John Grisham — Avocatul strazii

Avocatul 
străzii 


de «e 
ste: T a 
ý a 
e pă Ta 
i. IA 4 
5 ž 


T 
5 y P LA 


” John Grisham | 


T EE-S II Ș EE O £ È ESS RI 9 F Eis 


JOHN GRISHAM 
Avocatul strazii 


(Street Lawyer, 1998) 


1 


Bărbatul cu cizme de cauciuc paşi în lift în urma mea; nici nu 
l-am observat la început. Dar i-am simţit mirosul — unul greu, 
de fum, vin ieftin şi o viaţă dusă pe străzi, fără săpun. Eram sin- 
guri la urcare şi, cînd am aruncat, în sfîrşit, o privire în spate, 
i-am zărit cizmele negre, murdare şi mult prea mari pentru el. 
Purta un pardesiu ros şi destrămat pe margini, care îi ajungea 
pînă la genunchi. Dedesubt, una peste alta, tot felul de zdrenţe 
strinse peste mijloc, aşa că părea solid, aproape gras. Asta nu 
pentru că ar fi mîncat prea mult; iarna, la Washington, oamenii 
străzii îşi puneau pe ei tot ce aveau — sau, cel puţin, aşa părea. 

Era negru şi îmbătrinit, barba şi părul — netunse de multă 
vreme — erau încărunţite. Privea drept înainte, prin ochelarii de 
soare cu lentile groase, ignorindu-mă cu desăvirşire şi 
făcîndu-mă să mă întreb, pentru o clipă, de ce oare îl măsurăm 
aşa. 
Nu se potrivea cîtuşi de puţin cu locul acela. Nu era clădirea 
lui, liftul lui, nu şi-ar fi putut permite. Avocaţii de la toate cele 
opt etaje lucrau pentru aceeaşi firmă, la un preţ pe oră care încă 
mi se părea absurd, chiar şi după şapte ani. 

Încă un vagabond care se adăpostea de frigul de afară. La 
Washington, în centru, se întîmpla mereu. Dar noi aveam 
paznici care să ne apere de prăpădiţi. 

Ne-am oprit la etajul al şaselea şi, pentru prima dată, am 
observat că bărbatul nu apăsase nici un buton, nu alesese nici 
un etaj. Mă urmărea. Am ieşit cît am putut de repede din lift, 
păşind în splendidul hol, ornat în marmură, al firmei Drake & 
Sweeney şi uitîndu-mă în urmă exact atit cît să-l zăresc tot în 
lift, privind în gol şi continuînd să mă ignore. 

Doamna Devier, una dintre cele mai agere secretare de la 
intrare, mă salută cu disprețul său obişnuit. 


— Fii atentă la lift, i-am spus. 

— De ce? 

— Un vagabond. Poate va trebui să chemi paza. 

— Ce oameni! rosti ea cu acel accent franțuzesc, afectat. 

— Fă rost şi de nişte dezinfectant. 

Am pornit mai departe, luptîndu-mă să-mi scot pardesiul din 
mers, uitînd cu totul de bărbatul cu cizme de cauciuc. Aveam 
întreaga după-amiază ocupată cu tot felul de întilniri, discuţii 
importante cu oameni importanţi. Am dat colţul şi mă 
pregăteam să-i spun ceva lui lui Polly, secretara mea, cînd am 
auzit prima împuşcătură. 

Doamna Devier stătea în picioare, în spatele biroului, împie- 
trită, privind fix spre ţeava lungă a unei arme aflate în mîna 
vagabondului nostru. Cum eu am fost primul sosit pentru a o 
ajuta pe biata femeie, bărbatul a întors, amabil, arma spre mine 
şi am înţepenit şi eu. 

— Nu trage, i-am spus, ridicînd mîinile. Văzusem destule 
filme ca să ştiu exact ce aveam de făcut. 

— Gura, mormăi el, rămînînd remarcabil de calm. 

În spatele meu, pe hol, se auzeau voci. Cineva ţipă: "E înar- 
mat!" şi vocile se îndepărtară, auzindu-se din ce în ce mai slab. 
Colegii mei ajunseseră la uşa din spate. Parcă îi şi vedeam 
sărind pe fereastră. 

Chiar în stînga mea se afla o uşă grea, de lemn masiv, care 
dădea spre o sală mare de şedinţe; întimplător, în acel moment 
se aflau acolo opt avocaţi specialişti în litigii. Opt duri, fără frică, 
dintre cei care îşi petreceau timpul făcînd oamenii praf. Cel mai 
tare dintre ei era un tip scund, dar zdravăn şi tăios, pe nume 
Rafter; în clipa în care deschise brusc uşa, spunînd: "Ce 
naiba...?", ţeava puştii se răsuci dinspre mine spre el, iar 
bărbatul cu cizme de cauciuc avu parte exact de efectul pe care 
îl aştepta. 

— Lasă arma jos, porunci Rafter, oprindu-se în cadrul uşii; o 
fracțiune de secundă mai tirziu, un alt glonţ străbătu 
secretariatul oprindu-se undeva în tavan, cu mult deasupra 
capului lui Rafter, reducîndu-l pe acesta la postura de simplu 
muritor. Întorcînd din nou arma spre mine, făcu un semn cu 
capul. Eu m-am conformat, intrind după Rafter în sala de 
şedinţe. Ultimul lucru pe care l-am mai văzut de afară a fost 
doamna Devier, tremurînd la biroul ei, îngrozită de moarte, cu 


căştile casetofonului atîrnîndu-i pe după git şi pantofii cu tocuri 
aşezaţi cu grijă lîngă coşul de gunoi. 

Bărbatul cu cizme de cauciuc trînti uşa în spatele meu şi 
mişcă uşor arma prin aer, pentru ca toţi cei opt avocaţi civili să 
o poată admira. Părea să funcţioneze foarte bine; mirosul prafu- 
lui de puşcă se simţea mai puternic decit putoarea posesorului. 

Camera era dominată de o masă lungă, acoperită cu docu- 
mente şi hirtii care, cu numai citeva clipe mai înainte, păreau 
teribil de importante. Prin ferestrele care ocupau un perete 
întreg se zărea un spaţiu de parcare. Două uşi dădeau spre hol. 

— În picioare, la perete, spuse bărbatul, folosind pistolul ca 
pe un argument foarte convingător. 

Apoi îl întoarse, aproape lipindu-l de capul meu. 

— Încuie uşa, îmi spuse. 

Aşa am şi făcut. 

Fără să scoată o vorbă, cei opt avocaţi se retraseră, cu 
picioarele împleticindu-se, spre perete. Fără să scot o vorbă, am 
închis repede uşa, întorcîndu-mă apoi spre el, pentru a vedea 
dacă e mulţumit. 

Nu ştiu de ce, dar nu puteam să-mi iau gîndul de la oficiul 
poştal şi de la schimbul acela oribil de focuri — un funcţionar 
prost dispus se întorsese după prînz şi doborise cincisprezece 
dintre colegii săi. Mă gindeam la masacrele de pe terenurile de 
joacă şi la măcelurile din restaurante fast-food. 

lar victimele erau copii nevinovaţi şi, în general, cetăţeni 
cumsecade. Pe cînd noi, noi eram o trupă de avocaţi! 

Mormăind şi scuturind arma, bărbatul îi alinie pe cei opt 
avocaţi lîngă perete şi, cînd se consideră mulţumit de poziţia lor, 
îşi îndreptă din nou atenţia asupra mea. Ce dorea? Putea pune 
întrebări? În cazul ăsta, la naiba, putea obţine tot ce dorea. Nu-i 
puteam vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar el îi 
putea vedea pe ai mei. Arma era aţintită drept spre ei. 

Bărbatul îşi dezbrăcă pardesiul murdar, îl împături ca şi cum 
ar fi fost nou şi îl aşeză pe mijlocul mesei. Putoarea care mă 
deranjase în lift se simţea din nou, dar nu mai conta. Rămase la 
capătul mesei şi desfăcu încă un rînd de zdrenţe — un pulover 
gros, gri, încheiat cu nasturi în faţă. 

Gros, dintr-un anume motiv. Dedesubt, strînse pe talie, unul 
lîngă altul, nişte bețe roşii care, pentru ochiul meu neavizat, 
arătau a dinamită. Tot felul de fire, ca nişte spaghete colorate, 


ieşeau din ambele capete ale fitilelor, totul fiind legat cu o 
bandă adezivă argintie. 

Prima mea pornire a fost să sar, să mă arunc la podea, dînd 
din miini şi din picioare, sperînd să am noroc, sperînd ca glonţul 
să-şi rateze ţinta pe cînd, cu mîinile tremurînde, m-aş chinui să 
descui uşă; un alt glonţ ar şuiera pe lîngă mine în timp ce m-aş 
strecura prin uşă, ieşind pe hol. Dar îmi tremurau picioarele şi 
sîngele îmi îngheţase în vine. Cei opt, lipiţi de perete, suspinau 
şi gemeau, ceea ce l-a încurcat pe bărbatul care ne ţinea pri- 
zonieri. 

— vă rog să faceţi linişte, spuse el pe tonul unui profesor 
răbdător. 

Calmul lui mă scotea din minţi. Aranja cu grijă cîteva 
spaghete de la brîu şi, dintr-un buzunar al pantalonilor foarte 
largi, scoase un ghem de frînghie de nailon şi un briceag. 

Pentru ca efectul să fie total, flutură arma spre feţele 
îngrozite din faţa lui. 

— Nu vreau să rănesc pe nimeni, spuse. 

Frumos din partea lui, dar greu de crezut. Am numărat 
douăsprezece fitile roşii — suficient, eram convins, pentru ca 
moartea să fie imediată şi fără dureri. 

Apoi îndreptă iarăşi arma spre mine. 

— Tu, spuse el, leagă-i! 

Rafter nu mai putea suporta. Făcu un pas foarte mic înainte 
şi spuse: 

— Ei, omule, ce vrei de fapt? 

Al treilea glonţ trecu pe deasupra capului lui, înfigîndu-se 
cuminte în tavan. Bubuitura răsună cu forţa unui tun şi doamna 
Devier, sau o altă duduie, se auzi ţipînd în hol. Rafter se lăsă 
brusc în jos şi apoi încercă să se ridice din nou în poziţie de 
drepţi, chinuindu-se pînă cînd Umstead îl pocni drept în piept, cu 
cotul său bovin, lipindu-l la loc de perete. 

— Taci! îi spuse Umstead printre dinţi. 

— Nu-mi spune mie "omule", ripostă bărbatul, astfel că se 
renunţă imediat la acel apelativ. 

— Cum ai dori să-ţi spunem? l-am întrebat, simțind că eram 
pe cale să devin liderul ostaticilor. 

Am rostit cuvintele cu blîndeţe, foarte respectuos, iar el mi-a 
apreciat atitudinea. 

— "Domnule", răspunse el. 


Nimeni nu avea absolut nimic împotrivă să-i spună 
"domnule". 

Telefonul începu să sune şi, pentru o fracțiune de secundă, 
am crezut că bărbatul va trage în el. În loc de asta, îl apucă şi îl 
trînti pe masa, în faţa lui. Ridică receptorul cu mîna stîngă; în 
dreapta continua să ţină arma, iar aceasta era îndreptată tot 
spre Rafter. 

Dacă nouă dintre noi am fi avut drept de vot, Rafter ar fi 
devenit primul miel dus la tăiere. Opt pentru, unul împotrivă. 

— Alo, spuse "Domnul". 

Ascultă citeva clipe, apoi închise. Se trase cu grijă spre 
scaunul din capul mesei şi se aşeză. 

— la funia, îmi spuse. 

Voia să-i leg pe toţi opt de încheieturile miinilor. Am tăiat 
bucăţi de fringhie şi am făcut noduri şi m-am străduit din răspu- 
teri să nu privesc feţele colegilor mei, cărora le grăbeam 
moartea. Simţeam arma în spate. El dorea să-i leg strîns şi eu 
mă prefăceam că-i învineţesc de-a binelea, lăsînd totuşi 
legătura cît mai largă cu putinţă. 

Rafter mormăia ceva în barbă şi îmi venea să-l pocnesc. 
Umstead reuşi să-şi flexeze încheieturile şi aproape că izbuti 
să-şi desfacă frînghia complet, după ce abia reuşisem să-l leg. 
Malamud era transpirat şi respira sacadat. Era cel mai bătrîn, 
singurul partener în conducere dintre cei de faţă şi trecuseră 
doar doi ani de la primul său atac de cord. 

N-am putut să nu-l privesc pe Barry Nuzzo, singurul meu 
prieten din toată trupa. Aveam aceeaşi vîrstă, treizeci şi doi de 
ani, şi intraserăm în firmă în acelaşi an. El studiase la Princeton, 
eu la Yale. Soţiile noastre erau amîndouă din Providence. Căsni- 
cia lui mergea bine — făcuseră trei copii în patru ani. A mea se 
afla în ultimul stadiu al unei lungi perioade de distrugere. 

Ne-am privit în ochi şi amîndoi ne-am gîndit la copiii lui. Mă 
simţeam norocos că nu am copii. 

Se auzi prima sirenă de poliţie, din multele care aveau să 
urmeze, iar "Domnul" îmi ceru să trag jaluzelele peste cele cinci 
ferestre mari. Chiar aşa am şi făcut, fără grabă, scrutînd 
parcarea de jos, ca şi cum, dacă m-ar fi văzut cineva, aş fi fost 
salvat. O singură maşină de poliţie se afla acolo, cu farurile 
aprinse. Nu era nimeni în ea; poliţiştii intraseră deja în clădire. 

Acolo ne aflam şi noi — nouă tipi albi şi "Domnul". 


La ultima numărătoare, firma Drake & Sweeney avea opt 
sute de avocaţi în filiale din toată lumea. Jumătate dintre aceştia 
se aflau la Washington, în clădirea terorizată de "Domnul". 

Tipul mi-a cerut să-l sun pe "şeful" şi să-l informez că era 
înarmat şi legat cu douăsprezece batoane de dinamită. L-am 
sunat pe Rudolph, partenerul aflat la conducerea secţiunii mele, 
specializată în procesele intentate marilor trusturi comerciale, şi 
i-am transmis mesajul. 

— Sînteţi toţi în viaţă, Mike? mă întrebă el. 

Vorbeam prin interfonul pe care "Domnul" tocmai pusese 
stăpiînire, deschizindu-l la volumul maxim. 

— Sîntem în mare formă, îi răspund. Te rog, fă orice vrea el. 

— Ce vrea? 

— Încă nu ştiu. 

"Domnul" făcu un semn cu arma şi conversaţia luă sfîrşit. 

Evitînd să stau în bătaia armei, am rămas în picioare lingă 
masa de şedinţe, la doi paşi de "Domnul", care îşi făcuse ener- 
vantul obicei de a se juca, neatent, cu firele petrecute peste 
piept 

Îşi cobori privirea şi trase uşor de un fir roşu. 

Ochelarii de soare erau îndreptaţi spre mine la sfîrșitul aces- 
tui mic avertisment. M-am simţit obligat să spun ceva. 

— Ce rost ar avea? l-am întrebat, disperat să deschid un 
dialog. 

— Eu nu vreau, dar de ce nu? 

Am fost şocat de dicţia lui — un ritm lent, metodic, fără 
grabă, fiecare silabă fiind accentuată la fel. Pentru moment era 
vagabond, dar cunoscuse şi zile mai bune. 

— De ce să ne omori? l-am întrebat. 

— N-am de gind să stau la discuţii cu tine, debită el. Nu mai 
sînt alte întrebări, onorată instanţă. 

Cum sînt avocat şi fiecare clipă contează, mi-am privit cea- 
sul, pentru ca tot ce avea să se întîmple să fie clar memorat, 
dacă reuşeam, cumva să supravieţuim. Era ora 13. 20. 
"Domnul" dorea linişte, aşa că am îndurat o chinuitoare tăcere 
care a durat paisprezece minute. 

Nu îmi venea să cred că vom muri. Părea să nu existe nici un 
motiv, nici o justificare pentru a ne omori. Eram sigur că nici 
unul dintre noi nu-l mai întîlnise pînă atunci. Îmi aminteam cum 
veniserăm împreună în lift şi faptul că părea să nu aibă nici o 


destinaţie precisă. Nu era decit un nebun în căutare de ostatici 
— ceea ce făcea din crimă un lucru aproape normal, după stan- 
dardele actuale. 

Era exact genul de măcel nebunesc ce putea ţine prima 
pagină a ziarelor timp de douăzeci şi patru de ore, făcîndu-i pe 
oameni să clatine din cap. Apoi aveau să înceapă să apară şi 
anecdotele cu avocaţi morţi. 

Parcă vedeam titlurile şi îi auzeam pe reporteri, dar refuzam 
să cred că avea să se întîimple aşa. 

Auzeam voci pe hol şi sirenele, afară; o staţie radio a poliţiei 
zbîrnîia undeva pe afară. 

— Ce ai mincat la prînz? mă întrebă "Domnul", rupînd 
tăcerea. 

— Pui la grătar cu salată Caesar, i-am răspuns, ezitind o 
secundă, prea surprins ca să mă gîndesc la vreo minciună. 

— Singur? 

— Nu, m-am întîlnit cu un prieten. 

Era un fost coleg de facultate, din Philadelphia. 

— Cit a costat pentru amîndoi? 

— Treizeci de dolari. 

Asta nu i-a plăcut. 

— Treizeci de dolari, repetă el. Pentru două persoane. 

Clătină din cap, apoi se uită spre cei opt avocaţi. Dacă avea 
de gînd să facă un sondaj, speram că aveau de gînd să mintă. 
Erau cîţiva din grup cu o pofta zdravănă de mîncare şi treizeci 
de dolari n-aveau cum să le satisfacă apetitul. 

— Ştii ce am mincat eu? mă întrebă el. 

— Nu. 

— Supă. Supă cu biscuiţi, la un centru pentru săraci. Supă 
gratuită, şi am fost bucuros să o primesc. Ai putea hrăni o sută 
dintre prietenii mei cu treizeci de dolari, ştii? 

Am încuviinţat, cu gravitate, ca şi cum aş fi înţeles dintr-o 
dată ce păcat teribil comisesem. 

— Adună toate portofelele, banii, ceasurile, bijuteriile, îmi 
spuse el, agitind din nou arma. 

— Pot să întreb de ce? i-am cerut eu. 

— Nu. 

Mi-am pus portofelul, ceasul şi banii pe masă şi am început 
să scotocesc prin buzunarele celorlalţi ostatici. 

— Pentru aproapele vostru, spuse "Domnul", lăsîndu-ne fără 


grai. 

Mi-a cerut să pun toată prada într-o servietă, să o încui şi 
să-l sun din nou pe "şeful". Rudolph a răspuns la primul semnal 
sonor. Mi-l imaginam pe comandantul trupelor speciale sta- 
bilindu-şi cartierul general în biroul lui. 

— Rudolph, sînt tot eu, Mike. Vorbesc pe interfon. 

— Da, Mike. Care e situaţia? 

— Totul e în regulă. Uite, acest domn vrea ca eu să deschid 
uşa cea mai apropiată de secretariat şi să pun o servietă neagră 
pe hol. Înţelegi? 

— Da. 

Cu arma lipită de ceafă, am întredeschis uşa şi am aruncat 
servieta în hol. N-am văzut pe nimeni, nicăieri. 


Puţine lucruri îi puteau împiedica pe avocaţii din firmele mari 
să savureze încărcarea notelor de plată pe oră ale clienţilor lor. 
Unul din aceste lucruri era somnul, deşi majoritatea dintre noi 
dormeam puţin. Mesele în oraş încurajau, de fapt, mărirea 
preţului, mai ales în cazul cînd clientul plătea prînzul. Văzind 
cum trece timpul, m-am trezit întrebîndu-mă cum naiba aveau 
să reuşească restul de patru sute de avocaţi din clădire să-şi 
umfle onorariile, în aşteptarea încheierii crizei ostaticilor. Parcă 
îi şi vedeam, afară, în parcare, majoritatea stînd în propriile 
maşini, la căldurică, vorbind la telefonul celular şi încărcînd 
vreun client. Firma, am decis eu, nu avea să piardă nici un 
bănuţ. 

Unora dintre grangurii de acolo nici nu le păsa cum se va 
sfirşi. Doreau doar să se termine odată, şi asta cît mai repede. 

"Domnul" păru să aţipească o clipă. Bărbia îi căzu în piept şi 
începu să respire mai greu. Rafter îşi drese vocea, pentru a-mi 
atrage atenţia, apoi smuci capul într-o parte, parcă sugerindu-mi 
să fac ceva. Problema era că "Domnul" ţinea arma în mîna 
dreaptă, iar dacă într-adevăr dormea, o făcea ţinind strîns 
înfricoşătorul fir roşu în mîna stingă. 

lar Rafter dorea ca eu să fac pe eroul. Deşi Rafter era cel mai 
dur şi cel mai eficient avocat al firmei, încă nu era partener. Nu 
lucram în acelaşi sector şi nici nu ne aflam în armată. Nu 
primeam ordine. 

— Cti bani ai cîştigat anul trecut? mă întrebă brusc 


"Domnul", cît se poate de treaz şi cu glasul limpede. 

Din nou, mă luase prin surprindere. 

— Eu... ăă... ah, stai să mă gindesc... 

— Să nu minţi. 

— O sută douăzeci de mii. 

Nici asta nu i-a plăcut. 

— Cit ai dat, din ei? 

— Cit am dat... ? 

— Da. De pomană. 

— Aha. Păi, nu-mi amintesc. Soţia mea se ocupă de notele 
de plată şi alte lucruri de genul ăsta. 

Ca la un semn, toţi cei opt avocaţi începură să se foiască. 

"Domnului" nu i-a plăcut răspunsul meu şi nu avea de gînd 
să se dea bătut. 

— Cine, mă rog, îţi completează formularele de impozit? 

— Adică, pentru Fisc? 

— Maa, asta. 

— Se ocupă serviciul financiar al firmei, jos, la etajul al 
doilea. 

— Aici, în clădire? 

— Da. 

— Atunci, vreau să mi le aduci. Fă rost de fişele de impo- 
zitare ale tuturor celor de aici. 

Le-am privit feţele; vreo doi erau gata să spună: "Mai bine 
m-ai împuşca!". Probabil că am ezitat prea mult, pentru că 
"Domnul" a zbierat:, fă ce-ţi spun, acum!". Nu numai atit, dar 
mă şi ameninţa cu pistolul. 

Aşa că, pur şi simplu, l-am sunat pe Rudolph; a ezitat şi el, 
aşa că i-am zbierat şi eu în urechi. 

— Trimite-le aici prin fax, şi gata! i-am cerut. Numai pe cele 
de anul trecut. 

Ne-am holbat cincisprezece minute la aparatul fax din colţul 
camerei, temindu-ne că "Domnul" ar putea începe să ne 
execute, dacă formularele 1040 nu-şi făceau apariţia mai 
repede. 


Proaspăt uns pe postul de scrib al grupului, m-am aşezat 
acolo unde, cu pistolul, mi-a indicat "Domnul". Strîngeam în 
mînă copiile transmise prin fax. Tovarăşii mei stăteau de 
aproape două ore în picioare, cu spatele la perete, încă strînşi 
unii în alţii, abia reuşind să se mai mişte; li se muiau picioarele 
şi abia mai puteau sta drept. Arătau groaznic. 

Dar chinul lor abia începea. 

— Tu mai întîi, îmi spuse el. Cum te numeşti? 

— Michael Brock, i-am răspuns, politicos. Bucuros de 
cunoştinţă. 

— Cîţi bani ai cîştigat anul trecut? 

— Ţi-am mai spus. O sută douăzeci de mii. Impozabili. 

— Cit ai dat pentru opere de caritate? 

Eram sigur că nu puteam minţi. Nu eram consultant finan- 
ciar, dar aveam încredere în talentul meu de a-l duce cu preşul. 
Mi-am găsit declaraţia de impozit şi am început să răsfoiesc 
paginile, fără să mă grăbesc. Claire ciştigase treizeci şi una de 
mii de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi 
ani, aşa că venitul nostru total era destul de frumuşel. Dar am 
plătit cincizeci şi trei de mii pe impozite — federale şi altele, de 
o uimitoare diversitate — şi, după achitarea împrumutului 
pentru studiile lui Claire, reprezentind cheltuielile ei din anii de 
studenţie, plus doua mii patru sute pe lună, pentru un minunat 
apartament în Georgetown, două maşini ultimul tip cu ipotecile 
obligatorii şi o mulţime de alte cheltuieli, legate în mod firesc de 
un stil de viaţă confortabil, investisem numai douăzeci şi două 
de mii în fonduri mutuale. 

"Domnul" aştepta, răbdător. De fapt, răbdarea lui începea să 
mă scoată din minţi. Presupuneam că băieţii din trupele speciale 
se strecurau prin gurile de ventilaţie, se căţărau în copacii din 
apropiere, se furişau pe acoperişurile clădirilor vecine, studiind 
planurile birourilor noastre, făcînd toate acele lucruri care se 
văd la televizor, cu scopul final de a încerca, într-un fel 
oarecare, să-i tragă un glonţ în ţeastă — lucru pe care cel în 
cauză îl ignora cu desăvirşire. Işi acceptase soarta şi era gata să 
moară. Ceea ce nu se putea spune şi despre noi. 

Se juca întruna cu firul roşu, iar asta îmi ridica pulsul la peste 
o sută. 

— Am dat o mie de dolari pentru Universitatea Yale, i-am 
spus. Şi două mii, unei fundaţii locale. 


— Cit ai dat săracilor? 

Mă îndoiam că banii pentru Yale ajungeau să-i hrănească pe 
studenţii săraci. 

— Ei bine, fundaţia trimite banii în tot oraşul, iar eu sînt sigur 
că o parte din ei au fost trimişi ca ajutor pentru cei săraci. 

— Cit ai dat celor flămînzi? 

— Am plătit impozite în valoare de cincizeci şi trei de mii de 
dolari, iar o parte frumuşică din banii ăştia s-au dus spre asis- 
tenţa socială, asigurările de sănătate, ajutorarea copiilor depen- 
denţi de droguri şi altele de genul ăsta. 

— Şi ai făcut toate astea de bunăvoie, din generozitate? 

— N-am avut nimic împotrivă, am spus, minţind, asemenea 
celor mai mulţi dintre concetăţenii mei. 

— Ai fost vreodată flămînd? 

Îi plăceau răspunsurile simple, iar sarcasmul şi ironiile mele 
nu puteau duce la nimic bun. 

— Nu, i-am răspuns. Niciodată. 

— Ai dormit vreodată în zăpadă? 

— Nu. 

— Faci o grămadă de bani şi totuşi eşti prea lacom ca să-mi 
dai şi mie nişte mărunţiş, pe trotuar, rosti el şi agită arma spre 
restul celor prezenţi. Toţi faceţi la fel. Treceţi chiar pe lîngă 
mine, care stau acolo şi cerşesc. Voi cheltuiţi mai mult pe cafele 
decît mine pe mîncare. De ce nu puteţi să-i ajutaţi pe săraci, pe 
bolnavi, pe cei fără adăpost? Aveţi atît de mulţi bani! 

M-am trezit privindu-i pe nemernicii aceia lacomi, aşa cum 
făcea şi "Domnul" şi nu mi-a plăcut deloc ce vedeam. Cei mai 
mulţi îşi studiau vîrfurile pantofilor. Numai Rafter se uita spre 
masă, gindindu-se exact la ceea ce ne trecea tuturor prin minte 
atunci cînd dădeam peste "Domnii" din Washington D. C.: dacă 
îţi dau ceva mărunţiş, atunci (1) dai fuga la magazinul de 
băuturi, (2) nu faci decit să cerşeşti mai departe, (3) ai să-ţi 
petreci toată viaţa pe trotuar. 

Se lăsă din nou tăcerea. Un elicopter plutea în aer, undeva în 
apropiere, şi puteam să-mi imaginez foarte bine ce plănuiau cei 
din parcare.  Respectind instrucţiunile "Domnului", liniile 
telefonice erau blocate, aşa că nu puteam comunica. El nu 
părea să dorească nici să vorbească, nici să negocieze cu 
cineva. Avea publicul lui, în sala de şedinţe. 

— Care dintre tipii ăştia cîştigă cei mai mulţi bani? mă 


întrebă el. 

Malamud era singurul dintre noi cu rangul de partener în 
firmă, aşa că am căutat prin hirtii, pînă cînd am dat de formula- 
rele lui. 

— Cred că despre mine e vorba, sugeră Malamud. 

— Cum te numeşti? 

— Nate Malamud. 

Am răsfoit documentele lui Nate. Rareori se întîmpla să vezi 
detaliile cele mai intime despre succesul unui partener, dar fap- 
tul în sine nu-mi producea nici o plăcere. 

— Cît? mă întrebă "Domnul". 

Ah, codurile Fiscului sînt o minunăţie! Ce doriţi, domnule? 
Cîştigul brut? Compensat? Net? Impozabil? Venit din salarii şi 
plăţi directe? Sau venitul din afaceri şi investiţii? 

Salariul pe care Malamud îl primea de la firmă era de cinci- 
zeci de mii de dolari pe lună, iar prima anuală, cea la care visam 
cu toţii, era de cinci sute zece mii. Fusese un an foarte bun, asta 
ştiam cu toţii. Nate era unul dintre numeroşii parteneri care 
cîştigaseră peste un milion de dolari. 

M-am decis să nu risc. Mai erau destule alte venituri, înghe- 
suite pe ultimele pagini ale formularului — proprietăţi închiriate, 
dividende, o mică afacere — dar bănuiam că dacă "Domnul" 
punea mîna pe hirtii, cifrele riscau să se dovedească prea com- 
plicate pentru el. 

— Un milion o sută de mii, i-am răspuns, lăsînd celelalte 
două sute de mii pe masă. 

El rămase cîteva clipe pe gînduri. 

— Ai cîştigat un milion de dolari, îi spuse lui Malamud, care 
nu se simţea deloc ruşinat din cauza asta. 

— Da, aşa este. 

— Cit ai dat pentru cei flămînzi şi fără adăpost? 

Căutam adevărul, socotind toate reducerile individuale. 

— Nu-mi amintesc exact. Soţia mea şi cu mine dăm mulţi 
bani pentru operele de caritate. Îmi amintesc de o donaţie, cred 
că de cinci mii de dolari, către Fondul social al capitalei, care, 
sînt convins că ştii, distribuie bani celor nevoiaşi. Noi dăm mulţi 
bani. Şi sîntem fericiţi că o facem. 

— Sînt sigur că eşti fericit, ripostă "Domnul" şi, pentru prima 
dată, în tonul lui se simţea o notă de sarcasm. 

Nu avea de gînd să ne permită să-i explicăm cît de generoşi 


eram noi de fapt. Nu voia să audă decit date precise. Mi-a cerut 
să fac o listă cu cele nouă nume şi, în dreptul fiecăruia, venitul 
din anul precedent şi sumele oferite pentru operele de 
binefacere. 

Mi-a luat ceva timp şi nu ştiam dacă să mă grăbesc sau să 
reflectez. Ne va ucide, dacă aceste cifre nu-i vor fi pe plac? 
Poate nu e cazul să mă grăbesc. De la bun început, era limpede 
că noi, cei bogaţi, cîştigaserăm o mulţime de bani, renunţînd 
doar la o parte infimă din ei. În acelaşi timp, ştiam că, pe 
măsură ce lucrurile se prelungeau mai mult, scenariile salvării 
noastre deveneau din ce în ce mai puţin probabile. 

Nu pomenise nimic despre executarea cite unui ostatic la 
fiecare oră. Nu dorea eliberarea prietenilor lui din închisoare. De 
fapt, nu părea să vrea nimic. 

Nu m-am grăbit. Calculul pentru Malamud a fost complicat. 
La extrema cealaltă se afla Colburn, un asociat cu trei ani 
vechime, care ciştigase doar optzeci şi şase de mii, brut. Am 
fost îngrozit să constat că amicul meu Barry Nuzzo cîştiga cu 
unsprezece mii mai mult decît mine. Aveam timp să discutăm 
mai tîrziu despre asta. 

— Rotunjind suma, ajungem la trei milioane de dolari, i-am 
raportat "Domnului", care părea să fi aţipit din nou, strîngînd, 
totuşi, între degete firul roşu. 

— Şi cîţi bani pentru săraci? întrebă el, clătinînd capul încet. 

— Contribuţii în sumă totală de o sută optzeci de mii. 

— Nu vreau valoarea totală a contribuţiilor. Nu mă puneţi pe 
mine, sau pe oamenii de felul meu, în aceeaşi categorie cu aceia 
care ascultă simfonii şi merg la sinagogă, ori cu drăgălaşele 
voastre cluburi pentru albi, unde faceţi licitaţie cu vin şi auto- 
grafe şi dai cîțiva dolari în beneficiul cercetaşilor. Eu vorbesc 
despre mîncare. Mincare pentru flăminzii care trăiesc aici, în 
acelaşi oraş cu voi. Mincare pentru bebeluşi. Chiar aici. Chiar în 
acest oraş, în timp ce voi cîştigaţi milioane, bebeluşii rabdă 
seara de foame şi pling, pentru că le e foame. Cît aţi dat pentru 
mîncare? 

Se uita la mine. Eu priveam fix hirtiile din faţa mea. Nu 
puteam să mint. 

— Avem centre în tot oraşul, unde se serveşte supa 
săracului, a continuat el, locuri unde cei sărmani şi fără adăpost 
pot găsi ceva de mincare. Ciţi bani le-aţi dat voi celor de la 


aceste centre? Aţi dat ceva? 

— Direct, nimic, i-am răspuns. Dar unele dintre acele fonduri 
de caritate... 

— Taci din gură! 

Agita din nou pistolul prin aer. 

— Dar adăposturile pentru săraci? Locurile unde noi dormim 
cînd afară sînt minus douăsprezece grade. Cîte adăposturi sînt 
menţionate în hîrtiile alea? 

Nu reuşeam să inventez nimic. 

— Nici unul, i-am răspuns moale. 

Sări în picioare, speriindu-ne, lăsînd la vedere, în toată 
splendoarea lor, beţele roşii de sub banda adezivă argintie. Işi 
împinse scaunul în spate, cu piciorul. 

— Da' policlinici? Noi avem nişte policlinici modeste, unde 
doctorii — oameni buni, cumsecade, care făceau altădată bani 
frumoşi — vin şi îşi sacrifică din timpul lor, că să-i ajute pe bol- 
navi. Nu iau nici un ban. Pe vremuri, guvernul ne ajuta ca să 
plătim chiria, ne ajuta să cumpărăm medicamente şi cele nece- 
sare. Acum, jivinele au pus mîna pe guvern şi banii s-au dus. Cît 
daţi voi pentru policlinici? 

Rafter mă privea de parcă ar fi fost de datoria mea să fac 
ceva, poate să descopăr brusc ceva în documente şi să spun: 
"La naiba! Uite-aici! Am donat o jumătate de milion pentru poli- 
clinici şi centre de masă!" 

Exact aşa ar fi făcut Rafter. Însă nu era felul meu. Eu nu 
voiam să fiu împuşcat. "Domnul" era mult mai ager decît părea. 

Am răsfoit documentele, în timp ce "Domnul" se îndrepta 
spre ferestre, aruncînd o privire afară, prin jaluzele. 

— Poliţai peste tot, spuse el, doar atît de tare cît să-l putem 
auzi. Şi o mulţime de ambulante. 

Brusc, uită cu totul de ceea ce se întîmpla acolo, jos şi se 
întoarse pe lingă marginea mesei, tîrşindu-şi picioarele, oprin- 
du-se foarte aproape de ostaticii săi. Aceştia îi urmăreau fiecare 
mişcare, atenţi mai ales la explozibil. Omul ridică încet arma şi o 
îndreptă direct spre nasul lui Colburn, la mai puţin de un metru 
distanţă. 

— Tu cît ai dat pentru policlinici? 

— Nimic, spuse Colburn, strîngind pleoapele, gata să izbuc- 
nească în plins. 

Inima parcă încetase să-mi mai bată şi îmi ţineam respiraţia. 


— Cit, pentru centrele de masă? 

— Nimic. 

— Cit, pentru adăposturile celor fără locuinţă? 

— Nimic. 

În loc să-l împuşte pe Colburn, omul se întoarse spre Nuzzo 
şi repetă cele trei întrebări. Nuzzo îi dădu trei răspunsuri iden- 
tice şi "Domnul" merse mai departe, ţintind, punînd aceleaşi 
întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri. Nu-l împuşcă pe Rafter, 
dezamăgindu-ne în bună măsură pe toţi ceilalţi. 

— Trei milioane de dolari, rosti el dezgustat, şi nici măcar un 
bănuţ pentru cei bolnavi şi flămînzi. Sînteţi nişte nemernici. 

Ne simţeam nişte nemernici. lar eu am înţeles că nu avea de 
gînd să ne omoare. 

Cum putea face rost de dinamită un vagabond oarecare? ŞI 
cine îl putea învăţa cum s-o armeze? 


Pe înserat, ne anunţă că-i era foame şi îmi ceru să-l sun pe 
şef şi să comand nişte supă de la Misiunea Metodistă de pe 
Strada L, colţ cu 17, în zona de nord-vest. Cei de acolo pun mai 
multe legume în zeamă, spuse "Domnul". lar pîinea nu e aşa de 
veche, cum se întîmplă în majoritatea cantinelor. 

— Cantina face transporturi la cerere? întrebă Rudolph, cu o 
umbră de îndoială în glas. 

Cuvintele sale răsunară, prin boxe, în întreaga cameră. 

— Fă ce-ţi spun, Rudolph, nu mai comenta! am strigat la el. 
Şi să fie suficient pentru zece persoane. 

"Domnul" îmi spuse să închid şi blocă din nou liniile 
telefonice. 

Parcă-i şi vedeam pe prietenii noştri, plus un escadron întreg 
de poliţişti, străbătind oraşul ca vintul, la ora cea mai 
aglomerată, năpustindu-se asupra micuţei misiuni liniştite, unde 
zdrenţăroşii străzii stăteau aplecaţi asupra castroanelor de supă 
şi se întrebau ce naiba se întîmplă. O comandă de zece porţii, cu 
supliment de piine. 

"Domnul" făcu încă un drum pînă la fereastră cînd se auzi 
din nou zumzetul elicopterului. Aruncă o privire afară, păşi 
înapoi, îşi miîngiie barba şi reflectă asupra situaţiei. Ce fel de 
invazie plănuiau oare, cu un elicopter? Poate că era pentru eva- 
cuarea răniților. 


Umstead era agitat de vreo oră, spre nemulţumirea lui 
Rafter şi Malamud, care aveau încheieturile miinilor legate de 
ale lui. Pînă la urmă, nu se mai putu stăpini. 

— AA, domnule, scuzaţi-mă, dar chiar trebuie să mă duc la... 
ăăă... camera băieţilor. 

"Domnul" continua să-şi mîngiie barba. 

— Camera băieţilor. Ce mai e şi asta? 

— Trebuie să mă duc la toaletă, domnule, spuse Umstead, 
aproape ca un şcolar. Nu mai pot să mă ţin. 

Domnul aruncă o privire de jur-împrejurul camerei şi observă 
un vas de porțelan, aşezat cuminte pe o măsuţă pentru cafea. 
Agitînd din nou pistolul, îmi porunci să-l dezleg pe Umstead. 

— Camera băieţilor e chiar aici, spuse "Domnul". 

Umstead scoase florile proaspete din vază şi, cu spatele la 
noi, urină îndelung, în timp ce noi priveam în pămînt. Cînd, în 
sfîrşit, termină, "Domnul" ne spuse să mutăm masa de con- 
ferinţă lîngă ferestre. Masa avea aproape şapte metri lungime 
şi, ca majoritatea mobilelor de la firma Drake & Sweeney, era 
din lemn masiv, de alun; cu mine la un capăt şi Umstead gifiind, 
la celălalt, am reuşit s-o mişcăm vreo doi metri, pînă cînd 

"Domnul" ne-a spus să ne oprim. M-a pus să-i leg pe 
Malamud şi pe Rafter împreună, lăsîndu-l pe pe Umstead liber 
ca pasărea cerului. N-am să înţeleg niciodată de ce a făcut aşa 
ceva. 

Apoi i-a obligat pe restul de şapte ostatici legaţi să se aşeze 
pe masă, cu spatele la perete. Nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe 
de ce, dar eu îmi închipuiam că dorea un scut împotriva 
trăgătorilor de elită. Mai tîrziu, am aflat că poliţia trimisese cîţiva 
franctirori, camuflaţi, pe acoperişul unei clădiri vecine. Poate că 
"Domnul" îi văzuse. 

După ce stătuseră în picioare timp de cinci ore, Rafter şi 
compania erau uşuraţi să se poată odihni. Umstead şi cu mine 
am primit ordin să ne aşezăm pe scaune, în timp ce "Domnul" a 
luat şi el loc, la capătul mesei. Aşteptam. 

Probabil că viaţa pe străzi te învaţă să fii răbdător. Omul 
părea mulţumit să stea aşa, tăcut, vreme îndelungată, cu ochii 
ascunşi în spatele ochelarilor de soare şi capul perfect nemişcat. 

— Cine ne-a evacuat? mormăi el, fără să se adreseze 
nimănui în mod special; aşteptă citeva minute şi rosti, din nou, 
aceeaşi întrebare. 


Schimbarăm o privire între noi, încurcaţi, fără să avem idee 
despre ce vorbea. Omul părea să fixeze cu privirea un punct de 
pe masă, aflat destul de aproape de piciorul drept al lui Colburn. 

— Voi nu numai că îi ignoraţi pe cei fără adăpost, ci ajutaţi şi 
la alungarea lor în stradă. 

Noi, bineînţeles, încuviinţam din cap, intonînd acelaşi refren. 
Dacă el dorea să ne arunce vorbe grele, noi eram perfect de 
acord cu asta. 

Comanda noastră ajunse cu cîteva minute înainte de ora 
şapte. Se auzi o bătaie puternică în uşă. "Domnul" îmi spuse să 
dau un telefon şi să anunţ poliţia că va omori pe unul dintre noi, 
dacă vede sau aude vreo mişcare afară. l-am explicat cu grijă 
toate astea lui Rudolph şi am subliniat că nu trebuie să se 
încerce nici o acţiune de salvare. Ne aflam în plină negociere. 

Rudolph răspunse că a înţeles. 

Umstead se îndreptă spre uşă, o descuie şi se întoarse spre 
"Domnul" pentru instrucţiuni. "Domnul" era chiar în spatele lui, 
cu arma la mai puţin de treizeci de centimetri de capul lui 
Umstead. 

— Deschide uşa foarte încet, spuse "Domnul". 

Eu stăteam în picioare, la cîţiva paşi în spatele "Domnului", 
cînd uşa se deschise. Mîncarea era aşezată pe un mic cărucior 
pe care asistenții noştri îl foloseau pentru a căra, de colo-colo, 
imensele cantităţi de hîrtie pe care le produceam noi. Am zărit 
patru pahare mari de plastic cu supă şi o pungă maronie de 
hîrtie, plină cu pîine. Nu ştiu dacă era ceva de băut. N-am aflat 
niciodată. 

Umstead făcu un pas afară, în hol, puse mîna pe cărucior şi 
se pregătea să-l tragă înapoi, spre camera de conferinţe, cînd 
glonţul despică aerul. Un singur trăgător al poliţiei era ascuns în 
spatele unei servante de lîngă biroul doamnei Devier, la vreo 
treisprezece metri distanţă, reuşind să prindă momentul de care 
avea nevoie. Cînd Umstead s-a aplecat să apuce căruciorul, 
capul "Domnului" a rămas expus, o fracțiune de secundă, iar 
trăgătorul l-a făcut praf. 

"Domnul" s-a legănat pe spate, fără să scoată un sunet, iar 
eu m-am trezit instantaneu cu faţa plină de sînge şi lichid cere- 
bral. Am crezut că am fost şi eu lovit şi îmi amintesc că am urlat 
de durere. Umstead zbiera undeva pe hol. Ceilalţi şapte săriră 
jos de pe masă, ca nişte curci opărite, strigind şi repezindu-se 


spre uşă, jumătate dintre ei trăgindu-i pe ceilalţi. Eu eram în 
genunchi,  apăsîndu-mi palmele peste ochi, aşteptind să 
explodeze dinamita; m-am repezit spre cealaltă uşă, departe de 
acel infern. Am descuiat-o şi am dat-o de perete şi am mai apu- 
cat să-l văd pentru o ultimă oară pe "Domnul" cum se zvircolea 
pe unul dintre valoroasele noastre covoare orientale. Avea 
braţele larg desfăcute, departe de firul roşu. 

Holul se umplu imediat de poliţişti din trupele speciale, toţi 
îmbrăcaţi cu veste de protecţie şi nişte căşti înspăimîntătoare; 
cîteva zeci dintre ei, ghemuiţi, se apropiau de noi. Cu atitea 
uniforme, totul părea mai întunecat. Ne-au apucat şi ne-au dus 
dincolo de secretariat, spre lifturi. 

— Sînteţi rănit? m-au întrebat. 

Nu ştiam. Aveam sînge pe faţă şi pe cămaşă şi un alt fel de 
lichid, pe care doctorul l-a descris, mai tîrziu, drept fluid 
cerebrospinal. 


3 


La primul etaj, cît mai departe cu putinţă de "Domnul", 
familiile şi prietenii aşteptau. Zeci dintre asociaţii şi colegii noştri 
erau înghesuiți în birouri şi pe holuri, aşteptind să fim salvaţi. La 
vederea noastră, izbucniră în urale. 

Pentru că eu eram plin de sînge, am fost dus într-o sală mică 
de gimnastică, aflată la subsol. Sala aparţinea firmei noastre şi, 
practic, era ignorată de avocaţi. Eram prea ocupați ca să mai 
facem exerciţii şi oricine era prins afară din birou putea fi sigur 
că primeşte şi mai mult de lucru. 

Am fost imediat înconjurat de doctori, dar nici unul nu era, 
din întîmplare, soţia mea. O dată ce i-am convins că sîngele nu 
era al meu, s-au relaxat şi mi-au făcut un examen de rutină. 
Presiunea sîngelui crescuse, pulsul o luase razna. Mi-au dat un 
calmant. 

Ceea ce îmi doream din suflet era să fac un duş. M-au pus să 
mă întind pe o masă zece minute, ca să-mi verifice tensiunea. 

— Sînt în stare de şoc? am întrebat. 

— Probabil că nu. 

Eu însă, aşa mă simţeam. Unde era Claire? Stătusem şase 


ore sub ameninţarea armei, cu viaţa atîrnînd de un fir de păr, iar 
ea nu se putea deranja să vină şi să aştepte lingă restul 
familiilor. 

Am făcut un duş fierbinte, îndelung. Mi-am spălat părul de 
trei ori, cu mult şampon, apoi am rămas în picioare, cu apa 
curgind de pe mine, la nesfirşit. Timpul împietrise. Nimic nu 
conta. Trăiam, respiram, ieşeau aburi din mine. 

M-am schimbat în hainele altcuiva, mult prea mari, şi m-am 
întors pe masă, pentru un nou control al tensiunii. Secretara 
mea, Polly, şi-a făcut apariţia şi m-a strîns îndelung în braţe. 
Aveam nevoie cu disperare de aşa ceva. Ea avea lacrimi în ochi. 

— Unde e Claire? am întrebat-o. _ 

— A fost chemată de urgenţă, la spital. Incerc să prind 
legătura acolo. 

Polly ştia că nu mai rămăsese mare lucru din căsnicia mea. 

— Te simţi bine? mă întrebă ea. 

— Cred că da. 

Le-am mulţumit doctorilor şi am părăsit sala de gimnastică. 
Rudolph m-a întîmpinat în hol şi, cu stîngăcie, m-a strîns în 
braţe. Îmi adresa "felicitări", de parcă realizasem ceva deosebit. 

— Nimeni nu are pretenţia să lucrezi miine, îmi spuse el. 
Oare credea că o zi liberă îmi putea rezolva toate problemele? 

— Nu m-am gindit la ziua de miine, i-am răspuns. 

— Ai nevoie de puţină odihnă, adăuga el, ca şi cum doctorii 
nu se gindiseră la asta. 

Doream să vorbesc cu Barry Nuzzo, dar tovarăşii mei de pri- 
zonierat plecaseră. Nimeni nu era rănit, aveau doar pielea puţin 
jupuită pe la încheieturi. 

Cum carnagiul fusese redus la minimum, iar băieţii cei buni 
erau victorioşi şi zimbitori, entuziasmul de la Drake & Sweeney 
se risipi rapid. Majoritatea avocaţilor şi funcţionarilor aştep- 
taseră, îngrijoraţi, la etajul întîi, departe de "Domnul" şi explozi- 
bilele lui. Polly îmi adusese pardesiul, aşa că l-am îmbrăcat 
peste treningul prea larg. Papucii brodaţi arătau ciudat, dar 
puţin îmi păsa. 

— Sînt nişte reporteri afară, îmi spuse Polly. 

Ah, da, mijloacele de informare. Ce întîmplare! Nu chiar 
obişnuitele împuşcături de prin parcuri, ci o grămadă de avocaţi, 
ţinuţi ostatici de către un vagabond nebun. 

Dar nu obţinuseră povestea pe care o doreau, nu? Avocaţii 


scăpaseră cu viaţă, tipul cel rău se alesese cu un glonţ, explozi- 
bilele se fistiseră atunci cînd purtătorul lor căzuse la podea. Ah, 
ce-ar mai fi putut să fie! O împuşcătură, apoi o bombă, o străful- 
gerare de lumină albă, geamuri sparte, braţe şi picioare căzind 
pe jos, toate astea înregistrate cum se cuvine, pe viu, de echipa 
Canalului Nouă, ca subiect fierbinte al ştirilor de seară. 

— Te duc eu acasă, spuse Polly. Vino după mine. 

Eram recunoscător că exista cineva care să-mi spună ce să 
fac. Giîndurile mele erau lente şi neclare, cadru după cadru 
dintr-un film fără subiect sau decor. 

Am ieşit printr-o uşă de serviciu de la parterul clădirii. Aerul 
nopţii era rece şi tare şi i-am respirat dulceaţa, pînă cînd au 
început să mă doară plăminii. Polly porni în fugă spre maşină, în 
timp ce eu, ascuns după colţul clădirii, priveam circul de la 
intrare. Erau acolo maşini de poliţie, ambulanţe, care de televi- 
ziune, ba chiar şi o maşină de pompieri. Işi strîngeau lucrurile, 
gata de plecare. Una dintre ambulante era parcată cu spatele la 
clădire, aşteptind fără îndoială să-l ducă pe "Domnul" la morgă. 

Sînt viu! Sînt viu! îmi repetam fără încetare, zimbind pentru 
prima dată. Sînt viu! 

Am strîns pleoapele şi am rostit o scurtă, dar sinceră, 
rugăciune de mulţumire. 


Treptat, am început din nou să aud sunetele acelea. Tăceam 
amindoi, Polly la volanul maşinii, înaintînd fără grabă şi 
aşteptind ca eu să spun ceva şi, dintr-o dată, am auzit bubuitul 
glonţului tras de franctiror. Apoi şocul punctului lovit şi tropăitul 
celorlalţi ostatici care se chinuiau să coboare de pe masă şi să o 
zbughească afară. 

Ce văzusem? Aruncasem o privire spre masa unde cei şapte 
fixau cu încăpăţinare podeaua, apoi din nou spre "Domnul", care 
ridicase arma şi o îndreptase spre capul lui Umstead. Mă aflam 
exact în spatele lui cînd a fost lovit. Ce oprise glonţul să nu 
treacă prin el şi să mă lovească pe mine? Gloanţele trec prin 
pereţi, prin uşi şi prin oameni. 

— Nu avea de gind să ne omoare, am rostit abia auzit. 

Polly s-a liniştit auzindu-mi glasul. 

— Atunci, ce făcea? 

— Nu ştiu. 


— Ce dorea? 

— Nu ne-a spus. E uimitor, de fapt, cît de puţine s-au spus. 
Am stat acolo ore întregi, uitîndu-ne unii la alţii. 

— De ce nu a vrut să vorbească cu poliţia? 

— Cine ştie? Asta a fost cea mai mare greşeală a lui. Dacă 
lăsa telefoanele deschise, i-aş fi putut convinge pe poliţişti că nu 
are de gînd să ne ucidă. 

— Doar nu vrei să dai vina pe poliţişti! 

— Nu. Aminteşte-mi să le scriu nişte scrisori de mulţumire. 

— Lucrezi miine? 

— Ce altceva să fac miine? 

— Mă gindeam doar că ţi-ar putea prinde bine o zi liberă. 

— Am nevoie de un an liber. O zi nu ajunge. 

Apartamentul nostru se afla la al treilea etaj al unui bloc 
dintr-un rînd de clădiri de pe Strada P din Georgetown. Polly a 
oprit la colţ. l-am mulţumit şi am coborit; după ferestrele 
întunecate, ştiam că soţia mea nu e acasă. 


Am cunoscut-o pe Claire la o săptămînă după ce m-am 
mutat la Washington, D. C. Tocmai absolvisem universitatea 
Yale şi obţinusem o slujbă grozavă, într-o firmă bogată, şi mă 
aştepta un viitor strălucit, la fel ca şi pe ceilalţi cincizeci de 
neiniţiaţi din anul meu. Ea îşi încheia studiile de ştiinţe politice la 
Universitatea Americană. Bunicul ei fusese, pe vremuri, 
guvernator în Rhode Island, iar familia ei avea, de secole, relaţii 
în lumea bună. 

Asemenea majorităţii firmelor mari, Drake & Sweeney îi 
priveşte pe proaspeţii absolvenţi ca pe un cui în coastă. Lucram 
cincisprezece ore pe zi, şase zile pe săptămînă, iar duminica era 
ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Duminica seara eram la 
birou. Ne gindeam că, dacă ne căsătorim, puteam petrece mai 
mult timp împreună. Măcar puteam împărţi acelaşi pat, dar totul 
se cam reducea numai la somn. 

Nunta a fost grandioasă, luna de miere scurtă şi, după ce 
entuziasmul a trecut, m-am întors la birou, pentru cite nouăzeci 
de ore pe săptămînă. În cea de-a treia lună a uniunii noastre, au 
trecut nici mai mult, nici mai puţin decît optsprezece zile fără 
sex. Ea le număra. 

A fost înţelegătoare în primele luni, dar apoi s-a cam plictisit 


să fie neglijată. O înţelegeam, dar tinerii asociaţi nu se pling, în 
birourile sacre de la Drake & Sweeney. Mai puţin de 10% din 
fiecare promoţie ajung parteneri, aşa încît competiţia este 
nemiloasă. Răsplata e imensă, cel puţin un milion de dolari pe 
an. Onorariile încărcate sînt mai importante decit o soţie fericită. 
Divorțul e ceva normal. Nici prin gînd nu-mi trecea să-l rog pe 
Rudolph să-mi uşureze sarcina. 

Către sfîrşitul primului an petrecut împreună, Claire era 
foarte nefericită şi am început să ne certăm. 

S-a hotărit să se înscrie la medicină. Obosită să stea acasă şi 
să se uite la televizor, s-a gîndit să-şi găsească o preocupare 
care să-i ia la fel de mult timp ca şi mie. Eu m-am gindit că era o 
idee minunată. Îmi anula, în mare parte, sentimentul de 
vinovăţie. 

După patru ani de lucru la firmă, au apărut aluziile despre 
şansele mele de a ajunge partener. Aluziile erau adunate şi 
comparate de către mulţi asociaţi. Părerea generală era că eu 
aveam şanse foarte rapide pentru parteneriat. Dar trebuia să 
muncesc şi mai mult. 

Claire era foarte hotărită să-şi petreacă şi mai mult timp 
departe de casă decit mine, aşa că amîndoi am căzut victime 
unei obsesii prosteşti pentru muncă. Certurile au încetat dar, 
pur şi simplu, ne-am îndepărtat. Ea avea prietenii ei, interesele 
ei, eu pe ale mele. Din fericire, nu am făcut greşeala de a da 
naştere vreunui urmaş. 

Ce n-aş da să mă fi purtat altfel! Ne iubiserăm cîndva, dar 
lăsaserăm acea dragoste să se piardă. 

Intrînd în locuinţa întunecată, aveam nevoie de Claire pentru 
prima dată după mulţi ani. Există momente cînd orice om simte 
nevoia să fie dorit, mîngiiat, să i se spună că se gîndeşte cineva 
la el. 

Mi-am turnat o porţie de vodcă cu gheaţă şi m-am aşezat pe 
canapeaua din salon. Eram furios şi bosumflat pentru că eram 
singur, dar, nu după mult timp, gîndurile mi s-au îndreptat din 
nou spre cele şase ore petrecute cu "Domnul". 


Două porţii de vodcă mai tirziu, am auzit-o la uşă. A deschis 
şi m-a strigat: 
— Michael! 


Nu i-am răspuns, pentru că eram la fel de furios şi bosumflat. 
Ea intră în încăpere şi se opri în loc cînd mă văzu. 

— Te simţi bine? mă întrebă, sincer îngrijorată. 

— N-am nimic, i-am răspuns, moale. 

Îşi puse poşeta deoparte şi îşi scoase haina, apoi se îndreptă 
spre canapea, aplecîndu-se deasupra mea. 

— Unde ai fost? am întrebat-o. 

— La spital. 

— Normal! am mormăit eu, sorbind o gură zdravănă de 
băutură. Uite ce e, eu am avut o zi proastă! 

— Ştiu tot ce s-a întîmplat, Michael. 

— Zău? 

— Bineînţeles. 

— Atunci, unde naiba ai fost? 

— La spital. 

— Nouă dintre noi au fost ţinuţi ostatici de un nebun. Opt 
familii şi-au făcut apariţia, pentru ca erau, cît de cît, îngrijorate. 
Am avut noroc şi am scăpat, iar eu am fost nevoit să mă las 
adus acasă de secretară. 

— Nu puteam veni acolo. 

— Normal că nu! Cum de nu m-am gîndit? 

Se aşeză pe un scaun, lîngă canapea. Ne priveam cu răceală. 

— Ne-au obligat sa stăm la spital, începu ea, pe un ton ca de 
gheaţă. Ştiam care e situaţia cu ostaticii şi exista riscul să apară 
răniţi. Asta e procedura-standard în astfel de situaţii: se anunţă 
spitalele şi toată lumea rămîne la dispoziţia lor. 

Încă o sorbitură prelungă şi am încercat să găsesc ceva 
muşcător să-i spun. 

— La birou nu te puteam ajuta, continuă ea. Eu aşteptam la 
spital. 

— Ai sunat? 

— Am încercat. Suna mereu ocupat în cele din urmă, am dat 
de un poliţist şi el mi-a închis receptorul. 

— Asta se întîmpla acum mai bine de două ore. Unde ai fost 
după aceea? 

— În sala de operaţii. Un băieţel a murit pe masă; fusese 
lovit de o maşină. 

— Îmi pare rău, i-am răspuns. Nu puteam înţelege cum era 
posibil ca doctorii să se lovească de atita durere şi moarte. Cit 
despre mine, "Domnul" era abia al doilea cadavru pe care îl 


văzusem vreodată. 

— Şi mie îmi pare rău, spuse ea. Cu aceste cuvinte se 
îndreptă spre bucătărie şi se întoarse cu un pahar de vin. Am 
rămas o vreme aşa, amindoi, în semiintuneric. Cum nu eram 
obişnuiţi să comunicăm, era greu să o facem acum. 

— Vrei să vorbeşti despre ce s-a întîmplat? mă întrebă ea. 

— Nu. Încă nu. 

Într-adevăr, nu doream. Efectul alcoolului amestecat cu 
medicamente mă făcea să respir din ce în ce mai greoi. Mă 
gindeam la "Domnul", la cît de calm şi liniştit era, deşi agita o 
armă şi avea dinamită legată peste brîu. Nu-l deranjau cituşi de 
puţin lungile momente de tăcere. 

Tăcere îmi doream şi eu. Puteam să vorbesc a doua zi. 


4 


Medicamentele şi-au făcut efectul pînă a doua zi dimineaţa, 
la ora patru, cînd m-am trezit simțind în nări mirosul greu al 
lichidului cerebral lipicios al,. Domnului". Pentru o clipă, în 
întuneric, am intrat în panică. Mi-am frecat nasul şi ochii şi 
m-am zvircolit pe canapea, pînă cînd am auzit pe cineva 
mişcîndu-se. Claire dormea într-un fotoliu, lîngă mine. 

— Stai liniştit, şopti ea cu blindeţe, atingîndu-mi umărul. A 
fost doar un coşmar. 

— Vrei să-mi aduci nişte apă? am rugat-o şi ea s-a dus la 
bucătărie. 

Am stat de vorbă o oră întreagă. l-am spus tot ce-mi mai 
puteam aminti despre cele întimplate. Ea a stat aproape de 
mine, mîngiindu-mă pe genunchi, ţinînd paharul cu apă, 
ascultind cu atenţie. Vorbisem atît de puţin între noi în ultimii 
cîţiva ani! 

Claire trebuia să-şi viziteze bolnavii la ora şapte, aşa că am 
pregătit împreună micul dejun, cu săratele şi şuncă. Am mîncat 
pe policioara din bucătărie, cu un televizor micut în faţa noastră. 
Ştirile de la ora şase au început cu informaţii despre drama 
ostaticilor. Arătau imagini ale clădirii în timpul crizei, mulţimea 
de afară, ciţiva dintre tovarăşii mei de captivitate care se 
grăbeau să plece de acolo, după ce se terminase totul. Cel puţin 


unul dintre elicopterele pe care noi le auziserăm aparţinea unui 
canal de ştiri, iar aparatul de filmat făcuse un stop-cadru al 
ferestrei. Prin ea, pentru cîteva clipe, l-am putut vedea pe 
"Domnul", privind afară cu grijă. 

Numele lui era DeVon Hardy, în vîrstă de patruzeci şi cinci de 
ani, un veteran al războiului din Vietnam cu ceva cazier. Poza 
făcută la arestarea sa pentru efracţie apărea pe ecran, în 
spatele prezentatorului ştirilor de dimineaţă. Nu semăna deloc 
cu "Domnul" — nu avea nici barbă, nici ochelari şi era mult mai 
tînăr. Era prezentat drept un om fără adăpost, care obişnuia să 
se drogheze. Nu se menţiona nici o rudă apropiată. 

Firma nu avea nici un comentariu de făcut şi povestirea îşi 
cam pierdu din interes. 

Urma vremea. Se aşteptau căderi masive de zăpadă spre 
seară. Era 12 februarie şi fusese deja stabilit un record de pre- 
cipitaţii. 

Claire m-a dus cu maşina la birou unde, la ora şase şi 
jumătate, nu m-a mirat deloc să-mi văd automobilul marca 
Lexus parcat printre alte maşini de import. Parcarea nu rămînea 
niciodată goală. Erau şi oameni care dormeau la serviciu. 

l-am promis că o sun mai tirziu, în cursul dimineţii, ca să 
încercăm să miîncăm de prînz la spital. Ea dorea să nu fac prea 
mult efort, măcar o zi sau două. 

Ce puteam să fac? Să stau întins pe canapea şi să iau 
medicamente? Toată lumea părea să fie de acord într-o privinţă, 
şi anume, că aveam nevoie de o zi liberă, după care presupun 
că se aşteptau să mă întorc la obligaţiile mele, cu motoarele 
funcţionînd din plin. 

l-am salutat pe cei doi paznici foarte treji, aflaţi în holul de la 
intrare. Trei sau patru lifturi erau deschise, în aşteptare, şi 
aveam de unde alege. Am intrat în cel pe care îl luasem 
împreună cu "Domnul", şi timpul parca s-a oprit în loc. 

Sute de întrebări nu-mi dădeau pace. De ce alesese clădirea 
noastră? Firma noastră? Unde fusese, înainte să intre în hol? 
Unde erau oamenii de pază care, de obicei, îşi pierdeau vremea 
în faţa clădirii? De ce mă alesese tocmai pe mine? Sute de 
avocaţi intrau şi ieşeau pe tot parcursul zilei. De ce etajul al 
şaselea? 

Şi ce anume urmărea? Eram convins că DeVon Hardy nu se 
chinuise atita să se lege cu explozibile şi să-şi rişte viaţa, aşa 


amărită cum era, numai ca să pedepsească o şleahtă de 
avocaţi, doar pentru că erau lipsiţi de generozitate. Putea găsi 
destui oameni bogaţi. Poate şi mai lacomi. 

Întrebarea lui: "Cine ne-a evacuat?" rămăsese fără răspuns. 
Dar răspunsul nu avea să se lase prea mult aşteptat. 

Liftul s-a oprit şi am coborit, de data asta fără să mă 
urmărească nimeni. Doamna Devier încă dormea la ora aceea, 
pe undeva, iar etajul al şaselea era cuprins de linişte. M-am oprit 
în dreptul biroului ei, fixînd cu privirea cele două uşi ce dădeau 
spre sala de şedinţe. Am deschis-o încet pe cea mai apropiată, 
cea în pragul căreia se afla Umstead cînd glonţul i-a trecut pe 
deasupra capului, pătrunzînd în capul "Domnului". Am tras adînc 
aer în piept şi am aprins lumina. 

Nu se întîmplase nimic. Masa de şedinţe şi scaunele erau 
aşezate în perfectă ordine. Covorul oriental pe care murise 
"Domnul" fusese înlocuit cu unul şi mai frumos. Pereţii fuseseră 
văruiţi proaspăt. Chiar şi gaura făcută de glonţ în plafon, dea- 
supra lui Rafter, dispăruse. 

Forţele care comandau la firma Drake & Sweeney chel- 
tuiseră ceva parale în seara trecută, pentru a face să pară că 
incidentul nici nu avusese loc. Era posibil ca, în cursul acelei zile, 
ceva curioşi să fie atraşi de camera în cauză, drept pentru care 
nu exista nimic care să atragă privirea. Lumea şi-ar fi neglijat, 
eventual, munca preţ de cîteva clipe. Pur şi simplu, nu era cu 
putinţă să rămînă nici măcar o urmă, oricît de mică, ă gunoiului 
străzii în neprihănitele noastre birouri. 

O acoperire făcută cu sînge rece şi, trebuie să recunosc, 
înţelegeam logica pe care se baza. Era cea a albilor bogaţi. Oare 
la ce mă aşteptam, la o întreagă ceremonie în memoria 
mortului? Sau la un buchet de flori adus acolo de tovarăşii de 
suferinţă ai "Domnului", oamenii străzii? 

Nu ştiu la ce mă aşteptam. Dar mirosul varului proaspăt îmi 
făcea greață. 

În fiecare dimineaţa, pe biroul meu, exact în acelaşi loc, se 
găseau The Wall Street Journal şi The Washington Post. Pe vre- 
muri, ştiam chiar şi numele celui care le aducea, dar îl uitasem 
de mult. Pe prima pagină a secţiunii de ştiri din Post, chiar sub 
îndoitura de la mijloc, îţi atrăgea atenţia aceeaşi poză a lui 
DeVon Hardy, urmată de o relatare amplă a micii crize 
întîmplate cu o zi în urmă. 


Am citit-o rapid, pentru că mi-am imaginat că ştiam mai 
multe detalii decit orice reporter. Dar tot am mai aflat citeva 
lucruri. Beţele roşii nu erau de dinamită. "Domnul" luase două 
bețe de mătură, le tăiase cu ferăstrăul în bucăţi mai mici şi lipise 
în jurul lor banda adezivă argintie care ne înfricoşase atit de 
mult. Arma era de calibrul 11, furată. 

Fiind vorba despre Post, articolul se referea mai mult la 
DeVon Hardy decit la victime, deşi, ca să fim sinceri şi spre 
marea mea satisfacţie, absolut nimeni de la firma Drake & 
Sweeney nu suflase o vorbă. 

După spusele lui Mordecai Green, director al Centrului legal 
de pe Strada 14, DeVon Hardy lucrase mulţi ani ca portar la 
Gradina Botanică. Işi pierduse slujba, ca urmare a unor reduceri 
de buget. Făcuse cîteva luni de închisoare pentru spargere, apoi 
ajunsese pe străzi. Se luptase cu alcoolul şi drogurile şi, cu regu- 
laritate, era prins furînd din magazine. Firma lui Green Îl 
reprezentase de mai multe ori. Dacă avea familie, avocatul lui 
nu ştia nimic despre ea. 

Cît despre motiv, Green nu prea avea ce spune. Amintea, 
totuşi, că DeVon Hardy fusese evacuat recent dintr-un vechi 
depozit în care se adăpostea. 

Evacuarea este o procedură legală, dusă la îndeplinire de 
avocaţi. Aveam o bănuială suficient de puternică, legată de o 
anumită firmă, dintre miile existente în Washington D. C, care îl 
aruncase pe "Domnul" în stradă. 

Centrul legal de pe Strada 14 fusese deschis printr-o acţiune 
de caritate şi lucra numai cu cei fără adăpost, conform celor 
spuse de Green. "La început, cînd aveam bani de la stat, aveam 
şapte avocaţi. Acum am rămas numai doi", spunea el. 

Deloc surprinzător, Journal nu amintea nimic despre cele 
petrecute. Dacă vreunul dintre cei nouă avocaţi specializaţi în 
corporaţii, aparţinind celei de-a cincea firme, ca mărime, din 
ţară, ar fi fost ucis sau măcar uşor rănit, vestea ar fi ocupat 
prima pagină. 

Slavă cerului că treaba nu fusese mai gravă şi că eu mă 
aflam la biroul meu, citindu-mi ziarele, întreg şi ocupat pînă 
peste cap. Aş fi putut să fiu la morgă, alături de "Domnul". 


Polly sosi cu cîteva minute înainte de opt, zimbind larg şi 


aducînd cu ea o tavă cu prăjituri de casă. Nu era surprinsă să 
mă găsească la birou. 

De fapt, toţi cei nouă ostatici sosiră la lucru, majoritatea 
înainte de vreme. Ar fi fost un evident semn de slăbiciune să 
stea acasă cu nevestele şi să se lase răsfăţaţi. 

— Arthur te caută la telefon, mă anunţă Polly. 

Firma noastră avea cel puţin zece persoane cu numele de 
Arthur, dar unul singur se învirtea printre noi, fără să aibă 
nevoie de un nume de familie. Arthur Jacobs era unul dintre 
partenerii principali ai firmei, director executiv, forţa 
conducătoare, omul pe care toţi îl admiram şi îl respectam 
enorm. Dacă firma avea cu adevărat suflet, acela era Arthur. In 
şapte ani, eu vorbisem cu el de trei ori. 

l-am spus că n-am păţit nimic. M-a lăudat pentru curajul şi 
purtarea mea sub presiune, iar eu m-am simţit aproape un erou. 
Mă întrebam de unde ştia. Probabil că, înainte, vorbise cu 
Malamud şi acum ajungea la subalterni. Aşadar, începeau 
poveştile; precis că aveau să apară şi glume. Umstead şi vaza 
lui de porțelan aveau să producă destule hohote de ris, fără 
îndoială. 

Arthur dorea să se întilnească cu foştii ostatici la ora zece, în 
sala de şedinţe, pentru înregistrarea depoziţiilor noastre pe 
caseta video. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Tipii de la secţia de litigii zic că n-ar strica, mi-a răspuns 
tăios, în ciuda celor optzeci de ani pe care îi avea. Probabil că 
familia lui îi va da în judecată pe poliţişti. 

— Bineînţeles, i-am răspuns. 

— Şi probabil că ei ne vor solicita ca apărători. Ştii tu, unii 
oameni sînt în stare să te dea în judecată pentru orice motiv. 

Slavă Domnului, abia m-am abținut să nu rostesc. Ce ne-am 
face noi fără procese? 

l-am mulţumit pentru grija ce mi-o purta şi legătura s-a între- 
rupt; se grăbea să sune un alt ostatic. 

Parada a început înainte de noua — un flux constant de 
binevoitori şi biîrfitori care zăboveau pe lîngă biroul meu, pro- 
fund îngrijoraţi, dar şi salivînd după detalii. Aveam o mulţime de 
treburi, dar nu puteam să mă apuc de nimic. În momentele de 
linişte dintre oaspeţi, stăteam şi căscam gura la şirul de dosare 
care aşteptau să le dau puţina atenţie, în timp ce eu rămîneam 


indiferent. Miinile mele rămîneau ţepene. 

Situaţia se schimbase. Lucrul nu mai era important. Biroul 
meu nu mai însemna o chestiune de viaţă şi de moarte. 
Văzusem moartea cu ochii, aproape că o atinsesem, şi eram un 
naiv dacă îmi închipuiam că pot pur şi simplu să dau din umeri şi 
să iau totul de la capăt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. 

M-am gindit la DeVon Hardy şi la beţele lui roşii cu fire 
multicolore care mergeau în toate direcţiile. Pierduse ore întregi 
construindu-şi jucăriile şi plănuindu-şi atacul. Furase o armă, 
găsise firma noastră, făcuse o greşeala fundamentală, care îl 
costase viaţa, şi nimeni, nici măcar o singură persoană dintre 
cei cu care lucram, nu dădea doi bani pe treaba asta. 

În cele din urmă, am plecat. Venea din ce în ce mai multă 
lume şi trebuia să discut cu oameni pe care nu-i puteam suferi. 

Au sunat doi reporteri. l-am spus lui Polly ca am nişte 
drumuri de făcut şi ea mi-a amintit de întălnirea cu Arthur. M-am 
dus pînă la maşină, am pornit motorul şi am dat drumul la 
căldură; am rămas acolo vreme îndelungată, reflectind dacă 
merita să particip la reconstituire. Dacă lipseam, Arthur s-ar fi 
supărat. Nimeni nu lipseşte de la o întîlnire cu Arthur. 

Am pornit la drum. Era una din rarele ocazii cînd puteam să 
fac o prostie. Fusesem traumatizat. Trebuia să plec. Arthur şi 
restul firmei n-aveau ce face, trebuia să mă lase în pace. 


Am pornit către Georgetown, însă fără o ţintă precisă. Cerul 
era acoperit de nori grei, întunecaţi; trecătorii păşeau mai 
grăbiţi ca de obicei pe trotuare. Echipele de deszăpezire se 
pregăteau să intre în acţiune. Pe Strada M am depăşit un 
cerşetor şi m-am întrebat dacă îl cunoştea pe DeVon Hardy. 
Unde se duc oamenii străzii pe viscol? 

Am sunat la spital şi am fost informat că soţia mea urma să 
rămînă la urgenţe timp de citeva ore. Adio, prînz romantic la 
bufetul spitalului! 

Am întors şi m-am îndreptat spre nord-vest, trecînd pe lîngă 
Logan Circle, am intrat în cartierul mărginaş şi, în cele din urmă, 
am găsit Centrul legal de pe Strada 14. Intersecţia dintre Strada 
14 şi Q, cartierul de nord-vest Am parcat lîngă colţ, sigur că 
nu-mi voi mai revedea Lexus-ul niciodată. 

Centrul ocupa jumătate dintr-o clădire de cărămidă roşie, cu 


trei etaje, în stil victorian, ajunsă într-o stare jalnică. Ferestrele 
de la ultimul etaj fuseseră închise cu scînduri vechi. Alături se 
afla o spălătorie prăpădită. Cu siguranţă că, prin apropiere, 
puteai da peste destule case dărăpănate. 

O copertină de un galben tare se deschidea deasupra 
intrării, iar eu nu ştiam dacă să bat la uşă sau să intru pur şi 
simplu. Uşa nu era încuiată, aşa că am răsucit uşor minerul şi 
am păşit într-o altă lume. 

Era un birou de avocatură ca multe altele şi totuşi foarte 
diferit de Drake & Sweeney, cu decoraţiile de marmură şi 
mahon de acolo. In camera spațioasă care se deschidea în faţa 
mea se aflau patru birouri de metal, fiecare dintre ele abia mai 
putînd respira sub teancurile de dosare aşezate unele peste 
altele. Alte dosare erau puse la întîmplare pe covorul ros, de 
jur-împrejurul birourilor. Coşurile de gunoi erau pline, iar tot felul 
de foi desprinse din blocnotesuri avocăţeşti alunecaseră pe 
podea. Un perete era acoperit de fişete în toate culorile. 
Maşinile electrice de scris şi telefoanele erau vechi de zece ani. 
Rafturile de lemn erau îndoite la mijloc. O poză mare, ştearsă, a 
lui Martin Luther King atîrna într-o parte, pe peretele din spate. 
Citeva birouri mai mici se deschideau din camera principală. 

Un loc înghesuit şi plin de praf, dar pe mine mă fascina. 

O femeie hispanică, arborînd un aer de evidentă ostilitate, se 
opri din dactilografiat după ce mă studie citeva clipe. 

— Căutaţi pe cineva? mă întrebă. 

Era mai mult o provocare decit dorinţa de a afla ceva. O 
recepţionistă de la firma Drake & Sweeney ar fi fost concediată 
pe loc pentru o asemenea primire. 

Era Sofia Mendoza, conform plăcuței marcate cu numele ei, 
aşezate într-o parte a biroului, şi curînd aveam să aflu că era 
mai mult decît o simplă recepţionistă. Dintr-una din camerele 
laterale se auziră nişte urlete, şi am tresărit; Sofia nici nu clipi. 

— II caut pe Mordecai Green, i-am răspuns politicos şi, în 
acel moment, omul care răcnise îşi făcu apariţia din biroul late- 
ral, oprindu-se în camera principală. Podeaua se zguduia la 
fiecare pas al său. Bărbatul striga după cineva pe nume 
Abraham. 

Sofia făcu un semn cu capul, arătînd spre el, apoi nu-mi mai 
dădu nici o atenţie şi se întoarse la maşina ei de scris. Green era 
negru şi masiv; avea cel puţin 1.90 înălţime şi o alură mai 


degrabă solidă. Să fi avut puţin peste cincizeci de ani, avea o 
barbă încărunţită şi ochelari rotunzi, cu rame roşii. Îmi aruncă o 
privire fără să spună nimic, apoi strigă din nou după Abraham şi 
mai schiţă cîţiva paşi, făcînd să scîrţiie podeaua. Dispăru într-un 
birou şi, după cîteva clipe, ieşi de acolo fără Abraham. 

Încă o privire spre mine, şi apoi: 

— Cu ce vă pot ajuta? 

M-am îndreptat spre el şi m-am prezentat. 

— Încîntat de cunoştinţă, mi-a răspuns, dar numai pentru că 
aşa trebuia. Care-i problema? 

— DeVon Hardy, i-am spus. 

M-a privit cîteva clipe, apoi s-a întors spre Sofia, adîncită în 
treaba ei. Făcu un semn cu capul spre biroul lui şi l-am urmat, 
intrînd într-o camera de trei metri pe trei, fără ferestre, în care 
întregul spaţiu liber de pe podea era acoperit cu dosare maronii 
şi cărţi de drept tocite. 

l-am oferit cartea mea de vizită, încrustată cu aur, de la 
Drake & Sweeney, pe care a studiat-o îndelung, încruntat. Apoi 
mi-a dat-o înapoi, întrebîndu-mă: 

— Mureai de curiozitate, nu? 

— Nu, i-am răspuns, luîndu-mi cartea de vizită. 

— Ce doreşti? 

— Vin cu gînduri de pace. Am fost la un pas de a fi lovit de 
glonţul ce l-a răpus pe domnul Hardy. 

— Erai în cameră cu el? 

— Mda. 

A tras adînc aer în piept şi a renunţat la figura încruntată. 
Mi-a făcut semn spre singurul scaun aflat pe partea mea. 

— la loc. Dar s-ar putea să te murdăreşti. 

Ne-am aşezat amindoi; atingeam biroul cu genunchii şi îmi 
tineam mîinile adînc înfundate în buzunarele pardesiului. Un 
radiator hirîia în spatele lui. Ne-am privit în ochi, apoi ne-am 
uitat în altă parte. Eu eram cel care venise în vizită, aşa că tre- 
buia să spun ceva. Dar el a vorbit mai întîi. 

— Cred că ai avut o zi grea, nu? mă întrebă, cu vocea lui 
răguşită, vorbind mai încet şi aproape cu compasiune. 

— Nici pe departe cît Hardy. Ţi-am văzut numele în ziar, de 
asta am venit. 

— Nu sînt sigur ce ar trebui să fac. 

— Crezi că familia va intenta proces? Dacă aşa stau lucrurile, 


poate că ar fi mai bine să plec. 

— Nu există familie, aşa că nu sînt şanse pentru un proces. 
Aş putea să fac ceva scandal. Îmi imaginez că polițistul care l-a 
ucis e alb, aşa că aş putea stoarce ceva parale de la primărie, 
probabil că am ajunge la o înţelegere compensatorie. Dar nu e 
genul meu de distracţie. Făcu un semn cu mîna peste birou şi 
continuă: Dumnezeu ştie că am, şi-aşa, destule de făcut. 

— Eu nu l-am văzut pe poliţist, am spus, dîndu-mi seama de 
acest lucru pentru prima dată. 

— Dă-l încolo de proces. De asta eşti aici? 

— Nu ştiu de ce am venit. De dimineaţă m-am întors la birou, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, dar nu mi-am putut aduna 
gîndurile. Am plecat la drum cu maşina şi am ajuns aici. 

Green clătină încet din cap, ca şi cum ar fi încercat să 
înţeleagă. 

— Vrei cafea? 

— Nu, mulţumesc. Îl cunoşteai destul de bine pe domnul 
Hardy. 

— Mada. Devon era un client obişnuit. 

— Unde este acum? 

— Probabil la morgă, la Spitalul Municipal. 

— Dacă nu are familie, ce se va întîmpla cu el? 

— Primăria se ocupă de înmormiîntarea celor care nu au pe 
nimeni. Termenul oficial este de înmormiîntarea săracului. E un 
cimitir în apropiere de Stadionul F. Kennedy, unde îi îngroapă pe 
toţi. Nici nu-ţi închipui cît de mulţi mor singuri. 

— Sînt convins. 

— De fapt, nici nu-ți poţi imagina ce înseamnă viaţa unui om 
fără adăpost. 

Era o mica provocare, iar eu nu aveam chef să ripostez. 

— Ştii cumva dacă avea SIDA? 

Green îşi lăsă capul pe spate, privi în tavan, apoi reflectă 
cîteva clipe la vorbele mele. 

— De ce? 

— Stăteam în spatele lui. Glonţul i-a despicat ceafa. Mi-a 
umplut faţa cu sînge. Atit. 

Cu aceste cuvinte, am trecut graniţa de la tipul rău, la omul 
alb obişnuit. 

— Nu ştiu dacă avea SIDA. 

— Se verifică şi asta, cînd mor? 


— Cei fără adăpost? 

— Da. 

— În cele mai multe cazuri, da. Totuşi, DeVon a murit din 
alte cauze. 

— Poţi să afli? 

Ridică din umeri şi reflectă din nou. 

— Bineînţeles, răspunse într-un tirziu, fără chef, scoţind 
stiloul din buzunar. De asta ai venit? Erai îngrijorat de SIDA? 

— Presupun că e unul dintre motive. Dumneata n-ai fi 
îngrijorat? 

— Sigur că da. 

Işi făcu apariţia şi Abraham, un tip micuţ, neliniştit, de vreo 
patruzeci de ani, genul tipic de avocat din oficiu. Evreu, cu 
barba întunecată, ochelari cu ramă de baga, îmbrăcat cu 
jachetă şifonată, pantaloni kaki plini de cute şi adidaşi murdari 
şi purtînd, plin de sine, aura celui care încearcă să salveze 
lumea. 

Mă ignoră cu desăvirşire, iar Green nu era un maestru al 
amabilităţilor sociale. 

— Se anunţă nămeţi, îi spuse Green. Trebuie să fim siguri că 
toate adăposturile sînt deschise. 

— Mă ocup de asta, îi ripostă Abraham şi plecă imediat. 

— Ştiu că eşti ocupat, i-am spus. 

— Asta e tot ce doreai? Un test de sînge? 

— Mda, cred că da. Ai idee de ce a făcut-o? 

Işi scoase ochelarii cu rame roşii, îi şterse cu un şerveţel şi 
se frecă la ochi. 

— Era bolnav mintal, asemenea multora dintre aceşti 
oameni. Îţi petreci ani buni în stradă, muiat în alcool, îndopat cu 
droguri, dormi în frig, eşti aruncat de colo-colo de cite un poliţist 
sau extremist, treaba te înnebuneşte. În plus, avea de plătit o 
poliţă. 

— Evacuarea. 

— Mda. Acum citeva luni, s-a mutat într-un depozit abando- 
nat, pe Strada New York, colţ cu Florida. Cineva a montat nişte 
placaje, a împărţit suprafaţa şi a făcut nişte apartamente mici. 
Nu era rău pentru pretenţiile lor — aveau un acoperiş, toalete, 
apă curentă. O sută de dolari pe lună, plătibili unui fost proxenet 
care aranjase clădirea şi pretindea că e proprietarul ei. 

— Era adevărat? 


— Cred că da. 

Green trase un dosar subţire dintr-unul din teancurile de pe 
birou şi, minune! era chiar cel de care aveam nevoie. 

— De aici, totul se complică, continua el. Luna trecută, pro- 
prietatea a fost achiziționată de o companie pe nume 
RiverOaks, specializată în afaceri imobiliare pe picior mare. 

— lar RiverOaks a evacuat pe toată lumea? 

— Mda. 

— Deci e foarte posibil ca RiverOaks să fi fost reprezentată 
de firma mea. 

— Foarte probabil, aş spune. 

— De ce e complicat? 

— Am auzit vorbindu-se că nu li s-a dat nici o înştiinţare 
înainte de evacuare. Oamenii pretind că îi plăteau proxenetului 
chirie, iar dacă e aşa, atunci nu stăteau acolo ilegal. Erau 
chiriaşi, aşa că aveau dreptul să fie trataţi ca atare. 

— Ocupanţii ilegali nu primesc înştiinţare? 

— Nu. lar asta se întîmplă tot timpul. Oamenii străzii se mută 
într-o clădire abandonată şi, de cele mai multe ori, nu se 
întîmplă nimic. Aşa că au impresia că le aparţine. Proprietarul, 
dacă îşi face cumva apariţia, îi poate da afară fără înştiinţare. Ei 
nu au nici un fel de drepturi. 

— Cum a ajuns DeVon Hardy să afle despre firma noastră? 

— Cine ştie? Nu era prost, să ştii. Nebun, da, dar nu prost. 

— Îl cunoşti pe proxenet? 

— Mda. Nu se poate pune bază pe el. 

— Unde spuneai că e depozitul? 

— Nu mai e acolo. L-au dărimat săptămîna trecută. 

Abuzasem suficient de timpul lui. Green şi-a privit ceasul de 
la mînă, eu l-am privit pe al meu. Am schimbat numerele de 
telefon şi am promis să ţinem legătura. 

Mordecai Green era un om bun, cumsecade, care lucra din 
greu în lumea străzii, protejind hoarde întregi de clienţi fără 
nume. În felul în care el practica avocatura, avea nevoie de mult 
mai mult suflet decît aş fi putut dovedi eu însumi, vreodată. 

La ieşire, am ignorat-o pe Sofia, pentru că eram sigur că şi 
ea mă ignoră. Lexus-ul meu era tot acolo, parcat la colţul străzii, 
deja acoperit de cîţiva centimetri de zăpadă. 


5 


M-am lăsat purtat de viscol prin oraş. Nu-mi puteam aminti 
cînd străbătusem, ultima dată, străzile capitalei, fără să fiu în 
întîrziere la o şedinţă. Era cald şi uscat în maşina puternică, de 
lux, şi mă mişcăm pur şi simplu în ritmul traficului. Nu aveam 
unde să mă duc. 

Era mai bine să nu dau pe la birou o vreme, căci cu 
siguranţă că Arthur era furios pe mine; în plus, ar fi trebuit să 
suport zeci de vizite întimplătoare, toate începute cu penibilul 
"Ce mai faci"? 

Telefonul din maşină începu să sune. Era Polly, care intrase 
în panică. 

— Unde eşti? 

— Cine vrea să ştie? 

— O mulţime de lume. Mai întîi, Arthur. Rudolph. A mai sunat 
un reporter. Ciţiva clienţi au nevoie de consultanţă. lar Claire a 
sunat de la spital. 

— Ce doreşte? 

— E îngrijorată, ca toată lumea. 

— Mă simt bine, Polly. Spune-le tuturor că sînt la doctor. 

— E adevărat? 

— Nu, dar ar putea fi. Ce-a spus Arthur? 

— N-a sunat. În schimb, a sunat Rudolph. Te aşteptau. 

— Las' să mă aştepte. O pauză, apoi: 

— În regulă. Cînd s-ar putea să treci pe aici? 

— Nu ştiu. Cred că atunci cînd mă va lăsa doctorul. De ce nu 
pleci acasă? sîntem în plin viscol. Te sun eu, miine, i-am mai 
spus şi am închis. 

Locuinţa noastră era un loc pe care arareori îl mai văzusem 
în lumina zilei şi nu suportam gîndul să stau lîngă foc, ca să 
privesc cum ninge. Dacă mă duceam în vreun bar, mai mult ca 
sigur că nu aveam să mai plec de acolo. 

Aşa că mi-am continuat drumul. Eram purtat de trafic, la ora 
la care navetiştii îşi începeau o retragere grăbită spre suburbiile 
Maryland şi Virginia; am străbătut în viteză străzi aproape pustii, 
revenind în oraş. Am găsit cimitirul de lîngă stadion, acolo unde 
erau înmormiîntaţi cei de care nu se interesa nimeni, şi am 
trecut pe lîngă Misiunea Metodistă de pe Strada 17, locul de 


unde ne fusese trimisă, cu o seara înainte, cina pe care nu o mai 
mîncasem, am trecut prin zone ale oraşului în care nu fusesem 
niciodată şi pe care, probabil, nu aveam să le mai revăd 
vreodată. 

Către ora patru, oraşul devenise pustiu. Cerul se întuneca iar 
ninsoarea se înteţea. Un strat de vreo zece centimetri se aşter- 
nuse pe jos şi previziunile anunțau mult mai mult. 


Bineînţeles, nici măcar viscolul nu putea opri lucrul la firma 
Drake & Sweeney. Cunoşteam avocaţi de acolo care se dădeau 
în vînt după lucrul la miezul nopţii şi duminicile, pentru că nu 
suna telefonul. Ninsoarea puternică era un plăcut răgaz de la 
epuizantul chin al şedinţelor şi conferinţelor telefonice fără 
sfîrşit 

Un paznic din hol m-a informat că secretarele şi majoritatea 
funcţionarilor fuseseră trimişi acasă la ora trei. Am luat din nou 
liftul "Domnului". - 

Pe biroul meu, într-un teanc ordonat, se aflau o duzină de 
mesaje telefonice, din care nu mă interesa nici unul. M-am 
îndreptat spre computer şi am început să studiez indexul 
clienţilor noştri. 

RiverOaks era o corporație din Delaware, formata în 1977, 
cu sediul în Hagerstown, statul Maryland. Era constituită cu 
capital privat, astfel că nu existau decit puţine informaţii finan- 
ciare. Reprezentantul ei legal era N. Braden Chance, un nume 
necunoscut mie. 

L-am căutat în impresionanta noastră bază de date. Chance 
era partener în divizia noastră de afaceri imobiliare, aflată 
undeva la etajul patru. În vîrstă de patruzeci şi patru de ani, 
căsătorit, cu studii de drept la Duke, colegiul la Gettysburg; 
remarcabil, dar perfect previzibil. 

Cu opt sute de avocaţi care amenințau şi intentau procese în 
fiecare zi, firma noastră avea peste treizeci şi cinci de mii de 
dosare în curs. Ca să fim siguri ca nu cumva biroul din New York 
să intenteze proces vreunuia dintre clienţii noştri din Chicago, 
fiecare dosar nou era imediat introdus în baza noastră de date. 
Fiecare avocat, secretară sau asistent de la Drake & Sweeney 
avea un computer personal şi, prin el, acces imediat la 
informaţii generale despre toate dosarele. Dacă unul dintre 


avocaţii noştri specializaţi în succesiuni se ocupa de bunurile 
imobiliare ale unui client din Palm Beach, eu puteam, dacă 
doream, să apăs citeva taste şi să aflu informaţiile de bază 
despre felul în care firma se ocupa de caz. 

Aveam patruzeci şi două de dosare pentru RiverOaks, 
aproape toate fiind tranzacţii imobiliare, în care compania 
cumpărase proprietăţi. Chance era avocatul înregistrat pe 
fiecare dosar. Patru erau acţiuni de evacuare, din care trei 
avuseseră loc cu un an în urmă. Prima fază a cercetării se 
dovedea a fi uşoară. 

Pe 31 ianuarie, RiverOaks cumpărase o proprietate pe 
Florida Avenue. Firma care o vindea era TAG, Inc. Pe 4 februarie, 
clientul nostru a evacuat un număr de locatari ilegali dintr-un 
depozit abandonat, făcînd parte din proprietate — dintre care 
unul, ştiam acum, era "Domnul" DeVon Hardy, pe care eva- 
cuarea îl afectase profund şi, cine ştie cum, dăduse de urma 
avocaţilor. 

Am copiat numele şi numărul dosarului şi m-am îndreptat 
agale spre etajul patru. 

Nimeni nu se alătura unei firme mari cu gindul de a deveni 
un avocat specializat în tranzacţii imobiliare. Existau domenii 
mult mai spectaculoase, în care îţi puteai consolida reputaţia. 
Litigiile erau veşnicele favorite, iar avocaţii specialişti rămîneau 
cei mai favorizați de soartă, cel puţin în cadrul firmei. O parte 
mică din domeniile corporative atrăgeau mari talente — 
fuziunile şi achiziţiile erau încă un subiect fierbinte, iar titlurile 
de proprietate un subiect din totdeauna favorit. Domeniul meu, 
antitrust, era foarte respectat. Sistemul de taxe şi impozite era 
cumplit de complex, dar specialiştii erau admiraţi de toată 
lumea. Relaţiile guvernamentale (lobby) nu plăceau nimănui, 
dar aduceau atitea venituri, că fiecare firmă de avocatură din 
capitală avea armate întregi de avocaţi care, netezeau' 
drumurile. 

Dar nimeni nu-şi propunea să devină avocat specialist în 
afaceri imobiliare. Nu ştiu cum se ajungea acolo. Respectivii nu 
vorbeau cu nimeni, precis că se chinuiau cu amănuntele scrise 
cu literă mică, pe ipoteci şi erau trataţi ca inferiori de către 
restul firmei. 


La Drake & Sweeney, fiecare avocat îşi păstra documentele 
curente în birou, adesea sub cheie şi lacăt. Nici un avocat nu era 
obligat să arate un dosar unui alt avocat, decit dacă i se cerea 
acest lucru de către un partener principal sau de către un mem- 
bru al comitetului executiv al firmei. 

Dosarul evacuării, care mă interesa pe mine, continua să se 
afle pe lista documentelor curente şi, după episodul cu 
"Domnul", eram sigur că era bine protejat. 

Am zărit un asistent care studia nişte copii într-un birou aflat 
lîngă secretariat şi l-am întrebat unde aş putea găsi biroul lui 
Braden Chance. Mi-a arătat cu capul o uşă deschisă, de cealaltă 
parte a holului. 

Spre surprinderea mea, Chance era la birou, pozind într-un 
avocat foarte ocupat. Era nemulţumit de sosirea mea, şi pe 
bună dreptate. După protocol, ar fi trebuit să-l sun în prealabil şi 
să-mi fixez o întîlnire. Eu nu-mi făceam probleme din cauza 
protocolului. 

Nu m-a invitat să iau loc. Am făcut-o, totuşi, iar asta nu l-a 
ajutat deloc să se destindă. 

— Ai fost unul dintre ostatici, mi-a spus nervos, cînd s-a 
lămurit cine eram. 

— Da, aşa este. 

— Cred că a fost îngrozitor. 

— S-a terminat. Tipul cu pistolul, răposatul "Domn" Hardy, a 
fost evacuat dintr-un depozit, pe 4 februarie. A fost una dintre 
evacuările voastre? 

— Da, m-a repezit el. Din cauza atitudinii lui defensive, am 
bănuit că dosarul fusese intens studiat în cursul zilei. Probabil că 
îl revăzuse împreună cu Arthur şi ceilalţi parteneri principali. Şi 
ce-i cu asta? adăugă el. 

— Locuia acolo ilegal? 

— Al naibii de ilegal! Toţi sînt ilegali. Clientul nostru încearcă 
să facă puţină curăţenie. 

— Eşti sigur că era ilegal? 

Îi căzu falca şi mă privi cu ochi injectaţi, apoi răsuflă adînc. 

— Ce urmăreşti? 

— Pot să văd dosarul? 

— Nu. Nu-i treaba ta. 

— Poate că e. 

— În subordinea cărui partener eşti? se răsti el scoţind 


stiloul, ca şi cum ar fi vrut să noteze numele persoanei care 
trebuia să mă admonesteze. 

— Rudolph Mayes. 

ŞI-I notă, scriind apăsat şi nervos. 

— Sînt foarte ocupat, îmi spuse. Ce-ar fi să pleci? 

— De ce nu pot vedea dosarul? 

— Pentru că e al meu, iar eu am spus nu. E bine? 

— Poate că nu e suficient. 

— E suficient pentru tine. De ce nu pleci de aici? 

Se ridică în picioare, arătînd spre uşă cu mîna tremurindă. 
l-am zîmbit şi am plecat. 

Asistentul auzise totul şi am schimbat o privire nedumerită 
cînd am trecut pe lîngă biroul lui. 

— Ce măgar! şopti el abia auzit. 

Am zîmbit din nou şi am încuviinţat printr-un semn din cap. 
Măgar şi prost. Dacă Chance ar fi fost amabil şi mi-ar fi explicat 
că Arthur sau alt mare grangur îi ordonase să ţină dosarul 
secret, n-aş mai fi fost atit de suspicios. Dar era evident că 
exista un punct slab în dosar. 

Descoperirea lui era adevărata provocare. 


Cu toate telefoanele celulare pe care atit Claire cît şi eu le 
aveam — în buzunar, în poşetă şi maşină, ca să nu mai vorbesc 
de cele două pagere — comunicarea ar fi trebuit să fie simplă. 
Dar nimic nu era simplu în căsnicia noastră. Ne-am putut 
conversa pe la nouă. Ea era epuizata de una din acele zile grele, 
inevitabil mai chinuitoare decit orice aş fi putut eu face. Era un 
joc pe care îl jucam amindoi fără ruşine — slujba mea e mai 
importantă, pentru că eu sunt doctor/avocat. 

Eram obosit de jocuri. Îmi dădeam seama că ea e mulţumită 
să vadă că apropierea morţii lăsase urme adinci în mine, astfel 
încît îmi părăsisem biroul ca să rătăcesc pe străzi. Fără îndoială 
că ziua ei fusese cu mult mai productivă decit a mea. 

Scopul ei era să devină cel mai mare neurochirurg femeie 
din ţară, un specialist în chirurgia creierului, la care să apeleze 
chiar şi bărbaţii, cînd toate speranţele erau pierdute. Fusese o 
studentă strălucită, dovedind o voinţă impresionanta şi dăruită 
cu enorm de mult curaj. Avea să-i îngroape pe bărbaţi aşa cum, 
încet-încet, mă îngropa pe mine, maratonistul uns cu toate 


alifiile crescut în curtea firmei Drake & Sweeney. Cursa dura de 
prea multă vreme. 

Conducea o maşină sport, marca Miata, nu un 4x4 de teren, 
şi eram îngrijorat pentru ea pe o vreme atit de urită. Termina 
lucrul într-o oră şi exact atît îmi trebuia şi mie ca să ajung cu 
maşina pînă la spitalul Georgetown. Puteam să o iau de acolo şi 
să încercăm, împreună, să găsim un restaurant. Dacă nu, era 
bună şi mîncarea chinezească la comandă, masa noastră 
standard. 

Am început să-mi aranjez hiîrtiile şi obiectele de pe birou, 
grijuliu să ignor teancul ordonat al dosarelor celor mai urgente, 
îmi păstram doar zece dintre ele pe birou, o metodă pe care o 
învăţasem de la Rudolph, şi lucram la cîte un dosar pe zi. Notele 
de cheltuieli reprezentau un factor de luat în seamă. Cele mai 
importante zece dosare includeau, invariabil, cei mai bogaţi 
clienţi, indiferent cît de presante erau problemele lor legale. Altă 
şmecherie preluată de la Rudolph. 

Se aştepta de la mine să aduc firmei 2500 de ore plătite pe 
an. Asta însemna cincizeci de ore pe săptămînă timp de 
cincizeci de săptămîni pe an. Valoarea medie a onorariului meu 
era de trei sute de dolari pe oră, aşa că aportul meu brut pentru 
draga mea firmă era un total de 750 000 de dolari. Din asta, eu 
primeam 120 000, plus alte 30 000 beneficii şi se păstrau 200 
000 pentru cheltuieli generale. Partenerii firmei luau restul, care 
se împărțea anual printr-o formulă groaznic de complicată şi, de 
obicei, dădea naştere unor lupte serioase. 

Rareori se întîmpla ca unul dintre partenerii noştri să cîştige 
mai puţin de un milion pe an, iar alţii cîştigau chiar mai mult de 
două. O dată ce aş fi ajuns şi eu partener, aveam să rămîn în 
acea poziţie pentru tot restul vieţii. Aşa că, dacă reuşeam acest 
lucru la treizeci şi cinci de ani — şi mă îndreptam cu paşi mari 
spre acest ţel —, atunci mă puteam aştepta la treizeci de ani de 
cîştiguri glorioase şi o bogăţie imensă. 

Acesta era visul care ne ţinea la birouri, zi şi noapte. 

Tocmai îmi notam acele numere — lucru pe care îl făceam 
mereu şi pe care, bănuiam eu, îl făcea fiecare avocat din firma 
noastră — cînd a sunat telefonul. Era Mordecai Green. 

— Domnule Brock, începu el politicos; îl auzeam clar, deşi pe 
un fundal de vacarm. 

— Da. Te rog, spune-mi Michael. 


— Foarte bine. Uite, am dat nişte telefoane şi nu ai de ce să 
te temi. Testul sîngelui a ieşit negativ. 

— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. M-am gindit că vei dori să ştii cît mai repede. 

— Mulţumesc, am repetat şi am auzit că vacarmul de la 
celălalt capăt al firului era din ce în ce mai mare. Unde eşti? 

— La un adăpost pentru oamenii străzii. Ninsoarea puternică 
îi aduce aici mai repede decit putem noi să-i hrănim, aşa că e 
nevoie de noi toţi, ca să facem faţă. Trebuie să te las. 


Biroul era din mahon vechi, covorul persan, scaunele din 
piele stacojie, de calitate, tehnologia — o adevărată artă şi, cum 
stăteam aşa şi îmi studiam biroul perfect pus la punct, m-am 
întrebat, pentru prima dată în atiţia ani de cînd mă aflam acolo, 
cît de mult costau toate astea. Oare noi nu alergam numai după 
bani? De ce munceam atit de mult? Ca să cumpărăm un covor 
mai scump, un birou de epocă? 

Acolo, în ambianța caldă şi intimă a camerei mele frumoase, 
m-am gîndit la Mordecai Green, care, în acel moment, renunţa 
de bunăvoie la timpul său liber pentru a fi de ajutor într-un 
adăpost aglomerat, dînd mîncare celor înfriguraţi şi flămînzi, 
fără îndoială zîmbindu-le plin de căldură şi spunîndu-le o vorbă 
din inimă. 

Amîndoi eram absolvenţi de Drept, amîndoi trecuserăm 
acelaşi examen pentru a intra în barou, amîndoi eram specialişti 
în jargonul avocăţesc. Într-o oarecare măsură, făceam parte din 
aceeaşi familie. Eu îmi ajutam clienţii să-şi înghită rivalii, astfel 
încît să adune mai multe zerouri la totalul general şi, din acest 
motiv, puteam ajunge bogat. El îşi ajuta clienţii să măniînce şi să 
găsească un pat cald. 

Am privit mizgălelile pe care le făcusem pe blocnotes — 
cîştiguri şi număr de ani şi calea spre bogăţie — şi m-am întris- 
tat. Atita lăcomie evidentă şi neruşinată. 

Zbirniitul telefonului m-a făcut să tresar. 

— De ce eşti la birou? mă întrebă Claire, rostind rar fiecare 
cuvînt, pentru că fiecare cuvînt era acoperit de gheaţă. 

Uimit, mi-am privit ceasul de la mînă. 

— Eu... păi... mă rog, un client a sunat de pe coasta de vest. 
Acolo nu ninge. 


Cred că era o minciună pe care o mai folosisem şi altă dată, 
nu avea importanţă. 

— Eu aştept, Michael. Să pornesc pe jos? 

— Nu. Ajung acolo cît pot de repede. 

O mai lăsasem să mă aştepte şi în alte rînduri. Făcea parte 
din joc — eram prea ocupați pentru a ajunge la ora fixată. 

Am ieşit din clădire alergînd, dînd piept cu viscolul, prea 
puţin afectat că încă o seară fusese ratată. 


6 


În sfîrşit, ninsoarea încetase. Alături de Claire, îmi beam 
cafeaua lîngă fereastra din bucătărie. Citeam ziarul la lumina 
unui strălucitor soare de dimineaţă. Edilii oraşului reuşiseră să 
menţină Aeroportul Naţional deschis. 

— Hai să mergem în Florida, am spus. Acum. 

— Florida? a mormăit ea, fără vlagă. 

— Bine. În Bahamas. Putem ajunge acolo în primele ore ale 
după-amiezei. 

— Nu avem cum. 

— Ba avem. Eu nu mă duc la lucru cîteva zile şi... 

— De ce să nu te duci? 

— Pentru că mă lasă nervii şi, la firmă, dacă te lasă nervii 
primeşti cîteva zile libere. 

— Pe tine te lasă nervii?! 

— Ştiu că sună cam caraghios, zău aşa. Lumea îţi face loc, te 
tratează cu mănuşi de catifea, te pupă în fund. N-ar strica să 
profit la maximum de asta. 

Expresia feţei ei a redevenit indiferentă şi mi-a răspuns: 

— Eu nu pot. 

Şi cu asta, basta. Era o toană din partea mea şi ştiam că ea 
are mult prea multe obligaţii. Era o cruzime din partea mea, aşa 
că am hotărît să mă întorc la ziarul meu, dar nu aveam 
remuşcări. Oricum n-ar fi venit cu mine, indiferent de situaţie. 

Brusc, Claire îşi aminti că se grăbeşte — programări, cursuri, 
ture, toată viaţa unei tinere rezidente ambiţioase de la secţia de 
chirurgie. Făcu un duş, se îmbrăcă şi se pregăti de plecare. 

Am dus-o cu maşina pînă la spital. Am străbătut, cu greu, 


străzile pline de zăpadă, fără să ne adresăm nici un cuvînt. 

— Plec la Memphis vreo două zile, i-am zis, pe un ton cît mai 
natural, cînd am ajuns în dreptul intrării spitalului de pe Strada 
Reservoir. 

— Ah, zău? mi-a răspuns, fără ca eu să pot percepe o 
reacţie, cît de mică, din partea ei. _ 

— Am nevoie să-mi văd părinţii. Nu i-am văzut de un an. Imi 
imaginez că acum e un moment potrivit. Nu mă descurc cu 
zăpada şi n-am chef de lucru. M-au lăsat nervii, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

— Păi, să mă suni, mi-a spus ea, deschizînd portiera. Apoi a 
închis-o — fără un sărut, fără un rămas-bun, fără îngrijorare. Am 
privit-o grăbindu-se pe trotuar şi dispărîind în clădire. 

Se terminase. Şi eram furios că trebuia să-i spun mamei. 


Părinţii mei aveau peste şaizeci de ani, erau amindoi 
sănătoşi şi încercau să înfrunte, cu mult curaj, pensionarea 
forţată. Tatăl meu fusese pilot de linie timp de treizeci de ani. 
Mama fusese director de bancă. Lucraseră din greu, puseseră 
mulţi bani deoparte şi ne oferiseră, nouă, copiilor, o viaţă de 
familie confortabilă, într-o familie bogată. Atit eu, cît şi cei doi 
fraţi ai mei urmaserăm cele mai bune şcoli particulare care 
existau. 

Erau adevăraţi stilpi ai comunităţii, conservatori, patrioţi, 
lipsiţi de orice deprinderi proaste şi devotați cu disperare unul 
altuia. Mergeau la biserică în fiecare duminică, la paradă în ziua 
de 4 iulie, la Clubul Rotary o dată pe săptămînă şi călătoreau ori 
de cîte ori doreau. Încă mai sufereau din cauza divorţului fratelui 
meu Warner, survenit cu doi ani în urmă. El era avocat în 
Atlanta şi se căsătorise cu iubita lui din colegiu, o fată din 
Memphis, provenind dintr-o familie de cunoscuţi. După ce 
făcuseră doi copii, căsnicia lor ajunsese la final. Soţia lui a primit 
custodia copiilor şi s-a mutat la Portland. Părinţii mei îşi vedeau 
nepoţii o dată pe an, dacă lucrurile mergeau bine. Era un 
subiect pe care eu nu îl abordam niciodată. 

Am închiriat o maşină de la aeroport şi m-am îndreptat spre 
est, pătrunzînd în suburbiile întinse ale oraşului Memphis, acolo 
unde locuiau albii. Negrii aveau oraşul; albii, suburbiile. Uneori, 
negrii se mutau în cîte un cartier, iar albii se mutau într-altul, 


mai îndepărtat. Oraşul Memphis se extindea încet spre est, în 
timp ce rasele se evitau reciproc. 

Părinţii mei locuiau pe un teren de golf, într-o casă nouă de 
sticlă, proiectată în aşa fel încît fiecare fereastră să dea spre o 
pajişte. Eu uram casa, pentru că pajiştea era mereu plină de 
lume. Totuşi, nu riscam să-mi exprim opiniile. 

Sunasem de la aeroport, aşa că mama mă aştepta 
nerăbdătoare cînd am sosit. Tata era pe undeva pe afară, 
încercînd o lovitură cu punctaj maxim. 

— Pari obosit, îmi spuse mama, după îmbrăţişarea şi sărutul 
de primire. Era felul obişnuit în care mă întîmpina. 

— Mulţumesc, mamă. Tu arăţi grozav. 

Chiar aşa şi era. Era zveltă şi bronzată, de la orele zilnice de 
tenis şi statul la soare, la clubul local. 

Mi-a adus un ceai cu gheaţa şi l-am băut pe verandă, privind 
alţi pensionari străbătind pajiştea în viteză, în carturile speciale 
pentru golf. 

— Ce s-a întîmplat? mă întrebă ea imediat, înainte să apuc 
să sorb prima înghiţitură. 

— Nimic. Mă simt perfect. 

— Unde e Claire? Nu ne sunaţi niciodată, zău aşa. Nu i-am 
mai auzit glasul de trei luni. 

— Claire e bine, mamă. Sîntem amiîndoi bine sănătoşi şi 
muncim din greu. 

— Petreceţi suficient timp împreună? 

— Nu. 

— Petreceţi ceva timp împreună? 

— Nu prea mult. 

Se încruntă şi dădu ochii peste cap, cu îngrijorare maternă. 

— Aveţi probleme? mă întrebă, atacînd problema direct. 

— Da. 

— Am ştiut eu. Am ştiut eu. Mi-am dat seama după vocea ta, 
la telefon, că s-a întîmplat ceva. Doar nu aveţi şi voi de gind să 
divorţaţi! Aţi încercat să consultaţi un psiholog specialist? 

— Nu. Calmează-te. 

— Păi, de ce nu? E o femeie minunată, Michael. Trebuie să 
faci totul pentru căsnicia ta. 

— Încercăm, mamă. Dar e dificil. 

— Aventuri? Droguri? Alcool? Jocuri de noroc? Vreun viciu? 

— Nu. Doar doi oameni care merg pe drumuri separate. Eu 


lucrez optzeci de ore pe săptămînă. Ea lucrează alte optzeci. 

— Atunci, lucraţi mai puţin. Banii nu reprezintă totul, spuse 
ea cu glasul uşor tremurat, iar eu am zărit o lacrimă în ochii ei. 

— Imi pare rău, mamă. Măcar noi nu avem copii. 

Mama îşi muşcă buza, încercînd să fie tare, dar o durea 
sufletul. lar eu ştiam exact ce gîndeşte: doi au păţit-o, a mai 
rămas unul. Avea să primească divorţul meu ca pe un eşec per- 
sonal, la fel cum suferise şi pentru cel al fratelui meu. Avea să 
găsească un mod de a se învinovăţi pe sine. 

Nu aveam nevoie de milă. Pentru a muta discuţia pe un 
făgaş mai interesant, i-am povestit despre "Domnul" şi, spre 
binele ei, am minimalizat pericolul în care mă aflasem. Chiar 
dacă povestea apăruse în ziarele din Memphis, părinţii mei nu 
citiseră nimic. 

— N-ai păţit nimic? mă întrebă ea, îngrijorată. 

— Sigur că nu. Glonţul a trecut pe lîngă mine. Sînt aici. 

— Ah, slavă Domnului! Adică, vreau să spun, te simţi bine 
psihic? 

— Da, mamă, mă simt bine. Sînt întreg. Nici urmă de rană. 
Firma a vrut să-mi iau cîteva zile libere, aşa că am venit acasă. 

— Sărăcuţul de tine. Mai întîi Claire, iar acum asta... 

— Mă simt bine. A nins zdravăn aseară şi era momentul 
potrivit ca să plec. 

— Claire e în siguranţă? 

— Ca toată lumea din Washington. Locuieşte la spital şi pro- 
babil că acela e locul cel mai potrivit din oraş. 

— Mă îngrijorează foarte mult situaţia ta. Urmăresc statisti- 
cile despre criminalitate, să ştii. E un oraş foarte periculos. 

— Aproape la fel de periculos ca Memphis. 

O minge de golf a aterizat în apropiere de verandă şi am 
aşteptat amîndoi pînă cînd proprietarul ei şi-a făcut apariţia. O 
doamnă îndesată s-a rostogolit dintr-un cart, s-a aplecat o clipă 
peste minge şi a strivit-o sub picior. 

Mama a plecat să mai aducă ceai şi să-şi şteargă ochii 
înlăcrimaţi. 


Nu ştiu care dintre părinţii mei a suferit cel mai mult de pe 
urma vizitei mele. Mama dorea familii puternice, cu mulţi nepoți. 
Tata dorea ca băieţii lui să urce rapid pe scara socială şi să se 


bucure de răsplata succesului obţinut cu trudă. 

Tirziu, în acea după-amiază, tata şi cu mine am jucat nouă 
puncte. El juca; eu beam bere şi conduceam cartul. Mai trebuia 
mult pentru ca golful să-şi dovedească efectele magice asupra 
mea. După două beri reci, eram gata de discuţii. Repetasem 
povestea cu "Domnul" în timpul prînzului, aşa că el credea că 
mă relaxez vreo două zile, ca să mă adun înainte de a pătrunde 
din nou, în forţă, în arenă. 

— M-am cam săturat să lucrez la firma asta mare, tată, i-am 
spus, cînd am ajuns în dreptul celui de-al treilea punct lovit, 
aşteptind să se elibereze ţinta următoare. Eram nervos şi 
această nervozitate mă scotea din sărite. Era vorba de viaţa 
mea, nu de alui. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că m-am săturat de ceea ce fac. 

— Bine ai venit în lumea reală! Crezi că acela care stă toată 
ziua la strung, în fabrică, nu se satură de ceea ce face? Măcar tu 
te îmbogăţeşti din ce faci. 

Cu aceste cuvinte, punctă cu o lovitură violentă. După alte 
două lovituri, căutam împreună mingea lui prin tufişuri şi mi se 
adresa din nou: 

— Vrei să-ţi schimbi munca? 

— Mă gîndesc s-o fac. 

— Unde vrei să te muţi? A 

— Nu ştiu. E prea devreme pentru asta. Incă n-am căutat un 
alt loc. 

— Atunci, de unde ştii că iarba e mai verde, dacă nu ai 
căutat? spuse el, ridicînd mingea şi pornind înainte. 

L-am urmat, singur în cart, pe poteca pavată, urmărindu-l 
cum îşi continuă traseul pe pajişte, lovitură după lovitură, şi 
m-am întrebat de ce mă înfricoşa atit de mult omul acela cu 
părul cărunt. Îşi împinsese toţi fiii de la spate, ca să-şi impună 
țeluri în viaţă, să muncească din greu, să facă eforturi pentru a 
deveni Oameni Mari, ale căror acţiuni să fie în totalitate 
îndreptate spre cîştigarea multor bani şi transformarea în 
realitate a visului american. El, categoric, plătise tot de ce avem 
noi nevoie. 

Ca şi fraţii mei, eu nu mă născusem cu o conştiinţă socială. 
Făceam donaţii către biserică, pentru că Biblia ne sugerează, cu 
toată puterea, acest lucru. Plăteam impozite guvernului, pentru 


că legea o cere. Desigur, pe undeva, din aceste ofrande, avea 
să se împlinească şi ceva bun, iar noi ne aduceam contribuţia 
noastră. Politica aparţinea celor doritori să joace acest joc şi, în 
plus, oamenii cinstiţi nu puteau face bani. Am fost învăţaţi să 
fim productivi şi, cu cît aveam mai mult succes, cu atît mai mulţi 
membri ai societăţii puteau beneficia, într-un fel sau altul, din 
asta. Ţeluri precise, muncă multă, joc cinstit, prosperitate. 

Tata rată a cincea lovitură şi, urcînd din nou în cart, începu 
să dea vina pe crosă. 

— Poate că eu nu caut păşuni mai verzi, i-am spus. 

— Ce-ar fi să mergi pînă la capăt şi să-mi spui clar ceea ce 
vrei să spui? mă îndemnă el. 

Ca de obicei, mă simţeam slab, pentru că nu înfruntasem 
subiectul cu curaj. 

— Mă gîndesc la dreptul public. 

— Ce naiba mai e şi asta? 

— E atunci cînd lucrezi pentru binele societăţii, fără să scoţi 
prea mulţi bani. 

— Dar ce, ai devenit democrat? Ai stat prea mult la 
Washington. 

— Sînt mulţi republicani la Washington. De fapt, au ajuns 
majoritari. 

Am străbătut în tăcere restul drumului pînă la următorul 
punct de lovire. Tata era un jucător bun de golf, dar loviturile lui 
erau din ce în ce mai slabe. Din cauza mea, nu se mai concen- 
tra. 

Căutîndu-şi din nou mingea, îmi spuse: 

— Deci, nu ştiu ce beţivan se alege cu un glonţ în cap, iar tu 
trebuie să schimbi societatea. Despre asta e vorba? 

— Nu era beţivan. A luptat în Vietnam. 

Tata comandase un B-52 în primii ani de război în Vietnam, 
aşa că vorbele mele l-au blocat. Dar numai pentru o clipă. Nu 
avea de gînd să cedeze nimic de la el. 

— Unul dintre ăia, deci? 

Nu i-am răspuns. Mingea era iremediabil pierdută şi el nici 
nu o căuta cu prea mare elan. Aruncă o alta pe pajişte, o lovi jal- 
nic şi porni, grăbit, după ea. 

— Nu suport să te văd că dai cu piciorul unei cariere fru- 
moase, fiule, îmi spuse. Ai muncit prea mult. Vei deveni 
partener în cîţiva ani. 


— Se poate. 
— Ai nevoie de o pauză, nimic mai mult. 
Acesta părea remediul la care se gindea toată lumea. 


l-am dus la cină într-un restaurant foarte plăcut. Ne-am 
străduit din răsputeri să evităm să vorbim despre Claire, cariera 
mea şi nepoţii pe care îi vedeau atît de rar. Am vorbit despre 
vechi prieteni şi foşti vecini. Am aflat ultimele birfe, dar nici una 
nu mă interesa, cîtuşi de puţin. 

l-am lăsat vineri, la prînz, cu patru ore înainte de zborul meu 
şi m-am întors la viaţa mea încurcată în capitală. 


7 


Bineînţeles, acasă era pustiu cînd m-am întors, vineri seara; 
totuşi, apăruse ceva nou. Un bilet pe tejgheaua din bucătărie. 
Urmîndu-mi exemplul, Claire plecase acasă, în Providence, pen- 
tru vreo două zile. Nu menţiona nici un motiv. Mă ruga să o sun 
cînd ajung acasă. 

Am sunat la părinţii ei şi le-am întrerupt cina. Am reuşit să 
înnodăm o conversaţie de cinci minute, în care s-a stabilit că 
amîndoi eram, într-adevăr, bine sănătoşi, că la Memphis era fru- 
mos şi la fel şi la Providence, că familiile erau bine şi că ea avea 
să se întoarcă în cursul după-amiezii de duminică. 

Am închis, mi-am făcut cafea şi am băut o ceaşcă, privind 
afară, pe geamul din dormitor, urmărind cu privirea maşinile 
care îşi croiau drum pe Strada P, încă acoperită de zăpadă. Nu 
părea să aibă de gînd să se topească. 

Îmi imaginam că şi Claire le spune părinţilor ei aceeaşi 
poveste lugubră cu care eu îi împovărasem pe ai mei. Era trist şi 
ciudat, şi totuşi, la urma urmelor, nu era surprinzător că amindoi 
eram sinceri cu familiile noastre, înainte de a ne confrunta noi 
înşine cu adevărul. Mă săturasem, şi am decis că, într-o zi, 
foarte curînd, poate chiar duminică, ne vom aşeza undeva, 
probabil la masa din bucătărie, şi vom înfrunta realitatea. Ne 
vom da pe faţă sentimentele şi temerile şi, eram foarte sigur, 
vom începe să ne planificăm viitorul separat. Ştiam că ea vrea 


să se retragă, doar că nu aveam idee cît de mult. 

Am exersat cu voce tare cuvintele pe care aveam să i le 
spun, pînă cînd au început să sune convingător, apoi am plecat 
într-o lungă plimbare. Afară erau minus douăsprezece grade şi 
bătea un vînt tăios, iar frigul îmi pătrundea pînă la oase. Am tre- 
cut pe lîngă case frumoase, intime, aşezate ordonat, unde 
zăream familii adevărate miîncînd, rizînd şi bucurindu-se de 
căldură, apoi am intrat pe Strada M; barurile erau pline, la 
intrarea în restaurante se formau cozi, iar cafenelele erau 
înţesate de lume. 

M-am oprit la fereastra unui club, ascultînd ritmurile de blues 
cu zăpada pînă la glezne, privind perechile tinere care beau cite 
ceva şi dansau. Pentru prima dată în viaţă, mă simţeam trecut 
de virsta tinereţii. Aveam treizeci şi doi de ani, dar în ultimii 
şapte lucrasem mai mult decit majoritatea oamenilor în 
douăzeci. Eram obosit, nu bătrîn, dar mă apropiam periculos de 
mult de vîrsta mijlocie şi am acceptat ideea că nu mai sunt un 
proaspăt absolvent de colegiu. Fetele drăguţe de acolo nici nu 
s-ar mai fi uitat la mine. 

Eram îngheţat şi începuse iar să ningă. Mi-am cumpărat un 
sandviş, l-am îndesat într-un buzunar şi m-am tîrît înapoi, spre 
casă. Mi-am turnat o porţie zdravănă de băutură şi am aprins 
focul, mîncînd în semiîntuneric, foarte singur. 

Altădată, absenţa lui Claire în weekend mi-ar fi oferit o 
scuză, fără probleme de conştiinţă, ca să mă mut la birou. 
Acum, stînd lîngă foc, numai gîndul ăsta îmi producea greata. 
Firma Drake & Sweeney avea să reziste, mîndră, pe poziţii, mult 
după plecarea mea, iar clienţii şi problemele lor, care păreau 
atit de cruciale, aveau să fie luate în grijă de alte cohorte de 
avocaţi tineri. Plecarea mea ar fi fost doar un mic obstacol 
pentru firmă, şi încă unul abia observat. Biroul meu avea toate 
şansele să fie ocupat, la numai cîteva minute după retragerea 
mea de acolo. 

La un moment dat, după ora noua, suna telefonul, 
trezindu-mă brusc din visarea cu ochii deschişi. Era Mordecai 
Green, care vorbea foarte tare de la un telefon celular. 

— Eşti ocupat? mă întrebă el. 

— Aaa, nu chiar. Care-i treaba? 

— E frig al naibii, ninge din nou şi nu avem destule ajutoare. 
Poţi să ne acorzi cîteva ore din timpul tău? 


— Ce anume să fac? 

— Să munceşti. Avem într-adevăr nevoie de oameni capabili 
aici. Adăposturile şi centrele de masă sînt pline ochi şi nu avem 
destui voluntari. 

— Nu sunt sigur că mă pricep. 

— Ştii să întinzi unt de alune pe piine? 

— Cred că da. 

— Atunci te pricepi. 

— Bine, unde să vin? 

— Sîntem cam la vreo zece rînduri de blocuri distanţă de 
birou. La intersecţia străzii 13 cu Euclid, ai să vezi o biserică gal- 
benă, pe partea dreaptă a drumului. Fundaţia creştină 
Ebenezer. Sîntem la subsol. 

Am notat totul în grabă, tremurînd din ce în ce mai mult, cu 
fiecare cuvint, pentru că Mordecai mă chema într-o zonă de 
luptă. Am vrut să întreb dacă ar trebui să-mi iau un pistol cu 
mine. Mă întrebam dacă el are aşa ceva. Dar el era negru, iar eu 
nu. Dar maşina, preţiosul meu Lexus? 

— Ai reţinut? răcni el, după o pauză. 

— Mda. Voi fi acolo în douăzeci de minute, i-am răspuns 
curajos, cu inima începînd să-mi bată mai repede. 

M-am schimbat într-o pereche de jeans, un tricou flauşat şi 
ghete de comandă, bune pentru excursii. Mi-am scos din 
portofel cărţile de credit şi cea mai mare parte din bani. In raftul 
de sus al unei debarale am găsit o haină veche de jeans bleu, cu 
dublură de lină, pătată de cafea şi vopsea — o relicvă din 
vremea sentimentele şi temerile şi, eram foarte sigur, vom 
începe să ne planificăm viitorul separat. Ştiam că ea vrea să se 
retragă, doar că nu aveam idee cît de mult. 

Am exersat cu voce tare cuvintele pe care aveam să i le 
spun, pînă cînd au început să sune convingător, apoi am plecat 
într-o lungă plimbare. Afară erau minus douăsprezece grade şi 
bătea un vînt tăios, iar frigul îmi pătrundea pînă la oase. Am tre- 
cut pe lîngă case frumoase, intime, aşezate ordonat, unde 
zăream familii adevărate miîncînd, rizînd şi bucurindu-se de 
căldură, apoi am intrat pe Strada M; barurile erau pline, la 
intrarea în restaurante se formau cozi, iar cafenelele erau 
înţesate de lume. 

M-am oprit la fereastra unui club, ascultînd ritmurile de blues 
cu zăpada pînă la glezne, privind perechile tinere care beau cite 


ceva şi dansau. Pentru prima dată în viaţă, mă simţeam trecut 
de virsta tinereţii. Aveam treizeci şi doi de ani, dar în ultimii 
şapte lucrasem mai mult decit majoritatea oamenilor în 
douăzeci. Eram obosit, nu bătrîn, dar mă apropiam periculos de 
mult de virsta mijlocie şi am acceptat ideea că nu mai sînt un 
proaspăt absolvent de colegiu. Fetele drăguţe de acolo nici nu 
s-ar mai fi uitat la mine. 

Eram îngheţat şi începuse iar să ningă. Mi-am cumpărat un 
sandviş, l-am îndesat într-un buzunar şi m-am tîrît înapoi, spre 
casă. Mi-am turnat o porţie zdravănă de băutură şi am aprins 
focul, mîncînd în semiîntuneric, foarte singur. 

Altădată, absenţa lui Claire în weekend mi-ar fi oferit o 
scuză, fără probleme de conştiinţă, ca să mă mut la birou. 
Acum, stînd lîngă foc, numai gîndul ăsta îmi producea greață. 
Firma Drake & Sweeney avea să reziste, mîndră, pe poziţii, mult 
după plecarea mea, iar clienţii şi problemele lor, care păreau 
atit de cruciale, aveau să fie luate în grija de alte cohorte de 
avocaţi tineri. Plecarea mea ar fi fost doar un mic obstacol 
pentru firmă, şi încă unul abia observat. Biroul meu avea toate 
şansele să fie ocupat, la numai cîteva minute după retragerea 
mea de acolo. 

În cameră era cald, iar mirosurile, aromele mîncării şi gazul 
încălzit se amestecau într-un aer greu, dar nu neplăcut. Un 
vagabond îmbrăcat cu tot felul de haine puse unele peste altele, 
cam cum era şi "Domnul", a dat peste mine şi mi-am dat seama 
că era momentul să mă mişc de acolo. 

M-am dus direct la Mordecai, iar el s-a arătat încîntat să mă 
vadă. Ne-am strîns mîinile ca nişte vechi prieteni şi m-a prezen- 
tat altor doi voluntari, ale căror nume nici nu le-am auzit. 

— E o nebunie, spuse el. Ninsoare puternică, îngheţ — iar noi 
lucrăm toată noaptea. la pîinea aceea de acolo! îmi spuse, 
arătînd spre o tavă plină cu felii de piine albă. Am luat-o şi l-am 
urmat pînă la una din mese. 

— E într-adevăr complicat. Ai cîmaţi aici, muştar şi maioneză 
acolo, o felie de cîrnat, două felii de pîine. Ai înţeles? 

— Sigur. 

— Te prinzi repede, spuse el, bătindu-mă pe umăr şi 
făcîndu-se nevăzut. 

Am făcut în grabă zece sandvişuri şi m-am declarat harnic. 
Apoi am încetinit ritmul şi am început să-i urmăresc pe cei aflaţi 


la rind; ţineau ochii plecaţi, dar se uitau întotdeauna la mîncarea 
ce-i aştepta. Li se dădea o farfurie de carton, o cană de plastic 
cu lingură şi un şerveţel. Pe măsură ce înaintau, cana se umplea 
cu supă, li se punea o jumătate de sandviş pe farfurie, apoi un 
măr şi o prăjitură micuță. La sfîrșit, îi aştepta un pahar cu suc de 
mere. 

Majoritatea şopteau "mulţumesc" voluntarului care le dădea 
sucul, apoi se îndepărtau, ţinînd cu mare grijă farfuria şi cana. 
Chiar şi copiii erau cuminţi şi grijulii cu mîncarea. 

Cei mai mulţi păreau să măniînce încet, savurînd căldura şi 
atingerea hranei în gură, aroma care le mîngiia faţa. Alţii mîncau 
cît puteau de repede. 

Lîngă mine se afla un aragaz cu patru ochiuri, fiecare cu cite 
o oală mare de supa fierbînd deasupra. În partea cealaltă era 
aşezată o masă plină cu ţelină, morcovi, ceapă, roşii şi pui 

Întregi. Un voluntar tăia, cu un cuţit mare, bucăţile de pui şi 
mărunţea legumele. Alţi doi voluntari se ocupau de aragaz. 
Ciîţiva aduceau mincarea la mesele de serviciu. Pentru moment, 
singurul care făcea sandvişuri eram eu. 

— Avem nevoie de mai multe sandvişuri cu unt de alune, mă 
anunţă Mordecai, revenind în bucătărie. Se aplecă sub masă şi 
luă de acolo o cutie de cinci kilograme cu unt de alune. 

— Te descurci? 

— Sînt un adevărat expert, i-am răspuns. 

Se uita cum muncesc. Rîndul se mai rărise şi el avea chef de 
vorbă. 

— Am crezut că eşti avocat, am început eu, întinzînd untul 
de alune. 

— Mai întîi sînt om, abia apoi avocat. E posibil să fii şi una, şi 
alta — nu pune chiar aşa de mult acolo! Trebuie să fim eficienţi. 

— De unde vine mîncarea? 

— Din rezerve. Totul provine din donaţii. Azi avem noroc, 
pentru că se dă pui. E o delicatesă. De obicei avem numai 
legume. 

— Plinea asta nu e prea proaspătă. 

— Nu, dar e gratuită. Vine de la o brutărie mare — e ceea ce 
le rămîne de pe o zi pe alta. Poţi lua şi tu un sandviş, dacă vrei. 

— Mulţumesc. Tocmai m-am servit. Tu mănînci aici? 

— Rareori. 

După cum arăta, era evident că Mordecai nu ţinuse un astfel 


de regim, cu supă de legume şi mere. Se aşeză pe marginea 
mesei şi începu să cerceteze lumea. 

— E pentru prima dată cînd vii într-un adăpost? 

— Da. 

— Care sînt primele cuvinte care-ţi vin în minte? 

— Fără speranţă. 

— Era de aşteptat. Dar o să-ţi treacă. 

— Ciţi oameni locuiesc aici? 

— Nici unul. Acesta e doar un adăpost de urgenţă. Bucătăria 
e deschisă zilnic, pentru prînz şi cină, dar nu e, propriu-zis, un 
adăpost. Biserica are amabilitatea să-şi deschidă porţile cînd e 
vreme rea. 

Am încercat să înţeleg. 

— Atunci, unde trăiesc aceşti oameni? 

— Unii dorm pe unde apucă. Trăiesc în clădiri abandonate — 
şi sînt cei mai norocoşi. Unii stau în parcuri; alţii, pe străzi; alţii 
în staţiile de autobuz sau pe sub poduri. Supravieţuiesc acolo cît 
timp vremea e suportabilă. In seara asta ar fi îngheţat de-a 
binelea. 

— Atunci, unde sînt adăposturile? 

—  Risipite prin tot oraşul. Sînt vreo douăzeci — jumătate, 
deschise cu fonduri private, cealaltă jumătate de stat; dintre 
acestea din urmă, datorită reducerilor de buget, două se vor 
închide. 

— Cite paturi? 

— Cinci mii, aproximativ. 

— Cîţi oameni nu au adăpost? 

— Asta e întotdeauna o întrebare dificilă, pentru că nu e prea 
simplu să-i numeri. Aş zice că vreo zece mii. 

— Zece mii? 

— Da, iar asta, dacă ne referim numai la oamenii străzii. Mai 
sînt, probabil, alţi douăzeci de mii, care mai stau pe la familii şi 
prieteni, mai scapă o lună-două de traiul fără căpătii. 

— Deci, sînt cel puţin cinci mii de oameni pe străzi? am între- 
bat, fără să-mi ascund uimirea. 

— Cel puţin. 

Un voluntar ne ceru nişte sandvişuri. Mordecai începu să mă 
ajute şi, împreună, am făcut încă o duzină. Pe urmă ne-am oprit 
să privim iarăşi lumea. Uşa s-a deschis şi o mamă tînără a intrat 
încet, ţinînd în braţe un copil şi urmată de alţi trei, dintre care 


unul purta o pereche de pantaloni scurţi şi  şosete 
desperecheate, fără pantofi. Avea un prosop legat peste umeri. 
Ceilalţi doi copii aveau cel puţin pantofi, dar prea puţine hăinuţe 
pe ei. Bebeluşul părea să doarmă. 

Mama arăta cam ameţită şi, odată intrată în adăpost, nu mai 
ştiu ce să facă. Era un loc liber la o masă. Işi conduse familia 
spre mîncare şi doi voluntari zîmbitori săriră să o ajute. Unul îi 
aşeză într-un colţ, lîngă bucătărie, şi începu să le dea de 
mîncare, în vreme ce celălalt îi acoperi cu pături. 

Mordecai şi cu mine priveam scena. Incercam să nu arăt 
prea curios, dar cui îi păsa? 

— Ce-o să se întîmple cu ea, după ce se termină viscolul? am 
întrebat. 

— Cine ştie? De ce n-o întrebi pe ea? 

Asta m-a cam încurcat. Nu eram pregătit să mă implic. 

— Eşti membru activ în asociaţia avocaţilor din capitală? 

— Oarecum. De ce? 

— Din curiozitate, nimic mai mult. Membrii baroului susţin 
multe cazuri pro bono în favoarea celor fără adăpost. 

Mă încerca, iar eu nu aveam de gînd să mă las prins. 

— Eu lucrez la cazuri penale, i-am spus, cu mînarie şi, în 
oarecare măsură, cu sinceritate. Cu patru ani mai înainte, aju- 
tasem un partener al firmei să scrie un raport despre un om 
închis în Texas. Firma mea făcea propagandă activităţilor pro 
bono printre asociaţi, dar era bine să fie limpede că munca asta 
pe gratis nu trebuia să deranjeze, cumva, numărul orelor plătite. 

Am continuat să-i urmărim pe mama aceea şi pe cei patru 
copii ai ei. Doi dintre ei, care abia se ridicaseră pe picioare, 
mîncaseră mai întîi prăjiturile, aşteptînd ca supa să se răcească. 
Mama părea fie drogata, fie în stare de şoc. 

— Există vreun loc unde femeia asta ar putea să se ducă 
chiar acum să locuiască? am întrebat 

— Probabil că nu, mi-a răspuns Mordecai, nonşalant, 
legănîndu-şi picioarele mari pe lîngă marginea mesei. La data de 
ieri, lista de aşteptare pentru adăposturi de urgenţă avea cinci 
sute de nume. 

— Adăposturi de urgenţă? 

— Da. Există un adăpost pentru temperaturi extrem de 
scăzute, pe care primăria are amabilitatea să-l deschidă cînd se 
ajunge sub punctul de îngheţ. Aceea ar putea fi singura ei 


şansă, dar sînt sigur că în seara asta e plin ochi. Pe urmă, 
primăria este la fel de amabilă şi închide adăpostul cînd gheaţa 
începe să se topească. 

Ajutorul de bucătar trebuia să plece şi, cum eu eram volun- 
tarul cel mai apropiat şi care nu avea, pentru moment, nimic de 
făcut, a trebuit să intru în acţiune. In vreme ce Mordecai făcea 
sandvişuri, eu tocam ţelină, morcovi şi ceapă şi asta a durat 
cam o oră, sub privirile atente ale domnişoarei Dolly, una dintre 
membrele fondatoare ale bisericii, care de unsprezece ani se 
ocupa de hrănirea vagabonzilor. Era bucătăria ei. Eu eram ono- 
rat să mă aflu acolo şi, la un moment dat, mi-a atras atenţia că 
tăiam telina în bucăţi prea mari. Le-am micşorat imediat. 
Femeia avea un şorţ alb şi imaculat şi era teribil de mîndră de 
ceea ce făcea. 

— E oare posibil să te obişnuieşti cu imaginea acestor 
oameni? am întrebat-o, la un moment dat. 

Stăteam amindoi în faţa aragazului şi atenţia ne fusese 
atrasă de o ceartă, undeva la capătul sălii. Mordecai şi preotul 
au intervenit şi lucrurile s-au calmat. 

— Niciodată, drăguță, mi-a răspuns ea, ştergîndu-şi mîinile 
cu un prosop. Dar în Proverbe se spune: "Fericit acela care îi 
hrăneşte pe sărmani". Asta mă ajută să merg mai departe. 

Se întoarse şi amestecă uşor în supă. 

— Puii sînt gata, spuse întorcîndu-se spre mine. 

— Asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că trebuie să iei puii de pe foc, să torni supa în 
oala de acolo, să laşi carnea să se răcească şi apoi să o scoţi de 
pe oase. 

Dezosatul era o adevărată artă, mai ales dacă foloseai 
metoda domnişoarei Dolly. M-am fript la degete şi, pînă să ter- 
min, aveam chiar băşici. 


8 


Mordecai m-a condus spre hol, pe o scară întunecoasă. 

— Ai grijă pe unde calci, mi-a spus aproape şoptit cînd am 
trecut de uşile batante şi am intrat în sanctuar. 

Locul era puţin luminat, oamenii încercau să-şi găsească un 


loc de dormit peste tot. Erau risipiţi prin strane şi sforăiau. Alţii 
stăteau ghemuiţi pe sub rîndurile de bănci, iar mai multe mame 
încercau să-şi liniştească copiii. Culoarul era plin de lume întinsă 
pe jos şi abia am reuşit să ne strecurăm pînă la amvon. Strana 
corului era şi ea plină. 

— Nu sînt multe biserici care ar face aşa ceva, mi-a şoptit el 
cînd ne-am oprit lîngă masa altarului şi ne-am uitat din nou 
peste rîndurile de bănci. 

Le înţelegeam ezitarea. 

— Ce se întîmplă duminica? l-am întrebat şi eu, tot în şoaptă. 

— Depinde de vreme. Pastorul este unul de-ai noştri. O dată 
a anulat slujba, ca să nu-i dea afară. 

Nu eram sigur ce înseamnă "unul de-ai noştri", dar nu mă 
simţeam ca unul dintre membrii acestui club. Am auzit tavanul 
scîrțţiind şi mi-am dat seama că, deasupra noastră, se afla un 
balcon în formă de U. Mi-am mijit puţin ochii şi, încet, am 
descoperit cu privirea o altă masă de oameni întinşi pe rîndurile 
de scaune de acolo. Mordecai îi văzu şi el. 

— Ce mulţi sunt... am mormăit, incapabil să-mi sfirşesc 
gîndul. 

— Noi nu-i numărăm. Doar le dăm hrană şi adăpost. 

O rafală de vînt a lovit clădirea şi ferestrele au început să se 
zguduie. În sanctuar era mult mai frig decît în subsol. Am trecut, 
în vîrful picioarelor, peste trupurile întinse şi am ieşit printr-o 
uşă de lîngă orgă. 

Era aproape unsprezece noaptea. Subsolul era încă aglome- 
rat, dar nimeni nu mai stătea la rînd la supă. 

— Vino după mine, îmi spuse Mordecai. 

Luă o cană de plastic şi i-o dădu unui voluntar, să i-o umple. 

— Hai să vedem cum găteşti, rosti el zimbind. 

Ne-am aşezat printre ceilalţi, la o masă pliantă, cu coatele 
înghesuite de oamenii străzii. El mînca şi vorbea, ca şi cum n-ar 
fi avut nici o grijă; eu nu puteam face la fel. Mă jucam cu supa 
care, mulţumită domnişoarei Dolly, era într-adevăr foarte bună, 
dar nu puteam ignora faptul că eu, Michael Brock, băiat alb şi 
bogat din Memphis, care studiase la Yale şi lucra la Drake & 
Sweeney, stăteam printre vagabonzi, în subsolul unei biserici 
din inima cartierului de nord-vest al capitalei, Washington D. C... 
Mai văzusem încă o faţă albă, aceea a unui om de virstă 
mijlocie, care mîncase şi se făcuse nevăzut. 


Eram sigur că puteam să-mi iau adio de la Lexus-ul meu, 
sigur că nu puteam supravieţui nici cinci minute în afara acelei 
clădiri. Am jurat, în sinea mea, să rămîn pe lîngă Mordecai, 
oricînd şi oriunde s-ar afla. 

— E bună supa asta, decretă el. Nu e întotdeauna la fel, îmi 
explică. Depinde de ce avem. lar reţeta diferă, în funcţie de loc. 

— Zilele trecute am primit tăiţei, la Masa Sfintei Martha, 
spuse bărbatul aşezat în dreapta mea şi al cărui cot era mai 
aproape de cana mea cu supă decit al meu. _ 

— Tăiţei? întrebă Mordecai, prefăcîndu-se mirat. In supă? 

— Da. Cam o dat' pe lună primeşti tăiţei. Da' sigur că acu' 
ştie toată lumea, aşa că e greu de găsit loc la masă. 

Nu-mi dădeam seama dacă omul glumea sau nu, dar ochii îi 
zimbeau. Ideea unui vagabond care să fie nemulţumit de lipsa 
unui loc liber la cantina lui preferată mi s-a părut ilară. Era greu 
să găseşti un loc la masă — de cite ori auzisem asta la prietenii 
mei din Georgetown? 

Mordecai zimbi. 

— Cum te numeşti? îl întrebă el pe bărbatul necunoscut. 

Aveam să descopăr că Mordecai dorea întotdeauna să lege 
numele de figuri. Vagabonzii pe care îi iubea erau mai mult decit 
simple victime; erau oameni de-ai lui. 

Chiar şi pentru mine era vorba de o curiozitate firească. 
Doream să ştiu cum devine cineva vagabond. Ce anume se pro- 
duce, în vastul nostru sistem de asigurări sociale, pentru a le 
permite americanilor să ajungă atit de săraci, încît să locuiască 
pe sub poduri? 

— Drano, răspunse omul, ronţăind una dintre bucăţile mele 
mai mari de ţelină. 

— Drano? întrebă Mordecai. 

— Drano, repetă omul. 

— Care e numele tău mic? 

— Nu am aşa ceva. Sînt prea sărac. 

— Cine ţi-a dat numele Drano? 

— Maică-mea. 

— Ciţi ani aveai cînd ţi-a spus Drano? 

— Vreo cinci. 

— De ce Drano? 

— Avea un copil mic care nu mai tăcea din gură, plîngea tot 
timpul de nu putea dormi nimeni. l-am dat eu nişte praf de 


gîndaci. 

Spuse povestea în timp ce amesteca în supă cu lingura. Era 
bine exersată, bine relatată, dar eu nu credeam un cuvinţel. Alţii 
însă ascultau şi Drano se simţea bine. 

— Ce s-a întîmplat cu copilul? îl întrebă Mordecai, 
prefăcîndu-se serios. 

— A murit. 

— Pare să fi fost vorba de fratele tău. 

— Nu. De sora mea. 

— Aşa deci. Ţi-ai omorît sora. 

— Mda, numai că după aceea am dormit pe săturate. 

Mordecai îmi făcu semn cu ochiul, ca şi cum ar mai fi auzit el 
destule dintr-astea. 

— Unde locuieşti, Drano? l-am întrebat şi eu. 

— Aici, în capitală. 

— Unde stai? îl întrebă Mordecai, corectîndu-mi exprimarea 
prea sofisticată. 

— Ici şi colo. Am o mulţime de dame bogate, care mă plătesc 
să le ţin companie. 

Doi tipi aflaţi de cealaltă parte a lui Drano găsiră ideea 
amuzantă. Unul pufni, celălalt izbucni în ris. 

— Unde primeşti scrisori? îl întrebă Mordecai. 

— La poştă, răspunse bărbatul. 

Drano avea un răspuns prompt pentru orice întrebare, aşa 
că l-am lăsat amindoi în pace. 

Domnişoara Dolly pregăti cafeaua pentru voluntari, după ce 
stinse aragazul. Vagabonzii se pregăteau de culcare. 

Alături de Mordecai, m-am aşezat pe marginea unei mese, în 
bucătăria întunecată, sorbind cite o gură de cafea şi privind, prin 
ferestruica de serviciu, la cei îngrămădiţi acolo. 

— Pînă cînd ai de gind să mai stai? l-am întrebat. 

— Depinde, mi-a răspuns, ridicînd din umeri. Cu două sute 
de oameni ca ei, strînşi în aceeaşi încăpere, se întîmplă întot- 
deauna cîte ceva. Pastorul e mai liniştit dacă rămîn aici. 

— Toată noaptea? 

— S-a întîmplat de multe ori. 

Nu-mi planificasem să dorm cu oamenii aceia. Nici nu 
prevăzusem că voi părăsi clădirea fără să fiu păzit de Mordecai. 

— Eşti liber să pleci oricînd doreşti, mă linişti el. 

Plecarea era cea mai proastă dintre variantele mele mai limi- 


tate. Vineri seară, miezul nopţii, pe străzile din Washington. Un 
tînăr alb, cu o maşină frumoasă. Cu sau fără zăpadă, nu-mi 
dădeam prea multe şanse. 

— Ai familie? l-am întrebat. 

— Da. Soţia mea e secretară la Departamentul Muncii. Avem 
trei băieţi. Unul e la colegiu, altul în armată. 

Vocea începu să-i tremure înainte de a ajunge la al treilea. 
Nu aveam de gînd să fiu indiscret. 

— Şi unul pe care l-am pierdut pe străzi, acum zece ani. Din 
cauza bandelor rivale. 

— Îmi pare rău. 

— Dar tu? 

— Însurat, fără copii. 

M-am gîndit la Claire, pentru prima dată după multe ore. 
Cum ar fi reacţionat dacă ar fi ştiut unde mă aflu? Nici unul din- 
tre noi nu-şi găsise timp pentru nimic din ceea ce ar fi avut vreo 
legătură oricît de vagă cu munca de caritate. 

Ar fi murmurat, ca pentru sine: "S-a ţicnit de tot", sau ceva 
în genul ăsta. 

Puțin îmi păsa. 

— Ce face soţia ta? mă întrebă el, încercînd să înfiripe o con- 
versaţie. 

— E chirurg rezident la Georgetown. 

— Aţi ajuns amindoi departe, aşa s-ar spune. Tu vei fi 
partener într-o mare firmă, ea va fi chirurg. Un alt vis american. 

— Aşa cred. 

Pastorul îşi făcu apariţia de pe undeva şi îl trase pe Mordecai 
după el, în bucătărie, ca să-i spună ceva în şoaptă. Eu am luat 
patru prăjiturele dintr-un bol şi m-am îndreptat spre colţul în 
care mama cea tînără dormea cu capul proptit pe pernă şi 
bebeluşul strîns sub braţ. Ceilalţi doi copii mai mici nici nu 
mişcau sub pături. Dar cel mai mare era treaz. 

M-am lăsat pe vine lîngă el şi i-am întins o prăjitură. A luat-o, 
cu ochii sclipind. Sub privirile mele, a înghiţit-o pînă la ultima 
firimitură, apoi a mai vrut una. Era mic şi osos, nu mai mare de 
patru ani. 

Capul mamei căzu în piept, trezind-o. Mă privi cu ochi trişti, 
obosiţi, apoi înţelese că mă jucam de-a prăjitura cu copilul ei. 
Îmi zîmbi chinuit, apoi îşi aranja din nou perna. 

— Cum te cheamă? l-am întrebat în şoaptă pe băiat. 


După două prăjituri, era prietenul meu pe viaţă. 

— Ontario, mi-a răspuns rar şi moale. 

— Ciţi ani ai? 

Băiatul ridică patru degeţele, apoi lăsă unul în jos, apoi îl 
ridică din nou. 

— Patru? l-am întrebat. 

El a dat din cap, în semn de aprobare şi a întins mîna după 
încă o prăjitură, pe care i-am dat-o bucuros. l-aş fi dat orice. 

— Unde stai? am şoptit eu. 

— Într-o maşină, mi-a şoptit şi el, drept răspuns. 

Mi-a trebuit o clipă ca să înţeleg exact. Nu mai ştiam ce să-l 
întreb. El era prea ocupat cu miîncatul, ca să-l mai preocupe şi 
conversaţia. Îi pusesem trei întrebări; el îmi dăduse trei răspun- 
suri sincere. Locuiau într-o maşină. 

Voiam să alerg la Mordecai şi să-l întreb ce e de făcut cînd 
afli că unii oameni locuiesc într-o maşină, dar am rămas acolo, 
zimbindu-i lui Ontario. Îmi răspunse şi el tot cu un zîmbet. În 
cele din urmă, se hotărî să mă întrebe: 

— Mai ai suc de mere? 

— Sigur că da, i-am răspuns şi m-am dus la bucătărie să 
umplu două căni. 

Copilul a dat una pe git şi apoi i-am dat-o şi pe a doua. 

— Spune mulţumesc, i-am zis. 

— Mulţumesc, a răspuns şi a întins mîna după încă o 
prăjitură. 

Am găsit un scaun pliant şi m-am aşezat lîngă Ontario, cu 
spatele lipit de perete. Subsolul era uneori cufundat în tăcere, 
dar niciodată liniştit. Cei care nu sînt învăţaţi să doarmă într-un 
pat nu au somnul uşor. Din timp în timp, Mordecai trecea printre 
trupuri, ca să calmeze pe cite cineva. Era atit de masiv şi de 
impunător, încît nimeni nu îndrăznea să-i pună autoritatea la 
îndoială. 

Cu stomacul iarăşi plin, Ontario adormi, cu capul micuţ: 
aşezat pe picioarele mamei lui. M-am strecurat în bucătărie, 
mi-am turnat încă o ceaşcă de cafea şi m-am întors pe scaunul 
meu din colţul încăperii. 

În clipa aceea, bebeluşul începu să ţipe. Vaietul lui, uimitor 
de puternic, îţi făcea milă şi întreaga încăpere păru să vibreze, 
asurzitor. Mama era ameţită, obosită, frustrată fiindcă fusese 
sculată din somn. Îi spuse să tacă, apoi îl puse pe umăr şi începu 


să-l legene, înainte şi înapoi. Bebeluşul ţipa din ce în ce mai tare 
şi se auzeau murmure de nemulţumire din partea celorlalţi 
locatari. 

Fără să mă gindesc, m-am întins şi am luat bebeluşul, 
zimbindu-i mamei, în încercarea de a-i cîştiga încrederea. Ei nici 
nu-i păsa. Era uşurată să scape de el. 

Copilul era uşor ca un fulg şi făcuse pe el. Mi-am dat seama 
de asta cînd i-am pus uşor capul pe umărul meu şi am început 
să-l bat uşor pe spate. M-am dus la bucătărie, căutîndu-l 
disperat pe Mordecai sau pe vreun alt voluntar, care să-mi vină 
în ajutor. Domnişoara Dolly plecase cu o oră înainte. 

Spre uşurarea şi surprinderea mea, copilul tăcu, în timp ce 
mă îndreptam spre aragaz, bătindu-l pe spate, vorbindu-i şi 
căutînd un prosop, ceva. Aveam mina udă. 

Unde mă aflam? Ce naiba făceam? Ce-ar fi zis prietenii mei 
dacă m-ar fi văzut în bucătăria întunecată, încercînd să potolesc 
un bebeluş al străzii, rugindu-mă ca scutecul să fie doar umed? 

Nu mirosea a altceva, deşi eram sigur că aproape simţeam 
păduchii trecînd din părul lui într-al meu. Mordecai, cel mai bun 
prieten al meu, îşi făcu apariţia şi aprinse un bec. 

— Ce drăguţ, comentă el. 

— Avem ceva scutece pe aici? l-am întrebat în şoaptă. 

— Treabă mică sau treabă mare? m-a întrebat şi el, fericit, 
îndreptîndu-se spre toalete. 

— Nu ştiu, te rog, grăbeşte-te. 

Scoase la lumină un pachet de Pampers; i-am dat copilul cît 
am putut de repede. Haina mea de jeans bleu avea o pată mare, 
umedă, pe umărul stîng. Dovedind o incredibilă dexteritate, 
Mordecai aşeză copilul pe fundul pentru tăiat zarzavaturi, 
scoase scutecul ud, şi copilul se dovedi a fi o fetiţă; o curăţă cu 
un fel de şervet, îi puse un scutec curat şi mi-o dădu din nou în 
braţe. 

— Poftim, îmi spuse cu mîndrie. E ca şi nouă. 

— Multe lucruri nu se învaţă în şcoli, i-am răspuns, luînd 
fetiţa. 

M-am înviîrtit de colo-colo, cu ea în braţe, vreo oră, pînă cînd 
a adormit. Am învelit-o în haina mea şi am aşezat-o cu grijă 
între mama ei şi Ontario. 

Era aproape trei dimineaţa, sîmbătă şi trebuia să plec. 
Conştiinţa mea proaspăt trezită avea şi ea limitele ei, pentru o 


singură zi. Mordecai mă conduse pînă în stradă, îmi mulţumi că 
am venit şi mă trimise în noapte. Maşina era tot acolo unde o 
lăsasem, acoperită cu zăpadă proaspătă. 

Am plecat, lăsîndu-l pe Mordecai în faţa bisericii, privind în 
urma mea. 


9 


De la întîlnirea mea de şoc cu "Domnul", de marţi, nu mai 
marcasem nici o oră de munca plătită la Drake & Sweeney. 
Timp de cinci ani scosesem în medie doua sute de mii de dolari 
pe lună, ceea ce însemna opt mii pe zi, timp de şase zile, şi ceva 
în plus. Nu-mi puteam permite să pierd nici o zi şi nici să nu jus- 
tific ore preţioase. Cînd rămîneam în urmă, ceea ce se întîmpla 
numai rareori, lucram cîte douăsprezece ore sîmbăta şi, 
eventual, la fel şi duminica. lar dacă nu eram în urmă, lucram 
numai şapte sau opt ore sîmbăta şi, eventual, doar citeva 
duminica. Nu era de mirare că soţia mea se înscrisese la 
facultatea de medicină. 

Duminică dimineaţă, stăteam întins în pat, cu ochii în tavan, 
aproape incapabil să fac vreo mişcare. Nu voiam să mă duc la 
birou. Gîndul îmi făcea silă. Uram şirurile ordonate de mesaje 
telefonice, notate pe hirtii roz, înştiinţările de la superiori, care 
puneau la cale întiîlniri, ca să se intereseze de starea mea, 
vorbăria indiscretă a birfitorilor şi inevitabilul "Ce mai faci?" de 
la prieteni, de la cei cu adevărat îngrijoraţi şi de la cei cărora 
puţin le păsa. Cazurile antitrust sînt lungi şi dificile, cu dosare 
atit de groase, încit trebuie să le pui în cutii — şi la ce bun, în 
fond? O corporație de un miliard de dolari se lupta cu alta. O 
sută de avocaţi implicaţi produc tone de hirtii. 

Am recunoscut, faţă de mine însumi, că munca asta nu-mi 
plăcuse niciodată. Dacă o făceam atit de pătimaş, devenind un 
maestru şi consacrindu-mă unei specialităţi, într-o bună zi 
curînd, aveam să fiu omul de care aveau nevoie. S-ar fi putut 
întîmpla să fie vorba despre impozite, legislaţia muncii sau litigii. 
Cui i-ar fi plăcut legislaţia antitrust? 

Cu un efort de voinţă, m-am ridicat din pat şi m-am vîrît sub 
duş. 


Micul dejun era alcătuit dintr-un croissant de la brutăria de 
pe Strada M, cu cafea tare, toate cumpărate cu o mînă pe volan. 
M-am întrebat ce mînca Ontario în acel moment, apoi, mi-am zis 
că ar fi bine să nu mă mai torturez. Aveam dreptul să mănînc 
fără să mă simt vinovat, dar, pentru mine, mîncarea îşi pierdea 
din importanţă. 

La radio se anunţa că temperatura va urca, situîndu-se între 
minus şapte şi zero grade, şi că nu va mai ninge în tot restul 
săptaminii. 

M-am îndreptat spre birou, dar n-am ajuns decit pînă în holul 
clădirii cînd am fost acostat de unul dintre confrații mei de 
suferinţă. Bruce nu-mai-ştiu-cum, din secţia de comunicaţii, a 
intrat după mine în lift, rostind cu o voce gravă: 

— Ce mai faci, amice? 

— Bine. Dar tu? i-am ripostat. 

— La fel. Uite ce doream să-ţi spun: suntem alături de tine, 
să ştii. Ţine-te tare. 

Am încuvinţat cu un gest al capului, ca şi cum încurajarea lui 
ar fi fost crucială. Din fericire, a coborit la etajul doi, nu însă 
înainte de a-mi face favorul unei bătăi prieteneşti pe umăr, ca 
printre sportivi, la vestiar. Nu te lăsa, Bruce! 

Abia puteam să mă ţin pe picioare. Am încetinit pasul cînd 
am trecut pe lîngă biroul doamnei Devier şi sala de şedinţe. 
Mi-am continuat drumul pe holul îmbrăcat în marmură, pînă cînd 
mi-am găsit biroul şi m-am prăbuşit în scaunul rotativ din piele, 
epuizat. 

Polly avea cîteva moduri de a-mi lăsa mesajele telefonice, pe 
care, oricum, aveam de gînd să le arunc la gunoi. Dacă eu aş fi 
avut grijă să returnez convorbirile, ea mi-ar fi lăsat unul-două 
bileţele lîngă aparat. Dacă, totuşi, nu se întîmpla aşa — fapt 
care o enerva foarte tare — nimic nu-i plăcea mai mult decit să 
le alinieze în centrul biroului, o mare de valuri roz, toate perfect 
aranjate, în ordine cronologică. 

Am numărat treizeci şi nouă de mesaje, cîteva urgente, 
cîteva de la conducerea firmei. În special Rudolph părea foarte 
enervat, judecind după urmele lăsate de Polly. Le-am citit încet, 
le-am adunat unul cîte unul şi le-am pus deoparte. Eram hotărit 
să-mi termin cafeaua în linişte şi fără presiuni din afară, aşa că 
stăteam la birou, ţinînd cana în ambele miini, privind în gol şi 
semăniînd foarte bine cu unul aflat pe marginea prăpastiei, cînd 


a intrat Rudolph. 

Probabil îl sunaseră spionii; vreun asistent pus la pîndă sau 
poate Bruce, cel din lift. Poate că întreaga firmă era în alertă. 
Nu. Erau prea ocupați. 

— Bună, Mike, mă salută el înţepat, luînd loc, picior peste 
picior, pregătit pentru a discuta probleme serioase. 

— Bună, Rudy, i-am răspuns. Nu-i spusesem niciodată Rudy 
în faţă. Actuala soţie şi partenerii îi spuneau aşa, dar nimeni 
altcineva. 

— Unde ai fost? mă întrebă, fără cea mai mică umbră de 
compasiune. 

— La Memphis. 

— La Memphis? 

— Mda, simţeam nevoia să-mi văd părinţii. Plus că acolo se 
află şi psihiatrul familiei. 

— Psihiatru? 

— Da, m-a ţinut sub observaţie vreo două zile. 

— Sub observaţie? 

— Da, într-unui dintre cabinetele alea mici şi elegante, cu 
covoare persane şi somon la cină. O mie de dolari pe zi. 

— Două zile? Ai stat acolo două zile? 

— Da, cam aşa ceva. 

Minciuna nu mă deranja şi nici nu mă făcea să mă simt 
prost, tocmai pentru că minciuna nu mă deranja. Firma putea fi 
dură, chiar nemiloasă cînd poftea, iar eu nu aveam chef să mă 
las tocat mărunt de Rudolph. El avea ordine de atac din partea 
comitetului executiv şi urma să facă un raport imediat ce ieşea 
din biroul meu. Dacă reuşeam să-l fac să se mai înmoaie, rapor- 
tul ar fi fost mai blînd şi mai-marii firmei s-ar fi relaxat. Viaţa ar 
fi fost, pe termen scurt, mai uşoară. 

— Ar fi trebuit să anunţi pe cineva, spuse el, încă dur, dar 
simţeam că începe să cedeze. 

— Ei, zău aşa, Rudolph, eram dărimat. N-am dat telefon 
nimănui. 

Era exact atita disperare în tonul vocii mele încît să-l 
înmoaie. După o lungă pauză, reluă: 

— Acum te simţi bine? 

— N-am nimic. 

— N-ai nimic? 

— Psihiatrul a zis că sînt bine. 


— Sută la sută? 

— O sută zece la sută. Nici o problemă, Rudolph. Aveam 
nevoie de o mică pauză, atita tot. Sînt bine. Din nou cu 
motoarele în plin. 

Asta era tot ce dorea Rudolph. Zimbi, se relaxa şi îmi spuse: 

— Avem mult de lucru. 

— Ştiu. Abia aştept sa încep. 

Aproape că plecă din biroul meu în fugă. Avea să se ducă 
direct la telefon, să raporteze că unul dintre marii producători 
de bani ai firmei era din nou gata de atac. 

Am încuiat uşa şi am stins lumina, după care mi-am petrecut 
o oră întreagă acoperind biroul cu hirtii şi mizgălituri. Nu făceam 
nimic, dar cel puţin respectam orarul. 

Cînd n-am mai putut suporta, am îndesat mesajele telefonice 
în buzunar şi am plecat. Am scăpat fără să mă prindă nimeni. 


M-am oprit lîngă o farmacie mare, cu preţuri reduse, de pe 
Strada Massachusetts şi m-am delectat, cheltuind în neştire. 
Dulciuri şi mici jucării pentru copii, săpun şi alte obiecte de 
toaletă pentru toţi, şosete şi pantalonaşi de bumbac de diverse 
mărimi. Un pachet mare de Pampers. Nu mă distrasem 
niciodată atît de mult cheltuind două sute de dolari. 

Şi aveam de gind să cheltuiesc atit cît era nevoie, ca să le 
găsesc un loc cald. Dacă era vorba de un motel pentru o lună, 
nici o problemă. În curînd, aveau să fie clienţii mei şi inten- 
ţionam să ameninţ şi să mă lupt cu furie prin tribunale, pînă 
le-aş fi găsit o locuinţă corespunzătoare. Abia aşteptam să dau 
pe cineva în judecată. 

Am parcat vizavi de biserică, mult mai puţin speriat decit 
fusesem în noaptea dinainte, dar încă destul de temător. 
înţelept, am lăsat pachetele în maşină. Dacă intram ca Moş 
Crăciun, riscam să creez panică. Intenţia mea era să plec de 
acolo cu familia aceea, să-i duc la un motel, să le plătesc o 
cameră, să mă asigur că fac baie, se curăţă şi se dezinfectează, 
apoi să-i hrănesc pînă la saturație, să văd dacă au nevoie de 
ajutor medical, eventual să-i duc să-şi ia pantofi şi haine 
călduroase şi să-i hrănesc din nou. Nu-mi păsa cît m-ar fi costat 
sau cît ar fi durat. 

Nu-mi păsa nici dacă lumea ar fi crezut că sînt încă un alb 


bogat care încearcă să mai scape de sentimentul de vinovăţie. 

Domnişoara Dolly s-a arătat încîntată să mă vadă. M-a salu- 
tat şi mi-a făcut semn spre un morman de legume care trebuiau 
curățate. Mai întîi, totuşi, m-am uitat după Ontario şi familia lui 
şi n-am reuşit să-i găsesc. Nu erau acolo unde îi lăsasem, aşa că 
am făcut turul subsolului, printre zeci de oameni ai străzii. Nu 
erau în sanctuar şi nici la balcon. 

Am stat de vorbă cu domnişoara Dolly în timp ce curăţăm 
cartofi. Ea îşi amintea de familia de aseară, dar plecaseră 
înainte de sosirea ei, la ora nouă. 

— Unde puteau să se ducă? m-am întrebat. 

— Drăguţă, oamenii ăştia nu stau într-un singur loc. Merg din 
cantină în cantină, din adăpost în adăpost. Poate că femeia a 
auzit că se dă brînză în Brightwood, sau pături în altă parte. 
Poate chiar că a găsit o slujbă la McDonald's şi îi lasă pe copii la 
sora ei. Nu poţi şti niciodată. Dar nu stau niciodată într-un singur 
loc. 

Aveam serioase dubii în şansele mamei lui Ontario de a-şi 
găsi o slujbă, dar nu aveam de gind să dezbat subiectul cu 
domnişoara Dolly, în bucătăria ei. 

Mordecai a apărut cînd începuse să se formeze coada pentru 
prînz. L-am zărit înainte ca el să mă vadă şi, cînd ni s-au întîlnit 
privirile, toată faţa i s-a deschis într-un zîmbet. 

Un voluntar nou se ocupa de sandvişuri; împreună cu 
Mordecai, am lucrat la masa de servire, băgînd polonicul în oale 
şi turnînd supa în căni de plastic. Era şi asta o artă. Dacă luai 
prea multă zeamă, se vărsa peste tine. Prea multe legume, şi te 
trezeai că în oală rămîne numai zeamă. Mordecai îşi 
perfecţionase tehnica în urmă cu mai mulţi ani; nu mi-am atras 
destule priviri mustrătoare pînă să mă lămuresc. Mordecai avea 
o vorbă bună pentru fiecare dintre cei pe care îi serveam — 
bună, bună dimineaţa, ce mai faci, mă bucur că te văd din nou. 
Unii, la rîndul lor, îi zimbeau, alţii nici nu-şi ridicau privirea. 

Către miezul zilei, aglomeraţia crescu şi cozile deveniră mai 
lungi. Alţi voluntari apărură ca din pămînt; din bucătărie răsuna 
clinchetul plăcut al vaselor şi se simţea bucuria oamenilor 
ocupați cu o treabă serioasă. Eu continuam să mă uit după 
Ontario. Moş Crăciun aştepta, iar mititelul habar n-avea. 


Am aşteptat pînă cînd cozile au dispărut, apoi ne-am umplut 
fiecare cîte o cană de supă. Mesele erau pline, aşa că am mîncat 
în bucătărie, sprijiniți de chiuvetă. 

— Îţi mai aduci aminte de scutecul pe care l-ai schimbat 
azi-noapte? l-am întrebat printre înghiţituri. 

— Crezi că aş putea uita? 

— Azi nu i-am văzut. 

Mestecă îndelung şi reflectă o clipă. 

— Erau aici cînd am plecat eu, de dimineaţă. 

— La ce oră? 

— La şase. Erau în colţul de acolo, dormeau duşi. 

— Unde se puteau duce? 

— N-avem de unde şti. 

— Băieţelul mi-a spus că locuiesc într-o maşina. 

— Ai vorbit cu el? 

— Da. 

— lar acum vrei să-l găseşti, nu? 

— Da. 

— Nu-ţi face iluzii. 


După prînz, a apărut soarele şi oamenii au început să se 
mişte. Unul cîte unul, au trecut pe lingă masa de servire, luînd 
cîte un măr sau o portocală şi au părăsit subsolul. 

— Cine nu are casă nu are nici stare, îmi explică Mordecai 
uitîndu-se, împreună cu mine, în urma lor. Le place să umble. Au 
ritualurile lor, rutina lor, locuri preferate, prieteni pe străzi, au 
lucruri de făcut. Se duc înapoi în parcurile şi aleile lor şi caută 
resturi prin zăpadă. 

— Sînt minus şapte grade afară. În seara asta, temperatura 
va urca pînă aproape de zero. 

— Se vor întoarce. Aşteaptă pînă se lasă întunericul şi să 
vezi ce plin va fi din nou aici. Hai să facem o plimbare. 

l-am cerut părerea domnişoarei Dolly, care ne-a lăsat să 
plecăm o vreme. Fordul Taurus foarte uzat al cărui proprietar 
era Mordecai era parcat lîngă Lexus-ul meu. 

— Asta n-o să facă prea mulţi purici aici îmi spuse el, arătînd 
spre maşina mea. Dacă te-ai gindit să-ţi petreci ceva vreme în 
partea asta a oraşului, ţi-aş sugera să schimbi maşina cu o alta, 
mai proastă. 


Nu mă giîndisem să mă despart de formidabila mea maşină. 
M-am simţit foarte jignit. 

Am urcat amîndoi în Taurusul lui şi am ieşit din parcare. 
După doar cîteva secunde mi-am dat seama că Mordecai Green 
era un şofer îngrozitor şi am încercat să-mi pun centura de sigu- 
ranţă. Era ruptă. El nici nu păru să observe. 

Am străbătut străzile deja curățate cu plugurile de zăpadă, 
am trecut pe lîngă rînduri de blocuri şi şiruri de case terasate, 
pline de chiriaşi, pe lîngă zone în construcţie atît de periculoase, 
încît ambulanţele refuzau să intre acolo, pe lîngă şcoli înconju- 
rate cu garduri dublate cu sîrmă ghimpată, prin cartiere 
zguduite permanent de mişcări de stradă. Mordecai era un ghid 
uimitor. Fiecare centimetru de teren intra în "domeniul" lui, 
fiecare colţ de stradă avea povestea lui, fiecare stradă avea 
istoria ei. Am trecut pe lîngă alte adăposturi şi cantine. El îi 
cunoştea pe bucătari şi pe pastori. Bisericile erau mai bune sau 
mai puţin bune, dar fără cozi la intrare. Fie că îşi deschideau 
porţile celor fără adăpost, fie le ţineau încuiate. Mi-a arătat 
clădirea Facultăţii de Drept de la Howard, loc de imensă mîndrie 
pentru el. Făcuse cinci ani de studii, la seral, lucrînd în acelaşi 
timp o normă completă la un patron şi jumătate de normă la 
altul. Mi-a arătat o casă complet arsă, într-un complex de clădiri 
terasate, unde acționau, altădată, traficanţii de droguri. Al 
treilea fiu al său, Cassius, murise pe trotuarul din faţa ei. 

Aproape de biroul lui, m-a întrebat dacă aş fi de acord să ne 
oprim o clipă. Dorea să-şi verifice corespondenţa. Sigur că nu 
mă deranja. Eu eram doar un tovarăş de călătorie. 

Biroul era cufundat în semiîntuneric, rece şi pustiu. Mordecai 
aprinse luminile şi începu să vorbească. 

— Sîntem trei aici. Eu, Sofia Mendoza şi Abraham Lebow. 
Sofia este asistent social, dar ştie mai multe despre legile străzii 
decît mine şi Abraham la un loc. 

L-am urmat prin birourile înghesuite. 

— Era o vreme cînd aveam şapte avocaţi adunaţi aici, îţi 
imaginezi? Asta se întîmpla cînd aveam fonduri de la stat pentru 
serviciile de consultanţă juridică. Acum nu mai primim nici un 
ban, graţie republicanilor. Acolo sunt trei birouri şi mai sînt trei 
şi aici, în partea mea, continuă el, arătînd în toate direcţiile. E 
destul spaţiu liber. 

Poate că asta înseamnă, "liber din lipsă de personal", dar era 


greu să calci fără să te împiedici de coşuri cu dosare vechi sau 
cîte un teanc de cărţi de drept prăfuite. 

— Cine e proprietarul clădirii? l-am întrebat. 

— Trustul Cohen. Leonard Cohen a fost fondatorul unei firme 
mari de avocatură din New York. A murit în 1986; cred că aveao 
sută de ani. A făcut o grămadă de băni şi, spre sfîrşitul vieţii, a 
hotărît că nu vrea să ia nimic cu el. Aşa că i-a risipit, şi una din 
multele lui creaţii a fost un fond tutelar pentru ajutorarea 
avocaţilor sociali şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oame- 
nilor străzii. Aşa a luat fiinţă locul ăsta. Fondul susţine trei cen- 
tre — cel de aici, unul la New York şi încă unul în Newark. Eu am 
fost angajat în '83 şi am devenit director în '84. 

— Toate fondurile voastre provin dintr-o singură sursă? 

— Aproape în întregime. Anul trecut, fondul ne-a dat 110 000 
de dolari. Cu un an înainte, au fost 115 000, aşa că am pierdut 
un avocat. Suma se micşorează în fiecare an. Fondul nu a fost 
bine administrat şi acum suferim consecinţele. Mă îndoiesc că 
vom mai fi aici peste cinci ani. 

— Nu puteţi strînge şi voi bani? 

— Ah, sigur că da. Anul trecut am obţinut 9 000 de dolari. 
Dar asta ia timp. Putem fie să practicăm avocatura, fie să 
stringem fonduri. Sofia nu e amabilă cu oamenii. Abraham e un 
tip irascibil, venit de la New York. Nu mai rămîn decit eu, cu 
personalitatea mea magnetică. 

— La cit se ridică profitul? l-am întrebat curios, dar nu prea 
îngrijorat. Aproape toate grupurile nonprofit publicau un raport 
anual cu toate aceste cifre. 

— Avem două mii pe lună. După scăderea cheltuielilor şi 
păstrarea unei mici rezerve, împărţim între noi 89 000 de dolari, 
în mod egal. Sofia se consideră partener cu drepturi egale. Ca 
să fiu sincer, ne temem să discutăm despre asta cu ea. Eu am 
adunat aproape treizeci de mii, ceea ce, din cîte am auzit, 
reprezintă limita sărăciei pentru un avocat sărac. Bine ai venit în 
lumea străzii! 

Am reuşit, în sfîrşit, să ajungem în biroul lui, iar eu m-am 
aşezat pe scaunul din faţa mesei. 

— Ai uitat să-ţi plăteşti căldura? l-am întrebat, străbătut de 
un fior. 

— Probabil. În weekend nu lucrăm prea mult. Economisim 
bani. Locul ăsta e foarte greu de încălzit sau de răcorit. 


Ideea asta nu trecuse niciodată prin minte cuiva de la firma 
Drake & Sweeney. Să închidă în weekend, ca să economisească 
bani?! Sau căsnicii. 

— lar dacă e prea confortabil, clienţii noştri nu mai vor să 
plece. Aşa că iarna e frig, vara e cald şi se reduce circulaţia 
stradală. Vrei cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Glumesc, să ştii. Nu am face nimic care să-i descurajeze 
pe cei fără adăpost să vină aici. Temperatura nu ne deranjează. 
Ne imaginăm că toţi clienţii noştri sînt înfriguraţi şi înfometați, 
aşa că mai are rost să ne mai facem asemenea probleme? Te-ai 
simţit vinovat, azi-dimineaţă, cînd ai luat micul dejun? 

— Da. 

Mi-a zîmbit, ca un bătrîn înţelept care le văzuse pe toate. 

— E un lucru obişnuit. Altădată lucram cu o mulţime de tineri 
avocaţi de la firmele mari, "recruți pro bono", cum le spunem 
noi, şi ei îmi spuneau tot timpul că, la început, nu le mai trebuia 
mîncare. Dar o să-ţi treacă, adăugă el, bătîndu-se peste burta 
proeminentă. 

— Ce s-a întîmplat cu recruţii pro bono? l-am întrebat. Ştiam 
că mă apropii cu paşi repezi de momeală, iar Mordecai ştia că 
ştiu. 

— l-am trimis la adăposturi. S-au întîlnit cu clienţii, iar noi 
i-am coordonat. Cea mai mare parte a muncii e uşoară, e nevoie 
doar de un avocat care să dea telefoane şi să strige la cîte un 
birocrat care nu vrea să se mişte. Cartele alimentare, pensii 
pentru veteranii de război, subvenţii pentru locuinţe, asigurări 
medicale, ajutoare pentru copii — cam 25% din munca noastră 
priveşte binefaceri. 

Ascultam concentrat şi el putea foarte bine să înţeleagă ce 
gîndesc. Mordecai mă învirtea pe degetul lui mic. 

— Vezi tu, Michael, vagabonzii nu contează pentru nimeni. 
Nimeni nu-i ascultă, nimănui nu-i pasă, iar ei nu se aşteaptă la 
ajutor din partea nimănui. Aşa că, dacă ei dau telefoane pentru 
a obţine ceea ce li se cuvine, nu ajung nicăieri. Promisiuni 
deşarte, la nesfirşit. Dacă lasă mesaje, nu li se răspunde. Nu au 
o adresă fixă. Birocraţilor nu le pasă, aşa că îi distrug chiar pe 
aceia pe care ar trebui să-i ajute. Un asistent social uns cu toate 
alifiile poate, cel puţin, să-i facă pe birocraţi să-l asculte, even- 
tual să se uite la dosar şi poate chiar să returneze un apel tele- 


fonic. Dar dacă te sună un avocat ţipind şi făcînd scandal, 
situaţia se schimbă. Birocraţii au mai mult elan. Completează 
hîrtiile necesare. Nu există adresă? Nici o problemă. Trimiteţi 
cecul la mine, am să-l transmit chiar eu clientului meu. 

Ridicase vocea şi gesticula larg, cu ambele miini. Mai mult ca 
orice altceva, Mordecai era un povestitor pasionat. Bănuiam că 
vorbele lui au mult efect în faţa unui juriu. 

— Să-ţi povestesc ceva nostim, continuă el. Cam acum o 
lună, unul dintre clienţii mei s-a dus la biroul de asistenţă 
socială, ca să obţină o cerere de ajutor social — ar fi trebuit să 
fie o operaţiune de rutină. Omul are şaizeci de ani şi suferă 
mereu din cauza unei spondiloze. Doarme pe piatră sau pe cite 
o bancă în parc de zece ani, aşa că e normal să aibă probleme 
cu spatele. Omul a aşteptat în faţa biroului, la coadă, vreo două 
ore, în cele din urmă a ajuns la uşă, a mai aşteptat o oră, a 
ajuns pînă la primul birou, a încercat să explice ce doreşte şi s-a 
trezit pus la punct de o secretară înţepată, care era în toane 
proaste. l-a mai trîntit şi ceva despre felul în care mirosea. Omul 
s-a simţit umilit, bineînţeles, aşa că a plecat fără hirtie. M-a 
sunat. Eu am dat nişte telefoane şi, miercurea trecută, ne-am 
prezentat oficial la biroul de asistenţă socială. Eu eram acolo, 
lîngă clientul meu. Secretara era şi ea acolo, împreună cu şeful 
ei, şeful şefului, directorul filialei din New York şi unul dintre şefii 
cei mari din administraţie. Secretara s-a ridicat în picioare în 
faţa clientului meu şi a citit o scrisoare de o pagina, prin care îşi 
prezenta scuze. A fost chiar plăcut, emoţionant. Apoi, mi-a dat 
cererea omului pentru ajutor social şi am primit asigurări de la 
toată lumea de faţă că va fi luată imediat în considerare. Asta e 
dreptatea, Michael, asta e menirea avocaţilor străzii. Să apere 
demnitatea oamenilor. 

Poveştile au continuat, una după alta, toate sfirşindu-se cu 
avocaţii străzii în rol de băieţi buni, cu vagabonzii victorioşi. 
Ştiam că adunase, în repertoriul lui, suficiente istorii 
emoţionante, probabil mai multe decît îmi spusese, dar acum 
abia pregătea terenul. 

Am pierdut noţiunea timpului. El n-a mai pomenit nimic 
despre corespondenţă. In cele din urmă, am plecat de acolo şi 
ne-am întors la adăpost. 

Mai era o oră pînă la lăsarea serii, momentul potrivit, mă 
gindeam, pentru a te cuibări în subsolul micuţ şi plăcut, înainte 


de invazia huliganilor pe străzi. M-am trezit mergind mai încet şi 
mai încrezător, numai pentru că îl aveam pe Mordecai lîngă 
mine. Altfel, aş fi înfruntat ninsoarea pieziş, aplecat de la brîu, 
gonind şi cu picioarele tremurînd. 

Domnişoara Dolly reuşise, cine ştie cum, să facă rost de un 
morman de pui întregi, pe care îi pregătea pentru mine. Ea îi 
opărea; eu trebuia să desfac carnea de pe oase. 

Soţia lui Mordecai, JoAnne, ni s-a alăturat la ora de virf. Era 
la fel de plăcută ca soţul ei şi aproape la fel de înaltă. Ambii lor 
fii aveau peste un metru nouăzeci înălţime. Cassius avea doi 
metri şi opt şi era o stea de baschet foarte căutată, cînd a fost 
împuşcat, la vîrsta de şaptesprezece ani. 

Am plecat la miezul nopţii. Cît despre Ontario şi familia lui, 
nici urmă. 


10 


Duminica a început cu un telefon tîrziu de la Claire — încă o 
conversaţie greoaie, numai pentru a-mi spune la ce oră urma să 
ajungă acasă. l-am propus să luam cina la restaurantul nostru 
preferat, dar nu avea chef de aşa ceva. N-am întrebat-o dacă 
s-a întîmplat ceva. Trecuserăm amindoi de faza asta. 

Cum locuinţa noastră se afla la etajul al treilea, nu reuşisem 
să aranjez să mi se aducă acasă ziarul Post de duminică. Incer- 
casem diverse metode, dar jumătate din timp nici nu-mi găseam 
ziarul. 

Am făcut un duş şi m-am îmbrăcat cu mai multe rînduri de 
haine. Prezentatorul buletinului meteorologic anunţa o maximă 
de minus patru grade şi, pe cînd mă pregăteam să ies din casă, 
am auzit ştirile zilei. Am încremenit; auzeam cuvintele, dar nu le 
înţelegeam. M-am apropiat de televizorul aflat pe tejgheaua din 
bucătărie, cu picioarele moi, inima îngheţată şi gura larg 
căscată de uimire şi şoc. 

În jurul orei 23.00, poliţia districtuala descoperise o maşina 
micuță în apropiere de Fort Totten Park, în cartierul de nord-est, 
într-o zonă unde se produceau mereu ciocniri între bandele 
rivale. Maşina era parcată pe stradă, cu cauciucurile dezumflate 
şi blocate în noroiul îngheţat. Înăuntru se găsea o tînără mamă 


cu cei patru copii ai ei, toţi morţi prin asfixiere. Poliţia bănuia că 
familia locuia în maşină şi că au încercat să-şi facă puţină 
căldură. Ţeava de eşapament a maşinii era îngropată într-un 
morman de zăpadă, format după curăţarea străzii. Puţine detalii, 
nici un nume. 

M-am repezit în stradă, alunecînd fără să cad, pe trotuarul 
acoperit cu zăpadă, am străbătut Strada P pînă la intersecţia cu 
Wisconsin şi am cotit pe Strada 34 pînă cînd am ajuns la standul 
de ziare. Ingrozit, cu respiraţia tăiată, am apucat un ziar. In 
colţul din josul paginii era articolul cu pricina, evident adăugat în 
ultimul moment. Nu se dădea nici un nume. 

Am deschis la secţiunea A, lăsînd restul ziarului să cadă pe 
trotuarul ud. Articolul continua pe pagina 14, cu cîteva comen- 
tarii standard din partea poliţiei şi nişte avertismente previzibile 
despre pericolul înfundării ţevilor de eşapament. Urmau 
amănuntele dureroase: mama avea douăzeci şi doi de ani. 
Numele ei era Lontae Burton. Sugarul se numea Temeko. Cei 
mici, Alonzo şi Dante, erau gemeni, în vîrstă de doi ani. Fratele 
mai mare se numea Ontario, de patru ani. 

Cred că am scos nişte sunete ciudate, căci un tip care îşi 
făcea alergarea de dimineaţă mi-a aruncat o privire suspicioasă, 
ca şi cum aş fi putut fi periculos. Am pornit la drum, cu ziarul 
deschis, călcînd peste restul paginilor căzute pe jos. 

— Nu vă supăraţi, se auzi o voce furioasă din spate. N-aţi 
vrea să-l plătiţi? 

Mi-am văzut de drum. Vînzătorul de ziare s-a apropiat din 
spate şi m-a strigat: "Hei, omule!" M-am oprit doar atit cît să 
scot o bancnotă de cinci dolari din buzunar şi să o arunc la 
picioarele lui, aproape fără să-l privesc. 

Pe Strada P, în apropiere de casă, m-am sprijinit de gardul 
de cărămidă din faţa unui splendid şir de vile terasate. Trotuarul 
fusese curăţat cu grijă. Am recitit articolul încet, sperînd că, prin 
cine ştie ce minune, finalul va fi altul. Eram copleşit de gînduri şi 
întrebări şi nu puteam ţine pasul cu ele. De ce nu se întorseseră 
la adăpost? Şi, oare, copilaşul murise învelit în haina mea de 
jeans bleu? _ 

Imi era greu să gîndesc. Imi era imposibil să merg. După şoc, 
m-am simţit cuprins de un sentiment de vinovăţie. De ce n-am 
făcut ceva vineri seară, cînd i-am văzut pentru prima dată? l-aş 
fi putut duce la un motel, la căldură; le-aş fi putut da de 


mîncare. 

Cînd am intrat în casă, telefonul suna. Era Mordecai. M-a 
întrebat dacă văzusem ştirile. L-am întrebat dacă îşi amintea de 
scutecul ud. Era aceeaşi familie, i-am spus. El nu le ştiuse nicio- 
dată numele. l-am spus mai multe despre discuţia mea cu 
Ontario. 

— Îmi pare foarte rău, Michael, mi-a răspuns, mult mai trist. 

— Şi mie. 

Nu puteam vorbi prea mult, nu reuşeam să articulez cuvin- 
tele, aşa că am stabilit să ne întîlnim mai tîrziu. M-am întins pe 
canapea, rămînînd aşa, nemişcat, o oră întreagă. 

După aceea m-am dus pînă la maşină şi am scos de acolo 
pungile cu mîncare, jucării şi haine pe care le cumpărasem 
pentru ei. 


Numai din curiozitate, Mordecai a venit la biroul meu la ora 
prînzului. În cariera lui fusese în destule firme mari, dar dorea să 
vadă locul unde căzuse "Domnul". Am făcut un tur rapid în 
compania lui, povestindu-i pe scurt despre criza ostaticilor. 

Am plecat împreună, cu maşina lui. Eram bucuros că 
duminica nu circulau prea multe maşini, pentru că Mordecai nu 
era deloc atent la celelalte maşini. 

— Mama lui Lontae Burton are treizeci şi opt de ani şi 
ispăşeşte o pedeapsă de zece ani închisoare, pentru vînzare de 
droguri, m-a informat el; dăduse citeva telefoane. Mai are doi 
fraţi, amîndoi închişi. Lontae a avut şi ea probleme cu prostituţia 
şi drogurile. N-am idee cine ar putea fi tatăl sau taţii copiilor. 

— De unde ai aflat toate astea? 

— Am găsit-o pe bunica ei într-o zonă aflată în planul de sis- 
tematizare. Ultima dată cînd a văzut-o pe Lontae, fata avea 
numai trei copii şi vindea droguri, împreună cu maică-sa. După 
spusele bunicii, aceasta a întrerupt orice legătură cu fiica şi cu 
nepoata ei, din cauza drogurilor. 

— Cine face înmormîntarea? 

— Aceiaşi oameni care l-au înmormîntat şi pe DeVon Hardy. 

— Cit ar costa nişte funeralii decente? 

— Se poate negocia. Te interesează? 

— Aş dori să se aibă grijă de ei. 

Ne aflam pe Pennsylvania Avenue; treceam pe lingă 


imensele clădiri de birouri ale Congresului. Dealul Capitoliului se 
zărea în fundal şi nu m-am putut stăpiîni să nu le adresez în gînd 
vreo două înjurături proştilor care iroseau miliarde în fiecare an, 
în vreme ce atiţia oameni nu aveau unde locui. Cum era posibil 
ca nişte copii nevinovaţi să moară în plină stradă, aproape sub 
nasul Congresului, numai pentru că nu aveau unde să stea? 

Nu trebuia nici să se nască, ar fi spus unii dintre cei care 
făceau parte din aceeaşi clasă socială cu mine. 

Trupurile fuseseră duse la Institutul medico-legal, unde se 
afla şi morga. Era o clădire maronie, de două etaje, anexă la 
Spitalul General Municipal. Aveau să fie ţinuţi acolo pînă la 
apariţia rudelor. Dacă nu venea nimeni timp de patruzeci şi opt 
de ore, li se făcea îmbălsămarea obligatorie, erau puşi în sicrie 
de lemn şi îngropaţi repede, în cimitirul de lîngă stadion. 

Mordecai parcă într-un spaţiu pentru handicapaţi, reflectă o 
secundă şi mă întrebă: 

— Eşti sigur că vrei să intri? 

— Aşa cred. 

El mai fusese acolo, aşa că dăduse telefon înainte. Un paznic 
într-o uniformă prea strimtă îşi permise să ne oprească şi 
Mordecai îl luă la rost atît de violent, încît mă sperie. Îmi venea 
să vărs. 

Paznicul dădu înapoi, fericit să scape de noi. O uşă dublă, de 
sticlă, purta pe ea însemnul MORGA, scris cu litere negre. 
Mordecai intră ca şi cum ar fi fost proprietarul acelui loc. 

— Sînt Mordecai Green, avocatul familiei Burton, mirii el la 
tînărul de la ghişeu. 

Era mai mult o provocare decit un anunţ. 

Tînărul verifică o notiţa, apoi controla şi alte documente. 

— Ce naiba faci? se răsti iarăşi Mordecai. 

Tînărul îşi ridică privirea, gata să-şi dea importanţă, dar îşi 
dădu seama cit de masiv, era, de fapt, adversarul lui. 

— O clipă, spuse el, şi se îndreptă spre computer. 

— Ca şi cum ar avea o mie de morţi aici, spuse Mordecai cu 
voce tare, întorcîndu-se spre mine. 

Mi-am dat seama că nu avea nici un strop de răbdare cu 
birocraţii şi funcţionarii guvernamentali şi mi-am amintit de 
povestea lui cu secretara de la Asigurări Sociale, care îşi ceruse 
scuze. Pentru Mordecai, jumătate din munca unui avocat 
însemna ceartă şi presiune. 


Un domn palid, cu parul vopsit în negru şi mîinile lipicioase, 
îşi făcu apariţia şi se prezentă sub numele de Bill. Era îmbrăcat 
cu un halat albastru de laborator şi purta pantofi cu talpă 
groasă, de cauciuc. De unde apar tipii ăştia care se angajează la 
morgă? 

Am pătruns, în urma lui, pe o uşă, trecînd printr-un hol cu 
temperatura din ce în ce mai scăzută şi, în cele din urmă, am 
ajuns în camera principala de păstrare a cadavrelor. 

— Cîţi aţi primit astăzi? îl întrebă Mordecai, de parcă ar fi tre- 
cut în mod obişnuit pe aici să numere cadavrele. 

— Doisprezece, răspunse Bill, apăsînd clanţa uşii. 

— Te simţi bine? mă întrebă Mordecai. 

— Nu ştiu. 

Bill împinse uşa metalică, făcîndu-ne loc să intrăm. Era frig şi 
mirosea a antiseptic. Podeaua era acoperită cu dale de piatră, 
iar camera era luminată cu neon albăstrui. Am păşit în urma lui 
Mordecai, cu capul în jos, încercînd să nu mă uit în jur, dar era 
imposibil. Trupurile erau acoperite, de la cap pînă la glezne, cu 
cearşafuri albe, exact aşa cum vezi la televizor. Am trecut pe 
lîngă o pereche de picioare albe, cu o etichetă agăţată de dege- 
tul mare. Au urmat altele, maronii. 

Am schimbat direcţia şi ne-am oprit într-un colţ, între o targă 
mobilă, în stînga, şi o masă, în dreapta. 

— Lontae Burton, anunţă Bill şi cu un gest teatral trase 
cearşaful, în jos, pînă la brîu. Era, într-adevăr, mama lui Ontario, 
îmbrăcată într-o rochie simplă, albă. Moartea nu lăsase nici o 
urmă pe faţa ei. Parcă dormea. Nu puteam să-mi iau ochii de la 
ea. 

— Ea este, spuse Mordecai, de parcă ar fi ştiut-o de mulţi 
ani. 

Se întoarse spre mine pentru confirmare; am reuşit, cu greu, 
să fac semn cu capul. Bill se întoarse pe călciie, făcîndu-mă 
să-mi ţin respiraţia. Un singur cearşaf îi acoperea pe toţi copiii. 

Erau aşezaţi perfect în rînd, strînşi unul într-altul, ţinînd 
mînuţele încrucişate peste cămăşuţele identice, ca nişte 
heruvimi adormiţi — mici soldaţi ai străzii care îşi găsiseră, în 
sfîrşit, liniştea. 

Doream să-l ating pe Ontario, să-l bat încet pe braţ şi să-i 
spun că îmi pare rău. Doream să-l trezesc, să-l iau acasă, să-l 
hrănesc şi să-i ofer tot ce şi-ar fi putut dori. 


— Ei sînt, spuse Mordecai, la încuviințarea mea. 

Cînd Bill i-a acoperit din nou, am închis ochii şi am rostit o 
scurta rugăciune de îndurare şi iertare. Nu lăsa să se mai 
întîmple aşa ceva, mi-a spus "Domnul". 

Într-o încăpere de pe hol, Bill ne-a arătat două coşuri mari, 
de sîrmă, cu obiectele personale ale familiei. Le-am aşezat pe o 
masă, iar noi l-am ajutat să facă inventarul lucrurilor de acolo. 
Haine murdare şi rupte. Jacheta mea de jeans bleu era obiectul 
cel mai frumos pe care îl aveau. Mai erau trei pături, o poşetă, 
nişte jucării ieftine, loţiune pentru copii, un prosop, alte haine 
murdare, o cutie cu napolitane de vanilie, o cutie de bere 
neîncepută, nişte ţigări, două prezervative şi vreo douăzeci de 
dolari în bancnote şi monede. 

— Maşina se găseşte în parcarea poliţiei, spuse Bill. Se 
spune că e plină de mizerii. 

— Ne ocupăm noi de ea, spuse Mordecai. 

Am semnat foile de hirtie pe care fusese scris inventarul şi 
am plecat cu posesiunile familiei Lontae Burton. 

— Ce facem cu lucrurile? am întrebat. 

— Le ducem bunicii. Vrei haina înapoi? 

— Nu. 


Sala morturară aparţinea unui pastor pe care îl cunoştea 
Mordecai. Nu-l simpatiza, pentru că biserica pastorului nu era 
suficient de prietenoasă cu vagabonzii străzii, dar putea trata cu 
el. 

Am parcat în faţa bisericii, aflate pe Georgia Avenue, în 
apropiere de Universitatea Howard, o zonă mai curată a 
oraşului, unde nu vedeai atitea ferestere închise cu scînduri. 

— Ar fi mai bine ca tu să rămii aici, îmi spuse. Aş putea vorbi 
mult mai direct cu el, între patru ochi. 

Nu doream să rămîn singur în maşină, dar trebuia să 
recunosc că garantam deja cu viaţa mea pentru el. 

— Bineînţeles, i-am spus, lăsîndu-mă cu cîţiva centimetri mai 
jos pe scaun şi aruncînd o privire împrejur. 

— N-o să ţi se întîmple nimic. 

După plecarea lui, am încuiat portierele maşinii. Citeva 
minute m-am relaxat şi am început să reflectez. Mordecai dorea 
să fie singur cu pastorul din motive de afaceri. Prezenţa mea ar 


fi complicat lucrurile. Cine eram eu şi ce treabă aveam cu 
familia? Preţul ar fi crescut imediat. 

Era multă lume pe trotuar. Am privit în urma trecătorilor care 
se luptau cu viscolul. O mamă cu doi copii trecu pe lingă mine; 
erau bine îmbrăcaţi şi se ţineau de miini. Unde erau ei cu o 
seară înainte, cînd Ontario şi familia lui se ghemuiau în maşina 
îngheţata, respirînd, fără să-l simtă, monoxidul de carbon, pînă 
cînd trecuseră pe lumea cealaltă? Unde eram noi, toţi ceilalţi? 

Lumea mea îşi găsea sfîrşitul. Nimic nu avea sens. In mai 
puţin de o săptămînă, văzusem şase oameni ai străzii morţi şi 
nu eram pregătit să rezist unui asemenea şoc. Eram un avocat 
alb, educat, bine hrănit şi bogat, pe drumul cel mai sigur spre 
multă bogăţie şi toate lucrurile minunate pe care aceasta ţi le 
putea oferi. Sigur, căsnicia mea se încheiase, dar aveam şanse 
să-mi revin. Erau destule femei minunate pe lume. Nu-mi 
făceam prea multe griji. 

L-am blestemat pe "Domnul" pentru că-mi schimbase cursul 
vieţii. L-am blestemat pe Mordecai, pentru că mă făcea să mă 
simt vinovat. Şi pe Ontario, pentru că mă făcea să sufăr. 

O bătaie în geam m-a făcut să tresar. Normal, eram cu nervii 
la pămînt. Era Mordecai, stînd în picioare, în zăpadă, lîngă colţul 
străzii. Am crăpat puţin geamul. 

— Zice că face el ce trebuie, pentru toţi cinci, pentru două 
mii de dolari. 

— Dau oricît ar costa, i-am răspuns, şi s-a făcut nevăzut. 

Citeva clipe mai tirziu era din nou în maşină, la volan, 
pornind în viteză. 

— Înmormîntarea va avea loc marţi, aici, la biserică. Sicriele 
sînt din lemn, dar frumoase. Va aduce nişte flori, înţelegi, ca să 
arate bine. Dorea trei mii, dar l-am convins că vor veni şi nişte 
reporteri, aşa că s-ar putea să apară la televiziune. Asta i-a 
plăcut Cu două mii nu e rău. 

— Mulţumesc, Mordecai. 

— Te simţi bine? 

— Nu. 

Nu ne-am mai spus prea multe pe drumul de întoarcere spre 
biroul meu. 


Fratele mai mic al lui Claire suferea de boala Hodgkin — asta 


era explicaţia întilnirii de familie din Providence. Nu avea nici o 
legătură cu mine. Am ascultat-o povestind despre weekend, 
despre şocul vieţii, lacrimile şi rugăciunile care i-au apropiat mai 
mult unii de alţii şi i-au consolat pe James şi pe soţia lui. La ei în 
familie, îmbrăţişările şi plinsetele erau ceva obişnuit şi eram 
fericit că nu mă sunase şi pe mine, ca să mă cheme acolo. 
Tratamentul urma să înceapă imediat; prognoza era bună. 

Era fericită să fie din nou acasă şi uşurată că avea pe cineva 
căruia să i se destăinuie. Am băut cîte un pahar de vin în salon, 
lîngă foc, cu o pătură aşezată peste picioare. Era aproape 
romantic, deşi rănile mele erau prea adinei ca măcar să-mi 
treacă prin minte să fiu sentimental. Am făcut un efort eroic 
pentru a pune la inimă cuvintele ei, suferind corespunzător 
pentru bietul James, presărînd cîteva fraze potrivite. 

Nu mă aşteptasem la această situaţie şi nu eram sigur dacă 
era ce îmi doream. Imi imaginasem că ne vom lupta cu umbrele 
noastre, poate chiar că ne vom lua la bătaie. Curînd, lucrurile 
aveau să ia o turnură urită între noi, pentru ca apoi să revenim 
la decenţă şi să ne despărţim ca nişte adevăraţi oameni maturi. 
Dar, după Ontario, nu eram pregătit să suport şi alte probleme 
care să-mi pună emoţiile la încercare. Eram epuizat. Ea îmi tot 
spunea că par foarte obosit. Aproape că i-am mulţumit. 

Am ascultat-o cu atenţie, pînă cînd a terminat ce avea de 
spus, apoi conversaţia s-a îndreptat, încet, spre felul în care îmi 
petrecusem eu sfîrşitul de săptămînă. l-am povestit tot despre 
noua mea viaţă de voluntar la adăposturi, apoi despre Ontario şi 
familia lui. l-am arătat articolul din ziar. 

A fost sincer impresionată, dar şi uimită. Nu eram acelaşi om 
din urmă cu o săptămînă şi nu era sigură că îi place mai mult 
versiunea recentă, decit cea veche. Nici eu nu eram prea sigur. 


11 


Fiind amindoi obsedaţi de meserie, Claire şi cu mine nu 
aveam nevoie de ceas deşteptător, mai ales pentru dimineţile 
de luni, cînd o nouă săptămînă de provocări se deschidea în faţa 
noastră. Ne trezeam la cinci, la cinci şi jumătate ne mîncam 
fulgii de cereale, apoi porneam în direcţii diferite, practic 


grăbindu-ne să vedem cine reuşeşte să plece primul. 

Datorită vinului, am reuşit să dorm fără să fiu bintuit de 
coşmaruri legate de weekend. In maşină, pe drum spre birou, 
eram hotărît să pun o oarecare distanţă între mine şi oamenii 
străzii. Aveam să îndur înmormîntarea. Aveam să-mi găsesc, 
într-un fel sau altul, timp să mă ocup, fără onorariu, de proble- 
mele celor fără adăpost. Aveam să continuu să fiu prieten cu 
Mordecai, probabil chiar să devin un obişnuit al biroului lui. 
Aveam să trec, ocazional, pe la bucătăria domnişoarei Dolly şi 
să o ajut să-i hrănească pe cei flămînzi. Aveam să dau bani şi să 
ajut la strîngerea unor sume mai mari pentru cei săraci. Cu sigu- 
ranţă că puteam fi mai util ca sursă de fonduri, decît ca avocat 
al săracilor. 

Acolo, în maşină, conducînd pe întuneric spre birou, am 
decis că aveam nevoie de cîteva zile de muncă mai intensă, 
pentru a-mi pune ordine în priorităţi. Cariera mea suferise o 
deviere minoră; o orgie a muncii ar fi îndreptat lucrurile. Numai 
un nebun ar fi sărit din trenul de lux în care mă aflam. 

Am luat alt lift decît cel cu care urcase "Domnul". El ţinea de 
trecut; mi l-am scos din minte. Nu m-am uitat spre sala de 
şedinţă unde murise. Mi-am aruncat haina şi servieta într-un 
fotoliu din birou şi m-am îndreptat spre aparatul de cafea. 
Drumul de-a lungul holului, înainte de ora şase dimineaţa, citeva 
vorbe  întîmplătoare adresate cînd unui coleg, cînd unui 
funcţionar, gestul de a-mi scoate sacoul, de a-mi sufleca 
mînecile cămăşii — toate astea îmi dădeau sentimentul că era 
minunat să revin acolo. 

Am parcurs rapid titlurile ziarelor — mai întîi The Wall Street 
Journal, în parte pentru că ştiam că nu va scrie nimic despre 
oamenii străzii morţi în capitală. Apoi, am trecut la Post. Pe 
prima pagină a secţiunii Metro era un mic articol despre familia 
lui Lontae Burton, cu o poză a bunicii înlăcrimate în faţa unui 
bloc de locuinţe. L-am citit, apoi l-am dat deoparte. Ştiam mai 
multe decit reporterul şi eram decis să nu mă las tulburat. 

Sub ziarul Post se afla un dosar maroniu, tipic avocăţesc, din 
cele de care firma noastră avea milioane. Pe copertă nu scria 
nimic şi asta mi-a trezit suspiciuni. Stătea acolo, la vedere, pe 
mijlocul biroului meu, pus de o persoană anonimă. L-am deschis 
încet. 

Înăuntru nu erau decît două file de hîrtie. Prima era o copie a 


articolului apărut în Post cu o zi înainte, acelaşi pe care îl citisem 
de zece ori şi pe care i-l arătasem lui Claire, seara trecută. 
Dedesubt, o copie a unui document scos dintr-un dosar oficial al 
firmei Drake & Sweeney, cu  titulul: EVACUAŢI — 
RIVEROAKS/TAG, INC. 

Coloana din dreapta cuprindea numere, de la 1 la 17. 
Numărul 4 era DeVon Hardy. La numărul 15 era scris: Lontae 
Burton, alături de trei dintre cei patru copii. 

Am lăsat încet dosarul pe birou, m-am ridicat în picioare şi 
m-am îndreptat spre uşă, am închis-o şi m-am sprijinit de ea. 
Am petrecut primele cîteva minute într-o tăcere deplină. Mă 
uitam fix la dosarul aşezat în centrul biroului. Trebuia să accept 
ideea că era adevărat şi că documentul era real. Ce rost ar fi 
avut ca o persoană oarecare să falsifice un asemenea 
document? în cele din urmă, l-am ridicat din nou în miini, cu 
mare grijă. Sub cea de-a doua foaie de hirtie, chiar în interiorul 
copertei dosarului, informatorul meu anonim scrisese cu 
creionul: Evacuarea a fost greşită, din punct de vedere legal şi 
moral. 

Era scris cu majuscule, în efortul de a evita descoperirea 
autorului, în caz că aş fi încercat să recunosc scrisul. Literele 
erau abia vizibile, ca şi cum virful creionului abia ar fi atins 
dosarul. 


Am ţinut uşa închisă timp de o oră, în care fie că am stat la 
fereastră, privind răsăritul, fie că m-am aşezat la birou, 
holbîndu-mă la dosar. Pe hol se auzea din ce în ce mai multă 
lume şi, la un moment dat, am auzit vocea lui Polly. Am descuiat 
uşa, am salutat-o ca şi cum totul mergea ca pe roate şi m-am 
apucat de treburile obişnuite. 

Programul dimineţii includea o mulţime de şedinţe şi con- 
ferinţe, două dintre ele cu Rudolph şi nişte clienţi. M-am com- 
portat corespunzător, deşi n-am memorat nimic din ce s-a spus 
ori s-a făcut. Rudolph era foarte mîndru că steaua lui revenise şi 
era în plin avînt. 

Am fost aproape nepoliticos cu cei care doreau să discute 
despre criza ostaticilor şi şocul care a urmat. Păream acelaşi şi 
dovedeam, ca de obicei, aceeaşi imensă putere de muncă, 
astfel că orice îngrijorare cu privire la stabilitatea mea mintală a 


dispărut. Către prînz, m-a sunat tata. Nu ştiu dacă mă mai 
sunase vreodată la birou. Mi-a spus că în Memphis plouă; era 
nevoit să stea în casă, se plictisea şi, ce mai, atit el cît şi mama 
erau îngrijoraţi în privinţa mea. Le-am explicat că nora lor era 
bine şi apoi, trecînd pe un teren mai sigur, le-am povestit despre 
fratele ei, James, pe care îl întilniseră şi ei o dată, la nuntă. 
Păream sincer preocupat de familia lui Claire şi asta l-a 
mulţumit. 

Tata era fericit să vorbească cu mine la birou. Eram încă 
acolo, scoteam bani frumoşi, aveam perspective. M-a rugat să 
tinem legătura. 

O jumătate de oră mai tirziu, fratele meu, Warner, m-a sunat 
de la biroul lui, aflat la unele dintre etajele superioare ale sediu- 
lui unei firme din centrul oraşului Atlanta. Avea cu şase ani mai 
mult decît mine, era partener într-o altă megafirmă, un 
specialist în litigii căruia nu i se putea împotrivi nimeni. Din 
cauza diferenţei de vîrstă, Warner şi cu mine nu fuseserăm 
niciodată apropiaţi în copilărie, dar ne bucuram, fiecare, de 
compania celuilalt. În timpul divorţului lui, petrecut cu trei ani 
mai înainte, mi se destăinuise în fiecare săptămînă. 

Lucra de dimineaţă pînă noaptea, la fel ca mine, aşa că 
ştiam că acea conversaţie nu putea dura prea mult. 

— Am vorbit cu tata, mi-a spus totul, mă lămuri el. 

— Sînt convins. 

— Înţeleg ce simţi. Toţi trecem prin asemenea momente. 
Munceşti în disperare, faci o grămadă de bani, nu te opreşti 
niciodată ca să-i ajuţi pe oamenii fără importanţă. Apoi, se 
întîmplă ceva şi îţi aduci aminte de primul an de studenţie, cînd 
toţi aveam idealuri şi doream să ne folosim diplomele de avocaţi 
pentru a salva lumea. Îţi aminteşti? 

— Da. E mult de-atunci. 

— Exact. In primul meu an de facultate, s-a făcut un sondaj. 
Mai mult de jumătate dintre colegii mei de grupă doreau să se 
ocupe de dreptul public. Cînd am terminat, trei ani mai tîrziu, 
toată lumea s-a orientat spre locurile unde se cîştigă mulţi bani. 
Nu ştiu ce s-ă întîmplat. 

— Facultatea de Drept te face lacom. 

— Presupun că aşa stau lucrurile. Firma noastră are un pro- 
gram prin care poţi face o întrerupere de un an, un fel de an 
sabatic, în care să faci drept public. După douăsprezece luni, te 


întorci ca şi cum n-ai fi fost plecat niciodată. La voi există aşa 
ceva? 

Tipic pentru Warner. Aveam o problemă, el avea deja soluţia. 
Frumos şi limpede. Douăsprezece luni, după care sunt un alt 
om. O deviere scurtă, dar viitorul meu e asigurat. 

— Nu e valabil pentru asociaţi, i-am spus. Am auzit de un 
partener sau doi, care au plecat de la firmă pentru a lucra în 
administraţie, într-un sector sau altul, şi s-au întors după vreo 
doi ani. Dar niciodată un asociat. 

— Dar situaţia ta e diferită. Ai fost traumatizat, la naiba, 
aproape că ai dat ortu' popii, numai pentru că eşti membru al 
firmei. Aş trage şi eu nişte sfori, să le spun că ai nevoie deo 
pauză. la-ţi un an şi apoi întoarce-te frumuşel la birou. 

— S-ar putea să meargă, i-am spus, încercînd să-i mai tai din 
elan. Avea o personalitate puternică, era teribil de insistent, 
mereu la un pas de a provoca o ceartă, mai ales cu familia. 
Trebuie să plec, am continuat. 

— La fel şi eu. 

Ne-am promis că vorbim mai tirziu. Am luat prinzul cu 
Rudolph şi un client, într-un restaurant splendid. Era un prînz de 
lucru, ceea ce însemna că ne abţinem de la alcool şi ceea ce 
mai însemna, de asemenea, că timpul era plătit cu banii 
clientului. Am lucrat şi am mîncat preţ de două ore, aşa că 
prînzul l-a costat pe client o mie patru sute de dolari. Firma 
noastră avea un cont la restaurant, aşa că valoarea 
consumaţiei, cu chitanţa respectivă, se achita de către firma 
Drake & Sweeney şi, cîndva, în timp, maniacii noştri de la 
serviciul financiar din subsol aveau să găsească o modalitate de 
a-l taxa pe client şi pentru costul mîncării. 

După-amiaza a însemnat un şir neîntrerupt de telefoane şi 
de conferinţe. Printr-un efort de voinţă, am reuşit să-mi păstrez 
mimica de om serios interesat şi am trecut cu bine de toate, 
încărcînd notele de plată ale clienţilor cît de mult se putea. 
Legislaţia antitrust nu mi s-a părut niciodată, pînă atunci, atit de 
complexă şi plicticoasă. 

Era aproape ora cinci cînd mi-am găsit cîteva clipe în care să 
pot rămîne singur. Mi-am luat rămas-bun de la Polly şi am 
încuiat uşa din nou. Am deschis dosarul misterios şi am început 
să notez cîte ceva, la întîmplare, pe un blocnotes — mizgăleli şi 
diagrame cu săgeți care duceau, din toate direcţiile, la 


RiverOakes şi Drake & Sweeney. Braden Chance, partenerul pe 
probleme imobiliare pe care îl întrebasem despre dosar, era 
ţinta celor mai multe săgeți pornite de la firmă. 

Principalul bănuit era un asistent, tînărul care auzise schim- 
bul dur de replici dintre noi şi care, cîteva clipe mai tîrziu, îl 
făcuse pe Chance "măgar" cînd ieşeam din biroul lor. Era normal 
ca el să cunoască amănuntele evacuării şi precis avea acces la 
dosar. 

De la un telefon celular, pentru a evita orice înregistrare 
făcută de firmă, am sunat un asistent care lucra în secţia 
antitrust. Biroul lui se afla pe acelaşi hol cu al meu, după colţ. El 
mi-a dat un alt nume şi, cu puţin efort, am aflat că tipul pe care 
îl căutam era Hector Palma. Lucra la firmă de circa trei ani, 
petrecuţi integral în departamentul imobiliar. Mi-am propus să-l 
găsesc, dar nu la birou. 

M-a sunat şi Mordecai. Voia să ştie ce planuri am pentru 
cină. 

— Fac eu cinste, mi-a spus. 

— Supă? 

— Sigur că nu! rise el. Ştiu un loc grozav. 


Ne-am înţeles să ne întîlnim la şapte. Claire redevenise 
chirurgul model, care uita de oră, mese şi soţul ei. Plecase la 
spital după primele ore ale după-amiezii şi schimbaserăm doar 
cîteva cuvinte, pe fugă. Nu ştia cînd se va întoarce, dar era 
sigură că va fi foarte tirziu. La cină, fiecare pentru sine. Nu 
puteam să-i reproşez nimic. De la mine învățase acest fel de 
viaţa. 

Ne-am întîlnit într-un restaurant din apropiere de Dupont 
Circle. Barul din faţă era plin ochi cu funcţionari guvernamentali 
bine plătiţi, care savurau un pahar, înainte de a pleca din oraş. 
Noi am băut cîte un pahar în spate, într-un separeu micut. 

— Povestea familiei Burton e serioasă şi va deveni şi mai 
serioasă, începu el, sorbind berea luată direct din butoi. 

— Imi pare rău, dar în ultimele douăsprezece ore am fost 
rupt de lume. Ce s-a întîmplat? 

— Multă publicitate. Patru copii morţi împreună cu mama lor, 
care locuiau într-o maşină. Sînt găsiţi la o milă distanţă de 
dealul Capitoliului, unde membrii Congresului se afla în plin 


proces de reformare a legislaţiei asigurărilor sociale, ca să 
arunce şi mai multe mame în stradă. E superb. 

— Deci, s-ar părea că înmormintarea va fi un adevărat 
spectacol. 

— Fără îndoială. Am vorbit chiar astăzi cu doisprezece 
activişti pentru drepturile oamenilor străzii. Vor fi cu toţii acolo 
şi intenţionează să-şi aducă şi susţinătorii. Vor fi o mulţime de 
oameni ai străzii. Din nou, mulţi reporteri. Patru sicrie mititele, 
lîngă cel al mamei lor, cu camerele de televiziune îndreptate 
spre ele, pentru ştirile de la ora şase. După aceea vom face un 
miting şi un marş. 

— Poate că din moartea lor va ieşi şi ceva bun. 

— Poate. 

Un avocat uns cu toate alifiile, ca mine, ştia că există un 
scop în spatele fiecărui prînz sau al fiecărei invitaţii la cină. 
Mordecai era preocupat de ceva. Imi dădeam seama după felul 
în care nu mă scăpa din priviri. 

— Ai idee de ce rămăseseră fără locuinţă? l-am întrebat, 
tatonînd terenul. 

— Nu. Probabil din cauzele obişnuite. N-am avut timp să pun 
întrebări. 

Gîndindu-mă mai bine, pe drum spre restaurant, hotărisem 
că nu-i puteam spune de misteriosul dosar şi conţinutul lui. Era 
confidenţial, numai pentru mine, datorită poziţiei mele la firma 
Drake & Sweeney. Dezvăluirea celor aflate despre activităţile 
unui client reprezenta o încălcare flagranta a responsabilităţilor 
mele profesionale. Gîndul de a divulga un asemenea secret mă 
înspăimînta. În plus, nu verificasem nimic. 

Chelnerul ne-a adus salatele şi am început să mîncăm. 

— Am avut o şedinţă la birou, în această după-amiază, îmi 
spuse Mordecai printre înghiţituri. Eu, Abraham, Sofia. Avem 
nevoie de ajutor. 

Nu mă mirau cuvintele lui. 

— Ce fel de ajutor? 

— Încă un avocat. 

— Am crezut că sînteţi falimentari. 

— Avem o mică rezervă. Şi am adoptat o nouă strategie de 
piaţă. 

Ideea că Centrul legal din Strada 14 era preocupat de o 
strategie de piaţă era ilară, şi exact asta a şi fost intenţia lui. Am 


zimbit amindoi. 

— Dacă am reuşi să-l convingem pe noul avocat să încerce, 
zece ore pe săptămînă, să găsească fonduri, atunci îşi va putea 
permite să lucreze la noi. 

Altă serie de zîmbete. 

Mordecai mai avea ceva de spus. 

— Oricît ne-ar displăcea să recunoaştem acest lucru, 
supraviețuirea noastră depinde de capacitatea noastră de a face 
rost de bani. Trustul Cohen e în declin. Ne-am permis, pînă 
acum, să nu cerşim, dar lucrurile trebuie să se schimbe. 

— Ce altceva mai trebuie să facă acel avocat? 

— Să se ocupe de legile străzii. Ai văzut şi tu suficient de 
bine ce înseamnă asta. Ai văzut unde lucrăm. Sofia e o scorpie. 
Abraham, un prost. Clienţii miros urit şi banii sînt o iluzie. 

— Cîţi bani îi puteţi oferi? 

— ie îţi putem oferi treizeci de mii pe an, dar nu-ţi putem 
promite decit jumătate din sumă pentru primele şase luni. După 
aceea, împărţim ce rămîne după scăderea cheltuielilor între noi 
patru. 

— Abraham şi Sofia au fost de acord? 

— Da, după un scurt discurs din partea mea. Ne imaginăm 
că ai relaţii bune în barou, printre persoanele cu influenţă şi, 
cum eşti foarte bine pregătit, arăţi excelent, eşti deştept şi aşa 
mai departe ar trebui să ai un talent înnăscut pentru strîns bani. 

— Dar dacă nu vreau să string bani? 

— Atunci, noi trei ne-am putea reduce salariile şi mai mult, 
poate chiar pînă la douăzeci de mii pe an. Apoi, la cincisprezece 
mii. lar cînd n-o să mai vină nimic de la fundaţie, am putea să 
ajungem şi noi în stradă, ca şi clienţii noştri. Avocaţi fără 
adăpost. 

— Deci, eu reprezint viitorul Centrului legal din Strada 14? 

— Aşa am decis noi. Te vom primi ca partener cu drepturi 
depline. Să vedem dacă Drake & Sweeney pot oferi mai mult. 

— Sînt impresionat, i-am spus. 

Într-o oarecare măsură, eram şi speriat. Oferta nu era 
neaşteptată, dar sosirea ei deschidea o poartă prin care ezitam 
să trec. 

A sosit şi supa de fasole şi am comandat încă un rînd de 
bere. 

— Ce poţi să-mi spui despre Abraham? l-am întrebat. 


— Băiat evreu din Brooklyn. A venit la Washington ca să 
lucreze în echipa senatorului Moynihan. A petrecut cîţiva ani în 
Congres şi a ajuns în stradă. Extrem de inteligent. Işi petrece 
cea mai mare parte a timpului coordoniînd litigiile susţinute de 
avocaţii pro bono de la marile firme. In clipa de faţă a dat în 
judecată biroul de recensămiînt, ca să fie sigur că oamenii străzii 
vor fi numărați. Şi mai dă în judecată sistemul şcolar din 
Washington D.C., ca să fie sigur că şi copiii fără case primesc 
educaţie. Purtarea lui cu oamenii lasă de dorit, dar e grozav cînd 
face planuri pentru litigii, în biroul lui. 

— Dar Sofia? 

— Asistent social de carieră, cu studii de drept la seral, timp 
de unsprezece ani. Se poartă şi gîndeşte ca un avocat, mai ales 
cînd îşi bate joc de funcţionarii guvernamentali. Ai s-o auzi 
zicînd: "Sînt Sofia Mendoza, avocat pledant" de zece ori pe zi. 

— Face şi muncă de secretară? 

— Nu. Nu avem secretare. Fiecare îşi bate la maşină, face 
dosare, îşi pregăteşte cafeaua, spuse el aplecîndu-se puţin şi 
coborînd uşor vocea. Noi trei lucrăm împreună de multă vreme, 
Michael, şi avem tabieturile noastre. Ca să fiu sincer, avem 
nevoie de o figură nouă, cu idei noi. 

— Trebuie să recunosc, salariul e foarte atrăgător, i-am spus 
într-un efort jalnic de a face o glumă. 

Mordecai zimbi totuşi, din politeţe. 

— Nu faci asta pentru bani. O faci pentru sufletul tău. 


Sufletul meu m-a ţinut treaz cea mai mare parte a nopţii. 
Oare aveam curajul necesar pentru a renunţa la tot ce aveam? 
Chiar mă gindeam serios să accept o slujbă atît de puţin plătită? 
Practic, îmi luam adio de la milioane! 

Lucrurile şi proprietăţile după care tînjeam s-ar fi transfor- 
mat în amintiri neclare. 

Momentul nu era rău ales. Căsnicia mea era pe ducă, aşa că 
părea, într-un fel, normal să fac schimbări drastice pe toate 
fronturile. 


12 


Marţi, am sunat la birou şi am anunţat că sunt bolnav. 
Probabil că e o gripă, i-am spus lui Polly care, aşa cum fusese 
învățată, mi-a cerut detalii. Febră, gitul iritat, dureri de cap? 
Toate cele de mai sus. Toate sau nici una, nu îmi păsa. Trebuia 
să fii foarte grav bolnav ca să lipseşti de la serviciu. Polly trebuia 
să completeze un formular, pe care să i-l ducă lui Rudolph. 
Anticipînd telefonul lui, am plecat de acasă şi m-am plimbat prin 
Georgetown în primele ore ale dimineţii. Zăpada se topea rapid; 
temperatura urcase, în mod sigur, pînă spre plus cinci grade. 
Mi-am pierdut o oră întreagă umblind prin zona portului, 
încercînd cîte un cappuccino de la mai mulţi vînzători şi privind 
canotorii trecînd, îngheţaţi, pe Potomac. 

La ora zece, am plecat la înmormiîntare. 


Trotuarul din faţa bisericii era baricadat. Se aflau poliţişti 
peste tot, cu motocicletele parcate în stradă. Ceva mai departe 
se vedeau şi carele de televiziune. 

O mulţime impresionantă asculta un vorbitor care striga 
ceva la microfon, cînd am trecut pe lîngă el. Unii ţineau dea- 
supra capetelor cîteva pancarte scrise în grabă, special pentru a 
fi văzute de camerele de filmare. Am parcat pe o stradă laterală, 
cu trei rinduri de blocuri mai departe, şi m-am grăbit să ajung la 
biserica. Am evitat intrarea principală, îndreptîndu-mă spre o 
uşă laterală, unde un diacon bătrin stătea de pază. L-am 
întrebat dacă biserica are balcon. M-a întrebat dacă sînt 
reporter. 

M-a condus înăuntru şi mi-a arătat o uşă. l-am mulţumit şi 
am intrat, am urcat nişte scări şubrede şi am ieşit în balconul 
aflat deasupra unui frumos sanctuar. Covor grena, bănci din 
lemn închis la culoare, ferestre cu vitralii, curate. Era o biserică 
foarte curată şi, timp de o secundă, am înţeles de ce pastorul 
ezita să o deschidă celor fără adăpost. 

Eram singur, aşa că puteam să-mi aleg orice loc doream. 
M-am îndreptat în linişte spre partea de deasupra uşii din spate, 
cu vedere directă spre centrul culoarului, pînă la amvon. Un cor 
a început să cînte afară, pe trepte, şi eu am rămas acolo, în 
atmosfera paşnică a bisericii pustii, în acordurile muzicii ce 
răzbătea pînă la mine. 


Muzica încetă, uşile se deschiseră şi nebunia începu. 
Podeaua balconului vibra de paşii mulţimii îndoliate care pătrun- 
dea în sanctuar. Corul îşi reluă locul obişnuit, din spatele 
amvonului. Pastorul arăta fiecăruia încotro să meargă — 
camerele TV într-un colţ, puţinii membri ai familiei pe banca din 
faţă, activiştii şi oamenii străzii cu care veniseră, spre sectorul 
central. Mordecai intra însoţit de două persoane pe care nu le 
cunoşteam. O uşă laterală se deschise şi condamnaţii îşi făcură 
apariţia — mama lui Lontae şi cei doi fraţi, în haine albastre de 
închisoare, cu cătuşe la miini şi la picioare, legaţi la un loc şi 
escortaţi de patru paznici înarmaţi. Au fost aşezaţi în al doilea 
rînd de bănci, pe centru, în spatele bunicii şi al altor rude. 

După ce s-au mai liniştit lucrurile, orga a început să cînte, în 
tonuri joase, triste. Undeva, dedesubtul meu, s-a auzit un zgo- 
mot şi toată lumea s-a întors într-acolo. Pastorul a urcat în 
amvon şi ne-a cerut tuturor să ne ridicam în picioare. 

Cîteva ajutoare, purtind mănuşi albe, au adus sicriele pe 
culoarul dintre scaune şi le-au aşezat unul lîngă altul, aproape 
de ieşirea din biserică; sicriul lui Lontae se afla în centru. Cel al 
bebeluşului era mic, de mai puţin de un metru lungime. Cele ale 
lui Ontario, Alonzo şi Dante erau de mărime mijlocie. Era o 
privelişte impresionantă şi se auzeau suspine şi plînsete. Corul 
începu să murmure un cîntec, legănîndu-se. 

Ajutoarele aduseră flori, aşezîndu-le în jurul sicrielor şi, timp 
de o clipă îngrozitoare, m-am gindit că s-ar putea să le 
deschidă. Nu mai fusesem niciodată la o înmormintare de negri. 
Habar nu aveam la ce să mă aştept, dar văzusem la televizor 
imagini de la alte funeralii, unde, uneori, sicriul era deschis, 
pentru ca familia să sărute cadavrul. Vulturii cu camerele lor de 
filmat erau pregătiţi de atac. 

Dar sicriele au rămas închise, aşa că lumea nu a aflat ce 
ştiam eu — că Ontario şi familia lui păreau să-şi fi găsit liniştea. 

Ne-am aşezat, iar pastorul a rostit o lungă rugăciune. A 
urmat un solo, interpretat de sora nu-ştiu-cum, apoi momente 
de tăcere. Pastorul a citit din Scriptură şi a predicat puţin. A fost 
urmat de o activistă susținătoare a oamenilor străzii, care a por- 
nit un teribil atac împotriva unei societăţi şi a liderilor ei care 
permiteau să se întimple astfel de lucruri. A acuzat Congresul, 
mai ales pe republicani, şi a dat vina pe oraş, pentru absenţa 
unui lider adevărat, apoi pe tribunale şi birocraţie. Dar păstrase 


diatriba cea mai dură pentru clasele bogate, cei cu bani şi 
putere, cărora nu le pasă de cei săraci şi bolnavi. Vorbea 
explicit, cu furie; era de efect, m-am gindit eu, dar nu prea 
potrivit pentru o înmormiîntare. 

La final, cei prezenţi au aplaudat-o. În continuare, pastorul a 
vorbit îndelung, acuzîndu-i violent pe toţi cei care nu aveau 
pielea neagră, dar aveau bani. 

Alt solo, un alt fragment din Scriptură, apoi corul a atacat un 
imn vibrant, care m-a impresionat aproape pînă la lacrimi. S-a 
format o procesiune, a celor care doreau să-şi aşeze miinile dea- 
supra celor morţi, dar şirul s-a spart cînd oamenii au început să 
jelească şi să tragă de sicrie. Deschideţi-le!" a strigat cineva, dar 
pastorul a refuzat, cu un gest al capului. Lumea s-a înghesuit 
spre amvon, înconjurînd sicriele, strigînd şi suspinînd, în vreme 
ce corul începea să cînte ceva mai tare. Bunica făcea cea mai 
mare gălăgie, mîngiiată şi consolată de ceilalţi. 

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Unde fuseseră toţi aceşti 
oameni în ultimele luni din viaţa lui Lontae? Trupurile acelea 
micuţe din sicrie nu cunoscuseră niciodată atita dragoste. 

Camerele de filmat ajungeau din ce în ce mai aproape şi tot 
mai mulţi dintre cei prezenţi îşi pierdeau cumpătul. Totul 
devenise un simplu spectacol. 

În cele din urmă, pastorul a intervenit şi a reinstaurat 
ordinea. S-a rugat din nou, pe fondul muzicii de orgă. Cînd a ter- 
minat, lumea a început să treacă pentru o ultimă dată pe lîngă 
sicrie. 

Slujba a durat o oră şi jumătate. Pentru două mii de dolari, 
producţia nu fusese rea. Eram mindru de rezultat. 

Lumea s-a adunat din nou afară, pornind un marş care se 
îndrepta undeva, spre dealul Capitoliului. Cu Mordecai în prim 
plan, au dispărut după colţ, iar eu m-am întrebat la cîte marşuri 
şi demonstraţii participase. Prea puţine, ar fi fost, probabil, 
răspunsul lui. 


Rudolph Mayes devenise partener la Drake & Sweeney la 
vîrsta de treizeci de ani, fapt care rămînea un record în sine. lar 
dacă viaţa lui continua aşa cum o planificase, într-o bună zi avea 
să fie cel mai bătrîn partener care încă mai muncea Legislaţia 
era viaţa lui şi cele trei foste soţii ale sale stăteau mărturie. 


Orice altceva ar fi atins, se distrugea, dar Rudolph era pionul 
pasionat, ideal pentru o firmă importantă. 

La ora şase după-amiază mă aştepta în biroul lui, pe care 
tronau teancuri de dosare în lucru. Polly şi secretarele 
plecaseră, la fel ca şi majoritatea asistenţilor şi funcţionarilor. 
Circulaţia pe holuri se reducea considerabil după cinci şi 
jumătate. 

Am închis uşa şi m-am aşezat pe un scaun. 

— Credeam că eşti bolnav, a început el. 

— Plec, Rudolph, l-am anunţat cît mai îndrăzneţ cu putinţă, 
dar simţeam un nod în stomac. 

Rudolph dădu cărţile la o parte şi închise capacul stiloului 
foarte scump cu care lucra. 

— Te ascult. 

— Plec de la firmă. Am o oferta de lucru pentru o firmă care 
se ocupă de dreptul public. 

— Nu fi prost, Michael. 

— Nu sunt prost. M-am hotărît. Şi vreau să plec fără scandal. 

— Vei deveni partener în trei ani. 

— Am găsit un angajament mai convenabil. 

Nu reuşi să găsească un răspuns, aşa că dădu, frustrat, ochii 
peste cap. 

— Haide, zău aşa, Mike. Doar n-o să te laşi copleşit din cauza 
unui simplu incident! 

— Nu mă las copleşit, Rudolph. Nu fac decit să-mi schimb 
domeniul de lucru. 

— Nici unul dintre ceilalţi opt ostatici nu face aşa ceva. 

— Bravo lor. Dacă sunt fericiţi aşa, mă bucur pentru ei. Pe 
lîngă asta, ei lucrează în litigii, sunt nişte păsări rare. 

— Unde te duci? 

— La un Centru legal din apropiere de Logan Circle. E spe- 
cializat în problemele oamenilor străzii. 

— Problemele oamenilor străzii? 

— Exact. 

— Cit te plătesc? 

— O avere, ce mai! Vrei să faci o donaţie centrului? 

— Ţi-ai pierdut minţile! 

— E doar o mică criză, Rudolph. Am numai treizeci şi doi de 
ani, sînt prea tînăr pentru crizele vîrstei mijlocii. M-am gîndit 
să-mi rezolv propria criză mai devreme. 


— la-ţi o lună liber. Du-te şi lucrează cu oamenii străzii, 
scoate-ţi chestia asta din minte şi pe urmă vino înapoi. Nu ţi-ai 
ales bine momentul, Mike. Ştii că suntem foarte mult în urmă cu 
treaba. 

— N-o să meargă, Rudolph. N-are nici un farmec să plec, 
dacă ştiu că am o soluţie de siguranţă. 

— Farmec? Te amuză să faci ceea ce faci? 

— Categoric. Gindeşte-te ce amuzant ar fi să lucrez fără să 
stau mereu cu ochii pe ceas. 

— Dar Claire? La ea te-ai gindit? mă întrebă el, arătîndu-mi 
cît de profundă era disperarea lui. Abia dacă o cunoştea şi era 
cel mai puţin în măsură, din întreaga firmă, să-mi dea sfaturi 
matrimoniale. 

— Claire e bine mersi, i-am răspuns. Aş dori să plec vineri. 

Rudolph, învins, scoase un geamăt. Închise ochii şi clătină, 
încet, din cap. 

— Nu-mi vine să cred... 

— Îmi pare rău, Rudolph. 

Ne-am strîns mîinile şi ne-am promis să ne întîlnim într-o 
dimineaţa, devreme, la micul dejun, ca să discutăm despre 
dosarele mele nefinalizate. 

Nu doream ca Polly să afle despre asta de la alţii, aşa că 
m-am dus în biroul meu şi i-am dat un telefon. Era acasă, în 
Arlington, pregătea cina. l-am stricat ziua. 

Am cumpărat nişte mîncare thailandeză şi am dus-o acasă. 

Am pus o sticlă de vin la frigider, am aranjat masa şi am 
început să-mi repet replicile. 


Dacă Claire bănuia, cumva, o cursă, nu lăsă să se vadă. De-a 
lungul anilor, căpătaserăm amindoi obiceiul să ne ignorăm 
reciproc, pur şi simplu, ca să nu ne luăm la bătaie. Drept 
urmare, nu ne pricepeam la tactici rafinate. 

Dar îmi plăcea ideea de a găsi o soluţie pentru a mai îndulci 
lucrurile; de a pregăti terenul pentru şoc, pentru ca apoi să trec 
la atac. M-am gîndit că ar fi drăguţ, deşi fals, adică perfect 
acceptabil în situaţia unei căsnicii distruse. 

Era aproape zece; ea mîncase în fugă, cu multe ore înainte, 
aşa că am trecut direct în salon, cu paharele de vin. Am aprins 
focul în cămin şi ne-am aşezat în fotoliile noastre preferate. 


După cîteva minute, am început să vorbesc. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

— Ce s-a întîmplat? mă întrebă ea, deloc îngrijorată. 

— Mă gîndesc să plec de la Drake & Sweeney. 

— Nu mai spune! 

Sorbi o gură de vin din pahar. Îi admiram sîngele rece. Fie că 
se aştepta la asta, fie că nu voia să-şi arate îngrijorarea. 

— Da. Nu mă mai pot întoarce acolo. 

— De ce? 

— Sînt gata pentru o schimbare. Munca în cadrul unei cor- 
poraţii mi se pare, brusc, plicticoasă şi lipsită de importanţă şi 
vreau să fac ceva ca să ajut oamenii. 

— Drăguţ din partea ta. 

Se gîndea deja la bani şi abia aşteptam să văd cit îi va trebui 
să ajungă la acest subiect. 

— De fapt, e admirabil din partea ta, Michael. 

— i-am povestit despre Mordecai Green. Centrul lui mi-a 
oferit o slujbă. Incep de luni. 

— Luni? 

— Da. 

— Aşadar, ai şi luat o hotărire. 

— Da. 

— Fără să discuţi cu mine. Nu am nimic de zis şi eu în 
această problemă? 

— Nu pot să mă mai întorc la firmă, Claire. Am vorbit cu 
Rudolph chiar azi. 

Încă o înghiţitura de vin, dinţii puţin mai strînşi, o străful- 
gerare de furie — dar reuşi să se controleze. În privinţa asta era 
incredibilă. 

Ne uitam la focul din cămin, hipnotizaţi de flăcările 
portocalii. 

— Pot să te întreb ce efect va avea acest lucru asupra 
noastră, din punct de vedere financiar? 

— Va schimba lucrurile. 

— La cit se ridică noul tău salariu? 

— La treizeci de mii de dolari pe an. 

— Treizeci de mii pe an, repetă ea Rosti cifra din nou, 
făcînd-o să pară şi mai mică decit era. Asta e mai puţin decît ce 
cîştig eu! 

Salariul ei era de treizeci şi una de mii pe an, cifră ce avea 


să crească dramatic în anii următori; nu era departe momentul 
în care avea să ciştige bani serioşi. Pentru a respecta scopul 
discuţiei noastre, îmi propusesem să nu mă las impresionat de 
nici un fel de comentarii despre bani. 

— Nimeni nu se ocupă de dreptul public pentru bani, i-am 
ripostat, încercînd să nu par pios. Din cîte îmi amintesc, tu nu 
te-ai dus la facultatea de medicină pentru bani. 

Ca orice student la medicină din ţară, Claire îşi începuse 
studiile cu jurămîntul că nu banii erau cei care o atrăgeau. 
Dorea să ajute omenirea. Acelaşi lucru era valabil şi pentru 
studenţii de la drept. Minţeam cu toţii. 

Privea focul şi făcea socoteli în minte. Bănuiam că se 
gîndeşte la chirie. Apartamentul era foarte frumos; la cele două 
mii şi cinci sute pe care le plăteam lunar, ar fi trebuit să fie şi 
mai frumos. Mobila era exact ce trebuia. Eram mîndri de locul în 
care trăiam — adresa potrivită, case frumoase, terasate, un 
cartier de lux —, dar ne petreceam prea puţin timp acolo. ŞI 
rareori primeam musafiri. Mutarea ar fi însemnat o schimbare, 
dar o puteam îndura. 

Fuseserăm întotdeauna deschişi în privinţa banilor; nu ne 
ascundeam nimic. Ea ştia că deţinem circa cincizeci şi una de 
mii de dolari în fonduri mutuale şi douăsprezece mii în contul 
bancar curent. Mă uitam cît de puţin pusesem deoparte în şase 
ani de căsnicie. Cînd cariera ta la o mare firmă se afla pe drumul 
cel bun, ţi se pare că banii nu mai au sfîrşit. 

— Cred că va trebui să facem nişte schimbări, nu? spuse ea, 
privindu-mă cu răceală. Cuvintul "schimbări" era plin de 
implicaţii. 

— Cu siguranţă. 

— Sînt obosită, conchise Claire, terminînd vinul din pahar şi 
îndreptîndu-se spre dormitor. 

Ce patetic, m-am gîndit. Nici măcar nu aveam în noi destulă 
ranchiună pentru o ceartă serioasă. 

Sigur, înţelegeam perfect noul meu statut de viaţă. O 
poveste minunată — un tînăr avocat ambițios, transformat 
într-un apărător al săracilor, întoarce spatele unei firme de 
primă clasă, pentru a lucra pe nimic. Chiar dacă îşi imagina că 
îmi pierdusem minţile, Claire nu putea critica un sfint. 

Am pus un butuc pe foc, mi-am mai turnat un pahar de vin şi 
am dormit pe canapea. 


13 


Partenerii aveau o sala de mese privată, la etajul opt, şi era 
considerată o onoare pentru un asociat să mănince acolo. 
Rudolph era genul de fraier care credea că o porţie de terci 
irlandez, servit la şapte dimineaţa în camera lor specială, mă 
putea ajuta să revin la gînduri mai bune. Cum puteam întoarce 
spatele unui viitor presărat cu mese în compania celor care 
deţineau puterea? 

Avea veşti grozave. Vorbise cu Arthur, seara tîrziu, şi era în 
lucru o propunere de a mi se acorda un an sabatic. Firma urma 
să suplimenteze orice salariu oferit ce centrul legal. Era o cauză 
meritorie şi ei trebuiau să facă mai mult pentru drepturile celor 
săraci. Eu urma să fiu considerat drept avocatul pro bono 
desemnat timp de un an întreg, pentru ca ei să se simtă mai 
bine. M-aş fi reîntors cu bateriile încărcate, cu celelalte interese 
satisfăcute şi cu talentele din nou orientate spre gloria firmei 
Drake & Sweeney. 

Eram impresionat şi uimit de ideea asta, aşa că nu o puteam 
refuza, pur şi simplu. l-am promis să reflectez, şi asta foarte 
repede. M-a avertizat că propunerea trebuia aprobată de 
comitetul executiv, pentru că eu nu eram partener. Firma nu 
avusese niciodată în vedere o astfel de întrerupere pentru un 
asociat. 

Rudolph dorea cu disperare să mă convingă să rămîn la ei, 
iar asta avea prea puţin de-a face cu amiciţia dintre noi. Divizia 
antitrust, din care făceam parte, era copleşită de treabă şi avea 
nevoie de cel puţin încă doi asociaţi de bază, cu experienţa 
mea. Momentul plecării mele era cît se poate de prost ales, dar 
puţin îmi păsa. Firma avea opt sute de avocaţi. Aveau toate 
şansele să găsească oamenii de care aveau nevoie. 

Cu un an înainte, adusesem firmei beneficii de aproape 
şapte sute cincizeci de mii de dolari. De asta mîncam în salonul 
lor pretenţios şi ascultam planurile urgente făcute de ei pentru a 
mă păstra. Era, de asemenea, logic să-mi iau salariul anual 
obişnuit, să-l trîntesc în braţele oamenilor străzii sau să-l dau 
pentru orice scopuri caritabile doream, pentru ca apoi, după un 


an, să fiu tentat să mă întorc. 

După ce a terminat cu ideea anului sabatic, am trecut la 
revizuirea problemelor celor mai presante din activitatea mea. 
Tocmai alcătuiam o listă cu ce trebuia făcut, cînd Braden 
Chance s-a aşezat la o masă din apropiere. La început nu m-a 
văzut. In sală se aflau vreo doisprezece parteneri, fiecare aşezat 
singur, la cîte o masă, citind ziarul, cît se poate de însinguraţi, 
cît se poate de adinciţi în ştirile de dimineaţă. Am încercat să-l 
ignor, dar, în cele din urma, m-am uitat spre el şi l-am surprins 
privindu-mă dispreţuitor. 

— Bună dimineaţa, Braden, am rostit cu voce tare, 
surprinzîindu-l şi făcîndu-l pe Rudolph să se răsucească în scaun, 
ca să vadă cu cine vorbeam. 

Chance răspunse cu o înclinare a capului, fără să spună 
nimic şi, brusc, deveni mai interesat de piinea prăjită de pe 
masă. 

— Îl cunoşti? mă întrebă Rudolph în şoaptă. 

— Am avut ocazia să ne întîlnim, i-am răspuns. 

In timpul scurtei noastre ciocniri din biroul lui, Chance îmi 
ceruse să-i spun cine era partenerul al cărui subaltern eram. Îi 
dădusem numele lui Rudolph. Era evident că Braden nu făcuse 
nici o plîngere. 

— Un măgar, spuse Rudolph, abia auzit. 

Părerea era unanimă. Rudolph întoarse o pagină, uită ime- 
diat de Chance şi reveni la discuţia noastră. Erau multe lucruri 
nefinalizate pe biroul meu. 

M-am trezit gîindindu-mă la Chance şi la dosarul evacuării. 
Omul era cam molatic, cu pielea palidă, trăsături delicate şi îţi 
dădea impresia de fragilitate. Nu mi-l imaginam în stradă, 
verificînd depozite abandonate pline de locatari ilegali, 
murdărindu-şi mîinile ca să fie sigur că îşi face bine treaba. Cu 
siguranţă că nici nu se întîmpla aşa; avea asistenții lui. Chance 
stătea la birou şi supraveghea completarea documentelor 
legale, încasînd cîteva sute de dolari pe oră de la clienţi, în 
vreme ce nenumăraţii Hector Palma ai firmei se ocupau de 
detaliile neplăcute. Chance lua masa şi juca golf cu directorii 
executivi de la RiverOaks; acela era rolul lui, ca partener al 
firmei. 

Probabil nici nu cunoştea numele oamenilor evacuaţi din 
depozitul deţinut de RiverOaks/TAG — şi de ce le-ar fi cunoscut? 


Erau doar nişte locatari ilegali, fără nume, fără feţe, fără casă. El 
nu era de faţă cînd poliţiştii i-au scos cu forţa din micile lor 
adăposturi şi i-au aruncat în stradă. Probabil însă că Hector 
Palma a văzut ce s-a întîmplat. 

lar dacă Chance nu cunoştea numele lui Lontae Burton şi ale 
copiilor ei, atunci nu putea face legătura între evacuare şi 
moartea lor. Sau poate că ştia. Poate că îi spusese cineva. 

La acele întrebări trebuia să răspundă Hector Palma, şi încă 
repede. Era miercuri. Eu plecam vineri. 

Rudolph încheie micul nostru dejun la ora opt, tocmai la timp 
pentru a se întîlni, în biroul său, cu nişte oameni foarte 
importanţi. Eu m-am îndreptat spre birou şi am citit ziarul Post. 
Prezenta o poză cutremurătoare cu cele cinci sicrie închise din 
sanctuar, alături de o relatare în detaliu a serviciului funerar şi a 
marşului ce a urmat. 

Exista şi un editorial, o provocare bine formulată, către noi 
toţi, cei care aveam ce mînca şi un acoperiş deasupra capului, 
să stăm şi să ne gîndim la femeile de felul lui Lontae Burton din 
oraşul nostru. Ele nu plecau nicăieri. Nu puteau fi măturate de 
pe stradă şi depozitate într-un loc ascuns, pentru ca noi să nu 
mai fim nevoiţi să le vedem. Ele locuiau în maşini, se 
adăposteau în barăci, îngheţau în corturi improvizate, dormeau 
pe băncile din parcuri şi aşteptau la rînd, pentru cîte un pat, în 
adăposturile aglomerate şi, uneori, periculoase. Locuiam în 
acelaşi oraş; ele constituiau o parte a societăţii noastre. Dacă nu 
le ajutam, numărul lor avea să crească. Şi ar fi continuat să 
moară pe străzile noastre. 

Am decupat editorialul din ziar şi l-am pus cu grijă în 
portofel. 

Prin reţeaua de asistenţi, am luat legătura cu Hector Palma. 
Nu era înţelept să-l abordez direct; era de aşteptat ca Chance să 
stea la pîndă. 

Ne-am întîlnit în biblioteca principală, de la etajul trei, între 
teancuri de cărţi, departe de camerele de luat vederi şi ochii 
indiscreţi. Omul era foarte nervos. 

— Tu ai pus dosarul acela pe biroul meu? l-am întrebat, fără 
nici o introducere. Nu aveam timp de jocuri. 

— Ce dosar? întrebă el, căscînd ochii împrejur, de parcă 
eram urmăriţi de oameni înarmaţi. 

— Evacuarea RiverOaks/TAG. Tu te-ai ocupat de ea, nu? 


Nu ştia cît de multe cunosc, sau cît de puţine. 

— Da, recunoscu el. 

— Unde e dosarul? 

Trase o carte dintr-un raft, purtindu-se ca şi cum am fi fost 
amindoi cufundaţi în studiu. 

— Toate dosarele sînt la Chance. 

— În biroul lui? 

— Da. Închise într-un fişet. 

Vorbeam amindoi în şoaptă. Nu avusesem emoţii cu privire 
la această întîlnire, dar m-am trezit aruncînd priviri în jur. 

Oricine ne-ar fi observat întîmplător ar fi ajuns la concluzia 
că puneam ceva la cale. 

— Ce cuprinde dosarul? 

— Chestii teribile. 

— Spune-mi şi mie. 

— Am nevastă şi patru copii. Nu-mi convine să fiu dat afară. 

— Ai cuvîntul meu. 

— Tu pleci. Ce-ţi mai pasă. 

Veştile circulau repede, dar nu eram surprins. Mă întrebam 
adesea cine birfeşte mai mult, avocaţii sau secretarele lor. 
Probabil că asistenții. 

— De ce ai pus dosarul pe biroul meu? l-am întrebat. 

El întinse mîna după încă o carte, apoi se îndreptă spre 
capătul culoarului. L-am urmat, sigur că nu se mai afla nimeni în 
preajma noastră. S-a oprit şi a luat altă carte; mai avea ceva de 
spus. 

— Am nevoie de dosarul acela, i-am spus. 

— Nu ela mine. 

— Atunci, cum pot să pun mîna pe el? 

— Va trebui să-l furi. 

— În regulă. De unde iau o cheie? 

Mă privi atent preţ de o clipă, nesigur cît de hotărit eram. 

— Eu nu am cheie, mi-a răspuns. 

— Cum ai făcut rost de lista celor evacuaţi? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ba ştii foarte bine. Tu ai pus-o pe biroul meu. 

— Eşti nebun de legat, s-a răstit el şi a plecat. 

Am aşteptat să se oprească, dar şi-a continuat drumul pe 
lîngă rîndurile de rafturi, pe lîngă teancurile de cărţi, ieşind din 
bibliotecă pe uşa din faţă. 


Nu aveam de gînd să muncesc pe rupte în ultimele trei zile 
de lucru la firmă, indiferent ce-l făcusem pe Rudolph să creadă. 
Mi-am acoperit biroul cu tot felul de documente antitrust, am 
închis uşa, m-am uitat pe pereţi şi am zimbit privind toate 
lucrurile pe care le lăsam în urmă. Cu fiecare răsuflare, 
presiunea creştea. Nu mai aveam de gînd să accept să lucrez 
tiranizat de ceas. Gata cu săptăminile de optzeci şi patru de ore 
lucrătoare, numai pentru că alţi colegi, mai ambiţioşi, ar putea 
face optzeci şi cinci. Gata cu linguşirea superiorilor mei. Gata cu 
coşmarurile despre uşa parteneriatului, care mi s-ar fi putut 
închide în faţă. 

L-am sunat pe Mordecai şi am acceptat, oficial, oferta. 
Intenţionam să încep de luni, dar el dorea să trec pe acolo mai 
devreme, orientativ. Ridea şi făcea glume despre cum avea să 
găsească banii necesari pentru salariul meu. Mă gindeam la 
ambianța din Centrul legal de pe Strada 14 şi mă întrebam care 
dintre birourile neocupate şi pline de dosare va deveni al meu. 
Ce importanţă avea? 

Spre seară, mi-am ocupat mare parte din timpul rămas 
acceptind salutul sobru al prietenilor şi colegilor, cît se poate de 
convinşi că îmi pierdusem minţile. 

Am suportat totul cu bine. La urma urmelor, nu mai era mult 
pînă să devin un adevărat sfint. 


În acest timp, soţia mea consulta un avocat specializat în 
divorţuri, o femeie ce avea reputaţia unei luptătoare nemiloase. 

La ora şase, cînd am ajuns acasă — destul de devreme — 
Claire mă aştepta. Masa din bucătărie era acoperită cu notițe şi 
imprimante de calculator. Aparatul era gata. Claire mă primi cu 
răceală şi bine pregătita. De data asta, eu am fost cel care a 
picat în cursă. 

— Propun să divorţăm, pe motivul unor diferenţe ireconcili- 
abile, începu ea, amabilă. Nu ne certam. Nu ne arătam, unul pe 
altul, cu degetul. Acceptăm ceea ce nu am fost în stare să 
spunem — că aceasta căsnicie a luat sfîrșit. 

S-a oprit, aşteptind să spun şi eu ceva. Nu puteam să fiu sur- 
prins. Se hotărise; ce rost avea să obiectez? Trebuia să par la fel 


de calculat ca şi ea. Sigur că da, i-am răspuns, încercînd să par 
cît mai nonşalant. Parcă simţeam o uşurare la gîndul că eram, în 
sfîrşit, cinstiţi. Dar mă deranja faptul că ea îşi dorea divorţul mai 
mult decît mine. 

Ca să rămînă la comandă, Claire a amintit despre întîlnirea 
avută cu Jacqueline Hume, avocatul ei de divorţ, trîntind numele 
acestei femei de parcă ar fi pus mortar peste cărămizi şi 
adăugind, în beneficiul meu, părerile servite de purtătoarea ei 
de cuvînt. 

— De ce ai angajat un avocat? am întrebat-o eu. 

— Vreau să fiu sigură că sunt protejată. 

— Şi crezi că aş profitat de pe urma ta? 

— Tu eşti avocat. Eu am nevoie de un avocat. Asta-i tot. 

— Ai fi putut economisi o mulţime de bani dacă n-o angajai 
pe ea, i-am spus, încercînd să nu mă las cu nimic mai prejos. La 
urma urmelor, era vorba de un divorţ. 

— Dar acum mă simt mult mai bine. 

Mi-a înmînat documentul cu numărul 1 din dosar, o dovadă a 
proprietăţilor şi obligaţiilor noastre. Documentul 2 era propu- 
nerea de partaj. Deloc surprinzător, Claire intenţiona să obţină 
majoritatea. Aveam împreună douăsprezece mii dolari bani 
gheaţă şi ea voia jumătate pentru plata creditului bancar al 
maşinii ei. Nu se menţiona nimic despre cei şaisprezece mii pe 
care eu îi datoram pentru Lexus. Voia patruzeci de mii, din cin- 
cizeci şi una de mii pe care îi deţineam în fonduri mutuale. Mie 
îmi rămînea fondul de la firmă. 

— N-aş zice că e o împărţeală egală, i-am spus. 

— Nici n-o să fie egală, mi-a răspuns ea, cu siguranţa celui 
care se simte protejat de un cîine de pază. 

— De ce nu? 

— Pentru că eu sunt cea care trece printr-o criză de virstă 
medie. 

— Deci, e vina mea? 

— Nu vorbeam de vinovăţie. Împărţim ceea ce avem în 
comun. Pentru motive cunoscute numai de tine, ai hotărit să 
reduci cele nouăzeci de mii de dolari pe care îi cîştigai pe an. De 
ce să sufăr eu consecinţele? Avocata e sigură că poate convinge 
un judecător că acţiunile tale ne-au ruinat financiar. Ai poftă de 
o criză de nebunie, n-ai decit. Dar să nu-ţi faci iluzii că mă poţi 
lăsa să flămiînzesc. 


— Nici o şansă. 

— N-am de gind să mă cert. 

— Nici eu n-aş face aşa ceva, dacă aş primi totul. 

Mă simţeam obligat să fac puţin scandal. Nu puteam începe 
să ţipăm unul la altul şi să aruncăm cu cite un obiect. Doar nu 
era să izbucnim în plîns şi nici nu ne puteam arunca acuzaţii 
murdare despre adultere sau dependenţă de droguri. Ce fel de 
divorţ era ăsta? 

Unul foarte steril. Claire se hotărî să mă ignore şi să revină la 
lista ei de notițe, pregătită fără îndoială de purtătoarea ei de 
cuvînt. 

— Apartamentul e închiriat pînă în 13 iunie şi voi rămîne aici 
pînă atunci. Asta înseamnă zece mii de chirie. 

— Cînd vrei să plec? 

— Cît de repede doreşti. 

— În regulă. 

Dacă dorea să plec, n-aveam de gînd să mă rog de ea ca să 
rămîn. Era un exerciţiu de rezistenţă. Care dintre noi arăta mai 
mult dispreţ celuilalt? 

Aproape că îmi venea să spun cine ştie ce timpenie, de 
genul: "Vrei să aduci pe altcineva în loc?" Doream să o scutur, 
să o fac să renunţe la atitudinea asta ostilă. 

În loc de asta, mi-am păstrat sîngele rece. 

— Voi pleca înainte de sfîrşitul săptămînii, i-am spus. 

Nu mi-a răspuns, dar nici nu a reacţionat în vreun fel. 

— De ce crezi tu că ai dreptul la 80% din fondurile mutuale? 
am întrebat-o. 

— Nu primesc 80%. Dau zece mii pe chirie, alte trei mii pe 
alte servicii, două mii ca să-ţi achit cărţile comune de credit şi 
mai avem cam şase mii în impozite impuse în comun. Reiese un 
total de douăzeci şi una de mii. 

Documentul 3 era o lista amănunţită a proprietăţilor perso- 
nale, începînd cu obiectele din salon şi sfirşind cu dormitorul gol. 
Nici unul dintre noi nu ar fi îndrăznit să se certe pe oale şi 
cratiţe, aşa că împărţirea a fost făcută la mica înţelegere. la ce 
vrei, i-am spus de cîteva ori, mai ales cînd e vorba de prosoape 
sau aşternuturi de pat. Am negociat cîteva lucruri, dar cu fineţe. 
Poziţia mea în unele cazuri era dictată mai degrabă de refuzul 
mişcării, decît de mîndria de proprietar. 

Îmi doream televizorul şi cîteva farfurii. Brusc, redeveneam 


un bărbat singur şi nu mă vedeam mobilînd o casă nouă. Claire, 
pe de altă parte, îşi pierduse ore întregi trăind în viitor. 

Dar a fost corectă. Am terminat cu monotonia documentului 
3 şi, de comun acord, am declarat partajul echitabil. Urma să 
semnăm o convenţie de separare, să aşteptăm şase luni, pentru 
ca apoi să mergem împreună la tribunal şi să punem, oficial, 
capăt uniunii noastre. 

Nici unul dintre noi nu dorea să mai stea la discuţii. Mi-am 
luat haina şi am plecat într-o lungă plimbare pe străzile din 
Georgetown, întrebîndu-mă cum fusese posibil ca viaţa să se 
schimbe atît de radical. 

Erodarea căsniciei noastre fusese lentă, dar sigură. 
Schimbarea carierei fiecăruia dintre noi avusese efecte de şoc. 
Lucrurile mergeau mult prea repede, dar eram incapabil să le 
opresc. 


14 


Ideea anului sabatic a fost ucisă în faşă de către comitetul 
executiv. Deşi era de presupus că nimeni nu trebuia să afle ce 
se întîmplă în şedinţele secrete ale acelui grup, un Rudolph 
foarte sumbru mi-a comunicat că s-ar fi creat un precedent 
nedorit, într-o firmă atît de mare, asigurarea unui an de pauză 
pentru un asociat ar fi putut duce la apariţia multor certuri din 
partea altor nemulţumiţi. 

Nu exista nici o soluţie de rezervă. Dacă ieşeam pe uşă, 
puteam fi sigur că o vor trînti în urma mea. 

— Eşti sigur că ştii ce faci? mă întrebă el, rămas în picioare 
în faţa biroului meu. Pe podea, lîngă el, tronau două cutii mari 
de carton. Polly începuse deja să împacheteze mărunţişurile 
care îmi aparţineau. 

— Sînt sigur, i-am zîmbit. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Eu am încercat. 

— Mulţumesc, Rudolph. 

A plecat, clătinînd din cap. 

După ofensiva lui Claire, cu o seară înainte, nu mai reuşisem 
să mă gindesc la anul sabatic. Alte gînduri mai urgente mă 
copleşeau. Eram pe punctul de a divorța şi devenisem, la rîndul 


meu, un om singur, fără adăpost. Brusc, am început să-mi fac 
griji pentru un apartament nou, ca să nu mai vorbesc de slujba 
nouă, biroul şi viitoarea carieră. Am închis uşa şi am început să 
studiez secţiunea de afaceri imobiliare, dosarele secrete. 

Puteam vinde maşina, ca să scap de rata lunară de 480 de 
dolari. Mi-aş fi cumpărat o maşină la mîna a doua, pe care să o 
asigur pentru o sumă grasă şi să aştept să dispară în 
întunecimea noului meu cartier. Dacă doream un apartament 
decent în capitală, era limpede că, în cea mai mare parte, noul 
meu salariu avea să se ducă pe chirie. 

Mi-am luat pauza de prînz mai devreme şi am pierdut două 
ore alergind prin centrul oraşului după un apartament. Cel mai 
ieftin era o fundătură, cu o chirie de o mie o sută de dolari pe 
lună, mult prea mult pentru un avocat al străzii. 


Încă un dosar mă aştepta, la întoarcere; simplu, maroniu, 
tipic avocăţesc, fără nimic scris pe copertă. Aşezat pe birou, în 
acelaşi loc ca şi primul. În interior, două chei fixate cu bandă 
adezivă pe partea stingă şi o notă bătută la maşină, prinsă cu o 
agrafa în dreapta. Nota cuprindea următoarele: 

"Cheia de deasupra este de la uşa biroului lui Chance. Cheia 
de dedesubt este de la sertarul de sus al fişierului de sub fereas- 
tră. Copiază şi pune totul la loc. Atenţie, Chance e foarte suspi- 
cios. Aruncă cheile." 

Polly îşi făcu apariţia pe neaşteptate, aşa cum se întîmpla 
adesea; nici o bătaie în uşă, nici un sunet, doar o prezenţă fan- 
tomatică în cameră. Era bosumflată şi nu îmi dădea atenţie. 
Lucram împreună de patru ani şi se pretindea răvăşită de ple- 
carea mea. Nu eram chiar aşa de apropiaţi. Putea să-şi găsească 
un alt şef în numai cîteva zile. Era o persoană foarte drăguță, 
dar numai la ea nu-mi stătea gîndul. 

Am închis repede dosarul, neştiind dacă îl văzuse. Am aştep- 
tat o clipă, în timp ce ea îşi făcea de lucru cu cutiile mele. N-a 
făcut nici un comentariu — dovadă clară a faptului că nu-l obser- 
vase. Dar, cum putea vedea din hol tot ce se întîmpla în biroul 
meu, nu-mi puteam imagina cum ar fi putut Hector, sau oricine 
altcineva, să intre şi să iasă fără să fie văzut. 

Barry Nuzzo, ostatic alături de mine şi prieten, trecu pe la 
birou pentru o discuţie serioasă cu mine. Inchise uşa şi ocoli 


cutiile. Eu nu doream să discut despre plecarea mea, aşa că 
i-am vorbit despre Claire. Soţia lui şi Claire erau, amîndouă, din 
Providence, fapt care părea, în mod ciudat, de o importanţă 
aparte la Washington. Ne întîlniserăm cu ei de citeva ori în 
ultimii ani, dar prietenia de grup avusese aceeaşi evoluţie ca şi 
căsnicia mea. 

Se arătă surprins, apoi trist, dar reuşi să păstreze 
aparențele. i 

— Ai o luna proastă, îmi spuse. Imi pare rău. 

— Căderea asta durează de multă vreme, i-am răspuns. 

Am vorbit despre zilele bune de altădată, despre cei care 
veniseră şi plecaseră. Nu catadicsiserăm să discutăm despre 
întîlnirea cu "Domnul" la o bere, ceea ce, dintr-o dată, mi se 
părea ciudat. Doi prieteni se confruntă împreună cu moartea, 
scapă cu bine şi sînt prea ocupați ca să se ajute să treacă peste 
şocul ulterior. 

Pînă la urmă, am ajuns şi la subiectul cel mai important; 
cutiile din mijlocul podelei făceau imposibilă evitarea lui. Am 
înţeles că incidentul fusese motivul acestei conversații. 

— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, spuse el. 

— Ei, nu-ţi face griji, Barry. 

— Nu, vorbesc serios. Ar fi trebuit să fiu aproape de tine. 

— De ce? 

— Pentru că e clar că ţi-ai pierdut minţile, spuse el, rizînd. 
Încercam să savurez umorul lui. 

— Da, sînt cam nebun în clipa asta, presupun, dar o să-mi 
treacă. 

— Nu, zău aşa, am auzit că ai probleme. Am încercat să te 
caut săptămîna trecută, dar plecaseşi. Am fost îngrijorat în 
privinţa ta, dar trec printr-o perioadă cumplită, ştii tu, 
ca-ntotdeauna. 

— Ştiu. 

— Îmi pare sincer rău că nu am fost aici, Mike. Îmi pare rău. 

— Fii serios. Încetează. 

— Toţi ne-am speriat cumplit, dar tu ai fi putut fi lovit. 

— Ne-ar fi putut omori pe toţi, Barry. Daca dinamita era 
adevărată şi nu-l nimereau, bum! Să nu ne mai gindim. 

— Ultimul lucru de care îmi aduc aminte este că, în timp ce 
noi ne chinuiam să ieşim afară, tu erai plin de sînge şi ţipai aşa 
că am crezut că ai fost lovit. Noi am ieşit afară, rînd pe rînd, alţii 


ne luau în braţe, ţipau şi am aşteptat explozia. M-am gîndit: 
Michael e tot acolo şi e rănit. Ne-am oprit lîngă lifturi. Cineva 
ne-a tăiat legăturile de la mini şi m-am întors, la timp ca să te 
văd cînd te-au luat poliţiştii. Ţin minte sîngele. Era foarte mult 
sînge, fir-ar să fie. A 

Nu i-am răspuns. Avea nevoie să se confeseze. Intr-o oare- 
care măsură, îşi uşura conştiinţa. li putea raporta, lui Rudolph şi 
altora, că măcar încercase să mă convingă să renunţ. 

— Tot drumul, pînă jos, m-am întrebat fără încetare: Oare 
Mike a fost lovit? Oare Mike a fost lovit? Nimeni nu ştia. A trecut 
o oră întreagă pînă ce ni s-a spus că eşti bine. Aveam de gînd să 
te sun cînd ajung acasă, dar copiii nu m-au lăsat în pace nici o 
clipă. Trebuia să o fac. 

— Nu-ţi face probleme. 

— Îmi pare rău, Mike. 

— Te rog, nu mai spune asta. S-a terminat, gata. Puteam 
vorbi zile întregi şi nu s-ar fi schimbat nimic. 

— Cînd te-ai hotărît să pleci? 

A trebuit să reflectez o clipa pentru a-i răspunde. Răspunsul 
sincer era: duminică, în momentul în care Bill a tras cearşafurile 
şi l-am văzut pe micuțul meu Ontario, care îşi găsise, în sfîrşit, 
liniştea. Atunci şi acolo, în morga oraşului, am devenit alt om. 

— În weekend, i-am răspuns, fără alte explicaţii. Nici nu avea 
nevoie de aşa ceva. 

A clătinat din cap, de parcă cutiile de carton ar fi fost acolo 
mai ales din vina lui. Am hotărît să-l ajut. 

— Nu m-ai fi putut opri, Barry. Nimeni nu ar fi putut să o 
facă. 

Atunci a început să dea din cap, în semn de aprobare, pentru 
că, într-un fel, înţelesese. Cînd vezi un pistol în faţă, timpul se 
opreşte şi apar priorităţile — Dumnezeu, familia, prietenii. Banii 
rămîn pe ultimul loc. Firma şi cariera par tot mai îndepărtate 
cînd auzi ticăitul ceasului şi te gîndeşti că ar putea fi ultima zi 
din viaţa ta. 

— Dar tu? l-am întrebat. Tu ce mai faci? 

Firma şi cariera rămîn departe doar pentru citeva ore scurte. 

— Joi am început un proces. De fapt, tocmai îl pregăteam, 
cînd ne-a întrerupt "Domnul". Nu-i puteam cere judecătorului o 
amiînare, deoarece clientul aştepta de patru ani să se 
stabilească data procesului. Aşa că am intrat în priză, am 


început procesul şi nu ne-am mai oprit motoarele. Procesul ne-a 
salvat. 

Sigur că aşa s-a întîmplat. Munca te vindecă, te salvează 
chiar şi la Drake & Sweeney. Imi venea să mă prăpădesc de ris, 
pentru că în urmă cu două săptămîni şi eu aş fi gîndit la fel. 

— Bravo, am zis. Ce frumos. Prin urmare totul e în regulă? 

— Normal. 

_ Era avocat de litigii, un mascul feroce, cu pielea de Teflon. 
Insă avea trei copii, aşa că nu-şi putea permite luxul unei devieri 
la treizeci şi nu-ştiu-ciţi de ani. 

Timpul lui era preţios. Ne-am strîns mîinile, ne-am îmbrăţişat 
şi ne-am făcut obişnuitele promisiuni de a păstra legătura. 


Am ţinut uşa închisă ca să pot să mă uit în dosar şi să decid 
ce era de făcut. Curind am început să fac presupuneri. În primul 
rind, cheile trebuiau să se potrivească. În al doilea rînd, nu 
putea fi o cursă; nu ştiam să am duşmani şi, oricum, mă 
pregăteam să plec. Trei, dosarul se afla, într-adevăr, în birou, în 
sertarul fişetu-lui de sub fereastră. Patru, era posibil să-l iau fără 
să fiu prins. Cinci, putea fi copiat în timp scurt. Şase, putea fi 
retumat după aceea, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Şapte, 
şi asta era cel mai important, conţinea într-adevăr dovada aceea 
nenorocită. 

Mi-am scris toate astea pe un blocnotes. Scoaterea unui 
dosar reprezenta un motiv pentru concedierea imediata, dar 
nu-mi păsa de asta. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa 
prinderii mele în biroul lui Chance, nu aveam dreptul să cotrobăi 
acolo. 

Copierea dosarului reprezenta o provocare. Cum nici un 
dosar al firmei nu avea mai puţin de cîțiva centimetri grosime, 
exista posibilitatea să am nevoie de o sută de foi xerox, în cazul 
în care ăş fi copiat totul. Trebuia să stau în faţa aparatului cîteva 
minute, expus. Asta ar fi fost prea periculos. Secretarele şi 
funcţionarii se ocupau cu copiatul, nu avocaţii. Maşinile erau 
concepute după înalte tehnologii, complicate, şi, fără îndoială, 
riscam să se blocheze la prima apăsare de buton. În plus, erau 
codificate — trebuia să apeşi nişte butoane, pentru ca fiecare 
copie să încarce nota de plată a unui client. lar aparatele se 
aflau în spaţii deschise. Nu-mi aminteam să fi văzut măcar unul 


singur într-un colţ. Poate că aş fi găsit unul, într-o altă secţie a 
firmei, dar prezenţa mea acolo ar fi trezit suspiciuni. 

Trebuia să ies din clădire cu dosarul asupra mea, adică să fiu 
la un pas de un delict. N-aş fi furat dosarul, ci doar l-aş fi 
împrumutat 

La ora patru, am trecut prin secţia de imobiliare cu mînecile 
suflecate, ţinînd în braţe un teanc de dosare, ca şi cum aş fi 
avut treburi serioase pe acolo. Hector nu era la locul lui. Braden 
Chance era la birou, cu uşa întredeschisă, tipînd strident la 
telefon. O secretară mi-a zimbit cînd am trecut pe lîngă ea. 
N-am văzut nici o cameră video de securitate pe sus. La unele 
etaje erau destule; la altele, nu. Cine să fure secrete din 
domeniul imobiliar? 

Am plecat la ora cinci. Mi-am cumpărat sandvişuri de la un 
fast food şi m-am îndreptat spre noul meu serviciu. 


Partenerii mei erau încă acolo, aşteptindu-mă. Sofia îmi 
adresă chiar un zîmbet cînd îmi dădu mîna, dar numai pentru o 
clipa. 

— Bine ai venit la bord, spuse Abraham cu gravitate, de 
parcă n-aş fi urcat pe un vas ce se pregătea să se scufunde. 

Mordecai îmi făcu semn cu braţele spre o camera micuță de 
lîngă biroul lui. 

— Ce zici de asta? mă întrebă el. Apartamentul E. 

— Frumos, i-am spus, păşind în noul meu birou. Avea cam 
jumătate din mărimea celui din care tocmai plecasem. Masa de 
lucru de la firmă nu ar fi avut loc acolo. Patru fişete, fiecare de 
altă culoare, erau sprijinite de un perete. Camera era luminată 
de un simplu bec care atîrna din tavan. Nu se vedea nici un 
telefon. 

— Îmi place, am spus, şi nu minţeam. 

— Miine îţi punem şi telefon, spuse el, trăgind jaluzeaua 
peste fereastra simplă. Ultimul care a lucrat aici a fost un avocat 
tînăr, pe nume Banebridge. 

— Ce s-a întîmplat cu el? 

— N-a rezistat din cauza banilor. 

Se înnopta şi Sofia părea nerăbdătoare să plece. Abraham se 
retrase în biroul lui. Împreună cu Mordecai, am mîncat la biroul 
lui sandvişurile pe care le adusesem eu şi cafeaua proaspătă 


făcută de el. 

Copiatorul era unul masiv, fabricat în anii '80, fără panouri 
codificate şi ceilalţi clopoței şi semnale preferate la fosta mea 
firmă. Copiatorul era amplasat într-un colţ, lîngă una dintre cele 
patru mese de lucru pe care erau puse dosarele vechi. 

— La ce oră pleci diseară? l-am întrebat pe Mordecai, printre 
înghiţituri. 

— Nu ştiu. Cam într-o oră, aşa cred. De ce? 

— De curiozitate. Mă întorc la Drake & Sweeney vreo două 
ore, pentru treburi de ultimă oră pe care vor să le termin. Pe 
urmă, aş vrea să aduc o parte din mărunţişurile mele de la firmă 
aici, diseară. Se poate? 

Mordecai mesteca o îmbucătură. Deschise un sertar, trase 
de acolo un lanţ pe care se aflau trei chei şi îl aruncă spre mine. 

— Poţi să vii şi să pleci cînd doreşti, îmi spuse. 

— Sînt în siguranţă? 

— Nu. Aşa că fii atent Parchează în faţă, cît mai aproape de 
uşa de la intrare. Mergi repede. Incuie-te înăuntru. 

Probabil că observase groaza oglindită în ochii mei, căci 
adăugă: 

— Obişnuieşte-te cu asta. Fii deştept. 

M-am îndreptat rapid, ca un tip deştept ce eram, spre 
maşină, la şase şi jumătate. Trotuarul era pustiu; nici huligani, 
nici focuri de armă, nici măcar o zgirietură pe maşină. Mă 
simţeam mîndru de mine cînd am deschis portiera şi am plecat. 
Poate că eram în stare să supraviețuiesc pe străzi. 


Drumul cu maşina înapoi pînă la Drake & Sweeney mi-a luat 
unsprezece minute. Dacă aveam nevoie de o jumătate de oră ca 
să copiez dosarul lui Chance, însemna că l-aş fi ţinut cam o oră. 
Cu condiţia ca totul să meargă bine. lar el nu avea să afle 
niciodată. Am aşteptat pînă la opt, apoi am pornit, cu un aer 
firesc, spre secţia imobiliară, suflecîndu-mi din nou mînecile, ca 
şi cum munceam din greu. 

Holurile erau pustii. Am bătut la uşa lui Chance, fără să 
primesc răspuns. Uşa era încuiată. Am verificat toate birourile, 
pe rind, bătînd mai întîi încet, apoi mai tare, pentru ca în final să 
rotesc minerul. Cam jumătate dintre ele erau încuiate. In dreptul 
fiecărui colţ al holului, verificam dacă există camere video. 


M-am uitat prin sălile de şedinţe şi secretariate. Nu era nici ţipe- 
nie. Cheia de la uşa lui era exact ca a mea, de aceeaşi culoare şi 
mărime. Mergea perfect şi m-am trezit, dintr-o dată, într-un 
birou întunecat, întrebîindu-mă dacă să aprind sau nu lumina. 
Cineva aflat în trecere n-ar fi putut spune cu exactitate unde se 
aprinsese lumina şi mă îndoiam că din hol se vede vreo rază de 
lumină pe sub uşă. In plus, era foarte întuneric şi nu aveam 
lanternă. Am încuiat uşa, am aprins lumina şi m-am îndreptat 
spre fişierul de sub fereastră, pe care l-am descuiat cu a doua 
cheie. În genunchi, am tras sertarul. 

Erau zeci de dosare, toate legate de RiveiOaks, toate frumos 
aranjate, după cine ştie ce metodă. Chance şi secretara lui erau 
bine organizaţi — trăsătură foarte apreciată la firma noastră. Un 
dosar gros etichetat RiverOaks/TAG, Inc. L-am scos cu grijă şi 
am început să-l răsfoiesc. Doream să fiu sigur că era dosarul de 
care aveam nevoie. 

Pe hol, o voce masculină strigă "Hei!", speriindu-mă de 
moarte. 

O altă voce îi răspunse, cu citeva uşi mai sus, şi cei doi 
începură o conversaţie, undeva, în imediata apropiere a uşii lui 
Chance. Vorbeau despre baschet. Despre "Bullets" şi "Knicks". 

Cu genunchii moi, m-am îndreptat spre uşă. Am stins lumina 
şi i-am ascultat. Apoi, m-am aşezat, preţ de zece minute, pe 
frumoasa canapea de piele a lui Braden. Dacă mă vedea cineva 
ieşind de acolo cu mîinile goale, nu se întîmpla nimic. Oricum, 
mai aveam de petrecut încă o zi la firmă. Normal, n-aş fi pus 
mîna nici pe dosar. 

Dar dacă mă vedea cineva cu dosarul? Dacă urma o con- 
fruntare, o încurcam. 

Furios, am reflectat la ambele posibilităţi, constatind că 
puteam fi prins în orice caz. Ai răbdare, îmi spuneam. Vor pleca. 
Baschetul a fost urmat de fete; nici unul dintre cei doi nu părea 
să fie căsătorit, erau probabil funcţionari de la Facultatea de 
Drept din Georgetown, care lucrau aici noaptea. Curînd, vocile, 
s-au îndepărtat. 

Pe întuneric, am încuiat fişierul şi am luat dosarul. Cinci 
minute, şase, şapte, opt. Am deschis încet uşa, am scos capul 
afară şi m-am uitat în ambele direcţii. Pe hol, nu era nimeni. 
M-am furişat afară, am trecut de biroul lui Hector şi m-am 
îndreptat spre recepţie cu paşi grăbiţi, încercînd să par cît mai 


natural. 

"Hei!" strigă cineva din spate. Am dat un colţ şi am privit 
înapoi suficient de rapid pentru a vedea un tip care venea după 
mine. Uşa cea mai apropiată dădea spre o mică bibliotecă. 
M-am strecurat înăuntru; spre norocul meu, era cufundată în 
întuneric. Am mers printre şirurile de cărţi, pînă cînd am găsit o 
altă uşă, la celălalt capăt. Am deschis-o şi, dincolo de un hol 
micuţ, am văzut semnul de ieşire deasupra unei uşi. Am ieşit în 
fugă. Gîndindu-mă că aş fi ajuns mai repede jos decit sus, am 
coborit în goană, cu toate că biroul meu se afla cu două etaje 
mai sus. Dacă din întîmplare omul acela mă recunoscuse, s-ar fi 
putut duce acolo după mine. 

Am ieşit în holul de la parter cu răsuflarea tăiată, fără haină, 
nedorind să fiu văzut de nimeni, mai ales de paznicii postați 
lîngă lifturi, pentru a nu lăsa să treacă şi alţi oameni ai străzii. 
M-am îndreptat spre o ieşire laterală, aceeaşi pe care, împreună 
cu Polly, o folosisem pentru a-i evita pe reporteri, în seara în 
care "Domnul" fusese împuşcat. Afară era foarte frig şi ploua 
uşor peste mine cînd am alergat spre maşină. 


Gîndurile unui hoţ începător, care nu şi-a făcut bine treaba. 
Fusese o prostie. M-au prins? Nimeni nu m-a văzut ieşind din 
biroul lui Chance. Nimeni nu ştia că port cu mine un dosar care 
nu-mi aparţine. 

Nu trebuia să fug. Cînd bărbatul acela a strigat după mine, 
trebuia să mă opresc, să vorbesc cu el, să mă port ca şi cum 
toate erau la locul lor şi, dacă dorea să vadă dosarul, să-l reped 
şi să-l trimit la plimbare. Probabil că era unul dintre funcţionarii 
insignifianţi pe care îi auzisem mai devreme. 

Dar de ce ţipase aşa? Dacă nu mă cunoştea, de ce încerca 
să mă oprească, de la celălalt capăt al holului? Am intrat pe 
bulevardul Massachusetts, grăbit să fac copiile şi să înapoiez, 
cumva, dosarul. Mai lucrasem şi altădată toată noaptea şi, dacă 
trebuia să aştept pînă la trei dimineaţa ca să mă strecor din nou 
în biroul lui Chance, aşa aveam de gind să fac. 

M-am relaxat puţin. Caloriferul din maşină mergea la 
maximum. 

N-aveam de unde sa ştiu ca urmărirea unor traficanţi de 
droguri fusese ratata, că un poliţist fusese ucis şi că Jaguarul 


unui traficant venea în cea mai mare viteza dinspre Strada 18. 
Aveam verde pe Strada New Hampshire, dar băieţii care îl 
împuşcaseră pe poliţist nu-şi făceau probleme cu regulile de 
circulaţie. Ca prin vis, am zărit Jaguarul în stinga mea, apoi sacul 
pneumatic mi-a explodat în faţă. 

Cînd mi-am revenit, portiera din dreptul şoferului îmi 
împungea umărul sting. Feţe tuciurii se holbau la mine prin gea- 
mul spart Am auzit sirene şi am leşinat din nou. 

Unul dintre asistenții medicali mi-a desfăcut centura de sigu- 
ranţă şi, împreună cu altcineva, m-a tras afară, peste consolă, 
pe portiera din dreptul scaunului pentru pasager. Nu se vede 
sînge, comenta cineva. 

— Puteţi merge? m-a întrebat asistentul. 

Mă dureau coastele şi umărul. Am încercat să mă ridic, dar 
nu mă ţineau picioarele. 

— Sînt bine, am răspuns, aşezîndu-mă pe marginea tărgii. În 
spatele meu se întîmpla ceva, dar n-am putut să mă întorc. 
M-au legat de targa şi, urcînd în ambulanţă, am zărit Jaguarul 
răsturnat şi înconjurat de poliţişti şi medici. 

Bolboroseam întruna că sînt bine, sînt bine, iar ei îmi verifi- 
cau tensiunea. Am pornit la drum; sirena nu se mai auzea. 

M-au dus la camera de urgenţe a Spitalului universitar 
George Washington. Radiografiile nu au relevat nici o fractură, 
de nici un fel. Eram plin de vînătăi şi mă durea tot trupul. M-au 
îndopat cu calmante şi m-au trimis într-o rezervă. 

M-am trezit cîndva, în cursul nopţii. Claire dormea într-un 
scaun, lîngă patul meu. 


15 


Claire a plecat înainte de ivirea zorilor. Un bilet drăgălaş, 
lăsat pe noptieră, îmi spunea că trebuie să-şi facă rondul şi că 
se va întoarce către ora zece. Vorbise cu doctorii şi aveam toate 
şansele să nu mor. 

Păream cît se poate de normali şi fericiţi, un cuplu unit prin 
devoțiune reciprocă. Am adormit din nou, întrebîndu-mă de ce 
oare ne aflam în plin proces de divorţ. 

O soră medicală m-a trezit la ora şapte şi mi-a dat biletul. 


L-am recitit, pe cînd femeia spunea ceva despre vreme — 
lapoviţă şi zăpadă — şi îmi lua tensiunea. l-am cerut un ziar. Mi 
l-a adus, o jumătate de oră mai tîrziu, împreună cu fulgii de 
cereale. Intîmplarea era menţionată pe prima pagină a secţiunii 
Metro. Polițistul de la secţia Narcotice fusese împuşcat de citeva 
ori, în cursul schimbului de focuri; starea sănătăţii lui era gravă. 
Ucisese un traficant. Al doilea era şoferul Jaguarului, care murise 
în accident, în circumstanţe ce urmau să fie cercetate. Despre 
mine nu se spunea nimic, ceea ce era foarte bine. 

Dacă n-aş fost implicat în accident, întimplarea ar fi rămas 
un schimb obişnuit de focuri între poliţie şi traficanţii de droguri, 
ignorat şi necitit de mine. Bun venit în lumea atrăzii. Am încer- 
cat să mă conving că acelaşi lucru i s-ar fi putut întîmpla oricărui 
angajat din capitală, dar nu păcăleam pe nimeni. Faptul că mă 
aflam în acea parte a oraşului, după lăsarea întunericului, era un 
mod de a intra singur în bucluc. 

Braţul stîng îmi era umflat şi începuse să se învineţească — 
umărul stîng şi omoplatul erau înţepenite şi dureroase la atin- 
gere. Coastele mă dureau atit de tare, încît abia puteam să mă 
mişc şi să respir. Am reuşit cu greu să ajung pînă la toaletă; 
mi-am desfăcut bandajul şi mi-am văzut faţa. Sacul pneumatic 
este ca o mică bombă. Impactul afectează faţa şi pieptul. Dar 
efectele erau minime: nasul şi ochii puţin umflaţi, buza de sus 
cu forma uşor modificată. Nimic care să nu se rezolve în cursul 
acelui weekend. 

Sora se întoarse cu alte medicamente. l-am cerut să-mi 
explice ce era fiecare, apoi am refuzat întreaga colecţie. 
Medicamentele erau pentru calmare şi imobilizare, iar eu aveam 
nevoie de un cap limpede. Doctorul şi-a făcut apariţia la şapte şi 
jumătate, pentru un control rapid. Cum nu aveam răni sau frac- 
turi, orele mele ca pacient erau numărate. Mi-a propus să mai 
fac un rînd de radiografii, pentru siguranţa. Am încercat să 
refuz, dar discutase deja această problemă cu soţia mea. 

Aşa că am mai şchiopătat o eternitate prin cameră, 
verificîndu-mi părţile afectate ale trupului, ascultind ştirile 
dimineţii şi sperîind să nu apară nimeni care să mă vadă în 
halatul galben decolorat. 


Găsirea unei maşini avariate în District e un chin, mai ales 


dacă porneşti căutările atit de repede după un accident. Am 
început cu cartea de telefoane, singura mea sursă, şi jumătate 
din numerele pe care le-am format au rămas fără răspuns. La 
cealaltă jumătate mi s-a răspuns cu mare indiferenţă. Era 
devreme şi timp unt. Era vineri, de ce să se complice? 

Majoritatea maşinilor avariate ajung într-o parcare de pe 
Strada Rasco, în nord-estul oraşului. Am aflat asta de la o sec- 
retară a Secţiei Centrale de poliţie. Lucra la controlul animalelor; 
eu formam la întîmplare numerele poliţiei. Uneori, se întîmpla ca 
maşinile să fie duse în altă parcări, şi era foarte posibil ca a mea 
să fie încă în camionul de transport. Camioanele aparţineau 
unor firme private, mi-a explicat femeia, şi din cauza asta 
apăreau mereu probleme. Lucrase şi ea, cu cîtva timp în urmă, 
la circulaţie, dar ura mediul acela. 

M-am gîndit la Mordecai, noua mea sursă de informaţii 
legate de stradă. Am aşteptat pînă la ora noua ca să-l sun. l-am 
povestit ce se întîmplase, l-am asigurat că sînt în formă foarte 
bună, deşi mă aflam la spital, şi l-am întrebat cum se poate găsi 
o maşină avariată. Avea citeva idei. 

Am sunat-o pe Polly cu aceeaşi poveste. 

— Nu vii la birou? mă întrebă ea, cu vocea tremurînd. 

— Sînt la spital, Polly. Mă asculţi? 

Am simţit o ezitare din partea ei, care îmi confirma temerile, 
îmi imaginam tortul şi castronul de punci alăturat, probabil într-o 
sală de şedinţe, pe masă, cu cincizeci de oameni adunaţi împre- 
jur, propunînd toasturi şi prezentînd mici discursuri despre cît de 
minunat eram. Groaznic. Eram decis să evit ceremonia propriei 
mele plecări. 

— Cînd ieşi de-acolo? mă întrebă ea. 

— Nu ştiu. Poate că miine. 

Era o minciună; ieşeam înainte de prînz, cu sau fără acordul 
echipei de medici. 

Altă ezitare. Tortul, punciul, discursurile importante din 
partea unor oameni ocupați, poate chiar vreo două cadouri. 
Cum să se descurce ea? 

— Imi pare rău, îmi spuse. 

— Şi mie. M-a căutat cineva? 

— Nu. Încă nu. 

— Bine. Te rog, spune-i lui Rudolph de accident; am să-l sun 
eu, mai tirziu. Trebuie să închid. Mai am de făcut nişte 


controale. 


Aşa a luat sfîrşit cariera mea, odată promițătoare, la firma 
Drake & Sweeney. Am lipsit la petrecerea organizată în onoarea 
retragerii mele. Eram eliberat de lanţurile servilismului corpo- 
rativ şi de banii lui. Fusesem lăsat să-mi urmez conştiinţa. M-aş 
fi simţit grozav, dacă n-ar fi fost cuțitul care parca îmi 
străpungea coastele la fiecare mişcare. 

Claire a apărut după unsprezece. A stat de vorbă cu doctorul 
în hol. Îi auzeam, vorbind în jargonul lor. Au intrat amîndoi în 
rezervă, mi-au anunţat împreună externarea şi eu m-am 
îmbrăcat cu hainele curate pe care Claire mi le adusese de 
acasă. M-a dus cu maşina pînă acolo, într-o scurtă călătorie în 
care nu ne-am vorbit. Nu exista nici o şansă de împăcare. De ce 
ar fi schimbat un accident lucrurile? Ea era acolo ca prietenă şi 
doctor, nu ca soţie. 

Mi-a făcut supă de roşii şi m-a ajutat să mă culc pe canapea. 
Mi-a aşezat medicamentele pe tejgheaua din bucătărie, mi-a dat 
indicaţiile necesare şi a plecat. 

Am rămas pe loc timp de zece minute, destul ca să maniînc 
jumătate din porţia de supă şi nişte săratele, apoi m-am aşezat 
la telefon. Mordecai nu aflase nimic. 

Trecînd în reţeaua neoficială, am început să sun agenţii imo- 
biliari şi servicii cu oferte de locuinţe. Am închiriat o limuzină. 
Am făcut un duş lung, fierbinte, care să-mi mai aline trupul lovit. 

Şoferul limuzinei se numea Leon. M-am aşezat pe scaunul 
din faţă, lîngă el, făcînd eforturi să nu gem şi să nu mă strimb la 
fiecare denivelare de drum. 

Nu-mi puteam permite un apartament frumos, dar măcar îmi 
doream să fiu singur. Leon avea citeva idei. Ne-am oprit în drep- 
tul unui stand de ziare şi am luat două broşuri gratuite cu oferte 
de locuinţe în District. 

După părerea lui Leon, în momentul acela — lucru care se 
putea schimba în şase luni — o zonă bună de locuit era 
Adams-Morgan, de la Dupont Circle spre nord. Era un cartier 
foarte cunoscut, prin care trecusem de multe ori, fără să-mi 
doresc vreodată să mă opresc şi să-l cercetez mai îndeaproape. 
De o parte şi de alta a străzilor se aliniau case terasate, în stilul 
începutului de secol, încă nelocuite, ceea ce, în Districtul 


Columbia, însemna o vecinătate nemaipomenită. După spusele 
lui Leon, barurile şi cluburile de acolo erau foarte căutate şi tot 
acolo se găseau şi cele mai bune restaurante noi. Zonele mai 
dubioase îşi făceau apariţia chiar după colţ şi, bineînţeles, 
trebuia să fii foarte atent. Dar, dacă oamenii importanţi, 
senatorii, de exemplu, erau atacați chiar pe dealul Capitoliului, 
nu te puteai considera în siguranţă nicăieri. 

Indreptîndu-se spre Adams-Morgan, Leon se trezi, brusc, în 
faţa unei spărturi în asfalt mai mari decit toată maşina lui. Am 
trecut peste ea, sărind în sus citeva secunde şi aterizind din 
nou, dur, pe scaune. Nu mi-am putut opri un țipăt căci, în 
cădere, toată partea stingă a pieptului mi-a fost străfulgerată de 
durere. 

Leon s-a speriat. A trebuit să-i spun adevărul, adică unde îmi 
petrecusem noaptea. A încetinit considerabil şi a devenit agen- 
tul meu imobiliar. M-a ajutat să urc scările primului bloc la care 
ne-am oprit — un apartament jalnic, din al cărui covor răzbătea, 
inconfundabil, miros de urină de pisică. Fără ocolişuri, Leon i-a 
spus proprietarului că ar trebui să-i fie ruşine să prezinte aparta- 
mentul în asemenea condiţii. 

A doua oprire a fost în faţa unui bloc de cinci etaje şi am 
reuşit cu greu să ajung pînă sus. Nu exista lift. Nici căldura nu 
excela. Leon i-a mulţumit, politicos, proprietarului. 

Următorul se afla la al patrulea etaj, însă într-un bloc cu un 
lift frumos, curat. Clădirea se afla pe Wyoming, o stradă plăcută, 
umbrită de pomi, la doi paşi de Connecticut. Chiria era de 
cinci-sute cincizeci de dolari pe lună şi am fost de acord încă 
înainte de a vedea apartamentul. Îmi era din ce în ce mai rău şi 
nu puteam să nu mă, gîndesc la calmantele pe care le lăsasem 
pe tejgheaua din bucătărie, aşa că eram gata să închiriez orice. 

Trei camere micuţe, într-o mansarda cu tavane unghiulare, o 
baie cu o instalaţie sanitară ce părea să meargă bine, podele 
curate şi, parţial, vedere la stradă. 

— II închiriem, îi spuse Leon proprietarului. 

Eu mă sprijineam de canatul uşii, gata să cad. Am coborit la 
subsol, într-un mic oficiu, am semnat grăbit actele de închiriere 
şi am scris un cec de depozit pentru chiria primei luni. 

li spusesem lui Claire că voi pleca înainte de sfirşitul 
săptamiînii. Eram hotărit să mă ţin de cuvînt. 

Dacă cumva Leon se mira cum de mă mut din elegantul 


Georgetown într-o hrubă de pe Adams-Morgan, nu m-a întrebat 
totuşi nimic. Era prea profesionist. M-a adus înapoi acasă şi m-a 
aşteptat în maşină pînă ce mi-am înghiţit medicamentele şi am 
tras un pui de somn. 


Telefonul suna undeva în somnul meu îngreunat de medica- 
mente. M-am tîrît, greoi, pînă la el şi am reuşit să răspund. 

— Credeam că eşti la spital, se auzi vocea lui Rudolph. 

l-am auzit glasul, l-am recunoscut, dar mintea îmi era în 
continuare înceţoşată. 

— Am fost, i-am răspuns, cu limba împleticită. Acum, nu mai 
sînt. Ce doreşti? 

— Ţi-am simţit lipsa, în această după-amiază. 

Ah, da. Spectacolul cu punci şi tort. 

— N-am plănuit să sufăr un accident de maşină, Rudolph. Te 
rog să mă ierţi. 

— Multă lume a dorit să-şi ia rămas-bun de la tine. 

— Pot să mă sune la telefon. Spune-le să-mi trimită un fax. 

— Te simţi groaznic, nu? 

— Da, Rudolph. Mă simt ca unul care tocmai a fost lovit de o 
maşină. 

— lei medicamente? 

— Ce-ţi pasă? 

— lartă-mă. Uite despre ce e vorba. Braden Chance a trecut 
pe la mine, la birou, acum o oră. Vrea neapărat să vorbească cu 
tine. Ciudat, nu ti se pare? Ceaţa de pe creier se risipi imediat; 
dintr-o dată, gindeam mult mai limpede. 

— Ce să vorbească cu mine? 

— N-a vrut să-mi spună. Dar te caută. 

— Spune-i că am plecat. 

— Aşa am şi făcut. Scuză-mă pentru deranj. Treci pe aici, 
dacă ai o clipă liberă. Mai ai încă destui prieteni pe aici. 

— Mulţumesc, Rudolph. 

Mi-am îndesat medicamentele în buzunare. Leon moţăia în 
maşină. Am pornit în viteză şi l-am sunat pe Mordecai. Găsise 
raportul accidentului; transportul maşinii fusese făcut de firma 
Hundley Towing. La majoritatea telefoanelor lor, răspundea 
robotul. Străzile erau acoperite de mizgă, aveau loc multe acci- 
dente, aşa că firmele de descongestionare erau foarte solicitate, 


în sfîrşit, pe la trei, mi-a răspuns un mecanic, dar s-a dovedit că 
nu îmi putea fi de nici un folos. 

Leon a găsit firma Hundley pe Rhode Island, în apropiere de 
Strada 7. În vremuri mai bune, fusese şi staţie de benzină cu 
service complet, acum însă era un simplu garaj, cu serviciu de 
remorcare, parcare de maşini uzate şi un trailer de închiriat. 
Bare negre, metalice, tronau la fiecare fereastră. Leon opri cît 
putu de aproape de intrare. „Fii cu ochii în patru", i-am spus 
coborînd din maşină şi repezindu-mă în garaj. Uşa batantă mă 
lovi din spate, rănindu-mă la braţul stîng. M-am chircit de 
durere. Un mecanic îmbrăcat într-o salopetă plină de grăsime a 
apărut de după zid, privindu-mă încruntat 

l-am explicat de ce mă aflam acolo. Omul găsi un registru şi 
începu să studieze nişte documente. În spate, se auzeau glasuri 
şi înjurături — cu siguranţă că dădeau cu zarurile, beau whisky 
şi, probabil, vindeau droguri. 

— E la poliţie, îmi spuse omul, fără să-şi ridice ochii de pe 
documente. 

— Ai idee de ce? 

— Nu prea. A avut loc vreun delict, ceva? 

— Da, dar maşina mea nu a fost implicată. 

Mă privi indiferent. Îi ajungeau problemele lui. 

— Ai idee unde ar putea fi? l-am întrebat, încercînd să fiu 
amabil. 

— Cînd le sechestrează, le duc de obicei într-o parcare de pe 
Georgia, la nord de Howard. 

— Cite parcări are oraşul ăsta? 

— Mai multe, răspunse el, ridicînd din umeri. Se întoarse şi 
dispăru din nou. 

Am deschis uşa de la intrare cu grijă şi m-am repezit la 
maşina lui Leon. 

Se lăsase întunericul cînd am găsit parcarea — o parcelă 
mare, împrejmuită cu gard de sîrmă ghimpată. lnăuntru, sute de 
maşini avariate, puse la întîmplare, unele aşezate chiar peste 
altele. 

Leon rămase lîngă mine, pe trotuar, privind prin gard. 
"Acolo", i-am arătat. Lexus-ul era parcat în apropierea unei 
gherete, cu faţa spre noi. Aripa stingă din faţă fusese distrusă 
de impact. Bara dispăruse; motorul era expus şi strivit 

— Siînteţi foarte norocos, îmi spuse Leon. 


Lîngă Lexus era Jaguarul, cu tavanul aplatisat şi toate gea- 
murile sparte. 

În gheretă era amenajat un fel de birou, dar era închis, cu 
lumina stinsă. Poarta era închisă cu lanţuri grele. Sîrma ghim- 
pată lucea de ploaie. Nişte tipi periculoşi îşi făceau de lucru prin 
apropiere, lîngă colţ. 

— Să plecăm de aici, am spus. 

Leon m-a dus pînă la Aeroportul Naţional, singurul loc de 
unde ştiam precis că pot închiria o maşină. 


Masa era pusă; mîncarea chinezească adusă la comandă se 
încălzea pe plita electrică. Claire mă aştepta, oarecum îngrijo- 
rată, deşi era imposibil să-mi dau seama cît de mult. l-am spus 
că a trebuit să-mi închiriez o maşină, conform instrucţiunilor 
primite de la compania mea de asigurări. M-a examinat ca un 
doctor adevărat şi m-a pus să iau o pastilă. 

— Am crezut că ai să te odihneşti, mi-a spus. 

— Am încercat. N-am reuşit. Sînt mort de foame. 

Era ultima noastră masă împreună, ca soţ şi soţie, şi 
încheiam aşa cum începusem, cu o gustare rapidă, preparată în 
altă parte. 

— Cunoşti pe cineva cu numele de Hector Palma? m-a între- 
bat Claire, pe la jumătatea mesei. 

Am înghiţit cu greu. 

— Da. 

— A sunat acum o oră. A spus că e important să vorbească 
cu tine. Cine e? 

— Un asistent de la firmă. Trebuia să-mi petrec dimineaţa cu 
el, să studiem un caz. E în încurcătură. 

— Sînt convinsă. Vrea să vă întilniţi diseară la nouă, la 
"Nathan's" pe Strada M. 

— De ce într-un bar? am murmurat eu. 

— Nu mi-a spus. Părea suspicios. 

Mi-a pierit pofta de mîncare, dar am continuat să mănînc, ca 
şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Nici nu era nevoie. Lui Claire 
nici nu-i păsa. 


Am plecat pe jos spre Strada M, pe ploaia uşoară care se 


transforma în lapoviţă şi simțind durerea la fiecare pas. Ar fi fost 
imposibil să găsesc un loc de parcare vineri seara. Speram să-mi 
exersez puţin muşchii şi să-mi limpezesc mintea. 

Întîlnirea asta nu prevestea nimic bun şi, pe drum, mă 
pregăteam pentru ea. Mă gindeam să mint, ca să-mi acopăr 
urmele, apoi să recurg la alte minciuni, ca să le acopăr pe 
primele. Acum, după ce furasem, minciuna nu mai părea ceva 
grav. Hector putea fi trimis de firmă; exista posibilitatea să 
poarte cu el un microfon. Intenţionam să-l ascult cu atenţie, fără 
să spun nimic. Barul lui Nathan era plin numai pe jumătate. Am 
ajuns cu zece minute mai devreme, dar Hector era acolo, 
aşteptindu-mă într-un mic separeu. Cînd m-am apropiat, a sărit 
brusc de pe scaun şi mi-a întins mîna: 

— Cred că tu eşti Michael. Eu sînt Hector Palma, din secţia 
imobiliară. Mă bucur să te cunosc. 

Era un adevărat asalt, o explozie de personalitate care m-a 
luat prin surprindere. l-am strîns mîna, bătind în retragere şi 
i-am spus ceva în genul: "E o plăcere să te cunosc". 

Mi-a făcut un semn spre separeu. 

— Poftim, ia loc, a insistat, tot numai lapte şi miere. M-am 
aplecat uşor şi m-am strecurat pe banchetă. 

— Ce-ai păţit la faţă? m-a întrebat el. 

— Am pupat un sac pneumatic. 

— Mda, am auzit despre accident, a spus el repede. Foarte 
repede. Te simţi bine? a continuat. Ceva oase rupte? 

— Nu, i-am spus încet, încercînd să înţeleg unde bate. 

— Am auzit că tipul celălalt a murit, a continuat el, abia 
lăsîndu-mă să-mi termin vorba. 

El conducea conversaţia. Eu trebuia să mă adaptez. 

— Da, era un traficant de droguri. 

— Ce oraş! comentă el, la apariţia chelnerului. Ce doreşti să 
bei? mă întrebă Hector. 

— O cafea neagră. 

În acel moment, în timp ce încerca să se hotărască ce să 
comande, Hector îmi făcu semn pe sub masă. 

— Ce bere aveţi? îl întrebă pe chelner; era genul de 
întrebare care îi enerva cel mai mult. Omul îşi aţinti privirea 
înainte şi începu să turuie numele mai multor mărci. 

Cînd îmi făcuse semne, îmi atrăsese atenţia să-l privesc în 
ochi. Protejat de silueta chelnerului şi ţinînd mîinile pe masă, 


îndoi uşor degetul arătător de la mîna dreaptă şi arătă spre 
piept. 

— Molson, anunţă brusc şi chelnerul plecă. 

Avea un microfon ascuns şi ceilalţi stăteau la pîndă. Oriunde 
s-ar fi aflat ei, nu puteau vedea prin chelner. Instinctiv, doream 
să mă răsucesc şi să cercetez lumea din bar. Dar am rezistat 
tentaţiei, în mare măsură graţie gitului meu înţepenit. 

Asta era explicaţia  salutului entuziast cu care mă 
întîmpinase, ca şi cum nu ne-am fi întîlnit niciodată pînă atunci. 
Hector fusese ţinut pe jar toată ziua şi nega totul. 

— Eu sînt asistent în secţia imobiliară, îmi explică el. L-ai 
cunoscut pe Braden Chance, unul dintre partenerii firmei. 

— Da. 

Cum vorbele mele erau înregistrate, nu aveam de gind să le 
ofer prea multe. 

— In principal, lucrez pentru el. Cred că tu şi cu mine am 
schimbat două cuvinte zilele trecute, cînd ai fost în vizită la 
biroul lui. 

— Tot ce se poate. Nu-mi amintesc să te fi văzut. 

Am observat un zîmbet discret pe figura lui, o relaxare în 
jurul ochilor, nimic însă din ceea ce ar fi putut fi surprins de o 
cameră video. Pe sub masă, i-am făcut şi eu semn cu piciorul. 
Speram să ne armonizăm bine rolurile. 

— Uite care e problema; motivul pentru care te-am chemat 
este că lipseşte un dosar din fişierul lui Braden. 

— Eu sînt cel acuzat? 

— Ei, nu, dar eşti un posibil suspect. Era dosarul pe care l-ai 
cerut cînd ai dat buzna în biroul lui, săptămîna trecută. 

— Asta înseamnă că sînt într-adevăr acuzat, am sărit eu, 
furios. 

— Încă nu. Stai liniştit. Firma a întreprins o investigaţie 
amănunţită a problemei şi nu facem decit să stăm de vorbă cu 
toţi cei care ne vin în minte. Cum eu te-am auzit cerîndu-i lui 
Braden dosarul, firma mi-a cerut să vorbesc cu tine. Nimic mai 
mult. 

— Nu ştiu la ce te referi. Nimic mai mult. 

— Nu ştii nimic despre dosar? 

— Sigur că nu. Ce rost ar avea să iau un dosar din biroul unui 
partener al firmei? 

— Ai fi de acord să fii verificat cu un poligraf? 


— Categoric, am răspuns, sigur pe mine şi aproape indignat. 

Nici mort nu aveam însă să accept un test la poligraf. 

— Bine. Ni se cere tuturor să facem testul. Tuturor celor care 
au o legătură, cît de vagă, cu dosarul. 

Sosirea berii şi a cafelei ne-a oferit o pauză pentru evaluare 
şi reorganizare. Hector tocmai îmi spusese că e în mare bucluc. 
Un test la poligraf l-ar fi nenorocit. Te-ai întîlnit cu Michael Brock 
înainte de plecarea lui de la firmă? Aţi discutat despre dosarul 
lipsă? l-ai dat copii ale vreunui document luat din dosar? L-ai 
ajutat să obţină dosarul lipsă? Da sau nu? întrebări dificile, cu 
răspunsuri simple. N-ar fi reuşit să supravieţuiască testului. 

— Ne iau şi amprentele, mai spuse el. 

Rosti cuvintele încet, nu pentru a înşela vigilenţa micro- 
fonului, ci, mai degrabă, pentru a amortiza lovitura. 

Nu avea efect. Gindul că aş fi lăsat amprente nu mă preocu- 
pase cituşi de puţin, nici înainte, nici după furt şi nici de atunci 
încolo. 

— Bine făc! am spus. 

— De fapt, au luat amprente toată după-amiaza. De pe uşă, 
de pe comutator şi fişet. Au ieşit o mulţime. 

— Sper că vor găsi vinovatul. 

— Teribilă coincidenţa, să ştii. Braden avea o sută de dosare 
în lucru la birou şi singurul care lipseşte e cel pe care tu doreai 
aşa de mult să-l vezi. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Spun şi eu, aşa. Ce coincidenţă! 

Totul în beneficiul celor care ne ascultau. M-am gîndit că n-ar 
strica să intru şi eu în joc. 

— Nu-mi place cum ai spus-o, aproape că i-am strigat. Dacă 
vrei să mă acuzi de ceva, n-ai decit să te duci la poliţie, să faci 
rost de un mandat şi să mă percheziţionezi. Altfel, ai face mai 
bine să-ţi păstrezi părerile tîmpite pentru tine. 

— Poliţia este deja implicată, spuse el foarte calm, tăindu-mi 
tot elanul. Doar e vorba de un furt. 

— Normal că e un furt. Du-te şi prinde hoţul şi nu-ţi mai 
pierde timpul cu mine. 

Sorbi pe-ndelete din paharul de bere. 

— Ţi-a dat cineva un set de chei de la biroul lui Braden? 

— Bineînţeles că nu! 

— Ei bine, au găsit un dosar gol pe biroul tău, cu un bilet 


despre cele două chei. Una de la uşă, cealaltă de la fişet. 

— Habar n-am de aşa ceva, i-am spus cît am putut de 
arogant şi încercînd, între timp, să-mi amintesc ultimul loc unde 
pusesem dosarul gol. Urmele mele erau din ce în ce mai clare. 
Fusesem învăţat să gîndesc ca un avocat, nu ca un delincvent. 

Hector sorbi din nou din pahar, fără să se grăbească; eu am 
mai luat o gură de cafea. 

Se spusese destul. Mesajele fuseseră transmise, unul de 
către firmă, celălalt de către Hector însuşi. Firma dorea dosarul 
înapoi, cu conţinutul neatins. Hector dorea să ştiu că implicarea 
lui îl putea costa slujba. 

Depindea de mine să-l salvez. Puteam să aduc înapoi 
dosarul, să mărturisesc, să promit că nu va dispărea nimic, iar 
firma, probabil, m-ar fi iertat. Fără consecinţe neplăcute. 
Protejarea funcţiei lui Hector putea fi o condiţie pentru 
retur-narea dosarului. 

— Mai e ceva? l-am întrebat, decis dintr-o dată să plec. 

— Nimic. Cînd poţi face testul cu poligraful? 

— Te sun eu, ca să-ţi spun. 

Mi-am luat haina şi am plecat. 


16 


Pentru motive pe care aveam să le înţeleg curind, Mordecai 
nu putea să-i sufere pe poliţiştii din District, cu toate că majori- 
tatea erau negri. După părerea lui, erau duri cu cei fără adăpost 
şi acela era etalonul pe care îl folosea, invariabil, pentru a 
măsura binele şi răul. 

Dar cunoştea cîţiva. Unul dintre ei era sergentul Peeler, 
despre care Mordecai spunea că "provine din stradă". Peeler 
lucra cu copiii handicapaţi, într-un Centru comunitar din 
apropiere de Centrul legal şi frecventau amindoi aceeaşi 
biserică. Peeler avea multe cunoştinţe şi putea trage destule 
sfori pentru a mă ajuta în privinţa maşinii. 

Sosi la Centru sîmbătă dimineaţa, puţin după nouă. Mordecai 
şi cu mine ne beam cafeaua şi încercam să ne încălzim cum 
puteam. Peeler nu lucra sîmbăta. Îmi dădea impresia că ar fi 
preferat să stea în pat. 


Cu Mordecai la volan şi vorbind întruna, în timp ce eu cu 
Peeler stăteam pe bancheta din spate, am străbătut străzile 
alunecoase pînă în nord-est. Zăpada anunţată de dovedise doar 
o ploaie rece. Erau puţine maşini pe străzi. Incă o dimineaţă 
rece de februarie; numai cei curajoşi se aventurau pe trotuare. 

Am parcat la colţul străzii, în apropiere de porţile închise cu 
lacătul ale parcării municipale din spatele arterei Georgia 
Avenue. 

Peeler ne-a rugat să-l aşteptăm în maşină. De unde ne 
aflam, vedeam ceea ce mai rămăsese din Lexus-ul meu. 

Peeler se îndreptă spre poartă, apăsă un buton şi uşa 
gheretei se deschise. Un politai mic, slab, cu umbrelă veni pînă 
în dreptul lui şi schimbară cîteva cuvinte. 

Peeler se întoarse la maşină, trînti portiera şi îşi scutură 
picăturile de apă de pe umeri." 

— Te aşteaptă, îmi spuse el. 

Am ieşit în ploaie, mi-am deschis umbrela şi m-am îndreptat 
grăbit spre poartă, unde ofiţerul Winkle mă aştepta fără cea mai 
mică umbră de umor sau bunăvoință. Scoase un teanc de chei, 
reuşi, în sfîrşit, să le găsească pe cele trei care se potriveau la 
zăvor şi spunîndu-mi: "Pe aici", îmi deschise poarta. L-am urmat 
pe drumul acoperit cu pietriş, evitînd, pe cît posibil, băltoacele 
de apă maronie, plină de noroi. Trupul mă durea la fiecare 
mişcare, aşa că nu puteam să sar peste ele sau să le ocolesc cu 
gesturi prea bruşte. Winkle se îndrepta direct spre maşina mea. 

M-am dus glonţ la scaunul din faţă. Nici urmă de dosar. După 
o clipă de panică, l-am găsit în spatele scaunului şoferului, 
intact, pe podea. L-am apucat, gata de plecare. Nu aveam nici 
un chef să reflectez la pericolul prin care trecusem. 
Supravieţuisem şi eram întreg, asta era tot ce conta. Aveam 
timp să mă cert cu compania de asigurări în săptămîna 
următoare. 

— Ăsta e? mă întrebă Winkle. 

— Da, i-am răspuns, pregătindu-mă s-o iau din loc. 

— Veniţi cu mine. 

Am intrat în gheretă unde, într-un colţ, un radiator cu butan 
huruia de zor, întîmpinîndu-ne cu o pală de aer cald. Winkle 
alese unul dintre cele zece formulare prinse pe perete şi începu 
să studieze din priviri dosarul pe care îl ţineam în mînă. 

— Dosar maroniu de carton, rosti el, şi începu să scrie. Cam 


de cinci centimetri grosime. 

Eu îl strîingeam la piept, de parcă ar fi fost de aur. 

— Are nume? 

Nu-mi puteam permite să protestez. O singură remarcă 
nepotrivită şi o încurcam. 

— De ce vă trebuie? l-am întrebat. 

— Puneţi-l pe masă, a fost răspunsul lui. 

Aşa am făcut. 

— RiverOaks/ TAG, Inc., rosti el continuînd să scrie. Dosar cu 
numărul TBC-96-3381. 

Urmele faptei mele se îngroşau şi mai mult. 

— Vă aparţine? mă întrebă omul arătînd spre dosar, destul 
de suspicios. 

— Da. 

— În regulă. Acum puteţi pleca. 

l-am mulţumit şi nu am primit nici un răspuns. Îmi venea s-o 
iau la goană, dar mersul era şi-aşa destul de dificil. Omul a 
închis poarta în urma mea. 

În maşină, Mordecai şi Peeler se întoarseră spre mine, 
uitîndu-se miraţi la dosar. Nu înțelegeau nimic. Lui Mordecai nu-i 
spusesem decît că dosarul era foarte important. Aveam nevoie 
să-l recuperez, înainte de a fi distrus. 

Atita efort pentru un dosar de carton? 

Am fost tentat să-l răsfoiesc pe drumul de întoarcere spre 
Centrul legal. Dar n-am făcut-o. 

l-am mulţumit lui Peeler, mi-am luat rămas-bun de la 
Mordecai şi, la volanul maşinii, am pornit cu grijă spre noua mea 
locuinţă. 


Sursa de bani era guvernul federal, lucru deloc surprinzător 
în Washington D.C. Serviciul poştal naţional plănuia construirea 
unei centrale de mesagerie în valoare de douăzeci de milioane 
de dolari în oraş, iar RiverOaks era una din companiile imobiliare 
agresive care sperau să obţină comanda de construcţie, 
închiriere şi administrare a acelei centrale. Fuseseră studiate 
mai multe variante de amplasament, toate în zone dificile, 
decăzute, ale oraşului. În decembrie trecut fusese anunţată o 
listă redusă la trei variante. RiverOaks începuse să scoată la 
rampă, foarte repede, toate proprietăţile imobiliare ieftine de 


care putea să aibă nevoie. 

TAG era o corporație înregistrată după toate regulile şi al 
cărei acţionar unic era Tillman Gantry, descris într-un raport 
drept un fost proxenet, afacerist de mîna a doua, condamnat de 
două ori. Unul dintre multele personaje de acest fel din oraş. 
După ispăşirea pedepselor, Gantry descoperise că se pot scoate 
bani din maşini uzate şi proprietăţi imobiliare. Cumpăra clădiri 
abandonate, uneori le renova de mîntuială şi le revindea sau le 
închiria. Paisprezece proprietăţi TAG erau prezente pe o listă. 
Interesele firmelor RiverOaks şi TAG s-au întîlnit atunci cînd 
Serviciul poştal naţional a decis că are nevoie de mai mult 
spaţiu. 

Pe 6 ianuarie, Serviciul poştal a informat RiverOaks, prin 
curier oficial, că această companie fusese aleasă ca antreprenor 
/ proprietar / deţinător al noii centrale de mesagerie. Un memo- 
randum de înţelegere prevedea plăţi anuale de închiriere în 
valoare de un milion şi jumătate dolari, pentru o perioadă garan- 
tată de douăzeci de ani. In scrisoare se mai spunea, cu o grabă 
nefirească pentru un organism guvernamental, că un contract 
final între RiverOaks şi Serviciul poştal trebuia semnat cel tîrziu 
la 1 martie, în caz contrar înţelegerea fiind anulată în fapt. După 
şapte ani de reflecţii şi planuri, administraţia dorea realizarea 
construcţiei peste noapte. 

RiverOaks, cu avocaţi şi agenţi imobiliari la un loc, a trecut la 
treabă. In ianuarie, compania a cumpărat patru proprietăţi pe 
Florida Avenue, în apropiere de depozitul unde avusese loc 
evacuarea. In dosar existau două hărţi ale zonei, pe care loturile 
cumpărate şi cele în negociere erau prezentate haşurat, în 
culori. 

Mai erau doar şapte zile pînă la 1 martie. Nu era de mirare 
că lui Chance îi trebuise atit de puţin timp ca să constate dis- 
pariţia dosarului. 

Pe podeaua de lemn gol a ceea ce urma să devină salonul 
apartamentului meu, am scos cu grijă din dosar fiecare filă, am 
cercetat-o şi apoi am notat toate detaliile pe un blocnotes, astfel 
încît să le pot pune la loc în perfectă ordine. Dosarul conţinea 
colecţia obişnuită de documente pe care mă aşteptam să le 
găsesc în orice dosar imobiliar: plata impozitelor în anii trecuţi, 
un titlu de proprietate, contracte anterioare, un contract de 
cumpărare/vînzare a proprietăţii, corespondenţă cu agentul imo- 


biliar, documente de închiriere. Plata se făcea în bani gheaţă, 
astfel că nu eră implicată nici o bancă. 

În partea stîngă a copertei interioare se găsea formularul 
situaţiei la zi, cel în care se menţionau toate măsurile luate, cu 
data respectiva şi o scurtă descriere pentru fiecare caz. 
Capacitatea organizatorică a firmei Drake & Sweeney putea fi 
judecată după minuţiozitatea detaliilor incluse într-un astfel de 
formular. Fiecare bucată de hirtie, hartă, fotografie sau 
diagramă — absolut tot ceea ce era inclus în dosar trebuia 
menţionat în formular. Fuseserăm dăscăliţi ca la carte în 
această privinţă, în perioada de stagiatură. Majoritatea dintre 
noi am fost siliţi să învăţăm prin metode dure — nimic nu e mai 
cumplit decit să răsfoieşti un dosar gros, în căutarea unui 
document care nu a fost menţionat cu suficiente detalii. Dacă nu 
reuşeşti să-l găseşti în treizeci de secunde, zice o axiomă, atunci 
nu mai are nici un rost să-l cauţi. 

Dosarul lui Chance era meticulos pus la punct; secretara lui 
era o femeie grijulie cu detaliile. Dar fuseseră făcute modificări. 

Pe 22 ianuarie, Hector Palma fusese la depozit, singur, pen- 
tru un control de rutină, anterior inspecției. Intrînd pe uşa indi- 
cată, fusese atacat de doi vagabonzi care îl loviseră în cap cu un 
băț oarecare şi îi luaseră portofelul şi banii sub ameninţarea 
unui cuţit. Rămăsese acasă pe 23 ianuarie şi pregătise un raport 
în care descria atacul. Ultima propoziţie suna aşa: "Mă voi 
întoarce pe 27 ianuarie, însoţit de oamenii legii, pentru 
inspecţie". Raportul era înregistrat cum se cuvine în dosar. 

Dar nu mai apărea nici un raport al celei de-a doua vizite, pe 
data de 27 cînd, împreună cu poliţia, inspectase locul, găsise 
fără îndoială locatari ilegali şi întocmise un raport care, judecînd 
după celelalte documente sub semnătura lui, era de aşteptat sa 
fie complet. 

Raportul fusese scos din dosar. Sigur, nu era un delict, chiar 
şi eu luasem adesea cîte ceva din dosare, fără să notez acest 
lucru în formular. Dar le puneam înapoi. Dacă un document era 
menţionat în formular, trebuia să se afle în dosar. 

Închiderea depozitului s-a produs pe data de 31 ianuarie, 
într-o vineri. În marţea următoare, Hector s-a întors la depozit 
pentru a-i scoate pe locatarii ilegali de acolo. A fost ajutat de 
agenţi ai unei firme private de securitate, un poliţist districtual şi 
patru tipi zdraveni de la o companie de evacuări. Le-au trebuit 


trei ore, conform raportului, care acoperea două pagini. Deşi 
încerca să-şi mascheze emoția, Hector nu era destul de dur 
pentru aşa ceva. 

Deci, Ontario o văzuse pe mama lui luptindu-se cu 
autorităţile. 

Exista şi o listă a celor evacuaţi, şaptesprezece cu totul, plus 
copiii — aceeaşi listă pe care cineva o pusese pe biroul meu luni 
dimineaţă, alături de o copie a articolului apărut în Post. 

La finalul dosarului, separate şi fără a fi menţionate în for- 
mular, erau preavizele de evacuare pentru cei şaptesrezece. Nu 
fuseseră folosite. Locatarii ilegali nu au nici un drept, nici măcar 
dreptul de a primi un preaviz. Documentele fuseseră pregătite, 
parcă, după ce acţiunea în sine avusese loc, într-un efort de a 
acoperi faptele. Probabil că fuseseră introduse în dosar după 
episodul cu "Domnul", deci de către Chance însuşi, pentru cazul 
în care ar fi avut nevoie de ele. 

Falsul era evident şi prostesc. Dar Chance era partener al 
firmei. Nu se mai auzise ca un partener să cedeze de bunăvoie 
un dosar. 

Nu fusese cedat; fusese furat. O hoţie, un delict pentru care 
în acel moment se stringeau probe. Hoţul era un idiot. 

Printre alte ritualuri dinaintea angajării mele, cu şapte ani 
înainte, figurase şi acesta: mi se luaseră amprentele de către 
investigatori privaţi. Era foarte simplu să le confrunte cu acelea 
prelevate de pe fişetul lui Chance. Eram sigur că făcuseră deja 
acest lucru. Nu lua prea mult timp. Oare aveau deja un mandat 
de arestare pe numele meu? Era inevitabil. 

Cînd am terminat de studiat dosarul, după trei ore, podeaua 
era aproape complet acoperita cu documente. Am reasamblat 
dosarul cu grijă şi am plecat spre Centrul legal, pentru a-l copia. 


Era la cumpărături, scria în biletul pe care mi-l lăsase Claire. 
Aveam valize frumoase — uitaserăm să le menţionăm la partaj, 
în viitorul apropiat, ea avea toate şansele să călătorească mai 
mult decît mine, aşa că le-am luat pe cele mai ieftine — saci de 
pînză şi genţi de gimnastică. Nu doream să fiu prins, aşa că am 
pus pe pat strictul necesar — şosete, lenjerie de corp, maieuri, 
obiecte de toaletă, pantofi, dar numai pe cele pe care le 
purtasem în ultimul an. Pe celelalte putea să le arunce. Mi-am 


golit repede sertarele şi partea mea de rafturi de toaletă. Rănit 
şi copleşit de dureri, fizice şi de altă natură, am cărat bagajele 
de la etajul al doilea pînă jos, la maşina închiriată, apoi m-am 
întors pentru un teanc de costume şi haine elegante. Mi-am 
găsit vechiul sac de dormit, nefolosit de cel puţin cinci ani, şi 
l-am cărat pînă jos, împreună cu o pătură şi o pernă. Aveam 
dreptul la ceasul meu deşteptător, un radio, un CD-player 
portabil cu cîteva CD-uri, televizorul color cu diagonala de 33 de 
centimetri de la bucătărie, o cafetieră, fcehnul şi setul de 
prosoape albastre. 

După ce am umplut maşina, i-am lăsat un bilet în care îi 
spuneam că am plecat. L-am aşezat lingă cel scris de ea, la care 
nici n-am vrut să mă uit. Eram copleşit de emoţii şi abia mă 
tineam să nu izbucnesc, dar nu eram pregătit pentru aşa ceva. 
Nu mă mai mutasem niciodată; nu eram sigur cum se face. 

Am încuiat uşa şi am coborit scările. Ştiam că mă voi 
întoarce peste cîteva zile după restul lucrurilor, dar mă simţeam 
de parcă ar fi fost o plecare definitivă. 

Pe drum, în maşină, n-am simţit nici un fel de eliberare. Nu 
era grozav să fiu iarăşi singur. Nici Claire, nici eu nu 
cîştigaserăm nimic. 


17 


M-am încuiat în birou. La Centrul legal era mai rece duminică 
decit fusese cu o zi înainte. Eram îmbrăcat cu un pulover gros, 
pantaloni de catifea reiată şi şosete flauşate şi citeam ziarul la 
masa de lucru, cu două căni de cafea fierbinte aşezate în faţa 
mea. Clădirea avea sistem de încălzire, dar nu aveam de gînd să 
încerc să-l pornesc. 

Îmi era dor de scaunul meu rotativ din piele, scaun de direc- 
tor executiv, care se legăna, se înclina şi rula pe parchet la 
comandă. Cel în care stăm abia dacă era cu ceva mai bun decit 
un scaun pliant pe care îl închiriezi pentru o nuntă. In zilele 
bune, promitea să fie incomod; pentru starea mea fizică din acel 
moment, era o adevărata tortură. 

Masa de lucru era un pupitru mobil, probabil provenind din 
vreo şcoală abandonată; pătrat, semanind cu o cutie, cu trei 


sertare pe fiecare parte — toate funcționau, spre mirarea mea, 
dar nu fără efort. Cele doua scaune pentru clienţi, aşezate de 
cealaltă parte, erau chiar pliante — unul negru, celălalt de un 
verzui pe care nu-l mai întîlnisem pînă atunci. 

Pereţii acoperiţi cu tencuială nu mai fuseseră zugrăviți cine 
ştie de cînd; culoarea inițială se  decolorase într-un 
gălbui-deschis. Tencuiala era crăpată; păianjenii puseseră 
stăpînire pe colţurile tavanului. Singurul element decorativ era o 
pancartă înrămată, care anunţa un marş pentru dreptate în 
cartierul comercial, în iulie 1988. 

Podeaua era din lemn vechi de stejar, cu scînduri rotunjite la 
capete, dovadă că fuseseră mult folosite în anii trecuţi. Fusese 
măturată de curind şi mătura rămăsese într-un colţ, cu făraş cu 
tot, ca un mod delicat de a-mi sugera că, dacă doream 
curăţenie, trebuia să-mi fac singur. 

Ce tragică e decăderea celor mari! Dacă dragul meu frate 
Warner m-ar fi putut vedea stînd aici duminica, tremurînd la 
biroul meu micuţ, holbîndu-mă la crăpăturile din pereţi, încuiat 
pe dinăuntru, pentru ca potenţialii mei clienţi să nu mă atace, ar 
fi răcnit la mine şi mi-ar fi adresat injurii atit de tari şi de colo- 
rate, încît aş fi fost obligat să iau notițe. 

Nu înţelegeam reacţia părinţilor mei. Acum, eram obligat să 
le dau cît mai curînd un telefon, ca să le servesc şocul dublu al 
schimbărilor mele de adresă. 

O bătaie puternică în uşă mă sperie de moarte. Am sărit în 
sus, nesigur pe cele ce aveam de făcut. Oare pungaşii străzii se 
pregăteau să mă atace? Mă îndreptam spre uşa de la intrare 
cînd s-a auzit încă o bătaie şi am zărit o siluetă care se chinuia 
să privească printre barele de metal şi geamul gros al uşii. 

Era Barry Nuzzo, înfrigurat şi doritor să ajungă mai repede 
înăuntru, în siguranţă. Am descuiat şi i-am făcut loc să intre. 

— Ce fundătură! începu el amabil, privind în jur în vreme ce 
eu încuiam uşa din nou. 

— Cam ciudat, nu? i-am spus, mirat de prezenţa lui şi 
încercînd să înţeleg ce căuta acolo. 

— Ce mizerie! 

Era amuzat. Se plimbă pe lîngă biroul Sofiei, scoţindu-şi 
mănuşile încet, temîndu-se să atingă ceva, ca să nu producă o 
adevărată avalanşă de dosare. 

— Facem investigaţii mici, ca să luăm toţi banii acasă, i-am 


spus. Era o gluma veche la Drake & Sweeney. Partenerii făceau 
mereu scandal din cauza cheltuielilor suplimentare dar, în 
acelaşi timp, erau tot timpul preocupaţi de redecorarea 
birourilor lor. 

— Deci, ai venit aici pentru bani? mă întreba el, la fel de 
amuzat. 

— Bineînţeles. 

— Ţi-ai pierdut minţile. 

— Mi-am descoperit vocaţia. 

— Mda, auzi voci în somn. 

— De asta ai venit? Ca să-mi spui că sînt nebun? 

— Am sunat-o pe Claire. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Că te-ai mutat. 

— E adevărat. Divorţam. 

— Ce-ai păţit la faţă? 

— M-a lovit sacul pneumatic. 

— Ah, da. Am uitat. Am auzit că doar ţi-a îndoit bara din faţa. 

— Chiar aşa. Mi-a îndoit faţa. 

Îşi lăsă haina pe un scaun, apoi o puse repede la loc. 

— La cheltuieli intră şi neplata căldurii? 

— Din cînd în cînd, sărim cite o lună. 

Începu din nou să umble de colo-colo, aruncînd cîte o privire 
în birourile mici de alături. 

— Cine plăteşte activitatea de aici? mă întrebă el. 

— O fundaţie. 

— O fundaţie în declin? 

— Da, într-un declin rapid. 

— Cum ai găsit-o? 

— "Domnul" îşi făcea veacul pe aici. Aceştia erau avocaţii lui. 

— Tot "Domnul", dragul de el, comentă Barry şi, oprindu-se o 
clipă, fixă un perete cu privirea. Crezi că ne-ar fi împuşcat? 

— Nu. Nu-l asculta nimeni. Era doar un om fără adăpost, ca 
mulţi alţii. Dorea să fie ascultat. 

— Te-ai gîndit măcar o clipă, atunci, să sari asupra lui? 

— Nu, dar m-am gindit să-i iau arma şi să-l împuşc pe Rafter. 

— Păcat că n-ai făcut-o. 

— Poate data viitoare. 

— Ai cafea? 

— Sigur. la loc. 


Nu doream ca Barry să vină după mine în bucătărie, pentru 
că lăsa mult de dorit. Am găsit un pahar, l-am spălat repede şi 
l-am umplut cu cafea. L-am invitat în biroul meu. 

— Drăguţ, spuse el, uitîndu-se înjur. 

— Aici e cel mai greu, i-am spus, cu mîndrie. 

Ne-am aşezat de ambele părţi ale biroului, pe scaunele care 
scîrţiiau, la un pas de colaps. 

— Asta visai la facultate? mă întrebă el. 

— Nu-mi aduc aminte de facultate. De atunci încoace am 
luat prea multe onorarii. 

În sfîrşit, mă privi drept în ochi, fără ironie sau zîmbet, şi lăsă 
glumele la o parte. Oricît de grav ar fi părut, nu puteam alunga 
gîndul că Barry ar putea purta un microfon sub cămaşă; mi-l 
trimiseseră pe Hector înarmat cu un microfon; puteau face la fel 
şi cu Barry. Nu s-ar fi oferit el însuşi, dar puteau face presiuni 
asupra lui. Eu reprezentam duşmanul. 

— Deci, ai venit aici după "Domnul"? mă întrebă el. 

— Aşa cred. 

— Ce ai găsit? 

— Faci pe prostul, Barry? Ce se întîmplă la firmă? Vă încon- 
juraţi inamicul, ca pe vremea indienilor? Aţi pus ochii pe mine? 

El cîntări cu grijă vorbele mele, sorbind încet din pahar. 

— Cafeaua asta e îngrozitoare, zise el, gata să scuipe. 

— Măcar e fierbinte. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întîmplat cu Claire. 

— Mulţumesc, dar prefer să nu vorbesc despre asta. 

— Lipseşte un dosar, Michael. Toată lumea te arată cu 
degetul. 

— Cine mai ştie că eşti aici? 

— Soţia mea. 

— Te-au trimis cei de la firmă? 

— Categoric, nu. 

Îl credeam. Eram prieteni de şapte ani, uneori chiar 
apropiaţi. De cele mai multe ori, însă, se dovedise că eram prea 
ocupați pentru prietenie. 

— De ce mă arată cu degetul? 

— Dosarul avea o legătură cu "Domnul". Te-ai dus la Braden 
Chance şi ai cerut să-l vezi. Te aflai în apropierea biroului lui în 
seara în care a dispărut dosarul. Există dovezi că ţi s-au dat 
nişte chei pe care, poate, nu trebuia să pui mîna. 


— Asta-i tot? 

— Asta plus amprentele. 

— Amprentele? l-am întrebat, încercînd să par surprins. 

— Sînt peste tot. Pe uşă, pe întrerupător, chiar pe fişier. Ai 
fost acolo, Michael. Ai luat dosarul. Ce ai de gînd să faci cu el 
acum? 

— Cît de mult ştii tu despre dosar? 

— "Domnul" a fost evacuat de unul dintre clienţii noştri, o 
firmă imobiliară. Locuia acolo ilegal. A înnebunit, ne-a speriat de 
moarte şi pe noi, iar tu ai fost la un pas de a fi lovit de un glonţ. 
Te-au lăsat nervii. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot ce ni s-a spus. 

— De către cine? 

— De către boşi. Am primit rapoarte vineri seară — întreaga 
firmă, avocaţi, secretare, asistenţi, toată lumea — prin care 
eram informaţi că fusese luat un dosar, că suspectul eşti tu şi că 
nici un membru al firmei nu trebuia să aibă de-a face cu tine. De 
fapt, îmi este interzis să mă aflu aici, acum. 

— Mulţumesc. 

Dacă Braden Chance făcuse legătura între evacuare şi 
Lontae Burton, nu era omul care să recunoască asta în faţa 
nimănui. Nici măcar faţă de ceilalţi parteneri. Barry era sincer. 
Probabil îşi imagina că singurul meu interes în dosar era DeVon 
Hardy. 

— Atunci, de ce eşti aici? 

— Sînt prietenul tău. E o adevărată nebunie. Dumnezeule! 
Vineri a venit poliţia la firmă, poţi să crezi aşa ceva? Săptămîna 
trecută cei de la trupele speciale, iar noi eram ostatici. Acum, tu 
ai sărit peste cal. Ca să nu mai spun de situaţia cu Claire. Ce-ar 
fi să ne luăm o pauza? Să mergem undeva, două săptămîni. Cu 
soțiile. 

— Unde? 

— Nu ştiu. Cui îi pasă? Undeva, în insule. 

— Ce am rezolva cu asta? 

— Am lăsa neînțelegerile la o parte, în primul rînd. Am juca 
tenis. Am dormi. Ca să ne reîncărcăm bateriile. 

— Pe banii firmei? 

— Pe banii mei. 

— Las-o pe Claire la o parte. S-a terminat, Barry. Ne-a luat 


mult, dar s-a terminat. 

— Bine. Mergem noi doi. 

— Dar tu nu trebuie să ai nimic de-a face cu mine. 

— Am o idee. Cred că mă pot duce la Arthur, să stau 
pe-ndelete de vorbă cu el. Putem lămuri lucrurile. Tu aduci 
dosarul înapoi, uiţi tot ce e acolo, firma te iartă şi te uită şi ea, 
noi doi plecăm două săptămîni în Maui, să jucăm tenis şi, cînd 
ne întoarcem, tu revii la biroul tău de pluş, acolo unde îţi este 
locul. 

— Ei te-au trimis, nu? 

— Nu. Îți jur. 

— N-o să meargă, Barry. 

— Dă-mi un motiv valabil. Te rog. 

— Avocatura înseamnă mai mult decît onorarii plătite de 
clienţi şi dorinţa de a face bani. Ce ne face să acceptăm să 
devenim bătaia de joc a corporațiilor? Am obosit, Barry. Vreau 
ca tot ce fac să lase o urmă în lume. 

— Parcă ai fi student în primul an. 

— Exact. Am ales profesia asta pentru că ne gindeam că 
avocatura este o vocaţie înaltă. Că putem lupta cu nedreptatea 
şi răul social, că putem face lucruri minunate, pentru că sîntem 
avocaţi, într-o vreme eram idealişti. De ce nu mai putem fi la fel 
şi acum? 

— Din cauza ipotecilor. 

— Nu încerc să te atrag de partea mea. Tu ai trei copii; ce 
noroc că eu şi Claire nu am avut nici unul. Îmi pot permite să 
înnebunesc puţin. 

Într-un colţ al camerei, un radiator pe care nu-l observasem 
începu să hîrfie şi să fişiie. Ne-am răsucit amîndoi capetele spre 
el, aşteptînd cu nerăbdare puţină căldură. Un minut. Două. 

— Vor veni după tine, Michael, spuse Barry, rămas cu 
privirea aţintită la radiator, fără să-l vadă. 

— "Vor" veni? Poate vrei să zici "vom" veni? 

— Ai dreptate. Firma noastră. Nu poţi fura un dosar. 
Gîndeşte-te la client. Clientul are dreptul la confidenţialitate. 
Dacă dispare un dosar, firma nu are de ales, trebuie să-l caute. 

— Vorbeşti de acuzaţii penale? 

— Probabil. Sînt furioşi foc, Michael. Nu-i poţi judeca pentru 
asta. Se mai vorbeşte şi de o acţiune disciplinară în cadrul 
baroului. E posibilă o suspendare. Rafter se ocupă deja de asta. 


— De ce oare "Domnul" nu a ţintit puţin mai jos? 

— Sînt puşi pe fapte mari. 

— Firma are mai mult de pierdut decit mine. 

Mă privi atent. Nu ştia ce conţine dosarul. 

— E vorba şi de altceva, decit de "Domnul"? mă întrebă el. 

— Mult mai mult. Firma riscă să fie dată în vileag. Dacă mă 
acuză pe mine, eu îi acuz pe ei. 

— Nu poţi folosi un dosar furat. Nici un tribunal din ţară nu-l 
acceptă ca probă. Nu ştii nimic despre litigii. 

— Invăţ acum. Spune-le să renunţe. Nu uita, eu sînt cel care 
are dosarul, dar în dosar sînt murdăriile lor. 

— Vorbim de nişte locatari ilegali, nimic mai mult Michael. 

— E mult mai complicat decit atit. Cineva trebuie să stea de 
vorbă cu Braden Chance şi să scoată de la el adevărul. Spune-i 
lui Rafter să se pregătească foarte bine, înainte de a face o ne- 
bunie. Crede-mă, Barry, e un material de pagina întîi! O să vă fie 
frică să mai ieşiţi din casă. 

— Deci ne propui un armistițiu? Tu ţii dosarul, noi te lăsăm în 
pace. 

— Pentru moment, cel puţin. Nu ştiu ce va fi săptămîna 
viitoare sau în cealaltă. 

— De ce nu vrei să vorbeşti cu Arthur? Fac eu pe mediatorul. 
Intrăm toţi trei într-o cameră, încuiem uşa şi rezolvăm problema. 

Ce zici? 

— E prea tirziu. Au murit oameni. 

— "Domnul" şi-a făcut-o cu mîna lui. 

— Mai sînt şi alţii. 

Cu asta, am considerat că spusesem destul. Deşi era pri- 
etenul meu, ştiam că va repeta cea mai mare parte a 
conversaţiei noastre în faţa şefilor lui. 

— Vrei să-mi explici? mă întrebă el. 

— Nu pot. E confidenţial. 

— Sună ciudat, de la un avocat care fură dosare. 

Radiatorul giîlgiia şi susura şi era mai uşor, măcar pentru o 
vreme, să-l priveşti, decît să vorbeşti. Nici unul dintre noi nu 
dorea să spună vorbe pe care le-ar fi regretat mai tîrziu. 

M-a întrebat despre ceilalţi angajaţi de la Centrul legal. l-am 
povestit, pe scurt. 

— Incredibil, murmură el, de cîteva ori. 

— Ţinem legătura? mă întrebă, ajuns la uşă. 


— Bineînţeles. 


18 


Orientarea mea a durat cam treizeci de minute, adică timpul 
necesar pentru a ajunge cu maşina, de la Centru pînă la 
Samaritan House, în Petworth, în cartierul de nord-est. Mordecai 
era la volan şi făcea conversaţie; eu tăceam, cu servieta în 
braţe, nervos ca un începător aflat pe punctul de a intra în cuşca 
leului. Eram îmbrăcat în blugi, cămaşă albă şi cravată, plus un 
blazer vechi, bleumarin, şi nişte pantofi de tenis uzaţi, marca 
Nike, cu şosete albe. Renunţasem să mă mai rad. Eram un 
avocat al străzii, aşa că puteam să mă îmbrac cum doream. 

Bineînţeles, Mordecai observase imediat schimbarea de stil, 
atunci cînd intrasem în biroul lui şi îl anunţasem că sînt gata de 
lucru. Nu mi-a spus nimic, dar a rămas cu privirea aţintită de 
perechea de Nike. Mai văzusem aşa ceva — tipi de la firmele 
mari, care coborau din zgirie-nori pentru a-şi petrece cîteva ore 
cu cei săraci. Dintr-un motiv sau altul, toţi se simțeau obligaţi 
să-şi lase perciuni şi să poarte blugi. 

— Clientela ta va fi un amestec de treimi, îmi spunea el, 
conducînd prost cu o singură mînă şi ţinînd cana de cafea în 
cealaltă, total indiferent la celelalte vehicule înghesuite în jurul 
nostru. Cam o treime sînt şomeri, o treime sînt familii cu copii, o 
treime sînt bolnavi mintal, o treime sînt veterani. Şi cam o 
treime din cei care au dreptul la locuinţe, pentru că au venituri 
mici, reuşesc să le şi obţină. În ultimii cincisprezece ani, două 
milioane şi jumătate de locuinţe ieftine au fost eliminate, iar 
programele federale şi-au redus fondurile cu 70%. Nu e de 
mirare că oamenii dorm în stradă. Guvernele ţin în echilibru 
bugetul pe spinarea săracilor. 

Şi continua cu statisticile la nesfirşit, fără nici un efort. Asta 
era viaţa şi profesia lui. Ca avocat obişnuit să ia notițe meticu- 
loase, mă luptam cu impulsul de a-mi deschide brusc servieta şi 
de a mă apuca de notat. In loc de asta, îl ascultam. 

— Oamenii ăştia au salarii minime, aşa că nici nu se poate 
vorbi de locuinţe proprietate personală. Nici măcar nu visează la 
aşa ceva. lar ceea ce cîştigă nu e destul, cînd chiriile cresc ver- 


tiginos. Aşa că rămîn tot mai mult în urmă şi, în acelaşi timp, 
programele de asistenţă suferă reduceri tot mai drastice. Fii 
atent: numai 14% din invalizii fără locuinţe primesc ajutoare de 
invaliditate. Paisprezece la sută! Vei vedea destule cazuri de 
acest fel. 

Am oprit, cu un scrişnet de friîne, la semaforul care arăta 
lumina roşie. Din jurul nostru, s-au auzit claxoane. Maşina lui 
bloca parţial intersecţia; m-am lăsat mai jos în scaun, 
aşteptin-du-mă la o nouă coliziune. Mordecai nici nu avea habar 
că maşina lui încurca traficul de la ora de virf. Privea fix înainte, 
căzut pe gînduri, pierdut într-o altă lume. 

— Partea cea mai înspăimîntătoare a condiţiei de vagabond 
este ceea ce nu se vede pe stradă. Jumătate din cei săraci 
cheltuiesc şaptezeci la sută din ceea ce cîştigă pentru a-şi 
păstra locuinţele pe care le au. Departamentul de Locuinţe şi 
Dezvoltare Urbană (HUD) afirmă că ar fi trebuit să plătească o 
treime. Sînt zeci de mii de oameni în acest oraş, care ţin cu 
dinţii de acoperişul pe, care îl au deasupra capului; o singură 
plată neachitată a chiriei, sau o spitalizare neaşteptată, sau o 
urgenţă neprevăzută şi îşi pierd locuinţa. 

— Unde se duc? 

— Rareori merg direct la adăposturi. La început se duc la 
familie, apoi pe la prieteni. Tensiunea este teribilă, pentru că 
familiile şi prietenii lor au, la rîndul lor, locuinţe de stat şi con- 
tractul de închiriere limitează numărul de persoane care pot 
locui într-un singur apartament. Sînt forţaţi să încalce contractul, 
ceea ce poate reprezenta un motiv de evacuare. 

Merg dintr-un loc în altul, uneori îşi lasă cîte un copil la 
surori, la prieteni. Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Mulţi din- 
tre ei se tem de adăposturi şi le evită cu disperare. 

Făcu o pauză, atit cît să-şi bea cafeaua. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Nu toate adăposturile sînt bune. S-au mai întîmplat 
atacuri, furturi, chiar violuri. 

Acesta era, deci, locul unde se aştepta de la mine să-mi 
petrec restul carierei de avocat. 

— Mi-am uitat arma, l-am anunţat. 

— N-o să ţi se întîmple nimic. Sînt sute de voluntari pro bono 
în acest oraş. N-am auzit de nici unul care să păţească ceva. 

— Mă bucur să aud asta. 


Porniserăm din nou, de data asta cu mai multă grijă. 

— Cam jumătate din oamenii străzii au probleme din cauza 
consumului abuziv al unor substanţe chimice, ca şi prietenul 
tău, DeVon Hardy. E un lucru obişnuit. 

— Ce se poate face pentru ei? 

— Mă tem că nu prea mult. Au mai rămas citeva programe 
de ajutorare, dar e greu de găsit un pat. Noi am reuşit să-l 
plasăm pe Hardy într-un centru de recuperare pentru veterani, 
dar a plecat de acolo. Drogatul decide singur cînd vrea să 
renunţe. 

— Care este drogul preferat? 

— Alcoolul. E cel mai la-ndemiînă. Chiar şi crack, în cantitate 
destul de mare, pentru că şi acela e ieftin. Găseşti de toate, dar 
drogurile rafinate sînt prea scumpe. 

— Care vor fi primele mele cinci cazuri? 

— Eşti nerăbdător? 

— Da, şi nu ştiu ce se va întîmpla. 

—  Linişteşte-te. Munca nu e complicată; e nevoie de 
răbdare. Vei vedea pe cineva care nu primeşte ajutor material, 
probabil cartele de hrană. Un divorţ. Cineva cu o plingere 
împotriva unui proprietar. O dispută de şomaj. Îţi garantez că vei 
avea şi un caz penal. 

— Ce fel de caz penal? 

— Minor. In America urbană e la moda condamnarea 
vagabondajului. In marile oraşe s-au dat tot felul de legi, menite 
să-i persecute pe cei care trăiesc în stradă. Nu au voie să 
cerşească, nu au voie să doarmă sub poduri, să adune obiecte 
personale în parcuri publice, să se aşeze pe trotuare, să 
mănînce în public. Multe dintre aceste legi au fost abrogate de 
tribunale. Abraham a făcut o treabă grozavă, reuşind să-i 
convingă pe judecătorii federali că aceste legi nefaste încalcă 
drepturile înscrise în Primul Amendament. Aşa că, selectiv, 
marile oraşe pun în aplicare legi generale — cu privire la 
vagabondaj, lipsa unui loc de muncă, beţie în public. Oamenii 
străzii sînt ţintele lor. Dacă un tip bine îmbrăcat se îmbată 
într-un bar şi face pipi pe o alee, nu-i mare lucru. Dacă un 
vagabond face la fel, e arestat pentru că urinează în public. 
Curăţeniile sînt ceva obişnuit. 

— Adică? 

— Se alege o zonă a oraşului, sînt adunaţi oamenii străzii şi 


sînt duşi în alta parte. Atlanta a făcut aşa înainte de Olimpiadă 
— doar nu era să-i lase pe sărântoci să cerşească şi să doarmă 
pe băncile din parcuri, cînd toată lumea era cu ochii pe ei — aşa 
că au adus trupele speciale şi au eliminat problema. Pe urmă, 
edilii oraşului s-au lăudat cît de frumos e acolo. 

— Unde i-au dus? 

— La naiba, normal că nu în adăposturi, pentru că nici nu au 
aşa ceva. Pur şi simplu i-au mutat de colo-colo; i-au aruncat în 
alte părţi ale oraşului, ca pe bălegar, comentă el, luînd încă o 
gură de cafea şi ajustîind radiatorul — în care timp îşi luă 
complet miinile de pe volan timp de vreo cinci secunde. Nu uita, 
Michael, continuă el, fiecare om trebuie să aibă un loc al lui. 
Oamenii aceştia nu au alternativă. Dacă le e foame, cerşesc. 
Dacă sînt obosiţi, dorm oriunde îşi găsesc un loc. Dacă nu au 
casă, trebuie să trăiască undeva. 

— Îi arestează? 

— Zilnic, dar politica asta publică e prostească. Gîndeşte-te, 
un om trăieşte în stradă, ajunge, din cînd în cînd, în adăposturi, 
lucrează pe undeva, pe un salariu minim şi încearcă tot ce se 
poate să se ridice pe scara socială şi să cîştige suficient pentru o 
viaţă decentă. Într-o zi, e arestat pentru că doarme sub un pod. 
El nu vrea să doarmă acolo, dar orice om trebuie să doarmă 
undeva. E vinovat, pentru că, în înţelepciunea lui, Consiliul 
orăşenesc a făcut din lipsa de locuinţe un delict. Trebuie să 
plătească treizeci de dolari, numai ca să iasă din închisoare, 
plus alţi şaizeci pentru amendă. Şaizeci de dolari, dintr-un 
buzunar şi-aşa gol. Aşa că omul mai alunecă puţin în jos. E 
arestat, umilit, amendat, pedepsit şi pus să-şi recunoască 
greşeala şi să-şi caute locuinţă. Cară-te de pe străzile alea 
nenorocite! Asta se întîmplă în majoritatea oraşelor noastre. 

— Nu i-ar fi mai bine la închisoare? 

— Ai fost de curînd într-o închisoare? 

— Nu. 

— Nici să nu te duci. Poliţiştii nu sînt învăţaţi să lucreze cu 
vagabonzii, mai ales cu cei bolnavi mintal sau drogaţi. Închiso- 
rile sînt pline peste măsură. Sistemul penal este, oricum, un 
coşmar, iar persecutarea vagabonzilor îi face şi mai mult rău. 
Timpenia cea mai mare este că e cu 25% mai scump să ţii un 
om în închisoare, decit să-i asiguri adăpost, mîncare, transport şi 
servicii de consultanţă. Toate astea, bineînţeles, ar avea efecte 


benefice pe termen lung. Douăzeci şi cinci la sută! Şi asta nu 
include costul arestării şi actele necesare. Oricum, cele mai 
multe oraşe au bugetul la pămînt, mai ales Washington D.C. — 
ţine minte, de asta se închid adăposturile — şi totuşi irosesc 
bani făcînd din oamenii străzii nişte delincvenţi. 

— Pare o bază numai bună pentru un litigiu, i-am spus, deşi 
nu avea nevoie de încurajări. 

— Le intentăm procese în neştire. Susţinătorii din toată ţara 
atacă aceste legi. Nenorocitele astea de oraşe cheltuiesc mai 
mult pentru onorarii decît pentru a construi adăposturi pentru 
cei care au nevoie. Trebuie să iubeşti această ţară. New York, 
oraşul cel mai bogat din lume, nu îşi poate adăposti toţi 
locuitorii, aşa că aceştia dorm pe străzi şi cerşesc pe Fifth 
Avenue, ceea ce îi nemulţumeşte pe cei slabi de înger, aşa că îl 
aleg pe Rudy Cum l-o fi-chemînd, care le promite să curețe 
străzile, şi iată-l că determină consiliul mai-marilor oraşului să 
scoată vagabondajul în afara legii, pur şi simplu — nu e voie să 
cerşeşti, nu e voie să stai pe trotuar, nu e voie să fii vagabond 
— şi bugetul se reduce dramatic, se închid adăposturile şi se 
taie fondurile pentru asistenţă, dar, în acelaşi timp, se cheltuiesc 
o avere pentru plata avocaţilor din New York, care trebuie să-i 
apere pentru că încearcă să-i elimine pe săraci. 

— Cît de rău e la Washington? 

— Nu atit de rău ca la New York, dar nici mult mai bine, din 
păcate. Acum două săptămîni, ne aflam într-o zonă a oraşului în 
care n-aş intra singur nici în plină zi, cu o maşină blindată. 
Vitrinele magazinelor erau protejate cu bare metalice; blocurile 
de locuinţe erau nişte structuri înalte, fără viaţă, cu rufe întinse 
la geamuri. Toate din cărămida gri, toate purtînd marca arhitec- 
turii insipide provenite din sume federale derizorii. 

— Washingtonul este un oraş al negrilor, continuă el, cu un 
număr mare de locuitori care se bazează pe ajutorul social. 
Atrage mulţi oameni care doresc o schimbare, mulţi activişti şi 
radicali. Oameni ca tine. 

— Cu greu se poate spune despre mine că aş fi activist sau 
radical. 

— E luni dimineaţă. Gîndeşte-te unde te-ai aflat în fiecare 
luni dimineaţă în ultimii şapte ani. 

— Lă mine la birou. 

— Un birou foarte frumos. 


— Da. 

— Într-o încăpere elegantă, pregătită pentru tine. 
— Da. 

Îmi adresă un zîmbet larg şi îmi spuse: 

— Acum eşti radical. 

Cu aceste cuvinte, puse capăt oricărei lămuriri. 


În faţa noastră, pe strada dreaptă, am zărit un grup de 
oameni înfofoliţi cu tot felul de zdrenţe, adunaţi la colţul străzii 
lîngă un încălzitor portabil cu butan. Am întors maşina într-acolo 
şi am parcat după colţ. Clădirea spre care ne îndreptam fusese 
pe vremuri, magazin universal. Un panou scris de mină anunţa: 
"Casa Samariteanului". 

— E un adăpost privat, spuse Mordecai. Nouăzeci de paturi, 
mîncare decentă; a fost fondat de un grup de biserici din 
Arlington. Venim aici de şase ani. 

Camioneta de la depozitul de hrană era parcată în faţa uşii; 
cîţiva voluntari descărcau cutii cu legume şi fructe. Mordecai se 
adresă unui om mai în vîrstă, care stătea de pază la uşă, şi omul 
ne permise să intrăm în clădire. 

— Să facem un tur rapid pe aici, spuse Mordecai. 

Nu m-am dezlipit de el cît am străbătut parterul. Era un 
adevărat labirint de holuri, fiecare împărţit în cămăruţe mici, 
pătrate, din prefabricat netencuit, cu uşi închise cu zăvor. Una 
era deschisă. Mordecai aruncă o privire înăuntru şi salută. 

— Bună dimineaţa! 

Un bărbat micuţ, cu ochii holbaţi, stătea pe marginea unui 
pat de fier, privindu-ne fără să spună nimic. 

— E o cameră bună, îmi spuse Mordecai. Are intimitate, un 
pat cumsecade, spaţiu pentru lucruri şi electricitate. 

Apăsă întrerupătorul de lingă uşă şi becul de la lampa 
micuță se stinse. Pentru o clipă, camera se cufundă în întuneric, 
apoi Mordecai aprinse din nou lumina. Ochii holbaţi nu păreau 
să fi clipit. 

Camera nu avea tavan; se vedeau doar panourile vechiului 
magazin, la un metru mai sus. 

— Dar baia? am întrebat. 

— In spate. Puţine adăposturi au băi individuale. Vă urez o zi 
bună, se adresă el locatarului, care încuviinţă din cap. 


Se auzeau cîteva aparate de radio, unele cu muzică, altele 
cu ştiri. Tot felul de oameni umblau încolo şi încoace. Era luni 
dimineaţă: aveau de lucru sau aveau alte treburi. 

— E greu să obţii o cameră aici? am întrebat, ştiind sigur 
care va fi răspunsul lui. 

— Aproape imposibil. Lista de aşteptare se întinde pe un 
kilometru, iar cei de aici pot decide cine primeşte un loc şi cine 
nu. 

— Cit se stă aici? 

— Depinde. In medie, cam trei luni. Acesta e unul dintre 
adăposturile mai bune, aşa că aici sînt în siguranţă. Imediat ce 
starea lor se stabilizează, conducerea centrului încearcă să-i 
mute în locuinţe pe care şi le pot permite. 

M-a prezentat unei femei încălţate în cizme negre, de luptă 
-ea conducea Centrul. "Noul nostru avocat", a fost descrierea pe 
care mi-a făcut-o. Femeia mi-a urat bun venit în adăpost Au stat 
de vorbă despre un client care dispăruse, iar eu am rătăcit, fără 
ţintă, de pe un hol pe altul, pînă cînd am dat de secţia unde 
erau cazate familiile. Am auzit plînsetul unui copilaş şi m-am 
îndreptat spre o uşă deschisă. Camera era puţin mai mare şi 
împărţită în secţiuni mai mici. O femeie solidă, de cel puţin 
douăzeci şi cinci de ani, stătea pe un scaun, dezbrăcată de la 
brîu în sus şi hrănea un bebeluş la sîn, complet indiferentă la 
prezenţa mea iscoditoare, la cîţiva paşi distanţă. Doi copii mici 
săreau peste pat. La radio se auzea muzică rap. 

Cu mîna dreaptă, femeia îşi prinse sînul liber şi mi-l oferi. Am 
luat-o la fugă în josul holului şi l-am găsit pe Mordecai. 

Clienţii ne aşteptau. Biroul nostru se afla într-un colţ al sălii 
de mese, în apropiere de bucătărie. Trebuia să lucTăm pe o 
masă pliantă, împrumutată de la bucătăreasă. Mordecai a 
descuiat un fişier dintr-un colţ al camerei şi, cu asta, am pornit 
la treabă. Şase persoane ocupau rîndul de scaune de lîngă 
perete. 

— Cine e primul? întrebă el, şi o femeie se apropie de noi, cu 
scaun cu tot. Se aşeză în faţa avocaţilor ei — unul, veteran al 
legilor străzii, uns cu toate alifiile, celălalt începător, amîndoi 
însă cu pixul şi blocnotesul la îndemiînă. 

Numele ei era Waylene, avea douăzeci şi şapte de ani, necă- 
sătorită, cu doi copii. 

— Jumătate dintre ei sînt din adăpost, îmi spuse Mordecai în 


timp ce ne luam notițe. Cealaltă jumătate vin din stradă. 

— Acceptam pe cineva? 

— Pe toţi cei fără adăpost. 

Problema lui Waylene nu era complicată. Lucrase într-un 
restaurant fast-food, înainte de a-şi da demisia, pentru un motiv 
oarecare, considerat irelevant de către Mordecai, şi nu i se mai 
plătiseră ultimele două salarii la care avea dreptul. Cum nu avea 
o adresa permanentă, patronul trimisese cecurile la o adresă 
greşită. Cecurile dispăruseră; patronul nu era deloc impresionat 
de acest lucru. 

— Unde veţi locui acum? o întrebă Mordecai. A 

Femeia nu era sigură. Poate aici, poate în altă parte. Işi 
căuta o slujbă şi, dacă găsea, se puteau întîmpla şi alte lucruri şi 
se putea muta cu X şi Y. Sau, îşi putea găsi o locuinţă în care să 
stea singură. 

— Vă vom recupera banii, iar eu voi aranja ca acele cecuri să 
fie trimise la biroul meu, îi spuse Mordecai, dîndu-i o carte de 
vizită. Sunaţi-mă la numărul acesta, peste o săptămînă. 

Femeia luă cartea de vizită, ne mulţumi şi plecă în grabă. 

— Sună la restaurant, prezintă-te drept avocat al ei, fii ama- 
bil la început, dar fă scandal dacă nu cooperează. Dacă e 
nevoie, du-te pe acolo şi ia tu însuţi cecurile. 

Am notat aceste instrucţiuni, ca şi cum ar fi fost foarte com- 
plicate. Waylene avea dreptul la două sute zece dolari. Ultimul 
caz la care lucrasem pentru Drake & Sweeney fusese o dispută 
între trusturi, la care erau în joc nouă sute de milioane de dolari. 

Al doilea client nu reuşi să explice limpede ce problemă 
juridică avea. Nu dorea decit să stea de vorbă cu cineva. Era 
beat sau bolnav mintal, probabil şi una şi alta, iar Mordecai îl 
duse la bucătărie şi îi turnă o ceaşcă de cafea. 

— Sărmanii de ei, unii nu rezistă tentaţiei de a sta la coadă, 
spuse el. 

Numărul trei era o locatară a Centrului, stătea acolo de două 
luni, aşa că partea cu adresa era mai simplă. Femeia avea cinci- 
zeci şi opt de ani, era îngrijită şi curata — văduva unui veteran 
de război. Conform teancului de hirtii pe care l-am răsfoit în 
timp ce colegul meu discuta cu ea, avea dreptul la un ajutor 
social de veteran. Dar cecurile erau transmise într-un cont 
bancar din Maryland, la care ea nu avea acces. l-a explicat lui 
Mordecai toate astea. Actele dovedeau acelaşi lucru. 


— Administraţia veteranilor e o instituţie serioasă, i-a 
răspuns Mordecai. Vom aranja ca acele cecuri să fie trimise 
acolo. 

Coada creştea, pe măsură ce noi rezolvam, tot mai eficient, 
problemele clienţilor. Mordecai ghicise totul dinainte: cartele de 
masă, anulate din cauza lipsei unei adrese permanente; refuzul 
unui proprietar de a restitui fondul de rulment; o pensie alimen- 
tară neplătită; un mandat de arest pentru cecuri false; o cerere 
pentru ajutor social de handicapat. După două ore şi zece 
clienţi, m-am mutat la celălalt capăt al mesei şi am început eu 
însumi să discut cu ei. In prima mea zi plină de avocat al 
săracilor, eram pe picioarele mele, luam notițe şi eram la fel de 
important ca şi colegul meu. 

Marvis a fost primul meu client unic. Avea nevoie de un 
divorţ. La fel şi eu. După ce i-am ascultat povestea tristă, îmi 
venea să alerg acasă, la Claire, să-i sărut picioarele. Nevasta lui 
Marvis era prostituată, o femeie care fusese serioasă, pînă cînd 
descoperise drogurile. Acestea au împins-o mai întîi în braţele 
unui intermediar, apoi în ale unui proxenet, apoi către viaţa în 
stradă. Printre picături, furase şi vînduse tot ce aveau şi 
adunase datorii care căzuseră pe capul lui. Făcuse cerere de 
faliment. Femeia luase amîndoi copiii şi se mutase cu proxenetul 
ei. 

Omul avea unele întrebări de ordin general, despre ceea ce 
înseamnă un divorţ şi, cum eu cunoşteam doar datele de bază, 
l-am lămurit cît de bine am putut. Luam notițe şi, dintr-o dată, 
mi-am imaginat-o pe Claire în superbul birou al avocatei ei, 
unde, chiar în acel moment, finalizau împreună planul de 
destrămare ă legăturii noastre. 

— Cît va dura? m-a întrebat el, risipindu-mi reveria. 

— Şase luni, i-am răspuns. Credeţi că ea va face recurs? 

— Cum adică? 

— Va fi de acord cu divorţul? 

— N-am discutat despre asta. 

Femeia plecase de acasă cu un an mai înainte şi, după mine, 
era un caz bun de abandonare de domiciliu. Dacă mai aduceam 
şi acuzaţia de adulter, era floare la ureche. 

Marvis locuia în acel Centru de o săptamină. Era curat, capul 
limpede şi îşi căuta serviciu. Jumătatea de oră petrecută cu el 
mi-a făcut plăcere şi am jurat să-i obţin divorţul. 


Dimineaţa a trecut repede; nervozitatea mea s-a evaporat. 
Încercam să ajut oameni reali, cu probleme reale, oameni fără 
importanţă, care nu aveau alt loc unde să se ducă pentru a-şi 
găsi un avocat. Erau intimidaţi, nu numai de mine, ci şi de 
lumea vastă a legilor, regulamentelor, tribunalelor şi birocraţiei. 
Am învăţat să zîmbesc şi să-i fac să se simtă bineveniţi. Unii îşi 
cereau scuze pentru că nu puteau să mă plătească. Banii nu 
aveau importanţă, le  răspundeam eu. Banii nu aveau 
importanţă. 

La douăsprezece, am eliberat masa, pentru ca prînzul să 
poată fi servit. Sala de mese era plină ochi; supa era gata. 

Cum ne aflam în apropiere, ne-am oprit să mîncăm ceva bun 
la rotiseria de la Florida Avenue. Eu eram singura faţă albă din 
restaurant, dar începusem să mă obişnuiesc cu situaţia asta. 
Nimeni nu încercase să mă ucidă. Nimănui nu părea să-i pese. 

Sofia a găsit un telefon care părea să meargă. Se afla sub un 
teanc de dosare aşezate foarte aproape de uşă. l-am mulţumit 
şi m-am retras în intimitatea biroului meu. Am numărat opt 
oameni care stăteau liniştiţi, aşteptînd ca Sofia, care nu era avo- 
cat, să le ofere sfaturi. Mordecai îmi sugerase să-mi petrec 
după-amiaza lucrînd la cazurile pe care le acceptasem în 
aceeaşi dimineaţă, la Samaritean. In total, erau nouăsprezece. 
În plus, ideea era să muncesc cît mai bine, pentru ca apoi să o 
ajut pe Sofia cu ceilalţi sosiți. 

Dacă îmi imaginam că lucrul în lumea străzii avea să fie mai 
simplu, mă înşelam. Dintr-o dată, eram ocupat pînă peste cap 
cu problemele altora. Din fericire, eram cunoscut drept un 
maniac al muncii, aşa că sarcina mi se potrivea. 

Totuşi, primul telefon pe care l-am dat s-a îndreptat spre 
Drake & Sweeney. Am cerut cu Hector Palma, de la secţia imo- 
biliară, şi mi s-a spus să aştept. Am închis după cinci minute şi 
am sunat din nou. Glasul hîrşiit a lui Braden Chance mi-a 
răspuns, brusc, în urechi: 

— Cu ce vă pot ajuta? 

Am înghiţit cu greu şi am răspuns: 

— Da, aşteptam să vorbesc cu Hector Palma. 

Am încercat să-mi subţiez vocea şi să vorbesc mai repede. 

— Cine întreabă? se răsti el. 

— Rick Hamilton, un vechi prieten din şcoală. 

— Nu mai lucrează aici. Imi pare rău. 


A închis, lăsîndu-mă să mă holbez la telefon. M-am gindit să 
o sun pe Polly, să o rog să verifice şi să descopere ce s-a 
întîmplat cu Hector. Nu i-ar fi luat mult timp. Sau poate pe 
Rudolph, sau Barry Nuzzo, sau pe asistentul meu preferat. Apoi 
mi-am dat seama că ei nu mai erau prietenii mei. Depăşisem 
limita. Eram duşmanul lor. Eram terminat. Îi băgasem în bucluc, 
iar forţele superioare le interziseseră să vorbească cu mine. 

În cartea de telefon erau trei persoane cu numele de Hector 
Palma. Mă pregăteam să-i sun, dar liniile telefonice erau ocu- 
pate. Centrul avea două linii şi eram patru avocaţi. 


19 


Nu mă grăbeam să plec de la Centru, la sfîrşitul primei mele 
zile de lucru. Casa mea era o mansardă pustie, nu cu mult mai 
mare decit trei dintre despărţiturile de la Casa Samariteanului. 
Casa mea era un dormitor fără pat, un salon cu televizor, dar 
fără cablu, o bucătărie cu o masă de cărti şi fără frigider. Aveam 
planuri neclare, îndepărtate, de a o mobila şi decora. 

Sofia a plecat exact la ora cinci, ora ei standard. Cartierul în 
care locuia era dubios şi prefera să se ştie acasă, cu uşile 
încuiate, înainte de lăsarea întunericului. Mordecai a plecat pe la 
şase, după ce şi-a petrecut treizeci de minute discutind cu mine 
despre ce se întimplase în acea zi. Nu sta prea mult, m-a averti- 
zat el, şi încearcă să nu pleci singur. Vorbise deja cu Abraham, 
care plănuia să lucreze pînă la nouă şi mi-a sugerat să plec cu 
acesta. Parchează în apropiere. Mergi repede. Fii cu ochii în 
patru. 

— Deci, ce părere ai? m-a întrebat oprindu-se lîngă uşă, 
înainte de plecare. 

— Cred că e o muncă fascinantă. Contactul cu oamenii mă 
inspiră. 

— Vor fi şi momente cînd te va face să suferi. 

— S-a întîmplat deja. 

— Asta e bine. Dacă ajungi în punctul în care nu mai doare, e 
timpul să renunţi. 

— Tocmai am început. 

— Ştiu, şi mă bucur că eşti alături de noi. Avem nevoie de un 


anglo-saxon alb şi protestant pe aici. 

— Atunci, sînt bucuros să reprezint un simbol. 

După plecarea lui Mordecai, am închis din nou uşa. Obser- 
vasem o politică tacită a uşilor deschise; Sofia lucra fără ascun- 
zişuri şi, o întreagă după-amiază, mă amuzasem ascultîind-o 
luînd la rost un birocrat după altul, la telefon, în auzul întregului 
Centru. Mordecai era un animal la telefon, vocea lui groasă, 
vibrantă, umplea atmosfera cu tot felul de pretenţii şi 
ameninţări cumplite. Abraham era mult mai liniştit, dar uşa 
biroului lui era întotdeauna deschisă. 

Cum însă eu nu ştiam la ce să mă aştept, am preferat să o 
păstrez închisă. Eram sigur că se vor dovedi răbdători. 

l-am sunat pe cei trei Hector Palma din cartea de telefon. 
Primul nu era cel pe care îl căutam. La al doilea număr nu 
răspundea nimeni. A treia voce era robotul pentru Hector Palma 
cel adevărat; mesajul era brusc: Nu sîntem acasă. Lăsaţi un 
mesaj. Vă vom suna noi. 

Era vocea lui. 

Cu resursele ei infinite, firma avea multe căi şi locuri în care 
să-l ascundă pe Hector Palma. Opt sute de avocaţi, o sută 
şaptezeci de asistenţi, birouri la Washington, New York, Chicago, 
Los Angeles, Portland, Palm Beach, Londra şi Hong Kong. Erau 
prea deştepţi ca să-l dea afară, pentru că ştia prea multe. Aşa 
că îi puteau dubla salariul, îl puteau avansa şi muta într-un alt 
birou, într-un alt oraş, într-o locuinţă mai mare. 

Mi-am notat adresa lui din cartea de telefon. Dacă robotul 
mai funcţiona, poate că încă nu se mutase. Cu cunoştinţele 
mele practice proaspăt dobindite, eram sigur că îl voi putea 
găsi. 

S-a auzit o uşoară bătaie în uşă şi eă s-a deschis singură, 
fără efort. Minerul şi zăvorul erau uzate şi slăbite, aşa că uşa se 
închidea, dar nu se putea bloca. Era Abraham. 

— Pot să te deranjez un minut? m-a întrebat, luînd loc. 

Era o vizită de curtoazie, salutul lui. Era un tip liniştit, dis- 
tant, cu aura intensă ă unui om deştept, care m-ar fi putut inti- 
mida, numai că eu îmi petrecusem ultimii şapte ani într-o clădire 
cu opt sute de avocaţi de toate sortimentele. Întîlnisem şi 
cunoscusem zeci de Abrahami, tipi rezervaţi şi sinceri, cu prea 
puţin respect pentru talentele sociale. 

— Doream să-ţi urez bun venit, mi-a spus, lansîndu-se ime- 


diat într-o apărare pasionată a avocatului public. Venea dintr-o 
familie de clasă mijlocie din Brooklyn, făcuse Dreptul la 
Universitatea Columbia, apoi trei ani îngrozitori la o firmă de pe 
Wall Street, patru ani în Atlanta, cu o grupare care milita 
împotriva pedepsei cu moartea, doi ani plini de frustrări pe 
dealul Capitoliului şi, în final, un anunţ în revista de avocatură 
prin care se căuta un avocat pentru Centrul din Strada 14 i-ă 
atras atenţia. 

___— Slujirea legii este o misiune sfîntă, a continuat el. 
Inseamnă mai mult decit să faci avere... A urmat un alt discurs, 
o tiradă împotriva marilor firme şi a avocaţilor care scot mili- 
oane pe an, acţionind în justiţie companiile care efectuau 
implanturi, de la un capăt la celălalt al ţării... Trei milioane pe 
an! striga el. Cu suma asta s-ar putea hrăni şi caza toţi 
vagabonzii din District! 

In orice caz, era mulţumit că văzusem şi eu adevărata 
lumină şi regreta episodul cu "Domnul". 

— Şi cu ce anume te ocupi? l-am întrebat. Conversaţia 
noastră îmi făcea plăcere. Era încrîncenat şi inteligent, cu un 
vocabular impresionant, care mă punea în inferioritate. 

— Cu două lucruri. Politică legislativă. Lucrez împreună cu 
alţi avocaţi la formularea legilor. Pe lîngă asta, coordonez litigii, 
de obicei legate de acţiuni sociale. Am intentat proces 
Departamentului Comercial pentru ca oamenii fără adăpost nu 
au fost reprezentaţi aşa cum trebuie la recensamiîntul din '90. 
Am dat în judecată sistemul şcolar districtual, pentru că refuză 
admiterea în şcoli a copiilor celor fără locuinţă. l-am acuzat în 
calitate de clasă socială, deoarece a fost o eroare din partea 
autorităţilor districtuale să anuleze cîteva mii de credite pentru 
locuinţe, fără respectarea procedurilor legale. Am atacat multe 
dintre statutele menite să incrimineze oamenii străzii. Îi vom da 
în judecată ori de cîte ori aceştia sînt păcăliţi. 

— Litigiile astea sînt complicate. 

— Da, numai că, din fericire, aici în capitală avem mulţi 
avocaţi foarte buni, gata să ne acorde din timpul lor. Eu îi 
pregătesc, realizez planul de joc, adun echipa şi apoi stabilesc 
regulile. 

— Nu consuli clienţii? 

— Citeodată. Dar lucrez cel mai bine atunci cînd mă aflu în 
camera mea mică de acolo, de unul singur. De asta sînt bucuros 


că eşti aici. Avem nevoie de cineva care să ne mai uşureze 
munca. 

A sărit în picioare, semn că discuţia luase sfirşit. Ne-am 
înţeles să plecăm la nouă fix şi a ieşit In cursul unuia dintre dis- 
cursurile sale, observasem că nu poartă verighetă. 

Legea era viaţa lui. Vechiul dicton, conform căruia legea este 
o amantă geloasă, fusese ridicat la un nivel nou de oameni ca 
Abraham sau de mine însumi. 

Legea era tot ce aveam. 


Poliţia districtuală a aşteptat pînă aproape de unu noaptea 
şi, în acel moment, a pornit la atac, asemenea unui comando. 
Au sunat la uşă, apoi, imediat după aceea, au început să bată cu 
pumnii. Pînă cînd Claire s-a dezmeticit, a coborit din pat şi şi-a 
pus ceva peste pijama, dădeau deja cu picioarele în uşă, gata 
s-o spargă. Poliţia! au strigat, ca răspuns la întrebarea ei 
înspăimîntată. Claire le-a deschis încet uşa, apoi s-a dat 
îngrozită înapoi, în timp ce patru bărbaţi — doi în uniformă şi doi 
în civil — au dat buzna înăuntru, ca şi cum ar fi avut de salvat 
viaţa cuiva. 

— La o parte! s-a răstit unul dintre ei. 

Claire rămăsese fără grai. 

— La o parte! urlă el din nou. 

Au trîntit uşa în urma lor. Conducătorul grupului, locote- 
nentul Gasko, îmbrăcat într-un costum ieftin şi prea strimt, a 
făcut un pas înainte şi a scos din buzunar nişte hirtii împăturite. 

— Claire Brock? a întrebat-o el, într-o jalnică imitație după 
Columbo. 

Ea a încuviinţat cu un gest al capului, rămînînd cu gura 
căscată. 

— Sînt locotenentul Gasko. Unde este Michael Brock? 

— Nu mai locuieşte aici, a reuşit ea să articuleze. Ceilalţi trei 
poliţişti, rămaşi pe aproape, pîndeau un moment potrivit pentru 
atac. 

Gasko nu avea de gind să creadă aşa ceva. Dar nu deţinea 
mandat de arestare, nu avea decit unul care îl autoriza să facă 
percheziţie casei. 

— Am un mandat de percheziţie a acestei locuinţe, semnat 
de judecătorul Kisner la ora cinci, după-amiază, a anunţat el, 


despăturind hirtiile şi întinzîndu-le spre Claire, ca să le vadă, de 
parcă acele cuvinte tipărite puteau fi citite şi apreciate în acel 
moment. 

— Vă rog să vă daţi la o parte, i-a mai spus el. 

Claire s-a dat şi mai mult înapoi. 

— Ce căutaţi? l-a întrebat ea. 

— Scrie în documente, i-a răspuns Gasko, trîntindu-le pe 
tejgheaua din bucătărie, după care cei patru s-au risipit prin 
casă. 

Ţineam celularul lîngă cap, pe perna aşezată direct pe 
podea, la marginea sacului de dormit. Era a treia noapte cînd 
dormeam pe podea, parte a efortului meu de a mă identifica cu 
noii mei clienţi. Mîncam puţin, dormeam şi mai puţin şi mă 
străduiam să încep să apreciez calitatea băncilor din parcuri şi a 
trotuarelor. Partea stingă a trupului meu era înroşită pînă la 
genunchi, iritată şi dureroasă, aşa că dormeam pe partea 
dreaptă. 

Nu era un efort prea mare. Eu aveam un acoperiş deasupra 
capului, aveam siguranţa hranei de a doua zi, aveam un viitor. 

Am auzit telefonul celular sunînd şi am răspuns. 

— Michael! şoptea vocea lui Claire. Poliţia percheziţionează 
locuinţa. 

— Cee? 

— Sînt aici în clipa asta. Patru poliţişti, cu un mandat de 
percheziţie. 

— Ce vor? 

— Caută un dosar. 

— Vin în zece minute. 

— Te rog, grăbeşte-te. 


M-am năpustit în apartament de parcă eram posedat de 
diavol. Întîmplător, Gasko a fost primul poliţist care mi-a ieşit în 
cale. 

— Sînt Michael Brock. Cine naiba eşti dumneata? 

— Locotenentul Gasko, mi-a răspuns, ricanînd. 

— Să văd legitimatia, i-am cerut şi m-am întors spre Claire 
care, sprijinită de frigider, ţinea în mînă o ceaşcă de cafea. 
Dă-mi o foaie de hîrtie, am rugat-o. 

Gasko şi-a scos insigna din buzunarul hainei şi a ridicat-o ca 


să o pot vedea. 

— Larry Gasko, am spus eu. Vei fi primul pe care îl dau în 
judecată, la nouă dimineaţa. Acum, cine mai e cu dumneata? 

— Mai sînt încă trei, mi-a spus Claire, dindu-mi o foaie de 
hîrtie. Cred că sînt prin dormitoare. 

M-am îndreptat spre spatele apartamentului, urmat de 
Gasko şi, la o oarecare distanţă, de Claire. În camera de oaspeţi, 
un poliţist în civil stătea în patru labe şi se uita pe sub pat. 

— Să-ţi văd legitimaţia, i-am urlat. Tipul a sărit în picioare, 
gata de bătaie. Am făcut un pas spre el, am scrişnit din dinţi şi 
am insistat. 

— Să-ţi văd legitimaţia, i-am urlat. 

— Cine eşti dumneata? m-a întrebat, făcînd un pas înapoi şi 
aruncînd o privire spre Gasko. 

— Michael Brock. Dar dumneata, cine eşti? 

Tipul scoase repede insigna. 

— Darrell Clark, am rostit eu cu voce tare, notîndu-i numele. 
Pîritul numărul doi. 

— Nu mă poţi da în judecată, îngăimă el. 

— Stai numai să vezi, băiete. Peste opt ore, la tribunalul 
federal, am să vă dau în judecata pe toţi pentru percheziţie 
ilegală şi am să cer daune de un milion de dolari. Şi am să cîştig, 
am să obţin verdictul şi am să mă ţin de fundul vostru pînă cînd 
veţi ajunge la faliment! 

Ceilalţi doi poliţişti şi-au făcut apariţia din dormitorul meu de 
odinioară şi m-am trezit înconjurat. 

— Claire, i-am spus. Adu camera video, te rog. Vreau să 
înregistrez toate astea. 

Claire dispăru în salon. 

— Avem un mandat semnat de un judecător, sări Gasko, 
oarecum defensiv. Ceilalţi trei făcură un pas înainte, încercînd 
să închidă cercul. 

— Percheziţia e ilegală, le-am trîntit-o eu. Căci cei care au 
semnat mandatul vor fi daţi în judecată. O să fiţi suspendaţi, 
probabil fără plată, şi veţi avea de înfruntat un proces civil. 

— Avem imunitate, spuse Gasko, aruncînd o privire spre 
tovarăşii săi. 

— Pe naiba! 

Claire se întoarse cu camera video. 

— Le-ai spus că nu locuiesc aici? am întrebat-o. 


— Le-am spus, a confirmat ea şi a ridicat camera la ochi. 

— Şi totuşi, voi, băieţi, aţi continuat percheziţia. În acel 
moment a devenit ilegală. Trebuia să ştiţi cînd să vă opriţi, dar 
n-ar mai fi fost amuzant, nu? E mult mai distractiv să scor- 
moneşti prin lucrurile intime ale altora. Aţi avut o şansă, băieţi, 
şi aţi ratat-o. Acum, va trebui să suportaţi consecinţele. 

— Eşti nebun, spuse Gasko. 

Incercau să nu-şi trădeze frica — dar ştiau că sînt avocat. Nu 
mă găsiseră în locuinţă, aşa că poate ştiam despre ce vorbesc. 
Nu era chiar aşa. Dar în acel moment suna bine. 

Juridic vorbind, gheaţa pe care păşeam era foarte subţire. 

Am ignorat comentariul lui Gasko. 

— Numele voastre, vă rog, le-am spus celor doi poliţişti în 
uniformă, care şi-au scos insignele. Ralph Lilly şi Robert Blower. 
Mulţumesc, am adăugat, făcînd pe nebunul. Veţi fi piriţii 
numerele trei şi patru. Acum, ce-ar fi să plecaţi? 

— Unde e dosarul? mă întrebă Gasko. 

— Dosarul nu e aici pentru că eu nu locuiesc aici. De asta vă 
voi da în judecata, ofiţer Gasko. 

— Ni se întîmplă mereu, ce contează? 

— Grozav. Cine este procurorul vostru? 

Nu reuşi să-şi amintească numele în fracțiunea de secundă 
crucială care a urmat. M-am îndreptat spre camera de zi şi, 
deloc entuziaşti, m-au urmat şi ei. 

— Plecaţi, le-am spus. Dosarul nu e aici. 

Claire îi înghesuia cu camera video şi asta nu le permitea să 
se răstească. Blower murmură ceva despre avocaţi şi cu toţii se 
îndreptară, cu paşi grei, spre uşă. 

Am citit mandatul după plecarea lor. Claire mă privea, 
sorbind din cafea la masa din bucătărie. Şocul percheziţiei tre- 
cuse; era din nou liniştita, chiar rece ca gheaţa. N-ar fi recunos- 
cut că se speriase, n-ar fi îndrăznit să arate chiar şi cea mai 
mică urmă de vulnerabilitate şi, în vreun fel sau altul, că 
avusese nevoie de mine. 

— Ce e în dosar? m-a întrebat. 

De fapt, nici nu dorea să ştie. Dorea numai să se asigure, cit 
de cît, că nu se va mai întîmplă. 

— E o poveste lunga, i-am răspuns. 

Cu alte cuvinte, nu mă întreba. A înţeles. 

— Chiar ai de gînd să-i dai în judecată? 


— Nu. Nu am nici o bază pentru un proces. Am vrut doar să 
scap de ei. 

— A mers. E posibil să revină? 

— Nu. 

— Mă bucur să aud asta. 

Am împăturit mandatul de percheziţie şi l-am virit într-un 
buzunar. Se referea la un singur obiect — dosarul 
RiverOaks/TAG, care în acel moment era bine ascuns în peretele 
noii mele locuinţe, alături de o copie. 

— Le-ai spus unde stau? am întrebat-o. 

— Dar eu nu ştiu unde stai, mi-a răspuns ea. 

Au urmat cîteva momente de tăcere, în care ar fi putut să 
mă întrebe, totuşi, unde locuiesc. N-a făcut-o. 

— Îmi pare rău că s-a întîmplat aşa, Claire. 

— Nu-i nimic. Promite-mi doar că nu se va mai întîmpla. 

— Îţi garantez. 

Am plecat fără îmbrăţişări, sărutări sau vreo atingere de 
orice fel. Doar i-am spus noapte buna şi am ieşit pe uşă. Era 
exact ce dorea ea. 


20 


Marţea era zi de primiri la Comunitatea pentru nonviolenţă 
creativă, sau CCNV — de departe cel mai mare adăpost din 
District. Din nou, Mordecai s-a aflat la volan. Planul lui era să mă 
însoţească la fel ca în prima săptămînă, pentru ca apoi să-mi 
dea drumul în lume. 

Ameninţările şi avertismentele transmise de mine lui Barry 
Nuzzo fuseseră ignorate. Firma Drake & Sweeney juca tare şi 
asta nu mă surprindea. Raidul dinainte de răsăritul soarelui în 
fosta mea locuinţă, era un avertisment mitocănesc cu privire la 
ceea ce avea să urmeze. Trebuia să-i spun lui Mordecai adevărul 
despre ceea ce făcusem. 

În maşină, îndată ce-am pornit la drum, am început să 
vorbesc. 

— Soţia mea şi cu mine ne-am despărţit. M-am mutat de 
acolo. 

Bietul om nu era pregătit pentru veşti atit de negre la opt 


dimineaţa. 

— Imi pare rău, mi-a spus, privindu-mă şi fiind pe punctul de 
a lovi un pieton mai neatent. 

— N-ai de ce. Azi, în zorii zilei, poliţiştii au făcut un raid în 
casa unde locuiam înainte, căutîndu-mă pe mine şi, mai ales un 
dosar, pe care l-am luat cînd am plecat de la firmă. 

— Ce fel de dosar? 

— Dosarul lui DeVon Hardy şi Lontae Burton. 

— Te ascult. 

— După cum ştim, DeVon Hardy a luat ostatici şi a fost ucis 
pentru că firma Drake & Sweeney a efectuat evacuarea de unde 
stătea. Impreună cu el, au mai fost evacuaţi alţi şaisprezece, 
împreună cu cîțiva copii. Lontae Burton şi mica ei familie făceau 
parte din grup. 

Mordecai reflectă puţin asupra celor auzite, apoi îmi zise: 

— Ce mică e lumea! 

— Depozitul abandonat s-a întîmplat să se afle în zona pe 
care RiverOaks intenţiona să o folosească pentru construcţia 
unui oficiu poştal. E un proiect de douăzeci de milioane de 
dolari. 

— Cunosc clădirea. Acolo au stat întotdeauna locatari ilegali. 

— Numai că nu erau ilegali sau aşa băânuiesc eu. 

— Bănuieşti? Sau ştii precis? 

— Pentru moment, bănuiesc. Dosarul a fost măsluit; s-au 
scos documente, s-au pus altele în loc. Un asistent legal pe 
nume Hector Palma a făcut treburile murdare, vizitele la depozit 
şi s-a ocupat de evacuarea propriu-zisă; el este asul meu din 
miînecă. Mi-a trimis un bilet anonim prin care mă informa că 
evacuările au fost ilegale. Mi-a dat un set de chei ca să iau 
dosarul. Incepind de ieri, nu mai lucrează la birou] lor de aici, 
din District. 

— Unde este acum? 

— Aş fi încîntat să ştiu. 

— Ţi-a dat chei? 

— Nu direct. Le-a lăsat pe biroul meu, cu instrucţiuni. 

— Şi le-ai folosit? 

— Da. 

— Ca să furi un dosar? 

— Nu-mi pusesem în gînd să-l fur. Mă îndreptam spre biroul 
tău, ca să-l copiez, cînd un nebun a trecut cu maşina pe roşu şi 


m-a trimis la spital. 

— E vorba de dosarul pe care l-am recuperat din maşina ta? 

— Da. Voiam să-l copiez, să-l duc la locul lui, înapoi la Drake 
& Sweeney, şi nimeni n-ar fi ştiut nimic. 

— Mă îndoiesc de înţelepciunea planului tău. 

li venea să mă facă tîmpit, dar relaţia dintre noi nu era încă 
suficient de strînsă. 

— Ce lipseşte din el? 

l-am făcut un sumar al poveștii firmei RiverOaks şi i-am spus 
de graba cu care încercau să construiască oficiul poştal. 

— Se grăbeau să pună mina repede pe teren. Palma s-a dus 
la depozit prima dată şi a fost atacat. Raportul e în dosar. S-a 
dus din nou, de data asta cu pază, şi raportul lipseşte. A fost 
îndosariat aşa cum se cuvine, apoi scos, probabil de către 
Braden Chance. 

— Şi ce scrie în raport? 

— Nu ştiu. Dar am o bănuială, cum că Hector a inspectat 
depozitul, i-a găsit pe locatarii ilegali în locuinţele lor 
improvizate, a vorbit cu ei şi a aflat că, de fapt, îi plăteau chirie 
lui Tillman Gantry. Nu erau ilegali, ci chiriaşi, cu drept de a fi 
protejaţi în baza legii relaţiilor dintre proprietari şi chiriaşi. În 
acel moment, buldozerul era pregătit de atac, depozitul trebuia 
închis, Gantry era pe punctul de a scoate o avere din afacere, 
aşa că raportul a fost ignorat şi evacuarea a avut loc. 

— Erau acolo şaptesprezece oameni. 

— Da, plus cîţiva copii. 

— Ştii numele celorlalţi? 

— Da. Cineva, bănuiesc că Palma, mi-a dat o listă. A pus-o 
pe biroul meu. Dacă îi putem găsi pe acei oameni, atunci avem 
nişte martori. 

— Poate. Cred, mai degrabă, că Gantry i-a speriat de 
moarte. E un tip important, poartă armă, face pe "Naşul". Cînd 
spune oamenilor să-şi ţină gura, ei ştiu că ori fac ce li se spune, 
ori ajung pe fundul apei. 

— Dar ţie nu-ţi este frică de el, nu-i aşa, Mordecai? Hai să-l 
găsim şi să scoatem puţin untul din el; o să se moaie şi o să ne 
spună tot. 

— Ce să zic, ştii totul despre lumea străzii, nu? Am angajat 
un idiot! 

— O s-o ia la fugă cînd ne vede. 


Umorul nu avea nici un efect la ora aceea. Nici încălzitorul 
din maşină, deşi era dat la maximum. Îngheţam de frig. 

— Cit a luat Gantry pentru clădire? m-a întrebat Mordecai. 

— Două sute de mii. O cumpărase cu două luni mai înainte; 
nu există în dosar acte din care să reiasă cît a plătit pentru ea. 

— De la cine a cumpărat clădirea? 

— De la stat. Era abandonată. 

— Probabil că a plătit cinci mii. Cel mult zece. 

— Nu-i rău profitul. 

— Deloc. E un pas înainte pentru Gantry. La început, era un 
găinar de mina a doua — închiria duplexuri, spăla maşini şi ţinea 
nişte băcănii micuţe, afaceri mici, adică. 

— Ce rost avea să cumpere depozitul şi să închirieze spaţii 
cu chirii mici? 

— Primea bani gheaţă. Să zicem că a dat cinci mii de dolari 
pe clădire, a mai cheltuit zece mii, ridicînd nişte ziduri şi 
montînd cîteva toalete. Pune şi lumină şi gata afacerea! Vorba 
umblă din om în om şi apar chiriaşii; el le cere o sută de dolari 
pe lună, numai bani gheaţă. Clienţilor lui nu le păsa, oricum, de 
cecuri. Clădirea rămîne aparent neîngrijită, pentru ca, dacă apar 
autorităţile, să poată spune că acolo nu se află decit locatari ile- 
gali. Promite să-i dea afară, dar nici prin minte nu-i trece. 
Chestiile astea se întîmplă mereu. Lipsa unor regulamente 
stricte cu privire la locuinţe. 

Am fost pe punctul de a-l întreba de ce nu intervin 
autorităţile pentru aplicarea legii dar, din fericire, m-am abținut. 
Răspunsul stătea în gropile din asfalt, prea numeroase pentru a 
le mai număra sau evita; în parcul de maşini ale poliţiei, dintre 
care o treime constituiau un risc pentru şofer; în şcolile cu 
acoperişuri şubrede; în spitalele cu pacienţii înghesuiți în deba- 
rale; în cele cinci sute de mame cu copii, lipsite de adăpost şi 
incapabile să găsească unde să stea. Pur şi simplu autoritatea 
nu funcţiona. 

lar un proprietar renegat, unul care, de fapt, aduna oamenii 
de pe străzi, nu părea o prioritate. 

— Cum ai să-l găseşti pe Hector Palma? m-a întrebat. 

— Presupun că firma a fost suficient de înţeleaptă ca să nu-l 
dea afară. Mai au alte şapte filiale, aşa că îmi imaginez că l-au 
ascuns pe undeva. Am să-l găsesc. 

Ne aflam în centru. Mordecai mi-a arătat ceva cu braţul şi 


mi-a spus: 

— Vezi rulotele acelea, puse unele peste altele? Acolo e 
Piaţa Mount Vernon. 

Era un spaţiu de mărimea unui bloc de locuinţe, înconjurat 
de un gard foarte înalt, ca să nu se vadă din afară. Erau adunate 
acolo rulote de toate formele şi dimensiunile, unele jalnice, 
toate foarte prăpădite. 

— E adăpostul cel mai mizerabil din oraş. Acelea sînt nişte 
rulote poştale vechi, date Districtului de către guvern; 
autorităţile locale, la rîndul lor, au avut ideea strălucită să le 
umple cu oamenii străzii. Sînt înghesuiți acolo ca sardelele în 
cutie. 

La intersecţia cu Strada 2 şi Strada D, mi-a arătat o clădire 
lungă, cu trei etaje — casă pentru o mie trei sute de persoane. 


Comunitatea CCNV fusese fondată la începutul anilor '70, de 
către un grup de protestatari împotriva războiului, care se 
adunaseră la Washington, devenind un coşmar pentru guvern. 
Locuiau împreună, într-o casă din cartierul de nord-vest. În cur- 
sul protestelor din preajma Capitoliului, au întîlnit veterani ai 
războiului din Vietnam, rămaşi fără casă, şi au încercat să-i 
convingă să treacă de partea lor. S-au mutat în sedii mai 
încăpătoare, în diferite zone din oraş şi numărul lor a crescut. 
După război, şi-au concentrat atenţia asupra condiţiei oamenilor 
străzii din District. La începutul anilor '80, un activist pe nume 
Mitch Snyder a început să se afirme şi, curînd, a devenit un glas 
pasionat şi puternic în sprijinul celor fără adăpost. 

CCNV a găsit clădirea unui colegiu abandonat, construit cu 
bani de la stat şi aflat, în continuare, în proprietate federală, pe 
care l-a ocupat cu şase sute de locatari ilegali. Acel loc a devenit 
cartierul lor general şi casa lor. S-au făcut destule eforturi pen- 
tru a-i scoate de acolo, toate zadarnice. În 1984, Snyder a 
suportat cincizeci şi una de zile de greva foamei, pentru a 
atrage atenţia asupra oamenilor fără adăpost. Cum pînă la 
realegerea sa mai era doar o lună, preşedintele Reagan a 
anunţat, îndrăzneţ, planul său de a transforma clădirea într-un 
adăpost model pentru oamenii străzii. Snyder şi-a încheiat 
greva. Toată lumea a fost fericită. După alegeri, Reagan şi-a 
încălcat promisiunea şi au urmat tot felul de litigii neplăcute. 


În 1989, autorităţiile oraşului au construit un adăpost în zona 
de sud-est, departe de centru, şi au început un proiect de 
scoatere a oamenilor străzii din CCNV. Dar au constatat că 
aceştia sînt iuți la miînie. Nici pe departe nu aveau de gînd să 
plece. Snyder a anunţat că vor închide ferestrele cu scînduri şi 
se vor pregăti de atac. Umblau tot felul de zvonuri — că acolo se 
află opt sute de persoane; că au un stoc de arme; că va urma un 
război. 

Autorităţile au dat înapoi şi au reuşit să facă pace. CCNV a 
crescut la o mie trei sute de paturi. Mitch Snyder s-a sinucis în 
1990 şi o stradă a primit numele lui. 

Se făcuse aproape opt şi jumătate cînd am ajuns; era ora de 
plecare a locatarilor obişnuiţi. Mulţi aveau de lucru, majoritatea 
doreau să plece de acolo în cursul zilei. Cam o sută de persoane 
zăboveau în faţa uşii de la intrare, fumînd o ţigară şi discutînd 
veseli în frigul de afară, după o noapte de odihnă la căldură. 

Inăuntru, la parter, Mordecai s-a adresat unui supraveghetor 
în dialect; şi-a notat numele într-un registru şi apoi am străbătut 
împreună holul, prin furnicarul de oameni care se grăbeau să 
plece. Incercam cu greu să ignor albeaţa pielii mele, dar era 
imposibil. Eram îmbrăcat rezonabil, cu jachetă şi cravată. 
Fusesem bogat toată viaţa mea şi mă simţeam pierdut în acea 
mare de negri — tineri duri, crescuţi în stradă, din care majori- 
tatea aveau cazier, dar numai puţini aveau bani în buzunare. 
Evitam să-i privesc în ochi şi ţineam capul în jos, încruntîndu-mă 
la podea. Ajunşi la camera de primiri, am aşteptat. 

— Cei care deţin arme şi droguri sînt automat excluşi pe 
viaţă de aici, mi-a spus Mordecai, uitindu-se, ca şi mine, după 
şirurile de bărbaţi care se îndreptau spre scări. M-am simţit ceva 
mai în siguranţă. 

— Ţi se întîmplă să simţi o stare de nervozitate cînd te afli 
aici? l-am întrebat. 

— Te obişnuieşti. 

Lui îi era uşor să vorbească. Vorbea pe limba lor. 

Pe un panou aflat chiar lîngă uşă se afla o foaie cu solicitări 
pentru Centrul legal. Mordecai a luat-o de acolo şi, împreună, 
am cercetat numele clienţilor noştri. Ceva mai puţini decit de 
obicei, a comentat el. Cit am aşteptat să ni se aducă cheia, mi-a 
dat lămuririle necesare. 

— Acolo se află biroul poştal. Una dintre nemulţumirile 


muncii noastre este că nu putem ţine pasul cu clienţii noştri. 
Adresele sînt vagi. Adăposturile bune le permit locatarilor lor să 
trimită şi să primească scrisori. Acolo e vestiarul, a continuat el, 
arătînd spre o altă uşă din apropiere. Se primesc între treizeci şi 
patruzeci de persoane săptămiînal. Primul pas este un examen 
medical; tuberculoza constituie spaima cea mai mare. Al doilea 
pas e o vizită la vestiar, pentru trei seturi de haine — lenjerie 
intimă, şosete, tot ce au nevoie. O dată pe lună, fiecare client 
poate reveni pentru un alt costum, aşa că, la sfirşitul anului, se 
aleg cu o garderobă decentă. Nu sînt zdrenţe. Centrul primeşte 
mai multe donaţii în haine decit ar putea folosi vreodată. 

— Un an, ai zis? 

— Exact. După un an sînt daţi afară, ceea ce ar putea să ţi se 
pară dur. Dar nu e aşa. Scopul este de a le crea o bază de sigu- 
ranţa. Cînd un client soseşte aici, are la dispoziţie douăsprezece 
luni pentru a deveni curat, a scăpa de patima beţiei, poate să 
dobîndească nişte deprinderi practice şi să-şi găsească o slujbă. 
Majoritatea pleacă în mai puţin de un an. Cite unii ar dori să 
rămînă aici o veşnicie. 

Un tip pe nume Ernie şi-a făcut apariţia cu un set impresio- 
nant de chei. A deschis uşa camerei de primire şi s-a făcut 
nevăzut. Ne-am pregătit cele necesare şi am aşteptat, gata pen- 
tru a ne oferi serviciile. Mordecai s-a îndreptat spre uşă, cu lista 
în mînă, şi a strigat primul nume. 

— Luther Williams. 

Luther abia dacă încăpea pe uşă şi scaunul pe care s-a 
aşezat aproape că s-a rupt sub greutatea lui. Era îmbrăcat cu o 
salopetă verde, de lucru, şosete albe şi papuci de baie, din 
cauciuc portocaliu. Lucra de noapte, într-o centrală termică de 
sub Pentagon. Prietena lui, cu care locuia împreună, plecase şi 
luase tot, lăsîndu-l plin de datorii. Işi pierduse locuinţa şi era 
jenat că trebuie să stea în adăpost. 

— Am nevoie doar de o pauză, ne-a spus, şi mi-a fost milă de 
el. Avea multe datorii. Credite neachitate la timp. Pentru 

moment, se ascundea de creditori la CCNV. 

— Să facem o cerere de faliment, mi-a spus Mordecai. 

Eu nu aveam habar cum să fac o cerere de faliment. Am 
încuviinţat, încruntat. Luther părea mulţumit. Timp de douăzeci 
de minute am completat formulare, iar el a plecat fericit. 

Următorul client era Tommy, care s-a strecurat grațios în 


încăpere şi ne-a întins o mînă cu unghiile lăcuite în roşu-aprins. 
Eu am reuşit să-mi iau privirea de la ele, Mordecai nu. Tommy 
era clientul permanent al clinicilor de dezintoxicare — pentru 
heroină şi crack — şi rămăsese dator cu plata impozitelor. Nu le 
mai achitase de trei ani, iar Fiscul descoperise, în sfîrşit, unde se 
afla. În plus, avea vreo două mii de dolari restanţă pentru pensia 
alimentară. M-am mai liniştit aflînd că, în ciuda aparenţelor, era 


tată. Cura de dezintoxicare fusese severă — şapte zile pe 
săptămînă — şi îl împiedica să-şi găsească un serviciu 
permanent. 


— Nu se poate solicita faliment nici pentru pensia 
alimentară, nici pentru impozite, a spus Mordecai. 

— Păi, nu pot lucra din cauza curei şi, daca ies de acolo, mă 
apuc iar de droguri. Aşa că, dacă nu pot lucra şi nu pot cere fali- 
ment, ce să fac? 

— Nimic. Nu-ţi face griji pînă cînd nu termini cura şi îţi 
găseşti o slujbă. Apoi, caută-l pe Michael Brock, pe care îl vezi 
aici. 

Tommy a zimbit şi mi-a făcut cu ochiul, apoi a părăsit 
încăperea. 

— Cred că i-ai plăcut, mi-a zis Mordecai. 

Ernie ne-a mai adus o foaie de înscriere, cu unsprezece 
nume pe ea. La uşă se făcuse coadă. Am decis să lucrăm sepa- 
rat; eu m-am dus la celălalt capăt al încăperii, Mordecai a rămas 
unde se afla şi am început să intervievăm cite doi clienţi în 
acelaşi timp. 

Primul care mi-a venit mie era un tînăr acuzat de consum de 
droguri. Mi-am notat toate informaţiile, pentru a-l pune pe 
Mordecai la curent, odată ajunşi la Centru. 

Următorul oferea o privelişte şocantă: un bărbat alb, de vreo 
patruzeci de ani, fără tatuaje, cicatrice faciale, dinţi sparţi, 
cercei în ureche, ochi injectaţi sau nasul roşu. Avea barba 
crescută de o săptamină şi se răsese pe cap cam cu o lună 
înainte. Cînd am dat mîna, am observat că mîna lui era moale şi 
umeda. Paul Pelham era numele lui şi stătea în adăpost de trei 
luni. Fusese doctor. 

Droguri, divorţ, faliment şi anularea dreptului de a-şi practica 
meseria — trecuse prin toate astea, nu de mult, dar amintirea 
lor începea să se estompeze. Nu dorea decit să stea de vorbă cu 
cineva, de preferinţă un alb. Din cînd în cînd, arunca şi cite o 


privire temătoare spre masa la care era aşezat Mordecai. 

Pelham fusese un ginecolog de marca în Scranton, statul 
Pennsylvania — casă mare, Mercedes, soţie drăguță, doi copii. 
Mai întîi exagerase cu consumul de valium, apoi devenise 
dependent de medicamente mai puternice. A început să guste şi 
deliciile cocainei şi ale cărnii unor asistente din clinică. În para- 
lel, era un talentat agent de vînzări imobiliare, implicat în dez- 
voltarea urbană şi finanţe. Într-o zi, în timpul unei naşteri, a 
scăpat copilul din miini. Pruncul a murit. Tatăl, un pastor foarte 
respectat, a fost martor la accident. Umilinţa unui proces a fost 
urmată de mai multe droguri, mai multe asistente şi, în final, 
totul s-a prăbuşit. A contractat un herpes de la o pacientă, a 
molipsit-o şi pe soţia lui, iar ea şi-a luat tot ce avea şi a plecat în 
Florida. 

Eram ca hipnotizat, ascultîndu-l. În cazul fiecărui client pe 
care, în scurta mea carieră de avocat al străzii, îl întîlnisem pînă 
în acel moment, dorisem să aflu detaliile dureroase ale felului în 
care ajunsese în stradă. Doream să fiu sigur că nu mi se va 
întîmpla şi mie acelaşi lucru; că oamenii aparţinind clasei mele 
sociale nu aveau de ce să-şi facă griji din pricina unor asemenea 
necazuri. 

Pelham era fascinant pentru că, pentru prima dată, priveam 
un client şi îmi spuneam, da, aş putea fi eu în locul lui. Viaţa ar 
putea conspira pentru a dărima aproape pe oricine. lar omul 
acela dorea să vorbească despre asta. 

A făcut aluzie la faptul că, poate, nu i s-a şters urma. Îl ascul- 
tasem suficient de mult şi mă pregăteam să-l întreb, mai precis, 
de ce are nevoie de avocat, cînd mi-a spus: 

— Am ascuns nişte lucruri în cererea de faliment. 

Mordecai îşi rezolva clienţii pe bandă, în vreme ce noi, doi 
băieţi albi, stăteam la taclale, aşa că am reînceput să iau notițe. 

— Ce fel de lucruri? 

Avocatul care se ocupase de cazul lui de faliment era necin- 
stit, mi-a spus omul, pentru ca apoi să se lanseze într-o poveste 
cam neclară despre cum băncile îi blocaseră creditele prea 
devreme şi îl ruinaseră. Vorbea moale, pe un ton scăzut şi, de 
fiecare dată cînd Mordecai ne arunca o privire, se oprea. 

— Mai e ceva, mi-a spus omul. 

— Ce anume? l-am întrebat. 

— E o discuţie confidențială, nu? Adică, am avut mulţi 


avocaţi, dar i-am plătit de fiecare dată. Numai Dumnezeu ştie 
cum i-am plătit. 

— E extrem de confidenţial, i-am răspuns, sincer. Chiar dacă 
lucrăm fără onorariu, plata sau neplata serviciilor nu afecta 
relaţia privilegiata dintre client şi avocat. 

— Nu ai voie să sufli o vorbă nimănui. 

— Nici o vorbuliţă. 

Brusc, mi-a trecut prin minte că un adăpost pentru o mie trei 
sute de suflete, în centrul oraşului Washington, era o 
ascunzătoare minunată. 

Răspunsul meu părea să-l fi mulţumit. 

— Cînd mă scăldam în bani, mi-a spus, încă şi mai încet decit 
pînă atunci, am descoperit că soţia mea avea o legătură cu un 
alt bărbat. Una dintre pacientele mele mi-a spus. Cînd faci un 
examen medical unor femei goale, ele sînt gata să-ţi spună 
orice. Am fost distrus. Am angajat un detectiv privat şi, 
bineînţeles, era adevărat. 

Ei bine, să spunem că, într-o bună zi, celălalt bărbat a 
dispărut. 

S-a oprit, aşteptînd răspunsul meu. 

— A dispărut? 

— Da. Nu l-a mai văzut nimeni de atunci. 

— E mort? l-am întrebat, uluit. 

A înclinat uşor capul, în semn de răspuns. 

— Ştii unde se află? 

Altă înclinare a capului. 

— Cînd s-a întîmplat asta? 

— Acum patru ani. 

Încercam, cu mîna tremurîndă, să notez totul. Omul s-a aple- 
cat înainte şi mi-a şoptit: 

— Era agent FBI. Un fost iubit din vremea colegiului — din 
statul Pennsylvania. 

— Ei, nu mai spune! am murmurat, total nesigur daca 
spunea sau nu adevărul. 

— Sînt urmărit. 

— De cine? 

— De FBI. Mă pîndesc de patru ani. 

— Ce vrei să fac eu? 

— Nu ştiu. Poate că vor să cădem la învoială. Am obosit să 
mă ştiu mereu urmărit. 


Am reflectat o clipă asupra situaţiei; Mordecai terminase de 
discutat cu un client şi chema un altul. Pelham îi urmărea 
fiecare mişcare. 

— AŞ avea nevoie de nişte informaţii, i-am spus omului. Ştii 
numele agentului? 

— Da. Ştiu unde şi cînd s-a născut. 

— Şi unde şi cînd a murit. 

— Da. 

Nu adusese cu el notițe sau documente. 

— Ce-ar fi să vii la biroul meu? Adu şi informaţiile. Putem 
vorbi acolo. 

— Trebuie să reflectez mai întîi, mi-a răspuns el, uitîndu-se la 
ceasul de la mînă. Mi-ă explicat că făcea jumătate de normă ca 
administrator al unei biserici şi că întirzie la serviciu. Ne-am 
strîns mîinile şi a plecat. 

Invăţam foarte repede că una dintre provocările muncii de 
avocat al străzii era capacitatea de a-i asculta pe oameni. Mulţi 
dintre clienţii mei nu doreau decit să stea de vorba cu cineva. 
Reuşiseră, cumva, să treacă de primul şoc şi cum consultaţia 
juridică era gratuită, de ce să nu-şi descarce sufletul în faţa unui 
avocat? Mordecai era un maestru în scurtarea poveştilor şi se 
pricepea să stabilească dacă exista o bază pentru acţiune. Eu 
eram încă îngrozit de constatarea că oamenii puteau fi atit de 
săraci. 

Mai învăţam şi faptul că un caz ideal era acela rezolvat pe 
loc, fără continuări. Aveam un carnet plin cu cereri pentru 
cupoane de alimente, ajutoare pentru locuinţă, asistenţă medi- 
cală, cărţi de asigurări sociale, chiar şi carnete de conducere. 
Cînd aveam dubii, completam un formular. 

Douăzeci şi şase de clienţi au venit şi au plecat înainte de 
prînz. La sfîrşit, eram amindoi epuizați. 

— Hai să facem o plimbare, mi-a propus Mordecai cînd am 
ieşit din clădire. 

Era o zi senină, cu aer rece şi o boare de vînt proaspăt, 
numai bun după trei ore petrecute într-o cameră cu aer închis, 
fără ferestre. Peste drum se afla Administraţia Financiară, o 
clădire frumoasă, modernă. De fapt, CCNV era înconjurat de 
construcţii mult mai frumoase şi mai noi. Ne-am oprit la inter- 
secţia dintre Strada 2 şi Strada D şi, de acolo, am privit Centrul. 

— Contractul de închiriere expiră peste patru ani, mi-a spus 


Mordecai. Vulturii de la agenţiile imobiliare au început, deja, să 
roiască. Se proiectează construirea unui nou Centru al 
convenției, cu două rînduri de blocuri mai încolo. 

— Va fi o luptă crincenă. 

— Va fi un adevărat război. 

Am traversat strada şi ne-am îndreptat spre dealul 
Capitoliului. 

— Tipul acela alb — ce ţi-a povestit? m-a întrebat Mordecai. 
Pelham fusese singurul tip alb. 

— A fost uimitor, i-am răspuns, neştiind de unde să încep. A 
fost pe vremuri doctor, în Pennsylvania. 

— Cine îl urmăreşte acum? 

— Poftim? 

— Cine îl urmăreşte acum? 

— FBl-ul. 

— Ce drăguţ! Data trecută era CIA. 

Am încremenit; Mordecai îşi păstra calmul. 

— L-ai mai văzut? 

—Da, din cînd în cînd îşi face rondul. Peter şi nu mai ştiu 
cum. 

— Paul Pelham. P 

— Şi numele se schimbă, mi-a spus, peste umăr. li merge 
gura grozav, nu? 

Îmi pierise graiul. Am rămas acolo, pe loc, privindu-l pe 
Mordecai cum se îndepărtează, cu mîinile înfundate în 
buzunarele trenciului şi umerii scuturindu-se de atita ris. 


21 


Cînd am adunat destul curaj pentru a-i spune lui Mordecai că 
am nevoie de o după-amiază liberă, m-a informat brutal ca 
situaţia mea era egală cu a celorlalţi, că nimeni nu stătea să 
numere cite ore lucrez şi că, dacă aveam nevoie de o pauză, la 
naiba, puteam să mi-o iau singur. Am părăsit centrul grăbit şi 
numai Sofia păru să observe. 

Am pierdut o oră completind formularele de asigurare. 
Lexus-ul era distrus; compania îmi oferea 21 480 de dolari, cu 
descărcarea de orice alte responsabilităţi, pentru ca apoi să 


poată acţiona împotriva celor care închiriaseră asigurarea 
Jaguarului. Datoram băncii 16 000 de dolari, aşa că am plecat cu 
un cec de 5 000 de dolari şi ceva mărunţiş, suficienţi, cu 
siguranţă, pentru a-mi cumpăra o maşină potrivită, 
corespunzătoare noii mele poziţii de avocat al celor săraci, şi 
care să nu-i tenteze pe hoţii de maşini. 

Mi-am pierdut altă oră în anticamera doctorului meu curant. 
Ca un avocat ocupat, cu telefon celular şi mulţi clienţi ce mă 
aflam, am stat ca pe ghimpi printre reviste, ascultind ceasul 
cum ticăie. 

O asistenta m-a pus să mă dezbrac pînă la chiloţi şi, timp de 
douăzeci de minute, am stat întins pe o masă rece. Vînătăile 
căpătaseră o nuanţă maronie-închis. Doctorul m-a palpat, 
reuşind să mai înrăutăţească situaţia, dar a încheiat prin a mă 
pronunţa bun pentru următoarele săptămîni. 

Am ajuns la biroul avocatei lui Claire exact la patru şi am 
fost întimpinat de o recepţioneră acră, îmbrăcată ca un bărbat. 
Din orice colţişor răzbătea un aer de răutate. Orice sunet te 
făcea să te gindeşti la ura faţă de bărbaţi: vocea brutală, 
răguşită, a fetei care răspundea la telefon; glasul vreunei vedete 
country, croncănind la difuzoare; tonul răstit ce se auzea, din 
timp în timp, de la capătul holului. Camerele erau decorate în 
nuanţe pastel: mov, roz şi bej. Revistele de pe măsuţa pentru 
cafea erau puse acolo pentru a sublinia un lucru: nu cuprindeau 
decit articole despre femei care munceau pentru cariera lor — 
nici urmă de birfe sau amănunte spectaculoase. Vizitatorii erau 
chemaţi să le admire, nu să le citească. 

Jacqueline Hume adunase o avere scoţind untul din doctorii 
necinstiţi, pentru ca apoi să-şi creeze o reputaţie implacabilă, 
după ce distrusese vreo doi senatori care umblau după fuste. 
Numele ei înfricoşa orice bărbat nefericit în căsnicie din D.C., 
mai ales dacă avea venituri frumuşele. Eram nerăbdător să sem- 
nez documentele şi să plec. 

In loc de asta, am fost lăsat să aştept treizeci de minute şi 
mă pregăteam să fac un scandal cumplit cînd o asociată a venit 
după mine şi m-a dus spre un birou aflat la capătul holului. 
Femeia mi-a înmînat înţelegerea de divorţ şi, pentru prima dată, 
am văzut realitatea în faţa. Titlul eră: Claire Addison Brock 
împotriva lui Michael Brock. 

Legea cerea să locuim separat timp de şase luni, înainte de 


a putea divorța. Am citit textul înţelegerii cu atenţie, l-am 
semnat şi am plecat. La începutul lui noiembrie puteam fi, din 
nou, liber. 

A patra oprire din acea după-amiază s-a petrecut în lotul de 
parcare al firmei Drake & Sweeney, unde m-am întîlnit cu Polly 
exact la ora cinci; îmi aducea două cutii de carton, cu amintirile 
rămase la birou. Era politicoasă şi eficientă, ca de obicei, dar 
abia vorbea şi, bineînţeles, se grăbea. Probabil că purta 
microfon. 


Mi-am continuat drumul de-a lungul altor rînduri de blocuri şi 
m-am oprit în dreptul unei intersecţii aglomerate. Sprijinit de 
zidul unei clădiri, am format numărul de telefon al lui Barry 
Nuzzo. Era în şedinţă, ca de obicei. Mi-am spus numele, am 
lăsat să se înţeleagă că e o urgenţă şi, după treizeci de secunde, 
Barry era la aparat 

— Putem vorbi? l-am întrebat. Îmi imaginam că sîntem 
ascultați. 

— Bineînţeles. 

— Sînt chiar la capătul străzii, la intersecţia dintre Strada K şi 
Connecticut. Hai să bem o cafea. 

— Aş putea fi acolo într-o oră. 

— Nu. Acum sau deloc. 

Nu doream ca băieţii să aibă timp să facă planuri şi 
aranjamente. 

— Bine, stai să văd. Mda, în regulă. Se poate face. 

— Sînt la cafeneaua Bingler. 

— Ştiu unde este. 

— Te aştept. Şi vino singur. 

— Te uiţi la prea multe filme, Mike. 

Zece minute mai tîrziu, stăteam amindoi lîngă vitrină unei 
cafenele micuţe, pline de lume, cu cîte o cafea fierbinte în faţă 
şi privind trecerea pietonilor pe Strada Connecticut. 

— De ce a fost nevoie de mandat de percheziţie? l-am 
întrebat 

— E dosarul nostru. E la tine, noi îl vrem înapoi. Foarte 
simplu. 

— N-o să-l găsiţi, ai înţeles? Aşa că terminati cu căutarea 
asta. 


— Unde locuieşti acum? 

Am pufnit în ris, făcînd pe deşteptul. 

— După mandatul de percheziţie urmează, de obicei, un 
mandat de arest, i-am spus. Aşa o să se întîmple? 

— Nu sînt în măsură să spun. 

— Mulţumesc, amice. 

— Uite, Michael, să pornim de la premisa că tu greşeşti. Ai 
luat ceva ce nu-ţi aparţine. Asta înseamnă furt pur şi simplu. 
Prin acest act, ai devenit un duşman al firmei. Eu, prietenul tău, 
continuu să lucrez la firmă. Doar nu-ţi imaginezi că te voi ajuta, 
cînd acţiunile tale pot periclita firma. Tu ai creat această 
încurcătură, nu eu. 

— Braden Chance nu v-a spus totul. Tipul e uri vierme, un 
nesimţit arogant care a făcut nişte potlogării şi acum încearcă 
să-şi păzească fundul. Vrea ca voi să credeţi că e vorba doar 
despre un dosar furat şi să mă urmăriţi pe mine. Dar dosarul 
poate umili firma. 

— Deci, unde baţi? 

— Renuntati. Nu mai faceţi vreo prostie. 

— Cum ar fi, să cerem arestarea ta? 

— Mda, pentru început. Mă uit toată ziua peste umăr şi asta 
nu mă amuză deloc. 

— N-ar fi trebuit să furi. 

— Nu aveam de gind să fur, înţelegi? Am împrumutat 
dosarul. Doream să-l copiez şi să-l aduc înapoi, dar n-am mai 
reuşit. 

— Deci, în sfîrşit recunoşti că e la tine. 

— Da, dar pot să şi neg. 

— Te joci Michael, iar ăsta nu e joc. Ai să suporţi loviturile. 

— Nu şi dacă voi renunţaţi la acţiunile voastre. Doar pentru 
moment. Hai să facem un armistițiu de o săptămînă. Gata cu 
mandatele de percheziţie. Nici o arestare. 

— În regulă, dar tu ce oferi? 

— N-o să pun firma într-o situaţie neplăcută din cauza 
dosarului. 

Barry clătină din cap şi înghiţi o gură mare de cafea 
fierbinte. 

— Nu sînt în măsură să fac aranjamente. Sînt doar un asociat 
minor. 

— Arthur e cel care decide ce trebuie făcut? 


— Bineînţeles. 

— Atunci spune-i lui Arthur că nu discut decit cu tine. 

— Eşti prea sigur de unele lucruri, Michael. Presupui că firma 
vrea să vorbească cu tine. Ca să fiu sincer, nu e aşa. Cei de 
acolo sînt prea furioşi din cauză că dosarul a fost furat şi că tu 
refuzi să-l dai înapoi. Nu-i poţi judeca pentru asta. 

— Fă-i să te asculte, Barry. Dosarul ăsta e o ştire de pagina 
întîi; cu titlu gros, de-o şchioapă şi un roi de jurnalişti gălăgioşi 
care să descopere, în continuare, altă duzină de subiecte tari. 
Dacă sînt arestat, ajung drept la ziarul Post. 

— Ţi-ai pierdut minţile. 

— Probabil. Chance avea un asistent pe nume Hector Palma. 
Ai auzit de el? 

— Nu. 

— Eşti complet în afara subiectului. 

— Nici n-am pretins că aş fi informat. 

— Palma ştie prea multe despre dosar. Cu începere de ieri, el 
nu mai lucrează acolo unde lucra săptămîna trecută. Nu ştiu 
unde se află, dar ar fi interesant de aflat. Intreabă-l pe Arthur. 

— Nu trebuie decit să dai dosarul înapoi, Michael. Nu ştiu ce 
ai de gînd să faci cu el, dar nu-l poţi folosi într-un proces. 

Mi-am luat cafeaua şi am coborit de pe scaunul înalt, fără 
spătar. 

— Un armistițiu de o săptămînă, i-am spus, pe punct de ple- 
care. Şi spune-i lui Arthur să te pună în temă. 

— Arthur nu primeşte ordine de la tine, mi-a trîntit-o el. Am 
plecat repede, trecînd ca săgeata printre pietoni; am 

ajuns la Dupont Circle aproape în fugă, dornic să-l las în 
urmă pe Barry — şi pe oricare altul pe care îl trimiseseră să mă 
spioneze. 


Adresa familiei Palma era, conform celor scrise în cartea de 
telefon, un complex de apartamente din Bethesda. Cum nu mă 
grăbeam şi simţeam nevoia să reflectez, am înconjurat oraşul 
pe şoseaua de centură, bară la bară cu alt milion de şoferi. 

Îmi acordam cincizeci la sută şanse de a fi arestat în cel mult 
o săptămînă. Firma nu avea altă şansă decit să pună mîna pe 
mine şi, dacă Braden Chance ascundea, într-adevăr, adevărul de 
Arthur şi comitetul executiv, atunci de ce să nu joace dur? 


Aveau destule dovezi de circumstanţă cu privire la faptul că eu 
eram hoţul, aşa că puteau convinge un magistrat să emită 
mandat de arestare. 

Episodul cu "Domnul" zdruncinase firma. Chance fusese 
chemat să dea socoteală, fusese pus la zid de şefi şi era de 
neconceput ca el să recunoască faptul că făcuse un fals 
deliberat Minţise, în speranţa că va putea aranja dosarul şi că, 
într-un fel sau altul, va supravieţui. La urma urmelor, victimele 
lui nu erau decit o şleahtă de vagabonzi care ocupau clădirea 
ilegal. 

Şi atunci cum de putuse să scape atit de repede de Hector? 
Nu era vorba de bani — Chance era partener. Dacă eu aş fi fost 
în locul lui Chance, i-aş fi oferit lui Hector bani cu o mină şi 
ameninţarea cu concedierea imediată, cu cealaltă. Şi aş fi sunat 
un amic partener din, să zicem, Denver, ca să-i cer o favoare — 
un transfer rapid pentru un asistent. N-ar fi fost o problemă. 

Hector era departe, se ascundea de mine şi de oricine 
altcineva care venea să-i pună întrebări. Era în continuare anga- 
jatul firmei, probabil cu un salariu mai mare. 

Atunci, ce era cu testul la poligraf? Fusese doar o 
ameninţare, folosită de firmă atit împotriva lui Hector, cît şi a 
mea? Oare el făcuse testul şi îl trecuse? Mă îndoiam. 

Chance avea nevoie de Hector pentru a ţine adevărul 
ascuns. Hector avea nevoie de Chance pentru a-şi proteja 
postul. La un moment dat, partenerul blocase orice referire la 
poligraf, asta dacă problema se pusese, într-adevăr, serios. 

Complexul de apartamente era lung şi întortocheat, cu 
secţiuni noi care se adăugau spre nord, departe de oraş. Străzile 
din jur erau pline de restaurante fast-food, benzinării automate, 
centre de închirieri video — tot ce le trebuie navetiştilor grăbiţi 
pentru a face economie de timp. 

Am parcat în apropierea unor terenuri de tenis şi am început 
să dau raită prin mai multe secţiuni ale complexului. Nu mă 
grăbeam; după această aventură, nu mai aveam unde să merg. 
Poliţiştii districtuali puteau apărea de te miri unde, cu mandat şi 
cătuşe. Am încercat să nu mă gîndesc la poveştile de groază pe 
care le auzisem despre închisoarea districtuală. 

Un singur gînd îmi rămînea gravat în minte, ca semnele de 
recunoaştere la vite. Cu cîţiva ani mai înainte, un tînăr asociat al 
firmei Drake & Sweeney îşi petrecea citeva ore, vinerea, după 


lucru, la un pahar într-un bar din Georgetown. Cînd a încercat să 
ajungă în Virginia, a fost arestat sub bănuială că ar fi condus sub 
influenţa alcoolului. La secţia de poliţie a refuzat un test cu fiola 
şi, imediat, a fost aruncat în celula beţivanilor, care era plină 
ochi; el era singurul tip în costum, singurul cu un ceas frumos, 
pantofi eleganţi, pielea albă. Din greşeală, a călcat pe picior un 
alt prizonier şi, ca urmare, a fost bătut la sînge. A petrecut trei 
luni în spital, încercînd să-şi refacă figura, după care a plecat în 
Wilmington, unde familia s-a ocupat de îngrijirea lui. Efectele pe 
creier erau minore, totuşi suficiente pentru ca să nu se mai 
conformeze rigorilor unei firme mari. 

Primul birou de administraţie era închis. Am pornit-o pe jos, 
pe trotuar, în căutarea altuia. Adresa din cartea de telefon nu 
includea şi numărul apartamentului. Era un complex sigur. Pe 
verandele mici se vedeau biciclete şi jucării de plastic. Prin 
ferestre, zăream familii aşezate la masă sau la televizor. 
Ferestrele nu erau protejate cu grilaj metalic. Maşinile 
înghesuite în spaţiile de parcare erau, mai ales, de mărime 
mijlocie, gen preferat de navetişti; majoritatea erau curate şi nu 
le lipseau capacele de la roţi. 

Am fost oprit de un paznic. După ce a ajuns la concluzia că 
nu prezentam nici un pericol, mi-a arătat unde se afla adminis- 
traţia clădirii — la ceva mai mult de patru sute de metri 
depărtare. 

— Cite secţiuni are complexul? l-am întrebat. 

— O mulţime, mi-a răspuns. Ce-i trebuia lui să ştie cîte? 

Administrator de noapte era un student care mînca dintr-un 
sandviş, cu o carte de fizică deschisă în faţa lui. Dar urmărea un 
meci de baschet între Bullets şi Knicks, la un televizor micuţ. 
L-am întrebat de Hector Palma şi a apăsat citeva taste de calcu- 
lator. Numărul apartamentului era G-134. 

— Dar s-au mutat, mi-a spus el, cu gura plină de mîncare. 

— Da, ştiu, i-am răspuns. Am lucrat cu Hector. Vineri a fost 
ultima lui zi la birou. Caut un apartament şi mă întrebam dacă 
nu l-aş putea vedea pe al lui. 

Clătina din cap încă înainte de a termina ce aveam eu de 
spus. 

— Numai sîmbăta, amice. Avem nouă sute de apartamente. 
Există şi o listă de aşteptare. 

— Sîmbătă sînt plecat. 


— Îmi pare rău, mi-a spus, muşcînd din nou atent la meci. 
Mi-am scos portofelul. 

— Cite dormitoare are? l-am întrebat. 

— Două, mi-a răspuns el, aruncînd o privire pe monitor. 

Hector avea mai mulţi copii. Eram sigur că noul său cuibuşor 
era mai spaţios. 

— Cit e chiria lunară? 

— Şapte sute cincizeci. 

Am scos din portofel o hîrtie de o sută de dolari, pe care a 
văzut-o imediat. 

— Uite ce-ţi propun eu. Dă-mi cheia. Mă uit pe acolo şi mă 
întorc în zece minute. N-o să ştie nimeni, niciodată. 

— Avem o listă de aşteptare, a repetat el, lăsînd sandvişul 
jos, pe farfuria de carton. 

— E trecută pe calculator? l-am întrebat, arătînd spre aparat. 

— Mda, mi-a răspuns băiatul, ştergindu-se la gură. 

— Atunci, nu e greu de schimbat ordinea. 

A găsit cheia într-un sertar încuiat şi a înhăţat banii. 

— Zece minute, mi-a spus. 

Apartamentul se afla în apropiere, la parterul unei clădiri cu 
trei etaje. Cheia mergea. Mirosul de vopsea proaspătă răzbătea 
prin uşă, înainte chiar de a o deschide. De fapt, zugrăvitul era în 
plină desfăşurare; în sufragerie am găsit o scară, haine de lucru, 
găleți albe. 

Nici măcar o echipă de specialişti în prelevarea amprentelor 
n-ar fi găsit vreo urmă a trecerii clanului Palma pe acolo. Toate 
sertarele, dulapurile şi debaralele erau goale; covoarele şi 
mochetele fuseseră strînse şi luate de acolo. Chiar şi cada de 
baie şi scaunul de toaletă fuseseră curățate de orice pată. Nici 
praf, nici pînze de păianjen sau murdărie sub chiuveta de la 
bucătărie. Apartamentul era steril. Fiecare cameră avea un strat 
proaspăt de var alb, monoton, cu excepţia salonului, doar pe 
jumătate finisat. 

M-am întors la biroul administratorului şi am aruncat cheia 
pe tejghea. 

— Ce spuneţi? m-a întrebat băiatul. 

— E prea mic, i-am răspuns. Dar mulţumesc, oricum. 

— Vreţi banii înapoi? 

— Eşti student? 

— Da. 


— Atunci păstrează-i. 

— Mulţumesc. 

M-am oprit în dreptul uşii şi l-am întrebat: 

— A lăsat cumva Palma adresa unde s-a mutat? 

— Credeam că aţi lucrat cu el. 

— Aşa este, i-am răspuns şi am închis repede uşa în urma 
mea. 


22 


O femeie micuță stătea sprijinită de uşa Centrului cînd am 
sosit la lucru, miercuri dimineaţă. Era aproape ora opt şi biroul 
era încuiat; temperatura scăzuse sub zero. La început, am 
crezut că şi-a petrecut noaptea acolo, lingă uşă, ca să se apere 
de vînt. Dar cînd m-a văzut apropiindu-mă, a sărit imediat în 
picioare şi mi-a spus: 

— Bună dimineaţa. 

Am zimbit, i-am răspuns la fel şi am început să caut printre 
chei. 

— Sînteţi avocat? m-a întrebat. 

— Da. 

— Pentru oameni ca mine? 

Mi-am închipuit că nu are locuinţă şi asta era tot ce le 
ceream clienţilor noştri. 

— Sigur. Poftiţi înăuntru, i-am răspuns, deschizind uşa. 
Înăuntru era mai frig decît afară. Am reglat un termostat 

care, după cite îmi dădeam seama, nu era conectat la nimic. 
Am făcut cafea şi am găsit nişte gogoşi vechi în bucătărie. | 
le-am oferit şi, cît ai clipi, a şi mîncat una dintre ele. 

— Cum vă numiţi? am întrebat-o. Ne aflam în camera din 
faţa, lîngă biroul de lucru al Sofiei, aşteptind să se facă şi 
cafeaua şi rugîindu-mă să meargă radiatoarele. 

— Ruby. 

— Eu sînt Michael. Unde locuieşti, Ruby? 

— Unde apuc. 

Era îmbrăcată într-un trening gri Georgetown Hoya, şosete 
groase, maro şi tenişi albi, murdari, fără marcă. Avea între 
treizeci şi patruzeci de ani, era subţire ca o trestie şi privea 


puţin cruciş. 

— Haide, zău aşa, am insistat, cu un zîmbet. Trebuie să ştiu 
unde locuieşti. Intr-un adăpost? 

— Am locuit într-un adăpost, dar a trebuit să plec de acolo. 
Aproape că am fost violată. Am maşină. 

Nu văzusem nici un vehicul parcat în apropiere de biroul 
nostru, cînd venisem. 

— Ai maşină? -Da. 

— O conduci? 

— Nu merge. Dorm pe bancheta din spate. 

Puneam întrebări fără să iau notițe, lucru cu care nu eram 
obişnuit. Am turnat cafea în două pahare mari de carton şi 
ne-am retras în biroul meu unde, din fericire, radiatorul 
funcţiona şi bolborosea întruna. Am închis uşa. Mordecai putea 
sosi din clipă în clipă şi nu învățase arta de a se mişca fără 
zgomot. 

Rudy s-a aşezat pe marginea scaunului maroniu, pregătit 
pentru clienţi; stătea cu umerii strînşi şi tot trupul concentrat în 
jurul paharului cu cafea, ca şi cum acela era ultimul lucru cald 
din viaţa ei. 

— Cu ce pot să te ajut? am întrebat-o, înarmat cu un sorti- 
ment complet de blocnotesuri. 

— E vorba de fiul meu, Terrence. Are şaisprezece ani şi mi-a 
fost luat. 

— Cine l-a luat? 

— Autorităţile. 

— Unde e acum? 

— La ei. 

Răspundea scurt, cu izbucniri nervoase, suspicioasă la 
fiecare întrebare. 

— Ce-ar fi să te linişteşti şi să-mi vorbeşti despre Terrence? 
i-am propus. 

Zis şi făcut. Fără ca măcar să încerce să mă privească în ochi 
şi ţinînd paharul de cafea cu ambele miini, mi-a povestit în 
grabă ce se întîimplase. Cu cîţiva ani mai înainte, nu-şi amintea 
cînd, dar Terrence avea vreo zece ani, locuiau singuri într-un 
mic apartament. Ea a fost arestată pentru că vindea droguri. A 
stat la închisoare patru luni. Pe Terrence l-a trimis să stea cu 
sora ei. La eliberare, l-a luat pe Terrence şi au început o viaţă de 
coşmar, în stradă. Dormeau prin maşini, se ascundeau în clădiri 


pustii, înnoptau sub poduri cînd era cald şi se retrăgeau în 
adăposturi cînd era frig. A reuşit cumva să-l ţină în şcoală. Ea 
cerşea pe trotuare; îşi vindea trupul — "agăța", cum spunea ea; 
comercializa şi ceva crack. 

Făcea tot ce era nevoie pentru a-l ţine pe Terrence sătul, 
îmbrăcat decent şi la şcoală. 

Dar era dependentă de droguri şi nu reuşea să renunţe. A 
rămas gravidă şi, la naşterea copilului, autorităţile i l-au luat 
imediat. Era un copil al drogurilor. 

Părea să nu aibă nici un fel de afecţiune pentru acel copil; nu 
ţinea decit la Terrence. Autorităţile au început să pună întrebări 
în legătură cu el şi, mamă şi copil, s-au afundat şi mai mult în 
lumea umbrelor străzii. Din disperare, a ajuns la o familie pentru 
care lucrase cîndva, ca servitoare — familia Rowland, un cuplu 
ai căror copii erau mari şi nu mai locuiau cu părinţii. Aveau o 
căsuţă frumoasă, în apropiere de Universitatea Howard. Le-a 
propus cincizeci de dolari pe lună, pentru ca Terrence să poată 
sta cu ei. Deasupra intrării din spate era un dormitor micuţ, unul 
pe care Ruby îl curăţase de multe ori şi care ar fi fost perfect 
pentru Terrence. La început, soţii Rowland au ezitat dar, în cele 
din urmă, au fost de acord. Erau oameni cumsecade, pe atunci. 
Ruby putea să-l viziteze pe Terrence cîte o oră, la fiecare două 
săptămîni. Notele copilului s-au îmbunătăţit; era curat şi trăia în 
siguranţă, iar Ruby era mulţumită de ce realizase. 

Şi-a organizat viaţa în funcţie de noua situaţie: mergea, la 
prînz şi seara, la centre de masă mai apropiate de casa familiei 
Rowland; schimba adăposturile de urgenţă; dormea pe alei şi în 
parcuri sau prin maşini abandonate. Reuşea să adune banii în 
fiecare lună şi nu rata nici o vizită la fiul său. 

Pînă cînd a fost arestată din nou. Prima dată pentru pros- 
tituţie, a doua pentru că dormea pe o bancă, în parcul din piaţa 
Farragut. Poate că a mai fost şi o a treia arestare, dar nu-şi mi 
amintea. 

Intr-un rînd, a fost dusă de urgenţă la Spitalul Municipal, cînd 
cineva a găsit-o leşinată pe stradă. A fost întemată în secţia 
pentru dependenţii de droguri, dar a plecat după trei zile, pentru 
că îi era dor de Terrence. 

Se afla în camera lui, într-o seară, cînd băiatul s-a uitat la 
pîntecele ei şi a întrebat-o dacă iar e gravida. l-a răspuns că aşa 
crede. Cine era tatăl? a vrut el să ştie. Ea nu ştia. Băiatul a înju- 


rat-o şi atita a ţipat, că familia Rowland i-a cerut să plece. 

Cît a fost însărcinata, Terrence n-a vrut să ştie de ea. Ţi se 
rupea sufletul — femeia dormea în maşini, cerşea un bănuţ, 
număra orele pînă cînd îl va putea vedea şi apoi era ignorată 
timp de o oră, în vreme ce stătea într-un colţ al camerei lui, 
privindu-l cum îşi face lecţiile. 

În acel moment al povestirii, Ruby a început să plîngă. Eu 
mi-am notat ceva şi l-am auzit pe Mordecai zguduind podeaua 
din camera din faţa şi încercînd să o provoace pe Sofia la ceartă. 

A treia naştere, petrecută cu numai un an în urmă, a produs 
un alt copil al drogurilor, luat imediat de autorităţi. Patru zile cît 
a stat în spital pentru recuperare, nu l-a văzut pe Terrence. Cînd 
a ieşit, s-a întors la singura viaţa pe care o cunoştea. 

Terrence nu avea decit note de zece, era foarte bun la 
matematica şi spaniolă, cînta la trombon şi juca în piesele trupei 
de teatru a şcolii. Visa să fie admis la Academia Navală. Domnul 
Rowland fusese militar. 

Într-o seară, Ruby a venit în vizită într-o stare jalnica. 

A urmat o ceartă în bucătărie, cînd s-a confruntat cu domnul 
Rowland. Au schimbat vorbe grele; şi-au aruncat ultimatumuri. 
Terrence le-a ţinut isonul; erau ei trei, împotriva lui Ruby. Dacă 
nu se interna pentru dezintoxicare, nu mai avea ce căuta acolo. 
Ruby le-a declarat că îşi ia băiatul şi pleacă. Terrence i-a spus că 
el nu pleacă nicăieri. 

În seara următoare, un asistent social o aştepta cu nişte 
hîrrii. Se luase deja legătura cu tribunalul. Terrence era dat spre 
adopţie. Soții Rowland urmau să fie noii săi părinţi. Şi-aşa locuia 
la-ei de trei ani. Vizitele ei urmau să fie întrerupte pînă cînd nu 
făcea o cură de dezintoxicare şi reuşea să stea fără droguri timp 
de şaizeci de zile. 

Trecuseră de atunci trei săptămîni. _ 

— Vreau să-mi văd băiatul, mi-a spus ea. Imi e aşa de dor de 
el! 

— Faci o cură de dezintoxicare? 

A clătinat repede capul şi a închis ochii. 

— De ce nu? am întrebat-o. 

— Nu m-au primit. 

Nu aveam habar cum ajunge un drogat al străzii să fie admis 
într-un spital de dezintoxicare, dar era timpul să aflu. Mi-l ima- 
ginam pe Terrence în camera lui încălzită, bine hrănit, bine 


îmbrăcat, în siguranţă, curat, ferit de ispita drogurilor, făcîndu-şi 
temele sub supravegherea strictă a domnului şi a doamnei 
Rowland, care ajunseseră să-l iubească aproape la fel de mult 
ca şi Ruby. Il vedeam luînd micul dejun la masa de familie, 
recitind liste de vocabular lîngă fulgii de cereale, în vreme ce 
doamna Rowland ignora ziarele de dimineaţă şi îl asculta la 
spaniolă. Terrence avea o viaţă stabilă şi normală, spre 
deosebire de sărmana mea clientă, care trăia un adevărat iad. 

Şi dorea ca eu să pun la cale întîlnirea dintre ei. 

— Va dura ceva timp, înţelegi? i-am spus, fără să am nici cea 
mai vagă idee despre cît ar putea dura orice acţiune. Intr-un 
oraş în care sute de familii aşteptau un spaţiu cît de mic, într-un 
adăpost de urgenţă, nu puteau fi prea multe paturi disponibile 
pentru dependenţii de droguri. 

— Nu-l vei revedea pe Terrence pînă cînd nu vei scăpa de 
patima drogurilor, i-am spus, încercînd să nu adopt un ton 
evlavios. 

| s-au umezit ochii şi nu mi-a răspuns. 

In acel moment mi-am dat seama cit de puţin ştiam despre 
dependenţă. De unde îşi procura drogurile? Cit o costau? Cite 
injecții îşi făcea şi cîte doze consuma, în fiecare zi? Cit îi trebuia 
ca să renunţe? lar apoi, ca să se vindece? Ce şanse avea să 
scape de un obicei care dura de peste zece ani? 

Şi ce făceau autorităţile cu toţi acei copii ai drogurilor? 

Ruby nu avea acte, nu avea adresă, nu avea documente 
-nimic, în afara de o poveste tulburătoare. Părea perfect 
mulţumită să stea pe scaunul din biroul meu şi am început să 
mă întreb cum aş putea să-i cer să plece. Cafeaua se terminase. 

Glasul răstit al Sofiei ne-a readus la realitate. Se auzeau şi 
alte voci. M-am repezit la uşă şi primul meu gînd a fost că un alt 
nebun ca "Domnul" intrase acolo cu o armă. 

Dar despre alte arme era vorba. Locotenentul Gasko se 
întorsese, însoţit, şi de data asta, de ajutoare. Trei poliţişti în 
uniformă se îndreptau spre Sofia, care le adresa cuvinte grele, 
fără nici un efect. Alţi doi tipi, în blugi şi tricouri flauşate, 
aşteptau să intre în acţiune. Am ieşit din biroul meu exact în 
clipa în care Mordecai ieşea şi el din birou. 

— Bună, Michael, m-a salutat Gasko. 

— Ce naiba se întîmplă? a tunat Mordecai, făcînd să se 
cutremure pereţii; unul dintre poliţiştii în uniformă a dus chiar 


mîna spre revolverul din dotare. 

Gasko l-a luat în primire pe Mordecai. 

— O percheziţie, i-a răspuns, scotînd actele necesare şi 
flu-turîndu-le prin faţa lui. Sînteti domnul Green? 

— Da, eu sînt, i-a răspuns el, smulgîndu-i hiîrtiile din mînă. 

— Ce căutaţi? am zbierat eu la Gasko. 

— Acelaşi lucru, a zbierat şi el, drept răspuns. Dă-ni-l şi vom 
fi fericiţi să ne oprim. 

— Nu e aici. 

— Ce dosar vrea? M-a întrebat Mordecai, citind mandatul. 

— Cel cu evacuarea, i-am răspuns. 

— N-am văzut nici un proces, m-a ironizat Gasko, în timp ce 
eu am recunoscut doi dintre poliţiştii în uniformă ca fiind Lilly şi 
Blower. Numai gura e detine! 

— leşiţi naibii de aici! s-a răstit Sofia la Blower, cînd acesta a 
făcut un pas spre biroul ei. 

Gasko trebuia să arate că stăpîneşte situaţia. 

— Uite ce e, cucoană, i s-a adresat el cu disprețul obişnuit. 
Putem rezolva lucrurile în două feluri. Unu, îţi pui fundul pe 
scaunul ăla şi taci naibii din gură. Doi, îţi punem cătuşele la 
miîini şi stai pe bancheta din spate a unei maşini în următoarele 
doua ore. 

Un poliţist îşi vîra capul în fiecare din birourile laterale. 

— Stai liniştită, i-a spus Mordecai Sofiei. Calmează-te. 

— Ce e sus? m-a întrebat Gasko. 

— Depozit, i-a răspuns Mordecai. 

— Al firmei? 

— Da. 

— Nu e acolo, am spus eu. Vă pierdeţi vremea. 

— Atunci, va trebui să ne-o pierdem, nu? 

Un posibil client a deschis uşa în acel moment, luîndu-i pe 
nepregătite pe cei dinăuntru. Omul şi-a rotit rapid privirea prin 
încăpere, zăbovind pe cei trei poliţişti în uniformă. S-a retras 
repede, căci străzile păreau să-i dea mai multă siguranţă. 

Am rugat-o pe Ruby să plece şi ea. Imediat după aceea, am 
intrat în biroul lui Mordecai şi am închis uşa după mine. 

— Unde e dosarul? m-a întrebat el, în şoapta. 

— Nu e aici, îţi jur. E vorba numai de hărţuială. 

— Mandatul pare în regula. A avut loc un furt; e normal să 
presupună că dosarul se află la avocatul care l-a furat. 


Am încercat să găsesc nişte vorbe avocăţeşti, pline de duh, 
vreo chichiţă legală care să împiedice dintr-o dată percheziţia şi 
să-i pună pe poliţişti pe fugă. Dar nu-mi venea nimic în minte, în 
loc de asta, eram jenat că adusesem poliţia în situaţia să-şi bage 
nasul în Centrul legal. 

— Ai o copie a dosarului? m-a întrebat. 

— Da. 

— Te-ai gîndit că ai putea să le dai originalul? 

— Nu pot. Ar fi o recunoaştere a vinovăţiei mele. Nu se ştie 
precis că dosarul e la mine. Şi chiar dacă l-aş da înapoi, ei ar şti 
că l-am copiat. 

Şi-a frecat barba şi a fost de acord că aveam dreptate. Am 
ieşit amîndoi din biroul lui exact în momentul în care Lilly a făcut 
un pas greşit spre masa de lucru nefolosită, de lîngă biroul 
Sofiei. O avalanşă de dosare alunecă la podea. Sofia începu să 
tipe la el; Gasko începu să ţipe la ea. Tensiunea creştea, 
ameninţind să treacă de la cuvinte la un conflict fizic. 

Am încuiat uşa de la intrare, pentru ca eventualii clienţi să 
nu vadă percheziţia. 

— Uitaţi ce vom face, a început Mordecai. 

Poliţiştii l-au privit cu răceală, dar abia aşteptau să li se dea 
o sugestie. Percheziţionarea unui birou de avocatură nu prea 
seamănă cu raidul într-un bar plin de minori. 

— Dosarul nu se află aici, aţi înţeles? Vom porni de la 
această premisă. Puteţi vedea toate dosarele, dar nu aveţi voie 
să le deschideţi. Asta ar fi o violare a confidenţialităţii. De 
acord? 

Ceilalţi poliţişti s-au uitat spre Gasko, care a ridicat din 
umeri, în semn de acceptare. 

Am început cu biroul meu; toţi cei şase poliţişti, împreună cu 
mine şi Mordecai ne-am înghesuit în camera micuță, luptîndu-ne 
din greu să evitam contactul fizic. Am deschis, pe rînd, fiecare 
sertar al biroului; nici unul nu voia să se deschidă decit cu forţa. 
La un moment dat, l-am auzit pe Gasko murmurînd: 

— Frumos birou. 

Am scos, pe rînd, toate dosarele din fişete, le-am fluturat pe 
sub nasul lui Gasko şi le-am pus la loc. Nu mă aflam acolo decit 
de luni, aşa că nu era mult de căutat. 

Mordecai a ieşit din cameră şi s-a dus la biroul Sofiei, ca să 
dea un telefon. Cînd Gasko a declarat, oficial, că biroul meu a 


fost percheziţionat, am ieşit de acolo, tocmai la timp pentru a-l 
auzi pe Mordecai rostind: 

— Da, domnule judecător, mulţumesc. E chiar aici. 

li dădu receptorul lui Gasko, zimbindu-i şi dezvelindu-şi toţi 
dinţii. 

— La telefon e judecătorul Kisner, domnul care a semnat 
mandatul de  percheziţie. Ar dori să vorbească cu 
dumneavoastră. 

Gasko apucă receptorul de parcă ar fi fost plin de lepră. 

— Gasko la telefon, vorbi el, ţinînd aparatul la cîţiva cen- 
timetri de ureche. 

Mordecai se întoarse spre ceilalţi poliţişti. 

— Domnilor, puteţi percheziţiona această încăpere şi cu 
asta, basta. Nu puteţi intra în birourile private de pe hol. Ordin 
de la judecător. 

— Da, domnule, mormăi Gasko şi închise. 

Timp de o oră le-am urmărit mişcările, pe cînd umblau de la 
un birou la altul — patru în total, inclusiv cel al Sofiei. După 
cîteva minute, şi-au dat seama că toată acea căutare era inutilă, 
aşa că au prelungit-o mişcîndu-se cît puteau de încet. Fiecare 
birou era acoperit cu dosare de mult clasate. Cărţile şi 
publicaţiile legale nu mai fuseseră răsfoite de cîţiva ani. Unele 
teancuri de documente erau acoperite de praf. Mai trebuiau să 
se lupte şi cu pînzele de păianjen. 

Fiecare dosar avea numele marcat pe copertă, fie bătut la 
maşină, fie scris de mînă, cu majuscule. Doi dintre poliţişti notau 
numele dosarelor pe care Gasko şi ceilalţi le rosteau cu voce 
tare. Era o muncă plicticoasă şi total disperată. 

Au lăsat biroul Sofiei la urmă. Ea le-a dat singură fiecare 
obiect, citind cu voce tare numele fiecărui dosar, uneori pe 
litere, la numele mai simple, cum erau Jones, Smith, Williams. 
Poliţiştii păstrau distanţa. Le-a deschis sertarele doar atit cît să 
arunce o privire rapidă. Avea un sertar personal, pe care nimeni 
nu dorea să-l cerceteze. Eram sigur că ţine arme acolo. 

Au plecat fără să-şi ia rămas-bun. M-am scuzat faţă de Sofia 
şi Mordecai pentru această intruziune şi m-am retras în 
siguranţa biroului meu. 


23 


Numărul cinci pe lista celor evacuaţi era Kelvin Lam, un 
nume care lui Mordecai îi suna vag familiar. La un moment dat, 
el estimase că numărul oamenilor fără adăpost din District era 
în jur de zece mii. Erau cel puţin la fel de multe dosare în 
Centrul legal din Strada 14. Pentru Mordecai, fiecare nume suna 
familiar. 

A trecut în revistă circuitele obişnuite — cantine, adăposturi 
şi furnizori de servicii, predicatori, poliţişti şi alţi avocaţi ai 
străzii. După lăsarea întunericului, am plecat împreună cu 
maşina spre centru, către o biserică înghesuită între clădiri de 
birouri cu preţuri piperate şi hoteluri de lux. Intr-un subsol 
amplu, cu două niveluri mai jos, programul de cină de la "Cinci 
piini" era în plină desfăşurare. Incăperea era ocupată de mese 
pliante, pline de tipi flămînzi, care mîncau şi vorbeau între ei. Nu 
era unul dintre centrele unde se servea supa săracului; farfuriile 
erau umplute cu porumb, cartofi, o felie de carne, care părea ori 
de curcan, ori de pui, salată de fructe şi piine. Eu nu mîncasem 
de cină şi aroma mi-a amintit că îmi era foame. 

— N-am mai fost pe aici de mulţi ani, mi-a spus Mordecai 
cînd, ajunşi la uşă, ne-am oprit să ne uitam la sala de mese. Cei 
de aici hrănesc trei sute de persoane pe zi. Nu e minunat? 

— De unde vine mîncarea? 

— De la cantina districtuala centrală, aflata la subsolul 
CCNV. Au realizat acest uimitor sistem de colectare a 
alimentelor în exces de la restaurantele locale — nu sînt resturi, 
ci alimente nepreparate, care pur şi simplu, se strică dacă nu se 
consumă imediat. Au o flotă întreagă de camioane cu 
congelatoare şi umblă prin tot oraşul, colectînd alimente pe care 
apoi le duc la cantine ca să fie preparate. Produse congelate. 
Peste două mii de porţii pe zi. 

— Pare gustos. 

— E foarte bun, să ştii. 

O femeie tînără, pe nume Liza, ne-a venit în întîmpinare. Era 
noua angajată la "Cinci pîini". Mordecai îl cunoscuse pe prede- 
cesorul ei, despre care au vorbit puţin, în timp ce eu mă uitam 
la cei aşezaţi la mese. 

Am observat ceva ce ar fi trebuit să văd mai repede. Erau 
mai multe niveluri ale sărăciei, grupuri distincte pe scara 


socio-economică. La o masă, şase bărbaţi miîncau şi vorbeau 
fericiţi despre un meci de baschet văzut la televizor. Erau 
îmbrăcaţi rezonabil. Unul mînca cu mănuşi şi, cu excepţia 
aceluia, grupul, ar fi fost la locul lui în orice bar al clasei 
muncitoare din oraş, fără să li se pună imediat eticheta de 
oameni fără adăpost. În spatele lor, un tip solid, cu ochelari cu 
lentile groase, mînca singur, apucînd puiul cu mîna. Purta cizme 
de cauciuc, la fel ca "Domnul", în momentul morţii sale. Avea 
haina murdară şi zdrenţuită. Nu-i păsa ce se întîmplă în jur. 
Viaţa lui era, evident, mai grea decît a bărbaţilor care rideau la 
masa de alături. Aceştia aveau acces la apă şi săpun; lui puţin îi 
păsa. Ei dormeau în adăposturi. El dormea prin parcuri, cu 
porumbeii. Dar toţi erau lipsiţi de o locuinţă. 

Liza nu-l cunoştea pe Kelvin Lam, dar a promis să se intere- 
seze. Am urmărit-o cu privirea; trecea printre meseni, vorbind 
cu cîte cineva, arătîndu-le coşurile de gunoi aşezate într-un colţ, 
ajutîind, serviabilă, o bătriînică. Femeia era aşezată între doi 
bărbaţi care vorbeau între ei, fără să o privească. Liza s-a 
îndreptat spre altă masă, apoi alta. 

Spre surprinderea mea, şi-a făcut apariţia şi un avocat — un 
tînăr asociat într-o mare firmă, voluntar pro bono la Centrul 
Legal Washington pentru persoanele fără adăpost. L-a recunos- 
cut imediat pe Mordecai — cu un an înainte, participaseră 
împreună la o colectare de fonduri. Am stat de vorbă, ca între 
avocaţi, timp de cîteva minute şi, după aceea, tînărul a dispărut 
într-o cameră din spate, pregătindu-se să-şi înceapă cele trei ore 
de primire. 

— Centrul Legal Washington are o sută cincizeci de volun- 
tari, m-a lămurit Mordecai. 

— Sînt suficienţi? l-am întrebat. 

— Nu sînt niciodată suficienţi. Cred că ar trebui să reluăm şi 
noi programul de colaborare cu voluntari pro bono. Poate că ai fi 
de acord să te ocupi de ăsta, să-i coordonezi. Abraham e 
încîntat de idee. 

Era plăcut să ştiu că Mordecai şi Abraham, fără îndoială şi 
Sofia, discutaseră despre un program pe care să-l conduc eu. 

— Ne ajută să ne extindem raza de acţiune, să devenim mai 
prezenţi în comunitatea legală şi să ajutăm la stringerea de 
fonduri. 

— De acord, i-am răspuns, fără să fiu convins. 


Liza se întorcea. 

— Kevin Lam e în spate, ne-a spus, arătînd cu capul în 
direcţia respectivă. A doua masă, la capătul încăperii. Poartă o 
şapcă a echipei Redskins. 

— Ai vorbit cu el? a întrebat-o Mordecai. 

— Da. E treaz, îi merge mintea, spune că locuieşte la CCNV 
şi că lucrează, jumătate de normă, lă salubritate. 

— E pe aici vreo cameră mai mică, unde să putem sta? 

— Bineînţeles. 

— Spune-i lui Lam că un avocat al celor fără adăpost vrea să 
stea de vorbă cu el. 

Lam nu ne-a salutat şi nici nu ne-a întins mîna. Mordecai s-a 
aşezat la o masă. Eu am rămas într-un colţ. Lam a luat loc pe 
singurul scaun rămas gol şi mi-a aruncat o privire care m-a 
înfiorat 

— Nu s-a întîmplat nimic, l-a liniştit Mordecai, cu tonul cel 
mai blind de care era în stare. Dorim să vă punem citeva 
întrebări, nimic mai mult. 

Lam nici nu clipea. Era îmbrăcat asemenea tuturor rezi- 
denţilor din adăposturi — blugi, tricou flauşat, încălţăminte 
sport, jachetă de lină — fără să răspîndească mirosul atît de 
pătrunzător al hainelor puse unele peste altele de către cei care 
dorm sub poduri. 

— Cunoşti o femeie pe nume Lontae Burton? l-a întrebat 
Mordecai. 

Lam a clătinat din cap că nu. 

— DeVon Hardy? 

Încă un răspuns negativ. 

— Luna trecută locuiai într-un depozit abandonat? 

— Da. 

— Pe Strada New York, colţ cu Florida? 

— Î-nî. 

— Plăteai chirie? 

— Da. 

— O sută de dolari pe lună? 

— Da. 

— Lui Tillman Gantry? 

Lam îngheţă şi închise ochii, reflectînd la întrebare. 

— Cine? întrebă el. 

— Cine era proprietarul depozitului? 


— Eu plăteam chiria unui tip pe nume Johnny. 

— Pentru cine lucra Johnny? 

— Nu ştiu. Nu-mi pasă. N-am întrebat. 

— Cit timp ai locuit acolo? 

— Vreo patru luni. 

— De ce ai plecat? 

— Am fost evacuat. 

— Cine te-a evacuat? 

— Nu ştiu. Într-o zi au apărut poliţiştii, cu încă nişte tipi. Au 
pus laba pe noi şi ne-au aruncat în stradă. După vreo două zile, 
au dărimat depozitul cu buldozerele. 

— Le-ai explicat poliţiştilor că plăteai chirie ca să locuieşti 
acolo? 

— Mulţi le-au spus la fel. Era o femeie cu nişte copii mici, 
care a încercat să se bată cu poliţiştii, dar nu i-a ajutat la nimic. 
Eu nu mă bat cu poliţia. Urită scenă, pe onoarea mea. 

— Aţi primit vreun document înainte de evacuare? 

— Nu. 

— Nici un fel de preaviz, ca să poţi pleca? 

— Nu. Nimic. Au apărut dintr-o dată. 

— Fără nimic scris? 

— Nimic. Poliţiştii spuneau că stăm acolo ilegal; trebuia să 
ne scoată afară imediat. 

— Deci, te-ai mutat acolo toamna trecută, prin octombrie. 

— Cam aşa ceva. 

— Cum ai găsit acel loc? 

— Nu mai ştiu. Cineva zicea că în depozit se închiriază mici 
apartamente. Chirie mică, înţelegi matale. Aşa că m-am dus să 
văd despre ce-i vorba. Puneau nişte panouri şi pereţi şi alte 
chestii. Exista un acopeiş, toaleta nu era departe, aveam apă 
curentă. Nu era o afacere rea. 

— Aşa că te-ai mutat? 

— Exact. 

— Ai semnat un contract de închiriere? 

— Nu. Şmecherul ăla mi-a spus că apartamentul nu era legal 
construit, aşa că nu dădea nimic în scris. Mi-a zis că, dacă mă 
întreabă cineva, să spun că stau acolo fără ştirea nimănui. 

— Şi dorea bani gheaţă? 

— Numai banii jos. 

— l-ai plătit în fiecare lună? 


— Am încercat. Venea pe cincisprezece ale lunii, ca să-i 
încaseze. 

— Cînd ai fost evacuat, erai în urmă cu chiria? 

— Puțin. 

— Cît? 

— Poate că vreo lună. 

— De asta ai fost evacuat? 

— Nu ştiu. Nu ne-au zis de ce. Au evacuat pe toată lumea, 
dintr-o dată. 

— Îi cunoşteai pe ceilalți locatari din depozit? 

— Ştiam vreo doi. Dar nu prea vorbeam între noi. Fiecare 
apartament avea uşa solidă şi se încuia bine. 

— Mama aceea de care mi-ai vorbit, cea care s-a luptat cu 
poliţiştii, ştii cine era? 

— Nu. Cred că o văzusem o dată sau de două ori. Locuia la 
celălalt capăt al clădirii. 

— Celălalt capăt. 

— Exact. La mijloc nu erau instalaţii sanitare, aşa că au con- 
struit apartamentele la cele două capete. 

— Apartamentul ei se vedea de unde locuiai dumneata? 

— Nu. Depozitul era prea mare. 

— Cit de mare era apartamentul dumitale? 

— Două camere. Nu ştiu cît de mari. 

— Avea electricitate? 

— Mda, au montat nişte cabluri. Puteam branşa un radio sau 
altele de genul ăsta. Era lumină. Aveam apă curentă, dar 
trebuia să folosim un closet comun. 

— Dar încălzirea? 

— Nu se prea simţea. Era frig, dar nici pe departe cum ar fi 
fost dacă dormeai în stradă. 

— Deci, erai mulţumit de locuinţă? 

— Era destul de bună. Vreau să zic, nu era rău, pentru o sută 
pe lună. 

—  Spuneai că mai cunoşteai două persoane. Cum se 
numesc? 

— Herman Harris şi Shine nu-mai-ştiu-cum. 

— Unde se află ei acum? 

— Nu i-am văzut. 

— Unde locuieşti? 

— La CCNV. 


Mordecai scoase o carte de vizită din buzunar şi i-o întinse 
lui Lam. 

— Cit vei mai locui acolo? 

— Nu ştiu. 

— Ai putea să ţii legătura cu mine? 

— De ce? 

— E posibil să ai nevoie de un avocat. Şună-mă dacă te muţi 
în alt adăpost sau dacă îţi găseşti o locuinţă. 

Lam a luat cartea de vizită fără un cuvînt. Noi i-am mulţumit 
Lizei şi ne-am întors la birou. 


Ca în oricare proces, erau destule moduri de abordare în 
acţiunea noastră împotriva piriţilor. Erau trei — RiverOaks, 
Drake & Sweeney şi TAG; nu ne aşteptam să mai adăugăm şi 
alţii. 

Prima metodă era cea a ambuscadei. Cealaltă metodă era 
serviciu-vole. 

Pentru varianta ambuscadei, trebuia să pregătim un cadru 
minim al acuzațiilor noastre, să alergăm la tribunal, să înre- 
gistrăm acţiunea, să suflăm cîteva vorbe presei şi să sperăm că 
vom putea dovedi tot ceea ce credeam că ştim. Avantajul era 
surpriza, situaţia jenantă în care erau puşi piriţii şi, speram noi, 
opinia publică. Dezavantajul era, pe plan legal, echivalentul 
saltului în gol de pe o stîncă, în speranţa puternică, dar necon- 
firmată că, undeva acolo jos, se află o plasă de protecţie. 

Varianta serviciu-vol6 urma să înceapă cu o scrisoare 
adresată piriţilor, în care făceam aceleaşi acuzaţii dar, în loc să 
le intentăm proces, îi invitam să discutam problema. Schimbul 
de scrisori ar fi continuat, părţile putînd, în general, să prevadă 
acţiunile celeilalte. Dacă se dovedea o responsabilitate, urma să 
se stabilească o înţelegere. Astfel se putea evita un litigiu. 

Varianta ambuscadei era, pentru Mordecai şi pentru mine, 
de preferat. Firma nu păruse interesată să mă lase în pace; cele 
două percheziţii arătau clar că Arthur, la cel mai înalt nivel, şi 
Rafter cu trupa lui de avocaţi căliţi în litigii îmi purtau sîmbetele. 
Arestarea mea putea deveni o ştire de senzaţie, una pe care, 
fără îndoiala, erau gata să o strecoare presei pentru a mă umili 
şi pentru a înteţi presiunile asupra mea. Trebuia să fim pregătiţi 
cu propriul nostru asalt. 


Al doilea motiv se referea chiar la mobilul cazului nostru. 
Hector şi ceilalţi martori nu puteau fi obligaţi să depună 
mărturie pînă cînd noi nu intentam proces şi îi fortam să 
vorbească. In perioada de tatonare, care urma în mod firesc 
depunerii plîngerii, am fi avut şansa să punem tot felul de 
întrebări piriţilor, care ar fi fost obligaţi să răspundă sub 
jurămînt. Am fi avut, de asemenea, dreptul să cităm pe oricine 
doream. Dacă îl găseam pe Hector Palma, îl puteam pune pe jar, 
sub jurămînt. Daca îi găseam pe ceilalţi locatari evacuaţi, îi 
puteam obliga să ne spună ce s-a întîmplat. 

Trebuia să aflăm ce ştia toată lumea şi, pentru asta, nu 
exista altă cale decit să impunem prezentarea dovezilor în 
instanţa. 

În teorie, cazul nostru era chiar foarte simplu. Locatarii "ile- 
gali" din depozit plăteau chirie, cu banii jos şi fără chitanţe, lui 
Tillman Gantry sau altcuiva care lucra în numele lui. Gantry a 
avut posibilitatea de a-şi vinde proprietatea firmei RiverOaks, 
dar trebuia să o facă repede. Gantry i-a minţit pe cei de la 
RiverOaks şi pe avocaţii lor în privinţa locatarilor. Drake & 
Sweeney l-a trimis, după toate regulile, pe Hector Palma să 
inspecteze proprietatea înainte de închiderea ei. La prima sa 
vizita, Hector a fost molestat, la a doua vizită a luat cu sine un 
ofiţer de pază şi, în timpul inspecției clădirii, a aflat că locatarii 
nu se aflau acolo ilegal ci, de fapt, erau chiriaşi. l-a raportat 
toate astea lui Braden Chance, într-un memoriu; Chance a luat 
nefericita decizie de a ignora raportul şi a duce la îndeplinire 
închiderea clădirii. Locatarii au fost evacuaţi printr-o procedură 
sumară, consideraţi fiind "ilegali" şi nu s-a ţinut seama de lege. 

O evacuare legală ar fi durat cu cel puţin treizeci de zile mai 
mult, timp pe care nici una dintre participantele la acţiune nu 
dorea să-l irosească. După treizeci de zile, gerul iernii ar fi tre- 
cut; ameninţarea viscolelor sau a temperaturilor sub zero grade 
noaptea ar fi scăzut şi n-ar mai fi fost nevoie ca unii dintre ei să 
doarmă într-o maşină, cu radiatorul deschis. 

La urma urmelor, erau nişte oameni ai străzii, fără acte, fără 
chitanţe de chirie şi fără urme care să poată fi descoperite. 

În teorie, nu era un caz complicat. Dar obstacolele erau 
enorme. Obţinerea declaraţiilor din partea oamenilor străzii 
putea fi dificilă, mai ales dacă domnul Gantry însuşi îşi făcea 
simțită prezenţa. El era stăpînul străzilor, o zonă în care eu nu 


mă grăbeam să mă lupt. Mordecai îşi crease o vastă reţea 
bazată pe favoruri şi şoapte, dar nu se putea măsura cu artileria 
lui Gantry. Am petrecut o oră întreagă discutind diferitele 
moduri în care puteam evita numirea firmei TAG, Inc. ca pirită. 
Din motive evidente, procesul ei fi fost mult mai încurcat şi mai 
periculos, dacă aveam de luptat cu Gantry. Se putea face un 
proces şi fără el, lăsîndu-i pe ceilalţi pîriţi — RiverOaks şi Drake 
& Sweeney — să-l implice ca pe o terță parte. 

Dar Gantry avea o contribuţie importantă la teoria respon- 
sabilităţilor, construită de noi, iar ignorarea lui ca pîrit putea 
aduce complicaţii în timpul procesului. 

Trebuia să-l găsim pe Hector Palma. Şi, în clipa în care îl 
găseam, trebuia să-l convingem, cumva, fie să scoată la iveala 
raportul pierdut, fie să ne spună ce scria acolo. Descoperirea lui 
era partea cea mai uşoară; încercarea de a-l convinge să vor- 
bească se putea dovedi imposibilă. Mai mult ca sigur că ne-ar fi 
refuzat, pentru că avea nevoie de slujba lui. De la bun început 
îmi spusese că are soţie şi patru copii. 

Mai erau şi alte probleme în legătura cu procesul — în primul 
rind, de procedură. Noi, ca avocaţi, nu aveam autoritatea de a 
intenta proces în numele moştenitorilor lui Lontae Burton şi al 
copiilor ei. Trebuia să fim angajaţi de familia ei, aşa cum era ea. 
Cum mama şi fratele ei se aflau în închisoare, iar identitatea 
tatălui ei era încă necunoscută, Mordecai era de părere că 
trebuie să facem o petiție către tribunalul civil, pentru numirea 
unui girant care să se ocupe de interesele imobiliare ale lui 
Lontae. Prin această acţiune, puteam scurtcircuita implicarea 
familiei, cel puţin la început. In cazul în care obţineam daune, 
familia ar fi fost un coşmar. Era foarte posibil ca cei patru copii 
să aibă doi sau mai mulţi taţi şi fiecare dintre aceşti cotoi 
trebuia anunţat, dacă se primeau bani. 

— De asta ne îngrijim mai tîrziu, a spus Mordecai. Mai întîi 
trebuie să cîştigăm. 

Ne aflam în încăperea de la intrare, la biroul alăturat biroului 
Sofiei, unde un computer îmbătriînit mergea aproape tot timpul. 
Mordecai măsura camera în lung şi în lat şi îmi dicta. 

Ne-am făcut planuri pînă la miezul nopţii, formulînd şi 
reformulînd plîngerea, aducînd argumente pentru fiecare teorie, 
discutînd diferite proceduri, visînd la cum am putea să implicăm 
RiverOaks şi fosta mea firmă într-un proces răsunător. Mordecai 


privea situaţia ca pe o cumpănă a apelor, un punct de plecare 
pentru reorientarea simpatiei publicului către oamenii fără 
adăpost Eu o vedeam doar ca pe o simplă modalitate de a 
repara o nedreptate. 


24 


Încă o data, îmi luam cafeaua cu Ruby. Mă aştepta, la opt 
fără un sfert, cînd am ajuns la birou şi s-a bucurat să mă vadă. 
Cum putea fi cineva atît de vesel, după ce îşi petrecuse opt ore 
încercînd să doarmă pe bancheta din spate a unei maşini aban- 
donate? 

— Ai gogoşi? m-a întrebat cînd am apăsat întrerupătoarele şi 
am aprins lumina. 

Devenise un obicei. 

— Să văd. la loc şi eu mă duc să fac cite o cafea 

Am început să mă învirt prin bucătărie, curăţind cafetiera, 
căutînd ceva de mincare. Gogoşile, care cu o zi înainte erau 
sleite, acum erau şi mai tari, dar n-am găsit nimic altceva. 
Mi-am propus, în gînd, să cumpăr altele proaspete, a doua zi, 
pentru cazul că Ruby ar veni la noi trei zile la rînd. Ceva îmi 
spunea că aşa se va întîmpla. 

A mîncat o gogoaşă, ronţăind încet marginile tari, încercînd 
să fie politicoasa. 

— Unde mănînci micul dejun? am întrebat-o. 

— De obicei nu mănînc. 

— Dar prinzul şi cina? 

— Prînzul la Naomi's, pe Strada 10. Pentru cină mă duc la 
Misiunea Calvarului, pe Strada 15. 

— Ce faci în timpul zilei? 

Se ghemuise din nou, cît mai aproape de paharul de cafea, 
încercînd să-şi încălzească trupul fragil. 

— În mare parte, stau la Naomi's. 

— Cite femei sînt acolo? 

— Nu ştiu. Multe. Au mare grijă de noi, dar numai în timpul 
zilei. 

— Acolo e o cantina numai pentru femeile fără locuinţă? 

— Da, exact. Se închide la patru. Majoritatea femeilor locu- 


iesc în adăposturi, iar altele pe străzi. Eu am o maşină. 

— Cei de acolo ştiu că iei droguri? 

— Cred că da. Vor să mă duc la întrunirile pentru alcoolici şi 
persoanele dependente de droguri. Nu sînt singura. Multe femei 
fac la fel, să ştii. 

— Te-ai drogat aseară? am întrebat-o. Cuvintele mi-au 
răsunat în urechi. Imi era greu să cred că puneam asemenea 
întrebări. 

Femeia a rămas cu gura căscată; a închis ochii. 

— Spune-mi adevărul, i-am cerut eu. 

— Trebuia. Fac la fel în fiecare seară. 

Nu aveam de gînd să-mi arăt disprețul faţă de ea. Din ziua 
precedentă şi pînă atunci, nu făcusem nimic pentru a o ajuta să 
găsească un tratament. Dintr-o dată, această problemă a 
devenit o prioritate pentru mine. 

Mi-a mai cerut o gogoaşă. Pe ultima am învelit-o în folie de 
plastic şi i-am mai dat o cafea. Dintr-un motiv oarecare, ea se 
grăbea să ajungă la Naomi's, aşa că şi-a văzut de drum. 


Procesiunea a început cu un miting pentru dreptate. Cum 
Mordecai era un personaj cunoscut în lumea oamenilor străzii, 
m-a lăsat în mulţime şi s-a îndreptat spre locul său rezervat pe 
platformă. 

Un cor de biserică, în robe grena, cu margini aurii, s-a aşezat 
pe scările Primăriei şi a inundat atmosfera cu imnuri pline de 
viaţă. Sute de poliţişti stăteau pe aproape, răsfiraţi de-a lungul 
străzii şi în jurul baricadelor care opreau circulaţia. 

CCNV promisese o sută dintre pedestraşii săi, şi aceştia au 
ajuns în grup în piaţă — o coloană lungă, impresionantă, dezor- 
ganizată, de bărbaţi lipsiţi de adăpost şi mîndri de asta. l-am 
auzit venind înainte de a-i vedea, căci strigătele de marş, bine 
exersate în prealabil, răzbăteau cu claritate, de la citeva străzi 
distanţă. Cînd am dat colţul, camerele de televiziune s-au 
năpustit să-i întîmpine. 

Au reuşit să se grupeze cu toţii în faţa treptelor de la intrarea 
în Primărie şi au început să fluture pancarte, majoritatea scrise 
de mînă, acasă, pe care se puteau vedea inscripţii de tot felul: 
OPRIȚI CRIMELE; SALVAŢI ADAPOSTURILE; AM DREPTUL LA O 
LOCUINŢA; VREM LOCURI DE MUNCA. Ţineau pancartele 


deasupra capetelor şi dansau în ritmul imnurilor şi cadenţa 
fiecărui refren zgomotos. 

Autobuze ale bisericii se opreau în dreptul baricadelor şi din 
ele coborau sute de oameni, dintre care mulţi nu păreau să fie 
oameni ai străzii. Erau enoriaşi cumsecade, bine îmbrăcaţi, 
majoritatea femei. Mulțimea creştea, spaţiul din jur părea din ce 
în ce mai restrîns. Cu excepţia lui Mordecai, nu cunoşteam pe 
nimeni. Sofia şi Abraham erau şi ei pe undeva, prin mulţime, dar 
nu se zăreau. Mitingul a fost descris drept cel mai bine organizat 
de oamenii străzii în ultimii zece ani — mitingul lui Lontae. 

O fotografie a lui Lontae Burton fusese mărită şi multiplicată 
pe pancarte mari, bordate cu negru şi, sub figura ei, apăreau 
cîteva cuvinte amenințătoare: CINE A UCIS-O PE LONTAE? 
Pancartele erau dispersate prin mulţime şi curînd au devenit 
preferatele tuturor, chiar şi printre oamenii de la CCNV, care îşi 
aduseseră propriile mesaje protestatare. Figura lui Lontae 
răsărea şi flutura deasupra masei de oameni. 

In depărtare s-a auzit o sirenă, apoi sunetul tînguitor s-a 
apropiat din ce în ce mai mult. Un cortegiu funerar, escortat de 
poliţie, a fost lăsat să treacă dincolo de baricade şi a oprit exact 
în faţa Primăriei, în mijlocul mulţimii. Portierele din spate ale 
camionetei s-au deschis: un sicriu de decor, pictat în negru, a 
fost scos de un grup — şase vagabonzi l-au pus pe umeri, gata 
pentru începerea procesiunii. Alte patru sicrie, de aceeaşi 
culoare şi model, dar mai mici, au fost apoi scoase de aceiaşi 
bărbaţi. 

Marea de oameni s-a despărţit în două; procesiunea funerară 
s-a îndreptat, încet, spre trepte în timp ce corul intona un 
recviem  melanconic; ascultindu-l, aproape că mi-au dat 
lacrimile. Era un miting al morţii. Unul dintre acele sicrie mici îl 
reprezenta pe Ontario. 

Mulțimea s-a regrupat. Miini ridicate atingeau sicriele 
purtîndu-le ca pe un val, într-o legănare uşoară, de la un capăt 
la celălalt. 

Era o dramă de proporţii şi camerele de filmat, înghesuite 
lîngă platformă, înregistrau fiecare mişcare solemnă a procesiu- 
nii. Aveam să o revedem la televizor, mereu, în următoarele 
patruzeci şi opt de oare. 

Sicriele au fost aşezate unul lîngă altul, cel al lui Lontae la 
mijloc, pe o mică estradă de placaj amplasată în centrul 


treptelor, la cîţiva paşi sub platforma pe care se afla Mordecai. 
Au fost filmate şi fotografiate îndelung şi, la urmă, au început 
discursurile. 

Moderatorul era un activist care a început prin a mulţumi 
tuturor grupurilor care ajutaseră la organizarea mitingului. Era o 
listă impresionantă, cel puţin cantitativ. Auzindu-l cum turuie 
numele am fost plăcut surprins de numărul mare de adăposturi, 
misiuni creştine, cantine, coaliţii, clinici medicale, birouri legale, 
biserici, centre, grupuri de contact, programe de recalificare, 
programe de  dezintoxicare, chiar şi cîţiva funcţionari 
guvernamentali realeşi — toţi aceştia aveau o contribuţie, mai 
mică sau mai mare, la organizarea acelui eveniment. 

Cu atît de mult sprijin, cum era posibil să existe o problemă 
a oamenilor străzii? 

Următorii şase vorbitori au răspuns la aceasta întrebare. 
Pentru început, lipseau fondurile adecvate, se făceau reduceri 
bugetare, guvernul federal părea surd la această problemă, 
autorităţile locale nu vedeau nimic, cei avuţi erau lipsiţi de com- 
pasiune, sistemul judiciar devenise prea conservator — şi lista 
putea continua. La nesfîrşit. 

Aceleaşi teme de discuţie au fost repetate de fiecare 
vorbitor, cu excepţia lui Mordecai, care a vorbit al cincilea şi a 
redus mulţimea la tăcere cu povestea lui despre ultimele ore din 
viaţa familiei Burton. Cînd le-a vorbit despre scutecul 
bebeluşului, probabil ultimul pe care îl mai schimbase, în 
mulţime nu se mai auzea nici o vorbă. Nimeni nu tuşea şi nici nu 
şoptea. M-am întors cu privirea spre sicrie şi, pentru o clipă, am 
şi văzut, cu ochii minţii, bebeluşul ţinut în braţe. 

Nu mult după aceea, familia a părăsit adăpostul, a explicat 
Mordecai, vorbind rar, emoţionat, cu glasul tremurător. S-au 
întors în stradă, în viscolul unde Lontae şi copiii ei au mai rezis- 
tat doar cîteva ore. Ajuns în acel punct, Mordecai a forţat ceva 
mai mult imaginaţia, pentru că nimeni nu ştia exact ce se 
întîmplase. Ştiam asta, dar nu-mi păsa. Restul mulţimii era, ca şi 
mine, hipnotizată de povestea lui. 

Cînd a descris ultimele lor clipe, cînd familia se ghemuia 
într-un efort zadarnic de a-şi ţine unul altuia cald, am auzit 
femei plingînd în jurul meu. 

Brusc, mi-a trecut prin minte un gînd egoist. Dacă acest om, 
prietenul şi colegul meu avocat, putea captiva o mulţime de mii 


de oameni, de pe o platformă ridicată la cîteva zeci de metri dis- 
tanţă, cam ce putea face cu doisprezece oameni aşezaţi în boxa 
juraţilor, atit de aproape încît l-ar fi putut atinge? 

In acel moment, mi-am dat seama că procesul Burton nu va 
ajunge niciodată atît de departe. Nici o echipă de avocaţi ai 
apărării cu capul pe umeri nu i-ar fi permis lui Mordecai Green 
să pledeze în faţa unui juriu format din negri, în acest oraş. Dacă 
presupunerile noastre erau exacte şi dacă le puteam 
demonstra, nu exista nici o şansă să se ajungă la proces. 

După o oră şi jumătate de discursuri, mulţimea devenise 
nerăbdătoare şi gata de marş. Corul a început din nou să cînte, 
iar sicriele au fost luate pe umeri şi, cu ele în frunte, 
procesiunea s-a îndepărtat de clădire. În spatele sicrielor se 
aflau liderii, inclusiv Mordecai. Noi, ceilalţi, veneam în urma lor. 
Cineva mi-a dat o pancartă cu chipul lui Lontae şi am ridicat-o 
mai sus decit toţi ceilalţi. 

Oamenii privilegiați nu mărşaluiesc şi nu protestează; lumea 
lor e sigură şi curată, guvernată de legi menite să-i facă fericiţi. 
Eu nu mai ieşisem niciodată în stradă; ce rost avea? La început 
m-am simţit ciudat să merg aşa, printre mese de oameni, ţinînd 
în mînă un băţ cu o pancartă avind pe ea chipul unei mame de 
culoare în vîrstă de douăzeci şi doi de ani, care născuse patru 
copii nelegitimi. 

Dar nu mai eram aceeaşi persoană care fusesem cu citeva 
săptămîni mai înainte. Nici nu mai puteam da înapoi, chiar dacă 
aş fi vrut. Trecutul meu avusese drept scop banii şi averea; 
acum, toate astea se transformaseră într-un chin care nu îmi 
dădea pace. 

Aşa că m-am relaxat, bucurîindu-mă de plimbare. Am cîntat 
alături de oamenii străzii, am rotit şi am împins pancarta la uni- 
son cu ceilalţi şi chiar am încercat să cînt imnuri religioase 
străine mie. Am savurat primul meu exerciţiu de protest civil. Nu 
avea să fie şi ultimul. 

Baricadele ne-au protejat în drumul spre dealul Capitoliului. 
Marşul fusese bine planificat şi, datorită amploarei lui, a atras 
atenţia asupra sa. Sicriele au fost aşezate pe treptele 
Capitoliului. Noi ne-am grupat de jur-împrejurul lor şi am 
ascultat o nouă serie de discursuri înflăcărate din partea unor 
activişti pentru drepturile civile şi a celor doi membri din 
Congres. 


Discursurile nu mai erau o noutate; auzisem destul. Fraţii 
mei fără adăpost nu aveau prea multe de făcut; eu, în schimb, 
deschisesem treizeci şi unu de dosare de la începutul noii mele 
cariere, din ziua de luni. Treizeci şi una de persoane reale 
aşteptau de la mine să le dau cartele alimentare, să le fac rost 
de locuinţe, sa intentez divorţuri, să le apăr în procese penale, 
să obţin plata unor drepturi băneşti aflate în dispută, să opresc 
evacuările, să-i ajut să scape de dependenţa de droguri şi, cine 
ştie cum, numai pocnind din degete, să găsesc dreptatea. Ca 
avocat antitrust, rareori îmi întîlneam clienţii. In stradă, lucrurile 
stăteau cu toul altfel. 

Am cumpărat o ţigară de foi ieftină de la un vînzător ambu- 
lant şi am plecat într-o scurtă promenadă. 


25 


Am bătut la uşa aflată lîngă apartamentul unde locuise 
familia Palma, şi glasul unei femei a întrebat: Cine e acolo? Nu a 
făcut nici un efort să descuie zăvorul sau uşa. Mă giîndisem mult 
şi profund la planul meu. Ba chiar îl exersasem, pe drum spre 
Bethesda. Dar nu eram sigur că aş putea fi convingător. ; 

— Sînt Bob Stevens, am răspuns tremurînd de spaimă. Il 
caut pe Hector Palma. 

— Pe cine? 

— Pe Hector Palma. Locuia lîngă dumneavoastră. 

— Ce doriți? 

— Îi datorez nişte bani. Încerc să-l găsesc, nimic mai mult. 

Dacă spuneam că am venit după nişte bani sau vreo altă 
misiune neplăcută, vecinii ar fi adoptat, fireşte, o atitudine 
defensivă. Imi imaginam că asta e o şmecherie grozavă. 

— A plecat, mi-a răspuns femeia, indiferentă. 

— Ştiu că a plecat. Ştiţi unde s-a dus? 

— Nu. 

— A plecat din zona asta? 

— Nu ştiu. 

— l-aţi văzut cînd s-au mutat? 

Normal că răspunsul era afirmativ; nu se putea altfel. Dar, în 
loc să mă ajute, femeia s-a retras în adîncurile locuinţei ei şi, 


probabil, a chemat paza. Am repetat întrebarea şi am sunat din 
nou la uşă. Nimic. 

Aşa că m-am îndreptat spre uşa de pe cealaltă parte a 
ultimei adrese cunoscute a lui Hector. Am sunat de două ori şi 
uşa s-a crăpat uşor, cît permitea lanţul; un bărbat cam de virsta 
mea, cu maioneză în colţul gurii, m-a întrebat ce doresc. 

Am repetat povestea cu Bob Stevens. Omul m-a ascultat 
atent, în timp ce, în spatele lui, în sufragerie, copiii îşi făceau de 
cap, cu televizorul dat la maximum. Era trecut de opt, se 
întunecase şi se lăsase frigul, iar eu întrerupsesem o cină 
întîrziată. 

Totuşi, mi-a răspuns cu amabilitate. 

— Nu l-am cunoscut deloc, a zis el. 

— Dar pe soţia lui? 

— Nu. Călătoresc mult. Sînt plecat mai tot timpul. 

— Soţia dumneavoastră îi cunoştea? 

— Nu, mi-a răspuns el, parcă prea repede. 

— l-aţi văzut, dumneavoastră sau soţia, cînd s-au mutat? 

— N-am fost acasă în weekend-ul trecut. 

— Şi nu aveţi idee unde s-au dus? 

— Nicidecum. 

l-am mulţumit şi m-am întors, gata de plecare, trezindu-mă 
în faţa unui paznic solid, în uniformă, cu o bită de baseball în 
mîna dreaptă pe care o lovea, uşor, pe palma stingă, ca un 
poliţist de prin filme. 

— Ce faceţi aici? m-a întrebat el, printre dinţi. 

— Caut pe cineva, i-am răspuns. Ţineţi-vă bita deoparte. 

— Nu e voie să veniţi aici cu solicitări. 

— Dumneata eşti surd? Caut pe cineva, nu cer nimic, am 
repetat şi am trecut pe lîngă el, îndreptindu-mă spre parcare. 

— Am primit o plingere, mi-a aruncat el, din spate. Trebuie 
să plecaţi. 

— Asta şi fac. 


Cina a constat dintr-un taco şi o bere, în barul din complexul 
comercial aflat în apropiere. Mă simţeam mai sigur la periferia 
oraşului. Restaurantul pregătea mîncăruri rapide şi aparţinea 
unui lanţ care făcea avere pe spezele rezidenţilor rafinaţi din 
apropiere. Majoritatea clienţilor erau tineri funcţionari guverna- 


mentali, aflaţi în drum spre casă, care se opreau să discute 
politică şi programe economice la o halbă de bere şi să-şi 
susţină, zgomotos, favoriţii la meciurile prezentate la televizor. 

Singurătatea era ceva nou pentru mine. Soţia şi prietenii 
rămăseseră în urmă. Cei şapte ani cît asudasem din greu la 
Drake & Sweeney nu reprezentaseră atmosfera ideală pentru 
cimentarea unor prietenii; cu atit mai puţin pregătit pentru viaţa 
de unul singur. Privind meciul şi femeile din jur mă întrebam 
dacă va trebui să revin la baruri şi cluburile de noapte, pentru 
a-mi găsi companie. Cu siguranţă că existau şi alte locuri şi 
metode. 

Mă simţeam prea deprimat, aşa că am plecat. 

La volanul maşinii, am intrat în oraş fără să mă grăbesc, 
deloc entuziast la gîndul de a ajunge prea repede în locuinţa 
mea. Numele meu se găsea pe un contract de închiriere, undeva 
într-o fişă de computer şi îmi imaginam că nu era prea greu pen- 
tru poliţie să-mi descopere birlogul. Dacă plănuiau să mă 
aresteze, eram sigur că o vor face noaptea. Le-ar plăcea să mă 
sperie cu o bătaie în uşă la miezul nopţii, să mă pună niţel pe 
jar, să mă îmbriîncească şi să-mi pună cătuşele, să mă împingă 
pe uşă afară, în lift, ţinut zdravăn de braţe, ca într-o menghină, 
să mă împingă pe bancheta din spate a maşinii de patrulă, 
pentru un drum pînă la închisoarea districtuală, unde să fiu 
singurul alb tînăr, profesionist, arestat în acea noapte. Nimic nu 
le-ar fi plăcut mai mult decît să mă arunce înttr-o celula cu 
sortimentul obişnuit de pungaşi şi să mă lase acolo să mă lupt 
pentru viaţa mea. 

Indiferent ce făceam, aveam totdeauna la mine două lucruri. 
Unul era telefonul celular, cu care să-l sun pe Mordecai îndată 
ce-aş fi fost arestat. Celalalt era un teanc de bancnote 
împăturite — douăzeci a cite o sută de dolari — pe care să le 
folosesc pentru cauţiune şi, dacă aveam noroc, să o întind de 
acolo înainte de a ajunge în celulă. 

Am parcat la două străzi distanţă de clădirea unde mă 
mutasem şi am verificat cu privirea toate maşinile goale din jur, 
pîndind o prezenţă dubioasă Am reuşit să ajung înăuntru 
neatins, fără să fiu prins. 

Adusesem în salon două şezlonguri şi o cutie de plastic pe 
care o foloseam drept măsuţă pentru cafea şi scăunel pentru 
picioare. Aşezasem televizorul deasupra unei alte cutii. Mă 


amuza numărul mic de mobile şi eram hotărît să păstrez locul 
acesta numai pentru mine. Nimeni nu trebuia să vadă cum 
trăiam. 

Mă sunase mama. Am ascultat înregistrarea mesajului ei. 
Atit ea cit şi tata erau îngrijoraţi din cauza mea şi doreau să vină 
în vizită. Discutaseră cu fratele meu Warner şi era posibil să 
vină şi el. Aproape că îmi imaginam felul în care analizau noua 
mea viaţă. Cineva trebuia să mă aducă pe drumul cel bun. 

Mitingul pentru Lontae era ştirea zilei la jurnalul de la ora 
unsprezece. Se prezentau prim-planuri cu cele cinci sicrie negre 
aşezate pe treptele Primăriei; urmau alte imagini, de mai tîrziu, 
din timpul marşului pe străzile oraşului. Părea să fie mai multă 
lume decit crezusem eu — se estimau cinci mii de participanţi. 
Primarul nu avea de făcut nici un comentariu. 

Am închis televizorul şi am format numărul lui Claire. Nu mai 
vorbisem de patru zile şi m-am gindit să fiu politicos şi să sparg 
gheaţa. Din punct de vedere legal, eram încă soţ şi soţie. Ar fi 
fost frumos să luăm masa împreuna, eventual peste o 
săptămînă. 

La celălalt capăt al firului, telefonul a zbîrnîit de trei ori 
înainte ca o voce străina să răspundă fără chef. Era vocea unui 
bărbat. 

Pentru o clipă, am rămas prea uluit ca să pot răspunde. Era 
unsprezece şi jumătate, într-o joi seara. Plecasem de mai puţin 
de o săptămînă. Cît pe ce să închid, dar apoi mi-am recăpătat 
controlul şi am cerut cu Claire. 

— Cine întreabă? s-a interesat tipul. 

— Michael, soţul ei. 

— E la duş m-a anunţat el cu o undă de satisfacţie în glas. 

— Spune-i că am sunat, l-am rugat, şi am închis cît am putut 
de repede. 

Am măsurat cele trei camere în lung şi în lat pînă la miezul 
nopţii, pentru ca apoi să mă îmbrac din nou şi să plec la plim- 
bare, pe frigul de afară. Cînd o căsnicie eşuează, îţi imaginezi 
toţ felul de scenarii. Fusese vorba doar de înstrăinare sau era 
ceva cu mult mai complicat? Oare eu nu observasem semnele? 
Era acel tip un amic întîmplător, o aventură de o noapte, sau 
erau împreună de mai mulţi ani? Era cumva vreun doctor în 
călduri, însurat şi cu copii, sau un student tînăr şi viril care îi 
oferea ceea ce nu primise de la mine? 


Îmi repetam că nu contează. Noi nu divorţam din motiye de 
infidelitate. Era prea tîrziu să mă întreb dacă îşi făcuse de cap. 

Căsnicia luase sfîrşit, pur şi simplu. Oricare era motivul. Din 
partea mea, Claire putea să se ducă la naiba. Era un capitol 
încheiat, dispăruse din viaţa mea. Dacă eu eram liber să umblu 
după femei, aceleaşi reguli se aplicau şi în cazul ei. 

Da, ce să zic! 

La două noaptea, m-am trezit în Dupont Circle, ignorînd 
chemările homosexualilor şi păşind printre bărbaţi înfofoliţi în 
zdrenţe şi pături şi adormiţi pe bănci. Era periculos, dar nici 
nu-mi păsa. 


Cîteva ore mai tirziu, am cumpărat o cutie cu douăsprezece 
gogoşi asortate dintr-o cofetărie Krispy Kreme, împreună cu 
două cafele mari şi un ziar. Ruby mă aştepta, credincioasă, în 
faţa uşii, tremurînd de frig. Avea ochii mai roşii decît de obicei şi 
nu mai zimbea la fel de uşor. 

Ne-am aşezat, ca de obicei, la unul dintre birourile din 
camera de la intrare, acela pe care se găseau mai puţine 
teancuri de dosare de mult uitate. Am curăţat tăblia biroului şi 
am pus cafeaua şi gogoşile. Ei nu-i plăceau cele cu ciocolată, 
preferîn-du-le pe acelea umplute cu fructe. 

— Citeşti ziarele? am întrebat-o, desfăcîndu-mi ziarul. 

— Nu. 

— Cit de bine ştii să citeşti? 

— Nu prea bine. 

Aşa că i l-am citit eu. Am început cu prima pagina, în prin- 
cipal pentru că prezenta o fotografie mărită a celor cinci sicrie 
ce păreau să plutească peste masele de oameni. Titlul, cu litere 
de-o şchioapă, ocupa toată jumătatea de jos a paginii şi i-am 
citit lui Ruby tot, cuvînt cu cuvint; ea îmi sorbea fiecare 
vorbuliţă. Auzise vorbindu-se despre moartea familiei Burton şi 
detaliile o fascinau. 

— Aş putea să mor şi eu la fel? m-a întrebat. 

— Nu. Numai dacă maşina ta are motor şi dacă porneşti radi- 
atorul. 

— Măcar de-ar avea radiator. 

— Ai putea muri din cauza expunerii. 

— Cum adică? 


— Ai putea îngheţa de frig. _ 

Şi-a şters gura cu un şerveţel şi a sorbit din cafea. In 
noaptea în care murise Ontario şi familia lui, afară erau minus 
douăsprezece grade. Cum supravieţuise Ruby? 

— Unde te duci cînd afară e foarte frig? am întrebat-o. 

— Nicăieri. 

— Stai în maşină? 

— Da. 

— Cum faci că nu îngheţi? 

— Am pături destule. Mă îngrop în ele. 

— Nu te duci niciodată într-un adăpost? 

— Niciodată. 

— Ai fi de acord să te muţi într-un adăpost, dacă aşa l-ai 
putea vedea pe Terrence? 

Îşi lăsă capul să alunece într-o parte şi mă privi ciudat. 

— Mai spune o dată, mă rugă ea. 

— Vrei să-l vezi pe Terrence, nu? 

— Sigur. 

— Atunci, trebuie să scapi de droguri. Am dreptate? 

— Da. 

— Ca să scapi de droguri, va trebui să stai într-un centru de 
dezintoxicare cîtva timp. Ai fi de acord să faci asta? 

— Poate, răspunse ea. S-ar putea. 

Era un pas mic, dar însemnat. 

— Pot sa te ajut să-l revezi pe Terrence şi să devii o parte din 
viaţa lui. Dar trebuie să scapi de droguri şi să nu te mai apuci 
din nou. 

— Cum aş putea? m-a întrebat ea, incapabila să mă 
privească în ochi. Ţinea paharul de cafea strîns în miini, lăsînd 
aburul să-i atingă faţa. 

— Mergi la Naomi's astăzi? 

— Da. 

— Am vorbit cu directoarea de acolo. Astăzi au două întru- 
niri, pentru alcoolici şi consumatorii de droguri la un loc. Poartă 
numele de AA/NA. Vreau să te duci şi să te înscrii la amîndouă 
grupurile. Directoarea o să-mi dea un telefon. 

Ruby a încuviinţat, ca un copil căruia îi faci morală. Nu 
aveam de gînd să împing lucrurile mai departe, cel puţin, nu în 
acel moment. Ruby ronţăia gogoşi, îşi bea cafeaua şi asculta, cu 
mare atenţie, cum îi citeam, unul după altul, toate articolele din 


ziar. Puțin îi păsa de afaceri externe şi sport, dar o fascinau 
informaţiile despre oraş. Cîndva, cu mulţi ani în urmă, se dusese 
la vot, aşa că digera uşor politica districtuală. Inţelegea 
articolele despre delictele comise în oraş. 

Un lung editorial înfiera Congresul şi consiliul municipal 
pentru că nu reuşeau să găsească fonduri pentru a-i ajuta pe 
oamenii străzii. Alte Lontae aveau să urmeze, avertiza autorul. 
Alţi copii aveau să moară în stradă, în umbra Capitoliului ame- 
rican. Am parafrazat totul pentru Ruby, care era de acord cu 
fiecare propoziţie. 

Începuse o ploaie uşoară şi rece, aşa că am dus-o pe Ruby 
cu maşina pînă la următoarea ei oprire din acea zi. Centrul 
Naomi pentru Femei era o clădire terasată, cu patru etaje de pe 
Strada 10, în zona de nord-vest, amplasata printre alte clădiri cu 
destinaţii similare. Se deschidea la şapte dimineaţa, se închidea 
la patru după-amiaza şi, în fiecare zi, oferea hrană, duşuri, 
îmbrăcăminte, activităţi sociale şi consultanţă juridică pentru 
orice femeie fără adăpost care ajungea acolo. Ruby era o clientă 
obişnuită şi a fost întimpinată călduros de prietenele ei cînd a 
intrat. 

Discret, am sta de vorbă cu directoarea Centrului, o femeie 
tînără pe nume Megan. Am conspirat împreună pentru a o ajuta 
pe Ruby să scape de droguri. Jumătate dintre femeile ajunse 
acolo erau bolnave mintal, jumătate sufereau din cauza abuzului 
de droguri şi cam o treime sufereau de SIDA. Din cite ştia 
Megan, Ruby nu suferea de nici un fel de boală infecțioasă. 

Cînd am plecat, femeile se adunaseră în salon, cîntînd. 


Lucram din greu la mine în birou, cînd Sofia a bătut la uşă şi 
a intrat fără să aştepte răspuns. 

— Mordecai spune că eşti în căutarea cuiva, începu ea. Ţinea 
în mînă un blocnotes, gata să ia notițe. 

Am reflectat o clipă şi mi-am amintit de Hector. 

— Ah, da. Aşa este. 

— Te pot ajuta eu. Spune-mi tot ce ştii despre persoana 
respectiva. 

S-a aşezat pe scaun şi a început să noteze în grabă tot ce-i 
dictam eu: numele, adresa, ultimul loc unde fusese angajat, o 
descriere fizică şi faptul că avea soţie şi patru copii. 


— Virstă? 

— Cred că treizeci de ani. 

— Salariul aproximativ? 

— Treizeci şi cinci de mii pe an. 

— Din patru copii, e foarte probabil ca măcar unul să fie la 
şcoală. Cu salariul ăsta, dacă stă în Bethesda, m-aş mira să 
frecventeze şcoli private. E hispanic, aşa că probabil e catolic. 
Mai e ceva? 

Nu-mi mai venea nimic în minte. Sofia a plecat şi, 
întorcîndu-se la biroul ei, a deschis o agendă rotativă pe trei 
rinduri şi a început să răsfoiască filele. Primul ei telefon s-a 
îndreptat spre serviciile poştale. Discuţia a trecut repede pe 
spaniolă, aşa că n-am înţeles nimic. Au urmat şi alte telefoane. 
Dădea bună ziua în engleză, cerea să vorbească cu persoana pe 
care o cunoştea şi revenea la limba ei maternă. A sunat şi la 
dio-ceza catolică, fapt ce a dus la o nouă serie de telefoane. La 
un moment dat, mi-am pierdut interesul pentru ceea ce făcea. O 
oră mai tîrziu, a revenit în faţa uşii mele şi m-a anunţat: 

— S-au mutat la Chicago. Ai nevoie de adresă? 

— Cum ai reuşit să...? am îngăimat, uitîndu-mă la ea fără 
să-mi cred urechilor. 

— Nu mă întreba. De la un prieten al unui prieten de-al lui, 
de la biserică. S-au mutat în weekend, în mare grabă. Vrei 
adresa lor nouă? 

— Cît durează? 

— N-o să fie uşor. Pot totuşi să te ajut să-ţi faci o idee. 

Cel puţin şase clienţi stăteau în picioare lîngă fereastra din- 
spre intrare, aşteptînd să-i ceară sfatul. 

— Nu acum, i-am spus. Poate mai tîrziu. Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Cu plăcere. Îmi propusesem să-mi mai pierd cîteva ore, după 
lăsarea întunericului, bătînd la uşile vecinilor, în frig, enervînd 
paznicii, sperînd să nu mă împuşte nimeni. lar ea vorbise o oră 
la telefon şi găsise persoana lipsă. 

Firma Drake & Sweeney avea peste o sută de avocaţi în fili- 
ala de la Chicago. Fusesem şi eu acolo, de două ori, pentru nişte 
cazuri antitrust. Birourile erau amplasate într-un zgirie-nori, 
lîngă lac. Holul de la intrare era înalt cît două-trei etaje, cu fîntîni 
şi magazine în tot locul, cu lifturi care urcau în zigzag. Era locul 
perfect pentru a-l ascunde şi a sta cu ochii pe Hector Palma. 


26 


Oamenii fără adăpost sînt apropiaţi de strada, de pavaj, de 
curbe şi rigole, de beton, gunoi, capacele de la canalizare, 
hidranţi, staţiile de autobuz şi vitrinele magazinelor. Se mişcă 
încet, pe un teren familiar, zi după zi, oprindu-se să-şi vorbească 
pentru că timpul nu înseamnă prea mult, oprindu-se să 
privească o maşină blocată în trafic, un nou traficant de droguri 
la colţul străzii, o figură necunoscută pe teritoriul lor. Se aşeză 
pe trotuare, ascunşi sub pălării şi şepci ori sub copertinele din 
faţa vreunei farmacii şi, ca orice santinelă, observă fiece 
mişcare. Aud sunetele străzii, adulmecă mirosul motoarelor 
Diesel de la autobuzele oraşului şi cel al uleiului prăjit din 
bodegile ieftine. Acelaşi taxi trece de două ori pe lîngă ei într-o 
oră şi ei îl recunosc. O armă se descarcă în depărtare şi ei ştiu 
unde anume. O maşină frumoasă, cu plăcuţe de înmatriculare 
din Virginia sau Maryland, parchează la colţul străzii şi ei se uită 
după ea, pînă cînd pleacă. 

Un poliţist fără uniformă aşteaptă într-o maşină fără însemne 
oficiale, iar ei îl recunosc. 


Poliţia e afară, i-a spus Sofiei unul dintre clienţii noştri. 
Femeia s-a dus pînă la uşa de la intrare, s-a uitat spre sud, pe 
Strada Q, şi a observat ceea ce părea să fie o maşină fără 
însemnele poliţiei. A mai stat o jumătate de ora şi a verificat din 
nou. Maşina era tot acolo, aşa că s-a dus la Mordecai. 

Eu habar nu aveam de nimic, pentru că mă luptam cu 
cartelele de alimente, pe de o parte, şi vorbeam cu procuratura, 
pe de alta. Era vineri după-amiaza şi birocraţii oraşului, care 
şi-aşa abia dacă se mişcau într-o zi normală, îşi închideau 
birourile cît puteau de repede. 

— Cred că te aşteaptă poliţia, m-a anunţat Mordecai pe un 
ton solemn. 

Prima mea reacţie a fost să mă ascund sub masă dar, 
bineînţeles, n-am făcut-o. Am încercat să par calm. 

— Unde? l-am întrebat, ca şi cum ar fi avut vreo importanţă. 


— La colţ. Pîndesc clădirea de mai mult de o oră. 

— Poate te caută pe tine, i-am zis. Ha-ha. Nu vedeam decit 
feţe împietrite împrejur. 

— Am dat un telefon, a anunţat Sofia. Au un mandat de 
arestare pe numele tău. 

Un delict! închisoare! Un tip alb, frumos, aruncat în groapa 
cu lei. Imi schimbam greutatea de pe un picior pe celălalt şi 
încercam să-mi ascund frica. 

— Nu e nici o surpriză, le-am spus. Se întîmplă mereu. Hai să 
terminăm o dată cu asta! 

— Am sunat pe cineva la Procuratură, mi-a spus Mordecai. Ar 
fi frumos din partea ta dacă te-ai preda singur. 

— Ar fi frumos, am repetat eu, ca şi cum n-ar fi contat. Dar 
am vorbit cu Procuratura toată după-amiaza. Nimeni nu mă 
ascultă. 

— Au două sute de avocaţi, mi-a explicat el. 

Mordecai nu-şi făcea prieteni în astfel de medii. Poliţiştii şi 
procurorii erau duşmanii lui naturali. 

Am alcătuit în grabă un plan de bătaie, Sofia trebuia să sune 
un responsabil cu cauţiunea, care să ne aştepte la închisoare. 
Mordecai urma să caute un judecător care îi era prieten. Ceea 
ce nu se spunea era evidenţa — era vineri după-amiază. Era 
posibil să nu rezist un weekend în închisoarea districtuală. 

Au plecat amindoi să dea telefoane, iar eu m-am aşezat la 
birou, împietrit, incapabil să mă mişc, să gîndesc sau să fac 
orice altceva, decit să stau cu urechile ciulite la orice scîrţiit 
venit dinspre uşa de la intrare. N-am avut mult de aşteptat. 
Exact la ora patru, locotenentul Gasko şi-a făcut apariţia însoţit 
de doi dintre oamenii lui. 

La prima mea întîlnire cu Gasko, cînd el percheziţiona 
locuinţa lui Claire, iar eu urlam, le scriam numele şi ameninţam 
cu tot felul de procese dure împortiva lui şi a oamenilor lui, cînd 
fiecare cuvînt pe care îl rostea primea, drept ripostă, un comen- 
tariu caustic din partea mea, cînd eu eram un avocat sigur pe el, 
iar Gasko un poliţist netrebnic, nu m-am gîndit nici o clipă că, 
într-o bună zi, s-ar putea să-i facă plăcere să mă aresteze. Şi 
iată-l acum, fudul ca un atlet îmbătrînit, reuşind să zimbească şi 
să-şi arate disprețul, în acelaşi timp, ţinînd în mînă şi mai multe 
hîrtii împăturite, pe care abia aştepta să mi le arunce în faţă. 

— Trebuie să-l văd pe domnul Brock, o anunţă el pe Sofia 


chiar în momentul în care eu intram în camera din faţă, zimbind 
la rîndul meu. 

— Bună, Gasko, i-am spus. Tot mai cauţi dosarul acela? 

— Nu. Astăzi, nu. 

Mordecai a ieşit din birou. Sofia stătea în picioare, lingă 
masa ei de lucru. Toată lumea privea pe toată lumea. 

— Ai mandat? îl întrebă Mordecai. 

— Mda. Pentru domnul Brock, aici de faţă, răspunse Gasko. 

Am ridicat din umeri şi i-am zis: 

— Să mergem. 

Unul dintre gealaţi a scos nişte cătuşe de la briu. Eu eram 
decis să-mi păstrez sîngele rece, măcar în aparenţă. 

— Eu sînt avocatul lui, a anunţat Mordecai. Vreau să văd 
documentele. 

A luat mandatul de arestare din mîna lui Gasko, studiindu-l 
atent, în vreme ce mie mi se puneau cătuşele, cu miinile la 
spate şi încheieturile strivite sub oţelul rece. Cătuşele erau prea 
strinse, sau cel puţin mai strinse decît trebuia, dar durerea era 
suportabilă şi doream să-mi păstrez o atitudine nonşalantă. 

— Voi fi fericit să-mi aduc clientul la secţia de poliţie, a 
anunţat Mordecai. 

— Vai, mulţumesc, i-a răspuns Gasko. Dar am să te scutesc 
de oboseala asta. 

— Unde îl duceti? 

— La sediul central. 

— Vin şi eu din urmă, mi-a spus Mordecai. 

Sofia era la telefon şi asta mă liniştea mai mult chiar decît 
faptul că ştiam că Mordecai se va afla undeva, în urma mea. 

Trei dintre clienţii noştri au văzut toată scena; trei domni ai 
străzii total inofensivi, care intraseră ca să stea puţin de vorbă 
cu Sofia. Stăteau jos, pe scaunele pe care aşteptau întotdeauna 
clienţii, şi au rămas cu gurile căscate cînd am trecut pe lingă ei. 

Unul dintre gealaţi m-a strîns de cot şi m-a împins afară pe 
uşă; am păşit pe pavaj, nerăbdător să urc în maşina lor, maşina 
murdară, fără marcaje, parcată la colţul străzii. Oamenii străzii 
au văzut totul — maşina luînd poziţie, poliţiştii dînd buzna în 
clădire şi ieşind din nou afară, ţinîndu-mă pe mine cu mîinile 
prinse în cătuşe. 

— Au arestat un avocat, aveau să-şi şoptească, în curînd, 
unul altuia şi vestea avea să se răspindească rapid în lumea 


străzii. 

Gasko s-a aşezat în spate, lîngă mine. Eu m-am lăsat în jos, 
privind în gol şi încercînd să resimt şocul. 

— Ce pierdere de vreme, mi-a spus Gasko, aşezindu-şi cizma 
de cowboy pe celălalt genunchi. Avem o sută patruzeci de crime 
nerezolvate în oraş, tîlhari la fiecare colţ de stradă, traficanţi 
care îşi vind drogurile prin şcoli, iar noi trebuie să ne pierdem 
timpul cu tine. 

— Încerci să-mi iei un interogatoriu, Gasko? l-am întrebat 

— Nu. 

— Bine. 

Nu-l preocupase avertismentul Miranda şi nici nu avea de ce, 
atita timp cît nu începea să pună întrebări. 

Gealatul Numărul Unu ne purta spre sud, pe Strada 14, fără 
lumini sau sirene şi, desigur, fără pic de respect pentru semnele 
de circulaţie sau pietoni. 

— Atunci, lasă-mă să plec, i-am spus eu. 

— Dacă ar fi după mine, aşa aş face. Dar se pare că ai călcat 
rău de tot pe bătătură pe cineva. Procurorul mi-a spus că se fac 
presiuni asupra lui ca să fii prins. 

— Presiuni din partea cui? l-am întrebat. 

Dar ştiam răspunsul. Drake & Sweeney nu şi-ar fi pierdut 
timpul cu poliţiştii; preferau să discute pe limba lor cu 
procurorul-şef. 

— A victimelor, răspunse Gasko sarcastic. 

Eram de acord cu evaluarea lui; era greu să te gîndeşti la 
nişte avocaţi bogaţi şi să ţi-i imaginezi ca pe nişte victime ale 
unui delict. 

Mulţi oameni celebri fuseseră arestaţi. Am încercat să mi-i 
amintesc. Martin Luther King a stat în închisoare de cîteva ori. 
Mai erau Boesky şi Milken şi alţi hoţi celebri, ale căror nume îmi 
scăpau. Ce să mai spun de toţi actorii şi sportivii celebri, prinşi 
la volan sub influenţa alcoolului, agăţind prostituate sau 
deţinînd droguri? Fuseseră aruncaţi pe bancheta din spate a 
maşinilor de poliţie şi duşi ca orice criminali de rînd. Exista un 
judecător din Memphis, condamnat la închisoare pe viaţă; o 
cunoştinţă de-a mea din colegiu ajunsese la corecţional; un fost 
client se afla în penitenciarul federal, pentru evaziune fiscală. 
Toţi fuseseră arestaţi, duşi la sediul poliţiei, închişi, li se luaseră 
amprentele şi fuseseră fotografiaţi cu cîte un număr mic sub 


bărbie. Şi toţi supravieţuiseră. 

Bănuiam că pînă şi Mordecai simţise încleştarea rece a 
cătuşelor pe miini. 

Simţeam un fel de uşurare, pentru că, în sfirşit, se întîmpla 
ceea ce trebuia să se întîmple. Puteam să renunţ la fugă şi la 
încercarea de a mă ascunde, nu mai era nevoie să privesc 
mereu în spate. Aşteptarea luase sfîrşit. In plus, acesta nu era 
un raid de noapte, care cu siguranţă că m-ar fi ţinut în celulă 
pînă dimineaţa. Dimpotrivă, ora era rezonabilă. Cu puţin noroc, 
puteam să fiu înregistrat şi să ies pe cauţiune înainte de ora de 
vîrf a zilei. 

Mai exista totuşi şi un element de spaimă, un soi de teamă 
pe care n-o mai simţisem niciodată în viaţă. Multe lucruri puteau 
decurge prost la închisoarea districtuală. Se puteau pierde docu- 
mente. Se puteau crea tot felul de întîrzieri. Cauţiunea putea fi 
amiînată pînă sîmbătă sau duminică, sau chiar pînă luni. Puteam 
ajunge într-o celulă aglomerată, plină de oameni neprietenoşi 
sau periculoşi. 

Se va afla că am fost arestat. Prietenii mei vor clătina din 
cap şi se vor întreba ce aş mai putea strica în viaţa mea. Părinţii 
mei vor suferi enorm. Nu eram sigur de reacţia lui Claire, mai 
ales acum cînd un gigolo îi ţinea companie. 

Am închis ochii şi am încercat să-mi găsesc o poziţie con- 
fortabilă, lucru imposibil de realizat cînd stai aşezat peste miini. 


Înregistrarea arestării a trecut ca prin ceaţă; ca într-un film 
suprarealist, am trecut, împreună cu Gasko, de la un ghişeu la 
altul, simţindu-mă ca un căţel rătăcit. Nu te uita la oamenii 
ăştia. Mai întîi, inventarul, scoate totul din buzunare, semnează 
un formular. Mai departe, la capătul holului, fotografiile; scoate 
pantofii, lipeşte-te de peretele marcat; nu trebuie să zimbeşti 
dacă nu doreşti, dar, te rog, uită-te la aparat. Apoi din profil. 
Urmează prelevarea amprentelor — biroul era ocupat, aşa că 
Gasko m-a prins cu cătuşele de o bancă din hol, ca pe un debil 
mintal, în timp ce el s-a dus să-şi caute o cafea. Alţi arestaţi, în 
stadii diferite de înregistrare, treceau pe lîngă mine. Locul era 
înţesat de poliţişti. O faţă albă, nu poliţist, ci un acuzat, ca şi 
mine — tînăr, într-un frumos costum bleumarin, evident beat şi 
cu o vinătaie pe obrazul stîng. Cum e posibil să te pileşti într-o 


vineri, înainte de ora cinci? Tipul ţipa şi ameninţa, răguşit şi cu 
limba împleticită, dar, din cîte observam eu, nimeni nu-i dădea 
atenţie. Într-un tîrziu a plecat. Timpul trecea şi am început să 
intru în panică. Afară se întunecase, weekend-ul începuse, înce- 
pea şi vremea delictelor şi închisoarea avea toate şansele să se 
aglomereze. Gasko s-a întors, m-a dus la amprente şi a privit 
atent cum mi se pune cerneală pe degete şi acestea sînt 
apăsate pe foaia de hirtie. 

N-a fost nevoie de telefon. Avocatul meu se afla pe aproape, 
deşi Gasko nu-l văzuse. Uşile au devenit mai grele cînd am 
coborit spre celule. Mergeam în direcţia greşită; strada rămase 
în urma noastră. 

— Nu am dreptul la cauţiune? l-am întrebat în cele din urmă. 
Vedeam deja gratii în faţa mea; gratii la ferestre şi gardieni 
ocupați, înarmaţi cu puşti. 

— Cred că avocatul tău se ocupă de asta, mi-a răspuns 
Gasko. 

M-a dat pe mîna sergentului Coffey, care m-a împins la 
perete, mi-a desfăcut picioarele şi m-a percheziţionat de parcă 
ar fi căutat un bănuţ. Negasind nimic, a mormăit ceva şi mi-a 
arătat detectorul de metale, prin care am trecut, fără să mă 
simt jignit. S-a auzit un biziit, s-a deschis o uşă — una cu rînduri 
de gratii pe ambele părţi. O uşă s-a auzit închizindu-se cu 
zgomot în urma mea şi rugăciunea pentru o eliberare rapidă mi 
s-a risipit în neant. 

Pe holul strimt, miini şi braţe ieşeau prin gratiile celulelor. 
Şiruri de bărbaţi priveau în urma noastră. Am lăsat privirea în 
jos. Coffey verifica fiecare celulă; credeam că numără trupuri. 
Ne-am oprit la a treia celulă pe dreapta. 

Tovarăşii mei de celulă erau toţi negri, toţi mult mai tineri 
decit mine. La început am numărat patru, apoi l-am văzut şi pe 
al cincilea, întins pe polita de sus. Erau două paturi pentru şase 
persoane. Celula era mică şi pătrată, cu trei laturi acoperite doar 
de grilaj, aşa că îi vedeam pe prizonierii de alături şi de pe 
cealaltă parte a culoarului. Peretele din spate era din cărămida 
arsă şi, într-un colţ, se zărea o mică toaletă. 

Coffey a închis uşa cu zgomot în urma mea. Tipul de pe 
polita de sus s-a ridicat în capul oaselor şi şi-a lăsat picioarele 
peste margine, legănîndu-le pe sub nasul celui aflat dedesubt. 
Toţi cinci mă priveau; eu rămăsesem lîngă uşă, încercînd să par 


calm şi fără frică, încercînd cu disperare să-mi găsesc un loc de 
stat pe podea, ca să nu fiu în pericol de a-mi atinge vreun 
tovarăş de celulă. 

Slavă Domnului că nu aveau arme! Slavă Domnului că îi 
venise cuiva ideea să instaleze un detector de metale. Nu aveau 
arme sau cuțite; eu nu aveam nimic la mine în afară de haine. 
Ceasul, portofelul, telefonul celular, banii — şi tot ce mai aveam 
la mine — fuseseră luate şi inventariate. 

Presupuneam că e mai sigur să stau lîngă uşă decit în 
spatele celulei. Le-am ignorat privirile şi mi-am găsit un loc pe 
podea, cu spatele lipit de uşă. Mai jos, pe culoar, cineva urla 
după paznic. 

La două celule mai departe, a început o luptă; printre barele 
metalice şi paturi l-am zărit pe beţivul cu faţa albă şi costum 
bleumarin, înghesuit într-un colţ de doi negri masivi, care îl 
loveau în cap. Alte glasuri îi încurajau şi întreaga aripă a 
închisorii începea să semene cu un vulcan. Nu era plăcut să fii 
alb în acel moment. 

S-a auzit un fluierat ascuţit, s-a deschis o uşă şi Coffey şi-a 
făcut din nou apariţia, cu un baston în mînă. Lupta a încetat 
rapid, iar beţivul a rămas nemişcat, întins pe burtă. Coffey s-a 
îndreptat spre celulă, întrebînd ce s-a întîmplat. Nu ştia nimeni; 
nimeni nu văzuse nimic. 

— Păstraţi liniştea! i-a avertizat el şi a plecat. 

Au trecut cîteva minute. Beţivul a început să geamă; cineva 
vomita în depărtare. Unul dintre tovarăşii mei de celulă s-a ridi- 
cat în picioare şi s-a îndreptat spre mine. M-a atins uşor pe 
pulpă cu picioarele lui goale. Mi-am ridicat privirea, apoi m-am 
uitat în altă parte. El se uita fioros la mine şi am ştiut că mi-a 
sosit ceasul. 

— Frumoasă haină, mi-a spus. 

— Mulţumesc, am mormăit, încercînd să nu par sarcastic sau 
cît de cît provocator. Haina era o jachetă bleumarin, veche, pe 
care o purtam zilnic la blugi şi la pantalonii kaki — 
îmbrăcămintea mea de radical. Cu siguranţă că nu merita să-mi 
dau viaţa pentru ea. 

— Frumoasă haină, a insistat el, adăugind un ghiont cu 
piciorul. Tipul de pe poliţa de sus a sărit pe podea şi a făcut un 
pas spre noi, să vadă mai bine. 

— Mulţumesc, am repetat şi eu. 


Tipul avea vreo optsprezece, nouăsprezece ani, era zvelt şi 
înalt, fără pic de grăsime — probabil membru al vreunei bande, 
care îşi petrecuse toată viaţa pe străzi. Făcea pe nebunul şi 
căuta să-i impresioneze pe ceilalţi cu bravada lui. 

Aş fi fost prada cea mai uşoară pe care pusese vreodată 
mîna. 

— Eu nu am o haină aşa de frumoasă, mi-a spus el, dindu-mi 
încă un ghiont cu piciorul, numai ca să mă provoace. 

N-are cum să se poarte ca un pungaş amărit, mi-am zis. Nu 
putea fura haina, pentru că nu avea unde să fugă. 

— Vrei să ţi-o împrumut? l-am întrebat, fără să-mi ridic 
privirea. 

— Nu. 

Mi-am tras picioarele mai aproape de bărbie. Era o poziţie 
defensivă. Dacă mă lovea sau mă împingea, nu aveam de gînd 
să ripostez. Orice rezistenţă i-ar fi incitat şi pe ceilalţi patru şi 
s-ar fi distrat grozav luîndu-l la pumni pe băiatul alb. 

— Omul astă zice că ai o haină frumoasă, a intervenit şi tipul 
care stătuse pe poliţa de sus. 

— lar eu i-am mulţumit. 

— Omul zice că el n-are o haină aşa de frumoasă. 

— Şi ce trebuie să fac eu? l-am întrebat. 

— N-ar strica un cadou. 

Un al treilea a păşit în faţă, închizind semicercul din jurul 
meu. Primul tip mi-a lovit piciorul şi, împreună cu ceilalţi, s-a 
mai apropiat puţin. Erau gata de bătaie, fiecare aşteptindu-l pe 
celălalt să înceapă, aşa ca mi-am scos repede jacheta şi am 
aruncat-o spre ei. 

— E un cadou? m-a întrebat primul tip, luînd-o de jos. 

— E ce doreşti tu, i-am răspuns. Priveam în jos, continuînd să 
evit contactul vizual; din cauza asta, nu i-am văzut piciorul. M-a 
lovit brutal peste timpla stingă şi capul mi-a zvicnit spre spate, 
izbindu-se de gratii. La naiba! Am urlat, frecîndu-mi ceafa. 

— Poţi să iei nenorocita aia de haină, l-am anunţat 
pregătindu-mă de atac. 

— E un cadou? 

— Da. 

— Mulţumesc, omule. 

— Nici o problemă, i-am spus, frecîndu-mi faţa. Tot capul mă 
durea. 


S-au retras, lăsîndu-mă ghemuit ca o minge. 

Minutele treceau, deşi nu aveam idee cit e ceasul. Albul din 
celula de mai încolo făcea eforturi disperate să-şi revină şi o altă 
voce striga după paznic. Pungaşul care îmi luase haina n-a pus-o 
pe el. S-a pierdut în întunecimea celulei. 

Timpla îmi zvicnea, dar nu curgea sînge. Dacă nu mai tre- 
buia să suport şi alte injurii, în calitatea mea de puşcăriaş, mă 
puteam considera norocos. De la capătul culoarului, cineva 
striga că vrea să doarmă şi am început să mă gindesc ce s-ar 
putea întîmpla în acea noapte. Şase puşcăriaşi într-o celulă, pe 
două priciuri prea strimte. Trebuia să dormim pe jos, fără pătură 
şi pernă? 

Podeaua era tot mai rece şi, aşezat în colţul meu, îmi 
priveam tovarăşii de celulă şi încercam să ghicesc ce delicte 
comiseseră. Eu, bineînţeles, împrumutasem un dosar, hotărit 
să-l retumez. Şi totuşi, iată-mă acolo, decăzut, printre traficanţi 
de droguri, hoţi de maşini, violatori, probabil chiar şi criminali. 
Nu-mi era foame, dar mă gindeam la mîncare. Nu aveam periuţă 
de dinţi. Nu aveam nevoie de toaletă, dar ce s-ar fi întîmplat 
dacă îmi venea să mă duc? Unde era apa de băut? Elementele 
de bază deveneau cruciale. 

— Frumoşi pantofi, s-a auzit o voce care m-a făcut să tresar. 
Mi-am ridicat privirea şi am dat de alt tip care mă privea de sus. 
Era încălţat cu şosete albe, murdare, nu purta pantofi şi labele 
picioarelor lui erau cu mult mai mari decit ale mele. 

— Mulţumesc, i-am răspuns. 

Pantofii în cauză erau o pereche de Nike vechi, pentru cros. 
Nu erau pantofi de baschet şi nu aveau de ce să-i atragă atenţia 
colegului meu de celulă. Pentru prima dată, regretam că nu sînt 
încălţat cu mocasinii obişnuiţi în cariera mea precedentă. 

— Ce mărime sînt? m-a întrebat el. 

— Patruzeci şi doi. 

Ticălosul care îmi luase haina a venit mai aproape; mesajul 
era transmis şi recepționat. 

— Exact măsura mea, a spus primul. 

— N-ai dori să-i primeşti în dar? l-am întrebat, începînd 
îndată să le desfac şireturile. Poftim, ţi-i fac cadou. 

Le-am făcut repede vint şi tipul i-a luat imediat. 

Blugii şi lenjeria nu vă trebuie? îmi venea să-i întreb. 


Mordecai a reuşit, în cele din urmă, să pătrundă în închisoare 
la ora şapte. Coffey m-a adus din celulă şi, în drum spre ieşire, 
m-a întrebat: 

— Unde sînt pantofii tăi? 

— În celulă, i-am răspuns. Mi-au fost luaţi. 

— ŢI-i aduc eu. 

— Mulţumesc. Aveam şi o haină bleumarin. 

S-a uitat la obrazul meu stîng; la colţul ochiului, începuse să 
se umile. 

— Te simţi bine? 

— Minunat. Sînt liber. 

Cauţiunea era de zece mii de dolari. Mordecai mă aştepta cu 
funcţionarul care întocmea actele de cauţiune. l-am plătit o mie 
în bani gheaţă şi am semnat nişte hirtii. Coffey mi-a adus 
pantofii şi haina şi încarcerarea mea a luat sfîrşit. Sofia mă 
aştepta afară, în maşina ei; împreună, am plecat de acolo cît am 
putut de repede. 


27 


În termeni strict fizici, plăteam un preţ pentru drumul de la 
marea firmă la lumea străzii. Vînătăile rămase de la accidentul 
de maşină aproape trecuseră, dar înţepeneala muşchilor şi a 
încheieturilor putea să mai dureze cîteva săptămîni. Incepusem 
să slăbesc, din două motive: nu-mi permiteam să mai frecventez 
restaurantele în care, altădată, mi se părea normal să fiu un 
client obişnuit; în al doilea rînd, îmi pierdusem interesul faţă de 
mîncare. Mă durea spatele de la dormitul pe podea, în sac, obi- 
cei pe care eram decis să-l continuu, în efortul de a vedea dacă 
va deveni, vreodată, suportabil. Aveam însă dubiile mele în 
această privinţă. 

Şi tocmai atunci, un ticălos de pe stradă a fost la un pas de 
a-mi sparge capul cu piciorul lui gol. Am ţinut mult timp gheaţă 
la tîmplă şi, în noaptea aceea, m-am trezit de mai multe ori cu 
senzaţia că o să-mi crape de tot. 

Dar mă simţeam norocos că sînt în viaţă, norocos că sînt 
întreg, după ce coborisem cîteva ore în iad, înainte de a fi 


salvat. Frica de necunoscut dispăruse, cel puţin pentru moment. 
Nu mai existau poliţişti ascunşi în umbră. 

Furtul calificat nu era glumă, mai ales că eram vinovat. 
Pedeapsa maximă era de zece ani închisoare. Dar despre asta 
puteam să-mi fac griji şi măi tîrziu. 

Sîmbătă, înainte de răsăritul soarelui, am ieşit din casă, 
grăbindu-mă să cumpăr, cît mai repede, un ziar. Cafeneaua din 
cartier avea laborator propriu de prăjituri, era deschisă toată 
noaptea şi se afla pe strada Kalorama — o secţiune din 
Adams-Morgan, unde într-un loc erai în siguranţă şi la cîţiva 
metri mai încolo ajungeai să te temi şi de umbra ta. Proprietari 
erau o familie de pakistanezi cam neciopliţi. M-am aşezat lîngă 
tejghea şi am comandat o porţie mare de cacao cu lapte. Apoi 
am deschis ziarul şi am găsit micuțul articol din cauza căruia îmi 
pierdusem somnul. 

Prietenii mei de la Drake & Sweeney plănuiseră totul foarte 
bine. Pe pagina a doua din secţiunea Metro apărea figura mea 
— o poză făcută cu un an înainte, pentru broşura de recrutare 
comandată de firmă. Numai firma deţinea negativul. 

Articolul avea patru paragrafe scurte, la obiect, pline, în 
primul rînd, de informaţii oferite reporterului de către firmă. Se 
spunea că lucrasem la firmă şapte ani, în secţia antitrust, 
făcusem Dreptul la Yale şi nu aveam cazier. Firma era a cincea 
ca mărime din ţară — cu opt sute de avocaţi în opt oraşe şi aşa 
mai departe. Singurul scop al articolului era acela de a mă umili 
şi, din punctul ăsta de vedere, reuşise. AVOCAT ARESTAT 
PENTRU FURT CALIFICAT era titlul articolului din faţa mea. 
"Obiecte luate" — aşa era denumită prada. Obiecte luate în 
cursul recentei mele despărţiri de firmă. 

Suna ca o mică dispută — nişte avocaţi care se ceartă pe 
documente. Cui îi păsa, în afară de mine şi de cei care mă 
cunoşteau? Momentul penibil avea să treacă; lumea era plină de 
prea multe poveşti adevărate. 

Fotografia şi articolul îşi găsiseră un reporter amabil, care 
să-şi scrie cele patru paragrafe şi să aştepte pînă la confirmarea 
arestării mele. Fără efort, mi-i imaginam pe Arthur şi pe Rafter, 
cu echipa lor cu tot, plănuind arestarea mea şi urmările ei, în 
ore care, fără îndoială, aveau să încarce nota de plată a firmei 
RiverOaks, numai pentru că era clientul cel mai implicat. 

Ce lovitură pentru relaţiile cu publicul! Patru paragrafe în 


ediţia de sîmbăta a ziarului. 

Pakistanezii nu făceau gogoşi cu fructe. În locul lor, am 
cumpărat fursecuri şi am plecat cu maşina spre birou. 

Ruby dormea pe prag şi, apropiindu-mă, m-am întrebat de 
cînd se afla acolo. Era acoperită cu două-trei pături vechi şi îşi 
sprijinea capul pe o sacoşă mare de pînză, umplută cu tot ce 
avea. A sărit în picioare cînd m-a auzit tuşind şi făcînd zgomot. 

— De ce dormi aici? am întrebat-o. 

A aruncat o privire spre punga de hirtie cu mîncare şi mi-a 
răspuns: 

— Trebuie să dorm şi eu undeva. 

— Credeam că dormi într-o maşină. 

— Da. De cele mai multe ori. 

Nu putea ieşi nimic din conversaţia cu un om al străzii 
despre motivele pentru care dormea într-un loc sau altul. Ruby 
era flămîndă. Am descuiat uşa, am aprins luminile şi m-am dus 
să fac cafea. Conform ritualului nostru, ea s-a dus direct la biroul 
care devenise al ei şi a aşteptat. 

Am băut cafea şi am mîncat fursecuri la ziarul de dimineaţă. 
Alternam articolele — citeam unul care mă interesa pe mine, 
apoi un altul, care o interesa pe ea. Am sărit peste cel despre 
mine. 

Ruby nu se mai dusese la întrunirea AA/NA din seara trecută, 
de la Naomi's. Şedinţa de dimineaţă decursese fără probleme, 
dar fugise de la cea de-a doua. Megan, directoarea, mă sunase 
cam cu o oră înainte ca Gasko să-şi facă apariţia. 

— Cum te simţi în dimineaţa asta? am întrebat-o după ce am 
terminat cu ziarul. 

— Bine. Dar tu? 

— Bine. Sînt "curat". Dar tu? 

l-a căzut falca; şi-a ferit privirea şi a tăcut exact atit cit să 
evite adevărul. 

— Da, mi-a răspuns. Sînt "curată". 

— Nu-i adevărat. Nu mă minţi, Ruby. Eu sînt prietenul tău şi 
avocatul tău şi am să te ajut să-l vezi pe Terrence. Dar nu te pot 
ajuta dacă mă minţi. Acum, priveşte-mă drept în ochi şi 
spune-mi dacă eşti "curată". 

Parcă s-a făcut şi mai mică şi, cu ochii în podea, a 
recunoscut: 

— Nu sînt. 


— Mulţumesc. De ce ai plecat de la întrunirea de ieri-seară? 

— N-am plecat. 

— Directoarea mi-a spus că ai plecat. 

— Am crezut că s-a terminat. 

Nu avea nici un rost să mă las prins într-o dispută pe care nu 
o puteam cîştiga. 

— Astăzi te duci la Naomi's? 

— Da. 

— Bine. Te duc eu acolo, dar trebuie să-mi promiţi că te duci 
la amîndouă întrunirile. 

— Promit. 

— Trebuie să ajungi prima şi să pleci ultima, ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— lar directoarea va fi cu ochii pe tine. 

A dat din cap şi a mai luat un fursec, al patrulea. Am vorbit 
despre Terrence, despre dezintoxicare şi renunţarea la droguri 
şi, din nou, am simţit cît de lipsită de speranţă este dependenţa. 
Ruby era copleşită de perspectiva de a rămîne "curată" timp de 
numai douăzeci şi patru de ore. 

Se droga cu crack, aşa cum bănuiam. Dădea imediat depen- 
denţă şi eră teribil de ieftin. 

Brusc, pe drum spre Naomi's, Ruby mi-a spus: 

— Ai fost arestat, nu? 

Am fost cît pe ce să trec pe roşu. La răsăritul soarelui, 
dormea pe pragul uşii; în plus, abia putea să citească. Cum 
putuse vedea ziarul? 

— Da. 

— Mi-am închipuit. 

— De unde ştii? 

— Pe stradă se aud tot felul de lucruri. 

Ah, da. Nici vorbă de ziare. Oamenii străzii au propriul lor 
serviciu de informaţii. Avocatul acela tînăr de la Mordecai a fost 
arestat. Au venit poliţiştii şi l-au luat, ca pe oricare dintre noi. 

— E o neînțelegere, i-am spus, ca şi cum i-ar fi păsat. 

Începuseră să cînte fără ea; le-am auzit, cînd urcam treptele 
de la Naomi's. Megan ne-a descuiat uşa de la intrare şi m-a invi- 
tat la o cafea. În sala mare de la primul etaj, într-un fost salon 
de coafură de lux, doamnele de la Naomi's cîntau, îşi 
împărtăşeau problemele şi le ascultau pe ale altora. Le-am 
urmărit cîteva minute. Fiind singurul bărbat de acolo, mă 


simţeam un intrus. 

Megan mi-a pus o cafea în bucătărie şi mi-a arătat cum era 
organizat Centrul. Vorbeam în şoaptă, pentru că, puţin mai 
încolo, doamnele se rugau. Centrul avea camere de odihnă şi 
duşuri la primul etaj, în apropiere de bucătărie; în spate, o mică 
grădină unde femeile deprimate se duceau adeseori, pentru a 
rămîne singure. Al doilea etaj era ocupat de birouri, centre de 
primire şi o cameră dreptunghiulară plină cu scaune, unde se 
adunau membrele Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi şi ale Asociaţiei 
Narcomanilor Anonimi. 

Cînd am urcat pe scara îngustă, de jos au izbucnit deodată 
acordurile unui cîntec vesel. Biroul lui Megan se afla la etajul al 
treilea. M-a invitat înăuntru şi, după ce m-am aşezat, mi-a arun- 
cat în poală un exemplar din Post. 

— Ai avut o noapte grea, nu? m-a întrebat, zimbind. 

Mi-am privit încă o dată fotografia. 

— N-a fost chiar aşa de rău. 

— Ce-i asta? m-a întrebat ea, arătînd spre tîmpla mea. 

— Partenerul meu de celulă dorea pantofii mei. l-a luat. 

— Pe ăştia? m-a întrebat ea, uitindu-se la perechea mea 
uzată de Nike. 

— Da. Sînt frumoşi, nu-i aşa? 

— Cit ai stat în închisoare? 

— Vreo două ore. Pe urmă, mi-am refăcut viaţa. Am trecut 
de faza de dezintoxicare. Acum mă simt ca un nou-născut. Mi-a 
zimbit din nou, minunat; privirile ni s-au întîlnit o clipă şi m-am 
gîndit: la te uită! Nu are verighetă pe deget. Era înaltă şi puţin 
prea slabă. Părul roşu-închis era tăiat scurt, deasupra urechilor, 
într-o tunsoare nostimă, de studentă la colegiu. Ochii 
căprui-deschis erau mari şi rotunzi şi era o plăcere să priveşti, 
cîteva clipe, în adîncul lor. Mi s-a părut, dintr-o dată, foarte 
atrăgătoare şi era ciudat că nu observasem asta mai repede. 

Eram atras în cursă? Urcasem scările pentru alt motiv decit 
un tur al clădirii? Cum de nu observasem zimbetul şi ochii ei, cu 
o zi înainte? 

Ne-am povestit fiecare viaţa. Tatăl ei era preot baptist în 
Maryland şi un susţinător al echipei Redskin, care adora capi- 
tala, în adolescenţă, Megan hotărise să lucreze pentru săraci. Nu 
era vorba de o vocaţie înaltă. 

Trebuia să recunosc că eu nu mă gindisem niciodată la 


săraci, pînă cu două săptamiîni în urmă. Megan era impresionată 
de povestea "Domnului" şi de efectul său purificator asupra 
mea. 

M-a invitat să revin la prînz, să văd ce face Ruby. Dacă era 
soare afară, puteam sta în grădină. 

Avocaţii săracilor nu sînt diferiţi de ceilalţi oameni. Pot 
deveni romantici în locuri ciudate, cum ar fi un adăpost pentru 
femeile fără adăpost. 


După o săptămînă de condus maşina prin zonele cele mai 
insalubre ale capitalei, după nenumărate ore petrecute prin 
adăposturi, printre şi în mijlocul oamenilor străzii, nu mai 
simţeam nevoia să mă ascund în spatele lui Mordecai, ori de cîte 
ori mă aventuram în oraş. El era un scut nepreţuit, dar pentru a 
supravieţui pe străzi, trebuia să mă arunc în lac şi să învăţ să 
înot. 

Aveam o listă de aproape treizeci de adăposturi, cantine şi 
centre unde se perindau oamenii străzii. Şi mai aveam o listă cu 
şaptesprezece persoane evacuate, printre ele numărindu-se 
DeVon Hardy şi Lontae Burton. 

Următoarea mea oprire de sîmbătă dimineaţă, după 
Naomi's, a fost Biserica creştină Muntele Gilead, aflată în 
apropiere de Universitatea Gallaudet Conform hărţii mele, acolo 
se afla cantina cea mai apropiată de intersecţia străzilor New 
York şi Florida, unde fusese depozitul. Directoare era o femeie 
tînără, pe nume Gloria, care, atunci cînd am ajuns eu, la ora 
nouă, era singură în bucătărie, tăia ţelină şi se plingea de faptul 
că nu veniseră voluntari. După ce m-am prezentat şi am reuşit, 
cu greu, să o conving că recomandările mele erau în regulă, 
mi-a făcut semn spre fundul de lemn şi m-a rugat să tai ceapa. 
Cum putea refuza aşa ceva un avocat de bună-credinţă al 
săracilor? 

O mai făcusem şi altă dată, i-am explicat, în bucătăria lui 
Dolly, în timpul viscolului. S-a arătat politicoasă, dar era în criză 
de timp. Pe cînd tăiam ceapa şi îmi ştergeam lacrimile de la 
ochi, i-am vorbit despre cazul la care lucram şi am rostit, dintr-o 
suflare, numele celor evacuaţi împreună cu DeVon Hardy şi 
Lontae Burton. 

— Noi nu le cunoaştem identitatea, mi-a spus femeia. Doar îi 


hrănim. Nu cunosc multe nume. 

Un voluntar şi-a făcut apariţia cu un sac de cartofi. M-am 
pregătit să plec. Gloria mi-a mulţumit şi a luat o copie a listei de 
nume. Mi-a promis să fie mai atentă. 

Mişcările mele erau planificate; aveam multe locuri unde 
trebuia să mă opresc şi prea puţin timp. Am stat de vorbă cu un 
doctor de la Clinica Capitol, un aşezămint privat în beneficiul 
celor fără adăpost. Clinica înregistra orice pacient. Era sîmbătă 
şi mi-a promis că luni îi va cere secretarei să verifice numele de 
pe lista mea în fişierele de pe calculator. Dacă se potrivea vre- 
unul, secretara urma să mă sune. 

Am băut ceai cu un preot catolic de la Misiunea lIzbăvirii, de 
pe lîngă Rhode Island. A cercetat atent fiecare nume, dar nu şi-a 
amintit de nici unul. Sînt atît de mulţi, mi-a spus el. 

Singura spaimă din cursul dimineţii am tras-o la Coaliția 
pentru Libertate, o sală de întruniri de masă, construită de o 
asociaţie de care nu-şi mai amintea nimeni şi transformată, 
ulterior, în Centru comunitar. La unsprezece, coada începea să 
se formeze în faţa intrării. Cum nu venisem acolo ca să maninc, 
pur şi simplu am ignorat-o şi m-am îndreptat spre uşă. Unii 
dintre bărbaţii de la coadă şi-au închipuit că vreau să sar peste 
rind şi au început să mă înjure. Erau flămînzi şi, dintr-o dată, 
furioşi, iar faptul că eram alb nu mă ajuta cu nimic, ba 
dimpotrivă. Cum mă puteau confunda cu un om al străzii? Un 
voluntar păzea uşa şi, la rîndul lui, şi-a închipuit că sînt un 
măgar. M-a apucat brutal de braţ — un nou act de violenţă 
împotriva persoanei mele. 

— N-am venit aici ca să maniînc! m-am răstit la el, furios. Sînt 
avocatul celor fără adăpost. 

Asta i-a calmat; dintr-o dată, eram un frate cu ochii albaştri. 
Mi s-a permis să intru în clădire fără să mai fiu agresat. Director 
era pastorul Kip, un tip micuţ şi fioros, cu beretă roşie şi guler 
negru la cămaşă. Nu ne-am simpatizat Cînd a înţeles că (a) 
eram avocat; (b) clienţii mei erau familia Burton; (c) pregăteam 
procesul lor şi (d) se puteau obţine daune materiale din asta, a 
început să se gindească la bani. Mi-am pierdut treizeci de 
minute cu el şi am plecat jurînd să-l trimit la Mordecai. 

Am sunat-o pe Megan şi m-am scuzat pentru prînz. Drept 
justificare, i-am explicat că mă aflam în celălalt capăt al oraşului 
şi că mai aveam o listă lungă de persoane cu care trebuia să mă 


întîlnesc. Adevărul era că nu mai ştiam dacă nu cumva 
cochetează cu mine. Era drăguță, deşteaptă şi foarte plăcută, 
dar era ultimul lucru de care aveam nevoie. Nu mai făcusem 
curte unei femei de aproape zece ani; nu cunoşteam regulile. 

Dar Megan avea o veste grozavă pentru mine. Ruby, nu 
numai că supravieţuise întrunirii de dimineaţă a asociaţiei, dar 
jurase să nu se atingă de droguri douăzeci şi patru de ore. 
Fusese emoţionant şi Megan văzuse scena din spatele încăperii. 

— In seara asta nu trebuie să rămînă în stradă, mi-a spus 
Megan. De doisprezece ani, n-a fost zi în care să nu ia droguri. 

Bineînţeles, eu nu prea aveam cum să-i fiu de ajutor. Megan 
avea citeva idei. 


După-amiaza a fost la fel de ineficientă ca şi dimineaţa, deşi 
am aflat amplasarea tuturor adăposturilor din oraş. In plus, am 
cunoscut multa lume, am stabilit contacte, am schimbat căiţi de 
vizită cu oameni cu care era posibil să mă reîntălnesc. 

Kelvin Lam rămiînea singurul dintre cei evacuaţi pe care 
fuseserăm în stare să-l localizăm. DeVon Hardy şi Lontae Burton 
muriseră. Mai ramîneau paisprezece persoane care parcă 
intraseră în pămînt. 

Cei mai duri dintre oamenii străzii se aventurează, din cînd 
în cînd prin adăposturi pentru cîte o masă sau o pereche de 
pantofi sau o pătură, dar ei nu lasă urme. Nu vor ajutor. Nu 
caută nici un fel de relaţii umane. Era greu de crezut că restul 
de paisprezece persoane făceau parte din această categorie. Cu 
o lună mai devreme, locuiau sub un acoperiş şi plăteau chirie. 

Ai răbdare, îmi repeta Mordecai mereu. Avocaţii străzii tre- 
buie să aibă răbdare. 

Ruby mă aştepta în faţa intrării de la Naomi's; s-a luminat la 
faţă cînd m-a văzut şi a sărit să mă îmbrăţişeze. Participase la 
ambele întruniri. Megan îi făcuse deja program pentru 
următoarele douăsprezece ore — nu avea voie să rămînă în 
stradă. Ruby fusese de acord. 

Am plecat împreună şi, cu maşina mea, am ieşit din oraş şi 
ne-am îndreptat spre Virginia, către vest. Într-un centru comer- 
cial de la periferie, am cumpărat perie şi pastă de dinţi, săpun, 
şampon şi destule dulciuri ca să-i ajungă pînă în toamnă. Ne-am 
îndepărtat şi mai mult de oraş şi, în micuțul orăşel Gainesville, 


am găsit un motel nou, foarte curat, care oferea camere cu un 
pat cu patruzeci şi doi de dolari pe noapte. Am plătit cu o carte 
de credit; eram sigur că voi fi solvabil. 

Am lăsat-o acolo, cu instrucţiuni stricte să stea în cameră cu 
uşa încuiată pînă cînd mă voi întoarce după ea, duminică 
dimineaţă. 


28 


Sîmbătă seara, prima zi din martie. Eram tînăr, singur, 
desigur mai puţin bogat decit cu puţină vreme în urmă, dar nu 
complet falit, cel puţin deocamdată. Aveam debaraua plină de 
haine frumoase, nefolosite. Locuiam într-un oraş cu un milion de 
locuitori şi zeci de tinere frumoase, atrase de centrul puterii 
politice şi, aşa cum se spune, veşnic gata de distracţie. 

Singur în locuinţa mea, cu o bere şi o porţie de pizza, 
urmărind un meci de baschet al echipelor de colegiu, nu eram 
nefericit. Orice apariţie publică din seara aceea s-ar fi putut 
încheia rapid cu dureroasa întîmpinare: Hei, nu cumva eşti tipul 
care a fost arestat? Te-am văzut dimineaţă, în ziar. 

Am verificat ce face Ruby. Telefonul a sunat de opt ori pînă 
să răspundă, aducîindu-mă în pragul disperării. Se simţea 
grozav, stătuse mult sub duş, mîncase o mulţime de dulciuri şi 
se uita la televizor fără întrerupere. Nu ieşise din cameră. 

Se afla la treizeci de kilometri distanţă, într-un mic orăşel 
aflat în apropiere de autostrada interstatală, în Virginia, unde 
nici ea, nici eu nu cunoşteam pe nimeni. Nu avea nici o 
posibilitate să găsească droguri. Eram mulţumit de mine. 

In pauza meciului dintre Duke şi Carolina, telefonul celular 
din punga de plastic de lîngă pizza a început să zbîmiie, 
făcîn-du-mă să tresar. O voce plăcută de femeie m-ă întîmpinat 
cu un: 

— Salut, ocnaşule. 

Era Claire, fără pic de ironie în glas. 

— Bună, i-am răspuns, închizind sonorul televizorului. 

— Cum te simţi? 

— Nemaipomenit. Dar tu? 

— Bine. Ti-am văzut faţa zimbitoare în ziar, de dimineaţă, şi 


am fost îngrijorată. 

Claire nu citea decit ziarele de duminică, aşa că, dacă a 
văzut articolaşul despre mine, cineva i-l dăduse. Probabil acelaşi 
doctoraş cu sîngele fierbinte, care răspunsese la telefon ultima 
dată cînd sunasem. Era şi ea singură sîmbătă seara, ca mine? 

— A fost o experienţă unică, i-am spus şi i-am povestit totul, 
începînd cu Gasko şi terminînd cu eliberarea mea. Claire dorea 
să stea de vorbă şi, pe parcursul povestirii, am ajuns la 
concluzia că era singură, probabil plictisită şi, poate, 
însingurată. Şi poate că exista o şansă să fie şi îngrijorată pentru 
mine. 

— Cît de serioase sînt acuzaţiile? m-a întrebat. 

— Furtul calificat se pedepseşte cu pînă la zece ani, i-am 
răspuns, pe un ton grav. Îmi plăcea ideea s-o ştiu îngrijorată. 
Dar nu-mi fac griji pentru asta. 

— E vorba doar de un dosar, nu? 

— Da, şi nu a fost un furt. 

Normal că asta fusese, dar încă nu eram pregătit să 
recunosc. 

— Ai putea să-ţi pierzi dreptul la practică? 

— Da, dacă sînt condamnat pentru un delict, se întîmplă 
automat. 

— E groaznic, Mike. Ce-ai să faci în cazul ăsta? 

— Ca să fiu sincer, nu m-am gindit la această posibilitate. 
N-o să se întîmple nimic. 

Eram foarte sincer; nu mă gindisem serios la pierderea 
licenţei de avocat Poate că merita să reflectez la subiect, dar 
încă nu-mi găsisem destul timp. 

Ne-am interesat fiecare, politicos, de familia celuilalt şi 
mi-am amintit să întreb de fratele ei, James, şi de boala lui 
Hodgkin, de care suferea. Începuse tratamentul; familia era 
optimistă. 

l-am mulţumit pentru telefon şi am promis să o ţin la curent 
cu toate. Am lăsat telefonul celular jos, lîngă pizza, rămînînd cu 
ochii pironiţi la meciul de baschet fără sonor şi recunoscînd în 
sinea mea, împotriva voinţei mele, că îmi era dor de ea. 


Ruby făcuse duş, strălucea de curăţenie şi îşi pusese hainele 
curate pe care Megan i le dăduse cu o zi înainte. Camera ei se 


afla la parterul motelului, cu uşa spre parcare. Mă aştepta. A 
ieşit afară, în lumina soarelui şi m-a îmbrăţişat. 

— Sînt "curată"! mi-a spus cu un zîmbet larg. De douăzeci şi 
patru de ore sînt "curată"! 

Ne-am îmbrăţişat din nou. 

O pereche de vreo şaizeci de ani şi-a făcut apariţia dintr-o 
cameră aflată cu două uşi mai departe, holbîndu-se la noi. Cine 
ştie ce-şi închipuiau. 

Ne-am întors în oraş şi ne-am dus la Naomi's, unde Megan şi 
echipa ei aşteptau noutăţile. Au sărit să o felicite, cînd Ruby şi-a 
făcut anunţul. Megan îmi spusese că bucuria cea mai mare era, 
întotdeauna, pentru primele 24 de ore. 

Era duminică şi pastorul parohiei a sosit pentru a conduce un 
seminar de studiu biblic. Femeile s-au strîns în sala mare, pentru 
cînturi şi rugăciuni. Megan şi cu mine ne-am băut cafeaua şi am 
stabilit planul pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. Pe 
lîngă rugăciune şi adoraţie, Ruby urma să suporte două întruniri 
AA/NA. Dar optimismul nostru era rezervat. Megan trăia printre 
dependenţi şi era convinsă că Ruby ar fi putut cădea din nou în 
ispită, îndată ce se întorcea pe străzi. Se întîmpla mereu. 

Eu îmi mai puteam permite să o ţin la motel cîteva zile şi 
eram gata să plătesc oricît era nevoie. Dar urma să plec la 
Chicago în acea după-amiază, la patru, ca să încep căutarea lui 
Hector şi nu ştiam exact cît voi lipsi. Lui Ruby îi plăcea motelul, 
de fapt parcă se şi ataşase de el. 

Am hotărit să ne limităm deciziile la fiecare şi în parte. 
Megan urma să o ducă pe Ruby într-un motel de la periferia 
oraşului, plătit de mine, şi să o lase acolo duminică seara, pen- 
tru ca luni dimineaţă să o ia din nou; abia atunci ne vom pune 
problema ce vom face mai departe. 

Megan îşi mai propunea să încerce s-o convingă pe Ruby să 
renunţe la viaţa de vagabondaj. Primul popas trebuia să fie un 
centru de dezintoxicare, apoi o perioadă de tranziţie, într-un 
adăpost de femei — şase luni de viaţă organizată, învăţarea 
unei meserii şi dezintoxicare. 

— Cele douăzeci şi patru de ore sînt un pas important, mi-a 
spus Megan. Dar mai e mult pînă în virful muntelui. 

Am plecat cît am putut mai repede. Megan m-a invitat să mă 
întorc la prînz. Puteam mînca în biroul ei, numai noi doi, ca să 
discutăm subiecte importante. li străluceau ochii şi parca mă 


îmbia să accept. Am acceptat. 


Avocaţii de la Drake & Sweeney zburau întotdeauna cu clasa 
întîi; aveau impresia că li se cuvine. Stăteau în hoteluri de patru 
stele, mîncau în restaurante de lux, dar refuzau Limuzinele, 
considerate prea extravagante. Toate cheltuielile de călătorie 
erau suportate de clienţi şi, cum clienţii aveau parte de serviciile 
celor mai talentaţi specialişti din lume, nici nu se plingeau de 
aceste obrăznicii. 

Locul meu, în cursa de Chicago, era la grămadă cu ceilalţi; 
îmi reţinusem bilet în ultimul moment, astfel că ajunsesem la 
mijloc, spaima tuturor. Locul de la fereastră era ocupat de un tip 
solid, cu genunchii cît mingile de baschet, iar lîngă culoar stătea 
un tînăr puturos, de vreo optsprezece ani, cu părul negru ca 
abanosul, tăiat ca la indieni şi împodobit cu tot felul de fişii de 
piele neagră şi ţinte cromate. M-am strins în scaun cît am putut, 
am închis ochii pentru două ore şi am încercat să nu mă gîndesc 
la mitocanii aşezaţi la clasa întîi, unde stăteam şi eu în alte 
vremuri. 

Călătoria încălca grav prevederile cauţiunii — nu trebuia să 
părăsesc Districtul fără permisiunea  Judecătorului. Dar, 
împreună cu Mordecai, hotărisem că era o vină minoră, fără 
consecinţe, dacă mă întorceam în capitală. 

De la aeroportul O'Hare, un taxi m-a dus pînă în faţa unui 
hotel ieftin din centru. 

Sofia nu reuşise să afle adresa noii reşedinţe a familiei 
Palma. Dacă nu-l găseam pe Hector la sediul firmei Drake & 
Sweeney, eram în impas. 


Filiala din Chicago a firmei Drake & Sweeney avea o sută 
şase avocaţi, fiind cea mai importantă după Washington şi New 
York. Secţia de imobiliare era disproporționat de mare, cu opt- 
sprezece avocaţi, mai mulţi decit la Washington. Am presupus 
că acesta era motivul pentru care Hector fusese trimis la 
Chicago — aveau destul loc pentru el acolo. Era mult de muncă. 
Imi aminteam vag despre preluarea, cu cîtva timp înainte, de 
către Drake & Sweeney, a unei firme prospere de investiţii 
imobiliare din Chicago; pe atunci mă aflam la început de carieră. 


Am ajuns la clădirea Associated Life puţin după şapte 
dimineaţa, în ziua de luni. Era înnorat şi ceaţă şi se simţea vintul 
tăios dinspre lacul Michigan. Era a treia vizită pe care o făceam 
la Chicago şi la fel de urit ca şi în celelalte daţi. Mi-am cumpărat 
cafea, ca să beau, şi un ziar, ca să mă ascund după el, şi mi-ăm 
găsit un loc avantajos la o masă, într-un colţ, în imensul hol de 
la parter. Cîteva scări rulante duceau pînă la al doilea şi al 
treilea nivel, unde aşteptau o duzină de lifturi. 

Către şapte şi jumătate, holul se umpluse de funcţionari pre- 
ocupați. La opt, după trei ceşti de Cafea, eram ca drogat şi mă 
aşteptam ca omul meu să-şi facă apariţia din moment în 
moment. Scările rulante erau înţesate de sute de directori 
executivi, avocaţi, secretare, toţi înfofoliţi în haine groase şi 
semănînd remarcabil de bine între ei. 

La opt şi jumătate, Hector Palma a intrat în hol prin poarta 
de sud a clădirii, păşind grăbit alături de mulţimea de navetişti. 
Trecîndu-şi mîna prin părul răvăşit de vînt, s-a îndreptat direct 
spre scara rulantă. Cu pasul cît puteam de normal, m-am dus, la 
rindul meu, spre o altă scară rulantă şi am sărit cîteva trepte. 
L-am zărit dînd colţul, în aşteptarea liftului. 

Mă convinsesem că era Hector şi m-am hotărît să nu-mi 
forţez norocul. Bănuiala mea se dovedea exactă; fusese trans- 
ferat de la Washington în mijlocul nopţii şi trimis într-un birou 
din Chicago, unde putea fi urmărit, mituit cu mai mulţi bani şi, 
dacă era nevoie, ameninţat. 

Ştiam unde se află şi ştiam că nu va pleca de acolo în 
următoarele opt, zece ore. De la etajul al doilea al holului, 
privind splendida panoramă a lacului, am sunat-o pe Megan. 
Ruby supravieţuise acelei nopţi; trecuseră patruzeci şi opt de 
ore şi urmau şi altele. L-am sunat pe Mordecai, să-i relatez ce 
descoperisem. 

Conform rapoartelor din anul anterior ale firmei Drake & 
Sweeney, filiala din Chicago avea trei parteneri în secţia de imo- 
biliare. Cartea internă de telefoane, aflată în hol, arăta că toţi 
trei îşi aveau birourile la etajul 51. Am ales la întîmplare un 
nume: Dick Heile. 

Am urcat cu grupurile sosite la ora nouă pînă la etajul 51 şi, 
ieşind din lift, m-am trezit în faţa unei imagini familiare — mar- 
mură, alamă, lemn de alun, becuri încastrate în perete, covoare 
scumpe. 


M-am îndreptat fără grabă spre recepţionistă, privind în jur 
după toalete. Nu se vedea nici una. 

Femeia vorbea la telefon, cu căştile pe urechi. M-am încrun- 
tat şi am încercat să par cît mai disperat cu putinţă. 

— Da, vă rog, mi s-a adresat femeia, între două telefoane, 
zimbindu-mi plină de amabilitate. 

Am strins din dinţi, am tras aer în piept şi i-am spus: 

— Da, am o programare la ora nouă la Dick Heile, dar am 
senzaţia că mi se face rău de la stomac. Cred ca e de la 
mîncare. Pot să merg la toaleta dumneavoastră? Mă tineam de 
stomac şi îmi îndoiam genunchii; cred că am convins-o că eram 
pe punctul de a vomita pe biroul ei. 

Zimbetul de pe faţă i-a dispărut; a sărit în picioare şi mi-a 
arătat imediat încotro să merg. 

— Vedeţi acolo, după colţ, pe dreapta. 

Nici n-a terminat ce avea de spus şi am şi pornit într-acolo, 
îndoit de la mijloc, ca şi cum aş fi fost gata să explodez în orice 
moment. 

— Mulţumesc, am îngăimat. 

— Să vă ajut cu ceva? m-a întrebat ea. 

Am clătinat din cap, prea răvăşit ca să-i mai spun ceva. 
După colţ, m-am strecurat în toaleta pentru bărbaţi, m-am 
încuiat într-o cabină şi am aşteptat. 

La cît de des avea de răspuns la telefon, era puţin probabil 
ca femeia să-şi mai facă griji în privinţa mea. Eram îmbrăcat ca 
orice avocat angajat la o mare firmă, aşa că nu trezeam suspi- 
ciuni. După zece minute, am ieşit din toaletă şi am pornit de-a 
lungul holului, în direcţia opusă recepţiei. De pe primul birou gol 
întîlnit în cale, am luat nişte hirtii prinse cu o capsă şi am 
început să mizgălesc ceva pe ele, ca şi cum aş fi avat probleme 
importante de rezolvat. Priveam pe furiş în toate părţile — după 
numele de pe uşi, de pe birouri, către secretarele prea ocupate 
ca să-şi mai ridice privirile, către tinerii avocaţi care vorbeau la 
telefon cu uşile întredeschise sau dactilografele care notau după 
dictare. 

Cît de familiar îmi era totul! 

Hector avea biroul său personal — o cameră micuță, fără 
nume vizibil. L-am văzut prin uşa deschisă pe jumătate şi am 
intrat imediat, închizînd-o în urma mea. Hector a tresărit violent, 
cu ambele palme în sus, de parcă era ameninţat cu pistolul. 


— Ce naiba! mi-a strigat el. 

— Bună, Hector. 

Nici vorbă de arme sau de un atac; era doar o amintire 
neplăcută. Palmele i-au căzut pe masă şi, culmea, mi-a zimbit. 

— Ce naiba? a repetat el. 

— Ei, cum e la Chicago? l-am întrebat, aşezîndu-mă pe mar- 
ginea biroului lui. 

— Ce faci aici? m-a întrebat el, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 

— Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare. 

— Eu lucrez, mi-a răspuns, scărpinîndu-se în cap. 

La o sută de metri deasupra străzii, înghesuit în cămăruţa 
asta amărită, fără ferestre, izolat de contactul cu persoanele 
importante, Hector fusese descoperit de singurul om de care 
fugea. 

— Cum m-ai găsit? m-a întrebat. 

— A fost foarte uşor, Hector. Acum sînt avocat al străzii, ştiu 
de toate şi sînt şmecher. Dacă fugi iar, iar am să te găsesc. 

— Nu mai fug, mi-a spus el, ferindu-şi privirea. Nu spunea 
asta numai pentru mine. 

— Miine intentăm proces, i-am spus. Piriţii vor fi RiverOaks, 
TAG şi Drake & Sweeney. Nu mai ai unde să te ascunzi. 

— Cine sînt reclamanţii 

— Lontae Burton şi familia ei. Mai tîrziu, vor intra pe rol şi 
ceilalţi oameni evacuaţi, cînd îi vom găsi pe toţi. 

Cu ochii închişi, Hector îşi stringea între degete baza nasului. 

— Îți aminteşti de Lontae, nu-i aşa, Hector? Era tînăra mamă 
care s-a luptat cu poliţiştii, cînd ai evacuat pe toată lumea. Ai 
văzut ce s-a întîmplat şi te-ai simţit vinovat, pentru că ştiai că 
femeia îi plătea chirie lui Gantry. Ai notat totul în raport — cel 
din data de 27 ianuarie, şi ai avut grijă să indexezi raportul în 
dosar, aşa cum trebuia. Ai făcut aşa, pentru că ştiai că Braden 
Chance îl va scoate de acolo la un moment dat. Aşa s-a şi 
întîmplat. De asta sînt eu aici, Hector. Vreau o copie a raportu- 
lui. Am restul dosarului şi el va fi curînd făcut public. Acum 
vreau raportul. 

— Ce te face să crezi că am raportul? 

— Pentru că eşti prea deştept ca să nu-l fi copiat. Ştiai că 
Chance va scoate originalul, ca să-şi apere spatele. Acum, însă, 
se va afla. Nu trebuie să te prăbuşeşti împreună cu el. 


— Şi unde am să ajung? 

— Nicăieri, i-am răspuns. Nu mai ai unde. 

Ştia şi el asta. Din moment ce cunoştea adevărul despre 
evacuare, era obligat să depună mărturie, la un moment dat, 
într-un fel sau altul. Depoziţia lui ar fi distrus firma Drake & 
Sweeney şi cariera lui ar fi luat sfîrșit. Vorbisem cu Mordecai 
despre acest curs al evenimentelor. Noi nu le ofeream decit 
firimituri. 

— Dacă îmi dai raportul, am continuat, nu voi spune de unde 
o am. Şi nu te voi chema ca martor decît dacă voi fi forţat să o 
fac. 

Hector clătină din cap. 

— AŞ putea să mint, să ştii. 

— Sigur că ai putea. Dar n-ai s-o faci, pentru că n-o să țină. E 
uşor de demonstrat că raportul a fost introdus în dosar şi apoi 
scos. Nu poţi nega că l-ai scris. Pe urmă, avem mărturia celor 
evacuaţi. Vor fi nişte martori grozavi, în faţa unui juriu format 
numai din negri, în Washington D.C. În plus, am vorbit şi cu 
paznicul care te-a însoţit pe 27 ianuarie. 

Primea loviturile în plin, una după alta; ajunsese în corzi. De 
fapt, nu reuşiserăm să găsim paznicul; în dosar nu era 
menţionat numele lui. 

— N-are rost să minţi, i-am spus. Nu vei face decit să 
înrăutăţeşti lucrurile. 

Hector era prea cinstit ca să mintă. La urma urmelor, era 
omul care îmi strecurase lista celor evacuaţi şi cheile cu care să 
pot fura dosarul. Avea suflet şi conştiinţă şi nu putea fi fericit 
aşa, ascuns în Chicago, fugind de trecutul lui. 

— Chance le-a spus adevărul? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns el. Mă îndoiesc. Ar fi fost nevoie de 
curaj, iar Chance e un laş... O să mă dea afară, înţelegi? 

— Poate, dar le vei trînti un proces pe cinste. Mă ocup eu de 
asta. Îi dam iar în judecată şi nu-ți iau nici un ban. 

S-a auzit o bătaie în uşă. Ne-a speriat pe amindoi; con- 
versaţia ne dusese înapoi în timp. 

— Da? a rostit el şi secretara a intrat în încăpere. 

— Vă aşteaptă domnul Peck, l-a anunţat, măsurîndu-mă din 
cap pînă în picoare. 

— Vin într-o clipă, i-a răspuns Hector şi femeia s-a retras 
încet spre uşă, lăsînd-o deschisă. 


— Trebuie să plec, m-a anunţat Hector. 

— Nu plec fără o copie a raportului. 

— Ne întîlnim la prînz, lîngă fintîna din faţa clădirii. 

— Te aştept. 

l-am făcut cu ochiul funcţionarei, cînd am trecut prin hol. 
— Mulţumesc, i-am spus. Acum mă simt mult mai bine. 
— Mă bucur, mi-a răspuns ea. 


De la fintînă am luat-o spre vest, pe Grand Avenue, pînă am 
ajuns într-un magazin evreiesc de delicatese. Pe cînd aşteptam 
la coadă să luăm cite un sanaviş, Hector mi-a dat un plic. 

— Am patru copii, mi-a zis. Te rog să mă protejezi. 

Am luat plicul şi eram pe punctul de a spune ceva, cînd el a 
făcut cîţiva paşi în spate şi s-a pierdut în mulţime. L-am zărit 
strecurindu-se pe uşă afară şi plecînd mai departe, cu gulerul 
hainei ridicat peste urechi, aproape fugind, ca să scape de mine. 

Am uitat de mîncare. Am străbătut pe jos cele patru străzi 
care mă despărţeau de hotel, am plătit camera şi mi-am aruncat 
bagajele într-un taxi. Ghemuit pe bancheta din spate, cu porti- 
erele încuiate, în spatele unui şofer pe jumătate adormit, mi-am 
dat seama ca nimeni pe lume nu are de unde sa ştie unde mă 
aflu în acel moment Am deschis plicul. 

Raportul era scris în formatul tipic al firmei Drake & 
Sweeney; îl concepuse Hector la calculator, cu codul clientului, 
numărul dosarului şi data scrise cu caractere mici, în colţul din 
stînga jos al paginii. Era datat 27 ianuarie — de la Hector Palma 
către Braden Chance, cu privire la evacuarea RiverOaks/TAG din 
depozitul aflat în proprietatea acestora pe strada Florida. În ziua 
aceea, Hector se dusese la depozit însoţit de un paznic înarmat, 
pe nume Jeff Mackle, de la firma de pază şi protecţie Rock 
Creek; ajunsese la 9.15 dimineaţa şi plecase la 12.30. Depozitul 
avea trei etaje şi, după ce îi văzuse, mai întîi, pe cei adăpostiţi la 
etajul întîi, Hector urcase la etajul al doilea, care părea nelocuit. 
La etajul al treilea, a găsit gunoi, haine vechi şi resturile unui foc 
aprins de cineva cu multe luni mai înainte. 

La capătul de vest al clădirii, la parter, descoperise 
unsprezece apartamente improvizate, toate asamblate în grabă 
din placaj şi BCA, netencuite, dar evident construite de aceeaşi 
persoană, cam în acelaşi timp, cu oarecare efort pentru o ima- 


gine ordonată. Fiecare apartament avea cam aceeaşi suprafaţă; 
lui Hector nu i s-a permis să intre în nici unul din ele. Uşile erau 
identice, din material sintetic uşor, probabil din plastic şi goale 
pe dinăuntru, cu mîner şi zăvor. 

Baia era foarte uzată şi murdară. Nu se aduseseră 
îmbunătăţiri recente. 

Hector a întîlnit un bărbat care s-a prezentat drept Herman, 
iar Herman nu avea chef de vorbă. Hector l-a întrebat care era 
chiria pentru acele apartamente şi Herman i-a răspuns că nu 
exista chirie; stătea acolo ilegal. La vederea paznicului înarmat, 
în uniformă, omul nu a mai spus nimic. 

În partea de est a clădirii, au găsit zece apartamente de 
formă identică, realizate cu aceleaşi materiale de construcţie. 
Plînsul unui copil l-a adus pe Hector în faţa unei uşi şi l-a rugat 
pe paznic să rămînă mai în spate, în umbră. O tînără mamă a 
răspuns la bătaia lui în uşă; ţinea în braţe un copil şi alţi trei se 
stringeau pe lingă ea. Hector a informat-o că reprezintă un birou 
de avocatură, că depozitul fusese vîndut şi că va trebui să eva- 
cueze clădirea în cîteva zile. La început, femeia a spus că stă 
acolo ilegal, însă curind după aceea a trecut la atac. Era aparta- 
mentul ei. Îl închiriase de la un bărbat pe nume Johnny, care 
venea în jurul datei de 15 ale lunii să ia o sută de dolari. Nimic în 
scris. Nu avea idee cine e proprietarul clădirii. Johnny era sin- 
gurul ei om de contact. Locuia acolo de trei luni şi nu putea 
pleca, pentru că nu avea unde. Lucra douăzeci de ore pe 
săptămînă într-o băcănie. 

Hector i-a spus să-şi împacheteze lucrurile şi să fie gata de 
mutare. Clădirea urma să fie dărimată peste zece zile. Asta a 
scos-o din minţi. Hector a încercat să insiste. A întrebat-o dacă 
avea vreo dovadă că plătea chirie. Femeia şi-a scos poşeta de 
sub pat şi i-a dat o bucăţică de hirtie — bandă de marcaj de la 
casieria băcăniei. Pe spatele ei, cineva scrisese în grabă: Primit 
de la Lontae Burton, 15 ianuarie, 100 dolari chirie. 

Raportul avea două pagini. Dar mai era anexată încă o 
pagină, o copie a chitanţei, abia lizibilă. Hector o luase de la 
Lontae, o copiase şi pusese originalul în raport. Scrisul părea 
grăbit, cu greşeli de ortografie, copia era ştearsă, dar dovada 
era uimitoare. Cred că am scos nişte sunete ciudate, căci şoferul 
de taxi a ridicat brusc capul şi m-a privit, prin oglinda 
retrovizoare. 


Raportul era o descriere exactă a lucrurilor pe care Hector le 
văzuse, le spusese şi le auzise. Nu existau concluzii sau avertis- 
mente pentru şefii lui. Nu e bine să vii cu fringhia în casa 
spînzu-ratului, probabil că îşi spusese. El nu era decit un umil 
asistent, nu era treaba lui să-şi dea cu părerea sau să vină cu 
sfaturi sau să se pună în calea unei afaceri. 

De la Aeroportul O'Hare, i-am transmis totul lui Mordecai, 
prin fax. Dacă se prăbuşea avionul, sau dacă eram atacat şi mi-l 
fura cineva, doream ca o copie să fie pusă bine, în dosarele din 
Centrul legal de pe strada 14. 


29 


Cum nu ştiam nimic despre tatăl lui Lontae şi probabil că nu 
ştia nimeni altcineva, iar asta şi din cauza că mama ei şi toate 
celelalte odrasle se aflau în spatele gratiilor, am luat hotărirea 
tactică de a evita familia şi de a desemna un garant care să ne 
fie client. Luni dimineaţă, în timp ce eu mă aflam la Chicago, 
Mordecai s-a prezentat în faţa unui judecător al tribunalului pen- 
tru probleme familiale şi a solicitat să fie numit un garant tem- 
porar pentru bunurile lui Lontae şi ale fiecăruia dintre copiii ei. 
Era o problemă de rutină, rezolvată discret. Judecătorul era pri- 
eten cu Mordecai. Petiţia a fost aprobată în cîteva minute şi noi 
ne-am cîştigat un client. Se numea Wilma Phelan — o asistentă 
socială cunoscută de Mordecai. Rolul ei în litigiu urma să fie 
minor şi s-a convenit ca, în cazul în care obţineam ceva bani, să 
primească şi ea o mică sumă. 

Trustul Cohen era prost organizat din punct de vedere finan- 
ciar, dar avea reguli şi prevederi clare pentru toate aspectele 
legate de funcţionarea unui centru legal nonprofit. Leonard 
Cohen fusese avocat şi, după cum se vedea, unul cu mult apetit 
pentru detalii. Deşi descurajat şi disprețuit, Centrul putea 
accepta cazuri de rănire sau omor din culpa cu eventualitatea 
obţinerii de daune. Dar onorariul acceptat era de 20% din suma 
obţinută, spre deosebire de procentul standard de o treime. Unii 
avocaţi pledanţi luau în mod obişnuit 40%. 

Din onorariul estimativ de 20%, Centrul putea păstra 
jumătate; ceilalţi 10% intrau în fondurile fundaţiei. În pais- 


prezece ani, Mordecai avusese două cazuri de acest fel. Pe 
primul îl pierduse, din cauza unui juriu potrivnic. In cel de-al 
doilea fusese implicată o femeie fără adăpost, lovită de un auto- 
buz local. Daunele fuseseră stabilite la o sută de mii de dolari, 
ceea ce adusese Centrului impresionanta sumă netă de zece mii 
de dolari, din care cumpărase telefoane noi şi computere. 

Fără prea mare convingere, judecătorul aprobase contractul 
nostru pentru procentul de 20%. Din acel moment, eram 
pregătiţi pentru un proces. 


Surpriza s-a produs la şapte şi treizeci şi cinci de minute — la 
meciul dintre Georgetown şi Syracuse. Mordecai reuşise să facă 
rost de două bilete. Cursa mea a ajuns la Aeroporul Naţional la 
timp, la şase şi douăzeci de minute şi, treizeci de minute mai 
tîrziu, mă întîlneam cu Mordecai în faţa intrării de est a U.S. Air 
Arena din Landover, printre alţi aproape douăzeci de mii de 
suporteri. Mi-a dat un bilet şi, din buzunarul de la haină, a scos 
un plic gros, închis, trimis recomandat, în atenţia mea, pe 
adresa Centrului. Era de la baroul din Washington. 

— A sosit astăzi, mi-a explicat el, ştiind cu exactitate ce era 
în plic. Ne vedem la locurile noastre, a adăugat şi a dispărut 
într-un grup de studenţi. 

Am desfăcut plicul şi am găsit un loc suficient de luminat 
pentru a putea citi. Prietenii mei de la Drake & Sweeney nu se 
dădeau în lături de la nimic. 

Era o plingere oficială, înregistrată la Curtea de Apel, prin 
care eram acuzat de comportament lipsit de etică. Acuzaţiile 
continuau pe trei pagini, dar puteau fi rezumate într-un singur 
paragraf concret. Furasem un dosar. Incălcasem regula 
confidenţialităţii. Eram un băiat rău, care trebuia (a) să fie dat 
definitiv afară din barou, (b) suspendat pe mai mulţi ani sau (c) 
să fie avertizat public. Cum dosarul tot nu apăruse, problema 
era urgentă şi, deci, ancheta şi toate procedurile legate de ea 
treceau pe primul plan. 

Urmau note, formulare, alte documente la care nici nu m-am 
uitat. Eram şocat şi m-am sprijinit de un perete ca să-mi revin şi 
să pot gîndi la rece. Normal, mă gindeam la o acţiune din partea 
barocului. Aş fi fost nerealist dacă nu m-aş fi gindit că firma va 
căuta să recupereze dosarul pe orice cale. Dar mi-am imaginat 


că arestarea mea îi va mai linişti o vreme. 

Aveam dovada că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Voiau să 
mă distrugă. O firmă mare joacă foarte dur, nu iartă — 
înţelegeam prea bine. Ceea ce nu ştiau ei era că, în dimineaţa 
următoare, la ora nouă, aveam plăcerea de a-i da în judecată, 
cerîndu-le daune de zece milioane pentru uciderea din culpă a 
membrilor familiei Burton. 

După evaluările mele, nu mai aveau ce să-mi facă. 
Terminaseră cu mandatele şi scrisorile recomandate. Cărţile 
fuseseră date pe faţă şi se trăsese linie dedesubt. Intr-un fel, era 
o uşurare să ţin acele hirtii în mînă. 

Totuşi, mă şi temeam. De cînd începusem facultatea, cu 
zece ani înainte, nu mă gîndisem niciodată serios să-mi schimb 
profesia. Ce m-aş fi făcut dacă îmi ridicau licenţa? 

Dar, la urma urmelor, Sofia nici nu avea aşa ceva şi nu era 
nici o deosebire. 

Mordecai mă aştepta lîngă poarta de intrare în tribună. l-am 
spus, pe scurt, ce cuprindea petiția baroului. Mi-a prezentat con- 
doleanţe. 

Meciul promitea să fie tensionat şi interesant, dar baschetul 
nu era, în acel moment, principala noastră preocupare. Jeff 
Makle era colaborator la firma de pază şi protecţie Rock Creek, 
iar seara lucra la arenă, cînd aveau loc meciuri. Sofia aflase 
toate amănuntele, chiar în cursul acelei zile. Ne aşteptam să fie 
unul dintre detectivii în uniformă, cam o sută la număr, care se 
plimbau prin clădire, urmărind meciul pe gratis şi uitîndu-se 
după studente. 

Nu ştiam dacă era bătrin, tînăr, alb, negru, gras sau slab, dar 
toţi detectivii aveau ecusoane cu numele lor înscrise pe buzu- 
narul stîng al cămăşii. Ne-am plimbat pe culoare şi am trecut 
prin porţile de acces în tribune, pînă aproape de pauză, înainte 
ca Mordecai să-l descopere, pe cînd încerca să flirteze cu o 
plasatoare drăguță de la Poarta D, pe care eu o verificasem de 
două ori. 

Mackle era un tip masiv, alb, oarecare, cam de virsta mea. 
Avea un git ca de taur şi bicepşi enormi, pieptul plin şi bombat. 
Ne-am sfătuit rapid şi am ajuns la concluzia că era mai bine să 
vorbesc eu cu el. 

Ţinînd o carte de vizită în mînă, m-am îndreptat calm spre el 
şi m-am prezentat. 


— Domnule Mackle, sînt Michael Brock, avocat. 

Mi-a aruncat o privire normală la auzul acelor cuvinte şi a 
luat cartea de vizită fără nici un comentariu. li întrerupsesem 
flirtul cu tînăra de la ghişeu. 

— Pot să vă pun cîteva întrebări? am continuat, aşa cum îmi 
imaginam că ar fi făcut un detectiv de la omucideri. 

— Puteţi să le puneţi. S-ar putea ca eu să nu răspund, a zis 
el, făcîndu-i fetei cu ochiul. 

— Aţi lucrat vreodată pentru Drake & Sweeney, o importantă 
firmă de avocatură din District? 

— Poate. 

— l-aţi ajutat vreodată să facă evacuări? 

Lovisem un nerv sensibil. A înţepenit instantaneu şi, practic, 
conversaţia s-a încheiat din acel moment. 

— Nu cred, mi-a răspuns, uitîndu-se în altă parte. 

— S înteţi sigur? 

— Sigur. Răspunsul e nu. 

— Nu aţi ajutat firma să efectueze o evacuare dintr-un 
depozit plin de locatari ilegali, pe 4 februarie? 

A clătinat din cap, cu maxilarele strînse şi ochii mijiţi. Cineva 
de la Drake & Sweeney îl vizitase deja pe domnul Mackle. Sau, 
mai degrabă, firma îl ameninţase pe patronul lui. 

În orice caz, Mackle era de nepătruns. Fata de la ghişeul de 
bilete era preocupată de unghiile ei. Orice cale de acces îmi era 
închisă. 

— Mai devreme sau mai tîrziu, tot va trebui să răspundeţi la 
întrebările mele, i-am spus. 

Fălcile îi zvicneau, dar tot nu spunea nimic. Nu intenţionam 
să forţez nota. Tipul era un necioplit, genul care sărea iute la 
bătaie, putea oricînd să lase lat un amărit de avocat al străzii. 
Suferisem destule răni în ultimele două săptămîni. 

Am urmărit zece minute din repriza a doua a meciului şi am 
plecat de acolo cu spasme dorsale, efecte ale accidentului de 
maşină. 


Motelul era nou şi se afla la capătul de nord al cartierului 
Bethesda. Costa tot patruzeci de dolari pe noapte şi, după trei 
nopţi, nu-mi mai puteam permite să achit terapia cu uşile 
închise pentru Ruby. Megan era de părere că femeia ar trebui să 


să întoarcă acasă. Daca intenţiona să renunţe la droguri, testul 
adevărat urma să se petreacă în stradă. 

Marţi dimineaţă, la şapte şi jumătate, am bătut la uşa 
camerei ei de la etajul al doilea. Camera 220, conform 
instrucţiunilor pe care mi le dăduse Megan. Nici un răspuns. Am 
bătut iar şi iar şi am încercat minerul. Era blocat. Am alergat la 
recepţie şi l-am rugat pe tipul de acolo să dea un telefon în 
cameră. Din nou, nici un răspuns. Nimeni nu plecase de acolo. 
Nu se raportase nimic neobişnuit. 

A fost chemată directoarea adjunctă şi eu am reuşit să o 
conving că era vorba de o urgenţă. Femeia a chemat un paznic 
şi am plecat, toţi trei, spre cameră. Pe drum, le-am explicat pla- 
nurile noastre pentru Ruby şi de ce camera nu era trecută pe 
numele ei. Directoarei nu i-a plăcut ideea ca motelul ei să fie 
folosit pentru dezintoxicarea unui consumator de crack. 

Camera era pustie. Patul fusese făcut cu grijă; nu părea să fi 
fost folosit în acea noapte. Nici un obiect nu era nelalocul lui, iar 
din lucrurile ei nu mai rămăsese nimic. 

Le-am mulţumit însoţitorilor mei şi am plecat. Motelul se afla 
la cel puţin cincisprezece kilometri de biroul nostru. Am sunat-o 
pe Megan, ca s-o alertez şi m-am chinuit să intru în oraş o dată 
cu alt milion de călători. La opt şi un sfert, blocat în trafic, am 
sunat la birou şi am întrebat-o pe Sofia dacă nu o văzuse pe 
Ruby. Răspunsul a fost negativ. 


Înregistrarea plîngerii a fost scurtă şi la obiect. Wilma 
Phelan, garant pentru bunurile lui Lontae Burton şi ale copiilor 
ei, dădea în judecată RiverOaks, Drake & Sweeney şi TAG, Inc., 
pentru conspirație în comiterea unei evacuări ilegale. Logica era 
simplă; conexiunea cauzală era evidentă. Clienţii noştri nu ar fi 
locuit într-o maşină, dacă n-ar fi fost aruncaţi afară din locuinţa 
lor. Şi n-ar fi murit, dacă nu locuiau într-o maşină. Era o splen- 
didă teorie a responsabilităţilor, care devenea şi mai interesantă 
datorită simplităţii ei. Orice juriu din ţară putea urmări derularea 
faptelor. 

Neglijenţa şi/sau actele intenţionate ale piriţilor le cauzaseră 
moartea, ceea ce era de prevăzut. Lucruri grave li se întîmplau 
celor care trăiau în stradă, mai ales mamelor singure cu copii 
mici. Dacă erau scoşi afară din case pe nedrept, vinovaţii tre- 


buiau să plătească pentru suferinţele produse. 

Ne gîndiserăm, în trecere, şi la un proces separat, pentru 
moartea "Domnului". Şi el fusese evacuat ilegal, dar moartea lui 
nu putea fi considerată previzibilă. Faptul că luase ostatici şi că, 
în cursul acelor evenimente, fusese ucis, nu reprezenta o deru- 
lare de evenimente care să poată convinge un juriu. L-am lăsat 
pe "Domnul" să se odihnească în pace, definitiv. 

Drake & Sweeney i-ar fi cerut imediat judecătorului să-mi 
solicite depunerea dosarului. Judecătorul putea să mă oblige să 
o fac, iar asta însemna o recunoaştere a vinovăţiei. Mă mai 
putea costa dreptul de a practica avocatura. Mai mult, orice 
dovadă decurgînd din elementele cuprinse în dosarul furat, 
putea fi exclusă. 

Marţi, am revizuit împreună cu Mordecai proiectul final al 
plingerii şi el m-a întrebat încă o dată dacă vreau să merg mai 
departe. Pentru a mă proteja, era gata să renunţe complet la 
acţiune. Vorbisem de cîteva ori despre asta. Puseseră chiar la 
punct o strategie, prin care renunţam la procesul Burton, nego- 
ciam un armistițiu cu Drake & Sweeney, pentru ca numele meu 
să rămînă nepătat, aşteptam un an să se liniştească spiritele şi 
apoi strecuram cazul vreunui coleg din cealaltă parte a oraşului. 
Nu era o strategie potrivită, aşa că am renunţat la ea imediat. 

Mordecai a semnat plingerile şi am plecat împreună la tri- 
bunal. El conducea maşina, iar eu reciteam textul; cu cît ne 
apropiam mai mult, cu atît părea mai greu în mîinile mele. 

Negocierile erau cheia succesului. Expunerea publică ar fi 
constituit o umilire pentru Drake & Sweeney, firmă cu imense 
mîndrii şi orgolii, ridicată pe credibilitate, servicii de calitate, 
încredere. Eu le cunoşteam concepţiile, personalitatea, cultul 
marilor avocaţi care nu greşesc. Cunoşteam ce nebunie însemna 
să fii considerat rău, în orice sens. Exista şi sentimentul de 
vinovăţie, pentru că acolo se ciştigau atiţia bani, ca şi dorinţa 
corespunzătoare de a-ţi arăta compasiunea faţă de cei mai puţin 
norocoşi. 

Drake & Sweeney făcuse un lucru rău, deşi bănuiam că firma 
nu avea habar cît de grav era. Imi imaginam că Braden Chance 
se ascundea, ca un laş, în spatele uşilor încuiate, rugîndu-se cu 
disperare să treacă peste acest moment 

Dar şi eu făcusem un lucru rău. Poate că, într-un punct 
anume, ne puteam pune de acord. Dacă nu, Mordecai Green ar 


fi avut satisfacția de a prezenta cazul Burton în faţa unui juriu 
prietenos, solicitîndu-le sume foarte mari drept daune. lar firma 
ar fi avut satisfacția de a împinge pînă la limită cazul meu de 
furt calificat; era o situaţie la care nu doream să mă gindesc. 

Cazul Burton nu avea cum să ajungă vreodată la tribunal, 
încă mai gindeam ca un avocat de la Drake & Sweeney. Ideea 
de a se confrunta cu un juriu districtual i-ar fi înspăimîntat. De la 
situaţia penibilă de început, ar fi ajuns să caute cu disperare cai 
de a-şi reduce pierderile. 

Tim Claussen, coleg de colegiu cu Abraham, era reporter la 
Post. Ne aştepta în faţa biroului grefierului şi i-am dat o copie a 
plingerii noastre. A citit-o în timp ce Mordecai completa origi- 
nalul, pentru ca apoi să ne pună citeva întrebări, la care eram 
bucuroşi să-i răspundem, dar neoficial. 

Tragedia familiei Burton devenea rapid o problemă politică şi 
socială în District. Vina era aruncată dintr-o parte în alta, cu 
viteză ameţitoare. Fiecare şef de departament din oraş blama 
pe altcineva. Consiliul municipal dădea vina pe primar, care 
acuza consiliul, dar şi Congresul. Unii membri de dreapta din 
Cameră cîntăriseră problemă suficient pentru a-l acuza pe 
primar, consiliul şi întregul oraş. 

Ideea de a arunca întreaga responsabilitate pe umerii unui 
grup de avocaţi albi şi bogaţi făcea senzaţie. Claussen — un tip 
dur, caustic, obosit de atiţia ani de jurnalism — nu reuşea să-şi 
domolească entuziasmul. 


Atacarea firmei Drake & Sweeney prin presă nu mă deranja 
deloc. Firma stabilise regulile, cu o săptămînă mai înainte, cînd 
suflase unui reporter că fusesem arestat. Il şi vedeam pe Rafter, 
cu banda lui de specialişti în litigii cu tot, căzind de acord la 
masa de şedinţe că, da, era perfect normal să alerteze 
mijloacele de informare în legătură cu arestarea mea; şi nu 
numai atit, dar să le dea şi o fotografie drăgălaşă a 
delincventului. Trebuia să mă simt penibil, să mă umilească, să 
mă facă să regret, să mă forţeze să scot la lumină dosarul şi să 
fac tot ce doreau ei. 

Le cunoşteam mentalitatea, ştiam cum se joaca acest joc. 

Nu mă deranja deloc să-l ajut pe reporter. 


30 


Primire de clienţi la CCNV, de unul singur, două ore mai 
tîrziu. Clienţii stăteau răbdători, aşezaţi pe podeaua din hol; unii 
aproape aţipiseră, alţii citeau ziarul. Ernie, omul cu cheile, era 
nemulţumit de întirzierea mea; avea şi el programul lui. Mi-a 
deschis camera de primiri şi mi-a dat o listă cu numele a trei- 
sprezece potenţiali clienţi. L-am strigat pe primul dintre ei. 

Eram uimit cit de multe realizasem într-o săptămînă. 
Intrasem în clădire cu cîteva minute mai înainte, fără să-mi fie 
teamă că aş putea fi împuşcat. Îl aşteptasem pe Ernie în hol, 
fără să mă gîndesc că sînt alb. Îmi ascultam clienţii răbdător, 
dar eficient, pentru că ştiam ce am de făcut. Începusem să arăt 
aşa cum cerea rolul; îmi lăsasem barbă de mai bine de o 
săptămînă, părul îmi cădea uşor peste urechi şi începusem să 
arăt primele semne de neglijenţă. Pantalonii kaki erau şifonaţi şi 
haina albastră mototolită; cravata stătea uşor slăbită. Pantofii 
Nike arătau încă bine, dar se cam uzaseră. Îmi mai lipsea o 
pereche de ochelari cu rama de baga şi aş fi fost prototipul 
perfect al avocatului public. 

Nu că le-ar fi păsat clienţilor mei. Ei aveau nevoie de cineva 
care să-i asculte, şi asta era treaba mea. Lista a crescut pînă la 
şaptesprezece şi mi-am petrecut patru ore dînd sfaturi. Am uitat 
de bătălia cu Drake & Sweeney, care se profila la orizont. Am 
uitat de Claire, deşi, din păcate, asta părea mai uşor. Am uitat 
chiar şi de Hector Palma şi excursia mea la Chicago. 

Dar nu puteam uita de Ruby Simon. Am reuşit, într-un fel, să 
leg fiecare nou client de persoana ei. Nu eram îngrijorat pentru 
siguranţa ei; supravieţuise în stradă mult mai mult decit aş fi 
putut eu să o fac. Dar de ce să fi părăsit o cameră curată de 
motel, cu televizor şi duş, ca să o ia din nou prin oraş, în 
căutarea maşinii ei abandonate? 

Era dependenta de droguri, acesta era adevărul simplu, 
inevitabil. Drogul era un magnet care o trăgea înapoi în stradă. 

Dacă nu reuşeam să o ţin departe de ele, închisă într-o 
cameră de motel, trei nopţi la rînd, cum puteam să o ajut să 
renunţe definitiv? 

Decizia nu-mi aparţinea. 


Rutina ultimelor ore ale după-amiezii a fost întreruptă de un 
telefon de la fratele meu mai mare, Warner. Se afla în oraş, cu 
afaceri, o călătorie neprevăzută, m-ar fi sunat mai repede, dar 
nu mi-a găsit noul număr de telefon; şi, mai ales, unde ne-am 
putea întîlni pentru cină? Plătea el, mi-a spus înainte de a-i 
răspunde, şi auzise de un local grozav numit Danny O's, unde un 
prieten de-al lui mîncase chiar cu o săptămînă mai înainte — 
mîncarea era fantastică! Nu mă mai gîndisem de mult la o masă 
costisitoare. 

Eram de acord cu Danny O's. Era la modă, avea succes, avea 
preţuri piperate şi, din păcate, era tipic. 

Am rămas cu ochii pironiţi pe telefon mult timp după ce 
conversaţia noastră se încheiase. Nu doream să mă întîlnesc cu 
Warner, pentru că nu doream să-l ascult pe Warner. Nu venise 
în oraş cu afaceri, deşi asta se întîmpla cam o dată pe an. Eram 
foarte sigur că îl trimiseseră părinţii mei. Sufereau acolo, în 
Memphis, îi durea sufletul din cauza unui nou divorţ, căderea 
mea de pe scara socială îi întristase. Wamer se ocupa 
întotdeauna de toate. ; 

Ne-am întîlnit în barul aglomerat de la Danny O's. Inainte de 
a-mi stringe mîna sau de a mă îmbrăţişa, s-a dat cu un pas 
îndărăt, pentru a-mi cerceta noua imagine. Barba, părul, pan- 
talonii kaki, totul. 

— Eşti un adevărat radical, mi-a spus, cu un amestec de 
umor şi sarcasm în proporţii egale. 

— Mă bucur să te văd, am zis eu, încercînd să-i ignor stilul 
teatral. 

— Eşti cam slab, mi-a zis. 

— Tu nu. 

S-a bătut cu palma peste pîntece, ca şi cum kilogramele în 
plus s-ar fi strecurat la bord chiar în cursul acelei zile. Am să le 
dau jos, mi-a promis el. Avea treizeci şi opt de ani, arăta bine şi 
încă suferea de orgoliu în privinţa formei sale fizice. Simplul fapt 
că făcusem un comentariu despre greutatea lui în plus era 
suficient pentru a-l convinge să o dea jos într-o lună. 

Warner era singur de trei ani. Femeile erau foarte 
importante pentru el. În timpul divorţului se vorbise despre 
adulter, dar de ambele părţi. 


— Arăâţi grozav, i-am spus, şi era adevărat. Costum de 
comandă, cămaşă la fel. Cravată scumpă. Aveam şi eu o debara 
plină cu asemenea lucruri. 

— Şi tu la fel. Aşa te îmbraci acum pentru muncă? 

— De cele mai multe ori. Uneori renunţ la cravată. 

A comandat două beri Heineken pe care le-am sorbit în 
mulţime. 

— Ce mai face Claire? m-a întrebat el. Discuţiile preliminare 
se încheiaseră. 

— Cred că e bine. Am început divorţul, fără contestaţii. Eu 
m-am mutat în altă parte. 

— E fericită? 

— Cred că a fost uşurată să scape de mine. Aş spune că e 
mai fericită acum, decit cu o lună în urmă. 

— Şi-a găsit pe altcineva? 

— Nu cred, i-am răspuns. Trebuia să fiu atent, pentru că o 
mare parte din această conversaţie, dacă nu chiar toată, avea 
să le fie repetată părinţilor mei, mai ales dacă existau motive 
scandaloase pentru divorţ. Le-ar fi plăcut să dea vina pe Claire 
şi, dacă ar fi avut impresia că fusese prinsă cu alţi bărbaţi, 
divorţul li s-ar fi părut logic. 

— Dar tu? 

— Nu. Mi-am ţinut pantalonii pe mine. 

— Atunci, de ce divorţezi? 

— Din multe motive. Prefer să nu vorbesc iar despre ele. 

Nu asta spera el. Divorțul lui fusese unul urit, cu certuri teri- 
bile de ambele părţi, pentru custodia copiilor. Imi împărtăşise 
toate detaliile, pînă într-atit încît devenea plictisitor. Acum dorea 
acelaşi lucru de la mine. 

— Te-ai trezit într-o bună zi şi ai hotărit să divorţezi? 

— Ai trecut şi tu prin asta, Warner. Nu e aşa de simplu. 

Şeful de sală ne-a condus în restaurant. Am trecut pe lîngă o 
masă la care Wayne Umstead stătea de vorbă cu doi bărbaţi pe 
care nu îi recunoşteam. Umstead fusese şi el ostatic, împreună 
cu mine; pe el îl trimisese "Domnul" la uşă, să aducă miîncarea 
şi el fusese cel care scăpase, ca prin minune, de atingerea 
glonţului trăgătorului de elită. Nu m-a văzut. 

O copie a acţiunii intentate de noi îi fusese înminată lui 
Arthur Jacobs, preşedintele comitetului executiv, la ora 11, în 
timp ce eu mă aflam la CCNV. Umstead nu era partener, aşa că 


mă întrebam dacă ştie ceva despre acţiune. 

Era normal să ştie. La întrunirile convocate în grabă 
după-a-miază, ştirea fusese anunţată ca o bomba. Trebuia 
pregătită apărarea; trebuia dat ordinul de atac; trebuia încercuit 
inamicul. Nici o vorbă celor din afara firmei. Aparent, acţiunea 
trebuia ignorată. 

Din fericire, Umstead nu putea vedea masa noastră. M-am 
uitat în jur, ca să mă asigur că nici unul dintre băieţii cei răi nu 
se mai află în restaurant. Warner a comandat cîte un Martini, 
dar eu l-am refuzat. Pentru mine, doar apă. 

Pentru Warner, totul trebuia să meargă cu motoarele din 
plin. Munca, distracţia, mîncarea, băutura, femeile, chiar cărţile 
şi filmele vechi. Într-un rînd, aproape îngheţase de frig, prins de 
viscol în munţii peruvieni; altă dată, fusese muşcat de un şarpe 
veninos de apă, pe cînd făcea scufundări subacvatice în 
Australia. Faza de adaptare de după divorţ trecuse remarcabil 
de uşor, în primul rînd pentru că lui Warner îi plăcea să călăto- 
rească, să facă alpinism şi să alunece pe coarda, în gol, să se 
lupte cu crocodilii şi să alerge după femei la scară globală. 

Ca partener într-o mare firmă din Atlanta, avea o mulţime de 
bani. Cheltuia o mulţime. Cina noastră avea legătură cu banii. 

— Apă? repetă el, scîrbit. Fii serios. la ceva tare. 

— Nu, am protestat eu. 

Warner voia Martini şi apoi vin. Voia să plecam tirziu, pentru 
ca a doua zi să se scoale la patru dimineaţă şi să-şi avînte, neo- 
bosit, degetele pe tastatura computerului portabil, alungîndu-şi 
mahmureala inerentă pentru o parte a zilei. 

— Fătălăule, a mormăit el. 

Eu stăteam cu ochii pironiţi în meniu. El se uita după toate 
fustele. A sosit şi porţia lui de băutură şi am comandat 
mîncarea. 

— Povesteşte-mi despre munca ta, m-a rugat, încercînd cu 
disperare să dea impresia că îl interesează. 

— De ce? 

— Pentru că îmi imaginez că e fascinantă. 

— De ce spui asta? 

— Ai renunţat la o avere. Trebuie să fi avut un motiv al naibii 
de bun. 

— Există motive suficient de bune pentru mine. 

Warner plănuise întîlnirea noastră. Avea un scop, o ţintă, un 


destinatar şi un plan cu ce anume trebuia să-mi spună, pentru a 
mă aduce unde dorea el. Nu eram prea sigur unde anume. 

— Săptămîna trecută am fost arestat, i-am spus, ca să-i dis- 
trag atenţia. Succesul era şi-aşa suficient de stresant. 

— Ce-ai făcut?!? 

l-am povestit cele întîmplate, exagerind la maximum fiecare 
detaliu, pentru că eu tineam conversaţia sub control. Warner 
m-a criticat pentru furt, dar eu nu încercam să mă apăr. Dosarul 
însuşi constituia o altă problemă complicată, pe care nici unul 
dintre noi nu dorea să o exploreze. 

— Aşadar, ai distrus toate punţile de înţelegere dintre tine şi 
Drake & Sweeney? m-a întrebat, în timp ce mîncam. 

— Definitiv. 

— Cit ai de gînd să te ocupi de interesul public? 

— Abia am început. Să fiu sincer, nu m-am gîndit la final. De 
ce? 

— Cît timp poţi lucra pe nimic? 

— Atit cît voi putea supravieţui. 

— Deci supraviețuirea este un etalon? 

— Pentru moment. Care este etalonul tău? 

Era o întrebare ridicolă. 

— Banul. Cît cîştig; cît cheltuiesc; cît pot pune deoparte, ca 
să facă pui, încît într-o bună zi să am un morman de bani şi să 
nu am de ce să-mi fac griji pentru nimic. 

Nu era prima dată cînd îl auzeam vorbind astfel. Lăcomia lui 
neruşinată trebuia admirată. Era o versiune ceva mai dură decit 
ceea ce fuseserăm învăţaţi în copilărie. Munceşte din greu ca să 
cîştigi foarte mult, şi societatea în întregul ei va profita din asta. 

Mă provoca la critici, iar eu nu aveam chef de luptă. Era o 
luptă fără învingători; nu putea duce decit la o remiză penibilă. 

— Ciţi bani ai? l-am întrebat. 

Ca orice tip lacom, Warner, nenorocitul, era mîndru de 
bogăţia lui. 

— La patruzeci de ani, voi avea un milion de dolari îngropaţi 
în fonduri mutuale. La patruzeci şi cinci, vor fi trei milioane. Cînd 
voi ajunge la cincizeci de ani, vor fi zece. Atunci va fi momentul 
să mă retrag. Ştiam acele cifre pe dinafară. Marile firme de 
avocatură erau la fel peste tot. 

— Dar tu? m-a întrebat el, despicînd cu cuțitul cîte o bucăţică 
de came de pui. 


— Păi, să vedem. Am treizeci şi doi de ani şi am rămas cu o 
sumă netă de cinci mii de dolari, plus sau minus cîțiva. La 
patruzeci şi cinci de ani, dacă muncesc din greu şi string ceva, 
s-ar putea să ajung la zece mii. Pînă la cincizeci de ani, ar trebui 
să am vreo douăzeci de mii îngropaţi în fonduri mutuale. 

— O perspectivă demnă de invidiat. Optsprezece ani de trai 
în sărăcie. 

— Tu nu ştii nimic despre sărăcie. 

— Poate că ştiu. Pentru cei ca noi, sărăcia înseamnă un 
apartament ieftin, o maşină la mîna a doua, cu tăblăria 
înfundată şi murdară, haine proaste, nici urmă de bani pentru a 
calatori şi a vedea lumea, nici vorbă de fond pentru pensie, nici 
o plasă de siguranţă, nimic. 

— Perfect. Tocmai mi-ai demonstrat că am dreptate. Nu ştii 
absolut nimic despre sărăcie. Cît cîştigi pe an? 

— Nouă sute de mii. 

— Eu cîştig treizeci de mii. Ce te-ai face dacă te-ar obliga 
cineva să lucrezi pentru treizeci de mii? 

— M-aş sinucide. 

— Te cred. Cred sincer că ai lua o puşcă şi ţi-ai zbura creierii 
înainte de a fi nevoit să lucrezi pentru treizeci de mii. 

— Te înşeli. Aş lua pilule. 

— Laşule! 

— În nici un caz n-aş lucra atît de ieftin. 

— Ah, de lucrat ai putea, ce nu ai putea ar fi să trăieşti 
numai cu atita. 

— E acelaşi lucru. 

— Aici se vede diferenţa dintre noi, i-am spus. 

— La naiba, e clar că există o diferenţă. Dar cum de am 
devenit atit de diferiţi, Michael? Acum o lună, erai ca şi mine. 

Acum, uită-te la tine — porţi perciunii ăia caraghioşi şi haine 
uzate şi spui tot felul de prostii despre servicii aduse oamenilor 
şi salvarea omenirii. Unde ai greşit? 

Am respirat adînc şi am savurat umorul acelei întrebări. S-a 
relaxat şi el. Eram prea civilizaţi ca să ne certăm în public. 

— Eşti un caraghios, să ştii, mi-a spus el, aplecîndu-se mult 
spre mine. Mai aveai foarte puţin şi ajungeai partener. Eşti 
inteligent şi talentat, singur, fără copii. Ai putea ajunge la un 
milion pe an la virsta de treizeci şi cinci de ani. Poţi face 
socoteala şi singur. 


— Am şi făcut-o, Warner. Mi-am pierdut dragostea de bani. 
Banul e ochiul dracului. 

— Ce original! Să te întreb ceva. Ce-ai să faci dacă te 
trezeşti, să zicem, la şaizeci de ani, obosit de a mai salva 
omenirea, pentru că oricum nu poate fi salvată. Nu tu acareturi, 
nu tu bani, nici firmă, nici partener, nici nevastă care să aducă 
bani graşi din neurochirurgie. Nu va mai fi nimeni pe urmele 
tale. Ce ai să te faci? 

— Păi, m-am gindit la asta şi, apropo, am un frate mai mare 
şi putred de bogat. Am să-ţi dau un telefon. 

— Dacă voi fi murit? 

— Trece-mă în testament. Fratele rătăcitor. 

Ne-am concentrat asupra mîncării şi conversaţia a început să 
lîncezească. Warner era destul de arogant ca să creadă că o 
confruntare fără menajamente m-ar fi readus la ginduri mai 
bune. Citeva păreri dure din partea lui, cu privire la consecinţele 
pasului greşit pe care îl făcusem şi gata, lăsam joaca asta de-a 
sărăcia şi mă hotărăm să-mi iau o slujbă ca lumea. Vorbesc eu 
cu el, parcă îl auzeam spuniîndu-le părinţilor mei. 

Mai avea cîțiva aşi în minecă. M-a întrebat ce beneficii 
scotea Centrul legal din strada 14. Destul de modeste, i-am 
răspuns. Avea fonduri de pensii? Din cîte ştiam eu, nu. Insista 
asupra ideii că ar trebui să-mi petrec numai vreo doi ani salvînd 
suflete, pentru ca apoi să revin la lumea reală. l-am mulţumit. 

lar el mi-a oferit o minunată sugestie — n-ar strica, poate, 
să-mi găsesc o femeie potrivită, dar cu bani, şi să mă însor cu 
ea. 

Ne-am luat rămas-bun pe trotuarul din faţa restaurantului. 
L-am asigurat că ştiu ce fac, că mă voi descurca şi că raportul 
dat de el părinţilor trebuia să fie optimist. 

— Nu-i speria, Warner. Spune-le că totul e minunat pe aici. 

— Sună-mă dacă ajungi să flămînzeşti, a ripostat el, făcînd 
un efort să pară amuzat. 

l-am făcut un semn cu mîna şi am plecat. 


Pylon Grill era o cafenea deschisă toată noaptea în Foggy 
Bottom, în apropiere de Universitatea George Washington. Era 
un loc cunoscut printre insomniaci şi maniacii ştirilor. Prima 
ediţie din Post sosea în fiecare seară, chiar înainte de miezul 


nopţii, iar cafeneaua era la fel de plină ca un magazin de deli- 
catese la ora prînzului. Am cumpărat un ziar şi m-am aşezat la 
bar — lucru ciudat, căci tot restul celor prezenţi stăteau cu nasul 
în ziar. Am fost uimit de tăcerea de la Pylon. Ziarul Post abia 
sosise, cu numai citeva minute înaintea mea, şi treizeci de per- 
soane erau adincite în citit, de parcă se declarase războiul. 

Articolul era în stilul obişnuit pentru Post. /ncepea pe prima 
pagină, cu un titlu scris cu litere groase, de-o şchioapă, şi con- 
tinua pe pagina zece, unde apăreau şi fotografiile — figura lui 
Lontae, preluată de pe pancartele de la mitingul pentru 
dreptate, Mordecai, pe cînd era cu zece ani mai tînăr şi un alt 
grup de trei, care avea să-i umilească, în mod sigur, pe domnii 
cu sînge albastru de la Drake & Sweeney. Figura lui Arthur 
Jacobs în centru; fotografia de arest a lui Tillman Gantry în 
stinga şi alta, la fel, cu DeVon Hardy, în dreapta; acesta din 
urmă era legat de articol numai pentru că fusese evacuat şi 
ajunsese să fie ucis într-o manieră demnă de ştirile din ziare. 

Arthur Jacobs şi doi pungaşi, doi delincvenţi afro-americani 
cu cîte un număr micuţ scris pe piept, aliniaţi la egalitate pe 
pagina zece din Post. 

Parcă îi şi vedeam, grupaţi în birouri şi săli de şedinţe, cu 
uşile încuiate şi telefoanele scoase din priză, după ce toate 
întîlnirile fuseseră anulate. Trebuia să-şi pregătească riposta, să 
pună la cale o sută de strategii diferite, să-şi aducă specialiştii în 
relaţii publice. Era momentul lor de cumpănă. 

Faxurile aveau să înceapă să sosească foarte devreme. Copii 
ale imaginii acelui trio aveau să fie trimise birourilor de avo- 
catură din toată ţara, de la un capăt la altul, şi fiecare mare 
firmă din lumea legilor corporative avea să se distreze pe 
săturate. 

Gantry părea teribil de ameninţător şi mă îngrozeam la 
gîndul că eram în dispută cu el. 

Urma şi o poză de-a mea, aceeaşi pe care ziarul o folosise în 
sîmbăta dinainte, cînd anunţase arestarea mea. Eram prezentat 
drept veriga de legătură dintre firmă şi Lontae Burton, deşi 
reporterul nu avea de unde să ştie că o întîlnisem în realitate. 

Articolul era lung şi complet. Incepuse cu evacuarea şi par- 
ticipanţii implicaţi, inclusiv Hardy, care apăruse, şapte zile mai 
tîrziu, în birourile firmei Drake & Sweeney, unde luase ostatici — 
dintre care unul eram eu. De la mine, s-a ajuns la Mordecai, apoi 


la moartea membrilor familiei Burton. Se vorbea despre 
arestarea mea, deşi fusesem atent să-i spun reporterului foarte 
puţine lucruri despre dosarul aflat în dispută. 

Omul se ţinuse de cuvint. Nu se dădeau nume, se făcea 
referire numai la surse bine informate. Nici eu n-aş fi putut scrie 
mai bine. 

Nici un cuvînt din partea nici unuia dintre piriţi. Se părea că 
reporterul se străduise prea puţin, sau deloc, să intre în legătură 
cu ei. 


31 


Warner m-a sunat la cinci dimineaţa. 

— Eşti treaz? m-a întrebat. 

El se afla în apartamentul său de la hotel, plin de nervi; 
dădea cu pumnii în pereţi şi avea zeci de comentarii şi întrebări 
despre proces. Citise ziarele. 

Incercînd să-mi păstrez locul cald în sacul de dormit, l-am 
ascultat spunîndu-mi cum anume să procedez în acest caz. 
Wamer era specialist în litigii, pe deasupra şi unul foarte bun, şi 
provocarea procesului Burton era prea mare ca să-i poată 
rezista. Nu cerusem o sumă suficientă ca daune — nu ajungeau 
zece milioane. Cu un juriu bine ales, şansele erau nelimitate. Ah, 
ce mult ar fi dorit să-şi încerce chiar el forţele! Dar Mordecai? 
Era avocat pledant? 

Dar onorariul? Cu siguranţă că aveam un contract pentru 
patruzeci la sută. Poate că totuşi mai exista o speranţă pentru 
viitorul meu. 

— Zece la sută, i-am răspuns, pe întuneric. 

— Cee?! Zece la sută! Ai înnebunit? 

— Sîntem o firmă nonprofit, am încercat să-i explic, dar nu 
mă asculta. Mă blestema pentru că nu sînt mai lacom. 

Dosarul era o mare problema, spunea el, ca şi cum noi nici 
nu ne gindiserăm la asta. 

— Iţi poţi demonstra cazul fără ajutorul dosarului? 

— Da. 

Se umfla de ris văzîndu-l pe bătrînul Jacobs în ziar, cu cîte un 
delincvent de fiecare parte. Cursa lui spre Atlanta decola peste 


două ore. La nouă va fi la birou. Abia aştepta să arate pozele 
tuturor. Se gindea să le transmită imediat pe coasta de vest, 
prin fax. 

A închis telefonul în mijlocul unei propoziţii. 

Dormisem trei ore. M-am răsucit de pe o parte pe alta, de 
cîteva ori, dar n-am mai putut adormi la loc. Prea multe 
schimbări avuseseră loc în viaţa mea pentru a mai putea să mă 
odihnesc liniştit. 

Am făcut un duş şi am ieşit, oprindu-mă să beau cafele cu 
pakistanezii pînă la răsăritul soarelui şi apoi am cumpărat fur- 
securi pentru Ruby. 

Două maşini necunoscute erau parcate la colţul dintre 
străzile 14 şi Q, în apropiere de biroul nostru. Am trecut cu 
maşina pe lîngă ele la şapte şi jumătate, reducînd viteza, şi 
instinctul mi-a şoptit să trec mai departe. Ruby nu se afla pe 
treptele de la intrare. 

Dacă Tillman Gantry avea impresia că violenţa îl putea ajuta 
la apărarea în proces, n-ar fi ezitat să se folosească de ea. 
Mordecai mă avertizase, deşi nu mai era nevoie de aver- 
tismente. L-am sunat acasă şi i-am spus ce văzusem. El sosea la 
birou la opt şi jumătate şi am convenit să ne întîlnim la acea 
oră. Mi-a promis că o va anunţa chiar el pe Sofia. Abraham era 
plecat din oraş. 


De două săptămîni, mă concentram în primul rînd asupra 
procesului. Existaseră destule alte lucruri care să-mi distragă 
atenţia — Claire, mutarea de acasă, perspectivele unei noi 
cariere — dar cazul împotriva lui RiverOaks şi a fostei mele 
firme nu-mi ieşise nici o clipă din minte. Exista un anume 
entuziasm care preceda depunerea plingerii în orice caz major, 
după care urma o respiraţie adîncă şi o plăcută stare de linişte, 
după ce bomba îşi lovea ţinta şi praful se aşternea. 

Gantry nu ne-a omorit în acea zi, după ce depuseserăm 
plingerea împotriva lui şi a celorlalţi doi pirîţi. Biroul arăta 
normal. Telefoanele nu sunau mai des decît de obicei. Numărul 
clienţilor era acelaşi. După ce problema procesului fusese, 
pentru moment, rezolvată, puteam să mă concentrez mai uşor 
asupra celorlalte cazuri. 

Îmi puteam imagina panica din holurile îmbrăcate în mar- 


mură ale firmei Drake & Sweeney. Nimeni nu zîmbea, nimeni nu 
stătea la birfă lîngă maşina de cafea, nu se spuneau glume şi nu 
se vorbea despre sport pe culoare. Atmosfera era, cu siguranţă, 
mai sumbră decit la pompele funebre. 

In secţia antitrust, cei care mă cunoşteau bine puteau fi mai 
îngrijoraţi decît alţii. Polly aborda, probabil, o atitudine stoică, 
detaşată şi veşnic eficientă. Rudolph nu ieşea, desigur, din birou 
decit pentru şedinţele cu şefii mai mări. 

Singurul aspect trist al distrugerii reputației sutelor de 
avocaţi de acolo era acela că marea majoritate dintre ei, nu 
numai că nu ştiau nimic despre jocul murdar, dar nici nu 
cunoşteau faptele. Nimănui nu-i păsa ce se întîmplă în secţia de 
imobiliare. Puţini îl cunoşteau pe Braden Chance. Eu însumi 
lucrasem acolo cîţiva ani buni înainte de a-l întîlni, şi atunci 
numai pentru că îl căutasem. Imi părea rău pentru cei 
nevinovaţi — avocaţii din alte timpuri, care puseseră pe picioare 
o mare firmă şi de la care avuseserăm multe de învăţat; colegii 
mei de generaţie, care duceau mai departe tradiţia excelenţei; 
nou-veniţii care, trezindu-se, aflaseră că stimatul lor patron era, 
într-un fel, responsabil pentru moartea nedreaptă a unor 
oameni. 

Dar nu aveam nici un fel de înţelegere pentru Braden 
Chance, Arthur Jacobs şi Donald Rafter. Au vrut să mă distrugă. 
Lasă-i să transpire şi ei. 


Megan s-a întrerupt din rigorile impuse de menţinerea ordinii 
într-o clădire cu optzeci de femei fără adăpost şi am pomit 
într-un scurt drum cu maşina prin zona de nord-vest. Ea nu avea 
idee unde locuia Ruby şi, de fapt, nici nu ne aşteptam să o 
găsim. Totuşi, era un motiv bun pentru a ne petrece cîteva 
minute împreună. 

— Nu e ceva neobişnuit, mi-a spus ea, încercînd să mă 
liniştească. De regulă, oamenii străzii sînt imprevizibili, mai ales 
dacă sînt dependenţi de droguri. 

— Ai mai văzut astfel de cazuri? 

— Am văzut tot ce se poate vedea. Cu timpul, înveţi să nu te 
mai consumi. Cînd un client de-al tău renunţă la drog, îşi 
găseşte un apartament şi o slujbă, spui o mică rugăciune de 
mulţumire. Dar nu trebuie să te entuziasmezi prea mult, pentru 


că apăre o altă Ruby şi îţi răscoleşte sufletul. Sînt mai multe văi 
decît munţi. 

— Cum reuşeşti să nu ajungi la disperare? 

— Capeţi putere de la clienţi. Sînt oameni remarcabili. Majo- 
ritatea s-au născut fără rugăciune şi fără noroc, şi totuşi 
supraviețuiesc. Se împiedică şi cad, dar se ridică şi încearcă din 
nou. 

La trei străzi distanţă de centru, am trecut pe lîngă un garaj 
de maşini avariate. Un cîine mare, colţos, cu lanţ la git păzea 
intrarea. Nu-mi propusesem să-mi vîr nasul printre maşini vechi 
şi ruginite, iar cîinele s-a decis să rămînă calm. Ne gindeam că 
Ruby locuia în zona dintre Centrul de pe strada 14 şi Naomi's, 
pe strada 10, în apropiere de strada L, pe undeva între Logan 
Circle şi piaţa Mount Vernon. 

— Dar nu se ştie niciodată, a continuat Megan. Mă miră 
mereu cît de rapid se deplasează oamenii aceştia dintr-un loc în 
altul. Au timp suficient şi unii merg pe jos kilometri întregi. 

Ne uitam la oamenii străzii. Cercetam atent fiecare cerşetor 
pe lîngă care treceam, reducînd viteza. Am mers pe jos prin 
parcuri, ne-am uitat după vagabonzi, le-am aruncat cîte un 
bănuţ în cană, sperînd să vedem pe cineva cunoscut. N-am avut 
noroc. 

Am lăsat-o pe Megan la Naomi's şi i-am promis să o sun mai 
tîrziu, după-amiază. Ruby devenise o minunată scuză pentru a 
păstra legătura. 


Congresmanul reprezenta Indiana de cinci legislaturi, era 
republican şi se numea Burkholder; avea o locuinţă în Virginia, 
dar îi plăcea să alerge, către seară, în jurul dealului Capitoliului. 
Echipa lui a informat presa că face duş şi se schimbă într-una 
dintre acele săli de gimnastică rar folosite, construite de 
membrii Congresului în propriul lor beneficiu, la subsolul unei 
clădiri-anexă a Camerei. 

Ca membru al Camerei, Burkholder era doar unul dintre cei 
435; aşadar, virtual necunoscut la Washington, deşi se afla 
acolo de zece ani. Era relativ ambițios, excesiv de curat, sănătos 
tun şi avea patruzeci şi unu de ani. Lucra în comisia pentru 
agricultură şi conducea un subcomitet pentru finanţe. 

Burkholder a fost împuşcat miercuri, către seară, în 


apropiere de gara Union, pe cînd alerga de unul singur. Era 
îmbrăcat în trening — nu avea portofel, nici bani, nici buzunare 
în care să ducă obiecte de valoare. Părea să nu existe nici un 
motiv. Dăduse peste cineva pe stradă, probabil se ciocniseră, 
sau se loviseră, sau se rostiseră cuvinte grele, şi asupra lui se 
trăsese de două ori. Unul nici nu l-a atins, celălalt a pătruns prin 
braţul stîng, a ricoşat în umăr şi s-a oprit foarte aproape de git. 

Atacul s-a petrecut curînd după lăsarea întunericului, pe 
trotuarul unei străzi pline de maşinile navetiştilor întîrziaţi. 
Existau patru martori şi toţi l-au descris pe agresor ca fiind un 
bărbat negru, aparent vagabond. O descriere aproape generică. 
Respectivul tip dispăruse în noapte şi, pînă cînd primul navetist 
a apucat să oprească maşina, să coboare şi să alerge în ajutorul 
lui Burkholder, omul cu arma dispăruse. 

Congresmanul a fost dus de urgenţă la spitalul George 
Washington, unde glonţul a fost extras după o operaţie care a 
durat două ore; starea sănătăţii lui a fost declarată stabilă. 

Trecuseră mulţi ani de cînd nu se mai întîmplase ca un 
membru al Congresului să fie împuşcat la Washington. Unii erau 
agresaţi, fără efecte permanente. Agresiunile ofereau victimelor 
prilejul de a tuna şi a fulgera împotriva crimei, a lipsei 
adevăratelor valori şi a declinului general; vina era, bineînţeles, 
aruncată pe umerii partidului rival. 

Burkholder nu putea tuna şi fulgera la unsprezece seara, 
cînd am văzut ştirea la televizor. Aţipisem în scaun, citind şi 
urmărind un meci de box. Nu prea fuseseră ştiri în ziua aceea, 
pînă în clipa în care Burkholder a fost împuşcat. Redactorul de 
ştiri a anunţat evenimentul cu răsuflarea tăiată, oferind citeva 
informaţii generale, în timp ce poza lui Burkholder a apărut pe 
fundal. A urmat o secvenţă în direct de la spital, unde un 
reporter tremura de frig în faţa intrării secţiei de urgenţă, pe 
unde Burkholder intrase cu patru ore mai devreme. Pe fundal se 
vedea o ambulanţă cu luminile aprinse şi, cum nu putea să 
arate sînge sau un cadavru, pentru satisfacția privitorilor, 
încerca să dea informaţiei o tentă de senzaţional. 

Operația a decurs bine, a anunţat reporterul. Starea sănătăţii 
lui Burkholder era stabilă şi congresmanul se odihnea. Doctorii 
făcuseră o declaraţie publică în care, de fapt, nu spuneau nimic. 
Mai devreme, cîţiva dintre colegii de Cameră se grăbiseră să 
ajungă la spital şi reporterul reuşise, cumva, să-i convingă să 


apară în faţă camerei de filmat. Trei dintre ei stăteau grupaţi şi 
toţi arătau suficient de gravi şi trişti, deşi viaţa lui Burkholder nu 
fusese nici o clipă în pericol. Mijeau ochii din cauza 
reflectoarelor şi se purtau de parcă se produsese o invazie 
majoră în vieţile lor private. 

Nu mai auzisem de nici unul dintre ei. Îşi exprimau îngri- 
jorarea pentru colegul lor şi prezentau o situaţie mult mai gravă 
a acestuia decît doctorii. Fără să le ceară nimeni, şi-au dat cu 
părerea despre declinul general al oraşului Washington. 

A urmat încă un reportaj în direct de la scena atacului. Un alt 
reporter caraghios se afla exact pe locul atacului, acolo unde 
căzuse victima, iar acum într-adevăr era ceva de văzut. Se 
zărea o pată de sînge, spre care femeia arăta cu gesturi dra- 
matice, chiar acolo! S-a lăsat pe vine, aproape atingînd asfaltul, 
în cadru a apărut un poliţist, oferind un sumar vag al celor 
întîmplate. 

Reportajul se transmitea în direct, şi totuşi, în fundal, clipeau 
becurile roşii şi albastre ale maşinilor de poliţie; eu le-am 
observat, reporterul nu. 

Se pregăteau de "curăţenie". Poliţia din District ieşise cu 
toate forţele pentru a-i stringe pe oamenii străzii în maşini şi 
camionete şi pentru a-i duce, apoi, în altă parte. Toată noaptea 
au curăţat dealul Capitoliului, arestind pe oricine era prins 
dormind pe o bancă, stînd în parc, cerşind pe trotuar — oricine 
care părea să nu aibă unde stă. li acuza de vagabondaj, 
murdărirea oraşului, beţie în public, cerşit. 

Nu toţi au fost arestaţi şi duşi la închisoare. Două camionete 
pline au fost duse pe Rhode Island, în zona de nord-est; 
pasagerii au fost lăsaţi într-o parcare din apropierea unui centru 
comunitar unde se servea supă toată noaptea. O altă 
camionetă, cu unsprezece persoane, a oprit la Misiunea 
Calvarului de pe strada T, la cinci străzi distanţă de biroul 
nostru. Cei reţinuţi aveau de ales: ori ajung la închisoare, ori îşi 
văd de drum. Camioneta s-a golit imediat. 


32 


Am jurat să-mi cumpăr un pat. Pierdeam prea mult somn 


chinuindu-mă pe podea, încercînd să demonstrez ceva — 
nimănui altcuiva în afară de mine. Pe întuneric, cu mult înainte 
de ivirea zorilor, în sacul meu de dormit, am promis că voi găsi 
ceva mai moale pe care să dorm. In afară de asta, mă întrebam 
pentru a mia oară cum supravieţuiau cei care dormeau pe 
trotuar. 

La Pylon Grill era cald şi lume multă, un nor de fum se ridica 
puţin deasupra meselor, iar aroma boabelor de cafea aduse din 
toată lumea te întîmpina încă de la uşă. Ca de obicei, la 4.30, 
localul era plin de amatorii de ştiri. 

Burkholder era omul momentului. Figura lui apărea pe prima 
pagină din Post, alături de mai multe articole despre el, despre 
atac, despre investigaţiile poliţiei. Nimic despre "curăţenie". 
Ştiam că Mordecai mă va pune la curent cu detaliile, ceva mai 
tîrziu. 

În secţiunea Metro mă aştepta o surpriză plăcută. Tim 
Claussen îşi luase misiunea în serios. Procesul intentat de noi îl 
inspira. 

Într-un articol întins, făcea un portret al fiecărui pîrît în parte, 
începînd cu RiverOaks. Compania avea douăzeci de ani 
vechime, proprietatea unui grup de investitori privaţi, dintre 
care unul era Clayton Bender, agent de vînzări imobiliare de pe 
coasta de est, cu fonduri despre care se zvonea că ajung la 
două sute de milioane. Fotografia lui Bender era prezentată 
alături de articol, alături de o alta, a sediului corporației din 
Hagerstown, Maryland. În douăzeci de ani, compania construise 
unsprezece clădiri de birouri în zona D.C., alături de numeroase 
centre comerciale în suburbiile din Baltimore şi Washington. 
Valoarea proprietăţilor sale era estimată la trei sute cincizeci de 
milioane. Avea şi ceva datorii bancare, al căror nivel nu putea fi 
estimat. 

Era reluată, cu detalii minuţioase, povestea proiectului de 
construcţie a centrului poştal de mesagerie din nord-estul 
oraşului. În continuare, atenţia autorului se îndrepta asupra 
firmei Drake & Sweeney. 

Deloc surprinzător, nu aveau nici o sursă de informare din 
interiorul firmei. Telefoanele nu fuseseră returnate. Claussen 
dădea informaţiile de bază — dimensiuni, istoric, cîţiva învăţăcei 
celebri. Se prezentau două diagrame, amîndouă preluate după 
revista U.S. Law- una dintre ele dădea o listă a firmelor de 


avocatură din ţară, în funcţie de mărime, cealaltă — un top 
alcătuit pe baza veniturilor medii obţinute, în compensaţii, de 
partenerii firmelor, cu un an înainte. Cu opt sute de avocaţi, 
Drake & Sweeney era a cincea ca mărime, iar la cîştigul lor de 
nouă sute zece mii cinci sute dolari, partenerii se clasau pe locul 
al treilea. 

Oare renunţasem la atit de mulţi bani? 

Ultimul membru al acestui nepotrivit trio era Tillman Gantry, 
iar viaţa sa plină de evenimente uşura investigația jurnalistică. 
Poliţiştii vorbeau despre el. Un fost tovarăş de celulă din 
închisoare îl ridica în slăvi. Un pastor oarecare din nord-est 
spunea că Gantry ridicase panouri de baschet pentru copiii 
săraci. O fostă prostituată îşi amintea de bătăile primite de la el. 
Gantry acţiona prin două corporaţii — TAG şi Gantry Group — şi, 
prin intermediul acestora, deţinea trei parcări pentru maşini 
uzate, două mici centre comerciale, un bloc de locuinţe unde 
două persoane fuseseră împuşcate mortal, şase duplexuri cu 
apartamente de închiriat, un bar unde o femeie fusese violată, 
un magazin video şi numeroase parcele neconstruite, 
cumpărate de la stat aproape pe degeaba. 

Dintre cei trei acuzaţi, Gantry era singurul care dorea să 
vorbească. Recunoştea că plătise unsprezece mii de dolari 
pentru depozitul din Florida Avenue, în iunie trecut şi îl vînduse 
lui RiverOaks pe 31 ianuarie, pentru două sute de mii de dolari. 
Clădirea nu putea fi folosită, dar terenul pe care se afla valora 
mult mai mult decit unsprezece mii de dolari. De asta îl 
cumpărase. 

Depozitul atrăgea mereu vagabonzii, spunea el. De fapt, 
fusese obligat să-i alunge chiar el. Nu le luase niciodată chirie şi 
nu avea habar de unde pornise acest zvon. Avea destui avocaţi 
şi intenţiona să pregătească o apărare fără cusur. 

Numele meu nu era menţionat în articol. Nu se spunea nimic 
despre DeVon Hardy şi drama ostaticilor şi doar foarte puţin 
despre Lontae Burton şi acuzaţiile prezentate în plingere. 

Pentru a doua zi la rînd, vechea şi venerabila firmă Drake & 
Sweeney era acuzată de conspirație, alături de un fost proxenet. 
De fapt, tonul articolului făcea din avocaţi nişte delincvenţi mai 
răi decit Tillman Gantry. 

Pentru ziua următoare se promitea un alt episod — o privire 
asupra vieţii triste duse de Lontae Burton. 


Cit timp avea să mai permită Arthur Jacobs ca draga lui firmă 
să fie tirită în noroi? Era o ţintă foarte uşoară. Ziarul Post putea 
fi tenace. Se vedea că reporterul nu stă degeaba nici o clipă. Un 
articol decurgea din altul. 


Era nouă şi douăzeci cînd am ajuns, însoţit de avocatul meu, 
la clădirea Cari Moultrie, la intersecţia dintre strada 6 şi Indiana, 
în centrul oraşului. Mordecai ştia unde mergem. Eu nu mai 
fusesem niciodată în apropierea clădirii Moultrie, sediul de 
desfăşurare a proceselor civile şi penale din District. Coada se 
forma afară, la intrarea principală şi se mişca greu, căci avocaţii, 
specialiştii în litigii şi delincvenţii erau percheziţionaţi şi trebuiau 
să treacă prin detectorul de metale, înăuntru întilneai o 
adevărată grădină zoologică — un hol plin de oameni 
nerăbdători şi alte culoare pe patru etaje, de unde se intra în 
sălile de judecată. 

Onorabilul Norman Kisner prezida Curtea la primul etaj, 
camera 114. În registrul de la intrare, numele meu era trecut la 
rubrica "Prima înfăţişare". Alţi unsprezece delincvenţi împărțeau 
boxa cu mine. Înăuntru, banca juraţilor era goală; o mulţime de 
avocaţi mişunau peste tot. Mordecai a dispărut pe uşa din spate, 
iar eu am luat loc în rîndul al doilea. Am deschis o revistă, 
încercînd să par cît se poate de plictisit de situaţie. 

— Bună dimineaţa, Michael, am auzit un glas dinspre 
culoarul de trecere. Era Donald Rafter, stringindu-şi servieta cu 
ambele miini. În spatele lui era un tip de la litigii, al cărui nume 
nu mi-l aminteam. 

Am dat din cap şi am reuşit să rostesc, la rîndul meu: 

— Bună. 

S-au îndepărtat şi s-au aşezat de cealaltă parte a sălii. 
Reprezentau victimele şi, în această calitate, aveau dreptul să 
fie prezenţi la fiecare fază de procedură. 

Era vorba doar de prima înfăţişare! Trebuia să stau în 
picioare în faţa judecătorului la citirea acuzațiilor. Trebuia să mă 
declar nevinovat, să fiu lăsat în pace, în baza cauţiunii, şi să 
plec. Ce căuta Rafter acolo? 

Răspunsul a venit cu greu. Fixam paginile revistei, mă 
chinuiam să rămîn perfect calm şi, în cele din urmă, mi-am dat 
seama că prezenţa lui acolo era doar o aducere-aminte. Firma 


considera că furtul era o problemă serioasă şi aveau de gînd să 
mă hăituiască pînă în ultima clipă. Rafter era cel mai şmecher şi 
cel mai rău dintre toţi specialiştii în litigii. Se aşteptau să tremur 
de frică numai la vederea lui în sala de judecată. 

La nouă şi jumătate, Mordecai a reapărut din spatele băncii 
şi mi-a făcut semn să-l urmez. Judecătorul aştepta în biroul său. 
Mordecai m-a prezentat şi ne-am aşezat toţi trei în jurul unei 
măsuţe, pentru o discuţie neprotocolară. 

Judecătorul Kisner avea cel puţin şaptezeci de ani, părul 
grizonat şi vilvoi şi o barbă încărunţită, neîngrijită; ochii căprui 
aruncau flăcări cînd vorbea. Îl cunoştea de multă vreme pe 
avocatul meu. 

— Tocmai îi spuneam lui Mordecai, a început el dînd din 
mînă, că acesta este un caz cu totul neobişnuit. 

Am înclinat capul, în semn de aprobare. Şi pentru mine era 
neobişnuit. 

— Îl cunosc pe Arthur Jacobs de treizeci de ani. De fapt, 
cunosc o mulţime dintre avocaţii de acolo. Sînt avocaţi buni. 

Avea dreptate. Firma îi angaja pe cei mai buni şi îi pregătea 
pe măsura. Eram jenat de faptul că magistratul meu de caz 
avea asemenea admiraţie faţă de victime. 

— E greu de evaluat furtul unui dosar din biroul unui avocat, 
cel puţin pentru moment. Nu sînt decit nişte hirtii, nimic care să 
aibă valoare pentru altcineva decît acel avocat. Nu ti-ar folosi la 
nimic dacă ai încerca să-l vinzi în stradă. Nu te acuz că l-ai furat, 
sper că mă înţelegi. 

— Da, înţeleg. 

Nu eram sigur dacă lucrurile stăteau sau nu aşa, dar doream 
să continue. 

— Să presupunem că ai dosarul şi să presupunem că l-ai luat 
de la firmă. Dacă îl dai înapoi acum, sub supravegherea mea, 
voi fi înclinat să-i stabilesc valoarea la ceva mai puţin de o sută 
de dolari. Ar fi, desigur, vorba de o ofensă adusă firmei şi totul 
s-ar putea rezolva doar cu cîteva formalităţi. 

Desigur, ar trebui să fii de acord să nu ţii seama de nici una 
dintre informaţiile cuprinse în dosar. 

— Dar dacă nu-l dau înapoi? E tot o presupunere, se 
înţelege. 

— Atunci devine mult mai valoros. Rămine acuzaţia de furt 
calificat şi cu ea se ajunge la proces. Dacă procurorul îşi 


demonstrează cazul, iar juriul te găseşte vinovat, rămîne la 
latitudinea mea să decid condamnarea. 

Fruntea încruntată, privirea dură şi tonul vocii lui lăsau să se 
înţeleagă că era de preferat să evit condamnarea. 

— In plus, dacă juriul te găseşte vinovat de furt calificat, îţi 
pierzi licenţa de avocat. 

— Da, domnule judecător, am spus, copleşit. 

Mordecai nu participa la discuţie; tăcea şi asculta totul cu 
mare atenţie. 

— Spre deosebire de majoritatea cazurilor din registrul meu, 
aici timpul este foarte important, a continuat Kisner. Litigiul civil 
poate pretinde cunoaşterea conţinutului dosarului. Admiterea lui 
ca probă va fi decisă de un alt judecător, într-o altă sală. Aş dori 
să rezolvăm problema penală înainte de a se ajunge prea 
departe în procesul civil. Din nou, pre-supunînd că ai dosarul. 

— Cit de curînd? l-a întrebat Mordecai. 

— Cred că două săptămîni sînt suficiente pentru a lua o 
decizie. 

Am fost cu toţii de acord că termenul de două săptămîni era 
rezonabil. Iimpreună cu Mordecai m-am întors în sala de 
judecată, unde am mai aşteptat încă o oră în care nu s-a 
întîmplat nimic. 

Tim Claussen de la Posta sosit în acelaşi timp cu un grup de 
avocaţi. Ne-a văzut în sală, dar nu s-a aventurat pînă la noi. 
Mordecai m-a lăsat singur şi, pînă la urmă, a reuşit să-l prindă 
într-un colţ. l-a explicat că în sală se aflau doi avocaţi de la 
Drake & Sweeney, Donald Rafter şi încă unul şi că poate aveau 
ceva de spus presei. 

Claussen i-a atacat imediat. Auzeam voci din spate, de pe 
banca pe care Rafter îşi pierduse timpul pînă atunci. Au ieşit din 
sală şi şi-au continuat cearta pe hol. 

Prezentarea mea în faţa judecătorului Kisner a fost scurtă, 
aşa cum mă aşteptam. M-am declarat nevinovat, am semnat 
nişte formulare şi am plecat în grabă. Rafter nu se vedea 
nicăieri. 


— Ce ai discutat cu Kisner pînă la venirea mea? l-am întrebat 
pe Mordecai, îndată ce am ajuns în maşină. 
— Aceleaşi lucruri pe care ţi le-a spus şi ţie. 


— Eun tip dur. 

— E un judecător bun, dar a fost mulţi ani avocat. Crimi- 
nalist, şi încă unul dintre cei mai buni. Nu are pic de milă pentru 
un avocat care fură dosarele altuia. 

— Cit aş primi, dacă aş fi condamnat? 

— Nu mi-a spus. Dar ai ajunge la închisoare. 

Aşteptam la semafor. Din fericire, la volan mă aflam eu. 

— În regulă, domnule avocat, i-am spus. Ce facem acum? 

— Avem două săptămîni. Să nu ne grăbim. Nu e momentul 
să luăm decizii. 


33 


Ediţia de dimineaţă a ziarului Post cuprindea două articole 
puse în prim plan şi acompaniate de fotografii. 

Primul era cel promis în ediţia anterioară — o relatare în 
detaliu a vieţii tragice a lui Lontae Burton. Bunica ei era sursa 
principală de informaţii, deşi reporterul mai luase legătura cu 
două mătuşi, un fost patron, un asistent social, un fost profesor, 
mama ei şi cei doi fraţi din închisoare. Cu agresivitatea sa 
obişnuită şi un buget nelimitat, ziarul reuşea de minune să 
adune faptele de care noi aveam nevoie pentru proces. La 
naşterea lui Lontae, mama ei avea şaptesprezece ani; fata era a 
doua din trei copii, rod al căsătoriilor cu trei soţi diferiţi, deşi 
maică-sa refuzase să-i dea vreun amănunt despre tatăl ei. 
Crescuse în mizeria cartierelor din nord-est ale oraşului, 
mutîndu-se dintr-un loc în altul împreună cu mama bolnavă şi 
locuind, din cînd în cînd, cu bunica şi mătuşile ei. Maică-sa 
ajungea mereu la închisoare şi Lontae renunţase la şcoală după 
clasa a şasea. Din acel moment, viaţa ei nefericită devenise 
previzibilă. Droguri, băieţi, bande, delicte minore — viaţa 
periculoasă a străzii. Făcea tot felul de munci plătite la salariul 
minim, dovedindu-se total nedemna de încredere. 

Registrele poliţiei spuneau mult despre ce se întîmplase: 
fusese arestată la paisprezece ani pentru furt din magazine, 
trecuse prin tribunalul pentru minori. Trei luni mai tirziu, fusese 
arestată din nou, pentru beţie în public, ajungînd din nou la 
tribunalul pentru minori. La cincisprezece ani, deţinere de 


droguri, tribunalul pentru minori. Aceeaşi acuzaţie, şapte luni 
mai tîrziu. Arestată pentru prostituție, la două luni după 
naşterea lui Ontario, condamnată, nu fusese închisă. Naşterea 
gemenilor, Alonzo şi Dante, la douăzeci de ani, tot la Municipal, 
tot cu tatăl necunoscut. Urmase Temeko, fetiţa cu scutecul ud, 
născută pe cînd Lontae avea douăzeci şi unu de ani. 

În tot acest trist epitaf, apărea o rază de speranţă. Lontae 
nimerise la Casa Fecioarei, un aşezămint de zi pentru femei, 
similar cu cel de la Naomi's, unde întîlnise o asistentă socială pe 
nume Nell Cather. Doamna Cather era citată pe larg în articol. 

Conform versiunii ei despre ultimele luni din viaţa lui Lontae, 
fata era hotărită să termine cu vagabondajul şi să-şi 
limpezească viaţa. Începuse, cu mare entuziasm, să ia pilule 
anticoncepţionale, oferite de Casa Fecioarei. Dorea cu disperare 
să renunţe la droguri şi alcool. Participa la întrunirile AA/NA de la 
centru şi lupta cu mare curaj împotriva dependenţei, deşi nu 
reuşea niciodată să rămînă complet trează. A învăţat rapid să 
citească şi visa să obţină o slujbă cu salariu constant, pentru a-şi 
întreţine mica familie. 

În cele din urmă, doamna Cather îi găsise o slujbă; despa- 
cheta produsele dintr-un mare magazin de băcănie; lucra 
douăzeci de ore pe săptămînă şi primea 4,75 dolari pe oră. N-a 
lipsit niciodată de la lucru. 

Într-o zi, în toamna trecută, îi şoptise lui Nell Cather că 
găsise o locuinţă, deşi lucrul trebuia să rămînă secret. Ca parte 
a muncii ei, Nell dorea să verifice locul, dar Lontae a refuzat-o. 
Nu era ceva legal, i-a explicat. Era un apartament mic, cu două 
camere, cu acoperiş deasupra capului şi o uşă cu zăvor; avea 
baia aproape şi plătea o sută de dolari, bani gheaţă, pe lună. 

Mi-am notat numele lui Nell Cather, de la Casa Fecioarei, şi 
am zimbit în sinea mea la gindul de a o aduce în boxa mar- 
torilor, pentru a spune povestea familiei Burton în faţa unui 
complet de judecată. 

Lontae era îngrozită la gîndul să-şi piardă copiii, pentru că 
era un lucru obişnuit. Majoritatea femeilor fără adăpost de la 
Casa Fecioarei îşi pierduseră copiii şi, cu cît erau mai multe 
poveştile de groază auzite de Lontae de la ele, cu atît era mai 
hotărită să-şi păstreze familia unită. Învăţa mai mult, începuse 
chiar să studieze elementele de bază la computer şi, la un 
moment dat, nu se atinsese de droguri patru zile la rînd. 


Apoi fusese evacuată şi puţinele lucruri pe care le avea 
fuseseră aruncate în stradă, împreună cu copiii ei. Doamna 
Cather o văzuse a doua zi, era distrusă. Copiii erau flămînzi şi 
murdari; Lontae era drogată. Casa Fecioarei refuza accesul 
tuturor celor intoxicaţi sau aflaţi sub influenţa drogurilor. 
Directoarea a fost silită să-i ceară să plece. Doamna Cather n-a 
mai văzut-o de atunci; nu a mai ştiut nimic despre ea, pînă cînd 
a citit în ziar despre moartea întregii familii. 

Citind articolul, mă gîndeam la Braden Chance. Speram că îl 
citeşte şi el, în căldurica matinală a căminului său elegant din 
suburbiile Virginiei. Eram sigur că, la ora aceea, era deja treaz. 
Cum putea să doarmă, cît de cit, o persoană supusă atitor 
presiuni? 

Doream să sufere, să înţeleagă că indiferența lui inumană 
faţă de drepturile şi demnitatea celorlalţi cauzaseră atita 
nefericire. Stăteai în frumosul tău birou, Brăden, lucrînd din 
greu, pe bani mulţi, învirtind documente pentru clienţii tăi 
bogaţi, citind rapoartele asistenţilor pe care îi trimiteai să facă 
treburile murdare, şi ai luat decizia rece, calculată, de a duce la 
bun sfîrşit o evacuare pe care trebuia s-o opreşti. Erau doar 
nişte vagabonzi, nu? Amăriţi de cea mai joasă speţă, care trăiau 
ca nişte animale. Nu exista nimic în scris, nici contracte de 
închiriere, nici documente, nici drepturi. Dă-i afară! Orice 
întîrziere în rezolvarea situaţiei lor ar fi împiedicat finalizarea 
proiectului. 

Doream să-l sun acasă, să-l deranjez de la cafeaua de 
dimineaţă şi să-l întreb: Cum te simţi, Braden? 

Al doilea articol a fost o surpriză plăcută, cel puţin din 
punctul de vedere al unui avocat. Dar aducea cu sine probleme 
noi. 

Fusese găsit un fost iubit, un vagabond de temut, în vîrstă 
de nouăsprezece ani, pe nume Kito Spires. Fotografia lui ar fi 
înfricoşat orice cetăţean cu respect faţă de lege. Kito avea multe 
de spus. Pretindea că e tatăl ultimilor trei copii ai lui Lontae — 
gemenii şi fetiţa. Locuise, cu întreruperi, împreună cu ea, în 
ultimii trei ani; dar o lăsase mai mult singură. 

Kito era produsul tipic de oraş — renunţase la liceu, era 
şomer şi avea cazier. Credibilitatea sa ar fi fost permanent pusă 
la îndoială. 

Locuise în depozit, cu Lontae şi copiii. O ajutase să plătească 


chiria, ori de cîte ori putuse. La un moment dat, după Crăciun, 
se certaseră şi el plecase de acolo. Actualmente trăia cu o 
femeie al cărei bărbat era la închisoare. 

Nu ştia nimic despre evacuare, deşi i se părea incorectă, 
întrebat de condiţiile de viaţă din depozit, Kito oferise suficiente 
detalii pentru a mă convinge că se aflase acolo. Descrierea lui 
era similară cu cea făcută de Hector în raport. 

Nu ştia că depozitul era proprietatea lui Tillman Gantry. Un 
pungaş pe nume Johnny strîngea chiria, la cincisprezece ale 
fiecărei luni. O sută de dolari. 

Împreună cu Mordecai, puteam să-l găsim repede. Lista 
martorilor noştri creştea rapid, iar domnul Spires putea deveni 
vedeta noastră. Kito era profund îndurerat de moartea copiilor 
săi şi a mamei lor. Fusesem foarte atent la înmormiîntare şi 
eram absolut sigur că Kito nu se aflase acolo. 

Procesul nostru se bucura de mai multă atenţie din partea 
presei decît ne-am fi putut imagina. Noi nu ceream decit zece 
milioane de dolari, o sumă frumuşică şi rotundă, despre care se 
scria în fiecare zi şi se discuta pe străzi. Lontae avusese relaţii 
sexuale cu o mie de bărbaţi. Kito era primul tata potenţial. Cu 
atiţia bani la orizont, curînd aveau să apară alţi taţi, care să-şi 
exprime dragostea pentru copiii pierduţi. Strada era plină de 
posibilităţi. 

Astă era cea mai mare problemă. 

N-am mai avut totuşi şansa de a vorbi cu el. 

Am sunat la Drake & Sweeney şi am cerut cu Braden 
Chance. Mi-a răspuns o secretară şi am repetat solicitarea. 

— Cine întreabă, vă rog? s-a interesat ea. 

l-am dat un nume fictiv şi am pretins că aş fi un client 
potenţial, recomandat de Clayton Bender de la RiverOaks. 

— Domnul Chance nu poate fi contactat, mi-a spus femeia. 

— Spuneţi-mi, cînd pot vorbi cu el? am insistat, pe un ton 
dur. 

— Este în concediu. 

— Bine. Cînd se întoarce? 

— Nu ştiu precis, mi-a răspuns ea, şi am închis. 

Concediul va dura o lună, va deveni sabatic, urmat de o 
învoire şi, la un moment dat, se va recunoaşte, în sfîrşit, că 
Chance fusese dat afară. 

Bănuiam că nu se măi afla acolo; telefonul îmi confirmase 


bănuiala. 

Cum firma reprezentase toată viaţa mea în ultimii şapte ani, 

nu era dificil să-i prevăd următoarele acţiuni. Erau prea mîndri şi 
prea aroganţi ca să suporte situaţia nedemnă la care erau 
supuşi. 
Imediat după intentarea acţiunii noastre, bănuiam că aflaseră 
adevărul de la Braden Chance. Dacă el mărturisise singur sau 
faptele fuseseră scoase cu forţa de la el, nu avea nici o 
importanţă. Îi minţise de la început şi acum întreaga firmă 
fusese dată în judecată. Poate că le arătase raportul original 
făcut de Hector, împreună cu chitanţa de chirie de la Lontae. 
Mai mult ca sigur, totuşi, că Chance distrusese aceste probe şi 
fusese nevoit să le descrie. Firma — Arthur Jacobs şi comitetul 
executiv — cunoşteau, cel puţin, adevărul. Evacuarea n-ar fi 
trebuit să aibă loc. Înţelegerile verbale de plată a chiriei ar fi 
trebuit anulate în scris, de către Chance, în numele lui 
RiverOaks, dîndu-le chiriaşilor un preaviz de treizeci de zile. 

O întîrziere de treizeci de zile ar fi pus în pericol construcţia 
centrului de mesagerie poştală, cel puţin pentru RiverOaks. 

O întîrziere de treizeci de zile i-ar fi permis lui Lontae şi altor 
chiriaşi să supravieţuiască şi să treacă de perioada cea mai grea 
a iernii. 

Chance a fost forţat să demisioneze, fără îndoială cu o sumă 
frumuşică în buzunar, datorată acţiunilor pe care le deţinea ca 
partener. Hector venise, probabil, cu avionul, pentru informare. 
După plecarea lui Chance putea spune adevărul, fără să se 
teamă de urmări. Nu putea, totuşi, să le povestească despre 
legăturile lui cu mine. 

În spatele uşilor închise, comitetul executiv se confruntase 
cu realitatea. Firma risca să fie blamată în public. Un plan de 
apărare a fost conceput împreună cu Răfter şi echipa lui de 
avocaţi. Apărarea se baza din plin pe faptul că în cazul Burton 
se foloseau materiale furate dintr-un dosar de la Drake & 
Sweeney. lar dacă materialele furate nu puteau fi utilizate în 
instanţă, atunci procesul trebuia anulat. Era perfect logic, dintr-o 
perspectivă legală. 

Totuşi, înainte de a-şi impune strategia de apărare, inter- 
venise ziarul. Se găseau martori care puteau dovedi aceleaşi 
lucruri protejate de dosar. Ne puteam dovedi cazul în pofida 
celor ascunse de Chance. 


Drake & Sweeney era, cu siguranţă, în haos. Cu opt sute de 
avocaţi agresivi care nu aveau chef să-şi ţină părerile pentru ei, 
firma era la un pas de o insurecție. Dacă aş mai fi fost acolo şi 
m-aş fi confruntat cu un asemenea scandal, petrecut într-o altă 
secţie a firmei, aş fi făcut scandal pentru ca problema să fie 
rezolvată şi să dispară din ziare. Nu era cazul să dea piept cu 
furtuna. Prezentarea din Post era doar un mic exemplu din ceea 
ce ar fi însemnat un proces răsunător. Şi un singur an despărţea 
firma de proces. ` 

Veneau presiuni şi din alte surse. In dosar nu se arăta în ce 
măsură RiverOaks era la curent cu situaţia locatarilor din 
depozit. De fapt, nu prea existaseră schimburi de corespon- 
denţă între Chance şi clientul său. Se părea că Chance primise 
instrucţiuni să încheie afacerea cît mai curînd posibil. RiverOaks 
făcea presiuni; Chance se repezise să acţioneze. 

Dacă presupunem că RiverOaks nu ştia că evacuările au fost 
ilegale, atunci compania avea dreptul legal de a acuza firma 
Drake & Sweeney pentru practică incorectă. Firma fusese 
angajată cu an anume scop; ieşise un fiasco; gafa era în 
detrimentul clientului. Cu proprietăţi în valoare de 350 de 
milioane, RiverOaks avea destulă influenţă pentru a face pre- 
siuni asupra firmei, care se vedea obligată să remedieze situaţia 
creată. 

Alţi clienţi importanţi puteau fi de altă părere. Ce se întîmplă 
acolo? era întrebarea pe care partenerii de la Drake & Sweeney 
o auzeau de la aceia care le plăteau serviciile. In jungla legii 
corporative, vulturii de la alte firme începeau sa se rotească 
deasupra capetelor lor. 

Drake & Sweeney îşi prezenta pe piaţă imaginea, percepţia 
publică. La fel şi celelalte firme mari. Şi nici o firmă nu putea 
accepta loviturile aduse acum aceleia la care eu învăţasem 
meserie. 


Congresmanul Burkholder se descurca magnific. A doua zi 
după operaţie, s-a întîlnit cu presa într-un spectacol minuţios 
pregătit. A fost adus, cu căruciorul, pe un podium improvizat din 
holul spitalului. S-a ridicat în picioare, cu ajutorul frumoasei sale 
soţii şi a făcut un pas înainte, pentru a citi o declaraţie. Ca o 
coincidenţă, era îmbrăcat într-un tricou flauşat roşu-aprins cu 


inscripţia Hoosier. Era bandajat la git, cu braţul stîng sprijinit 
într-un alt bandaj. 

S-a declarat viu şi nevătămat, pregătit ca, în cîteva zile, să 
se întoarcă la îndatoririle lui din Cameră. Un salut celor de 
acasă, din Indiana. 

În acest moment de glorie, s-a referit la criminalitatea 
stradală şi la distrugerea oraşelor noastre. (Oraşul său natal 
avea opt mii de locuitori.) Era o ruşine că în capitala ţării se 
ajunsese la o asemenea stare de degradare şi, din cauza 
faptului că se aflase la un pas de moarte, intenţiona ca, din acel 
moment, să-şi consacre energia considerabilă de care dispunea, 
pentru a face astfel încît străzile noastre să redevină sigure. Işi 
descoperise un nou scop în viaţă. 

A continuat cu alte prostii despre controlul asupra armelor şi 
construirea mai multor puşcării. 

Impuşcarea lui Burkholder exercita o imensă presiune, chiar 
temporară, asupra poliţiei districtuale, chemate să curețe 
străzile. Senatori şi membri ai Camerei îşi petrecuseră ziua 
vorbind despre pericolele din centrul oraşului Washington. Ca 
rezultat, "curăţenia" a reînceput după lăsarea serii. Toţi beţivii, 
cronici sau nu, cerşetorii şi vagabonzii din apropiere de Capitoliu 
au fost 

Incărcaţi în camionete şi transportaţi, ca nişte vite, spre 
cartiere mai îndepărtate. 

La unsprezece patruzeci seara, un echipaj de poliţie a fost 
trimis spre un magazin de băuturi de pe strada 4, în apropiere 
de Rhode Island, în zona de nord-est a oraşului. Proprietarul 
auzise împuşcături şi un locatar din apropiere anunţase că 
văzuse un bărbat la pămînt. 

Pe un teren viran din apropiere de magazin, în spatele unei 
grămezi de gunoaie şi cărămizi sparte, poliţiştii au găsit 
cadavrul unui tînăr negru. Sîngele era proaspăt şi provenea din 
două răni de glonţ în cap. 

Ulterior a fost identificat drept Kito Spires. 


34 


Ruby a reapărut luni dimineaţă, cu un apetit feroce, atit 


pentru fursecuri cit şi pentru ştiri. Mă aştepta zîmbind pe pragul 
biroului şi m-a salutat cu căldură cînd am ajuns acolo, la ora opt, 
mai tîrziu decît de obicei. Cu Gantry la pîndă, doream mai multă 
lumină şi aglomeraţie la sosirea mea la birou. 

Era neschimbată. M-am gîndit să mă uit mai bine la figura ei, 
să văd dovada consumului de crack, dar nimic nu părea în 
neregulă. Avea ochii îngînduraţi şi trişti, dar era bine dispusă. 
Am intrat împreună în birou şi ne-am pregătit locul, la biroul lui 
Ruby. Era destul de reconfortant să ştii că mai eşti cu cineva în 
clădire. 

— Ce mai faci? am întrebat-o. 

— Bine, mi-a răspuns, băgînd mîna în pungă după un fursec. 
Aveam trei pungi, toate cumpărate în săptămîna dinainte, 
numai pentru ea, deşi Mordecai lăsase în urmă numai firimituri. 

— Unde stai? 

— În maşina mea. 

Cum altfel? 

— ... Sînt grozav de bucuroasă că se termină iarna. 

— Şi eu la fel. Ai fost la Naomi's? am întrebat-o. 

— Nu. Dar mă duc astăzi. Nu m-am simţit aşa de bine. 

— Te duc eu. 

— Mulţumesc. 

Conversaţia era puţin cam rigidă. Ruby se aştepta să o 
întreb de ultima ei vizită la motel. Normal, şi eu doream asta, 
dar m-am gindit că e mai bine să tac. 

Cînd cafeaua a fost gata, am umplut două pahare şi le-am 
aşezat pe masă. Ruby era la al treilea fursec şi ronţăia din el 
fără întrerupere, pe margini, ca un şoricel. 

Cum puteam fi atît de răutăcios cu o persoană demnă de 
milă? Mai bine treceam la ştiri. 

— Ce-ai zice să citim ziarul? am întrebat-o. 

— Ar fi grozav. 

Figura primarului apărea pe prima pagină şi, cum lui Ruby îi 
plăceau articolele despre politica locală, iar primarul era oricînd 
bun pentru puţină culoare locală, am decis să încep cu acel 
articol. Era un interviu de sîmbătă, în care primarul şi consilierul 
său, acţionind într-o uniune temporară şi nesigură, solicitau o 
anchetă a departamentului de justiţie care să clarifice moartea 
lui Lontae Burton şi a familiei ei. Fuseseră violate drepturile 
cetăţeneşti? Primarul era clar de părere că da, dar trebuia ca de 


asta să se ocupe justiţia. 

Cum procesul nostru preluase centrul atenţiei, un nou grup 
de persoane erau acuzate de tragedia întimplată. Primăria nu 
mai era arătată cu degetul în aceeaşi măsură. Insultele către şi 
dinspre Congres încetaseră. Cei care simţiseră lovitura primelor 
acuzaţii reorientau acum oprobriul public, cu toată forţa şi 
bucuria, spre marea firmă de avocatură şi clientul său bogat. 

Ruby era fascinată de povestea familiei Burton. l-am făcut 
un scurt rezumat al plingerii şi al efectelor ei, din momentul în 
care fusese depusă. 

Drake & Sweeney era din nou atacată de ziar. Probabil că 
avocaţii săi se întrebau: Cînd se vor termina toate astea? 

Nu prea curînd. 

In colţul de jos al primei pagini apărea o informaţie scurtă, 
cu privire la decizia serviciilor poştale de a opri proiectul de 
construcţie a centrului de mesagerie poştală în zona de nord-est 
a oraşului Washington. Controversa legată de cumpărarea 
terenului, de depozit şi de procesul în care erau implicaţi 
RiverOaks şi Gantry fusese un factor important în luarea acestei 
decizii. 

RiverOaks a pierdut astfel proiectul său în valoare de 
douăzeci de milioane de dolari. Era normal ca RiverOaks să 
reacționeze ca orice alt agent agresiv de dezvoltare urbană, 
care cheltuise aproape un milion de dolari, bani gheaţă, pentru 
cumpărarea unor terenuri intravilane inutile. Era normal ca 
RiverOaks să-şi atace avocaţii. 

Presiunea mai creştea puţin. 

Am aruncat o privire asupra evenimentelor din lume. Un 
cutremur din Peru i-a atras atenţia lui Ruby, aşa că am citit 
informaţiile despre el. In secţiunea Metro, primele cuvinte pe 
care le-am citit mi-au îngheţat sîngele în vine. Sub aceeaşi 
fotografie a lui Kito Spires, dar de două ori mai mare şi mai 
amenințătoare, apărea titlul: KITO SPIRES ÎMPUŞCAT MORTAL. 
Articolul relua prezentarea de vineri a domnului Spires, pion 
important în drama familiei Burton, după care dădea puţinele 
detalii cunoscute deocamdată în legătură cu moartea lui. Nu 
existau martori, indicii, nimic. Încă un vagabond ucis în District. 

— Te simţi bine? m-a întrebat Ruby, trezindu-mă din transă. 

— Ah, sigur, i-am răspuns, încercînd să-mi recapăt suflul. 

— De ce nu citeşti? 


Pentru că eram prea uluit ca sa citesc cu voce tare. Am 
parcurs repede articolul cu privirea, să vad dacă numele lui 
Tillman Gantry era menţionat pe undeva. Nici vorbă. 

De ce n-ar fi fost? Pentru mine, era evident ce se întimplase. 
Puştiul se bucurase de momentul său de celebritate, vorbise 
prea mult, devenise prea valoros pentru acuzare (noi!) şi, deci, o 
ţintă prea uşoară. 

Gantry vorbise. Ceilalţi martori din lumea străzii aveau să 
păstreze tăcerea sau să dispară, după ce noi vorbeam cu ei. Era 
şi-aşa destul de grav că Gantry ucidea martorii. Dar dacă Gantry 
pornea după avocaţi? 

În mijlocul acelui moment de spaimă, am înţeles brusc că 
articolul era în beneficiul nostru. Pierdusem un martor potenţial 
de cea mai mare importanţă, dar credibilitatea lui Kito ne-ar fi 
creat probleme. Drake & Sweeney era menţionată din nou, în al 
treilea articol al dimineţii, în legătură cu uciderea unui 
delincvent de nouăsprezece ani. Firma căzuse de pe soclul său 
înalt şi acum era tiîrită în noroi, iar numele său mîndru era 
menţionat în acelaşi paragraf cu acela al unui pungaş ucis. 

M-am întors în gînd cu o lună în urmă, înainte de apariţia 
"Domnului" şi a evenimentelor care urmaseră. Mi-am imaginat 
cum aş fi citit acelaşi articol la biroul meu, înainte de răsăritul 
soarelui. Mi-am imaginat că aş fi citit celelalte articole şi aş fi 
aflat că acuzaţiile atît de grave din plingere erau adevărate. Ce 
aş fi făcut? 

Nu aveam nici un dubiu. l-aş fi făcut un scandal monstru lui 
Rudolph Mayes, partenerul în subordinea căruia mă aflam şi 
care, la rîndul lui, ar fi făcut un scandal monstru comitetului 
executiv; eu m-aş fi întîlnit cu colegii mei, ceilalţi asociaţi cu 
vechime ai firmei. Am fi cerut ca problema să fie rezolvată; 
trebuia să se liniştească apele înainte ca efectele să devină şi 
mai grave. Am fi insistat să se evite, cu orice preţ, un proces. 

Am fi prezentat tot felul de pretenţii. 

Şi bănuiam că majoritatea asociaţilor cu vechime şi toţi 
partenerii făceau exact ceea ce aş fi făcut şi eu. Cu atita forţă 
de muncă, se muncea prea puţin. Prea puţine ore erau trecute 
în contul clienţilor. Firma se afla în haos. 

— Continuă, am auzit-o pe Ruby, care mă trezea din nou. 

Am parcurs rapid secţiunea Metro, în parte pentru că eu 
doream să văd dacă nu cumva mai există şi un al patrulea arti- 


col. N-aveam eu norocul ăsta. Totuşi, exista un altul, despre 
"curăţarea" străzilor, coordonată de poliţie ca răspuns la 
împuşcarea lui Burkholder. Un avocat al străzii critica, plin de 
amărăciune, acea operaţiune şi ameninţa cu un proces. Ruby 
era încîntată. Se gindea că e minunat să se scrie atît de mult 
despre oamenii străzii. 

Am dus-o cu maşina la Naomi's, unde a fost întîmpinată ca o 
veche prietenă. Femeile au îmbrăţişat-o, purtind-o prin sală, 
stringînd-o în braţe şi chiar plîngînd. Eu am cochetat citeva 
minute cu Megan în bucătărie, dar nu mă aflam într-o stare prea 
romantică. 


La întoarcerea mea la birou, Sofia avea sala plină de clienţi. 
Abia am putut să trec; cinci clienţi stăteau sprijiniți de perete şi 
era doar ora nouă. Sofia vorbea la telefon, terorizind pe cineva 
în spaniolă. Am intrat în biroul lui Mordecai, să văd dacă citise 
ziarul. Tocmai îl citea, zimbind. Am convenit să ne întîlnim peste 
o oră, pentru a discuta despre proces. 

Am închis încet uşa biroului meu şi am început să lucrez la 
dosare. În două săptămîni, deschisesem nouăzeci şi unu şi 
rezolvasem treizeci şi opt. Rămîneam în urmă şi aveam nevoie 
de o dimineaţă de lucru în plin şi certuri la telefon, pentru a 
reveni la zi. N-aveam însă norocul ăsta. Sofia a bătut la uşă şi, 
cum uşa nu putea fi închisă cu zăvorul, a deschis-o în timp ce 
bătea. Fără salut. Fără scuze. 

— Unde e lista celor evacuaţi din depozit? m-a întrebat ea. 

Ţinea un creion după ureche şi îşi lăsase ochelarii de citit pe 
vîrful nasului. 

Lista stătea mereu la îndemiînă. l-am dat-o şi Sofia s-a uitat 
rapid peste ea. 

— Asta e! a murmurat. 

— Ce anume? am întrebat-o, ridicîndu-mă în picioare. 

— Numărul opt, Marquis Deese, mi-a răspuns. Mi s-a părut 
mie cunoscut numele ăsta. 

— Cunoscut? 

— Da, stă lîngă biroul meu. A fost ridicat aseară din parcul 
Lafayette, vizavi de Casa Albă, şi dat jos la Logan Circle. A fost 
prins la "curăţenie". Ziua ta norocoasă. 

Am urmat-o în încăperea din faţă unde, aşezat la biroul ei, se 


afla domnul Deese. Semăna remarcabil de mult cu Devon Hardy 
— către cincizeci de ani, părul şi barba încărunţite, ochelari de 
soare cu lentile groase, îmbrăcat cu multe rînduri de zdrenţe, ca 
majoritatea celor fără adăpost la începutul lui martie. L-am 
studiat de la distanţă şi m-am îndreptat spre biroul lui Mordecai, 
ca să-l anunţ. 

Ne-am apropiat de el cu grijă; eu l-am lăsat pe Mordecai să-i 
pună întrebări. 

— Scuzaţi-mă, s-a adresat el domnului Deese, foarte politi- 
cos, sînt Mordecai Green, unul dintre avocaţii de aici. Pot să vă 
pun cîteva întrebări? 

Stăteam amindoi în picioare, privindu-l pe domnul Deese de 
sus. 

— Cred că da, ne-a răspuns el, ridicînd capul. 

— Lucrăm la un caz în care sînt implicate cîteva persoane 
care locuiau într-un depozit vechi, la intersecţia dintre străzile 
Florida şi New York, i-a explicat Mordecai rar. 

— Am locuit şi eu acolo, a spus omul. 

Eu am tras aer adînc în piept. 

— Zău? 

— Da. Am fost dat afară. 

— Da, ei bine, tocmai de asta sîntem şi noi implicaţi. îi 
reprezentam în instanţă pe unii dintre cei care au fost daţi afară. 
Credem că evacuarea a fost ilegală. 

— Asta cam aşa e. 

— Cit timp aţi stat acolo? 

— Vreo trei luni. 

— Aţi plătit chirie? 

— Normal că da. 

— Cui anume? 

— Unui tip pe nume Johnny. 

— Cit? 

— O sută de parai pe lună, banii jos. 

— De ce cu banii jos? 

— Nu dorea nimic înregistrat. 

— Ştiţi cine era proprietarul depozitului? 

— Nu. 

A răspuns fără ezitare şi eu mi-am stăpiînit cu greu satis- 
facţia. Dacă Deese nu ştia că Gantry era proprietarul clădirii, 
cum să se teamă de el? 


Mordecai şi-a tras un scaun şi a trecut la o discuţie mai 
serioasă cu domnul Deese. 

— Ne-ar face plăcere să deveniți clientul nostru, i-a spus el. 

— Ce să fac? 

— Noi îi dăm în judecată pe unii dintre cei care au efectuat 
evacuarea. Sintem de părere că dumneavoastră, locatarii, aţi 
fost nedreptăţiţi cînd aţi fost daţi afară. Am dori să va 
reprezentăm şi să-i dăm în judecată în numele dumneavoastră. 

— Dar apartamentul era ilegal construit. De asta plăteam cu 
bani gheaţă. 

— Nu are importanţă. Vă putem ajuta să obţineţi nişte bani. 

— Cit? 

— Încă nu ştiu. Ce aveţi de pierdut? 

— Nimic, presupun. 

L-am bătut pe Mordecai pe umăr. Ne-am scuzat şi ne-am 
retras în biroul lui. 

— Ce s-a întîmplat? m-a întrebat el. 

— În lumina celor întîmplate cu Kito Spires, cred că ar trebui 
să-i înregistrăm declaraţia. Acum. 

— Nu e o idee rea, a răspuns Mordecai, scărpinîndu-şi barba. 
Să-i luăm o declaraţie sub jurămiînt. El o semnează, Sofia ţine 
loc de notar şi, dacă i se întîmplă ceva, ne putem lupta ca 
declaraţia să fie admisă ca probă. 

— Avem un casetofon? l-am întrebat. 

— Da, pe aici, pe undeva, mi-a răspuns el, uitîndu-se peste 
tot în jur. 

Cum nu avea idee unde să-l caute, ar fi putut dura şi o lună. 

— Ce zici de o cameră video? l-am întrebat. 

— Nu avem aşa ceva aici. 

Am reflectat o clipă, apoi i-am propus: 

— Plec s-o aduc pe a mea. Tu şi Sofia ţineţi-l de vorbă. 

— Nu pleacă nicăieri. 

— Bine. Revin în patruzeci şi cinci de minute. 

Am ieşit în fugă din clădire şi, la volanul maşinii, am pornit în 
viteză spre vest, spre Georgetown. Al treilea număr pe care l-am 
încercat pe celular a găsit-o pe Claire între două cursuri. 

— Ce s-a întîmplat? m-a întrebat ea. 

— Am nevoie de camera video, cu împrumut. Mă grăbesc. 

— N-a luat-o nimeni de la locul ei, mi-a răspuns, precaut, 
încercînd să analizeze situaţia. De ce? 


— E vorba de o depoziţie. Te deranjează dacă o folosesc? 

— Cred că nu. 

— E tot în salon? 

— Da. 

— Ai schimbat yala? 

— Nu. 

Nu ştiu de ce, dar răspunsul ei m-a făcut să mă simt bine. 
Aveam în continuare o cheie. Puteam să vin şi să plec, dacă 
doream. 

— Dar codul de alarmă? 

— Nici pe el. E acelaşi. 

— Mulţumesc. Te sun mai tîrziu. 


L-am dus pe Marquis Deese într-un birou fără mobilă, dar 
plin de fişete. S-a aşezat pe un scaun, în dreptul unui perete gol 
şi alb. Eu făceam filmarea, Sofia era pe post de martor, 
Mordecai punea întrebările. Răspunsurile primite nici nu puteau 
fi mai bune. 

Am terminat în treizeci de minute, după ce toate întrebările 
posibile au fost servite şi au primit răspuns. Deese spunea că 
s-ar putea să ştie unde se află alţi doi dintre cei evacuaţi şi ne-a 
promis să-i găsească. 

Planul nostru era să depunem plingeri separate pentru 
fiecare evacuat pe care îl puteam găsi, cu multă publicitate din 
partea prietenilor noştri de la Post. Ştiam deja că Kelvin Lam se 
află la CCNV, dar el şi Deese fuseseră singurii pe care îi putusem 
localiza. Cazurile lor nu valorau foarte mulţi bani — ne-am fi 
bucurat să ne înţelegem pentru 25 000 de dolari în fiecare caz 
— dar depunerea plingerilor putea arunca mai multă suferinţă 
pe umerii acuzaților, şi-aşa copleșiți. 

Aproape că speram ca poliţia să curețe din nou străzile. 

Deese se afla pe punct de plecare şi Mordecai l-a avertizat 
să nu discute cu nimeni despre proces. Eu m-am aşezat la biroul 
de lîngă cel al Sofiei şi am scris o plingere pe trei pagini, în 
numele noului nostru client, Marquis Deese, 

Împotriva aceloraşi trei pîrîţi, motivul fiind o evacuare con- 
siderata ilegală. Apoi, încă una pentru Kelvin Lam. Am introdus 
plingerile în memoria calculatorului. Nu trebuia decît să schimb 
numele reclamanţilor, pe măsură ce îi găseam. 


Telefonul a sunat cu citeva minute înainte de prînz. Sofia 
vorbea pe cealaltă linie, aşa că am răspuns eu. 

— Centrul legal, am rostit, ca de obicei. 

O voce demnă, la celălalt capăt al firului, a anunţat: 

— Sînt Arthur Jacobs, avocat, de la Drake & Sweeney. Aş dori 
să vorbesc cu domnul Mordecai Green. 

— Sigur, a fost tot ce i-am răspuns, şi am apăsat butonul de 
aşteptare. Am rămas cu privirea fixată asupra receptorului, apoi 
m-am ridicat încet şi m-am îndreptat spre uşa biroului lui 
Mordecai. 

— Ce s-a întîmplăt? m-ă întrebat el. Citea, concentrat, Codul 
Penal american. 

— Arthur Jacobs este la telefon. 

— Cine e? 

— Drake & Sweeney. 

Ne-am privit drept în ochi cîteva clipe, apoi el a zimbit. 

— Poate că e tocmai telefonul de care avem nevoie, mi-a zis. 

Am dat din cap, fără să spun nimic. 

Mordecai a întins mîna după receptor, iar eu m-am aşezat pe 
un scaun. 

A urmat o conversaţie scurtă, purtată în ceă mai mare parte 
de Arthur. Imi imaginam că vrea să se întîlnească cu Mordecai şi 
să discute despre proces — cu cît mai repede, cu atît mai bine. 

La sfîrşit, Mordecai a reluat discuţia, pentru a mă pune la 
curent. 

— Cei de la firmă ar dori să se aşeze la masa tratativelor, 
mîine, să vedem dacă ne înţelegem în privinţa procesului. 

— Unde? 

— La sediul lor. Zece dimineaţa, în absenţa ta. 

Nu mă aşteptam să fiu invitat. 

— Sînt îngrijoraţi? l-am întrebat. 

— Bineînţeles că sînt îngrijoraţi. Au douăzeci de zile la dis- 
poziţie pentru a riposta, şi totuşi ne sună pentru o înţelegere. 
Sînt îngrijoraţi. 


35 


Mi-am petrecut dimineaţa următoare la Misiunea lzbăvirii, 


oferind sfaturi juridice clienţilor, cu toată delicateţea cuiva care 
şi-a petrecut mulţi ani ocupîndu-se de problemele legale ale 
oamenilor străzii. Am cedat totuşi tentaţiei şi, la unsprezece şi 
un sfert, am sunat-o pe Sofia, ca să aflu dacă nu avea veşti de la 
Mordecai. Nu avea. Speram că, din întîmplare, sunase la birou 
să anunţe că totul merge ca pe roate. Nici vorbă de aşa ceva. 

Ca de obicei, dormisem puţin, deşi lipsa somnului nu avea 
nimic de-a face cu vreo boală sau problemă fizică. Îngrijorarea 
mea în legătură cu aranjamentul ce trebuia discutat nu s-a 
risipit nici după o baie lungă, fierbinte şi o sticlă de vin. Aveam 
nervii încordaţi la maximum. 

La discuţiile cu clienţii, era dificil să mă concentrez asupra 
cartelelor alimentare, creditelor de stat pentru locuinţe şi taţilor 
delincvenţi, cînd viaţa mea era pusă în balanţă pe un alt front. 
Am plecat cînd masa de prînz era gata; prezenţa mea era mult 
mai puţin importantă decit pîinea cea de toate zilele. Am 
cumpărat doi covrigi simpli şi o sticlă cu apă şi am străbătut 
şoseaua de centură timp de o oră. 

Cînd m-am întors la Centru, maşina lui Mordecai era parcată 
lîngă clădire. Era în biroul lui; mă aştepta. Am închis uşa în urma 
mea. 


întîlnirea a avut loc în sala personală de şedinţe a lui Arthur 
Jacobs de la etajul opt, într-un colţ retras al clădirii în care eu nu 
fusesem niciodată. Mordecai a fost tratat ca un înalt demnitar 
de către recepţionistă şi echipa lui Arthur -i s-a luat repede 
haina, cafeaua a fost perfectă, pe masă aveau brioşe proaspete. 

El s-a aşezat pe o latură a mesei, faţă în faţă cu Arthur, 
Donald Rafter, un avocat specializat în asigurări pentru cazurile 
de practică incorectă şi un avocat din partea firmei RiverOaks. 
Tillman Gantry avea reprezentanţi legali, dar ei nu au fost 
invitaţi. Dacă se ajungea la o înţelegere, nimeni nu se aştepta 
ca Gantry să contribuie, fie numai şi cu un bănut. 

Singură nepotrivire în context era prezenţa avocatului firmei 
RiverOaks, care avea, totuşi, o logică. Interesele companiei erau 
în conflict cu ale firmei. Mordecai spunea că ranchiuna era 
foarte vizibilă. 

Arthur a susţinut cea mai mare parte a discuţiei de pe partea 
sa de masă şi lui Mordecai nu i-a venit să creadă că are optzeci 


de ani. Nu numai că memora orice amănunt, dar şi-l amintea 
imediat. Fiecare element era analizat cu o minte extrem de 
ascuţită, care nu cunoştea momente de răgaz. 

La început, au căzut de acord ca tot ce se spunea şi vedea în 
cursul întîlnirii trebuia să rămînă strict confidenţial; nici o 
recunoaştere de responsabilitate nu putea fi acceptată; nici o 
ofertă de înţelegere nu avea aplicabilitate legală pînă la 
semnarea tuturor documentelor. 

Arthur a început prin a spune că piriţii, în special Drake & 
Sweeney şi RiverOaks, fuseseră uimiţi de plingerea depusă — 
după cum erau uimiţi, şocaţi şi neobişnuiţi cu umilirile şi cu 
loviturile la care erau supuşi de către presă. A vorbit foarte 
sincer despre efectele suferite de draga lui firmă. Mordecai a 
ascultat fără să vorbească, aşa cum a făcut aproape pe tot par- 
cursul întîlnirii. 

Arthur a scos în evidenţă faptul că erau implicate mai multe 
elemente. A început cu Braden Chance şi a anunţat că Chance 
fusese dat afară de la firmă. Nu demisionase; fusese demis. 
Arthur s-a referit, fără ocolişuri, la fărădelegile comise de 
Chance. Nu se ocupa decit de problemele firmei RiverOaks. 
Cunoştea toate aspectele contractului cu TAG şi coordona 
fiecare detaliu. Probabil comisese o ilegalitate atunci cînd 
permisese continuarea evacuării. 

— Probabil? repetase Mordecai. 

Ei, mă rog, era mai mult ca sigur. Chance nu atinsese nivelul 
de profesionalism necesar şi continuase evacuarea. Falsificase 
dosarul. Încercase să-şi acopere acţiunile. Îi minţise pur şi 
simplu, recunoştea Arthur, profund jenat. Dacă Chance ar fi fost 
cinstit cu ei după criza creată de "Domnul", firma ar fi evitat 
procesul şi atitudinea nefavorabilă a presei care a urmat. 
Chance îi pusese într-o situaţie extrem de penibilă şi 
renunţaseră la el. 

— Cum a falsificat dosarul? a întrebat Mordecai. 

Cealaltă parte dorea să afle dacă Mordecai văzuse dosarul. 
Unde se afla, exact, nenorocitul ăla de dosar? Nu ştia. 

Arthur i-a explicat că anumite documente fuseseră scoase 
din el. 

— Aţi văzut raportul lui Hector Palma din 27 ianuarie? a 
întrebat Mordecai, şi cei prezenţi au îngheţat. 

— Nu, a venit răspunsul, din gura lui Arthur. 


Deci Chance scosese într-adevăr raportul, împreună cu 
chitanţa lui Lontae şi le dăduse la tăiat. Foarte ceremonios şi 
savurînd fiecare clipă, Mordecai a scos din servietă citeva copii 
ale raportului şi chitanţei. Le-a împins maiestuos peste masă, de 
unde au fost smulse imediat de avocaţii împietriţi, care abia mai 
îndrăzneau să respire de frică. 

A urmat o lungă perioadă de tăcere, cît timp raportul a fost 
citit, examinat, citit din nou şi, în cele din urmă, analizat fără 
speranţă, în căutarea oricăror erori sau cuvinte care să poată fi 
scoase din context şi comentate în favoarea acelei părţi a 
mesei. Nici o şansă. Cuvintele lui Hector erau prea clare; 
relatarea lui, prea descriptivă. 

— Pot să vă întreb de unde aveţi acest raport? s-a interesat 
Arthur politicos. 

— Nu e important, cel puţin pentru moment. 

Era evident că grupul era preocupat de raport. Chance le 
descrisese conţinutul, înainte de a fi dat afară, şi originalul 
fusese distrus. Dar dacă fusese copiat? 

Acum ţineau copiile în miini, nevenindu-le să creadă. 

Dar, ca specialişti în litigii, unşi cu toate alifiile, şi-au unit 
forţele cum se cuvine, punînd raportul deoparte, ca pe un obiect 
de care se puteau ocupa cu succes la o dată ulterioară. 

— Cred că asta ne duce cu discuţia la dosarul lipsă, a spus 
Arthur, dornic să păşească pe un teren mai solid. 

Aveau un martor ocular care mă văzuse în apropierea 
biroului lui Chance, în seara în care luasem dosarul. Aveau 
amprente. Aveau dosarul misterios din biroul meu, cel în care 
fuseseră aduse cheile. Eu mă dusesem la Chance, pretinzînd să 
văd dosarul RiverOaks/TAG. Exista un motiv. 

— Dar nu există martori oculari, le-a spus Mordecai. Dovezile 
sînt doar de circumstanţă. 

— Ştiţi unde se află dosarul? l-a întrebat Arthur. 

— Nu. 

— Nu aveam nici un interes ca Michael Brock să ajungă la 
închisoare. 

— Atunci, de ce insistaţi cu acuzaţiile penale? 

— Toate cărţile sînt pe masă, domnule Green. Dacă putem 
rezolva problema procesului, se va renunţa şi la acuzaţiile 
penale. 

— O veste minunată. Cum propuneţi să rezolvăm cu pro- 


cesul? 

Rafter i-a întins un rezumat de zece pagini, plin de grafice şi 
tabele” multicolore, toate menite să demonstreze că tinerele 
mame lipsite de educaţie şi copiii lor nu valorau prea mult în 
cazurile de moarte provocate din culpă. 

Cu minuţiozitatea tipică pentru marile firme, "negrişorii" de 
la Drake & Sweeney îşi petrecuseră ore nenumărate cercetîind în 
toată ţara şi studiind ultimele curente în acordarea 
compensaţiilor pentru prejudicii aduse persoanei. Datele din 
ultimul an. Din ultimii cinci ani. Din ultimii zece ani. Regiune 
după regiune. Stat după stat. Oraş după oraş. Cît acordau 
instanţele judecătoreşti pentru moartea preşcolarilor? Nu prea 
mult. Media pe ţară era de 45 000 de dolari, dar era mult mai 
mică în sud şi vestul mijlociu şi puţin mai mare în California şi 
oraşele mari. 

Preşcolarii nu muncesc, nu cîştigă bani şi, în general, tri- 
bunalele nu permit estimări ale viitoarelor capacităţi salariale. 

Estimarea cîştigurilor salariale pierdute de Lontae era destul 
de liberală. Cu încadrările ei sporadice, se puteau face 
presupuneri destul de sigure. Avea douăzeci şi doi de ani şi 
curînd şi-ar fi putut găsi un serviciu permanent, la salariul 
minim. Era o presupunere generoasă, dar Rafter era dispus să o 
accepte. Nu s-ar fi drogat, nu s-ar fi îmbătat şi nu ar fi rămas 
însărcinată tot restul vieţii ei de salariată — altă teorie cari- 
tabilă. La un moment dat, reuşea să se specializeze şi să-şi 
găsească o slujbă cu un salariu de două ori mai bun decit cel 
minim şi să o păstreze pînă la şaizeci şi cinci de ani. Cu citeva 
indexări ale cîştigului ulterior, datorate inflaţiei estimate şi 
transformînd cifra în dolari la valoarea actuală, Rafter ajungea la 
suma de 570 000 de dolari pentru cîştigul pierdut de Lontae. 

Nu suferise răni sau arsuri, dureri sau chinuri. Toţi muriseră 
în somn. 

Pentru închiderea cazului şi neadmiţind nici un fel de daune 
morale, firma oferea cu generozitate 50 000 de dolari pentru 
fiecare copil, plus suma totală a ciştigurilor lui Lontae, adică un 
total de 770 000 de dolari. 

— Nici pe departe, le-a răspuns Mordecai. Eu pot să scot 
suma asta de la orice tribunal, pentru un singur copil ucis. 

Avocaţii s-au lăsat mai jos în fotoliile lor. 

Mordecai a discreditat apoi, punct cu punct, aproape toate 


elementele incluse în minunatul raport făcut de Rafter. Nu-i 
păsa ce fac tribunalele din Dallas sau Seattle şi nu vedea rele- 
vanţa acelor date. Nu era interesat de procedura judiciară din 
Omaha. Ştia ce poate face cu juraţii în District, şi asta era tot ce 
conta. Dacă ei credeau că pot scăpa atit de ieftin, era timpul ca 
el să plece. 

Arthur revenise la cîrma discuţiei, în vreme ce Rafter ar fi 
dorit să intre în pămînt. 

— E negociabil, a spus el. E negociabil. 

Studiul nu făcea referire la nici un fel de compensaţii 
punitive, şi Mordecai le-a atras atenţia asupra acestui detaliu. 

— Vorbim despre un avocat bogat, de la o firmă bogată, care 
a permis deliberat comiterea unei evacuări ilegale şi, ca rezultat 
direct, clienţii mei au ajuns în stradă, unde au încercat să-şi ţină 
de cald. Ca să fiu sincer, domnilor, am şanse grozave pentru 
obţinerea de compensaţii punitive în acest caz, mai ales aici, în 
District. 

"Aici, în District" însemna un singur lucru — juraţi de culoare. 

— Putem negocia, a repetat Arthur. La ce sumă v-aţi gîndit? 

Dezbătuserăm împreună ce sumă să punem pe măsă la 
început. În plîngere se cereau zece milioane de dolari, dar cifra 
respectivă fusese aruncată la nimereală. Am fi putut spune 
patruzeci, cincizeci sau o sută. 

— Cite un milion pentru fiecare, a propus Mordecai. 

Cuvintele au căzut greu pe masa de mahon. Cei de pe 
partea opusă le-au auzit limpede, dar le-au trebuit cîteva 
secunde pentru a le înţelege semnificaţia. 

— Cinci milioane? a întrebat Rafter, abia şoptit. 

— Cinci milioane, a tunat Mordecai. Cite unul pentru fiecare 
victimă. 

Brusc, avocaţii şi-au amintit de blocnotesuri şi toţi patru au 
început să scrie cîteva propoziţii. 

După o vreme, Arthur a reintrat în arenă, explicînd că teoria 
noastră cu privire la responsabilitate nu era valabilă în mod 
absolut. Forţele naturii — viscolul — erau în parte răspunzătoare 
pentru moartea celor cinci. A urmat o discuţie îndelungată 
despre vreme. Mordecai a pus punct discuţiei, spunînd: juraţii 
ştiu că în februarie ninge, că în februarie e frig, că în februarie 
sînt viscole. 

Pe tot parcursul întîlnirii, orice referire a lui la juraţi a fost 


urmată, de fiecare dată, de cîteva secunde de tăcere de partea 
cealaltă a mesei. 

— Sînt îngroziţi la ideea unui proces, îmi spusese el mie. 

Teoria noastră era suficient de puternică pentru a rezista 
atacurilor lor, le-a explicat. Fie prin acte intenţionate, fie din 
neglijenţă crasă, evacuarea fusese dusă la capăt. Era de aştep- 
tat ca, în această situaţie, clienţii noştri să ajungă cu forţa în 
stradă, neavînd unde să stea, în februarie. Putea transmite 
această idee minunat de simplă oricărei comisii de juraţi din 
ţară, dar ea ar fi avut ecou în special la oamenii cumsecade din 
District. 

Obosit să mai contrazică teoria responsabilităţilor, Arthur a 
trecut la punctul lor forte — eu. Mai precis, faptul că eu luasem 
dosarul din biroul lui Chance şi o făcusem după ce mi se 
spusese că nu-l pot primi. Poziţia lor în această privinţă nu era 
negociabilă. Erau dispuşi să renunţe la acuzaţiile penale, dacă 
se ajungea la o înţelegere în procesul civil, dar eu trebuia să 
sufăr consecinţele disciplinare decurgind din încălcarea eticii 
profesionale, aşa cum solicitaseră în plingerea făcută împotriva 
mea. 

— Ce vor? l-am întrebat. 

— O suspendare fără replică. Doi ani, asupra cărora nu 
acceptă negocieri. 

— Le-am spus că sînt nebuni, a continuat Mordecai, dar nu 
atit de insistent precum aş fi dorit eu. Nu s-a putut. 

Era mai simplu să tac. Îmi repetam în minte cele două 
cuvinte: Doi ani. Doi ani. 

S-au mai luptat puţin pentru bani, fără să ajungă la o 
înţelegere. De fapt, nu s-au înţeles în nici o privinţă, cu excepţia 
planului de a se întîlni cît mai curînd posibil. 

Ultimul lucru făcut de Mordecai a fost să le dea o copie a. 
plîngerii lui Marquis Deese, care încă nu fusese depusă la tri- 
bunal. Erau menţionaţi aceiaşi trei piîriîţi şi se solicita modesta 
sumă de 50 000 de dolari, pentru evacuarea sa eronată. Urmau 
şi altele, le-a promis Mordecai. De fapt, planul nostru era să 
depunem cîte două în fiecare săptămînă, pînă la acoperirea 
tuturor celor evacuaţi. 

— Aveţi de gind să oferiţi presei o copie a acestei plingeri? a 
întrebat Rafter. 

— De ce nu? a ripostat Mordecai. După depunere, plîingerea 


devine bun public. 

— Problema este că, mă rog, am suportat destule din partea 
presei. 

— Dumneavoastră aţi început acest duel. 

— Cum adică? 

— Aţi anunţat presa despre arestarea lui Michael. 

— Nu-i adevărat. 

— Atunci, cum de a obţinut ziarul Post fotografia lui? 

Arthur i-a cerut lui Rafter să tacă. 


Singur în biroul meu, cu uşa închisă, am rămas cu privirea 
aţintită la perete o oră întreagă, înainte ca înţelegerea să 

înceapă să aibă un sens pentru mine. Firma era gata să 
plătească o mulţime de bani, pentru a evita două lucruri: con- 
tinuarea umilinţelor la care era supusă şi spectacolul unui 
proces care ar fi avut consecinţe financiare grave. Totul se 
putea rezolva elegant, dar firma dorea oarecare satisfacţie. 
Dacă dădeam dosarul înapoi, ei îşi retrăgeau plingerea. Eu nu 
eram numai un renegat ci, în ochii lor, eram răspunzător pentru 
toată încurcătura. Eram legătura dintre secretele lor murdare, 
bine ascunse în turnul de fildeş, şi expunerea publică, datorată 
procesului. Oprobriul public era un motiv suficient ca să mă 
urască; ideea că s-ar putea să pun mina pe banii lor adoraţi le 
alimenta dorinţa de răzbunare. 

lar eu realizasem totul beneficiind de informaţii din interior, 
cel puţin după părerea lor colectivă. Nu păreau să cunoască 
implicarea lui Hector. Eu furasem dosarul, găsisem tot ce avem 
nevoie şi pusesem la punct plingerea. 

Eu eram luda. Trist, dar îi înţelegeam. 


36 


Mult timp după plecarea Sofiei şi a lui Abraham, stăteam în 
semiîntunericul biroului meu cînd Mordecai a intrat şi s-a aşezat 
pe unul dintre cele două scaune pliante, zdravene, pe care le 
cumpărasem de la bazar pe şase dolari. Două, de acelaşi fel. 
Proprietarul anterior le vopsise maro. Erau destul de urite, dar 


cel puţin nu-mi mai făceam griji că vizitatorii şi clienţii ar putea 
cădea în mijlocul unei propoziţii. 

Ştiam că vorbise la telefon toată după-amiaza, dar nu mă 
mai apropiasem de biroul lui. 

— Am primit multe telefoane, mi-a spus el. Lucrurile se 
mişcă mai repede decit ne-am fi putut imagina. 

II ascultam, dar nu aveam nimic de adăugat. 

— Discuţii cu Arthur, discuţii cu judecătorul DeOrio. Îl cunoşti 
pe DeOrio? 

— Nu. 

— E un tip dur, dar e bun, corect, liberal moderat; şi-a 
început cariera într-o mare firmă de avocatură, cu mulţi ani în 
urmă dar, dintr-un motiv oarecare, a hotărît că vrea să fie 
judecător. A renunţat la bani frumoşi. Primeşte mai multe cazuri 
decit oricare alt judecător din acest oraş, pentru că îi învirte pe 
avocaţi pe degete. Nu se lasă păcălit. Vrea ca în toate cazurile 
să se ajungă la o înţelegere între părţi şi, dacă nu se poate, vrea 
ca procesul să înceapă cît mai repede. Vrea să păstreze un 
registru curat. 

— Cred că am auzit de numele lui. 

— Mi s-ar părea normal să fi auzit. Doar practici avocatura 
de şapte ani în oraşul ăsta. 

— Legislaţie antitrust. Într-o mare firmă. Mi-a ajuns pînă 
peste cap. 

— In orice caz, uite cum stă treaba. Am convenit să ne 
întîlnim miine, la ora unu, în sala de judecată unde prezidează 
DeOrio. Toată lumea va fi acolo — cei trei piriţi, cu avocaţii lor, 
eu, tu, garantul nostru, toţi cei implicaţi — fie şi oricît de puţin, 
în acţiune. 

— Eu? 

— Da. Judecătorul doreşte să fii prezent. A spus că poţi sta în 
boxa juraţilor, să priveşti de acolo, dar vrea să vii. Şi mai vrea şi 
dosarul lipsă. 

— l-I dau bucuros. 

— E celebru, cel puţin în anumite cercuri, pentru ura lui faţă 
de presă. In mod obişnuit dă afară reporterii din sala lui de 
judecată; camerele de televiziune nu se apropie la mai mult de 
treizeci de metri de sala lui. E deja furios din cauza publicităţii 
generate de acest caz. E hotărit să oprească scurgerile de 
informaţii. 


— Acţiunea judecătorească e de domeniul public. 

— Da, numai că el poate sigila dosarul, dacă doreşte. Eu nu 
cred s-o facă, dar îi place să dea din gură. 

— Aşadar, vrea o înţelegere? 

— Bineînţeles. Doar e judecător, nu? Orice judecător vrea să 
se ajungă la o înţelegere, în toate cazurile sale. li lasă mai multe 
timp pentru golf. 

— Ce crede despre cazul nostru? 

— Nu s-a aventurat prea mult, dar a cerut categoric ca toţi 
cei trei piriţi să fie prezenţi, nu doar prin cîţiva reprezentanţi 
minori. Îi vom vedea pe cei care pot lua decizii pe loc. 

— Gantry? 

— Gantry va fi acolo. Am vorbit cu avocatul lui. 

— Ştie că există un detector de metale la intrare? 

— Probabil. A mai fost la tribunal. Arthur şi cu mine i-am 
povestit judecătorului despre oferta lor. Nu a reacţionat, dar nu 
cred că a fost impresionat. A mai văzut destule verdicte pentru 
sume mari. Işi cunoaşte juraţii. 

— Dar cu mine ce se va întîmpla? 

A urmat o pauză îndelungata: prietenul meu se chinuie să 
găsească acele cuvinte care să fie în acelaşi timp sincere şi 
liniştitoare. 

— Va fi dur cu tine. 

Nu era nimic liniştitor în asta. 

— E drept, Mordecai? E vorba de pielea mea, care e în joc. 
Nu mai am perspective. 

— Nu contează dacă e drept sau nu. Ai luat un dosar, cu 
orice risc. Nu aveai de gînd să-l furi, doar să-l împrumuţi o oră, 
două. A fost un act onorabil, dar tot furt se numeşte. 

— DeoOrio l-a numit furt? 

— Da. O dată. 

Aşadar, judecătorul mă considera hoţ. Devenea o opinie 
unanimă. Nu aveam curajul să-l întreb pe Mordecai ce părere 
are. Era posibil să-mi spună adevărul, şi eu nu doream să-l aud. 

Şi-a mutat greutatea considerabilă de pe un picior pe 
celălalt. Scaunul a început să scîrţie, dar a rezistat. Eram mîndru 
de achiziţia mea. 

— Vreau să ştii ceva, a spus el, sobru. Dacă vrei, renunţăm 
la caz cît ai clipi din ochi. Nu avem nevoie de înţelegere; de fapt, 
nimeni nu are nevoie cu adevărat. Victimele au murit. 


Moştenitorii lor sînt ori necunoscuţi, ori la închisoare. O 
înţelegere convenabilă nu îmi va afecta cituşi de puţin viaţa. E 
cazul tău. Tu hotărăşti. 

— Nu e aşa de simplu, Mordecai. 

— De ce nu? 

— Mă îngrozesc acuzaţiile penale. 

— E normal. Dar se va renunţa la ele. Vor uita de plingerea 
făcută baroului. L-aş putea suna pe Arthur chiar acum, să-i spun 
că renunţăm la tot, dacă şi ei renunţă la tot. Ambele părţi îşi văd 
de treabă şi uită totul. Ar accepta imediat. E floare la ureche. 

— Presa ne-ar mînca de vii. 

— Şi ce dacă? Sîntem imuni. Crezi că clienţilor noştri le pasă 
ce scrie în Post despre ei? 

Făcea pe avocatul diavolului — argumentind puncte în care 
nu credea cu adevărat. Mordecai dorea să mă protejeze, dar 
dorea la fel de mult să pună firma Drake & Sweeney cu botul pe 
labe. 

Unii oameni nu pot fi protejaţi de ei înşişi. 

— In regulă, renunţăm, i-am spus. Şi ce-am rezolvat? Ei 
scapă nepedepsiţi pentru crimă. l-au aruncat pe oamenii aceia 
în stradă. Sînt singurii responsabili pentru evacuarea ilegală şi, 
în fond, responsabili de moartea clienţilor noştri, iar noi să-i 
lăsăm să scape din laţ? Despre asta vorbim? 

— E singurul mod de a-ţi proteja dreptul de a practica avo- 
catura. 

— Ce mult contează puţină presiune, Mordecai, m-am răstit 
la el, exagerînd puţin. 

Dar avea dreptate. Eu făcusem încurcătura şi era normal ca 
eu să iau deciziile cruciale. Eu am luat dosarul — un gest stupid, 
greşit din punct de vedere legal şi etic. 

Mordecai Green ar fi fost distrus dacă, brusc, mi s-ar fi făcut 
frică. Intreaga lui lume îi ajuta pe oamenii sărmani să se refacă. 
Lumea lui era aceea a celor fără speranţă şi fără adăpost, a 
celor care primeau foarte puţin şi nu doreau decit un minimum 
de la viaţă — masa următoare, un pat uscat, o slujbă cu un 
salariu demn, un mic apartament cu o chirie convenabila. 
Rareori se putea întîmpla ca motivul problemelor clienţilor lui sa 
fie legat, atît de direct, de întreprinderile mari, private. 

Cum banii nu înseamnă nimic pentru Mordecai şi cum o 
sumă foarte mare ar fi avut un impact minor, sau nici unul 


asupra vieţii sale, şi cum clienţii erau, aşa cum spusese, morţi, 
necunoscuţi sau în închisoare, nu ar fi acceptat niciodată o 
înţelegere înainte de proces, dacă nu ar fi fost vorba de impli- 
carea mea. Mordecai îşi dorea un proces, unul de mare 
amploare, un spectacol zgomotos, cu lumini, camere de tele- 
viziune şi cuvinte tipărite nu despre el, ci despre situaţia, mereu 
mai tragică, a oamenilor lui. Procesele nu se referă întotdeauna 
la nedreptăţile individuale; uneori sînt folosite ca amvon. 

Prezenţa mea complica lucrurile. Faţa mea moale, palidă, 
putea ajunge în spatele gratiilor. Dreptul meu de practică, deci 
dreptul la subzistență, era în pericol. 

— Nu abandonez vasul, Mordecai, i-am spus. 

— Nici nu mă aşteptam. 

— Hai să ne gindim puţin. Daca îi convingem să plătească o 
sumă de bani cu care să putem trăi; acuzaţiile penale sînt 
retrase; nu mai rămîn pe tapet decit eu cu licenţa mea. Dacă 
sînt de acord să o predau pentru o perioadă de timp, ce se va 
întîmpla cu mine? 

— Mai întii, trebuie să suferi ruşinea unei suspendări disci- 
plinare. 

— Ceea ce, oricît ar suna de neplăcut, nu va fi sfîrşitul lumii, 
i-am spus, încercînd să par foarte sigur de mine. 

Eram îngrozit de situaţie. Ce jenant faţă de Warner, părinţii 
mei, prieteni, colegii de la facultate, Claire, de toţi oamenii 
cumsecade de la Drake & Sweeney. Figurile lor mi s-au perindat 
prin minte şi mi-am imaginat cum vor primi vestea. 

— În al doilea rînd, nu-ţi poţi practica meseria în timpul 
perioadei de suspendare. 

— Imi pierd slujba? 

— Sigur că nu. 

— Şi ce am să fac? 

— Păi, vei rămîne în biroul ăsta. Vei primi clienţi la CCNV, 
Casa Samariteanului, Misiunea Izbăvirii şi celelalte locuri unde ai 
fost deja. Vei rămîne partener deplin în cadrul Centrului. Te vom 
numi asistent social, nu avocat. 

— Deci, nu se va schimba nimic? 

— Nu prea mult. Uită-te la Sofia. Primeşte mai mulţi clienţi 
decit noi ceilalţi la un loc şi jumătate din oraş crede că e avocat. 
Dacă e necesar să apărem în faţa tribunalului, mă ocup eu de 
asta. Pentru tine nu va fi nici o schimbare. 


Regulile care guvernau justiţia străzii erau scrise de către cei 
care o practicau. 

— Dacă mă prind? 

— Nimănui nu-i pasă. Linia dintre asistenţa socială şi justiţia 
socială nu e întotdeauna foarte clară. 

— Doi ani înseamnă foarte mult. 

— Da şi nu. Nu trebuie să fim de acord cu o suspendare de 
doi ani. 

— Credeam că nu e negociabilă. 

— Miine, totul va fi negociabil. Dar trebuie să faci nişte 
cercetări. Să găseşti cazuri similare, dacă există. Să vezi ce alte 
jurisdicții s-ău confruntat cu plingeri similare. 

— Crezi că s-a mai întîmplat? 

— E posibil. Sîntem un milion la ora actuală. Avocaţii au fost 
întotdeauna ingenioşi în descoperirea unor chichiţe care să 
încurce lucrurile. 

Întîrziase la o întrunire. l-am mulţumit şi l-am îmbrăţişat. 

Am plecat cu maşina spre Facultatea de Drept Georgetown, 
din apropiere de dealul Capitoliului. Biblioteca era deschisă pînă 
la miezul nopţii. Era locul ideal pentru a te ascunde şi a reflecta 
la viaţa unui avocat renegat. 


37 


Sala lui DeOrio se afla la etajul al doilea al clădirii Carl 
Moultrie şi, pentru a ajunge acolo, am trecut pe lîngă sala 
judecătorului Kisner, unde plingerea de furt calificat depusă 
împotriva mea aştepta o nouă etapă într-o desfăşurare com- 
plicată. Culoarele erau pline de avocaţi criminalişti şi practicieni 
de mîna a doua, dintre aceia care îşi fac reclamă la tele-viziunile 
prin cablu şi pe băncile din staţiile de autobuz. Toţi se sfătuiau 
cu clienţii lor, care în majoritate păreau vinovaţi de ceva, iar eu 
refuzam să cred că mă aflu pe aceeaşi listă cu ticăloşii aceia. 

Sincronizarea intrării noastre era importantă pentru mine şi 
prostească pentru Mordecai. Nu ne puteam permite să întirziem. 
DeoOrio era un fanatic al punctualităţii. Dar nu suportam gindul 
că vom ajunge cu zece minute mai devreme şi că voi fi supus 
privirilor, şoaptelor şi, poate, chiar banalelor replici de pregătire 


a terenului din partea lui Donald Rafter, sau Arthur sau naiba 
ştie pe cine mai aduceau. Nu doream ciîtuşi de puţin să mă aflu 
în aceeaşi încăpere cu Tillman Gantry în absenţa onorabilului 
judecător. 

Voiam să iau loc în banca juraţilor, să ascult tot şi să nu fiu 
deranjat de nimeni. Am intrat în sală la ora unu fără două 
minute. 

Grefierul lui DeOrio împărțea copii ale programului zilei. Ne-a 
indicat locurile — eu în boxa juraţilor, unde m-am aşezat, singur 
şi mulţumit, şi Mordecai la masa reclamantului, în apropiere de 
boxa juraţilor. Wilma Phelan, garantul, se afla acolo şi era deja 
plictisită, pentru că nu ştia nimic despre ceea ce urma să se 
discute. 

Masa apărării era un exemplu de poziţionare strategică. 
Drake & Sweeney se grupase într-un capăt; Tillman Gantry, cu 
cei doi avocaţi ai săi, la celălalt. In centru, acţionind ca un 
tampon, stăteau doi reprezentanţi de la RiverOaks şi trei 
avocaţi. In program se găsea şi o listă a tuturor celor prezenţi. 
Am numărat treisprezece persoane reprezentînd apărarea. 

Mă aşteptam ca Gantry, un fost proxenet, să fie împodobit 
cu inele pe degete, cercei în urechi şi haine colorate şi excen- 
trice. Nu era aşa. Purta un frumos costum bleumarin, de mult 
mai bună calitate decit hainele avocaţilor săi. Citea nişte 
documente şi ignora pe toată lumea. 

l-am zărit pe Arthur, Rafter şi Nathan Malamud. Era prezent 
şi Barry Nuzzo. Luasem decizia să nu mă mire nimic, darnu mă 
aşteptasem să-l văd pe Barry acolo. Trimiţind trei dintre foştii 
ostatici, firma transmitea un mesaj subtil — toţi ceilalţi avocaţi 
terorizaţi de "Domnul" supravieţuiseră fără să-i apuce nebunia 
— ce se întimplase cu mine? De ce tocmai eu eram uscătura din 
pădure? 

A cincea persoană din grupul lor era menţionată drept L. 
James Suber, avocat al unei companii de asigurări. Drake & 
Sweeney era asigurată masiv împotriva cazurilor de practică 
defectuoasă, dar mă îndoiam că prevederile politei acopereau şi 
cazul de faţă. Căci trebuie să fi fost excluse actele intenţionate, 
de exemplu furtul unui document de către un asociat sau 
partener, sau violarea deliberată a comportamentului corect. 
Neglijenţa avocatului firmei era, cu siguranţă, acoperită. Falsul 
intenţionat nu. Braden Chance nu numai că ignorase un statut, 


un punct al codului de conduită sau o metodă acceptată de 
practică. Luase decizia conştientă de a continua evacuarea, cu 
toate că fusese amplu informat despre faptul că vagabonzii 
erau, în realitate, chiriaşi. 

Avea să urmeze o luptă teribilă, departe de ochii noştri, între 
firma Drake & Sweeney şi cel care se făcuse vinovat de practică 
defectuoasă. Las' să-şi scoată ochii! 

Exact la ora unu, judecătorul DeOrio şi-a făcut apariţia din 
spatele băncii şi a luat loc în jilţul său, adresîndu-ne un "Bună 
ziua" plin de asprime. 

Şi-a reglat microfonul şi s-a adresat gardianului în uniformă, 
care păzea uşa din interior. 

— Domnule Burdick, vă rog să Încuiați uşa. 

Rîndurile de scaune erau complet goale. Era o discuţie cit se 
poate de privată. 

Stenografa tribunalului a început să înregistreze fiecare 
cuvînt. 

— Grefierul m-a informat că toate părţile şi avocaţii lor se 
află acum în sală, a început judecătorul, aruncîndu-mi o privire 
fioroasă, ca şi cum aş fi fost autorul unui viol. Scopul acestei 
întîlniri este să încercăm să realizăm o înţelegere între părţi. 
După numeroase discuţii purtate ieri cu principalii avocaţi, am 
înţeles că o asemenea discuţie, în acest moment, poate fi 
benefică. Niciodată nu am organizat o discuţie de soluţionare a 
unui litigiu atît de repede după intentarea acţiunii dar, cum 
toate părţile au căzut de acord, merită să încercam. Primul 
punct în discuţie este cel al confidenţialităţii. Nimic din ceea ce 
se va discuta aici nu poate fi repetat către nici un reprezentant 
al presei, indiferent de circumstanţe. S-a înţeles? 

S-a uitat spre Mordecai, apoi spre mine. Toate giturile de la 
masa apărării s-au răsucit în aceeaşi direcţie. Doream să mă 
ridic în picioare şi să le amintesc că ei fuseseră cei care înce- 
puseră să facă destăinuiri presei. Sigur, loviturile noastre 
fuseseră mai puternice, dar primul pumn venise de la ei. În acel 
moment, grefierul ne-a înminat cîte o copie a contractului de 
confidenţialitate, în două paragrafe, cu numele noastre deja 
completate. L-am semnat pe al meu şi l-am dat înapoi. 

Un avocat aflat sub presiune nu poate citi două paragrafe, 
pentru ca apoi să ia o decizie rapidă. 

— Aveţi vreo problemă? i-a întrebat DeoOrio pe cei din grupul 


de la Drake & Sweeney, care se chinuiau să găsească vreo 
chichiţă. 

Aşa fuseseră dresați. 

Au semnat contractele, iar grefierul a adunat toate docu- 
mentele. 

— Vom lucra după programul anunţat, a continuat Judecă- 
torul. Primul punct este un rezumat al faptelor şi al respon- 
sabilităţilor teoretice. Domnule Green, dumneavoastră aţi 
înaintat plingerea, dumneavoastră veţi începe. Aveţi cinci 
minute. 

Mordecai s-a ridicat în picioare, fără notițe, cu mîinile 
înfundate în buzunare, perfect relaxat. In două minute, a 
prezentat cazul nostru în termeni clari, apoi a luat loc. DeOrio 
aprecia concizia. 

Arthur a vorbit din partea acuzaților. A recunoscut baza de 
fapte a cazului, dar şi-a exprimat dezacordul în problema 
responsabilităţilor. A dat în mare parte vina pe "nenorocitul" de 
viscol care se abătuse asupra oraşului şi făcuse viaţa grea 
tuturor. 

A mai pus sub semnul întrebării şi acţiunile lui Lontae 
Burton. 

— Avea unde să se ducă, a spus el. Adăposturile de urgenţă 
erau deschise. În noaptea dinainte a stat în subsolul unei bise- 
rici, alături de mulţi alţii. De ce a plecat? Nu ştiu, dar nu a silit-o 
nimeni, cel puţin din cîte ştim noi. Bunica ei are o locuinţă în 
zona de nord-est. N-ar trebui cumva ca o parte din 
responsabilitate sa cadă asupra mamei? N-ar fi trebuit sa facă 
mai mult pentru a-şi proteja copiii? 

Era ultima şansă pe care o avea Arthur de a mai arunca vina 
asupra unei mame moarte. Peste aproximativ un an, boxa 
juraţilor, în care acum mă aflam eu, avea să fie plină de cu totul 
alţi oameni decît mine, şi nici Arthur, nici vreun alt avocat în 
toate minţile nu avea să mai îndrăznească să dea de înţeles că 
Lontae Burton era, chiar şi în parte, responsabilă de uciderea 
propriilor copii. 

— La urma urmelor, de ce ajunsese în stradă? l-a întrebat 
DeOrio aspru, şi mie aproape că mi-a venit să zimbesc. 

Arthur nu s-a lăsat impresionat. 

— Pentru scopul propus al acestei discuţii, onorată instanţă, 
sîntem de acord să recunoaştem că evacuarea a fost ilegală. 


— Mulţumesc. 

— Cu plăcere. Vrem doar să accentuăm că o parte a respon- 
sabilităţii ar trebui să-i revină mamei. 

— Cit de mult? 

— Cel puţin jumătate. 

— E prea mult. 

— Credem că nu, onorată instanţă. Poate că din cauza noas- 
tră a ajuns în stradă, dar a rămas acolo mai mult de o 
săptămînă înaintea tragediei. 

— Domnule Green? 

Mordecai s-a ridicat în picioare, clătinînd din cap, ca şi cum 
Arthur ar fi fost un boboc care încurcă teoriile elementare. 

— Nu vorbim aici despre persoane cu acces imediat la 
locuinţe, domnule Jacobs. De asta li se spune oamenii străzii. 
Recunoaşteţi că i-aţi aruncat în stradă, şi acesta e motivul 
pentru care au murit. Mi-ar plăcea să discut problema cu nişte 
juraţi. 

Arthur s-a cocoşat dintr-o dată. Rafter, Malamud şi Barry 
ascultau fiecare cuvint, înspăimîntaţi la gîndul de a-l lăsa pe 
Mordecai Green liber, într-un tribunal, în care juraţii ar fi fost 
oameni de-ai lui. 

—  Responsabilitatea este clară, domnule Jacobs, a spus 
DeOrio. Puteţi susţine neglijenta mamei în faţa juraţilor, dacă 
doriţi, deşi nu v-aş sfătui. 

Mordecai şi Arthur au luat loc. 

Dacă puteam demonstra, într-un proces, responsabilitatea 
acuzaților, juraţii puteau începe să studieze problema daunelor. 
Acelaşi punct urma şi în programul nostru. Rafter a încercat să 
supună atenţiei judecătorului acelaşi raport cu privire la 
curentele actuale în acordarea de daune de către juraţi. A vorbit 
despre cît valorau copiii morţi în sistemul nostru de daune 
compensatorii. Dar a devenit curînd plicticos, cînd a început să 
discute istoricul angajărilor lui Lontae şi pierderile estimative ale 
cîştigurilor ulterioare. A ajuns la aceeaşi sumă, şapte sute 
şaptezeci de dolari, cea pe care o oferiseră cu o zi mai înainte şi 
a prezentat-o pentru înregistrare. 

— Dar nu e ultima dumneavoastră ofertă, domnule Rafter, 
nu-i aşa? l-a întrebat DeOrio pe un ton provocator; spera cu 
siguranţă ca aceasta să nu fie oferta lor finală. 

— Nu, domnule, i-a răspuns Rafter. 


— Domnule Green. 

Mordecai s-a ridicat din nou în picioare. 

— Respingem oferta lor, onorată instanţă. Curentele actuale 
nu mă impresionează. Singurul curent care mă interesează este 
în ce măsură pot convinge juraţii să-mi acorde daune şi, cu tot 
respectul pentru domnul Rafter, al naibii să fiu dacă nu va fi cu 
mult mai mult decît oferă dînşii. 

Nimeni din cei prezenţi în sală nu se îndoia de asta. 

A prezentat argumente împotriva părerii lor, conform căreia 
un copil mort valora numai cincizeci de mii de dolari. A insistat 
asupra faptului că o estimare atît de modestă era rezultatul unei 
prejudecăţi împotriva copiilor străzii, dacă se întîmpla să fie şi 
negri. Gantry era singurul de la masa apărării care nu se agita în 
scaun. 

— Aveţi un fiu care învaţă la St. Alban's, nu-i aşa, domnule 
Rafter? Aţi accepta 50 000 pentru el? 

Rafter se viîrise aproape, cu totul cu nasul în blocnotes. 

— Pot convinge juraţii, aici, în această sală, că micuţii 
aceştia valorau cel puţin un milion fiecare, ca orice alt copil din 
colegiile din Virginia şi Maryland. 

Era o lovitură dură, pe care adversarii au simţit-o din plin. Nu 
se îndoia nimeni la ce fel de şcoli mergeau copiii lor. 

Raportul lui Rafter nu prevedea nimic pentru durerea şi 
suferinţa victimelor. Motivul era evident, chiar dacă nu fusese 
exprimat. Copiii muriseră în pace, inhalînd un gaz fără miros, 
pînă cînd trecuseră pe lumea cealaltă. Fără arsuri, răni sau 
vărsare de sînge. 

Rafter a plătit scump pentru această omisiune. Mordecai s-a 
lansat într-o descriere detaliată a ultimelor ore de viaţa ale lui 
Lontae şi a copiilor ei; umbletul după hrană şi căldură; ninsoarea 
şi frigul pătrunzător; spaima de a muri îngheţaţi; eforturile de a 
se ghemui unii într-alţii, groaza de a fi prinşi în miezul viscolului, 
ca într-o cursă, cu motorul maşinii pornit, cu ochii pe indicatorul 
de combustibil. 

A fost un spectacol magic, prezentat cu măiestria unui 
povestitor talentat. Ca unic jurat ce mă aflam, eram gata să-i 
ofer un cec în alb. 

— Nu-mi vorbiţi mie despre durere şi suferinţă, spuse el 
printre dinţi, către cei de la Drake & Sweeney. Habar nu aveţi ce 
înseamnă. 


Vorbea despre Lontae ca şi cum ar fi cunoscut-o bine. Un 
copil care se născuse fără noroc şi care făcuse toate greşelile 
previzibile. Dar, şi ăsta era lucrul cel mai important, o mamă 
care îşi iubea copiii şi care încerca, aproape cu disperare, să 
scape de sărăcie. Îşi înfruntase trecutul şi viciile şi se străduia să 
scape de ele, atunci cînd acuzaţii o aruncaseră din nou în 
stradă. 

Discursul său era ca un torent, cînd fremătind de indignare, 
cînd copleşit de ruşine şi vina. Nici o silabă în plus, nici un cuvînt 
inutil. Mordecai le oferea o doză extraordinară din ceea ce ar fi 
auzit juraţii. 

Arthur avea puterea de decizie asupra carnetului de cecuri şi 
eram sigur că îi simte arsura în buzunar. 

Mordecai a lăsat pentru final ce avea mai bun. S-a referit la 
scopul daunelor punitive — acela de a-i pedepsi pe cei care 
greşeau, de a da un exemplu pentru ca ei să nu mai 
păcătuiască. Se ridica împotriva răului produs de acuzaţi — 
oameni bogaţi, fără respect faţă de cei mai puţin norocoşi. "Sînt 
doar nişte vagabonzi, tuna el. Să-i dăm afară!" 

Lăcomia îi făcuse să ignore legea. O evacuare corectă ar fi 
durat cu cel puţin treizeci de zile mai mult. Asta ar fi pus capăt 
contractului cu serviciile poştale. După treizeci de zile, zăpezile 
grele ar fi luat sfîrşit; străzile ar fi fost ceva mai sigure. 

Era un caz perfect pentru impunerea de daune punitive şi 
Mordecai era aproape pe deplin convins că juraţii ar fi fost de 
acord cu el. Eu aşa credeam şi, în acel moment, nici Arthur, nici 
Rafter sau oricare altul dintre avocaţii aflaţi acolo nu doreau să 
se confrunte cu Mordecai Green. 

— Acceptăm o înţelegere pentru cinci milioane, a conchis 
acesta. Nici un ban mai puţin. 

După discursul lui, s-a lăsat tăcerea. DeOrio şi-o notat ceva, 
revenind apoi la agendă. Următorul punct înscris era problema 
dosarului. 

— Sînteţi în posesia lui? m-a întrebat judecătorul. 

— Da, domnule. 

— Sînteţi de acord să-l daţi înapoi? 

— Da. 

Mordecai a deschis o servietă uzată şi a scos dosarul. L-a 
înmiînat grefierului, care l-a dat mai departe, judecătorului. 

S-au scurs zece minute lungi, timp în care, sub ochii noştri 


atent, DeOrio a răsfoit fiecare pagină în parte. 

L-am surprins de cîteva ori pe Rafter holbîndu-se la mine. Cui 
îi păsa? El şi ceilalţi erau nerăbdători să pună mina pe el. 

Cînd judecătorul a terminat de studiat dosarul, s-a adresat 
apărării. 

— Dosarul a fost returnat, domnule Jacobs. La celălalt capăt 
al holului a fost depusă o plingere penală. Am vorbit cu 
judecătorul Kisner despre, asta. Ce doriţi să faceţi? 

— Onorată instanţă, dacă putem ajunge la o înţelegere în 
toate celelalte probleme, nu vom mai susţine această acuzaţie. 

— Cred că acest lucru este convenabil pentru dumneavoas- 
tră, nu-i aşa, domnule Brock? m-a întrebat Deorio. 

Al naibii de convenabil. 

— Da, domnule judecător. 

— Să continuăm. Următorul punct este acuzaţia de încălcare 
a eticii, adusă de firma Drake & Sweeney împotriva lui Michael 
Brock. Domnule Jacobs, doriţi să luaţi cuvîntul? 

— Bineînţeles, onorată instanţă. 

Arthur a sărit în picioare şi a prezentat o condamnare a 
greşelilor mele de etică. Nu a exagerat cu duritatea şi nici nu a 
vorbit prea mult. Nu părea să-i facă plăcere să discute subiectul. 
Arthur era un as al avocaturii, format în alte timpuri, care nu 
numai că propovăduia etica, dar o şi respecta. Nici el şi nici 
firma nu mă puteau ierta pentru greşeala făcută, dar, la urma 
urmelor, fusesem unul de-al lor. Aşa cum acţiunile lui Braden 
Chance avuseseră efecte asupra întregii firme, tot aşa se 
întîmpla şi cu incapacitatea mea de a menţine anumite 
standarde. 

A încheiat spunînd că eu nu trebuie să scap de pedeapsă 
pentru furtul dosarului. Fusese o încălcare grosolană a datoriei 
faţă de un client, RiverOaks. Eu nu eram un delincvent şi nu le 
era greu să renunţe la acuzaţia de furt calificat. Dar eram 
avocat şi încă unul teribil de bun, recunoştea el şi, ca atare, 
trebuia să-mi asum responsabilitatea faptelor mele. 

Firma nu accepta, în nici un caz, să retragă plingerea. 

Discursul lui a fost bine argumentat, bine prezentat şi m-a 
convins şi pe mine. Tipii de la RiverOaks erau în mod special 
mulţumiţi. 

— Domnule Brock, mi s-a adresat DeOrio. Aveţi ceva de zis? 

Nu pregătisem nici un fel de observaţii, dar nu mă temeam 


să mă ridic în picioare şi să spun ce simţeam. L-am privit pe 
Arthur drept în ochi şi am început. 

— Domnule Jăcobs, am avut întotdeauna mult respect pentru 
dumneavoastră şi am şi acum. Nu am nimic de spus în apărarea 
mea. Am greşit cînd am luat dosarul şi mi-aş fi dorit de o mie de 
ori să nu fi făcut aşa ceva. Căutam nişte informaţii despre care 
ştiam că sînt ascunse, dar asta nu e o scuză, îmi cer iertare în 
faţa dumneavoastră, a firmei şi a clientului dumneavoastră, 
RiverOaks. 

M-am aşezat şi nu i-am mai putut privi. Mordecai mi-a spus 
mai tîrziu că umilinţa mea a încălzit atmosfera cu cel puţin zece 


grade. 
In acel moment, DeOrio a făcut un lucru foarte înţelept. A 
trecut la punctul următor — acţiunea care încă nu fusese 


depusă. Noi ne propuneam să prezentăm o plingere în numele 
lui Marquis Deese şi Kelvin Lam şi să continuăm la fel cu toate 
persoanele evacuate pe care le puteam găsi. DeVon Hardy şi 
Lontae Burton muriseră, aşa că rămiîneau cincisprezece 
reclamanţi potenţiali. Aceasta fusese promisiunea lui Mordecai, 
pe care o făcuse cunoscută judecătorului. 

— Dacă vă recunoaşteţi responsabilitatea, domnule Jacobs, 
i-a spus onorabilul judecător, trebuie să discutăm despre daune. 
Cît oferiţi pentru închiderea acestor cincisprezece cazuri? 

Arthur s-a consultat în şoaptă cu Rafter şi Malamud şi i-a 
răspuns: 

— Ei bine, onorată instanţă, credem că acei oameni sînt 
lipsiţi de adăpost de circa o lună. Dacă le oferim cîte cinci mii de 
dolari, îşi pot căuta alte locuinţe, probabil mult mai bune. 

— E puţin, a răspuns DeoOrio. Domnule Green? 

— E mult prea puţin, a fost de acord Mordecăi. Din nou, eu 
evaluez cazurile în funcţie de ce ar putea face juraţii. E vorba de 
aceiaşi acuzaţi, aceeaşi conduită incorectă, aceiaşi juraţi. Pot 
foarte uşor să obţin cincizeci de mii în fiecare caz. 

— Cu cît aţi fi mulţumit? 

— Cu douăzeci şi cinci de mii. 

— Cred că ar trebui să plătiţi, i-a spus DeoOrio lui Arthur. Nu e 
o sumă absurdă. 

— Douăzeci şi cinci de mii, fiecăruia dintre cei cincisprezece? 
a întrebat Arthur, pierzîndu-şi calmul de obicei imperturbabil, în 
faţa asaltului din cele două părţi ale sălii de judecată. 


— Exact. 

A urmat o discuţie aprinsă între cei patru reprezentanţi ai 
firmei Drake & Sweeney; nici unul nu se lăsa mai prejos. Era clar 
că nu îi consultaseră pe avocaţii celorlalţi doi acuzaţi. Era 
evident că firma avea să accepte suma pentru a se ajunge la un 
acord. Gantry era total indiferent; nu erau banii lui în joc. In 
ceea ce îi privea pe cei de la RiverOaks, avocaţii lor 
ameninţaseră probabil cu un proces propriu, dacă nu se ajungea 
la o înţelegere. 

— Vom plăti douăzeci şi cinci de mii, a anunţat Arthur cu 
jumătate de glas şi, din acel moment, trei sute şaptezeci şi cinci 
de mii de dolari părăseau seifurile firmei Drake & Sweeney. 

Înţelepciunea consta în modul în care se spărgea gheaţa. 
DeOrio ştia că îi poate forţa să accepte pretenţiile materiale mai 
mici. Cînd banii începeau să curgă, nu se mai puteau opri pînă la 
capăt. 

În anul anterior, după plata salariului meu şi a beneficiilor şi 
punînd deoparte o treime din onorariile obţinute de mine, 
pentru cheltuieli suplimentare, circa patru sute de mii de dolari 
intraseră în buzunarele partenerilor. lar eu nu eram decit unul 
dintre cei opt sute de avocaţi. 

— Domnilor, trebuie să clarificăm două probleme. Prima este 
aceea a banilor — de ce sumă este nevoie pentru un acord în 
acest caz? A doua este problema acţiunii disciplinare împotriva 
domnului Brock. Se pare că una depinde de cealaltă. In astfel de 
întîlniri, acesta este momentul în care îmi place să am cite o 
discuţie particulară cu fiecare dintre părţi. Voi începe cu 
reclamantul. Domnule Green şi domnule Brock, sînteţi amabili 
să poftiţi în biroul meu? 

Grefierul ne-a însoţit pe holul din spatele sălii de judecată, 
apoi într-un splendid birou lambrisat în lemn, unde onorabilul 
şi-a scos roba şi a cerut ceai unei secretare. Ne-a oferit şi nouă, 
dar l-am refuzat. Grefierul a închis uşa, lăsîndu-ne singuri cu 
DeoOrio. 

— Facem progrese, ne-a spus el. Trebuie să vă spun, dom- 
nule Brock, că plingerea împotriva dumneavoastră, pentru 
încălcarea eticii profesionale, e o problemă. Inţelegeţi cît de 
serioasă este? 

— Cred că da. 

Şi-a pocnit încheieturile degetelor şi a început să măsoare 


camera în lung şi în lat. 

— Am avut, aici în District, un avocat care a făcut aceeaşi 
nebunie acum şapte sau opt ani. A plecat de la firma la care 
lucra cu un teanc de materiale de cercetare care, în mod mis- 
terios, au ajuns într-o altă firmă unde, din întîmplare, i s-a oferit 
respectivului o slujbă frumuşică. Nu-mi amintesc numele. 

— Makovek, Brad Makovek, i-am spus eu. 

— Exact. Ce s-a întîmplat cu el? 

— A fost suspendat doi ani. 

— Asta vor şi ei de la dumneata. 

— În nici un caz, domnule judecător, a intervenit Mordecai. 
să fiu al naibii dacă acceptam o suspendare de doi ani. 

— Cu cit aţi fi de acord? 

— Cu maximum şase luni. Şi nu e negociabil. Ascutaţi-mă pe 
mine, domnule judecător, tipii ăştia sînt speriaţi de moarte, ştiţi 
foarte bine. De ce să acceptăm orice? Prefer să apărem în faţa 
instanţei. 

— N-o să fie nici o instanţă, i-a spus judecătorul 
apropiindu-se de mine şi privindu-mă în ochi. Aţi fi de acord cu o 
suspendare de şase luni? m-a întrebat el. 

— Da, i-am răspuns. Dar vor trebui să plătească toţi banii. 

— Cit? l-a întrebat judecătorul pe Mordecai. 

— Cinci milioane. Aş obţine mai mult de la juraţi. 

DeOrio s-a îndreptat spre fereastră, ginditor, scărpinîndu-şi 
obrazul. 

— Eu zic că instanţa v-ar da cinci milioane, a spus el, fără să 
se întoarcă. 

— Eu zic că ne-ar da douăzeci. 

— Cine primeşte banii? a întrebat judecătorul. 

— Va fi un coşmar, a recunoscut Mordecai. 

— Cît reprezintă onorariul avocaţilor? 

— Douăzeci la sută. Din care jumătate se duce la o fundaţie 
din New York. 

Judecătorul s-a răsucit brusc şi a reînceput să umble de 
colo-colo, cu mîinile încleştate la ceafă. 

— Şase luni e o pedeapsă prea blindă, a spus el. 

— Asta e tot ce oferim noi, a ripostat Mordecai. 

— În regulă. Aşteptaţi să vorbesc şi cu ceilalţi. 


Discuţia noastră privată cu DeOrio a durat mai puţin de 
cincisprezece minute. Cu băieţii cei răi a fost nevoie de o oră. 
Bineînţeles, ei erau cei care dădeau banii. 

Am băut cîte o cola, aşezaţi pe o bancă în holul aglomerat al 
clădirii, uitîndu-ne, fără să ne vorbim, la sutele de avocaţi care 
se perindau pe acolo, vînînd clienţii şi dreptatea. 

Ne-am plimbat pe culoare şi i-am privit pe acuzaţii speriaţi, 
pe punctul de a fi aduşi în faţa tribunalului pentru tot felul de 
infracţiuni. Mordecai a stat puţin de vorbă cu nişte avocaţi pe 
care îi cunoştea. Eu nu am recunoscut pe nimeni. Avocaţii de la 
firmele mari nu-şi pierd timpul la Curtea Supremă. 

Grefierul ne-a găsit şi ne-a adus înapoi în sala de judecată, 
unde toţi participanţii reveniseră la locurile lor. Atmosfera era 
tensionată. DeOrio era agitat. Arthur şi compania păreau 
epuizați. Am luat loc şi l-am aşteptat pe judecător să vorbească. 

— Domnule Green, a început el, ne-am întîlnit cu avocaţii 
apărării. lată cea mai bună ofertă din partea lor: suma de trei 
milioane de dolari şi o suspendare de un an pentru domnul 
Brock. 

Mordecai, care abia se aşezase pe scaun, a sărit în sus. 

— Atunci ne pierdem vremea, a anunţat el, luîndu-şi 
servieta. Am sărit şi eu, pornind în urmă lui. 

— Vă rog să ne scuzaţi, onorată instanţă, i-a spus el, dar 
avem alte lucruri mai importante de făcut. 

Ne-am îndreptat spre culoarul dintre cele două rînduri de 
scaune. 

— Sînteţi liberi, a anunţat judecătorul, foarte nemulţumit. 

Am părăsit sala de judecată în grabă. 


38 


Tocmai descuiam portiera maşinii cînd telefonul celular a 
început să-mi ţiriie în buzunar. Era judecătorul DeOrio. Mordecai 
a izbucnit în rîs cînd m-a auzit spunînd: Da, domnule judecător, 
vom fi acolo în cinci minute. Am ajuns în zece, după ce ne-am 
oprit la toaletă la parter, am mers încet, pe scări şi i-am lăsat 
suficient timp lui DeOrio ca să se ia la pumni cu acuzaţii. 

Primul lucru pe care l-am observat cînd am intrat în sala a 


fost că Jack Bolling, unul dintre avocaţii firmei RiverOaks, îşi 
scosese haina, îşi suflecase miînecile cămăşii şi se muta mai 
departe de avocaţii de la Drake & Sweeney. Mă îndoiam că îi 
luase la palme, dar părea foarte doritor şi capabil să o facă. 

Teribilul verdict la care visa Mordecai să fie dat tuturor celor 
trei piriîţi era aproape fapt împlinit. Evident, RiverOaks fusese 
suficient de îngrozită de întîlnirea pentru obţinerea unui acord. 
Se făcuseră ameninţări şi, poate, compania hotărise să participe 
şi ea cu ceva bani. Nu aveam să aflăm niciodată. 

Am ocolit banca juraţilor şi m-am aşezat lingă Mordecai. 
Wilma Phelan plecase. 

— Sîntem pe-aproape, ne-a anunţat judecătorul. 

— lar noi ne gîndim să ne retragem oferta, a declarat 
Mordecai, printr-una dintre exploziile sale verbale. 

Nu discutasem nimic despre aşa ceva; nici ceilalţi avocaţi 
sau onorabilul judecător nu se aşteptaseră la asta. Uimiţi, au 
început să se privească unii pe alţii. 

— Calmaţi-vă, îl rugă DeoOrio. 

— Vorbesc foarte serios, domnule judecător. Cu cît stau mai 
mult în această sală, cu atît sînt mai convins că acest simulacru 
trebuie dezvăluit unor juraţi. Cît despre domnul Brock, fosta lui 
firmă poate insista cît doreşte pe acuzaţiile penale, ce mare 
scofală. Şi-au luat dosarul înapoi. Brock nu are cazier. Numai 
Dumnezeu ştie ciîţi traficanţi de droguri şi criminali are de 
judecat sistemul nostru; acuzarea lui ar deveni o glumă. Nu va 
merge la închisoare. Plingerea la barou? O vom lăsa să-şi 
urmeze cursul. Am să fac şi eu una împotriva lui Braden Chance 
şi poate chiar împotriva unora dintre avocaţii implicaţi în acest 
proces, ca să avem parte de un concurs ca pe vremuri, cu "cine 
scuipă mai departe". A arătat cu mîna spre Arthur şi a continuat: 
Dacă mergeţi la ziar, mergem şi noi la ziar. 

Centrul legal din strada 14 nu-şi făcea probleme pentru ce 
se publica despre el. Dacă lui Gantry îi păsa, nu lăsa să se vadă. 
RiverOaks ar fi continuat să facă bani, în ciuda presei 
defavorabile. Dar Drake & Sweeney avea numai reputaţia sa de 
apărat pe piaţă. 

Tirada lui Mordecai se ivise din senin, uluindu-i cu totul. 

— Aţi terminat? l-a întrebat DeoOrio. 

— Cred că da. 

— Bine. Oferta urcă pînă la patru milioane. 


— Dacă pot plăti patru milioane, sînt sigur că pot plăti şi 
cinci, spuse Mordecai, arătînd din nou spre Drake & Sweeney. 

Acest pirit a realizat anul trecut onorarii în valoare de 
aproape şapte sute de milioane de dolari! 

Făcu o pauză, pentru ca ecoul acelei cifre să străbată 
întreaga sală. 

— Şapte sute de milioane numai anul trecut! a repetat el şi a 
arătat apoi spre RiverOaks. lar acest pirit deţine terenuri şi 
bunuri imobiliare în valoare de trei sute cincizeci de milioane de 
dolari! Unde sînt juraţii? 

Cînd a tăcut, în sfîrşit, DeOrio l-a întrebat: 

— Aţi terminat? 

— Nu, domnule judecător, a răspuns el şi, într-o clipă, s-a 
calmat ca prin minune. Vom lua două milioane imediat — un 
milion ca onorarii, un milion pentru moştenitori. Restul de trei 
milioane va putea fi vărsat într-o perioadă de zece ani — trei 
sute de mii pe an, plus o dobîndă rezonabilă. Sînt sigur că piriţii 
pot să-şi permită să dea trei sute de mii pe an. S-ar putea să fie 
obligaţi să ridice chiriile şi cota onorariilor pe oră, dar sînt sigur 
că se pricep la asta. 

Un acord structural cu plata pe termen lung părea logic. Din 
cauza lipsei de stabilitate a moştenitorilor şi a faptului că 
majoritatea dintre ei erau încă necunoscuţi, banii aveau să fie 
păziţi cu stricteţe de Tribunal. 

Ultimul atac al lui Mordecai fusese de-a dreptul strălucit. Se 
putea deja observa o relaxare considerabilă a spiritelor în cadrul 
grupului de la Drake & Sweeney. Le oferise o portiţă de scăpare. 

Jack Bolling se apropie să se consulte cu ei. Avocaţii lui 
Gantry priveau şi ascultau, dar erau aproape la fel de plictisiţi ca 
şi clientul lor. 

— Aşa se poate, anunţă Arthur. Dar ne menţinem poziţia în 
legătură cu domnul Brock. Suspendare pe un an, sau nu facem 
nici un acord. 

Brusc, începeam din nou să-l urăsc pe Arthur. Eram ultimul 
lor pion şi, pentru a salva puţina demnitate pe care o mai aveau, 
se chinuiau să stoarcă atit sînge din rană cit se putea. 

Dar sărmanul Arthur nu negocia de pe o poziţie de forţă. Era 
disperat, şi asta se vedea foarte bine. 

— Ce mai contează? strigă Mordecai la el. Brock a fost de 
acord să sufere umilinţa renunţării la licenţă. Ce mai obţineţi cu 


însă şase luni în plus? E absurd. 

Cei doi reprezentanţi corporativi de la RiverOaks suportaseră 
destul. Înspăimîntaţi în mod natural de lumea tribunalelor, 
teama lor atinsese culmi noi după trei ore petrecute în preajma 
lui Mordecai. Nici o şansă să îndure şi două săptămîni de proces. 
Clătinau, nemulţumiţi, din cap, vorbindu-şi în şoaptă. 

Chiar şi Tillman Gantry se săturase de tirguiala lui Arthur. 
Cînd un acord era atît de aproape, trebuia să termine o dată, ce 
naiba! 

Cu citeva secunde mai devreme, Mordecai uriaşe: Ce mai 
contează? Avea dreptate. Într-adevăr, nu mai conta, mai ales 
pentru un avocat al străzii ca mine, a cărui muncă şi salariu şi 
statut ar fi rămas, din fericire, nemarcate de suspendarea tem- 
porară. 

M-am ridicat în picioare şi, foarte politicos, am început: 

— Onorată instanţă, haideţi să împărţim diferenţa în două. 
Noi am propus şase luni, dînşii doresc douăsprezece. Eu sînt de 
acord cu nouă. 

M-am uitat la Barry Nuzzo în timp ce rosteam aceste cuvinte 
şi el mi-a zîmbit sincer. 

Dacă Arthur ar fi deschis gura în acel moment, s-ar fi ales cu 
un pumn. Toată lumea s-a calmat, inclusiv DeoOrio. 

— Atunci, avem un acord, a rostit el, fără să mai aştepte o 
confirmare de la acuzaţi. 

Grefierul său extraordinar de eficient a bătut recordul la 
maşină şi, în numai cîteva minute, ne-a oferit un Memorandum 
de o pagină. L-am semnat rapid şi am plecat. 


La birou nu ne aştepta nimeni cu şampanie. Sofia făcea ceea 
ce făcea de obicei. Abraham participa la o conferinţă despre 
problemele oamenilor străzii, la New York. 

Dacă un birou de avocatură putea absorbi cinci sute de mii 
de dolari onorarii fără să se observe, acela era cu siguranţă 
Centrul legal din strada 14. Mordecai îşi dorea computere şi 
telefoane noi şi, probabil, un nou sistem de încălzire. Cea mai 
mare parte din bani urmau să ajungă în bancă, aşteptind 
dobinda şi vremuri mai grele. Era o asigurare frumuşică şi ea 
avea să ne asigure modestele salarii pe timp de cîţiva ani. 

Dacă Mordecai era nemulţumit cumva pentru faptul că 


trebuia să trimită restul de cinci sute de mii trustului Cohen, 
ascundea cu succes acest sentiment. El nu era genul de om care 
să-şi facă griji din cauza lucrurilor pe care nu le putea schimba. 
Biroul lui era plin de bătălii pe care putea să le cîştige. 

Era nevoie de cel puţin nouă luni de muncă grea pentru 
rezolvarea tuturor problemelor acordului Burton, şi acolo aveam 
să-mi petrec eu cea mai măre parte a timpului. Trebuia să 
stabilim moştenitorii, să-i găsim, să tratăm cu ei din clipa în care 
ar fi înţeles că erau bani de luat. Lucrurile se puteau complica. 
De exemplu, era posibil ca trupurile lui Kito Spires, Temeko, 
Alonzo şi Dante să fie exhumate, pentru a fi supuse unor teste 
ADN care să stabilească paternitatea. Dacă era într-adevăr tatăl 
lor, atunci era moştenitorul copiilor, care muriseră primii. Cum şi 
el murise, moştenirea sa trebuia deschisă şi moştenitorii săi 
localizaţi. 

Mama şi fraţii lui Lontae puneau probleme grave. Ei con- 
tinuau să aibă legături cu lumea străzii. Puteau fi eliberaţi 
condiţionat în cîţiva ani şi puteau să-şi facă apariţia după partea 
lor de bani, cu intenţii răzbunătoare. 

Mai existau alte două proiecte de un interes special pentru 
Mordecai. Primul era un program pro bono, organizat pe vremuri 
de Centrul legal şi la care se renunţase atunci cînd banii federali 
se evaporaseră. La nivelul maxim, programul beneficiase de 
ajutorul unui număr de o sută de avocaţi care lucrau cîteva ore 
pe săptămînă ca voluntari, pentru a-i ajuta pe oamenii străzii. 
M-a rugat să mă gîndesc la revitalizarea lui. Îmi plăcea ideea; 
puteam ajunge la mai mulţi oameni, puteam stabili mai multe 
contacte cu baroul şi ne puteam lărgi aria de lucru, pentru 
colectarea de fonduri. 

Acela era al doilea proiect. Sofia şi Abraham erau incapabili 
să le ceară oamenilor bani într-un mod eficient. Mordecai putea 
face să-ţi sară cămaşa de pe tine, dar ura să cerşească. Eu eram 
tînărul alb cu minte strălucită care putea pătrunde şi se putea 
amesteca în lumea profesioniştilor potriviţi, pentru a-i convinge 
să facă donaţii anuale. 

— Cu un plan bun, ai putea stringe două sute de mii pe an, 
mi-a spus el. 

— Ce s-ar putea face cu ei? 

— Am angaja vreo două secretare, vreo doi asistenţi, poate 
chiar încă un avocat. 


Ne aflam în camera din faţă, după plecarea Sofiei, privind 
cum se întunecă afară şi Mordecai a început să viseze. Ducea 
dorul zilelor în care şapte avocaţi se ciocneau unul de altul la 
Centru. Fiecare zi era un haos, dar mica firmă a străzii 
reprezenta o forţă. Ajuta mii de oameni fără adăpost. Politicieni 
şi birocraţi o respectau. Era o voce puternică, greu de ignorat. 

— În ultimii cinci ani am intrat în declin, mi-a spus el. Şi 
oamenii noştri suferă. Acesta e momentul nostru de glorie şi 
trebuie să întoarcem situaţia în favoarea noastră. 

Provocarea îmi revenea mie. Eu eram sîngele proaspăt, noul 
talent care putea revigora Centrul, ridicîndu-l la un nivel mai 
înalt. Puteam să-l fac să strălucească, prin prezenţa a zeci de 
voluntari. Puteam pune la punct un mecanism de colectare de 
fonduri, pentru a mă putea măsura cu oricare alt avocat. Ne 
puteam extinde, puteam chiar să scoatem scîndurile de la 
ferestrele de la etaj, pentru a umple clădirea cu avocaţi 
talentaţi. 

Drepturile oamenilor străzii puteau fi protejate, dacă 
ajungeau pînă la noi. lar vocea lor putea fi auzită prin noi. 


39 


Vineri, devreme, stăteam la biroul meu, văzîndu-mi fericit de 
treabă ca de obicei, în postura de avocat/asistent social, cînd 
firma Drake & Sweeney, în persoana lui Arthur Jacobs, mi-a 
apărut brusc în uşă. L-am salutat amabil şi precaut, iar el s-a 
aşezat pe unul dintre scaunele maronii. Nu dorea cafea. Nu 
dorea decit să stea de vorbă. 

Arthur era necăjit. L-am ascultat, ca hipnotizat, pe bătrînul 
avocat. 

Ultimele săptămîni fuseseră cele mai dificile din cariera sa 
profesională — în toţi cei şaizeci şi şase de ani cît durase 
aceasta. Acordul nu îl liniştise prea mult. Firma îşi revenise la 
ritmul obişnuit, după trecerea acelui hop, dar Arthur îşi pierduse 
somnul. Unul dintre partenerii lui comisese o gravă eroare şi, ca 
urmare, muriseră nişte oameni nevinovaţi. Drake & Sweeney 
avea să rămînă veşnic vinovată pentru moartea lui Lontae şi a 
celor patru copii ai ei, indiferent cîţi bani ar fi plătit în cadrul 


acordului. lar Arthur se îndoia că va putea trece vreodată peste 
asta. 

Eram prea surprins ca să mai spun ceva, aşa că îl ascultam. 
Mi-aş fi dorit să-l audă şi Mordecai. 

Arthur suferea şi curînd a început să-mi fie milă de el. Avea 
optzeci de ani, se gîndea la pensionare de vreo doi, dar acum nu 
mai ştia ce să facă. Era obosit să mai alerge după bani. 

— Şi nu mai am prea mulţi ani de trăit, a recunoscut el. 

Eu mă gindeam că era foarte posibil ca Arthur să participe la 
înmormiîntarea mea. 

Era fascinat de Centrul nostru legal şi i-am povestit cum 
ajunsesem eu acolo. De cînd exista? m-a întrebat. Cite persoane 
lucrau acolo? Ce surse de finanţare aveam? Cum funcţiona 
Centrul? 

Mi-a deschis o portiţă şi eu am profitat. Cum în următoarele 
nouă luni nu puteam practica avocatura, Centrul stabilise ca eu 
să pun în funcţiune un nou program de voluntariat pro bono, cu 
avocaţi de la marile firme din oraş. Cum firma lui era, 
întîmplător, cea mai mare, mă gindeam să încep de acolo. 
Voluntarii urmau să lucreze doar cîteva ore pe săptămînă, sub 
supravegherea mea. Astfel, puteam ajunge la mii de oameni ai 
străzii. 

Arthur ştia despre acest gen de programe; destul de vag, dar 
ştia. Nu mai lucrase fără onorariu de douăzeci de ani, 
recunoştea cu tristeţe. Era ceva normal pentru asociaţii tineri. 
Ce bine îmi aminteam eu lucrul acesta! 

Dar îi plăcea ideea. De fapt, cu cît vorbeam mai mult despre 
asta, cu atît programul devenea mai amplu. După cîteva minute, 
mi-a vorbit deschis despre ideea de a le cere tuturor celor patru 
sute de avocaţi ai săi din D.C. să-şi petreacă, săptăminal, citeva 
ore pentru ajutorarea celor săraci. | se părea firesc. 

— Te poţi descurca cu patru sute de avocaţi? m-a întrebat. 

— Bineînţeles, i-am răspuns, fără să am măcar idee despre 
cum să abordez o asemenea sarcină. Dar idei noi îmi veneau cu 
rapiditate în minte. Voi avea, totuşi, nevoie de ajutor, am 
adăugat. 

— Ce fel de ajutor? m-a întrebat el. 

— Ce-ar fi ca Drake & Sweeney să aibă un coordonator pro 
bono, angajat permanent? Persoana respectivă ar conlucra 
strîns cu mine, în toate aspectele legale privitoare la oamenii 


străzii. Ca să fiu sincer, cu patru sute de avocaţi, vom avea 
nevoie de cineva care să lucreze la voi. 

A reflectat la vorbele mele. Totul era nou pentru el şi totul 
suna bine. Am insistat. 

— Şi eu cunosc exact persoana potrivită pentru asta, i-am 
spus. Nu trebuie să fie avocat. Un asistent bun se poate 
descurca. 

— Cine? m-a întrebat. 

— Numele de Hector Palma vă spune ceva? 

— Vag. 

— Lucrează la filiala din Chicago, dar e din Washington. Era 
subalternul lui Braden Chance şi a fost dat la o parte. 

Ochii lui Arthur s-au îngustat puţin; încerca să-şi amintească. 
Nu eram sigur cît de multe ştie, dar nu mă îndoiam de 
onestitatea lui. Părea să fie profund mulţumit de această 
purificare a propriului său suflet. 

— Dat la o parte? 

— Da, chiar aşa. Locuia în Bethesda pînă acum două 
săptămîni şi, brusc, s-a mutat de acolo în miez de noapte. Un 
transfer rapid la Chicago. Cunoştea totul despre evacuări şi 
bănuiesc că Chance dorea să-l ascundă. 

Eram grijuliu. Nu aveam de gind să încalc acordul de 
confidenţialitate cu Hector. 

Nici nu trebuia. Ca de obicei, Arthur citea printre rînduri. 

— E din District? 

— Da, ca şi soţia lui. Au patru copii. Sînt sigur că ar fi fericit 
să se întoarcă aici. 

— ÎI interesează ajutorarea oamenilor străzii? m-a întrebat 
Arthur. 

— Ce-ar fi să-l întrebaţi? 

— Aşa am să fac. E o idee excelentă. 

Dacă Arthur dorea ca Hector Palma să se întoarcă la 
Washington pentru a pune sub control pasiunea proaspăt 
dobîndită a firmei pentru legislaţia oamenilor străzii, treaba se 
putea rezolva în mai puţin de o săptămînă. 

Programul prindea formă sub ochii noştri. Fiecare avocat al 
firmei Drake & Sweeney urma să se ocupe de un caz pe 
săptămînă. Asociaţii mai tineri se puteau ocupa de primiri, sub 
supravegherea mea şi, după ce cazurile ajungeau la firmă, urma 
ca ele să fie transmise celorlalţi avocaţi de către Hector Palma. 


Unele cazuri se puteau rezolva în cincisprezece minute, altele în 
cîteva ore pe lună, i-am explicat. Nici o problemă, mi-a spus 
Arthur. 

Aproape că îmi era milă de politicieni, birocraţi şi funcţionari, 
la gîndul că patru sute de avocaţi de la Drake & Sweeney vor fi 
cuprinşi brusc de fervoare pentru protecţia drepturilor oamenilor 
străzii. 

Arthur a rămas în biroul meu aproape două ore, cerîndu-şi 
scuze cînd şi-a dat seama că abuzase de atît de mult din timpul 
meu. Dar la plecare a fost mult mai fericit. Se întorcea la birou 
cu un nou scop; avea o misiune în viaţă. L-am condus la maşină 
şi, imediat după aceea, am alergat să-i povestesc lui Mordecai. 


Unchiul lui Megan avea o casă pe malul lacului Delaware, în 
apropiere de insula Fenwick, spre Maryland. Megan spunea că e 
o casă veche, ciudată, cu etaj şi o verandă mare, aproape pînă 
la ocean; avea trei dormitoare şi era perfectă pentru o evadare 
la sfirşit de săptămînă. Era mijlocul lui martie, frigul încă nu 
trecuse şi puteam sta lîngă foc, să citim cite o carte. 

A accentuat uşor partea despre cele trei dormitoare, care 
însemna că există loc destul pentru ca fiecare dintre noi să aibă 
parte de intimitate, fără ca lucrurile să se complice prea mult. 
Ştia că încă nu m-am refăcut după primă mea căsnicie şi, după 
două săptămîni de curte precaută, ajunseserăm amindoi la 
concluzia că nu puteam grăbi lucrurile. Dar mai era un motiv 
pentru care amintise de cele trei dormitoare. 

Am plecat din Washington vineri după-amiază. Eu eram la 
volan. Megan îmi arăta drumul. lar Ruby ronţăia fursecuri pe 
bancheta din spate, uimită de perspectiva de a-şi petrece cîteva 
zile în afara oraşului, departe de străzi, pe plajă, fără droguri şi 
fără alcool. 

Joi seara nu se drogase. Cu cele trei zile petrecute cu noi, 
făceau patru. Luni seara intenţionam să o cazăm la Easterwood, 
un mic centru de dezintoxicare pentru femei din apropiere de 
East Capitol. Mordecai făcuse puternice presiuni asupra cuiva de 
acolo şi Ruby urma să primească o cameră mică, cu un pat cald, 
cel puţin pentru nouăzeci de zile. 

Înainte de a ieşi din oraş, făcuse un duş la Naomi's şi se 
schimbase cu haine noi. Megan îi verificase toate hainele şi 


poşeta, în căutare de droguri. Nu găsise nimic. Era o imixtiune în 
intimitatea lui Ruby, dar în cazul drogaţilor lucrurile stau cu totul 
altfel. 

La asfinţit, am găsit şi casa. Mordecai o folosea o dată sau 
de două ori pe an. Cheia se afla sub covoraşul de la intrare. 

Eu am primit dormitorul de la parter, pe care Ruby îl con- 
sidera ciudat. Celelalte două dormitoare se aflau la etaj şi 
Megan dorea să stea aproape de Ruby în timpul nopţii. 


Sîmbătă a plouat — o aversă rece, însoţită de vînt, venită 
dinspre mare. Stăteam singur pe veranda din faţă, 
balansîndu-mă uşor într-un leagăn, învelit cu o pătură groasă, 
pierdut într-o lume de vis şi ascultînd valurile care se spărgeau 
undeva, dedesubt. Uşa de la intrare s-a închis, reţeaua metalică 
a pocnit în spatele ei şi Megan s-a îndreptat spre leagăn. A 
ridicat pătura şi s-a strecurat lîngă mine. Am tinut-o strîns în 
braţe; dacă n-aş fi făcut aşa, ar fi căzut pe verandă. 

Nici nu-mi era greu să o ţin. 

— Unde e clienta noastră? am întrebat-o. 

— Se uită la televizor. 

O rafală de vint ne-a lovit drept în faţă şi ne-am strîns mai 
aproape unul de altul. Lanţurile leagănului au scîrţiit mai tare, 
apoi au încetat cînd nu ne-am mai mişcat. Priveam norii 
învolburaţi deasupra apei. Timpul nu mai avea importanţă. 

— La ce te gindeşti? m-a întrebat ea în şoaptă. 

La totul şi la nimic. Departe de, oraş, puteam privi în urmă 
pentru prima dată, încercînd şă înţeleg. Cu treizeci şi două de 
zile înainte eram însurat cu altcineva, locuiam într-o altă casă, 
lucram la altă firmă şi nici nu o cunoşteam pe femeia pe care 
acum o ţineam în braţe. Cum era posibil ca viaţa să se schimbe 
atit de profund într-o singură lună? 

Nu îndrăzneam să mă gîndesc la viitor; trecutul încă nu se 
încheiase.