Michael Marshall — Oamenii de paie

MICHAEL 


MICHAEL MARSHALL 


OAMENII DE PAIE 


Original: The Straw Men (2002) 


Traducere din limba engleză și note de: 


MIRCEA PRICĂJAN 


7 


virtual-project.eu 


E D IT U R 
HUMANITAS 
Jc low 


2007 


VP - 


MICHAEL MARSHALL (Smith) s-a născut în Anglia, în 1965. A 
studiat filosofia, sociologia și științele politice la Cambridge, dar 
în timpul studenţiei marea lui pasiune a fost dramaturgia: a scris 
numeroase piese de teatru și scenarii, ba chiar a și urcat pe 
scenă. A lucrat câţiva ani ca graphic designer şi copywriter, iar 
în această perioadă a început să scrie povestiri. Și-a făcut 
repede un nume în genurile SF și horror și în prezent este unul 
dintre cei mai premiaţi autori britanici: British Fantasy (de cinci 
ori), Philip K. Dick, International Horror Guild, August Dereleth, 
plus patru nominalizări la World Fantasy Award. Oamenii de paie 
(The Straw Men, 2002) este primul lui thriller - semnat cu 
numele scurt (Michael Marshall, fără Smith) -, un mare succes 
pe ambele maluri ale Atlanticului. Au urmat The Lonely Dead 
(publicat în SUA sub titlul The Upright Man), Blood of Angels și, 
în 2007, The Intruders. 


VP-3 


MULTUMIRI 


Îi multumesc lui Doug Winter pentru că a rostit o frază care 
mi-a pus mintea în mișcare; lui Susan Allison, Chris Smith și Jim 
Rickards pentru că au făcut-o să se miște până destul de 
departe; dar și Lindei Shaughnessy, lui Bob Bookman, David și 
Margaret Smith pentru comentariile lor; lui Nicholas Royle, 
Howard Ely, Conrad Williams, Stephen Jones și Adam Simon 
pentru sprijinul acordat în timpul scrierii acestei cărţi și nu 
numai a ei. 

Ca întotdeauna, toată dragostea pentru familia mea, cu 
mulțumiri speciale Paulei - fiindcă m-a ajutat să văd crăpăturile 
din zidul de care mă dădeam cu capul și fiindcă mi-a fost alături 
când am încetat s-o mai fac. 


VP - 4 


„E prea târziu pentru zei și prea 
devreme pentru Fiinţă. Poezia Fiinţei, 
tocmai începută, este omul.” 


MARTIN HEIDEGGER, 
Limbaj, adevăr, gândire 


VP-5 


PALMERSTON, PENNSYLVANIA 


Palmerston nu este un oraș mare, și nici nu se poate spune în 
mod justificat despre el că ar excela în vreo privinţă. Există, pur 
și simplu, ca o urmă pe trotuar. Are un trecut și cândva avea un 
viitor, dar în cazul de faţă s-a dovedit că viitorul înseamnă doar 
mai mult praf pe străzi și pe case și un aer tot mai mohorât, un 
loc tot mai aproape de marginea istoriei; e un robinet vechi și 
înțepenit la capătul unei ţevi tot mai ruginite care într-o bună zi 
se va crăpa atât de rău, încât niciun strop de apă nu va mai 
ajunge până la el. 

Orașul e situat pe malurile râului Allegheny, la umbra 
dealurilor masive, și are mai mulţi copaci decât ai putea 
vreodată să numeri - asta, bineînţeles, dacă nu ai o grămadă de 
timp la dispoziţie și nu suferi de vreo manie gravă. Calea ferată 
trecea prin apropiere, pe celălalt mal al râului, dar la mijlocul 
anilor '70 gara a fost închisă și toate șinele scoase din pământ. 
Acum n-a mai rămas din ele aproape nimic, în afară de amintiri 
și un muzeu neinteresant, pe care nici măcar școlarii nu-l mai 
vizitează. Din când în când, câţiva turiști intră alene, se zgâiesc 
cu indiferenţă la fotografiile sumbre ale celor morţi demult, apoi 
se urcă repede în mașini dornici să recupereze timpul pierdut. 

Orașul e construit în jurul unei intersecţii în formă de T, cu 
silueta literei alterată de străzile lăturalnice care nu știu nici ele 
prea bine de ce sunt acolo. O biserică din lemn stă în mijlocul 
intersecţiei principale, acum cu pereţii coșcoviţi, dar încă 
atrăgătoare când se profilează pe cerul de un albastru rece. 
Dacă o iei la stânga, așa cum ai face-o dacă ai merge spre vest, 
pe Route 6, să arunci o privire la lacul de acumulare Allegheny - 
iar acesta e cam singurul motiv pentru care te-ai afla în trecere 
prin oraș - ajungi pe Strada Principală. Acolo găsești câteva 
bănci și magazine: vitrinele celor dintâi sunt ca oglinda și 
anonime; ale celor din urmă trebuie spălate neapărat și conţin 
antichități de o valoare discutabilă. Aranjamentele neîngrijite 
sugerează că obiectele vor avea destul timp să câștige valoare 
in situ. În partea de sud a străzii, izolată pe un teren întins, se 
află o frumoasă casă în stil victorian. E nelocuită de ani buni și, 
chiar dacă majoritatea geamurilor sunt intacte, pereţii s-au 


VP-6 


scorojit mult mai rău decât cei ai bisericii și câteva scânduri au 
început să se desprindă din pereţi. 

Dacă vi se face foame, sunt șanse mari să ajungeţi în 
restaurantul McDonald's situat ceva mai sus pe stradă, dincolo 
de Muzeul Căii Ferate. Asta fac cei mai mulți. Palmerston nu-i un 
loc rău. E liniștit, iar locuitorii lui sunt prietenoși. Un colţișor 
plăcut al lumii, cu o rată a criminalităţii foarte scăzută și la o 
aruncătură de băț de Susquehannock State Forest. Te-ai putea 
naște, ţi-ai putea crește copiii și ai putea muri acolo fără să ai 
impresia că soarta te-a nedreptăţit în vreun fel. 

Numai că, între aceste clipe importante ale vieţii, n-ai prea 
avea ce să faci. 

e 

Miercuri, 30 octombrie 1991, la ora prânzului, la McD's era 
aglomeraţție. Majoritatea meselor erau deja ocupate și de la 
tejghea porneau patru cozi. Două fetițe, de patru și șase ani, 
ieșite cu mama lor în oraș, strigau vehement să li se dea 
Chicken McNuggets. Toţi ceilalți se uitau cu ochii mijiţi și cu 
respectul cuvenit la panourile cu meniuri. 

În local erau trei străini, zi de mare sărbătoare pentru turismul 
din Palmerston. Unul era un bărbat de vârstă mijlocie, în 
costum, singur la o masă din colţ. Numele lui era Steve Harris și 
se întorcea la Chicago după o lungă călătorie de afaceri care-i 
adusese mai ales dezamăgiri. Turnuleţul de inspiraţie italiană al 
casei victoriene se vedea perfect din locul unde stătea și, în 
timp ce-şi mesteca mâncarea, bărbatul se gândea la 
proprietate: i se părea uimitor faptul că nimeni nu se sinchisise 
s-o revendice și s-o renoveze. 

Ceilalţi doi erau o pereche de turiști englezi, așezați din 
întâmplare la masa alăturată. Mark și Suzy Campbell săriseră 
peste micul dejun pentru a parcurge dimineaţa vreo trei sute de 
kilometri și erau mai mult decât dornici să mănânce ceva. 
Speraseră să aibă parte de o masă pitorească, dar, după o 
cercetare amănunţită a orașului, se mulțumiseră cu un fast- 
food.  Molfăindu-și sendvișurile înghesuiți defensiv unul în 
celălalt, fuseseră la început alarmaţi și apoi vag mulţumiţi să 
descopere că nimeriseră lângă un localnic care chiar vorbea. Il 
chema Trent. Era înalt, trecut de patruzeci de ani și avea o claie 
frumoasă de păr arămiu. Aflând că porniseră doar de câteva zile 
într-o călătorie de la o coastă la cealaltă, clătinase din cap în 


VP - 7 


semn de aprobare condiţionată - de parcă i-ar fi fost descrisă o 
ocupaţie pe care o înțelegea, dar pe care nu dorea s-o practice 
vreodată, cum ar fi să colecționeze cutii de chibrituri, să facă 
alpinism sau să-și ia o slujbă. Anglia îi era cunoscută doar ca 
idee și știa că avea o istorie îndelungată și o înfloritoare 
industrie a muzicii rock, amândouă lucruri pe care le aprecia. 

În cele din urmă, discuţia s-a stins în mod firesc, risipindu-se 
în banalităţile experiențelor comune. Suzy era puţin dezamăgită, 
dat fiind că întâlnirea o bucurase. Mark era preocupat, pentru că 
voia să facă niște cumpărături. In hotelul la care trăseseră cu o 
seară în urmă, barmanul pierduse o bună bucată de timp 
încercând să găsească la radio ceva de ascultat la volum 
maxim. Dăduse din întâmplare peste un post de muzică clasică 
și, preţ de o clipă scurtă și minunată, prin bar plutise o frântură 
din Variaţiile Goldberg. Mark își imaginase că postul de radio era 
compus dintr-un singur individ, izolat undeva în munţi, cu ușa 
bine încuiată de teama hoardelor înarmate până-n dinţi cu 
discuri de Garth Brooks. În orele următoare, pline de balade 
siropoase care subliniau contrastul dintre fragilitatea căsătoriei 
și loialitatea veșnică a câinilor, nu reușise să-l uite pe Bach și 
voia să-și cumpere un CD pe care să-l asculte în mașină. In 
Palmerston nu exista un magazin de muzică clasică. 

Pentru soții Campbell, discuția cu Trent a fost o întârziere 
scurtă și neplăcută. În absenţa ei, ar fi ieșit pe ușă cel târziu la 
12:50. Suzy își dorea mult să fumeze o ţigară, ocupaţie pe care 
anunţurile de pe pereți o interziceau prin intermediul unor 
propoziţii scurte, ușor de citit, și al unei iconografii 
internaţionale. Steve Harris nu se grăbea cine știe cât și tot 
acolo s-ar fi aflat, încă uitându-se din când în când la casa de pe 
terenul întins, întrebându-se nu tocmai conștient cât putea să 
coste. 

La 12:53, o femeie ţipă în mijlocul restaurantului. 

e 

A fost un strigăt scurt și viguros, care a transmis doar o notă 
ultimativă. Oamenii s-au ferit inconștient din calea ei, lăsând un 
spaţiu gol pe culoarul din mijloc. Devenise evident că doi bărbați 
- unul aproape ieșit din adolescență, celălalt având în jur de 
douăzeci și cinci de ani, amândoi îmbrăcaţi în pardesie lungi - 
monopolizaseră atenţia femeii. Curând, a fost limpede și că 
țineau în mâini puști semiautomate. 


VP-s 


Lumina din sală parcă a devenit brusc mai strălucitoare, 
sunetele anormal de precise și seci, ca și cum ar fi fost înlăturat 
cine știe ce strat de eter izolator. Când iei prânzul într-un 
McDonald's în timpul săptămânii, cafeaua tocmai se apropie de 
temperatura potrivită și îţi dai seama că noaptea s-a lăsat pe un 
cer senin, timpul se împotmolește într-o clipă de luciditate. 
Aidoma secundei interminabile dinaintea impactului mașinilor 
implicate într-un accident, pauza aceea nu survine pentru a te 
ajuta. Nu e o cale de salvare sau un dar dumnezeiesc și nu e 
suficient de lungă. Nu poţi să faci altceva decât să profiți de 
ocazie pentru a întâmpina moartea și a te întreba de ce i-a luat 
atât de mult timp. 

Trent a avut vreme doar să spună „Billy?” pe un ton deo 
uimire comică, apoi cei doi bărbaţi au început să tragă. 

Stăteau pe culoarul din mijloc și trăgeau calm și metodic, cu 
paturile puștilor bine proptite în umeri. Când prima victimă a 
căzut secerată, cu o expresie de surpriză mută încremenită pe 
față, atacatorii au înaintat: concentrați, siguri pe ei, căutând 
parcă să demonstreze unei autorităţi mai înalte că erau demni 
de acea misiune și că o puneau în practică cât puteau ei de 
bine. 

După altă secundă și alte două morți, toţi cei din restaurant 
și-au revenit brusc, consternaţi. Timpul s-a întors cu picioarele 
pe pământ și au început ţipetele. Au încercat să fugă sau să se 
ascundă sau să-i tragă pe alţii în faţa lor. Unii și-au forțat 
norocul alergând spre uși, dar puștile s-au întors simultan și i-au 
doborât pe dezertori cu eficiență. Linia focului a ajuns la străini 
și Mark Campbell a încasat un glonţ direct în ceafă cam în 
același timp când fața soţiei sale era împrăștiată peste 
păienjenișul de crăpături din sticla-oglindă a vitrinei care oprise 
înaintarea ambelor gloanțe. Trent a murit în plină acţiune la 
scurt timp după aceea, pe jumătate ridicat în picioare și lansat 
în misiunea blestemată de a-i ataca pe trăgători. Puţini au avut 
prezența de spirit ca măcar să se gândească la o acţiune atât de 
pozitivă, iar cei care au făcut-o au murit într-o clipă. 

_ Cei mai mulţi încercaseră doar să fugă. Să scape de acolo. 
Incercase vicepreședintele de la Bedloe Insurance, la fel și 
asistentul lui exasperant de ineficient. Incercaseră doisprezece 
elevi. Incercaseră toți odată și se împiedicaseră unul de altul. 
Mulţi se pomeniseră cu picioarele blocate între corpurile răniților 


VP-9 


și muriseră contorsionaţi, dislocându-și în cădere genunchii și 
șoldurile. Cei care aveau cale liberă au fost împușcați în timp ce 
alergau, prăbușindu-se peste mese, lovindu-se de pereți și de 
tejgheaua în spatele căreia singura vânzătoare încă în viață 
stătea strâns ghemuită, mult prea conștientă că zăcea în propria 
sa urină. De acolo vedea zvâcnetul picioarelor lui Duane 
Hillman, tânărul cu care se plimbase nu demult de-a lungul căii 
ferate. Fusese un dulce și se oferise să folosească un 
prezervativ. Cum știa că în clipa când fusese împușcat avea în 
mâini o oală cu ulei încins, nu simţea nevoia să se uite la el. 
Spera în schimb că, dacă nu vedea absolut nimic și se făcea cât 
mai mică, avea o șansă să scape. Un glonţ rătăcit a trecut mai 
târziu prin tejghea și i s-a înfipt în coloana vertebrală. 

Mai erau cei care nici măcar nu încercaseră să se salveze, ci 
rămăseseră pe loc, cu ochii larg deschiși, cu sufletele deja 
pierdute înainte ca gloanţele să le perforeze plămânii, organele 
genitale sau pântecele. Și măcar unul dintre toţi, o femeie 
diagnosticată recent cu aceeași formă de cancer care-l luase 
încet și pe tatăl ei, nu văzuse această turnură a evenimentelor 
într-o lumină complet negativă. Adevărul este că tânărul doctor 
de la spital, în care nu avea încredere mai ales din cauză că 
semăna cu personajul negativ din serialul ei preferat, ar fi reușit 
s-o salveze dacă ea ar fi supravieţuit și i-ar fi urmat sfaturile. 

Ceilalţi clienţi transformați în stane de piatră nu aveau niciun 
motiv să-și păstreze sângele rece. Au fost pur și simplu 
incapabili să se miște până în clipa când n-au mai avut de ales. 

Într-o cameră plină de victime, criminalii seamănă cu zeii. 
Bărbaţii au continuat să tragă, cu schimbări ocazionale de 
direcție, puștile întorcându-se împreună să deschidă focul 
asupra unui colț sau altul al sălii. Au reîncărcat de câteva ori, 
dar niciodată în același timp. Erau foarte eficienţi. De-a lungul 
întregului incident, niciunul n-a scos un cuvânt. 

Dintre cei optzeci și nouă de oameni aflaţi la ora prânzului în 
restaurantul McDonald's, numai patruzeci au auzit detunătura 
înfundată a ultimei împușcături. Nouăsprezece dintre ei erau 
morți înainte să se lase întunericul, ridicând numărul victimelor 
la șaizeci și opt. Printre cei care trăiau se afla și fata din spatele 
tejghelei, care n-a mai mers niciodată și a devenit alcoolică 
înainte să-l afle pe Dumnezeu și apoi să-l piardă din nou. A 
supraviețuit și una dintre cele două fetiţe. A fost dată în grija 


VP - 10 


unei mătuși din lowa și a dus o viaţă relativ liniștită. Unul dintre 
prietenii lui Trent a scăpat cu viaţă și, patru ani mai târziu, era 
salvamar la Laguna Beach. 

Steve Harris a supravieţuit și el. În mod normal ar fi trebuit să 
moară la început, în prima rafală de gloanțe care măturase 
partea stângă a restaurantului, dar cadavrul lui Suzy Campbell 
se prăbușise peste el tocmai când încerca să se strecoare sub 
masă. Greutatea ei îl făcuse să alunece de pe scaun și să cadă 
cu capul înainte. După câteva clipe, li se alăturase soțul lui Suzy, 
deja mort. Feţele soților Campbell n-ar fi fost recunoscute la o 
confruntare cu fotografiile din pașapoarte (amândouă păstrate 
cu grijă în buzunarele jachetelor, în caz că le spărgea cineva 
mașina cât timp luau masa), dar hainele cu care erau îmbrăcați 
- unele împăturite cu atenţie acasă, în Anglia, altele cumpărate 
în trecere la o lichidare de stoc într-un Gap din zona Back Bay a 
Boston-ului - erau de-a dreptul imaculate. Abia dacă aveau 
nevoie să fie scuturate și ei ar fi putut ieși pe ușă, s-ar fi urcat în 
mașina închiriată și și-ar fi văzut mai departe de drum. Poate că 
într-o realitate mai bună asta avea voie să se întâmple și, printr- 
un noroc fericit, Mark ar fi găsit Variaţiile Goldberg în alt oraș și 
în restul zilei ar fi parcurs o porţiune lungă de drum drept 
mărginit de copaci cu frunze care păreau luminate din interior. 
Ar fi străbătut urcușurile și coborâșurile autostrăzii care avea să- 
i ducă spre după-amiază și apoi spre seară, fără să observe nicio 
clipă că erau singuri pe drum. 

In această lume nu făcuseră altceva decât să salveze viața 
unui om, viaţa lui Steve Harris, care stătea nemișcat sub ei, 
ameţit și redus la imobilitate după ce se lovise cu capul de 
gresia de pe jos. De jur împrejurul lui erau trupuri căzute și 
vedea numai haos și moarte; nu mai simțea decât pulsaţia 
tăieturilor și o durere rece care s-a transformat mai apoi într-o 
comoţie atât de gravă, încât uneori avea să i se pară că nu seva 
vindeca niciodată. O infirmieră tânără, care se uita la el aproape 
cu evlavie pentru că supravieţuise în vreme ce toți ceilalţi 
muriseră, avea să stea toată noaptea lângă patul lui în spitalul 
din Pipersville, încercând să-l ţină treaz când el și-ar fi dorit 
foarte mult să doarmă. 

Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu, la fel și infarctul din 
1995 care a reușit ceea ce gloanţele nu reușiseră. N-a încercat 


VP - 11 


niciodată să afle dacă locuinţa în stil victorian era de vânzare. 
Pur și simplu a muncit până a căzut din picioare. 

Peste răpăitul cadenţțat al focurilor de armă, peste gemetele 
și strigătele muribunzilor s-a suprapus sunetul îndepărtat al 
sirenelor, tot mai puternic. Pușcașii au mai tras încă aproximativ 
douăzeci de secunde, eliberând un spaţiu nu prea mare lângă 
tejgheaua unde mama și fetiţele își găsiseră refugiu provizoriu. 
Apoi s-au oprit. 

Când s-au uitat prin sală, fețele lor nu trădau nicio reacție. Cel 
mai tânăr dintre ei - băiatul pe nume Billy - a făcut un pas în 
spate și a închis ochii. Celălalt l-a împușcat drept în faţă. În timp 
ce corpul lui Billy încă se mai zvârcolea slab pe podea, bărbatul 
s-a aplecat să-și înmoaie mâinile în sânge. S-a ridicat și a mai 
aruncat o privire prin încăpere, calm, destins. Nu și-a întors 
privirea nicio clipă spre mașinile de poliţie îngrămădite pe Maine 
în sus, sosite mult prea târziu pentru a mai influenţa în vreun fel 
tragedia care avea să readucă în sfârșit Palmerston în conștiința 
colectivă. 

Apoi, când a fost pregătit trup și suflet, a sărit prin geamul 
spart din spatele cadavrelor soţilor Campbell și a dispărut. A 
scăpat, se zice, de-a lungul vechii căi ferate. N-a fost prins 
niciodată. 

Nimeni n-a reușit vreodată să-l descrie precis și, cu timpul, 
parcă a ieșit dintre graniţele evenimentului și a dispărut în 
umbră. Vina a ajuns să cadă numai pe umerii lui Billy, un puști 
care făcuse doar ce-i spusese un bărbat pe care îl considera 
noul lui prieten. 

Au trecut zece ani. 


VP - 12 


PARTEA | 


„Din deal, nu de pe deal...” 


FRANK LLOYD WRIGHT, 
Despre arhitectura din Taliesin 


Înmormântarea ieșise foarte bine, dat fiind că se bucurase de o 
participare numeroasă, iar oamenii erau îmbrăcaţi cum se 
cuvine și nu se ridicase nimeni în picioare la un moment dat să 
spună: „Sper că vă daţi seama, asta înseamnă că sunt morți”. 
Se desfășurase la o biserică de la marginea orașului. Habar n- 
aveam cărei confesiuni îi aparținea și cu atât mai puţin de ce 
trebuia să figureze asta în instrucţiunile lăsate la Harold Davids. 
Din câte știam, părinţii mei nu aveau convingeri religioase, cu 
excepţia unui ateism amabil și a convingerii neexprimate că, 
dacă Dumnezeu într-adevăr există, probabil conduce o mașină 
frumoasă, aproape sigur de producție americană. 

De organizarea funeraliilor se ocupase foarte eficient biroul lui 
Davids, iar mie nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să mă 
prezint. Mi-am petrecut o bună parte din cele două zile în 
salonul de la Best Western. Știam că ar fi trebuit să merg acasă, 
dar nu aveam curaj s-o fac. Am citit aproape în întregime un 
roman prost și am frunzărit o sumedenie de reviste, fără să rețin 
altceva decât că poţi cheltui o avere pe un ceas de mână. In 
fiecare dimineaţă, plecam devreme de la hotel cu intenţia să mă 
plimb pe strada principală, dar nu ajungeam mai departe de 
parcare. Știam care erau ofertele magazinelor din Dyersburg, 
Montana, însă nu mă aflam acolo pentru a cumpăra nici 
echipament de schi, nici obiecte de „artă”. Seara luam masa în 
restaurantul hotelului, iar la prânz ceream să mi se aducă 
sendvișuri în cameră. Toate mesele erau însoţite de cartofi 
prăjiți a căror consistenţă îmi dădea de înţeles că între recoltare 
și farfuria mea interveniseră o mulțime de procese industriale. 


VP - 13 


Era imposibil să eviţi cartofii prăjiţi. Am discutat problema în 
două rânduri cu chelnerițele, dar a trebuit să renunţ în fața 
panicii care le înflorea în priviri. 

După ce preotul le-a explicat tuturor de ce moartea nu este 
sfârșitul absolut, așa cum pare la prima vedere, am ieșit 
încolonaţi din biserică. Îmi părea rău că plec. Mă simţeam în 
siguranţă acolo. Afară era foarte frig, un aer tăios și tăcut. În 
spatele cimitirului se ridicau dealurile de la poalele munților 
Gallatin, piscuri mute în depărtare, pictate parcă pe sticlă. 
Fuseseră pregătite două locuri, unul lângă altul. Erau 
aproximativ cincisprezece persoane de faţă. Era și Davids acolo, 
împreună cu cineva care părea să fie asistentul lui. Mary stătea 
lângă mine, cu părul cărunt strâns într-un coc sever, cu faţa 
ridată acum netezită de frig. Pe doi dintre ceilalți mi s-a părut 
că-i recunosc vag. 

Preotul a mai rostit câteva cuvinte, minciuni reconfortante în 
asemenea momente. E posibil să fi avut cât de cât importanţă 
pentru unii dintre îndoliaţi. Eu de-abia le-am auzit, concentrat 
cum eram să-mi împiedic inima să explodeze. Apoi, doi bărbaţi - 
care cu asta se ocupau, asta făceau în fiecare săptămână - au 
coborât cu pricepere sicriele în pământ. Frânghiile le-au 
alunecat încet printre degete și sicriele s-au așezat la 
adâncimea precis măsurată de doi metri sub pajiștea pe care 
încă mai stăteau cei vii. S-au mai auzit câteva fraze de 
consolare, dar acum bolborosite la repezeală, de parcă biserica 
ar fi recunoscut că timpul pe care-l avea la dispoziţie pentru 
predici înălţătoare se scursese. Nu poţi pune oameni în cutii de 
lemn sub pământ fără ca spectatorii să-și dea seama că se 
întâmplă ceva foarte nelalocul lui. 

O ultimă declaraţie în șoaptă și cu asta, basta. Se sfârșise. Lui 
Donald și Philippa Hopkins nu li se mai putea întâmpla nimic. Cel 
puţin, nimic care să fie un subiect de reflecţie. 

Câţiva participanţi au mai zăbovit o clipă, acum fără un scop 
precis. Apoi am rămas singur sub cerul de o imensitate mereu 
uimitoare. Am rămas acolo de parcă aș fi fost două persoane în 
același timp. Una cu gâtul blocat de pietre incandescente și care 
credea că nu se va mai putea mișca niciodată; cealaltă 
conștientă de inutilitatea veghei în faţa celor două morminte, 
dar și de faptul că, nu prea departe, oamenii treceau în mașini, 
ascultând Dixie Chicks și gândindu-se vag la problemele lor 


VP - 14 


bănești. Fiecare dintre cele două părţi o găsea pe cealaltă 
ridicolă. 

Ştiam că nu pot rămâne acolo o veșnicie. Nu se așteptau la 
asta din partea mea. N-ar fi avut niciun sens, n-aș fi schimbat 
nimic și era într-adevăr foarte frig. Când am ridicat în cele din 
urmă capul, mi-am dat seama că Mary era încă acolo, la numai 
câţiva pași de mine. Avea ochii uscați, aspriţi de conștiința 
faptului că în curând avea să împărtășească aceeași soartă și că 
asta nu era nici de râs, nici de plâns. Am strâns din buze și ea a 
întins mâna și mi-a atins braţul. O vreme, am tăcut amândoi. 

Cu trei zile în urmă, când mă sunase, stăteam pe terasa unui 
hotel mic și grațios de pe De la Vina, în Santa Barbara. Eram 
pentru moment șomer, sau din nou șomer, și-mi cheltuiam 
economiile firave pe o vacanţă nemeritată. Stăteam cu o sticlă 
de merlot bun în față, hotărât s-o golesc. Nu era prima sticlă din 
seara aceea, așa că, atunci când mi-a sunat mobilul, am fost 
înclinat să las mesageria să răspundă. Dar am aruncat o privire 
la afişaj și am văzut cine mă căuta. 

Am apăsat tasta verde. 

— Hei, am făcut eu. 

— Ward, zise ea. 

Și-apoi nimic. 

Într-un târziu, am auzit un sunet pe fir. Era slab și cleios. 

— Mary? am întrebat. Te simţi bine? 

— O, Ward, zise ea cu voce tremurată, ca de femeie foarte 
bătrână. 

M-am îndreptat atunci în scaun, cu speranţa deșartă că o 
promptitudine de fațadă, o împotrivire de ultim moment ar fi 
putut diminua cumva forța loviturii. 

— Ce-i? 

— Ward, ar fi bine să vii aici. 

In cele din urmă, am convins-o să-mi spună. Un accident de 
mașină în centrul orașului Dyersburg. Amândoi părinţii mei 
morţi înainte să ajungă la spital. 

Presupun că știusem din prima clipă că va fi ceva de felul 
ăsta. Dacă n-ar fi fost vorba despre amândoi, nu Mary m-ar fi 
sunat. Dar chiar și acum, stând alături de ea în cimitir și 
uitându-mă în jos la sicriele lor, nu reușeam să pronunţ o frază 
care să exprime sensul deplin al morții lor. Acum nu mai puteam 
nici să răspund la mesajul pe care, cu o săptămână în urmă, 


VP -15 


mama mi-l lăsase pe robotul telefonic. Pur și simplu, nu găsisem 
timpul s-o fac. Nu mă așteptam să fie amândoi șterși fără 
preaviz de pe faţa pământului și așezați sub el, acolo unde nu 
mă puteau auzi. 

Brusc, mi-am dat seama că nu mai voiam să stau lângă 
cadavrele lor. Am făcut un pas în spate. Mary a scotocit în 
buzunarul hainei și a scos ceva de care era legată o etichetă 
mică din carton. Un set de chei. 

— Azi-dimineaţă am dus gunoiul, a zis ea, și-am aruncat câte 
ceva din frigider. Lapte și altele. Nu voiam să-nceapă să 
miroasă. Pe celelalte le-am lăsat la locul lor. 

Am dat din cap, uitându-mă ţintă la chei. Eu nu aveam chei. 
Nu simţisem niciodată nevoia să am. În rarele ocazii când le 
făceam o vizită, erau de fiecare dată acasă. Mi-am dat seama că 
acum o vedeam prima dată pe Mary altundeva decât în 
bucătăria sau în camera de zi a părinţilor mei. Așa stăteau 
lucrurile cu bătrânii. Tu te duceai la ei, nu viceversa. Voiau să fie 
centrul de gravitație. Voiseră. 

— Vorbeau despre tine, să știi. De multe ori. 

Am dat iar din cap, deși nu eram sigur că o cred. O mare 
parte din ultimii zece ani, părinţii mei nici măcar nu știuseră 
unde mă aflam și tot ce aveau de spus se referea la altcineva 
mai tânăr, singurul lor copil care trăise cu ei conform altor 
obiceiuri și care cândva avea să se maturizeze. Nu e vorba că 
nu ne-am fi iubit. Ne iubeam, în felul nostru. Doar că nu le 
dădusem prea multe subiecte de discuţie, nu bifasem niciuna 
dintre căsuțele care-i fac pe părinţi să se laude în prezenţa 
prietenilor și vecinilor. Nici soţie, nici copii, nici slujbă despre 
care să spună ceva. Mi-am dat seama că Mary încă ţinea mâna 
întinsă și am luat cheile. 

— Cât timp rămâi? m-a întrebat. 

— În funcţie de cum merg lucrurile. Poate o săptămână. Poate 
mai puţin. 

— Ştii unde mă găsești. Să treci pe la mine. Nu-ţi trebuie un 
motiv. 

— O să trec, am spus repede, zâmbind strâmb. 

Îmi doream să am un frate sau o soră care să poarte în locul 
meu discuția aceea. Cineva responsabil și sociabil. 

Mi-a întors zâmbetul, dar distantă, de parcă ar fi știut deja că 
nu așa mergeau lucrurile. 


VP - 16 


— Presupun că vei pleca în scurt timp, zise ea și începu să 
coboare panta. 

La șaptezeci de ani, era puţin mai în vârstă decât părinţii mei 
și se mișca greoi. Știam că locuia în Dyersburg de când se 
născuse și că fusese infirmieră, nimic altceva. 

Am văzut că Davids stătea în picioare lângă mașina lui, în 
partea cealaltă a cimitirului, omorându-și timpul cu asistentul, 
dar în mod evident așteptându-mă. Avea aerul cuiva hotărât să 
pună la punct rapid și eficient ultimele detalii. 

Am mai aruncat o privire în spate, către morminte, apoi am 
coborât încet pe potecă să înfrunt problemele administrative 
provocate de dispariţia întregii mele familii. 

e 

Aproape toate documentele se aflau în mașina lui Davids, 
care m-a invitat să le discutăm în jurul mesei de prânz. Nu știu 
dacă așa a fost o treabă mai puţin neplăcută decât dacă am fi 
făcut-o în biroul lui, dar am apreciat gestul de politeţe venit din 
partea unui om care nu mă cunoștea mai deloc. Am luat masa în 
centrul istoric al Dyersburg-ului, la un local numit Auntie's 
Pantry!. Interiorul fusese proiectat în așa fel încât să semene cu 
o cabană din bârne, cu mobilă parcă cioplită de elfi. Meniul 
conținea o gamă largă de supe organice și pâini de casă, 
însoțite de salate în mare parte pe bază de germeni de fasole. 

Cam de vârsta părinţilor mei, înalt și uscăţiv, cu un nas mare, 
acvilin, Davids semăna cu tipul pe care-l cheamă Dumnezeu 
când vrea să declanșeze iadul pe pământ. Și-a deschis servieta 
și a scos o mulţime de documente, le-a răsfirat în faţa lui cu un 
gest profesional, apoi a luat meniul și-a început să-l citească. 
Davids era avocatul părinţilor mei și-i servise în această calitate 
de când îl cunoscuseră după ce se mutaseră din California de 
Nord. Mai vorbisem cu el de vreo două ori înainte, de Crăciun și 
de Ziua Recunoștinței, acasă la ei, dar acum era doar unul 
dintre mulți alţii cu care relaţiile mele erau pe punctul să se 
sfârșească brusc. Consecința era un straniu amestec de 
distanţare și dorinţă de a-i prelungi contactul, pe care nu mă 
simțeam în stare să-l exprim prea bine într-o conversație 
directă. 

Din fericire, Davids a preluat frâiele imediat după ce-au sosit 
bolurile cu unt de arahide și supă de licheni. A recapitulat 


1 Cămara mătușicii. (N. tr.). 
VP - 17 


împrejurările morţii părinţilor mei, care, în lipsa martorilor, se 
reduceau la un singur fapt. În seara de vineri a săptămânii 
trecute, la aproximativ 11:05, după ce fuseseră în vizită la niște 
prieteni pentru o partidă de bridge, mașina lor fusese implicată 
într-o coliziune frontală la intersecția străzilor Benton cu Ryle. 
Cealaltă mașină stătea pe loc, parcată pe partea opusă a 
drumului. Autopsia arătase că tata, care era pasager, avea o 
alcoolemie echivalentă cu aproximativ o jumătate de sticlă de 
vin, iar mama băuse mult suc de afine. Drumul era îngheţat, 
intersecția nu era prea bine luminată și, doar cu un an înainte, 
în același loc se mai petrecuse un accident. Asta era tot. O 
situaţie ca atâtea altele, doar dacă nu voiam să mă implic inutil 
într-un proces civil, lucru pe care nu mi-l doream. Altceva nu se 
mai putea spune. 

Apoi Davids a trecut la subiect, adică mi-a dat să semnez mai 
multe hârtii, și astfel mi-am exprimat acordul să devin 
proprietarul casei și al tuturor bunurilor din ea, al câtorva bucăţi 
de pământ necultivat și al portofoliului de acţiuni al tatălui meu. 
Mulțimea de probleme fiscale legate de toate astea mi-a fost 
prezentată eficient, după care a fost rezolvată cu alte 
semnături. Chestiunile financiare îmi intraseră pe-o ureche și îmi 
ieșiseră pe cealaltă. Am aruncat o singură privire la documente, 
în treacăt. Tata avusese evident încredere în Davids, iar Hopkins 
Senior nu era un om care să-și risipească respectul în stânga și- 
n dreapta. Dacă fusese destul de bun pentru tata, era destul de 
bun și pentru mine. 

Spre sfârșit, îl ascultam doar pe jumătate, dedicându-mă de 
fapt supei - după ce îmbunătăţisem reţeta adăugând sare și 
piper din belșug. Priveam lingurile pline cum urcă spre gură, 
savuram gustul într-un fel științific, deliberat, lăsând aromele să- 
mi ocupe cât mai mult posibil din minte. Mi-am revenit la 
realitate doar când Davids a pomenit de UnRealty. 

Mi-a spus că firma tatei, prin intermediul căreia vânduse cu 
succes multe proprietăţi imobiliare cu un preţ frumușel, intrase 
în procedură de lichidare. Imediat după aceea, valoarea 
activelor rămase avea să fie vărsată în contul pe care-l numeam 
eu. 

— A lichidat UnRealty? am întrebat, ridicând privirea spre el. 
Când? 

— Banu. 


VP - 18 


A clătinat din cap în timp ce-și ștergea bolul cu o bucată de 
pâine. 

— A lăsat instrucțiuni să se întâmple asta după moartea lui. 

— Indiferent ce aș avea eu de spus? 

A aruncat o privire pe geam și și-a frecat mâinile cu o mișcare 
calculată, scuturându-și de pe degete câteva firimituri. 

— A fost cât se poate de neechivoc în privinţa asta. 

Mi s-a părut că supa se răcise brusc și avea gust de ierburi de 
baltă măcinate. Am împins bolul deoparte. Înţelegeam acum de 
ce insistase Davids să rezolvăm hârtiile azi și nu înainte de 
înmormântare. Am strâns documentele care-mi reveneau și le- 
am vârât în plicul pe care mi-l dăduse el. 

— Asta-i tot? 

Vocea mea era slabă și aspră. 

— Așa cred. Regret că te-am obligat să treci prin asta, Ward, 
dar e mai bine să isprăvim treaba. 

A scos portofelul din sacou și a citit nota de plată cu o 
neîncredere profundă, ca și când ar fi dezaprobat nu doar 
cifrele, ci și caligrafia chelneriţei. Degetul său mare a ezitat 
deasupra unei cărți de credit, dar apoi a scos bani gheaţă. l-am 
interpretat gestul drept dorinţa de a nu include costul prânzului 
în cheltuielile de afaceri. 

— Ai fost foarte amabil, am spus. 

Davids a refuzat complimentul cu o fluturare din mână și a 
lăsat un bacșiș de exact zece la sută. 

Ne-am ridicat și am ieșit din restaurant, făcând slalom printre 
mesele turiștilor care sporovăiau. Afară, am rămas împreună o 
clipă, privind fascinaţi femeile pline de bani care se plimbau în 
sus și-n jos pe College Street în cârduri înfometate, cu cărțile de 
credit gata de atac. 

În cele din urmă, Davids își vâri mâinile în buzunarele 
pardesiului. 

— Dacă pot să fac ceva pentru tine, te rog să-mi dai un 
telefon. Sigur, nu-i pot aduce pe morți la viaţă, dar în alte 
privinţe s-ar putea să-ţi fiu de folos. 

Ne-am strâns mâinile și s-a îndepărtat în pas destul de vioi în 
susul străzii, cu faţa studiat inexpresivă. Abia atunci mi-am dat 
seama, inadmisibil de târziu, că Davids nu fusese doar avocatul 
tatălui meu, îi devenise și prieten, și că probabil nu eram 
singurul care trecuse printr-o dimineaţă dificilă. 


VP - 19 


M-am întors la hotel cu pumnii încleștaţi și la ora nouă eram 
deja beat. Ușile nici nu se închiseseră bine în spatele meu și 
strângeam deja în mâini primul boilermaker. Imediat după ce- 
am luat prima înghiţitură, am știut că fac o greșeală. Problema 
era că nu vedeam nicio rezolvare inteligentă a situaţiei în care 
mă aflam. 

La început, am stat cocoţat la bar, dar după o vreme m-am 
mutat într-un separeu de lângă fereastra mare. Un bacșiș 
preventiv și substanţial îmi garantase că nu trebuia să aștept și 
nici măcar să mă mișc din loc pentru ca paharele mele să fie 
mereu pline. O bere, un scotch. O bere, un scotch. Un mod 
pragmatic și eficient de a te îmbăta, iar barmanul cu faţă de 
copil a continuat să mi le servească așa cum îi cerusem. 

Am scos hârtiile din plicul de manila de la Davids și le-am 
răsfirat în faţa mea, concentrându-mi atenţia asupra unui 
anumit punct. 

În copilărie, învăţasem bine un lucru despre tata: era un om 
de afaceri. Cu asta se ocupa și asta îl definea. Era un Homo 
sapiens „afaceriensis”. Se trezea dimineața și ieșea din casă 
pentru a face afaceri și, mulțumesc lui Dumnezeu, seara se 
întorcea întotdeauna cu rezultate. Părinţii mei nu discutau 
niciodată despre primii lor ani de căsnicie și rareori despre ceva 
cât de cât important, dar știam de UnRealty. Tata lucrase câţiva 
ani la o firmă locală, apoi, într-o seară, o scosese pe mama în 
oraș și-i spusese că vrea să înceapă ceva pe cont propriu. 
Folosise chiar cuvintele astea, se pare, de parcă ar fi fost vorba 
de-o reclamă la împrumuturi bancare. Discutase cu câţiva 
oameni, își făcuse relații și adoptase toată retorica 
antreprenorială care-ţi dă dreptul să iei într-o bună zi cuvântul la 
barul clubului country și să spui: „Am făcut ce-am vrut”. Probabil 
că nu-i fusese ușor, dar tata avea forţă și voinţă. Mecanici și 
instalatori, băieți de parcare și vânzători de bilete, toţi îi aruncau 
o singură privire și se hotărau să nu-l calce pe bătături. Când 
intra într-un restaurant, chelnerii știau că era timpul să se pună 
pe treabă și să nu mai scuipe în supă. Compania lui și trecutul 
lui erau lucrurile cele mai concrete pe care le-am înţeles despre 
el. 


? Amestec de whisky și bere. (N. tr.). 
VP - 20 


Și totuși, în testament stipulase că UnRealty va fi lichidată. În 
loc să-i lase fiului său această decizie, ștersese cu seninătate 
mai bine de douăzeci de ani de muncă. 

Știam că asta însemna un singur lucru, știam din clipa când 
Davids îmi dăduse vestea. Părinţii mei nu voiau să preiau 
afacerea. În multe privinţe, era de înţeles. Am vândut o 
grămadă de chestii, dar niciodată o casă scumpă. Știam totuși 
că există și așa ceva, și încă cum. Cunoșteam revista Unique 
Homes, Registrul Dupont și Christie's Great Estates. Cunoșteam 
zonele exclusiviste și ranch-urile pentru turiști, eram familiarizat 
cu valoarea obiectelor de artă europene, cu terenul neted de la 
gaura 15, cu oazele de intimitate unde calmul stă să dea pe- 
afară. Nu puteam să fiu altfel. O aveam în sânge. Urmasem 
până și doi ani de arhitectură înainte să abandonez studiile din 
cauza unui incident nefericit și să-mi caut alt drum. Cu toate 
astea, nu dorise sau nu avusese încredere în mine să preiau 
afacerea. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă durea mai 
tare. 

Am continuat să beau, sperând că situaţia se va îmbunătăți. 
Nu s-a îmbunătăţit. Am continuat totuși să beau. În prima parte 
a serii, barul a fost liniștit. Apoi, la zece, s-a înregistrat o 
afluenţă puternică de bărbaţi și femei în haine de seară, scăpațţi 
de la cine știe ce reuniune mondenă plină de emfază, lumini 
strălucitoare și tabele de punctaj. S-au îngrămădit în mijlocul 
barului, sporovăind frenetic, surescitaţi ca niște puști la ideea de 
a face tămbălău și a da pe gât câteva beri /ight. Pe-atunci îmi 
simţeam deja capul greu și rece. Rumoarea era puternică și s-a 
amplificat, de parcă aș fi fost înconjurat de oameni care 
încărcau pietriș cu lopata. 

Am rămas pe poziţii în separeu, aruncându-le invadatorilor 
priviri agresive. Cu multă dezinvoltură, doi bărbați și-au dat jos 
sacourile. Un individ și-a lărgit chiar și nodul de la cravată. 
Subalternii se apropiau ezitanţi de șefi și roiau în jurul lor ca 
muștele, așteptând vorbe de laudă. Eram hotărât să le ţin piept. 
Aveam să înfrunt furtuna. Poate că indivizii știau cum să facă 
tabele de calcul și liste de active, dar dacă venea vorba de un 
test de rezistență la bar, nu erau decât niște papă-lapte. Eram 
încrezător în forţele mele. Aveam un avantaj. Acum, gândindu- 
mă mai bine, eram chiar mai beat decât credeam. 


VP - 21 


Trei bărbaţi au apărut în cadrul ușii. S-au oprit, s-au uitat în 
jur. 

Imediat după aceea, am auzit ţipete și oamenii în haine 
elegante s-au aruncat la adăpost. La început m-am speriat, dar 
apoi mi-am dat seama că de mine fugeau. 

Mă clătinam în mijlocul încăperii, cu hainele ude de berea pe 
care o vărsasem. Aveam un pistol în mână și-l îndreptasem spre 
bărbaţii din ușă, strigând o serie lungă și incoerentă de ordine. 
Păreau îngroziţi. Pesemne din cauză că, atunci când te ameninţă 
cineva cu pistolul, ești dispus să faci ce ți se cere. Pe de altă 
parte, e dificil dacă nu înţelegi ce spune. 

Într-un târziu, am încetat să mai strig. Bărbaţii de la ușă 
ajunseseră pentru scurt timp șase la număr, apoi au rămas din 
nou trei. În jurul meu se lăsase tăcerea, dar aveam senzaţia că 
inima mea atinsese punctul de fierbere. Toţi așteptau ca situaţia 
fie să se îmbunătăţească, fie să se agraveze. 

— Scuze, am mormăit. E o neînțelegere. 

Am pus pistolul înapoi în buzunar, am cules hârtiile de pe 
masă și am ieșit cu pași mari. Am ajuns la jumătatea foaierului 
înainte să mă prăbușesc, trăgând după mine o față de masă, o 
vază mare și flori în valoare de o sută de dolari. 

e 

La ora trei în dimineața următoare, înfrigurat de ploaia rece 
ca gheața, stăteam întins cu fața în sus pe patul din camera 
mea. 

Vorbisem atât cu directorul hotelului, cât și cu polițiștii, care 
se arătaseră înțelegători, insistând totuși că trebuia să renunţ la 
pistol pentru restul șederii mele acolo. Am pus totul pe seama 
înmormântării. Le-am zis că am permis portarmă, lucru care i-a 
surprins. Mi-au făcut totuși observaţia, destul de întemeiată, că 
asta nu-mi dădea dreptul să flutur pistolul prin baruri. 
Documentele de la biroul lui Davids, cele care dovedeau că 
acum aveam un milion opt sute de mii de dolari bani gheaţă, au 
fost puse cu grijă pe calorifer, la uscat. Nu mai eram supărat pe 
nimeni. Faptul că testamentul tatălui meu puțea a bere părea 
să-i dea dreptate fără urmă de îndoială. 

După o vreme, m-am rostogolit pe o parte, am ridicat 
receptorul și am format un număr. Telefonul a sunat de șase ori, 
apoi am auzit mesageria vocală. O voce pe care o cunoșteam 
mai bine ca pe-a mea a spus că domnului și doamnei Hopkins le 


VP - 22 


pare rău că nu pot să răspundă, dar mă roagă să las un mesaj. 
Mă vor contacta ei. 


2 


În dimineaţa următoare, la zece, stăteam palid și spăsit la 
capătul aleii care duce la casa părinţilor mei. Purtam o cămașă 
curată. Mâncasem ceva la micul dejun. Imi cerusem iertare de la 
toți cei pe care-i găsisem în hotel, până și de la tipul care se 
ocupa de întreţinerea piscinei. Eram uimit că nu-mi petrecusem 
noaptea într-o celulă. Mă simțeam ca naiba. 

Casa se înălța aproape de capătul unui drum îngust și 
povârnit, pe partea dinspre munte a principalei zone 
rezidenţiale din Dyersburg. Fusesem oarecum surprins când se 
mutaseră în ea. Terenul era destul de întins, cam de-o jumătate 
de acru, cu doi copaci bătrâni care umbreau o latură a casei. In 
jur erau proprietăţi cam la fel de mari, case în stil victorian 
târziu pe care nimeni nu părea să aibă chef să le vopsească. Un 
gard viu bine îngrijit delimita proprietatea de-o parte și de alta. 
Mary locuia vizavi și nu era nici pe departe bogată. Un profesor 
de colegiu și soţia lui doctorandă se mutaseră de curând alături. 
Cred că tata le vânduse casa. Și ei erau oameni cumsecade - 
dar mi-era greu să cred că se scăldau în șampanie. Casa noastră 
avea etaj, o verandă elegantă de jur împrejur, un atelier în 
pivniţă și un garaj în spate. Era, fără îndoială, o reședință 
frumoasă și bine mobilată, într-un cartier bun. Dacă ar fi vrut 
cineva să se stabilească acolo, n-ar fi găsit motive să se plângă. 
Pe de altă parte, Homes of the Rich and Famous n-ar fi venit 
niciodată în goana mare să facă un episod special despre ea. 

Am făcut cu mâna în caz că Mary se uita din întâmplare pe 
fereastră și am pornit încet pe alee. Aveam impresia că mă 
apropii de un impostor. Adevărata casă a părinţilor mei, cea în 
care crescusem, se afla cu mulţi ani în trecut și la mai bine de-o 
mie de kilometri spre vest. Nu mă mai întorsesem niciodată în 
Hunter's Rock de când se mutaseră, dar cunoșteam casa ca pe 
propriul meu buzunar. Felul în care erau dispuse camerele 
probabil că îmi va influenţa toată viața modul de înţelegere a 
spaţiului domestic. Cea din faţa mea era ca a doua soţie cu care 


VP - 23 


te căsătorești prea târziu și cu ai cărei copii nu mai poți întreține 
o relaţie care depășește cordialitatea detașată. 

Într-o parte a ușii era un tomberon din tablă zincată cu 
capacul ridicat din cauza sacului plin dinăuntru. N-am văzut 
niciun ziar pe verandă. Am presupus că se ocupase Davids de 
asta. O măsură corectă, dar îmi lăsa impresia că peste casă se 
așternuse deja un strat de praf. Am scos din buzunar cheile cu 
care nu eram obișnuit și am descuiat ușa. 

Era atâta liniște înăuntru, încât casa părea să pulseze. Am 
luat cele câteva plicuri de corespondenţă, fleacuri în mare parte, 
și le-am pus pe măsuţa din hol. Apoi am rătăcit o vreme, 
plimbându-mă dintr-o cameră în alta, uitându-mă la tot și la 
nimic. Camerele mi se păreau niște galerii de vizionare pentru o 
stranie lichidare la solduri, fiecare obiect provenind din altă casă 
și pus în vânzare la un preţ cu mult sub valoarea reală. Până și 
lucrurile care formau un grup distinct - cărțile din biroul tatei, 
colecţia mamei de ceramică englezească din anii '30, frumos 
aranjată pe scrinul vechi de pin din salon - păreau izolate 
ermetic de atingerea mea și a timpului. Habar n-aveam ce să 
fac cu ele. Să le pun în cutii și să le depozitez undeva unde s-ar 
umple de praf? Să le vând și să cheltuiesc banii sau să-i donez 
unei cauze caritabile? Să trăiesc în mijlocul acestor piese de 
muzeu, știind că nu le voi acorda niciodată decât o atenţie de 
mâna a doua? 

Singura soluţie care părea să aibă cât de cât sens ar fi fost să 
las totul așa, să ies din casă și să nu mă întorc niciodată. Asta 
nu era viaţa mea. Nu era viața nimănui, nu mai era. În afara 
singurei poze de nuntă din hol, nu mai văzusem nicio fotografie. 
Nu fuseseră niciodată fotografii în familia noastră. 

În cele din urmă am ajuns înapoi în salon. Camera dădea spre 
grădină și spre stradă și avea ferestre înalte și largi care 
transformau lumina rece de-afară în căldură. Erau acolo o 
canapea și un fotoliu cu imprimeuri rafinate. Pe o comodă cu uși 
din sticlă fumurie, un televizor mic și compact, cu ecran lat. Mai 
era și scaunul tatei, un bătrân cal de povară din lemn de culoare 
închisă, cu tapiţerie de pânză verde, singura piesă de mobilier 
din cameră pe care o aduseseră din fosta lor casă. O biografie 
recentă a lui Frank Lloyd Wright pe măsuţa pentru cafea, pagina 
unde ajunsese tata cu lectura fiind marcată cu o chitanţă de la 
Denford's Market. Cu opt zile în urmă, unul dintre ei cumpărase 


VP - 24 


câteva felii de carne, o prăjitură cu morcovi (cred), cinci sticle 
mari de apă minerală, o cutie de lapte degresat și un flacon de 
vitamine. Unele dintre ele erau probabil în tomberonul din faţă, 
unde le aruncase Mary. Apa minerală pesemne că mai era în 
casă, la fel și vitaminele. Mai târziu poate avea să mi se facă 
sete. 

Până una-alta, m-am așezat în scaunul tatei. Mi-am plimbat 
mâinile peste  intarsiile roase ale mânerelor, apoi le-am 
încrucișat în poală și m-am uitat la grădină. 

Și, multă vreme, am plâns în hohote violente. 

e 

Mult mai târziu, mi-am amintit o seară din vremuri de demult. 
Trebuie să fi avut șaptesprezece ani și, pe-atunci, locuiam în 
California. Era vineri și urma să mă întâlnesc cu băieţii la un bar 
de pe o stradă lăturalnică, la ieșirea din oraș. Lazy Ed's era una 
dintre cârciumile cât o cutie de chibrituri, cu parcare proprie, 
care par să fi fost proiectate de mormoni. In ele băutul devine o 
faptă nu doar strigătoare la cer, ci și tristă, monotonă și 
fatalmente lipsită de speranţă. Ed înţelesese că nu-i dădea 
mâna să fie mofturos și, cum nu-i făceam niciodată probleme și 
alimentam permanent cu monezi de-un sfert de dolar masa de 
biliard și tonomatul - Blondie, Bowie și bătrânul Bruce 
Springsteen, în zilele de glorie ale lui Molly Ringward?* și-ale 
culorilor ţipătoare - nu avea nimic împotriva păcatului nostru 
adolescentin. 

Mama nu era acasă, plecase la o bună amică de-a ei să facă 
ce fac femeile atunci când în preajmă nu sunt bărbaţi cu fețe 
plictisite care să le calce pe bătături. La ora șase, tata și cu mine 
stăteam la masa cea mare din bucătărie și mâncam lasagna pe 
care ne-o lăsase ea în frigider, evitând însă salata. Gândurile îmi 
hoinăreau în altă parte. Habar n-am unde. Nu pot pătrunde în 
mintea celui care-am fost la șaptesprezece ani mai mult decât în 
mintea unui băștinaș din Borneo. 

După o vreme, mi-am dat seama că tata terminase și se uita 
la mine, așa că m-am uitat șieu la el. 

— Ce-i? am întrebat, destul de binevoitor. 

Își împinse farfuria într-o parte. 

— leşi în oraș diseară? 


3 Actrită americană, celebră în principal pentru rolurile jucate în anii '80 în filme 
pentru adolescenți. (N. tr.). 


VP - 25 


Am dat încet din cap, plin de nesiguranţă adolescentină, și m- 
am întors să-mi îndes în gură o furculiță de mâncare. 

Ar fi trebuit să înțeleg imediat ce mă întreba. Dar n-am 
priceput, așa cum n-am priceput nici de ce pe farfuria lui, altfel 
lustruită lună, rămăsese o grămăjoară de salată. Mie nu-mi 
trebuia rahatul ăla verde, așa că nu mă atinsesem de ea. Nici lui 
nu-i trebuia, dar mâncase totuși puţină - chiar dacă mama nu 
era acolo să-l vadă. Acum înţeleg că mormanul din bol trebuia 
să scadă, altfel, când s-ar fi întors acasă, mama ar fi bodogănit 
că nu mâncăm sănătos. Să arunce pur și simplu o parte din ea la 
gunoi i s-ar fi părut nedrept, pe când, dacă rămânea o vreme pe 
farfurie - dacă traseul trecea, de fapt, prin farfuria lui -, era în 
ordine. Dar atunci mi s-a părut un gest inexplicabil și stupid. 

Am terminat și eu și mi-am dat seama că tata nu se ridicase 
încă de pe scaun. Asta nu-i stătea în fire. De obicei, odată ce 
isprăvea ritualul alimentar, se dedica imediat altei activităţi. 
Pune farfuriile în mașina de spălat vase. Du gunoiul afară. Pune 
de cafea. Treci la următoarea treabă. Mai repede, ce naiba, mai 
repede. 

— Și tu ce-ai de gând să faci? Să te uiţi le televizor? am 
întrebat cu un efort. Mi se părea că mă port ca un adult. 

S-a ridicat și a luat farfuria de pe masă. După o pauză, azis: 

— Mă întrebam... 

Nu era un început prea interesant. 

— Ce te întrebai? 

— Dacă n-ai vrea cumva să joci câteva partide de biliard cu 
babacul tău. 

M-am uitat ţintă la spatele lui. Tonul pe care rostise 
întrebarea contrasta cu obișnuita lui încredere în sine, mai ales 
încercarea patetică de-a se auto-desconsidera. Îmi venea greu 
să cred că se aștepta să mușc din momeală. Nu era bătrân. 
Făcea jogging. Îi bătea pe tineri la tenis și golf de nu se vedeau. 
Era, mai presus de orice, ultimul bărbat din lume pe care mi-l 
puteam imagina jucând biliard. Pur și simplu nu se potrivea 
profilului său. Dacă am trasa o diagramă Venn cu cercuri pentru 
„oameni care arată ca și când ar juca biliard”, „oameni care 
arată ca și când s-ar putea să joace” și „oameni care arată ca și 
când n-ar face-o, dar poate au făcut-o”, locul lui ar fi pe altă 
foaie de hârtie. În seara despre care vorbesc, așa cum se 
întâmpla atât de des pe-atunci, era îmbrăcat într-o pereche de 


VP - 26 


pantaloni din bumbac de culoarea nisipului călcată perfect și o 
cămașă nouă din pânză albă, niciuna, nici alta cumpărată de la 
vreun magazin de serie precum Gap. Era înalt, bronzat, cu păr 
grizonat și avea genul acela de trăsături care-i conving pe 
oameni să te voteze. Arăta croit pentru a sta aplecat peste 
balustrada unui iaht uriaș, în largul coastei de la Palm Beach sau 
Jupiter Island, trăncănind despre artă. Cel mai probabil, despre 
arta pe care încerca să ţi-o vândă. Eu, pe de altă parte, purtam 
o pereche de Levi's negri, obișnuiți, și un tricou negru. 
Amândouă arătau ca și când ar fi fost folosite la curățat 
motoare. Probabil că așa și miroseau. Tata avea parfumul lui 
dintotdeauna, unul pe care atunci nu-l percepeam, dar acum îl 
simt la fel de intens ca și când el s-ar afla în spatele meu: sec, 
precis, corect, ca lemnele de foc frumos stivuite. 

— Vrei să vii să jucăm biliard? am întrebat, încercând să 
verific dacă nu-mi pierdusem minţile. 

A ridicat din umeri. 

— Mama ta e plecată. La televizor nu e nimic. 

— N-ai ceva pe video? 

Era de neconceput. Tata avea cu aparatul acela relația pe 
care alți taţi o au cu bătrânul lor câine de vânătoare, și rânduri 
întregi de casete etichetate și aranjate cu grijă se aflau în 
biblioteca din birou. Acum, dacă aș avea o locuinţă stabilă, în 
mod sigur aș face același lucru. Dacă aș avea timp, le-aș pune 
etichete cu coduri de bare. Dar, pe-atunci, obiceiul acela îmi 
aducea aminte mai mult decât orice altceva de dictaturile 
fasciste. 

Nu mi-a răspuns. Am curăţat resturile de pe farfuria mea, 
făcând, fără să mă gândesc, o treabă bună. Eram la vârsta când 
îmi era rușine să-mi demonstrez iubirea faţă de mama și a mă 
asigura că preţioasa ei mașină de spălat vase nu se înfundă cu 
tot soiul de rahaturi era o acţiune care-o dovedea fără ca 
nimeni, inclusiv eu însumi, să-și dea seama că o fac. Nu voiam 
să merg cu tata la bar. Mai simplu de-atât nu poate fi spus. 
Când ieșeam în oraș trebuia să urmez o rutină. Savuram drumul 
cu mașina. Era un moment numai al meu. Pe deasupra, băieţilor 
avea să li se pară ciudat. Și chiar era ciudat, fir-ar să fie. Pe 
amicul meu Dave, care probabil că avea să apară îndopat cu 
droguri, l-ar fi apucat pandaliile chiar acolo și-atunci dacă m-ar fi 


VP - 27 


văzut alături de un reprezentant al autoritarismului, băţoșeniei 
și boșorogelii. 

M-am uitat la el, întrebându-mă cum să pun asta în cuvinte. 
Farfuriile erau la locul lor. Salata rămasă ajunsese înapoi în 
frigider. Bufetul fusese șters. Dacă o echipă de criminaliști ar fi 
dat năvală mai târziu pentru a încerca să găsească dovezi ale 
vreunei activităţi alimentare, n-ar fi avut niciun dram de noroc. 
Asta mă scotea din sărite îngrozitor. Dar, când a împăturit 
șervetul și l-a pus peste mânerul aragazului, am simţit prima 
oară ceea ce aveam să simt cu adevărat peste aproape 
douăzeci de ani, în ziua când stăteam cu fața udă de lacrimi în 
scaunul lui, într-o casă goală din Dyersburg. Conștiinţa faptului 
că prezenţa lui nu era inevitabilă sau un dat; că, într-o bună zi, 
va rămâne prea multă salată în bol și cârpele nu vor mai fi 
împăturite. 

— Mda, cum vrei tu, am zis. 

Nu mi-a trebuit cine știe cât să mă îngrozesc gândindu-mă 
cum vor reacţiona băieţii și am grăbit plecarea cu patruzeci de 
minute. Îmi făceam socoteala că așa vom avea un răgaz bun, 
poate chiar de-o oră, înainte să ne întâlnim cu amicii mei, dat 
fiind că întârziau de fiecare dată. 

Am pornit spre localul lui Ed, tata în scaunul pasagerului și 
ciudat de tăcut. Când am oprit în faţa barului, s-a uitat prin 
parbriz cu ochii mijiţi. 

— Aici vii tu? 

Am dat din cap, oarecum defensiv. El a mormăit ceva. 
Traversând parcarea, mi-a trecut prin minte că apariția mea 
împreună cu tata va întări îndoielile pe care Ed le mai avea în 
privinţa vârstei mele, dar era prea târziu să ne întoarcem. Noroc 
că nu semănăm foarte mult. Poate avea să-și spună că tata era 
un tip mai în vârstă pe care-l cunoșteam. Un senator sau ceva 
asemănător. 

Înăuntru era aproape pustiu. Doi boșorogi pe care nu-i 
cunoșteam stăteau aplecaţi peste o masă din colţ. Localul 
prindea viaţă abia seara târziu și era o vitalitate precară, de 
genul pe care două alegeri neinspirate consecutive la tonomat o 
puteau ucide cât ai clipi. Stând la tejghea și așteptând ca Ed să 
catadicsească să iasă din spate, tata s-a aplecat peste marginea 
barului și s-a uitat în jur. Nu era cine știe ce de văzut. Scaune 
șubrede, praf cât cuprinde, o masă de biliard, penumbră și 


VP - 28 


lumină de neon. Nu voiam să-i placă. Într-un târziu, Ed a ieșit și- 
a rânjit când m-a văzut. De obicei, îmi beam prima bere stând la 
taclale cu el și probabil credea că asta avea să se întâmple și 
acum. 

Dar apoi l-a observat pe tata și s-a oprit. Nu ca și când s-ar fi 
lovit de-un zid sau mai știu eu ce, dar a ezitat și zâmbetul i s-a 
ofilit, înlocuit de o expresie pe care n-am putut s-o descifrez. 
Tata nu era omul care să-și piardă timpul prin baruri și cred că 
Ed se întreba ce bizară greșeală de citire a hărții îl adusese 
acolo. Tata s-a întors să se uite la el și a dat o dată din cap. Ed i- 
a răspuns la fel. 

Imi doream sincer să se termine odată totul. 

— Tatăl meu, am zis. 

Ed a mai dat o dată din cap și așa s-a încheiat un alt moment 
important de comunicare socială masculină. 

Am cerut două beri. Așteptându-le, m-am uitat la tata care se 
apropia de masa de biliard. Mă obișnuisem încă din copilărie ca 
oamenii să alerge la el în magazine și să înceapă să-i vorbească, 
crezând că e directorul, singura persoană în măsură să rezolve 
cine știe ce banalitate pe care o transformau repede într-o 
tragedie. Capacitatea lui de a se purta firesc și într-un bar infect 
era un fel de șmecherie și am simţit un strop de respect faţă de 
el. Era un respect foarte special și limitat - pe care-l simţi față 
de cineva care face dovada unei calităţi la care ai putea aspira 
și tu într-o bună zi însă asta era. 

M-am dus lângă el la masa de biliard și, de atunci încolo, 
relația noastră familială a început să se deterioreze. Am câștigat 
toate cele trei partide. Au fost partide lente și lungi. Nu-i vorba 
că ar fi jucat îngrozitor de prost, dar fiecare lovitură pe care o 
dădea era parțial imprecisă, iar eu conduceam jocul. N-am 
vorbit cine știe cât. Doar puneam bilele în poziţie, loveam și ne 
dădeam ștafeta când ratam. După ce a doua partidă a ajuns cu 
greu la sfârșit, el și-a mai luat o bere, în vreme ce eu recuperam 
bilele. In speranţa că se va opri la una singură, îmi lăsasem 
berea aproape neatinsă. Apoi am jucat ultima partidă, care a 
fost puţin mai bună, dar în esenţă tot atroce. La sfârșit, a pus 
tacul înapoi în rastel. 

— Gata? am întrebat, încercând să par nonșalant. Eram atât 
de ușurat, încât am riscat să mai scot un sfert de dolar. 

El a clătinat din cap. 


VP - 29 


— Nu-ţi dau prea mult de furcă. 

— Atunci de ce nu-mi zici: „Hei, puștiule, ești bun”, sau ceva 
de felul ăsta? 

— Nu, răspunse el cu blândeţe. Pentru că nu ești. 

M-am uitat la el cu ochi mari, uluit ca un copil de cinci ani. 

— Ei, asta-i, am izbutit în cele din urmă să zic. Mersi de- 
ncurajare. 

— E un joc, a spus, ridicând din umeri. Nu mă deranjează că 
nu ești bun. Mă deranjează că nu te deranjează asta. 

— Cum? am izbucnit, pentru că nu-mi venea să cred. Asta ai 
citit-o în vreo tâmpenie motivaţională? Zi-i una dură la 
momentul potrivit și copilul o să ajungă șeful consiliului de 
administraţie? 

— Ward, nu face pe prostul, a zis el fără asprime. 

— Prost ești tu, am mârâit eu. Ai crezut că-s un nepriceput și 
că poţi să vii aici și să mă baţi chiar dacă nu știi deloc să joci. 

A rămas nemișcat câteva clipe, cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor, uitându-se la mine. Era o privire ciudată, rece și 
scrutătoare, dar nu lipsită de afecțiune. Apoi a zâmbit. 

— Cum vrei tu. 

Și-a plecat. Cred că s-a dus acasă pe jos. 

M-am întors la masă, am înșfăcat berea și am băut dintr-o 
înghiţitură tot ce mai era în sticlă. Apoi, cu o lovitură puternică, 
am încercat să bag una dintre bilele lui în buzunarul din spate și- 
am ratat cu un kilometru. În clipa aceea, îl uram, îl uram cu 
adevărat. 

M-am dus valvârtej la bar și am descoperit că Ed îmi pregătise 
deja altă bere. Am dat să scot banii, dar el a clătinat din cap. Nu 
mai făcuse asta înainte. M-am așezat pe un scaun și n-am scos 
un cuvânt vreo câteva minute. 

Încet-încet, am început să discutăm despre altele: părerile lui 
Ed despre politica locală și feminism - avea convingeri destul de 
radicale în ambele privinţe - și o ascunzătoare pe care se 
gândea s-o construiască în pădure. Nu mi se părea că Ed poate 
să aibă opinii demne de luat în seamă în privinţa primelor două 
subiecte sau că va reuși vreodată să construiască 
ascunzătoarea, dar tot l-am ascultat. Când Dave și-a făcut 
apariţia, am reușit mai mult sau mai puțin să mă prefac că totul 
era ca întotdeauna. 


VP - 30 


A fost o seară okay. Am discutat, am băut, am minţit. Am 
jucat biliard nu foarte bine. La capătul ei, m-am dus la mașină și 
am rămas blocat când am văzut un bilet sub ștergător. Era scris 
de mâna tatei, dar cu litere mult mai mici ca de obicei. 

„Dacă nu poţi citi asta din prima”, spunea, „roagă pe cineva 
să te aducă acasă. O să vin mâine cu tine să luăm mașina.” 

Am mototolit biletul și l-am aruncat, dar am condus cu grijă 
până acasă. Când am ajuns, mama se culcase deja. In biroul 
tatei ardea lumina, dar ușa era închisă, așa că m-am dus direct 
în camera mea. 

e 

M-am ridicat de pe scaun o singură dată, dimineața târziu, și 
mi-am făcut un nes. În rest, am stat acolo până la mijlocul după- 
amiezii, când soarele deja traversase cerul și începuse să intre 
direct prin ferestre și să-mi bată în ochi. Asta a spulberat vraja 
în care căzusem și m-am ridicat știind că nu voi mai sta acolo 
niciodată. În primul rând, nu era un scaun comod. Perna era 
plină de cocoloașe și, după două ore de stat fără pauză pe ea, 
mă durea fundul. M-am dus înapoi în bucătărie, am spălat cana 
și am lăsat-o cu gura în jos pe marginea chiuvetei să se usuce. 
Apoi m-am răzgândit, am șters-o și-am pus-o la loc în dulap. 

M-am oprit nehotărât în holul de la intrare, întrebându-mă ce 
să fac mai departe. O parte din mine credea că un fiu adevărat 
ar fi renunţat la camera de la hotel și ar fi dormit acasă peste 
noapte. Cealaltă parte nu voia să facă asta. Pur și simplu, nu 
voia. Îmi doream lumini puternice, un burger, o bere, cineva 
care să stea de vorbă cu mine despre orice în afară de moarte. 

Dintr-odată irascibil și trist, m-am furișat înapoi în camera de 
zi să-mi iau telefonul de pe măsuța pentru cafea. Mă durea 
spatele, probabil de la scaunul incomod. 

Scaunul. Poate s-a întâmplat fiindcă se schimbase calitatea 
luminii: soarele trecuse în cealaltă parte a curții și arunca umbre 
noi. Sau, mai degrabă, câteva ore de vărsat lacrimi pur și simplu 
îmi curăţaseră puţin mintea. În orice caz, acum, când mă uitam 
mai atent la ea, perna avea un aspect oarecum bizar. 
Strecurând încet telefonul Nokia în buzunar, m-am încruntat la 
scaun. Perna, care era parte integrantă a scaunului, avea o 
umflătură evidentă în mijloc. Am întins mâna prudent și-am 
împuns-o cu degetele. Era destul de tare. 


VP - 31 


Poate că tata o dăduse la retapiţat sau o umpluse cu ceva. Cu 
pietre, pesemne. Mi-am îndreptat spatele, pregătit s-o uit și să 
ies din casă. Mahmureala începea să dea în floare. Apoi, altceva 
mi-a reținut atenţia. 

Există un mod corect de-a așeza obiectele în relaţie unul cu 
celălalt, mai ales dacă sunt voluminoase. Unii oameni nu văd 
asta. Aruncă pur și simplu mobila de-a valma sau o așază pe 
toată lipită de pereţi, în unghiuri drepte sau în așa fel încât toată 
familia să vadă la televizor. Tata se asigura întotdeauna că 
mobilele erau așezate cum voia el și se supăra dacă le mișca 
cineva. lar scaunul lui nu era în locul obișnuit. Nu fusese mișcat 
prea mult și nu cred că altcineva ar fi observat diferenţa. Era 
prea perpendicular în raport cu restul mobilelor și părea să stea 
prea mult în faţă. Pur și simplu, nu-și găsea locul. 

M-am lăsat pe vine în faţa lui și am examinat porţiunea unde 
perna era prinsă de lemnul scaunului. Imbinarea era mascată cu 
un șnur decorativ. Era ros și deșirat. L-am apucat de un capăt și 
am tras. S-a desprins cu ușurință, dând la iveală o deschizătură 
care părea să fi fost cândva cusută. 

Am strecurat mâna înăuntru. Degetele mele și-au făcut loc 
printr-un material uscat și moale, probabil bucăţi de burete. În 
mijloc au dat peste un obiect solid. L-am scos afară. 

Era o carte. Un roman în ediţie de buzunar, un exemplar 
aparent nou dintr-un thriller de succes, de genul celor pe care 
mama le cumpăra fără să se gândească prea mult de la casa 
supermarketului, pentru a le frunzări după-amiaza. Nu părea să 
fi fost citit. Cotorul nu era îndoit, iar mama nu fusese nici pe 
departe o persoană obsedată de integritatea cărților. Nu avea 
sens. Nu putea să fi ajuns în scaun din întâmplare. 

L-am răsfoit. La mijloc am găsit un petic de hârtie. L-am scos. 
Era un bilet care conţinea doar un rând scris de mâna tatei. 

„Ward”, spunea, „nu suntem morţi.” 


3 


Un torent în sudul Vermontului, cu apă limpede și rece, curge 
repede peste un pat de bolovani palizi, printre pereţii abrupți ai 
unei văi din înaltul Munţilor Green. Cerul pare să înceapă la doar 


VP - 32 


câţiva metri deasupra copacilor, un văl cenușiu de zahăr 
înghețat ţesut în lumina zilei care se apropie de sfârșit. Frunzele 
de pe jos, ca niște flori din sticlă colorată care s-au spart, sunt 
acoperite de petice de zăpadă murdară. Pe ambele maluri ale 
torentului, unite prin două poduri vechi de piatră la distanţă de 
aproximativ cincizeci de metri unul de altul, se întinde micuțul 
sat Pimonta. In total sunt poate douăzeci de case, deși cam 
douăsprezece dintre ele par să fie folosite doar în timpul verii, 
dacă nu cumva sunt complet abandonate. Lângă una dintre ele 
stă un Buick foarte vechi, cu caroseria ruginită, acum de 
culoarea unui nor de furtună. Se văd mașini și în fața altor case, 
iar starea lor deplorabilă e o dovadă că proprietarii au mulți 
copii și cel puţin un câine. E o liniște deplină, dacă nu pui la 
socoteală vuietul torentului care curge de atât de mult timp, 
încât zgomotul lui e mai mult culoare decât sunet. Fumul se 
înalţă leneș din câteva hornuri, inclusiv din cele ale Hanului 
Pimonta, o demipensiune cu oarecari pretenţii care stă cu 
spatele la râu și care, în această ultimă săptămână de toamnă, 
e ocupată aproape în întregime. 

Pe unul dintre poduri stă un bărbat, sprijinit de parapet și 
uitându-se în jos la apa învolburată. Numele lui e John Zanat. 
Are aproximativ un metru optzeci și, pentru a se apăra de frig, 
poartă o haină groasă. li accentuează silueta robustă, cu umeri 
lați. Pare a fi un bărbat care poate căra cale lungă două valize 
grele sau poate lovi pe cineva extrem de tare. Amândouă aceste 
presupuneri simt adevărate. Are păr scurt, închis la culoare și 
trăsături aspre, dar armonioase. Pe bărbie și pe obraji i-au 
crescut ţepii unei bărbi de două zile. Ultimele două săptămâni a 
stat la Hanul Pimonta, într-un apartament alcătuit dintr-un 
dormitor, o baie și un salon mic cu șemineu, toate foarte 
comode, dar într-un stil country dezordonat. Și-a petrecut timpul 
făcând plimbări în munţii și văile din zonă, evitând cărările 
marcate care forfotesc de excursioniști îmbrăcaţi în haine viu 
colorate și care se tem doar de urși. Uneori a dat peste vestigiile 
vechilor gospodării, acum mormane de lemne înnegrite risipite 
printre copacii pitici. Nu se aude niciun ecou, oricât de mult ai 
sta nemișcat și-ai asculta, iar locurile care au fost cândva 
aproape de o cărare au dispărut de pe hărţi. Drumurile și-au 
găsit alte trasee, transformând unele puncte în destinaţii și 
lăsând altele pustii, poate pentru totdeauna. 


VP - 33 


Lui Zandt îi place să stea în asemenea locuri o vreme și să se 
gândească la cum erau ele altădată. Apoi pornește din nou la 
drum și nu se mai oprește până obosește sau vine timpul să se 
întoarcă la pensiune. Serile și le petrece în salonul mic și comod, 
evitând politicos discuţiile cu alți oaspeţi și cu proprietarii 
stabilimentului. Cărţile din biblioteca modestă vorbesc doar 
despre fosile și satisfacţii personale. In ultimele două săptămâni, 
poate patruzeci de persoane l-au salutat cu o înclinare din cap, 
fără să-i afle numele sau să-l poată descrie mai târziu cât de cât 
amănunţit. 

După masa de seară, care este în general excelentă, deși 
servită cu întârziere, se întoarce în apartamentul lui, ațâță focul 
și rămâne treaz cât de mult poate. În ultima vreme, visează 
mult. Uneori, visele sunt despre Los Angeles, despre o viață 
dispărută pentru totdeauna și de care, prin urmare, nu poate 
scăpa. În trecut, a încercat și alcoolul, și heroina, dar n-a găsit 
prea mult ajutor în aceste vicii, nici măcar practicate în exces. În 
prezent, se trezește și rămâne pur și simplu întins pe spate, 
așteptând venirea dimineţii și gândindu-se la neant. N-a încercat 
niciodată să se sinucidă. Nu-i stă în fire. Dacă i-ar sta, ar fi deja 
mort. 

Acum, sprijinit de parapetul podului în lumina apusului, se 
gândește la ce va face mai departe. Are bani, în parte strânși 
după o vară întreagă de muncă grea cu mâinile. Se gândește că 
a venit poate momentul să urce înapoi în șa și să plece spre un 
oraș. Poate undeva în sud, cu toate că între timp a descoperit 
că-i plac frigul și pădurile întunecate. Hotărârea lui e zădărnicită 
de faptul că nu dorește cu adevărat să câștige alţi bani și nici să 
facă ceva cu cei pe care-i are deja. Dar și din cauză că, după o 
viaţă petrecută printre clădiri, acestea au încetat brusc să mai 
aibă vreun sens pentru el. Drumurile pustii și spaţiile 
nemărginite par să aibă mai multă rezonanţă decât orice s-ar 
afla de-o parte și de cealaltă a unei străzi. 

Ridică privirea când aude zgomotul unei mașini care se 
apropie pe drum, dinspre nord. După o vreme, razele farurilor, 
folosite încă de la primele ore ale după-amiezii, cum e obiceiul 
locului, apar de după creasta dealului. Curând, mașina le 
urmează jos, în sat, trecând pe lângă micuțul magazin universal 
și centrul de închiriat casete video. E un Lexus, foarte negru și 
foarte nou. Se oprește lin în faţa hanului. 


VP - 34 


Mașina păcăne când motorul începe să se răcească. Un timp, 
nu coboară nimeni din ea. Zandt o privește până când e sigur că 
siluetele dinăuntru se uită la el. Propria lui mașină, un model 
ieftin și de fabricaţie străină, cumpărată de la un dealer 
posomorât din Nebraska, stă în faţa primului corp de clădire, în 
care se află apartamentul lui și alte câteva. Are cheile în 
buzunar, dar nu poate ajunge la ea fără să se apropie de Lexus. 
Ar putea să traverseze podul, apoi ar trece printre casele de pe 
celălalt mal și s-ar îndrepta spre dealuri, dar nu are de gând s-o 
facă. Știe că ar fi trebuit să achite cu numerar. Așa procedează 
de obicei. Dar, când sosise, nu avea niciun sfanţ în buzunar și 
era târziu. Dacă ar fi scos bani de la un bancomat din oraș ar fi 
lăsat un semn la fel de clar. Ocazia de a evita această 
confruntare, indiferent care ar fi semnificaţia cuvântului, trecuse 
deja de două săptămâni. Se mulțumește să se uite la apa de sub 
pod și așteaptă. 

Portiera mașinii se deschide și coboară o femeie. Are păr 
negru, lung până la umeri, poartă un costum verde-închis și e de 
înălţime potrivită. Figura ei este izbitoare, ceea ce înseamnă că 
o poți considera fie ștearsă, fie frumoasă. Majoritatea oamenilor 
pariază pe prima variantă, iar asta n-o deranjează deloc. 
Tăcerea pe care-a păstrat-o de-a lungul drumului l-a iritat deja 
pe agentul Fielding, care a cunoscut-o doar cu trei ore în urmă - 
și care, dacă n-ar fi fost însărcinat s-o ducă cu mașina la 
Pimonta, ar fi ajuns deja acasă de câteva ore bune. Fielding încă 
n-are idee de ce a fost târât atâta amar de drum, iar așa e cum 
nu se poate mai bine, pentru că plimbarea asta cu greu putea 
trece drept misiune oficială. El face pur și simplu ceea ce i se 
cere, un talent de obicei mult subestimat. 

Femeia închide portiera cu un sunet moale, pe care știe că 
bărbatul care așteaptă îl poate auzi. El nu se mișcă și nici măcar 
nu ridică privirea până când ea ajunge pe pod, după ce a trecut 
de han și de atelierul cu ferestrele acoperite cu scânduri al unui 
localnic mort. 

Se apropie la câţiva metri de el și se oprește, simțind 
absurditatea situaţiei și răceala aerului. 

— Bună, Nina, zice el, tot fără a ridica privirea. 

— E foarte frig, răspunde ea. Sunt impresionată. 

El se întoarce. 

— Frumos costum. Semeni cu Dana Scully. 


VP - 35 


— În ziua de azi, toţi vrem să arătăm așa. Până și unii dintre 
băieţi. 

— Cine-i în mașină? 

— Un agent local din Burlington. A fost bun și m-a adus până 
aici. 

— Cum m-ai găsit? 

— Cartea de credit. 

— Așa-i, zice el. Ai bătut ceva drum. 

— Pentru tine, merită. 

Bărbatul se uită sceptic la femeia pe care cândva o găsise 
atrăgătoare și care acum i se pare comună. 

— Ce vrei? E frig. Mi s-a făcut foame. M-aș mira să avem ceva 
să ne spunem. 

O clipă, femeia pare din nou frumoasă. Și rănită. Apoi, ca și 
când asta n-ar însemna nimic pentru ea sau n-a însemnat 
niciodată, zice: 

— S-a întâmplat din nou. Mă gândeam că ai vrea să știi. 

Se răsucește pe călcâie și se întoarce la mașină. Motorul 
pornește înainte ca ea să deschidă portiera și, în două minute, 
valea este la fel de goală și tăcută ca înainte. Rămâne doar 
bărbatul de pe pod, cu gura ușor deschisă, palid. 

e 

A ajuns-o din urmă treizeci de kilometri mai la sud, gonind de- 
a lungul drumurilor înguste de munte și țâşnind înainte după 
fiecare curbă. Sudul Vermontului nu e conceput pentru viteză și 
mașina derapase de două ori pe petice de gheaţă. Zandt nu 
observase asta, nici nu-i băgase în seamă pe rarii șoferi din zonă 
care aveau timp doar să-l zărească o clipă înainte să fie deja în 
spatele lor, accelerând, lăsându-le mașinile să se clatine în urma 
sa. La Wilmington găsise o intersecție. Lexusul nu se vedea 
nicăieri. Işi făcuse socoteala că Nina se îndrepta spre cel mai 
apropiat oraș de unde putea lua un avion care s-o ducă înapoi la 
civilizație și cotise la stânga pe Route 9, spre Keene, puţin 
dincolo de graniţa cu New Hampshire. 

Scosese un timp mai bun pe șosea și, curând, începuse să 
vadă în depărtare stopurile inconfundabile ale Lexusului, 
pâlpâind printre copaci acolo unde drumul făcea o curbă sau 
stingându-se când maşina cobora în spatele unei creste. În cele 
din urmă, o prinsese pe o porţiune dreaptă, puţin mai la sud de 


VP - 36 


Hardsboro, unde șoseaua trecea pe lângă un lac ca oglinda în 
care se reflecta un cer plin de umbre. 

li făcu semn cu farurile. Niciun răspuns. Se apropie mai mult, 
îi făcu din nou semn. De data asta, Lexusul acceleră puţin. 
Zandt acceleră și el, forțând mașina, și văzu că Nina se întoarce 
și-i recunoaște faţa prin lunetă. Îi spuse ceva șoferului, care nu 
încetini. 

Apăsă pedala de acceleraţie până la podea și trase de volan 
în stânga, ţâșni cu toată viteza înainte, apoi le tăie faţa și frână 
brusc. Cobori înainte ca motorul să se fi oprit, ceea ce făcu și 
Fielding, cu mâna deja în interiorul sacoului. 

— Lasă-l, îi sugeră Zandt. 

— Du-te-n mă-ta. 

Agentul ţinea pistolul cu ambele mâini. Între timp, Nina 
coborâse pe cealaltă parte, având grijă să nu calce în noroi. 

— Te avertizez, zise Fielding calm. Nu te apropia. 

— E-n regulă, interveni Nina. Rahat. S-au dus dracului pantofii 
mei. 

— Ba nu-i în regulă, fir-ar să fie. A încercat să ne scoată de pe 
șosea. 

— Probabil că voia doar să stea de vorbă cu mine. Te cam 
copleșește singurătatea pe-aici. 

— Poate să stea de vorbă cu sula mea, zise Fielding. Tu... 
pune mâinile pe mașină. 

Zandt rămase pe loc până ce Nina ocoli Lexusul și ajunse în 
faţa mașinii, pe asfalt. 

— Ești sigură că-i el? întrebă Zanat. 

— Crezi că altfel aș fi bătut atâta drum? 

— N-am înţeles niciodată nimic din ce-ai făcut. Indiferent de 
situaţie. Doar răspunde-mi la întrebare. 

— Vrei să pui dracului mâinile pe capota mașinii? strigă 
Fielding. 

Se auzi declicul moale al siguranţei ridicate. 

Zandt și Nina se întoarseră spre el. Agentul era furios foc. 
Nina aruncă o privire de-a lungul șoselei, unde un Ford mare și 
alb care părea să ţipe „De închiriat” venea încet către ei, în timp 
ce pasagerii se bucurau în voie de priveliștea lacului în lumina 
amurgului. 

— Ușurel, sugeră ea. Doar nu vrei să-i dai explicaţii șefului tău 
despre un incident cu arme de foc. 


VP - 37 


Fielding se uită scurt peste umăr. Observă că mașina oprise 
pe marginea drumului, cam la o sută de metri distanţă, de unde 
scena putea fi văzută mai bine. Lăsă pistolul jos. 

— Vrei să-mi spui ce dracu' se întâmplă? 

Nina clătină iute din cap, apoi se întoarse spre Zanat. 

— Sunt sigură, John. 

— Și-atunci de ce ești aici și nu acolo? 

Nina ridică din umeri, un gest obișnuit pentru ea. 

— Sinceră să fiu, nu știu. N-ar trebui să fiu aici și în mod sigur 
n-ar trebui să discut cu tine. Vrei să fugi sau mai bine mergem 
undeva să discutăm? 

Zandt se întoarse și se uită la suprafaţa liniștită a lacului, 
unde unele porțiuni erau negre, iar altele cenușii din pricina 
gheții. Pe celălalt mal erau un mic luminiș și o casă de vacanță 
din bușteni, cu câţiva stânjeni de lemne stivuite alături. Nu 
părea să fie prefabricată sau cumpărată dintr-un catalog - mai 
degrabă era opera cuiva, sau a doi cuiva, care petrecuseră 
multe seri pe unde apucaseră și desenaseră proiectul pe 
carnețele luate de la birou, dorindu-și cu disperare să se 
proiecteze în altă realitate. Nu era prima dată când Zandt ar fi 
vrut să fie altcineva. Poate tipul care locuia în casa din bușteni. 
Sau unul dintre turiștii care mai devreme stăteau pe marginea 
șoselei și care acum se adunaseră ciorchine lângă apă și se 
uitau la copacii de pe malul celălalt. Hanoracele lor în culori 
aprinse îi făceau să semene cu un pâlc de semafoare. 

În cele din urmă, dădu din cap. Nina se duse la Fielding și-i 
vorbi o vreme. După un minut, pistolul agentului dispăru înapoi 
sub sacou. Când Zandt se întoarse cu spatele la lac, Fielding 
stătea la volan, cu o expresie mai destinsă. 

Nina îl aștepta pe Zandt la mașina lui, cu un dosar mare la 
subsuoară. 

— l-am spus că merg cu tine, zise ea. 

Când femeia se urcă în mașină, Zandt se apropie de Lexus. 
Fielding ridică privirea spre el, cu o expresie indescifrabilă, și 
porni motorul. Apoi apăsă un buton și cobori geamul. 

— Cred că de data asta o las baltă, zise el. 

Zandt zâmbi. Era un zâmbet subţire și semăna prea puţin cu 
ceva provocat de veselie. 

— Nu va mai exista altă dată. 

Fielding își lăsă capul într-o parte. 


VP - 38 


— Și asta ce-ar trebui să-nsemne? 

— Că, dacă ne întâlnim iar și mai scoţi pistolul la mine, pe-un 
lăcușor frumos ca ăsta or să plutească multe bucățele de agent 
federal. Şi nu-mi pasă nici cât o ceapă degerată dacă asta dă 
ecosistemul peste cap. 

Zandt se întoarse, lăsându-l pe agent gură-cască. 

Apoi Fielding dădu repede în marșarier, împroșcând o ploaie 
de pietriș. Tură motorul și zbură pe lângă el, încetinind doar cât 
să scoată pe geam degetul mijlociu de la mâna dreaptă. 

Când Zandt se urcă în mașină, văzu că Nina se uita la el, cu 
braţele încrucișate și o sprânceană ridicată. 

— Capacitatea ta de socializare e din ce în ce mai bună, zise 
ea. Poate ar trebui să ţii un curs pe tema asta, să scrii o carte. 
Vorbesc serios. E un dar. Nu te opune, împărtășește-l și altora. 
Fii tot ce poţi să fii. 

— Ține-ţi gura, Nina. 

(J 

Până la Pimonta n-au mai scos un cuvânt. Nina ținea dosarul 
în poală. Când ajunseră din nou în cătun, era întuneric și 
apăruseră și câteva mașini ale localnicilor. Luminile ardeau la 
multe ferestre. Zandt parcă în fața hanului și opri motorul. Cum 
nu dădea niciun semn că ar vrea să deschidă portiera, Nina 
rămase pe loc. 

— Mai vrei să mănânci? întrebă ea într-un târziu. 

În mașină începuse să se facă frig. Două perechi trecuseră 
deja fără grabă pe lângă ei, în drum spre clădirea principală, cu 
fețele însufleţite de perspectiva unei mese bune. 

Zandt se mișcă pe scaun, întorcându-se parcă de la mare 
depărtare. 

— Tu hotărâăști. 

Ea încercă un ton vesel: 

— Mi-e indiferent. 

— Nu și aici. Cina e între șase treizeci și nouă seara. Mâncăm 
acum sau mâine dimineaţă. Micul dejun e de la șapte la opt și e 
sărăcuţ. A 

— Cum? N-ai de unde să iei un burger între mese? In locul 
ăsta nu se poate comanda un sendviș puţin mai târziu? 

Zandt întoarse capul și acum zâmbetul lui părea aproape real. 

— Nu ești de prin partea locului, nu? 


VP - 39 


— Nu, slavă Domnului. În locul de unde vin eu poţi să mănânci 
când vrei. Tu le dai bani și ei îţi dau mâncare. E un procedeu 
modern și convenabil pentru ambele părţi. Ai stat la ţară atât de 
mult încât ai uitat? 

El nu-i răspunse. Brusc, Nina aruncă dosarul pe jos și deschise 
portiera. 

— Așteaptă aici, zise. 

Zandt așteptă, urmărind-o prin parbriz cum mărșăluiește 
hotărâtă spre clădirea principală. Foamea care-l rodea după 
plimbarea din timpul zilei dispăruse demult. Era îngheţat, pe 
dinăuntru și pe dinafară. Nu mai era obișnuit să aibă de-a face 
cu cineva care-l cunoștea bine și se simțea stânjenit, gândurile 
și sentimentele lui fuseseră scoase din ritm. Petrecuse mult timp 
în mișcare, încercând să se piardă în peisaj: bărbatul de la bar 
care așteaptă încă un pahar; tipul care muncește ceva în 
spatele casei vreo două zile; omul de la benzinăria măturată de 
vânt, uitându-se în gol peste capota mașinii în timp ce 
alimentează. Perioade lungi, nu se gândise la aproape nimic, 
ajutat de absenţa completă a oricărui motiv care să-l readucă în 
propriul lui trecut. Prezenţa Ninei schimbase asta. Işi dorea să fi 
plecat de acolo cu o zi mai devreme, își dorea ca ea să fi venit și 
să fi descoperit că ajunsese prea târziu. Dar Zandt știa mai 
multe decât alții despre încăpăţânarea ei și mai știa că, odată 
ce-și pusese în gând să-l găsească, ar fi continuat la nesfârșit. 

Se uită la dosarul de pe jos. Era gros. Nu voia să-l atingă, cu 
atât mai puţin să vadă ce era în el. Știa, oricum, cea mai mare 
parte. Restul ar fi fost asemănător. Îi stârnea în suflet un 
amestec respingător de amorțeală și oroare, lame de ras 
înfășurate în vată. 

Auzi zgomotul unei uși care se închide și ridică privirea. O 
văzu pe Nina care se apropia dinspre clădirea principală a 
pensiunii. Ducea ceva într-o mână. Zandt cobori din mașină. Era 
mult mai frig acum, iar cerul devenise plumburiu. Zăpadă. 

— Isuse, făcu ea, și răsuflarea i se ridică în norișori în jurul 
capului. Nu glumeai. Aici ţi se dă mâncare numai cât să nu mori 
de foame. Dar am pus mâna pe asta. 

Ridică o sticlă de whisky irlandez. 

— Le-am spus că-mi trebuie ca dovadă. 

— Nu mai beau, zise el. 

— Nu-i nimic, eu da. Poţi să te uiţi. 


VP - 40 


Deschise portiera și luă dosarul. Zandt o surprinse când 
verifica poziţia lui pe podea. Voia să știe dacă el aruncase o 
privire în lipsa ei. 

— Nina, de ce ai venit aici? 

— Am venit să te salvez, zise ea. Să-ţi urez bun venit înapoi în 
lume. 

— Și dacă nu vreau să mă întorc? 

— Te-ai întors deja. Doar că nu știi încă. 

— Ce-ar trebui să însemne asta? 

— John, aici e mai frig ca în chiloţii unei călugăriţe. Hai 
înăuntru. Sunt sigură că-mi poţi arunca la fel de bine și sub un 
acoperiș noua ta privire de sunt-la-ani-lumină-depărtare. 

Spre surprinderea lui, Zandt se pomeni că râde. 

— Ești puţin cam grosolană, nu crezi? 

Ea ridică din umeri. 

— Ştii regulile. Dacă te culci cu o femeie, are dreptul să-ţi fie 
superioară tot restul vieții. 

— Chiar dacă ea a început? Și tot ea a pus punct? 

— N-ai tras cu dinţii și cu ghearele în niciunul dintre cele două 
cazuri, din câte-mi aduc aminte. Care dintre grajdurile astea 
rustice e domiciliul tău actual? 

El îi arătă clădirea și Nina porni într-acolo în pas de marș. 
După un moment în care evaluă și respinse ideea de a se urca 
înapoi în mașină, Zandt porni pe urmele ei. 


4 


În timp ce Nina stătea pe unul dintre fotoliile îmbrăcate în pânză 
rară, cu picioarele pe măsuţa pentru cafea, Zandt aprinse focul. 
Era conștient că ea studia camera la lumina veiozei: covoarele 
roase într-un stil rafinat, mobila în mod deliberat sărăcăcioasă, 
tablourile pe care numai un hotelier le-ar fi putut admira. 
Podelele erau vopsite într-un alb gălbui și un buchet de flori din 
partea locului stătea mândru într-o vază, la câţiva centimetri de 
picioarele Ninei. 
— Ei, la ce oră vine Martha Stewart“? 


4 Martha Stewart (n. 1941), magnat al presei americane, scriitoare și realizatoare de 
emisiuni de mare succes, o autoritate în domeniul stilului de viață și al confortului 


VP - 41 


— Imediat după ce pleci tu, zise el, intrând în baie să ia două 
pahare. Între noi e o relaţie animalică. 

Nina zâmbi și se uită la lemnele care ardeau în spatele 
grilajului de fier al șemineului. Focul pocnea și pârâia, bucuros 
că fusese trezit, pregătit să consume. Trecuse mult timp de 
când nu mai văzuse un foc. Își aminti de o vacanţă din copilărie 
și se înfioră. 

Zandt se întoarse, deșurubă capacul sticlei și turnă în pahare. 
Mai rămase o clipă în picioare, ezitând, dar apoi se așeză în 
celălalt fotoliu. Camera începea încet-încet să se încălzească. 

Nina ridică paharul la buze cu ambele mâini, fără să-și ia 
privirea de la Zandt. 

— Deci, John... Ce mai faci? 

Zandt stătea acolo, privind în gol, și nu se întoarse spre ea. 

— Spune-mi, zise el. 

e 

Cu trei zile în urmă, o fată pe nume Sarah Becker şedea pe o 
bancă de pe Third Street Promenade din Santa Monica, 
California. Asculta un mini-disc la un player pe care-l primise de 
ziua ei, când împlinise paisprezece ani. Printase la computerul 
de-acasă o etichetă mică și îngrijită cu numele și adresa ei și o 
lipise pe spatele aparatului cu bandă transparentă, să nu se 
șteargă scrisul. Deși îi era groază să maculeze luciul argintiu al 
playerului, o înspăimânta și mai mult ideea de a-l pierde. Când 
aparatul a fost găsit, s-a aflat că albumul pe care-l asculta era 
Generation Terrorists, al unei formaţii britanice numită Manic 
Street Preachers. Numai că, așa cum știa și Sarah, le spuneai 
doar The Manics. La școala ei trupa nu era considerată printre 
cele mai tari, iar acesta era unul dintre motivele pentru care-i 
asculta. Toţi ceilalți erau înnebuniţi după prințese pop înțepate 
și formaţii de băieţi insipide, ori bâţâiau din cap în vreme ce 
vreun hip-hopper tembel urla jargonul de anul trecut pe muzica 
altcuiva. Sarah prefera altă muzică, una care suna ca și când, 
undeva pe traseu, cineva chiar își pusese în gând să transmită 
ceva prin intermediul ei. Bănuia că vârsta avea și ea un cuvânt 
de spus. La paisprezece ani nu mai ești o puștoaică. Nu în ziua 
de azi, nu, nici pe departe. Nu în Los Angeles. Nu acum, în 2002. 
Părinților ei le luase un timp să se obișnuiască, dar până și ei 
acceptaseră adevărul. În felul lor, se împăcaseră cu ideea, ca 


domestic. (N. tr.). 
VP - 42 


niște neanderthalieni care privesc cu prudenţă apariţia primilor 
oameni de Cro-Magnon. 

In capătul unde stătea ea, lângă fântâna din faţa librăriei 
Barnes and Noble, Promenade era destul de liniștită la ora 
aceea a serii. Câţiva oameni intrau și ieșeau din librărie și-i 
vedea pe ceilalţi prin vitrina din sticlă înaltă cât două etaje: 
răsfoiau concentrați reviste și cărți, comparând caracteristicile 
computerelor sau căutând formule magice în manualele de 
scenaristică. Fusese într-o vacanţă de două săptămâni la 
Londra, cu un an în urmă, și librăriile de-acolo o uimiseră. Erau 
de-a dreptul stranii. Pur și simplu aveau doar cărți. Nici cafea, 
nici reviste, uneori nici măcar toalete. Numai șiruri peste șiruri 
de cărţi. Oamenii le luau, le cumpărau, apoi plecau. Mamei ei i 
se păruse super, într-un fel, dar Sarah credea că era unul dintre 
puţinele lucruri de-a dreptul nasoale pe care le văzuse în Anglia. 
In cele din urmă, găsiseră din întâmplare o librărie Borders nouă 
și uriașă, iar ea dăduse năvală înăuntru și-i descoperise pe The 
Manics la unul dintre posturile de ascultare. Formaţiile britanice 
erau beton. The Manics erau beton în mod special. Londra era 
beton în general. Și cu asta, basta. 

Stătea pe bancă și se uita de-a lungul lui Promenade, dând 
aprobator din cap în vreme ce vocalistul proclama sus și tare că 
este un „câine blestemat”. La celălalt capăt al zonei pietonale 
lungi de trei străzi erau mai ales restaurante. Tata o lăsase 
acolo în urmă cu douăzeci de minute și stabiliseră să vină după 
ea la nouă fix - lucru care se întâmpla o dată pe lună. Sarah ar fi 
trebuit să se întâlnească la Broadway Deli cu prietena ei Sian 
Williams. Domnișoarele luau masa în oraș. Acest ritual lunar era 
produsul minţii mamei lui Sian, care se adapta la adolescenţa 
fiicei sale deschizând toate ușile pe care le întâlnea în cale, de 
teamă că, lăsând-o închisă pe cea nepotrivită, ar distruge relaţia 
specială dintre ele. Mama acceptase fără să ezite prea mult: 
parțial pentru că toată lumea avea tendinţa să fie de acord cu 
Monica Williams, parţial pentru că Zoe Becker păstrase un 
contact suficient de strâns cu eul ei tânăr încât să-și dea seama 
cât de mult i-ar fi plăcut să facă asta la aceeași vârstă. Totuși, 
tata avea uneori dreptul de veto și, câteva clipe lungi și 
neplăcute, ea crezuse că va face uz de el. Cu câteva luni în 
urmă, fuseseră uciși câțiva oameni care aveau legături cu crima 
organizată, în parte din cauza restructurării la nivel înalt în 


VP - 43 


lumea drogurilor. Dar, în cele din urmă, după ce tata le 
propusese și ajunseseră la o înțelegere asupra unor măsuri de 
precauţie - inclusiv ducerea și aducerea ei înapoi la ore și în 
locuri bine stabilite, dovada că bateria mobilului era încărcată 
complet și învățarea pe de rost a principiilor de bun-simţ pentru 
evitarea loviturilor imprevizibile ale destinului - fusese de acord. 
Intâlnirea făcea acum parte din calendarul ei social. 

Problema era că, atunci când Sarah și tatăl ei ajunseseră la 
întâlnire, Sian nu o aștepta la colţul străzii. 

Michael Becker își lungi gâtul, scrutând strada în sus și-n jos. 

— Ei, unde-i legendara doamnă Williams? mormăi el, bătând 
darabana pe volan. 

Ceva mergea aiurea cu serialul de televiziune la care lucra 
pentru Warner, și era stresat la maximum. Era de un calm forţat 
presărat cu accese de nervozitate. Sarah nu știa precis care era 
problema, dar cunoștea în schimb crezul tatălui ei potrivit căruia 
există un număr infinit de feluri în care lucrurile pot să meargă 
rău în Branșă și numai unul singur de-a le face să meargă bine. 
Citise sinopsisuri și prime variante pentru episodul pilot al 
serialului și el chiar îi ceruse părerea despre câteva detalii, 
considerând că fiica lui face parte din publicul ţintă potenţial. De 
fapt, și spre ușoara ei surprindere, lui Sarah i se păruse că 
serialul era destul de mişto. Chiar mai bun ca Buffy sau Angel. În 
sinea ei își spunea că Buffy era cam forțată și că englezoiul mai 
în vârstă nu vorbea nici pe departe ca Hugh Grant, cum părea el 
să creadă. Și nici măcar nu semăna cu el. Eroina din Dark Shift 
era mai independentă, mai puţin prezentabilă și mai puţin 
predispusă la văicăreli. Era, în același timp - deși Sarah nu-și 
dăduse seama de asta -, inspirată în linii mari de fiica lui 
Michael Becker. 

— Uite-o, zise Sarah, arătând cu degetul în susul drumului. 

Tatăl ei se încruntă. 

— N-o văd. 

— Ba da, uite... acolo sub felinar, în faţa lui Hennessy and 
Ingels. 

În clipa aceea, un cretin claxonase în spatele lor și tata 
întorsese capul să-i arunce prin lunetă o privire cruntă. Aproape 
niciodată nu se înfuria în familie, însă uneori își descărca nervii 
pe lumea exterioară. Sarah știa, după ce studiase problema de 
curând la școală, că era o reacţie care ţinea de raporturile de 


VP - 44 


forță, de stabilirea unei ierarhii în jungla de asfalt - însă în sinea 
ei era îngrijorată că, într-o zi, tata își va manifesta voinţa 
împotriva gorilei greșite. El nu părea să priceapă că și taţii pot 
stârni furia destinului sau că vârsta are prea puţină importanţă 
când vine vorba de asprimea pedepsei. 

Deschise portiera și sări afară. 

— Merg pe jos până acolo, zise ea. E-n ordine. 

Michael Becker îl urmări cu buzele strânse pe individul 
nerăbdător din LeBaron care trecea pe lângă ei. 

Apoi se întoarse și se schimbă la față. O clipă, parcă în spatele 
frunţii lui n-ar mai fi existat nicio scenă și nici cm personaj, 
parcă ar fi văzut lumea printr-o reţea de amintiri vechi și resturi 
străine. Părea de-a dreptul epuizat și probabil că avea nevoie 
de-o cafea fierbinte, însă era totuși tatăl ei. 

— Ne vedem mai târziu, zise Sarah, făcându-i cu ochiul. Ai 
grijă să nu faci un infarct până acasă. 

El se uită la ceas. 

— N-am timp. Poate mici probleme la prostată, în schimb. La 
ora nouă? 

— FIX. Eu vin de fiecare dată mai devreme. Tu ești cel care 
întârzie. 

— Ce să zic! Nokkon, domniţă. 

— Nokkon, tată. 

Închise portiera și urmări cu privirea mașina care se strecura 
în trafic. Tata ridică mâna, un salut scurt, apoi dispăru, înghiţit 
iar de lumea lui lăuntrică, mereu la mila oamenilor care 
cumpărau cuvinte la metru și nu știau niciodată ce doreau până 
când nu era deja produs în serie. Privindu-l cum dispare, Sarah 
era sigură de un lucru - ea, una, nu se va îndrăgosti niciodată de 
Branșă. 

Sian nu o aștepta sub felinar, bineînţeles. Sarah se prefăcuse 
doar, pentru a-i da tatei un motiv să plece, să se întoarcă acasă 
și să se apuce iar de treabă. Nu apăru nici în următoarele zece 
minute, apoi telefonul lui Sarah sună. 

Era Sian. În clipa aceea, stătea lângă mașina mamei ei pe 
Sunset, atât de furioasă încât îi venea să scuipe. Sarah o auzea 
pe doamna Williams în fundal, descărcându-și nervii pe un ton 
imperios pe cine știe ce mecanic nefericit, care, văzându-le pe 
mamă și pe fiică la ananghie, își imaginase probabil un adevărat 
film porno în direct. Sarah spera să-și fi dat seama de-acum nu 


VP - 45 


numai că asta nu avea să se întâmple, dar și că, dacă nu repara 
mașina în doi timpi și trei mișcări, putea să-și ia adio de la viaţă. 

În orice caz, Sian nu putea să vină la întâlnire, ceea ce o 
punea pe Sarah în încurcătură. Tatăl ei nu ajunsese încă acasă, 
dar când va opri mașina pe alee mintea lui va fi un vârtej de 
replici și finaluri neașteptate sau poate va vorbi deja la telefon 
cu partenerul său, Charles Wang, căutând soluții pentru a aduce 
proiectul înapoi în zona de confort. În dimineaţa următoare era 
programată o întâlnire importantă la micul dejun cu 
reprezentanţii studioului, o înfruntare pe viaţă și pe moarte pe 
deasupra ceștilor de cafea decofeinizată și a farfuriilor cu 
omletă fără colesterol. Ştia că pe tatăl ei îl îngrozeau aceste 
întâlniri, pentru că nu lua niciodată micul dejun și nu suporta să 
recunoască asta. Se juca mereu cu pâinea prăjită pentru a nu fi 
nevoit să-și facă de lucru cu tacâmurile. Nu voia să-l streseze 
mai mult decât era deja stresat, iar sora ei mai mică, Melanie, 
putea oricum să-i asigure de una singură destul zgomot de fond. 

În clipa aceea înţelese că, de fapt, nici nu avea de ce să-l 
sune. Trebuia să aștepte mai puţin de două ore până când tata 
avea să se întoarcă. Promenade îi oferea la fiecare pas 
magazine și localuri în care să-și vâre nasul, majoritatea încă 
deschise. Putea să ia un frappuccino și să aștepte pur și simplu. 
Putea să dea o tură prin Anthropologie, în căutarea unor idei 
pentru cadouri. Putea să verifice posturile de ascultare de la 
B&N, în caz că apăruse în sfârșit ceva nou. Putea chiar să intre 
în Deli și să mănânce singură o salată Cobb. In definitiv, trebuia 
doar să se asigure că va fi în locul potrivit la timpul potrivit, apoi 
- în funcţie de dispoziţia tatei - fie să-i spună că Sian nu-și 
făcuse apariţia, fie să se poarte ca și când totul se desfășurase 
ca de obicei. 

Formă numărul lui Sian pentru a se asigura că planul nu va fi 
subminat în cazul în care doamnei Williams i-ar veni ideea s-o 
sune pe mama ei. Nu reuși să stabilească legătura, ceea ce 
însemna probabil că mașina fusese reparată, pornise la drum și 
ajunsese în cine știe ce canion, în afara zonei de acoperire. 
Sarah era aproape sigură că, în cazul în care mama ei ar fi 
primit un telefon, ar fi aflat deja până atunci. Elicopterele ar fi 
umplut cerul, iar Bruce Willis ar fi coborât pe-o frânghie la ea. 

Lăsă un mesaj pentru Sian, apoi intră în Starbucks. Îi trecuse 
prin minte că, dacă s-ar duce într-adevăr la Deli, ar putea 


VP - 46 


comanda orice, nu doar o salată Cobb - asta cereau de fiecare 
dată, pentru că ţineau dietă cu douăzeci de ani înainte să aibă 
nevoie. Ar putea mânca, dintre toate bunătăţile, un burger. Un 
burger mare, uriaș, gigantic, în sânge, cu brânză. Și cartofi 
prăjiţi. 

Își spuse că asta fac adulţii și că escapada s-ar putea dovedi 
destul de interesantă. 

e 

Tocmai își terminase frappe-ul și The Manics terminaseră de 
urlat ultimul refren, când văzu un bărbat înalt care ieșea din 
librărie. Omul merse alene câţiva metri, apoi se opri și se uită cu 
ochii mijiţi la cer. Încă nu se lăsase noaptea, dar crepusculul era 
pe sfârșite. Bărbatul duse mâna la buzunar, scoase un pachet 
de ţigări și se chinui să scoată una în vreme ce jongla cu ceea 
ce părea să fie o sacoșă grea plină cu cărţi. Spectacolul continuă 
câteva momente, iar el părea să nu fie conștient de privirea 
amuzată a fetei. Sarah își spuse că, în locul lui, ar fi încercat să 
lase sacoșa jos, dar era limpede că el nu se gândise la asta. 

In cele din urmă, exasperat, bărbatul se duse la fântână și 
așeză sacoșa pe margine. După ce își aprinse ţigara, își puse 
mâinile în șolduri și se uită de-a lungul străzii, apoi se întoarse 
spre ea. 

— Bună, zise el. 

Avea o voce moale și veselă. 

Acum, când era mai aproape, lui Sarah i se păru că avea în jur 
de patruzeci de ani, poate mai puţin. Nu era sigură cum știa 
asta, dat fiind că în spatele lui era un felinar aprins și-i era 
destul de greu să-i vadă faţa. Avea pur și simplu un aer de 
persoană mai în vârstă. 

— Poftim? 

El repetă: 

— Aă... Bună. 

Sarah dădu din cap, cu o privire înţeleaptă. 

— Sunteţi englez? 

— O, Doamne. E atât de evident? 

— Păi, aveţi accent de englez. 

— Aha! Bineînţeles. 

Mai trase o dată din ţigară, apoi se uită la bancă. 

— Te deranjează dacă stau lângă tine? 


VP - 47 


Sarah ridică din umeri. Așa era corect. Nu însemna nici da, 
nici nu. Cum vrei. Banca era destul de mare. Oricum, în câteva 
secunde pleca să mănânce o salată. Sau un burger. Încă nu era 
sigură. 

Bărbatul se așeză. Purta o pereche de pantaloni din catifea 
reiată, nu neapărat noi, și o jachetă subţire care părea bine 
croită. Avea mâini mari. Părul - vopsit, dar vopsit scump - blond 
și îngrijit, iar fața destul de drăguță. Ca un profesor de științe 
care ţine la modă, sau unul de sociologie. Genul care probabil că 
nu s-ar culca cu o elevă, dar ar putea dacă ar vrea. 

— Deci, sunteţi actor sau ceva asemănător? 

— O, nu. Nimic atât de grandios. Un simplu turist. 

— Cât staţi aici? 

— Vreo două săptămâni. 

Băgă mâna în buzunar și scoase un obiect mic, din metal 
strălucitor. li dădu capacul pe spate și obiectul se transformă 
într-o mică scrumieră portabilă. 

Sarah urmărea totul cu mare interes. 

— Englezii fumează mult, nu-i așa? 

— Da, așa e, recunoscu bărbatul, care nu era englez. 

Stinse ţigara și strecură scrumiera înapoi în buzunar. 

— Nouă nu ne e frică. 

Mai sporovăiră o vreme. Bărbatul înșiră atracțiile din Los 
Angeles pe care le vizitase, selecția obișnuită de capcane 
turistice. Nu-i spuse că sacoșa Barnes and Noble era plină cu 
cărţi pe care le cumpărase cu ani în urmă, nici că pierduse o oră 
întreagă în librărie, la secţia de Politică și Economie, ferindu-și 
fața de ceilalţi clienţi, pândind prin vitrină sosirea lui Sarah. În 
schimb, îi ceru sfaturi cu privire la alte locuri interesante din 
oraș. 

Sarah, care-și lua în serios responsabilităţile, îi sugeră puțul 
cu smoală din La Brea, Rodeo Drive și Turnul Watts, care, 
credea ea, i-ar da o idee bună despre trecutul și viitorul Los 
Angelesului. În plus, adăugă în sinea ei, pe Rodeo ţi-ai putea 
schimba pantalonii de catifea cu ceva mai bon marché, cum îi 
plăcea lui Sian să spună după ce își petrecuse vacanţa de anul 
trecut la Antibes. 

Apoi bărbatul tăcu câteva clipe. Sarah își zise că era timpul să 
meargă din vitrină în vitrină până la Deli și să mănânce ceva. Se 


VP - 48 


pregătea să spună „bună seara”, când bărbatul se întoarse și se 
uită la ea. 

— Eşti foarte frumușică. 

Putea sau nu să fie adevărat - opinia lui Sarah era în acel 
moment foarte tulbure în privinţa acestui subiect -, însă 
cuvintele făceau fără îndoială parte din repertoriul de formule 
colocviale care urlă „Ai grijă, un obsedat”. 

— Mulţumesc, zise ea, acum în defensivă. O clipă, seara i se 
păru mai rece, apoi redeveni obișnuită când ea preluă controlul: 
În orice caz, mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. 

— Îmi pare rău, zise el repede. Am spus un lucru ciudat, știu, 
dar îmi amintești de fiica mea. Are cam vârsta ta. 

— Bine, zise Sarah. Super. 

— A rămas la Blighty, continuă bărbatul de parcă n-ar fi auzit- 
o. Cu mama ei. Abia aştept să le revăd, știi, ba bine că nu. Top 
hole. Gor blimey”. Lady Di, Dumnezeu s-o odihnească. 

Apoi își ridică fruntea și se uită repede în jur. Sarah bănuia că 
se rușinase. De fapt, el estima că în aproximativ douăzeci de 
secunde toate drumurile se vor uni în punctul care-i convenea 
lui, toate privirile vor fi atrase în altă parte. Se pricepea să 
calculeze lucrurile de felul acesta. Era unul dintre talentele lui 
speciale. Se apropie puţin de fată, dar ea se ridică în picioare. 

— În orice caz, zise Sarah, trebuie să plec. 

Bărbatul râse, simțind că toate piesele cădeau la locul lor. O 
apucă de mână și-o trase înapoi cu o forță surprinzătoare. Sarah 
scânci încet și căzu pe bancă, prea șocată pentru a opune 
rezistenţă. 

— Dă-mi drumul, zise ea, străduindu-se să-și păstreze calmul. 

Avea senzaţia că pământul îi fugea de sub picioare, o senzaţie 
ameţitoare, fluidă. Parcă ar fi fost prinsă trișând sau furând. 

— Ce fetiță frumușică. 

Bărbatul o strânse și mai tare de mână. 

— Să n-o scapi niciodată din ochi. 

— Te rog, lasă-mă în pace. 

— O, tacă-ţi fleanca, mormăi el, renunțând la orice pretenţie 
de accent englezesc. Târfă mică și caraghioasă ce ești. 

Pumnul lui ţâșni și o lovi scurt drept în față. 


5 Expresii din argoul britanicilor; prima are semnificaţia „excelent, clasa-ntâi”, a doua 
denotă surprinderea (o alterare a formulei God blind me - Dumnezeu să-mi ia lumina 
ochilor - dacă mint). (N. tr.). 


VP - 49 


Capul lui Sarah zvâcni în spate. Avea ochii larg deschişi și 
uluiți. O, nu, auzi ea o voce interioară slabă și îngrozită. O, nu. 

— Uită-te, Sarah, zise bărbatul cu o voce gravă și severă. 
Uită-te la toți oamenii ăștia. Sunt norocoși, nu ca tine. 

Îi întoarse capul spre Promenade. La numai un cvartal 
distanță, strada era aglomerată. Oamenii intrau și ieșeau din 
magazine, aruncau priviri  exploratoare la meniurile 
restaurantelor. În jurul lor, în schimb, nu era nimeni. 

— Cândva, aici nu erau decât copaci și tufișuri, îti dai seama? 
Linia zimţată a țărmului, stânci, scoici, câteva urme pe nisip. 
Dacă păstrezi tăcerea, auzi cum a fost înainte să apară tot 
rahatul ăsta. 

Clipind cu ochii umezi, Sarah încercă să înțeleagă unde voia 
bărbatul să ajungă. Poate că mai avea o șansă, o întrebare- 
surpriză în finalul acestui test, o cale de a-și câștiga permisul de 
liberă trecere. 

— Dar oamenii nu văd, continuă el. Nici măcar nu se uită. 
Sunt orbi, orbi de bunăvoie. Prizonieri în mecanism. 

O apucă de păr și îi întoarse faţa spre librăria Barnes and 
Noble. Și acolo erau destui oameni. Citeau. Stăteau în picioare. 
Pălăvrăgeau. De ce să te uiţi afară, când ești într-o librărie, 
seara? Și chiar dacă te-ai uita, ai vedea numai două siluete 
întunecate pe o bancă. De ce ţi s-ar părea o scenă ieșită din 
comun? 

— Aș putea să termin aici și acum, zise bărbatul pe un ton de 
indignare stăpânită. Doar ca să-ţi arăt că se poate, că nimănui 
nu-i pasă cu adevărat. Când ești mereu înconjurat de 
necunoscuţi, cum îţi dai seama ce nu merge? Pe zece kilometri 
pătraţi de boală, cui îi pasă ce se întâmplă cu un virus 
neînsemnat? 

Sarah înţelese că nu avea să-i pună nicio întrebare 
eliberatoare, nici acum, nici în vecii vecilor, și își adună forțele 
să strige. Bărbatul simţi cum pieptul ei se umflă și-i acoperi 
imediat gura cu o mână. Apoi două degete apucară buza de sus 
a lui Sarah și traseră violent. Strigătul nu mai apucă să-i iasă din 
gât. Încercă să se zbată, dar mâna o ţinea locului, dublată de 
greutatea braţului care-i apăsa capul. 

— Nu se uită nimeni, o asigură bărbatul cu același calm oribil. 
Eu am făcut asta. Pot merge unde nu mă vede nimeni. 


VP - 50 


Sarah încercă să spună ceva, dar emise doar câteva sunete 
indistincte. El păru totuși să le înţeleagă. 

— Ba nu-i așa, zise el. Nu sunt pe drum. Sunt acasă. Mama-i o 
Jackson Pollock a bucătăriei. Tata e în grădină, cu surioara ta. 
Amândoi goi pușcă. E o scenă interesantă. Unii ar considera-o 
chiar obscenă. 

De fapt, în momentul acela, Melanie și mama se uitau la o 
reluare din Simpsons. Era, cum avea Zoe Becker să-și 
amintească mereu, episodul în care George Bush se transferă la 
Springfield. Michael Becker scria furios în cotlonul lui, după ce 
găsise, spera el cu ardoare, soluţia tuturor problemelor. Dacă 
reușea pur și simplu să repare cele zece minute de deschidere și 
dacă găsea argumente în sprijinul ideii că unele personaje 
trebuie să fie mai în vârstă decât adolescenţii, totul avea să fie 
bine. Dacă nu, ducă-se dracului, putea să-i lase pe toți 
adolescenţi și să reintroducă panourile alea blestemate în faţa 
liceului, așa cum voia Wang. La câţiva kilometri de casa familiei 
Becker, Sian Williams tocmai citise mesajul lui Sarah și era puţin 
invidioasă pe aventura solitară a prietenei sale. 

— Dacă te mai zbaţi, zise bărbatul, o să-ţi scot dinţii. O s-o 
fac, promit. Nu-i deloc ușor, dar merită efortul. Se aude un 
zgomot foarte ciudat. 

Sarah încremeni și, câteva clipe, niciunul dintre ei nu se 
mișcă. Bărbatului părea să-i facă mare plăcere să stea așa, ca și 
cum împărțeau un moment de intimitate în mijlocul unei străzi 
aglomerate. 

Apoi suspină, ca unul care lasă deoparte o revistă captivantă. 
Se ridică în picioare, trăgând-o și pe Sarah cu el. Playerul ei căzu 
pe jos cu un zăngănit metalic. Bărbatul îi aruncă o privire și-l 
lăsă unde era. 

— Adio și noapte bună, oameni buni, zise el, adresându-se 
capătului aglomerat al străzii. O să putreziţi toți în iad și mi-ar 
face mare plăcere să vă duc eu acolo. 

Bratul lui drept se încolăci în jurul capului fetei până ce palma 
îi astupă gura. Cu cealaltă mână ridică sacoșa cu cărți. 

— Dar am o întâlnire și trebuie să plecăm. 


ê jackson Pollock (1919-1956) - artist american, conducătorul mișcării expresioniste în 
pictura abstractă. (N. tr.). 


VP - 51 


Apoi, cu pași mari și repezi, o târî vizavi, pe aleea unde își 
parcase mașina. Sarah nu putea să facă nimic. Era înalt și foarte 
puternic. 

Bărbatul deschise portiera din spate, o înșfăcă din nou de păr 
și se uită de foarte aproape în ochii ei. Expresia lui îi alungă 
orice gând care s-ar fi putut dovedi folositor. 

— Vino, scumpo, zise el. Caleașca ne așteaptă. 

Apoi îi aplică o lovitură cu capul chiar deasupra ochilor. 

Când lui Sarah i s-au înmuiat genunchii, ultimul lucru care i-a 
trecut prin minte a fost de ordin practic. In noptiera ei păstra un 
caiet în care-și notase multe gânduri. Câteva dintre cele mai 
recente erau legate de sex: reflecţii emoţionante asupra unei 
etape a vieţii pe care n-o experimentase încă, dar care nu era 
departe. Majoritatea erau transcrieri ale poveștilor pe care i le 
spusese Sian, dar își folosise și imaginaţia și adăugase ce mai 
văzuse la televizor, în filme și într-o revistă nu-prea-vulgară pe 
care o găsise sub Pier. 

Caietul era ascuns, dar nu foarte bine. După moartea ei, 
mama și tata aveau să-l găsească și să afle că merita ce i se 
întâmplase în seara asta. 

e 

Nina nu cunoștea toate detaliile, dar în linii mari aceasta a 
fost întâmplarea pe care i-a povestit-o. După ce a terminat, și-a 
umplut din nou paharul. Al lui Zandt rămăsese neatins. 

— Patru martori își amintesc că au văzut-o pe Sarah Becker 
pe bancă între 7:12 și 7:31. Descrierea bărbatului variază de la 
„Nimic ieșit din comun, poate înalt” la „Rahat, nu știu”, trecând 
prin „Păi, era, cum să zic, un bărbat”. Nu am stabilit nici măcar 
vârsta sau culoarea, dar avem două mărturii că ar fi fost un alb 
cu părul blond. Doi spun că purta o haină lungă, altul a zis că o 
jachetă sport. Nimeni nu i-a văzut plecând, cu toate că banca pe 
care au stat era la câţiva metri de un miliard de oameni. Dacă 
bărbatul a rămas o vreme în librărie înainte s-o acosteze, nimeni 
nu l-a observat. Un alt martor spune că a văzut o mașină de 
culoare și model incerte parcată în apropiere, pe o stradă 
laterală. E posibil să fi așezat un tomberon de gunoi în fața 
numărului - lucru destul de inteligent, chiar dacă denotă mai 
mult încredere în norocul propriu decât în Dumnezeu. Oricine ar 
fi putut să mute pur și simplu tomberonul de-acolo și, printre 
altele, parcase într-un loc interzis. La 8:15, mașina dispăruse. 


VP - 52 


Tatăl fetei a ajuns în capătul sudic al străzii la 9:07. A parcat 
în locul obișnuit și-a așteptat. După câteva minute, când a văzut 
că nu apare nici fiica lui, nici Sian Williams, a intrat în 
restaurant. Chelneriţele i-au spus că nu serviseră pe nimeni care 
să se potrivească descrierii, însă aveau o rezervare neonorată 
pe numele Williams. A sunat-o pe mama celeilalte fete și-a aflat 
că întâlnirea fusese anulată în ultimul moment din cauza unei 
probleme la mașina familiei Williams. Am verificat mașina, dar 
nu s-a stabilit încă dacă pana a fost intenţionată. 

Michael Becker a vrut să vorbească personal cu fata și a aflat 
în cele din urmă că Sarah îi lăsase un mesaj în care-i spunea că 
nu voia să-l mai deranjeze și că își va găsi ceva de făcut până la 
ora când el trebuia să vină s-o ia. Becker a umblat în sus și-n jos 
pe stradă, dar n-a descoperit nimic, într-un târziu, a ajuns la 
celălalt capăt și, după ce a controlat în librăria Barnes and 
Noble, a văzut un player sub bancă. Nu a avut niciun dubiu că ar 
fi aparatul lui Sarah, pentru că are o etichetă lipită pe spate și 
chiar el i l-a cumpărat. În plus, în el era un album al formaţiei 
preferate a fetei. Are și un poster pe un perete din dormitor. 
Becker a sunat atunci la departamentul șerifului, la LAPD, dar și 
la agentul lui, o reacţie cam bizară. Probabil și-a făcut socoteala 
că ea ar putea exercita mai multă presiune asupra poliţiei. A 
vorbit cu soţia și i-a spus să rămână unde era, în eventualitatea 
că fiica lor ajunge acasă cu taxiul. 

Întreaga zonă a fost scotocită. Nimic. Pe player au fost găsite 
doar amprentele fetei. Erau cam o sută de chiștoace de ţigări în 
jurul băncii, însă nici măcar nu știm dacă răpitorul e fumător. 
Unul dintre martori a spus că s-ar putea să fie, așa că, în 
momentul de faţă, un ghinionist dintr-un laborator caută urme 
de ADN într-o pungă plină cu mucuri. 

— Tatăl nu e suspect? 

— Nu în cazul ăsta. Erau foarte apropiaţi, în sensul pozitiv. 
Totuși, vreo două zile, toată lumea și-a pus întrebarea asta. Dar 
nu. Nu credem că e mâna lui, iar coordonatele temporale nu 
corespund deloc. L-am exclus și pe partenerul lui, un anume 
Charles Wang. Era în New York. 

Zandt ridică încet paharul, îl goli, apoi îl lăsă jos. Ştia că asta 
nu era tot. 

— Și? 


VP - 53 


Nina își cobori picioarele de pe masă și se întinse să ia dosarul 
de pe jos. Ilnăuntru, pe lângă numeroase câpii ale documentelor 
oficiale, era un pachet subțire învelit în hârtie maronie. Totuși, 
scoase din el o singură fotografie. 

— Asta a venit la casa Becker târziu, în după-amiaza 
următoare. Cam între patru și jumătate și șase. A fost găsită pe 
alee. 

l-o dădu lui Zandt. 

Fotografia înfățișa un pulover de fată, violet deschis, împăturit 
cu grijă. Era înconjurat de ceva care părea să fie o panglică 
legată cu fundă. 

— A fost legat cu păr împletit. Al lui Sarah era destul de lung 
și culoarea se potrivește. Cei de la judiciar au luat mostre de pe 
peria ei și vom avea confirmarea destul de repede. 

Zandt observă că îi umpluse paharul. Bău. Whiskyul îi înțepă 
gura uscată și-i dădu o senzaţie de ameţeală. Își simţea capul ca 
pe-un balon umflat prea mult, plutind la câţiva centimetri 
deasupra gâtului. 

— Omul Drept”, zise el. 

— Păi, făcu Nina cu cumpătare, am luat legătura cu familiile 
victimelor de-acum doi-trei ani și cu toţi ofiţerii implicaţi în 
anchete. Suntem aproape convinși că nimeni n-a aflat ce era în 
pachetele pe care le-a lăsat atunci. Poate să fie totuși un 
imitator. Mă îndoiesc. Dar am pus să se verifice pe toate 
canalele media, inclusiv pe Internet, orice utilizare a expresiilor 
„Băiatul-curier” sau „Omul Drept”. 

— Pe Internet? 

— Mda, zise ea sec. E o treabă de computer. Ultimul răcnet. 

— El e, spuse Zandt. 

Numai el era complet conștient de ironia intrinsecă a 
certitudinii sale. 

Nina îi aruncă o privire, apoi căută din nou în dosar, fără 
tragere de inimă. De data asta, fotografia arăta puloverul după 
ce fusese despăturit și întins cu grijă pe o suprafaţă plană. 
Numele lui Sarah era brodat pe piept, nu cu înflorituri, ci cu 
litere mari, precise. 


sm a 


7 The Upright Man, în original; Homo Erectus în antropologie sau „om fără prihană” în 
Biblie; ambele sensuri își găsesc acoperire aici. (N. tr.). 


VP - 54 


— Părul folosit pentru nume e castaniu închis. E mult mai 
uscat în comparaţie cu mostrele care provin de la Sarah, ceea 
ce înseamnă că a fost tăiat cu mai mult timp în urmă. 

Se opri și așteptă ca Zandt să bage încet mâna în buzunar și 
să scoată un pachet de Marlboro și-o cutie de chibrituri. Nu 
fumase de când intraseră în cameră. Nu se vedea nicio 
scrumieră. Când scoase o ţigară din pachet, mâinile sale erau 
aproape sigure. Nu se uită la ea, ci doar la chibrit când îl 
aprinse: îl fixa cu o concentrare neclintită, de parcă ar fi fost un 
obiect străin, al cărui scop îl stabilise intuitiv. l-au trebuit trei 
încercări până să-l aprindă, dar poate chibritul era umed. 

— Am avut grijă ca părul castaniu să fie analizat primul, zise 
Nina și inspiră adânc. Se potrivește, John. E părul lui Karen. 

e 

L-a lăsat singur o vreme, a ieșit și a stat afară în frig, 
ascultând întunericul. Dinspre clădirea principală se auzeau 
râsete înfundate, iar la ferestre se vedeau perechi de diferite 
vârste, oameni îmbrăcaţi în pulovere comode, plănuind 
drumeţiile aventuroase din ziua următoare. În cealaltă parte a 
clădirii era deschisă o ușă și din interior se auzea zăngănit de 
farfurii spălate de cineva căruia nu-i păsa ce făcea. Peste drum, 
ierburile au foșnit ușor, dar n-a văzut nimic. 

Când se întoarse, Zandt stătea exact așa cum îl lăsase, dar își 
aprinsese altă ţigară. Nu ridică privirea spre ea. 

Mai puse câteva lemne pe foc, cu gesturi stângace, pentru că 
nu-și amintea dacă trebuia să le pună deasupra sau pe margine. 
Se așeză pe fotoliu și își mai turnă un pahar. Apoi rămase așa 
toată noaptea, alături de el. 


5 


Până la ultimele ore ale după-amiezii, vorbisem deja cu poliţia și 
cu doctorii și, înainte de asta, cu vecinii părinţilor mei de pe 
ambele laturi ale străzii. Am cântărit cu grijă cuvintele fiecăruia 
dintre ei. 

Am sunat la poliţie și mi s-a făcut legătura cu un anume 
Spurling - din fericire, nu unul dintre cei care mă interogaseră 
după incidentul din barul hotelului. Spurling și partenerul lui 


VP - 55 


ajunseseră primii la locul accidentului, alertaţi de telefonul unui 
motociclist în trecere pe-acolo. Ofițerii Spurling și McGregor 
rămăseseră la faţa locului până când veniseră ambulanţa și 
pompierii și asistaseră la scoaterea cadavrelor din mașină, 
însoțiseră ambulanţa la spital și Spurling era de față când 
Donald și Philippa Hopkins fuseseră declaraţi morţi. Cadavrele 
au fost apoi identificate cu ajutorul permiselor de conducere și 
identitatea lor a fost confirmată, în următoarele două ore, de 
Harold Davids (avocat) și Mary Richards (vecină). 

Ofițerul Spurling mi-a înţeles dorința de a afla în detaliu 
împrejurările dispariției părinţilor mei. Mi-a dat numele 
doctorului care era de gardă în seara aceea și m-a întrebat dacă 
mă gândisem la consilierea psihologică. Am tras concluzia că se 
referă la ea ca la un ajutor și nu ca la o schimbare de carieră. l- 
am mulțumit pentru amabilitate, iar el mi-a urat numai bine. Am 
încheiat convorbirea sperând să nu dau de el când aveam să mă 
duc la secţie după pistol, deși erau șanse bune să fi aflat deja. 
Sfatul lui în privinţa consilierii psihologice nu mi se păruse 
complet lipsit de aluzii. 

Mi-a fost mult mai greu să dau de urma doctorului. Nu era de 
gardă când am sunat la spital, iar timpul pe care l-am pierdut 
pentru a obţine această informaţie, după o serie de conversații 
cu infirmiere grăbite, cu voci impersonale și irascibile, mi-a dat 
de înțeles că aș avea mare noroc dacă l-aș prinde vreodată la 
telefon. Secţia de urgente funcţiona pentru cei vii. Odată ce 
mureai, nu erai decât o amintire nedorită, o problemă care nu-i 
mai privea. 

Am mers cu mașina până acolo și-am petrecut o oră foarte 
liniștită așteptând. În cele din urmă, doctorul Michaels s-a 
hotărât să iasă din fortăreață și să stea de vorbă cu mine. Era o 
femeie de treizeci de ani, cumplit de plină de sine, care se 
străduia din răsputeri să pară stresată. După ce mi-a vorbit de 
sus câteva clipe, a confirmat ceea ce aflasem deja. Leziuni 
grave la nivelul capului și toracelui. Mai morţi de-atât nu se 
putea. Dacă asta era tot, eram amabil s-o scuz? Era foarte 
ocupată acum și trebuia să-și viziteze pacienţii. Eram mai mult 
decât fericit să renunţ la compania ei și am fost tentat s-o 
încurajez cu un brânci zdravăn. 

Am ieșit din spital. Lumina dispăruse, era o seară de toamnă 
sosită prea devreme. Prin parcare erau risipite ici-colo câteva 


VP - 56 


mașini, monocrome și anonime sub licărirea slabă a becurilor 
din vârful stâlpilor. Ceva mai departe, o femeie tânără stătea în 
picioare, fuma și plângea încet. 

M-am întrebat ce puteam să mai fac. După ce găsisem 
mesajul, rămăsesem așezat pe măsuţa pentru cafea destul de 
mult timp. Nici ameţeala și nici durerea de stomac nu mă 
lăsaseră. O căutare rapidă în restul cărții mi-a demonstrat că nu 
mai era nimic în ea. Nu încăpea nici urmă de îndoială că biletul 
fusese scris de mâna tatălui meu. 

„Ward”, spunea - și literele erau așa cum mă așteptam, nici 
prea mari, nici prea mici, nici prea apăsate, nici prea șterse -, 
„nu suntem morţi.” Tata scrisese asta pe-o bucată de hârtie, o 
strecurase într-o carte, apoi ascunsese cartea în credinciosul lui 
scaun, având grijă să fixeze la loc șnurul. Mesajul care le nega 
moartea fusese pus într-un loc de unde ar fi putut ieși la 
suprafață numai dacă erau morți. Altfel de ce aș fi fost singur în 
casă? Ce-aș fi căutat în scaunul lui? Modul în care fusese plasat 
biletul sugera că persoana care-l pusese acolo, indiferent cine 
era ea, credea că - date fiind circumstanțele care mă aduseseră 
în casă - mă voi așeza pe scaun, deși știam foarte bine că era 
cel mai incomod din cameră. După cum s-a dovedit, avusese 
dreptate. Acolo mă așezasem și acolo rămăsesem mult timp. 
Era de așteptat că aș fi făcut asta după moartea părinţilor mei 
sau măcar m-aș fi uitat la scaun, poate chiar i-aș fi netezit pânza 
cu palma. Da, era exact gestul așteptat din partea unui fiu 
îndoliat. 

Dar - și acest detaliu mă tot sâcâia - asta însemna că, la un 
moment dat înaintea accidentului, unul sau poate amândoi se 
gândiseră la ce s-ar fi putut întâmpla după moartea lor. 
Analizaseră situaţia în amănunt și făcuseră presupuneri în 
privinţa reacției mele. De ce? De ce să se gândească la moarte? 
Era bizar. Era ilogic. 

Presupunând că erau într-adevăr morți. 

Imi era greu să înfrunt în mod deschis ideea că ultimele 
câteva zile fuseseră o farsă, că părinţii mei nu erau câtuși de 
puțin morţi. O parte din sufletul meu tresărea la acest gând, 
partea care, după telefonul de la Mary, mă trezea în fiecare 
noapte. li voiam înapoi chiar dacă nu ţinusem cu adevărat la ei 
și doar îmi doream să-i acuz pentru că lichidaseră UnRealty. 
Dar, când te lovești, organismul reacționează în câteva secunde. 


VP - 57 


Globulele albe din sânge se revarsă spre zona afectată, repară 
și cârpesc ca și când ar construi un dig cu toți sacii cu nisip pe 
care-i au la dispoziţie. Organismul se apără singur, lucru valabil 
și pentru minte. Procesul este lent și imperfect, o treabă de 
mântuială făcută de meseriași indiferenți, dar, în câteva minute, 
în jurul rănii începe să se formeze o linie de apărare, muchiile 
tăioase sunt teșite și-n cele din urmă e izolată cu tesut 
cicatrizat. Amintirea nu va dispărea niciodată, la fel ca un ciob 
de sticlă îngropat adânc într-o tăietură: adesea, o mișcare 
bruscă îl va face să atingă o terminaţie nervoasă, iar focul 
durerii se va aprinde o vreme. Oricât de tare te-ar durea când se 
întâmplă asta, ultimul lucru pe care vrei să-l faci e să iei un cuţit 
și să redeschizi rana. 

Am ieșit din casă, am încuiat-o cu grijă și m-am dus alături, la 
Mary. Mi s-a părut deopotrivă bucuroasă și surprinsă să mă 
vadă, și mi-a oferit cafea și prăjituri în cantităţi periculoase. 
Simţindu-mă ipocrit și nedemn de bunătatea ei, am reușit să 
aflu pe ocolite că părinţii mei se purtaseră normal în zilele și 
săptămânile premergătoare accidentului și că - așa cum mi-a 
confirmat mai târziu și ofiţerul Spurling - Mary identificase 
cadavrele. Asta o știam deja. Mi-o spusese chiar ea la telefon, în 
timp ce zăceam stors de energie în Santa Barbara. Aveam pur și 
simplu nevoie s-o aud din nou. Sigur, puteam să mă fi dus 
personal la casa de pompe funebre să le văd trupurile 
neînsuflețite, în loc să frec menta la hotel două zile. N-o 
făcusem, iar acum îmi era rușine. Imi spusesem atunci că era 
important să-i păstrez în amintire așa cum fuseseră, nu ca două 
vase de lut sfărâmate. Era un dram de adevăr în asta. Dar îmi 
fusese și frică. Gândul mă neliniștea, pur și simplu nu eram 
dispus s-o fac. 

După ce am plecat de la Mary, am trecut pe la ceilalţi vecini. 
O femeie tânără a deschis ușa imediat, luându-mă prin 
surprindere. Era stăpână pe ea, părea în formă și purta haine 
stropite din belșug cu vopsea. Holul din spatele ei era zugrăvit 
pe jumătate într-o nuanţă care mi s-a părut nepotrivită. M-am 
prezentat și i-am explicat ce li se întâmplase vecinilor ei. Cum 
mă așteptam, era deja la curent cu evenimentul. Și-a exprimat 
condoleanţele și am vorbit câteva minute. Nimic din 
comportamentul ei nu mi-a dat de înţeles, nici măcar o clipă, că 


VP - 58 


accidentul n-ar fi fost o surpriză pentru ea, nici că imul sau 
amândoi soții Hopkins n-ar fi fost în apele lor. Punct. 

Am sunat la poliţie, apoi m-am dus la spital. Stând în parcare 
după ce vorbisem cu doctoriţa, am ajuns la concluzia că trei 
confirmări erau suficiente. Părinţii mei erau morţi. Numai un 
nebun ar fi continuat cercetările. Puteam să discut cu Davids a 
doua zi dacă voiam neapărat asta - nu-l gasisem la birou și-i 
lăsasem un mesaj -, dar știam că, indiferent ce mi-ar fi spus, aș 
fi ajuns la aceeași concluzie. Biletul nu era ceea ce pretindea că 
este. Nu era un permis de ieșire din suferinţă. Nu ștergea ce se 
întâmplase. 

Însă trebuia să existe o explicaţie pentru el, chiar dacă se 
dovedea că unul dintre ei nu fusese tocmai zdravăn la cap. 
Existenţa biletului avea o semnificaţie și mi-am dat seama că 
trebuia să aflu care anume. 

(J 

Am căutat în garaj, apoi în atelierul tatei din pivnița casei. 
Simțeam că trebuie să caut un anumit lucru, dar nu știam ce, 
așa că mai mult bâjbâiam. Mașini de găurit, rindele, alte unelte 
cu întrebuinţări obscure. O mare varietate de cuie și şuruburi de 
diverse mărimi, sortate cu grijă. O mulţime de scânduri și bucăţi 
de lemn, rămase fără scop și explicaţie după moartea lui. Niciun 
obiect nu părea deplasat în context, totul era aranjat cu precizia 
și rigoarea la care mă așteptam. Dacă ordinea exterioară poate 
fi un indicator al stării sufletești, înainte de moarte tata fusese 
cel dintotdeauna. 

M-am întors în casă și am continuat, mai întâi la parter. 
Bucătăria și spălătoria, camera de zi, biroul tatei, sufrageria și 
porţiunea de verandă care fusese închisă cu panouri de sticlă și 
transformată în solariu. Acolo am fost mai scrupulos. M-am uitat 
sub fiecare pernă, sub covoare și în spatele fiecărei piese de 
mobilier. M-am uitat în comoda pe care era așezat televizorul și 
am găsit doar o combină electronică și două DVD-uri. Am scos 
tot din dulapurile din bucătărie, m-am uitat în cuptor și în 
cămară. Am luat una câte una și-am scuturat toate cărțile care 
mi-au căzut în mâini, cele din biblioteca din hol și cele 
strecurate, după tipicul mamei, printre pungile cu paste 
făinoase. Erau o mulţime de cărţi. Mi-a luat mult timp. Mai ales 
în biroul tatei de la mezanin, prima cameră unde am căutat. Am 
răscolit sertarele mesei de scris, am scotocit în fiecare raft și în 


VP - 59 


fiecare dosar din fișetul lui de stejar. l-am deschis până și 
computerul și am citit în treacăt câteva fișiere, deși mi s-a părut 
ceva exagerat și indiscret. Nu mi-aș dori ca oamenii care mă 
iubesc să-mi studieze în amănunt conţinutul laptopului. Ar fi ca 
și când m-ar dezgropa și mi-ar da foc. Curând, a devenit evident 
că-mi va lua mult prea mult să citesc toate materialele din 
computer și că, foarte probabil, nu erau nimic altceva decât 
facturi și corespondență uzuală. Am lăsat aparatul deschis, în 
ideea că mă voi întoarce la el dacă toate celelalte căutări 
rămâneau fără rezultat, însă tata nu era un fanatic al 
informaticii. Mi se părea puţin probabil să fi lăsat încă un mesaj 
într-un loc pe care nu-l putea atinge cu mâna. 

La un moment dat am început să mă simt epuizat. Nu din 
cauza efortului fizic, care era neglijabil, ci din cauza 
sentimentelor mele răscolite. Amintirile erau și mai puternice 
acum, după ce scotocisem temeinic prin vieţile lor, mai ales prin 
lucrurile aparent nesemnificative. O fotocopie înrămată a 
primului contract de vânzare încheiat de  UnRealty, 
supraimprimată cu un logo care, abia acum îmi dădeam seama, 
părea desenat de mână. De mâna mamei, probabil. Un clasor cu 
rețete de mâncare pentru copii tăiate din reviste, inclusiv o 
lasagna al cărei miros l-am simţit numai citind lista de 
ingrediente. 

Am luat o pauză și am petrecut următoarele cincisprezece 
minute în bucătărie, bându-le apa minerală. Am mai încercat o 
dată să mă pun în locul lor, să mă gândesc care ar fi fost al 
doilea pas logic. Presupunând că lăsaseră biletul în scaun pentru 
a-mi atrage atenţia, era plauzibil că orice alt bilet sau indiciu se 
afla într-un loc tot cu rezonanță sentimentală. Nu-mi dădeam 
seama unde putea fi. Întorsesem totul cu susul în jos. Nu 
găsisem nimic. 

Și căutările la etaj au fost un eșec. M-am uitat sub patul din 
camera lor, am căutat prin toate sertarele. După ce am inspirat 
adânc, am răscolit dulapurile, concentrându-mi atenţia mai ales 
asupra lucrurilor pe care le recunoșteam - sacourile vechi ale 
tatei, bătrânele poșete ale mamei. Am găsit câteva fleacuri - 
chitanţe, bilete, un pumn de mărunţiș de tot felul -, dar nimic nu 
părea să aibă vreo semnificaţie specială. Am zăbovit în faţa unei 
colecții de cravate vechi, puse cu grijă într-o cutie, în fundul 


VP - 60 


dulapului, pe partea tatei. Pe cele mai multe nu le văzusem 
niciodată. 

M-am uitat până și sub acoperiș, căţărându-mă printr-un 
chepeng mic din tavanul coridorului de la etaj. Tata reușise să 
tragă curent până acolo, dar nimic altceva. În pod am văzut 
doar praf și două valize goale. 

In cele din urmă, am coborât la parter și m-am dus iar la 
scaunul tatei. Se lăsase seara. Nu găsisem nimic și începeam să 
mă simt ca un prost. Poate că doar încercam să fac o ordine 
iluzorie în haos. M-am așezat și am citit din nou biletul. Nu 
însemna nici mai mult, nici mai puţin, indiferent de câte ori îl 
citeai. 

Când am ridicat capul, am văzut iar televizorul. Scaunul era 
așezat exact în dreptul lui și mi-a venit o idee. Dacă avusesem 
dreptate să cred că fusese deplasat puţin, poate că poziţia lui nu 
trebuia doar să-mi atragă atenţia asupra pernei, ci și să-mi 
direcționeze privirea spre un anumit punct din cameră. 

M-am ridicat și am deschis ușile de sticlă ale comodei TV. Am 
găsit exact ce găsisem și înainte. Un videorecorder, un DVD 
player și două DVD-uri - filme vechi. Nimic altceva. 

Nicio casetă. Asta era ciudat. 

Nu găsisem nicio casetă video în toată casa. Erau două rafturi 
cu DVD-uri în studio și încă unul în al doilea dormitor. Dar nici 
măcar o singură casetă. 

Tata era un spectator semi-profesionist. De când mă știu, în 
toată casa erau împrăștiate casete. Așadar, unde erau acum? 

M-am întors repede, cu pași mari, în biroul lui. Nicio casetă 
acolo, chiar dacă pe un raft era al doilea video. Nu m-am obosit 
să caut din nou prin sertare sau în dulăpioare. Nu văzusem 
niciuna acolo. Nu văzusem niciuna în toată casa, în atelier sau în 
garaj. Am încercat să-mi aduc aminte de penultima Zi a 
Recunoștinței, când mă îndurasem să le fac o vizită de-o zi. Nu- 
mi aminteam în mod deosebit dacă văzusem casete prin casă. 
Nu-mi aminteam nici dacă nu le văzusem. Aproape tot timpul 
fusesem beat. 

Era posibil ca tata să fi acceptat că DVD-urile erau zorii unei 
mult-așteptate ere noi a distracţiei la domiciliu, să fi proclamat 
moartea casetelor video și să fi făcut cu ele un foc de tabără în 
grădină. Nu mi se părea însă plauzibil. Bineînţeles, Dyersburg 
avea o groapă de gunoi pe undeva, însă nici acest scenariu nu 


VP - 61 


mă mulțumea. Chiar dacă, pe măsură ce anii treceau, 
descoperise că erau din ce în ce mai puţine lucrurile pe care 
voia să le vadă la televizor, n-ar fi aruncat la coș toate vechile 
lui filme favorite. Am început să mă întreb dacă absenţa unui 
obiect nu neapărat important ar putea fi o metodă subtilă de a 
atrage atenţia cuiva care te cunoaște foarte bine, care știe 
precis ce lucruri ar trebui să populeze mediul în care trăiești. 

Fie asta, fie îmi pierdusem obiectivitatea și alergam prea 
departe și prea repede într-o direcţie greșită. Cotrobăisem deja 
prin casă. Nu conta că acum aveam idee - oricât de ilogică era 
ea - ce să caut. Mi se făcuse foame și începeam să mă enervez. 
Dacă avuseseră de gând să-mi transmită ceva, de ce atâtea 
subterfugii? De ce nu-mi spuseseră pur și simplu la telefon? De 
ce nu-mi lăsaseră o scrisoare la Davids? De ce nu-mi trimiseseră 
un e-mail? Nu avea sens. 

Dar în clipa aceea știam deja că, odată ieșit din casă, nu m-aș 
fi întors niciodată. Era mai bine să mă asigur. Era mai bine ca 
țesutul cicatrizat să fie cât mai gros posibil. 

Am aprins becurile de-afară și am aruncat o privire pe 
verandă. Nicio scândură nu era desprinsă și dedesubt nu părea 
să fie destul spaţiu nici măcar cât să intri târâș. Intr-o parte era 
o ladă mare din lemn, dar după câteva minute obositoare de 
cercetare am stabilit că nu conţinea decât lemne de foc și 
păianjeni. Am coborât cele câteva trepte spre curte, m-am 
depărtat câţiva pași și m-am uitat cu ură în sus, la casă. 

Horn, scânduri orizontale, geamuri. Camerele de la etaj. 
Dormitorul lor. Camera de oaspeţi. 

M-am întors înăuntru. Trecând pe lângă biroul tatei, am văzut 
ceva cu coada ochiului. M-am oprit, am făcut un pas înapoi și m- 
am uitat înăuntru, fără să știu sigur ce văzusem. Am înțeles 
după câteva secunde: videorecorderul. 

Ca un idiot, nu mă uitasem în nici unul dintre aparate. Am 
intrat în birou, m-am aplecat și am studiat videorecorderul până 
am găsit butonul £ject. L-am apăsat și s-a auzit un hârâit iritant, 
dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi mi-am dat seama că ușița 
casetei era blocată cu bandă izolatoare neagră. 

O avertizare pentru mine - să nu pun nicio casetă înăuntru, 
sau un semn pentru tata - să nu facă același lucru accidental? 
Greu de zis: dacă aparatul s-ar fi dus naibii, pur și simplu l-ar fi 
înlocuit. 


VP - 62 


Am încercat să desprind banda izolatoare, însă avea o 
aderenţă suficient de puternică să ţină toate planetele la un loc. 
Am scos briceagul din buzunarul jachetei. Are două lame. Una e 
mare și bine ascuţită, făcută pentru a tăia orice. Cealaltă e o 
șurubelniţă. E uimitor de câte ori ai nevoie de una imediat după 
ce-ai folosit-o pe cealaltă. Am desfăcut lama ascuţită și-am tăiat 
banda la mijloc. 

Înăuntru era ceva. Am tăiat și-am dezlipit restul până când 
butonul Eject a acţionat mecanismul. Aparatul a huruit agresiv și 
ușiţa s-a deschis. 

A apărut o casetă video, o VHS normală. Am luat-o, dar multă 
vreme nu m-am uitat la ea. 

Când îmi îndreptam încet spatele, tata a strigat dinspre scări: 

— Ward? Tu ești? 

e 

După o clipă de șoc, corpul meu a încercat să plece repede 
spre un refugiu sigur care - credea el - se afla evident departe 
de-acolo. Nu știu unde. Poate în Alabama. Pentru mai multă 
siguranţă, a încercat în toate direcțiile deodată. 

Am sărit în spate, am scăpat caseta și aproape că m-am întins 
lângă ea. Am înșfăcat-o și am îndesat-o în buzunar cu mișcări 
aproape reflexe, asaltat în același timp de surpriză, vinovăţie și 
teamă. Am auzit pași care urcau ultimele câteva trepte. S-au 
oprit o clipă, apoi s-au îndreptat spre ușa biroului. Nu voiam să 
văd ai cui erau. 

Nu era tata, bineînţeles. Doar o voce care semăna cu a lui, 
venind de nicăieri într-o casă tăcută. Bărbatul pe care l-am 
văzut pe palier era Harold Davids, care părea bătrân, agitat și 
nervos. 

— Dumnezeule mare, zise el. M-ai speriat de moarte. 

Am expirat, dar parcă aș fi tușit. 

— Mie-mi spui? 

Privirea lui Davids alunecă spre mâinile mele și mi-am dat 
seama că încă strângeam briceagul. L-am închis și am vrut să-l 
pun înapoi în buzunar, dar mi-am dat seama că acolo era 
caseta. 

— Ce cauţi aici? am întrebat, încercând să par politicos. 

— Am primit mesajul tău după-amiază, răspunse el, ridicând 
încet capul pentru a se uita din nou la mine. Am sunat la hotel. 
Nu erai în camera ta, așa că m-am întrebat dacă nu ești aici. 


VP - 63 


— N-am auzit clopoţelul de la intrare. 

— Ușa era întredeschisă, zise el, puţin nesigur. Mi-am făcut 
griji că a auzit cineva că nu mai stă nimeni aici și a dat o 
spargere. 

— Nu, am spus. Sunt doar eu. 

— Văd. Declar criza asta încheiată. 

A ridicat în glumă o sprânceană și pulsul mi-a revenit treptat 
la normal. 

Când am ajuns în hol, m-a întrebat de ce l-am căutat. l-am 
spus că nu aveam niciun motiv special, doar un detaliu neclar al 
dispoziţiilor testamentare pe care-l lămurisem singur. Clătină din 
cap și se îndreptă încet spre salon. 

— Ce cameră frumoasă! zise el, după un moment. O să-mi fie 
dor de ea. O să trec pe-aici din când în când să iau 
corespondenţa, dacă n-ai nimic împotrivă. 

— Minunat. 

N-aveam nimic cu el, dar nu voiam să mai rămân în casă. M- 
am întors în biroul tatei să închid computerul. Observasem mai 
devreme că avea un drive pfiz! și, sub impulsul momentului, am 
făcut un back-up pe discul pe care l-am găsit în el. 

Când l-am închis în sfârșit și am ieșit de-acolo, Davids stătea 
la ușa din faţă și părea din nou voios. 

Am mers umăr la umăr pe alee. Nu părea deloc grăbit să se 
întoarcă la treburile lui și m-a întrebat ce planuri aveam cu casa. 
l-am spus că nu mă hotărâsem încă dacă o păstrez sau o vând, 
și am acceptat oferta lui implicită de ajutor pentru ambele 
situaţii. Am mai stat cinci minute lângă uriașa lui mașină 
neagră, vorbind despre una-alta. Mi se pare că mi-a recomandat 
un restaurant, dar îmi trecuse foamea. 

În cele din urmă, s-a așezat la volan și și-a prins centura de 
siguranţă cu scrupulozitatea unui om care are intenţia să 
trăiască veșnic. A aruncat o ultimă privire la silueta întunecată a 
casei, apoi m-a salutat grav. Bănuiam că se schimbase ceva 
între noi și m-am întrebat dacă Davids pusese la păstrare pentru 
altă ocazie întrebarea „Ce naiba face fiul lui Don Hopkins cu un 
briceag care în mod clar nu e ornamental?” 

Am așteptat până a dat colţul, apoi am alergat la mașina mea 
și-am pornit în sens opus. 


VP - 64 


6 


Cu un bacșiș modest și puţină gâdilare a orgoliului am reușit să 
obțin un video în cameră. Fie hotelul era mai bun decât 
crezusem, fie spectacolul meu din bar îl convinsese pe director 
că era preferabil să-mi satisfacă toate dorințele. Am așteptat cu 
o nerăbdare crescândă cât timp un tinerel de-o prostie 
monumentală a complicat inutil treaba foarte simplă a 
conectării cablurilor, apoi i-am făcut vânt afară. 

Am scos caseta din buzunar și am studiat-o cu atenţie. După 
grosimea benzii de pe rolă, părea să dureze cam cincisprezece 
sau douăzeci de minute, o jumătate de oră cel mult. 

Am așteptat până mi-a fost adusă cafeaua pe care o 
comandasem în cameră. Aveam nevoie de condiţiile potrivite. În 
cele din urmă a venit, încă destul de caldă. Ca prin minune, nu 
era însoţită de cartofi prăjiţi. 

Am pus caseta în aparat. 

e 

Patru secunde de ninsoare electrostatică, rumoare albă de 
informaţii nule. 

Apoi, șuieratul vântului și imaginea unei pășuni alpine. În 
depărtare, o panoramă ca o ilustrată, cu piscurile acoperite de 
zăpadă ale unui lanț de munţi - dar a dispărut prea repede 
pentru a putea fi identificată. In prim-plan era o pantă blândă 
acoperită de zăpadă, mai în spate o clădire austeră: nu părea să 
fie o cafenea, niciun magazin cu echipament de schi. Nu se 
vedea niciun om și nicio mașină în parcarea mică. Era în afara 
sezonului. Camera de filmat a panoramat pentru a arăta altă 
clădire, cu aspect administrativ, și norii cenușii, amenințători de 
deasupra. Această imagine a rămas pe ecran câteva clipe. În 
fundal se auzea foșnetul unei haine care flutura în vânt. 

Trecere în interior. Camera era ţinută jos, parcă ascunsă, și 
scena a durat doar câteva secunde. Am derulat înapoi și-am 
oprit la cadrul cel mai clar. Nu era cel mai bun video din lume, 
iar imaginea îngheţată sărea puţin, dar am reușit să disting 
spaţiul comun din ceea ce părea să fie o cabană de schi, cu 
tavan boltit. Pe o latură se afla un birou lung, probabil recepţia, 
însă acum era pustie. Pe perete, în spatele lui, atârna un tablou 
mare, obișnuita nerozie banală a unui escroc prea bine plătit și 


VP - 65 


prea puţin chinuit de talent. Vedeam și partea stângă a unui 
șemineu impunător, construit din piatră de râu. Un foc decorativ 
producea o atmosferă blândă. Fotolii din piele maronie, de 
culoarea nucilor, erau aranjate cu grijă în jurul unor mese 
scunde pentru cafea, lăcuite din abundență și împodobite cu 
sculpturi în lemn care reprezentau exemplare din mult celebrata 
faună a vechiului Vest: un vultur, un urs, o piele-roșie - niciunul 
nu supravieţuise în număr prea mare acelei perioade. 

Am privit mai departe și, la a doua vizionare, am observat că 
cineva fusese pe punctul să intre în scenă cu puţin înainte de 
schimbarea cadrului. Pe peretele unui coridor din capătul sălii 
de recepție se ivise o umbră și am auzit zgomot de pași pe 
piatră. 

Apoi, din nou exteriorul, tot în parcare. Trebuie să fi trecut 
puţin timp de la prima filmare - presupunând că secvențele 
fuseseră filmate în aceeași zi. Vântul se potolise și cerul era 
senin, de un albastru sălbatic. Un cadru median cu clădirea 
austeră - am bănuit că trebuia să fie cea în care tocmai se 
filmase. Câteva siluete stăteau pe zăpadă, în faţa ei. Poate 
șapte sau opt în total, deși era greu să-ţi dai seama pentru că 
purtau haine de culoare închisă și stăteau înghesuite unele 
lângă altele, parcă discutând. Nu se vedea bine nicio față și n- 
am auzit decât vântul - cu excepţia finalului, când operatorul, 
oricine ar fi fost el, a spus ceva, o propoziţie scurtă. Am ascultat- 
o de trei ori. A rămas indescifrabilă. 

Apoi, când una dintre siluete era gata să se întoarcă spre 
cameră, ninsoarea electrostatică a acoperit iar ecranul. 

a 

Am pus banda pe pauză și m-am uitat fix la imaginea care 
tresărea și tremura. Nu știam ce să înțeleg din ce văzusem. Nu 
mă așteptasem la așa ceva. Judecând după calitatea imaginii, 
părea că filmul fusese făcut cu un aparat digital. Nu văzusem 
nimic de genul ăsta în casă. Scenele putuseră fi filmate oriunde 
în Munţii Stâncoși, în Idaho, Utah sau Colorado, dar mi se părea 
mai logic să fi fost undeva în Montana sau, probabil, în 
apropiere. Cunoșteam genul acela de locuri. Oaze protejate 
pentru miliardari, zonele cele mai frumoase din ţară 
transformate în reședințe private unde oameni plini de bani pot 
schia pe munte în jos fără să se teamă că vor da peste fiinţe din 
regnul veniturilor medii. Unii își făceau perimetre securizate, 


VP - 66 


majoritatea nu aveau nici măcar nevoie de asta. Puneai piciorul 
dincolo de graniţă și-ți dădeai seama imediat dacă erai 
binevenit. Cine se gândea la furt era imediat pus pe fugă, 
înspăimântat până-n măduva oaselor. 

Părinţii mei cunoșteau probabil oameni care aveau în regiune 
o casă cu rampă de acces pentru schiori. Poate chiar tata le-o 
vânduse. Și ce-i cu asta? 

M-am uitat mai departe. 

e 

Zgomot puternic. Muzică, strigăte, discuții aprinse. O față, 
înceţoșată și foarte apropiată, un hohot de râs zgomotos. A ieșit 
din cadru, dezvăluind un bar cuprins de-o veselie frenetică. O 
tejghea lungă se întindea pe o latură a încăperii, cu șiruri de 
sticle și o oglindă în spate. Bărbaţi și femei stăteau în grupuri în 
jurul ei, urlând unii la alţii, la barman, la tavan. Majoritatea erau 
tineri, alţii erau evident de vârstă mijlocie. Toată lumea părea să 
fumeze, iar lumina gălbuie era atenuată de norii de fum. Pereţii 
erau plini de postere în culorile curcubeului sau alb-negru. Un 
tonomat făcea ore suplimentare în planul îndepărtat, cu volumul 
dat atât de tare, încât se auzeau doar distorsiuni și nici măcar n- 
am recunoscut piesa. 

Era evident că această scenă fusese filmată cu mult înaintea 
celei dintâi. Nu numai că imaginea părea copiată de pe un film 
de 8mm, dar hainele cu care erau îmbrăcaţi - dacă nu era vorba 
de o petrecere retro a cărei autenticitate fusese intens studiată 
- arătau că era o întrunire de la începutul anilor '70. Culori 
oribile, jeanși oribili, coafuri oribile. Aspectul „îngrijit” ar fi fost 
total nepotrivit. Reacţia mea a fost, probabil, cea pe care trebuie 
s-o fi avut și părinţii lor: Cine sunt extratereștrii ăştia? Ce vor? 
Sunt orbi? 

Aparatul de filmat se mișca rapid și dezordonat prin bar, cu o 
vervă care lăsa de înțeles că operatorul era fie sub influenţa 
drogurilor, fie beat criţă. La un moment dat, imaginea s-a 
aplecat alarmant în față, ca și când el sau ea aproape căzuse în 
nas. Apoi s-a auzit un râgâit puternic și prelung, care a 
degenerat într-un acces violent de tuse, între timp camera fiind 
ținută în jos și arătând o porţiune din podeaua udă din cauza 
berii vărsate. Apoi a sărit din nou în sus și s-a strecurat cu mare 
viteză prin mulţimea agitată, de parcă ar fi fost fixată pe o 
mașină de curse. Sprâncenele mi s-au ridicat încet într-o 


VP - 67 


expresie de jenă amestecată cu perplexitate, în vreme ce 
încercam să diger ideea că omul care filma putea fi tata. Câţiva 
l-au salutat dând din mâini sau urlând fericiţi când obiectivul 
trecu de ei, dar nimeni n-a pronunţat vreun nume. 

Apoi camera a cotit brusc după colţ, arătând o anexă a sălii 
principale a barului, plină de oameni în picioare sau așezați pe 
lângă pereți. In mijloc era o masă de biliard. Un individ era 
aplecat în faţă de cealaltă parte a mesei, pregătindu-se să 
aplice o lovitură. Era masiv, avea un nas mare și fața îi era 
aproape complet ascunsă de păr, mustață și perciuni. Semăna 
cu un urs râios. În spatele lui se bălăbănea o blondă cu păr lung, 
sprijinită într-un tac, ca și când ar fi fost singurul lucru care-o 
mai ţinea în picioare. Incerca din răsputeri să se concentreze 
asupra jocului, avea faţa schimonosită de efort, dar părea că 
scăpase situaţia din mână. Nici partenerul ei nu arăta mai în 
largul lui; era în mijlocul unei lungi pauze pentru direcționarea 
loviturii. Pe latura mesei mai apropiată de obiectiv se afla altă 
pereche, și ei cu tacuri în mâini. Stăteau cu spatele la cameră și 
se ţineau pe după mijloc. Amândoi aveau păr castaniu lung. 
Fata purta o bluză largă și albă și-o fustă lungă, violetă cu dungi 
verzi; bărbatul era îmbrăcat cu o pereche răpciugoasă de jeanși 
evazaţi și-o vestă afgană care părea domesticită doar de 
curând. 

Blonda și-a ridicat privirea de la masă și a observat aparatul 
de filmat. A scos un strigăt de fericire și, cu mare energie, dar 
cu extrem de puţină precizie, a arătat cu degetul spre el, ca și 
când ar fi văzut trei imagini diferite și uitase între timp pe care o 
alesese. Jucătorul și-a ridicat și el capul, și-a dat ochii peste cap 
și și-a văzut de joc. Perechea cu păr castaniu s-a întors și mi-am 
dat seama că stânjeneala mea de mai devreme nu avea motiv. 

Nu tata era cel care filma. Am înţeles asta pentru că cei doi cu 
păr castaniu erau părinţii mei. 

În timp ce mă uitam cu gura căscată, tata a rânjit forţat și i-a 
arătat cameramanului degetul mijlociu. Mama a scos limba. 
Camera s-a mutat repede de la ei la jucătorul de biliard exact 
când acesta lovea în sfârșit bila. A ratat cu graţie. 

Am oprit imaginea, am derulat în spate. 

Părinţii mei s-au întors. Tata a rânjit și-a ridicat degetul 
mijlociu. Mama a scos limba. 

Am oprit din nou imaginea. Am privit fix ecranul. 


VP - 68 


Mama, care nu se îngrășase niciodată prea mult, dar se 
instalase comod în propria-i piele, se mișca cu graţia calculată a 
unei nave de linie trasă de-un remorcher. Persoana pe care o 
vedeam pe ecran cântărea în jur de cincizeci și cinci de 
kilograme, foarte bine distribuite. Fără măcar să-mi dau seama 
ce gândeam, am știut că, dacă aș fi intrat într-un bar și aș fi 
văzut-o așa în formă și așa aproape de alt bărbat, aș fi 
dezlănțuit iadul pe pământ. Cea de pe ecran era o femeie care, 
stând lângă tine, te-ar fi făcut să pari un om al cavernelor. Nu că 
tata nu s-ar fi menţinut în formă: era puţin mai plin decât îmi 
aminteam să-l fi văzut vreodată, dar se mișca cu agilitate și cu 
un control perfect. Ar fi putut trece drept actor. Amândoi arătau 
bine, sănătoși și radioși. Arătau ca un cuplu adevărat, plini de 
viaţă, doi oameni care făceau sex. Mai mult ca orice altceva, 
arătau tineri. Atât de surprinzător de tineri. 

Scena a mai durat aproximativ cinci minute. Nu s-a întâmplat 
nimic deosebit, decât că am avut ocazia să-l văd pe tata jucând 
biliard atunci când era mai tânăr decât eram eu acum. Și se 
descurca de minune. Știa într-adevăr să joace. După ce omul-urs 
a ratat lovitura și s-a îndepărtat de masă mergând clătinat, tata 
a întors spatele camerei de luat vederi și s-a aplecat deasupra 
postavului verde. Nu se deranjase să facă un tur de masă pentru 
a căuta lovitura cea mai ușoară: a luat pur și simplu în vizor bila 
din faţa lui și gata. Punct ochit, punct lovit. Apoi a început să se 
miște, învârtindu-se în jurul mesei, studiind-o cu dezinvoltura 
hotărâtă a omului care vrea să marcheze fiecare punct jucat, 
care a venit la masă cu asta în gând. Și a doua bilă și-a nimerit 
ținta, rostogolindu-se de-a lungul marginii cam treizeci de 
centimetri, la fel și următoarea - ca și când ar fi fost trasă în 
buzunar cu un elastic. Mama l-a aplaudat și l-a plesnit cu palma 
peste fund. Tata a încercat o ambițioasă lovitură dublă inversă 
în buzunarul central, apoi a introdus bila neagră de la jumătatea 
mesei, întorcându-se spre obiectiv înainte ca ea să cadă. Game 
over, dragii mei. 

l-a făcut cu ochiul tipului ca un urs, care și-a dat iar ochii 
peste cap. La fel cum era conștient că operatorul e un cretin, 
era evident că se obișnuise să fie bătut măr la biliard de tata. 
Asta era mersul lucrurilor. Se cunoșteau foarte bine. 

Apoi mama a început să danseze cu blonda. S-a avântat într- 
un dans destrăbălat, rotindu-și braţele și picioarele în toate 


VP - 69 


direcțiile, pocnind din degete. Văzusem asemenea spectacole în 
filme și la televizor, cu balerini profesioniști, dar nu mă 
interesaseră niciodată prea mult până când n-am văzut-o pe 
mama făcând același lucru, legănându-se în ritmul muzicii, cu 
gura pe jumătate deschisă și cu ochii pe jumătate închiși. 

Dă-i bătaie, frumoaso, m-am trezit că-mi spun. Eşti de 
milioane. 

Nu s-a mai întâmplat nimic deosebit, doar că, în vreme ce 
ursul aranja cu grijă masa de biliard, l-am văzut pe tata 
așezându-se pe scaun și dând pe gât câteva guri de bere. Mama 
- încă dansând - i-a făcut iar cu ochiul, el i-a răspuns la fel, iar 
eu mi-am dat seama că nu erau la fel de beţi ca restul 
petrecăreților din bar. Se distrau de minune, dar aveau slujbe și, 
luni dimineața, voiau să fie în stare să muncească. Acum, când 
mă gândesc la asta, tata era deja agent imobiliar, în pofida 
vestei afgane și-a tricoului jigărit. Cele câteva kilograme în plus 
chiar îi stăteau bine. Avea umerii laţi atât cât să-i justifice 
greutatea și să-l facă să arate mai degrabă puternic decât gras. 
Incă puţin și-ar fi putut trece drept ieșit din formă, dar, 
deocamdată, arăta pur și simplu ca un om cu care ar fi mai bine 
să nu te iei la harţă când traversează barul cu o tavă plină de 
halbe cu bere. Se vedea totuși că pusese cele câteva kilograme 
în plus de puţin timp și încă nu se obișnuise cu ele. Din când în 
când, își trăgea umerii în spate, evident din cauza crampelor cu 
care se alesese după ce se aplecase pentru a face bilele să 
zboare ca din pușcă pe masa de biliard. Dar, bănuiam eu, și 
pentru a se asigura că-și ţine umerii drepţi. Mai târziu, 
descoperise joggingul și sala de forţă și nu mai arătase niciodată 
așa. In filmul din seara aceea l-am văzut făcând ceva ciudat: era 
un gest nesemnificativ și inofensiv, dar, în timp ce stăteam în 
camera mea de hotel din Dyersburg și mă uitam la el, am oftat 
slab, ca și când aș fi primit un pumn ușor în stomac. 

Când și-a aprins o ţigară - habar n-aveam că fumase cândva - 
și-a ridicat nonșalant tricoul și i-a dat drumul la loc - în așa fel 
încât să se așeze mai bine peste ceea ce era doar o burtică 
simpatică. Am derulat înapoi și-am revăzut scena. Apoi din nou, 
aplecându-mă în față, mijindu-mi ochii din cauza defocalizării 
din fundal. Mișcarea era evidentă. Și eu o foloseam. În toţi anii 
petrecuţi alături de tata nu cred că l-am văzut vreodată făcând 
un gest atât de natural, un lucru atât de explicabil și de 


VP - 70 


personal. Era gestul unui om conștient de propriu-i corp și de 
punctul său slab, chiar și în toiul unei seri zvăpăiate. Era o 
mișcare pe care-o mai făcuse înainte, dar care nu-i intrase încă 
în obișnuinţă cât să devină un tic. Mai mult decât tricoul în sine, 
halbele cu bere și veselia debordantă, mai mult decât dansul 
mamei și faptul că tata știuse cândva să mânuiască tacul și să 
câștige împotriva celor mai buni dintre ei, mișcarea aceea 
scurtă transforma realitatea dispariţiei lor în ceva de 
neconceput. 

Masa era în sfârșit gata de joc și tata s-a ridicat și s-a pregătit 
să spargă bilele, calculându-și mișcarea ca și când bila albă era 
pe cale să primească o lovitură pe care s-o ţină minte tot restul 
scurtei sale vieți sferice. Scena s-a oprit brusc chiar în clipa 
aceea, de parcă s-ar fi terminat banda. 

Inainte să pot apăsa din nou pe tasta de pauză, imaginea s-a 
schimbat. 

Alt interior. O casă. O cameră de zi. Întuneric risipit de 
lumânări aprinse. Calitatea imaginii era proastă, banda folosită 
nu era potrivită pentru o lumină atât de slabă. O melodie în 
surdină și, de data asta, am recunoscut-o: era din coloana 
sonoră a filmului Hair. Pe podea, o mulţime de sticle de vin mai 
mult sau mai puţin goale și multe scrumiere care dădeau pe- 
afară. 

Mama, tolănită pe o canapea joasă, cânta unul dintre 
cântecele acelea potrivite la primele ore ale dimineţii. Capul 
bărbatului-urs i se odihnea în poală și omul își rula un joint pe 
piept. 

— Pune-o înc-o dată pe-aia cu sodomia, bâigui el. Pune-o. 

Aparatul de filmat a făcut o lentă panoramă laterală, arătând 
alt bărbat care zăcea cu faţa în jos pe podea. Blonda ședea în 
spatele lui, ocupându-se de un șir de lumânări puse în 
farfurioare și așezate pe spatele individului. Era evident în comă 
de suficient timp încât să treacă drept mobilă, și bănuiam că el 
mânuise camera de filmat în bar. Fata s-a înclinat încet și 
imperceptibil din mijloc, rămânând dreaptă doar printr-un pur 
efort de voință. Acum, când se petreceau mai puţine în jurul ei 
care să-mi distragă atenţia, am observat că la început mi se 
păruse mai tânără. Nu era o adolescentă, trecuse de douăzeci și 
cinci de ani, poate chiar de treizeci - cam prea bătrână să 
participe la o asemenea scenă. Mi-am dat seama că, dacă 


VP-71 


vedeam imagini filmate la începutul anilor '70, părinţii mei 
aveau cam aceeași vârstă. 

Ceea ce însemna că mă născusem deja. 

— Pune-o, a insistat ursul și camera s-a întors la el, 
focalizându-i-se pe faţă. Pune-o. 

— Nu, zise o voce foarte apropiată de microfon, râzând, 
confirmându-mi faptul că acum tata era cel care ţinea aparatul; 
se descurca mai bine decât individul prăbușit la pământ. Am 
ascultat piesa aia de cel puţin un milion de ori. 

— Asta pentru că-i mişto, a zis ursul, clătinând viguros din 
cap. E, cum ar fi, aia care zice că-i... au, fir-ar al dracului. 

Aparatul s-a tras în spate pentru a arăta că ursul scăpase 
joint-ul. 

— Căcat. Acu’ tre’ s-o iau de la capăt. Mi-a luat o viață să 
rulez porcăria aia. O rulez încă dinainte să mă nasc. Fututul ăla 
de Thomas Jefferson a-nceput treaba și mi-a lăsat-o prin 
testament. Zicea că pot termina joint-ul sau să-i moștenesc 
domeniul de la Monticello. Am zis, mă fut în conacu' ăla, mie dă- 
mi un joint. Și-l rulez de-o viaţă-ntreagă, ca un servitor brav și 
credincios. lar acu' s-a dus dracului. 

— Dus dracului, intonă blonda și începu să chicotească. 

Fără să rateze o notă din „Good Morning Starshine”, mama s- 
a întins și a luat aparatul de rulat din labele neîndemânatice ale 
ursului. A ţinut hârtia într-o mână cu o siguranţă de expert, a 
netezit tutunul cu arătătorul, s-a întins să ia drogul. 

— Rulează-le, Philipper, a cârâit ursul, foarte înveselit de 
turnura evenimentelor. Rulează-le, rulează-le, rulează-le. 

Aparatul a luat un prim-plan al joint-ului, apoi a revenit la 
planul larg. Era deja aproape gata. 

In acest punct, sprâncenele îmi erau ridicate atât de tare, 
încât îmi planau deasupra capului. Mama tocmai rulase un joint. 

— Pune-o, s-a lingușit ursul. Pune piesa cu sodomia. Hai, Don, 
mare Don de om Don ăsta, pune-o, Don, apasă on. 

In fundal, mama continua să cânte. 

Camera de luat vederi s-a clătinat și a ieșit din cameră, 
îndreptându-se spre hol. O grămadă de haine zăceau pe podea, 
acolo unde fuseseră aruncate. Am văzut că în stânga era o 
bucătărie, iar în dreapta o scară. Era vechea noastră casă, cea 
din Hunter's Rock. Fiecare detaliu al amenajării era diferit față 
de ce îmi aminteam eu, dar spaţiile erau aceleași. 


VP - 72 


Am urmărit cu ochii mari cum camera a străbătut holul și-apoi 
a început să urce scările. Câteva clipe doar întuneric beznă și, 
de la parter, vocea înfundată a ursului care urla: „Sodomie... 
felaţie... cunilingus... pederastie...”, dar nu făcea niciun efort să 
imite melodia. 

Tata ajunsese la palierul de la etaj, s-a oprit o clipă și a 
mormăit ceva ca pentru el. Apoi a pornit din nou, iar eu am 
tresărit când mi-am dat seama unde se ducea. La parter se 
făcuse liniște și auzeam doar respiraţia lui și foșnetul slab al 
picioarelor sale pe covor. A deschis ușa de la camera mea. 

La început a fost întuneric, dar, treptat, lumina care venea 
dinspre palier m-a ajutat să disting patul meu așezat lângă 
perete. Și pe mine dormind în el. Aveam cam cinci ani. Mi se 
vedea doar creștetul capului și o porțiune de obraz luminată. ȘI 
puţin dintr-un umăr în pijama de culoare închisă. Peretele era 
de-un verde marmorat, iar covorul maro, așa cum fuseseră 
întotdeauna. 

Tata a rămas acolo două minute încheiate, fără să spună sau 
să facă nimic. Pur și simplu ţinea camera de filmat și se uita la 
mine cum dorm. 

Am stat și eu și-am privit, abia respirând. 

După o vreme, calitatea zgomotului de fond s-a schimbat, ca 
și când la parter ar fi început alt cântec. Apoi s-au auzit bufnituri 
surde și ritmice, care puteau fi pași pe covor. S-au oprit și am 
știut, am știut fără să văd sau să aud ceva care să-mi confirme 
asta, că mama stătea acum lângă tata. 

Camera de filmat a rămas fixată asupra copilului din pat, 
asupra mea, încă vreo câteva secunde. Apoi s-a mișcat încet, 
panoramând spre stânga. La început am presupus că ieșeau, 
dar apoi mi-am dat seama că aparatul se rotea în jurul axului 
pentru a filma în direcția opusă. 

S-a învârtit cu o sută optzeci de grade și s-a oprit. 

Părinţii mei se uitau direct în obiectiv. Feţele lor umpleau 
ecranul. Nu erau lipite una de cealaltă, ci doar apropiate. Nu 
păreau nici beţi, nici drogaţi. Se uitau drept la mine. 

— Bună, Ward, zise încet mama. Mă întreb câţi ani ai acum. 

S-a uitat undeva pe deasupra camerei de filmat, probabil la 
copilul care dormea. 

— Mă întreb câţi ani ai, a repetat ea, și-am auzit în vocea ei 
ceva trist și ciudat. 


VP - 73 


Tata încă se uita în obiectiv. Avea poate cu cinci sau șase ani 
mai puţin decât am eu acum. Și el a vorbit în șoaptă, dar fără 
prea multă afecţiune în privire: 

— Și mă întreb ce s-a ales de tine. 

e 

Ninsoare electrostatică. Cineva a trecut pe lângă ușa camerei 
mele de hotel, împingând o măsuță pe rotile care zăngănea. 

N-am pus caseta pe pauză. Nu eram în stare să mă mișc. 

e 

Ultima scenă provenea tot de pe o casetă de 8mm, însă 
culorile erau mai şterse, mai spălăcite, suprafețele palide, 
decolorate până ce deveniseră lumină pură. Linii și pete 
întunecate apăreau și tremurau pe tot ecranul, iar mișcările din 
spatele lor păreau calculate și distante. 

O revărsare de lumină solară aurie și ceţoasă printr-o 
fereastră mare. Afară, copaci care dispar cât ai clipi, verde de 
frunze amestecate. Zgomotul ritmic al unui tren și-un alt sunet, 
ușor, pe care n-am reușit să-l identific. 

Mama, și mai tânără, cu părul mai scurt și vopsit în negru, 
uitându-se la peisajele rurale care treceau în goană. Și-a întors 
capul spre obiectiv. Ochii ei păreau să privească de foarte 
departe. Zâmbea vag. Camera de filmat a coborât încet. 

Trecere bruscă la o stradă lată dintr-un oraș. Nu-mi dădeam 
seama unde, apoi mi-au atras atenţia formele și culorile 
mașinilor parcate la bordură și hainele cu care erau îmbrăcaţi 
puţinii trecători. Mașinile aveau un anumit stil, hainele nu, iar 
rochiile erau cam scurte. Nu știam destule despre genul ăsta de 
lucruri pentru a le plasa precis în timp, dar bănuiam că eram din 
nou la sfârșitul anilor '60. În aer plutea calmul dinaintea furtunii. 

Aparatul de filmat înainta într-un ritm egal, la pas. Din când în 
când, capul mamei apărea pentru scurt timp în partea stângă a 
cadrului, ca și când tata s-ar fi aflat puţin în urma ei și la 
dreapta. Nu îmi era clar ce voia să filmeze acolo. Nu era o stradă 
prea interesantă. În dreapta se vedea ceva care aducea cu un 
magazin universal, iar în stânga o piaţetă. Copacii aveau frunze, 
dar păreau ofilite. Tata ţinea aparatul la înălțime, fără să-l miște 
nici în sus, nici în jos, nici la stânga și nici la dreapta. Nu 
încercau să arate ceva în mod special și nici să comunice între 
ei. După o vreme, au traversat, apoi au mers pe o stradă 
laterală. 


VP - 74 


Trecere la altă stradă. Era puţin mai îngustă, ca și când ar fi 
fost mai departe de centrul orașului. Păreau să urce pe un deal 
abrupt. Mama era în fața aparatului de filmat, încadrată de la 
umeri în sus. S-a oprit. 

— Aici e bine? zise ea, întorcându-se. 

Acum purta ochelari de soare, care-i dădeau un aspect oficial. 
Camera a ezitat o clipă și a tresărit, ca și când tata și-ar fi ridicat 
capul pentru a se uita în jur. 

Vocea lui: 

— Puțin mai încolo. 

Au continuat să meargă poate încă un minut, apoi s-au oprit 
din nou. Camera a făcut o panoramă, oferindu-mi o imagine 
enervant de rapidă a ceea ce putea fi o culme într-un oraș 
construit pe coline, cu clădiri înalte pe ambele laturi ale străzii. 
Mi se părea un loc enervant de familiar. Firmele de la parter 
erau ale unor băcănii și restaurante ieftine, însă ferestrele de la 
etaj păreau să fie ale unor apartamente. Câţiva inși cu pălării pe 
cap stăteau în faţa vitrinelor, studiind produsele; alții intrau și 
ieșeau. Un cartier aglomerat, care se pregătea de ora prânzului. 

Mama s-a uitat la aparat și a dat din cap. Venise rândul ei. A 
acceptat fără tragere de inimă. 

Trecere la alt moment, mai târziu în aceeași zi. O panoramă 
ușor diferită, dar pe culmea aceleiași coline. În locul luminii de 
dimineaţă, acum umbre lungi. După-amiază târzie și strada 
aproape pustie. Mama stătea cu brațele pe lângă corp. De 
undeva, din afara imaginii, se auzea un gâlgăit straniu și mi-am 
dat seama că semăna cu sunetul pe care-l auzisem în tren. 

Am observat o ușoară mișcare a camerei de filmat, ca și când 
tata ar fi întins mâna pentru a atinge ceva. Apoi mama a 
înaintat puţin sau tata făcuse un pas în spate. Am auzit 
răsuflarea aspră a tatei. 

Și-apoi, treizeci și cinci de ani mai târziu, am auzit-o pe-a 
mea. 

Mama ţinea de mână doi copii mici. Păreau să fie de aceeași 
vârstă și erau îmbrăcaţi la fel, deși unul purta o bluză albastră, 
iar celălalt una galbenă. Aveau probabil mai mult de-un an, 
poate optsprezece luni, și mergeau clătinat. 

Aparatul s-a apropiat de ei. Părul unuia era tuns scurt, al 
celuilalt puţin mai lung. Semănau perfect. 


VP - 75 


Camera de luat vederi s-a îndepărtat. Mama a dat drumul 
mâinii unuia dintre ei. Celui cu păr mai lung, bluză galbenă și 
ghiozdănel verde. S-a lăsat jos lângă celălalt. 

— la-ţi rămas-bun, a zis ea. 

Copilul în albastru a privit-o întrebător, nedumerit. 

— la-ţi rămas bun, Ward. 

Copiii s-au uitat unul la altul. Apoi, cel tuns scurt, cel care 
trebuia să fi fost eu, s-a întors spre ea, căutând o încurajare. 
Mama mi-a luat mâna și mi-a ridicat-o. 

— la-ţi ramas-bun. 

Mi-a scuturat mâna, apoi m-a luat în braţe și s-a ridicat. 
Celălalt copil s-a uitat atunci în sus la mama, a zâmbit, a înălţat 
și el sau ea brațele pentru a fi ridicat(ă). Nu-mi dădeam seama, 
nu cu certitudine, dacă era băiat sau fată. 

Mama a început să se îndepărteze pe stradă în jos. 

Mergea cu pas regulat, fără să se grăbească, dar și fără să se 
uite în urmă. Camera a rămas îndreptată asupra celuilalt copil, 
chiar și-atunci când tata a pornit pe urmele mamei în jos. ÎI 
lăsaseră acolo, singur. 

Copilul era tot mai departe, tăcut, în vârful colinei. Nici măcar 
n-a început să plângă - cel puţin nu până când ne-am îndepărtat 
prea mult ca să-l mai putem auzi. 

Apoi aparatul de filmat a dat colţul și totul a dispărut. 

e 

Imaginea s-a transformat iarăşi în ninsoare electrostatică și, 
de data asta, n-a mai urmat nimic. După un minut, caseta s-a 
oprit singură, lăsându-mă să mă uit la propria mea reflexie pe 
ecran. 

Am dibuit după telecomandă, am derulat în spate, am pus pe 
pauză. Am privit, acoperindu-mi gura cu mâinile, imaginea 
încremenită a unui copil abandonat pe culmea unei coline. 


7 


Capacul se ridică. De sus răzbătu o lumină difuză. 

— Bună, scumpa mea, zise bărbatul. 

Sarah nu-i vedea faţa. După direcţia din care venea vocea, 
părea că stă pe podea, chiar lângă capul ei. 


VP - 76 


— Bună, zise ea pe un ton cât mai liniștit posibil. Îi venea să 
fugă de el, să se facă mică, să pună măcar un centimetru în plus 
între ei, însă nici măcar atât nu se putea mișca. Se strădui să-și 
păstreze calmul, să respecte planul, să pară că nu-i pasă. Cum 
te simţi azi? Tot nebun, aș zice. 

Bărbatul râse pe înfundate. 

— N-o să reușești să mă înfurii. 

— Cine vrea să te înfurie? 

— Atunci de ce-mi spui așa ceva? 

— Părinții mei or să-și iasă din minţi de grijă. Mi-e frică. Am 
dreptul să nu fiu politicoasă. 

— Înţeleg. 

După care el rămase mult timp tăcut. Sarah aștepta. 

Poate după cinci minute, fata văzu o mână care se întindea 
spre ea. Ținea un pahar de apă. Deschise gura la timp și bău cât 
putu de mult. Mâna dispăru. 

— Asta-i tot? întrebă ea. 

Își simțea gura altfel, ciudat de curată și proaspătă. Apa 
avusese gustul pe care crezuse multă vreme că-l are vinul, după 
ce observase că adulţii îl tot ridicau în slăvi și-l plimbau prin 
gură de parcă ar fi fost cel mai bun lucru pe care-l puteai gusta 
pe lumea asta. De fapt, judecând după experienţa ei, vinul avea 
un gust care nu era chiar în regulă. 

— La ce altceva te așteptai? 

— Dacă vrei să rămân în viaţă, trebuie să-mi dai mai mult 
decât apă. 

— De ce crezi că vreau să rămâi în viaţă? 

— Pentru că altfel m-ai fi omorât imediat și m-ai fi întins 
undeva goală, să te uiţi la mine și să te masturbezi. 

— Nu-i prea frumos să spui așa ceva. 

— Ţin să-ţi amintesc observaţiile mele precedente. N-am chef 
să fiu politicoasă, iar tu ești un descreierat, așa că nu trebuie să 
mă port ca și când aș fi. 

— Nu sunt descreierat, Sarah. 

— Nu? Cum te-ai defini? Neobișnuit? 

Bărbatul râse din nou, încântat. 

— O, fără doar și poate. 

— Neobișnuit ca dobitocul ăla de Ted Bundy. 

— Ted Bundy a fost un idiot, constată bărbatul. Toată buna 
dispoziţie îi pierise din glas. Un bufon jalnic și-un impostor. 


VP - 77 


— Bine, zise ea, încercând să-i facă pe plac, deși, în sinea ei, 
își spunea că acum el părea și înfumurat, nu doar nebun. Scuze. 
Nici eu nu sunt un mare fan de-al lui. Tu ești mult mai bun. Bine, 
îmi dai ceva de mâncare sau nu? 

— Mai târziu, poate. 

— Excelent. Abia aştept. Să tai bucățele mici, cât să pot să le 
înghit. 

— Noapte bună, Sarah. 

Când auzi că el se ridică în picioare, calmul ei simulat dispăru. 
Planul nu dăduse roade. Deloc. Bărbatul știa că e speriată. 

— Te rog să nu închizi iar capacul. Oricum, nu mă pot mișca. 

— Mă tem că sunt obligat s-o fac, zise bărbatul. 

— Te rog... 

Il închise și Sarah rămase iar pe întuneric. 

Auzi pași care se îndepărtau, o ușă care se închise repede, 
apoi se așternu din nou tăcerea. 

Se linse avidă pe buze, strângând cât mai mult din umezeala 
rămasă pe ele. Acum, după ce șocul iniţial trecuse, își dădu 
seama că apa avea alt gust faţă de cea de-acasă. Probabil că 
provenea din altă sursă, ceea ce însemna că se afla foarte 
departe. Ca atunci când pleci în vacanţă. Știa măcar atâta lucru. 
Cu cât știa mai multe, cu atât mai bine. 

Apoi își spuse că era poate apă plată, îmbuteliată, caz în care 
gustul nu însemna nimic. Putea la fel de bine să fie altă marcă. 
Dar n-avea importanţă. Merita încă să se gândească la asta. Cu 
cât avea mai multe idei, cu atât mai bine. De exemplu, atunci 
când ea pomenise de părinţi, bărbatul nu-i mai povestise cum îi 
omorâse. Când o răpise, era foarte nerăbdător să-i spună ce le 
făcuse. Poate că și asta însemna ceva. În cel mai bun caz, 
însemna că erau în viaţă și că el îi spunea numai minciuni doar 
ca s-o îngrozească. 

Sau poate că nu. Sarah stătea întinsă în beznă, cu pumnii 
încleștaţi, și încerca să nu urle. 


VP - 78 


PARTEA A II-A 


„Puţini oameni reușesc să fie fericiţi dacă nu 
urăsc o altă persoană, nație sau credinţă.” 


BERTRAND RUSSELL 


8 


Avionul ateriză la Los Angeles la 22:05. Nina nu avea bagaje, cu 
excepția poșetei și-a dosarului, iar Zandt putea să ducă tot într- 
o singură mână și să nu pară deloc că l-ar trage în jos. li aștepta 
o mașină. Nimic elegant și oficial. Doar un taxi pe care-l 
chemase Nina din avion, care să-l lase pe el în Santa Monica, 
apoi s-o ducă pe ea acasă. 

Lumini și firme în beznă, fețe zărite în fugă, agitația și 
zgomotele vieții într-o seară oarecare, într-un oraș a cărui inimă 
nu pare niciodată să fie acolo unde ești tu, ci mereu după colţ 
sau la capătul străzii sau dincolo de clădirile enorme, într-un 
club nou ale cărui nopţi de glorie se vor fi sfârșit înainte ca tu 
măcar să auzi de el. Acolo, în mijloc, se află un pâlc de hoteluri 
ieftine, magazine prăfuite de spirtoase, parcări în care se vând 
mașini de provenienţă îndoielnică; o turmă amorfă de oameni 
așteaptă la colțurile străzilor cu nicio idee precisă în minte; o 
savană de buncăre din beton adăpostește afaceri care vor 
înghiţi nenumărate existențe goale și nu vor fi niciodată listate 
la NASDAQ. Trecere treptată spre străzile rezidenţiale, apoi 
Venice. Din exterior, pe străzile potrivite, Venice pare că luptă 
din răsputeri să-și recâștige gloria. Unele proprietăţi sunt 
scumpe, într-un stil internaţional dezgustător. Din când în când 
câte-un fragil semn din anii '50, un detaliu exuberant care 
amintește de străfulgerările blițurilor și de strălucirea rece a 
celebrităţii. Majoritatea au fost date jos și înlocuite cu 
indicatoare seci imprimate cu helvetica, corpul oficial de literă al 
purgatoriului. Helvetica nu e conceput pentru a te face să te 
simţi cât de cât în largul tău, pentru a-ţi promite aventură sau a- 


VP - 79 


ți încânta sufletul. Helvetica are scopul de a-ţi spune că 
profiturile au scăzut, xeroxul trebuie depanat și, apropo, ai fost 
concediat. 

În fine, Santa Monica. Case mai frumoase, birouri mai mici, 
localuri cu mâncare japoneză și London Times. Marea, cu un 
debarcader care s-a născut în tonuri de sepia, dar care știe că 
zilele acelea s-au sfârșit. Palisades deasupra, aglomeratul Ocean 
Avenue, apoi primul șir de hoteluri și restaurante. Ai senzaţia, 
cine știe de ce, că suburbia a fost cândva un oraș. Poate că 
marea o face să pară așa, o comunitate care are un scop. In 
unele locuri chiar așa și este, se simte că are și altă relaţie cu 
mediul, nu numai obsesia de a-l face una cu pământul. Vezi 
magazine și cafenele în care îţi vine să intri și să cumperi. Ai 
putea trăi acolo și ai înţelege care ţi-e locul, la fel cum a făcut 
până de curând și familia Becker. Nu e un spaţiu real, dar, la o 
adică, prea puţin din Los Angeles este, iar cartierele reale sunt 
cele în care n-ai vrea să locuiești. Realitatea e pentru oameni 
mahmuri înarmaţi cu pistoale. Realitatea e ceea ce ai face bine 
să eviţi. L.A. se crede plin de magie și, uneori, chiar poate lăsa 
impresia asta, dar în majoritatea cazurilor e doar un număr de 
prestidigitaţie care nu mai are secrete pentru nimeni. Stai într- 
un loc și crezi că într-o bună zi vei fi star de cinema - stai în altă 
parte și crezi că în curând vei muri. Știi că vezi o șmecherie, dar 
te încăpățânezi să crezi. 

— Te bucuri că te-ai întors? întrebă Nina. 

Zandt mormăi ceva. 

Taxiul îl lăsă pe Ocean, la The Fountain, un turn de zece etaje 
cu acoperiș de stuc de un galben spălăcit, aflat între intersecțiile 
prin care Wilshire și Santa Monica revarsă șuvoaie de oameni 
spre ocean. Clădirea are un aer art-deâco care-o face să pară mai 
elegantă decât este. La început a fost împărţită în apartamente 
scumpe, apoi a funcţionat o vreme ca hotel înainte să revină la 
destinaţia iniţială. Piscina din spate era plină, plasată într-o zonă 
de relaxare vastă, oarecum inutilă și rareori folosită: în pofida 
verandei, a plantelor și-a șezlongurilor așezate la umbră, era 
mai mult decât evident că lipsea ceva. Zandt cunoștea holul de 
la intrare încă din 1993, când anchetase o crimă: un actor 
european de mâna a doua și-o tânără prostituată, un joc cu 
roluri scăpate de sub control. Actorul, desigur, ieșise basma 
curată. Zandt nu-și amintea în ce cameră se întâmplase totul. In 


VP - 80 


mod sigur nu în apartamentul pe care-l primise, mare și bine 
mobilat, cu vedere la ocean. Lăsă geanta pe jos în camera de zi 
și, fără să se grăbească, aruncă o privire după colţ, în chicinetă. 
Dulapuri goale, foarte puţin praf. Nu-i era foame și oricum nu se 
vedea în stare să-și pregătească ceva. The Fountain nu avea 
bar, restaurant sau room-service. Nu era o destinaţie, motiv 
pentru care îl și alesese. Pentru asta, și pentru poziţia lui. 

leși din apartament, cobori la parter cu liftul și rămase o 
vreme în fața clădirii. Nina plecase cu taxiul și stabiliseră să se 
întâlnească în dimineaţa următoare, destul de târziu. Sunase din 
avion la filiala din Westwood a Biroului și prima dată, mai 
devreme, din Pimonta, dar probabil că trebuia să se mai ducă 
din când în când la serviciu. Ceva îl făcuse să mai aștepte un 
timp și să se uite la mașinile parcate de-a lungul străzii. Nu s-ar 
fi mirat dacă Nina ar fi ocolit clădirea și s-ar fi întors să-l 
urmărească. Nu pentru că el ar fi fost marele expert. Doar să 
știe. Ninei îi plăcea să știe tot felul de lucruri. 

După cinci minute, porni spre colţul străzii, o luă la stânga pe 
Arizona și merse pe jos cele câteva cvartale până la Third Street 
Promenade. Arizona Avenue era strada unde Michael Becker își 
lăsase fata în seara în care dispăruse. 

Coti iar la stânga și continuă pe Promenade, de-a lungul laturii 
de vest, spre capătul unde Sarah Becker fusese văzută ultima 
dată. Era aproape unsprezece, mult mai târziu decât atunci 
când fusese răpită. Aproape toate magazinele erau închise. 
Cântăreţii și artiștii își strânseseră de mult recuzita, până și 
imitatorul lui Frank Sinatra care rămânea acolo mai mult decât 
toți. Nu avea importanţă. În absenţa răpitorului și a victimei, 
reconstituirea circumstanțelor era imposibilă. 

Se uită cu un ochi la ceilalţi trecători. Ucigașii se întorc 
deseori la locul faptei, mai ales cei pentru care crima nu este 
doar o acţiune dictată de moment. Vizitează locurile pentru a da 
filmul înapoi și a revedea imaginile în memorie. Nu se aștepta 
să-i atragă atenţia cineva în mod special, dar continuă totuși să 
fie atent. Când ajunse în dreptul străzii laterale pe care o 
pomenise Nina, unde o mașină fusese parcată ilegal, se opri și o 
studie câteva clipe. Fără să încerce să găsească ceva anume, 
doar așa. 

— Aștepţi pe cineva? 


VP - 81 


Zandt se întoarse și văzu un băiat, slab și frumușel. Era un 
adolescent, optsprezece ani cel mult. 

— Nu, răspunse el. 

Băiatul zâmbi. 

— Eşti sigur? Eu cred că aștepți pe cineva. Poate pe mine. 

— Nu, zise Zandt. Dar cineva o să te aștepte. Nu în seara 
asta, nu aici, dar o să te aștepte. 

Zâmbetul se ofili. 

— Ești copoi? 

— Nu. iți spun doar cum stau lucrurile. Du-te și caută într-un 
loc luminat. 

Intră în Starbucks și ceru o cafea. O luă cu el și se așeză pe 
banca de pe care fusese răpită Sarah. Băiatul plecase. 

Ai crede că o asemenea întâmplare lasă urme, ca figura unei 
celebrități văzută în treacăt. Nu-i așa. Mintea este predispusă să 
recunoască feţe. Percepția ei spaţială e mai slabă. În privinţa 
aspectului exterior e mai simplu: cu cât te cunosc mai mulţi, cu 
atât ești mai celebru. Nu avem nevoie de o confirmare. Nu ești 
un necunoscut, dimpotrivă, faci parte din marea noastră familie: 
fraţi vânjoși și surori graţioase, părinţi blânzi, rubedenii false 
care ne ajută să uităm că grupurile noastre sociale s-au redus la 
zero. In privinţa locurilor, lucrurile stau altfel. Trebuie să știi ce 
evenimente au avut loc pe scenă. Dar, când scenariul a fost dat 
la o parte, chiar dacă rămâi acolo destul de mult timp, nu 
reușești să simţi absolut nimic. Te întorci în locul acela și-l vezi 
așa cum era înainte să se întâmple ceva, așa cum era în seara 
tragediei. Mai bine de-atât nu te poţi întoarce în timp, la înainte 
de, pentru a ţine cuțitul așa cum era când ieșise dintr-un sertar 
din bucătărie, înainte să fie pătat de sânge, când totul încă era o 
posibilitate. 

Rămase acolo până când banca deveni un loc ca oricare altul, 
apoi mai rămase puțin. 

e 

În cariera lui de detectiv la Omucideri, Zandt avusese de-a 
face cu un număr neobișnuit de mare de ucigași în serie. De 
regulă, de asemenea cazuri se ocupă FBl-ul. Federalii au 
laboratorul de Ştiinte  Comportamentale de la Quantico, 
Procedurile de Individualizare a Profilului, agenţi ca Jodie Foster 
și David Duchovny cu costume elegante și tunsori la milimetru. 
La fel ca asasinii, și federalii par ieșiți din comun. Dar, în opt ani, 


VP - 82 


Zandt, un muritor de rând, un poliţist de la Omucideri, 
participase la anchetarea unor crime care mai târziu se 
dovediseră a fi opera unui om care putea fi definit ca ucigaș în 
serie. Doi dintre criminali fuseseră arestaţi, iar Zandt jucase un 
rol semnificativ în ambele cazuri. Avea un al șaselea simț, toată 
lumea știa asta. Primul caz era al unui bărbat din Venice Beach 
vinovat de asasinarea a patru bătrâne, iar Zandt fusese implicat 
întâmplător. La al doilea lucrase de la bun început cu FBl-ul, și 
atunci o cunoscuse pe Nina Baynam. 

În vara lui 1994, în diferite puncte din oraș fuseseră găsite 
rămășițele pământești a patru băieţi de culoare, parţial 
îngropate. Felul în care fuseseră dezmembrate cadavrele și 
caseta video lăsată lângă fiecare victimă erau indicii suficiente 
pentru a susţine că asasinatele fuseseră săvârșite de aceeași 
persoană. Toate victimele fuseseră răpite din cartiere rău 
famate, iar trei dintre ele aveau deja condamnări pentru trafic 
de droguri și prostituție. Primele două crime fuseseră aproape 
ignorate de publicul larg, fiind puse pe seama selecţiei naturale 
din straturile de jos ale societăţii. Abia după ce întâmplarea se 
repetase își croiseră drum spre primele pagini ale ziarelor și 
ieșiseră din categoria știrilor mărunte. Casetele lăsate lângă 
cadavre conţineau una până la două ore de imagini, înregistrate 
amatoricește cu un aparat digital, și arătau cât de neplăcute 
fuseseră ultimele zile ale victimelor. Pe fiecare casetă apăreau 
fotografia băiatului, numele lui și precizarea „Filmare 
demonstrativă”. 

Ziarele îl supranumiseră pe asasin „Agentul de Casting”, o 
găselniță pe care toţi o consideraseră foarte amuzantă. Toţi, mai 
puţin părinţii victimelor, desigur; de fapt, ca o expresie a crudei 
realităţi în astfel de situaţii, cu excepţia momentelor când 
interesul publicului trebuia excitat, suferinţa lor fusese complet 
ignorată. Rudele morților erau simpli spectatori la această 
punere în scenă, în niciun caz actori, iar nouă actorii ne plac cel 
mai mult. Oameni pe care putem să-i recunoaștem, figuri scoase 
în evidență în presă și la televiziune. Vrem un personaj. O 
vedetă. 

Zandt lucrase la cazul primului băiat, iar după descoperirea 
celei de-a doua victime se amestecase și FBl-ul. Nina era o 
tânără agentă cu experienţă, după ce, cu un an înainte, lucrase 
la un caz lung și dificil în Texas și Louisiana. Ucigașul fusese 


VP - 83 


găsit prin efortul amândurora, o combinaţie dintre intuiţia și 
munca de teren a lui Zandt, analiza poziționării cadavrelor pe 
care o făcuse Nina, la care se adăugase o întâmplare 
neprevăzută: făptașul cumpărase cu chitanţă camera digitală 
folosită la realizarea înregistrărilor. Era un alb de treizeci și unu 
de ani, grafician la un studio de videoclipuri muzicale. În 
copilărie interpretase roluri secundare în filme de mult uitate. 
După o serie de interogatorii cu Zandt, își recunoscuse crimele, 
le oferise informaţii concludente și le dezvăluise locul în care se 
aflau talismanele - mâna dreaptă a fiecărei victime pe care le 
îndesase în borcane care cândva conţineau produsele unei 
arhicunoscute mărci de cafea instant. În cele din urmă, îi 
condusese la cadavrele a două victime mai vechi, cobai pe 
seama cărora își dezvoltase tehnica. Își justificase faptele 
spunându-le că fusese molestat în copilărie, pe platourile de 
filmare, o dezvăluire care se potrivea de minune cu dorința 
publicului de-a avea un început și un cuprins pentru fiecare 
poveste. Adevărul acestei afirmaţii nu fusese niciodată dovedit, 
iar povestea se sfârșise când alt deţinut îi tăiase gâtul cu o 
lingură ascuţită în timp ce-și aștepta procesul. Lanţul trofic are 
victime la ambele capete: până și violatorii și criminalii au 
nevoie de oameni pe care să-și descarce furia, iar ucigașii de 
copii sunt alegerea perfectă. In cele din urmă, povestea 
Agentului de Casting devenise nemuritoare și nesfârșită, 
celebrată cu o carte de mâna a doua care se bucurase de un 
succes moderat și cu numeroase site-uri pe Internet. Un 
Shareware de editare video, plin de bug-uri și intitulat „Agentul 
de Casting”, cunoscuse o celebritate efemeră, la fel un magazin 
din Atlanta care pusese în vânzare un nou model de canapea, 
de un roșu-intens, cu pete, numită „Canapeaua de Casting”. 

Ancheta durase treisprezece săptămâni. În ultimele opt, John 
și Nina se culcaseră împreună. Aventura se sfârșise la scurt timp 
după prinderea suspectului. Nina făcuse primul pas, apoi 
încetase să-l mai încurajeze și idila se terminase. Zandt nu 
vorbise niciodată despre asta cu soţia lui. Relaţia lor era în 
general cordială și fericită, dar tocmai atunci ea trecea printr-o 
criză. Nu voia s-o piardă nici pe ea, nici pe fiica lui, și fusese 
foarte ușurat când aventura se sfârșise. 

În următorii câţiva ani, el și Nina se întâlniseră ocazional, la 
câte-un prânz, în timp ce Zandt lucra la obișnuitele cazuri de 


VP - 84 


răfuieli între găști, tragedii de familie și necunoscuţi ciuruiți de 
gloanţe pe alei dosnice, trăgându-și ultima suflare ca peștii pe 
uscat și declaraţi morți la spital într-o indiferență generală. Pe 
unele le rezolva, pe altele nu. Așa merg lucrurile. Nina lucra la o 
crimă dublă, amplu mediatizată, petrecută în Yellowstone, la o 
serie de dispariţii în nordul statului și la încă una din Oregon, 
toate rămase nerezolvate și încă deschise. Dar, în lumea reală, 
dincolo de cortina de moarte și ilegalitate în spatele căreia 
trăiau apărătorii legii, viaţa continua firesc. lugoslavia făcuse 
implozie; președintele avea probleme din cauza trabucurilor 
sale, iar noi descopeream bucuriile e-mail-ului și ale serialului 
Frasier, ale consolelor PlayStation și-ale muzicii lui Sheryl Crow. 

Apoi, pe 12 decembrie 1998, la Los Angeles a dispărut o 
adolescentă. Josie Ferris, de șaisprezece ani, sărbătorea ziua de 
naștere a unei prietene cu un burger la Hard Rock Cafe, pe 
Beverly Boulevard. La 9:45 seara, după ce și-a luat rămas-bun 
de la prieteni pe trotuarul din fața restaurantului, a pornit 
singură spre Ma Maison. Avea de gând să ia un taxi din faţa 
hotelului. Beverly Boulevard nu e o stradă lăturalnică sau o alee. 
E o arteră largă și intens circulată și, în seara respectivă, și 
trotuarul din fața hotelului, și Beverly Center Mall de vizavi erau 
aglomerate. Cu toate acestea, undeva, de-a lungul celor trei 
sute de metri, fata a dispărut. 

Faptul că Josie nu se întorsese acasă a fost adus la cunoștința 
poliţiei la 12:50 noaptea. Primind un răspuns care, după părerea 
lor, dovedea o reacție insuficient de promptă, părinţii ei s-au dus 
personal să completeze formularele. Domnul și doamna Ferris 
au fost fermi și poliţia a luat cazul mult mai în serios, cel puţin 
atâta timp cât părinţii au stat acolo și-i puteau auzi. Din păcate, 
fără niciun rezultat. Fiica lor n-a fost niciodată găsită în viață. 

Două zile mai târziu, în faţa casei lor a fost lăsat un pulover. 
Numele lui Josie era brodat pe piept cu ceea ce, mai târziu, s-a 
dovedit a fi chiar părul ei. Puloverul fusese un cadou la 
aniversarea de șaisprezece ani din partea celei mai bune 
prietene a fetei, care brodase pe o mânecă literele PPT: Prietene 
Pentru Totdeauna. Așa și era, doar că eternitatea se dovedise 
foarte scurtă. Nu s-a primit nicio cerere de răscumpărare. 
Polițiștii au început să ia situaţia foarte în serios, indiferent cine 
era sau nu prin apropiere să-i audă. A fost înfiinţată o echipă 
operativă coordonată de șeful local al biroului FBI, Charles 


VP - 85 


Monroe. Vestea primirii coletului a fost în cele din urmă 
comunicată presei, nu însă și felul în care fusese împodobit 
conţinutul. O lună mai târziu, ancheta nu înregistrase niciun 
progres. 

La sfârșitul lunii ianuarie și la începutul lui martie 1999, au 
dispărut alte două fete. Elyse LeBlanc și Annette Mattison nu se 
mai întorseseră de la cinema și, respectiv, de la o prietenă. 
Amândouă semănau cu Josie Ferris în două privinţe aparent 
nesemnificative - aveau vârste apropiate (cincisprezece și 
șaisprezece ani) și păr lung. Familiile LeBlanc și Mattison se 
bucurau de o stare financiară confortabilă, iar fiicele lor erau 
atrăgătoare și de o inteligenţă peste medie. Dar aceste 
elemente nu erau suficiente pentru a dovedi o legătură fermă 
între cele trei răpiri, care avuseseră loc în zone ale orașului 
aflate la mare distanţă una de cealaltă. 

Primirea altor două pulovere le-a oferit și elementul de 
legătură. Din nou, fuseseră trimise la părinţii victimelor ziua în 
amiaza mare și, din nou, aveau numele fetelor brodate pe piept 
cu propriul lor păr. Nu a fost primit niciun mesaj. Gravitatea 
situaţiei i-a obligat pe cei de la FBI să păstreze tăcerea asupra 
celei de-a doua și a treia dispariţii. Majoritatea răpitorilor în serie 
încercau să ascundă realitatea faptelor pe care le săvârșiseră. 
Alegerea unor fete a căror lipsă nu putea să rămână 
neremarcată și sublinierea ulterioară a faptei prin trimiterea 
coletelor lăsau să se înţeleagă că aveau de-a face cu un individ 
ieșit din comun. Unul care voia să atragă atenţia cât mai 
repede. 

Nu i-au făcut jocul. 

La o săptămână după dispariţia lui Annette Mattison, 
participanţii la un picnic în Griffith Park au găsit cadavrul unei 
femei tinere. Cu toate că era ars, nu mai avea păr și fusese 
desfigurat de animalele din zonă, a fost identificat imediat pe 
baza unei lucrări dentare recente și a unei bijuterii 
inconfundabile. Era Elyse LeBlanc. S-a estimat că murise cam la 
jumătatea perioadei scurse de la data răpirii, dar că fusese 
mutată de curând în locul unde o găsiseră. Anchetatorii au 
descoperit că, înaintea morții, suferise mai multe traume minore 
la nivelul craniului, dar niciuna nu-i fusese fatală. Chiar dacă 
trupul neînsufleţit a fost trimis imediat la laboratorul federal din 
Washington, nu a fost găsită nicio urmă fizică a asasinului pe 


VP - 86 


haine sau pe rămășițele pământești. Operaţiunea de căutare în 
restul parcului, desfășurată de poliţia locală și de o echipă a 
Biroului FBI din Sacramento, s-a încheiat cu un eșec: n-a fost 
descoperit nici cadavrul lui Josie Ferris, nici al lui Annette 
Mattison și nici măcar părți din acestea. 

Embargoul pentru presă a fost retras. Apelul pentru găsirea 
unor martori a dat frâu liber lunaticilor, obișnuitelor farse și 
dezinformări. Ceilalţi părinţi s-au organizat și fiicele lor 
adolescente au început să umble doar în grupuri. 

Cadavrul lui Josie a fost găsit după zece zile în tufișurile de pe 
marginea unui drum din Laurel Canyon, într-o stare 
asemănătoare cu cel al fetei LeBlanc. Spre deosebire de victima 
precedentă, acum apăruseră urmele unui abuz sexual intens. 

In momentul acela, criminalul avea deja o poreclă. Presa îl 
numea „Băiatul-curier”. Porecla fusese sugerată neoficial de 
agentul Monroe, care credea că, minimalizându-l astfel, 
reducându-i statutul prin folosirea cuvântului  „băiat”, 
anchetatorii ar câștiga un avantaj. Monroe credea că omul care 
reușise să răpească trei fete inteligente în mijlocul unor străzi 
aglomerate, să le ucidă și să le arunce cadavrele în locuri 
publice, totul fără să fie văzut și fără să lase vreo urmă, ar fi 
afectat într-un fel sau altul de acea ironie. 

Credea că va fi ofensat și, în cele din urmă, își va pierde 
cumpătul. 

e 

Nina nu fusese de acord. Din cauza asta și din alte motive, 
discutase cazul cu John Zanat, în pofida faptului că el nu era 
implicat în ancheta oficială. Lucraseră bine împreună la cazul 
Agentului de Casting. Voia să afle ce credea el. 

Zandt i-a expus punctul lui de vedere, dar fără prea mare 
entuziasm. Nina lucra la aceste cazuri cu o intensitate și o 
concentrare la înălțimea cărora el simţea că nu se poate ridica. 
Căsnicia lui revenise pe teren ferm, iar fiica lui crescuse și se 
transformase dintr-o fetiță într-o femeie tânără. Familia lor era 
acum mai rezistentă. Moștenise părul de la mama ei - un blond 
închis, bogat, aproape roșcat -, dar avea ochii lui - căprui cu 
reflexe verzi. Asculta muzică prea tare, în camera ei era o 
dezordine cumplită, pierdea prea mult timp pe Internet și, din 
când în când, mirosea a fum de ţigară. În familie aveau loc 
discuţii aprinse. Pe de altă parte, mergea la cumpărături cu 


VP - 87 


mama ei, chiar dacă era „super-plictisitor”, fiindcă știa că lui 
Jennifer îi plăcea să fie însoţită. In general, îl asculta pe Zandt 
când îi ţinea discursuri și se ferea să caște. Părinţii ei nu știau că 
fumase iarbă de câteva ori, că încercase și cocaină și că, o dată, 
furase o pereche de cercei destul de scumpi. Dacă ar fi știut, ar 
fi pedepsit-o până în ziua de apoi, dar - cu această excepţie - 
nu-și făcea prea multe probleme. Totul era în limitele 
acceptabile ale unui comportament greșit scuzabil în epoca în 
care trăia. 

Mai mult ca orice, Zandt pur și simplu îmbătrânise și nu voia 
să piardă mai mult timp decât era necesar gândindu-se la 
surprizele întunecate pe care lumea le putea materializa. și 
vedea mai departe de slujbă, apoi se întorcea acasă și-și vedea 
mai departe de viaţă. După două anchete mai vechi asupra 
faptelor criminalilor în serie, își pierduse interesul și nu mai 
încerca să înțeleagă mecanismul lor de gândire. Era un lucru pe 
care reușeai să-l suporţi în cantităţi limitate, apoi începeai să te 
simţi dezgustat. 

Zandt știa că, odată ce înlăturai fascinația provocată de 
celebritatea lor, ucigașii în serie nu erau deloc așa cum îi 
portretizează filmele: genii fermecătoare cu o carismă diabolică, 
cruciați singuratici ai unei religii sângeroase. Semănau mai mult 
cu beţivii sau cu nebunii. Era imposibil să stai de vorbă cu ei sau 
să-i faci să priceapă un argument logic, se izolau de lume în 
spatele unei viziuni care nu putea fi exprimată și nici măcar 
sugerată celor care trăiau în afara ei. Erau de toate formele, 
dimensiunile și culorile. Unii monstruoși, alții destul de decenţi - 
făcând abstracţie, desigur, de dorinţa lor de a ucide oameni și 
de a distruge vieţile celor care-i iubiseră. Jeffrey Dahmer se 
străduise mult la început să nu cedeze impulsurilor despre care 
știa bine că-i plasau dorințele cu mult în afara normalităţii. O 
dăduse în bară rău de tot. Nu ceruse clemenţă când fusese 
prins, nu se jucase cu poliţia, se mulțumise să-și recunoască 
vina și să-și exprime regretul pentru faptele săvârșite. În limitele 
conferite de statutul său de criminal sociopat, se comportase 
cât de bine putuse. Rămânea însă faptul că omorâse cel puţin 
șaisprezece bărbaţi tineri, în circumstanţe aproape prea oribile 
încât să fie credibile. 

Alţi criminali se lăfăiau în propria lor celebritate, făceau troc 
cu publicitate sau privilegii prin manipularea presei și a poliţiei 


VP - 88 


și se jucau cu suferința oamenilor cărora le răpiseră ceva de 
neînlocuit. Işi savurau faptele, secretele lor inestimabile. 
Devorau știrile din ziare despre procesele lor, profund fericiţi că 
au dobândit în sfârșit atenţia pe care erau convinși că o merită. 
Asta nu-i făcea neapărat mai răi. Pur și simplu erau diferiţi. Ted 
Bundy. Agentul de Casting. John Wayne Gacy. Phillipe Gomez. 
Spintecătorul din Yorkshire. Andrei Cikatilo. Unii erau mai 
frumoși, alţii erau mai eficienţi, unii erau inteligenţi, alţii la limită 
sau chiar evident sub ea. Unii treceau drept oameni obișnuiți, 
alţii puteau fi identificaţi drept maniaci chiar și în mijlocul unei 
străzi aglomerate. Niciunul nu era special sau posedat de geniul 
răului decât în sensul cel mai superficial. Toţi erau pur și simplu 
copleșiți de dorinţa de-a lua viaţa altor oameni, de a-și 
intensifica experienţele sexuale prin torturarea și degradarea 
altora. Nu erau demoni. Erau doar bărbaţi - foarte rar femei - 
care făceau gesturi intolerabile, împinși de obsesiile lor 
nevrotice. Nu aparțineau sistemului binar în care binele și răul 
se înfruntă, ci universului populat și de oameni care trebuie să-și 
controleze de zece ori ușile sau care nu pot adormi până când 
bucătăria nu e curată lună. Criminalii în serie nu sunt înfiorători 
în sine. Înfiorător este să-ţi dai seama că aparțin rasei umane în 
ciuda faptului că simt altceva decât semenii lor. 

Zandt cunoștea factorii care puteau produce un ucigaș în 
serie. O mamă violentă și autoritară, un tată râu și slab. 
Experienţe sexuale timpurii și conflictuale, mai ales cu părinţi, 
fraţi, surori sau animale. Cetățenie americană, rusă ori germană 
- ţări care produc criminali în serie în proporții anormale față de 
populaţia lor. Contactul cu cadavre la o vârstă fragedă. Leziuni 
la nivelul capului sau otrăvire cu metale grele în copilărie. Un 
eveniment declanșator care transformă potenţialul în faptă. Nu 
erau condiţii necesare sau suficiente, ci doar aspectele unui 
sindrom care uneori pregătea un teren îndeajuns de fertil pentru 
comportamentele deviante: un individ anxios, nevrotic și violent 
care nu reușește să trăiască așa cum trăiesc ceilalţi. Umbra de 
pe străzile noastre. Omul negru. 

Văzuse destui. Nu voia să mai știe nimic. În sinea lui se 
referea întotdeauna la Agentul de Casting doar așa: Agentul de 
Casting. li era destul de greu să nu-i pronunţe numele adevărat 
și să-i atribuie irealitatea de desen animat pe care ucigașul o 
transferase în mod evident asupra victimelor sale. Dacă nu 


VP - 89 


fusese în stare să le confere celor șase băieţi demnitatea 
individualităţii, Zandt era convins că măcar atât putea face: să 
se asigure că Agentul de Casting împărtășea aceeași soartă. 

Între timp, lucra la obișnuitele crime comise din cauza 
drogurilor, pasiunii și banilor. Mergea să bea un pahar cu colegii, 
o asculta pe Nina când îi povestea despre încercările ei de a 
stabili o legătură între Josie Ferris, Elyse LeBlanc și Annette 
Mattison. Lua masa cu soţia lui, o ducea cu mașina pe fiica lui 
unde era nevoie, mergea la sala de sport. 

In 15 mai 1999, Karen Zandt a ieșit de la școală și nu s-a mai 
întors acasă. 

La început, părinţii ei au crezut că era o alarmă falsă. Apoi s- 
au pregătit pentru ce era mai rău. După o săptămână, au primit 
un pulover. 

Zandt a chemat-o pe Nina, care a venit într-un suflet, însoţită 
de doi colegi. Pachetul a fost desfăcut. De data asta pe pulover 
nu era brodat niciun nume și nici măcar nu era puloverul lui 
Karen. Al ei era de culoarea piersicii; cel din colet era negru. 

Era însoţit de un bilet scris în Courier și scos la o imprimantă 
laser pe un tip de hărtie folosit în birourile și casele din toată 
țara. 


Dle Zandt, 


O „livrare”. Va trebui să aștepți restul. 
Am văzut suferința ta și osteneala mâinilor tale, și 
am rostit judecata. 


Omul Drept 


O lună mai târziu, cadavrul lui Annette Mattison a fost găsit 
într-un canion din Hollywood Hills. În aceeași stare ca Elyse 
LeBlanc și la fel de lipsit de urme. Nu a mai fost răpită nicio fată, 
cel puţin niciuna a cărei dispariţie să fi fost apoi marcată prin 
trimiterea unui obiect vestimentar. 

Nu a mai fost găsit niciun cadavru. 

e 

După două ore, Promenade era aproape pustie. Barnes & 
Noble și Starbucks închiseseră. Din când în când, oamenii își 
târau picioarele prin faţa băncii, mai mult beţivi în drum spre 


VP - 90 


Palisades, trăgându-și cărucioarele mici în care-și păstrau 
lucrurile. Toţi vedeau un bărbat așezat pe o bancă, cu braţele 
atârnând pe lângă corp, uitându-se fix în lungul străzii. Niciunul 
nu s-a oprit să-i ceară bani. 

În cele din urmă, Zandt se ridică și aruncă la gunoi paharul 
gol. Își aminti abia acum că trebuia să intre în librărie și să 
stabilească punctele cele mai potrivite din care Omul Drept ar fi 
putut s-o urmărească pe Sarah Becker. Chiar dacă nu existau 
dovezi materiale în sprijinul acestei teorii, Zandt credea că el își 
studia atent victimele înainte să acţioneze. Unii n-o făceau; 
majoritatea, da. Poate Karen fusese un caz special; poate că 
Omul Drept voia să scoată ceva în evidenţă. Zandt se îndoia de 
asta. Fetele erau prea asemănătoare, dispariţiile, regizate prea 
impecabil. 

Barnes & Noble putea să aștepte, probabil pentru totdeauna. 
Se lăsase convins de Nina să se întoarcă. Șocul informaţiilor pe 
care le primise îi fusese de ajutor. Dorea totodată să creadă că 
acum va fi altfel, că va fi în stare să facă mai mult decât să 
alerge prin oraș în jurul cozii, urlând în noapte, fără să-l 
găsească vreodată pe omul care-i luase fiica. Pe cel care-i luase 
viaţa în mâinile sale turbate și-o strivise. În seara asta, nu mai 
era convins. 

Se întoarse pe jos la The Fountain și, pe drum, cumpără ceva 
de mâncare. În holul blocului nu era nimeni, nici măcar la 
recepţie. Nu se auzea muzică, iar șansele ca acolo să mai 
locuiască cineva în afară de el i se păreau minime. Liftul urcă 
încet și sacadat, vrând parcă să-i spună că era o sarcină dificilă. 

Așteptând să fiarbă apa, rămase în picioare și se uită la 
televizor, unde CNN făcea tot posibilul să reducă lumea și toată 
complexitatea ei la câteva fraze de efect pe care un om de 
afaceri le-ar fi putut repeta papagalicește în timpul prânzului. 
După câteva minute, pe ecran apăru o știre de ultimă oră. 
Dimineaţa târziu, un bărbat de vârstă mijlocie, înarmat cu o 
carabină, străbătuse strada principală a unui orășel din Anglia. 
Omorâse opt adulţi și rănise alţi paisprezece. 

Nimeni nu știa de ce. 


VP - 91 


9 


Stăteam în mașina mea, pe scaunul din dreapta, cu portiera 
deschisă. Trecuse puţin de opt dimineaţa. Țineam o cafea cu 
lapte într-o mână și-o ţigară în cealaltă. Aveam ochii larg 
deschişi și uscați și regretam deja că aprinsesem ţigara. Mă 
lăsasem. Am fumat mult, vreme îndelungată. Apoi m-am lăsat. 
Îmi închipuiam că-mi face rău. Dar, în cursul nopţii, pe care o 
petrecusem conducând încet și fără ţintă pe drumuri 
neluminate, de parcă încercam să găsesc ieșirea dintr-un 
labirint de tuneluri nesfârșit, ajunsesem să cred că fumatul era 
singurul lucru care putea să-mi fie de ajutor. Când ai fost 
fumător, sunt situaţii în care simţi că-ţi lipsește ceva dacă nu ai 
între degete un tubușor cu iarbă incandescentă. Fără o ţigară, n- 
ai prieteni, n-ai idei și ești singur. 

Parcasem pe strada principală din Red Lodge, un orășel cam 
la două sute de kilometri sud-est de Dyersburg. Ședeam în 
mașină pentru că magazinul din care-mi cumpărasem cafeaua - 
un local mic și strălucitor al cărui personal - care purta șorţuri și 
zâmbete discrete cu gropiţe în obraji - era ferm pe poziţie 
împotriva artei tutunului. În ziua de azi, calitatea cafelei care se 
vinde în localuri e invers proporţională cu probabilitatea de a ţi 
se permite să fumezi o ţigară în timp ce-o bei. Dacă era extrem 
de bună, aveau atârnate pe pereţi capetele împăiate ale 
fumătorilor. Pentru că nu mă simţeam în toane bune, luasem 
cafeaua cu mine și mă instalasem în mașină să observ cum, 
dincolo de parbriz, Red Lodge se trezea treptat la viaţă. Oamenii 
umblau de colo-colo, deschideau magazinașe care vindeau 
fleacurile pe care le cumperi drept dovadă că ai fost în 
concediu. Niște indivizi sosiseră cărând câteva cutii cu vopsea și 
începuseră să facă o casă de vizavi să arate mai prezentabilă. 
Apăruseră și câţiva turiști, atât de încotoșmănaţi în echipament 
de schi, încât erau aproape sferici. 

Am ajuns la jumătatea celei de-a doua ţigări, m-am 
cutremurat și-am aruncat-o afară. Nu-mi era de ajutor. Era doar 
un motiv în plus să mă simt vinovat. Conștient că voinţa mea e 
la fel de slabă ca lumina unei stele îndepărtate într-o noapte 
noroasă, am înșfăcat pachetul de pe bord și l-am aruncat spre 
tomberonul de gunoi fixat cu șuruburi pe un stâlp din apropiere 


VP - 92 


și decorat cu sloganuri de un simţ civic înălțător. Pachetul a 
ajuns înăuntru fără ca măcar să atingă marginea. Nu era nimeni 
de faţă să vadă asta. Niciodată nu e. Probabil că e ciudat să fii 
jucător profesionist de baschet. O mulţime de oamenii sunt 
prezenţi când dai coș. 

e 

Nu renunţasem la camera de la hotel. Luasem doar caseta din 
aparat și plecasem. Probabil că aveam de gând să merg la bar, 
dar de data asta până și firavul meu simţ al măsurii considerase 
că ar fi fost o reacţie nepotrivită. În schimb, m-am trezit că mă 
duc la mașină, mă urc în ea și demarez. Am condus încet prin 
Dyersburg, trecând de două ori pe lângă locul unde mașina 
părinţilor mei fusese făcută praf. Caseta stătea lângă mine, pe 
scaunul pasagerului. Când am intrat a doua oară în intersecţie, 
m-am uitat la ea de parcă m-ar fi putut ajuta cine știe cum. Nu 
m-a ajutat; m-a făcut doar să mă cutremur, un fior scurt și rece, 
imperceptibil pentru oricine altcineva. 

După o vreme, am atins viteza de evadare și-am ieșit din 
oraș. Nu urmăream traseul pe hartă, mergeam pur și simplu 
unde mă duceau drumurile și o luam la stânga sau la dreapta 
atunci când îmi trecea prin minte s-o fac. 

Intr-un târziu, când cerul începea să se lumineze, am ajuns la 
Interstatala 90. Mi-am dat seama că am nevoie de cafea sau alt 
stimulent și am cotit pe drumul care m-a adus în Red Lodge cam 
la ora când lucrurile începeau să se însufleţească. 

Mă simţeam pustiu și ameţit. Mi se făcuse și foame, poate, 
deși era greu de spus. Mintea îmi era epuizată, ca și când s-ar fi 
zbătut prea mult timp într-o viteză greșită. 

Nu aveam niciun dubiu că în ultimele două episoade de pe 
casetă erau chiar părinţii mei. Nu aveam niciun motiv să mă 
îndoiesc că tata era cel care ţinea aparatul de filmat în prima 
parte, cea mai recentă. Cele trei episoade, luate individual sau 
împreună, fuseseră evident gândite pentru a-mi transmite un 
mesaj. Altfel, de ce le-ar fi inclus în film? Îmi venea greu să mă 
gândesc la ultima scenă, cea în care, după toate aparențele, un 
copil fusese abandonat pe o stradă dintr-un oraș. Prima mea 
senzație, copleșitoare, aceea că pruncul era fratele meu 
geamăn niciodată cunoscut, încă rezista puternic pe poziţie. 
Totul, de la limbajul corporal al mamei până la cum erau 
îmbrăcaţi lăsa să se înțeleagă asta. Fie copilul era fratele meu 


VP - 93 


geamăn, fie voiau să mă facă să cred că este. Ultima ipoteză mi 
se părea ridicolă. Eram oare gata să cred că aveam cândva o 
soră sau un frate și că el sau ea fusese abandonat(ă) undeva? 
Că noi, întreaga familie, plecaserăm departe de casă - un 
amănunt care, credeam eu, era evidenţiat în mod deliberat prin 
intermediul scenei de călătorie cu trenul de la începutul 
episodului - și abandonaserăm un copil undeva? Și că tata 
filmase totul? Nu exista decât o singură explicaţie pentru așa 
ceva: conștiința faptului că, într-o bună zi, și-ar dori ca eu să aflu 
ce se întâmplase și certitudinea că doar un film m-ar putea 
convinge. În timpul nopţii revăzusem în minte episodul acela și 
încercasem să-l interpretez altfel. N-am reușit și, într-un târziu, 
cel mai tare m-a izbit caracterul pragmatic al întâmplării. 
Căutaseră locul potrivit pentru a abandona copilul și, după ce-l 
refuzaseră pe primul, merseseră mai departe pe stradă. 
Aleseseră altul care părea bine populat, unde magazinele, 
localurile și apartamentele de vizavi îți dădeau motive să crezi 
că un copil nu putea rămâne mult timp neobservat. Într-un 
anumit fel, în loc să îmbunătăţească situaţia, acest aspect o 
agrava. Totul părea și mai studiat, și mai premeditat, și mai real. 
Nu-l omorâseră, ci pur și simplu se lepădaseră de el. Plănuiseră 
cum s-o facă, apoi trecuseră la fapte. 

Episodul de la mijloc era mai puţin ieșit din comun. Odată ce 
treceai de bizareria faptului că reprezenta o scurtă intruziune în 
trecutul unor persoane pe care - acum îmi dădeam seama - nu 
le înţelesesem niciodată cu adevărat, în mare parte imortaliza o 
simplă seară mondenă. Nu recunoscusem niciun alt personaj din 
film, dar nu eram surprins. Când îmbătrânești, cercul tău de 
prieteni se schimbă. Te schimbi și tu, te muţi în altă casă. 
Oamenii care odată păreau indispensabili devin treptat mai 
puţin importanţi, apoi doar nume pe lista urărilor de Crăciun pe 
care le expediezi prin poștă. În cele din urmă, vine și ziua când 
îți dai seama cu iritare că de mai bine de zece ani nu l-ai mai 
văzut pe unul sau pe altul, și-atunci ilustratele cu urări se 
opresc, iar prietenia se rupe - mai puţin în amintire, în câteva 
expresii goale și într-o mână de experienţe trăite împreună și în 
parte uitate. Rămâne latentă până în ultimele clipe, când îţi 
dorești să fi păstrat legătura - dacă nu pentru altceva, măcar 
pentru a auzi vocea cuiva care te cunoștea în tinerețe, care știe 


VP - 94 


că starea ta tristă, cu un picior în groapă, nu e decât o glumă de 
dată recentă, nu ceva care te-a caracterizat mereu. 

Cel mai șocant aspect era felul în care se adresaseră 
aparatului de filmat. Cuvintele pe care le rostiseră. Ca și când ar 
fi știut că într-o bună zi voi vedea înregistrarea. Dacă aș fi fost în 
locul lor, m-aș fi străduit să vorbesc pe un ton mai vesel. „Bună, 
fiule, ce mai faci? Îți transmitem iubirea noastră din cutare 
moment din trecut.” Mama nu vorbise deloc așa. Părea tristă, 
resemnată. Ultima frază rostită de tata îmi răsuna cel mai 
puternic în minte: „Mă întreb ce s-a ales de tine”. Cum poţi să 
spui așa ceva când persoana căreia i te adresezi nu are decât 
cinci sau șase ani și în momentul acela doarme chiar în camera 
în care te afli? Atitudinea lui părea să aibă o oarecare legătură 
cu lichidarea UnRealty: neîncredere profundă în cineva care era 
propriul său fiu. Nu sunt mândru de viața mea, dar indiferent ce 
s-a ales sau nu de mine încă n-am abandonat un copil pe stradă, 
pe deasupra filmând întâmplarea pentru posteritate. 

Nu-mi aminteam ca tata să fi avut sau să fi folosit vreodată o 
cameră de luat vederi. Eram sigur că nu mai văzusem filme 
asemănătoare. De ce să te obosești să-ţi filmezi familia dacă n- 
ai de gând să stai cu ceilalţi într-o seară și să urmărești pelicula, 
să râzi de frizuri și de haine și să observi cât de mult au crescut 
ori s-au îngrăşat toţi? Dacă îi plăcea cândva să filmeze 
asemenea scene, de ce renunţase? Unde erau casetele? 

Rămânea deci prima porţiune, cea filmată pe bandă de 8mm, 
mult mai recentă. Prin durata lui redusă și lipsa lui de sens, era 
episodul care părea să conţină cheia. Când tata montase aceste 
mici evenimente deconcertante, plasase la început o secvenţă 
banală cu un motiv precis. Spusese ceva la sfârșit, fraza aceea 
scurtă pe care o acoperise vântul. Trebuia să aflu ce spusese. 
Poate că așa reușeam să înțeleg și scopul casetei. Poate că nu. 
Dar atunci măcar aș fi avut toate dovezile. 

Am închis portiera și-am scos telefonul. Aveam nevoie de 
ajutor, așa că l-am sunat pe Bobby. 

e 

Cinci ore mai târziu, eram înapoi la hotel. Între timp, mă 
dusesem la Billings, una dintre puţinele tentative ale statului 
Montana de a produce un oraș de dimensiuni decente. Conform 
cu sfaturile primite și contrar așteptărilor mele, se dovedise că 
avea un centru de copiere unde am reușit să obțin ce-mi 


VP - 95 


trebuia. Prin urmare, am plecat de-acolo cu un DVD nou în 
buzunar. 

În timp ce traversam holul hotelului, mi-am amintit că după 
înmormântare făcusem o rezervare doar pentru două zile și am 
trecut pe la recepţie să-mi prelungesc șederea. Fata a dat din 
cap absentă, fără să-și ia privirea de la televizorul fixat pe un 
canal de știri internaţionale. Prezentatorul relua puţinele 
informaţii disponibile deocamdată în privința masacrului din 
Anglia, despre care aflasem și eu de la radio când ieșeam din 
Billings. Nu părea să fi survenit ceva nou. Omul repeta iar și iar 
aceleași lucruri, ca într-un ritual, umflându-le până la 
dimensiunea unui mit. Asasinul se baricadase undeva vreo două 
ore, apoi își trăsese un glonț în cap. Probabil că în clipa aceea 
polițiștii îi întorceau casa pe dos, încercând să găsească o 
explicaţie, cineva sau ceva pe care să dea vina. 

— Îngrozitor, am spus, mai mult ca să verific dacă reţinusem 
într-adevăr atenţia recepţionerei. Panoul cu informaţii pentru 
clienți spunea că hotelul urma să găzduiască în restul 
săptămânii o serie de întruniri corporatiste de brainstorming și 
meditații profunde, și nu voiam să mă trezesc brusc fără 
cameră. 

Fata nu mi-a răspuns imediat. Eram pe punctul să mai fac o 
încercare, când am observat că plângea. Avea ochii umezi și o 
lacrimă i se scurgea aproape invizibilă pe obraz. 

— Ţi-e rău? am întrebat, surprins. 

A întors capul spre mine ca prin vis și a dat încet din cap. 

— Încă două zile. Camera 304. Mulţumesc, domnule. 

— Perfect. Te simţi bine? 

Și-a șters repede obrazul cu dosul palmei. 

— O, da, zise ea. Doar că e trist. 

Apoi continuă să se uite la televizor. 

În timp ce stăteam în lift și așteptam să se închidă ușile, m- 
am tot uitat la ea. Foaierul era pustiu. Se uita ţintă la ecran, 
nemișcată, ca și când s-ar fi uitat pe o fereastră. Nici pierderea 
unei rude n-ar fi putut s-o implice mai mult în evenimentul acela 
care se petrecuse la mii de kilometri distanţă, într-o ţară pe care 
probabil nici n-o văzuse vreodată. Mi-aș dori să spun că 
întâmplarea trezise în mine același nivel de empatie iraţională, 
dar nu era așa. Nu că nu m-ar fi interesat, dar, în primul rând, 
nu reușeam să-mi ridic senzațiile de la nivelul intelectual la cel 


VP - 96 


emoţional. Nu era ca în cazul World Trade Center, ceva abject și 
uluitor care se petrecuse între graniţele ţării noastre, afectând 
oameni care în copilărie puseseră deoparte în purceluși- 
pușculiță monede din aceeași valută. Ştiam, la nivel raţional, că 
asta n-ar fi trebuit să aibă importanţă, dar uite că avea. 

Când am ajuns în cameră, am luat laptopul din dulap, l-am 
așezat pe masă și l-am deschis. Cât am așteptat, am scos și 
DVD-ul din buzunar. Caseta tatei era ascunsă în mașina pe care 
o închiriasem, în spaţiul pentru roata de rezervă. Pe disc aveam 
versiunea ei digitalizată. După ce PowerBook-ul și-a încheiat 
rutina de trezire - un duș, o cană cu cafea, o lectură în 
diagonală a ziarului și orice altă activitate blestemată îţi ia tot 
atâta timp am introdus discul în fanta laterală. Pe desktop a 
apărut iconul unui disc. Imaginea video fusese salvată sub 
forma a patru fișiere MPEG foarte mari. Mi-ar fi luat prea mult să 
le digitalizez la rezoluţie maximă și să înghesui totul pe-un 
singur disc, așa că, în timp ce stăteam la una dintre staţiile de 
lucru în centrul de copiere din Billings fără să mi se uite cineva 
peste umar, am digitalizat la rezoluţie maximă prima și ultima 
secțiune împreună cu secvenţa din secțiunea de mijloc filmată 
în casa părinţilor mei. Am copiat episodul lung din bar la o 
definiţie inferioară. Și așa a durat destul de mult. Rezultatul abia 
încăpuse pe discul de optsprezece giga. 

Prima dată am încercat să folosesc Agentul de Casting, un 
vechi program Shareware de editare care-i plin de bug-uri ca 
naiba, dar care te ajută uneori să faci lucruri de care alte softuri 
nu sunt în stare. Programul s-a blocat atât de zdravăn, încât a 
trebuit să resetez calculatorul. Atunci m-am întors la programele 
standard și am reușit să văd imaginile pe monitor. 

Am sărit repede înainte până la sfârșitul primului episod, cel 
filmat în munţi, și am făcut un decupaj cu ultimele zece 
secunde. Am salvat porţiunea pe hard. Apoi am folosit 
MPEGSplit ca să elimin partea video a fișierului, păstrând doar 
sunetul. Știam ce arătau imaginile: un grup de oameni în haine 
negre stând pe zăpadă. Ce voiam eu era să știu ce spusese 
cameramanul. 

Am salvat fișierul, am ieșit din playerul video și-am lansat o 
serie de aplicaţii pentru procesarea sunetului - SoundStage, 
SPXlab, AudioMelt Pro. În următoarea jumătate de oră, m-am 
jucat cu fragmentul acela și am încercat diferite filtre ca să văd 


VP - 97 


ce obţin. Ridicarea amplitudinii l-a făcut doar să se audă mai 
distorsionat, dar mai tare; uniformizarea unităţilor sonore și 
reducerea zgomotului de fond l-au făcut mai confuz. Am reușit 
să pricep doar că erau două sau trei cuvinte. 

Atunci am început să lucrez serios și am luat alt segment 
audio din porțiunea înregistrată chiar înaintea dialogului. Am 
analizat frecvenţa vântului din fundal, apoi am pregătit un filtru 
de bandă. L-am aplicat celorlalte secţiuni ale înregistrării și au 
început să se audă mai clar. Încă vreo câteva reglaje fine și 
zgomotele s-au închegat treptat în cuvinte. Umil? O oaie? După 
ce am făcut tot posibilul, am scos o pereche de căști din geanta 
calculatorului și mi le-am pus pe urechi. Am fixat playerul pe 
repeat și-am închis ochii. 

Și, după aproximativ patruzeci de repetări, am priceput. 

Oamenii de paie. 

Am oprit înregistrarea; mi-am dat jos căștile. Eram aproape 
sigur că asta spusese: „Oamenii de paie”. Problema era că nu 
avea sens. Părea numele unei trupe de indie rock - dar mă 
îndoiam că oamenii de pe casetă își câștigau pâinea de pe urma 
unor mieunături produse cu bugete mici. Membrii unei formaţii 
muzicale nu trăiesc împreună în staţiuni de schi. Își construiesc 
vile în fals stil Tudor la antipozii planetei și se întâlnesc doar 
când sunt plătiți. Nu reușisem decât să mai adaug un element 
inexplicabil celor înregistrate pe bandă. Am urmărit din nou 
imaginile, folosind DVD-ul, în speranţa că formatul diferit m-ar 
putea ajuta să observ un detaliu nou. Nu mi-a atras atenţia 
nimic. 

Am rămas așa o vreme, privind în gol și simțind cum noaptea 
se încolăcea în jurul meu. Din când în când, cineva trecea pe 
coridor, iar de-afară se auzeau huruitul vreunei mașini și frânturi 
din conversațiile îndepărtate ale unor oameni pe care nu-i 
cunoșteam și nu aveam să-i cunosc vreodată. Nici ele nu aveau 
semnificație. 

e 

Puțin după ora șase, a sunat mobilul și m-a smuls dintr-un 
somn agitat. Am răspuns ușor derutat. 

— Sal'tare, zise o voce. In fundal se auzeau alte voci și muzică 
în surdină. Ward, sunt Bobby. 

— Omul meu, am zis, frecându-mă la ochi. Mersi pentru pont. 
Locul ăla din Billings a fost numai bun. 


VP - 98 


— Ca lumea, făcu el, dar nu de asta te sun. Sunt într-un loc de 
rahat care cred că se numește Sacagawea. Un fel de bar, mai 
mult sau mai puţin. Pe strada principală. Cu-o firmă a naibii de 
mare. 

Cât ai zice pește, eram treaz. 

— Eşti în Dyersburg? 

— Sigur că da. Am venit cu avionul. 

— De ce naiba ai făcut asta? 

— Păi, după ce m-ai sunat, m-am simțit cam plictisit. Am 
băgat la cap ceva din ce mi-ai zis și-am scormonit puţin. 

— În ce-ai scormonit? 

— În nişte treburi. Ward, mișcă-ţi curu’ aici. Cât te-aștept, îmi 
iau o bere. Am să-ţi spun ceva, amice, și nu vreau s-o fac la 
telefon. 

— De ce? 

Imi strângeam deja computerul. 

— Pentru că o să te dea peste cap. 


10 


Sacagawea e un motel mare pe strada principală. Are o firmă 
enormă și multicoloră cu neon care se vede de la un kilometru 
în ambele sensuri și care-i atrage pe neștiutori ca un magnet. 
Odată, prima oară când venisem în vizită la ai mei, rămăsesem 
acolo aproximativ zece minute. Camera pe care o primisem 
părea un muzeu al designului economicos al anilor '60, cu 
covoare având aspectul și mirosul câinilor neîngrijiţi. La început 
mi s-a părut fantastic, până când m-am uitat mai atent și mi-am 
dat seama că pur și simplu nu mai fusese redecorată cam de 
când mă născusem eu. Când am descoperit că nu aveau nici 
măcar room-service, am plecat dracului de-acolo. N-aș sta 
niciodată într-un hotel care nu are room-service. Pur și simplu n- 
aș tolera asta. 

Recepţia era mică și umedă și mirosea puternic a clor, 
probabil din cauza piscinei minuscule din camera alăturată. 
Bătrânul scofâlcit din spatele biroului m-a trimis la etaj fără să 
scoată o vorbă, dar cu o privire curioasă. Când am ajuns la bar, 
am înţeles de ce. Era un tablou cu natură moartă. În mijloc se 


VP - 99 


afla o insulă unde erai servit, lângă ea o chelneriță singură-cuc 
și, lateral, un șir de jocuri mecanice antice în care persoane la 
fel de antice introduceau placid monedă după monedă. Specia 
noastră știe într-adevăr cum să se bucure de viaţă. Prin șirul 
lung de ferestre mari dispuse pe peretele din față aveai vedere 
spre parcare și spre râușorul de mașini care se scurgea fără 
grabă de-a lungul străzii. Prin sală erau risipite câteva perechi 
care discutau cu voce tare, în speranţa că asta ar fi putut 
însufleţi cât de cât atmosfera. Încercarea lor nu dădea roade. 

Robert Nygard, zis Bobby, ședea la o masă de lângă fereastră. 

Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: 

— Ce curu' meu mai e și rahatul ăsta de Sacagawea? 

M-am așezat în faţa lui. 

— Sacagawea o chema pe fetișcana indiană care-și făcea 
veacul cu Lewis și Clark. Îi ajuta să încheie afaceri cu localnicii, 
să nu fie scalpaţi și altele de felul ăsta. Expediția a trecut nu 
departe de-aici, în drum spre Munţii Bitterroot. 

— Mulţumesc, dom’ profesor. Dar ai voie să zici „fetișcană” în 
ziua de azi? Nu-i cam sexist sau mai știu eu cum? 

— Poate, am recunoscut. Dar știi ce? Mă doare-n cot. În orice 
caz, e mai bine decât sguamf. 

— Oare? Poate că nu-i. Poate că-i la fel ca „negrotei”. Asumat 
ca simbol al mândriei. Asimilarea cuvintelor opresorului. 

— Fie cum o fi, Bobby. Mă bucur să te văd. 

Imi făcu cu ochiul și am ciocnit. Bobby arăta cam ca 
întotdeauna, deși nu-l mai întâlnisem în carne și oase de vreo 
doi ani. Puțin mai scund decât mine, puţin mai lat în umeri. Tuns 
scurt, cu o faţă care părea mereu îmbujorată și, în general, cu 
aerul unui bărbat în faţa căruia puteai roti o bâtă de baseball 
fără să-l deranjeze prea mult. Fusese în armată și, uneori, parcă 
mai era - însă nu genul de armată pe care-l vezi la știri. 

După ce am băut o gură, Bobby a pus paharul pe masă și s-a 
uitat în jur. 

— E ca un closet, aș zice. 

— Atunci, de ce ai venit aici? 

— Are-o firmă mare cât o zi de post. M-a prins cu raza ei 
tractoare. De ce? E vreun hotel mai bun în oraș? 

— Nu, voiam să spun de ce-ai venit în Dyersburg? 


8 Termen depreciativ folosit pentru femeile amerindiene, mai ales pentru soții. (N. tr.). 
VP - 100 


— Ajung și la asta. Până una-alta, ce mai faci? Îmi pare rău de 
babacii tăi, amice. 

Brusc, poate pentru că în faţa mea stătea un om pe care-l 
consideram prieten, moartea părinţilor mei m-a lovit din nou. M- 
a lovit zdravăn și pe neașteptate, așa cum știam că se va 
întâmpla din când în când tot restul vieţii mele, indiferent ce 
făcuseră ei. Am dat să spun ceva, dar n-am mai spus. Eram pur 
și simplu prea obosit și tulburat și trist. Bobby și-a ciocnit 
paharul de al meu și-am băut amândoi. A lăsat liniștea să se 
aștearnă o vreme, apoi a schimbat subiectul. 

— Așadar. Ce-ai mai făcut? Nu mi-ai spus încă. 

— Nu cine știe ce, am răspuns. 

El ridică o sprânceană. 

— Nu cine știe ce în sensul „Nu mă-ntreba”? 

— Nu. Doar că nu-i nimic care să merite pomenit. Ar mai fi 
poate o slujbă sau două pe care nu le-am încercat încă, dar mă 
îndoiesc că sunt altfel decât celelalte. Mi se pare că o să mă 
holbez veșnic pe geam, iar patronii încă nu pricep ce rol 
fundamental are asta în economia modernă. 

— Timiditate și miopie comercială, zise el, cerând încă două 
beri. Mereu același rahat. 

După ce chelnerița, tânără și cu un aer deprimant, ne-a adus 
băuturile, am mai pălăvrăgit o vreme. Una dintre slujbele despre 
care-am amintit fusese la CIA, și mai puţin fascinantă decât ar 
părea la prima vedere. Am lucrat pentru ei șapte ani, prilej cu 
care l-am cunoscut pe Bobby. Ne-am înţeles imediat, în pofida 
faptului că el se afla în prima linie, în vreme ce eu eram mai 
degrabă un simplu funcţionar de birou. Am încetat să mai lucrez 
pentru Agenţie când, în urmă cu câţiva ani, au introdus testele 
anuale cu detectorul de minciuni. Mulţi și-au dat demisia atunci, 
indignaţi de acest semn de neîncredere implicită după ce-și 
riscaseră viața pentru ţara lor. În ceea ce mă privește, am 
plecat pentru că făcusem niște chestii. Nimic îngrozitor, trebuie 
să adaug. Doar genul acela de lucruri pentru care te aruncă 
după gratii. Poate că CIA nu e cea mai onestă dintre organizaţii, 
dar preferă ca majoritatea angajaţilor ei să evite pe cât posibil 
să comită infracţiuni adevărate. Eu mă folosisem de câteva 
cunoștințe pentru a câștiga niște parale, pentru a stoarce câţiva 
gologani prin fisurile sistemului. Atâta tot. Nimic ieșit din comun. 


VP - 101 


Sincer să fiu, n-am făcut niciodată ceva într-adevăr ieșit din 
comun. 

Chiar dacă acum locuia în Arizona, Bobby încă mai lucra 
ocazional pentru Companie și păstra legătura cu câţiva prieteni 
comuni. Doi dintre ei se ocupau acum de infiltrarea unor agenți 
în milițiile de extremă-dreapta și, auzind asta, am fost încă o 
dată bucuros că plecasem. Nu e genul de muncă în care ai vrea 
să fii amestecat. Nu dacă ţii la viaţă. Unul dintre indivizii ăștia, 
un nebun slăbănog pe nume Johnny Claire, trăia acum cu unul 
dintre grupuri, o adunătură de fanatici ai armelor de foc, cu 
grave probleme de socializare, refugiaţi într-o pădure din 
Oklahoma. Mai bine el decât eu, chiar dacă Johnny era suficient 
de ciudat încât să rămână ferm pe poziţie în orice tovărășie. 

— Bine, zise Bobby, odată înarmat cu altă bere, acum vrei să- 
mi explici ce cauţi aici la mama naibii și cum ai simţit brusc 
nevoia să digitalizezi câteva înregistrări de amator? 

— Poate, am spus, constatând că mă interoga fără să-mi 
dezvăluie ce avea în gând. Un truc al meseriei, acum evident 
devenit un obicei. Când ne-am cunoscut, își petrecea mult timp 
în sălile de interogatoriu în compania unor cetăţeni din Orientul 
Mijlociu. Până la urmă, toţi își dădeau drumul la gură. De la acea 
primă sarcină de serviciu trecuse la supraveghere, apoi se 
specializase în analiza de imagini. 

— Nu categoric. Și în mod sigur nu până nu-mi spui de ce-ai 
sărit într-un avion și ai zburat cale de trei state să-mi faci cinste 
cu o bere. 

— Bine, cedă el. Bine. Mai întâi, dă-mi voie să te-ntreb ceva. 
Unde te-ai născut? 

— Bobby... 

— Spune-mi și gata, Ward. 

— Știi unde m-am născut. Spitalul Districtual, Hunter's Rock, 
California. 

Am pronunţat numele locului la fel de ușor cum aș fi rostit 
propriul meu nume. E unul dintre primele lucruri pe care le 
înveți. 

— Exact. Îmi amintesc că mi-ai spus. Te-ai înfuriat până la cer 
și-napoi că nimeni nu mai pune apostroful la „Hunter's”. 

— Mă scoate din pepeni. 

— Așa-i. E strigător la cer. Bun... Când am discutat azi la 
telefon, mi-ai vorbit despre părinţii tăi și-ai spus ceva despre 


VP - 102 


înregistrare, cum că ar avea legătură cu copilăria ta. După ce- 
am încheiat conversaţia, am rămas acolo singur-singurel și n- 
aveam nimic de făcut. Eram înconjurat de computere, 
navigasem în reţea de nu mai puteam și-mi făcusem deja laba 
zilnică. 

— Frumoasă imagine, am zis. Sper că asta nu s-a întâmplat în 
timp ce vorbeai cu mine la telefon. 

— Speri mata, zise el cu un zâmbet slab și insinuant. Așa că 
mi-am zis: ce mama mă-sii, poate scotocesc puţin prin viaţa lui 
Ward. 

M-am uitat ţintă la el și, chiar dacă știam că-mi era prieten și 
că totul era în ordine, tot aveam impresia că-și băgase nasul 
unde nu-i fierbea oala. 

— Știu, știu, sări el, ridicând împăciuitor o mână. Eram 
plictisit, ce pot să-ţi spun? Îmi pare rău. În orice caz, am pus 
computerele la muncă și-am aruncat un ochi la niște bănci de 
date. Trebuie să-ţi zic imediat că n-am găsit nimic despre care 
să nu fi știut deja. Interogat în trecut despre unele chestii, bla- 
bla, eliberat în lipsă de dovezi. Plus un martor care s-a retras. 
Reţinere pentru trafic de droguri în 1985, în Big Apple, și 
renunțarea la acuzații când a fost de acord să ofere informaţii 
despre un anumit grup de studenţi de la Columbia. 

— Erau niște cretini, m-am apărat eu. Cretini rasiști. Pe 
deasupra, unul dintre ei i-o trăgea prietenei mele. 

— Haide, amice. Mi-ai povestit deja asta și, în orice caz, nu-mi 
pasă nici cât o ceapă degerată. Dacă n-ai fi făcut-o, n-ai fi ajuns 
în Agenţie și eu nu te-aș fi cunoscut, lucru pe care l-aș trece pe 
lista neagră. Cum am spus, fie nu-i nimic în dosare despre care 
eu să nu știu, fie e ceva, dar ascuns bine. Foarte bine. Lucru pe 
care mi-ar cam plăcea să-l aflu, așa, doar de curiozitate. 

— Nu-ţi spun, am zis. Un om trebuie să aibă câteva secrete. 

— Bine, Ward, tu le ai. Măcar meritul ăsta ţi-l recunosc. 

— Adică? 

— După o oră sau așa ceva, eram cam nervos că nu 
dezgropasem nimic, așa că am început să verific datele despre 
Hunter's Rock - și observă c-am pronunţat cu apostrof. Am aflat 
numele străzii unde-a fost casa părinţilor tăi, plus data la care s- 
au stabilit acolo și cea la care s-au mutat. Nouă iulie 1954, care 
cred că era o vineri. Și-au plătit impozitele și și-au văzut de 
viață. Taică-tu își lua salariul de la Golson Realty, maică-ta lucra 


VP - 103 


cu jumătate de normă într-un magazin. După zece ani și-un pic, 
te-ai născut tu. 

— Chiar așa, am zis, întrebându-mă unde duceau toate astea. 

Bobby clătină din cap. 

— Ba nu. Spitalul Districtual din Hunter's Rock n-are niciun act 
din care să reiasă că la data respectivă s-ar fi născut acolo un 
anume Ward Hopkins. 

Mi se păru că lumea făcuse un mic pas lateral. 

— Poftim? 

— Un asemenea act nu există nici la Spitalul General din 
Bonville sau la James B. Nolan, ori la oricare alt spital pe-o rază 
de patru sute de kilometri. 

— Nici n-are cum să existe. M-am născut la Districtual, în 
Hunter's. 

Bobby clătină iar din cap, cu fermitate. 

— Ba nu, nici gând. 

— Ești sigur? 

— Nu numai că-s sigur, dar am verificat și cu cinci ani înainte 
și după, doar în eventualitatea că tu, din cine știe ce motiv, ai fi 
mințit în privinţa vârstei, din orgoliu sau pentru că habar n-ai de 
aritmetică. Niciun Ward Hopkins. Niciun Hopkins cu oricare alt 
prenume. Nu știu unde te-ai născut, prietene, dar e-al naibii de 
sigur că n-a fost în Hunter's Rock sau prin împrejurimi. 

Am deschis gura. Am închis-o la loc. 

— Poate că nu-i mare scofală, zise el, apoi se uită la mine cu 
viclenie. Dar asta are vreo legătură cu nevoile tale de 
digitalizare? 


— Pune-o înc-o dată, zise. 

— Sincer, nu cred că mai suport, Bobby. 

Și-a ridicat privirea. Stătea aplecat deasupra laptopului meu, 
pe unul dintre cele două scaune din dotarea camerei de hotel. 
Tocmai îi arătasem fișierele MPEG și credeam cu toată 
convingerea că le văzusem de prea multe ori pentru o singură 
zi. Poate pentru toată viaţa. 

— Crede-mă. Ce vezi prima dată așa rămâne. 

— Bine. Atunci, pune-mi fișierul audio. 

Am întins mâna, am găsit fișierul și-am dat dublu clic pe el. 

Ascultă de câteva ori versiunea filtrată, după care o opri 
singur. Clătină din cap. 


VP - 104 


— Pare într-adevăr să zică „Oameni de paie”. Și chiar n-ai 
idee ce-ar putea însemna? 

— Doar în sensul de „momâie”, ceea ce nu pare să ducă 
nicăieri. Tu? 

S-a întins după pahar. În momentul acela, eram în posesia 
unei sticle de Jack Daniel's pe jumătate goale. 

— Singura chestie care-mi vine în minte e comerțul cu paie. 

Am dat din cap, mă gândisem și eu la asta. Se referea la 
metoda folosită de cei care nu pot cumpăra arme - din motive 
de vârstă, din cauza unor condamnări și așa mai departe - 
pentru a pune mâna pe ele. Tot ce trebuie să faci e să te duci la 
magazinul de arme cu un prieten care îndeplinește condiţiile 
necesare. Găsești ce-ţi trebuie, negociezi cu vânzătorul. Când 
vine momentul să plătești, prietenul tău - „cumpărătorul de 
paie” - este cel care scoate de fapt banii, cel care face achiziţia. 
Desigur, vânzătorul n-ar trebui să accepte așa ceva când știe că 
la tine va ajunge arma în cauză, dar mulţi închid ochii. Afacerea- 
i afacere. Odată ce-ai ieșit din magazinul lui, nu-i mai pasă ce 
faci. Atâta vreme cât nu te duci să-i împuști mama, îl doare fix 
în cot. Sigur, sunt multe persoane cinstite și integre care își 
câștigă pâinea din vânzarea armelor. Dar sunt și mulţi care cred 
în adâncul sufletului că fiecare american, fiecare dintre noi, 
inclusiv domniţele, ar trebui dotat încă de la naștere cu o armă 
de foc. Ei sunt cei care nu găsesc nimic ciudat în faptul că 
mașinăriile astea mici și grele pot pune brusc capăt vieții oricui, 
și mai cred că pistoalele nu au implicaţii morale, că doar cei 
care le folosesc au puterea de a le transforma în instrumente 
periculoase. Mai ales indivizi cu pielea neagră sau albi drogați și 
buni de nimic pe care noi, în magazinul ăsta, nu-i servim, nu, 
nici pomeneală. 

— Crezi că asta înseamnă? 

— Pare improbabil, recunoscu el, chiar dacă s-a mișcat ceva 
în privinţa asta în ultimii ani. Federalii și câteva orașe mari au 
încercat să spargă piața, să-i depisteze pe comercianții prea 
largi la mână care acceptă așa ceva. Majoritatea pistoalelor 
aflate-n circulaţie în orașe ajung în felul ăsta pe străzi, prin 
intermediul indivizilor care le cumpără la grămadă și le vând la 
tot soiul de pierde-vară. Mai sunt câteva cazuri în suspendare și 
cred că unul dintre ele s-a petrecut anul trecut. Nu-mi amintesc 


VP - 105 


cum s-a încheiat. În orice caz, nu pricep ce legătură are asta cu 
părinţii tăi. 

— Nici eu. Din câte știu, tata n-a avut niciodată un pistol. Nu- 
mi amintesc nici să-și fi exprimat vreodată hotărât punctul de 
vedere, dar cei care sunt de acord au tendinţa să ţină în casă un 
dulăpior cu pistoale bine aprovizionat. Pe deasupra, pur și 
simplu nu-i văd sensul. 

— Ai aruncat o privire? 

— Unde să arunc o privire? În Cartea cea Mare a Propoziţiilor 
Scurte? 

Bobby își dădu ochii peste cap. 

— Pe Net, ce dracu’. 

— Dumnezeule, nu. 

Îmi place Internetul. Sincer, îmi place. Oricând am nevoie de 
un Shareware de rahat ori vreau să aflu ce vreme e în Bogota 
ori să mă uit la fotografia unei femei cu un măgar, sunt primul 
care face modemul să bâzâie. Dar ca sursă de informare este 
execrabil. Miliarde de date care se luptă să fie auzite și văzute și 
descărcate, și orice aș vreau să știu pare să fie călcat în picioare 
de gloată. Cumva, ori de câte ori caut ceva în mod special, pe 
monitor îmi apare mesajul „eroare 404”. 

— Eşti un futut de luddit?, Ward. 

Conectase deja cablul telefonic. l-am iertat remarca și mi-a 
părut rău că mai devreme aruncasem ţigările. 

Zece minute mai târziu, clătină din cap. 

— Nu găsesc nimic cu motoarele de căutare mari, nici cu alea 
mici, și nimic cu niște bots specializaţi despre care se-ntâmplă 
să știu, inclusiv unii la care ai acces doar cu autorizaţii speciale. 

— Asta-i Internetul pe gustul tău. Un oracol surdomut și 
amnezic. 

Nu m-am sinchisit să mă prefac că nu i-am spus-o. 

— Asta nu-nseamnă că nu e nimic acolo. Inseamnă doar că, 
dacă termenul apare pe un site, motoarele de căutare nu 
cunosc site-ul cu pricina. 

— Bobby, nu avem motive să credem că ar fi ceva acolo. E 
doar o formulă de exprimare. Trei cuvinte. Lasă o ceată de 
maimuțe în plata Domnului destul timp și una dintre ele o să ți 


? După Ned Ludd, muncitor englez care se presupune că a distrus mașinile de țesut în 
jurul anului 1779, portdrapelul mișcării anti-industriale din Anglia secolului al XIX-lea. 
(N. tr.). 


VP - 106 


le scrie cu mult înainte să ajungă la Macbeth. Dar asta nu 
înseamnă că va fi în stare să mâzgălească un HTML și să-l 
arunce pe un server cu niște bannere publicitare și-un contor 
pentru numărul de vizitatori - și chiar dacă ar face-o, de ce crezi 
că are vreo legătură cu ce-i pe casetă? 

— Ai altceva mai bun de făcut? 

— Da, am zis cu fermitate. Sticla e pe terminate, sunt obosit 
și am nevoie să beau mult mai mult. 

— Asta după. 

— După ce? Ai văzut deja că nu e nimic acolo. 

Bobby bătu o vreme darabana pe masă, zgâindu-se la 
draperii. Aproape că-i auzeam creierul cum zumzăie. Eram 
plictisit și whisky-ul îmi făcuse capul greu și rece. Primisem prea 
multe informaţii noi în ultimele două zile și-mi doream să uit tot. 

— Trebuie să mai fie ceva în casă, zise el într-un târziu. Ceva 
care ţi-a scăpat. 

— Numai dacă era ascuns într-un blestemat de bec. Am 
răscolit peste tot. Nu mai e nimic acolo. 

— Totul se schimbă când știi ce cauţi, zise el. Credeai că 
trebuie să găsești încă un bilet, așa că asta ai căutat. Asta era 
grila pe care-o aveai. Te-ai gândit la casetă doar accidental. 

— Nu, am ripostat. M-am gândit la ea pentru că știam cum 
erau aranjate lucrurile în casă. Cred că tata a avut ceva de furcă 
să... 

Am lăsat fraza neîncheiată. M-am ridicat și am scotocit în 
geanta laptopului. 

— Ce-i? 

— Am copiat hard-disk-ul lui pe un Zip drive. E singurul loc, 
dacă-i poţi spune loc, în care încă nu m-am uitat. 

M-am așezat pe scaunul de lângă Bobby și-am introdus 
discheta în calculator. Imediat ce-a apărut pe ecran, am deschis 
fereastra de căutare și-am tastat „oameni de paie”. Am apăsat 
Enter. Aparatul a cârâit și-a vâjâit o vreme. 

NO MATCHING ITEMS FOUND. 

Am încercat doar cu „paie”. Același rezultat. 

— Gata, asta-i tot, am zis. Mă așteaptă barul. 

M-am ridicat în picioare, așteptându-mă să vină și el cu mine. 
În schimb, începu să-și facă de lucru cu altă fereastră de 
căutare. 

— Ce faci? 


VP - 107 


— Pun motorul intern de căutare să alcătuiască o listă cu 
toate fișierele text de pe disc. Dacă treaba cu paiele-i așa 
importantă, e de înțeles de ce nu apare niciun fișier cu numele 
ăsta. N-ai vrea să-l lași la vedere. Dar s-ar putea să apară 
înăuntrul unuia dintre fișiere. 

Era o observaţie pertinentă, așa că am așteptat. Zip drive-ul 
are o viteză de acces bunicică și procesul a durat doar vreo 
două minute. 

Apoi calculatorul ne-a spus că textul tot nu era de găsit. 

Bobby a înjurat. 

— De ce naiba n-a lăsat pur și simplu o scrisoare sau ceva 
asemănător, să-ţi spună clar ce mama dracului voia să-ţi spună? 

— Mi-am pus deja întrebarea asta de-un miliard de ori și 
răspunsul e că nu știu. Să mergem. 

Tot nu s-a ridicat. 

— Uite, am zis. Știu că faci asta pentru mine și-ţi sunt 
recunoscător. Dar în ultimele douăzeci și patru de ore am 
descoperit fie că părinţii mei erau duși cu pluta și am avut un 
frate geamăn, fie că erau într-adevăr duși cu pluta și s-au 
prefăcut că l-am avut. N-am mâncat de câteva zile bune. M-a 
pus naiba și-am fumat de dimineaţă o ţigară, iar acum îmi mai 
trebuie o sută și-mi consum toată energia mentală să rezist. Nu 
mai pot să stau aici. Mă duc la bar. 

Bobby a întors capul spre mine, dar privirea îi era pierdută în 
gol. Mai văzusem expresia aceea. Insemna că nu asculta ce-i 
spuneam și că refuza s-o facă până când nu-și ducea gândurile 
la capăt. 

— Ne vedem acolo, am zis și-am plecat. 


11 


Îmi amintesc că în copilărie eram mândru de ceva: ţânţarii nu 
mă înţepau. Când mergeam în vacanţă în zona potrivită sau 
când plecam într-o excursie cu școala în perioada nepotrivită din 
an, descopeream că majoritatea colegilor mei se trezeau plini 
de mici umflături roșii care-i mâncau ca naiba - oricât de mult s- 
ar fi dat cu creme și sprayuri și s-ar fi acoperit cu plase de 
protecţie. Mie nu mi se întâmpla asta. Eram mușcat poate o 


VP - 108 


dată, la gleznă. Un lucru cam ciudat de care să fii mândru, veţi 
spune, dar știți cum e când ești tânăr. După ce-ţi dai seama că 
nu ești buricul lumii, îţi dorești atât de mult să găsești un motiv 
concret pentru a te considera altfel decât ceilalţi, încât orice 
fleac e bun. Eu eram băiatul pe care nu-l înțepau insectele. Fiţi 
atenți aici, doamnelor și domnilor, puţin respect: iată că sosește 
Băiatul Fără-Înţepături, Puștiul Anti- Țânţari. Apoi, într-o zi, când 
aveam în jur de treizeci de ani, mi-am dat seama că greșisem 
amarnic. Aveam aceleași șanse ca oricine să fiu înțepat. Singura 
diferenţă era că eu nu făceam o reacţie alergică puternică, așa 
că nu-mi apăreau umflături. Eram totuși „special” - deși pe- 
atunci eram și destul de matur să înțeleg că nu era cine știe ce 
mare caracteristică distinctivă și să sper în sinea mea că, de 
fapt, nu eram atât de diferit de ceilalți. Eram înţepat ca noi toți, 
iar Băiatul-Fără-Înţepături era uneori înfrânt. 

În timp ce stăteam în bar și-l așteptam pe Bobby, mi-a venit 
greu să alung această amintire. Familia mea, viaţa mea 
deveniseră deodată de neînțeles. Parcă mi-aș fi dat seama brusc 
că de-a lungul anilor văzusem mereu aceleași clădiri în fundal, 
oriunde m-aș fi aflat, și în cele din urmă începusem să mă întreb 
dacă nu trăiam pe un platou de filmare. De fapt, chiar vedeam 
în general aceleași clădiri. După experiența cu Agenţia, nu mai 
reușisem să duc o viață în coordonate normale, iar întâlnirea cu 
Bobby mă făcuse să-mi dau seama de asta mult mai profund 
decât înainte. Incercasem câte puţin din toate. Trecusem prin 
moteluri și restaurante și aeroporturi regionale, vorbisem cu 
străini, citisem anunţuri scrise pentru toţi și nu doar pentru 
mine. În jurul meu erau persoane care păreau să fie mulţumite 
de vieţile lor, care semănau cu indivizii pe care-i vezi la 
televizor. Contextualizaţi. Personaje dintr-o poveste care avea 
ritmuri obișnuite. A mea, în schimb, părea să nu aibă niciunul. 
Secţiunea „astea sunt originile tale” tocmai fusese ștearsă 
complet, lăsând în urma ei un număr nedefinit de pagini albe. 

Barmanul meu era în tură și, încă o dată, s-a dovedit a fi un 
aliat capabil și eficient. A trecut peste întregul aspect al 
„incidentului precedent” aducându-l imediat în discuţie: 

— Ai de gând să scoţi pistolul mai târziu? 

— Nu, dacă-mi dai niște alune. 

Mi-a dat câteva. E un barman bun, am hotărât. N-am văzut 
nici urmă de androizi corporatiști, singurii clienţi erau patru inși 


VP - 109 


vârstnici într-un colț. Când intrasem, mă priviseră cu severitate. 
Nu-i învinovățeam. Când o să ajung la vârsta lor, nici mie n-o să- 
mi placă tinerii. De fapt, nici acum nu-mi plac, cretinei zvelţi cu 
fețe proaspete. Nu mi se pare surprinzător că oamenii de vârstă 
înaintată sunt atât de bizari și morocănoși. Jumătate dintre 
prietenii lor sunt morţi, se simt ca dracu' mare parte din timp și 
următorul eveniment major din vieţile lor va fi și ultimul. Nu le-a 
rămas nici măcar consolarea de a visa că frecventarea sălii de 
sport va îmbunătăţi lucrurile, că vor cunoaște pe cineva 
simpatic la orele mici ale unei nopți de vineri sau că vor avea 
parte de-un salt spectaculos în carieră și vor ajunge să se 
însoare cu o vedetă de cinema. Ei sunt dincolo de toate astea, 
pe o câmpie cenușie și plată, presărată cu dureri, miopie severă 
și reumatisme, fără a avea altceva de făcut decât să-și 
privească fiii și nepoţii care își văd de drumul lor și fac toate 
greșelile despre care au fost preveniţi. Nu-i învinovăţesc pentru 
că sunt prost dispuși. Sunt doar surprins că nu-i văd cum se 
revarsă în hoarde pe străzi, înjurând și făcând ca toți dracii și 
îmbătându-se. Cu indicii demografici care merg așa cum merg, 
probabil că asta va fi următoarea mare noutate: găști de 
octogenari care se droghează și aleargă aiurea pradă unei furii 
turbate. Deși mai verosimil ar fi să meargă încet pradă unei furii 
turbate - poate după o oră de siestă turbată după-amiaza. 

După o vreme, grupul din colţ s-a lămurit că nu voi începe să 
cânt la vreun instrument avangardist sau să sfidez moravurile 
sexuale convenţionale. Și-au văzut mai departe de treburile lor, 
iar eu de-ale mele: coexistam, două specii care împart cu 
prudenţă aceeași adăpătoare. 

După aproape două ore, Bobby a intrat cu pași mari. M-a 
văzut tolănit în separeul meu, i-a făcut semn barmanului să mai 
aducă un rând din ce beam eu și s-a așezat lângă mine. 

— Cât de tare te-ai făcut mangă? 

Avea o expresie stranie. 

— Pe-o scală de la unu la zece, am zis cu dezinvoltură, mi-aș 
da un șase. 

— Bine, făcu el. Am găsit ceva. Oarecum. 

Simţindu-mă brusc încordat, mi-am îndreptat spatele și-am 
văzut că ţinea în mână o bucată de hârtie. 

— A trebuit să cer permisiunea să folosesc imprimanta de la 
recepție, zise. Unde dracu-s băuturile? 


VP - 110 


În clipa aceea, barmanul a apărut cu ele. 

— Trage și el cu pistolul? m-a întrebat. 

— O, nu, am zis. Doar eu. 

Apoi am râs puţin. Sunt sigur că râdeam. Barmanul a plecat. 
Bobby a așteptat răbdător să-mi recapăt controlul. Mi-a luat o 
vreme. Cred că, preţ de-o clipă, am fost pe punctul de a-l pierde 
din nou. 

— Bine, am zis în cele din urmă. Lovește-mă. 

— Pentru început, am mai aruncat o privire pe Internet. Încă o 
dată, niciun document despre „Oamenii de paie” în sens 
concret, dar am găsit în dicționare alte semnificaţii ale expresei 
„oameni de paie”, unele referitoare la lipsa conștiinței - cred că- 
i ceva gen adevăr versus minciună - și încă ceva despre niște 
indivizi care, în secolul trecut, ar fi stat în faţa tribunalelor cu 
paie în pantofi - n-am prea priceput partea asta - vrând să arate 
că erau dispuși să depună mărturii false în schimbul banilor. 

— Cu alte cuvinte, niște marionete ale ilegalităţilor, am zis. 
Am mai spus asta. Și ce dacă? 

— Apoi am căutat pe hard, continuă el, fără să mă bage în 
seamă. Am făcut o scanare la nivel inferior, am verificat fișierele 
ascunse, fiecare partiție, tot. Nimic. Apoi m-am uitat prin softuri, 
dar nu-s cine știe câte. 

— Tata nu era îndrăgostit de calculatoare, am zis. De-asta nu 
m-am deranjat să mă uit în computerul de-acasă. 

— Așa-i. Dar folosea Internetul. 

Am ridicat din umeri. 

— E-mail-ul, din când în când. În plus, avea un site pentru 
firma lui, dar se ocupa altcineva de administrare. Uneori mai 
aruncam și eu o privire. 

Mi se părea mai ușor, într-un anumit fel, decât să-i caut la 
telefon. De când renunțasem la colegiu, nu știuseră niciodată 
precis ce făceam. În mod sigur nu știau de ce îmi abandonasem 
studiile sau pentru cine munceam. Părinţii mei nu-mi dăduseră 
niciodată impresia că ar fi angajaţi politic, dar în anii '60 luaseră 
parte la manifestații, după cum îmi confirmase mai mult decât 
limpede filmul de pe casetă. Dacă luai parte la Vara Pantalonilor 
Idioţi, adoptai un anumit mod de gândire. Nu le-ar fi căzut bine 
să afle că fiul lor lucra pentru CIA. Le ascunsesem treaba asta, 
fără să-mi dau seama că astfel trebuia să le ascund tot restul. 


VP - 111 


Acum, bineînţeles, comportamentul meu mi se părea oarecum 
ridicol, date fiind secretele lor. 

Bobby a clătinat din cap. 

— Pe hard avea Explorer și Navigator și e evident că le 
folosea mult pe amândouă. Au un cache enorm și-n jur de-un 
miliard de bookmarkuri fiecare. 

— Pentru ce anume? 

— De toate pentru toţi. Enciclopedii. Reviste online. Sport. 

— Nimic porno? 

Zâmbi. 

— Nu. 

— Slavă Domnului. 

— Le-am verificat pe toate. Până și pe cele care păreau 
nesemnificative, doar în caz că a redenumit bookmark-ul 
respectiv ca să mascheze site-ul la care duce de fapt link-ul. 

— Eşti un perfecţionist, am zis. Întotdeauna am susţinut asta. 

— Și tatăl tău era. De fapt, a redenumit unul, ascuns într-un 
folder de-o sută șaizeci de bookmark-uri pentru chestii pe care 
le consider cele mai plictisitoare aspecte ale afacerilor 
imobiliare. Se numea „Terenuri Mizner/Intercoastal vândute 
recent”. Îți spune ceva? 

— Addison Mizner a fost un arhitect în vogă în anii '20 și '30. 
A construit niște proprietăţi selecte în Miami, Palm Beach. Vile în 
stil italian. Erau foarte căutate și absurd de scumpe. 

— Ştii lucruri de-a dreptul bizare. Bine. Dar link-ul nu duce la 
un site care să aibă de-a face cu terenuri sau case, ci lao 
pagină goală. Mi-am spus: mama mă-sii, e o fundătură. Mi-au 
trebuit câteva minute să-mi dau seama că pagina era de fapt 
acoperită cu o imagine transparentă care-avea un link ascuns. 
Când am reușit să pricep asta, am ajuns la alt grup de pagini, cu 
niște link-uri cât se poate de stranii. 

— Stranii în ce sens? 

A clătinat din cap. 

— Stranii  și-atât.  Obișnuitele  homepage-uri, cu detalii 
plictisitoare, punctuație greșită și culori acide, și tot materialul 
părea foarte anost. Dar aveau ceva suspect, ca și când ar fi fost 
false. 

— De ce să facă cineva homepage-uri false? 

— Păi, zise el, asta m-am întrebat și eu. Am urmat aproape 
toate link-urile până la fundături și mesaje de eroare. Dar firul 


VP - 112 


continua prin alte pagini pline de link-uri - și pe fiecare pagină 
doar unul duce mai departe. Apoi am dat de parole. La început, 
chestii simple în Java peste care-am reușit să trec singur 
folosind câteva progrămașe pe care le-am găsit pe hardul tău. În 
paranteză fie spus, ai nevoie de mai mult RAM. Computerul ăla 
futut s-a blocat de aproape cinci ori. Apoi - sper că nu te 
deranjează dac-am dat câteva telefoane interurbane din camera 
ta - am cerut ajutorul unor amici care se pricep mai bine. A 
trebuit să folosească backdoor-uri UNIX și alte rahaturi de-astea. 
Cineva care știa bine ce face a ridicat o perdea de fum dată 
dracului. 

— Dar care-i ideea? am întrebat. Oricine ar putea pune site-ul 
final - sau ce naiba e - în lista de Favorites și-ar merge direct 
acolo data viitoare. De ce să-ți mănânci nervii construind o pistă 
ca și cum ai desena-o pe hârtie când marea realizare a 
Internetului e accesul nonliniar? 

— Bănuiala mea e că adresa de destinație se schimbă regulat, 
zise Bobby. In orice caz, până la urmă am ajuns la capăt. 

— Și ce era acolo? 

— Nimic. 

L-am privit fix. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. Nu era nimic acolo. 

— Bobby, am zis, îţi baţi joc de mine. E grav. Cum adică, 
„nimic”? 

A împins spre mine teancul de hârtii. Pagina de deasupra era 
goală, cu excepția unei propoziții formată din două cuvinte, 
scrisă în mijloc. Spunea: NE RIDICĂM. 

— Asta-i tot, zise el. O mulţime de rahaturi depășite după 
două ore de muncă pentru-a ascunde o pagină închisă și două 
cuvinte. Celelalte foi sunt printuri ale traseului pe care l-am 
urmat până acolo și câteva dintre șmecheriile folosite. Pe 
deasupra, am aflat IP-ul paginii finale și-am încercat s-o 
localizez. 

Majoritatea adreselor web simt cunoscute într-un format care, 
chiar dacă nu e totdeauna prea ușor de pronunţat, poate cel 
puţin să fie citit. In schimb, computerele conectate la Internet 
folosesc simple adrese numerice - 118.52.1.54, de exemplu. 
Cunoscând adresa IP în această formă elementară, se poate 
determina poziția geografică aproximativă a paginii. 


VP - 113 


— Și unde se află? 

— În Alaska. 

— Unde, mai precis? Anchorage? 

A clătinat iar din cap. 

— Atât. Doar Alaska. Apoi Paris. Apoi Germania. Apoi 
California. 

— Cum adică? 

— S-a mișcat. A continuat să ţopăie peste tot și nu cred că a 
fost vreodată în locurile astea. E un semnal-fantomă. Nu sunt 
regele hackerilor, dar știu ce fac și n-am văzut niciodată o 
chestie asemănătoare. Am pus câţiva prieteni să lucreze la asta. 
În orice caz, se petrece ceva ciudat. 

— Ba bine că nu. 

— Nu doar ce ţi se întâmplă ţie. Genul ăsta de rahaturi ţin de 
meseria mea. Trebuie neapărat să aflu cum o fac. Și cine sunt 
ei. 

A sorbit lung din pahar și s-a uitat la mine cu un aer serios. 

— Tu ce spui? Ce-ai de gând să faci acum? Vreau să zic după 
ce te-mbeţi și mai tare. 

— Sunt trei filme pe casetă. În privinţa ultimului nu pot să fac 
nimic, nu pot să-l găsesc pe... celălalt copil. 

Eram gata-gata să spun „geamănul meu”, dar mă abţinusem 
în ultima clipă. 

— Nu știu în ce oraș erau și, oricum, au trecut de-atunci peste 
treizeci de ani. El sau ea ar putea fi oriunde. Sau mort. Al doilea 
film nu pare să ducă undeva. O să plec să caut locul ăla din 
munţi. 

— Bine gândit, zise el. lar eu o să-ţi dau o mână de ajutor. 

— Bobby... 

A ridicat o mână. 

— Hai, Ward, nu face pe prostul. Părinţii tăi n-au murit într-un 
accident de mașină. Știi asta. 

Exact ce-mi spuneam și eu, și încă de-o bună bucată de 
vreme, dar nu lăsasem ideea să se sedimenteze, să-mi apară în 
faţa ochilor scrisă negru pe alb. 

A făcut-o Bobby în locul meu: 

— Au fost omorâți. 


VP - 114 


12 


Nina stătea cu Zoë Becker în curte. Era o seară răcoroasă și ei îi 
părea rău că nu acceptase ceaiul pe care femeia i-l oferise cu un 
aer absent. Zanat, care vorbise deja cu ea și fusese în camera 
fetei, acum era înăuntru cu bărbatul. Niciunul dintre soții Becker 
nu păruse surprins să vadă în pragul ușii doi polițiști, chiar la ora 
aceea târzie. Vieţile lor se îndepărtaseră deja atât de mult de 
realitate, încât erau pregătiţi să accepte orice. Cele două femei 
vorbiseră puțin, cu întreruperi, dar curând conversaţia 
alunecase în tăcere. Zoë își studia piciorul în timp ce și-l legăna 
ritmic. Cel puţin în direcţia lui se uita. Nina se îndoia că femeia 
vedea ceva în mod special, mai degrabă plutea într-un vid în 
care mișcarea piciorului era un eveniment nesemnificativ, ca 
oricare altul. Tăcerea o bucura, pentru că știa care era singurul 
lucru despre care Zoë Becker voia să vorbească. Fata ei mai era 
în viață? Credea Nina că vor reuși s-o salveze? Sau, de-acum 
înainte, în casa aceea aranjată de ea cu atâta efort va fi mereu 
o cameră goală și tăcută, care se va întuneca treptat până când 
se va transforma într-un cristal negru înfipt în vieților lor? Pe un 
perete din camera fetei atârna posterul unei formaţii de care 
niciunul dintre ei nu auzise, poate doar în trecere. Ce importanţă 
mai avea acum? 

Nina nu putea să-i răspundă la întrebarea asta sau la altele ca 
ea. Când femeia începu să vorbească, își ridică privirea cu 
teamă. Inţelese că Zoë de fapt plângea, lacrimi de epuizare ce 
nu păreau nici începutul, nici sfârșitul vreunui lucru aparte. Nina 
nu întinse mâna în căutarea mâinii ei. Unele persoane acceptă 
consolare din partea străinilor, altele nu. Doamna Becker făcea 
parte din a doua categorie. 

In schimb, se sprijini de spătar și se uită prin glasvand în 
salon. Michael Becker era așezat pe marginea unui fotoliu. 
Zandt stătea în spatele canapelei. Nina își petrecuse toată ziua 
cu Zandt și nu-l auzise pronunţând mai mult de cinci propoziţii 
fără legătură cu cazul. Dimineaţa devreme, înainte să înceapă 
nebunia cumpărăturilor, se plimbaseră împreună prin zona 
răpirii. Vizitaseră școala lui Sarah Becker, pentru că Zandt voia 
să vadă în ce context era plasată. Studiase unghiurile de 
observație, punctele de acces, spaţiile în care cineva ar fi putut 


VP - 115 


aștepta marea dragoste. Consumase mult timp cu aceste 
observaţii, ca și când ar fi fost convins că va descoperi din 
întâmplare o nouă perspectivă, că va zări umbra unui om în 
lumina strălucitoare a zilei. Când plecaseră, era iritat. 

Nu vizitaseră familiile celorlalte victime ale Omului Drept. 
Aveau transcrierile interogatoriilor și era foarte improbabil să 
afle acolo ceva nou. Nina știa că Zandt învățase pe de rost toate 
declaraţiile și le-ar fi putut spune părinţilor amănunte pe care ei 
le uitaseră deja. Discuţiile cu ei n-ar fi făcut decât să încurce 
lucrurile și mai rău. În sinea ei era convinsă că, dacă Zandt va fi 
capabil să-i conducă mai aproape de ucigaș, succesul se va 
datora mai mult intuiţiei sale decât cunoașterii faptelor. 

Nina mai avea un motiv pentru a-l ţine pe Zandt departe de 
familiile victimelor. Nu voia ca rudele să fie încurajate să sune la 
poliţie sau la Birou pentru a se interesa de mersul anchetei. 
Nimeni nu știa că-l implicase din nou pe John Zanat în caz. Dacă 
s-ar fi aflat, ar fi fost iadul pe pământ. Și acum nu s-ar mai fi 
ales doar cu o sancțiune disciplinară: ar fi fost sfârșitul carierei. 
Când îi dăduse permisiunea să vorbească cu soții Becker își 
asumase un risc calculat. Cei doi văzuseră atât de mulţi polițiști 
și agenți federali din ziua dispariţiei fetei, încât era puţin 
probabil să-și amintească numele vreunuia sau să-l spună mai 
târziu altcuiva. Cel puţin, așa spera ea. Mai spera ceva: că 
indiferent ce-ar discuta cu Michael Becker, cuvintele ar putea 
declanșa ceva în mintea lui Zandt. 

Și, dacă asta s-ar întâmpla, i-ar spune și ei despre ce era 
vorba. 

[] 

— Pot să o iau de la capăt, dacă vreţi. 

Michael Becker îi povestise deja de două ori tot ce făcuse, 
răspunzându-i repede și concis la întrebări. Zandt știa că 
bărbatul nu putea să-i spună nimic util. In săptămânile de 
dinaintea dispariţiei, Becker fusese atât de absorbit de munca 
lui, încât cu greu ar fi observat ceva legat de lumea exterioară. 
Clătină din cap. 

Becker își feri imediat privirea și își lăsă capul în mâini. 

— Nu aveţi a/tceva să mă întrebaţi? Trebuie să mai fie ceva. 
Orice. 

— Nu există o întrebare magică. Sau dacă există, nu știu care 
ar putea fi. 


VP - 116 


Becker se uită la el. Ceilalţi polițiști nu-i spuseseră nimic 
asemănător. 

— Credeţi că mai trăiește? 

— Da, recunoscu Zandt. 

Becker a fost surprins de încrederea pe care a văzut-o în ochii 
polițistului. 

— Toţi ceilalţi se poartă ca și când ar fi moartă, zise el. Nu ne- 
au spus-o verde-n faţă, dar asta gândesc. 

— Se înșală. Deocamdată. 

— De ce? 

Vocea bărbatului era uscată. Respira sacadat, ca un om care 
a devenit prizonierul propriei sale dorințe de-a crede. 

— Când un ucigaș de felul ăsta scapă de o victimă, de obicei 
ascunde cadavrul și face tot ce poate să-i ascundă și 
identitatea. În parte pentru că vrea să îngreuneze munca 
poliției, dar și pentru că mulţi dintre ei încearcă să-și ascundă 
propriile fapte de ei înșiși. Primele trei victime au fost găsite în 
locuri deschise, îmbrăcate, având asupra lor obiectele 
personale. Individul ăsta nu se ascunde de nimeni. Vrea să știm 
cine erau și că și-a terminat treaba cu ele. „A termina” 
presupune o perioadă de timp în care el are nevoie să le ţină în 
viaţă. 

— Are nevoie... 

— Numai una dintre victimele precedente a fost agresată 
sexual. In afara unor leziuni minore la cap, celelalte nu prezintă 
niciun semn de abuz, cu excepţia faptului că sunt tunse. 

— Și a faptului că au fost ucise, bineînţeles. 

Zandt clătină din cap. 

— In asemenea situaţii uciderea nu e un abuz. Moartea e cea 
care pune capăt abuzului. Medicina legală are limitele ei, dar ne- 
a confirmat că toate fetele au rămas în viață mai mult de-o 
săptămână după data răpirii. 

— O săptămână, zise bărbatul, neconsolat. Au trecut deja 
cinci zile. 

Zandt nu-i răspunse imediat. În cursul discuţiei, ochii lui 
exploraseră aproape fiecare colţișor al camerei, dar acum văzu 
ceva care-i scăpase mai devreme. Un teanc de manuale școlare 
pe o măsuţă de lângă perete. Erau prea avansate, nu puteau să 
fi fost ale fetei mai mici. Observă că bărbatul se uita la el. 

— Știu cât timp a trecut. 


VP - 117 


— Mi s-a părut că aveaţi un motiv serios când ați spus asta. 

— Pur și simplu nu cred că a ucis-o încă. 

Becker râse aspru. 

— Nu credeţi? Asta-i tot? Bine. Foarte liniștitor. 

— Nu e de datoria mea să vă liniștesc. 

— Nu, zise Becker, foarte palid. Presupun că nu. 

Tăcu câteva clipe, apoi adăugă: 

— Toate astea chiar se întâmplă, nu-i așa? 

Zandt știa ce vrea să spună Becker. Că evenimentele dintr-o 
anumită categorie, despre care majoritatea oamenilor află doar 
de la televizor sau din ziare, chiar pot avea loc. De exemplu 
infarctul, divorțul și leziunile la coloana vertebrală; sinuciderea, 
dependența de droguri, cercul de oameni triști care se uită la 
tine când zaci pe asfalt și murmură: „Șoferul nici n-a oprit”. Da, 
se întâmplă. Sunt la fel de reale ca fericirea, căsătoria și 
mângâierea soarelui, dar se șterg din amintire mult mai încet. E 
posibil să nu te mai întorci la viața dinainte. E posibil să nu fii 
unul dintre norocoși. E pur și simplu posibil să nu se sfârșească. 
Niciodată. 

— Da, se întâmplă, zise el. 

Asigurându-se că Becker nu-l vede, atinse coperta unui 
manual, își plimbă degetele peste suprafaţa ei aspră. 

— Ce șanse credeţi că avem? 

Întrebarea îi fusese adresată foarte simplu, cu o voce sigură, 
și Zandt îl admiră pentru asta. Se întoarse cu faţa la bărbat. 

— Trebuie să vă gândiţi că nu aveţi niciuna. 

Becker părea șocat și după câteva clipe încercă să spună 
ceva. Nu reuși. 

— În fiecare an indivizii ca el ucid o sută de oameni, zise 
Zandt. Probabil mai mulţi. Numai în ţara asta. Aproape niciunul 
nu e prins. Facem mare tam-tam când se întâmplă, de parcă am 
fi aruncat tigrul înapoi în cușcă, dar nu e așa. In fiecare lună 
apare altul. Puţinii pe care-i prindem sunt ghinioniști sau proști 
sau au ajuns la etapa în care încep să facă greșeli. Majoritatea 
nu sunt niciodată prinși. Oamenii de felul ăsta nu sunt aberaţii. 
Sunt o parte din ceea ce suntem. Așa se întâmplă în natură. 
Supravieţuiește cel mai bun. Cel mai inteligent. 

— Băiatul-curier e inteligent? 

— Nu se numește așa. 

— Așa i-au spus ziarele. Și poliţia. 


VP - 118 


— Îl cheamă „Omul Drept”, el și-a ales numele. Da, e 
inteligent. Și chiar inteligenţa s-ar putea să-l facă să calce 
strâmb. Pe de altă parte... 

— S-ar putea să nu fie prins și, până nu-l găsiţi, n-o vom 
revedea pe Sarah. 

— Dacă o veţi revedea vreodată, zise Zandt, punând 
carneţelul și pixul în buzunar, va fi un dar al cerului și va trebui 
să-l luaţi ca atare. Nu veţi mai fi la fel. Nu e neapărat un lucru 
rău, dar e adevărat. 

Becker se ridică. Zandt nu credea că mai văzuse vreodată un 
om care să arate în același timp atât de obosit și atât de 
incapabil să doarmă. Fără ca el să știe, Michael Becker credea 
despre el însuși același lucru. 

— Dar veţi continua să încercaţi? 

— Voi face tot posibilul. Dacă-l pot găsi, îl voi găsi. 

— Atunci de ce-mi cereți să mă aştept la ce-i mai rău? 

Dar, în clipa aceea, soţia lui intră pe ușile glisante, urmată de 
agenta FBI, iar polițistul nu mai spuse nimic. 

Nina le mulțumi soţilor Becker pentru timpul acordat și 
promise să-i ţină la curent. Reuși totodată să le dea de înţeles 
că vizita fusese o formalitate, fără vreo consecinţă directă 
pentru cursul anchetei. 

Michael Becker îi urmări cu privirea în timp ce se îndepărtau 
pe alee. Nu închise ușa când dispărură din vedere, ci mai 
rămase o clipă să se uite în beznă. In spate o auzi pe Zoë care 
urca la etaj să vadă ce face Melanie. Se îndoia că fiica lor mai 
mică dormea. Coșmarurile de-acum un an se întorseseră, și nu 
din vina ei. Până și puţinul somn de care mai avea parte îi 
devenise dușman. Ştia că fata încă folosea formula magică pe 
care i-o scrisese chiar el și asta-l umplea de oroare. Ironia nu te 
apără, orice-ar crede el și Sarah și regizorii de filme horror. Într- 
un tărâm de sânge și oase, ironia nu ajută deloc. Işi aminti că 
vorbise cu Sarah, cu ani în urmă, despre teama de întuneric. Era 
un copil curios și-l întrebase de ce se tem oamenii de întuneric. 
El îi spusese că era o rămășiță din vremurile când oamenii 
primitivi dormeau sub cerul liber, iar animalele sălbatice puteau 
să-i atace la adăpostul nopții. 

Sarah nu păruse convinsă. 

— Dar asta a fost cu o groază de timp în urmă, spusese ea. 


VP - 119 


Căzuse puţin pe gânduri înainte să adauge, cu certitudinea 
fără fisură a celor zece ani pe care-i avea: 

— Nu-i așa. Ne e frică de altceva. 

Michael știa acum că Sarah nu greșise. Nu de monștri ne 
temem. Monștrii nu sunt decât o fantezie comodă. Știm de ce 
sunt capabili semenii noștri. Suntem înspăimântați de noi înșine. 

In cele din urmă, închise ușa și se duse la bucătărie. Acolo își 
făcu o cafea, un gest care devenise un ritual la ora aceea a serii. 
In mod normal ar fi dus cafetiera în salon pe-o tavă, cu două 
cești și o cană cu lapte călduț. Poate câţiva biscuiţi, cam tot ce 
mai putea Zoë să mănânce. Ar fi stat în fața televizorului și s-ar 
fi uitat la orice, așteptând să treacă timpul. Filmele vechi erau 
cele mai bune. Intâmplări din alt timp, înainte să se nască Sarah 
și coșmarul să devină realitate. Ar fi vorbit puţin, dar, în general, 
ar fi tăcut, iar Zoë ar fi ţinut telefonul aproape. 

In timp ce scotea două cești din bufetul nou - pin îmbătrânit, 
cumpărat din Anglia cu ocazia recentei lor călătorii - Michael se 
gândi la ce le spuseseră polițiștii și analiză fiecare cuvânt în 
parte. Constată că, pentru prima oară de la dispariţia lui Sarah, 
simţea ceva care putea fi un slab fior de speranţă. Avea să 
dispară până dimineaţa, dar acum se bucura de răgazul acesta 
efemer. Spera pentru că avea impresia că înţelesese cuvintele 
ascunse printre rânduri, intuia că era mai puţin important ce-i 
spusese polițistul decât ce nu-i spusese. 

Femeia le arătase legitimaţia de agent, însă identitatea 
bărbatului rămăsese secretă. Cu dăruirea cuiva care crede în 
magia cuvintelor și în capacitatea lor de a stăpâni evenimentele, 
Michael Becker citise tot ce găsise despre crimele omului care-i 
luase fiica. Căutase pe Internet c6pii ale articolelor din ziare. 
Căutase chiar și un exemplar al compendiului naţional cu crime 
nerezolvate. Făcuse toate acestea, printre altele, în detrimentul 
muncii sale. Nu mai atinsese Dark Shift din seara dispariţiei. În 
adâncul inimii credea că era puţin probabil s-o mai facă 
vreodată, deși partenerul său încă nu bănuia și continua să 
reprogrameze întâlnirea cu reprezentanții studioului de 
producţie. Wang avea bani și o rezervă de relaţii inepuizabilă. 
Era conectat la viaţa economică a orașului așa cum Michael nici 
nu visa să fie vreodată. Putea să supraviețuiască. 

Prin activitatea sa de documentare, Michael aflase - sau i se 
reamintise - că pe lângă LeBlanc, Ferris și Mattison, în aceeași 


VP - 120 


perioadă mai dispăruse o fată. Era vorba de fiica unui poliţist 
implicat în arestarea altor doi criminali în serie. Se făcuseră 
presupuneri (neoficiale) că răpirea fetei era pedeapsa pentru 
succesele tatălui ei. Polițistul se implicase în anchetă în ciuda 
împotrivirii FBl-ului, și cel puţin un ziar insinuase că obținea 
rezultate palpabile acolo unde ceilalți eșuau în mod evident. 
Apoi, pur și simplu dispăruse de pe scenă. Numele polițistului 
era John Zandt. Băiatul-curier, așa cum Michael Becker avea 
motive să creadă, nu fusese arestat. Într-o retrospectivă 
publicată la un an de la dispariţii se spunea că o anume doamnă 
Jennifer Zanat se întorsese în Florida pentru a fi mai aproape de 
familia ei. Ziaristul nu reușise să afle ce se întâmplase cu 
detectivul. 

Michael știa că în seara asta, indiferent ce program era la 
televizor, el și soţia lui trebuiau să stea de vorbă. Voia să-i 
spună ce credea el despre bărbatul care venise la ei. Și, când 
aveau să le bată la ușă alți polițiști, oameni bine intenţionaţi cu 
care acum împărțeau o tragică familiaritate, să nu pomenească 
de vizita de mai devreme. 

Și încă ceva. Chiar dacă încrederea lui în cuvinte fusese 
zdruncinată din temelii, se agăța de ideea că numele și 
cuvintele erau pentru realitate ceea ce coloanele și arhitectura 
erau pentru spaţiu. O umanizau. Așa cum ADN-ul transformă 
moleculele disparate într-o structură recognoscibilă, limbajul 
poate îmblânzi fenomenele inexplicabile, le poate transforma în 
situaţii despre care se poate spune ceva și, în consecinţă, în 
privinţa cărora se poate face ceva. 

Nu putea să mai folosească numele „Băiatul-curier”. Avea să-i 
spună „Omul Drept”. In același timp, trebuia să se aștepte la ce 
era mai rău. Polițistul avea dreptate. Mai mult, Michael Becker 
își dădea seama că asta ar fi vrut și Sarah. 

Blestemat fie Nokkon Wud. Dacă zeii cereau un asemenea 
sacrificiu, puteau să se ducă dracului. 

e 

Stăteau pe o terasă, la Smorgas Board, o combinație de 
cafenea și refugiu pentru surferi, cam la zece metri de locul de 
unde fusese răpită Sarah Becker. Stăteau acolo de o oră și nu 
mai era mult până la închidere. În afară de ei, singurii clienți 
erau doi tineri care sorbeau apatici din căni mari. 

— Te gândești la ceva sau doar te uiţi? 


VP - 121 


Zandt nu-i răspunse imediat. Stătea lângă Nina, observând 
strada. Abia dacă se mișcase. Cafeaua i se răcise. Fumase doar 
o ţigară și o bună parte din ea arsese în scrumieră. Atenţia lui 
era concentrată în altă parte. Îi amintea Ninei de un vânător, dar 
nu neapărat unul care aparține rasei umane. Un animal capabil 
să stea pe loc, să aștepte atât cât era nevoie, fără să-l deranjeze 
plictiseala, furia sau durerea. 

— Nu toţi se întorc, zise ea enervată. 

— Știu, răspunse el imediat. Nu-l aștept. 

— Aiurea! Dacă nu-l aștepți, ai avut un atac de apoplexie. 
Spre surprinderea ei, Zandt zâmbi. 

— Mă gândesc. 

Ea își încrucișă braţele la piept. 

— Te-ar deranja să-mi spui și mie la ce? 

— Mă gândesc că e o mare pierdere de vreme ce facem acum 
mă întreb de ce m-ai adus aici. 

Nina își dădu seama că mai devreme nu văzuse de fapt un 
surâs. 

— Am crezut că poţi să-mi dai o mână de ajutor, zise ea. 

Nu se simţea în apele ei și își schimbă poziţia în scaun. 

— John, ce-i asta? Știi bine de ce. Pentru că m-ai ajutat și 
înainte. Pentru că apreciez sfaturile tale la adevărata lor 
valoare. 

El zâmbi din nou și, de data asta, Nina chiar se înfioră. 

— Ce am realizat data trecută? 

— Nu știu, recunoscu ea. Spune-mi tu. Ce s-a întâmplat? 

— Ştii bine ce s-a întâmplat. 

— Ba nu, nu știu, ripostă ea, dintr-odată furioasă. Știu doar ce 
mi-ai spus tu, că te apropii. Apoi ai început să fii secretos și să 
nu-mi mai spui nimic, în ciuda faptului că până atunci te-ai bazat 
pe mine să-ţi dau informaţii din cadrul Biroului. Informaţii pe 
care altfel nu le-ai fi obţinut, pentru că propriu-ţi departament ți- 
a interzis să iei parte la anchetă. Ți-am făcut o favoare și tu m-ai 
lăsat baltă. 

— Nu mi-ai făcut nicio favoare, zise Zandt. Ai făcut ceea ce-ai 
crezut că-ți va aduce un câștig. 

— O, du-te-n mă-ta, John, strigă ea. 

Cei doi pierde-vară ridicară brusc capetele, ca niște marionete 
al căror păpușar se trezise brusc. Atmosfera devenise încordată. 

Nina își cobori glasul și zise repede: 


Ș 


VP - 122 


— Dacă asta crezi într-adevăr despre mine, de ce nu pleci pur 
și simplu? Du-te înapoi în Vermontul ăla blestemat. Au anunţat 
ninsori puternice. Te-ai putea ascunde în nămeţi. 

— Vrei să-mi spui că m-ai ajutat din respect față de familia 
mea? 

— Da, bineînţeles. De ce dracului nu? 

— Lăsând la o parte faptul că m-ai ajutat să-mi trădez soţia. 

— Ce emoţionant! Nu da vina pe mine pentru ce-a făcut scula 
ta. 

Se uită ameninţător la el. Zandt îi răspunse cu aceeași privire. 
Câteva clipe de tăcere, apoi ea își plecă brusc privirea. 

El râse. 

— Asta ar trebui să mă facă să înţeleg că eu dețin controlul? 

— Poftim? 

Nina se blestemă în sinea ei. 

— Faptul că ţi-ai ferit privirea. E o reacţie specifică animalelor. 
Ego-ul masculin gâdilat cu un semn de supunere. Acum, că sunt 
din nou regele savanei, o să fac iar ce vrei tu? 

— Ai devenit de-a dreptul paranoic, John, zise ea, deși știa că 
el are dreptate. Își dădu seama că pierduse prea mult timp cu 
nerozii. 

— Pur și simplu nu vreau să mă cert cu tine. 

— Ce crezi că înseamnă povestea cu părul? întrebă el. 

Ea se încruntă, descumpănită de schimbarea bruscă a 
subiectului. 

— Ce păr? 

— Omul Drept. De ce le-a tuns? 

— Păi, pentru pulovere. Ca să le brodeze numele. 

Zandt clătină din cap, apoi își aprinse o ţigară. 

— Pentru așa ceva n-ai nevoie de atâta păr. Toate fetele 
aveau părul lung. Când au fost găsite, erau tunse zero. De ce? 

— Vrea să le dezumanizeze, să-i fie mai ușor să le omoare. 

— S-ar putea, admise el. Așa ni s-a părut atunci. Dar nu cred. 

— Vrei totuși să-mi spui ce crezi? 

— Mă întreb dacă n-a fost o pedeapsă. 

Nina se gândi la asta. 

— Pentru ce? 

— Nu știu. Dar cred că omul nostru le-a răpit pe fete - un tip 
foarte special de fete - intenţionat. Cred că își făcuse planuri în 
privinţa lor și cred că toate i-au înșelat într-un fel sau altul 


VP - 123 


așteptările. Drept pedeapsă le-a luat ceva care, crede el, are o 
importanţă capitală pentru ele. 

Sorbi din cafea, fără să-i pese că era rece. 

— Ştii ce le-au făcut colaboraţionistelor în Franța, la sfârșitul 
celui de-al doilea război mondial? 

— Da. Femeile care-i primiseră cu prea mult entuziasm pe 
nemți erau tunse zero și târâte pe străzi. Un episod din istorie 
de care putem fi mândri. Ridică din umeri. Aproape că înţeleg 
ipoteza cu pedeapsa, dar nu văd ce-ar căuta aici un război 
mondial. Fetele astea n-au fraternizat cu nimeni. 

— Poate că nu. 

Zandt părea să-și fi pierdut interesul pentru subiect. Stătea 
sprijinit pe spătar și se uita fără ţintă prin local. Unul dintre 
pierde-vară îi surprinse accidental privirea. Zandt nu-și întoarse 
capul. Individul, da, și încă repede. Îi făcu semn prietenului său, 
sugerându-i că era momentul potrivit să plece și să-și ceruiască 
plăcile de surf. Se ridicară și dispărură în noapte. 

Zandt părea satisfăcut de victorie. 

Nina încercă să-i recâștige atenția. 

— Atunci ce înseamnă? 

— Poate nimic, răspunse el, stingând ţigara. Pur și simplu nu 
m-am gândit destul ultima dată. Atunci mă concentrasem 
asupra metodei lui de a le găsi. Mă interesa cum li se 
intersectaseră vieţile. Acum mi se pare ciudat. Cum i-au înșelat 
ele așteptările. De ce le voia. 

Nina nu spuse nimic, spera să mai fie ceva. Dar când Zandt 
continuă, nu mai vorbi despre caz. 

— De ce n-ai mai vrut să te culci cu mine? 

Luată iar prin surprindere, ea ezită câteva clipe. 

— Am hotărât amândoi să încetăm. 

— Nu. Clătină din cap. N-a fost așa. 

— Nu știu, John. Pur și simplu s-a întâmplat. Nu mi s-a părut 
că te-ar fi afectat prea tare. 

— Am luat-o ca atare, nu? 

— Unde vrei să ajungi? Acum nu mai accepţi? 

— Ba da, sigur. A trecut mult timp de-atunci. Doar îţi pun 
întrebările pe care nu ţi le-am pus până acum. Când începi să 
faci asta, descoperi că răsar de peste tot. 

Nina nu prea știa ce să-i răspundă. 

— Bine, și ce vrei să faci mai departe? 


VP - 124 


— Vreau să pleci, zise el. Vreau să te duci acasă și să mă lași 
singur. 

Nina se ridică. 

— Dacă asta vrei, fie. Ai numărul meu de telefon. Sună-mă 
când te hotărăști să miști un deget. 

Zandt întoarse încet capul și se uită în ochii ei. 

— Vrei să știi ce s-a întâmplat ultima dată? 

Ea se opri și se uită la el. Privirea lui era rece și distantă. 


— Da, zise ea. 

— L-am găsit. 

Nina simţi că i se ridică părul pe cap. 

— Pe cine? 

— L-am urmărit două săptămâni. În cele din urmă, m-am dus 
acasă la el. Îl văzusem în timp ce supraveghea alte fete. Nu 


puteam să-l las să continue. 

Nina nu știa dacă era mai bine să se așeze sau să rămână în 
picioare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A negat totul. Dar știam că el e, iar el știa că știam. El era 
criminalul, dar nu aveam dovezi și putea să-mi scape. Am stat 
cu el două zile. N-a vrut să-mi spună unde era ea. 

— John, să nu-mi spui că... 

— L-am împușcat. 

Nina se uită fix la el și înțelese că acesta era adevărul. 
Deschise gura să vorbească, dar nu reuși. 

— Și, după două zile, am primit puloverul și biletul. 

Acum părea foarte obosit și nu mai stătea cu fața la ea. Când 
vorbi iar, avea o voce lipsită de inflexiuni. 

— Am prins pe cine nu trebuia. Tu hotărâști ce faci cu 
informaţia asta. 

Nina se ridică și traversă Promenade. Nu voia să se întoarcă 
spre el și încerca să nu scape din vedere vârfurile palmierilor 
care se clătinau încet în bătaia brizei blânde, la două străzi 
depărtare. 

Când ajunse la colț, se opri și totuși se întoarse. Zandt 
dispăruse. Așteptă o clipă, mușcându-și buzele, însă el plecase. 
Își continuă drumul, dar foarte încet. 

Ceva se schimbase. Până acum, Zandt i se păruse maleabil, 
dar ora petrecută cu el la cafenea fusese o experienţă 
neplăcută. Își dădu seama că nu de un vânător îi adusese el 


VP - 125 


aminte, ci de un boxer, filmat pe fugă cu o oră înaintea meciului. 
Momentul în care show business-ul era lăsat deoparte și 
luptătorul părea să se miște într-o lume numai a lui, un spațiu 
unde nu se mai uita în ochii oamenilor, ci era absorbit de 
propriul său arhetip. Unii ar fi pariat pe rezultat, s-ar fi îmbrăcat 
în costume de seară și s-ar fi îmbătat cu ospitalitatea 
corporatistă. Ceilalţi ar fi trâncănit cum că boxul ar trebui 
interzis, cuibăriţi în vieţile lor din care toţi căutau nu una, ci 
orice cale de evadare. Pentru cei din ring era altfel. Ei o făceau 
pentru bani, dar nu numai pentru asta. O făceau pentru că asta 
era meseria lor. Nu căutau o cale de ieșire. Căutau o cale de 
intrare, drumul de întoarcere la un loc pe care-l simțeau în ei 
înșiși. 

Vizita la părinţii lui Sarah fusese o greșeală. Până în clipa 
aceea, Zandt obținuse acces la puţine informaţii reale și deja se 
întreba ce voia ea de la el. Singurele date noi pentru anchetă 
puteau fi găsite la soţii Becker. Nina aranjase în așa fel încât el 
să conducă discuţia. Dar când Zanat se întorsese din grădină, 
știuse că fuseseră deschise uși care mai bine ar fi rămas închise. 

Nu avea nevoie de așa ceva. Nu-și dorise niciodată un vânător 
sau un ucigaș. Era sigură că singurul motiv care putea să-l 
scoată pe Omul Drept din bârlog era un om pe care ar fi vrut să- 
| domine. 

Nina voia o momeală. 


13 


Bărbatul stătea pe un fotoliu, în mijlocul sufrageriei. Camera 
depășea fațada clădirii, era mare și avea ferestre pe trei pereţi. 
Două laturi erau protejate de un pâlc de copaci; cealaltă dădea 
spre o peluză în pantă, terasată. In după-amiaza aceasta, toate 
draperiile erau trase, cortine grele care nu lăsau să intre nicio 
fărâmă din lumea de afară. Uneori, bărbatul le voia închise, 
alteori le lăsa deschise. În privinţa asta era absolut imprevizibil. 
Fotoliul era așezat cu spatele la ușă. li plăcea senzaţia pe care 
i-o provoca poziția aceasta, o ușoară tensiune, ideea de a fi 
lipsit de apărare. Teoretic, cineva putea să se furișeze în spatele 
lui, să-l lovească în cap. Persoana respectivă ar fi trebuit mai 


VP - 126 


întâi să treacă de toate sistemele de alarmă, însă riscul exista. 
Riscul dovedea cât de bine își controla el mediul. Nu îi era deloc 
frică de lumea exterioară. Îi plăcea în schimb ca spaţiile 
interioare să fie exact așa. 

Avea o faţă netedă și fără riduri, rezultatul folosirii asidue a 
cremelor hidratante și-a altor produse pentru hrănirea pielii. 
Părul îi era tuns cu grijă, ochii pătrunzători și limpezi. Avea 
mâinile ușor bronzate, cu unghii curate. Era gol pușcă. Scaunul 
forma un unghi blând cu scândurile lustruite ale podelei care 
traversau încăperea în șiruri perfecte. O ceașcă de cafea neagră 
foarte fierbinte stătea pe o măsuţă, lângă fotoliu, împreună cu o 
farfurie plină cu mărgele de sticlă și o revistă subţire. Ceașca 
era așezată în așa fel încât mai puţin de jumătate din baza ei 
depășea marginea suprafeţei. Fotoliul era vechi, îmbrăcat în 
piele roasă. l-ar fi plăcut să aibă un exemplar din New York 
Times împăturit pe unul dintre braţe și un lacheu care să 
aștepte chiar în spatele lui, pregătit să-i ofere sendvișuri cu 
coaja tăiată. Bărbatul decorase o bibliotecă întreagă cu hașuri 
trasate cu creioane verzi, albastre și roșii, fiecare linie nu mai 
lungă de trei milimetri, până când obținuse un efect general de 
negru ușor marmorat. Consumase șaptesprezece creioane și 
câteva săptămâni. Masa de scris elegantă din cealaltă parte a 
camerei era complet acoperită cu fotografii foarte mici ale 
Madonnei, lipite pe tăblie, toate decupate din reviste și niciuna 
mai recentă de perioada Material Girl, dincolo de care bărbatul 
își pierduse interesul pentru ea. Acoperise totul cu multe straturi 
de lac de culoare închisă, iar acum masa părea îmbrăcată doar 
într-un furnir neobișnuit din lemn de nuc. La fel ca în cazul 
bibliotecii, numai o privire foarte atentă ar fi dezvăluit secretul 
acelui efect. 

Proiectul său în desfășurare era măsuța simplă de lângă 
fotoliul pe care stătea, pe care o acoperea cu mărgele de sticlă. 
Acestea aveau diametrul de aproximativ un milimetru și erau de 
patru culori diferite: roșu, albastru, galben și verde. Culorile 
genetice. Lipirea fiecăreia în locul potrivit îi solicita destul de 
mult atenţia, nu în ultimul rând pentru că nu erau așezate la 
voia întâmplării, ci după un desen amplu și complex, care era 
oarecum speculativ. Odată terminată treaba, avea să acopere 
măsuța cu mai multe straturi de lac gros și negru, până elimina 
și cea mai mică urmă a texturii. Nu-i va trece nimănui prin minte 


VP - 127 


ce se află dincolo de suprafaţă, așa cum nimeni nu și-ar da 
seama că una, doar una dintre scândurile podelelor din casă 
fusese construită prin lipirea unui număr extrem de mare de 
chibrituri, apoi șmirgheluită și lăcuită până când nu se mai 
deosebise deloc de celelalte. Strângerea chibriturilor îi luase 
peste șase luni. Fiecare dintre ele, atât cât reușise el să se 
asigure, fusese aprins de altă persoană. Era un adept convins al 
individualismului, credea în importanţa lui crucială pentru 
umanitate. În prezent, toţi oamenii urmăreau aceleași seriale de 
televiziune, citeau aceleași reviste mondene, iar mass-media îi 
obliga să se așeze cuminţi la rând pentru a vedea aceleași filme 
ridicole. Trăiau după reguli gândite de oameni pe care nu-i 
întâlniseră niciodată. Trăiau la suprafaţă, într-o lume dominată 
de MTV, în care contau doar ultimele cinci minute. Clipa de 
acum era totul. Nu pricepeau absolut nimic despre „apoi” 
fiindcă se bălăceau într-un prezent perpetuu. 

Revista de pe măsuţă era un studiu universitar recent, pe 
care-l primise prin poștă în dimineaţa aceleiași zile. Citise pe 
Internet un rezumat și comandase un exemplar din textul 
integral pentru o analiză aprofundată. Deși subiectul era destul 
de specializat, bărbatul era mai mult decât capabil să-l înțeleagă 
în detaliu. Își petrecuse mulţi ani citind cu mare atenţie lucrări 
privitoare la subiectele care-l interesau: genetică, antropologie, 
civilizaţie preistorică. Cu toate că-și abandonase devreme 
studiile, era inteligent și învățase multe de la viaţă. De la viaţa 
lui și de la vieţile altora. Toţi mărturiseau ceva ín extremis... 
Găsea adesea un adevăr profund în cuvintele lor, odată ce, 
etapa implorărilor fiind depășită, corpul se exprima fără 
imixtiunea minţii. 

Înainte să înceapă să citească, se ridică în picioare, se 
îndepărtă puţin de scaun și făcu trei serii de flotări. O serie cu 
palmele lipite de podea și cu braţele la nivelul umerilor. A doua 
cu palmele tot lipite de podea, dar cu bratele depărtate. Ultima 
cu braţele unite și pumnii strânși, sprijinit în încheieturi. Câte o 
sută în fiecare poziție, cu pauze scurte între serii. 

Nu transpirase aproape deloc. Era mulțumit. 

e 

Sarah Becker auzi dedesubt zgomotele înfundate ale efortului 
cadenţat al bărbatului, dar nu-și pierdu vremea încercând să 
înțeleagă ce semnificaţie aveau. Nu voia să știe. Nu știa cât era 


VP - 128 


ceasul și nici nu dorea să știe. Ceasul ei interior îi spunea că era 
probabil zi, poate după-amiază. Din mai multe motive, era mai 
rău decât dacă ar fi fost noapte. Noaptea se întâmplau lucrurile 
rele. Era de așteptat. Oamenilor le e frică de întuneric pentru că 
odată cu întunericul se lasă noaptea, iar în timpul nopţii, uneori, 
unele lucruri se năpustesc asupra ta. Așa funcţionează lumea. 
Ceasurile din timpul zilei, se spune, sunt mai bune. Ziua mergi la 
școală, iei prânzul, cerul e albastru și totul e cât de cât sigur 
atâta vreme cât nu te apropii de locurile unde trăiesc oamenii 
săraci. Nu voia să se gândească la eventualitatea că ziua n-ar fi 
fost sigură. Nu voia să știe asta. 

Dacă lungea gâtul, reușea să atingă cu fruntea limita de sus a 
spaţiului în care se afla. Era întuneric ca într-o nucă. Stătea 
întinsă pe spate și își putea mișca braţele și picioarele cam cinci 
centimetri în orice direcție. Stătea de mult timp așa, după 
estimările ei de cel puţin patru zile, poate șase. Nu-și amintea 
nimic din intervalul scurs din clipa când se afla pe Third Street 
Promenade și momentul când se trezise întinsă pe spate, cu o 
ferestruică îngustă în dreptul ochilor. După câteva clipe, 
observase că putea să vadă tavanul camerei și că ferestruica 
era o gaură în podeaua sub care zăcea ea, într-un spaţiu doar 
ceva mai mare decât propriul ei corp. Deschizătura din podea 
era lungă de aproximativ treisprezece centimetri și lată de zece, 
și se întindea exact din dreptul sprâncenelor până puţin mai jos 
de gură. _ 

Începuse să ţipe și, după o vreme, cineva intrase în cameră. Îi 
șoptise ceva. Ea mai strigase puţin, iar el coborâse o plăcuţă de 
lemn peste deschizătură. Îi auzise paşii îndepărtându-se și, de 
atunci, nu se mai întâmplase decât un singur lucru. Sarah se 
trezise dintr-un somn agitat și i se păruse că ar fi noapte, iar 
apoi descoperise că deschizătura nu mai era acoperită. In 
camera de deasupra era aproape întuneric, dar reușise să 
distingă capul unui om care o privea. Încercase să-i vorbească, îl 
implorase, îi făcuse oferte, dar el nu-i spusese nimic. După o 
vreme, renunţase și începuse să plângă. Mâna bărbatului 
devenise vizibilă, ţinând un pahar de plastic. Îi vărsase apă 
peste faţă. La început, ea încercase să se ferească, dar apoi, 
dându-și seama ce sete îi era, deschisese gura și înghiţise cât 
de mult putuse. Apoi bărbatul pusese planșeta la loc și plecase. 


VP - 129 


După o perioadă nedefinită de timp, se întorsese și vorbiseră 
despre Ted Bundy. De data aceasta, băuse toată apa. 

Cu timpul, descoperise că mintea i se limpezea pe măsură ce 
elimina din organism drogul pe care i-l dăduse, oricare ar fi fost 
el. Partea negativă era că senzaţia iniţială de plutire începea să 
dispară. Incercase să împingă planșeta cu nasul și limba, 
lungindu-și gâtul cât de mult putuse, însă poziţia ei fusese atât 
de atent calculată, încât îi era imposibil s-o miște. Ca și spaţiul 
însuși, fusese gândită pentru cineva de dimensiunile ei, aproape 
ca și când ar fi fost pregătită numai pentru ea. Sarah era într-o 
bună formă fizică, era o patinatoare pe role pricepută și mai 
puternică decât majoritatea fetelor de statura ei. Cu toate 
acestea, nu fusese în stare să clintească nimic în închisoarea ei 
și renunţase să mai încerce. Tatăl ei spunea adesea că 
necazurile multor oameni erau provocate de energia pe care-o 
iroseau încercând să schimbe ce nu putea fi schimbat. Nu era 
încă suficient de matură să înţeleagă exact la ce se referea el, 
dar pricepuse în mare. Nu mâncase parcă de-o veșnicie. Nu 
avea rost să-și irosească forțele, măcar până va fi sigură că-i va 
fi oferită o sursă suplimentară de energie. Ar fi fost o prostie să 
se zbată. Așa că rămăsese nemișcată și se gândise la Nokkon 
Wud. 

Domnul Wud era invenţia lor, a ei și a tatei. Cel puţin, credeau 
că-l inventaseră. Își făcuse apariţia, indirect, prin intermediul 
mamei lui Sarah. Zoë Becker credea în multe. Ei bine, poate că 
nu credea cu adevărat, dar nu voia să-și asume niciun risc 
atunci când venea vorba de familia ei. Astrologie? Da, sigur că-i 
o aiureală, dar nu doare să știi ce spun astrologii și e 
surprinzător cât de des par să aibă perfectă dreptate. Feng 
shui? Doar la nivelul bunului simţ, bineînţeles, dar clopoţeii de 
vânt sunt atât de drăguți și produc un sunet atât de plăcut, de 
ce să nu-i ai oricum? lar dacă o pasăre anume se întâmplă să-ţi 
taie calea, întâmplare pe care unii oameni ar considera-o 
aducătoare de ghinion, sunt niște descântece pe care trebuie să 
le reciți și mici gesturi ale mâinii ca să fii sută la sută sigur că 
ești ferit de necazuri. 

Cum se întâmplă adesea într-o familie, Zoë moștenise 
superstițiile mai mult de la bunica decât de la mama - o fostă 
editoare foarte realistă care credea cu tărie în jogging. Michael 
Becker nu avea nicio aplecare către incantaţii și semne, la fel și 


VP - 130 


Sarah. DI Wud apăruse ca un joc secret între ei, o reacție la 
superstiţiile care-l făceau pe Michael să se urce pe pereţi. Ori de 
câte ori cineva din familie sfida verbal soarta - chiar și în sensul 
cel mai vag -, Zoë Becker intervenea imediat cu un „Bate-n 
lemn”, la fel de prompt și de reflex cum spui „Sănătate” după ce 
auzi un strănut. Dacă cineva zicea: „Eu n-o să sfârșesc niciodată 
așa”, ea răspundea „Bate-n lemn” și răpăia pe masă cu 
încheieturile degetelor. Dacă auzea: „Tata are o sănătate de 
fier”, repeta formula - dar tot mai încet, conștientă că soţul ei 
găsea incredibil de supărător acel obicei -, însă nu renunța. Ar fi 
spus-o chiar dacă cineva ar fi zis ceva complet inofensiv, de 
genul „Nu mi-am rupt niciodată piciorul”, iar în asemenea cazuri 
soțului ei îi venea să muște din pian. Michael Becker ar fi 
subliniat că era o afirmaţie concretă și că nu însemna un șut în 
posteriorul sorții. Era pur și simplu o constatare a unei stări de 
fapt, iar s-o întâmpini cu o mantră superstiţioasă era ridicol. Nu 
spui niciodată, ar fi punctat el răbdător, „Doi și cu doi fac patru - 
bate-n lemn”, atunci de ce să folosești expresia aceea după 
orice afirmaţie banală? Era cel mult un obicei explicabil, chiar 
dacă suportabil la limită, când apelai la el după o afirmaţie care 
denotă aroganță în fața potenţialului negativ al lumii. Dar după 
un afurisit de fapt real... 

Zoë l-ar fi ascultat, cum mai făcuse de multe ori înainte, apoi 
i-ar fi atras atenţia că era o tradiţie bine împământenită în multe 
părţi ale lumii - în Anglia și în Australia, de pildă, unde, în 
circumstanţe asemănătoare, ar fi spus: „Pune mâna pe lemn” - 
și că avea o justificare, pentru că pomii au o aură pozitivă și, în 
orice caz, nu face rău nimănui. lar Michael ar fi încuviinţat și ar fi 
ieșit pe tăcute din cameră să muște din pian. 

Sarah ţinea partea tatălui ei în această privinţă și, de-a lungul 
anilor, amândoi dezvoltaseră personajul lui Nokkon Wud:%, un 
spirit malefic, probabil de origine scandinavă, a cărui unică 
ocupaţie era să stea cu urechile ciulite la oamenii care sfidează 
soarta făcând observaţii pripite asupra realităţii. Atunci, invizibil, 
se furișa în casele lor în toiul nopții și le schimba vieţile în rău. Ai 
fi făcut bine să nu te simţi norocos atunci când Nokkon era prin 
preajmă, fiindcă el și-ar fi dat seama și te-ar fi pedepsit imediat. 

Cu timpul, acest obicei se transformase într-un salut cordial 
prin intermediul căruia își urau reciproc ceva rău, pentru ca 


10 Formă alterată a lui knock on wood - „bate în lemn” (engl.). (N. tr.). 
VP - 131 


Nokkon să-i audă și să știe că nu trebuie să intervină. Se 
dovedise folositor și când, în urmă cu un an, Melanie, sora lui 
Sarah, începuse să aibă coșmaruri. La propunerea lui Sarah, 
Michael îi spusese că visele urâte erau opera lui Nokkon Wud, 
care zbura peste patul ei, adulmecând în căutarea oamenilor 
care meritau să sufere. Tot ce trebuia Melanie să facă era să 
recite un descântec scurt - pe care domnul Becker se chinuise 
îndelung să-l scrie, cu mai multe ciorne decât pentru 
majoritatea scenariilor de televiziune - și Nokkon Wud avea să 
știe că nu era nevoie de el acolo și că trebuia să-i necăjească pe 
alţii. Melanie încercase această soluție, la început 
neîncrezătoare, dar curând spunea descântecul în fiecare seară 
înainte să meargă la culcare - și, cu timpul, visele rele 
dispăruseră și nu-i mai păsa dacă ușile dulăpiorului nu erau 
închise perfect. Mama nu acceptase niciodată pe deplin gluma 
asta și nu-l invocase niciodată personal, dar zâmbea uneori 
când Nokkon era pomenit. Personajul era o sursă de explicații 
pentru anumite mistere din lume și acum apărea în Dark Shift 
sub forma unuia dintre demonii mărunți care-și uneau forțele 
împotriva eroinei. Partenerul lui combătuse ideea și-i pusese o 
mulţime de întrebări despre însușirile personajului și originea 
lui, dar Michael tot îl păstrase. 

In timp ce Sarah zăcea sub podeaua casei unui dement, se 
întrebă dacă mama ei nu avea totuși dreptate. Poate că există 
într-adevăr un asemenea monstru, un asemenea spirit. Poate 
aflase că-și bătuseră joc de el, că fuseseră prea orgolioși. Poate 
că asta îl înfuriase. Și poate că el o căutase și venea s-o 
privească pe întuneric pentru că nu avea faţă în spatele măștii 
pe care și-o pusese ca s-o răpească. 

Sarah stătea nemișcată, cu ochii larg deschiși. 

e 

Lucrarea, intitulată Situl Krüniger și Societatea Mittel-Baxter, 
prezenta În detaliu o expediție arheologică recentă într-un loc 
din Germania pe care nu-l cunoștea. Il găsise în atlas și ajunsese 
la concluzia că era prea departe de persoanele lui de contact 
pentru ca ele să-i poată trimite observaţii de la faţa locului, prin 
urmare trebuia să se limiteze la informaţiile din lucrarea în sine. 

Nu departe de vestigiile unei așezări neolitice fusese 
descoperit un cimitir. Datarea cu carbon a scheletelor 
coroborată cu dovezile oferite de obiectele personale găsite în 


VP - 132 


câteva morminte plasau cronologic situl în ultima parte a 
mileniului opt dinainte de Christos. Acum zece mii de ani. 
Bărbatul rămase nemișcat o vreme, savurând ideea, desenând 
în minte schița secțiunii transversale în timp. Inainte să se fi 
vorbit orice limbă cunoscută, cu mult înaintea construirii 
piramidelor - asta dacă nu înghiţeai afirmaţiile arheologilor New 
Age, care strângeau dovezile selectiv și emiteau ipoteze debile 
-, oamenii aceia trăiseră și muriseră și fuseseră puși în pământ, 
făcuseră dragoste și mâncaseră și se ușuraseră direct pe 
pământ. Bărbatul sorbi puţină cafea, având grijă să pună ceașca 
pe măsuţă în același echilibru perfect. Apoi continuă să citească. 

Fuseseră găsite douăzeci și cinci de schelete distincte. Femei, 
chiar și de vârstă mijlocie, copii, câţiva bărbaţi de peste 
douăzeci de ani și unul de o vârstă mai înaintată. Anexele 
exhaustive ale lucrării prezentau în detaliu starea fiecărui 
schelet și subliniau tehnicile folosite atât la stabilirea vechimii 
lor, cât și a condiţiilor de mediu și a regimului alimentar; autorii 
lucrării remarcau faptul că scheletele erau dispuse într-o rețea, 
un sistem organizat de înhumare care la vremea respectivă nu 
mai apărea în niciun alt sit din Europa Occidentală. Conţineau 
grafice care demonstrau că dispunerea reţelei era în 
concordanţă cu interesul manifestat de oamenii din acea 
perioadă pentru solstiţiile de vară și iarnă, evitând din fericire o 
digresiune asupra astronomiei primitive. Dezvoltau în schimb o 
serie de argumente pentru a demonstra că aranjamentul oferea 
indicii suplimentare în sprijinul unei teorii pe care ei o susțineau 
de ani de zile: că acea regiune a Germaniei fusese gazda unei 
forme hibride de organizare socială pe care ei o numeau 
Societatea Mittel-Baxter (acestea erau numele autorilor), o 
cultură sporadică și închisă, de slab interes academic și de o 
însemnătate neglijabilă pe termen lung. 

Bărbatul citi lucrarea cu atenţie până la capăt, apoi parcurse 
fără grabă anexele. După ce termină de citit rapoartele asupra 
scheletelor celorlalți defuncti, încuviințând uneori la ceea ce el 
considera a fi concluzii bine argumentate, ajunse la paginile 
despre bărbatul cel mai vârstnic descoperit în sit. Poziţia 
scheletului său - exact în mijlocul reţelei de zece pe zece - 
sugera că el fusese primul îngropat acolo, iar autorii susțineau 
convingător ipoteza că bărbatul era o persoană importantă în 
satul din apropierea sepulturii. Spuneau de asemenea că se 


VP - 133 


născuse în altă parte a ţării, dat fiind că pigmentarea bilaterală 
a orbitelor sale oculare - o stare cunoscută drept cribra orbitalia 
- dovedea că din alimentaţia lui lipsise aproape toată viaţa 
fierul. Concentrația de fier din vegetaţie e determinată de 
caracteristicile geologice ale solului, iar rata de asimilare e 
influențată de cantitatea de plumb: oamenii din regiuni diferite 
prezintă, în consecință, variaţii pronunțate ale acestei stări. 
Secţiunile transversale prin dantura bărbatului și analiza 
izotopilor de plumb și stronţiu îi ajutaseră să-i stabilească locul 
de origine la peste patru sute de kilometri distanţă. Într-o 
paranteză se făcea observaţia că o anumită leziune a craniului 
era efectul unei lovituri care nu se dovedise fatală - daunele pe 
care le provocase țesutului osos se vindecaseră cu mult înaintea 
decesului. Cercetătorii presupuneau că putea fi rezultatul luptei 
pentru putere și că, totodată, dovedea că omul dusese o viață 
lungă și frământată. Un om care, afirmau autorii cu îndrăzneală, 
putea chiar să fie iniţiatorul culturii Mittel-Baxter într-o zonă 
înainte necivilizată și sălbatică, și a cărui poziție importantă în 
comunitatea locală fusese respectată în tipologia înmormântării. 

Bărbatul mai citi o dată partea aceasta, apoi închise lucrarea 
și o lăsă în poală. Era foarte mulțumit. Era cea mai bună 
descoperire de până acum, mult mai bună și mult, mult mai 
veche chiar și decât cele șapte schelete antice descoperite 
laolaltă în Cahuachi, pe câmpia Nazca, toate cu excremente 
fosilizate în gură. li era milă de Mittel și Baxter, deși i se părea 
improbabil ca absurditatea concluziilor lor să iasă vreodată la 
lumina zilei. Poate că lucrarea respectivă îi ajutase chiar să-și 
păstreze catedrele la obscura universitate din Vestul Mijlociu 
pentru care lucrau pe brânci. Bănuia că ar fi putut să ia legătura 
cu ei și să-i pună la curent cu teoriile sale. Se îndoia însă că l-ar 
fi crezut, chiar dacă adevărul era acolo, în văzul tuturor celor 
care aveau ochi să-l vadă. Arheologii erau mai răi ca alţii când 
venea vorba să judece dovezile pe baza supoziţiilor lor 
preexistente. N-avea nicio importanţă dacă erau jucători cinstiţi 
precum Hancock și Baigent sau calfe precum Klaus Mittel și 
George Baxter: toţi vedeau numai ce voiau să vadă. 
Tradiționaliștii reușeau să distingă doar drumuri ceremoniale, iar 
adepții New Age doar piste de aterizare pentru extratereștri - 
oricât de absurdă era o idee sau alta în împrejurările date. 
Uneori fiecare avea dreptate, dar niciodată nu știau când - 


VP - 134 


pentru că, în minţile lor, aveau dreptate totdeauna. Doar dacă 
erai pregătit să examinezi echidistant dovezile erai în stare să 
înţelegi precis realitatea. 

Traumatismul cranian denota cel mai sigur o rană la cap, însă 
una mult mai importantă decât credeau Mittel și Baxter - o rană 
provocată în copilărie și suficient de profundă încât să trezească 
o porţiune a creierului care la majoritatea bărbaţilor rămâne din 
păcate latentă. La fel, urmele de cribra orbitalia nu erau 
importante doar în raport cu proveniența geografică. Da, era 
adevărat că deseori erau corelate cu deficienta de fier și uneori 
cu anemia de tip congenital sau hemolitic, însă puteau avea o 
origine mult mai interesantă. Expunerea excesivă la plumb 
genera efecte asemănătoare. Asta, cum bine știa bărbatul, nu 
era deloc „otrăvire”, ci o însușire care, juxtapusă cu alţi factori, 
putea conduce la alterări genetice, schimbări care stimulau 
porțiuni reprimate ale genomului uman și le permiteau să se 
manifeste. 

Totuși, cea mai mare vină a autorilor nu era interpretarea 
greșită a rezultatelor examenului patologic, ci incapacitatea lor 
de a intui adevărata natură a sitului. Bărbatul din mijlocul rețelei 
funerare nu murise primul. Bineînțeles că nu. Murise ultimul. 
Când hotărâse el și de propria-i mână. 

În mijlocul creaţiei sale. 


14 


Agentul imobiliar s-a aplecat în faţă, sprijinindu-se pe coate, și-a 
deschis gura cu buze subțiri și-a zis: 

— Și în ce sector de piaţă v-ar interesa să investiţi? Vă rog să 
fiți sincer. Îmi dau seama că acestea sunt primele momente ale 
relației noastre, domnule, âă, Lautner - zorii căutării noastre a 
unui potenţial cămin -, dar am să fiu franc și am să vă spun că 
ar fi în avantajul amândurora dacă aș ști cu exactitate cât aveți 
intenţia să investiţi în bunuri imobiliare în clipa de față. 

S-a lăsat pe spătarul scaunului și s-a uitat la mine cu ochii 
mijiţi, atoateștiutor și în mod evident mulțumit că-și etalase 
cărțile. Am constatat cu neplacere că nu aveam cum să-i suflu 
fum în ochi. Și-ar fi dat seama imediat dacă eram în stare să 


VP - 135 


pun la bătaie doar opt dolari și ceva mărunţiș sau dacă speram 
să cad la învoială pe un preţ de nimic. Era un om de vârstă 
mijlocie, costeliv, cu păr roșcat, iar numele lui - aproape 
incredibil - părea să fie Chip Farling. Vorbisem deja cu destui 
oameni de aceeași teapă și gradul meu de toleranţă scădea 
vertiginos. 

— Mi-ar plăcea să rămân în jurul lui șase, am spus repede. 
Deocamdată. Dacă dau peste ceva special, aș fi dispus să urc. 

Mi-a surâs radios. 

— Cu banii jos? 

— Da, cu banii jos. 

l-am răspuns la zâmbet. 

Chip a dat încet din cap și mânuţele lui îngrijite au mișcat 
câteva foi de hârtie pe birou. 

— Bun, zise, continuând să dea din cap. Excelent. Asta ne dă 
ceva cu care să ne jucăm. 

Apoi a întins un deget spre mine. M-am încruntat, dar curând 
mi-am dat seama că era doar preludiul următoarei sale acţiuni, 
care a fost să-și ducă mâna la bărbie și să și-o maseze, în vreme 
ce fixa cu o privire pătrunzătoare un punct nu foarte îndepărtat. 
Am înţeles că se gândea. 

După aproape jumătate de minut în poziţia asta, s-a întors 
printre noi. 

— Bine. Să ne apucăm de treabă. 

S-a ridicat brusc și s-a dus cu pas vioi în colțul opus al 
biroului, unde a pocnit din degete. Am oftat în cafea, pregătit să 
aștept. 

Mai devreme trecusem, bineînţeles, pe la UnRealty. Agenţia 
era închisă. Un anunț lipit pe ușă le mulțumea clienţilor și-i 
anunţa că afacerea era în curs de lichidare ca urmare a morții 
proprietarului. Mai că nu le spunea și că decizia fusese 
influenţată de faptul că moștenitorul lui nu era bun de nimic. M- 
am aplecat spre vitrină și m-am uitat înăuntru. În asemenea 
cazuri nu contează dacă birourile și fișetele au rămas acolo, 
dacă toate computerele sunt la locul lor și un planificator anual 
de la imprimeria locală e încă agăţat pe perete, cu perioadele de 
concediu marcate cu precizie de lingăul biroului - îți dai seama 
de la prima privire dacă afacerea are aer în plămâni. UnRealty 
nu mai avea. Știusem dinainte, însă scena tot m-a făcut să 
încremenesc. Mi-am dat seama că până în clipa aceea nu 


VP - 136 


încercasem să înţeleg dacă descoperirile din ultimele patruzeci 
și opt de ore făcuseră acţiunile tatălui meu, în ceea ce privea 
UnRealty, puţin mai explicabile. Nu reușeam să gândesc. 

Așa că m-am mișcat repede și am trecut pe la toţi agenţii 
imobiliari care mi-au ieșit în cale. Numărul de agenţii imobiliare 
este un indicator sumar al nivelului de trai al unei mici 
comunităţi. În Cowlick, Kansas, trebuie să căutaţi cu mare 
atenţie. Toată lumea vrea să plece, nu să vină, cu singura 
condiție ca asta să nu se întâmple din motiv de deces. De 
preferinţă. În unele locuri de bogăţie moderată găsiţi una sau 
poate două agenţii, amestecate cu alte afaceri comerciale după 
modelul mișcării browniene. Într-un loc precum Dyersburg, nu te 
mai poţi mișca de agenţi imobiliari. Chiar mai mulţi decât eșarfe, 
galerii de artă și mici restaurante, ceea ce genul ăsta de oraș 
propune e o idee: aceea că poţi trăi așa tot anul, că poți fi unul 
dintre cei care-și taie o felie din lucrurile frumoase și ridică un 
gard solid în jurul ei; că și tu poţi sta într-o casă din bârne cu 
tavane boltite, construită la comandă, și poţi să te simţi unul cu 
Dumnezeu și îngerii Săi. Bogaţii își construiesc refugii pe tot 
cuprinsul Americii. Ranch-uri care odată serveau la creșterea 
vitelor sau pur și simplu înfrumuseţau locul sunt cumpărate la 
grămadă și apoi împărţite în parcele de douăzeci și cinci de acri 
unde te poţi bucura de priveliști uluitoare și vecini care îţi 
seamănă leit. Nu critic în mod necondiţionat. Aspir la una dintre 
priveliștile acelea, la una dintre vieţile închise în creierii 
munţilor, în câteva dintre cele mai fascinante peisaje din lume. 
Pur și simplu nu vreau tot ce vine împreună cu asta. Terenul de 
golf. Coproprietatea unui Lear-jet. Cutia pentru trabucuri. 
Androizii afabili și cumplit de senini care locuiesc în cluburi 
country și-n cabane: bărbați insolenţi cu piele aurie și strângeri 
de mână ferme; femei cu ochi de oțel și obraji neteziţi 
chirurgical; conversații ale căror ingrediente sunt o parte 
lăcomie, două părți mulţumire de sine și trei părţi tăceri 
înfiorătoare. Cred că m-ar face să-mi iau câmpii. 

Nu după mult timp, Chip s-a întors strângând în mână un 
teanc de prospecte și două casete video. 

— Domnule Lautner, susură el, a venit momentul să găsim 
visul. 

Am urmărit docil casetele, având grijă să emit din când în 
când mormăituri și exclamaţii de interes. Nu era nimic acolo 


VP - 137 


care să semene cu ce căutam. Apoi am răsfoit broșurile care 
făceau reclamă la false cabane din lemn decorate de cine știe 
ce cowboy aflat sub influenţa drogurilor sau la cutii albe, 
scânteietoare, de-o sterilitate modernistă atât de pronunţată, 
încât păreau să fi fost aduse de pe lună. Singura diferenţă dintre 
ele, și nu foarte pronunţată, era nivelul preţurilor de-a dreptul 
hilare. Același lucru se întâmplase și la ceilalți agenţi imobiliari. 
Eram pe punctul să-i cer politicos lui Chip cartea de vizită și să 
plec, poate să-l sun pe Bobby și să aflu cum evolua misiunea lui, 
când am remarcat o foaie de hârtie ascunsă printre pliantele 
lucioase. 

„The Halls”, scria pe ea cu un corp de literă atrăgător. „Pentru 
cei care-și doresc mai mult decât o simplă casă.” 

În trei paragrafe, ciudat de puţin captivante, descria o mică 
staţiune din Munţii Gallatin. Punct de intrare și ieșire cu schiurile 
în picioare, desigur. Izolare într-un loc ferit de lume, fără doar și 
poate. Aproape o sută de hectare de frumusețe montană, 
modelate într-un complex de-o asemenea perfecţiune inefabilă, 
încât Zeus însuși și-ar fi cumpărat acolo o căsuță pentru schi - și 
totuși pliantul nu se străduia prea mult să atragă clienţii. Nu era 
în el nici măcar o poză sau un preţ, aspect care mi-a stârnit și 
mai mult interesul. 

Am luat mai mult sau mai puţin la întâmplare una dintre 
celelalte broșuri, asigurându-mă doar că preţul era suficient de 
mare. 

— Aş vrea să arunc o privire la asta, am zis. 

Chip s-a uitat și a dat din cap, satisfăcut. 

— E o comoară, spuse. 

— Și dacă tot suntem în zonă, am adăugat, lăsând impresia că 
atunci îmi venise ideea, să mergem să vedem și locul ăsta. 

Am împins foaia spre el. l-a aruncat o privire, apoi și-a 
împreunat mâinile și s-a uitat la mine. 

— În privinţa staţiunii The Halls, domnule Lautner, a zis el 
cumpătat, trebuie să vorbim neapărat de exclusivitate. Trebuie 
să băgăm mâna până la fundul sacului, în termeni monetari. 
Șase milioane n-ar mai fi suficiente. Ștacheta se ridică destul de 
mult. 

l-am oferit cel mai promiţător și captivant zâmbet al meu. 

— Cum am spus, arătaţi-mi ceva special. 


VP - 138 


O oră mai târziu, îl ascultam pe Chip care vorbea despre golf. 
lar ascultam. Tot ascultam. Incepeam să mă tem că-l voi asculta 
pe veci. La începutul drumului, înainte să ieșim din Dyersburg, 
încercase să afle cât de hotărât eram să intru în joc. 
Recunoscusem în pripă că nu-l practicam, dar din fericire mă 
oprisem înainte să adaug: „Pentru numele lui Dumnezeu, de ce- 
aș face-o?” S-a uitat la mine atât de mult timp, cu o expresie de 
o nedumerire atât de profundă, încât i-am spus că intenţionez 
să mă apuc de el imediat după ce mă stabilesc undeva - că 
această ambiţie era, de fapt, principalul motiv pentru care 
căutam o proprietate specială. Dăduse din cap încet, după care 
își asumase datoria de a-mi ţine personal un curs intensiv 
despre toate dedesubturile jocului. Imi făcusem socoteala că 
mai pot suporta încă cincisprezece minute, după care pur și 
simplu voi fi nevoit să-l ucid dintr-o lovitură. 

Suportasem deja să mi se arate casa din Big Sky, cu aparatele 
ei electrocasnice Sub-Zero, podelele din arțar de Honduras și 
șemineul uriaș din piatră sculptat manual de nu știu ce cretin. În 
cele din urmă, am clătinat doar din cap. Chip m-a bătut 
încurajator pe umăr - mai aveam puţin și ajungeam cei mai buni 
amici - și-am mărșăluit înapoi la mașină. Am ajuns iar la 
șoseaua principală și am mers mai departe, spre inima munţilor, 
timp în care Chip m-a informat despre cele două defecte minore 
ale jocului lui Tiger Woods - amândouă, în viziunea lui, legate de 
firea impulsivă a rasei. Cerul, senin la primele ore ale dimineţii, 
era acum de aceeași culoare cu asfaltul. Râul Gallatin, rece și 
iute, curgea în stânga noastră. Pe malul celălalt se vedea 
panglica îngustă a unei văi, plină de copaci și strânsă între 
versanții care se înălţau abrupt de-o parte și de alta. Era un 
defileu în mijlocul Munţilor Stâncoși. Dacă înaintați destul de 
mult de-a lungul acestui drum, ajungeţi pe un platou alpin și- 
apoi, mergând o vreme spre est, vă aflaţi în parcul Yellowstone, 
craterul unui super-vulcan adormit care a erupt ultima oară 
acum șase sute de mii de ani. Rocile topite s-au strâns de-atunci 
în văile de jos și, odată, tata mi-a povestit că o legendă locală 
vorbește despre zumzetul slab care se aude pe malurile lacului 
Yellowstone - sunetul presiunii care crește încet în adâncul 
munților. După toate probabilitățile, întreaga zonă ar putea sări 
în aer din clipă în clipă, aruncându-ne înapoi în Epoca de Piatră, 
eveniment care ar fi tare neplăcut. După o oră petrecută în 


VP - 139 


compania lui Chip, mă simțeam în stare să declanșez erupția 
numai cu scânteile care-mi ieșeau din nări. 

După treizeci de kilometri, Chip a tras pe dreapta, fără vreun 
motiv aparent. A sărit din mașină și a dat fuga la un gard, unde 
am observat o poartă mică și fără pretenţii. Detaliul m-a 
surprins. Big Sky, ca multe asemenea proprietăţi, avea o intrare 
principală uriașă, construită din copaci care aveau deja 
dimensiuni impresionante când Farling era un nume de familie 
încă necunoscut în zonă. Portiţa nu părea să dea decât spre un 
drum de serviciu. Chip s-a aplecat spre dreapta și am văzut că-și 
mișca buzele. Am înţeles că pe stâlp era fixat un interfon. Și-a 
îndreptat spatele și-a așteptat câteva clipe, scrutând cerul. 
Începuseră să cadă câţiva stropi de ploaie. Apoi s-a aplecat iar, 
a ascultat puţin și s-a întors la mașină. 

Până când s-a instalat la volan și și-a pus centura, poarta s-a 
deschis. Imediat după ce-am trecut de ea, s-a închis în spatele 
nostru. Chip a continuat pe un drumeag, două dâre discontinue 
pe pajiște acolo unde iarba fusese culcată la pământ. Conducea 
cu băgare de seamă, dar tot tresăream din când în când. Eram 
încordat. 

— E cam rustic, nu? am zis. 

A zâmbit. 

— O să vedeţi. 

Drumeagul a continuat cam patru sute de metri, 
îndepărtându-se oblic de șoseaua principală spre un pâlc des de 
copaci. Când am ajuns în spatele lor, terenul accidentat s-a 
netezit brusc. Cele două dâre bătătorite în iarbă se 
transformaseră într-o alee îngustă, dar asfaltată. M-am răsucit 
repede în scaun și am văzut că șoseaua era acum invizibilă, 
ascunsă de copaci. 

— Inteligent, am zis. 

— Nimic nu e lăsat în voia sorții la The Halls, recită Chip. Cei 
care vor să locuiască aici pot conta pe cele mai înalte standarde 
de intimitate. 

Drumeagul se îndepărta de râu, cotind în spatele unui 
afloriment, apoi continua pe un curs abrupt în susul unui făgaș, 
arcuindu-se tot mai departe pentru a rămâne ascuns de șoseaua 
principală. După câteva minute, era greu de crezut că șoseaua 
exista. Cineva își pusese bine capul la contribuţie când 
proiectase The Halls. Incepeam să fiu impresionat. 


VP - 140 


— De când există locul ăsta? 

— Dezvoltarea complexului a început acum șapte ani, zise 
Chip care se uita atent prin parbriz, luptându-se cu ploaia. Mare 
păcat că nu-l vedeţi pe vreme mai bună. Când ninge frumos aici, 
ai zice că ești mort și ai ajuns în rai. 

— Aţi vândut multe? 

— Nici măcar una. În total sunt doar zece reședințe și nu se 
grăbesc deloc să le umple pe cele rămase libere. Sincer să fiu, 
pliantul pe care l-au conceput nu-i ajută în sensul ăsta. Le-am 
spus că ar fi cazul să pună niște poze în el. 

Acum ne apropiam de culme, după ce urcaserăm cel puţin o 
sută cincizeci de metri într-o serie lungă de zigzaguri. 

— Niciunul dintre agenţii imobiliari cu care am vorbit nu pare 
să fi aflat de el. 

Chip a clătinat din cap. 

— ÎI avem în exclusivitate. Cel puţin, îl aveam. 

Mi-a făcut cu ochiul și, doar o clipă, l-am văzut pe omul care 
putea fi domnul Farling seara, când închidea ușa în urma lui. M- 
am întors, acum convins că fusese o decizie bună să nu mă 
prezint cu numele adevărat. Aveam senzaţia că Chip ar fi 
recunoscut numele Hopkins mult mai repede decât pe acela al 
unui arhitect defunct din Los Angeles, indiferent cât de multe 
filme imortalizaseră clădirile proiectate de el. 

Chiar atunci, după ultima curbă am zărit o poartă. Nu era din 
lemn, ci din blocuri uriașe de stâncă și se afla în vârful unei mici 
ridicături de pământ, așa că nu se vedea nimic dincolo de ea. 
Apropiindu-ne, am observat că pe ea fuseseră cioplite cu dalta și 
ciocanul cuvintele „The Halls”, cu același corp de literă folosit la 
fluturașul promoţional. 

— Am ajuns, ciripi Chip, complet inutil. 

De cealaltă parte a ridicăturii, drumul cotea brusc la stânga. 
Am văzut un lanţ de vârfuri mai înalte, cam la un kilometru în 
faţă, dar erau pe jumătate ascunse de alt pâlc de copaci. In 
spatele copacilor, un gard se întindea în ambele direcţii. Era 
foarte înalt, mascând tot ce se afla dincolo de el. Ploaia cădea 
acum mai deasă, iar cerul părea gata-gata să explodeze. 

— Terenul de golf e în partea cealaltă, zise Chip, trecând fără 
nicio dificultate pe pilot automat. Nouă găuri, traseu conceput 
de Nicklaus pere et fils, bien sûr. Cum se spune... cine poate 
bate doi Jack? Sigur, acum e acoperit, dar cine are nevoie de el 


VP - 141 


când terenurile din Thunder Fall și Lost Creek sunt la câteva 
minute de-aici? Imaginaţi-vă ce înseamnă niște stabilimente de 
nivel internaţional, în aer liber, la doi pași de casă, care l-ar 
satisface și pe cumpărătorul cel mai sofisticat și pretenţios. 

Chiar așa, mi-am spus. Și imaginează-ți că-ți vâr un deget în 
nas până la cot. 

— Asta e zona de primire, zise Chip. 

Un grup de clădiri joase din lemn devenise vizibil în depărtare, 
ieșind treptat din întuneric. 

— Sală de relaxare, bar pentru nefumatori și un restaurant 
excelent. 

— Aţi luat masa acolo? 

— Nu, dar am înţeles că e, ăă, extrem de rafinat. 

A parcat într-un spaţiu dintr-o parte a intrării în clădire, lângă 
un șir de mașini foarte scumpe. Am coborât și m-a condus la 
ușă. Am încercat să arunc o privire în jur, să-mi formez o 
impresie despre restul complexului, dar vizibilitatea era nulă și 
mergeam repede din cauza ploii care răpăia acum pe orice 
suprafaţă orizontală. 

— Ploaie de rahat, mormăi Chip în barbă. 

A observat surprinderea mea și a ridicat din umeri în semn de 
scuză. 

— Îmi pare rău. Cel mai mare dușman al unui agent imobiliar. 

— Zău? Mai rău ca vecinii hispanici? 

A râs în hohote, m-a bătut cu palma pe spate și m-a invitat să 
trec pragul. 

Înăuntru, numai liniște. La stânga era un fel de sală de 
relaxare, cu fotolii de piele așezate în jurul unor mese din lemn 
de culoare închisă. Era pustie, în capătul îndepărtat, o fereastră 
care în altă zi mi-ar fi oferit fără îndoială o priveliște incredibilă. 
Astăzi nu era decât un dreptunghi cenușiu. La dreapta era un 
șemineu mare, în care părâia un foc cuminte. In fundal, foarte 
încet, se auzea muzică de Beethoven, una dintre Sonatele 
pentru vioară și pian. Biroul de recepţie, din lemn de calitate 
bună, avea suprafaţa lustruită perfect, iar pe perete, în spatele 
lui, atârna o piesă de „artă”. În timp ce stăteam în picioare, 
așteptând să răspundă cineva la clopoțelul pe care-l scuturase 
Chip, am dus mâna la sacou și am apăsat o tastă a mobilului. 
Presupunând că aveam semnal, telefonul lui Bobby trebuia să 
sune. Căzuserăm de acord să fac asta dacă găseam ce căutam. 


VP - 142 


Găsisem. 

(J 

Procesul de inițiere a durat jumătate de oră. O femeie 
subțirică și atrăgătoare, cam de patruzeci de ani, dar 
îmbătrânită de-o coafură care o costase un sac de bani, ne 
invită în salon și ne prezentă splendorile oferite de The Halls. 
Era îmbrăcată într-un costum cenușiu, croit perfect, avea ochi 
mici albaștri și piele îngrijită, deci bănuiesc că tot ce-a spus 
trebuia să fie adevărat. Nu s-a prezentat, lucru care mi s-a părut 
straniu. In America, într-o discuţie de natură comercială, ne 
oferim totdeauna coordonatele - imediat, din prima clipă, odată 
cu strângerea de mână. E o formă de angajament. Îmi știi 
numele, așa că nu pot să-mi doresc decât ce-i mai bine pentru 
tine. N-am absolut nicio intenţie să te trag pe sfoară - cum, 
tocmai eu, prietenul tău? 

Doamna Fără-Nume ne-a informat că încercau să reproducă, 
în The Halls, idealurile tradiționale ale „comunităţii” - dar într-o 
versiune îmbunătăţită. Personalul stătea la dispoziţia clienților 
permanent și pentru orice problemă, până și pentru cele mai 
intime. Aparent, rezidenții îi considerau prieteni - probabil genul 
special de prieteni care trebuie să facă orice le spui, indiferent 
cât e ceasul sau cât de plictisitoare și de dificilă e sarcina. 
Bucătarul-șef lucrase înainte la un restaurant celebru din Los 
Angeles, de care până și eu auzisem, iar locatarii puteau 
comanda masa acasă, între nouă dimineața și miezul nopţii. 
Cramele lor, mă asigură femeia, întreceau orice închipuire. 
Toate casele erau complet automatizate și aveau Internet prin 
cablu, din principiu. Pe lângă mult-lăudatul club de golf, exista și 
un centru de fitness, o sală de mese și o sumedenie de alte 
chestii pe care nu m-am obosit să le ţin minte. Înscrierea la 
fiecare dintre ele era obligatorie pentru rezidenți și costa cam o 
jumătate de milion de dolari. Pe an. De persoană. În tot acest 
timp, am observat că Chip clătina din cap energic lângă mine, 
de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce afacere minunată era. Am 
sorbit din a suta cafea din ziua aceea - la The Halls măcar era 
bună - și am încercat să nu leșin. 

Femeia a încheiat făcând observaţia că în complex mai erau 
doar trei proprietăți disponibile, la preţuri cuprinse între 
unsprezece virgulă cinci și paisprezece milioane de dolari - 
strigător la cer de scumpe chiar și după standardele 


VP - 143 


proprietăţilor de lux. A încununat totul cu o mișcătoare odă 
înălţată bucuriilor pe care ţi le hărăzea șederea acolo. Am 
observat că Chip și-o notează în memorie. 

— Fantastic, am zis, când în sfârșit a terminat cu o formulă 
echilibrată. Am pus ceașca jos. Atunci, să aruncăm o privire. 

Femeia s-a uitat la mine cu politețe. 

— Mă tem că nu e posibil. 

— M-am udat și altă dată, am liniștit-o în glumă, ba chiar de 
multe ori. Odată chiar am fost la scăldat. 

— Condiţiile meteorologice sunt irelevante. Nu permitem 
vizitarea complexului decât dacă obţinem o dovadă de 
solvabilitate. 

— Solvabilitate, am repetat. 

— Financiară și nu numai. 

Am ridicat din sprâncene, zâmbind blând. 

— Poftim? 

— Ceea ce doamna încearcă să vă spună, dacă mi-e permis 
să intervin, zise Chip, e că, așa cum am discutat pe drum, The 
Halls întreţine o foarte ridicată... 

— Îmi amintesc, l-am întrerupt. Prin urmare, trebuie să deduc, 
doamnă...? 

Am făcut o pauză, însă nu a umplut-o cu numele ei. Nu se 
grăbea deloc să-mi devină prietenă. 

— Trebuie să înțeleg că nu pot merge mai departe de camera 
asta dacă nu mă supun în prealabil la probele pe care le-aţi 
pregătit pentru a-mi stabili solvabilitatea? 

— Exact. 

Mi-a zâmbit radios, ca unui copil care în sfârșit a priceput, 
după lungi și anevoioase încercări, cum pot fi utilizate poziţiile 
relative ale acelor mari și mici pentru a ghici cât timp a rămas 
până la ora de culcare. 

— Cum ar fi trebuit să vă spună clar domnul Farling. 

— Și despre ce dovezi ar fi vorba? 

Femeia a întins mâna spre un dosar și a scos o foaie de 
hârtie. Așezând-o înaintea mea, a spus: 

— Vărsarea într-un cont de garanţie a întregii sume necesare 
pentru achiziţia pe care aveţi intenţia s-o faceți, împreună cu 
fonduri suficiente pentru acoperirea înscrierilor în cluburi pe o 
durată de cinci ani. Nu se acceptă ipoteci sau alte variante de 
plată parţială. Permisiunea de a lua legătura nemijlocit cu 


VP - 144 


contabilul dumneavoastră sau cu alt reprezentant în privinţa 
căruia vom cădea de comun acord, în scopul de a ni se confirma 
situaţia financiară generală. O întâlnire cu plenul consiliului 
comunității, alcătuit din administratori și câte un reprezentant al 
fiecărei reședințe ocupate, și o eventuală a doua întâlnire în 
cadrul unei  subcomisii, dacă se dovedeşte necesară. 
Nominalizarea dumneavoastră de către două persoane 
importante - iar prin „importante” înţelegem că ar putea face 
parte din societatea noastră - cărora consiliul să le poată adresa 
întrebări în legătură cu situația dumneavoastră din trecut și 
prezent. Presupunând că toate acestea se desfășoară fără 
probleme, veți fi bine-venit să vizitaţi The Halls și vă vor fi 
prezentate cele mai frumoase reședințe ale complexului, din 
care veţi putea alege. 

— Cred că glumiti. 

— Vă asigur că nu. 

Am încercat să fac pe arogantul. 

— Știţi cine sunt eu? 

— Nu. 

Femeia a zâmbit, subţiindu-și buzele până ce-au devenit o 
linie vagă care semăna cu o cicatrice abia vindecată. 

— Tocmai asta e ideea. 

Aveam vaga senzaţie că recepţionerul, un tânăr care-și 
omorâse mult timp la sala de forţă, ne urmărea atent. M-am 
uitat în ochii femeii o clipă, apoi i-am răspuns, tot cu un zâmbet. 

— Excelent, am zis. 

După o clipă de ezitare, s-a încruntat. 

— Poftim? 

— Este exact ce speram. E clar că domnul Farling mi-a ghicit 
dorința la perfecție. 

Vocea îmi era acum puţin sacadată, în armonie cu presupusa 
mea personalitate cameleonică. 

— Un om cu poziția mea are nevoie de anumite asigurări și 
mă bucur să vă spun că dumneavoastră mi le-aţi oferit. 

Doamna Fără-Nume reîncepu să pară prietenoasă. 

— Ne-am înţeles? 

— Perfect. Aș putea să văd planurile proprietăţilor disponibile? 

— Desigur. 

S-a întors la dosar și-a scos două fascicule. Le-a despăturit pe 
masă și le-am examinat repede. Erau detaliate și bine adnotate. 


VP - 145 


Ce-am văzut acolo mi-a stârnit interesul mai mult decât mă 
așteptam. 

— Frumos, am zis. Îmi pare rău că nu le pot examina personal 
chiar acum, dar e cu siguranţă suficient să-mi menţină interesul. 

Am început să împăturesc planurile, apoi mi-am dat seama că 
un individ putred de bogat cum se presupunea că sunt ar lăsa 
pe altcineva să facă o treabă atât de trivială. Prin urmare, m-am 
ridicat. Bruscheţea gestului îi luă pe amândoi prin surprindere și 
se grăbiră să se ridice și ei. Am strâns cu fermitate mâna femeii. 

— Vă mulțumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, am 
zis, ca și când m-aș fi gândit deja la alte lucruri. Presupun că 
orice alte întrebări le voi putea adresa direct domnului Farling? 

— Aceasta e procedura obișnuită. Imi permiteţi să vă întreb la 
rândul meu cum aţi auzit de The Halls? 

Am ezitat o clipă, dându-mi seama că ar fi sunat prea puţin 
convingător să recunosc că văzusem doar o bucată de hârtie. 

— De la prieteni, am zis. 

A dat din cap, aproape imperceptibil. Răspuns corect. 

Am sSalutat-o și am ieșit prin foaier, fără să-l mai aştept pe 
Chip. Afară, am rămas puţin sub streașină, privind ploaia. Chiar 
dacă aș fi vrut să sfidez uzanțele, modul de dispunere al 
clădirilor m-ar fi împiedicat să văd ceva de-afară. Chip nu 
glumise în privinţa intimităţii. 

A apărut și el în scurt timp și m-a condus la mașină. Când mă 
pregăteam să urc, am observat că o altă mașină tocmai intrase 
pe poartă și se apropia repede de-a lungul drumeagului. Era 
mare și neagră, un fel de monstru off-road. Viră într-un arc 
strâns în spaţiul redus și se opri la zece metri de noi. 

Am tras de timp cât am putut de mult, deschizând portiera și 
așezându-mă cu încetinitorul pe scaun, lăsând chiar un picior 
afară pentru a prelungi operaţiunea. In vreme ce-mi puneam 
centura de siguranţă, un bărbat a ieșit din clădirea pe care 
tocmai o părăsiserăm. Era cam de înălțimea mea, cu păr blond- 
închis, și pășea apăsat, cu privirea în pământ. Nu s-a uitat deloc 
la noi; am ghicit totuși că avea trăsături puternice, dar nimic 
altceva. În timp ce se apropia de mașină, alt bărbat a sărit de pe 
locul șoferului și a dat ocol mașinii pentru a deschide 
portbagajul. Cu spatele la noi, celălalt a aruncat înăuntru o 
geantă. Era mare, din piele albastru-petrol. O etichetă de vamă 


VP - 146 


atârna de mâner. Literele de pe ea erau parcă LHR. S-au urcat 
amândoi în mașină. 

Între timp, Chip pornise motorul. A ieșit cu grijă, în marșarier, 
a pornit în susul drumeagului și-am lăsat The Halls în urma 
noastră. 

e 

Chip a tăcut aproape tot drumul de întoarcere. Era posibil ca, 
după plecarea mea, Fără-Nume să-l fi luat la refec și acum poate 
se mustra că nu fusese capabil să răspundă adecvat la 
întrebările ei. De exemplu, cine eram și de unde veneam. Până 
și eu știam că acestea erau primele informaţii pe care un agent 
imobiliar trebuie să le smulgă de la un potenţial client, 
aminoacizii genomului comercial. Tata obișnuia să spună, în 
rarele lui momente de locvacitate, că drumul cel mai scurt care 
duce în buzunarul cuiva este acela al propriei sale mâini; cu asta 
voia să sublinieze că e crucial să știi suficient de multe despre 
client ca să te apropii de el în felul care îi este cel mai familiar. 

Chip m-a întrebat ce părere aveam despre ce văzusem. l-am 
spus că proprietatea de la Big Sky nu mă interesa, mai ales 
după ce aflasem ce avea de oferit The Halls. N-a fost surprins. L- 
am întrebat câţi clienţi mai dusese acolo sus. Mi-a răspuns că 
opt, în ultimii trei ani. Toţi trecuseră prin procedurile cerute de 
stabiliment. Nici unuia nu i se oferise ocazia să cumpere. 

M-am uitat la el. 

— Oamenii ăștia au vărsat cincisprezece, douăzeci de 
milioane într-un cont, și-au pus pe tapet afacerile și tot n-au fost 
admiși? Chiar vor să vândă casele, sau nu? 

— Exclusivitate, domnule Lautner. Asta-i numele jocului. 

Îmi aruncă o privire, să verifice dacă avea întreaga mea 
atenție. 

— Trăim într-o lume ciudată, asta-i sigur. Avem cea mai 
frumoasă ţară de pe planetă, cei mai muncitori oameni, și totuși 
stăm cot la cot cu indivizi pe care nu i-am vrea nici măcar în 
aceeași emisferă. Pentru asta există o explicaţie istorică. Am 
deschis ușa prea larg și am închis-o prea târziu. Am spus: 
„Haideţi cu toţii, veniţi alături de noi - avem nevoie de oameni 
noi. Avem o grămadă de pământ de umplut” - dar nu ne-am 
străduit destul să-i aducem pe cei potriviti. Nu ne-am gândit 
suficient de mult la viitor. lată motivul pentru care oameni ca 
dumneavoastră se mută în vest. Vor să scape de orașe, de 


VP - 147 


hoarde, să stea printre cei de seama lor. Vor să se întoarcă la un 
stil de viaţă mai autentic. Nu vorbesc despre rasă, deși are și ea 
un rol important. Vorbesc despre atitudine. Despre calitate. 
Despre unii care sunt făcuţi să stea împreună și despre alţii care 
nu sunt. Din cauza asta vin oamenii într-un orășel ca Dyersburg. 
E un fel de filtru și, în majoritatea cazurilor, funcţionează destul 
de bine - chiar și așa, tot nu scapi de unele persoane care pur și 
simplu nu se ridică la înălțimea cerințelor. Studenţi. Schiori 
vagabonzi. Albi depravaţi îngrămădiţi de-a lungul autostrăzii. 
Oameni care nu înțeleg. Și ce-i de făcut? Nu-i poţi împiedica să 
se mute aici - e o ţară liberă. Nu poţi face altceva decât să-ți 
vezi de ale tale. 

— Și cum faci asta? 

— Îndesești sita filtrului. Găsești oameni care gândesc la fel 
ca tine și construiți împreună un zid până la cer. 

— Asta e The Halls? 

— E un fel de a vedea lucrurile. Dar, în primul rând, e o ocazie 
imobiliară unică. 

— Dacă aţi avea bani, v-aţi muta acolo sus? 

A râs, scurt și amar. 

— Da, domnule, fără doar și poate. Până una-alta, o să lucrez 
doar cât să-mi câștig comisionul. 

Am coborât dintre dealuri pe mica pajiște alpină. Când am 
ajuns înapoi în Dyersburg, întunericul se îndesise și ploaia 
începuse să se rărească. Chip a parcat în faţa agenţiei sale și s-a 
întors spre mine. 

— Deci..., a început cu un rânjet. Care e următoarea mișcare? 
Vreţi să vă gândiţi la ce-aţi văzut sau mergem în biroul meu și 
vă mai arăt câteva opţiuni pentru mâine? 

— Voiam să vă întreb ceva, am zis, uitându-mă prin parbriz. 
Șoseaua era pustie. 

— Spuneţi. 

Părea obosit, dar bine dispus. Mama îmi spunea mereu că 
intermedierile imobiliare nu sunt o afacere pentru cei care vor 
să lucreze un număr fix de ore pe zi. 

— Aţi spus că abia aţi început să prezentaţi The Halls. Era o 
altă agenţie care se ocupa de complex? 

— Exact, zise, cam nedumerit. Ce-i cu asta? 

— Știţi cumva dacă a vândut ceva? 

— Nu, domnule. Nici măcar n-au avut contractul mult timp. 


VP - 148 


— De ce nu-i mai reprezintă? 

— A murit proprietarul și afacerea s-a închis. Nu poţi vinde 
case dacă ești mort. 

Am dat din cap. Mă simţeam foarte liniștit. 

— Cam cât ar fi comisionul pentru una dintre vilele acelea? O 
sumă frumușică, îmi închipui. 

— Rotunjoară, a recunoscut el cu precauţie. 

După o scurtă pauză, am continuat: 

— Destul pentru a ucide pe cineva? 

— Cum? 

— M-ai auzit. 

Nu mai zâmbeam. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. Credeţi că... ce? Ce naiba spuneţi 
acolo? 

Era ceva în negarea lui care nu-mi plăcea și aţi fi uimiţi și 
întristați dacă aţi ști cât de pricepuţi sunt oamenii la minciuni, 
chiar și în cele mai dificile situaţii. Chip părea sincer, dar trebuia 
să mă conving. Așteptasem. Fusesem cuminte. Acum mă 
săturasem de ghicitori. 

L-am prins de ceafă și l-am împins în faţă, lovindu-l zdravăn 
cu fruntea de volan. Am calculat traiectoria în așa fel încât 
plasticul dur să-l nimerească drept în șaua nasului. Apoi i-am 
tras capul în spate. 

— O să-ţi pun o întrebare, am zis, și i-am apăsat capul în jos 
ca să-l mai lovesc o dată de coloana de direcție. L-am ţinut așa 
și a gemut slab. De data asta, trebuie să fiu convins de 
răspunsul tău. Trebuie să știu că spui adevărul și n-ai decât o 
șansă dacă vrei să mă convingi. Ai priceput? 

I-am simțit tremurul și gestul de încuviinţare. L-am tras încă o 
dată de păr în spate. Îi sângera nasul și pe frunte îi apăruse o 
umflătură palidă. Avea ochii foarte larg deschişi. 

— Tu l-ai omorât pe Don Hopkins? 

A clătinat din cap. A continuat să clatine cu mișcările frenetice 
și dezordonate ale unui copil. M-am uitat la el câteva clipe. In 
cariera mea avusesem de-a face cu mulţi mincinoși, eu însumi 
fusesem unul dintre ei ani în șir. Mă pricepeam la așa ceva. 

Chip nu-l omorâse pe tata. Cel puţin, nu personal. 

— Bine, am zis, înainte să-și rupă singur gâtul. Dar cred că știi 
ceva despre ce i s-a întâmplat. Uite ce-o să faci: vreau să 
transmiţi un mesaj. O să faci asta pentru mine? 


VP - 149 


A dat din cap. A clipit. 

— Spune-le naziștilor ălora din munţi că se interesează cineva 
de afacerile lor. Spune-le că nu cred că părinţii mei au murit din 
întâmplare și că vreau pedeapsa cuvenită pentru ce s-a 
întâmplat. Ai băgat la cap? 

Mi-a făcut semn că da. l-am dat drumul, am deschis portiera 
și am ieșit în ploaie. 

M-am aplecat până în dreptul geamului și m-am uitat la el. 
Avea colțurile gurii lăsate în jos și o șuviţă de sânge i se scurgea 
pe bărbie. Era înspăimântat și șocat. 

Îmi tremurau mâinile. M-am întors și am plecat în căutarea 
unei fiinţe umane. 


15 


Bobby stătea aplecat peste bufetul din bucătăria părinţilor mei, 
sorbind dintr-un pahar de apă minerală. Când am intrat, și-a 
ridicat capul și s-a uitat la mine cum stăteam nemișcat acolo și 
udam podeaua. Plouase aproape tot drumul până acasă și 
venisem pe jos. 

— Ce-ai făcut? a întrebat el cu blândeţe. 

— Nimic. 

— Sigur, zise într-un târziu. 

Am luat paharul și am băut pe nerăsuflate apa rămasă. Abia 
când am terminat mi-am adus aminte că era de pe ultima listă 
de cumpărături a părinţilor mei. 

— Mai e? 

— Puţină, a zis el. 

— Să n-o bei. 

Am pus paharul pe bufet și m-am așezat la masă. Apoi mi-am 
amintit că trebuia să-mi dau jos haina, aproape ca și când aș fi 
auzit o voce care mă prevenea că pot să răcesc grav. Am văzut 
că lumina din salonul lui Mary era aprinsă. Speram să nu afle că 
eram încă în oraș. | s-ar fi părut nepoliticos că nu-i făcusem o 
vizită. Apoi mi-am dat seama că stăteam într-o casă în care erau 
aprinse câteva becuri și în faţa căreia era parcată o mașină, deci 
probabil că deja știa. Nu gândeam foarte limpede. 

Bobby aștepta, cu braţele încrucișate la piept. 


VP - 150 


— Bine, am zis. Cum a fost azi? 

— Fii serios, Ward, a spus pe un ton iritat. 

Am clătinat din cap. El a ridicat din umeri și a renunţat la 
idee. 

— Am verificat locul accidentului. Dată fiind poziția mașinii în 
care au intrat, e perfect posibil ca maică-ta să fi ratat pur și 
simplu curba. E destul de strânsă, era întuneric și, așa cum zic 
toţi, era și ceaţă. 

— Sigur, am zis obosit. Și nu conducea decât de vreo 
patruzeci de ani. Probabil că nu mai luase până atunci o curbă 
strânsă și nu trecuse prin intersecția aia niciodată de când s-au 
mutat aici. Îmi închipui că sucul de afine și ceața au fost prea 
mult pentru ea. Acum înţeleg. E un miracol că mașina n-a zburat 
peste primul rând de case și n-a ţopăit ca o minge până la 
ocean. 

Bobby s-a făcut că nu mă aude. 

— E o benzinărie mică chiar vizavi de locul accidentului și-un 
centru de închirieri video ceva mai încolo pe stradă. Se înţelege 
de la sine că niciunul dintre tipii cu care am stat de vorbă n-a 
fost acolo în noaptea aia. Magazinul de echipamente video e 
ținut de doi fraţi. Cel cu care am discutat e sigur că fratele lui nu 
și-a dat seama de nimic până n-a văzut mașina poliţiei. 

— N-a auzit zgomotul produs de un obiect metalic uriaș 
izbindu-se de altul, nu și-a spus că se întâmplă ceva? 

— Ştii cum sunt locurile astea. Televizoare mari și vechi 
agăţate de tavan, filme de John Woo rulând cu sonorul dat atât 
de tare că-ţi sparge timpanele, tipul de la tejghea care-și 
omoară seara cu o bere și-un joint mare cât un burrito. Poţi să-l 
pocnești în cap cu un ciocan și abia clipește. Așa că m-am dus la 
benzinărie, iar individul de-acolo mi-a dat numărul de telefon al 
directorului. L-am sunat și-am aflat adresa tipului care era în 
tură atunci. 

— Și ce i-ai spus? 

— Că ajut poliţia. 

— Minunat, am zis. Asta o să-mi urce în cap toată poliția 
locală. 

— Ward, cui dracului îi pasă? 

— Nu mai lucrez pentru Agenţie, Bobby. Aici, în lumea reală, 
sticleţii te pot lua la trei-păzește. 


VP - 151 


Bobby a ridicat o mână, vrând să spună că asta era o 
problemă neglijabilă. 

— Așa că m-am dus la el. Mi-a confirmat că n-a văzut nici el 
nimic. A auzit un zgomot, dar și-a spus că e vreunul care-și face 
de lucru în spatele benzinăriei. A ezitat să sune la poliţie, iar 
când și-a dat seama că benzinăria e-n siguranţă și că afară a 
avut loc un accident, poliţia era deja la faţa locului. 

— Bine, am zis. 

Nu mă așteptasem ca Bobby să descopere ceva despre 
accident, dar el insistase. 

— Altceva? 

— Păi, cum ne-am înțeles, am venit aici și-am aruncat o 
privire în jur. 

— Ai găsit ceva? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Absolut nimic. 

— Ti-am spus. 

— Da, mi-ai spus, a sărit el. Nu numai că ești frumos, Ward, 
dar mai ai și dreptate-ntotdeauna. Doamne, cât îmi doresc să fi 
fost homo. N-aș mai căuta în altă parte. Așa că acum spune-mi 
tu ceva. 

— Locul din prima scenă filmată se numește The Halls și se 
află mai sus de valea Gallatin. Trebuie să fii putred de bogat ca 
să te primească acolo și nu vor nici măcar să te lase să vez; 
casele înainte să le dovedești că ești destul de bun. 

— The Halls? Ce nume mai e și ăsta? 

Am oftat. 

— Nu știu. Poate se gândesc la Valhalla”, poate se cred zei. 
Cu atâția bani, poate că și sunt. 

— Eşti sigur că ăla-i locul? 

— Absolut. Sala era exact ca în film, până și obiectele de 
decor. Și sunt foarte, foarte severi cu acceptarea altor membri. 

— Și-atunci de ce n-ai sunat? 

— Ba am sunat. Poate că nu e semnal acolo. Am sunat cu 
telefonul în buzunar, așa că n-am putut să verific. 

— Cum e? 

— Pur și simplu magnific. N-am văzut niciun proprietar, cu 
excepția unui tip, pe fugă, la sfârșit, și nici măcar n-am apucat 


11 în mitologie, sala în care Odin primea sufletele eroilor căzuţi pe câmpul de luptă 
(The Halls - Sălile). (N. tr.). 


VP - 152 


să mă uit bine la el. În principiu, dacă ai bani și nu vrei să te 
sâcâie muritorii de rând, e exact locul de care ai nevoie. Am 
aruncat o privire la planurile caselor și nu sunt niște cabane 
scumpe ca atâtea altele. Au angajat un arhitect foarte bun, unul 
care avea în minte ceva special. 

— Adică? 

Am luat un pix din buzunar și i-am desenat. 

— Sunt dispuse radial. Spațiile principale de locuit simt mai 
sus decât celelalte. Șemineurile sunt retrase până la marginea 
camerelor interioare. Ferestrele de pe peretele opus șemineului 
și luminatoarele sunt de fapt vitralii. Cornișe pronunţate, 
ferestre cu proporțiile inversate, terase bine scoase în evidenţă. 

Bobby s-a uitat atent la desen. 

— Și? iți spun, prietene, mie mi se pare că e o casă absolut 
normală. 

— Multe dintre elementele astea sunt încorporate acum în 
arhitectura standard, am recunoscut eu, dar modul în care sunt 
combinate în planurile lor pare a fi copiat linie cu linie după 
Frank Lloyd Wrighti?. 

— Poate că l-au angajat. 

— Puțin probabil. Doar dacă au angajat și-un spiritist. 

— Atunci au angajat un tip care proiectează ca el. Trebuie să 
fie cu sutele. Mare scofală. 

— Poate. Dar genul ăsta de lucruri nu mai sunt la modă azi, n- 
au fost niciodată pentru construcţii de felul ăsta. De obicei au 
succes scările somptuoase tip magnat al petrolului, șirurile 
kilometrice de dormitoare principale, tot ce strigă „Uite ce bogat 
sunt”. 

— Sună grandios. 

— Dar artificial. La început, casele erau sculptate în mediul 
natural, nu construite de la zero. Din cauza asta atât de multe 
produse ale arhitecturii moderne par sterile: nu utilizează spaţiul 
în mod armonios. Casele lui Wright erau diferite. Drumul de 
acces era sinuos, pentru a simboliza retragerea într-un refugiu 
familiar și sigur, iar șemineul era împins în mijlocul structurii 
pentru a juca rolul focului într-o peșteră adâncă. Spațiile erau 
dispuse în așa fel încât perspectiva interioară să reprezinte o 


12 Frank Lloyd Wright (1869-1959) - arhitect american al cărui stil original, având la 
bază forme naturale, a avut o mare influență asupra mișcării moderniste în 
arhitectură. (N. tr.). 


VP - 153 


ultimă linie de apărare și, în plus, să sugereze adaptarea la 
ambientul natural. Ferestrele din faţă erau plasate în linie, așa 
încât câmpul vizual să evidenţieze exteriorul fără a dezvălui 
interiorul. Vitraliile imitau vegetaţia prin care cei dinăuntru pot 
vedea afară, dar care din afară e ca un zid. Oamenii se simt cel 
mai bine când au și panoramă și refugiu - când au o vedere 
bună asupra terenului pe care locuiesc, dar se simt în același 
timp  apăraţi și ascunși. Asta prevedea programul lui 
arhitectural. 

Bobby se uită la mine cu ochi mari. 

— Eşti un tip ciudat. 

Am ridicat din umeri, cam rușinat. 

— Am fost atent la cursuri. În orice caz, dacă-mi găsești în 
lume alt complex de vile care să semene cu ăsta, te pup în cur. 

— Tentant, dar te cred pe cuvânt. 

— Probabil că e unul dintre motivele pentru care nu-i lasă pe 
clienţi să vadă casele înainte. Nu e genul de proprietate pe care- 
și aruncă de obicei milioanele. Asta înseamnă că au avut și alt 
motiv pentru a le construi așa. 

— Deci arhitectul e nebun după Wright. Poate au angajat unul 
care-a fost și el atent la cursuri. Nu văd unde ne duce asta, mai 
bine spune-mi ce s-a întâmplat la sfârșitul vizitei. 

— Am sărit peste cal cu agentul imobiliar. 

— Acolo sus? 

Am clătinat din cap. 

— Ai puţină încredere în mine. S-a întâmplat când ne-am 
întors în oraș. Nu ne-a văzut nimeni. 

— E mort? 

Întrebarea fusese rostită pe un ton profesional. 

— Christoase, nu. 

— De ce-ai făcut-o? 

— Nu-mi place individul. Pe deasupra, mai demult The Halls 
era reprezentat de două firme. Acum nu mai e decât una. 

Bobby a dat încet din cap. 

— Firma lui taică-tu a ieșit din joc. 

— Eşti un tip inteligent. 

— Să înţeleg și că, din moment ce nu discutăm despre o 
crimă, nu crezi că agentul i-a omorât pe-ai tăi. In ciuda mizei 
financiare. 

Am clătinat din cap. 


VP - 154 


— Nu personal. Dar e strâns legat de cei care au făcut-o. Din 
ce alt motiv ar apărea locul ăla în filmul de pe casetă? 

Brusc, m-am ridicat și am ieșit repede din bucătărie. Când 
treceam prin hol ceva mi-a atras privirea, dar nu mi-am dat 
seama ce, așa că am mers mai departe. Bobby a venit după 
mine în salon, unde m-am dus glonţ la măsuţa pentru cafea. 

Am luat cartea de pe ea și am fluturat-o în faţa lui Bobby. 

— O carte despre marele arhitect pomenit adineauri, zise el. 
Și ce dacă? Taică-tu era agent imobiliar. Pe agenţii imobiliari îi 
interesează casele. Și avea o anumită vârstă. Bătrânilor le plac 
la nebunie biografiile. Ele și Discovery sunt singurele chestii 
care-i menţin pe linia de plutire. 

— Bobby... 

— Bine, admise el. E o coincidenţă interesantă. Într-un fel. 

Am ieșit în hol și m-am oprit din nou. Mă simţeam ca și când 
aveam în piept un motor pornit, gata de plecare, dar care nu 
știe în ce direcție să meargă. 

— Ai căutat bine? 

— Am ridicat covoarele, m-am uitat sub podele, am fost în 
pod cu lanterna și-am verificat rezervorul de apă. M-am uitat în 
telefoane. Nu mai e nimic aici. Sigur, nu-mi dau seama ce-ar 
putea să lipsească. 

— Nici eu, am zis. Nu treceam pe-aici destul de des. Singurul 
lucru pe care l-am observat a fost caseta video. (M-am 
încruntat.) Stai o clipă. leri, când am fost aici, am pus 
corespondenţa acolo. Acum a dispărut. 

M-am uitat la el, convins că găsisem ceva. 

— Liniștește-te, detective. A luat-o un bătrânel, unul cu nas 
coroiat, acum vreo două ore. A zis că era avocatul alor tăi. L-am 
lăsat să intre, i-am explicat că sunt prietenul tău. N-a avut nimic 
împotrivă, dar mi-a lăsat impresia că ar cam vrea să controleze 
câte linguri am furat... 

— Harold Davids, l-am întrerupt. Zicea că o să mai treacă pe- 
aici. 

Bobby a zâmbit. 

— Ward, se întâmplă destule lucruri ciudate și fără să le cauţi 
cu lumânarea. Nu mai fi așa paranoic. 

Din salon s-a auzit zgomot puternic de sticlă spartă. Ne-am 
pus în mișcare, dar nu destul de repede. 


VP - 155 


Nu-i atât un sunet, cât o senzaţie de presiune uriașă, la fel de 
șocantă ca palma pe care o primești în copilărie de la cineva 
care nu te-a mai lovit niciodată. Dacă te afli destul de aproape 
de o explozie, cel mai conștient ești de bufnetul din capul și 
pieptul tău, un impact care transformă orice alt zgomot într-o 
senzație profundă, ca și când lumea însăși a fost doborâtă la 
pământ. Sunetul în sine pare secundar, ca și când l-ai auzi la 
distanţă de câteva zile. 

Mi s-a părut că m-am lovit de un perete, foarte violent, și că 
am nimerit cu faţa într-un șir de fotografii înrămate. Când am 
căzut la pământ, cu capul plin de o lumină albă și înconjurat de 
o ploaie de cioburi, s-a auzit încă o explozie, mai puţin 
puternică, și apoi m-am pomenit că îl târam pe Bobby spre 
rămășițele ușii din faţă. 

Am străbătut împreună în mare viteză aleea, alunecând și 
căzând în genunchi pe dalele ude. In spatele nostru a mai avut 
loc o detonație, mult mai zgomotoasă ca prima. De data asta 
am auzit schijele șuierând și sfârâind în jurul nostru, bufnetul 
aerului comprimat și-apoi eliberat. Bobby a continuat să se 
târască, folosindu-se de mâini pentru a înainta. l-am zădărnicit 
brusc încercările când m-am întors și m-am uitat la casă, așa că 
ne-am împiedicat unul în altul și am sfârșit întinși pe spate, pe 
iarba udă. Tot zidul exterior al salonului dispăruse, iar interiorul 
începuse deja să ardă. Nu-mi puteam desprinde privirea de- 
acolo. Când vezi o casă cuprinsă de flăcări parcă vezi arzând 
sufletul cuiva, parcă asiști la opera maiestuoasă a unor monștri 
înalţi de douăzeci de metri. 

Când am reușit să mă ridic în picioare, Bobby își scosese deja 
telefonul și se îndepărta, uitându-se peste umăr. Am făcut 
câţiva pași spre casă. Poate credeam că mai am timp să intru și 
să sting focul. Sau că mai puteam să salvez câteva lucruri. Nu 
știu. Simţeam doar că trebuie să fac ceva. 

A urmat încă o detonație slabă și am auzit cum se făceau praf 
lucrurile din casă. Temperatura creștea repede. Ploaia se 
transformase într-o burniță leneșă şi-mi amintesc că mi-am 
spus: „Tipic”. Plouase zdravăn toată după-amiaza. Acum de ce 
nu ploua? 

Bobby alergă la mine, închizând din mers telefonul. Avea o 
tăietură mică pe frunte, din care-i curgea sânge. 

— Sunt pe drum, mă anunţă. 


VP - 156 


Nu înțelegeam despre cine vorbea. 

— Cine? 

— Pompierii. Hai. 

— Nu pot, am protestat. Asta-i casa lor. 

— Nu, zise el cu fermitate, e locul unei infracțiuni. 

Când am ajuns la mașina mea, Bobby a făcut rapid un tur, 
uitându-se cu atenţie pe jos. Apoi s-a lăsat pe mâini și genunchi 
și s-a uitat sub ea. S-a ridicat, și-a scuturat mâinile, apoi a 
descuiat portiera. S-a lăsat în genunchi și s-a uitat sub scaunul 
șoferului, apoi a deschis capota, s-a dus în faţă și a verificat 
motorul. 

— Bun, zise. Ne asumăm riscul. 

A închis capota și s-a întors la volan. A vârât cheia în contact, 
a închis ochii și a rotit-o. Motorul a pornit și n-a explodat nimic. 
A expirat prelung și-a mângâiat acoperișul mașinii. 

— Dar n-am auzit nimic, am zis. Nicio mașină. 

__— Nu-i de mirare, răspunse și vocea îi tremura de ușurare. 
Intr-o zonă ca asta e mai ușor să te strecori prin curțile 
oamenilor decât să vii pe stradă. Eu aș fi lăsat mașina ceva mai 
încolo și aș fi venit pe jos ultimii patru sute de metri. Deși, dacă 
aș fi fost eu, acum n-am purta discuţia asta. Ai auzit fâsâitul de 
după prima explozie? Cineva a montat încărcătura în grabă și-a 
dat-o în bară. 

— Ce mai contează? Prima explozie declanșează toate 
celelalte încărcături, ce naiba. 

— Ba nu, celelalte componente au fost aruncate în aer de 
prima explozie. Cineva a încercat să facă o bombă cum scrie la 
carte, dar mașinăria s-a dezintegrat înainte să explodeze cum 
trebuia. 

— Dacă eram în salon, ar fi fost de-ajuns. 

— Cred că Chip a transmis mesajul. 

— Așa se pare. 

— In cazul ăsta... M-am uitat la ceas. Au pregătit totul în ceva 
mai mult de-o jumătate de oră, punând la socoteală și drumul 
până aici. 

Am observat că sângeram bine dintr-o tăietură de pe dosul 
mâinii și m-am șters de jachetă. 

— Cum ţi-am spus: s-au grăbit. 

— Poate că au zbârcit-o în detalii, dar e clar că ne au în vizor, 
nu crezi? 


VP - 157 


În depărtare se auzea acum sunet de sirene care se apropiau 
și am văzut o ușă deschizându-se vizavi. 

— Au distrus casa părinţilor mei, am zis, incapabil să accept, 
întorcându-mă să mă mai uit o dată la ea. Cu o bombă. 

Casa cuprinsă de flăcări arăta bizar, un punct incandescent 
complet nelalocul lui în mijlocul străzii mărginite de mici clădiri 
perfecte. M-am întors să mă uit peste gardul viu la casa lui 
Mary. Două ferestre erau luminate și ușa din faţă era deschisă. 

— Ai de-a face cu niște muiști de prim rang, fu de acord 
Bobby, lovind din nou cu palma acoperișul mașinii. Și-acum hai 
să plecăm. 

Dar eu deja alergam, alunecam și mă clătinam spre poartă. L- 
am auzit pe Bobby înjurând și pornind după mine. Când am 
ajuns aproape de capătul aleii, am trecut direct prin gardul viu și 
am ajuns în curtea din faţă a lui Mary. Abia pusesem piciorul 
acolo, când Bobby m-a prins de umăr și m-a răsucit în loc. 

l-am dat mâna la o parte și am încercat să merg mai departe. 
S-a întins iar după mine, dar a ezitat când a observat la ce mă 
uitam, apoi s-a mișcat mai repede ca mine. 

Mary zăcea cu picioarele pe verandă, cu capul și umerii pe 
scară și un braţ întins într-o parte. La început am crezut că 
avusese un atac de cord, apoi am văzut sângele din jurul ei, o 
baltă care începuse deja să se închege pe lemnul vechi. Bobby 
s-a lăsat într-un genunchi lângă ea și i-a ridicat capul. 

— Mary, am zis. O, Isuse Christoase. 

Am tras-o împreună pe verandă. Abia mai respira. Focul de 
vizavi o lumina suficient de puternic încât ridurile de pe faţa ei 
să semene cu niște canioane. Bobby a căutat prin cutele 
hainelor ei și a găsit gaură după gaură. Incerca să oprească 
sângele care nu părea totuși să se scurgă atât de repede cum 
mă așteptam. Mary a tușit și gura i s-a umplut de ceva închis la 
culoare. 

Până în clipa aceea nu văzusem decât o bătrână, una dintre 
multele care hoinăresc pe culoarele supermarketurilor și stau în 
staţiile de autobuz, care știu și le pasă care sunt cadourile pe 
care trebuie să le dăruiască în funcţie de eveniment, care par 
pergamentoase și reci ca și când niciodată n-au fost altfel. 
Femei care n-au reușit să se îmbete sau să se caţăre peste 
garduri interzise. Bătrâni sfrijiți pe care nu-i crezi în stare să fi 
iubit vreodată, nu pe cineva în viață, oricum, nu pe cineva care 


VP - 158 


să nu fie doar amintire și al cărui loc de odihnă veșnică să nu fie 
decorat cu florile veștejite pe care numai ei își amintesc să le 
aducă. Acum vedeam pe altcineva. Acel cineva care fusese 
cândva și care probabil că era și-acum, dincolo de gluma 
cosmică a celulelor degenerate și-a pielii uscate, a ridurilor 
adânci și-a părului cărunt și tuns scurt. Dincolo de masca pe 
care anii i-o lipiseră pe faţă, dincolo de supoziţia greșită că, din 
cauza vârstei, nu fusese niciodată, și nici acum nu era, o 
persoană reală. 

Apoi a scos un sunet sec și și-a golit vezica. Am simţit un 
miros cald și acru. Ochii parcă i s-au uscat într-o clipă, ca într-o 
secvenţă rulată cu viteză prea mare. Poate că era răceala 
aerului, dar mi s-a părut că se retrage de sub ochii noștri, prea 
repede. 

Bobby s-a uitat la mine. M-am uitat și eu la el. Nu avea nimic 
de spus. 


A 


— Ce s-a întâmplat? am întrebat. Erau primele cuvinte pe 
care fusesem în stare să le rostesc în zece minute. Ce dracu’ s-a 
întâmplat acolo? 

Bobby se uita cu mare atenţie prin parbriz, și din când în când 
întorcea capul la stânga sau la dreapta, verificând drumurile 
laterale pe lângă care treceam. Toate erau cufundate în liniștea 
primelor ore ale serii. Acum Mary rămăsese la trei kilometri în 
urmă, încă întinsă pe verandă. Acolo ar fi primit îngrijiri mai 
repede decât dacă am fi dus-o la spital și, în orice caz, nu prea 
aveam speranţe să poată fi resuscitată. Era moartă. O știam și 
eu, și Bobby. 

A ridicat din umeri. 

— Le-a stat în cale. Cum am zis, cineva a trecut prin curțile 
vecinilor. Mary a auzit ceva, a ieșit, așa că au golit în ea 
jumătate de încărcător. Imi pare rău, prietene. 

— Cineva vine aici să mă arunce în aer și, pentru orice 
eventualitate, ia cu el un pistol cu amortizor. O bătrână îi taie 
calea și-o omoară pe loc. Pur și simplu. 

— Oamenii ăștia sunt hotărâți, Ward, și nu le placi chiar deloc. 

Cu o mișcare bruscă, a virat la stânga. Ne întorseserăm în 
zona centrală a orașului. Pe strada principală, o mașină de 
pompieri a trecut în goană pe lângă noi, îndreptându-se în 
sensul opus casei incendiate. 


VP - 159 


— Unde mama dracului se duce? 

O mașină a claxonat în spatele nostru. Ne-am întors amândoi 
odată și un tip dintr-o camionetă ne-a făcut semn că s-a făcut 
verde și că ar fi bine s-o luăm din loc. Bobby a pornit după 
mașina de pompieri. 

— Tulumba aia se duce în direcţia greșită, Bobby. 

— Le-am dat adresa exact cum mi-ai dictat-o tu. Mie mi-a 
ajuns, am găsit drumul până acolo. 

— Da’ de ce dracu”... 

Am tăcut. Acum reușeam să văd lumina portocalie din faţă. 

Bobby a tras brusc pe dreapta, fără să semnalizeze. Ne-am 
mai ales cu un claxonat nervos din partea boșorogului cu 
camioneta, care, depășindu-ne, s-a întors și ne-a aruncat o 
privire furioasă. Nu i-am dat atenţie. Vedeam acum că Best 
Western, sau cel puţin o parte din el, era cuprins de flăcări. M- 
am uitat la scenă cu o sinceră incredulitate, întrebându-mă cum 
de reușise Dyersburg să ajungă unul dintre cercurile ladului. 

— Du-te mai aproape, am zis cu răsuflarea tăiată. 

A înaintat încet și, după un cvartal, a părăsit strada principală 
și a luat-o spre hotel pe o stradă laterală. Ne-am oprit la capătul 
ei, lăsând între noi și hotel cam o sută de metri. De acolo am 
reușit să vedem că incendiul era relativ modest, afectase doar o 
porțiune de vreo douăzeci de metri dintr-o aripă a clădirii. 
Hotelul avea să supraviețuiască și să găzduiască și alte 
convenții. Patru mașini de pompieri erau deja la fața locului și a 
cincea a apărut sub privirile noastre. Celălalt capăt al străzii era 
deja blocat de o mulţime de gură-cască și alţii se grăbeau, 
trecând în fugă pe lângă mașina noastră, să vadă mai bine 
spectacolul. Jumătate din polițiștii orașului păreau să fie și ei 
acolo. 

— Incendiul a început cam unde era camera ta? 

Nici măcar nu i-am răspuns. Mi se făcuse rău. Intr-un fel, 
atacul de la hotel mi se părea o lovitură mai personală decât cel 
asupra casei. M-am întrebat dacă vecinii mei din hotel se aflau 
înăuntru. 

— Ward, mesajul pe care l-ai trimis, zise Bobby. Ce le-ai spus, 
mai exact? 

— E absurd. Situaţia a scăpat complet de sub control. Și ce 
spui despre casă? Cum au... 


VP - 160 


— Probabil că au trimis deja pe cineva acolo. Trebuie să-i fi 
chemat vecinii. Și, înainte să-ţi pui întrebarea, lucrurile tale sunt 
în siguranță. 

— Ce lucruri? 

— Păi, nu hainele. Uită-te în spate. 

M-am întors și am văzut laptopul pe bancheta mașinii. 

— Să nu crezi niciodată că ai scăpat, zise el, bătând darabana 
pe volan și uitându-se la foc. Trebuie să fii mereu prevăzător. 
Ține mereu la-ndemână lucrurile de care ai nevoie. Cred că 
acum ar fi un moment bun s-o ștergem. 

Mie îmi venea să mă întorc acolo sus și să omor pe cineva. 
Bobby îmi citi gândurile și clătină hotărât din cap. 

— După ce-or să stingă focul, or să afle care cameră a ars 
prima. Există o șansă să le ia destul timp și la început să nu 
găsească nimic suspect. Dar, dacă fac legătura cu incendiul de- 
acasă, o să ajungi drept în capul listei cu cei mai căutaţi 
infractori din Dyersburg. 

— De ce naiba? N-am făcut nimic. 

— Există o poliţă de asigurări pentru casa alor tăi? 

— Da. 

— Mare? 

Am oftat. 

— Probabil. N-am fost atent la ce mi-a spus Davids. La un 
moment dat or s-o găsească pe Mary și un poliţist cu capul pe 
umeri o să caute amprente, așa, pentru orice eventualitate. Cu 
atâta sânge, s-ar putea chiar să descopere ceva. Ai amprentele 
la dosar, Bobby? 

— Ştii bine că da. 

— Și eu. Ai dreptate. Ar cam fi timpul să plecăm. 

Douăzeci de minute mai târziu intram în aeroportul 
Dyersburg. 


16 


Zandt ajunse pe Beverly Boulevard la nouă seara. Era epuizat și- 
| dureau picioarele îngrozitor. Pe deasupra, mai era și beat. 

La 3 dimineaţa se oprise în faţa cinematografului unde Elyse 
LeBlanc fusese văzută ultima oară. Cinematografele arată ciudat 


VP - 161 


noaptea, la fel ca magazinele și restaurantele. La orele mici ni 
se par stranii și enorme și artificiale - ca și când am fi 
exploratori care au ratat, cu doar un deceniu sau două, 
civilizaţia care le-a clădit. Câteva ore mai târziu, supraveghease 
casa în care Annette Mattison își petrecuse cu o prietenă ultima 
seară. O recunoscuse pe femeia care ieșise la ora șapte, 
îmbrăcată în costum de afaceri. Zandt vorbise cu Gloria Neiden 
de mai multe ori. Îmbătrânise mult în ultimii trei ani. Se întrebă 
dacă femeia păstrase legătura cu Frances Mattison. Fiicele lor se 
vizitaseră mulţi ani la rând și întotdeauna veneau acasă 
împreună, un drum scurt, de trei străzi. Așa era înțelegerea. 
Locuiau, în fond, într-un cartier frumos, sus pe Dale Lawns, 
90210 - și unul dintre motivele pentru care plăteai o sumă din 
șapte cifre pentru o casă de-acolo era să te poţi plimba sub 
cerul liber noaptea. Zandt bănuia că relația dintre cele două 
mame devenise încordată, dacă nu cumva chiar fusese 
întreruptă. Când Zoë Becker pomenise de Monica Williams, 
vocea ei devenise inexpresivă - deși femeia cu greu putea fi 
considerată răspunzătoare pentru faptul că Sarah se hotărâse 
să-l aștepte pe tatăl ei. Mica lor comunitate dăduse greș. Când 
se întâmplă așa ceva, te întrebi de ce și cauţi un țap ispăşitor. 
Oamenii din cercul tău de prieteni sunt cei mai la îndemână. 

Când mașina doamnei Neiden trecu pe lângă el, Zandt se 
întoarse cu spatele. Era posibil să-l recunoască, iar după atâta 
timp petrecut acolo i se părea că începe să semene cu celălalt, 
cel care, cu doi ani în urmă, pândise în faţa casei, poate chiar în 
același loc. 

Apoi plecase. Ultimele ore ale dimineţii îl găsiseră în Griffith 
Park, în locul unde fusese descoperit cadavrul lui Elyse. Nu era 
marcat în niciun fel, deși o vreme fuseseră depuse flori și găsi 
totuși cioburile unei vaze de sticlă. Rămase acolo mult timp, 
uitându-se la orașul înceţoșat, la locurile în care un milion de 
oameni lucrau, dormeau și minţeau, transformându-se treptat în 
vegetația junglei urbane. 

Curând, a intrat prima dată într-un bar. Și, puţin mai târziu, în 
altul. De fiecare dată pleca iar la drum, dar tot mai încet, 
simțind că hotărârea i se desface pe la cusături. Trecuse pe 
străzile acelea de multe ori. li aduseseră doar sânge și durere. 
Încă mai auzea vocile care-l făcuseră să sară în picioare când 
Nina plecase, strigătele fetelor dispărute - dar, acoperite de 


VP - 162 


lumina zilei și de rațiune, erau prea slabe pentru a-l conduce 
undeva. Cămașa îi ieșise din pantaloni și, când se întâlnea cu 
alţi trecători, le simţea privirile dezaprobatoare. Se spune că-i 
poţi recunoaște pe polițiști, mai ales pe detectivi, după ochi, 
după privirea lor care măsoară și evaluează, care judecă de pe o 
poziţie de suspiciune și forță. Zandt se întrebă dacă puteai 
recunoaște și un fost poliţist după privirea lui goală, după 
regretul că a fost dat la o parte. Cunoscuse odată orașul acesta, 
îl cunoscuse dinăuntru. Colindase străzile în postura unuia la 
care oamenii veneau după ajutor în momentele de haos. Făcuse 
parte din sistemul imunitar. Acum trăia fără acest statut. Nu mai 
avea identitate, îi lipsea recunoaşterea generală sau 
echivalentul acesteia. Nu era decât un om de pe stradă într-un 
oraș unde puţini merg pe jos - și unde cei care o făceau îl 
priveau cu suspiciune. Era un habitat real, ca orice stepă sau 
vale umbrită, nu mai diferit de zonele rurale decât Death Valley 
de Vermont sau Kansas de fundul oceanului. Singura diferență 
erau oamenii, mânjiţi de smog și uzați de viață. Toţi oamenii. 

În ultimele ore ale după-amiezii se afla, clătinându-se ușor pe 
picioare, pe marginea unei străzi lăturalnice din Laurel Canyon. 
Tufișurile care creșteau cândva acolo fuseseră smulse din 
rădăcini și înlocuite cu o placă de ciment mai lungă ca trupul lui 
Annette cu aproximativ o jumătate de metru. Acum era destul 
de beat, dar nu chiar atât încât să nu observe că era 
supravegheat din casa cochetă de peste drum. 

După câteva minute, un bărbat ieși din casă. Purta pantaloni 
de trening și un tricou gri-deschis. Părea foarte sănătos. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Nu, răspunse Zandt. 

încercă să zâmbească, însă bărbatul nu se lăsă păcălit. Dacă 
Zandt ar fi văzut ce-i apăruse pe față, probabil că nu l-ar fi 
învinuit. 

Bărbatul adulmecă aerul. 

— Ai băut? 

— Vreau doar să stau aici o clipă. Du-te înapoi în casă. Plec 
imediat. 

— Oricum, ce înseamnă asta? 

Bărbatul se întoarse ușor, lăsând să se vadă că ţinea un 
telefon în mâna ascunsă la spate. 

Zandt se uită la el. 


VP - 163 


— Ce? 

— Placa de ciment. De ce-i acolo? N-are niciun rost. 

— Acolo a murit cineva. Sau acolo a fost găsit, mort. 

Expresia bărbatului se îmblânzi puţin. 

— Îl cunoșteai? 

— A fost o fată. Nu, doar după ce-a murit. 

— Atunci, ce-ţi pasă? Ce era... o prostituată? 

Zandt simţi un nod în gât. Scala mobilă a morţii, ca și când 
târfele, drogaţii și puștii de culoare erau doar ceva mai buni 
decât animalele de casă nedorite, ca și când n-ar fi alergat 
niciodată râzând la părinţi care se întorceau de la serviciu sau n- 
ar fi rostit niciodată un prim cuvânt sau n-ar fi stat treji toată 
noaptea de Ajun întrebându-se ce vor găsi dimineaţa în 
cizmuliţe. 

Bărbatul se dădu repede înapoi. 

— O să chem poliţia, avertiză el. 

— Ar ajunge prea târziu. Poate te-ai mai alege cu o bucată de 
ciment, dar nu mi-aș pune speranţa în asta. 

Zandt se întoarse și plecă, lăsându-l pe bărbat la fel cum îl 
găsise. 

e 

Când ajunse în sfârșit pe Beverly Boulevard, trecu pe lângă 
Hard Rock Cafe, își îndesă cămașa în pantaloni, își îndreptă 
jacheta și își trase umerii în spate. Intră în hotelul Ma Maison 
fără niciun incident, o luă la dreapta și se duse direct în toaleta 
barului. Puţină apă pe faţă și nimeni, cu excepţia barmanului, n- 
ar fi putut spune că nu era clientul hotelului. Se întoarse la bar și 
se așeză la o masă scundă de unde vedea strada. După 
kilometrii făcuţi pe jos, moliciunea banchetei îi dădea senzaţia 
că stă pe un nor. Un tânăr amabil promise să-i aducă o bere. 

In timp ce aștepta, se uită la strada de pe care dispăruse Josie 
Ferris. Cronologic, nu era ultimul punct legat de crime, însă n- 
avea niciun chef să stea în faţa școlii lui Karen sau a casei în 
care familia lui locuise cândva. Și nu avea niciun sens să se 
întoarcă la celălalt loc, unde totul se sfârșise. Era un spaţiu pe 
care îl crease el însuși. Chiar dacă avea o semnificaţie, nu-l 
putea ajuta acum. Nu-l ajutase nici atunci. Veghea lângă 
cadavrul bărbatului pe care-l omorâse nu făcuse altceva decât 
să-i dovedească  perisabilitatea  distincţiilor pe care le 
transformăm în legi. 


VP - 164 


Jennifer aflase de fapta lui. Îi spusese el, două zile mai târziu, 
când primise puloverul. Nu asta pusese capăt relaţiei lor, nu la 
început. Îi înţelesese acţiunile și le acceptase pe toate, cu 
excepţia greșelii. Încercaseră să înfrunte totul împreună. Nu 
reușiseră. Poziţia lui era imposibil de apărat. Ar fi putut suporta 
oroarea dispariţiei lui Karen și ar fi rămas puternic pentru soţia 
lui, chiar știind că asta ar fi însemnat să se risipească în mii de 
cioburi ascuţite. Sau ar fi putut mărturisi durerea pe care o 
simțea. Când o făcuse, își pierduse statutul de bărbat puternic 
fără să câștige nimic de pe urma recunoașterii propriei sale 
suferinţe, o suferință considerată atributul exclusiv al femeilor. 
Era de datoria ei să-și exprime durerea. Datoria lui era să-i ţină 
piept. 

Ajunsese la concluzia că nu mai putea interpreta rolul de 
polițist cam în același timp când ea se hotărâse să se întoarcă la 
părinţi. Cineva le furase oul de aur, iar găina care-l făcuse 
murise de mult. 

Acum, când se gândea la asta, își dădea seama că lui îi 
revenea cea mai mare parte din vină. Rigiditatea lui - ea 
ridicase un zid între ei. Jennifer i-ar fi permis să fie slab o clipă. 
Femeile sunt adesea mai înțelepte când vine vorba să înţeleagă 
ce reguli pot fi încălcate. Relaţiile cer flexibilitate, mai ales în 
momentele de mare încordare, când devin un pact disperat 
împotriva unei lumi de o întunecime insuportabilă. Cuplurile 
puternice se luptă să păstreze echilibrul indiferent de 
instabilitatea pe termen scurt. Chiar dacă era o consolare cu 
dublu tăiș, conștientizarea acestui fapt îl ajutase să rămână în 
viaţă. Uneori, cheia recuceririi propriei tale vieți e să-ţi amintești 
o situaţie îngrozitoare și să-ţi dai seama că ai avut și tu o parte 
din vină. Înainte să înţelegi asta, te simţi nedreptăţit, rănit, și 
nu-ţi poţi găsi pacea sufletească. Dar „Nu e cinstit!” strigă un 
copil, cineva care nu-și dă seama că relaţiile normale simt cu 
dublu sens. Când ajungi să înţelegi că și tu ai fost vinovat, 
durerea se estompează încet. Odată ce-ţi dai seama că ţi-ai 
făcut patul singur, îţi vine mai ușor să te întinzi pe el, oricât de 
tare și de murdar ar fi. 

Când primi sticla de Budweiser, o ţinu o vreme în mâini, 
uitându-se ostentativ pe fereastră. În realitate, așa cum făcuse 
toată ziua, încerca să vadă faptele într-o altă lumină. Într-o 
anchetă în care nu existau suficiente dovezi, puteai cel mult să 


VP - 165 


încerci noi variante de combinare a informaţiilor. Majoritatea 
crimelor se rezumau în esenţă la o singură propoziţie. Amprente 
digitale, o aventură amoroasă, un cuţit ascuns în grabă, datorii, 
un alibi spulberat; aceasta era datoria juriilor, să trieze 
informaţiile necesare pentru pronunţarea verdictului. Adevărata 
crimă, în toată splendoarea ei, se reduce la atât: Oamenii se 
omoară între ei. Soții își omoară soțiile, dar și soțiile își omoară 
bărbații. Părinţii își ucid copiii și viceversa. Necunoscuţii iau 
viaţa altor necunoscuţi. Oamenii iau lucruri care nu le aparțin. 
Oamenii dau foc la case pentru a câștiga bani sau pentru că 
înăuntru e cineva. După ce fiecare faptă criminală e arhivată în 
sertarul ei judiciar, adevărul rămâne mai departe în libertate. 
Poţi introduce un „l-a ucis pe” între numele a două persoane 
oarecare. 

Zandt nu reușise să facă niciun progres în tentativa de a 
înțelege ce dorea Omul Drept de la victimele lui, de ce erau 
pedepsite. Refuzaseră să-l iubească, nu-i răspunseseră la 
avansuri? Se speriaseră prea tare sau nu destul? Nu rezistaseră, 
se prăbușiseră fără să arate forța interioară pe care el voia să 
pună stăpânire? 

Observă că-și terminase berea și se răsuci pe scaun, 
căutându-l pe chelner. Nici urmă de el, deși ceilalţi clienţi risipiţi 
prin sală păreau să fi fost serviţi recent. li urmări o vreme. 
Străini care beau alcool ca să se simtă mai în largul lor. Ca să 
mai scape de neliniști. O făceau toți. Americanii - cu excepţia 
unui scurt experiment care dusese la o explozie a crimei 
nemaivăzută până atunci și nici de-atunci încoace. Nemţii și 
francezii, cu entuziasm. Rușii, cu o seriozitate melancolică. 
Englezii, maniaci ai berii. Își petreceau zilele în baruri, în puburi 
și acasă, și totul dispărea în ceaţă. Aveau nevoie de masca 
efervescentă, de clei. 

Într-un târziu, apăru un bărbat. Era îmbrăcat într-o jachetă 
neagră, cu o cămașă albă, exact ca barmanul de dinainte - dar 
avea cu zece ani mai mult și o dispoziţie considerabil mai puţin 
veselă. Dacă speranţele tânărului de a vinde un scenariu sau de 
a striga „Motor!” erau probabil încă proaspete, bărbatul părea 
aproape convins că actrițele de la Hollywood ar continua să 
trăiască liniștite și fără dragostea lui. Se uită bănuitor la Zandt, 
iar radarul chelnerilor îi spuse că avea în faţa lui un om care nici 
nu stătea în hotel, nici nu aștepta pe cineva în mod special. 


VP - 166 


— Încă una la fel, domnule? întrebă el cu o înclinare din cap, 
un gest de cordialitate ironică: Știm amândoi foarte bine că 
domnul nu e genul de client agreat de noi, pe deasupra e cam 
beat și îmbrăcat nepotrivit. 

— Unde-i celălalt? 

— Celălalt, domnule? 

— Chelnerul care m-a servit înainte. 

— S-a schimbat tura. Nu vă faceţi griji. Berea va fi aceeași. 

În timp ce chelnerul se îndepărta apatic, lovind tava cu 
genunchiul, Zandt cochetă o clipă cu ideea de a-l împușca. Așa, 
ca o lecţie pentru toţi chelnerii care reușeau cumva să sugereze 
că oamenii care le plătesc salariile sunt niște lepădături. Un mult 
întârziat semnal de trezire. Poate că vestea ar fi ajuns și la 
vânzătorii din magazine, chiar și la cei de pe Rodeo Drive. Zandt 
își amintea, și avea să-și amintească toată viaţa, o întâmplare 
care se petrecuse în după-amiaza unei aniversări, cu șase sau 
șapte ani în urmă. Își dusese soţia la un magazin scump să-și 
cumpere o bluză și ieșiseră aproape imediat, Jennifer 
strângându-și stânjenită poșeta și el tremurând de furie. Purtase 
rareori bluza aceea. Era pătată de disprețul cu care fusese 
tratată când o cumpărase. 

Amintirea îl indispuse mult mai mult ca niciodată. Tocmai 
trăgea spre el un blocnotes al hotelului, intenţionând să noteze 
ceva - orice când se opri brusc. Îl văzuse pe chelner, în picioare 
în spatele barului din capătul celălalt al sălii, cum îi turna berea. 

Era o Budweiser, ca înainte. Deloc surprinzător. Chelnerul de 
mai devreme îi lăsase un bilet pe care-i scrisese cât trebuia el să 
plătească și ce luase până atunci. 

Cu alte cuvinte, ce voia clientul. 

O indicație a preferințelor sale. 

Când chelnerul veni cu berea, găsi scaunul gol și o bancnotă 
de zece dolari pe masă. 


17 


Casa se afla pe dealurile din Malibu. Era mică și ciudată, doar un 
șir de camere, ca un motel minuscul. Dacă voiai să treci dintr- 
una în alta, ieșeai afară și mergeai pe o alee acoperită, apoi 


VP - 167 


intrai pe altă ușă. Era plasată pe marginea unei faleze și 
ajungeai la ea urcând pe o străduță abruptă și sinuoasă, 
luminată slab. Nu era un loc peste care puteai să dai din 
întâmplare. Chiria era mică, în pofida poziţiei, pentru că era 
situată pe teren instabil și mereu la un pas de a fi declarată un 
pericol. Spaţiul generos obținut din unirea camerei de zi cu 
bucătăria avea pereţi de sticlă și constituia fără îndoială atracţia 
ei principală, însă avea o crăpătură în mijlocul pardoselii de 
ciment. Puteai introduce aproape tot pumnul în ea, iar marginile 
erau la o diferenţă de nivel de peste cinci centimetri. Afară, pe 
partea dinspre continent a proprietăţii, se afla o piscină mică. 
Era goală, pentru că ţevile se topiseră într-un incendiu cu câţiva 
ani înainte ca Nina să se mute. Să dormi noaptea acolo îţi cerea 
o anumită doză de curaj. 

Nina își petrecuse seara pe verandă, în spatele casei, 
sprijinită de perete și cu picioarele întinse în față. De obicei avea 
vedere spre ocean: singurele obstacole erau doar câţiva copaci 
și arbuști, apoi terenul se înclina și privirea nu mai era 
împiedicată de nimic. Nu erau alte case în jur. In seara aceea, 
dispăruse și apa, ascunsă de ceața care părea să înceapă 
dincolo de vârfurile picioarelor sale. Așa era uneori, iar ea se 
întrebă dacă nu cumva prefera să fie așa. Un loc la marginea 
existenţei, unde se poate întâmpla orice. Avusese de gând să ia 
cu ea un pahar cu vin, dar uitase. După ce se așezase, se 
liniștise și nu mai fusese în stare să se întoarcă înăuntru și să 
înfrunte frigiderul gol. 

Toată ziua îl căutase pe Zandt. Nu-l găsise nici la hotel, nici pe 
Promenade și nici în celelalte locuri în care mai încercase. In 
primele ore ale serii, ieșise cu mașina și supraveghease fosta lui 
casă. Zandt nu-și făcuse apariţia. Se întorsese acasă. Tot ce mai 
putea face era să aștepte. Camera de zi din spatele ei avea 
pereţii plini de rafturi ticsite cu dosare, hârtii și însemnări. Nu 
voia să le vadă. Nu voia să discute cu nimeni din Birou. Acolo, 
poziția ei nu mai era cea de pe vremuri. Omul Drept îi scosese 
cariera pe tușă - nu din cauza eșecului de a-l aresta, deși nici 
asta n-o ajutase, ci mai degrabă pentru că nu încetase să-i 
transmită informații  confidenţiale  poliţistului căruia i se 
ordonase să nu mai intervină după dispariţia fiicei sale. Alţi 
agenți își pierduseră posturile pentru mult mai puţin. Ea reușise 
să și-l păstreze, dar acum se schimbase ceva. Cândva se 


VP - 168 


bucurase de susţinerea lui Monroe, fusese un agent de viitor. 
Acum, relaţia lor părea încordată și epuizată. 

Era singură și speriată. Teama ei nu avea legătură cu 
singurătatea. Era obișnuită cu singurătatea și n-o deranja, chiar 
dacă, din fire, nu i se potrivea. Pusese capăt aventurii cu Zandt 
dintr-un singur motiv: Cu cât ţinea mai mult la el, cu atât se 
simțea mai puţin dispusă să-i distrugă viaţa. Faptul că-i fusese 
totuși distrusă anulase orice posibilă explicaţie atunci când el îi 
pusese întrebarea. N-ar fi fost imposibil, poate ar fi putut alege 
cuvintele în așa fel încât el să priceapă singur. Dar undeva, între 
ele, s-ar fi strecurat ceva care ar fi trădat-o. Ar fi trădat faptul 
că, la două săptămâni după dispariţia lui Karen, văzuse 
concretizarea unui gând întâmplător. Acela că, dacă se va 
întâmpla asta, dacă familia lui Zandt va fi distrusă, măcar să fie 
din cauza ei. 

Avusese între timp alţi bărbaţi, deși nu mulţi, și probabil că nu 
ultimii. Nu-i era greu să-i găsească, cel puţin pe cei pe care nu 
prea dorești să-i păstrezi. O apăsa mai mult disperarea, 
nesfârșita procesiune a evenimentelor îngrozitoare. Dacă asta 
era omenirea, poate că nu totul era zadarnic. Dacă vedeai ce 
poate face specia noastră semenilor ei și lumii, trebuia să te 
întrebi dacă nu meritam toate nenorocirile, toți dușmanii cărora 
le dădeam suflu; dacă bestiile care se târau spre Betleem nu 
erau altceva decât propriii noștri copii de geniu întorcându-se 
acasă. 

Pe la nouă și jumătate se ridică și se întoarse înăuntru. Când 
deschise frigiderul, în care nu avea nimic cu excepţia unei sticle 
de vin pe jumătate goală, aruncă o privire la televizorul de pe 
bufet. Alte știri despre crimele din Anglia - deși, cu sonorul dat 
la minim, nu-și dădea seama ce se mai întâmplase, ce mai 
aflaseră sau pretindeau că aflaseră. O tragedie sau alta, un nou 
motiv de întristare. 

Închise ușa, lăsând sticla neatinsă, și își sprijini câteva clipe 
fruntea de metalul rece. 

Ridică privirea când auzi un zgomot afară. După o clipă, 
zgomotul se transformă în scrâșnet de cauciucuri pe pietrișul 
aleii de acces. Traversă repede camera, trecu peste crăpătură și 
scoase pistolul din poșetă. 


VP - 169 


Mașina se opri și auzi voci înăbușite. Apoi bufnetul unei 
portiere închizându-se și din nou scrâșnet de cauciucuri. Pași, o 
bătaie în ușă. Ținând pistolul la spate, se duse să deschidă. 

Era Zandt. Părea cu răsuflarea tăiată și puţin beat. 

— Unde dracu' ai fost? 

— Peste tot. 

Intră în cameră, se opri și se uită în jur. 

— Îmi place mult cum ai amenajat casa. 

— N-am amenajat nimic. 

— Asta vreau să zic. Arată exact la fel. 

— Nu toate femeile sunt obsedate de mobile și cârpe. 

— Ba nu, sunt. Cred că tu ești bărbat travestit în femeie. 

— Fir-ar să fie. M-ai prins. 

Nina rămase în picioare, cu braţele încrucișate la piept. 

— Ce vrei? 

— Doar să-ţi spun că, totuși, am omorât pe cine trebuia. 

e 

Când ieși pe verandă cu sticla, începuse deja să vorbească. 

— Problema era că nu-l puteam rezolva ca pe oricare alt caz. 
Nu răspundea la procedura normală de investigare. Când 
oamenii dispar, cauţi contactele, le reconstruiești. Vorbești cu 
familiile, cu prietenii, cu oamenii din anturajul lor. Cauţi un 
punct de intersecţie. Un bar la care s-au dus în momente 
diferite, în seri diferite. O sală de gimnastică pe care o 
frecventau. Prietenul prietenului unui prieten. Orice punct de 
confluență care să-ți spună că pe oamenii ăștia îi leagă și 
altceva în afara faptului că sunt morți. Ceva de dinainte, ceva 
care a dus la moartea lor. În privinţa Omului Drept, aveam 
câteva dispariţii și câteva asemănări superficiale. Același sex, 
mai mult sau mai puţin aceeași vârstă. Toate frumoase. Și ce 
dacă? În tot orașul sunt băieţi care stau și se roagă pentru fete 
ca ele. Femei, de fapt. E o dorință unanimă, nu una 
psihopatologică. Cu excepţia părului lung. Asta e singurul 
element distinctiv, singura preferință - pe lângă faptul că fetele 
proveneau din familii în care banii nu sunt o mare problemă. Nu 
fugiseră de-acasă, nu erau toxicomane. Ceea ce nu-i un indiciu, 
înseamnă doar că gradul de dificultate al crimelor sale a 
crescut, pentru că e mai complicat să răpești fete ca ele. 

Făcu o pauză. Nina aștepta, dar Zandt nu se uita la ea. Nu 
părea nici măcar să-i observe prezenţa. Stătea chiar la marginea 


VP - 170 


verandei. Din cadrul ușii, silueta lui era neclară. Când continuă, 
vorbea mai încet. 

— Un bărbat caută ceva. Dorinţa lui obsesivă poate fi 
satisfăcută numai printr-o anumită cale de acţiune, un tipar pe 
care l-a descoperit din întâmplare sau prin încercări succesive. 
Un timp, nu i-a dat voie să se materializeze. A fost cuminte. N-a 
făcut lucrul interzis. S-a stăpânit și n-a făcut rău nimănui. N-o va 
mai face niciodată. Nu e slab - nu mai are nevoie de asta. Nu 
acum, poate niciodată. Poate că nu va mai face asta niciodată. 
Poate că va reuși să lase totul în urmă. Poate că s-a terminat. 

Dar, treptat... nimic nu mai merge bine. Începe să-i fie tot mai 
greu. Nu se mai poate concentra. Descoperă că nu poate 
rezista. Nu se poate gândi la muncă, la familie, la viață. Devine 
agitat. Vechile idei încep să se întoarcă, fantezii de un anumit 
fel. Devine neliniștit, și ceea ce-i agravează situaţia e faptul că 
știe care este cauza. Ştie care e singurul mod în care poate 
obţine confirmarea. Incepe să revadă în minte faptele din trecut, 
dar asta nu-l ajută. S-ar putea să-i fie greu să și le amintească în 
detaliu. Nici asta nu-i diminuează emoţiile din prezent. Sunt ca 
știrile de ieri. Nu poți scăpa de o neliniște prezentă cu o amintire 
frumoasă, vremurile bune de anul trecut nu rezolvă mizeria de 
săptămâna asta. Are nevoie de ceva concret, ceva ce n-a făcut 
încă. Nu-l ajută nici măcar talismanele, obiectele pe care le-a 
păstrat, dovada că a mai făcut-o cândva. Doar îi aduc aminte că 
e posibil. Are atâta nevoie s-o facă, știe că nu poate trăi fără 
asta. În orice caz, oricât de mult s-ar strădui, a făcut-o deja și nu 
va mai avea niciodată liniște, nici speranţa iertării. Viaţa lui e 
distrusă și nu se poate întoarce în trecut. 

Așa că, aproape din întâmplare, începe să se uite în jur. Își 
spune că numai asta face. Se uită. Că acum e mai stăpân pe 
sine. Că de data asta doar se va uita, nu va lua. Dar odată cea 
făcut pasul, deznodământul nu poate fi decât unul singur. Va 
uita groaza care l-a cuprins ultima oară, așa cum amintirea unei 
mahmureli nu te va opri să bei și vinerea următoare. Poate că a 
făcut-o de atâtea ori, încât nu se mai simte vinovat - nici măcar 
pentru viitor. S-ar putea să fie singurul lucru care are sens 
pentru el. Se va duce într-un loc unde a mai fost sau aproape de 
el. In acest punct, va avea deja un plan. Asta e o treabă 
periculoasă, iar el a găsit soluţii pentru diminuarea riscului. În 
acest moment intră în joc intersecțiile, pentru că intersecțiile 


VP - 171 


sunt o parte din el, sunt în centrul traseelor lui. Sunt locurile în 
care se simte în siguranță, unde rătăcește în voie și se simte el 
însuși. Unii ucigași în serie îl consideră teritoriu de vânătoare. 
Alţii pur și simplu un loc în care se amestecă printre ceilalţi, 
unde nu pot fi văzuți, unde sunt invizibili. Locuri unde el nu e 
slab, ci puternic; unde nu e o părticică din mulţime, ci deasupra 
ei. Locurile lui ascunse, cele în care caută, unde ceea ce 
urmărește el apare seara și intră în obscuritatea nopţii pe care 
el a pregătit-o pentru amândoi. Va rămâne o vreme la pândă și 
într-o seară, în sfârșit, când fata se va întoarce acasă, va vedea 
pe cineva în spatele ei pe stradă, după care totul se va liniști 
până când va veni clipa să sfârșească, să se simtă impur și să-i 
promită lui Dumnezeu, sau oricui crede el că-l ascultă, că n-o va 
mai face niciodată, absolut niciodată. 

— Și-așa l-ai găsit, zise Nina. 

— Nu. N-am descoperit niciun element de legătură între fete. 
N-am reușit niciodată să-l prindem pentru că n-am reușit 
niciodată să aflăm unde le-a văzut prima oară. Din cauza asta, 
după ce a dispărut Karen m-am dus să revăd locurile din care 
fetele fuseseră răpite. Erau singurele puncte de legătură cu 
ucigașul. Doar atât îmi rămăsese. Niciun alt punct de contact. 
Nici speranţa de a găsi vreunul. Doar că... ultima dată s-a întors. 
S-a întors la locul faptei, iar eu am crezut că a făcut-o pentru a 
retrăi ce se întâmplase acolo. Și după ce l-am văzut în două 
dintre locurile răpirilor, am fost convins că el era. Așa că l-am 
urmărit și l-am prins. 

— Dar apoi, zise Nina, alegându-și cuvintele cu grijă, ai 
descoperit că, de fapt, nu el era vinovatul. 

— Greșit. Omul pe care l-am omorât era cel care le răpise pe 
fete. 

— Vrei să spui că acum e vorba de-un imitator? 

— Nu. Spun că l-am omorât pe chelner, nu pe omul care a 
comandat berea. 

— Nu înțeleg. 

— Bărbatul care a trimis coletele nu e cel care le-a răpit pe 
fete. 

Nina se uită fix la el. 

— Omul Drept hotărăște că are nevoie de-o fată și doar 
plasează o comandă? Și-atunci individul ăsta se duce și le ia pur 


VP - 172 


și simplu conform comenzii? Ca o blestemată de pizza livrată la 
domiciliu? 

— Din cauza asta n-au mai dispărut alte fete după Karen, 
chiar dacă cineva a trimis pachetul. Bărbatul care le răpise nu 
mai era. Ucigaşul este încă în viaţă. 

— Dar criminalii în serie nu operează așa. Da, au fost câţiva 
care au lucrat în tandem. Leonard Lake și Charles Ng. John și 
Richard Darrow. Soții West, în funcţie de cum privești lucrurile. 
Dar nimic de felul ăsta. 

— Nu până acum, acceptă el. Dar trăim în altă lume, unde 
totul e mai mare, mai luminos și mai bun. Comod. La cerere. 

— Și-atunci de ce nu poate fi stabilită nicio legătură între 
fete? Răpitorul trebuie să fi avut un mod de operare standard, 
cum ai spus și tu. Ar fi trebuit să-l înţelegem. 

— Dacă era de fiecare dată același om. 

Nina se uită la el și clipi de câteva ori. 

— Au fost goi răpitori? 

— Poate mai mulți. De ce nu? 

— Pentru că, John... Pentru că Omul Drept a luat o singură 
victimă potenţială în ultimii doi ani. Pe Sarah Becker. 

— Cine spune că e doar el? 

Ridică sticla de vin și descoperi că era goală. 

— Precis mai ai niște vin pe undeva. 

Nina intră după el în casă. Zandt deschise frigiderul și 
contemplă cu incredulitate vidul dinăuntru. 

— John, nu mai am nimic de băut. Cum adică, „Cine spune că 
e doar el”? 

— Câţi ucigași în serie sunt liberi în California în clipa asta? 

— Cel puţin șapte, poate zece sau unsprezece. Depinde cum 
definești... 

— Exact. lar ăștia sunt cei despre care se știe. Într-un singur 
stat, și nu e nici măcar pe primele locuri în statistici. Să zicem că 
sunt o sută cincizeci la nivel naţional și să spunem că zece- 
cincisprezece dintre ei își permit să plătească douăzeci de mii 
pe loc. Poate mai mulți. Poate mult mai mulţi. Asta-i clientela. E 
numeroasă. Ai putea obține un nenorocit de credit de la o bancă 
pe seama unui asemenea plan de afaceri. 

— Chiar dacă ai dreptate - lucru care, sinceră să fiu, rămâne 
încă de demonstrat -, cum ne ajută asta s-o găsim pe Sarah 
Becker? 


VP - 173 


— Nu ne ajută, recunoscu Zandt și uriașa lui energie de până 
atunci dispăru brusc. Își frecă furios fruntea cu degetele. 
Presupun că federalii încă urmăresc toate pistele posibile care 
pornesc de la părinţi? 

Nina dădu din cap. 

— E bine, zise el; părea obosit și înfrânt. Atunci, cred că 
trebuie doar să așteptăm. 

Se uită la televizorul mut. Transmitea și acum o sinteză a 
masacrului din Anglia. 

— Ai văzut asta? 

— Am încercat să nu văd, zise ea. 

Rămaseră în bucătărie și, o vreme, se uitară împreună la 
televizor. Nu apăruse nimic nou. Încă nu știau motivul. Când 
percheziţionaseră apartamentul asasinului găsiseră broșuri cu 
literatură rasistă, încă un pistol, un calculator plin de materiale 
porno și o fotografie neclară reprezentând un grup de siluete 
întunecate pe fond alb, ca niște fantome în zăpadă. 

Niciuna dintre descoperiri nu era considerată importantă. 


18 


— Trebuie să-mi dai mai mult decât apă, îi spusese Sarah. 

Vocea îi era slabă, până și ei i se părea așa. Repetase de 
multe ori cuvintele acestea. Erau primele pe care le spunea de 
fiecare dată când capacul era ridicat. 

— Nu-ţi place apa? 

— Îmi place apa. Mulţumesc pentru apă. Dar îmi trebuie mai 
mult. Trebuie să-mi dai și altceva. 

— Ce vrei? 

— Îmi trebuie hrană. Ceva de mâncare. 

Tuși. Părea să tușească mai mult acum și, când tușea, avea 
amețeli. 

— Mâncăm prea mult în ziua de azi, zise bărbatul. Mult prea 
mult. Animalele sunt ucise pentru noi, mâncarea e umflată cu 
aditivi până cântărește o tonă, apoi ne e livrată la ușă, iar noi ne 
așezăm la masă ca porcii la troacă. Nici măcar nu mai suntem 
vânători. Doar saprofagi. Hiene cu tichete de masă. Scormonim 


VP - 174 


prin resturile învelite în celofan ale unor oameni pe care nici 
măcar nu-i cunoaștem. 

— Dacă așa spui tu. Dar trebuie să mănânc. 

— Trebuie să mănânc trebuie să mănânc trebuie să mănânc, 
repetă bărbatul ca pe o incantaţie. Părea să-i placă sunetul 
cuvintelor și continuă să le repete o vreme. 

Tăcu un timp, apoi zise: 

— Cândva rezistam zile întregi fără mâncare. Eram subţirel. 

— Așa-i, Marea Criză. Anii de secetă, bla-bla. 

Bărbatul râse. 

— Asta era ieri și nu ne interesează. Eu mă refer la epoca 
dinaintea invaziei. 

— Invazie? întrebă Sarah, spunându-și: Bun, uite că am atins 
punctul sensibil. Omuleţii verzi. Rușii. Evreii. Cine știe ce 
altceva. 

Tuși violent din nou și, o clipă, văzu doar alb în fața ochilor, 
iar când el îi răspunse, vocea părea să vină de la mare 
depărtare sau ca și când ar fi vorbit printr-una dintre chestiile 
acelea pe care le folosea Cher când cânta „Believe”. 

— Da, invazia. Cum altfel să-i spui? întrebă el. 

Ea înghiţi în sec, închise ochii și-apoi îi deschise. 

— Nu-i spun în niciun fel. Mi-e prea foame. 

— Nu ai voie să primești de mâncare. 

Ceva din tonul lui o înspăimântă brusc. Nu voia să spună că 
ea nu va primi nimic de mâncare doar azi. Mai degrabă că nu va 
primi nimic de mâncare, punct. Se adaptase la situaţia prezentă 
într-o perioadă de timp surprinzător de scurtă, ajutată de o 
senzaţie din ce în ce mai puternică de dislocare. Dar 
amenințarea de a nu mânca nimic, niciodată, era de-ajuns 
pentru a o readuce într-o clipă la realitate. 

— Ascultă, zise ea cu o voce acum nesigură, știu că vrei ceva 
de la mine. Trebuie să existe un motiv pentru care faci asta. Te 
rog, spune-mi ce vrei să faci și omoară-mă sau dă-mi de 
mâncare. Trebuie să mănânc ceva. 

— Deschide gura. 

O deschise cu aviditate, și i se umplu imediat cu salivă. 
Câteva clipe nu se întâmplă nimic, apoi apăru o mână. Nu ţinea 
nimic care să semene cu ceva de mâncare, ci doar o bucată de 
hârtie albă. Mâna i-o apăsă scurt pe limbă, după care se retrase. 
Sarah începu să plângă. 


VP - 175 


Bărbatul nu spuse nimic o vreme, apoi țâţăi. 

— Nicio schimbare, zise. Genom mic și încăpățânat. 

Bucata de hârtie albă fâlfâi prin aer și se așeză lin lângă ea. 

— N-ai învăţat chiar nimic, nu-i așa? 

Ea își trase nasul. 

— Nu mi-ai spus nimic. 

— Încep să mă îndoiesc de tine, zise el. Credeam că ești altfel. 
Că te-ai putea schimba. Am venit personal să te iau. Aveam 
planuri mari în privinţa ta, dar acum mă întreb dacă te potrivești 
cât de cât. 

— A, da? De ce? 

— Ești leneșă și răsfăţată și nu faci progrese. 

— Da? Şi tu ești un ţicnit. 

— lar tu o târâtură mică și proastă. 

— Du-te-n mă-ta, zise ea. Eşti nebun de legat. O să ies de-aici 
și-o să-ţi crăp capu’. 

Când el turnă apa, ţinu gura închisă. 

Bărbatul nu s-a mai întors mult timp. 


19 


Am ajuns la Hunter's Rock la trei dimineața, după un drum scurt 
cu avionul și unul lung cu mașina. După ce am aterizat în 
Oregon, am mers pe autostradă până am trecut de graniţa 
statului, apoi am folosit șosele care îmi aminteau de vremuri de 
mult apuse - aveam mai degrabă impresia că merg pe urmele 
unui explorator despre care citisem în cărți și nu că revăd locuri 
care aparțineau trecutului meu. Treptat, am început să trecem 
pe lângă repere pe care le știam mai bine și lucrurile s-au 
complicat. Pentru a lungi drumul, am ales trasee ocolitoare. 
Cred că Bobby a observat asta. N-a spus nimic. 

În cele din urmă, ne-am oprit la un motel vechi pe care nu l- 
am recunoscut, cam la treizeci de kilometri de oraș. Eu 
insistasem să dormim în mașină, dar Bobby, pragmatic ca 
întotdeauna, mi-a atras atenţia că am fi lucrat mai eficient dacă 
am fi dormit câteva ore într-un pat. Ne-am apropiat și am bătut 
la ușa recepţiei. După un timp destul de lung, a apărut un tip în 
tricou și pantaloni de pijama și nu s-a ferit să-și exprime 


VP - 176 


nemulţumirea faţă de prezența noastră. Am recunoscut că era 
târziu, dar i-am atras atenţia că, fiind deja treaz, putea foarte 
bine să facă un ban cinstit dându-ne o cameră dublă. 

Ne-a aruncat o privire lungă. 

— Sunteţi un cuplu de perverși? 

l-am aruncat și noi o privire urâtă, iar el a ajuns în mod 
evident la concluzia că mai rău decât să închirieze o cameră la 
doi posibili homosexuali era să fie bătut măr de aceiași doi 
homosexuali în toiul nopţii. Mi-a dat o cheie. 

Bobby s-a întins pe un pat și-a adormit imediat. Am încercat și 
eu, dar n-am reușit. În cele din urmă, m-am ridicat și am ieșit 
din cameră. Am cumpărat un pachet de ţigări de la distribuitorul 
automat și am ieșit în curte, unde un gard ruginit împrejmuia 
ruinele unei piscine. Am tras un scaun șubred la capătul ei și m- 
am așezat acolo, pe întuneric. Singurele raze de lumină veneau 
de la firma de deasupra recepţiei pe care, într-un roz prăfuit, 
scria CAMERE LIBERE, și de la luna murdară. După un timp, am 
scos pistolul pe care mi-l dăduse Bobby și l-am răsucit în mâini. 
Nu avea nimic interesant de spus, așa că l-am pus la loc în 
buzunar. 

M-am uitat apoi la umbrele din piscina goală, întrebându-mă 
când fusese umplută ultima oară. De mult, după cum arăta: 
pereţii erau crăpaţi și cei cincisprezece centimetri de apă 
mâloasă de pe fund păreau să fi fost scena apariţiei primelor 
forme de viață. Cândva era plină cu apă rece și părinţii își 
trimiteau copiii acolo fără reţineri, bucuroși să aibă un pic de 
răgaz după un drum lung. Firma, oricât era de ștearsă și 
neîngrijită, plasa construcţia în anii '50. Mi-am închipuit cum era 
viața pe-atunci, dar numai în imagini fixe: instantanee ale anilor 
de glorie, în culori ușor spălăcite, totul încremenit ca într-o 
reclamă pentru modelul de viaţă care ne-a fost mereu promisă 
drept inevitabilă. Un paradis de dulceaţă și lumină, de mese în 
aer liber și strângeri de mână ferme, de muncă grea, iubire 
adevărată și fair-play. Aşa cum și trebuie să fie viaţa. In schimb, 
plutim în derivă, fără carismă, regie și scenariu - și, în cele din 
urmă, mecanismul se înțepenește și ne dăm seama că, oricum, 
nimeni nu se uită la noi. Suntem atât de obișnuiți ca 
evenimentele să fie descrise în culori precise, încât, atunci când 
chiar ni se întâmplă și viaţa nu seamănă deloc cu ce ne 
aşteptam, pur și simplu nu știm cum trebuie să reacţionăm. 


VP - 177 


Vieţile noastre ne devin nouă înșine de nerecunoscut. Ar trebui 
să încercăm în continuare să fim fericiţi, când totul pare atât de 
imperfect, dezordonat și tern? 

Știam că Bobby aflase deja adevărul, că nașterea mea nu era 
înregistrată la Hunter's Rock, dar trebuia să verific personal. Pe 
drumul de întoarcere, în mașina lui Chip Farling, copilăria mă 
trăsese spre ea cu degete reci. Poate că nu era atât de 
important că ai mei se duseseră în altă parte pentru nașterea 
mea. Poate că plecaseră undeva în weekend, o ultimă ocazie 
înaintea măririi familiei, și fuseseră luaţi prin surprindere 
departe de casă. Dar nu e tocmai ăsta genul de poveste pe care 
i-o spui copilului tău, genul de anecdotă care dovedește că 
fiecare viaţă e unică? Exista o singură ipoteză acceptabilă: 
păstraseră secretul pentru că, indiferent unde avusese loc 
nașterea, se născuseră gemeni. De ce era important și de ce 
făcuseră apoi ce au făcut, încă nu știam. Poate că acesta era 
golul în jurul căruia îmi modelasem inconștient viaţa. Toţi se 
simt așa uneori, dar mie mi se întâmplă prea des. Poate că, în 
sfârșit, aflasem de ce. 

Nu știu când am auzit prima dată zgomotul. Nu cu mult timp 
înainte, cred. Dar, treptat, mi-am dat seama că aud un clipocit 
surd. Părea foarte aproape de mine, atât de aproape încât m-am 
răsucit pe scaun. Nu era nimic în spate. Când m-am întors, am 
observat că judecasem greșit direcţia și că venea din celălalt 
capăt al piscinei. Era prea întuneric ca să văd ceva, dar parcă 
acolo apa curgea încet. M-am aplecat în faţă, surprins. Nivelul 
apei din piscină creștea lent, dar vizibil. Nu mai era doar de 
câţiva centimetri, ci de aproape jumătate de metru. Doar atunci 
mi-am dat seama că în piscină erau doi oameni. Chiar în capătul 
îndepărtat. Unul era puţin mai înalt decât celălalt și amândoi au 
fost, la început, doar niște umbre. Se țineau de mână și înaintau 
cu greu, se luptau cu apa vâscoasă pe măsură ce nivelul ei 
creștea. Clipocitul se auzea tot mai tare pe măsură ce piscina se 
umplea, iar mișcarea siluetelor era tot mai viguroasă. Incercau 
să ajungă în partea mai puţin adâncă, să ajungă la mine. 

De-acum, lumina lunii le dezvăluise trăsăturile și știam că 
erau tata și mama. Ar fi putut înainta mai repede dacă nu s-ar fi 
ținut de mână, dar n-au făcut-o. Au continuat să meargă așa 
chiar și atunci când apa le-a trecut de mijloc. Cred că mă 
văzuseră. Se uitau în direcţia mea, cel puţin. Gura tatei se 


VP - 178 


deschidea și se închidea, dar, dacă scosese vreun sunet, n-a 
ajuns până la mine. Loveau apa cu mâinile libere, dar nu săreau 
stropi și nivelul continua să crească. Indiferent cât de mult se 
apropiau, adâncimea piscinei nu scădea. Apa continua să urce. 
Nu s-a oprit nici când le-a ajuns la bărbie, nici când a început să 
dea peste margini și să se reverse ca mercurul negru în jurul 
picioarelor mele. Privirea mamei a rămas liniștită până la sfârșit; 
tata a fost cel care a intrat în panică, prima oară în viaţă, și 
mâna lui a fost ultimul detaliu vizibil când, continuând să se 
scufunde, aproape că ajunseseră la capăt, la mine. 

Când am deschis brusc ochii, soarele tocmai răsărea și Bobby 
stătea lângă mine, clătinând din cap. 

M-am ridicat de pe scaun și am observat că pachetul de ţigări 
nu mai era pe genunchii mei. Plutea pe cei cincisprezece 
centimetri de apă vâscoasă din piscină. M-am uitat la Bobby, 
care mi-a făcut cu ochiul. 

— Probabil că te-ai mișcat în somn, zise el. 

e 

Când dimineaţa era pe sfârșite, am avut confirmarea. Niciun 
Ward Hopkins, niciun fel de Hopkins nu se născuse vreodată în 
Hunter's Rock. Am vorbit cu o domnişoară drăguță care stătea 
la un birou și care mi-a spus că va încerca să afle și altceva. Nu- 
mi dădeam seama ce altceva mi-ar fi fost de folos și, curând, a 
devenit evident că nici ea nu-și dădea seama, dar încerca să mă 
ajute, motivată de o combinaţie de compasiune și plictiseală. l- 
am dat numărul meu de mobil și-am plecat. 

Bobby mă aștepta afară, pe trotuar, și vorbea la telefon. Am 
supravegheat strada în ambele sensuri până când a terminat. 
Chiar dacă știam că asta mă aștepta, eram dezamăgit. Parcă m- 
ar fi pus cineva să stau jos și mi-ar fi spus că nu ieșisem totuși 
din pântecele mamei, că, de fapt, o barză mă lăsase într-un 
tufiș. În spitalul acela mic îmi fuseseră scoase amigdalele și-i 
mai călcasem pragul de două ori ca să-mi fie prinse în copci 
rănile de bună purtare de la genunchi. De fiecare dată, am 
crezut că revin în locul unde mă născusem. 

— Ei, prietene, zise Bobby într-un târziu. Te anunţ că 
cinstiților bărbaţi și femei de la departamentul de poliţie din 
Dyersburg le-ar plăcea să știe unde te afli. Vei fi fericit să auzi 
că interesul ăsta pare izvorât din grija faţă de sănătatea ta. 
Deocamdată. 


VP - 179 


— Și casa? 

— Pagube mari în living și pe hol, partea de jos a scărilor 
distrusă, dar n-a ars din temelii. 

— Și-acum? 

— Arată-mi vechea ta casă. 

M-am uitat la el mai atent. 

— De ce? 

— Păi, dulceaţă, pentru că ești puternic, blond și splendid și 
vreau să aflu totul despre tine. 

— Du-te-n mă-ta, i-am zis, întărind urarea cu un gest obosit. E 
o idee tâmpită și inutilă. 

— Ai vreo propunere mai bună? Ăsta nu pare un oraș cu 
posibilităţi infinite de distracţie. 

Am pornit pe strada principală. Nu reușeam să înțeleg dacă 
lucrurile noi sau cele vechi mi se păreau mai străine. 
Schimbarea cea mai evidentă era demolarea magazinului Jane's 
Market, înlocuit de un Holiday Inn cu o firmă mică și modernă, 
dreptunghiulară. Mi-e dor de vechile firme, mari și ovale. Sincer. 
Nu pricep de ce sunt mai bune cele dreptunghiulare. 

Când mai aveam puţin, am redus viteza și în cele din urmă 
am oprit mașina vizavi. Trecuseră zece ani de când nu mai 
văzusem casa, poate mai mult. Arăta aproape neschimbată - 
deși între timp fusese vopsită, iar copacii și arbuștii din jur se 
schimbaseră. În faţă era parcată o mașină de familie, fabricată 
în Extremul Orient, și trei biciclete erau aliniate frumos într-o 
parte. 

După un minut, am văzut o siluetă la fereastra din faţă, dara 
dispărut repede. Era doar o casă de suburbie la fel ca atâtea 
altele, însă în ochii mei arăta ca o casă de turtă dulce dintr-un 
basm. Realitatea ei îmi era prea bine întipărită în memorie, era 
prea irezistibilă, parcă supraîncărcată cu acid glutamic. Am 
încercat să-mi amintesc exact când intrasem ultima oară în ea. 
Părea de neconceput că nu simţisem nevoia s-o vizitez înainte 
să fie vândută. Chiar atât de greu să-mi fi fost să prevăd cât de 
diferită putea fi într-o bună zi situaţia? 

— Eşti pregătit? 

Am observat că mâinile îmi tremurau puțin. M-am întors spre 
el: 

— Pentru ce să fiu pregătit? 

— Să intri. 


VP - 180 


— Nu intru. 

— Ba intri, zise el, răbdător. 

— Bobby, te-ai ţicnit? Acum stă altcineva aici. Nici nu se pune 
problema să intru. 

— Ascultă-mă. Babacul meu a murit acum doi ani. N-a contat 
cine știe ce pentru mine, aveam o relaţie de căcat, dar m-a 
sunat mama și m-a rugat să mă întorc acasă pentru 
înmormântare. Eram ocupat. N-am reușit să ajung. Șase luni mai 
târziu, mi-am dat seama că mă port cam aiurea. Fără motiv. Pur 
și simplu, mă enervam din orice, tot timpul. Eram agitat când n- 
aveam niciun motiv să fiu. Un fel de atacuri de panică, așa cred. 
Îmi tot apăreau obstacole în cale. 

Nu știam ce să spun. Nu se uita la mine, ci drept înainte. 

— Până la urmă, nu știu ce chestie de serviciu m-a adus 
aproape de casă, așa că m-am dus s-o văd pe mama în 
Rochford. Nici cu ea nu pot zice că mă înțelegeam perfect. A 
fost plăcut s-o văd. Poate că „plăcut” nu-i cuvântul potrivit. Util, 
mai degrabă. Arăta altfel, era mai mică. Apoi, în drum spre 
autostradă, am oprit lângă cimitir și-am stat o vreme lângă 
mormântul babacului. Era o după-amiază însorită și nu era 
nimeni în jur. Și fantoma lui, fantoma lui a ieșit din pământ chiar 
în faţa mea și-a spus: „Ascultă, Bobby, liniștește-te”. 

M-am uitat ţintă la el. A râs încetișor. 

— Sigur că nu. Nu i-am simţit prezenţa, nu m-am împăcat nici 
acum cu felul lui de-a fi. Dar de-atunci n-am mai fost așa de 
agitat. Mă gândesc uneori la moarte și sunt mai atent la tot ce 
fac și mai deschis la ideea de-a mă așeza la casa mea în câţiva 
ani. Dar senzaţia aia ciudată a dispărut. M-am întors pe teren 
stabil. Se uită la mine. Chestiile nerezolvate îi distrug pe 
oameni, Ward. Crezi că așa te protejezi, dar nu faci decât să 
lărgești micile crăpături. Dacă se deschid prea multe odată, 
toată șandramaua se dărâmă și te trezești ca un câine care 
hoinărește pe străzi noaptea. lar ţie, prietene, în clipa asta ţi se 
cască în faţă o grămadă de crăpături. 

Am deschis portiera și am coborât din mașină. 

— Doar dacă-mi dau ei voie. 

— Or să-ţi dea, zise. Te aştept aici. 

M-am oprit. Mă așteptam să vină cu mine. 


VP - 181 


— E casa ta, ridică el din umeri. Și dacă batem la ușa aia 
împreună, oricine ar veni să deschidă ar crede că a nimerit în 
finalul sumbru al unui episod din C.S./. 

Am mers pe alee și am bătut la ușă. Veranda era aranjată 
frumos și bine măturată. 

Mi-a deschis o femeie zâmbitoare. 

— Domnul Hopkins? zise ea. 

Am înţeles în clipa următoare și, în același timp, l-am 
blestemat și l-am ridicat în slăvi pe Bobby. Sunase înainte, 
pretinzând că era Ward Hopkins, și pregătise terenul. Mă întreb 
ce ar fi făcut dacă refuzam. 

— Da, am spus, simţindu-mă acum ceva mai încrezător. Sigur 
nu vă deranjez? 

— Nici pomeneală. 

Îmi făcu loc să intru. 

— Aţi avut noroc să mă găsiţi mai devreme. Mi-e teamă totuși 
că va trebui să plec iar de acasă în scurt timp. 

— Înţeleg, am zis. Câteva minute ar fi minunat. 

Femeia, de vârstă mijlocie și destul de frumoasă și amabilă 
încât să joace rolul unei mame la televizor, m-a întrebat dacă 
vreau o cafea. Am refuzat, dar era deja făcută și, în cele din 
urmă, mi-a fost mai ușor să accept. Când s-a dus s-o ia, am 
rămas în antreu și m-am uitat în jur. Totul se schimbase. 
Femeia, oricare i-ar fi fost numele (nu puteam s-o întreb, dat 
fiind că, teoretic, vorbisem cu ea mai devreme), se pricepea să 
folosească șabloanele și pensula. Dacă priveai casa dintr-o 
perspectivă artizanală, arăta categoric mai bine decât atunci 
când locuiam noi în ea. 

Apoi am făcut un tur. Nu era nevoie să-mi explice de ce mă 
însoțea. Mi se părea oricum destul de neobișnuit că lăsase un 
străin să-i intre în casă doar în urma unei discuţii la telefon. 
Dorinţa ei de-a sta cu ochii pe mine era absolut normală. 
Curând, am fost în măsură să fac suficiente comentarii despre 
cum arăta casa când se mutase ea încât să-i alung până și 
ultima bănuială și s-a dus să-și vadă de treburi. M-am plimbat 
prin toate camerele, apoi am urcat la etaj. Am aruncat o privire 
în fosta cameră a părinţilor mei și în camera de oaspeţi, 
amândouă fuseseră în bună măsură teritoriu străin pentru mine. 
Apoi m-am pregătit pentru destinaţia finală. 


VP - 182 


Când ușa vechii mele camere s-a deschis, mi s-a pus fără să 
vreau un nod în gât. Am făcut doi pași înăuntru, dar m-am oprit. 
Pereţi verzi, covor maro. Câteva cutii și niște scaune vechi, un 
ventilator stricat și o bicicletă de copil aproape întreagă. 

Mi-am dat seama că femeia stătea în spatele meu. 

— N-am schimbat nimic, recunoscu ea. Priveliștea e mai 
drăguță din camera cealaltă, așa că fata mea doarme acolo 
chiar dacă-i puţin mai mică. Aici mai depozităm una-alta. Vă 
aștept jos. 

Cu asta, a dispărut. Am rămas câteva clipe în cameră, doar 
uitându-mă în jur, privind-o din unghiuri diferite. Avea probabil 
cincisprezece metri pătraţi și părea în același timp foarte mică și 
mai vastă ca Africa. Spaţiul în care ai crescut nu e un spațiu 
oarecare. Îl cunoști atât de intim, ai stat jos și în picioare și te-ai 
întins în fiecare colţișor al lui. E locul în care gândești multe 
lucruri pentru prima oară și, prin urmare, se întinde la nesfârșit, 
ca ajunul Crăciunului, în timp ce stai acolo și aștepți să crești. Te 
închide în el. 

— Asta e camera mea, am spus încet, numai pentru mine. 
Fusese ciudat s-o văd în filmul de pe casetă. Acum nu mai era. 
Locul meu de origine nu se schimbase. Nu dispăruse chiar totul 
din viaţa mea. Am închis ușa când am ieșit, ca și cum mă 
temeam să nu fugă ceva de acolo. 

La parter, femeia stătea sprijinită de masa din bucătărie. 

— Mulţumesc, am zis. Aţi fost foarte amabilă. 

A dat din cap și eu m-am uitat câteva clipe prin bucătărie. 
Aparatele fuseseră aduse la zi, dar dulapurile erau aceleași: 
solide și făcute din lemn de bună calitate. Probabil că nu 
găsiseră niciun motiv să le înlocuiască. Ceva care ieșise din 
mâinile tatălui meu supraviețuise. 

Atunci mi-am amintit seara aceea de demult, când mâncasem 
lasagna împreună cu el. O cârpă atârnată de mânerul 
aragazului, o partidă de biliard care nu ieșise bine. Am deschis 
gura, apoi am închis-o la loc. 

Să ies din casă a fost unul dintre cele mai ciudate lucruri pe 
care le-am făcut în viaţa mea, părăsirea lumii interioare pentru 
a mă întoarce în prezent. Am fost aproape surprins să văd 
mașina mare și albă parcată vizavi și pe Bobby care stătea în 
ea. Am observat cât de multe mașini seamănă în zilele noastre 
cu niște gândaci uriași. 


VP - 183 


Am Salutat-o pe femeie și-am pornit pe alee, nu repede, ci așa 
cum mergi de obicei. Când am deschis portiera, în spatele meu 
casa era din nou închisă - închisă și lăsată în urmă. 

e 

Bobby citea contractul de închiriere al maşinii. 

— Isuse, ce plictisitoare-i chestia asta, zise el. Foarte 
plictisitoare. Ar trebui să angajeze un scriitor, să-l pună s-o mai 
condimenteze puțin. 

— Eşti rău, am zis, dar îţi mulţumesc. 

A aruncat hârtiile înapoi în torpedo. 

— Atunci, cred că am terminat cu Hunter's Rock. 

— Nu, nu cred. 

— La ce te gândești? 

— Ce-ar fi dacă ei știau deja, când ne-am născut, că vor face 
ceea ce au făcut? Poate, nu știu... s-au gândit că nu pot întreţine 
decât un copil. 

Bobby părea sceptic. 

— Știu, am recunoscut. Dar, în orice caz, să presupunem că 
știau. Știau că-l vor abandona pe unul dintre noi. Dar mai știau 
și că, într-o bună zi, vor muri și s-ar putea ca eu să fac exact ce 
fac acum. Că s-ar putea să mă întorc acasă și să caut și să 
descopăr la spital că am un geamăn. 

— Așa că au hotărât să te naști în altă parte, deci tot ce-ai fi 
descoperit ar fi fost un mister despre spitalul în care te-ai născut 
și nu că ai un geamăn pe care ei l-au părăsit. 

— La asta mă gândesc. 

— Și cum se face că Agenţia n-a găsit nimic când te-ai 
angajat? 

— Pe-atunci le eram foarte folositor. Cred că au sărit peste 
verificarea la sânge ca să meargă totul mai repede, după care 
am fost unul din echipă și cui îi mai păsa? 

Bobby a cântărit ipoteza. 

— E cea mai bună explicaţie pe care-o avem. Dar tot e ciudat. 
Dacă părinţii tăi s-au chinuit așa tare să ascundă chestia asta, 
de ce au lăsat apoi o dovadă? 

— Poate s-a întâmplat ceva în ultima clipă care i-a obligat să 
se răzgândească și să-mi spună adevărul. 

Mi-am dat seama că femeia poate se uita pe geam, așa că am 
pornit motorul și-am plecat. 


VP - 184 


— Cred că am căutat în direcţia greșită. Sunt trei filme pe 
caseta aia. Primul a fost făcut într-un loc pe care am reușit să-l 
găsesc, The Halls. Al treilea îmi spune ce nu știam. Cel de la 
mijloc arată două locuri. Unul e casa în care tocmai am fost - 
mulțumesc. Celălalt e un bar. Nu-l recunosc. Nu e unul dintre 
barurile în care am intrat până acum. 

— Și? 

Eram la o intersecție. 

— Ai puţină răbdare, am spus și-am luat-o la stânga. 

O curbă care în cele din urmă avea să ne ducă - presupunând 
că încă se afla acolo - la un bar în care-mi pierdeam timpul pe- 
atunci. 


20 


Nu fusese niciodată un local în care intrai în mod intenţionat, 
doar dacă destinul nu-l transformase în refugiul tău de zi cu zi. 
Îmi închipuiam că era posibil să se fi schimbat în două feluri: fie 
devenise elegant, dotat cu o sală de mese și o mulțime de 
chelnerițe în livrele roșu cu alb, fie fusese ras cu buldozerul 
pentru a face loc unor case ieftine în care locatarii, după lăsarea 
întunericului, urlă unii la alţii. De fapt, progresul părea să fi 
ignorat complet Lazy Ed's, dacă nu puneam la socoteală blânda 
decădere care îl luase în stăpânire ca igrasia. 

Înăuntru era pustiu și liniște. Barul și scaunele fără spătar 
erau la fel de tocite cum le știam. Masa de biliard se afla la locul 
ei, cu tot cu stratul de praf, din care câteva firișoare poate chiar 
îmi aparţineau. Ici și colo fuseseră adăugate câteva obiecte, 
urmele cele mai apăsate ale progresului: reclama cu neon la 
MILLER fusese înlocuită cu una la Bud Lite, iar calendarul de pe 
perete arăta domnișoare mai apropiate de starea lor naturală 
decât în timpul meu. Naturală, cel puţin, prin nivelul nudităţii, 
dacă nu în forma și consistenţa sânilor. Undeva, probabil foarte 
bine ascuns, trebuia să fie un anunţ care le avertiza pe femeile 
gravide în privinţa consumului excesiv de alcool - totuși, dacă o 
persoană în condiţia respectivă ar fi intrat acolo din proprie 
iniţiativă, avertismentul probabil că n-ar fi avut niciun efect, 
fiindcă ar fi fost fie oarbă, fie dezechilibrată mintal. Femeile au 


VP - 185 


standarde mai ridicate. Din cauza asta au o influenţă 
civilizatoare asupra tinerilor. Dacă vrei să le îmbeţi, trebuie să 
găsești un loc frumos. 

Bobby s-a sprijinit de masa de biliard și s-a uitat în jur. 

— Așa a fost totdeauna? 

— Parcă n-aș fi plecat niciodată. 

M-am dus la bar, cam agitat. De obicei ajungea să-l strig pe 
Ed. Dar asta era valabil cu douăzeci de ani în urmă, și a repeta 
gestul acum ar fi fost ca și când m-aș fi întors la școală și-aș fi 
așteptat să mă recunoască profesorii. Ultimul lucru de care 
cineva are nevoie e să știe că în imensa tramă a vieţii a fost 
mereu doar un „băieţaș”. 

Un bărbat a ieșit din spate, ștergându-și mâinile cu o cârpă 
care nu putea decât să i le murdărească și mai tare. Și-a înclinat 
capul într-un salut cordial, dar de un entuziasm limitat. Era cam 
de vârsta mea, poate cu câţiva ani mai mare, gras și deja pe 
jumătate chel. Ador să văd bărbaţi de vârsta mea care-și pierd 
părul. Îmi recapăt imediat încrederea în mine. 

— Salut, am zis. Îl caut pe Ed. 

— L-ai găsit, răspunse el. 

— Cel la care mă gândesc ar trebui să fie mai bătrân cu vreo 
treizeci de ani. 

— Vrei să zici Lazy”. Nu-i aici. 

— Doar nu ești Ed junior. 

Ed nu avea copii. Nu era nici măcar însurat. 

— Fir-aș al dracu’, nu, zise bărbatul, parcă îngrozit de idee. E 
numai o coincidenţă. Sunt noul proprietar. De când a ieșit Ed la 
pensie. 

Am încercat să-mi ascund dezamăgirea. 

— A ieșit la pensie? 

Nu voiam să par prea insistent. 

— De vreo doi ani. Totuși, zise tipul, am avut noroc că n-a fost 
nevoie să schimb firma. 

— Totul arată neschimbat, de fapt, m-am hazardat. 

Bărbatul a dat plictisit din cap. 

— Mie-mi spui? Când l-a vândut, Lazy a pus o condiţie. A zis 
că vinde-o afacere, nu a doua lui casă. Trebuia lăsat totu' așa 
cum era până la moartea lui. 

— Și-ai acceptat? 


13 Leneșul, trântorul. (N. tr.). 
VP - 186 


— Am scos-o foarte ieftin. lar Lazy-i destul de bătrân. 

— De unde știe că te-ai ținut de cuvânt? 

— Incă mai trece pe-aici, aproape zi de zi. Stai o țâră și ai 
șanse să-l prinzi. 

Trebuie să fi văzut că zâmbeam, pentru că adăugă: 

— Numa’ un lucru: s-ar putea să nu mai fie-așa cum i-l 
amintești. 

Am deschis cont la bar și m-am dus la masa la care se 
așezase Bobby. Am băut bere și-am jucat biliard o vreme. A 
câștigat el. 

e 

Am băut bere după bere și, după ce m-am plictisit să tot 
pierd, Bobby și-a exersat singur loviturile o oră întreagă. Tatei i- 
ar fi plăcut perseverenta lui. Am fost singuri în bar multă vreme, 
dar apoi au început să mai apară și alţii. Spre sfârșitul după- 
amiezii, Bobby și cu mine încă reprezentam o treime din 
clientelă. Il întrebasem în trecere pe Ed la ce oră vine Lazy de 
obicei, dar se pare că era absolut imprevizibil. M-am gândit să-i 
cer adresa, dar ceva îmi spunea că tipul nu mi-ar fi dat-o și că 
întrebarea i-ar fi trezit suspiciunea. La începutul serii s-a pornit 
fluxul: au intrat patru persoane dintr-un foc. Niciuna dintre ele 
nu era Ed. 

Apoi, la șapte, s-a întâmplat ceva. 

In momentul acela, Bobby și cu mine jucam biliard. De data 
asta nu mă mai bătea așa ușor. Cineva pusese piesele clasice 
ale lui Springsteen la tonomat și coincidenţa mi se părea bizară: 
parcă aș fi stat acolo și aș fi jucat cu douăzeci de ani în urmă, în 
zilele gelului de păr și-ale mânecilor suflecate. Începeam să fiu 
destul de beat pentru a pluti la graniţa nostalgiei pentru anii '80, 
ceea ce nu-i niciodată un semn bun. 

Cu coada ochiului, am văzut ușa barului deschizându-se. Încă 
aplecat deasupra mesei, am încercat să văd cine venise. L-am 
zărit doar în trecere. Și faţa lui, destul de bătrână, uitându-se 
drept la mine. Apoi, oricine ar fi fost, s-a răsucit pe călcâie și a 
plecat. 

L-am strigat pe Bobby, dar și el văzuse scena. A traversat în 
fugă localul și-a ajuns afară înainte ca eu să las tacul din mână. 

In faţa barului era întuneric și o mașină se îndepărta în viteză. 
Un Ford vechi și rablagit, care ţâșnise din parcare, aruncând în 
urma lui jerbe de pietriș. Bobby înjura de toți dumnezeii și-am 


VP - 187 


înțeles repede de ce: un cretin ne blocase cu o camionetă. S-a 
întors și m-a văzut. 

— De ce-a fugit? 

— Habar n-am. Ai văzut pe unde-a luat-o? 

— Nu. 

Se întoarse și trase un șut în cea mai apropiată camionetă. 

— Pornește mașina. 

Am alergat înăuntru și ne-am dus direct la bar. 

— A cui e camioneta? 

Un tip îmbrăcat în jeanși a ridicat mâna. 

— Trage-o dracului de-acolo sau ţi-o împingem afară din 
parcare. 

S-a uitat la mine câteva clipe, apoi s-a ridicat și a ieșit afară. 

M-am întors spre Ed. 

— El era, nu-i așa? Tipul care-a fugit. 

— Cred că totuși nu voia să stea de vorbă cu tine. 

— Da, mare păcat, am zis. Pentru că oricum o să stea. Trebuie 
să discut cu el despre vremurile de odinioară. Sunt atât de 
nostalgic, că-mi vine să mă piș. Deci, unde stă? 

— Nu-ţi zic. 

— Nu face pe prostu’ cu mine, Ed. 

A dat să bage mâna sub tejghea. Am scos pistolul și l-am 
îndreptat spre el. 

— Nu face nici asta. Nu merită. 

Tânărul Ed își ridică mâinile la vedere. Eram conștient că 
ceilalţi clienți urmăreau scena și speram că niciunul dintre ei nu 
avea chef de tămbălău. Oamenii pot deveni foarte protectori 
faţă de cei care le servesc berea. E o legătură socială 
importantă. 

A urmat o pauză lungă, apoi Ed a oftat. 

— Trebuia să-mi dau seama c-aduci necazuri. 

— Nu-i adevărat. Vreau doar să vorbesc cu el. 

— Prin părţile lui Long Acre, zise. O rulotă veche lângă un 
pârâu, de cealaltă parte a crângului. 

l-am aruncat banii pentru bere și-am fugit afară, aproape 
doborându-l pe tipul care se întorcea după ce-și mutase 
camioneta. 

Bobby întorsese mașina și era gata de plecare. Acum, când 
știam încotro mergem, locul mi se părea destul de familiar. Long 
Acre e un drum aproape nesfârșit care ocolește prin spatele 


VP - 188 


orașului și ajunge până la dealuri. Nu sunt multe case acolo, iar 
pârâul la care se referise Ed era mult dincolo de ele, de cealaltă 
parte a unei pădurici. 

Ne-a luat cam zece minute. Era foarte întuneric și Bobby 
conducea foarte repede. În faţa noastră nu se vedea nici urmă 
de faruri. 

— Poate că nu se ducea acasă, zise Bobby. A 

— O să se ducă, mai devreme sau mai târziu. Incetinește, nu 
mai e mult până acolo. Pe deasupra, mă sperii. 

Curând, am văzut panglica de apă a pârâului, argintie sub 
cerul albastru-închis. Bobby a frânat ca unul care se lovește de- 
un zid și a virat pe un drumeag abia semnalizat. La capătul lui 
se vedea profilul unei rulote vechi într-o splendidă izolare. Nici 
urmă de camionetă. 

— Cacat, am zis. Bun. Trage unde nu putem fi văzuţi din 
drum. 

După aproximativ jumătate de oră, am început să-mi pierd 
răbdarea. Chiar dacă Lazy o luase pe alt drum ca să fie sigur că 
nu e urmărit, tot trebuia să se fi întors acasă. Bobby a fost de 
acord, dar mi-a interpretat altfel cuvintele. 

— Nu, am zis. Îl știu pe omul ăsta de mult timp. N-o să-i 
răscolesc prin casă. p 

— Nu-ţi propuneam s-o faci. Hai, Ward. In clipa în care te 
vede, își ia picioarele la spinare. Ai văzut bine. Barul din film 
trebuia să-ţi amintească de cineva, iar bătrânul știe ceva. 

— S-ar putea să mă fi confundat. 

— Probabil că ai câteva kilograme în plus, dar nu ești nici pe 
departe cât un dulap, nici nu ţi-ai schimbat culoarea pielii. Știa 
că tu ești. lar pentru unul care-i considerat bătrân, a reușit s-o 
șteargă destul de repede. 

Am ezitat, dar nu mult. Petrecusem mult timp cu Lazy Ed. 
Sigur, nu fusesem decât unul dintre cei mulţi, și nu mă îndoiesc 
că a mai văzut de-atunci multe generaţii de băutori de bere 
minori. Dar mă așteptam la o primire mai amicală. 

Am coborât împreună din mașină și l-am însoţit până la ușa 
rulotei. Bobby a forțat încuietoarea, s-a strecurat înăuntru și, 
după câteva clipe, o lumină slabă a răzbătut prin ferestre. 

M-am așezat pe scări și-am stat de șase, întrebându-mă dacă 
părinţii mei bănuiseră că într-o bună zi se va ajunge la așa ceva. 
Fiul lor, pe jumătate beat, intrase prin efracţie în rulota unui 


VP - 189 


bătrân. Nu-mi place cine am devenit, însă nu-l aveam la inimă 
nici pe omul care am fost înainte. Nu o luasem razna complet, 
într-un fel era logic: Amintirea partidei de biliard jucate cu tata 
cu atâta timp în urmă și felul în care reacționase Ed când îl 
văzuse atunci erau argumentele care mă făcuseră să mă duc la 
bar. Dar, în timp ce supravegheam drumul și-l auzeam pe Bobby 
cum se mișcă înăuntru, mi s-a părut că aud din nou vocea tatei: 
Mă întreb ce s-a ales de tine. 
e 

Zece minute mai târziu, Bobby a ieşit ținând ceva în mână. 

— Ce-ai găsit? 

M-am ridicat, simțind că mă dureau picioarele. 

— Îți arăt când ajungem la căldură. Probabil că ţi-a îngheţat 
curu’. 

Înapoi în mașină, am aprins plafoniera. 

— Ei bine, zise Bobby. Lazy Ed înfruntă apusul vieții cu 
ajutorul băuturii și-a ajuns în punctul în care ascunde sticlele 
goale chiar și de el însuși. Ori asta, ori are o poreclă pe măsură 
și-l doare-n cur dacă le-aruncă la gunoi sau nu. E o grădină 
zoologică acolo înăuntru. Nu m-am putut uita peste tot. Am dat, 
totuși, peste asta. 

Scoase o fotografie. Am luat-o și-am întors-o spre lumină. 

— Am găsit-o într-o cutie ascunsă lângă ceea ce-am presupus 
că-i un pat. În rest numai nimicuri, dar asta mi-a reţinut atenţia. 

Poza arăta un grup de cinci adolescenți, patru băieți și o fată, 
și fusese făcută într-o lumină slabă de cineva care uitase să 
spună „Păsărica”. Numai unul, cel care stătea în mijloc, părea 
conștient că este imortalizat. Ceilalţi fuseseră surprinși din 
semiprofil, cu feţele aproape complet ascunse în umbră. Era 
greu să-ţi dai seama unde fusese făcută, însă hainele și calitatea 
detaliilor o plasau la sfârșitul anilor '50 sau începutul anilor '60. 

— Ele, am zis. Tipul din mijloc. 

Nu-mi plăcea să ţin în mână ceva care aparţinea atât de mult 
trecutului altcuiva și nu avea nicio legătură cu mine. 

— Când spui „el”, te referi la Lazy Ed ăsta. 

— Da. Dar poza a fost făcută acum mai bine de cincizeci de 
ani. Când l-am cunoscut eu, nu era așa simpatic. Nici pe 
departe. 

— Bun. Bobby îmi arătă cu degetul femeia, care era în partea 
stângă. Ea cine-i? 


VP - 190 


M-am uitat mai bine la silueta neclară. Tot ce reușeam să 
disting era o jumătate de sprânceană, niște păr și aproape toată 
gura. O faţă fină, tânără, destul de drăguță. Am ridicat din 
umeri. 

— Spune-mi tu. N-o cunosc. 

— Serios? 

— Ce vrei să zici, Bobby? 

— S-ar putea să greşesc și nu vreau să te influenţez. 

M-am uitat din nou. O vreme am studiat atent celelalte feţe, 
încercând să-mi împrospătez privirea. Apoi m-am uitat iar la 
femeie, dar tot nu-mi amintea de nimeni. 

— Nu-i mama, dacă la asta te gândești. 

— Nu. Mai uită-te. 

Am făcut ce mi-a spus și în cele din urmă mi-a venit o idee pe 
care am lăsat-o să-și urmeze cursul. Au trecut câteva secunde, 
apoi revelaţia a căzut ca o cărămidă. 

— Căca-m-aș împrăștiat, am zis. 

— Vezi? 

Am continuat să mă uit, așteptându-mă să nu mai fiu așa 
convins. Nu s-a întâmplat asta. Odată ce remarcasem 
asemănarea, nu mai putea fi negată. Deși faţa îi era ascunsă în 
mare parte, o recunoșteam după ochi și după jumătatea de sus 
a nasului. 

— Asta-i Mary, am zis. Mary Richards. Vecina din Dyersburg a 
părinţilor mei. 

Am deschis gura să mai spun ceva - nu sunt sigur ce - dar am 
închis-o la loc cu o pocnitură, șocat de altă imagine. 

Bobby n-o observase. 

— Bun, ce căuta Ed în Montana pe-atunci? Și ce căuta ea 
acolo? 

— Chiar te-ai pregătit să-l aștepți pe tipu’ ăsta toată noaptea? 

— Ai alt plan? 

— S-ar putea să mai am ceva să-ți arăt, am zis. Pe deasupra, 
e frig și nu cred că o să-l vedem pe Ed aici în noaptea asta. 
Trebuie să ne întoarcem în oraș. 

Îmi tremurau mâinile și gâtul mi se uscase. 

— N-am nimic împotrivă. 

Am coborât din mașină, am urcat scara și-am intrat în rulotă. 
Am sprijinit fotografia în mijlocul unei măsuţe de joc și am scris 
un mesaj pe spate, scuzându-mă că intrasem neinvitat. Am 


VP - 191 


adăugat jos numărul meu de mobil, după care am ieșit - 
oprindu-mă o clipă înainte pentru a sprijini o revistă de ușă pe 
dinăuntru. 

Bobby a condus până în oraș cu farurile stinse, dar n-am 
văzut nici ţipenie de om, iar când am trecut pe lângă bar 
bătrânul Ford nu era în parcare. 


21 


Am luat două camere la Holiday Inn. Am făcut un duș și m-am 
odihnit cinci minute, cât l-am așteptat pe Bobby. Camera era 
curată, proaspătă și liniștitoare. Aveam la îndemână o cafetieră 
mare plină, adusă de-un băiat cu o jachetă albă și un zâmbet 
prêt-à-porter, care e de obicei cel mai bun dintre toate. Eu nu 
am gena Cheers. Sunt mai degrabă mulțumit dacă oamenii nu- 
mi știu numele. 

Îmi doream să mai fi avut fotografia. Voiam să mă mai uit la 
ea, eram pe jumătate convins că lumina îmi jucase o festă. Asta 
și faptul că faţa moartă a lui Mary îmi era puternic imprimată în 
memorie. Cadavrul ei zăcea în clipa asta într-un sertar frigorific 
la morgă și nimeni nu știa ce i se întâmplase. Credeam că era 
corect să se știe, iar faptul că fugisem din Dyersburg încă mă 
apăsa. Poate că un telefon anonim ar fi îndreptat poliţia locală 
pe pista corectă. Mi-ar fi cerut numele și adresa, dar puteam 
inventa ceva. Mă pricep la așa ceva. 

Eram gata să ridic receptorul, când Bobby a bătut la ușă. Am 
lăsat telefonul în pace și m-am ridicat de pe scaun. 

— Cum te simţi? zise el, închizând ușa. 

— Au fost câteva zile ciudate, Bobby. 

Am deschis laptopul și l-am așezat în mijlocul mesei. l-am 
făcut semn să se așeze pe celălalt scaun, apoi am vârât DVD-ul 
în fantă și am încărcat scena barului. 

Muzică puternică. Haos. Înaintarea dezordonată a individului 
beat care ţinea camera de luat vederi. Accesul de tuse, apoi 
cotitura după colţ, în partea unde se juca biliard. O pereche 
tânără stând cu spatele la obiectiv și un bărbat masiv cu barbă 
și prietena lui pregătindu-se să dea cu tacul. 


VP - 192 


Camera de luat vederi clătinându-se și fata cu păr lung 
ridicându-și privirea. Am dat clic pe PAUSE și am blocat cadrul 
cu faţa ei. Am apăsat două taste pentru a face o captură de 
ecran, apoi am pornit Photoshop. Am deschis fișierul și, de data 
asta, am făcut zoom pe faţa femeii. Am luat o parte din fundal și 
am acoperit cu ea partea de jos a părului ei lung pentru a o 
elimina. Am clonat o porţiune din epidermă și am adăugat-o în 
jurul obrajilor, făcându-i să pară mai în vârstă și mai voluminoși, 
apoi am luat o porțiune din păr și i-am schimbat coafura cu una 
mai potrivită pentru o doamnă în vârstă din anul 2002. Am făcut 
o selecție rapidă, am pus niște gri-oţel și, în cele din urmă, am 
aplicat un filtru de granulaţie în porțiunile modificate ale 
imaginii pentru a ascunde diferenţele de definiţie, după care am 
folosit un blur pentru eliminarea asperităţilor. Am micșorat 
imaginea până când avea jumătate din mărimea originală și 
munca brută de editare era acum mult mai puţin evidentă. 

Trebuia să ignori faptul că partea din exterior a feţei arăta 
ciudat, dar nu era greu, având în vedere ce fusese scos în 
evidență în rest. Bănuiam asta încă de la rulota lui Ed, dar s-o 
văd pe ecran mă lăsa fără suflu. 

— Bun, zise Bobby, foarte încet. E tot ea. Împreună cu părinţii 
tăi. 

— Dar au cunoscut-o abia când s-au mutat în Montana. 

— Și presupun că au spus ceva de genul: „Ea e doamna Mary. 
E prima dată când apare în viaţa noastră. Cu siguranță n-am 
mai întâlnit-o până acum”. 

— Se purtau ca și când s-ar fi cunoscut doar de vreo doi ani. 

Mi se învârtea capul. 

— Și îmi amintesc că mama mi-a povestit cum a cunoscut-o 
pe Mary exact în ziua când s-au mutat, când le-a adus niște 
biscuiţi. 

— Când, de fapt, se cunoșteau de peste treizeci de ani. 

Între timp, Bobby derulase în urmă și se oprise la cadrul cu 
fata care ședea turcește pe jos și croșeta în livingul părinţilor 
mei. 

Am dat din cap. După felul în care-i cădea lumina pe faţă, nu 
mai era nevoie de nicio editare. Era Mary. 

— Ce crezi despre Ed ăsta? Crezi că el a filmat aici? 

— Singura dată când i-am văzut pe el și pe tata în aceeași 
cameră s-au purtat ca niște străini. (li povestisem deja lui Bobby 


VP - 193 


episodul, în timp ce mergeam spre bar.) Dar trebuie să se fi 
cunoscut. Toţi se cunoșteau. Din cine știe ce motiv, Mary s-a 
mutat, probabil nu mult după momentul surprins în film. Fără 
îndoială, când părinţii mei au ajuns în Montana, ea era deja 
acolo de mult timp. Ai mei și Ed au rămas aici, dar n-au ţinut 
legătura. Singura dată când a apărut riscul să se întâlnească 
întâmplător, din cauza mea, tata n-a refuzat, și niciunul dintre ei 
n-a dat vreun semn că l-ar recunoaște pe celălalt. 

Mi-am adus aminte de câte ori o văzusem pe Mary în casa 
noastră, dar asta mi-a confirmat impresia iniţială - și anume că 
se cunoscuseră înainte să ajungă în Montana, dar făcuseră tot 
posibilul ca asta să nu se afle. M-am întrebat de ce se chinuiseră 
toţi să-mi ascundă realitatea, apoi mi-am dat seama că 
gândeam în mod confuz și egoist. 

— Ai mei s-au dus acolo intenţionat, am înțeles. S-au dus 
pentru că au crezut sau au știut că se va întâmpla ceva și din 
cauza asta toţi trei s-au prefăcut că nu se cunosc. 

— Forțezi puţin lucrurile. 

— Crezi? Poate că Mary n-a fost eliminată numai pentru că 
era în drum. Poate că individul care a venit să dea foc casei 
avea două misiuni, iar Mary era una dintre ele. 

Bobby se gândi la asta și dădu din cap. 

— Deci, când îţi faci iar apariţia în Hunter's Rock, Ed fuge 
mâncând pământul. 

— Trebuia să rămânem la rulota lui. 

Bobby clătină din cap. 

— N-o să se întoarcă acolo prea curând. De-acum trebuie să-l 
fi sunat pe tipul de la bar și știe că știi unde să-l cauţi. In plus, 
ești prea epuizat ca să alergi după cineva. l-ai lăsat numărul de 
telefon. Dacă se întoarce acasă, are cum să dea de tine. Mâine o 
să ne ducem iar la bar și-o să-l strângem cu ușa pe proprietar. O 
să aflăm dacă bătrânul are vreun asociat, vreun prieten sau mai 
există vreun loc în care merge de obicei. 

— Cu alte cuvinte, căutăm acul în carul cu fân. 

— Acul e încă acolo. Dacă a fost aruncat la întâmplare, s-ar 
putea să fie primul lucru peste care o să dai. 

— Foarte profund, Bobby. Stai să-mi notez cuvintele astea. 

— Până una-alta, eu intru pe Net. 

Aruncă o privire la telefonul meu, care era aruncat pe pat. 


VP - 194 


— Și dacă speri să te sune Lazy Ed, poate ar fi bine să-ți 
deschizi mobilul. 

În vreme ce el conecta laptopul la priza telefonului de pe 
birou, eu am deschis mobilul. Cum mă așteptam, după câteva 
secunde apăru pe afișaj iconul de mesaje. 

— Ai primit ceva? 

Am deschis mesageria vocală și-am ascultat. Era o voce de 
femeie. 

— Nu-i el. E fata cu care am vorbit la spital. Mi-a promis că 
mai caută prin dosare și mă anunţă dacă găsește ceva 
interesant. 

— Și-a găsit? 

— Nu știu, am zis, închizând telefonul. Îmi spune doar că mă 
sună mâine. 

— Ward, uită-te la asta. Ai primit un e-mail. M-am uitat peste 
umărul lui. Pe ecran era un mesaj destul de scurt: 


CÂȘTIG GARANTAT DE MULȚI $$$! 


Suntem o companie mică ce oferă un serviciu în 
plină dezvoltare. Folosește produsul nostru pentru a- 
ți schimba lumea, nu-ți trebuie decât perseverență. 
Bucuroși cei neprihăniți fiindcă sufletul lor seva 
înveseli când ne vor vizita site-ul! 


Du-te la pagina precedentă pentru informatiile care 
ne pot schimba tuturor viața! Începe imediat cu o 
afacere care crește văzând cu ochii. Sute de 
persoane fac deja mai mult decât au crezut 
vreodată că e posibil. De ce să nu fii unul dintre noi? 


Nu întârzia - oferta expiră la miezul nopții. 


— Probabil că au căutat „spam” în dicţionar, am zis, și-au 
găsit textul gata scris. 

— Dar nu există niciun formular de comandă, observă Bobby. 
Adresa expeditorului pare falsă, menţionează un site fără să-i 
dea URL-ul și dă un termen limită de trei ore. Nu te prea ajută să 
fii jecmănit. În plus, uită-te la cele două fraze cu semne de 


VP - 195 


exclamație. Prima e ciudată - o chestie cu vag iz biblic, iar a 
doua spune: „Du-te la pagina precedentă”. Care pagină? 

Am reflectat câteva secunde. 

— Am primit asta pentru că am vizitat cine știe ce site și mi- 
au memorat IP-ul. 

— Ward, uneori parcă ai avea un creier care chiar 
funcționează. 

A dat dublu clic pe un icon de pe desktop și a deschis 
browser-ul. În câteva secunde, aveam în fața ochilor o pagină 
web cu doar două cuvinte: NE RIDICAM. 

De data aceasta erau subliniate, iar când Bobby a adus 
cursorul deasupra lor, săgeata s-a transformat într-o mânuţă cu 
degetul arătător întins. 

— E un link, zise. 

A dat clic pe cuvinte și-a apărut o căsuță de dialog care cerea 
o parolă. 

— O, fir-ar a dracului. 

— Oamenii de paie, am sugerat. 

A scris cuvintele la tastatură. A apărut o pagină albă cu 
mesajul ACCES NEAUTORIZAT (UNAUTHORIZED ENTRY) în 
partea de sus. Bobby înjură și apăsă butonul Back. 

— Mai arată-mi o dată e-mail-ul, am zis. 

A trecut browser-ul în fundal și-a adus în prim-plan e-mail-ul. 

L-am parcurs pe diagonală. 

— Încearcă „seva”, așa cum e scris. 

— De ce? 

— Seva e singura greșeală și e în fraza care se referă la 
website. 

A dat clic și a scris literele. Nici acum n-am primit acces liber. 

— În curând o să ne interzică alte încercări, mormăi el, 
revenind la pagina cu parola. 

— Încearcă să-l scrii corect. : 

A dat iar clic și a scris „se va”. O pauză. In cele din urmă pe 
ecran a apărut altă pagină. Era neagră, iar în mijloc erau scrise 
cu alb cuvintele BUN VENIT. 

— Bine, zise Bobby, încet și pe un ton reţinut. 

A mutat cursorul deasupra lui BUN VENIT și acesta s-a 
transformat într-o mânuţă. M-am înghesuit mai aproape de 
calculator, iar el a activat link-ul. 


VP - 196 


După o pauză, ecranul s-a colorat în verde-pădure și s-a 
umplut cu text scris cu alb. 


MANIFESTUL OMULUI 
[image: pailogo.jpgl 


ACESTA E ADEVARUL 

Unele persoane nu sunt de acord cu teoria 
Evoluţionismului. Greșesc. Ne-au spus atât de mult 
timp că Evoluţionismul nu e adevărat doar ca să ne 
ÎMPIEDICE să vedem Adevărul. Dar acum l-am Văzut, 
iar Politicienii sau ceilalţi mincinoși nu-l vor putea 
ascunde din nou. 

Credeţi că știți care este Adevărul, dar vă înșelaţi: 
știți doar MINCIUNI. 


ISTORIA OMENIRII 

Într-un trecut îndepărtat, eram toţi maimuțe. Apoi, 
într-o zi, acum 5 milioane de ani, s-a desprins o nouă 
ramură care a generat trei tipuri de maimute: gorilele, 
cimpanzeii și „hominizii” din care descindem noi. 
Oricine a văzut emisiuni TV despre cât de inteligenţi 
sunt cimpanzeii nu va avea dubii că acesta e adevărul. 
Două milioane și jumătate de ani mai târziu, au apărut 
primele fiinţe care aparţin adevăratei Omeniri. Acestea 
sunt uneori numite Habilis, deși numele din această 
perioadă sunt controversate și acum: e o perioadă 
întunecată a Evoluţiei noastre, iar oamenii de știință 
folosesc CUVINTE MARI atunci când nu știu atât de 
multe pe cât ar vrea să CREDEM noi că știu. 

Acum circa un milion de ani, a început să se 
întrezărească o specie numită Erectus, numită așa 
pentru că acești hominizi stăteau în poziţie Erectă. 
Starea lor Erectă e cea care îi deosebește de maimuțe 
și de toate celelalte animale. Unii dintre ei au devenit 
Neanderthalieni și au ocupat mult timp poziţia 
dominantă. În cursul următoarelor câteva sute de mii 
de ani, această specie și-a îmbunătăţit abilitatea de a 
merge, de a mânui unelte și a îmblânzit FOCUL. 
Evoluţia ulterioară a avut loc în Africa și a culminat cu 


VP - 197 


Homo Sapiens. Volumul creierului nostru a crescut, 
prin urmare ne-a crescut și Inteligența, care este 
unică. Homo Sapiens l-a substituit pe Neanderthal, iar 
noi i-am substituit pe amândoi. 

În tot acest timp, oamenii și hominizii care i-au 
precedat au fost VÂNĂTORI-CULEGĂTORI. Trăiam în 
grupuri mici legate între ele prin Înrudire și Cooperare. 
Ne hrăneam cu animalele pe care le VANAM și cu 
fructele și rădăcinile pe care le CULEGEAM, apoi 
mergeam mai departe. 


CUM VEI SEMĂNA, AȘA VEI ȘI SUSPINA 

În urmă cu aproximativ cincisprezece mii de ani, 
totul a început să se schimbe. La prima vedere pare cu 
mult timp în urmă, dar nu și atunci când gândești în 
milioane de ani. Ceea ce s-a întâmplat a fost că am 
renunţat la statutul natural de vânători și culegători. 
De ce? 

Unii au pus asta pe seama populaţiei în creștere, 
care a dus la diminuarea resurselor și la limitarea 
libertăţii de mișcare. Sau pe seama modificărilor 
climatice provocate de încheierea Erei Glaciare și-a 
multor altor lucruri. Am citit toate așa-numitele 
explicații Științifice și niciuna nu oferă o soluție clară. 
Cândva, pe câmpiile Americii trăiau milioane de bizoni. 
Trebuia să migreze pentru a găsi hrană, dar asta era în 
Firea Lucrurilor. Oamenii, care pot sta Erecţi, sunt 
FĂCUȚI pentru a străbate pe jos distanţe mari. Atunci 
de ce am încetat brusc să ne mișcăm după ce am 
Evoluat milioane de ani ca să fim așa? 

Motivul e limpede: pentru că am început să cultivăm 
pământul. Rezultatul a fost că oamenii au început să 
stea într-un singur loc și să trăiască în grupuri mai 
mari, de sute, apoi mii de indivizi. Și, odată pus în 
mișcare acest proces, stoparea lui nu a mai fost 
posibilă. Agricultura produce mai multă hrană, însă 
este o metodă MAI PUȚIN EFICIENTA de întreţinere a 
comunităţilor mici. Funcţionează doar pentru cele 
numeroase. Agricultura a provocat totodată sporirea 
ratei natalității, ceea ce înseamnă creșterea numerică 


VP - 198 


a comunităţii. Odată ce populaţia crește, nu mai poți 
renunța, nu te mai poţi întoarce la vânătoare. Ești 
prins în Capcană. 

Aceste schimbări au condus la apariţia satelor și 
orașelor, care au permis sporirea ulterioară a 
populaţiei. La rândul ei, aceasta a generat 
INEGALITATE, iar apoi CONDUCATORI și RELIGIE. A 
apărut și MORALA. Dacă trăieşti mult timp într-un 
singur loc, îi vei vedea și mâine pe oamenii pe care i-ai 
văzut ieri. Asta înseamnă că trebuie să te comporți 
față de ei într-un anumit fel, altfel aceștia te vor 
OMORI. De aici oamenii au ajuns să creadă că au 
OBLIGAȚIA de a se comporta conform unor norme - 
chiar dacă nu cunoșteau persoanele respective. Și, 
pentru prima dată, a apărut una dintre caracteristicile 
fiinţelor umane care nu e plăcută, ci mai degrabă 
tipică, cea care ne diferenţiază de toate celelalte 
specii: MODIFICAREA TERENULUI. Până în clipa aceea, 
trăiserăm ca parte din natură. Din momentul în care 
am început să facem agricultură, am VIOLAT pământul 
și l-am transformat după necesitățile noastre. | 

Și totuși, cultivatorii erau MAI PUȚIN SANATOȘI 
decât vânătorii. Cultivarea hranei avea un randament 
MAI MIC pentru același efort depus. Vânătorii- 
culegători aveau MAI MULT TIMP LIBER și MUNCEAU 
MAI PUȚIN decât cultivatorii. Aveau un regim alimentar 
mai bine echilibrat decât aceștia din urmă, care se 
bazau prea mult pe culturile de rădăcinoase și de 
cereale. Cultivatorii erau mai predispuși la infecţii și 
epidemii pentru că locuiau laolaltă. Oamenii trăiau mai 
puţin și se ÎMBOLNĂVEAU mai des. 

ATUNCI DE CE, ÎN DOAR CÂTEVA MII DE ANI, ACEST 
STIL DE VIAȚĂ S-A RĂSPÂNDIT ÎN LUME? De ce, 
aproape pe tot cuprinsul planetei, întreaga noastră 
Specie și-a modificat stilul de viață după Milioane de 
ani - mai ales dacă la început O DUCEA MAI RAU? 


GENOMUL INUMAN 
Virușii sunt foarte mici, dar când îţi intră în corp 
preiau controlul și-l obligă să facă ce vrea Boala. Mulţi 


VP - 199 


Viruși îţi transmit o boală, cum ar fi răceala. Unii te 
ucid, de exemplu SIDA. Dar cei mai vicleni Viruși nu îţi 
provoacă neplăceri și nici nu te omoară - pentru că vor 
să fii CASA lor. 

Am fost infectați acum 20 000 de ani. Homo Sapiens 
a adus Virusul din Africa, iar efectul a fost dispariția 
tuturor Neanderthalienilor. Se adaptaseră mai bine la 
condiţiile specifice și la Era Glaciară, și totuși au 
dispărut în doar câteva mii de ani. 

Acest Virus ne-a obligat să trăim în grupuri mari și în 
orașe tocmai pentru că așa îi era mai ușor să se 
RĂSPÂNDEASCĂ PRINTRE NOI. N-am făcut-o pentru că 
așa ne era mai bine. Am făcut-o pentru că eram prinși 
în capcană. Când Virusul a preluat controlul și noi i-am 
devenit gazdă, natura noastră s-a schimbat și nu ne- 
am mai putut întoarce de unde am plecat. 

Virusul a devenit atât de înrădăcinat în noi, încât 
Oamenii de Știință nu-l vor identifica niciodată, oricât 
de inteligenţi s-ar crede ei. lată de ce o Patrie e foarte 
importantă pentru multe popoare, inclusiv EVREII: 
Dacă ne schimbăm locul, Virusul crede că vrem să ne 
întoarcem la adevăratul nostru mod de viaţă și 
încearcă să ne împiedice. Din acest motiv nu ne pasă 
de oamenii care trăiesc în alte ţări: ei nu înseamnă 
nimic pentru noi. Din acest motiv Teroriștii și Asasinii 
omoară Americani nevinovaţi: noi nu însemnăm nimic 
pentru ei. Din acest motiv orașele noastre sunt 
copleșite de Violenţă: suntem constrânși să trăim în 
mizeria produsă de alţii, ca șobolanii în cuști, condiţie 
care pentru noi pare a fi o anatemă. Din acest motiv 
au loc tragedii precum Holocaustul, Bosnia și Ruanda: 
Celelalte triburi sunt Dușmanii noștri și, dacă cineva ne 
constrânge să stăm împreună, nu putem face altceva 
decât să ripostăm. Din acest motiv conducătorii noștri 
sunt Mincinoși și Proști. A guverna înseamnă a ne 
împiedica să fim LIBERI, de dragul așa-numitelor 
drepturi ale unor oameni pe care nu-i cunoaștem. Din 
acest motiv oamenii Ucid și Distrug: pentru că singurul 
lucru care îi ţine în frâu e Morala, care a fost creată de 
VIRUS. 


VP - 200 


Încearcă mereu să ne facă să credem că suntem 
egali și ne spun că toţi avem sânge de aceeași 
culoare, dar nu este adevărat: Există mai multe feluri 
de sânge - genetic diferite. 

Chiar și la acest nivel primar suntem incompatibili 
unii cu alții. Nici măcar sângele nostru nu e la fel. 


CE PUTEM FACE? 

Trebuie să începem în orașe, printre Negri. S-ar 
putea să nu ne placă de voi - pentru că nu aparțineţi 
rasei noastre și ne unește doar Boala dar și voi sunteţi 
Victime. Aţi fost îndepărtați de adevărata voastră 
Patrie și aţi fost închiși în ţarcuri unde nu există nicio 
speranţă pentru Specia Voastră. 

Nu suntem făcuţi pentru a trăi în grupuri uriașe. Nu 
suntem concepuţi să ne pese de oamenii pe care nu-i 
cunoaștem. Suntem aduși pe lume pentru a fi liberi, nu 
închiși în orașe și tiranizaţi de oameni cărora nu le 
pasă de noi, ci se gândesc doar la BANI. 

Singura cale de a împiedica distrugerea noastră este 
să-i ucidem pe purtători. Politicienii nu ne sunt de 
ajutor, pentru că ei prosperă în mediul acesta Malefic. 
La fel ca virusul, fără „civilizaţie” ei nu ar avea nicio 
gazdă. Depinde numai de noi. 


Cei care Ucid vor fi Liberi. 
Cei care nu Ucid sunt Infectați. 
Purificaţi planeta. 

Stârpiţi virusul. 


Armele vă vor da putere. 
Am terminat de citit cu câteva secunde înaintea lui Bobby. 
— Salvează-l pe hard, am zis. Mâine s-ar putea să nu mai fie 
acolo. 
După ce Bobby a salvat pagina, am recitit textul cu mare 
atenţie, de la început. Imi reamintise de sute de manii, de 


VP - 201 


manifeste copiate prost și fluturate în faţa trecătorilor la colțuri 
de stradă, apoi citite în diagonală, din pură plictiseală, în drum 
spre casă; de cuvinte înflăcărate auzite pe jumătate noaptea 
târziu, în semiîntunericul din baruri, rostite de glasuri îmbibate 
de alcool, ignoranță și furie. Dar în textul acesta era ceva diferit. 
M-am așezat iar pe scaun și am încercat să înţeleg ce anume 
putea fi. 

— Să-i recunoaștem un merit, zise Bobby, după ce termină de 
citit a doua oară. S-a dus la bibliotecă și-a aruncat o privire prin 
câteva cărţi. Dar, în principiu, e curată ţicneală. Corect? 

— Da și nu, am spus. Sunt termeni care nu prea au ce căuta 
aici, de exemplu „a substitui”. Nici „anatemă”. 

— Două-trei cuvinte isteţe nu-l fac operă de artă. S-ar putea 
să le fi copiat din altă parte. 

— Toate semnele de punctuație sunt la locul lor, Bobby. Mulți 
ar lua chestia asta drept cuvântul lui Dumnezeu. Băieţii din 
Garda Naţională, de exemplu. E posibil să fie chiar ei în spatele 
manifestului. 

El râse. 

— Mă îndoiesc. Ştii cum sunt: veterani cărunțţi și copii care-au 
văzut atât de multe filme despre Vietnam, încât aproape-s 
convinși că au fost și ei acolo. Ridică o tabără în mijlocul pădurii, 
își lustruiesc echipamentul și se încaieră pentru gagici. 

— Nu toți sunt troglodiţi. Sau proști. 

— Sigur că nu. Dar vorbim despre indivizi care-au devorat 
Soldier of Fortune de la primul până la ultimul cuvânt și 
cumpără cărţi care te învață cum să faci napalm și cum să pui 
capcane pentru oameni în curtea din spate. Unii au ajuns la 
sapă de lemn strângând tone de provizii pentru sfârșitul 
mileniului - și au fost chiar dezamăgiți când totul s-a dovedit 
inutil și civilizaţia și-a văzut de drum. Işi îmbracă uniformele și 
debitează sentinţe despre cum se duce lumea de râpă și că de 
vină sunt evreii și hispanicii, ca să nu mai vorbim de Capitol Hill 
și Saddam Hussein. Ai face mai bine să te gândești la negrii din 
marile orașe. Sunt cu adevărat scoși din pepeni, și unii dintre 
nemernicii ăștia au făcut felul cuiva înainte să se fi futut prima 
oară. 

— E același lucru. Oameni care n-au simţit niciodată că fac 
parte dintr-o comunitate, cu excepţia uneia suficient de mică 
încât să se cunoască toți pe nume. 


VP - 202 


— Mă faci să-mi dea lacrimile, Ward. 

— Du-te-n mă-ta. Îţi investești încrederea într-o ţară, o iubești 
atât cât îţi spune ea s-o iubeşti, apoi descoperi că era doar o 
mângâiere pe cap ca să te facă să-ți ţii gura, iar ceea ce 
înseamnă de fapt e: „Toţi pot avea orice, mai puţin voi, băieţi. In 
cazul vostru, glumeam doar”. E un abuz cultural. Cum ai 
reacţiona tu la asta? 

— Bine, Ward. În textul ăsta există sentiment autentic și IQ-ul 
total probabil că nu e mult mai redus decât al Camerei futuților 
de Reprezentanţi, și recunosc că, uneori, unii dintre ei au 
dreptate. Ceea ce în mod sigur nu cred e că sunt în stare să se 
coordoneze. Majoritatea grupurilor ăstora întâmpină dificultăţi 
să ţină treizeci de inși îndreptaţi în aceeași direcție, darămite să 
cadă de acord asupra scopurilor și obiectivelor cu cine știe ce 
altă ceată - că de grupări nici nu poate fi vorba - aflată la sute 
sau mii de kilometri distanţă. Poate afară, în lumea largă, dar nu 
aici. 

— Înainte de apariţia Internetului, am spus. 

— E plin Internetul de așa ceva, recunoscu el. Simt destule 
manifestări clinice să-i termine pe toţi psihiatrii din țară. Grupări 
rasiste, escatologi, iluminaţi care ard efigii de bufniţe la 
Bohemia Grove. Faţa de pe Marte-i o bază de lansare a 
rachetelor pentru controlul lumii și focoasele nucleare sunt toate 
îndreptate chiar spre tine. Dar am pierdut mult timp scormonind 
în tot rahatul ăsta și, crede-mă, nu există nicio mișcare la nivel 
mondial care să fie controlată de ei. Oamenii ăștia îi urăsc pe 
toți care nu le seamănă. Închide-i împreună într-o cameră și 
efectul ar fi exploziv. 

— Nu poți găsi toate fișierele de pe toate serverele, am zis. 
Nu vezi decât ce-a fost pus să fie găsit. S-ar putea să existe un 
cu totul alt Internet, care folosește aceleași computere, aceleași 
linii telefonice și hard-disk-uri, dar e plin de asasini și crime și 
planuri pentru viitor. Dacă nu știi unde să te uiţi, nu găsești nici 
măcar pagina cu sumarul. 

Bobby și-a dat ochii peste cap și m-am enervat. 

— Ascultă-mă, fir-ar să fie. Așa suntem noi. Încă nu știi? 
Savanţii au creat Internetul în timpul lor liber pentru că vor să 
facă schimb de date și să continue să joace Star Trek chiar şi- 
atunci când sunt departe de casă. Îţi dai seama cât ai zice pește 
că nu poţi intra în rețea fără să fii sufocat de mesaje inutile și că 


VP - 203 


toate dughenele de mâna a șaptea au propriul lor domeniu. Dar 
în primul rând dai peste tone de pornografie și oameni obișnuiți 
care stau pe întuneric și-și scriu unii altora cât de mult le place 
să se îmbrace ca Shirley Temple și să fie biciuiți la sânge. Asta 
va deveni Internetul - un loc unde te ascunzi în spatele 
anonimatului, unde să nu mai fii obligat să te prefaci că ești 
domnul sau doamna Cetăţean Model și să fii așa cum ești în 
realitate. Hai să terminăm cu prefăcătoria că ne pasă de satul 
global, când listele noastre cu urări de Crăciun sunt cât un mic 
trib preistoric și ne vine să tăiem jumătate din ele. 

— E frumos să vezi un om așa de mândru de semenii lui. 
Vorbești ca și când ai fi gata să te alături cauzei. 

S-a frecat la ochi. 

— Ward, ăsta ar putea fi un tip care face totul de unul singur. 

— Prostii. Am ajuns aici pornind de la un bookmark din 
computerul unui om care a făcut un filmuleţ de câteva minute în 
care se referea la „Oamenii de paie”. El și soţia lui sunt morţi, la 
fel și o femeie pe care o cunoscuseră cu mult timp în urmă. 
Amenințarea trimisă la locul din film a avut drept consecinţă 
incendierea unei case și-a unui hotel la nici două ore mai târziu. 
Christoase, până și arhitectura de la The Halls se potrivește. 
Indivizii construiesc peșteri de milioane de dolari pentru vânători 
și culegători. 

— Bine, zise Bobby, ridicându-și mâinile în semn că se predă. 
Am înţeles ce vrei să spui. Și-acum ce facem? 

— Am găsit chestia asta. Ce-ar trebui să facem mai departe? 
Nu e niciun link, nicio adresă de e-mail, nimic. Ce sens are dacă 
nu duce undeva? 

Bobby a întors laptopul spre el și-a apăsat o combinaţie de 
taste. Pe ecran a apărut doar codul HTML al paginii, limbajul 
multiplatformă ascuns care deschide URL-ul pe orice sistem de 
operare. A citit rândurile încet, până a ajuns la baza paginii. 

Apoi s-a oprit. 

— Stai așa. 

S-a întors la vizualizarea standard și a sărit direct la capătul 
documentului. 

— Bine, a zis, clătinând din cap. Nu-i cine știe ce, dar e ceva. 

A arătat cu degetul pe ecran. 

— Vezi ceva acolo? Sub text? 

— Nu. De ce? 


VP - 204 


— Pentru că este ceva. Câteva cuvinte, dar au aceeași culoare 
ca fondul paginii. Iti dai seama că sunt acolo doar dacă citeşti 
sursa sau selectezi porţiunea respectivă cu mouse-ul. 

— Cu alte cuvinte, dacă știi ce faci. Bine, și ce scrie? 

S-a întors iar la HTML și a selectat o porțiune scurtă, chiar de 
jos. Acolo, printre simboluri fără sens, era: 


<font color="74339966” >Omul Drept=</font> 


— Omul Drept, am zis. Cine dracu-i ăsta? 


VP - 205 


PARTEA A III-A 


„Istoria e pe urmele noastre, 
însoțindu-ne ca o umbră, ca moartea.” 


MARC AUGE, 


Non-locuri: Introducere într-o 
antropologie a supermodernității 


22 


Sarah nu-și amintea când i se păruse prima oară că-l aude. Cuo 
zi sau două în urmă, poate. Se apropia încet, aștepta momentul 
oportun. Venise noaptea trecută, credea ea, și se retrăsese 
imediat ce-și dăduse seama că ea era conștientă. Se întrebase 
dacă l-ar simţi și în timpul zilei, dar în momentele acelea mintea 
ei era mai lucidă și reușise să se convingă că se juca doar cu 
închipuiri. Apoi, într-o după-amiază, îl auzise deasupra ei și 
știuse că, dacă venea în timpul zilei, situația avea să se 
agraveze. 

Psihopatul o vizitase cu vreo două ore înainte să se întâmple. 
Vorbise destul de mult timp. De fapt, nu făcuse altceva decât să 
vorbească și să vorbească și să vorbească. Vorbise despre 
saprofagie. Despre o epidemie. Și despre o localitate din Italia 
numită Castenedolo, care putea fi un loc bun unde să mergi în 
vacanţă și să bei tot felul de sucuri ademenitoare și poate să 
mănânci niște mâncare, cum ar fi spaghete sau salam sau 
friptură sau creveţi sau supă, dar evident că nu asta era. In 
schimb, era un loc unde găsiseră un schelet îngropat, și locul 
exact în care fusese găsit demonstra că era din Plastercen sau 
Pliocen și că avea cel puţin două milioane de ani, și ce credea 
ea despre asta? 


VP - 206 


Lui Sarah nu-i păsa deloc, nici într-un caz, nici în celălalt. 
Încerca din răsputeri să se concentreze și să înţeleagă ce-i 
spunea, dar în ultima zi sau așa ceva începuse să se simtă 
foarte rău cam tot timpul. Renunţase să mai ceară de mâncare 
și, oricum, nu-i mai era chiar așa foame. Răspundea doar prin 
sunete, mormăituri slabe, când bărbatul tăcea destul de mult 
pentru a-i da de înţeles că aștepta o reacţie din partea ei. Acum 
credea că, în general, metodele lui de instruire - dacă asta 
încerca să facă - erau probabil destul de eficiente și că 
profesorii ei s-ar fi putut inspira din ele. Jumătate din prietenele 
ei nu păreau să învețe nimic, dar priveau școala ca pe un fel de 
combinaţie între un club și-un podium de prezentare a modei. 
Sarah era de părere că, dacă le-ai fi închis sub podea și le-ai fi 
vorbit pur și simplu /a infinit, le-ai fi putut schimba priorităţile. 
Poate chiar le-ar fi intrat în cap tot vocabularul ăla spaniol. N-ar 
fi rău s-o convingă pe mama să propună asta la următoarea 
ședință cu părinţii. Totuși, ca să fii în stare să-ţi menţii atenţia 
trează, cineva trebuia să-ţi dea din când în când ceva de 
mâncare. 

Bărbatul așteptă răbdător în timp ce ea era scuturată de un 
acces de tuse care păru să dureze un ceas. Apoi continuă să 
vorbească. De data asta despre Stonehenge, așa că ea ascultă o 
vreme, pentru că Stonehenge e în Anglia și, cu toate că nu 
fusese acolo, îi plăcea țara. Anglia era super și avea formații 
bune. Dar când el zise că Stonehenge era nu atât un observator 
astronomic, cât o hartă a ADN-ului uman, așa cum și trebuia să 
fie, nu-l mai ascultă cu aceeași atenţie. 

La sfârșit, îi mai dădu puţină apă. Etapa în care refuzase apa 
nu durase foarte mult. Chiar dacă-și dorea să-l sfideze în 
continuare, corpul ei pur și simplu nu-i dădea voie. A treia oară, 
gura i se deschisese fără s-o poată controla. Apa avea un gust 
curat și pur, minunat. Își aminti că la început avusese alt gust 
decât cel cu care era obișnuită. Asta fusese cu mult timp în 
urmă. 

— Bravo, fetiţo, zise bărbatul. Vezi că nu ești tratată rău? M- 
aș fi putut pișa pe tine și tot ar fi trebuit să bei. Ascultă-ţi corpul. 
Ascultă ce ai înăuntru. 

— Nu am nimic înăuntru, cârâi ea. Și-apoi, pentru ultima dată, 
îl implorase: Te rog, orice. Chiar și numai legume. Morcovi sau 
varză sau capere. 


VP - 207 


— Încă mai ceri? 

— Te rog, zise ea, simțind că i se înceţoșează privirea. Nu mă 
simt bine și trebuie să mă hrănești, altfel o să mor. 

— Ești insistentă, răspunse el. E singurul lucru care încă îmi 
dă speranţe. 

Nu-i refuzase cererea în mod explicit, vorbise doar despre 
vegetarianism și-i explicase cât de greșit era, pentru că fiinţele 
umane au dentiție omnivoră, și ideea de a nu pune carne în 
gură se datora oamenilor care dădeau prea mult ascultare 
minţilor lor, care erau infectate, și nu-și ascultau destul 
corpurile. Sarah îl lăsase să trăncănească. Personal, vegetarienii 
o călcau și pe ea pe nervi, mai ales pentru că cei pe care-i 
cunoștea se credeau superiori, ca Yasmin Di Planu, care se 
dădea tot timpul de ceasul morţii pentru drepturile animalelor, 
dar avea cea mai mare colecţie de pantofi din toată școala, și 
mulți erau făcuţi din pielea unor fiinţe care cândva se mișcau 
prin forțe proprii și nu doar pentru că erau legate cu barete de 
piciorușele ei frumoase. ` 

După ce-o lăsase să bea, pusese capacul la loc și plecase. In 
următoarele două ore, Sarah fusese complet lucidă, ceea ce o 
făcuse să se gândească la ce-avea să se întâmple după. Ştia că 
fusese lucidă pentru că se gândise la evadare. Nu se gândise 
chiar s-o pună în practică. Rareori se mai gândea acum la asta, 
deși o vreme ideea evadării îi umplea mintea aproape tot timpul 
cât era trează. La început își imaginase că găsea brusc forța să 
sară de sub podea, ca un om care a fost îngropat din greșeală și 
e supărat foc pe toată lumea. Apoi îi venise ideea de a discuta 
cu bărbatul, de a-l vrăji - era o fată fermecătoare, știa asta; erau 
băieți la școală, fuseseră băieţi, care-i sorbeau fiecare cuvânt, 
fără a mai pomeni de chelnerul care o servise odată la 
Broadway Deli și care se întorsese la masă ca să verifice că totul 
e în regulă mult mai des decât era necesar - măcar o dată un 
reprezentant al poporului cu penis nu încercase să atragă 
atenţia lui Sian Williams - sau de-a discuta cu el în mod raţional 
ori, ca ultimă posibilitate, pur și simplu de a-i comanaa să-i dea 
drumul. Toate variantele fuseseră încercate și se dovediseră 
rizibil de ineficiente. În cele din urmă, începuse să viseze că 
tatăl ei venea pur și simplu și-o salva. Incă se mai gândea la 
asta uneori, dar nu la fel de des ca la început. 


VP - 208 


În orice caz, atunci auzise pe cineva intrând în camera de 
deasupra ei. La început crezuse că e bărbatul, dar apoi își 
dăduse seama că nu putea fi el. Avea prea multe picioare. 
Picioarele acelea se plimbaseră de jur-împrejurul camerei și 
trecuseră din întâmplare de mai multe ori pe deasupra ei. Apoi 
se opriseră exact deasupra. Auzise sunete, ca un râs, uneori 
piţigăiate, alteori groase și hârșâite. Fiinţa se mișcase o vreme 
de colo-colo, scoțând sunete neplăcute, ca niște grohăituri și 
lătrături ciudate, și bucăţi din corpul ei căzuseră pe jos cu un fel 
de răpăit greoi. În cele din urmă auzise un geamăt, dar nu părea 
să iasă doar dintr-un gât, ci din mai multe odată, ca și când 
creatura avea mai multe guri. 

După aceea, rămăsese nemișcată un timp, apoi plecase. 

Sarah încremenise acolo, cu ochii larg deschişi. Ce se 
întâmplase, știa bine, era o evoluţie neplăcută a situaţiei. Foarte 
neplăcută. Vizitatorul nu fusese bărbatul sau, dacă el fusese, se 
transformase în altceva. Fiinţa pe care o auzise era cea de care 
se temea cel mai mult, iar acum venise ziua, nu mai așteptase 
momentul potrivit. 

Nu mai încăpea nicio îndoială. Venise la ea Nokkon Wud în 
persoană. 


23 


Nina plecase devreme, lăsându-i un mesaj în care-i spunea că-l 
va suna. Toată dimineaţa, Zandt se plimbase pe verandă. Cu 
fiecare dimineaţă care trecea, era mai puţin probabil ca Sarah 
Becker să fie găsită în viaţă. Degeaba știa asta, nu se deschidea 
nicio ușă. 

Recapitulă teoria pe care i-o prezentase Ninei și nu reuși să-i 
găsească niciun defect. Ştia că era mai mult o speculație și 
înţelegea că avea propriile sale motive pentru a se agăța de ea. 
Dacă bărbatul pe care-l omorâse fusese vinovat de răpirea 
fetelor, dacă le luase pentru a le preda cuiva despre care știa că 
le va ucide, Zandt simțea că ar găsi puterea de a accepta 
realitatea că-l omorâse. Ultimii doi ani de singurătate îl 
învățaseră un singur lucru și-l învăţaseră bine: Dacă reușești să 
conviețuiești cu tine însuți, poţi suporta opiniile celorlalți. Era 


VP - 209 


conștient că Omul Drept gândea probabil același lucru, dar asta 
nu schimba nimic. 

O doză serioasă de cafea și priveliștea plăcută i-au 
transformat mahmureala într-o stare generală de indispoziţie pe 
care o putea ignora. Crampele de la gât și de la spate cu care se 
alesese după noaptea petrecută pe canapea dispăruseră. Marea 
avea puterea aceasta, chiar și de la distanţă. 

Pe la prânz intrase în casă și căutase ceva de mâncare. 
Frigiderul era gol. Dulapurile și congelatorul la fel. Nu-și amintea 
să mai fi cunoscut vreo femeie care să nu ţină în casă măcar un 
pachet de biscuiţi sau niște pâine feliată în congelator. După 
toate aparențele, majoritatea femeilor, dacă li se dădea ocazia, 
supraviețuiau cu pâine prăjită. Disperat, s-a trezit că umblă fără 
țintă prin camera de zi, uitându-se la materialele din rafturi. 
Erau cărţi despre crime în serie - și lucrări populare, și științifice; 
colecții de reviste despre psihologia legală; maldăre de fotocopii 
ale unor dosare de anchetă, toate în bibliorafturi, așezate în 
ordine alfabetică după numele statului - o ilegalitate strigătoare 
la cer. Câteva romane, niciunul prea nou și majoritatea scrise de 
oameni pe nume Harris și Thompson și Connelly și King. Foarte 
puţine care nu aveau legătură cu latura întunecată a sufletului. 
Casa avea un aer familiar după multele după-amiezi pe care le 
petrecuse acolo în 1999, ceasuri în șir când criminologia era 
ultimul lucru la care se gândea. Își încheiase de mult socotelile 
cu toate astea. Jennifer nu aflase niciodată, iar aventura nu 
alterase nici sentimentele lui faţă de ea și nici finalul căsniciei 
lor. 

Luă unul dintre bibliorafturile cu dosare și-l răsfoi absent. 
Prima parte detalia activitatea unui individ pe nume Gary 
Johnson, care, la mijlocul anilor '90, violase și omorâse șase 
bătrâne în Louisiana. Un bilet capsat de prima pagină spunea că 
Johnson executa acum șase sentinţe pe viaţă într-o închisoare 
despre care Zandt știa că era iadul pe pământ: o fortăreață 
plină de bărbaţi periculoși ale căror rezerve de afecţiune extrem 
de reduse erau de obicei rezervate pentru mamele lor 
pensionare. Ar fi fost un miracol, de fapt, dacă Johnson s-ar mai 
fi aflat în viaţă. Un punct pentru băieţii buni. A doua parte 
conţinea informaţii despre o anchetă din Florida care, la data 
celor mai recente însemnări, era în curs de desfășurare. Șapte 
copii dispăruţi. 


VP - 210 


Un punct pentru băieţii răi. Unul dintre multele. 
Luă alt biblioraft. 
e 

După două ore, stătea pe jos în mijlocul camerei, înconjurat 
de hârtii, când auzi o bătaie la ușă. Ridică privirea, derutat. Mai 
fu nevoie de alte câteva ciocănituri ca el să-și dea seama ce era 
sunetul acela. 

Deschise ușa și dincolo de ea era un bărbat scund cu părul 
ciufulit. In spatele lui se vedea o mașină care fusese cândva 
splendidă. 

— Taxi, zise bărbatul. 

— N-am chemat niciun taxi. 

— Știu că n-ai chemat. Doamna l-a chemat. Mi-a spus să vin 
aici și să te iau. Cât mai repede posibil. În orice moment. 

— Ce doamnă? 

Era nedumerit, cu mintea încă plină de paginile pe care le 
citise. Un detaliu printre multe altele îi reținuse atenţia. 

Bărbatul mormăi nerăbdător și scotoci în buzunar. Scoase o 
bucată mototolită de hârtie, o citi și o întoarse spre Zanat. 

— Nina e doamna. Mi-a zis să-ţi zic să te grăbești. Că probabil 
ai găsit ceva, sau a găsit ea, un om dreptaci - partea asta n-o 
pricep. Dar acum să mergem. 

— Unde? 

— La aeroport, amice. Mi-a zis să merg foarte repede și mi-a 
plătit de trei ori cât trebuia, și am nevoie de banii ăștia, așa că 
putem să plecăm, te rog? 

— Așteaptă aici, zise Zandt. 

Se întoarse în sufragerie, ridică receptorul și formă numărul 
de mobil al Ninei. 

După două ţâărâituri, îi răspunse. Se auzea mult zgomot în 
fundal, dominat de o voce sonoră care probabil provenea de la 
un sistem de amplificare. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

— Ești în taxi? 

Vocea ei era surescitată și lui Zandt i se părea iritantă. 

— Nu. Ce cauţi la LAX? 

— Am primit un telefon de la tipul pe care l-am pus să 
monitorizeze Internetul. A interceptat o căutare pentru Omul 
Drept. 


VP - 211 


— Sunt doar două cuvinte, Nina. Ar putea fi o expoziţie cu 
fotografii de Robert Mapplethorpe. Probabil că federalii se ocupă 
deja de asta. 

— N-a fost interceptarea federalilor, zise ea, enervată. Eu am 
comandat-o. 

— Perfect, zise Zandt. Se întoarce roata. 

— A depistat adresa IP a computerului și a identificat linia de 
acces a apelului. Hai, John. După doi ani, e prima oară când se 
întâmplă. N-am predat niciodată biletul pe care l-ai primit. 
Pentru tot restul lumii, criminalul e Băiatul-curier. 

În receptor se auzi o explozie de zgomot: cineva urla încă un 
anunţ la celălalt capăt al firului. 

Zandt așteptă să se facă liniște, apoi spuse: 

— l-am spus lui Michael Becker. 

— Nu e din L.A., zise repede Nina. 

— Atunci, de unde? De unde? 

— Din nord. Un orășel de lângă graniţa cu Oregon. La un 
Holiday Inn. 

— Ai sunat la biroul local? 

— Șeful mă urăște. Nici în ruptul capului n-o să-mi trimită 
ajutoare. 

Așa-i, își zise Zandt. Și, în cazul improbabil că asta se va 
dovedi mai mult decât o vânătoare de fantome, tu vrei să fii cea 
care face arestarea. Prin geamul ușii îl vedea pe taximetristul 
care încă aștepta, ţopăind de pe-un picior pe altul. 

— E prea riscant, Nina. 

— O să iau câţiva polițiști cu mine. O să inventez ceva. Hai, 
John, în patruzeci de minute decolează un avion. O să mă sui în 
el și am cumpărat două bilete. Vii sau nu? 

— Nu, zise el și puse receptorul în furcă. 

Se întoarse la ușă și-i spuse șoferului că nu merge nicăieri, 
dar îi dădu suficienţi bani să-l convingă să plece. 

Apoi, înjurând, înșfăcă haina și un braţ de dosare și reuși să se 
arunce în faţa taxiului înainte ca mașina să ajungă la capătul 
aleii. Își spuse că avea deja prea multe pe conștiință fără s-o 
mai adauge și pe Nina. 

Și că ceea ce făcea nu avea nicio legătură cu dorinţa lui de a 
o proteja. 


VP - 212 


24 


Când m-am trezit la nouă în dimineața următoare, lăbărţat pe 
pat de parcă fusesem aruncat de la mare înălţime, am 
descoperit că Bobby îmi lăsase un bilet pe noptieră. Mă invita să 
ne întâlnim în foaier cât mai devreme posibil. Am făcut un duș, 
recăpătându-mi cât de cât aspectul uman, și am pornit într- 
acolo, târșâindu-mi picioarele pe coridoare ca un leneș forțat să 
umble pe labele posterioare - un leneș de mult trecut de floarea 
vârstei. Somnul mă făcuse să mă simt altfel, deși nu neapărat 
mai bine. Gândurile îmi erau tulburi și lâncede, parcă pline de 
gheață pisată amestecată cu o băutură străină. 

Holul era aproape gol, doar o pereche lângă biroul de 
recepție. Se auzea muzică lentă în surdină. Bobby stătea la 
mijlocul unei canapele lungi și citea ziarul local. 

— Sal'tare, am mormăit, oprindu-mă în faţa lui. 

Ridică privirea. 

— Arăţi ca dracu’, prietene. 

— lar tu ești plictisitor de elegant, ca întotdeauna. Care-i 
treaba? Te închizi în fiecare noapte într-un ou și ieși a doua zi 
renăscut? Sau e ceva care ţine de exerciţiu? Te rog, spune-mi. 
Vreau să fiu exact ca tine. 

Afară, cerul era fără pată și strălucitor, și mai lipsea puţin să 
încep să urlu. Am șontăcăit prin parcare în urma lui Bobby, 
ținându-mi mâna la ochi. 

— Ai deschis telefonul? Are bateria încărcată? 

— Da, am raspuns. Deși, sincer, nu văd de ce. Fie Lazy Ed nu 
s-a întors acasă, caz în care ne pierdem timpul mergând acolo, 
fie s-a întors și nu vrea să vorbească. 

— Tu este foarte negativist, Ward, observă Bobby cu accent 
nemtesc. Dă-mi cheile. Conduc eu. 

— Așa mă simt, am zis. Norocul meu că am un android vesel 
care să-mi ţină companie. Dar dacă mai folosești o dată 
accentul ăla, te spintec. 

l-am aruncat cheile. 

— Nu mișcaţi. 

Cuvintele fuseseră rostite precis și hotărât, și nu-i aparţineau 
lui Bobby. Ne-am uitat unul la celălalt, apoi ne-am întors. 


VP - 213 


În spatele nostru erau patru oameni. Doi erau polițiști locali, în 
uniformă: unul mai avea puţin până la șaizeci de ani, era îngrijit 
și subțire, iar celălalt, de vreo treizeci de ani, avea o talie cât un 
butoi. Intr-o parte stătea un bărbat într-un pardesiu lung. Mai 
aproape de noi, cam la trei metri, o femeie zveltă, într-un 
costum impecabil. Din tot grupul, ea arăta de departe cea mai 
amenințătoare. 

— Mâinile pe capota mașinii, zise ea. 

Bobby zâmbi rău-prevestitor și nu-și mișcă mâinile niciun 
milimetru. 

— Asta-i o glumă sau ce? 

— Mâinile pe mașina aia afurisită! zise polițistul mai tânăr. Își 
apropie mâna de patul armei, evident nerăbdător s-o 
folosească. Sau măcar s-o strângă în pumn. 

— Care dintre voi e Ward Hopkins? întrebă femeia. 

— Amândoi, am răspuns. Una dintre ciudățeniile clonării. 

Polițistul tânăr se apropie brusc de noi. Am întins mâna la 
nivelul pieptului și s-a proptit drept în ea. 

— Ușurel, zise femeia. 

Polițistul nu spuse nimic, dar se opri și mă măsură lung. 

— Bine, am spus, ţinând mâna tot acolo, însă fără să împing. 
Să nu scăpăm lucrurile de sub control. Departamentul local de 
poliţie, presupun? 

— Exact, zise femeia, arătându-și legitimaţia. Ei. Eu sunt 
agent federal. Hai să ne păstrăm calmul și să vedem niște mâini 
pe capota mașinii. 

— Nu prea cred, zise Bobby, la fel de nepăsător. Ghici ce? Și 
eu sunt de-al casei. 

Femeia clipi. 

— Eşti de la CIA? 

— Așa-i, scumpă domniţă, zise el, cu o politețe ironică şi-un 
accent de ţăranoi. Ne mai trebuie niște băieţi de la marină și-am 
putea organiza o paradă. 

Urmă o clipă de stânjeneală. Polițistul tânăr se întoarse spre 
colegul lui mai în vârstă, care, la rândul lui, ridică o sprânceană 
spre femeie. Niciunul nu mai părea la fel de sigur ca la început. 
In spate, bărbatul cu pardesiu clătină din cap. 

Am hotărât să las mâna jos. 


VP - 214 


— El e de la CIA, eu nu, am spus, hotărându-mă să colaborez 
de data asta. Sunt doar un cetăţean de rând pe nume Ward 
Hopkins. De ce mă căutați? 

— Stai o clipă, zise Bobby. Înclină din cap spre polițistul tânăr. 
Să vedem cum faci câţiva pași în spate, barosane. 

— Du-te-n mă-ta, zise polițistul fără patos. 

Femeia încă se uita la mine. 

— leri seară a fost efectuată o căutare pe Internet, zise ea. 
Cineva se interesa de „Omul Drept”. Am identificat contul tău de 
Internet și hotelul ăsta. Îl căutăm pe Ward Hopkins. 

— Nu pe mine? 

— Până ieri noapte habar n-aveam de existenţa ta. 

— Și de ce vă interesează Omul Drept? 

— Nu-i treaba ta, zise polițistul tânăr. Doamnă, vreţi sau nu 
să-i arestăm pe tâmpiţii ăștia? Altfel n-am niciun chef să-i ascult. 

— Faceţi cum vreţi, am zis. Puteţi încerca să ne duceţi la 
secție sau puteţi să vă luați tălpășiţa. Dacă alegeţi prima 
variantă, perfect, n-aveţi decât să încercaţi, dar nu vă prea 
sfătuiesc. 

Polițistul mai în vârstă zâmbi. 

— Ne ameninţi cumva, fiule? 

— Nu. Sunt prea blând din fire. Dar Bobby nu-i omul care să 
stea mult la povești. 

Bărbatul cu pardesiu vorbi prima oară. 

— Minunat, zise el pe un ton plictisit. Nouă sute de kilometri 
ca să stăm de vorbă cu doi nebuni. 

Femeia nu-l băgă în seamă. 

— Omul Drept a omorât cel puţin patru adolescente, poate 
mai multe. A mai răpit una care s-ar putea să mai fie în viaţă și 
nu ne-a rămas prea mult timp s-o găsim. 

Bobby se uita fix la ea cu gura întredeschisă. 

— Ce s-a întâmplat? zise femeia. Îţi spun ceva toate astea? 

— Își bat joc de tine, Nina, interveni bărbatul cu pardesiu. Ştii 
cum sunt ăștia de la CIA. 

Bobby se întoarse cu picioarele pe pământ destul cât să 
închidă gura, dar nu suficient cât să sară la bătaie. Femeia se 
uită la mine. 

— Spune-mi, zise ea. 

— Bine, am acceptat. Poate e cazul să discutăm. 

Polițistul mai în vârstă își drese vocea. 


VP - 215 


— Doamnă Baynam, pot să vă-ntreb dacă mai aveţi nevoie de 
mine și de Clyde? 

e 

Ne-am așezat la o masă de lângă fereastră, în ceea ce hotelul 
avea pretenţia că ar fi o cafenea. Incăperea era destul de mare 
și părea nouă, dar tot avea aerul unei cutii de biscuiţi goale. Eu 
și Bobby ne-am așezat de-o parte a mesei, iar femeia de 
cealaltă. Bărbatul cu pardesiu - care fusese în sfârșit prezentat, 
deși doar ca LAPD - se așeză mai la distanţă, dându-ne de 
înțeles fără echivoc că, într-o lume ideală, el s-ar fi aflat în cu 
totul alt stat. Reprezentanţii poliţiei locale o zbughiseră deja cu 
mașina lor de patrulă, probabil să mănânce clătite și să facă 
schimb de povești despre cum ne-ar fi bătut măr dacă li s-ar fi 
dat ocazia. 

Am luat teancul de hârtii de la Bobby și l-am pus în faţa 
femeii. 

— Dacă vrei să știi de ce-l căutăm pe Omul Drept, am zis, 
uită-te aici. De fapt, căutam pe altcineva, dar asta am găsit. 

Femeia citi repede cele trei pagini. Când ajunse la capăt, 
împinse hârtiile spre bărbat. 

— Și-atunci ce căutaţi? întrebă el. 

— O grupare numită „Oamenii de paie”, am răspuns. Bobby a 
găsit un website care ne-a condus la asta. Următorul pas logic a 
fost să-l căutăm pe „Omul Drept”. Asta-i tot ce știm. 

— E ancheta Agenţiei? 

— Nu, am răspuns. E personală. 

— La sfârșitul ultimei pagini e un buton, un link, zise ea. Unde 
duce? 

— Ce buton? am întrebat. 

— L-am găsit după ce tu ai capitulat, interveni Bobby, cu un 
aer ușor jenat. Era ascuns într-un cod Java paradit. Trebuia să-l 
fi observat mai devreme. 

— Și unde duce? 

— La pagini despre criminali în serie, răspunse el și, acum, 
bărbatul cu pardesiu își ridică privirea. Doar site-uri ale fanilor. 
Informații despre ucigași ţinute la zi cu mare zel de niște 
descreierați care n-au ambiția să devină ei înșiși un pericol 
pentru societate. 

— Îmi arăţi prima pagină? întrebă femeia. 

Bobby clătină din cap. 


VP - 216 


— S-a dus. Am încercat să mă întorc la ea după ce m-am uitat 
la tot felul de fotografii neclare cu dezechilibraţi mintal. Fișierul 
nu mai e pe server, probabil a fost mutat în altă parte. 

— N-ai notat paginile la care ducea? 

Bobby ridică din umeri. 

— N-am văzut niciun motiv s-o fac. Găsisem doar delirurile 
paranoice ale unor indivizi excitaţi de criminalii în serie. 

— E o scurgere de informaţii, zise bărbatul cu pardesiu, 
împingând hărtiile înapoi în faţa femeii. Site-uri ale fanilor, nimic 
mai mult. Numele real al Băiatului-curier a transpirat cumva și 
un psihopat aspirant a creat pagina asta folosindu-i numele. E o 
experienţă interactivă pentru fraierii care salivează după 
statistici ale asasinilor, cu tot cu adrese-fantomă. Internetul e 
plin de asemenea porcării. 

M-am uitat ţintă la el: 

— Băiatul-curier? 

— Așa i-a spus presa individului pe care-l căutăm noi. 

— Isuse, am zis. Incă îl mai căutați pe omul ăla? 

— Și o să continuăm până-l vedem mort. Nina, mă duc să 
fumez o țigară, apoi propun să ne întoarcem la civilizaţie. 

Se ridică și ieși. 

— Voia să spună „arestat”, zise femeia încet, după ce 
bărbatul plecă. Să-l vedem arestat, la asta se referea. 

— Mda, sigur, mormăi Bobby. Dacă vrei să știi ce cred eu, 
asta-i un om care trebuie ţinut bine sub control. 

— Ce-i cu Oamenii ăștia de paie? întrebă ea. 

— Spune-i, Bobby, l-am îndemnat, ridicându-mă în picioare. 

— Să nu te ambalezi, zise Bobby, îndreptând un deget spre 
mine. Și ţine minte ce-am spus mai devreme. 

I-am lăsat acolo și-am ieșit în hol. L-am văzut pe bărbatul cu 
pardesiu stând la câţiva metri în faţa intrării principale. 

— Ai o ţigară? 

Se uită la mine câteva clipe, apoi vâri mâna în buzunar. După 
ce am aprins-o, o vreme am fumat amândoi în tăcere. 

— Tu ești polițistul ăla, nu-i așa? am întrebat într-un târziu. 

Nu-mi răspunse. 

— Corect? 

— Am fost poliţist, zise el. Nu mai sunt. 


VP - 217 


— Posibil. Dar pe-atunci locuiam în San Diego. Am citit ziarele. 
Era un poliţist, unul considerat vânător de ucigași în serie. Nu l-a 
prins, apoi a dispărut. Cred că tu ești. 

— Se pare că îţi amintești multe despre caz, zise el. Eşti sigur 
că n-ai un interes personal în povestea asta? Poate vrei să afli 
câţi fani ai, să verifici dacă mai ești celebru. 

— Dacă ai crede că eu sunt criminalul, n-am purta discuția 
asta. Nu încerca să mă iei peste picior. 

Trase ultimul fum din ţigară, după care o aruncă în parcare. 

— Atunci, de ce te interesează? 

— li caut pe oamenii care mi-au ucis părinţii, am răspuns. 

Se uită la mine. 

— Oamenii de paie despre care aţi pomenit? 

— Așa cred. Nu știu încă dacă au vreo legătură cu omul pe 
care-l căutaţi voi. 

— Nu au, zise el, aruncând o privire în parcare. Toată 
tărășenia asta e o aiureală și o pierdere de timp, și noi nu avem 
timp. 

— Prietena ta nu pare să fie de aceeași părere. Sincer, nici nu- 
mi pasă. Dar am impresia că în hotelul ăsta sunt două persoane 
care au legătură cu agenţiile de apărare a legii și care ar putea 
rezolva ceva. Pe de altă parte, mai suntem noi doi, care în 
momentul de faţă nu avem legătură nici măcar cu un rahat 
aburind. Putem să stăm mult și bine aici și să ne pișăm fiecare 
în cortul celuilalt sau putem încerca să facem ceva fără să ne 
călcăm unul pe altul pe bătături. 

Bărbatul în pardesiu se gândi o clipă. 

— Jos pălăria. 

— Deci cum te cheamă, amice? 

— John Zandt. 

— Ward Hopkins, am spus și ne-am strâns mâinile, după care 
ne-am întors în hotel. 

La ușa restaurantului, mobilul meu a început să sune. l-am 
făcut semn lui Zandt s-o ia înainte și eu m-am întors în hol. 

Am ezitat o clipă înainte să apăs butonul verde, încercând să 
aleg tonul cel mai potrivit pentru a-i răspunde unui bătrân 
speriat și pus pe fugă. N-am reușit. Tot ce puteam face era să 
ascult ce avea de zis. Și să nu strig la el, probabil. 


VP - 218 


Am răspuns și-am ascultat, dar nu era el. Am purtat o discuție 
scurtă cu cineva, după care i-am mulțumit. Am pus telefonul în 
buzunar. 

Când am intrat în cafenea, toţi trei stăteau în jurul mesei. De 
data asta, Zandt se apropiase de ceilalţi. Femeia s-a uitat la 
mine, dar am vorbit cu Bobby: 

— Tocmai am primit un telefon, am spus. 

— De la Lazy Ed? 

— Nu. A fost fata de la spital. 

— Bine, și? 

— Toată după-amiaza de ieri a răscolit prin fişe. 

— Probabil că i-ai făcut o impresie bună. N-am răspuns la 
provocare, așa că el a continuat: Ai de gând să ne spui ce-a 
aflat? 

— A aflat unde s-au născut părinţii mei, am spus. În cu totul 
altă parte decât mi-au spus... 

Vocea îmi tremura puţin. Zandt se întoarse și se uită la mine. 

— N-am ajuns încă la asta, zise Bobby, dar Ward are un frate 
despre care părinţii lui nu și-au găsit timp să-i spună. 

— De fapt, nu cred că mi-au spus vreodată mare lucru. Nimic 
adevărat, în orice caz. 

Simţeam ochii femeii încă aţintiţi asupra mea; în plus, mai 
eram conștient că Hunter's Rock și toate certitudinile mele 
semănau acum cu un basm care-mi fusese citit și recitit, dar din 
care, în clipa aceea, nu reușeam să-mi amintesc decât titlul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă femeia. 

— Mama nu putea să aibă copii. 

— Alţii? zise Bobby. După tine? 

— Nu. Niciunul. 


25 


Au venit cu noi la bar. Tânărul Ed nu a fost prea entuziasmat 
când am intrat și ne-a spus doar că nu-l văzuse pe bătrân și că 
habar n-avea unde ar putea fi. A continuat să spună asta și după 
ce Zandt l-a luat deoparte să-i vorbească între patru ochi. Nu 
auzeam ce-i spunea polițistul, dar gesticulaţia lui Ed era destul 


VP - 219 


de grăitoare încât să-mi demonstreze că stilul colocvial al lui 
Zandt era convingător. 

— Prietenul tău e foarte pornit să-l prindă pe ucigașul ăsta, 
am remarcat, întorcându-mă spre Nina. 

Ea își feri privirea. 

— N-ai idee cât de mult. 

In cele din urmă Zandt l-a lăsat în pace pe barman, care s-a 
strecurat repede înapoi la loc sigur, în spatele tejghelei. 

— Aici ne pierdem timpul, zise fostul polițist, în vreme ce noi îl 
urmam înapoi în parcare. Nu vreau să vă jignesc, băieți, dar nu 
văd cum ar putea un beţivan bătrân să ne ajute pe mine și pe 
Nina. Poate e important pentru voi, dar pentru noi e inutil și cu 
fiecare minut pe care-l pierdem Sarah e mai aproape de moarte. 

— Și ce vrei să facem, John? întrebă femeia. Să ne întoarcem 
la L.A. și să stăm acolo cu mâinile-n sân? 

— Mda, răspunse el. Că veni vorba, asta-i exact ce vreau să 
fac. N-am stat chiar degeaba la tine acasă. Cred că... 

Clătină din cap. 

Ea se încruntă. 

— Ce? 

— Îţi spun în avion, murmură el. 

— Hei, am intervenit, o să vă acord puţină intimitate. 

M-am îndepărtat și m-am dus la Bobby, care stătea lângă 
mașina noastră. 

— Cred că grupul stă să se spargă, am zis. 

— Atunci care-i planul nostru? 

— Să batem străzile, să verificăm barurile, restaurantele, 
biblioteca și toate locurile în care merg oamenii de obicei. S-o 
facem cu profesionalism. Aici nu suntem la New York. Are un 
număr limitat de ascunzători. 

— L-ai cunoscut pe tipul ăsta. N-ai nicio idee unde s-ar fi putut 
duce? 

— Nu l-am cunoscut în adevăratul înţeles al cuvântului, am 
spus, întorcându-mă să mă uit la barul de vizavi. Mă duceam 
acolo să beau. Eu îmi omoram timpul și el îmi vindea alcool. 
Asta-i tot. 

Mi-am amintit încă o dată de seara când tata venise la bar cu 
mine și de felul în care Ed îmi dăduse o bere după aceea și m- 
am simţit ca un trădător. Acum îmi dădeam seama că era posibil 
să-mi fi scăpat ceva din evenimentele care se petrecuseră în 


VP - 220 


seara aceea. Berea pe care Ed mi-o pusese în faţă, cu un soi de 
blândeţe bărbătească... Poate fusese un gest ca oricare altul, 
dar acum nu mai eram convins. Lazy Ed nu era deloc genul ăsta. 
Oare nu-mi spusese de fapt: „Mada, știu cât de imposibil poate fi 
omul ăsta”? Dacă așa era, îmi întărea și mai mult supoziţia că 
Ed era cel care mânuise aparatul de filmat în prima jumătate a 
episodului al doilea de pe casetă, că el leșinase și fusese folosit 
pe post de sfeșnic. Pe deasupra, faptul că, zece ani mai târziu, 
puși faţă în faţă, se prefăcuseră că nu se cunosc deloc devenea 
și mai ciudat. Ceva trebuie să se fi întâmplat în Hunter's Rock, 
ceva care destrămase un grup de prieteni; ceva care, într-un fel 
sau altul, îi obligase pe trei dintre ei să se reîntâlnească la mii 
de kilometri distanţă și să se prefacă din nou că între ei nu 
există nicio legătură. Nimic premergător, în orice caz, nimic din 
trecut. 

Işi continuaseră prefăcătoria și faţă de mine, dar acum părea 
să aibă o logică. Dacă mama nu putea avea copii, cine naiba 
eram eu? 

In spatele barului cerul era opac, iar copacii păreau zimţaţi și 
reci. Poate priveliștea, poate mirosul de pin care plutea în aerul 
răcoros m-au dus atât de precis înapoi la seara aceea. E straniu 
cum mirosurile pot face asta mai bine chiar decât imaginile și 
sunetele, ca și când cele mai vechi părți ale creierului nostru, 
cele care ne închid în timp și memorie, încă se ghidează după 
simţul olfactiv. 

— Așteaptă un minut, am spus, pentru că o luminiţă palidă mi 
se aprinsese într-un colțișor al minţii. Am închis ochii, urmărind 
gândul. Ceva despre care pomenise Lazy Ed atunci, genul de 
proiect utopic al unui om care nici măcar nu era în stare să 
păstreze curăţenia în propriul lui bar. 

În cele din urmă mi-am amintit. 

— Mai putem încerca într-un loc. 

— Să mergem, zise Bobby. . 

M-am uitat la ceilalţi doi. Imi dădeam seama că Zandt se 
vedea deja la poarta de îmbarcare. Femeia părea mai puţin 
convinsă. Am luat hotărârea în locul lor. Era o încercare 
disperată și nu aveam timp sau răbdare să le-o explic. 

— Mult noroc, am strigat. 

După care ne-am urcat amândoi în mașină și Bobby a pornit 
motorul. 


VP - 221 


lazul Pierdut nu e pierdut, desigur. E cam la un kilometru și 
jumătate de mers pe jos prin pădurea care se întinde la nord de 
Hunter's Rock: teren în proprietate publică, rareori vizitat, cu 
excepţia localnicilor și-a câtorva excursioniști. Era un loc potrivit 
pentru excursii cu școala, o plimbare în mijlocul naturii unde 
înveţi despre insecte și altele de felul ăsta; cu autobuzul până la 
liziera pădurii, apoi o drumeţie printre copaci, însoţit de foșnetul 
frunzelor fremătătoare și fericit că ai scăpat de ore. Profesorii 
încercau, dar fără să se străduiască prea mult, să menţină 
atenţia tuturor la motivul excursiei: îți puteai da seama după 
atitudinea lor relaxată că și ei se bucurau să scape de 
constrângerile zilnice. Îmi amintesc că-l surprinsesem odată pe 
unul dintre ei ridicând o piatră, atunci când credea că nu-l vede 
nimeni, și aruncând-o departe, spre trunchiul unui copac 
prăbușit. Îl nimerise și zâmbise în secret. Cred că atunci am 
înţeles prima dată că - în ciuda aparenţelor - și profesorii sunt 
oameni ca toţi oamenii. 

Când creșteai, nu mai erai dus acolo. Lecţiile se concentrau 
asupra subiectelor pe care le puteai memora, nu experimenta. 
Dar, din când în când, copiii mergeau la laz doar de plăcere și cu 
aceste ocazii semnificaţia numelui devenea evidentă. Indiferent 
de câte ori ai fi fost acolo, împreună cu treizeci de colegi 
zvăpăiaţi aliniaţi în rânduri de câte doi, dacă încercai să-l găsești 
singur sau însoțit de câţiva prieteni nu era niciodată unde 
credeai că este. Intrai în pădure liniștit și încrezător și, după 
câteva sute de metri, poteca dispărea. Un pârâiaș curgea în 
diagonală, croindu-și drum spre dealurile joase, și majoritatea 
ajungeau până acolo. Urmăreai pârâul până la confluenţa cu 
altul mai mare și, din punctul acela, orice hotărâre ai fi luat era 
greșită. Nu conta cât de bine credeai că-ţi amintești traseul, nu 
conta că eraţi toți de acord că direcția trebuia să fie aia; după 
vreo două ore te pomeneai în parcare, mort de sete și de 
oboseală și foarte bucuros că ai ieșit din pădure pe lumină și 
fără să fi întâlnit vreun urs. 

Pentru mine fusese altfel. Într-o vară, când nu aveam mare 
lucru de făcut, m-am hotărât să învăţ drumul spre iaz. Cred că 
aveam cincisprezece ani, era cu vreo doi ani înaintea serii de la 
bar cu tata. Am aplicat o metodă științifică pentru că în perioada 
aceea mă fascinau științele: am parcurs metodic toate traseele 


VP - 222 


posibile până am descoperit unde era iazul și cum să ajung la el. 
M-am rătăcit bine de tot de câteva ori, dar n-a fost o idee rea 
pentru a-mi petrece câteva săptămâni de vacanţă. Când știi 
încotro mergi, pădurea e un loc mai frumos decât altele. |ţi dă o 
senzaţie de siguranţă și te simţi special. Problema a fost că, 
după ce am făcut cu succes drumul de vreo zece ori, mi-am dat 
seama că stricasem totul. Un iaz pierdut care nu mai e pierdut 
n-are niciun rost, devine un iaz ca oricare altul. Nu m-am mai 
dus acolo. Pe-atunci începuseră să mă intereseze mai mult 
locurile în care să te mozolești, și nu reușeai să le convingi pe 
fete să se plimbe prin pădure după lăsarea întunericului - fără 
îndoială nu în căutarea unei băltoace pe care puteai la fel de 
bine s-o găsești sau nu. Nu era genul de propunere care să le 
stârnească interesul. Sau eram eu de vină. Una din două. 

Eu și Bobby mergeam în șir indian, urmând un afluent al 
pârâului. Trecuseră peste douăzeci de ani și împrejurimile se 
schimbaseră. Acoperișul de frunze de deasupra capetelor 
noastre era neuniform și jerbe reci de lumină pătrundeau prin el 
și formau o reţea de umbre. 

Am ajuns în scurt timp la altă confluență din rețeaua pârâului, 
unde apa săpase adânc și malurile erau abrupte. M-am oprit pe 
margine, pe moment nesigur. Zona nu mi se părea cunoscută. 
S-au auzit proteste în trupă. 

— Și facem asta pentru că individul ăla a spus că se gândește 
să-și construiască un adăpost de vânătoare... Când, acum 
douăzeci de ani? 

— Poţi să te duci acasă chiar acum dacă vrei. 

— Fără credincioasa mea călăuză indiană? 

După ce am mai aruncat o privire în jur, fără să mă grăbesc, 
am înţeles ce se schimbase. Unul dintre copacii pe care-i 
folosisem ca punct de reper se prăbușise între timp. Și încă de 
mult, judecând după cum arăta: trunchiul era acoperit cu 
mușchi și lemnul putrezise pe alocuri. Am căutat alte repere și- 
am început să cobor în viroagă. 

Malul era abrupt și alunecos din cauza frunzelor, așa că am 
avut mare grijă. Când am ajuns jos, am luat-o la stânga și am 
continuat în lungul unei pante ușoare. 

— Aproape am ajuns, am spus, arătând cu degetul în față. 
Cam la două sute de metri, valea făcea brusc la dreapta. Cred 
că-i dincolo de cotitura aia. 


VP - 223 


Bobby n-a zis nimic și am presupus că, la fel ca mine, era 
absorbit de aventură. Plimbarea prin pădure se numără printre 
experienţele pe care le uiţi o vreme, până când ai tu însuţi copii 
și începi să apreciezi din nou anumite lucruri, să le vezi 
renăscute prin ochii unui copil - de exemplu înghetțata, 
mașinuțele și veverițele. M-am întrebat dacă așa se explica 
predilecția mea pentru hoteluri. Coridoarele lor sunt ca potecile 
printre copaci, barurile și restaurantele, ca luminișurile în care 
grupul face popas și mănâncă. Refugii de diferite dimensiuni și 
calităţi, toate închise în aceeași structură - o pădure privată. 

Manifestul Omului Drept mă afectase mai mult decât îmi 
închipuiam. 

e 

— Se uită cineva la noi, zise Bobby. 

— Unde-i? 

— Nu știu, răspunse el, uitându-se în sus. Dar e acolo sus, 
undeva. 

— Nu văd pe nimeni, am zis, având grijă să nu întorc capul, 
dar te cred pe cuvânt. Ce facem? 

— Mergem mai departe, spuse Bobby. Dacă-i el, fie o să iasă 
la lumină, fie o să rămână ascuns și-o să se gândească dacă e 
cazul să vorbească cu noi. Dacă scoate capul de după parapet, 
mă duc după el. 

Am parcurs ultima sută de metri în tăcere, stăpânindu-ne 
impulsul de-a ne uita în sus. La cotitură terenul se ridica brusc și 
am fost obligaţi să ne căţărăm cam un metru și jumătate. 

Și acolo, în faţa noastră, era lazul Pierdut. Poate o sută de 
metri pe șaizeci, între maluri în mare parte abrupte, dar cu două 
plaje mici și mâloase. În mijlocul lui pluteau câteva rațe și 
copacii stăteau aplecaţi peste apa nu prea adâncă. M-am dus la 
mal și m-am uitat la ea. Parcă m-aș fi uitat într-o oglindă și m-aș 
fi văzut așa cum eram la cincisprezece ani. 

— Ştii unde era refugiul? întrebă Bobby. 

— Tot ce știu e că avea de gând să-l construiască. A vorbit de 
două ori despre asta, poate de trei. Nu pentru vânătoare, doar 
să aibă unde să se retragă. Ed era un singuratic prin definiţie. 

— Și pervers, poate? 

— Nu. Am clătinat din cap. Nimeni nu vine aici să și-o tragă. 
Noaptea e cam înfiorător. 

Bobby se uită în jur, verificând terenul. 


VP - 224 


— Dacă ar fi să construiesc o cabană, aș așeza-o acolo. 

Arătă cu degetul spre o zonă împădurită și plină de ierburi 
care se întindea peste povârniș, în partea de vest a iazului. 

— Din motive de siguranţă, dar și pentru priveliște. 

Am deschis drumul, uitându-mă atent în faţă la locul indicat 
de Bobby. Poate că de vină era imaginaţia mea, dar în porţiunea 
din mijloc vegetaţia părea într-adevăr mai deasă decât în rest, 
ca și când acolo ar fi fost adunate și așezate în picioare crengi 
tăiate. 

În clipa aceea a răsunat primul foc de armă. Un pocnet sec, 
urmat de un șuierat care s-a pierdut în depărtare. 

Bobby mă trase repede de la marginea apei și începu să 
alerge. Al doilea glonţ străbătu frunzele la câţiva metri deasupra 
noastră. După ce am ajuns în spatele copacilor, am întors capul, 
încercând să văd de unde veneau împușcăturile. 

— Care-i problema cu omu' ăsta? 

— Stai, am zis. Uită-te acolo. 

l-am arătat porțiunea în care vegetaţia era mai deasă. Din 
verdeață se ivise un cap - capul unui om bătrân, dar aflat în cu 
totul alt loc decât cel din care se trăgea. 

— Rahat, făcu Bobby, care avea acum pistolul în mână. 

Doi bărbaţi în haine de camuflaj alergau pe pantă în jos spre 
iaz. Altul, în jeanși, se apropia din partea opusă. 

— Ăla-i tipul de ieri, din bar, am spus. Cel care ne-a blocat 
mașina. 

Bărbaţii în kaki ajunseseră pe malul apei. Cel mai solid se lăsă 
într-un genunchi și trase direct spre pâlcul de copaci: focuri 
calculate, la intervale regulate. Celălalt ocolea în viteză iazul, 
urcând aproape pieptiș ca să ajungă mai repede de culme. Tipul 
în jeanși trăgea și el. 

— Cine mama dracului sunt ăştia? 

— Bobby... unul vrea să ajungă în spatele lui Ed. 

— L-am văzut, zise. Încearcă să mă acoperi. 

A plecat în pas alergător. Am scos pistolul, am ieșit pe 
jumătate de la adăpostul copacului și am început să trag. 

Bărbatul îngenuncheat a executat o rostogolire precisă într-o 
parte și s-a strecurat în spatele unui trunchi uriaș, căzut la 
pământ. Am pornit lateral printre copaci. Eram scăldat într-o 
lumină rece și oblică, filtrată printre frunzele fremătătoare, 
trăgeam și aveam în același timp grijă să nu mă împiedic de 


VP - 225 


rădăcini. După cam zece secunde, am auzit un strigăt, apoi 
bărbatul în blugi s-a răsucit pe loc și a căzut pe spate. 

Bobby își croia drum printre arbuștii înalţi, trăgând în individul 
care cobora panta, după ce ocolise repede pe sus. Omul ne 
ignora complet și pe mine, și pe el, în ciuda faptului că Bobby îl 
luase în mod evident la ţintă. Se concentra să-și regleze focul 
spre adăpostul lui Lazy Ed. 

M-am oprit, m-am echilibrat și am tras. 

Primul glonț l-a lovit în umăr. După o jumătate de secundă a 
venit altul, de la Bobby, și bărbatul a fost aruncat în spate, în 
trunchiul unui copac. A continuat să tragă, dar tot nu în noi. 

Am tras din nou, de două ori, nimerindu-l drept în piept. 
Bobby se oprise și el acum, și au urmat trei focuri din direcţia 
lui. Bărbatul a dispărut din câmpul meu vizual. 

Am făcut un pas în faţă, dar Bobby mi-a făcut semn să rămân 
pe loc. A înaintat foarte prudent. 

— Ed? am strigat. Eşti teafăr? 

Brusc, bărbatul în kaki a apărut iar. Alunecase puţin pe deal în 
jos, la adăpostul tufișurilor. In vreme ce eu și Bobby ne uitam la 
el uluiți, s-a ridicat cu greu în genunchi, ţinând în mâini ceea ce 
am văzut acum că era un pistol-mitralieră. 

Inainte să apuc să mișc un deget, bărbatul a deschis focul. 
Murea în faţa ochilor noștri, dar a mai reușit să tragă vreo 
cincisprezece gloanţe în desiș. Nu-l interesa să ne scoată din 
luptă. Parcă nici n-am fi fost acolo. 

Apoi s-a prăbușit cu faţa în jos și a rămas nemișcat pentru 
totdeauna. 

Bobby s-a răsucit pe călcâie și a luat-o pe unde venise, 
încărcându-și din mers pistolul. Eu am alergat în faţă, i-am tras 
un picior mortului ca să mă asigur că nu mai era o ameninţare și 
mi-am croit drum printre ierburi. 

Chiar în mijloc erau rămășițele unei ascunzători. O grămadă 
alandala de lemne bătute de vreme, crengi și ramuri uscate și 
răsucite. Dacă nu știai unde să-l cauţi, ţi s-ar fi părut că face 
parte din natură, că e cel mult o amintire din vremuri 
îndepărtate, nu un adăpost ridicat de mâna unui om căruia pur 
și simplu îi plăcea să stea în pădure și să se uite la un iaz. Acolo, 
în mijloc, zăcea Lazy Ed. 

Am îngenuncheat lângă el și am știut imediat că nu mai avea 
să plece viu din pădure. Mi-a fost imposibil să număr găurile. 


VP - 226 


Faţa îi era cel mai puţin atinsă, deși o ureche îi dispăruse și se 
vedea osul. 

— Ce se întâmplă, Ed? am întrebat. Ce dracu se întâmplă? De 
ce vor ăștia să te omoare? 

Ed întoarse capul câţiva centimetri și se uită la mine. Mi-era 
greu să-l recunosc prin păienjenișul ridurilor și-al vaselor de 
sânge sparte pe bărbatul pe care îl cunoscusem cândva. 

— Du-te dracului, hârâi el, dar cât se poate de clar. Cu familia 
ta blestemată cu tot. 

— Familia mea s-a dus. 

— Bun, zise el, și muri. 

e 

N-am găsit nimic în adăpost. Câteva conserve goale, o cutie 
cu tutun, o sticlă pe jumătate plină cu tequila ieftină. M-am 
gândit să-i închid ochii, dar n-am făcut-o. M-am întors și am ieșit 
de-acolo. 

Când am ajuns la iaz și la cadavrul bărbatului în jeanși, Bobby 
cobora de pe o ridicătură și venea spre mine. 

— A scăpat, mormăi el. 

— Părea că știe ce face. Ești întreg? 

— Mda, numai că aproape m-am rătăcit la întoarcere. 

— E lazul Pierdut, am spus și am observat că îmi tremurau 
mâinile. Isuse. 

— Ei au început, zise el. Noi ne vedeam de treabă. 

— Știu, am spus, copleșit de bizareria întoarcerii într-unul din 
locurile simbolice ale copilăriei, de data asta înarmat. Dar ce 
importanţă are? Mereu se găsește cineva care să tragă cu arma 
în altcineva. Am mai făcut-o doar o dată și nu-mi place în mod 
special. 

Bobby îngenunche lângă cadavrul bărbatului în jeanși și-i 
scotoci buzunarele până găsi un portofel. II examină în faţa 
mea. Nu era în el niciun permis de conducere, nicio legitimatie, 
nicio chitanţă, nicio fotografie - nimic din detritusul specific 
portofelelor. Nimic, cu excepţia a aproximativ patruzeci de 
dolari. 

— Te-ai uitat la celălalt? 

— Numai cât să fiu sigur că n-o să mai tragă niciodată cu 
pistolul, am spus. Individul ăla a dat dovadă de mare abnegaţie 
pentru misiune, și misiunea lui n-avea nimic de-a face cu noi. 


VP - 227 


Ne-ar fi putut dobori fără probleme, dar îl voia pe Lazy Ed. Noi 
am nimerit pur și simplu la mijloc. 

Bobby clătină din cap. 

— Nici celălalt n-avea acte la el, am spus. Nimic. l-am întors 
gulerul hainei, m-am uitat și la pantalonii lui. Nicio etichetă. Au 
fost tăiate. 

— Sunt Oamenii de paie, zise el. Îi elimină unu câte unu. 

— Dar de ce? Și cum ne-au găsit? 

Ridică din umeri. 

— Tipa de la FBI a reușit să ne găsească. Poate-au procedat și 
ei la fel. E pagina lor de web, află imediat când e accesată fără 
să aibă nevoie de ajutorul vreunui specialist. Cine știe, poate se 
ocupă de caz dinainte să intervenim noi, Ward. E clar că e-n 
curs de desfășurare un fel de acțiune de curăţire. 

Ridică ochii spre mine. Părea obosit și enervat la culme de 
eșecul nostru. 

— În orice caz, și-au îndeplinit misiunea. Aici nu mai e nimic 
pentru noi în afară de probleme, iar din astea avem deja prea 
multe. 

Fără alt cuvânt, am pornit la drum. 


26 


Nina crezuse că Zandt îi va explica ce are în gând, dar, din clipa 
când ceilalți doi plecaseră, se  închisese într-o tăcere 
încăpăţțânată. Când apăruse cu taxiul la aeroportul din Los 
Angeles, chiar dacă nu se arătase foarte prietenos, cel puţin 
părea să fie prezent. Imediat ce stabiliseră că bărbaţii de la 
hotelul Holiday Inn din Hunter's Rock, indiferent ce urmăreau - 
iar ea încă își mai punea întrebări în privința asta -, nu aveau 
nicio legătură cu Omul Drept, Zanat parcă s-ar fi retras din nou 
în adâncul lui. Se simţea o idioată din cauză că bătuse atâta 
drum, dar să faci o greșeală era mai bine decât să nu faci nimic. 
Era foarte conștientă de trecerea timpului, atât de dureros de 
conștientă, încât parcă i-ar fi smuls cineva pielea de pe faţă. 
Voia să vorbească, să încerce să facă sau să spună ceva, orice, 
ca și când simplul act al conversaţiei i-ar fi putut oferi o soluție. 


VP - 228 


Efectul asupra lui Zandt părea să fie diametral opus: nu mai 
lipsea mult până să amuţească total. 

Avionul era aproape gol, dar el nici măcar nu se așezase 
lângă ea. Stătea de cealaltă parte a culoarului și citea niște 
dosare vechi pe care le luase din arhiva ei. 

Nina sunase la biroul din Brentwood și aflase că acolo nu se 
schimbase nimic, dar se ferise să le spună că era la distanţă de- 
o aruncătură de băț. 

Apoi se întoarse și se uită prin hublou la peisajul care se 
desfășura sub ei în vreme ce zburau în sens invers spre Los 
Angeles, întrebându-se dacă nu treceau chiar atunci pe 
deasupra casei sau cabanei pe care Omul Drept o considera 
refugiul lui. Ideea că putea fi așa, că Sarah Becker se afla acolo 
jos, undeva, era insuportabilă. In cele din urmă scoase din 
buzunarul scaunului revista de bord și se strădui s-o citească. 

Zandt era vag conștient că se află într-un avion, și nici măcar 
nu se gândea la Sarah Becker. Se gândea în schimb la patru 
dispariţii, risipite prin toată ţara și într-o perioadă de trei ani. 
Aveau puţine elemente comune, cu excepţia faptului că el ţinea 
acum în poală copiile dosarelor de caz. Dacă aveau de-a face 
într-adevăr cu cine știe ce intermediar, obișnuitele reguli ale 
anchetării crimelor în serie nu mai puteau fi aplicate. Când se 
înregistra o serie de dispariţii sau erau găsite mai multe cadavre 
într-o arie geografică precisă, era logic să presupui că poți limita 
căutarea dovezilor sau indiciilor relevante la exact aceeași zonă. 
Majoritatea ucigașilor aveau propriile lor teritorii de vânătoare, 
câţiva kilometri pătraţi în care se simțeau ca acasă. Unii își 
restrângeau aria de acţiune la un cartier, chiar la două-trei străzi 
- mai ales dacă victimele lor predilecte proveneau din straturi 
sociale care nu stârneau cine știe cât interesul autorităţilor. 
Zandt își amintea că văzuse un film cu demolarea casei în care 
se afla apartamentul lui Jeffrey Dahmer, locul în care mai mulţi 
tineri afroamericani și asiatici fuseseră hăcuiţi, veneraţi și 
mâncaţi, nu neapărat în această ordine. Rudele victimelor 
urmăriseră scena, majoritatea fără să scoată un cuvânt, unii 
suspinând din când în când - dar foarte puţini ceruseră explicaţii 
de la cei dispuși să-i asculte, foarte puţini căutaseră o justificare 
pentru a accepta faptul că le fuseseră uciși copiii fără să-i pese 
cuiva prea mult. 


VP - 229 


Dispariţiile din zone opuse ale ţării fuseseră rareori 
confruntate, chiar și după implicarea FBl-ului, mai ales dacă 
aveau loc în același cadru temporal. Nu poţi răpi pe cineva din 
San Francisco marţi seara și-apoi pe altcineva din Miami la 
primele ore ale dimineţii de joi. 

Nu se poate, în orice caz, dacă e vorba de același om. Zandt 
căutase dispariţii care să aibă caracteristici comune cu acelea 
puse pe seama Omului Drept și care, pe deasupra, să fi avut loc 
în același interval de timp. Nu se aștepta să găsească alte 
referiri la pulovere cu numele victimei brodat pe ele. Omul Drept 
era destul de inteligent încât să le dea de înțeles că nu exista 
nicio legătură între cazurile din Los Angeles și oricare altele din 
restul ţării. 

Aceasta era ideea care-l frământa atunci când se urcase în 
taxiul care trebuia să-l ducă la aeroport: că puloverele erau doar 
o pistă falsă. Că era posibil să aibă prea puţin sau nimic de-a 
face cu patologia criminalului și că scopul trimiterii lor era, în 
schimb, să izoleze un număr redus de cazuri și să sugereze că n- 
au nicio legătură cu oricare altele. Omul Drept se gândise că 
polițiștii vor fi la fel de impresionați de un asemenea detaliu ca 
spectatorii filmelor în care erau găsite larve în gâtul cadavrelor 
sau ai serialelor în care un singur om prinde în fiecare 
săptămână ucigași care-și poartă la rever cele mai adânci 
psihoze. A apărut un pulover cu un nume brodat pe el, e cazul 
nostru. N-a apărut, atunci nu e și nu ne interesează. Omul 
nostru are o dereglare patologică. Asta căutăm noi. E unul dintre 
puţinele elemente pe care le avem și ţinem cu dinţii de el, chiar 
nu vă daţi seama că suntem foarte ocupați? 

Zandt credea că era foarte probabil ca Omul Drept să nu aibă 
nicio boală psihică și că era imposibil să-l încadrezi în vreun 
profil. Se putea duce oriunde, își putea alege victimele din orice 
colţ al ţării. Poate chiar din orice ţară. Numai pentru că așa avea 
el chef. 

lar victimele lui nu constituiau o categorie bine definită. 
Răpirea unor fete atrăgătoare nu era suficientă pentru a 
individualiza acţiunile Omului Drept. Râvnim la frumuseţe 
pentru că frumusețea îi face pe oameni mai ușor de recunoscut, 
le dă o aură de celebritate. Zandt credea că nici părul lung nu 
era un factor relevant. Dacă avea dreptate și puloverele erau o 
pistă intenţionat falsă, lungimea părului fetelor reprezenta doar 


VP - 230 


un mijloc pentru atingerea scopului. Existau doar două trăsături 
distinctive. Prima era vârsta. Dispar mulţi copii mici și nu puţini 
sunt bătrânii bătuţi în propriile lor case. Amândouă aceste 
tipologii ajung în statistici în virtutea slăbiciunii lor fizice. Dintre 
celelalte, majoritatea femeilor care sunt răpite au în jur de 
douăzeci de ani: suficient de tinere (și nu prea bătrâne) să ducă 
o viață independentă, femei care pot fi văzute seara întorcându- 
se acasă neiînsoţite, care trăiesc singure, care pot comite 
imprudenţa juvenilă de a sări, seara târziu, în ajutorul unui 
bărbat politicos cu un braţ în ghips și cu faţa ascunsă în umbra 
din colțul unei parcări. Da, dispar femei de toate vârstele, dar 
punctul de vârf al graficului se află în acest interval. Victimele 
atribuite în mod oficial Omului Drept și fetele dispărute 
menţionate în dosarele pe care le ținea pe genunchi erau însă 
adolescente. Indeajuns de mature încât să reprezinte o 
provocare de ordin fizic pentru răpitorul lor, dar prea tinere ca 
să fie găsite de regulă în mediile cele mai vulnerabile. Asta nu 
însemna că Zandt putea să le considere pe toate 
reprezentantele generației respective drept victime potenţiale. 
Erau o sumedenie de locuri în toată ţara unde o fată de vârsta 
respectivă se poate afla noaptea pe stradă. Dacă pe Omul Drept 
sau pe furnizorul său l-ar fi preocupat doar vârsta, ar fi putut 
merge cu o camionetă în cartierul potrivit din orașul potrivit și ar 
fi încărcat-o până la refuz. În schimb, le alesese nu doar dintr-un 
grup în mod categoric mai puţin vulnerabil decât media din 
pricina vârstei, ci și din medii sociale destul de protejate. Familia 
lui Elyse LeBlanc era puţin mai strâmtorată decât celelalte, însă 
aparţinea indubitabil clasei de mijloc. Celelalte trăiau la limita 
bogăției. Omul Drept nu căuta doar carne. Căuta ceea ce el 
considera că ar fi calitate. 

Zandt stătea nemișcat și se uita fix la fotografiile fetelor 
moarte. Mintea lui părea să funcţioneze din ce în ce mai repede, 
amestecând evenimentele pe care le avea în faţa ochilor cu cele 
pe care le interiorizase cu doi ani în urmă. Locurile, numele, 
chipurile. Încercă să vizualizeze totul simultan, lăsând-o 
deoparte doar pe fiica lui, care - acum era convins - fusese 
aleasă doar pentru a-i da lui o lecţie. Mai încercase și până 
atunci s-o scoată pe Karen din ecuație, dar nu reușise niciodată. 
Realitatea dispariţiei lui Karen afectase într-un fel sau altul tot 
ce gândise și făcuse din clipa în care el și Jennifer găsiseră 


VP - 231 


biletul în fața ușii. Dar acum o înlocuise cu fetele din noile 
dosare și încerca să înțeleagă dacă aveau și alt numitor comun, 
nu doar speculaţiile. Încerca să se îndepărteze de locul spre care 
se îndrepta, în care trăise aproape toată viaţa, ciudatul oraș al 
făuritorilor de vise, al sărăciei și-al probelor de actorie, al 
crimelor și-al banilor - și să meargă spre alte zări, alte nopţi, 
alte teritorii de vânătoare. Spre alte orașe, alte mașini, alte 
păduri de clădiri și râuri de asfalt, unde alţi bărbaţi și alte femei 
duceau dorul stelelor și îngrijeau plante firave pe pervazuri și 
creșteau căţei minusculi și-i scoteau la plimbare de-a lungul 
coridoarelor în nesfârșita procesiune a cutiilor și-a intersecțiilor 
și-a luminilor; unde luau cu chirie spaţii aflate în proprietatea 
altora ca să aibă unde să pună capul jos, apoi să se trezească și 
să-și aducă aportul la atingerea unor idealuri de profit pe care 
nu le înțelegeau și de care nici nu le păsa, doar pentru a primi 
moneda de schimb de care aveau nevoie pentru a lua cu chirie 
spaţiul în care dormeau și mormăiau și se uitau la televizor, 
până când, într-un sfârșit, unii dintre ei se furișau afară pe 
fereastră și o luau la goană pe străzi întunecate, urlând și 
eliberându-se de amorţeala moștenită de la o societate care era 
ea însăși minată de fracturi, trădări și disperare; nebunii 
singuratici dintr-o cultură ce se transformase într-un flecușteț de 
Crăciun, într-o frumuseţe scânteietoare înfășurată în jurul unei 
goliciuni care se îndesea tot mai repede până căpăta forma unor 
parcări, malluri, săli de așteptare și camere de chat virtuale - 
non-locuri în care nimeni nu mai știe nimic despre nimeni. 
Pe nepregătite, vârtejul gândurilor se opri. 


27 


Când am ajuns înapoi în camera de hotel, deja se întuneca. 
Bobby primise două mesaje. Cât a vorbit el la telefon, eu am 
deschis televizorul, i-am dat sonorul la minimum și am urmarit 
canalul local de știri motivat de interesul sumbru de-a afla în cât 
timp ieșise la lumină povestea de mai devreme. Poate că în 
apropiere erau turiști care descoperiseră apoi cadavrele. Deși nu 
exista nimic care să ne implice, voiam să plecăm cât mai repede 
din Hunter's Rock. 


VP - 232 


Am făcut un tur rapid al camerei, strângându-mi cele câteva 
lucruri personale. 

— Christoase, zise Bobby cu o voce aspră și ciudată. M-am 
întors și l-am văzut tot la telefon. Deschide televizorul. 

— E deschis. 

— Nu la postul ăla local de rahat. La CNN sau ceva 
asemănător. 

Am trecut de la un canal la altul până l-am găsit. 

Imaginile erau filmate din mână și tremurau. O clădire 
cenușie dintr-un oraș cenușiu. O școală. Fusese evident filmată 
mai devreme în aceeași zi, pentru că era încă lumină. 

— L-am găsit, zise Bobby în receptor. Te sun eu. Am dat 
sonorul mai tare și am ascultat o voce care spunea că numărul 
victimelor urcase la treizeci și două, că multe persoane încă 
erau date dispărute și că jumătate din clădire nu fusese încă 
verificată. Nu se știa precis dacă cei doi elevi împușcați de 
poliţie erau singurii vinovaţi de acea atrocitate sau dacă mai era 
implicat încă unul. Folosiseră puști și un dispozitiv incendiar 
artizanal. 

Aparatul de filmat s-a plimbat în jurul scenei dezastrului, 
surprinzând grupuri de copii și profesori în spatele benzii de 
siguranţă, fețe șocate și palide în lumina strălucitoare a 
reflectoarelor. Rumoarea din fundal fusese redusă la editare, dar 
încă se mai auzeau sirenele și ţipetele. O femeie cu faţa complet 
acoperită de sânge s-a împleticit prin faţa obiectivului, susținută 
de paramedici. 

— Unde s-a întâmplat? 

— În Evanston, Maine. 

Bobby închise ochii. 

Acum se transmitea în direct. Scena era mai liniștită, 
rămăseseră doar câţiva spectatori ţinuţi la distanţă de bariera 
poliţiei. Un bărbat într-o pelerină maro-deschis vorbea într-un 
microfon și era luminat intermitent de girofaruri albastre. Mai 
fuseseră descoperite două cadavre. Jane Mathews și Frances 
Lack, amândoi în vârstă de unsprezece ani. 

Înapoi la imaginile filmate mai devreme. Mașini de pompieri, 
ambulante. Răniţi, deopotrivă copii și adulți, zăcând pe jos, 
primind îngrijiri. Alţii pe care nu-i ţinea nimeni de mână. Oameni 
pentru care nimeni nu mai putea face nimic. 


VP - 233 


— Futu-i mama mă-sii, am zis, arătând spre ecran. Camera a 
panoramat strada din faţa școlii, luând în cadru oameni care se 
uitau la poarta iadului deschisă în faţa lor. Printre ei se afla un 
bărbat înalt și blond, cu o geantă mare de umăr, filmat din 
spate. Lucru neobișnuit, nu se ridicase pe vârfuri pentru a vedea 
mai bine, așa cum făceau toți în jurul lui, ci stătea calm și 
nemișcat, privind scena cu o detașare extremă. Cameramanul 
nu-l observă și își continuă mișcarea, o panoramare lentă a 
expresiilor oripilate. 

— L-am mai văzut undeva pe individul ăla, am zis. 

Un bărbat blond, la The Halls, cu o geantă de umăr mare și 
albastră. 

e 

Bobby a vorbit la telefon aproape tot drumul cu avionul. L-am 
auzit în treacăt că discută cu trei persoane diferite și aranjează 
să fie trimise mai multe casete prin curier la aeroportul din 
Dyersburg. Apoi a tăcut și s-a uitat o vreme în cana cu cafea. 

— Cei de la Agenţie au idee despre ce s-a întâmplat? 

— Nu e treaba lor până când nu e implicat cineva din afara 
țării. Nu sunt mulți teroriști internaţionali care poartă aparate de 
corecție dentară. 

Am clătinat din cap. 

— Sunt siguri că au fost doar puștii ăia? 

— In clipa de faţă, casele lor sunt întoarse cu fundu-n sus, dar 
până acum n-au găsit nimic. De data asta nu-i ceva la scară 
internaţională. Asta-i opera a doi tineri americani cu o poziţie 
bună în societate, din câte se știe. Nu prea avem de ce să fim 
veseli. 

Eram de acord. Atmosfera generală era sumbră, până și 
discursul de bun venit al căpitanului fusese extrem de obosit. 

— Nu te-am auzit pomenind cuiva despre ce ni s-a întâmplat 
azi. 

Bobby râse aspru. 

— Așa-i. „Hei, tocma' ce-am omorât v'o doi tipi în pădure, iar 
când ne-am întors la hotel amicul cu care sunt a văzut la 
televizor un tip pe care crede că-l recunoaște.” Asta nu se face, 
Ward, iar tu n-ai lăsat o amintire tocmai plăcută. Agenţia, 
prietene, a cam făcut curățenie. M-ar arunca afară și mai repede 
decât te-au aruncat pe tine. 

— Nu m-au aruncat ei. Am plecat pe picioarele mele. 


VP - 234 


— La un pas de mandatul pentru testul poligraf. 

— Cum zici tu, am cedat. Bobby, el era. 

— Ai spus că abia l-ai văzut acolo sus. Ai recunoscut că nu l-ai 
văzut la faţă. 

— Știu. Dar el era. 

— Te cred, zise el și deveni brusc serios. Ciudat, mi s-a părut 
și mie că-l recunosc. 

— Cum? De unde? 

— Nu știu. Christoase, până să mă dumiresc ce era acolo, 
dispăruse. Dar avea ceva familiar. 

Când am aterizat era întuneric. Mașina pe care o lăsasem în 
parcarea aeroportului dispăruse, probabil recuperată de firma 
de închirieri. Bobby s-a dus la celălalt ghișeu și-a făcut rost de o 
mașină. Nu aveau decât un Ford uriaș. L-am luat din parcarea 
lor, am ocolit și-am oprit lângă ieșirea principală. 

Bobby a apărut în cele din urmă din terminal cu o cutiuță la 
subsuoară. 

— Mișto, zise el în doi peri, urcând în față. Avem loc pentru 
copii și pentru haleală cât să ne ţină o săptămână. Hai să 
căutăm un supermagazin Publix. 

— Măcar putem dormi în ea, dacă e cazul. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Începi să te înmoi, soldat. 

— Da, așa-i, iar asta înseamnă că nu mai trebuie să mănânc 
broccoli, ca să parafrazez un stimat fost președinte. 

— Stimat de cine? 

— De mama lui. 

Bobby încă mai avea cheile de la camera pe care o luase la 
Sacagawea. După ce a verificat dacă nu era ocupată de 
altcineva, s-a dus să negocieze la recepție. 

Am făcut rost de două cutii de ice tea și-am intrat în cameră. 
Asta mi-a adus aminte vacanţele de demult chiar mai bine decât 
piscina din faţa motelului de lângă Hunter's Rock. Cincizeci de 
ani sau chiar mai mulți, tot felul de oameni ocupaseră scurte 
perioade de timp același spaţiu, ridicându-și tabăra în mijlocul 
unei călătorii. Scaunul pe care stăteam putea să fi fost folosit de 
unul care văzuse Gi/ligan's Island la prima lui difuzare, un om în 
urechile căruia melodia de generic nu suna ca o piesă de folclor 
rasist. Într-o bună zi altcineva avea să se așeze acolo, îmbrăcat 
în haine spaţiale întărite cu silicon, sorbind dintr-o băutură 


VP - 235 


marțiană fără zahăr, fără cofeină și fără gust, și avea să-și 
spună același lucru despre Prietenii tăi. „Hei... ia uită-te cât erau 
de slabi. Și cum își făceau păruP” 

Bobby s-a întors cu un video solid la subsuoară. 

— Ramolitul nici măcar nu și-a dat seama că am plecat, zise. 
A fost totuși destul de treaz la minte să-mi ceară garanţie 
pentru piesa asta de muzeu. Cred că merge la manivelă. 

După ce conectă aparatul la televizorul care semăna și el cu o 
piesă de colecţie, Bobby se așeză pe marginea patului și rupse 
ambalajul pachetului pe care-l luase de la aeroport. Ilnăuntru 
erau două casete VHS. Verifică repede etichetele și introduse 
una în aparat. 

— Asta-i varianta needitată, explică el, apăsând pe PLAY. Se 
recomandă discreţie din partea spectatorului. 

Cameramanul ajunsese la scena atentatului cu bombă de la 
școală la foarte scurt timp după prima explozie. In majoritatea 
orașelor mari din America există o piaţă specială pentru 
echipajele de știri liber-profesioniste, unităţi formate din două 
persoane care hoinăresc prin oraș ca niște câini fără stăpân. 
Scanează lungimile de undă radio oficiale și deseori ajung 
înaintea polițiștilor la locul unei sinucideri, al unui accident în 
lanţ sau al unei răfuieli cu mână armată dintr-un bar, căutând 
imagini oribile care să umple spaţiul de emisie din ce în ce mai 
lung dedicat transmisiunilor de la faţa locului. Ceva din calitatea 
imaginii sugera că asta era explicaţia, dar m-aș fi putut înșela. 
Pus în fața unor asemenea scene, e posibil să-mi fi tremurat și 
mie mâinile. Când vezi atrocități la televizor e ușor să uiţi că - în 
ciuda aparenței de verosimilitate - știrile au fost deja periate 
pentru binele nostru. Vedem oameni stând în jurul gropilor 
comune din Bosnia și calitatea brută a imaginilor ne ajută să 
uităm că nu ni se dezvăluie ce-i înăuntru sau ce înseamnă acele 
rămășițe pentru oamenii care chiar sunt acolo, și nu în siguranţa 
unui living din celălalt capăt al lumii, privind printr-o bucată 
groasă de sticlă. Până și acoperirea non-stop a ororii de la World 
Trade Center pe care ne-au oferit-o mijloacele de informare în 
masă a evitat să ne arate ce-au văzut oamenii din serviciile de 
urgenţă. Suntem atât de obișnuiți să fim manipulaţi, atât de 
infectați de trucurile media, încât suntem mai conștienți de 
elementele care au fost adăugate decât de cele care au fost 
tăiate. Indiferent cât de multe documentare making of de 


VP - 236 


aventuri avem la activ, în acel context monstrul de cauciuc 
continuă să ne sperie; iar când urmărim știrile nu ne întrebăm 
de ce s-a întrerupt panoramarea la un moment dat, ce-a fost 
tăiat, ce n-am văzut. Sunt știri softcore, editate cu toate 
resursele pe care le au la dispoziţie. Ni se permite să auzim 
tipetele, dar la un volum acceptabil și contextualizat - în tot 
acest timp ascultăm o voce a cărei indignare sobră este un fel 
de asigurare implicită. „Asta-i greșit”, ne spune vocea. „Asta-i 
rău, dar se întâmplă rareori și totul va fi corectat. Va trece și, în 
cele din urmă, totul va fi bine.” 

Imaginile pe care le vedeam nu aveau niciun comentariu. Nu 
se operase niciun montaj. Nu spuneau nimic. Pur și simplu 
arătau. 

Explozia distrusese fațada unei clădiri municipale scunde, cu 
două etaje. Propulsase în aer, cu o viteză ameţitoare, tone de 
ciment, sticlă și metal. Aceste materiale se întâlniseră cu altele 
de felul lor, dar și cu materie mai puţin solidă. O bună parte din 
ele fusese spulberată în aer și căzuse ca o ploaie dincolo de 
gard. Când sosise cameramanul - împreună cu un tehnician de 
sunet ale cărui exclamaţii de groază se auzeau la intervale 
regulate - se împleticise pur și simplu prin parcarea din fața 
școlii, pe o traiectorie sinuoasă, printre dărâmături. Din când în 
când făcuse scurte panorame ale clădirii din dreapta și ale 
capătului îndepărtat al parcării, unde începuseră să se adune 
mașinile de poliţie și ambulanţele. Dar camera înregistrase mai 
ales doar ceea ce se afla în faţa obiectivului: 

O fată care aparent nu știa că-și pierduse un braț și alerga în 
cerc, strigând numele cuiva. Părţi din trupuri și capete. Un 
băiețel - cu fața atât de însângerată, încât părea nou-născut - 
rătăcind prin fum și scoțând un fel de mieunat. O suprafaţă 
acoperită cu bucăţi de carne, ca un morman uriaș de vomă 
însângerată, în care apăreau ici-colo elemente identificabile și 
bucăţi de corpuri omenești. Un bărbat în vârstă, sau mare parte 
din el, zvârcolindu-se pe asfalt, cu faţa complet arsă, doar o 
mască rozalie lipsită de trăsături în care se căsca o gaură inutilă 
și mută. Jumătate dintr-o femeie tânără, cândva atrăgătoare, cu 
ochii deschiși, și nimic sub cutia toracică decât un ciot de 
coloană vertebrală și capota mașinii pe care aterizase. 

Treptat, calitatea sunetului de fond a început să se schimbe 
pe măsură ce majoritatea sirenelor insistente au tăcut și 


VP - 237 


intensitatea suspinelor și ţipetelor a crescut, înlocuindu-le. Încet- 
încet, aparenţa ordinii a început să-i atingă pe oamenii din raza 
de acțiune a camerei. Mișcarea fără scop a fost înlocuită de o 
activitate mai direcţionată, pe măsură ce globulele albe ale 
societăţii intrau în acţiune și încercau să impună o strategie. 
Câţiva bărbaţi și câteva femei se mișcau cu hotărâre, arătau cu 
degetul, strigau, bandajau. Alţii puteau fi confundați cu 
victimele. 

Şi-atunci l-am văzut. 

In clipa aceea, echipa de știri înregistrase suficient material 
hardcore şi fusese atrasă spre locul unde parcarea se îngusta în 
dreptul aleii de acces la stradă. Tehnicianul de sunet vomitase 
de două ori, cameramanul o dată. Mulțimea din partea opusă 
intrării în parcare nu avusese încă timp să se îndesească, însă 
banda galbenă a poliţiei era deja întinsă, scoțând evenimentul 
din realitate și trecându-l în rândul întâmplărilor excepţionale. 

Bărbatul era deja acolo, mai mult sau mai puţin unde-l 
văzusem și mai devreme. Înalt, cu păr blond tuns scurt, cu 
picioarele bine înfipte în pământ. Se uita la dărâmături, avea 
capul întors spre trâmbele de fum provocate de un incendiu 
care, în clipa aceea, nu era nici pe departe sub control. Bobby 
apăsă PAUSE. 

Bărbatul nu zâmbea. Nu vreau să mint în privința asta. 
Imaginea sărea în toate părțile și mi-era imposibil să-i disting 
detaliile feţei. Pur și simplu se uita. 

N-am spus niciunul nimic. Bobby s-a întins după ceaiul lui cu 
gheaţă, a încercat să soarbă din el, dar și-a dat seama că nu 
desfăcuse cutia. A deschis-o și a dat pe gât jumătate din ea. 

— Bine, a zis el încet. Partea care-a rămas e mai lungă. 

A scos caseta, manevrând-o fără să vrea ca și când ar fi fost 
contaminată. A introdus cealaltă casetă în aparat și a apăsat 
PLAY. 

— O am de la un tehnician de la analiza media, zise. E pentru 
uz intern, un memento pentru tipii de la Washington. Un 
instrument de marketing. E înregistrarea adusă permanent la zi 
a anumitor evenimente care-au avut loc în ultimii zece- 
cincisprezece ani. 

Prima secvenţă arăta scene pe care le-am recunoscut repede, 
căci fusesem expus la ele în doze mici în mare parte din ultima 
săptămână. Erau momentele imediat următoare schimbului de 


VP - 238 


focuri din Anglia. Lumina era puternică, avea strălucirea 
orbitoare a dimineţii timpurii. Camera de luat vederi era 
aproape nemișcată, probabil mânuită de un individ bine 
antrenat de la BBC. Oameni care se susțineau unul pe celălalt. 
Medici strânși ciorchine în jurul ușii pe care erau scoase 
corpurile, unele acoperite cu cearșafuri, altele doar cu sânge. 
Încă două echipe de știri bine educate. Un lanţ de polițiști în 
jurul intersecţiei a două străzi aglomerate. Nu se auzeau multe 
strigăte și gemete. Zgomotul cel mai puternic provenea de la 
traficul în mișcare: oameni care întârziaseră la întâlniri, care se 
întorceau de la sala de gimnastică, care se grăbeau spre casă, 
unde aveau de gând să dea pe gât litri de Cola dietetică. 

N-a trebuit să așteptăm mult, însă imaginea era încețoșată și 
neconcludentă. O panoramare din interiorul curţii împrejmuite 
cu gard de sârmă arătându-i pe oamenii care se strângeau 
dincolo de el. Printre ei un bărbat înalt, blond. Bobby îngheţă 
imaginea, o dădu înapoi și înainte. Faţa era prea departe și 
mișcarea camerei prea rapidă. 

— El e, am spus totuși. Mi-am frecat tâmplele, amintindu-mi 
brusc de eticheta cu literele LHR. London Heathrow. 

În următoarele două ore, am urmărit restul materialului, un 
tablou al morţii cusut cu puncte de lumină. După o vreme, am 
pierdut numărătoarea, dar cel puţin treizeci de episoade de 
crime în masă au defilat prin faţa noastră, până când diferenţele 
dintre ele - locurile, sunetele, schimbările vestimentare în mai 
bine de zece ani - au devenit inconsistente în raport cu 
asemănările. În cele mai multe cazuri n-am observat nimic, dar 
de câteva ori am văzut un detaliu suficient de clar ca să-l 
adăugăm pe lista pe care Bobby o începuse pe o foaie de hârtie 
cu antetul hotelului: 

O piaţă din Panama City, Florida, 1996. O stradă principală 
dintr-un oraș, nordul Franţei, 1989. Un centru comercial din 
Dusseldorf, 1994. O școală din New Mexico, chiar anul trecut. O 
alee dintr-un cartier din New Orleans, în 1987, unde o presupusă 
tranzacţie cu droguri se transformase într-un masacru cu șase 
morți și treizeci și unu de răniți. 

— El e, am spus, iar și iar. El e. 

În cele din urmă, caseta s-a sfârșit fără mare tam-tam. 
Probabil că puţini reușiseră să reziste până la capăt. 

— Ne mai trebuie casete, zise Bobby. 


VP - 239 


— Ba nu ne mai trebuie, am spus. Nu, chiar nu ne trebuie. 

— Ba da. Cu scenele în care nu a fost prins în film. 

— Probabil că nici n-a fost acolo. Doar nu e singurul. Trebuie 
să mai fie și alţii ca el. 

M-am dus la baie și am băut aproape un litru de apă călduţă 
cu un pahar foarte mic. 

— Accidente aeriene, zise Bobby, când m-am întors. Atentate 
cu bombă în Irlanda de Nord și Africa de Sud. Războaie civile din 
ultimii zece ani. Epidemii de gripă. Cineva trebuie să le 
amorseze. Poate am căutat unde nu trebuia. Poate că nu 
fundamentaliștii sunt vinovaţi, ci oamenii care-i urăsc pe toți. 

Am clătinat din cap, dar fără prea multă convingere. 

Bobby a scos caseta din aparat și-a învărtit-o în mâini. 

— Dar de ce stă pur și simplu acolo? Și care sunt șansele de-a 
fi surprins pe peliculă de atâtea ori? 

— Nu e vorba de șansă. E o semnătură pe care ar trebui s-o 
citească cei care știu. Ne spune că e opera Oamenilor de paie. 

— Dar acum am pus mâna pe el. 

— Crezi? Un tip blond care nici măcar o dată nu poate fi văzut 
cum trebuie și o serie de evenimente fără legătură între ele 
risipite de-a lungul a mai bine de zece ani și în jumătate din 
lumea occidentală? Vrei să suni la Langley, să vezi dacă e 
interesat cineva? Sau să încercăm la CNN? Nu suntem 
Woodward și Bernstein și, până să avem ceva mai mult decât 
niște imagini neclare, treaba asta seamănă cu o porcărie de 
teorie a conspirației. Ai putea pierde toată ziua la computer și n- 
ai găsi informaţii nici despre jumătate din secvențele pe care le- 
am văzut. 

— Și pagina web? Și Manifestul? 

— Nu mai e acolo, Bobby. L-am fi putut scrie chiar noi. 

— Și-atunci? Vrei să uiţi totul? 

— Nu, am răspuns. M-am așezat pe marginea patului și am 
ridicat receptorul. Poate e o persoană care să ne ajute. De fapt, 
două. Cei care ne-au urmărit până la Hunter's Rock. 

— De ce? Ei caută un criminal în serie. 

— Şi ce diferenţă vezi aici? 

— In cazul ăsta e altceva. Nu e același lucru să omori o 
grămadă de oameni. 

— Nu, am spus. De obicei nu e. Dar de data asta poate că e. 
Nu spune nimeni că un lucru îl exclude pe celălalt. Cred că 


VP - 240 


blondul e ucigașul pe care-l caută. În definitiv, el e adevăratul 
Om Drept. 


28 


Uneori i se părea că e moartă. Uneori i se părea că e altceva, un 
pește, un copac, un nor sau un câine, un afurisit de câine. Câinii 
sunt proști și hoinăresc pe străzi, dar e mai bine să fii un afurisit 
de câine decât mort. Din ce în ce mai mult timp i se părea că nu 
e absolut nimic, doar un ghemotoc de nimic care plutește pe un 
râu sub un cer pe care nu zboară nicio pasăre. 

Sarah era foarte bolnavă de-acum. Foarte rar își mai amintea 
unde și cine era. Nu mai avea crampe la stomac. Încetase să 
mai acorde importanţă senzaţiilor. Își amintea vag că stomacul 
încă mai făcea parte din ea, ca și brațele și picioarele. Alteori 
avea dovada îngrozitoare a acestei apartenenţe, o durere 
sfâșietoare care-i străbătea tot corpul, pornind de la degetele 
picioarelor. Parcă ar fi împuns-o mii de ace, numai că erau 
incandescente și lungi de treizeci de centimetri și cineva i le 
vâra sub piele și apoi le împingea adânc și le lăsa acolo. Durerea 
se stingea într-un târziu, dar atunci Sarah nu mai era conștientă. 
Când se întâmpla asta, plutea din nou pe apele râului. 

Uneori, în timp ce plutea, oamenii îi vorbeau. Auzea voci, în 
orice caz. Își auzea prietenii, uneori bunica și sora, dar cel mai 
des îi auzea pe mama și pe tata. De obicei, vorbeau despre 
fleacuri, ca și când ea ar fi stat în camera de zi și și-ar fi făcut 
temele, iar ei s-ar fi aflat în camera alăturată, pălăvrăgind așa 
cum făceau de obicei. Nu auzea toate cuvintele, nu de obicei. 
Erau jumătăţi de frază, propoziţii, frânturi. „Charles crede că Jeff 
va fi entuziasmat de versiunea asta.” „Pentru o gustare înainte 
de prânz, dar s-ar putea să merite.” „E doar o chestie în trei 
acte.” Mama vorbea despre ziua aceea, despre unde se dusese 
și cu cine se văzuse: „Poţi să-ţi întinzi faţa cât vrei, dar nu-ţi poți 
ascunde dosul mâniilor.” Apoi tatăl ei spunea ce-i trecea prin 
minte chiar atunci, iar ea auzea tot, de exemplu: „Ştii ce-aș face 
dacă aș fi celebru? Aș urmări oameni. Aș găsi vreun fiștecine și 
aș tot apărea în viața lui. Cine l-ar crede? «Hei, domnule 
poliţist... Cameron Diaz nu mă lasă în pace.» Sau... «Uite, toate 


VP - 241 


scrisorile astea le-am primit de la Tom Cruise. Nu glumesc. Mă 
persecută. Asta-i scrisul lui. Chiar este.» L-ai putea face să-și 
piardă minţile de-a dreptul. Și încă-n doi timpi și trei mișcări”. 

Sarah nu știa dacă-l auzise vreodată spunând așa ceva înainte 
ca viaţa ei să înceapă să plutească în derivă. Inclina să creadă 
că nu. Mai degrabă era ceva doar pentru ea, ceva care să-i ţină 
tovărășie în vreme ce plutea. Se jucau întotdeauna cu cuvintele 
împreună, spuneau ce le trecea prin minte. Mama nu-și dădea 
seama de fiecare dată că erau glume și, spre deosebire de 
Sarah, adesea nu le găsea comice. 

După scurt timp, vocile se îndepărtau. i 

Alteori auzea pași și știa că erau ei care veneau s-o salveze. li 
auzea cum se apropie din ce în ce mai mult și începea să-și 
miște buzele, gata să spună ceva când capacul se va ridica și va 
vedea chipul tatei. Ajungeau chiar deasupra ei, târându-și 
picioarele pe scândurile care-o acopereau. Dar n-o găseau 
niciodată. Pașii se îndepărtau, după care ea reîncepea să 
plutească. 

Din când în când, mai ales după ce Nokkon îi făcea o vizită, 
ceva îi intra în corp. Avea accese de vomă care-i tăiau 
abdomenul ca un cuțit scos de la gheaţă, până când era 
convinsă că se va despica pe din două. Nu avea ce să dea afară, 
nici măcar apă, pentru că organismul ei o absorbea cât putea de 
repede. Corpul ei se adaptase la program. Uneori îi vorbea și o 
certa. Se străduia din răsputeri să-și păstreze calmul, însă era 
foarte nemulțumit de situaţia în care se afla. Doar nu se aștepta 
să o suporte! Corpul ei avea vocea lui Gillian Anderson. Era 
foarte raţională și vorbea în propoziţii lungi pe care în mod sigur 
le pregătea foarte bine înainte. Dar nu era mulțumit și nu mai 
spera că situaţia se va îmbunătăţi. Sarah asculta ce avea el de 
spus și încerca să pară interesată, dar nu credea că-l putea 
ajuta în vreun fel. 

Nokkon era singurul ei prieten adevărat, și acum nici măcar el 
nu mai venea atât de des. Sarah își închipuia că era dezamăgit 
de ea. Încă-i mai vorbea și-i dădea apă și-i spunea tot soiul de 
lucruri, dar avea senzaţia că o făcea doar pentru binele lui. 
Acum, Nokkon aducea uneori și oameni. Cel puţin, așa-i spunea 
el, deși Sarah nu reușea să înţeleagă de ce se obosea să mintă. 
Ea știa ce erau ei. Erau drăcușorii lui. Îi ascultau ordinele și 
hoinăreau în lung și-n lat, pândindu-i pe cei destul de proști să 


VP - 242 


se considere norocoși, așa cum fusese ea însăși cândva. Îi 
țineau sub supraveghere pe oamenii de pe toată planeta cu 
microfoane și lilieci spioni care zburau peste case. Unii drăcușori 
erau foarte mari și călcau atât de apăsat, încât se scutura 
pământul și provocau cutremure și erupții vulcanice. Alţii erau 
foarte, foarte mici și zburau și intrau prin porii oamenilor ca să le 
amestece celulele în așa fel încât să le crească chestii negre în 
plămâni, în inimă sau în rinichi. Drăcușorii cei mari aveau voci 
tunătoare. Cei mici vorbeau ca niște velși. Când tușea, Sarah 
ținea gura închisă, pentru că așa ei nu puteau să intre. Alţii erau 
de dimensiuni normale, însă destul de puţini. Nu văzuse 
niciodată vreunul, dar știa că erau acolo. Încerca să-i alunge 
lovind cu capul în lemnul de deasupra. 

Apoi totul se ștergea și se făcea din nou întuneric și ea 
reîncepea să plutească. La început, parcă plutea cu faţa în sus 
pe apă și era purtată de curent. De fapt, era destul de plăcut. 
Dar acum i se părea că apa o acoperă din ce în ce mai mult, ca 
și când se scufunda treptat. Urechile îi erau deja sub oglinda 
apei și, nu peste mult timp, aveau să-i fie și ochii. 

Când apa îi va acoperi și vârful nasului, va ști sigur că nu mai 
plutea. 


29 


Zandt stătea în fața unei uși în Dale Lawns. Când văzu că la 
primul ţârâit al soneriei nu primi niciun răspuns, apăsă din nou 
butonul, lăsându-se pe el cu toată greutatea până ce, prin 
geamul mat din partea de sus a ușii, văzu o siluetă care venea 
spre el, ieșind dintr-o pată de lumină lăptoasă. 

Gloria Neiden era îmbrăcată la patru ace din cap până-n 
picioare, pentru o seară petrecută acasă. Și totuși, după primele 
ei cuvinte, Zandt a înţeles că era beată. Dar nu într-un fel 
benign, vesel sau cât să nu se poată ţine pe picioare. Era beată 
ca noaptea. Beată de singurătate. 

— Cine dracu' ești tu? 

— Mă numesc John Zandt, răspunse el. Ne-am cunoscut acum 
trei ani. 


VP - 243 


— Regret, dar nu ţin minte. Și sunt sigură că nu mi-am propus 
să ne întâlnim din nou. 

Rostise cuvintele foarte clar, doar cu un mic defect de 
pronunție. 

Dădu să închidă ușa. Zanat o opri cu mâna. 

— Eram unul dintre polițiștii care au anchetat dispariţia lui 
Annette Mattison. 

Doamna Neiden clipi și fu ca și când mișcarea ar fi provocat 
împrăștierea pe faţa sa a unei substanţe chimice cenușii, ceva 
care-o îmbălsămă parţial. 

— Da, zise ea, încrucișându-și braţele la piept. Acum îmi 
amintesc de tine. Bine lucrat. Aţi pus totul cap la cap, nu-i așa? 

— Nu. Din cauza asta mă aflu aici. 

— Fiică-mea a ieșit cu prietenele. Și chiar dacă n-ar fi așa, aș 
insista să nu stea de vorbă cu tine. Ne-a luat tuturor mult timp 
să ne liniștim. 

— Sunt sigur de asta, zise Zandt. Și aţi reușit? 

Se uită ţintă la el, pentru moment trează. 

— Cum adică? 

— Adică, zise el, și fiica mea a dispărut, și n-o să reușesc 
niciodată să mă liniștesc. Vreau doar puţin din timpul 
dumneavoastră, câteva minute în care sper să mă ajutaţi să aflu 
cine ne-a distrus viețile. 

— Eşti sigur că n-ar trebui să vorbeşti mai degrabă cu soții 
Mattison? 

— Am o singură întrebare. Atâta tot. 

Ea se întoarse cu spatele, de data asta împingând ușa cu mai 
multă hotărâre. 

Zandt o ţinu deschisă și continuă fără să-și dea voie să 
gândească: 

— O întrebare care l-ar putea împiedica pe soțul 
dumneavoastră să înceapă sau să continue o aventură. Care ar 
putea să schimbe hotărârea fiicei dumneavoastră de a nu-și mai 
invita vreodată prietenele acasă. Care ar putea reduce riscul să 
intraţi cu mașina într-un zid pentru că aţi apreciat greșit o curbă 
sau pentru că pur și simplu vi s-a părut o idee bună. 

Gloria Neiden se uită în ochii lui. Îi trebuiră câteva secunde 
pentru a-și regăsi vocea. 


VP - 244 


— Du-te-n mă-ta, zise ea, încet și aspru. N-ai niciun drept să- 
mi vorbești așa. Trebuia să-l găsiţi. Nu e vina mea. Nimic din 
toate astea nu-i din vina mea. 

— Știu, zise Zandt, observând că Gloria Neiden suferise încă o 
schimbare oribila: faţa ei se transformase din aceea a unei fiinţe 
sălbatice în aceea a unei fete înspăimântate și-apoi redevenise 
a unei femei, ca o mască de chit strivită în mâinile unui copil 
rău. Nimic din ce s-a întâmplat nu e vina dumneavoastră. Știu. 
Familia dumneavoastră știe. Toţi știu, mai puţin dumneavoastră. 
O puteţi spune, dar nu credeţi cu adevărat. Și asta o să vă 
ucidă. 

Au stat așa o vreme, de-o parte și de alta a ușii, împingând 
amândoi. Apoi nu mai împinse niciunul și rămaseră faţă în faţă. 

e 

O sună pe Nina când era în drum spre Santa Monica. Părea cu 
gândul aiurea, dar acceptă să se vadă cu el în Bel Air. Adresa 
era în dosar. 

l-a deschis chiar Michael Becker și a fost de acord să vină cu 
el fără să-i ceară nicio explicaţie. O lăsară pe Zoë în pragul ușii, 
ținând-o de mână pe fiica lor mai mică. Nu făcu o scenă și nu 
ceru să i se spună ce se întâmpla. Zandt își dădea seama că la 
fel ar fi decurs lucrurile și dacă i-ar fi cerut femeii să-l 
însoţească, și dacă Michael ar fi fost cel care s-ar fi făcut tot mai 
mic în oglinda retrovizoare a mașinii familiei Becker. Soții 
Becker aveau încredere unul în altul, își transferau reciproc 
responsabilitățile după cum cereau împrejurările. Când nimic nu 
mai are logică, doar relaţia cu un om, cu unul singur, mai poate 
să te apere de lumea de-afară. Işi dorea să-și fi dat seama de 
asta când încă mai era împreună cu Jennifer. 

Când mașina se puse în mișcare, Zanat îi ceru lui Michael 
adresa. Îi spuse să meargă direct acolo și refuză să-i răspundă la 
orice întrebare. „O să vezi cu ochii tăi”, doar atât voia să-i 
spună. „Așteaptă să ajungem.” 

Din cauza modului non-euclidian în care Michael abordase 
geometria Los Angeles-ului, le-au trebuit aproape patruzeci de 
minute pentru a ajunge în cealaltă parte a orașului. Apoi 
începură să urce dealurile și să treacă pe lângă case din ce în ce 
mai mari după fiecare curbă, până când deveniră atât de mari 
încât nici nu le mai vedeai din stradă. 


VP - 245 


În cele din urmă ajunseră într-o fundătură. Pe ambele laturi 
erau porţi cu sisteme de alarmă. Razele farurilor scoaseră la 
iveală altă mașină parcată discret puţin mai în faţă. Nina stătea 
sprijinită de ea, cu brațele ferm încrucișate la piept și o 
sprânceană ridicată. Poziţia ei clasică. 

— Aici e, zise Michael. Aici locuiește. 

Nu era prost. Începuse să priceapă, chiar dacă nu atinsese 
nivelul cunoașterii depline. 

— Ce trebuie să-i spun? 

Zandt cobori din mașină. Nina era mai mult decât pregătită 
să-i pună câteva întrebări, dar el ridică o mână și ea tăcu. 

— Ajută-ne doar să intrăm, îi spuse lui Michael. 

Becker înaintă spre stâlpul porţii și apăsă pe un buton. Vorbi 
scurt și, după câteva momente, poarta se deschise. 

O clipă mai târziu, Zandt mergea repede pe alee, iar Michael 
și Nina se străduiau să ţină pasul cu el. 

Când ajunseră aproape de intrare, ușa era deschisă și în 
lumina ce răzbătea dinăuntru stătea un bărbat firav. Clădirea se 
afla în mijlocul unei proprietăţi vaste. Zandt îl apucă pe Michael 
de braţ și-l împinse în faţă. 

— Hei, Michael, zise bărbatul. Cine-i prietenul tău? 

Zandt sări din spatele lui și-l prinse pe Charles Wang de gât. 
Cu celălalt braţ îl lovi de două ori drept în față, lovituri precise, 
de la mică distanţă. 

Nina era stupefiată. 

— John, ce naiba faci? 


— Închide ușa. 
Zandt îl îmbrânci pe Wang în hol. li mai trase un pumn, 
izbindu-l de un perete placat cu marmură albă. Il ridică și-l 


aruncă într-o oglindă în stil francez. Jumătatea ei de sus se făcu 
tăndări. 

Un băiat în sacou alb ieși în fugă printr-o ușă de sub scara 
care ducea din hol la etaj. Observă că Zandt avea un pistol și că- 
| ținea îndreptat chiar spre fața lui. 

— Du-te înapoi, Julio, zise Wang cu un glas care nu tremura. 

— Da, Julio, întări Zandt. Du-te și încearcă să rămâi foarte 
tăcut. Dacă ridici receptorul, când termin cu putoarea asta vin 
după tine și-ţi smulg capul ăla caraghios. 

Băiatul dispăru imediat. 


VP - 246 


Zandt întoarse pistolul spre Wang, care zăcea sprijinit într-un 
cot la baza oglinzii, îndoit de parcă ar fi avut coloana fracturată. 

— Nu încerci să fugi? îl întrebă Zanat. Îl lovi puternic cu 
piciorul în coaste. Nu încerci să scapi? 

— Incetează, strigă Nina. Spune-mi ce se întâmplă. 

Wang se mișcă fulgerător, ridicându-se pe brațe într-o 
mișcare fluidă. Zandt îl lovi în față cu patul pistolului. Wang 
emise un sunet scurt din gât și căzu la loc. 

Zandt îi ridică violent capul. Ochii bărbatului se uitau fix la el 
printre șuviţele de sânge care începuse să-i curgă dintr-o 
tăietură de pe frunte. Zandt văzu în ei doar slăbiciune și 
viclenie. 

— Am dat-o în bară, zise Zandt. Ne-am uitat la nivelul unu și 
am uitat de nivelul doi. Nici măcar nu ne-am imaginat că ar 
exista și un nivel trei. 

Wang îi zâmbi de jos, ca și când se întreba cât l-ar costa să-și 
cumpere libertatea. Zanat îi dădu drumul și-l pălmui puternic. 

— Uită-te la e/, strigă. Nu la mine. Uită-te la Michael. 

O clipă, i se păru că Wang va încerca din nou ceva, dar o 
lovitură zdravănă de pistol în gât îl convinse să rămână 
nemișcat. Își întoarse încet capul spre Michael Becker. 

— Nu l-am prins niciodată pe Omul Drept, zise Zanat, pentru 
că îl căutam pe răpitorul fetelor. Și nu l-am găsit pe omul care 
le-a răpit pe fete pentru că nu există nicio legătură între răpiri, 
pentru că au fost răpite de oameni diferiţi. Azi am studiat alte 
câteva cazuri, victime cu semnalmente similare care au dispărut 
cam în același timp. La sfârșit, am examinat două în mod 
special. Două fete din New York care nu pot fi victimele Omului 
Drept, pentru că au dispărut în cealaltă parte a ţării exact când 
el opera aici. 

Wang clipi și încercă să se ferească de privirea fixă a lui 
Becker. Zandt apăsă mai adânc ţeava pistolului și ochii lui Wang 
se întoarseră la Becker. 

— Tatăl uneia dintre ele e director executiv la Miramax, pe 
Coasta de Est. Mama celeilalte are o poziţie bună într-o 
companie de brockeraj care face afaceri mai ales cu bănci din 
Elveţia, dar - un detaliu pe care l-am descoperit azi după- 
amiază - are și o activitate colaterală: caută în listele de clienţi 
ai băncilor parteneri potenţiali pentru producţii cinematografice 
cu buget redus în Europa. Dar astea sunt fete din New York, nu? 


VP - 247 


Noi căutăm fete de pe Coasta de Vest. Așa că, înainte să te sun 
pe tine, am trecut pe la Gloria Neiden. Am rugat-o să-mi facă o 
listă cu toate persoanele cu care a lucrat în anul dinaintea morții 
celei mai bune prietene a fiicei sale. Toţi partenerii, 
semipartenerii, agenţii, directorii executivi, investitorii faliți sau 
aspiranţi. l-a luat ceva timp, pentru că acum doamna Neiden e 
cu nervii la pământ și e greu să-i ceri unei persoane în starea ei 
să-și aducă aminte. Dar am insistat mult și, în cele din urmă, a 
apărut un nume. 

Michael Becker stătea la câţiva metri în spatele lui Zandt, 
uitându-se ţintă în ochii bărbatului cu care lucrase în birouri 
însorite, căruia îi trimisese bancuri prin e-mail, pe care-l 
îmbrățișase după aflarea rezultatelor victorioase ale ratingului 
unui serial sau altuia. Bărbatul care venise în vizită la el acasă 
de o sută de ori, care participase la mese în familie, care intrase 
în dormitorul fiicei sale și care auzise din gura ei cât de 
minunată fusese vizita în Anglia. Cine și-ar fi închipuit că 
discuţiile despre Anglia erau o modalitate de a-i distrage atenţia 
până la momentul potrivit pentru răpire? 

Wang nu spuse nimic. 

— Nu Charles le ucide, zise Zandt. Nici nu le răpește. Așa 
ceva ar fi periculos. Charles nu vrea pericol adevărat. El vrea 
putere și distracţie și senzaţia că se mișcă pe căi misterioase. 
Charles se mulțumește să transmită informaţii. Charles poate 
găsi fete speciale, fete de calitate. Charles lucrează pe bază de 
comision, sunt sigur, dar lucrează mai ales de plăcere. 

— Charles, interveni Michael, spune ceva. Spune-mi că nu e 
adevărat. 

— Da. Spune-ne cât primeşti pentru o fată, adăugă Zandt. 
Explică-ne de ce pentru persoanele astea e atât de important să 
ajungă la familii, când ar putea aduna femei de pe stradă. De ce 
să furi de la cei care se presupune că-ţi sunt prieteni? Explică-ne 
ce satisfacție găsești în asta, pentru că, fir-ar să fie, chiar vrem 
să știm. 

Pe nepusă masă, făcu un pas în spate și-l lovi puternic pe 
Wang în piept. Apoi se aplecă iar spre el, urlâna: 

— Cine le ia? Cine le răpește? Unde le duc? 

Cu ochii încă la Michael Becker, Wang se linse pe buze. 

— Crezi că știu vreun nume? 

— Descrie-i. 


VP - 248 


— Și dacă n-o fac? 

Zandt mișcă pistolul câţiva centimetri și apăsă pe trăgaci. 
Glonţul lovi marmura chiar în spatele capului lui Wang și ricoșă 
violent prin cameră. Cioburi de marmură și sticlă crestară faţa și 
capul bărbatului. Teava pistolului i se lipi iar de gât. 

Wang vorbi pe nerăsuflate: 

— Din câte știu, sunt trei. Erau patru, dar unul a dispărut anul 
trecut. Niciunul nu seamănă cu celălalt - ce naiba vrei să-ţi 
spun? Crezi că ne întâlnim la o bere? Unul e gras, unul e înalt, 
altul e chel... 

— Descrie-l pe cel care a răpit-o pe fiica lui Michael. Sunt 
sigur că te-ai întâlnit cu el. 

— Totul s-a rezolvat prin e-mail și la telefon. 

— Prostii. E-mail-urile și telefoanele pot fi urmărite. Dar doi 
tipi care se întâlnesc la barul unui hotel oarecare din Los 
Angeles, cine le-ar da atenţie? 

Wang se linse iar pe buze. Zandt mișcă pistolul până ce gura 
ţevii ajunse exact în mijlocul frunţii lui Wang. Bărbatul putea să 
vadă cum trăgaciul era apăsat încet, foarte încet. Incepu să 
miște din buze, dar polițistul ridică degetul. 

— Să nu-mi spui doar ceea ce crezi că vreau să aud, zise 
Zandt. Dacă am cea mai mică bănuială că minţi, te omor. 

— E un tip înalt. Blond, solid, zise. Îl cheamă Paul. 

Zandt se ridică și își șterse de pe mână sudoarea bărbatului. 
Făcu doi pași în spate ca să ajungă lângă Nina, lăsându-l pe 
Michael față în faţă cu Wang. 

— E adevărat? Vocea lui Becker abia se auzea. Cum? Cum ai 
putut. De ce? De ce, Charles? Adică... 

Total dezorientat, stând într-o casă pe care nu și-ar fi permis- 
o niciodată indiferent câte cururi de la studio ar fi lins, se 
concentra asupra unui aspect inutil, dar concret. 

— Nu poate fi pentru niște blestemaţi de bani. 

— Ești un om mărunt cu idealuri mărunte, zise Wang cu 
amărăciune, ștergându-și sângele de pe buze cu dosul palmei. 
Fete prostuţe care n-au fost niciodată futute. Ai imaginaţia unei 
domnișoare bătrâne. N-ai atins niciodată ceva măreț, și n-o s-o 
faci niciodată. În mod sigur n-ai s-o atingi niciodată pe ea, nu 
acum. 

Îi zâmbi batjocoritor. 

— N-o să știi niciodată ce pierzi. 


VP - 249 


Zandt a fost mai rapid decât el. Îl opri pe Becker, prinzându-l 
de umeri și încercă să-l împingă în spate. Chiar dacă nu era mult 
mai greu decât Wang, abia reuși să-l ţină pe loc. 

— Minte, Michael, zise el. Minte. 

După o clipă, forţa lui Michael dispăru brusc. Zandt continuă 
să-l ţină cu fermitate, în timp ce Becker se uita ţintă peste 
umărul lui la bărbatul care-i zâmbea de pe podea. 

— N-o să-l ucidem. Ai înţeles? 

Întoarse capul lui Becker spre el, ca să-i prindă privirea. Ochii 
bărbatului erau larg deschiși, dar goi. 

— Nu-ţi promit că-ţi voi da fiica înapoi. S-ar putea să fie 
moartă, iar dacă este, omul ăsta e și el vinovat. Dar o să ieşim 
de-aici și-o să plecăm. Asta e singura certitudine pe care ţi-o pot 
da: că n-o să pleci din casa asta ca un asasin. 

Becker își recăpătă încet expresia. Corpul lui deveni flasc o 
clipă, apoi se încordă iar. Dar făcu un pas în spate și lăsă mâinile 
pe lângă șolduri. 

Zandt puse pistolul în toc. Se uitară toți trei la bărbatul care 
zăcea pe jos. 

— Ai face bine să strângi pe-aici, zise Zandt. Curând o să ai 
vizitatori. 

Apoi plecară, lăsându-l pe Wang să se uite lung după ei. 

Nu spuseră nimic până când ajunseră la mașină. Michael 
ridică ochii spre casă. 

— Ce ar trebui să fac? 

Nina deschise gura să-i răspundă, dar Zandt i-o luă înainte: 

— Nimic. Nu vorbi cu poliţia. Nu vorbi nici cu soţia ta. Știu că 
vrei s-o faci, dar deocamdată abţine-te. Mai ales nu te întoarce 
aici. Ceea ce trebuie făcut va fi făcut. 

— Cine? 

— Urcă-te în mașină, Michael. 

— Nu te las s-o faci în locul meu. 

— Te rog, urcă-te în mașină. 

În cele din urmă, Becker se urcă și plecă, dar mașina abia se 
târa pe stradă, virând încet de pe-o parte pe alta. 

Nina își scoase telefonul și începu să formeze un număr. 
Zandt o lovi peste mână, iar aparatul sări pe asfalt și alunecă la 
câţiva metri distanţă pe șosea. 

— Lasă-l acolo, zise el. 

Ea îi aruncă o privire tăioasă, dar nu încercă să ia telefonul. 


VP - 250 


Zandt își aprinse o ţigară și așteptară. Zece minute mai 
târziu, auziră zgomotul pe care-l aștepta Zandt, pocnetul 
înfundat fără de care el s-ar fi întors și-ar fi făcut ce trebuia să 
facă, indiferent cum ar fi încercat Nina să-l oprească. 

Și totuși, o clipă mai târziu, se simțea epuizat și nici pe 
departe triumfător. Dimpotrivă, pe măsură ce se apropia de 
originea evenimentelor, parcă nu reușea decât să se 
compromită și mai tare; i se părea că duhoarea care se 
ascundea dincolo de suprafața umanităţii era acum atât de 
puternică, încât nu va mai scăpa niciodată de ea. 

Nina se întoarse cu faţa la el. 

— Așadar, e mort. 

— N-a făcut altceva decât să dea fetele cuiva de pe treapta 
următoare. Am fi pierdut zile întregi interogându-l și i-am fi dat 
ocazia să-și bată joc de noi. 

— Nu ţi-am spus că ai greșit. Te-am întrebat doar ce vrei să 
faci mai departe. 

Zandt ridică din umeri. 

— Bine, zise ea, aplecându-se să ridice telefonul. Pentru că nu 
mai e mult până să apară poliţia. Și-atunci vreau să fiu departe. 

Se îndreptă cu pași mari spre mașină, adăugând peste umăr: 

— Și cunosc doi oameni care ne-ar putea spune unde este un 
bărbat blond care seamănă cu celălalt, a cărui descriere tocmai 
ai auzit-o. 

Zandt se uită la ea cu interes. 

— Poftim? 

— Hopkins și celălalt. M-au sunat chiar înainte să mă cauţi tu. 
Au o casetă video cu un bărbat care apare în cel puţin jumătate 
dintre atrocitățile de liga întâi din ultimii zece ani, inclusiv cea 
de azi-dimineaţă de la școala din Maine. Un om pe care Ward 
crede că l-a mai văzut și în alt loc, în munți. 

— Dacă știai asta, de ce nu m-ai oprit cu Wang? 

Se uită la el peste acoperișul mașinii. 

— Voiam la fel de mult ca tine să plătească. 


VP - 251 


30 


Nici Zandt și nici Nina nu știau că, deși Wang își trăsese un glonţ 
în cap, n-o făcuse imediat. 

Mai întâi se ridicase cu greu în picioare, pentru că mâinile îi 
alunecau în propriul lui sânge. Nu reușise să stea perfect drept. 
Mai fusese bătut și înainte, se oferise voluntar pentru asta nu o 
singură dată, dar acum era altfel. Poliţistului puţin îi păsa de el 
și de plăcerea pe care ar simţi-o, și acum avea câteva oase 
rupte. 

Rămase nemișcat o clipă, uitându-se la imaginea lui în 
rămășițele oglinzii sub care își dezvăluise cel mai mare secret. 
Avea faţa umflată și tăiată. Mai rău, acum părea bătrână. Lustrul 
costisitor obținut cu diete și exerciţii fizice, cu unguente și 
narcisism, se crăpase sub violenţa loviturilor. Își arăta anii și 
avea exact înfățișarea cuiva care făcuse lucrurile pe care le 
făcuse el și care păstrase secretele la fel de mult ca el. 

Nu era un ucigaș. Nu luase niciodată o viaţă. Nici măcar nu 
rănise pe cineva vreodată. Nu cu propriile-i mâini. Dar asistase 
la episoade în care tineri fuseseră abandonaţi la capătul vieţii, în 
bălți de urină și alte secreţii corporale. Episoade în care el, 
împreună cu alţi bărbaţi ca el, plecaseră în mașinile lor 
costisitoare și fuseseră norocoși să nu ajungă complici la crimă. 
Avea o vastă colecţie de casete cu asemenea scene. Atât de 
vastă, de fapt, încât era foarte puţin probabil că ar fi reușit să le 
găsească pe toate, darămite să le distrugă, înainte să ajungă 
poliţia acolo. 

Tatăl lui n-ar fi înţeles niciodată. 

Așa cum n-ar fi înțeles, bănuia el, nici bărbaţii și femeile cu 
care făcea afaceri legale - deși știa că și unii dintre ei aveau 
secrete, că focul lăuntric care-i purtase spre celebritate și 
succes îi împinsese totodată spre acte obscure, prin intermediul 
cărora încercau să se convingă singuri că erau diferiţi și mai 
buni decât ceilalţi. Gloria nu e niciodată suficientă. Mai devreme 
sau mai târziu, simţim nevoia să ne idolatrizăm singuri, altfel 
stima celorlalți își pierde sensul. Materia primă fusese obținută, 
femeile înlăcrimate fuseseră cumpărate, uneori prin grija lui 
Wang însuși, care încercase mereu să devină prietenul 
oamenilor. Un confident al oamenilor cu dorinţe care transcend 


VP - 252 


normele acceptate ale societăţii. Care voiau să trăiască mai 
intens și mai repede și mai plăcut. Care puteau să înțeleagă că a 
face sex cu un partener înspăimântat era o experienţă unică. 

Unul dintre acești oameni - un bărbat care avea motive să 
știe cât de săritor putea fi Wang - îl recomandase câtorva dintre 
colegii săi. Reprezentantul lor era un tip înalt și blond. 
Prezentarea avusese loc abia după câţiva ani și mai trecuse o 
bună bucată de vreme până când Wang pricepuse că omul 
acela nu era ceea ce părea a fi și că el - și colegii lui - se 
gândea la ceva mai mult decât o plăcere ocazională. Nu fusese 
niciodată invitat să-i cunoască, lucru care-l supărase puţin. Dar 
fusese de acord să le ofere distracţie, să-i ajute pe intermediari 
să găsească plăceri speciale. lar polițistul nu greșise: Banii nu 
aveau absolut nicio legătură cu asta. 

Fiecare are propriul său drum și se naște de două ori. Pentru 
Wang, a doua venire pe lume se întâmplase cu treizeci și cinci 
de ani în urmă, la vârsta de zece ani, când zărise din întâmplare 
pe geam trupul gol al unei servitoare. Într-o dimineaţă de 
primăvară, în altă ţară, o scenă care-l făcuse să încremenească, 
orbindu-l cu neașteptata revelaţie a tuturor plăcerilor ascunse 
ale lumii. Tatăl lui era acasă, în biroul din care plutea sunetul 
muzicii baroce, cadenţată și precisă, limpede și veselă. Wang 
rămăsese nemișcat o clipă, pierdut într-un moment suav. Mulţi 
oameni l-ar fi putut gusta fără ca asta să le schimbe viața, însă 
Charles nu mai fusese niciodată același. După întâmplarea 
aceea urmaseră pânde intenţionate, apoi reviste și casete video, 
călătorii în anumite cartiere din Hong Kong și-apoi din Los 
Angeles, locuri pe care nu le știa toată lumea. La fel, pentru 
majoritatea oamenilor ar fi fost de-ajuns, poate chiar prea mult. 
Păcatul nu consta în faptul fizic și nici măcar în râvna după el. 
Stătea în necesitatea viscerală de a-l avea, de a-l avea înainte 
chiar să fi aflat de existenţa lui - de a-i simţi atât de tare nevoia 
încât, dacă n-ar fi existat, l-ar fi creat cu mâinile sale. A 
condamna pornografia e ca și cum ai critica o armă. Niciuna 
dintre ele nu s-a creat singură. Niciuna nu e capabilă să apese 
pe trăgaci. Se cere o mână. Mintea umană e acea mână 
iscoditoare, o mână cu degete destul de fine să găsească breșe 
mici și destul de puternice să tragă afară ce găsește în ele. lar 
cele două sunt asemănătoare prin faptul că, uneori, se formează 
încet-încet bătături, puncte dure datorate uzurii care atenuează 


VP - 253 


senzațiile tactile. Puncte dure care pot însemna că, pentru a 
obține același efect, ai nevoie de ceva mai fierbinte sau mai 
ascuţit. Și vine ziua când ești atât de adânc cufundat în sânge, 
încât nu mai are nicio importanţă ce ţi se poate întâmpla apoi. 

În ultima săptămână, Wang se gândise la soarta fiicei lui 
Michael Becker numai o singură dată. Ideea se ivise odată cu 
speranţa că Michael se va întoarce repede la lucru, când se 
părea că studioul avea într-adevăr de gând să investească în 
Dark Shift. Oricât de ridicol era Becker în multe privinţe, muncea 
pe brânci și avea idei. Mai mult, idei pe gustul publicului 
obișnuit. Wang avea o versiune proprie a scenografiei lui Dark 
Shift, scrisă pentru deliciul lui personal. N-ar fi fost la fel de bine 
primită. 

Nimic din toate astea n-ar fi fost bine primit. Nimic din ceea 
ce facuse el vreodată de bunăvoie sau de plăcere. Și, fără ele, 
rămânea prea puţin de înţeles și nimic pentru care să trăiești. 
Fără amintirea și moștenirea unei dimineți de primăvară, a unei 
imagini întrezărite și acompaniate de muzică și de susurul apei 
care curgea într-o fântână din apropiere, pentru el nu exista 
nimic. 

În timp ce Zanat își aprindea ţigara afară, Wang se târâse 
până în birou. Șocul iniţial începea să dispară, dar îl dureau 
coastele. Formă un număr și-l avertiză pe un prieten că anumite 
persoane se apropiaseră prea mult de realitatea jocului pe care-l 
jucau ei, că poate ajunseseră să-l înţeleagă complet. 

Apoi se sprijinise de spătarul scaunului. Julio dispăruse, deși 
acum era limpede că vizitatorii plecaseră. Doar o clipă, Wang 
înţelese pentru prima oară ce important era să ai pe cineva 
aproape nu doar pentru că-l plătești. Fără îndoială, băiatul 
părăsise proprietatea sărind peste gardul din spate și avea să 
alerge de-a lungul străzii până când avea să se introducă în 
viața altcuiva. Dispăruse ca un surâs de ieri. 

Wang descuiase sertarul din mijloc al biroului și luase pistolul. 
Avea patul făcut la comandă din lemn de cireș. 

Era minunat. Măcar de-atât se putea bucura. 


VP - 254 


31 


La opt patruzeci în dimineața următoare, așteptam în mașină pe 
marginea străzii care pornește de la Auntie's Pantry. Era frig și 
de două ore cădea lapoviţță, iar cerul era plin de nori negri. Imi 
cumpărasem un pachet de ţigări și le aprindeam una de la alta. 
Bobby nu avea nimic de spus despre asta. Stătea cu pistolul în 
poală și se uita drept în faţă. 

— La ce oră ajung aici? 

— Nu-i sigur că vin, am răspuns. Și chiar dacă ar fi, s-ar putea 
să vină doar ea. 

Bobby a clătinat din cap. 

— Un poliţist fără insignă și-o fată. Ce dracu’. Suntem 
invincibili. Hai să invadăm Irakul. 

— Alţii nu mai avem, Bobby. 

O mașină banală a apărut în capătul străzii. Am urmărit-o cu 
privirea când a trecut prin dreptul nostru, dar la volan era o 
femeie de vârstă mijlocie și nici măcar n-a întors capul. Noi 
așteptam pe cineva care trebuia să vină la birou și asta făceam 
încă de la opt dimineața. Aveam nervii întinși la maxim și 
tresăream din orice. Niciunul dintre noi nu dormise prea bine. 

— Bun, a zis Bobby într-un târziu, arătând cu degetul peste 
drum. Tipul costeliv, cu păr roșcat. Asta-i omul pe care-l 
căutăm? 

Am așteptat până când Chip a intrat, apoi am coborât din 
mașină. Am lăsat portierele descuiate. Strada era aproape 
goală. Vremea nu era favorabilă plimbărilor, iar adevăratul trafic 
prin oraș era redirecționat pe altă rută. 

Am deschis larg ușa de la Farling Realty și am intrat, urmat de 
Bobby. Chip dispăruse într-o cameră din spate. In biroul 
principal erau patru mese. Cele două din dreapta erau libere. La 
cele din stânga ședeau două femei coafate cu grijă, ambele cam 
de patruzeci de ani, în costume largi, unul verde, celălalt roșu. 
Amândouă și-au ridicat avide privirea, pregătite să ne vândă 
visul de-o viaţă. 

— İl căutăm pe Chip, am zis. 

Una dintre ele se ridică în picioare. 

— Domnul Farling vine imediat, ciripi ea. Vă pot aduce până 
atunci o cafea? 


VP - 255 


— Nu cred că domnul Hopkins va rămâne mult. 

Chip stătea în cadrul ușii dintre birouri. Pe un obraz și pe 
frunte avea vânătăi urâte. 

— De fapt, cred că va pleca imediat. 

— Exact la asta ne gândeam și noi, Chip. Numai că o să vii cu 
noi. Mergem sus, la The Halls, și avem nevoie de cineva care să 
ne deschidă poarta, în calitatea ta de unic agent imobiliar care-i 
reprezintă, te califici pe primul loc. Poţi veni cu noi fie de 
bunăvoie, fie te luăm pe sus și te scoatem în stradă. 

— Nu prea cred, zise el, cu o expresie iritată. 

S-a auzit clinchetul unui clopoțel și ușa agenţiei s-a deschis în 
spatele nostru. M-am întors și am văzut doi polițiști. Unul era 
înalt și brunet. Celălalt era mai scund și blond. El a fost cel care- 
a vorbit: 

— Bună dimineaţa, domnule Hopkins. 

— Te cunosc de undeva? 

— Am vorbit la telefon. 

— Nu-mi amintesc cu ce ocazie. 

— Aţi sunat la secţie. Am discutat despre moartea părinţilor 
dumneavoastră. 

Am auzit în spatele meu foșnetul mâinii lui Bobby atunci când 
a strecurat-o în buzunarul jachetei. 

— Ofiţerul Spurling, am spus. 

— A venit aici la cererea mea, zise Chip. V-am văzut pe tine și 
pe prietenul tău așteptând afară. Am dat deja o declaraţie 
despre felul în care m-ai agresat. 

— Eu o consider o mică divergență de opinie, am zis. Ulterior 
ai fost cuprins de-un spasm subit. 

— Eu nu. Și nici poliţia. 

— Să terminăm cu prostiile, Ward, zise Bobby. 

Chip s-a întors spre cele două femei, care urmăreau schimbul 
de replici ca două pisici curioase. 

— Doreen? Julia? Mergeţi, vă rog, în biroul din spate. 

— Am venit după tine, Chip, am spus. Nu e nevoie să se mai 
miște altcineva. 

— Acum, zise Chip, uitându-se sever la femei. 

S-au ridicat în picioare și au trecut ţanţoșe pe lângă el, 
intrând în cealaltă cameră. Chip a închis ușa în urma lor. 

— Ar fi mult mai bine dacă aţi veni la secţie, zise Spurling. 
Vorbea pe un ton calm și foarte raţional. Nu știu dacă sunteţi la 


VP - 256 


curent, dar casa părinţilor dumneavoastră a suferit unele daune, 
iar incendiul izbucnit la un hotel din apropiere pare să aibă 
legătură cu asta. Eu și ofițerul McGregor vrem doar să vă 
ajutăm. 

— Vedeţi, am zis, problema e că pur și simplu nu sunt sigur că 
vă cred. 

— Partenerul tău are vreo problemă? îl întrebă Bobby pe 
Spurling. Nu e prea vorbăreţ, nu-i așa? 

Al doilea poliţist i-a aruncat o privire lui Bobby, dar n-a scos o 
vorbă. Atunci am început să nu mai am stare. Dacă un tip îl 
privește prea mult pe Bobby în ochi fără urmă de respect, e ori 
prost, ori extrem de periculos. 

— Se numește repartizarea muncii, am zis, sperând că 
situaţia, chiar așa cum se prezenta, putea fi îndreptată. Poate că 
McGregor aici de faţă este expert în completarea formularelor. 

— Ești un cretin, Hopkins, a zis Chip. Evident, însușirea asta e 
transmisă genetic. 

Spurling nu l-a băgat în seamă. 

— Domnule Hopkins, aveţi de gând să veniţi cu noi? 

— Nu, zise Bobby. 

Chip a zâmbit. McGregor a scos pistolul. 

— Hei, ușurel, am spus, acum foarte agitat. 

Ofițerul Spurling părea și mai surprins decât mine. Se uita cu 
ochi mari la arma din mâna partenerului său. 

— Aă, George..., apucă să spună, dar exact atunci McGregor 
deschise focul. 

Ne-am pus în mișcare în momentul în care pe faţa lui Chip a 
apărut rânjetul acela mic și îngâmfat, dar am fost totuși prea 
lenți. Nu aveam unde să ne refugiem în birou. Nu ne-ar fi folosit 
la nimic să ne ascundem. 

Bobby avea deja pistolul în mână și a tras în McGregor. 
Polițistul a încasat gloanțele în coapsă și abdomen, dar a doua 
lovitură nu sunase cum ar fi trebuit și mi-am dat seama că purta 
vestă antiglont. Impactul a fost suficient de puternic să-l arunce 
pe biroul din spate, dar a sărit în picioare cât ai clipi. Spurling 
rămăsese încremenit, cu gura larg deschisă. 

M-am aruncat la pământ și în același timp m-am rostogolit, iar 
glonţul lui McGregor a trecut la o jumătate de metru de mine. M- 
am ridicat în spatele mesei lui Doreen și am răspuns la foc. L-am 
nimerit în umăr. Ceva a vâjâit chiar pe lângă capul meu și mi-am 


VP - 257 


dat seama că și Chip avea un pistol în mână. După aceea nu-mi 
amintesc prea multe. Mi-am golit încărcătorul în orice îmi ieșise 
în faţă. Dacă ești implicat într-un schimb de focuri pe teren 
deschis, poate ai timp să evaluezi situaţia, să observi de unde 
vin gloanţele, să gândești. Dacă te afli într-un spaţiu închis cu 
două persoane care trag în tine și pierzi timpul gândind, nu mai 
apuci să-ţi duci gândul la bun sfârșit. _ 

Zece secunde mai târziu, s-a așternut liniștea. In clipa aceea 
eram blocat în spatele biroului Juliei și simțeam o durere 
ascuţită în obraz și în frunte, unde mă tăiase ceva. Nu fusese un 
glonț, ci mai degrabă așchiile care săriseră în urma impactului 
cu lemnul. M-am mirat că nu eram rănit mai grav. Creierul lui 
Chip era împrăștiat pe zidul din spate. McGregor dispăruse și 
ușa agenţiei era deschisă. 

Spurling fusese lovit și se prăbușise peste un birou. Se mișca, 
dar nu prea mult. Mai avea capul pe umeri. L-am lăsat așa. 

Bobby stătea cu spatele lipit de peretele dinspre stradă, 
strângându-și braţul cu mâna. Printre degete i se scurgea 
sânge. Am alergat la el și l-am tras după mine. 

Am ieșit pe trotuar, ne-am împleticit peste drum, am deschis 
portiera și l-am împins înăuntru. O pereche în trecere, amândoi 
în haine de schi de un portocaliu-deschis, se uita cu gura 
căscată când la noi, când la vitrinele sparte ale agenţiei 
imobiliare. 

— E un film, a zis bărbatul. Pun pariu. 

— N-am nimic, mormăi Bobby, când am urcat la volan și am 
pornit motorul. Am apăsat pedala până la podea și am demarat 
în trombă. Mă simt perfect. 

— Te-au împușcat, cretinule. 

— Mergi încet. 

În faţa noastră era un semafor și trafic intens. Am ridicat 
piciorul de pe acceleraţie și, printr-un noroc chior, am reușit să 
mă strecor într-un spaţiu gol de pe banda a doua. 

— Unde mergi? 

— La spital, Bobby. 

— Nu putem să mergem acolo, zise el. Nu după chestia asta. 

— Spurling o să confirme povestea noastră. 

— El știe doar că s-au tras multe gloanțe. Amândoi au fost 
împușcați și-un civil a murit. 


VP - 258 


— Ştie că McGregor a început. O să ieșim pe autostradă și-o 
să mergem la cel mai apropiat spital din afara orașului. 

— Unde oricum vor face un raport și tot noi am tras în doi 
polițiști. 

— Bobby, ai fost împușcat. Nu vreau să-ţi mai explic asta o 
dată. 

În timp ce înaintam spre vest, făcând slalom printre șirurile de 
mașini, Bobby și-a ridicat cu băgare de seamă mâna de pe brat. 
Am aruncat o privire. Din rană a ţâșnit un val de sânge, dar nu 
atât de mult cum mă așteptam. Strâmbându-se, a rupt mâneca 
în jurul găurii și s-a uitat atent la ce era dedesubt. 

— Lipsește o bucată destul de mare, recunoscu el. Nu e 
tocmai ideal, dar o să supraviețuiesc. Pe deasupra, avem o 
urgență mai mare decât rana mea. 

— Și care ar fi ea? 

— Armele, zise el, lăsându-se pe spate. Arme cât mai al 
dracului de mari. 

e 

L-am lăsat pe Bobby în mașină și m-am dus peste drum, la 
magazin. Ploua torențial acum și norii erau tot mai negri. Inainte 
să deschid ușa, m-am oprit un moment încercând să mă adun. 
Multor comercianţi le place să cultive ideea că vând obiecte 
care doar teoretic sunt arme și nu e bine să dai buzna într-un 
magazin de felul ăsta ca și când ai avea intenţia să folosești 
marfa imediat. 

Am intrat într-o încăpere îngustă și lungă. Sub tejgheaua de 
sticlă, armele de mână erau expuse ca și când ar fi fost bijuterii, 
iar pe peretele din spatele ei erau numai rastele cu puști. Nu se 
vedeau nici clienţi, nici ecrane de protecţie din sticlă securizată. 
Doar un tip gras cu păr cărunt, într-o cămașă de un albastru- 
închis, care aștepta să vândă ceva. 

— Vă pot ajuta? _ 

Bărbatul a pus pe tejghea două mâini mari. In spatele lui erau 
două afișe care înfățișau feţele a doi bine-cunoscuţi teroriști din 
Orientul Mijlociu. „Căutaţi morţi”, spunea legenda. „Sau vii” 
fusese tăiat. 

— Vreau să cumpăr niște arme, am spus. 

— Aici vindem doar iaurt la gheaţă. Ar trebui să dau odată jos 
firma aia blestemată de la intrare. 


VP - 259 


Am râs din tot sufletul. A râs și el. Totul era foarte normal. Ne 
distram de minune. 

— Deci... Ce fel de arme căutați? 

— Două puști cu opt sute de gloanţe, patruzeci de 
încărcătoare cu calibru 45 soft, nu-mi pasă de ce tip sunt, orice 
e mai ieftin. Două veste antiglont de calitate, una mare și una 
medie. 

— Hei, a făcut el, încă vesel. Vă pregătiţi să porniţi un război? 

— Nu. Dar avem o mare problemă cu rozătoarele. 

Zâmbetul i s-a șters și mi-am dat seama că se uita la obrazul 
meu. Am dus mâna acolo și l-am atins. Pe degete mi-a rămas 
sânge. 

— După cum vedeţi, începem să pierdem controlul situaţiei. 

De data asta n-a mai râs. 

— Nu știu dacă vă pot vinde toate astea. 

Am scos cardul Gold American Express și, cât ai zice pește, 
bărbatul zâmbea din nou. A făcut de mână suma preţurilor, 
acordându-mi o reducere la muniţie. Atunci când cumperi în 
cantităţi mari, preţul cu amănuntul a opt sute de cadavre 
potenţiale este, de fapt, foarte rezonabil. 

Mi-a zis totalul și eu am fluturat din mână, nerăbdător să se 
termine odată. Am aruncat o privire afară, prin vitrină. Bobby își 
dăduse jos jacheta și-și lega rana cu bandajul pe care-l 
cumpărasem mai devreme, împreună cu niște ace de siguranţă, 
de la un magazin de articole veterinare peste care dăduserăm în 
oraș. Se strâmba neîncetat. M-am întors exact la timp. 

— Nu face asta, am zis, scoțând pistolul și îndreptându-l spre 
pieptul bărbatului. 

Incremenise cu ochii la mine și cu mâna la câţiva centimetri 
de telefon. 

— Lasa-mă să ghicesc. Acum vreo două zile a venit un poliţist 
și ţi-a spus să nu-i vinzi nimic unuia pe care-l cheamă Ward 
Hopkins? 

— Așa-i. 

— Dar tot o să-mi vinzi, nu? 

— Nu, domnule. N-o să vând. 

M-am apropiat cu un pas și am ridicat pistolul până la fruntea 
lui. Eram stors de vlagă și speriat. El a clătinat din cap și-a întins 
din nou mâna spre telefon. 

— Nu vă vând nimic. 


VP - 260 


Telefonul era de tip vechi și a emis un sunet bizar când 
glonţul l-a spulberat. Bărbatul a sărit în spate, de data asta 
zdruncinat bine. 

— Ba o să-mi vinzi, am început pe un ton didactic. Altfel o să 
te împușc și-o să iau singur ce-mi trebuie, iar tu n-ai niciun 
motiv să te plângi, pentru că pistolul pe care-l ţin în mână a fost 
cumpărat chiar din magazinul ăsta. Și știi de ce? Pentru că de- 
asta există magazinul. 

Bărbatul a rămas nemișcat câteva clipe, incapabil să se 
hotărască în ce direcţie să sară. Speram din tot sufletul să facă 
ce-i spusesem, fiindcă nu aveam de gând să-l împușc și probabil 
că știa asta. 

Apoi ochii i-au scăpărat. M-am întors și am văzut un băiat care 
venea spre magazin. Avea în mână o pungă cu sendvișuri și era 
îmbrăcat cu același model de tricou pe care-l purta și grasul din 
faţa mea. 

Am înjurat, m-am întins în față și am apucat cât de multe cutii 
cu cartușe am putut. 

— Nu mi-ai fost de niciun ajutor, m-am răstit și am ţâșnit pe 
ușă, lovindu-mă de băiat și trântindu-l drept într-o băltoacă. 

Am sărit în mașină, aruncând cutiile cu cartușe în poala lui 
Bobby. 

— N-a mers deloc bine. 

— Am văzut, a zis Bobby, uitându-se la bărbatul care ieșea 
din magazin cu o pușcă impunătoare în mâini. 

Am strivit acceleraţia și m-am îndepărtat de magazin în 
marșarier tocmai când primul glonţ șuiera peste mașină. Băiatul 
reușise să se ridice și dăduse fuga în magazin, împingându-l 
într-o parte pe celălalt. Am frânat și am rotit mașina într-un 
derapaj controlat, apoi am ţâșnit pe stradă în clipa când un 
glonț facea ţăndări unul dintre geamurile din spate. 

— Individul din magazin avea numele meu pe-o listă. 

Am virat brusc la dreapta. Nu mergeam nicăieri în mod 
special. Voiam doar să ies din centrul orașului. 

— Măcar am rezolvat o problemă. Acum știm cum au reușit 
Oamenii de paie să ajungă la casa alor mei atât de repede după 
ce l-am șifonat pe Chip. Nici n-au fost obligați să vină personal. |! 
aveau pe McGregor aici, în oraș. 

— Are logică. 


VP - 261 


— Mai e un aspect care are logică: McGregor și Spurling au 
fost polițiștii prezenţi la locul accidentului părinţilor mei. Numai 
că McGregor a ajuns acolo primul. 

— lar acum trebuie să se fi întors la secţia din Dyersburg, 
șiroind de sânge și strigându-ne numele în gura mare. Suntem 
în căcat până la gât, Ward... ba chiar până peste cap. Ce facem? 

În oraş era o singură persoană care, credeam eu, ne putea 
ajuta. l-am rostit numele. 

— Bună idee, a încuviinţat Bobby, sprijinindu-se iar de spătar. 
După cum merg lucrurile, un avocat ne-ar fi de folos. 

a 

Potrivit cărţii de vizită pe care mi-o dăduse după 
înmormântare, casa lui Harold Davids era exact în cealaltă parte 
a oraşului. Spre deosebire de cartierul în care locuiseră părinții 
mei, cu dealurile lui domoale și străzile șerpuitoare, casele de- 
aici erau dispuse conform unei rețele precise, dar o rețea 
prevăzută cu piațete destul de mari spre care dădeau fațade cu 
aspect plăcut. 

Când am tras la bordură, am observat că era aprinsă o lumină 
pe verandă și una înăuntru. O mașină, care semăna cu aceea în 
care-l văzusem pe Davids, era parcată puțin mai în față, pe 
stradă. Am rămas așa câteva clipe, cât să ne asigurăm că nu 
suntem urmăriţi, apoi am coborât. 

Am apăsat pe butonul soneriei. N-am primit niciun răspuns. 
Evident. 

— Rahat, am zis. Acum ce facem? 

— Dă-i un telefon, mă sfătui Bobby, aruncând o privire de-a 
lungul străzii. 

Am scos mobilul și-am încercat la numărul lui Davids de la 
birou. Apoi numărul de acasă, în caz că seara n-avea chef să 
răspundă sau era cufundat în mai știu eu ce serial. Am auzit cel 
puţin două aparate sunând, unul la parter și celălalt la etaj, dar 
după opt ţârâituri a răspuns robotul. Înregistrarea ne oferea 
numărul lui de la birou, însă nu pomenea nimic despre vreun 
mobil. 

— Nu putem să stăm aici, am zis. Într-un cartier ca ăsta, 
cineva o să sune la poliţie. 

Bobby a încercat ușa. Era încuiată. A băgat mâna în buzunar 
și a scos o unealtă mică. Eram pe punctul de a protesta, dar m- 
am abținut. Nu aveam unde să mergem. Abia începuse să 


VP - 262 


lucreze la yală, când am auzit brusc zgomotul ușii care era 
descuiată pe dinăuntru. Am tresărit amândoi. 

Ușa s-a mișcat zece centimetri. Faţa lui Harold Davids era 
abia vizibilă prin deschizătură. 

— Harold, am zis. 

— Ward? Tu ești? 

Ușa s-a mai deschis puțin. Davids părea extrem de agitat. 

— Dumnezeule mare, zise. El ce-a pățit? 

— A fost împușcat, am zis. 

— Impușcat, repetă el precaut. Cine l-a împușcat? 

— Băieţii răi, am spus. Uite, știu că nu la asta te gândeai când 
mi-ai spus că pot să te caut oricând, dar avem probleme. Și nu 
mai am pe nimeni. 

— Ward, eu... 

— Te rog, am insistat. Dacă nu pentru mine, fă-o pentru tata. 

S-a uitat lung și serios la mine, apoi s-a dat la o parte și ne-a 
lăsat înăuntru. 

Casa lui era mult mai mică decât a părinţilor mei, însă numai 
antreul părea să conţină de trei ori mai multe obiecte. Stampe, 
piese de artă locală, cărţi aranjate într-o bibliotecă din stejar 
care părea să fi fost făcută la comandă. Se auzea susurul discret 
al unei piese clasice pentru pian solo. Bach, cred. 

— Mergeţi drept înainte, zise el. Și aveți grijă la covor. Pierdeţi 
sânge amândoi. 

Pereţii camerei de zi erau acoperiți cu reproduceri, dar n-am 
recunoscut niciuna. Lumina era zgârcită: doar două lămpi 
banale cu picior risipeau umbrele. Niciun televizor, doar un CD- 
player mic și, după aspect, scump, de unde se auzea muzica. 
Mai era un pian cu aspect antic, cu capacul plin de fotografii, 
unele înrămate, altele doar sprijinite în picioare. În faţa 
canapelei era întins un covor cu model complicat și cu marginile 
puţin destrămate. 

— Aduc imediat un prosop, zise Davids. 

A ezitat o clipă în pragul ușii, apoi s-a făcut nevăzut. 

Cât timp a lipsit Davids, Bobby a rămas în mijlocul camerei, 
ținându-se de braţ și asigurându-se că tot sângele ajungea pe 
scândurile podelei. Eu m-am uitat în jur. Lucrurile altora sunt 
atât de misterioase. Mai ales ale oamenilor bătrâni. Mi-am 
amintit că o dată, de Crăciun, sub impulsul momentului, i-am 
cumpărat tatei un calculator vechi, îl văzusem într-un magazin 


VP - 263 


de antichităţi și mi se păruse că arăta drăguţ și că i-ar plăcea să- 
| aibă. După ce îl despachetase, se uitase la mine cu ochi mari 
şi-mi mulțumise într-un fel ciudat. l-am spus că nu-mi lăsase 
impresia că ar fi fost cel mai frumos cadou pe care l-a primit 
vreodată. Fără niciun cuvânt, m-a dus la biroul lui și a deschis 
un sertar. Acolo, sub stilourile și cutiile cu agrafe strânse de-a 
lungul anilor, se afla un calculator vechi. Era chiar același 
model. Și viaţa lui Davids era, din punctul meu de vedere, o 
colecție de antichităţi. Ceea ce pentru mine era retro, pentru 
tata fusese odinioară ultramodern. Bariera care ne desparte de 
oamenii la care ţinem este alcătuită din decenii imuabile, ca un 
geam transparent care are însă o grosime de treizeci de 
centimetri și este incasabil. Ai impresia că ești chiar acolo, 
alături de ei, dar când încerci să-i atingi, mâna nu reușește nici 
măcar să se apropie. 

Davids s-a întors cu un prosop pe care Bobby și l-a înfășurat 
în jurul braţului, apoi s-a așezat pe un fotoliu și și-a lăsat capul 
în mâini. Era palid, părea obosit și mult mai bătrân decât atunci 
când îl văzusem ultima dată. Una dintre lămpi era chiar lângă 
fotoliu și lumina îi grava riduri adânci pe frunte, accentuându-i 
trăsăturile. 

— Trebuie să-mi povestești ce s-a întâmplat, Ward, dar nu-ți 
pot garanta că sunt în stare să te ajut. Eu mă ocup de contracte, 
nu de... schimburi de focuri. 

Și-a trecut mâinile prin păr și s-a uitat la mine, și în clipa 
aceea mi s-a aprins în minte o luminiţă palidă. 

M-am întors, m-am uitat la capacul pianului, apoi din nou la 
Davids. 

— Ce-ai văzut, Ward? 

Am deschis gura să spun ceva, dar nu știam ce. Am închis-o la 
loc. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat cu tine? 

Cuvintele pe care le folosise, sunt sigur că întâmplător, mă 
convinseseră cumva. Felul în care expresia rima cu „ce s-a ales 
de tine”. 

Într-un târziu, am reușit să vorbesc. 

— Când i-ai cunoscut pe ai mei, mai exact? 

— În 1995, răspunse prompt. În anul când s-au mutat aici. 

— Nu înainte? 

— Nu. Cum puteam să-i cunosc înainte? 


VP - 264 


— Poate te-ai întâlnit cu ei cândva. Undeva. Drumurile 
oamenilor se încrucișează în multe feluri misterioase. Uneori se 
întâmplă ceva și ei nici măcar nu știu. 

Davids și-a plecat iar privirea. 

— Te porți ciudat, Ward. 

— De când stai în Dyersburg? 

— De când m-am născut, știi bine. 

— Deci numele de Lazy Ed nu-ţi spune nimic? 

— Nu. 

Nu se uitase la mine, dar îmi răspunsese prompt și pe un ton 
normal. 

— Ciudat nume, dacă mă-ntrebi pe mine, adăugă el. 

Acum Bobby se uita fix la mine. 

— Îngrozitor, am zis. Nu i-am aflat niciodată numele de 
familie. L-am cunoscut doar ca Lazy. Nu-i cine știe ce epitaf, dar 
presupun că nu mai contează acum, după ce a murit. 

— Îmi pare rău să aflu că un prieten de-al tău a murit, Ward, 
dar chiar nu înţeleg unde baţi. 

Am luat o fotografie de pe pian. Nu era o poză de grup. Erau 
doar câteva de felul ăsta, și toate alb-negru, amintiri palide ale 
unor oameni de mult dispăruţi, încremeniți în fața unei 
tehnologii în care nu prea aveau încredere. Cea pe care o 
aveam în mână era un portret color neceremonios, făcut cu mult 
timp în urmă de cine știe ce prieten, având efectul acela spălăcit 
și pastelat în care tonurile de roșu își menţin focul și cele de 
albastru rămân bogate, dar toate celelalte par blocate într-o altă 
dimensiune temporală, ca și când lumina reflectată de acele 
suprafețe s-ar fi stins treptat și n-ar mai fi fost destul de 
puternică să răzbată până în prezent; ca și când însăși acea 
epocă s-ar fi destrămat pe măsură ce rămâneau în viață tot mai 
puţini oameni care-și puteau aminti atingerea acelui soare pe 
fețele lor. Un tânăr într-o pădure. 

— Pune piesa cu sodomia, am zis, uitându-mă la un Harold din 
urmă cu mulți ani. Hai, Don, mare Don de om Don ăsta, pune-o, 
Don, apasă on. 

— Încetează, Ward. 

De data asta am simţit în vocea lui un tremur ușor. 

Bobby mi-a luat fotografia. 


VP - 265 


— Poza asta trebuie să fi fost făcută cu câţiva ani mai 
devreme, am spus. Harold e mai tânăr și mai slab decât în film. 
Nu și-a lăsat încă părul să crească. 

M-am întors spre Davids. 

— Trebuie să fi fost, cu cât... cu cinci-șase ani mai mare ca ei 
și ca Ed, cam de aceeași vârstă cu Mary. Și-acum ești singurul 
rămas în viaţă. Din cauza asta n-ai răspuns când am sunat la 
ușă și la telefon. 

Davids se uita ţintă la mine. Părea să aibă o sută de ani și era 
foarte înspăimântat. 

— O, fir-ar să fie, zise el, iar cuvintele se amestecară cu un 
oftat tremurat. 

Îmi venea să-l apuc de umeri și să-l scutur până când se 
hotăra să vorbească, până când avea să-mi explice ce se 
întâmpla, până când avea să-mi dea un capăt de fir care să mă 
ajute să-mi înţeleg viaţa. Dar așa cum în ultimii treizeci de ani 
slăbise patruzeci de kilograme, în douăzeci de secunde fața lui 
își pierdu toate trăsăturile pe care le văzusem înainte, inclusiv 
privirea pe care o capeţi după ce o viaţă întreagă le-ai spus 
oamenilor care e poziţia lor în fața legilor scrise. Părea slab și 
fragil și chiar mai speriat decât mine. 

— Spune-mi, a fost tot ce-am mai reușit să rostesc. 

În cele din urmă a vorbit și nu i-a luat mult timp. 

Mi-a spus că, de mult, erau cinci prieteni. 


32 


Harold, Mary și Ed se născuseră în Hunter's Rock și crescuseră 
împreună. Duseseră viața tipică unui orășel de provincie - există 
și lucruri mai rele - dar apoi cunoscuseră din întâmplare într-un 
bar doi nou-veniţi și din clipa aceea cei cinci rămăseseră mereu 
împreună. 

Părinţii mei erau deja căsătoriţi, dar au descoperit repede că 
nu puteau avea copii. Treptat, și-au dat seama că lumea nu se 
sfârșește cu asta. Se aveau unul pe celălalt, se bucurau de viaţă 
ca prieteni și iubiţi. Mai aveau multe de făcut și de descoperit: 
anii nu puteau să treacă încet și nici ei nu puteau să rămână cu 
orice preț nefericiți doar pentru că seara, închizând ușa în urma 


VP - 266 


lor, aveau să fie mereu doar ei doi într-un refugiu. Și-au văzut 
mai departe de viață, au acceptat cărţile pe care le primiseră. 
Au trecut doi ani, împărţiţi între muncă, somn, seri de vineri și 
lungi partide de biliard pe care nu le pierdea nimeni. 

Apoi lucrurile s-au schimbat și au ajuns să priceapă că 
transmiterea moștenirii genetice nu e singurul mod de a lăsa o 
urmă a trecerii tale prin lume. Brusc, a început o epocă pe care 
nu cred că am înţeles-o vreodată cu adevărat. Pe o câmpie 
culturală plată au apărut munți și văi care-au despicat pământul 
pe care călcau oamenii. Manifestaţii de stradă. Cercuri de 
discuţii în campusuri, studenţi și profesori prima dată laolaltă. 
Incăierări în localurile în care cei de culoare nu aveau voie să 
mănânce la aceeași masă cu albii. Poliţiști care trăgeau în civili, 
copii care se răzvrăteau împotriva părinţilor. Marșuri. Urlete de 
genul iubitori de cioroi, fasciști, pederaști, comuniști - idealuri 
transformate în arme. Seri lungi petrecute în case în care toţi se 
drogau, discutau despre ce trebuie făcut, despre noi moduri de 
viaţă, despre discuţii despre discuţii. 

Ei erau mai în vârstă ca majoritatea activiștilor. Aveau timp și 
energie de prisos și aveau o perspectivă mai bună decât 
adolescenţii sau victimele discriminărilor de tot felul. Philippa 
Hopkins s-a implicat în organizarea unui sindicat al lucrătoarelor 
domestice de culoare. Harold dădea consultaţii juridice gratuite 
celor care nu și le permiteau sau a căror rasă îi condamnase să 
fie loviți mereu cu tăișul sabiei. Don Hopkins a pus pe picioare o 
campanie de protest împotriva demolării unor cartiere pentru a 
face loc șoselelor de centură care au reprezentat primul pas 
spre orașul american postmodern, unde indezirabilii sunt izolați 
de centru prin fluvii cu șase benzi de trafic din oţel scânteietor, 
iar inegalitatea e cultivată cu evlavie în peisaj. Mary și Ed erau 
simpli secunzi, dar dădeau o mână de ajutor ori de câte ori 
puteau sau când Ed nu era beat. Mary îl iubea pe Harold, iar Ed 
voia doar niște oameni în compania cărora să-și omoare timpul. 
Își păstraseră serviciile și participau la toate evenimentele în 
timpul lor liber, războinici maturi, cetăţeni care deja depășiseră 
înfiorătoarea vârstă de treizeci de ani și erau capabili să-și 
tempereze entuziasmul cu luciditatea celor care știu ce-i 
important: să se concentreze asupra acțiunilor care chiar îi 
ajutau pe oameni și nu să se lase în voia oricărui fior fierbinte și 


VP - 267 


oricărei ocazii de a-i da o lecție altei tinere creaturi excitate de 
adrenalina rebeliunii. 

Vreme de doi ani au fluturat în aer steaguri și pumni și și-au 
pus la bătaie timpul, banii și sufletul. Câteva lucruri se 
schimbaseră. Cele mai multe rămăseseră la fel. Status quo-ul 
are vână. Chitarele la volum maxim și sexul liber nu puteau 
schimba chiar totul. Treptat, aroma timpurilor s-a înăsprit, și 
aceleași forțe au fiert la foc mocnit încă un an. Harold a 
observat primul ce se schimbase. Și-a dat seama că oamenii 
care îi cereau consultaţii juridice, veterani ai după-amiezilor 
toride de urlat la polițiști, erau într-o stare din ce în ce mai gravă 
când se prezentau la ușa lui; și-a dat seama că, pe măsură ce 
lunile treceau, rezistența pașnică provoca tot mai multe răni și 
că vânătăile și cicatricele pe care le vedea nu erau doar opera 
polițiștilor; că în oastea oamenilor minunaţi existau tot felul de 
facţiuni și că divergenţele interne deveneau mai energice și mai 
violente decât cele cu autorităţile; că erau grupuri ale căror 
țeluri păreau mult mai simple, dar că acestea conduceau la 
regres, nu la progres, grupuri ale căror agende nu prevedeau 
nicio acţiune pozitivă, ci doar întuneric. 

La început, ceilalţi l-au contrazis. Era doar un vis care se 
stingea, o tendinţă pe care Don o prezisese cu mult timp 
înainte. Diviziunile naturale ieșeau la suprafață, atâta tot, 
alimentate de conştientizarea frustrantă a adevărului că 
Republica Populară a Americii era mai departe ca niciodată. Dar 
apoi au început crimele. Demonstraţiile în care polițiști și 
studenţi deopotrivă erau găsiţi cu sticle sparte înfipte în faţă. 
Luptele de stradă care aparent se aprindeau din nimic. 
Concertele rock la care începea o încăierare și, după ce 
mulțimea se risipea, erau găsite cadavre și arme. Exploziile care 
luau vieţile spectatorilor nevinovați fără ca astfel vreo cauză 
legitimă să facă măcar un pas înainte. Unele evenimente erau 
opera unor oameni care credeau că fac un bine, că lupta armată 
era singurul mod de a obţine ceva. Dar incidentele cele mai 
grave erau instrumentate de alţii, care aveau cu totul alte 
planuri. Cei cu dinamită și pistoale erau mai bine organizaţi 
decât luptătorii pentru libertate, și-i vânau atât pe ei, cât și 
idealurile lor. In cuibul devastat se aciuase un cuc care-și freca 
aripile și se pregătea să-și ia zborul. 


VP - 268 


În acel moment, mulţi au făcut un pas înapoi. Vara Dragostei 
se stingea deja în Toamna Apatiei Istovitoare, iar drogurile îi 
lăsaseră pe mulţi fără suflare. Ed voia să se retragă. La fel și 
Mary. In definitiv, se implicaseră numai din amuzament, din 
ideea de a face ceva împreună cu prietenii lor. Politica trebuia 
să fie viață socială, sloganurile un accesoriu la modă. Până și 
Harold șovăia. El era avocat. Sufletul lui tânjea după ordine. 

— Dar Pip și Don..., zise Harold cu o voce uscată și slabă, ei n- 
au reușit să renunţe. 

Ei au pus întrebări, au căutat originile conflictului. Au dat de 
urma tipografiilor în care fuseseră multiplicate anumite fascicule 
rasiste, au dat de urma autorilor și au aflat că greșelile 
gramaticale și indiciile de psihoză erau adesea false. Au căutat 
prietenul unui prieten unui prieten, cel pe care unii îl bănuiau că 
adusese pistolul la manifestaţie sau spărsese prima sticlă sau 
putea să te prezinte persoanelor care făceau într-adevăr ceva, 
nu se mulțumeau să dea din gură. Au căutat și au găsit. 

Apoi au început amenințările. Doi dintre prietenii lor au fost 
bătuţi la sânge și închiși în portbagajul unei mașini. Altul a 
dispărut într-o după-amiază și n-a mai fost văzut niciodată. 
Harold s-a trezit fără slujbă, primul semn că oamenii aceia 
aveau mult mai multe relații decât studenţii și hippioţii cărora le 
boicotau protestele. 

În cele din urmă, într-o seară, mama a fost urmărită, răpită, 
dusă într-un loc izolat și ţinută într-o mașină sub amenințarea 
cuţitului, în vreme ce un individ a cărei față n-o putea vedea îi 
explica răspicat că, dacă nu încetau cu scormonitul, următoarele 
lor locuinţe aveau să fie adânci, eterne și situate într-o pădure în 
care nu se plimba nimeni. A fost violată de patru bărbaţi înainte 
să fie aruncată din mașină la marginea orașului, goală și cu 
părul tăiat de la rădăcină. 

Din acel moment, tata n-a mai fost niciodată același. A pornit 
pe urmele lor. Timp de patru luni, el și mama au rupt orice 
legătură cu lumea și au coborât tot mai adânc în abis până 
când, la capătul lui, au găsit o lumânare aprinsă. Ceilalţi n-au 
aflat niciodată amănuntele, doar că părinţii mei se schimbaseră. 
Incă se mai întâlneau cu familia Hopkins, dar acum, când nu mai 
purtau lupta cea dreaptă, nu păreau să mai fi rămas destule 
motive care să ţină grupul unit. Don a început să vorbească 
despre lucruri ciudate. Ceilalţi trei nu l-au ascultat, nu la 


VP - 269 


început. Semănau prea mult cu fanteziile unui cuplu care nu mai 
avea un control sigur asupra realităţii. 

Apoi, într-o noapte, au intrat în barul unde se întâlneau de 
obicei. După o ceartă cu Davids, Mary băuse și nici măcar n-a 
vorbit cu ei. Tata l-a luat pe Harold deoparte și i-a spus repede 
ceva. La început, Harold s-a împotrivit, dar în cele din urmă au 
plecat toți trei, lăsând-o pe Mary la bar cu Lazy Ed. Mary și Ed 
au făcut ce era de așteptat: s-au îmbătat criță, după care s-au 
dus în pădure și au făcut dragoste. Chiar lângă lazul Pierdut, de 
fapt. Nu peste mult timp, de altfel, Harold și Mary s-au despărțit. 

Ceilalţi trei au condus patru ore, până la o vale între dealurile 
din sudul Oregonului. Erau înarmaţi și au intrat fără să facă cel 
mai mic zgomot. În punctul acela, mama și tata își pierduseră 
luciditatea, deși probabil credeau că tocmai o găsiseră, că 
învăţaseră lecţia dură: când e vorba de lupta dintre unii care 
cred în viaţă și alţii care cred în moarte, bătălia trebuie purtată 
după regulile celor din urmă. 

Tabăra era într-un luminiș, la mai puţin de-un kilometru de 
șosea, în adâncul pădurii. Un grup de cabane, construite cu 
mâinile goale și aranjate în cerc, așa cum se făcea în trecut. 
După ce mama s-a uitat la fiecare bărbat în parte și a confirmat 
implicarea lor în răpire, cei trei s-au mișcat repede și i-au 
împușcat pe toți. 

(J 

În camera de zi a lui Harold se lăsase o tăcere deplină. 

— Aţi intrat în tabără și i-ați împușcat pe toți? Părinţii mei au 
împușcat oameni? 

— Nu pe femei și pe copii, zise Davids. Și n-am tras cu 
intenţia să-i ucidem. Dar i-am împușcat pe bărbaţi. Pe toți. In 
picioare, în umeri, în boașe. Cum ne-a venit. 

— Nu-i învinovățesc, am spus. Nu știam dacă eram sincer sau 
nu. Probabil că eram. Dacă spui adevărul, nu-l învinovăţesc pe 
niciunul dintre ei pentru ce-a făcut. 

— O, e adevărat, întări el. Am fost de faţă. Ultimul pe care l- 
am găsit a fost cel care ţinuse cuțitul la gâtul mamei tale. Atunci 
nu ne-am dat seama, dar nu era un simplu grupuleţ de rasiști 
care trăiau pe cont propriu. Fuseseră dintotdeauna acolo. 
Părinţii tăi l-au găsit pe nenorocit singur într-o cabană. Și tatăl 
tău, marele Don Hopkins, tânărul agent imobiliar, i-a pus pistolul 
la tâmplă și l-a curățat. 


VP - 270 


Am încercat să-mi imaginez noaptea aceea, să-l văd pe tata în 
postura aceea, și mi-am dat seama că nu-l cunoscusem 
niciodată cu adevărat. Aveam impresia că tot ce știam mi se 
scurgea printre degete. 

— Apoi au auzit un zgomot în altă cameră și Pip s-a dus să 
vadă. Soţia plecase sau a omorât-o el. În orice caz, copiii 
rămăseseră acolo. Doi gemeni care nu împliniseră șase luni, 
înfășuraţi împreună într-un pătuţ, acum orfani. Doi copii, exact 
ce-și dorea Pip cel mai mult și nu putea avea. Davids clătină din 
cap. Mă rog, asta mi-au spus ei. N-am asistat direct la 
evenimente. Poate au văzut mai întâi copiii. Poate că Pip i-a 
găsit și tatăl tău a crezut că așa îi oferă o compensație pentru 
tot ce îndurase ea. Poate au hotărât că le era permisă o lovitură 
mortală. 

— Părinții mei n-au fost mincinoși, am spus. 

— Adică știai toate astea, nu? 

— Nu erau mincinoși, am repetat inutil. Sunt numai povești. 

— Ce s-a întâmplat cu copiii? întrebă Bobby. 

— l-am adus înapoi în Hunter's Rock. Don și Pip i-au ţinut o 
vreme, dar în cele din urmă s-a hotărât că trebuie să fie 
despărțiți. Pip a fost foarte, foarte nefericită când a auzit asta, la 
fel și tatăl tău, dar noi ceilalți am hotărât că pur și simplu nu era 
sigur. Copiii nu erau singurele trofee luate din cabana 
bărbatului. Am găsit o mulțime de hârtii și cărți. Unele erau 
foarte vechi. Erau în ele dovezi că părinţii tăi aveau dreptate. 
Pip și Don credeau că îţi vor putea schimba destinul, că mediul e 
mai important. Pe-atunci teoria asta era la modă. Acum nu mai 
e atât de populară, bineînţeles, după tot tam-tamul despre ADN 
și genetică. Acum toată lumea crede că substanţele chimice 
explică orice. 

— Copiii au fost despărțiți, zise Bobby. 

— Au păstrat unul, iar celălalt a fost dus departe. Ideea era că 
aveau șanse mai mari să se dezvolte normal dacă nu puteau să- 
și consolideze reciproc însușirile native. Cine știe, poate că era 
doar un mic experiment inventat de tatăl tău, Ward. Educaţia 
împotriva naturii. N-am înţeles niciodată. 

— Împotriva cărei naturi, Harold? Dacă-i adevărat ce spui și 
toate s-au întâmplat așa, de unde teama asta profundă faţă de 
moștenirea genetică? 


VP - 271 


— Păi, zise el, din cauza cromozomilor, evident. Pentru că 
eraţi atât de non-virali. Atât de puri. 

— Isuse Christoase, am strigat, doar nu crez; porcăriile astea, 
nu? Doar nu crezi că... 

M-am oprit brusc, străfulgerat de o revelaţie. 

— Stai o clipă. Are vreo legătură cu teoria virusului? 

— Sigur că are. De unde știi? 

— Am găsit site-ul Oamenilor de paie. 

— Și cum ai aflat de existenţa lor? 

— Tata a lăsat o casetă video, am zis. Abia o găsisem când ai 
intrat tu în casă atunci. Eraţi toţi în film, deși nu mi-am dat 
seama la început. Mi-a lăsat și un mesaj. Mi-a spus că nu sunt 
morți. 

Davids clătină din cap și zâmbi slab. 

— Don, zise. Totdeauna își făcea planuri din timp. 

Zâmbetul îi era afectuos, dar nu numai. 

— Dacă toate astea s-au întâmplat în Hunter's Rock, interveni 
Bobby, cum aţi ajuns aici? 

— Am mai rămas împreună câţiva ani. Am avut parte de 
câteva seri plăcute, dar n-a mai fost la fel. După o vreme, am 
plecat. Am venit în Dyersburg hotărât s-o iau de la capăt. Marya 
venit și ea după câţiva ani. N-a mers între noi, dar a rămas în 
oraș. Multă vreme n-am avut nicio legătură cu ceilalţi. Credeam 
că e mai bine așa. Pe deasupra... tăcuserăm niște lucruri de-a 
dreptul oribile. În noaptea aceea ni se păruse că asta trebuia să 
facem. Ne-am lăsat duși de val, cred. Eram frustraţi că nu se 
schimbase nimic în lume, în ciuda eforturilor noastre, și că 
stăteam încă la mila oamenilor de soiul acela. Dar, după, 
niciunul dintre noi n-a mai vrut să-și aducă aminte. Pentru Mary 
și Ed n-a fost chiar atât de rău, ei nu participaseră la acţiunea 
propriu-zisă. Erau totuși prietenii noștri, așa că o parte din vină 
le revenea și lor. Știau ce se întâmplase și păstraseră secretul 
împreună cu noi. 

— Tata și Ed s-au întâlnit din întâmplare, cu mult timp în 
urmă, am zis. Eram acolo. S-au prefăcut că nu se cunosc. 

— Nu mă surprinde, zise Davids. Nu cred că tatăl tău își făcea 
iluzii că Ed va păstra tăcerea. Chiar dacă a făcut-o până la urmă. 

— Știai că a murit? 


VP - 272 


— Nu înainte să-mi spuneţi voi, recunoscu el. Știam de Mary, 
dar nu credeam că se vor întoarce după el. Nici măcar n-a fost 
acolo. 

Pe stradă trecu o mașină și Davids întoarse capul de parcă ar 
fi fost legat de ea cu un fir invizibil. Așteptă să se stingă huruitul 
motorului. Nu văzusem niciodată un om atât de sigur că 
necazurile îi vor bate la ușă. 

— Dacă trebuia să rămâneţi despărțiți, de ce s-au mutat 
părinţii mei aici? 

— După ce mai bine de douăzeci de ani nu s-a întâmplat 
nimic, Don a început să creadă că s-a terminat. Mi-a făcut vreo 
două vizite și am jucat biliard, am discutat despre vremurile de 
demult, dinaintea nopţii aceleia îngrozitoare. Ne-am amintit cât 
de bine ne distram. Ne-am amintit de epoca în care credeam că 
vom schimba lumea. La început a fost ciudat, apoi parcă ceilalţi 
ani nici n-ar fi existat. A adus-o aici pe mama ta și, până la 
urmă, s-au hotărât să se mute definitiv. Ne-am gândit să reunim 
vechea gașcă. Să fim iarăși tineri. 

— Atunci de ce nu mi-au spus niciodată că vă cunoșteați 
dinainte? 

— Pentru că..., Davids oftă. Pentru că au început construcţiile 
la The Halls cu puţin înainte să se stabilească ei aici, și vestea a 
ajuns la urechile lui Don. A luat legătura cu ei, s-a ţinut scai de 
ei. Voia afacerea și a obținut-o. Și, după o vreme, a început să 
creadă că se întâmplă ceva straniu. Atunci ne-a spus că era mai 
bine să ne prefacem din nou. Nu îmbătrânise cu adevărat, Don. 
Nu ca noi ceilalţi. Cred că nici mama ta. Pentru multi dintre noi 
vine un timp când suntem pregătiţi să lăsăm lucrurile în pace. 
Don nu era așa. Dacă-l puneai faţă în faţă cu un mister, trebuia 
să afle despre ce era vorba. Trebuia să înţeleagă. 

l-am dat dreptate. Așa era. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— A început să-și bage nasul acolo, a încercat să afle cine era 
în spatele afacerii, ce puneau la cale. A început să creadă că 
erau aceiași oameni, cei din Oregon, de-acum treizeci de ani. Că 
făceau parte dintr-o mișcare mondială, o organizaţie clandestină 
care operează în culise. 

Clătină din cap. 

— Dar tu nu credeai asta? 


VP - 273 


— Nu mai știu ce credeam. Voiam doar să-i lase în pace. Unii 
dau prea mare importanţă adevărului, Ward. Uneori, adevărul 
nu e ceea ce ai vrea să afli. Uneori, e mai bine să lași adevărul 
de capul lui. 

— Și ei l-au descoperit. 

— Și-au dat seama că cineva își bagă nasul unde nu-i fierbe 
oala. N-aveau cum să dovedească implicarea lui, însă numărul 
suspecţilor era limitat. Viaţa lui Don a început să fie tot mai 
grea. Lucruri mărunte. Cred că aveau pe cineva aici, în oraș. 

— Așa e, am zis. E tipul care l-a rănit pe Bobby, un poliţist. 

— Dumnezeule, făcu Davids. Spune-mi că e mort. 

— Ce s-a întâmplat cu părinţii mei, Harold? Ce s-a întâmplat în 
noaptea aia? 

— Don și-a dat seama că trebuie să plece, să dispară. Nu era 
o poveste pe care s-o poți spune oricui. Chiar dacă l-ar fi crezut 
cineva, și el ar fi fost obligat să recunoască o crimă. Dar am 
impresia că s-a hotărât să termine cu ei o dată pentru 
totdeauna. Habar n-am cum naiba credea că o să reușească. 
Dacă făceam adunarea, noi patru aveam în total două sute 
cincizeci de ani. Dar... Trebuia să le înscenăm moartea, să dăm 
impresia că au ieșit din scenă, să-i convingem pe Oamenii de 
paie că s-a sfârșit. Totul a fost bine organizat. 

Inima mi s-a oprit o secundă când mi-am amintit de biletul din 
fotoliul tatei. Am înţeles că lichidase UnRealty pentru a-i face pe 
Oamenii de paie să creadă că totul se sfârșise, dar că avea de 
gând să se întoarcă și să regleze conturile în cine știe ce fel. 
Făcuse asta pentru a mă proteja, nu pentru că n-ar fi avut 
încredere în mine, și consecinţa... 

Davids mi-a remarcat expresia și a clătinat din cap. 

— Ei s-au mișcat mai repede, cu două zile înaintea noastră. 
Era vorba să meargă duminică după-amiaza la Lake Ely pentru o 
plimbare cu barca. Acolo urma să aibă un accident. Cadavrele 
lor n-ar fi fost găsite niciodată. Dar vineri... știi ce s-a întâmplat. 
Sunt morţi, Ward. Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să moară, dar 
chiar au murit. Și curând, probabil în seara asta, voi muri și eu. 
Și-atunci totul se va sfârși. 

— Futu-i, zise Bobby. Futu-i mama mă-sii. 

Și-a desfăcut prosopul de pe braţ. Era plin de sânge, dar 
hemoragia se oprise. 


VP - 274 


— Simt gata de drum. Să mergem acolo sus și să le tragemo 
mamă de bătaie. 

Davids a clătinat din cap. Nu părea să-și mai găsească locul. 

— E mai bine să rămânem aici. 

— Cu tot respectul, domnule, dar nu cred, zise Bobby. În 
ultimele două zile am asistat la eliminarea sistematică a vechii 
voastre echipe. Dacă au aflat de Lazy Ed, e sigur cum te văd și 
cum mă vezi că au aflat și de tine. 

Eram doar vag conștient de prezenţa lor. Încercam să asimilez 
ce auzisem, încercam să rearanjez tot ceea ce crezusem că știu 
despre familia mea. Despre mine. Davids îmi căută privirea. 

— Totul e adevărat, zise el. Am dovezi, dă-mi un minut și-ţi 
dovedesc. 

S-a ridicat și a ieșit din cameră. 

— Asta-i o porcărie cât casa, zise Bobby când Davids nu ne 
mai putea auzi. Crezi vreun cuvânt din ce-a spus? 

— De ce nu? am mormăit, deși nu știam ce să cred. Se 
potrivește, oarecum. Și de ce-ar minţi? El e tipul din film, fără 
discuţie, așa că-i cunoștea de-atunci. Știm că nu m-am născut în 
Hunter's Rock. Nu-l văd în stare să inventeze totul pe loc. 

Am auzit zgomotul unei mașini care trecea pe stradă, dar nu 
s-a întâmplat nimic. M-am uitat ţintă la peretele din faţă până 
când am început să văd scântei. 

— Cu o săptămână înainte de accident m-a căutat mama. 

— A făcut vreo aluzie la toate astea? 

— N-am vorbit cu ea, mi-a lăsat un mesaj. N-am apucat s-o 
sun, dar de obicei nu mă căuta ea. Dacă erau împreună îmi 
telefona tata. De cele mai multe ori așteptau să le dau eu un 
semn de viață. 

— Deci crezi că... 

— Nu știu ce să cred, Bobby, și e prea târziu să mai aflu. 

— Și-acum ce facem? 

— Nu știu. 

Bobby se ridică de pe canapea. i 

— Mă duc să văd dacă găsesc nişte cafea. Incepe să mă doară 
brațul de-mi vine să-l tai și să-l dau la câini. 

Am ascultat zgomotul paşilor lui îndepărtându-se pe coridor. 
O parte din mine, neinvitată și împotriva tuturor evidenţelor, își 
păstrase speranţa că totul, absolut totul, de la telefonul lui Mary 
când stăteam pe o verandă în Santa Barbara, fusese o mare 


VP - 275 


greșeală. Partea aceasta construise visul de lângă piscină, 
încercase să mă mintă că aveam un motiv să mă grăbesc, că 
mai aveam șanse să-i salvez. Acum știam că nu era așa, că 
efortul final era inutil. Sigur, tata avusese un plan. Totdeauna 
avea. Dar biletul pe care-l găsisem era tot ce mai rămăsese din 
el. 

Mi-a sunat telefonul și m-a speriat de moarte. Numărul de pe 
afișaj nu-mi era cunoscut. 

— Cine e? 

— Nina Baynam. Ți-e rău? Ai o voce ciudată. 

— Nu mă simt prea bine. Ce vrei? 

Eram amortit și nu aveam chef să discut despre criminali în 
serie sau orice altceva. 

— Am ajuns în Dyersburg. Voi unde sunteți? 

— North Batten Drive 34, am zis. 

Au trecut câteva clipe înainte să-mi răspundă. 

— Poţi să repeți? 

Vorbea pe un ton bizar. 

— Mi s-a părut că ai spus North Batten Drive 34. 

— Exact. 

— Asta-i adresa unui anume Harold Davids, zise. 

Inima mea își dublă ritmul. 

— De unde naiba știi? 

— Rămâneţi acolo și aveţi grijă. Venim acum. 

A închis. M-am întors spre ușă când l-am auzit pe Bobby, dar 
expresia lui m-a lăsat fără cuvinte. 

— Davids nu mai e aici. A plecat. 

— Unde a plecat? 

— A plecat pur și simplu. Pe ușa din spate. 

Am alergat la fereastra din faţă și am tras draperia. Acolo 
unde fusese parcată o mașină lungă și neagră acum nu mai era 
nimic. 

Am răscolit toată casa. N-am găsit nimic - nimic care să ne 
spună ceva. Era doar o casă veche și îngrijită, plină de lucruri 
vechi și îngrijite. 

După zece minute, am auzit bătăi în ușă. 


VP - 276 


33 


Nina încă mai bătea când ușa s-a deschis brusc. Dincolo de ea 
era Ward Hopkins. Zandt trecu pe lângă el și începu să 
controleze cu pași mari camerele de la parter. Cu o mișcare 
lentă și nesigură, Ward se întoarse să se uite în urma lui. 

— Ce face? 

Nina nu-l luă în seamă. 

— Unde-i Davids? 

— A dispărut, zise Ward. 

Avea ochii larg deschişi și cearcăne întunecate. Nu părea să fi 
dormit de câteva zile bune. 

— A dispărut? strigă ea. De ce dracu' l-aţi lăsat să plece? 

Aproape că bătuse cu piciorul în pământ de frustrare. Tipul pe 
nume Bobby ieși din ceea ce părea să fie bucătăria. 

— Nu l-am lăsat să plece, zise el, pur și simplu a dispărut. 
Oricum, ce-ţi pasă? De unde-ai auzit de el? _ 

Femeia scoase un carneţel din poșetă și i-l deschise în faţă. In 
el erau notate informaţiile obţinute la telefon în timpul zborului 
de la Los Angeles. 

— Constructorii lui The Halls se ascund după un milion de 
companii fantomă, îi explică ea. Între timp ne-am apropiat 
destul de mult. Cea care pare a fi compania administrativă se 
numește Antiviral Global Inc. și e înregistrată în Insulele 
Cayman. Domnul Harold Davids, care locuiește la această 
adresă, este reprezentantul ei legal în Montana. 

— La dracu', zise Bobby, palid la faţă. Se întoarse și intră 
furios în bucătărie. 

Ward se uită surprins la Nina. 

— Ai înţeles greșit, zise el. Tocmai am stat de vorbă cu 
Davids. Mi-a spus... În fine, mi-a spus o mulţime de lucruri. Știe 
de The Halls, da. Sigur că știe, dar din afară. Nu are nicio 
legătură cu ei. A încercat să-i salveze pe ai mei de nenorociţii 
ăștia. 

— Nu știu ce ţi-a spus ţie... Își ridică privirea când îl auzi pe 
Zandt care se întorcea în cameră; polițistul clătină din cap și 
urcă grăbit scara. Dar cred că domnul Davids nu este ce pare a 
fi. 

— Ce naiba caută Zandt? 


VP - 277 


— Un corp, răspunse ea sec. Vocea îi era ciudat de 
inexpresivă și Ward își dădu seama că, dincolo de faţada greu 
întreţinută de profesionalism fără fisură, femeia vibra de 
tensiune. Să sperăm că nu un cadavru. 

Ultimă tentativă de a-și demonstra detașarea nu fusese deloc 
convingătoare. 

— N-o s-o găsiţi aici. Nu Harold e ucigașul pe care-l căutaţi, 
zise Ward. E prea bătrân. E... 

— Nina... ai vreun număr de telefon de la The Halls? 

Bobby stătea în ușa bucătăriei, cu telefonul fix în mână. 

Femeia aruncă o privire în carneţel, apoi întoarse o pagină. 

— Da, 406-555-1689, dar am auzit doar mesaje înregistrate și 
un meniu cu opţiuni peste opţiuni. De ce? 

Bobby își schimonosi fața într-un soi de zâmbet. În orice caz, 
își schimbă expresia. 

— Harold a sunat la numărul ăsta. E în lista de apeluri de- 
acum douăzeci de minute. Când eram aici, cu el. 

— Dar..., începu Ward. Câteva clipe, cât timp încercă să-și 
formuleze obiecțiile, gura i se mișcă fără să scoată vreun sunet. 
Părea îngrozit. L-ai văzut și tu. Stătea aici și aștepta, știa că vor 
veni după el cum au venit după Mary și Ed. L-ai văzut cu ochii 
tăi, pentru numele lui Dumnezeu. Ai văzut cum arăta. 

— Sigur că părea îngrozit, Ward. Dar de noi. De noi. Credea că 
am aflat totul despre el. Credea că noi o să-l lichidăm. 

Zandt se întoarse în hol. 

— Nu e aici. 

Hopkins era complet dezorientat. 

— De ce mi-a spus tot dacă e de partea lor? 

— Ai descoperit că făcea parte din grupul din Hunter's Rock. 
Ai pomenit de înregistrarea video, de bilet. L-ai recunoscut. N- 
avea idee ce altceva mai știai. Ai fi putut să blufezi. Cel mai 
simplu era să-ți spună adevărul și-apoi s-o întoarcă în final. 

Bobby înjură scurt și urât: părea că luase înșelătoria ca pe-un 
afront personal. 

— Și dacă nu e implicat, nu ți se pare totuși o coincidență 
ciudată că The Halls se află la o jumătate de oră de orașul în 
care locuiau toţi? 

Pe faţa Ninei se citeau numai semne de întrebare. 

— Ce-i cu grupul ăsta din Hunter's Rock? 


VP - 278 


— Mai târziu, zise Ward, dar acum nu mai părea dezorientat. 
Mai întâi trebuie să-l găsim pe Davids. 

Se auzi un mobil. Se mișcară toţi odată, ca niște pistolari 
drogaţi, dar sunase numai telefonul lui Zandt. 

— Da? 

— Bună seara, domnule poliţist, zise o voce. Părea foarte 
calmă și detașată. 

Zandt se uită la Nina. 

— Cine e? 

— Un prieten, zise vocea, deși recunosc că încă nu ne 
cunoaștem personal. Dar nu din vina mea. N-ai fost suficient de 
abil să ne oferi ocazia unei întâlniri. 

— Cu cine vorbesc? 

Zandt simţi că i se ridică părul pe ceafă. De la celălalt capăt al 
firului se auzi un chicotit. 

— Credeam că ești în stare să ghicești. Sunt Omul Drept, 
John. 

— Aiurea. 

— Deloc. Te felicit că l-ai găsit pe Wang. Te felicit că l-ai 
încurajat să facă ceea ce trebuia să facă. Îţi rămânem datori. 

Zandt avea gura uscată și, când vorbi, scoase fără să vrea un 
sunet sec. 

— Dacă ești Omul Drept, dovedește-mi. 

Nina rămase cu gura căscată. Ceilalţi doi se holbară la el. 

— Nu trebuie să-ţi dovedesc nimic, zise vocea. Dar îţi spun 
ceva care s-ar putea să vă fie de folos. Dacă nu ieșiți din casă în 
aproximativ două minute, veţi muri. 

Legătura se întrerupse. 

— Afară din casă, zise Zandt. Acum. 

Când ajunseră în stradă, auziră sirene care se apropiau. O 
mulţime de sirene. Ward descuie portiera unei berline mari și 
sări la volan. 

Nina nu voia să se dea bătută. 

— Sunt agent FBI, nu trebuie să plecăm nicăieri. 

— Mda, sigur, zise Bobby. Am împușcat niște polițiști mai 
devreme. Nu sunt morţi, dar tot i-am împușcat. Dacă vrei să stai 
în mijlocul drumului cu insigna la vedere, n-ai decât. Aici nu e 
HBO, prinţeso, or să-ţi spulbere dracului capu’. 

Poliţiștii nu reușiră să-i prindă din nicio direcţie, și cvartetul 
ajunse fără incidente la strada principală. Acolo, Ward viră la 


VP - 279 


dreapta și apăsă pedala de acceleraţie până la podea. În 
douăzeci de minute, erau afară din oraș și mergeau pe șoseaua 
care șerpuia încet spre poalele dealurilor. Nimeni nu întrebase 
unde se duceau. Toţi știau. 

Nina le povesti ce se întâmplase în Los Angeles. Ward le 
spuse ce aflase de la Davids. Zandt le dezvălui, nu în detaliu dar 
destul de clar, antecedentele sale cu Omul Drept. Bobby se uita 
țintă la el și Nina observă că Hopkins îi aruncase o privire lui 
John în oglinda retrovizoare. 

Bobby se încruntă. 

— De unde a făcut rost de numărul tău de mobil? 

— Dacă are vreo legătură cu Oamenii de paie, știi bine că 
nimic nu-i imposibil. Au pus la punct un sistem de aprovizionare 
în serie cu victime. Aruncă în aer tot ce au chef, oriunde au chef. 
Urmărirea unui mobil e un fleac. 

— Bine, și-atunci de ce a sunat? Ce rost avea să te scoată de- 
acolo înainte să apară poliţia? 

— Degeaba încerci să înţelegi motivele lui. Dar nu se gândea 
doar la mine. Știa că nu sunt singur. 

— Davids le-a spus cine e în casă, zise Ward. Ne-a turnat. 

Vocea lui era plină de amărăciune și avea o expresie sumbră. 

— Nu vi se pare ciudat că Oamenii de paie mi-au eliminat 
părinţii cu două zile înaintea plănuitei lor dispariţii? 
Organizaseră totul, se gândiseră la fiecare detaliu și, din senin, 
chiar înainte să scape definitiv de pericol, vine McGregor și 
regizează accidentul? 

— Adică Davids le-a vândut pontul? De ce? 

— A știut de la bun început ce era The Halls. Un refugiu aurit, 
o legitimaţie universală, un izvor de bani nesecat. Apoi tata a 
aflat despre construcție, a crezut că are ocazia să facă o afacere 
bună, dar a descoperit că realitatea era alta și l-a pus pe Davids 
într-o poziţie foarte dificilă. Să admitem să sunt aceleași 
persoane - sau același gen de persoane - cu care s-au 
confruntat acum treizeci de ani. Davids mi-a spus că numai șeful 
lor a fost ucis. Putem să presupunem că restul au supravieţuit și 
s-ar putea chiar să dirijeze evenimentele care se petrec aici, în 
munţi. Ar fi putut afla că Davids a participat la expediţia punitivă 
- poate chiar din acest motiv l-au contactat și i-au propus să-i 
reprezinte. Lucrează pentru noi, altfel se va afla ce-ai făcut într- 


VP - 280 


o noapte, acum mai bine de treizeci de ani. Sau, trântit verde-n 
faţă, ești mort. Ce putea să facă Davids? 

— Apoi tatăl tău se apropie prea mult de adevăr, iar Davids 
știe că e terminat dacă nu-i avertizează pe Oamenii de paie. Și 
le spune că soţii Hopkins sunt pe cale să-și ia zborul. 

Câteva clipe, în mașină s-a lăsat tăcerea. 

Nina se hotărî prima să vorbească: 

— E vinovat de moartea lor. Singurul om în care aveau 
încredere fără rezerve. 

— E un mort ambulant, zise Ward ca pentru el. Puteţi să fiți 
siguri. 

e 

Când au ajuns în munţi, începuse deja să plouă, dâre reci, de 
un argintiu palid în bezna de dincolo de geamuri. Râul de lângă 
drum era acum un torent. Nu se mai vedeau alte mașini. 

— Suntem numai noi patru, zise Nina. 

Ward îi aruncă o privire: 

— Atunci cheamă întăriri. 

— N-ar ridica elicopterele de la sol doar pentru că le spun eu. 
Am primi cel mult, și asta după vreo oră, o mașină cu doi agenți 
plictisiţi, care ar face orice să demonstreze că nu sunt bună de 
nimic. 

Se uită pe geam câteva clipe. 

— Are cineva o ţigară? Mi se pare o idee bună să mă apuc de 
fumat. 

Ward vâri mâna în buzunarul hainei, scoase un pachet 
mototolit și-l așeză pe bord. 

— Nu te sfătuiesc, zise el. 

Nina îi răspunse cu un zâmbet firav, dar nu se atinse de ţigări. 

Cincizeci de minute după ce ieșiseră din casa lui Davids, 
mașina intră într-o curbă lungă, în urcare. Hopkins încetini și 
Bobby se îndreptă în scaun ca să poată supraveghea mai bine 
versanţii care flancau șoseaua. 

— Ne apropiem, zise Ward. 

Nina se uită la Bobby și Zandt care își încărcau pistoalele, 
apoi își verifică fără tragere de inimă arma. Îi tremurau mâinile. 
Ceilalţi nu păreau să simtă ce simţea ea, dar îi era imposibil să 
ghicească ce le trecea băieţilor prin minte. Nu era unul din 
generaţia ei care să nu poată cita replica: „Păi, sincer să fiu, în 
toată agitația am pierdut și eu numărătoarea” din filmul Dirty 


VP - 281 


Harry. Fiecare avea impresia că e propriul lui Clint Eastwood 
portabil. Și toţi credeau că cineva, undeva, s-ar uita de sus la ei 
dacă nu s-ar ridica la înălţimea așteptărilor. 

Apoi Zandt se întoarse spre ea. li făcu cu ochiul și ea înţelese 
că lucrurile nu stăteau chiar așa. Poate că filmele chiar te învaţă 
ce să faci, dar sentimentele au rădăcini mult mai adânci, 
datează din timpurile imemoriale când nimeni nu purta haine și 
fiecare juca un rol precis - unii aveau grijă de foc și alții 
mergeau la vânătoare. Singura diferenţă rezida în dimensiunile 
grupului din care simțeau că fac parte și în intensitatea relaţiilor 
cu persoanele pe care le-ar fi apărat cu prețul vieţii. Zandt era la 
fel de nervos ca ea. 

Ward trase mașina pe dreapta. 

— Am ajuns, zise el. 

Se uitară toţi prin parbriz cu ochii mijiţi. Cam la cincizeci de 
metri în faţă se vedea o poartă mică. 

— Nu e nimeni acolo, spuse Bobby. Mai spune-mi o dată cum 
se intră. 

— Treci de poartă și mergi pe iarbă, o iei la stânga și acolo dai 
de un drum mascat, ascuns printre copaci, care duce sus, pe un 
platou. 

— Vasăzică ar putea să ne-aștepte în pădure sau oriunde de-a 
lungul drumului de acces. 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Atunci, să ne grăbim. 

Ward dădu din cap. 

— Sunteţi toţi pregătiți? 

— Mai pregătiţi de-atât nu se poate, răspunse Zandt. 

Ward apăsă pe acceleraţie. 

Roţile patinară pe șoseaua udă, apoi mașina ţâșni în faţă. 
Parcurse cu viteză distanţa rămasă, apoi viră drept spre poartă. 

— Capul jos, zise Bobby. 

Nina și Zandt îl ascultară. Bobby se ţinu puternic de spătarul 
scaunului și de portieră, cu pistolul în mână. O clipă mai târziu, 
poarta se făcu fărâme și bucăţi de lemn loviră parbrizul, ţesând 
o pânză de păianjen pe partea Ninei. Mașina plonjă în iarba 
înaltă și începu să derapeze. Ward se luptă cu ea și reuși s-o 
echilibreze. 

Se asigură că o avea sub control, apoi se îndreptă spre șirul 
de copaci, accelerând treptat. Trecu peste o ridicătură și Nina se 


VP - 282 


simţi o clipă suspendată în aer. Nici nu ateriză bine, că se trezi 
din nou plutind. Auzi un icnet în spate când Zandt păți același 
lucru. Ward și Bobby păreau lipiţi de scaune. 

Trecură peste o movilă mai mică, după care, brusc, terenul de 
sub roţi redeveni plat. 

Mașina gonea pe lângă copaci și Ward se strâmbă. 

— Aţi văzut pe cineva? 

— Nu, dar nu încetini, răspunse Bobby. 

După o sută de metri, drumul coti brusc la dreapta și mașina 
începu să urce o pantă din ce în ce mai abruptă. In vreme ce 
Ward smucea volanul după fiecare curbă, Bobby se întorcea 
dintr-o parte în alta, dar nu era nimeni acolo. Nu se auzi niciun 
foc de armă. Totuși, când observă că Zandt își ridică încet capul, 
întinse mâna și-l apăsă la loc. Îl durea umărul de la mișcarea 
prea bruscă, dar senzaţia părea îndepărtată și irelevantă. 
Deocamdată. 

— Unde naiba or fi? întrebă Ward. 

— Probabil în vârf, aliniațţi. 

— Ai un umor de tot rahatul, dar mă bucur că ești aici. 

— E ca și când am fi prieteni, zise Bobby. Oricum, dacă treaba 
asta iese rău, o să mă-ntorc să te bântui. 

— Deja mă bântui, zise Ward. De ani întregi încerc să scap de 
tine. 

Depășiră și ultima curbă, după care poarta uriașă a 
complexului The Halls se ivi amenințătoare pe culmea 
povârnișului. 

— Tot nu se vede nimic, zise Ward, încetinind. 

— Și-acum? 

— Dincolo de poartă drumul face la stânga. Sunt două clădiri 
mari, un fel de recepţie și ceva care pare să fie o magazie. 
Luminișul e închis cu un gard înalt. Casele sunt acolo. 

Ceilalţi doi își ridicară prudent capetele. 

— Cum intrăm? 

— Pe poarta principală, zise Bobby. Nu putem trece peste 
gardul ăla. 

— Exact la intrare or să ne aștepte. 

— N-avem de ales. 

Mașina trecu pe sub arcada de piatră și se îndreptă spre 
grupul de clădiri din lemn. Un bec puternic fixat pe una dintre 
ele arunca în parcare o lumină albă, bolnăvicioasă, ca de lună 


VP - 283 


plină. Când se apropiară suficient, Ward ridică iar piciorul de pe 
pedală. Mașina rulă spre mijlocul spaţiului deschis și se opri. Era 
palid la faţă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nina. 

Bărbatul nu se uită la ea. 

— Nicio mașină. Înainte, când am mai fost aici, era plin de 
mașini. 

Se uitară în jur. Parcarea era complet goală. Ward opri 
motorul, dar lăsă cheia în contact. 

Zandt deschise portiera și cobori fără să mai aștepte 
instrucţiuni. Bobby înjură și ieși pe partea cealaltă, cu pistolul 
pregătit. Lumina puternică făcea din ei ţinte ușoare, dar le arăta 
în același timp că nu era nimeni pe acoperișul clădirii. Nu-i 
aștepta nimeni. Doar două clădiri mari din lemn, cu un gard 
între ele. Ward și Nina coborâră cu mai multă prudenţă. Nina 
avea impresia că pistolul din mâna ei era prea mare și nelalocul 
lui. 

— Pe-acolo se intră, spuse Ward, făcând un semn spre 
clădirea din dreapta. Îl urmară acolo și se opriră de-o parte și de 
cealaltă a ușilor de sticlă. Bobby se întinse încet și se uită 
înăuntru. 

— Nu e nimeni la recepţie, zise. 

— intrăm? 

— Așa cred. După tine. 

Ward se aplecă în față și împinse încet una dintre uși. Nu se 
declanșă nicio alarmă. Nu trase nimeni în el. Deschise ușa și 
făcu câţiva pași înăuntru, precaut, cu ceilalţi pe urmele lui. 

Holul de la intrare era pustiu. Muzica nu se mai auzea și în 
șemineul din piatră de râu nu mai ardea focul. Tabloul cel mare 
care fusese atârnat în spatele mesei de recepţie dispăruse. 
Avea senzaţia că încăperea fusese pusă la naftalină. 

— Fir-ar să fie, zise Ward. Au plecat. 

— Fii serios, sări Bobby. N-a trecut decât o oră. Nu e posibil să 
fi avut timp să curețe totul. 

— Au avut ceva mai mult timp, zise Zandt. După ce am plecat 
de la Wang, au trecut poate cinci sau zece minute până să se 
împuște. Ar fi putut să le dea un telefon de avertizare. 

— Nu e suficient, nu ca să strângi tot. 

— Atunci poate că erau deja pe picior de plecare, zise Nina. L- 
ai scuturat bine pe agentul imobiliar. Poate că a fost un mesaj 


VP - 284 


destul de clar, ceea ce înseamnă că au avut două zile la 
dispoziție. Nu contează. Oricum o să mergem să vedem ce-i pe- 
aici. 

Porni cu pași mari spre ușa din celălalt capăt al încăperii, cea 
care trebuia să se deschidă în spaţiul interior al complexului. 
Nina era copleșită de o furie teribilă și de spaima că era posibil 
să fi ajuns prea târziu, că fantoma pe care o urmărise până când 
devenise singura lumină de la capătul tunelului se îndepărtase 
iar de ea în pași de dans. Ceilalţi nu se mișcaseră. Nu-i păsa 
dacă o însoțeau sau nu. Ea, una, trebuia să meargă acolo. 
Trebuia să vadă. 

Nu auzi împușcătura. 

Când sunetul îi ajunse la urechi, deja cădea, aruncată brusc 
într-o parte, apoi se lovi de una dintre mesele scunde. Pieptul 
parcă-i explodase și o ardea cumplit. Gura i se deschise pentru 
un strigăt, dar nu auzi nimic. Işi dădu seama că Zandt alerga 
spre ea. 

Ward se întoarse și văzu un bărbat în cadrul ușii. Era 
McGregor. Bobby, în schimb, văzu o femeie adăpostită după 
biroul de recepţie. În spatele ei, un tânăr plin de mușchi ieșea 
pe-o ușă din perete, construită în așa fel încât să se confunde cu 
lambriurile de lemn. 

Toţi trei erau înarmați. Și toți trăgeau. 

Tânărul muri primul. Nu era obișnuit cu armele și tehnica lui 
era împrumutată din filme: ţinea pistolul lateral, în stil mafiot. 
Bobby îl dobori dintr-un singur foc. 

Ward se aruncă în spatele unui stâlp și sări imediat mai 
departe, trăgând din mișcare. Îl atinse pe McGregor mai întâi în 
coapsă, apoi în piept. El, în schimb, evită la mustață să încaseze 
un glonț în faţă, doar îi auzi vâjâitul când îi trecea pe deasupra 
capului. Se lăsă într-un genunchi și se ghemui în spatele unui 
colț al recepţiei, rugându-se ca femeia să nu-l fi văzut. Reuși să- 
și încarce pistolul abia după ce scăpă gloanţele pe jos. 

Zandt îngenunche lângă Nina, care zăcea pe podea, cu 
genunchii la piept și icnind după aer. Cu o mână tremurândă 
încerca să ajungă la rana din piept. Era sus, chiar sub clavicula 
dreaptă. 

— O, Nina, șopti el, fără să-i pese de bubuiturile armelor și de 
șuierul gloanţelor care despicau aerul deasupra lui. 

Femeia tuși, cu chipul crispat între surpriză și negare. 


VP - 285 


— Mă doare, zise ea. 

McGregor încă mai trăgea. Femeia din spatele mesei aproape 
că-l dobori pe Bobby înainte ca Ward să-și revină și să se ridice 
în picioare, golind jumătate din încărcător în ea. Abia când căzu 
în spate peste băiatul musculos el își dădu seama că era femeia 
care-i explicase falsele proceduri de admitere. Încă nu-i aflase 
numele. 

Bobby stătea deasupra lui McGregor, cu o gheată peste 
încheietura mâinii lui. Un pistol zăcea pe podea la câţiva metri. 

— Unde s-au dus? îl întrebă. Și când? Spune-mi ce știi, altfel 
te ia dracu'. 

— Du-te-n mă-ta, zise polițistul. 

— Cum vrei, ridică Bobby din umeri și-l împușcă în cap. 

În vreme ce Bobby îi verifica pe ceilalţi, asigurându-se că nu 
se va ridica nimeni, Ward alergă la Nina. Zanat îi ţinea mâna 
apăsată ferm peste rana din piept. Sângele încă i se mai revărsa 
printre degete. 

— Să plecăm de-aici, zise Ward. 

— Nu, se împotrivi Nina, cu o voce surprinzător de puternică 
și încercând să se ridice. 

— Nina, ai încurcat-o rău de tot. Trebuie să te ducem la un 
spital, altfel o să sângerezi până mori. 

Ea se agăță cu o mână de piciorul unei mese și cu cealaltă îl 
apucă de încheietură. 

— Grăbiţi-vă, dar mergeţi să vedeţi. 

Ward ezită. Încercă să găsească o încurajare în privirea lui 
Zandt, dar ochii Ninei erau pironiţi asupra lui. 

Bobby se opri în spatele lor. 

— O, la dracu’, Nina. 

— Eu rămân aici și voi mergeţi acolo, zise ea, vorbindu-i doar 
lui Zandt. Era ameţită și se simţea foarte ciudat. Voia să-i spună 
de ce era atât de important. Te rog, John. Spune-le să se ducă. 
Mergeţi toți. Vă rog, vedeți dacă fata e acolo. Trebuie să 
verificaţi. O să mă duceți și la spital. 

Zandt mai așteptă câteva secunde, apoi se aplecă și o sărută 
repede pe frunte. 

— Eu o să fac ce mi-a spus. 

Ward clătină din cap, dar începu să-și încarce pistolul. 

— Bobby, rămâi aici, zise el. Prietenul lui încercă să 
protesteze, însă Ward continuă repede: S-ar putea să mai fie și 


VP - 286 


alţii ca ăştia trei. Încearcă să-i oprești hemoragia și doboară pe 
oricine vezi - în afară de noi, bineînțeles. li ești mai de folos ei 
decât nouă. 

Bobby îngenunche lângă Nina. 

— Ai grijă, amice. 

Ward și Zandt porniră aproape în fugă spre ușile din capătul 
sălii. 

— Orice s-ar întâmpla, zise Ward, rămânem împreună. S-a 
înţeles? 

Zandt dădu din cap și deschise ușa. Afară era o potecă pe 
care lumina argintie din spatele lor o dezvăluia perfect pe o 
lungime de aproximativ cincizeci de metri, suficient cât să 
intuiască siluetele masive ale caselor aflate la jumătatea 
drumului. Nu se vedea nicio lumină la ferestre. Incepură să 
alerge. 


34 


— Trebuia să fi adus o lanternă. 

— Trebuia să fi adus o mulţime de lucruri, zise Ward. Arme 
mai puternice, oameni în plus, o idee precisă despre ce avem de 
făcut. 

Se opriseră la prima intersecţie de poteci. Semăna cu strada 
principală dintr-un orășel în care nimeni nu avea mașină. larba 
din jur era proaspăt tunsă. Pajiștea dintre versanţi, cu o 
suprafață de aproximativ zece acri, fusese folosită în așa fel 
încât să ofere fiecărei reședințe cât mai multă intimitate și 
vedere spre un povârniș blând. Părea foarte puţin probabil să fie 
suficient spaţiu pentru un teren de golf, ceea ce însemna că nici 
măcar agentului lor imobiliar preferat - răposatul Chip - nu-i 
dăduseră voie să intre acolo. De-o parte și de cealaltă a potecii, 
dar retrase mult în spate, erau două case. Poteca se pierdea în 
bezna din faţa lor și ducea, printr-o serie de alte răscruci, la alte 
vile pe care încă nu puteau să le vadă. 

— Tu ia-o pe cea din stânga. 

— Ai auzit ce-am spus? Nu ne despărțim. 

— Ward, vezi câte case sunt? Nina e în pericol acolo unde am 
lăsat-o. 


VP - 287 


— N-o ajutăm deloc dacă ne lăsăm omorâţi. Vrei să arunci o 
privire acolo? Mergem împreună. De unde începem? 

Zandt înaintă repede pe poteca din dreapta. Apropiindu-se de 
casă, Ward recunoscu liniile pe care le văzuse în planuri. Cabana 
s-ar fi potrivit perfect într-o suburbie din Chicago - Oak Park - în 
care fuseseră construite multe reședințe caracteristice perioadei 
de mijloc a carierei lui Wright. Era o casă frumoasă, dar el îi ura 
pe cei care-și însușiseră fără niciun drept proiectele. Idealurile 
lui Wright vorbeau despre viaţă și comunitate, nu despre izolare 
și moarte. 

Lui Zandt nu-i păsa deloc de subtilităţile arhitecturii. 

— Unde naiba e ușa? 

Ward îl conduse după colț, printr-o terasă joasă, spre o potecă 
ce șerpuia către stânga și ajungea sub un balcon. Un șir de 
trepte ducea după colţ, la o ușă mare din lemn. Era 
întredeschisă. 

Se uitară unul la celălalt. 

— Intrarea principală? 

Ward dădu din cap. Trase aer în piept, apoi împinse ușor ușa 
cu piciorul. Nu se întâmplă nimic. 

Îi făcu semn lui Zandt, care intră primul. În calitatea lui de 
poliţist, avea mai multă experienţă în asemenea acțiuni, cel 
puțin așa spera Ward. 

Un coridor scurt, lumină slabă în tonuri de verde rece, filtrată 
printr-o lucarnă de sticlă colorată. La capăt, un panou cu vitraliu 
ascundea următoarea încăpere. 

Trecură cu grijă de el și descoperiră o cameră lungă, cu 
tavanul jos. Alte vitralii și, deasupra, luminatoare. Un șemineu în 
stânga. O bibliotecă și fotolii. Rafturile erau goale. Mobila era la 
locul ei, dar covoarele fuseseră luate. 

Străbătură camera fără a scoate cel mai mic sunet. Casa era 
cufundată într-o tăcere adâncă. Ward ridică o mână, arătându-i 
ceva; Zandt se uită în direcția aceea și văzu intrarea în altă 
cameră, parţial ascunsă în spatele unui panou din lemn. Dădu 
din cap și se întoarse lângă Ward. Se apropiară împreună de ea, 
Zandt aruncând câte-o privire peste umăr. 

Ușa dădea într-o bucătărie întunecoasă - lipseau 
luminatoarele. Era construită pe două niveluri și spațiul pentru 
micul-dejun era în capătul îndepărtat. Ward înaintă încet. Pe 
masă era o singură cană, chiar în mijloc. Interiorul ei era uscat și 


VP - 288 


nu mai avea toartă. Deschise un dulap, apoi un sertar. 
Amândouă erau goale. 

— Casa asta a fost curățată, șopti el. 

Zandt dădu din cap. 

— Poate, dar trebuie s-o controlăm. 

Ward își dădu ochii peste cap. Apoi căutară în restul casei. 

e 

— E cineva afară, zise Nina. 

Se ghemuise într-unul din fotoliile mari de piele, iar Bobby 
stătea lângă ea. Sala era cufundată în beznă. In privința asta 
Bobby avea dubii: găsiseră luminile aprinse, și a le stinge acum 
ar fi însemnat să anunţe prezenţa lor oricui mai era ascuns în 
complex. Era totuși greu de crezut că persoana sau persoanele 
respective nu auziseră schimbul de focuri, așa că în cele din 
urmă acceptase, dibuise în spatele mesei de recepţie și le 
stinsese una câte una. Părea mai sigur așa, chiar dacă nu era 
soluția ideală. Peretele din spate nu avea ferestre pe toată 
lungimea lui și, chiar dacă în poziţia aceea nu riscau prea mult 
să fie văzuţi, tot se simțea ca o ţintă fixă. Sala era mare, 
întunecată și în ea erau trei morți. 

— Am auzit ceva acum un minut, recunoscu el. Speram să fie 
ei. 

Nina clătină din cap. 

— Jack vrea să verifice toate casele. O să dureze o vreme, 
chiar dacă nu e nimic acolo. Dar mai ales dacă e. lar zgomotul 
venea din faţă, nu din spate. 

Bobby dădu din cap. 

— Ward mă omoară dacă află că te-am lăsat singură, dar 
trebuie să mă duc. 

— Dacă vrei, n-o să-i spun, dar să nu stai mult. 

Bobby se asigură că pistolul ei era încărcat, apoi se duse la 
peretele din faţă. Continuă să meargă pe lângă el, cât mai 
aplecat posibil și, când ajunse la ușa principală, scoase capul 
afară cu precauţie. Mașina lor era încă singura din parcare. Nu 
se vedea nici urmă de altcineva și se gândi să rămână pur și 
simplu unde se afla. 

Dar apoi auzi iar un zgomot. Nu era puternic, dar în mod sigur 
nu era nici natural. În niciun caz ploaia. Era un sunet mecanic, 
un fel de pop scurt și sec. Părea să vină din capătul celălalt al 
parcării, unde se afla a doua clădire. 


VP - 289 


— Ce-a fost? 

Acum, când Bobby nu era acolo să se uite la ea, Nina putea să 
nu mai lupte împotriva durerii. Dar așa nu mai reușea să 
gândească limpede și nu-și mai controla bine vocea. 

— Nu știu, răspunse el. 

Se întoarse și văzu că Nina era bine ascunsă în fotoliu. 
Oricum, mai bine de-atât nu se putea. 

— Apasă în continuare pe rană. 

Stând tot aplecat, împinse ușa. ÎI lovi în faţă un curent de aer 
foarte rece, aducând cu el răpăitul ploii. 

e 

Casa era pustie. Patru dormitoare, un birou mic, o bibliotecă 
și ceea ce părea a fi o cameră de audiții. Toate goale și curate. 
Eliberate de orice trăsătură distinctivă, deși era clar că până de 
curând acolo trăiseră oameni. Ward și Zandt coborâră pe scara 
principală, acum mai puțin atenți să nu facă zgomot, și se 
duseră în partea din spate a parterului. Acolo era a doua zonă 
de recepție, ceva mai puțin pretențioasă decât cea din față. Un 
şir de ferestre orizontale dădea spre o jumătate de acru de curte 
înverzită. Ward își asigură pistolul. 

— Verificăm casa următoare? 

Era clar că aici nu era nimic care să-i trezească interesul. 
Fusese de acord să-l ajute pe Zandt s-o caute pe fată, dacă asta 
voia, însă scopul lui principal era să găsească măcar un Om de 
paie. Să-l pună să stea jos și să stoarcă de la el câteva explicații. 
Nu mai era convins că asta avea să se întâmple. Nu acolo, în 
orice caz. Nu-l interesa nimic altceva. 

— Mă uit puţin în spate, zise Zandt, pe urmă cred că putem să 
plecăm. Deși nu-mi face plăcere. 

Deschise ușa tăiată în mijlocul geamului uriaș al ferestrei și 
dispăru în ploaie. Ward ieși după el, dar rămase lângă zid. 
Începea să creadă că Nina nu greșea: poate că Wang grăbise 
lucrurile, însă evacuarea începuse chiar din clipa când Ward îl 
scuturase pe Chip după prima vizită la The Halls. Făcuse o mare 
prostie, cu alte cuvinte. Le dăduse timp să scape. Nu se aștepta 
ca ei să reacționeze așa. Erau la loc sigur, erau bogaţi, se aflau 
pe teritoriul lor. Însă tot o dăduse în bară. Nu discutaseră încă 
problema, dar avea impresia că și Zandt credea același lucru. 
Privirea lui era din ce în ce mai sălbatică. 


VP - 290 


Ascultând zgomotele pe care le făcea Zandt în noapte, 
observă un fir lung care trecea pe la baza zidului. Apărea de 
după colț și era pe jumătate mascat de arbuștii care creșteau 
lângă perete. Un cablu electric, probabil. Poate mult-lăudatul 
Internet ADSL. Era gata să arunce o privire mai de-aproape, 
când din direcţia lui Zandt se auzi brusc un sunet ca o tuse. 

Ward se grăbi să ajungă în curte. Zandt stătea chiar în mijloc, 
drept ca o lumânare. 

— Ce-i? 

Polițistul nu-i răspunse. Îi arăta ceva cu degetul. 

La început, Ward nu reuși să distingă nimic, dar apoi văzu că 
o porțiune de teren puţin mai la dreapta lor părea ușor 
bombată. Se duse acolo și o examină atent. Se linse pe buze. 

— Spune-mi că aici e îngropat un câine sau așa ceva. 

Zandt clătină din cap, și Ward observă abia acum că polițistul 
încă nu-și lăsase braţul jos. Arăta în altă direcţie. 

Spre altă movilă. 

— O, Christoase, șopti Ward, cu un nod în gât. Uită-te aici. 

De unde stătea acum, vedea acum că în curte erau mai multe 
movile. Trei șiruri scurte. Douăsprezece în total. 

Zandt îngenunche și începu să sape cu mâinile în movila cea 
mai apropiată. larba îi aluneca printre degete, dar reuși să 
smulgă un smoc. Dedesubt pământul era clisos și greu. Ward se 
grăbi să-l ajute, și smulseră și săpară amândoi. Nu era ușor și 
abia după trei minute au ajuns la ceva care nu mai era pământ. 
Mirosul era îngrozitor. Ward sări în spate, dar Zandt mai smulse 
două mâini de pământ înainte să renunţe și el. 

— Ne trebuie o lopată, zise Ward. 

Zandt clătină din cap. 

— Orice-ar fi aici, e mort. Sarah poate mai e în viaţă. 

— Recunoaște, amice... o s-o găsim într-unul din mormintele 
astea. 

Zandt mărșăluia deja înapoi spre casă. Ward îl urmă, 
încercând să evite movilele de pământ, dar știa că trecuse cel 
puţin peste una din ele. 

Ajunși înăuntru, Zandt se duse cu pași hotărâți în prima 
cameră din faţă. 

— Trebuie să ne mai uităm o dată. Ne-a scăpat ceva. 

— Nu văd unde, zise Ward. 

— Atunci să începem de-aici. 


VP - 291 


Se despărţiră și începură din colţurile opuse ale camerei, 
răsturnară biblioteca, mutară mobilele din loc. Ward se convinse 
repede că nu era nimic acolo, dar Zandt nu voia să renunțe și 
scotocea fiecare centimetru. 

— O să ne ia ore, zise Ward. Nu știu... 

Se opri. Zandt își ridică privirea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ward nu se uita la ceva din cameră, ci drept prin ferestrele 
principale din faţă. Zandt se apropie repede de el. 

— Vezi? 

Se uita la bifurcația potecii, care se afla cam la douăzeci de 
metri de casă. Acolo, în locul unde se despărţea în alte poteci 
care duceau la alte case, se vedea ceva pe jos. Nu era un obiect 
prea mare și, de la distanţa aceea, era imposibil să-ţi dai seama 
ce putea fi. Un mănunchi de bețe, poate. 

— Văd, zise Zandt. 

— Nu era acolo când am venit. 

Ridicară din nou siguranţele pistoalelor și ieșiră pe ușa din 
față. Ward porni încet de-a lungul potecii; Zandt rămase lângă 
ușă, uitându-se atent la celelalte case. 

Chiar semăna cu un mănunchi de bețe. Bete scurte, curbate, 
foarte albe. Foarte curate. Ward înțelese ce erau abia când 
ajunse la doi metri de ele. Se aplecă și ridică unul. Se întoarse 
și-i făcu semn lui Zandt să vină și el. În timp ce polițistul se 
apropia, preluă sarcina de a trage în oricine ar fi apărut. Pentru 
că acolo era cineva, fără îndoială. Cineva care știa că și ei erau 
acolo. 

După o scurtă analiză, Zandt spuse: 

— Sunt coaste. 

— La fel mă gândeam și eu. Umane? 

— Da. 

— Și cine le-a pus aici? 

— Ward... 

La cinci metri mai încolo, tot pe potecă, mai era un os. 

Ward se duse acolo și se aplecă să-l ridice. 

— De femeie sau de bărbat? 

Zandt luă femurul din mâna lui. Asemenea coastelor, și el era 
curat și alb, ca și cum abia fusese pregătit cu grijă pentru a fi 
expus într-un muzeu. 


VP - 292 


— Nu-mi dau seama, dar n-a fost un adult. Mai degrabă un 
adolescent. 

Rămaseră umăr la umăr, privind de-o parte și de alta a 
potecii. 

— Cineva ne conduce undeva, zise Ward. 

— Se pune întrebarea dacă trebuie să-i urmăm indicaţiile. 

— Nu cred că avem de ales. 

— Dar am găsit deja casa cu cadavrele. 

— O casă. Prima în care ne-am uitat. Fie este o coincidenţă 
fericită, fie mai sunt și alte cadavre. 

La următoarea răscruce era încă un os, pus pe marginea din 
stânga a potecii, ca pentru a le arăta drumul spre casa de pe 
partea aceea. O verificară repede. De data asta, mormintele 
erau plasate pe o singură latură a curţii și ascunse mai bine - 
sau cu mai multă plăcere. Abia când Zandt spuse că micile 
cuburi de piatră așezate în iarbă nu puteau fi marcajul unui 
traseu, înțeleseră amândoi că erau echivalentul unor lespezi 
funerare. 

Lângă casă mai găsiră un os, indicându-le o direcţie care 
ducea spre interiorul complexului. Osul era o jumătate dintr-un 
pelvis. 

Niciunul dintre ei nu avea cunoștințele necesare pentru a 
ghici sexul victimei, dar aspectul osului și lăţimea scobiturii 
sciatice ar fi fost de-ajuns să-i spună Ninei că era al unei fete 
cam de vârsta lui Sarah Becker. 

a 

Bobby așteptase aproape zece minute în spatele mașinii. Nu 
mai auzise niciun zgomot de când ieșise din clădire, nu văzuse 
niciun semn de mișcare. Asta nu însemna nimic. Cineva 
provocase semeţele de mai devreme și era puţin probabil ca 
problema să fi dispărut de la sine. Rămăsese încremenit doar 
pentru a vedea dacă arătarea își va face apariţia, îi dăduse 
posibilitatea să se prezinte singură și să-l scutească de un efort. 
Era totuși posibil să fi fost doar un animal. Poate un cerb. 
Improbabil, dar posibil. 

După alte două-trei minute, se mișcă prudent. Nina avea să-și 
facă griji dacă rămânea acolo prea mult, și de-acum era foarte 
ud și i se făcuse foarte frig. II durea umărul de nu se vedea. Dar 
nu putea să facă stânga-mprejur și să se întoarcă înăuntru. 
Trebuia să verifice cealaltă clădire. 


VP - 293 


Înaintă de-a lungul șirului de stâlpi înfipţi în asfalt care 
marcau locurile de parcare. Ca să facă asta trebuia să străbată 
zona luminată, dar nu avea cum să se apropie altfel. Clădirea 
semăna cu un depozit uriaș: îi lipseau detaliile arhitecturale ale 
celeilalte construcţii și, din câte vedea, nu avea nicio fereastră. 
Merse de-a lungul fațadei până la capătul din stânga și în cele 
din urmă găsi o ușă. 

Pe ea atârna un lacăt solid, dar era deschisă. O clipă se gândi 
să-l strige pe Ward, să verifice dacă era acolo, dar știa că era 
imposibil. Ca să ajungă acolo, Ward ar fi trebuit să treacă din 
nou prin sala în care aștepta Nina. Era altcineva. Împinse încet 
ușa și făcu un pas înăuntru. 

Se afla într-un coridor scurt. Pereţii se înălțau doar la un 
metru deasupra capului său, în rest, spaţiul înalt era gol. 
Aproape ca un grajd. Simţea un miros ciudat, dar nu-i amintea 
de cai. O lumină difuză venea de undeva din interior, de la 
celălalt capăt. La trei metri în față, coridorul se intersecta 
perpendicular cu altul. 

Inainte de intersecţie erau două uși, și le deschise pe 
amândouă. Prima dădea într-o cameră cu materiale de 
întreţinere pe care te-ai fi așteptat să le găsești într-un complex 
rezidenţial, dar un perete era acoperit cu rafturi pline de dosare. 
Cealaltă se deschidea într-o cameră mai mică, care părea să fie 
o cramă. Rastelele pentru sticle erau goale - semn rău, pentru 
că, dacă găsiseră timp să ia cu ei sticlele de Chateau Lafite, 
plecaseră de mult. Caz în care părea ciudat că lăsaseră acolo 
dosarele. Se întoarse și mai aruncă o privire în prima cameră. 
Scoase un biblioraft la întâmplare. În el nu era niciun dosar, doar 
două cartușe Zip, amândouă etichetate „Scottsdale”. Le puse în 
buzunar și așeză biblioraftul la loc. 

Se întoarse pe coridor și înaintă până la intersecţie. Rămase 
complet nemișcat câteva clipe înainte să meargă mai departe - 
cu gura deschisă. Așa auzeai mai bine, percepeai până și cele 
mai slabe sunete. E un fenomen care are de-a face cu trompele 
lui Eustache. Nu auzi nimic, dar observă un cablu întins pe 
podea în faţa lui. Dacă alimenta lămpile din capătul celălalt, era 
mai bine să-l taie. In orice caz, nu părea să facă parte din 
structura proiectată a clădirii, era un adaos recent. Se aplecă 
puţin în față și văzu că firul traversa coridorul prin mijloc și 


VP - 294 


dispărea la stânga. Dădu colţul și porni de-a lungul lui să vadă 
unde ducea. Abia făcuse doi pași, când îi atrase atenţia altceva. 

Partea aceea era într-adevăr împărţită în spaţii care semănau 
cu staulele. Spaţii mici, închise, dispuse de-o parte și de cealaltă 
a coridorului, cuști pătrate cu latura de nici doi metri. În prima 
se vedea o umbră. Semăna cu un om. Un omuleţ. 

Bobby se lăsă în genunchi în fața gratiilor. Era un băiat de 
cinci ani, poate șase. Gol. Mâinile și picioarele îi erau legate cu 
bandă adezivă. Poate că și gura îi fusese acoperită cu bandă, 
dar era greu să fii sigur pentru că-i mai rămăsese foarte puţin 
din cap. Sângele de pe paiele staulului era încă proaspăt. De 
zăbrele era lipită o fotografie, făcută undeva unde era cald, 
portretul unui copil frumos. In momentul acela nu se uitase la 
obiectiv, nici măcar nu părea să-și dea seama că i se face o 
poză. Era o fotografie din prima lui viaţă, dinaintea răpirii. 
Numele lui fusese Keanu. 

Bobby își feri privirea. Se duse la următorul staul. Alt băiat, 
puţin mai mare de data asta, dar la fel de mort. Altă etichetă pe 
cușcă. Aici fotografia înfățișa un copil care zâmbea, dar puţin 
nesigur. Zâmbea ca și când cineva l-ar fi oprit la colțul unei 
străzi când se întorcea de la școală și l-ar fi întrebat dacă-l 
deranjează să-i facă o poză, iar el spusese că nu, deși crezuse 
că era cam ciudat. 

Se auzi un foșnet slab și lui Bobby aproape că îi stătu inima în 
loc. Incremeni, până când își dădu seama că zgomotul venea din 
partea cealaltă a coridorului, la câţiva metri mai în față. 

În cușca de-acolo era o fată, cam de opt ani. Și ea aveao 
etichetă și o fotografie. Se numea Ginny Wilkins. Nu murise încă, 
deși fusese împușcată într-un ochi. Celălalt era uscat și mat, dar 
partea inferioară a corpului ei se mișca încet. O porţiune a 
sistemului nervos mai funcţiona, dar nu pentru mult timp. 

Bobby știa că mai erau și alte staule. Cel puţin încă două. Și 
știa că ușa clădirii nu fusese lăsată deschisă din întâmplare. 
Chiar și atunci când The Halls nu era pustiu fusese extrem de 
bine păzit și nimeni nu putea pătrunde acolo, cu excepţia 
puţinilor aleși. Dar continuă să se uite la fata care zăcea în 
cușca ei, în locul unde fusese târâtă și depozitată și apoi 
pregătită pentru clientul din The Halls care o comandase. 

Se simţea prost, neînsemnat și îngrețoșat. Se simţea ignorant 
și naiv. Crezuse că ororile lumii nu mai aveau secrete pentru el, 


VP - 295 


că explorase tărâmul întunecat alături de cei mai buni ghizi, că 
se mânjise de sânge cât pentru o viaţă întreagă. Prietenia cu 
Ward îl ajutase. Ward, chiar dacă se descurca foarte bine într-o 
luptă, ducea o viață foarte liniștită în comparaţie cu a lui. Simțea 
că Ward îl respectă, că-i apreciază experienţa tumultuoasă, iar 
asta-l ajuta să se împace cu gândul că îmbătrânise, că nu mai 
hoinărea prin tărâmul întunecat. Uitându-se în cușcă, incapabil 
să-și ia ochii de la bucata de carne abia însufleţită care pulsa și 
zvâcnea cu ultimele forțe, își dădu seama că nici măcar nu 
zgâriase vreodată suprafața imaginabilului; că războaiele și 
crimele anunţate la știri erau doar simple jurnale sportive, 
tragedii pentru scenă, un sistem degenerat de gratificaţii pentru 
curaj fizic care diferă doar prin dimensiuni și gradul de 
responsabilitate publică; că până și teroriștii pe care-i interogase 
erau niște diletanţi ai faunei întunericului. Teroriștii, cel puțin, 
voiau ca oamenii să știe ce făcuseră. Nu ţineau nimic doar 
pentru ei înșiși. Bobby înțelese că era un aspect important și 
totodată că, dacă aparţinem cu toţii aceleiași specii, speranțele 
de salvare sunt puţine, că nimic din ceea ce unii fac la lumina 
zilei nu poate să șteargă atrocitățile de care alţii sunt capabili în 
timpul nopţii. Anumite aspecte ale comportamentului uman sunt 
inevitabile, dar ce vedea aici cu siguranţă nu era. Dacă ar fi 
crezut asta ar fi însemnat să accepte că nu există nicio limită 
inferioară. Simplul fapt că suntem capabili să creăm artă nu 
însemna că ceea ce zăcea în faţa lui putea fi expediat drept o 
aberaţie, că putem numi realizare umană doar ceea ce 
admirăm, expediind restul cu eticheta de monstruozitate. 
Aceleași mâini le făceau pe amândouă. Intelectul nu 
subminează sălbăticia, ci ne face mai apți de săvârșirea ei. 
Specia noastră era răspunzătoare de toate și purta ascunsă în 
ea tărâmul ei întunecat. 

Auzi atunci alt zgomot în spate. Nu ridică ochii imediat. Ginny 
îi ajungea. Încerca să se hotărască dacă trebuia s-o împuște, să-i 
curme - ori să-și curme - chinurile, sau dacă ar fi supravieţuit 
drumului de întoarcere la civilizaţie și ar mai fi rămas ceva de 
salvat din ea. Nu credea că ar mai fi putut suporta încă o 
hotărâre de felul acesta. 

Pierduse prea mult timp gândindu-se. În spatele lui nu era alt 
copil, ci Harold Davids, care-l împușcă în ceafă. 


VP - 296 


După ce Robert Nygard muri, picioarele lui Ginny Wilkins 
continuară să se miște câteva minute, să se întindă și să 
zvâcnească încet la mii de kilometri de casă și de cei care-i 
duceau dorul. 

e 

Lui Zandt nu-i mai păsa de ploaie și alergase prin ultima casă 
fără să mai verifice camerele. Urmărea acum doar șirul de oase 
și de cinci minute nu mai rostise niciun cuvânt. Ward se ţinea 
după el. Șirul nu mai era doar un joc, nu le mai arăta unde 
ajunseseră, ci îi conducea pur și simplu prin mijlocul potecii. Un 
pătrat mic, format din oase metacarpiene, cu o rotulă în mijloc. 
O linie lungă și șerpuitoare de vertebre, așezate la intervale de 
jumătate de metru - în ordinea corectă, din câte știa Ward. 
Omul Drept le aranjase cu mult înainte, adăugând la urmă doar 
prima lor descoperire, mănunchiul de coaste, atunci când știuse 
că erau acolo să poată fi conduși. Restul ceruse timp, fusese 
realizat cu migală. Ucigașul nu-i scosese din casa lui Davids cu 
intenţia să-i salveze, ci din alt motiv: organizase deja întâlnirea 
și nu voia ca munca lui să fi fost zadarnică. Intr-un fel sau altul, 
le dirija mișcările de mult mai mult timp. 

În cele din urmă, o pereche de clavicule, aranjate într-un V 
inversat față de poziţia anatomică, cu al doilea femur folosit să 
le transforme într-o săgeată. O săgeată îndreptată spre ultima 
răscruce a potecii, spre o casă aflată la treizeci de metri. 

Ward îl ajunse pe Zanat și-l apucă de umăr. 

— Nu intrăm acolo, zise el. 

Polițistul nu-i răspunse, îi dădu mâna la o parte și porni cu 
pași mari de-a lungul potecii, spre treptele care urcau pe terasă. 

Ward îl apucă de braţ. 

— Ne așteaptă, John, știi bine. A omorât-o deja pe fată și-o să 
ne omoare și pe noi, apoi o să-i găsească pe ceilalţi și-o să-i 
ucidă și pe ei. Știu că ţineai la ea, dar nu te las... 

Zandt se întoarse brusc și-l lovi în faţă. 

Ward căzu pe spate, pe poteca udă, mai mult șocat decât 
rănit, și începu să se întrebe dacă-i scăpase ceva. Zandt nici 
măcar nu părea să-l vadă, nu părea să-l recunoască. 

Alunecă în noroi, se ridică greoi în picioare și alergă după el. 

Zandt urca hotărât scara. Spre deosebire de celelalte case, 
aici ușa era chiar în mijlocul fațadei. Treptele duceau direct la 
ea, iar perspectiva îi dădea impresia falsă că străbate o pâlnie 


VP - 297 


lungă și întunecoasă. Avea senzaţia că mandibula era pe 
punctul să i se retragă în gât, că numai încordarea mușchilor și 
pielea feţei o ţineau pe loc. 

Sus era ceva. 

Îl auzi pe Ward care venea în fugă spre el. De data asta nu 
mai încercă să-l oprească, ci înaintă în același ritm cu el. Era 
doar la o treaptă în spatele lui când Zandt ajunse la ultimul 
element al șirului. 

Puloverul unei fete, acum îmbibat cu apă, dar împăturit cu 
grijă. Un nume brodat pe piept. Puloverul era de culoarea 
piersicii. Numele era Karen Zandt. 


35 


O voce interioară îi șopti Ninei să păstreze tăcerea. Să nu scoată 
niciun sunet după ce auzi ușa deschizându-se încet. Pieptul o 
ardea cu o intensitate dincolo de orice închipuire, iar durerea i 
se răspândise acum prin tot corpul, măcinându-i abdomenul și 
umărul, până și mâna dreaptă în care ţinea pistolul. 

Ușa se închise cu un fâsâit. Câţiva pași, dar nimeni nu-i rosti 
numele. Înţelese atunci că Bobby murise. Nu putea să vadă 
partea dinspre intrare fără să se ridice puţin și să se întoarcă, o 
mișcare ce-ar fi fost în același timp extrem de dureroasă și 
fatală. Încercă să se afunde mai adânc în fotoliul uriaș și moale. 
Pașii se apropiau, însoţiţi de alt zgomot. Ceva care se 
rostogolea. Apoi ceva așezat pe podea. Tăcerea dură o clipă. 

— Știu că ești aici. 

Ninei i se întoarse stomacul pe dos și se stăpâni în ultima 
clipă să vorbească, să se dea de gol, să-i spună că da, era acolo, 
așa cum fusese constrânsă să facă în copilărie. Dar asta se 
întâmplase cu mult timp în urmă, iar acum buzele i se lipiră și 
strânse pistolul și mai tare. Mâna n-o mai asculta așa cum ar fi 
trebuit. 

— Nu l-ar fi lăsat pe Bobby aici, spuse vocea, dacă nu trebuia 
să aibă grijă de cineva. 

Pași de tatonare. Nu știa unde se ascunde Nina. Dar era acolo 
și avea să facă ce i se spusese. Ca întotdeauna. Chiar dacă 
aparent era puternic și capabil, un conducător, în realitate 


VP - 298 


mereu executase ordine. Se simțea vinovat și prizonier de atât 
de mult timp, încât puţine alte lucruri mai aveau sens pentru el. 
Tatăl lui Hopkins îi făcuse asta. Luase o viaţă liniștită și decentă 
și o transformase într-o nebunie. _ 

— Poate ai murit deja, dar nu cred. In orice caz, trebuie să mă 
asigur. 

Nina încercă să se lase și mai jos, dar pieptul o durea prea 
tare. Și orice mișcare suficient de amplă să-i ofere un avantaj ar 
fi făcut fotoliul să scârţăie. 

— Bobby e mort, zise bărbatul. Vocea lui părea bătrână, dar 
plină de încredere. Curând vor muri și ceilalți. Te-am putea lăsa 
în viață, dar conturile neîncheiate trebuie reglate și asta e 
specialitatea mea. 

Pașii au fost înlocuiţi treptat de un târșâit, pe măsură ce omul 
se apropia precaut cu câţiva centimetri odată, mascându-și 
direcția de înaintare. Nina era atât de speriată încât începu să 
plângă, o reacție involuntară declanșată din adâncul fiinţei sale 
și din adâncul timpului, o reacţie de care nici măcar nu era 
conștientă. 

Întinse încet braţul stâng în spate și apucă marginea 
fotoliului. Își trase picioarele spre ea, milimetru cu milimetru. Îi 
tremura mâna și nervii din braţ parcă-i luaseră foc. 

— O noapte potrivită pentru moarte, zise bărbatul încet, și 
acum vocea lui era mai aproape. Nu e sfârșitul. E un nou 
început. O lume absolut nouă care începe cu un bang. - Râse 
scurt. - Hei, frumos spus. 

Zgomotul pașilor se întrerupse. 

Nina împinse cu toată forța și corpul îi alunecă din fotoliu. 
Mișcarea fusese stângace. Se blocă, apoi sări înainte, lovindu-se 
de masa de sticlă din faţa fotoliului. Știa că făcuse o greșeală, 
dar acum măcar reușea să vadă o umbră în dreapta ei. 

Davids dădu din cap. 

— A! Acolo erai. 

Ea ridică lent mâna și apăsă pe trăgaci. O dată, de două ori, 
de trei ori. 

Auzi doar un singur foc de răspuns, și glontul n-o nimeri. 

Așteptă un moment care dură o veșnicie, așteptă a doua 
bubuitură. Nimic. Își propti un genunchi în podea, se împinse în 
sus, se întoarse. 


VP - 299 


La doi metri de ea era un trup întins pe jos. Acum, după ce 
reușise să se ridice, ideea că se putea mișca părea aproape 
credibilă, chiar dacă era înecată în lumina uluitor de albă a 
durerii. 

Puse un picior în faţă și înaintă clătinându-se. 

Acolo zăcea un bătrân cu părul alb. Nu murise încă. Ajunse 
lângă el și se aplecă încet de la mijloc. Harold Davids se uita la 
ea. 

— Tu nu schimbi absolut nimic, zise el, apoi tăcu. 

Nina nu-l asculta. Văzuse ceva lângă masa de recepţie. Nu 
reușea să distingă ce era acolo, așa că înaintă câțiva pași. 

Era o cutie cilindrică nu prea mare de la care pornea un cablu. 
Ducea la câţiva conectori fixați pe masa de la recepţie, după 
care dispărea afară pe sub ușă. 

Începutul unei noi lumi. 

Se sprijini de masă și se uită în spatele ei, dar nu găsi nimic 
care să semene cu un detonator. Trebuia să fie cu declanșare de 
la distanţă. 

Știa că nu avea șanse să iasă din The Halls pe jos. Reuși să 
ajungă în parcare înainte ca un picior s-o lase. Căzu pe asfaltul 
dur. 

Durerea reîmprospătată și picăturile reci care-i ricoșau pe faţă 
o ajutară să-și revină. Incepu să se târască spre mașină. 

e 

Ward îl trase pe Zandt în spate, oprindu-l să intre pe ușă. 
Polițistul era aproape imposibil de stăpânit, dar Ward știa că nu 
trebuia să intre în casă pe-acolo. Deja îl împiedicase să se 
întoarcă și să adune câteva oase, fusese obligat să-i strige în 
față numele lui Sarah Becker ca să-i aducă aminte că aveau 
datoria să mai facă ceva. Acum nu mai conta dacă și ea murise. 
Era doar un obiect pe care trebuia să-l găsească. Ward se 
răzgândi brusc. Aveau să intre în casă. Dacă omul era acolo, cu 
atât mai bine, dar pista trebuia urmată până la capăt. 

ÎI împinse pe Zandt dincolo de colţul casei, unde găsiră altă 
ușă. Era încuiată. Ward își dorea ca Bobby să fi fost cu ei: el ar fi 
putut s-o descuie fără zgomot. Lui Ward îi lipsea talentul acesta, 
așa că-l avertiză pe Zanat cu un semn, apoi o lovi cu piciorul. 

Intrară în fugă. Înăuntru nu-i aştepta nimeni. leșiră și o luară 
la stânga, apoi urcară cele câteva trepte care duceau în fața 
casei, unde cineva ar fi putut pândi în spatele ușii principale. In 


VP - 300 


cameră nu era nimeni, doar un fotoliu mare și vechi cu spătarul 
întors spre ușă și un birou elegant. Incepură să alerge, 
acoperindu-se unul pe celălalt, printr-un decor care acum li se 
părea familiar. Ezitară în salonul din spate, întunecos, rece și 
tăcut. Dar nu complet tăcut. 

De sus se auzi un zgomot. Un sunet slab. Un bufnet înfundat 
și îndepărtat. Se întoarseră prin bucătărie la scara principală. 

La etaj. Patru dormitoare, covoare pe jos. Nimic. Băile. Nimic. 
Biroul. Nimic. Dar zgomotul tot se auzea de undeva. Înapoi în 
primul dormitor. Sunetul era mai puternic, dar acum părea să 
vină de la parter. Al doilea dormitor: se auzea mai încet, însă tot 
de la parter. Ward se răsuci în loc, fluturând pistolul în faţa lui, 
conștient că în orice clipă cineva putea să apară din beznă, că 
nimeni n-ar fi pregătit o asemenea capcană fără să vrea să fie 
prezent la declanșarea ei. 

Zandt se întoarse repede în primul dormitor și se lăsă în 
genunchi pe podea. 

— Vine de aici, de dedesubt. 

— Suntem la etaj, șuieră Ward, dar apoi auzi zgomotul și 
înțelese că Zandt avea dreptate. ` 

Dădură covorul într-o parte. Scânduri obișnuite. Intre ele 
fusese tăiată o deschizătură strâmtă. Zandt își însângeră 
degetele trăgând de ea. 

Dedesubt, faţa unei fete. Palidă, slăbită. Avea fruntea vânătă, 
lovise cu ea scândurile de deasupra Dumnezeu știe cât de mult 
timp. Era în viață. 

Sarah clipi. Adânc în mintea ei avea impresia că o mână Îi 
ridicase capul, îl ridicase doar atât cât apa să nu-i mai intre în 
nas. Buzele i se mișcară. 

Zandt își strecură mâna prin deschizătură și o mângăie pe 
față. li spuse numele și ea încuviință, mișcându-și imperceptibil 
capul. Avea ochii roșii și inflamaţi. Zandt se aplecă mai aproape. 
Fata încercă să vorbească, iar Ward auzi doar o șoaptă răgușită. 

— Ce spune? 

— Să ne ferim să batem în lemn. 

Zandt se aplecă și mai tare și își lipi fruntea de a ei, ca și când 
ar fi încercat să-i transmită căldura vieții. Fata începu să plângă. 

Ward își strecură mâinile sub marginile scândurilor de 
deasupra gâtului ei și trase. La început nu se clintiră. 

— Le-a bătut în cuie, zise. Christoase. Ajută-mă, Zanat. 


VP - 301 


Le desprinseră, dar greu, una câte una. Fata încerca să 
împingă, dar era mult prea slăbită și, dacă ar fi putut face ceva 
din poziţia în care stătea, ar fi făcut-o deja de mult timp. 

După ce se desprinseră și ultimele două, Zandt se întinse, își 
strecură mâinile sub corpul ei și-o ridică. O puse peste umăr și în 
clipa aceea ea văzu fața lui Ward și începu să strige. 

e 

Nina trebuia să se ridice. Ştia că trebuia s-o facă. Nu reușea 
să ajungă la mânerul portierei de-acolo de jos, darămite s-o mai 
și deschidă. Să se urce în mașină nici atât. Remarcase deja, din 
poziţia în care se afla, că firul gros pe care-l desfășurase Davids 
traversa parcarea și dispărea în cealaltă clădire. Era clădirea în 
care probabil intrase Bobby. Ştia că același cablu se întindea și 
în restul complexului, că era ultima măsură de apărare și 
probabil mai mult decât atăt. 

Işi lăsă din nou capul pe asfalt și tresări de durere. Braţul 
drept, brațul care o slujise perfect atâţia ani, care făcuse toate 
lucrurile pe care i le ceruse, era acum în grevă. Era al altcuiva, 
cineva care nu lupta în aceeași tabără cu ea și nu asculta ce 
avea ea de spus. Avea alternativ senzația că poartă o mănușă 
de bucătărie plină de gelatină și că încearcă să miște o gheară 
carbonizată. Probabil că nu era un semn bun. 

Inghiți de două ori, apoi își ridică fruntea. Asfaltul de sub 
mașină părea uscat, în orice caz mai uscat decât cel din jur. 
Putea să se târască acolo și să se odihnească o vreme. E o idee 
bună, zise corpul ei, e o idee foarte, foarte bună. Până și brațul 
drept parcă se învioră la gândul acesta. 

Se sprijini pe cotul drept și cu mâna stângă se trase în sus. Un 
fulger de durere îi străpunse creierul o clipă, după care, brusc, 
se pomeni în picioare. Pipăi portiera cu stânga, nu reuși s-o 
deschidă, apoi încercă s-o deschidă cu dreapta - și constată 
uimită că mâna o asculta. Portiera se deschise. 

__Căzu în faţă, încercă să se tragă pe locul șoferului. Imposibil. 
Impinse cu picioarele în spate, apucă volanul și sări. De data 
asta, măcar căzu pe scaun. 

Se ridică, își îndreptă cât de cât spatele și închise portiera. 
Căută cheile pe pipăite. 

Nu erau acolo. 


— John, ascultă-mă. Îi e rău. Nu știe ce spune. 
VP - 302 


Zandt cobori scările cu spatele, ţinând pistolul îndreptat spre 
ușă. Sarah era în spatele lui, agăţată de el cu amândouă 
braţele, în același timp pentru a se apăra și a se ţine pe 
picioare. Se împiedică și aproape căzu. Zandt trebui să se 
întoarcă și s-o susțină. Işi petrecu un braţ pe după umerii ei și o 
trase lângă el. Fata încetase să mai strige, dar numai pentru că 
vocea i se uscase și devenise un hârâit. Sunetul ascuțit era încă 
acolo, în mintea ei. 

Ward cobora încet scările spre ei. Își ridicase mâinile deasupra 
capului și vorbea calm și fără să ridice tonul: 

— N-am răpit-o eu. Nu eram eu în Santa Monica atunci. Eram 
în Santa Barbara. Pot să dovedesc. Am chitanţele de la hotel. 

— E un drum doar de-o jumătate de oră cu mașina. 

— Știu, John. Ştiu. Dar, dacă aș minţi, de ce aș face-o atât de 
aiurea? Fir-ar să fie, ţi-aș putea spune că eram în Florida. John, 
ce naiba-ți trece prin minte? Crezi că aș fi venit aici cu tine, crezi 
că i-aș fi urmărit pe oamenii ăștia dacă eram unul dintre ei? 

Ajunseră la baza scării. Susţinând-o pe Sarah care încă mai 
încerca să se ascundă după el, Zandt străbătu coridorul tot cu 
spatele. De data asta trebuia să iasă pe ușa principală. 

— Nu știi niciodată de ce sunt în stare oamenii, zise Zanat. 
Inclusiv eu. Fă o singură mișcare și-ţi spulber capul. 

— N-am fost acolo. 

— Ea spune că tu ai fost. Spune că erai acolo, în Santa 
Monica. 

Ward se opri brusc. 

— Bine, zise el. Bine. Uite ce-o să facem: eu rămân aici, voi 
plecaţi. O duci de aici, apoi te întorci și discutăm. 

— O să mă întorc, zise Zandt. Dar n-o să discutăm. 

Sarah simţi că-i cedează picioarele, dar bărbatul o sprijini din 
nou. Nokkon Wud dădea înapoi acum. Rămăsese lângă scară. Îi 
păcălea, ea știa asta. Le dădea speranţa că puteau scăpa, apoi 
avea să vină după ei. El nu trebuia să meargă. Putea să sară 
prin acoperiș și să dispară în cer. Putea să zboare peste casele 
oamenilor, putea să plonjeze de sus și să-i omoare. Nu era o 
fiinţă obișnuită. Nu era ca toți ceilalți. 

__Încercă să-i spună asta omului bun, dar îi era prea greu. 
Incercă să-i spună să-l împuște acum pe Nokkon, dar nu reuși, și 
el nu apăsă pe trăgaci. Continua s-o tragă după el și acum 
ajunseseră în camera din faţă. Sarah nu putea nici măcar să 


VP - 303 


fugă. Picioarele n-o ascultau. Trebuia pur și simplu să meargă 
unde era dusă. 
e 

Nina credea că el nu mai era acolo. În timp ce se împleticea 
prin parcare, în timp ce împingea ușa recepţiei și își croia drum 
printre carcasele abandonate ale fotoliilor și canapelelor uriașe, 
aproape se convinsese că Davids dispăruse, că nu va găsi decât 
podeaua goală. Asta nu schimba nimic. Nu putea porni mașina 
fără chei. Fie le luase Bobby, fie Davids. Nu știa unde era Bobby, 
așa că trebuia să-l găsească pe Davids și trebuia să-l caute mai 
întâi acolo unde se prăbușise. 

Acolo și era. Aproape că nu-i venea să creadă, dar se aplecă 
și începu să-i scotocească buzunarele. l-ar fi fost mai ușor să 
îngenuncheze, dar se temea că nu se va mai ridica niciodată. 
Reușise să străbată parcarea și să intre în clădire, dar nu știa 
câtă forţă îi mai rămăsese. 

Mâna lui sări ca un arc și-o apucă de încheietură. Deschise 
gura. 

— Mary, zise el. 

Nina se uită îngrozită în ochii lui. Bărbatul o trase și ea căzu. 

ÎI lovi cu genunchiul drept în faţă. Gâtul lui se răsuci cu un 
pocnet, însă abia era conștientă, fiindcă se lovise cu capul de 
podea. 

Pipăi cu mâinile pe podeaua alunecoasă, nu găsi niciun punct 
de sprijin, apoi își dădu seama că el n-o mai trăgea. Se răsuci. 
Căută iar în haina lui. Bărbatul rămase nemișcat. 

Trebuia să găsească cheile. Dacă era ultimul lucru pe care 
avea să-l facă vreodată, așa să fie. 

Le găsi în buzunarul din dreapta al pantalonilor. Găsi trei 
legături. Le luă pe toate. Se târî pe podea, încercând să rămână 
cât mai departe de el, până ajunse lângă fotoliu. Poate era chiar 
fotoliul pe care se așezase mai devreme, se gândi, deși nu era 
sigură. | se părea că asta se întâmplase cu foarte mult timp în 
urmă. 

Triumfătoare după reușita misiunii, îi mai trebuiră doar 
treizeci de secunde să se ridice în picioare. Apoi se întoarse, 
trecu prin sala din faţă, trecu și peste cadavrul poliţistului, ieși 
pe ușă și ajunse înapoi în parcare. Vigoarea abia regăsită se 
stingea treptat și ea știa asta - nu pentru că durerea era mai 
puternică, ci pentru că durerea fluctua. Din cauza hemoragiei și 


VP - 304 


a șocului. Trupul ei ridica podul mobil. Avea nevoie de energie, 
iar ea o irosea. 

Ajunse la mașină și se felicită că nu închisese portiera. Căzu 
pe scaunul care acum era îmbibat cu apă de ploaie. 

O cheie din al doilea set se potrivea în contact. Abia atunci 
închise portiera, ușurată că nu era obligată să-l caute pe Bobby. 

Motorul pomi de la prima încercare și ea binecuvântă firma 
Ford și pe viclenii ei proiectanți. Nu mai era ca în copilărie. 
Atunci trebuia să le convingi să pornească și oamenii le iubeau 
și le dădeau nume. Pe ploaie sau pe soare, în ziua de azi 
porneau de fiecare dată. Nu mai avea rost să le botezi ca să le 
faci să funcţioneze. Trebuia doar să știi încotro mergi. 

Işi sprijini capul de volan, doar o secundă, și simţi că leșină. 
Se ridică imediat. 

Apoi trecu în Drive, apăsă pedala până la podea și ţâșni drept 
spre gard. 

e 

Ward se ținu de cuvânt, chiar dacă îi era frică și era derutat și 
nu voia să rămână singur în casă. Se opri la baza scării și se uită 
la cablul gros care urca treptele, până când auzi vocea lui Zandt 
din camera din față. 

— O, Isuse Christoase, zise el, și fata reuși să ţipe din nou. 
Apoi un zgomot înfundat. 

Ward alergă înăuntru. În cameră era aprinsă doar o veioză, 
care arunca o pată de lumină difuză lângă fereastră. Fata era 
ghemuită în colț și scâncea ca o pisică. Zandt era întins pe 
spate, iar pistolul se afla la câţiva metri buni de el. Polițistul 
avea o expresie foarte bizară. 

Deasupra lui stătea un bărbat înarmat. Pistolul necunoscutului 
era îndreptat spre capul lui Zandt. 

— Indepărtează-te de el, strigă Ward, cu brațele întinse drept 
în faţă și pregătit să tragă. Dă-te dracului la o parte. 

— Altfel? zise omul, fără să ridice măcar privirea. Altfel? 

— Altfel o să-ţi găuresc capul. 

— Zău? 

Bărbatul se întoarse în sfârșit spre el. 

— Salut, Ward, zise el. Nu ne-am văzut de mult. 

Și Ward își văzu propria faţă. 

Părul era mai lung și de altă culoare, vopsit într-un blond 
ruginiu. Trăsăturile aveau ceva schimbat, însă era doar un efect, 


VP - 305 


erau însufleţite de altă minte. În afară de asta, nu era nicio 
diferenţă. Până și siluetele lor erau identice. Clipi. 

— Da, da. 

Omul Drept dădu din cap binevoitor. 

— Bine... Crezi că acum poţi? Poţi să ucizi singura rudă de 
sânge pe care ai avut-o vreodată? 

Degetul i se încordă pe trăgaciul pistolului. 

— Mă interesează sincer să știu. Faptul că-l vei ucide și pe 
John nu trebuie să-ţi influenţeze în niciun fel decizia. 

Se uită iar la Zandt. 

— Ţi-a plăcut „livrarea” de-afară? Ti-am spus că ţi-o voi da 
înapoi mai devreme sau mai târziu. 

ÎI lovi cu piciorul în faţă. 

Capul lui Zandt zvâcni în spate atât de violent, încât o clipă 
Ward se temu că îi rupsese gâtul, încercă să apese pe trăgaci. 
Nu reuși. 

Zandt își roti încet gâtul și inspiră pe nas pentru a-și potoli 
durerea. 

— Nu-mi pasă cum îţi spui, zise el pe un ton plat. Nu mi-a 
păsat niciodată. Impușcă-l pe nenorocitul ăsta, Ward. 

Ward avea gura deschisă și uscată. Bratele nu-i tremurau 
deloc, dimpotrivă, parcă erau de piatră, îi era imposibil să-și 
miște degetele. 

Omul Drept rânji. 

— Avem multe de discutat, zise el. Dar știu că ești puțin 
nervos și, sincer să fiu, ar trebui să plecăm. In semn de bună 
credinţă, o să-l las pe unul dintre ei în viață. Poţi să alegi pe care 
și pe celălalt lichidează-l. Nu ești nici pe departe obișnuit cu 
moartea, prietene. Trebuie să te instruim din mers. 

— FBl-ul e pe drum, zise Ward. 

Vocea îi era nesigură și goală, până și el își dădea seama de 
asta. 

— Nu prea cred, zise Omul Drept. Dacă știau, ar fi venit cu 
tine. 

— De ce? De ce mi-ai omorât părinţii? 

— Nu erau părinţii tăi, prostule. L-au omorât pe tata și ne-au 
întors pe dos vieţile. Trebuia să fim împreună încă de la început. 
Gândește-te ce-am fi putut face până acum. Oamenii de paie au 
bani, fratele meu, însă cei puri suntem noi. 


VP - 306 


În colţ, Sarah își ţinea mâinile peste urechi și ochii strâns 
închiși. Tot auzea vocea bărbatului. Vocea lui odioasă, atât de 
odioasă, vocea pe care o auzise întruna, spunând lucru după 
lucru după lucru până când crezuse că asta o va ucide în cele 
din urmă, nu foamea, că mai devreme sau mai târziu va spune 
ceva și ei i se va despica pur și simplu capul. 

— Sfatul meu e să-l omori pe John aici. Oricum, lui nu i-a mai 
rămas nimic în viaţă. Așa poţi păstra fata. E cam jigărită, dar, 
hei... ne-am putea distra puţin. 

— Împușcă-l, Ward, zise Zandt. Omoară-l și gata. 

— Începi să mă calci pe nervi, John, spuse Omul Drept, 
lovindu-l din nou cu piciorul. Și tu, Ward. E timpul să plecăm. 
Lucrarea mea pe muntele ăsta a fost înfăptuită. E timpul să ne 
luăm zborul. 

În mintea lui Sarah totul era confuz. Bărbatul despre care 
crezuse că ar fi tatăl ei nu era, și ea zăcea pe jos. Celălalt... nu 
știa cine era. O imagine în oglindă. 

Nokkon vorbea cu omul din oglindă, care nu se mișca. 

— Hai, prietene, hai să terminăm. Omoară jigodia. Știi că vrei 
s-o faci. 

Nokkon îndreptă pistolul spre capul bărbatului de pe podea. 
Voia să-l omoare și să-și ia zborul. Chiar el o spusese. lar dacă 
bărbatul întins pe spate nu era tata... tata era acasă cu mama și 
sora ei. Dar problema era că locuinţa lor avea acoperiș. Și dacă 
avea acoperiș, Nokkon putea zbura prin el, iar dacă-i făcuse ei 
toate astea, cine știe ce le-ar fi făcut lor. 

Sarah își luă mâinile de la urechi. Oricum n-o ajutau deloc. 

— Ai asta în sânge, zise Omul Drept. Știu că ai citit Manifestul. 
L-ai citit și vei învăţa că e adevărat. 

— E o porcărie, zise Zandt. Piciorul Omului Drept ţâșni imediat 
și-i strivi mâna. 

— Ward, îmi anulez oferta, zise el, pe un ton care pentru 
prima dată fusese nesigur. Dacă vrei să omori pe cineva, o 
omori pe ea. El e al meu de prea mult timp. 

Îndreptă ţeava armei spre faţa lui Zandt. 

Dar în clipa următoare își ridică brusc capul, ca și când auzise 
ceva afară. 

Sarah nu mai stătu pe gânduri. Sări din colț. 

Trupul ei nu avea forţa necesară și saltul i-a fost compromis 
înainte să reușească să se ridice complet. Dar avântul o purtase 


VP - 307 


dincolo de picioarele omului căzut la pământ și drept în Nokkon 
Wud. 

Nokkon se aplecă în spate, o lovi în tâmplă și se feri în același 
timp de dinţii care încercau să-l muște. 

Un pumn în plină faţă și Sarah căzu pe spate, dar vraja care-l 
ținea prizonier pe Ward fusese spulberată. 

Trase o dată, rată, apoi Zandt se repezi la Omul Drept și Ward 
nu mai putu trage. 

Se rostogoliră pe podea, lovindu-se cu picioarele și cu pumnii. 
Ward stătea pregătit, așteptând o ocazie, așteptând să-i dea 
lovitura de graţie pe care spera că i-o poate da, pe care știa că 
trebuia să i-o dea cu orice preţ. 

Apoi auzi și el zgomotul de-afară, huruitul unui motor turat, 
un claxon care nu se mai oprea. Bobby. 

O văzu și pe Sarah, întinsă pe jos, cu sânge curgându-i din 
nas. Alergă la ea, știind că Zandt ar fi făcut același lucru. O trase 
în picioare, îi petrecu un braţ în jurul taliei și se împletici spre 
ușa principală. 

O împinse cu piciorul și lumina îl orbi. În prima clipă nu reuși 
să înţeleagă ce se întâmplase, apoi își dădu seama că erau 
farurile mașinii pe care o închiriase la aeroport cu o zi în urmă. O 
trase pe Sarah pe scară după el, întrebându-se ce joc dat naibii 
juca Bobby, dar binecuvântându-l. Apoi văzu că în mașină era o 
singură persoană și nu era Bobby, ci agentul FBI, și că femeia 
arăta ca moartea. 

Alergă la geamul din partea ei. 

— Unde-i Bobby? 

— Urcă, zise Nina. Ea e Sarah? 

— Da. Unde-i Bobby? 

— Unde-i Zandt? 

— Inăuntru. Vrei să-mi spui unde mama mă-sii e Bobby? 

— Bobby e mort, strigă ea. L-a omorât Davids. Îmi pare rău, 
Ward, dar, te rog, adu-l pe John, trebuie să plecăm. Tot 
complexul e minat și trebuie să plecăm. 

Cabluri. Peste tot. 

Ward deschise portiera din spate și-o împinse pe fată înăuntru 
cu toată blândețea de care mai era capabil. Lăsă portiera așa și 
se repezi înapoi în casă, strigându-l pe Zandt. 

În prima cameră nu mai era nimeni. Pistolul lui Zandt 
dispăruse și el. Ward alergă prin casă, încă strigând, cu pistolul 


VP - 308 


în faţă și cu o parte suficient de mare din minte încă blocată în 
lumea de-acum două minute încât să simtă că roșește de rușine. 
Nu reușise, nu-l împușcase. Dar putea să-l împuște acum. Știa 
că putea. Acum putea. 

Auzi pe cineva alergând în spatele lui, apoi într-o parte, și se 
întoarse pentru a-l intercepta în salonul din spate. Zanat intră și 
se năpusti drept la el. Ward își aminti în ultima clipă și strigă: 

— Eu sunt, John, nu el, eu sunt. 

Faţa lui Zandt șiroia de sânge. Se opri, cu pistolul la câţiva 
centimetri de capul lui Ward. 

— Uită-te la haine, John, uită-te la hainele mele afurisite. 

O ezitare, apoi Zandt îl împinse și încercă să treacă pe lângă 
el. Ward îl apucă de gât. 

— Nina e afară. Bobby a murit. Trebuie să mergem. 

Zandt îl lovi cu cotul în stomac, aruncându-l în spate. Ward îl 
prinse imediat și-i încolăci un braţ în jurul gâtului. 

— Toată zona e minată, John. Dacă nu plecăm, murim toți. 
Moare și Sarah. 

Rezistenţa lui Zandt slăbi o fracțiune de secundă și Ward îl 
trase după el. Îl trase prin cameră spre ușa principală, apoi în 
lumina care se revărsa prin ea. Afară, Nina ambala motorul, dar 
Zandt continua să se opună, luptându-se din răsputeri cu braţul 
care-l strângea de gât. O fracțiune de secundă, Ward crezu că 
vede o umbră în pragul unei uși, dar silueta dispăru așa cum 
apăruse. 

Când ajunseră afară, Zandt păru să-și dea seama că mai erau 
și alți oameni pe lume. Parcă se uitase o clipă printr-o fereastră 
dincolo de care nu se vedea doar monstrul pe care trebuia să-l 
ucidă. Ward îl împinse spre mașină, apoi se aplecă să ridice 
ceva de pe jos. 

Zandt se urcă în spate, dar striga și înjura și lovea spătarul 
scaunului din faţă cu pumnii. 

Ward sări pe locul pasagerului. 

— Hai, Nina. Hai. 

Nina ezită o clipă, dar apoi se sprijini pe acceleraţie ca și când 
ar fi încercat să se ridice în picioare. Mașina derapă în marșarier 
pe iarba udă și ea o răsuci cu o sută optzeci de grade, fără să-și 
dea seama că gemea ritmic de durere. 

— Ţine-o pe fată, ţipă Ward la Zandt în timp ce-și fixa centura 
de siguranţă, apoi ţâșniră înapoi prin The Halls, trecând în goană 


VP - 309 


pe lângă toate casele tăcute și secretele lor. Lui Ward i se părea 
că aude scrâșnet de oase sub cauciucuri, dar era probabil numai 
o închipuire și spera ca Zandt să nu-l fi auzit. Mai spera și că nu 
văzuse ceea ce el crezuse o clipă că vede: silueta unui bărbat 
stând pe creasta dealului care domina pajiștea. 

Mergeau prea repede. Era imposibil să-l fi văzut cu adevărat. 

Nina îndreptă mașina spre gaura pe care o făcuseră la venire 
și reuși cu greu să treacă prin ea. Câteva scânduri zburară 
inofensive pe lângă parbriz. Mai rău era zgomotul ascuţit de 
metal chinuit în punctul unde șasiul lovise unul dintre stâlpii 
parcării, dar mașina își continuă drumul. Aproape că se răsturnă 
într-o curbă spre stânga, imediat după ieșire, și o clipă Nina 
crezu că totul fusese în zadar, dar reuși să pună iar roţile pe 
pământ și acceleră de-a lungul drumului de acces, trecu pe sub 
arcada porţii și ieși cu bine pe șoseaua care cobora din munți. 
Aproape că se răsturnară iar la următorul viraj, acolo unde 
Davids își ascunsese mașina, dar reușiră să treacă în derapaj pe 
lângă ea. 

După o succesiune de curbe periculoase, mașina acceleră 
constant pe porțiunea lungă și dreaptă care ducea la pâlcul de 
copaci care masca șoseaua. De data asta Nina nu mai avea 
șanse să ia curba, știa că nici măcar n-avea rost să încerce, așa 
că se îndreptă direct spre copaci, găsi un spaţiu suficient de 
mare prin care să se strecoare și mașina ieși în partea cealaltă, 
tresăltând și cutremurându-se, derapând pe iarba udă. 

Undeva, de acolo și până la șosea, o piatră ascuţită a spart un 
cauciuc din spate și, în vreme ce Nina încerca să corecteze 
derapajul, mașina se ridică într-o parte și se răsturnă. Urmă un 
șir de căderi, șocuri violente și scrâșnete, apoi ţipătul metalului 
sfâșiat în timp ce patina pe drum cu roțile în sus și se oprea în 
cele din urmă dincolo, în apele puţin adânci, rapide și reci ale 
râului Gallatin. 

Un moment de nemișcare, în care înţeleseră că erau încă în 
viaţă. Apoi lumea întreagă păru să explodeze. In poziţia în care 
încremenise, cu capul în jos și îndoit de la mijloc, Ward reuși să 
vadă doar strălucirea unui nou soare, care se înălța dintre munţi 
ca și cum ar fi răsărit. 


VP - 310 


HOUMA, LOUISIANA 


E un hotel mic, fără room-service. Am o cameră mică, așezată la 
capătul unui șir de camere la fel de mici care începe de la un 
birou plin de praf, și el mic. Televizorul e vechi și rablagit. 
Piscina e plină, dar nimeni nu înoată în ea. Eu nici atât. 

Mâine dimineaţă, devreme, plec mai departe. Știu numele 
orașului în care locuiește mama lui Bobby și îmi amintesc vag 
cum mi-a descris strada pe care a crescut. Cred că voi reuși s-o 
găsesc. Aș vrea să-i pot vorbi despre fiul ei. Cum era, ce om bun 
era, și cum a murit. Poate voi găsi și cimitirul în care e 
înmormântat tatăl lui, poate-am să-i spun și lui povestea. E 
singurul monument pe care-l va avea vreodată prietenul meu. 

e 

Cu zece zile în urmă stăteam într-o mașină în Santa Monica și 
mă uitam cum John și Nina conduceau o fată la ușa unei case. 
Sarah îi ţinea de mână pe amândoi: pe Nina de stânga, pentru 
că dreapta o avea în ghips. Era încă foarte palidă și slăbită, dar 
arăta mult mai bine decât atunci când o dusesem, împreună cu 
Nina, la un spital în Utah. Doctorul de gardă se repezise să sune 
la poliţie. Din câte-și dădea seama, Sarah nu primise altceva 
decât apă cu plumb și un amestec de alte substanţe chimice, 
inclusiv anumiţi agenţi biologici folosiţi în terapia genetică. Care 
putea fi rezultatul acestui tratament, în afara otrăvirii acute, 
doctorul nici măcar n-a reușit să presupună. John știa însă, așa 
cum înțelegea acum că - dacă interpretase dovezile corect - 
cadavrele celorlalte victime demonstrau că Omul Drept 
încercase de fiecare dată să remodeleze fetele după propria sa 
imagine, aplicându-le o combinaţie de traume craniene și 
violenţă sexuală. Nina își folosise insigna, blocând povestea 
înainte să facă turul ţării. Doctorii le-au internat pe Sarah și pe 
Nina pentru o săptămână, dar a doua zi John și cu mine le-am 
luat de-acolo. Da, încă mai aveau nevoie de tratament, dar era 
un risc prea mare să rămână în același loc. Zandt l-a sunat pe 
Michael Becker să-l anunțe că venim, apoi ne-am urcat în 
mașină și-am plecat la drum. 

Am traversat Utah, Nevada și California, apoi Los Angeles 
până la Santa Monica, conducând când eu, când Zandt. Deși a 


VP - 311 


dormit o bună parte din drum, am avut ocazia s-o cunosc cât de 
cât pe Sarah. Era prietenoasă și mi-a spus că sunt foarte diferit, 
ceea ce m-a ajutat. Cu timpul, cred că se va face bine și, 
personal, pun pariu că următoarea dată când va ieși în oraș (nu 
înainte de 2045, dacă ar fi după tatăl ei) va fi o femeie care nu 
va cere o salată Cobb, ci un burger, așa cum îi place. 

Când au ajuns în pragul casei Becker, Nina a dat drumul 
mâinii lui Sarah și a sunat. O clipă au arătat ca personajele 
dintr-un tablou, apoi ușa s-a deschis și a urmat atât de multă 
iubire, încât a trebuit să-mi feresc privirea. M-am uitat o vreme 
drept în față, amintindu-mi ultimele cuvinte ale fetei. 

Când am fost în stare să privesc din nou, Nina se întorcea, cu 
capul plecat. Zanat era încă acolo. Sarah s-a desprins în sfârșit 
de el și s-a dus la părinţii ei. Michael Becker i-a strâns mâna lui 
Zandt și între ei s-a petrecut ceva, dar nu mi-am dat seama ce. 

John a făcut un pas în spate și i-a lăsat să se întoarcă în casă. 
A mai rămas acolo o vreme, chiar și după ce ușa s-a închis. Apoi 
s-a întors, s-a urcat în mașină și-am plecat. Acum e în Florida, în 
vizită la fosta lui soţie. 

Acolo, când s-a uitat la pulover și i-am văzut reacția, mi-am 
dorit să fi ridicat de pe jos unul dintre oase. Nu gândeam 
limpede - fusese un gest inconștient, îmi închipuiam că și-ar dori 
să ia cu el ceva. Poate că un os ar fi fost mai potrivit, ceva care 
odată a făcut parte din ea. Dar cred că puloverul le va aduce 
liniștea sufletească. Am stabilit să ne întâlnim după un timp. Am 
făcut schimb de numere de mobil. Nu pare să mă 
învinovățească pentru că n-am fost în stare să-mi folosesc 
pistolul la The Halls. 

Dar orice reuniune va trebui să mai aștepte, așa cred. Sper ca 
prioritatea lui să fie o întâlnire cu Nina, după ce ea își va strânge 
lucrurile din Los Angeles. Văzându-i pe amândoi în pragul ușii, 
am înţeles ceva și sper să înţeleagă și ei. Sunt făcuţi unul pentru 
celălalt. 

e 

Când conduc, perioade lungi de timp, pur și simplu privesc 
drept în faţă. Nu văd mare lucru dincolo de parbriz, doar las 
imaginile să-mi treacă în goană prin minte ca o peliculă 
nesfârșită. Uneori mă gândesc la Oamenii de paie, încerc să 
înţeleg ce e adevărat și ce nu. Vreau să cred că explicaţia 
acestei povești e mai profundă decât Manifestul Omului; că 


VP - 312 


ideile din Manifest sunt doar soluţia pe care a găsit-o un 
psihopat pentru a justifica diferențele de care părem 
dependenţi. Dar apoi îmi spun că volumul pe care mulți îl 
consideră primul roman din literatura universală, Jurnal din anii 
ciumei de Daniel Defoe, a fost scris după stingerea unei 
epidemii care a măturat întreaga Europă și care ar putea fi 
imputată sistemului nostru de viaţă gregară, umăr la umăr; că 
formele principale de amuzament din societatea noastră, filmul 
și televiziunea, au înregistrat o reală dezvoltare imediat după 
cele două războaie mondiale. Incep să mă întreb dacă peisajele 
imaginare și utopiile au devenit importante abia după ce am 
început să trăim împreună în sate și orașe, și dacă asta explică 
nașterea religiilor organizate cam în același timp. Cu cât modul 
nostru de viață e mai înghesuit, cu atât suntem mai 
interdependenți și cu atât visurile noastre devin mai importante 
- ca și când toate ar concura să ne unească, să ne ajute să 
aspirăm la ceva ce ne lipsește și să ne conducă astfel spre o 
umanitate care depășește cu mult simpla existență umană. 
Acum, când Internetul conectează lumea și anulează distanțele, 
mă întreb dacă poate fi o simplă coincidenţă că asta se întâmplă 
tocmai când am descifrat codul genetic și începem să-l 
manipulăm. Cu cât ne apropiem mai mult unul de celălalt, cu 
atât avem nevoie să înțelegem mai bine ce suntem. Sper într- 
adevăr că știm ce facem cu genele noastre și că, atunci când 
vom începe să eliminăm părţile care ni se par imperfecte, nu 
vom distruge și caracteristicile care ne fac viabili. Sper că 
viitorul și nu trecutul nostru este cel care ne determină 
hotărârile. Și sper că acum, când îmi dau seama că lipsește ceva 
din viaţa mea, voi continua să caut; chiar dacă știu că este o 
speranţă care, poate, nu se va împlini niciodată. Altfel devenim 
oameni de paie, oameni de umbre, lăsaţi în mijlocul câmpiilor 
pustii unde nu ajung nici măcar păsările, așteptând o vară 
nesfârșită când iarna a sosit deja. Dat fiind cum trăim, atât de 
departe de ceea ce odată era autentic, este uluitor că ne 
descurcăm așa de bine. Ne visăm visele pentru a ne păstra 
minţile întregi, dar și pentru a rămâne în viaţă. Cum a spus tata 
cândva, nu e important să câștigi, ci să crezi că există ceva de 
câștigat. 

Mă gândesc deseori la el și la mama, doi oameni care nu mai 
sunt printre noi. Moartea lor, ca orice altă moarte, nu este o 


VP - 313 


situaţie care poate fi schimbată în bine. Nu poţi să prinzi 
moartea și să-i ţii un discurs, la fel cum nu poţi să prinzi 
nefericirea sau dezamăgirea, și la fel cum noi nu i-am prins încă 
pe Omul Drept și grupul pe care a ajuns să-l conducă. Poate că 
vom reuși într-o zi, poate că nu. Poate că unii ca ei vor exista 
întotdeauna. Mi-e imposibil să spun asta acum, exact cum în 
momentul de faţă nu știu dacă distrugerea lui The Halls a fost 
doar o încercare reușită de a distruge toate dovezile sau dacă 
explozia trebuia să trezească giganticul lac de rocă topită care 
acumulează energie sub Yellowstone - și astfel să anihileze 
cultura occidentală, obligându-ne să ne întoarcem la stilul de 
viaţă pe care-l propovăduiesc Oamenii de paie. Să ne ducă 
înapoi în timp sau înainte la distrugere. 

Bazându-se pe ce i-a spus Davids, Nina crede că așa este, că 
Oamenii de paie s-au convins singuri că sunt cei mai buni 
vânători-culegători, că averea lor se datorează „purităţii” 
lăuntrice și nu destinului, că vor ieși victorioși în orice condiţii. 
Nu știu ce să zic. E o problemă pe care deocamdată n-o pot 
discuta cu nimeni. 

Coletul a fost trimis la hotelul meu din Los Angeles la o zi 
după ce Sarah Becker s-a întors acasă. Era de la fratele meu. Nu 
știu cum m-a găsit. O oră mai târziu, am ieșit din hotel și de- 
atunci nu m-am oprit. 

Mesajul era sub forma unei casete video. Prima parte fusese 
înregistrată după întâlnirea noastră. Era evident foarte nervos, 
însă era la fel de limpede că nu renunţase la speranţa unei 
reîntâlniri. Mi-a povestit despre anii pe care nu-i trăiserăm 
împreună. Cum a fost găsit pe străzile din San Francisco, un 
băieţel fără niciun semn de identificare cu excepţia unui nume 
cusut pe hăinuță. Despre familiile adoptive, despre prima crimă 
- O perioadă pe care nu mi-a descris-o în detaliu. Despre 
activitatea lui de intermediar pentru milionari și sociopatți, 
despre descoperirea unei legături între angajatori și trecutul lui, 
despre acceptarea lui într-un grup secret și primul triumf, în 
1991, într-un McDonald's dintr-un orășel din Pennsylvania. 
Despre începerea propriilor lui experimente de evoluție 
accelerată prin intermediul violenţei și abuzului, despre planul 
de a-și crește o mireasă pură și a crea împreună cu ea o rasă 
non-virală. Un plan despre care mi-a vorbit cu o emoție ce 
semăna neplăcut de mult cu iubirea. 


VP - 314 


Restul casetei este greu de descris. E ceva foarte neliniștitor 
în privinţa ei, și nu numai datorită conţinutului sau a implicaţiilor 
existenţei sale. Văzând un bărbat identic cu mine în poziţiile 
acelea și făcând lucrurile acelea, parcă aș avea acces la o lume 
onirică întunecată, un spaţiu în care ceea ce cred că sunt este 
negat și în care devin omul care sper să nu fiu. Tot ceea ce eu și 
Bobby văzuserăm erau imagini defocalizate filmate de departe. 
Omul Drept - sau Paul, cum cred că ar trebui să-i spun - se 
asigurase că exista o înregistrare perfectă a participării sale la 
fiecare dintre evenimentele acelea. Inregistrare făcută de el 
însuși. În timp ce stătea în picioare, zâmbind, în parcări cuprinse 
de flăcări, în timp ce desfășura cabluri și plasa bombe, în timp 
ce înarma atentatori sinucigași în camere întunecate din 
America, Anglia și Europa. În timp ce stătea pe vine, gol, 
deasupra cadavrelor eviscerate ale copiilor dispăruţi. În timp ce 
mânca ceva. 

Așadar, scene cu mine făcând toate astea. Cu mine în vârful 
unei impunătoare piramide a vinovăţiei. O jumătate de oră de 
dovezi. 

Nici măcar caseta pe care mi-a trimis-o nu-mi este de folos. 
Nu pot merge la nimeni cu ea, și nu numai pentru că acum 
poliţia din Dyersburg și probabil din întregul stat Montana s-au 
adăugat pe lista de persoane și instituţii pe care trebuie să le 
evit. Caseta nu face altceva decât să mă implice. Nu există 
niciun document care să arate că am un frate geamăn. Nu 
există niciun document care să-mi dovedească existenţa, cu 
excepţia imaginilor de pe casetă și din mintea mea. 

Înainte să coborâm din mașină în Santa Monica, Sarah Becker 
s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit ceva: 

— Trebuie s-o faci. Numai tu îl poţi ucide pe Nokkon Wud. 

Are dreptate. Nu pot să fac decât ce vrea el să fac. Nu pot 
decât să merg pe urmele lui. 

e 

Între timp, în vreme ce adun kilometri, ascult voci din trecut și 
mă gândesc la tot ce-a fost făcut pentru binele meu și la iubirea 
care mi-a fost oferită. Nu cunosc răspunsul la întrebarea cine am 
devenit și poate că nu-l voi cunoaște niciodată, dar măcar știu 
că nu e atât de rău pe cât ar fi putut să fie. Biletul pe care mil-a 
lăsat tata, cel în care-mi spunea că nu sunt morţi, rămâne 
adevărat într-un fel la care el nu s-a gândit niciodată. Vor trăi 


VP - 315 


atât timp cât voi trăi și eu. Îmi doresc să-i fi cunoscut mai bine, 
dar, ca în cazul tuturor dorințelor de felul acesta, esența 
problemei nu este, că ar fi venit prea târziu, ci că niciodată n-ar 
fi fost prea devreme. 

Imaginea lor pe care mi-o amintesc cel mai bine este cea pe 
care am văzut-o pe ecranul unui televizor. Un bărbat și o 
femeie, amândoi tineri, amândoi cu câte un tac în mână, stând 
cu spatele la obiectiv și ținându-se pe după mijloc. Când se 
întorc, surâsul tatei, degetul lui mijlociu ridicat spre obiectiv și 
mama scoțând limba. 

Și, mai târziu, cum a dansat. 


VP - 316 


virtual-project.eu 


Sy 


VP - 317