din clasa lui. 
Evaluarea lui Clay a sugerat posibile semne de abuz sexual în 
trecutul băiatului. Din acel moment, am mai descoperit încă 
șase cazuri conţinând elementul „pasăre”: trei dintre cei 
implicaţi erau foști pacienţi ai lui Daniel Clay, dar niciunul dintre 
cazuri nu se petrecuse după dispariţia lui. Cu alte cuvinte, nu s-a 
mai raportat niciun incident asemănător de la sfârșitul anului 
1999. Asta nu înseamnă că nu s-au întâmplat, doar că noi nu 
știm de ele. Majoritatea copiilor implicaţi prezentau un 
comportament ușor obraznic în anumite privințe, de aceea am 
aflat atât de târziu de cazurile lor. 

— Obraznic? 

— Comportamentul lor era huliganic. Unii dintre ei acuzaseră 
în trecut adulţi de abuz, pe drept sau nedrept. Alţii fuseseră 
implicaţi în activităţi criminale sau pur și simplu părinţii sau 
părinţii adoptivi îi lăsaseră să-și dea frâu liber pornirilor. Se pare 
că nicio persoană cu autoritate nu a vrut să-i creadă, chiar dacă 
ei depuseseră efortul de a povesti ce se întâmplase, și poliția, în 
special bărbaţii, păreau a nu aveau niciun chef să ia în seamă 
declarațiile de abuz, în mod special cele făcute de adolescente. 

— Apoi, înainte să-l întrebe cineva pe Clay despre toată 
această situație, el a dispărut? 

— Ei bine, majoritatea cazurilor au ieșit la iveală ulterior 
dispariţiei lui, dar acesta este un lucru bun, a spus Christian. 
Problema noastră este că trebuie să așteptăm să apară semnele 
asemănătoare de abuz, în loc să putem cerceta noi înșine copiii. 
Trebuie respectată confidenţialitatea pacientului. Orice copil, 


VP - 82 


fată sau băiat, supus unui abuz similar cu cel pe care ți l-am 
descris, ar avea acum, cu aproximaţie douăzeci de ani, luând în 
consideraţie faptul că victimele de care știm noi aveau între 
nouă și cincisprezece ani în momentul în care a avut loc abuzul. 
Pentru a fi mai explicit, noi nu putem publica un anunţ în ziar 
cerând celor care au fost abuzaţi de bărbaţi purtând mască de 
pasăre să facă un pas înainte. Nu se poate așa. 

— Există vreo aluzie cum că Clay ar fi putut fi unul dintre 
făptași? 

Christian a scos un oftat. 

— Aceasta este principala întrebare, nu-i așa? Au existat 
anumite zvonuri, dar l-ai întâlnit vreodată pe Daniel Clay? 

— Nu. 

— Era un om înalt, foarte înalt, cel puţin doi metri. Foarte 
slab. Una peste alta, avea o înfățișare care sărea în ochi. Când 
am revenit asupra acestor cazuri, niciunul dintre copiii implicaţi 
nu și-a descris făptașii în termeni care ar fi putut duce la Daniel 
Clay. 

— Deci, ar putea fi o coincidenţă faptul că unii dintre acești 
copii erau pacienţii lui? 

— În mod sigur este posibil. Se știa că lucrează cu copii 
abuzaţi. Dacă cineva era suficient de implicat, atunci este 
posibil ca acei copii să fi fost vizați, întrucât erau pacienţii lui. 
Unuia dintre profesioniștii implicaţi se poate să-i fi scăpat detalii, 
în mod deliberat sau accidental, deși propriile noastre 
investigaţii s-au dovedit a fi negative. Chiar dacă totul este 
numai presupunere. 

— Aveţi idee unde se află acești copii acum? 

— Doar unii dintre ei. Nu vă pot da alte detalii. Îmi pare rău. 
Poate doar să vă arăt detalii ale declaraţiilor cu schimbarea 
identității lor, dar nu cred că veţi afla mai mult decât știți acum. 

— AȘ aprecia dacă aţi face acest lucru. 

M-a condus înapoi în sala de așteptare și s-a întors în biroul 
lui. Douăzeci de minute mai târziu reveni cu mâna plină cu foi 
printate. 

— Mă tem că asta este tot ce vă pot da. 

l-am mulțumit pentru documente și pentru timpul acordat. Mi- 
a spus să-l contactez dacă am nevoie de ceva în plus și mi-a dat 
numărul de telefon de acasă. 


VP - 83 


— Doctore Christian, credeţi că Daniel Clay este mort? l-am 
întrebat. 

— Dacă a fost implicat - și nu spun că a fost -, atunci nu și-ar 
fi dorit să înfrunte decăderea, rușinea și închisoarea. N-am fost 
de acord în multe privinţe, dar era un om mândru și cultivat. În 
situaţia dată, probabil s-a sinucis. Dacă n-ar fi fost implicat în 
vreun fel, de ce să fi fugit? Cele două evenimente, descoperirea 
unui posibil abuz și dispariţia lui Clay, probabil nu au nicio 
legătură și noi pătăm reputaţia unui om inocent. Pur și simplu, 
nu știu. Insă este ciudat că niciodată nu a fost găsită vreo urmă 
a lui Daniel Clay. Lucrez cu date existente, nimic altceva, dar, 
din datele pe care le-am avut înainte, rezultă că este mort. 
Intrebarea în această situaţie este alta: S-a sinucis sau a fost 
omorât? 

Am părăsit Centrul Midlake și am condus spre casă. La masa 
din bucătărie, am citit paragrafele din rapoartele cazurilor pe 
care Christian mi le dăduse. N-am aflat prea multe, dar am 
putut să-mi dau seama de ce erau în stare adulţii să le facă 
copiilor. Detaliile despre înfățișarea abuzatorilor erau puţine, 
mai ales pentru că, deseori, copiii fuseseră legaţi la ochi sau 
fuseseră atât de traumatizaţi, încât nu mai puteau să-și 
amintească nimic despre bărbaţi, însă Christian avea dreptate: 
niciuna dintre descrieri nu se potrivea cu înfățișarea lui Daniel 
Clay. 

Când am terminat, l-am scos pe Walter la plimbare. În ultimul 
an se maturizase mult pentru un câine tânăr. Era mai liniștit și 
mai puţin jucăuș, deși era doar o umbră a predecesorilor lui, 
câinii mari de vânătoare ai primilor coloniști și fondatori din 
Scarborough. Bunicul mi-a povestit odată de un proprietar de 
circ ambulant care s-a oprit într-o noapte la casa unui barcagiu 
local. Proprietarul de circ avea un leu adus din est și, după 
câteva pahare de lichior, un vânător i-a propus să pună leul să 
lupte cu un câine pentru un butoi de rom. Proprietarul de circ a 
fost de acord și, în faţa orășenilor adunaţi, câinele a fost băgat 
în cușca leului. Câinele i-a aruncat o privire leului, a sărit la gâtul 
lui, apoi pe spatele lui, gata să-l omoare. Proprietarul de circ a 
intervenit și a plătit vânătorului butoiul de rom și cincizeci de 
dolari pentru a-i permite să împuște câinele în cușcă înainte ca 
acesta să sfâșie leul. Walter nu era genul de câine care să 
omoare un leu, dar era câinele meu și-l iubeam. Vecinii mei, Bob 


VP - 84 


și Shirley Johnson, aveau grijă de el dacă trebuia să plec pentru 
câteva zile. Pe Walter nu-l deranja să stea cu ei. Era liber să 
hoinărească, iar ei îl răsfăţau. Erau pensionari și nu aveau câine, 
așa că Bob era mereu încântat să-l scoată pe Walter la plimbare. 
Situaţia se potrivea de minune pentru toată lumea. 

Ajunsesem la Ferry Beach. Era târziu, dar simţeam nevoia să 
iau aer. L-am privit pe Walter care băgă o labă în apă, dar și-o 
retrase rapid. Lătră o dată a dojană, apoi mă privi ca și când eu 
aș fi putut face ceva pentru a ridica temperatura apei ca el să se 
poată bălăci. Dădu din coadă, după care toată blana de pe spate 
i se zbârli deodată. Încremeni holbându-se la mine. Arătându-și 
colții ascuțiți, mârâi ușor. 

M-am întors. Părea că un om stătea printre copaci. Dacă mă 
uitam direct la el, puteam vedea doar crengi și urmele luminii 
lunii acolo unde credeam că se află, dar îmi apărea mult mai 
clar când îl priveam lateral sau dacă încercam să nu-l fixez cu 
privirea. Cu toate acestea, era acolo. Reacţia lui Walter o 
dovedea și încă îmi aminteam evenimentele din noaptea 
anterioară: zărisem ceva în fugă la marginea pădurii înainte să 
dispară; vocea unui copil care șoptea din umbră; cuvinte scrise 
pe un geam prăfuit. 

Oameni goi pe dinăuntru. 

Nu aveam arma la mine. Îmi lăsasem pistolul calibru de 38 în 
mașină cât vorbisem cu doctorul Christian și nu am mai luat-o 
înainte de a-l scoate pe Walter la plimbare, iar arma Smith 10 
era în dormitor. În acel moment îmi doream să am una din arme 
cu mine sau chiar ambele. 

— Ce faci? am strigat. l-am făcut cu mâna. Bărbatul nu se 
mișcă. Haina lui de culoare cafenie era atât de murdară, încât se 
camufla în umbră și în pământul nisipos. O mică parte din faţa 
lui era vizibilă: un fragment de obraz palid, de frunte și bărbie 
albă. Gura și ochii erau de un negru profund, avea riduri fine 
vizibile acolo unde ar fi trebuit să fie buzele. M-am apropiat, cu 
Walter lângă mine în speranţa că-l voi vedea mai clar, însă el 
începu să se retragă și dispăru în beznă. 

Mărâitul lui Walter încetă. Se apropie temător de locul unde 
apăruse arătarea și pufni. Era limpede că nu-i plăcea ce mirosea 
acolo pentru că strâmbă din nas și-și dădu cu limba peste dinți 
ca și cum ar fi încercat să scape de un miros urât. M-am plimbat 
printre copaci până am ajuns la marginea plajei, dar nu am găsit 


VP - 85 


nicio urmă. Nu am auzit nicio mașină pornind. Totul părea calm 
și nemișcat. 

Am plecat de pe plajă și m-am îndreptat spre casă; Walter 
rămase aproape de mine tot drumul, oprindu-se uneori să se 
holbeze la copacii de pe partea stângă, arătându-și ușor dinţii în 
așteptarea unei ameninţări necunoscute încă. 


8. 


În dimineaţa următoare am condus spre Lynn. Cerul era senin 
și albastru, culoarea verii, dar copacii erau desfrunziți și 
muncitorii angajaţi la prelungirea fără sfârșit a autostrăzii de 
lângă oraș purtau pulovere cu glugă și mănuși groase. Mi-am 
băut cafeaua pe drum și am ascultat un album de muzică 
protestatară din Africa de Nord. Mi-am atras priviri 
dezaprobatoare când am oprit să alimentez în New Hampshire, 
unde sunetul cântecelor clash urlate în limba arabă era 
considerat o dovadă a unor înclinații lipsite de patriotism. 
Cântecele îmi abăteau gândurile de la silueta dintre copacii din 
Ferry Beach de noaptea trecută. Amintirea ei îmi stârnea o 
reacţie ciudată, de parcă fusesem martor la ceva nu trebuia să 
văd sau încălcasem un tabu. Cel mai ciudat era că arătarea îmi 
păruse aproape cunoscută, ca și când mi-aș fi întâlnit un unchi 
sau un văr îndepărtat despre care auzisem multe, dar pe care 
nu-l văzusem niciodată. 

Am intrat pe autostrada 1, o zonă urâtă cu dezvoltare 
comercială necontrolată pe care o întâlneai pretutindeni în nord- 
est, apoi am cotit-o pe autostrada 107 spre nord, care nu era 
nici ea mai bună și m-am îndreptat prin Revere și Saugus spre 
Lynn. Am trecut de imensa fabrică Wheelabrator de pe partea 
dreaptă, apoi de GE Aviation, cel mai mare angajator din zonă. 
Terenuri cu mașini abandonate sau lăsate în paragină marcau 
peisajul la intrarea în orașul Lynn; luminile lui erau de fapt 
reclame cu steagul Americii în semn de bun venit pentru toți 
vizitatorii, fiecare sponsorizată de un comerciant local. Eldritch 
și Asociaţii nu se regăsea printre aceștia; ajungând la clădirea 
lor, nu mi-a fost greu să înțeleg de ce. Nu părea să fie o afacere 
deosebit de prosperă; ocupa cele două etaje superioare ale unei 


VP - 86 


clădiri gri, urâte, așezate sfidător în zonă ca un maidanez de 
care nu mai scapi. Ferestrele erau murdare și nimeni nu 
reînnoise de foarte mult timp numele avocatului scris cu auriu 
pe ele. Clădirea se afla lângă barul lui Tulley, destul de auster, 
construit parcă pentru a respinge un asediu, și lângă câteva 
clădiri de apartamente vopsite în verde și gri, cu spații 
comerciale la parter: un salon de manichiură, un magazin numit 
Angkor Multi Services cu reclama în cambodgiană și un 
restaurant spaniol care te îmbia cu pupusas, tortas și tacos. La 
capătul străzii se afla un alt bar care făcea ca cel al lui Tulley să 
pară proiectat de Gaudi. Nu era mai mult decât o ușă și două 
ferestre, cu numele scris deasupra intrării cu litere albe, 
neregulate, de cineva care probabil suferea de o serioasă formă 
de delir, oferindu-se să facă acel lucru în schimbul unei tării. Se 
numea Eddys, fără apostrof. Poate dacă l-ar fi numit Steady 
Eddys, ar fi eliminat ironiile. 

Nu eram optimist în ceea ce privește firma Eldritch și 
Asociaţii. Am parcat în fața barului Tulley. Din experienţa mea, 
știam că avocaţii nu prea erau dispuși să vorbească cu detectivi 
particulari, iar conversaţia cu Stark din ziua precedentă nu îmi 
schimbase prea mult părerea. De fapt, dacă stau să mă gândesc 
mai bine, întâlnirile mele cu avocaţii fuseseră rodnice aproape în 
totalitate. Probabil nu cunoscusem suficienţi. Pe de altă parte, 
poate că întâlnisem prea mulți. 

Ușa de la stradă a clădirii Eldritch era deschisă și un rând 
îngust de trepte tocite duceau la etajele superioare. Peretele 
galben din dreapta scărilor avea o pată unsuroasă întinsă până 
la nivelul brațului meu. Nenumărate mâneci de haină se 
frecaseră de el de-a lungul anilor. Un miros de mucegai devenea 
din ce în ce mai pătrunzător pe măsură ce urcam. Era un iz de 
hârtie învechită care se degrada ușor, de straturi de praf, de 
covor putrezit care zăceau de zeci de ani. Era ca în opera lui 
Dickens. Dacă problemele lui Jarndyce și Jarndyce și-ar fi găsit 
rezolvarea peste Atlantic, le-ar fi plăcut atmosfera familiară a 
companiei Eldritch și Asociaţii. 

Am ajuns la primul nivel, în dreptul unei uși pe care scria 
TOALETA. In fața mea, la al doilea nivel, era o ușă cu geam mat 
pe care scria numele firmei. Am urcat atent la covorul pe care 
pășeam, lipsit în mod fatal de cleștii care ar fi trebuit să îl fixeze. 
În partea dreaptă, un alt rând de trepte duceau spre 


VP - 87 


obscuritatea etajului superior. Acolo, covorul era mai puţin tocit, 
dar nici nu putea avea mai multe pretenții. 

Din politețe, am bătut la ușa cu geam înainte de a intra. Părea 
un gest potrivit. N-a răspuns nimeni, așa că am intrat. In partea 
stângă se afla o recepţie joasă de lemn. In spatele ei, un birou 
mare, iar în dosul lui o doamnă mare cu un snop imens de păr 
negru care se balansa pe capul ei ca o îngheţată murdară pe un 
cornet. Purta o bluză verde deschis cu volănașe la gât și un 
șirag gălbui cu imitații de perle. Ca tot ce era înjur, ea părea în 
vârstă, însă vârsta nu îi micșorase dragostea de cosmetice sau 
de vopseaua de păr, deși își pierduse îndemânarea necesară 
pentru a le aplica, iar rezultatul final era mai puţin un act de 
vanitate și mai degrabă unul de vandalism. Fuma. Din cauza 
volumului de documente de care era înconjurată, era mai 
degrabă un act sinucigaș de bravadă, indicând, în aceeași 
măsură, o indiferenţă admirabilă față de lege, chiar și pentru 
cineva care lucra pentru un avocat. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea. 

Vorbi cu o voce ascuțită și gâfâită de cățeluș strangulat. 

— AȘ dori să-l văd pe domnul Eldritch, i-am spus. 

— Pe senior sau junior? 

— Pe oricare. 

— Seniorul este mort. 

— Atunci, pe junior. 

— Este ocupat. Nu are timp de clienţi noi. Deja ne spetim 
muncind pentru cei pe care îi avem. 

Am încercat să mi-o imaginez că se ridică sau că e fugărită de 
ei, dar n-am putut. Pe peretele din spatele ei se afla un tablou, 
însă lumina soarelui îl decolorase atât de mult, încât doar o 
parte dintr-un copac mai era vizibilă într-un colț. Pereţii erau 
îngălbeniţi, exact ca cei de pe casa scărilor, dar decenii de 
acumulare de nicotină le conferiseră o tentă maronie 
deranjantă. Este posibil ca tavanul să fi fost odată alb, dar 
numai un prost ar fi pariat pe asta. Și peste tot erau numai 
hârtii: pe covor, pe biroul femeii, în apropiere, pe un al doilea 
birou neocupat, pe tejghea, pe o serie de scaune vechi cu 
spătarul drept pe care probabil clienţii erau invitaţi să se așeze, 
dar care acum serveau drept spaţiu de depozitare și pe rafturile 
lungi de-a lungul pereţilor. Dacă ar fi găsit un mijloc de 
depozitare a hârtiei pe tavan, probabil că l-ar fi acoperit și pe 


VP - 88 


acela. Niciun document nu părea să fi fost mișcat de când 
pergamentul ieșise din modă. 

— Este vorba de cineva care ar putea fi un client, i-am 
răspuns. Numele lui este Merrick. 

Ea se uită cu ochii pe jumătate închiși printr-o dâră de fum de 
țigară. 

— Merrick? Numele nu îmi spune nimic. 

— Conduce o mașină înregistrată pe această firmă. 

— De unde știți că mașina ne aparține? 

— Ei bine, la început mi-a fost greu să îmi dau seama pentru 
că nu era plină de hârtii, dar până la urmă bănuiala mi-a fost 
confirmată. 

Ochii i se închiseră și mai mult. l-am spus numărul de 
înmatriculare. 

— Merrick, am spus din nou. l-am făcut semn spre telefon. 
Poate vrei să suni pe cineva care nu este mort. 

— la un loc, zise ea. 

M-am uitat în jur. 

— Nu este niciunul. 

Aproape că îmi zâmbi, dar se răzgândi de teamă să nu i se 
strice machiajul. 

— Atunci cred că va trebui să stai în picioare. 

Am oftat. Aveam aici dovada, dacă mai era nevoie, că nu toți 
oamenii grași sunt veseli. Moș Crăciun trebuia să dea multe 
lămuriri pentru asta. 

Ridică receptorul și apăsă câteva butoane pe aparatul de 
telefon de culoare bej. 

— Numele? 

— Parker. Charlie Parker. 

— Ca și cântăreţul? 

— Saxofonistul. 

— Nu contează. Ai un act de identitate? 

l-am arătat permisul de conducere. Se uită la el în silă, de 
parcă tocmai îmi scosesem crenvurștul și îl lăsam să facă 
giumbușlucuri. 

— Poza este veche, a spus ea. 

— Multe lucruri sunt vechi, am răspuns. Nu poţi rămâne 
veșnic tânăr și frumos. 


VP - 89 


Bătea cu degetele în birou în timp ce aștepta răspunsul de la 
celălalt capăt al telefonului. Avea ojă roz pe unghii. Culoarea îmi 
strepezea dinții. 

— Ești sigur că nu era cântăreţ? 

— Foarte sigur. 

— Ah! Atunci cine era cel care cânta? S-a aruncat de la 
fereastră. 

— Chet Baker. 

— Ah! 

Continua să bată darabana. 

— Îţi place Chet Baker? am întrebat. 

Deja ne împrieteneam. 

— Nu. 

Sau poate că nu. Din fericire, cineva răspunse la celălalt capăt 
al firului. 

— Domnule Eldritch, este aici un - s-a oprit teatral - domn 
care dorește să vă vadă. Intreabă despre un domn Merrick. 

Ascultă răspunsul și încuviinţă din cap. Când închise, părea 
chiar mai nefericită decât mai devreme. Cred că sperase să 
primească un ordin să mă dea afară. 

— Poţi urca, a doua ușă în capătul scărilor. 

— A fost o experienţă plăcută, am spus. 

— Da, a răspuns ea. Acum grăbește-te. 

Am părăsit-o ca pe o loana D'Arc supraponderală care aștepta 
ca rugul să fie aprins și am urcat la etajul superior. A doua ușă 
era deja deschisă și un omuleț în vârstă de vreo șaptezeci și 
ceva de ani mă aștepta. Încă avea o grămadă de păr în cap, 
dacă nu cumva purta perucă. Era îmbrăcat cu pantaloni gri în 
dungi, un sacou negru peste o cămașă albă și o vestă gri în 
dungi. Cravata era din mătase neagră. Părea cam plouat, ca un 
antreprenor de pompe funebre care tocmai pierduse un 
cadavru. Avea un aer ușor prăfuit, o combinaţie de mătreaţă și 
particule de hârtie, în special hârtie. După cum arăta, ridat și 
palid, părea făcut din hârtie și el, o maculatură care se fărâmiţța 
ușor sub povara anilor de avocatură. 

Imi întinse o mână zâmbind. Faţă de secretara lui, era ca și 
când m-ar fi întâmpinat cu cheile orașului. 

— Sunt Thomas Eldritch, spuse el. Poftește înăuntru, te rog. 

Avea un birou mic. Și aici era hârtie, dar în cantităţi mai mici. 
O parte din ea părea mutată de curând; cutiile cu dosare erau 


VP - 90 


depozitate pe rafturi în ordine alfabetică, fiecare însemnată cu 
un set de date. Erau vechi. Închise ușa în spatele meu și așteptă 
să mă așez ca să se instaleze la birou. 

— Despre ce este vorba în legătură cu domnul Merrick? 
întrebă el, cu mâinile împreunate pe birou. 

— Îl cunoașteţi? 

— Știu despre cine este vorba. l-am dat o mașină la cererea 
unui client de-al nostru. 

— AȘ putea să știu numele acestui client? 

— Mă tem că nu vi-l pot spune. Domnul Merrick este în vreo 
încurcătură? 

— Mai are puţin și va fi. Am fost angajat de o femeie care 
pare să fi atras atenţia lui Merrick. O urmărește. A spart o 
fereastră din casa ei. 

Eldritch țâțâi dezaprobator. 

— Și a anunţat poliția? 

— Da. 

— N-am primit nimic din partea lor. O astfel de plângere ar fi 
ajuns în mod sigur la noi până acum. 

— Poliţia nu a reușit să vorbească cu el. Am vorbit eu. l-am 
luat numărul de înmatriculare al mașinii și am obţinut datele 
care m-au adus la firma dumneavoastră. 

— Aveţi iniţiativă. Și acum, în loc să anunţaţi poliţia, sunteţi 
aici. Pot să vă întreb de ce? 

— Doamna în discuţie nu este sigură că poliția o poate ajuta. 

— Dar dumneavoastră puteţi. 

Suna ca o afirmaţie, nu ca o întrebare și mă încercă o 
senzaţie de neliniște la gândul că Eldritch știa deja cine sunt. 
Oricum, i-am răspuns ca la o întrebare. 

— Încerc. Poate va trebui să implicăm și poliţia dacă lucrurile 
continuă în felul ăsta, ceea ce cred că ar fi jenant sau chiar rău 
pentru dumneavoastră și pentru clientul dumneavoastră. 

— Nici eu, nici clientul meu nu suntem răspunzători de 
comportamentul domnului Merrick, chiar dacă ceea ce spui este 
adevărat. 

— Probabil că poliţia nu va fi de aceeași părere dacă 
dumneavoastră vă comportați ca un service particular de 
închiriat mașini. 


VP - 91 


— În acest caz le voi răspunde la fel cum v-am răspuns și 
dumneavoastră: pur și simplu i-am furnizat o mașină la 
rugamintea unui client și nimic mai mult. 

— Și chiar nu puteţi să-mi spuneți nimic despre Merrick? 

— Nu. Așa cum am spus, știu foarte puţine lucruri despre el. 

— Îi știți măcar prenumele? 

Eldritch ezită. Ochii lui erau vicleni și strălucitori. Mi-am dat 
seama că situaţia îl amuza. 

— Cred că este Frank. 

— Credeţi că Frank a stat la răcoare o vreme? 

— N-aș putea spune. 

— Se pare că nu sunt prea multe lucruri pe care să le puteţi 
spune. 

— Eu sunt avocat și clienţii mei se așteaptă la un anumit grad 
de discreţie. Altfel, nu aș fi rezistat în această profesie până 
acum. Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, acţiunile domnului 
Merrick sunt  regretabile. Probabil că, dacă clienta 
dumneavoastră ar vrea să discute cu el, problema ar putea fi 
rezolvată spre satisfacția tuturor, căci presupun că ea este 
singura persoană de ajutor domnului Merrick. 

— Cu alte cuvinte, dacă ea îi spune ceea ce el dorește să afle, 
el va pleca. 

— Este logic să presupunem acest lucru. 

— Dar ea știe ceva? 

Am lăsat întrebarea fără răspuns. El mă momea; ori de câte 
ori găsești momeală, poţi să fi foarte sigur că este un cârlig 
ascuns pe undeva. 

— El așa crede. 

— Atunci pare să fie soluţia cea mai simplă. Sunt sigur că 
domnul Merrick este un om înțelept. 

Eldritch rămase incredibil de calm în timpul discuţiei noastre. 
Doar gura i se mișca. Chiar și ochii păreau că refuză să 
clipească. Dar când pronunţă cuvântul „înţelept”, zâmbi ușor, 
impregnându-i cuvântului un sens exact opus celui original. 

— L-aţi cunoscut pe Merrick, domnule Eldritch? 

— Da, am avut plăcerea. 

— Pare să fie cât se poate de furios. 

— Poate că are motive să fie. 

— Am observat că nu m-aţi întrebat de numele femeii care m- 
a angajat, ceea ce-mi sugerează că dumneavoastră deja o 


VP - 92 


cunoașteţi. În schimb, asta ar demonstra că Merrick a ţinut 
legătura cu dumneavoastră în tot acest timp. 

— Da, este adevărat, am vorbit cu Merrick de curând. 

— Şi el este tot un client de-al dumneavoastră? 

— Intr-un fel a fost. Am acţionat în numele lui într-o anumită 
situaţie. Nu mai este clientul nostru. 

— Și acum îl ajutaţi pentru că unul dintre clienţii 
dumneavoastră v-a rugat. 

— Așa este. 

— De ce este clientul dumneavoastră interesat de Daniel 
Clay, domnule Eldritch? 

— Clientul meu nu este interesat de Daniel Clay. 

— Nu vă cred. 

— Nu vă voi minţi, domnule Parker. Dacă nu vă pot răspunde 
la o întrebare indiferent de motiv, nu o voi face, dar nu voi minţi. 
Mă voi repeta: din cunoștințele mele, clientul meu nu este 
interesat de Daniel Clay. Interesul domnului Merrick este în 
totalitate particular. 

— Dar fiica lui? Este clientul dumneavoastră interesat de ea? 

Eldritch păru că se gândește dacă să confirme, apoi se 
răzgândi, dar tăcerea lui era elocventă. 

— Nu aș putea spune. Acesta este un aspect pe care va trebui 
să-l discutaţi cu domnul Merrick. 

Mă mânca nasul. Simţeam particule de hârtie și praf care-mi 
intrau în nări, de parcă biroul lui Eldritch încerca să mă facă 
parte din el, astfel încât, peste ani, dacă un străin ar fi intrat și 
ne-ar fi găsit acolo, pe mine și pe Eldritch, încă războindu-ne cu 
întrebări încoace și încolo, fără niciun final, ne-ar fi văzut 
acoperiţi cu un strat alb subţire. 

— Vreţi să știți ce cred eu, domnule Eldritch? 

— Ce anume, domnule Parker? 

— Cred că Merrick este un om periculos și cineva l-a pus s-o 
urmărească pe clienta mea. Știţi cine este acea persoană și 
poate îi transmiteţi un mesaj din partea mea. Spuneţi-i lui sau ei 
că mă pricep foarte bine la ceea ce fac și dacă i se întâmplă 
ceva femeii care m-a angajat s-o protejez, mă voi întoarce aici și 
cineva va răspunde pentru ceea ce s-a întâmplat. Am fost destul 
de clar? 

Expresia feţei lui Eldritch nu se schimbă. Încă zâmbea blând 
ca un micut Buddha zbârcit. 


VP - 93 


— Perfect, domnule Parker! spuse el. Aceasta este pur și 
simplu o observaţie și nimic mai mult, dar mi se pare că aţi 
adoptat o poziţie adversă în ceea ce-l privește pe domnul 
Merrick. Probabil că, dacă v-aţi opune mai puţin, ați observa că 
aveți mai multe în comun cu el decât vă închipuiţi. S-ar dovedi 
că împărtășiți obiective comune. 

— Nu am niciun obiectiv, în afară de a mă asigura că nui se 
face niciun rău femeii de care am grijă. 

— Oh, nu cred că este adevărat, domnule Parker. Vă gândiţi la 
ceva specific, nu la ceva general. La fel ca și dumneavoastră, 
domnul Merrick este interesat de o formă a justiţiei. 

— Pentru el sau pentru altcineva? 

— Aţi încercat să-l întrebaţi pe el? 

— Discuţia cu el nu a mers prea bine. 

— Probabil dacă aţi încerca să vorbiţi fără a avea o armă la 
curea? 

Deci Merrick vorbise cu el de curând. Altfel, cum ar fi știut 
Eldritch de confruntarea mea cu el și de armă? 

— Știţi, am spus eu, nu cred că vreau să mă întâlnesc cu 
Merrick fără să am o armă la îndemână. 

— Desigur, este decizia dumneavoastră. Acum, dacă nu mai 
aveți nimic altceva... 

Se ridică, se apropie de ușă și o deschise. Era clar, întâlnirea 
noastră se încheiase. Încă o dată, a întins mâna pentru a i-o 
strânge. 

— A fost o plăcere, a spus el grav. Într-un mod ciudat, părea 
că vorbește serios. Sunt încântat că am avut, în sfârșit, șansa să 
vă cunosc. Am auzit atât de multe lucruri despre 
dumneavoastră. 

— Tot de la clientul dumneavoastră? am întrebat și, pentru o 
secundă, zâmbetul aproape dispăru, fragil ca un pahar de cristal 
care se legăna pe marginea mesei. 

Își reveni, dar a fost suficient. Părea că vrea să răspundă, dar 
am făcut-o eu în locul lui. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, am zis. Dumneavoastră nu ați putea 
spune. 

— Întocmai, a răspuns el. Dar, dacă asta vă consolează cu 
ceva, mă aştept să-l întâlniți din nou, în timp. 

— Din nou? 


VP - 94 


Dar ușa se închisese deja, separându-mă de Thomas Eldritch 
și de cunoștințele sale, atât de sigur ca ușa unui cavou care se 
închide în urma lui, lăsându-l numai cu hârtiile, praful și 
secretele companiei sale. 


9. 


Vizita la Thomas Eldritch nu contribuise la sporirea bunei mele 
dispoziţii, deși, cel puţin, îmi furnizase prenumele lui Merrick. 
Eldritch evitase cu grijă să nege că Merrick ar fi stat la răcoare, 
ceea ce însemna că undeva în sistem era un loc plin de multe 
oase care așteptau să fie răscolite. Dar aluzia lui Eldritch, că l-aș 
cunoaște pe clientul lui, m-a tulburat. Mă bântuiau destule 
fantome din trecut ca să știu că nu-mi doresc vreo clipă ca 
vreuna dintre ele să reapară. Am oprit pentru o cafea și un 
sandvici la Bel Aire Diner pe autostrada 1. (Imi plăcea mult 
autostrada: cel puţin nu ducea lipsă de locuri unde puteai să 
mănânci). Restaurantul Bel Aire supravieţuise în același loc de 
mai bine de jumătate de secol; o reclamă luminoasă veche și 
mare cu inscripţia „Diner” îl anunţa de la o distanță de două 
sute de metri; numele era scris dedesubt cu litere italice ca-n 
anii '50. Din ce auzisem în ultimul timp, restaurantul Bel Aire era 
deținut de un tip cu numele de Harry Kallas, care preluase 
localul de la tatăl lui. Înăuntru erau canapele din vinilin roșu, 
podeaua era acoperită cu gresie gri cu alb, care se mândrea cu 
o uzură asociată cu generații de clienţi. După unele zvonuri, 
trebuia să se închidă pentru renovare, ceea ce cred că era 
necesar, dar și trist. Un televizor era încorporat în perete, într-un 
colț, dar nimeni nu se uita la el. Bucătăria era gălăgioasă, iar 
muncitorii și localnicii care comandau specialitatea casei erau, 
de asemenea, gălăgioși. 

Tocmai îmi terminam a doua ceașcă de cafea când sună 
telefonul. Era Merrick. l-am recunoscut vocea de îndată ce i-am 
auzit-o, dar ecranul telefonului meu nu afișa niciun număr. 

— Eşti un ticălos deștept, spuse el. 

— Este un compliment? Dacă da, trebuie să mai lucrezi un pic 
la tehnică. Timpul petrecut la închisoare te-a învechit. 

— Cauţi informaţii. Avocatul te-a lăsat cu buza umflată. 


VP - 95 


Nu eram surprins că Eldritch dăduse câteva telefoane. Mă 
întrebam doar cine ţinuse legătura cu Merrick: avocatul sau 
clientul lui? 

— Vrei să-mi spui că, dacă te verific în sistem, nu voi găsi 
nicio înregistrare despre tine? 

— Caută. Totuși, nu-ți voi ușura munca. 

Am așteptat un pic înainte de a pune următoarea întrebare. 
Era o bănuială, nimic mai mult. 

— Frank, cum se numește fata din poză? 

Nu am primit niciun răspuns. 

— Ea este motivul pentru care ești aici, nu-i așa? A fost unul 
dintre copiii trataţi de Daniel Clay? Este fiica ta? Frank, spune-mi 
numele ei! Spune-mi numele ei și poate îţi pot oferi ajutorul 
meu. 

Când Merrick reîncepu să vorbească, vocea i se schimbase. 
Era plină de ameninţare calmă, dar neîndurătoare și știam sigur 
că era un om care nu numai că era în stare să omoare, ci și că 
omorâse deja și că întrecusem măsura când am pomenit de 
fată. 

— Ascultă-mă, zise el. Ți-am mai spus o dată: afacerea mea 
este personală. Ti-am dat timp s-o convingi pe domniţă să 
mărturisească, nu să-ţi bagi nasul în chestii care nu te privesc. 
Mai bine ai pleca de unde ai venit și ai convinge-o. 

— Dacă nu? Pariez că cel care te-a sunat să-ţi spună despre 
vizita mea la Eldritch ţi-a spus și s-o lași mai moale pentru 
câteva zile. Continui s-o hărțuiești pe Rebecca Clay și prietenii 
tăi vor începe să vorbească. Vei ajunge înapoi la închisoare, 
Frank, și atunci la ce bun toate acestea? 

— Îţi pierzi timpul, spuse el. Cred că aveai impresia că am 
glumit cu termenul-limită. 

— Mă apropii, am minţit. Până mâine voi avea ceva pentru 
tine. 

— Douăzeci și patru de ore! a spus el. Atât ţi-a mai rămas și 
sunt generos cu tine. Să-ţi spun altceva: ar fi bine ca tu și 
domniţa să vă faceţi griji dacă mi se va da voie să mă dezlănțui. 
Acum este singurul lucru care mă reține, cu excepţia bunătății 
mele naturale. 

Închise. Am plătit nota și am lăsat cafeaua să se răcească. Mi- 
am dat seama că nu mai aveam timp să zăbovesc lângă ea. 


VP - 96 


Am făcut următoarea vizită la Jerry Legere, fostul soț al 
Rebeccăi Clay. Am contactat firma A-Secure și mi s-a spus că 
Legere era plecat la o lucrare în Westbrook cu Raymond Lang și, 
după un mic schimb de replici cu recepţionera, am aflat și locul. 

Am găsit dubita companiei parcată într-o zonă industrială 
pustie plină cu noroi și cu clădiri aparent abandonate. Nu îmi era 
clar dacă locul era pe jumătate terminat sau în faza terminală. 
Lucrările de construcţie fuseseră abandonate cu ceva timp în 
urmă, lăsând porțiuni de suporţi de oţel ieșind din beton ca niște 
oase descărnate. Bălţi de apă murdară care miroseau a benzină 
și a reziduuri, o betonieră mică galbenă mâncate de rugină 
lângă un smoc de buruieni întregeau peisajul. 

Un singur depozit era deschis. Am găsit înăuntru doi bărbaţi la 
primul etaj al unui interior gol de două nivele; stăteau în 
genunchi analizând o schiţă întinsă pe jos în faţa lor. Cel puţin 
această clădire fusese terminată și avea o perdea de cabluri 
proaspăt montată pentru a-i proteja geamurile. Am bătut la ușa 
de oţel și ambii își ridicară privirile. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă unul dintre ei. 

Era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât mine, arătos și 
puternic, dar cam chel în creștet, deși era tuns scurt tocmai 
pentru a masca acest lucru. Știu, era un aspect neînsemnat și 
copilăresc, dar am simţit întotdeauna o mică bucurie interioară 
de câte ori întâlneam pe cineva de vârstă apropiată, dar cu mai 
puțin păr decât mine. Poţi să fii stăpânul lumii și să ai zeci de 
companii, dar dimineaţa când te privești în oglindă, primul gând 
e: Doamne, aș vrea să am mai mult păr! 

— Il caut pe Jerry Legere. 

Răspunse celălalt bărbat. Era cărunt și rumen în obraji. Cred 
că Rebecca Clay era cu aproape zece ani mai tânără decât 
mine, iar acest om avea mai bine de zece sau cincisprezece ani 
mai mulți decât mine. Era destul de gras și fălcile îi atârnau. 
Avea un cap mare, pătrat, care părea un pic cam greu pentru 
trupul lui și o expresie a gurii care trăda păreri detestabile 
despre femei, copii, muzică modernă, vreme. Purta o cămașă de 
cherestegiu în carouri, îndesată într-o pereche de blugi vechi și 
bocanci de lucru plini de noroi cu șireturi desperecheate. 
Rebecca era o femeie atrăgătoare. E adevărat, nu putem alege 
mereu oamenii de care ne îndrăgostim și știam că înfățișarea nu 
era totul, însă legătura, deși temporară, dintre familiile Clay și 


VP - 97 


Legere sugera că, uneori, înfățișarea poate fi un adevărat 
dezavantaj. 

— Mă numesc Charlie Parker, am spus. Sunt detectiv 
particular. Aș vrea să vorbim dacă ai câteva minute libere. 

— Ea te-a angajat? 

După tonul vocii, „ea” nu părea a fi cineva de care el să fie 
legat sufletește. 

— Lucrez pentru fosta ta soţie, dacă asta ai vrut să spui, am 
răspuns. 

Fața lui se lumină numai pentru o clipă. Dar privirea lui, 
mânioasă la început, se mai relaxă. Se părea că Legere avea 
probleme cu altcineva, și nu cu Rebecca. Totuși, efectul nu a 
fost de lungă durată. Dacă se putea spune ceva sigur despre 
Jerry Legere, era că nu-și putea masca sentimentele prea ușor. 
Trecea repede de la o stare de îngrijorare la una de ușurare, 
revenea la o mohoreală aproape de panică. Orice schimbare i se 
citea clar pe chip. Era ca un personaj din desene animate, iar 
emoţiile de pe fața lui într-un joc constant de-a șoarecele și 
pisica. 

— De ce-i trebuie fostei mele soţii un detectiv particular? 
întrebă el. 

— Tocmai despre acest lucru aș dori să discutam. Poate ieşim 
afară. 

Legere se uită la tânărul de lângă el, care încuviință și se 
apucă să examineze schiţa. Soarele strălucea pe cerul senin, iar 
noi ne bucuram de lumina, nu și de căldura lui. 

— Ei bine? 

— Soţia dumitale m-a angajat pentru că un om o deranjează. 

Am așteptat ca Legere să arboreze o mină surprinsă, dar am 
fost dezamăgit. In schimb, el afișă o privire răutăcioasă ca a 
unui ticălos dintr-o melodramă victoriană. 

— Unul dintre iubiții ei? 

— Are iubiţi? 

Legere dădu din umeri. 

— Este o vagabondă. Nu știu cum li se spune vagaboandelor: 
parașute, probabil. 

— De ce îi spui așa? 

— Pentru că asta este. M-a înșelat și m-a minţit în timp ce 
eram căsătoriţi. Minte tot timpul. Tipul de care vorbești probabil 
că este un nenorocit care i se părea că promite, dar nu s-a 


VP - 98 


ridicat la aşteptările ei. Am fost prost să mă căsătoresc cu o 
femeie trecută, dar mi se făcuse milă de ea. Nu voi repeta 
această greșeală. Acum mă culc cu ele, fără să le iau de 
neveste. 

Se uita iar chiorâș. Am așteptat să mă înghiontească în coaste 
sau să îmi arunce o clipire de genul „nu-i așa că noi, bărbaţii, 
suntem deștepţi?” Și nevastă-ta? Este mincinoasă și vagabondă, 
nu-i așa? Toate sunt așa. Spusă în acest fel, propoziţia nu era 
prea amuzantă. Mi-am amintit de întrebarea anterioară a lui 
Legere - Ea te-a angajat? - și de ușurarea care se citise pe 
chipul lui când i-am spus că lucram pentru soția lui. Ce ai făcut, 
Jerry? Pe cine altcineva ai deranjat atât de mult încât să fie 
nevoită să apeleze la serviciile unui detectiv particular? 

— Nu cred că este vorba de un pretendent refuzat, am spus. 
Legere aproape că vru să mă întrebe ce înseamnă un 
pretendent, dar se chinui să-și bată singur capul. Acest tip tot 
întreabă de tatăl Rebeccăi, am continuat. Trăiește cu impresia 
că Daniel Clay este încă în viață. 

Ceva străluci în privirea lui Legere. Parcă aș fi privit un spirit 
care încerca pentru o clipă să se elibereze din sticla în care era 
închis, doar pentru ca dopul să fie îndesat la loc peste el. 

— Este o prostie, a spus Legere. Tatăl ei este mort. Toată 
lumea știe asta. 

— Toată lumea? 

Legere se uită în altă parte. 

— Inţelegi ce vreau să spun. 

— A dispărut, nu a murit. 

— Ea l-a declarat mort. Totuși, prea târziu pentru mine. Sunt 
bani în bancă, dar nu voi primi nimic. Acum aș fi putut să mă 
mai descurc cu ei. 

— Vremuri grele? 

— Vremurile sunt mereu grele pentru un muncitor. 

— Ar trebui să faci un cântec din vorbele acestea. 

— Bănuiesc că s-a făcut mai demult. Am ratat ocazia. 

Se răsuci pe călcâie și privi înapoi spre depozit, evident 
nerăbdător să încheie discuţia cu mine și să își reia munca. Nu îl 
învinuiam. 

— Și de ce ești atât de sigur că Daniel Clay este mort? am 
întrebat. 

— Nu cred că îmi place tonul tău, a răspuns el. 


VP - 99 


Își încleștă pumnii involuntar. Deveni conștient de gest și se 
relaxă, apoi își șterse palmele de cusătură blugilor. 

— Nu am nicio intenţie ascunsă. Am vrut să spun că pari 
destul de sigur că el nu se va mai întoarce. 

— Păi, lipsește de mult timp, nu-i așa? Nimeni nu l-a mai 
văzut de șase ani și, din câte am auzit, a plecat doar cu hainele 
de pe el și cu nimic altceva. Nu a avut nici măcar un bagaj 
pentru o seară. 

— Fosta soţie ţi-a spus asta? 

— Dacă nu mi-ar fi spus, aș fi citit în ziare. Nu este niciun 
secret. 

— Vă vedeaţi când a dispărut tatăl ei? 

— Nu, ne-am combinat mai târziu, dar nu a durat mai mult de 
șase luni. Am descoperit că se vedea cu altul pe la spatele meu 
și am lăsat-o pe nemernică să plece. 

Nu se jena să îmi spună lucrurile astea. De obicei, când 
bărbaţii vorbesc despre infidelităţile soțiilor sau ale prietenelor, 
se arată rușinaţi, nu ca Legere. Sunt, de asemenea, precauţți 
faţă de persoanele cărora le împărtășesc asemenea secrete, 
pentru că se tem că vor fi judecaţi că femeile și-au căutat 
plăcerea în altă parte, că le lipsea capacitatea de a le satisface. 
Bărbaţii tindeau să vadă distorsionat aceste lucruri prin prisma 
sexului. Cunoscusem femei care umblau după plăcere, dar 
cunoscusem și mai multe care înșelaseră deoarece primeau mai 
multă afecţiune și atenţie decât aveau parte acasă. În general 
vorbind, bărbaţii căutau sex. Femeile îl comercializau. 

— Cred că nici eu nu eram un neștiutor, spuse el, dar așa sunt 
bărbaţii. Avea tot ce îi trebuia. Nu avea motive să fie tentată. M- 
a dat afară din casă când i-am făcut reproșuri. i-am spus: este 
o curvă. Ajung la o anumită vârstă și asta este. Devin curve. Dar 
în loc să recunoască, ea a întors acest lucru împotriva mea. Mi-a 
spus că eu sunt de vină, nu ea. Stricata dracului! 

Nu eram sigur că mă privea, dar versiunea Rebeccăi Clay în 
ceea ce privește dificultăţile căsniciei era foarte diferită de cea a 
fostului ei soţ. Acum, Legere pretindea că este partea vătămată, 
în timp ce povestea Rebeccăi părea să conţină mai mult adevăr, 
probabil pentru simplul fapt că Jerry Legere mă înfricoșa. Dar nu 
vedeam niciun motiv ca el să mintă. Povestea nu îl afectase. 

— Domnule Legere, ai auzit vreodată de un bărbat numit 
Frank Merrick? am întrebat. 


VP - 100 


— Nu, nu pot spune că am auzit, a răspuns el. Merrick? Nu, nu 
îmi spune nimic. El o deranjează? 

— Exact. 

Legere își mută din nou privirea. Nu îi vedeam faţa, își 
schimbase poziţia, ca și cum se încordase în așteptarea unei 
lovituri. 

— Nu, a repetat. Nu știu despre cine vorbești. 

— Ciudat, am spus. 

— Ce anume? 

— Se pare că te cunoaște. 

Îi captasem toată atenţia. Nu s-a deranjat nici măcar să își 
ascundă neliniștea. 

— Ce vrei să spui? 

— El m-a trimis să vorbesc cu tine. A spus că s-ar putea să știi 
de ce îl caută pe Daniel Clay. 

— Nu-i adevărat. Ți-am spus, Clay este mort. Oameni că el nu 
dispar de pe faţa pământului pentru a reapărea într-alt loc sub 
un alt nume. Este mort. Chiar dacă nu ar fi, nu există niciun 
motiv pentru care m-ar căuta. Nici măcar nu l-am cunoscut 
vreodată. 

— Acest bărbat, Merrick, este de părere că soţia ta ţi-a spus 
niște lucruri pe care nu le-a dezvăluit autorităţilor. 

— Se înșela, zise el repede. Nu mi-a spus nimic. Nici măcar nu 
mi-a vorbit despre el prea mult. 

— Nu ţi se pare ciudat? 

— Nu. Ce ar fi putut să-mi spună despre el? Voia doar să îl 
uite. Nu ar fi ieșit nimic bun din discuţia despre el. 

— Pornind de la ipoteza că este încă în viaţă, există 
posibilitatea ca ea să fi ţinut legătura cu el fără ca tu să știi? 

— Ştii, spuse Legere, nu cred că este atât de deşteaptă. Asta 
să-i spui acelui om dacă îl mai vezi. 

— Felul în care vorbea despre tine arăta că ai putea să îi spui 
chiar tu asta. 

Perspectiva nu părea să-i facă plăcere. Scuipă pe jos, apoi 
frecă saliva în praf cu pantoful numai pentru a-și face de lucru. 

— Domnule Legere, încă un lucru: ce reprezenta „Proiectul”? 

Dacă era posibil ca un om să încremenească la auzul unui 
singur cuvânt, atunci acela era Jerry Legere. 

— Unde ai auzit despre asta? 


VP - 101 


Cuvintele i-au ieșit pe gură înainte să-și dea seama. Am putut 
observa imediat că ar fi vrut să le retragă. Nu mai era furios. 
Părea copleșit de uimire. Își scutură capul a mirare. 

— Nu contează de unde. Vreau numai să știu ce este sau cea 
fost. 

— Ştii de la tipul acela, nu-i așa? Merrick. O parte din purtarea 
sa belicoasă ieși din nou la suprafaţă. Vii aici și faci acuzații, 
vorbești despre oameni pe care nu i-am cunosc niciodată, 
ascultând minciunile unor străini și a vagaboandei cu care am 
fost însurat. Ai tupeu. 

Mă lovi puternic cu mâna dreaptă în piept. M-am dat un pas în 
spate în timp ce avansa spre mine. Îl vedeam pregătindu-se să- 
mi mai tragă una, de data aceasta mai tare și mai de sus decât 
prima oară. Am ridicat mâinile într-un gest de placaj și mi-am 
poziționat picioarele în apărare, piciorul drept ușor în faţa celui 
stâng. 

— Îţi voi da o lecţie! 

Mi-am mutat greutatea pe piciorul stâng și i-am trăsnit cu 
piciorul o lovitură de spărgător de uși în stomac, în care am pus 
toată greutatea corpului meu. Forţa impactului i-a scos aerul din 
plămâni și l-a trântit în praf. Zăcea gâfâind, ţinându-se cu 
mâinile de burtă. Faţa îi era deformată de durere. 

— Nenorocitule, o să te omor pentru asta! 

M-am aplecat asupra lui. 

— „Proiectul”, domnule Legere. Despre ce este vorba? 

— Du-te dracului! Nu știu despre ce vorbești! 

Scrâșni cu greu din dinţi. Am luat o carte de vizită din portofel 
și am aruncat-o pe el. Celălalt bărbat apăru la intrarea în 
depozit. Ținea o rangă în mână. Am ridicat un deget de 
avertizare spre el și s-a potolit. 

— Vom vorbi din nou. Poate vrei să te gândești la treaba cu 
Merrick și la ceea ce a spus. Vei sfârși prin a discuta acest lucru 
din nou cu unul din noi, fie că îţi place, fie că nu. 

M-am îndreptat spre mașină. L-am auzit cum se ridică. Mă 
strigă. M-am întors. Lang stătea la intrarea depozitului 
întrebându-l pe Legere dacă este în regulă, dar acesta îl ignoră. 
Expresia feţei lui se schimbă din nou. Era încă roșu și răsufla 
greu, dar privirea lui devenise vicleană și josnică. 


VP - 102 


— Te crezi deștept? a întrebat el. Crezi că ești tare? Poate ar fi 
cazul să te interesezi ce s-a întâmplat cu ultimul tip care a 
întrebat de Daniel Clay. Era și el tot detectiv particular ca tine. 

Accentuase cuvântul „detectiv”. 

— Și știi unde se află acum? continuă Legere. În același 
blestemat de loc ca și Daniel Clay, acolo se află. Undeva există o 
groapă cu Daniel Clay în nenorocitul ăsta de pământ, chiar 
lângă ea există o altă groapă cu un detectiv nenorocit care a 
putrezit de tot. Așa că dă-i înainte, continuă să întrebi despre 
Daniel Clay și despre „proiecte”. Există întotdeauna loc pentru 
încă cineva. Nu este mare efortul de a săpa o groapă și îţi ia mai 
puţin să o umpli de îndată ce ai aruncat un trup în ea. 

M-am îndreptat spre el. Am fost încântat să văd că se dădu cu 
un pas înapoi. 

— lar începi, am spus. Pari foarte sigur că Daniel Clay este 
mort. 

— Nu mai am ce să-ţi spun. 

— Cine era detectivul? am întrebat. Cine l-a angajat? 

— Du-te dracului, spuse, apoi se răzgândi. Un rânjet larg și 
aspru îi apăru pe faţă. Vrei să știi cine l-a angajat? Căţeaua aia l- 
a angajat, la fel cum te-a angajat și pe tine. Se culca și cu el, la 
fel. Mi-am dat seama. Parfumul lui se regăsea pe trupul ei. Pun 
pariu că tot așa te plătește și pe tine, să nu crezi că ești primul. 
Și a pus aceleași întrebări ca și tine, despre Clay și „proiecte” și 
despre ceea ce mi-a spus ea sau nu. Vei sfârși la fel ca el. Așa 
se întâmplă cu oamenii care întreabă de Daniel Clay. 

Pocni din degete. 

— Dispar. Işi scutură praful de pe jeanși. Ceva din falsul lui 
curaj dispăru întrucât adrenalina îi scăzuse și, pentru moment, 
părea ca un om care își întrezărise propriul viitor și se 
înspăimântase. Toţi dispar... 


10. 


Când am ajuns acasă, am luat legătura cu Jackie Garner. Mi-a 
spus că a fost liniște. Era oarecum dezamăgit. Rebecca Clay a 
spus același lucru când am sunat-o. Nici urmă de Merrick. Părea 


VP - 103 


că și-a ţinut promisiunea și a păstrat distanța, indiferent de 
telefonul meu. 

Rebecca muncea, așa că m-am îndreptat spre biroul ei pentru 
a vorbi cu ea. Când am sosit, mi-am confirmat prezenţa făcând 
un semn discret către Jackie. Am comandat cafea în piaţeta de 
lângă agenţia imobiliară și ne-am așezat la singura masă de 
afară. Automobiliștii care treceau se uitau curios la noi. Era prea 
frig pentru a servi ceva afară, dar am vrut să vorbesc cu ea, cât 
încă mai aveam proaspătă în minte conversaţia cu fostul ei soț. 
Era timpul să lămurim lucrurile. 

— A spus el toate astea? Rebecca Clay arăta sincer șocată 
când i-am povestit ce se întâmplase între mine și Jerry. Dar tot 
ce a spus sunt minciuni! Niciodată nu l-am înșelat, niciodată! Nu 
de-asta ne-am despărțit. 

— Nu consider că mi-a spus adevărul, dar din vorbele lui 
răzbătea amărăciunea. 

— A vrut bani. Și nu a reușit să-i obţină. 

— De aceea crezi că s-a căsătorit cu tine? Pentru bani? 

— Ei bine, nu din dragoste. 

— Dar tu? Care a fost motivul tău? 

S-a foit puţin în scaun, trădându-și astfel disconfortul psihic pe 
care i-l provoca discuţia. Arăta mai obosită decât atunci când 
am cunoscut-o. Nu credeam că va fi în stare să mai reziste prea 
mult fără să clacheze. 

— În parte, ţi-am povestit, spuse ea. După dispariţia tatălui 
meu, mă simţeam complet singură. Din cauza zvonurilor despre 
el, eram ca o paria. L-am cunoscut pe Jerry prin Raymond, cel 
care a instalat sistemul de alarmă în casa tatălui meu. Veneau o 
dată pe an pentru a verifica dacă totul funcţionează corect și la 
câteva luni după ce tatăl meu dispăruse, Jerry a fost cel care a 
venit pentru întreținere. Cred că lucrurile s-au legat din cauză că 
eram singură. La început, totul a fost în regulă. Adică, nu a fost 
niciodată un șarmant, dar se purta frumos cu Jenna și nu era un 
tată care să o bată. În unele privinţe, era surprinzător. Citea 
mult și avea cunoștințe despre muzică și teatru. M-a învăţat 
multe chestii. Râse amar. Privind în urmă, cred că am înlocuit 
personalitatea unui tată cu a altuia. 

— Și apoi? 

— Ne-am căsătorit destul de repede și el s-a mutat cu mine în 
casa tatălui meu. Lucrurile au mers bine vreo două luni. Dar 


VP - 104 


Jerry era în impas cu banii. Era veșnica lui problemă. Avea tot 
felul de planuri măreţe și nicio șansă să le poată realiza până să 
mă întâlnească pe mine. Mirosea banii, dar nu putea pune mâna 
nici pe o centimă, începuse să insiste asupra subiectului și de 
aici au rezultat discuţiile. Apoi, într-o seară îl găsesc acasă, 
spălând-o pe Jenna. La acea vreme, avea șase sau șapte ani. Nu 
mai făcuse asta până atunci. Nu că i-aș fi interzis să o facă sau 
ceva de genul acesta, dar nu mă gândisem că o să se întâmple. 
Ea era goală în cadă și el era în genunchi lângă ea, în afară. Era 
în picioarele goale. Acest lucru m-a îngrozit: picioarele lui goale. 
Nu are nicio logică, nu-i așa? Cu toate acestea, am ţipat la el, 
Jenna a început să plângă, iar Jerry a ieșit ca o furtună și nu s-a 
întors decât noaptea târziu. Am încercat să vorbesc cu el despre 
ce se întâmplase, dar, în acel moment, beat și agitat ca o 
locomotivă cu aburi, m-a plesnit. Nu tare să mă doară, dar nu 
suportam să mă lovească un bărbat. l-am cerut să plece din 
casă și așa a făcut. A venit după o zi sau două să-și ceară scuze 
și cred că, într-un fel, ne-am împăcat. După acest incident a fost 
foarte atent cu mine și cu Jenna, dar nu-mi puteam șterge din 
minte imaginea cu fiica mea dezbrăcată lângă el. Avea un 
calculator pe care-l folosea pentru a lucra câteodată și îi știam 
parola. Am reținut-o o dată când a intrat pe internet pentru a-i 
arăta ceva Jennei. Am intrat în fișierele lui și am găsit multă 
pornografie. Ştiam că bărbaţii se uită la astfel de lucruri. 
Presupun că și unele femei, de asemenea, dar erau atât de 
multe în calculatorul lui Jerry... pur și simplu prea multe. 

— Cu adulţi sau cu copii? am întrebat. 

— Adulţi, a răspuns ea. Toate erau cu adulţi. Am încercat să 
nu spun nimic despre asta, dar nu am rezistat. l-am spus ce am 
făcut și ce am văzut. L-am întrebat dacă are vreo problemă. La 
început s-a rușinat, apoi s-a supărat foarte rău, chiar rău. A ţipat 
și a urlat. A aruncat cu lucruri. A început să mă facă în toate 
felurile, ca și atunci când a vorbit cu tine. Mi-a spus că eram 
„trecută” și că aveam noroc dacă cineva și-ar fi dorit să mă 
atingă. A spus și alte lucruri, lucruri despre Jenna. A spus că va 
sfârși ca mine, că așchia nu sare departe de trunchi. În ceea ce 
mă privea, totul se terminase. A plecat în noaptea aceea și 
relaţia noastră s-a încheiat. Pentru o vreme a avut un avocat și 
a încercat să obțină un ordin asupra bunurilor de valoare, dar în 
realitate nu aveam lucruri de valoare. După un timp, totul s-a 


VP - 105 


terminat și nu am mai auzit de el sau de avocatul lui vreodată. 
Nu a contestat cererea de divorţ. Era doar bucuros să scape de 
mine. 

Mi-am terminat cafeaua. Vântul bătea, anunțând o ploaie 
neașteptată și agitând frunzele moarte. Știam că nu mi-a spus 
totul, o parte din cele întâmplate vor rămâne confidenţiale, dar 
ceva din ceea ce spusese explica ura puternică a lui Jerry Legere 
pentru fosta sa soţie, mai ales că el simțea că nu este vinovat în 
totalitate de ceea ce se întâmplase. Adevărul și minciuna erau 
legate una de cealaltă în tot ceea ce mi-au spus, și totuși, încă 
de la început, Rebecca Clay nu a fost în totalitate sinceră cu 
mine. Am grăbit puţin lucrurile. 

— l-am pomenit fostului tău soț despre proiectul amintit de 
Merrick, am spus. Părea că a mai auzit vorbindu-se despre el și 
înainte. 

— Probabil era un proiect confidential în care tatăl meu era 
implicat - întotdeauna făcea cercetări și citea jurnale, încercând 
să se ţină la curent cu toate schimbările ce apăreau în profesia 
lui -, dar nu are nicio logică ca Jerry să cunoască acest lucru. 
Vreau să spun că ei nu se cunosc, nu-mi amintesc că Jerry să fi 
venit să verifice sistemul de securitate înainte ca tatăl meu să 
dispară. Nu s-au întâlnit niciodată. 

Dar subiectul despre proiect m-a condus către întrebarea 
finală, cea care mă preocupa cel mai mult. 

— Jerry mi-a mai relatat ceva, am spus. A afirmat că ai mai 
angajat un anchetator particular și înainte, pentru a verifica 
moartea tatălui tău. Jerry mi-a mai spus că omul pe care l-ai 
angajat a dispărut și el. Este adevărat? 

Rebecca Clay își mușcă puţin pielea uscată a buzei 
superioare. 

— Crezi că te-am mințit, nu-i așa? 

— Prin omisiune. Nu te învinuiesc, dar aș vrea să știu de ce. 

— Elwin Stark mi-a sugerat să angajez pe cineva. Se întâmpla 
la optsprezece luni după dispariţia tatălui meu și poliţia hotărâse 
că nu mai era nimic de făcut. Am vorbit cu Elwin pentru că mă 
îngrijora avocatul lui Jerry și nu știam ce trebuie făcut pentru a 
proteja averea tatălui meu. Nu există niciun testament, așa că, 
oricum, avea să fie o mizerie, dar, ca prim pas, Elwin mi-a spus 
că, dacă tatăl meu nu reapare după cinci ani, va trebui să-l 
declar mort din punct de vedere legal. Părerea lui Elwin era că 


VP - 106 


mi-ar fi de ajutor să angajez pe cineva care să continue 
investigațiile deoarece judecătorul va ţine cont de ele, atunci 
când va trebui să dau declaraţia. Totuși, nu aveam mulţi bani. 
Tocmai începusem, ca junior, afacerea cu imobiliare. Asta a dus 
la tipul de persoană pe care mi-l puteam permite. 

— Cine era? am întrebat. 

— Numele lui era Jim Poole. Era începător și el. Lucrase pentru 
o prietenă de a mea, April - ai cunoscut-o - care credea că soțul 
ei o înșală. S-a dovedit că greșea. In schimb, era pasionat de 
jocurile de noroc, ceea ce nu știu dacă era mai bine sau mai rău 
pentru ea, dar ea a fost încântată de munca lui Jim. Așa că l-am 
angajat să investigheze să vadă dacă nu află ceva nou. A vorbit 
cu câţiva dintre oamenii cu care ai discutat și tu, dar nu a aflat 
mai mult decât ceea ce știam deja. La un moment dat, se poate 
ca Jim să fi amintit de un proiect, dar probabil nu am fost atentă. 
Tatăl meu avea tot felul de articole și lucrări în minte. Nu-i 
lipseau ideile pentru a scrie despre anumite lucruri sau a face 
cercetări. După vreo două săptămâni, Jim m-a sunat să-mi 
spună că pleca din oraș pentru câteva zile și că s-ar putea să 
aibă ceva noutăţi la întoarcere. Am așteptat ca Jim să sune din 
nou, dar nu a sunat. Câteva săptămâni mai târziu, poliţia a venit 
la mine. Prietena lui Jim raportase dispariţia lui și vorbiseră cu 
câţiva prieteni și clienţi, deși nu avea foarte mulţi. Mi-au găsit 
numele în dosarele din apartamentul lui, dar nu i-am putut 
ajuta. Jim nu-mi spusese unde pleacă. Nu au fost încântați de 
răspuns, dar ce altceva puteam face? La scurt timp, mașina lui 
Jim a fost găsită într-o parcare în Boston, lângă Logan. Au găsit 
droguri în mașină - o pungă cu cocaină, cred - destul pentru a 
sugera că ar face trafic. Și-au închipuit că avea probleme cu 
drogurile, probabil cu un furnizor, că din această cauză a 
dispărut sau a fost omorât. Prietena lui a declarat poliţiei că nu 
era genul acela de băiat și că ar fi găsit o modalitate de ao 
contacta, chiar dacă s-ar fi ascuns de cineva, dar acest lucru nu 
s-a întâmplat. 

— Tu ce crezi? 

Dădu din cap. 

— Am încetat să-l mai caut pe tata după acest incident, a fost 
tot ce a spus. Ți se pare suficient răspunsul? 

— Nu mi-ai pomenit de Poole deoarece credeai că nu mă vei 
convinge să te ajut? 


VP - 107 


— Da. 

— Relaţia ta cu Jim Poole a fost una profesională? 

S-a ridicat imediat, aproape dărâmând ceașca pe masă. 
Cafeaua rece s-a scurs printre noi, a picurat printre găurile 
mesei și a pătat asfaltul de sub masă. 

— Ce fel de întrebare este aceasta? Pun pariu că vine tot de la 
Jerry, nu-i așa? 

— Nu, dar acum nu este momentul să ne ofuscăm. 

— Îmi plăcea Jim, a spus ea, dacă astfel îţi răspund la 
întrebare. 

— Avea probleme cu prietena lui. Am discutat, am băut ceva 
împreună o dată sau de două ori. Jerry ne-a văzut într-un bar - 
obișnuia să mă sune câteodată când era băut cerând o a doua 
șansă - și a crezut că Jim îi stă în cale, dar Jim era mai tânăr și 
mai puternic decât el. Au existat câteva ţipete și o sticlă a fost 
spartă, dar nimeni nu a fost rănit. Cred că Jerry suferă și acum, 
după atâta timp. Își îndreptă fusta de la costumul business. Uite 
cum stau lucrurile, îţi sunt recunoscătoare pentru ce ai făcut, 
dar nu pot lăsa lucrurile să continue astfel prea mult. Făcu un 
gest spre Jackie ca și cum el ar fi simbolizat tot ceea ce mergea 
prost în viaţa ei. Doresc ca fiica mea să se întoarcă acasă și 
vreau ca Merrick să dispară din viaţa mea. Acum, că știi despre 
Jim Poole, nu sunt sigură dacă te vei mai interesa de tatăl meu. 
Nu vreau să mă simt vinovată pentru alte persoane și se pare că 
fiecare zi mă costă în jur de o jumătate din salariul pe o 
săptămână. Aș aprecia dacă am putea rezolva această 
problemă cât de curând posibil, chiar dacă asta presupune să 
ajungem în instanţă. 

l-am spus că am înţeles, că voi discuta cu câteva persoane 
opțiunile pe care le are și o voi suna pentru a le parcurge 
împreună cât de curând posibil. S-a întors în birou pentru a-și 
strânge lucrurile. Am discutat cu Jackie Garner și i-am spus 
despre telefonul lui Merrick. 

— Ce facem când ne expiră timpul? a întrebat Jackie. 
Așteptăm ca el să facă o mișcare? 

l-am spus că nu se va ajunge la asta. l-am mai spus că nu 
cred că Rebecca Clay va continua să ne plătească și că aveam 
de gând să solicit puţin ajutor. 

— Vorbești despre ajutorul din New York? a întrebat Jackie. 

— Probabil, i-am răspuns. 


VP - 108 


— Dacă femeia nu te plătește, cum se face că vrei să lucrezi? 

— Pentru ca Merrick nu va pleca, indiferent dacă reușește să 
obţină ceea ce vrea de la Rebecca Clay sau nu. Mai mult, am de 
gând să-i scutur copacul în următoarele două zile și nu-i va 
plăcea. 

Jackie părea amuzat. 

— Ei bine, dacă ai nevoie de ajutor, să mă anunti. Pentru 
partea plictisitoare trebuie să mă plătești. Partea interesantă o 
fac gratis. 

(J 

Când am ajuns acasă, Walter era încă ud de la plimbarea cu 
Bob Johnson și s-a arătat încântat să doarmă în coșulețul lui, 
departe de frig. Aveam ceva timp liber până la cina cu June 
Fitzpatrick și am intrat pe site-ul ziarului Press Herald, am căutat 
în arhivă orice puteam găsi despre dispariţia lui Daniel Clay. 
Potrivit relatărilor, acuzaţiile nejustificate de abuz veniseră din 
partea unui număr de copii care fuseseră pacienţii doctorului 
Daniel Clay. Nu exista nicio aluzie că el ar fi fost implicat, dar se 
întreba clar de ce nu reușise să observe că acei copii pe care-i 
asista și care fuseseră abuzaţi înainte erau abuzaţi din nou. Clay 
refuzase să răspundă, mulțumindu-se să spună că era „foarte 
abătut” din cauza acuzațiilor nejustificate, că va da o declaraţie 
detaliată în timp util și că principala lui prioritate era să asiste 
poliţia și serviciile sociale în investigaţiile lor cu scopul de a găsi 
vinovațţii. Deși șovăitor, câţiva experți săriră în apărarea lui Clay, 
subliniind că uneori pot trece luni sau ani până când o victimă 
să facă dezvăluiri despre un abuz și despre ceea ce îndurase. 
Chiar și polițiștii se fereau să dea vina pe Clay; citind însă 
printre rândurile poveștii, părea destul de clar că Clay își asuma, 
oricum, o parte din vină. Se cocea un asemenea scandal, încât 
era greu de crezut că Clay ar fi putut continua să profeseze, 
indiferent de rezultatele investigaţiilor. O parte îl descriau 
diferit, ca „faţă palidă”, „cu ochii duși în fundul capului”, „sfrijit” 
și „plângăcios”. Lângă articol era o poză cu Clay făcută în afara 
casei sale. Părea slab și încovoiat ca o barză rănită. 

Într-unul dintre articole era menţionat un detectiv, Bobby 
O'Rourke. Din câte știam, era încă detectiv, deși lucra pentru 
Investigaţii Interne. L-am prins la birou chiar înainte de a pleca 
și a fost de acord să ne întâlnim într-o oră la o bere la Geary. Am 
parcat pe Commercial Street și l-am găsit așezat într-un colț, 


VP - 109 


răsfoind niște copii xerox și mâncând un hamburger. Ne 
întâlniserăm de câteva ori în trecut și-l ajutasem să umple 
golurile dintr-o afacere care implica un poliţist din Portland, pe 
nume Barron, care murise, în ceea ce numim eufemistic 
„circumstanţe misterioase” cu câţiva ani în urmă. Nu-l invidiam 
pe O'Rourke pentru slujba sa. Faptul că lucra încă pentru 
Investigaţii Interne însemna că era bun în ceea ce făcea. Din 
păcate, era o muncă la care unii dintre colegii săi polițiști nu 
voiau ca el să fie bun. 

Işi șterse mâinile cu un șervețel înainte de a-mi întinde mâna. 

— Mănânci? întrebă el. 

— Nu. lau cina într-o oră sau două. 

— Undeva elegant? 

— Acasă la Joel Harmon. 

— Sunt impresionat. Vom citi despre tine în rubricile 
mondene. 

Am vorbit un pic despre raportul anual al Departamentului de 
Investigaţii Interne care urma să fie publicat curând. Erau 
informaţii obișnuite, în special acuzaţii de uz nejustificat de forță 
și plângeri referitoare la mașinile de poliție. Clișeele rămâneau 
aceleași. Reclamanţii erau bărbați tineri și acuzaţiile de uz de 
forță erau în special legate de întreruperea păruielilor din baruri. 
Poliţiștii și-au folosit doar mâinile pentru a-i învinge pe 
combatanți și cei implicaţi erau în general de culoare albă și cu 
vârste până în treizeci de ani; nici vorbă de arestări printre 
cetățenii vârstnici sau printre cei din Harlem. Nimeni nu fusese 
suspendat mai mult de două zile ca urmare a plângerilor. Altfel 
spus, nu fusese un an greu pentru Investigaţiile Interne. Între 
timp, la conducerea poliţiei din Portland s-a instalat un nou șef. 
Cel dinainte demisionase cam pe la începutul anului și consiliul 
local avusese în vedere doi candidaţi, un localnic alb și un altul 
care venea din sud și era negru. Dacă ar fi fost ales candidatul 
de culoare, numărul polițiștilor de culoare din Portland ar fi 
crescut cu sută la sută, însă se optase pentru experiența locală. 
Nu a fost o decizie greșită, dar câţiva lideri ai minorităţii încă 
erau mâhniţi. Acum se zvonea că fostul şei se gândea să 
participe la alegerile pentru funcţia de guvernator. 

O'Rourke își termină burgerul și sorbi din bere. Era un tip slab, 
care nu părea să mănânce prea des burgeri și să bea bere. 

— Așadar, Daniel Clay, spuse el. 


VP - 110 


— Îți amintești de el? 

— Îmi amintesc cazul și ce nu mi-am amintit, am verificat 
înainte să vin aici. L-am întâlnit pe Clay de două ori înainte de 
dispariţia sa, așa că informaţiile mele sunt limitate. 

— Ce părere aveai despre el? 

— Părea sincer supărat din cauza celor întâmplate. Părea 
șocat. Îi numea „copiii” lui. Am început investigaţiile împreună 
cu poliţia de stat, șerifii, polițiștii locali, serviciile sociale. 
Probabil că știi deja ce a urmat: unele puncte comune au reieșit 
din alte cazuri după o perioadă de timp și unele dintre acele 
cazuri puteau duce înapoi la Clay. 

— Crezi că a fost o coincidenţă că lucrase cu acei copii? 

— Nimic nu indica faptul că n-ar fi fost o coincidenţă. Unii 
dintre copii erau deosebit de vulnerabili. Fuseseră abuzați 
înainte și majoritatea erau în primele faze ale terapiei și 
intervenţiei. Nici nu apucaseră să vorbească despre prima serie 
de abuzuri înainte să aibă loc cealaltă. 

— A fost vreodată pe punctul de a fi arestat? 

— Nu. O fată de treisprezece ani a fost găsită rătăcind pe 
câmp în afară Skowheganului la ora trei dimineaţa. Era desculță, 
avea hainele rupte, sângera și nu mai avea lenjerie de corp. Era 
isterică, bolborosea despre bărbaţi și păsări. Era dezorientată și 
nu părea să știe unde fusese ţinută sau din ce direcţie venise, 
dar dădea detalii precise: trei bărbaţi mascaţi au violat-o pe 
rând într-o cameră nemobilată dintr-o casă. l-am prelevat 
mostre de ADN, dar majoritatea erau destul de încurcate. Numai 
câteva erau curate și nu se potriveau cu nimic din baza de date. 
Cu aproximativ un an în urmă, am încercat o revizuire obiectivă 
a cazului, dar tot n-a ieșit nimic. Nu-i bine. Ar fi trebuit să ne 
descurcăm mai bine, dar nu văd cum. 

— Dar copiii? 

— Nu am luat urma tuturor. Unii au reapărut în discuţie. Erau 
copii terminaţi, deveniți adulţi terminaţi. Îmi era mereu milă de 
ei când le vedeam numele reapărând. Ce naiba șansă mai 
aveau după tot ce li se întâmplase? 

— Și Clay? 

— El a dispărut pur și simplu. Fiica lui ne-a sunat, a spus că 
este îngrijorată din cauza lui, că nu venise acasă de două zile. l- 
au găsit mașina în afara orașului Jackman, lângă granița cu 
Canada. Ne-am gândit că ar fi putut să fugă de proces, dar nu 


VP - 111 


avea niciun motiv, cu excepţia rușinii, probabil. Nu a mai fost 
văzut de atunci. 

M-am întins în scaun. Nu devenisem mai deștept de când mă 
așezasem. O'Rourke îmi observă dezamăgirea. 

— Îmi pare rău, spuse. Pun pariu că sperai să ai o revelaţie. 

— Da, o rază de speranţă. 

— Cum ai ajuns la acest caz? 

— M-a angajat fiica lui Clay. Cineva o tot întreba de tatăl ei. A 
năucit-o. Ai auzit vreodată de un bărbat cu numele de Frank 
Merrick? 

Bingo! Chipul lui O'Rourke se lumină ca de 4 iulie. 

— Frank Merrick, spuse. O, da. Știu totul despre Frank. 
Mortalul Frank, obișnuiau să îi spună. El este tipul, cel care o 
supără pe fiica lui Clay? 

Am încuviinţat din cap. 

— Are sens, într-un fel, spuse O'Rourke. 

L-am întrebat de ce. 

— Pentru că fiica lui Merrick a fost și ea pacienta lui Daniel 
Clay; a dispărut în același fel ca și el. Lucy Merrick o chema. 

— A dispărut? 

— A fost dată dispărută la două zile după dispariţia lui Clay, 
dar se pare că ea dispăruse de mai mult timp. Părinţii ei adoptivi 
erau niște animale. Le-au spus asistenţilor sociali că fugea 
mereu de acasă și că se săturaseră să o urmărească peste tot. 
Din ceea ce își puteau aminti, ultima dată o văzuseră cu patru 
sau cinci zile înainte. Avea paisprezece ani. Nu mă îndoiesc că 
era greu de stăpânit, însă, știi, era încă o copilă. S-a pus 
problema să-i dăm în judecată pe părinţii ei adoptivi, dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Şi unde era Merrick când se întâmplau toate acestea? 

— În închisoare. Să-ţi explic: Frank Merrick este un tip 
interesant, își slăbi nodul de la cravată. Comandă-mi încă o 
bere, spuse el. Mai bine ai cere ceva și pentru tine. Este acel 
gen de povestire. 


Frank Merrick era un ucigaș. 

Cuvântul acela își pierduse din valoare de prea multă 
folosinţă, orice puști rău cu un cuţit în mână care depășea 
limitele și înjunghia un amic într-un bar pentru o fată într-o 
rochie mult prea strâmtă, orice șomer fără speranţă care jefuia 


VP - 112 


un magazin de băuturi și apoi împușca tipul din spatele tejghelei 
care câștiga șapte dolari pe oră, fie din panică, fie din plictiseală 
sau pur și simplu pentru că avea o armă în mână, oricare dintre 
aceștia intrau în categoria „ucigași”. Era folosit în ziare pentru a 
mări tirajele, în sălile de judecată pentru a înăspri sentințele. 
Dar realmente nu însemna nimic. Să omori pe cineva nu 
însemna că ești ucigaș; nu în lumea în care trăia Frank Merrick. 
Nu era ceva ce ai făcut o dată, accidental sau plănuit. Nici 
măcar nu era o alegere a stilului de viaţă, ca și cum ai fi 
vegetarian sau nihilist. Era ceva ce exista în genele tale, în 
așteptarea unui moment de trezire, de revelaţie. Astfel, era 
posibil să fii ucigaș chiar dinainte de a ucide prima dată. Făcea 
parte din tine și urma să se dezvăluie în timp. Aveai nevoie doar 
de un catalizator. 

Frank Merrick trăise ce părea a fi viaţa normală a unui tip în 
primii douăzeci și cinci de ani ai săi. Adevărat, crescuse într-o 
zonă ordinară a orașului Philly și umblase cu o gașcă dură încă 
de copil, dar se părea că se îndreptase. A fost instruit ca 
mecanic și niciun nor nu-i umbrea viața și nicio urmă nu-i 
bântuia somnul, deși se spunea că păstrase legătura cu 
elemente din trecutul lui și că ar fi un om pe care puteai să te 
bizui pentru a-ţi furniza sau scăpa de o mașină la nevoie. Abia 
mai târziu, când adevărata sa fire, ascunsă, începu să iasă la 
suprafață, oamenii au făcut legătura cu bărbaţii care îl 
enervaseră pe Frank Merrick și dispăruseră, fără a mai fi văzuţi 
sau auziţi vreodată. Se povestea despre telefoane date, călătorii 
în Florida și în ambele state Carolina, despre arme folosite o 
dată, apoi dezasamblate și aruncate în canale și de pe diguri. 

Dar erau numai povești și oamenii vorbeau... 

S-a căsătorit cu o fată obișnuită și ar fi rămas căsătorit cu ea 
dacă nu ar fi avut accidentul care l-a transformat total pe Frank 
Merrick sau probabil care i-a permis să scape de „furnirul” unui 
om liniștit, introvertit, priceput la mașini pentru ca dintr-odată 
să devină mai ciudat și mai înspăimântător. 

Intr-o noapte, Frank Merrick a fost lovit de o motocicletă în 
timp ce traversa o stradă în suburbiile orașului Philadelphia, 
unde locuia. Avea în mână o cutie cu îngheţată pe care o 
cumpărase pentru soţia sa. Ar fi trebuit să aștepte la semafor, 
dar era îngrijorat că îngheţata se va topi înainte că el să ajungă 
acasă. Motociclistul nu purta cască, băuse, dar nu era beat. De 


VP-113 


asemenea, prizase un pic, dar nu era drogat. Ambele lucruri și le 
spusese Peter Cash lui însuși înainte de a se urca pe motocicletă 
după ce își părăsise prietenii care vizionau un film porno pe 
video. 

Lui Cash i s-a părut că Frank Merrick a apărut din neant, 
prinzând contur pe o stradă pustie, alcătuindu-se singur din 
atomii nopţii. Motocicleta l-a lovit pe Merrick din plin, zdrobindu-i 
oasele și sfâșiindu-i carnea. Impactul l-a catapultat pe 
motociclist pe capota unei mașini parcate. Cash a avut noroc că 
a scăpat cu bazinul fracturat, dacă s-ar fi izbit de parbrizul 
mașinii cu capul neprotejat, nu cu fundul, ar fi murit în mod 
sigur pe loc. În schimb, a rămas conștient o bună bucată de 
vreme și a văzut cum corpul ciopârțit a lui Merrick se zbătea ca 
un pește pe uscat. Merrick a ieșit din spital abia peste două luni, 
după ce oasele rupte i s-au sudat și organele interne i se 
refăcuseră cât de cât. Abia vorbea cu nevasta lui, chiar și mai 
puţin cu prietenii lui, până când au încetat, în cele din urmă, să-l 
mai deranjeze cu prezența lor. Dormea puţin și vizita rareori 
patul conjugal, dar când o făcea era atât de feroce, încât ea 
ajunsese să se teamă de avansurile lui și de durerea pe care i-o 
provoca. În cele din urmă a plecat de acasă și, după un an sau 
doi, a intentat divorţ. Merrick a semnat orice fără a comenta sau 
a face plângere, aparent mulţumit că a scăpat de orice aspect 
din fosta lui existență. Mai târziu, soţia lui și-a schimbat numele, 
s-a recăsătorit în California și nu i-a povestit niciodată noului soț 
adevărul despre bărbatul cu care își împărțise existența. 

Și Merrick? Ei bine, se presupune că Cash a fost prima lui 
victimă, deși nicio urmă nu ducea direct la el. Motociclistul a fost 
înjunghiat în somn, dar Merrick avea un alibi construit de câţiva 
oameni din Philadelphia despre care se spunea că obțineau 
unele servicii la schimb de la Merrick. În anii următori a găsit 
ceva de muncă în diverse croaziere, în special pe Coasta de Est, 
și a devenit băiatul bun la toate când cineva trebuia să 
primească o ultimă lecţie fatală. Numărul trupurilor care îi 
treceau prin mână începuse să crească. Imbrăţișase în cele din 
urmă vocaţia lui naturală de a ucide și se descurca bine cu ea. 

Între timp, îi apăruseră și alte pofte. Îi plăceau femeile, iar 
una dintre ele, o chelneriţă din Pittsfield, Maine, a rămas 
însărcinată după o noapte petrecută împreună. Avea aproape 
patruzeci de ani și căuta disperată un bărbat ca să facă un copil. 


VP - 114 


Nu luase avortul în calcul nicio clipă, însă nu avea cum să îl 
contacteze pe cel care o lăsase însărcinată; în cele din urmă a 
dat naștere unui copil aparent normal. Când Merrick reveni în 
Maine și o căută pe chelneriţă, ei îi fu teamă de reacţia lui la 
aflarea veștii că este tată, însă el luă copila în braţe și o întrebă 
cum o cheamă (Lucy, ca pe mama mea, îi spuse ea, iar el zâmbi 
și-i zise că Lucy este un nume frumos.), apoi lăsă bani în 
leagănul copilei. După aceea, Merrick i-a trimis în mod regulat 
bani prin mandat poștal, uneori îi înmâna chiar el. Mama 
copilului observă ceva periculos la el, dar o și surprindea mereu 
devotamentul lui față de fetiță, deși nu stătea niciodată mult 
timp cu ea. Fiica ei ajunsese să aibă uneori coșmaruri, dar nimic 
mai mult. Apoi, visele începură să prindă viaţă. Era tulburată și 
era dificil să comunici cu ea. Işi făcea rău și încerca să le facă 
rău și altora. Când mama ei muri - a avut o embolie pulmonară 
în timp ce înota în mare, iar trupul neînsuflețit a fost adus abia 
câteva zile mai târziu la mal, umflat și ciugulit de pești - fiica a 
fost dată spre îngrijire unei familii. Copilul a fost trimis la Daniel 
Clay în încercarea de a-i stăpâni agresivitatea și tendinţa de a-și 
face rău. Aparent el făcea progrese cu ea când ambii au 
dispărut. 

Până atunci, tatăl ei făcuse patru ani de pușcărie. Norocul îl 
părăsi în momentul în care a primit cinci ani pentru 
comportament recalcitrant cu o armă periculoasă, cinci ani 
pentru ameninţare criminală cu folosirea unei arme periculoase 
și zece ani pentru atac, după ce una dintre potenţialele sale 
victime a reușit să scape din casa lui în timp ce Merrick o agresa 
cu un cuţit, doar pentru a fi lovită de mașina poliţiei în timp 
încerca să fugă. Merrick reuși să evite o sentinţă suplimentară 
de patruzeci de ani pentru că statul nu a putut să demonstreze 
premeditarea actului și pentru că nu avusese condamnări 
anterioare pentru crime. Fata lui a dispărut în perioada aceea. 
Potrivit celor spuse de O'Rourke, o parte din sentinţă a efectuat- 
o într-o închisoare de maximă securitate, și erau vremuri destul 
de grele acolo. 

— După ce a fost eliberat, a fost trimis mai târziu în judecată 
în Virginia pentru uciderea unui contabil pe nume Barton 
Riddick, împușcat în cap cu un singur glonţ de calibru 44 în anul 
1993. Merrick a fost acuzat în urma unei analize balistice 
efectuate de FBI; gloanţe similare fuseseră găsite în mașina sa 


VP - 115 


în urma arestării lui în Maine. Nimic nu dovedea că el fusese 
prezent în momentul crimei în Virginia sau că ar avea vreo 
legătură fizică sau de orice alt fel cu Riddick, însă compoziţia 
chimică a glonţului care trecuse prin victimă, zburându-i creierii, 
se potrivea cu cea a gloanţelor din cutia de muniţie descoperită 
în camionul lui Merrick. Merrick era pe cale să-și petreacă restul 
vieții în închisoare, sau poate să primească pedeapsa cu 
moartea; însă cazul lui era doar unul dintr-o serie întreagă 
preluată de niște firme de avocatură care considerau că, într-o 
serie de înfățișări, examinatorii Biroului exageraseră rezultatele 
testului în favoarea cauzei lor. Cazul deschis împotriva lui 
Merrick și-a pierdut ulterior din importanţă în momentul în care 
arma folosită la crimă a fost utilizată la asasinarea unui avocat 
din Baton Rouge. Fără nicio tragere de inimă, procurorul din 
Virginia a hotărât să renunțe la acuzaţiile împotriva lui Merrick, 
iar FBI a anunţat atunci că abandonează analiza balistică. El 
fusese eliberat în octombrie și era acum liber din toate punctele 
de vedere pentru că își ispășise sentința în întregime, iar în 
statul Maine nu-i fusese pusă nicio condiţie la eliberare 
pornindu-se de la premisa că acuzaţiile lui Riddick nu îi vor mai 
da nicio șansă să mai respire aerul libertății. 

— lar acum a revenit aici, trase O'Rourke concluzia. 

— Pentru a întreba de doctorul care o trata pe fata lui, am 
spus. 

— Se pare că este un om răzbunător. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Mi-am scos portofelul și am pus pe masă câteva bancnote 
pentru a achita nota de plată. Am de gând să fac în așa fel încât 
să fie arestat. 

— Doamna Clay va depune plângere? 

— Voi vorbi cu ea despre asta. Chiar dacă nu o va face, 
ameninţarea cu închisoarea s-ar putea să fie suficientă pentru a- 
| îndepărta. Nu va dori să revină în închisoare. Cine știe, poate 
polițiștii vor găsi ceva în mașina lui. 

— A ameninţat-o în vreun fel? 

— Numai verbal și într-un mod foarte vag. Totuși, i-a spart un 
geam, deci este capabil de multe. 

— Vreo urmă de armă? 

— Nu. 


VP - 116 


— Frank este genul de persoană care se simte gol dacă nu are 
o armă la el. 

— Când m-am întâlnit cu el, nu era înarmat. 

— Şi l-ai crezut? 

— Cred că este prea deștept pentru a purta o armă. Nu 
trebuie să poarte armă asupra sa. Ca asasin condamnat ar 
atrage prea mult atenţia. Nu poate afla ce s-a întâmplat cu fiica 
lui dacă este închis din nou. 

— Da, sună plauzibil, dar nu mi-aş risca viața pentru asta. 
Doamna Clay locuiește încă în oraș? 

— În South Portland. 

— Pot da câteva telefoane, dacă vrei. 

— Puțin ajutor este bine-venit. Ar fi bine dacă am putea obține 
un ordin temporar de restricţie, până când Merrick va fi arestat. 

O'Rourke spuse că nu crede să fie vreo problemă. Aproape 
uitasem de Jim Poole. L-am întrebat pe O'Rourke despre el. 

— Îmi amintesc ceva. Era un amator, detectiv particular cu 
studii prin corespondenţă. Cred că-i plăcea să fumeze 
marijuana. Poliţiștii din Boston și-au închipuit că moartea lui 
avea legătură cu o rețea de droguri și cred că cei de aici erau 
destul de mulţumiţi de această asociere. 

— Lucra pentru Rebecca Clay când a dispărut, am spus. 

— Nu am știut. Nu era cazul meu. Se pare că nu e prea bine 
să stai în preajma Rebeccăi Clay. Face să dispară mai mulţi 
oameni decât Cercul Magic. 

— Nu-mi imaginez că oamenii norocoși pot atrage atenţia 
oamenilor ca Frank Merrick. 

— Dacă există, nu rămân norocoși pentru mult timp. Aș vrea 
să fiu acolo când îl vor aduce. Am auzit multe despre el, dar nu 
l-am văzut niciodată faţă-n faţă. 

Paharul lui de bere lăsase o urmă de umezeală pe masă. 
Schiţă conturul cu degetul arătător. 

— La ce te gândești? am întrebat. 

— Cred că este păcat că ai o clientă care se crede în pericol. 

— De ce? 

— Nu-mi plac mulțimile. Câţiva dintre pacienţii lui Clay au fost 
abuzaţi. Fiica lui Merrick era una dintre pacientele lui. 

— De unde rezultă că fiica lui Merrick a fost abuzată? Este 
posibil, dar nu este neapărat adevărat. 

— Clay dispare în același timp cu ea. 


VP - 117 


— Și făptașii nu sunt găsiţi niciodată. 

El ridică din umeri. 

— Spun doar atât: cu un om ca Merrick care întreabă despre 
crime vechi, câteva persoane ar trebui să se îngrijoreze. 

— Ca de exemplu, cei care au comis aceste crime vechi. 

— Exact. Nu știi niciodată cine se simte ofensat și se face 
cunoscut pe parcurs. 

— Problema este că Merrick nu este ca un câine în lesă. El nu 
poate fi controlat. După cum arată lucrurile, am pus trei oameni 
să aibă grijă de clienta mea. Prioritatea mea este ca ea să fie în 
siguranţă. 

O'Rourke se ridică în picioare. 

— Ei bine, atunci vorbește cu ea. Explică-i ce intenţionezi să 
faci. Apoi hai să-l arestăm și vedem ce se mai întâmplă. 

Ne-am strâns mâinile și i-am mulţumim pentru ajutor. 

— Să nu îţi imaginezi cine știe ce, spuse el. Sunt în această 
problemă din cauza copiilor. Și scuză-mă că sunt direct, dar 
dacă lucrurile se complică și aflu că tu le-ai complicat, te arestez 
eu însumi. 

e 

Era timpul să mă îndrept spre casa lui Joel Harmon. Pe drum, 
am sunat-o pe Rebecca Clay și i-am împărtășit o mare parte din 
ceea ce-mi spusese O'Rourke despre Merrick și despre ceea ce 
intenţionam să fac în zilele următoare. Părea că se calmase 
puţin de la ultima discuţie, deși intenţiona să încheie afacerea 
noastră cât de curând posibil. 

— Vom stabili o întâlnire, apoi polițiștii îl vor aresta, am spus. 
Legea statului, de protejare împotriva hărțuirii, spune că, dacă 
ai fost intimidată sau te-ai confruntat de mai mult de trei ori cu 
același hărţuitor, polițiștii trebuie să acţioneze. Îmi închipui că și 
accidentul acela cu fereastra poate intra la fapte de intimidare și 
l-am văzut în ziua aceea când te urmărea în piață Longfellow, 
deci îl avem și pentru urmărire. Oricare din cele două fapte este 
suficientă pentru a-l aduce în faţa legii. 

— Asta înseamnă că voi ajunge în faţa judecătorului? a 
întrebat ea. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l faci mâine este să depui o 
plângere de hărțuire. Trebuie să o faci înainte de a te prezenta 
în faţa judecătorului. Apoi putem merge la Tribunalul regional să 
obținem și emiterea unui ordin temporar pentru protecţie de 


VP - 118 


urgență. Am vorbit deja cu cineva despre acest lucru și totul ar 
trebui să fie aranjat până mâine-seară. l-am dat numele și 
numărul lui O'Rourke. Vor fi menţionate o dată și o oră pentru 
audiere, citaţiile și plângerile îi vor fi trimise lui Merrick. Pot face 
eu acest lucru sau, dacă preferi, putem, merge împreună la 
departamentul șerifului. Dacă se mai atinge de tine, odată ce 
ordinul de restricție a fost emis, atunci aceasta este o 
infracțiune cu o pedeapsă de până la un an în închisoare și o 
amendă de câteva mii de dolari. Trei condamnări și va face cinci 
ani de închisoare. 

— Tot nu pare că ar fi suficient, a spus ea. Nu pot pur și 
simplu să-l ridice imediat? 

— Este un echilibru delicat, am spus. El a depășit limita, dar 
nu suficient. Ideea este că a sta în închisoare este ultimul lucru 
pe care vrea să-l riște. Este un om periculos, dar a avut timp 
mulţi ani pentru a se gândi la fiica lui. A dezamăgit-o, dar vrea 
să dea vina pe altcineva. Cred că a hotărât să înceapă cu tatăl 
tău, întrucât a auzit zvonurile despre el și se întreabă dacă ceva 
asemănător i s-a întâmplat și copilului său. 

— Și pentru că tatăl meu nu este, a venit la mine. A oftat. În 
regulă. Va trebui să fiu de faţă când îl arestează? 

— Nu. Deși poliţia va dori să vorbească cu tine mai târziu. 
Jackie va sta aproape de tine pentru orice eventualitate. 

— Va sta în apropiere pentru cazul în care nu ne iese așa cum 
am plănuit? 

— Pentru orice eventualitate, am repetat, care nu are 
legătură cu nimic. 

Simţeam că am dezamăgit-o, dar nu vedeam ce altceva aș fi 
putut face. Adevărat, puteam să mă coalizez cu Jackie Garner și 
fraţii Fulci să-l batem măr pe Merrick, dar asta însemna să ne 
coborâm la nivelul lui. Și acum, după conversaţia mea cu 
O'Rourke, un singur lucru mă oprea să folosesc forța împotrivă 
lui Frank Merrick. 

Într-un fel ciudat, îmi părea rău pentru el. 


VP - 119 


11. 


S-au dat multe telefoane în noaptea aceea. Probabil că asta și 
urmărise Merrick tot timpul. Acesta era motivul pentru care își 
făcuse simțită prezenţa atât de evident în casa Rebeccăi Clay, 
lăsase urme de sânge pe fereastră ei și mă determinase să îl 
întâlnesc pe Jerry Legere. S-au petrecut și alte evenimente, de 
care încă nu știam. Patru ciori moarte au fost legate laolaltă și 
atârnate în noaptea precedentă în faţa birourilor ocupate de 
fostul avocat al Rebeccăi, Elwin Stark. La un moment dat, în 
noaptea aceea, la Centrul Midlake s-a dat o spargere. Nimic nu a 
fost furat, dar cineva și-a petrecut cu siguranţă ore întregi 
răsfoind toate dosarele pe care putuse pune mâna și a petrecut 
acolo mult timp până a înţeles că, dacă fusese ceva de sustras, 
fusese sustras. Medicul lui Clay, doctorul Caussure, fusese 
abordat pe drumul spre un turneu de bridge de un bărbat care 
se potrivea cu descrierea lui Merrick. Bărbatul urcase în mașina 
lui Caussure și îl întrebase dacă îi plăceau păsările și dacă știa 
că răposatul său prieten și pacient, doctorul Daniel Clay, se 
întovărășise cu pedofilii și oamenii cu comportament deviant. 

Pentru Merrick nu conta dacă aceste persoane erau sau nu 
implicate. Voia să creeze o atmosferă de teamă și îndoială; să se 
strecoare în și să iasă pe furiș din vieţile lor, încercând să 
răspândească zvonuri și afirmaţii pe jumătate adevărate, știind 
că, într-un orășel ca Portland, vorbele se răspândesc ușor, iar 
bărbaţii pe care îi urmărea ar zumzăi frenetic ca albinele la 
apropierea unei ameninţări iminente de stup. Merrick credea că 
totul era sub control sau că ar putea să se descurce cu orice s-ar 
fi întâmplat, dar se înșela. Era manipulat, așa cum eram și eu, 
dar nimeni nu deţinea controlul, nici măcar clientul misterios al 
lui Eldritch. 

Și, curând, oamenii vor începe să moară. 

e 

Joel Harmon locuia într-o casă mare lângă Bayshore Drive, în 
Falmouth, avea un avion personal și un iaht alb în apropiere. 
Portland s-a numit odinioară Falmouth, din secolul al XVII-lea, 
când Sfântul Castin, bascul, îi conducea pe băștinași într-o serie 
de atacuri împotriva așezării engleze provocând incendierea 
orașului, până în secolul al XVIII-lea, când orașul și-a dobândit 


VP - 120 


denumirea de azi. Acum, zona care purta vechiul nume 
devenise una dintre suburbiile cele mai aglomerate din Portland 
și centrul activităţii sale de sport nautic. Clubul de laht din 
Portland, unul dintre cele mai vechi din ţară, se afla pe Falmouth 
Foreside, adăpostit de lunga și îngusta insulă Clapboard, care 
găzduia, la rândul ei, două proprietăţi particulare, încă de la 
sfârșitul secolului al XIX-lea, când Henry Houston, magnatul căii 
ferate, și-a construit o reședință cu o suprafață de zece mii de 
metri pătrați, modificând astfel înţelesul cuvântului reședință în 
această parte a lumii. 

Casa lui Harmon se afla pe un promontoriu înalt pe care 
pajiștea verde cobora până la marginea apei. Pe ambele părţi, 
pereţii ofereau intimitate, iar multe tufe de trandafiri erau 
ordonate în straturi protejate. June îmi spusese că Harmon era 
un pasionat cultivator de trandafiri, fascinat de hibridizare, și că 
își monitoriza și ajusta constant solul din grădină pentru a-și 
alimenta obsesia. Se spunea că, pur și simplu, trandafirii din 
grădina lui erau unici și, spre deosebire de alţi cultivatori de 
trandafiri, Harmon nu vedea niciun motiv să-și împărtășească 
altora descoperirile. Trandafirii constituiau plăcerea lui și numai 
a lui. 

Era o noapte neobișnuit de senină, un truc al anotimpului care 
îi făcea pe neștiutori să aibă un fals sentiment de siguranţă; în 
timp ce stăteam cu June în grădina lui, iar ceilalţi invitaţi își 
savurau apetitivele, măsurăm din priviri casa lui Harmon, iahtul, 
trandafirii și soţia, care ne întâmpinase la sosire, soțul fiind 
ocupat în altă parte a petrecerii. Ea avea șaizeci de ani, ceea ce 
însemna că avea aceeași vârstă cu soţul ei; firele sale albe de 
păr se îmbinau cu șuviţele blonde vopsite cu grijă. In partea 
superioară a feţei, pielea semăna cu un mulaj de plastic. Dădea 
impresia că se chinuia să o întindă în orice formă de expresie, 
deși chirurgul ei anticipase evident această problemă și îi 
cioplise gura într-un zâmbet semipermanent, așa că, dacă i s-ar 
fi povestit despre înecul sistematic al căţelușilor și pisicuțelor, ar 
fi părut ușor amuzată de toată povestea. Avea pe chip doar o 
urmă de frumusete de altă dată, restul fusese distrus de 
îndârjirea ei de a o păstra. Avea ochii triști și inexpresivi, iar 
calităţile ei conversaţionale l-ar fi făcut pe un copil nu prea dotat 
să semene cu Oscar Wilde. 


VP - 121 


Prin contrast, soțul ei era gazda perfectă; era îmbrăcat în 
haine comode, dar scumpe: un sacou albastru de lână și 
pantaloni gri, o cravată roșie care îi dădea întregii înfățișări o 
notă de excentricitate cultivată. In timp ce saluta oaspeții și 
schimba câte o vorbă cu ei, el era urmat de o frumoasă fată 
asiatico-americană, o tânără zveltă, cu o siluetă care îi lasă pe 
bărbaţi cu gura căscată. După cum spunea June, ea era ultima 
achiziție a lui Harmon, deși oficial era asistenta lui personală. 
Avea un obicei în a agăța femei tinere pe care le ameţea cu 
averea lui și pe care le părăsea de îndată ce întrevedea o nouă 
perspectivă. 

— Se pare că soţia nu prea este deranjată de prezenţa ei aici, 
am spus. Dar, pe de altă parte, nu pare să își dea seama de 
nimic din ce o înconjoară cu excepţia următoarei injecții 
prescrise de medici. 

Doamna Harmon își plimba privirea goală peste invitaţi la 
intervale regulate, fără a se opri la niciunul dintre ei, de-abia 
scăldându-i în lumina ștearsă a privirii sale, ca o rază de far care 
urmărește vapoarele. Chiar și atunci când ne întâmpinase la 
ușă, mâna ei păruse o rămășiță rece și deshidratată a unei 
păsări moarte de mult și abia dacă am avut contact vizual. 

— Imi pare rău pentru ea, spuse June. Lawrie a fost mereu 
una dintre acele femei menite să se căsătorească cu un om 
puternic căruia să îi dăruiască copii, dar care nu are viaţă 
interioară, sau cel puţin nu una care să fie perceptibilă celorlalți. 
Acum, copiii au crescut și ea își umple zilele cât de bine poate. A 
fost frumoasă odată, dar doar atât. Acum prezidează nemișcată 
diverse evenimente de caritate și cheltuiește banii soţului ei, dar 
el nu se împotrivește atâta timp cât acestea nu au legătură cu 
stilul său de viaţă. 

Am avut impresia că l-am citit perfect pe Harmon: un om 
pofticios, cu destui bani pentru a-și satisface și sătura dorințele, 
chiar dacă acestea creșteau pe măsură ce se bucura de ele. 
Provenea dintr-o familie cu bune legături politice; tatăl său 
fusese unul din consilierii democraţilor, deși falimentul unor serii 
de afaceri îl puseseră în mijlocul unui scandal din care nu a mai 
reușit să iasă pentru a se alătura iar celor puternici. Cândva, 
însuși Harmon fusese foarte activ din punct de vedere politic, 
lucrând pentru campania prezidenţială a lui Muskie în tinerețe, 
în anul 1971, însoțindu-l chiar în timpul vizitei acestuia la 


VP - 122 


Moscova datorită eforturilor tatălui său până în momentul în 
care s-a dovedit nu numai că Muskie nu urma să câștige 
candidatura, ci și că McGovem îl va devansa net la alegerile 
preliminare. Muskie nu putea să își păstreze calmul. Îi înjura pe 
jurnaliști și pe membrii echipei sale chiar în public. Dacă ar fi 
câștigat candidatura, nu ar fi durat mult până când această 
latură ar fi fost dezvăluită și publicului. Drept urmare, Joel 
Harmon și familia sa îl abandonară ușor și discret pe Muskie și 
orice alt fel de ideal politic îi părăsi pe măsură ce Harmon urca 
pe scena afacerilor, acumulând avere și răscumpărând 
nereușitele tatălui său. 

Dar, după June, Harmon era mult mai complex decât părea: 
își arăta generozitatea făcând acte de caritate atât publice, cât 
și în particular. Opiniile sale despre bunăstare și securitate 
socială aproape că-l transformau într-un socialist potrivit 
majorităţii standardelor americane; rămăsese o prezenţă 
puternică, dar discretă, care se bucura de influenţă asupra 
guvernatorilor și a reprezentanţilor vremelnici ai statului. Era 
pasionat de orașul și statul în care locuia și se spunea despre 
copiii săi că se simțeau deranjaţi de ușurința cu care el risipea 
ceea ce ei considerau moștenirea lor, conștiința lor socială fiind 
considerabil mai puţin dezvoltată decât cea a tatălui lor. 

Voiam să am mintea limpede, așa că m-am mulţumit cu un 
suc de portocale în timp ce alţi oaspeţi serveau șampanie. l-am 
recunoscut pe unul sau doi dintre invitaţii lui Harmon. Unul 
dintre ei era un scriitor pe nume Jon Lee Jacobs, care scria 
romane despre pescuitorii de homari și despre chemarea mării. 
Avea o barbă mare roșie și se îmbrăca ca oamenii din cărţile 
sale, doar că el provenea dintr-o familie de contabili din 
Cambridge, Massachusetts, și se zvonea că avea rău de mare și 
când pășea într-o băltoacă. O altă figură cunoscută era cea a 
doctorului Byron Russell, un tânăr psihiatru care apărea 
ocazional la postul local de radio și la posturile locale de 
televiziune din Maine ori de câte ori era nevoie de un cap 
luminat pentru a vorbi despre aspecte ale sănătăţii mintale. El 
tindea să fie vocea raţiunii ori de câte ori participa, deseori la 
invitaţia unei femei cu voce mieroasă, cu o diplomă de nimic în 
psihologie obținută la un colegiu neautorizat și care credea în 
acel fel de banalităţi ultrasensibile care făceau ca depresia și 
sinuciderea să pară alternative atractive dacă stăteai s-o asculți. 


VP - 123 


O altă prezenţă interesantă era cea a lui Elwin Stark, avocatul 
care evitase să vorbească cu mine în săptămâna aceea. 
Simţeam că trebuie să-i vorbesc despre Eldritch, care vorbise 
mult mai mult cu mine, dar nu mi-a spus practic nimic mai mult 
decât aflasem în putinul timp petrecut cu Stark; dar acesta nu 
părea nici acum mai entuziasmat să mă întâlnească în persoană 
ca atunci când vorbise cu mine la telefon. Cu toate acestea, a 
reușit în cele din urmă să fie politicos preț de câteva minute. 
Într-un fel chiar și-a cerut scuze pentru brutalitatea de mai 
devreme. Respirația lui mirosea a whisky, deși în pahar avea 
șampanie. În mod evident, începuse să bea mai devreme decât 
ceilalţi invitați. 

— Aveam o zi îngrozitoare când m-ai sunat, spuse el. 
Sincronizarea nu a fost cea mai bună. 

— Sincronizarea mea este adesea nepotrivită, am adăugat. 
lar sincronizarea înseamnă totul. 

— Exact. Mai ești interesat de povestea cu Clay? 

l-am răspuns afirmativ. Făcu o figură de parcă i s-ar fi oferit 
un pește stricat. Imi povesti despre ciorile moarte. 

— Au îngrozit-o teribil pe secretara mea, spuse el. Credea că 
este opera sataniștilor. 

— Dar dumneata? 

— Ei bine, să spunem că am reacţionat diferit. Cel mai rău 
lucru care mi s-a întâmplat vreodată a fost o crosă de golf care 
mi-a străpuns parbrizul Lexusului. 

— Bânuiești pe cineva? 

— Pot bănui pe acel cineva pe care îl crezi răspunzător de 
această faptă: este același tip care o deranjează pe Rebecca 
Clay de ceva vreme. Am știut că ești piaza rea din momentul în 
care ţi-am auzit vocea. 

Incercă să schițeze un râs, dar era clar că el credea ce 
spunea. 

— De ce ai fi dumneata ţinta lui? 

— Pentru că este disperat, iar numele meu apărea în toată 
documentaţia despre tatăl ei. Totuși, am renunțat la procesul de 
validare a testamentului. Altcineva se ocupă de aceasta. 

— Eşti îngrijorat? 

— Nu, nu sunt. Am înotat multă vreme printre rechini și am 
supraviețuit. Am oamenii mei pe care îi pot suna la nevoie. Pe 
de altă parte, Rebecca are numai atâta timp cât își poate 


VP - 124 


permite să plătească. Trebuie să renunțţi la toată această 
poveste, Parker. Nu faci decât să înrăutățești lucrurile dacă agiţi 
nămolul de pe fundul eleșteului. 

— Nu vrei să afli adevărul? 

— Sunt avocat, răspunse el. Ce are a face adevărul cu 
această poveste? Grija mea este să apăr interesele clienţilor 
mei. Uneori, adevărul chiar mă încurcă. 

— Ai o abordare... foarte pragmatică. 

— Sunt realist. Nu mă ocup de crime, dar, dacă ar trebui să te 
apăr împotriva unei acuzaţii de omor și tu ai vrea să pledezi 
nevinovat, ce ai vrea să fac? Să îi spun judecătorului că, ţinând 
seama de toate, am crezut că tu făptuiseși omorul pentru că 
acesta este adevărul? Fii rezonabil. Legea nu îţi cere adevărul, ci 
doar aparențele de adevăr. Multe cazuri pur și simplu se reduc 
la o versiune a adevărului acceptată de ambele părți. Vrei să știi 
care este unicul adevăr? Toată lumea minte. Acesta este 
adevărul. Poţi să te duci cu acest lucru la preot și să fii botezat. 

— Prin urmare, ai un client căruia îi aperi interesele în dosarul 
Daniel Clay... 

Mi-a răspuns arătându-mi degetul. Nu mi-a plăcut gestul, tot 
așa cum îmi displăcea că mă apelează pe numele de familie. 

— Ești o figură! spuse el. Daniel mi-a fost client. Pe scurt, 
deci, și fiica lui mi-a fost clientă. Daniel este mort acum. Este 
praf și pulbere. Odihnească-se în pace, oriunde ar fi. 

Și a plecat să vorbească cu Jacobs, scriitorul. June imită gestul 
cu degetul lui Stark de mai devreme. 

— Are dreptate, spuse ea. Ești o figură. Ai purtat vreodată o 
conversaţie care să se fi încheiat cu bine? 

— Doar cu tine, am răspuns. 

— Asta pentru că nu te ascult. 

— Deci asta era, am cedat, deoarece ospătarul ne anunţa cina 
sunând din clopoțel. 

e 

Aveam impresia că eram înjur de douăsprezece persoane, 
inclusiv Elarmon și soția sa, numerele suplimentare fiind 
reprezentate de o artistă de colaje de care June nu auzise 
niciodată și de trei prieteni vechi ai lui Harmon de profesie 
bancheri. Pentru prima dată, Harmon ne vorbi cum se cuvine în 
timp ce ne îndreptam spre sufragerie, cerându-și iertare pentru 
că a întârziat până să ajungă la noi. 


VP-125 


— Ei bine, June, spuse el, eram disperat că nu te voi mai 
vedea niciodată la seratele mele. Îmi făceam griji că te-am jignit 
cumva. 

June îi răspunse cu un zâmbet. 

— Știu că ești departe de a fi vreodată supărat pe altceva 
decât pe lapsusurile tale ocazionale în materie de gust, spuse 
ea. 
Se dădu într-o parte pentru a ne permite să ne salutăm. Își 
cobori mâna cu finețe. Ar fi putut da lecţii despre durata, forța 
strângerii de mână și dimensiunea zâmbetului care o însoțea. 

— Domnule Parker, am auzit multe despre dumneata. Duci o 
viaţă interesantă! 

— Nu la fel de interesantă ca a dumneavoastră. Aveţi o casă 
frumoasă și o colecţie fascinantă. 

Pereţii erau decoraţi cu obiecte de artă incredibil de variate; 
amplasarea fiecăruia fusese evident, profund gândită, astfel 
încât picturile și desenele lăsau totodată impresia că se 
completau și se imitau reciproc, ocazional chiar nearmonizate 
acolo unde alăturarea lor putea avea un impact deosebit asupra 
privitorului. Pe peretele din partea dreaptă, un nud frumos și 
ușor sinistru al unei tinere așezate pe pat se alătura unui om 
mai în vârstă pe punctul de a muri pe un pat asemănător; 
ultimele momente ale existenței sale îi aveau ca martori pe un 
doctor și un grup de rude și prieteni, unii jelind, alţii lacomi. 
Printre aceștia se afla o tânără al cărui chip semăna cu 
trăsăturile tinerei din nudul de alături. Paturi asemănătoare, 
femei asemănătoare, separate evident de secole, dar care sunt 
acum parte din aceeași naraţiune datorită apropierii celor două 
imagini. 

Harmon zâmbi în semn de apreciere. 

— Dacă vă face plăcere, după cină vă arăt împrejurimile. Unul 
dintre avantajele de a avea un gust oarecum eclectic, indiferent 
de părerea lui June despre direcţia pe care o poate avea uneori, 
este că există ceva care îi poate mulţumi într-o anumită măsură 
pe fiecare. Sunt foarte curios să văd ce îţi va atrage atenţia, 
domnule Parker, într-adevăr foarte curios. Veniţi acum, cina va fi 
servită de îndată. 

Ne-am așezat la masă. Stăteam între prietena lui Harmon, 
care se numea Nyoko, și artista de colaje. Artista avea șuvițe 


VP - 126 


verzi în părul blond și era atractivă într-un fel delicat și ușor 
deranjant. Mi-a spus că o cheamă Summer. 

— Summer, am repetat. Serios? 

Se încruntă. De-abia mă așezasem și deja întristasem pe 
cineva. 

— Este numele meu adevărat, spuse ea. Numele de botez mi- 
a fost impus. Faptul că am renunţat la el în favoarea adevăratei 
mele identități m-a eliberat ca să pot urmări arta. 

— Ah, am spus. 

O ciudată. 

Nyoko era un pic mai ancorată în realitatea obiectivă. Era 
absolventă a facultăţii de istoria artei și revenise în Maine după 
doi ani în care muncise în Australia. Când am întrebat-o de când 
îl cunoștea pe Harmon, a avut decenţa să roșească ușor. 

— Ne-am cunoscut la o galerie deschisă acum câteva luni. Și 
știu ce crezi. 

— Chiar știi? 

— Cel puţin știu ce aș crede eu dacă rolurile noastre ar fi 
inversate. 

— Vrei să spui mai precis dacă mă întâlnesc cu domnul 
Harmon? Nu este genul meu. 

Chicoti. 

— Ştii ce vreau să spun. Este mai în vârstă decât mine. Este 
însurat, într-un fel. Este bogat, iar eu conduc o mașină care 
costă probabil mai puţin decât coniacul pe care Joel îl va 
degusta după cină. Însă îmi place de el: este amuzant, are gust 
și are o oarecare experienţă de viaţă. Îi las pe oameni să creadă 
ce vor. 

— Chiar și pe soţia sa? 

— Ești un pic cam direct, nu-i așa? 

— Ei bine, stau lângă tine. Dacă soţia lui ar începe să arunce 
cuțite după al doilea pahar de vin, mi-ar plăcea să mă asigur că 
tu ești ţinta lor și în niciun caz eu. 

— Nu îi pasă ce face Joel. Nici măcar nu sunt sigură că 
observă. 

Ca la comandă, Lawrie Harmon ne aruncă o privire și reuși să- 
și prelungească zâmbetul cu încă un sfert de centimetru. Stând 
în capul mesei, soțul ei îi mângâie instinctiv mâna stângă, ca și 
cum ar fi mângâiat un câine. Însă pe moment, mi se părea că 
ceva din tristeţea privirii ei dispăruse și că ceva străpunse ceața 


VP - 127 


asemenea lentilelor unui aparat de fotografiat care fixa 
momentul perfect de claritate înaintea unei expuneri. Pentru 
prima dată în noaptea aceea, privirea ei insistentă persistă, dar 
numai asupra lui Nyoko. Apoi zâmbetul se uniformiză ușor, iar 
atenţia ei se îndreptă într-altă parte. Nyoko nu o observase, fiind 
distrasă de ceva ce îi povestea Summer, deși mă întrebam dacă, 
privind-o, ar fi observat schimbarea. 

Harmon îi făcu un semn din cap unuia dintre ospătarii care 
stăteau ca niște puncte albe de busolă în cerc în jurul nostru, iar 
felurile de mâncare începură să apară în fața noastră cu 
eficienţă silenţioasă. Rămăseseră două scaune libere la capătul 
mesei. 

— Lipsește cineva, Joel? întrebă Jacobs. 

Avea o reputaţie de lăudăros, iar dacă i s-ar fi dat o jumătate 
de șansă s-ar fi falit la nesfârșit cu statutul său de vizionar, de 
persoană iubitoare de natură și a frumuseţii omului obișnuit. În 
mod clar, era de părere că dintre cei prezenți acolo nimeni nu i- 
ar contesta superioritatea, dar nici nu dorea ca cineva 
necunoscut să-i fure luminile rampei. Barba i se contractă, ca și 
cum ceva care sălășluia în ea și-ar fi schimbat rapid locul, apoi 
atenţia îi fu captată de sosirea terinei de rață din care începu să 
mănânce în loc să se mai mire. 

Harmon se uită la scaune ca și cum atunci le-ar fi văzut 
pentru prima dată. 

— Copiii noștri, spuse el. Sperasem că ni se vor alătura, dar 
știi cum sunt copiii. La Clubul de laht se dă o petrecere. Nu 
vreau să jignesc pe nimeni care să află aici, dar cred că s-au 
hotărât că le oferă mai multe șanse de distracţie decât o cină cu 
părinţii și invitaţii lor. Acum vă rog să serviţi. 

e 

Mâncarea era bună, deși terina putea să fie făcută din orice 
că tot nu m-ar fi impresionat. Felul principal - de vânat - a fost, 
de asemenea, bun, deși servit ca tocană cu boabe de ienupăr. 
Ca desert am avut spumă de ciocolată cu lămâie și la sfârșit 
cafea cu fursecuri. Vinul era un Duhard-Milon din 1998 pe care 
Harmon îl numea costaud sau robust, de pe una din proprietăţile 
inferioare Laffitte. Jacobs ridică din umeri, în semn că înţelegea 
despre ce vorbește Harmon. Mi-am savurat politicos băutura. 
Avea un gust prea plin pentru gustul meu, din toate punctele de 
vedere. 


VP - 128 


Conversaţia se mută de la politică locală la artă și, inevitabil, 
la literatură, subiectul din urmă fiind rezultatul intervenţiei 
consistente a lui Jacobs, care își aranja ţinuta în timp ce aștepta 
să fie întrebat despre ultimele sale capodopere. Nimeni nu 
părea să fie dornic să deschidă ecluzele, dar până la urmă cel 
care a întrebat a fost Harmon, aparent mai mult din simţul 
datoriei decât din interes real. judecând după rezumatul care a 
urmat, Jacobs încă mai cânta osanale omului obișnuit, chiar 
dacă nu reușise nici să-l înțeleagă, nici să-l placă. 

— Acest om, șopti June în vreme ce se strângeau farfuriile și 
musafirii treceau printr-o serie de uși duble ca să intre într-o 
cameră mobilată cu scaune și canapele confortabile, este teribil 
de plicticos. 

— Am primit odată o carte de-a lui, am răspuns. 

— Ai citit-o? 

— Am început-o, dar apoi mi-am imaginat că pe patul de 
moarte mi-aș dori timpul pierdut înapoi și că nu-l voi mai primi. 
In schimb, am reușit să pierd cartea. Cred că am scăpat-o în 
mare. 

— Decizie înțeleaptă. 

Harmon ajunse în dreptul nostru. 

— Facem turul promis, domnule Parker? June, ai vrea să ne 
însoţești? 

June șovăi. 

— Nu vom face decât să ne certăm, Joel. Îl voi lăsa pe noul 
tău oaspete să se bucure de colecţia ta fără a fi deranjat de 
prejudecățile mele. 

El făcu o plecăciune în fața ei, apoi se întoarse spre mine. 

— Vă pot oferi ceva de băut, domnule Parker? 

l-am arătat paharul meu cu vin pe jumătate plin. 

— Nu, mulțumesc. 

— Să mergem atunci. 

Am trecut dintr-o încăpere în alta, Harmon indicându-mi 
lucrările de care era cu deosebire mândru. Nu am recunoscut 
multe dintre nume, probabil din neștiință. Totuși, nu aș putea 
spune că îmi plăcea colecția lui Harmon, aproape că auzeam 
expresiile de exasperare ale lui June în fața câte unei lucrări. 

— Am auzit că aveți multe lucrări de Daniel Clay, am spus eu, 
în timp ce priveam ceva ce putea la fel de bine să fie un apus de 
soare sau o sutură. 


VP - 129 


Harmon rânji. 

— Mi-a spus June că s-ar putea să mă întrebi de ele, spuse el. 
Am două lucrări în spate. Altele sunt în depozit. Ai putea spune 
că deţin o colecţie rotativă. Prea multe lucrări și prea puţin 
spaţiu, chiar într-o casă de mărimea aceasta. 

— L-aţi cunoscut bine? 

— Am urmat același colegiu și, după absolvire, am păstrat 
legătura. A fost deseori invitat aici. Îmi plăcea mult de el. Era un 
om deștept. E îngrozitor ce s-a întâmplat, atât pentru el, cât și 
pentru copiii implicați. 

Mă conduse într-o încăpere din spatele casei, una cu ferestre 
mari și deschidere spre mare. Era o combinaţie între un birou și 
o mică bibliotecă cu rafturi de stejar înalte până în tavan și cu 
un birou enorm făcut din același material. Harmon îmi spuse că 
Nyoko îl folosea în zilele în care lucra aici. Pe pereţi erau doar 
două picturi, una probabil cu dimensiunile 60 pe 150 de 
centimetri, cealaltă mult mai mică. Aceasta din urmă înfățișa o 
clopotniță de biserică pe un fundal cu pini în depărtare. Era 
înceţoșată, cu marginile mate, ca și cum întreaga scenă ar fi 
fost filtrată printr-o lentilă mânjită cu vaselină. Tabloul cel mare 
înfățișa siluete de bărbaţi și femei care se contorsionau, astfel 
că pânza arăta o masă de carne neclară. Era o lucrare șocant de 
neplăcută tocmai din pricina intensității efortului artistic depus 
de autor. 

— Cred că prefer peisajul, am spus. 

— Mulţi îl preferă. Peisajul aparține celei de-a doua perioade 
de creație, a fost probabil conceput la o distanţă de douăzeci de 
ani faţă de cealaltă lucrare. Niciuna dintre ele nu are un titlu, 
dar pânza cea mare este reprezentativă pentru creaţiile de 
început ale lui Daniel. 

Mi-am îndreptat atenţia din nou spre peisaj. Forma clopotniţei 
avea ceva aproape familiar. 

— Este un loc real? am întrebat. 

— Este Gilead, spuse Harmon. 

— Ca în „copiii din Gilead”? 

Elarmon încuviinţă. 

— Încă un loc din vremurile întunecate ale istoriei statului. 
Acesta este motivul pentru care îl ţin aici. Cred că îl păstrez aici 
mai mult ca pe un tribut adus memoriei lui Daniel și pentru că el 


VP - 130 


mi l-a dat pe acesta în locul oricărui alt tablou, dar nu este ceva 
ce aș dori să expun într-o altă zonă, mai deschisă, a casei. 

Comunitatea Gilead, numită astfel după Galaad, unul dintre 
orașele biblice, fusese înfiinţată în anii '50 de un baron mai 
puţin important pe nume Bennett Lumley. Era un om cu frica lui 
Dumnezeu și se temea pentru bunăstarea sufletească a 
oamenilor care lucrau în pădurile din sudul graniței canadiene. 
Se gândea că, dacă ar putea să pună bazele unui oraș pentru ei 
și familiile lor, un oraș fără băuturi și prostituate, atunci ar putea 
să îi menţină pe calea cea dreaptă. A pus la punct un program 
de construcţie al cărui element izbitor era o biserică imensă, 
gândită să reprezinte punctul principal al așezării, un simbol al 
devotamentului cetăţenilor față de Dumnezeu. 

Din nefericire, muncitorii nu se ridicau la nivelul așteptărilor 
baronului. Au început să apară zvonuri despre Gilead și despre 
lucruri care se pierdeau în noapte, iar poliţia nu putea să facă 
aproape nimic, în special pentru că Lumley împiedica orice 
investigaţie, fiind dornic să păstreze reputaţia comunităţii sale 
ideale. 

După aceea, în anul 1959, un vânător de căprioare a dat, din 
întâmplare, în pădurea din apropiere de Gilead peste un 
mormânt  răscolit de animale. Fu descoperit acolo trupul 
neînsufleţit al unui nou-născut, un băiat în vârstă de o zi la 
momentul decesului. Mai târziu, s-a presupus că el fusese 
înjunghiat de mai multe ori cu o andrea. Alte două morminte 
asemănătoare au fost găsite mai târziu în apropiere, fiecare 
conţinând un trup mic, al unui băiat și al unei fete. De data 
aceasta, poliția s-a mobilizat. S-au pus întrebări; au avut loc 
interogatorii prietenoase și mai puţin prietenoase, însă mai 
mulți adulți care locuiau în acea așezare dispărură până la 
sosirea poliţiei. Trei fete, una în vârstă de paisprezece ani și 
două de cincisprezece ani, au fost examinate de doctori, care au 
descoperit că ele născuseră cu douăsprezece luni în urmă. 
Lumley a fost forțat să acţioneze. Au fost stabilite întâlniri și 
oameni cu influenţă discutau pe la colțurile clubului. Discret, 
Gilead a fost abandonat, iar clădirile au fost distruse ori au 
decăzut, cu excepţia măreţei biserici neterminate care a fost 
treptat  năpădită de vegetaţia din pădure, clopotnita 
transformându-se într-un stâlp îmbrăcat în straturi verzi de 
iederă răsucită. O singură persoană a fost băgată la închisoare 


VP - 131 


pentru cele întâmplate: un bărbat pe nume Mason Dubus, 
considerat o figură marcantă a comunităţii. Fusese acuzat de 
răpirea unor copii și sex cu un minor, după ce una dintre fetele 
care născuseră le-a spus polițiștilor că, de când a fost răpită în 
timp ce culegea fructe de pădure lângă casă părintească din 
regiunea Carolinei de Nord, a fost practic, timp de șapte ani, 
prizoniera lui Dubus și a soţiei acestuia. Soția lui Dubus a scăpat 
de acuzaţii pentru că a susţinut că fusese constrânsă să facă 
acele lucruri de însuși soțul ei, iar mărturia ei a dus la 
condamnarea lui. Ea a refuzat sau nu a fost în stare să le spună 
polițiștilor nimic altceva despre ce se întâmplase în Gilead, dar 
era evident din mărturia ei că unii dintre copii, deopotrivă băieţi 
și fete, fuseseră supuși unui abuz constant și continuu atât 
înainte, cât și după înfiinţarea așezării Gilead. A fost, așa cum 
spunea Harmon, un capitol întunecat din istoria statului. 

— Clay a creat multe picturi de genul acesta? am întrebat. 

— Clay nu a creat multe picturi, punct, răspunse Harmon, însă 
din cele pe care le-am văzut, o parte conțin cu siguranţă imagini 
din Gilead. 

Gilead era situat în afara Jackmanului, iar Jackman era locul în 
care mașina lui Clay fusese abandonată. l-am amintit acest 
lucru lui Harmon. 

— Cred că Clay era destul de interesat de Gilead, a spus cu 
prudenţă. 

— Doar interesat? Sau ceva mai mult decât atât? 

— Sugerezi că Daniel era obsedat de Gilead? Nu sunt de 
aceeași părere, însă, luând în consideraţie natura creaţiei sale, 
este puţin probabil ca el să fi fost interesat de istorie. Știi, el l-a 
intervievat pe Dubus. Mi-a spus acest lucru. Cred că Daniel avea 
o idee despre un proiect privind Gilead. 

— Un proiect? 

— Da, o carte despre Gilead. 

— Acesta a fost termenul folosit? „Proiect”? 

Harmon s-a gândit un pic. 

— Nu aș putea spune cu precizie, dar este foarte probabil să fi 
fost acesta. Își termină ultima înghiţitură de coniac și așeză 
paharul pe biroul său. Mă tem că-i neglijez pe ceilalţi oaspeți. Ar 
trebui să ne întoarcem la ei. 

Deschise ușa, făcându-mi loc să trec, apoi o încuie în urma 
noastră. 


VP - 132 


— Ce credeţi că i s-a întâmplat lui Daniel Clay? l-am întrebat, 
în timp ce rumoarea conversaţiei creștea pe măsură ce ne 
apropiam de încăperea în care se aflau majoritatea invitaţilor. 

Harmon se opri la ușă, cu mâna pe clanţă. 

— Nu știu, spuse. Totuși, îți pot spune asta: Daniel nu era 
genul de om care să se sinucidă. Probabil că s-a simțit vinovat 
pentru ceea ce se întâmplase cu acei copii, dar nu s-ar fi sinucis 
pentru acest lucru. Totuși, bănuiesc că, dacă ar mai fi în viață, 
ar fi contactat pe cineva în toţi acești ani de la dispariţie, fie pe 
mine, fie pe fiică-sa, fie chiar pe unul dintre colegi. Totuși, nici 
măcar o dată nu ne-a contactat. 

— Atunci sunteți de părere că este mort? 

— Cred că a fost ucis, mă corectă Harmon. Nu am nici cea 
mai mică idee de ce. 


12. 


Petrecerea, dacă pot s-o numesc astfel, luă sfârșit puţin după 
ora zece. Mi-am petrecut timpul mai ales în compania lui June, a 
lui Summer și a lui Nyoko, încercând să par că știu câte ceva 
despre artă, fără să reușesc, și foarte puţin cu Jacobs și cu cei 
doi bancheri, încercând să par că știu câte ceva despre finanţe, 
tot fără succes. Jacobs, scriitorul poporului, părea foarte bine 
informat despre conturi și dobânzi. lpocrizia lui era atât de 
evidentă, încât, într-un fel, era de admirat. 

Incet-încet, invitaţii se îndreptară spre mașinile lor. Deși se 
făcuse brusc mai frig, Harmon stătea la poartă și mulțumea 
fiecăruia dintre noi că venisem. Soţia lui se retrăsese după ce 
ne-a urat politicos noapte bună. Nyoko fusese exclusă din 
mesajul de la revedere și încă o dată mi-am dat seama că, în 
ciuda aparențelor, Lawrie Harmon nu era chiar atât de 
deconectată de lumea reală pe cât credea tânăra cu origini 
asiatice. 

Când mi-a venit și mie rândul să plec, Harmon își puse mâna 
stângă pe braţul meu în timp ce cu dreapta îmi strânse mâna. 

— Transmite-i Rebeccăi că, dacă pot face ceva pentru ea, 
trebuie doar să-mi spună, zise el. Sunt mulţi oameni care ar dori 
să afle ce s-a întâmplat cu Daniel. 


VP - 133 


Faţa i se întunecase și vorbea încet. 

— Și nu numai prietenii lui, adăugă el. 

Am așteptat ca el să continue. Avea tendinţa să fie enigmatic. 

— Spre sfârșit, înainte ca el să dispară, Daniel se schimbase, 
continuă Harmon. Nu era doar din cauza problemelor lui: cazul 
Muller, dezvăluirile abuzurilor. Era vorba despre altceva. Ultima 
oară când l-am văzut era sigur preocupat. Probabil din cauza 
cercetărilor sale, dar ce fel de cercetare l-ar fi putut zgudui într- 
atât? 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Cu o săptămână și ceva înainte să dispară. 

— Și nu v-a dat niciun indiciu despre ceea ce-l frământa, în 
afară de problemele știute? 

— Niciunul. Era doar o impresie pe care o aveam. 

— De ce nu mi-aţi spus acest lucru când eram în biroul 
dumneavoastră? 

Harmon îmi aruncă o privire care-mi spunea că nu este 
obișnuit să fie contestat. 

— Sunt un om precaut, domnule Parker. Joc șah și chiar sunt 
foarte bun. Din acest motiv, probabil, eram bun și ca om de 
afaceri. Am învăţat că merită să-ţi iei puţin timp de gândire 
înainte de a face o mișcare. În biroul meu, o parte din mine nu 
mai voia să aibă de-a face cu Daniel Clay. Era prietenul meu, 
dar, după ceea ce se întâmplase, după zvonurile care circulau, 
am simţit că este mai bine pentru mine să mă îndepărtez de el. 

— Dar acum v-aţi răzgândit. 

— Nu, nu m-am răzgândit. O parte din mine crede că nu poate 
rezulta ceva bun din faptul că-ţi bagi nasul în treburile altora pe 
aici; dar, dacă descoperi adevărul despre Daniel și dacă clarifici 
suspiciunile și îi aduci fiicei lui puţină liniște în această situaţie, 
se va chema că am greșit. 

Imi eliberă braţul din strânsoare. Părea că discuţia era 
încheiată. Harmon se uita la mașina scriitorului, pornind din 
parcare, pe alee. Era o camionetă Dodge veche - se spunea că 
pleca cu un Mercedes înapoi în Massachusetts, unde avea de 
asemenea un apartament lângă Harvard - și Jacobs o manevra 
ca și când ar fi fost un panzer. Harmon clătină din cap amuzat. 

— Aţi spus că există alte persoane care ar putea fi interesate 
de ceea ce i s-a întâmplat lui Clay, în afară de prieteni și 
cunoștințe. 


VP - 134 


Harmon nu se uita la mine. 

— Da. Nu este greu să-ţi dai seama. Există oameni care cred 
că Daniel a fost amestecat în abuzarea copiilor. Am doi copii. 
Știu ce i-aș face oricui le-ar face rău copiilor mei sau celor care 
permit acest lucru. 

— Și cam ce le-aţi face, domnule Harmon? 

Își luă privirea de la încercările din ce în ce mai frenetice ale 
lui Jacobs de a răsuci volanul fără servodirecţie. 

— L-aș omori, spuse pe un ton care alunga orice dubiu. 

Mi-am dat seama atunci că Joel Harmon era un om care n-ar 
ezita să-i strivească pe cei care-i făceau necazuri, cu toată 
omenia lui, cu toate vinurile și tablourile lui frumoase. Pentru o 
clipă, m-am întrebat dacă Daniel Clay nu ar fi putut fi o astfel de 
persoană și dacă nu cumva interesul lui Joel Harmon pentru el ar 
putea fi unul în totalitate bolnav, înainte de a avea șansa de a- 
mi duce șirul gândurilor mai departe, Nyoko veni și îi șopti ceva 
la ureche lui Harmon. 

— Eşti sigură? întrebă Harmon. 

Ea încuviință. 

Harmon le-a strigat imediat celor care ajunseseră deja la 
mașină să se oprească. Russell, psihiatrul, lovi cu mâna în 
capota camionului lui Jacobs, făcându-i semn să oprească 
motorul. Jacobs părea chiar ușurat să facă acest lucru. 

— Se pare că avem un intrus în grădină, spuse el. Ar fi mai 
bine dacă aţi intra cu toţii în casă o clipă, pentru mai multă 
siguranţă. 

Toți făcură ceea ce le-a cerut Harmon, deși cu ceva 
bombăneli de la Jacobs, care în mod clar simțea că avea 
inspiraţia pentru o poezie și era nerăbdător s-o aștearnă pe 
hârtie pentru a nu se pierde pentru posteritate; sau încerca să 
ascundă că nu reușise să tragă bine de volan. Ne-am târât cu 
toții înapoi în bibliotecă. Jacobs și Summer se duseră la o 
fereastră și priviră întinderea pajiștii tunse din spatele casei. 

— Nu văd pe nimeni, spuse Jacobs. 

— Poate ar trebui să plecăm de la fereastră, zise Summer. 

— Este un intrus, nu un ţintaș de elită, preciză Russell. 

Summer nu părea convinsă. Jacobs își puse braţul protector în 
jurul umărului ei și îl lăsă să zăbovească acolo. Ea nu obiectă. 
Ce ţi-e și cu poeţii ăștia? Părea că există un tip de femeie care 
pur și simplu se topea la sugestia unei rime interne. 


VP-135 


Şoferul, menajera și fata în casă ai domnului Harmon, toți 
locuiau în apartamente ce se învecinau cu casa principală. 
Ospătarii se adunaseră laolaltă, ca niște porumbei speriaţi. 
Fuseseră angajaţi pentru seara respectivă, iar bucătarul locuia 
în Portland și făcea naveta în fiecare zi. Şoferul, pe nume Todd, 
ni se alătură pe hol. Era îmbrăcat lejer, în jeanși și tricou. Avea o 
geacă de piele peste tricou și purta armă. Era o armă Smith & 
Wesson de nouă milimetri cu o finisare frumoasă; o ţinea într-o 
manieră care sugera că știe cum s-o folosească. 

— Te deranjează dacă vin și eu? am întrebat. 

— Deloc, a răspuns. Nu este cine știe ce, dar mai bine să mă 
asigur. 

Am ieșit prin bucătărie, unde bucătăreasa și menajera stăteau 
lângă chiuvetă, holbându-se în curte printr-un gemuleţ. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Harmon. 

— Maria a văzut pe cineva, spuse bucătăreasa, o femeie 
atrăgătoare în vârstă, care își ţinea părul negru prins la spate, 
capul acoperit cu o bonetă albă; era slabă și cu un corp atletic. 

Menajera era mexicană, de asemenea slabă, arăta bine. Era 
limpede, Joel Harmon era influenţat de aspectul fizic când făcea 
angajări. 

Maria arătă ceva cu mâna. 

— Acolo, lângă copaci, la peretele dinspre est, spuse ea. Un 
bărbat, cred. 

Părea chiar mai înspăimântată decât Summer. Mâinile îi 
tremurau. 

— Ai văzut pe cineva? a întrebat-o Harmon. 

— Nu, munceam. Maria m-a strigat să vin la geam. Probabil că 
a plecat până să ajung eu. 

— Dacă a fost cineva afară înseamnă că a oprit senzorii de 
mișcare, spuse Harmon. 

Se întoarse spre Maria. 

— S-au aprins luminile? 

Ea dădu din cap. 

— O mulţime de umbre acolo în spate, spuse Todd. Ești sigură 
că nu te-ai înșelat? 

— Nu m-am înșelat, zise ea. L-am văzut. 

Todd îi aruncă lui Harmon o privire mai degrabă resemnată 
decât îngrijorată. 

— Nu găsim nimic aici, am spus. 


VP - 136 


— Aprinde toate luminile, îi spuse Harmon lui Todd. 

Todd se duse spre tabloul cu întrerupătoare de pe peretele 
din bucătărie și deschise un rând dintre ele. In mod instantaneu, 
pajiștea din jurul casei se lumină. Todd ne conduse afară. L-am 
urmat, luând o lanternă din raftul de pe perete în drum spre 
ieșire. Harmon a rămas în spate. Până la urmă, el nu avea armă. 
In mod regretabil, nici eu nu aveam o armă asupra mea. Mi s-a 
părut nepoliticos să porți armă la petrecerea unui străin. 

Luminile scoteau la iveală majoritatea umbrelor din grădină, 
dar încă erau pete de întuneric sub copacii de lângă perete. Am 
folosit lanterna pentru a le verifica, dar nimic. Pământul era 
moale, dar nu se zărea nicio urmă de picior. Peretele 
înconjurător era de opt sau nouă metri și era acoperit tot cu 
iederă. Oricine s-ar fi cățărat pe gard ar fi stricat iedera, care 
părea neatinsă. Am efectuat rapid o verificare a restului de 
pajiște, dar, evident, Todd credea că Maria se înșelase. 

— Ei îi este frică mai tot timpul, spuse el când ne întorceam 
spre Harmon, acolo unde-l lăsasem să ne aștepte. Nu face decât 
să exclame: „/Jesus” și „Madre de Dios”. Deși arată bine, mai 
degrabă ai reuși să seduci o mulţime de măicuţe. 

Harmon își ridică mâinile într-un gest interogativ „ce se 
întâmplă? 11 

— Nimic, nicio urmă, îi răspunse Todd. 

— Prea mult zgomot pentru nimic, spuse Harmon. 

Se întoarse înapoi în bucătărie, îi aruncă o privire 
dezaprobatoare Mariei și plecă să-și liniștească oaspeţii. Todd îl 
urma. Eu am rămas în urmă. Maria punea farfuriile într-o mașină 
mare de spălat. Bărbia ei tremura puţin. 

— Poţi să-mi spui ce ai văzut? am întrebat. 

Ea ridică din umeri. 

— Poate că domnul Harmon are dreptate. Probabil că nu am 
văzut nimic, afirmă ea, deși puteam spune după expresia feței 
ei că nici ea nu credea ceea ce spunea. 

— Incearcă! i-am spus. 

Se opri din ceea ce făcea. O lacrimă s-a ivit în genele ei, daro 
șterse. 

— Era un bărbat. Purta haină. Maro, cred. Foarte murdar. Faţa 
lui? Era albă. Da, era palid. 

— Palid? 

— Da, palid, de asemenea... 


VP - 137 


Acum era din nou speriată. Îşi pipăi faţa și gura. 

— Aici și aici, nimic. Nimic. Gol. Hueco. 

— Hueco? Nu înţeleg. 

Maria privea peste umărul meu. M-am întors și bucătăreasa 
se uita la noi. 

— Înţelegi limba spaniolă? am întrebat-o. 

— Puțin, răspunse ea. 

— Și ai idee ce înseamnă hueco? 

— Nu sunt sigură. Încerc să aflu. 

Della schimbă câteva cuvinte cu Maria, care gesticula 
încercând să o ajute să înțeleagă. In cele din urmă, luă un ou 
decorativ de struț, folosit pentru a ţine penele, și palpă ușor 
coaja. 

— Hueco, spuse Maria și faţa bucătăresei se lumină. 

— Hueco înseamnă scobitură, spuse ea. Maria spune că era 
un om gol pe dinăuntru. 

e 

M-am dus înapoi în hol, unde mă aștepta Summer. Harmon 
adăsta în apropiere; hotărât lucru, era nerăbdător să scape de 
noi toți. Todd vorbea la telefon în hol. L-am auzit mulțumind 
cuiva înainte să închidă. În mod evident, voia să-i transmită 
ceva lui Harmon, dar nu era sigur dacă să o facă acum sau să 
aștepte până plecăm noi. M-am gândit să-i dau un ghiont. 

— S-a întâmplat ceva? 

Îi aruncă o privire lui Harmon, cerând încuviințarea să 
vorbească în fața altora. 

— Ei bine, zise șeful lui. Ce ţi-au spus? 

— Am sunat la Departamentul Federal Falmouth, răspunse 
Todd, adresându-se atât mie, cât și angajatorului său. Pur și 
simplu, merită să verificăm dacă au identificat ceva neobișnuit. 
De obicei, ei urmăresc îndeaproape casele din această zonă. 

Prin aceasta voia să spună că ei supraveghează scrupulos 
casa lui Joel Harmon. Și-ar fi putut cumpăra și vinde vecinii de 
mai mult de zece ori. 

— Cineva a raportat o mașină care făcea ture în această zonă 
și chiar a parcat pentru o vreme lângă peretele din partea de 
vest a proprietăţii; așa că au devenit suspicioși. Până să 
sosească poliţia, mașina plecase, dar poate are legătură cu ceea 
ce a văzut Maria. 


VP - 138 


— Au reţinut marca, vreun număr de înmatriculare? l-am 
întrebat. 

Todd dădu din cap. 

— Doar că era o mașină roșie de mărime medie, spuse el. 

Harmon trebuie să fi remarcat ceva pe faţa mea. 

— îţi spune ceva lucrul acesta? mă întrebă. 

— Poate, am răspuns. Frank Merrick, bărbatul care o 
deranjează pe Rebecca Clay, conduce o mașină roșie. Dacă eu 
am descoperit legătura dintre tine și Clay, tot așa a putut să o 
facă și el. 

— Prietenia, nu legătura, mă corectă Harmon. Daniel Clay a 
fost prietenul meu. Și dacă acest domn Merrick dorește să 
vorbească cu mine despre el, îi voi spune aceleași lucruri pe 
care ţi le-am zis și dumitale. 

M-am îndreptat spre ușă și am scrutat parcarea cu pietriș, 
luminată de becurile casei și de lămpile care mărgineau aleea. 
Merrick a fost, trebuie să fi fost el. Dar descrierea lui Merrick nu 
se potrivea cu cea a omului pe care îl zărise Maria în grădină. 
Merrick a fost aici, dar nu singur. 

Om gol pe dinăuntru. 

— Pentru următoarele zile aș fi atent, domnule Harmon, am 
spus. Dacă ieșiţi pe afară, să-l aveţi pe Todd alături. Aș verifica, 
de asemenea, și sistemul de alarmă. 

— Toate aceste lucruri din cauza acestui bărbat? întrebă 
Harmon. 

Părea ușor neîncrezător. 

— Este periculos și s-ar putea să nu fie singur. Cum aţi spus 
chiar dumneavoastră, mai bine să fii în siguranţă. 

Acestea fiind spuse, June și cu mine am plecat. Porţile 
electronice se deschiseră ușor și am lăsat casa lui Harmon în 
urmă. 

— Dumnezeule, tu chiar trăieşti o viaţă interesantă! spuse ea. 

Am privit-o. 

— Chiar crezi lucrul acesta? 

— l-ai spus lui Joel că bărbatul din mașină ar fi făcut aceleași 
legături pe care le-ai făcut și tu - sau, mai bine spus, pe care eu 
le-am făcut pentru tine -, dar mai există și o altă posibilitate. 

În vocea ei era o ușoară dojană. Nu trebuia să-mi zică de ce. 
Pricepusem singur, chiar dacă nu aveam chef s-o spun cu glas 
tare în faţa lui Harmon, așa că am rămas mut. Așa cum i-am dat 


VP - 139 


de urmă lui Merrick, așa probabil m-a urmărit și el pe mine: îl 
condusesem direct la Joel Harmon. 

De asemenea, eram neliniștit de apariţia omului din grădina 
lui Harmon. Se părea că investigaţiile lui Merrick despre Daniel 
Clay atrăseseră altceva, un bărbat - nu, bărbați, m-am corectat 
singur; am retrăit o senzaţie neplăcută de aer îmbâcsit 
separându-se în fața mea, și scrisori în praf mâzgălite de mână 
de copil. Era conștient de ele sau prezenţa lor avea vreo 
legătură cu clientul lui Eldritch? Acum era greu să-ţi imaginezi 
oameni abia conturaţi urcând scările șubrede către biroul vechi 
al avocatului sau vorbind cu hoașca bătrână care păzea poarta 
către etajele superioare ale afacerii lui Eldritch. Ceea ce păruse 
la început un simplu caz de urmărire se transformase într-unul 
mai ciudat și mai complex și eram bucuros că Angel și Louis vor 
fi curând cu mine. Termenul-limită dat de Merrick era pe cale să 
expire. Eu pusesem în mișcare un plan pentru a mă înţelege cu 
Merrick, dar, într-o anumită măsură, îmi dădeam seama că el 
devenise cea mai mică dintre problemele mele. Cu Merrick mă 
puteam înțelege până la urmă. Era periculos, dar reprezenta o 
persoană cunoscută. In schimb, Oamenii Găunoși, nu. 


13. 


A doua zi, dimineața devreme, stăteam lângă parcarea din 
piaţa publică din Portland. Temperatura devenise apăsătoare 
peste noapte și meteorologii prognozau că va rămâne la fel și în 
următoarele zile, ceea ce, în termenii orașului Maine, însemna 
că va începe să se îmbunătăţească undeva prin aprilie. Era un 
frig deprimant, care făcea hainele să fie reci la atingere, iar 
ferestrele cafenelelor, ale restaurantelor și chiar ale mașinilor să 
se aburească. 

Cei mai mulți oameni se puteau adăposti, dar nu toţi erau atât 
de norocoși. Se formase deja coadă la Centrul de Ajutor, pe 
Preble Street, unde se adunau toţi săracii orașului care primeau 
un mic dejun servit de voluntari. Unii sperau că puteau face duș 
și că își vor putea spăla rufele în timp ce se aflau acolo ori să 
dea un telefon. Cei care munceau și nu puteau reveni și pentru 
prânz, primeau o pungă cu mâncare pentru mai târziu. Astfel, 


VP - 140 


centrul și partenerii lui, bucătăriile Wayside și Saint Luke, 
serveau peste trei sute de mii de mese în fiecare an celor care 
altfel ar fi murit de foame sau care ar fi fost obligați să-și 
folosească banii de chirie și de medicamente vitale numai 
pentru a supraviețui. 

Îi urmăream din locul în care mă aflam; coada era formată 
mai ales din bărbaţi, câţiva dintre ei în mod evident veterani ai 
străzilor; purtau câte cinci-zece straturi de haine, aveau părul 
neîngrijit, alţii erau pe punctul de a deveni oameni fără adăpost; 
printre ei, câteva femei, cu faţa dură și mare, cu trăsături 
distorsionate de alcool și de greutăţile vieţii, cu trupuri umflate 
de mâncăruri ieftine și uleioase. 

Puteai să-i distingi pe nou-veniţi, cei care abia urmau să se 
obișnuiască să fie întreţinuţi, ei și familiile lor. Nu vorbeau cu 
ceilalţi și nici nu se amestecau cu ei, își ţineau capul în pământ 
sau se uitau la perete, temându-se să aibă fie și contact vizual 
cu cei din jurul lor; erau ca prizonierii abia sosiți într-o celulă. Le 
era frică să-și ridice privirile și își ascundeau ochii de vreun 
cunoscut sau de vreun vecin, probabil vreun posibil patron care 
și-ar fi putut zice că nu e bine să angajeze un om nevoit să 
cerșească pentru un mic dejun. Aproape toţi cei de la coadă 
aveau înjur de treizeci de ani sau chiar mai mult. Acest aspect 
dădea o impresie falsă despre săracii unui oraș în care una din 
cinci persoane sub vârsta de optsprezece ani trăia sub limita 
sărăciei. 

În apropiere se aflau Centrul de Reabilitare al Armatei 
Salvării, Poliția Comunitară a Comunității Midtown și 
Departamentul municipal de Probațiune. Această zonă era ca un 
canal îngust prin care treceau inevitabil majoritatea celor cu 
probleme legale. M-am așezat în piaţă să beau o cafea pentru a 
mă încălzi și să observ dacă avea să apară vreo figură 
cunoscută. Nimeni nu-mi dădea atenţie. Până la urmă, era prea 
frig să-ţi faci griji pentru altcineva decât pentru tine. 

După douăzeci de minute l-am zărit pe bărbatul pe care-l 
așteptam. Numele lui era Abraham Shockley, dar pe stradă era 
cunoscut doar cu numele de „domnul între două șederi” sau pe 
scurt „Șed”. Prin definiţie, era criminal de meserie. Faptul că nu 
era foarte bun în meseria aleasă nu-i impresiona pe judecători. 
În timp, a fost acuzat de posesie de droguri cu intenţia de a le 
distribui, de furt prin înșelătorie, de furt, conducere sub 


VP - 141 


influenţa alcoolului și, printre alte acuzaţii, și vânare pe timp de 
noapte. Șed avusese noroc că violența nu făcea parte din 
arsenalul lui, nu că nu ar fi avut ocazia, căci avusese destule, 
așa că unele infracțiuni au fost transformate de instanţe în 
contravenţii. Poliţiștii puneau o vorbă bună, când era cazul, 
pentru Șed pentru că el era prietenul tuturor. El cunoștea 
oamenii. Asculta. Își amintea. Șed nu era un turnător. Avea 
propriile standarde de comportament, propriile principii și le 
rămânea fidel cât de mult putea. Șed n-ar fi trădat pe nimeni, 
dar era persoana căreia puteai să-i ceri să transmită un mesaj 
unei persoane care se dăduse la fund, dacă era cazul, sau dacă 
doreai să găsești un individ de proastă reputaţie pentru scopuri, 
altele decât să-l bagi după gratii. La rândul său, Șed făcea pe 
intermediarul între cei care aveau probleme sau doreau să 
negocieze cu un poliţist sau un ofițer de probaţiuni. Era o rotiță 
mică, dar folositoare în mașinăria sistemului juridic neoficial, a 
tribunalelor din umbră, unde se încheiau înţelegeri și se închidea 
câte un ochi, astfel încât timpul preţios să poată fi acordat 
lucrurilor mai urgente. 

Mă văzu când se așeză la coadă. L-am salutat din cap, apoi m- 
am îndreptat încet către Portland Street. După câteva minute, 
am auzit zgomot de pași care se apropiau din spatele meu: era 
Șed. Avea în jur de cincizeci de ani și era îmbrăcat curat, dar 
sărăcăcios, cu pantofi sport galbeni, jeanși, două pulovere și un 
palton care se despica la spate. Avea părul roșcat-maroniu și 
era tuns alandala; oamenii de felul lui Șed nu cheltuiau bani la 
frizer. Locuia fără să plătească chirie într-o pivniţă, într-o singură 
încăpere pe Forest Avenue: un proprietar care nu prea dădea pe 
acolo îi încredințase lui $ed sarcina să vadă de chiriașii rău- 
platnici și să hrănească mascota clădirii, o pisică. 

— lei micul dejun? l-am întrebat. 

— Numai la Bintliff's, răspunse el. Am înțeles că fac un 
excelent homar Benedict cu ouă. 

— Chiar ai gusturi fine în viață, am spus. 

— M-am născut cu o lingură de argint în gură. 

— Da, ai furat-o de la copilul din leagănul vecin. 

Lumea din Bintliff's nu ne băgă în seamă. Stăteam într-un 
separeu și Șed comandă destulă mâncare pentru a se sătura cel 
puţin pentru o zi: pentru început, fructe și suc de portocale 
urmate de pâine prăjită și homar cu ouă Benedict despre care 


VP - 142 


auzise atâtea lucruri, o porție în plus de cartofi prăjiţi ca la 
mama, apoi, la sfârșit, câteva brioșe, dintre care trei le-a ascuns 
în buzunarul paltonului, „pentru prietenii lui”. În timp ce mânca, 
am vorbit despre cărţi, despre știrile locale și despre orice 
altceva ce ne trecea prin minte decât motivul pentru care îl 
chemasem pe Șed acolo. Era un mod elegant de a face afaceri, 
iar Șed se arăta întotdeauna diplomat, chiar și atunci când voia 
să fure talpa de la pantoful cuiva. 

— Deci, spuse el, după ce termină a cincea cafea, m-ai adus 
aici doar pentru a savura plăcerea companiei mele? 

Cafeaua nu părea să-l fi făcut nervos sau cel puţin nu mai 
mult decât fusese la început. Dacă i-ai da lui Șed să ţină un 
castron cu smântână, s-ar transforma în unt cât ţi-ar lua să-ți te 
uiţi la ceas. Avea atât de multă energie nervoasă, încât era 
obositor să stai în preajma lui pentru mai mult timp. 

— Nu numai de asta, am răspuns. Aș vrea să te interesezi, să 
vezi dacă poţi găsi pe cineva care ar putea cunoaște un tip cu 
numele de Frank Merrick, fie în Thomaston, fie în Supermax. A 
făcut zece ani de închisoare, ultimii doi sau trei în Max, apoi a 
fost eliberat ca să fie dat în judecată în Virginia. 

— Are ceva special? 

— Nu este genul de tip pe care să-l uiţi ușor. Avea o reputaţie 
de mercenar. 

— Zvonuri sau adevăr? 

— Inclin să cred ce-am auzit. 

— Unde se află el acum? 

— Este aici. 

— Reînnoind vechile cunoștințe? 

— S-ar putea. Dacă este așa, aș vrea să le știu numele. 

— Mă voi interesa. Nu ar trebui să-mi ia mult timp. Ai ceva 
mărunţiș ca să te pot suna? 

l-am dat cartea mea de vizită, mărunțţișul din buzunar și 
cincizeci de dolari de câte zece, cinci și de câte un dolar, astfel 
încât să-și poată cumpăra bere și sandviciuri pentru a avea spor 
la treabă. Ştiam cum lucrează Șed. Mă ajutase și în trecut. Când 
va găsi pe cineva care putea aduce puţină lumină în cazul lui 
Merrick, lucru de care eram sigur, îmi va da mărunțișul înapoi și 
o mână de facturi; de-abia atunci se va interesa de plată. Acesta 
era modul lui de lucru în calitatea lui „oficială”, acționând după 


VP - 143 


o regulă simplă: nu tragi în piept pe cineva care s-ar părea că 
este de partea ta. 
e 

Merrick mă sună la amiază. Urmărisem semnalele din partea 
lui toată dimineaţa, dar nu-l văzusem nici pe el, nici mașina lui 
roșie. Dacă era deștept, își schimbase mașina, presupunând că 
Eldritch și clientul său erau încă dispuși să-l finanţeze. Imi 
luasem toate măsurile de precauţie în cazul în care Merrick sau 
altcineva m-ar fi urmărit. Eram mulţumit că nu a făcut-o nimeni, 
nu în acea zi. În plus, Jackie Garner îmi confirmase că la 
Rebecca Clay totul era în ordine. 

Merrick telefonă însă, amenințând să spulbere acea liniște. 

— A expirat timpul, spuse el. 

— Te-ai gândit vreodată că ai putea ajunge mai departe cu 
vorba bună? 

— Hrănește un om cu miere și-i vei culege dragostea, 
hrănește-l cu oțet și vei avea toată atenţia lui. Ajută și dacă-l 
strângi de ouă și-i sfărâmi unul. 

— Este o reflecţie foarte profundă. Unde ai învățat asta, în 
închisoare? 

— Sper că nu ţi-ai irosit tot acest timp căutând informaţii 
despre mine, altfel vom avea o problemă. 

— N-am strâns mare lucru, nici despre tine, nici despre Daniel 
Clay. Fiica lui nu știe mai multe decât tine, nu mai mult decât ce 
ţi-a spus deja. Numai că tu n-ai vrut să asculţi. 

Merrick fornăi parcă amuzându-se. 

— Ei bine, asta înseamnă ghinion. Spune-i domniţei că sunt 
dezamăgit de ea. Dar mai bine nu, îi voi spune chiar eu. 

— Așteaptă! N-am spus că n-am găsit nimic. 

Aveam nevoie să trag de timp, ceva cu care să-i atrag atenţia. 

— Am o copie de la poliţie a dosarului lui Daniel Clay, am 
minţit. 

— Și? 

— Este menţionată și fiica ta. 

Merrick tăcea. 

— Există ceva documente pe care nu le înțeleg. Cred că nici 
poliţia nu le înţelege. 

— Despre ce este vorba? 


VP - 144 


Vocea lui părea înecată, de parcă ar fi avut ceva în gât. Ar fi 
trebuit să-mi pară rău că mint. Mă jucam cu sentimentele lui 
Merrick. S-ar putea să aibă consecinţe când va afla adevărul. 

— Înî, am spus. Nu la telefon. 

— Deci ce propui? a întrebat el. 

— Să ne întâlnim. Te las să arunci o privire asupra dosarului. 
Îți voi spune ce am aflat. Apoi pleci și faci ceea ce trebuie să faci 
atâta timp cât nu are legătură cu Rebecca Clay. 

— Nu am încredere în tine. Am văzut masculii pe care i-ai pus 
s-o păzească pe femeie. Ce te împiedică să-i asmuţi împotriva 
mea? Nu am nicio problemă în a-i omori dacă se ajunge la asta, 
dar m-ar cam împiedica în investigaţiile mele. 

— Nici eu nu vreau să mă mânjesc cu sângele lor. Ne întâlnim 
într-un loc public, citești dosarul, apoi ne vedem fiecare de 
drum. Totuși, te avertizez: îți dau o pauză pentru cauza fiicei 
tale. Dacă apari din nou în preajma Rebeccăi Clay... îţi garantez 
că nu-ți va plăcea ce se va întâmpla atunci. 

Merrick suspină teatral. 

— Acum, că ai terminat concursul de testosteron, poate vrei 
să spui unde să ne întâlnim. 

— La Centrul de Bowling Big 20 pe ruta numărul 1, i-am spus 
și i-am explicat cum ajunge acolo. 

Apoi am început să dau telefoane. 

e 

Șed mă sună la ora trei din acea după-amiază. 

— Am găsit pe cineva pentru tine. Este cam scump. 

— Cât? 

— Un bilet la meciul de hochei de diseară și cincizeci de 
dolari. Te vei întâlni cu el acolo. 

— În regulă! 

— Lasă biletul la intrare cu numele meu pe plic. Mă voi ocupa 
eu de restul. 

— Cât îţi datorez? 

— O sută de dolari ţi se pare corect? 

— Corect. 

— Am niște mărunţiș pentru tine. Ți-l voi da când mă plătești. 

— Are un nume tipul acesta? 

— Are, dar poţi să-i spui Bill. 

— Este genul de tip nervos? 


VP - 145 


— Nu era până când am pomenit de numele de Frank Merrick. 
Ne mai vedem. 

e 

Jocul de bowling cu popice mai subțiri, în formă de lumânare, 
este o tradiție în New England. Bilele sunt mai mici și mai ușoare 
decât cele obișnuite, iar popicele, mai subţiri: 7,62 centimetri la 
mijloc și 3,81 centimetri la vârf și la bază. O lovitură bună ţine 
mai mult de noroc decât de abilitate; se spune că nimeni nu dat 
vreodată o lovitură perfectă de zece popice răsturnate. Cel mai 
bun scor înregistrat în Maine este de 231 din 300. N-am 
dărâmat niciodată mai mult de o sută. 

„Big 20” exista în Scarborough din 1950, când Mike Anton, de 
origine albanez, a înfiinţat cea mai mare și modernă sală de 
bowling din Maine; se pare că nu s-a schimbat mult de atunci. 
M-am așezat pe un scaun din plastic roz, am sorbit dintr-o apă și 
am așteptat. Era într-o după-amiază de vineri, la ora patru și 
jumătate, și fiecare culoar era deja folosit, jucătorii fiind de la 
adolescenţi la vârstnici. Se simţea miros de bere și mâncare 
prăjită și se auzeau râsete și sunetul specific al bilelor care se 
rostogoleau pe culoarele din lemn. Priveam doi bărbaţi în vârstă 
care abia își adresau zece cuvinte unul altuia pe o distanță de o 
jumătate de metru fiecare; când ratau lovitura secolului, unul 
din ei își exprima dezamăgirea printr-un singur „of”. Stăteam în 
liniște, singurul între grupuri de bărbaţi și femei, știind că aveam 
să-l supăr pe Merrick. 

Telefonul sună la puţin timp după ora cinci și o voce îmi 
spuse: 

— L-am prins. 

(J 

Afară erau două echipaje ale poliției Scarborough și trei 
maşini fără număr, una de la Portland PD, una de la Portland PD 
Sud și una a polițiștilor din Scarborough. O mână de oameni se 
adunaseră să vadă spectacolul. Merrick era cu fața-n jos în 
parcare, cu mâinile încătușate la spate. Se uită la mine când m- 
am apropiat. Nu era supărat. Părea doar dezamăgit. L-am văzut 
pe O'Rourke în apropiere, sprijinit de o mașină. L-am salutat din 
cap și am dat un telefon. Răspunse Rebecca Clay. Era la tribunal 
şi judecătorul era pe cale să emită ordinul temporar de restricție 
împotriva lui Merrick. l-am spus că l-am prins și că, dacă vor să 


VP - 146 


mă contacteze după ce-și termină treaba, eram la sediul central 
al poliţiei din Scarborough. 

— Ceva probleme? l-am întrebat pe O'Rourke. 

Dădu din cap. 

— A intrat direct. Nici măcar n-a deschis gura să întrebe ce se 
întâmplă. 

În timp ce priveam, Merrick era împins pe bancheta din spate 
a uneia dintre mașinile fără număr. El privea direct în faţă în 
timp ce mașina o lua din loc. 

— Pare bătrân, spuse O'Rourke. Totuși, are el ceva. Nu mi-ar 
plăcea să-l supăr. Imi pare rău să-ţi spun, dar cred că tu tocmai 
asta ai făcut. 

— Nu cred că aveam alte opţiuni. 

— Cel puţin îl reținem pentru o vreme și vedem ce putem 
scoate de la el. 

Perioada pentru care Merrick putea fi reținut depindea de 
acuzaţiile ce i se aduceau, în cazul în care existau aceste 
acuzaţii. Hărţuire, înțeleasă ca intimidarea unei persoane, 
supărarea sau înspăimântarea acesteia, ameninţarea fizică fie a 
persoanei în cauză, fie a unui membru apropiat al familiei 
acesteia, era considerată infracţiune gravă. Întotdeauna exista 
posibilitatea de a se adăuga pe listă și încălcarea proprietăţii. 
Una peste alta, Merrick putea fi reţinut numai până în după- 
amiaza de marţea viitoare, presupunând că nu-și lua un avocat, 
din moment ce infracțiunile grave nu permiteau ca suspectul să 
fie reținut fără acuzaţii mai mult de patruzeci și opt de ore în 
zilele lucrătoare. 

— Crezi că clienta ta va dori să meargă până la capăt cu 
aceasta? mă întrebă O'Rourke. 

— Ai vrea că ea s-o facă? 

— Este un om periculos. Ar fi nepoliticos să-l reținem doar 
pentru șaizeci de zile; asta ar fi sentința dacă judecătorii vor 
crede toate acuzaţiile în loc să-l elibereze. Ar putea fi chiar 
contraproductiv; deși dacă întreabă cineva, nu am spus eu asta. 

— Nu te-am considerat niciodată un parior adevărat, știi asta? 

— Nu este un joc. Este un risc calculat. 

— Bazat pe ce? 

— Bazat pe neplăcerea lui Frankie de a fi închis și pe 
abilitatea ta de a-ţi proteja clienta. 

— Și care este compromisul? 


VP - 147 


— ÎI avertizăm, ne asigurăm că ordinul este pe punctul de a fi 
emis și-l eliberăm. Este un oraș mic. Nu va dispărea. Aranjam ca 
cineva să stea în preajma lui pentru o perioadă de timp și 
vedem ce se întâmplă. 

Nu părea planul perfect. Cu toate acestea, se părea că 
obţinusem în plus cel mult nouăzeci și șase de ore în care nu 
trebuia să-mi fac griji în privinţa lui Merrick. Era mai mult decât 
nimic. 

— Hai să auzim ce are de zis în favoarea sa, am spus. Ai 
aranjat să pot vedea și eu? 

— Nu mi-a fost greu. Se pare că mai ai încă prieteni în 
Scarborough. Asculţi tot ce are de zis și apoi mă anunţi. Crezi că 
va suna un avocat? 

— M-am gândit și eu la asta. Dacă s-a hotărât, într-adevăr, să- 
și cheme un avocat, ar trebui să fie prin Eldritch, presupunând 
că bătrânul are permis de practică în Maine sau că există cineva 
în stat pregătit să facă o muncă în schimbul alteia, când va fi 
cazul. Dar aveam senzaţia că ajutorul acordat de Eldritch lui 
Merrick fusese întotdeauna condiţionat, iar acţiunile recente ale 
mercenarului îl forțaseră pe avocat să-și reexamineze poziţia. 

— În orice caz, nu cred că va spune multe. 

O'Rourke ridică din umeri. 

— Putem să-l lovim cu o carte de telefoane. 

— Putem, dar ar trebui să te raportez la Investigaţii Interne. 

— Da, ai putea. Va trebui să fac pierdută hârțogăraia. Incă 
este terenul poliţiei Scarborough. Putem sta deoparte și urmări 
cum se vor descurca. 

Se urcă în mașina lui. Echipajele poliţiei din Scarborough se 
puseră în mișcare, iar polițiștii din Portland se luară după ei. 

— Nu vii? întrebă el. 

— Te urmez. 

El a plecat, mulțimea dispăruse și m-am trezit deodată singur 
în parcare. Mașinile mergeau pe drumul numărul 1 și neonul de 
la firma Big 20 lumina intens, dar dincolo de ele se afla 
întunericul mlaștinilor. M-am întors, am privit spre el cu senzaţia 
că, din adâncuri, ceva se holba la mine. M-am îndreptat spre 
mașină, am pornit motorul și am încercat să scap de această 
senzaţie. 


VP - 148 


Merrick era așezat într-o cameră pătrată, mobilată cu o masă 
albă fixată în podea. In jurul ei erau trei scaune albastre. Merrick 
stătea în cel așezat cu faţa spre ușă; celelalte două erau faţă în 
faţă. O tablă ștearsă cu buretele era agățată de perete, 
suprafața ei fiind acoperită de mâăzgălituri de copii. Lângă ușă 
exista un telefon; mai sus, într-un colț, o cameră video. Camera 
era echipată cu microfoane. Mâinile lui Merrick fuseseră 
încătușate și cătușele fuseseră, la rândul lor, legate cu un lanţ 
de masă printr-un inel. | se dăduse un pahar cu apă de la 
aparatul de lângă biroul tehnicianului de probe, dar nu se atinse 
de el. Întrucât camera nu avea oglindă cu două fețe, l-am putut 
vedea pe monitorul unui computer într-un birou alăturat 
camerei în care avea loc interogatoriul. Nu eram singur. Deși 
nișa era numai pentru patru persoane cel mult, se adunaseră în 
jurul ecranului aproape de trei ori mai multe persoane, curioase 
să-l vadă pe noul invitat. 

Detectivul sergent Wallace MacArthur era unul dintre ei. ÎI 
știam de foarte mult timp. Prin Rachel îi făcusem cunoștință cu 
soția lui, Mary. Intr-un fel, aproape fusesem răspunzător și de 
moartea ei, dar Wallace nu avusese nimic să-mi reproșeze, ceea 
ce era foarte amabil din partea lui, ţinând cont de felul în care 
se întâmplaseră lucrurile. 

— Nu avem prea des o legendă vie printre noi, spuse el. Până 
și agenţii federali ni s-au alăturat. 

Arătă cu degetul în direcția ușii, unde Pender, noul agent-șef 
al micului birou din Portland, vorbea cu un om pe care nu-l 
recunoșteam, despre care presupun că era un alt agent. Pender 
îmi fusese prezentat odată la o recepţie de binefacere a 
polițiștilor din Portland. Ca federal, era OK. Pender îmi făcu 
semn cu capul. L-am salutat și eu. Cel puţin nu încercase să mă 
dea afară, ceea ce era un motiv pentru a-i mulțumi. 

MacArthur dădu din cap în semn de admiraţie. 

— Merrick e de modă veche, spuse el. Nu prea mai există tipi 
ca el. 

O'Rourke rânji fără sens. 

— Aha, unde am ajuns dacă ne putem uita la cineva ca el și 
spune, la naiba, nu este chiar atât de rău!? El pur și simplu i-a 
împușcat, cu artă și precizie. Fără tortură. Nu femei. Nu copii. 
Numai bărbaţi despre care cineva și-a închipuit că trebuie s-o 
păţească. 


VP - 149 


Merrick își ţinea capul aplecat. Nici măcar nu se uită la 
camera de filmat, deși știa că noi îl urmărim. 

Doi detectivi de la Scarborough intrară în cameră, un tip 
musculos pe care-l chema Conlough și o femeie pe nume 
Frederickson, care îl arestase la Big 20. De îndată ce au început 
să-l interogheze, Merrick, contrar așteptărilor, își ridică privirea 
și le răspunse calm, pe un ton civilizat. Era ca și când simţea 
nevoia să se justifice și să se apere. Poate că avea dreptate. Işi 
pierduse fiica. Avea dreptul să întrebe unde se află. 


— Care este interesul dumitale pentru Rebecca Clay? 


— Niciunul, în afară de tatăl ei. 

— Ce reprezintă tatăl ei pentru dumneata? 

— Mi-a tratat fiica. Acum ea a dispărut. Vreau să știu unde se 
află. 

— Crezi că poti face lucrul acesta amenințând o femeie? Nu- 
mi vine să cred că un tip solid se ascunde după o femeie 
neajutorată... 

— Nu am amenințat pe nimeni. Nu m-am ascuns după nimeni. 
Am vrut doar să-i pun câteva întrebări. 

— Și faci acest lucru încercând să dai buzna în casa ei, 
spărgând geamul? 

— Nu am încercat să intru în casă; geamul a fost un accident. 
Voi plăti paguba. 

— Cine te-a pus să faci asta? 

— Nimeni. Nu am nevoie de nimeni care să-mi spună că ceea 
ce s-a întâmplat nu este în regulă. 

— Ce nu este în regulă? 

— Faptul că fiică-mea a dispărut și nimănui nu pare să-i pese. 

— Poate că fiica ta a fugit. Din câte am înțeles, avea 
probleme. 

— l-am promis că voi avea grijă de ea. Nu avea niciun motiv 
să fugă. 

— Erai în închisoare. Cum aveai de gând să ai grijă de ea din 
celulă? 

(liniște) 

— Cine ti-a dat mașina? 

— Un avocat. 

— Care avocat? 

— Avocatul Eldritch din Massachusetts. 


VP - 150 


— De ce? 

— Este un om bun. El consideră că am tot dreptul să pun 
întrebări. M-a ajutat să scap de niște probleme în Virginia, apoi 
m-a ajutat când am venit aici. 

— Și el tia dat mașina pur și simplu, din bunătate 
sufletească. O fi vreun sfânt, sau ce? 

— Poate ar trebui să-l întrebaţi. 

— Nu-ţi face griji, aşa vom face. 


— Vom vorbi cu avocatul, spuse O'Rourke. 

— Te-ai întâlnit cu el? 

— A, da. Și el face parte din școala veche. 

— Cât de veche? 

— Atât de veche, încât ei construiau școala din lut amestecat 
cu nuiele. 

— Ce ţi-a spus? 

— Cam ce a spus și Merrick acum. 

— L-ai crezut? 

— Ce să cred, că este un om bun care dă mașini pur și simplu 
pentru cauze nobile? Nu. În plus, a spus că Merrick fusese unul 
dintre clienţii lui și că nicio lege nu interzice să împrumuţi 
mașini unui client. 

Nu i-am spus lui O'Rourke că Eldritch avea un alt client, unul 
care se pare că-l supraveghea îndeaproape pe Merrick. Mi-am 
imaginat că poate afla acest lucru și singur. 

Se primi un telefon din biroul tehnicianului de probe. Mașina 
lui Merrick era curată. Nu existau arme, documente care să-l 
acuze, nimic. Frederickson ieși din camera de interogatoriu 
pentru a se consulta cu O'Rourke și cu omul de la FBI, Pender. 
Cel cu care vorbise Pender asculta, dar nu a spus nimic. Ochii lui 
se îndreptară brusc spre mine, mă privi pentru un moment, apoi 
se întoarse spre Frederickson. Nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat 
între noi cu acea privire. O'Rourke mă întrebă dacă ar mai fi 
ceva ce-ar trebui să aflăm de la Merrick. l-am sugerat să-l 
întrebe dacă lucrează singur sau dacă adusese și alți băieți cu 
el. O'Rourke părea nedumerit, dar a fost de acord să-i sugereze 
întrebarea lui Frederickson. 


— Doamna Clay a scos un ordin de restricţie legal împotriva 
dumitale. Intelegi ce înseamnă acest lucru? 


VP - 151 


— Înţeleg. Înseamnă că nu mă mai pot apropia de ea, altfel 
mă băgați iar la închisoare. 

— Corect. Ai de gând să respecţi acel ordin? Dacă nu 
intenționezi să-l respecţi, ne-ai putea scuti de ceva timp chiar 
acum. 

— ÎI voi respecta. 

— Poate te gândești, de asemenea, să părăsești statul. Am 
dori să nu faci acest lucru. 

— Nu vă pot promite nimic în această privință. Sunt un om 
liber. Mi-am terminat sentința. Am dreptul să merg unde doresc. 
— Asta presupune să te vânturi printre casele din Falmouth? 

— N-am fost niciodată în Falmouth. Am auzit, totuși, că este 
foarte frumos. Îmi place să stau lângă apă. 

— O mașină asemănătoare cu a dumitale a fost văzută pe 
acolo aseară. 

— Există multe mașini ca a mea. Culoarea roșie este o culoare 
populară. 

— Nimeni n-a spus că era o mașină roșie. 

(liniște) 

— M-ai auzit. Cum de știi că este vorba despre o mașină 
roșie? 

— O mașină asemănătoare cu a mea cum altfel ar trebui să 
fie? Dacă ar fi fost vorba despre o mașină albastră său verde, 
atunci n-ar mai fi ca a mea. Trebuie să fie o mașină roșie, să 
semene cu a mea, așa cum ati spus. 

— Ai împrumutat mașina și altor persoane, domnule Merrick? 

— Nu, n-am împrumutat-o. 

— Deci, dacă aflăm că a fost mașina dumitale - și putem face 
acest lucru, știi, putem lua mulaje, să căutăm martori - 
înseamnă că la volan ai fost dumneata. Corect? 

— Presupun că da, dar din moment ce nu am fost acolo, este 
contestabil. 

— Contestabil? 

— Da, știți ce înseamnă „contestabil”, domnule ofițer. Nu este 
nevoie să vă explic. 

— Cine sunt ceilalți oameni care stau cu tine? 

(confuz) 

— Ceilalți oameni? Despre ce naiba vorbiti? 


VP - 152 


— Stim că nu ai venit singur aici. Pe cine ai adus cu 
dumneata? Cine te ajută? Nu poti să faci toate aceste lucruri 
singur. 

— Întotdeauna lucrez singur. 

— Și cam la ce lucrezi dumneata? 

(zâmbește) 

— La rezolvarea problemelor. Sunt un gânditor. 

— Stii, nu cred că ești atât de cooperant pe cât ar trebui să fii. 

— Răspund la întrebările dumneavoastră, nu-i așa? 

— Poate vei răspunde mai bine după ce vei petrece câteva 
nopți în închisoare. 

— Nu poti face asta. 

— Ne spui dumneata nouă ce putem și ce nu putem face? 
Ascultă, se poate să fi fost mare și tare odată, dar asta nu 
contează deloc acum. 

— Nu aveti de ce să mă retineti aici. V-am spus că voi 
respecta acel ordin. 

— Considerăm că ai nevoie de timp pentru a te gândi la ceea 
ce ai făcut sau să medlitezi la păcatele dumitale. 

— Am terminat de vorbit cu voi. Vreau să-mi chemati un 
avocat. 


Asta a fost tot. Interogatoriul se termină. Lui Merrick i se dădu 
voie să telefoneze. Îl sună pe Eldritch; se dovedi că acesta își 
dăduse examenul pentru baroul din Maine, dar și pentru cele din 
New Hampshire și Vermont. Îl sfătui pe Merrick să nu mai 
răspundă la nicio întrebare; se făcură aranjamentele pentru ca 
Merrick să fie transferat la închisoarea Cumberland County, din 
moment ce Scarborough nu mai avea propriile celule. 

— Avocatul nu va putea să-l scoată până luni dimineaţă, 
spuse O'Rourke. judecătorilor le plac sfârșiturile de săptămână 
liniștite. 

Chiar dacă Merrick ar fi acuzat, era clar că Eldritch va aranja 
cauțiunea pentru el dacă era încă în interesul celuilalt client al 
lui Eldritch ca Merrick să fie liber, așa cum se părea că ar fi și în 
interesul lui O'Rourke. Singura persoană al cărei interes nu avea 
să fie servit de eliberarea lui Merrick era Rebecca Clay. 

— Am câţiva oameni care o păzesc pe doamna Clay, i-am 
spus lui O'Rourke. Vrea să renunţe la ei, dar cred că ar trebui să 


VP - 153 


se mai gândească până când vom afla cum reacţionează Merrick 
la toate aceste lucruri. 

— Pe cine folosești? 

M-am foit stingherit în scaun. 

— Pe fraţii Fulci și pe Jackie Garner. 

O'Rourke râse, atrăgând privirile surprinse ale oamenilor din 
jurul său. 

— Nu se poate! Este ca și când ai folosi o pereche de elefanți 
sub acoperire. 

— Ei bine, voiam ca el să-i vadă. Scopul era să-l ţină la 
distanță. 

— La naiba, și pe mine m-ar ţine la distanţă. Probabil că ţin și 
păsările la distanță. Tu chiar îţi alegi prieteni amuzanți. 

Da, m-am gândit, dar el nu știa nici măcar jumătate din acest 
lucru. Cei cu adevărat amuzanţi tocmai sosiseră. 


14. 


Când m-am întors de la Scarborough spre Cumberland County 
Civic Center, străzile erau pline de autobuze: galbene pentru 
școlari, trenulețe cu Peter Pan; de fapt, tot ceea ce avea roți și 
în care încăpeau mai mult de șase persoane. „Piraţii” erau în 
formă. Sub îndrumarea antrenorului Kevin Dineen, ei se aflau în 
fruntea diviziei Atlantice a Conferinţei de Est a Ligii de Hochei. 
La începutul săptămânii, îi învinseseră pe rivalii cei mai de 
temut, „Haita de Lupi” din Hartford, cu 7-4. Acum era rândul 
celor de la Springfield Falcons, și se părea că în jur de cinci mii 
de fani veniseră în centrul orașului să vadă meciul. 

In arenă, papagalul Crackers întreținea mulţimea. 

— Acesta trebuie să fie cel mai stupid meci care s-a jucat 
vreodată, spuse Louis. 

Era îmbrăcat într-o haină gri din cașmir pusă peste o jachetă 
neagră și pantaloni; își vârâse mâinile adânc în buzunarele 
hainei și își ascunsese bărbia în faldurile fularului său roșu. Se 
purta ca și când tocmai ar fi fost obligat să coboare din tren 
undeva în mijlocul Siberiei, își dăduse jos barba ușor satanică; 
părul era tuns, fără milă, mai scurt decât de obicei. El și Angel 
sosiseră devreme în acea zi. Cumpărasem câteva bilete în plus 


VP - 154 


în cazul în care voiau să vină la meci, dar Angel reușise să 
răcească în Napa și rămăsese la mine acasă plângându-și de 
milă. Asta l-a obligat pe Louis să fie escorta mea fără chef din 
seara aceea. 

În ultimul an, relaţiile noastre se schimbaseră. Într-un fel, 
întotdeauna am fost mai apropiat de Angel. Știam multe lucruri 
despre trecutul lui; în perioada cât am fost poliţist, pentru scurt 
timp, făcusem tot ceea ce puteam pentru a-l ajuta și a-l proteja. 
Observasem ceva la el - chiar dacă acum îmi este greu să explic 
ce anume, dar probabil un fel de bună-cuviință, empatie pentru 
cei care suferiseră, chiar filtrată prin prisma omului care 
ajunsese în zona întunecoasă a criminalităţii. Cu mult timp în 
urmă, înainte ca eu să fi apăsat prima dată pe trăgaci, Louis 
ucisese. La început făcuse asta din furie, dar curând avea să 
descopere că avea talent pentru acest lucru și existau persoane 
dispuse să-l plătească pentru ca el să-și folosească abilităţile în 
folosul lor. 

Mă gândeam că el nu fusese cândva diferit de Frank Merrick, 
deși compasul său moral devenise mai sigur decât fusese 
vreodată cel al lui Merrick. 

Mai știam că Louis nu era foarte diferit de mine. El reprezenta 
acea parte din mine pe care nu dorisem s-o recunosc - voința de 
a lovi, impulsul către violenţă -, iar prezenţa lui în viaţa mea mă 
obligase să mă controlez. În schimb, credeam că-i dădusem o 
supapă pentru mânia lui, o modalitate plăcută de a se descurca 
cu ea. In ultimul an, văzusem o grămadă de lucruri care ne 
schimbaseră pe amândoi, confirmând suspiciunea că nu ne 
simțeam implicaţi în viesparul lumii obișnuite. Găsisem un teren 
comun, oricât de gol ar fi sunat pe dinăuntru. 

— Ştii de ce nu vezi bărbaţi de culoare jucând acest joc? 
continuă el. a) pentru că este un joc încet; b) pentru că este 
stupid; c) pentru că este rece. lată, privește-i pe acești țipi! 

Işi aruncă o privire pe programul meciului. 

— Majoritatea nici nu sunt americani. Sunt canadieni. Ca și 
când n-ai avea destui jucători albi și lenți, mai trebuie să-i 
imporți din Canada. 

— Ne place să le dăm de muncă canadienilor, am spus. Li se 
dă șansa de a câștiga câţiva dolari adevăraţi. 

— Da, și pun pariu că-i trimit familiilor, ca în lumea a treia. 


VP - 155 


Privea cu un dispreţ evident cum se jucau mascotele vesele 
pe gheaţă. 

— Papagalul este mai sportiv decât ei. 

Stăteam în sectorul E, chiar în mijloc, și cuprindeam din priviri 
tot cercul. Nu era nici urmă de Bill, omul pe care Şed ni-l 
recomandase, deși mi-a fost clar, din ceea ce îmi spusese Şed, 
că era precaut când venea vorba de Merrick. Dacă era deștept, 
ne urmărea chiar în acest moment. Va fi bucuros să afle că 
Merrick este închis pentru câteva zile. Acest lucru ne adusese 
tuturor puţin mai mult timp, fapt pentru care am fost 
recunoscător, cel puţin până când m-am văzut nevoit să-i explic 
nuanțele subtile ale jocului de hochei unui om care credea că 
sportul începea și se termina pe un teren de baschet sau pe o 
pistă de atletism. 

— Haide, am spus. Nu este corect. Așteaptă până intră pe 
gheaţă. Câţiva dintre aceștia sunt chiar iuți. 

— Nu te cred, spuse Louis. Carl Lewis era iute. Jesse Owens 
era iute. Chiar și Ben Johnson era rapid cu dosul lui plin de 
droguri. Pe de altă parte, băieţii ăştia nu-s iuți. Sunt ca niște 
oameni de zăpadă pe niște cutii turtite. 

Se făcut un anunţ, avertizând spectatorii că „vocabularul 
obscen și abuziv” nu va fi tolerat. 

— Nu poţi înjura? întrebă sceptic Louis. Ce fel de sport e ăsta? 

— Este numai pentru aparente, am spus, în timp ce un bărbat 
cu copii de o parte și de alta se uită dezaprobator la Louis, vrând 
să spună ceva, dar se gândi mai bine și se mulţumi să le tragă 
șepcile pe urechi copiilor. 

Cânta melodia lui Queen, We Will Rock You, urmată de piesa 
Ready to Go de Republica. 

— De ce este așa de multă muzică proastă la meci? întrebă 
Louis. 

— Este muzica oamenilor albi, i-am explicat. Se presupune că 
trebuie să fie proastă. Astfel, cei de culoare nu le pot arăta cum 
se dansează. 

Echipele intrară pe gheață. Muzica răsuna și mai tare. Ca de 
obicei, premiile erau date toate în prima repriză: sandviciuri 
gratis și reduceri la mall, ocazional tricouri sau șepci. 

— Scutește-mă, spuse Louis. Trebuie să le dea astfel de 
prostii numai pentru că stau la locurile lor. 


VP - 156 


La sfârșitul primei reprize, „Piraţii” îi conduceau cu 2-0 pe cei 
prin Zenon Konopka și Geoff Peters. Și tot niciun semn din 
partea tipului lui Şed. 

— Poate a adormit pe undeva, sugeră Louis. Cum ar fi în acest 
loc. 

Când echipele tocmai ieșeau pentru a doua repriză, un bărbat 
micut, dur, într-o jachetă veche cu „Piraţii” își făcu loc pe rândul 
din partea dreaptă. Avea cioc și purta ochelari cu ramă de 
argint. Pe cap avea o șapca neagră tot cu „Piraţii”; își ascundea 
mâinile în buzunarele jachetei. Arăta ca oricare altă persoană 
din sutele de oameni din mulţime. 

— Parker, nu-i așa? a spus el. 

— Corect. Tu ești Bill? 

Dădu din cap fără a-și scoate mâinile din buzunare. 

— De cât timp ne urmărești? am întrebat. 

— Dinainte de începutul primei reprize, răspunse. 

— Eşti foarte precaut. 

— Mi-am închipuit că nu strică. 

— Frank Merrick este în arest, am spus. 

— Da? Ei bine, eu nu știam, nu-i așa? Pentru ce l-au reţinut? 

— Pentru hărțuire. 

— Au de gând să-l acuze pe Frank Merrick de hărțuire? râse 
zgomotos și neîncrezător. Scutește-mă! De ce nu pentru 
traversare neregulamentară sau pentru lipsa permisului pentru 
cățelul lui? 

— Am dorit ca el să fie reţinut pentru o vreme, am spus. 
Motivul nici nu mai contează. 

Bill s-a uitat peste mine, acolo unde stătea Louis. 

— Nu vreau să te jignesc, dar un tip de culoare nu prea are ce 
căuta la un meci de hochei. 

— Acesta este orașul Maine. Un tip de culoare sare oricum în 
ochi. 

— Presupun că da, dar ai putea să-l mai camuiflezi niţel. 

— Pare genul care să poarte șapcă cu „Piraţii” și care să 
fluture o sabie de plastic? 

Bill își mută privirea de la Louis. 

— Cred că nu. Poate un cuţit adevărat. 

Se așeză în spate și tăcu un timp. Cu 3 minute și 18 secunde 
înainte de finalul reprizei a doua, Shane Hynes lovi cu crosa 


VP - 157 


dintr-un punct potrivit. Un minut și jumătate mai târziu, Jordan 
Smith duse scorul la 4-0. Așa se și termină meciul. 

Bill se ridică în picioare. 

— Să mergem să bem o bere, spuse el. Este a patra victorie 
consecutivă, nouă victorii în zece meciuri. Cel mai bun început 
de la sezonul '94 - '95 și a trebuit să văd asta în închisoare. 

— Asta e socotită o pedeapsă crudă și neobișnuită? întrebă 
Louis. 

Bill se uită urât la el. 

— El nu este un fan al acestui sport, am spus. 

— Cine ar fi crezut! 

Am ieșit afară și am luat trei pahare de plastic cu bere. 
Oamenii părăseau entuziaști arena, bucuroși că „Piraţii” 
câștigaseră. 

— Apropo, am apreciat că ai făcut rost de bilet, spuse el. Nu 
am mereu bani să vin aici. 

— Nicio problemă, am spus. 

Stăteam în expectativă; ochii lui fixau umflătura de la jacheta 
mea unde se putea observa portofelul. L-am scos și i-am plătit 
jumătate. El îndoi bancnotele cu atenţie și le puse într-un 
buzunar de la jeanși. Eram pe cale să-l întreb despre Merrick, 
când replica evidentă a golului celor de la Falcons răsună din 
arenă. 

— Fir-ar să fie! spuse Bill. Le-am purtat ghinion plecând. 

Ne-am întors la locurile noastre pentru începutul reprizei a 
treia, dar cel puţin pe drum, Bill se arătă încântat să vorbească 
despre perioada petrecută la Supermax. Sistemul Supermax era 
proiectat în așa fel încât să extragă din populaţia generală 
prizonierii consideraţi foarte violenţi, care încercau să evadeze 
sau reprezentau o ameninţare pentru ceilalți. Adesea, era folosit 
ca o modalitate de pedeapsă pentru cei care încălcau regulile 
sau făceau contrabandă. Supermaxul din Maine fusese deschis 
în 1992, în Warren. Cu o sută de celule solitare de securitate 
maximă. Odată cu închiderea vechii închisori a statului 
Thomaston la începutul secolului, noua închisoare cu o mie o 
sută de locatari a fost construită în cele din urmă în jurul 
închisorii Supermax, ca pereții unei fortărețe în jurul cetăţii. 

— Merrick și cu mine am fost amândoi închiși în același timp 
la Max, spuse el. Eu luasem douăzeci de ani pentru spargere. Ei 
bine, spargeri. iți vine să crezi? Douăzeci de ani. Blestemaţii de 


VP - 158 


criminali primesc mai puţin. În orice caz, polițiștii m-au arestat 
pentru posesie de șurubelniţă și câteva sârme. Aveam pur și 
simplu lucrurile necesare pentru a-mi repara nenorocitul de 
aparat radio. Mi-au spus că voiam să evadez și m-au trimis la 
Max. După acest incident, lucrurile au luat-o razna. Am lovit un 
poliţist. Mă enervase. Totuși, am plătit pentru asta. Am stat în 
Max toată perioada. La naiba cu polițiștii! li urăsc! 

Deţinuţii se refereau în mod curent la gărzile închisorii ca 
„poliţiști”. Până la urmă, făceau parte din același edificiu legal 
de constrângere ca și poliția, procurorii și judecătorii. 

— Pun pariu că nu ai văzut niciodată interiorul închisorii SMU, 
spuse Bill. 

— Nu, am răspuns. 

Accesul în Supermax nu era permis celor care nu erau 
prizonieri sau gardieni, dar am auzit o grămadă de lucruri 
despre ea pentru a ști că nu era un loc unde să-mi doresc să mă 
aflu. 

— Este foarte rău, spuse Bill, și după tonul lui știam că nu 
aveam să aflu povești exagerate, de ghinion ale foștilor 
condamnați. 

Nu încerca să-mi vândă nimic. Își dorea ca cineva să-l asculte. 

— Are o reputaţie proastă: pute a rahat, sânge, vomă. Toate 
sunt pe jos, pe pereţi. larna, zăpada intră pe sub ușă. Ventilaţiile 
te asurzesc tot timpul și locul te chinuie. Nu poţi să te detașezi. 
Obișnuiam să-mi îndes hârtie igienică în urechi pentru a încerca 
să nu le mai aud. Credeam că o să înnebunesc. Timp de 
douăzeci și trei de ore pușcăriașii sunt ţinuţi închiși, în celule cu 
grad înalt de securitate, cu o oră pe zi, cinci zile pe săptămână, 
într-un cotet de câine. Asta este ceea ce numim noi exercițiu în 
curte: locul era lat de un metru optzeci și lung de cinci. Ar trebui 
să știu: chiar eu însumi l-am măsurat timp de cinci ani. Luminile 
sunt aprinse în fiecare zi douăzeci și patru de ore. Nu există 
televizor, radio, doar zgomot și lumină albă. Nu-ţi dau voie nici 
cu periuţă de dinţi. Ei îţi dau niște bucăţi blestemate 
nefolositoare de plastic pentru deget, care nu sunt bune de 
nimic. 

Bill își deschise gura și îmi arătă cu degetul spaţiile dintre 
dinţii săi galbeni. 

— Mi-am pierdut cinci dinţi, a spus el. Pur și simplu au căzut. 
Când intri acolo, Max devine o formă de tortură psihică. Știi de 


VP - 159 


ce ai ajuns acolo, dar nu știi cum să mai ieși. Și asta nu este 
partea cea mai proastă. Dacă o încurci rău de tot, te trimit în 
„Scaun”. 

Despre acest lucru știam. „Scaunul” era un dispozitiv 
restrictiv folosit pentru cei care reușeau să-i enerveze peste 
măsură pe gardieni. Patru sau cinci gardieni care purtau armură 
completă, scuturi, sprayuri paralizante intrau în celula unui 
deţinut pentru a realiza „extracţia”. Era ciomăgit, îmbrâncit pe 
podea sau pe pat, apoi încătușat. După aceea, cătușele de la 
mâini erau legate de cele de la picioare, hainele, smulse de pe 
el; prizonierul era dus apoi - gol și urlând - într-o cameră de 
observare și legat acolo de un scaun cu curele unde era lăsat 
ore întregi în frig. În mod uluitor, autorităţile închisorii susțineau 
că scaunul nu era folosit pentru pedeapsă, ci numai ca mijloc de 
a controla prizonierii care reprezentau o ameninţare pentru ei 
înșiși și pentru ceilalţi. Phoenix Portland obținuse imaginile unei 
extracțţii, întrucât toate aceste operaţiuni erau înregistrate în 
mod ostentativ de către închisoare pentru a demonstra că 
prizonierii nu erau trataţi prost. Conform spuselor celor care le 
văzuseră, era greu să-ţi imaginezi cum au fost considerate 
extracţiile și scaunul drept nimic altceva decât violenţa 
aprobată de stat, și nu tortură. 

— Mi-au făcut-o și mie o dată, spuse Bill, după ce am bătut un 
poliţist. După aceea, nu s-a mai întâmplat niciodată. Îmi ţineam 
capul în pământ. Nu era o modalitate de a trata un om. Și lui 
Merrick i-au făcut-o, de asemenea, de mai mult ori, dar nu au 
reușit să-l distrugă pe Frank. Deși întotdeauna motivul era 
același. Nu varia niciodată. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Merrick era întotdeauna pedepsit pentru același lucru. Mai 
era un puști închis acolo, pe care-l chema Kellog, Andy Kellog. 
Era nebun, dar nu era vina lui. Toată lumea știa. Fusese violat 
când era numai un copil și nu și-a mai revenit niciodată. Vorbea 
despre păsări tot timpul. Despre bărbaţi care semănau cu 
păsările. 

L-am întrerupt pe Bill. 

— Stai puţin, acest puști Kellog fusese abuzat? 

— Corect. 

— Abuzat sexual? 


VP - 160 


— Înî. Cred că cei care au făcut-o purtau măști sau ceva de 
genul acesta. Îmi aminteam de Kellog pe când era în 
Thomaston. Câţiva dintre cei închiși în Max își aminteau și ei, 
dar nimeni nu a știut vreodată ce i se întâmplase cu adevărat. 
Tot ceea ce știam era că fusese luat de „bărbaţi care semănau 
cu păsările”, și nu numai o dată. Se întâmplase de mai multe ori 
și asta după ce alţii își făcuseră deja mendrele cu el. Ceea cea 
rămas după ce ei au terminat cu el nu valora nici măcar cinci 
cenți blestemați. Puștiul era îmbuibat cu medicamente de-l lua 
naiba. Singurul om care reușea s-o scoată la capăt cu el era 
Merrick și trebuie să-ţi spun că era o surpriză pentru mine. 
Merrick nu era un sociabil. Era un tip dur. De băiat însă, Merrick 
se îngrijea. Și nu era nici homo. Primul om care i-a spus acest 
lucru a fost și ultimul. Merrick aproape că i-a rupt capul 
încercând să-l scoată printre zăbrelele celulei sale. Aproape că 
reușise, când au venit polițiștii. Apoi, Kellog a fost transferat la 
Max pentru că arunca cu rahat în gardieni și Merrick a găsit o 
modalitate de a ajunge și el tot acolo. 

— Merrick s-a transferat în mod deliberat la Supermax? 

— Da, așa se spune. Până să-l transfere pe Kellog, Merrick își 
văzuse de treburile lui, ţinea capul plecat, în afară de ocaziile 
când cineva depășea limita și-l ameninţa pe puști sau, dacă era 
într-adevăr prost, încerca să urce în „grad” bătându-l pe 
Merrick. Dar după ce Kellog a fost transferat, Merrick a făcut tot 
ce i-a stat în putinţă pentru a-i enerva pe polițiști și aceștia n-au 
avut altă variantă decât să-l trimită la Warren. Nu reprezenta 
mult ceea ce făcea pentru puști acolo, dar nu a renunţat. A 
vorbit cu polițiști, a încercat să-i convingă să trimită un psiholog 
să-l verifice pe Kellog și, o dată sau de două ori, chiar a reușit 
să-l calmeze pe puști, atunci când simţea că avea să fie din nou 
trimis pe scaun. Ocazional, gardienii îl scoteau din celulă ca să-l 
calmeze pe puști, dar nu ţinea întotdeauna. |ţi spun eu că Kellog 
a trăit în acel scaun. Din câte știu, încă mai trăiește. 

— Kellog este încă închis acolo? 

— Nu cred că va ieși vreodată, nu în viaţă. Cred că puştiul 
vrea să moară. Este un miracol că nu a murit încă. 

— Dar ce poţi să-mi spui despre Merrick? Ai vorbit vreodată cu 
el? Ţi-a spus ceva despre el? 

— Nu, era un singuratic. Nu avea timp decât pentru Kellog. 
Am reușit să vorbesc cu el ceva, când drumurile noastre către 


VP - 161 


infirmerie s-au încrucișat către și dinspre adăpost, dar, de-a 
lungul timpului, am vorbit aproape la fel de mult cât am vorbit 
cu tine în această seară. Totuși, știam despre fiica lui. Cred că 
acesta era motivul pentru care avea grijă de Kellog. 

Ultima repriză începu. Puteam observa cum atenţia lui Bill se 
îndreaptă imediat spre gheaţă. 

— Nu înțeleg, am spus. Ce legătură avea fiica lui Merrick cu 
Kellog? 

Fără niciun chef, Bill își distrase atenţia de la acţiune pentru 
ultima oară. 

— Ei bine, fiica lui dispăruse, a spus el. Nu avea prea multe 
lucruri care să-i amintească de ea. Câteva fotografii, un desen 
sau două pe care fata i le trimisese în închisoare înainte ca ea să 
dispară. Desenele l-au atras către Kellog deoarece acesta și fiica 
lui Merrick desenaseră aceleași lucruri. Amândoi desenau 
bărbaţi cu capete de păsări. 


VP - 162 


PARTEA A TREIA 


Eu însumi reprezint Infernul, 
Nu este nimeni aici... 


Robert Lowell, Ora Sconcsului 
15. 


Nu mi-a luat mult să aflu numele avocatei care-l reprezentase 
pe Andy Kellog în ultimele lui ciocniri cu legea. Numele ei era 
Aimee Price și avea un birou în South Freeport, cam la patru 
kilometri depărtare de zona turistică din Freeport. Diferenţa 
dintre orașele Freeport și South Freeport era izbitoare. În timp 
ce Freeport renunţase în mare măsură la fantome în favoarea 
plăcerii de a face cumpărături de la outlete, iar de-a lungul 
străzilor sale se amenajaseră parcări largi, South Freeport, care 
se întindea de la Porter Landing până la parcul Winslow, își 
păstrase majoritatea caselor vechi din secolul al XIX-lea, 
construite pe când șantierele navale din Harraseeket duduiau. 
Price lucra într-un mic complex care fusese amenajat dintr-o 
pereche de case ale unor căpitani de vas, restaurate cu grijă pe 
Park Street, parte a unei zone cu două blocuri pătrate care 
alcătuiau axul ei central, situat chiar aproape de debarcaderul 
orașului Freeport. Ea împărțea spaţiul cu un contabil, cu un 
serviciu de restructurare a datoriilor și cu un acupuncturist. 

Price îmi spusese că, deși era duminică, va lucra la câteva 
dosare până spre ora unu. Am cumpărat niște brioșe proaspete 
de la magazinul Carharts Village și am luat-o agale spre biroul 
ei, unde am ajuns cu puţin timp înainte de amiază. Am intrat la 
recepţie și tânăra domnișoară îmi arătă direcţia spre un coridor 
la stânga mea, după ce mai înainte o sunase pe secretara lui 
Price pentru a o informa că ajunsesem. Secretara ei era, de fapt, 
un tânăr care avea un pic peste douăzeci de ani. Purta bretele și 
papion roșu. Pentru cineva de vârsta lui, ar fi arătat ca o 
excentricitate cultivată, dar ceva din bumbacul șifonat al 


VP - 163 


cămășii sale și din petele de cerneală de pe pantalonii săi 
sugera că excentricitatea era reală. 

Price însăși avea în jur de patruzeci de ani, părul creţ roșcat 
tuns scurt într-o manieră care s-ar fi potrivit mai bine unei femei 
cu douăzeci de ani mai în vârstă. Purta un costum bleumarin a 
cărui sacou era azvârlit pe scaun și avea privirea obosită a unei 
persoane care luptase în prea multe bătălii pierdute cu sistemul. 
Biroul ei era decorat cu fotografii, câteva dosare zăceau pe jos, 
pe pervazul geamului și pe biroul ei; cu toate acestea, biroul ei 
era mult mai primitor decât cel al lui Eldritch și Asociaţii, mai 
ales că oamenii de aici învățaseră, se pare, să mânuiască un 
calculator, dispensându-se astfel de câteva dintre hârtiile lor 
vechi. 

In loc să stăm la biroul ei, Price făcu puţin loc pe o canapea și 
mă invită să mă așez în timp ce ea își trase un scaun vizavi de 
mine. Era o măsuţă între noi, și asistentul pe nume Ernest așeză 
pe ea câteva cești și o cafetieră și luă una dintre brioșe pentru 
efortul depus. Aranjamentul mă încurca puţin și mă simţeam 
mai puţin confortabil decât Price. Știam că o făcea în mod 
deliberat. Se părea că Aimee Price învățase că e bine să-și 
asigure toate avantajele dinainte de începerea bătăliilor. Purta 
un inel de logodnă cu un diamant mare. Strălucea în lumina 
soarelui de iarnă ca și când lucruri mărunte și lucitoare s-ar fi 
mișcat în piatră. 

— Frumoasă piatră, am spus. 

Zâmbi. 

— Eşti și evaluator, și detectiv? 

— Sunt multitalentat. Dacă munca de detectiv nu ar mai avea 
căutare, aș avea ceva de rezervă. 

— Se pare că te descurci și ca detectiv, spuse ea. Produci 
destul de multă hârtie. Apoi rectifică ceea ce tocmai spusese: 
Nu, cred că nu este adevărat. Numai că, atunci când produci 
hârtie, ieși în evidenţă. Pun pariu că ai toate ziarele înrămate. 

— Mi-am construit un altar. 

— Ei bine, noroc în a-ţi atrage prozeliţi. Ai vrut să vorbeşti cu 
mine despre Andy Kellog? 

— AŞ dori să-l văd, am spus. 

— El este în închisoarea Max. Nimeni nu are acces la el. 

— Cu excepţia dumitale. 


VP - 164 


— Eu sunt avocata lui și, chiar și așa, trebuie să depun 
eforturi pentru a ajunge să-l văd. De ce te interesează Andy? 

— Daniel Clay. 

Faţa lui Price rămase împietrită. 

— Ce-i cu el? 

— M-a angajat fiica lui. Are probleme cu un individ nerăbadător 
să dea de urma tatălui ei. Se pare că acest individ a fost o 
cunoștință de-a lui Andy Kellog în închisoare. 

— Merrick, spuse Price. Este vorba despre Frank Merrick, nu-i 


așa? 

— Ştii de el? 

— Nu pot să te ajut, dar știu de el. El și Andy erau prieteni 
apropiaţi. 


Am așteptat. Price se rezemă de spătarul scaunului. 

— De unde să încep? întrebă ea. L-am luat pe Andy Kellog pro 
bono. Nu știu câte dintre aceste circumstanţe îţi sunt cunoscute, 
dar ţi le voi prezenta pe scurt. Abandonat de mic copil, luat în 
grijă de sora mamei, brutalizat de ea și de soțul ei, apoi pasat 
pe la niște prieteni de-ai tatălui pentru abuzuri sexuale. A 
început să fugă de acasă la vârsta de opt ani și, practic, până la 
vârsta de unsprezece ani, se  sălbăticise: drogat cu 
medicamente de la vârsta de nouă ani; dificultăți severe în a 
învăţa; nu a trecut niciodată de clasa a patra. Până la urmă, a 
sfârșit într-o școală de reeducare pentru copii cu probleme 
severe cu fonduri minime de la stat și așa a dat de Daniel Clay. 
Făcea parte dintr-un program-pilot. Doctorul Clay era specializat 
în problemele copiilor traumatizaţi, în special ale celor care 
fuseseră victime ale abuzului psihic sau fizic. Un număr de copii 
a fost selectat pentru acest program și Andy făcea parte dintre 
ei. 

— Cine îi alegea pe copiii admiși în program? 

— O listă de lucrători de specialitate, agenţi sociali și însuși 
Clay. Se pare că starea lui Andy se îmbunătăţise pe atunci. 
Tratamentul pe care îl urma cu doctorul Clay părea să dea 
rezultate. Devenise mai comunicativ și mai puţin violent. S-a 
apreciat că el ar putea beneficia de interacțiuni cu o familie din 
afara mediului școlii de stat, așa că a început să petreacă 
câteva zile în fiecare săptămână la o familie din Bingham. Ei 
conduceau o cabană pentru activităţi în aer liber: știi tu, 
vânătoare, plimbare, rafting, genul acela de activităţi. Până la 


VP - 165 


urmă, Andy a fost lăsat să locuiască la ei; psihologii și cei de 
protecţia copilului erau în contact permanent cu el. Ei bine, asta 
era ideea, dar ei erau întotdeauna suprasolicitaţi și atâta timp 
cât el nu intra în vreo încurcătură, ei îl lăsau destul de mult timp 
singur, ocupându-se de alte cazuri. | se permisese un anumit 
grad de libertate, dar, de cele mai multe ori, prefera să stea 
aproape de familie și de cabană. Asta pe durata verii. Apoi, 
lucrurile s-au complicat, nu era întotdeauna timp să-l 
supraveghezi pe Andy douăzeci și patru de ore, șapte zile din 
șapte, și... Ea se opri. Aveţi copii, domnule Parker? 

— Da. 

— Eu nu am. Cred că mi-am dorit cândva, dar acum nu cred 
că se va mai întâmpla. Poate că e mai bine așa, când te 
gândești ce sunt în stare adulţii să le facă. Își umezi buzele, de 
parcă psihicul ei încercase să o facă să tacă uscându-i gura. 
Andy a fost răpit de lângă cabană, într-o după-amiază, a lipsit 
câteva ore și, când s-a întors, era foarte tăcut. Nimeni nu i-a dat 
prea multă atenţie. Știi, Andy încă nu era ca ceilalţi copii. Avea 
toanele lui și părinţii adoptivi învăţaseră să-l lase să-i treacă. Ei 
își imaginau că nu este nimic rău să-l lase să exploreze pădurea 
de unul singur. Erau oameni buni. Cred că, în ceea ce-l privește 
pe Andy, ei au lăsat garda jos. Cu toate acestea, nu s-au 
neliniștit decât la a treia sau la a patra absenţă. Cineva, cred că 
mama, s-a dus să vadă ce face Andy și el pur și simplu a atacat- 
o. Devenise sălbatic, și-a înfipt ghearele în părul ei, a zgâriat-o 
pe faţă. In cele din urmă, au trebuit să-l doboare și l-au țintuit 
jos, pe podea, până a venit poliţia. N-a vrut să se întoarcă la 
Clay, și lucrătorii sociali au obţinut de la el doar fragmente din 
ceea ce i se întâmplase. A fost trimis înapoi la școala de 
reeducare și a stat acolo până la vârsta de șaptesprezece ani. 
După aceea, a fugit pe străzi și a dispărut. Nu-și putea permite 
medicamentaţia de care avea nevoie, astfel că a recurs la furt și 
violenţă. Acum face cincisprezece ani de închisoare, dar nu are 
ce căuta în închisoarea Max. Am cerut să fie admis la centrul de 
psihiatrie Riverview. Acolo ar trebui să fie, într-adevăr. Până 
acum n-am avut noroc. Statul a hotărât că este un criminal și 
statul nu se înșală niciodată. 

— De ce n-a vorbit nimănui despre abuz? 

Price își arătă interesul pentru brioșe. Am observat că mâinile 
ei se mișcau în timp ce se gândea, iar degetele băteau un ritm 


VP - 166 


pe marginea scaunului, încercându-și unghiile degetelor sau, în 
cazul de faţă, să desfacă brioșa din faţa ei. Părea că face parte 
din procesul ei de gândire. _ 

— Este complicat, spuse ea. Intr-un fel, probabil era un 
rezultat al primului abuz, despre care părinţii nu știau. Andy 
avea puţină încredere sau chiar deloc în persoanele care 
reprezentau autorităţile și în cuplul adoptiv din Bingham. Tocmai 
când începuse să-și revină, avu loc un nou abuz. Dar, judecând 
după ceea ce mi-a spus mai târziu, oamenii care l-au abuzat au 
ameninţat că-i vor face rău fetei în vârstă de opt ani a cuplului 
adoptiv dacă va spune ceva despre ceea ce i se întâmplase lui. 
Numele ei era Michelle, și Andy se atașase foarte mult de ea. In 
felul lui, o proteja. Din acest motiv a recidivat. 

— A recidivat? 

— Oamenii i-au spus lui Andy unde să-i aștepte în fiecare 
marți. Uneori veneau, alteori nu veneau, dar Andy era mereu 
acolo în caz că veneau. El nu voia să i se întâmple nimic rău lui 
Michelle. Cam la aproape un kilometru depărtare de casă, se 
afla o porţiune de pădure defrișată, cu un golfuleţ în apropiere și 
cu un marcaj care cobora până la el dinspre șosea, destul de lat 
cât să încapă un autoturism. Andy aștepta acolo și unul dintre ei 
venea să-l ia. | s-a spus să stea întotdeauna cu faţa spre 
golfuleţ, să nu se întoarcă niciodată dacă auzea pe cineva că se 
apropie. Era legat la ochi, condus până la mașină și apoi dus 
într-o altă direcţie. 

Simțeam că mi se pune un nod în gât și ochii mi s-au 
încețoșat. Mi-am luat privirea de la Price. Aveam în minte 
imaginea unui băiețel care stătea pe un buștean: sunetul apei 
care se auzea în apropiere, razele soarelui care răzbăteau 
printre copaci și păsările care cântau, apoi pașii care se 
apropiau... 

— Am auzit că a fost dus pe scaun de vreo două ori. 

Îmi zâmbi, probabil surprinsă de câte lucruri știam. 

— De mai multe ori. Este un cerc vicios. Andy trebuie să ia 
medicamente, dar administrarea lor trebuia ţinută sub control. 
Cu toate acestea, ea nu era controlată, astfel că medicamentele 
încetau să-și facă efectul așa cum ar fi trebuit; Andy suferea, 
vorbea urât, gardienii îl pedepseau, el sfârșea prin a fi mai 
tulburat și medicamentele aveau și mai puţin efect decât 
înainte. Nu era vina lui Andy, dar încearcă să explici asta unui 


VP - 167 


gardian de închisoare pe care Andy tocmai urinase. Și Andy nu 
este tipic: există un ciclu care se extinde și care are loc la 
Supermax. Toată lumea îl poate vedea, dar nimeni nu știe ce să 
facă cu el sau nu dorește să facă ceva cu el, formularea variază 
depinzând de cât de depresivă mă simt. Pui mâna pe un 
prizonier instabil din punct de vedere mental care comite câteva 
infracţiuni. Îl închizi într-o celulă cu lumină puternică fără a 
atrage atenția, înconjurat de alţi prizonieri, chiar mai gălăgioși 
decât este el. Fiind încordat, el încalcă și mai multe legi. Este 
pedepsit să stea pe scaun, ceea ce-l face și mai sălbatic decât 
înainte. El încalcă și mai grav regulile sau sare la gardieni. 
Rezultatul final, în cazul unei persoane cum este Andy, este 
acela că înnebunește sau chiar ajunge să se sinucidă. Și ce 
poate să-ţi aducă o încercare de sinucidere? Doar mai mult timp 
petrecut pe scaun. Winston Churchill a spus că poţi judeca o 
societate după felul în care își tratează prizonierii. Ştii, acolo se 
aflau toate lucrurile de la Abu Ghraib și ceea ce le făceam 
musulmanilor în Irak și în Guantanamo, și în Afganistan, și 
oriunde altundeva hotăram să-i întemniţăm pe aceia pe care îi 
percepeam ca fiind o ameninţare. Facem asta propriilor oameni. 
Tratăm copiii ca pe niște adulţi. Îi închidem, îi omorâm. Și legăm 
de scaune oameni dezbrăcaţi, în camere îngheţate, numai 
pentru că medicamentaţia lor nu este una bună. Dacă putem 
face acest lucru aici, atunci cum naiba toată lumea este 
surprinsă că nu ne tratăm corespunzător dușmanii? 

Vocea ei devenise mai puternică. Ernest bătu la ușă și-și vâri 
capul înăuntru. 

— Totul este în ordine, Aimee? întrebă el, privindu-mă ca și 
când eu eram de vină, ceea ce presupun că era adevărat. 

— Este în regulă, Ernest. 

— Mai doriţi cafea? 

Dădu din cap. 

— Eu sunt și așa extrem de agitată. Domnule Parker? 

— Nu, mulțumesc! 

Așteptă să se închidă ușa înainte de a continua. 

— Imi cer scuze pentru asta, spuse Aimee. 

— Pentru ce? 

— Pentru că m-am înfuriat. Cred că nu ești de acord cu mine. 

— De ce spui asta? 


VP - 168 


— Din cauza lucrurilor pe care le-am citit despre tine. Tu ai 
omorât oameni. Semeni cu un judecător aspru. 

Nu eram sigur ce ar trebui să răspund. În parte, eram surprins 
de cuvintele ei, poate chiar deranjat, dar nu era reproș în 
cuvintele ei. Spunea pur și simplu ceea ce credea. 

— Nu credeam că am de ales, am răspuns. Nu în acel 
moment. Poate acum da, știind ceea ce știu, m-aș fi purtat altfel 
în unele cazuri, dar nu în toate. 

— Ai făcut ceea ce ai crezut că este bine. 

— Am început să cred că majoritatea oamenilor fac ceea ce 
considera ei că este bine. Problemele apar când ceea ce fac este 
bine doar pentru ei înșiși, nu și pentru ceilalți. 

— Egoism? 

— Probabil. Interes individual. Instinct de autoconservare. O 
mulțime de concepte care conţin cuvântul „individual”. 

— Ai comis greșeli când ai făcut ceea ce ai făcut? 

Mi-am dat seama că, într-un fel, eram testat, că întrebările lui 
Price reprezentau o modalitate de a evalua dacă e bine sau nu 
să-mi dea voie să-l văd pe Andy Kellog. Am încercat să răspund 
cât de sincer am putut. 

— Nu, până la sfârșit nu am greșit. 

— Deci tu nu greșești? 

— Nu în felul acela. 

— Încerci să-mi spui că nu ai împușcat pe nimeni care nu 
avea armă în mână? 

— Nu, pentru că nici asta nu este adevărat. 

Urmă apoi o tăcere care a durat până când Aimee Price și-a 
dus mâinile la frunte și a bombănit de frustrare. _ 

— Unele lucruri nu sunt treaba mea, spuse ea. Incă o dată. 
Îmi pare rău. 

— Eu îţi pun întrebări. Nu înţeleg de ce nu mă poţi întreba și 
tu. Totuși, te-ai încruntat când am menţionat numele lui Daniel 
Clay. De ce? 

— Pentru că știu ce vorbește lumea despre el. Am auzit tot 
felul de povești. 

— Şi le-ai crezut? 

— Cineva l-a trădat pe Andy Kellog acelor oameni. Nu a fost o 
coincidenţă. 

— Nici Merrick nu crede acest lucru. 


VP - 169 


— Frank Merrick este obsedat. Ceva în sufletul lui s-a rupt 
când fiica lui a dispărut. Nu știu dacă acest lucru îl face mai 
periculos sau mai puţin periculos decât era înainte. 

— Ce poţi să-mi spui despre el? 

— Nu multe lucruri. Probabil că știi deja tot ceea ce trebuie să 
știi despre condamnarea lui, despre lucrurile din Virginia: 
uciderea lui Barton Riddick și glonțul care a făcut legătura între 
Merrick și asasinat. Ca să fiu sinceră, nu prea mă interesează. 
Principala mea preocupare a fost și rămâne Andy Kellog. Când 
Merrick a încercat pentru prima dată o oarecare apropiere de 
Andy, m-am gândit la interesul majoritar al oamenilor: un tânăr 
vulnerabil versus un prizonier mai puternic; dar nu a fost așa. 
Merrick părea într-adevăr să aibă grijă de Andy. Cât de mult 
putea. 

Ea începuse să mâzgălească pe carnețelul din poala sa în 
timp ce vorbea. Nu cred că era conștientă în totalitate de ceea 
ce făcea. Nu se uita în jos la carnețel în timp ce creionul se 
mișca pe suprafaţa lui, nici la mine nu se uita, preferând, în 
schimb, să privească în gol la lumina de iarnă rece de dincolo de 
geamul ei. 

Ea desena capete de păsări. 

— Am auzit că Merrick s-a transferat la Supermax numai 
pentru a sta aproape de Kellog, am spus. 

— Sunt curioasă să cunosc sursa informaţiilor tale, dar sigur 
este vorba despre bani. Merrick s-a transferat și le-a dat de 
înţeles tuturor că cine se pune cu Andy va avea de-a face cu el. 
Chiar și într-un loc cum este închisoarea Max există mijloace și 
modalităţi. Singura persoană de care Merrick nu-l putea apăra 
pe Andy era Andy însuși. Între timp, procuratura din Virginia 
începuse să pună în mișcare inculparea lui Merrick în asasinarea 
lui Riddick. Când s-a apropiat data de eliberare a lui Merrick din 
închisoarea Max, actele erau pregătite și el a fost înștiințat de 
extrădare. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat: un alt avocat a 
intervenit în favoarea lui Merrick. 

— Eldritch, am spus. 

— Corect. Intervenţia a fost neplăcută din mai multe puncte 
de vedere. Nu părea ca Eldritch să fi avut vreodată vreun 
contact anterior cu Merrick, și Andy mi-a spus că avocatul 
inițiase contactul. Acest bătrân a apărut pur și simplu și s-a 
oferit să preia cazul lui Merrick, dar, din câte am auzit mai 


VP - 170 


târziu, se pare că Eldritch nu avea specializare în criminalistică. 
El lucra mai mult pe drept corporalist, imobiliar, așa că 
reprezenta un candidat neobișnuit pentru un avocat cruciat. Cu 
toate acestea, el a rezolvat cazul pentru Merrick contestând 
concluzia analizei balistice și dovedind că arma folosită pentru 
uciderea lui Riddick fusese utilizată în alt incident când Merrick 
se afla după gratii. Agenţii federali au refăcut analiza balistică, 
dar statul Virginia a decis că nu existau dovezi suficiente pentru 
o condamnare în cazul asasinării lui Riddick; și dacă există un 
lucru pe care un procuror urăște să-l facă, este să urmărească 
un caz care pare pierdut încă de la bun început. Merrick a 
petrecut câteva luni într-o celulă în Virginia, apoi a fost eliberat. 
El își ispășise toată sentinţa în Maine, astfel că era liber și curat. 

— Crezi că a regretat faptul că l-a lăsat pe Andy Kellog în 
Max? 

— Sigur, dar în acel moment se hotărâse să rezolve câteva 
lucruri care reclamau prezenţa lui în afara închisorii. 

— Cum ar fi să afle ce s-a întâmplat cu fiica lui. 

— Exact. 

Mi-am închis carnetul cu notițe. Ar mai fi fost și alte întrebări 
de pus, dar, pentru moment, m-am oprit. 

— Aş vrea însă să vorbesc cu Andy, am spus. 

— Voi vedea ce se poate face. 

l-am mulţumit și i-am dat cartea mea de vizită. 

— În legătură cu Frank Merrick, spuse ea, în timp ce voiam să 
plec. Eu cred că, într-adevăr, el l-a ucis pe Riddick; mulţi alți 
oameni cred același lucru. 

— Îi cunosc reputaţia, am spus. Crezi că Eldritch a greșit că a 
intervenit? 

— Nu știu de ce a intervenit Eldritch, dar oricum nu din grijă 
pentru justiție. Totuși, el a făcut un bine, chiar dacă lipsit de 
înțelepciune. Analiza balistică conţinea erori. Dacă lași să-ţi 
scape un astfel de lucru, atunci întregul sistem se prăbușește. 
Dacă Eldritch nu ar fi preluat cazul, probabil aș fi căutat un ordin 
pro hac vice şi l-aș fi preluat eu. Zâmbi și adăugă: Probabil că aș 
fi insistat. 

— Nu ți l-ai dori pe Frank Merrick de client. 

— Numai gândul că s-a întors în Maine mă face să mă simt 
neliniștită. 

— N-a încercat să te contacteze în legătură cu Andy? 


VP - 171 


— Nu. Ai idee unde stă? 

Era o întrebare bună, care mi-a declanșat o mulţime de 
gânduri. Dacă Eldritch îi asigurase lui Merrick o mașină și, 
probabil, ceva fonduri, e de presupus și că-i asigurase o 
locuinţă. Dacă așa stăteau lucrurile, aș putea afla unde, și 
probabil, descoperi mai multe lucruri despre Merrick și despre 
clientul lui Eldritch. 

M-am ridicat pentru a pleca. La ușa biroului, Aimee Price îmi 
spuse: 

— Deci fiica lui Daniel Clay te plătește pentru a face toate 
lucrurile astea? 

— Nu, acestea nu, am spus. Ea mă plătește pentru a o apăra 
de Merrick. 

— Și atunci de ce te afli aici? 

— Pentru același motiv pentru care ai fi preluat probabil cazul 
lui Merrick. Se întâmplă ceva aici. Și mă deranjează. Mi-aș dori 
să aflu despre ce este vorba. 

Ea dădu din cap. 

— Te voi contacta în legătură cu Andy, spuse ea. 

e 

M-a sunat Rebecca Clay și i-am spus noutăţile despre situaţia 
lui Merrick. Eldritch își informase clientul că nu va fi în stare să 
facă nimic până luni, când va solicita un judecător dacă Merrick 
continua să rămână în arest fără acuzaţii. O'Rourke nu era 
convins că orice judecător va permite polițiștilor din 
Scarborough să continue să-l reţină după ce el petrecuse deja 
patruzeci și opt de ore în spatele gratiilor, având în vedere că 
litera legii nu îi îndreptățește să-l țină pentru mai mult de 
patruzeci și opt de ore. 

— Și atunci ce se va întâmpla? întrebă Rebecca. 

— Nu pare sigur că nu te va mai deranja. Am văzut ce s-a 
întâmplat când i-au spus că va sta închis pe durata sfârșitului de 
săptămână. Nu îi este frică de închisoare, dar îi este teamă că 
și-ar pierde libertatea de a-și căuta fata. Acea libertate este 
legată de bunăvoința ta. Îi voi da ordinul de restricţie după 
eliberarea lui, dar, dacă ești de acord, te vom supraveghea încă 
o zi sau două după aceea, pentru orice eventualitate. 

— Vreau s-o aduc pe Jenna înapoi acasă, spuse ea. 

— Nu ţi-aș recomanda s-o faci imediat. 


VP - 172 


— Îmi fac griji pentru ea. Toată această situaţie cred că o 
afectează. 

— De ce spui asta? 

— Am găsit imagini în camera ei. Desene. 

— Desene cu ce? 

— Cu bărbaţi, bărbaţi cu faţa palidă și fără ochi. Spune că-i 
vede sau că-i visează sau ceva de genul acesta. O vreau 
aproape de mine. 

Nu i-am spus Rebeccăi că și alţii văzuseră acei oameni, 
inclusiv eu. Părea o idee bună să o lași să creadă că ei erau 
rezultatul tulburării imaginației fiicei sale și nimic mai mult. 

— Pe curând, am spus. Mai acordă-mi câteva zile. 

Acceptă, nu fără părere de rău. 

e 

În seara aceea, Angel, Louis și cu mine luam cina la 
restaurantul Fore Street. Louis plecase la bar pentru a examina 
oferta de votcă, lăsându-ne pe mine și pe Angel să stăm de 
vorbă. 

— Ai slăbit, spuse Angel, trăgându-și nasul și rupând un 
șerveţel în bucățele pe masă. 

Nu aveam nicio idee ce făcuse el în Napa de răcise, dar eram 
sigur că nici nu voiam să aflu. 

— Arăţi bine. Chiar și hainele îţi vin bine. 

— Ăsta sunt eu, cel nou. Mănânc bine, mă duc încă la sală, 
plimb câinele. 

— înî. Haine drăguţe, mănânci bine, te duci la sală, ai un 
câine. Stătu pe gânduri o clipă. Eşti sigur că nu ești 
homosexual? 

— Nu am cum să fiu homosexual, am spus. Și așa sunt foarte 
ocupat. 

— Probabil că asta îmi place la tine, spuse el. Ești un 
homosexual care nu este homosexual. 

Angel venise îmbrăcat cu una dintre gecile mele vechi de 
piele maro de bombardier; de veche ce era, era roasă toată. 
Jeanșii lui decoloraţi Wranglers aveau o undă brodată pe 
buzunarele din spate și purta un tricou „Hall and Oates”, care 
însemna că timpul în lumea lui Angel era cu aproximaţie anul 
1981 și un pic. 

— Poţi fi un homosexual homofob? am întrebat. 


VP - 173 


— Sigur. Este ca și când ai fi un evreu automizantrop, numai 
că mâncarea este mai bună. 

Louis se întoarse. 

— Îi spuneam cât de homosexual pare, spuse Angel în timp 
ce-și ungea o felie de pâine cu unt. 

Puțin unt îi căzu pe tricou. Își folosi degetul pentru a-l înlătura 
cu atenţie, apoi își linse degetul. Faţa lui Louis rămase 
indiferentă, numai o ușoara încruntare a ochilor indicau 
profunzimea emoţiilor pe care le încerca. 

— Înî, spuse el. Nu cred că ești tipul potrivit pentru a încerca 
să-ți aduni adepți. 

În timp ce serveam masa, am discutat despre Merrick și 
despre ceea ce aflasem de la Aimee Price. Mai devreme, în ziua 
aceea, intrasem într-o convorbire cu Matt Mayberry, un agent de 
proprietăţi imobiliare pe care-l cunoșteam din Massachusetts, a 
cărui companie avea afaceri peste tot în New England, 
întrebându-l dacă există vreo posibilitate de a afla despre 
proprietăți legate de Eldritch și Asociaţii în zona orașului 
Portland. Era doar o încercare. Îmi petrecusem toată după- 
amiaza sunând la toate hotelurile și motelurile, dar n-am avut 
noroc niciodată întrebând de camera lui Frank Merrick. Totuși, 
mi-ar fi de folos să aflu unde avea să fugă Merrick de îndată ce 
va fi eliberat. 

— Ai mai văzut-o pe Rachel în ultimul timp? întrebă Angel. 

— Acum câteva săptămâni. 

— Cum merg lucrurile între voi? 

— Nu foarte bine. 

— Este păcat. 

— Da. 

— Trebuie să încerci în continuare, știi asta? 

— Mulţumesc pentru sfat. 

— Poate ar trebui să te duci s-o vezi cât timp Merrick este în 
siguranţă în spatele gratiilor. 

M-am gândit la lucrul acesta când a sosit nota de plată. Am 
știut atunci că îmi doream să le văd pe amândouă. Voiam s-o 
strâng în braţe pe Sam și să vorbesc cu Rachel. Eram obosit să 
tot aud despre bărbaţi care chinuiau copii și despre vieţile 
distruse pe care le lasă în urma lor. 

Louis începu să numere bancnotele. 

— Poate mă duc să le văd, am spus. 


VP - 174 


— Noi îţi vom plimba câinele, spuse Angel. Dacă este și el 
homosexual în secret ca tine, nu se va supăra. 


16. 


Drumul a fost lung până la proprietatea pe care Rachel și Sam 
o împărțeau acum cu părinţii lui Rachel în orașul Vermont. Am 
condus tot drumul în liniște, recapitulând tot ceea ce aflasem 
despre Daniel Clay și Frank Merrick și încercând să-mi dau 
seama unde era locul clientului lui Eldritch în toată această 
poveste. Potrivit lui Eldritch clientul nu era interesat de Daniel 
Clay; cu toate acestea, amândoi îi netezeau drumul lui Merrick, 
care era obsedat de Clay. Apoi erau și oamenii goi pe dinăuntru, 
oricine ar fi fost ei. Eu îi văzusem; ar fi, probabil, mai adevărat 
să spun că ei intraseră în zonă mea de percepţie. Servitoarea 
din casa lui Joel Harmon îi văzuse și ea; din scurta discuţie pe 
care o avusesem cu Rebecca Clay seara trecută aflasem că și 
fiica ei Jenna desenase imagini cu ei înainte de a părăsi orașul. 
Legătura părea să fie Merrick, dar, când a fost întrebat dacă 
lucrează singur sau dacă mai adusese pe cineva cu el, păruse cu 
adevărat surprins și răspunsese negativ. Întrebarea însă 
rămâne: Cine erau ei și de ce se aflau aici? 

e 

Părinţii lui Rachel plecaseră pentru sfârșitul de săptămână și 
nu se întorceau decât luni, astfel că sora lui Rachel venise la ea 
pentru a o ajuta cu Sam. Sam crescuse foarte mult în cele 
numai câteva săptămâni de când o văzusem ultima oară; sau 
era doar observaţia tatălui despărţit de fiica sa, pentru care 
etapele dezvoltării ei se vor dezvălui de acum înainte prin 
salturi, nu treptat. 

Eram pur și simplu pesimist? Habar n-aveam. Rachel și cu 
mine încă vorbeam regulat la telefon. Imi era dor de ea și 
credeam că și ei îi este dor de mine, dar la ultimele noastre 
întâlniri, fie părinţii ei erau prezenţi, fie Sam își făcea de cap, fie 
parcă ne stătea ceva în cale împiedicându-ne să vorbim despre 
noi înșine și despre cum se făcuse de ajunseseră lucrurile să 
meargă atât de prost. Nu puteam să-mi dau seama dacă noi 
permiteam acestor intruziuni să devină obstacole pentru a evita 


VP - 175 


un fel de confruntare finală sau dacă ele erau, într-adevăr, ceea 
ce erau. Perioada de separare în care trebuia să ne dăm seama 
cum vrem să trăim această viaţă devenise tot mai lungă, mai 
complicată și părea să se apropie de final. Rachel și Sam se 
mutaseră înapoi în Scarborough pentru o perioadă în luna mai, 
dar eu și cu Rachel ne certaserăm și ne înstrăinaserăm mai mult 
ca niciodată până atunci. Ea nu se simţise confortabil în casa pe 
care cândva o împărţeam cu ușurință, iar Sam dormea rău în 
acea cameră. Să fi fost oare din cauză că ne obișnuisem să 
trăim unul fără celălalt, deși știam că încă ne mai doream 
reciproc? Se așternuse un fel de uitare ciudată peste lucruri 
rămase nespuse de teamă că, dacă le dăm glas, întregul edificiu 
fragil s-ar prăbuși în jurul nostru. 

Părinţii lui Rachel transformaseră niște vechi grajduri de pe 
proprietatea lor într-o casă mare de oaspeţi, în care trăiau acum 
Rachel și Sam. Ea se angajase din nou, avea un contract cu 
departamentul de psihologie al Universităţii din Vermont, 
Burlington, unde susținea seminarii și cursuri de psihologie 
criminală. Mi-a vorbit un pic despre asta în timp ce stăteam la 
masa din bucătărie, dar într-un mod întâmplător, schimbând 
apoi subiectul ca și când ar fi stat de vorbă cu un necunoscut în 
timp ce serveau masa. In trecut, aș fi fost confidentul unei astfel 
de descrieri până la cel mai mic detaliu, însă acum nu mai eram. 

Sam era așezată pe podea între noi și se juca cu animale mari 
de plastic. Strânse două oi în mâinile ei dolofane și le apropie 
capetele, apoi se uită în sus, spre noi, oferindu-ne câte una. 
Erau umede de la saliva ei. 

— Crezi că este o metaforă? am întrebat-o pe Rachel. 

Ea părea obosită, însă era încă frumoasă. Îmi surprinse 
privirea și își dădu o șuviță de păr după ureche, roșind ușor. 

— Nu sunt sigură că, ciocnindu-ne capetele, s-ar rezolva ceva, 
spuse ea. Deși trebuie să recunosc că m-aș bucura să văd că te 
dai cu capul de ceva. 

— Drăguţ din partea ta. 

Ea întinse mâna și îmi apucă dosul palmei cu degetul. 

— N-am vrut să sune așa de dur. 

— Nu-i nimic. Dacă te consolează cu ceva, să știi că adesea și 
mie îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. 

— Şi cu capul meu? 

— Arăţi prea bine. In plus, mi-ar fi teamă să nu-ţi stric părul. 


VP - 176 


Mi-am întors mâna și am strâns-o de deget. 

— Hai să ne plimbăm, zise ea. Sora mea va avea grijă de 
Sam. 

Ne-am ridicat și a strigat-o pe sora ei. Pam intră în bucătărie 
înainte să îi eliberez degetul din strânsoare și ea ne privi cu 
subiînțeles. Nu era o privire dezaprobatoare, deși spunea multe. 
Dacă tatăl lui Rachel ne-ar fi surprins în aceeași postură, 
probabil că și-ar fi căutat pușca. Nu mă înțelegeam cu el și știu 
că spera ca relaţia dintre fiica lui și mine să se fi încheiat pentru 
totdeauna. 

— De ce să n-o duc eu pe Sam la o plimbare? spuse Pam. Tot 
trebuie să ajung la magazin și știi cât de mult îi place să se uite 
la oameni. Îngenunche în faţa lui Sam. Nu vrei să mergi la o 
plimbare cu mătușa Pammie? Te voi duce la raionul de 
cosmetice și-ți voi arăta toate lucrurile de care vei avea nevoie 
când vei fi mare și băieţii te vor curta. Poate ne vom uita și la 
arme, ce zici? 

Sam se lăsă dusă de mătușa ei fără a riposta deloc. Rachel le 
urmă și o ajută pe soră-sa s-o pregătească pe Sam și s-o fixeze 
în scaunul de mașină. Când se închise portiera și înţelese că 
mama ei nu le însoțea, Sam izbucni în plâns, dar știam că asta 
nu va dura. Era fascinată de mașină și părea să-și petreacă cel 
mai mult timp, fie privind cerul, fie pur și simplu dormind 
legănată de balansul autoturismului. Le-am urmărit plecând, 
apoi am pornit după Rachel prin grădină și pe câmpurile care 
înconjurau casa părinţilor ei. Își ţinea mâinile încrucișate la piept 
ca și când s-ar fi simţit stânjenită că mă ţinuse de mână mai 
devreme. 

— Ce-ai mai făcut? întrebă ea. 

— Am fost ocupat. 

— Ceva interesant? 

l-am povestit despre Rebecca Clay, despre tatăl ei și despre 
sosirea lui Frank Merrick. 

— Ce fel de om este? întrebă Rachel. 

Era o întrebare ciudată. 

— Ciudat și greu de înţeles, am răspuns. El crede că Clay este 
încă în viaţă și știe ce s-a întâmplat cu fiica lui. Nimeni altcineva 
nu poate spune contrariul, însă aproape toată lumea crede că 
psihiatrul a murit; or, la fel de bine, fiica lui este cea mai bună 
actriță pe care am întâlnit-o vreodată. Merrick tinde să creadă 


VP - 177 


această ipoteză. Era un ucigaș plătit. A stat în închisoare o bună 
bucată de vreme, dar nu mi se pare că s-a reabilitat. Totuși, pe 
lângă asta, mai este ceva. L-a căutat pe unul dintre pacienţii lui 
Clay în timp ce era la închisoare, reușind să fie trimis la Max 
pentru a fi mai aproape de acesta. La început am crezut că ar 
putea să fie o relaţie de închisoare între un veteran și un nou- 
venit, dar se pare că nu este asta. Chiar fiica lui Merrick era unul 
dintre pacienţii lui Clay. Probabil că asta este legătura dintre el 
și puștiul acesta, Kellog. 

— Poate că Merrick spera să afle ceva de la Kellog care l-ar fi 
dus la fiica lui, spuse Rachel. 

— Probabil, dar timp de câţiva ani, l-a urmărit din umbră și l-a 
protejat. Nu i-ar fi luat mult să afle ce știa Kellog, dar nu s-a 
mulțumit cu atât. A stat lângă el. A avut grijă de el în cel mai 
bun mod cu putinţă. 

— Nu și-a putut proteja propria fiică, în schimb îl proteja pe 
Kellog? 

— Este un om complex. 

— Sună de parcă aproape l-ai respecta. 

Am dat din cap dezaprobator. 

— İl compătimesc. Cred că îl și înţeleg un pic. Dar nu-l 
respect, nu în maniera la care te gândești. 

— Există altă manieră? 

Nu voiam să o pronunt. În cele din urmă m-ar fi dus înapoi la 
unul dintre motivele pentru care Rachel și cu mine ne 
despărțisem. 

— Ei bine, insistă ea și știam că ghicise deja ce urma să spun. 

Voia să audă acel lucru pronunţat ca o confirmare a unui 
adevăr trist, dar necesar. 

— Are mâinile mânjite cu mult sânge, am spus. El nu iartă. 

Puteam să vorbesc și despre mine însumi, căci îmi era 
limpede că am semănat cândva cu Merrick și probabil că încă 
mai semănăm. Era ca și când mi s-ar fi oferit șansa de a fi 
martor la o versiune a decăderii mele sub limită, mai bătrân și 
mai singuratic, încercând să îndrept un rău prin forţă și astfel 
făcând pe alţii să sufere. 

— Și acum i te-ai pus în cale. Ai chemat poliţia. Te-ai așezat în 
calea eforturilor lui de a afla adevărul despre dispariţia fiicei 
sale. Îl respecţi la fel de mult ca pe un animal, pentru că, altfel, 


VP - 178 


ar însemna că îl subestimezi. Nu-i așa că tu crezi că va trebui 
să-l înfrunţi? 

— Da. 

Se încruntă, iar în ochii ei se putea citi durerea. 

— Lucrurile nu se vor schimba niciodată, nu? 

Nu i-am răspuns. Ce i-aș fi putut răspunde? 

Rachel nu căuta un răspuns. În schimb, întrebă: 

— Kellog este încă în închisoare? 

— Da. 

— Ai de gând să vorbești cu el? 

— Voi încerca. Am vorbit cu avocatul lui. Din câte am înţeles, 
el nu o duce prea bine. Pe de altă parte, nu a dus-o niciodată 
strălucit, însă, dacă va rămâne la Supermax pentru mai mult 
timp, nu va mai putea fi salvat. Avea probleme încă dinainte de 
a ajunge acolo. Se pare că a ajuns la limita nebuniei. 

— Este adevărat ce se spune despre acel loc? 

— Da, este adevărat. 

Preţ de ceva timp, ea tăcu. Pășeam printre frunzele moarte. 
Uneori sunau ca și când un părinte și-ar potoli copilul, alinându-l, 
ogoindu-l, consolându-l. Alteori, zgomotul pantofilor se auzea 
sec și uscat, doar ca să ne amintească ideea că lucrurile sunt 
trecătoare. 

— Ce poţi să-mi spui despre Clay, psihiatrul? Zici că au existat 
suspiciuni cum că ar fi furnizat informaţii despre copii celor care 
îi abuzau. A existat ceva ce îl implica în mod direct pe el în actul 
abuzului? 

— Nimic sau cel puţin nimic din ce am putut afla. Opinia fiicei 
lui este că nu ar putea trăi cu sentimentul eșecului de a nu fi 
putut preveni acest lucru. El credea că ar fi trebuit să-și dea 
seama ce se întâmpla. Copiii fuseseră maltrataţi înainte ca el să 
înceapă măcar să îi trateze, la fel ca și în cazul lui Kellog. El 
avea multă bătaie de cap cu ei, însă fiica lui își amintește că 
înregistra progrese sau cel puţin așa credea. Avocatul lui Kellog 
mi-a confirmat multe informaţii despre el. Orice făcea Clay avea 
efect. Am vorbit și cu unul dintre colegii lui, un doctor pe nume 
Christian care conduce o clinică pentru copii abuzaţi. Principala 
sa critică în ceea ce-l privește pe Clay pare să fi fost că acesta 
era prea nerăbdător ca să mai poată depista alte abuzuri. Avea 
alte scopuri care l-au împiedicat să facă alte evaluări. 


VP - 179 


Rachel se opri și îngenunche. Ridică o floare de papanaș, care 
încă avea puful pe ea, gri cu roz, neatins. 

— Se presupune că nu mai înflorește în septembrie sau 
octombrie, spuse ea. Și totuși, iată că mai are flori. Se schimbă 
lumea. Mi-o înmână. Să-ţi poarte noroc, spuse ea. 

Am tinut-o în mână, apoi am strecurat-o ușor în buzunarul de 
plastic al portofelului. 

— Rămâne însă o problemă: Dacă aceiași oameni erau 
implicați în abuzul diverșilor copii, atunci cum își alegeau 
victimele? întrebă ea. Din câte mi-ai spus, îi alegeau pe cei mai 
vulnerabili. Cum își dădeau seama de asta? 

— Cineva le spunea. Cineva le furniza copii. 

— Dacă nu o făcea Clay, atunci cine? 

— Se formase un comitet care selecta copiii care urmau să fie 
trimiși la Clay. Era alcătuit din reprezentanți ai departamentelor 
de sănătate și din lucrători sociali. Dacă ar fi să aleg, aș spune 
că ar fi unul dintre aceștia. Dar sunt sigur că polițiștii au analizat 
situaţia din acest punct de vedere. Trebuie s-o fi făcut. Și 
angajaţii lui Christian, de asemenea. Nu au aflat nimic. 

— Dar Clay a dispărut. De ce? Din cauza celor întâmplate 
copiilor sau pentru că el însuși era implicat? Pentru că se simţea 
răspunzător sau pentru că era răspunzător? 

— Este o mare diferență. 

— Ceva nu este în regulă cu dispariţia în acest fel a lui Clay. 
Există mereu excepţii, dar nu mă pot gândi la niciun doctor care 
într-o situaţie asemănătoare s-ar fi comportat la fel. Este un 
psihiatru, un specialist, nu un om oarecare. 

— Așa că fie a fugit pentru a evita să fie implicat... 

— Ceea ce, din nou, nu este în regulă. Dacă ar fi implicat, ar fi 
fost și destul de deștept să-și ascundă urmele. 

— Fie cineva l-a făcut să „dispară”, poate unul sau mai mulți 
dintre cei implicaţi în abuz. 

— Să își ascundă urmele. 

— Dar de ce ar face-o el? 

— Şantaj. Sau se poate să fi avut și el înclinații perverse. 

— Incă mai ești de părere că este posibil să fi participat la 
abuz? Ar fi riscant. 

— Prea riscant, căzu ea de acord. Totuși, nu-l exclude ca 
pedofil. Și nu exclude nici șantajul. 

— Presupunem că este vinovat. 


VP - 180 


— Facem speculaţii, atâta tot. 

Era interesant, dar lucrurile tot nu se legau. Pur și simplu nu- 
mi dădeam seama ce anume nu mergea în această ipoteză. Ne 
îndreptam spre casă în timp ce luna răsărea deasupra noastră 
pe cerul de după-amiază târzie. Mă gândeam la lungul drum 
spre casă și m-am simţit dintr-odată îngrozitor de singur. Nu 
voiam să plec de lângă femeia aceasta și de lângă copilul pe 
care îl aveam împreună. Nu voiam să las lucrurile așa. Nu 
puteam. 

— Rach, am spus. M-am oprit din mers. 

Se opri și se uită la mine. 

— Ce s-a întâmplat cu noi? 

— Am mai vorbit despre asta. 

— Sigur am vorbit? 

— Ştii bine că da, spuse ea. Am crezut că mă pot descurca cu 
tine și cu ce făceai, dar probabil m-am înșelat. Ceva din 
interiorul meu răspundea la acel lucru, partea din mine care era 
supărată și rănită, dar în tine este atât de puternic încât mă 
înspăimântă. Am așteptat. Când am ajuns acasă, în acea 
perioadă de vară, când noi - nu vreau să spun „ne-am împăcat”, 
pentru că nu a durat atât de mult ca să însemne asta, dar când 
am locuit din nou împreună - mi-am dat seama cât de mult 
uram să stau acolo. Nu mi-am dat seama până când nu am 
plecat și nu am revenit, dar este ceva rău în locul acela. Îmi este 
greu să explic. Nu cred că am încercat vreodată, nu cu voce 
tare, dar știu că există lucruri pe care nu mi le-ai spus. Te-am 
auzit uneori strigând nume în somn. Te-am văzut mergând prin 
casă pe jumătate adormit, vorbind cu oameni pe care nu-i 
vedeam, dar știam că există. Te-am privit când credeai că ești 
singur cum răspundeai cuiva din umbră. Râse cu tristeţe. La 
naiba, am văzut până și câinele făcând același lucru. L-ai speriat 
și pe el. Nu cred în fantome. Poate că de-aia nu le văd. Cred că 
vin din interior, nu din afară. Oamenii le creează. Casa ta - și 
este casa ta - este bântuită. Fantomele ei sunt fantomele tale. 
Tu le-ai dat viaţă și nu mai poţi scăpa de ele. Până nu o vei face, 
nimeni nu va mai putea face parte din viaţa ta pentru că 
demonii din capul tău și spiritele din inima ta le vor goni. 
Înţelegi? Știu ce ai făcut în toţi acești ani. Am așteptat să-mi 
spui, dar nu ai putut. Uneori cred că ţi-e teamă că, spunându-mi 
mie, le vei elibera, și tu nu vrei să le eliberezi. iți alimentează 


VP - 181 


acea ură interioară. Acesta este motivul pentru care îl 
compătimești pe acest om, Merrick. Și, mai mult decât atât, ai 
empatie pentru el. Chipul i se schimbă, tonul vocii se modifică și 
el, iar obrajii i se înroșiră de furie. Ei bine, fii atent să-l analizezi 
atent pentru că așa vei ajunge și tu dacă toate acestea nu vor 
înceta: o creatură goală, motivată de ură, de răzbunare și de 
iubire frustrată. În cele din urmă, nu ne-am despărţit doar 
pentru că mă tem pentru mine și pentru Sam sau pentru că-mi 
este frică de tine și de ce ni s-ar putea întâmpla tuturor din 
cauza muncii tale. Imi este teamă de tine, de faptul că o parte 
din tine este influențată de răutate și durere, că furia și 
frustrarea pe care le simţi vor trebui mereu alimentate. Nu se va 
sfârși niciodată. Spui despre Merrick că este un om incapabil să 
ierte. Ei bine, nici tu nu poţi ierta. Nu-ţi poţi ierta că nu ai fost 
acolo să-ţi protejezi soția și copilul și nu le poţi ierta că au murit. 
Și poate că m-am gândit că te poţi schimba, că faptul de a ne 
avea în viața ta te va vindeca un pic, te va ajuta să-ţi găsești o 
oarecare liniște cu noi, dar nu va fi nicio liniște. Tu ţi-o dorești, 
dar nu te poţi aduna să te bucuri de ea. Tu doar... începea să 
plângă. M-am apropiat de ea, dar s-a dat înapoi. Nu, spuse ușor. 
Te rog, nu! 
A plecat și am lăsat-o să se îndepărteze. 


17. 


Eldritch a ajuns în Maine luni, dis-de-dimineață, însoțit de un 
domn mai tânăr, cu aerul confuz, uşor dezamăgit, al unui 
alcoolic care a uitat unde este ascunsă sticla. Eldritch îl lăsase 
pe acesta să facă toate demersurile pentru a-i adresa 
judecătorului o petiție, adăugând doar câteva cuvinte la final, în 
favoarea clientului. Tonul său calm, rațional lăsa impresia că cel 
dintâi era o persoană pașnică, ale cărui acțiuni, născute din 
preocuparea pentru copilul său pierdut, fuseseră greşit 
interpretate de o lume nepăsătoare. Cu toate acestea el 
promise, în numele lui Merrick, să accepte toate condițiile Curții 
și solicită, cu respectul cuvenit, eliberarea imediată a clientului 
său care stătuse deja închis două nopţi. 


VP - 182 


Judecătoarea, Nola Hight, nu era vreo proastă. În cei 
cincisprezece ani petrecuţi în tribunal, auzise aproape toate 
scuzele cunoscute de om și nu era pregătită să-l creadă pe 
Eldritch pe cuvânt. 

— Domnule Eldritch, clientul dumneavoastră a petrecut zece 
ani în închisoare pentru tentativă de crimă, zise ea. 

— Atac grav, Onorată Instanță, observă tânărul asistent al lui 
Eldritch. 

Judecătoarea îl fulgeră cu o privire care mai că îi pârli părul. 

— Cu respect, Onorată Instanță, nu sunt sigur că este 
relevant pentru această problemă, spuse Eldritch, încercând 
prin ton, să o calmeze pe judecătoare. Clientul meu și-a ispășit 
pedeapsa pentru această vină. El este acum un om schimbat, 
îndreptat de experienţele sale. 

Judecătoarea Hight îi aruncă lui Eldritch o privire care ar fi ars 
un om mai slab. Eldritch se clătină, dar își menţinu poziția. 

— Va fi pedepsit cu cel mai lung termen permis de lege dacă 
mai apare încă o dată în faţa Curţii în legătură cu această 
problemă, zise ea. Sunt destul de clară, domnule avocat? 

— Indiscutabil, spuse Eldritch. Onorata Instanță este pe cât de 
dreapta, pe atât de înțeleaptă. 

jJudecătoarea Hight se gândi dacă să-l acuze de sfidare la 
adresa Curţii, dar renunţă până la urmă. 

— leşi afară din sală! ordonă ea. 

Era încă devreme, abia trecuse de ora zece. Merrick urma să 
fie eliberat la unsprezece. Când ieși din închisoarea districtului 
Cumberland, îi înmână ordinul judecătoresc care îi interzicea 
orice contact viitor cu Rebecca Clay, sub amenințarea cu 
închisoarea și/sau amendă. El îl luă, îl citi cu atenţie, apoi îl 
strecură în buzunarul de la haină. Arăta șifonat și obosit, așa 
cum arătau majoritatea oamenilor după câteva nopţi petrecute 
în celulă. 

— A fost josnic ceea ce aţi făcut, zise el 

— Te referi la a pune polițiștii pe urma ta? Terorizai o femeie. 
Și asta pare a fi oarecum josnic. Trebuie să-ți reanalizezi 
principiile. Se pare că sunt inconsecvente. 

E posibil să mă fi auzit, dar nu mă asculta cu adevărat. Nici 
măcar nu se uita la mine. Privea fix într-un punct undeva 
deasupra umărului meu drept, lăsându-mi impresia că nu eram 
vrednic nici măcar de un contact vizual. 


VP - 183 


— Bărbaţii trebuie să se comporte între ei ca bărbaţii, 
continuă el, înroșindu-se ca un rac fiert. M-aţi persecutat când 
tot ceea ce voiam era să vorbesc. Tu și domniţa, sunteţi 
amândoi fără de onoare. 

— Lasă-mă să-ţi fac cinste cu micul dejun, i-am spus. Poate 
reușim să facem ceva. 

Merrick mișcă mâna în semn de respingere. 

— Păstrează-ţi micul dejun și discuţia. Vremea pentru discuții 
cu tine a trecut. 

— Poate nu crezi, dar îţi port o oarecare simpatie, i-am zis. 
Vrei să știi ce s-a întâmplat cu fiica ta. Știu ce înseamnă. Dacă 
pot să te ajut, atunci o voi face, dar metoda cea mai potrivită nu 
este să o sperii pe Rebecca Clay. Dacă te mai apropii de ea încă 
o dată, vei fi prins și aruncat după gratii: închisoarea districtului 
Cumberland dacă ești norocos, Warren, dacă nu. Asta ar 
însemna încă un an irosit din viaţa ta fără să fi făcut vreun 
progres pentru a afla adevărul despre dispariţia fiicei tale. 

Merrick mă privi pentru prima dată de când am deschis 
discuţia. 

— Am terminat cu doamna Clay, zise el. Dar n-am terminat cu 
tine. O să-ţi dau niște sfaturi, în schimbul a ceea ce mi-ai oferit 
până acum. Stai departe de asta și poate voi fi mai îngăduitor 
când drumurile noastre se vor mai întâlni. 

După toate astea, mă împinse la o parte și o luă spre staţia de 
autobuz. Părea mai scund decât înainte, ușor adus de spate, cu 
blugii murdăriţi de cât a stat după gratii. Încă o dată, mi-a fost 
milă de el. In ciuda a tot ceea ce știam despre el și a faptelor de 
care era suspectat, rămânea, totuși, un tată care-și căuta copilul 
dispărut. Poate că era tot ce mai avea, însă știam cât necaz 
poate provoca acest soi de hotărâre aprigă. Ştiam pentru că și 
eu m-am luptat cu ea. Rebecca Clay poate că este în siguranţă, 
cel puţin pentru moment, însă Merrick nu avea de gând să se 
oprească. El va continua să caute până va afla adevărul sau 
până când cineva îl va forța să renunțe. Oricare din cele două 
metode se va termina doar cu moartea cuiva. 

Am sunat-o pe Rebecca și i-am spus că nu cred că Merrick o 
va mai deranja pentru moment, însă nu garantam. 

— Inţeleg, spuse ea. Nu mai vreau oameni în afara casei 
deloc. Nu pot trăi în acest mod. Le puteţi mulțumi în numele 
meu și întocmi nota de plată? 


VP - 184 


— Doar un singur lucru, domnișoară Clay, i-am zis. Dacă vi s- 
ar da șansa, ați dori ca tatăl dumneavoastră să fie găsit? 

S-a gândit puţin la întrebare. 

— Oriunde ar fi, el a făcut alegerea care l-a condus acolo, zise 
ea ușor. V-am mai spus: adesea mă gândesc la Jim Poole. A 
plecat și nu s-a mai întors. Vreau să cred că nu a fost din cauza 
mea, dacă a dispărut pentru că l-am rugat să-l caute pe tata sau 
dacă i s-a întâmplat altceva, ceva la fel de rău. Dar, când nu pot 
dormi, când stau în camera mea, în întuneric, știu că a fost vina 
mea. In zori mă pot convinge că nu a fost, dar știu adevărul. Nu 
vă cunosc, domnule Parker! V-am rugat să mă ajutaţi și ați 
făcut-o și vă voi plăti pentru timpul și eforturile dumneavoastră, 
însă nu ne cunoaștem unul pe celălalt. Dacă ar fi să vi se 
întâmple ceva pentru că v-aţi interesat de tatăl meu, atunci am 
fi legați prin aceasta și nu vreau să-mi iau obligaţii față de 
dumneavoastră. Nu așa. Ințelegeţi? Incerc să mă opresc aici. 
Vreau să faceţi același lucru. 

Inchise telefonul. Poate avea dreptate. Poate că Daniel Clay ar 
trebui lăsat acolo unde se afla, viu sau mort. Însă nu mai era de 
datoria ei sau a mea să-l căutăm. Merrick era acolo afară și tot 
acolo era și persoana care îl însărcinase pe Eldritch să-l 
finanţeze. Poate că partea Rebeccăi Clay în acest caz se 
terminase, însă a mea, cu siguranţă, nu. 

e 

Era greu să nu observi principala închisoare de stat din 
Thomaston. Ridicată pe strada principală din oraş, era o clădire 
masivă pe Route |, care a trecut prin două incendii; chiar și după 
ce a fost reconstruită, renovată, extinsă și modernizată, tot mai 
semăna cu penitenciarul de la începutul secolului al XIX-lea. Se 
părea că orașul însuși s-a dezvoltat în jurul închisorii, deși, în 
realitate, un oficiu comercial existase în Thomaston încă din 
secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, închisoarea domina 
peisajul, atât fizic, cât și, probabil, psihologic. Dacă cineva 
pomenea oricui din Maine de Thomaston, primul lucru care îi 
venea în minte era penitenciarul. M-am gândit adesea cum e să 
trăiești într-o localitate a cărei faimă o dă încarcerarea fiinţelor 
umane. Dar, după o vreme, s-ar putea să nu remarcaţi efectul 
pe care îl avea asupra oamenilor din oraș. Poate doar cei care 
vizitaseră Thomastonul simțeau acea duhoare ce plana peste 
tot, de parcă nenorocirea celor închiși s-ar fi infiltrat în 


VP - 185 


atmosferă, învăluind-o în gri, încărcând-o, precum particulele de 
plumb aerul. Dar, cu siguranţă, a menţinut scăzută rata 
criminalităţii. Thomaston era genul de loc în care se petrecea o 
infracţiune la doi sau trei ani, iar rata criminalităţii era cam un 
sfert din media naţională. Se prea poate ca prezenţa unei astfel 
de închisori imense să-i fi făcut pe cei tentaţi să ucidă să-și 
reconsidere opţiunile privind cariera. Warren era, totuși, diferit. 
Orașul era un pic mai mare decât Thomaston, iar identitatea sa 
nu era atât de strâns legată de penitenciar. Noua închisoare de 
stat de aici s-a dezvoltat treptat, începând cu deschiderea 
Supermaxului, apoi a secţiei de psihiatrie și, în final, cu 
transferarea pușcăriașilor de la Thomaston. Vechea închisoare, 
cu greu o mai găseai, ascunsă cum era pe Route 97 sau cel 
puţin la fel de ascunsă ca orice alt loc în care se aflau o mie de 
deținuți și patru sute de angajaţi. Am condus pe Cusing Road, 
pe lângă Bolduc Correctional Facility, am cotit-o la stânga, până 
ce am ajuns la semnul din piatră de pe partea dreaptă a străzii 
ce anunţa Închisoarea de Stat din Maine, pe care erau 
inscripționaţi anii 1824 și, mai jos, 2001, primul reprezentând 
anul înălţării clădirii originale, iar cel de-al doilea - anul 
deschiderii noului edificiu. 

Warren arăta mai degrabă ca o uzină industrială modernă 
decât ca o închisoare, impresie întărită de zona de întreţinere 
din dreapta ce adăpostea centrala electrică a închisorii. În fața 
intrării principale, pe peluză erau montați stâlpi cu căsuțe 
pentru păsări și totul arăta foarte nou și proaspăt zugrăvit. 
Liniștea trăda totuși adevărata esenţă a locului, aceasta și 
numele, alb pe fond gri, așezat deasupra ușii, și sârma ghimpată 
de deasupra gardului dublu precum și prezența gardienilor cu 
uniforme albastre, cu pantaloni la dungă, și a oamenilor care 
așteptau în anticameră să-i viziteze pe cei dragi. Toate acestea 
sugerau că nu trebuie să te uiţi prea atent pentru a-ţi da seama 
că, în ciuda oricărei îmbunătăţiri a fațadei, aceasta rămânea tot 
o închisoare, așa cum era și cea din Thomaston. 

Aimee Price a făcut, cu siguranță, numeroase aranjamente 
pentru ca eu să pot avea acces la Andy Kellog. Verificarea 
vizitatorilor putea dura până la șase săptămâni. Pe de altă 
parte, Price era îndreptăţită să-și vadă clientul ori de câte ori 
dorea, iar eu nu eram tocmai necunoscut autorităților închisorii. 
Îl vizitasem pe preotul Faulkner când era încarcerat la 


VP - 186 


Thomaston, o întâlnire memorabilă de altfel, însă aceasta era 
prima mea vizită la noua clădire. Nu a fost o surpriză totală să 
văd o figură familiară, pe Joe Long, colonelul gardienilor, stând 
lângă Price, când, în cele din urmă, am reușit să trec de pază și 
să intru în partea principală a închisorii. Nu se schimbase prea 
mult de când ne-am întâlnit. Era tot atât de mare, de tăcut, 
transmițând același soi de autoritate care ţinea la respect o mie 
de criminali. Uniforma lui era apretată și totul strălucea 
spectaculos. Mustata lui devenise parcă mai cenușie decât 
înainte, dar m-am decis să nu pomenesc despre acest aspect. 
Sub aparenţa lui aspră, simţeam parcă prezenţa unui copil 
sensibil care abia aștepta să fie îmbrățișat. N-am vrut să-i 
jignesc sentimentul. 

— Te-ai întors, zise el pe un ton care sugera că îl deranjez 
întotdeauna, bătând la ușă la orice oră din zi sau noapte, 
așteptând să fiu lăsat înăuntru să mă joc cu ceilalți copii. 

— Nu pot sta departe de oamenii din închisoare, i-am răspuns. 

— Da, avem foarte mulţi aici, replică el 

Acesta era Joe Long. Un zeflemist. Dacă era un pic mai sec, 
putea fi Arizona. 

— Îmi place noul aspect, i-am spus. Este instituţional, dar 
agreabil. Pot să-ți observ contribuţia la amenajarea spaţiului: 
griul tipic instituţiilor, piatra, gardul cu sârmă. Totul te 
reprezintă. 

Privirea lui rămase aţintită asupra mea pentru un moment sau 
două, atât cât era necesar, apoi se răsuci elegant pe călcâie și 
ne spuse să-l urmăm. Aimee Price își potrivi mersul după al 
meu, iar un al doilea paznic, numit Woodburry, veni din urmă. 

— Tu ai prieteni peste tot, nu? zise ea. 

— Dacă voi sfârși vreodată aici ca oaspete, sper că mă vei 
căuta. 

— Da, mult noroc pentru asta. Dacă vei avea vreodată astfel 
de necazuri, să sapi un tunel. 

Pașii noștri răsunau pe coridor. Acum chiar că era zgomot: 
oameni vorbind, pe care nu-i puteai observa, uși de fier 
deschizându-se și închizându-se, sunete vagi provenite de la 
aparate de radio sau de la televizoare. Așa era în închisoare: 
înăuntru nu era niciodată liniște, nici măcar noaptea. Nu puteai 
să te detașezi niciodată de oamenii care erau încarceraţi în jurul 
tău. Era și mai rău în întuneric, când se schimba natura 


VP - 187 


sunetelor. Abia atunci îi ajungea pe prizonieri singurătatea și 
disperarea situaţiei lor, iar sforâitul și respiraţia grea se 
amestecau cu urletele celor care aveau coșmaruri și plânsetele 
celor care nu învăţaseră încă să se acomodeze cu perspectiva 
anilor pe care urmau să-i petreacă într-un astfel de loc sau ale 
celor care nu vor reuși să o facă vreodată. Șed mi-a spus odată 
că, în timpul celei mai lungi șederi în închisoare, de doi ani din 
trei de sentinţă, nu a avut nici măcar o noapte de somn liniștit. 
Asta l-a slăbit. Ironia este că, odată eliberat, nu a mai putut 
dormi, căci se dezobișnuise de liniștea orașului. 

— İl transferă pe Andy din Supermax într-o cameră unde 
contactul este interzis, zise Aimee. Nu este ideal și nu vei obţine 
nimic folositor de la Max pentru tine, dar asta e tot ce am putut 
face. Andy este considerat încă periculos atât pentru el, cât și 
pentru ceilalți. 

Price ceru voie să meargă la toaletă înainte să ne așezăm 
alături de Kellog. Am rămas doar cu Joe Long. Woodburry a 
păstrat distanţa, mulțumit să se holbeze la dușumea și la pereți. 

— A trecut ceva vreme de când nu te-am văzut, zise Long. Să 
fie doi, trei ani? 

— Pari chiar să regreți. 

— Da, aproape. Își îndreptă cravata și îndepărtă câteva scame 
care cutezaseră să se așeze pe el. Ai mai auzit ceva despre cei 
s-a întâmplat preotului Faulkner? mă întrebă el. Se zice că pur și 
simplu a dispărut. 

— Sunt doar zvonuri. 

Încetă să-și aranjeze cravata și-și mângâie gânditor mustata. 

— Ciudat că nu a mai apărut, continuă el. Dificil pentru unul 
ca el să dispară pur și simplu, mai ales cu atâţia oameni care îl 
caută. Te face să te întrebi dacă nu cumva căuta în direcţia 
greșită. De exemplu, în sus în loc de jos. Pe pământ în loc de 
sub pământ. 

— Cred că nu vom afla niciodată, i-am zis. 

— Cred că nu. Probabil, e cel mai bine așa. Poate că preotul 
nu este o pierdere, dar legea-i lege. Oricine poate fi închis 
pentru așa ceva, chiar dacă nu va fi un loc tocmai potrivit 
pentru el. 

Dacă Long se aștepta să cedez și să mărturisesc ceva, fu 
deziluzionat. 


VP - 188 


— Da, am auzit că nici lui Andy Kellog nu i-a mers prea bine, i- 
am zis. Se pare că are probleme. 

— Andy Kellog are multe probleme. Pe unele dintre ele și le 
provoacă singur. 

— Nu ajută ciomăgitul în toiul nopţii și legatul de scaun. Cred 
că cineva de aici și-a greșit meseria. lrosim banii contribuabililor 
pentru a-i transporta pe răufăcători în Egipt sau în Arabia 
Saudită ca să-i potolim, când îi putem pune foarte bine într-un 
autobuz și aduce aici. 

Pentru prima dată se zări o licărire de emoție pe chipul lui 
Long. 

— Este folosit pentru a-i constrânge, zise el, nu pentru a-i 
tortura. 

Dăduse replica foarte încet, ca și cum nici el nu credea ceea 
ce spunea. 

— Se cheamă tortură dacă înnebunește un om, i-am replicat. 

Long deschise gura pentru a spune ceva, dar înainte s-o poată 
face, reapăru Aimee Price. 

— Bun, zise ea. Să-l vedem. 

Ușa, aflată pe partea cealaltă, fu deschisă de Woodburry și 
am intrat într-o cameră împărțită în două de un geam gros de 
plexiglas. Un șir de cabine, fiecare cu propriul sistem de 
convorbire, asigurau un oarecare grad de intimitate pentru 
vizitatori, deși acest lucru nu era necesar în acea dimineață. Un 
singur prizonier stătea de partea cealaltă a geamului, doi 
gardieni, în spate, amenințând cu o figură acră. Purta o 
uniformă portocalie și un aranjament de guler și cravată din 
lanțuri care-i ţineau mâinile și picioarele încătușate. Era mai 
scund decât mine și, spre deosebire de ceilalți deţinuţi, nu părea 
să fi luat în greutate din pricina alimentaţiei sau a lipsei de 
exerciţii. În schimb, uniforma părea prea mare pentru el, 
mânecile atârnau până aproape de a doua linie a încheieturii 
degetelor. Avea pielea albă și părul negru, fin, tuns inegal, în 
așa fel încât o linie cobora de la stânga la dreapta de-a lungul 
frunţii. Ochii erau adânc înfipţi în cap, umbriţi de sprâncene 
înguste, dar umflate. Nasul lui, spart de mai multe ori, era acum 
strâmb. Gura îi era mică, iar buzele foarte subțiri. Falca sa 
inferioară tremura adesea, ca și cum era gata să plângă. Zâmbi 
larg când o văzu pe Aimee. Îi lipsea un dinte din faţă. Ceilalţi 
erau cenușii de la metal. 


VP - 189 


Se așeză când ne-am așezat și noi și se aplecă spre vorbitorul 
aflat în fața sa. 

— Ce mai faceţi, domnișoară Price? întrebă el. 

— Bine, Andy. Dar tu? 

Dădu din cap de mai multe ori, dar nu zise nimic, ca și cum ea 
ar mai vorbi, iar el ar ascultă-o. Am putut observa sub ochiul 
stâng o vânătaie. Urechea dreaptă era plină de cicatrici, iar la 
intrarea în canal, sângele uscat era amestecat cu ceară. 

— Sunt bine, replică el în cele din urmă. 

— Ai avut necazuri? 

— Uh-uh. Mi-am luat medicamentele așa cum mi-ai cerut și le 
spun gardienilor dacă nu mă simt bine. 

— Te ascultă? 

Inghiţi în sec și păru că se uită peste umăr la omul din spatele 
său. Aimee înțelese mișcarea și se adresă celor doi gardieni: 

— Ne puteți lăsa puţin? 

Din priviri, cei doi îi cerură lui Long aprobarea. El consimțţi, iar 
ei se retraseră în afara razei noastre vizuale. 

— Unii dintre ei, cei buni, continuă Kellog. Arătă cu respect 
către Long. Domnul colonel mă ascultă când ajung la dânsul. 
Altora nu le place de mine. Încerc să nu stau în calea lor, dar, 
știți, câteodată pur și simplu mă enervează. Mă înfurie și apoi 
am probleme. 

Imi aruncă o privire fugară. Era pentru a treia sau a patra oară 
când făcea acest lucru, dar nu insistase niciodată cât să-mi 
întâlnească privirea, manifestând totuși o recunoștință mută 
pentru prezența mea. Aimee mă prezentă când terminară cu 
politețurile. 

— Andy, el este domnul Parker. Este un detectiv particular. Ar 
dori să discute cu tine dacă nu te superi. 

— Nu mă supăr deloc, zise Kellog. Încântat de cunoștință, 
domnule. 

Acum, că făcusem cunoștință, era fericit să mă privească în 
ochi. 

Era oarecum inocent, asemenea unui copil. Nu m-am îndoit că 
putea fi dificil, chiar periculos în circumstanţe nefericite, dar mi- 
era greu să înțeleg cum cineva care l-a întâlnit pe Andy Kellog, 
care i-a cunoscut trecutul și a examinat rapoartele experților, nu 
a dedus că era vorba de un tânăr cu probleme grave, care nu 
erau provocate numai de el, o persoană care nu se va integra cu 


VP - 190 


adevărat nicăieri, dar care nu merita să sfârșească într-o celulă 
sau, mai rău, legat de un scaun într-o cameră îngheţată numai 
pentru că nimeni nu se ostenise să verifice dacă medicamentele 
erau potrivite. M-am apropiat de geam. Voiam să-l întreb pe 
Kellog despre Daniel Clay și despre ce i s-a întâmplat acestuia în 
pădurile de lângă Bingham, dar știam că o să-i fie greu și că 
exista riscul să refuze să vorbească ori să-și piardă cumpătul, 
caz în care nu-l mai puteam întreba altceva. Am decis să încep 
cu Merrick și să mă întorc apoi la abuz. 

— Am întâlnit pe cineva care te cunoaște, i-am zis. Numele lui 
este Frank Merrick. Îți amintești de el? 

Zâmbi nerăbdător să afle mai multe, arătându-și încă o dată 
dinţii cenușii. Îi mai avea, însă, nu pentru mult timp. Gingiile lui 
purpurii erau infectate. 

— Mi-a plăcut Frank. M-a căutat. Va mai veni să mă viziteze? 

— Nu știu, Andy. Nu sunt sigur că va mai dori să se întoarcă 
aici, înţelegi? 

Îi pică faţa. 

— Cred că ai dreptate. Când o să ies de aici, nici eu n-o să 
mai vreau să mă întorc vreodată. 

Își mușcă mâna deschizând o rană care începu imediat să 
sângereze. 

— Cum te-a căutat Frank? 

— Era înfiorător. Nu mi-a fost frică de el. Bine, poate la 
început mi-a fost, dar după, nu; celorlalţi le era. Obișnuiau să se 
ia de mine, dar după ce a venit Frank, au încetat. Știa cum să se 
ia de ei chiar și în Max. Zâmbi încă o dată. l-a rănit pe unii dintre 
ei chiar foarte tare. 

— Ţi-a zis vreodată de ce te ajuta? 

Kellog păru confuz. 

— De ce? Pentru că era prietenul meu, de aceea. Mă plăcea. 
Nu voia să mi se întâmple ceva rău. 

Apoi, în timp ce îl priveam, sângele începu să-i inunde fața, 
amintindu-mi de Merrick, ca și cum ceva din el s-a transferat 
asupra puștiului în timpul detenţiei lor comune. Am văzut cum 
strângea din pumni. Un sunet ca un clincănit ieși din gura lui; 
am înțeles că își sugea un dinte ce se mișca, își sorbea saliva, 
după care se oprea creând un sunet ritmic, asemenea unei 
bombe gata să explodeze. 


VP-191 


— Nu suntem homosexuali, zise Kellog, tonul vocii sale 
crescând ușor. Dacă asta e ceea ce insinuaţi, vă spun de pe 
acum că nu este adevărat. El nu este homosexual. Eu nici atât. 
Căci, dacă asta vă gândiţi să spuneţi... 

Cu colţul ochiului l-am zărit pe Long făcând un gest cu mâna 
dreaptă, la care gardienii veniră repede în spatele lui Kellog. 

— E în ordine, Andy, spuse Aimee. Nimeni nu a insinuat așa 
ceva. 

Kellog tremura ușor în timp ce încerca să-și ţină furia sub 
control. 

— Ei bine, nu suntem, asta e tot. Nu m-a atins niciodată. El 
era prietenul meu. 

— Înţeleg, Andy, i-am zis. Îmi cer scuze. Nu am vrut să 
insinuez așa ceva. Când te-am întrebat, mă gândeam dacă nu 
cumva ţi-a dat vreun semn că aţi putea avea ceva în comun. Ti- 
a vorbit vreodată de fiica lui? 

Kellog începu să se calmeze, dar o urmă de ostilitate și 
suspiciune tot mai rămăsese în privirea sa. Ştiam că îmi va lua 
ceva timp până să o fac să dispară. 

— Da, ceva. 

— Asta a fost după ce a început să te caute, nu? 

— Așa este. 

— Ea a fost pacienta doctorului Clay, nu-i așa, așa cum ai fost 
și tu? 

— Da, a dispărut în timp ce Frank era în închisoare. 

— Frank ţi-a zis vreodată ce credea că i s-a întâmplat? A 

Kellog dădu din cap. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Il 
enerva. 

— Te-a întrebat ce ţi s-a întâmplat în nord? 

Kellog înghiţi în sec și privi în altă parte. Sunetul ciudat 
reveni, dar, de data aceasta, nu mai era pe fond nervos. 

— Da, zise el încet. Nu mda, ci da. Răspunsul atât de clar l-a 
făcut să pară mai tânăr, ca și când, abordând subiectul abuzului, 
îl propulsam psihic înapoi în copilărie. Faţa i se destinse, iar 
pupilele i se contractară. Părea că se făcea mai mic, umerii i se 
îndoiră, mâinile i se deschiseră într-un gest de implorare. Adultul 
chinuit păli, dezvăluind fantoma unui copil. Nu a mai fost 
necesar să-l întreb ce i s-a întâmplat. Se vedea din gesturi, a 
tremurat, a ezitat, a jucat mut scena vechii dureri și a umilinței. 


VP - 192 


A vrut să afle ce am văzut, ce mi-aminteam, zise încet, parcă 
șoptit. 

— Și ce i-ai spus? 

— l-am spus ce mi-au făcut, zise scurt. M-a întrebat dacă le- 
am văzut fețele sau dacă le-am auzit numele, dar ei purtau 
măști și nici nu și-au dezvăluit numele. Mă privi fix. Arătau ca 
niște păsări, continuă el. Total diferit. Era un vultur și o cioară, 
un porumbel și un cocoș. Se cutremură. Total diferiţi, repeta. 
Întotdeauna le purtau și nu le dădeau niciodată jos. 

— Îţi mai amintești cumva unde s-a întâmplat? 

— Era întuneric. Obișnuiau să mă încuie în portbagajul unei 
mașini, să-mi lege mâinile și picioarele și să-mi pună un sac pe 
cap. Mergeam o vreme cu mașina, iar apoi mă scoteau afară. 
Când îmi scoteau sacul, eram deja într-o cameră. Acolo erau 
ferestre, toate acoperite. Mai era un radiator de propan și o 
lampă. Bănuiam ce avea să se întâmple. Știam pentru că mai 
trecusem prin asta. Era ca și cum mi se întâmpla mereu și nu 
mai avea de gând să se termine vreodată. 

Clipi de câteva ori, apoi închise ochii ca și cum ar fi retrăit 
totul. 

— Andy, am șoptit. 

Își ţinea ochii închiși, însă dădu din cap ca să-mi dau seama 
că m-a auzit. 

— De câte ori s-a întâmplat? 

— M-am oprit să număr la trei. 

— De ce nu ai spus nimănui despre acest lucru? 

— Mi-au spus că mă vor omori și îi vor face același lucru lui 
Michelle. Unul dintre ei a zis că nu contează cui îi fac, unei fete 
sau unui băiat. Spunea doar că e diferit pentru fiecare, atât. Imi 
plăcea Michelle. Nu voiam să păţească ceva rău. Mi se mai 
întâmplase și înainte, așa că știam la ce să mă aștept. Mă 
gândeam la altceva în timp ce se petrecea. Imi închipuiam că 
eram în altă parte, că nu mi se întâmpla mie. Uneori îmi 
imaginam că zburam peste pădure, că priveam în jos și vedeam 
oamenii, o întâlneam pe Michelle și mergeam să ne jucăm 
amândoi la râu. Eu puteam să rezist, însă Michelle nu era în 
stare. Ea ar fi stat acolo cu ei tot timpul. 

M-am tras înapoi. Se sacrificase el pentru un alt copil. Aimee 
mi-a spus multe, dar a fost cu totul altceva să aud asta de la 
Kellog. Nu era nici urmă de lăudăroșenie în această povestire 


VP - 193 


despre sacrificiul de sine. Făcuse totul din dragoste pentru un 
copil mai mic și i se părea natural. Incă o dată mi-am dat seama 
că aveam de-a face cu un băiat prins într-un corp de bărbat, un 
copil a cărui dezvoltare a încetat din pricina a ceea ce i s-a 
întâmplat. Aimee tăcea, buzele ei se strânseră atât de mult 
încât sângele parcă se scursese din ele. Trebuie să mai fi auzit 
această poveste înainte, m-am gândit, dar nu îi era deloc ușor 
să o asculte iar. 

— Dar au aflat în final, am zis. Oamenii și-au dat seama de ce 
ţi se întâmpla. 

— M-am înfuriat. Nu i-am putut ajuta. M-au dus la doctor. M-a 
examinat. Am încercat să-l opresc. Nu voiam să o caute pe 
Michelle. Apoi, doctorul a început să-mi pună întrebări. Am vrut 
să mint pentru Michelle, dar el tot încerca să mă facă să cedez. 
Nu puteam să ţin minte toate răspunsurile. M-au dus înapoi la 
doctorul Clay, dar nu am vrut să-i mai vorbesc. Nu am vrut să 
mai vorbesc cu nimeni. Așa că am tăcut. M-au dus iar la 
închisoare, dar am crescut așa că au trebuit să mă elibereze. M- 
am asociat cu niște oameni, am făcut lucruri rele și m-au închis 
în Castle. 

Castle era numele vechiului Centru pentru Tineri din Main, în 
South Portland, un centru de corecție pentru tinerii cu probleme, 
construit la mijlocul secolului al XIX-lea. A fost închis, însă nu a 
fost o mare pierdere. Înainte de construirea noului centru pentru 
tineri în Portland și Charleston, rata tinerilor internaţi era de 
50%. A coborât apoi la 10-15% pentru că noua instituţie s-a 
ocupat mai mult de ajutorarea copiilor cu vârste chiar de 11 sau 
12 ani și nu a mai utilizat vechea metodă a încarcerării și 
pedepsirii acestora. Cu toate acestea, schimbările au venit prea 
târziu pentru Andy Kellog. Era o mărturie ambulantă a tot ceea 
ce mergea prost în modul în care statul gestiona problemele 
unui copil cu probleme. 

Acum vorbi și Aimee. 

— Andy, pot să îi arăt domnului Parker desenele tale? 

Deschise ochii. Nici urmă de lacrimi. 

— Bineînţeles. 

Aimee își deschise servieta și scoase o mapă de carton pe 
care mi-o înmână. lnăuntru erau opt sau nouă desene, 
majoritatea făcute în creion, câteva în vopsea colorată. Primele 
patru sau cinci erau foarte întunecate, făcute în umbre de gri, și 


VP - 194 


negru, și roșu și înfățișau figuri nude cu capete de păsări. Astea 
erau desenele despre care îmi vorbise „Bill”. 

Celelalte desene înfățișau diferite aspecte ale aceluiași peisaj: 
copaci, terenuri virane, ruine ale unor clădiri. Erau rudimentare, 
nu trădau nici cel mai mic talent; cu toate acestea, a fost irosită 
multă muncă pentru unele dintre ele, în timp ce altele erau doar 
pete de negru și verde, versiuni evidente ale aceleiași scene, 
dar create într-o explozie de mâhnire, de supărare. Fiecare 
desen era dominat de umbra unei turle din piatră. Cunoșteam 
locul pentru că-l mai văzusem reprezentat înainte. Era Gilead. 

— De ce ai desenat acest loc, Andy? l-am întrebat. 

— Acolo s-a întâmplat, zise Kellog. De acolo mă luau. 

— De unde știi? 

— A doua oară, în timp ce mă transportau, sacul a alunecat. 
Dădeam din picioare și aproape că mi-a alunecat de pe cap. 
Asta am văzut înainte să mi-l pună la loc. Am văzut biserica. Am 
putut s-o desenez, astfel încât să i-o pot arăta lui Frank. Apoi m- 
au mutat în Max și nu m-au mai lăsat să pictez. Nici nu am putut 
să le iau cu mine. Am rugat-o pe domnișoara Price să aibă grijă 
de ele. 

— Așadar, Frank a văzut desenele? 

— Îhî. 

— Dar nu îţi poţi aminti nimic despre cei care te-au dus acolo? 

— Nu de chipurile lor. Ți-am zis, purtau măști. 

— Dar alte semne? Tatuaje, poate, sau cicatrici? 

— Nu. Se încruntă. Stai puţin! Unul dintre ei avea o pasăre 
aici. Arătă spre antebraţul stâng. Era capul unui vultur cu ciocul 
galben. Cred că de aceea purta masca cu cap de vultur. El era 
cel care le spunea celorlalţi ce să facă. 

— Ai spus asta poliţiei? 

— Mada. N-am mai auzit nimic de atunci. Cred că nu a fost de 
ajutor. 

— Dar Frank? l-ai zis de tatuaj? 

Își încordă fata. 

— Cred că da. Nu-mi amintesc. Faţa i se relaxă. Pot să întreb 
ceva? zise el. 

Aimee păru surprinsă. 

— Da, bineînțeles că poţi, Andy. 

Se întoarse către mine. 

— O să încercaţi să-i găsiţi pe acești oameni, domnule? 


VP - 195 


Era ceva în vocea lui care îmi displăcea. Puștiul dispăruse și, 
acum, în locul lui, nu era niciun copil, niciun adult, ci un 
drăcușor îndărătnic oscilând între ambele ipostaze. Tonul său 
era oarecum fals. 

— Da, i-am răspuns. 

— Atunci ar fi bine să vă grăbiţi, spuse el. 

— De ce? 

Acum zâmbetul îi reapăru, dar și aerul neprietenos. 

— Pentru că Frank a promis că îi omoară. A promis că-i va 
omori pe toți de îndată ce iese. 

Apoi Andy Kellog se opri și se aruncă cu faţa spre bariera de 
plexiglas. | se sparse imediat nasul, lăsând o pată de sânge pe 
geam. Se lovi din nou, provocându-și o rană la nivelul scalpului. 
Apoi începu să urle până ce gardienii au tăbărât pe el, Aimee 
începu să-l strige pe nume, implorându-i pe aceștia să nu-l 
rănească; o alarmă pomi și coborâră mai mulţi oameni, iar Andy 
se afundă într-o masă de trupuri, lovind și zbierând în 
continuare, așteptând ca o nouă suferinţă să o înece pe cea 
veche. 


18. 


Colonelul fierbea ușor, în timp ce se întorcea pe coridorul de 
la recepţie. Ne lăsase acolo o vreme. Aimee se așeză și l-am 
așteptat în liniște pe Long să ne aducă vești despre starea lui 
Andy Kellog. Erau prea mulţi oameni în jurul nostru ca să putem 
vorbi despre ce se întâmplase. l-am privit pe toţi, prinși în 
propria lor durere, în suferinţa celor pe care îi vizitau. Puţini 
vorbeau. Erau acolo bărbaţi mai în vârstă care puteau fi taţi, 
fraţi sau prieteni. Câteva femei își aduseseră și copiii, însă și 
aceștia erau tăcuţi și abătuţi. Știau ce era acel loc și acest lucru 
îi înspăimânta. Dacă alergau sau dacă vorbeau prea tare, 
puteau sfârși închiși ca taţii lor. Nu mai aveau voie să meargă 
acasă; un bărbat i-ar fi legat și i-ar fi dus într-o cameră 
întunecată, căci asta pățeau copiii răi. Ar fi fost închiși, și-ar fi 
distrus dinţii, și-ar fi lovit chipurile de geamul de plexiglas 
pentru a amorți în inconștienţă. 


VP - 196 


Long apăru la biroul din anticameră și ne făcu un gest să-l 
urmăm. Ne-a spus că Andy s-a lovit destul de rău la nas, că și-a 
mai pierdut un dinte și și-a provocat câteva zgârieturi în 
încercarea de a se împotrivi; altminteri era atât de bine pe cât 
se putea. Rana de pe frunte necesitase câteva cusături; așadar, 
era la infirmerie. Nici măcar nu l-au bătut, probabil pentru că 
avocatul lui era de faţă, pe partea cealaltă a geamului. Nu erau 
semne de comoție, dar pentru orice eventualitate, trebuia ţinut 
sub observaţie peste noapte. A fost legat ca să nu se rănească 
singur sau ca să nu încerce să rănească pe altcineva. Aimee se 
retrase pentru a vorbi la telefonul mobil, lăsându-mă pe mine cu 
Long, care încă era supărat pe sine și pe subalternii săi, pentru 
ce se întâmplase cu Andy Kellog. 

— Și-a mai făcut asta și înainte, zise el. Le-am zis să fie cu 
ochii pe el. 

Îi aruncă o privire lui Aimee, în semn că și ea era vinovată 
pentru că îi pusese pe gardieni să stea la distanţă. 

— Locul lui nu este aici, i-am replicat. 

— Judecătorul a decis asta, nu eu. 

— Ei bine, a fost o decizie greșită. Știu că aţi auzit ce s-a zis 
acolo. Nu cred că avea mari speranţe din capul locului, dar ceea 
ce i-au făcut acei bărbaţi i-a spulberat orice șansă. Max îl 
înnebunește tot mai mult și nu cred că judecătorul l-a 
condamnat la demenţă progresivă. Nu poţi ţine un om închis 
într-un astfel de loc fără a-i da posibilitatea de a se elibera și să 
te aștepți ca acesta să-i păstreze echilibrul, iar Andy Kellog abia 
se mai ţinea încă dinainte... 

Long avu decenţa să tacă rușinat. 

— Facem tot ce putem pentru el, zise totuși. 

— Nu este suficient. 

Il acuzam, deși știam că nu este vina lui. Kellog fusese judecat 
și închis; nu era de datoria lui Long să se opună acestei decizii. 

— Poate crezi că ar fi suportat mai ușor dacă îl avea alături de 
amicul său Merrick, zise Long. 

— Cel puţin ţinea lupii la distanţă. 

— Nu era nici el altceva decât un animal. 

— Nu crezi asta cu adevărat. 

Ridică din sprâncene. 

— Ai început să-l placi pe Merrick? Să ai grijă să nu te trezești 
cu un cuţit în spate. 


VP - 197 


Long se înșela și, totodată, avea dreptate în privinţa lui 
Merrick. Nu mă îndoiam că putea răni sau ucide fără remușcare, 
dar era un tip inteligent. Problema era că Merrick reprezenta o 
armă utilă, iar cineva găsise o cale pentru a o folosi până la 
capăt. Dar cuvintele lui Long m-au marcat, la fel ca ale lui. Chiar 
am simţit un soi de simpatie pentru Merrick. Cum să nu simt? Și 
eu eram tată. Și eu mi-am pierdut un copil și nu am încetat să-l 
caut pe făptașul vinovat de moartea lui. Mai știam, de 
asemenea, că aș fi făcut orice ca să le protejez pe Sam și pe 
mama ei. Cum să-l judec, atunci, pe Merrick pentru că a vrut să 
afle adevărul despre dispariţia fiicei sale? 

Exceptând toate aceste bănuieli, știam acum mai multe decât 
în urmă cu o oră. Din păcate, Merrick dispunea de aceleași 
informaţii. Mă întrebam dacă nu cumva a început să facă 
cercetări pe la Jackman și la ruinele din Gilead, căutând indicii 
cu privire la persoanele răspunzătoare de dispariţia fiicei sale 
sau în legătură cu bărbatul cu un vultur tatuat. Trebuia în cele 
din urmă să ajung la Gilead. Fiecare pas pe care îl făceam părea 
să mă ducă tot mai aproape. 

Aimee se întoarse. 

— Am dat niște telefoane, spuse ea. Cred că am găsit un 
judecător înțelegător care va cere un transfer la Riverview. Se 
întoarse către Long. Voi cere un control psihiatric pentru Andy 
Kellog în câteva zile. Aș aprecia dacă aţi putea face cât mai 
simplu tot acest demers. 

— Trebuie să parcurgem toate etapele obișnuite, însă de 
îndată ce obţin aprobarea de la guvernator o să-l susțin pe 
psihiatru, dacă ajută. 

Aimee păru destul de mulțumită și sugeră că ar trebui să 
plecăm. Când m-am ridicat s-o urmez, Long mă apucă ușor de 
braţ. 

— Două lucruri, zise. În primul rând, am vorbit serios în 
legătură cu Frank Merrick. Am văzut de ce este în stare. Era 
gata să-l omoare pe unul care încercase să-i ia desertul lui Andy 
Kellog; l-a lăsat în comă lângă bolul cu îngheţată. Ai dreptate: 
știu ce a avut Andy de zis acolo înăuntru. La naiba, știam 
dinainte. Nu e ceva nou pentru mine. Vrei să știi ce cred? Cred 
că Frank Merrick s-a folosit de Kellog. A stat aproape de el 
pentru a afla ce-l interesa. Îl bombarda întruna cu întrebări, 
încercând să-l facă să-și aducă aminte cât putea din ce i-au 


VP - 198 


făcut acei oameni. Într-un fel, este răspunzător de căderea 
băiatului. L-a tulburat, l-a enervat, iar noi a trebuit să suportăm 
consecinţele. 

Nu era ceva ce învățasem la jocul de hochei, dar știam că 
există printre expușcăriași tendința de a-i sentimentaliza pe cei 
pe care-i întâlneau. În plus, într-un loc în care prietenia era ca o 
recompensă, chiar un act de omenească decenţă căpăta 
proporţii monumentale. Adevărul, ca în toate lucrurile, se 
plasează probabil în zona cenușie între ceea ce au zis Bill și 
Long. Am văzut cum a reacţionat Andy Kellog când l-am întrebat 
despre abuz. Poate că Merrick încercase uneori să-l reducă la 
tăcere, dar nu mă îndoiesc că au existat și alte ocazii în care a 
dat greș, astfel că Andy a avut de suferit. 

— In al doilea rând, în legătură cu tatuajul despre care a 
pomenit băiatul. S-ar putea să fie vorba de un militar. Asta 
înseamnă cineva care a fost în serviciu măcar o dată. 

— Vreo idee de unde să încep? 

— Nu eu sunt detectivul, zise Long. Dar, dacă aș fi, aș căuta în 
sud. Fort Campbell, poate. Airborne. 

Apoi ne lăsă intrând în închisoare. 

— Despre ce e vorba? întrebă Aimee, dar eu nu i-am răspuns. 

Fort Campbell, situat exact la graniţa dintre Kentucky și 
Tennessee, găzduiește 101 st. Airborne Division. 

„Vulturii urlători”. 

Ne-am despărțit în parcare. l-am mulţumit lui Aimee pentru 
ajutor și am rugat-o să-mi spună dacă pot face ceva pentru 
Andy Kellog. 

— Ştii deja răspunsul, zise ea. Descoperă-i pe oamenii ăia și 
anunţă-mă. Le voi recomanda cel mai prost avocat posibil. 

Am încercat să zâmbesc. Însă zâmbetul a dispărut undeva 
între gură și ochii mei. Aimee știa la ce mă gândesc. 

— Frank Merrick, zise ea. 

— Mda, Merrick. 

— Cred că mai bine e să-i găseşti înainte să o facă el. 

— AȘ putea să-i las pe seama lui. 

— Ai putea, numai că nu e vorba numai de el sau de Andy. În 
acest caz, dreptatea trebuie înțeleasă pentru a fi aplicată. 
Cineva trebuie să răspundă în mod public. Poate că și alți copii 
au fost abuzaţi. Trebuie să găsim o cale pentru a-i ajuta sau să-i 
ajutăm pe adulţii în care s-au transformat. Nu putem face asta 


VP - 199 


dacă acești oameni sunt vânaţi și uciși de Frank Merrick. Mai ai 
cartea mea de vizită? 

Mi-am verificat portofelul. Era acolo. Îl atinse și ea cu degetul. 

— Dacă ai probleme, sună-mă. 

— Ce te face să crezi că voi avea necazuri? 

— Ești un contravenient permanent, domnule Parker! îmi zise 
ea, în timp ce se urca în mașină. Necazul este specialitatea 
dumitale. 


19. 


Doctorul Robert Christian îmi păru abătut, stânjenit, când l-am 
sunat pe neașteptate la întoarcerea mea de la Warren, dar 
acceptă totuși să-mi acorde câteva minute din timpul său. O 
mașină de patrulare a poliţiei era parcată în faţa casei când am 
ajuns eu; un bărbat stătea în spate cu capul rezemat pe plasa ce 
despărţea interiorul mașinii, poziția mâinilor sale indicând că 
fusese reţinut. Un poliţist vorbea cu o femeie de vreo 30 de ani, 
care se tot plimba între poliţist și copiii dintr-un Nissan 4X4 și 
apoi până la omul din mașina poliţiei. Se tot mișca în interiorul 
acestui triunghi: poliţist - copii - omul din mașină. Cu siguranţă, 
plânsese, la fel și copiii. 

— A fost o zi lungă, zise Christian, în timp ce închidea ușa 
cabinetului, prăbușindu-se apoi pe scaunul din spatele biroului 
său, și încă nu am luat prânzul. 

— Omul de-afară? 

— Nu pot comenta, zise el pentru a se mai domoli un pic. Nue 
nimic simplu în ceea ce facem, dar cel mai complicat este - și 
asta presupune implicare mai mare -, atunci când un om se 
confruntă cu acuzaţiile care i se aduc. A avut loc un 
interogatoriu cu câteva zile în urmă, iar astăzi mama și copiii au 
venit să discute, dar l-au găsit pe tatăl lor așteptându-i afară. 
Oamenii reacţionează diferit atunci când sunt acuzaţi pe 
nedrept de abuz: refuză să creadă, neagă, se înfurie. Cu toate 
acestea, nu trebuie să chemăm de fiecare dată poliția. Asta a 
fost un moment dificil pentru toţi cei implicaţi. Începu să-și 
strângă foile de pe birou, aranjându-le în teancuri pe care le 
punea apoi în dosare. Deci, domnule Parker, cu ce vă pot ajuta? 


VP - 200 


Mi-e teamă că nu am prea mult timp la dispoziţie. Am o întâlnire 
în Augusta peste două ore cu senatorul Harkness pentru a 
discuta sentințe obligatorii și încă nu m-am pregătit așa cum îmi 
doream. 

Senatorul James Harkness era un adept ai dreptei politice, cu 
o atitudine inflexibilă în orice problemă care se ivea. În ultima 
vreme, devenise unul dintre susţinătorii sentințelor obligatorii 
de douăzeci de ani pentru abuz grav al minorilor, chiar și pentru 
cei care își recunoșteau vina. 

— Sunteţi pentru sau împotrivă? 

— La fel ca majoritatea procurorilor, sunt împotrivă, dar, când 
vine vorba de un domn precum bunul senator, e ca și cum ai fi 
împotriva Crăciunului. 

— Pot întreba de ce? 

— E destul de simplu: e un soi de mită pentru alegători, dar 
ea vă face însă mai mult rău decât bine. Uite, din vreo sută de 
declaraţii, aproape jumătate se termină cu implicarea 
autorităților. Din acei cincizeci, patruzeci vor fi acuzaţi. Dintre 
aceștia, treizeci și cinci vor ajunge la o înţelegere, cinci vor fi 
judecaţi și din acești cinci, doi vor fi condamnați și trei achitați. 
Deci, din cei o sută de la început, avem poate treizeci sau 
patruzeci de infractori sexuali, pe care îi putem înregistra și 
urmări. In cazul sentințelor obligatorii, presupușii vinovați nu vor 
mai fi interesaţi să-și recunoască vina. În acest caz, vor prefera 
să-și valorifice șansele la tribunal; și, în general, procurorii nu 
participă la procese, în cazul unor presupuse abuzuri sexuale, 
decât dacă au un caz solid. Problema noastră, așa cum v-am 
mai spus la ultima întâlnire, este că poate fi destul de dificil să 
aducem dovezile necesare pentru a obţine câștig de cauză în 
sala de judecată. Așadar, dacă pui în discuţie un mandat de 
condamnare, este posibil ca mai mulţi criminali să scape din 
greșeală. Nu-i înregistrăm în baza de date, așa că se reîntorc la 
vechile lor deprinderi până când cineva îi prinde iar. 
Condamnările le permit politicienilor să pară necruţători față de 
criminali, ceea ce devine, în fond, dăunător. Sincer, mi-e mai 
ușor să fac un cimpanzeu să înțeleagă acest lucru decât să-l 
conving pe Harkness. 

— Cimpanzeii nu sunt interesaţi să fie realeși, i-am zis. 


VP - 201 


— Aș vota oricând pentru un cimpanzeu decât pentru 
Harkness. Cel puţin cimpanzeul poate evolua la un moment dat. 
Deci, domnule Parker, aţi făcut vreun progres? 

— Mic. Ce știți despre Gilead? 

— Presupun că nu îmi testezi cunoștințele legate de religie, 
replică el, așa că mă gândesc că te referi la comunitatea Gilead 
și la copiii din Gilead. 

Mi-a servit o povestire asemănătoare cu cea pe care o știam 
și eu deja, deși el credea că rata abuzurilor era mai mare decât 
se apreciase iniţial. 

— Am întâlnit câteva victime, deci știu ce vorbesc. Cred că 
majoritatea oamenilor din Gilead știau ce li se întâmpla acelor 
copii și au participat mai mulţi bărbaţi decât se credea la 
început. Familiile au găsit apoi trupurile, dar n-am mai aflat 
nimic despre unii dintre ei. Comparativ cu alte cazuri, alţii au 
cedat. Una dintre victime, fata a cărei mărturie a condus la 
condamnarea lui Mason Dubus, omul bănuit a fi liderul 
criminalilor, a făcut tot ce a putut ea pentru a da de urma 
vinovaţilor. O parte dintre aceștia sunt în închisoare în alte 
state, ceilalți sunt morţi. Dubus este singurul rămas în viaţă sau 
singurul de care știm; chiar dacă și ceilalţi despre care suntem 
informaţi sunt în viață, aceștia sunt acum bătrâni. 

— Ce s-a întâmplat cu copiii? 

— Unii dintre ei au fost luaţi de părinţi sau de tutori după ce 
comunitatea s-a dezintegrat. Nu știm unde s-au dus. Cei care au 
fost salvaţi au fost duși în case de copiii. O parte au fost luaţi de 
Good Will Hinckley. 

Good Will Hinckley era o instituţie în apropiere de l-95, care le 
asigura copiilor și tinerilor cu vârste cuprinse între 12 și 21 de 
ani victimele unor abuzuri, fără cămin sau dependenţi de alcool, 
direct sau din pricina părinţilor, o casă și un loc în care să 
înveţe. Aceasta a funcţionat încă din secolul al XIX-lea și a fost 
absolvit de nouă sau zece tineri în fiecare an, persoane care, 
altfel, ar fi ajuns în închisoare sau în cimitir. Nu este de mirare 
că o parte dintre copiii din Gilead au ajuns acolo. In acele 
condiţii, era poate cel mai bun lucru care li se putea întâmpla. 

— Cum s-au petrecut lucrurile? am întrebat. Vreau să zic că 
dimensiunile problemei sunt incredibile. 

— A fost o comunitate izolată, ascunsă într-un stat plin de 
astfel de comunităţi, zise Christian. Din informaţiile pe care le 


VP - 202 


avem până acum, se pare că principalele familii implicate se 
cunoșteau înainte de venirea lor în Gilead, astfel că au lucrat 
împreună sau au ţinut legătura timp de câţiva ani. Cu alte 
cuvinte, există deja o structură locală care a facilitat astfel de 
abuzuri. A fost, cu siguranţă, o ruptură între cele patru sau cinci 
familii mai vechi și cele care au sosit ulterior: femeile nu aveau 
treabă unele cu celelalte, copiii nu se jucau între ei, iar bărbaţii 
păstrau cât puteau distanţa, cu excepţia cazurilor în care munca 
îi obliga să interacţioneze. Făptașii abuzurilor știau foarte bine 
ce au de făcut și erau, poate, atrași de cei care le împărtășeau 
gusturile, astfel că apăreau întotdeauna noi victime pentru ei. 
Era o situaţie de coșmar, dar era ceva în legătură cu Gilead - 
ghinion, lipsa unei sincronizări, proasta localizare sau, la naiba, 
mâna diavolului -, care a agravat această problemă. Trebuie, de 
asemenea, să iei în calcul faptul că oamenii de odinioară nu 
erau la fel de conștienți de abuzurile împotriva copiilor pe cât 
suntem noi acum. Abia în 1961, un doctor, Henry Kempe, a scris 
un articol intitulat „Sindromul molestării copilului”, provocând o 
revoluție; articolul era axat în special pe abuzurile fizice; însă 
chiar și în anii '70, când mi-am început pregătirea, abuzul sexual 
abia dacă era menţionat. Apoi a venit feminismul și oamenii au 
început să vorbească cu femeile și cu copiii despre abuzuri. În 
1978, Kempe a publicat „Abuzul sexual, o altă problemă 
ascunsă a pediatriei”, iar conştientizarea faptului că ne 
confruntăm cu o problemă reală datează probabil de atunci. 

Pot spune că, din păcate, balanţa s-a înclinat prea mult în 
partea opusă. S-a creat un climat al suspiciunii în timp ce știința 
nu preluase încă iniţiativa studierii acestei probleme. Era 
entuziasm, însă nu și suficient scepticism. Preocuparea s-a 
diminuat în anii '90, însă acum se pare că tindem spre un 
echilibru, chiar dacă, uneori, ne concentrăm asupra abuzului 
sexual în dauna altor tipuri de abuz. S-a calculat că 20% din 
copii au fost abuzaţi până să ajungă la maturitate, însă 
neglijarea consecințelor pe termen lung a maltratării și abuzul 
fizic au implicaţii mult mai grave. De exemplu, un copil care a 
fost abuzat fizic și neglijat va dezvolta mai degrabă un 
comportament infracţional decât un copil care a fost abuzat 
sexual. Deocamdată, știm din datele pe care le avem, că cei 
care au abuzat sexual copii au fost, la rândul lor, victime; dar 
majoritatea pedofililor nu au fost abuzaţi sexual. Gata, zise el. 


VP - 203 


Asta a fost prelegerea. Acum, concret, de ce te interesează 
Gilead? 

— Daniel Clay a fost și el interesat de Gilead. A făcut desene. 
Cineva mi-a zis că l-a intervievat chiar pe Mason Dubus și că a 
dorit să scrie o carte cu ce s-a întâmplat acolo. Apoi mai e și 
faptul că mașina lui a fost abandonată în Jackman, iar Gilead nu 
este departe de Jackman. Se pare, de asemenea, că unul dintre 
pacienţii lui Clay a fost abuzat în sau lângă Gilead de niște 
bărbaţi mascaţi în păsări. Toate acestea mi se para fi mai mult 
decât o serie de coincidențe. 

— Ei bine, nu e nimic surprinzător în faptul că și Clay era 
interesat de Gilead, zise Christian. Majoritatea celor din 
domeniul nostru care lucrează în Maine au examinat la un 
moment dat materialul disponibil și mare parte dintre aceștia l- 
au interogat pe Dubus, chiar și eu. Se gândi câteva momente. 
Nu-mi amintesc de vreo descriere a Gileadului în rapoartele 
legate de Clay, deși erau menţionate câteva cadre rustice. 
Câţiva copii au observat copacii, iarba, mizeria. Existau 
asemănări în descrierile lor în legătură cu locul în care se 
petrecuseră abuzurile - pereţi goi, saltele pe podea, cam așa 
ceva -, deși multe dintre victime erau legate la ochi în timpul 
abuzului, așa că vorbim doar de licăriri de moment și de nimic 
mai mult. 

— Acești oameni să fi fost atrași de Gilead numai pentru ceea 
ce s-a întâmplat acolo în trecut? am întrebat eu. 

— Este posibil, zise Christian. Am un prieten care lucrează în 
domeniul prevenirii suicidului. El vorbește despre o serie de 
locuri care devin propice pentru acte de sinucidere, mai ales 
pentru că mulţi au reușit să se sinucidă în astfel de locuri. Un 
act de sinucidere facilitează un altul sau îl stimulează. La fel, se 
poate ca un loc sinonim cu actele de abuz infantil să fie atractiv 
pentru alţi pedofili, dar reprezintă pentru ei un risc destul de 
greu de asumat. 

— Se poate ca riscul să fie parte a atracției? 

— Probabil. M-am gândit mult la asta de când ai venit la mine. 
Este un caz aparte. Pare a fi un abuz straniu pe o scală 
importantă, care, la rândul ei, este ieșită din comun. Copiii, spre 
deosebire de adulţi, sunt rareori înșelaţi de străini. Abuzurile în 
interiorul familiei numără cam 50% din actele săvârșite 
împotriva fetelor și 10 până la 20% împotriva băieţilor. În 


VP - 204 


general, abuzurile fără caracter incestuos se încadrează într-una 
din cele șase categorii în funcţie de gradul de complexitate, de 
la cei care au contact nonsexual frecvent cu copiii până la 
făptași sadici care au rareori contacte nonsexuale cu copiii. Sunt 
genul de persoane care privesc copiii necunoscuţi ca pe niște 
victime, însă violenţa împotriva copiilor care vorbesc despre 
măști ce imită păsări aproape că nu e menţionată. De fapt, 
numai un copil, o fată, s-a plâns că a fost grav rănit fizic, 
afirmând că fusese sugrumată până ce era să-și piardă 
cunoștința, dar că cel care o strangula fusese imediat mustrat 
de unul dintre ceilalţi bărbaţi. Asta arată un grad ridicat de 
control. Oamenii aceștia nu erau pedofili obișnuiți. Există un 
plan, cooperare și restricţie. Aceste elemente dau cazului 
caracterul înspăimântător. 

— Ești sigur că nu au mai apărut rapoarte similare după 
dispariţia lui Clay? 

— Te referi la abuzuri asemănătoare, cu aceleași 
caracteristici? Ei bine, sunt tot atât de sigur pe cât pot fi dându- 
ți aceste informaţii. Cred că a fost unul dintre motivele pentru 
care toate suspiciunile s-au îndreptat către Clay. 

— E posibil ca acești oameni să fi încetat abuzurile? 

— Nu cred. E posibil ca unii dintre ei să fie închiși pentru alte 
nelegiuiri, ceea ce ar putea explica această pauză, dar altfel nu, 
nu cred că au încetat cu abuzurile. Acești oameni sunt pedofili 
de pradă. Poate modul de operare s-a schimbat, însă impulsurile 
lor nu au dispărut. 

— De ce și-ar schimba modus operandi? 

— Ceva trebuie să se fi întâmplat, ceva care i-a speriat sau i-a 
determinat să-și dea seama că riscă să atragă și mai mult 
atenţia asupra lor dacă mai continuau abuzurile în acel mod. 

— Fiica lui Merrick a desenat oameni cu măști cu capete de 
păsări, i-am zis. 

— Și fiica lui Merrick a dispărut, zise Christian, continuându-mi 
ideea. 

— Data dispariţiei lui Clay coincide în linii mari cu perioada în 
care a fost văzută ultima oară Lucy Merrick, am zis eu. Și tocmai 
mi-ai spus că nu au mai fost înregistrate, după acea dată, 
abuzuri împotriva copiilor săvârșite de bărbaţi cu măști. 

— Nu ceva de care să nu știu, zise Christian. Ti-am mai zis, cu 
toate acestea nu este ușor să dăm de urma eventualelor 


VP - 205 


victime. E posibil ca astfel de abuzuri să continue, iar noi să nu 
știm nimic. 

Dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi devenea mai 
clar. Există o legătură între dispariţia lui Clay și cea a lui Lucy 
Merrick și, poate, o legătură între dispariţia ei și faptul că nu au 
fost raportate alte cazuri de abuz asupra copiilor după acea 
dată. 

— Moartea unui copil putea fi suficientă pentru a-i speria, 
pentru a-i opri din ceea ce făceau? am întrebat. 

— Dacă a fost accidentală, atunci e posibil, zise Christian. 

— Și dacă nu a fost? 

— Atunci am căuta altceva: nu pedofili, ci criminali. 

Am tăcut amândoi. Christian își făcuse câteva notițe pe o 
coală. Mă uitam cum începea lumina să se stingă, cum își 
schimba culoarea printre jaluzele în timp ce soarele apunea. 
Umbrele păreau a fi gratii de închisoare și mi-am amintit imediat 
de Andy Kellog. 

— Dubus mai locuiește încă în stat? am întrebat. 

— Are o locuinţă în Anson. Este destul de izolată. Este, 
efectiv, un prizonier în propria casă: poartă la gleznă un 
mecanism de urmărire prin satelit, ia medicamente pentru a-și 
învinge pornirile sexuale, îi este interzis accesul la internet și la 
televiziunea prin cablu. Chiar și corespondența îi este verificată, 
iar înregistrarea telefoanelor a fost o condiţie pentru eliberarea 
lui. Deși este bătrân, încă reprezintă un risc pentru copii. 
Probabil știi că a stat închis pentru ce s-a întâmplat la Gilead. A 
fost ulterior închis de trei ori, pentru două acuzaţii de abuz 
sexual, trei acuzaţii de rânire a unui minor, posesie de 
pornografie infantilă și o serie de alte acuzaţii, toate legate de 
același lucru. A fost condamnat ultima oară la 20 de ani, 
suspendat după 10 ani, cu eliberare condiţionată, cu 
monitorizare strictă. Câteodată, îl intervievează medici 
specialiști. Constituie un subiect valoros. Este inteligent și destul 
de lucid pentru un om de 80 de ani și nu-l deranjează să 
vorbească. Nu cred că are alte modalități de a-și trece timpul. 

— Interesant că poate sta atât de aproape de Gilead. 

Anson era la vreo 17 km de Gilead. 

— Nu cred că a mai părăsit statul după ce a ajuns aici, spuse 
Christian. Când l-am intervievat, mi-a descris Gilead ca pe un soi 
de paradis. Avea la îndemână toate argumentele obișnuite: 


VP - 206 


copiii aveau o sensibilitate sexuală mult mai mare decât 
credeam noi, alte culturi priveau altfel raporturile dintre copii și 
adulţi, relaţiile din Gilead erau de iubire reciprocă. Aud variante 
ale acestor motive mereu. Cu Dubus totuși, am înţeles că știa că 
toate nu erau decât un paravan. Ințelege ce este și este 
mulțumit. Nu a existat niciodată speranţa că se va reabilita. 
Acum încercăm doar să-l ţinem sub control și îl folosim pentru a 
afla mai multe în legătură cu felul de a fi al celor ca el. In acest 
sens, ne-a fost de folos. 

— Dar copilașii morţi? 

— Le-a învinovăţit pe femei pentru aceștia, cu toate acestea 
nu a dat niciun nume. 

— L-ai crezut? 

— Niciun moment. Era figura masculină dominantă în zonă. 
Dacă nu cumva a mânuit chiar el arma cu care au fost uciși acei 
copii, atunci cu siguranţă el a ordonat uciderea lor. Dar, așa cum 
am mai spus, acelea au fost alte vremuri și nu trebuie să mergi 
mult în trecut pentru a auzi povești similare cu copii, victime ale 
unui adulter sau incest, care au murit în mod convenabil. Cu 
toate acestea, Dubus a fost norocos că a scăpat cu viaţă după 
ce oamenii din Jackman au descoperit ce făcuse. Poate aveau 
bănuieli și înainte, dar, când au fost găsite trupurile copiilor, 
totul s-a schimbat. Multe dintre clădirile din zonă au fost 
distruse. Numai unele au fost lăsate, împreună cu scheletul unei 
biserici. Chiar și acestea s-ar putea să nu mai existe. Nu pot 
spune. N-am mai fost acolo de mult timp, de când eram student. 

Se auzi o bătaie în ușă, intră secretarul cu un teanc de scrisori 
și o ceașcă de cafea pentru Christian. 

— Cum pot vorbi cu Mason Dubus? am întrebat. 

Christian luă o gură de cafea în timp ce se așeză. Mintea îi 
zbura în altă parte, la lucruri mult mai urgente, asemenea 
senatorilor încăpăţânaţi care-și măsoară voturile după rezultate. 

— İl pot suna pe ofițerul care-l supraveghează, zise el, în timp 
ce mă conducea. Nu cred să fie greu să fixăm o vizită. 

Când am ieșit, mașina de poliţie plecase. La fel și Nissanul, 
însă l-am văzut câteva minute mai târziu în timp ce mă 
întorceam la Scarborough. Era parcat lângă un magazin de 
gogoși; prin fereastră i-am putut zări pe copii mâncând dintr-o 
cutie plăcinte roz și galbene. Femeia stătea cu spatele la mine. 
Avea umerii aplecaţi și m-am gândit că plânge. 


VP - 207 


Mai aveam doar un telefon de dat în acea zi. Mă tot gândeam 
la tatuajul de care pomenise Andy Kellog și la observaţia lui Joe 
Long că putea indica pe cineva care a fost în serviciul militar, 
poate într-o divizie aeropurtată. Ştiam din experiență că era 
greu să obţii o astfel de informaţie. Majoritatea dosarelor erau 
arhivate la Centrul Naţional de înregistrări în St. Louis, Missouri; 
chiar dacă reușeam să găsesc accesul în baza de date, lucru 
dificil de obţinut, accesul devenea inutil în lipsa unor indicii cu 
privire la identitatea omului în cauză. Dacă aveam vreo 
bănuială, puteam găsi pe cineva care să-mi extragă dosarul, dar 
asta ar fi însemnat să chem sprijin din afară și încă nu eram 
pregătit pentru asta. Administraţia Veteranilor deţinea, de 
asemenea, numeroase informaţii, dar acolo nu erau mulţi 
oameni dispuși să-și riște slujbele care le asigurau pensia pentru 
a strecura câteva dosare pe masă unui anchetator. 

Ronald Straydeer era un indian Penobscot din Oldtown care a 
participat, în corpul K-9, la războiul din Vietnam. Trăise în 
Scarborough, în apropiere de o rulotă sub formă de glonţ, care 
fusese odată casa unui om pe nume Billy Purdue, dar care 
servea acum drept școală pentru diferiţi pierde-vară, oameni de 
nimic și foști tovarăși de arme care găsiseră drumul spre casa 
lui Ronald. A fost rănit în piept și în braţul stâng de explozia unui 
cauciuc în ziua în care părăsea Vietnamul. Nu am fost niciodată 
sigur ce anume l-a rănit mai mult, loviturile primite sau faptul că 
a fost obligat să-și abandoneze ciobănescul german, Elsa, ca pe 
un bagaj în plus. Era convins că vietnamezii o mâncaseră pe 
Elsa. Cred că i-a urât mai mult pentru asta decât pentru că au 
tras în el când purta uniformă. 

Ştiam că Ronald are o cunoștință, un ofiţer în Serviciul 
Naţional, Tom Hyland, care lucra cu Veteranii Americani Infirmi; 
îl ajutase pe Ronald să-și ceară drepturile la Administraţia 
Veteranilor. Hyland își folosise puterea pentru a-l ajuta pe 
Ronald, încât acesta mereu vorbea frumos despre el. L-am 
cunoscut odată când el și Ronald se întâlniseră la Lobster Shak 
lângă parcul Two Lights State. Ronald mi l-a prezentat ca fiind 
un om onorabil, cea mai înaltă distincţie pe care i-o acorda unei 
alte fiinţe umane. In calitatea sa de fost ofițer, Hyland avea 
acces la rapoartele tuturor veteranilor care și-au cerut vreodată 
drepturile la Veteranii Americani, inclusiv cei care au făcut parte 


VP - 208 


dintr-o unitate aeropurtată și s-au înrolat de la o adresă din 
Maine sau își cereau drepturile aici. Organizaţia Veteranilor 
Americani a lucrat pe rând cu alte grupuri de servicii ca 
Veteranii Vietnamezi din America, Legiunea Americană şi 
Veteranii din Războaiele Străine. Dacă aș putea să îl conving pe 
Ronald să îl supravegheze pe Hyland, iar acesta, la rândul lui, s- 
ar arăta dornic să mă ajute, atunci aș fi în stare să scot o 
eventuală listă scurtă. 

Era aproape întuneric când am ajuns la Ronald; ușa din față 
era deschisă, Ronald era în living, în faţa televizorului, înconjurat 
de cutii de bere, unele pline, dar cele mai multe goale. Un DVD 
cu Hendrix în concert rula la televizor, cu sunetul dat la 
minimum. Pe canapea, pe cealaltă parte stătea un bărbat mai 
tânăr decât Ronald, dar mult mai obosit. Pentru vârsta lui, 
Ronald Straydeer era într-o condiţie bună, numai cu o șuviță 
cenușie în părul său scurt și negru, cu un trup încă suplu. Era un 
bărbat înalt, însă prietenul său era și mai mare decât el, părul îi 
atârna în bucle galbene și maro, faţa îi era nerasă de cel puţin 
trei zile. Părea drogat; am început să-mi simt capul plutind din 
cauza mirosului de marijuana din aer. Ronald părea un pic mai 
adunat, dar era o chestiune de timp până ce avea să se 
abandoneze vaporilor de iarbă. 

— Omule, zise amicul său, noroc că nu ești poliţist! 

— Ar fi bine dacă ai încuia ușa, i-am răspuns, sau măcar ai 
închide-o. Le va fi mai greu să intre. 

Prietenul lui Ronald încuviinţă cu înţelepciune. 

— Ai mare dreptate, spuse el. Maaare dreptate. 

— El este prietenul meu Stewart, zise Roland. Am fost 
împreună cu tatăl său în armată. Stewart a luptat prima dată în 
Golf. Vorbeam despre vremurile trecute. 

— La dracu', zise Stewart, ridicându-și berea. Pentru vechile 
vremuri! 

Roland îmi oferi o bere, dar am refuzat-o. Pocni capacul unei 
alte cutii de Silver Bullet și o goli înainte de a o dezlipi de buze. 

— Cu ce te pot ajuta? întrebă el. 

— Caut pe cineva, am zis. S-ar putea să fi fost în armată. Are 
tatuat un vultur pe brațul drept și are o pasiune pentru copii. Mă 
gândesc că, dacă nu îţi dai seama cine e, ai putea să întrebi sau 
să pui o vorbă la prietenul tău, Hyland. Acest om este o 
persoană dezagreabilă. Altfel nu te-aș întreba. 


VP - 209 


Ronald se gândi la întrebare. Ochii lui Stewart se micșorau în 
timp ce se concentra asupra celor spuse până atunci. 

— Un om căruia îi plac copiii nu ar vorbi despre acest lucru, 
zise Ronald. Nu-mi amintesc să fi auzit de cineva care să aibă 
astfel de tendințe. Vulturul tatuat l-ar putea da de gol. Tu de 
unde știi de el? 

— Unul dintre copii l-a văzut pe braţ. El era mascat. Este 
singurul indiciu pe care îl am în legătură cu identitatea lui. 

— Copilul s-a uitat și la ani? 

— La ani? 

— Anii de serviciu. Dacă ar fi fost în serviciul militar, chiar și 
numai pentru a curăța toalete, și-ar fi adăugat și anii la tatuaj. 

Nu-mi aminteam să-l fi auzit pe Andy pomenind de vreun 
număr tatuat sub vultur. Mi-am notat s-o rog pe Aimee Price să 
verifice. 

— Și dacă nu sunt trecuţi anii? 

— Atunci, probabil, nu a fost în serviciul militar, zise Roland 
simplu. Tatuajul este doar pentru a atrage atenţia. 

— Vei întreba oricum? 

— O voi face. Tom poate că știe ceva. El e destul de încuiat, 
dar știi, dacă sunt implicaţi copii... 

Stewart răscolea prin rafturile lui Ronald, tresărind la orice 
sunet din Hendrix cu un joint nou între buze; găsi o poză și se 
întoarse să vorbească cu Ronald. ÎI înfățișa pe Ronald în 
uniformă, așezat pe vine lângă Elsa. 

— Hey, Ron, omule, câinele ăsta a fost al tău? întrebă 
Stewart. 

Ronald nici măcar nu trebui să se întoarcă pentru a-și da 
seama ce anume găsise Stewart. 

— Da, zise el. Este Elsa. 

— Frumos câine. Este mare păcat ce i s-a întâmplat. Flutură 
fotografia spre mine. Ştii, i-au mâncat câinele. /-au mâncat 
câinele! 

— Am auzit, i-am zis. 

— Vreau să zic, continuă el, ce fel de oameni pot să mănânce 
câinele unui om? O lacrimă îi apăru în ochi și se prelinse pe 
obraz. Este o mare rușine. 

Și chiar era. 


VP - 210 


20. 


Merrick le spusese polițiștilor că cel mai adesea doarme în 
mașină, dar ei nu l-au crezut. Și nici eu. De aceea, Angel fu pus 
să-l urmărească după ce a ieșit din închisoare. Merrick luase un 
taxi de lângă staţia de autobuz, s-a cazat într-un motel de lângă 
Mall Maine înainte să-și tragă perdelele și, aparent, să doarmă. 
Nici urmă de mașina lui roșie la motel. Cu toate acestea, după 
șase ore în care Merrick nu se arătă, Angel își zise că trebuie să 
afle ce se întâmplă. Luă o pizza semipreparată, se dusese la 
motel și bătu la ușa lui Merrick. Văzând că nu primește niciun 
răspuns, se decise să intre în cameră; Merrick dispăruse. Lângă 
motel era și un echipaj de poliţie, trimis probabil cu aceeași 
misiune ca și Angel. Poliţiștii nu avură nici ei mai mult noroc. 

— Ştia că cineva putea să-l urmărească, zise Angel, în timp ce 
stătea cu Louis în bucătăria mea; Walter abia se întorsese de la 
soții Johanson, își trăgea nasul la picioarele lui Angel și rodea la 
capătul șireturilor lui. Trebuie să mai fi existat trei sau patru căi 
de acces. Tocmai de aceea cred că a și ales acest motel. 

Nu eram prea surprins. Oriunde ar fi locuit Merrick înainte de 
a fi arestat, cu siguranță nu era un motel de rând. L-am sunat 
pe Matt Mayberry pentru a vedea dacă a mai aflat ceva care ne- 
ar fi putut fi de ajutor. 

— Am fost destul de ocupat, căci altfel te-aș fi sunat chiar eu, 
îmi zise Matt după ce am reușit să iau legătura cu el. Imi spuse 
că a căutat în primul rând la birourile de impozite din Portland și 
în imediata apropiere înainte de a-și întinde cercetările pe o rază 
de 60 de kilometri. Am găsit două până acum, zise el. Unul este 
în Saco, dar este în litigiu de patru ani. Se pare că orașul a scos 
la licitaţie pentru neplata impozitelor o proprietate aparţinând 
unei femei de vârstă mijlocie în timp ce aceasta se trata de 
cancer, iar apoi, fără niciun fel de avertisment după cum se 
pretinde, s-a făcut o licitaţie cu oferte confidenţiale. Uite, deși a 
refuzat să părăsească proprietatea, la ieșirea sa din spital au 
trimis o echipă antitero să o mute cu forța. Femeia nici măcar 
nu mai avea păr. Ce naiba se întâmplă cu voi, oamenii din 
Maine? întreaga problemă a ajuns acum la Curtea Supremă, însă 
totul merge foarte încet. Am copii ale documentelor de 
dinaintea procesului dacă vrei să le vezi. 


VP - 211 


— Cum e implicat Eldritch în asta? 

— Este posesorul casei, ca administrator. Am făcut câteva 
cercetări în plus și i-am găsit numele implicat în numeroase 
vânzări de proprietăţi, cum ar fi în vestul Californiei, însă datele 
sunt vechi, iar atunci când am vrut să le urmăresc până la 
capăt, posesorii se schimbaseră din nou. Vânzările din Maine 
sunt de departe cele mai recente; așadar, nu urmează modelul 
celorlalte. 

— În ce fel? 

— Ei bine, nu pot jura, dar se pare că măcar o parte din 
afacerile lui Eldritch reprezintă găsirea de proprietăţi pentru 
persoane sau companii care nu doreau să figureze ca 
proprietari. Dar, după cum ţi-am zis deja, majoritatea datelor pe 
care le am sunt vechi, ceea ce mă face să mă gândesc că 
Eldritch fie s-a apucat de altceva de atunci, fie nu o mai face, fie 
a învăţat să-și ascundă urmele mai bine. Unele dintre aceste 
proprietăţi au documente atât de numeroase, că nici nu-ţi vine 
să crezi; probabil că acestea pot fi o cale pentru ca, în pofida 
numeroaselor vânzări și mutări suplimentare, proprietarii de 
drept să rămână aceiași. Este doar o bănuială și ar fi nevoie deo 
întreagă echipă de experţi care să lucreze multă vreme pentru a 
dovedi acest lucru. 

— Vânzarea Saco pare a fi o eroare de judecată. Poate 
Eldritch a fost însărcinat să găsească o proprietate pentru un 
client, aceasta a părut un chilipir și apoi totul s-a dus de râpă 
deoarece orașul nu a gestionat corect întreaga situaţie. A fost 
poate o neînțelegere, însă Eldritch a fost prins într-o încurcătură 
legală pe care a încercat, se pare, multă vreme să o evite. 

— Și asta ne conduce la cea de-a doua proprietate, 
achiziționată la mai puţin de două săptămâni de la declanșarea 
scandalului vânzării Saco. Undeva în apropiere de Welchville. Ai 
auzit de el? 

— Vag. Cred că e undeva între Mechanic Falls și Oxford. 

— Probabil. Nici măcar nu l-am putut localiza exact pe o 
hartă. 

— Nu este genul de loc pe care oamenii îl trec pe o hartă 
obișnuită. Nu este un spaţiu foarte mare. La naiba, nu sunt 
terenuri mari în Mechanic Falls, iar Welchville nu pare a fi o 
metropolă. 


VP - 212 


— Ei bine, amintește-mi să-mi caut în altă parte loc pentru 
casă la bătrâneţe. Oricum am găsit-o în cele din urmă. 
Proprietatea este pe Whittemore Road, aproape de Willow 
Brook. Nu pare a mai fi ceva în apropiere care să se potrivească 
cu ceea ce mi-ai povestit tu, așa că nu ar trebui să fie greu de 
găsit. Numărul 91. Nu știu ce s-a întâmplat cu numerele dela 1 
la 89, dar cred că sunt pe acolo pe undeva. Acestea sunt 
proprietăţile din Maine. Dacă vrei să extind căutările, îmi va lua 
mai mult timp decât am, așa că voi fi nevoit să rog pe cineva 
care nu cred că va fi dispus să lucreze pe gratis ca mine. 

l-am zis lui Matt că-l voi anunţa dacă va fi cazul, iar 
proprietatea Welchville mi se părea un loc bun de pornire. 
Welchville era destul de aproape de Portland, pentru ca acesta 
să fie ușor accesibil, dar destul de îndepărtat, pentru a oferi 
intimitate. Oamenii din locuri precum Welchville sau Mechanic 
Falls nu-și băgau nasul în treburile altora decât dacă le dădea 
cineva cu tot dinadinsul motive pentru a o face. 

e 

Soarele apusese, dar asta ne ajuta. Era mai înţelept să ne 
apropiem de casa din Welchville sub protecţia nopţii. Dacă 
Merrick era acolo, atunci existau șanse ca el să nu ne vadă 
venind. Eram însă interesat și de data la care achiziționase 
Eldritch casa. Merrick era la închisoare atunci când a fost 
cumpărată casa. Fusese cu mult înainte de eliberarea lui, ceea 
ce însemna că Eldritch fie a plănuit totul dinainte, fie casa a fost 
achiziționată în alt scop. După Matt, Eldritch încă era 
proprietarul declarat, însă nu cred să fi petrecut prea mult timp 
în Welchville, ceea ce ridica o întrebare: cine a folosit casa în 
ultimii patru ani? 

Am luat Mustangul și ne-am îndepărtat de coastă, înconjurând 
Auburn și Lewiston, până ce am lăsat în urmă orașele mai mari 
și am intrat în zona rurală a statului Maine. E adevărat că 
Portland începea să se întindă, înghițind comunitățile mai mici, 
amenințând identitatea altora, însă, de aici, orașul părea că se 
afla la sute de kilometri distanţă. Era o altă lume, cu străzi 
înguste și case risipite, cu orașe mici și străzi goale, în care 
liniștea era tulburată doar de huruitul camioanelor și mașinilor 
aflate în trecere, dar chiar și acestea deveneau din ce în ce mai 
puţine pe măsură ce ne îndreptam spre vest. Din când în când, 
mai apărea o reţea de felinare ce lumina un sector de drum, 


VP - 213 


aparent identic cu celelalte, care se pare că meritase atenţia 
autorităților. 

— De ce? întrebă Angel. 

— De ce, ce? am zis eu. 

— De ce ar locui cineva aici? 

Abia ieșisem de pe șoseaua 495 și el deja simţea lipsa 
luminilor orașului. Stătea pe bancheta din spate, cu braţele 
încrucișate ca un copil îmbufnat. 

— Nu toţi își doresc să locuiască la oraș. 

— Eu, da. 

— Și nu toţi își doresc să trăiască lângă oameni ca tine. 

Route 121 se îndrepta leneș spre Minot și Hacket Mills, apoi 
chiar spre Mechanic Falls înainte de a se intersecta cu 26. 
Rămăsese mai puţin de un kilometru. Lângă mine, Louis scoase 
din faldurile hainei, un pistol Glock. Am auzit cum îl arma. Dacă 
ar fi locuit cineva pe Whittemore Road, fie Merrick, fie oricare alt 
necunoscut, nu ne așteptam să fie încântat să ne vadă. 

e 

Casa era așezată undeva în spatele șoselei, așa că a rămas 
neobservată până ce aproape am trecut de ea. Am zărit-o cu 
coada ochiului: o casă simplă, cu un singur etaj, cu o intrare 
principală și două geamuri ce o mărgineau. Nu era nici 
dărăpănată, nici bine îngrijită. Era pur și simplu... acolo. 

Am mai condus o vreme, urmând panta drumului, până ce am 
fost sigur că zgomotul motorului nu mai putea fi auzit de cineva 
din casă. Ne-am oprit și am așteptat. Nu a mai trecut pe lângă 
noi nicio altă mașină. În cele din urmă, ne-am întors, am coborât 
dealul și am oprit acolo unde casa încă nu se vedea. Am tras-o 
la marginea drumului și am parcurs pe jos distanţa rămasă. 

Nu erau lumini aprinse în casă. În timp ce Louis și cu mine 
așteptam, Angel cerceta îndeaproape zona pentru a căuta 
becuri de noapte care să se activeze la orice mișcare. Nu găsi 
nimic. Dădu ocol casei înainte să ne facă semn să-l urmăm, 
folosindu-se de lanterna sa Maglite, ţinând pumnul strâns în 
jurul ei astfel încât lumina să fie vizibilă doar pentru noi. 

— Nu are alarmă, zise el. Nu din câte am putut eu să văd. 

Era logic. Oricine ar fi folosit acea casă, fie Merrick, fie 
persoana care îl finanța, nu voia să dea motive poliţiei să apară 
în zonă atunci când casa nu era locuită. Oricum, puteai socoti pe 
degetele de la o mână numărul jafurilor din regiune. 


VP - 214 


Ne-am apropiat de casă. Am putut observa că țţiglele de pe 
acoperiș fuseseră înlocuite în ultimul an, dar vopseaua de 
exterior era crăpată și distrusă în unele locuri. Buruienile ocupau 
cea mai mare parte a grădinii, însă aleea era acoperită cu pietriș 
și mai era un spaţiu lipsit de buruieni pentru una sau două 
mașini. Garajul avea un lacăt nou. Clădirea nu mai fusese 
revopsită, însă nu părea a avea nevoie de reparaţii urgente. Cu 
alte cuvinte, se făcuse tot ceea ce era necesar pentru a pregăti 
casa spre a fi locuită și nimic mai mult. Nu era nimic care să 
atragă atenţia. 

Am mai cercetat casa o dată, ocolind pietrișul și evitând să 
călcăm prin iarbă pentru a nu lasă urme, însă nu era niciun 
semn că ar fi fost cineva în casă. l-a luat ceva timp lui Angel să 
descuie ușa din spate, folosindu-se de un șperaclu, pentru a ne 
permite să intrăm într-o bucătărie mică, cu rafturi și dulapuri 
goale și un frigider al cărui scop părea a fi acela de a străpunge 
cu un zumzăit ușor liniștea care cuprinsese casa. In coșul de 
gunoi se afla o carcasă de pui fript și o sticlă de plastic goală. 
Mirosul ne sugera că puiul era acolo de ceva timp. Era, de 
asemenea, un pachet de ţigări American Spirit mototolit, marca 
folosită de Merrick. A 

Ne-am mutat pe coridorul principal. In faţa noastră se afla 
intrarea principală. În stânga era un dormitor mic, mobilat doar 
cu o sofa uzată și o măsuţă. Marginea alburie a unui cearșaf 
atârnând de pe canapea era singură pată de lumină vizibilă în 
întuneric. Lângă dormitor era camera de zi, însă nu era deloc 
mobilată. Seturi de rafturi încadrau șemineul rece, însă singura 
carte care le dădea un scop era o Biblie legată în piele uzată. 
Am ridicat-o și am răsfoit-o însă nu am găsit semne sau notițe și 
niciun nume în prefaţă care să-mi sugereze cine era posesorul. 

Angel și Louis trecură în camerele din dreapta: o baie, o 
cameră care slujise cândva ca un al doilea dormitor, acum la fel 
de goală dacă nu socotim și pânzele de păianjen din vara 
trecută rămase în colţuri, ca decorurile unui pom de Crăciun 
lăsate așa prea mult timp; o sufragerie ce purta urmele unor 
scaune și mese prăfuite, ca și cum, în absenţa unei forțe umane, 
mobila, foarte învechită, ar fi dispărut în aerul cețos. 

— Aici, zise Angel. 

Era în hol, îndreptându-și lanterna spre o ușă pătrată, în 
podea aproape de zidul lateral al casei. Ușa era zăvorâtă cu un 


VP - 215 


lacăt, însă nu pentru mult timp. Angel scăpă de lacăt, apoi ridică 
ușa folosindu-se de un inel de bronz fixat în lemn. Am descoperit 
un set de scări ce dispăreau în întunericul subteran. Angel își 
ridică privirea către mine ca și cum eu aș fi fost răspunzător de 
toate astea. 

— De ce întotdeauna totul este subteran? șușoti el. 

— De ce șușotești? i-am replicat. 

— Sst, făcu Angel tare. Urăsc să fac asta. 

Louis și cu mine am îngenuncheat lângă el. 

— Simţi mirosul? întrebă Louis. 

Am adulmecat. Aerul de acolo păstra mirosul carcaselor de 
pui din gunoiul de la bucătărie, însă izul era foarte slab, ca și 
cum ceva putrezise acolo, lăsând în urmă, după ce a fost 
îndepărtat, amintirea descompunerii sale captive în tăcere. 

Am coborât primul, Angel după mine. Louis rămase sus pentru 
cazul în care cineva s-ar fi apropiat de casă. La prima vedere, 
pivnita părea mai goală decât restul încăperilor. Nici tu scule pe 
pereţi, nici tu mese la care să lucrezi, nici tu cutii depozitate, 
nici tu rămășițe ale unor fiinţe care se odihneau sub casă. Doar 
o mătură proptită într-un colț și o gaură în podeaua murdară 
exact în fața noastră, probabil cu un metru jumătate în diametru 
și doi metri adâncime. Marginile erau pavate cu cărămidă, iar 
baza era plină cu cioburi de gresie. 

— Arată ca o fântână veche, zise Angel. 

— Cine își construiește o casă pe o fântână? 

Adulmecă aerul. 

— Mirosul vine de-acolo, de jos. Poate că este ceva îngropat 
sub pietre. 

l-am dat mătura. O înclină și o împinse în bucăţile de gresie, 
însă era clar că aveau doar câţiva centimetri grosime. Sub ele 
era beton solid. 

— Huh, zise el. E straniu. 

Însă eu nu-l mai ascultam, întrucât observasem că pivniţa nu 
era atât de goală cum păruse la prima vedere. Intr-un colț, în 
spatele scărilor, aproape invizibil în umbră, era un dulap imens 
din stejar; lemnul era atât de închis la culoare și de vechi, încât 
părea aproape negru. Mi-am îndreptat lanterna spre el și am 
observat că fusese sculptat ornamental, având filigran cu frunze 
și plante cățărătoare; arăta mai mult ca o operă a naturii, 
pietrificată în forma actuală, decât ca o piesă de mobilier 


VP - 216 


sculptată de om. Mânerele ușilor erau făcute din sticlă, iar în 
broască strălucea o cheie mică din alamă. Am plimbat lumina pe 
podea pentru a-mi da seama cum a reușit cineva să aducă 
dulapul acolo jos. Ușa și scările erau prea înguste. În trecut 
poate au existat uși care dădeau din pivniţă în grădină, însă nu- 
mi dădeam seama unde ar fi putut fi situate. Îţi lăsa impresia 
neliniștitoare că întreaga pivniţă fusese construită în jurul acelei 
bucăți negre de stejar, cu unicul scop de a crea un loc liniștit și 
întunecat numai bun pentru odihnă. M-am întins și am luat 
cheia. Părea că vibrează ușor între degetele mele. Am atins 
lemnul. Vibra și el. Senzaţia părea că provine atât de la dulap, 
cât și din pământul de sub picioarele mele, ca și cum undeva, în 
adâncul casei, o mașinărie ar fi măcinat încontinuu. 

— Simti? am întrebat, însă Angel era în același timp și 
aproape, și departe, ca și cum, pentru moment, timpul și spaţiul 
s-ar fi deformat. 

Il vedeam investigând gaura din podea, încă verificând 
bucăţile de gresie în căutarea unor indicii, precum și a sursei 
mirosului, dar, când i-am vorbit, nu părea să-mi asculte vocea, 
pe care chiar și eu abia o percepeam. Am întors cheia. A pocnit 
tare în broască, prea tare pentru un mecanism așa de ușor. Am 
tras de un mâner, ușile s-au deschis ușor pentru a-mi dezvălui 
ce se afla înăuntru. 

Era mișcare înăuntru. M-am ascuns în spate, șocat, aproape 
pironit pe propriile picioare. Mi-am ridicat arma, ţineam lanterna 
sus, la distanţă faţă de armă, dar am fost orbit pentru o clipă de 
reflexia fasciculului de lumină. 

Mă uitam la propria imagine, deformată și umbrită. O 
oglinjoară aurită atârna în spatele dulapului. Mai jos erau câteva 
spaţii pentru pantofi și lenjerie, toate amenajate în cadrul 
dulapului, însă erau goale toate, cele două spaţii erau despărțite 
de un platou orizontal din lemn, întunecate în întregime de un 
aranjament al obiectelor făcut la întâmplare: o pereche de 
cercei din argint, cu pietre roșii, o verighetă de aur ce avea 
gravată pe interior data de 18 mai 1969, o mașină veche de 
jucărie, datând probabil din anii '50, având vopseaua roșie 
distrusă aproape integral, fotografia ștearsă a unei femei într-un 
medalion ieftin, un mic trofeu de bowling fără inscripţia datei 
sau a numelui deţinătorului, o carte de versuri pentru copii, 
deschisă la primă pagină, cu dedicaţia: „Pentru Emily, cu drag 


VP - 217 


de la mama și tata, de Crăciun, 1995”, scrisă neglijent; un ac de 
cravată, un Carl Perkins 45, semnat chiar de proprietar pe 
etichetă, un lanţ de aur, rupt ca și cum ar fi fost smuls de la 
gâtul posesorului, și un portofel gol care conţinea totuși ceva: o 
fotografie a unei tinere care purta bonetă și robă de proaspăt 
absolvent. Însă toate aceste obiecte doar atrăgeau atenţia, deși 
totul sugera că au fost păstrate mult timp de posesorul lor. In 
schimb, atenţia mea era atrasă de oglindă. Suprafaţa ei fusese 
serios avariată, aparent de un incendiu sau de altă sursă de 
căldură, astfel încât partea de lemn din spate era acum vizibilă 
în centru. Oglinda fusese îndoită, marginile - pătate cu maro și 
negru, și totuși încă nu crăpase, iar lemnul din spate nu era ars. 
Căldura a distrus-o în așa fel încât oglinda s-a topit pur și simplu 
pe interior, dar partea din spate rămăsese neatinsă. 

Am vrut să o ating și apoi m-am oprit. Văzusem această 
oglindă cândva și mi-am dat imediat seama cine îl manipula pe 
Frank Merrick. Stomacul mi se strânse, provocându-mi o 
senzaţie de greață. Poate că am și vorbit, nu știu sigur. O 
imagine îmi străfulgera mintea, amintirea unei case: 

Aceasta nu este o casă, este o locuinţă. 

Simboluri pe peretele unei locuinţe de mult abandonate au 
fost descoperite abia după ce tapetul se desprinse, atârnând ca 
niște limbi în holul casei. Un bărbat într-o haină jerpelită, cu 
pantalonii pătaţi și talpa desprinsă la unul din pantofi, cerea 
plata unei datorii de la un altul, considerat mort de mult. 

Este o lume veche și rea. 

Și o oglindă mică și aurită, ţinută între degetele-i murdare de 
nicotină, în care se reflecta imaginea unui chip îngrozitor care 
putea fi al meu sau al altcuiva. 

A fost damnat, iar sufletul său - pierdut. 

Angel apăru în spatele meu, uitându-se pierdut la obiectele 
din toaletă. 

— Ce e asta? întrebă el. 

— Este o colecție, i-am răspuns. 

Se apropie și fu gata să ia mașina de jucărie. Am ridicat 
mâna: 

— N-o atinge! Nu atinge nimic! Trebuie să ieşim de aici, 
acum! 

Și apoi văzu oglinda. 

— Ce s-a întâmplat cu... 


VP - 218 


— Este de la casa Grady, i-am zis. 

Se trase înapoi dezgustat, se uită apoi peste umăr 
așteptându-se să-l vadă pe cel care a adus oglinda în acel loc, 
ivit din ascunzătoarea sa precum un păianjen ce hiberna în 
camerele de deasupra, alertat de apariţia insectelor de 
primăvară. 

— Aoleu, cred că glumești, zise Angel. De ce niciodată nimic 
nu e normal? 

Am închis ușile dulapului, cheia încă vibra în timp ce o 
răsuceam, sigilând încă o dată colecţia. Am ieșit din pivniță, am 
pus zăvorul și am încuiat lacătul. Ne-am îndepărtat apoi de loc. 
Nu am lăsat urme ale trecerii noastre și, după ce Angel a încuiat 
ușa din spate, casa părea exact ca înainte. 

Insă știam că precauţiile erau zadarnice. 

El va ști că am fost acolo. 

Colecţionarul va ști și va veni. 


21. 


Drumul înapoi spre Scarborough l-am parcurs în liniște. Angel 
și Louis știau la fel de bine ca și mine ce se întâmplase în casa 
Grady și cum se terminase totul. 

In Maine, John Grady fusese un ucigaș de copii, iar casa sa n-a 
mai fost locuită mulţi ani după moartea sa. Gândindu-mă la asta 
acum, îmi zic că poate „neocupat” nu era cuvântul potrivit. 
„Adormit” era poate mai potrivit pentru că rămăsese ceva în 
casa lui Grady și anume urma unui bărbat care-i dăduse 
numele. Cel puțin așa mi s-a părut, deși puteau fi la fel de bine 
doar umbre și aburi, duhoarea istoriei și amintirile vieților 
pierdute acolo, toate amestecate pentru a crea fantome în 
mintea mea. 

Nu eram singurul care credea că cineva se ascunsese în casa 
lui Grady. Apăruse Colecţionarul, un bărbat jerpelit, cu unghiile 
galbene, cerând doar să i se dea voie să ia un suvenir din casă: 
o oglindă și nimic mai mult. Nu era dispus sau în stare să intre 
singur în casă și credeam că cel puţin un om, un bătăuș minor, 
Chris Tienry, murise de mâinile Colecţionarului după ce 
îndrăznise să i se pună în cale acestui om sinistru. Insă eu nu-i 


VP - 219 


puteam acorda Colecţionarului permisiunea pe care o cerea; și 
când a văzut că nu poate obţine ce-și dorește, a recurs la forță, 
lăsându-mă pe mine rănit pe podea. 

Și ultimul lucru pe care l-am văzut în timp ce zăceam acolo, 
cu capul spart de lovitura puternică primită de la Colecţionar, a 
fost imaginea lui John Grady, prinsă în spatele geamului oglinzii 
pe care o luase Colecţionarul, ţipând neputincios întrucât în cele 
din urmă era judecat. 

Acum, aceeași oglindă, arsă și îndoită, zăcea în subsolul unei 
case pustii, într-un amestec de obiecte fără nicio legătură între 
ele, luate de la alte vieţi cărora le făcea dreptate acel om slăbit. 
In trecut, se semnase cel puţin o dată „Kushiel”, o glumă 
neagră, un nume furat de la temnicerul iadului, o aluzie la 
natura sa sau la ceea ce se putea numi felul său de a fi. Eram 
sigur că fiecare obiect din acel dulap aparţinea unei vieți 
pierdute, reprezentând o datorie plătită într-un fel. Mi-am 
amintit de mirosul care ieșea din groapa din pivniţă. Ar trebui să 
dau un telefon, m-am gândit. Ar trebui să chem poliţia. Dar ce le 
puteam spune? Că simţisem miros de sânge, însă acolo nu era 
încă nicio pată? Că era un dulap cu podoabe în pivniţă, însă doar 
cu un nume aici, unul acolo, pe care să le punem cap la cap 
pentru a-i identifica pe proprietari? 

Dar ce făceați în pivniță, domnule? Stiti că intrarea prin 
efractie este un delict, nu? 

Și mai există un aspect de luat în calcul. Am dat în trecut de 
indivizi la fel de periculoși precum Colecţionarul. Firile lor, dintre 
care doar unele am reușit să le înțeleg sau să le explic, fuseseră 
corupte, așa că erau capabili de mari blestemăţii. Însă 
Colecţionarul era altfel. El era motivat de ceva mai mult decât 
de dorinţa de a provoca suferinţă. Părea că se află de partea 
cealaltă a moralității, angajat într-o activitate care nu-i lăsa timp 
de noţiuni ca legea sau mila. In mintea lui, cei pe care îi căuta 
fuseseră deja judecați. El doar executa sentinţa. Era asemenea 
unui chirurg care extirpa cu precizie tumorile cancerigene din 
corp, aruncând apoi părţile bolnave în foc. 

Acum îl manipula pe Merrick să atragă din umbră indivizi 
necunoscuți pentru ca aceștia să i se arate lui. Merrick trecuse 
prin casă, fie și pentru scurt timp: pachetul aruncat și puiul 
putrezit indicau asta. Colecţionarul fuma și el, dar preferinţele 
lui erau ceva mai exotice decât American Spirit. Conștiincios, 


VP - 220 


Eldritch îi pregătise lui Merrick o mașină și un loc unde să stea, o 
bază de unde să acţioneze, dar mai mult ca sigur cu un ordin 
care-i interzicea să intre în vreo încăpere încuiată a casei. Și 
chiar dacă Merrick ar fi încălcat porunca și ar fi coborât în 
pivniţă, oare acele obiecte ar fi reprezentat ceva pentru el? | s- 
ar fi părut pur și simplu un aranjament la întâmplare, un 
amestec straniu de obiecte depozitate într-un dulap care vibra 
la orice atingere, vârât într-un colț de pivniţă de unde ieșea un 
miros slab de obiecte vechi și putrezite. 

Acum un lucru era clar: Colecţionarul căuta pe cineva care 
avea legătură cu Daniel Clay, deși, dacă stăm să-l credem pe 
Eldritch, nu era chiar Clay. Era posibil un singur răspuns: îi caută 
pe cei care i-au urmărit pe pacienţii lui Clay, pe cei răspunzători, 
dacă nu mă înșelam, de orice i s-ar fi întâmplat lui Lucy Merrick. 
Așadar, Eldritch a fost pus să se asigure că, odată eliberat, 
Merrick era pus pe direcţia corectă; dar Merrick nu era genul de 
om care să raporteze fiecare mișcare și să se retragă în biroul 
plin cu hârtii al unui vechi avocat. El căuta răzbunare și 
Colecţionarul trebuie să fi știut că, la un moment dat, Merrick va 
scăpa de sub control. El trebuia urmărit pas cu pas pentru ca 
fiecare informaţie pe care o aduna să-i fie dezvăluită celui care 
l-a eliberat pentru a-și continua căutările. Și de îndată ce 
oamenii pe care îi căuta făceau, în sfârșit, o mișcare, 
Colecţionarul era gata să le pretindă să-și plătească datoria. 

Dar cine-l urmărea pe Merrick? Încă o dată, exista un singur 
răspuns. 

Oamenii goi pe dinăuntru... 

Angel părea că-mi urmărește gândurile. 

— Știm unde este, zise el. Dacă are vreo legătură cu asta, 
atunci putem să-l găsim dacă e nevoie. 

Am dat din cap. 

— Este doar o magazie și nimic mai mult. Probabil că Merrick 
a fost lăsat să o folosească o vreme, însă pariez că nu a coborât 
în pivniţă și mai pariez pe încă atât că nu a întâlnit pe nimeni 
care să aibă vreo legătură cu casa în afară de avocat. 

— Încuietoarea de la ușa din spate era nouă, zise Angel. Am 
simţit asta. A fost schimbată probabil cu două sau trei zile în 
urmă. 

— Nu cred că Merrick mai are chei și nici nu cred că îi pasă. 
Se pare că nu a dat pe-acolo o vreme și este, oricum, 


VP - 221 


neîncrezător. Presupunerea mea e că s-a făcut nevăzut cât de 
repede a putut. Nu și-ar fi dorit ca avocatul să-l urmărească, 
însă nu avea idee cine-i finanța căutările. Dacă ar fi știut, ar fi 
ocolit de departe casa aceea. 

— Dar încă suntem pe urmele acestui om, nu? Am lăsat casa 
așa cum am găsit-o. Noi știm că el este implicat, însă el nu știe 
că noi știm. 

— Cine dracu' ești? zise Louis. Nancy Drew? Lasă-l pe el să 
vină. E un monstru. Am mai avut parte de monștri și înainte. 
Unul în plus n-o să ne răstoarne barca. 

— Ăsta nu e ca ceilalţi, i-am zis. 

— De ce? 

— Pentru că nu e de partea cuiva. Lui nu-i pasă. El vrea doar 
ce-l interesează. 

— Și ce anume? 

— Să-și completeze colecţia. 

— Crezi că-l vrea pe Daniel Clay? întrebă Angel. 

— Cred că îi vrea pe cei care au abuzat de pacienții lui Clay. 
Clay este cheia spre fiecare. Colecţionarul se folosește de 
Merrick pentru a-i găsi. 

Louis se mișcă în scaun. 

— Care-s alternativele lui Clay? 

— Aceleași ca ale tuturor: ori e viu, ori e mort. Dacă e mort, 
atunci ori s-a sinucis, cum crede fiica sa, în acest caz întrebarea 
fiind de ce a făcut-o, ori cineva l-a ajutat să ajungă pe lumea 
cealaltă. Dacă a fost ucis, atunci e posibil să fi avut informaţii cu 
privire la identitatea celor care au abuzat de acei copii și să fi 
fost omorât ca să nu vorbească. 

— Dar dacă este în viaţă, atunci se ascunde bine. A fost 
disciplinat. Nu și-a contactat fiica, sau cel puţin așa spune ea, 
ceea ce nu e deloc același lucru. 

— Totuși, voi luaţi în calcul spusele ei, zise Louis. 

— Sunt tentat să o cred. Apoi, mai e și chestia cu Poole. Ea l-a 
angajat pe Poole pentru a încerca să-l găsească pe Clay, dar 
Poole nu s-a mai întors. După O'Rourke, de la poliția din 
Portland, Poole era începător și e posibil să-și fi făcut niște 
prieteni răi. Dispariţia sa poate să nu aibă legătură cu cea alui 
Clay, dar dacă are, atunci fie cercetările lui l-au condus la cei 
care l-au ucis pe Clay și Poole a murit din cauza încurcăturii în 
care intrase, fie l-a găsit pe Clay și a fost ucis de acesta din 


VP - 222 


urmă. În concluzie, există doar două posibilităţi: ori Clay este 
mort, iar cei răspunzători nu vor să li se pună întrebări, ori este 
în viaţă și nu vrea să fie găsit. Dar, dacă vrea să stea ascuns, 
gata să ucidă pe cineva pentru a se proteja, atunci de cine se 
apără? 

— Ne întoarcem la copii, zise Louis. Mort sau viu, știa mai 
multe despre ce li s-a întâmplat decât ne-a zis. 

Eram la ieșirea din Scarborough. Am luat-o pe Route |, apoi 
ne-am îndreptat spre coastă, sub lumina lunii, prin întuneric, 
spre mare. Am trecut de casa mea și mi-am amintit de vorbele 
lui Rachel. Poate că avea dreptate. Probabil mă torturam singur. 
Nu era o idee prea liniștitoare, însă nici alternativă nu era: că, la 
fel ca în casa Grady, ceva găsise o modalitate de a umple 
spaţiile libere. 

Angel observă modul insistent în care mi-am privit casa. 

— Vrei să intrăm puţin? 

— Nu, aţi plătit pentru camera luxoasă de la han. Mai bine v- 
aţi bucura de ea cât puteți. Nu veţi găsi aceleași condiţii în 
Jackman. 

— Unde e Jackman? întrebă Angel. 

— In nord-vest. Următoarea oprire, Canada. 

— Și ce e în Jackman? 

— O să ajungem mâine sau poimâine. Jackman este cea mai 
apropiată localitate de Gilead, iar Gilead este locul în care Andy 
Kellog a fost abuzat și unde a fost găsită mașina lui Clay. Kellog 
nu a fost abuzat în aer liber, ceea ce înseamnă că cineva avea 
acces la o proprietate din zonă. Poate că Merrick a fost deja 
acolo, însă nu a avut noroc și a fost nevoit să revină la Rebecca 
Clay sau poate că încă nu a făcut legătura. Dacă nu a făcut-o, 
atunci o va face în curând, însă noi putem să fim cu un pas 
înaintea lui. 

Hanul Black Point se ivi în fața noastră în toată măreţia sa; 
luminile pâlpâiau în geamuri. M-au întrebat dacă vreau să îi 
însoțesc la cină, dar nu-mi era foame. Ceea ce văzusem în 
pivniţa acelei case mă lăsase fără apetit. l-am urmărit urcând 
scările în holul principal și dispărând în bar, apoi am întors 
mașina și m-am îndreptat spre casă. 

Walter era încă cu soţii Johanson. Am decis să-l las acolo. Se 
culcau de obicei devreme, chiar dacă Shirley, soția lui Bob, nu 
adormea îndată din pricina artritei, putând fi văzută adesea 


VP - 223 


citind în dreptul ferestrei sale, la lumina unei veioze pentru a nu- 
și trezi soțul sau urmărind pur și simplu cum întunericul nopţii se 
pierdea în lumina zilei. Cu toate acestea, nu voiam să risc să-i 
trezesc doar pentru a avea dubioasa plăcere de a-i oferi câinelui 
meu încă o plimbare într-o zi de iarnă. În schimb, am încuiat 
ușile și am pornit muzica, o parte din colecţia de Bach pe care 
Rachel mi-o cumpărase în încercarea de a-mi îmbogăți 
cunoștințele muzicale. Mi-am pus o cană cu cafea și m-am 
așezat la fereastra din living, privind pădurea și apa, urmărind 
mișcările fiecărui copac, legănatul fiecărei crengi, deplasarea 
fiecărei umbre și gândindu-mă cum s-a făcut de mi s-au 
încrucișat încă o dată căile cu ale Colecţionarului. Precizia 
matematică a muzicii contrasta cu liniștea imperfectă a casei 
mele și, stând în întuneric, mi-am dat seama că mă cuprinsese 
spaima de Colecţionar. El era un vânător și, totuși, avea ceva 
animalic și barbar în felul său de a fi. Mă gândeam la el ca la un 
om nepreocupat de moralitate, însă nu era așa: ar fi fost mai 
corect să zic că era motivat de o moralitate proprie care se 
traducea prin aranjamentul dezgustător al suvenirelor pe care le 
strânsese. Mă întrebam dacă îi plăcea să le atingă în întuneric, 
amintindu-și de vieţile pe care le reprezentau. Îl atrăgeau cu o 
senzualitate, m-am gândit, aproape ca un fel de impuls sexual 
de nestăvilit. Găsea plăcere în tot ceea ce făcuse, așa că era 
incorect să-l numesc pur și simplu criminal. Era ceva mai 
complex. Acei oameni au făcut ceva care să-l conducă la ei. 
Dacă erau precum John Grady, atunci comiseseră un păcat 
inadmisibil. 

Dar inadmisibil pentru cine? Pentru Colecţionar, da, însă 
simţeam că el se crede, pur și simplu, agentul unei alte puteri. 
Poate că se înșela cu acest gând, dar asta îi dădea puterea și 
autoritatea să acţioneze în felul său. Era clar că Eldritch era 
cheia, el îi procura proprietăţile, bazele pentru ca el să se poată 
mișca în lume și să facă munca pentru care credea a fi fost 
desemnat. Proprietatea de la Welchville fusese achiziționată cu 
mult înainte ca posibilitatea de a-l elibera pe Merrick să se fi 
conturat. Într-adevăr, în perioada interimară, intervenise în 
cazul lui Grady și recuperase oglinda care se afla acum în 
dulapul din pivniţă reflectând o imagine deformată asupra lumii, 
una care se putea potrivi cu cea a Colecţionarului, celelalte 
obiecte arătând că fusese ocupat și cu alte cazuri. Insă niciunul 


VP - 224 


nu explica de ce mă tulburase atât de mult Colecţionarul și de 
ce mă făcuse să mă tem pentru propria-mi siguranţă. In cele din 
urmă m-am ridicat și m-am dus în pat, înțelegând abia când 
eram gata să adorm frica de Colecţionar. Căuta mereu ceva. Imi 
era teamă să nu fiu judecat așa cum fuseseră și alţii. Să fiu 
considerat vinovat și el să-mi aplice pedeapsa aleasă mie. 

e 

În noaptea aceea îmi reveni vechiul vis. Se făcea că stăteam 
pe un lac și apa lui ardea, altminteri peisajul era monoton și gol, 
pământul greu și înnegrit. Un om stătea în faţa mea, corpolent și 
zâmbitor, gâtul său acoperit de o gușă purpurie, dar altfel cu 
pielea albă ca și cum n-ar fi avut sânge în el; pentru ce ar avea 
nevoie mortul de sânge? 

Cu toate acestea, omul acela respingător nu era mort, așa 
cum niciodată nu fusese cu adevărat viu; când îmi vorbi, vocea 
pe care am auzit-o nu se potrivea cu mișcările buzelor sale, 
cuvintele se risipeau în afară într-un val de limbi învechite, de 
mult pierdute, dispărute din cunoașterea umană. 

În faţa mea stăteau și alte figuri și le știam numele. Le știam 
pe toate. 

Cuvintele se revărsau din el în acele graiuri sălbatice, dar într- 
un fel le înţelegeam. M-am uitat în spate și mi-am văzut chipul 
reflectându-se în apele de foc ale lacului, căci eram unul dintre 
ei, iar ei îmi spuneau „frate”. 

e 

Într-o comună liniștită, la câţiva kilometri distanţă, o persoană 
urca pe un drum de piatră, apropiindu-se de modesta casă de 
dincolo de drum; cu toate acestea, nu se auzea niciun zgomot 
de mașină care să-i semnaleze venirea. Părul lui unsuros era dat 
pe spate. Purta o haină neagră, învechită și pantaloni negri, iar 
într-o mână strălucea o ţigară aprinsă. Când mai avea câţiva 
pași până la casă, se opri. Se ghemui și-și plimbă degetele prin 
pietriș, trasând o urmă ușor vizibilă, apoi se ridică și merse pe 
lângă peretele casei până la grădina din spate, atingând ușor cu 
degetele de la mâna stângă zidul casei, aruncând ţigara printre 
buruieni. Ajunse la ușa din spate și examină încuietoarea, apoi 
luă un set de chei din buzunar și folosi una pentru a deschide 
ușa. 

Se plimba prin casă, căutând întruna cu degetele, atingând, 
explorând, ţinând capul ridicat ca și cum ar fi adulmecat aerul. 


VP - 225 


Deschise ușa frigiderului gol, răsfoi paginile Bibliei, se uită în 
liniște la urmele de praf a ceea ce înainte fusese sufrageria, 
ajungând până la urmă la ușa de la pivniță. O deschise și pe 
aceasta și cobori fără să dea încă semne de nervozitate pentru 
urmele existente. Își plimbă vârful degetelor pe coada măturii 
până ce găsi locul în care fusese atins de mâini străine. Se 
aplecă încă o dată și mirosi urmele de sudoare, adulmecând 
mirosul omului pentru a-l putea recunoaște. li era necunoscut, 
așa cum era și cel pe care îl simţise la ușa de la pivniţă. 

Unul dintre ei așteptase aici. Unul așteptase, iar alţi doi 
coborâseră. 

Însă unul din cei care coborâseră... 

În sfârșit, se îndreptă către dulapul din colţ. Răsuci cheia și 
deschise ușile. Își aruncă privirea spre colecţie, pentru a se 
asigura că nu lipsește nimic, că niciun obiect nu fusese mutat. 
Colecţia sa era în siguranţă. Bineînţeles că trebuia acum să o 
mute, însă nu era prima oară când comoara sa era descoperită. 
Era o neplăcere minoră și nimic mai mult. Faţa oglinzii distruse îl 
întâmpina și, pentru câteva clipe, își privi imaginea parţială; în 
bucăţile rămase din oglindă i se vedeau doar părul și marginile 
tâmplelor; înfățișarea sa era înlocuită de lemnul roșu și de sticla 
topită. Degetele sale rămaseră pe cheie, atingând-o, simțind 
vibraţiile ei intense. Mai inspiră o dată: recunoscuse, până la 
urmă, cel de-al treilea miros. 

Colecţionarul zâmbi. 


22. 


M-am trezit. În casă era întuneric și liniște, însă nu era un 
întuneric gol și nicio liniște ușoară. Ceva îmi atinsese mâna 
dreaptă. Am încercat să o ridic, însă încheietura mea se deplasă 
doar un centimetru sau doi după care se opri scurt. 

Am deschis ochii. Mâna mea dreaptă era legată de marginea 
patului. Frank Merrick stătea într-un scaun pe care-l așezase 
lângă patul meu, cu corpul aplecat în faţă și cu mâinile, 
acoperite cu mănuși, între genunchi. Purta o cămașă albastră 
din poliester, prea strâmtă pentru el, nasturii stăteau să 
plesnească precum arcurile unei canapele mult prea încărcate. 


VP - 226 


Între picioarele sale se afla un ghiozdan mic din piele cu curelele 
desfăcute. Imi lăsasem draperiile deschise, iar lumina lunii se 
răsfrângea în ochii lui, transformându-i în oglinzi întunecate. M- 
am uitat imediat după pistolul meu, dar dispăruse de pe 
noptieră. 

— Arma ta e la mine, zise el. Se întoarse și scoase din curea 
un Smith 10, pe care-l cântărea în mâini în timp ce mă privea. 
Este o piesă frumoasă. Cine poartă o astfel de armă trebuie să 
se gândească serios la omucidere. Asta nu e o armă pentru 
femei... O mută în cealaltă mână, îndoindu-și degetele în jurul 
mânerului, o ridică, îndreptând gura armei spre mine. Ești un 
criminal, asta ești? Pentru că, dacă așa crezi, atunci am vești 
proaste pentru tine. Zilele tale de ucigaș s-au sfârșit. Se ridică 
repede și apăsă gura armei pe fruntea mea. 

Degetul lui atingea ușor trăgaciul. În mod instinctiv, am închis 
ochii. 

— Nu face asta, i-am zis. Încercam să îmi menţin tonul calm. 
Nu voiam să pară că mă rog pentru viaţa mea. 

Oamenii de teapa lui Merrick trăiau pentru un astfel de 
moment: să observe în vocile victimelor lor recunoașterea 
faptului că moartea nu mai este un concept abstract de viitor, ci 
că i s-a dat o formă și un ţel imediate. În acel moment, 
presiunea degetului pe trăgaci ar fi crescut, ciocanul ar fi 
coborât, lama și-ar și început travaliul linear, iar lucrurile ar fi 
încetat să mai fie. Așa că am încercat să-mi controlez frica: chiar 
dacă vorbele mă zgâriau ca un șmirghel pe gât, limba îmi era 
prinsă în spatele dinţilor, o parte din mine încerca cu disperare 
să găsească o ieșire din această situaţie aparent incontrolabilă, 
în timp ce o altă parte se concentra doar pe presiunea de pe 
fruntea mea, presimţind o apăsare odată ce glonţul ar fi pătruns 
prin piele, os și materie cenușie, iar apoi orice durere ar fi 
dispărut în sclipirea unui ochi, iar eu aș fi fost transformat. 

Presiunea de pe fruntea mea se domoli când Merrick 
îndepărtă gura ţevii de pe pielea mea. Când am deschis iar 
ochii, sudoarea se scurse toată în ei. Am găsit destulă umezeală 
în gură care să-mi permită să vorbesc încă o dată. 

— Cum ai intrat aici? am întrebat. 

— Pe ușa din faţă, ca orice om normal. 

— Casa e păzită de un sistem de alarmă. 

— Da? păru el surprins. Cred că trebuie să o mai verific. 


VP - 227 


Mâna lui stângă cobori la rucsacul de la picioare, de unde 
scoase un set de cătușe pe care le aruncă spre mine. Imi căzură 
pe piept. 

— Potrivește brățara în jurul încheieturii de la mâna stângă, 
apoi ridică mâna lângă stâlpul patului! Fă-o încet, acum! Nu am 
avut timp să testez cum trage această frumusete; nu cu tine, 
trezit atât de brusc; și nu știu cât îmi ia să o declanșez. Un glonţ 
dintr-o armă ca asta ar provoca un adevărat dezastru, chiar 
dacă aș ochi bine și te-aș ucide din prima. Dar dacă mă perii, 
atunci nu pot spune cum se poate termina. Cunoșteam pe 
cineva care a fost lovit de un glonţ de 22 chiar în cap, uite aici. 
Își lovi lobul frontal de deasupra ochiului drept. Trebuie să 
recunosc că nu știu ce a făcut acolo. Mă gândesc că a făcut ceva 
zgomot. Totuși, nu l-a ucis. L-a lăsat mut, paralizat. La dracu', 
nici nu mai clipea. Au trebuit să plătească pe cineva să-i pună 
picături în ochi ca să nu se usuce. Mă privi câteva momente ca 
și cum deja devenisem și eu un astfel de om. In cele din urmă, 
continuă el, m-am întors și am terminat treaba. Mi-a fost milă de 
el, pentru că nu era drept să-l las așa. M-am uitat în ochii lui, 
care nu mai clipeau, și pot să jur că ceva din el rămăsese viu 
acolo. Era captiv acolo prin ce-i făcusem, dar l-am eliberat. L-am 
lăsat liber. Cred că asta va conta ca circumstanţă atenuantă, 
nu? Nu cred că voi mai face asta și pentru tine, așa că fii atent 
cum îţi pui cătușele. 

Am făcut cum mi-a zis, m-am înclinat stângaci pe pat, astfel 
încât să pot închide cu mâna dreaptă cătușa din jurul 
încheieturii de la mâna stângă. Apoi mi-am lipit mâna stângă de 
stâlpul patului. Merrick dădu ocol patului, cu arma îndreptată 
mereu spre mine și cu degetul fixat pe trăgaci. Cearșaful se 
îmbibase cu transpiraţie. Cu atenţie, folosind doar mâna stângă, 
a verificat cătușele, lăsându-mă să atârn ca de pe o cruce. Se 
apropie. ` 

— Pari speriat, domnule, îmi șopti la ureche. Imi șterse 
sprânceana cu mâna stângă. Transpiri ca o friptură pe grătar. 

M-am smucit într-o parte. Înarmat sau nu, nu voiam să mă 
atingă în felul ăla. Râse și se îndepărtă. 

— Poţi să respiri ușurat acum. Îmi răspunzi corect și poate vei 
mai apuca un alt răsărit de soare. Nu rănesc pe nimeni, fie el om 
sau bestie, dacă nu sunt nevoit să o fac. 

— Nu prea cred asta. 


VP - 228 


Trupul său se încordă ca și cum, de undeva, un păpușar 
nevăzut ar fi pișcat ușor sforile. Apoi trase cearșaful de pe mine, 
lăsându-mă gol în faţa lui. 

— Cred că ar trebui să fii atent la ce spui, îmi zise. Nu cred că 
ar fi inteligent din partea unui om în pielea goală să-și dea 
drumul la gură în faţa cuiva care l-ar putea răni dacă ar vrea. 

Părea absurd, însă fără acel acoperământ de bumbac mă 
simțeam mai vulnerabil ca înainte. Vulnerabil și umilit. 

— Ce vrei? 

— Să vorbim. 

— Puteam să facem asta și ziua. Nu trebuia să dai buzna în 
casa mea. 

— Eşti un om nervos. Mă temeam că o să reacţionezi agresiv. 
Și apoi mai este un amănunt: data trecută, când trebuia să ne 
întâlnim, m-ai înșelat și m-am trezit cu un genunchi de polițist în 
spate. Poţi spune că îţi sunt dator pentru asta. Mută iute arma în 
mâna stângă, apoi se aplecă la picioarele mele și mă lovi în 
rinichi. Nu aveam cum să mă mișc pentru a amortiza durerea. 
Mă lovi în tot corpul, făcându-mi greață. Merrick luă un pahar cu 
apă de pe masa alăturată, bău din ea și îmi scuipă restul în faţă. 

— Asta-i o lecție pe care nu ar trebui să fiu nevoit să ţi-o 
predau. Oricum, ai mai auzit-o o dată. După ce superi un om, 
trebuie să te aștepți să riposteze. Se întoarse la scaunul său și 
se așeză. Apoi, cu un gest aproape sensibil, mă acoperi delicat 
cu cearșaful. Tot ce am vrut a fost să vorbesc cu femeia, zise el. 
Apoi ea te-a sunat și tu ai început să te implici în probleme care 
nu te priveau. 

Mi-am regăsit vocea. Răsuna încet ca a unui animal speriat, 
abia ieșit din vizuina sa să testeze lumea plină de pericole. 

— Era speriată. Se pare că avea motive întemeiate să fie. 

— Nu rănesc femei. Ți-am mai zis-o și înainte. 

Am lăsat-o așa. Nu am vrut să-l enervez iar. 

— Nu știa despre ce vorbești. Ea crede că tatăl său este mort. 

— Așa zice ea. 

— Crezi că minte? 

— Ea știe mai multe decât spune, asta cred. Povestea cu 
domnul Daniel Clay nu este încheiată. Nu o să mă las până nu-l 
văd în faţa mea, viu sau mort. Vreau recompensa. Am dreptul la 
ea, da, domnule! 


VP - 229 


_ Dădu din cap, energic, ca și cum mi-ar fi împărtășit un secret. 
Işi schimbase un pic și modul de a vorbi și de a acţiona, 
expresiile de „da, domnule” devenind mai frecvente și mai 
pronunţate. Acestea erau ticuri și am știut atunci că Merrick 
scăpase nu numai de sub controlul lui Eldritch și al 
Colecţionarului, dar și de sub propriul control. 

— Ești folosit, i-am zis. Durerea și furia ta sunt exploatate de 
alții. 

— Am mai fost folosit și înainte. Este o chestiune de a înţelege 
și de a fi răsplătit pe măsură pentru asta. 

— Și care e răsplata ta aici? Bani? 

— Informația. 

Lăsă ţeava pistolului să atârne spre podea. Parcă l-ar fi lovit 
un val de oboseală, care-i modifica trăsăturile, printr-un 
amestec de amintiri confuze. Își duse degetele la colţul ochilor, 
apoi le trase în jos de-a lungul feţei. Pentru un moment, a părut 
bătrân și fragil. 

— Informaţii despre fiica ta, i-am zis. Ce ţi-a dat avocatul? 
Nume? 

— Poate. Nimeni altcineva nu mi-a mai oferit ajutor. Nimeni 
altcineva nu a pus preţ pe ea. Știi cum m-am simţit, închis fiind, 
să știu că i s-a întâmplat ceva fetiţei mele, să nu pot face nimic 
să o găsesc, să o ajut? A venit o asistentă socială la închisoare 
să-mi spună că dispăruse. A fost rău când am aflat, însă și mai 
rău când am auzit ce i-au făcut. Ea dispăruse și știam că are 
probleme. Ai idee ce îi poate provoca asta unui om? Îți zic eu: 
aproape m-a distrus. Dar am rezistat. Nu aș mai fi putut să o 
ajut altfel, nu, domnule, așa că am răbdat și am așteptat ocazia. 
Am rezistat de dragul ei. 

Dar era distrus. Ceva îl rănise adânc, iar boala se răspândea 
acum în tot organismul. Nu mai era așa cum fusese odată; însă, 
așa cum zisese Aimee Pierce, nu puteam ști dacă devenise mai 
mortal, mai periculos astfel. Erau totuși două lucruri diferite; 
atunci, aflat sub presiune, stând pe patul meu ameninţat de 
propria-mi armă, aș fi putut spune că era mult mai periculos, 
însă mult mai puţin mortal. l-a fost înlăturată limita, însă 
aceasta a fost înlocuită de ceva care-l făcea imprevizibil. Era 
acum prizonierul propriei mânii și tristeţi, iar acest lucru îl făcea 
mai vulnerabil decât se credea. 


VP - 230 


— Fetița mea n-a dispărut pur și simplu, zise el. Ea mi-a fost 
răpită și voi afla cine a făcut-o. Acum o fi pe undeva afară, 
așteptând să vin și să o iau acasă. 

— Ştii că nu e adevărat. Ea nu mai e. 

— Taci din gură! Nu știi asta! 

Nu-mi mai păsa. Eram sătul de Merrick, sătul de ei toţi. 

— Era o fată tânără, am zis. Ei au luat-o. Ceva nu a mers bine. 
E moartă, Frank. Asta cred. Este moartă. Ca și Daniel Clay. 

— Nu ai de unde să știi. De unde știi asta despre fetița mea? 

— Pentru că s-au oprit, i-am zis. După ea, s-au oprit. S-au 
speriat. 

Dădea din cap cu putere. 

— Nu, nu cred până nu o văd. Până nu-mi arată trupul ei, ea 
rămâne vie pentru mine. Mai spune asta o dată și te omor 
pentru că minţi! Îţi jur! Tine minte. Da, domnule, bagă bine la 
scăfârlie! 

Stătea acum deasupra mea, arma îi tremura în mână, gata să 
se descarce. Am dat din cap ușor, furia lui se transferă armei din 
mână sa. 

— L-am întâlnit pe Andy Kellog, am zis. 

Arma nu se mai mișca, însă rămase îndreptată spre mine. 

— L-ai văzut pe Andy. Ei bine, atunci îţi dai seama unde o să 
fiu mai devreme sau mai târziu. Cum e? 

— Nu prea bine. 

— N-ar trebui să fie acolo. Acei oameni au rupt ceva în el când 
l-au luat. l-au sfâșiat inima. Nu este vinovat pentru ceea ce face. 

Privi în jos încă o dată, incapabil să-și ascundă amintirile. 

— Fetiţa ta desena precum Andy, nu-i așa? l-am întrebat. 
Desene cu bărbaţi cu capete de păsări? 

Merrick încuviinţă. 

— Așa este, așa cum făcea și Andy. Asta a fost după cea 
început să-l vadă pe Clay. Îmi trimitea desenele ei la închisoare. 
Încerca să-mi spună ceva legat de ce i se întâmplase, însă eu un 
înţelegeam, nu până l-am întâlnit pe Andy. Erau aceiași bărbați. 
Nu este vorba doar de fetița mea. Și băiatul era ca un fiu pentru 
mine. Vor plăti și pentru ce i-au făcut lui. Avocatul Eldritch a 
înțeles asta. Nu era vorba doar de un copil. Este un om bun. 
Vrea să-i găsească pe acei bărbaţi ca și mine. 

Am auzit pe cineva râzând și mi-am dat seama că eram eu. 


VP - 231 


— Crezi că face asta din bunătate? Te-ai gândit vreodată cine 
îl plătește pe Eldritch, cine l-a angajat ca să te elibereze și să-ţi 
ofere informaţii? Te-ai uitat la casa aceea din Welchville? Te-ai 
aventurat în pivniță? 

Merrick deschise gura ușor, părea cuprins de îndoială. Poate 
nu s-a gândit niciodată că mai era cineva implicat în afară de 
Eldritch. 

— Despre ce vorbești? 

— Eldritch are un client. Clientul te manipulează prin 
intermediul lui. El este proprietarul acelei case în care te-ai 
adăpostit. El te urmărește din umbră, așteptând să vadă cine va 
reacţiona la mișcările tale. Când vor apărea, el îi va lua, nutu! 
Lui puţin îi pasă dacă tu îţi găsești fata sau nu. Tot ce vrea 
este... 

Am tăcut. Am înţeles că nu avea sens să spun ce urmărea el. 
Să adauge la colecţia lui? Să arate o altă formă de dreptate în 
fața neputinței justiției de a acţiona împotriva acestor oameni? 
Acestea erau elementele pe care el le dorea, însă nu erau 
suficiente ca să-i justifice existența. 

— Nu știi ce vrea, dacă chiar există și oricum nu contează, 
zise Merrick. La timpul potrivit, niciun om nu va scăpa de 
judecata mea. Vreau recompensă. Ți-am mai spus. Vreau ca cei 
care mi-au luat fetiţa să plătească pentru ceea ce au făcut! 

— Recompensă? Am încercat să ascund disprețul din vocea 
mea, însă nu am reușit. Vorbești de fiica ta, nu de o... mașină 
uzată care te-a lăsat la un kilometru de casa ta. Nu este vorba 
de ea. Ci de tine. Tu vrei să te răzbuni pe cineva. Ea nu e decât 
un pretext. 

Furia i se declanșă din nou; mi-au revenit în minte 
asemănarea dintre Frank Merrick și Andy Kellog, furia aceea 
care clocotea mereu în ei. Merrick avea dreptate: el și Kellog 
erau, într-un mod ciudat, tată și fiu. 

— Taci, dracu'! zise Merrick. Nu știi ce vorbești. 

Mută din nou arma dintr-o mână într-alta, își îndreptă încă o 
dată pumnul drept spre mine, cu mușchii încordaţi, gata să mă 
lovească în orice moment. Apoi parcă pricepu ceva, căci se opri 
și se uită în spate, peste umărul său, și parcă simţeam și eu 
același lucru. 

Camera devenea tot mai rece, iar dinspre coridor venea un 
zgomot ușor, asemănător pașilor unui copil. 


VP - 232 


— Eşti singur aici? întrebă Merrick. 

— Da, i-am replicat, fără să fiu sigur dacă mint sau nu. 

Se întoarse și merse să deschidă ușa, apoi păși ușor pe 
coridor cu arma mereu pregătită în caz că cineva încerca să-l 
atace. Nu-l mai vedeam, însă auzeam uși deschizându-se și 
dulapuri răscolite. Umbra sa trecu prin faţa ușii încă o dată, apoi 
cobori să se asigure că toate camerele erau goale și că nu era 
niciun zgomot. Când se întoarse, părea îngrijorat; camera era în 
continuare rece. Tremura. 

— Ce naiba se întâmplă cu locul ăsta? 

Însă eu nu-l mai ascultam; simţeam mirosul ei acum. Miros de 
sânge și parfum. Era aproape. Am crezut că poate și Merrick a 
simţit-o, deoarece nasul său se încreți ușor. Vorbea, însă părea 
distant, dezinteresat. Era o urmă de nebunie în vocea sa și am 
crezut atunci că mă va omori. Am încercat să mișc buzele 
pentru a mă ruga, însă nu-mi aminteam niciun cuvânt și nicio 
rugăciune. 

— Nu mai vreau să te amesteci în treburile mele, ai înţeles? 
zise el. Mă împroșca cu saliva lui. Credeam că ești un om cu 
care mă voi înţelege, dar m-am înșelat. Mi-ai făcut deja destule 
probleme și vreau să mă asigur că n-o să se mai întâmple. 

Se întoarse la ghiozdanul de pe podea și scoase un sul de 
panglică. Lăsă arma jos, apoi îmi acoperi gura cu panglică 
înainte de a-mi lega picioarele strâns deasupra gleznelor. Luă un 
sac de pânză și mi-l puse pe cap, legându-l cu altă panglică în 
jurul gâtului. Cu ajutorul unei lame, făcu o gaură în sac exact în 
dreptul nărilor ca să pot respira. 

— Acum mă asculţi tu pe mine, zise el. Trebuie să îţi 
îngreunez drumul doar pentru a mă asigura că o să ai zilele 
pline și fără să te ocupi de mine. După asta, mă lași în pace și 
eu o să văd că s-a făcut dreptate. 

Apoi mă lăsă și, odată cu el, dispăru parcă puţin din răcoarea 
din cameră, ca și cum ceva l-ar fi urmărit prin casă pentru a se 
asigura că pleacă. Însă a rămas altceva: o prezenţă mai subtilă, 
mai puţin furioasă decât prima, însă mult mai speriată. 

Și am închis ochii atunci când i-am simţit mâna deasupra 
sacului. 

Tati! 

Pleacă. 

Tati! Sunt aici. 


VP - 233 


L-am auzit pe Merrick plecând, însă, peste un moment, apăru 
altcineva în cameră. L-am simţit apropiindu-se. Nu mai puteam 
respira normal. Sudoarea îmi picura în ochi. Încercam să o 
înlătur, clipind. Intrasem în panică, chiar mă sufocam, și totuși 
puteam să îl văd prin găurile din sac. Era întuneric și îl simţeam 
cum venea. 

Tati! E în regulă, sunt aici! 

Însă nu era în regulă, deoarece se apropia: cealaltă, prima 
soție sau așa ceva. 

— Sstt. 

Nu, pleacă de lângă mine. Te rog, te rog, lasă-mă în pace. 

— Sstt. 

Nu. 

Apoi, fiica mea plecă în liniște și auzii vocea celeilalte. 

Sstt, acum noi suntem aici. 


23. 


Ricky Demarcian era, după toate aparențele, un ratat. Locuia 
într-o rulotă cu două compartimente; în anii petrecuţi acolo, 
îndurase frigul iernii, prăjindu-se, în schimb, vara; era liber, dar 
în fiecare spaţiu se simţea mirosul de mucegai, fiecare colțișor 
era murdar și plin cu haine nespălate. Rulota fusese verde 
cândva, dar nepriceput la vopsit, Ricky amestecase culorile în 
așa hal încât acum nu era decât o mizerie de un albastru șters, 
asemenea unei creaturi moarte pe fundul unei ape poluate. 

Rulota era așezată în partea de nord a unui parc numit 
Tranquility Pines (Liniştea Pinilor), nume impropriu întrucât acolo 
nu se vedea niciun pin - nu puţin lucru într-un stat ca Maine -, 
iar locul era la fel de liniștit ca un cuib de furnici înecat în 
cofeină. Se afla într-o depresiune înconjurată de versanţi 
acoperiţi de tufe, ca și cum însuși parcul s-ar fi scufundat în 
pământ, doborât de greutatea dezamăgirii, a frustrării și a 
invidiei ce reprezentau povara locuitorilor săi. 

Tranquility Pines era plin de rataţi, majoritatea, în mod ciudat, 
femei depravate, bătrâne, spurcate la gură, care încă arătau și 
se îmbrăcau ca în anii '80, cu blugi scorțoși prespălaţi, cu părul 
făcut permanent, vânători și vânaţi în același timp, bătând 


VP - 234 


barurile din sudul Portlandului, Old Orchard și Scarborough, 
căutând bărbaţi cu bani, dispuși să cheltuie, sau ciudaţi cu 
mușchi în tricouri de bătăuși de neveste a căror ură împotriva 
femeilor le oferea partenerelor lor un respiro de la agresiuni. 
Unele aveau copii: băieţii lor erau pe cale să devină asemenea 
bărbaţilor care împărțeau patul cu mamele lor și pe care chiar ei 
îi dispreţuiau, fără a ști cât de aproape erau de a ajunge ca 
aceia. Fetele încercau să scape de situaţia din familie și de 
mamele lor, întemeindu-și propriile familii, fiind condamnate 
prin aceasta să devină exact ca femeile pe care doreau cel mai 
puţin să le imite. Erau și bărbaţi rezidenţi în Pine, însă aceștia 
erau așa cum fusese și Ricky odată: oameni nenorociţi care 
regretau viețile pierdute, unii înstăriți, alţii cu slujbe în abatoare, 
încât mirosul de piele de pui devenise un fel de element 
distinctiv al locuitorilor din Pine. 

Ricky avusese o astfel de slujbă. Braţul său lovit era 
nefolositor, degetele - incapabile să se miște ori să apuce ceva; 
era urmarea unui accident, dar Ricky învățase cum să se 
descurce cu braţul rănit, cel mai adesea ascunzându-l și uitând 
de el pentru o vreme, până când își amintea cât de ușor i-ar fi 
dacă ar avea două mâini cu care să prindă. Nu l-a ajutat nici în 
posibilităţile sale de a munci, deși, chiar dacă se lăuda cu două 
arme, lipsa lui de educaţie, ambiţie, energie, ingeniozitate, 
sociabilitate, corectitudine, statornicie și omenie l-au condus la 
slujbe care nu implicau doborârea și tăierea. 

Așadar, Ricky o luase de la treapta de jos la o fabrică de 
procesare a puilor, care furniza carne pentru un ansamblu de 
fast-food-uri, se folosea de un furtun pentru a spăla sângele, 
penele și excrementele de pui de pe podea; zilele sale erau 
pline de cotcodăceli pline de spaimă, de cruzimea oamenilor 
care-și făcuseră o plăcere din a chinui păsările, prelungindu-le 
agonia, rupându-le aripile și picioarele; cu sfârâitul ce se auzea 
când puii se legănau pe banda transportatoare și erau 
scufundaţi în apă cu curent electric; uneori, această acţiune îi 
amețea, dar adesea eșua, întrucât păsările erau ocupate cu 
cotcodăceala și vânzoleala, încât apa nu le mai acoperea capul 
în întregime și ele erau conștiente încă atunci când mașinile le 
retezau capetele; trupurile lor se zbăteau în timp ce apa fiartă le 
jupuia penele, lăsându-le pielea aburindă pregătită pentru a fi 


VP - 235 


tranșată în bucăţi de carne care, crude sau gătite, nu aveau 
niciun gust. 

Ciudat însă, Ricky tot mai mânca pui, chiar și de la fabrica 
unde lucrase și el odată. Povestea nu-l afectase: nici cruzimea, 
nici măcar mirosul respingător; oricum, era greu de crezut că 
igiena personală a lui Ricky putea să-i aducă vreun premiu, așa 
că nu era decât o chestiune de timp să se obișnuiască cu 
multitudinea de mirosuri. Cu toate acestea, Ricky recunoștea că 
meseria de curăţător de pui era departe de a fi o marcă a unei 
vieți de succes, așa că încercă o altă cale, mai puţin umilitoare, 
de a-și asigura traiul. O descoperi în calculatoare; Ricky avea un 
talent înnăscut pentru mașinării, un talent care, descoperit și 
cultivat la o vârstă mai fragedă, i-ar fi putut asigura un trai 
îmbelșugat sau, așa cum îi plăcea să zică, în ciuda eșecurilor 
personale care l-au condus la starea actuală, o condiție modestă 
în acele locuri lipsite de liniște, în parcul de rulote. Incepu prin a- 
și achiziţiona un vechi Macintosh, urmă apoi cursuri serale, 
citind cărți furate din magazine de profil, până ce ajunse să-și 
descarce manuale electronice pe care le devora într-o singură 
ședință, dezordinea care-l înconjura în viaţa de zi cu zi 
contrastând cu diagramele și liniile perfecte care se conturau în 
mintea lui. 

Ceea ce nu știau mulţi dintre vecinii lui era că Ricky 
Demarcian era poate cel mai bogat rezident din parc, că ar fi 
putut chiar să se mute într-o locuință mult mai plăcută. 

Avuţia lui Ricky se datora în mare măsură ușurinţei cu care 
promova servicii pe internet, și anume cele care implicau 
schimbul diferitelor servicii sexuale, așa că, odată ce Tranquility 
Pines îi asigură intrarea în afaceri, multumirea îi insufla un 
sentiment de atașament faţă de acele locuri, care îl împiedicau 
să mai plece. 

Era acolo o femeie, Lila Mae, care îi distra contra cost pe 
bărbaţi, în rulota ei. Își făcea reclamă într-o autoservire locală; 
însă, în ciuda eforturilor sale viclene de a-i face pe polițiști să-i 
piardă urma, având grijă să nu-și dea numele și adresa 
adevărată, a fost arestată și amendată de nenumărate ori. 
Numele ei a apărut în ziare și era destul de jenant pentru ea, 
întrucât în locuri ca Tranquility Pines, mai mult chiar decât în 
alte părţi, o târfă într-o rulotă atrăgea oprobriul tuturor vecinilor. 


VP - 236 


Era o femeie frumoasă, cel puţin după standardele parcului, și 
nu avea de gând să renunţe la profesia ei destul de rentabilă 
pentru a i se alătura lui Ricky Demarcian la spălarea puilor într-o 
măcelărie. Așa că Ricky, care îi știa povestea și se delecta 
navigând pe internet în căutare de materiale sexuale, 
cunoscând, în plus, toate misterele site-urilor web și a designului 
lor, i-a propus acesteia, într-o seară, la o bere, să se gândească 
și la alte mijloace de a-și promova serviciile. Odată ajunși în 
rulota lui Ricky, pentru ca acesta să-i arate exact la ce se referă, 
Lila Mae deschise toate ferestrele și îmbibă cu parfum o eșarfă 
pe care o ţinu la nas. A fost atât de impresionată de ce a văzut, 
încât i-a permis imediat lui Ricky să-i creeze ceva asemănător și 
ei, promiţându-i, în mod vag, că îi va face o reducere de ziua lui 
dacă se va decide vreodată să facă o baie adevărată. După Lila 
Mae tot mai multe femei au început să-l contacteze pe Ricky, iar 
el le oferea tuturor un spaţiu pe un site web, precizând detalii cu 
privire la servicii, preţuri și chiar și portofolii ale celor în cauză în 
cazul celor potrivite și, mai mult decât atât, suficient de 
prezentabile încât să nu sperie clienţii, odată ce secretele 
formelor lor erau dezvăluite. Din păcate, Ricky avu atâta succes 
cu această afacere, încât eforturile sale atraseră atenţia unui 
număr mare de bărbaţi nemulţumiţi, care au descoperit că 
statutul lor de proxeneţi mediocri era subminat de Ricky; 
femeile, care în alte condiţii ar fi acceptat protecţia oferită de 
astfel de indivizi, operau ca agenţi liberi. 

Pentru un timp, se părea că Ricky nu va mai putea să-și 
folosească nici celelalte membre, însă câţiva domni, originari din 
Europa de Est, cu legături în Boston, l-au contactat și i-au 
sugerat un compromis. Acești domni erau interesaţi de natura 
antreprenorială a lui Ricky și a femeilor ale căror interese le 
veghea el. Doi dintre ei au venit în Maine pentru a discuta cu el; 
s-a ajuns repede la o înţelegere care a condus la o schimbare în 
practica de afaceri a lui Ricky; aceștia i-au permis, în schimb, să- 
și folosească în continuare singurul braţ, garantându-i protecţie 
împotriva celor care încercau să obţină ceva pe cale fizică. 
Ulterior, aceștia au revenit, de această dată pentru a-i cere lui 
Ricky să le creeze și lor un site pentru fetele pe care le aveau 
sub control, oferind pentru aceasta alte opţiuni specializate. 
Dintr-odată, Ricky s-a văzut foarte ocupat negociind pentru 


VP - 237 


materiale faţă de care legea comunităţii nu era prea accesibilă, 
mai ales că unele implicau copii. 

În cele din urmă, Ricky deveni un intermediar, trecând astfel 
de pragul negocierii cu fotografii de femei și, în unele cazuri, de 
copii, la încurajarea celor interesaţi de un angajament mult mai 
activ faţă de lucrurile care-i fascinau. Ricky nu vedea niciodată 
copiii sau femeile implicate. El era doar primul punct de contact. 
Ce se întâmpla după aceea nu mai era treaba lui. Un om mai 
slab s-ar fi îngrijorat, ar fi avut procese de conștiință, însă Ricky 
Demarcian trebuia doar să se gândească la găinile moarte 
pentru a-și alunga astfel de îndoieli din minte. 

Și astfel, în timp ce Ricky putea părea un ratat locuind într-un 
parc de rulote, ai cărui locuitori se plângeau deseori din cauza 
sărăciei, el se simţea, de fapt, destul de confortabil în mizeria 
lui. Își cheltuia banii pe îmbunătăţirea hardware-ului și a 
software-ului sau pe DVD-uri și jocuri pentru calculator, pe 
romane SF și cărţi de comedie și pe vreo femeie ale cărei 
trăsături îi trezeau fantezia. Își păstra rulota așa cum era ca să 
nu atragă atenţia proprietarilor parcului, a IRS-ului sau a legii. 

Trebui chiar să se spele mai des, după ce unul dintre domnii 
din Boston se plânsese de mirosul costumului său, pe care-l 
simţise pe tot parcursul drumului de întoarcere pe 1-95, după ce 
îi făcuse o vizită lui Ricky, ameninţându-l că, dacă se mai repetă 
situaţia, va fi nevoit să învețe să tasteze cu un beţișor înfipt în 
frunte, căci ar fi fost în stare să-i rupă și celălalt braț și să i-l 
înfigă în fund. 

Astfel, Ricky Demarcian, Cel Nu Atât De Ratat, putu fi găsit, în 
acea noapte, în rulota lui, scriind la tastatura sa cu arătătorul de 
la mâna dreaptă pentru a introduce informaţiile pe care să le 
poată folosi un utilizator cunoscător al parolei și al combinației 
corecte pentru a intra în posesia unor materiale dubioase. 
Sistemul presupunea utilizarea unor cuvinte-cheie de acces, 
cunoscute celor ale căror preferinţe se îndreptau către copii; cel 
mai des utilizat era „Lolly”, pe care majoritatea pedofililor îl 
considerau un indiciu al prejudicierii intereselor lor. În mod 
normal, Ricky ar fi numit Lolly o prostituată de rând, cu nimic 
ieșit din comun, care în realitate nu exista, trăsăturile și 
înfățișarea ei fiind doar o combinaţie de elemente aparţinând 
altor femei. Odată ce un posibil client se dovedea interesat de 
Lolly, acesta vedea pe ecran un chestionar care îi cerea să-și 


VP - 238 


exprime preferinţele pentru vârstă, având ca opţiuni vârste de 
la 16 ani până la cele aproape legale. Dacă era bifată ultima 
categorie, un e-mail aparent obișnuit îi era trimis clientului, de 
data aceasta cu un alt cuvânt de acces - la acest nivel, Ricky 
prefera cuvântul „hobby”, un alt termen cunoscut pedofililor - și 
tot așa până când, în cele din urmă, clientului i se cereau detalii 
despre cardurile de credit, iar apoi informaţiile și fotografiile 
porneau spre el. 

Lui Ricky îi plăcea să lucreze până seara târziu. Tranquility 
Pines era destul de liniștit în acel moment, întrucât chiar și cele 
mai certărețe cupluri și cei mai gălăgioși beţivi tăceau pe la ora 
trei dimineaţa. Stând în întunericul locuinţei sale, luminat doar 
de strălucirea ecranului adeseori cu stelele strălucind pe cerul 
de deasupra lui, el părea chiar că plutește în spațiu; de fapt, 
acesta era marele vis al lui Ricky, să plutească spre înaltul 
cerului într-o barcă imensă, lipsit de greutate, nestânjenit, 
purtat printre frumuseți în liniște totală. 

Ricky nu știa ce vârstă aveau copiii de pe ecranul său; își 
zicea că au cel mult 12 sau 13 ani; nu prea știa să aprecieze 
vârstele, cu excepția cazurilor în care avea de-a face cu copiii 
foarte mici; chiar și în cazul lor, Ricky încerca să nu se uite prea 
mult la fotografii, dar nu era treaba lui să judece gusturile unui 
alt bărbat. Pac, pac, pac și imagine după imagine își găsea locul 
în schema lui Ricky, în universul virtual al sexului și al dorinței 
pe care el o crease. Ricky era atât de pierdut în sunetul și în 
ritmul activităţii sale, încât zgomotul de la ușa rulotei păru pur și 
simplu absorbit în multitudinea de sunete din încăpere și, abia 
după ce vizitatorul lovi cu mai multă forţă, Ricky percepu 
apariţia noului zgomot. Se opri din muncă. 

— Cine e? întrebă el. 

Nu primi răspuns. 

Se duse la fereastră și trase draperiile într-un colț. Ploua încet, 
fereastra era stropită dar tot putu vedea că nu este nimeni la 
ușă. Ricky nu avea nicio armă. De fapt, nici nu îi plăceau prea 
mult armele. Nu era o persoană violentă. 

De fapt, Ricky privea armele cu prudenţă. În opinia lui, existau 
prea mulţi oameni care nu aveau dreptul să deţină o armă; nici 
măcar un creion ascuţit, cu atât mai puţin o armă încărcată. 
Printr-un proces logic greșit, Ricky ajunsese la ecuaţia prin care 
armele erau echivalente cu criminalii, iar criminalii implicau 


VP - 239 


existența armelor. Ricky nu se considera un criminal; din acest 
motiv nu deţinea nicio armă. În mod similar, nu deţinea o armă, 
deci nu putea fi un criminal. Ricky se îndepărtă de fereastră și 
se uită la ușa încuiată. Putea să o deschidă, însă, în acel 
moment nu avea motive întemeiate să o facă. Oricine ar fi fost 
la ușă, plecase deja. Își mușcă buza și se întoarse la calculator. 
Abia apucase să verifice niște coduri, că loviturile se auziră din 
nou, de data aceasta la fereastra de la care tocmai plecase. 
Ricky înjură scrutând întunericul. Zări în acel moment o umbră 
la ușa sa. Era un bărbat îndesat, cu o privire autoritară, cu părul 
negru ce strălucea din cauza ploii și a îmbâcselii. 

— Ce vrei? întrebă Ricky. 

Bărbatul îi ceru printr-o mișcare a capului să vină la ușă. 

„La naiba!” își zise Ricky. 

Bărbatul nu semăna cu vreun poliţist cunoscut lui. De fapt, 
arăta mai mult ca unul dintre domnii din Boston, care aveau 
obiceiul să vină pe nepusă masă. Totuși, nu puteai fi prea sigur 
când se întâmplau astfel de lucruri. Ricky se întoarse la 
calculator pentru a introduce o serie de instrucţiuni. Intr-o clipă, 
ferestrele începură să se închidă, să se activeze firewall-uri, 
imaginile se codară și o serie de piste false fură activate, astfel 
încât oricine ar fi încercat să acceseze materialele din calculator 
s-ar fi pierdut imediat într-un labirint cu fișiere menite tocmai să 
deruteze. Dacă ar fi continuat, calculatorul s-ar fi blocat. Ricky 
cunoștea prea multe despre calculatoare ca să creadă că 
materialul pe care îl deţinea computerul său va rămâne 
inaccesibil pentru totdeauna, însă știa și că unei echipe de 
experţi i-ar trebui multe luni înainte ca să poată începe să 
salveze ceva de valoare pentru cercetările lor. Se ridică de la 
birou și se îndreptă spre ușă. Nu era speriat. Era protejat de 
Boston. Acest lucru fusese stabilit cu mult timp în urmă. Nu 
avea de ce să se teamă. 

Bărbatul din prag purta o pereche de pantaloni negri, o bluză 
albastră din poliester care se mula pe corp și o haină uzată de 
piele neagră. Capul părea prea mare pentru corpul lui, cu toate 
că dădea în același timp impresia că fusese comprimat la un 
moment dat, ca și cum ar fi fost înșurubat din bărbie până în 
creștet. Lui Ricky i se părea că arăta ca un bătăuș, ceea ce, în 
mod straniu, îl determină să lase garda jos. Singurii bătăuși cu 


VP - 240 


care avea de-a face erau cei din Boston. Și dacă bărbatul de la 
ușă arăta ca un bătăuș, atunci sigur trebuia să fie din Boston. 

— Îmi place aici la tine, zise bărbatul. 

Pe chipul lui Ricky se citea confuzia. 

— Cred că glumești, răspunse el. 

Bărbatul îndreptă o armă imensă spre Ricky. Purta mănuși. 
Ricky nici nu știa că arma era un Smith 10 creat pentru a fi 
folosit de FBI. Nu era văzută prea des în posesia oamenilor 
obișnuiți. Dacă Ricky nu știa asta, cel care avea arma știa sigur. 
De fapt, acesta era și motivul pentru care se hotărâse să o 
împrumute cu puţin timp în urmă. 

— Cine ești? întrebă Ricky. g 

— Cel care înclină balanța, răspunse bărbatul. Inapoi! 

Ricky făcut întocmai cum i se ceruse. 

— Nu vrei să faci ceva ce vei regreta, zise Ricky, după ce 
bărbatul intră în rulotă trântind ușa în spatele său. Celor din 
Boston nu o să le placă. 

— Boston, huh? făcu bărbatul. 

— Exact. 

— Ei bine, crezi că oamenii ăștia din Boston pot ajunge la tine 
mai repede decât un glonţ? 

Ricky se gândi la întrebare. 

— Nu cred. 

— Ei bine, atunci, zise bărbatul, nu-ţi prea sunt de folos acum. 
Nu, domnule. Se uită la calculator și la multitudinea de 
echipamente din jurul lui. Foarte impresionant, zise el. 

— Te pricepi la calculatoare? întrebă Ricky. 

— Nu prea, zise bărbatul. Astfel de lucruri mă depășesc. Ai 
poze acolo? 

Ricky înghiţi în sec. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Oh, ba cred că da. Nu trebuie să mă minţi acum. Dacă o 
faci, o să îmi pierd răbdarea cu tine, da, domnule; eu amo 
armă, iar tu nu, așa că nu cred că va fi în avantajul tău să o faci. 
Deci, te mai întreb o dată: Ai poze? 

Ricky își dădu seama că un om care pune o astfel de întrebare 
știe deja răspunsul, așa că se decise să fie sincer. 

— Poate. Depinde de ce poze vrei. 

— Oh, știi ce poze. Poze cu fetiţe, ca în reviste. 

Ricky încerca să răsufle ușurat, fără a fi cu adevărat. 


VP - 241 


— Desigur, am poze cu fetiţe. Vrei să-ţi arăt? 

Bărbatul încuviinţă, iar Ricky se simţi ușurat să-l vadă cum își 
pune arma în betelia de la pantaloni. Se așeză la tastatură și 
readuse la viaţă întreg sistemul. Înainte ca ecranul să înceapă 
să strălucească, bărbatul se apropie din spate lăsând să i se 
reflecte chipul în întuneric. Începură apoi să apară imaginile: 
femei în diferite faze de nuditate, în diferite poziţii și săvârșind 
diferite acte. 

— Am de toate soiurile, zise Ricky, dezvăluind ceea ce era 
deja clar. 

— Ai unele și cu copii? întrebă bărbatul. 

— Nu, minţi Ricky. Nu fac cu copii. 

Bărbatul oftă dezamăgit. Mirosea a gumă cu scorțișoară, însă 
nu putea acoperi amestecul de izuri pe care le emana bărbatul: 
de parfum ieftin și duhoare rămasă parcă de la fabrica de pui. 

— Ce-ai păţit la braţ? întrebă el. 

— Așa m-am născut. Nu îl pot folosi. 

— Dar mai simţi ceva la el? 

— Oh, da, numai că nu mă pot folosi... 

Ricky nu apucă să-și termine propoziţia. Simţi o durere 
arzătoare în braţ. Deschise gura să ţipe, însă mâna dreaptă a 
bărbatului îi acoperi faţa, înăbușind astfel sunetul, în timp ce 
mâna stângă lucrase îndeajuns pentru a-i face o tăietură 
subţire, răsucind cuțitul în braţul lui Ricky. Ricky se zvârcoli în 
scaun, urletele umplându-i doar lui capul, în aer auzindu-se doar 
gemete slabe. 

— Nu mă lua de prost! zise bărbatul. Te-am avertizat o dată. 
Nu-ţi mai zic a doua oară. 

Scoase apoi cuțitul din braţul lui Ricky, iar mâna îi eliberă 
fața. Ricky se arcui în scaun, mâna sa dreaptă se duse instinctiv 
spre rană, apoi se distanţă imediat de aceasta pe măsură ce se 
intensifica durerea provocată de atingere. Plângea și îi era 
rușine pentru asta. 

— Te mai întreb o singură dată: Ai poze cu copii? 

— Da, zise Ricky. Da, o să-ţi arăt. Doar spune-mi ce vrei: 
băieţi, fete, mai tinere, mai mari? Îţi arăt orice, numai te rog să 
nu mă mai lovești. 

Bărbatul scoase o fotografie dintr-un portofel negru de piele. 

— O recunoști? 


VP - 242 


Fata era drăguță, avea părul negru. Purta o rochie roz și avea 
în păr o panglică de aceeași culoare. Ea zâmbea. li lipsea un 
dinte de sus. 

— Nu, zise Ricky. 

Cuţitul se apropie din nou de braţul său, Ricky urlându-și de 
data aceasta refuzul. 

— Nu! Ți-am zis că nu o cunosc! Nu este printre ele. Mi-aș fi 
amintit. Jur pe Dumnezeu, mi-aș fi amintit. Am memorie bună 
pentru astfel de lucruri. 

— De unde iei pozele astea? 

— Pe cele mai multe din Boston. Ei mi le trimit. Câteodată 
trebuie să le scanez, însă de cele mai multe ori sunt deja puse 
pe dischetă. Mai am și filme. Vin pe harduri sau pe DVD-uri. Eu 
doar le pun pe site. Nu i-am făcut niciodată nimic nici unui copil. 
Nici măcar nu îmi plac astfel de lucruri. Eu nu fac decât ceea ce 
mi se cere. 

— Ai spus: cele mai multe. 

— Cum? 

— Ai spus că pe cele mai multe le ai din Boston. De unde 
altundeva? 

Ricky încercă să mintă, însă creierul său parcă nu mai 
funcționa normal. Durerea din braț începuse să amorțească 
ușor. Aceeași stare era și în mintea lui. Se simţea rău și se 
întreba dacă nu cumva va leșina. 

— Uneori, mi-au adus și alţii material, zise el. Nimic mai mult. 

— Cine? 

— Bărbaţi. Un bărbat, vreau să zic. Un tip mi-a adus materiale 
bune. Filme. Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Acum câţiva 
ani. 

Ricky minţea prin omisiune. În mod straniu, durerea din braţ îl 
ajuta să-și menţină mintea limpede pentru că se gândea la 
posibilitatea unei dureri mult mai mari dacă nu proceda cum 
trebuie. Adevărat, bărbatul acela îi adusese material, filmat în 
casă, însă de calitate superioară, chiar dacă mai static. A fost 
printre primii care i s-a adresat lui Ricky în speranţa de a închiria 
un copil pentru câteva ore, era o cunoștință comună, un 
cunoscut al celor cu astfel de înclinații. Domnii din Boston l-au 
avertizat în legătură cu ce se putea întâmpla și se părea că 
avuseseră dreptate. 

— Cum se numea? 


VP - 243 


— Nu mi-a spus niciodată numele lui și nici eu nu am întrebat. 
Eu doar l-am plătit. Era o afacere bună. 

Mai multe lucruri spuse pe jumătate, mai multe minciuni și 
totuși Ricky era încrezător în abilităţile sale. Nu era deloc prost 
și știa bine asta. 

— Nu te-ai temut că putea fi poliţist? 

— Nu era poliţist. Era suficient să-l priveşti o dată ca să-ţi dai 
seama de asta. 

Îi curgea nasul, mizeria amestecându-se cu lacrimile de pe 
obraz. 

— De unde a venit? 

— Nu știu. De undeva din nord. 

Bărbatul se uită la Ricky cu atenţie și văzu cum îi se mișcau 
ochii de fiecare dată când mintea. Dave „Ghicitorul” Glovsky ar 
fi putut fi acum mândru de el. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de un loc numit Gilead? 

Era din nou acel „vorbindu-se”, iar corpul parcă simţea 
dificultatea minţii de a potrivi minciuna. 

— Nu, nu am auzit, doar dacă nu a fost la ora de religie când 
am fost mic. 

Bărbatul tăcu pentru un moment. Ricky se întreba dacă nu 
cumva întrecuse măsura cu acea minciună. 

— Ai vreo listă cu cei care plătesc pentru serviciile astea? 

Ricky dădu din cap. 

— Plătesc cu carduri. Domnii din Boston se ocupă de asta. Eu 
nu fac decât să le trimit adresele. 

— Și cine sunt acești domni din Boston? 

— Sunt est-europeni, ruși. Îi știu doar după numele mic. Mi-au 
lăsat și niște numere să-i sun dacă am probleme. 

Ricky înjură. Credea că făcuse o greșeală atunci când îl 
avertizase pe agresor că vor urma repercusiuni dacă va fi rănit 
și că are, bineînţeles, pe cine să sune în caz că afacerea era 
amenințată. Ricky nu voia să-i amintească bărbatului că era mai 
bine să nu-l lase în viaţă. Bărbatul parcă înțelese îngrijorarea lui 
Ricky. 

— Stai liniștit, îi zise el. Știu că se așteaptă să îi suni în 
legătură cu asta. Mi-am dat seama că au aflat cumva de asta... 
uh-huh. Nu te mai deranjez. Lasă-i să vină. Poţi să cureţi acum 
toate alea de pe ecran. 


VP - 244 


Ricky înghiţi în sec. Închise scurt ochii în semn de mulţumire. 
Se întoarse la calculatorul său și începu să șteargă imaginile. 
Buzele i se deschiseră. 

— Mulţum... 

Glonţul făcu o gaură mare în ceafa lui Ricky și încă una în 
frunte atunci când ieși. Zdrobi ecranul și ceva pocni ușor în 
monitor începând imediat să ardă. Sângele ajunse până la 
materialele sale. Glonţul ricoșă într-un dulap plin și se opri lângă 
scaunul lui Ricky. Poziţia lui era aproape perfectă, așa că 
vizitatorul îl atinse ușor cu piciorul și îl împinse spre coșul de 
gunoi. Lăsase câteva urme pe jos, așa că luă o cârpă din dulap, 
o aruncă pe jos și șterse cu piciorul drept urmele pantofilor săi. 
Când crezu că totul era gata, se îndreptă spre ușă și ascultă. 
Deși zgomotul focului de armă fusese puternic, în ambele rulote 
din jurul celei a lui Ricky Demarcian era încă întuneric, iar la 
celelalte se putea distinge lumina televizoarelor și chiar și 
sonorul lor, întrucât volumul era dat destul de tare. leși din 
rulotă închizând ușa în spatele său, iar apoi dispăru în noapte, 
poposind doar la o benzinărie în drumul său pentru a raporta un 
foc de armă la Tranquility Pines, susținând că văzuse în treacăt 
ceva asemănător unui Mustang vechi plecând în viteză. 

Lui Frank Merrick nu îi plăceau oamenii care îi stăteau în 
drum, însă avea un oarecare respect pentru detectivul 
particular. În plus, a-l ucide i-ar fi creat mai multe probleme 
decât ar fi rezolvat, însă a omori pe altcineva cu arma 
detectivului i-ar fi creat acestuia suficiente probleme cât să-l 
țină ocupat, iar lui Merrick doar prea puţine. 

Merrick știa că era acum complet singur, însă nu-i păsa. Se 
săturase de vechiul avocat și de întrebările lui; Eldritch îi 
spusese clar, la sosirea în Portland, după arestarea lui Merrick, 
că relaţia lor profesională se încheiase. Afirmațiile detectivului 
particular legate de motivele pentru care Eldritch fusese angajat 
să se ocupe de el, precum și de persoana care ar fi făcut-o îi 
accentuaseră dubiile. Era acum momentul să pună capăt acestei 
afaceri. Mai avea de pus la punct niște detalii, după care va 
pleca spre nord-vest. Ar fi trebuit să plece de mult, însă câteva 
răspunsuri la întrebările sale se aflau în acest orășel. Acum însă 
nu mai era atât de sigur, iar Gilead îl interesa mai mult. 

Luă o ţeavă și împinse arma detectivului sub scaunul 
șoferului. Îi plăcuse senzaţia pe care o simţise atunci când o 


VP - 245 


avea în mână. Trecuse mult timp de când nu mai trăsese un foc 
de armă; și mai mult chiar de când o făcuse cu atâta furie. Acum 
începuse să-i placă iar. Avea grijă să nu aibă vreo armă cu el 
pentru cazul în care polițiștii ar fi venit după el. Nu voia să mai 
fie închis încă o dată. Însă venise timpul să acţioneze, iar arma 
detectivului era cea mai potrivită. 

Totul este bine, draga mea, șopti Merrick după ce plecă de la 
benzinărie, îndreptându-se încă o dată spre est. Nu mai e mult și 
vine tati. 


24. 


Am pierdut noţiunea timpului. Orele s-au transformat în 
minute și minutele în ore. Sacul cu care fusesem acoperit îmi 
provocase mâncărime și o stare permanentă de sufocare. 
Auzeam tot soiul de șușoteli din umbră, unele destul de 
aproape, altele departe. Am moţăit o dată sau de două ori, însă 
banda de pe gură îmi îngreuna respiraţia, așa că, de fiecare 
dată când aţipeam, mă trezeam brusc, abia respirând pe nări, 
asemenea unui cal de rasă după o cursă lungă; bătăile inimii se 
intensificau, iar capul mi se ridica de pe pernă în încercarea de a 
inspira mai mult oxigen. De vreo două ori am avut senzaţia că 
ceva îmi atinge gâtul în timp ce dormeam, am simţit acea 
atingere atât de rece, încât am crezut că îmi arde pielea. 
Simţind iar, am încercat să-mi scot sacul, dar Merrick îl 
înfășurase prea bine. Când am auzit ușa din față deschizându-se 
și închizându-se, apoi zgomotul pașilor grei de pe scări, eram 
destul de confuz, dar chiar și așa am simţit cum acele prezente, 
se îndepărtau de mine pe măsură ce se apropia o ființă străină. 
Cineva intrase în dormitor. Am simţit cum se apropie de mine și 
l-am recunoscut pe Merrick. Își plimbă degetele pe banda din 
jurul gâtului, apoi desfăcu sacul; astfel am putut în sfârșit să văd 
din nou. Mici cercuri luminoase îmi invadau câmpul vizual, astfel 
că pentru câteva minute n-am fost în stare să disting trăsăturile 
lui Merrick. Faţa lui era albă. Puteam transpune peste această 
imagine pe cea a oricărui demon construind astfel o imagine a 
tuturor temerilor mele. Apoi, petele de lumină au dispărut și am 
putut încă o dată să-i văd înfățișarea. Părea îngrijorat și 


VP - 246 


incomodat, privirea îi era pierdută în colţurile cele mai 
întunecate ale camerei, nu mai era atât de sigur cum fusese 
prima dată când m-am trezit cu el lângă pat. Am observat, de 
asemenea, că nu mai stătea cu spatele la ușă. In schimb, nu o 
scăpa o clipă din ochi, de parcă îi era frică de vreo prezenţă care 
s-ar fi putut ivi în spatele său. . 

Merrick se uita la mine, dar nu vorbi. Işi tot pipăia buza 
inferioară în timp ce se gândea. Nu-mi vedeam arma. In cele din 
urmă, îmi vorbi: 

— Am făcut ceva în noaptea asta, ceva ce poate n-ar fi trebuit 
să fac. Dar s-a întâmplat, chit că e bine sau nu. M-am săturat să 
tot aştept. Le venise și lor vremea. Asta o să-ți aducă ceva 
probleme, dar ascultă-mă, vei scăpa uşor de ele. O să le spui ce 
s-a întâmplat aici și, până la urmă, o să te creadă. Zvonurile 
circulă repede, așa că vor veni din moment în moment. 

Apoi Merrick făcu ceva straniu. Se duse încet la una din ușile 
dulapului meu - puteam acum să-mi văd arma pusă la brâu - și 
își puse mâna stângă pe una dintre uși, cu dreapta scoțând 
arma Smith 10 de la cingătoare. Părea chiar că se uită printre 
scândurile ușii, convins că cineva se ascunde acolo. Deschise 
apoi ușor ușa cu mâna stângă, folosindu-se de țeava armei 
pentru a caută printre hainele atârnate acolo. 

— Eşti sigur că locuiești singur? întrebă el. 

Eu am dat din cap. 

— Nu te simt a fi singur, continuă el. 

Nu era nici urmă de ameninţare sau vreo presupunere că-l 
mint, ci doar o neliniște profundă ca și cum n-ar fi înțeles ceva. 

Închise ușor ușa de la dulap, apoi se îndreptă din nou spre 
pat. 

— Nu am nimic personal cu tine, zise el. Eu știu că faci ce 
crezi că e bine, dar mi-ai ieșit în cale, iar eu nu am putut trece 
peste asta. Ce e rău e că eu cred că tu ești un om care-și lasă 
conștiința să-l afecteze, iar conștiința nu este altceva decât o 
muscă ce-ţi zboară prin cap. Este ceva care deranjează, care te 
distrage. Eu nu am timp de ea. Niciodată n-am avut. Ridică ușor 
arma. Gura ţevii era îndreptată spre mine, asemenea unui ochi 
negru care nu clipește. Aș putea să te ucid acum. Știi asta. Nu 
m-ar costa decât un glonț. Dar o să te las în viață. 


VP - 247 


Am răsuflat ușurat, fără a mai putea ascunde un sentiment de 
recunoștință. Nu aveam să mor, nu astăzi și nu de mâna acestui 
om. Merrick înțelese foarte bine gestul meu. 

— Așa este, ești încă viu, dar ţine minte asta! Te-aș fi putut 
ucide, dar te-am lăsat în viaţă. Ştiu ce fel de om ești. Te vei 
mânia că am intrat în casa ta, că te-am rănit, că te-am umilit în 
propriul pat. Vei dori să te răzbuni, dar te avertizez că data 
viitoare când te voi avea în vizor, n-o să mai irosesc nicio 
secundă înainte de a apăsa pe trăgaci. Toate astea se vor 
termina curând, iar eu voi fi plecat. Ti-am lăsat destule lucruri la 
care să te gândești. Păstrează-ţi furia, vei avea destule ocazii să 
o folosești. 

Puse arma deoparte și se întinse încă o dată după sacul său. 
Scoase o sticluţă și o cârpă galbenă, apoi deșurubă capacul 
sticlei și vărsă tot conţinutul pe cârpă. Am recunoscut imediat 
mirosul. Nu era rău și parcă simțeam deja dulceaţța lichidului. 
Am dat din cap și am deschis ochii. L-am văzut pe Merrick 
apropiindu-se de mine cu cârpa în mână; mirosul de cloroform 
mă făcea parcă să plutesc. Am încercat să mă ridic, să-l lovesc 
cu picioarele, dar nu-mi folosi la nimic. M-a apucat de păr, 
ținându-mi capul drept și puse acea cârpă peste nasul meu. 

Ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit au fost: 

— E o binefacere, domnule Parker. 

e 

Am deschis ochii. Lumina izvora printre draperii. Capul îmi 
era, parcă, împuns cu ace. Am încercat să mă ridic, dar capul 
îmi era prea greu. Aveam mâinile libere și nici gura nu-mi mai 
era acoperită de acea bandă. Am simţit sânge pe buze, în 
locurile unde banda îmi smulsese pielea. M-am întins după 
paharul de apă de pe noptieră. Aveam privirea înceţoșată, așa 
că era cât pe-aci să-l scap pe podea, înainte de a mai încerca o 
dată, am așteptat să se unească cele două imagini din faţa mea 
și să se oprească camera din învârtit. L-am ridicat și l-am lipit de 
buze. Era plin. Cred că Merrick l-a umplut și l-a pus mai încolo, 
încât să nu-l pot ajunge. Am băut cu poftă, scuipând apa pe 
pernă, apoi am zăcut așa o vreme. Am închis ochii încercând să- 
mi potolesc starea de rău. În cele din urmă, m-am simţit în stare 
să mă rostogolesc pe pat, până când am căzut pe podea. Masa 
căzu peste mine. M-am târât până în baie și m-am aplecat peste 


VP - 248 


scaunul toaletei. Am vomitat imediat, simţindu-mă încă o dată 
ca într-un somn otrăvit. 
e 

Mă trezi sunetul soneriei. Parcă se modificase și lumina. Cred 
că se făcuse după-amiază. M-am ridicat și m-am sprijinit de 
pereții de la baie până când am simțit că nu mi se vor mai îndoi 
picioarele sub mine, apoi m-am bălăngănit până în dreptul 
scaunului pe care îmi lăsasem hainele noaptea trecută. Mi-am 
tras pe mine pantalonii și un tricou, apoi mi-am pus o bluză de 
trening cu glugă ca să mă feresc de frig și am coborât descult 
pe scări. Am zărit prin geam trei figuri și două mașini 
necunoscute în fața casei mele. Una dintre ele aparținea poliţiei 
din Scarborough. Am recunoscut-o după culoare. 

Am deschis ușa. Conlough și Frederickson, cei doi detectivi 
din Scarborough care l-au interogat pe Merrick, erau pe scări, 
împreună cu un al treilea bărbat, al cărui nume nu îl știam, dar 
de a cărui faţă îmi aminteam de la interogatoriul lui Merrick. Era 
cel care vorbise cu domnul de la FBI, Pender. În spatele lor, Ben 
Ronson, unul dintre polițiștii din Scarborough, stătea sprijinit de 
mașină. In mod normal, eu și Rob am fi schimbat câteva cuvinte 
dacă ne-am fi întâlnit pe stradă, însă acum chipul lui rămânea 
lipsit de orice fel de expresie. 

— Domnule Parker, spuse Conlough, te deranjează dacă 
intrăm? Ti-l mai amintești pe detectivul Frederickson? Avem să- 
ți punem câteva întrebări. Arată apoi spre cel de-al treilea 
bărbat. Dânsul este detectivul Hansen de la secţia de poliție din 
Gray. Cred că-ţi dai seama că este în misiune. 

Hansen era un bărbat arătos, cu părul negru, strălucitor 
datorită produselor pe care le folosea. Ochii lui erau mai mult 
verzi decât albaștri, poziția sa relaxată, dar fermă îl făcea să 
semene cu o pisică sălbatică gata să se năpustească asupra 
victimei sale. Purta o haină frumos croită, de un albastru-închis. 
Bluza lui era uimitor de albă, cravata lui - albastră, dungată cu 
auriu. 

Le-am făcut loc să intre. Am observat că niciunul nu se 
întoarse cu spatele la mine. Afară, Ronson își duse imediat 
mâna la armă. 

— E bine în bucătărie? am întrebat eu. 

— Desigur, zise Conlough. 


VP - 249 


M-au urmat în bucătărie. M-am așezat la masă. În mod 
normal, aș fi stat în picioare pentru a nu oferi niciun avantaj, 
însă acum încă mă mai simţeam slăbit și nesigur pe picioarele 
mele. 

— Nu arăţi prea bine, zise Frederickson. 

— Am avut o noapte grea. 

— Vrei să ne povestești? 

— Mai întâi vreţi să-mi spuneţi de ce sunteţi aici? 

Dar știam deja răspunsul. Merrick. 

Conlough se așeză în faţa mea, iar ceilalți rămaseră în 
picioare. 

— Uite ce e, zise el, putem să rezolvăm totul aici și acum dacă 
ești sincer cu noi. Altfel - se uită la Hansen - poate fi mai rău. 

Ar fi trebuit să sun un avocat, dar asta ar fi însemnat o 
călătorie la secţia din Scarborough sau poate în Gray sau, de ce 
nu, în Augusta. Un avocat ar fi însemnat multe ore petrecute 
într-o celulă sau în sala de interogatoriu și nu eram prea sigur că 
pot face faţă. Era clar că, în cele din urmă, voi avea nevoie de 
un avocat, dar pentru moment eram în casa mea, la masa mea 
din bucătărie, și nu aveam de gând să plec dacă nu era 
neapărat nevoie. 

— Frank Merrick a intrat în casa mea azi-noapte, am zis eu. M- 
a legat de pat - le-am arătat urmele de la încheieturi - m-a legat 
la ochi și la gură și mi-a luat arma. Nu știu cât timp am stat așa. 
Când s-a întors, mi-a mărturisit că a făcut ceva ce nu trebuia, 
apoi m-a adormit cu cloroform. Când m-am trezit, nu mai eram 
legat. Dar Merrick dispăruse. Cred că încă mai are arma mea. 

Hansen se sprijini de tejgheaua din bucătărie și-și încrucișă 
braţele. 

— Ce mai poveste, a zis el. 

— Ce armă ţi-a luat? întrebă Conlough. 

— Un Smith & Wesson de zece milimetri. 

— Cu ce muniţie? 

— Cor-bon 1-18 grame. 

— Cam slăbuț pentru un zece, zise Hansen. Ți-era frică să nu- 
ţi plesnească arma? 

Am dat din cap. 

— Glumești, nu? Ce mai contează asta acum? 

Hansen ridică din umeri. 

— Doar întrebam. 


VP - 250 


— Este un mit. Eşti mulțumit? 

Nu-mi răspunse. 

— Ai cutia cu muniţie pentru Cor-bon? întrebă Conlough. 

Ştiam ce urmărea. De fapt, cred că știam de când i-am văzut 
în pragul casei mele și, dacă nu m-aș fi simţit atât de rău, cred 
că aș fi admirat rapiditatea cu care acţionase Merrick. Folosise 
arma, dar nu mi-o mai înapoiase. Dacă s-ar fi recuperat glonţul, 
atunci ar fi putut să-l compare cu muniţia pe care o deţineam. 
Am făcut imediat legătura dintre el și uciderea lui Barton Riddick 
în Virginia. Poate că potrivirea gloanţelor nu era destul de 
relevantă, însă el mă avertizase că făcuse destul de multe 
pentru a-mi aduce necazuri. Era o mică glumă de-a lui Merrick 
pe seama mea. Nu știu cum mi-au dat de urmă atât de repede, 
dar m-am gândit că și asta era meritul lui Merrick. 

— Cred că va trebui să sun un avocat, am zis eu. Nu vă mai 
răspund la nicio întrebare. a 

— Ai ceva de ascuns? întrebă Hansen. Incercă să zâmbească, 
dar nu putu. De ce ai nevoie de un avocat chiar acum? 
Relaxează-te. Noi doar vorbim acum. 

— Chiar așa, asta facem acum? Dacă e așa, atunci nu-mi prea 
pasă de conversaţia voastră. 

M-am uitat la Conlough. Dădu din umeri. 

— Atunci să fie un avocat, zise el. 

— Sunt arestat? am întrebat. 

— Nu încă, îmi răspunse Hansen, dar o putem face dacă vrei. 
Deci? Arest sau conversaţie? 

Mă privi amuzat și sigur că el este cel care controlează totul. 

— Nu cred că ne-am mai întâlnit până acum, am zis eu. Sunt 
sigur că mi-aș fi amintit suficient de bine cât să nu-mi doresc să 
te mai revăd. 

Conlough tuși și se întoarse spre perete. Expresia lui Hansen 
rămase neschimbată. 

— Sunt nou, zise Hansen. Am stat ceva vreme prin orașele 
mari, așa cum ai făcut și tu, cred, așa că nu dau doi bani pe 
reputația ta. Poate acum, cu poveștile tale din război și cu 
mâinile pline de sânge, te crezi important, dar pe mine nu prea 
mă impresionează cei care-și fac singuri legea. Ei sunt o hibă în 
sistem, o fisură. În cazul tău, vreau să repar această fisură. 
Acesta e primul pas. 


VP - 251 


— Nu e frumos să nu respecţi un om în propria-i casă, am 
replicat eu. 

— Tocmai de aceea plecăm acum, ca eu să pot jigni și în altă 
parte. _ 

Imi făcu semn din degete să mă ridic. Intreaga sa atitudine 
era o imensă ofensă la adresa mea. Dar pentru moment nu 
aveam de făcut altceva decât să o accept. Dacă aș fi continuat, 
probabil că mi-aș fi pierdut răbdarea și nu voiam să-i dau lui 
Hansen satisfacția încătușării mele. 

Am dat din cap și am așteptat. M-am încălțat apoi cu o 
pereche veche de încălțări pe care le tineam mereu în 
bucătărie. 

— Atunci să mergem, am zis eu. 

— N-ai vrea mai întâi să te sprijini un pic de peretele acela? 
întrebă Hansen. 

— Cred că glumești, am replicat eu. 

— Da, sunt un glumeţ de felul meu, zise el. Amândoi suntem. 
Știi ce ai de făcut. 

Stăteam cu picioarele depărtate și cu mâinile ridicate în timp 
ce Hansen mă percheziționa. Când s-a convins că nu eram 
înarmat, se îndepărtă și ieșirăm din casă, însoţiţi de Conlough și 
Frederickson. Afară, Ben Ronson deschisese deja portiera. Am 
auzit lătratul unui câine. Walter alerga în jurul gardului care 
despărțea casa mea de cea a familiei Johnson. Bob Johnson era 
undeva în spatele lui Walter, dar am putut citi totuși îngrijorarea 
de pe chipul lui. Pe măsură ce câinele se apropia, polițiștii 
deveneau tot mai nervoși. Ronson își duse încă o dată mâna la 
armă. 

— E în ordine, am zis eu. E prietenos. 

Walter simţea că oamenii aceia nu-l agreau. Se opri în dreptul 
unui copac, lătră parcă nesigur, apoi veni către mine, dând din 
coadă. M-am uitat la Conlough, iar acesta dădu din cap. M-am 
dus și l-am mângâiat pe Walter pe cap. 

— Va trebui să stai o vreme cu Bob și Shirley, am zis eu. 

Işi împinse capul în pieptul meu și închise ochii. Bob stătea 
acum pe locul pe care fusese Walter cu câteva minute în urmă. 
Ştia că nu era momentul să întrebe dacă totul este în regulă. L- 
am luat pe Walter și l-am dus la Bob; în tot acest timp, Hansen 
mă urmărea. 

— Poţi să ai grijă de el câteva ore? l-am întrebat. 


VP - 252 


— Nicio problemă, răspunse el. 

Era un om scund, însă cu o privire ageră. M-am aplecat să-l 
mângâi încă o dată pe Walter și am putut atunci să-i zic lui Bob 
să sune la hanul Black Point. l-am zis numărul camerei în care 
stăteau Angel și Louis și l-am rugat să le spună ce s-a întâmplat. 

— Desigur. Mai pot face și altceva pentru tine? 

M-am uitat la cei patru polițiști. 

— Ştii, Bob, nu cred că mai este nevoie. 

M-am așezat apoi pe bancheta din spate, Ronson 
conducându-mă până la secţia din Scarborough. 


25. 


M-au ţinut la sediul central din Scarborough P.D. cât timp am 
așteptat-o pe Aimee Price și atunci am avut încă o dată senzaţia 
că pășesc pe urmele lui Merrick. Hansen ar fi vrut să mă ducă la 
Gray, însă Wallace MacArthur, care venise de îndată ce a auzit 
că eram interogat, făcu presiuni asupra lui. Îl puteam chiar auzi 
prin ușă cum garanta pentru mine, îndemnându-l pe Hansen să- 
și ţină, pentru moment, câinii la distanţă. Îi eram foarte 
recunoscător nu pentru că mă salva de un drum neplăcut spre 
Gray, în compania lui Hansen, ci pentru că binevoise să mă 
ajute când, probabil, avea și el treburile lui. 

Nimic nu se schimbase în cameră de când Merrick stătuse și 
el pe acest scaun. Chiar și mâzgăliturile prostești de pe tabla 
albă erau aceleași. Nu mă încătușaseră, așa că, Conlough putu 
să-mi dea o ceașcă cu cafea și o gogoașă veche. Încă mă mai 
durea capul, dar încet-încet îmi dădeam seama că poate 
spusesem prea multe cât am stat în casă. Tot nu știam ce 
făcuse Merrick, dar eram aproape sigur că cineva murise din 
cauza lui. Intre timp, mi-am dat seama că, practic, admisesem 
că arma mea fusese folosită pentru uciderea cuiva. Dacă 
Hansen ar fi jucat dur și m-ar fi acuzat, mă puteam imagina deja 
după gratii fără posibilitatea de a ieși pe cauţiune. În cel mai rău 
caz, mă putea reține pe mine, lăsându-l pe Merrick să se 
răzbune pe Smith 10. 

După o oră de stat singur, doar cu gândurile mele, ușa 
camerei se deschise, iar lui Aimee îi fu îngăduit să intre. Purta o 


VP - 253 


fustă și o haină negre și o bluză albă. Servieta ei, confecţionată 
dintr-un material scump de piele, era strălucitoare. Arăta ca un 
om de afaceri. Eu, în schimb, arătam groaznic. 

— Ştii cumva ce se întâmplă? am întrebat-o eu. 

— Tot ce știu e că cercetează o împușcătură. Un deces. 
Bărbat. Mai exact, ei cred că tu îi poţi ajuta cu niște detalii. 

— Cum ar fi modul în care l-am împușcat? 

— Pariez că ești mulţumit că ai pus mâna pe cartea mea de 
vizită, zise ea. 

— Cred că mi-a purtat ghinion. 

— Cât de mult? 

l-am povestit tot, de la venirea lui Merrick în casă până la 
momentul în care Ronson m-a băgat în mașină. Nu am omis 
nimic, mai puţin vocile pe care le auzisem. Nu voiam ca Aimee 
să afle de ele. 

— Ești prost tun? zise ea. Copiii știu mult mai bine să nu 
răspundă întrebărilor unui poliţist fără prezenţa unui avocat. 

— Eram obosit, mă durea capul! 

În timp ce rosteam aceste cuvinte, îmi dădeam seama cât de 
patetic suna propoziţia asta. 

— O prostie. Nu mai scoţi niciun cuvânt până nu-ţi dau eu 
voie. 

Se duse la ușă și ciocăni ușor în ea, semn că polițiștii puteau 
intra. Apăru imediat Conlough, urmat de Hansen. Se așezară în 
fața noastră. Mă întrebam oare câţi oameni se îngrămădeau în 
fața unui calculator, în camera alăturată, înregistrând întrebările 
și răspunsurile care se auzeau din camera noastră. 

Aimee ridică o mână. 

— Mai întâi trebuie să ne spui despre ce e vorba, zise ea. 

Conlough se uită la Hansen. 

— Un bărbat pe nume Ricky Demarcian a murit noaptea 
trecută. A fost împușcat în cap, într-o rulotă din Tranquility 
Pines. Un martor ne-a spus că a văzut un Mustang, asemănător 
cu cel al clientului dumneavoastră, plecând din acel loc. Ne-a 
precizat chiar și numărul de înmatriculare. 

În timp ce vorbeam, mă gândeam la ce se întâmpla în acel 
moment în Tranquility Pines. Scena crimei înregistrată pe CD de 
tehnicianul din Scarborough, ușile toate acoperite de amprente. 
Era cunoscut ca unul dintre cei mai buni specialiști în probe, un 
om extrem de meticulos, probabil că federalii n-aveau nimic 


VP - 254 


împotrivă să lucreze cu el. Mă mai gândeam că era acolo și un 
centru mobil de comandă, alb și roșu, utilizat împreună cu 
serviciul de pompieri. Erau, bineînțeles, și spectatori, gură- 
cască, posibili martori pe care îi intervievau, mașinile diferitelor 
posturi locale, un întreg circ în jurul unei mici rulote dintr-un 
parc deprimant. Căutau să identifice urme pe care să le 
asocieze dârelor lăsate de roţile mașinii mele. Și chiar dacă nu 
se potriveau, lor nu le prea păsa. Puteau să spună că parcasem 
mașina pe partea cealaltă a drumului, departe de mizeria aceea. 
Lipsa probelor nu-mi dovedea nevinovăția. Între timp, Hansen 
făcea, cred, toate demersurile necesare pentru a împuternici pe 
cineva să meargă să-mi percheziţioneze casa și garajul; asta 
dacă nu găsise deja pe cineva. El voia mașina și arma. În lipsa 
unei scrisori, ar căuta o cutie cu muniţie. 

— Un martor? întrebă Aimee. Chiar așa? Aimee se arătă 
suficient de mirată ca să sugereze că afirmaţiile lor semănau cu 
unele de genul: zâna măseluţă a dispărut cu tot cu sacul cu 
dinţi. Cine e martorul? 

Hansen nu se mișcă, în schimb Conlough se foi în scaun. Nu 
existau martori. Informaţia era anonimă și putea proveni, deci, 
de la Merrick. Dar asta nu-mi ușura situația. Am înțeles din 
întrebările lor ce muniţie folosise Merrick pentru arma cu care îl 
ucisese pe Demarcian; mai mult ca sigur, lăsase urme la fața 
locului: un glonţ sau era doar cartușul; sau lăsase pur și simplu 
arma acolo. Dacă era așa, atunci amprentele mele, și nu ale lui, 
erau peste tot. 

„Trebuie să-ţi provoc câteva neplăceri, asta doar ca să mă 
asigur că nu mai ai timp să-ţi faci griji pentru mine”. 

— Nu putem spune nimic acum, zise Hansen. Nu suntem într- 
un film prost, dar cred că noi punem aici întrebările. 

Aimee ridică din umeri. 

— Continuaţi cu întrebările. Înainte de toate, aș vrea să 
aduceţi un medic aici. Vreau că fotografiaţi vânătăile clientului 
meu. Veţi vedea că par a fi rezultatul unor lovituri cu pumnul. 
Un doctor va fi în măsură să constate cât de recente sunt. În 
plus, buzele îi sunt crăpate ca urmare a smulgerii unei benzi de 
pe gură. Vrem ca toate acestea să fie fotografiate. De 
asemenea, vreau să i se recolteze clientului meu probe de 
sânge și urină pentru a dovedi nivelul crescut de triclormetan în 
sânge. 


VP - 255 


Rosti toate aceste cereri ca pe niște gloanţe. Conlough părea 
că resimțea forţa. 

— Triclo-ce? întrebă el, cerând, din priviri, ajutor de la 
Hansen. 

— Cloroform, explică Hansen. Nu părea deloc intimidat. 
Puteaţi să spuneți doar cloroform, îi zise el lui Aimee. 

— Aș fi putut, dar nu ar fi mai avut același impact. Așteptăm 
să sosească medicul, după care puteți începe să puneti 
întrebări. 

Cei doi detectivi plecară fără o vorbă. După o oră de 
așteptare, sosi un medic de la Centrul Medical din Scarborough. 
Mă escortă până la baia bărbaţilor unde am dat o probă de 
urină, după care mi-a luat și sânge. Apoi, mi-a examinat 
vânătăile de pe față. Aimee veni cu un aparat pentru a 
fotografia vânătăile și tăieturile de la buză. Ulterior, am fost 
adus înapoi în camera de interogatoriu, unde ne așteptau 
Hansen și Conlough. 

Am trecut întâi prin întrebările cele mai simple. De fiecare 
dată am așteptat ca Aimee să îmi facă semn dacă este sau nu 
indicat să deschid gura. Cu toate astea, atunci când am ajuns la 
subiectul muniției, Aimee ridică pixul. 

— Clientul meu v-a spus deja că Merrick i-a furat arma. 

— Vrem doar să ne asigurăm că muniţiile se potrivesc, zise 
Hansen. 

— Da? întrebă Aimee, la fel de sceptică ca mai înainte. De ce? 

Hansen nu răspunse. Nici Conlough. 

— Nu aveți arma, nu-i așa, domnilor detectivi? zise Aimee. 
Nici măcar martor nu aveţi. Tot ce cred că aveţi este un cartuș 
și un glonț. Așa e? 

Hansen încercă să o tulbure cu privirea, însă, în cele din 
urmă, renunţă. Conlough se uita în schimb la unghiile ei. 

— Așa e? întrebă încă o dată Aimee. 

Hansen dădu din cap. Părea un copil de școală prins cu vreo 
șotie. 

— După cum mi-am dat seama, a fost o încercare bună. 
Merrick lăsase la locul crimei exact urmele folosite și în cazul 
condamnării lui. Niciun tribunal nu avea cum să pronunţe o 
sentinţă doar în baza lor, totuși Merrick reușise să tulbure apele. 

— Putem obține un mandat, zise Hansen. 

— Faceţi-o, replică Aimee. 


VP - 256 


— Nu. 

Aimee se uită la mine, la fel și Hansen, și Conlough. 

— Nu aveţi nevoie de niciun mandat. 

— Ce...? începu Aimee, însă am oprit-o imediat, punându-mi 
mâna peste braţul ei. 

— Vă voi da muniţia. Analizaţi-o cât vreţi. El mi-a luat arma și 
l-a ucis pe Demarcian, a lăsat însă cartușul și a dat un telefon ca 
voi să veniţi la ușa mea. Ideea lui e un fel de glumă. Merrick a 
asistat la un proces în Virginia, în care doar gloantele se 
potriveau și nimic mai mult, însă totul a căzut în momentul în 
care FBI a început să se îndoiască de valoarea testelor. Merrick 
a făcut toate astea ca să-mi facă mie rău și asta e tot. 

— Și de ce ar face el asta? întrebă Conlough. 

— Știţi răspunsul. L-aţi interogat chiar în această cameră. 
Fiica lui a dispărut în timp ce el era la închisoare. El vrea acum 
să afle ce s-a întâmplat cu ea. Și crede că eu îi stau în cale. 

— Și de ce nu te-a omorât pur și simplu? întrebă Hansen. 

Suna ca și cum ar fi fost gata să-l ierte pe Merrick pentru asta. 

— Nu ar fi fost corect, nu în viziunea lui. Are și el un cod al lui. 

— Un cod care nu l-a împiedicat să-l împuște pe Demarcian, 
asta dacă e adevărat ce spui tu, replică Hansen. 

— Și eu de ce aș vrea să-l omor pe Demarcian? am întrebat 
eu. Nici măcar n-am auzit de el până astăzi. 

Încă o dată, Hansen și Conlough schimbară priviri. După 
câteva secunde, Hansen făcu un semn de „dă-i drumul”, cu 
mâna dreaptă. Părea a fi pe punctul de a renunţa. Convingerea 
lui de mai înainte se risipise. Vânătăile, testele pentru a dovedi 
urmele de cloroform, toate astea îl năuciseră. Cred că, în sinea 
lui, știa că eu spun adevărul. Doar că nu voia să creadă asta. Ar 
fi avut plăcerea să mă închidă, însă eu îi tulburasem simțul 
ordinii. 

Oricât de mult mă dispreţuia, era un poliţist care făcea totul 
ca la carte; de aceea nu putea să ascundă probele ca apoi totul 
să iasă la iveală la proces. 

— Rulota lui Demarcian era plină cu echipamente electronice, 
zise Conlough. Noi credem că are legături cu rețelele de crimă 
organizată din Boston. Se pare că el s-a ocupat de niște web- 
site-uri. 

— Pentru italieni? 

Conlough dădu din cap. 


VP - 257 


— Pentru ruși. 

— Nu sunt oameni buni. 

— Nu. Am auzit că nici măcar nu erau doar adulți. 

— Copii? 

Conlough se uită încă o dată la Hansen, însă acesta din urmă 
se retrăsese în tăcere. 

— Cum am mai zis, sunt doar vorbe, nu și probe. Fără probe 
nu putem obţine un mandat. Am lucrat la asta și am încercat să 
obținem accesul la listele lui Demarcian, însă a fost greu. 

— Se pare că problema voastră e rezolvată, am zis eu. 

— Ești sigur că nu ai mai auzit niciodată de Demarcian? mă 
întrebă Hansen. Pare a fi genul de om pe care l-ai împușca fără 
rețineri. 

— Ce vreți să spuneţi cu asta? am întrebat. 

— Nu ar fi prima dată când o armă de-a ta face o gaură în 
capul cuiva. Poate că ai crezut pur și simplu că Demarcian e 
persoana care merită. 

Am simţit mâna lui Aimee atingându-mi pe sub masă piciorul, 
avertizându-mă să nu mă las intimidat de Hansen. 

— Dacă vreţi să mă acuzaţi de ceva, atunci daţi-i drumul, am 
zis eu. Altfel vă irosiți timpul. Mi-am îndreptat atenţia către 
Conlough. Demarcian a fost rănit doar de un glonț? 

Conlough nu-mi răspunse. Nu putea, credeam eu, fără a 
dezvălui ce probe aveau împotriva mea. Am continuat: 

— Dacă Merrick l-a torturat, atunci poate că Demarcian i-a 
spus ceva folositor înainte să moară. 

— Ce ar fi putut Demarcian să știe? întrebă Conlough. 

Tonul deja se schimbase. Poate că intervenţia mea nu a fost 
convingătoare la început, dar acum nu mai era interogatoriu, ci 
o situaţie în care gândeam cu voce tare. Din păcate, lui Hansen 
nu-i păsa de direcția pe care o luaseră lucrurile. El murmură 
ceva ce suna a porcărie. Hansen rămânea pe poziţii. Conlough îl 
privi în semn de avertizare, însă focul din privirea lui Hansen nu 
părea a fi pe punctul de a se stinge. Mai făcu o ultimă încercare: 

— E o tâmpenie, repetă el. Este arma ta. Martorul a văzut 
mașina ta plecând de la faţa locului. Este amprenta ta... 

— Hei! îl întrerupse Conlough. 

Se ridică și se îndreptă către ușă, cerându-i lui Hansen să-l 
urmeze. Acesta își împinse scaunul în spate și plecă. Ușa se 
închise în urma lor. 


VP - 258 


— Nu e fanul tău, zise Aimee. 

— Nu l-am mai întâlnit până astăzi. Nu-mi prea plac polițiștii 
federali, dar trebuie să recunosc că el era pus pe harţă. 

— Va trebui să-mi revăd tarifele. Nimănui nu-i place de tine. 

— Riscurile meseriei. Tu ce mai faci? 

— Bine, cred, exceptând neputința ta de a-ţi ţine gura închisă. 
să presupunem că Merrick a folosit arma ta pentru a-l ucide pe 
Demarcian. Să presupunem și că el a telefonat în legătură cu 
mașina ta. Ei nu au nimic în afară de probele balistice și cutia ta 
cu gloanţe. Nu e suficient pentru a te acuza, nu, cel puţin până 
nu au un rezultatul balistic sau vreo amprentă. Chiar și atunci, 
nu prea îi văd să intervină până ce poliţia nu mai aduce și alte 
probe care să ateste legătura ta cu întreaga scenă. Nu o să le fie 
greu să obţină un mandat să-ţi percheziţioneze casa pentru a 
căuta muniţia, așa că ar fi mai bine să le-o dai chiar tu. Dacă 
lucrurile se înrăutăţesc, asta poate să ne ajute să demonstrăm 
că erai cooperant de la bun început. Dar dacă arma e la ei, 
atunci o să avem probleme. 

— De ce mi-aș lăsa arma la locul crimei? 

— Ştii că ei nu vor gândi așa. Dacă asta e suficient să te 
aresteze, atunci o vor face. Așteptăm și-om vedea. Dacă au 
arma, atunci vor acţiona cât se poate de repede. După ce v-am 
urmărit pe tine și pe Conlough împrietenindu-vă, părerea mea 
este că arma e la Merrick. Lovi cu pixul în masă. Nici Conlough 
nu prea pare să-l placă pe Hansen. 

— Conlough este în regulă, dar nu cred că el vrea să mă 
scoată pe mine vinovat de moartea lui Demarcian. El doar își 
închipuie că aș fi făcut o treabă bună: dacă l-aș fi omorât eu, nu 
aș fi lăsat urme. 

— Și ai fi așteptat ca el să aibă o armă în mână, adăugă 
Aimee. Dumnezeule, e ca în Vestul Sălbatic. 

Minutele parcă zburau... cincisprezece, douăzeci, treizeci. 

Aimee se uită la ceas. 

— Ce Dumnezeu fac acolo? 

Era gata să se ridice și să meargă să vadă ce se întâmplă 
când am auzit un sunet distinct și totuși familiar. Era un lătrat 
de câine. Semăna foarte mult cu cel al lui Walter. 

— Cred că e câinele meu, am zis eu. 

— i-au adus câinele? Ca ce, ca martor? 

Ușa se deschise și intră Conlough. Părea aproape ușurat. 


VP - 259 


— Ai scăpat, zise el. Va trebui să semnezi un formular, după 
care ești liber să pleci. 

Aimee eșuă în încercarea de a-și ascunde surprinderea. L-am 
urmat pe Conlough afară. La intrare erau Bob și Shirley Johnson. 
EI îl ţinea în lesă pe Walter, iar Shirley ședea pe un scaun de 
plastic, având însă scaunul cu rotile lângă ea. _ 

— Se pare că doamna nu doarme prea bine, a zis Conlough. li 
place să stea la fereastră când o dor articulațiile. L-a văzut pe 
omul tău plecând la 3.00 a.m. și întorcându-se la 5.00. A semnat 
o declaraţie că mașina ta nu a ieșit din garaj și că nici tu nu ai 
părăsit locuința. Intervalul 3.00-5.00 se potrivește cu ora morții 
lui Demarcian. Zâmbi neîndurător. Hansen e destul de supărat. 
Ar fi vrut să fi fost tu. Zâmbetul lui dispăru. Nu mai trebuie să-ţi 
reamintesc, însă o voi face. Arma ta e la Merrick. A folosit-o 
pentru a-l omori pe Demarcian. Dacă aș fi în locul tău, aș căuta 
să o iau înapoi înainte să o mai folosească. Intre timp, va trebui 
să înveţi să ai mai multă grijă de proprietatea ta. 

Se întoarse pe călcâie. M-am dus la familia Johnson să le 
multumesc. După cum mă aşteptam, Walter îmi sări în brațe. 
După o oră am semnat formularul, fiind liber să plec. Aimee 
Price mă duse acasă. Familia Johnson o luă înainte cu Walter, 
pentru că Aimee refuzase să ia câinele în mașină. 

— Mai știi ceva legat de transferul lui Andy Kellog? am 
întrebat eu. 

— Încerc să aflu ceva peste vreo două sau trei zile. 

— L-ai întrebat de tatuaj? 

— A zis că nu a văzut nicio dată, niciun număr. Era doar un 
cap de vultur. 

Am înjurat în liniște. Însemna că nu mai avea niciun rost să 
iau legătura cu Ronald Straydeer. Se înfunda o altă pistă pentru 
anchetă. 

— Andy ce face? 

— Își revine. Este încă rănit la nas. 

— Dar psihic? 

— A tot vorbit despre tine și despre Merrick. 

— A zis ceva interesant? 

— Crede că Merrick o să te omoare. 

— Ei bine, n-a fost departe de a o face; a avut ocazia, dar nu a 
știut să profite de ea. 


VP - 260 


— Asta nu înseamnă că nu o să mai încerce. Nu înțeleg de ce 
vrea atât de mult să te elimine. 

— Este un răzbunător. Nu vrea ca cineva să-l priveze de 
recompensa sa. 

— Crede că fiica lui a murit? 

— Da. Nu vrea să recunoască, dar știe că așa e. 

— Tu crezi că e moartă? 

— Da. 

— Și ce o să faci acum? 

— Mai trebuie să vizitez un avocat după care mă îndrept spre 
Jackman. 

— Doi avocaţi în aceeași zi. Uită-te la tine. 

— Sunt vaccinat. O să fiu bine. 

Răsuflă fără însă a răspunde. 

— Îţi mulțumesc că ai venit, i-am zis eu. Apreciez asta. 

— Ești bun de plată. Nu sunt instituţie caritabilă. 

Am oprit în fața casei. Am coborât din mașină și i-am 
mulțumit din nou lui Aimee. 

— Ține minte, zise ea. Sunt avocat, nu doctor. Dacă te mai 
încurci odată cu Merrick, mă tem că serviciile mele nu-ţi vor mai 
fi de folos. 

— Dacă mă mai încurc odată cu Merrick, atunci unul din noi 
cu siguranţă nu o să mai aibă nevoie de doctor sau de avocat. 
Nici eu nu voi mai avea nevoie de ajutor. 

Dădu din cap. 

— lar începi cu Vestul Sălbatic? Ai grijă de tine. Nu mai văd pe 
nimeni să mai fie interesat de asta. 

Plecă. M-am dus la familia Johnson și am băut o ceașcă de 
cafea împreună. Walter va mai trebui să stea la ei câteva zile. 
Nu-i deranja; nici pe Walter nu cred că-l deranja. Oricum, îl 
hrănesc mai bine decât mine. De fapt, îl hrănesc mai bine decât 
mă hrănesc eu pe mine. M-am dus apoi acasă să fac un duș, să 
scap astfel de mirosul și de senzaţia pe care le-am simţit cât am 
stat în sala de interogatoriu. Conlough avea dreptate. Trebuia 
să-l găsesc pe Merrick înainte ca el să se mai folosească de 
Smith 10. Știam de unde să încep. Exista un avocat în 
Commonwealth care avea de răspuns la niște întrebări. Am 
evitat să mă întâlnesc cu el până acum, dar nu mai aveam de 
ales. În timp ce mă îmbrăcam, mă întrebam de ce oare am tot 
amânat să vorbesc iar cu Eldritch. Mă gândisem că nu îmi era de 


VP - 261 


prea mare ajutor decât dacă nu creștea riscul, ca o consecinţă a 
crimei lui Merrick. Dar știam că mai aveam un motiv: clientul lui. 
Împotriva raţionamentelor mele și împotriva celor mai puternice 
instincte, eram târât în mod inevitabil în lumea Colecţionarului. 


VP - 262 


PARTEA A PATRA 


În întunecimea nopții, 

Plec resemnat. 

Nu îmi este atât teamă de noaptea întunecată, 
Cât de prieteni neștiuți 

Și nu îmi este atât teamă de cerul nopții, 

Cât de prietenii de dedesubt. 


Stevie Smith, Dirge 
26. 


În timp ce îmi vâram repede în buzunarul de la haină un 
încărcător de 38 am dat un telefon. Louis răspunse abia la al 
doilea apel. El și Angel intraseră în casa Colecţionarului la o oră 
după ce Bob Johnson sunase la han lăsându-mi un mesaj pe 
mobil, prin care mă informa că, vorba lui Andy, „erau la ţară”. 

— Înţeleg că ai evadat de la închisoare, zise Louis. 

— Da, a fost minunat, explozii, focuri de armă, tot tacâmul. Ar 
fi trebuit să fii acolo. 

— Oriunde e mai bine decât aici. 

Părea ţâfnos. Să petreci atâta timp cu partenerul tău într-un 
spaţiu închis, asta te face, într-adevăr, să reacţionezi așa. Mă 
gândeam că ar trebui să văd cum e viaţa lor de familie. 

— Spui asta acum. Înainte ca totul să se termine, pun pariu că 
o să-ți amintești cu naivitate de timpul petrecut în mașină. Aţi 
găsit ceva? 

— Nu am aflat nimic pentru că nu e nimic de aflat. Casa e 
goală. Am verificat. Nu s-a schimbat nimic de atunci. Totul era la 
fel, cu o singură excepţie: dulapul din pivniţă era gol. Se pare că 
monstrul și-a mutat colecţia. 

Colecţionarul știa că fusese cineva în casă; descoperise că îi 
luase cineva urma. 

— Las-o baltă, i-am zis. Dacă Merrick nu s-a întors acolo până 
acum, atunci nu se mai întoarce. 


VP - 263 


Era oricum o încercare trasă de păr. Merrick știa că vom căuta 
în primul rând în casă. Așa că s-a ascuns. l-am spus lui Louis să 
meargă cu Angel în Augusta, să închirieze o mașină și să se 
întoarcă în Scarborough. Apoi, Angel ar fi urmat să meargă spre 
nord, spre Jackman, ca să vadă dacă poate afla ceva, fără însă 
a-l scăpa din ochi pe Merrick, pentru că știam că Merrick se va 
îndrepta, în cele din urmă, spre Jackman sau Gilead. 

— Cum se face că el poate să meargă în Jackman, iar eu 
trebuie să rămân aici cu tine? întrebă Louis. 

— Ştii cum e când scapi o bucată de cărbune în zăpadă? 

— Da. 

— Ei bine, de-aia nu mergi în Jackman. 

— Ești rasist, omule! 

— Ştii, câteodată aproape uit că ești negru. 

— Da? Ei bine, eu nu uit niciodată că tu ești alb. Te-am văzut 
dansând. 

Închise imediat telefonul. 

Următorul apel a fost către Rebecca Clay: am informat-o că 
Merrick era, într-adevăr, liber. Nu-i căzu prea bine vestea, dar 
acceptă să fie păzită din nou de Jackie Garner. Și dacă nu ar fi 
acceptat, aș fi forţat-o să o facă în cele din urmă. 

La câteva minute după ce am terminat de vorbit cu Rebecca, 
am primit un telefon de la o sursă neașteptată. La celălalt capăt 
al firului era Joel Harmon: nu secretara lui, nici Todd, șoferul 
care mânuia bine arma, ci chiar el în persoană. 

— Cineva a intrat în casa mea în dimineaţa asta, zise el. Eram 
în Borgor noaptea trecută, așa că nu eram de faţă când s-a 
întâmplat. Todd a găsit dimineaţa geamul spart. 

— De ce îmi spuneţi mie toate astea, domnule Harmon? 

Nu eram prea important pentru Joel Harmon, și, pe deasupra, 
durerea de cap tot mă mai chinuia. 

— Mi-a fost răscolit biroul și încerc să-mi dau seama dacă îmi 
lipsește ceva. Dar m-am gândit că ai fi interesat să știi că unul 
dintre tablourile lui Daniel Clay a fost vandalizat. Nimic nu a mai 
fost distrus în așa hal, iar de celelalte picturi nici măcar nu s-au 
atins, cu excepţia peisajului din Gilead care a fost distrus 

— Nu aveţi sistem de alarmă? 

— Era conectat la telefon, iar cablul a fost tăiat. 

— Și chiar nu era nimeni în casă? 


VP - 264 


— Doar soţia mea. Tăcu preţ de câteva secunde. Dormea în 
timpul ăla. 

— Parcă e un somn prea adânc, domnule Harmon. 

— Nu fă pe isteţul. O cunoști. Nu trebuie să-ţi mai spun că se 
îndoapă cu somnifere. E în stare să doarmă și la apocalipsă. 

— Ai vreun indiciu de cine ar fi vinovat? 

— Vorbești ca un avocat nenorocit, știi? Parcă auzeam cum 
scuipa saliva pe receptor. Bineînţeles că am idee. O cameră l-a 
surprins când tăia firele de cablu. Poliţia din Scarborough a venit 
și l-a identificat ca fiind Frank Merrick. E cel care o teroriza pe 
Rebecca Clay, nu? Acum am auzit că a împușcat niște pedofili 
dintr-o rulotă; în aceeași noapte în care a intrat la mine, în timp 
ce nevastă-mea dormea! Ce dracu' vrea de la mine? 

— Eraţi prieten cu Daniel Clay. El vrea să-l găsească și poate 
s-a gândit că aţi ști unde e. 

__— Dacă aș fi știut unde e, i-aș fi spus cuiva până acum. 
Intrebarea mea e cum a știut să vină la mine. 

— Eu am aflat destul de ușor de dumneavoastră și de Clay. 
Putea s-o facă și Merrick. 

— Da? Atunci cum se face că în seara în care ai venit la mine 
a fost văzută lângă proprietatea mea mașina pe care o 
conducea Merrick? Știi ce cred eu, tâmpitule? Cred că te-a 
urmărit. Dumneata l-ai adus la ușă. Mi-ai pus familia în pericol! 
Și toate astea pentru un om care e mort de mult! Imbecilule! 

l-am închis. Poate că Harmon avea dreptate, însă eu un voiam 
să-l aud. Aveam deja destule greutăţi și prea multe belele pe 
cap ca să-mi mai fac griji pentru picturile și furia lui împotriva 
mea. Această întâmplare mi-a confirmat cel puţin bănuielile că 
ultima destinaţie a lui Merrick era Gilead. Mă simţeam de parcă 
toată săptămâna m-aș fi cufundat în noroi, regretam chiar ziua 
în care m-a sunat Rebecca Clay. Nici măcar nu mai eram sigur 
de ce căutam. Rebecca mă angajase ca să o salvez de Merrick; 
cu toate acestea, el hoinărea în voie. Ricky Demarcian fusese 
ucis, iar arma folosită mă învinuia pe mine. Potrivit poliţiei, 
Demarcian era implicat în pornografie cu copii și poate chiar în 
trafic de femei și copii pentru diferiţi clienţi. Cineva pur și simplu 
i-l oferise lui Merrick pe tavă, iar acesta îl omorâse imediat, 
găsind în uciderea lui Demarcian o ușurare a furiei pe care o 
simțea împotriva oricui îi făcuse rău fiicei sale; sau poate că a 
aflat ceva de la Demarcian înainte ca acesta să moară. Dacă e 


VP - 265 


așa, atunci Demarcian nu era decât o piesă de puzzle care făcea 
legătura cu Daniel Clay, Gilead și pedofilii cu chip de pasăre, 
însă bărbatul cu acel vultur tatuat, singurul element care îl 
putea ajuta să-i identifice pe cei care i-au abuzat pe Andy Kellog 
și poate chiar pe Lucy Merrick, rămânea încă necunoscut. Nu 
mai puteam vorbi cu celelalte victime pentru că stăteau sub 
protecţia confidenţialităţii sau pentru că pur și simplu nimeni nu 
știa cine erau vinovaţii. Și încă nu descoperisem adevărul în 
legătură cu dispariţia lui Daniel Clay sau de posibila sa implicare 
în abuzul pacienţilor săi; dar, oricum, nimeni nu mă rugase să o 
fac. Niciodată nu mă simţisem atât de frustrat și atât de confuz. 
Nu știam ce să fac. 

Așa că am decis să-mi vâr capul în gura leului. Am sunat și i- 
am zis doamnei de la celălalt capăt al firului să-i zică șefului ei 
că voi veni. Nu mi-a răspuns, dar nici nu mai conta. 
Colecţionarul ar fi aflat în curând. 

(J 

Când am ajuns acolo, biroul firmei Eldritch și Asociații era încă 
plin cu hârțoage, la fel de neîncăpător pentru asociații săi și 
chiar pentru el. 

— Nu este aici, zise secretara lui. Părul ei era la fel de mare și 
de negru, însă, de data aceasta, bluza ei era de un albastru- 
închis cu volănașe albe. De gât îi atârna pe un lanț o cruce 
parcă mult prea mare. Arăta ca un preot specializat în nunţi 
ieftine de lesbiene. Dacă nu aţi fi închis așa de repede, v-aș fi 
spus că vă pierdeţi timpul venind până aici. 

— Și când crezi că o să fie aici? 

— Când se întoarce. Sunt secretară, nu paznic. 

Băgă o bucată de hârtie într-o mașină de scris electrică și 
începu să redacteze o scrisoare. Nu-și mișca deloc ţigara din 
colţul gurii. Invăţase perfect arta de a pufăi din ţigară fără a o 
atinge măcar cu mâna până când nu era nevoită să o facă 
pentru a preveni căderea scrumului și arderea hârtiilor. 

— Poate ai putea să-l suni și să-l anunţi că sunt aici, i-am zis 
după câteva minute de liniște totală. 

— Nu folosește telefoane mobile. Nu-i plac. Zice căci 
provoacă cancer. Se uită la mine. Tu folosești telefon mobil? 

— Da. 

— Bine. 

Se întoarse la redactare. 


VP - 266 


M-am uitat la pereţii și la tavanul îmbibaţi cu fum. 

— Un loc de muncă sănătos este un loc de muncă liniștit, i-am 
zis. Pot să-l aștept. 7 

— Nu, aici nu puteti. Inchidem pentru pauza de prânz. 

— Cam devreme pentru prânz. 

— A fost o zi plină, nu-mi mai văd capul. 

Termină de redactat, apoi luă uşor hârtia din maşina de scris, 
după care puse scrisoarea într-un morman de documente 
similare, pe o tăviță din sârmă, însă niciuna nu părea potrivită 
pentru a fi expediată. Unele dintre ele, cele de la sfârșit, erau 
deja îngălbenite. 

— Te descotorosești vreodată de chestiile astea? am întrebat- 
o, referindu-mă la mormanul de hârtii și documente prăfuite. 

— Mai și moare omul, zise ea. Atunci le mutăm dosarele într-o 
altă magazie. 

— Ar putea mai bine să moară aici și să fie îngropaţi sub 
mormanul ăsta de hârtii. 

Se opri, după care își trase o haină de stofa dintr-un cuier 
prăpădit. 

— Acum trebuie să pleci, zise ea. Mă amuzi deja prea tare. 

— Mă întorc după prânz. 

— Așa să faci. 

— Ştii cumva cam cât va dura? 

— Nu. Poate să dureze destul. 

— Voi aștepta să te întorci. 

— Uh-huh. O să-mi facă plăcere. 

Deschise ușa și îmi făcu loc să ies pentru a putea încuia cu o 
cheie din bronz pe care o ţinea în geantă. Apoi mă urmă până 
jos și încuie de două ori ușa principală, înainte de a se urca într- 
un Caddy ruginit, parcat lângă Tulley. Mașina mea era pe partea 
cealaltă a străzii. Nu aveam ce să fac altceva decât să mănânc 
ceva și să aştept ca Eldritch să-și facă apariţia; sau să renunţ și 
să plec acasă. Și, chiar dacă Eldritch ar fi apărut, nu doar pentru 
aceasta mă aflam eu acolo. Il căutam pe cel care îi plătea 
facturile. Nu-l puteam forța pe Eldritch să-mi spună mai multe 
despre el. O puteam face, însă nu mă imaginam pe mine 
luptându-mă cu avocatul pentru a-l determina să-mi dezvăluie 
ce știe. În cel mai rău caz, îl vedeam destrămându-se în 
fărâmiţe de praf în mâinile mele, murdărindu-mi haina cu 
rămășițele lui. 


VP - 267 


Dintr-odată un miros înţepător de ţigară, purtat de vânt, îmi 
invadă nările. Mirosul era acru, nespus de deranjant, parcă de 
otravă; simţeam fiecare celulă din corp amenințând să facă 
metastaze în semn de protest. M-am întors. Taverna de pe 
partea cealaltă era deschisă sau cel puţin atât cât putea fi 
deschisă atâta timp cât ferestrele erau acoperite cu plasă din 
sârmă, iar ușa fără geamuri era distrusă, chiar înfiorătoare, 
întunericul dezvăluind o încercare de a incendia acel loc. Un 
semn afișat la vedere anunţa că orice persoană sub douăzeci și 
unu de ani trebuie să se legitimeze. Cineva modificase cifra doi 
ca să pară ca fiind unu. 

Afară stătea un om, cu părul negru, dat pe spate, cu buclele 
unsuroase strânse într-o grămadă chiar deasupra gulerului. 
Bluza lui, care fusese odată albă, devenise acum galbenă, 
gulerul fără nasturi lăsând la vedere petele de pe interior, ce nu 
puteau fi curățate nici de o mare de ape. Haina sa neagră era 
roasă la capete, firele ieșite balansându-se în vânt ca niște 
picioare de insecte moarte. Pantalonii îi erau prea lungi, îi 
atârnau, acoperindu-i pantofii cu talpă înaltă. Degetele care 
țineau ţigara deveniseră portocalii la extremităţi, unghiile lungi 
și crestate pline de negreală sub ele. 

Colecţionarul mai trase un singur fum, după care aruncă 
elegant ţigara într-un șanț. Ținuse fumul în gura de parcă ar fi 
vrut să-l secătuiască de orice urmă de nicotină, apoi îl eliberă pe 
nări și prin colţul gurii arătând de parcă ar fi luat foc pe 
dinăuntru. Mă privi în tăcere, prin norul de fum, apoi deschise 
ușa de la bar, și aruncându-mi în treacăt o privire, dispăru 
înăuntru. 

După câteva momente, l-am urmat și eu. 


27. 


Înăuntru, barul corecta oarecum impresia pe care ţi-o făceai 
la vederea fațadei. Pe de altă parte, fațada îţi lăsa impresia că 
interiorul era populat de beţțivi de doisprezece ani și de 
incendiatori frustraţi, astfel că nu era necesar un efort prea 
mare pentru a depăși așteptările. Era întuneric; lumina venea 
doar de la câteva licăriri ale unor lămpi de pe pereţi, geamurile 


VP - 268 


care dădeau spre stradă fiind acoperite pe dinăuntru cu draperii 
roșii, groase. Un barman, într-o cămașă surprinzător de albă, 
colinda barul, trei sau patru dintre scaune fiind ocupate de 
clienţii obișnuiți din timpul zilei, beţivi care clipeau revoltați la 
fiecare încercare de a lăsa lumina să pătrundă prin ușa 
întredeschisă. Barul era decorat excesiv, iar în spatele său erau 
așezate oglinzi pătate în care se reflectau șirurile de sticle de 
lichior și denumirile, de mult inexistente, ale producătorilor de 
whisky și bere. Podeaua era făcută din scânduri descoperite, 
distruse de atâta umblat pe ele, arse pe ici, pe colo de mucuri 
de țigară, însă destul de curate; păreau chiar proaspăt lăcuite. 
Marginile din alamă ale scaunelor, suportul de picioare de la bar, 
toate străluceau; mesele erau șterse de praf și împodobite cu 
suporturi curate de bere. Se părea că exteriorul fusese făcut 
astfel anume, pentru a-i descuraja pe clienţii obișnuiți, păstrând 
în același timp un aer sofisticat, expresie a unui trecut nobil. 

Partea stângă a peretelui era ocupată de o serie de separeuri, 
și în rest, din loc în loc, erau așezate mese rotunde, scaunele 
delimitând zona aceasta de cea a barului. Trei dintre aceste 
spaţii erau ocupate de funcționari care mâncau ceea ce părea a 
fi salată bună și sandviciuri. Părea a fi o delimitare nescrisă între 
obișnuiţii barului și restul oamenilor, mesele și scaunele așezate 
în cerc reprezentând parcă un loc interzis omului, ce putea fi la 
fel de bine un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată și prevăzut cu 
capcane. 

În faţa mea, Colecţionarul îşi făcea drum, cu atenţie, către 
unul dintre separeuri din spatele barului. Se ivi apoi o chelneriță 
din bucătăria de alături, balansând pe umărul stâng o tavă mare 
cu mâncare. Nu se uită la Colecţionar, însă îi făcu loc, făcând 
brusc un pas spre stânga, în direcția barului, atunci când el 
trecu, traversând efectiv două laturi ale triunghiului pentru a 
ajunge la separeul cel mai apropiat de ușă. De fapt, niciun 
moment, niciunul dintre cei aflați în cameră nu se uită spre el în 
timp ce acesta străbătea întreaga încăpere și, cu toate că nu mă 
interesa, dacă aș fi fost întrebat, aș fi spus că decizia lor de a-l 
ignora era inconștientă. Unii dintre ei își dădeau seama de 
prezenţa lui, întrucât îl vedeau într-un separeu, cu o băutură în 
faţă, pe care, era clar, cineva i-o adusese. De asemenea, banii 
lui trebuiau încasați și înregistraţi la casă. Un miros slab de 
tutun continua să persiste în zona separeului chiar și atunci 


VP - 269 


când el nu era acolo. Bănuiam totuși că, dacă aș fi întrebat pe 
oricine de acolo, la un minut după ce acesta ar fi plecat, nimeni 
nu și l-ar fi amintit. Acea parte a creierului fiecăruia care fusese 
conștientă de prezenţa îl înregistrase în memorie doar ca pe o 
ameninţare; sau nu neapărat ca pe o ameninţare, ci ca pe ceva 
care întinează sufletul, astfel că toți ar fi încercat imediat să 
scape de orice amintire. 

Stătea într-un separeu așteptând să mă apropii, însă eu a 
trebuit să mă lupt cu impulsul de a mă întoarce, dea mă retrage 
în lumina soarelui. Putred. Cuvântul mi se adună în gât ca voma. 
Parcă simţeam cum se contura pe buzele mele: putreziciune. 

De îndată ce m-am apropiat de separeu, l-am auzit pe 
Colecţionar rostind acel cuvânt. 

— Putred, zise el. Părea că se bucură de el, că îl gustă ca peo 
mâncare necunoscută, fără să știe dacă îi place sau nu. 

În cele din urmă își atinse limba mizerabilă cu degetele.-i 
galbene și îndepărtă o rămășiță de tutun de pe ea, ca și cum se 
gândise la un cuvânt și voia acum să-l pronunte. În spatele lui 
era o oglindă în care am putut distinge o bucată de chelie pe 
partea din spate a capului. Era destul de aplatizată, sugerând 
că, la un anumit moment din trecut, primise o lovitură zdravănă 
care-i fracturase craniul. Mă gândeam cam când s-o fi întâmplat; 
în copilărie poate, când craniul era încă moale. Mi-am dat seama 
imediat că mi-era imposibil să-mi imaginez această creatură în 
ipostaza de copil. 

Arătă spre scaunul din faţa lui, indicându-mi că acolo mă pot 
așeza, ridică apoi mâna stângă îndoindu-și degetele în aer, 
asemenea unui pescar care își verifică momeala de la capătul 
firului. O chemă pe chelneriţă, care se apropie de separeu încet 
și parcă în silă, încercând să simuleze un zâmbet pe care 
mușchii se împotriveau să-l susțină. Nici nu se uită la 
Colecţionar. În schimb, încerca să-și menţină privirea fixată pe 
mine, întorcându-se, în acest scop, cu spatele la Colecţionar ca 
și când ar fi dorit să-l excludă din câmpul vizual. 

— Cu ce vă pot servi? întrebă ea. Nările ei se umflară. Cu 
vârfurile albe ale degetelor apucă un pix. În timp ce aștepta un 
răspuns de la mine, își întoarse ușor privirea și capul către 
dreapta. Zâmbetul ei, și așa chinuit, înghețase de tot. 
Colecţionarul își fixase privirea pe ceafa ei. Rânji. Fruntea 
chelneriţei se  încruntă. Îşi atinse ușor părul. Gura 


VP - 270 


Colecţionarului se mișcă, fără a face vreun sunet, mimând un 
cuvânt, pe care l-am putut citi pe buze. 

Târfă. 

Buzele chelneriței se mișcară și ele, formulând același cuvânt. 
Târtă. Mișcă brusc din cap, dorind parcă să înlăture această 
insultă ca pe o insectă care îi intrase în ureche. 

— Nu, zise ea... asta e... 

— Cafea, am zis eu, poate prea tare. O cafea ar fi de ajuns. 

Se întoarse cu spatele. Pentru moment, părea că vrea să 
continue protestul faţă de ceea ce auzise sau avea să audă. Dar 
își înghiţi cuvintele, efortul aducându-i lacrimi în ochi. 

— Cafea, repetă ea. Își notă în carneţel; mâna îi tremura pe 
pix. Părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. Desigur, o voi 
aduce imediat. 

Dar știam că nu se va mai întoarce. Am văzut-o ducându-se la 
bar, unde îi șopti ceva barmanului. Işi dădu jos șorțul și se 
îndreptă spre bucătărie. Probabil că era o baie pentru angajaţi 
acolo, în spate. M-am gândit că va sta acolo până când se va 
opri din plâns și din tremurat, până când se va simţi în 
siguranţă. Putea să-și aprindă o ţigară, însă mirosul i-ar fi 
amintit de omul din separeu, cel care era și în același timp nu 
era acolo, prezent și în același timp absent, un bărbat care nu 
voia să iasă prea mult în evidenţă. Când ajunse la ușa de la 
bucătărie, găsi puterea să-l privească în ochi pe acel om, ochii ei 
umplându-se de teamă, rușine și furie. Dispăru apoi în întuneric. 

— Ce i-ai făcut? am întrebat. 

— l-am făcut? Părea într-adevăr surprins. Vocea lui era 
surprinzător de suavă. Nu i-am făcut nimic. E așa cum e. 
Moralitatea ei e îndoielnică. Pur și simplu i-am amintit acest 
lucru. 

— Și de unde știi tu asta? 

— Căi și mijloace... 

— Nu ti-a făcut nimic rău. 

Colecţionarul își încreți buzele în semn de dezaprobare. 

— Mă dezamăgești. Poate că și moralitatea ta este, ca și a ei, 
îndoielnică. Dacă mi-a făcut sau nu ceva rău nu are importanţă. 
Cert este că e o târfă și va fi judecată ca atare. 

— De dumneata? Nu cred că ai căderea să judeci pe cineva. 


VP - 271 


— Nici nu pretind. Spre deosebire de dumneata, adăugă el cu 
o ușoară tentă de răutate. Nu eu sunt judecătorul, eu doar aplic 
sentinţa. Nu dau sentinţa, ci pun în aplicare pedeapsa. 

— Și păstrezi suvenire de la victime. 

Colecționarul își întinse mâinile către mine. 

— Care victime? Arată-mi-le! Expune-mi scheletele lor! 

Acum, deși mai vorbisem cu el și înainte, am observat cu câtă 
atenție se exprima și ce expresii ciudate folosea pentru asta. 
„Expune-mi scheletele lor”. Era ceva străin în accentul lui, însă 
nu-mi dădeam seama de unde provine. Părea ca vine de peste 
tot și de nicăieri, așa cum era și el. 

Işi strânse mâinile, lăsând doar degetul arătător ridicat. 

— Dar pe dumneata... te-am mirosit în casa mea. Am 
însemnat locurile în care ai hoinărit cu cei cu care ai venit. 

— Îl căutam pe Merrick. 

Suna ca și cum aș fi încercat să justific urmele pașilor mei. 
Poate că asta și făceam. 

— Dar nu l-ai găsit. Din câte am auzit, el te-a găsit pe tine. 
Eşti norocos că ai scăpat cu viață după ce te-ai întâlnit cu un 
astfel de om. 

— Dumneata l-ai trimis la mine, așa cum l-ai trimis și la Daniel 
Clay și la fiica lui? Așa cum l-ai trimis și la Ricky Demarcian? 

— Eu l-am trimis la Daniel Clay? Colecţionarul își atinse buza 
inferioară cu degetul arătător, simulând că meditează profund. 
Buzele i se deschiseră lăsându-mă să-i văd dinţii strâmbi și 
înnegriţi la rădăcină. Poate că nu mă interesează nici Daniel 
Clay și nici fiica lui. Cât despre Ricky Demarcian, ei bine, 
pierderea unei vieţi omenești este regretabilă, însă, în unele 
cazuri, este mai puţin regretabilă decât în altele. Patronii săi vor 
găsi pe altcineva să-i ia locul, iar cei cu comportament 
nesănătos se vor aduna în jurul lui ca muștele pe o rană. Dar eu 
vorbeam de amestecul dumitale în viaţa mea privată. La 
început, trebuie să recunosc, m-am simţit jignit. M-ai obligat să- 
mi mut o parte din colecție. Insă, după ce am analizat mai bine 
situaţia, ţi-am fost chiar recunoscător. Am știut că ne e scris să 
ne reîntâlnim. Am putea spune că ne învârtim în aceleași 
cercuri. 

— Ti-am rămas dator ultima dată când ne-am întâlnit într-unul 
din aceste cercuri. 


VP - 272 


— Nu mi-ai dat ce voiam, nici ce aveam nevoie. Nu mi-ai lăsat 
altă posibilitate. Cu toate astea, îmi cer scuze pentru orice 
durere pe care ţi-am putut-o pricinui. Se pare că ţi-am provocat 
doar răni trecătoare. 

Era ciudat. Puteam să-l iau atunci și acolo. Ar fi trebuit să dau 
drumul la o ploaie de gloanţe în semn de răzbunare. Să-i sparg 
nasul și dinţii. Să-l trântesc la pământ și să-i zdrobesc capul cu 
tocul de la pantof. Aș fi vrut să-i dau foc și să-i împrăștii cenușa 
în cele patru zări. Voiam să am pe față și pe mâini sângele lui, 
să-l pot atinge pe buze, cu vârful limbii mele. 

M-am oprit. Vocea din capul meu era a mea, dar parcă era 
dublată de altcineva. Sunete suave mă ațâțau. 

Vezi? zise Colecţionarul, deși buzele lui nu se mișcaseră. A; 
văzut cât de ușor poate fi? Vrei să încerci? Vrei să mă 
pedepsești? Hai, vino! Sunt singur! 

Dar totul era o minciună. Nu numai pe Colecţionar voiau să-l 
ignore cei din bar, asta dacă își dădeau cumva seama de 
prezența celorlalţi. Se distingeau acum mișcări în umbră. 
Vedeam cum apăreau tot felul de fețe, cu ochi negri lipsiţi de 
strălucire, cu guri larg căscate, cu linii care anticipau procesul 
de descompunere, dar apoi dispăreau. Vedeam în oglindă cum 
unul dintre ei împingea tava cu mâncare pe jumătate 
consumată. Unul dintre beţivii de după-amiază își flutura mâna 
pe după ureche ca și cum ar fi încercat să înlăture un bâzâit de 
țânţar. Vedeam cum își mișca buzele, repetând ceva ce numai el 
putea auzi. Mâna îi tremura în timp ce încerca să apuce paharul 
din fața lui. Degetele lui nu reușiră să-l apuce, astfel că acesta 
alunecă pe lângă el vărsându-se tot pe podea. 

Erau acolo. Oamenii goi pe dinăuntru erau acolo. 

Și chiar dacă ar fi fost singur, dar nu era, chiar dacă privirile 
fugare care-l urmăreau din spatele său nu-și aveau rostul, 
numai un nebun ar fi încercat să se pună cu Colecţionarul. El 
elimina orice pericol. Era un criminal, de asta eram sigur. Un 
ucigaș asemenea lui Merrick, numai că cel din urmă ucidea 
pentru bani și, mai nou, din răzbunare, însă nu se amăgea 
niciodată că ceea ce făcea era drept sau just, în timp ce 
Colecţionarul ucidea pentru că avea impresia că avea dreptul să 
o facă. Singurul lucru pe care cei doi îl aveau în comun era 
credinţa că toţi cei pe care îi eliminaseră erau oameni lipsiţi de 
valoare. 


VP - 273 


Am tras adânc aer în piept. Mi-am dat seama că mă 
deplasasem spre marginea scaunului. M-am așezat la loc și am 
încercat să scap oarecum de tensiunea din umeri și brațe. 
Colecţionarul părea dezamăgit. 

— Te crezi un om bun? întrebă el. Cum poate cineva să 
deosebească binele de rău atunci când metodele lor sunt 
identice? 

Nu i-am răspuns. 

— Ce vrei? l-am întrebat în schimb. 

— Vreau ce vrei și tu: să-i găsesc pe cei care l-au abuzat pe 
Andy Kellog și pe alții. 

— Au ucis-o pe Lucy Merrick? 


— Da. 

— Eşti sigur de asta? 

— Da. 

— Cum? 

— Cel viu lasă o urmă în lume, iar cel mort o alta. Totul este 
să știi cum să citești semnele, e ca și cum... - încerca să 


găsească comparaţia potrivită, pocnind din degete imediat ce o 
găsi - ca și cum ai scrie pe o sticlă; sunt ca amprentele în praf. 

Aștepta o reacție din partea mea, dar fu dezamăgit. 

In jurul nostru se tot mișcau umbre. 

— Și tu ai crezut că o să te poţi folosi de Merrick pentru a da 
de urma făptașilor, am zis eu ca și cum el n-ar fi zis nimic, ca și 
cum el nu știa lucruri pe care n-ar fi avut cum să le știe. 

— Am crezut că îmi poate fi de folos. Domnul Eldritch, nu mai 
e nevoie să zic, nu era convins de asta, dar ca un bun avocat, a 
făcut cum dorea clientul. 

— Se pare că Eldritch avea dreptate. Merrick scăpase de sub 
control. 

Colecţionarul încuviinţa printr-un pocnet al limbii. 

— Și eu aș crede același lucru, însă e posibil ca el să mă mai 
poate conduce totuși la ei. Pentru moment însă, nu-l mai 
sprijinim în căutările sale. Eldritch a primit deja câteva întrebări 
incomode din partea poliţiei. Asta îl deranjează. A fost forţat să 
deschidă un nou dosar și, în ciuda pasiunii sale pentru hârtii, are 
suficiente dosare cât pentru un stand. Lui Eldritch îi plac... 
lucrurile vechi. 

Rostise aceste cuvinte de parcă le-ar fi savurat. 

— ÎI cauţi pe Daniel Clay? 


VP - 274 


Colecționarul rânji cu viclenie. 

— De ce l-aș căuta pe Daniel Clay? 

— Pentru că au fost abuzaţi copii pe care el îi îngrijea. Pentru 
că e posibil ca informaţiile care au condus la acele abuzuri să fi 
provenit de la el. 

— Și crezi că, dacă îl caut, atunci el este neapărat vinovat, nu- 
i așa? În ciuda antipatiei dumitale faţă de mine, se pare că 
începi să ai încredere în raţionamentul meu. 

Avea dreptate. Realitatea mă deranja, însă nu respingeam 
adevărul pe care-l afirmase. Din anumite motive, credeam că, 
dacă Clay ar fi fost vinovat, Colecţionarul l-ar fi căutat cu 
siguranţă. 

— Rămâne întrebarea: îl cauţi? 

— Nu, zise Colecţionarul, nu-l caut. 

— Pentru că nu este implicat sau pentru că deja știi unde e? 

— Și ce-ai vrea? Să-ţi fac eu toată treaba? 

— Și atunci cum rămâne? 

— Vreau să-l lași în pace pe Eldritch. Nu știe nimic care să-ţi 
fie de folos și, oricum, nu ţi-ar spune chiar dacă ar ști. Vreau să- 
mi exprim regretele pentru ce s-a întâmplat între tine și Merrick. 
N-a fost treaba mea. În fine, asta voiam să-ţi zic, că în acest caz 
lucrăm amândoi pentru aceeași cauză. Vreau să-i identific pe 
acei oameni, vreau să știu cine sunt. 

— De ce? 

— Ca să pot încheia socotelile cu ei. 

— Tribunalul se va ocupa de ei. 

— Eu mă supun unui tribunal mult mai înalt. 

— Nu-i voi lăsa pe mâna ta. 

Ridică din umeri. 

— Sunt răbdător. Pot aștepta. Sufletele lor sunt pierdute, asta 
e tot ce contează. 

— Ce-ai zis? 

Începu să deseneze modele pe masă. Semănau cu niște litere 
ale unui alfabet pe care însă nu-l cunoșteam. 

— Unele păcate sunt atât de îngrozitoare, încât nu există 
iertare pentru ele. Sufletul e pierdut. Se întoarce la cel care l-a 
creat pentru a ocupa locul care îi este atribuit de El. Tot ce lasă 
în urmă este o cochilie goală, o conștiință fără iertare. 


VP - 275 


— Găunos, am zis și mi s-a părut că ceva din întuneric ar 
răspunde la acest cuvânt, asemenea unui câine care-și aude 
numele rostit de un străin. 

— Da, zise Colecţionarul. Este cuvântul potrivit. 

Privi în jurul său, în bar și la oamenii dinăuntru, însă nu-și fixă 
privirea pe oameni sau obiecte, ci pe spaţiul dintre aceștia, 
văzând mișcare acolo unde trebuia să fie numai liniște, forme 
nedefinite. Când începu din nou să vorbească, vocea îi era 
schimbată. Părea gânditor, aproape plin de remușcări. 

— Și cine poate vedea astfel de lucruri dacă chiar există? 
întrebă el. Copii sensibili poate, abandonaţi de taţi și temători 
pentru mamele lor. Nebuni teribili care sunt obișnuiți cu așa 
ceva. Dar dumneata nu faci parte din nicio categorie. Ochii lui 
se îndreptară către mine, privindu-mă cu viclenie. De ce vezi 
ceea ce alţii nu pot? Dacă aș fi în pielea dumitale, mi-aș face 
griji pentru asta. Incercă să-și lingă buzele, însă limba sa era 
prea uscată. Erau crăpate în mai multe locuri; rănile parțial 
vindecate trasau o dungă roșie peste rozul natural. Găunos. 
Repetă cuvântul accentuând ultima silabă. Sunteţi un om 
găunos, domnule Parker. Cu toate astea, suferința necesită 
companie. S-ar putea găsi un loc pentru candidatul potrivit. 
Zâmbi și una dintre crăpăturile din buza inferioară se deschise, 
lăsând să curgă un firicel de sânge în gură. Dar nu, îţi lipsește... 
voința și se prea poate ca alţii să fie mult mai potriviţi pentru 
acest rol. Ar trebui recunoscuți după faptele lor. 

Se ridică să plece, lăsând douăzeci de dolari pe masă pentru 
băutură. Mirosea ca Jim Beam, deși nu se atinsese de ea. 

— Un bacșiș considerabil pentru chelnerița noastră, zise el. 
Pari să crezi că-l merită. 

— Îi cauţi doar pe acești bărbaţi? l-am întrebat dintr-odată. 

Voiam să știu dacă mai sunt și alţii și dacă nu cumva eram 
printre ei. 

Își îndoi capul asemenea unei coţofene distrate de un obiect 
ce strălucește în lumina soarelui. 

— Intotdeauna caut, zise el. Sunt atâţia de care trebuie să te 
ocupi! Atâţia! Începu să se îndepărteze. Poate ne vom revedea, 
în situații mai bune sau mai proaste. E timpul să ne mișcăm și 
aproape că mă tulbură gândul că ai putea încerca să mă lovești. 
Ar fi cel mai bine dacă am reuși să găsim o modalitate da a 


VP - 276 


coexista în această lume. Sunt sigur că putem ajunge la o 
înţelegere. 

Se îndreptă către ușă, umbrele însoţindu-l de-a lungul 
zidurilor. Le-am văzut în oglindă, pete albe și negre, așa cum 
văzusem odată în oglindă fața lui John Grady urlând în chinuri. 
Abia după ce deschise ușa, raze de lumină pătrunseră înăuntru 
și am reușit să văd plicul pe care Colecţionarul îl lăsase pe 
scaunul de lângă mine. M-am întins după el. Era subțire și 
desfăcut. L-am luat și m-am uitat înăuntru. Conţinea o fotografie 
alb-negru. Am scos-o și am așezat-o pe masă, în timp ce ușa se 
închidea în urma lui, lăsând doar lampa să-mi lumineze 
imaginea casei mele, cu norii care se adunau deasupra ei și pe 
bărbaţii care stătea lângă mașina mea, unul înalt, negru, aspru, 
celălalt mai scund și mai neîngrijit. 

M-am uitat câteva momente la fotografie, apoi am pus-o 
înapoi în plic și l-am îndesat în buzunarul de la haină. Chelnerița 
se ivi în ușa bucătăriei. Avea ochii roșii. Mă privi și am simţit 
imediat înţepătura vinovăţiei. Am plecat din bar, i-am lăsat pe 
Eldritch, pe secretară și biroul său plin cu hârtii vechi și numele 
unor morți. Le-am lăsat pe toate și nu m-am mai întors. 

e 

În timp ce mă îndreptam spre nord, Merrick își vedea de 
treabă. Se apropiase de casa Rebeccăi Clay. Mai târziu, după ce 
totul se va fi terminat cu sânge și focuri de armă, un vecin își va 
aminti prezenţa lui, însă, pentru moment, trecuse neobservat. 
Era un dar această capacitate de a se strecura nevăzut. li zări 
pe cei doi bărbaţi într-un camion imens și mașina celui de-al 
treilea, parcată în spatele casei. Mașina era goală, ceea ce 
însemna că bărbatul putea fi în casă. Merrick știa că se poate 
descurca cu el, însă ar fi făcut zgomot și i-ar fi condus și pe 
ceilalți la el. Putea să-i omoare și pe ei, însă riscul era prea 
mare. 

În schimb, se retrase. Își achiziţionă o mașină nouă, luată 
dintr-un garaj al unei case de vară din Higgins Beach, și o 
conduse până la un depozit dintr-un vechi parc de lângă 
Westbrook, unde îl întâlni pe Jerry Legere lucrând de unul 
singur. Îi puse apoi în gură pistolul meu, avertizându-l că, după 
ce-l va scoate, va trebui să-i spună tot ce știa de la fosta sa 
soţie cu privire la tatăl ei și tot ce avea legătură cu dispariţia lui 
Daniel Clay, căci altfel îi va zbura creierii. Legere știa că o să 


VP - 277 


moară. Îi spuse lui Merrick totul despre soţia sa. Îi vându numai 
neadevăruri: minciuni și jumătăţi de adevăr, adevăruri pe 
jumătate crezute și adevăruri care valorau mai puţin chiar decât 
o minciună. 

Însă Merrick nu află nimic util de la Legere, dar nu-l omori pe 
fostul soț al Rebeccăi Clay pentru că acesta nu-i dăduse motive 
să o facă. Merrick plecă, lăsându-l pe Legere să zacă, plângând 
de rușine. 

Bărbatul care-l privea din pădure văzu totul și începu să dea 
telefoane. 


28. 


Mă îndreptam spre nord pe șoseaua l-95 când am primit un 
telefon. Era Louis. Când s-a întors la Scarborough, a văzut o 
mașină necunoscută care mă aștepta. A dat câteva telefoane și 
misterul se risipi brusc. 

— Ai musafiri, zise el. 

— Cineva cunoscut? 

— Nu, doar dacă nu plănuiești să invadezi Rusia. 

Fir-ar să fie. 

— Câţi sunt? 

— Doi. 

— Unde? 

— În curtea ta. Se pare că din limba rusă lipsește cuvântul 
„Subtil”. 

— Stai cu ochii pe ei. Te anunţ când ies de pe șoseaua. 

Mă gândeam că, în cele din urmă, vor pune întrebări. Nu 
puteau lăsa să treacă moartea lui Demarcian fără să 
investigheze. Speram doar ca eu să fi plecat când vor ajunge ei. 
Nu știam prea multe despre ruși, exceptând ce îmi spusese 
Louis mai demult și ce mai citisem prin ziare. Știam doar că erau 
importanți în California și New York și că grupările principale din 
aceste zone ţineau legătura cu reţeaua din Massachusetts, 
Chicago, Miami, New Jersey și multe alte state, care, alături de 
rețeaua din Rusia formau ceea ce se numea un mare sindicat al 
crimei. Asemenea grupărilor de indivizi, aceasta părea slab 
structurată, cu o organizare neglijentă, dar se credea ca acesta 


VP - 278 


nu este decât un truc pentru a ţine la distanță anchetatorii, 
pentru a îngreuna pătrunderea lor în organizaţie. Soldaţii erau 
separați de șefi, astfel încât cei care se ocupau cu drogurile și 
prostituţia să nu aibă acces la informaţii legate de unde ajung 
banii pe care îi produceau ei. Probabil că Demarcian nu îi putuse 
spune lui Merrick prea multe despre acei domni, în afară de 
numele lor; și erau puţine șanse ca acelea să fie adevărate. 

Rușii erau oricum mulţumiţi de afacerile cu droguri la scară 
mare, deși se spunea că ei formaseră o rețea cu columbienii. 
Oricum, preferau escrocheriile, furturile de identitate, spălarea 
de bani și fraudarea taxei pe combustibil, adică acele tipuri de 
operaţiuni care îngreunau eforturile autorităţilor de a-i urmări și 
acuza. Mă întreb dacă acei clienţi ai site-urilor porno ale lui 
Merrick știau cui își dezvăluiau datele de pe cardurile de credit și 
alte informaţii. 

M-am gândit că veniseră doar să pună întrebări. Dacă ar fi 
venit pentru altceva, nu cred că ar fi fost atât de proști încât să 
parcheze în faţa casei mele și să aștepte să sosesc. Încă o dată, 
nu le păsa dacă mașina lor era văzută și nici nu se temeau de 
potenţialii martori. Rușii erau semn rău. Se zvonea că, atunci 
când s-a prăbușit Uniunea Sovietică, italienii au trimis câţiva 
reprezentanţi pentru a estima posibilităţile de a pătrunde pe 
piață. Au văzut ce se întâmpla pe străzi și au plecat imediat. Din 
păcate, rușii i-au urmărit, alăturându-se mafiei din Odessa, care 
opera în Bringhton Beach, încă de la jumătatea secolului al XVII- 
lea, iar acum italienii păreau chiar depășiți de cei sosiți ulterior. 
In mod paradoxal, ceea ce îi adusese pe ruși la ușile noastre nu 
fusese comunismul, ci capitalismul. Joe McCarthy cred că se 
răsucește în mormânt. 

Am ajuns în Scarborough după patruzeci de minute și l-am 
sunat pe Louis când eram deja pe Oak Hill. M-a rugat să aștept 
cinci minute și să conduc apoi cu cincizeci pe oră. Am zărit 
mașina de îndată ce am luat curba. Era un Chevy 4X4 mare, 
negru, acea mașină condusă de genul de oameni care plâng 
imediat dacă cineva le-o murdărește. Și, ca să confirm 
stereotipul, mașina era foarte curată. Am oprit în dreptul mașinii 
lor, blocându-le astfel ieșirea. Era mai mare decât Mustangul și 
puteau, dacă aveau suficienţi cai putere, să o scoată pe a mea 
din calea lor, dar, în acest caz, și-ar fi stricat culoarea neagră a 
mașinii. Se părea că nimeni nu se gândise încă să pună o bară 


VP - 279 


pe spatele mașinii, deși credeam că totul nu este decât o 
chestiune de timp. Ambele uși din față se deschiseră, din 
mașină coborând boi bărbaţi. Ambii erau îmbrăcaţi standard: 
haină neagră din piele, pantaloni negri și bluze negre. Unul din 
ei, un om chel construit parcă asemenea unei mostre 
arhitecturale est-europene, încercă să-și scoată arma din haină, 
când o voce din spatele său zise: 

— NU FACE ASTA! 

Mâna rusului înțepeni. Louis stătea în umbra casei mele, 
ținând, în mâna acoperită cu o mănușă, un Glock. Erau prinși 
între noi. Am rămas pe loc, pistolul meu se mișcă îndreptându- 
se spre ei. 

— Scoate-ţi mâna din haină, i-am zis rusului chelios. Încet. Ar 
fi bine ca, atunci când iese, să văd doar unghiile degetelor. 

Rusul făcu întocmai cum i se zise. Partenerul său ridicase deja 
mâinile. Am ieșit din spatele mașinii și am înaintat către ei. 

— Culcat la pământ! zise Louis. 

Făcură așa cum li s-a cerut. Louis îi percheziţionă, în timp ce 
eu îi amenințam cu arma. Amândoi erau înarmaţi cu câte un 
Colt semiautomat, de nouă milimetri. Louis scoase gloanţele din 
armă și verifică să nu fi rămas vreunul pe ţeavă. Când fu sigur 
că nu mai era nimic, aruncă gloanţele și se retrase cinci pași de 
lângă bărbaţi. 

— Sus și în genunchi! le-am zis eu. Țineţi mâinile după cap. 

Se sforțară să se așeze în genunchi după care se uitară aspru 
la mine. 

— Cine sunteți? am zis eu. 

Nu mi-au răspuns. 

— Sestiorchi, zise Louis. Asta sunteţi? Mesageri? 

— Niet, zise cel chel. Boievichi. 

— Boievichi, pe dracu'! zise Louis. Zic că sunt soldaţi. Cred că 
e greu să mai găsești lucru de calitate în zilele noastre. Asta, cel 
puţin, nu poate să dea un răspuns în engleză. Ce s-a întâmplat? 
Aţi picat din barcă și v-au lăsat în urmă? 

— Vorbesc engleza, zise rusul, și chiar foarte bine. 

— Nu zău? făcu Louis. Și ce vrei? O medalie, o stea de aur? 

— Pentru ce aţi venit? am întrebat eu, deși știam deja 
răspunsul. 

— Razborka, zise el. Vrem... huh - căuta un cuvânt în engleză 
- clarificare, încheie el. 


VP - 280 


— Ei bine, lasaţi-mă atunci să vă lamuresc, am zis eu. Nu 
vreau oameni înarmaţi pe proprietatea mea. Dacă vă împușc 
acum, credeţi că șeful vostru va fi lămurit? 

Roșcovanul își privi partenerul, apoi vorbi. 

— Dacă ne ucizi, totul va fi mai rău. Am venit să vorbim de 
Demarcian. 

Vorbea engleză mai bine decât partenerul său. Vorbea cu un 
accent lipsit de strălucire. Era clar acum că el era trimisul, deși 
se mulțumise să ascundă asta până ce a devenit evident că 
prietenul său chelios nu era implicat în aceste negocieri. 

— Nu știu nimic de el, în afară de faptul că e mort. 

— Poliţia ţi-a pus întrebări. Umblă zvonul că s-ar fi folosit 
arma ta pentru a-l omori. 

— Arma mi-a fost furată, am răspuns eu. Nu știu sigur dacă a 
fost folosită pentru a-l ucide pe Demarcian. Am impresia că da, 
însă eu nu o împrumut pentru crime. Bărbatul care mi-a luat-o o 
voia cu disperare. 

— A fost o imprudenţă din partea ta să-ți pierzi arma, zise 
rusul. 

— După cum bine vezi, am alta. Dacă o pierd, pot foarte bine 
să împrumut una de la prietenul meu din spatele tău. Are multe 
arme. În fine, nu am nimic de-a face cu moartea lui Demarcian, 
exceptând pistolul meu. 

— Zici tu, răspunse rusul. 

— Da, dar noi avem arme, iar voi nu, deci cuvântul nostru e 
mai presus de al vostru. 

Rusul ridică din umeri ca și cum oricum toată afacerea ar fi 
fost lipsită de sens pentru el. 

— Atunci te cred. Dar tot am vrea să știm câte ceva despre 
cel care l-a omorât pe Demarcian, acest Merrick. Zi-ne despre 
Merrick. 

— Faceţi-vă singuri temele! Dacă îl vreţi, găsiți-l! 

— Dar noi credem că și tu îl cauţi. Îţi vrei arma înapoi. Dacă îl 
găsim, poate ţi-o înapoiem. 

Amicul său chel chicoti și mormăi ceva pe sub mustăţi. Suna 
ca „fraieri”. Louis îi răspunse lovindu-l cu ţeava pistolului peste 
cap. N-a fost suficient să-l doboare, însă l-a lăsat cu fața la 
pământ. Începu să-i curgă sânge din cap. 

— Ne-a numit fraieri, explica Louis. Nu e prea frumos. 


VP - 281 


Roșcovanul nu se mișcă din loc. Doar clatină din cap, în semn 
că dezaproba prostia colegului său. 

— Nu cred că prietenul tău agreează rușii, zise el. 

— Prietenul meu nu agreează pe nimeni, și se pare că pe voi 
doi în mod special, am recunoscut eu. 

— Poate că e rasist. Asta ești? 

Se întoarse încet, încercând să-l vadă pe Louis. Era de 
admirat. Nu părea ușor de intimidat. 

— Nu pot fi rasist, omule! zise Louis. Sunt negru. 

Nu-i răspunsese rusului, dar acesta părea mulţumit de ce 
auzise. 

— ÎI vrem pe Frank Merrick, continuă el. Putem face în așa fel 
încât să fie în avantajul tău dacă ne spui ce știi. 

— Bani? 

— Bineînţeles, bani. Faţa i se lumină. Era genul de negociere 
care îi plăcea. 

— N-am nevoie de bani, i-am zis eu. Am și așa destui. Vreau 
să-ți iei prietenul și să plecaţi de aici. Sângerează pe aleea mea. 

Rusul păru că regretă cu adevărat. 

— Păcat! 

— Nu-i nimic, voi spăla eu. 

— Vorbeam de bani. 

— Știu. Ridică-te! 

Se ridică, în spatele său Louis verifica interiorul mașinii. A 
găsit un mic H&K P7 într-un buzunar și un pistol Benelli M1 într- 
un toc fixat sub scaun și un dispozitiv de cătare. Incă o dată, le 
goli pe toate, apoi deschise portbagajul mașinii, șterse 
amprentele de pe el și le îndesă acolo pe amândouă. 

— Întoarceţi-vă în Boston! am zis eu. Aici aţi terminat. 

— Și ce o să le zic șefilor mei? întrebă rusul. Cineva trebuie să 
răspundă pentru ce i s-a întâmplat lui Demarcian. Ne-a creat 
prea multe probleme. 

— Sunt sigur că o să vă gândiţi voi la ceva. 

Oftă adânc. 

— Pot să las mâinile jos acum? întrebă el. 

— Încet! am răspuns eu. 

Își lăsă mâinile jos, apoi se aplecă să-l ajute pe prietenul său. 
Spatele chelului era ud de sânge. Roșcovanul îl privi pentru 
prima dată pe Louis. Se salutară cu respect. Louis scoase o 
batistă curată din buzunar și i-o înmână rusului. 


VP - 282 


— Pentru capul prietenului tău, zise el. 

— Mulţumesc. 

— Ştii ce înseamnă „b/at”? întrebă Louis. 

— Desigur! răspunse rusul. 

— Atunci, prietenul meu are b/at aici. Asigură-te că le vei 
spune asta șefilor tăi. 

Rusul încuviinţă încă o dată. Bărbatul chel urcă încet pe 
scaunul din dreapta, își apropie obrazul stâng de pielea rece și 
închise ochii. Colegul său se întoarse către mine. 

— La revedere, volk! zise el. Asta până ne vom reîntâlni. 

Se urcară în mașină și porniră. Louis îi urmări tot drumul. M- 
am urcat în Mustang și l-am scos de pe stradă, apoi am urmărit 
cum se îndrepta Chevy-ul către Route 1. 

— Ucraineni, zise Louis. Poate georgieni. Nu ceceni. 

— E bine? 

Ridică din umeri. 

— Toţi sunt răi, zise el. Cecenii sunt cei mai răi. 

— Roșcovanul nu părea a fi infanterist. 

— Un șefuleţ. Înseamnă că sunt ofticaţi din cauza lui 
Demarcian. 

— Nici nu părea că merită atâta efort. 

— Au pierdut afacerea. Poliţiștii încep să-i urmărească pe 
clienţi, să le pună întrebări în legătură cu pornografia infantilă. 
Nu o pot lăsa așa. 

— Părea însă că ascunde ceva. 

— Altceva? 

— Nu știu. Simt doar. Să mă interesez, să văd ce pot afla. 

— Se vor întoarce? 

— Uh-huh. Poate ne ajută dacă îl găsim primii pe Merrick, 
câștigăm influenţă. 

— N-am de gând să îl dau pe Merrick. 

— S-ar putea să n-ai de ales. 

începu să meargă spre casă. 

— Ce înseamnă „b/at”? Am întrebat eu. 

— Influență, replică el. Și nu aceea legală. 

— Dar „volk”? 

— Este în jargon, e un cuvânt pentru a desemna un poliţist 
sau anchetator. Un fel de compliment. Işi puse arma înapoi. 
Înseamnă „/up”. 


VP - 283 


29. 


Am plecat în acea după-amiază spre nord, spre Jackman, prin 
Shawmut și Hinckley și Skowhegan, prin Solon și Bingham, 
Moscova și Caratunk, am trecut pe lângă locuri fără nume și pe 
lângă nume fără loc, urmăream cotiturile și curbele 
Kennebecului, priveam malurile mărginite de copaci dezgoliţi, 
pământul pădurii strălucea fără frunzișul pierdut. Înfăţișarea 
pădurii începea să se schimbe încet-încet, pe măsură ce 
plantele veșnic verzi își înălțau vârfurile negre împotriva luminii 
muribunde, iar vânturile iernii șopteau promisiunea zăpezii. Și 
pe măsură ce vântul se înteţea, pădurea devenea tot mai 
liniștită: odată animalele se retrăgeau pentru hibernare, iar 
păsările dormitau ca să-și economisească energia. Urmăream 
drumul pe care îl făcuse Arnold în călătoria sa din Kennebec în 
Quebec. El condusese o mie două sute de oameni din 
Cambridge către Newburyport; urmașe cursul râului, navigând 
în canalul sinuos al Kennebecului până în Gardinerstown. De 
acolo se transferaseră în bărci ușoare, erau mai mult de două 
sute la număr, fiecare barcă putând să transporte șase sau 
șapte oameni cu tot cu provizii și bagaje, o greutate totală de 
aproximativ patru sute de kilograme. Erau construite în grabă 
din bucăţi vechi de lemn, de Reuben Colbum, la Gardinerstown, 
așa că începuseră destul de repede să se fisureze și să se 
desfacă în bucăţi, pierzând proviziile de praf de pușcă, pâine și 
făină ale trupelor. Trei companii conduse de Daniel Morgan au 
fost trimise înainte la Great Carrying Place undeva între 
Kennebec și Dead Rivers, ceilalți urmându-i ușor, folosind echipe 
de bivoli împrumutate de la localnici pentru a muta bărcile 
dincolo de cascadele de netrecut, lângă Fort Western, ridicându- 
le pe malurile abrupte de gheaţă ale cascadelor Skowhegan, 
majoritatea oamenilor fiind nevoiţi să meargă pe jos pentru a 
ușura greutatea bărcilor până ce au ajuns în cele din urmă la 
cele douăsprezece kilometri adânci și mlăștinoase din Carrying 
Place. Soldaţii se afundaseră în mlaștinile adânci și verzi care 
păreau rezistente de la distanță, dar se dovedeau înșelătoare de 
îndată ce călcai pe ele, un fel de boa/ă a pământului, astfel încât 
nebunia de care sufereau marinarii pe mare, care aveau 
halucinaţii cu pământ acolo unde nu exista pământ și care se 


VP - 284 


înecau aruncându-se în valuri, care se răsfrângeau în pământul 
moale și mustind de apă. Se împiedicau de bușteni și cădeau în 
pârâu. Cu timpul au curăţat un drum pentru a putea călători 
astfel încât vreme de mulţi ani cărarea pe care au mers putea fi 
identificată prin diferenţa de culoare a frunzișului pe ambele 
părți ale drumului. 

e 

Am avut senzația că văd două imagini suprapuse ale aceluiaşi 
peisaj, vedeam cum trecutul se suprapunea prezentului. Râurile 
și pădurile aparțineau acelui trecut, deosebirea dintre acum și 
trecut fiind foarte mică. În acest loc, spiritele soldaţilor morţi 
încă mai traversau pădurile și fluviile, rămase aproape 
neschimbate în tot acest timp. Era un loc în care numele 
familiilor nu se schimbaseră, iar oamenii tot mai stăpâneau 
pământurile pe care străbunicii lor le cumpăraseră cu monede 
de aur și argint, un loc în care păcatele vechi dăinuiau, întrucât 
nu survenise nicio schimbare care să le șteargă amintirea. 

Acesta era, așadar, locul pe unde trecuse de armata lui 
Arnold, cu soldaţi înarmaţi cu puști, topoare și cuțite. Acum, alte 
bande înarmate populau acest peisaj, amenințând liniștea iernii 
cu zgomotul armelor lor, cu hârâitul camioanelor și tractoarelor 
care îi purtau prin acest pustiu. Pădurile erau acum reînviate de 
nebuni îmbrăcaţi în costume portocalii, oameni de afaceri din 
Massachusetts și New York, care, în pauzele dintre o partidă de 
golf, veneau să împuște urși și căprioare, ghidaţi de localnicii 
mulțumiți de banii pe care acești vizitatori îi cheltuiau, 
dezamăgiţi însă că trebuiau să-i accepte pentru a supraviețui. 

Am făcut o oprire pe drum la o casă cu trei sau patru camere, 
cu geamuri nespălate și cu draperii ieftine care ascundeau 
interiorul, o locuinţă care depășea cu puţin statutul de cocioabă. 
Grădina era în paragină, iar garajul, cu ușa larg deschisă, 
dezvăluia grămezi de lemne de foc și unelte ruginite. Nu și o 
mașină, deoarece una dintre condiţiile eliberării lui Mason Dubus 
era că nu avea voie să conducă un vehicul. 

Louis aștepta afară. Cred că n-ar fi suportat prezenţa lui 
Dubus, pe care îl vedea ca pe unul dintre aceia care au abuzat 
de Angel al lui: regretul cel mai mare al lui Louis era acela că nu 
avusese niciodată ocazia să-i pedepsească pe cei care i-au 
speriat fiinţa iubită. Așa că se așeză lângă mașină privind cum 
ușa casei, protejată de un lanţ, se deschidea, scoțând la iveală 


VP - 285 


capul unui bărbat. Avea faţa galbenă și umedă. Singura mână 
lăsată la vedere tremura necontrolat. 

— Da? zise el, cu o voce surprinzător de dură. 

— Domnule Dubus, numele meu este Charlie Parker. Cred că 
v-a anunţat cineva prin telefon de intenţia mea de a vorbi cu 
dumneavoastră. 

Ochii săi se făcuseră mici. 

— Poate. Aveţi vreun act de identitate sau vreo autorizație, 
ceva? 

l-am arătat permisul meu. L-a luat și l-a apropiat de față 
examinând fiecare cuvânt scris pe el, apoi mi-l înapoie. Se uită 
peste umerii mei spre Louis. 

— Cine e amicul tău? 

— Este un prieten. 

— O să-i fie frig acolo afară. E bine-venit în casă dacă dorește 
să intre. 

— Cred că preferă să stea acolo. 

— Ei bine, e opţiunea lui. Să nu zici că nu m-am oferit! 

Ușa se închise pentru un moment, cât să pot auzi sunetul 
lanţului care o descuia. Când o deschise a doua oară, am putut 
vedea mai bine chipul lui Dubus. Era ros de bătrânețe, de boală 
și de anii petrecuţi în închisoare, însă păstra semnele omului 
puternic care fusese odată. Avea hainele curate și călcate cu 
atenţie. Purta niște pantaloni negri, o cămașă albastră în dungi 
și o cravată roz bine înnodată. Folosea un parfum vechi, cu 
nuanțe slabe de lemn de santal și tămâie. Imaginea din interior 
contrazicea prima impresie lăsată de exterior. Scândurile 
podelei străluceau, iar înăuntru mirosea a mobilă lustruită și a 
aer proaspăt. Pe un raft de pe hol erau așezate volume de cărți 
broșate; deasupra era așezat un telefon rotativ demodat. Pe 
perete era fixată o copie a „Desideratei”, un soi de program în 
doisprezece pași pentru cei afectaţi de greutăţile vieţii moderne. 
Pe ceilalţi pereţi se aflau copii după picturi în rame ieftine - 
unele imagini erau moderne, altele mult mai vechi, majoritatea 
necunoscute mie, deși fuseseră alese cu atenție. L-am urmat pe 
Dubus în camera de zi. Și aici totul era curat, deși mobila, luată 
la preț redus, era roasă și degradată. Un televizor mic, setat pe 
un show de comedie, era așezat pe o măsuţă de pin. Pe pereţii 
de aici erau și mai multe copii și chiar și câteva originaluri ale 
unor peisaje. O imagine îmi părea cunoscută. M-am apropiat 


VP - 286 


pentru a mă uita cu atenţie. De la distanţă părea a fi o pădure, 
cu copaci înverziţi așezați sub un apus roșu, însă am sesizat că 
unul dintre copaci era mai înalt decât ceilalți și avea o cruce în 
vârf. În colţul din dreapta se vedea semnătura lui Daniel Clay. 
Era Gilead. 

— El mi-a dat-o, zise Dubus. 

Stătea în partea cealaltă a camerei, păstrând distanţa. Era, 
probabil, o consecință a timpului petrecut în închisoare, acolo 
unde înveţi să-i atribui fiecăruia un spaţiu, chiar și într-un loc 
restrâns, riscând altfel să suporţi consecinţele. 

— De ce? 

— Pentru că i-am vorbit despre Gilead. Te superi dacă ne 
așezăm? Am obosit. Trebuie să îmi iau medicamentele. Arătă 
spre un flacon cu medicamente așezat pe suportul de pe 
șemineu în care sfârâiau și scânteiau trei butuci. Mă moleșesc. 

M-am așezat pe canapeaua din faţa lui. 

— Dacă vrei, pot face niște cafea, zise el. 

— Nu e nevoie, mulțumesc! 

— Bine! Lovi cu degetele brațele scaunului, aruncă o privire 
spre televizor, semn că îl deranjasem de la programul lui 
obișnuit de după-amiază. Apoi, aproape resemnat că nu îl voi 
lăsa să îl urmărească în liniște, apăsă butonul de pe 
telecomandă oprind televizorul. 

— Așadar, ce vrei să știi? întrebă el. Mereu primesc aici 
oameni: studenţi și doctori. Nu mă poţi întreba nimic ce n-am 
auzit deja de sute de ori. 

— Aş vrea să știu ce ai vorbit cu Daniel Clay. 

— Am vorbit despre Gilead, zise el. Asta e tot ce am vorbit 
vreodată. Ei obișnuiau să mă testeze, arătându-mi imagini și 
alte materiale, însă acum nu mai fac asta. Cred că deja știu tot 
ce voiau să afle de la mine. 

— Și chiar știu? 

Mărul lui Adam i se mișcă. Am putut chiar să aud zgomotul pe 
care îl făcuse. Mă privi câteva minute, părând apoi că a ajuns la 
o concluzie. 

— Nu, nu știu, a zis el. Știu atât cât pot primi. Să nu crezi că o 
să obţii mai mult decât ei. 

— De ce era Clay interesat de Gilead? am întrebat eu. 

Nu voiam să-l supăr pe Dubus. Poate că era moleșit și sub 
influența medicamentelor, însă era încă aspru. 


VP - 287 


— Voia să știe ce s-a întâmplat. l-am zis. Nu am omis nimic. 
Nu am nimic de ascuns. Nu sunt rușinat de ce am făcut 
împreună. Totul a fost - își strâmbă faţa în semn de dezgust - 
înțeles și interpretat greșit. Au vrut să facă din asta ceva ce nu 
era. 

„Ce am făcut împreună”, ca și cum era vorba de o decizie a 
doi adulţi și a copiilor lor, ceva foarte normal și natural. 

— Copiii au murit, domnule Dubus. 

Dădu din cap. 

— Asta a fost rău. Nu trebuia să se întâmple. Erau, totuși, 
niște copii, iar vremurile erau grele acolo. Ceea ce li s-a 
întâmplat a fost aproape o binecuvântare pentru ei. 

— Din câte am înţeles, unul a fost înjunghiat cu o andrea. 
Asta e o definiţie aparte pentru binecuvântare. 

— Mă judeci, domnule? 

Se uită la mine, tremuratul mâinilor sale dând impresia că se 
luptă să-și stăpânească o furie extraordinară. 

— Nu am căderea. 

— Ai dreptate. De aceea m-am înţeles cu Daniel Clay. El nu 
mă judeca. 

— Daniel Clay a vorbit vreodată de copiii pe care îi trata? 

— Nu. Ceva neplăcut îi invadă trăsăturile pentru câteva clipe. 
Cu toate că am adus vorba, el nu a vrut. 

Dubus chicoti. 

— De câte ori a venit aici? 

— De două sau trei ori, din câte îmi amintesc eu. M-a vizitat și 
la închisoare, dar doar o dată. 

— Și totul era în interes de afaceri? El te întreba și dumneata 
vorbeai? 

— Așa este. 

— Și totuși ţi-a dat una dintre lucrările lui. Auzisem că avea 
mare grijă cui îi încredința picturile lui. Era foarte selectiv. 

Dubus se ridică de pe scaun. Apoi, mărul lui Adam începu săi 
se miște din nou; mi-am amintit imediat de ticul lui Andy Kellog 
sugându-și dintele slăbit. In ambele cazuri era vorba de stres. 

— Poate că i-am fost de ajutor. Poate că nu m-a văzut ca pe 
un monstru. Am văzut asta pe faţa prietenului tău de afară și 
chiar și pe faţa ta atunci când am deschis ușa. Ai încercat să 
ascunzi asta cu politețe și bune maniere, dar știam ce crezi. Și 
apoi, ai intrat aici și te-ai uitat la tablourile de pe pereţi și ai 


VP - 288 


văzut cât de curat este totul. Nu mă scufundam în mizerie, nu 
miroseam și nici nu eram îmbrăcat în zdrenţe murdare. Crezi că 
eu vreau ca în exterior să arate așa cum e acum? Nu crezi că 
vreau să o vopsesc, să o mai repar? Ei bine, nu pot. Eu fac doar 
ce pot, nu e nimeni care să vrea să ajute un bătrân ca mine să- 
și ţină casa în ordine. Am plătit pentru ceea ce se presupune că 
am făcut, am plătit cu ani din viaţa mea și ei vor ca eu să 
plătesc până la moarte, dar nu le voi da satisfacția să mă vadă 
chinuit. Dacă vrei monștri, caută în altă parte. 

— Daniel Clay era un monstru? 

Întrebarea păru să-l șocheze, apoi, pentru a doua oară, am 
sesizat inteligența ascunsă în spatele acelei fațade ofilite, acea 
ticăloșenie care i-a permis să facă ceea ce făcuse și, în plus, să 
se și justifice. Mi s-a părut că era același gest pe care îl 
sesizaseră și copiii la Gilead, atunci când se îndrepta spre ei, 
punându-le mâna la gură pentru a le înăbuși plânsetele. 

— Ai și dumneata, ca toţi ceilalţi, unele suspiciuni în ceea ce-l 
privește, zise Dubus. Vrei să-ţi spun dacă sunt adevărate pentru 
că ești convins că, de vreme ce am împărțit ceva, de vreme ce 
amândoi avem aceleași gusturi, atunci el sigur mi s-a confesat. 
Ei bine, ești nebun dacă crezi asta, domnule Parker. Ești nebun 
și într-o zi o să mori din cauza nebuniei tale. Nu am timp să 
vorbesc cu oameni nebuni. De ce nu pleci acum? Mergi din nou 
pe șosea, căci știu oricum încotro te îndrepţi. Poate o să găsești 
răspunsul în Gilead. Acolo a găsit Daniel Clay răspunsurile la 
întrebările lui. Da... a găsit acolo exact ce căuta, însă nu s-a mai 
întors. Ar fi bine să pășești cu atenţie, că altfel poate nu te mai 
întorci nici dumneata. Îţi rămâne în suflet bătrânul Gilead. 

Avea acum un zâmbet larg, păstra parcă secretul din Gilead. 

— Domnule Dubus, ai întâlnit vreodată un bărbat pe nume Jim 
Poole? 

Păru că se gândește. 

— Știi, cred că da. Era un nebun, așa ca tine. 

— A dispărut. 

— S-a pierdut. Gilead l-a luat. 

— Așa crezi? 

— Știu asta. Nu contează unde este, dacă e viu sau mort, el 
este oricum prizonier în Gilead. Pui piciorul în Gilead și ești 
pierdut. Privirea lui se înceţoșă. Ochii lui nu mai clipeau. Ei zic că 
noi am adus diavolul în acel loc, dar el era deja acolo, zise el cu 


VP - 289 


o urmă de îndoială în voce. Am simţit asta de îndată ce am 
ajuns acolo. Bătrânul Lumley a ales un loc nepotrivit pentru 
orașul său de refugiu. Pământul era otrăvit, așa cum suntem și 
noi. Când am plecat, pădurea sau ceva de dedesubt l-a luat 
înapoi. Afișă un zâmbet forțat. Prea mult timp pentru gânduri. 
Prea mult timp pentru amintiri. 

— Care era „Proiectul”, domnule Dubus? 

Zâmbetul său dispăru. 

— Proiectul. Pasiunea. Jocul. Toate înseamnă același lucru. 

— Abuzul copiilor. 

Dădu din cap. 

— Poţi să îi zici așa pentru că tu nu înţelegi. Este ceva frumos. 
Asta încerc să le explic celor care vin aici, dar care nu ascultă. Ei 
nu vor să știe. 

— Daniel Clay te asculta? 

— El era altfel. El înţelegea. 

— Cum înţelegea? 

Dar Dubus nu-mi răspunse. 

— Știi unde e Daniel Clay? am întrebat. 

Dubus se înclină către mine. 

— Cine știe unde merg cei morţi? întrebă el. Mergi spre nord 
și poate o să afli. Acum îmi începe emisiunea. 

Apăsă încă o dată telecomanda și-și potrivi sonorul în timp ce 
televizorul revenea la viaţă. Se întoarse în scaun și nu mă mai 
privi. 

Am plecat. 

Am văzut, după ce am plecat, cum se mișcau draperiile de la 
fereastra lui Dubus. Ridică mâna în semn de rămas-bun. Am fost 
atunci sigur că acolo, în casa lui curată și aranjată, bătrânul 
râdea de mine. 

e 

În zilele următoare, polițiștii au încercat să pună cap la cap 
evenimentele, să-i identifice pe ucigași. In ultimele clipe de 
viață, Dubus dăduse două telefoane, ambele la același număr. 
După moartea sa, telefonul fu găsit lângă trupul său. Il 
ascunsese sub o scândură desfăcută de sub pat și, pentru a-i 
descuraja pe cei însărcinaţi cu descoperirea lui, așeză deasupra 
o oală de noapte pe jumătate plină, duhoarea acesteia ţinând 
departe orice poliţist care ar fi încercat să se apropie; în casa 
imaculată a lui Dubus, acela era singurul loc în care regulile 


VP - 290 


fuseseră încălcate. Telefonul era cu cartelă preplătită. Dubus 
încercase nu o dată, înţelesese poliţia, să se sustragă în acest 
mod. 

Dubus dăduse cel de-al doilea și ultimul telefon la câteva 
minute după ce eu și Louis am plecat, iar apoi presupun că a 
pus telefonul din nou în ascunzătoare și s-a întors la televizor. 
Secundele au zburat, numărând clipele rămase până la plecarea 
lui Dubus de pe pământ pentru a se înfățișa marii judecăţi care 
nu iartă pe nimeni. 

Dar asta încă mai urma să se întâmple. Soarele apusese, însă 
luna nu se arăta. Ne-am continuat drumul, vorbind foarte rar. 
Muzica se auzea foarte încet, din aparat răsuna o melodie 
despre porumbeii din minte și șoimii din inimă, o melodie care 
mi-a reamintit de pedofilii cu capete de păsări. După o vreme 
am ajuns în Jackman, iar bătrânul Gilead ne pătrunse în suflete. 


VP - 291 


PARTEA A CINCEA 


Răzbunarea își găsește propriul naș. 


John Ford, The Broken Heart 


30. 


Se zice adesea că există două tipuri de Maine. Unul este acela 
al turiștilor din sezonul estival, al homarilor și al înghețatei de 
sezon, al iahturilor și al bărcilor, un Maine care ocupă o parte 
frumoasă a coastei de nord, până la Bar Harbor, un loc al 
speranţelor, cu proprietăţi de valoare, departe de acele orașe nu 
prea aspectuoase sau într-atât de bogate încât să atragă atenţia 
turiștilor avuţi sau a celor care și-au văzut industriile distruse, 
izolându-i într-o mare de prosperitate. Restul, acel Maine 
decăzut, aparține localnicilor numiţi și rezidenţi de șes sau din 
Massachusettsul de Nord. 

Celălalt tip este total diferit. Este în primul rând un Maine al 
pădurilor și nu al oceanului, dominat de Aroostook, ce părea 
izolat, din cauza dimensiunilor sale, de restul peisajului. Este 
nordic, rural, conservator și are centrul în Great North Woods, în 
marea pădure din nord. 

Insă acele păduri au început să se schimbe. Marile companii 
de hârtie, odată considerate temelia economiei, au abandonat 
ușor stăpânirea asupra pământului, înțelegând ca proprietatea e 
mult mai profitabilă decât creșterea și tăierea pomilor. Plum 
Creek, cea mai mare companie naţională de hârtie, care deţinea 
aproximativ cinci sute de mii de acri pe lângă Moosehead Lake, 
a alocat mii de astfel de acri pentru un masiv complex comercial 
care includea parcuri de rulote, case, locuinţe de închiriat și un 
parc industrial. Pentru cei din sud, aceasta reprezenta cea mai 
frumoasă zonă naturală a statului; în timp ce pentru cei din 
cealaltă parte a Maine-ului, această zonă însemna locuri de 
muncă, bani și un aflux de noi membri în comunităţile învechite. 


VP - 292 


În realitate, pădurea ascundea cea mai rapidă creștere a ratei 
sărăciei din ţară. Orașele se micșorau, școlile se împuţinau, iar 
tinerele speranțe plecau spre York și Cumberland, Boston și New 
York. Când au fost închise fabricile, slujbele bine plătite au fost 
înlocuite cu cele plătite cu salariul minim. Veniturile anuale au 
scazut, dar a crescut numărul de crime, violenţe domestice și 
consumul de droguri. Long Pond, cândva mai mare decât 
Jackman, a decăzut odată cu închiderea morilor. In districtul 
Washington, cu excepţia regiunii de lângă Bar Harbor, aproape 
unul din cinci oameni trăia în sărăcie. În Somerest, până unde se 
întindea Jackman, unul din șase era într-o astfel de situaţie, 
mulţi oameni apelând la Serviciile sociale pentru a primi 
mâncare și haine. În unele zone exista o listă de așteptare de 
câţiva ani pentru niște fonduri, într-o perioadă în care Biroul 
pentru Asistenţă și Fonduri Rurale era în declin. 

Cu toate acestea, Jackman a prosperat, în mod dubios, în 
ultimii ani, în mare parte datorită evenimentelor din 11 
septembrie. Populaţia sa a scăzut dramatic după 1990, multe 
dintre proprietăţi fiind scoase la vânzare. Orașul încă mai are 
fabrica de cherestea, însă schimbarea planurilor economice a 
însemnat pătrunderea în zonă a turiștilor cu rulote de camping 
sau a celor care închiriau cabane și-și găteau singuri, lăsând 
însă puţini bani în oraș. După atacul terorist cu avioane, 
Jackman a ajuns în prima linie a luptei pentru siguranţa 
graniţelor ţării. Vama și Poliţia de Frontieră și-au dublat 
efectivele, prețurile caselor au explodat, toate lucrurile s-au 
îmbunătăţit, Jackman aflându-se acum pe o poziţie mai bună ca 
oricând. Dar după standardele din Maine, Jackman rămânea 
totuși izolat. Cel mai apropiat district era Skowhegan, la șaizeci 
de kilometri spre sud, polițiștii fiind nevoiţi să parcurgă 
patruzeci de kilometri din Binghman până în Jackman. Era, într- 
un mod straniu, un loc fără legi. 

Imediat ce am părăsit Solon, în faţa noastră se înfăţișă 
Kennebecul. Era și un semn pe o parte a drumului pe care scria: 
„BUN VENIT în Moose River Valley. Dacă nu oprești, cel puţin 
zâmbește în timp ce treci”. 

M-am uitat la Louis. 

— Nu zâmbești, i-am zis. 

— Asta pentru că ne oprim. 


VP - 293 


M-am gândit că această afirmaţie putea suferi numeroase 
interpretări. 

e 

Nu am ajuns în Jackman în seara aceea. În schimb, am oprit 
nu departe de capătul orașului. Era acolo un han, pe un delușor, 
cu camere ca de motel, cu un mic bar în faţa recepţiei și un 
restaurant cu bănci lungi, făcute ca să hrănească vânătorii, 
singurii care îi dădeau un sens pe timpul iernii. Deși nu era de 
găsit, Angel se cazase deja. Am intrat într-o încăpere simplu 
mobilată și cu un mic spaţiu de bucătărie într-un colţ. Încălzirea 
se făcea pe sub podea. Era sufocant de cald. Am oprit căldura, 
ignorând avertizarea că durează aproximativ douăsprezece ore 
să revină temperatura maximă. M-am întors apoi în clădirea 
principală. 

Angel stătea la bar cu o bere în faţă. Ședea pe un scaun și 
citea ziarul. Nu mă băgă în seamă, deși mă văzuse intrând. În 
stânga lui erau doi bărbaţi. Unul dintre ei se uită la Angel și îi 
șopti ceva prietenului său. Acesta râse nemulţumit; ceva îmi 
spunea că acest schimb de opinii dura de ceva vreme. M-am 
apropiat de ei. Cel care vorbea era mai mușchiulos și ţinea ca 
lumea să observe asta. Purta un tricou verde, strâmt, cu 
bretelele încrucișate, prinse de pantalonii săi portocalii de 
ploaie. Părul îi era tuns perie, iar forma lui ascuţită lăsa impresia 
că o săgeată îi stătea deasupra frunţii. Prietenul lui era mai 
scund și mai gras, tricoul lui fiind mult mai larg, pentru a-i 
acoperi burta. Barba lui părea a fi o încercare eșuată de a-și 
ascunde bărbia prea puţin conturată. Totul la el sugera parcă 
disimulare, cât de bine își cunoștea slăbiciunile. Deși zâmbea, 
nu contenea să-și plimbe privirea de la Angel la prietenul său, ca 
și cum plăcerea pe care i-o conferea chinuirea altuia era 
amplificată de ideea că nu el este victima, ușurare care 
provenea din știința că mușchiulosul se putea întoarce oricând 
împotriva lui, ceea ce nu s-ar fi întâmplat pentru prima dată. 

Mușchiulosul lovi cu degetul ziarul lui Angel. 

— Eşti bine, amice? zise el. 

— Da, sunt bine, răspunse Angel. 

— Pot să pun pariu. Bărbatul făcu un gest obscen cu mâna și 
limba. Cred că ești foarte bine. 


VP - 294 


începu să râdă zgomotos. Prietenul lui îl acompania ca un 
căteluș care latră alături de un dulău. Angel nu-și ridică ochii din 
ziar. 

— Hei, nu e nicio aluzie, zise bărbatul. Doar ne distrăm un pic, 
atâta tot. 

— Văd asta, zise Angel. Pot spune chiar că ești un tip 
amuzant. 

Zâmbetul bărbatului se stingea pe măsură ce sarcasmul își 
făcea efectul. 

— Asta ce vrea să însemne? întrebă el. Ai vreo problemă? 

Angel sorbi din bere, închise ziarul și suspină. Principalul 
agresor se apropie, prietenul său mușchiulos venind și el mai 
aproape. Angel își desfăcu mâinile larg, mângâindu-i ușor pe cei 
doi pe piept. Barmanul făcea tot posibilul să stea departe de 
acest eveniment, însă îl vedeam cum urmărea tot ce se 
întâmpla în oglinda de deasupra barului. Era tânăr, dar apucase 
numeroase scene asemănătoare. Pistoalele, berea și mirosul de 
sânge sunt o combinaţie perfectă care scoate tot ce e mai rău 
din omul ignorant. 

— la-ţi mâinile de pe mine, zise primul bărbat. Te-am întrebat 
ceva: ai vreo problemă, pentru că mie așa mi se pare? Deci, ai 
sau nu? 

Angel păru că se gândește la întrebare. 

— Ei bine, zise el, mă doare spatele, sunt la mama-naibii 
însoțit de doi nebuni cu arme și nu sunt prea sigur că mi-am 
găsit partenerul potrivit. 

Urmă un moment de confuzie. 

— Ce? zise bărbatul mai corpolent. 

Angel se uită la figura lui. 

— Oh, zise el. Vrei să știi dacă am vreo problemă cu tine? 
Făcu un gest de respingere cu mâna dreaptă. Nu am nicio 
problemă cu voi, continuă el. Dar cred că prietenul meu, cel din 
spatele vostru, s-ar putea să aibă o mare problemă cu voi. 

Bărbatul mai masiv se întoarse. Amicul său se dăduse deja la 
o parte lăsând liber drumul lui Louis către bar. 

— Ce faceți? întrebă Louis, care intrase în bar la puţin timp 
după mine, urmărind scena la fel de atent ca și mine. 

Eu stăteam acum lângă el, însă era clar că el era principala 
atracţie. 


VP - 295 


Cei doi bărbaţi îl priviră pe Louis și-și revizuiră opţiunile. 
Niciuna dintre ele nu era prea bună. Cel puţin una implica 
durerea. Unul dintre ei se hotărî să-și sacrifice o mică parte din 
demnitate pentru a evita ceva ce se putea termina catastrofal. 

— Bine facem, răspunse el. 

— Ne bucurăm cu toţii atunci, zise Louis. 

— Cred că da. 

— Se pare că urmează să se servească cina. 

— Da, așa se pare. 

— Cred că ar fi bine să plecaţi. 

— Uh-huh. 

încercă să se strecoare pe lângă Louis, însă dădu de prietenul 
său gras, care nu se mișcase deloc; fu nevoit să-l înghiontească 
pentru a-l înlătura din calea sa. Se învineţise deja de umilinţă. li 
mai aruncă o singură privire lui Louis, după care alergă după 
bărbatul chelios. 

— Se pare că ţi-ai ales un loc bun, i-am zis eu lui Angel. Un pic 
prea mult testosteron, dar e drăguţ. 

— A durat ceva până aţi ajuns aici, zise Angel. Ştii, nu prea ai 
ce face după lăsarea întunericului, mai ales după ce se face 
beznă. Nu ai nici măcar un televizor în cameră. 

Am comandat hamburgeri și cartofi prăjiţi, așezându-ne la o 
masă de lângă bar pentru a nu sta lângă vânătorii din camera 
alăturată. 

— Ai aflat ceva? l-am întrebat pe Angel. 

— Am aflat că nimeni nu vrea să vorbească despre Gilead. E 
tot ce am putut afla de la niște bătrâne. Mi-au zis că tot ce a mai 
rămas din Gilead e acum teritoriu privat. Un bărbat pe nume 
Caswell l-a cumpărat acum vreo cincisprezece ani împreună cu 
alte cincisprezece hectare de pădure de jur-împrejur. Locuiește 
în zonă. Nu e prea distractiv. Am făcut o excursie până acolo. 
Am găsit un semn și o poartă încuiată. Se pare că nu-i plac 
vânătorii, vizitatorii și nici comisionarii. 

— Merrick a fost acolo? 

— Dacă a fost, atunci nu l-a văzut nimeni. 

— Poate că l-a văzut Caswell. 

— Putem afla într-un singur fel. 

— Mda. 

Îi priveam pe vânători cum mâncau și i-am zărit imediat pe 
cei care îl deranjaseră pe Angel. Stăteau într-un colț ignorându-i 


VP - 296 


pe toţi ceilalţi din jurul lor. Faţa unuia dintre ei era îmbujorată. 
Erau foarte multe arme și prea multă bărbăţie înjur. Nu era o 
situaţie prea fericită. 

— Cine sunt prietenii tăi de la bar? am întrebat eu. 

Angel dădu din cap. 

— Phil și Steve. Din Hoboken. 

— Cred că ar fi o idee bună să-i trimitem în drumul lor. 

— Va fi o plăcere, zise Angel. 

— Apropo, de unde știi cum îi cheamă? 

Angel își duse mâinile în buzunare de unde scoase două 
portofele. 

— Vechile obiceiuri... 

e 

Hanul era construit lângă o vale, barul și recepţia fiind 
poziționate pe cea mai înaltă parte a străzii, iar camerele și 
cabinele în pantă. Nu era greu să-ți dai seama unde stăteau 
rezidenții, oaspeții fiind obligaţi să poarte mereu o cheiţă într-un 
suport făcut din lemn. Cheia se afla pe masa celor doi bărbaţi în 
timp ce ei se luau de pe Angel. Se cazaseră în camera 
paisprezece. 

Se ridicară de la masă la vreo cincisprezece minute după ce 
terminară de mâncat. Angel și Louis plecaseră între timp. Cei doi 
nu-mi acordară atenţie, dar le simţeam totuși furia. Băuseră 
împreună șapte halbe de bere în timpul mesei și după aceea, 
așa că nu mai era decât o chestiune de timp până să încerce să 
se revanșeze pentru felul în care fuseseră tratați. A 

Odată cu căderea nopţii, temperatura scăzu foarte mult. In 
locurile mai întunecate, chiciura de dimineaţă nici măcar nu se 
topise. Cei doi plecară spre camerele lor, cel mai mare în faţă, 
iar cel mic urmându-l. Intrând în cameră, văzură că pușca lor 
fusese dezasamblată, iar piesele componente - împrăștiate pe 
podea. Genţile lor, încărcate și legate, erau așezate lângă arme. 

În partea stângă stătea Louis, iar la masa de lângă sobă 
Angel. Phil și Steve din Hoboken fură surprinși de prezenţa lor. 
Phil, cel mai agresiv dintre cei doi, păru că vrea să zică ceva 
când își văzu armele în mâinile celor doi vizitatori. Dar își înghiţi 
vorba. 

— Ştiai că nu există nicio cameră cu numărul treisprezece? 
întrebă Angel. 

— Poftim? făcu Phil. 


VP - 297 


— Am întrebat dacă știai că nu există nicio cameră cu 
numărul treisprezece în acest loc. Numerotarea sare de la 
doisprezece la paisprezece, pentru că nimeni nu vrea să stea la 
treisprezece. Dar asta este totuși camera treisprezece, deci 
sunteți la numărul treisprezece, care nu pare a fi un număr 
norocos pentru voi. 

— De ce suntem ghinioniști? Dușmănia naturală a lui Phil 
reînvie asemenea curajului dat de alcool pe care îl etalase bar. 
Eu nu văd decât doi tâmpiţi rătăciţi într-o cameră greșită care se 
leagă de persoane nepotrivite. Voi sunteți cei ghinioniști. Nu 
aveți idee cu cine aveţi de-a face aici. 

În spatele său, Steve se muta de pe un picior pe altul. 
Aparent, era suficient de inteligent sau cel puţin cumpătat ca 
să-și dea seama că nu era bine să enerveze doi oameni 
înarmaţi, cu atât mai puţin cu cât ei nu aveau nicio armă sau 
ceva care să le fie de folos. 

Angel scoase portofelele din buzunare și le flutură prin faţa 
lor. 

— Dar noi știm, zise el. Știm exact cine sunteţi. Știm unde 
locuiţi, unde lucraţi. Știm cum arată soţia ta, Steve, și mai știm 
că Phil s-a despărţit de mama copiilor săi. Trist, Phil! Ai poze cu 
copiii, dar nu și cu mama. Eşti cam prostovan, așa că nu o 
putem învinovăţi că te-a lăsat. Voi, în schimb, nu știți nimic 
despre noi, în afară de faptul că suntem aici și că avem motive 
întemeiate să ne simţim jigniţi de gurile voastre spurcate. Așa 
că uite ce vă propunem: să vă băgaţi în mașină și să vă mișcaţi 
spre sud. Amicul tău de acolo poate să conducă. După vreo sută 
de kilometri, vă găsiţi o cameră. Vă odihniţi o noapte. Mâine vă 
întoarceți în Hoboken și nu ne veţi mai vedea niciodată. Sau, 
mai bine, poate nu ne veţi mai vedea niciodată. Nu se știe 
niciodată. Poate vom simţi vreodată nevoia să vă vedem. Sau 
poate o să vrem să facem un tur Sinatra. Daţi-ne un motiv să 
trecem și să vă salutăm. Doar dacă, bineînţeles, nu vreți cumva 
să ne daţi motive mai presante să vă urmărim. 

Phil mai făcu o singură încercare. 

— Avem prieteni în Jersey, zise el cu subiînţeles. 

Angel păru într-adevăr nedumerit. Replica lui, atunci când fu 
capabil să o formuleze, a fost tipic newyorkeză. 

— De ce s-ar lăuda cineva cu așa ceva? se întrebă el. Cine ar 
vrea să viziteze Jersey degeaba? 


VP - 298 


— Vrea să zică, adăugă Louis, că are „prieteni” în Jersey. 

— Oh! zise Angel. Oh, am înțeles! Hei, și noi ne uităm la 
Soprano. Partea proastă pentru tine, Phil, este că, dacă ar fi 
adevărat, deși știu că nu este, noi suntem genul de oameni pe 
care prietenii din Jersey îi sună. Vezi tu, noi avem pistoale, voi 
aveți puști de vânătoare. Voi aţi venit aici ca să vânaţi 
căprioare, nu noi. Nu puteţi vâna căprioare cu un Glock. Vânezi 
altceva cu un Glock, nu căprioare. 

Umerii lui Phil se cocârjară. Era timpul ca ei să se declare 
învinși. 

— Să mergem, îi zise el lui Steve. 

Angel le aruncă portofelele. Se uită împreună cu Louis cum își 
împachetară lucrurile, inclusiv piesele puștilor, mai puţin 
percutoarele pe care Angel le aruncase în pădure. După ce 
terminară, Steve se așeză pe locul șoferului, iar Phil în dreapta. 
Angel și Louis se sprijiniră relaxaţi de peretele cabanei și doar 
armele lor sugerau că nu era vorba de un cvartet de prieteni 
care își luau rămas-bun. 

— Toate astea numai pentru că am vrut să glumim cu tine la 
bar, zise Phil. 

— Nu, răspunse Angel. Toate astea pentru că sunteţi niște 
nemernici. 

Phil se urcă în mașină și plecă. Louis așteptă până ce luminile 
se pierdură în depărtare, apoi îl lovi pe Angel pe dosul palmei. 

— Hei, zise el, noi nu primim niciodată telefoane din Jersey. 

— Știu, zise Angel. De ce am vrea să vorbim cu cineva din 
Jersey? 

Și, cum lucrurile se rezolvaseră, se duseră imediat la culcare. 


31. 


A doua zi dimineață am pornit spre Jackman. Am rămas 
blocaţi așteptând un camion să întoarcă la magazinul de 
suvenire din Jackman, având chiar și în noiembrie expuse 
tricourile precum rufele la uscat, într-o parte era o mașină de 
poliţie vopsită cu alb și negru și cu un manechin pe locul 
șoferului, reprezentând probabil singura șansă de a vedea un 
poliţist în zonă. 


VP - 299 


— Pe aici nu sunt polițiști? întrebă Louis. 

— Cred că era unul prin anii '60, '70. 

— Și ce s-a întâmplat cu el? A murit de plictiseală? 

— Cred că e prea liniște. Acum e sergent, din câte știu. 

— Pun pariu că nopţile de iarnă trec în zbor pe lângă el. 

— Ei, au avut o dată o crimă. 

— O dată? 

Louis nu păru prea impresionat. 

— Atunci a fost o poveste celebră. Un tip pe nume Nelson 
Bartley, care deţinea Moose River House, a fost împușcat în cap. 
l-au găsit trupul îngropat lângă un pom dezrădăcinat. 

— Da? Și când a fost asta? 

— În 1919. Îmi amintesc că era ceva legat de rom. 

— Vrei să zici că nu s-a mai întâmplat nimic de atunci? 

— Majoritatea oamenilor din zona asta se străduiesc să moară 
de moarte bună, am zis eu. Poate crezi că e uluitor. 

— Cred că mă mișc în alt fel de cercuri. 

— Cred că da. Nu-ţi prea place viaţa la ţară, nu? 

— Am avut parte de o astfel de viață când am fost mic. Nu 
prea mi-a plăcut. Nu-mi închipui că s-a schimbat prea mult de 
atunci. 

În afară de corpul principal, existau două toalete de ţară. Pe 
ușa primei scria „Conservatori”, în timp ce pe cea de-a doua ușă 
era inscripţionat cuvântul „Liberali”. 

— Oamenii tăi, i-am zis lui Louis. 

— Nu sunt oamenii mei. Eu sunt liberal-republican. 

— Niciodată nu am înţeles ce înseamnă asta. 

— Înseamnă că eu cred că oamenii pot face ce vor atâta timp 
cât nu o fac în preajma mea. 

— Credeam că e ceva mai complex de atât. 

— Nu, asta e tot. Crezi că ar trebui să intru și să le zic că sunt 
homosexual? 

— Dacă aș fi în locul tău, nu le-aș zice nici măcar că sunt 
negru, zise Angel din spate. 

— Nu judeca acest loc prin prisma toaletelor, am zis eu. Sunt 
amplasate acolo doar pentru a da turiștilor motive să se amuze. 
Un oraș mic ca ăsta nu are șanse să supravieţuiască sau să 
prospere dacă oamenii de aici sunt bigoţi sau idioţi. Nu face 
greșeala asta cu ei. 

În mod incredibil, afirmaţia mea i-a readus la tăcere. 


VP - 300 


De partea cealaltă a clădirii, pe partea stângă, se ridicau 
deasupra cerului gri cele două turle ale bisericii Sf. Antonie, 
construite în anul 1930 din producţia locală de granit. Biserica n- 
ar fi părut ieșită din comun într-un oraș mare, însă părea 
nepotrivită în acest orășel cu doar o mie de suflete. Aceasta a 
fost totuși motiv de inspiraţie pentru Bennett Lumley pentru 
întemeierea comunităţii Gilead, ba mai mult, l-a determinat să 
construiască clopotniţa în așa fel încât să o depășească pe ceaa 
bisericii Sf. Antonie. 

Jackman, sau Holdman cum fusese denumit la început, a fost 
întemeiat de englezi și irlandezi și apoi li s-au alăturat francezii. 
În locul magazinului de suvenire era înainte o zonă numită 
Canada Mică, porţiunea dintre aceasta și pod fiind cunoscută ca 
partea catolică a orașului, motiv pentru care biserica Sf. Antonie 
era amplasată pe malul estic al râului. După ce treceai râul, 
intrai în zona protestantă. Acolo erau casele de cult ale 
congregaţionaliștilor și episcopalierilor, adică a protestanților; 
era în regulă să-ţi placă dacă erai catolic sau, cel puţin, așa 
obișnuia bunicul meu să spună. Nu știu cât de mult s-a schimbat 
locul de atunci, însă eram destul de sigur că se păstrase vechea 
așezare, cu câteva case în plus sau în minus. 

Gara din Jackman, de lângă calea ferată care traversa orașul, 
devenise acum proprietate privată. Podul principal din oraș era 
în reparaţii, așa că ocolul ne-a dus prin Moose River. Pe dreapta 
era modesta Biserică Congregaţională din Moose River, care 
menținea aceleași relaţii cu biserica Sf. Antonie ca și cele care 
legau echipa locală din Mica Ligă de Baseball de echipa Red 
Sox. 

În cele din urmă, am ajuns în dreptul semnului cimitirului 
Holden, vizavi de Windfall Outdoor Center, ale cărui autobuze 
școlare albastre, acum goale, erau aliniate afară. Un drum de 
piatră, prăfuit, ne ducea în jos spre cimitir, însă părea plin de 
gheață și alunecos, așa că am decis să lăsăm mașina sus și să 
mergem pe jos. Până să descoperim pietrele funerare de pe 
dealul din stânga, drumul ne dezvălui pe o parte un lac îngheţat, 
iar pe cealaltă o mlaștină. Cimitirul era micuț și înconjurat cu un 
gard de sârmă, poarta descuiată fiind suficient de lată pentru a 
permite intrarea unei persoane. Mormintele datau de prin 
secolul al XIX-lea, poate de pe vremea când aici era doar o 
așezare modestă. 


VP - 301 


M-am uitat la cele cinci monumente funerare așezate lângă 
poartă, trei mari, două mai mici. Pe prima dintre ele era 
inscripţionat: Hattie E., soţia lui John F. Childs, fiind specificate și 
datele nașterii și decesului: 11 aprilie 1865 și 26 noiembrie 
1891. Lângă aceasta erau amplasate cele două monumente mai 
mici ale Clarei M. și a lui Vinal F. După cum scria pe piatră, 
Clara, născută pe 16 august 1895, murise la doar o lună, în 5 
septembrie 1895. Timpul petrecut de Vinal F. pe pământ fusese 
chiar mai scurt: născut în 5 septembrie 1905, moare în aceeași 
lună, în ziua de 28. Cea de-a patra piatră era a Lillianei L., cea 
de-a doua soţie a lui John și, probabil, mama Clarei și a lui Vinal. 
Ea era născută în 11 iulie 1873, decedând la mai puţin de un an 
de la moartea fiului său, în 16 mai 1894. Ultima piatră era cea a 
lui John F. Childs, născut în 8 septembrie 1860, care a trăit totuși 
mai mult decât cele două soții și cei doi copii, murind în 18 
martie 1935. In apropiere nu mai era niciun monument funerar. 
Mă întrebam dacă John F. fusese ultimul din familia sa. Aici, în 
acest mic cimitir, povestea familiei sale era rezumată de cele 
cinci pietre funerare. 

Insă mormântul pe care îl căutam se afla în extremitatea 
sudică a cimitirului. Nu era inscripţionat niciun nume și nici 
măcar vreo dată de naștere sau de deces. Era scris doar: COPII 
DIN GILEAD, urmat de același cuvânt scris de trei ori: 

COPILAȘ 

COPILAȘ 

COPILAȘ 

Și de o rugăciune către Dumnezeu pentru mântuirea 
sufletelor lor. Întrucât erau nebotezați, locul lor ar fi trebuit să 
fie în afara cimitirului; se pare, însă, că, pe vremuri, suprafața 
cimitirului fusese ușor modificată în acest colț, astfel încât acești 
copii să se poată odihni la marginea acestuia. Asta spune multe 
despre oamenii din acest oraș, care au acceptat, discret, fără 
zarvă, ca acești copii să se odihnească în interiorul acestor 
ziduri. 

— Ce s-a întâmplat cu cei care au făptuit asta? întrebă Angel. 
L-am privit și am putut observa durerea care i se întipărise pe 
chip. 

— Bărbaţi și femei, am precizat eu. Femeile trebuie să fi știut 
ce s-a întâmplat și au fost complice din diverse motive. Doi 
dintre acești copii au murit din cauze necunoscute, însă unul a 


VP - 302 


fost înjunghiat cu o andrea la puţin timp după naștere. Ai auzit 
tu vreodată de un bărbat care să înjunghie un copil cu o andrea? 
Nu, femeile au ascuns totul, poate de frică sau de rușine sau din 
orice alt motiv. Nu cred că Dubus minţea prea mult în legătură 
cu asta. N-a fost acuzat niciodată. Autorităţile au cercetat două 
tinere care născuseră în acea vreme, însă nu au găsit nicio 
dovadă că ar fi existat o legătură între copiii lor și trupurile 
neînsuflețite pe care le descoperiseră; întreaga comunitate 
căzuse de acord că acei copii fuseseră daţi spre adopţie. Nu au 
existat nici acte de naștere, ceea ce este o infracţiune, în sine, 
dar se pare că nimeni nu a simţit nevoia să acuze. Dubus le-a 
spus anchetatorilor că acei copii fuseseră trimiși undeva în Utah. 
O mașină a venit, i-a luat și a dispărut apoi în noapte. Asta a fost 
povestea, însă abia după câţiva ani el s-a decis să-și retragă 
afirmaţiile, susținând că cele care le-au ucis au fost mamele 
fetelor. Oricum, la o săptămână sau mai mult de la identificarea 
cadavrelor, comunitatea deja se separase, fiecare apucând-o pe 
altă cale. 

— Liberi să poată abuza de altcineva, zise Angel. 

Nu i-am răspuns. Ce mai puteai să-i spui unui om ca Angel 
care fusese, la rândul lui, victima unui abuz, după ce tatăl lui îl 
încredinţase unor bărbaţi care și-au satisfăcut plăcerile cu trupul 
lui de copil? De asta era el acum aici, în acest cimitir dintr-un 
oraș îndepărtat. De aceea veniseră amândoi aici... vânători 
împotriva vânătorilor. Aceasta nu mai era o chestiune de bani. 
Poate că fusese odată, însă acum cu siguranţă nu mai era. Se 
aflau acum și aici din același motiv ca și mine: pentru că a 
ignora ceea ce li se întâmplase acelor copii în trecutul 
îndepărtat sau apropiat, a te întoarce cu spatele și a privi în altă 
parte din comoditate însemna să devii complice la crimele 
petrecute. A refuza să cercetezi faptele în amănunt însemna că 
ești de acord cu criminalii. 

— Cineva s-a îngrijit de acest mormânt, zise Angel. 

Avea dreptate. Acolo nu erau buruieni, iarba era tăiată ca să 
nu poată ascunde piatra funerară. Chiar și cuvintele de pe piatră 
fuseseră înviorate cu o culoare neagră, ca să poată rămâne 
vizibile. 

— Cine mai are grijă de un mormânt vechi de cincizeci de ani? 
întrebă el. 


VP - 303 


— Poate cel care deţine acum Gilead, am răspuns eu. Hai să 
mergem și să-l întrebăm. 

e 

La opt kilometri dincolo de Moose River, trecând de graniţa 
oraşului Sandy Bay, un semn ce indica Bald Mountain Hiking 
Trail mă făcu să înțeleg că ne apropiam de Gilead. Ne-ar fi fost 
greu să găsim locul fără cunoștințele lui Angel. Strada pe care 
mergeam noi nu avea nicio denumire. Era marcată doar cu un 
semn pe care scria PROPRIETATE PRIVATA și, așa cum a zis 
Angel, un avertisment adiţional pentru cei nepoftiţi. Cam la un 
kilometru am dat de o poartă. Era încuiată, iar gardul se pierdea 
în imensitatea pădurii. 

— Gilead este acolo, zise Angel, arătând spre pădure. Mai 
avem aproape un kilometru sau poate mai mult. 

— Și casa? 

— Aceeași distanţă, însă pe drumul drept. O poţi vedea în 
capăt. Îmi arătă un drum pe partea stângă a gardului. 

Am tras mașina în afara drumului. Ne-am cățărat pe poartă și 
am intrat imediat prin pădure. Am mers vreo cincisprezece sau 
douăzeci de minute până să ieșim la lumină. 

e 

Cele mai multe clădiri erau încă intacte. Într-un loc în care 
lemnul era principalul material de construcție, Lumley decisese 
să ridice câteva case din piatră, atât era de convins că, astfel, 
comunitatea lui ideală va rezista mai mult. Casele variau ca 
dimensiuni, de la cele cu două-trei camere până la clădiri mult 
mai mari și mai confortabile care puteau adăposti familii cu șase 
membri sau chiar mai mulţi. Multe dintre acestea fuseseră 
lăsate în paragină, iar unele au fost chiar incendiate, însă doar 
una părea oarecum renovată. Avea acoperiș, iar cele patru 
ferestre erau prevăzute cu grilaje. Ușa din faţă, sculptată în 
lemn, era încuiată. Comunitatea nu se putea să fi numărat mai 
mult de douăsprezece familii. Astfel de locuri existau și în 
Maine: sate uitate, orașe învechite și abandonate, clădiri 
amplasate greșit în virtutea unor credințe impuse de un 
conducător charismatic. M-am gândit imediat la ruinele 
Sanctuarului, la Casco Bay, la Faulkner și la măcelul din 
Aroostook. Gilead era încă un loc din seria lungă și degradantă a 
afacerilor eșuate, dominate de oameni lipsiţi de scrupule. 


VP - 304 


Peste toate se înălța clopotniţa Bisericii Mântuitorului, rivala 
construită de Lumley pentru Sf. Antonie. Pereții fuseseră înălțaţi, 
la fel și clopotniţa, însă nu fusese instalat și un acoperiș 
deasupra, așa că nimeni nu se putuse ruga între acele ziduri. 
Era mai mult un monument al capriciului unui om decât un 
tribut adus lui Dumnezeu. Acum pădurea și-o revendicase. Era 
înecată în iederă, părând că însăși natura o înălţase astfel, 
creând un templu din frunze și lujeri, în care iarba și buruienile 
țineau loc de podea, un copac stând pe post de lăcaș de 
rugăciuni, un nuc aspru ridicându-se pe locul unde ar fi trebuit 
să stea altarul, cu ramurile răsfirate de parcă ar fi fost scheletul 
unui preot, a cărui carne fusese smulsă de vânt în timp ce se 
revolta împotriva lumii, oasele lui fiind înnegrite de soare și de 
ploi. 

Totul în Gilead vorbea de pierzanie, decădere și corupţie. Și 
chiar dacă n-aș fi știut de crimele comise aici, de copiii care au 
suferit, de pruncii care au murit, tot mi-ar fi părut tulburător și 
mizerabil acest loc. Este adevărat că acea biserică pe jumătate 
construită lăsa impresia unei măreţii, însă era una lipsită de 
frumusețe, natura părând și ea contaminată de contactul cu 
acest loc. Dubus avea dreptate: Lumely făcuse o alegere 
proastă pentru comunitatea sa. 

Când Angel vru să se apropie de biserică pentru a o cerceta 
de aproape, eu l-am oprit. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

— Nu atinge nicio plantă, am zis eu. 

— De ce nu? 

— Sunt otrăvitoare toate. 

Și așa și era: toate buruienile mizerabile, toate florile 
otrăvitoare își găsiseră locul aici; unele, pe care nu le 
cunoșteam, formau acum mănunchiuri de acest fel. Am văzut 
lauri de munte, cu coaja roșcată, ruptă, cu flori roz și albe, 
punctate cu roșu, asemenea sângelui insectelor, și cu stamine 
care răspundeau la orice atingere asemenea animalelor sau 
insectelor care însă dispăruseră. Am văzut liatris alb încă înflorit, 
care răsplătea cu lapte otrăvitor orice animal care s-ar fi 
încumetat să se hrănească de acolo. Lângă o porţiune 
mlăștinoasă îngheţată pe la margini te ademeneau toate florile 
crestate și toate tulpinile striate și otrăvite. Mai erau buruieni de 
lauri, care probabil creșteau smocuri, rostopască și urzică 


VP - 305 


înțepătoare. Chiar și iedera era otrăvită. Nu venea aici nicio 
pasăre, m-am gândit eu, nici măcar vara. Acesta va rămâne 
mereu un loc pustiu și neroditor. 

Ne-am uitat la măreața clopotniță a cărei înălțime depășea 
chiar și arborii din zonă. Ferestrele arcuite priveau încruntate 
peste pădure, printre iederă. Bolta care trebuia să adăpostească 
clopotul era acum acoperită aproape în întregime de plante. Nu 
existau uși, ci doar găuri dreptunghiulare la baza clopotniţei și 
pe o parte a bisericii; ferestrele nu erau prevăzute nici măcar cu 
sticlă. A încerca să intri însemna să te apuci să tai din buruienile 
și urzicile care îţi blocau calea, deși, uitându-mă mai atent, mi- 
am dat seama că cineva își croise, la un moment dat, drum pe 
acolo. În partea de vest a bisericii am văzut urma unei poteci 
făcute în pădure prin tăierea unor copaci. Așa își transportaseră 
ei materialele pentru clădire, prin pădure, însă, după o jumătate 
de secol, nu mai rămăsese decât un loc năpădit de tufe. 

Am mers mai departe spre casa neatinsă. l-am făcut semn lui 
Angel, iar el se apucă imediat să desfacă încuietoarea. 

— Nu a mai fost deschisă de ceva vreme, zise el. Scoase o 
cutie mică din buzunar, pulveriză din ea pe încuietoare și apoi 
încercă din nou. După câteva minute, se auzi un clic. Împinse 
ușa cu umărul și aceasta se deschise cu un scârţâit. 

Înăuntru erau doar două camere, ambele goale. Podeaua era 
din ciment, însă, în mod sigur, nu era din materialul folosit 
inițial. Soarele care încerca necontenit să pătrundă prin 
ferestrele murdare putu acum să intre în încăpere, pe ușă, însă 
nu avu nimic de luminat. Louis lovi ușor cu degetele una dintre 
ferestre. 

— E plexiglas, zise el. Apoi lovi cu degetul marginea 
geamului. Se părea că cineva încercase să spargă cimentul din 
jurul lui. Nu au putut să facă mare lucru, însă urmele încercărilor 
încă rămăseseră. 

Se apropie de geam și se ghemui încercând să descopere 
ceva ce zărise cu privirea. 

— Uite-te aici, zise el. 

Erau urme mici scrijelite în colţul de jos din partea dreaptă. M- 
am uitat mai atent pentru a-mi da seama despre ce e vorba, 
însă Angel le descifră înaintea mea. 

— L.M., zise el. 

— Lucy Merrick, am replicat eu. Asta trebuie să fie. 


VP - 306 


Nu mai erau alte semne pe pereţi sau pe ferestre. Dacă asta 
ar fi fost doar gluma unui copil, atunci ar fi existat și alte iniţiale 
sau nume. Însă Gilead nu era locul în care să vii de unul sigur, 
nicidecum de bunăvoie. 

Mi-am dat atunci seama că acolo îi aduseseră pe Andy Kellog 
și, mai târziu, pe fiica lui Merrick. Andy Kellog se întorsese 
distrus, traumatizat, dar în viaţă. În schimb, Lucy Merrick nu se 
mai întorsese. Aerul din încăpere îmi păru brusc rânced, 
irespirabil pentru mine, infestat cu ceea ce știam, în adâncul 
sufletului meu, că se petrecuse acolo. 

— De ce aici? întrebă Louis în șoaptă. De ce i-a adus tocmai 
aici? 

— Din cauza celor întâmplate mai înainte, zise Angel. 

Își lipi degetele de semnele făcute de Lucy Merrick și urmă 
conturul acestora ca și cum ar fi vrut să reconstituie totul. 

Mi-am adus aminte de cum procedasem eu în mansarda casei 
mele când încercasem să deslușesc mesajele scrise în praf. 

— Au vrut un plus de plăcere, știind că repetă ceva ce mai 
făcuseră și în trecut, ca și cum ar fi continuat o tradiţie, adăugă 
Angel. 

Cuvintele îmi amintiră de vorbele lui Christian. Asta era în 
spatele  fascinaţiei lui Clay pentru Gilead? Voia oare să 
reconstituie evenimentele de acum o jumătate de secol sau 
doar i-a ajutat pe alţii să o facă? Și apoi, încă o dată, poate că 
intenţiile lui nu au fost vinovate. Poate că nu trebuia acuzat 
pentru ceea ce se întâmplase și poate că doar curiozitatea lui, 
defect profesional, l-a condus în aceste locuri ascunse în pădure, 
bântuindu-i amintirile transfigurate apoi în tablourile desprinse 
de Merrick de pe pereții lui Joel Harmon și pe care Dubus le-a 
expusese cu plăcere în casa lui. Însă acum începeam să mă 
îndoiesc de asta. Dacă acei bărbaţi au vrut să refacă acele crime 
originale, atunci poate că ei l-ar fi căutat pe instigatorul 
acestora, Mason Dubus. Eram conștient că mergeam pe o cărare 
pe care călcase și Clay, ţinându-se după urmele lăsate de el 
atunci când se îndreptase spre nord. El i-a încredințat lui Dubus 
una dintre cele mai valoroase opere ale sale. Și nu a părut a fi 
un simplu gest de mulţumire. Era mai degrabă un gest de 
respect, aproape de afecţiune. 

Am trecut prin cele două camere, căutând o altă urmă de-a lui 
Lucy Merrick care să ateste prezenţa ei în acea casă, însă nu am 


VP - 307 


găsit niciuna. Aici trebuie să fi fost odată o saltea, niște pături și 
poate chiar niște cărţi sau reviste. Deși erau întrerupătoare pe 
pereţi, în fasung nu era niciun bec. Am văzut niște semne pe 
pereţii unei camere, unde probabil fusese o placă de metal sau 
așa ceva, iar între acestea, o gaură făcută cu multă precizie. 
Forma unei găuri mai mari din perete, astupată însă ulterior, 
indica existența unei sobe care stătuse cândva acolo, însă 
aceasta era acum zidită. Lucy Merrick dispăruse în septembrie. 
Atunci era, cu siguranţă, frig. Cum se încălzea dacă ei o ţineau 
aici? Nu găseam niciun răspuns. Totul era acum schimbat și era 
foarte clar că aceste încăperi nu mai fuseseră locuite de mulți 
ani. 

— Aici au ucis-o, nu? întrebă Angel. 

Era tot la fereastră, ţinându-și degetele lipite de literele 
scrijelite pe geam ca și cum, făcând asta, putea oarecum să o 
mângâie pe Lucy Merrick, să o consoleze, astfel încât, oriunde ar 
fi fost, să știe că cineva i-a găsit semnele și că se preocupă de 
ea. Literele erau mici, abia dacă se vedeau. Nu voia ca oamenii 
care o răpiseră să le vadă. Poate se gândea că acestea vor fi o 
dovadă în plus care să o ajute atunci când ar fi fost eliberată sau 
poate că se temea că nu va mai fi eliberată și spera astfel ca 
aceste semne să reprezinte o mărturie în caz că i-ar fi păsat 
cuiva îndeajuns de mult de ea, încât să încerce să-i descopere 
moartea. 

— Pe ceilalți nu i-au omorât, am zis eu. De aceea purtau 
măști, ca atunci când îi eliberau să nu existe riscul să le fie 
descoperite identitățile. Poate că au mers prea departe sau 
poate că ceva nu a mers bine. Nu se știe cum, ea a murit, iar ei 
au șters toate urmele care le-ar fi putut dovedi prezența acolo, 
au încuiat totul și nu s-au mai întors. 

Angel își mișcă degetele. 

— Caswell, proprietarul acestui loc, trebuie să fi știut ce s-a 
întâmplat atunci. 

— Da, am zis eu încet. El trebuie să fi știut. 

Am dat să plec. Louis era în faţa mea. Stătea în ușă, în umbră 
faţă de lumina soarelui. Deschise gura să zică ceva, dar se opri 
imediat. Toţi auziserăm același sunet. O pușcă fusese armată. 
Apoi s-a auzit o voce: 

— Băiete, ar fi bine să nu faci nicio mișcare, altfel îți zbor 
creierii. 


VP - 308 


32. 


Angel și cu mine am rămas în liniște în casă, fără să ne 
mișcăm sau să vorbim. Louis încremenise în ușă, cu braţele 
depărtate de trup pentru a-i arată bărbatului că avea mâinile 
goale. 

— Acum vino încet afară! spuse vocea. Pune-ţi mâinile pe 
cap! Tovarășii tăi dinăuntru să facă același lucru. Nu mă puteți 
vedea, dar eu vă văd. Vă avertizez, dacă numai unul dintre voi 
se mișcă, șmecherul ăsta de aici cu paltonul lui extravagant va 
avea un al treilea ochi în mijlocul frunţii. Aţi încălcat o 
proprietate privată. Probabil că aveți și arme. Niciun judecător 
din stat nu mă va condamna dacă mă faceţi să vă ucid în timp 
ce sunteți înarmați. 

Louis păși ușor în afară cu mâinile pe cap, la spate, cu fața la 
pădure. Neavând de ales, Angel și cu mine l-am urmat. Am 
încercat să aflu sursa vocii, dar nu se mai auzea când am ieșit 
de sub acoperișul casei. Apăru, apoi, un bărbat dintr-o 
dumbravă cu buruieni și copaci. Era camuflat în pantaloni verzi, 
cu o geacă asortată și înarmat cu un Browning de calibru 12. 
Avea înjur de cincizeci de ani, era mare, dar nu musculos. Avea 
faţa palidă și părul prea lung, lăsat desprins pe cap ca un 
pămătuf murdar. Arăta de parcă nu ar fi dormit ca lumea de 
mult timp. Ochii aproape că-i ieșeau din orbite, ca și când 
presiunea craniului ar fi fost prea mare asupra lor, și erau atât 
de roșii încât pielea părea să fie ușor exfoliată de pe carnea de 
dedesubt. Avea obrajii iritaţi, pe bărbie și gât, pete roșii acolo 
unde se tăiase la bărbierit. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

Tinea arma nemișcată, dar vocea îi tremura ca și când el 
putea arăta doar o încredere fizică sau vocală, dar nu amândouă 
deodată. 

— Vânători, am răspuns. 

— Da? surâse batjocoritor. Și ce vânaţi fără nicio pușcă? 

— Bărbaţi, spuse simplu Louis. 

O altă crăpătură apăru în faţada de încredere a bărbatului. Mi 
se părea că parcă pielea de sub haine era străbătută de mici 
fracturi, ca o păpușă chinezească gata să se spargă în mii de 
bucăți. 


VP - 309 


— Tu ești Caswell? am întrebat. 

— Cine întreabă? 

— Numele meu este Charlie Parker. Sunt detectiv particular. 
Ei sunt colegii mei. 

— Corect, numele meu este Caswell și acesta este pământul 
meu. Nu aveţi ce caută aici. 

— Intr-un fel, treaba noastră este chiar aici unde ne aflăm. 

— Dacă aveţi treabă, duceţi-o la magazin. 

— Vrem să vă punem câteva întrebări. 

Caswell ridică puţin arma și trase un foc. Trecu la o distanţă 
oarecare de capetele noastre, dar tot am tresărit. Încărcă arma 
încă o dată, și cătarea armei se menţinu nemișcat asupra 
noastră din nou. 

— Nu cred că m-aţi auzit. Nu sunteţi în situaţia de a pune 
întrebări. 

— Vorbește cu noi sau vorbești cu poliţia. Este alegerea ta. 

Mâinile lui Caswell strânseră și mai tare pușca. 

— Despre ce naiba vorbiţi? Nu am nicio problemă cu poliţia. 

— Tu ai reparat această casă? am arătat spre clădirea din 
spatele nostru. 

— Și dacă am reparat-o, ce? Este pământul meu. 

— Pare un lucru destul de curios de făcut, să repari o ruină 
într-un orășel părăsit. 

— Nu există nicio lege care să interzică acest lucru. 

— Nu, cred că nu. Dar probabil există o lege împotriva 
lucrurilor pe care le faceţi în ea. 

Mi-am asumat riscul. Caswell probabil că ar fi încercat să ne 
împuște numai pentru că-l enervam, dar nu cred c-o făcea. Nu 
părea genul. Cu excepţia puștii și a costumaţiei de camuflaj, 
exista ceva bun în el, de parcă cineva l-ar fi înarmat pe 
iepurașul de Paști. 

— Nu știu despre ce vorbiţi, spuse el, dar se retrase un pas. 

— Mă refer la ceea ce s-a întâmplat în Gilead, am minţit, și la 
copiii care au fost omorâți. 

Un șir de emoţii se derulă mut pe faţa lui Caswell. Prima dată 
veni șocul, urmat de teamă, și de înţelegerea greoaie a faptului 
că vorbeam despre trecutul îndepărtat, nu despre cel recent. 
Urmăream cu satisfacţie cum încerca fără succes să-și ascundă 
ușurarea. Ştia. Ştia ce i se întâmplase lui Lucy Merrick. 


VP - 310 


— Da, spuse el. M-am gândit și la acest lucru. Din acest motiv 
încerc să ţin oamenii la distanță de acest loc. Nu se știe 
niciodată ce fel de oameni poate atrage. 

— Sigur, am spus. Și care ar fi genul acela de oameni? 

Caswell nu reuși să răspundă la întrebare. Se băgase singur în 
capcană și acum nu știa ce să mai facă. 

— Oameni, pur și simplu, spuse el. 

— De ce ai cumpărat acest loc, domnule Caswell? Se pare că 
ai făcut un lucru ciudat, luând în consideraţie tot ceea ce s-a 
întâmplat aici. 

— Nu exista nicio lege împotriva cuiva care își cumpără o 
proprietate. Mi-am petrecut toată viaţa aici. Pământul a devenit 
ieftin, ţinând cont de istoria lui. 

— Și istoria lui nu te-a deranjat? 

— Nu, nu m-a deranjat deloc. Acum... 

Nu l-am lăsat să-și termine ideea. 

— Te întreb doar, pentru că în mod evident te deranjează 
ceva. Nu arăţi deloc bine. Să-ţi spun adevărul: pari cam stresat. 
De fapt, pari al naibii de speriat. 

L-am atins direct. Că am spus adevărul s-a văzut imediat și în 
reacția lui Caswell. Micile fisuri din fațada lui s-au adâncit, iar 
pușca s-a îndreptat ușor spre pământ. Puteam simţi fizic cum își 
reconsidera Louis opţiunile: trupul lui era tensionat de parcă s-ar 
fi pregătit să se repeadă la Caswell. 

— Nu, i-am șoptit, și Louis se relaxă fără să obiecteze. 

Caswell deveni conștient de impresia pe care o dădea. Se 
retrase și ridică patul armei pe umăr, privind peste patul armei 
Browning, ca peste spinarea ridicată a unui animal. L-am auzit 
pe Louis șuierând, dar nu-mi mai făceam griji pentru Caswell. 
Era numai gura de el. 

— Nu îmi este frică de voi, a spus el. Să nu credeți că îmi e. 

— Atunci de cine ţi-e frică? 

Caswell își scutură capul pentru a scăpa de câteva picături de 
transpiraţie care atârnau de firele de păr. 

— Cred că mai bine v-aţi întoarce la mașina voastră, tu și 
colegii tăi. De asemenea, ţineţi mâinile pe cap în timp ce faceţi 
acest lucru și să nu mai veniţi pe aici. Este primul și ultimul 
avertisment. 

Așteptă ca noi să începem să ne mișcăm, apoi se retrase în 
pădure. 


VP - 311 


— Domnule Caswell, ai auzit vreodată de o anume Lucy 
Merrick? i-am strigat. 

M-am oprit și m-am uitat peste umăr, ţinându-mi mâinile pe 
cap. 

— Nu, spuse el. Urmă o pauză înainte să deschidă iar gura, ca 
și când ar fi încercat să se convingă pe sine însuși că numele nu 
fusese pronunţat cu voce tare. Nu am auzit numele acela 
niciodată. 

— Dar despre Daniel Clay? 

Dădu din cap. 

— Plecaţi odată de aici! Am terminat de discutat cu voi! 

— Ne vom întoarce, domnule Caswell. Cred că-ţi dai seama de 
acest lucru. 

Caswell nu răspunse. Continua să se retragă, adâncindu-se 
tot mai mult în pădure, fără să-i mai pese dacă noi am plecat 
sau nu, încercând doar să pună distanţă cât mai mare între el și 
noi. Mă întrebam pe cine va suna Caswell de îndată ce se va 
întoarce de la adăpostul casei sale. De fapt, nu mai conta. Eram 
aproape. Nu conta de ce era Caswell așa de speriat, eu aveam 
de gând să merg înainte. 

e 

În după-amiaza aceea am vorbit cu tânărul din bar, cel care 
fusese martor la altercația dintre Angel și oamenii din Jersey. 
Numele lui era Skip, dar nu l-am judecat pentru asta, avea 
douăzeci și doi de ani și își luase licența în dezvoltarea și 
planificarea comunităţii de la University of South Maine. Tatăl lui 
Skip era coproprietar al locului; mi-a spus că a lucrat acolo în 
perioada verii și ori de câte ori avea puţin timp în sezonul de 
vânătoare. El plănuia să-și găsească un loc de muncă în 
Somerset după ce va termina cu licența. Spre deosebire de alții 
de vârsta lui, el nu voia să plece. In schimb, spera să facă 
regiunea un loc mai bun în care să trăiască, deși era suficient de 
deștept pentru a înţelege că șansele de reușită erau minime 
deocamdată. 

Skip mi-a spus că familia lui Caswell a trăit în aceste locuri 
timp de trei sau patru generaţii, dar întotdeauna într-o sărăcie 
cruntă. Câteodată, în timpul sezonului, Caswell lucra ca ghid; în 
restul anului, el alegea joburi de băiat bun la toate, dar cu 
timpul a abandonat munca de ghid, deși era încă mai era căutat 
pentru reparaţii la casele locale. Când a cumpărat regiunea 


VP - 312 


Gilead, o plătise fără să ia vreun împrumut de la bancă. 
Pământul nu fusese chiar ieftin, în ciuda a ceea ce ne spusese 
Caswell; chiar dacă istoria nu o transformase în cea mai 
atrăgătoare dintre toate ofertele, era vorba despre mai mulți 
bani decât s-ar fi așteptat toată lumea ca Otis Caswell să aibă, 
dar el nu se plânsese de preț și nici nu încercase să negocieze 
cu agentul, care îl vindea în numele rudelor ultimei generații 
Bennett Lumley. Apoi, el a afișat un anunţ cu UN CĂLCAȚI, 
PROPRIETATE PARTICULARĂ și s-a izolat. Nimeni nu-l deranja 
acolo. Nimeni nu avea de ce să-l deranjeze. 

Existau două posibilităţi, dar niciuna din ele nu-l punea pe 
Caswell într-o lumină bună. Prima era ca cineva să-i fi dat bani 
pentru a face achiziţia și pentru a păstra secretul interesului faţă 
de această proprietate, după care Caswell a închis ochii la 
utilizatorii cărora casa restaurată le fusese pusă la dispoziţie. 
Cealaltă posibilitate era aceea ca el să fie un participant activ la 
ceea ce s-a întâmplat acolo. In orice caz, știa destul de multe 
pentru a merita să fie urmărit. l-am găsit numărul în cartea 
locală de telefoane și l-am sunat din camera mea. Răspunse la 
al doilea apel. 

— Așteptai vreun telefon, domnule Caswell? am întrebat. 

— Cine e? 

— Ne-am cunoscut mai devreme. Numele meu este Parker. 

Inchise. Am format din nou. De data această, a sunat de vreo 
trei sau patru ori înainte că el să răspundă. 

— Ce dorești? întrebă el. Ti-am mai spus: n-avem ce vorbi. 

— Cred că știi ce doresc, domnule Caswell. Vreau să-mi spui 
ce s-a întâmplat în casa aceea goală cu ferestre de plexiglas și 
cu ușă puternică. Vreau să-mi vorbești despre Andy Kellog și 
despre Lucy Merrick. Dacă faci acest lucru, poate te pot salva. 

— Să mă salvezi? Să mă salvezi de ce? Despre ce vorbești? 

— Să te salvez de Frank Merrick. 

Tăcere la capătul celălalt al firului. 

— Să nu mă mai suni, spuse Caswell. Nu-l cunosc pe Frank 
Merrick sau pe ceilalţi de care ai pomenit. 

— El se îndreaptă spre tine, Otis. Ai face bine să crezi acest 
lucru. El vrea să știe ce s-a întâmplat cu fiica lui. Și nu va fi 
drăguţ așa cum am fost eu și colegii mei. Cred că prieteni tăi te 
vor abandona și te vor lăsa pe mâna lui. Sau poate vor decide 


VP - 313 


că tu ești veriga slabă și îţi vor face exact ce i-au făcut lui Daniel 
Clay. 

— Noi nu am... începu Caswell, apoi se opri. 

— Voi ce nu ați făcut, Otis? Voi nu i-aţi făcut nimic lui Daniel 
Clay? Nu voi l-aţi omorât? De ce nu-mi povestești? 

— Du-te dracului, spuse Caswell. La naiba cu tine! 

Inchise. Când am încercat a treia oară, n-a mai răspuns 
nimeni. Telefonul tot suna și mi-l imaginam pe Otis Caswell în 
porcăria lui de casă albă cu mâinile la urechi pentru a nu mai 
auzi soneria telefonului, până când ultimul sunet se schimbă 
într-un semnal de ocupat, pentru că scosese aparatul din priză. 

e 

Se lăsase noaptea. Întâlnirea noastră cu Caswell a marcat 
începutul sfârșitului. Bărbaţii se îndreptau spre nord-vest; 
printre ei, Merrick, dar grăunțele de nisip ale vieţii lui se 
scurgeau nu prin aceeași clepsidră veche, ci chiar prin palma 
mâinii sale, printre degetele strânse puternic dintre care 
firișoarele subţiri alunecau prin golul neînchis de degetul lui mic. 
Punând întrebări despre Daniel Clay, își scurtase existenţa. El își 
ținuse mâinile deschise și acceptase nisipul, conștient că nu va 
putea să-l ţină pentru mult timp și că se va scurge de două ori 
mai repede. Nu spera decât să trăiască destul timp pentru a 
descoperi ultimul loc de odihnă al fiicei sale. 

Și astfel, cum noaptea se lăsa, Merrick se trezi în Old Moose 
Lodge. Denumirea suna ciudat, evocând imagini ale podelelor 
de lemn, ale scaunelor confortabile, ale gazdelor prietenoase din 
Maine care își întâmpinau oaspeţii, un șemineu aprins pe hol, 
încăperi care reușeau să fie curate și moderne păstrându-și, în 
același timp, originile rustice și micul dejun cu sirop de arțar, 
şuncă și clătite servite de tinere zâmbărețe la mese cu vedere 
spre lacuri liniștite și păduri cu copaci veșnic verzi. 

De fapt, nimeni nu a stat niciodată în Old Moose Lodge, cel 
puţin nu în pat. In trecut, probabil că bărbaţii mai adormeau 
într-o cameră din spate după o beţie, dar pe podea, atât de 
ametțiţi de alcool, încât confortul conta mai puţin. Acum 
dispăruse și acest minim confort, de teamă că licența de a 
comercializa băuturi spirtoase, a cărei reînnoire anuală oferea 
ziarelor locale multe de zis, va fi retrasă până la urmă, dacă se 
afla că oferea locuri de „cazare” beţivilor. Totuși, impresia 
creată de numele său nu era în totalitate nepotrivită. 


VP - 314 


Căci avea, într-adevăr, podele din lemn. 

Merrick stătea la o masă de două persoane în partea din 
spate a barului, departe de ușă, iar o oglindă agăţată pe 
peretele din faţa lui îi permitea să îi vadă pe toţi cei care intrau, 
el însuși rămânând într-un con de umbră, fără a fi zărit imediat. 
Deși în bar era cald, ceea ce îl făcea să transpire abundent, nu- 
și dădu jos greoaia jachetă din velur. Pe de o parte, îi permitea 
să își țină arma la îndemână în buzunar. Pe de alta, îi acoperea 
rana care începuse să sângereze pătând bandajele și cămașa. 

Îi omorâse pe ruși chiar dincolo de Bingham, unde Stream se 
ramifica în 201 și urma râul Austin spre Mayfield. Ştiuse că vor 
veni. Asasinarea lui Demarcian era îndeajuns să îi facă să îl 
caute, însă mai erau și lucruri nerezolvate, legate de o serie de 
misiuni de la începutul anilor '90, una în Little Odesa, cealaltă în 
Boston. Era surprins că nu îl atacaseră în închisoare, însă 
Supermax îl protejase prin izolarea sa, iar reputaţia completase 
restul. | se va fi dus buhul după asasinarea lui Demarcian. Se 
vor fi dat telefoane, se vor fi cerut favoruri, se vor fi șters 
datorii. Ar fi fost mai bine, probabil, să nu-l fi omorât pe 
Demarcian, dar omuleţul cu braţul distrus îl dezgustase: era o 
parte a lanţului de evenimente care o luaseră pe fiica lui 
Merrick. Avocatul Eldritch avusese mare dreptate în această 
privință. Dacă preţul pentru moartea lui Demarcian însemna mai 
multe asasinate, atunci Merrick era dornic să se îndatoreze. Ei 
nu l-ar fi putut opri să ajungă la Gilead. Era sigur că acolo va 
găsi răspunsurile pe care le căuta. _ 

Se întreba cum de îl găsiseră rușii atât de repede. și 
schimbase mașina până la urmă și tot l-au găsit oamenii ăia doi 
cu mașina lor neagră 4X4. Merrick se gândi că nu ar fi trebuit 
să-l lase în viață pe fostul soț al Rebeccăi Clay, însă nu era omul 
care să ucidă fără un motiv anume, iar Legere nu știa nimic. Nici 
măcar fosta lui soţie nu avuse destulă încredere în el ca să-i 
împărtășească ceva despre tatăl ei. 

Dar Merrick era de asemenea sigur că aproape de când 
începuse căutările, progresul lui fusese frânat și fiecare mișcare 
urmărită. Se gândi la avocatul în vârstă din biroul lui plin de 
hârtii și la nevăzutul său binefăcător, celălalt om misterios, care 
îl instruise pe Eldritch să-l ajute, care îi furnizase fonduri, un 
ascunziș și informaţii. Avocatul nu i-a dat niciodată o explicaţie 
satisfăcătoare pentru dorinţa lui de a-l ajuta pe Merrick, iar 


VP - 315 


neîncrederea lui Merrick faţă de el a crescut rapid, făcându-l să 
se înstrăineze de omul bătrân cât de repede cu putinţă, cu 
excepția perioadei ultimei sale încarcerări de scurtă durată. 
Totuși, chiar după acel moment, în timp ce se îngrijea să-și 
acopere urmele, au fost momente în care se simţea el însuși 
privit, uneori chiar când era în mulţime, încercând să-și piardă 
urma într-un mall sau într-un bar, iar alteori când era singur. | se 
păru că zărise odată un bărbat netîngrijit, într-o haină veche de 
culoare neagră, care îl examina îndeaproape printr-un nor de 
fum de ţigară, dar când încercase Merrick să-l urmărească, 
bărbatul dispăruse și nu a mai fost văzut niciodată. 

Mai erau apoi coșmarurile. Ele apăruseră în casa în care se 
simțea în siguranță, la scurt timp după ce primise mașina și 
banii de la Eldritch: viziuni ale unor creaturi palide și ametțite, cu 
găvanele ochilor negre, guri fără buze și zbârcite, îmbrăcate, 
toate, în haine murdare de culoare cafenie, cu vechi 
impermeabile cu nasturi lipsă și cu pete roșietice pe gulere și 
mâneci. Merrick se trezea noaptea și, în starea aceea de 
somnolenţă, i se părea că le vedea îndepărtându-se de el, ca și 
cum s-ar fi sprijinit de el în timp ce dormea, fără să respire, 
lăsând în urmă doar o ușoară mâncărime a pielii și un miros 
rânced de ceva vechi și nociv care zăcea adânc în ele. Din 
momentul în care părăsise casa-ascunzătoare, visele se răriră, 
dar nu dispărură: în unele nopţi, visele se ridicau din adâncurile 
somnului, în așa fel încât îl treceau fiorii și simțea o ușoară 
duhoare pe care nu o remarcase la culcare. 

Să le fi spus oare Eldritch rușilor unde se afla el, ușurând 
astfel munca altuia sau a omului cu haina veche de culoare 
neagră? Acest om și clientul lui Eldritch erau una și aceeași 
persoană? Merrick nu știa și nici nu mai conta. Totul se apropia 
de sfârșit și în curând va fi pace. 

Rușii fuseseră neglijenţi. El îi văzuse venind în oglinda 
retrovizoare în timp ce îl urmăreau cu trei sau patru mașini, 
depășindu-l ocazional când trebuia să îl aibă în vizor. El trase pe 
dreapta la un moment dat să vadă dacă ei trec de el și l-au 
depășit, cu privirea fixată înainte, ignorându-l în timp ce el își 
întindea o hartă pe volan și se prefăcea că își trasa drumul cu 
degetul; treceau pe lângă ei prea multe camioane ca să își 
poată da seama că el se oprise. Îi lăsase să treacă și porni după 
câteva minute. Îi văzu în faţă, dând înapoi pe prima bandă 


VP - 316 


sperând că el îi va depăși din nou, iar el se conformă. După 
câţiva kilometri, întoarse pe Stream Road și găsi acolo un 
camion murdar care se potrivea scopului lui. Îl urmă preţ de un 
kilometru și jumătate, lăsând în urmă cocioabe părăsite, o rulotă 
dublă și mașini sprijinite pe jante fără cauciuc, până când acele 
semne umile ale prezenţei umane dispărură și șoseaua deveni 
accidentată, făcându-l să sară în scaun și provocându-i astfel 
dureri de spate. Când ajunse într-o zonă împădurită, opri 
motorul, îi auzea apropiindu-se. leși din mașină, lăsând deschisă 
ușa de la șofer, și se îndreptă spre copaci, înapoi spre direcţia 
din care venise până la apariţia inșilor. Când ajunseră la mașina 
lui abandonată, se opriră. Putea aproape să ghicească 
conversaţia ce avea loc. Vor fi înţeles că îl urmaseră într-o 
capcană. Singura lor grijă era cum vor scăpa în timp ce se 
asigurau că Merrick este mort și ei supraviețuiesc. Ghemuit între 
tufe, Merrick văzu unul pe locul pasagerului, omul cu păr roșcat, 
privind peste umăr. Opțiunile lor erau limitate. Se puteau 
întoarce și pleca, sperând să îl prindă din nou pe șosea, 
indiferent dacă încerca să scape pe jos sau cu mașina, sau 
puteau să iasă, unul pe fiecare parte, și să încerce să îl vâneze 
pe jos. Ei ar fi fost mai vulnerabili când ar fi deschis ușile, dar 
raționamentul lor ar fi fost că, dacă el ar deschide focul 
împotriva lor și ar avea noroc, ar putea să-l rănească pe vreunul 
dintre ei, dar și-ar trăda poziţia în care se afla. 

În cele din urmă, Merrick nu aşteptă ca ei să deschidă ușile. 
De îndată ce roșcatul se uită în altă parte, Merrick începu să 
tragă din tufișuri prin geamul din spate; o dată, de două ori, de 
trei ori și, pe măsură ce trăgea, văzu o mare de sânge pe 
parbriz și pe șofer căzut într-o rână. Partenerul lui deschise ușa 
pasagerului și se aruncă pe jos, trăgând spre Merrick, în timp ce 
bătrânul avansa, pentru că acum nu mai putea fi vorba despre 
nicio retragere. Merrick simţit o zvâcnitură și o senzaţie de 
amorțeală, urmată de o durere mistuitoare și violentă, însă 
continuă să tragă, simțindu-se inundat de un val de satisfacţie 
văzând cum trupul celui de-al doilea rus se smuci pe pământ, iar 
focul încetă. 

Avansă ușor, simțind cum sângele îi îmbibă cămașa și 
pantalonii, îndepărtă cu piciorul arma rusului și se așeză peste 
el. Roșcatul era întins într-o parte pe roata dreaptă din spate. 
Avea o rană sub gât și alta aproape mortală în mijlocul pieptului. 


VP - 317 


Avea ochii pe jumătate închiși, dar mai respira. Pierzându-și 
răsuflarea din cauza durerii provocate de rană, Merrick se 
aplecă, ridică arma rusului, model Colt, apoi controlă buzunarele 
jachetei până când găsi un portofel și o revistă în care să-și 
ascundă pistolul. Numele de pe permisul șoferului era Evgheni 
Utarov. Nu îi spunea nimic. 

Merrick luă cei 326 de dolari din portofel și îi îndesă în 
buzunar, apoi aruncă portofelul în poala muribundului. Scuipă și 
fu fericit că nu scuipase sânge. Și totuși, îi era ciudă că fusese 
rănit. Era pentru prima dată în foarte mulți ani când era lovit. 
Aceasta parcă însemna că mersul lent al timpului, al vârstei și 
chiar moartea sunt inevitabile. Se legănă ușor pe picioare. 
Mișcarea păru să distragă atenţia bărbatului pe nume Evgheni 
de la faptul că el însuși murea. Deschise ochii mari și încercă să 
spună ceva. Merrick se aplecă peste el. 

— Dă-mi un nume, îi spuse el. Încă mai ai timp. Altfel, te voi 
lăsa să mori aici. Va fi o moarte grea și durerea pe care o vei 
simţi va fi și mai rea. Dă-mi un nume și totul va fi mai ușor 
pentru tine. 

Utarov șopti ceva. 

— Vorbește acum, spuse Merrick. Nu mă voi mai apleca încă o 
dată. 

Utarov încercă din nou. De data aceasta, cuvintele îi sunau ca 
niște lame ascuţite pe o piatră dură. 

— Dubus, spuse el. 

Merrick îl împușcă pe rus de două ori în piept, apoi se clătină, 
lăsând pe drum picături de sânge ca niște boabe zdrobite. Se 
sprijini de mașină și se dezbrăcă pană în talie, dezvelind rana. 
Glonţul pătrunsese adânc în carne. Pe vremuri, avea oameni pe 
care putea să-i sune să-l ajute, dar toţi erau plecaţi acum. Legă 
cămașa plină de sânge în jurul mijlocului pentru a opri 
sângerarea, apoi își puse haina peste trunchiul dezbrăcat și urcă 
în mașină. Deși arma Smith de calibru 10 mai rămăseseră trei 
gloanţe o puse sub scaunului șoferului, și își puse arma tip Colț 
în buzunarul hainei. Cu chiu, cu vai întoarse mașina spre strada 
principală; drumul de-a lungul marcajului străzii l-a făcut să 
scrâșnească din dinţi ca să nu urle de durere. Conduse aproape 
cinci kilometri până să găsească un medic veterinar, un bătrân 
al cărui nume era scris pe firma de afară, care îi scoase glonţul 
sub ameninţare. Nu leșină de durere, dar fu cât p-aci. 


VP - 318 


Merrick știa cine este Dubus. Într-un fel, toată această 
poveste începuse cu el, când Dubus abuzase prima oară de un 
copil. Își adusese înclinațiile la Gilead și le dezvoltase acolo. 
Merrick ţinea o armă îndreptată spre capul veterinarului și îl 
întrebă dacă știe unde locuiește Mason Dubus, iar bătrânul îi 
spuse, pentru că Dubus era foarte cunoscut în zonă. Merrick îi 
închise pe veterinar în pivniţă cu două sticle de apă și ceva 
pâine cu brânză care să-l ţină în viață douăzeci și patru de ore, 
până când va anunţa el poliţia. Până atunci avea să se distreze 
cât de bine putea. Găsi o sticlă de Tylenol într-un cabinet 
medical și se servi cu ceva haine curate și cu o pereche de 
pantaloni noi din dulapul bătrânului, apoi plecă, însă îi venea tot 
mai greu să conducă. Tylenolul îi mai alină durerea; la Caratunk 
se întoarse din nou pe Route 201 urmând indicațiile 
veterinarului și ajunse, în cele din urmă, la casa lui Mason 
Dubus. 

Dubus îl văzu venind. Într-un fel, îl așteptase. Încă mai vorbea 
la telefon când Merrick trase un foc în zăvorul de la intrare și 
intră în casă, stropind podeaua imaculată cu pete de sânge. 
Dubus apăsă butonul roșu pentru a încheia conversaţia, apoi 
aruncă telefonul pe scaunul de lângă el. 

— Știu cine ești, spuse el. 

— Asta e bine, spuse Merrick. 

— Fetiţa ta este moartă. 

— Știu asta. 

— Curând, vei fi și tu mort. 

— Probabil, dar tu vei muri mai repede. 

Dubus îi arată un deget tremurând lui Merrick. 

— Crezi că voi stărui pe lângă tine să-mi cruţi viața? Crezi că 
te voi ajuta? 

Merrick ridică arma Colț. 

— Nu, nu cred, spuse și îl împușcă de două ori pe Dubus. 

În timp ce bătrânul se zbătea spasmodic pe podea, Merrick 
ridică telefonul și apelă ultimul număr format. Cineva răspunse 
după două apeluri. Nu se auzea nicio voce, doar respiraţia unui 
om. Apoi se întrerupse. Merrick își băgă telefonul în buzunar și 
părăsi casa în timp ce Dubus își dădea duhul. 

Dubus mai auzi pașii lui Merrick, apoi zgomotul unei mașinii 
care pleca. Simţea o durere mare în piept ca și cum un pat de 
cuie ar fi fost așezat deasupra lui. Se uită la tavan. Avea sânge 


VP - 319 


în gură. Era conștient că mai avea de trăit doar câteva clipe. 
Începu să se roage, să ceară iertare de la Dumnezeu pentru 
păcatele lui. Buzele i se mișcau fără a scoate totuși un sunet, în 
timp ce încerca să-și amintească cuvintele potrivite, dar atenţia 
îi era distrasă de amintiri și de furia că a trebuit să moară astfel, 
victimă a unui ucigaș care ar ucide un om neînarmat. 

Simţea aerul rece și auzea un sunet din spatele lui. Se apropia 
cineva și crezu că Merrick revenise ca să-l lichideze, dar 
mișcându-și capul, îl zări nu pe Merrick, ci o haină murdară de 
culoare cafenie și o pereche de pantofi prăfuiţi și vechi de 
culoare maro. Era o duhoare în aer care-l îl îngreţoșă. Apoi, mai 
auzi pași la stânga și simţi prezența mai multor siluete nevăzute 
ce îl priveau. Dubus își înclină capul și văzu trăsăturile palide și 
găvanele negre ale ochilor în pielea veștejită, își deschise gura 
să vorbească, dar... 

Și muri cu imaginea Oamenilor Găunoși în faţa ochilor. 

Merrick conduse ore în șir, dar durerea și pierderea de sânge 
îl slăbiseră. Reuși să ajungă, până la Old Moose Lodge și acolo, 
păcălit ca mulţi alţii de numele ce promitea un loc unde să 
doarmă, se opri. 

Acum stătea la masă, bea Jim Beam și înghiţea Tylenol, 
ațipind câte puţin în speranţa că și-ar putea recupera ceva din 
forţe ca să continue drumul către Gilead. Nimeni nu-l deranjă. 
Old Moose Lodge își încuraja în mod activ clienţii să se 
odihnească, atâta timp cât după aceea cereau să bea din nou. 
Tonomatul difuza muzică de cabaret, animalele împăiate se 
holbau de pe perete la clienţi, în timp ce Merrick era adâncit în 
gânduri, nesigur dacă era treaz sau dormea. La un moment dat, 
o chelneriţă îl întrebă dacă se simte bine și Merrick răspunse 
afirmativ dând din cap, arătând către paharul de whisky pentru 
încă unul, chiar dacă abia se atinsese de primul. li era teamă că- 
i vor cere să plece și nu era încă pregătit s-o facă. 

Treaz. Dormind. Muzică, apoi liniște. Voci. Șoapte. 

Tati. 

Merrick își deschise ochii. O fetiță stătea vizavi de el. Avea 
părul negru și pielea crăpată. Un gândac se târa pe fruntea ei. 
Vru să-l îndepărteze, dar nu-și putea mișca mâinile. 

— Bună, scumpa mea, a spus el. Unde ai fost? 

Mânuţele fetiţei erau murdare și două dintre degetele ei erau 
rupte. 


VP - 320 


Am așteptat. 

— Pe cine ai așteptat, draga mea? 

Pe tine. 

Merrick dădu din cap. 

— Nu am putut veni până acum. Am fost... M-au închis, dar m- 
am gândit întotdeauna la tine. Nu te-am uitat niciodată. 

Stiu. Erai plecat prea departe. Acum ești aproape. Acum pot 
veni la tine. 

— Ce ţi s-a întâmplat, draga mea? De ce ai plecat? 

Am adormit. Am adormit și nu m-am mai trezit. 

Nu se simțea nicio emoție în glasul ei. Ochii ei nu clipeau 
deloc. Merrick observă că partea stângă a feței sale era roşie- 
vișinie și mov, marcată de culori livide. 

— Nu va dura mult, draga mea, spuse el. 

El își găsi puterea de a-și mișca mâna. Atinse mâna ei și simţi 
ceva rece și tare. Paharul de whisky se rostogoli pe masă, 
distrăgându-i atenţia pentru moment, astfel că, atunci când se 
întoarse, fata plecase. Whiskyul îi curgea printre degete și 
picura pe podea; chelneriţa veni și îi spuse: 

— Cred că acum ar fi cazul să plecaţi acasă. 

Merrick încuviinţă din cap și zise: 

— Da, probabil că ai dreptate. Este timpul să plec acasă. 

El se ridică, simțind sângele lipăindu-i în pantof. Incăperea 
începu să se învârtă cu el și apucă strâns masa pentru a avea 
cât de cât un sprijin. Senzaţia de amețeală dispăru, dar durerea 
se acutiza. O parte a pantalonilor era îmbibată cu ceva roșu- 
închis. Chelnerița văzu și ea pata. 

— Hei, spuse ea. Ce... 

Apoi se uită în ochii lui Merrick și se răzgândi să mai întrebe 
ceva. Merrick se căută în buzunar și găsi câteva bancnote. 
Printre ele, era una de douăzeci și una de zece; le aruncă pe 
tava chelneriţei. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse el, și avea un fel de bunătate 
în privire; iar chelnerița nu era sigură dacă vorbea cu ea sau cu 
altcineva care îi luase locul în mintea lui. Acum sunt pregătit. 

leși din bar, trecând printre toate cuplurile care dansau, de la 
lumină la întuneric, din viaţa reală la viața de după moarte. 
Când păși afară, aerul rece al nopţii îl făcu să se clatine din nou 
pentru un moment; apoi, capul i se limpezi. Își scoase cheile din 
buzunarul de la geacă și se îndreptă spre mașina lui, fiecare pas 


VP - 321 


forțându-i rana să sângereze mai mult, fiecare pas apropiindu-l 
câte puţin de sfârșit. 

Se opri în dreptul mașinii și se folosi de mâna stângă pentru a 
se sprijini de capotă, în timp ce cu mâna dreaptă potrivea cheia. 
Deschise ușa și se văzu reflectat în sticla din spatele geamului; 
apoi, o altă imagine, amenințătoare, i s-a alătură în spate. Era o 
pasăre, un porumbel monstruos cu o față albă, cu un cioc negru 
și ochi umani îngropaţi adânc în orbite. Ridică o aripă, dar aripa 
era neagră, nu albă, cu gheare la capăt, care ţineau ceva lung și 
metalic în strânsoarea lor. 

Apoi, aripa începu să foșnească ușor și el simţi o durere nouă, 
ascuţită, deoarece clavicula îi fusese ruptă de o lovitură. Se 
răsuci încercând să ajungă la pistolul din buzunar, dar apăru o 
altă pasăre, de data asta un șoim, iar această pasăre avea o 
bâtă de baseball, un model bun, dar vechi, marca Louisville 
Slugger, o bâtă care ţintea capul lui. Nu putu să evite lovitura, 
așa că ridică braţul stâng. Impactul îi scutură cotul, iar aripile 
băteau și loviturile cădeau asupra lui; căzu în genunchi ca și 
cum ceva din interiorul capului s-ar fi spart zgomotos și ochii i 
se împăienjeniră. Deschise gura să vorbească, deși nu mai avea 
puterea să rostească ceva, căci maxilarul i se rupsese și se 
legăna ca un arc slab, în timp ce sângele îi țâșnea și loviturile nu 
conteneau, corpul lui scoțând sunete ciudate și slabe, oasele 
mișcându-se acolo unde nu trebuia, organele șubrede plesnind. 

Și totuși, încă trăia. 

Loviturile se opriră, dar durerea nu contenea. Primi un șut sub 
burtă, care îl aruncă în aer de căzu pe spate, sprijinindu-se de 
ușa deschisă, jumătate în afară și jumătate înăuntru în mașină, 
cu o mână atârnând inutil într-o parte, iar cu cealaltă aruncată 
spre interior. Vedea lumea dintr-o perspectivă roșie dominată de 
păsări asemănătoare oamenilor și de oameni asemănători 
păsărilor. 

— A murit, se auzi o voce care i se păru cunoscută lui Merrick. 

— Nu, nu este mort, spuse alta, nu încă. 

Simţi o respiraţie caldă lângă ureche. 

— Nu ar fi trebuit să vii aici, spuse al doilea. Ar fi trebuit să 
uiţi de ea. A murit de mult, dar a fost bună cât a trăit. 

Simţi o mișcare în partea stângă. Ranga îl lovi exact deasupra 
urechii și sparse imaginea lumii într-un curcubeu roșu, 
transformând-o în scântei de culoare în conștiința lui încețoșată. 


VP - 322 


Tati. 

„Aproape am ajuns, draga mea, aproape am ajuns”. 

Și totuși, era încă în viaţă. 

Degetele mâinii drepte atinseră podeaua mașinii. Găsiră patul 
armei Smith 10, o trase din suport până când a putut-o prinde 
de-a binelea, dornic să o ridice fie și pentru un moment. 

Tati. 

„Într-un minut, draga mea. Mai întâi, tati trebuie să facă 
ceva”. E 

Trase ușor arma spre el. Incercă s-o ridice, dar braţul lui 
zdrelit nu avu putere. În schimb, căzu într-o parte; durerea era 
mai presus de puterile sale; osul zdrelit și carnea sfâșiată se 
cutremurară de impact. Deschise ochii, sau poate fuseseră 
deschiși tot timpul, dar valurile de durere provocate de mișcare 
îl treziră. Obrazul era strivit de pietriș. Braţul său drept era întins 
în faţa lui, arma zăcând pe orizontală. In faţa lui se aflau două 
siluete, mergând una lângă alta, probabil la o distanță de 
jumătate de metru de locul în care se afla. Își răsuci mâna ușor, 
ignorând durerea oaselor fracturate care se frecau unul de 
celălalt, până când reuși să îndrepte arma către ei. 

Și, nu se știe cum, Merrick găsi puterea de a apăsa pe trăgaci; 
poate era puterea altuia cumulată cu a lui, pentru că simţise o 
apăsare pe încheietura degetului arătător, ca și cum cineva ar fi 
apăsat ușor pe el. 

Omul din dreapta se împiedică și căzu, luxându-și glezna. El 
strigă ceva ce Merrick nu putu să înțeleagă, dar degetul lui 
Merrick se strânse pe trăgaci pentru al doilea foc de armă și nu 
mai avu timp pentru altele. Trase din nou, o ţintă mai mare 
acum, întrucât cel rănit zăcea într-o parte și prietenul lui încerca 
să-l ridice; împușcătura fu puternică, nimerindu-și ţinta. 

Merrick avu timp și putere să mai apese pe trăgaci încă o 
dată. Trase în timp ce întunericul îl cuprindea, iar glonţul trecu 
prin fruntea rănitului, lăsând în urmă un nor roșiatic. 
Supraviețuitorul încerca să îl târască de acolo, dar piciorul 
mortului era prins într-un canal. Oamenii apărură în ușa de la 
Old Moose Lodge întrucât, chiar și într-un asemenea loc, focul 
de arme atrăgea atenţia. Se auzeau ţipete și oamenii alergau 
spre el. Supraviețuitorul reuși să scape, lăsându-l în urmă pe 
decedat. 


VP - 323 


Merrick trase pentru ultima oară aer în piept. Deasupra lui se 
aplecase o femeie, chelneriţa din bar. Ea vorbea, dar Merrick nu 
auzea ce spunea. 

Tati? 

Sunt aici, Lucy. 

Merrick murise. 


33. 


În timp ce Frank Merrick murea cu numele fiicei sale pe buze, 
Angel, Louis și cu mine puneam la punct o acţiune legată de 
Caswell. Eram într-un bar, cu multă mâncare pe masă, dar fără 
băutură. 

Am căzut de acord că Caswell părea să fie aproape de o 
cădere nervoasă, fie din cauza vinovăţiei, fie din altă cauză pe 
care nu o puteam defini. Angel fu cel care o spuse cel mai bine, 
așa cum o făcea adesea. 

— Dacă e așa de copleșit de vinovăţie, atunci de ce? Lucy 
Merrick lipsea de ani de zile. Doar dacă nu o ţineau acolo de 
atâta timp, ceea ce nu părea prea probabil; așa că, de ce să-l fi 
ajuns mustrările de conștiință așa, dintr-odatăâ? 

— Probabil Merrick, am spus. 

— Ceea ce înseamnă că cineva i-a spus că Merrick punea 
întrebări. 

— Nu neapărat. Nu este ca și când Merrick ar sta retras. 
Poliţiștii îl știu și, legat de asasinarea lui Demarcian, îl știu și 
rușii. Demarcian era, într-un fel, implicat. Merrick nu i-a pescuit 
numele doar așa, la întâmplare. 

— Crezi cumva că acești tipi își împărtășeau imagini ale 
abuzurilor și că aceasta ar fi legătura cu Demarcian? întrebă 
Angel. 

— Doctorul Christian a spus că nu auzise nimic de implicarea 
oamenilor cu măști de păsări care să apară în fotografii sau în 
înregistrări video, dar asta nu înseamnă că nu există ceva de 
genul acesta. 

— Ei ar fi riscat dacă le-ar fi vândut, spuse Angel. Ar fi putut 
să atragă atenţia asupra lor. 

— Poate aveau nevoie de bani, spuse Louis. 


VP - 324 


— Dar Caswell avea destui bani să cumpere pe loc ţinutul 
Gilead, am răspuns. Se pare că nu banii constituiau o problemă. 

— Dar de unde veneau banii lichizi? întrebă Angel. Dacă 
veneau de undeva, atunci probabil că ei vindeau marfa aceasta. 

— Cât face, totuși? am spus. Destul cât să cumperi o bucată 
de pământ nedorit într-o pădure? Barmanul a spus că pământul 
nu era tocmai gratis, dar nici nu a costat o avere. Ar fi putut să îl 
achiziționeze pe o nimica toată. 

Angel ridică din umeri. 

— Depinde ce vindeau. Depinde cât de dur era. Adică, pentru 
copii. 

Niciunul dintre noi nu mai spuse nimic o bună bucată de 
vreme. 

Am încercat să îmi formez imagini în minte pentru a pune cap 
la cap o succesiune de evenimente care să aibă sens, dar mă 
pierdeam mereu în declaraţii contradictorii și mărturii false. 
Eram din ce în ce mai convins că doctorul Clay era implicat în 
ceea ce se întâmplase; dar cum se potrivea asta cu imaginea pe 
care și-o făcuse Christian despre el, de om obsedat să găsească 
probe ale abuzului, chiar și în detrimentul carierei sale, sau cu 
descrierea făcută de Rebecca, cea a unui tată iubitor și devotat 
copiilor pe care îi avea în grijă? Apoi, mai erau rușii. Louis 
pusese câteva întrebări și descoperise identitatea roșcovanului 
care venise acasă la mine. Numele lui era Utarov și era unul 
dintre cei mai de încredere căpitani din operaţiunea New 
England. După spusele lui Louis, s-au emis documente pe 
numele lui Merrick, o afacere neterminată care avea legătură cu 
câteva misiuni pe care le primise împotriva rușilor cândva în 
trecut, dar existau, de asemenea, zvonuri despre neliniștea din 
New England. Prostituate, în special din Asia, Africa și Europa de 
Est, fuseseră scoase afară din Massachusetts și puse să se 
ascundă singure sau împreună cu bărbaţii care le controlau. 
Serviciile mai specializate fuseseră reduse, în special cele legate 
de pornografia cu copii și prostituţia copiilor. 

— Trafic, trase Louis concluzia. Asta explică de ce au luat 
asiatici și alți oameni de pe stradă și au lăsat locul femeilor 
americane. Sunt îngrijoraţi de ceva și acest ceva are legătură cu 
Demarcian. 

Nu îmi spusese Christian că apetitul lor ar fi trebuit să rămână 
același? Acești oameni nu ar fi încetat abuzurile, dar ar fi găsit 


VP - 325 


probabil o altă piață de desfacere pentru impulsurile lor: tineri 
obţinuţi probabil prin Boston avându-l pe Demarcian ca unul 
dintre punctele de contact? Atunci ce? Au filmat abuzul și l-au 
vândut lui Demarcian și altora ca el? Care era natura 
„Proiectului” lor special? 

Caswell făcea parte din asta și era slab și vulnerabil. Eram 
sigur că dăduse un telefon de îndată ce ne întâlnise, un strigăt 
de ajutor către cei pe care îi asistase în trecut. Presiunea ar fi 
sporit pentru toţi, forțându-i să răspundă, iar noi îi vom aștepta 
să vină. 

Angel și Louis s-au dus la mașina lor și au mers până la casa 
lui Caswell, parcând în așa fel încât să nu fie văzuți. Aproape că 
îi vedeam acolo în timp ce mă duceam să aţipesc până îmi 
venea rândul: mașina silenţioasă învăluită în întuneric, probabil 
cu radioul dat încet, Angel moţăind, Louis treaz și vigilent; o 
parte din atenţia lui concentrată pe ceea ce se vedea peste 
drum, în timp ce o parte hoinărea prin lumi neștiute din mintea 
lui. 

e 

În visul meu mă plimbam prin Gilead și auzeam voci de copii 
care plângeau. Mă îndreptam spre biserică și vedeam tinere și 
tineri înfășuraţi în iederă înțepătoare, cu animale târâtoare lipite 
de trupurile lor goale în timp ce erau înghiţiţi de vegetaţie. 
Vedeam sânge pe jos și resturile unui nou-născut înfășurat în 
scutece, cu pete roșietice care apăreau la suprafaţa ţesăturii. 

Apoi, un om slab ieșea dintr-o gaură din pământ, cu faţa în 
descompunere, cu dinții la vedere prin găurile din obraji. 

„Bătrânul Gilead, spunea Daniel Clay. iți pătrunde în suflet...” 

e 

Telefonul sună în timp ce dormeam. Era O'Rourke. pentru că 
în Jackman nu era semnal pentru telefoane mobile mă gândisem 
că ar fi bine să anunţ pe cineva unde sunt în cazul în care se 
întâmpla ceva în est, așa că atât O'Rourke, cât și Jackie Garner 
aveau numărul de la cabană. Până la urmă, arma mea încă nu 
fusese găsită și puteam fi acuzat de orice făcuse Merrick cu ea. 

— Merrick e mort, spuse el. 

M-am ridicat. Simţeam încă gustul de mâncare în gură, dar 
devenise mizerabil, iar amintirea visului era încă puternică. 

— Cum? 


VP - 326 


— Ucis în parcarea de la Old Moose Lodge. Se pare că a avut 
o ultimă zi plină de evenimente. A fost ocupat până la sfârșit. 
leri, Mason Dubus a fost împușcat mortal cu un glonţ de zece 
milimetri, încă așteptăm verdictul balistic, dar nu în fiecare zi 
sunt împușcați aici oameni și în niciun caz cu un glonţ de zece 
milimetri. Acum câteva ore, asistentul șerifului din ţinutul 
Somerset a găsit două trupuri neînsufleţite pe o șosea 
lăturalnică, chiar la ieșire din Bingham. Se pare că erau ruși. 
Apoi au primit un telefon de la o femeie care și-a găsit tatăl 
închis în pivniţă la câteva kilometri de această scenă. Se pare că 
bătrânul era medic veterinar, iar un om care seamănă după 
descriere cu Merrick l-a forțat să-i trateze o rană cauzată de un 
foc de armă; și înainte de a fi încuiat, i-a explicat cum să ajungă 
la casa lui Dubus. După spusele veterinarului, rana era destul de 
serioasă, dar a cusut-o și a bandajat-o cât de bine a putut. Se 
pare că Merrick și-a continuat drumul spre nord, l-a omorât pe 
Dubus, apoi a trebuit să se oprească la un popas. Sângera 
puternic. Potrivit unor martori, stătea într-un colț, bea whisky și 
vorbea singur. A fost așteptat la ieșire. 

— Câţi? 

— Doi, ambii cu măști de păsări. Îţi spune ceva asta? L-au 
omorât în bătaie sau aproape. Presupun că au crezut că 
misiunea se încheiase când l-au lăsat în pace. 

— Cât timp a supraviețuit? 

— Cât să-și ia arma de sub scaunul șoferului și să-l împuște pe 
unul din agresori. Continui cu ce mi s-a spus, dar polițiștii care 
au venit ulterior nu-și pot imagina cum a fost posibil acest lucru. 
Îi frânseseră aproape toate oasele. Trebuie să-și fi dorit destul 
de mult să-l omoare pe acest tip. L-a lovit cu un glonţ în călcâiul 
piciorului stâng, și apoi l-a ucis cu încă unul în cap. Prietenul lui 
a încercat să-l tragă de acolo, dar piciorul mortului era prins într- 
un canal, așa c-a trebuit să-l lase acolo. 

— Victima are un nume? 

— Sunt sigur că are, dar nu avea portofelul asupra sa. Poate 
că l-a luat prietenul lui ca să-și acopere urmele. Dacă vrei, aș 
putea să dau câteva telefoane și să aranjez să te uiţi un pic la 
el. Acum este în Augusta. Legistul va face autopsia mâine- 
dimineaţă. Cum îţi place Jackman? Nu am crezut niciodată că 
ești genul acela de vânător. Cel puţin, nu de animale. Se opri din 
vorbit, apoi repetă denumirea orașului. Jackman, spuse el, 


VP - 327 


gânditor. Se pare că Old Moose Lodge este în drum spre 
Jackman. 

— Așa pare, i-am răspuns. 

— Și Jackman este destul de aproape de Gilead, iar Mason 
Dubus era marele șef când s-a deschis Gileadul pentru afaceri. 

— Despre asta este vorba, am spus neutru. 

Nu știam dacă O'Rourke era la curent cu actul de vandalism al 
lui Merrick acasă la Harmon și eram sigur că nu știa nici despre 
desenele lui Andy Kellog. Nu voiam încă să apară polițiștii acolo. 
Voiam să-l distrug pe Caswell de unul singur. Simţeam acum că-i 
datoram acest lucru lui Frank Merrick. 

— Dacă ţie ţi-a picat fisa, poţi fi sigur că, în curând, mulţi alţi 
polițiști vor face și ei legătura, spuse O'Rourke. Cred că vei avea 
ceva companie pe aici. Știi, s-ar putea să mă simt prost dacă m- 
aș gândi că nu ai vrut să lucrezi cu mine, dar nu vei mai face 
asta, nu? 

— Imi dau și eu seama pe parcurs cum stau lucrurile, atâta 
tot, am spus. N-aș vrea să-ţi irosesc timpul înainte de a fi sigur 
de ceea ce știu. 

— Da, sigur, spuse O'Rourke. Sună-mă când te duci să 
examinezi cadavrul. 

— Așa voi face. 

— Să nu uiţi, altfel s-ar putea să încep într-adevăr să iau 
lucrurile personal. 

Închise telefonul. 

Era și timpul. L-am sunat pe Caswell. A răspuns după patru 
apeluri. Părea ametit. 

Luând în considerare ora, nu eram surprins. 

— Cine este? 

— Charlie Parker. 

— Ți-am spus, nu știu nimic. 

— Taci din gură, Otis. Merrick este mort. 

Nu i-am spus că Merrick reușise să-l omoare pe unul dintre 
agresori. Era mai bine să nu știe încă. Dacă Merrick ar fi fost 
omorât la Old Moose seara trecută, atunci oricine ar fi plănuit să 
meargă spre Jackman ar fi ajuns în cele din urmă și ar fi dat 
peste Angel și Louis; dar nu auzisem nimic, ceea ce însemna că 
uciderea unuia dintre bărbaţi de către Merrick îi speriase destul 
de mult pe moment. 


VP - 328 


— Se apropie de tine, Otis. Doi oameni l-au atacat pe Merrick 
pe șoseaua 201. Aș spune că se îndreptau spre noi când l-au 
atacat și că aici va fi următoarea lor oprire. S-ar putea ca ei să 
încerce să ne scoată din joc pe mine și pe prietenii mei, dar nu 
cred că sunt atât de buni. Pe Merrick l-au luat prin surprindere, 
cu bare și cu bâte. Noi avem arme. Probabil că au și ei, dar noi 
suntem mai buni decât ei, îți garantez. Este exact cum ţi-am 
spus, Otis: tu ești veriga slabă. Ei vor să scape de tine și vor 
reface lanţul ca să fie mai puternic decât înainte. În acest 
moment eu sunt speranţa ta cea mai mare de a reuși să rămâi 
în viaţă până în zori. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea, apoi se auzi un 
suspin. 

— Știu că nu ai vrut să o răânești, Otis. Nu pari omul care să 
poată răni o fetiță. 

De data aceasta, plânsul răsuna mai clar. Am grăbit lucrurile: 

— Ceilalți oameni, cei care l-au omorât pe Frank Merrick, sunt 
diferiți faţă de tine. Otis, tu nu ești ca ei. Nu-i lăsa să te coboare 
la nivelul lor. Nu ești un criminal, Otis. Tu nu omori nici oameni, 
nici fetițe. Nu văd asta la tine. Pur și simplu nu pot. 

Caswell respiră adânc. 

— N-aș răni un copil! spuse el. lubesc copiii! 

Ceva în felul în care spuse asta mă făcu să mă simt murdar, 
atât în interior, cât și în exterior. M-a făcut să mă simt ca și cum 
aș fi făcut baie în acid, după care aș fi înghiţit ce rămânea în 
sticlă ca să mă purific în interior. 

— Știu, am spus și a trebuit să îmi smulg cuvintele din gură. 
Pariez că ai grijă și de mormintele din Moose River, nu-i așa? Am 
dreptate, nu? 

— Da, spuse el. Nu ar fi trebuit să facă asta copilașilor. Nu 
aveau dreptul să îi omoare. 

Am încercat să nu mă gândesc de ce credea el că ei ar fi 
trebuit să fie cruţaţi, de ce ar fi trebuit să li se permită să 
crească mai mari. Nu ar fi ajutat, nu acum. 

— Otis, ce s-a întâmplat cu Lucy Merrick? Ea a fost acolo, în 
casa aceea, nu-i așa? apoi a dispărut. Ce s-a întâmplat, Otis? 
Unde a plecat? 

L-am auzit că își trage nasul și mi-am imaginat că și-l șterge 
cu mâneca. 

— A fost un accident, spuse el. Ei au adus-o aici și... 


VP - 329 


Se opri. Nu trebuise niciodată să spună pe nume ceea ce le 
făcea copiilor înainte, nu unuia care nu era ca și el. Acum nu era 
momentul să îl determin să vorbească. 

— Nu este nevoie să îmi spui acest lucru, Otis, nu încă. Spune- 
mi doar cum s-a terminat. 

El nu răspunse și m-am temut că l-am pierdut. 

— Nu am fost cuminte, spuse Caswell ca un copil care se 
murdărise. Nu am fost cuminte și acum ei au venit. 

— Poftim? N-am înţeles. Sunt oameni acolo acum? 

Blestemam lipsa semnalului de acoperire telefonică din zonă. 
Poate că ar fi trebuit să mă duc direct la Angel și Louis, dar mi- 
am adus aminte de mâinile transpirate ale lui Caswell pe armă. 
Probabil că se afla în pragul unei căderi nervoase, dar exista 
mereu riscul ca el să tragă pe cineva cu el când va ceda. După 
spusele lui Angel, vila lui avea ferestre cu grilaj și o ușă grea din 
stejar, asemenea vilei în care fusese ţinută Lucy Merrick. Să intri 
fără a fi împușcat era ceva între dificil și imposibil. 

— Ei au fost aici tot timpul, continuă Caswell, aproape șoptind 
vorbele care îi ieșeau pe gură, cel puţin în această ultimă 
săptămână, poate chiar de mai de mult. Nu îmi amintesc exact. 
Am senzaţia că ei sunt mereu aici și acum nu dorm prea bine 
din cauza lor. Cel mai mult îi văd noaptea, în special cu coada 
ochiului. Ei nu fac nimic. Pur și simplu stau ca și când ar aștepta 
ceva. 

— Cine sunt ei, Otis? 

Dar eu deja știam. Erau Oamenii Găunoși. 

— Chipuri în umbră. Haine vechi și murdare. Am încercat să 
vorbesc cu ei, să-i întreb ce vor, dar nu răspund și când încerc 
să mă uit drept în ochii lor, este ca și cum nu ar fi acolo. Trebuie 
să îi fac să plece, dar nu știu cum. 

— Prietenii mei și cu mine vom veni acolo, Otis. Te vom duce 
într-un loc sigur. Trebuie să te ţii tare. 

— Știu, spuse Caswell cu voce slabă. Nu cred că mă vor lăsa 
să plec. , 

— Otis, ei sunt acolo din cauza lui Lucy? Asta este motivul 
pentru care au venit? 

— Ea. Și ceilalți. 

— Dar ceilalți nu au murit, Otis. Așa este, nu? 

— Eram mereu atenți. Trebuia să fim. Erau copii. 

Ceva acru îmi fierbea în gât. M-am abținut să nu vomit. 


VP - 330 


— Lucy fusese cu voi înainte? 

— Nu aici. Insă, de câteva ori, în alt loc. Eu nu eram acolo. l- 
au dat să bea și au îmbătat-o. O plăceau. Intr-un fel, era diferită. 
Au făcut-o să promită că nu va spune. Aveau modalităţi de a 
face acest lucru. 

M-am gândit la Andy Kellog și la cum se sacrificase el ca să 
salveze o altă fetiță. 

Aveau moaalități... 

— Ce s-a întâmplat cu Lucy, Otis? Ce nu a mers? 

— A fost o greșeală, spuse el. Aproape că devenise calm, deși 
îmi vorbea despre un neînsemnat pervers sexual sau despre o 
greșeală în taxele lui. Au lăsat-o cu mine după... după. Tuși, apoi 
continuă evitând să spună ce i se întâmplase lui Lucy Merrick, o 
fetiță de paisprezece ani. Trebuiau să vină în ziua următoare 
sau probabil în câteva zile. Nu-mi amintesc. Acum sunt confuz. A 
trebuit doar să am grijă de ea. Avea o pătură și o plapumă. Am 
hrănit-o și i-am dat câteva jucării și cărți. Dar dintr-odată s-a 
făcut foarte frig, extrem de frig. Voiam s-o aduc la mine, dar îmi 
era teamă că ar putea vedea ceva acolo, ceva ce ar fi ajutat-o 
să mă identifice când o eliberam. Aveam un mic generator de 
gaze în casă, așa că l-am pornit pentru ca ea să poată dormi. 
Imi pusesem în gând s-o verific la interval de câteva ore, dar am 
ațipit. Când m-am trezit, ea era întinsă pe podea. Incepu din nou 
să suspine și putu să continue abia după un minut. Mirosea a 
fum când m-am dus la ușă. Mi-am înfășurat capul într-o haină și 
abia respiram. Ea zăcea pe jos, roșie și vânătă pe tot corpul. li 
fusese rău. Nu știu de cât timp murise. lţi jur, generatorul 
funcţionase în regulă mai devreme. Poate că încercase să umble 
la el. Pur și simplu nu știu. Nu am vrut să se întâmple. 
Dumnezeule, nu am vrut să se întâmple astfel. 

Incepu să bocească. L-am lăsat să plângă ceva timp, apoi l- 
am întrerupt. 

— Unde ai dus-o, Otis? 

— Am vrut ca ea să se odihnească undeva drăguţ, lângă 
Dumnezeu și îngeri. Am îngropat-o în spatele clopotniţei bisericii 
vechi. Era cel mai aproape de pământul sfinţit. Nu am putut să 
marchez locul cu ceva, dar ea este acolo. Uneori, vara, pun flori 
pe acel loc. Vorbesc cu ea. li spun că-mi pare rău pentru ce s-a 
întâmplat. 

— lar detectivul particular? Poole? 


VP - 331 


— Nu am avut nimic de-a face cu asta. Părea indignat. Nu 
voia să plece. Punea tot timpul întrebări. A trebuit să dau un 
telefon. L-am îngropat tot în biserică, dar departe de Lucy. Locul 
ei era deosebit. 

— Cine l-a omorât? 

— Eu îmi mărturisesc propriile păcate, nu și pe ale altuia. Nu 
este treaba mea să fac asta. 

— Daniel Clay? A fost implicat? 

— Nu l-am cunoscut niciodată, răspunse Otis. Nu știu ce s-a 
întâmplat cu el. Doar mi s-a pomenit de el. Ține minte: nu am 
vrut să se întâmple ce s-a întâmplat. Voiam doar să-i fie cald. Ti- 
am spus: iubesc copiii. 

— Ce însemna „Proiectul”, Otis? 

— „Proiectul” îl reprezentau copiii, răspunse. Copilașii. Ceilalţi 
îi găseau și-i aduceau aici. Așa îi spuneam, „Proiectul”. Era 
secretul nostru. 

— Cine erau oamenii aceia? 

— Nu-ţi pot spune. Nu mai am ce-ţi spune. 

— În regulă, Otis. Venim la tine acum. Te vom duce într-un loc 
sigur. 

Dar acum, în timp ce ultimele minute din viaţa lui se scurgeau 
ușor, barierele pe care Otis Caswell le ridicase în faţa realităţii 
faptelor lui păreau să dispară. 

— Nicăieri nu e sigur, spuse el. Vreau doar să se termine. 
Respiră profund, suspinând din nou. Părea să-i dea putere. 
Trebuie să plec acum. Trebuie să las câţiva oameni să intre. 

Lăsă telefonul jos, iar legătura se întrerupse. Cinci minute mai 
târziu eram pe drum și am ajuns repede în locul în care locuinţa 
lui Caswell dădea spre șoseaua principală. Am aprins farurile în 
locurile în care știam că trebuiau să fie Louis și Angel, dar nu era 
nimeni. Ceva mai în faţă, poarta era deschisă și încuietoarea 
forțată. Am urmat drumul spre casă. Un camion era parcat 
afară. Lexusul lui Louis era lângă el. Ușa din față era deschisă. 

— Eu sunt, am strigat. 

— înăuntru, răspunse Louis de undeva din dreapta mea. 

I-am urmat vocea și am ajuns într-un dormitor mobilat parțial. 
Pereții erau zugrăviți în alb. Fascicule electronice erau agăţate 
de tavan. Otis Caswell atârna de unul dintre ele. Pe jos era un 
scaun răsturnat și stropi de urină i se mai prelingeau pe 
picioarele desculțe. 


VP - 332 


— M-am dus afară să urinez, spuse Angel. Am văzut... 

Se chinuia să își găsească cuvintele. 

— Am văzut ușa deschisă și am crezut că văd oameni intrând, 
dar când am ajuns aici, nu era decât Caswell care era deja mort. 

Am pășit înainte și i-am suflecat mânecile cămâășii. Pielea îi 
era acoperită de tatuaje. Oricare ar fi modalitatea în care era 
implicat, Otis Caswell nu era omul cu vulturul tatuat pe braț. 
Louis și Angel se uitau la mine fără o vorbă. 

— El știa, am spus. Ştia cine erau, dar nu a vrut să spună. 

Acum era mort, iar informaţiile le lua cu el în mormânt. Apoi 
mi-am amintit de omul ucis de Frank Merrick. Încă mai era timp. 
Totuși, mai întâi am căutat prin casă, umblând cu atenţie prin 
sertare și dulapuri, verificând podelele în căutare de 
ascunzători. În cele din urmă, Angel fu cel care o găsi. Era o 
gaură în peretele din spatele bibliotecii pe jumătate goale. 
Conţinea o grămadă de fotografii, majoritatea printate de pe 
calculator, și o duzină de casete video și DVD-uri nemarcate. 
Angel frunzări niște poze, apoi le lăsă jos și se îndepărtă. Le-am 
privit, dar nu am putut să mă uit la toate. Nici nu era nevoie. 
Ştiam ce conţineau. Numai fețele copiilor ar fi fost mereu altele. 

Louis arătă către casete și DVD-uri. Într-un colţ se afla un raft 
metalic, dominat de un televizor cu ecranul plat. Părea 
nepotrivit pentru casa lui Caswell. 

— Vrei să te uiţi la astea? 

— Nu. Trebuie să plec, am spus. Curăţaţi orice atingeţi și apoi 
plecaţi și voi de aici. 

— Ai de gând să chemi poliţia? întrebă Angel. 

Am clătinat din cap. 

— Nu în următoarele ore. 

— Ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că fiica lui Merrick a murit otrăvită cu monoxid de 
carbon. A îngropat-o în spatele clopotniţei, în pădure. 

— Şi l-ai crezut? 

— Nu știu. M-am uitat la fața lui Caswell, era vânăt și roșu. Nu 
puteam simţi nici pic de milă pentru el; singurul meu regret era 
că murise fără să ne facă mai multe dezvăluiri. 

— Vrei să stăm pe aproape? întrebă Louis. 

— Duceţi-vă înapoi în Portland, dar staţi departe de 
Scarborough. Trebuie să examinez un cadavru, apoi vă sun. 


VP - 333 


Am ieșit. Vântul era liniștit, pădurea calmă. Stăruia un miros 
străin în aer. In spatele meu l-am auzit pe Louis trăgând aer pe 
nas. 

— Cineva a fumat aici, spuse el. 

Am trecut pe lângă camionul lui Caswell, prin mica grădină cu 
iarbă scurtă, până când am ajuns în locul unde începea pădurea. 
După câţiva pași, am găsit-o: o ţigară de foi, aruncată în 
mizerie. Am ridicat-o cu grijă și am suflat în vârf. O clipă străluci 
roșie, apoi se stinse. Louis apăru în spatele meu, iar Angel 
aproape de el. Amândoi aveau armele în mână. Le-am arătat 
ţigara. 

e 

— A fost aici, am spus. Noi l-am condus la Caswell. 

— Este un semn pe degetul mic al lui Caswell de pe mâna 
dreaptă, spuse Angel. Se pare că purta cândva un inel pe 
degetul mic. Nici urmă de el acum. 

Am privit lung în obscuritatea pădurii, dar nu am simţit 
prezența altei persoane. Colecționarul plecase. 

e 

O'Rourke se ţinuse de cuvânt. Lăsase vorbă la biroul legistului 
despre mine că aș putea identifica cadavrul. Am ajuns la birou 
pe la ora șapte; curând, mi se alătură O'Rourke cu o echipă de 
detectivi de la poliţia statului; unul dintre ei era Hansen. El nu 
vorbi în timp ce eram condus la morgă pentru a vedea cadavrul. 
In total erau cinci cadavre pregătite pentru a fi examinate de 
către legist: bărbatul neidentificat de la Old Moose Lodge, 
Mason Dubus, cei doi ruși și Merrick. Erau atât de înghesuite din 
cauza spaţiului, încât cei doi ruși fuseseră duși la un antreprenor 
de pompe funebre din apropiere. 

— Care dintre ei este Merrick? l-am întrebat pe legist. 

Bărbatul al cărui nume nu-l știam îmi arătă cadavrul de lângă 
perete. Era acoperit cu o bucată albă de plastic. 

— Ți-e milă de el? mă întrebă Hansen. A omorât patru oameni 
în douăsprezece ore cu arma ta. Ar trebui să-ţi pară rău, dar nu 
pentru el. 

Nu am spus nimic. În schimb, m-am așezat lângă cadavrul 
criminalului lui Merrick. Cred că am reușit să păstrez o privire 
inexpresivă când fața bărbatului a fost dezvelită; rana roșie de 
pe partea dreaptă a frunţii era încă murdară de praf și 
congelată. 


VP - 334 


— Nu-l cunosc, am spus. 

— Ești sigur? întrebă O'Rourke. 

— Da, sunt sigur, am spus, în timp ce mă îndepărtam de 
cadavrul lui Jerry Legere, fostul soț al Rebeccăi Clay. Nu este o 
persoană pe care s-o cunosc. 

e 

Desigur, se vor întoarce să mă bântuie - toate aceste 
minciuni și adevăruri parţiale mă vor costa mai mult decât îmi 
imaginam în acel moment, deși trăisem atât de mult din timp 
împrumutat, încât nu ar trebui să fiu surprins de consecințe. Aș 
fi putut să le spun detectivilor tot ceea ce știam. Le-aș fi putut 
vorbi despre Andy Kellog și despre Otis Caswell, despre 
cadavrele care ar putea fi îngropate printre ruinele zidurilor unei 
bisericii, dar nu am făcut-o. Nu știu de ce. Probabil pentru că 
eram atât de aproape de adevăr și voiam să-l descopăr de unul 
singur. 

Și tot de aia eram dezamăgit; la urma urmei, care era 
adevărul? Așa cum spusese avocatul Elwin Stark, singurul 
adevăr era că toată lumea minţea. 

Sau poate că era din cauza lui Frank Merrick. Știam ce făcuse. 
Știam că omorâse și că ar fi ucis din nou dacă ar mai fi trăit. Mai 
purtam încă vânătăi în locurile în care mă lovise și rămăsesem 
cu un resentiment persistent pentru modul în care mă redusese 
la un sac de lovit în propria casă. Dar în iubirea lui pentru fiica 
sa și în obsesia de a descoperi adevărul în legătură cu dispariţia 
ei, de a-i pedepsi pe vinovaţi, m-am recunoscut pe mine însumi. 

Acum, că locul de odihnă al lui Lucy Merrick fusese 
descoperit, rămâneau de găsit ceilalți oameni care o 
îndrumaseră către acel loc. Doi - Caswell și Dubus - se pare că 
erau morţi. Andy Kellog își amintise de patru măști, iar eu nu 
văzusem niciun tatuaj nici pe braţele lui Caswell, nici pe cele ale 
lui Legere la prima mea confruntare cu el la depozitul de 
materiale. Omul cu vulturul, cel pe care Andy îl simţise 
conducător, cel dominant, era încă în viaţă. 

M-am urcat în mașină în timp ce o idee prindea contur. Mă 
gândeam la stricăciunile aduse colțului de vilă în care murise 
Lucy Merrick, la găurile din perete și semnele unde șuruburile 
susținuseră odată ceva și mi-am adus aminte de ceea ce îmi 
spusese Caswell la telefon. La momentul respectiv mă 
deranjase; eram atât de pornit să îl storc de mai multe 


VP - 335 


informaţii, încât îmi scăpase. Mi-am amintit abia acum: „Îmi 
pusesem în gând s-o verific la interval de câteva ore, dar am 
ațipit. Când m-am trezit, ea era întinsă pe podea Dintr-odată, 
mi-a picat fisa. 

Doi erau morţi, dar acum aveam deja alt nume. 


34. 


Raymond Lang locuia între Bath și Brunswick, lângă Route 1, 
aproape de malul nordic al râului New Meadows. Cercetasem 
superficial casa lui Lang după ce am ajuns acolo, cu puţin 
înainte de ora nouă. Nu făcuse multe cu proprietatea lui, cu 
excepţia instalării unei rulote despre care ai fi zis că un strănut 
puternic ar putea-o arunca în aer. Rulota avea un amplasament 
ridicat. Aspectul estetic fusese abordat superficial prin montarea 
unui fel de gard de țăruși între marginea rulotei și pământ, 
mascând astfel mizeria și conductele de dedesubt. 

In noaptea aceea, reușisem să dorm doar trei sau patru ore, 
dar nu eram obosit. Cu cât mă gândeam mai mult la vorbele lui 
Caswell, cu atât eram mai convins că Raymond Lang era 
implicat în răpirea lui Lucy Merrick. Caswell îmi spusese că o 
văzuse pe Lucy zăcând pe podea, moartă sau aproape moartă. 
Intrebarea era: cum își dăduse seama Caswell? Cum ar fi putut 
s-o vadă când se trezise? Până la urmă, dacă ar fi fost în aceeași 
încăpere cu ea, ar fi murit și el. Nu dormise acolo. A adormit în 
casa lui, ceea ce însemna că exista o modalitate de a 
supraveghea baraca din casă. Exista acolo o cameră de filmat. 
Semnul din colţul unui perete din baracă indica unde fusese ea 
montată. Și cine știam că instala camere? Raymond Lang, ajutat 
de vechiul lui prieten Jerry Legere, care nu mai era, din păcate, 
printre noi. A-Secure, firma pentru care muncea Lang, instalase 
și sistemul de securitate în casa lui Daniel Clay. Ceea ce acum 
nu mai părea o coincidență ca altă dată. Mă întrebam cum ar 
reacţiona Rebecca la aflarea veștii că fostul ei soț murise. Mă 
îndoiam că va fi copleșită de durere, dar cine putea fi sigur? 
Văzusem neveste jelind soţi abuzivi aflaţi pe patul de moarte și 
copii plângând isteric la înmormântarea taţilor care îi rupseseră 
în bătăi. Uneori, nu mă gândeam dacă realizau într-adevăr că 


VP - 336 


plângeau, dar supărarea era un motiv la fel de bun ca oricare 
altul pentru a se comporta astfel. 

Credeam, de asemenea, că Lang era cea de-a doua persoană 
implicată în asasinarea lui Frank Merrick. Potrivit martorilor 
oculari, o mașină argintie sau gri fusese văzută părăsind zona, 
iar din locul unde mă aflam puteam zări Sierra gri a lui Lang 
strălucind printre copaci. Poliţiștii nu o descoperiseră pe 
șoseaua care ducea de la Old Moose Lodge pentru că ei se 
îndreptau spre nord, dar asta nu însemna nimic. In panica ce a 
urmat împușcăturii, este posibil să fi trecut ceva timp până când 
polițiștii să strângă declaraţiile martorilor, timp în care Lang ar fi 
putut ajunge până la autostradă. Și, dacă cineva ar fi raportat o 
mașină la numărul de urgenţă 911, Lang tot ar fi avut timp să 
ajungă cel puţin până la Bingham, iar acolo ar fi putut alege 
unul dintre cele trei drumuri: 16 nord, 16 sud sau să meargă tot 
pe 201. Probabil că ar fi continuat să se îndrepte spre sud, dar 
existau destule autostrăzi după Bingham care l-ar fi ajutat să 
evite zecile de polițiști dacă era norocos și-și păstra calmul. 

Parcasem lângă o staţie de benzină la vreo cincisprezece 
metri spre vest de drumul lui Lang, cerând o cafea și citind Press 
Herald. Lângă staţia de benzină exista un Dunkin’ Donuts, cu un 
număr de locuri pentru o mână de oameni, ceea ce însemna că 
nu era neobișnuit să vezi oameni mâncând în mașină. Ceea ce 
însemna că nu puteam sta afară în timp ce priveam casa lui 
Lang. După o oră, Lang ieși din rulotă și bucata argintie fu pusă 
în mișcare deoarece el se întoarse pe drumul principal și se 
îndreptă spre Bath. Câteva secunde mai târziu, Louis și Angel îl 
urmăreau din Lexus. Aveam telefonul mobil în mână pentru 
cazul în care călătoria s-ar fi dovedit scurtă, deși Lang își luase 
trusa cu scule înainte de a se urca în mașină. Cu toate acestea, 
i-am acordat o jumătate de oră în avans, pentru eventualitatea 
în care s-ar fi hotărât să se întoarcă din cine știe ce motiv, apoi 
mi-am lăsat mașina unde o parcasem iniţial și am tăiat-o printre 
copaci pentru a ajunge la rulotă. 

Se părea că Lang nu avea un câine, ceea ce era bine. Ar fi 
fost greu să dai o mică spargere în timp ce un câine sărea la 
gâtul tău. Deschiderea ușii remorcii nu presupunea un efort 
mare, dar nu aveam, totuși, abilitatea lui Angel de a mânui 
șperaclul. Sincer, este mult mai dificil decât pare și nu voiam să- 
mi petrec o jumătate de oră stând pe vine în fața ușii lui Lang în 


VP - 337 


încercarea de a o deschide. Avusesem odată un șperaclu 
electric care făcea treaba la fel de bine, dar se pierduse când 
vechiul meu Mustang a fost aruncat în aer cu câţiva ani în urmă, 
iar eu nu mă ostenisem să-l înlocuiesc. Oricum, singurul motiv 
pentru care un detectiv particular ar păstra un șperaclu în 
mașină ar fi ca să dea buzna ilegal în casa cuiva și, dacă mașina 
mea ar fi fost percheziţionată din cine știe ce motiv de polițiști, 
nu ar fi dat bine și mi-aș fi putut pierde dreptul de a profesa. Nu 
voiam să fiu ajutat de Angel ca să intru în rulota lui Lang pentru 
că nu aveam de gând să-i las lui Lang vreo îndoială că locuinţa 
lui fusese percheziționată. Aceasta l-ar năuci și eu voiam să-l 
năucesc. Spre deosebire de Caswell, Lang nu părea să fie genul 
de om care să cadă în capcană când lucrurile se înrăutăţeau. În 
schimb, dacă soarta lui Merrick putea fi un indiciu, el era genul 
care lovea cu putere. Gândul că Lang ar putea să nu fie vinovat 
de nimic nici nu mi-a trecut prin minte. 

Pentru a intra prin efracție în rulota lui Lang, luasem o rangă 
sub haină. Am proptit-o cu putere între ușă și cadrul remorcii, 
apoi am apăsat până când s-a spart încuietoarea. Primul lucru 
care m-a izbit în interiorul remorcii lui Lang a fost că era 
înăbușitor de cald. Al doilea lucru era curăţenia pe care nu mă 
așteptasem să o întâlnesc la un bărbat celibatar. Pe partea 
stângă, avea o bucătărie stil cambuză cu o masă pe partea 
cealaltă, înconjurată de o canapea cu trei locuri care ocupa un 
sfert din nivelul inferior al remorcii. Pe partea dreaptă, chiar 
înainte de zona de dormit, era un fotoliu cu suport la picioare 
La-Z-Boy și un ecran de televizor scump marca Sony, 
dedesubtul căruia erau un DVD player, un DVD-recorder și un 
video-player de aceeași marcă. Pe un raft alăturat erau casete și 
DVD-uri: filme de acţiune, comedii, chiar și câteva filme clasice 
cu Bogart și Cagney. Sub acestea era o selecție de DVD-uri și 
casete video porno. Mi-am aruncat ochii pe unele titluri, dar 
păreau de duzină. Nu era nimic legat de copii, dar, oricum, 
majoritatea materialelor care implicau copii erau, probabil, 
împachetate că să pară orice altceva, fie erau îngropate în alte 
casete sau discuri pentru a nu fi găsite la o percheziţie 
obișnuită. Am pornit televizorul și am ales la întâmplare un 
material pornografic, derulând înainte pentru a căuta ceva 
neobișnuit, dar era ceea ce era scris pe copertă. Aș fi putut să- 
mi petrec întreaga zi parcurgând toate filmele în speranţa că aș 


VP - 338 


găsi ceva, dar nu părea să fie de mare folos. Era, de asemenea, 
deprimant. Lângă televizor era o masă de calculator de la Home 
Depot și un calculator nou. Am încercat să accesez calculatorul, 
dar era parolat. L-am stins și am parcurs titlurile cărţilor de pe 
rafturi și ale revistelor îngrămădite pe un colțișor de masă. Din 
nou nimic, nici măcar pornografie. Era posibil ca Lang să 
păstreze celelalte materiale ascunse în altă parte, dar, după 
percheziționarea întregii remorci, nu am putut găsi nicio urmă. 
Tot ceea ce rămăsese era coșul cu rufe, într-o baie impecabilă, 
coş ce părea plin cu tricourile murdare a lui Lang, lenjerie intimă 
și șosete. L-am răsturnat doar ca fapt divers, dar ceea ce am 
găsit a fost doar un morman de haine murdare cu miros de 
respiraţie grea. În orice altă privinţă, Lang era curat. Eram 
dezamăgit și, pentru prima oară, am început să mă îndoiesc că 
fac bine cercetându-i rulota. Probabil că ar fi trebuit să sun la 
poliție. Dacă ar fi existat materiale incriminatorii pe calculatorul 
lui, le-ar fi putut găsi. Am reușit, de asemenea, să contaminez 
rulota, astfel încât, dacă s-ar fi găsit dovezi că Lang fusese 
implicat în uciderea lui Merrick - o bâtă de baseball pătată de 
sânge sau o bară murdară - nu ar fi durat mult până când un 
avocat să poată argumenta că eu am pus armele acolo, 
presupunând că aș fi mărturisit polițiștilor ceea ce știam. Pe 
moment, se părea că Lang reprezenta un impas. Trebuia să 
aştept și să văd cum va reacţiona la intrarea prin efracţie. 

Am aruncat o privire pe fereastră pentru a mă asigura că nu 
se apropia nimeni, apoi am deschis ușa și m-am pregătit să mă 
întorc la mașină. Abia în momentul în care piciorul a atins 
pietrișul, am zărit gardul de ţăruși și am priceput că trebuia să 
cercetez nu doar interiorul remorcii. Am căutat prin spatele ei, 
care nu era vizibil din stradă, m-am aplecat în genunchi și m-am 
uitat prin gard. 

Sub rulotă se afla un container mare din metal cu o lungime 
de aproximativ doi metri și jumătate și cu o înălțime de un 
metru și douazeci de centimetri. Părea să fie fixat de podeaua 
rulotei. L-am examinat cu lanterna, dar nu am găsit niciun 
indiciu către o ușă, ceea ce însemna că singura modalitate de a 
intra era din rulotă. Am urcat din nou în rulotă și am cercetat 
podeaua. Era acoperită cu mochetă din perete-n perete, 
mocheta făcută dintr-un material gros maro care semăna cu 
blana unui câine ud. Mi-am trecut mâinile peste ea și am simţit 


VP - 339 


părţi aspre și goluri. Mi-am băgat degetele într-unul din goluri și 
am tras. S-a auzit desprinzându-se ceva și am dat covorul la o 
parte. Priveam în jos spre o ușă secretă de jumătate de metru 
pătrat cu încuietori pe ambele părţi. Mi-am dat jos haina și am 
purces să folosesc ranga, dar nu a mers la fel de ușor ca ușa de 
la intrare. Era făcută din oţel și, oricât aș fi încercat, nu puteam 
să-l ridic îndeajuns pentru a putea apăsa din nou pe rangă. M- 
am așezat pe jos și mi-am analizat opţiunile. Aș fi putut să las 
lucrurile așa cum erau, să pun covorul la loc și să revin altă 
dată, ceea ce i-ar fi dat lui Lang ocazia generoasă de a 
îndepărta orice material incriminatoriu odată ce înțelegea că 
cineva îi spărsese casa. Puteam să sun poliţia, caz în care ar fi 
trebuit mai întâi să le explic ce credeam că făceam dând buzna 
în rulota unui om. Presupunând că ei erau capabili și dornici să 
obţină un mandat de percheziţie pentru rulota lui Lang, cutia de 
metal putea să fie spaţiul de depozitare al unui roman grozav 
sau al rochiilor și bijuteriile răposatei sale mame, caz în care aș 
fi fost pasibil de închisoare mai presus de toate. 

L-am sunat pe Angel. 

— Unde se află el? 

— La Bath Iron Works, spuse. Îl văd din locul în care ne aflăm. 
Se pare că sunt ceva probleme cu monitoarele sistemului de 
supraveghere. Verifică cablurile și deschide ceva. Ar trebui să 
dureze câtva timp. 

— Dezafectaţi-i mașina, am spus. Două cauciucuri ar trebui să 
ajungă. Apoi veniţi încoace. 

Intr-o jumătate de oră, ei erau deja cu mine acasă la Lang. l- 
am arătat lui Angel ușa din podea și s-a apucat de lucru. Nu 
scoase niciun cuvânt, nici măcar când, cinci minute mai târziu, 
spărgea prima încuietoare și, la scurt timp, pe cea de-a doua. 
Nu vorbi când apăru un raft plat de depozitare, făcut din metal, 
conţinând casete video fără titlu, DVD-uri, dischete de calculator 
și un dosar de plastic cu pagini transparente, flecare pagină 
conţinând imagini cu copii dezbrăcaţi, uneori alături de adulţi și 
alteori alături de alţi copii. Nu spuse nimic când îndepărtă raftul 
la ambele capete cu ajutorul unui clește, îl ridică pentru a 
dezveli o celulă care semăna cu o cutie în care era ghemuită o 
fetiță învelită în mai multe pături, cu ochii clipind în lumină și 
care era înconjurată de câteva păpuși vechi, batoane de 
ciocolată, prăjiturele și o cutie cu cereale. Nu spuse nimic la 


VP - 340 


vederea găleţii pe care ea era obligată s-o folosească ca toaletă 
sau la deschiderea circulară acoperită cu grilaj care-i permitea 
aerului să pătrundă în închisoare. 

El deschise gura doar când se aplecă și întinse mâna uriașă 
către fetița speriată. 

— Ești în regulă acum, spuse. Nu vom mai lăsa pe nimeni să 
te rănească vreodată. 

lar copilul deschise gura și urlă. 

e 

Am sunat la poliție. Angel și Louis au plecat. Eram doar eu și 
fetița de doisprezece ani cu pielea pământie al cărei nume 
părea să fie Anya. Purta la gât un lanţ ieftin cu cele patru litere 
scrise cu argintiu. Am așezat-o pe scaunul din fața mașinii mele 
și a stat acolo nemișcată, cu fața întoarsă de la rulotă, cu 
privirea fixată pe un punct din podeaua mașinii. Nu putea să-mi 
spună de cât timp era ţinută acolo și nu am putut să obţin decât 
confirmarea numelui și a vârstei sale pronunţate cu un accent 
puternic englezesc, înainte de a se scufunda din nou în tăcere. 
Îmi spusese că avea zece ani. Mă îndoiam că avea încredere în 
mine, dar n-o învinovăţeam. 

În timp ce stătea în mașină, pierdută în propriile gânduri, am 
răsfoit albumul de fotografii al lui Raymond Lang. Unele erau 
foarte recente: Anya făcea parte dintre copiii fotografiaţi în 
mijlocul unor bărbaţi mascaţi. M-am uitat atent la una dintre 
fotografii și am crezut că văd pe brațul unui bărbat ceea ce ar fi 
putut reprezenta ciocul galben al unei păsări. Am răsfoit 
celelalte poze, nuanțele și culorile schimbându-se odată cu 
vechimea pozelor, Polaroidul înlocuind imaginile pe calculator, 
înainte să fie înlocuite, pe rând, de cele mai vechi fotografii în 
alb și negru, probabil developate de însuși Lang într-o cameră 
obscură din casă. Erau fete și băieţi, uneori fotografiaţi singuri și 
alteori cu bărbaţi cu identitățile ascunse în spatele unor măști 
cu păsări. Era o istorie a abuzului care se întindea pe ani, 
probabil decenii. 

Cele mai vechi imagini din album erau xeroxate, fiind de o 
calitate foarte proastă. Ele înfățișau o fetiţă așezată pe un pat și 
doi bărbaţi abuzând de ea; capetele lor erau decupate. Intr-una 
dintre ele am crezut că văd un tatuaj pe brațul unuia din 
bărbaţi. Era șters. Îmi imaginez că se putea curăța și că 
reprezenta un vultur. 


VP - 341 


Dar una dintre fotografii era diferită de celelalte. Am privit-o 
îndelung, apoi am scos-o din dosarul de plastic și am rearanjat 
cu atenţie celelalte imagini pentru a masca ceea ce făcusem. 
Am îndesat fotografia sub preșul de cauciuc al mașinii, apoi m- 
am așezat pe pietrișul dur și rece, ţinându-mi capul între mâini 
și așteptând sosirea poliţiei. 

e 

Au sosit îmbrăcaţi în civil și într-o serie de mașini fără 
numere. Anya îi văzu sosind și se încovoie ca un bebeluș, 
repetând în permanenţă un singur cuvânt, într-o limbă pe care 
nu o recunoșteam. Doar când ușile primei mașini se deschiseră 
și apărură câteva femei, Anya începu să se creadă în siguranţă. 
Alte două femei se apropiară de noi. Ușa din dreapta a mașinii 
mele era deschisă și o vedeau pe fetiță așa cum și ea îi putea 
vedea. Nu dorisem ca Anya să aibă impresia că fusese pur și 
simplu mutată dintr-o celulă în alta. Prima polițistă se așeză pe 
vine în faţa ei. Era slabă și avea părul lung roșcat, prins strâns la 
spate. Îmi amintea de Rachel. 

— Bună, spuse ea. Numele meu este Jill. Tu ești Anya, nu-i 
așa? 

Anya încuviinţă din cap, recunoscându-și numele, dacă nu 
altceva. Chipul începu să i se îmblânzească. Colţurile gurii i se 
lăsară în jos și începu să plângă. Acesta nu mai era răspunsul 
animalic care-l întâmpinase pe Angel. Era altceva. 

Jill își deschise braţele, iar fetița se aruncă în ele, îngropându- 
și faţa în gâtul femeii, corpul tresărindu-i de suspine. Jill mă privi 
peste umărul Anyei și am încuviințat din cap. M-am întors și am 
plecat. 


35. 


Bath nu este un oraș frumos așezat lângă o apă; pe de altă 
parte, rareori o localitate care depinde de o singură ramură 
industrială e frumos; de altfel, nimeni nu a schiţat vreodată un 
șantier naval după criterii estetice. Cu toate acestea, era ceva 
maiestuos în macaralele sale și în imensele vapoare pe care 
șantierele le produceau într-un moment în care majoritatea 
rivalilor să-i din construcţiile navale fie se prăbușeau, fie 


VP - 342 


deveneau doar umbre ale fostei lor grandori. Se prea poate ca 
șantierul naval să fi fost urât, dar era o urâţenie provocată nu de 
decădere, ci de o dezvoltare de patru sute de ani, patru secole 
de zgomot, aburi, scântei, de lemn înlocuit de oţel, de fii care-și 
urmau taţii în meserii. Soarta orașului Bath și soarta șantierului 
naval erau veșnic împletite într-o legătură care nu putea fi 
niciodată desfăcută. 

Ca în oricare oraș cu număr mare de persoane care lucrează 
pentru un angajator important, parcarea era o problemă; 
imensul spaţiu rezervat parcării de pe King Street, chiar în 
intersecția cu zona comercială și foarte aproape de principala 
poartă de nord a șantierului, era plin cu mașini. Prima tură de 
lucru tocmai se termina, iar autobuzele așteptau în apropiere 
să-i transporte pe navetiștii care se lipseau de mașini sau le 
lăsau în suburbii. Un indicator avertiza că Bath Iron Works lucra 
pentru armată și fotografiatul era interzis. Deasupra intrării 
angajaţilor atârna o pancartă pe care scria: PRIN ACESTE PORTI 
TREC CEI MAI BUNI CONSTRUCTORI NAVALI Al LUMII. 

Poliţiștii se strânseseră la clubul sportiv Riverside. Erau atât 
din poliţia din Bath, cât și din poliţia statului, cu toţii în haine 
civile. În plus, fuseseră mobilizate două motonave de croazieră 
ascunse vederii. Forțele însărcinate cu paza șantierului fuseseră 
avertizate că va urma inevitabil o arestare și că Raymond Lang 
va fi săltat de îndată ce va apărea în parcare. El era 
supravegheat în permanenţă, iar șeful securităţii din șantier 
ținea legătura direct cu Jill Carrier, detectivul poliţiei de stat care 
o luase pe Anya în braţe și care răspundea de arestarea lui 
Lang. Eu parcasem și aveam o vedere clară asupra porţilor. Mi 
se permisese să urmăresc îndeaproape evenimentele cu 
condiția să nu stau la vedere și să nu particip la ce urma să se 
întâmple. Le povestisem în detaliu polițiștilor cum reușisem să o 
găsesc pe fetiță în remorca lui Lang și cum am ajuns pentru 
început la remorcă, dar, în cele din urmă, a trebuit să recunosc 
că am minţit în legătură cu Legere. Aveam probleme, dar Carrier 
fusese destul de bună cu mine deoarece îmi permisese să 
urmăresc cazul lui Lang până la capăt, chiar dacă una dintre 
condiţiile pe care le-a pus a fost să am un ofițer îmbrăcat în 
haine civile în permanență, pe bancheta din spate. Îl chema 
Weintraub și nu vorbea prea mult, ceea ce-mi convenea. 


VP - 343 


La ora 3.30 după-amiaza porţile s-au deschis cu un zgomot 
puternic și oamenii au început să iasă. Erau îmbrăcaţi aproape 
identic, cu șepci de baseball și jeanși, cămăși de cherestegiu 
deschise peste tricouri, fiecare în mână cu un termos și pachetul 
cu mâncarea de prânz. Am văzut-o pe Carrier vorbind la telefon, 
zece polițiști, dirijaţi de Carrier, rupseră grupul principal și 
începură să-și facă loc prin gloata de oameni. In partea dreaptă 
l-am zărit pe Raymond Lang apărând la poarta rotativă, cu cutia 
lui lungă din metal în mână. Era îmbrăcat întocmai ca ceilalţi 
constructori și trăgea dintr-un chiștoc. In timp ce se pregătea să 
arunce mucul de ţigară pe jos, îi văzu pe Carrier și pe ceilalți 
care se apropiau și pricepu imediat cine erau și pentru cine 
veniseră: un animal de pradă este conștient mereu când alte 
animale de pradă, mai puternice, se îndreaptă spre el. Aruncă 
cutia cu unelte și o luă la fugă, îndreptându-se spre est, dar o 
motonavă a poliţiei din Bath apăru și îi blocă drumul. Lang 
schimbă direcţia, alergând printre mașini chiar dacă apăruse și 
a doua motonavă, iar oamenii în uniforme se îndreptau spre el. 
Acum, Carrier se apropia, mai repede și mai sprinten decât 
bărbaţii ce o însoțeau. Avea o armă în mână. Il somă pe Lang să 
se oprească. Lang se întoarse și încerca să caute ceva la spate, 
pe sub cămașă. Am auzit-o pe Carrier somându-l pentru ultima 
oară să-și ridice mâinile, dar el nesocoti somația. Apoi am văzut 
arma în mâna lui Carrier și am auzit o împușcătură în timp ce 
Lang se răsucea și cădea la pământ. 

Muri în drum spre spital. Se cufundă în tăcere în timp ce 
medicii de pe salvare se luptau să-i salveze viața și nu s-a 
obținut nicio informaţie de la el. l-au sfâșiat cămașa când l-au 
așezat pe o targă și am văzut că braţele lui nu aveau tatuaje. 

Raymond Lang nu fusese înarmat. Se părea că nu ar fi avut 
niciun motiv să caute ceva la spate, că nu era niciun motiv ca 
poliţista să deschidă focul asupra lui. Cred totuși că, în cele din 
urmă, el chiar nu voia să meargă la închisoare, probabil din 
lașitate sau poate pentru că nu putea suporta să fie despărțit de 
copii pentru tot restul vieții. 


VP - 344 


PARTEA A ȘASEA 


Și când mă port frumos 

Tot la fel ca el sunt. 

Căutaţi sub podea 

Secretele pe care le-am ascuns. 


Sufjan Stevens, John Wayne jr. 
36. 


Am sunat la ușa Rebeccăi Clay. Auzeam valurile care se 
spărgeau în obscuritate. Acum, că Merrick murise, Jackie Garner 
și fraţii Fulci plecaseră. Sunasem înainte și îi povestisem 
evenimentele. Imi spusese că fusese contactată de poliţie după 
ce am recunoscut că minţisem în legătură cu Jerry Legere și a 
trebuit să identifice oficial, în ziua aceea, trupul neînsufleţit al 
acestuia. Ei o interogaseră cu privire la moartea fostului ei soț, 
dar nu putuse să adauge mare lucru la ceea ce știau deja. Ea și 
Legere se înstrăinaseră complet; nu mai vorbiseră și nici nu îl 
mai văzuse cu mult timp înainte ca eu să încep să pun întrebări; 
cu câteva seri înainte de a muri, beat fiind, o sunase și o 
întrebase ce avea de gând cu detectivul particular trimis să îl 
supravegheze. Ea îi închisese telefonul și nu l-a mai auzit 
niciodată. 

Când deschise ușa, Rebecca purta un pulover vechi și o 
pereche de jeanși largi. Era desculță. Auzeam televizorul pornit 
în camera de zi și, prin ușa întredeschisă, o vedeam pe Jenna 
așezată pe jos, urmărind un film de animaţie. Își ridică privirea 
să vadă cine a intrat și își zise că nu făcea să piardă filmul, așa 
că își reluă vizionarea. 

Am urmat-o pe Rebecca în bucătărie. Îmi oferi o cafea sau o 
băutură, dar am refuzat. 

— Legere, spuse ea, va fi eliberat spre a fi înmormântat 
mâine. Se pare că avea un frate vitreg în Carolina de Nord care 
va sosi cu avionul pentru a se ocupa de aranjamente. Voi 


VP - 345 


participa la funeralii, dar nu o voi lua și pe fiica mea. Nu este 
ceva ce trebuie să vadă. Se așeză la masa din bucătărie și se 
jucă cu o cană goală. Totul s-a terminat, spuse ea. 

— Într-un fel. Frank Merrick a murit. Fostul tău soţ a murit. 
Ricky Demarcian și Raymond Lang au murit. Otis Caswell este și 
el mort. Mason Dubus a murit. Șeriful ținutului Somerset și 
legiștii caută rămășițele lui Lucy Merrick și ale lui Jim Poole la 
Gilead. Toţi sunt morţi și bănuiesc că ai dreptate: totul s-a 
terminat pentru ei. 

— Se pare că te-ai săturat. 

Eram, într-adevăr, sătul. Căutasem răspunsuri și adevărul 
despre ce i se întâmplase lui Lucy Merrick, lui Andy Kellog și 
celorlalţi copii care fuseseră abuzaţi de bărbaţii cu măști în 
formă de păsări. In schimb, am rămas cu sentimentul că, lăsând 
la o parte o fată cu numele de Anya și îndepărtarea a un pic de 
rău de pe pământ, totul fusese zadarnic. Aveam prea puţine 
răspunsuri și cel puţin unul dintre făptași a scăpat: omul cu 
vulturul tatuat. Ştiam, de asemenea, că fusesem mințit tot 
timpul, în special de către femeia care stătea în faţa mea, și 
totuși nu puteam să o învinovățesc. 

Am dus mâna la buzunar și am scos fotografia pe care o 
luasem din albumul lui Raymond Lang. Fața fetiţei era aproape 
acoperită de trupul bărbatului aplecat deasupra ei pe pat, iar el 
însuși era vizibil doar de la gât în jos. Corpul lui era aproape 
absurd de slab, oasele îi străpungeau pielea brațelor și a 
picioarelor, fiecare mușchi și tendon erau perfect vizibile. 
judecând după vârsta fetiţei, fotografia fusese făcută cu 
aproximativ cincisprezece ani în urmă. Ea nu putea să aibă mai 
mult de șase sau șapte ani. Lângă ea, înghesuită între două 
perne, era o păpușă cu păr lung și roșu, cu șorţuleţ albastru. Era 
păpușa pe care fiica Rebeccăi Clay o purta cu ea acum prin 
casă, o păpușă transmisă de mama ei, o păpușă care îi oferise 
alinare Rebeccăi în toți anii abuzurilor. 

Rebecca privi fotografia, dar nu o atinse. Privea în gol; apoi, 
cu ochii umeziţi de lacrimi, privi fetița care fusese ea însăși 
cândva. 

— Unde ai găsit-o? întrebă. 

— În rulota lui Raymond Lang. 

— Mai erau și altele? 


VP - 346 


— Da, însă niciuna ca asta. Era singura în care păpuşa era 
vizibilă. 

Puse mâna pe poză, acoperind trupul bărbatului ridicat 
deasupra ei, trupul gol al lui Daniel Clay. 

— Rebecca, unde este tatăl tău? am întrebat. 

Ea se ridică în picioare și se duse la o ușă din spatele mesei 
de bucătărie. O deschise și aprinse lumina. Lumina cădea pe un 
set de trepte de lemn care duceau în pivniţă. Fără a se uita 
înapoi spre mine, ea începu să coboare, iar eu am urmat-o. 

Pivniţa servea drept depozit. Acolo era o bicicletă, acum prea 
mică pentru fiica lor, cutii și cartoane, dar nu era nimic care să 
pară ca și cum s-ar fi mișcat sau folosit de mult timp. Mirosea a 
praf și podeaua de beton începuse să se crape pe alocuri, ieșind 
la iveală linii lungi și negre care se întindeau ca venele dintr-un 
loc spre centru. Rebecca Clay întinse un picior gol și arătă cu 
unghia lăcuită spre podea. 

— Este acolo jos, spuse ea. Acolo l-am pus. 

e 

Lucrase în Saco în vinerea aceea și, ajunsă acasă, găsise un 
mesaj pe robot. Bona, Ellen, care avea grijă de trei sau patru 
copii pe zi, fusese dusă la spital în urma unui infarct și soțul ei 
anunţa că, evident, nu va putea să-i ia de la școală pe copii. 
Rebecca își verifică mobilul și văzu că rămăsese fără baterie cât 
stătuse în Saco. Fusese atât de ocupată, încât nu observase. Pe 
moment fu cuprinsă de o panică cumplită. Unde era Jenna? 
Sunase la școală, nu mai răspundea nimeni. Apoi la soțul lui 
Ellen, însă el nu știa cine o luase pe Jenna de la școală. O sfătui 
să-l sune pe director sau pe asistenta acestuia, pentru că 
amândoi fuseseră informaţi că Jenna nu va fi luată de nimeni de 
la școală. În schimb, Rebecca o sună pe April, cea mai bună 
prietenă a ei, a cărei fiică, Carole, era în clasă cu Jenna. Jenna 
nu era nici cu ea, dar April știa unde se află. 

— A luat-o tatăl tău, spuse. Se pare că cei de la școală i-au 
găsit numărul de telefon în cartea de telefoane și l-au sunat 
după ce au aflat de Ellen și nu au putut să te contacteze. A venit 
și a luat-o acasă la el. L-am văzut la școală când am venit s-o ia. 
Este în siguranță. 

Însă Rebecca se gândea că nimic nu va mai fi bine niciodată. 
Era atât de speriată, încât vomită pe drumul spre mașină și încă 
o dată în timp ce conducea spre casa tatălui ei, scuipând pâine 


VP - 347 


și scuipându-și fierea într-o pungă goală de magazin în timp ce 
aștepta la semafor. Când ajunse, tatăl ei era în grădină, 
adunând frunzele uscate cu grebla, iar ușa de la intrare era 
deschisă. Trecu în grabă pe lângă el, fără o vorbă și își găsi fiica 
în camera de zi, făcând ceea ce făcea și acum: stătea pe covor, 
se uita la televizor și mânca îngheţată. Nu înțelegea de ce 
mama era așa de supărată, de ce o îmbrăţișa, plângea și o certa 
că era cu bunicul. Mai fusese cu bunicul și înainte, deși niciodată 
singură, ci doar însoţită de mama ei. Era bunicul. Îi adusese 
cartofi prăjiţi, un hotdog și o apă minerală. O dusese pe plajă și 
adunaseră scoici. Apoi îi oferise un castron mare de îngheţată cu 
ciocolată și o lăsase să se uite la televizor. Avusese o zi 
frumoasă, asta îi povestea mamei, deși ar fi fost și mai frumoasă 
dacă mama ar fi fost cu ea. 

Apoi, Daniel Clay apăru în ușa camerei întrebând-o ce se 
întâmplase, ca și cum era ar fi fost bunic obișnuit și un tată 
obișnuit, și nu bărbatul care se culcase cu fiica lui de la vârsta 
de șase până la cincisprezece ani; fusese mereu blând și drăguţ, 
încercând să n-o rănească; uneori când bea și îl cuprindea 
tristeţea, îi tot cerea iertare pentru noaptea în care fusese 
nevoit să lase un alt bărbat s-o atingă. Pentru că o iubea, 
înţelegi. Asta îi spunea mereu: „Sunt tatăl tău și te iubesc și nu 
voi permite să se mai întâmple una ca asta”. 

e 

Auzeam  bașii televizorului vibrând deasupra capetelor 
noastre. Apoi se făcu liniște și distingeam pași în timp ce Jenna 
urca scările. 

— Este ora de culcare, spuse Rebecca. Nu trebuie să-i spun 
niciodată când trebuie să se ducă. Pur și simplu se duce singură 
în pat. Îi place somnul. O las să se spele pe dinți și să citească, 
apoi o sărut de noapte bună. Incerc mereu să o sărut de noapte 
bună pentru că astfel știu că este în siguranţă. 

Se sprijini cu spatele de peretele de cărămidă al pivniţei și-și 
trecu degetele prin păr, dându-l pe spate și dezvelindu-și faţa. 

— Nu o atinsese, spuse ea. Făcuse exact ceea ce spusese 
copila, dar am înțeles ce se petrecea. A fost un moment, chiar 
înainte să trec pe lângă el și s-o iau pe Jenna acasă, când am 
văzut expresia din ochii lui, iar el știa că am observat-o. Era 
tentat de ea. O lua de la început. Nu era vina lui. Era o boală. El 


VP - 348 


era bolnav. Era ca o boală care se atenuase, dar era gata să 
recidiveze. 

— De ce n-ai spus nimănui? am întrebat. 

— Pentru că era tatăl meu și-l iubeam, răspunse ea. Nu se 
uita la mine în timp ce vorbea. Bănuiesc că ţi se pare ridicol 
după tot ce mi-a făcut. 

— Nu, am spus. Nimic nu mi se mai pare ridicol. 

Iși freca un picior de podea. 

— Ei bine, acesta este adevărul. L-am iubit. L-am iubit atât de 
mult încât, în noaptea aceea, m-am întors acasă la el. Am lăsat- 
o pe Jenna cu April. l-am spus că aveam de lucru acasă și am 
întrebat-o dacă o puteam lăsa pe Jenna să doarmă cu Carole. 
Făceau adesea asta, așa că nu era mare lucru. Apoi am venit 
aici. Tata mi-a deschis ușa și am spus că trebuia să vorbim 
despre ce se întâmplase în ziua aceea. A încercat să râdă. Lucra 
la ceva în pivniţă, așa că l-am urmat aici, jos. Voia să pună o 
nouă podea și începuse deja să spargă vechiul beton. La acel 
moment începuseră zvonurile să circule, așa că fusese forţat să- 
și anuleze toate întâlnirile. Devenea un paria și știa acest lucru. 
Incerca să-și ascundă nefericirea. Spunea că aceasta îi va da 
răgazul să se ocupe de casa pe care voia de mult timp să o 
modernizeze. Așa că spărgea podeaua în timp ce ţipam la el. Nu 
voia să asculte. Era ca și cum inventasem lucrurile care mi se 
întâmplaseră, cele pe care el le făcuse și voia să le facă din nou, 
dar de data aceasta, cu Jenna. El spunea că tot ce făcuse era din 
dragoste. „Tu ești fata mea, spunea el. Te iubesc. Întotdeauna 
te-am iubit. Și o iubesc și pe Jenna”. Și, când spunea asta, ceva 
parcă s-a desprins înăuntrul meu. Avea un târnăcop în mâini și 
încerca să ridice o bucată de beton. Era un ciocan pe un raft 
lângă mine. Stătea cu spatele la mine și l-am lovit în moalele 
capului. Nu a căzut, nu de la prima lovitură. S-a aplecat doar și 
și-a pus mâna la cap ca și când se lovise de un bec. L-am lovit 
din nou și a căzut. Cred că l-am lovit încă de două ori. A început 
să sângereze în praf și l-am lăsat acolo. Am urcat în bucătărie. 
Sângele îmi sărise pe față și pe mâini și l-am spălat. Am curăţat 
și ciocanul. Îmi amintesc că rămăsese păr prins în el și a trebuit 
să-l scot cu degetele. Îl auzeam cum se mișcă jos, în pivniţă, și 
credeam că încerca să spună ceva. Oricum, nu mă puteam 
întoarce acolo. Pur și simplu nu puteam. În schimb, am încuiat 
ușa și am stat în bucătărie până când s-a întunecat și a încetat 


VP - 349 


să se mai miște. Până să deschid ușa, el se târâse până la 
capătul scărilor, dar nu fusese în stare să le urce. Atunci am 
coborât să verific dacă era mort. Am găsit o folie de plastic în 
garaj și l-am înfășurat în ea. În curtea din spate aveam cândva o 
seră. Avea o podea murdară. Atunci, pe întuneric l-am târât 
până acolo. Aia a fost partea cea mai grea: să-l scot din pivniţă. 
El nu părea să cântărească mult, dar era tot numai mușchi și 
oase. Am săpat o groapă și l-am pus înăuntru, apoi l-am acoperit 
la loc. Presupun că plănuisem lucrul acesta, că mă gândisem la 
el dinainte. Nu mi-a trecut niciodată prin minte niciodată să sun 
la poliţie sau să mărturisesc ceea ce făcusem. Știam doar că nu 
voiam să fiu despărțită de Jenna. Ea reprezenta totul pentru 
mine. Când totul s-a terminat, m-am dus acasă. In noaptea 
următoare, am așteptat până s-a întunecat, apoi am condus 
mașina tatălui meu până în Jackman și am lăsat-o acolo. Am 
raportat că dispăruse. Poliţia a venit. Câţiva detectivi au 
verificat pivniţa, așa cum bănuiam, dar tatăl meu apucase deja 
să o facă bucăţi și era limpede că nu exista nimic acolo 
dedesubt. Știau totul despre tatăl meu; când au găsit mașina 
tocmai în Jackman, și-au imaginat ca fugise. După câteva zile, 
am revenit și l-am mutat. Am fost norocoasă. Fusese extrem de 
frig în luna aceea. Cred că lucrul acesta l-a păstrat, știi, nu 
mirosea chiar deloc. Am început să sap în pivniță. El spunea 
mereu că o fată trebuie să știe să aibă grijă de casă, cum să 
repare lucrurile și cum să le păstreze în ordine. Am curăţat 
spaţiul de moloz și am săpat până când s-a format o gaură 
destul de mare pentru a-l îngropa. L-am acoperit, apoi am urcat 
scările și am adormit în vechea mea cameră. Nu te-ai fi gândit 
că cineva poate dormi pur și simplu, după ce a făcut un lucru ca 
ăsta, dar eu am dormit neîntoarsă până a doua zi la prânz. Am 
dormit liniștită, mai bine decât îmi amintesc s-o fi făcut 
vreodată. Apoi am coborât din nou și am continuat să muncesc. 
Tot ceea ce aveam nevoie era acolo jos, chiar și o mică 
betonieră pentru ciment. Scoaterea molozului a durat ceva timp 
și spatele m-a durut multe săptămâni după aceea, dar odată 
treaba terminată, totul a fost mult mai ușor. Una peste alta, mi- 
a luat o zi sau două la sfârșit de săptămână. Jenna stătea cu 
April. Totul a ieșit așa cum trebuia. 
— Apoi te-ai mutat în casa aceasta. 


VP - 350 


— Nu o puteam vinde, pentru că nu era a mea să o pot vinde 
și oricum mi-ar fi fost teamă să fac acest lucru chiar dacă aș fi 
putut; dacă cineva se hotăra să renoveze pivniţa și găsea ceea 
ce era acolo? Mi s-a părut o idee mai bună să mă mut în ea. 
Apoi, pur și simplu, am rămas aici. Totuși, știi ce este ciudat? 
Vezi acele crăpături în podea? Sunt noi. Au început să apară în 
ultimele săptămâni, de când a apărut Frank Merrick și a început 
să pună întrebări. Este ca și cum s-ar fi trezit acolo, jos, ca și 
când tatăl meu l-ar fi auzit punând întrebări și ar fi încercat să 
găsească o cale să vină înapoi în lume. Am început să am 
coșmaruri. Se făcea că aud zgomote din pivniţă și, când 
deschideam ușa, tata urca scările, târându-se din mizerie până 
sus în casă, pentru a mă face să plătesc pentru ceea ce 
făcusem, întrucât el mă iubea, iar eu îl rănisem. În visul meu, el 
mă ignora și începea să se târască spre camera Jennei, iar eu îl 
loveam iar și iar, dar el nu se oprea. El continua să se târască 
asemenea unui gândac care nu moare. 

Ea începuse să verifice cu degetele de la picioare crăpăturile 
din podea. Le-a retras repede, își dădu seama ce făcea: 
descrierea coșmarurilor îi amintea ce zăcea dedesubt. 

— Cine te-a ajutat să faci toate aceste lucruri? am întrebat. 

— Nimeni, răspunse. Le-am făcut singură. 

— Ai condus mașina tatălui tău până în Jackman. Cum te-ai 
întors după ce ai abandonat-o? 

— Am făcut autostopul. 

— Serios? 

— Da, serios. 

Dar știam că minte. După tot ceea ce făcuse, nu ar fi riscat 
atât de mult. Cineva a urmat-o până la Jackman, apoi a adus-o 
înapoi. Mă gândeam că ar fi putut fi femeia aceea, April. Mi-am 
amintit de felul în care se priviseră în noaptea aceea, după ce 
Merrick spărsese geamul. Ceva se întâmplase între ele, un gest 
de complicitate, o confirmare a unei înțelegeri împărtășite. Nu 
conta. În realitate, nimic nu mai conta. 

— Rebecca, cine era celălalt bărbat, cel care făcea pozele? 

— Nu știu. Era târziu. Am auzit că tata bea cu cineva, apoi au 
urcat în camera mea. Amândoi miroseau foarte urât. Îmi 
amintesc și acum. De aceea n-am putut să beau niciodată 
whisky. Au aprins veioza de pe noptieră. Bărbatul avea o mască 
pe faţă, o mască veche de fantomă, pentru Halloween, pe care 


VP - 351 


tata o purta pentru a-i speria pe copiii care veneau la ușă. Tata 
mi-a spus că bărbatul era un prieten de-al lui și că ar trebui să-i 
fac același lucru pe care i-l făceam și lui. Nu am vrut, dar... Se 
opri pentru o clipă. Aveam șapte ani, șopti ea. Doar atât. Aveam 
șapte ani. Au făcut poze. Era ca un joc, ca o glumă. A fost 
singura dată când s-a întâmplat. A doua zi, tatăl meu a plâns și 
a spus că-i pare rău. Mi-a spus că mă iubește și că niciodată nu 
a vrut să mă împartă cu altcineva. Și nici nu a mai făcut-o. 

— Nu ai idee cine ar fi putut fi? 

Dădu din cap, dar nu s-ar fi uitat la mine. 

— In rulota lui Raymond Lang erau mai multe poze din 
noaptea aceea. Prietenul de băutură al tatălui tău apărea în ele, 
dar nu i se vedea capul. Avea un tatuaj cu un vultur pe braţ. Îţi 
amintești? 

— Nu. Era întuneric. Chiar dacă l-aș vedea, l-am uitat în timp. 

— Unul dintre ceilalţi copii care au fost abuzaţi a pomenit de 
același tatuaj. Cineva mi-a sugerat că ar fi un tatuaj militar. Ai 
idee dacă vreunul dintre prietenii tatălui tău era militar? 

— Elwin Stark era în armată, spuse ea. Cred că și Eddie Haver 
lucra tot acolo. Ei sunt singurii, dar nu cred că vreunul dintre ei 
avea vreun tatuaj pe braţ. Câteodată, veneau cu noi în 
concediu. l-am văzut pe plajă. Aș fi remarcat. 

Am renunţat. Nu înțelegeam ce altceva puteam face. 

— Tatăl tău i-a trădat pe acești copii, nu-i așa? am întrebat. 

Încuviinţă. 

— Cred că da. Ei aveau acele poze cu el și cu mine. Cred că 
astfel ei l-au obligat să facă ceea ce a făcut. 

— Cum ajungeau la ei? 

— Presupun că celălalt bărbat din noaptea aceea îi dădea mai 
departe. Dar să știi că tatăl meu chiar ţinea la pacienţii pe care-i 
îngrijea. Incerca să aibă grijă de ei. Bărbaţii ăia l-au pus să-i 
aleagă pe cei pe care să-i dea, îl puneau să aleagă copii care 
urmau să fie abuzaţi, iar din această cauză el muncea de două 
ori mai mult pentru ceilalţi. Știu că nu are nicio logică, dar era ca 
și când Daniel Clay ar fi fost alcătuit din două persoane, una rea 
și una bună. Cea care a abuzat de fiica lui și care a trădat copii 
pentru a-și salva reputaţia și cealaltă parte, care lupta cu toată 
puterea pentru a-i feri pe alţi copii de abuzuri. Probabil că 
acesta era singurul lui mod de a supraviețui fără să 


VP - 352 


înnebunească: separarea celor două părți și abaterea atenţiei de 
la lucrurile urâte, prin cuvântul „dragoste”. 

— Și Jerry Legere? L-ai suspectat și pe el după ce l-ai văzut cu 
Jenna, nu-i așa? 

— Am observat ceva ce văzusem, de asemenea, la tatăl meu, 
spuse ea, dar nu știam că și el este implicat, nu am știut până în 
momentul în care poliția a venit și mi-a povestit cum murise. 
Cred că-l urăsc mai mult decât pe oricine. Adică, vreau să spun 
că el trebuie să fi știut de mine. Știa ce făcuse tatăl meu și, într- 
un fel, devenisem mai atrăgătoare pentru el. Se cutremură. Era 
ca și când, în timp ce făcea dragoste cu mine, făcea, de fapt, 
dragoste și cu copilul din mine. 

Se prăbuși pe podea și-și lăsă fruntea pe braţe. Abia o puteam 
auzi când vorbi din nou. 

— Ce se va întâmpla acum? întrebă ea. Mi-o vor lua pe Jenna? 
Mă vor duce la închisoare? 

— Nimic, am spus. Nu se va întâmpla nimic. 

Se ridică în capul oaselor. 

— N-ai de gând să le spui polițiștilor? 

— Nu. 

Nu mai era nimic de spus. Am lăsat-o în pivniţă, așezată lângă 
mormântul în care își îngropase tatăl. M-am urcat în mașină și 
am plecat pentru a nu mai auzi susurul mării, ca un număr 
infinit de voci care îmi ofereau o consolare tăcută. Era pentru 
ultima oară când ascultam marea în locul acela, pentru că nu 
aveam să mai revin niciodată acolo. 


37. 


Mai exista doar o singură legătură, o singură conexiune ce 
rămăsese de cercetat. După Gilead, știam ce îl lega pe Legere 
de Lang și pe acesta din urmă de Gilead și de Daniel Clay. Nu 
era doar o legătură personală, ci și una profesională: firma de 
securitate A-Secure. 

Când am ajuns, Joel Harmon era în grădină; ușa mi-o deschise 
Todd care mă conduse prin casă spre grădină. 

— Todd, arăţi ca și când ai fi făcut ceva ani de armată, am 
spus. 


VP - 353 


— Ar trebui să-ți trag una pentru asta, îmi răspunse el cu 
umor. Marina. Cinci ani. Eram semnalizator, și încă unul foarte 
bun. 

— Voi vă tatuațţi cu toții în armată? 

— La naiba, ai dreptate! spuse el. Își suflecă mâneca dreaptă 
de la geacă, dezvelind o mulțime de ancore și de sirene 
răsucite. Sunt foarte tradiţionalist, a spus el. Își lăsă mâneca în 
jos. Dar de ce mă întrebi? 

— Sunt doar curios. Te-am văzut cum ai mânuit arma în seara 
petrecerii. Părea că ai mai făcut-o și înainte. 

— Ei bine, da! Domnul Harmon este un om bogat. Și-a dorit pe 
cineva care să poată avea grijă de el. 

— Todd, a trebuit să ai vreodată grijă de el? am întrebat. 

Se opri, pentru că ajunsesem în grădină și mă privi lung. 

— Nu încă, spuse el. Nu în felul acela. 

In ziua aceea, atât fiica, cât și băiatul lui Harmon erau acasă; 
se aflau la jumătatea pajiștii unde Harmon le explica cum vor 
înflori la venirea primăverii. 

— lubește grădina, spuse Todd, urmărind direcţia privirii 
mele; evident, era nerăbdător să schimbe subiectul legat de 
armă și de sarcinile sale, reale sau potenţiale, la Harmon. 

— Tot ce este acolo este plantat de el sau la sfatul lui. Copiii i- 
au dat o mână de ajutor. Este și grădina lor, așa cum este șia 
lui. 

— Dar acum nu mă uitam nici la Harmon, nici la copii și nici la 
grădină. Mă uitam la camerele de supraveghere care stăteau de 
veghe pe pajiște și la intrările din casă. 

— Se pare că este un sistem de supraveghere scump, i-am 
spus lui Todd. 

— Este scump. Camerele se schimbă singure din color în alb- 
negru când lumina e slabă. Au capacitatea să focuseze și să 
facă zoom, să fotografieze și să se încline. lar noi avem 
switchuri care ne permit să vizualizam imagini de pe toate 
camerele simultan. Există monitoare în bucătărie, în biroul 
domnului Harmon, în dormitor și în partea mea. Nu poţi fi 
îndeajuns de precaut ca să nu te observe. 

— Nu, cred că nu. Cine a instalat sistemul? 

— O firmă care se numește A-Secure, care nu este din South 
Portland. 


VP - 354 


— Hmm! Aceasta este compania pentru care lucra Raymond 
Lang, nu-i așa? 

Todd tresări ca și când ar fi fost lovit de un șoc electric. 

— Da, cred că așa este. 

Împușcarea lui Lang și descoperirea copilului de sub remorcă 
fuseseră vești importante. l-ar fi fost greu lui Todd să le 
nesocotească. 

— El a fost vreodată pe aici pentru a verifica sistemul? Sunt 
sigur că necesită întreținere o dată sau de două ori pe an. 

— N-aș putea spune, răspunse Todd. Incepuse să bată în 
retragere, întrebându-se dacă nu cumva spusese prea multe. A- 
Secure trimite pe cineva în mod regulat, este stipulat în 
contract, dar nu este întotdeauna același tip. 

— Sigur. Îmi imaginez. Probabil că și Jerry Legere a fost pe 
aici. Cred că firma va trebui să caute pe altcineva care să-l 
întreţină, din moment ce amândoi sunt morți. 

Todd nu răspunse. Părea că vrea să mă conducă până jos, la 
Harmon, dar i-am spus că nu este cazul. Deschise gura să 
protesteze, dar am ridicat o mână. Era destul de deștept să 
priceapă că se petrecea ceva ce el nu înțelegea pe deplin și că 
cel mai bun lucru ar fi să privească, să asculte și să intervină 
doar dacă devenea absolut necesar. L-am lăsat pe verandă și 
am pornit prin iarbă. În drumul meu, m-am întâlnit cu copiii lui 
Harmon care se înapoiau în casă. Se uitară la mine curioși, iar 
fiul lui Harmon păru că vrea să spună ceva, dar amândoi se 
relaxară puţin când i-am salutat cu un zâmbet. Erau copii 
frumoși: înalţi, sănătoși și curaţi, îmbrăcaţi de la Abercrombie & 
Fitch. 

Harmon nu mă auzi când mă apropiam. Stătea în genunchi 
lângă un pat de flori, punctat cu piatră de var decolorat din 
cauza vremii, cu pietre afundate cu fermitate în pământ. Plante 
joase ieșeau de sub goluri, printre pietre, cu frunzișul moale și 
verde, cu argintiu și bronz. 

Umbra mea l-a acoperit pe Harmon și el își ridică privirea. 

— Domnule Parker, spuse el. Nu mă așteptam la companie, 
te-ai furișat pe partea mea proastă. Cu toate acestea, acum, că 
ești aici, îmi dai ocazia să-mi cer scuze pentru ceea ce ţi-am 
spus la telefon ultima oară. 

Se forță un pic să se ridice. l-am oferit mâna mea dreaptă și o 
acceptă. În timp ce-l ajutam să se ridice, m-am apucat de 


VP - 355 


antebraţul lui cu mâna stângă, forțându-i mâneca cămășii și a 
puloverului să se ridice în sus pe antebraţ. Ghearele unei păsări 
erau ușor de distins pe pielea lui. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Observă unde era îndreptată atenţia mea și se smulse pentru 
a-și trage mânecile în jos. 

— Nu v-am întrebat niciodată cum s-a întâmplat de vi s-a 
stricat auzul, am spus. 

— Este puţin jenant, răspunse. Urechea mea stângă a fost 
întotdeauna mai slabă decât cea dreaptă, iar auzul doar ușor 
mai prost. Nu era prea grav și nu m-a deranjat în viaţa mea de 
zi cu zi. Voiam să plec voluntar în Vietnam. Nu voiam să aștept 
recrutarea. Aveam douăzeci de ani și eram plin de avânt. Am 
fost repartizat la Fort Campbell pentru instrucția de bază. 
Speram să mă alătur diviziei 173 aeropurtate. Ştiai că 173 a fost 
singura unitate care a făcut un asalt aeropurtat asupra unui 
inamic poziționat în Vietnam? Operaţiunea Junction City din '67. 
Aș fi putut ajunge și acolo, numai că un obuz a explodat prea 
aproape de urechea mea în timpul antrenamentului. Mi-a 
zdruncinat timpanul. M-a lăsat aproape surd de o ureche și mi-a 
afectat echilibrul. Am fost dat afară, dar astfel am fost foarte 
aproape de a lupta împotriva dușmanului. Mai aveam doar o 
săptămână de antrenament. 

— Acolo v-aţi făcut tatuajul? 

Harmon își frecă mâneca la locul de pe braţ unde avea 
tatuajul, dar nu-și mai dezveli pielea. 

— Da, eram foarte optimist. Am pus carul înainte calului. N- 
am mai avut ocazia să adaug niciun alt an de serviciu sub 
vultur. Sunt jenat de situație doar acum. Nu prea vorbesc de 
asta. Mă privi cu atenţie. Se pare că ai venit aici înarmat cu o 
mulțime de întrebări. 

— Mai am câteva. Domnule Harmon, îl cunoșteaţi pe 
Raymond Lang? 

L-am privit în timp ce zăbovea să-mi răspundă. 

— Raymond Lang? Cumva tipul care a fost împușcat în Bath, 
cel care avea copilul ascuns sub rulotă? De ce l-aș cunoaște? 

— Lucra pentru o firmă de securitate, firma care a instalat 
sistemul de supraveghere. El făcea întreținerea camerelor și a 
monitoarelor. Mă întreb dacă nu l-aţi cunoscut cu acest prilej. 

Harmon ridică din umeri. 


VP - 356 


— Probabil că da. De ce? 

M-am întors și m-am uitat la casă. Todd stătea de vorbă cu 
copiii lui Harmon. Toţi trei mă priveau. Mi-am amintit de 
remarca lui Christian, că un pedofil iese la vânătoare de copii, 
dar ai altora, nu se atinge niciodată de ai săi, și astfel familia sa 
poate să nu aibă habar de orgiile sale, permițându-i să-și 
păstreze o imagine de tată și soț iubitor, o imagine care era 
simultan și adevăr, și minciună. Când am discutat cu Christian, 
mă gândeam la Daniel Clay, dar m-am înșelat. Rebecca Clay a 
știut exact cine a fost tatăl ei, dar erau alţi copii care nu știau. 
Ar fi putut exista mulţi bărbaţi cu tatuaje de vulturi pe braţele 
lor, chiar și bărbaţi care abuzaseră de copii, dar legăturile între 
Lang, Harmon și Clay nu puteau fi nicicum negate. Cum s-a 
întâmplat, mă întrebam? Cum au reușit Lang și Harmon să se 
recunoască unul pe altul? După o slăbiciune asemănătoare? 
După o foame pe care o împărtășeau? Când s-au hotărât să se 
apropie de Clay, folosindu-se de accesul său la ţinte, în special 
la cele vulnerabile sau la cele despre care se credea că nu vor 
deschide gura să vorbească despre abuz? Să se fi folosit de 
Harmon în noaptea aceea în care Clay îi permisese să abuzeze 
de Rebecca pentru a-l șantaja pe psihiatru, deoarece Harmon 
fusese celălalt bărbat din casă în noaptea în care Daniel Clay, 
pentru prima și ultima dată, își împărţise fata cu altcineva și, 
băut fiind, îi permisese să facă poze la acea întâlnire? Dacă 
toate aceste informaţii erau folosite cu atenţie, Harmon l-ar fi 
putut distruge pe Clay cu ele, în timp ce se asigura că el avea 
mâinile curate. Ar fi fost suficient chiar și un e-mail anonim către 
poliție sau către Consiliul Medicilor. 

Sau să fi fost Clay șantajat? Impărtășeau probele abuzurilor 
cu el? Aceasta să fi fost modalitatea în care s-a hrănit singur în 
toți acești ani după ce a încetat să-și chinuie propria fiică, 
deoarece ea crescuse, înainte de reapariţia acelor orgii vechi pe 
care Rebecca le-a văzut pe fața lui când fiica ei începea să 
înflorească? 

M-am întors spre Harmon. Expresia feţei lui se schimbase. Era 
imaginea unui om care își calcula șansele, evaluându-și gradul 
de risc și de expunere. 

— Domnule Parker, spuse el, ţi-am pus o întrebare. 

L-am ignorat. 


VP - 357 


— Cum ai făcut-o? am continuat. Ce v-a adus împreună, pe 
dumneata și pe Lang, și pe Caswell și pe Legere? Ghinionul? 
Admiraţia reciprocă? Ce a fost? Apoi, după ce a dispărut Clay, 
furnizorul vostru a secat, nu-i așa? Acela a fost momentul în 
care a trebuit să tatonaţi în altă parte și asta v-a condus la 
legătura cu Demarcian și cu prietenii lui din Boston; lui Mason 
Dubus îi făcuserăţi, probabil, o vizită cu mult timp înainte 
amândoi, dumneata și Clay. Te-ai prosternat la picioarele lui? l- 
ai spus despre „Proiect”: abuzul sistematic al celor mai 
vulnerabili copii sau a căror poveste era puţin probabil să fie 
crezută, așa cum aflase anterior Clay? 

— Acum fii atent! spuse Harmon. Fii foarte atent! 

— Am văzut o poză, am spus. Am găsit-o în remorca lui Lang. 
Era poza unui bărbat care abuza de o fetiţă. Știu cine era fetița 
aceea. Din poză nu se înţeleg multe, dar este un început. Pariez 
că polițiștii au tot felul de modalităţi de a compara o imagine a 
unui tatuaj cu un semn actual pe piele. 

Harmon zâmbi. Era un lucru urât, maliţios ca deschiderea unei 
răni pe faţa sa. 

— Domnule Parker, ai aflat vreodată ce s-a întâmplat cu 
Daniel Clay? întrebă el. Întotdeauna am avut îndoielile mele 
legate de dispariţia lui, dar nu le-am rostit niciodată, din respect 
pentru fiica lui, continuă el. Cine știe ce poate apărea dacă dau 
la întâmplare cu bățul? S-ar putea să găsesc și eu poze; aș 
putea, probabil, recunoaște fetița. Dacă m-aș uita destul de 
atent, l-aș putea recunoaște pe unul dintre agresori. Tatăl ei era 
un tip ușor de recunoscut, numai piele și os. Dacă descopăr 
ceva de genul acesta, s-ar putea să trebuiască să anunţ 
autoritățile competente. Acum, fetița ar fi o femeie în toată 
firea, o femeie cu probleme și cu motive personale de suferinţă. 
S-ar putea să aibă nevoie de ajutor sau de consiliere. O mulţime 
de lucruri s-ar putea să apară, de toate felurile. Incepe să faci 
cercetări, domnule Parker, și nu se poate ști ce mai iese la 
iveală. 

Am auzit pași în spatele meu și o voce tânără: 

— Totul este în regulă aici, tată? 

— Totul este în regulă, fiule, spuse domnul Harmon. Domnul 
Parker tocmai pleca. L-am rugat să servească masa de prânz cu 
noi, dar știu că are treabă. Este un om ocupat. Trebuie să se 
gândească la o mulţime de lucruri. 


VP - 358 


Nu am mai spus nimic. Am plecat, lăsându-i în urmă pe 
Harmon și pe fiul lui. Fiica lui dispăruse, dar o siluetă stătea la 
una dintre ferestrele superioare, privindu-ne pe noi toţi. Era 
doamna Harmon. Purta o rochie verde, iar unghiile lăcuite cu 
roșu contrastau cu albul perdelelor; se retrase apoi de la geam. 
Todd mă urmă prin casă pentru a fi sigur că plec. Eram aproape 
de ușa de la intrare când doamna Harmon apăru pe palier 
deasupra capului meu. Imi zâmbi fără sens, aparent pierdută în 
întunecarea minţii provocată de pastile, dar zâmbetul nu se 
extinse dincolo de buzele ei; ochii sugerau lucruri cumplite. 


VP - 359 


PARTEA A ȘAPTEA 


Si ce vreau să știu este 
Dacă îţi place de băiatul cu ochii albaștri. 
Domnule Moarte! 


E. E. Cummings, 
Buffalo Bill's/Defunct 


Epilog 


Timp de câteva zile, nu s-a mai întâmplat nimic. Viaţa și-a 
reluat cursul. 

Angel și Louis reveniră în New York. Eu l-am scos pe Walker la 
plimbare și am primit două oferte telefonice pentru a-mi pune 
serviciile la dispoziţia unor persoane. Le-am refuzat. Eram obosit 
și resimţeam o senzaţie amară de care nu puteam scăpa. Chiar 
și în casă era liniște și pace, ca și cum prezenţe atente ar fi 
așteptat să vadă ce s-ar mai putea întâmpla. 

Scrisoarea iniţială nu era complet neașteptată. Eram informat 
că arma mea era păstrată ca probă a săvârșirii crimei și că îmi 
va fi returnată, probabil, la o dată ulterioară. Nu îmi păsa. Nu o 
voiam înapoi. Nu acum. 

Următoarele două scrisori sosiră aproape simultan printr-un 
curier special. Prima era de la biroul șefului de poliţie a statului, 
care mă înștiinţa că tribunalul primise o cerere, cu efect imediat, 
de suspendare a licenţei mele de detectiv particular, pe motiv 
de fraudă, înșelăciune și mărturii false. Cererea fusese adresată 
de către poliţia statului. Tribunalul hotărâse o suspendare 
temporară; urma o audiere unde voi avea șansa de a mă apăra. 

Cea de-a doua scrisoare venea tot de la biroul șefului poliţiei 
statului și mă înștiinţa că dreptul de a purta arme era revocat în 
așteptarea rezultatului audierii și că va trebui să le returnez la 
biroul său împreună cu orice alt document relevant. După câte 
mi se întâmplaseră și după câte făcusem, lucrurile se destrămau 


VP - 360 


ca o consecinţă a unui caz în care nici măcar nu trăsesem vreun 
foc de armă. 

Mi-am petrecut zilele care au urmat primirii scrisorilor departe 
de casă. Am călătorit cu Walter în Vermont și mi-am petrecut 
două zile cu Rachel și Sam, la un motel aflat la câţiva kilometri 
de casă. Vizita trecu fără incidente și fără vreun schimb urât de 
cuvinte între noi. Era ca și cum comentariile ei de la ultima 
noastră întâlnire curăţaseră oarecum atmosfera. l-am povestit 
ce se întâmplase, despre pierderea licenței și a permisului. M-a 
întrebat ce aveam de gând să fac și i-am spus că încă nu știam. 
Banii nu constituiau o problemă serioasă, cel puţin deocamdată. 
Ipoteca locuinţei era mică, deoarece o mare parte din costul 
total de achiziţie fusese acoperit de Serviciul Poștal al SUA prin 
suma plătită pentru terenul și vechea casă construită pe el 
bunicului meu. Cu toate acestea, vor veni facturi de achitat și 
voiam să continui să le ajut pe Rachel și Sam. Ea mi-a spus să 
nu îmi fac griji, deși înțelegea de ce era important pentru mine. 
Când eram pe punctul de a pleca, Rachel m-a tras aproape de 
ea și m-a sărutat ușor. 

e 

Pentru seara următoare era programată o cină la Natasah 
pentru June Fitzpatrick. Joel Harmon nu era prezent. Erau doar 
câţiva prieteni de-ai lui June: Phil Isaacson, criticul de artă de la 
Press Herald, și câţiva prieteni despre care auzisem. Nu 
intenţionasem să particip, dar June insistase și, până la urmă, s- 
a dovedit a fi o seară destul de frumoasă. Am plecat după 
câteva ore, lăsând câteva sticle de vin neterminate și desertul 
necomandat. _ 

Un vânt supărător bătea dinspre mare. Imi înţepa obrajii și 
ochii îmi lăcrimau în timp ce mă îndreptam spre mașină. 
Parcasem pe strada Middle, nu departe de primărie. Erau multe 
spaţii libere și am trecut pe lângă foarte puţini oameni. 

In faţa unui bloc, nu departe de sediul poliţiei din Portland, 
stătea un om. Fuma o ţigară. Vedeam capătul ţigării aprinse în 
întuneric reflectându-se în ușa de la intrare. Când m-am 
apropiat, îmi tăie calea. 

— Am venit să îmi iau rămas-bun, spuse el. 

Colecţionarul era îmbrăcat, ca întotdeauna, într-o haină de 
culoare închisă care va fi arătat mai bine cândva, pe dedesubt 
cu o jachetă de marinar și o cămașă demodată cu guler larg, 


VP - 361 


închisă până în gât. Trase un ultim fum lung din ţigară înainte de 
a o arunca. 

— Am auzit că lucrurile s-au înrăutățit pentru tine. 

Nu voiam să vorbesc cu omul acesta, chiar dacă era sincer, 
dar se părea că nu prea aveam de ales. In orice caz, mă îndoiam 
că se afla acolo doar ca să-și ia la revedere de la mine. Nu părea 
să fie un tip sentimental. 

— Îmi porţi ghinion, am spus. Mă vei ierta dacă nu vărs o 
lacrimă la plecarea ta. 

— Cred că ai putea la fel de bine să îmi aduci ghinion. A 
trebuit să-mi mut o parte din colecție, am pierdut o casă sigură 
și domnul Eldritch a devenit subiectul unei publicităţi nedorite. 
Se teme că asta va însemna moartea sa. 

— Îmi sfâșie inima! Mereu mi-a lăsat impresia că este un om 
plin de viaţă! 

Colecționarul scoase tutun și hârtie din buzunar, le rulă cu 
atenţie, apoi aprinse ţigara în timp ce prima încă mocnea în 
șanț. Părea că nu putea să gândească bine fără o ţigară aprinsă 
între degete sau buze. 

— Dacă tot ești aici, vreau să te întreb ceva, am spus. 

Își puse ţigara între buze, trase apoi un fum zdravăn, dând 
drumul unui norișor în aerul nopţii. În același timp, îmi făcu 
semn din mână să îi adresez întrebarea. 

— Cine sunt acești oameni? am întrebat. De ce atâta interes 
pentru acest caz? 

— Aceeași întrebare ţi se poate adresa și ţie, răspunse el. 
Până la urmă nu ai fost plătit ca să îi găsești pe ei. Probabil că o 
întrebare mai corectă ar fi: De ce nu acești oameni? Am avut 
mereu impresia că există două tipuri de oameni pe lume: cei 
paralizaţi de răul din lume, care refuză să facă ceva pentru că 
nu văd rostul, și cei care se luptă până la capăt deoarece 
consideră că a nu face ceva este infinit mai rău decât a face 
ceva și a eșua. Asemenea ţie, m-am hotărât să continui 
investigația și să o duc până la capăt. 

— Sper că rezultatul tău a fost mult mai satisfăcător decât al 
meu. 

Colecţionarul râse. 

— Nu poţi fi în totalitate surprins de ce ţi s-a întâmplat, spuse 
el. Trăiai pe timp împrumutat, și nici măcar prietenii nu te mai 
puteau proteja. 


VP - 362 


— Prietenii? 

— Am greșit: prietenii tăi nevăzuţi, prietenii tăi secreţi. Nu mă 
refer la colegii tăi mortal de amuzanţi din New York. Oh, să nu îţi 
faci griji în legătură cu ei. Am alte lucruri, mai valoroase, care 
mă nemulțumesc și pe care le urmăresc. Cred că, pentru 
moment, îi voi lăsa așa. Ei plătesc acum pentru păcate mai 
vechi și nu aș vrea să te privez în totalitate. Nu, mă refer la cei 
care ţi-au urmărit progresul în liniște, care au domolit răul cu 
care ai rămas la sfârșit, care au avut grijă cu blândeţe de cei 
care, până acum, te-ar fi văzut mai degrabă în spatele gratiilor. 

— Nu știu despre cine vorbești. 

— Nu, cred că nu știi. De data aceasta ai fost neatent: 
minciunile tale te-au prins pe picior greșit. Inerția a câștigat 
împotriva ta, iar consecințele au devenit vizibile. Ești un tip 
neobișnuit, empatic, care a rămas fără licenţa de a face lucrurile 
pe care le face cel mai bine, un individ violent care a rămas fără 
jucării. Cine poate spune ce ţi se va întâmpla acum? 

— Nu-mi spune că ești unul dintre acești „prieteni secreţi”; 
altfel, am încurcat-o mai mult decât credeam. 

— Nu, nu sunt nici prietenul, nici dușmanul tău, ci ţin de o 
putere supremă. 

— Te înșeli. 

— Oare? Foarte bine, atunci este o iluzie pe care o 
împărtășim. Tocmai ţi-am făcut o favoare pe care nici nu o știi 
încă. Acum îţi voi face un ultim serviciu. Ai petrecut ani întregi 
dus de valurile vieţii din lumină în întuneric și înapoi, 
deplasându-te în căutarea răspunsurilor pentru că, cu cât 
stăteai mai mult în întuneric, cu atât mai mare era șansa ca 
prezenţa din ea să conștientizeze faptul că ești acolo și să 
acţioneze împotriva ta. Va veni și acest moment, în curând. 

— Am mai întâlnit lucruri în obscuritate. Ele au plecat, eu am 
rămas. 

— Nu este un „lucru” 
Acum am încheiat. 

Se întoarse să plece, aruncând și a doua ţigară. Am reușit să îl 
opresc. Voiam să știu mai mult. L-am apucat de umăr și mâna 
mea i-a atins ușor pielea. 

Și am avut o viziune cu persoane care se zvârcoleau în 
chinuri, cu altele singure în locuri părăsite, plângând după cei 


A 


n întuneric, replică el. Este întunericul. 


VP - 363 


care le abandonaseră. lar în acel moment i-am văzut pe 
Oamenii Găunoși și am știut imediat ce erau. 

Colecţionarul făcu o piruetă de dansator. Cu o mișcare iute a 
braţului mă puse la zid, îmi strânse gâtul cu degetele, forțându- 
mă să-mi ridic ușor picioarele de pe pământ. Am încercat să îl 
lovesc, dar el îmi închise unghiul presându-mi gâtul, făcându-mă 
să mă înec. 

— Să nu mă mai atingi niciodată, spuse el. Nimeni nu mă 
atinge. 

Slăbi strânsoarea, iar eu am alunecat lângă zid, am căzut în 
genunchi, încercând cu greutate să respir prin gura deschisă. 

— Uită-te un pic la tine, spuse el, iar vorbele picurau milă și 
dispreț. Un om chinuit de întrebări fără răspunsuri, un om fără 
tată, fără mamă, un om care și-a permis să piardă două familii 
printre degete. 

— Am avut un tată, am spus. Am avut o mamă și încă mai am 
o familie. 

— Mai ai? Nu pentru mult timp. Ceva nemilos îi transforma 
trăsăturile; arăta ca băiețeii care torturează necuvântătoarele. 
Cât despre mamă și tată, răspunde-mi la asta: Ai grupa de 
sânge B. Vezi câte lucruri știu despre tine? Acum îţi spun și 
problema mea. Se apropie de mine. Cum poate un copil cu 
grupa de sânge B să aibă un tată cu grupa A și o mamă cu 
grupa zero? Este un mister. 

— Minti. 

— Oare? Atunci aşa să fie. 

Plecă de lângă mine. 

— Dar poate că îţi omori timpul cu altceva: lucruri văzute pe 
jumătate, chestii moarte, un copil care șoptește noaptea și o 
mamă care urlă în noapte. Rămâi cu ei, dacă vrei! Trăieşte cu ei 
în locul în care te aşteaptă! 

Apoi l-am întrebat ceea ce mă neliniștise atât de mult timp, 
crezând că el ar putea avea un răspuns. 

— Unde sunt soția și copilul meu? Aceste cuvinte mi-au 
distrus gâtul și m-am urât deoarece căutam răspunsuri la 
această creatură ticăloasă. Vorbești de ființele despărțite de 
Forța Divină. Ştiai despre scrisul în praf. Stii. Spune-mi, asta 
sunt ele acum, suflete pierdute? Asta sunt și eu? 

— Chiar ai suflet? șopti el. Cât despre soția și fiica ta, sunt 
acolo unde le ţii. Se așeză în genunchi în faţa mea, învăluindu- 


VP - 364 


mă în iz de nicotină în timp ce rostea ultimele cuvinte. L-am luat 
când erai la cină, ca să poţi avea un alibi. Acesta este ultimul 
meu cadou, domnule Parker, și ultima mea indulgență. 

Se ridică și plecă înainte de a mă ridica și eu. M-am îndreptat 
către mașină și m-am dus acasă, cu gândul la ceea ce îmi 
spusese. 

[] 

Joel Harmon dispăruse în seara aceea. Todd era bolnav, iar 
Harmon condusese mașina la o ședință în orașul Falmouth, unde 
înmânase un cec de 25.000 dolari pentru un program de 
dezvoltare privind achiziţionarea unor miniautocare pentru 
școala locală. Mașina sa a fost găsită abandonată la Parcul 
Wildwood; de atunci, nu a mai fost văzut niciodată. 

(J 

Puțin după ora 9.00 a.m. am primit un telefon. Cel care suna 
nu s-a prezentat, dar mi-a spus că un ordin de percheziție 
tocmai fusese semnat de judecătorul Hight, care autoriza poliția 
să caute toate armele de foc fără licență. Urma să sosească la 
mine într-o oră. 

Erau conduși de Hansen și căutară în fiecare încăpere. 
Reușiră să dea de un panou în spatele peretelui unde obișnuiam 
să ţin armele pe care le aveam, în ciuda faptului că licența îmi 
era suspendată; dar le legasem în mușama și plastic și le 
scufundasem într-o mlaștină din spatele proprietăţii mele, 
ancorate de o frânghie agăţată de o stâncă de pe mal, așa că 
tot ce au găsit era praful. Căutară chiar și în pod, dar nu au stat 
mult timp acolo și vedeam chipurile oamenilor în uniformă care 
coborau mulţumiţi că părăsesc acel loc mic și întunecat. Hansen 
nu-mi vorbi din momentul în care îmi arătă ordinul până când 
căutarea nu se încheie. Ultimele sale cuvinte: „Nu s-a terminat”. 

După ce au plecat, am început să golesc podul. Am îndepărtat 
cutiile și casetele fără a mă uita la conţinutul lor, aruncându-le 
pe jos înainte de a le duce pe o fâșie de pământ și pietre dintr- 
un capăt al curţii. Am deschis fereastra podului și am aerisit, 
apoi am șters praful de pe geam, curăţându-l astfel de literele 
întipărite pe el. Am parcurs apoi toată casa, curăţind fiecare 
locșor, deschizând dulapuri și aerisind încăperi, până ce totul fu 
în ordine și în interiorul casei se făcu la fel de frig ca în exterior. 

Sunt acolo unde le tii. 


VP - 365 


Am crezut că le simțeam supărarea și furia; sau poate că totul 
se petrecea doar în interiorul meu și, chiar când l-am curăţat, se 
lupta să supravieţuiască. La apusul soarelui, am aprins un rug și 
am privit cum supărarea și amintirile urcau spre cer, alcătuind 
un fum gri și fragmente carbonizate care cădeau în praf când 
vântul le îndepărta. 

— Îmi pare rău, am șoptit. Îmi pare rău pentru toate felurile în 
care v-am dezamăgit. Îmi pare rău că nu am fost acolo să vă 
salvez sau să mor lângă voi. Îmi pare rău că v-am păstrat atâta 
timp cu mine, prinse în inima mea, legate de regrete și 
remușcări. Și eu vă iert. Vă iert pentru că m-aţi părăsit și vă iert 
pentru că aţi revenit. Vă iert supărarea și durerea. Să lăsăm ca 
acesta să fie sfârșitul. Să lăsăm ca acesta să fie sfârșitul tuturor. 

— Trebuie să plecaţi acum, am spus cu voce tare în întuneric. 
Este momentul să plecați. 

Și, prin flăcări, am văzut pământul mlăștinos strălucind; 
lumina lunii a ales două forme pe suprafața apei care pâlpâiau 
în căldura focului. Apoi au plecat, deoarece ceilalți le-au însoţit, 
o mulțime care călătorea înainte, suflet după suflet, până ce, în 
cele din urmă, s-au pierdut în triumful total al valurilor 
muribunde. 

e 

Ca și cum ar fi fost adusă de foc, în noaptea aceea, Rachel 
sună la ușa casei pe care o împărțeam cândva, înnebunindu-l pe 
Walter, care a recunoscut-o. A spus că își făcuse griji pentru 
mine. Am vorbit și apoi am mâncat și am băut prea mult vin. 
Când m-am trezit în dimineaţa următoare, ea dormea lângă 
mine. Nu știam dacă este un început sau un sfârșit și mi-a fost 
teamă să întreb. A plecat înainte de prânz, doar cu un sărut; pe 
buzele amândurora stăruiau cuvinte nerostite. 

e 

Foarte departe, o mașină opri în fața unei case greu de definit 
pe un drum de ţară liniștit. Portbagajul fu deschis și un om târât 
afară; căzu jos înainte de a fi forțat să stea în picioare; avea 
ochii acoperiți, un căluș în gură, mâinile legate la spate cu o 
sârmă care îi rosese încheieturile, provocându-i sângerări, 
picioarele legate deasupra gleznelor în același fel. Incercă să 
rămână în picioare, dar căzu imediat când sângele începu să 
curgă din nou prin membrele-i slăbite. Simţi mâini pe picioarele 
lui, apoi sârma fu îndepărtată pentru ca el să poată merge. 


VP - 366 


Încercă să alerge, dar picioarele îi alunecau; o voce tăbăcită de 
tutun scoase un singur cuvânt: „Nu”. 

Fu ridicat în picioare și dus în casă. O ușă se deschise, iar el fu 
ghidat cu atenţie în jos, spre un șir de scări din lemn. Atinse cu 
picioarele o podea de piatră. Mai merse un pic până când 
aceeași voce îi spuse să oprească și fu forţat să stea în 
genunchi. Auzi ceva mișcându-se, ca și cum o placă ar fi fost 
ridicată de pe ceva care se afla în faţa lui. | se îndepărtară 
legătura din jurul ochilor și călușul, așa că putu vedea că se află 
într-o pivniţă goală, cu un vechi dulap în colț, cu ușă dublă 
deschisă spre bibelourile dinăuntru, prea departe ca el să le 
poată distinge în întuneric. 

În faţa lui se căsca o groapă gaură în pământ și i se păru că 
simte miros de sânge și carne stricată. Groapa nu era adâncă, în 
jur de doi metri; avea pe fund pietre și gresie spartă. Clipi și, 
pentru moment, avu impresia ca gaura este mai adâncă, de 
parcă pietrele erau oarecum suspendate deasupra unei prăpăstii 
mult mai adânci, care se afla dedesubt. Simţi din nou mâini, de 
data aceasta la încheieturi, iar ceasul, valorosul Patek Philippe, 
fu îndepărtat. 

— Hoţule! spuse el. Nu ești decât un hoț! 

— Nu, răspunse vocea. Sunt un colecționar! 

— Atunci ia-l, spuse Harmon. Vocea îi scârțâia de sete; se 
simţea slăbit după călătoria lungă în portbagajul mașinii. la-l și 
eliberează-mă! Am și bani. Pot să aranjez să-ţi fie trimiși oriunde 
vrei. Mă poți ţine până ce-i primești și îţi promit că vei primi încă 
pe atât când mă vei elibera. Te rog, eliberează-mă! Orice ţi-aș fi 
făcut, să știi că îmi pare rău! _ 

Vocea se auzi din nou lângă urechea lui. Incă nu îl văzuse pe 
acest om. Fusese lovit pe la spate în timp ce se îndrepta spre 
mașină și se trezise în portbagaj. | se păruse că au mers extrem 
de multe ore și că au oprit doar o dată pentru ca bărbatul să 
alimenteze rezervorul mașinii. Chiar și atunci nu opriseră la o 
benzinărie deoarece nu auzise sunetul pompei sau zgomotul 
altor mașini. Bănuia că răpitorul său ţinuse canistre de benzină 
pe bancheta din spate pentru a nu fi nevoit să alimenteze într-o 
zonă publică, riscând ca prizonierul să facă zgomot și să atragă 
atenţia. 


VP - 367 


Acum, se afla în genunchi într-o pivniţă prăfuită, cu privirea 
fixată pe o gaură din podea, totodată mică și adâncă, în timp ce 
o vocea îi spunea: 

— Eşti damnat! 

— Nu! spuse Joel Harmon. Nu este corect! 

— Ai fost cântărit și găsit nepotrivit, iar sufletul ţi-e pierdut. 

— Nu! spuse Harmon, ridicând tonul vocii. Este o greșeală, 
faci o greșeală! 

— Nu este nicio greșeală! Știu ce ai făcut! Ei știu! 

Harmon privit în groapa din care patru persoane se holbau la 
el, cu găuri întunecate în loc de ochi, capete acoperite de o piele 
ca hârtia, cu buze negre încreţite și larg deschise. Fu înșfăcat de 
păr; capul îi fu tras zdravăn pe spate, expunându-i gâtul. Simţi 
ceva rece pe piele; apoi, lama îi reteză gâtul, stropind cu sânge 
podeaua și groapa, împroșcând feţele celor ce îl așteptau. 

lar Oamenii Găunoși își ridicară brațele spre el, urându-i bun 
venit în rândul lor. 


VP - 368 


MULTUMIRI 


Această carte nu ar fi putut fi scrisă fără răbdarea și 
bunăvoința multor persoane deosebite care mi-au oferit 
cunoștințele și experiențele lor, fără vreun freamăt de protest. 
În mod special îi sunt recunoscător doctorului Larry Ricci, 
Director al Programului Spurwink de Protecție a Copiilor Abuzați 
din Portland, Maine; Vickie Jacobs Fisher de la Comitetul din 
Maine pentru Prevenirea Abuzurilor Împotriva Copiilor; și 
doctorului Stephen Herman, medic legist din orașului New York. 
Fără sprijinul acestor trei suflete generoase, cartea ar fi fost 
infinit mai săracă, dacă până la urmă ar fi existat. 

Următoarele persoane mi-au furnizat de asemenea informaţii 
preţioase în momentele critice ale scrierii romanului, pentru 
care le sunt foarte recunoscător: Matt Mayberry (agent 
imobiliar); Tom Hyland (despre Vietnam și subiecte legate de 
armată); Philip Isaacson (teme juridice); și Luis Urrea, tovarășul 
meu, infinit mai înzestrat scriitor care mi-a corectat prietenos 
încercările mele slăbuţe de limba spaniolă. Ofiţerul Joe 
Giacomantonio din Departamentul Poliţiei din Scarborough a 
fost, încă o dată, amabil să răspundă întrebărilor mele legate de 
proceduri. Doamna Jeanette Holden, de la Societatea lIstorică 
Moose River Valley, mi-a furnizat multe materiale și mi-a fost de 
mare ajutor. Sunt recunoscător, de asemenea, Camerei de 
Comerţ din Jackman și personalului bibliotecii Societăţii Istorice 
din Maine, Portland. Ca întotdeauna, greșelile care fără îndoială 
s-au strecurat în carte îmi aparțin. 

Un număr de cărţi și articole s-au dovedit în mod special 
folositoare: The Yard, de Michael S. Sanders (Perrennial, 1999); 
History of the Moose River Valley (The Jackman Moose River 
Historical Society, 1994); și Arnol/d's Expedition up the Kennebec 
to Quebec în 1775 de H.N. Fairbanks (arhiva Societăţii Istorice 
din Maine). 

Ca o notă personală, rămân profund îndatorat editorilor mei, 
Sue Fletcher de la Hodder & Stoughton, și Emily Bestler de la 
Atria Books, care au avut răbdarea sfinţilor și abilitatea 
chirurgilor în literatură. Le mulțumesc, de asemenea, lui Jamie 
Hodder-Williams, Martin Neild, Lucy Hale, Kerry Hood, Swati 


VP - 369 


Gamble, Auriol Bishop, Toni Lance și tuturor de la Hodder & 
Stoughton; și lui Judith Curr, Louise Burke, David Brown, Sarah 
Branham, Laura Stern și tuturor de la Atria. Mulţumiri pentru 
agentul meu, Darley Anderson, care rămâne un promotor al 
bunul simţ și al prieteniei, pentru Emma, Lucie, Elizabeth, Julia, 
Roși, Ella, Emma și Zoe, cărora le sunt recunoscător pentru 
cariera mea. Nu în ultimul rând, mulțumiri pentru Jennie, Cam și 
Alistair, pentru că m-au suportat în această perioadă. 

In încheiere, un cuvânt despre Dave, „Ghicitorul” Glovsky. 
Dave a existat în realitate și chiar s-a îndeletnicit cu negoţul în 
Old Orchard Beach, deși speranța mea arzătoare este să nu fi 
cunoscut niciodată un om ca Frank Merrick. La un moment dat, 
consideram că trebuie să includ în roman o versiune fin mascată 
a Ghicitorului, dar părea nedrept pentru un tip atât de 
neobișnuit, așa că apare întocmai și dacă cineva dintre rudele 
sale îl întâlnește în aceste pagini, sper să recunoască și 
recunoștinţa ce i se cuvine pentru ceea ce trebuia să reprezinte. 

Jonh Connoly, decembrie 2006 


VP - 370 


J0 HN 
CONNOLLY 


d 


TEL NISTAȚ II 
p ST 


VP - 371