Lee Child — Jack Reacher — V16 Ancheta

LEE CHILD 


LEE CHILD 


ANCHE IA 


The Affair 


Pentagonul este cea mai mare clădire de birouri din lume - 
douăsprezece hectare, treizeci de mii de oameni, douăzeci 
şi opt de kilometri de coridoare - dar a fost construit cu 
doar trei uşi la stradă, fiecare dintre ele dând într-un pasaj 
pietonal păzit. Am ales-o pe cea dinspre sud-est, intrarea în 
holul principal, cea mai apropiată de metrou şi de staţia de 
autobuz, pentru că era cea mai aglomerată şi mai folosită 
de angajaţii civili, iar eu voiam să am cât mai mulţi civili în 
jur, de preferinţă un şir nesfârşit, din motive de siguranţă, 
adică, în mare, ca nu cumva să fiu împuşcat pe loc. 
Arestările se termină prost mai tot timpul, uneori 
accidental, uneori intenţionat, aşa că voiam martori. Voiam 
nişte ochi independenţi aţintiţi asupra mea, cel puţin la 
început. Îmi amintesc data, bineînţeles. Era marţi, 11 
martie 1997, ultima zi în care am intrat acolo ca angajat cu 
acte-n regulă al oamenilor care construiseră locul acela. 

Acum multă vreme. 

Din întâmplare, 11 martie 1997 era cu exact patru ani şi 
jumătate înainte ca lumea să se schimbe, într-o altă viitoare 
zi de marţi, şi, ca multe lucruri pe vremea aceea, măsurile 
de securitate la intrarea în holul principal erau serioase, 
dar nu isterice. Nu că aş fi putut provoca isterie. Nici pe 
departe. Îmi purtam uniforma de serviciu, curată, călcată, 
lustruită şi strălucitoare, acoperită din cap până în picioare 
cu treisprezece ani de medalii, insigne şi decoraţii. Aveam 
treizeci şi şase de ani, eram curajos şi mergeam ţeapăn ca o 
vergea de tun, tipicul maior al poliţiei militare americane, 


cu excepţia faptului că aveam părul prea lung şi nu mă 
bărbierisem de cinci zile. 

Pe atunci securitatea Pentagonului era asigurată de 
Serviciul de Pază şi Protecţie, iar de la patruzeci de metri 
distanţă am văzut zece dintre oamenii lor în hol. Mi s-a 
părut că sunt prea mulţi, ceea ce m-a făcut să mă întreb 
dacă erau toţi ai lor sau dacă unii dintre ei erau, de fapt, de- 
ai noştri, lucrând sub acoperire, aşteptându-mă. 
Majoritatea lucrătorilor noştri calificaţi sunt subofiţeri, iar 
ei îşi fac o mare parte din treabă jucând rolul altcuiva. Se 
dau drept colonei, generali, recruți, oricine altcineva, şi se 
pricep la asta. N-au nimic altceva de făcut toată ziua decât 
să îmbrace uniformele de la SPP şi să-şi aştepte ţinta. De la 
treizeci de metri nu-l recunoşteam pe niciunul, dar, la urma 
urmei, armata e o instituţie foarte mare, iar ei ar fi putut să 
aleagă oameni pe care eu să nu-i fi întâlnit niciodată până 
atunci. 

Am continuat să merg, parte a unui şuvoi de oameni care 
traversa holul înspre uşi, bărbaţi şi femei în uniforme, fie de 
serviciu, ca a mea, fie vechi uniforme de campanie cu model 
de camuflaj, cum aveam pe vremea aceea, alţii care clar 
erau militari, dar fără uniforme, îmbrăcaţi în costume sau în 
haine de lucru şi alţii care erau, evident, civili. Câţiva din 
fiecare categorie duceau cu ei sacoşe, serviete sau pachete, 
toţi încetinind, evitând să se lovească unul de altul şi 
amestecându-se, în vreme ce şuvoiul se îngusta într-un cap 
ascuţit de săgeată, apoi se subţia şi mai mult, 
transformându-se într-un şir indian de singuratici sau de 
perechi de colegi, pe măsură ce oamenii se pregăteau să 
intre. M-am aşezat în rând cu ei, între singuratici, în spatele 
unei femei cu mâini palide, nemuncite, şi înaintea unui tip 
purtând un sacou cam tocit la coate. Amândoi erau civili, 
funcţionari, probabil vreun soi de analişti, adică exact ceea 
ce urmăream. Ochi independenţi. Era aproape ora 
prânzului. Cerul era însorit, iar aerul de martie era călduţ. 
Vreme de primăvară în Virginia. De cealaltă parte a 


fluviului, cireşii erau pe cale să se trezească la viaţă. Încă 
puţin şi avea să izbucnească celebra înflorire. În toată 
nevinovata Americă, bilete de avion şi camere de luat de 
vederi stăteau pe mesele din holuri, pregătite pentru 
excursiile în capitală. 

Am aşteptat la rând. Mult în faţa mea, tipii de la SPP 
făceau ce fac de obicei agenţii de securitate. Patru dintre ei 
erau ocupați cu sarcini specifice, doi aflându-se în spatele 
unui ghişeu de informaţii şi doi verificându-i pe cei care 
aveau legitimaţii oficiale, apoi îndrumându-i către un 
turnichet. Doi stăteau chiar în spatele geamurilor, de 
cealaltă parte a uşilor, vigilenţi, cu capetele ridicate, privind 
drept în faţă, cercetând mulţimea care se apropia. Alţi 
patru se ţineau în umbră, în spatele turnichetelor, pur şi 
simplu adunaţi grămadă, stând la palavre. Toţi zece erau 
înarmaţi. 

Pe mine mă îngrijorau cei patru din spatele turnichetelor. 
Fără îndoială că, în 1997, Ministerul Apărării era umflat 
serios şi avea o schemă de personal suprapopulată în raport 
cu amenințările cu care ne confruntam pe atunci, dar, chiar 
şi aşa, era neobişnuit să vezi de serviciu patru tipi care nu 
au absolut nimic de făcut. Majoritatea posturilor de 
comandă măcar îşi obligau angajaţii care erau în plus să se 
prefacă ocupați. Dar ăştia patru nu păreau să aibă nici o 
treabă. M-am întins şi am încercat să mă uit la pantofii lor. 
Pantofii îţi pot spune multe. Cel mai adesea, deghizările 
celor sub acoperire nu merg atât de departe, mai ales într- 
un mediu cu oameni în uniforme. SPP-ul avea, în esenţă, 
rolul unei patrule de poliţie, aşa că, în măsura în care aveau 
de unde alege, tipii de la Serviciul de Pază şi Protecţie 
preferau încălţările tipice poliţiştilor, mari şi confortabile, 
potrivite pentru mers mult şi stat în picioare toată ziua. 
Subofiţerii poliţiei militare care se aflau sub acoperire se 
puteau încălţa cu pantofii proprii, care sunt uşor diferiţi. 

Dar nu le puteam vedea încălţările. Înăuntru era prea 
întuneric, iar ei erau prea departe. 


Şirul avansa într-un ritm rezonabil, ca înainte de 11 
septembrie. Fără nerăbdare morocănoasă, fără frustrare, 
fără teamă. Doar o rutină de modă veche. Femeia din faţa 
mea era dată cu parfum. Îl simţeam pe ceafa ei. Îmi plăcea. 
Cei doi tipi aflaţi în spatele geamului m-au remarcat de la 
vreo zece metri. Privirile lor s-au mutat de la femeie la 
mine. Au zăbovit asupra mea cu o clipă mai mult decât ar fi 
fost nevoie, după care au trecut la individul din spatele 
meu. 

Apoi au revenit. Ambii bărbaţi m-au cercetat fără reţinere, 
de sus până jos şi de la stânga la dreapta, vreme de patru 
sau cinci secunde, apoi eu am înaintat lent, şi atenţia lor s-a 
reîndreptat în spatele meu. Nu şi-au spus nimic unul altuia. 
N-au spus nimic nici altcuiva. Nu tu avertismente, nu tu 
semnale de alarmă. Două interpretări posibile. Prima, cazul 
cel mai bun: eram doar un tip pe care nu-l mai văzuseră 
până atunci. Sau poate ieşeam în evidenţă pentru că eram 
mai solid şi mai înalt decât oricare altul aflat pe o rază de o 
sută de metri. Sau poate pentru că purtam frunzele aurii de 
stejar specifice maiorilor şi medalii greu câştigate (inclusiv 
o Stea de Argint) care mă făceau să arăt ca un personaj 
dintr-o reclamă, dar, din pricina părului şi a bărbii, aveam, 
în acelaşi timp, aerul unui veritabil om al cavernelor, 
disonanţă vizuală care putea fi un motiv suficient pentru 
cea de-a doua privire lungă, aruncată din pură curiozitate. 
Să faci de santinelă e uneori plictisitor, iar apariţiile 
neobişnuite sunt întotdeauna bine-venite. 

A doua interpretare, cel mai rău scenariu: ei îşi primeau 
confirmarea, pur şi simplu, că evenimentul aşteptat chiar 
avusese loc şi că toate se petreceau conform planului. Ca şi 
cum s-ar fi pregătit, ar fi studiat fotografii şi şi-ar fi zis în 
sinea lor: „OK, el e aici, exact la timp, aşa că acum mai 
aşteptăm doar două minute până intră, apoi îl doborâm.” 

Pentru că eram aşteptat şi sosisem exact la timp. La ora 
douăsprezece aveam o întâlnire şi probleme de discutat cu 
un anume colonel aflat în biroul de la etajul trei al corpului 


C şi eram sigur că nu voi ajunge vreodată acolo. Să te 
arunci cu capul înainte într-o arestare dificilă era o tactică 
destul de brutală, dar, uneori, dacă vrei să te asiguri că 
plita e încinsă, singura cale să afli e să pui mâna pe ea. 

Tipul aflat înaintea femeii din faţa mea a intrat pe uşă şia 
ridicat un ecuson care îi atârna de gât pe un lănţişor. 1 s-a 
făcut semn să treacă mai departe. Femeia din faţa mea a 
înaintat, dar apoi s-a oprit brusc, pentru că, exact în acel 
moment, cei doi gardieni au hotărât să iasă de după geam. 
Femeia a rămas pe loc şi i-a lăsat să se strecoare prin faţa 
ei, în timp ce valul de oameni împingea înainte. Apoi ea a 
continuat să avanseze şi a intrat, iar cei doi tipi s-au oprit şi 
s-au aşezat chiar pe locul pe care stătuse ea, la nici un 
metru distanţă, dar invers, cu faţa spre mine, nu cu spatele. 

Blocau uşa. Se uitau drept la mine. Eram aproape sigur că 
făceau cu adevărat parte din personalul SPP Purtau 
pantofii tipici poliţiştilor, iar uniformele lor se lăsaseră, se 
întinseseră şi se modelaseră pe trupuri, arătând că fuseseră 
purtate multă vreme. Astea nu erau deghizări înhăţate 
dintr-un dulap şi îmbrăcate pentru prima oară în acea 
dimineaţă. M-am uitat peste umerii lor, înăuntru, la cei 
patru tovarăşi care nu făceau nimic şi am încercat să-mi 
dau seama, prin comparaţie, cât de bine stăteau hainele pe 
ei. Era greu de spus. 

În faţa mea, tipul din dreapta a spus: 

— Domnule, vă putem ajuta? 

— Cu ce? am întrebat eu. 

— Încotro vă îndreptaţi astăzi? 

— Sunt obligat să vă spun treaba asta? 

— Nu domnule, absolut deloc, a spus tipul. Dar, dacă aţi 
dori, v-am putea ajuta să ajungeţi mai repede. 

„Probabil pe vreo uşă dosnică într-o cămăruţă încuiată”, 
mi-am zis eu. Mi-am dat seama că şi ei se gândeau, ca şi 
mine, la martorii civili. 

— Sunt bucuros să-mi aştept rândul. Oricum, aproape am 
ajuns. 


Cei doi indivizi n-au răspuns nimic. Impas. Ora amatorilor. 
Era o prostie să încerce să pornească o arestare afară. Aş fi 
putut să împing, să mă zbat, să mă răsucesc, să fug şi să mă 
pierd în mulţime cât ai clipi. Iar ei n-ar fi tras. Nu afară. 
Erau prea mulţi oameni în hol. Prea multe victime 
colaterale. Nu uitaţi, era 1997. 11 martie. Cu patru ani şi 
jumătate înaintea noilor reguli. Ar fi fost mult mai bine să 
aştepte până când aş fi intrat pe coridor. Cei doi fraieri ar fi 
putut să închidă uşile în urma mea şi să formeze un zid în 
faţa lor, în vreme ce eu primeam veştile proaste la ghişeu. 
Teoretic, în acel moment aş fi putut să mă întorc şi să mă 
lupt pentru a trece de ei, dar asta mi-ar fi luat o secundă 
sau două, şi în intervalul ăsta, cei patru tipi care stăteau 
degeaba ar fi putut să mă împuşte în spate de vreo mie de 
ori. 

Iar dacă m-aş fi repezit înainte, m-ar fi putut împuşca în 
piept. Şi, oricum, unde să mă fi dus? Să evadezi în Pentagon 
nu era o idee prea bună. Cea mai mare clădire de birouri 
din lume. Treizeci de mii de oameni. Cinci etaje. Două 
pivnițe. Douăzeci şi şapte de kilometri de coridoare. Există 
zece holuri radiale între corpurile clădirii şi se spune că o 
persoană poate parcurge distanţa dintre două puncte 
oarecare din interior în cel mult şapte minute, timp calculat 
probabil în funcţie de ritmul oficial de marş al armatei, 
adică şase kilometri şi jumătate pe oră, ceea ce însemna că, 
dacă aş fi fugit cât mă ţineau picioarele, aş fi putut ajunge 
oriunde în aproximativ trei minute. Dar unde? Aş fi putut să 
găsesc vreo debara, să mai fur câte un prânz la pachet şi 
aşa să rezist o zi sau două, dar asta ar fi fost tot. Sau aş fi 
putut să iau ostatici şi să încerc să-mi pledez cauza, dar eu, 
unul, nu văzusem vreodată o acţiune de genul ăsta care să 
aibă sorţi de izbândă. 

Aşa că am aşteptat. 

SPP-istul aflat la dreapta mea a spus: „Domnule, aveţi 
grijă, vă doresc o zi bună”, apoi a trecut pe lângă mine, iar 
partenerul lui m-a depăşit pe cealaltă parte, amândoi 


plimbându-se încet, doi tipi fericiţi să iasă la aer, să 
patruleze, să-şi mai schimbe punctele de observaţie. Poate 
că, până la urmă, nu erau atât de proşti. Îşi făceau treaba şi 
se ţineau de plan. Încercaseră să mă ademenească într-o 
cămăruţă încuiată, dar eşuaseră, nu-i nimic, acum întorceau 
foaia direct la planul B. Aveau să aştepte până când voi 
intra, iar uşile se vor închide în urma mea, apoi vor trece în 
modulul de control al mulţimii, dispersând oamenii din 
apropiere, protejându-i în caz că s-ar trage focuri de armă 
din interior. Am presupus că geamul de la capătul 
coridorului trebuie să fi fost blindat, dar, dacă eşti isteţ, nu 
pariezi niciodată pe faptul că Ministerul Apărării s-a ales 
întocmai cu lucrurile pe care le-a plătit. 

Uşa era chiar în faţa mea. Era deschisă. Am inspirat adânc 
şi am păşit în hol. Uneori, dacă vrei să te asiguri că plita e 
încinsă, singura cale să afli e să pui mâna pe ea. 

Femeia cu parfumul şi mâinile palide era deja pe coridor, 
dincolo de turnichet. Fusese poftită să treacă mai departe. 
Chiar în faţa mea se afla ghişeul cu două posturi. În stânga 
erau cei doi agenţi care verificau legitimaţiile. Turnichetul 
stătea între ei, la nivelul şoldurilor. Cei patru oameni în plus 
din spatele lui tot nu făceau nimic. Continuau să stea 
grămadă, tăcuţi şi atenţi, ca o echipă independentă. Tot nu 
le puteam vedea pantofii. 

Am mai tras încă o dată aer în piept şi am păşit spre 
ghişeu. 

Ca un miel la tăiere. 

Tipul de la postul din stânga m-a privit şi a spus: 

— Da, domnule. 

Oboseală şi resemnare în vocea lui. Un răspuns, nu o 
întrebare, de parcă aş fi vorbit deja. Părea tânăr şi destul 
de isteţ. Probabil un SPP-ist adevărat. Subofiţerii poliţiei 
militare învaţă repede, dar nu s-ar putea ocupa de un birou 
de informaţii al Pentagonului, oricât de adânc sub acoperire 
se presupune că ar fi. 


Tipul de la ghişeu s-a uitat din nou la mine, întrebător, iar 
eu am spus: 

— Am o întâlnire la ora douăsprezece. 

— Cu cine? 

— Colonelul Frazer. 

Omul a părut că nu recunoaşte numele. Cea mai mare 
clădire de birouri din lume. Treizeci de mii de oameni. A 
frunzărit un registru mare cât o carte de telefon şi m-a 
întrebat: 

— E vorba de colonelul John James Frazer? Biroul de 
Relaţii cu Senatul? 

— Da, am răspuns. 

Altfel spus: vinovat. 

Departe în stânga mea, cei patru tipi liberi mă urmăreau. 
Dar nu se mişcau. Încă. 

Bărbatul de la ghişeu nu m-a întrebat cum mă cheamă. Pe 
de-o parte pentru că fusese probabil informat şi i se 
arătaseră fotografii, şi pe de altă parte pentru că uniforma 
mea de serviciu includea şi numele, înscris pe un ecuson, 
purtat, conform regulamentului, pe clapa buzunarului de la 
piept, în dreapta, perfect centrat, cu marginea superioară 
la exact şase milimetri sub cusătura de sus. 

Şapte litere: „REACHER”. 

Sau cincisprezece litere: „Arestaţi-mă pe loc”. 

— Colonelul John James Frazer e la 3C315. Ştiţi cum să 
ajungeţi acolo? m-a întrebat tipul de la ghişeul de 
informaţii. 

— Da, am spus. 

Etajul trei, corpul C, cel mai apropiat de coridorul radial 
numărul trei, sectorul numărul cincisprezece. Coordonatele 
geografice în versiunea Pentagonului, informaţie necesară, 
având în vedere că acesta acoperă o suprafaţă de 
douăsprezece hectare. 

— Domnule, să aveţi o zi minunată, a mai zis tipul, şi 
privirea lui naivă s-a mutat peste umărul meu, către 
următoarea persoană aflată la rând. 


O clipă, am rămas nemişcat. Mă împachetau frumos şi-mi 
puneau şi o fundă. Făceau ca totul să fie perfect. În Drept, 
testul general pentru a stabili culpabilitatea infractorilor 
este exprimat de latinescul actus non facit reum nisi mens 
sit rea, ceea ce înseamnă, în mare, că făcând anumite 
lucruri nu dai neapărat de belele decât dacă într-adevăr le 
faci cu intenţie. Standardul e faptă plus intenţie. Ei mă 
aşteptau să-mi dovedesc intenţia. Mă aşteptau să trec de 
turnichet şi să pătrund în labirint. Asta explica de ce toţi cei 
patru tipi în plus stăteau pe partea lor de poartă, nu pe a 
mea. Să trec bariera ar fi făcut ca totul să fie real. Poate că 
erau probleme care ţineau de jurisdicție. Poate că fuseseră 
consultaţi avocaţi. Frazer voia să-mi dea un şut în fund, dar 
la fel de mult voia să şi-l protejeze pe al lui. 

Am mai tras o dată aer în piept, am trecut bariera şi am 
făcut ca totul să fie real. Am luat-o printre cei doi agenţi 
care verificau legitimaţiile şi m-am strecurat printre 
marginile reci, metalice, ale turnichetului. Bara s-a retras. 
Nimic nu-mi lovea coapsele. Am păşit de cealaltă parte şi m- 
am oprit. Cei patru tipi în plus se aflau la dreapta mea. Le- 
am privit pantofii. Regulamentele armatei sunt surprinzător 
de vagi când vine vorba de încălţăminte. Pantofi simpli, 
negri, sau ceva asemănător, clasici, fără model, minimum 
trei perechi de inele pentru şireturi, cu vârful acoperit, 
tocuri de maximum cinci centimetri. Asta e tot ce scrie cu 
litere mărunte. Cei patru tipi din dreapta mea se 
conformaseră cu toţii, dar nu purtau pantofii tipici 
poliţiştilor. Spre deosebire de cei doi de afară. Cei patru 
etalau însă variante ale aceluiaşi model clasic. Încălţări bine 
lustruite, cu şireturile strâns legate, puţin încreţite şi uzate 
pe ici, pe colo. Poate chiar erau de la SPP Sau poate că nu. 
N-aveam cum să-mi dau seama. Nu atunci. 

Eu mă uitam la ei, iar ei se uitau la mine, dar niciunul 
dintre noi n-a scos o vorbă. l-am ocolit şi m-am afundat în 
clădire. Am parcurs corpul E, în sens invers acelor de 
ceasornic, şi la primul hol radial am cotit spre stânga. 


Cei patru m-au urmat. 

Se ţineau la aproximativ doi metri de mine, îndeajuns de 
aproape încât să nu mă scape din ochi, dar suficient de 
departe încât să nu mă înghesuie. Maximum şapte minute 
între două puncte. Eu eram carnea dintr-un sendviş. M-am 
gândit că există o altă echipă care mă aşteaptă la intrarea 
în 3C315 sau atât de aproape de acel loc pe cât mă vor lăsa 
să ajung. Mă duceam drept spre ei. N-aveam unde să fug, 
n-aveam unde să mă ascund. 

Am folosit nişte scări din corpul D şi am urcat două şiruri 
de trepte către etajul trei. Doar pentru amuzament, am 
schimbat direcţia, în sensul acelor de ceasornic, şi am 
traversat holul radial cu numărul cinci, apoi pe cel cu 
numărul patru. Corpul D era aglomerat. Oamenii se 
grăbeau dintr-un loc în altul, cu braţele încărcate de dosare 
kaki. Bărbaţi şi femei cu priviri goale, îmbrăcaţi în 
uniforme, păşeau energic pe coridoare. Locul mustea de 
lume. M-am ferit, am păşit în lateral şi am mers mai 
departe. La fiecare pas erau oameni care se uitau la mine. 
Părul şi barba. M-am oprit la ţâşnitoare, m-am aplecat şi am 
băut o gură de apă. Lumea trecea pe lângă mine. La doi 
metri în spatele meu, cei de la SPP se făcuseră nevăzuţi. 
Dar, la urma urmei, nu aveau cu adevărat nevoie să mă 
urmărească. Ştiau unde mă duc şi la ce oră trebuia să ajung 
acolo. 

M-am îndreptat, am pornit-o iar din loc şi am cotit la 
dreapta, pe coridorul cu numărul trei. Am ajuns în corpul C. 
Aerul mirosea a lână de uniformă, a detergent pentru 
podele şi, foarte vag, a fum de ţigară. Vopseaua de pe pereţi 
era groasă, tipică instituţiilor. Am privit în stânga şi în 
dreapta. Pe hol erau trei persoane, dar nici un grup mare în 
faţa sectorului cincisprezece. Poate că mă aşteptau 
înăuntru. Deja întârziasem cinci minute. 

Nu am cotit. Am rămas pe coridorul trei şi am traversat tot 
corpul B, către corpul A. Inima clădirii, acolo unde se 
sfârşesc toate holurile radiale. Sau încep, depinde cum 


priveşti lucrurile şi ce rang ai. Dincolo de corpul A nu maie 
nimic decât o curte pentagonală deschisă, de două hectare, 
asemenea găurii dintr-o gogoaşă unghiulară. Pe vremuri, 
oamenii îi spuneau Punctul Zero, deoarece se credea că 
ruşii au îndreptate permanent într-acolo cele mai puternice 
rachete, ca spre o ţintă mare şi grasă. Cred că se înşelau. 
Cred că ruşii aveau îndreptate într-acolo rachetele aflate pe 
locul cinci în topul celor mai puternice, asta doar în caz că 
primele patru atacuri n-ar funcţiona. Dacă eşti isteţ, nu 
pariezi nici că ruşii se aleg întocmai cu lucrurile pentru 
care au plătit. 

Am aşteptat în corpul A până când am depăşit cu zece 
minute ora de întâlnire. Mai bine să-i ţin pe jar. Poate că 
deja mă căutau. Poate că cei patru tipi în plus îşi primeau 
deja chelfăneala pentru că mă pierduseră. Am mai tras o 
gură de aer, m-am desprins de perete, m-am întors pe 
coridorul trei şi am traversat corpul B, către C. Am cotit cu 
paşi egali şi m-am îndreptat către sectorul cincisprezece. 

La intrarea în sectorul cincisprezece nu mă aştepta 
nimeni. Nici o echipă specială. Absolut nimeni. Coridorul 
era şi el complet gol în ambele sensuri, cât vedeai cu ochii. 
Şi tăcut. Am bănuit că toţi ceilalţi ajunseseră deja unde 
voiau. Întâlnirile de la ora douăsprezece erau în plină 
desfăşurare. 

Uşa sectorului cincisprezece era deschisă. Am bătut o 
dată, ca un gest de politeţe, ca un anunţ, ca un avertisment, 
apoi am intrat. Iniţial, majoritatea birourilor Pentagonului 
erau amenajate în spaţii deschise, împărţite cu ajutorul 
fişetelor şi al pieselor de mobilier în sectoare, dar, de-a 
lungul anilor, s-au construit pereţi şi s-au creat spaţii 
private. Biroul lui Frazer din 3C315 avea un aspect mai 
degrabă tipic. Era un spaţiu mic, pătrat, cu o fereastră fără 
privelişte, un covor pe podea, fotografii pe pereţi, o masă 
metalică specifică Ministerului Apărării, un scaun cu braţe 
şi două fără, o comodă şi un fişet dublu. 


Era un spaţiu mic, pătrat, fără nici o altă prezenţă umană, 
cu excepţia lui Frazer însuşi, aşezat pe scaunul din spatele 
biroului. El şi-a ridicat privirea spre mine şi a zâmbit. 

— Salut, Reacher, a spus. 

M-am uitat în stânga şi în dreapta. Nu era nimeni acolo. 
Absolut nimeni. Nu exista nici o baie privată. Nici o debara. 
Nici o altă uşă de nici un fel. Holul din spatele meu era gol. 
Uriaşa clădire era tăcută. 

— Închide uşa, a spus Frazer. 

Am închis uşa. 

— Stai jos, dacă vrei, a spus Frazer. 

M-am aşezat. 

— Ai întârziat, a spus Frazer. 

— Îmi cer scuze, am răspuns. Am fost reţinut. 

Frazer a încuviinţat din cap. 

— La ora douăsprezece, locul ăsta e un coşmar. Pauze de 
prânz, schimbări de tură, tot ce vrei. E o grădină zoologică. 
Niciodată nu îmi propun să plec pe undeva la ora prânzului. 
Pur şi simplu mă ascund aici. 

Avea vreo patruzeci şi cinci de ani, cam un metru 
şaptezeci şi cinci, în jur de nouăzeci de kilograme, umeri 
laţi, pieptul solid, faţa roşiatică, părul negru. Prin vene îi 
curgea mult sânge scoţian, filtrat de pământul mănos din 
Tennessee, locul lui de baştină. Luptase în Vietnam pe când 
era adolescent şi în Golf ca adult. Decoraţiile de război i se 
întindeau pe tot corpul ca o erupție. Era un războinic de 
modă veche, dar, din nefericire pentru el, ştia să vorbească 
şi să zâmbească la fel de bine pe cât ştia să lupte, aşa că 
fusese repartizat la Biroul de Relaţii cu Senatul, pentru că, 
acum, tipii care ţineau băierile pungii erau adevăratul 
inamic. 

— Deci, ce ai pentru mine? m-a întrebat. 

N-am zis nimic. Nici nu aveam nimic de zis. Nu mă 
aşteptasem să ajung aşa departe. 

Nu s-a lăsat. 

— Veşti bune, sper. 


— Nici un fel de veşti, am răspuns eu. 

— Nimic? 

Am dat din cap aprobator. 

— Nimic. 

— Mi-ai transmis că ai numele. Cel puţin, asta spunea 
mesajul tău. 

— Nu am numele. 

— Atunci, de ce ai zis aşa? De ce ai cerut să mă vezi? 

Am tăcut pentru o clipă. 

— A fost o scurtătură, am spus, în cele din urmă. 

— În ce sens? 

— Am lansat zvonul că am numele. Mă gândeam că cineva 
ar putea ieşi din bârlog să-mi închidă gura. 

— Şi n-a ieşit nimeni? 

— Până acum nu. Dar cu zece minute în urmă credeam că 
e altă poveste. În hol erau patru oameni în plus. În uniforme 
ale SPP-ului. M-au urmărit. Credeam că sunt o echipă de 
arestare. 

— Te-au urmărit până unde? 

— Prin corpul E, până în D. Pe urmă i-am pierdut pe scări. 

Frazer a zâmbit din nou. 

— Eşti paranoic, a spus el. Nu i-ai pierdut. Ţi-am zis, la ora 
douăsprezece se schimbă tura. Cei de la SPP vin şi ei cu 
metroul, ca toată lumea, stau la palavre câteva minute, apoi 
se îndreaptă spre sălile de şedinţă. Astea sunt în corpul B. 
Nu te urmăreau pe tine. 

N-am zis nimic. 

— Întotdeauna sunt şi grupuri care pierd vremea. Peste 
tot sunt. Avem mult prea mult personal. Va trebui făcut 
ceva. E inevitabil. Numai despre asta aud vorbindu-se în 
Congres, toată ziua, în fiecare zi. Nu avem cum să 
împiedicăm ce o să vină. Toţi ar trebui să ţinem cont de 
treaba asta. Mai ales oamenii ca tine. 

— Ca mine? 

— Sunt mulţi maiori în armata asta. Probabil, prea mulţi. 

— Sunt şi mulţi colonei, am spus. 


— Mai puţini colonei decât maiori. 

N-am zis nimic. 

— Eram şi eu pe lista celor care ar fi putut ieşi din bârlog? 
m-a întrebat el. 

„Tu erai singurul pe listă”, m-am gândit eu. 

— Eram? a repetat el. 

— Nu, am minţit eu. 

A zâmbit din nou. 

— Bun răspuns. Dacă aş fi avut ceva de împărţit cu tine, aş 
fi pus pe careva să te omoare acolo, în Mississippi. Poate 
chiar aş fi venit şi m-aş fi ocupat personal. 

N-am spus nimic. El m-a privit o clipă, apoi pe chip i s-a 
înfiripat un zâmbet, iar zâmbetul s-a transformat într-un 
hohot de râs pe care încerca din răsputeri să şi-l reţină, dar 
în zadar. A izbucnit ca un strănut, ca un lătrat, iar colonelul 
a trebuit să se lase pe spate şi să ridice ochii în tavan. 

— Ce? 

Privirea lui a revenit la nivelul meu. Încă mai zâmbea. 

— Îmi pare rău. Mă gândeam la cum se zice pe aici. Ştii? 
„Tipul ăla? Nici măcar n-a fost în stare să se lase arestat.” 

N-am spus nimic. 

El a continuat: 

— Arăţi groaznic. Să ştii că există frizerii pe aici. Ar trebui 
să vizitezi una. 

— Nu pot, am spus. Trebuie să arăt aşa. 

Cu cinci zile în urmă, părul meu fusese cu cinci zile mai 
scurt, dar se pare că şi pe atunci era suficient de lung, 
pare-se, ca să atragă atenţia. Leon Garber, care în acel 
moment era, din nou, superiorul meu, m-a chemat în biroul 
lui şi pentru că, printre altele, mesajul lui spunea: „Fără, 
repet, fără să te ocupi de nimic din ce ţine de aspectul 
personal”, m-am gândit că vrea să bată fierul cât e cald şi să 
mă admonesteze pe loc, câtă vreme dovezile încă mai 
existau, chiar acolo pe capul meu. Şi exact aşa a început 
întâlnirea. M-a întrebat: 


— Ce regulament al armatei acoperă problema aspectului 
personal al unui soldat? 

Întrebarea mi s-a părut destul de amuzantă, venind din 
partea lui. Garber era, fără îndoială, cel mai şleampăt ofiţer 
pe care îl văzusem vreodată. Era în stare să ia o haină de 
serviciu nou-nouţă şi, un ceas mai târziu, să arate de parcă 
trecuse cu ea prin două războaie, apoi dormise în ea şi 
supravieţuise şi în vreo trei bătăi prin baruri. 

— Nu-mi aduc aminte ce regulament acoperă problema 
aspectului personal al unui soldat, i-am răspuns. 

— Nici eu. Dar parcă îmi amintesc că, oricare ar fi 
regulamentul, standardele privind părul, unghiile şi igiena 
personală sunt în capitolul unu, secţiunea opt. Le pot 
vizualiza destul de limpede, chiar acolo, pe pagină. Mai ţii 
minte ce scrie? 

— Nu. 

— Zice că standardele privind lungimea părului sunt 
necesare pentru a menţine uniformitatea în rândul 
populaţiei militare. 

— Am înţeles. 

— Impune ca obligatorii acele standarde. Ştii care sunt? 

— Am fost foarte ocupat, am spus. Abia m-am întors din 
Coreea. 

— Eu am auzit că din Japonia. 

— Ăla a fost un popas. 

— Cât de lung? 

— Douăsprezece ore. 

— În Japonia n-au frizerii? 

— Sunt sigur că au. 

— Frizerilor japonezi le ia mai mult de douăsprezece ore 
să tundă pe cineva? 

— Sunt sigur că nu. 

— În capitolul unu, secţiunea opt, paragraful doi scrie că 
părul de pe creştetul capului trebuie să fie tuns cu grijă, că 
lungimea şi desimea nu trebuie să fie excesive sau să 


prezinte un aspect neîngrijit, încâlcit sau inegal. Scrie că, în 
schimb, părul trebuie să fie tuns pierdut. 

— Nu sunt sigur că înţeleg ce înseamnă asta. 

— Scrie că acest tip de frizură se caracterizează prin 
faptul că linia tunsorii soldatului se adaptează formei 
capului, curbându-se către interior, terminându-se firesc la 
baza gâtului. 

— O să mă ocup de asta. 

— Astea sunt obligaţii, înţelegi. Nu sugestii. 

— În regulă. 

— Paragraful doi zice că, atunci când părul este pieptănat, 
nu trebuie să cadă peste urechi sau peste sprâncene şi nu 
trebuie să atingă gulerul. 

— În regulă. 

— Tu nu ţi-ai descrie actuala frizură ca fiind neîngrijită, 
încâlcită sau inegală? 

— În comparaţie cu ce? 

— Şi cum e cu urechile, sprâncenele şi gulerul? 

— O să mă ocup, am repetat eu. 

Atunci, Garber a zâmbit, iar tonul întâlnirii s-a schimbat 
complet. 

— Până la urmă, cât de repede îţi creşte părul? m-a 
întrebat el. 

— Nu ştiu, am răspuns. Cred că are un ritm normal de 
creştere, presupun. Probabil la fel ca la toată lumea. De ce? 

— Avem o problemă, mi-a zis el. În Mississippi. 

Garber mi-a explicat că problema din Mississippi se 
referea la o femeie în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, pe 
nume Janice May Chapman. lar ea era o problemă pentru 
că era moartă. Fusese ucisă la o stradă distanţă de drumul 
principal al unui oraş numit Carter Crossing. 

— Era de-a noastră? am întrebat. 

— Nu, a spus Garber. Era civilă. 

— Atunci, cum de e o problemă? 

— Ajung şi acolo, a zis Garber. Dar mai întâi trebuie să 
auzi povestea. E capătul pământului acolo. Colţul de nord- 


est al statului, lângă graniţa dintre Alabama şi Tennessee. 
Există o linie de cale ferată de la nord la sud şi un drum 
forestier noroios care o traversează de la est la vest, pe 
lângă un izvor. Locomotivele se opreau acolo să se 
alimenteze cu apă, iar pasagerii coborau să mănânce, aşa 
că oraşul a crescut. Dar de la sfârşitul celui de-al Doilea 
Război Mondial mai trec pe acolo doar două trenuri pe zi, 
ambele marfare, fără pasageri, aşa că oraşul a luat-o iar la 
vale. 

— Până când...? 

— S-au făcut investiţii federale. Ştii cum e. Washingtonul 
nu putea să lase o mare parte din sud să se transforme în 
Lumea a Treia, aşa că am aruncat nişte bani acolo. Mulţi 
bani, de fapt. Ai observat vreodată că tipii care vorbesc cel 
mai tare despre executivul restrâns întotdeauna par să 
locuiască în statele cu cele mai mari subvenţii? Un executiv 
restrâns i-ar omori cu zile. 

— Cu ce s-a ales Carter Crossing? 

— Carter Crossing s-a ales cu o bază militară pe nume 
Fort Kelham. 

— OK, am zis. Am auzit de Kelham. Niciodată n-am ştiut 
exact unde se află. 

— Pe vremuri era uriaşă, a continuat Garber. Terenul a 
fost ocupat prin 1950, cred. Ar fi putut să ajungă la fel de 
mare ca Fort Hood, dar până la urmă s-a dovedit a fi prea 
departe de I-55 înspre est şi prea departe de 1-65 înspre 
vest pentru a fi utilă. Trebuie să mergi o grămadă cu 
maşina pe tot felul de drumuri lăturalnice doar ca să ajungi 
până acolo. Sau poate că politicienii din Texas sunt mai buni 
de gură decât cei din Mississippi. Oricum, Hood a ajuns în 
centrul atenţiei, iar Kelham s-a ofilit. S-a zbătut să 
supravieţuiască până la sfârşitul Războiului din Vietnam, pe 
urmă au transformat-o într-o tabără de instrucţie pentru 
rangeri militari. Ceea ce este şi acum. 

— Credeam că rangerii se antrenează la Benning. 


— 75-ul îşi trimite cei mai buni oameni la Kelham pentru o 
vreme. Nu e departe. Are ceva de-a face cu terenul. 

— 75-ul este un regiment de operaţiuni speciale. 

— Aşa mi s-a zis. 

— Sunt destui rangeri de la operaţiuni speciale în 
pregătire ca să ţină sub control un oraş întreg? 

— Aproape, a spus Garber. Nu e o localitate foarte mare. 

— Deci, despre ce vorbim? Un ranger a omorât-o pe Janice 
May Chapman? 

— Mă îndoiesc, a zis Garber. Probabil că a fost opera 
vreunui fermier local. 

— Există fermieri pe-acolo? Ferme măcar? 

— Pădurar atunci. Copaci sunt din belşug. 

— Nu contează, de ce vorbim noi despre asta? 

În acel moment, Garber s-a ridicat, a ieşit de după birou, a 
traversat camera şi a închis uşa. Era mai bătrân decât 
mine, normal, şi mult mai scund, dar cam la fel de solid. Şi 
acum era îngrijorat. Rareori se întâmpla să închidă uşa, şi 
mai rar se întâmpla să vorbească timp de cinci minute fără 
să trântească o predică, un aforism sau un slogan, menite 
să rezume într-o frază uşor de reţinut o idee pe care 
încerca să o sublinieze. S-a întors şi s-a aşezat din nou, iar 
pernuţa de pe scaun a fâşâit uşor sub greutatea lui. 

— Ai auzit vreodată de un loc numit Kosovo? 

— Balcani, am spus eu. Gen Serbia şi Croaţia. 

— O să izbucnească un război acolo. Se pare că noio să 
încercăm să-l oprim. Probabil că o s-o dăm în bară şi o să 
ajungem să bombardăm în neştire o tabără sau alta. 

— OK, am zis. Întotdeauna e bine să aiun plan B. 

— Chestia sârbo-croată a fost un dezastru. Ca şi Rwanda. 
O ruşine totală. Suntem în secolul XX, pentru Dumnezeu! 

— Mie mi se pare că s-a încadrat perfect în secolul XX. 

— Se presupune că, acum, lucrurile ar trebui să stea altfel. 

— Aşteptaţi secolul XXI. Asta-i sfatul meu. 

— N-o să aşteptăm nimic. O să încercăm să facem chestia 
din Kosovo aşa cum trebuie. 


— Păi, baftă. Nu veniţi la mine să vă ajut. Eu sunt doar un 
poliţist. 

— Avem deja oameni acolo. Ştii cum e, cu intermitențe. Vin 
şi pleacă. 

— Cine? 

— Pacificatori, a răspuns Gruber. 

— Adică, Naţiunile Unite? 

— Nu chiar. Doar băieţii noştri. 

— Nu ştiam. 

— Nu ştiai pentru că nimeni n-ar trebui să ştie. 

— De când e povestea asta? 

— Douăsprezece luni. 

— De un an de zile trimitem în secret trupe terestre în 
Balcani? 

— Nu e aşa mare brânză, a spus Garber. În parte, sunt 
operaţiuni de recunoaştere. În caz că se întâmplă ceva mai 
târziu. Dar mai ales e vorba de calmarea spiritelor. Acolo 
sunt multe tabere. Dacă întreabă careva, noi spunem 
întotdeauna că ceilalţi ne-au invitat. În felul ăsta, fiecare 
crede că tabăra cealaltă are parte de sprijinul nostru. E o 
măsură preventivă. 

— Pe cine am trimis? 

— Rangerii militari. 

Garber mi-a spus că Fort Kelham încă mai opera ca tabără 
oficială de instrucţie pentru rangeri, dar, în plus, era 
folosită pentru a caza două companii complete, gata 
pregătite, amândouă cu oameni aleşi pe sprânceană, din 
Regimentul 75. Se numeau Compania Alpha şi Compania 
Bravo, şi se deplasau în secret în Kosovo, prin rotaţie, câte o 
lună fiecare. Poziţia relativ izolată a bazei Kelham o făcea 
perfectă pentru operaţiuni clandestine. Nu că am fi avut 
într-adevăr nevoie să ascundem ceva, a spus Garber. Foarte 
puţin personal era implicat, iar misiunea era una 
umanitară, având cea mai curată motivaţie posibilă. Dar 
Washingtonul e Washington şi unele lucruri e mai bine să 
rămână nespuse. 


— Carter Crossing are o secţie de poliţie? am întrebat eu. 

— Da, are, mi-a confirmat Garber. 

— Lasă-mă să ghicesc: poliţiştii n-au ajuns nicăieri cu 
investigarea crimei, aşa că au de gând să tatoneze terenul. 
Vor să înscrie personalul de la Kelham pe lista lor de 
suspecți. 

— Da. 

— Inclusiv membrii companiilor Alpha şi Bravo. 

— Da. 

— Vor să le pună tot felul de întrebări. 

— Da. 

— Dar noi nu ne putem permite să-i lăsăm să întrebe nimic 
pentru că trebuie să ascundem toate sosirile şi plecările 
secrete. 

— Corect. 

— Au un motiv plauzibil? 

Am sperat că Garber va spune nu, în schimb, ela zis: 

— Uşor circumstanţial. 

— Uşor? 

— A fost un moment prost. Janice May Chapman a fost 
omorâtă la trei zile de la întoarcerea din Kosovo a 
Companiei Bravo, după cea mai recentă călătorie a lor. Ei 
vin direct cu avionul. Kelham are o pistă de aterizare. [i-am 
zis, e mult spaţiu acolo. Aterizează la adăpostul 
întunericului, de dragul discreţiei. Apoi compania care s-a 
întors îşi petrece primele două zile sub cheie, dând 
raportul. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, în a treia zi, compania care s-a întors primeşte 
o permisie de o săptămână. 

— Şi toţi se duc în oraş. 

— În general. 

— Inclusiv în centru şi pe străduţele din jur. 

— Acolo sunt barurile. 

— Şi în baruri fac cunoştinţă cu localnicele. 

— Ca întotdeauna. 


— Iar Janice May Chapman era o localnică. 

— Cunoscută ca fiind prietenoasă din fire. 

— Minunat! 

— A fost violată şi mutilată. 

— În ce fel mutilată? 

— N-am întrebat. N-am vrut să ştiu. Avea douăzeci şi şapte 
de ani. Şi Jodie are tot douăzeci şi şapte de ani. 

Singura lui fiică. Unicul lui copil. Foarte iubită. 

— Ce mai face? am întrebat. 

— E bine. 

— Unde e acum? 

— E avocat, a răspuns el, de parcă ar fi vorbit de un loc, nu 
de o profesie. 

Apoi m-a întrebat la rândul lui. 

— Ce mai face fratele tău? 

— E OK, din câte ştiu eu. 

— 'Tot la Trezorerie? 

— Din câte ştiu, da. 

— A fost un om bun, a spus Garber, de parcă plecarea din 
armată ar fi fost acelaşi lucru cu moartea. 

N-am zis nimic. 

— Ce ai face cu situaţia din Mississippi? m-a întrebat 
Garber. 

Era în 1997, nu uitaţi. 

— Nu putem să ţinem la distanţă poliţia locală. Nu în 
condiţiile astea. Dar nici nu ne putem aştepta la vreun soi 
de expertiză sau resurse din partea lor. Aşa că ar trebui să 
le oferim ajutor. Să trimitem pe cineva acolo. Putem face 
toată treaba în baza militară. Dacă vinovatul e un tip de la 
Kelham, o să-l servim pe tavă. În felul ăsta se face dreptate, 
iar noi putem ascunde ce avem de ascuns. 

— Nu-i chiar aşa uşor, a spus Garber. Lucrurile se 
complică. 

— În ce fel? 

— Comandantul Companiei Bravo e un individ pe nume 
Reed Riley. Îl ştii? 


— Îmi sună cunoscut. 

— Ar fi şi cazul. Taică-său e Carlton Riley. 

— Rahat! 

Garber a dat din cap aprobator. 

— Senatorul. Preşedintele Comisiei pentru Forţele Armate. 
Pe cale să devină cel mai bun prieten al nostru sau cel mai 
aprig duşman, în funcţie de direcţia din care bate vântul. 
Ştii şi tu cum e cu tipii ăştia. Pentru el valorează un milion 
de voturi ca fiu-său să fie căpitan de infanterie. Şi de două 
ori pe atât dacă e erou. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar 
întâmpla dacă unul dintre oamenii tânărului Reed s-ar 
dovedi a fi un ucigaş. 

— Avem nevoie de cineva la Kelham chiar acum. 

— Tocmai pentru asta ne-am întâlnit, tu şi cu mine. 

— Când mă vrei acolo? 

— Nu te vreau acolo, a spus Garber. 

Garber mi-a spus că prima lui alegere pentru misiunea de 
la Kelham n-am fost eu, ci un proaspăt maior din poliţia 
militară, pe nume Duncan Munro. Provenit dintr-o familie 
de militari, Steaua de Argint, Inima Purpurie şi aşa mai 
departe. Tocmai făcuse o treabă grozavă în Coreea, iar 
acum se descurca excelent în Germania. Era cu cinci ani 
mai tânăr decât mine şi, din câte auzisem, era exact aşa 
cum fusesem şi eu cu cinci ani în urmă. Nu-l întâlnisem 
niciodată. 

— Ia avionul în seara asta. Estimează că va ajunge mâine 
spre prânz. 

— Cum consideri tu, am spus eu. Presupun... 

— E o situaţie delicată. 

— Evident, am răspuns. Oricum, prea delicată pentru 
mine. 

— Nu te şifona! Am nevoie de tine pentru altceva. Ceva ce 
sper că vei considera la fel de important. 

— Cum ar fi? 

— Muncă sub acoperire, a spus el. De asta mă bucur că 
părul tău arată aşa. Încâlcit, neîngrijit. Există două capitole 


la care ne descurcăm foarte prost când suntem sub 
acoperire: părul şi pantofii. Pantofi îţi poţi lua din târg. Dar 
părul neîngrijit nu-l poţi cumpăra de pe-o zi pe alta. 

— Sub acoperire, unde? 

— În Carter Crossing, bineînţeles. Mississippi. În afara 
bazei. O să apari în oraş ca un fel de fost militar vagabond. 
Cunoşti genul. Tu o să fii tipul ăla care se simte acolo ca 
acasă pentru că mediul îi e familiar. Aşa că o să rămâi. O să 
dezvolţi o relaţie cu forţele locale de ordine şi o să-ţi 
foloseşti relaţia asta, clandestin, pentru a te asigura că atât 
ei, cât şi Munro fac lucrurile absolut perfect. 

— Vrei să mă dau drept civil? 

— Nu-i chiar atât de greu. Toţi suntem din aceeaşi specie, 
mai mult sau mai puţin. Te descurci tu. 

— O să fiu un investigator activ? 

— Nu. O să fii acolo doar pentru a observa şi a raporta. Ca 
la verificarea unui antrenament. Ai mai făcut aşa ceva. O să 
fii ochii şi urechile mele. Lucrurile trebuie să meargă 
absolut perfect. 

— Bine, am spus. 

— Alte întrebări? 

— Când plec? 

— Mâine-dimineaţă, la prima oră. 

— Şi ce înseamnă, pentru tine, că lucrurile trebuie să 
meargă absolut perfect? 

Garber a făcut o pauză, s-a foit pe scaun şi n-a răspuns la 
întrebare. 

M-am întors în camera mea şi am făcut un duş, dar nu m- 
am bărbierit. Când lucrezi sub acoperire, eşti ca un actor 
care intră în pielea personajului, iar Garber avea dreptate. 
Cunoşteam genul. Orice soldat îl cunoaşte. Oraşele de pe 
lângă bazele militare sunt pline de tipi care au ieşit din 
sistem dintr-un motiv sau altul, dar niciodată nu s-au 
îndepărtat prea mult. Unii rămân, alţii sunt obligaţi să se 
mute, iar cei care pleacă ajung în alt oraş, lângă o altă bază 
militară. Acelaşi lucru, dar altfel. Asta ştiu. Cu asta se simt 


în largul lor. Păstrează un fel de disciplină militară adânc 
înrădăcinată, ca un vechi obicei, ca un cod genetic rătăcit, 
dar renunţă la îngrijirea regulată. Vieţile lor nu mai sunt 
conduse de capitolul unu, secţiunea opt, paragraful doi. Aşa 
că nu m-am bărbierit şi nici nu mi-am pieptănat părul. L-am 
lăsat pur şi simplu să se usuce. 

Apoi mi-am întins lucrurile pe pat. Nu trebuia să merg în 
târg pentru pantofi. Aveam unii care se potriveau. Cu 
aproximativ doisprezece ani în urmă fusesem în Marea 
Britanie şi îmi cumpărasem o pereche de bocanci maronii 
de la un vechi magazin cu haine bărbăteşti dintr-un sat aflat 
în mijlocul pustietăţii. Erau nişte chestii mari, grele, solide. 
Erau bine îngrijiţi, dar un pic uzaţi şi încreţiţi. Rupţi în 
călcâie, la propriu. 

I-am pus pe pat şi acolo au rămas, singuri. Nu mai aveam 
alte haine personale. De nici un fel. Nici măcar şosete. Am 
găsit într-un sertar un vechi tricou de armată, din bumbac 
oliv-maroniu, care la început fusese trainic, dar acum era 
spălăcit şi subţire ca mătasea. M-am gândit că e genul de 
articol vestimentar pe care un tip l-ar ţine prin preajmă. L- 
am pus lângă pantofi. Pe urmă am mers până la magazinul 
garnizoanei şi m-am uitat pe la standurile pe care, de 
obicei, nu le frecventez. Am găsit o pereche de pantaloni de 
culoarea noroiului şi o cămaşă cu mâneci lungi care, la 
origine, fusese maronie, dar apoi fusese prespălată astfel 
încât culoarea pălise, transformându-se într-un soi de roz. 
Nu eram prea încântat, dar era singura opţiune pe măsura 
mea. Era la preţ redus, ceea ce mi s-a părut logic, şi, în 
principiu, semăna a haină de civil. Văzusem oameni purtând 
chestii şi mai urâte. Şi era versatilă. Nu ştiam sigur cum 
erau temperaturile în martie, în partea de nord-est a 
statului Mississippi. Dacă era cald, puteam sufleca 
mânecile. Dacă era frig, le puteam lăsa în jos. 

Am ales lenjerie de corp albă şi şosete kaki, apoi m-am 
oprit la articolele de toaletă, unde am găsit o periuţă de 
dinţi pentru călătorie care avea cam jumătate din lungimea 


normală. Mi-a plăcut. Capătul utilizabil era cuibărit într-un 
capac din plastic transparent, iar periuţa se scotea, se rotea 
şi se fixa cu un păcănit, căpătând lungimea normală şi fiind 
gata de folosire. Era clar concepută pentru a fi purtată în 
buzunar. Era uşor de transportat, iar partea cu peri 
rămânea curată. O idee mişto. 

Am trimis hainele direct la curăţătorie, pentru a le uza 
puţin. Nimic nu uzează lucrurile mai tare ca spălătoriile din 
bazele militare. Pe urmă am intrat într-un fast-food pentru 
un prânz întârziat. Acolo am dat peste un vechi prieten, 
coleg din poliţia militară, un tip pe nume Stan Lowrey. 
Lucrasem de multe ori împreună cu el. Stătea la masă, iar 
pe tava din faţa lui se găseau rămăşiţele unui hamburger 
dublu şi ale unei porţii de cartofi prăjiţi. Mi-am luat 
mâncarea şi m-am strecurat în faţa lui. 

— Aud că eşti pe cale să pleci în Mississippi, mi-a spus el. 

— De unde ştii? 

— Sergentul meu a aflat de la un sergent din biroul lui 
Garber. 

— Când? 

— Acum vreo două ore. 

— Grozav, am spus. Acum două ore, eu nici măcar nu 
ştiam. Câtă discreţie... 

— Sergentul meu zice că te duci pe post de vioara a doua. 

— Sergentul tău are dreptate. 

— Sergentul meu zice că anchetatorul principal e un puşti. 

Am dat din cap că da. 

— Eu o să fiu bona. 

— E nasol, Reacher. E aiurea rău de tot. 

— Doar dacă puştiul face treabă bună. 

— Ceea ce s-ar putea întâmpla. 

Am muşcat din sendviş, apoi am luat o gură de cafea şi am 
spus: 

— De fapt, nu ştiu dacă cineva poate să facă treabă bună. 
E vorba de puncte sensibile. S-ar putea să nici nu existe o 


cale de-a face treabă bună. S-ar putea ca Garber să mă 
protejeze şi să-l sacrifice pe puşti. 

— Continuă să visezi, prietene, a spus Lowrey. Tu eşti o 
mârţoagă, iar Garber ţi-a aruncat o minge joasă din celălalt 
capăt al terenului, cu toţi apărătorii pe fază. O nouă stea stă 
să răsară. Tu eşti deja istorie. 

— Atunci, şi tu la fel, am spus. Dacă eu sunt o mârţoagă 
înseamnă că tu eşti deja la poarta fabricii de clei. 

— Exact, a răspuns Lowrey. De-aia sunt îngrijorat. În seara 
asta o să încep să mă uit pe anunţurile cu oferte de muncă. 

În restul după-amiezii nu s-a mai întâmplat mare lucru. 
Rufele mele s-au întors de la curăţătorie, puţin spălăcite şi 
uzate de maşinile uriaşe. Fuseseră călcate la abur, dar o zi 
de călătorie avea să corecteze acest neajuns. Le-am lăsat pe 
podea, împăturite cu grijă peste pantofi. Apoi a sunat 
telefonul, iar un operator mi-a făcut legătura cu un apel de 
la Pentagon şi m-am trezit stând de vorbă cu un colonel pe 
nume John James Frazer. Acesta mi-a spus că, în prezent, 
lucrează la Biroul de Relaţii cu Senatul, dar anunţul ăsta 
ruşinos fusese precedat de întreaga lui biografie de război, 
astfel încât să nu-l clasific drept o jigodie. Apoi a zis: 

— Am nevoie să aflu imediat dacă există cea mai mică 
frântură ori dâră de indiciu sau de zvon despre cineva din 
Compania Bravo. Imediat, bine? Zi sau noapte. 

— lar eu am nevoie să aflu cum de poliţia locală ştie măcar 
că Bravo îşi are baza la Kelham. Credeam că trebuia să fie 
un secret. 

— Băieţii vin şi pleacă de acolo cu transportoare C5. Nişte 
avioane tare zgomotoase. 

— În toiul nopţii. Aşa că, din punctul de vedere al oricui 
altcuiva, ar putea fi transporturi de provizii. Fasole şi 
muniţie. 

— Acum vreo lună a fost o problemă cu vremea. Furtuni 
deasupra Atlanticului. Băieţii au întârziat. Au aterizat după 
ivirea zorilor. Au fost observați. Şi, oricum, pe lângă baza 
militară e un oraş. Ştii cum e. Localnicii bagă de seamă 


anumite tipare. Figuri cunoscute se perindă pe acolo o lună, 
apoi în următoarea dispar. Oamenii nu sunt tâmpiţi. 

— Deja există zvonuri şi indicii, am spus eu. Sincronizarea 
dă de înţeles. După cum aţi spus, oamenii nu sunt tâmpiţi. 

— Sincronizarea ar putea fi doar o coincidenţă. 

— Ar putea fi, am replicat. Să sperăm că aşa e. 

— Trebuie să aflu imediat dacă e ceva ce căpitanul Riley ar 
fi putut sau ar fi avut dreptul, sau ar fi trebuit să ştie, a 
insistat Frazer. Orice, OK? Fără întârziere. 

— Ăsta e un ordin? 

— E o cerere de la un ofiţer superior. Există vreo 
diferenţă? 

— Sunteţi în lanţul meu ierarhic? 

— Consideră că sunt. 

— Bine, am spus. 

— Orice, a repetat el. Mie, personal, şi cât mai repede. Să 
ajungă doar la urechile mele. Zi sau noapte. 

— Bine, am repetat. 

— E multă presiune pe treaba asta. Pricepi? Miza e foarte 
mare. 

— Bine, am zis pentru a treia oară. 

Apoi Frazer mi-a spus: 

— Dar nu vreau să faci ceva cu care să nu te simţi în largul 
tău. 

M-am culcat devreme, cu părul încâlcit, cu mâncărimi de 
la pernă pe faţa nebărbierită, iar ceasul deşteptător din 
capul meu m-a trezit la cinci, cu două ore înainte de ivirea 
zorilor, în ziua de vineri, 7 martie 1997. Prima zi din restul 
vieţii mele. 

Am făcut duş şi m-am îmbrăcat pe întuneric: şosetele, 
boxerii, pantalonii, vechiul meu tricou, noua mea cămaşă. 
Mi-am legat şireturile de la bocanci şi mi-am băgat în 
buzunar periuţa de dinţi, alături de un pachet cu gumă de 
mestecat şi un teanc de bancnote. Am lăsat în urmă restul. 
Fără vreun document de identitate, fără portofel, fără ceas, 


fără nimic. Intram în pielea personajului. M-am gândit că, 
dacă ar fi fost totul pe bune, aşa aş fi procedat. 

Apoi am plecat. Am mers pe aleea principală a garnizoanei 
şi am ajuns la corpul de gardă, iar Garber a ieşit să mă 
întâmpine în aer liber. Mă aştepta. Ora şase dimineaţa. Încă 
nu se luminase. Comandantul purta o ţinută de campanie 
pe care probabil o îmbrăcase cu doar o oră în urmă, dar 
arăta de parcă îşi petrecuse acea oră tăvălindu-se prin 
noroiul unei ferme. Ne-am aşezat în lumina gălbuie a unei 
lămpi cu gaz. Aerul era foarte rece. 

— N-ai o geantă? m-a întrebat Garber. 

— De ce aş avea o geantă? 

— Oamenii umblă cu genţi. 

— Pentru ce? 

— Pentru hainele de rezervă. 

— Nu am haine de rezervă. Pe astea a trebuit să mi le 
cumpăr special. 

— Ai ales cămaşa aia? 

— Ce are? 

— E roz. 

— Doar pe alocuri. 

— Te duci în Mississippi. O să te creadă ăia poponar. O să 
te omoare în bătaie. 

— Mă îndoiesc, am spus. 

— Ce-o să faci când hainele astea or să se murdărească? 

— Nu ştiu. O să-mi cumpăr altele, presupun. 

— Cum ai de gând să ajungi la Kelham? 

— M-am gândit să merg pe jos spre oraş şi să iau o cursă 
locală până în Memphis. Pe urmă să merg la ocazie. Îmi 
închipui că aşa se fac lucrurile astea. 

— Ai mâncat ceva de dimineaţă? 

— Sunt sigur că o să găsesc un local. 

Garber a tăcut o clipă, apoi m-a întrebat: 

— "Te-a sunat cumva ieri John James Frazer? De la Biroul 
de Relaţii cu Senatul? 

— Da, m-a sunat. 


— Ce impresie ţi-a lăsat? 

— Că o să avem mari necazuri dacă Janice May Chapman 
n-a fost omorâtă de un civil. 

— Atunci, să sperăm că aşa s-a întâmplat. 

— Frazer e în lanţul meu ierarhic? 

— Probabil că cel mai sigur e să presupui că da. 

— Ce fel de om e? 

— Acum e un om foarte stresat. Cinci ani de muncă s-ar 
putea duce dracului, tocmai când e mai important. 

— Mi-a spus să nu fac nimic cu care să nu mă simt în largul 
meu. 

— Prostii! a spus Garber. Nu eşti în armată ca să te simţi în 
largul tău. 

— Ce face un tip în permisie după ce se îmbată într-un bar 
nu e vina comandantului companiei. 

— Aşa e, în lumea reală, a spus Garber. Dar aici vorbim 
despre politică. 

Apoi a tăcut iar, doar pentru o clipă, de parcă ar fi avut 
mai multe idei de subliniat şi nu ştia cu care să înceapă. 
Însă, într-un final, s-a mulţumit să zică: 

— Păi, drum bun, Reacher. Jinem legătura, OK? 

Drumul până la depou a fost lung, dar deloc greu. Trebuia 
doar să pun un picior în faţa celuilalt. Pe lângă mine au 
trecut mai multe vehicule, dar nici un şofer n-a oprit ca să 
mă ia. Dacă aş fi fost în uniformă, poate că ar fi făcut-o. În 
inima Americii, cetăţenii din apropierea garnizoanelor se 
arată, de obicei, binevoitori faţă de vecinii lor militari. Am 
luat nepăsarea lor drept o dovadă că deghizarea mea era 
convingătoare. Eram bucuros că trecusem testul. Până 
atunci nu mă mai dădusem niciodată drept civil. Eram pe 
un teritoriu necunoscut. Ceva nou pentru mine. Niciodată 
nu fusesem civil. Presupun că, tehnic, fusesem totuşi, în cei 
optsprezece ani dintre naştere şi West Point, dar acei ani îi 
petrecusem într-o înşiruire neclară de baze ale infanteriei 
marine, din pricina carierei tatălui meu, iar viaţa de 
garnizoană, în mijlocul familiei unui militar de carieră, nu 


are nimic de-a face cu civilia. Absolut nimic. Aşa că 
plimbarea din acea dimineaţă mi s-a părut nouă şi 
experimentală. Soarele a răsărit în spatele meu, iar aerul a 
devenit cald şi înrourat, de pe drum ridicându-se o ceaţă 
care îmi ajungea până la genunchi. Mergeam prin ea şi mă 
gândeam la vechiul meu prieten Stan Lowrey, rămas în 
unitate. Mă întrebam dacă se uitase la anunţurile cu oferte 
de muncă. Mă întrebam dacă ar fi trebuit s-o facă. Mă 
întrebam dacă şi eu ar fi trebuit s-o fac. 

La vreo opt sute de metri de centru exista un local de 
mâna a doua, unde m-am oprit pentru micul dejun. Am 
cerut cafea, bineînţeles, şi ouă jumări. Simţeam că mă 
integrez destul de bine, din punct de vedere vizual şi 
comportamental. Mai erau acolo alţi şase clienţi. Toţi civili, 
toţi bărbaţi şi toţi nepieptănaţi şi neîngrijiţi, în raport cu 
standardele impuse pentru a menţine uniformitatea în 
rândul populaţiei militare. 'Toţi şase aveau capetele 
acoperite. Şase şepci cu plasă, pe care erau imprimate 
numele unor producători de echipamente agricole sau 
distribuitori de seminţe, cel mai probabil. Mă întrebam dacă 
n-ar fi trebuit să-mi iau şi eu o astfel de şapcă. Nu mă 
gândisem la asta şi nici nu văzusem vreuna în magazinul 
garnizoanei. 

Am terminat de mâncat, i-am plătit chelneriţei şi am mers 
mai departe, cu capul descoperit, până în staţia de autobuz. 
Mi-am cumpărat un bilet, m-am aşezat pe o bancă şi, 
treizeci de minute mai târziu, mă aflam undeva în spatele 
autobuzului, îndreptându-mă spre sud-vest. 

Drumul cu autobuzul a fost magnific, în felul lui. Distanţa 
nu era foarte mare, doar o mică porţiune din uriaşul 
continent, doar doi centimetri pe o hartă de o pagină, dar 
drumul a durat şase ore. Priveliştea ce se arăta la geam se 
schimba atât de încet, încât părea că nu se schimbă deloc, 
dar, chiar şi aşa, la capătul călătoriei peisajul era foarte 
diferit faţă de cum fusese la început. Memphis părea un 
oraş elegant, străbătut de străzi ude, compartimentat de 


clădiri scunde, vopsite în culori şterse, pastelate, care 
fremătau şi musteau de activităţi tainice, inexplicabile. Am 
coborât în staţie şi, vreme de câteva clipe, am rămas pe loc 
în strălucirea după-amiezii, ascultând murmurul şi 
freamătul oamenilor aflaţi la muncă sau la joacă. Apoi, cu 
soarele tot la dreapta mea, am înaintat către sud-est. 
Prioritatea numărul unu era găsirea unui drum lat care 
ducea afară din oraş, iar prioritatea numărul doi era o 
porţie de mâncare. 

M-am trezit într-un cartier insalubru, cu multe clădiri, plin 
de case de amanet, sex-shopuri şi birouri de garanţie a 
eliberărilor pe cauţiune. Mi-am dat seama că mi-ar fi fost 
aproape imposibil să fac rost de o maşină acolo. Acelaşi 
şofer care, la drum deschis, ar fi luat un autostopist, n-ar fi 
oprit niciodată în acea parte a oraşului. Aşa că am schimbat 
ordinea priorităţilor şi am mâncat ceva într-o cafenea 
slinoasă, resemnându-mă apoi cu o lungă drumeţie. Îmi 
doream un colţ cu un indicator, un pătrat mare şi verde, 
marcat cu o săgeată, pe care să scrie Oxford sau Tupelo sau 
Columbus. Din experienţa mea, un tip care stă sub un 
asemenea indicator, făcând semn cu degetul mare, nu lasă 
loc de îndoială cu privire la ceea ce vrea şi încotro se 
îndreaptă. Nu mai e nevoie de nici o explicaţie. 

Nu mai e nevoie ca şoferul să oprească şi să întrebe, lucru 
care ajută foarte mult. Oamenii nu se pricep să te refuze pe 
faţă. Deseori ei trec mai departe, doar ca să evite 
posibilitatea asta. Întotdeauna e mai bine să reduci 
confuzia. 

Am găsit un asemenea colţ, cu indicatorul aferent, la 
capătul unei plimbări de treizeci de minute, la marginea a 
ceea ce am luat drept o suburbie înfrunzită. Asta însemna 
că nouăzeci la sută dintre şoferii care treceau pe acolo erau 
nişte cucoane respectabile care se întorceau acasă, fapt 
care presupunea că aveau să mă ignore complet. Nici o 
cucoană de suburbie n-ar opri pentru un străin şi nici un 
şofer care mai are doar doi kilometri până acasă nu s-ar 


oferi să te ia în maşină. Dar să merg mai departe pe jos ar fi 
fost un progres iluzoriu. O falsă economie. Mai bine 
pierdeam timpul stând pe loc, decât să-l irosesc mergând şi 
consumând energie. Chiar dacă nouă vehicule din zece 
aveau să treacă în viteză pe lângă mine, am socotit că într-o 
oră tot aveam să mă pun în mişcare. 

Şi aşa a fost. Nici douăzeci de minute mai târziu, o 
camionetă veche a încetinit şi s-a oprit lângă mine, iar 
şoferul mi-a spus că se îndreaptă spre un depozit de 
cherestea aflat chiar la ieşirea din Germantown. Trebuie să 
fi fost evident că nu pricepeam o iotă din geografia locului, 
aşa că tipul mi-a spus că, dacă merg cu el, am să ies din 
zona urbană şi n-o să mai am în faţă decât drum drept spre 
nord-estul Mississippiului. M-am urcat şi, după alte 
douăzeci de minute, eram iar singur, pe breteaua unei 
şosele cu două benzi prăfuite, ce ducea clar în direcţia spre 
care voiam eu s-o apuc. De acolo m-a luat un tip într-un 
Buick sedan accidentat şi am trecut împreună graniţa 
statului, apoi am mers şaizeci şi cinci de kilometri spre est. 
Pe urmă un altul, într-o veche camionetă Chevy, m-a dus 
treizeci de kilometri spre sud, pe un drum lăturalnic, şi m-a 
lăsat la cotitura care, spunea el, era cea potrivită pentru 
mine. După-amiaza era pe sfârşite, iar soarele se îndrepta 
destul de repede spre asfinţit. Drumul din faţă era drept ca- 
n palmă, cu păduri joase de ambele părţi şi doar întuneric 
în zare. Mi-am zis că oraşul Carter Crossing se afla undeva 
pe acel drum, poate la vreo cincizeci-şaizeci de kilometri 
spre est, ceea ce mă apropia de îndeplinirea primei părţi a 
misiunii mele, adică pur şi simplu să ajung acolo. A doua 
parte era să iau contact cu poliţiştii locali, lucru care putea 
fi mai dificil. Nu exista nici un motiv pertinent pentru ca un 
vagabond aflat în trecere să lege amiciţii cu oameni în 
uniforme de poliţie. Nu exista nici o cale evidentă de a face 
asta, cu excepţia arestării, iar asta ar fi însemnat să pornim 
relaţia cu stângul. 


Dar, din întâmplare, ambele obiective au fost atinse dintr-o 
singură lovitură, pentru că primul automobil pe care l-am 
văzut îndreptându-se către est a fost o patrulă de poliţie ce 
se întorcea în oraş. Am făcut semn, şi tipul a oprit să mă ia. 
E] era genul care vorbea mult, iar eu eram un bun 
ascultător, şi în câteva minute am descoperit că unele 
dintre lucrurile pe care mi le spusese Garber erau greşite. 

Pe poliţist îl chema Pellegrino, ca pe apa minerală, dar asta 
n-a spus-o el. Am impresia că în acea parte a Mississippiului 
oamenii beau numai apă de la robinet. Dacă stau bine să mă 
gândesc, nu-i de mirare că a oprit să mă ia. Poliţiştii din 
oraşele mici sunt întotdeauna interesaţi de străinii ciudaţi 
care se pregătesc să intre pe teritoriile lor. Cea mai uşoară 
cale să afle cine sunt este să-i întrebe pur şi simplu, ceea ce 
Pellegrino a făcut numaidecât. I-am spus cum mă cheamă şi 
în câteva vorbe i-am înşirat povestea de acoperire. l-am zis 
că părăsisem recent armata şi că mă îndreptam spre Carter 
Crossing în căutarea unui prieten care s-ar fi putut să 
locuiască acolo. Am zis că amicul fusese repartizat ultima 
oară la Kelham şi era posibil să fi rămas prin zonă. 
Pellegrino n-a avut nimic de replicat. Doar şi-a luat ochii de 
la drum pentru o secundă şi m-a măsurat din cap până în 
picioare, evaluându-mă, apoi a încuviinţat din cap şi s-a 
uitat iar în faţă. Era potrivit de statură şi foarte gras, cu 
origini franceze sau italiene, cel mai probabil, avea părul 
negru, tuns scurt, pielea măslinie şi vinişoare sparte pe 
aripile nasului. Avea între treizeci şi patruzeci de ani, iar eu 
mi-am zis că, dacă nu se potoleşte cu mâncarea şi băutura, 
n-o s-o ducă mult peste cincizeci-şaizeci de ani. 

Mi-am terminat discursul, şi atunci a început el să 
vorbească, iar primul lucru pe care l-am aflat a fost că nu 
era chiar un mărunt poliţist de provincie. Din punct de 
vedere tehnic, Garber se înşelase. Carter Crossing nu avea 
un departament de poliţie. Carter Crossing se afla în 
comitatul Carter, iar comitatul Carter avea un şerif, cu 
jurisdicție peste tot ce se afla într-un perimetru de aproape 


o mie trei sute de kilometri pătraţi. Dar nu se găsea mare 
lucru pe acea suprafaţă de o mie trei sute de kilometri 
pătraţi, în afară de Fort Kelham şi de oraş, unde se afla şi 
biroul şerifului, ceea ce îi dădea, din nou, dreptate lui 
Garber. Dar Pellegrino era, fără discuţie, un ajutor de şerif, 
nu un ofiţer de poliţie, şi părea foarte mândru de funcţia 
asta. 

— Cât de mare e departamentul vostru? l-am întrebat. 

— Nu foarte. Şeriful, un detectiv în subordinea şerifului, 
mai suntem eu şi încă un ajutor în uniformă, mai avem un 
funcţionar civil şi o femeie la telefoane. Dar detectivul 
suferă cu rinichii şi e de mult în concediu medical, aşa că, 
de fapt, suntem doar noi trei. 

— Şi câţi locuitori are comitatul Carter? 

— Cam o mie două sute, a spusel. 

Mi s-a părut foarte mult pentru trei poliţişti în funcţie. 
Păstrând proporţiile, ar fi ca şi cum ai încerca să păzeşti 
New Yorkul cu o jumătate din actualul departament de 
poliţie al oraşului. 

— Asta include şi Fort Kelham? 

— Nu, ei sunt separați, a răspuns Pellegrino. Şi au alţi 
poliţişti. 

— "Totuşi, trebuie să fiţi tare ocupați, am insistat eu. Vreau 
să zic, o mie două sute de cetăţeni, o mie trei sute de metri 
pătraţi... 

— În momentul ăsta chiar suntem foarte ocupați, a spus el, 
dar n-a pomenit nimic despre Janice May Chapman. 

În schimb, mi-a descris un eveniment mai recent. Cu o 
noapte în urmă, la adăpostul întunericului, cineva parcase o 
maşină pe linia de cale ferată. Garber se înşelase iar. 
Spusese că pe acolo trec două trenuri pe zi, dar de la 
Pellegrino am aflat că în realitate era doar unul. Trecea fix 
la miezul nopţii, un gigant lung de un kilometru şi jumătate, 
care îşi târa încărcătura spre nord, de la Biloxi până la Gulf 
Coast. Acel tren de la miezul nopţii se izbise de vehiculul 
parcat, îl făcuse zob, îl împinsese de-a lungul şinelor şi îl 


azvârlise în pădure. Nu oprise. Din câte se pare, nici nu 
încetinise. Ceea ce însemna că mecanicul nici măcar nu 
observase. Era obligat să se oprească dacă lovea ceva pe 
linie. Politica celor de la căile ferate. Pellegrino era convins 
că se putea ca tipul să nu fi observat. Şi eu eram de aceeaşi 
părere. Mii de tone care vin cu viteză împotriva uneia 
singure, nici nu se compară. Pellegrino părea captivat de 
absurditatea situaţiei. 

— Adică cine ar face aşa ceva? Cine ar parca un automobil 
pe linia de cale ferată? Şi de ce? 

— Copiii? am spus. Pentru amuzament? 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată. Şi întotdeauna am avut 
copii. 

— Nu era nimeni în maşină? 

— Nu, slavă Domnului. Cum am spus, din câte ştim noi, a 
fost doar parcată acolo. 

— Furată? 

— Nu ştim încă. N-a mai rămas mare lucru din ea. Credem 
că s-ar putea să fi fost albastră. A luat foc. Au ars şi câţiva 
copaci odată cu ea. 

— N-a declarat nimeni o maşină dispărută? 

— Nu încă. 

— Cu ce altceva mai sunteţi ocupați? 

În acel moment, Pellegrino a tăcut, nu mi-a mai răspuns la 
întrebare, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva mersesem 
prea departe. Dar am rememorat schimbul de replici şi m- 
am gândit că era o întrebare rezonabilă. Făceam 
conversaţie, atâta tot. Dacă un poliţist zice că e tare ocupat, 
dar pomeneşte de doar o maşină distrusă, interlocutorul 
are dreptul să ceară mai multe informaţii, nu? Mai ales 
dacă merg împreună la ceas de seară, ca doi amici. 

Dar s-a dovedit că ezitarea lui Pellegrino avea la bază doar 
simpla curtoazie şi tradiționala ospitalitate sudică. 

— Păi, nu vreau să-ţi fac o impresie proastă, mai ales că 
eşti aici pentru prima dată. Dar o femeie a fost omorâtă. 

— Nu zău? 


— Acum două zile, m-a lămurit el. 

— Cum aşa? 

Şi, din nou, s-a dovedit că informaţiile lui Garber erau 
inexacte. Janice May Chapman nu fusese mutilată. Avea 
gâtul tăiat, dar asta era tot. lar o rană fatală nu e acelaşi 
lucru cu mutilarea. Nici pe departe. 

— De la o ureche la alta, mi-a spus Pellegrino. Chiar 
adâncă. O singură tăietură uriaşă. Urât. 

— Bănuiesc că tu ai văzut-o, am replicat eu. 

— Îndeaproape. 1 se vedeau şi oasele din gât. 1 se scursese 
tot sângele. Ca un lac. Urât de tot, ce să zic. O femeie 
atrăgătoare, chiar frumuşică, gătită pentru o seară în oraş, 
arătând ca scoasă din cutie, zăcea pur şi simplu pe spate, 
într-o baltă de sânge. Nu-i deloc în regulă. 

N-am spus nimic, dintr-un respect parcă impus de tonul lui 
Pellegrino. 

— A fost şi violată, a adăugat el. Doctorul a descoperit asta 
când i-a scos hainele şi a pus-o pe masă. Dacă nu cumva ai 
putea spune că s-a lăsat dusă de val în aşa hal încât, la un 
moment dat, să se trântească pe jos şi să-şi frece curu' de 
pietriş. Ceea ce nu cred că s-a întâmplat. 

— O cunoşteai? 

— O mai văzusem pe aici. 

— Şi cine a omorât-o? 

— Nu ştim. Un tip de la baza militară, probabil. Asta 
credem noi. 

— De ce? 

— Pentru că în compania lor îşi petrecea timpul. 

— Păi şi dacă detectivul vostru e bolnav, cine lucrează la 
caz? 

— Şeriful, a răspuns Pellegrino. 

— A, şi el are multă experienţă în materie de crime? 

— Ea, m-a corectat Pellegrino. Şeriful e o femeie. Noi îi 
spunem „şefa”. 

— Zău? 


— E o funcţie pentru care se organizează alegeri. Ea a 
strâns voturile. 

Am simţit o uşoară resemnare în vocea lui. Avea genul de 
ton pe care un tip îl foloseşte când echipa lui pierde marele 
meci. Asta e. 

— Tu ai candidat pentru post? l-am întrebat. 

— Toţi am candidat, a spus el. Cu excepţia detectivului. El 
avea deja probleme cu rinichii. 

N-am mai spus nimic. Maşina tremura din toate 
încheieturile şi se clătina. Cauciucurile lui Pellegrino păreau 
moi şi uzate. La contactul cu asfaltul scoteau un huruit 
monoton, baritonal. În depărtare, umbrele asfinţitului 
dispăruseră complet. Farurile luminau la vreo cincizeci de 
metri în faţă. Dincolo de ele, nu se zărea decât bezna. 
Drumul era drept, ca un tunel printre copaci. Arborii, care 
parcă ar fi prins rădăcini cu un secol în urmă pe terenul 
agricol abandonat, se răsuceau şi încercau să profite de 
mediul înconjurător, ca buruienile care se luptă pentru 
lumină, aer şi minerale. Apăreau fulgerător pe lângă noi, în 
strălucirea farurilor, ca şi cum ar fi înţepenit în plină 
mişcare. Pe marginea şoselei am remarcat un semn 
indicator de tinichea, aşezat într-o rână, uzat şi ciuruit de 
pete ruginii de mărimea unor monede, acolo unde se cojise 
smalţul. Reclama unui hotel pe nume 'Toussaint's. Promitea 
o aşezare convenabilă pe strada principală şi camere de cea 
mai bună calitate. 

— A ieşit numai datorită numelui. 

— Şeriful? 

— Că doar de ea vorbim. 

— De ce? Cum o cheamă? 

— Elizabeth Deveraux, a răspuns el. 

— Drăguţ nume, am zis. Dar nu mai bun decât Pellegrino, 
de exemplu. 

— Tăticul ei a fost şerif înaintea ei. A fost un om apreciat în 
anumite cercuri. Credem că unii au votat cu ea din 
loialitate. Sau poate au crezut că votează chiar pentru 


bătrân. Poate n-au ştiut că ela murit. Veştile ajung greu în 
anumite cartiere. 

— Carter Crossing e suficient de mare încât să aibă 
cartiere? am întrebat, mirat. 

— Două, cred. La vest şi la est de linia ferată. 

— Partea bună şi partea rea? 

— Ca peste tot. 

— De care parte e Kelham? 

— La est. Trebuie să conduci vreo cinci kilometri până 
acolo. Prin partea rea. 

— De care parte e hotelul ăsta, Toussaint's? 

— Nu o să stai la prietenul tău? 

— Când o să-l găsesc. Dacă o să-l găsesc. Până atunci, am 
nevoie de un loc. 

— 'Toussaint's e în regulă, a spus Pellegrino. Te duc eu 
până acolo. 

Şi m-a dus. Am ieşit din tunelul format de copaci, iar 
şoseaua s-a lărgit şi pădurea însăşi s-a redus la nişte arbuşti 
piperniciţi ce răsăreau când din stânga, când din dreapta, 
sufocaţi de buruieni şi gunoaie. Drumul s-a transformat 
într-o panglică de asfalt, întinsă pe o zonă plată de pământ 
de mărimea unui stadion. Aceasta cotea la dreapta, dând 
într-o stradă netedă, încadrată de clădiri scunde. Strada 
principală, probabil. Nu exista nici un fel de arhitectură. 
Doar construcţii, multe dintre ele vechi, majoritatea din 
lemn, cu ceva pietre la nivelul fundațiilor. Am trecut pe 
lângă o clădire pe care scria: Biroul şerifului din Carter, 
apoi pe lângă o parcare goală, pe lângă un local şi am ajuns 
la hotelul 'Toussaint's. Acesta fusese cândva un loc elegant. 
Era vopsit în verde, cu finisaje frumoase, cornişe şi grilaje 
de fier la balcoanele de la etajul al doilea. Arăta de parcă ar 
fi fost copiat după o clădire din New Orleans. Mai avea un 
panou spălăcit, cu numele înscris pe el, şi un rând de becuri 
chioare care luminau faţada, trei dintre ele fiind arse. 

Pellegrino a oprit, iar eu i-am mulţumit pentru drum şi am 
coborât. El a virat în spatele meu şi s-a întors pe drumul pe 


care venise, probabil pentru a-şi lăsa maşina în parcarea 
din faţa biroului şerifului. Am urcat un rând de trepte dintr- 
un lemn mâncat de viermi, am traversat o verandă 
scârţâitoare şi am intrat pe uşa hotelului. 

Înăuntru am găsit un mic hol pătrat şi o recepţie la care 
nu se afla nimeni. Podeaua era formată din scânduri 
îmbătrânite, parţial acoperite de un covor rărit, cu un 
model oriental. Biroul recepţionerului era o tejghea din 
lemn tare, lustruită până la strălucire de ani de uzură. Pe 
zidul din spatele ei se afla o reţea de casete. Patru pe 
lungime, şapte pe lăţime. Douăzeci şi opt de camere. 
Douăzeci şi şapte dintre ele îşi aveau cheile atârnând la 
locul lor. Nici o casetă nu conţinea scrisori, bileţele sau 
orice alt tip de comunicări. 

Pe tejghea se afla o sonerie, o chestie mică din alamă, care 
începuse să se înverzească pe margini. Am sunat de două 
ori şi, pentru o vreme, s-a auzit ecoul unui ţâr, ţâr politicos, 
dar acesta nu a produs nici un rezultat. N-a venit nimeni. 
Lângă şirul de casete era o uşă închisă, care aşa a şi rămas. 
Un birou dosnic, am presupus. Probabil gol. Nu vedeam nici 
un motiv pentru care proprietarul unui hotel ar evita în 
mod deliberat să-şi dubleze rata de ocupare. 

Am rămas nemişcat pentru câteva clipe, apoi am verificat 
o altă uşă aflată la stânga holului. Am deschis-o, dând peste 
un lobby neluminat, care mirosea a umezeală, praf şi 
mucegai. În întuneric se ghiceau nişte forme cocoşate pe 
care le-am luat drept fotolii. Nici urmă de activitate. Nici 
ţipenie de om. M-am întors la recepţie şi am apăsat iar 
soneria. 

Nici un răspuns. 

— Alo? am strigat. 

Nici un răspuns. 

Aşa că am renunţat pentru moment, am ieşit din nou 
afară, am traversat veranda tremurândă, am coborât 
treptele şubrede şi m-am oprit în umbră, pe trotuar, sub 
becurile stricate. Nu prea aveai ce să vezi. Pe cealaltă parte 


a străzii principale se întindea un lung şir de clădiri scunde. 
Probabil magazine. Toate întunecate. Dincolo de ele era 
beznă. Aerul nopţii era limpede, uscat şi călduţ. Martie în 
Mississippi. Din punct de vedere meteorologic, m-aş fi putut 
afla oriunde. În depărtare se auzea foşnetul vântului şi mici 
zgomote granulare, ca praful în bătaia vântului sau 
termitele care rod lemnul. Se auzea şi un ventilator montat 
în zidul restaurantului din capătul străzii. În rest nimic. Nici 
un sunet omenesc. Nici o voce. Nu tu zaiafet, nu tu trafic, 
nu tu muzică. 

Marţi seara, lângă o bază militară. 

Neobişnuit. 

Nu mai mâncasem de la prânzul luat în Memphis, aşa că 
m-am îndreptat către restaurant. Era o clădire îngustă, dar 
lungă, aşezată la capătul străzii principale. Intrarea în 
bucătărie se afla, probabil, în partea din spate. Dincolo de 
uşa din faţă am găsit un telefon public fixat în perete, o 
condică şi o recepţie. Mai departe se întindea un culoar 
drept şi lung, cu mese de patru persoane pe stânga şi mese 
de două persoane pe dreapta. Mese, nu separeuri, cu 
scaune de sine stătătoare. Ca într-o cafenea. Singurii clienţi 
ai localului erau un bărbat şi o femeie care aveau cam de 
două ori vârsta mea. Stăteau faţă în faţă la o masă cu patru 
locuri. Tipul ţinea în mână un ziar, iar ea, o carte. Se 
făcuseră comozi, de parcă ar fi fost bucuroşi să întârzie cu 
masa. Singurul membru al personalului care se vedea era o 
chelneriţă. Stătea aproape de uşa batantă din spate, care 
dădea spre bucătărie. M-a văzut intrând şi s-a grăbit să 
parcurgă întreg culoarul pentru a mă întâmpina. M-a 
îndrumat spre o masă de două persoane, aflată cam la 
jumătatea încăperii. M-am aşezat cu faţa spre intrare, cu 
spatele spre bucătărie. Nu aveam cum să supraveghez 
ambele uşi deodată, aşa cum aş fi preferat. 

— Ceva de băut? m-a întrebat chelneriţa. 

— O cafea neagră, i-am spus. le rog. 

A plecat, apoi s-a întors cu o cană de cafea şi cu un meniu. 


— Liniştită seară, i-am zis. 

A încuviinţat din cap, cu un aer nefericit, probabil 
îngrijorată pentru bacşişurile ei. 

— Au închis garnizoana. 

— Kelham? am întrebat. Au închis-o? 

Ea a aprobat iar din cap. 

— Au închis-o în după-amiaza asta. Sunt toţi acolo astă- 
seară, mănâncă haleală de la popotă. 

— Se întâmplă des chestia asta? 

— Nu s-a mai întâmplat niciodată până acum. 

— Îmi pare rău, am zis. Ce-mi recomanzi? 

— Pentru ce? 

— De mâncare. 

— Aici? Toate sunt bune. 

— Un cheeseburger, am spus. 

— În cinci minute, mi-a răspuns ea. 

A plecat, iar eu mi-am luat cafeaua şi am trecut iar pe 
lângă recepţie, spre telefonul public. Am scotocit prin 
buzunar şi am găsit trei monede de câte douăzeci şi cinci de 
cenți, din restul de la prânz. Îmi ajungeau pentru o 
convorbire scurtă, adică exact cum îmi plăcea mie. Am 
format numărul de la biroul lui Garber, iar un ofiţer de 
serviciu mi-a făcut legătura. 

— Ai ajuns? m-a întrebat el. 

— Da. 

— Călătoria a fost OK? 

— A fost în regulă. 

— Ai unde să stai? 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Mai am şaptezeci şi cinci de 
cenți şi patru minute până la masă. Trebuie să te întreb 
ceva. 

— Dă-i drumul. 

— Cine îţi dă informaţiile despre chestia asta? 

Garber a făcut o pauză. 

— Nu-ţi pot spune, a zis el. 

— Ei bine, oricine ar fi, e cam nesigur în privinţa detaliilor. 


— Se mai întâmplă. 

— Iar Kelham s-a închis. 

— Munro a făcut treaba asta de cum a ajuns acolo. 

— De ce? 

— Ştii cum e. Există riscul unor resentimente între oraş şi 
garnizoană. A fost o mişcare de bun-simţ. 

— A fost o recunoaştere a vinovâăţiei. 

— Păi, poate că Munro ştie ceva ce tu nu ştii. Nu-ţi face 
probleme din cauza lui. Treaba ta este să tragi cu urechea 
la ce fac poliţiştii locali. 

— Mă ocup de asta. M-a adus unul cu maşina. 

— A crezut povestea cu civilul? 

— Apărut că da. 

— Bun. Dacă se prind că ai vreo legătură, n-o să mai 
scoată o vorbă. 

— Am nevoie să afli dacă vreunul din Compania Bravo are 
o maşină albastră. 

— De ce? 

— Polițistul zice că cineva a parcat o maşină albastră pe 
linia de cale ferată. Marfarul de la miezul nopţii a făcut-o 
praf. S-ar putea să fi fost o încercare de a ascunde nişte 
dovezi. 

— Ar fi ars-o, cu siguranţă. 

— Poate că erau genul de dovezi pe care un incendiu nu 
le-ar fi ascuns. Poate o mare îndoitură pe bara de protecţie 
sau ceva. 

— Ce legătură ar putea avea asta cu o femeie care a fost 
hăcuită pe o alee? 

— N-a fost hăcuită. I s-a tăiat gâtul. Asta-i tot. Adânc şi 
larg. O singură tăietură, probabil. Polițistul cu care am 
vorbit zice că i-a văzut oasele. 

Garber a tăcut pentru o clipă. 

— Aşa sunt instruiți rangerii să procedeze. 

N-am zis nimic. 

El a mai stat o clipă pe gânduri, apoi m-a întrebat: 

— Dar ce legătură ar avea asta cu maşina? 


— Nu ştiu. Poate că niciuna. Dar hai să aflăm, OK? 

— Sunt două sute de inşi în Compania Bravo. Teoria 
probabilităților zice că o să fie în jur de cincizeci de maşini 
albastre. 

— Şi toate ar trebui să fie parcate în garnizoană. Hai să 
aflăm dacă vreuna dintre ele a dispărut. 

— Probabil că a fost un vehicul civil. 

— Să sperăm. Ar lămuri pista asta. Dar, oricum, trebuie să 
ştiu. 

— Asta-i ancheta lui Munro, a spus Garber. Nu a ta. 

— Şi mai trebuie să ştiu dacă cineva are zgârieturi de la 
pietriş, am adăugat. Pe mâini, pe genunchi şi pe coate, 
poate. De la viol. Polițistul zice că Chapman avea astfel de 
răni. 

— Asta-i ancheta lui Munro, a repetat Garber. 

N-am răspuns. Am văzut-o pe chelneriţă ieşind pe uşa de 
la bucătărie. Ducea o farfurie plină ochi cu un burger 
enorm şi o grămadă de cartofi prăjiţi, la fel de mare şi de 
încâlcită ca un cuib de veveriţă. 

— Trebuie să plec, şefu'. Te sun mâine. 

Am închis, apoi mi-am dus cafeaua înapoi la masă. 
Chelneriţa a lăsat jos farfuria, cu un gest oarecum 
ceremonios. Mâncarea arăta şi mirosea bine. 

— Mersi, i-am spus. 

— Să-ţi mai aduc şi altceva? 

— Îmi poţi spune despre hotel, am zis eu. Am nevoie de o 
cameră, dar n-am găsit pe nimeni. 

Chelneriţa s-a răsucit uşor pe călcâie, şi eu i-am urmărit 
privirea până la bătrânul cuplu aşezat la masa de patru 
persoane. Încă mai citeau. Fata mi-a spus: 

— De obicei stau o vreme aici, apoi se întorc. Atunci ar fi 
cel mai bun moment să-i prinzi. 

Pe urmă a plecat şi m-a lăsat să-mi văd de treabă. Am 
mâncat încet, savurând fiecare înghiţitură. Cei doi bătrâni 
stăteau nemişcaţi şi citeau. Femeia întorcea câte o pagină la 
fiecare două minute. Mult mai rar, tipul pocnea ziarul la 


mijloc, zgomotos, şi îl împăturea la pagina următoare. Îl 
studia intens. Parcă mânca din ochi tipăritura. 

Mai târziu, chelneriţa s-a întors, mi-a luat farfuria şi mi-a 
oferit un desert. A zis că are nişte plăcinte grozave. 

— Ies la o plimbare. Când mă întorc, arunc o privire 
înăuntru, şi dacă cei doi mai sunt încă aici, atunci mă opresc 
pentru o plăcintă. Bănuiesc că nu se grăbesc. 

— De obicei, nu, a spus ea. 

Am plătit pentru burger şi pentru cafea, adăugând un 
bacşiş care nu se putea compara cu cele lăsate de o sală 
plină de militari înfometați, dar a fost îndeajuns pentru a o 
face să zâmbească puţin. Apoi am ieşit iar pe stradă. 
Noaptea se răcise, şi în aer se ridicase o ceaţă uşoară. Am 
luat-o la dreapta, trecând pe lângă parcarea goală şi pe 
lângă biroul şerifului. Maşina lui Pellegrino era parcată în 
faţă, iar una dintre ferestrele clădirii era luminată, 
sugerând că o încăpere era ocupată. Am continuat să merg 
şi am ajuns la răscrucea unde cotiserăm. La stânga se afla 
şoseaua pe care Pellegrino mă adusese, prin pădure. La 
dreapta, drumul continua spre est, în întuneric. Probabil 
traversa linia de cale ferată, apoi ducea mai departe prin 
partea rea a localităţii, către Kelham. Garber îl descrisese 
ca pe un drumeag noroios, ceea ce se poate să fi fost 
cândva. Acum era o şosea rurală obişnuită, cu o suprafaţă 
pietruită, acoperită cu smoală. Era dreaptă şi neluminată. 
De-o parte şi de alta erau săpate şanţuri adânci. Pe cer se 
ridica o lună palidă, iar lumina era slabă. Am luat-o la 
dreapta şi am păşit în beznă. 

Două minute şi nici două sute de metri mai încolo am găsit 
linia de cale ferată. Mai întâi s-a ivit panoul de avertizare de 
pe marginea drumului: două braţe diagonale, unite la 
nouăzeci de grade, pe unul stând scris CALE FERATĂ şi pe 
celălalt TRAVERSARE. De stâlp erau ataşate semnale 
luminoase roşii, iar undeva mai departe ar fi trebuit să se 
afle un dispozitiv sonor într-o cutie. După alţi douăzeci de 
metri, şanţurile se terminau brusc, iar calea ferată însăşi 


era ridicată pe o movilă, strălucind vag în lumina lunii, două 
şine paralele care mergeau de la nord la sud, nu foarte bine 
nivelate şi nu tocmai drepte, având un aspect vechi, uzat şi 
neîntreţinut. Stratul de pietriş era bolovănos, compact şi 
năpădit de ierburi. M-am aşezat pe o traversă dintre şine şi 
m-am uitat mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. La 
douăzeci de metri spre nord, pe partea stângă, se zărea 
structura întunecată a unui vechi turn de apă în paragină. 
Acesta mai păstra încă un uriaş furtun moale, asemănător 
unei trompe de elefant, care, cândva, trebuie să fi fost 
conectat la izvorul cu apă proaspătă al localităţii Carter 
Crossing, pregătit să realimenteze lacomele locomotive cu 
aburi care opreau acolo. 

Am făcut o răsucire completă în beznă. Totul era perfect 
nemişcat şi cufundat în tăcere. Simţeam în aer izul de 
cărbune vegetal, venind, poate, dinspre nord, de acolo de 
unde maşina albastră arsese copacii. Simţeam şi o vagă 
mireasmă de grătar dinspre est, unde bănuiam că se afla 
restul oraşului, de partea rea a liniei de cale ferată. Dar în 
direcţia aia nu se vedea decât întunericul. Şi impresia unei 
adâncituri prin pădure, pe unde trecea drumul. Şi nimic 
mai mult. 

M-am întors pe unde venisem, călcând pe drumul tare, cu 
gândul la plăcintă, când am văzut în zare o pereche de 
faruri. O maşină mare sau o camionetă micuță venea spre 
mine, mişcându-se încet. A dat să cotească pe strada 
principală, apoi parcă s-a răzgândit. Poate că mă reperase 
în lumină. S-a îndreptat iar şi a continuat să avanseze. Eu 
mi-am văzut de drum. Era o camionetă-papuc, cu botul 
teşit. Luminile s-au intensificat, străpungând ceața. Puteam 
auzi bolborositul umed al unui vechi motor V-8. 

S-a apropiat pe contrasens, s-a oprit la şase metri de mine 
şi a rămas pe loc. Nu vedeam cine e în ea. Farurile 
străluceau prea tare. Am continuat să merg. N-aveam de 
gând să calc prin buruieni, iar marginea drumului era 
oricum îngustă, din pricina şanţului aflat la dreapta mea, 


aşa că mi-am menţinut traseul, ceea ce avea să mă ducă 
mai aproape de portiera şoferului. Acesta m-a văzut venind 
şi, când am ajuns la trei metri distanţă, a lăsat geamul în 
jos, şi-a sprijinit încheietura stângă de uşă şi mi-a barat 
drumul cu cotul. În acel moment, era suficientă lumină încât 
să-l disting. Era un civil, alb, greoi, purtând un tricou cu 
mânecile suflecate peste braţele groase, acoperite cu păr şi 
tatuaje. Avea plete ce nu mai fuseseră spălate de mai bine 
de o săptămână. 

Trei opţiuni. 

Prima: să mă opresc şi să stau la palavre. 

A doua: să calc prin buruienile aflate între şosea şi şanţ, ca 
să-l depăşesc. 

A treia: să-i rup braţul. 

Am ales prima opţiune. M-am oprit. Dar n-am stat la 
palavre. Nu imediat. Doar am rămas pe loc. 

Mai era un al doilea bărbat pe scaunul din dreapta. Acelaşi 
soi de individ. Tatuaje, plete, mizerie, unsoare. Dar nu 
identic. Un văr, poate, nu un frate. Amândoi se uitau fix la 
mine, cu genul ăla de insolenţă trufaşă, de joasă speţă, de 
care au parte un anumit gen de străini într-un anumit gen 
de baruri. M-am uitat, la rândul meu, drept la ei. Nu eram 
acel gen de străin. 

Şoferul m-a interpelat: 

— Cine eşti şi unde mergi? 

N-am zis nimic. Mă pricep să tac. Nu-mi place să vorbesc. 
Dacă aş fi nevoit, aş putea să-mi petrec restul vieţii fără să 
mai scot o vorbă. 

Şoferul nu s-a lăsat: 

— 'Ţi-am pus o întrebare. 

Două, de fapt, mi-am spus eu. Dar am tăcut. Speram să nu 
fiu obligat să-l lovesc pe tip. Nu cu mâinile. Nu sunt vreun 
obsedat de igienă, dar chiar şi aşa, cu un om ca ăla aş fi 
simţit nevoia să mă spăl îndelung după aceea, cu săpun 
bun, mai ales dacă se arăta o plăcintă la orizont. Aşa că mi- 
am propus să-i trag, în schimb, un şut. Mi-am imaginat 


mişcările: el deschide portiera, coboară, ocoleşte uşa, vine 
spre mine, apoi cade la pământ, vomând, râgâind şi 
ţinându-se cu mâinile de vintre. 

Nici o dificultate majoră. 

— Vorbeşti engleza? 

Am rămas tăcut. 

— Poate că e mexican, a intervenit tipul din dreapta. 

— Eşti mexican? m-a întrebat şoferul. 

N-am răspuns. 

— Nu arată a mexican, a zis şoferul. E prea mare. 

Ceea ce era adevărat, în general, deşi eu auzisem de un 
tip din Mexic pe nume Jose Calderon Torres care măsura 
doi metri douăzeci şi cinci, cu peste treizeci de centimetri 
mai mult decât mine. Mi-am amintit şi de un mexican pe 
nume Jose Garces de la Olimpiada de la Los Angeles care a 
ridicat haltere de peste o sută nouăzeci de kilograme, 
probabil mai mult decât cântăreau cei doi indivizi din 
camionetă la un loc. 

— Vii de la Kelham? m-a întrebat bărbatul de la volan. 

Există riscul unor resentimente între oraş şi garnizoană, 
spusese Garber. La o adică, oamenii sunt întotdeauna 
tribali. Poate că tipii ăştia o cunoscuseră pe Janice May 
Chapman. Poate că nu reuşeau să înţeleagă de ce se 
întâlnea cu soldaţi, şi nu cu ei. Poate că nu se uitaseră 
niciodată într-o oglindă. 

N-am spus nimic. Dar nici nu mi-am continuat drumul. Nu 
voiam să am camioneta liberă în spatele meu. Nu într-o 
zonă pustie, nu pe un drum de ţară întunecat. Pur şi simplu 
am rămas pe loc, uitându-mă ţintă la cei doi, la feţele lor, 
mai întâi la unul, apoi la celălalt, iar pe figura mea nu se 
citea mai nimic decât sinceritate, scepticism şi un uşor 
amuzament. E o expresie care, de obicei, funcţionează. De 
regulă provoacă o reacţie unui anumit tip de persoane. 

Primul care s-a simţit provocat a fost pasagerul. 

A coborât geamul şi a ieşit prin el, aproape până la talie, 
răsucindu-se şi aplecându-se astfel încât să mă privească 


drept în faţă peste capotă. Se ţinea de marginea ferestrei 
cu o mână, iar pe cealaltă o mişca, descriind rapid şi violent 
un arc de cerc, de parcă ar fi pocnit dintr-un bici sau ar fi 
aruncat cu ceva spre mine. 

— Cu tine vorbim, găozarule! 

N-am zis nimic. 

— E vreun motiv pentru care să nu cobor din camioneta 
asta ca să te rup în bătaie? a insistat el. 

— Două sute şase motive, am răspuns. 

— Ce? 

— Atâtea oase ai tu în corp. [i le-aş rupe pe toate până să 
apuci tu să mă atingi cu un deget. 

Asta l-a întărâtat pe amicul lui. Instinctul îi spunea să ia 
partea prietenului său şi să răspundă provocării. S-a 
aplecat şi el mai mult pe geamul din dreptul lui, spunând: 

— Aşa gândeşti? 

— Da, e un obicei bun. 

Ceea ce i-a închis gura tipului, în vreme ce încerca să pună 
cap la cap ce am vrut să spun, rememorând discuţia 
noastră. Buzele i se mişcau. 

— Hai să-şi vadă fiecare de treburile lui. Unde locuiţi voi, 
băieţi? 

Acum eu puneam întrebările, şi ei nu răspundeau. 

— Mie mi s-a părut că eraţi pe cale să cotiţi pe strada 
principală. Ăla e drumul vostru spre casă? 

Nici o reacţie. 

— Ce, sunteţi boschetari? 

Şoferul a spus: 

— Avem 0 casă. 

— Unde? 

— La un kilometru şi jumătate de strada principală. 

— Atunci, mergeţi acolo. Uitaţi-vă la televizor, beţi o bere. 
Nu vă faceţi griji pentru mine. 

— Eşti de la Kelham? 

— Nu, am răspuns. Nu sunt de la Kelham. 


Cei doi tipi au tăcut şi s-au cam dezumflat, ca nişte 
baloane de la o paradă, retrăgându-se pe geamuri, intrând 
la loc în cabină, aşezându-se din nou pe scaune. Am auzit 
pornind transmisia camionetei, maşina a dat cu spatele, 
repede, a virat şi s-a înclinat în timp ce făcea o întoarcere 
de 180 de grade, ridicând praful şi făcând să scârţâie 
cauciucurile, apoi s-a îndepărtat, a frânat brusc şi a cotit pe 
strada principală. S-a pierdut în zare dincolo de silueta 
întunecată a biroului şerifului. Am răsuflat uşurat şi mi-am 
reluat drumul. Fără stricăciuni. „Cele mai bune lupte sunt 
alea pe care nu le ai”, mi-a spus cândva un om înţelept. Nu 
e un sfat pe care să-l fi urmat mereu, dar de data asta eram 
mulţumit să plec mai departe cu mâinile curate, şi la 
propriu, şi la figurat. 

Atunci am văzut un alt vehicul apropiindu-se. A făcut 
acelaşi lucru pe care îl făcuse şi camioneta. A dat să 
cotească, apoi s-a oprit, s-a îndreptat din nou şi a luat-o 
spre mine. Era o maşină de poliţie. Îmi dădeam seama după 
formă şi mărime şi distingeam silueta unei sirene pe capotă. 
La început am crezut că e Pellegrino aflat în patrulare, dar 
când automobilul s-a apropiat, iar farurile s-au stins, am 
zărit o femeie în spatele volanului. Mississippi a devenit 
brusc mult mai interesant. 

Maşina s-a apropiat pe contrasens şi s-a oprit lângă mine. 
Era o veche maşină de poliţie Chevy Caprice, vopsită în 
culorile biroului şerifului din comitatul Carter. Femeia de la 
volan avea o coamă îndărătnică de păr negru, undeva între 
ondulat şi creţ, prinsă la spate într-o coadă de cal 
aproximativă. Faţa îi era palidă şi fără nici un cusur. Părea 
scundă stând pe scaun, ceea ce însemna ori că era mică de 
înălţime, ori că scaunul se lăsase după ani întregi de 
utilizare. Am hotărât în mintea mea că scaunul trebuie să se 
fi lăsat, pentru că braţele ei păreau lungi, iar lăţimea 
umerilor nu indica o persoană mică de statură. l-am dat în 
jur de treizeci şi cinci de ani, destul de bătrână ca să arate 
ceva uzură, suficient de tânără ca să se mai bucure de 


viaţă. Zâmbea uşor, iar surâsul i se citea în ochi, care erau 
mari, negri, umezi şi păreau să aibă un soi de sclipire în ei. 
Deşi asta putea să fi fost doar o reflexie a panoului de bord 
al Chevy-ului. 

Şi-a coborât geamul şi s-a uitat drept la mine, cercetându- 
mi mai întâi chipul, apoi măsurându-mă cu grijă de sus până 
jos, de la stânga la dreapta, de la pantofi până la freză, iar 
în privirea ei se citea doar francheţea. M-am apropiat ca să 
mă poată vedea mai bine şi să o văd mai bine. E puţin spus 
fără nici un cusur. Era de-a dreptul spectaculoasă. Avea un 
revolver într-un toc aşezat pe şoldul drept, iar lângă ea se 
afla o puşcă îndesată cu ţeava în jos într-o teacă fixată între 
scaune. O staţie de emisie-recepţie stătea atârnată sub 
bord, pe partea din dreapta, iar un microfon cu fir 
cârlionţat era fixat într-un suport, lângă volan. Maşina 
părea veche şi uzată, aproape sigur cumpărată la mâna a 
doua de la vreo municipalitate mai bogată. 

— Eşti tipul pe care l-a adus Pellegrino, a spus ea. 

Vocea îi era liniştită, dar răspicată, caldă, dar nu blândă, şi 
vorbea cu un accent care părea local. 

— Da, doamnă, am răspuns. 

— Eşti Reacher, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— Eu sunt Elizabeth Deveraux. Sunt şeriful de aici. 

— Îmi pare foarte bine să vă cunosc. 

Ea a făcut o mică pauză, apoi a continuat: 

— Ai luat deja cina? 

Am dat din cap că da. 

— Dar nu şi desertul, am precizat. De fapt, chiar acum mă 
întorceam la restaurant pentru o plăcintă. 

— Obişnuieşti să faci câte o plimbare între feluri? 

— Îi aşteptam pe oamenii de la hotel. Nu păreau să se 
grăbească prea tare. 

— Acolo o să rămâi peste noapte? La hotel? 

— Aşa sper. 

— Nu stai la prietenul tău? 


— Încă nu l-am găsit. 

A încuviinţat din cap, la rândul ei. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine, a spus ea. Caută-mă la 
restaurant. În cinci minute, OK? 

Vocea îi era autoritară, dar nu amenințătoare. Nu avea un 
plan. Doar un soi de uşurinţă în a comanda, care am bănuit 
că provenea din faptul că fusese mai întâi fată de şerif, 
înainte de a ajunge ea însăşi şerif. 

— OK, am spus. În cinci minute. 

A ridicat la loc geamul, a dat cu spatele şi a virat, într-o 
versiune mai lentă a aceloraşi manevre pe care le făcuseră 
cei doi tipi cu camioneta. A aprins iar farurile şi s-a 
îndepărtat. I-am văzut becurile de frână înroşindu-se, iar 
maşina cotind pe strada principală. Am urmat-o pe jos, 
printre buruieni, mergând între şosea şi şanţ. 

Am ajuns la restaurant încadrându-mă lejer în cele cinci 
minute impuse şi am găsit maşina lui Elizabeth Deveraux 
parcată în faţă, lângă bordură. Ea însăşi era aşezată la 
aceeaşi masă la care stătusem şi eu. Bătrânul cuplu 
plecase, în sfârşit. Locul era gol, cu excepţia şerifului şi a 
ospătăriţei. 

Am intrat. Deveraux n-a spus nimic, dar a împins cu 
piciorul uşor în afară scaunul din faţa ei. O invitaţie. 
Aproape o poruncă. Chelneriţa a priceput mesajul. Nu a 
încercat să mă aşeze în altă parte. Era clar că Deveraux 
comandase deja. I-am cerut fetei o felie din cea mai bună 
plăcintă şi încă o cană de cafea. Aceasta a trecut în 
bucătărie, iar în local s-a aşternut tăcerea. 

De aproape eram gata să recunosc că Elizabeth Deveraux 
era o femeie foarte atrăgătoare. Cu adevărat frumoasă. 
Acum, că nu mai era în maşină, părea relativ înaltă, iar 
părul ei era uimitor. Doar coada de la spate trebuie să fi 
cântărit vreo două kilograme. Avea tot ce-i trebuia în 
proporţiile potrivite. Arăta grozav în uniformă. Dar, pe de 
altă parte, mie îmi plăceau femeile în uniformă, poate 
pentru că în rest nu cunoscusem prea multe. Însă cel mai 


bun lucru dintre toate era gura ei. Şi ochii. Împreună 
dădeau o expresie vioaie, amuzată, de parcă orice i s-ar fi 
întâmplat, ea avea să rămână până la capăt calmă şi 
stăpână pe sine, găsind apoi în toată situaţia un aspect care 
s-o facă să zâmbească. Sclipirea din privire nu-i dispăruse. 
Nu fusese doar o reflexie a vitezometrului. 

— Pellegrino mi-a povestit că ai fost în armată. 

Am făcut o mică pauză. În munca sub acoperire totul ţine 
de minciună, iar pe mine nu mă deranjase să-l mint pe 
Pellegrino. Dar, nu ştiu de ce, m-am trezit că n-aveam chef 
s-o mint şi pe Deveraux. Aşa că am zis: 

— Acum şase săptămâni eram în armată. 

Ceea ce, tehnic, era adevărat. 

— În ce ramură? 

— Mare parte din timp am fost în unitatea 110. 

Şi asta era adevărat. 

— Infanterie? 

— E o unitate specială. În principiu, operaţiuni combinate. 

Ceea ce, tehnic, era adevărat. 

— Cine-i prietenul tău? 

— Un tip pe nume Hayder, am spus. 

O invenţie de moment. 

— Trebuie să fi fost la infanterişti. Kelham nu are decât 
trupe de infanterie. 

Am dat din cap că da. 

— Regimentul 75 Rangeri, am spus. 

— A fost instructor? m-a întrebat ea. 

— Da, i-am răspuns. 

A încuviinţat din cap. 

— Sunt singurii care stau pe-aici îndeajuns de mult încât 
să îşi dorească să şi rămână după aceea. 

N-am zis nimic. 

— N-am auzit niciodată de el, a continuat ea. 

— Atunci, poate că s-a mutat din nou. 

— Când să fi făcut asta? 

— Nu sunt sigur. De când sunteţi şerif? 


— De doi ani, a răspuns ea. Oricum, suficient cât să-i 
cunosc pe localnici. 

— Pellegrino zicea că aţi stat aici toată viaţa. Asta apropo 
de cunoaşterea localnicilor. 

— Nu-i adevărat, a spus ea. N-am stat toată viaţa. Am fost 
aici în copilărie şi sunt aici acum. Dar între timp au trecut 
nişte ani. 

Era ceva melancolic în tonul ei. „Între timp au trecut nişte 
ani.” 

— Cum v-aţi petrecut acei ani? am întrebat-o. 

— Am avut un unchi bogat, a spus ea. M-am plimbat prin 
lume pe cheltuiala lui. 

Şi în acel moment am bănuit că dădusem de necaz. Că 
misiunea mea era pe cale să eşueze. Pentru că mai auzisem 
cândva răspunsul acela. 

Chelneriţa a adus în acelaşi timp felul principal al lui 
Elizabeth Deveraux şi desertul meu. Şeriful comandase 
acelaşi lucru pe care îl mâncasem şi eu mai devreme, 
cheeseburgerul umflat şi cuibul de veveriţă din cartofi 
prăjiţi. Plăcinta era cu piersici, iar felia pe care o primisem 
făcea cam cât jumătate de bază de pe un teren din liga 
profesionistă de baseball. Depăşea marginile farfuriei. 
Cafeaua mea era într-o cană mare de ceramică, iar 
Deveraux avea apă plată într-un pahar ciobit. 

E mai convenabil să laşi să se răcească o plăcintă decât un 
cheeseburger, deci m-am gândit că aveam ocazia să 
vorbesc, în vreme ce Deveraux nu putea decât să mănânce, 
să asculte şi să facă scurte comentarii. Aşa că am început: 

— Pellegrino mi-a spus că sunteţi foarte ocupați. 

Deveraux a dat din cap că da, în timp ce mesteca. 

— O maşină distrusă şi o femeie moartă, am adăugat. 

Ea a dat iar din cap şi, cu vârful degetului mic, a dus la 
gură o picătură rebelă de maioneză. O mişcare elegantă 
pentru o acţiune total neelegantă. Unghiile îi erau scurte, 
atent pilite şi îngrijite. Avea mâini suple, puternice, uşor 


bronzate. Pielea era frumoasă. Nu purta inele. Niciunul. 
Nici pe inelarul stâng. 

— Şi aveţi o pistă în vreunul dintre ele? 

Ea a înghiţit, mi-a zâmbit şi a ridicat mâna ca un poliţist 
rutier. Stop. Aşteaptă. 

— Lasă-mă un minut, OK? Gata cu vorba. 

Aşa că mi-am mâncat plăcinta, care era bună. Crusta era 
dulce, iar piersicile, moi. Probabil cultivate în zonă. Sau 
poate în Georgia. Nu ştiam prea multe despre cultivarea 
fructelor. Deveraux mânca, ţinându-şi burgerul în mâna 
dreaptă, în timp ce cu stânga lua cartofii unul câte unul din 
farfurie, privindu-mă în ochi mai tot timpul. Grăsimea cărnii 
îi făcea buzele să strălucească. Era o femeie suplă. Trebuie 
să fi avut un metabolism ca un reactor nuclear. Din când în 
când, lua câte o înghiţitură mare de apă. Eu mi-am golit 
cana. Cafeaua era OK, dar nu la fel de bună ca plăcinta. 

— Cafeaua nu te ţine treaz? m-a întrebat. 

Am dat din cap că da. 

— Până când vreau să merg la culcare. Asta-i rolul ei. 

A luat o ultimă înghiţitură de apă şi a lăsat pe farfurie o 
coajă de chiflă şi vreo şase sau şapte cartofi prăjiţi. S-a 
şters cu şervetul la gură, apoi pe mâini. L-a împăturit şi l-a 
pus lângă farfurie. Cina se terminase. 

— Deci, aveţi vreo pistă? am întrebat. 

Şeriful a zâmbit, apoi s-a aplecat într-o parte, la oarecare 
distanţă de masă, cu mâinile încrucişate la piept, pentru a-şi 
mări unghiul, şi m-a măsurat iar, încet, de la picioarele 
ascunse în umbră până în creştetul capului. 

— Eşti destul de bun. N-are de ce să-ţi fie ruşine, serios. 
Nu e vina ta. 

— Ce nu e? am întrebat eu. 

Ea s-a lăsat pe spătarul scaunului. A continuat să se uite în 
ochii mei. 

— Tatăl meu a fost şerif aici înaintea mea. De fapt, dinainte 
să mă fi născut eu. A câştigat vreo douăzeci de alegeri 


consecutiv. A fost ferm, dar corect. Şi onest. Fără 
ameninţări sau favoruri. A fost un bun funcţionar public. 

— Sunt sigur că a fost, am spus. 

— Dar mie nu prea mi-a plăcut aici. Nu în copilărie. Adică, 
îţi dai seama? E capătul pământului. Primim cărţi prin 
poştă. Ştiam că undeva, acolo, există lumea largă. Aşa că a 
trebuit să plec. 

— Nu vă condamn. 

— Dar unele idei rămân înrădăcinate, a continuat ea. Cum 
ar fi serviciul public. Cum ar fi aplicarea legii. Începe să 
pară o afacere de familie, la fel ca oricare alta. 

Am încuviinţat din cap. Avea dreptate. Copiii îşi urmează 
părinţii în domeniile legate de aplicarea legii mai mult decât 
în majoritatea celorlalte profesii. Excepţie face baseballul. 
Fiul unui jucător profesionist are de opt sute de ori mai 
multe şanse să ajungă în liga mare decât oricare alt puşti 
obişnuit. 

— Aşa că priveşte lucrurile din punctul meu de vedere. Ce 
crezi că am făcut când am împlinit optsprezece ani? 

— Habar n-am, am răspuns. 

Deşi în acel moment eram destul de sigur că ştiam, mai 
mult sau mai puţin, şi nu eram deloc încântat. 

— Am plecat în Carolina de Sud şi m-am înrolat în 
infanteria marină. 

Am încuviinţat. Mai rău decât mă aşteptasem. Din nu ştiu 
ce motiv pariasem pe aviaţie. 

— Cât timp ai fost în armată? am întrebat-o, schimbându- 
mi modul de adresare. 

— Şaisprezece ani. 

Ceea ce însemna că acum avea treizeci şi şase de ani. 
Optsprezece acasă, plus şaisprezece ca puşcaş marin, plus 
doi ca şerif al comitatului Carter. De-o vârstă cu mine. 

— În ce divizie a infanteriei? 

— Biroul şefului poliţiei militare. 

M-am uitat în altă parte. 

— Ai fost poliţist militar. 


— Serviciu public şi aplicarea legii, mi-a zis ea. Am nimerit 
doi iepuri dintr-o lovitură. 

M-am uitat iar spre ea, cu un aer înfrânt. 

— Ultimul grad? 

— Sb05. 

Subofiţer 5. Un expert într-un domeniu specializat. 
Punctul sensibil, unde se făcea toată munca adevărată. 

— De ce ai renunţat? 

— Din cauza frecuşurilor, a spus ea. Sovieticii au plecat, 
urmează reducerile de personal în rândul armatei. M-am 
gândit că e mai bine să plec decât să fiu dată afară. În plus, 
tata murise şi nu puteam lăsa vreun idiot ca Pellegrino să-i 
ia locul. 

— Unde ai servit? 

— Peste tot, a răspuns ea. Unchiul Sam a fost unchiul meu 
cel bogat. El mi-a arătat lumea. Unele părţi meritau văzute, 
iar altele nu. 

N-am mai spus nimic. Chelneriţa s-a întors şi ne-a luat 
farfuriile goale. 

— Oricum, a zis Deveraux, te aşteptam. Sinceră să fiu, 
exact asta am fi făcut şi noi într-o împrejurare 
asemănătoare. O crimă în spatele unui bar de lângă o bază 
militară? Un mare secret sau punct sensibil în garnizoană? 
Am fi pus un anchetator între soldaţi şi am fi trimis un altul 
în oraş, sub acoperire. 

N-am zis nimic. 

— Ideea fiind, bineînţeles, ca tipul sub acoperire să stea cu 
urechile ciulite, apoi să intervină şi să-i împiedice pe 
localnici să încurce infanteria. Asta dacă era strict necesar. 
Pe atunci, asta era o politică pe care o susţineam, normal. 
Dar acum sunt şi eu unul dintre localnici, aşa că nu prea o 
mai pot susţine. 

N-am spus nimic. 

— Să nu te simţi prost. Te-ai descurcat mai bine decât unii 
dintre băieţii noştri. De exemplu, îmi plac la nebunie 
pantofii. Şi părul. Eşti tare convingător. Ai avut puţin 


ghinion, asta-i tot, cu mine care sunt cine sunt. Deşi 
sincronizarea n-a fost tocmai subtilă, nu-i aşa? Dar, la urma 
urmei, niciodată nu e. Nu văd cum ar putea fi vreodată. Şi, 
la drept vorbind, nu eşti un mincinos foarte priceput. N-ar fi 
trebuit să spui de unitatea 110. Bineînţeles că ştiu de ea. 
Eraţi aproape la fel de buni ca şi noi. Dar Hayder? Zău aşa! 
Un nume prea neobişnuit. lar şosetele kaki au fost o 
greşeală. Sare în ochi că sunt de la magazinul garnizoanei. 
Probabil că ţi le-ai cumpărat ieri. Purtam şi eu unele exact 
la fel. 

— N-am vrut să mint, am spus eu. Nu mi s-a părut corect. 
Tatăl meu a fost în infanteria marină. Poate că am simţit 
asta la tine. 

— Ela fost în infanteria marină, iar tu te-ai înrolat în 
armată? Ce-a fost asta, răzvrătire? 

— Nu ştiu ce-a fost, am răspuns eu. Dar la momentul 
respectiv mi s-a părut că aşa trebuie. 

— Cum ţi se pare acum? 

— Chiar în clipa asta? Nu prea grozav. 

— Nu trebuie să te simţi prost, a repetat ea. Ai făcut o 
încercare bună. 

N-am zis nimic. 

— Ce grad ai? m-a întrebat ea. 

— Maior. 

— Ar trebui să te salut? 

— Doar dacă vrei. 

— Încă mai eşti la 110? 

— Temporar. Acum baza principală e 396, Poliţie Militară. 
Divizia de Investigaţii Criminalistice. 

— De câţi ani? 

— 'Treisprezece. Plus West Point. 

— Sunt onorată. Poate că ar trebui totuşi să te salut. Pe 
cine au trimis la Kelham? 

— Un tip pe nume Munro. Acelaşi grad ca şi mine. 

— Asta încurcă lucrurile, a spus ea. 

— Aveţi vreo pistă? 


— Nu renunţi, nu-i aşa? 

— Nu figurează în fişa postului. Ştii şi tu cum e. 

— OK, facem schimb, a zis ea. Răspuns contra răspuns. Şi 
pe urmă te cari. Porneşti la drum mâine la prima oră. De 
fapt, o să-l pun pe Pellegrino să te ducă înapoi de unde te-a 
luat. Batem palma? 

Aveam de ales? 

— Batem palma. 

— Nu, a zis ea. Nu avem nici o pistă. Absolut niciuna. 

— OK, am spus. Mersi. E rândul tău. 

— E clar că aş pricepe mai bine culisele dacă aş şti care-i 
vioara întâi, tu sau tipul pe care l-au trimis la Kelham. Vreau 
să spun, în percepţia actuală a armatei. Aici e vorba de 
echilibrul probabilităților. Adică, ei cred că problema e în 
spatele porţilor sau afară? Deci, tu eşti şmecherul? Sau 
tipul celălalt? 

— Să-ţi răspund sincer? 

— La asta mă aştept de la fiul unui camarad din infanteria 
marină. 

— Răspunsul sincer e că habar n-am. 

Elizabeth Deverausx a plătit pentru burgerul ei, pentru 
plăcinta mea şi pentru cafea, ceea ce mi s-a părut generos, 
aşa că eu am lăsat bacşişul, care a făcut-o pe chelneriţă să 
zâmbească din nou. Am ieşit împreună pe trotuar şi ne-am 
oprit pentru câteva clipe lângă bătrânul Caprice. Luna 
devenise mai strălucitoare. Un strat subţire de nori înalţi se 
risipise. Răsăriseră stele. 

— Pot să-ţi mai pun o întrebare? am întrebat-o. 

Deveraux a intrat imediat în gardă. 

— Despre ce? 

— Despre păr, am răspuns. Al nostru trebuie să urmeze 
forma capului. Aspect conic, îi spun ei. Curbat spre interior, 
cu terminaţie naturală la baza gâtului. Cu al vostru cum e? 

— Eu am purtat o tunsoare băieţească vreme de 
cincisprezece ani, a spus ea. L-am lăsat să crească atunci 
când ştiam că o să plec. 


M-am uitat la părul ei în razele lunii şi în lumina care se 
revărsa pe fereastra localului. Mi-am imaginat-o cu o 
tunsoare băieţească. Trebuie să fi arătat senzaţional. 

— Bine de ştiut. Mersi. 

— N-am avut nici o şansă de la bun început, a zis ea. 
Regulamentele pentru femeile înrolate în infanteria marină 
cereau ceea ce se numea o coafură clasică. Părul putea 
atinge gulerul, dar nu trebuia să treacă mai jos de 
marginea inferioară. [i se permitea să porţi coc, dar în 
cazul ăsta n-aş mai fi putut să-mi pun şapca. 

— Sacrificii, am spus. 

— A meritat, a comentat ea. Mi-a plăcut la nebunie să fiu 
în infanteria marină. 

— Încă mai eşti, am zis eu. Odată infanterist, întotdeauna 
infanterist. 

— Aşa spunea tatăl tău? 

— N-a mai apucat. A murit în uniformă. 

— Mama ta mai trăieşte? 

— A murit câţiva ani mai târziu. 

— A mea s-a prăpădit pe când eram în tabăra de 
instrucţie. Cancer. 

— Pe bune? Şi a mea la fel. Cancer, adică. Nu tabăra de 
instrucţie. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i vina ta, am răspuns automat. Era la Paris. 

— Şi eu la fel. Mă rog, Parris Island. A emigrat? 

— Era franţuzoaică. 

— Vorbeşti franceza? 

— Un peu, mais doucement. 

— Ce înseamnă? 

— Puțin şi greoi. 

A încuviinţat din cap şi a pus mâna pe portiera vechiului 
Caprice. Eu am priceput aluzia şi i-am spus: 

— OK, noapte bună, doamnă şerif Deveraux. A fost o 
plăcere să vă cunosc. 

Ea doar mi-a zâmbit. 


Am cotit la stânga şi m-am îndreptat către Toussaint's. Am 
auzit motorul Chevy-ului pornind şi cauciucurile începând 
să ruleze, apoi maşina m-a depăşit, mergând încet, a făcut 
un viraj larg pe latul străzii şi s-a oprit din nou, chiar în faţa 
mea, cu botul spre mine, lângă bordura aflată în faţa 
hotelului. Eu mi-am văzut de drum şi am ajuns la destinaţie 
tocmai când Deveraux a deschis portiera şi a coborât din 
nou. Normal, am presupus că mai avea ceva să-mi spună, 
aşa că m-am oprit şi am aşteptat politicos. 

— Aici locuiesc, a explicat ea. Noapte bună. 

Până să ajung eu în hol, ea urcase deja la etaj. Bătrânul pe 
care îl văzusem în local se afla acum la recepţie. Aştepta 
clienţii. Mi-am dat seama că era nedumerit de lipsa 
bagajelor mele, dar banii gheaţă sunt bani gheaţă, iar el mi- 
a luat optsprezece dolari şi mi-a dat în schimb cheia 
camerei douăzeci şi unu. Mi-a explicat că aceasta se află la 
etajul doi, în partea din faţă a clădirii, cu vedere spre 
stradă, mai liniştită, m-a informat el, decât partea din spate. 
Afirmația mi s-a părut complet lipsită de sens, până când 
mi-am amintit de linia de cale ferată. 

La etajul doi, scara se oprea în centrul unui hol lung nord- 
sud, neacoperit de vreun covor şi prost luminat de patru 
becuri chioare. Avea opt uşi pe partea din spate şi nouă pe 
partea din faţă. Pe sub uşa camerei şaptesprezece, care 
dădea înspre stradă, se vedea o dâră subţire şi gălbuie de 
lumină. Deveraux, probabil pregătindu-se de culcare. 
Camera mea era la patru uşi distanţă, spre nord. Am 
descuiat-o, am intrat, am aprins lumina şi am nimerit în 
aerul stătut şi răcoarea prăfoasă tipice încăperilor care nu 
mai fuseseră folosite de multă vreme. Era un spaţiu 
rectangular, cu un tavan înalt şi cu nişte proporţii plăcute 
care ar fi fost cât se poate de plăcute, dacă la un moment 
dat, în ultimul deceniu, nu ar fi fost înghesuită o baie într-un 
colţ. Fereastra consta într-o pereche de uşi cu geamuri care 
dădeau în balconul de fier pe care îl văzusem de pe trotuar. 


În cameră se aflau un pat, un scaun şi o măsuţă de toaletă, 
iar pe podea era întins un covor persan rărit. 

Am tras draperiile şi mi-am despachetat bagajele, ceea ce 
însemna doar să-mi asamblez noua periuţă de dinţi şi s-o 
proptesc într-un pahar lăptos, aflat pe policioara din baie. 
Nu aveam pastă de dinţi, dar eu am considerat întotdeauna 
că pasta de dinţi nu e nimic mai mult decât un lubrifiant 
bun la gust. Un dentist din armată îmi jurase că acţiunea 
mecanică a perilor este suficientă pentru o sănătate orală 
perfectă. lar pentru respiraţie proaspătă foloseam gumă de 
mestecat. Aveam încă toţi dinţii în gură, cu excepţia unui 
molar de sus, scos cu mulţi ani în urmă de un pumn 
norocos, primit în timpul unei lupte de stradă în Cleveland, 
Ohio. 

Ceasul meu mental spunea că e în jur de unsprezece şi 
douăzeci. Am stat o vreme în pat. Mă trezisem devreme şi 
eram destul de obosit, dar nu extenuat. Aveam multe 
lucruri de făcut şi puţin timp la dispoziţie, aşa că am 
aşteptat cât i-ar fi luat unui om obişnuit să adoarmă, apoi 
am păşit iar pe coridor. În camera lui Deveraux, lumina era 
stinsă. Nu se vedea nimic pe sub uşa ei. M-am furişat pe 
scări, în holul principal. La recepţie iar nu era nimeni. Am 
ieşit pe stradă şi am luat-o la stânga, către teritoriul încă 
neexplorat. 

M-am uitat de-a lungul străzii principale, cât de atent am 
putut în lumina cenugşie a lunii. Drumul se întindea perfect 
drept pe cel mult două sute de metri spre sud, apoi se 
îngusta puţin, începea să şerpuiască şi se transforma în 
zonă rezidenţială, cu locuinţe modeste, aşezate la 
întâmplare în curţi de diverse mărimi. Partea vestică a 
bulevardului avea magazine şi firme de tot felul, punctate 
de alei înguste, unele dintre ele ducând mai departe, spre 
tufişuri şi căsuțe înălțate şi pe stânga, şi pe dreapta. Acelaşi 
tip de magazine şi firme să regăseau şi pe partea estică a 
străzii principale, perfect aliniate cu restaurantul şi hotelul, 
iar aleilor de vizavi le corespundeau pasaje pietonale mai 


largi, pavate, care duceau toate către o stradă cu un singur 
trotuar, construită în spatele drumului principal, paralelă cu 
acesta. Am bănuit că, pe vremuri, acea stradă cu un singur 
trotuar fusese rostul întregului oraş şi, cu siguranţă, era 
motivul pentru care mă aflam eu acolo în acea noapte. 

Se întindea de la nord la sud, având un lung şir de localuri 
aşezate cu faţa către linia de cale ferată, pe un teren viran 
cu pământ bătătorit. Mi-am imaginat vechile trenuri de 
pasageri şuierând şi oprindu-se, cu locomotivele lor 
pufăitoare lângă turnul de apă construit ceva mai sus pe 
linie, cu ferestrele lungilor vagoane întinzându-se către sud. 
Mi-am imaginat personalul restaurantelor şi pe patronii 
cafenelelor alergând pe solul bătătorit şi aşezând trepte din 
lemn sub uşile trenului. Mi-am imaginat pasagerii 
coborând, revărsându-se afară, însetaţi şi înfometați după o 
călătorie îndelungată, sute de oameni traversând 
nerăbdători terenul viran, pentru a se îndestula cu mâncare 
şi băutură. Mi-am imaginat monede zornăind, case de 
marcat ţiuind, sirena trenului fluierând, pasagerii 
întorcându-se, garnitura plecând mai departe, treptele din 
lemn fiind îndepărtate, liniştea revenind pentru un ceas, 
apoi următorul tren încetinind şi întregul proces repetându- 
se la nesfârşit. 

Acea stradă cu un singur trotuar alimentase economia 
locală şi încă o mai făcea. 

Sigur că trenurile de pasageri dispăruseră de multă 
vreme, la fel şi restaurantele sau cafenelele. Dar acestea 
din urmă fuseseră înlocuite de baruri, magazine de piese 
auto, baruri, case de împrumut, baruri, magazine de arme 
şi muniţie, baruri, magazine de electronice la mâna a doua 
şi baruri, în vreme ce, în locul trenurilor, soseau acum 
coloane de maşini dinspre Kelham. Mi-am imaginat 
automobile parcând pe pământul bătătorit şi grupuri de 
cadeți care coborau din ele pentru a cheltui banii unchiului 
Sam în susul şi în josul străzii. Clienţi captivi, aflaţi la 
capătul pământului, vorba lui Garber, la fel ca şi pasagerii 


trenurilor de odinioară. Văzusem procesul repetându-se în 
sute de baze militare din toată lumea. Maşinile sunt vechi 
Mustang, Gran Torino sau Pontiac GTO, BMW-uri sau 
Mercedesuri la mâna a doua în Germania, Toyota Crown 
sau Datsun în Extremul Orient. Berile sunt de diverse 
mărci, mai slabe sau mai tari, împrumuturile sunt în diverse 
monede, armele sunt prevăzute pentru diverse încărcături, 
de diverse calibre, iar electronicele uzate operează la 
diverse voltaje, dar, în afară de asta, negoţul este exact 
acelaşi peste tot. 

Am găsit destul de uşor locul în care fusese omorâtă Janice 
May Chapman. Pellegrino îmi spusese că tot sângele i se 
scursese din corp, formând un adevărat lac, ceea ce 
însemna că se folosise nisip pentru a usca locul, iar eu am 
găsit o grămadă proaspăt împrăştiată pe o alee pavată, 
lângă colţul din stânga-spate al unui bar numit Brannan's. 
Acesta se afla cam la mijlocul străzii cu un singur trotuar, 
iar aleea cu pricina trecea pe lângă flancul lui stâng, chiar 
înainte de a coti de două ori şi a se extinde către strada 
principală, între o drogherie de modă veche şi un magazin 
cu produse de uz casnic. Poate că nisipul fusese cumpărat 
chiar de acolo. Trei sau patru saci de două kilograme şi 
jumătate ar fi fost de ajuns. Conţinutul lor fusese întins cu 
grijă în formă de lacrimă peste pavajul neted, stratul având 
grosimea de opt sau zece centimetri. 

Locul nu putea fi observat direct. Uşa din spate a barului 
Brannan's se afla cam la vreo patru metri şi jumătate 
distanţă, iar localul nu avea ferestre laterale. Spatele 
drogheriei era un perete gol. Lângă Brannan's se afla o 
casă de împrumut cu o franciză Western Union, iar flancul 
drept al acesteia avea o fereastră care dădea în spate, dar 
biroul era închis pe timpul nopţii. Nici un martor. Nu că ar fi 
fost cine ştie ce de văzut. Nu durează prea mult să tai gâtul 
cuiva. Cu o lamă decentă, greutate şi forţă suficiente, 
durează cam tot atât cât îţi ia să-ţi mişti mâinile douăzeci de 
centimetri. Asta-i tot. 


Am ieşit de pe alee, am parcurs jumătate din distanţa spre 
calea ferată, m-am oprit pe pământul bătătorit şi am 
evaluat lumina. Nu avea rost să caut lucruri pe care n-aş fi 
putut să le văd. Dar luna era încă sus pe cer, care continua 
să fie senin, aşa că am mers mai departe, am păşit peste 
prima şină, am cotit la stânga şi am luat-o pe jos către nord, 
pe traversele din lemn, aşa cum făceau oamenii pe vremuri, 
când îşi părăseau pământurile şi se îndreptau spre Chicago 
sau New York. Am trecut de intersecţie şi am depăşit turnul 
de apă. 

Atunci, pământul a început să se zguduie. 

Mai întâi doar puţin, o uşoară vibraţie constantă, ca urma 
unui cutremur îndepărtat. M-am oprit. Traversa de sub 
picioarele mele tremura. Şinele, de-o parte şi de alta, au 
început să cânte. M-am răsucit şi am văzut o licărire de 
lumină în depărtare. Un singur far. Marfarul de la miezul 
nopţii, aflat la vreo trei kilometri distanţă, se apropia cu 
viteză. 

Am rămas pe loc. Şinele huruiau şi scârţâiau. Traversele 
se mişcau în sus şi în jos pe distanţe microscopice. Pietrişul 
de sub ele sărea şi trosnea. Trepidaţiile pământului au 
devenit mai puternice, căpătând vibrații ca de bas. Farul 
îndepărtat licărea ca o stea, legănându-se ritmic dintr-o 
parte în alta, constrâns de limite stricte. 

Am ieşit dintre şine şi m-am îndreptat spre vechiul turn de 
apă, unde m-am sprijinit de un par din lemn, mânjit cu 
smoală. Acesta se zgâlţâia lângă umărul meu. Solul mi se 
zguduia sub picioare. Şinele urlau. Pierdută în zare, sirena 
trenului a fluierat lung şi zgomotos. Dispozitivele de 
avertizare aflate pe marginea drumului, la vreo douăzeci de 
metri distanţă, au început să sune. Luminile roşii s-au 
aprins. 

Trenul continua să avanseze, multă vreme părând tare 
îndepărtat, apoi ivindu-se brusc chiar lângă mine, chiar 
peste mine, uriaş, înnebunitor de masiv şi imposibil de 
zgomotos. Pământul s-a cutremurat atât de tare, încât 


vechiul turn de apă din apropiere a început să danseze 
tăcut pe loc, iar eu eram aruncat în sus şi în jos centimetri 
întregi. Curentul mă copleşea şi mă biciuia. Luminile 
locomotivei au trecut, urmate de o nesfârşită succesiune de 
vagoane, bubuind, zgâlţâindu-se, fulgerând în razele lunii, 
şuierând, îndreptându-se către nord, fără oprire, zece, 
douăzeci, cincizeci, o sută. M-am agăţat de parul mânjit cu 
smoală vreme de un minut, şaizeci de secunde lungi, asurzit 
de scârţâitul metalului, amorţit de tremurul solului, 
scuturat de curentul de aer. 

Apoi trenul a trecut. 

Partea din spate a unui vagon de marfă se îndepărta de 
mine cu o sută de kilometri pe oră. Urletul vântului a scăzut 
cu un semiton, cutremurul s-a transformat iar într-o 
succesiune de trepidaţii uşoare, încetând apoi cu totul, iar 
scârţâitul şinelor s-a potolit, devenind un sâsâit slab. 
Soneriile maniacale au amuţit. 

Liniştea a revenit. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi schimb 
impresia în privinţa distanţei pe care urma să fiu obligat s-o 
parcurg pe jos pentru a găsi scheletul maşinii albastre. 
Crezusem că acesta trebuia să fie pe undeva pe aproape. 
Dar după o asemenea uimitoare demonstraţie de forţă, mi- 
am spus că putea să fi ajuns pe undeva prin New Jersey. 
Sau Canada. 

În cele din urmă am găsit mare parte din maşină cam la 
două sute de metri spre nord. Era precedată de un câmp de 
resturi care se întindea pe mai toată distanţa până acolo. 
Cioburi din parbrizul sfărâmat străluceau şi scânteiau în 
lumina lunii, udate de rouă. Bucăţile de sticlă descriseseră 
curbe aleatorii, de parcă ar fi fost aruncate de o mână 
uriaşă. Am găsit o bară de protecţie din crom, smulsă şi 
îndoită întâmplător la jumătate, formând un V strâns, ca un 
pai pentru băuturi. Se afundase în pământ precum o 
săgeată. Mai era un volan fără capacul din centru. Impactul 
fusese colosal. Maşina fusese zdrobită şi împinsă în faţă ca o 


minge de baseball la prima lovitură. De la zero la o sută de 
kilometri pe oră, instantaneu. 

Am bănuit că fusese parcată pe şinele de tren la cel mult 
douăzeci de metri nord de turnul de apă. Acolo se aflau 
primele cioburi. Locomotiva lovise maşina, iar aceasta 
zburase mai bine de patruzeci şi cinci de metri, prin aer, 
apoi aterizase, rostogolindu-se. Poate de pe roţi, pe capotă, 
apoi iar pe roţi şi pe capotă, sau de la un capăt la altul. Am 
estimat că, după izbitura iniţială, automobilul fusese mai 
mult sau mai puţin dezmembrat. Ca după o explozie. Apoi 
rostogolirea îi aruncase componentele peste tot. Inclusiv 
carburantul, care luase foc. Peste tot, pe o rază de 
patruzeci şi cinci de metri se întindeau limbi înguste şi 
negre de vegetaţie arsă, iar ceea ce mai rămăsese din 
vehiculul propriu-zis era înghesuit între copaci, în centrul 
unui mănunchi de trunchiuri şi ramuri înnegrite. 
Anchetatorii specializaţi în incendii pe care îi cunoşteam eu 
ar fi putut calcula viteza de rotaţie a maşinii având la 
dispoziţie doar stropii de combustibil. 

Pellegrino văzuse automobilul la lumina zilei şi spusese că 
era albastru. În lumina lunii, mie îmi părea cenuşiu. Nu 
puteam găsi o suprafaţă vopsită intactă. Nu puteam găsi 
nici o bucăţică intactă mai mare de şase centimetri. Era o 
mizerie arsă, zdrobită şi contorsionată până într-acolo încât 
devenise practic de nerecunoscut. Eram dispus să accept că 
mă găseam în faţa unei maşini, dar numai pentru că nu 
reuşeam să-mi închipui ce altceva ar fi putut să fie. 

Dacă cineva avusese intenţia să ascundă dovezi, atunci 
acel cineva reuşise cu vârf şi îndesat. 

M-am întors la hotel la unu fix şi m-am dus direct la 
culcare. Mi-am potrivit deşteptătorul mental pentru şapte 
dimineaţa, oră la care m-am gândit că Deverausx se trezea 
pentru a merge la muncă. Bănuiam că programul ei 
începea la opt. Era clar că nu-şi neglija aspectul, dar era 
puşcaş marin şi o persoană pragmatică, aşa că nu şi-ar fi 
alocat mai mult de un ceas pentru pregătire. Mi-am zis că 


îmi puteam potrivi durata duşului cu a ei, pentru ca apoi s-o 
întâlnesc la micul dejun. Cam până aici mergeau planurile 
mele. Nu eram sigur ce aveam să-i spun. 

Dar n-am dormit până la şapte dimineaţa. Am fost trezit la 
şase. De către cineva care bătea zgomotos la uşa mea. N- 
am fost prea încântat. M-am rostogolit din pat, mi-am tras 
pantalonii pe mine şi am deschis. Era bătrânul. Proprietarul 
hotelului. 

— Domnul Reacher? m-a întrebat. 

— Da? 

— Bine. Mă bucur că am nimerit persoana potrivită. La ora 
asta, vreau să zic. Întotdeauna e mai bine să te asiguri. 

— Ce doriţi? 

— Păi, mai întâi, aşa cum am zis, să confirm cine sunteţi. 

— Sper din suflet că-i mai mult de atât. La ora asta. Aveţi 
doar doi clienţi. lar celălalt nu e un domn. 

— Vă caută cineva la telefon. 

— Cine? 

— Unchiul dumneavoastră. 

— Unchiul meu? 

— Unchiul dumneavoastră, Leon Garber. A zis că e urgent. 
Şi, judecând după tonul dumnealui, e şi important. 

Mi-am tras un tricou pe mine şi l-am urmat pe bătrân până 
la parter, în picioarele goale. M-a condus printr-o uşă 
laterală în biroul din spatele recepţiei. Acolo, pe o masă 
veche din mahon, se afla un telefon. Receptorul era scos din 
furcă şi aşezat alături. 

— Vă rog, simţiţi-vă ca acasă, mi-a spus bătrânul, apoi a 
plecat, închizând uşa în urmă. 

M-am aşezat pe scaunul lui şi am ridicat receptorul. 

— Ce e? 

— Eşti OK? m-a întrebat Garber. 

— Sunt bine. Cum m-ai găsit? 

— Cartea de telefon. E doar un singur hotel în Carter 
Crossing. Totul merge bine? 

— Minunat. 


— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

— Pentru că ar fi trebuit să dai raportul în fiecare 
dimineaţă la şase. 

— Ar fi trebuit? 

— Aşa ne-am înţeles. 

— Când? 

— Am vorbit ieri la şase. Când plecai. 

— Ştiu, am spus eu. Îmi amintesc. Dar nu ne-am înţeles că 
o să vorbim în fiecare zi la şase. 

— M-ai sunat ieri. La ora cinei. Ai zis că o să mai suni azi. 

— N-am precizat ora. 

— Eu cred că ai precizat-o. 

— Ei bine, te înşeli, vulpoi bătrân ce eşti. Ce vrei? 

— Eşti cu fundu' în sus în dimineaţa asta. 

— Am stat treaz până târziu azi-noapte. 

— Da' ce-ai făcut? 

— Am aruncat o privire prin împrejurimi. 

— Şi? 

— Sunt vreo două chestii, am zis eu. 

— Da? Care? 

— Doar două elemente anume. Puncte de interes. 

— Reprezintă vreun progres? 

— În momentul ăsta sunt doar întrebări. Răspunsurile ar 
putea reprezenta, în final, un progres. Dacă le voi obţine 
vreodată. 

— Munro n-a aflat nimic la Kelham. Până acum. Toată 
povestea asta ar putea fi mai complicată decât credeam. 

N-am răspuns. Garber a tăcut pentru o clipă. 

— Stai, a zis el. Cum adică, dacă vei obţine vreodată 
răspunsurile? 

N-am zis nimic. 

— Şi de ce aruncai o privire pe întuneric? N-ar fi fost mai 
bine să aştepţi ivirea zorilor? 

— Am făcut cunoştinţă cu şeriful de aici. 


— Şi? 


— E altceva decât te-ai fi aşteptat. 

— Adică? m-a întrebat Garber. E onest? 

— E o ea, am răspuns eu. laică-său a fost şi el şerif. 

Garber a mai făcut o pauză. 

— Nu-mi spune, a izbucnit el. le-a prins. 

N-am răspuns. 

— Sfinte Sisoe! a continuat. Ăsta trebuie să fie un nou 
record mondial. Cât i-a luat? Zece minute? Cinci? 

— A fost puşcaş marin, am explicat eu. Practic, e de-a 
noastră. A ştiut de la bun început. Mă aştepta. Pentru ea, 
era o mişcare previzibilă. 

— Ce o să faci? 

— Nu ştiu. 

— O să-ţi interzică accesul? 

— Mai rău. Vrea să mă forţeze să plec. 

— Păi, nu se poate. În nici un caz. Trebuie să rămâi acolo. 
Asta-i al naibii de sigur. De fapt, îţi ordon să nu te întorci. Ai 
auzit? Ordinele tale sunt să rămâi pe poziţii. Oricum, nu te 
poate obliga să pleci. Ţine de drepturile civile. Primul 
Amendament sau aşa ceva. Libera asociere. Mississippi e 
parte a Uniunii, la fel ca oricare alt loc. E o ţară liberă. Aşa 
că rămâi acolo, OK? 

Am încheiat convorbirea cu Garber şi am mai rămas 
câteva clipe în micul birou. Am găsit în buzunar o bancnotă 
de un dolar şi am lăsat-o pe masă pentru a acoperi costurile 
unui apel interurban, apoi am format numărul 
Pentagonului. Pentagonul are multe numere şi mulţi 
operatori, iar eu l-am ales pe unul care răspundea 
întotdeauna. I-am cerut tipului că încerce la cabinetul lui 
John James Frazer, doar aşa, la nimereală. Individul de la 
Relaţii cu Senatul. Nu mă aşteptam ca el să fie acolo la 
puţin după şase dimineaţa, dar era. Lucru care mi-a dat de 
înţeles ceva. M-am prezentat şi i-am spus că nu am veşti. 

— Trebuie să ai ceva, a zis el. Altfel nu m-ai fi sunat. 

— Am un avertisment, am răspuns eu. 

— Ce fel de avertisment? 


— Am văzut două chestii care sunt suficiente pentru a mă 
lămuri că situaţia asta o să se termine prost. Lucrurile o să 
devină ciudate şi macabre şi cazul o să fie în toate ziarele 
vreme de o lună. Chiar dacă nu are nimic de-a face cu 
Kelham, s-ar putea să sfârşim pătaţi. Doar din pricina 
apropierii. 

Frazer a făcut o pauză. 

— Cât de macabre? 

— Poate foarte macabre. 

— Instinct? Are ceva de-a face cu Kelham? 

— Prea devreme ca să mă pronunţ. 

— Dă-mi o mână de ajutor, Reacher. Tu ce presupui? 

— În faza asta, eu aş zice că nu. Nu există nici o implicare 
din partea armatei. 

— Mă bucur să aud asta. 

— E doar o presupunere, am spus eu. Nu deschideţi încă 
şampania. 

Nu m-am mai culcat. N-avea rost. Era prea târziu. Doar m- 
am spălat pe dinţi, am făcut un duş, am mestecat nişte 
gumă şi m-am îmbrăcat complet. Apoi m-am aşezat la 
fereastră şi am urmărit răsăritul. Lumina care se furişa 
făcea lumea să pară mai mare. Am văzut strada principală 
în toată splendoarea ei. Am văzut tufe şi câmpuri, şi păduri 
întinzându-se în toate direcţiile. 

Apoi m-am aşezat pe scaun şi am aşteptat. M-am gândit că 
o voi auzi pe Deverausx ieşind la maşină. Mă aflam, mai mult 
sau mai puţin, chiar deasupra locului în care o parcase, 
lângă bordură. 

Am auzit-o pe Deveraux ieşind din hotel exact la şapte şi 
douăzeci. Mai întâi s-a deschis şi s-a trântit la loc uşa 
dinspre stradă, apoi portiera maşinii ei. M-am ridicat şi m- 
am uitat pe fereastră. Ea era la volan, pe scaunul lăsat, 
îmbrăcată în ceea ce părea a fi o versiune curată a aceleiaşi 
uniforme pe care o purtase cu o zi în urmă. Claia de părîi 
era încă udă de la duş. Vorbea prin staţia radio. Probabil îi 
spunea lui Pellegrino că prima sarcină pe ziua aceea era să- 


mi târască fundul până la jumătatea drumului spre 
Memphis. 

Am coborât şi am ieşit pe trotuar. Aerul dimineţii era 
proaspăt şi rece. Am aruncat o privire de-a lungul străzii şi 
am văzut că maşina parcase din nou, chiar în faţa 
restaurantului. Până aici toate bune. Am mers într-acolo, 
am intrat pe uşă, am trecut pe lângă telefonul public şi pe 
lângă recepţie. Înăuntru se aflau şase clienţi, cu tot cu 
Deveraux. Ceilalţi cinci erau bărbaţi, patru dintre ei 
îmbrăcaţi în haine de lucru, iar al cincilea într-un costum de 
culoare deschisă. Probabil un avocat, un medic de ţară sau 
tipul care conducea casa de împrumuturi de lângă barul 
Brannan's. Chelneriţa era aceeaşi de seara trecută. Era 
ocupată cu căratul farfuriilor, aşa că n-am aşteptat-o. Am 
mers pur şi simplu la masa lui Deveraux şi am întrebat-o: 

— Pot să mă aşez lângă tine? 

Ea sorbea din cafea. Încă nu-şi primise mâncarea. A 
zâmbit şi mi-a spus: 

— Bună dimineaţa. 

Tonul vocii era cald. Părea încântată să mă vadă. 

— Da, bună dimineaţa, i-am răspuns. 

— Ai venit să-ţi iei la revedere? 

Foarte politicos şi foarte formal. 

N-am spus nimic. A făcut iar acelaşi gest cu piciorul pe sub 
masă şi a lovit scaunul din faţă, îndreptându-l în afară. M- 
am aşezat. 

— Ai dormit bine? m-a întrebat ea. 

— Bine. 

— Nu te-a trezit trenul la miezul nopţii? Durează un pic 
până te obişnuieşti. 

— Eram încă treaz, am zis. 

— Da' ce făceai? 

— Una, alta. 

— Înăuntru sau pe-afară? 

— Pe-afară, am spus. 

— Ai dat de locul crimei? 


Am dat din cap că da. 

A dat şi ea din cap la rândul ei. 

— Şi ai găsit două lucruri de reţinut, a continuat ea. Aşa că 
te-ai gândit ca, înainte să pleci, să treci şi să te asiguri că şi 
eu le-am remarcat importanţa. Dai dovadă de foarte multă 
preocupare pentru interesul public. 

Atunci a venit şi chelneriţa şi a pus pe masă un platou pe 
care se afla un morman de friganele. Apoi s-a întors către 
mine, iar eu am comandat acelaşi lucru şi o cafea. Deveraux 
a aşteptat să plece fata, după care m-a întrebat: 

— Sau a fost vorba doar de interesul privat? Asta-i ultima 
ta încercare de a proteja armata înainte de a pleca? 

— Nu plec, am spus eu. 

Ea a zâmbit din nou. 

— Acum ai de gând să-mi serveşti discursul cu drepturile 
civile? [ară liberă şi alte rahaturi? 

— Ceva de genul ăsta. 

A făcut o mică pauză. 

— Eu susţin drepturile civile, a spus ea. Şi cu siguranţă e 
loc destul la hotel, din câte înţeleg. Aşa că sigur, nici o 
problemă, te rog să rămâi. Simte-te bine. Sunt poteci 
pentru drumeţie, e vânat destul şi privelişti frumoase. 
Distrează-te. Fă ce vrei. Doar nu te băga în ancheta mea. 

— Cum explici cele două lucruri? am întrebat-o. 

— Trebuie? '[ie? 

— Două capete sunt mai bune decât unul. 

— Nu pot avea încredere în tine, a spus ea. Eşti aici pentru 
ca, la nevoie, să mă îndrepţi pe calea greşită. 

— Nu, sunt aici ca să avertizez armata în caz că treaba 
începe să se împută. Ceea ce voi face, dacă voi fi nevoit. Dar 
suntem departe de orice fel de concluzie. Abia am început. 
E prea devreme ca să influenţez pe cineva într-o direcţie, 
chiar dacă aş avea de gând să fac asta. Şi nu am. 

— Noi? a spus ea. Suntem departe de o concluzie? Ce-i 
asta, democraţie? 

— OK, tu, am zis. 


— Da, eu. 

În acel moment, chelneriţa s-a întors cu mâncarea mea. Şi 
cu cafeaua mea. Am adulmecat aburii şi am sorbit îndelung. 
Un mic ritual. Nimic nu e mai bun decât cafeaua proaspătă, 
dimineaţa devreme. De cealaltă parte a mesei, Deveraux 
continua să mănânce. Îşi golea farfuria. Un metabolism ca o 
centrală nucleară. 

— OK, stop, mi-a spus. Convinge-mă. Pune cărţile pe masă. 
Spune-mi despre primul lucru şi învârte-l aşa încât să arate 
rău pentru armată. Apropo, aşa şi arată, învârtit sau nu. 

M-am uitat drept la ea. 

— Ai fost în garnizoană? 

— Peste tot. 

— Eu nu. Deci, se pare că tu ştii ceea ce eu numai 
bănuiesc. 

A dat din cap că da. 

— Să ţii minte asta. Ai grijă. Nu mă aburi. 

— Janice May Chapman nu a fost violată pe alee. 

— Pentru că... 

— Pentru că Pellegrino a raportat zgârieturi de la pietriş 
pe suprafaţa cadavrului. lar pe alee nu e pietriş. Din câte 
am văzut eu, nici în altă parte. Pe câţiva kilometri în jur 
găseşti doar noroi sau asfalt sau pietre de pavaj netede. 

— Linia de cale ferată are pietriş, a spus ea. 

Un test. Voia să mă reped la idee. 

— Nu chiar pietriş, am spus eu. Linia de cale ferată are 
pietre mai mari. Balast îi spun ei, aşezat ca un strat între 
şine. Bucăţi de granit, mai mari decât o pietricică, mai mici 
decât pumnul. Rănile ar fi arătat complet diferit. N-ar fi 
arătat ca o iritaţie de la pietriş. 

— Drumurile au pietriş. 

Un alt test. 

— Amestecat cu smoală şi presat, am spus. Nu e deloc 
acelaşi lucru. 

— Şi atunci? 

Testul final. 


„Învârte-l astfel încât să arate rău pentru armată.” 

— Kelham e pentru elite, am spus eu. E o tabără de 
instrucţie avansată pentru Regimentul 75, care sprijină 
operaţiunile speciale. E un loc mare. Trebuie să aibă 
simulate tot felul de terenuri. Nisip, pentru a imita deşertul. 
Beton, ca în stepele îngheţate. Sate false, toate rahaturile 
astea. Sunt sigur că, dintr-un motiv sau altul, acolo au şi o 
grămadă de pietriş. 

Deveraux a încuviinţat iar din cap. 

— Au o pistă de alergare făcută din pietriş. Pentru 
antrenamentul de anduranţă. Zece ture acolo sunt ca zece 
ore pe o şosea. În plus, cei care obţin punctaje mai mici 
trebuie să o netezească în fiecare dimineaţă, drept 
pedeapsă. Împuşcă doi iepuri dintr-o lovitură. 

N-am spus nimic. 

Deveraux a continuat. 

— A fost violată în garnizoană. 

— Nu-i imposibil, am admis. 

— Eşti un om cinstit, Reacher. Tatăl tău a fost în infanteria 
marină. 

— Şi asta ce legătură are? Sunt ofiţer în armata Statelor 
Unite. Avem şi noi standarde. 

Am început să-mi mănânc micul dejun, în vreme ce ea şi-l 
termina pe al ei. 

— "Totuşi, al doilea lucru e mai problematic, a spus ea. Nu 
reuşesc să-l potrivesc nicăieri. 

— Zău? am întrebat eu. Nu e, în esenţă, acelaşi lucru ca şi 
primul? 

S-a uitat la mine, nedumerită. 

— Nu văd cum. 

M-am oprit din mâncat şi am ridicat privirea spre ea. 

— Explică-mi, am rugat-o. 

— E o întrebare simplă, a început ea. Cum a ajuns ea 
acolo? Şi-a lăsat maşina acasă şi n-a mers pe jos. În primul 
rând, purta tocuri de zece centimetri, şi în al doilea rând, 
nimeni nu mai merge pe jos în ziua de azi. Dar nici n-a fost 


luată cu maşina de-acasă. Vecinele ei sunt nişte ţaţe a-ntâia 
şi amândouă se jură că nimeni n-a trecut pe la ea. Iar eu le 
cred. Şi nimeni n-a văzut-o apărând în oraş cu vreun soldat. 
Sau cu vreun civil. Sau chiar singură. Crede-mă, barmanii 
monitorizează traficul. Toţi. E un obicei. Vor să ştie dacă o 
să-şi permită să mănânce a doua zi. Aşa că ea s-a 
materializat pur şi simplu pe alee, fără nici o explicaţie. 

Am tăcut pentru o clipă. 

— Nu ăsta era al doilea punct pe lista mea. 

— Nu? 

— Cele două puncte de pe lista mea nu coincid cu cele 
două puncte de pe lista ta. Ceea ce înseamnă că în total pe 
listă sunt trei puncte. 

— Deci, care e al doilea punct în cazul tău? 

— N-a fost omorâtă pe alee. 

Mi-am terminat micul dejun înainte să vorbesc din nou. 
Friganele, sirop de arțar, cafea. Proteine, fibre, 
carbohidrați. Şi cofeină. Toate grupele esenţiale de 
alimente, cu excepţia nicotinei, dar de asta deja mă 
lăsasem. Am pus jos tacâmurile şi am spus: 

— Există doar o singură modalitate evidentă de a tăia 
gâtul unei femei. Stai în spatele ei şi îi bagi o mână în păr ca 
să-i tragi capul pe spate. Sau îţi înfigi degetele în orbitele ei 
sau, dacă eşti sigur că nu-ţi tremură mâinile, îi pui palma 
sub bărbie. Dar, oricum ar fi, îi expui gâtul, tensionând 
ligamentele şi vasele de sânge. Pe urmă îţi faci de lucru cu 
lama. Eşti învăţat să te aştepţi la multă rezistenţă când faci 
tăietura, pentru că sunt nişte chestii destul de tari pe acolo. 
Şi eşti învăţat să începi cu doi centimetri şi jumătate mai 
înainte şi să termini cu doi centimetri şi jumătate mai 
departe decât crezi că e strict necesar. Doar ca să fii 
absolut sigur. 

— Presupun că exact asta s-a întâmplat pe alee. Dar brusc, 
sper eu. Aşa că s-a terminat înainte ca ea să-şi dea seama 
că ceva se întâmplă, a intervenit Deveraux. 

— Nu s-a întâmplat pe alee. N-avea cum. 


— De ce nu? 

— Unul dintre beneficiile secundare ale faptului că 
acţionezi din spate este că nu te umpli de sânge. Şi e mult 
sânge. Vorbim despre carotidă şi jugulară, despre o 
persoană tânără, sănătoasă, care se zbate, poate chiar se 
luptă să scape. Tensiunea ei arterială trebuie să fi urcat 
până la cer. 

— Ştiu că e mult sânge. L-am văzut. Era o baltă uriaşă. 
Cred că a pierdut tot sângele. Era albă ca un cearşaf. 
Presupun că ai remarcat nisipul. Atât de mare era balta. 
Păreau să fie acolo trei litri şi jumătate sau chiar mai mult. 

— Ai tăiat vreodată gâtul cuiva? 

— Nu. 

— Ai văzut vreodată cum se face? 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu. 

— Sângele nu se scurge pur şi simplu, ca atunci când îţi tai 
venele în cadă. Ţâşneşte ca dintr-un furtun de incendiu. 
Stropeşte peste tot, până la trei metri, poate chiar mai 
departe, şuvoaie mari care se împrăştie. Am văzut sânge 
până şi pe tavane. Nişte modele aiuritoare, ca şi cum cineva 
ar fi luat o găleată cu vopsea şi ar fi împroşcat pereţii. Ca 
tipul ăla, Jackson Pollock. Pictorul. 

Deveraux n-a spus nimic. 

— Ar fi fost sânge pe toată aleea, am continuat eu. Cu 
siguranţă, pe zidul casei de împrumuturi şi poate pe zidul 
drogheriei. De asemenea, pe pavaj, la câţiva metri distanţă. 
Mici modele nebuneşti. N-a fost omorâtă acolo. 

Deveraux şi-a încrucişat degetele pe masă şi şi-a lăsat 
capul în jos deasupra lor. Nu mai văzusem pe nimeni făcând 
asta până atunci. Nu la propriu. Parcă voia să-şi bage capul 
în pământ. A tras aer în piept, a expirat şi, cinci secunde 
mai târziu, a ridicat iar privirea şi a spus: 

— Sunt o idioată. Se presupune că ar fi trebuit să ştiu 
toate astea, dar nu mi le-am amintit. Pur şi simplu, nu mi- 
am dat seama. 


— Nu trebuie să te simţi prost, am zis eu. N-ai văzut 
niciodată întâmplându-se aşa ceva, deci n-aveai ce să-ţi 
aminteşti. 

— Nu, sunt noţiuni de bază, a spus ea. Sunt o idioată. Am 
pierdut zile întregi. 

— Treaba se împute, am spus eu. Mai e ceva. 

Dar ea nu voia să audă cum se împute treaba. Nu mai voia 
şi altceva. Nu imediat. Nu chiar atunci. Încă se mai 
autoflagela pentru că-i scăpase chestia cu sângele. Mai 
văzusem tipul ăla de reacţie de multe ori. Eu însumi 
reacţionasem aşa de multe ori. Oamenii inteligenţi şi 
conştiincioşi detestă să greşească. Nu doar din orgoliu, ci 
pentru că anumite greşeli au anumite consecinţe cu care 
oamenilor conştiincioşi nu le place să trăiască. 

Deveraux s-a încruntat, a scrâşnit din dinţi, a mârâit ceva 
în barbă vreme de câteva clipe, apoi a scuturat din cap, s-a 
oprit şi şi-a ridicat capul cu un zâmbet curajos, dar mai 
încordat şi mai întunecat decât obişnuita ei expresie 
radioasă. 

— OK, spune-mi mai multe. Spune-mi cum se împute 
treaba. Dar nu aici, unde sunt nevoită să mănânc de trei ori 
pe zi. Nu vreau genul ăsta de asocieri. 

Am plătit şi am ieşit pe trotuar. Am rămas acolo multă 
vreme, lângă maşina ei, fără să scoatem o vorbă. Îmi 
dădeam seama după limbajul trupului ei că nu avea de gând 
să mă invite în biroul ei. Nu mă voia în apropierea sediului. 
Asta nu era o democraţie. În cele din urmă, a zis: 

— Hai să ne întoarcem la hotel. Putem folosi lobby-ul. Până 
la urmă, acolo sigur vom avea parte de intimitate. De vreme 
ce suntem singurii oaspeţi. 

Am mers înapoi pe stradă, am urcat treptele şubrede şi am 
traversat veranda bătrână. Am intrat şi am folosit uşa din 
stânga holului. Acolo persista acelaşi miros de umezeală, 
praf şi mucegai ca şi în seara trecută. La lumina zilei, 
siluetele cocoşate pe care le văzusem pe întuneric s-au 
dovedit a fi într-adevăr fotolii, aşa cum bănuisem. Erau 


douăsprezece, grupate în diverse combinaţii, de câte două 
şi de câte patru. Am ales o pereche asortată, aşezată de-o 
parte şi de alta a unui şemineu rece. 

— De ce locuieşti aici? am întrebat-o. 

— Bună întrebare. La început m-am gândit că o să fie doar 
pentru o lună sau două. Dar s-a prelungit. 

— Cum rămâne cu casa tatălui tău? 

— Era închiriată, a spus ea. Contractul a murit odată cu el. 

— Ai putea să închiriezi alta. Sau să cumperi una. Nu aşa 
se face? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Am văzut câteva. Nu m-am putut decide. Tu ai văzut 
casele de pe aici? 

— Unele dintre ele mi se par OK. 

— Mie nu, a zis ea. Oricum, nu eram pregătită. Nu mă 
hotărâsem cât de mult o să stau. De fapt, nici acum nu ştiu. 
Nu încape îndoială că se va dovedi a fi pentru restul vieţii, 
dar cred că nu vreau încă să recunosc asta. Cred că prefer 
să las ideea să mi se furişeze în minte câte puţin în fiecare 
zi. 

M-am gândit la amicul meu Stan Lowrey şi la ofertele lui 
de muncă. Să ieşi din armată nu înseamnă doar să faci rost 
de altă slujbă. Înseamnă case, maşini şi haine. Înseamnă o 
sută de amănunte necunoscute şi ciudate, ca obiceiurile 
unui trib străin îndepărtat, zărite doar în treacăt, niciodată 
pe deplin înţelese. 

— Deci, să auzim, a spus Deveraux. 

— Gâtul ei a fost tăiat, corect? am început eu. Ne-am 
lămurit în privinţa asta? 

— Cu siguranţă. Fără greş. 

— Iar tăietura a fost singura leziune? 

— Medicul aşa zice. 

— Deci, undeva există sânge împrăştiat. În locul în care s-a 
comis, de fapt, crima. Într-o încăpere, poate, sau în pădure. 
E imposibil de curăţat aşa cum trebuie. Chiar imposibil. Aşa 
că, undeva, există nişte dovezi care te aşteaptă. 


— Nu pot cerceta baza. Nu am voie. E chestie de 
jurisdicție. 

— Nu ştii sigur că s-a întâmplat în garnizoană. 

— A fost violată în garnizoană. 

— Nu e imposibil să fi fost violată în garnizoană. Nu e 
chiar acelaşi lucru. 

— Nici nu pot cerceta o mie trei sute de kilometri pătraţi 
din Mississippi. 

— Atunci, concentrează-te pe criminal. Restrânge aria. 

— Cum? 

— N-avea cum să i se scurgă tot sângele din corp de două 
ori, am spus eu. Gâtul i-a fost tăiat într-un loc necunoscut, 
sângele a ţâşnit în toate părţile, ea a murit şi cu asta, basta. 
Apoi a fost abandonată pe alee. Dar în al cui sânge zăcea? 
Nu în alei, pentru că pe ăla îl lăsase la locul crimei. 

— O, Doamne! a exclamat Deveraux. Nu-mi spune că tipul 
l-a adunat şi l-a aduscuel. 

— Posibil, am spus. Dar puţin probabil. Ar fi cam greu să 
tai gâtul cuiva şi în acelaşi timp să dansezi de jur împrejur 
cu o găleată în mână, încercând să prinzi jetul de sânge. 

— Ar fi putut să fie doi tipi. 

— Posibil, am repetat. Dar tot puţin probabil. E ca un 
furtun de incendiu care se mişcă haotic, în toate direcţiile. 
Al doilea tip ar fi fost norocos dacă ar fi reuşit să adune vreo 
jumătate de litru. 

— Atunci ce vrei să spui? Al cui sânge era? 

— E posibil să fi fost al unui animal. Poate o căprioară. 
Proaspăt măcelărită, dar nu chiar atunci, pe loc. A existat 
un interval de timp. Sângele ăla începuse deja să se 
coaguleze. Trei litri şi jumătate de sânge lichid s-ar fi întins 
pe o suprafaţă mult mai mare decât avea acea grămadă de 
nisip. Când e vorba de sânge, cu puţin ajungi departe. 

— Un vânător? 

— Asta e bănuiala mea. 

— Nu prea întemeiată, totuşi. Tu n-ai văzut sângele. Nu l- 
ai testat. Ar fi putut fi sânge fals de la un magazin de farse. 


Sau ar fi putut fi al ei. Cineva poate că a născocit o metodă 
de a-l aduna. Doar pentru că tu nu vezi o cale nu înseamnă 
că ea nu există. Sau poate că mai întâi i-au scurs tot sângele 
din corp şi abia apoi i-au tăiat gâtul. 

— Tot un vânător, am spus eu. 

— De ce? 

— Mai e ceva, am răspuns. Treaba continuă să se împută. 
În acel moment, bătrâna pe care o văzusem în restaurant 
a băgat capul pe uşă. Coproprietara hotelului. Ne-a întrebat 
dacă poate să ne aducă ceva. Elizabeth Deveraux a clătinat 
din cap. Eu am cerut cafea. Bătrâna s-a scuzat că nu are. A 
zis că pot lua de la restaurant, dacă într-adevăr am nevoie. 
M-am întrebat atunci ce avea de oferit, mai exact. Dar n-am 

zis nimic. Bătrâna a plecat, iar Deveraux a spus: 

— De ce eşti chitit pe vânători? 

— Pellegrino mi-a spus că fata era gătită pentru o seară în 
oraş, arăta ca scoasă din cutie şi zăcea pur şi simplu acolo, 
într-o baltă de sânge. Astea au fost cuvintele lui. E un 
rezumat corect? 

Deverausx a încuviinţat din cap. 

— Exact asta am văzut. Pellegrino e un idiot, dar unul pe 
care te poţi bizui. 

— Asta e încă o dovadă că n-a fost omorâtă acolo. Ar fi 
căzut în faţă, nu pe spate. 

— Da, şi asta mi-a scăpat. Nu mi-o scoate pe nas. 

— Cu ce era îmbrăcată? 

— Purta o rochie albastru-închis, mulată pe corp, cu un 
guler alb, adânc. Lenjerie intimă şi dres. Pantofi albastru- 
închis, cu tocuri cui. 

— Hainele erau în dezordine? 

— Nu. Arătau ca scoase din cutie. Aşa cum ţi-a spus 
Pellegrino. 

— N-a fost îmbrăcată post-mortem. Întotdeauna îţi poţi da 
seama de asta. Hainele nu se aşază niciodată cum trebuie 
pe un cadavru. Mai ales dresurile. Deci, era încă îmbrăcată 
când a fost omorâtă. 


— Aici, sunt de acord. 

— Avea sânge pe gulerul alb? În faţă? 

Deveraux şi-a închis ochii, probabil pentru a rememora 
scena. 

— Nu, era imaculat. 

— Era sânge pe undeva pe partea din faţă a corpului? 

— Nu. 

— OK, am spus. Deci, cineva i-a tăiat gâtul într-un loc 
necunoscut, în vreme ce era îmbrăcată cu hainele astea. 
Dar n-a avut pic de sânge pe ea, până când n-a fost aşezată 
pe spate, într-o baltă transportată separat. Explică-mi cum 
nu e opera unui vânător. 

— Explică-mi tu de ce crezi că e. Dacă poţi. N-ai decât să 
ajuţi armata cât vrei, dar n-ar trebui să ajungi să-ţi crezi 
propriile vrăjeli. 

— Nu ajut armata. Şi soldaţii pot fi vânători. Mulţi dintre ei 
chiar sunt. 

— De ce vânător? 

— Spune-mi tu cum tai gâtul unei femei fără să verşi o 
picătură de sânge pe partea din faţă a rochiei ei. 

— Nu ştiu cum. 

— O atârni pe un suport pentru vânat. Aşa faci. De glezne. 
Cu capul în jos. Îi legi mâinile la spate. Îi tragi braţele în sus 
până când spatele i se arcuieşte, iar gâtul este expus la cel 
mai jos punct. 

Am rămas în liniştea umbroasă vreme de un minut, fără să 
scoatem o vorbă. Am bănuit că Deveraux îşi imagina scena. 
Eu, cu siguranţă, asta făceam. Un luminiş undeva în 
pădure, izolat şi singuratic, sau o cameră îndepărtată, cu 
echipament improvizat, sau o colibă sau o cabană cu 
acoperiş din bârne. Janice May Chapman, atârnând cu 
capul în jos, cu mâinile trase în sus la spate, spre picioare, 
cu umerii strânşi, cu spatele arcuindu-se dureros. Probabil 
că avea şi gura acoperită, căluşul fiind legat de o a treia 
funie, înfăşurată pe scândura de sus a suportului. Cea de-a 


treia funie trebuie să fi fost strânsă bine, ţinându-i capul în 
sus şi spre spate şi lăsându-i gâtul complet accesibil. 

— Cum îşi purta părul? am întrebat. 

— Tuns scurt, a spus Deveraux. Nu ar fi incomodat. 

N-am zis nimic. 

— Chiar crezi că aşa s-a procedat? m-a întrebat şeriful. 

Am dat din cap că da. 

— Astfel nu i s-ar fi scurs tot sângele din corp. Nu ar fi fost 
albă ca varul. Ar fi murit, iar inima i s-ar fi oprit şi ar mai fi 
rămas ceva în ea. O jumătate de litru, poate un litru. Faptul 
că era cu capul în jos a dus treaba la bun sfârşit. Gravitaţia, 
pur şi simplu. 

— Funiile ar fi lăsat urme, nu-i aşa? 

— Ce-a spus medicul legist? I-ai citit raportul? 

— Nu avem un medic legist. Doar un medic local. Un pas 
înainte totuşi faţă de perioada când nu-l aveam decât pe 
antreprenorul de pompe funebre, dar nu cine ştie ce. 

Nu e o democraţie. 

— Ar trebui să mergi şi să vezi cu ochii tăi, am spus. 

— Vii cu mine? 

Ne-am întors la restaurant, am luat maşina lui Deveraux 
parcată lângă curbă, am virat şi am luat-o înapoi pe strada 
principală, iar pe lângă hotel, pe lângă drogherie, pe lângă 
magazinul cu produse de uz casnic şi mai departe, spre 
locul în care strada principală se transforma într-un drum 
de ţară şerpuitor. Locuinţa medicului era la vreo şapte sute 
de metri sud de oraş. Era o casă obişnuită, acoperită cu 
şindrilă, vopsită în alb şi înconjurată de o curte mare şi 
prost întreţinută, cu o tăbliță lângă cutia de scrisori din 
capătul cărării de acces. Numele de pe tăbliță era Merriam, 
scris cu litere negre, ornamentale, pe un dreptunghi alb, 
mai strălucitor şi mai nou decât peisajul înconjurător. Un 
nou-venit care nu se afla de multă vreme în oraş, un om 
recent intrat în comunitate. 

Parterul casei fusese cedat cabinetului medical. Salonul 
din faţă se transformase în sală de aşteptare, iar camera 


din spate era locul în care doctorul îşi consulta şi îşi trata 
pacienţii. Acolo l-am găsit pe Merriam, la un birou, 
ocupându-se de acte. Era un bărbat rumen la faţă, aproape 
de şaizeci de ani. Nou în oraş poate, dar nu şi nou în 
branşă. Salutul îi era lipsit de vlagă, iar mişcările, lente. 
Aveam impresia că privea postul din Carter Crossing ca pe 
o semipensionare, poate după o carieră stresantă într-un 
cabinet dintr-un oraş mare. Nu prea mi-a plăcut omul. O 
judecată pripită, poate, dar astea sunt în general la fel de 
bune ca oricare altele. 

Deveraux i-a spus tipului ce voiam să vedem, iar el s-a 
ridicat încet şi ne-a condus prin casă spre ceea ce ar fi 
putut fi, pe vremuri, o bucătărie. Acum era acoperită cu 
faianţă de un alb rece, având peste tot chiuvete şi dulapuri 
medicale fără zorzoane. Pe mijlocul podelei trona o masă 
mortuară din oţel inoxidabil, iar pe ea era întins un 
cadavru. Lumina strălucea puternic deasupra lui. 

Trupul neînsufleţit al lui Janice May Chapman. Purta o 
etichetă pe degetul mare de la picior, pe care era înscris, cu 
litere subţiri, numele ei. Era dezbrăcată. Deveraux îmi 
spusese că era albă ca un cearşaf, dar în acel moment 
pielea ei căpătase nuanţe de albastru pal şi vineţiu-deschis, 
pătată şi împestriţată, cu aspectul marmorat tipic 
cadavrelor complet golite de sânge. Avea în jur de un metru 
şaizeci şi opt, iar cândva era posibil să fi cântărit în jur de 
cincizeci şi cinci de kilograme, nefiind nici grasă, nici 
excesiv de slabă. Părul îi era negru, tuns scurt, într-o 
coafură bob. Părea des şi greu, bine aranjat şi încă în bună 
stare. Pellegrino spusese că era drăguță şi nu aveai nevoie 
de prea multă imaginaţie ca să fii de acord cu el. Carnea de 
pe faţă era acum lăsată şi goală, dar osatura era bună. 
Dinţii îi erau albi şi drepţi. 

Gâtul era un dezastru. Rămăsese căscat dintr-o parte în 
alta, iar rana se uscase, devenind un crater cu aspect 
cauciucat. Carnea şi muşchii se micşoraseră, tendoanele şi 
ligamentele se curbaseră, iar venele şi arterele goale se 


retrăseseră. Osul alb era vizibil, iar pe el se vedea un singur 
semn orizontal. 

Cuţitul fusese destul de mare, lama, ascuţită, iar lovitura 
mortală, aplicată cu forţă, şi viteză de o mână sigură. 

— Trebuie să-i examinăm încheieturile şi gleznele, a spus 
Deveraux. 

Medicul a schiţat un gest de indiferenţă. 

Şeriful a luat braţul stâng al lui Chapman, iar eu l-am 
apucat pe cel drept. Oasele încheieturilor erau uşoare şi 
delicate. Pielea întinsă peste ele nu prezenta nici o 
zgărietură. Nu existau iritaţii de la frânghii. Dar se vedeau 
nişte semne foarte slabe. O urmă circulară, lată de vreo 
cinci centimetri şi jumătate, uşor mai albastră decât restul 
pielii. Cu o tentă mai albastră. O diferenţă aproape 
inexistentă. Dar perceptibilă. lar porţiunea aceea era uşor 
umflată, în comparaţie cu restul antebraţului. Da, cu 
siguranţă era mai umflată. Exact opusul unei compresii. 

M-am uitat la Merriam şi l-am întrebat: 

— Ce părere ai despre asta? 

— Cauza morţii este scurgerea sângelui prin secţionarea 
arterei carotide, a spus el. Asta am fost plătit să determin. 

— Cu cât ai fost plătit? 

— Structura tarifelor a fost stabilită prin acord între 
predecesorul meu şi administraţia comitatului. 

— Ai primit mai mult de două parale? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că atâta face concluzia asta. Cauza morţii e cât 
se poate de evidentă. Aşa că acum îţi poţi câştiga mălaiul 
ajutându-ne un pic. 

Deveraux s-a uitat la mine, iar eu am dat din umeri. Mai 
bine c-am zis-o eu. Ea trebuia să lucreze împreună cu tipul 
ăsta şi după ce se termina totul. Eu nu. 

— Nu-mi place atitudinea dumitale, a spus Merriam. 

— lar mie nu-mi plac femeile de douăzeci şi şapte de ani 
care zac moarte pe o masă. Vrei să ne dai o mână de ajutor 
sau nu? 


— Nu sunt patolog. 

— Nici eu. 

Tipul a rămas nemişcat pentru o clipă, apoi a oftat şi a 
făcut un pas înainte. A luat din mâna mea braţul moale şi 
inert al lui Janice May Chapman. S-a uitat îndeaproape la 
încheietura ei, apoi şi-a trecut degetele în sus şi în jos, cu 
blândeţe, de pe dosul mâinii spre mijlocul antebraţului, 
pipăind umflătura. 

— Ai o ipoteză? m-a întrebat el. 

— Cred că a fost legată strâns. De încheieturi şi de glezne. 
Legăturile începuseră să-i facă vânătăi, dar n-a trăit 
îndeajuns încât iritaţiile să se dezvolte prea mult. Dar cu 
siguranţă un început a existat. În ţesuturi i s-a scurs puţin 
sânge, iar acesta a rămas acolo pe când restul s-a scurs. De 
aceea vedem leziunile de compresie ca pe nişte umflături. 

— Legată cu ce? 

— Nu cu funii, am spus. Poate curele sau chingi. Ceva lat şi 
plat. Poate eşarfe de mătase. Poate ceva căptuşit. Pentru a 
camufla ce s-a făcut. 

Merriam n-a spus nimic. A trecut pe lângă mine şi s-a uitat 
la gleznele lui Chapman. 

— Când a fost adusă purta un dres. Nailonul era intact. Nu 
era deloc rupt sau sfâşiat. 

— Datorită căptuşelii. Poate că s-a folosit cauciuc spongios. 
Ceva de genul ăsta. Dar a fost legată. 

Merriam a mai tăcut câteva clipe, apoi a conchis: 

— E posibil. 

— Cât e de plauzibil? l-am întrebat eu. 

— Examinarea post-mortem are limitele ei, să ştii. Îţi 
trebuie un martor ocular ca să fii sigur. 

— Cum îţi explici scurgerea completă a sângelui? 

— S-ar putea să fi suferit de hemofilie. 

— Presupunând că nu suferea? 

— Atunci, gravitația ar fi singura explicaţie. A fost atârnată 
cu capul în jos. 


— De curele, chingi sau frânghii legate peste un soi de 
căptuşeală? 

— E posibil, a repetat Merriam. 

— Răsuceşte-o, am spus. 

— De ce? 

— Vreau să văd iritaţiile de la pietriş. 

— Va trebui să mă ajuţi, a zis el. 

Aşa că l-am ajutat. 

Corpul uman e o maşinărie care se vindecă singură şi nu 
pierde vremea. Dacă pielea este zdrobită, crăpată sau 
tăiată, sângele se şi repede la locul cu pricina, globulele 
roşii formând o crustă, croşetând o reţea de fibre pentru a 
reuni părţile depărtate, iar globulele albe căutând, apoi 
distrugând germenii şi agenţii patogeni de sub ea. Procesul 
se porneşte în câteva minute şi durează atâtea ore sau zile 
câte sunt necesare pentru ca pielea să revină la integritatea 
ei anterioară. În timpul vindecării se descrie o curbă în 
formă de clopot a inflamaţiei, punctul maxim fiind atins 
când fluxul sangvin este cel mai ridicat, crusta ajunge la cea 
mai mare grosime, şi lupta împotriva infecţiei cunoaşte cea 
mai mare intensitate. 

Şalele lui Janice May Chapman erau presărate cu tăieturi 
minuscule, la fel şi şezutul şi braţele, chiar deasupra 
coatelor. 'Tăieturile erau foarte mici, incizii subţiri, toate 
înconjurate de mici zone zdrobite, lipsite de culoare din 
pricina scurgerii sângelui. 'Tăieturile fuseseră făcute la 
întâmplare, de nişte obiecte care se rostogoleau într-o 
parte şi în alta, similare în mărime şi natură, fiind mici, tari, 
nici tăioase, nici complet boante. 

Iritaţii clasice provocate de pietriş. 

M-am uitat la Merriam şi l-am întrebat: 

— Cât de vechi crezi că sunt leziunile astea? 

— N-am idee. 

— Hai, doctore, am zis eu. Ai mai tratat tăieturi şi 
zgârieturi până acum. Sau nu? Ce-ai fost înainte? Psihiatru? 


— Am fost pediatru, a spus el. N-am nici cea mai vagă idee. 
Absolut deloc. Nu în domeniul ăsta al medicinii. 

— Copiii se lovesc şi se zgârie tot timpul. Trebuie să fi 
văzut sute din astea. 

— Asta-i treabă serioasă. Nu pot risca presupuneri 
nefondate. 

— Încearcă presupuneri avizate. 

— Patru ore, a zis el. 

Am încuviinţat din cap. M-am gândit că patru ore erau un 
interval corect, judecând după cruste, care erau mai mult 
decât proaspete, dar nu complet formate. Se dezvoltaseră 
constant, dezvoltarea le fusese oprită brusc când gâtul 
tinerei fusese tăiat, inima stătuse, creierul murise şi întreg 
metabolismul se oprise. 

— Ai stabilit ora decesului? l-am întrebat pe medic. 

— E foarte greu de spus. Chiar imposibil. Exsanguinaţia 
interferează cu procesele biologice naturale. 

— Dă-ţi cu presupusul! 

— Cu câteva ore înainte să fie adusă la mine. 

— Câte ore? 

— Mai mult de patru. 

— Asta-i evident din cauza iritaţiei de la pietriş. Dar cu cât 
mai mult? 

— Nu ştiu. Mai puţin de douăzeci şi patru. E totcepot să 
spun. 

— Nu sunt alte leziuni. Nici zgârieturi. Nici semne de 
luptă. 

— Sunt de acord, m-a aprobat Merriam. 

— Poate că nu s-a luptat, a intervenit Deveraux. Poate că 
avea un pistol la tâmplă. Sau un cuţit la gât. 

— Poate, am admis eu. 

Apoi mi-am îndreptat privirea către Merriam şi l-am 
întrebat: 

— I-ai făcut un examen vaginal? 

— Bineînţeles. 


— Şi? 


— Am stabilit că avusese un contact sexual recent. 

— Ceva leziuni sau ţesuturi sfâşiate în zona aceea? 

— Nimic vizibil. 

— Atunci, cum ai ajuns la concluzia că a fost violată? 

— Crezi că a fost sex consimţit? Dumneata te-ai întinde pe 
pietriş ca să faci dragoste? 

— S-ar putea, am zis eu. Depinde cu cine sunt. 

— Avea o casă, a ripostat Merriam. Cu un pat în ea. Şio 
maşină, cu o banchetă în spate. Orice presupus iubit o fi 
având şi el o casă şi o maşină. lar în oraş există un hotel. 
Mai sunt şi alte oraşe, cu alte hoteluri. Nimeni nu e obligat 
să aibă o escapadă în aer liber. 

— Mai ales în martie, a spus Deveraux. 

În cămăruţă s-a aşternut tăcerea şi aşa a rămas până când 
Merriam a întrebat: 

— Am terminat aici? 

— Am terminat, a răspuns Deveraux. 

— Păi, noroc, şefa, a spus medicul. Sper ca asta să iasă mai 
bine decât celelalte două. 

Eu şi Deveraux am parcurs aleea de acces din faţa casei 
doctorului, trecând pe lângă cutia poştală şi pe lângă 
tăbliță, spre trotuar, unde ne-am oprit la maşina ei. Ştiam 
că nu avea de gând să mă ia şi pe mine la întoarcere. Nu 
era democraţie. Nu încă. 

— Ai văzut vreodată o victimă a unui viol cu dresul intact? 
am întrebat-o eu. 

— Crezi că e semnificativ? 

— Bineînţeles că este. A fost atacată pe pietriş. Dresul ei 
ar fi trebuit să fie făcut zdrenţe. 

— Poate că a fost obligată să se dezbrace mai întâi. Încet şi 
cu grijă. 

— Iritaţia se oprea brusc. Purta ceva. Tras în sus, tras în 
jos, nu contează, dar era parţial îmbrăcată. Şi apoi s-a 
schimbat. Ceea ce e posibil. A avut patru ore la dispoziţie. 

— Nu o lua pe partea asta, a spus Deveraux. 

— Pe care parte? 


— Încerci să reduci responsabilitatea armatei doar la viol. 
Pentru ca apoi să-mi spui că a fost omorâtă de altcineva, în 
altă parte, mai târziu. 

Am tăcut. 

— Şi nu ţine figura, a continuat ea. Dai peste cineva şi eşti 
violată, apoi, în următoarele patru ore, dai peste altcineva, 
complet diferit, şi te alegi cu gâtul tăiat? Ar trebui să ai o zi 
tare proastă, nu crezi? Cea mai proastă zi posibilă. E prea 
mare coincidenţa. Nu, a fost acelaşi tip. Dar s-a distrat o zi 
întreagă. A stat ore întregi. A avut planuri şi echipamente. A 
avut acces la hainele ei. A obligat-o să se schimbe. Treaba 
asta a fost bine premeditată. 

— Posibil, am spus eu. 

— În armată, se învaţă planificarea efectivă a luptei. Cel 
puţin teoretic. 

— Adevărat, am spus eu. Dar nu ţi se dau prea des zile 
libere. Nu într-o tabără de instrucţie. De obicei. 

— Dar la Kelham nu se face doar pregătire, nu-i aşa? Din 
câte am reuşit eu să pun cap la cap, sunt vreo două 
companii de puşcaşi acolo. Vin şi pleacă, prin rotaţie. lar 
când se întorc, primesc permisii. Zile libere. Multe. Toate la 
rând. Una după alta. 

N-am zis nimic. 

— Ar trebui să-ţi suni comandantul, a adăugat Deveraux. 
Spune-i că situaţia arată nasol. 

— Ştie deja. De asta sunt aici. 

Ea a făcut o pauză lungă, apoi a spus: 

— Vreau să-mi faci o favoare. 

— Cum ar fi? 

— Du-te şi uită-te din nou printre fiarele maşinii. Vezi dacă 
nu găseşti plăcuţa de înmatriculare sau dacă n-ai putea să 
identifici vehiculul. Pellegrino n-a ajuns nicăieri. 

— De ce ai avea încredere în mine? 

— Pentru că eşti fiul unui puşcaş marin. Şi pentru că ştii 
că, dacă ascunzi sau distrugi dovezi, o să te bag la 
închisoare. 


— Ce-a vrut să spună Merriam când ţi-a urat să ai mai 
mult noroc cu asta decât cu celelalte două? 

Nici un răspuns. 

— Celelalte două ce? am insistat eu. 

Deveraux a tăcut o clipă, o umbră i-a măturat chipul 
frumos, şi a mărturisit: 

— Două fete au fost omorâte anul trecut. Acelaşi mod de 
operare. Cu gâtul tăiat. N-am ajuns nicăieri cu ele. Acum 
sunt cazuri clasate. Janice May Chapman e a treia în nouă 
luni. 

Elizabeth Deveraux n-a mai spus nimic. S-a urcat în 
automobilul ei Caprice şi a plecat. A făcut un viraj larg în 
faţa mea şi a luat-o către nord, întorcându-se în oraş. La 
prima curbă n-am mai văzut-o. Am rămas nemişcat multă 
vreme, apoi am pornit la drum. Zece minute mai târziu mă 
aflam pe ultima dintre potecile rurale, iar drumul se lărgea 
şi se îndrepta în faţa mea. Strada principală îşi merita 
numele. Câteva dintre activităţile din timpul zilei 
începuseră deja. Magazinele se deschideau. Am văzut două 
maşini şi doi pietoni. Dar nimic mai mult. Carter Crossing 
nu era vreo metropolă aglomerată. Asta era al naibii de 
sigur. 

Am mers pe trotuarul din dreapta, trecând de magazinul 
cu produse de uz casnic, de drogherie, de hotel, de 
restaurant şi de locul gol de lângă acesta. Maşina lui 
Deveraux nu se afla în parcarea din faţa biroului şerifului. 
Nici un vehicul al poliţiei nu se vedea acolo. Erau, în 
schimb, două camionete civile, amândouă vechi, uzate şi 
sărăcăcioase. Probabil a funcţionarului de la birou şi a 
dispecerului. Recrutaţi din localitate, fără sindicat, fără 
beneficii. M-am gândit iar la prietenul meu Stan Lowrey şi 
la ofertele lui de muncă. Bănuiam că avea să ţintească sus. 
Era obligat s-o facă. Avea iubite. La plural. Avea guri de 
hrănit. 

Am ajuns la cotitură şi am luat-o la dreapta. În lumina zilei, 
şoseaua se întindea perfect dreaptă în faţa mea. Margini 


înguste, şanţuri adânci. Benzile de circulaţie se ridicau în 
punctul de intersecţie cu calea ferată, apoi marginile şi 
şanţurile se reluau, iar drumul continua printre copaci. 

O camionetă era parcată în dreptul punctului de trecere, 
pe partea mea. Cu faţa spre mine. O chestie mare, cu botul 
turtit. Vopsită cu bidineaua într-o culoare închisă. În ea, doi 
tipi. Care se holbau la mine. Plete, tatuaje, mizerie, 
unsoare. 

Cei doi amici ai mei de seara trecută. 

Am continuat să merg, nu prea repede, nici prea încet, pur 
şi simplu în ritm de plimbare. Am ajuns cam la douăzeci de 
metri de ei. Destul de aproape încât să le văd feţele în 
detaliu. Destul de aproape încât ei să o vadă pe a mea în 
detaliu. 

De data asta, au ieşit din camionetă. Uşile s-au deschis în 
acelaşi timp, iar ei au coborât. Au trecut pe lângă capotă şi 
s-au aşezat unul lângă altul în faţa barei de protecţie. 
Aceeaşi înălţime, aceeaşi constituţie. Ca doi veri. Aveau cam 
un metru optzeci şi cinci şi aproximativ nouăzeci şi cinci de 
kilograme. Braţele lor erau lungi, noduroase, cu mâini mari. 
Purtau cizme de cauciuc. 

Mi-am văzut de drum. M-am oprit la trei metri de ei. De la 
distanţa aia duhneau. Bere, ţigări, sudoare stătută, haine 
murdare. 

Tipul din dreapta mea a vorbit. 

— Salutare din nou, soldăţelule. 

El era masculul alfa. De fiecare dată, el condusese maşina 
şi, de fiecare dată, el vorbise primul. Dacă nu cumva celălalt 
era un soi de eminenţă cenuşie tăcută, ceea ce părea puţin 
probabil. 

Bineînţeles, n-am spus nimic. 

— Unde te duci? m-a întrebat tipul. 

N-am răspuns. 

— Mergi la Kelham. Că unde dracu' altundeva să ducă 
drumul ăsta? 


S-a întors şi a întins braţul într-un gest extravagant, 
cuprinzând şoseaua, direcţia ei neabătută şi lipsa 
destinaţiilor alternative. Apoi s-a întors şi a adăugat: 

— Aseară ne-ai zis că nu eşti de la Kelham. Ne-ai minţit. 

— Poate că locuiesc în partea aia de oraş. 

— Nu, a spus tipul. Dacă ai fi încercat să locuieşti în partea 
aia de oraş, ţi-am fi făcut o vizită până acum. 

— În ce scop? 

— Ca să-ţi explicăm mersul lucrurilor. Anumite locuri sunt 
pentru anumiţi oameni. 

S-a apropiat de mine. Amicul lui a înaintat şi el. Duhoarea 
se înteţise. 

— Voi, băieţi, trebuie să faceţi o baie. Nu neapărat 
împreună. 

Tipul din dreapta mea m-a întrebat: 

— Ce-ai făcut în dimineaţa asta? 

— Nu vreţi să ştiţi, i-am răspuns. 

— Ba da, vrem. 

— Nu, chiar nu vreţi. 

— Nu sunteţi bine-veniţi aici. Nu mai sunteţi. Niciunul 
dintre voi. 

— E o ţară liberă, am spus. 

— Nu şi pentru oameni ca voi. 

Apoi s-a oprit, iar privirea i s-a mutat şi s-a focalizat 
undeva în depărtare, peste umărul meu. Cel mai vechi truc 
posibil. Doar că, de data asta, el nu se prefăcea. Nu m-am 
întors, dar am auzit o maşină pe şosea, în spatele meu. 
Departe. O maşină mare, silenţioasă, cu anvelope potrivite 
pentru mersul pe autostradă. Nu era un vehicul de poliţie 
pentru că în ochii tipului nu s-a ivit nici un semn de 
recunoaştere. Nici urmă de familiaritate. Era un vehicul pe 
care nu-l mai văzuse niciodată. O maşină a cărei prezenţă 
nu şi-o putea explica. 

Am aşteptat, iar automobilul ne-a depăşit. Mergea cu 
viteză. Era o maşină neagră, de oraş. Urbană. Geamuri 
fumurii. S-a hurducăit când a ajuns la ridicătură, a răpăit 


peste şinele de tren şi s-a hurducăit iar. Apoi a continuat să 
meargă drept. Un minut mai târziu se făcuse mică în zare. 
O pierdusem efectiv din ochi. 

Un vizitator oficial care se îndrepta spre Kelham. Rang şi 
prestigiu. 

Sau panică. 

— Trebuie să te întorci în garnizoană, a spus tipul din 
dreapta mea. Şi să rămâi acolo. 

N-am zis nimic. 

— Dar mai întâi trebuie să ne spui ce ai făcut. Şi cu cine te- 
ai văzut. Poate ar trebui să mergem şi să verificăm dacă mai 
e în viaţă. 

— Nu sunt de la Kelham, am replicat. 

Individul a făcut un pas în faţă. 

— Minţi! 

Am tras adânc aer în piept şi m-am prefăcut că vreau să 
spun ceva. Apoi l-am lovit pe individ cu capul în plină figură. 
Fără nici un avertisment. Doar mi-am încordat picioarele, 
am ţâşnit în faţă de la mijloc în sus şi mi-am izbit fruntea de 
nasul lui. Zbang! A ieşit perfect. Sincronizare, forţă, impact. 
Toate erau acolo din plin. Plus elementul de surpriză. 
Nimeni nu se aşteaptă la un cap în gură. Oamenii nu lovesc 
cu capul. Aşa ne zice un instinct atavic natural. Un cap în 
gură schimbă jocul. Adaugă amestecului un soi de sălbăticie 
deplasată. Să dai o asemenea lovitură neprovocat e ca şi 
cum ai aduce o armă de foc într-o luptă cu cuțite. 

Tipul a căzut la pământ ca un sac de cartofi. Creierul le-a 
transmis genunchilor că cedase, iar bărbatul s-a prăbuşit 
pe spate. Era inconştient înainte să atingă pământul. Mi-am 
dat seama după felul în care capul i s-a izbit de caldarâm. 
N-a făcut nici o tentativă de a amortiza şocul. Pur şi simplu 
s-a prăvălit cu o bufnitură. Poate că şi-a mai adăugat nişte 
fracturi în spate, ca să se asorteze cu cele pe care i le 
făcusem în faţă. Nasul îi sângera rău. Deja începuse să se 
umfle. Corpul uman e o maşinărie care se vindecă singură 
şi nu pierde vremea. 


Celălalt bărbat a rămas pur şi simplu pe loc. Eminenţa 
cenuşie tăcută. Sau masculul beta. Se holba la mine. Am 
făcut un pas mare la stânga, apoi i-am dat şi lui un cap în 
gură. Zbang. Ca o cacealma dublă. Era complet nepregătit. 
Se aştepta la un pumn. A căzut şi el grămadă. L-am lăsat 
acolo, întins pe spate, la doi metri de amicul său. Le-aş fi 
luat camioneta ca să economisesc nişte timp şi efort, dar nu 
puteam suporta duhoarea din cabină. Aşa că am continuat 
să merg spre calea ferată, unde am cotit-o la stânga, luând- 
o pe şine către nord. 

Am coborât de pe şine puţin mai devreme decât o făcusem 
noaptea trecută şi am văzut câmpul de resturi unde se 
găseau fiarele contorsionate ale maşinii chiar de la început. 
Bucăţile mai mici şi mai uşoare călătoriseră pe distanţe mai 
scurte. Un impuls mai mic, am presupus eu. Mai puţină 
energie cinetică. Sau mai puţină rezistenţă din partea 
aerului. Sau ceva. Dar cioburile mai mărunte şi bucăţile de 
metal mai mici le găseai primele. Se opriseră, fluturaseră în 
aer, căzuseră pe pământ şi se aşezaseră cu mult înaintea 
părţilor mai grele, care continuaseră să se rostogolească. 

Fusese o maşină destul de veche. Coliziunea o făcuse să 
explodeze, iar unele părţi nu opuseseră prea mare 
rezistenţă. Se zăreau pătrăţele cu fulgi de rugină de pe 
burta maşinii. Erau stratificate, cojite şi pline de noroi. 

Un automobil vechi, care petrecuse o perioadă 
semnificativă în zone cu climă rece, unde, iarna, se presară 
sare pe şosele. Nu aparținuse cuiva din Mississippi. Era o 
maşină care fusese târâtă tot timpul dintr-un loc în altul, 
şase luni aici, şase luni colo, pe un itinerar impredictibil. 

Probabil maşina unui soldat. 

Am avansat, m-am întors şi am încercat să determin 
vectorul general. Resturile se împrăştiaseră în formă de 
evantai, îngust la bază, lărgindu-se pe parcurs. Mi-am 
imaginat o plăcuţă de înmatriculare, un dreptunghi mic, 
dintr-un aliaj uşor ca o pană, ţâşnind din şuruburi, plutind 
prin aerul nopţii, oprindu-se, căzând, poate îndoindu-se. Am 


încercat să-mi dau seama unde ar fi putut să aterizeze. N-o 
vedeam nicăieri, nici în interiorul evantaiului, nici spre 
marginile acestuia, nici dincolo de ele. Apoi mi-am amintit 
vuietul curentului care însoţise trenul şi mi-am lărgit aria 
de căutare. Mi-am închipuit plăcuţa prinsă într-o 
minitornadă, zbătându-se şi răsucindu-se prin aerul stârnit, 
urcând, poate fiind chiar trasă înapoi. 

În cele din urmă, am găsit-o, încă prinsă de bara de 
protecţie pe care o zărisem noaptea trecută. Bara se 
îndoise chiar la stânga plăcuței, formând un vârf, care se 
înfipsese în tufişuri. Ascuţit ca o suliță. L-am zgălţâit până 
am reuşit să-l trag, l-am întors şi am văzut plăcuţa de 
înmatriculare atârnând într-un singur şurub negru. 

Era un număr de Oregon. În spatele lui apărea imaginea 
unui somon. Un soi de iniţiativă privind viaţa în sălbăticie. 
Protecţia mediului înconjurător. Plăcuța era valabilă şi 
actualizată. Am memorat numărul şi am îngropat la loc bara 
îndoită. Apoi am mers mai departe, spre locul în care 
grămada de fiare arsese între copaci. 

La lumina zilei, i-am dat dreptate lui Pellegrino. Maşina 
fusese albastră, într-o nuanţă palidă, ca a cerului de iarnă. 
Poate că aşa fusese de la bun început sau poate că pălise cu 
timpul. Oricum, am găsit destulă vopsea intactă încât să fiu 
sigur. Exista un petic neatins deasupra a ceea ce trebuie să 
fi fost torpedoul. Sub o margine din plastic topit, pe 
interiorul uneia dintre portiere, se vedea o dungă colorată. 
În afară de asta, nu mai supravieţuise mare lucru. Nici un 
obiect personal. Nici un fel de hârtie. Nici un obiect uitat. 
Nu tu fire de păr, nu tu fibre. Nu tu frânghii, curele, chingi 
sau cuțite. 

Mi-am şters mâinile pe pantaloni şi m-am întors pe unde 
venisem. Cei doi tipi şi camioneta lor dispăruseră. Am 
bănuit că tăcuta eminenţă cenuşie se trezise primul. 
Masculul beta. Îl lovisem mai uşor. Am bănuit că îşi târâse 
amicul în camionetă, apoi demarase, încet şi nesigur. Nici o 
pagubă. Mă rog, nici o pagubă prea mare. Nimic 


permanent. Cel puţin pentru el. Pe celălalt urma să-l doară 
capul vreme de vreo şase luni. 

M-am oprit în locul în care căzuseră cei doi şi am văzut o 
altă maşină neagră venind către mine dinspre vest. O altă 
maşină de oraş, rapidă şi hotărâtă, legănându-se şi ezitând 
puţin pe drumul denivelat. Era bine lustruită şi avea 
geamuri fumurii. A trecut pe lângă mine în mare viteză, s-a 
hurducăit, a răpăit pe linia de cale ferată, s-a hurducăit iar 
şi s-a grăbit mai departe spre Kelham. M-am întors şi am 
urmărit-o, apoi m-am răsucit iar şi am reînceput să merg. 
Nu aveam vreo destinaţie anume, exceptând faptul că la 
acea vreme mi se făcuse foame, aşa că m-am îndreptat 
către strada principală şi restaurant. Localul era gol. Eram 
singurul client. Era de serviciu aceeaşi chelneriţă. M-a 
întâmpinat la recepţie şi m-a întrebat: 

— Numele dumneavoastră e Jack Reacher? 

— Da, doamnă. 

— Acum o oră a fost aici o femeie care vă căuta. 

Chelneriţa s-a dovedit a fi un martor ocular tipic. Era 
complet incapabilă s-o descrie pe femeia care mă căutase. 
Înaltă, scundă, grasă, zveltă, bătrână, tânără, nu avea nici o 
amintire concretă. Nu îi reţinuse numele. Nu-şi formase nici 
o impresie despre statutul sau profesia femeii sau despre 
relaţia ei cu mine. Nu văzuse nici o maşină sau vreun alt 
mijloc de transport. Tot ce-şi putea aminti erau un zâmbet şi 
o întrebare. Dacă nu cumva întâlnise vreun tip nou în oraş, 
foarte solid, foarte înalt, care răspunde la numele de Jack 
Reacher. 

I-am mulţumit pentru informaţie, iar ea m-a condus la 
masa mea obişnuită. Am comandat o porţie de plăcintă 
dulce şi o cană de cafea, apoi i-am cerut nişte mărunţiş 
pentru telefon. A deschis casa şi mi-a dat un fişic cu monede 
de douăzeci şi cinci de cenți, în schimbul unei bancnote de 
cinci dolari. Mi-a adus cafeaua şi mi-a spus că plăcinta va 
sosi în câteva momente. Am traversat încăperea tăcută spre 
telefonul de lângă uşă, am desfăcut fişicul cu unghia de la 


degetul mare şi am format numărul de la biroul lui Garber. 
Mi-a răspuns chiar el, imediat. 

— Ai mai trimis vreun agent aici? l-am întrebat. 

— Nu, a răspuns. De ce? 

— O femeie m-a căutat şi mi-a spus pe nume. 

— Cine? 

— Nu ştiu cine. Nu m-a găsit încă. 

— Nu-i de-a mea, a spus Garber. 

— Şi am văzut două maşini mergând către Kelham. 
Limuzine. Probabil, Ministerul Apărării sau politicieni. 

— Există vreo diferenţă? 

— Ai vreo veste de la Kelham? am întrebat. 

— Nimic despre Ministerul Apărării sau politicieni, a spus 
el. Am auzit că Munro urmăreşte o chestie medicală. 

— Medicală? Cum ar fi? 

— Nu ştiu. Există vreun aspect medical? 

— Legat de un potenţial infractor? Din câte am văzut eu, 
nu. În afară de chestia cu iritaţia de la pietriş despre care 
am întrebat mai devreme. Victima e plină de aşa ceva. 
Criminalul ar trebui să aibă şi el. 

— Toţi au. Se pare că e pe acolo o pistă aiuritoare. Aleargă 
până cad laţi. 

— Până şi cei din Compania Bravo, imediat după ce se 
întorc? 

— Mai ales cei din Compania Bravo, imediat după ce se 
întorc. E în joc o problemă serioasă privind imaginea 
personală. Ăştia sunt nişte oameni foarte duri. Sau aşa le 
place să creadă. 

— Am găsit plăcuţa de înmatriculare între fiare. O maşină 
albastru-deschis, cu număr de Oregon. 

I-am recitat numărul din memorie şi am auzit cum îl nota. 

— Sună-mă înapoi în zece minute. Nu vorbi cu nimeni 
înainte de asta. Cu nimeni, OK? Nici un cuvânt. 

N-am respectat ordinul ad litteram, pentru că am vorbit cu 
chelneriţa. I-am mulţumit pentru plăcintă şi cafea. Ea a 
zăbovit pe lângă mine un pic mai mult decât era necesar. O 


preocupa ceva. S-a dovedit că îşi făcea griji ca nu cumva să 
mă fi băgat în belele spunându-i unei străine că mă văzuse. 
Era gata să se simtă vinovată pentru asta. Am avut impresia 
că oraşul Carter Crossing era genul de loc în care treburile 
personale rămâneau personale. Unde o mică parte din 
populaţie nu voia să fie găsită. 

I-am spus să nu-şi facă probleme. În acel moment, era 
destul de sigur cine fusese femeia misterioasă. Prin 
eliminare. Cine altcineva avea informaţiile şi imaginaţia 
necesare ca să mă găsească? 

Plăcinta era bună. Afine, foietaj, zahăr şi cremă. Nimic 
sănătos. Nici o materie vegetală. Mi-a mers la inimă. A 
durat zece minute întregi s-o mănânc, puţin câte puţin. Mi- 
am terminat cafeaua. Apoi m-am întors la telefon şi l-am 
sunat din nou pe Garber. 

— Am dat de urma maşinii, mi-a spus el. 

— Şi? 

— Şi ce? 

— A cuie? 

— Nu pot să-ţi spun asta. 

— Zău? 

— Informaţie confidențială începând de acum cinci minute. 

— Compania Bravo, nu-i aşa? 

— Nu-ţi pot spune. Nu pot confirma sau nega. Ai notat 
numărul? 

— Nu. 

— Unde e plăcuţa? 

— Unde am găsit-o. 

— Cui ai mai spus? 

— Nimănui. 

— Eşti sigur? 

— Absolut. 

— OK, a spus Garber. Iată ordinele tale: mai întâi, nu dai, 
repet, nu dai numărul poliţiei locale. Sub nici o formă. Doi, 
te întorci şi distrugi imediat plăcuţa aia. 


Am respectat prima parte a ordinului dat de Garber, 
pentru că nu m-am repezit la biroul şerifului ca să dau 
vestea mai departe. Dar mai departe nu m-am mai supus, 
pentru că nu m-am repezit nici la câmpul de resturi. Pur şi 
simplu, am rămas în restaurant, mi-am băut cafea şi m-am 
gândit. Nici măcar nu eram sigur cum să distrug o plăcuţă 
de înmatriculare. Arderea ei ar fi ascuns statul de origine, 
dar nu şi numărul propriu-zis, care era imprimat în relief. În 
cele din urmă, am socotit că o pot îndoi, călca în picioare şi 
îngropa. 

Dar nu m-am dus să fac asta. Am rămas pur şi simplu 
acolo. Mi-am zis că, dacă aştept în restaurant îndeajuns de 
mult, bând cafea, femeia misterioasă mă va găsi, cu 
siguranţă. 

Lucru pe care l-a şi făcut, cinci minute mai târziu. 

Am zărit-o înainte ca ea să mă zărească pe mine. Eu mă 
uitam afară, spre o stradă luminată, iar ea se uita înăuntru, 
la o încăpere umbroasă. Mergea pe jos. Purta pantaloni 
negri şi pantofi negri din piele, un tricou negru şi o haină de 
piele de culoarea şi textura unei vechi mănuşi de baseball. 
Ducea o valiză făcută dintr-un soi de pânză. Era suplă, 
uşoară, agilă şi părea să se mişte mai încet decât restul 
lumii, aşa cum fac întotdeauna oamenii puternici şi în 
formă. Părul îi era tot închis la culoare, tot scurt tuns, iar 
chipul îi era marcat de aceeaşi inteligenţă vie şi de aceleaşi 
priviri rapide. Frances Neagley, sergent-major, armata 
Statelor Unite. Lucrasem împreună cu ea de multe ori, la 
cazuri mai grele sau mai uşoare, în misiuni mai lungi sau 
mai scurte. Era persoana cea mai apropiată de un prieten 
pe care o aveam în 1997 şi n-o mai văzusem de peste un an. 

A intrat uitându-se după chelneriţă, gata să ceară noi 
informaţii. M-a văzut la masa mea şi a schimbat imediat 
direcţia. Nici urmă de surpriză pe faţa ei. Doar rapida 
asimilare de noi informaţii şi satisfacția că metoda ei 
funcţionase. Cunoştea statul, cunoştea oraşul şi ştia că eu 


beau multă cafea, aşa că un restaurant era cel mai probabil 
loc în care avea să mă găsească. 

Am împins cu piciorul scaunul din faţa mea, aşa cum o 
făcuse Deveraux de două ori pentru mine. Neagley s-a 
aşezat, lin şi uşor. Şi-a pus servieta pe podea, la picioare. 
Fără cuvinte de întâmpinare, fără strângeri de mână, fără 
pupici pe obraz. Sunt două lucruri pe care oamenii trebuiau 
să le înţeleagă în legătură cu Neagley. În ciuda firii ei calde, 
nu suporta să fie atinsă fizic şi, în ciuda talentelor ei 
considerabile, refuza să devină ofiţer. Avea motive 
întemeiate pentru ambele. Unii credeau că e deşteaptă, iar 
alţii credeau că e nebună, dar toţi erau de acord că, în cazul 
lui Neagley, nimeni nu poate fi sigur de nimic. 

— Oraş-fantomă, a spus ea. 

— Baza e închisă, am replicat eu. 

— Ştiu. Sunt la curent. Închiderea unităţii a fost prima lor 
greşeală. E ca o mărturisire. 

— Umblă vorba că îi îngrijorau relaţiile tensionate cu 
oraşul. 

Neagley a încuviinţat din cap. 

— N-ar fi nevoie de prea multe ca să se declanşeze unele 
tensiuni, de oricare parte. Am văzut strada din spatele 
ăsteia. Toate magazinele alea, aliniate ca un şir de dinţi, cu 
faţa către garnizoană? Cam prădalnic. Oamenii noştri 
trebuie să se fi săturat să fie batjocoriţi şi jumuliţi. 

— Ai mai văzut şi altceva? 

— Tot. Sunt aici de două ore. 

— Şi, în rest, ce mai faci? 

— N-avem vreme de conversaţie. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Mie, nimic, a spus ea. [ie-ţi trebuie. 

— Ce-mi trebuie mie? 

— Trebuie să-ţi vină mintea la cap, aia-ţi trebuie, a răspuns 
ea. Asta-i o misiune sinucigaşă, Reacher. Stan Lowrey m-a 
sunat. Era îngrijorat. Aşa că am pus nişte întrebări. Şi 


Lowrey avea dreptate. Ar fi trebuit să refuzi toată treaba 
asta. 

— Sunt cadru militar. Mă duc unde mi se spune. 

— Şi eu sunt cadru militar. Dar evit să-mi bag capul în laţ. 

— Kelham e laţul. Munro e cel care îşi riscă gâtul. Eu sunt 
pe margine aici. 

— Nu-l ştiu pe Munro, a zis ea. Nu l-am întâlnit niciodată. 
Nici măcar n-am mai auzit de el până acum. Dar, mai mult 
ca sigur, el o să facă ce i se spune. O să muşamalizeze totul 
şi o să jure că negrul e alb şi albul e negru. Dar tu n-ai s-o 
faci. 

— O femeie a fost omorâtă. Nu putem trece cu vederea 
aşa ceva. 

— Trei femei au fost omorâte. 

— Ai aflat deja? 

— Ţi-am zis, am ajuns aici acum două ore. Sunt la curent. 

— Cum ai aflat? 

— L-am cunoscut pe şerif. Pe şefa Deveraux în persoană. 

— Când? 

— A trecut pe la birou. S-a întâmplat să fiu acolo. Întrebam 
de tine. 

— Şi ţi-a spus diverse chestii? 

— l-am aruncat privirea aia. 

— Care privire? 

Neagley a clipit, s-a recules, apoi a lăsat capul puţin în jos 
şi s-a uitat în sus către mine, privindu-mă fix în ochi, ai ei 
fiind larg deschişi, serioşi, sinceri, înţelegători şi 
încurajatori, buzele stând puţin despărțite, de parcă erau 
gata să dea drumul unui murmur de empatie absolută, 
întreaga ei expresie părând uimită şi extaziată de curajul cu 
care îmi duceam nenumăratele poveri grele pe care viaţa 
mi le pusese în cârcă. 

— Asta-i privirea. Merge de minune la femei. Oarecum 
conspirativ, nu? De parcă am fi în aceeaşi oală? 

Am dat din cap că da. Era o privire dată naibii. Dar m-am 
trezit dezamăgit că Deveraux se lăsase păcălită. Halal 


puşcaş marin mai era. 

— Ce ţi-a mai zis? am întrebat eu. 

— Ceva despre o maşină. Presupune că e esenţială pentru 
caz şi că i-a aparţinut unui tip de la Kelham. 

— Are dreptate. Tocmai am găsit plăcuţa de înmatriculare. 
Garber a verificat-o şi mi-a spus s-o fac dispărută. 

— Aşa o să faci? 

— Nu ştiu. S-ar putea să nu fie un ordin legal. 

— Vezi? Ai să te sinucizi. Ştiam eu. O să rămân prin zonă 
ca să te feresc de necazuri. Pentru asta am venit. 

— Nu eşti detaşată pe undeva? 

— Sunt, la Washington. Muncă de birou. N-o să-mi simtă 
lipsa o zi sau două. 

Am scuturat din cap. 

— Nu, am spus. N-am nevoie de ajutor. Ştiu ce fac. Ştiu 
cum se joacă jocul ăsta. N-o să mă las uşor. Dar nu vreau să 
te trag în jos după mine. Dacă aşa trebuie să se termine. 

— Nimic nu trebuie să se termine în nici un fel, Reacher. Ai 
de ales. 

— Nu prea cred. 

Ea a schiţat o grimasă. 

— Măcar selectează-ţi bătăliile. 

— Întotdeauna o fac. lar asta e la fel de bună ca oricare 
alta. 

În acel moment, chelneriţa a ieşit din bucătărie. M-a văzut, 
a văzut-o pe Neagley, a recunoscut-o de mai devreme, a 
văzut că nu ne rostogoleam pe podea scoţându-ne ochii, şi 
mustrările de conştiinţă i s-au risipit. Mi-a umplut iar cana 
cu cafea. Neagley a comandat ceai, amestecul pentru micul 
dejun de la Lipton, cu apă fiartă, ca la carte. Am rămas 
tăcuţi până s-a preluat comanda. Apoi fata a plecat, iar 
Neagley a zis: 

— Deveraux e o femeie foarte frumoasă. 

— Sunt de acord. 

— Te-ai culcat deja cu ea? 

— Sigur că nu. 


— Ai de gând? 

— Presupun că pot visa. Speranţa moare ultima, nu? 

— N-o face. E ceva în neregulă cu ea. 

— În ce sens? 

— Nu-i pasă. Are trei crime nerezolvate pe cap şi pulsul la 
fel de liniştit ca al unui urs care hibernează. 

— A fost în infanteria marină. Toată viaţa a săpat la acelaşi 
şanţ ca şi noi. Cât de tare te agiţi tu în legătură cu trei 
oameni morţi? 

— Mă agit din punct de vedere profesional. 

— Ea crede că vinovatul e un tip de la Kelham. Deci, nu 
are jurisdicție. Deci, nu joacă nici un rol. Deci, nu se poate 
agita din punct de vedere profesional. 

— Mă rog, e o vibraţie negativă acolo. Doar atât îţi spun. Ai 
încredere în mine. 

— Nu-ţi face griji. 

— 'Ţi-am pomenit numele şi s-a uitat la mine de parcă i-ai fi 
datorat bani. 

— Nu-i datorez. 

— Atunci, e nebună după tine. Mi-am dat seama. 

— Spui asta despre fiecare femeie pe care o întâlnesc. 

— De data asta e adevărat. Vorbesc serios. Inimioara ei 
rece o luase razna. Fii pe fază, OK? 

— Mersi, oricum, am spus. Dar n-am nevoie de o soră mai 
mare. 

— Că tot veni vorba, a zis ea. Garber întreabă de fratele 
tău. 

— De fratele meu? 

— Zvon pe surse în reţeaua sergenţilor. Garber ţi-a pus 
biroul sub supraveghere, pentru mesaje sau telefoane de la 
fratele tău. Vrea să ştie dacă ţineţi legătura în mod regulat. 

— De ce ar vrea să ştie? 

— Bani, a spus Neagley. Asta-i singurul lucru care îmi vine 
în minte. Fratele tău e încă la Trezorerie, nu? Poate că eo 
problemă financiară cu Kosovo. Trebuie să existe nişte 
comandanţi supremi şi gangsteri pe acolo. Poate că cei din 


Compania Bravo aduc acasă bani pentru ei. Ştii tu, îi spală. 
Sau îi fură. 

— Ce legătură ar avea asta cu o femeie pe nume Janice 
May Chapman din fundul Mississippiului? 

— Poate că ea ştia. Poate că voia ceva pentru sine. Poate că 
era iubita cuiva din Compania Bravo. 

N-am răspuns. 

— Ultima strigare, a spus Neagley. Stau sau plec? 

— Du-te, am zis eu. Asta-i problema mea, nu a ta. Viaţă 
lungă şi prosperă. 

— Cadou de rămas-bun, a spus ea. 

S-a aplecat, şi-a deschis servieta şi a scos un dosar subţire, 
verde. Pe copertă erau tipărite cuvintele „Biroul şerifului 
din comitatul Carter”. L-a pus pe masă şi l-a acoperit cu 
palma, gata să-l împingă spre mine. 

— O să ţi se pară interesant. 

— Ce e? am întrebat-o. 

— Fotografii cu cele trei femei moarte. Toate au ceva în 
comun. 

— Deverausx ţi le-a dat? 

— Nu chiar. Le-a lăsat nesupravegheate. 

— Le-ai furat? 

— Le-am împrumutat. Le poţi înapoia când termini. Sunt 
sigură că o să găseşti o cale. 

Mi-a strecurat dosarul, s-a ridicat şi a plecat. Fără 
strângeri de mână, fără pupici pe obraz, fără atingeri. Am 
urmărit-o împingând uşa, am urmărit-o cotind la dreapta pe 
strada principală şi am urmărit-o dispărând. 

Chelneriţa a auzit uşa deschizându-se când Neagley a 
ieşit. Poate că exista o sonerie în bucătărie. A ieşit să 
verifice dacă e vreun nou-venit şi a văzut că nu era. S-a 
mulţumit să-mi umple pentru a treia oară cana, apoi s-a 
întors în bucătărie. Eu mi-am potrivit în faţă dosarul verde 
şi l-am deschis. 

Trei femei. Trei victime. Trei fotografii, toate făcute în 
ultimele săptămâni de viaţă. Nimic nu e mai trist. Poliţiştii 


cer poze recente, iar rudele înnebunite de durere se reped 
să aleagă din ce au. De obicei găsesc bucurie, zâmbete, 
poze de la balul de absolvire, portrete făcute în studio sau 
instantanee din vacanțe, pentru că bucuria şi zâmbetele 
sunt lucrurile pe care vor să şi le amintească. Vor ca dosarul 
lung şi sumbru să înceapă cu viaţă şi energie. 

Janice May Chapman le avea pe amândouă din belşug. 
Fotografia ei era un instantaneu de la brâu în sus, făcut, cel 
mai probabil, la o petrecere. Era pe jumătate întoarsă spre 
aparat, privind direct în obiectiv, zâmbind în primele 
secunde spontane. O apăsare de buton bine sincronizată. 
Fotograful nici nu o luase pe nepregătite, dar nici nu o 
pusese să pozeze prea mult. 

Pellegrino se înşelase când spusese că era „chiar drăguță”. 
Asta era ca şi cum ai fi zis că America e măricică. „Chiar 
drăguță” era o subestimare gravă. Chapman fusese absolut 
spectaculoasă. Era greu să-ţi închipui o femeie mai 
frumoasă. Păr, ochi, faţă, zâmbet, umeri, siluetă, tot. Lui 
Janice May Chapman le avea pe toate din plin, asta-i sigur. 

Am pus poza în spatele teancului şi m-am uitat la cea de-a 
doua femeie. Murise în noiembrie 1996. Cu patru luni în 
urmă. Aşa mă informa o notiţă din colţul de jos al 
fotografiei. Imaginea reprezenta unul dintre acele portrete 
color, semiformale, făcute în grabă, pe care le vezi la 
secretariatul unei facultăţi, la începutul anului universitar, 
sau la un fotograf care munceşte din greu pe un vas de 
croazieră. O pânză întunecată drept fundal, un taburet, 
vreo două reflectoare, trei, doi, unu, ţac, mulţumesc. 
Femeia din poză era de culoare, avea probabil în jur de 
douăzeci şi cinci de ani şi era la fel de spectaculoasă, în 
toate privinţele, ca şi Janice May Chapman. Poate şi mai şi. 

Avea o piele fără cusur şi genul de surâs care porneşte 
aerul condiţionat. Şi nişte ochi care declanşează războaie. 
Negri, umezi, strălucitori. Nu se uita la aparat. Se uita prin 
el. Drept la mine. De parcă ar fi stat de cealaltă parte a 
mesei. 


A treia femeie murise în iunie 1996. Cu nouă luni în urmă. 
Şi ea era tot de culoare. Tot tânără. Tot spectaculoasă. Cu 
adevărat spectaculoasă. Fusese fotografiată afară, într-o 
curte, în umbră, cu lumina unei după-amiezi târzii 
reflectându-se pe un zid alb şi scăldând-o în strălucirea ei. 
Avea o tunsoare scurtă, naturală, şi purta o bluză albă, cu 
trei nasturi descheiaţi. Ochii îi erau umezi, şi zâmbetul, 
timid. Avea nişte pomeţi superbi. Pur şi simplu mă holbam 
la ea. Dacă vreun laborant cu halat alb ar fi introdus într-un 
computer ultraperformant toate informaţiile pe care le 
avem noi despre frumuseţe, de la Cleopatra până în 
prezent, circuitele ar fi băzâit vreme de o oră, apoi ar fi 
imprimat exact imaginea asta. 

Mi-am mutat cana de cafea şi am aşezat toate cele trei 
poze pe masă, una lângă alta. „loate au ceva în comun”, 
spusese Neagley. Erau cam de aceeaşi vârstă. Plus sau 
minus doi-trei ani. Dar Chapman era albă, iar celelalte două 
erau de culoare. Chapman avea o situaţie financiară cel 
puţin confortabilă, judecând după rochie şi bijuterii, prima 
negresă părea să stea mai prost, iar cea de-a două avea un 
aer aproape marginal, într-un fel rural, judecând după 
haine, după lipsa bijuteriilor de orice fel şi după curtea în 
care stătea. 

Trei vieţi, trăite într-o strânsă proximitate geografică, dar 
separate de hăuri adânci. Poate că fetele nu se întâlniseră 
sau nu vorbiseră niciodată una cu alta. Poate că nu se 
văzuseră niciodată. Nu aveau absolut nimic în comun. 

Dar toate trei erau uimitor de frumoase. 

Am pus pozele înapoi în dosar şi l-am îndesat în spatele 
pantalonilor, sub cămaşă. Am achitat nota de plată, cu 
bacşişul aferent, şi am ieşit pe stradă. Mă bătea gândul să 
merg la biroul şerifului. Mi-am zis că venise vremea pentru 
o expediţie de recunoaştere. Pentru un raid. Era momentul 
potrivit pentru nişte tatonări. Pentru a încerca marea cu 
degetul. N-o fi fost democraţie, dar era o instituţie publică. 
lar eu aveam un motiv legitim să mă aflu acolo. Aveam de 


returnat un obiect pierdut. Mi-am zis că, dacă Deveraux era 
plecată, puteam lăsa dosarul la funcţionarul de la birou. lar 
dacă Deveraux era acolo, aveam să merg după ureche. 

Era acolo. 

Vechiul ei Caprice stătea în parcare, aşezat cu grijă în 
spaţiul cel mai apropiat de uşă. Un privilegiu al funcţiei, 
probabil. Culturile birocratice funcţionează toate la fel. Am 
trecut pe lângă maşină, m-am opintit să deschid uşa grea 
de sticlă şi m-am trezit într-un hol vechi, lipsit de gust. Dale 
de plastic pe podea, vopsea scorojită pe pereţi şi un birou 
de informaţii, în spatele căruia stătea un bătrân. Omul n- 
avea păr, nici dinţi, obrajii îi erau supţi şi purta o vestă de 
costum, fără sacou, ca un ziarist de pe vremuri. De cum m-a 
văzut, a ridicat receptorul, a apăsat pe un buton şi a zis: 

— E aici. 

A ascultat răspunsul, apoi mi-a făcut semn cu telefonul, 
folosindu-l pe post de indicator, întinzându-i firul, şi a spus: 

— La capătul coridorului, pe dreapta. Vă aşteaptă. 

Am parcurs coridorul, am zărit cu coada ochiului, printr-o 
uşă întredeschisă, o femeie solidă, aşezată în faţa unui 
panou telefonic, apoi am ajuns în biroul lui Deveraux. Uşa 
era deschisă. Am ciocănit o dată, din politeţe, şi am intrat. 

Era un spaţiu pătrat, simplu, într-o stare la fel de proastă 
ca şi holul. Aceleaşi dale, aceeaşi vopsea uzată, acelaşi jeg. 
Fusese umplut cu lucruri cumpărate pe bani puţini, la 
sfârşitul erei geologice trecute. Birou, scaune, fişete, toate 
simple, funcţionăreşti şi demodate. Pe zid atârnau pozele 
ţanţoşe şi zâmbitoare ale unui tip în vârstă, îmbrăcat în 
uniformă, pe care l-am luat drept tatăl lui Deveraux, fostul 
posesor al biroului. Se mai vedea un cuier-pom, cu un 
pulover vechi atârnând pe unul dintre braţe. Stătuse acolo 
atât de mult timp, încât părea prăfuit şi scorţos. 

La prima vedere, nu era o încăpere prea grozavă. 

Dar Deveraux era acolo. Îmi rămăseseră în minte pozele 
celor trei femei uluitoare, dar ea putea ţine piept oricăreia 
dintre ele. Era la înălţime. Poate chiar le întrecea pe toate 


trei. „O femeie foarte frumoasă”, spusese Neagley, iar eu 
eram încântat că subiectivitatea îmi fusese confirmată de 
obiectivitatea altcuiva. Părea mică pe scaunul de la birou, 
cu umeri înguşti, suplă şi relaxată. Ca de obicei, zâmbea. 

— Ai identificat maşina pentru mine? m-a întrebat ea. 

N-am răspuns la întrebare, iar ei i-a sunat telefonul. 

A ridicat receptorul, a ascultat câteva clipe, apoi a spus: 

— OK, dar tot e un act de violenţă. Ţine-l în prim-plan, 
bine? 

Apoi a închis telefonul şi mi-a explicat: 

— Pellegrino. 

— O zi încărcată? 

— Doi tipi au fost bătuţi azi-dimineaţă de cineva, iar ei jură 
că a fost un soldat de la Kelham. Dar armata susţine că baza 
e în continuare închisă. Nu ştiu ce se întâmplă. Doctorul 
face ore suplimentare. Contuzii, zice el. Dar bugetul meu e 
ăla care o să sufere nişte contuzii. 

N-am spus nimic. 

Deveraux a zâmbit din nou şi a continuat: 

— Oricum, înainte de toate, povesteşte-mi despre prietena 
ta. 

— Prietena mea? 

— Am cunoscut-o. Frances Neagley. Presupun că e 
sergentul tău. Era foarte milităroasă. 

— A fost sergentul meu pe vremuri. Timp de mai mulţi ani, 
cu intermitențe. 

— Mă întreb de ce a venit. 

— Poate că eu am rugat-o să vină. 

— Nu, în cazul ăsta ar fi ştiut unde şi când să te 
întâlnească. Totul ar fi fost aranjat dinainte. N-ar fi trebuit 
să întrebe de tine prin tot oraşul. 

Am încuviinţat din cap. 

— A venit să mă avertizeze. Se pare că mă aflu într-o 
situaţie din care nu pot ieşi învingător. O „misiune 
sinucigaşă”, după cum i-a spus ea. 


— Are dreptate, a spus Deveraux. E o femeie deşteaptă. 
Mi-a plăcut de ea. E bună. Face o chestie cu faţa. Are cao 
privire specială foarte colegială şi încrezătoare. Pun pariu 
că se pricepe de minune la interogatorii. Ţi-a dat 
fotografiile? 

— Ai vrut să le ia? 

— Am sperat să le ia. Le-am lăsat la îndemână şi am 
dispărut pentru un minut. 

— De ce? 

— E complicat, a spus Deveraux. Am vrut să le vezi singur, 
când consideri tu de cuviinţă. Ca un experiment controlat. 
Fără presiuni şi mai ales fără nici o influenţă din partea 
mea. Fără context. Am vrut o primă impresie complet lipsită 
de prejudecăţi. 

— De la mine? 

— Da. 

— Acum e democraţie? 

— Nu încă. Dar, cum se spune, te faci frate cu dracul, până 
treci lacul. 

— OK. 

— Deci, cum e? Prima ta impresie? 

— Toate trei erau uimitor de frumoase. 

— Asta-i tot ce aveau în comun? 

— Aşa cred. În afara faptului că toate trei erau femei. 

Deveraux a dat din cap aprobator. 

— Bun, a spus ea. Sunt de acord. Toate erau uimitor de 
frumoase. Mă bucur să am o confirmare din partea unui 
observator independent. E un lucru pe care îmi erau greu 
să-l recunosc, chiar şi faţă de mine însămi. Şi, cu siguranţă, 
am evitat să-l spun cu voce tare. Ar fi sunat foarte ciudat, 
aproape gay. 

— Ai o problemă cu asta? 

— Trăiesc în Mississippi, m-a lămurit ea. Am fost puşcaş 
marin şi nu sunt căsătorită. 

— OK, am spus. 

— Şi în momentul de faţă nu mă văd cu nimeni. 


— OK, am repetat. 

— Nu sunt lesbiană, a precizat ea. 

— S-a înţeles. 

— Dar, chiar şi aşa, nu dă bine ca o polițistă să pară 
obsedată de aspectul fizic al victimelor femei. 

— S-a înţeles, am zis iar. 

M-am aplecat în faţă şi am scos dosarul de la curea. L-am 
pus pe birou. 

— Misiune îndeplinită, am spus eu. Apropo, bine lucrat. 
Puţini reuşesc s-o bată pe Neagley într-un joc al minţii. 

— Orice naş îşi are naşul. 

A tras dosarul mai aproape, apoi şi-a trecut palma peste el, 
de la stânga la dreapta, iar mâna i s-a oprit la un capăt şia 
rămas acolo. Poate în locul în care hârtia se încălzise, lipită 
de şalele mele. 

— Ai identificat maşina? m-a întrebat ea. 

Continua să apese dosarul cu palma şi se uita ţintă la 
mine. Întrebarea atârna în aer între noi. „Ai identificat 
maşina?” Mi-a răsunat în urechi ţipătul emfatic al lui 
Garber, în telefonul din restaurant: „Nu da, repet, nu da 
numărul poliţiei locale.” 

Superiorul meu. 

Ordinele nu se discută. 

— Ai identificat-o? a repetat Deveraux. 

— Da, am răspuns. 

— Şi? 

— Nu-ţi pot spune. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

— Amândouă. Informaţie confidențială, la cinci minute 
după ce am anunţat-o la telefon. 

Nici o reacţie. 

Am continuat: 

— Deci, ce-ai face în situaţia asta? 

— Acum? 

— Nu acum. Atunci. Când erai în infanteria marină. 

— Ca infanterist, aş fi făcut exact ce faci tu. 


— Mă bucur că mă înţelegi. 
A dat din cap că da. Nu-şi luase mâna de pe dosar. 


— Nu ţi-am spus adevărul mai devreme. Mă rog, nu tot 
adevărul. Despre casa tatălui meu. N-a fost întotdeauna 
închiriată. A fost a lui, pe vremea când era căsătorit. Dar 
când mama s-a îmbolnăvit, au descoperit că nu aveau 
asigurare. Ar fi trebuit să aibă. Se presupunea că vine la 
pachet cu slujba. Dar tipul din administraţie care era 
responsabil de asta intrase în nişte belele şi furase primele. 
O lipsă de numai doi ani, dar s-a întâmplat exact când s-a 
îmbolnăvit mama. După asta, a fost o condiţie preexistentă. 
Tata a refinanţat împrumutul, situaţia s-a înrăutățit, şi el n-a 
mai putut să plătească. Banca a luat proprietatea, dar l-a 
lăsat să locuiască acolo cu chirie. Am admirat ambele părţi. 
Banca a făcut ceea ce trebuia, atât cât a putut, iar tata a 
continuat să lucreze în serviciul comunităţii, deşi 
comunitatea îi dăduse un pumn în gură. Onoarea şi datoria 
sunt lucruri pe care le apreciez. 

— Semper Fi, am zis eu. 

— Ba bine că nu. Şi oricum mi-ai răspuns la întrebare, 
după cum sunt sigură că ai avut de gând. Dacă identitatea e 
confidențială înseamnă că e o maşină de la Kelham. De fapt, 
asta-i tot ce aveam nevoie să ştiu. 

— Doar dacă există o legătură, am zis eu. Între maşină şi 
crimă. 

— Puțin probabil să fie o coincidenţă. 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău. 

— Şi mie. A fost un om bun şi merita mai mult. 

Apoi am mărturisit: 

— Eu i-am bătut pe civilii ăia. 

— Zău? Cum naiba ai ajuns acolo? 

— Am mers pe jos. 

— N-ai fi putut. Cu siguranţă, n-ai fi avut timp. Sunt 
aproape douăzeci de kilometri. Până aproape dincolo de 
graniţa nordică a bazei Kelham. E deja în Tennessee. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

— Doi indivizi ieşiseră, poate doar să se plimbe. De unde 
erau, se vedea păduricea care înconjoară gardul de la 


Kelham, dar nu erau foarte aproape de el. Un bărbat a ieşit 
din pădure, a încercat să-i gonească pe cei doi excursionişti, 
lucrurile au luat o întorsătură urâtă, ei au fost loviți. Pretind 
că cel care i-a bătut era soldat. 

— Purta uniformă? 

— Nu, dar arăta a soldat şi avea o puşcă MI6. 

— Ciudat. 

— Ştiu. E ca şi cum ar stabili o zonă de carantină. 

— De ce ar face-o? Deja au cam un milion de hectare 
numai pentru ei. 

— Nu ştiu de ce. Dar ce altceva să fie? Gonesc pe oricine 
care se apropie de gard. 

N-am spus nimic. 

Deveraux a rămas şi ea tăcută o clipă. 

— Ia stai puţin. Tu pe cine ai bătut? 

— Doi tipi într-o camionetă. S-au luat de mine ieri-seară, s- 
au luat de mine iar azi-dimineaţă. Prea des. 

— Descriere? 

— Mizerie, unsoare, plete şi tatuaje. 

— Într-o veche camionetă neagră, vopsită cu bidineaua? 

— Da. 

— Ăia sunt verii McKinney. Într-o lume ideală, ar trebui 
bătuţi cel puţin o dată pe săptămână, cu regularitatea unui 
ceasornic. Aşa că îţi mulţumesc pentru mărturisirea ta 
completă şi sinceră, dar propun să nu luăm nici o măsură în 
momentul ăsta. 

— Dar? 

— Să nu mai faci. Şi să-ţi păzeşti spatele. Sunt sigură că 
acum plănuiesc să adune toată familia şi să plece în 
căutarea ta. 

— Sunt mai mulţi? 

— Sunt vreo câteva zeci. Însă nu-ţi face griji. Cel puţin nu 
încă. O să le ia ceva vreme să se adune. Niciunul n-are 
telefon. Niciunul nu ştie măcar cum să folosească un 
telefon. 


În acel moment, s-au pornit alarme în toată clădirea. Şi am 
auzit un schimb precipitat de replici venind dinspre 
dispecerat, acolo unde stătea femeia cea solidă. Zece 
secunde mai târziu, aceasta şi-a făcut apariţia în prag, cu 
răsuflarea tăiată, ţinându-se cu ambele mâini de cadrul uşii, 
pentru a-şi menţine echilibrul, şi a spus: 

— Pellegrino a sunat de lângă terenul lui Clancy. Aproape 
de stejarul despicat. Zice că ne-am ales cu încă o crimă. 

Deveraux şi cu mine ne-am uitat amândoi instinctiv la 
dosarul de pe birou. Trei fotografii. În curând, patru. O altă 
vizită tristă făcută rudelor îndurerate. O altă cerere a unei 
poze recente. Cea mai urâtă parte a meseriei. 

Apoi şeriful mi-a aruncat o privire şi a ezitat. Nu e 
democraţie. 

— Mi-o datorezi. Trebuie să văd asta. Trebuie să ştiu 
pentru ce mă sinucid, am spus. 

A mai ezitat încă o secundă, apoi a zis: 

— OK. 

Şi am fugit la maşina ei. 

Terenul lui Clancy s-a dovedit a fi la peste şaisprezece 
kilometri nord-est de oraş. Am traversat tăcuta linie de cale 
ferată şi am mers cam un kilometru şi jumătate spre 
Kelham, pătrunzând adânc în jumătatea ascunsă a localităţii 
Carter Crossing. De partea greşită a şinelor. Acolo, drumul 
nu mai avea nici margini şi nici şanţuri. Am bănuit că 
şanţurile fuseseră astupate, iar marginile fuseseră arate. 
Câmpurile netede, pline de noroi ajungeau chiar la 
marginea asfaltului. Am văzut case vechi pe structuri din 
lemn, hambare joase, şoproane într-o rână şi colibe ce 
stăteau să cadă. Am văzut bătrâne pe verande şi copii 
zdrenţăroşi pe biciclete. Am văzut camionete vechi 
înaintând agale şi un cumpărător singuratic, purtând o 
pălărie de paie şi un coş de nuiele. Fiecare chip pe care l- 
am întâlnit era de culoare. „Anumite locuri sunt pentru 
anumiţi oameni”, îmi spuseseră verii McKinney. Partea 
rurală a statului Mississippi, în anul 1997. 


Apoi Deveraux a cotit spre nord, pe o şosea cu două benzi, 
brăzdată de făgaşe de roţi, lăsând în urmă coşmeliile. 

A apăsat pedala de acceleraţie. Maşina s-a conformat. 
Exista un motiv pentru care Chevy Caprice era vehiculul 
favorit al oricărui poliţist activ. Era un proiect perfect de 
tipul şi dacă. Şi dacă am lua un sedan spaţios şi am pune în 
el un motor de Corvette? Şi dacă am întări puţin 
suspensiile? Şi dacă am folosi patru discuri de frână? Şi 
dacă i-am da o viteză maximă de două sute de kilometri pe 
oră? Exemplarul lui Deveraux era vechi şi uzat, dar mergea 
încă. Suprafaţa aspră făcea cauciucurile să trepideze, iar 
caroseria se legăna şi se zguduia, dar am ajuns la destinaţie 
destul de repede. 

Destinația s-a dovedit a fi o suprafaţă aridă, în mijlocul 
căreia se afla o casă dărăpănată. Am cotit şi am folosit o 
alee cu două sensuri care, la trecerea pe lângă locuinţă, se 
transforma într-un simplu drumeag de ţară. Deveraux a 
apăsat o dată sirena, ca un gest de politeţe. În spatele unei 
ferestre am văzut pe cineva făcând un semn cu mâna drept 
răspuns. Un bătrân. Un chip de culoare. Am continuat să 
mergem pe pământul uscat. În depărtare am zărit un copac 
singuratic, crăpat de fulger în două, pe verticală, până la o 
treime din înălţimea lui. Fiecare jumătate atârna departe 
de cealaltă, într-un Y cu efect dramatic. Ambele părţi erau 
acoperite cu frunzuliţe primăvăratice de un verde pal. 
Stejarul despicat, am presupus. Încă în viaţă şi văzându-şi 
de treabă. Încă rezistent. Lângă el se afla o patrulă de 
poliţie, parcată drept în noroi. Pellegrino, am presupus. 

Deveraux şi-a parcat maşina chiar lângă a lui şi am 
coborât. Pellegrino era la vreo cincizeci de metri distanţă, 
stând pur şi simplu acolo, pe loc repaus, cu faţa spre noi, cu 
mâinile încrucişate la spate. 

Ca o santinelă. 

La zece metri mai încolo se distingea o siluetă pe pământ. 

Am parcurs pe jos cei cincizeci de metri de teren noroios. 
În aer pluteau vulturi-curcani, trei la număr, rotindu-se 


leneş mult deasupra noastră, aşteptându-ne să plecăm. 
Departe în dreapta mea se vedea un şir de copaci, unii mai 
groşi, alţii subţiri. Printre trunchiurile subţiri se zărea un 
gard de sârmă ghimpată. Granița de nord-vest a bazei 
Kelham, am ghicit eu. Latura din stânga a unui teren întins, 
rechiziţionat de Ministerul Apărării cu cincizeci de ani în 
urmă. O mică porţiune din ceea ce vreun constructor de 
garduri cu pile fusese supraplătit ca să instaleze. 

De la jumătatea distanţei care ne despărţea de Pellegrino 
se distingeau câteva detalii legate de silueta din spatele lui. 
O spinare, îndreptată spre mine. O geacă scurtă de culoare 
maro. Impresia unui păr negru şi a pielii albe. Prăbuşirea 
goală a unui cadavru. Liniştea absolută a celor morţi de 
curând. Imposibila relaxare. Inconfundabil. 

Deveraux nu s-a oprit pentru un raport verbal. A trecut 
drept pe lângă ajutorul de şerif şi a continuat să meargă. A 
făcut un ocol larg, venind din partea cealaltă spre silueta 
căzută. Eu m-am oprit la vreo cinci metri de ea şi m-am 
ţinut la distanţă. Era cazul ei. Nu era democraţie. 

Şeriful s-a îndreptat către cadavru, încet şi cu grijă, atentă 
pe unde calcă. S-a apropiat îndeajuns de mult încât să-l 
poată atinge, apoi s-a lăsat pe vine, cu coatele pe genunchi 
şi cu degetele împletite. S-a uitat, de la dreapta la stânga, la 
cap, bust, braţe, picioare. Pe urmă s-a uitat de la stânga la 
dreapta, din nou aceeaşi secvenţă, dar în ordine inversă. 

Apoi a ridicat privirea şi a spus: 

— Ce dracu' e asta? 

Am făcut acelaşi ocol ca şi Deveraux şi m-am apropiat în 
vârful picioarelor dinspre nord. M-am ghemuit lângă ea. Mi- 
am pus coatele pe genunchi. Mi-am împreunat degetele. 

M-am uitat de la dreapta la stânga şi de la stânga la 
dreapta. 

Cadavrul era al unui bărbat. 

Alb. 

Patruzeci şi cinci de ani, poate un pic mai puţin, poate un 
pic mai mult. 


Poate un metru şaptezeci şi cinci, poate optzeci de 
kilograme. Păr negru, încărunţit. Barbă de două-trei zile, 
aproape albă. O cămaşă de lucru de culoare verde, o geacă 
maronie de fâş. Jeanşi. Ghete maronii înalte, încreţite, 
crăpate, nelustruite şi acoperite de noroi. 

— Îl cunoşti? am întrebat-o pe Deveraux. 

— Nu l-am mai văzut până acum. 

Sângerase până la moarte. Încasase ceea ce am bănuit a fi 
un foc de mitralieră în coapsa dreaptă. Pantalonii îi erau 
îmbibaţi de sânge. Aproape cu siguranţă, gloanţele îi 
sfâşiaseră artera femurală, un vas de mare capacitate. 
Absolut vital. Orice leziune semnificativă poate fi fatală în 
doar câteva minute, în lipsa unui prim ajutor prompt şi 
eficient. 

Dar ceea ce era neobişnuit la scena din faţa noastră era că 
se încercase un prim ajutor prompt şi eficient. Cracul 
pantalonilor tipului fusese tăiat cu un cuţit. Rana fusese 
parţial acoperită cu un bandaj absorbant. 

Fâşia de bandaj absorbant era un pansament de uz militar 
cu distribuţie generală. 

Deveraux s-a ridicat şi s-a dat mai în spate, cu paşi mici, în 
vârful picioarelor, cu ochii la cadavru, până când a ajuns la 
vreo trei metri distanţă. Am făcut acelaşi lucru şi m-am 
alăturat ei. Vorbea încet, de parcă orice zgomot ar fi fost o 
lipsă de respect. De parcă trupul acela neînsufleţit ne-ar fi 
putut auzi. 

— Ce părere ai despre asta? m-a întrebat. 

— A fost o dispută, am zis eu. S-a tras un glonţ. Probabil 
un foc de avertizare care a luat-o în direcţia greşită. Sau un 
foc care să-l pună pe fugă, dar care a ajuns prea aproape. 

— De ce nu un foc menit să ucidă şi care şi-a ratat ţinta? 

— Pentru că ţintaşul ar fi repetat imediat încercarea. S-ar 
fi apropiat şi ar fi tras în capul tipului. Dar n-a făcut-o. Din 
contră, a încercat să-l ajute. 


— Şi? 


— Şia văzut că nu reuşeşte. Aşa că s-a panicat şi a fugit. L- 
a lăsat să moară. N-a durat mult. 

— 'Ţintaşul a fost un soldat. 

— Nu neapărat. 

— Cine altcineva mai are pansamente de uz militar? 

— Oricine îşi face cumpărăturile dintr-un magazin în care 
se vând stocurile suplimentare. 

Deverausx s-a întors cu spatele la cadavru. A ridicat mâna 
şi mi-a arătat ceva în zare, la dreapta noastră, cu o scurtă 
mişcare a braţului. 

— Ce vezi? m-a întrebat. 

— Perimetrul aparţinând bazei Kelham. 

— Ţi-am zis eu, a continuat ea. Ăştia impun o zonă de 
carantină. 

Deveraux s-a întors la maşina ei să ia ceva, iar eu am 
rămas pe loc şi m-am uitat la pământ, de jur împrejur. Solul 
era moale şi existau destule urme de paşi. Cele ale tipului 
mort se învârteau şi se împleticeau, unele dintre ele dând 
cu spatele, ca într-o veche schemă de dans. Curba se 
încheia acolo unde zăcea el. Pe jumătatea inferioară a 
trupului se vedeau urmele unor vârfuri de pantofi şi mici 
adâncituri rotunde făcute de genunchi, acolo unde 
atacatorul se lăsase mai întâi pe vine, apoi îngenunchease 
pentru a-l ajuta. Ioate acestea se aflau la capătul unui lung 
şir de urme parţiale de paşi, majoritatea vârfuri, mai puţin 
călcâie, toate la distanţe mari una de alta. Ţintaşul venise în 
fugă. O persoană de înălţime medie. Nu era un uriaş. Nici 
foarte masiv. Existau urme identice şi în sensul opus, pe 
unde atacatorul fugise de la locul crimei. N-am recunoscut 
modelul tălpilor. Nu semănau cu nici un fel de bocanci 
militari pe care îi mai văzusem eu până atunci. 

Deverausx s-a întors de la maşină cu un aparat de 
fotografiat. Era un SLR argintiu. S-a apucat să fotografieze 
locul crimei, iar eu am urmărit şirul amprentelor lăsate de 
fugarul panicat, îndepărtându-mă de zonă. Le-am ţinut la 
un metru în dreapta mea şi am parcurs o sută de metri, 


până când s-au pierdut pe o fâşie lată de pământ împietrit. 
Vreo problemă geologică sau o chestiune de irigație sau pur 
şi simplu ajunsesem la marginea spaţiului pe care bătrânul 
Clancy obişnuia să-l are. N-am văzut nici un motiv pentru 
care un fugar ar fi schimbat direcţia în acel punct, aşa că 
am continuat să merg drept înainte, sperând ca amprentele 
să reapară, dar nu s-a întâmplat aşa. După vreo cincizeci de 
metri, solul era acoperit cu un soi de ierburi subţiri şi 
scurte. Mai în faţă, acestea crescuseră un pic mai înalte, 
apoi erau eclipsate de tufişurile care crescuseră la baza 
gardului unităţii militare. N-am văzut tulpini rupte, dar 
vegetaţia era robustă şi nu m-aş fi aşteptat să fi suferit mari 
stricăciuni. 

M-am întors, am făcut un pas şi am zărit o licărire la vreo 
trei metri şi jumătate în dreapta mea. Metalică. De alamă. 
M-am abătut din drum, m-am aplecat şi am găsit un tub de 
cartuş zăcând în ţărână. Proaspăt şi strălucitor. Nou. Lung, 
provenit de la o puşcă. În cel mai bun caz, era un 
Remington 223 de 5,56 milimetri, destinat unei arme sport. 
În cel mai rău caz, era un tub de cartuş NATO de 5,56 
milimetri, fabricat pentru armată. Greu de făcut diferenţa 
cu ochiul liber. Tubul de cartuş Remington are învelişul mai 
subţire. Cel NATO e mai greu. 

L-am ridicat şi l-am cântărit în palmă. 

Aproape sigur era un tub de cartuş militar. 

M-am uitat în depărtare la Deveraux, la Pellegrino şi la 
tipul mort. Erau la o distanţă de aproximativ o sută treizeci 
de metri. Practic, la o aruncătură de băț pentru un puşcaş. 
Cartuşele NATO de 5,56 milimetri erau concepute pentru a 
penetra peretele unei căşti de oţel aflate la şase sute de 
metri depărtare. Victima se afla la o distanţă de peste patru 
ori mai mică. O ţintă uşoară. Greu de ratat, asta fiind 
singura mea consolare adevărată. Un tip care e trimis de la 
Benning la Kelham pentru a-şi termina pregătirea nu e 
genul care ratează un foc în linie dreaptă de la acea 
distanţă. Şi totuşi, asta fusese clar o împuşcătură 


neintenţionată. O dovedea pansamentul. Fusese un foc de 
avertizare care se terminase prost. Sau un foc menit să-l 
pună pe fugă pe individ. Dar un tip care e trimis de la 
Benning la Kelham şi-a rezolvat problemele de testosteron 
cu multă vreme în urmă. Trage focuri de avertizare sus şi la 
distanţă. La fel şi dacă ar vrea să pună pe careva pe fugă. 
Suspectul nu trebuie decât să vadă ţeava scăpărând şi să 
audă zgomotul armei. Asta-i tot ce se cere într-o astfel de 
situaţie. Şi nici un soldat nu face mai mult decât strictul 
necesar. Încă de pe vremea când Alexandru cel Mare şi-a 
adunat armata, nici un soldat n-a făcut vreodată mai mult 
decât strictul necesar. De obicei, iniţiativele de pe front se 
termină cu lacrimi. Mai ales când e vorba de muniţie de 
război. Şi de civili. 

Am vârât bucata de alamă în buzunar şi m-am întors. N- 
am mai văzut nici un alt aspect semnificativ. Deveraux 
consumase o întreagă rolă de film, pe care a derulat-o, a 
scos-o din aparat, trimiţându-l apoi pe Pellegrino la 
drogherie să o dea la developat. I-a spus să solicite o 
prelucrare urgentă, apoi i-a cerut ca, la întoarcere, să-l 
aducă pe medic, împreună cu maşina mortuară. Ajutorul de 
şerif a plecat de cum i s-a dat semnalul, iar Deveraux şi cu 
mine am rămas amândoi în mijlocul a câteva mii de hectare 
de pustietate, neavând drept companie decât un cadavru şi 
un copac lovit de fulger. 

— A auzit cineva vreun foc de armă? am întrebat eu. 

— Domnul Clancy e singurul care ar fi putut auzi. 
Pellegrino a vorbit deja cu el. Pretinde că nu ştie nimic. 

— Ceva ţipete? Un foc de avertizare presupune mai întâi 
nişte somaţii. 

— Dacă n-a auzit un foc de armă, n-ar fi auzit nici 
somaţiile. 

— Un singur cartuş NATO tras de la distanţă în aer liber 
nu e neapărat foarte zgomotos. Ţipetele puteau fi mai 
puternice. Mai ales dacă veneau din două părţi, ceea ce e 


posibil, ca într-un schimb de replici. Adică, dacă a fost o 
discuţie sau o ceartă. 

— Acum accepţi că a fost un glonţ NATO? 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos tubul de cartuş. L.- 
am ţinut în palma deschisă. 

— L-am găsit la o sută treizeci de metri de aici, la trei 
metri şi jumătate distanţă în linie dreaptă. Exact acolo unde 
l-ar fi proiectat evacuarea unei puşti M16. 

— Ar putea fi un Remington 223, a spus Deveraux. 

Ceea ce era drăguţ din partea ei. 

Apoi mi l-a luat din mână. l-am simţit pe piele unghiile 
ascuţite. Era prima oară când ne atingeam. Primul contact 
fizic. Nu dăduserăm mâna când făcuserăm cunoştinţă. 

A procedat la fel ca şi mine. A cântărit alama în palmă. Nu 
era o metodă ştiinţifică, dar experienţa poate fi la fel de 
precisă ca un instrument de laborator. 

— NATO, cu siguranţă. Am tras de o grămadă de ori cu 
astea şi apoi le culegeam de pe jos. 

— Şi eu la fel, am zis. 

— O să fac mare tărăboi, a spus ea. Soldaţi contra civili pe 
pământ american? O să ajung până la Pentagon. Până la 
Casa Albă, dacă trebuie. 

— N-o face, am intervenit eu. 

— De ce dracu' să n-o fac? 

— Eşti doar un şerif dintr-un comitat. le vor strivi ca pe un 
gândac. 

N-a răspuns. 

— Crede-mă, am continuat. Dacă au ajuns atât de departe 
încât să desfăşoare soldaţi împotriva civililor, au găsit şi 
metode să treacă peste poliţia locală. 

Tipul a fost, în sfârşit, declarat mort, treizeci de minute 
mai târziu, la ora unu după-amiaza, când medicul şi-a făcut 
apariţia împreună cu Pellegrino. Ajutorul de şerif era în 
maşina lui de poliţie, iar medicul venea într-o camionetă de 
măcelărie luată la mâna a cincea, care părea scoasă dintr-o 
carte de istorie. Am bănuit că era replica unui dric din anii 


1960, dar construită pe platforma unui Chevrolet, nu a unui 
Cadillac, şi căreia îi fuseseră înlăturate ferestrele şi orice 
alte brizbizuri funerare. Era ca o furgonetă închisă, de talie 
mijlocie, vopsită într-un alb murdar. 

Merriam a verificat pulsul şi bătăile inimii, apoi a pipăit 
rana vreme de câteva clipe. 

— 1 s-a scurs tot sângele din corp prin artera femurală. 
Moarte survenită în urma unei împuşcături. 

Ceea ce era evident, dar apoi a adăugat un lucru 
interesant. A ridicat uşor marginile jeanşilor tăiaţi ai tipului 
şi a zis: 

— Denimul ud nu e uşor de tăiat. S-a folosit un cuţit foarte 
ascuţit. 

L-am ajutat pe Merriam să aşeze cadavrul pe o targă de 
pânză groasă, apoi l-am încărcat în spatele maşinii. Medicul 
a plecat cu el, iar Deverausx şi-a petrecut cinci minute 
vorbind la staţia de emisie-recepţie din maşină. Eu am 
rămas prin zonă împreună cu Pellegrino. El n-a spus nimic 
şi nici eu n-am vorbit. Când a terminat, şeriful a coborât din 
maşină şi l-a trimis pe ajutor să-şi vadă de treabă. Acesta a 
plecat cu maşina lui, în timp ce Deveraux şi cu mine am 
rămas din nou singuri, lângă copacul despicat de trăsnet şi 
peticul de pământ întunecat, acolo unde sângele tipului se 
scursese în ţărână. 

— Butler pretinde că nimeni n-a ieşit în dimineaţa asta pe 
poarta principală de la Kelham, a spus ea. 

— Cine e Butler? 

— Celălalt ajutor al meu. Partenerul lui Pellegrino. L-am 
pus să stea în faţa bazei militare. Am vrut să fiu avertizată 
imediat în caz că deschid unitatea. O să fie tot felul de 
tensiuni. Oamenii sunt foarte supăraţi din cauza lui 
Chapman. 

— Dar nu şi din cauza celorlalte două? 

— Depinde pe cine întrebi şi unde. Dar soldaţii nu se 
opresc niciodată la linia de cale ferată. Toate barurile sunt 
de cealaltă parte. 


N-am zis nimic. 

— Trebuie să fie mai multe porţi, a adăugat ea. Sau găuri 
în gard. Ăsta are... cât? Cincizeci de kilometri lungime? Şi e 
vechi de cincizeci de ani. Trebuie să existe puncte slabe. 
Cineva s-a strecurat pe undeva, asta-i sigur. 

— Şi a intrat la loc, am completat eu. Asta dacă ai 
dreptate. Cineva s-a întors plin de sânge până la coate, cu 
un cuţit murdar şi cel puţin un cartuş lipsă în încărcător. 

— Am dreptate, a spus ea. 

— Până acum n-am mai auzit niciodată de o zonă de 
carantină, am zis eu. Oricum, nu pe teritoriul Statelor 
Unite. Pur şi simplu, nu cred aşa ceva. 

— Eu cred. 

Era ceva ciudat în tonul ei, în expresia ei. 

— Ce? Infanteria marină a făcut vreodată chestia asta? am 
întrebat eu. 

— N-a fost mare lucru. 

— Povesteşte-mi. 

— Informaţie confidențială, a spus ea. 

— Unde s-a întâmplat? 

— Nu-ţi pot spune. 

— Când s-a întâmplat? 

— Nici asta nu-ţi pot spune. 

Am tăcut pentru o clipă, apoi am întrebat-o: 

— Ai vorbit până acum cu Munro? Tipul pe care l-au trimis 
în garnizoană? 

A dat din cap că da. 

— M-a sunat şi mi-a lăsat un mesaj când a sosit. Primul 
lucru pe care l-a făcut. Din politeţe. Mi-a dat un număr la 
care îl pot găsi. 

— Bun, am spus eu. Pentru că acum trebuie să vorbesc şi 
eu cu el. 

Ne-am întors amândoi cu maşina, am traversat terenul lui 
Clancy, am ieşit pe poarta lui, spre sud, pe şoseaua 
brăzdată, apoi către vest prin jumătatea neagră a oraşului, 
îndepărtându-ne de Kelham, mergând către linia de cale 


ferată. Am văzut aceleaşi bătrâne pe aceleaşi verande, 
aceiaşi copii pe aceleaşi biciclete şi bărbaţi de diverse 
vârste mişcându-se încet, între puncte de plecare 
necunoscute şi destinaţii neştiute. Casele atârnau într-o 
rână. Se vedeau şantiere abandonate. Fundaţii ridicate, 
fără nici un fel de structuri construite pe ele. Fiare ruginite 
şi încâlcite. Grămezi de nisip şi cărămizi pe care le 
năpădiseră buruienile. Peste tot întâlneai pământ crăpat şi 
copaci. În aer plutea un soi de toropeală lipsită de speranţă, 
aşa cum probabil se întâmpla zi de zi, de o sută de ani 
încoace. 

— Oamenii mei, a spus Deveraux. Baza mea. Toţi m-au 
votat. Vorbesc serios, practic sută la sută. Datorită tatălui 
meu. Eli-a tratat corect. De fapt, îl votau pe el. 

— Cum te-ai descurcat cu albii? 

— Aproape sută la sută şi din partea lor. Dar lucrurile or să 
se schimbe, în ambele tabere. Doar dacă nu găsesc nişte 
răspunsuri pentru toţi cei implicaţi. 

— Vorbeşte-mi despre primele două femei. 

Drept răspuns, ea a pus o frână bruscă, s-a răsucit pe 
scaun şi a dat înapoi vreo douăzeci de metri. Apoi a cotit pe 
aleea de care tocmai trecuse. Era un drum de ţară, 
bătătorit şi curăţat. Era curbat şi avea rigole goale de-o 
parte şi de alta. Se întindea drept spre sud, mărginit pe 
ambele părţi de ceea ce, pe vremuri, s-ar putea să fi fost 
colibe de sclavi. Deveraux a trecut de primele zece, a 
depăşit o gaură în şir, unde unul dintre adăposturi arsese, 
apoi a intrat într-o curte pe care am recunoscut-o din cea 
de-a treia fotografie pe care o văzusem. Casa fetei sărace. 
Fără bijuterii. Uluitoare frumuseţe. Am recunoscut copacul 
umbros sub care stătuse şi zidul alb care reflectase blând 
pe chipul ei razele soarelui la apus. 

A parcat pe un petic de iarbă şi am coborât amândoi din 
maşină. Un câine lătra pe undeva, iar lanţul cu care era 
legat zdrăngănea. Am mers pe sub ramurile copacului 
umbros şi am bătut la uşa din spate. Casa era mică, nu cu 


mult mai mare decât o cabană, dar bine întreţinută. 
Peretele alb nu era nou, dar fusese deseori zugrăvit. La 
bază avea pete castanii, de nuanţa părului, acolo unde 
ploile abundente îl stropiseră cu noroi. 

Uşa din spate a fost deschisă de o femeie cam de aceeaşi 
vârstă cu Deveraux şi cu mine. Era înaltă, slabă şi se mişca 
încet, cu un soi de moleşeală bătută de soare şi cu acel 
stoicism de fier pe care îmi închipuiam că îl împărtăşeau 
toţi vecinii ei. I-a aruncat lui Deveraux un surâs resemnat, i- 
a strâns mâna şi a întrebat-o: 

— Vreo veste despre puiul meu? 

— Încă lucrăm la asta, a spus şeriful. O să-i dăm de capăt 
până la urmă. 

Mama deposedată era prea politicoasă ca să răspundă. S-a 
mulţumit doar să-şi afişeze din nou zâmbetul apatic şi s-a 
întors către mine. 

— Nu cred că am făcut cunoştinţă. 

— Jack Reacher, doamnă, m-am prezentat eu şi i-am strâns 
mâna. 

— Sunt Emmeline McClatchy. Sunt încântată să vă cunosc, 
domnule. Lucraţi împreună cu biroul şerifului? 

— Armata m-a trimis să ajut. 

— Acum, a zis ea. Nu cu nouă luni în urmă. 

N-am răspuns. 

— Am nişte carne de căprioară în oală. Şi ceva ceai în 
ibric. Aţi vrea să luaţi amândoi prânzul cu mine? 

— Emmeline, a spus Deveraux, sunt sigură că aia e cina ta, 
nu prânzul. Noi suntem în regulă. O să mâncăm în oraş. Dar 
mersi oricum. 

Era răspunsul la care femeia părea să se fi aşteptat. A 
zâmbit iar şi s-a retras în bezna din spatele ei. Noi ne-am 
întors la maşină. Deveraux a ieşit cu spatele în stradă şi am 
plecat mai departe. În josul străzii se afla o cabană cam ca 
toate celelalte, dar cu reclamele luminoase ale unor mărci 
de bere aşezate în ferestre. Un fel de bar. Poate cu muzică. 
Am parcurs o reţea de străduţe murdare. Am văzut un alt 


şantier abandonat. Se clădiseră ziduri de fundaţie înalte 
până la genunchi, din blocuri de ciment amestecat cu 
cenuşă de cărbune, iar în colţuri fuseseră ridicaţi patru 
stâlpi verticali din lemn. Dar asta era tot. Materialele de 
construcţie zăceau acum risipite peste tot, în grămezi 
dezordonate. Se vedeau blocuri de ciment suplimentare, 
cărămizi, un morman de nisip, o stivă de saci cu ciment, toţi 
neteziţi şi întăriţi de rouă şi ploaie. 

Şi un morman de pietriş. 

M-am răsucit şi m-am uitat în vreme ce treceam cu maşina 
pe lângă el. Avea poate un metru optzeci, fiind format din 
acel soi de pietricele cenuşii, ascuţite, care se amestecă 
împreună cu nisipul şi cimentul pentru a forma beton. 
Mormanul fusese împrăştiat într-o movilă joasă, cam de 
mărimea unui pat dublu, năpădită pe margini de buruieni. 
Avea urme de paşi şi scobituri în partea de sus, ca şi cum 
copiii ar fi călcat prin el. 

N-am spus nimic. Deveraux se hotărâse deja. A mers mai 
departe şi a cotit la stânga pe o stradă mai largă. Case mai 
mari, curţi mai mari. Garduri de lemn, nu de sârmă. Alei de 
ciment, nu poteci bătătorite. A încetinit, apoi a oprit în faţa 
unei locuinţe de două ori mai spaţioase decât coliba pe care 
tocmai o vizitaserăm. O casă decentă, cu un singur etaj. 
Scumpă, dacă ar fi fost în California. Dar neîngrijită. 
Vopseaua era scorojită, iar burlanele, îndoite. Acoperişul 
era acoperit cu bitum, şi unele dintre ţigle alunecaseră. În 
curte se afla un băiat cam de şaisprezece ani. Stătea 
nemişcat, fără să facă nimic. Doar ne urmărea. 

— Asta-i cealaltă, a spus Deveraux. Shawna Lindsay o 
chema. Ăla de colo, care se holbează la noi, e fratele ei mai 
Mic. 

Fratele mai mic nu era vreo operă de artă. Trăsese lozul 
necâştigător la loteria genetică. Asta era al dracului de 
sigur. Nu semăna deloc cu sora lui. Absolut deloc. Căzuse 
din copacul cu urâţi şi se lovise de fiecare cracă. Avea un 


cap ca o bilă de popice, cu ochii precum găurile pentru 
degete şi cam la fel de apropiaţi. 

— Intrăm? am întrebat. 

Deverausx a scuturat din cap. 

— Mama Shawnei mi-a zis să nu mă întorc până când n-o 
să-i pot spune cine i-a tăiat gâtul întâiului ei născut. Astea 
au fost cuvintele ei. Şi n-o condamn. Să pierzi un copile un 
lucru îngrozitor. Mai ales pentru oameni ca ei. Nu că s-ar fi 
gândit că fetele lor o să ajungă manechine şi o să le 
cumpere o casă în Beverly Hills. Dar să ai ceva cu adevărat 
special înseamnă foarte mult pentru ei. Înţelegi, după ce n- 
au avut nimic altceva, niciodată. 

Băiatul se holba încă. Tăcut, ameninţător şi răbdător. 

— Atunci, să mergem, am spus eu. Trebuie să dau un 
telefon. 

Deveraux m-a lăsat să folosesc aparatul din biroul ei. Nu 
era democraţie, nu încă, dar nici mult nu mai aveam. A găsit 
numărul pe care i-l lăsase Munro, mi l-a format şi i-a spus 
cui o fi răspuns că la telefon era şeriful Elizabeth Deveraux, 
căutându-l pe maiorul Duncan Munro. Apoi mi-a întins 
receptorul, s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit încăperea. 

M-am aşezat la birou, dar în aparat nu se auzea nimic, iar 
eu simţeam căldura trupului ei rămasă pe spătar. Am 
aşteptat. Tăcerea îmi şuiera în urechi. Armata nu punea 
muzică pentru apelurile în aşteptare. Nu în 1997. Un minut 
mai târziu, s-a auzit un păcănit de plastic, apoi bruiaj, o 
pereche de căşti a fost ridicată de pe o masă, iar o vocea 
spus. 

— Doamna şerif Deveraux? Maiorul Munro la telefon. Ce 
mai faci? 

Glasul era puternic, energic şi hipercompetent, dar avea 
în el o notă de bună dispoziţie. Însă, la urma urmei, cine n- 
ar fi bucuros să primească un telefon din partea lui 
Elizabeth Deveraux? 

— Munro? am spus. 

— Îmi pare rău, mă aşteptam să fie Elizabeth Deveraux. 


— Ei bine, din păcate n-ai dat de ea, am zis eu. Numele 
meu este Reacher. Acum folosesc telefonul şerifului. Fac 
parte din Unitatea 396, în prezent detaşat temporar în a 
110-a. Suntem egali în grad. 

— Jack Reacher? Am auzit despre tine, bineînţeles. Cu ce 
îţi pot fi de ajutor? 

— Garber ţi-a zis că trimite în oraş un tip sub acoperire? 

— Nu, dar am bănuit că o s-o facă. Tu eşti ăla, nu? 
Însărcinat să-i spionezi pe localnici? Treabă care se pare că 
merge destul de bine, având în vedere că suni de la 
telefonul şerifului. Trebuie să fie distractiv, într-un fel. 
Lumea de pe aici zice că e o bunăciune. Deşi se mai zice şi 
că e lesbiană. Ai vreo părere despre una din cele două? 

— Chestiile astea nu te privesc, Munro. 

— Spune-mi Duncan, Ok? 

— Nu, mersi. O să-ţi spun Munro. 

— Sigur. Cu ce te pot ajuta? 

— S-au întâmplat nişte mizerii aici afară. Azi-dimineaţă, un 
tip a fost împuşcat mortal chiar lângă gardul vostru, în 
sectorul de nord-vest. Atacator necunoscut, dar probabil 
cartuş militar şi, cu siguranţă, o încercare nereuşită de a 
pansa rana fatală cu un bandaj distribuit de armată. 

— Ce? Careva a împuşcat un tip şi pe urmă i-a acordat 
primul ajutor? Mie-mi sună a accident civil. 

— Am sperat că n-o să fii atât de previzibil. Cum îţi explici 
cartuşul şi bandajul? 

— Remington 223 şi un magazin unde se vând stocurile 
excedentare. 

— Şi, înainte de asta, alţi doi tipi au fost bătuţi şi jură că 
bătăuşul era soldat. 

— Nu de la Kelham. 

— Zău? Pentru câţi oameni de la Kelham poţi tu să bagi 
mâna în foc? În ceea ce priveşte locul precis în care se aflau 
azi-dimineaţă? 

— Pentru toţi, a spus Munro. 

— La propriu? 


— Da, la propriu, a zis el. Avem Compania Alpha plecată în 
străinătate de cinci zile şi pe toţi ceilalţi i-am consemnat în 
camerele lor, în sala de mese sau la clubul ofiţerilor. Avem 
personal de calitate din poliţia militară, care supraveghează 
pe toată lumea şi, în acelaşi timp, se supraveghează unul pe 
altul. Pot garanta că nimeni nu a părăsit garnizoana în 
dimineaţa asta. De fapt, de când am venit eu aici. 

— Asta e procedura ta standard? 

— E arma mea secretă. Statul degeaba toată ziua, fără 
citit, fără televizor, fără nimic. Mai devreme sau mai târziu 
cineva vorbeşte, din pură plictiseală. Nu dă greş niciodată. 
Am terminat-o cu vremurile în care rupeam oase. Am 
învăţat că timpul e aliatul meu. 

— Mai spune-mi o dată, am zis eu. E foarte important. Eşti 
absolut sigur că nimeni nu a părăsit garnizoana în 
dimineaţa asta? Sau ieri-seară? Nici măcar la ordin secret, 
poate local sau de la Benning sau poate chiar de la 
Pentagon? Vorbesc serios. Şi nu încerca să vinzi castraveți 
grădinarului. 

— Sunt sigur, a spus Munro. Jur. Pe mormântul mamei 
mele. Să ştii că mă pricep la lucrurile astea. Măcar la 
capitolul ăsta, ai încredere în mine. 

— Bine, am spus. 

— Cine era tipul care a murit? mă întrebă Munro. 

— N-a fost identificat încă. Civil, aproape sigur. 

— În apropierea gardului? 

— La fel ca şi cei doi indivizi care au fost bătuţi. E ca un fel 
de zonă de carantină. 

— E ridicol. Nu se întâmplă aşa ceva. Asta ştiu sigur. 

Amândoi am tăcut vreme de o secundă, apoi eu am 
întrebat: 

— Ce altceva mai ştii sigur? 

— Nu-ţi pot spune. Ordinele sunt să ţin chestia asta sub 
capac. 

— Hai să jucăm „Ştii şi câştigi”. 

— Hai să nu. 


— Versiunea scurtă. Trei întrebări. Răspunzi cu „da” sau 
„nu”. 

— Nu mă pune în încurcătură, bine? 

— Deja suntem în încurcătură amândoi. Tu nu vezi? Avem 
de-a face cu o mare mizerie. Şi ori e acolo înăuntru, cu tine, 
ori e aici afară, cu mine. Aşa că, mai devreme sau mai 
târziu, unul dintre noi va trebui să-l ajute pe celălalt. Am 
putea foarte bine să începe de pe-acum. 

Tăcere. Apoi: 

— Iisuse! Bine, trei întrebări. 

— 'Ţi-au spus despre maşină? 

— Da. 

— A pomenit cineva banii din Kosovo ca posibil motiv? 

— Da. 

— 'Ţi-au spus despre celelalte două femei moarte? 

— Nu. Care alte femei moarte? 

— Anul trecut. Localnice. Acelaşi mod de operare. Găsite 
cu gâtul tăiat. 

— Vreo legătură? 

— Probabil. 

— Doamne! Nu, nimeni n-a scos o vorbă. 

— Ai înscrisuri privind deplasările Companiei Bravo? Între 
iunie şi noiembrie anul trecut? 

— Asta-i a patra întrebare. 

— Acum doar stăm la poveşti. Doi ofiţeri, egali în grad, 
flecărind pur şi simplu. Jocul s-a terminat. 

— Aici nu e nici un registru privind deplasările Companiei 
Bravo. Ei operează sub protocolul operaţiunilor speciale. 
Aşa că totul se înregistrează la Fort Bragg. i-ar trebui cea 
mai mare citaţie pe care ai văzut-o vreodată doar ca să poţi 
arunca o privire în direcţia fişetului. 

— În general, faci vreun progres pe acolo? l-am întrebat 
eu. 

Nici un răspuns. 

— De obicei, în cât timp îşi face efectul arma ta secretă? 
am insistat eu. 


— De obicei, merge mult mai repede ca acum. 

N-am zis nimic. A urmat o nouă pauză, în care se auzea 
doar răsuflarea liniştită a lui Munro, apoi acesta a zis: 

— Ascultă, Reacher, bănuiesc că nici nu prea are rost să 
vorbim despre asta, pentru că o să te gândeşti: „Păi, ce să 
zică şi el?”, fiindcă ştim amândoi că am fost trimis aici să 
acopăr fundul cuiva. Dar eu nu sunt aşa. Niciodată n-am 
fost. 

— Şi? 

— Din câte ştiu până acum, niciunul dintre oamenii noştri 
nu a omorât vreo femeie. Nici luna asta, nici în noiembrie, 
nici în iunie. Aşa arată lucrurile în momentul de faţă. 

Am încheiat convorbirea cu Munro, iar Deveraux s-a întors 
imediat în birou. Poate că urmărise beculeţul de pe panou. 

— Deci? m-a întrebat ea. 

— Nici o patrulă de carantină. Nimeni nu a părăsit baza 
Kelham de când a venit Munro. 

— "Totuşi, era de aşteptat să spună asta, nu? 

— Şi n-a mirosit nimic. Crede că vinovatul nu se află în 
garnizoană. 

— Idem. 

Am încuviinţat. Abureală. Politica şi lumea reală. O 
zăpăceală absolută. 

— Vrei să luăm prânzul? am spus eu. 

— După. 

— După ce? 

— Ai o problemă de rezolvat. Verii McKinney sunt afară, pe 
stradă. Te aşteaptă. Şi au adus întăriri. 

Deveraux m-a condus pe coridor, spre o încăpere 
întunecată, aflată în colţul clădirii, cu ferestre pe doi pereţi. 
Strada principală părea pustie. Nu se întâmpla nimic. Dar 
fereastra dinspre nord, de la care se vedea bifurcația, 
dezvăluia patru siluete. Cei doi vechi prieteni ai mei, plus 
alţi doi tipi asemănători. Mizerie, plete şi tatuaje. Tândăleau 
pe spaţiul larg unde se întâlneau cele două drumuri, cu 


mâinile în buzunare, dând cu şutul prin praf, nefăcând 
absolut nimic. 

Prima mea reacţie a fost un soi de admiraţie prostească. 
Un cap în gură e o lovitură serioasă, mai ales venind din 
partea mea. Să mergi şi să vorbeşti la doar câteva ore după 
nefericitul eveniment era de-a dreptul impresionant. 

Ce-a de-a doua reacţie a fost enervarea. Pe mine însumi. 
Fusesem prea blând. Prea nou în oraş, prea reţinut, prea 
cuminte, prea dornic să găsesc circumstanţe atenuante 
purei stupidităţi animalice. M-am uitat la Deveraux şi am 
întrebat-o: 

— Ce vrei să fac? 

— Ai putea să-ţi ceri scuze şi să-i faci să plece. 

— Care-i a doua opţiune? 

— Ai putea să-i laşi să te lovească ei primii. Atunci aş avea 
un pretext să-i arestez pentru atac neprovocat. Mi-ar 
plăcea la nebunie să am ocazia asta. 

— N-o să mă lovească deloc dacă o să fii acolo. 

— O să mă ţin la distanţă. 

— Nu sunt sigur că vreau să aleg vreuna dintre variantele 
astea. 

— Ori una, ori alta, Reacher. Tu decizi. 

Am păşit pe strada principală ca un personaj dintr-un film 
vechi. Ar fi trebuit să se audă muzică pe fundal. Am luat-o la 
dreapta, spre nord. Am rămas pe loc. Cei patru indivizi m- 
au văzut. Pe feţele lor s-a citit, pentru o clipă, surpriza, apoi, 
înflăcărarea. S-au aşezat unul lângă altul, înşiraţi de la vest 
la est, cam la un metru şi douăzeci de centimetri distanţă. 
Au făcut un pas spre mine, apoi s-au oprit şi au aşteptat. În 
spatele lor şi la dreapta, pe drumul spre Kelham, erau 
parcate două camionete. Cea vopsită cu bidineaua, pe care 
o văzusem mai înainte, iar în faţa ei o alta, într-o stare la fel 
de jalnică. 

Am înaintat, ca un peşte spre plasa întinsă. Soarele era 
cam la înălţimea maximă pe care o putea atinge în martie. 
Aerul era cald. Îi simţeam adierea pe piele. Simţeam 


suprafaţa drumului sub tălpile pantofilor. Mi-am băgat 
mâinile în buzunare. Nu aveam nimic acolo, cu excepţia 
unei părţi din fişicul pe care îl căpătasem la restaurant. Mi- 
am încleştat pumnul în jurul tubului din hârtie. 

Un pumn în valoare de cinci dolari, minus ce cheltuisem pe 
telefoane. 

Am înaintat şi m-am oprit la trei metri de şirul belicos. Cei 
doi tipi pe care îi întâlnisem mai înainte stăteau la stânga. 
Eminenţa cenuşie tăcută era la margine, iar masculul alfa 
venea al doilea. Amândoi aveau nasurile ca nişte pătlăgele 
stricate. Amândoi aveau ochii vineţi. Amândoi aveau sânge 
uscat pe buze. Niciunul nu stătea prea bine cu echilibrul 
sau concentrarea. La dreapta masculului alfa se aşezase un 
tip ceva mai scund decât ceilalţi, iar după el urma un individ 
masiv, cu o vestă de motociclist. 

M-am uitat la masculul alfa şi am zis: 

— Ăsta-i planul tău? 

N-a răspuns. 

— Patru oameni? Asta-i tot? 

N-a răspuns. 

— Eu auzisem că sunteţi câteva zeci. 

Nici un răspuns. 

— Dar bănuiesc că logistica şi comunicațiile au mers mai 
greu. Aşa că te-ai mulţumit cu efective mai puţine, adunate 
în grabă şi desfăşurate rapid. Ceea ce, de fapt, e foarte la 
modă. Ar trebui să te duci la Pentagon şi să asişti la nişte 
seminarii. Te-ai simţi ca acasă cu modul ăsta de gândire. 

Nou-venitul care stătea pe locul al doilea din dreapta era 
abţiguit. Luase ceva la bord. 1 se scurgea prin toţi porii. Se 
şi simţea mirosul. Bere la micul dejun. Poate cu tărie. O 
dietă de vreo zece ani, judecând după cum arăta. Aşa că 
avea să reacționeze lent, apoi să devină sălbatic şi haotic în 
mişcări. Nu era o mare problemă. Nou-venitul cu vesta de 
motociclist avea o durere de spate. În dreptul şalelor, la 
baza coloanei vertebrale. Era clar ca lumina zilei, pentru că 
stătea cu pelvisul împins în faţă, schimbându-şi centrul de 


greutate. O ruptură sau o duzină. O grămadă de cauze 
posibile. Era un băiat de la ţară. Poate că ridicase un balot 
sau căzuse de pe cal. Nu prezenta o ameninţare majoră. 
Avea să se distrugă singur. Doar o lovitură entuziastă, şi tot 
felul de lucruri aveau să se desprindă pe dinăuntru. Urma 
să plece şchiopătând ca un olog. Până în acel moment, 
amicul lui cherchelit avea să fie la pământ. Iar ceilalţi erau 
deja într-o formă destul de proastă. Cei doi pe care îi 
cunoşteam. Cei doi care mă cunoşteau pe mine. Masculul 
alfa stătea un pic mai în stânga mea, iar eu lovesc cu 
dreapta. Practic, se oferea voluntar. 

Per total, o situaţie încurajatoare. 

— Păcat că niciunul dintre voi nu e mai mare. Sau doi-trei. 
De fapt, toţi. 

Nici un răspuns. 

— Dar, asta e, un plan trebuie respectat. V-a luat mult să-l 
născociţi? 

Nici un răspuns. 

— Ştiţi ce spuneam despre planuri pe vremea când eram 
la West Point? 

— Ce? 

— Toată lumea are un plan până când primeşte un pumn 
în gură. 

Nici un răspuns. Nici o mişcare. Mi-am desfăcut mâna de 
pe fişic. Nu aveam nevoie de el. Mi-am scos mâinile din 
buzunare. 

— Problema cu efectivele mai puţine este că, dacă se strică 
treaba, se strică nasol de tot şi foarte repede. Uitaţi-vă la ce 
s-a întâmplat în Somalia. Vă aflaţi la o răscruce. Trebuie să 
vă hotărâți pe unde o veţi lua. Puteţi să daţi năvală, doar voi 
patru, chiar acum. Dar următoarea oprire va fi spitalul. Asta 
v-o promit. Nu încape îndoială. O s-o încasaţi mai rău ca 
niciodată. Vorbesc de oase rupte. Nu discut problemele la 
creier. Se pare că cineva mi-a luat-o înainte la capitolul 
ăsta. 

Nici un răspuns. 


— Sau, am reluat eu, aţi putea să încercaţi o retragere 
tactică acum şi apoi să vă adunaţi pe îndelete efectivele alea 
multe. V-aţi putea întoarce peste câteva zile. Cu zecile. 
Poate găsiţi puşca de vânătoare a bunicului. N-ar fi rău nici 
să începeţi din timp tratamentul cu analgezice. 

Nici o reacţie. Mă rog, niciuna verbală. Dar umerii li s-au 
lăsat puţin şi au început să dea înapoi. 

— Bună decizie, am zis eu. Efectivele copleşitoare sunt 
întotdeauna mai bune. Chiar ar trebui să mergeţi la 
Pentagon. Le-aţi putea explica modul vostru de gândire. O 
să vă asculte. Ascultă pe toată lumea în afară de noi. 

— O să ne întoarcem, a spus masculul alfa. 

— O să fiu aici, am răspuns eu. Oricând sunteţi gata. 

Au plecat, încercând să pară degajaţi, să se ţină mândri, să 
păstreze o urmă de demnitate. S-au urcat în camionetele 
lor şi s-au dat în spectacol ambalând motoarele şi virând 
strâns la o sută optzeci de grade, cu scârţâit de roţi. Au 
luat-o prin pădure, către Memphis, către restul lumii. I-am 
urmărit plecând, apoi m-am întors în biroul şerifului. 

Deveraux văzuse toată scena de la fereastra camerei 
întunecoase. Ca pe un film mut. Fără dialog. 

— l-ai făcut să plece. Ţi-ai cerut scuze. Nu pot să cred. 

— Nu chiar, am spus. Am amânat. Se întorc mai târziu, 
câteva zeci. 

— De ce ai făcut aşa ceva? 

— Mai multe arestări pentru tine. O să dea bine în 
campania de realegere. 

— Eşti nebun. 

— Acum vrei să mergem să mâncăm? 

— Am o întâlnire la prânz, a spus ea. 

— De când? 

— De acum cinci minute. Maiorul Duncan Munro a sunat 
din nou şi m-a invitat să iau masa cu el la clubul ofiţerilor de 
la Kelham. 

Deveraux a plecat cu maşina ei spre Kelham, iar eu am 
rămas singur pe trotuar. Am trecut pe lângă parcarea 


goală, spre restaurant. În primul rând, prânzul. Am 
comandat tot un cheeseburger, apoi m-am dus la telefonul 
de lângă intrare şi am sunat la Pentagon. La colonelul John 
James Frazer. Biroul de Relaţii cu Senatul. A răspuns după 
primul ţârâit. 

— Care-i geniul care a decis secretizarea numărului ăluia 
de înmatriculare? 

— Nu-ţi pot spune asta. 

— Oricine ar fi fost, a comis o greşeală gravă. N-a făcut 
decât să confirme că maşina aparţine unui tip de la Kelham. 
Practic, a fost un anunţ public. 

— N-am avut de ales. Nu puteam lăsa informaţia la liber. 
Jurnaliştii ar fi aflat-o la cinci minute după poliţia locală. Nu 
puteam permite aşa ceva. 

— Acum sună de parcă mi-ai spune că numărul aparţinea 
cuiva din Compania Bravo. 

— Nu-ţi spun nimic. Dar, crede-mă, n-am avut de ales. 
Consecințele ar fi fost catastrofale. 

Era ceva în vocea lui. 

— Te rog, spune-mi că glumeşti, am zis eu. Pentru că acum 
o faci să sune de parcă ar fi fost chiar vehiculul personal al 
lui Reed Riley. 

Nici un răspuns. 

— Am dreptate? 

Nici un răspuns. 

— Nu pot confirma sau nega, a zis Frazer. Şi nu mai 
întreba. Şi nici nu mai folosi numele ăsta. Nu pe o linie 
telefonică nesecurizată. 

— Ofiţerul în chestiune are o explicaţie? 

— Nu pot comenta. 

— Lucrurile scapă de sub control, Frazer, l-am avertizat 
eu. Trebuie să regândeşti planul. Muşamalizarea e 
întotdeauna mai rea decât crima. Trebuie să-i pui capăt 
chiar acum. 

— Negativ în privinţa asta, Reacher. Există un plan în 
funcţiune şi aşa va rămâne. 


— Planul include şi o zonă de carantină în jurul bazei 
Kelham? Poate mai ales pentru ziarişti? 

— Despre ce dracu' vorbeşti? 

— Am aici dovezi circumstanţiale privind prezenţa unor 
recruți dincolo de gardul garnizoanei. Una dintre dovezile 
circumstanţiale e un cadavru. Îţi zic clar, chestia asta a 
scăpat de sub control. 

— Al cui cadavru? 

— Un zdrenţăros între două vârste. 

— Un jurnalist? 

— Nu ştiu cum să recunosc un jurnalist doar uitându-mă la 
el. Poate că ăsta-i un curs care se predă puşcaşilor marini, 
dar nu se învaţă şi în poliţia militară. 

— N-avea nici un act la el? 

— N-am căutat încă. Medicul n-a terminat cu el. 

— Nu există nici o zonă de carantină în jurul bazei Kelham. 
Ar fi o încălcare majoră a regulamentului. 

— Şi o chestie ilegală. 

— De acord. Şi stupidă. Şi contraproductivă. Nu e cazul. 
Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. 

— Cred că infanteria marină a făcut-o o dată. 

— Când? 

— În ultimii douăzeci de ani. 

— Păi, infanteria marină. Ăia fac tot felul de chestii. 

— Ar trebui să verifici. 

— Cum? Crezi că şi-au trecut-o în istoricul oficial? 

— Verifică pe ocolite. Caută un ofiţer care a fost concediat 
peste noapte, fără nici o explicaţie. Poate un colonel. 

Am închis telefonul, mi-am mâncat burgerul, am băut nişte 
cafea şi apoi m-am apucat să fac ceea ce îmi ordonase 
Garber în acea dimineaţă, adică să mă întorc la locul 
accidentului şi să distrug incomoda plăcuţă de 
înmatriculare. Am luat-o spre est, pe drumul către Kelham, 
şi apoi spre nord, pe şinele de cale ferată. Am trecut pe 
lângă vechiul turn de apă. Trompa lui de elefant era făcută 
dintr-un fel de pânză cauciucată neagră, toată peticită şi 


deteriorată de vreme. Întregul obiect se legăna uşor în 
adierea blândă a vântului sudic. Am mers patruzeci şi cinci 
de metri, apoi am ieşit de pe linia de cale ferată şi m-am 
îndreptat spre locul în care văzusem bara de protecţie pe 
jumătate îngropată. 

Bara de protecţie pe jumătate îngropată dispăruse. 

Nu se vedea nicăieri. Fusese dezgropată şi luată. Gaura pe 
care o făcuse îndoitura ei ca un vârf de lance fusese 
astupată cu pământ, bătătorit apoi de tălpile unor bocanci 
şi netezit cu dosul unor lopeţi. 

Urmele de ghete erau diferite de oricare altele pe care le 
mai văzusem până atunci. Dar urmele de lopeţi ar fi putut fi 
lăsate de nişte unelte de uz militar, destinate lucrărilor de 
executare a tranşeelor. Era greu să fii sigur. Posibilitatea nu 
putea fi nici exclusă, nici luată în calcul. 

Am mers mai departe, străbătând câmpul de resturi. Se 
umblase la el. Fusese examinat, răscolit, verificat şi evaluat. 
Aproape o sută optzeci de metri liniari. Poate o mie de 
fragmente individuale deplasate. Fără îndoială că de zece 
ori mai multe obiecte mici verificate din priviri. O zonă 
întinsă. O sarcină grea. Multă muncă. Lentă şi chinuitoare. 
Şase oameni, m-am gândit eu. Poate opt. Mi i-am imaginat 
avansând în şir, sub comanda cuiva, lucrând cu mare 
precizie. 

Cu precizie militară. 

M-am întors pe drumul pe care venisem. Am ajuns în 
mijlocul intersecţiei cu calea ferată şi am văzut, la est, un 
vehicul venind dinspre Kelham. Era încă departe pe 
şoseaua dreaptă. Părea mărunt în depărtare, dar nu era o 
maşină mică. La început mi-am zis că ar putea fi Deveraux 
care se întoarce de la prânz, dar nu era ea. Era un 
automobil negru, mare, rapid şi silențios. O maşină de oraş. 
O limuzină. Ajunsese chiar la capătul şoselei, hurducăindu- 
se pe şinele de cale ferată, ferindu-se de marginile 
denivelate. Se legăna, trepida şi ezita. 


Am ieşit de pe şine pe aceeaşi parte cu unitatea militară şi 
am rămas în mijlocul drumului, cu picioarele depărtate, cu 
mâinile pe lângă corp, mare şi imposibil de ratat. Am lăsat 
maşina să se apropie la mai puţin de o sută de metri de 
mine, apoi mi-am ridicat braţele deasupra capului şi le-am 
fluturat prin aer, semn că am probleme. Ştiam că şoferul va 
opri. Ţineţi minte, era în 1997. Cu patru ani şi jumătate 
înaintea noilor reguli. Acum multă vreme. Într-o lume mult 
mai puţin bănuitoare. 

Maşina a încetinit şi s-a oprit în faţa mea. Am luat-o la 
dreapta, ocolind capota, trecând pe laterală, spre geamul 
din dreptul şoferului, ţinându-mă puţin mai în spate, 
încercând să-mi perfecţionez unghiul. Voiam să văd 
pasagerul. Am bănuit că stătea în spate, pe partea opusă, 
cu scaunul din dreapta şoferului puţin aplecat în faţă, ca să 
aibă mai mult loc pentru picioare. Ştiam cum se fac 
lucrurile astea. Mersesem şi eu cu maşini de oraş. O dată 
sau de două ori. 

Geamul şoferului a coborât. M-am aplecat şi m-am uitat 
înăuntru. La volan stătea un tip grăsan, cu genul ăla de 
burtă care îl forţa să-şi ţină genunchii depărtaţi. Purta o 
şapcă neagră de şofer, un sacou negru şi o cravată neagră. 
Avea ochii apoşi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Îmi pare rău, am zis. Am greşit. V-am confundat. Dar 
mulţumesc oricum că aţi oprit. 

— Sigur, a răspuns tipul. Nici o problemă. 

Geamul s-a ridicat la loc, eu m-am dat la o parte, iar 
maşina şi-a continuat drumul. 

Pasagerul era un bărbat, mai în vârstă decât mine, 
încărunţit, cu un aer prosper, purtând un costum scump, 
din lână. Pe locul de lângă el se afla o servietă de piele. 

Un avocat, mi-am zis eu. 

Mă îndreptam spre est, către partea neagră a oraşului, şi 
erau acolo câteva lucruri pe care voiam să le văd din nou, 
aşa că am pornit-o la drum în direcţia aceea. Şoseaua mi se 


părea bună sub tălpi. Am bănuit că, pe vremuri, în epoca de 
glorie a căilor ferate, fusese un simplu drum de ţară, dar de 
atunci se făcuseră modernizări, aproape sigur în anii 1950, 
aproape sigur pe banii Ministerului Apărării. Fundaţia 
fusese adâncită, pentru trupele blindate transportate pe 
platforme, iar direcţia fusese îndreptată, căci dacă un 
inginer din armată vede o linie dreaptă pe o hartă, atunci 
pe teren apare un drum drept. Mersesem pe multe şosele 
ale Ministerului Apărării. Sunt o grămadă, pretutindeni în 
lume, toate construite acum o viaţă de om, pe vremea lungii 
şi spectaculoasei demonstraţii de forţă şi de încredere a 
armatei, când nu exista nici un lucru pe care să nu putem 
sau să nu vrem să-l facem. Eu eram un produs al acelor 
vremuri, dar nu o parte din ele. Simţeam nostalgie pentru 
ceva ce nu trăisem niciodată. 

M-am gândit la vechiul meu prieten Stan Lowrey, care îmi 
vorbise despre anunţurile cu oferte de muncă, în fast-foodul 
din apropierea bazei noastre militare. Ne aşteptau 
schimbări, cu siguranţă, dar nu pot spune că acest lucru mă 
nemulţumea. Acel drum drept care străbătea partea de jos 
a statului Mississippi mă ajuta. Soarele se ridicase pe cer, 
aerul era cald. Aveam kilometri întregi în spate, kilometri 
întregi în faţă şi o grămadă de timp pe ceas. Aveam foarte 
puţine nevoi şi nici un fel de ambiţii. Aveam să fiu OK, orice 
s-ar fi întâmplat. N-aveam încotro. Trebuia să fiu. 

Am făcut acelaşi viraj pe care îl luase şi Deveraux cu 
maşina ei, spre sud, pe drumeagul de ţară, între rigole şi 
colibele pentru sclavi. Către locuinţa lui Emmeline 
McClatchy. Mergând pe jos, vedeam alte lucruri decât 
observasem din maşină. Sărăcie, în mare parte şi de 
aproape. Pe frânghii erau întinse la uscat rufe peticite, cu 
ţesături atât de rărite de la spălat, încât păreau aproape 
transparente. Nu existau maşini noi. În unele curţi am văzut 
găini, capre şi, din când în când, porci. Şi mulţi câini ţinuţi 
în lanţuri. Peste tot se zăreau reparaţii făcute cu bandă 
adezivă şi sârme, la firele electrice, la jgheaburi, la ţevile de 


scurgere. Am simţit şi un anumit grad de suspiciune. Se 

iveau pentru scurt timp copii desculți, zgâindu-se la mine 
curioşi, cu degetele în gură, până când erau smulşi înapoi 
de mame îngrijorate, care se fereau să dea ochii cu mine. 

Am continuat să merg şi am trecut pe lângă casa lui 
Emmeline McClatchy. N-am văzut-o. N-am văzut pe nimeni 
pe acea bucată de drum. Nici copii, nici adulţi. Nici ţipenie. 
Am trecut pe lângă casa cu reclamele luminoase la bere. 
Am urmat exact acelaşi traseu pe care mă condusese 
Deveraux mai înainte: la stânga, la dreapta, apoi iar la 
stânga, până când am dat de şantierul abandonat şi de 
mormanul lui de pietriş. 

Casa proiectată pentru locul acela era mică, iar fundaţia 
fusese aşezată într-un unghi corespunzător vechilor tehnici 
şi înţelepciunii din bătrâni, pentru a profita de vântul lin şi a 
evita impactul puternic al soarelui dinspre sud-vest pe 
timpul verii. Fusese construită din blocuri reciclate şi 
ciment amestecat cu nisip, încorporând un canal şi o ţeavă 
de apă. Stâlpii de la colţuri începuseră deja să se 
deterioreze. Nimic altceva nu fusese terminat. Se sfârşiseră 
banii, am bănuit eu. 

Am presupus că pietrişul aşezat grămadă aştepta să fie 
transformat în beton. Poate că parterul noii locuinţe urma 
să fie solid, dintr-o bucată, nu din scânduri. Trebuie să fi 
existat nişte avantaje în sensul ăsta, poate ceva legat de 
termite. Habar n-aveam. Nu construisem niciodată o casă. 
Nu fusesem niciodată nevoit să mă gândesc la probleme de 
genul ăsta. 

Mormanul de pietriş fusese risipit şi bătătorit în timpul 
lunilor de pauză. Buruienile se iţeau deja pe la margini, 
unde stratul era mai subţire. Grămada se ridica până la 
genunchi, pe aproape toată suprafaţa ei, iar de aproape era 
cam de mărimea unui pat dublu. Scobiturile şi urmele de 
paşi din partea de sus semănau cu un test Rorschach. 
Puteai foarte bine să lei iei drept rezultatul alergăturii, 
săriturilor şi tropăielilor inocente ale unor copii. Puteai la 


fel de bine să te gândeşti că o femeie adultă fusese trântită 
acolo şi violată, zbătându-se violent. 

M-am lăsat pe vine şi am vârât un deget printre pietricele. 
Erau surprinzător de greu de mişcat. Se tasaseră, iar un fel 
de reziduu prăfos de pe ele părea să se fi amestecat cu 
ploaia sau cu roua, transformându-se într-un adeziv slab. 
Am făcut un mic şanţ cam de vreo doi centimetri şi jumătate 
lăţime şi cam la fel de adânc, apoi mi-am răsucit mâna. 

Mi-am apăsat dosul palmei de morman şi l-am ţinut acolo 
vreme de un minut. Apoi am privit rezultatul. Mici urme 
albicioase, dar fără zgârieturi, pentru că partea aceea a 
mâinii nu este cu adevărat cărnoasă. Aşa că mi-am suflecat 
mâneca şi mi-am presat antebraţul, pe interior, de pietriş. 
Mi-am aşezat palma celeilalte mâini peste el şi m-am lăsat 
cu putere. L-am scuturat în sus şi în jos de câteva ori şi l-am 
frecat. Apoi m-am uitat la el. 

Rezultatul consta în câteva mici urme roşii, câteva mici 
semne albe şi o grămadă de praf, mizerie şi noroi. Am 
scuipat pe antebraţ şi mi l-am şters de pantaloni, iar fâşia 
de piele curată avea un aspect deopotrivă foarte 
asemănător şi foarte diferit de cel al şalelor lui Janice May 
Chapman. Un alt test Rorschach1. Neconcludent. 

Am ajuns totuşi la o concluzie minoră. Mi-am curăţat 
braţul cât de bine am putut, adică nu perfect, şi am decis 
că, indiferent unde ar fi fost violată Chapman, femeia nu 
fusese doar îmbrăcată ulterior, ci şi spălată. 

Am mers mai departe şi am găsit strada mai largă pe care 
locuise Shawna Lindsay. A doua victimă. Fata din clasa 
mijlocie, prin comparaţie cu celelalte două. Fratele mai mic 
era tot în curte. Băiatul acela urât, de şaisprezece ani. Pur 
şi simplu stătea acolo. Nu făcea nimic. Privea în lungul 
străzii. Se uita la mine cum mă apropiam. Privirea lui m-a 
urmărit tot timpul. Am părăsit marginea drumului şi m-am 
oprit în faţa lui, având între noi doar gardul scund din lemn. 

— Care-i viaţa ta, puştiule? 

— Mama e plecată. 


— Bine de ştiut, am spus eu. Dar nu asta te-am întrebat. 

— Viaţa e o curvă, a spusel. 

— Şi dup-aia mori, am completat eu. 

Replică pe care am regretat-o imediat. Era insensibilă, 
dată fiind istoria recentă a familiei lui. Dar el n-a observat. 
Ceea ce m-a bucurat. 

— Trebuie să stau de vorbă cu tine. 

— De ce? Câştigi vreo medalie şmecheră? Trebuie să 
găseşti un negru cu care să stai de vorbă pe ziua de azi? 

— Sunt în armată, am spus eu. Ceea ce înseamnă că 
jumătate dintre prietenii mei sunt negri şi, mai important, 
jumătate dintre şefii mei sunt negri. Stau de vorbă cu 
persoane de culoare tot timpul, iar ele stau de vorbă cu 
mine. Aşa că nu-mi servi rahaturile astea cu ghetoul. 

Băiatul a tăcut pentru o secundă. Apoi m-a întrebat: 

— În ce ramură a armatei? 

— Poliţia militară. 

— E o treabă grea? 

— Cea mai grea, am răspuns eu. la-o logic. Orice soldat 
mi-ar putea face probleme şi eu aş putea face probleme 
oricărui soldat. 

— Şi nu e bine? 

— Bine? am spus eu. Binele e pentru alţi oameni. Nu şi 
pentru noi. 

— Despre ce vrei să vorbim? m-a întrebat puştiul. 

— Despre o bănuială. 

— Ce fel de bănuială? 

— Eu cred că nimeni nu a discutat cu tine vreodată despre 
moartea surorii tale. 

EI şi-a coborât privirea. 

— În mod normal, am reluat eu, când cineva este omorât, 
se stă de vorbă cu toţi cei care l-au cunoscut. Se cer 
informaţii şi păreri. Ce fel de lucruri făcea, unde mergea, cu 
cine îşi petrecea timpul. A discutat vreodată cineva cu tine 
despre chestii de genul ăsta? 

— Nu, a spus el. N-a vorbit nimeni cu mine. 


— Ar fi trebuit s-o facă, am zis eu. Eu, unul, aş fi făcut-o. 
Pentru că fraţii ştiu întotdeauna lucruri despre surorile lor. 
Mai ales la vârsta voastră. Pun pariu că tu ştiai despre 
Shawna amănunte pe care nimeni altcineva nu le ştia. Pun 
pariu că ţi-a zis nişte chestii pe care nu i le putea spune 
mamei voastre. Şi pun pariu că te-ai prins şi singur de unele 
treburi. 

Puştiul s-a foit puţin. Timid şi oarecum mândru. Ca şi cum 
ar fi zis: „Da, poate că m-am prins de unele treburi.” Cu 
voce tare a spus doar atât: 

— Nimeni nu vorbeşte nimic cu mine. 

— De ce? 

— Pentru că sunt diform. Ei cred că sunt şi retardat. 

— Cine zice că eşti diform? 

— Toată lumea. 

— Până şi mama ta? 

— Ea n-o zice, dar o gândeşte. 

— Până şi prietenii tăi? 

— N-am prieteni. Cine ar vrea să fie prieten cu mine? 

— Greşesc cu toţii, am spus eu. Nu eşti diform. Eşti urât, 
dar nu eşti diform. E o diferenţă. 

— Aşa îmi zicea şi Shawna, a spus el, cu un zâmbet. 

Mi i-am imaginat pe cei doi stând împreună. Frumoasa şi 
bestia. O viaţă grea, pentru amândoi. Grea pentru el, cu 
nesfârşitele comparații implicite. Grea şi pentru ea, cu 
nesfârşita nevoie de tact şi răbdare. 

— Ar trebui să intri în armată, l-am sfătuit eu. Ai arăta ca o 
vedetă de cinema în comparaţie cu jumătate dintre oamenii 
pe care îi cunosc. Ar trebui să-l vezi pe tipul care m-a trimis 
aici. 

— O să intru în armată, a zis el. Am vorbit deja cu cineva 
despre asta. 

— Da? Cu cine? 

— Cu ultimul prieten al Shawnei, a răspuns el. Era soldat. 

Puştiul m-a invitat înăuntru. Mama lui era plecată, iar în 
frigider se găsea un ibric cu ceai rece. Casa era 


întunecoasă, cu obloanele trase. Mirosea a rânced. 
Interiorul era neprimitor şi strâmt, dar avea destule 
camere. O bucătărie, o cameră de zi şi din câte mi-am dat 
eu seama, trei dormitoare în spate. Aşadar, spaţiu suficient 
pentru doi părinţi şi doi copii, doar că n-am văzut nici urmă 
de tată, iar Shawna nu avea să se mai întoarcă acasă 
vreodată. 

Puştiul mi-a spus că-l cheamă Bruce. Ne-am turnat câte un 
pahar de ceai şi ne-am aşezat la masa din bucătărie. Pe 
perete, lângă frigider, se afla un telefon vechi. Din plastic 
galben pal. Firul îi fusese întins cam trei metri şi jumătate. 
Pe dulap trona un televizor vechi. Mic, dar color, cu accente 
de crom pe carcasă. Practic, o antichitate, probabil salvată 
dintr-un morman de gunoi de pe undeva şi lustruită ca un 
vechi Cadillac. 

De aproape, puştiul nu părea deloc mai arătos decât afară. 
Dar dacă îi ignorai capul, restul părea într-o formă destul 
de bună. Era numai muşchi şi oase, lat în piept şi în umeri, 
cu braţe groase. Părea răbdător şi vesel din fire, dacă 
ajungeai să-l cunoşti. Per ansamblu, mi-a plăcut. 

— Şi chiar m-ar lăsa să mă înrolez în armată? 

— Cine? 

— Armata, adică. M-ar primi, pe bune? 

— Ai dosar penal? 

— Nu, domnule. 

— N-ai fost arestat niciodată? 

— Nu, domnule. 

— Atunci, sigur că te-ar primi. le-ar lua şi azi dacă ai fi 
destul de mare. 

— Ceilalţi ar râde de mine. 

— Probabil, am spus eu. Dar nu din motivele pe care le 
crezi tu. Soldaţii nu sunt aşa. O să găsească altceva. Ceva la 
care nici măcar nu te-ai gândit până acum. 

— Aş putea să port cască tot timpul. 

— Doar dacă îţi găsesc una pe măsură. 

— Şi ochelari cu infraroşu. 


— Poate şi un costum cum au cei care dezamorsează 
bombe, am zis eu. 

Personal, bănuiam că dezamorsarea bombelor avea să fie 
noua modă. Războaie mici şi capcane. Dar n-am spus-o. Nu 
era genul de mesaj pe care un potenţial recrut ar vrea să-l 
audă. 

Am sorbit din ceai. 

— Te uiţi la televizor? m-a întrebat băiatul. 

— Nu prea, am spus. De ce? 

— Au reclame, a explicat el. Ceea ce înseamnă că trebuie 
să înghesuie o poveste de o oră în patruzeci şi ceva de 
minute. Aşa că trec direct la subiect. 

— Crezi că asta ar trebui să fac acum? 

— Aşa zic. 

— Deci, cine crezi că ţi-a omorât sora? 

Băiatul a luat o înghiţitură de ceai şi a inspirat adânc, apoi 
a început să înşire toate lucrurile la care se gândise şi 
despre care nimeni nu-l întrebase niciodată. Vorbele îşi luau 
zborul de pe buzele lui, coerente, pline de sensibilitate şi 
bine gândite. 

— Păi, i-a fost tăiat gâtul, aşa că trebuie să ne gândim cine 
e antrenat pentru asemenea chestii sau are experienţă cu 
asemenea chestii sau ambele. 

Asemenea chestii. Gâtul surorii lui. 

— Şi, cine crezi că se potriveşte descrierii? 

— Soldaţii, a răspuns el. Mai ales cei de aici. Şi foştii 
soldaţi, mai ales cei de aici. Fort Kelham înseamnă 
instrucţie de luptă pentru tipii de la operaţiuni speciale. Ei 
au abilităţile astea. Şi vânătorii. Şi majoritatea oamenilor 
din oraş, la drept vorbind. Inclusiv eu. 

— Tu? Eşti vânător? 

— Nu, dar trebuie să mănânc. Oamenii cresc porci. 

— Şi? 

— Crezi că porcii se sinucid? Le tăiem gâtu'. 

— Şi tu ai făcut asta? 

— De zeci de ori. Mai primesc câte un dolar. 


— Unde şi când ai văzut-o ultima dată pe Shawna în viaţă? 

— În ziua în care a fost omorâtă. Era într-o vineri, în 
noiembrie. A plecat de aici cam pe la şapte seara. Oricum, 
după ce se întunecase. Era gătită. 

— Unde se ducea? 

— Dincolo de şine. La barul ăla Brannan's, probabil. Acolo 
mergea de obicei. 

— Brannan's e cel mai popular bar din oraş? 

— 'Toate sunt populare. Dar majoritatea oamenilor încep şi 
termină la Brannan's. 

— Cu cine a plecat Shawna în seara aia? 

— Singură. Probabil că trebuia să se întâlnească cu iubitul 
la bar. 

— A mai ajuns acolo? 

— Nu. A fost găsită la două străzi de aici. Într-un loc unde 
cineva începuse o construcţie. 

— Unde-i mormanul de pietriş? 

Băiatul a dat din cap că da. 

— A lăsat-o chiar în vârful grămezii. Ca un sacrificiu uman 
dintr-o carte de istorie. 

Ne-am ridicat de la masă şi ne-am învârtit prin bucătărie 
câteva clipe. Apoi ne-am mai turnat nişte ceai şi ne-am 
aşezat la loc. 

— Zi-mi despre ultimul iubit al Shawnei. 

— Primul iubit alb pe care l-a avut vreodată. 

— Îl plăcea? 

— Destul de mult. 

— Se înțelegeau? 

— Destul de bine. 

— Aveau probleme? 

— N-am remarcat. 

— Ela omorât-o? 

— Se poate. 

— De ce spui asta? 

— Nu-l pot exclude. 

— Instinct? 


— Aş vrea să spun nu, dar cineva a omorât-o. S-ar putea să 
fi fost el. 

— Cum îl chema? 

— Reed. Numai asta spunea Shawna. Reed în sus, Reed în 
jos, Reed, Reed, Reed. 

— Numele de familie? 

— Nu-l ştiu. 

— Purtăm ecusoane cu numele, am zis eu. Pe uniformele 
de campanie, deasupra buzunarului drept de la piept. 

— Nu l-am văzut niciodată în uniformă. În oraş, toţi poartă 
jeanşi şi tricou. Uneori şi câte o geacă pe deasupra. 

— Ofiţer sau recrut? 

— Nu ştiu. 

— Ai stat de vorbă cu el. Nu ţi-a zis? 

Puştiul a clătinat din cap. 

— A zis că-l cheamă Reed. Asta-i tot. 

— Era un tâmpit? 

— Oarecum. 

— Arăta de parcă ar fi muncit din greu să-şi câştige 
pâinea? 

— Nu prea. Nu lua lucrurile foarte în serios. 

— Atunci, probabil, era ofiţer, am zis eu. Ce ţi-a spus 
despre înrolarea în armată? 

— A zis că e o ocupaţie nobilă să-ţi serveşti patria. 

— Cu siguranţă, ofiţer. 

— Zicea că aş putea face o specializare. 

— Ai putea face mai mult de-atât. 

— Zicea că o să-mi explice ei totul la biroul de recrutare. 
Că e unul bun în Memphis. 

— Nu te duce acolo, am spus eu. Prea periculos. Ofițerii de 
la recrutări sunt împărţiţi între cele patru ramuri ale 
armatei. Cei de la infanteria marină te-ar putea înhăţa 
primii. Soartă mai rea decât moartea. 

— Şi unde ar trebui să mă duc? 

— Mergi direct la Kelham. Sunt recrutori în fiecare 
unitate. 


— O să funcţioneze? 

— Sigur că da. De cum aila mână un act care dovedeşte 
că ai împlinit optsprezece ani, o să te lase să intri şi n-o să-ţi 
mai dea drumul să pleci. 

— Dar se zice că armata se micşorează. 

— Mersi că mi-ai atras atenţia, puştiule. 

— Atunci, de ce m-ar vrea pe mine? 

— "Tot o să aibă sute de mii de oameni. Zeci de mii vor 
continua să plece în fiecare an. Întotdeauna e nevoie de 
înlocuitori. 

— Ce-i în neregulă cu infanteria marină? 

— Nimic, de fapt. E o rivalitate tradiţională. Ei spun una, 
noi spunem alta... 

— Ei fac debarcări cu transportoare amfibii blindate 
desantului maritim. 

— Istoria ne arată că armata a făcut mult mai multe pe 
cont propriu. 

— Şeriful Deveraux a fost puşcaş marin. 

— Este încă, am zis eu. Nu-i un statut care se pierde, nici 
după ce pleci. E una dintre caracteristicile lor. 

— O placi, a spus puştiul. Mi-am dat seama. Te-am văzut în 
maşina ei. 

— E OK, am admis eu. Reed avea maşină? Iubitul 
Shawnei? 

Puştiul a dat din cap că da. 

— Toţi au maşini. Şi eu o să am una după ce mă înrolez. 

— Şi Reed ce maşină avea? 

— Un Chevy Bel-Air din 1957, cu două uşi şi capotă 
metalică. Nu prea arăta a maşină clasică. Era destul de 
uzată. 

— Ce culoare avea? 

— Albastră. 

Puştiul mi-a arătat camera surorii lui. Era curată şi 
ordonată. Nu era păstrată ca un altar, dar nici nu fusese 
golită încă. Vorbea despre pierdere, consternare şi apatie. 
Patul era făcut şi se vedeau mici teancuri de haine frumos 


împăturite. Nu fusese luată nici o decizie privind soarta 
încăperii. 

Nu exista nimic care să reflecte personalitatea Shawnei 
Lindsay. Fusese o femeie în toată firea, nu o adolescentă. 
Nu existau postere pe pereţi, nici suvenire, nici jurnale 
scrise cu sufletul la gură. Nici o amintire. Avusese nişte 
haine, nişte pantofi şi două cărţi. Asta era tot. Una dintre 
cărţi era o broşură subţire despre cum să devii notar 
public. Cealaltă era un ghid turistic depăşit al oraşului Los 
Angeles. 

— Voia să joace în filme? am întrebat eu. 

— Nu, a răspuns puştiul. Voia să călătorească, atât. 

— În special în LA? 

— Oriunde. 

— Avea o slujbă? 

— Lucra cu jumătate de normă la casa de împrumuturi. 
Lângă Brannan's. Se pricepea destul de bine la cifre. 

— Ce ţi-a spus ţie şi nu-i putea spune mamei? 

— Că ura locul ăsta. Că voia să scape. 

— Mama ta nu voia să audă de aşa ceva? 

— Voia s-o ţină pe Shawna aici, în siguranţă. Mama se 
teme de lume. 

— Unde lucrează mama ta? 

— E femeie de serviciu. Pe la barurile din oraş. Face curat 
înainte să vină lumea. 

— Ce altceva mai ştii despre Shawna? 

Puştiul a dat să vorbească, apoi s-a răzgândit. Într-un 
târziu, doar a ridicat din umeri şi n-a mai zis nimic. S-a 
îndreptat spre mijlocul încăperii pătrate şi a rămas acolo, 
de parcă ar fi încercat să absoarbă ceva. Ceva ce plutea 
încă în aer. Am avut senzaţia că intrase rareori în camera 
aceea. Nu prea des înainte de moartea Shawnei şi nu prea 
des de atunci încoace. 

— Ştiu că mi-e tare dor de ea, a spusel. 

Când ne-am întors în bucătărie, l-am întrebat: 


— Dacă aş lăsa nişte bani, crezi că pe mama ta ar deranja- 
o să-i folosesc telefonul? 

— Ai de dat un telefon? m-a întrebat, la rândul lui, puştiul, 
de parcă ăsta ar fi fost un lucru ieşit din comun. 

— Două telefoane. Unul pe care trebuie să-l dau şi unul pe 
care vreau să-l dau. 

— Nu ştiu cât costă. 

— Telefoanele publice costă douăzeci şi cinci de cenți, am 
zis eu. Să zicem că las un dolar pentru fiecare apel? 

— Ar fi prea mult. 

— Interurban, am precizat eu. 

— Cum zici că e bine. Mă întorc afară. 

Am aşteptat până când l-am văzut ieşind în curtea din faţă. 
S-a aşezat lângă gard şi a rămas pur şi simplu acolo, privind 
întruna la stradă, cu o răbdare nesfârşită. Un soi de 
priveghi perpetuu. Am îndesat o bancnotă de un dolar între 
carcasa de plastic a telefonului şi perete, apoi am ridicat 
receptorul din furcă. Am format numărul celui pe care 
trebuia să-l sun. Stan Lowrey, colegul meu de unitate. Am 
vorbit cu sergentul lui şi, un minut mai târziu, Lowrey a 
intrat pe fir. 

— Măi să fie, ce surpriză, l-am luat eu tare. Încă mai eşti 
acolo. Încă mai ai o slujbă. 

— Cred că, în momentul ăsta, sunt mai în siguranţă decât 
tine, a replicat el. Tocmai s-a întors Frances Neagley. 

— Îşi face prea multe griji. 

— Iar tu nu-ţi faci destule. 

— Karla Dixon mai lucrează la financiar? 

— Aş putea să aflu. 

— Întreab-o ceva din partea mea. Vreau să ştiu dacă ar 
trebui să mă preocupe banii veniţi dintr-un loc numit 
Kosovo. Dacă există gangsteri care spală grămezi de parale. 
Lucruri de genul ăsta. 

— Nu prea sună plauzibil. Asta e în Balcani, nu? Ăia de 
acolo sunt în clasa mijlocie dacă au o capră. Bogaţi dacă au 
două. Nu e ca în America. 


M-am uitat pe geam şi am spus: 

— Depinde unde în America. 

— Mi-aş fi dorit să lucrez la financiar. Aş fi putut deprinde 
nişte abilităţi folositoare. De pildă, cum să pun bani 
deoparte. 

— Nu-ţi face griji, am zis eu. O să primeşti ajutor de şomaj. 
Cel puţin o vreme. 

— Pari vesel. 

— Am multe motive să fiu vesel. 

— De ce? Ce se întâmplă acolo? 

— Tot felul de lucruri minunate, am spus eu şi am închis. 
Am înghesuit o a doua bancnotă de un dolar între telefon 
şi perete, după care am format numărul celui pe care voiam 
să-l sun. Am folosit centrala Trezoreriei şi am dat peste o 
femeie care părea de vârstă mijlocie şi vorbea pe un ton 

rafinat. 

— Către cine vă pot direcţiona? 

— Joe Reacher, vă rog. 

Au urmat fâşâituri, pocnete şi o clipă de linişte. În 1997, 
nici Trezoreria n-avea muzică pentru apelurile în aşteptare. 
Mi-a răspuns o altă femeie. 

— Biroul domnului Reacher. 

Părea tânără şi isteaţă. Probabil o absolventă magna cum 
laude a vreunei facultăţi prestigioase, cu o privire 
strălucitoare şi plină de idealism. Probabil şi atrăgătoare. 
Probabil că purta o fustă scurtă, dreaptă, şi un pulover alb, 
pe gât. Fratele meu ştia cum să le aleagă. 

— Domnul Reacher e acolo? 

— Mă tem că lipseşte câteva zile. A trebuit să plece în 
Georgia. 

A spus-o de parcă ar fi fost vorba de Saturn sau Neptun. O 
distanţă de neînțeles şi, odată ajuns acolo, o suprafaţă aridă 
şi pustie. 

— Pot să-i transmit un mesaj? 

— Spuneţi-i că a sunat fratele lui. 


— Ce interesant! Niciodată nu mi-a spus că ar avea fraţi. 
Dar, de fapt, vocea dumneavoastră seamănă perfect cu a 
lui, ştiaţi? 

— Aşa se zice. N-am nici un mesaj. Spuneţi-i că am vrut 
doar să-l salut. Să ţinem legătura, să văd ce mai face. 

— O să ştie care frate? 

— Sper, am zis eu. N-are decât unul. 

Am plecat imediat după aceea. Fratele Shawnei nu şi-a 
întrerupt priveghiul singuratic. I-am făcut cu mâna şi el mi- 
a făcut cu mâna la rândul lui, dar nu s-a clintit din loc. A 
continuat pur şi simplu să privească în zare. Eu m-am întors 
pe drumul care ducea la Kelham şi am luat-o la stânga, spre 
oraş. Parcursesem o parte din distanţa până la şinele de 
cale ferată când am auzit o maşină în spatele meu şi sunetul 
unei sirene, în semn de salut. M-am întors, iar Deveraux a 
oprit chiar lângă mine, lin şi uşor. O clipă mai târziu, eram 
pe scaunul din dreapta, neavând între noi decât arma ei 
vârâtă în toc. 

Primul lucru pe care l-am spus a fost: 

— Lung prânz. 

Ceea ce ar fi trebuit să fie un comentariu descriptiv, dar ea 
l-a luat drept altceva. 

— Eşti gelos? 

— Depinde ce-ai mâncat. Eu am înfulecat un 
cheeseburger. 

— Noi am mâncat friptură de vită în sânge cu sos de 
hrean. Şi cartofi copţi. A fost foarte bun. Dar probabil că ştii 
asta. Probabil că mănânci mai tot timpul la clubul ofiţerilor. 

— Cum a fost conversaţia? 

— Solicitantă. 

— În ce fel? 

— Mai întâi, spune-mi ce-ai mai făcut tu. 

— Eu? Mi-am pus cenuşă în cap. Metaforic, cel puţin. 

— Cum aşa? 

— M-am întors la maşina distrusă. Aveam ordin să distrug 
plăcuţa de înmatriculare. Numai că dispăruse deja. Terenul 


fusese curăţat foarte metodic. La un moment dat, în cursul 
dimineţii, a existat o mare desfăşurare de forţe acolo. Deci, 
cred că ai dreptate. Sunt recruți dincolo de gardul de la 
Kelham. Stabilesc o zonă de carantină. Au fost trimişi să 
facă şi curăţenie pentru că cineva de la Pentagon n-a avut 
încredere în mine. 

Deveraux n-a răspuns. 

— Apoi am făcut o plimbare lungă, am completat eu. 

— Ai văzut mormanul de pietriş? 

— L-am văzut de dimineaţă. M-am întors să mă uit mai 
îndeaproape. 

— Te gândeşti la Janice May Chapman? 

— Evident. 

— E o coincidenţă, a zis ea. Cazurile de negri care să 
violeze fete albe sunt incredibil de rare în Mississippi. 
Indiferent ce vor să creadă oamenii. 

— Un alb ar fi putut s-o ducă acolo. 

— Puțin probabil. Ar fi ieşit în evidenţă ca un deget umflat. 
Ar fi riscat să aibă o sută de martori. 

— Corpul Shawnei Lindsay a fost găsit acolo. Am vorbit cu 
fratele ei mai mic. 

— Unde altundeva să fie găsit? E un spaţiu gol. Acolo sunt 
abandonate cadavrele. 

— A fost omorâtă acolo? 

— Nu cred. Nu era sânge. 

— La locul cu pricina sau în ea? 

— Niciunde. 

— Ce părere ai despre treaba asta? 

— Acelaşi tip? 

— Şi? 

— Dependenţă de risc, a spus ea. lunie, noiembrie, martie, 
clasa de jos, apoi pătura mijlocie, apoi cea superioară. 
Conform standardelor din comitatul Carter. A pornit în 
siguranţă, apoi a devenit din ce în ce mai îndrăzneţ. 
Nimănui nu-i pasă de negresele sărace. Chapman a fost 
prima victimă cu adevărat vizibilă. 


— 'Ţie îţi pasă de negresele sărace. 

— Dar ştii cum e. O anchetă nu se poate susţine de una 
singură. Are nevoie de o sursă externă de energie. Are 
nevoie de revoltă. 

— Şi n-a existat aşa ceva? 

— A existat durere, evident. Şi tristeţe, şi suferinţă. Dar, în 
mare parte, a fost resemnare. Şi familiaritate. Nimic 
deosebit. Dacă toate femeile ucise în Mississippi s-ar trezi la 
noapte şi ar mărşălui prin oraş, ai observa două lucruri. Ar 
fi o paradă foarte lungă şi marea majoritate a 
participantelor ar fi de culoare. Negresele sărace sunt 
omorâte de când lumea şi pământul. Femeile albe, cu bani, 
nu chiar atât de des. 

— Cum o chema pe fata McClatchy? 

— Rosemary. 

— Unde i-a fost găsit cadavrul? 

— În şanţul de lângă intersecţia cu calea ferată. La vest de 
şine. 

— Ceva sânge? 

— Deloc. 

— A fost violată? 

— Nu. 

— Dar Shawna Lindsay? 

— Nici ea. 

— Deci, cu Janice May Chapman a fost şi un alt soi de 
escaladare. 

— Aşa se pare. 

— Rosemary McClatchy avea vreo legătură cu Kelham? 

— Bineînţeles că avea. I-ai văzut poza. Tipii de la Kelham 
făceau coadă la uşa ei, cu limbile scoase. Se întâlnea cu o 
grămadă dintre ei. 

— Negri sau albi? 

— Şi, şi. 

— Ofiţeri sau recruți? 

— Şi, şi. 

— Vreun suspect? 


— N-am avut motiv nici măcar să pun întrebări. N-a fost 
văzută cu nimeni de la Kelham timp de cel puţin două 
săptămâni înainte să fie omorâtă. Jurisdicţia mea se termină 
la gardul unităţii militare. Nici nu m-ar fi lăsat să intru pe 
poartă. 

— Te-au lăsat să intri azi. 

— Da, a spus ea. M-au lăsat. 

— Cum e Munro? 

— Solicitant, a repetat ea. 

Am trecut cu hurducăieli peste şine, apoi Deveraux a 
parcat chiar de cealaltă parte a lor, având în faţă şoseaua 
dreaptă ce ducea spre vest, la dreapta, şanţul în care fusese 
găsită Rosemary McClatchy, iar la stânga, puţin mai încolo, 
cotul către strada principală. Instinctul obişnuit al unui 
poliţist. Dacă ai îndoieli, trage pe dreapta şi parchează la 
vedere. Pare că faci ceva, chiar dacă nu e cazul. 

— Evident că am pornit de la premisa firească cum că 
Munro o să mintă cu neruşinare. Prima lui datorie e să 
acopere fundul armatei. Înţeleg asta şi nu-l condamn. Are 
ordine de îndeplinit, la fel ca tine. 

— Şi? 

— L-am întrebat despre zona de carantină. A negat, 
bineînţeles. 

— Era de aşteptat. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Dar apoi a continuat şi a încercat să mi-o dovedească. 
Mi-a făcut turul garnizoanei. Din cauza asta a durat atât de 
mult. Conduce cu o mână de fier. Fiecare om, până la 
ultimul, e consemnat în cameră. Sunt poliţişti militari peste 
tot. Stau cu ochii unul pe celălalt şi pe recruți. Depozitul de 
armament e bine păzit. Registrele arată că nici o armă n-a 
ieşit şi n-a intrat de două zile. 

— Şi? 

— Păi, bineînţeles, am presupus că mă trage în piept într- 
un mare fel. Şi, cu siguranţă, erau vreo două sute de paturi 
goale. Deci, bineînţeles, am presupus că au efective- 


fantomă care campează pe undeva prin pădure. Dar Munro 
m-a asigurat că nu e cazul, că în prezent o companie 
întreagă e detaşată altundeva. S-a jurat cu mâna pe inimă. 
Şi, până la urmă, l-am crezut, pentru că, la fel ca toată 
lumea, am auzit şi eu avioanele venind şi plecând, am văzut 
feţele apărând şi dispărând. 

Am dat din cap că da. „Compania Alfa”, mi-am zis în 
mintea mea. „Kosovo”. 

— Aşa că, în cele din urmă, toate se potriveau. Munro mi-a 
arătat multe dovezi şi toate erau foarte solide. Nimeni nu 
poate pune la cale o escrocherie perfectă. Aşadar, nu există 
o zonă de carantină. M-am înşelat. Iar tu probabil că te 
înşeli în privinţa câmpului de resturi. Copiii de prin oraş or 
fi scotocit prin gunoaie. 

— Mă îndoiesc, am spus eu. Părea să fi fost o căutare 
foarte organizată. 

Ea s-a oprit pentru o clipă. 

— Atunci, poate că Regimentul 75 trimite oameni direct de 
la Benning. Ceea ce e foarte plauzibil. Poate că sunt 
cantonaţi în pădure, în jurul gardului. Munro mi-a dovedit 
doar că nimeni nu părăseşte Kelham. Ar putea fi unul dintre 
oamenii ăia care îţi spun un mic adevăr ca să ascundă o 
mare minciună. 

— Se pare că nu l-ai plăcut prea tare. 

— Ba să ştii că da. E inteligent şi loial armatei. Dar dacă 
am fi fost camarazi în infanteria marină în acelaşi timp, 
atunci aş fi fost îngrijorată. L-aş fi văzut ca pe un rival 
serios. Are ceva. E genul de om pe care nu vrei să-l vezi 
mutându-se în biroul tău. E prea ambițios. Şi prea bun. 

— Ce-a spus despre Janice May Chapman? 

— Mi-a oferit ceea ce părea să fie un rezumat foarte 
profesionist a ceea ce părea să fie o anchetă foarte 
profesionistă, care dovedea că nimeni de la Kelham n-a avut 
nici o implicaţie. 

— Însă tu nu l-ai crezut. 

— Aproape că l-am crezut, a spus ea. 


— Dar? 

— N-a putut ascunde rivalitatea. Mi-a transmis-o foarte 
clar. El împotriva mea. Armata versus autorităţile locale. 
Asta-i competiţia. Vrea ca lumea să creadă că asasinul e pe 
teritoriul meu. Dar nici eu nu m-am născut ieri. Normal, ce 
altceva ar putea să vrea? 

— Şi ce-o să faci? 

— Nu sunt sigură încă. 

— Ce vrei să faci? 

— Tipul nu respectă nici infanteria marină. El împotriva 
mea înseamnă armata împotriva infanteriei marine. Ceea ce 
e o luptă greşit aleasă. Aşa că, dacă vrea rivalitate, o să i-o 
dau. Vreau să-l înfrunt. Vreau să-l bat ca pe un catâr. Vreau 
să aflu cumva adevărul şi să i-l bag pe găt. 

— Crezi că poţi face asta? 

— Pot, dacă mă ajuţi. 

Am rămas multă vreme nemişcaţi în automobilul Caprice, 
fără să ne spunem nimic. Maşina trebuie să fi avut zece mii 
de ore de patrulă la activ. Din viaţa ei anterioară, în 
Chicago, New Orleans sau de prin altă parte. Fiecare por al 
fiecărei suprafeţe interioare era îmbibat cu sudoare, miros 
şi gaz de eşapament. Jegul era impregnat peste tot. 
Covoraşele se desfăcuseră în smocuri de fibre, fiecare 
semănând cu o perlă turtită. 

— Îmi cer scuze, a spus, în cele din urmă, Deveraux. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ţi-am cerut să mă ajuţi. N-a fost corect. Uită 
ce am spus. 

— OK. 

— Te las undeva? 

— Hai să mergem să stăm de vorbă cu vecinele băgăcioase 
ale lui Janice May Chapman. 

— Nu, a spus ea. Nu te pot lăsa să faci asta. Nu te pot lăsa 
să te întorci împotriva alor tăi. 

— S-ar putea să nu mă întorc împotriva alor mei, am zis 
eu. S-ar putea să fac exact ceea ce au vrut ei de la bun 


început. Pentru că s-ar putea să îl ajut pe Munro, nu pe tine. 
Şi pentru că s-ar putea ca el să aibă dreptate, să ştii. Noi n- 
am aflat încă ce şi cum. 

Noi. Nu m-a corectat. În schimb, a zis: 

— Tu ce crezi? 

M-am gândit la limuzinele care goneau către şi dinspre 
Fort Kelham, ducând cu ele avocaţi costisitori. M-am gândit 
la zona de carantină şi la panica din vocea lui John James 
Frazer când am vorbit cu el la telefon. Pentagon. Biroul de 
Relaţii cu Senatul. 

— Cred că a fost un tip de la Kelham, am spus eu. 

— Eşti sigur că vrei să-ţi asumi riscul de a şti cu siguranţă? 

— Să vorbeşti cu un om înarmat e un risc. Să pui întrebări 
nu. 

Pe atunci, în 1997, încă mai credeam asta. 

Casa lui Janice May Chapman era la vreo nouăzeci de 
metri de şine, una dintre ultimele trei locuinţe de pe o alee 
înfundată, aflată la un kilometru şi jumătate sud, apoi est de 
strada principală. Era o clădire mică, aşezată în fundul unei 
curţi triunghiulare, în dreptul unui sens giratoriu. Stătea cu 
faţa spre alte două case, ca ora nouă pe cadranul unui ceas, 
iar ele ar fi fost orele două şi patru. Era veche de vreo 
cincizeci de ani, dar faţada şi acoperişul fuseseră renovate 
şi se adăugaseră pe ici, pe colo câteva elemente îngrijite de 
peisagistică. Ambele case vecine erau la fel de bine 
întreţinute ca toate celelalte de pe stradă. În mod cert, asta 
era enclava clasei de mijloc din Carter Crossing. Peluzele 
erau verzi şi plivite de buruieni. Aleile erau pavate şi nu 
aveau crăpături. Cutiile poştale erau perfect verticale. 
Singurul dezavantaj din punct de vedere imobiliar îl 
constituiau trenurile, dar, din fericire, trecea doar unul pe 
zi. Un minut din o mie patru sute patruzeci. O afacere deloc 
rea. 

Locuinţa lui Chapman avea o verandă acoperită ce 
înconjura clădirea, mărginită de balustrade ornamentale, 
echipată cu o pereche de balansoare albe, asortate, şi un 


preş în culori pastelate. Şi casele vecine respectau exact 
acelaşi tipar, singura diferenţă fiind că ambele verande 
erau ocupate, fiecare de câte o bătrână cu păr alb, 
îmbrăcată într-un capot înflorat şi stând dreaptă într-un 
balansoar, cu ochii ţintă la noi. 

Am mai rămas în maşină vreme de un minut, apoi 
Deveraux a înaintat şi a parcat chiar în curbă. Am coborât 
şi, pentru o secundă, ne-am oprit în loc, în lumina după- 
amiezii. 

— Cu care începem? am întrebat eu. 

— Nu contează, a răspuns ea. Indiferent care ar fi prima, 
cealaltă o să-şi facă apariţia la vreo treizeci de secunde. 

Ceea ce s-a şi întâmplat. Am ales casa din dreapta, cea 
corespunzătoare orei patru de pe ceas, şi înainte să facem 
trei paşi pe verandă, vecina din casa de la ora două era deja 
în spatele nostru. Deverauzx a făcut prezentările. Le-a 
comunicat doamnelor numele meu şi a zis că suntun 
anchetator din cadrul armatei. De aproape, cele două femei 
erau uşor diferite. Una era mai în vârstă, cealaltă mai 
plăpândă. Dar, în mare, semănau. Gâturi subţiri, buze 
ridate, aureole de păr alb. M-au salutat respectuos. Făceau 
parte dintr-o generaţie căreia îi plăcuse armata şi ştiau câte 
ceva despre ea. Fără îndoială avuseseră soţi, fraţi sau fii în 
uniformă, care luptaseră în cel de-al Doilea Război Mondial, 
în Coreea sau în Vietnam. 

M-am întors ca să arunc o privire de pe verandă. Casa lui 
Chapman era perfect încadrată de cele două vecine ale ei. 
Ca un punct focal. Ca o ţintă. Verandele bătrânelor se aflau 
exact în locurile în care infanteria ar fi instalat posturile de 
mitraliere pentru un foc de anfiladă eficient. 

M-am întors la loc, iar Deveraux a recapitulat ceea ce 
discutaseră deja. A cerut confirmarea fiecărei idei şi a 
primit-o. Numai răspunsuri negative. Nu, niciuna dintre 
cele două doamne nu o văzuse pe Chapman plecând de 
acasă în ziua morţii ei. Nici de dimineaţă, nici după-amiaza, 
nici seara. Nici pe jos, nici cu maşina ei, nici cu maşina 


altcuiva. Nu, niciuna nu-şi amintise nimic nou. Nu aveau 
nimic de adăugat. 

Următoarea întrebare era dificilă din punct de vedere 
tactic, aşa că Deveraux a lăsat-o în seama mea: 

— Au existat intervale în care s-ar fi putut întâmpla ceva 
ce dumneavoastră să nu vedeţi? 

Cu alte cuvinte: „Mai exact, cât de băgăcioase sunteţi? Au 
fost momente în care să nu vă zgâiţi la vecina voastră?” 

Bineînţeles că amândouă doamnele au priceput aluzia şi 
au plescăit din buze, s-au încruntat şi s-au foit vreme de 
câteva clipe, dar gravitatea situaţiei depăşea pentru ele 
importanţa propriilor sentimente rănite, aşa că au 
recunoscut că nu, aveau situaţia sub control cam douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru. Amândurora le plăcea 
să stea pe verandă când nu erau ocupate cu altceva şi 
tindeau să fie ocupate cu altceva la ore diferite. Amândouă 
aveau dormitorul în partea din faţă a casei şi niciuna nu 
încerca să adoarmă înainte de trecerea marfarului de la 
miezul nopţii, apoi amândouă aveau somnul uşor, aşadar, 
nici noaptea nu prea le scăpa nimic. 

— De obicei, se perindă multă lume pe acolo? am întrebat 
eu. 

Doamnele s-au sfătuit între ele, apoi s-au lansat într-o 
poveste lungă şi complicată care ameninţa să se întindă 
înapoi în timp până la Revoluţia Americană. Începeam să-mi 
pierd interesul, până când mi-am dat seama că descriau un 
calendar social destul de activ care, cu aproximativ o 
jumătate de an în urmă, se stabilizase într-un tipar de tipul 
„o lună da, o lună ba”. Mai întâi frenezie socială, apoi o lipsă 
totală de activitate. Festin şi foamete. Chapman ori nu ieşea 
deloc, ori era tot timpul în oraş, patru sau cinci săptămâni 
într-o extremă, apoi patru sau cinci săptămâni în cealaltă. 

Compania Bravo în Kosovo. 

Compania Bravo acasă. 

Nu mirosea a bine. 

— Avea un iubit? am întrebat. 


Avea mai mulţi, au spus ele, cu deosebită încântare. 
Uneori, mai mulţi deodată. Practic, o întreagă paradă. Au 
înşirat imagini întrezărite de-a lungul timpului, toate 
înfăţişând tineri politicoşi, tunşi scurt, toţi purtând ceea ce 
ele numeau „pantaloni de stambă” şi „flanele de corp”, unii 
şi „geci de motociclişti”. 

Jeanşi, tricou, haină de piele. 

Soldaţi, evident, în permisie. 

Nu mirosea a bine. 

— A existat cineva în mod deosebit? Cineva special? 

Iar s-au sfătuit şi au căzut de acord că începuse o perioadă 
de relativă stabilitate cu vreo trei, poate patru luni în urmă. 
Parada de peţitori se mai domolise. Mai întâi abia dacă mai 
picau, apoi dispăruseră de tot, fiind înlocuiţi de un singur 
bărbat, din nou descris ca fiind politicos, tânăr, cu părul 
scurt, dar mereu nepotrivit îmbrăcat, în numeroasele ocazii 
în care îl văzuseră. Jeanşi, tricou, haină de piele. Pe vremea 
lor, un domn îşi curta mândra purtând costum şi cravată. 

Am cerut detalii. 

— Ce făceau împreună? 

leşeau în oraş, au răspuns doamnele. Uneori, după- 
amiaza, dar, de cele mai multe ori, seara. Probabil că 
mergeau prin baruri. În acel colţ al statului Mississippi 
existau puţine opţiuni la capitolul divertisment. Cel mai 
apropiat cinematograf se afla într-un oraş numit Corinth. 
Mai fusese un teatru de vodevil în Tupelo, dar se închisese 
cu mulţi ani în urmă. Cuplul se întorcea acasă târziu, adică 
uneori după miezul nopţii, după trecerea trenului. 
Câteodată, peţitorul rămânea o oră sau două, dar, din câte 
ştiau ele, nu îşi petrecuse niciodată noaptea la ea. 

— Când aţi văzut-o ultima dată? am întrebat eu. 

Cu o zi înainte să moară, au spus ele. Plecase de acasă la 
ora şapte seara. Acelaşi peţitor venise s-o ia, la oră fixă, 
destul de formal. 

— Ce purta Janice în acea seară? 


O rochie galbenă, au răspuns ele, lungă până la genunchi, 
dar decoltată. 

— Prietenul a venit cu maşina lui? 

Da, au răspuns ele, a venit cu maşina. 

— Ce fel de maşină era? 

Una albastră, au spus bătrânele. 

Le-am lăsat pe cele două doamne pe verandă şi am 
traversat strada pentru a ne uita mai îndeaproape la casa 
lui Chapman. Semăna foarte mult cu locuinţele vecinelor. 
Erau nişte construcţii clasice, de duzină, dintre cele ridicate 
rapid, pe acelaşi tipar, pentru militarii întorşi la vatră şi 
noile lor familii, în timpul exploziei demografice de după cel 
de-al Doilea Război Mondial. Apoi, de-a lungul anilor, 
fiecare clădire se dezvoltase diferit de celelalte, aşa cum 
tripleţii identici pot evolua diferit odată cu înaintarea în 
vârstă. Cea aleasă de Chapman s-a dovedit a fi o casă 
modestă şi banală, dar plăcută. Marginea acoperişului avea 
nişte ornamente complicate, iar uşa din faţă fusese 
înlocuită. 

Ne-am oprit pe verandă. M-am uitat pe una dintre ferestre 
şi am văzut o cameră de zi pătrată, de mici dimensiuni, 
plină cu mobilă care părea destul de nouă. Erau acolo o 
canapea cu două locuri, un fotoliu şi un mic televizor aşezat 
pe o comodă joasă cu sertare. Se mai vedea şi un aparat 
video, cu nişte casete lângă el. Uşa camerei de zi era 
deschisă şi, dincolo de ea, se zărea o porţiune dintr-un hol 
îngust. Mi-am schimbat poziţia şi m-am întins ca să văd mai 
bine. 

— Intră, dacă vrei, a spus Deveraux, din spatele meu. 

— Serios? 

— Uşa e descuiată. Era descuiată când am ajuns noi aici. 

— E un lucru obişnuit? 

— Nu e neobişnuit. N-am reuşit să-i găsim cheia. 

— Nu era în poşeta ei? 

— N-avea poşeta cu ea. Se pare că a lăsat-o în bucătărie. 

— Şi ăsta e un lucru obişnuit? 


— Nu fuma, a spus Deveraux. Cu siguranţă, n-a plătit ea 
băuturile. De ce să fi avut poşetă? 

— Pentru farduri? am spus eu. 

— Fetele de douăzeci şi şapte de ani nu-şi pudrează nasul 
la jumătatea serii. Nu aşa cum o făceau pe vremuri. Nu se 
mai poartă. 

Am deschis uşa din faţă şi am intrat în casă. Era curată şi 
ordonată, dar aerul părea stătut şi greu. Podelele, 
covoarele, zugrăveala şi mobila erau toate bine întreţinute, 
dar nu chiar noi-nouţe. De cealaltă parte a holului care 
pornea din camera de zi se afla o bucătărie, cu două 
dormitoare în spate şi, probabil, o baie. 

— Plăcută locuinţă, am spus eu. Ai putea s-o cumperi. Ar fi 
mai bine decât la hotel. 

— Cu cotoroanţele alea două peste drum, care să stea cu 
ochii pe mine tot timpul? Aş înnebuni în mai puţin de o 
săptămână. 

Am zâmbit. Avea dreptate. 

— Chiar şi fără cotoroanţe, tot n-aş cumpaăra-o. N-aş vrea 
să trăiesc aşa. Nu sunt obişnuită. 

Am încuviinţat din cap. N-am spus nimic. 

Atunci, ea a adăugat: 

— De fapt, n-aş putea s-o cumpăr nici dacă aş vrea. Habar 
n-avem cine e ruda cea mai apropiată. N-aş şti cu cine să 
vorbesc. 

— Nu există un testament? 

— Avea douăzeci şi şapte de ani. 

— Nici un fel de acte pe nicăieri? 

— Până acum n-am găsit. 

— Nici o ipotecă? 

— Nimic înregistrat în tot comitatul. 

— Nici o rudă? 

— Nimeni nu-şi aminteşte să fi pomenit de vreuna. 

— Păi, şi ce o să faci? 

— Nu ştiu. 

Am înaintat pe hol. 


— Aruncă o privire în jur, a strigat Deveraux, în urma mea. 
Ai mână liberă. Simte-te ca acasă. Doar să-mi spui dacă dai 
peste ceva ce ar trebui să văd şi eu. 

Am mers dintr-o cameră în alta, cu acel sentiment de 
încălcare a proprietăţii pe care îl aveam de fiecare dată 
când mă plimbam prin casa unei persoane decedate. 
Existau mici exemple de dezordine pe ici, pe colo, genul de 
lucruri care ar fi fost imediat remediate şi aranjate înainte 
de sosirea unui musafir aşteptat. Umanizau puţin locuinţa, 
dar, per total, era o casă insipidă şi rece. Prea multă 
uniformitate. 'Toate piesele de mobilier se asortau. Arătau 
de parcă fuseseră alese din aceeaşi gamă a aceluiaşi 
producător, în acelaşi timp. Toate covoarele se potriveau. 
Toate camerele erau zugrăvite în aceeaşi culoare. Fără 
tablouri pe pereţi, fără fotografii pe rafturi. Nu existau 
cărţi. Nici suvenire, nici lucruri dragi. 

Baia era curată. Cada şi prosoapele erau uscate. Dulapul 
pentru medicamente de deasupra chiuvetei avea o uşă cu 
oglindă, iar în spatele ei se aflau analgezice luate pe sub 
mână, pastă de dinţi, tampoane, aţă dentară, săpunuri de 
rezervă şi şampoane. Dormitorul principal nu avea nimic 
interesant, cu excepţia unui pat care era făcut, dar nu 
foarte bine. În al doilea dormitor se găsea un pat mai 
îngust, care arăta de parcă nu fusese folosit niciodată. 

Bucătăria era echipată cu o gamă întreagă de instrumente 
utile, dar, una peste alta, mă îndoiam că Chapman ar fi fost 
o bucătăreasă pricepută. Poşeta ei era pusă cu grijă pe blat, 
sprijinită în poziţie verticală de laterala frigiderului. În 
principiu, era un săculeţ de piele, care se închidea magnetic 
cu o clapă. Era de culoare bleumarin, ceea ce ar fi putut - 
sau nu - să reprezinte motivul pentru care o lăsase acasă. 
Nu ştiam sigur care era protocolul în vigoare privind 
asortarea unei poşete albastre cu o rochie galbenă. Poate 
că nu era permis. Deşi multe medalii aveau albastru şi 
galben în panglicile lor, iar femeile soldat pe care le 


cunoşteam eu ar fi făcut moarte de om, la propriu, ca să 
capete una. 

Am deschis clapa şi m-am uitat în poşetă. Erau acolo un 
portofel subţire din piele, roşu-închis, un pachet de 
şerveţele, nedesfăcut, un stilou, nişte monede, firimituri şi o 
cheie de maşină. Cheia de maşină avea un ax lung, zimţat, 
şi un cap negru din plastic, modelat astfel încât să fie uşor 
de prins între degete, cu un „H” mare imprimat în relief. 

— Honda, a spus Deveraux, care venise lângă mine. O 
Honda Civic. Cumpărată la prima mână acum doi ani, de la 
un dealer din Tupelo. E la zi cu reviziile tehnice. 

— Unde e? am întrebat. 

Şeriful mi-a arătat o uşă. 

— În garaj. 

Am scos portofelul din poşetă. Nu conţinea nimic altceva 
decât bani gheaţă şi un permis de conducere eliberat de 
statul Mississippi, cu trei ani în urmă. Fotografia aferentă 
reducea cam la jumătate şarmul lui Chapman, dar tot 
merita s-o priveşti. Suma de bani nu depăşea treizeci de 
dolari. 

Am pus portofelul la loc şi am reaşezat poşeta lângă 
frigider. Am deschis uşa pe care mi-o arătase Deveraux, iar 
în spatele ei am găsit o cămăruţă murdară, care avea la 
rândul ei alte două uşi: una în stânga, dând spre curtea din 
spate, şi alta ducând în garajul aflat drept în faţă. Acesta 
din urmă era complet gol, cu excepţia maşinii. O Honda. Un 
automobil mic, de import, argintiu, curat şi nedeteriorat, ce 
stătea acolo rece şi răbdător, răspândind un miros slab de 
ulei şi hidrocarburi nearse. De jur împrejur nu se vedea 
decât betonul gol. Nu tu cutii nedeschise, rămase de pe 
vremea mutării, nu tu scaune din care să iasă umplutura, 
nu tu proiecte abandonate, nu tu vechituri, nu tu 
harababură. 

Absolut nimic. 

Neobişnuit. 


Am deschis uşa ce dădea către curtea din spate şi am ieşit 
afară. Deveraux a venit după mine şi m-a întrebat: 

— Deci, era acolo ceva ce ar fi trebuit să văd? 

— Da, am spus eu. Sunt lucruri pe care oricine ar fi trebuit 
să le vadă. 

— Ce mi-a scăpat? 

— Nimic, am zis eu. Nu sunt la vedere. Asta vreau să spun. 
Ar fi trebuit să vedem anumite lucruri, dar nu le-am văzut. 
Pentru că lipsesc. 

— Ce fel lucruri? m-a întrebat ea. 

— Mai târziu, am spus, pentru că în acel moment zărisem 
altceva. 

Curtea din spate a casei lui Janice May Chapman nu era la 
fel de bine întreţinută ca cea din faţă. De fapt, nu era mai 
deloc întreţinută. Fusese aproape complet neglijată. Era, în 
mare parte, acoperită de o peluză cam tristă şi ofilită. Era 
tunsă, dar fuseseră tăiate mai ales buruienile, nu şi iarba. În 
capătul îndepărtat se afla un gard scund din lemn, nelăcuit, 
cu panoul din mijloc desprins şi pus deoparte. 

Ceea ce văzusem eu din uşă era o cărare vag conturată 
printre buruienile tunse. Aproape imperceptibilă. Mai că nu 
exista. Doar soarele de după-amiază târzie o făcea vizibilă. 
Lumina cădea pieziş, scoțând la iveală o dâră fantomatică, 
acolo unde ierburile fuseseră înlăturate sau culcate la 
pământ. Era puţin mai întunecată decât restul peluzei. 
Poteca urma o traiectorie curbă până la gaura din gard. 
Cineva păşise pe acolo înainte şi înapoi. 

Am făcut doi paşi şi m-am oprit iar. Pământul trosnea sub 
tălpile mele. M-am uitat în jos. Deverausx s-a izbit de spatele 
meu. 

A doua oară când ne atingeam. 

— Ce-i? a spus ea. 

Am ridicat privirea spre ea. 

— Să le luăm pe rând, am zis eu şi am luat-o iar din loc. 

Cărarea părăsea buruienile, ieşea prin gaura din gard şi 
ducea pe un teren viran abandonat, lat de aproximativ 


nouăzeci de metri. În celălalt capăt al terenului se afla şina 
de cale ferată. La jumătatea laturii din dreapta se găseau 
doi stâlpi de poartă prăbuşiţi, iar dincolo de ei se întindea 
un drum de ţară, spre est şi spre vest. La vestam bănuit că 
ducea către alte terenuri vechi şi către o legătură cu 
prelungirea şerpuitoare a străzii principale, iar la est, spre 
linia de cale ferată, unde se înfunda. 

Peticul de pământ prezenta urme de cauciucuri pe toată 
suprafaţa. Acestea intrau printre stâlpii dărâmaţi şi duceau, 
printr-o cotitură în unghi drept, către gaura din gardul lui 
Chapman. Se terminau aproape de locul în care stăteam eu, 
într-o buclă largă, triunghiulară, pe unde maşinile dăduseră 
cu spatele şi viraseră, gata să parcurgă drumul de 
întoarcere. 

— Se săturase de cotoroanţe, am spus eu. Le juca feste. 
Uneori ieşea pe uşa din faţă, alteori ieşea prin spate. Şi pun 
pariu că, în unele cazuri, iubiții îi spuneau „noapte bună”, 
apoi ocoleau strada şi se întorceau pentru încă o partidă. 

— Rahat! a exclamat Deveraux. 

— Nu poţi s-o învinuieşti. Nici pe iubiţi. Nici pe cotoroanţe, 
la drept vorbind. Oamenii sunt cum sunt. 

— Dar asta înseamnă că dovezile lor nu mai au nici o 
valoare. 

— Aşa a şi vrut. Nu şi-a închipuit că avea să conteze 
vreodată. 

— Acum nu mai ştim când a venit şi când a plecat în acea 
ultimă zi. 

Am rămas pe loc, în tăcere, şi m-am uitat în jur. Nu era 
nimic de văzut. Nici alte case, nici alţi oameni. Un peisaj 
pustiu. Intimitate totala. 

Apoi m-am întors şi m-am uitat iar la peticul de buruieni 
care trecea drept peluză. 

— Ce? a repetat Deveraux. 

— A cumpărat casa asta acum trei ani, nu? 

— Da. 

— Pe vremea aia avea douăzeci şi patru de ani. 


— Da. 

— Şi ăsta-i un lucru obişnuit? Fete de douăzeci şi patru de 
ani care deţin proprietăţi imobiliare? 

— Poate că nu e foarte obişnuit. 

— Fără ipotecă? 

— Cu siguranţă, nu e foarte obişnuit. Dar ce legătură e 
între asta şi curte? 

— Nu prea le avea cu grădinăritul. 

— Asta nu-i o crimă. 

— Nici fostul proprietar nu le prea avea cu grădinăritul. Îl 
sau o cunoşteai? 

— Acum trei ani eram încă în infanteria marină. 

— Nu era vreun localnic cu state vechi, pe care să ţi-l 
aminteşti din copilărie? Poate o a treia cotoroanţă, ca într- 
un set? 

— De ce? 

— Fără vreun motiv anume. Nu e important. Dar oricine ar 
fi fost, nu i-a plăcut să tundă iarba. Aşa că a scos-o şia 
înlocuit-o cu altceva. 

— Cu ce? 

— Du-te şi uită-te. 

S-a întors prin gaura din gard, a mers până la jumătatea 
potecii şi s-a lăsat pe vine. A dat la o parte smocurile de 
buruieni, apoi a atins cu mâna suprafaţa de sub ele. Şi-a 
trecut degetele peste ea, pe urmă s-a uitat la mine şi a 
spus: 

— Pietriş. 

Fostul proprietar se săturase de îngrijitul peluzei şi optase 
pentru pietricele. O grădină japoneză, poate, sau una dintre 
acele curţi cu un consum mic de apă, aşa cum începeau să- 
şi amenajeze californienii conştiincioşi. Poate că ici şi colo 
existaseră ronduri cu flori multicolore. Sau poate că nu. Era 
imposibil de spus. Dar cu siguranţă pietrişul nu fusese un 
succes total. Nu rezolvase toate problemele de ordin 
practic. Fusese aşternut în strat subţire. Solul de dedesubt 


rămăsese plin cu rădăcini de buruieni. Se cerea stropirea în 
mod regulat cu erbicide. 

Janice May Chapman nu continuase aplicarea erbicidelor. 
Asta era limpede. Nu exista un furtun în garajul ei. 

Nici o stropitoare. Partea rurală a statului Mississippi. 
Terenuri agricole. Ploaie şi soare. Buruienile năpădiseră ca 
nebunele. Vreun iubit adusese o maşină de tuns iarba 
alimentată cu benzină şi le tăiase. Un băiat drăguţ, plin de 
energie. Genul ăla care nu suportă mizeria şi dezordinea. 
Mai mult ca sigur un soldat. Un tip care îi ajută pe alţii la 
treburi, care face ordine şi o păstrează. 

— Deci ce vrei să spui? A fost violată aici? m-a întrebat 
Deveraux. 

— Poate că n-a fost violată deloc. 

Şeriful n-a răspuns. 

— E posibil, am continuat eu. Gândeşte-te. O după-amiază 
însorită, intimitate totală. S-au aşezat în spate pentru că nu 
voiau să stea pe veranda din faţă, cu cotoroanţele alea 
pândindu-le fiecare mişcare. Sunt pe prispă, se simt bine, 
trec la treabă. 

— Pe pajişte? 

— Tu n-ai face-o? 

S-a uitat ţintă la mine şi a zis: 

— Aşa cum i-ai spus şi tu doctorului, depinde cu cine aş fi. 

Ne-am petrecut următoarele minute discutând despre 
leziuni. Eu am făcut iar schema cu antebraţul. L-am lipit de 
pământ şi l-am frecat, simulând freamătul pasiunii. M-am 
ales cu o grămadă de pete verzi de clorofilă şi cu o dâră de 
noroi uscat. Când am curăţat mizeria, amândoi am văzut 
acelaşi gen de urme mici, roşietice pe care le observaserăm 
pe cadavrul lui Janice May Chapman. Erau superficiale, iar 
pielea nu fusese zgâriată, dar amândoi am căzut de acord 
că fata s-ar putea să fi făcut treaba asta mai multă vreme şi 
mai tare, cu mai multă greutate şi forţă. 

— Trebuie să intrăm iar, am spus eu. 


Am găsit coşul de rufe al lui Chapman în baie. Era un 
recipient rectangular din nuiele, cu capac. Vopsit în alb. În 
vârful grămezii se afla o rochie de vară. Avea mâneci scurte, 
ce acopereau doar jumătatea superioară a braţului, şi era 
imprimată cu dungi subţiri, albe şi roşii. Era mototolită şi 
încreţită în dreptul taliei. Avea pete de iarbă în partea de 
sus a spatelui. Următorul obiect în grămada de rufe 
murdare era un prosop de mâini. Apoi o bluză albă. 

— Nici urmă de lenjerie intimă, a spus Deveraux. 

— Evident, am răspuns eu. 

— Violatorul a păstrat-o ca suvenir. 

— Nu purta aşa ceva. Iubitul ei urma să vină în vizită. 

— E martie. 

— Cum a fost vremea în ziua aia? 

— A fost cald, a răspuns şeriful. Şi însorit. A fost o zi 
frumoasă. 

— Rosemary McClatchy n-a fost violată, am zis eu. Nici 
Shawna Lindsay. Escaladarea e una. O schimbare completă 
a modului de operare e cu totul altceva. 

Deveraux n-a zis nimic. A ieşit din baie, pe hol. Punctul 
central al căsuţei. S-a uitat de jur împrejur. 

— Ce mi-a scăpat? m-a întrebat ea. Ce ar trebui să fie aici 
şi nu e? 

— Ceva mai vechi de trei ani, am spus eu. S-a mutat în 
oraşul ăsta din altă parte şi ar fi trebuit să-şi fi adus nişte 
lucruri cu ea. Măcar câteva. Poate nişte cărţi. Sau fotografii. 
Un scaun preferat sau orice altceva. 

— La douăzeci şi patru de ani nu eşti foarte sentimental. 

— Păstrezi măcar un lucru, cât de mic. 

— Tu ce păstrai când aveai douăzeci şi patru de ani? 

— Eu sunt altfel. Tu eşti altfel. 

— Deci, ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că a apărut aici din senin, acum trei ani, 
şi n-a adus nimic cu ea. A cumpărat o casă şi o maşină, apoi 
şi-a luat un permis de conducere local. Şi-a cumpărat un set 
întreg de mobilă nouă. Toate cu banii jos. Nu are un tătic 


bogat, altfel, poza lui ar sta lângă televizor, într-o ramă de 
argint. Vreau să ştiu cine era. 

Am urmat-o pe Deveraux dintr-o cameră în alta, în vreme 
ce verifica şi ea. Zugrăveala de pe pereţi, încă proaspătă. 
Canapeaua şi fotoliul din camera de zi, încă noi. Un 
televizor cumpărat de curând. Un aparat video cu pretenţii. 
Nici măcar oalele, tigăile, cuţitele şi furculiţele din 
bucătărie nu erau ciobite sau zgâriate după o folosire 
îndelungată. 

În dulap nu erau haine mai vechi de două sezoane. Nu tu 
rochie de la balul de absolvire învelită în plastic. Nu tu 
costum de majoretă. Nici fotografii de familie. Nici amintiri. 
Nici scrisori de pe vremuri. Nici trofee de fotbal, cutii de 
bijuterii vechi, nici animăluţe de pluş, păstrate din copilărie. 

— Contează? a spus Deveraux. Până la urmă, n-a fost 
decât o victimă la întâmplare. 

— E o treabă nelămurită, am spus eu. Nu-mi plac treburile 
nelămurite. 

— Era deja aici când m-am întors eu în oraş. Niciodată nu 
m-am gândit la asta. Oamenii vin şi pleacă tot timpul. Asta-i 
America. 

— Ai auzit vreodată ceva despre trecutul ei? 

— Nimic. 

— Zvonuri sau presupuneri? 

— Deloc. 

— Avea o slujbă? 

— Nu. 

— Accent? 

— Din Midwest, poate. Sau un pic mai din sud. Oricum, din 
inima ţării. Am vorbit cu ea doar o dată. 

— Aţi luat amprentele cadavrului? 

— Nu. De ce s-o fi făcut? Ştiam cine era. 

— Chiar ştiaţi? 

— Prea târziu acum. 

Am încuviinţat. La acea oră, pielea lui Chapman s-ar fi 
desprins de pe degete ca o mănuşă veche şi moale. Ar fi fost 


încreţită şi sfărâmicioasă ca o pungă de hârtie udă. 

— Ai în maşină o trusă pentru preluarea amprentelor? 

Deverausx a clătinat din cap. 

— Butler se ocupă de amprente. Celălalt ajutor de şerif. A 
făcut un curs la secţia de poliţie din Jackson. 

— Ar trebui să-l chemi. Ca să ia amprente din casă. 

— N-o să fie toate ale ei. 

— Nouă din zece vor fi. Ar trebui să înceapă cu pachetul 
de tampoane. 

— N-o s-o găsim înregistrată nicăieri. De ce ar fi? Era o 
puştoaică. Nu era înrolată şi n-a lucrat la poliţie. 

— Nu rişti, nu câştigi. 

Deverausx şi-a folosit staţia de emisie-recepţie din maşina 
parcată în curbă. Avea de făcut o rocadă. Pellegrino trebuia 
să-l înlocuiască pe Butler la poarta unităţii Kelham. S-a 
întors în casă şi a spus: 

— Douăzeci de minute. Trebuie să mă întorc. Am treabă. 
Tu aşteaptă aici. Dar nu-ţi face griji. Butler ar trebui să se 
descurce. E un tip destul de isteţ. 

— Mai isteţ decât Pellegrino? 

— Oricine e mai isteţ decât Pellegrino. Maşina mea e mai 
isteaţă decât Pellegrino. 

— Iei cina cu mine? am întrebat-o. 

— Am de lucru până târziu. 

— Cât de târziu? 

— Nouă seara, poate. 

— La nouă ar fi foarte bine. 

— Plăteşti tu? 

— Absolut. 

A făcut o mică pauză. 

— Ca o întâlnire? m-a întrebat. 

— De ce nu? Există un singur restaurant în tot oraşul. 
Probabil că oricum am ajunge să mâncăm împreună. 

— OK, a răspuns ea. La cină, la masă. Mulţumesc. După 
câteva clipe, a adăugat: 

— Să nu te bărbiereşti, OK? 


— De ce nu? 

— Îţi stă bine aşa. 

Apoi a plecat. 

Am aşteptat pe veranda din faţă a lui Janice May 
Chapman, aşezat într-unul dintre balansoarele ei. Ambele 
bătrâne mă urmăreau de cealaltă parte a străzii. Ajutorul 
de şerif Butler şi-a făcut apariţia chiar în intervalul de 
douăzeci de minute ce îi fusese alocat. Era într-o maşină 
identică cu cea a lui Pellegrino. A lăsat-o acolo unde parcase 
şi Deveraux, a coborât, apoi s-a dus la portbagaj. Era un tip 
înalt şi bine făcut, cam la treizeci şi cinci de ani. Avea părul 
lung pentru un poliţist şi o figură colţuroasă, aspră. La 
prima vedere părea prea uşor de controlat. Dar poate că nu 
era chiar imposibil. 

A scos din portbagaj o cutie neagră de plastic şi a parcurs 
aleea casei lui Chapman, către mine. M-am ridicat de pe 
scaun şi i-am întins mâna. Întotdeauna e mai bine să fii 
politicos. 

— Jack Reacher. Îmi pare bine să te cunosc. 

— Geezer Butler. 

— Pe bune? 

— Da, pe bune. 

— Eşti basist? 

— Ce replică originală! 

— Tatăl tău era fan Black Sabbath? 

— Şi mama la fel. 

— Tu eşti? 

A dat din cap că da. 

— Am toate albumele lor. 

L-am condus înăuntru. El s-a oprit pe hol, uitându-se în jur. 

— Provocarea aici e să iei amprentele ei şi ale nimănui 
altcuiva. 

— Ca să evităm confuziile? a întrebat el. 

„Nu”, m-am gândit eu. „Ca nu care cumva sistemul să 
scoată la iveală numele unui tip din compania Bravo. Mai 
bine să fim prudenţi.” 


— Da, ca să evităm confuziile, am spus cu voce tare. 

— Şefa a zis că ar trebui să încep din baie. 

— Bun plan, am zis eu. Periuţa de dinţi, pasta de dinţi, 
pachetul cu tampoane, lucruri personale de genul ăsta. 
Chestii care la magazin erau în cutii sau ambalate în 
celofan. Nimeni altcineva n-ar trebui să le fi atins. 

M-am ţinut la distanţă ca să nu-l sufoc, dar l-am 
supravegheat destul de atent. Era extrem de competent. A 
stat douăzeci de minute şi a luat douăzeci de amprente 
bune, toate ovaluri mici şi curate, toate aparţinând în mod 
evident unei femei. Am căzut de acord că era o mostră 
adecvată, iar el şi-a strâns echipamentul şi m-a dus înapoi în 
oraş. 

Am coborât din maşina lui Butler în faţa biroului şerifului 
şi am mers spre sud, până la hotel. Acolo m-am oprit pe 
trotuar, luptându-mă cu o dilemă. Simţeam că ar fi trebuit 
să-mi cumpăr o cămaşă nouă, dar nu voiam ca Deveraux să 
aibă impresia că cina era menită să fie mai mult decât o 
cină. De fapt, îmi doream ca ea să creadă că cina poate fi 
mai mult decât o simplă cină, dar nu voiam ca ea să-şi dea 
seama. Nu voiam să se simtă presată şi nici să par prea 
nerăbdător. 

Dar, în cele din urmă, am decis că o cămaşă e doar o 
cămaşă, aşa că am traversat strada principală şi am aruncat 
o privire pe la magazine. Majoritatea erau pe punctul de a 
se închide. Era trecut de ora cinci. Am luat-o spre sud şi am 
găsit un magazin cu haine bărbăteşti la trei firme distanţă 
faţă de punctul din care pornisem. Nu arătau prea 
promiţător. În vitrină era expusă o haină făcută dintr-un fel 
de doc sintetic. Sclipea şi lucea în lumina becurilor. Arăta 
de parcă ar fi fost ţesută din reziduuri nucleare. Dar 
singura opţiune pe care o mai aveam în materie de 
cumpărături era drogheria şi nu voiam să apar la cină 
purtând un tricou de un dolar. Aşa că am intrat şi m-am 
uitat prin magazin. 


Mai erau o grămadă de alte lucruri adunate de prin fabrici 
dubioase, dar am dat şi peste destule chestii simple. În 
spatele tejghelei stătea un bătrân care părea încântat să 
mă lase să-mi bag nasul peste tot. Avea un centimetru 
atârnat de gât. Ca un ecuson. Aşa cum îşi poartă un medic 
stetoscopul. N-a spus nimic, dar părea să fi înţeles că 
venisem pentru o cămaşă, aşa că ori se încrunta ori plescăia 
din buze ori se lumina şi dădea din cap în timp ce mă 
mişcam de la un vraf de haine la altul, de parcă aş fi 
participat la un joc de societate în care ceilalţi participanţi 
strigau „cald” sau „rece”, pe măsură ce mă apropiam sau 
mă depărtam de obiectul căutării. 

În cele din urmă, am găsit o cămaşă albă cu nasturi până 
jos, făcută dintr-un bumbac gros. Gulerul avea patruzeci şi 
şase de centimetri, iar mânecile măsurau nouăzeci şi patru 
de centimetri lungime, fiind cam pe măsura mea. Am dus 
obiectul ales la tejghea şi am întrebat: 

— Asta ar fi potrivită pentru o slujbă de birou? 

— Da, domnule, ar fi, a răspuns bătrânul. 

— Ar impresiona pe cineva la o cină? 

— Cred că pentru asta v-ar trebui ceva mai elegant, 
domnule. Poate o cămaşă cu guler tare. 

— Deci, nu e ceea ce aţi numi o ţinută formală? 

— Nu, domnule. Nici pe departe. 

— Bine, o iau. 

M-a costat mai puţin decât cămaşa roz luată din magazinul 
garnizoanei. Bătrânul a învelit-o în hârtie maronie şi a 
împachetat-o cu grijă. Am traversat înapoi strada cu ea în 
mână. Aveam de gând s-o las în cameră. Am ajuns în holul 
hotelului exact la timp ca să-l văd pe proprietar repezindu- 
se în sus pe scări. S-a întors când a auzit uşa, m-a văzut şi s- 
a oprit. 1 se tăiase răsuflarea. 

— Unchiul dumneavoastră a sunat din nou. 

Am răspuns la telefon singur în biroul din spate, ca şi 
prima dată. Garber a părut nesigur de la bun început, ceea 
ce m-a neliniştit. Prima lui întrebare a fost: 


— Ce mai faci? 

— Sunt bine, i-am răspuns. Tu? 

— Cum merge treaba pe-acolo? 

— Prost, am zis eu. 

— Cu şeriful? 

— Nu, ea e OK. 

— Elizabeth Deveraux, nu? O verificăm. 

— Cum? 

— Avem 0 discuţie discretă cu cei de la infanteria marină. 

— De ce? 

— Poate reuşim să-ţi dăm ceva să foloseşti împotriva ei. S- 
ar putea să ai nevoie de presiune la un moment dat. 

— Nu te obosi. Nu ea e problema. 

— Atunci, care e? 

— Noi suntem, am zis eu. Sau voi sunteţi. Sau... mă rog. 
Armata, vreau să spun. Patrulează în afara gardului de la 
Kelham şi împuşcă oameni. 

— Asta-i categoric imposibil. 

— Am văzut sângele. Iar locul accidentului a fost curăţat. 

— Aşa ceva nu se poate întâmpla. 

— Tocmai se întâmplă. Trebuie să-i opriţi. Pentru că aveţi 
deja o problemă gravă, dar o s-o transformați în al Treilea 
Război Mondial. 

— Sigur te înşeli. 

— Aici sunt doi tipi bătuţi măr şi un altul mort. Nu mă 
înşel. 

— Mort? 

— Adică nu mai trăieşte. 

— Cum aşa? 

— A fost împuşcat în coapsă. A existat o încercare eşuată 
de a pansa rana cu un bandaj de uz militar. Şi am găsit un 
tub de cartuş NATO la locul crimei. 

— Nu suntem noi. Aş şti. 

— Chiar ai şti? Sau eu? Tu stai acolo, dându-ţi cu 
presupusul, iar eu sunt aici, căutând. 

— E ilegal. 


— Mie-mi spui! În cel mai rău caz, e o decizie tactică. În 
cel mai bun caz, cineva a luat-o razna. Trebuie să afli care-i 
varianta corectă şi să-i pui capăt. 

— Cum? a spus Garber. Vrei să mă duc pe la câţiva ofiţeri 
superiori aleşi la întâmplare şi să-i acuz de o încălcare 
flagrantă a legii? Poate cea mai gravă din istoria militară a 
Statelor Unite? Aş fi închis până la prânz şi trimis în faţa 
Curţii Marţiale până mâine-dimineaţă. 

Am făcut o pauză. Apoi am tras aer în piept şi l-am 
întrebat: 

— Există nume pe care n-ar trebui să le rostesc pe o linie 
nesigură? 

— Există nume pe care n-ar trebui nici măcar să le ştii, a 
replicat Garber. 

— Toată chestia asta scapă de sub control. Picăm din lac în 
puț. Am văzut trei avocaţi venind şi plecând de la Kelham. 
Cineva trebuie să ia o decizie. Ofiţerul în cauză trebuie scos 
afară şi relocat. Chiar acum. 

— Asta n-o să se întâmple. Nu atâta vreme cât Kosovo e 
important. Tipul ăsta ar putea opri un război de unul singur. 

— E doar unul din patru sute de oameni, pentru 
Dumnezeu. 

— Nu şi în campaniile electorale doi ani de acum înainte. 
Gândeşte-te. O să fie Şeriful Singuratic. 

— O să fie închis la Leavenworth2. 

— Munro nu e de aceeaşi părere. Zice că ofiţerul în cauză 
e cel mai probabil nevinovat. 

— Atunci, ar trebui să ne purtăm ca atare. Ar trebui să 
terminăm cu avocaţii şi să încetăm cu patrulatul în afara 
gardului. 

— Nu patrulăm în afara gardului. 

M-am dat bătut. 

— Altceva? 

— Un singur lucru, a spus Garber. Trebuie să fac asta. 
Sper să mă înţelegi. 

— Pune-mă la încercare. 


— Ai primit o carte poştală de la fratele tău. 

— Unde? 

— La biroul tău. 

— Iar tu ai citit-o? 

— Un ofiţer al armatei nu se poate aştepta la intimitate. 

— E şi treaba asta prevăzută în regulament? Împreună cu 
frizurile? 

— Trebuie să-mi explici mesajul. 

— De ce? Ce scrie? 

— Poza reprezintă centrul Atlantei. Cartea poştală a fost 
expediată de pe aeroportul din Atlanta acum unsprezece 
zile. Textul spune aşa: „Mă îndrept spre un oraş numit 
Margrave, la sud de aici, cu treabă, dar am auzit că Blind 
Blake a murit acolo, te ţin la curent.” Apoi e semnat Joe, 
numele lui. 

— Ştiu cum îl cheamă pe fratele meu. 

— Ce sens are mesajul? 

— E o notiţă personală. 

— Îţi ordon să mi-l explici. Îmi cer scuze, dar trebuie să fac 
asta. 

— Ai fost la şcoala primară. Ştii să citeşti. 

— Ce vrea să spună? 

— Exact ce scrie. Că se îndreaptă spre un oraş din sudul 
Atlantei, numit Margrave. 

— Cine e Blind Blake? 

— Un chitarist de pe vremuri. Blues. Una dintre primele 
legende. 

— De ce şi-ar face Joe un scop din a te informa despre 
asta? 

— Interes comun. 

— Ce vrea să spună Joe când zice că o să te ţină la curent? 

— Vrea să spună ce zice. 

— Să te ţină la curent în legătură cu ce? 

— Cu legenda lui Blind Blake, bineînţeles. Dacă a murit 
acolo sau nu. 

— De ce contează unde a murit omul ăsta? 


— Nu contează. E doar o chestie. Cum unii colecţionează 
cartonaşe de baseball. 

— Deci, despre asta-i vorba? 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— E un cod pentru altceva? 

— Un cod? De ce naiba ar fi un cod? 

— Ai sunat azi la biroul lui, a spus Garber. 

— Ştii despre asta? 

— Există un mecanism de raportare. 

— Puştoaica aia? Fata de la birou? 

— Nu am permisiunea să discut detaliile. Dar trebuie să 
ştiu de ce l-ai sunat. 

— E fratele meu. 

— Dar de ce acum? Aveai de gând să-l întrebi ceva anume? 

— Da, am răspuns eu. Aveam de gând să-l întreb ce mai 
face. Interes pur social. 

— De ce acum? Ceva de la Kelham a provocat întrebarea? 

— Asta nu te priveşte. 

— Totul mă priveşte. Dă-mi o mână de ajutor, Reacher. 

— Două femei de culoare au fost omorâte aici înaintea lui 
Janice May Chapman. Ai ştiut vreodată asta? Pentru că eo 
chestie pe care ar trebui s-o avem în vedere, dacă tot te 
gândeşti la campanii electorale. Le-am ignorat şi pe urmă 
ne-a sărit muştiucul când a fost omorâtă o femeie albă. 

— Ce legătură are asta cu Joe? 

— Am făcut cunoştinţă cu fratele celei de-a doua victime. 
M-a făcut să mă gândesc la familie. Asta-i tot. 

— Ţi-a spus Joe ceva despre nişte bani din Kosovo? 

— Nu l-am găsit. Era plecat de la birou. Era în Georgia. 

— "Tot Atlanta? Sau Margrave? 

— N-am idee. Georgia e un stat mare. 

— OK, a spus Garber. Îmi cer scuze pentru indiscreţie. 

— Mai exact, cine îşi face griji în privinţa banilor din 
Kosovo? 

— N-am permisiunea să vorbesc despre asta. 


Am încheiat convorbirea cu Garber, am rămas pe loc 
câteva clipe, apoi mi-am dus sus cămaşa cea nouă şi am 
lăsat-o pe pat. Am început să mă gândesc la cina cu 
Elizabeth Deveraux. Mai erau trei ore până atunci şi doar 
un singur lucru de făcut. 

Am ieşit pe uşa din faţă a hotelului, am ocolit clădirea pe 
aleea dintre drogherie şi magazinul cu produse de uz 
casnic, ajungând în celălalt capăt, între casa de 
împrumuturi şi barul Brannan's. Acolo unde fusese găsit 
trupul lui Janice May Chapman. Grămada de nisip era încă 
la locul ei, uscată şi prăfoasă, uşor răvăşită de vânt. M-am 
uitat de jur împrejur ca să verific cum merge activitatea pe 
strada cu un singur trotuar. Nu se întâmplau prea multe. 
Unele dintre baruri erau închise, pentru că şi baza era 
închisă. Nu avea rost să ţină deschis fără clienţi. Un simplu 
calcul economic. 

Dar Brannan's era deschis. Optimism sfidător sau poate 
simpla păstrare a unei lungi tradiţii. Am intrat, însă n-am 
găsit pe nimeni, în afară de doi tipi care îşi făceau de lucru 
pe la raftul pentru băuturi. Păreau să fie fraţi. Pe la vreo 
treizeci şi cinci de ani, poate cu doi ani diferenţă între ei, la 
fel ca mine şi ca Joe. Cunoşteau mersul lumii, ceea ce avea 
să fie în avantajul meu. Localul lor semăna cu o mie de alte 
baruri pe care le văzusem în oraşele de pe lângă unităţile 
militare, o complexă maşinărie încorporată, concepută să 
transforme plictiseala în bani gheaţă. Avea dimensiuni 
decente. Am bănuit că în trecut fusese un mic restaurant, 
dar din micile restaurante se fac marile baruri. Decorul era, 
poate, ceva mai cochet decât majoritatea. Se vedeau afişe 
turistice pe pereţi, reprezentând marile oraşe ale lumii, 
fotografiate noaptea. Nu existau referinţe locale, ceea ce 
era o mişcare isteaţă. Dacă eşti blocat timp de şase luni la 
mama naibii, nu vrei să ţi se reamintească treaba asta la 
fiecare pas. 

— Aveţi cafea? am întrebat. 

Au zis că nu, ceea ce nu m-a surprins prea tare. 


— Numele meu este Jack Reacher, fac parte din poliţia 
militară şi am o întâlnire la cină. 

Nu s-au prins, aşa că am adăugat: 

— Asta înseamnă că, de obicei, aş avea timp să stau pe aici 
toată noaptea şi să bag şopârle ca să scot chestii de la voi în 
cursul unei conversații normale, dar, de data asta, nu am 
vreme de aşa ceva, aşa că va trebui să ne bazăm pe o 
sesiune de întrebări şi răspunsuri directe, OK? 

Au priceput mesajul. Proprietarii de baruri din oraşele de 
pe lângă bazele militare îşi fac griji din pricina poliţiei 
militare. E cel mai uşor lucru din lume să treci un anumit 
local pe o listă neagră timp de o săptămână sau o lună. Sau 
pentru totdeauna. S-au prezentat ca fiind Jonathan şi 
Hunter Brannan, fraţi, moştenitori ai unei afaceri 
întemeiate de bunica lor pe vremea căii ferate. Ea vânduse 
ceaiuri şi prăjiturele cu dichis şi trăise binişor. Tatăl lor 
trecuse la alcool când trenurile încetaseră să mai vină şi 
apăruse armata. Erau doi tipi destul de simpatici. Şi realişti. 
Administrau cel mai bun bar din oraş, aşa că nu puteau 
nega că vedeau pe toată lumea din când în când. 

— Janice May Chapman venea aici, am întrebat eu. Femeia 
care a fost omorâtă. 

Au recunoscut că da, venea. Nu s-au eschivat. Toată lumea 
vine la Brannan's. 

— În ultima vreme, venea de fiecare dată cu acelaşi 
individ? 

Au spus că da, cu acelaşi. 

— Cine era? 

— Îl chema Reed, a răspuns Hunter Brannan. În afară de 
asta, nu ştiu prea multe despre el. Dar era un barosan. 
Întotdeauna te prinzi după cum reacţionează ceilalţi. 

— Era unul dintre obişnuiţii localului? 

— Toţi sunt. 

— A venit şi în seara cu pricina? 

— Asta-i o întrebare grea. De obicei, locul ăsta e plin. 

— Încearcă să-ţi aminteşti. 


— Aş zice că da. Cel puţin în prima parte a serii. Nu-mi 
amintesc să-l fi văzut mai târziu. 

— Ce fel de maşină conduce? 

— Una veche. Albastră, cred. 

— De când vine aici? l-am întrebat. 

— De vreun an, cred. Dar e unul dintre tipii care vin şi 
pleacă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Au vreo două echipe acolo. Pleacă undeva, apoi se 
întorc. O lună da, o lună ba. 

— L-aţi văzut şi cu alte fete? 

— Un tip ca ăla are întotdeauna câte o trufanda la braţ, a 
intervenit Jonathan Brannan. 

— Cineva în mod deosebit? 

— Care era mai drăguță. Care era dispusă să-i cedeze, 
cred. 

— Negrese sau albe? 

— Şi, şi. Cam e genul de tip care le dă şanse egale. 

— Vă amintiţi vreun nume? 

— Nu, a spus Hunter Brannan. Dar ţin minte că am fost 
destul de gelos de vreo două ori. 

M-am întors la hotel. Două ore până la cină. Pe prima mi- 
am petrecut-o trăgând un pui de somn, pentru că eram 
destul de obosit şi pentru că mă gândeam că nu voi mai 
apuca să dorm prea curând. Cel puţin aşa speram. lar 
speranţa moare ultima. M-am trezit la ora opt şi mi-am 
despachetat cămaşa cea nouă. M-am spălat pe dinţi cu apă 
şi am mestecat nişte gumă. Apoi am făcut un duş fierbinte 
lung, cu mult săpun şi cu mult şampon. 

Mi-am pus cămaşa cea nouă şi mi-am suflecat mânecile 
până la coate. Era cam strâmtă în dreptul umerilor, aşa că 
am lăsat descheiaţi ultimii doi nasturi. Am îndesat poalele în 
pantaloni, mi-am pus pantofii şi i-am lustruit, pe rând, 
frecându-i de partea din spate a gambelor. 

M-am uitat în oglindă. 


Arătam exact ca un tip care vrea să facă sex. Ceea ce şi 
eram. N-aveam ce face în privinţa asta. 

Mi-am aruncat cămaşa veche la gunoi, am ieşit din 
cameră, am coborât scările şi am ieşit pe strada întunecată. 
În spatele meu, din umbră, s-a auzit o voce: 

— Salutare din nou, soldăţelule. 

În faţa mea, de cealaltă parte a străzii, se aflau trei 
camionete parcate lângă bordură. Pe două dintre ele le 
recunoşteam, pe una nu. Toate portierele erau deschise. Se 
vedeau picioare atârnând. Ţigări aprinse. Fum plutind în 
aer. Am păşit spre stânga, m-am răsucit pe călcâie şi l-am 
văzut pe masculul alfa. Vărul McKinney. Faţa lui arăta încă 
jalnic. Stătea în picioare, sub unul dintre felinarele stricate 
din dreptul hotelului. Îşi ţinea braţele pe lângă corp, 
mâinile depărtate de şolduri şi degetele mari distanţate de 
celelalte. Era pus pe treabă, nu glumă. 

Vizavi, cinci alţi tipi s-au strecurat afară din camionete. Au 
pornit înspre mine. l-am văzut pe masculul beta, pe tipul cu 
berea la micul dejun şi pe motociclistul cu probleme de 
spate, împreună cu alţi doi bărbaţi pe care nu-i mai 
văzusem până atunci, arătând la fel ca ceilalţi patru. 
Aceeaşi regiune, aceeaşi familie sau amândouă. 

Am rămas pe trotuar. Cu şase indivizi, nu-mi doream să-l 
am pe vreunul în spatele meu. Voiam să am un zid în spate. 
Masculul alfa a coborât de pe trotuar, păşind în rigolă, şi s-a 
alăturat celorlalţi, ca aripa din dreapta a unui arc perfect 
format din şase oameni. Toţi au rămas pe stradă, la vreo doi 
metri şi jumătate-trei de mine. Nu-i puteam atinge, dar le 
simţeam duhoarea. Toţi îşi luaseră poziţia maimuţei, cu 
braţele şi degetele mari depărtate. Ca nişte pistolari fără 
arme. 

— Şase? am spus eu. Asta-i tot? 

Nici un răspuns. 

— E o creştere cam mică, nu-i aşa? am continuat eu. 
Speram să fie ceva mai radical. Ca diferenţa dintre o 


unitate aeriană şi o divizie de tancuri. Cred că avem viziuni 
diferite. Trebuie să recunosc, sunt oarecum dezamăgit. 

Nici un răspuns. 

— Oricum, băieţi, îmi pare rău, dar am o întâlnire la cină. 

Au făcut toţi un pas în faţă, apropiindu-se unul de celălalt 
şi de mine. Şase feţe palide, cenuşii în lumina slabă. 

— Port o cămaşă nou-nouţă. 

Nici un răspuns. 

Regula de bază cu şase tipi: trebuie să fii rapid. Nu poţi 
petrece mai mult timp decât e strict necesar cu un individ. 
Ceea ce înseamnă că trebuie să-l loveşti pe fiecare o 
singură dată. Pentru că ăsta e strictul necesar. Nu ai cum să 
aplici cuiva mai puţin de o lovitură. 

Mi-am repetat în minte mişcările. M-am gândit să încep 
din mijloc. Unu, doi, trei, zbang, zbang, zbang. A treia 
lovitură va fi cea mai grea. Cel de-al treilea tip va fi în 
mişcare. Primii doi nu. Vor fi înţepeniţi pe loc. Șocul, 
surpriza. Vor cădea uşor. Dar, până să ajung la al treilea, 
acesta va reacţiona. Şi va fi imprevizibil. S-ar putea să aibă 
în minte un plan coerent, dar acesta nu va ajunge să fie pus 
în aplicare. Încă se va zbate cu o panică reflexă 
incontrolabilă. 

Aşa că eram pregătit să-l ratez pe al treilea. Poate să sar 
direct la al patrulea. Al treilea tip putea să fugă. Cu 
siguranţă, cel puţin unul dintre ei avea să o facă. Niciodată 
nu văzusem o haită care să rămână unită după căderea 
primelor câteva capete. 

— Băieți, vă rog, tocmai am făcut un duş, am spus eu. 

N-am primit nici un răspuns, lucru pe care îl prevăzusem. 
Toţi au înaintat iar, după cum mă aşteptasem. Aşa că le-am 
ieşit în întâmpinare, ceea ce a părut a fi un gest politicos. 
Am făcut doi paşi mari înainte, iar la al doilea mi-am luat 
avânt de pe marginea bordurii, o sută treisprezece 
kilograme în mişcare, şi l-am lovit pe al treilea tip din 
stânga cu o directă de dreapta care i-ar fi scos dinţii din 
gură, dacă ar mai fi avut vreunul. Pumnul i-a aruncat capul 


spre spate, coloana şi umerii i-au cedat, iar el a dispărut din 
luptă şi din faţa ochilor mei, pentru că eu deja aplicam cu 
stânga o lovitură de cot celui de-al doilea tip, izbindu-l 
orizontal peste puntea nasului. O lovitură colosală, cu efect 
de torsiune din talie şi o uriaşă forţă a impactului, ca 
urmare a faptului că, practic, cădeam peste el. Am văzut 
sângele ţâşnind în aer, am călcat apăsat, mi-am luat avânt şi 
mi-am folosit acelaşi cot, dar în direcţia opusă, pe un tip pe 
care îl simţisem în spatele meu. După impact, mi-am dat 
seama că acesta se ferise şi că îl nimerisem în ureche, aşa 
că mi-am notat în minte că s-ar putea să necesite ceva 
atenţie mai târziu, apoi m-am năpustit iar în faţă şi mi-am 
schimbat unghiul de atac, lovindu-l pe cel de-al patrulea tip 
drept între picioare, cu un trosnet de oase şi carne care l-a 
îndoit de mijloc, ridicându-l pe vârfuri în acelaşi timp. 

Trei secunde, trei oameni la pământ şi un altul numărat 
până la opt, ca la box. 

Nici un fugar. 

O altă notiţă mentală: huliganii din Mississippi sunt făcuţi 
dintr-un material mai dur decât ceilalţi. Sau sunt pur şi 
simplu mai tâmpiţi. 

Cel de-al cincilea individ n-a reuşit decât să-mi zgârie 
umărul. Un soi de tentativă de pumn sau poate că planul 
iniţial fusese să mă apuce de gât. Poate că plănuia să mă 
ţină pe loc în vreme ce al şaselea îmi aplica vreo câteva 
lovituri. Nu mi-am dat seama. Dar, orice ar fi vrut, a fost 
crunt dezamăgit în ambițiile sale. M-am izbit cu spatele în 
el, cu tot corpul în mişcare, răsucindu-mă din talie, lovind 
cu cotul înapoi şi nimerindu-l în obraz. Apoi m-am folosit de 
ricoşeu pentru a mai sări încă o dată în faţă, în căutarea 
supravieţuitorului singuratic. Cel de-al şaselea tip. Acesta 
şi-a prins călcâiul în bordură, iar braţele i s-au ridicat de 
parcă ar fi fost o sperietoare de ciori, iar eu am luat-o drept 
o invitaţie să-l izbesc în piept, drept în plexul solar, ceea ce 
era ca şi cum l-aş fi conectat la o priză. A sărit, a dansat şi a 
căzut grămadă. 


Tipul pe care îl lovisem în ureche se ţinea de ea de parcă 
mai avea puţin şi îi cădea. Stătea cu ochii închişi, motiv 
pentru care lupta nu era tocmai dreaptă, dar astea sunt 
întotdeauna preferatele mele. M-am îndreptat rapid spre el 
şi i-am trimis un croşeu de stânga în bărbie. 

A căzut ca o marionetă scăpată din sfori. 

Am răsuflat uşurat. 

Şase dintr-o lovitură. 

Sfârşitul poveştii. 

Am tuşit de două ori şi am scuipat pe jos. Apoi am luat-o 
spre nord. Aveam de parcurs o stradă, iar ceasul meu 
mental îmi spunea că era deja nouă şi un minut. 

Am intrat pe uşa restaurantului şi am descoperit că localul 
era gol, cu excepţia chelneriţei şi a cuplului de bătrâni de la 
Toussaint's. Păreau să fi ajuns la jumătatea maratonului lor 
de seară. Femeia avea o carte, bărbatul, un ziar. Deveraux 
n-ajunsese încă. 

I-am spus ospătăriţei că aştept pe cineva. l-am cerut o 
masă pentru patru persoane. M-am gândit că cele pentru 
două erau prea strâmte când venea vorba de o întâlnire 
socială de lungă durată. Fata mi-a ales un loc în partea din 
faţă a localului, apoi m-am îndreptat către baie. 

Mi-am clătit faţa, apoi m-am spălat pe mâini, pe antebraţe 
şi pe coate cu apă caldă şi cu săpun. Mi-am trecut degetele 
ude prin păr. Am tras adânc aer în piept şi am expirat. 
Adrenalina e o pacoste. Nu ştie când să renunţe. Mi-am 
întins mâinile şi mi-am rotit umerii. M-am uitat în oglindă. 
Părul arăta bine. Faţa era curată. 

Aveam sânge pe cămaşă. 

Pe buzunar. Şi deasupra. Şi dedesubt. Nu mult, dar era 
ceva. O curbă de picături în formă clară de virgulă. De 
parcă fusesem stropit. Sau de parcă mersesem prin 
burniţă. Ceea ce se şi întâmplase. Al doilea tip. Îi spărsesem 
nasul. Sângerase de ziceai că era o toaletă după ce tragi 
apa. 

— Rahat! am bombănit eu. 


Vechea mea cămaşă era la gunoi, în camera de hotel. 

Toate magazinele erau închise. 

M-am apropiat de chiuvetă şi m-am mai uitat încă o dată în 
oglindă. Picăturile începuseră să se usuce. Deveneau 
maronii. Poate că până la urmă aveau să pară făcute 
intenţionat. Ca un logo. Sau ca un model. Ca un element 
singular luat dintr-un tipar turbionar. Văzusem chestii 
asemănătoare. Nu eram sigur cum le spune. Imprimeuri 
Paisley? 

Am oftat adânc. 

Nu era nimic de făcut. 

M-am întors în restaurant tocmai când Deveraux intra pe 
uşă. 

Nu era în uniformă. Îşi schimbase hainele. Purta o cămaşă 
argintie de mătase şi o fustă neagră, lungă până la 
genunchi. Pantofi cu tocuri înalte. Un colier de argint. 
Cămaşa era subţire şi strâmtă şi mică. Era descheiată în 
partea de sus. Fusta i se aşeza pe talie. I-aş fi putut 
cuprinde mijlocul cu degetele. Nu purta dres. Avea 
picioarele subţiri. Şi lungi. Părul îi era încă ud de la duş. îi 
cădea liber pe umeri. 1 se revărsa pe spate. Fără coadă de 
cal. Fără elastic. Avea un zâmbet larg, ce îi cuprindea şi 
ochii uimitori. 

Am condus-o la masa noastră şi ne-am aşezat unul în faţa 
celuilalt. Se dăduse cu parfum. Ceva subtil, vag. Îmi plăcea. 

— Îmi pare rău că am întârziat, a spus ea. 

— Nici o problemă. 

— Ai sânge pe cămaşă. 

— Asta era? 

— De unde ai făcut rost? 

— Vizavi de hotel. E un magazin. 

— Nu de cămaşă, a spus ea. De sânge. Nu te-ai tăiat la 
bărbierit. 

— Mi-ai zis să nu mă bărbieresc. 

— Ştiu, a continuat ea. Îmi placi aşa. 

— Şi tu arăţi grozav. 


— Mulţumesc. M-am hotărât să plec mai devreme. Am 
trecut pe acasă să mă schimb. 

— Văd. 

— Locuiesc la hotel. 

— Ştiu. 

— Camera şaptesprezece. 

— Ştiu. 

— Care are un balcon cu vedere la stradă. 

— Ai văzut? 

— "Totul, a spus ea. 

— Atunci, sunt surprins că nu ai contramandat întâlnirea. 

— E o întâlnire? 

— E o întâlnire la cină. 

— Nu i-ai lăsat pe ei să te lovească primii, a spus ea. 

— Dacă aş fi făcut-o, n-aş mai fi fost aici. 

— Corect, a spus ea şi a zâmbit. Ai fost destul de bun. 

— Mulţumesc, am răspuns eu. 

— Dar îmi omori bugetul. Pellegrino şi Butler fac ore 
suplimentare ca să-i care de acolo. I-am vrut plecaţi înainte 
ca oamenii de la hotel să-şi termine cina. Alegătorilor nu le 
place debandada pe străzi. 

Chelneriţa a venit la masa noastră. N-a adus meniuri. În 
ultimii doi ani, Deveraux mâncase acolo de trei ori pe zi. 
Ştia meniul. A cerut un cheeseburger. Şi eu la fel, cu o 
cafea. Fata şi-a notat şi a plecat. 

— Ai mâncat şi ieri cheeseburger. 

— Mănânc în fiecare zi, a zis şeriful. 

— Zău? 

Ea a dat din cap că da. 

— În fiecare zi fac aceleaşi lucruri şi mănânc aceleaşi 
lucruri. 

— Cum de rămâi atât de slabă? 

— Energie mentală, a spus ea. Îmi fac multe griji. 

— În legătură cu ce? 

— Acum, în legătură cu un tip din Oxford, Mississippi. E cel 
care a fost împuşcat în coapsă. Medicul mi-a adus la birou 


obiectele lui personale. Avea un portofel şi un carnet de 
notițe. Tipul era jurnalist. 

— La un ziar mare? 

— Nu, liber profesionist. Luptând pentru supravieţuire, 
probabil. Ultimul lui permis de presă data de acum doi ani. 
Dar Oxford are două ziare neconvenţionale. Probabil că 
încerca să vândă vreo informaţie unuia dintre ele. 

— În Oxford există o şcoală, nu? 

Deveraux a încuviinţat iar. 

— Ole Miss, a spus ea. Cât de radicală poate fi o şcoală în 
statul ăsta. 

— De ce a venit tipul aici? 

— Mi-ar fi plăcut la nebunie să am ocazia să-l întreb. S-ar 
putea să fi ştiut ceva util. 

Chelneriţa s-a întors cu cafeaua mea şi cu un pahar cu apă 
pentru Deveraux. În spatele meu l-am auzit pe bătrânul de 
la hotel mormăind şi întorcând o pagină a ziarului. 

— Comandantul meu continuă să nege că există recruți în 
afara gardului, am spus eu. 

— Şi chestia asta cum te face să te simţi? m-a întrebat 
Deveraux. 

— Nu ştiu. Dacă mă minte, ar fi pentru prima oară. 

— Poate că altcineva îl minte pe el. 

— Atâta cinism la o persoană atât de tânără. 

— Dar nu crezi? 

— E mai mult decât probabil. 

— Deci, cum te face să te simţi chestia asta? 

— Ce, acum eşti psihiatru? 

A zâmbit. 

— Sunt doar interesată. Pentru că am trecut prin asta. le 
înfurie? 

— Eu nu mă înfurii niciodată. Sunt un tip foarte placid. 

— Acum douăzeci de minute păreai furios. Cu familia 
McKinney. 

— Aia a fost doar o problemă tehnică. Spaţiu şi timp. Nu 
voiam să întârzii la cină. Nu eram furios, pe bune. Bine, nu 


la început. Mai târziu am devenit uşor frustrat. Ştii tu, 
mental. Adică... atunci când erau patru le-am dat ocazia să 
revină în număr mai mare. Şi ei ce-au făcut? Au mai 
adăugat doi oameni. Şi gata. Au apărut şase în total. Ce-a 
fost asta? E o lipsă de respect intenţionată. N-au dat doi 
bani pe ce le-am zis. 

— Cred că majoritatea oamenilor ar considera că şase 
contra unu e o proporţie destul de respectuoasă. 

— Dar i-am avertizat. Le-am spus că o să aibă nevoie de 
mai mulţi. Am încercat să fiu corect. Dar n-au vrut să mă 
asculte. A fost ca şi cum aş fi vorbit cu Pentagonul. 

— Apropo, asta cum mai merge? 

— Nu prea bine. Sunt la fel de răi ca familia McKinney. 

— Eşti îngrijorat? 

— Unii oameni sunt. 

— Aşa şi trebuie. Armata o să se schimbe. 

— Şi infanteria marină la fel. 

Ea a zâmbit. 

— Poate puţin. Dar nu mult. Armata e ţinta cea mare. Şi e 
o ţintă uşoară. Pentru că armata e plictisitoare. Infanteria 
marină nu. 

— Crezi? 

— Ei, haide, a spus ea. Noi suntem strălucitori. Avem o 
ţinută de paradă grozavă. Facem o instrucţie de front 
grozavă. Organizăm înmormântări grozave. Ştii de ce 
facem toate astea? Pentru că infanteria marină se pricepe 
de minune la PR. Şi primim sfaturi bune. În esenţă, 
consultanţii noştri sunt mai buni decât ai voştri. Asta vreau 
să spun. La asta se reduce totul. Aşa că voi o să pierdeţi 
mult, iar noi mai puţin. 

— Aveţi consultanţi? am întrebat eu. 

— Şi grupuri de lobby, a zis ea. Voi n-aveţi? 

— Nu cred, am spus eu. 

M-am gândit la vechiul meu amic Stan Lowrey şi la 
anunţurile lui cu oferte de muncă. Ospătăriţa ne-a adus 
mâncarea. La fel ca şi seara trecută. Doi cheeseburgeri 


mari, două grămezi de cartofi pai încâlciţi. Eu comandasem 
acelaşi lucru şi la prânz. Uitasem. Dar îmi era foame. Aşa că 
am mâncat. Şi am privit-o pe Deveraux mâncând. Ceea ce 
era ca un fel de trecere într-o nouă etapă. Trebuie să 
însemne ceva, dacă poţi să stai şi să te uiţi la o altă 
persoană cum mănâncă. 

Ea a mestecat, a înghiţit şi a spus: 

— Şi, ce altceva ţi-a mai zis comandantul tău? 

— 'Te verifică. 

S-a oprit din mâncat. 

— De ce ar face-o? 

— Ca să-mi dea ceva de folosit împotriva ta. 

Ea a zâmbit. 

— Mă tem că nu sunt prea multe la capitolul ăsta. Am fost 
un răcan cuminţel. Dar nu vezi? Ăştia îmi dau dreptate. Cu 
cât devin mai disperaţi, cu atât sunt mai sigură că e în joc 
fundul unui tip de la Kelham. 

A început din nou să mănânce. 

— Comandantul meu m-a mai luat la întrebări cu privire la 
corespondenţa pe care o primesc. 

— 'Ţi-au citit scrisorile? 

— O carte poştală de la fratele meu. 

— De ce? 

— Probabil cred că ar putea să-i ajute. 

— I-a ajutat? 

— Nicidecum. Nu însemna nimic. 

— Chiar sunt disperaţi, nu-i aşa? 

— Comandantul meu se tot scuza pentru asta. 

— Bine făcea. 

— M-a întrebat dacă există vreun mesaj codificat în cartea 
poştală. Dar cred că, de fapt, el vorbea codificat. Am 
impresia că a făcut-o tot timpul. Chiar de la bun început a 
irosit zece minute certându-mă pentru freza mea. Nu-i stă 
în fire şi cred că asta e ideea. Îmi transmite că el nu e aşa. 
Îmi zice că e în ceaţă, respectă ordine, face ceva ce nu vrea 
să facă. 


— Drăguţ din partea lui să-ţi arunce în cârcă propriile 
probleme. Ar fi putut trimite pe altcineva. 

— Chiar ar fi putut? Poate că toată treaba asta a venit la 
pachet, de la un capăt la altul, plănuită de sus. Ca atunci 
când patronul alege echipa. Munro şi cu mine. Poate că se 
pregătesc să subţieze turma, iar nouă ni se dă un test de 
loialitate. 

— Munro mi-a spus că te ştie după reputaţie. 

Am încuviinţat din cap. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată. 

— Reputația e un lucru periculos în vremurile astea. 

N-am spus nimic. 

— Dacă mi-aş ruga vechii tovarăşi să te verifice pe tine, ce 
ar găsi? 

— Anumite părţi nu sunt drăguţe, am zis eu. 

— Deci, a venit vremea răzbunării. Cineva n-o să aibă 
decât de câştigat. Ori te cuminţesc, ori scapă de tine. Aiun 
duşman pe undeva. Vreo idee cine ar putea fi? 

— Nu, am spus eu. 

Pentru o vreme am continuat să mâncăm în tăcere, până 
când am terminat tot. Am lăsat farfuriile goale. Carne, 
pâine, brânză, cartofi, toate au dispărut. Mă simţeam sătul. 
Deveraux era pe jumătate cât mine. Sau chiar mai puţin. 
Nu ştiam cum reuşeşte. 

— Şi povesteşte-mi despre fratele tău. 

— Aş prefera să vorbim despre tine. 

— Despre mine? Nu e nimic de spus. Carter Crossing, apoi 
infanteria marină, apoi iar Carter Crossing. Asta-i povestea 
vieţii mele. Fără fraţi sau surori. Tu câţi ai? 

— Doar unul. 

— Mai mare sau mai mic? 

— Cu doi ani mai mare. Născut hăt, departe, în Pacific. Nu 
l-am mai văzut de multă vreme. 

— Seamănă cu tine? 

— Suntem ca două versiuni alternative ale aceleiaşi 
persoane. Arătăm cam la fel. El e mai isteţ decât mine. Eu 


fac lucrurile mai bine. El e mai cerebral, eu sunt mai fizic. 
Conform părinţilor noştri, el era cuminte, eu eram obraznic. 
Cam aşa ceva. 

— Cu ce se ocupă? 

Am făcut o pauză. 

— Asta nu-ţi pot spune. 

— Slujba lui e secretizată? 

— Nu chiar, am zis eu. Dar s-ar putea să-ţi dea un indiciu 
despre unul dintre lucrurile de aici pentru care armata îşi 
face griji. 

Deveraux a zâmbit. Era o femeie foarte tolerantă. 

— Luăm câte o plăcintă? m-a întrebat ea. 

Am comandat două plăcinte cu piersici, la fel ca cea pe 
care o mâncasem cu o seară înainte. Şi cafea, pentru 
amândoi, lucru pe care l-am luat drept un semn. Nu-şi făcea 
griji că va rămâne trează. Poate că asta plănuia. Bătrânul 
cuplu de la hotel s-a ridicat şi a plecat pe când chelneriţa 
era încă la bucătărie. S-au oprit la masa noastră. N-a fost o 
conversaţie în adevăratul sens al cuvântului. Doar multe 
zâmbete. Erau hotărâți să fie politicoşi. O chestie 
comercială. Deveraux era tichetul lor de masă, iar eu eram, 
temporar, cireaşa de pe tort. 

Ceasul meu mental a bătut ora zece seara. Plăcintele au 
sosit, la fel şi cafeaua. N-am dat prea multă atenţie nici 
uneia. Mi-am petrecut mare parte din timp uitându-mă la al 
treilea nasture de la cămaşa lui Deveraux. Îl observasem 
mai devreme. Era primul încheiat. Aşadar, primul care 
trebuia descheiat. Era o chestie micuță, perlată, argintiu- 
cenuşie. În spatele lui se afla pielea, nici palidă, nici 
bronzată şi cât se poate de tridimensională. De la stânga la 
dreapta se curba către mine, apoi se îndepărta şi iar se 
ridica spre mine. Se înălța şi cobora pe măsură ce ea 
respira. 

Chelneriţa a trecut pe la noi şi ne-a oferit mai multă cafea. 
Poate pentru prima dată în viaţă, am refuzat. Şi Deveraux la 
fel. Fata a pus nota de plată pe masă, cu faţa în jos, lângă 


mine. Am întors-o. Nu era rău. În 1997 încă se mai putea 
mânca bine din salariul unui soldat. Am lăsat nişte 
bancnote, m-am uitat peste masă la Deveraux şi am spus: 

— Pot să te conduc acasă? 

— Credeam că nu mă mai întrebi. 

Pellegrino şi Butler îşi făcuseră treaba. Îşi câştigaseră 
plata pentru orele suplimentare. Băieţii McKinney 
dispăruseră. Strada principală era tăcută şi complet pustie. 
Luna răsărise, iar aerul era blând. Deveraux părea mai 
înaltă pe tocuri. Am mers unul lângă altul, îndeajuns de 
aproape încât să aud şoaptele mătăsii pe piele şi să-i simt 
aroma parfumului. 

Am ajuns la hotel, am urcat treptele uzate şi am traversat 
veranda. Eu i-am ţinut uşa. Bătrânul lucra în spatele 
biroului de la recepţie. Am dat din cap către el în semn de 
noapte bună şi am luat-o pe scări. Ajunşi sus, Deveraux s-a 
oprit şi a spus: 

— Păi, noapte bună, domnule Reacher, şi mulţumesc din 
nou că mi-ai ţinut companie la cină. 

Clar şi răspicat. 

Eu am rămas pe loc. 

Ea a traversat coridorul. 

Şi-a scos cheia. 

A vârât-o în broasca încăperii cu numărul şaptesprezece. 

A deschis uşa. 

Apoi a închis-o la loc cu putere, s-a întors la mine în vârful 
picioarelor, s-a întins şi mi-a pus o mână pe umăr. Şi-a lipit 
buzele de urechea mea şi mi-a şoptit: 

— Asta a fost pentru moşul de jos. Trebuie să mă gândesc 
la reputaţia mea. Nu vreau să-mi şochez alegătorii. 

Am răsuflat uşurat. 

Am luat-o de mână şi ne-am îndreptat spre camera mea. 

Amândoi aveam treizeci şi şase de ani. Nu mai eram 
adolescenţi. Nu ne-am grăbit. N-am bâjbâit. Ne-am permis 
răgazul. Şi ce răgaz a fost! Poate cel mai bun avut vreodată. 


Ne-am sărutat de îndată ce am închis uşa. Buzele ei erau 
umede şi reci. Avea dinţii mici. Limba agilă. A fost un sărut 
grozav. O mână mi se pierdea prin părul ei, iar cu cealaltă îi 
mângâiam uşor spatele. Era înghesuită în mine şi se mişca. 
Avea ochii deschişi. La fel şi eu. Acel prim sărut a ţinut 
minute întregi. Cinci, poate zece. Nu ne-am grăbit. Am luat- 
o încet. Ne pricepeam foarte bine la asta. Cred că amândoi 
înţelegeam că prima dată nu se întâmplă decât o dată. 
Amândoi voiam s-o savurăm. 

În cele din urmă, ne-am oprit ca să ne tragem răsuflarea. 
Mi-am scos cămaşa. Nu voiam ca sângele familiei McKinney 
să stea între noi. Atunci a ieşit la iveală o cicatrice urâtă de 
şrapnel pe care o am spre talie. Seamănă cu o caracatiţă 
palidă care se târăşte în sus, de sub curea. Cusături albe, 
urâte. De obicei, un punct de pornire pentru o conversaţie. 
Deveraux a văzut-o, dar n-a zis nimic. Şi-a văzut de treabă. 
Era puşcaş marin. Văzuse altele şi mai rele. Şi-a ridicat 
mâna spre nasturele de sus. 

— Nu, lasă-mă pe mine. 

Ea a zâmbit şi a zis: 

— Asta-i damblaua ta? Îţi place să dezbraci femei? 

— Mai mult decât orice pe lume, am spus eu. Şi mă tot 
holbez la nasturele ăla de la nouă şi un sfert. 

— De la nouă şi zece, m-a corectat ea. Am fost atentă la 
oră. Sunt polițistă, totuşi. 

I-am luat mâna stângă şi am făcut-o s-o ţină întinsă, cu 
palma în sus. A rămas aşa, răbdătoare. l-am desfăcut 
nasturele de la manşetă. Am repetat mişcarea cu mâna ei 
dreaptă. Mătasea a căzut de pe încheieturile subţiri. Şi-a 
pus degetele pe pieptul meu. Le-a făcut să alunece până pe 
ceafă. Ne-am sărutat iar, vreme de cinci minute. Un alt 
sărut grozav. Mai bun ca primul. 

Din nou, ne-am oprit pentru a respira, iar eu am trecut la 
nasturele cămăşii. La fel ca şi ceilalţi, era mic. 

Şi alunecos. Degetele mele sunt mari. Dar am reuşit. 
Nasturele s-a desfăcut cu un pocnet, ajutat de sânii ei 


umflaţi. Am coborât la cel de-al patrulea nasture. Apoi la cel 
de-al cincilea. Am tras mătasea de sub talia fustei, de jur 
împrejur, puţin câte puţin, încet şi cu grijă. Ea se uita la 
mine, zâmbind tot timpul. Cămaşa s-a desfăcut. Purta 
sutien. O chestie mică şi neagră, cu şnururi şi bretele 
delicate. Abia dacă îi acoperea sfârcurile. Avea nişte sâni 
fantastici. 

I-am dat jos cămaşa de pe umeri, iar aceasta a foşnit şi a 
aterizat pe podea, în spatele ei. Parfumul m-a invadat. Ne- 
am sărutat iar, lung şi apăsat. Am sărutat-o pe umeri. Avea 
o despicătură de-a lungul spatelui. Elasticul sutienului o 
traversa ca o punte micuță. Şi-a lăsat capul pe spate, iar 
părul i s-a revărsat peste tot. Am sărutat-o din nou pe gât. 

— Acum, pantofii tăi, a spus ea, şi gâtul i-a vibrat lângă 
buzele mele. 

M-a răsucit, m-a împins în spate şi m-a aşezat pe marginea 
patului. A îngenuncheat în faţa mea. Mi-a desfăcut şiretul 
de la pantoful drept, apoi pe cel de la stângul. Mi i-a scos cu 
grijă. Şi-a vârât degetele mari în partea de sus a şosetelor şi 
le-a tras în jos. 

— Magazinul garnizoanei, mai mult ca sigur, a zis ea. 

— Mai puţin de un dolar, am spus eu. N-am putut rezista. 

Ne-am ridicat şi ne-am sărutat iar. Până în acel moment, 
sărutasem sute de fete, dar eram gata să recunosc că 
Deveraux era cea mai bună dintre toate. Era spectaculoasă. 
Se mişca şi se înfiora, şi tremura. Era puternică, dar 
blândă. Pasională, dar nu agresivă. Flămândă, dar nu 
solicitantă. Ceasul meu mental a stat. Aveam tot timpul din 
lume şi eram gata să profităm de fiecare minut. 

Şi-a înfipt degetele în partea din faţă a beteliei mele. A 
tras de ea. A descheiat nasturele cu arătătorul şi cu degetul 
mare. Am continuat să ne sărutăm. Mi-a găsit fermoarul şi 1- 
a tras în jos, încet, cu mâna ei mică şi degetele 
îndemânatice, precise în mişcări. Şi-a lipit palmele de 
omoplaţii mei şi le-a făcut să alunece dintr-o parte în alta, 
calde, uscate, fine, apoi le-a coborât, încet, până la talie şi 


mai jos. Şi-a strecurat vârfurile degetelor sub betelia 
lărgită, pipăind materialul. A mers şi mai adânc. A împins în 
jos, iar pantalonii mi-au alunecat de pe şolduri. Încă ne 
sărutam. 

Ne-am oprit să luăm o gură de aer, iar ea m-a răsucit şi m- 
a aşezat iar. Mi-a scos pantalonii şi i-a aruncat peste cămaşa 
ei. M-a lăsat pe pat, a făcut un pas înapoi, şi-a întins larg 
braţele şi a zis: 

— Spune-mi ce să-mi scot acum. 

— Pot să aleg? 

Ea a dat din cap că da. 

— Tu decizi. 

Am zâmbit. A naibii decizie. Sutien, fustă, pantofi. M-am 
gândit că-şi poate păstra pantofii. Pentru o vreme, cel puţin. 
Poate chiar toată noaptea. 

— Fusta, am spus. 

S-a conformat. Pe o latură existau un nasture şiun 
fermoar. A desfăcut nasturele şi a tras fermoarul în jos, 
încet, doi centimetri, apoi patru, apoi şase, apoi opt. l-am 
auzit sunetul destul de limpede în liniştea camerei. Fusta a 
căzut pe podea. Deveraux a păşit afară din ea, mai întâi cu 
un picior, apoi cu celălalt. Picioarele îi erau lungi, netede şi 
musculoase. Purta nişte chiloţei negri. Nu era prea mare 
lucru de capul lor. Doar o fâşie de material întunecat. 

Sutien, chiloţi, pantofi. Eu încă stăteam aşezat pe pat. S-a 
căţărat la mine în poală. l-am ridicat părul şi i-am sărutat 
urechea. I-am urmărit forma cu limba. Îi simţeam obrazul 
lipit de al meu. Ne-am petrecut douăzeci de minute 
desluşindu-ne fiecare contur al trupurilor noastre, de la gât 
în sus. 

Apoi am trecut mai jos. 

I-am desfăcut sutienul, care a căzut pe podea, lipsit de 
substanţă. Mi-am lăsat capul în jos. Al ei s-a aplecat pe 
spate, arcuindu-şi sânii spre mine. Erau fermi şi rotunzi şi 
netezi. Avea sfârcuri sensibile. A gemut puţin. La fel şi eu. 
S-a mişcat şi mi-a sărutat pieptul. Am ridicat-o de pe 


genunchii mei şi am aşezat-o pe spate, pe pat. Apoi ea m-a 
tras pe mine. Au urmat alte douăzeci de minute fabuloase, 
pe care le-am petrecut cunoscându-ne unul pe altul de la 
talie în sus. 

Apoi am trecut mai jos. 

Stăteam întins pe spate. A îngenuncheat peste mine şi mi- 
a tras în jos boxerii. A zâmbit. Şi eu la fel. După zece minute 
uimitoare, am făcut schimb de locuri. Chiloţii i-au alunecat 
pe şolduri, apoi ea şi-a ridicat genunchii pentru a mă lăsa 
să-mi termin treaba. Mi-am îngropat faţa între coapsele ei. 
Era udă şi dulce. S-a mişcat fără inhibiţii. Şi-a rotit capul 
dintr-o parte în alta, şi-a încordat umerii şi s-a împins în 
saltea. Şi-a trecut degetele prin părul meu. 

Venise momentul. Am început cu tandreţe. Îndelung şi 
încet. Adânc şi cu grijă. Ea s-a îmbujorat şi a rămas fără aer. 
La fel am făcut şi eu. Îndelung şi încet. 

Apoi mai repede şi mai tare. 

Am început să gâfâim. 

Mai repede, mai tare, mai repede, mai tare. 

Gâfâind. 

— Stai, a spus ea. 

— Ce? 

— Stai, stai, a spus ea. Nu acum. Nu încă. Ila-o mai uşor. 

Îndelung şi încet, îndelung şi încet. 

Respirând cu greutate. 

Gâfâind. 

— OK, a spus ea. OK. Acum. Acum. Acum! 

Mai repede şi mai tare. 

Mai repede, mai tare, mai repede, mai tare. 

Camera a pornit să se clatine. 

Mai întâi foarte puţin, ca o uşoară vibraţie constantă, ca 
începutul unui cutremur îndepărtat. Canaturile de sticlă ale 
uşii vibrau în ramele lor. Un pahar zăngănea pe policioara 
din baie. Podeaua dârdâia. Uşa dinspre hol trosnea din 
încheieturi. Pantofii mei săltau în loc. 'Tăblia patului se izbea 
de perete. Podeaua se zguduia tot mai tare. Pereţii bubuiau. 


Monedele abandonate în buzunarul meu zornăiau. Patul se 
zgâlţâia, sălta şi avansa puţin câte puţin pe podeaua aflată 
în mişcare. 

Marfarul de la miezul nopţii trecuse. Şi duşi eram şi noi. 

După aceea, ne-am întins unul lângă altul, plini de 
sudoare, goi, răsuflând greu şi ţinându-ne de mână. Eu mă 
uitam fix la tavan. 

— De doi ani tot vreau să fac asta, a spus Deveraux. 
Nenorocitul ăla de tren. Măcar să profit de el. 

— Dacă am să-mi cumpăr vreodată o casă, am zis eu, o să 
fie lângă o linie de cale ferată. Asta-i sigur. 

Ea şi-a schimbat poziţia şi s-a cuibărit lângă mine. Am 
cuprins-o cu braţul. Am rămas aşa o vreme, tăcuţi, 
extenuaţi, satisfăcuţi. În urechi îmi răsuna muzica lui Blind 
Blake. Ascultasem cândva o casetă cu toate cântecele lui, 
trasă de pe nişte vechi viniluri uzate, cu huruitul absurd şi 
zgomotul făcut de zgârieturile lacului vechi aproape 
acoperind vocea liniştită, melancolică şi acordurile agile de 
chitară ce redau ritmurile căii ferate. Un orb din naştere. 
Nu văzuse niciodată un tren. Dar auzise destule. Asta era 
clar. 

Deveraux m-a întrebat la ce mă gândesc şi i-am explicat. 

— Ăsta-i tipul despre care era vorba în mesajul fratelui 
meu. 

— Încă mai eşti furios? 

— Sunt trist, am răspuns. 

— De ce? 

— Misiunea asta a fost o greşeală. N-ar fi trebuit să mă 
lase pe dinafară. Nu pentru o treabă de genul ăsta. Mă face 
să mă gândesc la ei ca fiind... ei. Nu mai suntem noi. 

Mai târziu, am discutat pe îndelete dacă ea ar trebui sau 
nu să se întoarcă în camera ei. Reputația. Alegătorii. I-am 
povestit că bătrânul urcase după mine când primisem 
telefonul de la Garber. A apucat să arunce o privire în 
cameră. Deveraux a zis că, dacă s-ar întâmpla din nou, l-aş 
putea întârzia câteva secunde, iar ea ar avea timp să se 


ascundă în baie. A spus că rareori se întâmpla să bată 
cineva la uşa ei. lar dacă, din întâmplare, ar căuta-o cineva 
în dimineaţa aceea şi n-ar primi nici un răspuns, ar putea 
presupune că e plecată la un caz. Ceea ce ar fi cât se poate 
de plauzibil. La urma urmei, nu ducea lipsă de muncă. 

Apoi a adăugat: 

— Poate că Janice Chapman făcea acelaşi lucru pe care 
tocmai l-am făcut şi noi. Asta apropo de zgârieturile de la 
pietriş. Cu iubitul ei, oricine ar fi fost el. Afară, în curtea din 
spate, la miezul nopţii. Sub stele. Linia de cale ferată e 
destul de aproape. Trebuie să fie uimitor în aer liber. 

— Cred, am încuviinţat eu. leri-seară mă aflam chiar lângă 
şine la miezul nopţii. Parcă ar fi fost sfârşitul lumii. 

— Intervalul de timp s-ar potrivi? Cu zgârieturile? 

— Dacă a făcut sex la miezul nopţii, atunci a fost omorâtă 
în jurul orei patru dimineaţa. La ce oră a fost găsită? 

— La zece, în seara următoare. Asta înseamnă 
optsprezece ore. Cred că ar fi existat deja nişte semne de 
descompunere. 

— Probabil. Dar cadavrele golite de sânge pot arăta destul 
de ciudat. Ar fi destul de greu de spus. lar medicul vostru 
nu e tocmai Sherlock Holmes. 

— Deci, e posibil? 

— Trebuie să explicăm de ce şi-a pus o rochie frumoasă şi 
ciorapi, cândva între miezul nopţii şi patru dimineaţa. 

Am rămas pe gânduri câteva clipe. Apoi ne-am lăsat pradă 
inerţiei. N-am mai spus nimic despre rochii sau ciorapi sau 
alegători sau camere sau reputaţii şi am adormit, unul în 
braţele celuilalt, dezveliţi, goi, în liniştea nopţii din 
Mississippi. 

Patru ore mai târziu eram iar treaz şi îmi confirmam cea 
mai solidă convingere: niciodată nu e mai bine ca a doua 
oară. Toate drăgălăşeniile formale de prima dată pot fi 
uitate. Toate trucurile pe care le folosim pentru a ne 
impresiona reciproc pot fi abandonate. Există o nouă 
familiaritate şi nu se pierde nimic din entuziasm. În general, 


simţim ce merge şi ce nu. A doua oară eşti gata de rock- 
and-roll. 

Şi aşa s-a şi întâmplat. 

După ce am terminat, Deverausx s-a întins, a căscat şi a 
spus: 

— Nu eşti rău pentru un soldăţel. 

— lar tu eşti excelentă pentru un puşcaş marin, i-am 
răspuns eu. 

— Ar trebui să avem grijă. Am putea să căpătăm 
sentimente unul pentru celălalt. 

— Ce sunt alea? 

— Ce sunt ce? 

— Sentimentele. 

Ea a făcut o mică pauză, apoi a spus: 

— Bărbaţii ar trebui să fie mai conştienţi de sentimentele 
lor. 

— Dacă vreodată o să am unul, tu o să afli prima, promit. 

Ea a tăcut din nou. Apoi a izbucnit în râs. Ceea ce era bine. 
Nu uitaţi, eram deja în 1997. Pe vremea aia, era riscant. 

M-am trezit pentru a doua oară la ora şapte dimineaţa, cu 
gândul la o sarcină nedorită. 

Când m-am dezmeticit, am văzut că Elizabeth Deveraux 
stătea pe pat în capul oaselor. Era în stânga mea, pe partea 
ei, cu faţa către mine, cu spatele drept, cu picioarele 
încrucişate ca pentru yoga. Era goală şi deloc timidă. Era 
foarte frumoasă. Arăta pur şi simplu spectaculos. Una 
dintre cele mai frumoase femei pe care le văzusem 
vreodată, cu siguranţă cea mai frumoasă pe care o văzusem 
goală şi clar cea mai frumoasă cu care mă culcasem 
vreodată. 

Dar, în acel moment, era preocupată. Ora şapte dimineaţa. 
Începutul zilei de lucru. Nu aveam să mai capăt şi oa treia 
şansă. Nu chiar atunci. 

— Trebuie să fi avut şi altceva în comun, a spus ea. Acele 
trei femei, vreau să spun. 

N-am zis nimic. 


— Frumuseţea e prea nebuloasă, a continuat ea. E prea 
subiectivă. E doar o părere. 

N-am zis nimic. 

— Ce e? m-a întrebat ea. 

— Nu e doar o părere, am răspuns. Nu şi în cazul lor. 

— Atunci, căutăm doi factori. Două lucruri care au 
interacţionat. Erau frumoase şi mai erau cumva. 

— Poate erau gravide, am spus eu. 

Am analizat sugestia pe toate părţile. Fetele aveau vocaţie. 
Oraşul se afla lângă o bază militară. Lucrurile astea se mai 
întâmplă. De cele mai multe ori accidental, dar câteodată şi 
intenţionat. Uneori, femeile cred că mutările frecvente 
dintr-un oraş de garnizoană în altul, cu un copil după ele, 
sunt mai bune decât să trăiască singure în localitatea în 
care s-au născut. Probabil că e o greşeală, dar nu pentru 
toate. De exemplu, mamei mele îi convenise treaba asta. 

— Conform fratelui ei, Shawna Lindsay era disperată să 
scape. 

— Dar nu văd de ce Janice May Chapman ar fi fost la fel, a 
remarcat Deveraux. Nu era din partea locului. Ea şi-a ales 
oraşul ăsta. Şi n-ar fi avut nevoie de un tip ca s-o scoată de 
aici. Ar fi putut pur şi simplu să vândă tot şi s-o ia din loc la 
volanul Hondei. 

— Atunci, a fost un accident, am zis eu. Cu ea, cel puţin. 
Un alt lucru pe care nu l-am văzut la ea acasă sunt 
anticoncepţionalele. Nu era nimic în dulapul cu 
medicamente. 

Nici un răspuns. 

— Tu unde ţi le ţii pe ale tale? am întrebat eu. 

— Pe raftul din baie, a răspuns ea. Aici nu sunt dulapuri 
pentru medicamente. 

— Rosemary McClatchy voia să plece din oraş? 

— Nu ştiu. Probabil. De ce n-ar fi vrut? 

— Medicul i-a făcut un test de sarcină? 

— Nu, a spus Deveraux. Sunt sigură că într-un oraş marei 
s-ar fi făcut. Dar nu aici. Merriam a semnat certificatul şi 


ne-a dat cauza morţii, asta-i tot. Opinia de două parale. 

— Chapman nu părea gravidă. 

— La unele femei se vede abia după câteva luni. 

— Rosemary McClatchy i-ar fi spus mamei sale? 

— N-o pot întreba, a intervenit Deveraux. Categoric nu. În 
nici un caz. Nu pot să-i bag în cap lui Emmeline 
posibilitatea asta. Şi dacă Rosemary n-a fost gravidă? l-ar 
întina memoria. 

— Fratele Shawnei Lindsay n-a vrut să-mi spună tot. Sunt 
sigur. Poate că a rămas ceva important. Ar trebui să 
vorbeşti tu cu el. Îl cheamă Bruce. Apropo, vrea să se 
înroleze în armată. 

— Nu în infanteria marină? 

— Se pare că nu. 

— De ce? I-ai vorbit de rău pe puşcaşii marini? 

— Am fost foarte corect. 

— Şi crezi că ar vorbi cu mine? Pare foarte ostil. 

— E OK, am zis eu. Urât, dar OK. Pare foarte interesat de 
o carieră militară. Pare să înţeleagă structurile de comandă. 
Tu eşti şerit şi membru al infanteriei marine. Abordează-l 
cum trebuie şi s-ar putea să se ridice în picioare şi să-ţi 
adreseze salutul militar. 

— Bine, a spus ea. Poate că o să încerc. Poate că o să trec 
chiar azi pe la el. 

— În toate cele trei cazuri s-ar putea să fi fost un accident, 
am spus eu. Marile decizii ar fi putut veni după aceea. În 
legătură cu ce e de făcut. Dacă tuturor le convenea situaţia 
curentă în care se aflau, s-ar putea să fi ales o altă cale. Sau 
s-ar putea să fi fost convinse. 

— Avort? 

— De ce nu? 

— Unde să fi făcut avort în Mississippi? Ar fi trebuit să 
conducă spre nord ore întregi. 

— Poate tocmai de aceea Janice Chapman s-a îmbrăcat 
înainte de ora patru dimineaţa. Un start matinal. Poate că o 
aştepta o călătorie lungă. Poate că iubitul ei urma să o ducă 


undeva. Pentru o programare după-amiaza. Apoi o şedere 
peste noapte. Poate că se gândea la ce avea să urmeze. La 
recepţie. La sala de aşteptare. Aşa că şi-a pus pe ea ceva 
potrivit. Stilat, dar decent. Şi poate că şi-a pregătit un 
bagaj. Alte lucruri pe care nu le-am văzut la ea acasă. 
Valize. 

— Niciodată n-o să aflăm sigur, a spus Deveraux. Decât 
dacă îi găsim pe iubiţi. 

— Sau pe iubit, la singular, am zis eu. S-ar putea să fi fost 
acelaşi tip. 

— Cu toate trei? 

— E posibil. 

— Dar n-are sens. De ce le-ar face programare la o clinică 
pentru un avort şi apoi le-ar omori? De ce n-ar merge până 
la capăt cu programarea? 

— Mă gândesc că e genul de tip care nu-şi poate permite 
nici o iubită gravidă, nici o asociere cu o clinică în care se 
fac avorturi. 

— E soldat. Nu preot. Sau politician. 

Am tăcut. 

— Poate că vrea să devină preot sau politician, mai târziu, 
a sugerat Deveraux. 

Am tăcut. 

— Sau poate că are preoţi sau politicieni în familie. Şi 
trebuie să evite să-i facă de ruşine. 

Pe hol, s-a auzit un uşor scârţâit al podelei, apoi o bătaie 
slabă în uşă. Am recunoscut imediat sunetul. Acelaşi ca în 
dimineaţa precedentă. Bătrânul. Mi-am imaginat mersul lui 
târşâit, mişcarea şovăielnică a mâinii, impactul lipsit de 
energie dintre încheieturile lui pergamentoase şi lemnul 
uşii. 

— Fir-ar, a şoptii Deveraux. 

Acum chiar ne purtam ca nişte adolescenţi. Ne grăbeam şi 
bâjbâiam. Deveraux s-a rostogolit de pe pat, înşfăcând un 
maldăr de haine care s-a întâmplat să conţină şi pantalonii 
mei, aşa că am fost nevoit să-i smulg de la ea, ceea ce a dus 


la împrăştierea tuturor veşmintelor pe podea. Ea a încercat 
să le adune, în timp ce eu mă străduiam să-mi pun 
pantalonii. M-am împiedicat şi am căzut pe pat, în timp ce 
ea a reuşit să ajungă în baie, lăsând în urmă o dâră de 
şosete şi de chiloţi. Când tocmai îmi netezeam pantalonii, 
bătrânul a bătut din nou. Am străbătut încăperea 
şchiopătând şi împingând cu piciorul către baie hainele 
întâlnite pe drum. Deveraux a sărit şi le-a strâns. Apoi s-a 
ascuns la loc, iar eu am deschis uşa. 

— Vă caută la telefon logodnica dumneavoastră, a spus 
bătrânul. 

Clar şi răspicat. 

Am luat-o în jos pe scări, în picioarele goale, doar cu 
pantalonii pe mine. Am răspuns la telefon din biroul aflat în 
spatele recepţiei, ca şi primele dăţi. La celălalt capăt al 
firului era Karla Dixon. Vechea mea colegă. Magicianul 
finanţelor. Fusese membru fondator al primei Unităţi 
Speciale 110. A doua mea alegere, după Frances Neagley. 
Am bănuit că Stan Lowrey îi transmisese întrebarea mea 
legată de banii din Kosovo, iar acum Nixon mă suna direct 
ca să economisească timp. 

— De ce a trebuit să spui că eşti logodnica mea? 

— De ce, am întrerupt ceva? m-a întrebat, la rândul ei. 

— Nu chiar. Dar a auzit. 

— Elizabeth Deveraux? Neagley ne-a spus despre ea. Deja 
v-aţi tras-o? 

— lar acum am nişte explicaţii de dat. 

— Trebuie să ai grijă acolo, Reacher. 

— Neagley întotdeauna crede asta. 

— Acum are dreptate. Reţeaua sergenţilor s-a încins. 
Frige. Deverausx e verificată la sânge. 

— Ştiu, am răspuns eu. Garber mi-a zis deja. Pierdere de 
vreme. 

— Nu cred. 

Brusc, s-a lăsat liniştea. 

— Pentru că nu e nimic de găsit. 


— Dimpotrivă. Ştii cum funcţionează birocraţia. E uşor să 
spui nu. Tăcerea înseamnă da. 

— Ce ar afla dacă te-ar verifica pe tine? 

— Destule. 

— Sau pe mine? 

— Nici nu vreau să mă gândesc. 

— Păi, vezi, am spus eu. Nu există motive de îngrijorare. 

— Crede-mă, ceva nu e în regulă acolo, Reacher. Vorbesc 
serios. Poate că e o chestie cu adevărat importantă. Sfatul 
meu ar fi să te ţii departe de ea. 

— Prea târziu. Oricum, nu cred. A fost un răcan cuminţel. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Ea. 

Tăcere. 

— Altceva? am întrebat. 

— Nu există bani veniţi din Kosovo. Nici un chior. Oricine 
îşi face griji din pricina asta aleargă după cai verzi pe 
pereţi. Nu e un factor. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. 

— Ei se întreabă dacă Joe mi-a zis ceva. 

— Cai verzi pe pereţi, a repetat ea. Trezoreria oricum n-ar 
şti. Decât dacă ar fi vorba de miliarde şi miliarde de dolari. 
Or, nu e cazul. Nu-i nici măcar mărunţiş. Cineva a intrat în 
panică, asta-i tot. Scurmă peste tot. Caută ceva cenue 
acolo. 

— OK, bine de ştiut, am spus eu. Mersi. 

— Asta a fost vestea bună, a intervenit ea. 

— Care-i aia proastă? 

— Informaţiile adiacente, a spus ea. Prietenul unui prieten 
şi-a băgat nasul în dosarele din Kosovo şi la ora actuală ele 
sunt destul de pline. 

— Cu ce? 

— Printre altele, cu două localnice dispărute fără urmă. 

Dixon mi-a povestit că, în ultimul an, două femei din 
Kosovo se evaporaseră pur şi simplu. Nu exista nici o 


explicaţie pe plan local. Nu aveau probleme în familie. 
Amândouă erau necăsătorite. Amândouă se aflaseră în 
apropierea trupelor trimise de armata americană în 
regiune. Amândouă fraternizaseră. 

— Aveau vocaţie, a spus Dixon. 

— Frumoase? am întrebat. 

— N-am văzut pozele. 

— S-a făcut o anchetă? 

— Pe şest, a spus Dixon. Ţine minte, nimeni nu ştie că 
suntem acolo. Aşa că au adus un tip din Germania. Cică se 
afla în drum spre Italia pentru nu ştiu ce porcărie NATO, 
dar Kosovo era adevărata destinaţie. Aranjamentele privind 
călătoria se află încă la dosar. 

— Şi? 

— Ca un american patriot ce eşti, o să fii bucuros să afli că 
toţi membrii forţelor armate americane, până la ultimul, 
sunt nevinovaţi ca nişte prunci în faşă. Nici o crimă nu a fost 
comisă de vreun om în uniformă. 

— Deci, cazul a fost închis? 

— Ermetic. 

— Cine a condus ancheta? 

— Maiorul Duncan Munro. 

Am încheiat convorbirea cu Dixon şi m-am întors la etaj. 
Deveraux nu era în camera mea. Am mers până la uşa ei, 
dar era încuiată. Am auzit duşul mergând. Am bătut, dar n- 
am primit nici un răspuns. Aşa că m-am spălat şi eu, m-am 
îmbrăcat şi m-am întors peste cincisprezece minute, însă 
am dat doar peste tăcere. Am mers până la restaurant, dar 
nu era nici acolo. Maşina ei nu se afla în parcarea secţiei. 
Aşa că am rămas pur şi simplu pe trotuar, neavând unde să 
merg, nici cu cine să vorbesc, nici ce să fac, fără să 
bănuiesc că ora care avea să schimbe totul tocmai scăzuse 
de la şaizeci la cincizeci şi nouă de minute. 

Am zăbovit pe trotuar o jumătate de oră. În mare parte din 
timp am stat sprijinit de un zid, fără să mă mişc. O abilitate 
profesională. Necesară în meseria mea. Mă pricep la asta. 


Dar cunosc persoane care sunt şi mai pricepute decât mine. 
Ştiu oameni care au aşteptat ore, zile sau săptămâni întregi 
să se întâmple ceva. 

Îl pândeam pe bătrânul cu centimetrul să apară şi să 
deschidă magazinul cu cămăşi. Ceea ce a şi făcut, în cele 
din urmă. M-am desprins de zidul meu, am traversat strada 
şi l-am urmat înăuntru. În timp ce el îşi făcea de lucru cu 
încuietorile şi luminile, m-am dus drept la vraful de cămăşi 
clasice. Am găsit acelaşi model pe care îl purtam şi l-am dus 
la tejghea. 

— Faceţi provizii? m-a întrebat bătrânul. 

— Nu, prima s-a murdărit. 

S-a aplecat şi s-a zgâit la buzunarul meu. L-am văzut 
urmărind cu privirea dâra de sânge. De sus până jos. 

— Sunt sigur că ar ieşi la spălat. Cu apă rece, poate cu 
puţină sare. 

— Sare? 

— Sarea ajută în cazul petelor de sânge. Cu apă rece. Apa 
caldă le imprimă în țesătură. 

— Cred că hotelul 'Toussaint's nu oferă servicii de 
spălătorie foarte sofisticate, am zis eu. De fapt, cred că nu 
oferă nici un fel de servicii de spălătorie. Nu oferă nici 
măcar cafea în salon. 

— Aţi putea lua cămaşa acasă, domnule. 

— Cum? 

— Păi, în valiză. 

— E mai uşor s-o înlocuiesc, pur şi simplu. 

— Dar asta ar fi foarte costisitor. 

— În comparaţie cu ce? Cu cât costă valizele? 

— Dar valiza v-ar ţine o veşnicie. Aţi folosi-o iar şi iar 
vreme de mulţi ani. 

— Cred că o să iau cămaşa cea nouă. Nu e nevoie s-o 
împachetaţi. 

I-am plătit, apoi m-am dus în cabina de probă şi am tras 
draperia. Mi-am scos cămaşa veche, am îmbrăcat-o pe cea 
nouă şi am ieşit. 


— Aveţi un coş de gunoi? am întrebat. 

Tipul a tăcut o clipă, surprins, apoi s-a aplecat sub tejghea 
şi a ieşit de acolo cu un recipient de metal, înalt până la 
genunchi. L-a ridicat cu mişcări ezitante. Am făcut ghem 
cămaşa murdară şi am executat o aruncare de trei puncte 
de la vreo trei metri. Omul părea îngrozit. Apoi am 
traversat iar strada spre local, pentru micul dejun. Ştiam că 
acolo aveam cele mai mari şanse de a da nas în nas cu 
Deveraux. O femeie cu un apetit ca alei nu avea să stea 
prea mult timp departe de restaurant. Era doar o chestiune 
de timp. 

Până la urmă, a fost o chestiune de nici douăzeci de 
minute. Mâncasem o omletă şi eram la jumătatea celei de-a 
treia căni de cafea când a intrat. M-a văzut din uşă şi s-a 
oprit. Pământul a stat în loc. Atmosfera s-a înăsprit. Era iar 
în uniformă şi avea părul prins la spate. Expresia îi era 
puţin mai fermă. Oarecum imobilă. Arăta minunat. 

Am inspirat adânc şi am împins cu piciorul scaunul din faţa 
mea. N-a reacţionat. I-am văzut ochii mişcându-se în timp 
ce îşi cântărea opţiunile. S-a uitat la toate mesele. 
Majoritatea erau libere. Dar, evident, s-a hotărât că, stând 
singură, ar risca să provoace o scenă. Îşi făcea griji pentru 
alegătorii ei. Pentru reputaţia ei. Aşa că a venit la mine. A 
tras de sub masă şi celălalt picior al scaunului, apoi s-a 
aşezat, tăcută şi rezervată, cu genunchii strânşi, cu mâinile 
în poală. 

— N-am nici o logodnică. N-am nici un fel de iubită. 

N-a răspuns. 

— La telefon era doar o colegă din poliţia militară. Toţi se 
distrează pe seama chestiei cu acoperirea. Se pare că îi 
amuză. Comandantul se recomandă drept unchiul meu. 

Nici un răspuns. 

— Nu am dovezi, am spus. 

— Mi-e foame, a zis ea. Asta-i prima dată în doi ani când 
am sărit peste micul dejun. 

— Îmi cer scuze, am spus eu. 


— De ce? Nu-i nevoie dacă ceea ce îmi spui e adevărat. 

— Este. Îmi cer scuze în numele colegei mele. 

— Era sergentul tău? Neagley? 

— Nu, era o femeie pe nume Karla Dixon. 

— Ce voia? 

— Să-mi spună că nimeni din interiorul bazei Kelham nu 
face o escrocherie financiară. 

— De unde ştie ea? 

— Ştie totul despre orice poartă semnul dolarului. 

— Cine a crezut că se face o escrocherie financiară din 
interiorul unităţii Kelham? 

— Şefii. Bănuiesc că e o posibilitate teoretică. Vorba ta, 
sunt disperaţi. 

— Dacă ai avea o logodnică, ai înşela-o? 

— Probabil că nu, am spus eu. Dar aş vrea s-o fac, cu tine. 

— Am mai fost trasă pe sfoară. 

— Greu de crezut. 

— Şi totuşi, adevărat. Nu-i o senzaţie plăcută. 

— Înţeleg, am zis eu. Dar azi-noapte n-ai fost trasă pe 
sfoară. 

A tăcut. Am văzut-o căzând pe gânduri. Azi-noapte. l-a 
făcut semn chelneriţei şi a comandat friganele. Acelaşi 
lucru ca şi în ziua precedentă. 

— L-am sunat pe Bruce Lindsay, a spus ea. Fratele mai mic 
al Shawnei Lindsay. Ştiai că au telefon? 

— Da. L-am şi folosit. Karla Dixon a revenit după un telefon 
pe care l-am dat de acolo. 

— O să trec pe la el în după-amiaza asta. Cred că ai 
dreptate. Are ceva să-mi spună. 

„Ea”, o să treacă. Nu „noi”. 

— A fost o glumă proastă din partea unei colege. Asta-i tot, 
am insistat eu. 

— Mă tem că avem o problemă cu amprentele. Mă refer la 
cele din casa lui Janice Chapman. De fapt, e vina mea. 

— Ce fel de problemă? 


— Ajutorul de şerif Butler are o prietenă în departamentul 
de poliţie din Jackson. De pe vremea când a făcut cursul. L- 
am încurajat s-o roage să se ocupe de procesare, fără 
zarvă, ca să economisim nişte bani. Aici nu avem bugetul 
necesar. Dar tipa a dat-o în bară de data asta şi nu-i pot 
cere lui Butler s-o roage să refacă treaba. Ar însemna să sar 
calul. 

— Cum a dat-o în bară? 

— A încurcat numerele dosarelor. Amprentele lui 
Chapman au ajuns la un caz despre o femeie pe nume 
Audrey Shaw, iar noi am primit datele acesteia. O cu totul 
altă persoană. Un soi de funcţionar guvernamental. Ceea ce 
Chapman cu siguranţă nu era, pentru că guvernul federal 
n-are nici o treabă aici, iar fata nu lucra nicăieri. Doar dacă 
Audrey Shaw e fosta proprietară a casei lui Chapman, caz 
în care e greşeala lui Butler, că a căutat amprentele unde 
nu trebuia, sau a ta, pentru că l-ai lăsat. 

— Nu, Butler a făcut treabă bună, am zis eu. A căutat în 
locurile potrivite. Amprentele alea nu aparţin unei foste 
proprietare, decât dacă ea s-ar fi furişat înapoi în toiul 
nopţii şi ar fi folosit periuţa de dinţi a lui Chapman. Deci, 
cred că e doar ghinion. Se mai întâmplă şi rahaturi din 
astea. 

— Mai spune-mi, a zis ea. Despre telefon. 

— A fost maiorul Karla Dixon din Unitatea 329, am 
răspuns eu. Cu informaţii pentru mine. Asta-i tot. 

— lar chestia cu logodnica a fost o glumă? 

— Nu-mi spune că puşcaşii marini sunt şi comedianţi mai 
pricepuţi. 

— E frumoasă? 

— Destul de drăguță. 

— A fost vreodată iubita ta? 

— Nu. 

Deverausx a tăcut iar. Simţeam că se apropia de o decizie. 
Mai că o luase. Şi eram destul de sigur că totul avea să fie 
OK. Dar n-am mai apucat să aflu. Nu chiar atunci. 


Deoarece, înainte ca ea să poată vorbi iar, telefonista solidă 
din biroul şerifului a dat buzna pe uşa restaurantului, apoi 
s-a oprit brusc, cu o mână pe clanţă şi cu cealaltă pe tocul 
uşii. Rămăsese fără suflare. Gâfâia. Pieptul îi tresărea. 
Fugise tot drumul. 

— A mai avut loc o crimă! a strigat ea. 

Ajutorul de şerif Butler mersese să-l schimbe pe 
Pellegrino, care făcea de gardă la poarta bazei militare 
Kelham, şi, când mai avea un kilometru şi jumătate până 
acolo, se întâmplase să arunce o privire spre stânga, unde 
văzuse o siluetă stingheră, aflată la aproximativ nouă sute 
de metri nord de şosea. Cinci minute mai târziu, transmitea 
veştile proaste la sediu, iar la nouăzeci de secunde după 
primirea mesajului, dispecera ajungea în restaurant. Peste 
încă douăzeci de secunde, eu şi Deveraux ne aflam în 
maşina ei. Femeia a apăsat pedala de acceleraţie până la 
podea, conducând cu viteză tot drumul, aşa că am ajuns la 
locul crimei la mai puţin de zece minute după ce Butler 
întorsese prima dată capul din întâmplare. 

Nu că ar mai fi schimbat ceva. 

Am parcat bară la bară lângă maşina ajutorului de şerif şi 
am coborât. Ne aflam pe şoseaua principală ce ducea de la 
est la vest, la peste trei kilometri de Carter Crossing, cu un 
kilometru şi jumătate înainte de Kelham, pe o fâşie de 
mirişte, cu pădurea care mărginea gardul de la Kelham 
mult înaintea noastră şi cu pădurea care mărginea calea 
ferată mult în urmă. Era pe la mijlocul dimineţii, iar cerul 
era senin. Aerul era cald şi nu bătea vântul. 

Am văzut şi eu ce observase Butler. Putea fi un bolovan 
sau un maldăr de gunoi, dar nu era. Silueta părea mică de 
la depărtare, întunecată, uşor cocoşată, uşor alungită, 
turtită, dezumflată. Era inconfundabilă. Greu puteai s-o 
judeci după mărime, pentru că era dificil să estimezi 
distanţa exactă. Dacă s-ar fi aflat la şaptezeci de metri 
distanţă, atunci ar fi fost a unei femei micuţe. Dacă s-ar fi 


aflat la o sută zece metri distanţă, ar fi fost vorba de un 
bărbat masiv. 

— Urăsc meseria asta, a spus Deveraux. 

Butler stătea în picioare pe mirişte, la jumătatea drumului 
dintre forma aceea întunecată şi noi. Ne-am îndreptat către 
el, apoi l-am depăşit fără nici un cuvânt. Am bănuit că 
distanţa totală avea să se apropie de nouăzeci de metri în 
cap, ceea ce făcea ca silueta să nu aparţină nici unei femei 
micuţe, nici unui bărbat solid. Era ceva între o femeie înaltă 
sau un bărbat scund. 

Sau poate un adolescent. 

Apoi am recunoscut disproporţiile. 

Şi am luat-o la fugă. 

De la optsprezece metri distanţă, eram aproape sigur. De 
la nouă, eram convins. De la trei metri am avut şi 
confirmarea vizuală. Nu încăpea îndoială. Era Bruce 
Lindsay. Băiatul cel urât de şaisprezece ani. Fratele mai mic 
al Shawnei Lindsay. Zăcea cu faţa în jos. Picioarele îi erau 
depărtate. Avea mâinile pe lângă corp. Capul lui enorm era 
întors către mine. Gura îi era deschisă. Ochii adânciţi în 
orbite erau întunecaţi şi goi. 

N-am urmat nici un fel de protocol legat de scena crimei. 
Şi eu, şi Deveraux am călcat în picioare zona şi am atins 
cadavrul. L-am răsucit şi am descoperit locul pe unde 
intrase glonţul, în partea stângă a cutiei toracice, sus, 
aproape de subraţ. Nu exista o rană de ieşire. Glonţul 
intrase, sfâşiase inima, zdrobise coloana vertebrală, fusese 
deviat, se rostogolise şi rămăsese acolo, pe undeva. 

Am îngenuncheat şi am cercetat linia orizontului. Dacă 
puştiul mersese către est, însemna că fusese împuşcat 
dinspre nord, aproape sigur de către un ţintaş care ieşise 
din pădurea de lângă unitate şi patrulase pe fâşia de 
mirişte. Zona de carantină. 

— Am vorbit cu el în dimineaţa asta. Chiar acum o oră. 
Aveam întâlnire la el acasă. Deci, ce căuta aici? 


Era o întrebare la care nu voiam să răspund. Nici măcar în 
sinea mea. 

— Cred că avea un secret de păstrat. În legătură cu 
Shawna. Ştia că o să-l scoţi de la el. Aşa că s-a hotărât ca, în 
după-amiaza asta, să fie în altă parte. 

— Unde? Unde se ducea? 

— La Kelham, am spus eu. 

— Aici e câmp deschis. Dacă se îndrepta către Kelham, ar 
fi trebuit s-o ia pe şosea. 

— Nu voia să fie văzut de străini. Din cauza felului în care 
arăta. Pun pariu că nu mergea niciodată pe drumurile 
principale. 

— Dacă se temea de străini, de ce ar fi riscat să meargă la 
Kelham? Acolo, numai la postul de pază ar fi dat de zeci de 
străini. 

— S-a dus pentru că eu l-am asigurat că o să fie în regulă. 
I-am zis că soldaţii sunt altfel. I-am zis că acolo o să fie bine- 
venit. 

— Bine-venit pentru ce? Ăia nu oferă tururi cu ghid. 

Puştiul purta pantaloni de pânză groasă, cam ca ai mei, o 
bluză de trening simplă, bleumarin, şi, pe deasupra, un 
hanorac închis la culoare. Acesta se deschisese când îl 
răsuciserăm. În buzunarul interior am văzut o hârtie 
împăturită. 

— la uită-te, am zis eu. 

Deveraux a scos foaia din haină. Semăna cu un document 
oficial important şi era împăturit în trei. Părea vechi şi eram 
convins că aşa era. Vechi de aproximativ şaisprezece ani. 
Deverausx l-a despăturit, s-a uitat pe el şi a spus: 

— E certificatul lui de naştere. 

Am încuviinţat din cap şi i l-am luat din mână. Statul 
Mississippi, sex masculin, numele de familie Lindsay, 
prenumele Bruce, născut în Carter Crossing. Aparent, 
născut în urmă cu optsprezece ani. Poate că amănuntul ar fi 
trecut neobservat la o primă privire, dar nu şi la o verificare 
mai atentă. Modificarea nu era făcută cu pricepere, dar 


fusese executată cu răbdare. Două cifre fuseseră şterse cu 
grijă, apoi înlocuite cu alte două. Cerneala se potrivea, iar 
stilul semăna. Doar suprafaţa zgâriată a hârtiei trăda 
secretul, dar era suficient. leşea în evidenţă. Sărea în ochi. 

— E vina mea, am spus eu. E numai vina mea. 

— Cum? 

„Mergi direct la Kelham. Sunt recrutori în fiecare unitate. 
De cum ai la mână un act care dovedeşte că ai împlinit 
optsprezece ani, o să te lase să intri şi n-o să-ţi mai dea 
drumul să pleci.” 

Puştiul o luase ad litteram. Eu voiam să spun că va trebui 
să aştepte. Dar el o luase înainte şi împlinise optsprezece 
ani, pe loc. Îşi confecţionase ceva să aibă la mână. Probabil 
la aceeaşi masă din bucătărie la care stătusem şi eu, 
vorbind şi bând ceai cu gheaţă. Mi l-am imaginat cu capul 
aplecat, concentrat, cu limba între dinţi, poate udând hârtia 
cu o picătură de apă, râcâind vechile cifre cu vârful unui 
cuţit de masă, tamponând peticul umed, aşteptând să se 
usuce, găsind stiloul potrivit, calculând, exersând şi apoi 
desenând noile cifre. Cifrele care aveau să-l ajute să treacă 
dincolo de poarta unităţii Kelham. Cifrele care aveau să-l 
ajute să fie acceptat. 

Totul din cauza mea. 

Am luat-o înapoi spre şosea. 

Deveraux venea după mine. 

— Am nevoie de o armă, i-am spus eu. 

— De ce? m-a întrebat ea. 

M-am oprit din nou, m-am întors, m-am uitat către est 
măsurând locul din priviri. Baza militară Kelham era un 
dreptunghi uriaş, la nord de şosea, iar gardurile sale 
traversau o fâşie lată de copaci care depăşea lungimea 
sârmei cu câteva sute de metri de fiecare parte. Părea că 
întregul loc fusese defrişat dintr-un soi de pădure bătrână 
care crescuse la sud de şosea, dar eu am bănuit că era mai 
degrabă invers. Kelham fusese ridicat în câmp deschis, cu 
cincizeci de ani în urmă, apoi fermierii încetaseră să mai 


are pe lângă gard, astfel încât copacii crescuseră după 
aceea. Ca nişte buruieni. Nu semănau cu bătrânele păduri 
dinspre sud. Arbuştii tineri se răreau ici şi colo, dar în cea 
mai mare parte ofereau adăpost acolo unde era nevoie. Ar fi 
fost destul de uşor pentru un efectiv puţin numeros să stea 
ascuns între ei, ieşind la iveală pe fâşia de mirişte când era 
necesar, apoi strecurându-se înapoi şi prin gard pentru 
odihnă sau provizii. 

Am luat-o iar din loc. 

— O să găsesc echipa asta de carantină despre care toată 
lumea pretinde că nu există. 

— Şi dacă o găseşti? a spus Deveraux. O să fie cuvântul tău 
împotriva cuvântului lor. Cuvântul tău împotriva 
Pentagonului, de fapt. Tu o să zici că echipa există, ei o să 
susţină că nu. lar Pentagonul are microfonul mai mare. 

— Nu se pot lupta cu dovezile concrete. O să aduc înapoi 
suficiente rămăşiţe omeneşti încât să pot convinge pe 
oricine. 

— Nu te pot lăsa să faci asta. 

— N-ar fi trebuit să-l împuşte pe ăla mic, Elizabeth. 
Oricine ar fi, au întrecut cu mult măsura. Au deschis uşa 
greşită. Asta-i al naibii de sigur. Ce se află de partea 
cealaltă a uşii e problema lor, nu a noastră. 

— Nici nu ştii unde sunt. 

— Sunt în pădure. 

— Camuflaţi şi cu binocluri. Cum ai să reuşeşti măcar să te 
apropii de ei? 

— Au o zonă descoperită. 

— Unde? 

— Aproape de poarta unităţii. Ei pândesc genul de intruşi 
care ştiu deja că nu pot trece de poartă. Aşa că nu păzesc 
partea aia. Se uită mai departe, în câmp. 

— Postul de pază supraveghează poarta. 

— Nu, postul de pază supraveghează ce se apropie de 
poartă. Eu nu o să mă apropii de ea. O să găsesc zona 


neacoperită. Prea aproape pentru echipa mobilă, prea 
departe pentru postul de pază. 

— Ăştia împuşcă oameni, Reacher. 

— Îi împuşcă pe cei pe care îi văd. Pe mine n-o să mă vadă. 

— Te duc înapoi în oraş. 

— Nu mă întorc în oraş. Vreau să mă duci în cealaltă 
direcţie. Şi vreau o armă. 

N-a răspuns. 

— Sunt gata s-o fac şi fără, dacă e nevoie, am adăugat eu. 
Mai încet şi mai greu, dar o s-o fac. 

— Treci în maşină, Reacher. 

Nici un indiciu despre locul în care plănuia să mă ducă. 

Ne-am suit în maşină, iar Deveraux a pornit cu spatele, 
îndepărtându-se de vehiculul lui Butler, apoi a accelerat 
înainte, spre est, către Kelham. Din punctul meu de vedere, 
era direcţia corectă. După ce am parcurs mare parte din 
distanţa rămasă, de un kilometru şi jumătate, am spus: 

— Acum taie prin iarbă. Către marginea pădurii. Ca şi cum 
tocmai ai fi văzut ceva. 

— Drept spre ei? 

— Nu sunt aici. Stau la nord şi la vest. Şi, oricum, n-ar 
trage într-o maşină de poliţie. 

— Eşti sigur? 

— Avem o singură cale să aflăm. 

Ea a încetinit, a tras de volan şi a trecut, cu hurducăieli, de 
pe şosea pe ţărâna uscată. Drumul trecea printr-un spaţiu 
gol de forma unei clepsidre. La o sută optzeci de metri nord 
de el, copacii cei tineri de la Kelham se îndepărtau de noi 
într-o curbă uşoară, iar la aceeaşi distanţă, dar către sud, 
bătrânele păduri se îndepărtau şi ele urmând un model 
asemănător. Deveraux s-a îndreptat către nord-est, la un 
unghi de patruzeci şi cinci de grade faţă de drum, tresărind 
şi hurducăind, apoi a făcut un viraj larg prin praf şi s-a oprit 
cu laterala maşinii chiar lângă pădure. Portiera de pe 
partea mea se afla la mai puţin de doi metri de cel mai 
apropiat copac. 


— Armă? am zis eu. 

— lisuse! a exclamat ea. Toată treaba asta e ilegală din 
atâtea puncte de vedere! 

— Dar, aşa cum mi-ai spus şi tu, e cuvântul meu împotriva 
cuvântului lor. Dacă cineva e împuşcat, ei o să susţină 
contrariul. Cu cât mai multe împuşcături, cu atât mai multe 
negări. 

Ea a tras adânc aer în piept şi a scos puşca din teaca 
dintre scaune. O Winchester Model 12 veche, lungă de un 
metru, cântărind trei kilograme şi ceva. Arma era ciobită şi 
uzată, dar fusese unsă cu ulei şi lustruită. Ar fi putut avea şi 
cincizeci de ani, dar părea bine întreţinută. Chiar şi aşa, mă 
îngrijorează armele cu care n-am tras niciodată. Nu e nimic 
mai rău decât să apeşi pe trăgaci şi să nu se întâmple nimic. 
Sau să ratezi. 

— Merge? am întrebat-o. 

— Merge perfect, mi-a răspuns ea. 

— Când ai tras ultima dată cu ea? 

— Acum două săptămâni. 

— În ce? 

— La ţintă. Cer întregului departament să se recalifice în 
fiecare an. lar eu trebuie să fiu mai tare ca ei, aşa că 
exersez. 

— Ai nimerit ţinta? 

— Am distrus ţinta. 

— Ai reîncărcat? 

Deveraux a zâmbit şi a spus: 

— Sunt şase gloanţe în încărcător şi unul pe ţeavă. Am 
rezerve în portbagaj. O să-ţi dau câte poţi căra. 

— Mulţumesc. 

— A fost arma tatălui meu. Ai grijă de ea. 

— O să am. 

— Ai grijă şi de tine. 

— Întotdeauna. 

Am coborât din maşină, iar Deveraux s-a dus la portbagaj 
şi l-a deschis. Era dezordonat. Şi plin de mizerie. 


Un soi de ţărână. Dar nu mi-am pierdut vremea gândindu- 
mă la curăţenie pentru că, fixată în podea, cam în dreptul 
tetierei banchetei din spate, se afla o cutie de metal. Pentru 
o femeie de talia lui Deveraux, era departe. S-a ridicat pe 
vârfuri, s-a aplecat şi s-a întins înainte. Manevră care, din 
spate, arăta absolut fabulos. De-a dreptul spectaculos. A 
deschis capacul cutiei, a scotocit prin ea şi a scos un set de 
cartuşe de calibru 12. S-a îndreptat şi mi l-a dat. Mai 
rămăseseră cincisprezece bucăţi. Mi-am pus câte cinci în 
fiecare dintre buzunarele pantalonilor şi cinci în buzunarul 
cămăşii. Ea mi-a urmărit cu atenţie fiecare mişcare. Apoi a 
băgat de seamă şi a făcut ochii mari: 

— Ţi-ai spălat cămaşa. 

— Nu, mi-am luat una nouă. 

— De ce? 

— Mi s-a părut un gest politicos. 

— Nu, de ce ai cumpărat una nouă în loc s-o speli pe cea 
veche? 

— Am mai trecut prin asta deja. Cu tipul de la magazin. 
Mie aşa mi s-a părut logic. 

— OK, a spus ea. 

— Apropo, ai un fund grozav. 

— OK, a repetat ea. 

— M-am gândit să menţionez treaba asta. 

— Mulţumesc. 

— Suntem în regulă acum? Tu şi cu mine? 

Ea a zâmbit. 

— Întotdeauna am fost, a spus ea. Făceam mişto de tine, 
asta-i tot. Dacă ar fi spus că e iubita ta, poate că aş fi luat-o 
în serios. Dar logodnică? E ridicol. 

— De ce? 

— Nici o femeie n-ar vrea să se mărite cu tine. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu eşti bun de însurătoare. 

— De ce nu? 


— Cât timp ai la dispoziţie? Numai problema rufelor ar 
putea dura un ceas. 

— Tu cum ţi le speli pe ale tale? 

— Există o spălătorie cu plată pe aleea de lângă magazinul 
cu produse pentru casă. 

— Cu detergent şi tot tacâmul? 

— Nu e tocmai fizică nucleară. 

— O să mă mai gândesc, am spus. Ne vedem mai târziu. 

— Ai grijă să fie aşa, OK? Avem un tren de prins în noaptea 
asta. 

Am zâmbit, am dat din cap aprobator şi am aruncat o 
ultimă privire în jur, apoi am păşit printre copaci. 

Având aproape un metru, puşca Winchester era prea 
lungă pentru a fi transportată cu uşurinţă prin pădure. A 
trebuit s-o duc cu ambele mâini, ţinând-o dreaptă în faţa 
mea. Dar eram bucuros că o aveam. Era o piesă veche, de 
calitate. Şi destul de tranşantă. Un glonţ de calibrul 12 
încheie majoritatea disputelor de la prima întrebare. 

Era martie, în Mississippi, şi copacii înfrunziseră suficient 
încât să mă împiedice să văd bine cerul. Aşa că mergeam pe 
bâjbâite. Orbecăiam, cum ar zice unii. Lucru greu de făcut 
într-o pădure. Majoritatea dreptacilor ajung să se 
învârtească în cerc, în sens contrar acelor de ceasornic, 
pentru că majoritatea dreptacilor au piciorul stâng un pic 
mai scurt decât dreptul. Regulile de bază ale biologiei şi ale 
geometriei. Am evitat în mod special pericolul ăsta, păşind 
la dreapta fiecărui al zecelea copac la care ajungeam, fie că 
aveam sau nu impresia că e nevoie. 

Vegetaţia era deasă, dar nu insurmontabilă. Existau câteva 
tufişuri şi o grămadă de frunze moarte. Copacii erau dintre 
cei cu frunze căzătoare. Habar n-aveam din ce specie 
făceau parte. Nu mă prea pricep la copaci. Trunchiurile 
erau de diferite grosimi, majoritatea aflate la un metru, un 
metru şi douăzeci de centimetri distanţă unul de altul. Mare 
parte dintre ramurile inferioare se uscaseră în beznă. Nu 


prea era lumină pe acolo. Nu existau poteci. Nici un semn 
că cineva trecuse recent prin zonă. 

Aveam o circumstanţă favorabilă şi două potrivnice. 
Punctele slabe erau că făceam mult zgomot şi că purtam o 
cămaşă de un alb strălucitor. Eram departe de a fi discret. 
Nu tu camuflaj. Nu tu apropiere silenţioasă. Partea bună 
era că eu veneam către ei din spate. Ei trebuiau să fie 
înşiraţi chiar la marginea pădurii, uitându-se spre exterior. 
Căutau jurnalişti, tot felul de curioşi şi de străini care n- 
aveau ce căuta pe acolo. Oricine mergea intenţionat spre ei 
devenea automat o ţintă. Dar eu aveam de gând să mă 
apropii prin spate. 

Mi-am zis că nu voi avea de-a face cu prea mulţi inşi 
deodată. Aveau să fie împărţiţi în unităţi mai mici. Minimum 
doi, maximum patru oameni în fiecare. Efective mobile. 
Fără ascunzători sau corturi. Aveau să stea aşezaţi pe 
buşteni sau sprijiniți de un copac sau ghemuiţi la pământ, 
uitându-se dincolo de plantele de la marginea pădurii, în 
lumina strălucitoare a soarelui, mereu gata să se mişte la 
stânga sau la dreapta pentru a-şi schimba unghiul, mereu 
gata să se alinieze în faţă pentru a întâmpina o ameninţare. 

Mi-am zis că micile unităţi mobile aveau să fie risipite la 
distanţe mari una de alta. Cincizeci de kilometri de gard 
înseamnă mult teren de apărat. Dacă ai aşeza o companie 
întreagă în pădurile alea, o unitate formată din patru 
oameni ar ajunge să stea la nouă sute de metri de cel mai 
apropiat grup vecin. Iar într-o pădure nouă sute de metri 
sunt acelaşi lucru cu nouă sute de kilometri. Nu există nici o 
posibilitate de susţinere sau de a primi întăriri imediat. Nu 
există foc de acoperire. Regula numărul unu: carabinele şi 
artileria sunt inutile într-o pădure. Prea mulţi copaci în 
drum. 

Am încetinit, după ce avansasem cam două sute de paşi 
spre nord şi spre vest. M-am gândit că trebuie să mă fi 
apropiat de primul punct de observaţie evident, aflat cam în 
dreptul orei nouă pe cadranul ceasului, mult deasupra 


pâlniei drumului, chiar în mijlocul unei protuberanţe care 
oferea o vedere completă de la est la vest. Aproape sigur, 
acesta era punctul de observaţie din care fusese văzut 
Bruce Lindsay. El trebuie să se fi aflat la stânga lor, uşor de 
reperat de la peste un kilometru şi jumătate. Ei ieşiseră 
afară, avansaseră şi se opriseră poate la vreo două sute de 
metri de el. Poate că îi strigaseră un avertisment sau o 
comandă. Poate că reacţia lui fusese lentă, confuză sau 
contradictorie. Aşa că îl împuşcaseră. 

Am făcut o cotitură largă la dreapta mea, apoi m-am 
furişat, în linie dreaptă, spre locul în care credeam că s-ar 
afla primul punct de observaţie. Mă mişcam printre copaci 
ca şi cum mi-aş fi croit drum printr-o mulţime de oameni, 
ferindu-mă când din stânga, când din dreapta, înaintând cu 
un umăr în faţă, apoi cu celălalt. Ochii îmi erau în 
permanentă mişcare, dintr-o parte în alta, de sus în jos. 
Eram destul de atent la sol. Nu aveam ce face pentru a 
evita majoritatea chestiilor de pe jos, dar nu voiam să mă 
împiedic şi nici să calc pe vreun lemn mai gros decât o 
coadă de mătură. Vreascurile uscate pot fi foarte 
zgomotoase atunci când trosnesc. 

Am continuat să merg până când am întrezărit în faţă 
lumina zilei. Mă aflam aproape de liziera pădurii. M-am 
uitat mai întâi în stânga, apoi în dreapta, am păşit cu grijă 
în faţă şi am descoperit că pe de-o parte avusesem 
dreptate, pe de-altă parte mă înşelasem. Avusesem 
dreptate pentru că locul în care stăteam era, într-adevăr, 
un punct de observaţie excelent, dar mă înşelasem, pentru 
că era neocupat. 

Am rămas cam la un metru distanţă de ultimul copac şi mi- 
am dat seama că priveam spre sud-vest. Câmpul vizual era 
larg şi avea formă triunghiulară. Drumul către Carter 
Crossing îl traversa pe diagonală, în depărtare. Nimic nu se 
mişca în interiorul lui, dar, dacă ar fi fost cazul, s-ar fi văzut 
foarte clar. De asemenea, aş fi surprins orice mişcare pe 
câmpurile aflate până la vreo patru sute de metri de-o parte 


şi de alta a drumului. Era un punct de observaţie grozav. 
Nu încăpea îndoială. Nu reuşeam să înţeleg de ce fusese 
abandonat. Nu avea nici o logică tactică. Mai rămăseseră 
multe ore din zi. Şi, din câte ştiam eu, nimic nu se 
schimbase la Kelham. Nu se arătase nici un nou imperativ 
strategic. Ba, din contră, situaţia era mai rea ca oricând 
pentru Compania Bravo. 

Starea terenului trăda şi ea o profundă lipsă de 
seriozitate. Se vedeau mucuri de ţigară strivite pe pământ. 
Un ambalaj de ciocolată fusese mototolit şi aruncat. Existau 
urme clare de paşi, asemănătoare cu cele de lângă 
jurnalistul care sângerase pe pământurile bătrânului 
Clancy. Nu eram deloc impresionat. Rangerii militari sunt 
antrenați să nu lase nici un semn în urma lor. Ei trebuie să 
se mişte ca nişte fantome, fără să tulbure câtuşi de puţin 
peisajul. Mai ales când sunt trimişi într-o misiune de o 
legalitate îndoielnică. 

M-am retras, afundându-mă iarăşi printre copaci, şi m-am 
îndreptat către nord. Am rămas pe o rută aflată în interiorul 
pădurii, la vreo patruzeci şi cinci de metri de lizieră. M-am 
uitat după cărări laterale care să ducă înapoi, către gardul 
unităţii. N-am văzut niciuna. Nu era o surpriză. Intrările şi 
ieşirile secrete erau probabil amenajate mai spre nord, într- 
un loc ferit, aflat în capătul rezervației, departe de orice 
punct de observaţie folosit în mod regulat. 

După mai puţin de două sute de metri am cotit iar, 
întorcându-mă acolo unde copacii se răreau, într-un punct 
din care se vedea mai prost drumul, dar se zăreau mai bine 
câmpurile. Din nou, un excelent loc de observaţie. Din nou, 
neocupat. Şi, din câte îmi dădeam seama, aşa fusese tot 
timpul. Nu erau mucuri de ţigară. Nici ambalaje de 
ciocolată. Nici urme de paşi. 

M-am retras iar pe ruta mea iniţială şi am mai făcut o 
încercare după alţi două sute de metri. Tot nimic. Începeam 
să mă întreb dacă nu cumva aveam de-a face cu mai puţin 
de o companie întreagă. Dar, din punctul meu de vedere, n- 


avea nici o logică să pui mai puţini oameni pe un perimetru 
de cincizeci de kilometri. Eu, unul, aş fi vrut mai mulţi. Două 
companii întregi. Sau trei. lar eu sunt un cărpănos, în 
comparaţie cu Pentagonul. Dacă eu aş fi vrut cinci sute de 
oameni, şefii şi-ar fi dorit cinci mii. Conform oricărui plan 
normal, pădurea aia ar fi trebuit să fie împânzită de trupe. 
Ca Times Square. Ar fi trebuit să fiu deja împuşcat în spate 
până atunci. 


Apoi am început să-mi pun întrebări în legătură cu 
schimburile şi cu orele de masă. Poate că aparenta lipsă de 
efective lăsa anumite locuri descoperite în anumite 
momente. Dar eram sigur că, altfel, acele locuri erau 
ocupate în majoritatea timpului. Erau prea bune ca să fie 
irosite. Dacă misiunea consta în depistarea potenţialilor 
inamici care s-ar fi apropiat de Kelham, atunci cele 360 de 
grade ale perimetrului trebuie să fi fost divizate în puncte 
de observaţie avantajoase, şi oricare dintre cele trei pe care 
le văzusem se califica în această categorie. Aşadar, am 
bănuit că, mai devreme sau mai târziu, aveam să dau peste 
cineva care venea sau pleca. 

M-am întors şi m-am afundat iar în pădure. Am ajuns la 
jumătatea drumului către ruta mea iniţială şi m-am oprit 
din mers. Am stat pur şi simplu nemişcat şi am aşteptat. N- 
am auzit nimic timp de zece minute. Douăzeci. Treizeci. 
Frunzele foşneau în bătaia vântului, trunchiurile copacilor 
se mişcau şi gemeau, iar micile animale se foiau printre 
copaci. Nimic altceva. 

Apoi am auzit paşi şi voci, departe, în stânga mea. 

Am pornit-o spre vest şi am ajuns în spatele unui copac 
nepotrivit, cam cât piciorul meu de gros. Mi-am sprijinit 
umărul stâng de el. Am ridicat puşca. Am ţintit către 
sunetele care se apropiau. Îmi ţineam ambii ochi deschişi. 
Am rămas complet tăcut şi nemişcat. 

Mi s-a părut că se apropiau trei oameni. Încet, relaxaţi, 
nedisciplinaţi. Se plimbau agale. Stăteau la palavre. Am 
auzit foşnetul neregulat făcut de picioarele lor printre 
frunze. Le-am auzit vocile joase, plictisite, făcând 
conversaţie. Nu le puteam distinge cuvintele, dar tonul lor 
trăda calmul şi lipsa de precauţie. Am auzit rugi trosnind şi 
rupându-se, crengi scârţâind şi pocnind, am auzit loviturile 
surde pe care le-ar fi făcut paturile de plastic ale unor puşti 
automate M16 ciocnindu-se de trunchiuri când tipii se 
strecurau prin spaţiile înguste dintre copaci. Asta nu era o 
înaintare ordonată. Ăştia nu erau infanterişti de primă 


mână. Mintea mi-a jucat feste, aşa cum mi se întâmplă 
uneori, şi m-am văzut înaintând un memoriu postacţiune, în 
care le criticam conduita. M-am văzut într-o întâlnire la 
Benning, enumerând deficienţele trupelor în faţa unei 
comisii formate din ofiţeri de rang superior. 

Cei trei bărbaţi păreau să se îndrepte către sud, mergând 
paralel cu liziera pădurii, cam la douăzeci de metri de ea. 
Fără discuţie, se întorceau către unul dintre punctele de 
observaţie pe care le descoperisem deja. Nu-i vedeam. Prea 
mulţi copaci. Dar îi auzeam destul de limpede. Erau la o 
distanţă rezonabilă. Urmau acelaşi traseu ca şi mine, la mai 
puţin de treizeci de metri distanţă, în stânga mea. 

M-am răsucit în jurul copacului subţire de care mă 
sprijineam şi am rămas în spatele lor. Nu i-am urmat. 

Nu imediat. Voiam să mă asigur că nu mai veneau şi alţii. 
Nu voiam să mă bag într-o coloană aflată în mişcare. Nu 
voiam să fiu al patrulea ins dintr-o lungă procesiune, cu trei 
tipi în faţă şi nu se ştie câţi în spate. Aşa că am rămas pe 
loc, nemişcat, şi am ciulit urechile. Dar nu i-am auzit decât 
pe cei trei care avansau către sud. Nimic dinspre nord. 
Absolut nimic. Doar sunetele naturii. Vânt, frunze, insecte. 

Cei trei tipi erau singuri. 

Am lăsat zgomotul pe care-l făceau să ajungă la 
aproximativ treizeci de metri distanţă pe cărare, apoi m-am 
luat după ei. Le-am reperat urmele destul de uşor. Se aflau 
pe o potecă ce fusese croită printre tufişuri de trecerea mai 
multor persoane, înainte şi înapoi, de-a lungul câtorva zile. 
Se vedeau pe jos frunze umede, răsucite, şi rămurele rupte. 
Exista o aglomerare a materiei organice pe marginile unei 
poteci de vreo treizeci de centimetri lăţime. Subţire, dar 
vizibilă. Foarte vizibilă, de fapt, în comparaţie cu restul 
solului. Faţă de ce mai văzusem prin alte părţi, poteca aia 
părea o autostradă cu patru benzi de circulaţie. 

I-am urmărit tot drumul. M-am adaptat uşor la ritmul lor 
de mers. Nu-mi făceam griji în privinţa zgomotului, din 
motive logice. Atâta vreme cât eram mai silențios decât 


oricare doi dintre ei, atunci niciunul nu m-ar fi auzit. Şi asta 
nu era greu. De fapt, greu ar fi fost să fac mai multă 
gălăgie. Poate doar trăgând de câteva ori cu puşca în aer şi 
intonând imnul naţional. 

M-am apropiat puţin. Am făcut un sprint şi am ajuns la mai 
puţin de douăzeci de metri de ei. Încă nu aveam contact 
vizual, cu excepţia licăririi trecătoare a unui spate într-o 
uniformă de camuflaj şi a unei sclipiri negre pe care am 
luat-o drept ţeava unei puşti M16. Dar îi auzeam bine. Erau 
trei, cu siguranţă. După voce, unul era mai în vârstă decât 
ceilalţi şi, posibil, liderul grupului. Altul nu spunea prea 
multe, în vreme ce al treilea avea o voce nazală şi vorbea 
precipitat. Încă nu distingeam ce spun, dar ştiam că nu era 
nimic important. Tonul şi ritmul conversaţiei lor îmi 
transmitea clar asta. Erau murmure joase, sarcastice, 
replici şi hohote ocazionale de râs. Doar trei tipi care 
pierdeau vremea. 

N-au cotit spre ultimul dintre cele trei puncte de 
observaţie pe care le văzusem. Au trecut pe lângă el, 
degajaţi, aproape sigur în grup compact. Am auzit mai tare 
glasul primului individ, aruncând peste umăr comentarii 
către ceilalţi doi care mergeau unul lângă altul, în spatele 
lui. Răspunsurile lor abia dacă le auzeam, fiind îndreptate 
în faţă, departe de mine. Dar simţeam în continuare că nu 
se spune nimic important. Erau plictisiţi, poate obosiţi şi 
prinşi într-o activitate de rutină, cu care erau deja 
familiarizați. Nu se aşteptau la nici un pericol iminent şi la 
nici un eveniment neprevăzut. 

Au trecut şi de al doilea punct de observaţie. Au continuat 
să meargă agale către sud, iar eu i-am urmărit, două sute 
de metri de-a lungul cărării, apoi i-am auzit făcând dreapta 
şi înaintând către primul punct de observaţie. Cel 
corespunzător cifrei nouă pe cadranul ceasului. Locul în 
care, aproape sigur, se ascunseseră ucigaşii lui Bruce 
Lindsay. 


Am ajuns în locul în care cotiseră şi am aşteptat acolo, pe 
cărarea principală. I-am auzit oprindu-se la vreo douăzeci 
de metri vest de mine, exact acolo unde fusesem şi eu mai 
înainte, chiar la marginea pădurii, unde se aflau ambalajul 
de ciocolată, mucurile de ţigară şi urmele de paşi. Am 
înaintat către ei: trei metri, cinci, apoi m-am oprit iar. L-am 
auzit pe unul dintre ei râgâind, ceea ce a stârnit hohote de 
râs şi o veselie generală. Am presupus că într-adevăr o 
apucaseră spre miazănoapte pentru a lua masa, iar acum se 
întorseseră la post. L-am auzit pe altul uşurându-se în 
spatele unui copac. Am auzit stropii sărind pe frunzele tari, 
poroase, ce creşteau aproape de solul pădurii. Am auzit 
ţevile puştilor despărţind ramurile aflate la nivelul ochilor, 
în vreme ce ei se uitau către vest, în câmpul deschis care se 
întindea în faţă. Am auzit fâşâitul şi pocnetul unei brichete 
Zippo şi, o clipă mai târziu, am simţit miros de tutun. 

Am tras adânc aer în piept şi am înaintat, mai aproape, tot 
mai aproape, la stânga şi la dreapta printre copaci, încă 
cinci metri, apoi şase, apoi şapte, cu cotul stâng înainte, 
apoi cu dreptul, croindu-mi drum prin spaţiul îngust, cu 
puşca Winchester aţintită în faţa mea. Cei trei tipi habar n- 
aveau că eram acolo. Îi simţeam în faţa mea, neştiutori, 
nemişcaţi, privind înainte tăcuţi, făcându-se comozi, 
pierzându-şi treptat entuziasmul de după pauza de prânz. 
Mi-am ţinut respiraţia şi am înaintat spre următorul copac, 
în linişte, apoi am trecut la altul, am făcut un salt spre 
următorul şi, în cele din urmă, am ajuns să-i văd limpede 
pentru prima dată. 

Şi nu aveam nici cea mai vagă idee la ce mă uitam. 

Erau trei bărbaţi, aşa cum mi-am imaginat. Se aflau la nici 
cinci metri de mine. Lăţimea unei camere. Toţi stăteau cu 
spatele. Unul era cărunt şi greoi. Purta nişte pantaloni 
soldăţeşti oliv-cafenii de pe vremea Vietnamului. Îi veneau 
prea strâmţi. Avea o puşcă M16 şi mai zăream patul unui 
pistol Beretta M9 semiautomat, într-un toc prins de 
cureaua lui. O armă de 9 milimetri. Distribuită în mod 


obişnuit în rândul armatei Statelor Unite, la fel ca şi puşca 
M16. Tipul era încălţat cu nişte cizme vechi de paraşutist şi 
nu purta nimic pe cap. 

Al doilea individ era mai tânăr şi ceva mai înalt, dar nu cu 
mult mai slab. Avea părul de culoarea nisipului şi purta o 
pereche de pantaloni despre care eram sigur că făceau 
parte din uniforma de luptă a Italiei. Asemănători cu ai 
noştri, şi totuşi diferiţi. Mai bine croiţi. Ţinea de mâner o 
puşcă M16. Era dreptaci. Nu avea o a doua armă. Era 
încălţat cu tenişi negri. Nu avea cască. Căra un mic rucsac 
cu un model de camuflaj care nu se potrivea. 

Al treilea tip purta o uniformă de luptă americană din 
1980, cu un model de camuflaj tipic pentru zonele de 
pădure. Nu era gras. Nici pe departe. Mic de statură. În jur 
de un metru şaizeci şi cinci şi şaizeci de kilograme. Suplu şi 
viguros, sărăcăcios şi nervos. Şi el avea o puşcă MI6, 
pantofi de civil în picioare, fără cască, fără armă la şold. El 
era fumătorul. Ţinea o ţigară aprinsă între degetul mare şi 
arătătorul mâinii stângi. 

La început, uniforma italienească m-a făcut să mă întreb 
dacă nu cumva făceau parte din vreun soi de echipă NATO 
ciudată. Dar pantalonii stil Vietnam ai primului individ nu se 
potriveau cu nici un scenariu din 1997, oricât de încâlcită 
ar fi fost politica internaţională pe vremea aia, aşa cum nu 
se potriveau nici pantofii de stradă ai celui de-al treilea, nici 
lipsa căştilor şi a prânzului la pachet, nici comportamentul 
lor total neprofesionist. Nu ştiam ce erau. Mintea mea 
trecea în revistă posibilităţi aleatorii aşa cum un panou 
electronic trece în revistă zborurile de pe un aeroport. Mă 
miram aproape că nu auzeau fâşâitul şi păcăniturile din 
capul meu. 

M-am uitat iar la ei, de la stânga la dreapta, apoi de la 
dreapta la stânga. 

Nu-mi puteam da seama. 

Apoi, în sfârşit, am priceput: erau amatori. 


Îi găseai în pădurile din Mississippi, de pe lângă Tennessee 
şi Alabama. Miliţii civile. Aşa-zişi soldaţi. Bărbaţi cărora le 
place să alerge înarmaţi printre copaci, spunând că apără 
cine ştie ce chestie vitală. Oameni dornici să stea la palavre 
în magazinele care vând stocurile excedentare, imediat 
după ce şi-au cumpărat cu toptanul vechi pantaloni de luptă 
şi uniforme italieneşti. 

Şi bărbaţi cărora le place să-şi cumpere armele din 
magazinele rurale de specialitate. De la anumite magazine 
rurale de specialitate. Pentru că anumite magazine rurale 
de specialitate se află pe lângă baze militare şi, astfel, unele 
dintre ele au câteva oferte speciale pe sub tejghea. Nu e 
nevoie decât de cineva din interior şi, credeţi-mă, 
întotdeauna se găseşte cineva din interior. Un flux continuu 
de M16, pistoale Beretta şi nu numai este înregistrat în 
fiecare an ca pierdut, avariat sau inutilizabil, drept pentru 
care este distrus. Doar că asta nu se mai întâmplă. 
Armamentul este scos pe uşa din dos în toiul nopţii şi, o oră 
mai târziu, se află sub tejgheaua magazinului de arme şi 
muniții. 

Arestasem mulţi oameni, deseori în grupuri mai mari 
decât cel aflat în faţa mea, dar niciodată nu m-am priceput 
foarte bine la asta. Cele mai bune arestări se bazează pe 
ameninţări zgomotoase, iar eu mă intimidez puţin dacă 
trebuie să fac scandal. Prefer să le aplic cât mai devreme un 
pumn ca din senin, ca să le închid gura de la bun început. 
Numai că şi somaţia „stai pe loc”, mă jenează oarecum. 
Cuvintele îmi ies uşor ezitante. Aproape ca o rugăminte. 

Dar aveam la mine cea mai bună piedică în calea 
conversaţiei inventată vreodată: o armă cu pompă. Cu 
preţul unui cartuş neexplodat, puteam să produc acel sunet 
care i-ar face să îngheţe pe oricare trei oameni din oricare 
trei colţuri ale lumii. 

Cel mai intimidant zgomot auzit vreodată. 

Armarea puştii. 


Cartuşul scos afară a căzut peste frunzele de la picioarele 
mele, iar cei trei tipi au înţepenit. 

— Acum, puştile se aruncă la pământ. 

Voce normală, ton normal. 

Tipul cu părul de culoarea nisipului a fost primul care şi-a 
aruncat arma. A fost al naibii de rapid. L-a urmat cel mai în 
vârstă, iar ultimul a fost cel mărunt de statură. 

— Acum, staţi nemişcaţi, am spus eu. Nu-mi daţi un motiv. 

Voce normală, ton normal. 

Au rămas nemişcaţi. Au ridicat uşor braţele, depărtându-le 
încet de corp, şi au rămas în această poziţie, răsfirându-şi 
uşor degetele. Fără îndoială, îşi răsfiraseră şi degetele de la 
picioare, în cizme, pantofi şi tenişi. Orice, numai să pară 
neînarmaţi şi câtuşi de puţin periculoşi. 

— Acum, faceţi trei paşi mari în spate. 

Toţi trei s-au conformat, făcând nişte paşi împiedicaţi, 
exagerat de mari şi ajungând la o distanţă mai mare decât 
înălţimea unui stat de om faţă de puştile lor. 

— lar acum, vă întoarceţi. 

Nu-l mai văzusem pe niciunul dintre ei până atunci. După 
răsucirea lentă, cel mai bătrân ajunsese să stea cu faţa 
către mine, la stânga. Îmi era complet necunoscut. Un 
individ oarecare, cam buhăit şi obosit. Cel din mijloc era 
tipul cu părul de culoarea nisipului. Arăâta aşa cum ar fi 
arătat şi cel mai în vârstă, dacă ar fi crescut cu vreo 
douăzeci de ani mai târziu şi în condiţii mai bune. Un tip 
oarecare, puţin mai blând şi mai civilizat. Cel de-al treilea 
era diferit. Era rezultatul a patru generaţii de mâncători de 
veveriţe. Mai isteţ decât un şobolan, mai puternic decât o 
capră şi mai agitat decât amândoi la un loc. 

Mi-am potrivit patul puştii Winchester la subraţul drept, 
mi-am tras în spate cotul şi am ţinut arma cu o singură 
mână. Am aţintit-o, nu tocmai perfect, către tipii din 
dreapta. Dar, la urma urmei, era o puşcă de 18,5 milimetri. 
Nu trebuia să ţintesc perfect. 


Braţul stâng l-am folosit pentru a mă ajuta în comunicare. 
M-am uitat la cel mai bătrân şi am spus: 

— Acum, urmează partea în care tu îţi scoţi arma de la 
şold şi mi-o dai. 

N-a reacţionat. 

— Şi uite cum o să faci. O s-o scoţi din toc cu arătătorul şi 
degetul mare, apoi o s-o apuci, o s-o răsuceşti în mână şi o 
s-o îndrepţi către tine, OK? 

Nici un răspuns. 

— Ca premiu de consolare, te împuşc în picioare. 

Voce normală, ton normal. 

Nici o reacţie. Nu la început. Mă gândeam să mai irosesc 
un cartuş şi să armez iar puşca, dar până la urmă n-a mai 
fost nevoie. Bătrânul nu era vreun erou. S-a mai gândit 
puţin, apoia trecut la treabă. A executat figura cu 
arătătorul şi degetul mare, a răsucit arma în mână, apoi şi-a 
lipit ţeava de burtă. 

— Acum, găseşte piedica şi trage-o. 

Lucru greu de făcut cu arma ţinută invers, dar tipula 
reuşit. 

— Ţine ţeava cu degetul mare şi primele două degete. 
Eliberează-ţi inelarul. Acum, pune-l înapoi pe garda 
trăgaciului. Chiar acolo. Apasă în spate pe trăgaci. 

Tipul a făcut ce i-am cerut. 

— Acum zi, ce-ai înţeles? 

N-a răspuns. 

— Îţi zic eu: la cel mai mic semn de ripostă, primeşti un 
glonţ în stomac. Asta ai înţeles. Orice fel de ripostă. Da? 
Pricepi? 

Tipul a dat din cap că da. 

— Acum, mişcă-ţi braţul şi întinde arma către mine. Încet 
şi cu grijă. Păstreaz-o tot timpul pe aceeaşi linie. Ţine-o 
îndreptată direct către tine. Rămâi cu inelarul lipit de 
trăgaci. 

Individul s-a executat. A dus arma la vreo câteva zeci de 
centimetri de centrul lui de greutate, iar eu am intervenit şi 


i-am luat-o. Pur şi simplu i-am smuls-o din mână, cât mai 
blând cu putinţă. M-am retras, el şi-a coborât braţul, iar eu 
am făcut schimb. Puşca Winchester a ajuns în stânga, iar cu 
dreapta ţineam Beretta. 

Am răsuflat uşurat. 

Şi am zâmbit. 

Trei prizonieri capturați şi dezarmaţi, totul fără un singur 
foc de armă. 

M-am uitat la tipul mai în vârstă şi l-am întrebat: 

— Cine sunteţi voi? 

A înghiţit în sec de două ori, de parcă i-ar fi rămas un os în 
gât, apoi a spus: 

— Ne aflăm în misiune şi e genul de misiune de care civilii 
ar trebui să se ţină la distanţă, dacă ştiu ce-i bine pentru ei. 

— Civilii, spre deosebire de cine? 

— Spre deosebire de personalul militar. 

— Voi sunteţi personal militar? 

— Da, suntem, a răspuns bătrânul. 

— Ba nu, nu sunteţi, am replicat eu. Sunteţi o adunătură 
de gunoaie prefăcute. 

— E o misiune autorizată. 

— Autorizată de cine? 

— De comandantul nostru. 

— Şi pe el cine l-a autorizat? 

Tipul a început să se bâlbâie. De vreo câteva ori a dat să 
vorbească, apoi s-a oprit. Am încrucişat ţeava puştii cu 
Beretta, îndreptând-o pe cea din urmă direct către el. Nu 
eram sigur că funcţiona. Niciodată nu am încredere într-o 
armă cu care n-am tras eu însumi. Dar mi se părea în 
regulă şi cântărea cât trebuia. Piedica era trasă. De asta 
eram sigur. lar tipul a tresărit destul de tare. El ar fi trebuit 
să ştie mai bine ca oricine dacă arma funcţiona sau nu. 
Pentru că era a lui. Mi-am lipit degetul de trăgaci, iar el mi- 
a remarcat gestul. Dar tot n-a spus nimic. 

Atunci a intervenit individul cu părul de culoarea nisipului. 
Cel blând. 


— Nu ştie cine a autorizat misiunea şi îi e prea ruşine să 
recunoască. Din cauza asta nu spune nimic. Nu-ţi dai 
seama? 

— Ar prefera să fie împuşcat decât să se facă de ruşine? 

— Niciunul dintre noi nu ştie cine şi ce a autorizat. De ce 
am şti? 

— De unde sunteţi? 

— Mai întâi spune-mi cine eşti tu. 

— Sunt ofiţer în armata Statelor Unite, am răspuns eu. 
Ceea ce înseamnă că, dacă aşa-zisa voastră misiune a fost 
autorizată de armată, atunci ar trebui ca, în momentul de 
faţă, să fiţi sub comanda mea, eu fiind ofiţerul de rang 
superior prezent. Corect? Ar fi logic, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— De unde sunteţi? 

— Tennessee, a spus tipul. Suntem Cetăţenii Liberi din 
Tennessee. 

— Mie nu-mi păreţi chiar atât de liberi, am replicat eu. 
Acum, sunteţi mai degrabă reţinuţi. 

Nici un răspuns. 

— De ce aţi venit aici? 

— Am prins de veste. 

— Ce veste? 

— Că e nevoie de noi aici. 

— Câţi aţi venit? 

— Suntem şaizeci. 

— Douăzeci de echipe pentru cincizeci de kilometri? 

— Da, domnule. 

— Ce instrucţiuni vi s-au dat când aţi ajuns aici? 

— Ni s-a spus să-i ţinem departe pe oameni. 

— De ce? 

— Pentru că era momentul să intervenim şi să ajutăm 
armata naţională. Asta e datoria oricărui patriot. 

— De ce avea nevoie armata naţională de ajutorul vostru? 

— Nu ni s-a spus de ce. 

— Regulile de utilizare a forţei? 


— Trebuia să-i ţinem pe oameni la distanţă, prin orice 
mijloace. 

— Voi l-aţi omorât pe puştiul ăla azi-dimineaţă? 

O lungă tăcere, nesfârşită. 

Apoi piticul din dreapta mea a vorbit. 

— Te referi la băiatul negru? 

— Misiunea e pe deplin autorizată, a insistat bătrânul. 

— Da, mă refer la adolescentul afro-american. 

Tipul cu părul de culoarea nisipului s-a uitat disperat la 
amicii lui. Mai întâi la unul, apoi la celălalt. Cu mişcări 
rapide ale capului. 

— Niciunul dintre noi n-ar trebui să răspundă la întrebări 
pe tema asta. 

— Cel puţin unul dintre voi ar trebui s-o facă, am subliniat 
eu. 

— Misiunea asta e pe deplin autorizată la cel mai înalt 
nivel posibil, a intervenit din nou bătrânul. Nu există nivel 
mai înalt decât cel care a autorizat misiunea asta. Oricine ai 
fi, domnule, faci o mare greşeală. 

— Taci din gură! am strigat eu. 

Tipul cu părul de culoarea nisipului s-a uitat drept la pitic 
şi i-a spus: 

— Nu scoate o vorbă. 

L-am privit şi eu pe mărunţel şi i-am zis: 

— Spune ce vrei. Oricum, nimeni n-o să te creadă. Ioată 
lumea ştie că o fetiţă ca tine e aici doar pentru adrenalină. 

Apoi m-am întors spre bătrân. 

— Eu l-am împuşcat pe negru, a mărturisit piticul. 

Am revenit la el. 

— De ce? 

— Avea un comportament agresiv. 

Am clătinat din cap: 

— Am văzut cadavrul. Glonţul l-a nimerit sus, pe interiorul 
braţului. Părerea mea e că ţinea mâinile ridicate. Cred că se 
preda. 

Piticul a pufnit dispreţuitor şi a zis: 


— Bănuiesc că s-ar fi putut interpreta şi aşa. 

Am descrucişat Winchesterul şi Beretta. Am ridicat 
pistolul. L-am îndreptat către faţa pigmeului. 

— Povesteşte-mi despre ziua de ieri. 

S-a uitat fix la mine. În ochii lui mici de şobolan se vedea 
că îşi făcea socoteala. 

— leri eram la nord de aici. 

— Şi? 

— Cred că s-ar putea spune că în sezonul ăsta am nimerit 
doi din doi. 

— Cine a pus bandajul? 

Tipul cu părul de culoarea nisipului a răspuns: 

— Eu. A fost un accident. Noi doar îndeplineam nişte 
ordine. 

M-am întors iar către pitic şi i-am zis: 

— Mai povesteşte-mi. Despre cum ai ţintit tu un băiat de 
şaisprezece ani care se preda. 

Mi-am mutat cătarea cu un centimetru mai sus. Fix spre 
centrul frunţii lui. 

Tipul a rânjit şi a răspuns: 

— Presupun că s-ar putea să ne fi făcut cu mâna. 

Am apăsat pe trăgaci. 

Pistolul a funcţionat bine. Foarte bine. Întocmai cum 
trebuia. Sunetul a trosnit, a şuierat şi s-a rostogolit. Păsările 
şi-au luat zborul către cer. Tubul cartuşului a ţâşnit, a 
ricoşat într-un copac şi m-a lovit tare în coapsă. Capul 
piticului s-a despicat, a stropit frunzele din spatele lui, iar el 
s-a prăbuşit pe verticală, cu fundul lui osos pe călcâie, apoi 
a tresărit uşor şi s-a prăvălit în acea îngrămădeală de oase 
pe care o pot produce doar cei care au suferit recent o 
moarte violentă. 

Am aşteptat ca sunetul să se risipească şi să-mi revină 
auzul, apoi m-am uitat la cei doi supraviețuitori, spunându- 
le: 

— Aşa-zisa voastră misiune tocmai s-a încheiat. Din clipa 
asta. lar Cetăţenii Liberi din lennessee tocmai au fost 


trecuţi în rezervă. Din clipa asta. Acum nu mai au absolut 
nici o treabă. Voi doi luaţi-o la picior şi răspândiţi vestea. 
Aveţi la dispoziţie treizeci de minute să vă căraţi fundurile 
alea jalnice afară din pădurea mea. Aveţi o oră să părăsiţi 
complet statul. Toţi cincizeci şi nouă. Dacă vă mişcaţi puţin 
mai încet de atât, o să trimit o trupă de infanterie după voi. 
Acum, ştergeţi-o! 

Pentru o clipă, cei doi supraviețuitori au rămas pur şi 
simplu pe loc, nemişcaţi, palizi, şocaţi şi înspăimântați. Apoi 
şi-au venit în fire. Şi au luat-o la fugă. Chiar s-au grăbit. I- 
am ascultat îndepărtându-se până când sunetul s-a pierdut 
în zare. A durat ceva, dar până la urmă au dispărut şi am 
ştiut că nu se vor mai întoarce. Avuseseră o victimă şi nu 
aveau nici un chef de aşa ceva. Eram sigur că aveau să-l 
transforme pe tip într-un martir, dar la fel de sigur eram că 
aveau să se străduiască să nu-i împărtăşească soarta 
glorioasă. Sângele şi creierii împrăştiaţi sunt realităţi, iar 
realităţile sunt musafiri nepoftiţi în lumea fanteziei. 

Am tras piedica pistolului şi l-am băgat în buzunarul 
pantalonilor. Mi-am scos cămaşa de sub betelie şi am lăsat-o 
să atârne pentru a-l acoperi. Apoi m-am întors pe unde 
venisem, punând mai întâi un umăr în faţă, apoi pe celălalt, 
în vreme ce mă strecuram printre copaci, ţinând puşca 
perfect perpendiculară în faţa mea. 

Elizabeth Deveraux mă aştepta exact unde mă lăsase, 
chiar lângă maşina ei, la nici doi metri de linia copacilor. Am 
ieşit din pădure drept în faţa ei, iar ea aproape că a sărit în 
sus de bucurie, dar apoi s-a adunat destul de repede. Am 
bănuit că nu voia să mă insulte manifestându-şi 
surprinderea că reuşisem. Sau nu voia să-şi trădeze 
îngrijorarea. Sau ambele. Am sărutat-o pe buze şi i-am 
înapoiat puşca, iar ea m-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era un soi de comitet al cetăţenilor din Tennessee. Un 
fel de miliţie de mântuială formată din amatori înapoiaţi. 
Acum pleacă. 


— Am auzit o împuşcătură. 

— Unul dintre ei a fost copleşit de regrete şi s-a sinucis. 

— Avea ce regreta? 

— Mai multe decât majoritatea oamenilor. 

— Cine i-a adus aici? 

— Asta-i marea întrebare, nu-i aşa? 

I-am restituit muniţia de rezervă pe care o mai aveam prin 
buzunare. M-a rugat s-o pun la loc în portbagaj. Apoi am 
condus înapoi spre oraş. Noua mea Beretta m-a împuns tot 
drumul în coapsă şi în stomac. Am traversat jumătatea 
neagră a oraşului Carter Crossing, apoi am săltat peste linia 
de cale ferată şi ne-am oprit în parcarea din faţa biroului 
şerifului. Baza lui Deveraux. Siguranţă deplină. 

— Du-te şi bea o cafea. Mă întorc repede, mi-a spus ea. 

— Unde te duci? 

— Trebuie să-i dau doamnei Lindsay vestea despre fiul ei. 

— N-o să fie uşor. 

— Nu, n-o să fie. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu, a spus ea. Nu s-ar cuveni. 

Am urmărit-o îndepărtându-se cu maşina, apoi am pornit-o 
către local ca să beau o cafea. Şi să dau un telefon. Am pus 
cana la îndemână, pe masa recepţionerei, şi am format 
numărul de la biroul lui Stan Lowrey. A răspuns chiar el. 

— Încă mai eşti acolo. Încă mai ai o slujbă. Nu-mi vine să 
cred. 

— Se învecheşte poanta, Reacher. 

— Cândva o să priveşti în urmă şi o să-ţi aminteşti de ea ca 
de cenuşa unor vremuri mai fericite. 

— Ce vrei? 

— De la viaţă în general? Grea întrebare. 

— De la mine. 

— Vreau multe lucruri de la tine, am răspuns eu. Mai 
precis, vreau să verifici câteva nume pentru mine. În orice 
bază de date pe care o poţi găsi. Mai ales în cele civile, 
incluzând angajaţii guvernamentali. Sună la poliţia din 


Washington şi încercă să-i faci să ne ajute. Şi la FBI, dacă e 
cineva pe acolo care încă mai stă de vorbă cu tine. 

— Pe cale oficială sau pe şest? 

— Pe şest, categoric. 

— Care sunt numele? 

— Janice May Chapman. 

— Asta-i femeia moartă, nu? 

— Una dintre ele. 

— Şi? 

— Audrey Shaw. 

— Ea cine e? 

— Nu ştiu. De-asta vreau s-o verifici. 

— Ce legătură are? 

— E o treabă nelămurită, legată de o altă treabă 
nelămurită. 

— Audrey Shaw, a repetat el rar, ca şi cum şi-ar fi notat 
numele în carneţel. 

Apoi m-a întrebat: 

— Altceva? 

— Cât de departe e biroul lui Garber de al tău? 

— E de cealaltă parte a scărilor. 

— Trebuie să vorbesc cu el la telefon. Aşa că apucă-l de 
gulerul ăla vechi şi zdrenţăros şi târăşte-l până la tine. 

— De ce nu-l suni direct? 

— Pentru că îl vreau pe linia ta, nu pe a lui. 

Nici un răspuns, cu excepţia unui păcănit în momentul în 
care a pus receptorul pe birou, un mormăit în timp ce se 
ridica şi un fâsâit când perna de pe scaunul lui şi-a 
recăpătat forma iniţială. Apoi tăcere. O pauză scumpă, 
având în vedere că eram la un telefon public. Am mai băgat 
o monedă de douăzeci şi cinci de cenți şi am aşteptat. Au 
trecut minute întregi. Am început să-l bănuiesc pe Garber 
că se ascunde. Că refuză să vină. Dar apoi am auzit cum 
receptorul este ridicat de pe birou, şi o voce familiară m-a 
întrebat: 

— Ce dracu' mai vrei acum? 


— Vreau să stau de vorbă cu tine, am spus. 

— Atunci, sună-mă. În ziua de azi avem telefoane în fiecare 
birou. Şi interioare. 

— "Ţi se ascultă telefonul. Cred că e destul de evident, nu? 
Eşti un pion în treaba asta, la fel ca şi mine. Aşadar, linia 
altuia e mai sigură. 

Garber a tăcut pentru câteva clipe. 

— Posibil, a spus. Ce ai pentru mine? 

— Soldaţii din afara gardului de la Kelham erau o echipă 
neoficială. O miliţie a cetăţenilor locali. Parte a unei reţele 
ciudate de patrioţi adevăraţi. Se pare că se aflau aici ca să 
apere armata de hărţuiri nejustificate. 

— Păi... ăsta-i Mississippi, a spus el. La ce te aşteptai? 

— De fapt, erau din Tennessee, am zis eu. Şi n-ai priceput 
ideea. Nu se aflau aici din pură întâmplare. Nu erau în 
trecere prin zonă pentru că aşa li s-a năzărit. Nu veniseră 
în vacanţă. Au fost trimişi aici. Au un contact pe undeva 
care a ştiut exact când, unde, cum şi de ce va fi nevoie de ei. 
Cine ar putea deţine asemenea informaţii? 

— Cineva care a avut toate datele de la bun început. 

— Şi unde am putea găsi o asemenea persoană? 

— Undeva foarte sus. 

— De acord, am spus. Îţi vine în minte vreun nume? 

— Niciunul. 

— Eşti sigur? Trebuie să mă pui la curent, dacă poţi. 

— Sunt sigur. Ştii deja tot atât ca şi mine. 

— OK, întoarce-te în biroul tău. Peste cinci minute o să te 
sun. Poţi să ignori ce o să spun pentru că n-o să fie prea 
important. Dar rămâi pe linie îndeajuns de mult încât să 
permiţi casetofoanelor să pornească. 

— Stai, a spus Garber. Trebuie să-ţi zic ceva. 

— Cum ar fi? 

— Noutăţi de la infanteria marină. 

— Ce fel de noutăţi? 

— E o problemă cu Elizabeth Deveraux. 

— Ce fel de problemă? 


— Încă nu ştiu. Ăştia se lasă greu. Fac mare caz în legătură 
cu accesul. Se pare că dosarul în care apare numele ei e nu 
ştiu ce chestie supertoxică. Cea mai strictă categorie, cea 
mai mare problemă din lume şi alte rahaturi din astea. Dar 
umblă vorba prin târg că a existat un mare scandal acum 
vreo cinci ani. Legenda zice că Deveraux ar fi concediat un 
alt poliţist militar din infanteria marină fără nici un motiv. 
Se zvoneşte că din cauza geloziei. 

— Acum cinci ani înseamnă cu trei ani înainte să plece. A 
fost trecută în rezervă fără privare de drepturi? 

— Da. 

— Despărţire voluntară sau involuntară? 

— Voluntară. 

— Atunci, nu e nimic, am spus. Nu-ţi face griji. 

— Nu gândeşti cu partea corpului care trebuie, Reacher. 

— Cinci minute, am zis. Întoarce-te în biroul tău. 

Chelneriţa mi-a umplut din nou cana şi am băut mare 
parte din cafeaua proaspătă în vreme ce număram în minte 
cele trei sute de secunde. Apoi m-am întors la telefon şi am 
format direct numărul lui Garber. Mi-a răspuns imediat, iar 
eu am început: 

— Domnule, sunt maiorul Reacher, raportez din 
Mississippi. Mă auziţi? 

— Clar şi răspicat, a spus Garber. 

— Am numele persoanei care le-a ordonat Cetăţenilor 
Liberi din Tennessee să se prezinte la Kelham. Ordinul 
acesta a devenit parte a unei conspirații criminale având în 
vedere că a dus la două asasinate şi la două acte de 
violenţă. Poimâine am o întâlnire la Pentagon pe care 
trebuie s-o onorez şi imediat după aceea mă voi întoarce la 
bază şi, din acel moment, voi implica serviciul juridic militar. 

Garber era pe fază. S-a prins repede, jucându-şi rolul 
foarte bine. 

— Cine e persoana în cauză? m-a întrebat el. 

— Dacă nu vă supăraţi, în următoarele patruzeci şi opt de 
ore o să ţin asta doar pentru mine. 


— Am înţeles, a spus Garber. 

La sfârşitul convorbirii, am pus telefonul în furcă, apoi am 
format un alt număr. Cabinetul colonelului John James 
Frazer, aflat în inima Pentagonului. Tipul de la Biroul de 
Relaţii cu Senatul. Am dat peste secretarul lui şi am stabilit 
o întâlnire cu el peste două zile, la ora douăsprezece, în 
biroul lui. N-am spus de ce pentru că nu puteam. Nu avem 
nici un motiv concret. Trebuia doar să mă aflu undeva în 
clădirea aia enormă. Ca momeala în undiţă. 

Apoi m-am aşezat la masă şi am aşteptat-o pe Deveraux. O 
femeie cu un asemenea apetit nu avea să întârzie prea 
mult. 

Deveraux a intrat în local o jumătate de oră mai târziu, 
palidă şi trasă la faţă. Să fii mesagerul morţii nu e niciodată 
plăcut. Mai ales când fulgerul loveşte a doua oară în acelaşi 
loc, asupra unei mame care era deja furioasă. Dar toate 
astea fac parte din meserie. Rudele îndurerate sunt 
întotdeauna furioase. De ce n-ar fi? 

Deveraux s-a aşezat şi a oftat adânc. 

— A fost rău? am întrebat. 

A dat din cap că da. 

— Îngrozitor. N-o să mă mai voteze niciodată, asta-i sigur. 
Cred că dacă aş fi avut casă, i-ar fi dat foc. Dacă aş fi avut 
câine, mi l-ar fi otrăvit. 

— N-o poţi condamna, am zis eu. Doi din doi. 

— În curând o să fie trei din trei. Femeia aia o să facă o 
plimbare la miezul nopţii pe şinele de tren. Garantat. 
Probabil în mai puţin de o săptămână. 

— S-a mai întâmplat asta? 

— Nu de multe ori. Dar trenul trece întotdeauna pe acolo, 
o dată pe noapte. Amintind că există o scăpare dacă ai 
nevoie de una. 

N-am spus nimic. Voiam să-mi amintesc de marfarul de la 
miezul nopţii într-un context mai plăcut. 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, dar n-am s-o fac, mi-a spus 
ea. 


— Ce întrebare? 

— Cine i-a trimis pe idioţii ăia în pădure? 

— De ce să nu întrebi? 

— Păi, presupun că sunt o grămadă de chestii aici, toate 
legate cumva între ele. Vreo criză uriaşă în interiorul 
unităţii. Un răspuns pe jumătate n-ar avea nici un rost. Ar 
trebui să-mi spui tot. Şi nu vreau să-ţi cer asta. 

— N-aş putea să-ţi spun totul nici dacă aş vrea. Nu ştiu nici 
eu. Dacă aş şti totul, n-aş mai fi aici. Treaba ar fi terminată. 
Aş fi înapoi la post, ocupându-mă de următoarea sarcină. 

— Aştepţi cu nerăbdare asta? 

— Încerci marea cu degetul? 

— Nu, întrebam doar. Nu uita că şi eu am trecut prin asta. 
Mai devreme sau mai târziu, toţi ajungem la momentul în 
care se dă stingerea. Mă întreb dacă ţie ţi s-a întâmplat 
deja. Sau dacă urmează să ţi se întâmple. 

— Nu, nu prea vreau să mă întorc la post. Dar are legătură 
mai degrabă cu sexul, decât cu munca. 

Ea a zâmbit. 

— Aşadar, cine i-a trimis pe idioţii ăia în pădure? 

— Nu ştiu, am spus. Ar putea fi mai mulţi oameni. Kelham 
e un borcan cu dulceaţă la fel ca oricare altul şi sunt o 
groază de indivizi care şi-au vârât degetele în el. O 
grămadă de sponsori, de interese. Unele dintre ele 
profesionale, altele personale. Poate cinci sau şase dintre 
ele trec testul nebuniei. Ceea ce înseamnă că sunt cinci sau 
şase lanţuri ierarhice diferite care se termină undeva cu 
cinci sau şase ofiţeri de rang „foarte superior”. Oricare 
dintre ei s-ar putea simţi suficient de ameninţat încât să 
pună la cale o şmecherie ca asta. Şi oricare dintre ei ar fi 
capabil s-o facă. În armata asta nu ajungi ofiţer de rang 
„foarte superior” fiind un tip de treabă. 

— Cine sunt cei cinci sau şase? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Nu e lumea mea. De la 
înălţimea lor, eu sunt doar un pifan de rând. Invizibil de la 
clasa întâi. 


— Dar o să le vii de hac. 

— Sigur că o să le vin de hac. 

— Când? 

— Poimâine, sper. Trebuie să mă duc la Washington. Poate 
doar pentru o noapte. 

— De ce? 

— Am intrat pe o linie telefonică despre care ştiam că e 
ascultată şi am spus că am un nume. Aşa că acum trebuie să 
mă duc, să mă învârt pe-acolo, să intru în joc şi să văd ce 
iese din ascunzătoare. 

— Ai devenit momeală? 

— E ca o teorie a relativităţii. E acelaşi lucru dacă mă duc 
eu la ei sau vin ei la mine. 

— Mai ales când nici măcar nu ştii cine sunt ei, cu atât mai 
puţin care e vinovatul. 

N-am spus nimic. 

— Sunt de acord, a reluat ea. E vremea să scuturi copacul. 
Dacă vrei să te asiguri că plita e încinsă, uneori singura cale 
de a afla e să pui mâna pe ea. 

— Tu trebuie să fi fost un poliţist destul de bun. 

— Sunt încă. 

— Pentru tine când s-a dat stingerea? Mă refer la 
infanteria marină. Când a încetat să-ţi mai placă? 

— Cam în punctul în care te afli tu acum, a răspuns ea. Ani 
la rând iei în râs lucrurile mărunte, dar ele devin atât de 
frecvente şi de rapide încât, în cele din urmă, îţi dai seama 
că şi o avalanşă e făcută din lucruri mărunte. Fulgi de 
zăpadă, nu? Ce poate fi mai mărunt de atât? Brusc, 
realizezi că lucrurile mărunte sunt probleme mari. 

— N-a existat o chestie anume? 

— Nu, am trecut cu bine. Niciodată n-am avut probleme. 

— Cum aşa, niciodată în şaisprezece ani? 

— Am avut nişte piedici minore pe ici, pe colo. O dată sau 
de două ori am ieşit cu tipul nepotrivit. Dar nimic care să 
merite discutat. Până la urmă, am ajuns subofițer 5, ceea ce 
reprezintă nivelul maxim pentru unii dintre noi. 


— Te-ai descurcat bine. 

— Nu-i rău pentru o ţărăncuţă din Carter Crossing. 

— Nu-i rău deloc. 

— Când pleci? m-a întrebat ea. 

— Mâine-dimineaţă, cred. O să-mi pierd toată ziua pe 
drum. 

— O să-l pun pe Pellegrino să te ducă până în Memphis cu 
maşina. 

— Nu-i nevoie, am spus. 

— Acceptă de dragul meu, a zis ea. Aş vrea să-l scot pe 
Pellegrino din ţinut cât mai des posibil. Poate şi-o distruge 
maşina şi o omori un pieton în vreo altă jurisdicție. 

— A mai făcut asta şi aici? 

— Aici nu avem pietoni. E un oraş foarte liniştit. Acum mai 
liniştit ca niciodată. 

— Din cauza celor de la Kelham? 

— Locul ăsta e pe moarte, Reacher. Avem nevoie să se 
redeschidă baza. Şi repede. 

— Poate că o să fac ceva progrese la Washington. 

— Sper, a zis ea. 

— Acum, ar trebui să luăm prânzul. 

— Pentru asta am venit. 

La prânz, felul principal al lui Deverausx a fost plăcinta cu 
carne de pui. Am comandat două porţii şi ajunseserăm la 
jumătate când a intrat bătrânul cuplu de la hotel. Femeia 
avea o carte, iar bărbatul, un ziar. Un popas de rutină, ca şi 
cina. Moşul m-a văzut şi a făcut un ocol pe la masa noastră. 
Mi-a spus că tocmai m-a căutat fratele soţiei mele. Ceva 
foarte urgent. Pentru o clipă, am părut complet derutat. 
Tipul trebuie să fi crezut că nevastă-mea provine dintr-o 
familie foarte numeroasă. 

— Cumnatul dumneavoastră Stanley, a spus el. 

— OK, am răspuns. Mersi. 

Bătrânul s-a îndepărtat târşâindu-şi picioarele, iar eu i-am 
explicat lui Deveraux: 


— Maiorul Stan Lowrey. Un prieten de-al meu. El şi cu 
mine am fost trimişi provizoriu în acelaşi loc, pentru câteva 
săptămâni. 

Deveraux a zâmbit. 

— Cred că s-a dat verdictul. Puşcaşii marini sunt şi 
comedianţi mai pricepuţi. 

Am început din nou să mănânc, dar ea a spus: 

— Dacă e foarte urgent, ar trebui să-l suni, nu crezi? 

Am pus jos furculiţa. 

— Probabil, am răspuns. Dar să nu-mi mănânci plăcinta. 

M-am întors pentru a treia oară la telefon şi am format 
numărul. Lowrey a răspuns după primul ţârâit şi m-a 
întrebat: 

— Stiai jos? 

— Nu, stau în picioare. Sunt la un telefon public dintr-un 
restaurant. 

— Atunci, ţine-te bine. Am o poveste pentru tine. Despre o 
fată pe nume Audrey. 

M-am sprijinit de peretele de lângă telefon. Nu pentru că 
îmi făceam neapărat griji că aveam să mă prăbuşesc din 
pricina şocului. Ci pentru că poveştile lui Lowrey sunt, de 
obicei, foarte lungi. Se crede narator. Şi îi plac informaţiile 
de fond. Şi contextele. Informaţiile de fond foarte detaliate 
şi contextele explorate în profunzime. În mod normal, 
urmăreşte firul logic până într-un punct de origine, chiar 
înainte ca vaporii de gaz proveniţi din rămăşiţele aleatorii 
ale Universului să se fi reunit din întâmplare pentru a da 
naştere Pământului însuşi. 

— Se pare că Audrey e un prenume foarte vechi. 

Singura metodă de a-i curma lui Lowrey avântul discursiv 
era să ataci primul. Aşa că am intervenit: 

— Audrey e un prenume anglo-saxon. Este un diminutiv de 
la Aethelthryt sau Etheldreda. Înseamnă „putere nobilă”. În 
secolul al XVII-lea a existat o Sfântă Audrey. E protectoarea 
celor suferinzi de afecţiuni ale gâtului. 

— De unde ştii porcăriile astea? Eu a trebuit să le caut. 


— Cunosc un tip pe a cărui mamă o cheamă Audrey. El mi- 
a Zis. 

— Voiam să spun că nu e un prenume foarte comun. 

— La ultimul recensământ era numărul o sută şaptezeci şi 
trei pe lista celor mai populare. E ceva mai folosit în Franţa, 
Belgia şi Canada. În mare parte datorită lui Audrey 
Hepburn. 

— Ştii toate astea datorită mamei unui tip? 

— De fapt, şi datorită bunicii lui. Pe amândouă le chema 
Audrey. 

— Aşa că te-ai ales cu o porţie dublă de cunoştinţe? 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

— Audrey Hepburn nu era din Europa. 

— Canada nu e în Europa. 

— Ăia vorbesc franceza acolo. I-am auzit eu. 

— Bineînţeles că Audrey Hepburn era din Europa. Tată 
englez, mamă olandeză, născută în Belgia. Avea paşaport 
britanic. 

— Mă rog, ce vreau să spun, dacă ai lăsa omul să strecoare 
o vorbă, e că, dacă o să cauţi femei cu numele Audrey, n-o 
să dai peste prea multe rezultate. 

— Deci, ai găsit-o pe Audrey Shaw pentru mine? 

— Aşa cred. 

— A mers repede. 

— Cunosc un tip care lucrează la o bancă. Corporaţiile au 
cele mai bune informaţii. 

— 'Tot e repede. 

— Mulţumesc. Sunt un lucrător eficient. O să fiu cel mai 
eficient şomer din istorie. 

— Aşadar, ce ştim despre Audrey Shaw? 

— E cetăţean american, a spus Lowrey. 

— Asta-i tot ce ştim? 

— Femeie, rasă albă, născută în Kansas City, Missouri, 
educată în localitate, a făcut facultatea în Tulane, Louisiana. 
Un fel de Ivy League3 în variantă sudistă. A studiat ştiinţele 
umaniste şi a fost o petrecăreaţă. Note mediocre. N-a avut 


probleme de sănătate, ceea ce îmi închipui că are un sens 
mai larg pentru o petrecăreaţă din Tulane. A absolvit la 
timp. 

— Şi? 

— După absolvire s-a folosit de relaţiile familiei ca să 
obţină o slujbă de stagiar la Washington. 

— Ce fel de slujbă de stagiar? 

— În politică. Într-un birou al Senatului. Lucrând pentru 
unul dintre tipii din statul ei de baştină. Probabil doar 
plimbând cafele, dar i se spunea asistentă a nu ştiu cărui 
director executiv. 

— Şi? 

— Se pare că era foarte frumoasă. Li se înmuiau genunchii 
bărbaţilor puternici când o vedeau. Deci, ghici ce s-a 
întâmplat? 

— A făcut sex, am spus. 

— A avut o aventură, a zis Lowrey. Cu un bărbat însurat. 
Toate nopţile târzii, toată strălucirea aia. Entuziasmului 
provocat de lămurirea unor detalii în tranzacţiile 
comerciale cu Bolivia. Ştii cum e. Nu-mi dau seama cum de 
suportă oamenii ăia atâta emoție. 

— Cine era tipul? 

— Senatorul însuşi, a răspuns Lowrey. Marele mahăr. De- 
aici încolo dosarul devine un pic neclar pentru că, evident, 
toată treaba a fost acoperită cum nu se poate mai bine. Dar, 
printre rânduri, a fost o afacere toridă. Probabil şi printre 
aşternuturi. O chestie tare de tot. Lumea zice că era 
îndrăgostită. 

— Tu de unde ai aflat toate astea, dacă dosarul e neclar? 

— De la FBI, a zis Lowrey. O grămadă dintre ei stau încă 
de vorbă cu mine. Şi să ştii că ţin evidenţa lucrurilor de 
genul ăsta. Ca mijloace de constrângere. Ai remarcat că 
bugetul FBl-ului nu scade niciodată? Ştiu prea multe 
lucruri despre prea mulţi politicieni ca să se întâmple aşa 
ceva vreodată. 

— Cât a durat aventura? 


— Senatorii trebuie să fie realeşi la fiecare şase ani, aşa 
că, în general, îşi petrec primii patru ani tăvălindu-se pe 
canapea şi pe ultimii doi făcând frumos în faţa electoratului. 
Tânăra domnişoară Shaw a prins ultimii doi ani dintre cei 
buni, apoi a fost bătută pe spate şi trimisă la plimbare. 

— Şi unde se află acum? 

— Asta-i partea interesantă, a spus Lowrey. 

M-am desprins de perete şi m-am uitat la Deveraux. Părea 
în regulă. Mânca restul meu de plăcintă. Se întindea peste 
masă şi ciugulea din ea. De fapt, o făcea bucățele. Lowrey a 
continuat: 

— Am zvonuri şi fapte concrete. Zvonurile vin de la FBI, 
faptele concrete vin din bazele de date. Pe care le vrei mai 
întâi? 

M-am sprijinit iar de perete. 

— Zvonurile, am răspuns. Întotdeauna sunt mai 
interesante. 

— OK, zvonurile spun că tânăra domnişoară Shaw a fost 
foarte nefericită pentru că se scăpase de ea în felul ăsta. S- 
a simţit ieftină şi folosită. Ca o batistă de hârtie. S-a simţit 
ca o târfă care pleacă dintr-o cameră de hotel. A început să 
pară genul de stagiar care putea crea probleme serioase. 
Oricum, asta e părerea FBl-ului. Ei ţin şi evidenţa lucrurilor 
de genul ăsta, din alte motive. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic. Părţile trebuie să 
fi ajuns la un soi de consens. S-a făcut linişte. Senatorul a 
fost reales cum se cuvine, iar despre Audrey Shaw nu s-a 
mai auzit nimic. 

— Unde se află ea acum? 

— Ăsta-i momentul în care mă întrebi ce spun faptele 
concrete. 

— Ce spun faptele concrete? 

— Faptele concrete spun că Audrey Shaw nu se mai află 
nicăieri. Bazele de date sunt complet goale. Nu s-a 
înregistrat absolut nimic. Nici tranzacţii, nici taxe, nici 


cumpărături, nici maşini, case, bărci, snowmobile-uri, 
împrumuturi, garanţii, procuri, procese, arestări sau 
condamnări. E ca şi cum ar fi încetat să existe acum trei ani. 

— Acum trei ani? 

— Până şi banca e de acord. 

— Ce vârstă avea atunci? 

— Douăzeci şi patru de ani. Acum ar avea douăzeci şi 
şapte. 

— Ai verificat şi celălalt nume? Janice May Chapman? 

— "Tocmai mi-ai stricat surpriza. Mi-ai distrus povestea. 

— Lasă-mă să ghicesc, am intervenit eu. La Chapman e 
taman pe dos. Nimic nu e mai vechi de trei ani. 

— Corect. 

— Erau una şi aceeaşi persoană, am spus eu. Shaw şi-a 
schimbat identitatea. Probabil ca parte a înţelegerii. Un sac 
de bani şi un teanc de acte noi. Ca într-un program de 
protecţie a martorilor. Poate chiar adevăratul program de 
protecţie a martorilor. Tipii ăia ar ajuta un senator. Aşa s-ar 
alege cu un datornic pe care să-lpună la păstrare. 

— Iar acum ea e moartă. Sfârşitul poveştii. Altceva? 

— Bineînţeles că mai e şi altceva, am spus eu. 

Mai exista o ultimă întrebare. Mare şi evidentă. Dar abia 
dacă mai era nevoie s-o formulez. Eram sigur de răspuns. Îl 
simţeam venind către mine, şuierând prin aer ca un 
proiectil de mortier care se apropie. Ca un cartuş de 
artilerie, ţintit, calibrat şi armat pentru o explozie în aer 
chiar lângă ţeasta mea. 

— Cine era senatorul? 

— Carlton Riley, a răspuns Lowrey. Domnul Riley din 
Missouri. Chiar el, în persoană. Preşedintele Comisiei 
pentru Forţele Armate. 

M-am întors la masă tocmai când chelneriţa punea jos 
două porţii de plăcintă cu piersici şi două căni de cafea. 
Deveraux a început să mănânce imediat. Era cu o întreagă 
plăcintă cu pui înaintea mea şi tot îi mai era foame. l-am 
oferit un rezumat, uşor prelucrat, al informaţiilor de la 


Lowrey. De fapt, i-am spus mai tot, cu excepţia cuvintelor 
Missouri, Carlton şi Riley. 

— Ce te-a făcut să-i dai numele lui Audrey Shaw? m-a 
întrebat ea. 

— Mi-am încercat şi eu norocul, am răspuns eu. Cincizeci 
la sută şanse. Ori amica lui Butler a încurcat numerele 
cazurilor, ori n-a făcut-o. N-am vrut să presupun automat că 
e una sau alta. 

— Chestiile astea ne ajută? 

Cuvinte mici, concepte mari. Ajută şi ne. Pe mine nu mă 
ajutau. Oricum, nu în cazul lui Janice May Chapman. În 
cazul lui Rosemary McClatchy şi al Shawnei Lindsay nu mai 
eram atât de sigur. Noutăţile lui Lowrey aruncau o lumină 
nouă asupra lor. Dar aceleaşi noutăţi o ajutau pe Deveraux, 
asta era al naibii de sigur. Cel puţin cu Chapman. Scădeau 
cam cu un miliard şansele ca locuitorii oraşului ei să fie 
implicaţi în vreun fel. Pentru că sporeau cam cu un miliard 
probabilitatea ca oamenii mei să aibă legătură. 

— S-ar putea să ne ajute. Să mai reducă din posibilităţi. 
Vreau să spun, dacă un senator are o problemă, care dintre 
cele cinci sau şase lanţuri ierarhice o să reacționeze? 

— Biroul de Relaţii cu Senatul, a răspuns ea. 

— Acolo mă şi duc. Poimâine. 

— De unde ai ştiut? 

— N-am ştiut. 

— Trebuie să fi ştiut. 

— A fost doar o alegere la întâmplare. Aveam nevoie de un 
pretext ca să mă aflu acolo, asta-i tot. 

— Stai, a spus ea. N-are sens. De ce s-ar băga armata în 
problemele unui senator cu o fată? E o chestie civilă. Biroul 
de Relaţii cu Senatul nu se implică de fiecare dată când un 
senator îşi pierde cheile de la maşină. Trebuie să există o 
legătură pe plan militar. Şi nu există nici o legătură pe plan 
militar între un senator civil şi amanta lui civilă, indiferent 
unde ar locui ea. 

N-am răspuns. 


Deverausx s-a uitat fix la mine. 

— Spui că există o legătură? 

— Nu spun nimic. La propriu. Uită-te la buzele mele. Nu se 
mişcă. 

— Nu poate fi o legătură. Chapman nu era în armată şi cu 
siguranţă nu există senatori înrolați. 

N-am spus nimic. 

— Chapman avea un frate în armată? Asta e? Un văr? O 
rudă de vreun fel? lisuse, tatăl ei e în armată? Cât ar avea 
acum? Cincizeci şi cinci de ani? Singurul motiv pentru care 
ai rămâne în sistem la vârsta asta este faptul că te distrezi 
şi singurul fel în care te-ai putea distra la vârsta asta este să 
fii un ofiţer de rang „foarte superior”. Despre asta vorbim 
aici? Chapman era fiică de general? Sau Shaw sau cum o fi 
chemat-o? 

N-am spus nimic. 

Ea nu s-a lăsat. 

— Lowrey ţi-a zis că a primit slujba de stagiar datorită 
relaţiilor familiei, nu-i aşa? Deci, ce altceva poate să 
însemne? Decât că un senator îţi datorează o favoare. Asta-i 
mare lucru. Iaică-său trebuie să fi avut cel puţin două stele. 

N-am spus nimic. 

Ea s-a uitat drept la mine. 

— Nu-mi dau seama la ce te gândeşti. 

Tăceam în continuare. 

— N-am nimerit-o, a zis ea. La asta te gândeşti. Sunt pe o 
pistă greşită. Chapman nu avea rude în uniformă. E altceva. 

N-am spus nimic. 

— Poate că e invers, a mai făcut ea o încercare. Poate că 
senatorul e cel cu rude în uniformă. 

— Îţi scapă ideea principală, am intervenit eu. Dacă ea a 
devenit, brusc, o problemă pe termen scurt, care a avut 
nevoie, brusc, de o soluţie pe termen scurt, atunci de cea 
fost omorâtă exact în acelaşi fel în care fuseseră ucise alte 
două femei fără nici o legătură, cu şase, respectiv nouă luni 
în urmă? 


— Vrei să spui că e o coincidenţă? N-are nimic de-a face cu 
senatorul? 

— Ar putea fi şi aşa, am zis. 

— Atunci, ce-i cu toată panica? 

— Pentru că îi îngrijorează repercusiunile. În general. Nu 
vor nici un fel de mizerii în apropierea unei unităţi anume. 

— Cea cu ruda senatorului în ea? 

— Hai să n-o luăm în direcţia asta. 

— Dar înainte nu i-au îngrijorat repercusiunile? Acum 
şase, respectiv nouă luni? 

— Acum şase, respectiv nouă luni nu ştiau nimic. De ce ar 
fi ştiut? Dar Chapman le-a sărit în ochi. Avea două elemente 
care o făceau mai vizibilă. Numele ei figura în dosare şi era 
albă. 

— Şi dacă nu-i o coincidenţă? 

— Atunci, cineva e foarte isteţ, am spus eu. S-au ocupat de 
problema pe termen scurt imitând modul de operare care 
mai fusese folosit în alte două cazuri fără nici un fel de 
legătură. Un camuflaj excelent. 

— Deci, vrei să zici că aici ar putea fi doi criminali? 

— Posibil, am răspuns eu. Poate că McClatchy şi Lindsay 
au reprezentat nişte crime obişnuite, iar Chapman a fost 
făcută să semene cu ele. De către altcineva. 

Ne-am terminat deserturile şi ne-am băut cafelele. 
Deveraux mi-a spus că are de lucru. Am întrebat-o dacă ar 
deranja-o să-i mai fac o vizită lui Emmeline McClatchy. 

— De ce? m-a întrebat ea. 

— Să mă interesez de iubiţi, am spus eu. Se pare că atât 
Lindsay, cât şi Chapman se întâlneau cu un soldat care avea 
o maşină albastră. Mă întreb dacă McClatchy o să 
completeze tripleta. 

— Ai mult de mers pe jos. 

— O să găsesc o scurtătură, am spus eu. 

Începeam să pun cap la cap, în minte, geografia locului. 
Nu era nevoie să parcurg trei laturi ale unui pătrat, mai 
întâi spre nord, pe drumul care ducea la Kelham, apoi spre 


est, apoi iar către sud, până la coliba lui McClatchy. Mă 
aflam deja cam la aceeaşi latitudine. M-am gândit că 
puteam găsi un drum care să traverseze linia de cale ferată 
mai departe de intersecţia oficială. Un drum drept către 
est. O singură latură a pătratului. 

— Să te porţi cu mănuşi, m-a rugat Deveraux. E încă 
foarte supărată. 

— Sunt sigur că întotdeauna va fi, am spus eu. Îmi închipui 
că lucrurile astea nu trec foarte repede. 

— Şi nu pomeni nimic de sarcină. 

— N-am s-o fac, am asigurat-o eu. 

Am luat-o către sud, pe strada principală, în direcţia 
cabinetului doctorului Merriam, dar aveam de gând să 
cotesc către est cu mult înainte să ajung acolo. Şi am găsit 
un loc prielnic la mai puţin de trei sute de metri. Am zărit 
capătul unui drum de ţară ascuns printre copaci. Avea un 
hidrant ruginit la nouă metri spre interior, ceea ce însemna 
că, ceva mai departe, trebuiau să fie nişte case. Pe prima 
am găsit-o după treizeci de metri. Era o construcţie 
dărăpănată, înclinată spre spate, dar se vedea că-i locuită. 
La început am crezut că erau verii McKinney, pentru că 
părea genul lor de locuinţă şi pentru că avea în faţă o 
camionetă neagră, vopsită cu bidineaua, parcată pe un 
petic de ţărână care, cândva, s-ar putea să fi fost o peluză. 
Dar era un alt model de maşină. Alt an de fabricaţie, altă 
dimensiune, dar aceeaşi abordare privind întreţinerea. Era 
clar că nord-vestul statului Mississippi nu reprezenta o zonă 
prosperă pentru vopsitoriile auto. 

Am trecut pe lângă alte două case, asemănătoare din toate 
punctele de vedere. A patra la care am ajuns se afla într-o 
stare şi mai jalnică. Era abandonată. Cutia poştală fusese 
complet năpădită de buruienile înalte, care se întinseseră şi 
spre aleea de acces. Avea tufe şi rugi crescuţi pe lângă uşă 
şi în dreptul ferestrelor. Avea ierburi în rigole, mâl verde pe 
ziduri şi o fundaţie crăpată, străpunsă de plante agăţătoare 
mai groase decât încheietura mâinii mele. Se înălța 


singuratică pe aproape un hectar din ceea ce, pe vremuri, 
s-ar putea să fi fost o pajişte sau o păşune, dar acum nu era 
nimic altceva decât un câmp de buruieni, plin cu puieţi de 
aproximativ un metru optzeci înălţime. Locuinţa trebuie să 
fi fost părăsită de multă vreme. De mai mult de câteva luni. 
Poate chiar de câţiva ani. 

Dar se vedeau urme proaspete de cauciucuri în capătul 
aleii de acces. 

Ploile sezoniere purtaseră noroiul în josul mai multor 
potecuţe şi lăsaseră o băltoacă lucioasă ca oglinda în şanţul 
dintre drum şi calea de acces către clădire. Căldura 
sezonieră transformase noroiul în praf, ca cimentul 
proaspăt scos dintr-un sac. Un vehicul cu patru roţi îl 
traversase de două ori, intrând şi ieşind. Anvelope late, cu 
model conceput pentru asfaltul obişnuit. Nu erau noi, dar 
fuseseră bine umflate. Tiparul cauciucului se imprimase cu 
precizie. Urmele erau recente. Cu siguranţă, făcute după 
ultima ploaie. 

M-am abătut din cale câţiva paşi pentru a evita să calc 
chiar lângă dârele lăsate de roţi. Am sărit peste şanţ şi mi- 
am croit drum printr-un talmeş-balmeş de gunoaie care-mi 
veneau până la brâu, ca să ajung lângă alee. Se vedeau 
limpede locurile în care cauciucurile zdrobiseră buruienile. 
Unele dintre plantele mai puternice nu se rupseseră. Îşi 
reveniseră în poziţia iniţială, şi câteva dintre ele erau 
mânjite cu ulei scurs de pe partea inferioară a motorului. 

Cel care rulase pe calea de acces nu intrase în casă. Asta 
era clar. Niciuna dintre ierburile sălbatice din jurul 
ferestrelor şi uşii nu se clintise. Aşa că am mers mai 
departe, ocolind clădirea, am trecut pe lângă un mic 
hambar pentru tractoare şi am ieşit în spaţiul din spate. 
Aveam un şir de copaci în faţa mea, un altul la stânga şi un 
altul la dreapta. Era un loc izolat. Nu putea fi privit direct 
decât de păsări, două dintre ele planând chiar atunci în aer, 
deasupra mea. Erau vulturi-curcani. Pluteau şi se roteau la 
nesfârşit. 


Am înaintat. Am dat peste o grădină de legume, 
abandonată de mult, mărginită de un gard de sârmă 
ruginit. Poate că un arheolog ar fi putut spune ce se 
cultivase acolo. Eu, unul, nu mă pricepeam. Mai departe se 
afla un morman lunguieţ format dintr-o materie vegetală şi 
viguroasă. Poate un gard viu, care nu fusese tuns de secole 
şi se deteriorase. În spatele lui erau două structuri utilitare, 
aşezate acolo probabil pentru a nu fi vizibile din casă. Prima 
era o magazie de lemne, putrezită şi lăsată într-o parte. 

Cealaltă structură era un suport pentru vânat. 

Suportul pentru vânat era mare, construit pe piloni de 
modă veche, în formă de A, din bârne solide. Avea cel puţin 
doi metri înălţime. Aş fi putut trece pe sub bara de sus fără 
probleme. Presupun că ideea era să poţi veni în marşarier 
cu o camionetă pentru a descărca un animal mort direct pe 
pământul dintre suporţi, apoi să legi picioarele din spate ale 
vietăţii cu frânghii, să arunci sforile peste bara de sus şi să 
te foloseşti de forţa braţelor, sau chiar de camionetă, pentru 
a ridica animalul, astfel încât el să atârne vertical, cu capul 
în jos, pregătit pentru cuțitul măcelarului. O tehnică veche, 
dar pe care nu o folosisem niciodată. Dacă voiam friptură, 
mă duceam la clubul ofiţerilor. Mai puţin de muncă. 

Suportul trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Era făcut 
din grinzi vechi, roase de intemperii, dar încă solide. Un 
lemn de esenţă tare tipic zonei. Nişte muşchi verzi se 
întindeau pe partea de nord, care se afla cu faţa către mine. 
De-a lungul anilor, latura de sus fusese netezită de frecarea 
cu frânghiile atârnate de ea. Nu-ţi dădeai seama cât de 
mult timp trecuse de la ultima utilizare. Sau cât de puţin. 

Dar ţărâna dintre picioarele suportului fusese răscolită, şi 
încă recent. Asta era limpede. Primii cinci sau şapte 
centimetri fuseseră săpaţi şi îndepărtați. Acolo unde ar fi 
trebuit să fie pământ bătătorit şi înnegrit, la fel de vechi ca 
suportul însuşi, se afla acum o groapă cu latura de vreo 
treizeci de centimetri. 


Nu mai exista nici o altă probă utilă în curte. Niciuna în 
afara pământului lipsă şi a urmelor de cauciucuri care nu 
proveneau de la o camionetă sau de la vreun alt vehicul 
utilitar. Magazia de lângă era goală. Şi, ca să fiu sigur, am 
verificat din nou casa când m-am întors, dar nu se intrase în 
ea. Geamurile erau acoperite cu o mâzgă organică de 
culoare gri, care se întindea, mai puţin vizibilă, şi pe rame, 
uşi şi clanţe. Nimic nu fusese atins. Nu erau urme, nici pete. 
Peste tot se vedeau pânze de păianjen intacte. Erau plante 
de tot felul, unele spinoase şi puternice, altele subţiri şi 
delicate, toate crescând nestingherite, pe trepte, de-a 
lungul pragurilor, niciuna dată la o parte, tăiată sau 
tulburată în vreun fel. 

M-am oprit la capătul aleii şi am despărţit cu mâinile 
buruienile înalte care acopereau cutia poştală. Aceasta era 
un obiect standard al Serviciilor Poştale, de mărime 
obişnuită, cândva vopsită în gri, acum decolorată, presărată 
cu dungi fine de rugină, acolo unde curbele metalului 
uzaseră finisajul de email. Era aşezată pe un pilon care îşi 
începuse viaţa având cincisprezece pe cincisprezece 
centimetri, dar care acum se subţiase, devenind o bară 
strâmbă din care mai rămăsese doar miezul. Pe cutie fusese 
trecut un nume, înscris cu litere adezive, imprimate pe 
dreptunghiuri uşor ieşite în relief, într-un stil popular cu 
multă vreme în urmă. Cineva le dezlipise, probabil ca un 
ultim gest atunci când abandonase casa, dar ele lăsaseră în 
urmă dâre uscate de adeziv, ca nişte amprente. 

Fuseseră opt litere pe cutie. 

Am sărit iar peste şanţ şi am continuat să merg către est. 
Am mai trecut pe lângă alte două case, construite la 
distanţă mare una de alta, locuite, dar într-o stare deloc 
bună. După ultima dintre ele, drumul se îngusta, iar 
suprafaţa lui devenea plină de hârtoape. Se adâncea într-un 
zid de copaci şi se întindea drept înainte. Arborii se 
îngrămădeau de pe laterale şi lăsau o potecă lată de nici un 
metru. Am continuat să înaintez, în ciuda crengilor care mă 


biciuiau şi mă zgâriau. După cincizeci de paşi am ieşit pe 
partea cealaltă şi am dat peste linia de cale ferată, chiar 
acolo în faţa mea, întinzându-se de la stânga la dreapta, 
blocându-mi calea. Acea porţiune era ridicată pe o grămadă 
de pământ, înaltă cam de nouăzeci de centimetri. În partea 
aceea a statului Mississippi, terenul părea destul de neted 
pentru ochiul uman, dar locomotivele văd altfel lucrurile. 
Ele vor ca fiecare şanţ să fie umplut şi fiecare ridicătură să 
fie nivelată. 

M-am căţărat pe cei nouăzeci de centimetri de pământ, am 
făcut să trosnească balastul şi m-am oprit pe o traversă. La 
dreapta mea, linia se întindea către sud, ajungând până la 
golf. La stânga, se întindea către nord, până unde o fi ajuns 
ea. În zare se vedea intersecţia cu şoseaua şi cu vechiul 
turn de apă. De-o parte şi de alta, şinele erau lustruite de 
trecerea roţilor de fier. În faţa mea se aflau alţi copaci şi 
tufişuri, în spatele lor era un câmp şi, dincolo de el, case. 

Am auzit un elicopter, undeva către est şi un pic mai la 
nord. Am cercetat orizontul şi am văzut un Blackhawk 
zburând cam la vreo cinci kilometri distanţă. În drum spre 
Kelham, am presupus eu. Am ascultat zgomotul monoton al 
elicei şi vaietul motorului, urmărindu-l cum îşi menţine 
direcţia, dar pierde din altitudine pe măsură ce aterizează. 
Apoi am coborât de cealaltă parte a grămezii de pământ şi 
am mers mai departe, către următoarea fâşie de copaci. 

Am traversat câmpul care o urma, am păşit peste o sârmă 
şi m-am trezit pe o stradă despre care mi-am dat seama că 
e paralelă cu cea a lui Emmeline McClatchy. De fapt, 
puteam vedea spatele casei cu reclamele la mărci de bere 
la geam. Barul ad-hoc. Dar între el şi mine stăteau alte 
case, toate înconjurate de curţi. Proprietăţi private. În 
curtea din faţa mea, doi tipi şedeau pe scaune albe de 
plastic. Bătrâni. Se uitau la mine. După cum arătau, păreau 
că ar fi luat o pauză de la vreo muncă fizică grea. M-am 
oprit la gardul lor şi am întrebat: 

— Mi-aţi putea face o favoare? 


N-au răspuns prin cuvinte, dar şi-au ridicat bărbiile, semn 
că erau gata să mă asculte. 

— M-aţi putea lăsa să trec prin curtea dumneavoastră? 
Trebuie să ajung pe strada următoare. 

Tipul din stânga m-a întrebat: 

— De ce? 

Avea un smoc de barbă albă, dar nu purta mustață. 

— Îi fac o vizită unei persoane care locuieşte acolo. 

— Cui? 

— Lui Emmeline McClatchy. 

— Eşti din armată? 

— Da. 

— Atunci, Emmeline nu vrea o vizită din partea ta. Nici 
altcineva de pe aici. 

— De ce nu? 

— Din cauza lui Bruce Lindsay, cel mai recent. 

— Era prieten cu dumneata? 

— Sigur că era. 

— Aiurea, am zis. El mi-a zis că nu avea prieteni. Voi toţi îl 
făceaţi diform, îl ocoleaţi şi îi amăraţi viaţa. Aşa că nu vă 
daţi viteji acum. 

— Eşti cam slobod la gură, fiule. 

— Nu doar la gură. 

— O să ne împuşti şi pe noi? 

— Sunt foarte tentat. 

Bătrânul a rânjit. 

— Hai, intră. Dar să fii drăguţ cu Emmeline. Chestia asta 
cu Bruce Lindsay a dat-o iar peste cap. 

Le-am traversat curtea şi am auzit din nou Blackhawkul, 
decolând de la Kelham, undeva în depărtare. O vizită 
scurtă, o livrare sau o colectare. L-am văzut înălțându-se 
peste vârfurile copacilor, un punct în zare, cu botul în jos, 
accelerând către nord. 

Am păşit peste un gard de sârmă din capătul curţii. Acum 
mă aflam pe terenul barului. Tehnic vorbind, eram încă pe o 
proprietate privată, dar, în principiu, barurile primesc cu 


bucurie trecătorii, în loc să-i alunge. Şi, oricum, locul era 
pustiu. Am ocolit clădirea şi am ajuns pe stradă nevătămat. 

Atunci, am văzut un Hummer al armatei încetinind şi 
oprind în faţa casei McClatchy. 

Hummerul e un vehicul foarte lat şi se afla pe un drum de 
ţară îngust. Aproape că îl umplea pe tot, de la un şanţ la 
altul. Era vopsit în culorile standard de camuflaj, verde şi 
negru, şi era foarte curat. Poate nou-nouţ. 

Am mers către el. La un moment dat a parcat, iar motorul 
s-a oprit. Portiera şoferului s-a deschis şi un tip a coborât 
din maşină. Purta uniformă de camuflaj tipică zonelor de 
pădure şi bocanci curaţi. Încă dinainte să îmi încep eu 
cariera, uniformele de luptă fuseseră purtate cu ecusoane 
care să nu sară în ochi şi cu însemne care indicau rangul. 
Ca orice altceva în armată, expresia „să nu sară în ochi” 
fusese specificată la sânge, până într-acolo încât numele şi 
rangurile erau ilizibile de la mai mult de un metru distanţă. 
O iniţiativă ofiţerească, cu siguranţă. Ofițerii erau 
îngrijoraţi că lunetiştii i-ar putea ţinti mai întâi pe ei. 
Rezultatul era că habar n-aveam cine tocmai coborâse din 
Hummer. Putea fi un soldat de clasa I, putea fi un general 
cu două stele. Cei cu trei sau mai multe stele nu conduc 
singuri. De obicei. Nu când au treabă. Nici când n-au 
treabă, de fapt. Nu fac mai nimic singuri. 

Dar aveam o premoniţie cu privire la identitatea tipului. 
De fapt, o simplă deducție logică. Cine altcineva era 
autorizat să iasă şi să umble de colo-colo? Până şi din punct 
de vedere fizic semăna cu mine. Aceeaşi înălţime, aceeaşi 
constituţie, aceeaşi nuanţă a pielii. Era ca şi cum m-aş fi 
uitat într-o oglindă, doar că el era cu cinci ani mai tânăr, şi 
asta se vedea în felul în care se mişca. Se vedea că era plin 
de energie. Un judecător imparţial ar fi zis că el părea 
tânăr şi exuberant. Acelaşi judecător ar fi zis că eu arătam 
bătrân şi obosit. Atât de mare era contrastul dintre noi. 

M-a urmărit apropiindu-mă, curios în legătură cu cine 
eram, curios în legătură cu un alb aflat în cartierul negrilor. 


L-am lăsat să se holbeze prosteşte până când am ajuns la 
mai puţin de doi metri de el. Vederea mea e la fel de bună 
ca întotdeauna şi pot citi ecusoanele care nu sar în ochi de 
la o distanţă mai mare decât ar trebui, mai ales în după- 
amiezile însorite din Mississippi. 

Pe ecusonul lui scria: „Munro. Armata SUA”. 

Pe guler avea mici frunze negre de stejar, însemnele de 
maior. Purta o şapcă de teren pe cap, cu acelaşi model de 
camuflaj ca bluza şi pantalonii. Avea mici riduri în jurul 
ochilor, cam singura dovadă că nu se născuse ieri. 

Eu eram în avantaj pentru că purtam o cămaşă simplă. De 
civil. Fără ecuson. Aşa că, pentru o clipă, am rămas pe loc, 
fără să spun nimic. Simţeam mirosul de benzină de la 
maşina lui şi pe cel de cauciuc al anvelopelor. Auzeam cum 
motorul păcănea pe măsură ce se răcea. Auzeam vântul 
şuierând printre frunzele copacului umbros din curtea lui 
Emmeline McClatchy. 

Apoi am întins mâna şi am zis: 

— Jack Reacher. 

El mi-a strâns-o şi a spus: 

— Duncan Munro. 

— Ce vânt te aduce pe aici? l-am întrebat eu. 

— Hai să stăm puţin în maşină, mi-a răspuns el. 

Un Hummer e foarte lat şi în interior, dar mare parte din 
spaţiu e ocupat de o cutie de viteze uriaşă. Scaunele din 
faţă sunt mici şi depărtate. Era ca şi cum am fi stat pe două 
benzi de circulaţie alăturate. Cred că distanţa se potrivea 
cu starea de spirit a amândurora. 

— Situaţia se schimbă, a remarcat el. 

— Situaţia se schimbă întotdeauna. Obişnuieşte-te cu asta. 

— Ofiţerul în cauză a fost eliberat din funcţia de comandă. 

— Reed Riley? 

— N-ar trebui să folosim numele ăsta. 

— Cine o să ştie? Crezi că maşina asta are microfoane? 

— Încerc doar să respect protocolul. 

— El era în Blackhawk? 


Munro a încuviinţat din cap. 

— Se întoarce la Benning. Apoi o să-l mute şi o să-l 
ascundă pe undeva. 

— De ce? 

— A fost mare panică acum vreo două ore. S-au încins 
liniile telefonice. Nu ştiu de ce. 

— Kelham tocmai şi-a pierdut echipa de carantină, de-aia. 

— lar povestea asta? Niciodată n-a existat o echipă de 
carantină. 'Ţi-am mai zis. 

— Tocmai i-am întâlnit. O gaşcă de golani civili. 

— Ca la Ruby Ridge4? 

— Dar mai puţin profesionişti. 

— De ce fac oamenii prostii din astea? 

— Ne invidiază stilul de viaţă strălucitor. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— l-am gonit. 

— Şi atunci, cineva a simţit că trebuie să-l retragă pe Riley. 
N-o să fii prea popular. 

— Nici nu mi-am propus asta. Vreau să-mi fac treaba. 
Suntem în armată, nu la liceu. 

— E băiat de senator. Îşi face un nume. Ştiai că infanteria 
marină angajează grupuri de lobby? 

— Am auzit. 

— El era versiunea noastră. 

M-am uitat pe geamul meu la locuinţa McClatchy, la 
acoperişul ei scund, la zidurile pătate de noroi, la ferestrele 
meschine, la copacul rămuros. 

— De ce ai venit aici? l-am întrebat eu. 

— Din acelaşi motiv pentru care tu i-ai alungat pe golani, a 
spus Munro. Încerc să-mi fac treaba. 

— În ce fel? 

— Le-am verificat pe celelalte două femei despre care mi- 
ai vorbit. Existau rapoarte informative în dosarele biroului 
executiv. Apoi le-am coroborat cu frânturi de informaţii pe 
care le-am cules de-a lungul timpului. Din câte se pare, 
căpitanul Riley era un cuceritor. De când a sosit aici, a avut 


un şir de iubite mai lung decât scula mea. E foarte probabil 
ca atât Janice Chapman, cât şi Shawna Lindsay să fi fost pe 
lista lui. Vreau să văd dacă, împreună cu Rosemary 
McClatchy, o să fie trei din trei. 

— Şi eu sunt aici din acelaşi motiv. 

— Marile spirite se întâlnesc, a spus Munro. Sau proştii, 
sunt toţi la fel. 

— l-ai adus poza? 

Munro şi-a desfăcut nasturele buzunarului de la piept, 
aflat chiar sub ecusonul cu numele. A scos un carneţel 
negru, subţire, l-a deschis şi a tras dintre paginile lui o 
fotografie. Mi-a întins-o peste cutia de viteze. 

Căpitanul Reed Riley. Prima oară când îl vedeam la faţă. 
Fotografia era color, probabil făcută pentru un paşaport sau 
pentru vreun alt document civil care nu permite să porţi 
ceva pe cap sau la ochi. Părea să aibă între douăzeci şi cinci 
şi treizeci de ani. Era aspru, dar cizelat, undeva între 
corpolent şi zvelt. Era bronzat şi avea dinţii foarte albi, o 
parte dintre ei fiind dezveliţi într-un rânjet uşuratic. Avea 
părul castaniu tuns scurt şi ochii lipsiţi de inteligenţă, 
încreţiţi la colţuri de riduri fine. Părea ferm, competent, dur 
şi un mare mâncător de rahat. Altfel spus, arăta exact ca 
toţi ceilalţi căpitani de infanterie pe care îi văzusem 
vreodată. 

Am înapoiat poza, întinzând mâna peste cutia de viteze. 

— O să avem noroc dacă o să ne alegem cu o identificare 
clară. Pun pariu că pentru bătrâna doamnă McClatchy toţi 
infanteriştii arată la fel. 

— Există un singur mod de a afla, a spus Munro şia 
deschis portiera. 

Am coborât pe partea mea şi l-am aşteptat să ocolească 
botul butucănos al maşinii. 

— O să-ţi mai spun ceva ce a ieşit la iveală în timpul 
coroborării informaţiilor. Un lucru pe care s-ar putea să vrei 
să-l ştii. Şeriful Deveraux nu este lesbiană. E şi ea bifată pe 


tăblia patului lui Riley. Se pare că au fost împreună acum 
mai puţin de un an. 

Emmeline McClatchy a deschis după a doua bătaie în uşă a 
lui Munro. Ne-a salutat cu o politeţe rezervată. De mine îşi 
amintea de la ultima vizită. A fost foarte atentă când Munro 
s-a prezentat, apoi ne-a invitat înăuntru, într-o cămăruţă cu 
două scaune de lemn, aşezate de-o parte şi de alta a 
şemineului şi cu un preş zdrenţăros pe podea. Tavanul era 
scund, încăperea era înghesuită, iar aerul mirosea a 
mâncare gătită. Pe perete atârnau trei fotografii înrămate. 
Într-una era Martin Luther King, în alta preşedintele 
Clinton, iar în a treia era Rosemary McClatchy, o imagine 
din aceeaşi serie cu cea pe care o văzusem în dosarul 
şerifului, dar poate mai spectaculoasă. Un prieten cu un 
aparat de fotografiat, o rolă de film, o după-amiază însorită, 
o ramă, un ciocan, un cui, şi asta era tot ce rămăsese din 
viaţa ei. 

Emmeline şi cu mine am ocupat scaunele şi l-am lăsat pe 
Munro în picioare, pe covor. În cămăruţa aceea, şi el părea 
la fel de mare, de ciudat, de stângaci şi de străin pe cât mă 
simţeam şi eu. A scos iar poza din buzunar şi a ţinut-o lipită 
de piept, cu faţa în jos. 

— Doamnă McClatchy, trebuie să vă întrebăm despre 
prietenii fiicei dumneavoastră, Rosemary. 

— Fata mea, Rosemary, avea mulţi prieteni. 

— În special despre un tânăr din unitatea militară cu care 
se poate să se fi întâlnit, a continuat Munro. 

— Să se fi întâlnit? 

— Adică să fi ieşit în oraş. Cu alte cuvinte, să fi fost 
împreună. 

— Să văd fotografia. 

Munro s-a aplecat şi i-a dat-o. Ea a întors-o pe toate părţile 
în lumina ferestrei. A cercetat-o cu luare-aminte. Apoi a 
întrebat: 

— Ăsta e bărbatul bănuit că ar fi omorât-o pe fata albă? 


— Nu suntem siguri, i-a răspuns Munro. Nu-l putem 
exclude. 

— Nimeni nu mi-a adus poze când Rosemary a fost ucisă. 
Nimeni nu i-a adus poze doamnei Lindsay când Shawna a 
fost ucisă. De ce oare? 

— Pentru că armata a făcut o mare greşeală. Nu există nici 
o justificare. Tot ce vă pot spune este că lucrurile ar fi stat 
altfel dacă eu aş fi fost implicat pe vremea aceea. Sau 
maiorul Reacher aici de faţă. Dincolo de asta, nu pot decât 
să-mi cer scuze. 

Ea l-a privit lung, la fel şi eu. Apoi s-a uitat iar la fotografie 
şi a spus: 

— Numele bărbatului ăstuia e Reed Riley. E căpitan în 
Regimentul 75 de Rangeri. Rosemary zicea că era la 
conducerea Companiei Bravo, ce-o mai fi şi aia. 

— Deci, au fost împreună? 

— Timp de aproape patru luni. Ea se gândea la măritiş. 

— Şi el? 

— Bărbaţii ar fi în stare să spună orice ca să obţină ce vor. 

— Când s-a terminat? 

— Cu două săptămâni înainte ca ea să fie omorâtă. 

— De ce s-a terminat? 

— Nu mi-a zis. 

— Aveţi vreo bănuială? 

— Cred că rămăsese gravidă, a spus Emmeline McClatchy. 

Pentru o clipă, în cămăruţă s-a lăsat tăcerea, apoi femeia a 
continuat: 

— O mamă îşi dă seama întotdeauna. Arăta altfel. Se purta 
altfel. Până şi mirosul ei era diferit. La început a fost 
fericită, şi pe urmă a devenit îngrozitor de tristă. N-am 
întrebat-o nimic. M-am gândit că o să vină ea singură la 
mine. Ştiţi dumneavoastră, când ar fi simţit că-i momentul 
potrivit. Dar n-a mai apucat. 

Munro a tăcut pentru câteva secunde, în semn de respect, 
apoi a întrebat-o: 

— După aceea, l-aţi mai văzut vreodată pe căpitanul Riley? 


Femeia a dat din cap că da. 

— A trecut pe-aici să-şi prezinte condoleanţele, la o 
săptămână după ce a fost găsit trupul ei. 

— Credeţi că el a omorât-o? 

— Tu eşti polițistul, tinere, nu eu. 

— Cred că o mamă îşi dă seama întotdeauna. 

— Rosemary zicea că tatăl lui era o persoană importantă. 
Nu era sigură unde sau cum. În politică, poate. Într-un loc 
în care imaginea contează. Cred că o iubită de culoare era 
un lucru bun pentru căpitanul Riley, dar o iubită gravidă nu 
mai era. 

Emmeline McClatchy n-a vrut să spună mai multe. Ne-am 
luat la revedere şi ne-am întors la Hummer. 

— Treaba arată rău, a spus Munro. 

— Ai vorbit şi cu mama Shawnei Lindsay? 

— N-a vrut să-mi zică nimic. M-a gonit cu un retevei. 

— Cât de solide sunt informaţiile despre şeriful Deveraux? 

— Foarte solide. Au fost împreună, el a pus capăt relaţiei, 
ea n-a fost prea încântată. Apoi, din câte am reuşit să-mi 
dau seama, i-a venit rândul lui Rosemary McClatchy. 

— Maşina care a fost distrusă pe şine era a lui? 

— Conform Registrului Auto din Oregon, da. După plăcuţa 
de înmatriculare pe care ai găsit-o tu. Un Chevy albastru 
din '57. O rablă, nu o maşină de fiţe. 

— Ela venit cu o explicaţie? 

— Nu, a venit cu un avocat. 

— Poţi dovedi că a fost şi iubitul lui Janice May Chapman? 

— Nu dincolo de orice îndoială. Ea era o fată de viaţă. A 
fost văzută cu mulţi tipi. Nu se poate să fi fost iubita tuturor. 

— Era cunoscută drept o fată de viaţă şi în Tulane. 

— Acolo a făcut facultatea? 

— Aşa se pare. 

Munro a zâmbit. 

— N-aş fi câtuşi de puţin surprins să aflu că toate 
studentele din Tulane şi-au tras-o de la un capăt la altul. 

— Ştiai că, de fapt, ea nu era Janice Chapman? 


— Ce vrei să spui? 

— S-a născut Audrey Shaw. Şi-a schimbat numele acum 
trei ani. 

— De ce? 

— Din motive politice, am răspuns eu. locmai terminase o 
aventură de doi ani cu senatorul Carlton Riley. 

L-am lăsat cu informaţia asta şi am plecat spre sud. Ela 
pornit cu maşina către nord. De data asta, n-am mai tăiat-o 
prin curtea nimănui. Am ocolit strada, ca un cetăţean 
responsabil, am păşit peste sârmă, am traversat câmpul şi 
am găsit drumul de ţară ascuns printre copaci. În mai puţin 
de douăzeci de minute, eram pe strada principală. Cinci 
minute mai târziu mă aflam în sediul secţiei. După încă un 
minut, intram la Deveraux. Ea stătea la un birou acoperit cu 
o mare de hârtii. 

— Trebuie să vorbim, i-am spus. 

Deveraux a ridicat privirea spre mine, uşor alarmată. 
Poate că se simţea ceva în vocea mea. 

— Să vorbim despre ce? 

— Ai fost vreodată cu un tip din unitatea militară? 

— Care unitate? Te referi la Kelham? 

— Da, la Kelham mă refer. 

— E o chestiune personală, nu-i aşa? 

— Ai fost? 

— Bineînţeles că nu. Eşti nebun? Tipii ăia sunt cea mai 
mare problemă a mea. Ştii cum stau lucrurile între militari 
şi forţele de ordine locale. Ar fi fost un conflict de interese 
cum nu se poate mai rău. 

— Ai socializat cu vreunul dintre ei? 

— Nu, din acelaşi motiv. 

— Îl cunoşti pe vreunul dintre ei? 

— Vag, a spus ea. Am făcut turul bazei şi i-am cunoscut pe 
câţiva dintre ofiţerii superiori, la modul formal. Ceea ce era 
de aşteptat. Şi ei încearcă să gestioneze aceleaşi probleme 
ca şi mine. 

— OK, am spus. 


— De ce mă întrebi? 

— Munro a fost acasă la McClatchy. Se pare că Rosemary 
şi Shawna Lindsay s-au întâlnit cu acelaşi individ. Probabil 
şi Janice Chapman. Munro auzise că şi tu ai fost cu el. 

— E o prostie. N-am mai fost cu nimeni de doi ani. Nu ţi-ai 
dat seama? 

M-am aşezat. 

— A trebuit să întreb, am spus eu. Îmi pare rău. 

— Cine e tipul? 

— Nu-ţi pot spune. 

— Trebuie să-mi zici. Nu crezi? McClatchy şi Lindsay sunt 
cazurile mele. Aşadar, e o informaţie relevantă. Şi am 
dreptul să ştiu dacă un bărbat spune asemenea lucruri 
despre mine. 

— Reed Riley, am zis eu. 

— N-am auzit de el în viaţa mea, a spus ea. 

Apoi, după o clipă de gândire, a adăugat: 

— Ia stai puţin! Riley, ai spus? 

N-am zis nimic. 

— O, Doamne! Fiul lui Carlton Riley? E la Kelham? Habar 
n-aveam. 

Am continuat să tac. 

— O, Doamne! a repetat ea. Asta explică foarte multe. 

— Maşina de pe linia de cale ferată a fost a lui. lar 
Emmeline McClatchy crede că el a lăsat-o pe Rosemary 
gravidă. N-am întrebat-o eu. Ea a deschis subiectul. 

— Trebuie să discut cu el. 

— Nu poţi. Tocmai l-au dus de-aici cu elicopterul. 

— Unde? 

— Care e cea mai îndepărtată garnizoană din lume? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. Dar pe pariu că acolo o să fie în seara asta. 

— De ce ar spune că a fost cu mine? 

— Din orgoliu, am răspuns eu. Poate că voia ca amicii lui să 
creadă că a colecţionat tot setul. Cele mai frumoase patru 
femei din Carter Crossing. Fraţii Brannan de la bar mi-au 


spus că era un barosan şi că avea întotdeauna o bombonică 
la braţ. 

— Eu nu sunt o bombonică. 

— Poate nu pe interior. 

— Probabil că tatăl lui îl cunoaşte pe tipul cu care a avut 
aventura Janice Chapman. Doar sunt împreună acolo, la 
Senat. 

N-am spus nimic. 

Deveraux s-a uitat fix la mine. 

— O, nu! a exclamat ea. 

— O, da. 

— Aceeaşi femeie? Tată şi fiu? E aiurea rău de tot. 

— Munro n-o poate dovedi. Nici noi. 

— Putem presupune. E prea multă brambureală pentru o 
grijă teoretică privind repercusiunile în general. 

— Poate, am spus eu. Poate nu. Cine ştie cum gândesc 
oamenii ăştia? 

— Oricum ar fi, nu poţi merge la Washington acum. E mult 
prea periculos. Ar fi ca şi cum ai umbla cu o ţintă uriaşă 
lipită pe spate. Biroul de Relaţii cu Senatul a investit o 
groază în Carlton Riley. N-o să te lase să încurci lucrurile. 
Crede-mă, tu pentru ei eşti un nimic pe lângă o relaţie bună 
cu Comisia pentru Forţele Armate. 

După ce a spus toate astea, telefonul i-a sunat, iar ea a 
răspuns şi a ascultat vreme de câteva clipe. Apoi a acoperit 
receptorul cu palma şi a spus: 

— E poliţia din Oxford. Întreabă despre jurnalistul mort. 
Vreau să le spun că ucigaşul dovedit a fost împuşcat mortal 
de către poliţie după ce s-a opus arestării. Caz închis. 

— Din partea mea, e în regulă. 

După ce le-a spus asta, a avut de sunat o lungă listă de 
autorităţi teritoriale şi departamente de stat, aşa că eu am 
plecat din birou, iar ea s-a apucat de treabă. N-am mai 
vorbit până la cină, la nouă seara. 

Atunci, am discutat despre casa tatălui ei. Ea şi-a 
comandat cheeseburgerul, eu am luat un sendviş cu 


friptură de vită şi am întrebat-o: 

— Cum a fost să creşti aici? 

— A fost ciudat, a răspuns ea. E clar că n-am avut termeni 
de comparaţie; până la zece ani n-am avut televizor şi nu 
mergeam niciodată la cinematograf, dar chiar şi aşa 
simţeam că undeva acolo trebuie să fie mai mult de atât. 
Toţi simţeam asta. Toţi aveam febra insulei. 

Apoi m-a întrebat ea pe mine unde am crescut, aşa că am 
înşirat atât cât mi-am putut aminti din lunga listă de locuri. 
Conceput în Pacific, născut în Berlinul de Vest, pe când tatăl 
meu era detaşat la ambasada de acolo, o mulţime de baze 
militare diferite înainte de grădiniţă, şcoli peste tot în lume, 
tăieturi şi vânătăi căpătate bătându-mă pe alei umede şi 
încinse din Manila, convalescenţă, câteva zile mai târziu, în 
camere umede şi reci din Belgia, lângă sediul NATO, apoi 
reîntâlnirea cu atacatorii, o lună mai târziu, în San Diego şi 
reluarea conflictului. În cele din urmă, West Point şi o 
neliniştită carieră pe cont propriu, mereu în mişcare, 
revenind uneori în aceleaşi locuri, dar mergând şi în multe 
altele noi şi diferite, amprenta globală a armatei nefiind la 
fel cu cea a infanteriei marine. 

— Care a fost cea mai lungă perioadă pe care ai petrecut-o 
într-un singur loc? 

— Probabil mai puţin de şase luni. 

— Cum era tatăl tău? 

— Tăcut, am spus eu. Era pasionat de ornitologie. Dar 
treaba lui era să omoare oameni cât mai rapid şi mai 
eficient posibil. Întotdeauna a fost conştient de asta. 

— S-a purtat bine cu tine? 

— Da, într-un fel demodat. Al tău? 

A dat din cap că da. 

— Demodat e o descriere bună. El credea că o să mă mărit 
şi că o să fie nevoit să călătorească tocmai până în Tupelo 
sau Oxford ca să mă viziteze. 

— Unde era casa voastră? 


— Spre sud pe strada principală, până la cotitură, apoi 
prima la stânga. Un drumeag de ţară. A patra casă pe 
dreapta. 

— Mai e acolo? 

— Oarecum. 

— N-a mai fost închiriată? 

— Nu, tata a fost bolnav o perioadă, înainte să moară, şi nu 
s-a mai îngrijit de locul ăla. A intrat în proprietatea unei 
bănci care nu-i acordă nici o atenţie. Acum e mai mult sau 
mai puţin o ruină. 

— Năpădită de buruieni, cu plante agăţătoare pe ziduri şi 
fundaţia crăpată? Cu un bătrân gard viu în spate? Opt litere 
pe cutia poştală? 

— De unde ştii toate astea? 

— Am fost acolo, am spus eu. Am trecut pe lângă ea în 
drum spre locuinţa lui McClatchy. 

Din nou, nici un răspuns. 

— Am văzut suportul pentru vânat. 

N-a răspuns. 

— Şi am văzut ţărâna din portbagajul maşinii tale. Când 
mi-ai dat cartuşele. 

Chelneriţa a trecut pe la masa noastră, a strâns farfuriile 
goale şi a luat comenzile de plăcintă. Apoi a plecat, iar 
Deveraux a rămas cu ochii la mine, uşor abătută. Uşor 
ruşinată, m-am gândit eu. 

— Am făcut o prostie, a spus ea. 

— Ce prostie? 

— Vânez, a început ea. Din când în când. Doar pentru 
amuzament. Căprioare, de cele mai multe ori. Doar ca să 
am ceva de făcut. Le dau carnea bătrânilor, cum ar fi 
Emmeline McClatchy. Altfel, ei nu prea au mâncare bună. 
Uneori mai fac rost de carne de porc, dacă vreun vecin 
măcelăreşte vreun godac. Şi dacă vecinul se gândeşte să 
împartă. Dar asta nu se întâmplă întotdeauna. Uneori, 
vecinii nu-şi permit să împartă. 


— Îmi aduc aminte, am zis eu. Când am fost prima dată 
acolo, Emmeline avea carne de căprioară în oală. Ne-a 
invitat la prânz. Ai refuzat. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— N-are rost să dai şi să iei înapoi. Am împuşcat căprioara 
aia acum o săptămână. Evident, n-o puteam duce la hotel. 
Aşa că am folosit vechea casă a tatei. Întotdeauna am făcut 
aşa, de când m-am întors aici. Ăla e un suport bun. Dar apoi 
ai venit tu cu teoria despre Janice Chapman. La momentul 
respectiv, nu te cunoşteam foarte bine. M-am gândit că ai 
putea pune mâna pe telefon să suni la sediu. Am avut 
viziuni cu elicoptere Blackhawk plutind prin aer, găsind 
fiecare suport pentru vânat din ţinut. Aşa că te-am trimis să 
identifici fiarele maşinii ca să te ţin departe pentru o oră, 
apoi m-am dus acolo şi am săpat pământul mânjit de sânge. 

— Testele ar fi dovedit că era de origine animală. 

— Ştiu, a spus ea. Dar cât ar fi durat? Nici măcar n-am 
habar unde e laboratorul cel mai apropiat. În Atlanta, 
poate. Ar fi putut dura două săptămâni sau mai mult. Şi nu- 
mi permit să fiu suspectă timp de două săptămâni sau mai 
mult. Nu-mi permit la propriu. Asta e singura slujbă pe care 
o am. Nu ştiu de unde aş face rost de alta. Iar alegătorii 
sunt ciudaţi. Întotdeauna îşi amintesc suspiciunile, dar 
niciodată nu-şi mai amintesc rezultatul. 

M-am gândit la vechiul meu amic Stan Lowrey, rămas la 
post, şi la ofertele lui de muncă. O lume nouă, pentru noi 
toţi. 

— OK, am spus eu. Dar a fost o mare tâmpenie. 

— Ştiu că a fost. M-am panicat puţin. 

— Mai cunoşti alţi vânători? Cu alte suporturi? 

— Câţiva. 

— Pentru că tot mai cred că aşa au fost omorâte femeile 
alea. Nu văd cum s-ar fi putut altfel. 

— De acord. De asta m-am panicat. 

— Aşa că, mai devreme sau mai târziu, s-ar putea să fim 
nevoiţi să înălţăm elicopterele alea. 


— Doar dacă nu-l găsim mai întâi pe Reed Riley şi nu-i 
punem nişte întrebări. 

— Reed Riley a dispărut, am spus eu. Probabil că la ora 
asta e trimisul armatei în baza de la Thule a forţelor 
aeriene. 

— Care e unde? 

— În nordul Groenlandei, am spus eu. La capătul lumii. E 
cu siguranţă cel mai îndepărtat punct în care au ajuns 
forţele aeriene. Am fost acolo o dată. Mă aflam într-o 
aeronavă C5 care a avut o problemă. Am fost nevoiţi să 
aterizăm la ei. Unitatea face parte dintr-un sistem de 
avertizare timpurie. Nici o rază de soare patru luni pe an. 
Ăia au un radar care poate repera un serviciu de tenis de la 
cinci mii de kilometri distanţă. 

— Le-ai luat numărul de telefon? 

Am zâmbit. 

— Va trebui să procedăm altfel. O să văd ce iese din bârlog 
poimâine. 

Ea n-a răspuns nimic. Ne-am mâncat încet plăcintele. 
Aveam tot timpul la dispoziţie. La acea oră, marfarul de la 
miezul nopţii probabil că tocmai ieşea uşurel din staţia de 
triaj de la Biloxi. 

Deveraux încă îşi făcea griji din pricina bătrânului de la 
hotel şi nu voia să repete şarada din capul scărilor, aşa că i- 
am dat cheia mea şi am plecat separat de la restaurant, la 
zece minute distanţă unul de altul, ceea ce m-a lăsat pe 
mine cu nota de plată şi cu răgazul pentru încă o cană de 
cafea. Apoi am mers încet de-a lungul străzii, l-am salutat 
din cap pe tipul de la recepţie, am urcat scările şi am bătut 
la propria mea uşă. Deveraux a deschis imediat şi am intrat. 
Îşi scosese pantofii şi tocul armei, dar toate celelalte erau 
încă la locul lor. Cămaşa de la uniformă, pantalonii, coada 
de cal. Totul era în ordine. 

Ne-am apucat de treabă aşa cum încinge un drogat o 
lingură, pe jumătate în grabă, pe jumătate încet, copleşiţi 
de intensitatea anticipării, dornici să facem investiţia, abia 


aşteptând profitul. Ea a început scoţându-şi elasticul din 
păr, scuturându-şi pletele, zâmbindu-mi din spatele cortinei 
lor întunecate. Şi-a descheiat primii trei nasturi de la 
cămaşă, apoi greutatea ecusonului, a insignei şi a stelelor 
au tras într-o parte materialul şi mi-au dezvăluit un triunghi 
adânc de piele goală. Mi-am scos pantofii, şosetele şi mi-am 
tras poalele cămăşii afară din pantaloni. Ea şi-a pus o mână 
pe al patrulea nasture de la cămaşă, pe cealaltă peste 
nasturele de la pantaloni şi a spus: 

— Tu alegi. 

Era o alegere grea, dar m-am gândit mult şi bine şi am 
ajuns la o concluzie fermă. Am spus: 

— Pantalonii, am spus. 

A desfăcut nasturele şi, un minut mai târziu, stătea în 
picioarele goale, purtând doar cămaşa cafenie a uniformei. 

— Acum e rândul tău să alegi, i-am spus eu. 

Ea a luat-o invers, aşa că eu mi-am scos cămaşa. De data 
asta, m-a întrebat despre cicatricea de şrapnel şi i-am oferit 
versiunea scurtă a poveştii, în care era vorba doar despre o 
sincronizare nefericită la începutul carierei mele, o vizită de 
rutină într-o tabără a infanteriei marine din Beirut, Liban, şi 
despre faptul că a trecut pe lângă mine un camion care apoi 
a explodat lângă intrarea în cazarmă, la o sută de metri de 
locul în care stăteam. 

— Am auzit că un poliţist militar se afla acolo. Tu erai? 

— Nu sunt sigur cine altcineva mai era prin zonă. 

— Ai intrat între ruine şi i-ai ajutat pe oameni. 

— Doar din întâmplare, am zis eu. Căutam un doctor. 
Pentru mine. Tocmai revedeam ce mâncasem la cină cu o 
seară înainte. 

— Te-ai ales cu Steaua de Argint. 

— Şi cu o septicemie, am spus eu. M-aş fi lipsit bucuros de 
amândouă. 

Mi-am desfăcut nasturele de la pantaloni, iar ea şi i-a 
descheiat pe ultimii de la cămaşă, apoi am rămas amândoi 
doar în lenjeria intimă. Starea asta n-a durat mult. Am 


pornit duşul, am intrat împreună în cadă şi am tras 
perdeaua. Am înşfăcat săpunul, şamponul, apoi ne-am 
acoperit cu clăbuc şi ne-am spălat unul pe altul de sus până 
jos, de la stânga la dreapta, pe dinafară şi pe dinăuntru. 
Nimeni pe lume n-ar fi putut găsi vreo hibă în standardele 
noastre de igienă sau în modul nostru de a le asigura. Am 
rămas sub duş până când s-a răcit apa din rezervorul de la 
Toussaint's, apoi am luat suficiente prosoape încât să fim 
siguri că nu vom lăsa băltoace în pat şi ne-am pus pe 
treabă. Pielea ei era caldă, alunecoasă, cu un uşor gust de 
săpun. Sunt sigur că şi a mea la fel. Ea era uşoară şi 
puternică şi plină de energie. Ne-am dovedit foarte 
răbdători. Mă gândeam că, la ora aceea, marfarul de la 
miezul nopţii ajunsese la nord de Columbus, la sud de 
Aberdeen, la vreo şaizeci de kilometri şi patruzeci de 
minute de noi. 

Iar patruzeci de minute înseamnă multă vreme. Pe la 
jumătatea intervalului mai rămăseseră foarte puţine 
amănunte pe care nu le ştiam unul despre celălalt. Eu 
aflasem cum se mişcă, ce îi place şi ce o încântă. Şi ea ştia 
aceleaşi lucruri despre mine. Am ajuns să cunosc felul în 
care inima îi bubuia sub coaste, felul în care acestea se 
mişcau atunci când gâfâia şi diferenţa dintre un gâfâit şi 
altul. Deveraux a ajuns să ştie aceleaşi detalii despre mine, 
despre nodul care mi se ridica în gât ca un avertisment 
timpuriu, chestiile care mă făceau să mă îmbujorez, unde 
îmi plăcea să fiu atins şi ce mă înnebunea, pur şi simplu. 

Într-un târziu, ne-am pornit. O acumulare lungă şi solidă, 
cu un anumit orar în minte, ca o armată invadatoare care se 
apropie de ziua Z, de ora H, ca un infanterist care vede cum 
se apropie plaja, ca un pilot care urmăreşte cum se măreşte 
ţinta în zonele vizate pentru bombardament. Îndelung şi 
încet, tot mai aproape, îndelung şi încet, timp de cinci 
minute. Apoi, în cele din urmă, tot mai repede şi mai tare, 
mai repede şi mai tare, mai repede şi mai tare. Paharul de 
pe policioara din baie a început să zornăie exact la timp. 


Tremura şi zdrăngănea. "Ţevile din pereţi scoteau sunete 
metalice înfundate. Uşile cu canaturi de sticlă dârdâiau, un 
zgomot fiind făcut de lemn, altul de geamuri şi al treilea de 
zăvor. Scândurile din podea vibrau ca pieile de tobă, un 
pantof aruncat s-a rostogolit de pe latura dreaptă, pe talpă, 
steaua ei de şerif bătea darabana pe lemn, Beretta sălta în 
buzunarul meu, tăblia patului se izbea de perete într-un 
ritm care nu ne aparţinea. 

Marfarul de la miezul nopţii. 

Exact la timp. 

Poftiţi în vagoane. 

Dar, de data asta, ceva era diferit. 

Şi în neregulă. 

Nu cu noi, ci cu trenul. Sunetul nu mai era acelaşi. 
Volumul era mai mic. Brusc, frână cu putere. Huruitul lui 
îndepărtat se suprapunea peste urletul înlănţuitor, 
scârţâitor, pătrunzător al frânelor. Am văzut cu ochii minţii 
blocajele de fier prinse de margini, roţile blocate, lungile 
revărsări de scântei în aerul nopţii, unul după altul, fiecare 
vagon lovindu-l şi împingându-l pe cel din faţă, în vreme ce 
şirul lung de un kilometru se strângea ca un telescop în 
spatele locomotivei. Deveraux s-a strecurat de sub mine şi 
s-a ridicat în capul oaselor, cu ochii în gol, ascultând atentă. 
Scrâşnetul a continuat, zgomotos, lugubru, primitiv, 
imposibil de lung şi, într-un târziu, a început să se 
estompeze, în parte pentru că inerția purtase trenul cu 
mult dincolo de intersecţie şi în parte pentru că acesta, în 
sfârşit, se oprise. 

— O, nu! a şoptit Deveraux, de lângă mine. 

Ne-am îmbrăcat repede şi, două minute mai târziu, eram 
afară, pe stradă. Şeriful s-a oprit şi a luat două lanterne din 
portbagaj. Pe una a aprins-o şi mi-a dat-o mie. Am folosit 
aleea dintre magazinul cu produse de uz casnic şi 
drogherie, pe lângă tristul morman de nisip al lui Janice 
Chapman, printre casa de împrumuturi şi barul Brannan's, 
apoi am ieşit pe terenul bătătorit aflat de cealaltă parte. Ea 


mergea în faţa mea. Aproape că şchiopăta. Ceea ce nu m-a 
surprins. Mie mi se tăiaseră genunchii. Dar a continuat să 
înainteze, încăpăţânată, dedicată, şovăitoare, dar hotărâtă 
să-şi facă datoria. 

Mergea către linia de cale ferată, bineînţeles. S-a opintit 
pe grămada de pietriş şi a păşit peste oţelul strălucitor, pe 
traversele din lemn. A luat-o către sud. Am urmat-o. M-am 
gândit că mecanicul avea să fie cam la douăzeci de minute 
în urma noastră. Am estimat că trenul lui trebuia să 
cântărească în jur de opt mii de tone. lar eu ştiam câte ceva 
despre trenurile care cântăresc opt mii de tone. Uneori, 
poliţiştii militari sunt şi poliţişti rutieri ca oricare alţii, dar 
traficul nostru este specializat, în sensul că include trenuri 
blindate, care, de obicei, cântăresc în jur de opt mii de tone 
şi o parte din dirijarea la nivelul ăsta constă în înţelegerea 
faptului că un tren blindat are nevoie cam de un kilometru 
şi jumătate ca să frâneze, chiar şi într-o situaţie de urgenţă. 
Unui om obişnuit îi trebuie aproximativ douăzeci de minute 
ca să parcurgă un kilometru şi jumătate, aşa că noi aveam 
să ajungem acolo cu douăzeci de minute înaintea 
mecanicului. 

Ceea ce nu era un privilegiu. 

Deşi mă îndoiam că aveam să mai găsim mare lucru. 

Ne grăbeam, alergam aproape, încercând să ne potrivim 
paşii mari cu intervalele dintre traverse. Fasciculele de 
lumină ale lanternelor noastre săreau şi se legănau prin 
norul de fum lăsat în urmă de frânele torturate ale trenului 
şi care acum se risipea. Mi-am zis că ne îndreptam exact 
către locul prin care trecusem deja de două ori în acea zi, 
pe unde cărarea care străbătea câmpul la est se intersecta 
cu şinele, înainte de a se îndrepta către pădurea dinspre 
vest. De fapt, era strada copilăriei lui Deveraux, mai mult 
sau mai puţin. Şi ea trebuie să se fi gândit la acelaşi lucru 
pentru că, pe măsură ce ne apropiam de punctul acela, a 
încetinit şi a început să mişte cu grijă lanterna de la stânga 
la dreapta. 


Am imitat-o şi s-a întâmplat ca eu să-l găsesc. Tot ce mai 
rămăsese din el. Cu excepţia, am presupus, a burniţei 
roşiatice care trebuie să fi umplut aerul, stropind tot ce se 
afla pe o rază de o sută de metri, o moleculă ici, o moleculă 
colo. 

Era un picior de om, amputat chiar deasupra gleznei. 
Tăietura era dreaptă şi curată. Nu fusese smuls, rupt sau 
sfâşiat. Era o linie netedă. Fusese trasată de o incredibilă 
undă de şoc, un soi de puls subsonic sălbatic, ca o armă 
acustică. Mai văzusem asemenea lucruri. La fel şi Deveraux. 
Majoritatea poliţiştilor rutieri văzuseră. 

Pantoful era încă la locul lui. Negru, lustruit, simplu şi 
modest, cu un toc jos, o baretă şi o capsă. Şoseta era şi ea la 
locul ei, sub el. Marginea de sus părea tăiată cu foarfeca. 
Sub țesătura bej se afla pielea întunecată, de culoarea 
abanosului, terminându-se curat în ceea ce părea a fi 
mulajul unei secţiuni transversale, expus într-o sală de curs 
a unei facultăţi de medicină. Oase, vene, carne. 

— Ăştia erau pantofii ei de duminică, a spus Deveraux. Era 
o femeie bună la suflet. Îmi pare tare, tare rău că s-a 
întâmplat aşa ceva. 

— N-am cunoscut-o niciodată, am intervenit eu. Era 
plecată. Ăsta a fost primul lucru pe care mi l-a spus puştiul. 
Mama e plecată. 

Ne-am aşezat pe o traversă aflată la vreo patru metri şi 
jumătate de piciorul tăiat şi l-am aşteptat pe mecanic. 

Ni s-a alăturat un sfert de oră mai târziu. Nu putea să ne 
spună prea multe. Doar strălucirea singuratică a farului şi 
străfulgerarea unei căptuşeli albe pe sub o haină neagră 
descheiată, apoi totul se terminase de mult. 

— Costumul ei de duminică, a spus Deveraux. Gabardină 
neagră, câptuşeală albă. 

Apoi mecanicul a pus frână, aşa cum îi cereau politica 
stabilită de căile ferate, reglementările federale şi legile 
statale, toate fiind, din punctul lui de vedere, o mare 
pierdere de vreme. Uzură a trenului, uzură a şinelor şi 


pentru ce? O plimbare de un kilometru şi jumătate, iar când 
ajunge la destinaţie... nimic. I se mai întâmplase lucrul ăsta. 

EI şi Deveraux au schimbat diverse numere de telefon, 
nume şi adrese, din nou pentru că aşa o cereau 
regulamentele, apoi ea l-a întrebat dacă se simte bine sau 
dacă are nevoie de vreun ajutor, dar mecanicul i-a alungat 
grijile şi s-a pornit la drum înapoi spre nord, un kilometru şi 
jumătate până la cabina lui, deloc tulburat, doar sătul de 
rutină. 

Noi am revenit pe strada principală, pe lângă hotel, către 
biroul şerifului. Noaptea nu era nimeni de serviciu, aşa că 
Deveraux a descuiat uşa cu o cheie şi a aprins luminile. L-a 
sunat pe Pellegrino şi i-a spus să se întoarcă pentru nişte 
ore suplimentare, apoi l-a sunat pe doctor şi i-a spus că mai 
are sarcini de îndeplinit. Niciunul n-a fost încântat, dar 
amândoi au fost foarte rapizi. Au ajuns aproape în acelaşi 
timp, în câteva minute. Poate că şi ei auziseră trenul. 

Deveraux i-a trimis să adune rămăşiţele împreună. Noi am 
rămas să aşteptăm, fără să spunem prea multe. S-au întors 
în jumătate de oră. Medicul a revenit la cabinetul său, iar 
şeriful i-a spus lui Pellegrino să mă ducă în Memphis. Mult 
mai repede decât plănuisem, dar nici n-aş fi vrut să 
procedez altfel. 

N-am mai trecut pe la hotel. Am plecat direct de la biroul 
şerifului, doar cu banii într-un buzunar şi Beretta în celălalt. 
N-am văzut nici o maşină în trecere. Nu era de mirare. Era 
în toiul nopţii şi ne aflam în plin pustiu. Pellegrino nu 
spunea nimic. Îl amuţiseră oboseala sau resentimentele sau 
ceva. Conducea şi atât. A folosit acelaşi traseu pe care 
venisem, mai întâi drumul drept de la est la vest, prin 
pădure, apoi drumeagul pe care îl parcursesem cu vechea 
camionetă Chevy şi, pe urmă, şoseaua cu două benzi 
prăfuite pe care mersesem în Buickul sedan. Am trecut 
graniţa statului Tennessee, am depăşit Germantown, unde 
coborâsem din camioneta tăietorului de lemne, am 
traversat suburbia adormită din sud-est şi am ajuns în 


centrul Memphisului, cu mult înainte de ivirea zorilor. M-am 
dat jos din maşină în staţia de autobuz, iar Pellegrino a 
plecat fără nici o vorbă. A ocolit o stradă, i-am auzit motorul 
între clădiri, apoi s-a pierdut în zare şi a dispărut. 

Plecarea devreme mi-a oferit o gamă variată de autobuze 
din care să aleg, dar primul dintre ele pleca abia peste o 
oră. Aşa că am colindat străzile din împrejurimi, căutând un 
local deschis toată noaptea şi am găsit două. Am ales acelaşi 
loc în care luasem prânzul cu trei zile în urmă. Era ieftin şi 
nu mă omorâse. Am primit cafea dintr-un ibric scorojit, 
şuncă şi ouă din tigăi care stăteau încinse încă de pe 
vremea administraţiei Nixon. Cincizeci de minute mai târziu 
mă aflam într-un autobuz, în drum spre nord şi spre est. 

Am urmărit răsăritul pe geamul din dreapta mea, apoi am 
dormit restul de şase ore de drum. Am coborât în acelaşi loc 
în care mă urcasem cu trei zile în urmă, la depoul din 
capătul oraşului aflat lângă unitatea militară în care eram 
cazat. Nu existau asemănări evidente între localitatea asta 
şi Carter Crossing, dar toate elementele identice erau la 
locul lor. Baruri, case de împrumut, service-uri auto, 
magazine de arme şi muniții, magazine care vindeau 
electronice uzate, fiecare dintre ele prosperând cu ajutorul 
fluxului de dolari militari din partea Unchiului Sam. Am 
trecut pe lângă toate astea şi am ieşit în câmp deschis, 
oprindu-mă pentru prânz în localul aflat la opt sute de metri 
în afara bazei, apoi continuând să avansez. Înainte de ora 
două după-amiaza, mă aflam înapoi în camera mea, mult 
mai devreme decât mă aşteptasem, ceea ce mi-a oferit 
ocazia să-mi îmbunătăţesc puţin planul. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost un duş lung şi 
fierbinte. Am simţit mireasma lui Deveraux ridicându-se în 
aburul băii. M-am şters şi m-am îmbrăcat din cap până în 
picioare într-o uniformă de serviciu cu tot ce trebuia. Apoi l- 
am sunat pe Stan Lowrey şi l-am rugat să mă ducă înapoi în 
staţia de autobuz. M-am gândit că, dacă mă grăbeam, 
aveam vreme să ajung la Washington până la ora cinei, deci 


cu vreo douăsprezece ore înaintea programului. l-am mai 
spus lui Lowrey să nu ţină secret locul în care mă duceam. 
Cu cât ştiau mai mulţi oameni şi cu cât aveam mai mult timp 
să ajung acolo, cu atât mai mari erau şansele ca unul sau 
altul să iasă din bârlog. 

La ora şapte seara, într-o zi de luni, Washington DC se 
linişteşte. Un oraş dependent de o companie, acea 
companie fiind America. Un oraş în care munca nu se 
termină niciodată, dar se mută în spaţii mai intime după ora 
cinci după-amiaza. Saloane, baruri, restaurante cu 
pretenţii, toate aceste locuri îmi erau necunoscute, dar 
ştiam în ce cartiere e mai probabil să le găsesc. Aşa că am 
sărit peste îndepărtatele lanţuri hoteliere pe care un ofiţer 
singuratic ca mine le-ar folosi în mod normal, îndreptându- 
mă către luminile strălucitoare, străzile curate şi preţurile 
mari aflate la sud de Dupont Circle. Nu că aş fi avut de 
gând să plătesc pentru ceva. Legenda spunea că exista un 
hotel elegant pe Connecticut Avenue, cu o mică defecţiune 
în organizarea internă, astfel încât notele de plată ale 
oaspeţilor în uniformă erau trimise automat 
Departamentului Forţelor Armate. Că o fi fost vreun 
aranjament pentru o conferinţă care nu mai fusese anulat 
niciodată sau vreun veteran ranchiunos care se ocupa de 
registre, nimeni nu ştia. Dar, conform poveştii, puteai să 
ajungi în Cimitirul Arlington înainte ca datoriile să te prindă 
din urmă. 

Am mers încet către acel loc, rămânând pe mijlocul 
trotuarului pe care îl foloseam. Eram vigilent, dar fără să 
las să se vadă asta. Mă foloseam de vitrinele magazinelor pe 
post de oglinzi şi, la fiecare semafor, mă uitam în jur cu o 
privire nevinovată. Nimeni nu-mi dădea atenţie. Uneori, 
eram înghesuit şi înghiontit, dar numai de oamenii ocupați 
şi grăbiţi care se îndreptau către următorul punct din lunga 
lor agendă. Am ajuns la hotel fără probleme şi m-am cazat 
folosindu-mă de numele şi de rangul meu adevărate, iar 
legenda a ţinut şi nu mi s-a cerut nici un card de credit sau 


avans. N-a trebuit decât să semnez o hârtie, ceea ce am şi 
făcut, cât mai clar şi lizibil cu putinţă. N-avea rost să fiu 
momeala şi apoi să-mi ascund lumina sub obroc. Nu că aş fi 
fost sigur vreodată ce era acela un obroc. Un fel de butoi 
mai mic, presupun. Caz în care lumina mi s-ar stinge 
oricum, din lipsă de oxigen. 

Am urcat cu liftul în camera mea, mi-am pus haina de la 
uniformă pe umeraş, am sunat la recepţie şi am cerut să mi 
se trimită cina. Treizeci de minute mai târziu, mâncam 
friptură din muşchi de vită, care urma să fie achitată tot de 
către Pentagon. După alte treizeci de minute, am lăsat tava 
pe hol şi am ieşit la o plimbare, doar ca să arunc undiţa, să 
văd dacă trecerea mea va determina pe cineva să iasă din 
umbră, pe urmele mele. Dar nimeni n-a reacţionat şi nimeni 
nu m-a urmărit. Am înconjurat parcul Dupont Circle, apoi 
m-am învârtit pe străzile din spatele lui, trecând pe lângă 
ambasada Irakului la un capăt şi pe lângă cea a Columbiei, 
în celălalt capăt. Am văzut bărbaţi şi femei pe care i-am luat 
drept agenţi federali de tot felul, oameni îmbrăcaţi civil, dar 
cu siguranţă personal militar, alţii în uniformă, făcând parte 
din toate ramurile forţelor armate şi numeroşi cetăţeni 
particulari în costume business, dar niciunul n-a făcut vreo 
mişcare împotriva mea. Niciunul nu era câtuşi de puţin 
interesat de mine. Făceam parte din decor. 

Aşa că m-am întors la hotel, m-am băgat în patul din 
luxoasa mea cameră şi am aşteptat să văd ce avea să se 
întâmple a doua zi, marţi, 11 martie 1997. 

M-am trezit la şapte dimineaţa şi am lăsat Departamentul 
Forţelor Armate să-mi plătească un mic dejun în cameră. La 
opt făcusem duş, mă îmbrăcasem şi ieşisem pe stradă. Mi- 
am zis că asta trebuia să fie ora la care încep treburile 
serioase. Pentru un tip care locuia atât de departe ca mine, 
o întâlnire la Pentagon, programată pentru prânz, creştea 
probabilitatea ca eu să-mi fi petrecut noaptea în oraş, iar 
hotelurile din Washington sunt uşor de monitorizat. E genul 
acela de oraş. Aşa că nu mi-am ascuns lumina sub niciun 


obroc. Aproape că mă aşteptam să fiu întâmpinat de 
duşmani pe hol sau chiar la ieşirea din clădire. Nu i-am 
întâlnit nicăieri. Era o dimineaţă proaspătă de primăvară, 
soarele răsărise, aerul se încălzise, şi tot ce vedeam în jur 
era benign şi nevinovat. 

Am făcut un adevărat spectacol din plimbarea până la 
chioşcul de ziare, deşi hotelul oferea toate tipurile de 
publicaţii. Am cumpărat Post şi Times, m-am mocăit cu 
plata, apoi cu restul, mişcându-mă lent şi fără griji, dar n- 
am fost nici abordat, nici atacat de nimeni. M-am dus cu 
ziarele la o cafenea şi m-am aşezat la o masă afară, în văzul 
lumii. 

Nimeni nu s-a uitat la mine. 

Până la ora zece, băusem cafea pe săturate şi citisem 
ambele gazete din scoarță în scoarță, dar nici un trecător 
nu-mi arătase vreun interes. Am început să cred că mă 
păcălisem cu alegerea hotelului. În mod normal, un ofiţer 
de rang 4 aflat în trecere prin oraş ar trage într-un alt gen 
de loc, iar acestea erau pur şi simplu prea numeroase. Aşa 
că am început să cred că era mai probabil ca inamicii să se 
fi concentrat pe destinaţia călătoriei mele, nu pe popasuri. 

Ceea ce, oricum, ar fi fost mai eficient din punctul lor de 
vedere. Ştiau exact unde şi când urma să mă duc. 

Deci, aveau să mă aştepte în interiorul Pentagonului sau 
prin apropiere, la ora douăsprezece sau puţin înainte. În 
burta monstrului. Mult mai periculos. La nici cinci kilometri 
distanţă, dar pe o cu totul altă planetă în ceea ce priveşte 
modul de operare. 

Era în continuare o dimineaţă superbă, aşa că am mers pe 
jos. Orice zi poate fi ultima petrecută în viaţă sau în 
libertate, aşa că micile plăceri merită întotdeauna 
satisfăcute. Am mers către sud pe 17th Street, pe lângă 
clădirea Biroului Executiv din preajma Casei Albe, apoi am 
coborât pe lângă parcul Ellipse şi am continuat spre Mall. 
M-am îndepărtat de monumentul lui George Washington şi 
m-am îndreptat către cel al lui Abraham Lincoln. Am cotit la 


stânga pe lângă statuie, mi-am croit drum pe Podul 
Memorial Arlington şi am traversat apele întinse ale 
fluviului Potomac. O grămadă de oameni parcurgeau acelaşi 
traseu cu maşina. Nimeni altcineva nu mai era pe jos. 
Alergătorii matinali dispăruseră de mult, iar cei de după- 
amiază erau încă la muncă. 

M-am oprit la jumătatea drumului şi m-am sprijinit de 
balustradă. Întotdeauna o precauţie înţeleaptă când te afli 
pe un pod. Nu exista nici un loc în care un eventual 
urmăritor să se poată ascunde. Ar trebui să continue să 
meargă. Dar nu era nimeni în spatele meu. Nici în faţa mea. 
Am lăsat să treacă cinci minute, sprijinindu-mă în coate, 
într-o notă contemplativă, dar n-a venit nimeni. Aşa că m- 
am pus iar în mişcare, parcurgând încă două sute şaptezeci 
de metri, şi am ajuns în Virginia. Drept în faţa mea, în 
depărtare, se afla Cimitirul Naţional Arlington. Poarta 
principală. Cinci minute mai târziu, eram înaintea ei. Am 
păşit în marea de pietre funerare albe. Imediat, m-am trezit 
înconjurat de morminte. Întotdeauna cea mai bună cale de 
a te apropia de Departamentul Forţelor Armate. Prin 
cimitir. Din motive de perspectivă. 

M-am abătut din drum, o dată pentru a-i aduce un omagiu 
lui JFK şi încă o dată pentru o vizită la Mormântul 
Soldatului Necunoscut. Am mers prin spatele Henderson 
Hall, un sediu de rang înalt al infanteriei marine, am ieşit pe 
poarta sudică a cimitirului şi iată-l: Pentagonul. Cea mai 
mare clădire de birouri din lume. Douăsprezece hectare, 
treizeci de mii de oameni, douăzeci şi opt de kilometri de 
coridoare, dar numai trei uşi la stradă. Normal, am ales 
intrarea de sud-est. Din motive evidente. Aşa că am ocolit, 
rămânând atent, păstrând distanţa, până când am reuşit să 
mă alătur şirului subţire de oameni care veneau dinspre 
staţia de metrou. Şuvoiul s-a îngroşat pe măsură ce se 
scurgea pe uşi ca printr-o pâlnie. S-a dovedit a fi o mulţime 
respectabilă. Persoanele potrivite pentru scopurile mele 


personale. Voiam martori. Arestările se termină prost mai 
tot timpul, uneori accidental, alteori intenţionat. 

Dar am intrat cu bine, în ciuda unor mici incertitudini în 
hol. Ceea ce credeam eu că e o echipă venită să mă 
aresteze s-a dovedit a fi un nou schimb de paznici care se 
pregătea să intre în post. Un surplus temporar de personal. 
Asta era tot. Aşa că am ajuns nevătămat la 3C315. Etajul 
trei, corpul C, cel mai apropiat de coridorul radial numărul 
cinci, sectorul cincisprezece. Cabinetul lui John James 
Frazer. Biroul de Relaţii cu Senatul. Nu era nimeni înăuntru 
cu el. Era complet singur. Mi-a spus să închid uşa. Am 
închis-o. Mi-a spus să stau jos. M-am aşezat. 

— Deci, ce ai pentru mine? m-a întrebat. 

N-am zis nimic. Nici nu aveam nimic de zis. Nu mă 
aşteptasem să ajung aşa departe. 

Nu s-a lăsat. 

— Veşti bune, sper. 

— Nici un fel de veşti, am răspuns eu. 

— Mi-ai transmis că ai numele. Asta spunea mesajul tău. 

— Nu am numele. 

— Atunci, de ce ai zis aşa? De ce ai cerut să mă vezi? 

Am tăcut pentru o clipă. 

— A fost o scurtătură, am spus, în cele din urmă. 

Şi, din acel moment, discuţia s-a stins. Chiar nu mai era 
nimic de spus. Frazer făcea paradă cu toleranța lui. Şi cu 
răbdarea lui. M-a făcut paranoic. Apoi a râs puţin. Pe seama 
faptului că nu eram în stare nici să mă las arestat. Apoi a 
încercat să pară îngrijorat. Poate în legătură cu starea mea 
de sănătate. Sigur în legătură cu aspectul meu fizic. Cu 
părul şi barba. Mi-a vorbit pe tonul acela aspru şi bărbătesc 
pe care îl foloseşte un unchi cu nepotul său preferat. 

— Arăţi groaznic. Să ştii că există frizerii pe aici. Ar trebui 
să vizitezi una. 

— Nu pot, am spus. Trebuie să arăt aşa. 

— Din pricina rolului tău sub acoperire? 

— Da. 


— Dar nu prea mai eşti sub acoperire, nu-i aşa? Am auzit 
că şeriful din localitate te-a dibuit numaidecât. 

— Cred că merită să continui pentru populaţie, în general. 
În momentul de faţă, armata nu e prea populară în rândul 
lor. 

— Oricum, mă aştept ca de acum să fii retras. De fapt, mă 
mir că nu te-au retras deja. Când ai primit ultimele ordine? 

— De ce să fiu retras? 

— Pentru că problemele par să se fi rezolvat în Mississippi. 

— Zău? 

— Cred că da. E clar că focurile de armă din afara bazei 
Kelham au fost un exces de zel din partea unei forţe 
paramilitare neoficiale şi neautorizate, provenită dintr-un 
alt stat. Autorităţile din Tennessee se vor ocupa de asta. 
Chiar nu le putem sta în cale. Puterile noastre sunt limitate. 

— Li s-a ordonat să meargă acolo. 

— Nu, chiar nu cred. Grupurile acelea au o extinsă reţea 
de comunicare subterană. Credem că se va dovedi a fi o 
iniţiativă civilă. 

— Nu sunt de acord. 

— Asta nu-i ora de dezbateri. Faptele sunt fapte. Ţara e 
plină de astfel de grupări. Agendele lor sunt decise în plan 
intern. Nu există nici o îndoială în privinţa asta. 

— Cum rămâne cu cele trei femei ucise? 

— Cred că făptaşul a fost identificat. 

— Când? 

— Mi se pare că informaţia a devenit publică acum trei 
ore. 

— Cine e? 

— Nu am toate detaliile. 

— Unul de-al nostru? 

— Nu, cred că e un localnic. De acolo, din Mississippi. 

N-am spus nimic. 

— Oricum, îţi mulţumesc că ai venit, a adăugat Frazer. 

N-am spus nimic. 

— Întrevederea s-a încheiat, domnule maior, a zis Frazer. 


— Nu, domnule colonel, nu s-a încheiat. 

Pentagonul a fost construit pentru că se apropia cel de-al 
Doilea Război Mondial, iar pentru că se apropia cel de-al 
Doilea Război Mondial, a fost construit fără să se folosească 
prea mult oţel. Oţelul era necesar în altă parte, ca 
întotdeauna în vreme de război. Aşadar, uriaşa clădire a 
devenit un monument închinat forţei şi masivităţii 
betonului. A fost nevoie de atât de mult nisip pentru a 
realiza amestecul, încât acesta a fost scos din fluviul 
Potomac, nu departe de zidurile care erau ridicate. Aproape 
un milion de tone. Rezultatul a fost soliditatea extremă. 

Şi liniştea. 

De cealaltă parte a uşii închise a lui Frazer se aflau 
treizeci de mii de oameni, dar nu-l auzeam pe niciunul 
dintre ei. Nu se auzea absolut nimic. Doar acea tăcere 
țiuitoare specifică unui cabinet din sectorul C. 

— Nu uita că stai de vorbă cu un ofiţer de rang superior, a 
subliniat Frazer. 

— lar tu nu uita că stai de vorbă cu un poliţist militar 
autorizat să aresteze pe oricine, de la un copil de ţâţă la un 
general cu cinci stele. 

— Ce ai de zis? 

— Cetăţenilor Liberi din Tennessee li s-a ordonat să 
meargă la Kelham. Cred că asta e limpede. Şi, da, sunt de 
acord, au făcut exces de zel când au ajuns la faţa locului. 
Dar asta e vina tipului care a dat ordinul, în aceeaşi măsură 
pe cât e şi vina lor. De fapt, chiar mai mult. 
Responsabilitatea porneşte de la vârf. 

— Nimeni n-a dat nici un ordin. 

— Au fost trimişi în acelaşi timp cu mine. Şi cu Munro. Ne- 
am întâlnit cu toţii. A fost o singură decizie integrată. 
Pentru că Reed Riley se afla acolo. Cine ştia de asta? 

— Poate că a fost o decizie pe plan local. 

— Care a fost poziţia ta personală? 

— Una pur pasivă. Şi reactivă. Eram pregătit să fac faţă 
consecinţelor, în caz că ar fi existat vreuna. Nimic mai mult. 


— Eşti sigur? 

— Biroul de Relaţii cu Senatul e întotdeauna pasiv. Treaba 
lui e să stingă incendii. 

— Niciodată nu e proactiv? Niciodată nu pregăteşte din 
vreme bariere împotriva incendiilor? 

— Cum aş fi putut să fac asta? 

— Ai fi putut să prevezi pericolul. Ai fi putut să-ţi faci un 
plan. Ai fi putut să decizi să aperi graniţa unităţii de civilii 
băgăcioşi care pun întrebări incomode. Dar n-ai fi putut să 
le ceri infanteriştilor s-o facă ei înşişi. Nici un comandant 
din lume n-ar fi recunoscut ordinul ca fiind legal. Aşa că ai fi 
putut să-ţi suni nişte amici neoficiali. Să zicem, din 
Tennessee, statul tău de baştină. Unde cunoşti lume. E 
posibil, nu? 

— Nu, e ridicol. 

— Apoi, pentru a-ţi întregi abordarea, ai fi putut să 
hotărăşti să asculţi telefoanele poliţiei militare, să 
monitorizezi ce se întâmplă şi să-ţi acorzi un avertisment 
timpuriu, în caz că ceva ar fi părut să se îndrepte în direcţia 
greşită. 

— Şi asta e ridicol. 

— Negi? 

— Bineînţeles că neg! 

— Atunci, fă-mi un hatâr, am continuat eu. Hai să vorbim 
teoretic. Dacă o persoană ar face lucrurile astea două, ce 
părere ai avea? 

— Ce lucruri? 

— Să-i cheme pe cei din Tennessee şi să asculte 
telefoanele. Ce părere ai avea? 

— Că s-a încălcat legea. 

— Ar putea o persoană să comită una dintre fapte, iar pe 
cealaltă nu? Discutăm ca între soldaţi profesionişti. 

— Nu şi-ar permite. Nu şi-ar permite să aibă o echipă 
neautorizată pe teren fără o modalitate de a şti dacă 
aceasta e pe cale să fie descoperită. 


— De acord, am spus eu. Deci, oricine i-a trimis pe golanii 
ăia a şi pus sub ascultare telefoanele şi oricine a pus sub 
ascultare telefoanele i-a şi trimis pe golani. Are sens ce 
spun? Teoretic vorbind? 

— Presupun că da. 

— Da sau nu, colonele? 

— Da. 

— Cât de bine stai cu memoria pe termen scurt? l-am 
întrebat în continuare. 

— Destul de bine. 

— Care a fost primul lucru pe care mi l-ai spus când am 
intrat azi pe uşă? 

— Ţi-am zis să închizi uşa. 

— Nu, m-ai salutat. Apoi mi-ai zis să închid uşa. 

— Apoi ţi-am spus să stai jos. 

— Şi pe urmă? 

— Nu-mi amintesc, a răspuns el. 

— Am avut o mică discuţie despre cât de aglomerat e locul 
ăsta la ora prânzului. 

— Da, îmi aduc aminte. 

— Apoi m-ai întrebat ce veşti am. 

— Şi nu aveai niciuna. 

— Lucru care te-a mirat. Pentru că lăsasem un mesaj prin 
care îţi transmiteam că am numele. 

— Da, am fost surprins. 

— Ce nume aşteptai? 

— Nu eram sigur. Se putea referi la orice. 

— Caz în care ai fi spus un nume. Nu numele. 

— Poate că îţi întreţineam iluzia conform căreia cineva 
chiar i-a trimis pe amatorii ăia în Mississippi. Deoarece 
părea important pentru tine. 

— E important pentru mine. Fiindcă e adevărat. 

— OK, îţi respect convingerile. Îţi sugerez să afli cine e. 

— Am aflat cine e. 

Frazer n-a zis nimic. 

— Ai făcut o greşeală, am spus eu. 


Continua să tacă. 

— Nu ţi-am lăsat nici un mesaj, am continuat. Am stabilit o 
întâlnire. Cu secretarul tău. Asta a fost tot. N-am dat un 
motiv. Am spus doar că trebuie să te văd azi, la prânz. 
Singura dată când am pomenit ceva despre nume şi despre 
Cetăţenii Liberi din Tennessee a fost într-o convorbire 
complet separată avută cu generalul Garber. Pe care, 
evident, ai ascultat-o. 

— Unele lucruri sunt prea complexe ca să le pricepi tu, 
băiete. 

— Probabil, am răspuns. Nu mi-e prea clar ce s-a 
întâmplat în prima fracțiune de secundă după Big Bang. 
Nu-mi iese partea cu fizica cuantică. Dar mă descurc cu 
multe alte chestii. De exemplu, pricep destul de bine 
Constituţia Statelor Unite. Ai auzit vreodată de Primul 
Amendament? Garantează libertatea presei. Ceea ce 
înseamnă că orice amărât de jurnalist are dreptul să se 
apropie de orice gard pofteşte. 

— Tipul ăla era de la o fiţuică radicală dintr-un orăşel 
universitar. 

— Şi mai pricep că eşti leneş. Ţi-ai petrecut ani în şir 
pupându-l în cur pe Carlton Riley şi nu vrei s-o iei de la 
capăt cu altu'. Nu acum. Pentru că asta ar însemna chiar să- 
ţi faci dracului meseria. 

Nici o replică. 

— A doua persoană pe care au omorât-o băieţii tăi era un 
recrut minor, am adăugat eu. Voia să intre în armată. Mama 
lui s-a sinucis în aceeaşi noapte. Pricep astea două lucruri. 
Pentru că am văzut rămăşiţele. Mai întâi ale unuia, apoi ale 
celuilalt. 

Nici o reacţie. 

— Şi mai pricep că eşti de două ori arogant. Mai întâi ai 
crezut că n-o să-ţi descopăr schema genială, apoi, când am 
făcut-o, ai crezut că o să poţi să-mi faci faţă de unul singur. 
Fără ajutoare, fără întăriri, fără vreo echipă de intervenţie 


care să mă aresteze. Doar tu şi cu mine, aici şi acum. 
Trebuie să te întreb, cât de prost eşti? 

— lar eu trebuie să te întreb, eşti înarmat? 

— Port o uniformă de serviciu, am răspuns eu. La o astfel 
de ţinută nu se poartă armă. Găseşti asta în regulament. 

— Deci, cât de prost eşti? 

— Nu mă aşteptam să ajung în situaţia asta. Nu mă 
aşteptam să ajung atât de departe. 

— Ascultă-mi sfatul, băiete. Speră la ce-i mai bun, dar 
pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. 

— Ai o armă în sertar? 

— Am două arme în sertar. 

— Ai de gând să mă împuşti? 

— Dacă n-o să am încotro. 

— Suntem la Pentagon. Dincolo de uşa asta se află treizeci 
de mii de cadre militare. Toţi sunt antrenați să fugă imediat 
în direcţia unui foc de armă. Ai face bine să ai o poveste 
pregătită. 

— M-ai atacat. 

— De ce aş fi făcut-o? 

— Pentru că eşti obsedat de ăia care l-au împuşcat pe un 
puşti negru şi urât din fundul pământului. 

— Niciodată n-am spus nimănui că era urât. Sau negru. 
Nu la telefon. Probabil c-ai aflat asta de la amicii tăi din 
Tennessee. 

— Mă rog, eşti obsedat. Ţi-am ordonat să pleci, dar m-ai 
atacat. 

M-am lăsat pe spătarul scaunului. Mi-am întins picioarele 
în faţă. Mi-am lăsat braţele să atârne pe lângă corp. M-am 
aşezat comod şi relaxat. Aş fi putut să adorm. 

— Nu prea arată a postură amenințătoare, nu-i aşa? Şi 
cântăresc în jur de o sută treisprezece kilograme. O să-ţi fie 
greu să mă mişti înainte ca 3C314 şi 3C316 să ajungă aici. 
Lucru care le va lua cam o secundă şi jumătate. Apoi va 
trebuie să te descurci cu poliţia militară. L-ai omorât pe 
unul de-al lor în condiţii dubioase, o să te facă bucăţi. 


— Vecinii mei n-o să audă. Nimeni n-o să audă nimic. 

— De ce? Ai amortizoare la armele alea? 

— N-am nevoie de amortizoare. Sau de arme. 

Apoi a făcut un lucru foarte ciudat. S-a dus şia luato 
fotografie de pe perete. O poză alb-negru. El şi senatorul 
Carlton Riley. Era semnată. De către senator, am presupus. 
Nu de Frazer. S-a depărtat de perete şi a pus tabloul pe 
masă. Apoi s-a apropiat iar, a prins cuiul între degete şi l-a 
scos din tencuială. 

— Asta-i tot? am comentat eu. O să mă înţepi până la 
moarte cu un cui? 

Colonelul a pus cuiul lângă fotografie. 

A deschis un sertar şi a scos un ciocan. 

— Tocmai rearanjam tabloul când m-ai atacat. Din fericire, 
am reuşit să apuc ciocanul, care era încă la îndemână. 

N-am zis nimic. 

— N-o să fac zgomot, a continuat el. O singură lovitură 
zdravănă ar trebui să fie suficientă. O să am destul timp să- 
ţi aranjez trupul oricum aş avea nevoie. 

— Eşti nebun, am spus eu. 

— Nu, sunt dedicat. Viitorului armatei. 

Ciocanele sunt nişte obiecte foarte evoluate. Nu s-au 
schimbat de ani de zile. De ce s-ar schimba? Nici cuiele nu 
s-au schimbat. Cuiele sunt la fel de când lumea. Aşadar, 
caracteristicile necesare ale unui ciocan au fost puse la 
punct cu multă vreme în urmă. Un cap greu de metal şi un 
mâner. Tot ce ai nevoie şi nimic în plus. Al lui Frazer era un 
ciocan de tâmplărie, prevăzut cu o parte pentru scos cuiele 
şi cântărind vreo opt sute de grame. O chestie mare şi 
urâtă. Exagerat pentru atârnatul unui tablou, dar astfel de 
nepotriviri între unealtă şi scop sunt obişnuite în lumea 
reală. 

Totuşi, era o armă bunicică. 

Colonelul a venit spre mine ţinând ciocanul în mâna 
dreaptă, ridicându-l ca pe un baston de cauciuc. M-am urnit 
de pe scaun destul de repede. Abandonasem cu multă 


vreme în urmă orice idee de a-l pune în încurcătură cu o 
postură nepotrivită postmortem. Instinct pur. Eu nu mă 
sperii uşor, dar oamenii sunt şi ei foarte evoluaţi. O mare 
parte din ceea ce facem îşi are rădăcinile în negura 
timpurilor. Exact de unde îi place amicului meu Stan 
Lowrey să-şi înceapă poveştile. 

Biroul lui Frazer era mic. Porțiunea de podea liberă era şi 
mai mică. Era ca şi cum ne-am fi luptat într-o cabină 
telefonică. Rezultatul avea să depindă de isteţimea 
colonelului. Şi l-am socotit destul de isteţ. Supravieţuise 
Războiului din Vietnam, celui din Golf şi anilor întregi de 
mâncătorii la Pentagon. Nu faci nimic din toate astea fără 
să ai ceva creier în cap. Mi-am zis că putea scoate uşor un 
şapte din zece. Poate un opt. Nu era în pericol iminent să ia 
vreun premiu Nobel, dar cu siguranţă era mai deştept 
decât media. 

Ceea ce îmi era de ajutor. E mai greu să te baţi cu idioţii. 
Nu le poţi ghici următoarea mişcare. Oamenii inteligenţi 
sunt previzibili. 

Frazer a balansat ciocanul de la dreapta la stânga, la 
nivelul taliei, o mutare tipică în deschidere. M-am arcuit în 
spate şi a ratat. M-am gândit că în continuare avea să 
lovească în sens invers, de la stânga la dreapta. Aşa a şi 
făcut, iar eu m-am arcuit iar spre spate şi m-a ratat din nou. 
Un schimb în care ne cercetam reciproc. Ca mişcarea 
pionilor pe o tablă de şah. Colonelul respira ciudat. 
Ferocitate, nu vreo problemă la gât. Sfânta Audrey nu avea 
de ce să-şi facă griji. Era ferocitate şi agitaţie. În sufletul lui 
rămăsese un războinic şi nimic nu le place mai mult 
războinicilor decât lupta în sine. Îi consumă. Pentru asta 
trăiesc. Zâmbea, într-un fel sălbatic, iar ochii lui nu vedeau 
altceva decât capul ciocanului şi mijlocul meu dincolo de el. 
În aer plutea un iz iute de sudoare, ceva primitiv, ca sălaşul 
unui rozător nocturn. 

Am pus piciorul în faţă şi m-am ferit, iar el a răspuns cu o 
mişcare de recul care ne-a adus în mijlocul încăperii. Lucru 


important. Pentru mine. El mă voia lipit de zid, iar eu nu-mi 
doream să ajung acolo. 

Nu încă, oricum. 

A balansat ciocanul pentru a treia oară, cosind din greu cu 
el, de parcă ar fi avut intenţii serioase, or, nu era cazul. Nu 
încă. Îi intuiam planul. Îl vedeam în ochii lui. Am sărit în 
spate, iar capul ciocanului a şuierat la doi centimetri de 
haina mea. Opt sute de grame, la capătul unui mâner lung. 
Inerţia l-a făcut pe Frazer să se rotească. Umerii i s-au 
răsucit la nouăzeci de grade şi s-a răsucit din talie. Şi-a 
folosit toracele pentru a se întoarce spre mine. De data 
asta, cu o oarecare extensie a braţului. M-a forţat să dau 
înapoi. Am ajuns aproape de perete. 

M-am uitat în ochii lui. 

Nu încă. 

El era un luptător. Eu nu. Eu eram un bătăuş. Eltrăia 
pentru victoria tactică. Eu trăiam pentru a juca pe 
mormântul duşmanului. Nu era acelaşi lucru. Nicidecum. 
Scopuri diferite. A lovit pentru a patra oară, în acelaşi 
unghi, la aceeaşi înălţime. Era ca un aruncător de mingi 
rapide la baseball, care te obişnuieşte cu un lucru, înainte 
să dezlănţuie o cu totul altă mişcare. Spre interior, spre 
interior, spre interior, apoi trimite o minge care să coboare 
iute pe măsură ce se apropie de bază. Dar Frazer n-avea de 
gând să coboare. El voia să urce. Mai jos ar fi fost mai bine, 
dar el scotea doar un şapte din zece. Poate un opt. Dar nu 
un nouă. 

A balansat ciocanul pentru a cincea oară, la aceeaşi 
înălţime, în acelaşi unghi, cu atâta putere încât capătul 
despicat al ciocanului a şuierat brutal prin aer, sunet care s- 
a oprit odată cu unealta. A trimis a şasea lovitură, la aceeaşi 
înălţime, cu acelaşi sunet, întinzând şi mai mult braţul. 
Eram foarte aproape de perete. Nu prea mai aveam unde 
să mă duc. A urmat a şaptea lovitură, la aceeaşi înălţime, în 
acelaşi unghi, cu acelaşi sunet. 

Apoi i-am văzut ochii. 


S-au înălţat pentru o clipă, iar cea de-a opta lovitură a 
ţintit mai sus, chiar lângă capul meu. Exact la tâmplă. Am 
văzut o licărire a suprafeţei cu lăţimea de doi centimetri şi 
jumătate a ciocanului. Opt sute de grame. Aproape un 
kilogram. Ar fi făcut o gaură foarte precisă în os. 

Dar n-a apucat, deoarece capul meu nu mai era acolo. 

M-am lăsat în jos, douăzeci de centimetri ca să îndoi 
genunchii, alţi zece pentru ca lovitura să mă rateze şi încă 
zece ca măsură de siguranţă. Am auzit curentul de aer 
deasupra mea, am simţit cum inerția ratării îl târăşte cu 
sălbăticie într-un arc de cerc, am început să mă retrag, apoi 
am intrat într-un nou set de calcule. Epuizaserăm cele trei 
dimensiuni. Ne mişcaserăm spre interior şi spre exterior, 
înainte şi înapoi, în sus şi în jos. Acum eram pregătiţi pentru 
cea de-a patra dimensiune. Timpul. Singurele întrebări 
rămase erau cât de repede îl puteam lovi eu şi cât de iute se 
învârtea el. 

Şi erau întrebări cruciale. Mai ales pentru el. Eu m-am 
răsucit în timp ce mă ridicam, iar cotul meu se mişca deja 
cu viteză, deci, eram sigur că aveam să-l lovesc cu el în gât. 
O certitudine matematică. Dar în care parte a gâtului? 
Răspunsul era: în oricare parte mi-ar fi ieşit în cale atunci 
când aplicam lovitura. În faţă, pe laterală, în spate, îmi era 
totuna. Dar nu şi lui. Pentru el, unele părţi erau mai 
sensibile decât altele. 

Cele opt sute de grame i-au tras mai întâi braţele din 
umeri, ca într-un fel de probă olimpică de aruncare cu 
ciocanul, apoi i-au smucit umărul, cu un soi de plesnitură de 
bici, aşa că deja se afla într-o rotire serioasă, dar scăpată de 
sub control. Iar în acele clipe cotul meu se descurca destul 
de bine. O chestie de memorie a muşchilor. Se întâmplă 
automat. Dacă ai dubii, bagă cotul în faţă. Poate e vreo 
reminiscență din copilărie. Greutatea mea se afla în spatele 
lui, piciorul îmi era încordat, avea să aterizeze cu impact. 
De fapt, avea să aterizeze cu un impact foarte puternic. 
Deja cosea şi se avânta în jos. Şi accelera. Urma să fie o 


lovitură urâtă. Urma să fie acel soi de lovitură urâtă căreia 
i-ar fi putut supravieţui doar dacă ar fi încasat-o într-o parte 
a gâtului, dar nu în cealaltă. O asemenea izbitură primită în 
ceafă e fatală. Fără îndoială. Din cauza felului în care 
craniul se îmbină cu vertebrele. 

Aşadar, totul ţinea de sincronizare, viteză, rotaţie şi orbite 
excentrice. Era imposibil de prevăzut. Prea multe elemente 
în mişcare. La început, am crezut că are să încaseze mare 
parte din impact în partea laterală a gâtului. Razant de 
fapt, dar cu şanse mai mari de supravieţuire. Apoi am 
constatat că se apropia de jumătate, însă cele opt sute de 
grame l-au tras brusc într-o nouă direcţie, iar din acel punct 
n-a mai încăput îndoială că avea să primească lovitura în 
ceafă, şi nu altundeva. Absolut nici o îndoială. Tipul urma să 
moară. 

Lucru pe care nu-l regretam. 

Decât într-un sens pragmatic. 

Frazer a căzut lângă biroul lui, fără să-l lovească, făcând 
un zgomot nu mai puternic decât cel produs de un grăsan 
care se aşază pe o canapea. Îmi dădea suficientă siguranţă. 
Nimeni nu cheamă poliţia când un grăsan se aşază pe o 
canapea. Pe podea era întins un covor, unul persan, cel mai 
probabil lăsat în urmă de vreun fost ocupant, mort cu multă 
vreme în urmă din pricina unui atac de cord. Sub covor era 
izolaţia, iar sub ea se afla betonul solid al Pentagonului. Aşa 
că sunetul era reţinut cu stricteţe. „Nimeni n-o să audă 
nimic”, spusese Frazer. „Pe asta ai nimerit-o”, mi-am zis eu. 
„Ticălosule.” 

Mi-am scos din buzunarul uniformei de serviciu pistolul 
Beretta obţinut ilicit şi l-am aţintit asupra lui câteva clipe. 
Pentru orice eventualitate. Speră la ce-i mai bun, dar 
pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. Dar nu i se clintea nici un 
muşchi. Nici n-avea cum. Poate doar pleoapele. Gâtul i se 
frânsese chiar în partea de sus. Nu trăsese nici o vertebră 
după el. Craniul se mai ţinea de restul corpului doar prin 
piele. 


Pentru moment, l-am lăsat unde se afla şi am dat să păşesc 
în mijlocul camerei, ca să evaluez situaţia, când s-a deschis 
uşa. 

Şi a intrat Frances Neagley. 

Era într-o ţinută de campanie, cu un model de camuflaj 
specific zonelor de pădure, şi purta mănuşi de latex. A 
aruncat o privire prin cameră, apoi încă una şi a spus: 

— Trebuie să-l mutăm lângă locul în care se afla tabloul. 

Eu am rămas nemişcat. 

— Repede, zis ea. 

M-am urnit din loc şi am târât trupul lui Frazer acolo de 
unde ar fi fost plauzibil să cadă în vreme ce atârna 
fotografia în cui. Ar fi putut să se prăbuşească pe spate şi să 
se lovească de colţul biroului. Distanţele erau destul de 
potrivite. 

— Dar de ce ar fi făcut-o? am întrebat eu. 

— Bătea cuiul, a spus Neagley. A tresărit când a văzut 
capătul despicat al ciocanului venind spre el, în momentul 
reculului. O reacţie instinctivă. Un reflex. Nu s-a putut 
abţine. S-a împiedicat de covor şi s-a răsturnat. 

— Şi unde e cuiul acum? 

Ea l-a luat de pe masă şi l-a aruncat lângă perete. Acesta a 
scos un clinchet uşor când a lovit marginea de podea care 
ieşea de sub covor. 

— Şi unde e ciocanul? 

— Suficient de aproape, a răspuns ea. E vremea să 
plecăm. 

— Trebuie să-mi şterg programarea. 

A scos din buzunar paginile agendei şi mi le-a arătat. 

— S-a rezolvat deja, a zis ea. Să mergem. 

Neagley m-a condus pe două rânduri de scări şi am 
străbătut coridoarele, într-un ritm undeva între moderat şi 
rapid. Am ieşit pe uşa dinspre sud-est, apoi ne-am dus 
direct spre parcare, unde ne-am oprit între locurile 
rezervate, iar Neagley a descuiat un Buick sedan. Era un 


model Park Avenue. Albastru-închis. Foarte curat. Poate 
nou. 

— Urcă, m-a îndemnat ea. 

M-am aşezat pe scaunul moale din piele bej. Ea a dat cu 
spatele, a tras de volan şi a pornit către ieşire. Am trecut de 
barieră şi, puţin după aceea, ne aflam pe o serie de rampe 
care duceau către autostradă. Le-am străbătut pe ultimele 
şi am ajuns pe o şosea cu şase benzi, mergând către sud, 
doar o maşină între alte o mie care rulau. 

— Biroul de informaţii are o înregistrare cu venirea mea. 

— Vorbeşti la timpul greşit, a zis Neagley. Avea o 
înregistrare. N-o mai are. 

— Când ai făcut toate astea? 

— M-am gândit că o să fii OK din clipa în care ai ajuns faţă 
în faţă cu tipul. Deşi mi-aş fi dorit să nu fi vorbit atât de 
mult. Ar fi trebuit să treci mult mai repede la partea fizică. 
Oi avea tu multe talente, dragule, dar cel oratoric nu e 
printre primele pe listă. 

— De ce eşti aici? 

— Am prins de veste. 

— Ce veste? 

— Am auzit o poveste despre o capcană nebunească. Să 
intri aşa în Pentagon... 

— De unde ai prins de veste? 

— Tocmai din Mississippi. De la şeriful Deveraux în 
persoană. Mi-a cerut ajutorul. 

— Te-a sunat? 

— Nu, am ţinut o şedinţă de spiritism. 

— De ce te-ar fi sunat? 

— Pentru că era îngrijorată, idiotule. La fel cum am fost şi 
eu, după ce am aflat. 

— Nu aveaţi motive de îngrijorare. 

— Am fi putut avea. 

— Ce voia să faci? 

— Voia să-ţi păzesc spatele. Să mă asigur că eşti bine. 


— Nu cred că i-am spus la ce oră urma să aibă loc 
întâlnirea. 

— Ştia în ce autobuz te-ai urcat. Ajutorul de şerif i-a zis la 
ce oră te-a lăsat în Memphis, aşa că a fost uşor să-şi dea 
seama ce cursă ai luat. 

— Cum te-a ajutat asta pe tine azi-dimineaţă? 

— Nu m-a ajutat azi-dimineaţă. M-a ajutat ieri-seară. M-am 
ţinut după tine de când ai plecat din staţia de autobuz. În 
fiecare minut. Apropo, drăguţ hotel. Dacă o să mă ajungă 
din urmă cu plata pentru cameră, îmi eşti dator vândut. 

— A cui e maşina asta? am întrebat eu. 

— Aparține parcului auto. Conform procedurii. 

— Care procedură? 

— Când un ofiţer superior moare, vehiculul său de 
comandament este returnat parcului auto. Unde este 
imediat testat pentru a se determina ce fel de reparaţii 
trebuie făcute înainte ca acesta să poată fi reintrodus în 
circulaţie. Ăsta e testul. 

— Cât o să dureze testul? 

— Probabil în jur de doi ani. 

— Cine era ofiţerul? 

— E o maşină destul de nouă, nu? Trebuie să fi fost un 
deces relativ recent. 

— Frazer? 

— E mai uşor pentru parcul auto să se ocupe de birocraţie 
la prima oră. 'Toţi contam pe tine. Dacă ceva ar fi mers 
prost, ne-am fi înfuriat cu toţii. 

— Aş fi putut să-l arestez. 

— Era acelaşi lucru. Mort sau reţinut, pentru cei de la 
parcul auto nu e nici o diferenţă. 

— Unde mergem? 

— Eşti aşteptat la post. Garber vrea să te vadă. 

— De ce? 

— Nu ştiu. 

— Mai sunt trei ore de mers până acolo. 


— Aşa că fă-te comod şi relaxează-te. S-ar putea să fie 
ultimul tău prilej de odihnă pentru o vreme. 

— Credeam că n-o placi de Deveraux. 

— Asta nu înseamnă că n-o ajut dacă e îngrijorată. Cred că 
e ceva în neregulă cu ea, asta-i tot. De când o cunoşti? 

— Patru zile, am răspuns eu. 

— Şi pun pariu că deja mi-ai putea spune patru lucruri 
ciudate despre ea. 

— Dacă e îngrijorată, ar trebui să încerc s-o sun. 

— Am încercat eu, a spus Neagley. De la telefonul 
secretarului. În timp ce tu îi ţineai rahatul ăla de teorie lui 
Frazer. Aveam de gând să-i spun că aproape ai scăpat. Dar 
n-a răspuns. Din tot biroul, nimeni n-a ridicat receptorul. 

— Poate că sunt ocupați. 

— Poate. Pentru că mai e ceva ce trebuie să ştii. Am 
verificat un zvon care circula pe filiera sergenţilor. Echipa 
de teren de la Benning zice că Blackhawkul ăla care a venit 
duminică de la Kelham era gol. Cu excepţia piloților, 
desigur. Adică fără pasageri. Reed Riley n-a plecat nicăieri. 
Se află încă în garnizoană. 

I-am urmat sfatul lui Neagley şi m-am relaxat tot restul 
călătoriei. A durat mai puţin de trei ore. Buickul era mai 
rapid decât un autobuz. lar ea a apăsat pedala de 
acceleraţie mai mult decât ar fi făcut-o un şofer de cursă 
lungă. La trei şi jumătate, eram înapoi la post. Trecuseră 
exact douăzeci şi patru de ore. 

Am mers direct în camera mea, mi-am scos eleganta ţinută 
de serviciu, m-am spălat pe dinţi şi am făcut un duş. Apoi 
mi-am pus o uniformă de campanie, cu un tricou pe 
dedesubt, şi m-am dus să văd ce voia Garber. 

Garber voia să-mi arate un dosar confidenţial primit de la 
infanteria marină. De asta mă chemase. Dar mai întâi a avut 
loc o scurtă sesiune de întrebări şi răspunsuri. N-a mers 
prea bine. De fapt a fost total nesatisfăcătoare. Eu am pus 
întrebările, iar el a refuzat să-mi răspundă la ele. 

Şi evita să mă privească în ochi. 


— Pe cine au arestat în Mississippi? 

— Citeşte dosarul. 

— Aş vrea să ştiu. 

— Mai întâi, citeşte dosarul. 

— Au un caz solid sau e praf în ochi? 

— Citeşte dosarul. 

— A fost acelaşi tip în cazul tuturor celor trei femei? 

— Mai întâi, citeşte dosarul. 

— Civil, nu? 

— Citeşte dracului dosarul, Reacher. 

Nu m-a lăsat să-l iau cu mine. Trebuia să rămână tot 
timpul sub controlul lui personal. Tehnic, sub ochii lui, dar 
în privinţa asta n-a respectat litera legii. A ieşit din birou, a 
tras uşor uşa după el şi m-a lăsat singur cu documentele. 

Dosarul avea cam şase milimetri şi jumătate grosime, iar 
coperta avea o nuanţă de kaki diferită de cea pe care o 
foloseşte armata. Şi de mai bună calitate. Era netedă şi 
tare, doar puţin zgâriată şi uzată de trecerea timpului. Avea 
însemne roşii la toate cele patru colţuri, probabil denotând 
un nivel de securitate ridicat. Purta o etichetă autocolantă 
albă, cu un număr de înregistrare al Infanteriei Marine a 
Statelor Unite imprimat pe ea şi o dată de acum cinci ani. 

Avea şi o a doua etichetă, cu un nume. 

DEVERAUX, E. 

Numele era urmat de rang, adică subofițer 5, de matricolă 
şi de data ei de naştere, care era destul de apropiată de a 
mea. Lângă marginea de jos a coperţii se afla un al treilea 
autocolant, uşor strâmb, luat dintr-o rolă mai mare de 
bandă preimprimată. Am bănuit că ar fi trebuit să scrie „Nu 
Deschideţi Fără Autorizaţie”, dar fusese tăiat greşit, aşa că, 
de fapt, scria „Deschideţi Fără Autorizaţie Nu”. Birocraţia 
poate fi plină de umor involuntar. 

Dar conţinutul dosarului nu era amuzant. 

Începea cu fotografia ei. Era o poză color şi avea poate 
puţin peste cinci ani vechime. Pe atunci, purta părul foarte 
scurt, aşa cum îmi spusese. Probabil tuns cu maşina la 


numărul doi, crescut de aproximativ o săptămână, ca o aură 
moale, întunecată. Ca muşchiul. Era foarte frumoasă. 
Foarte mică şi delicată. Părul scurt îi făcea ochii să pară 
enormi. Părea plină de viaţă, plină de vigoare, stăpână pe 
sine şi pe situaţie, în general. O fază de platou din punct de 
vedere fizic şi psihic. Între douăzeci şi cinci şi treizeci şi un 
pic de ani. Îmi aminteam foarte bine vârsta aceea. 

Am pus fotografia cu faţa în jos, la stânga mea, şi m-am 
uitat la prima foaie tipărită. Era scrisă la maşină. Un IBM, 
am bănuit eu. Comună în 1992. Încă mai erau destule şi în 
1997. Procesarea de text cu ajutorul computerelor începuse 
să se răspândească, dar, ca orice altceva în armată, se 
răspândea încet şi cu grijă, cu multe îndoieli şi suspiciuni. 

Am început să citesc. M-am lămurit pe loc că dosarul era 
rezumatul unei investigaţii conduse de un general de 
brigadă al infanteriei marine, provenit din conducerea 
poliţiei lor militare, care le supraveghea anchetele interne. 
Numele generalului cu o singură stea era James Dyer. Un 
om foarte important pentru ceea ce părea a fi doar o 
problemă de personal. De fapt, o dispută în rândul 
personalului, între doi poliţişti militari de rang egal. Sau, 
mai corect, o dispută între un poliţist militar şi alţi doi, în 
total trei. Într-una dintre tabere se aflau o femeie pe nume 
Alice Bouton şi un bărbat pe nume Paul Evers, iar în 
cealaltă era Elizabeth Deveraux. 

Ca orice rezumat pe care îl citisem vreodată, acesta 
începea cu o simplă relatare a evenimentelor, scrisă cu 
răbdare, pe un ton neutru, fără implicare sau interpretări, 
într-un limbaj care se dorea cât mai clar cu putinţă. 
Povestea era destul de simplă. Ca prezentarea pe scurt a 
unui episod dintr-un serial de televiziune. Elizabeth 
Deveraux şi Paul Evers avuseseră o relaţie, se despărţiseră, 
apoi Paul Evers şi Alice Bouton avuseseră o relaţie, apoi 
maşina lui Paul fusese distrusă şi Alice fusese trecută în 
rezervă cu notă negativă după ieşirea la lumină a unei 
nereguli financiare. 


Acesta era firul epic al evenimentelor. 

Urma o digresiune cu privire la situaţia lui Alice Bouton. 
Ca o paranteză. În opina generalului Dyer, Alice era fără 
discuţie vinovată. Faptele vorbeau de la sine. Dovezile se 
aflau acolo. Cazul fusese unul solid. Procuratura fusese 
corectă. Apărarea îşi făcuse datoria. Verdictul fusese 
unanim. Suma în chestiune era mai mică de patru sute de 
dolari. Bani gheaţă, luaţi dintr-un dulap cu probe. Venituri 
obţinute în urma unei vânzări ilegale de arme, confiscate, 
sigilate, înregistrate şi aşteptând să fie prezentate într-un 
viitor proces la Curtea Marţială. Alice Bouton luase banii şi 
îi cheltuise pe o rochie, o poşetă şi o pereche de pantofi, 
într-un magazin din apropierea bazei în care lucra. Cei de 
la magazin şi-o amintiseră. În 1992, patru sute de dolari 
erau o grămadă de bani pentru un simplu răcan ca să-i 
arunce pe haine. Câteva dintre bancnotele mai mari se 
aflau încă în casa de marcat când poliţia militară venise să 
ancheteze, iar seriile se potriveau cu cele din registrul de 
probe. 

Caz clasat. 

Paranteză închisă. 

Documentul continua cu interpretarea generalului Dyer 
referitoare la întregul scandal. Fusese scrisă cu 
scrupulozitate. Prefaţa consta într-o garanţie solidă că toate 
concluziile sunt amplu susţinute de date. Se purtaseră 
discuţii, se luaseră interviuri, se adunaseră informaţii, se 
consultaseră martori, apoi toate elementele fuseseră puse 
cap la cap şi verificate, omiţându-se orice informaţie care 
nu era confirmată de cel puţin două surse independente. Cu 
alte cuvinte, un întreg document juridic. Puteai să-l pui 
zălog la bancă. Garanţia se încheia cu un lung paragraf 
subliniat în text. Îmi şi imaginam maşina IBM trosnind şi 
legănându-se pe birou, în vreme ce sfera ei se izbea înainte 
şi înapoi, oferind furibunda subliniere. Paragraful confirma 
părerea lui Dyer conform căreia toate faptele ce urmau să 
fie descrise erau gata pentru a fi prezentate unui tribunal, 


în cazul în care unele măsuri ulterioare ar fi fost 
considerate necesare sau de dorit. 

Am întors foaia şi am început să citesc analiza. Dyer o 
scrisese într-un stil simplu şi nu se implicase în naraţiune. 
Dată fiind pagina precedentă, orice cititor ar fi înţeles că nu 
tot conţinutul consta în fapte sută la sută dovedite juridic, 
dar că era departe de bârfe şi zvonuri. Informaţiile erau 
solide. Erau cunoscute atât cât putea fi ceva cunoscut. 
Aşadar, generalul nu scrisese niciodată „am impresia” sau 
„cred” sau „pare probabil”. Doar depănase povestea. 

Care spunea cam aşa: Elizabeth Deveraux îşi ieşise din 
minţi când Paul Evers îi dăduse papucii pentru Alice 
Bouton. Se simţise tratată cu indiferenţă, dispreţuită, 
nerespectată şi insultată. Era o femeie furioasă, iar 
comportamentul ei ulterior părea să indice că toate clişeele 
pe tema asta sunt adevărate. A transformat în victimă noul 
cuplu, vorbindu-l de rău peste tot pe unde putea şi 
manevrând, ori de câte ori reuşea, programul de muncă 
astfel încât să-i împiedice pe cei doi să petreacă timp 
împreună. 

Apoi a aruncat maşina lui Paul Evers de pe un pod. 

Automobilul nu avea nimic special, dar reprezenta o 
investiţie serioasă din partea proprietarului şi era esenţial 
pentru viaţa socială a acestuia, având în vedere că nimeni 
nu vrea să stea tot timpul în garnizoană. Deveraux păstrase 
o cheie şi, într-o noapte, luase maşina şi o împinsese cu 
grijă de pe marginea unui pod, lăsând-o să cadă nouă metri 
în gol, aterizând pe un stăvilar de beton. Impactul aproape 
că distrusese complet vehiculul, iar ploile abundente din 
acea noapte desăvârşiseră treaba. 

Apoi Deveraux îşi îndreptase atenţia asupra lui Alice 
Bouton. 

Începuse prin a-i rupe mâna. 

Regula generalului Dyer cu cele două surse însemna că 
circumstanţele nu erau descrise cu precizie, pentru că 
atacul nu avusese martori, dar Bouton pretinsese că 


Deveraux fusese atacatorul, iar aceasta din urmă nu 
negase. Dovezile medicale erau de necontestat. Cotul stâng 
al lui Bouton fusese dislocat, şi ambele oase ale antebraţului 
stâng fuseseră fisurate. Purtase ghips timp de şase luni. 

Iar Deveraux îşi petrecuse acele şase luni urmărind 
acuzaţia de furt cu o asiduitate demonică. Doar că 
„urmărind” era, cel puţin pentru început, termenul greşit, 
deoarece, iniţial, nu fusese nimic de urmărit. Nimeni nu-şi 
dăduse seama că se furase ceva. Deveraux inventariase 
prima dulapul cu probe şi verificase hârtiile. Doar atunci 
descoperise discrepanţa. Apoi făcuse acuzaţia. Şi o 
urmărise obsesiv, rezultatul final fiind cel descris de 
generalul Dyer în paranteza anterioară. Curtea Marţială şi 
verdictul: vinovat. 

Bineînţeles că s-a stârnit un vuiet uriaş în rândul poliţiei 
militare, dar verdictul primit de Bouton o ferise pe 
Deveraux de orice fel de critici. Ceea ce ar fi părut o 
răzbunare, în cazul în care rezultatul ar fi fost diferit, 
ajunsese să arate ca o treabă bine făcută din partea unui 
poliţist militar, în deplină concordanţă cu etica şi onoarea 
infanteriei marine. Dar era o graniţă fină. Generalul Dyer 
nu se îndoia că în acel caz fuseseră implicate elemente 
majore de ranchiună personală. 

Şi, lucru neobişnuit pentru astfel de rapoarte, încercase să 
explice motivul. 

Din nou, confirma că se purtaseră discuţii, se luaseră 
interviuri, se adunaseră informaţii, se consultaseră martori. 
Printre participanţii la aceste noi întrevederi se aflaseră 
prieteni şi duşmani, cunoştinţe şi asociaţi, medici şi 
psihiatri. 

Factorul care ieşea în evidenţă, susțineau toţi, era 
neobişnuita frumuseţe fizică a lui Alice Bouton. 

Toţi căzuseră de acord că era o femeie excepţional de 
arătoasă. Printre cuvintele citate se aflau: „superbă”, 
„uimitoare”, „spectaculoasă”, „fermecătoare”, „trăsnet” şi 
„incredibilă”. 


Desigur, aceleaşi epitete i se puteau aplica şi lui Deveraux. 
Şi în privinţa asta, toţi erau de acord. Fără îndoială. 
Psihiatrii ajunseseră la concluzia că aceasta era singura 
explicaţie. Generalul Dyer tradusese limbajul lor clinic pe 
înţelesul cititorului obişnuit. El scrisese că Deveraux nu 
putea suporta concurenţa. Că nu putea îndura să nu fie, 
clar şi fără drept de apel, cea mai frumoasă femeie din 
unitate. Aşa că luase măsuri pentru a se asigura că aşa stau 
lucrurile. 

Am mai citit încă o dată tot dosarul, din scoarță în scoarță, 
apoi am aşezat foile într-un teanc ordonat, am închis 
coperta peste ele, şi Garber a intrat în cameră. 

Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: 

— Tocmai am primit vestea de la Pentagon. John James 
Frazer a fost găsit mort în biroul său. 

— Mort cum? am întrebat. 

— Pare a fi un accident ciudat. Cică a căzut şi s-a lovit cu 
capul de birou. Oamenii lui s-au întors de la prânz şi l-au 
găsit întins pe jos. Umbla la o poză a lui Carlton Riley. 

— E nasol. 

— De ce? 

— Nu e un moment prea grozav să ne pierdem legătura cu 
Senatul. 

— Ai citit dosarul? 

— Da, l-am citit. 

— Atunci ştii că nu mai trebuie să ne facem griji în privinţa 
Senatului. Oricine îl va înlocui pe Frazer va avea suficient 
timp să înveţe meserie până la următoarea schimbare. 

— Asta o să fie varianta oficială? 

— E adevărat. Femeia asta a fost în infanteria marină, 
Reacher. Timp de şaisprezece ani. Ştie cum să taie gâtul 
cuiva. Ştie cum s-o facă şi ştie cum să-şi acopere urmele. lar 
maşina o dovedeşte. Uite acolo, ce mai e de spus? Îi 
distruge maşina lui Paul Evers, apoi o distruge şi pe a lui 
Reed Riley. Acelaşi mod de operare. Exact acelaşi motiv. Cu 
excepţia faptului că, de data asta, e una dintre cele patru 


femei frumoase. lar Munro spune că Riley a fost cu ea, apoi 
a părăsit-o pentru celelalte trei, pe care le-a luat la rând. 
Aşa că, de data asta, e de trei ori mai furioasă. De data asta, 
nu se mai opreşte la braţe rupte. De data asta, are propriul 
ei suport pentru vânat în spatele unei case pustii. 

— Asta o să fie varianta oficială? 

— Aşa s-a întâmplat. 

— Deci, ce urmează? 

— Acum e doar problema celor din Mississippi. Noi nu 
avem nici o implicare şi nu avem cum să ştim ce o să se 
întâmple. Cel mai probabil, n-o să se întâmple nimic. Cred 
că n-o să se aresteze singură şi nici n-o să dea poliţiei 
statale vreun motiv să o facă. 

— Adică, o să scape? 

— Toate trei erau civili. Nu aveau nici o legătură cu noi. 

— Aşadar, misiunea s-a încheiat. 

— Începând din dimineaţa asta. 

— Kelham s-a redeschis? 

— Începând din dimineaţa asta. 

— Să ştii că ea neagă faptul că ar fi fost cu Riley. 

— E normal, nu? 

— Ştim ceva despre generalul Dyer? 

— A murit acum doi ani, după o lungă carieră exemplară. 
N-a călcat niciodată strâmb. Omul era impecabil. 

— Bine, am spus. O să iau măsuri. 

— Pentru ce? 

— Pentru a-mi termina treaba. 

— Treaba ta s-a terminat deja. Începând din dimineaţa 
asta. 

— Am anumite bunuri personale de recuperat. 

— "Ţi-ai lăsat ceva acolo? 

— Credeam că o să mă întorc imediat. 

— Ce ţi-ai lăsat? 

— Periuţa de dinţi. 

— Asta nu e importantă. 

— O să mă despăgubească Ministerul Apărării? 


— Pentru o periuţă de dinţi? Bineînţeles că nu. 

— Atunci, am dreptul să mi-o recuperez. Ori, ori. 

— Reacher, mi-a spus el, dacă mai atragi un grăunte de 
atenţie asupra problemei ăsteia, n-o să te mai pot ajuta cu 
nimic. În clipa de faţă, nişte oameni „foarte superiori” îşi ţin 
respiraţia. Suntem la un pas de ştirile despre fiul unui 
senator care a avut o relaţie cu o criminală în serie. Noroc 
că niciunul dintre cei doi nu-şi poate permite să spună 
nimic. Nici el, dintr-un motiv, nici ea, din altul. Aşa că, 
probabil, o să scăpăm basma curată. Dar nu ştim încă. 
Acum, suntem pe muchie de cuţit. 

N-am spus nimic. 

— Ştii că ea e vinovată, Reacher. Un om cu instinctele tale? 
Doar se prefăcea că investighează. Vreau să spun, a ajuns 
undeva cu ancheta? Iar pe tine te-a învârtit pe degete. Mai 
întâi a încercat să scape de tine, iar când n-ai vrut să pleci, 
a schimbat foaia şi te-a ţinut aproape ca să-şi monitorizeze 
progresele. Sau lipsa lor. Din ce alt motiv s-ar fi obosit 
măcar să stea de vorbă cu tine? 

N-am spus nimic. 

— Oricum, autobuzul a plecat de mult. Cel către Memphis. 
Acum va trebui să mai aştepţi o zi. lar mâine o să vezi altfel 
lucrurile. 

— Neagley mai e în garnizoană? am întrebat eu. 

— Da, mai este. Tocmai am vorbit să mergem să bem ceva. 

— Spune-i să ia autobuzul spre casă. lau eu maşina de 
comandament. 

— Ai un cont bancar? m-a întrebat. 

— Altfel cum mi-aş încasa salariul? 

— Unde e făcut? 

— La New York. De pe vremea când eram la West Point. 

— Mută-l undeva mai aproape de Pentagon. 

— De ce? 

— Banii rămaşi în urma separării involuntare vin mai 
repede dacă banca ta e în Virginia. 

— Crezi că o să se ajungă la asta? 


— Şefii de state-majore cred că războiul s-a terminat. 
Cântă toţi în cor cu Yoko Ono. Urmează reduceri de 
personal serioase. Mare parte dintre ele o să cadă în cârca 
armatei, pentru că infanteria marină stă mai bine la 
capitolul relaţii publice şi pentru că forţele maritime şi cele 
aeriene sunt cu totul altceva. Aşa că oamenii de deasupra 
noastră fac liste, şi asta chiar acum. 

— Eu sunt pe una dintre ele? 

— O să fii. Şi n-o să pot face nimic în privinţa asta. 

— Ai putea să-mi ordoni să nu mă duc în Mississippi. 

— Aş putea, dar nu vreau. Nu ţie. Am încredere că o să 
faci ce trebuie. 

Pe când plecam din unitate m-am întâlnit cu Stan Lowrey. 
Vechiul meu amic. Tocmai îşi încuia maşina în vreme ce eu 
descuiam Buickul cu cheia pe care o luasem de la cei din 
parcul auto. 

— Adio, bătrâne, i-am spus. 

— Sună definitiv. 

— S-ar putea să nu mă mai vezi niciodată. 

— De ce? Ai dat de necaz? 

— Eu? am spus. Nu, eu sunt bine. Dar am auzit că slujba ta 
e în pericol. S-ar putea să nu mai fii aici când mă întorc. 

Lowrey a clătinat din cap, a zâmbit şi a plecat mai departe. 

Buickul e o maşină de cucoană bătrână. Dacă bunicul meu 
ar fi avut o soră, strămătuşa mea ar fi condus un Buick Park 
Avenue. Dar l-ar fi condus mai încet decât mine. Maşina era 
moale ca o bezea şi de două ori mai untoasă pe interior, dar 
avea un motor mare. Şi plăcuţe de înmatriculare de la 
guvern. Aşa că era utilă pe autostradă. lar eu am intrat pe 
una de cum am putut. Mai precis, pe 1-65. Mergeam spre 
sud, pe marginea estică a unui culoar naţional, nu pe cea 
vestică, prin Memphis. Urma să ajung printr-o zonă pe care 
nu o mai văzusem până atunci, dar era un traseu mai drept. 
Şi, deci, mai rapid. Cinci ore, am estimat eu. Poate cinci şi 
jumătate. Aveam să ajung în Carter Crossing cel târziu la 
zece şi jumătate. 


Am tot mers către sud, prin Kentucky, în ultimele ore ale 
zilei, apoi am trecut prin Tennessee când se întunecase 
deja. Am bâjbâit vreme de un kilometru şi jumătate până 
am găsit întrerupătorul şi am aprins farurile. Şoseaua lată 
m-a purtat printre neoanele strălucitoare din Nashville, iute 
şi fără probleme, apoi m-a scos iar în câmp deschis, unde 
am dat din nou peste beznă şi singurătate. Conduceam de 
parcă eram hipnotizat, automat, fără să mă gândesc la 
nimic, fără să observ nimic, surprins de fiecare dată când 
constatam că mai făcusem încă o sută cincizeci de kilometri. 

Am trecut graniţa spre Alabama şi m-am oprit la a doua 
benzinărie pe care am văzut-o, pentru combustibil şi pentru 
o hartă. Ştiam că trebuia să mă îndrept către vest, pe una 
dintre primele şosele care ies din Alabama şi aveam nevoie 
de o hartă cu toate detaliile topografice pentru a şti exact 
pe unde s-o iau. Nu-mi trebuia genul acela de plan la scară 
mare pe care îl poţi cumpăra din timp. Harta pe care am 
luat-o s-a despăturit frumos în faţa mea şi mi-a arătat 
fiecare drum de ţară din stat. Dar nimic mai mult. 
Mississippi era doar un spaţiu alb şi gol, la marginea 
hârtiei. Mi-am restrâns aria de căutare şi am găsit patru 
rute est-vest dintre care puteam alege. Oricare ar fi putut 
să fie drumul ce ducea pe lângă poarta unităţii Kelham, 
spre Carter Crossing. Sau niciuna. Ar fi putut exista tot felul 
de cotituri, aşteptându-mă de cealaltă parte a graniţei. Un 
adevărat labirint. Nu aveam de unde să ştiu. 

Însă baza militară Kelham fusese construită în anii 1950, o 
perioadă în care existau încă mari războaie şi mobilizări în 
masă. lar inginerii Ministerului Apărării fuseseră 
întotdeauna o gaşcă de oameni precauţi. Nu voiau ca vreun 
convoi cu rezervişti din New Jersey sau din Nebraska să se 
piardă pe teren nefamiliar. Aşa că au pus ici şi colo 
indicatoare discrete, codate, ce marcau drumul către şi 
dinspre fiecare obiectiv major din ţară. Eforturile lor s-au 
intensificat după începerea lucrărilor la sistemul de 
autostrăzi interstatale. Acesta a fost demarat formal de 


către preşedintele Eisenhower, dintr-un motiv foarte bun. 
Eisenhower fusese comandant suprem al Forţelor Aliate din 
Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cea 
mai mare problemă a lui nu o constituiseră germanii, ci 
transportul oamenilor şi al materialelor din punctul A în 
punctul B, pe drumuri proaste şi nemarcate. Era hotărât ca 
succesorii săi să nu se mai confrunte cu aceleaşi probleme, 
în cazul în care un război s-ar fi abătut asupra Americii. Aşa 
a apărut sistemul de autostrăzi interstatale. Nu pentru 
vacanțe. Nu pentru comerţ. Pentru război. Aşa au apărut şi 
indicatoarele. lar dacă ele nu fuseseră folosite drept ţinte, 
ori nu fuseseră distruse sau furate de către localnici, atunci 
le puteam utiliza ca pe nişte faruri călăuzitoare. 

Am dat de primul indicator la următoarea ieşire de pe 
autostradă. Am coborât de pe rampă şi am luat-o către vest 
pe o panglică de beton, mărginită din loc în loc de moteluri 
ieftine şi de reprezentanţe auto. După o vreme, 
întreprinderile comerciale au dispărut, iar drumul a revenit 
la ceea ce bănuiam că fusese şi pe vremuri, adică o uliţă 
şerpuitoare care străbătea ceea ce părea a fi un peisaj rural 
fermecător. Se zăreau copaci, câmpuri şi, uneori, lacuri. Se 
zăreau tabere de vară, sate de vacanţă şi, din când în când, 
câte un han. Luna era sus pe cer, iar peisajul avea un aer 
foarte pitoresc. 

Am condus mai departe, dar până în Mississippi n-am mai 
dat peste nici un indicator al Ministerului Apărării, iar de 
acolo am mai întâlnit doar unul singur. Dar acesta era o 
săgeată mare, cu vârful orientat drept în faţă şi cu numărul 
douăzeci şi şapte inclus în codul de sub ea, indicând doar 
douăzeci şi şapte de kilometri până la destinaţie. Ceasul 
meu mental arăta ora zece şi cinci. Dacă mă grăbeanm, 
aveam să ajung mai repede decât estimasem iniţial. 

Evident, pe inginerii Ministerului Apărării îi preocupase 
apropierea dinspre vest de Kelham la fel de mult ca şi cea 
dinspre est. Drumul era identic în ambele direcţii. Aceeaşi 
lăţime, aceeaşi curbură, acelaşi stil de construcţie. L-am 


recunoscut de la şaisprezece kilometri. Apoi am dibuit în 
beznă copacii şi gardul, la dreapta mea. Colţul sud-estic al 
unităţii. Dreapta-jos pe o hartă. 

Perimetrul sudic a trecut pe lângă geamul meu şi am 
aşteptat să se ivească poarta. Nu vedeam nici un motiv 
pentru care aceasta nu s-ar afla chiar la jumătatea 
gardului. Ministerul Apărării pune mare preţ pe ordine. 
Dacă în drum ar fi existat un deal, inginerii armatei l-ar fi 
îndepărtat. Dacă ar fi existat o mlaştină, ar fi secat-o. 

În cele din urmă am bănuit că, odinioară, chiar existase o 
mică vale pe drum, deoarece, după vreo câţiva kilometri, 
şoseaua îşi păstra nivelul urcând pe un dig înalt de 
aproximativ un metru şi optzeci de centimetri. Terenul din 
jur era mai lăsat. Apoi digul se lăţea brusc la dreapta mea şi 
se transforma într-o colină de beton în formă de evantai, ce 
plutea deasupra pantei. Ca o cotitură enormă, ca intrarea 
pe o nouă şosea lată. La început, lăţimea ei era aproximativ 
egală cu lungimea unui teren de fotbal. Poate chiar mai 
mare, dar apoi se mai îngusta puţin. Se unea cu drumul în 
unghi drept, însă nu existau margini ascuţite. Nici viraje 
strânse. Cotiturile erau line, mişcându-se uşor printre 
curbe domoale, generoase. Pentru a permite trecerea 
vehiculelor cu şenile, nu a Buickurilor, oricât de hodorogite 
ar fi fost ele. 

Dar dacă evantaiul reprezenta intrarea pe o nouă şosea, 
atunci, acea nouă şosea se termina cincizeci de metri mai 
încolo, la poarta unităţii Kelham. Iar poarta unităţii Kelham 
era o treabă serioasă. Asta era al naibii de sigur. Din punct 
de vedere al structurii, era mai solidă decât orice altceva 
mai văzusem în afara unei zone de conflict. Era flancată de 
fortificaţii şi de postul de pază, care, la rândul lui, părea o 
treabă serioasă. Găzduia nouă oameni. Interesele ținutului 
erau reprezentate de silueta singuratică a ajutorului de 
şerif Geezer Butler, care stătea în maşina lui, parcată de-a 
curmezişul, la marginea celei mai îndepărtate curbe, într- 


un fel de zonă neutră, acolo unde şoseaua ținutului devenea 
a armatei. 

Dar barierele grele din oţel ale unităţii erau larg deschise, 
iar şoseaua armatei era folosită. Baza era vie şi luminată, 
întreaga scenă arătând exact ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Oamenii veneau şi plecau, nu în grupuri mari, 
dar nimeni nu era singur. Majoritatea conduceau maşini, 
însă erau şi unii pe motociclete. Mai mulţi veneau decât 
plecau, pentru că era aproape zece şi jumătate, iar a doua 
zi, o parte dintre ei urmau să se trezească devreme. Dar 
câteva spirite îndrăzneţe încă se mai aventurau afară. 
Instructori, probabil. Şi ofiţeri. Cei care o duceau bine. Am 
frânat în spatele a două maşini mai lente şi cineva a ieşit pe 
poartă, aşezându-se în spatele meu, aşa că m-am trezit 
prins într-un mic convoi de patru vehicule. Înotam 
împotriva curentului, mergând spre vest, îndreptându-ne 
către cealaltă parte a căii ferate. Poate ultimul din multe 
astfel de convoaie care parcurseseră acelaşi drum în acea 
seară. 

Am simţit că ne apropiam de colţul stânga-jos, limita sud- 
vestică a garnizoanei, şi am încercat să identific punctul 
mort pe care îl folosisem cu două zile în urmă, dar era prea 
întuneric. Apoi am ieşit în câmp deschis. L-am zărit pe 
Pellegrino în maşina lui de poliţie, venind pe sensul celălalt, 
conducând încet, încercând să calmeze traficul spre 
unitate, prin simpla lui prezenţă. Am străbătut jumătatea 
neagră a oraşului, am hurducăit peste şine, am cotit strâns 
la stânga, în spatele străzii principale, apoi am parcat pe 
terenul bătătorit din faţa barurilor, a magazinelor de piese 
auto, a caselor de împrumuturi, a magazinelor de arme şi 
muniții şi a celor de electronice la mâna a doua. 

Am coborât din Buick, pe terenul viran, la jumătatea 
drumului dintre barul Brannan's şi coloana de maşini 
parcate. Terenul viran era folosit ca un soi de pasaj. Vedeai 
acolo tipi care treceau de la un bar la altul şi indivizi care 
stăteau la poveşti şi râdeau, ambele grupuri amestecându- 


se şi separându-se conform unei dinamici complexe. Nimeni 
nu mergea direct dintr-un loc în altul. Toţi ocoleau pe la 
maşini, făcând câte un popas, sporovăind, dând mâna cu 
ceilalţi, schimbând impresii, lăsând un amic şi luându-l pe 
altul. 

Am văzut şi o grămadă de femei. Mai multe decât credeam 
că e cu putinţă. Habar n-aveam de unde răsăriseră toate. 
Probabil de pe o rază de câţiva kilometri. Unele făceau 
pereche cu câte un soldat, altele erau în grupuri mixte, şi 
unele erau în propriile lor grupuri. Am numărat cam o sută 
de tipi în total şi poate vreo optzeci de femei, bănuind că 
proporţiile erau similare şi în interior. Am presupus că 
bărbaţii făceau parte din Compania Bravo, aflată încă în 
permisie şi nerăbdătoare să compenseze timpul pierdut. 
Erau exact aşa cum mă aşteptasem. Tipi de treabă, bine 
antrenați, ziua îndeplinindu-şi sarcinile în mod 
corespunzător, noaptea fiind plini de energie, de 
bunăvoință şi de entuziasm. Toţi purtau uniforma lor 
neoficială, formată din jeanşi, geacă şi tricou. Ici şi colo, 
câte unul părea mai stânjenit şi mai grijuliu decât ceilalţi, 
asta însemnând de obicei că respectivul era pe cale să fie 
promovat. Era clar că unii aveau nevoie să fie în lumina 
reflectoarelor mai mult decât alţii, dar, per total, arătau 
exact cum trebuie să arate o bună unitate de infanterie 
când iese la joacă. Era mult zumzet şi destulă gălăgie, dar 
n-am simţit frustrare sau ostilitate. În atmosferă nu se 
simţea nimic negativ. Nu dădeau vina pe oraş pentru 
recenta lor încarcerare. Erau doar bucuroşi că se 
întorseseră. 

Dar chiar şi aşa, eram sigur că poliţia locală stătea la 
pândă. Mai ales, eram sigur că Elizabeth Deverausx se afla 
încă la datorie. Şi eram absolut sigur unde aveam s-o 
găsesc. Avea nevoie de o poziţie centrală, de un scaun, o 
masă, un geam şi de ceva cu care să-şi umple timpul. Unde 
altundeva să fi stat? 


M-am strecurat prin mulţimea nu prea numeroasă, am 
luat-o pe la stânga barului Brannan's şi pe alee. Am ocolit 
grămada de nisip a lui Janice Chapman, am cotit şi am ieşit 
pe strada principală, între magazinul cu produse de uz 
casnic şi drogherie. Apoi am luat-o la dreapta şi m-am 
îndreptat spre restaurant. 

Localul era aproape plin în seara aceea. Practic, mustea 
de oameni, în comparaţie cu starea în care îl văzusem până 
atunci. Parcă era Times Square. Aveau douăzeci şi şase de 
clienţi. Nouăsprezece erau rangeri, şaisprezece dintre ei 
stând în patru grupuri de câte patru, la patru mese 
separate, tipi masivi, înghesuiți unul lângă altul, umăr la 
umăr. Vorbeau tare şi se tot strigau unul pe altul. O ţineau 
ocupată pe chelneriţă. Aceasta intra şi ieşea în fugă din 
bucătărie, aşa cum probabil făcuse toată ziua, ocupându-se 
de cererea tot mai mare pentru orice altceva decât 
mâncarea de popotă. Dar părea fericită. Porţile se 
deschiseseră în sfârşit. Râul de dolari îşi reluase cursul, iar 
ea îşi primea bacşişurile. 

Ceilalţi trei rangeri luau cina cu iubitele lor, stând faţă în 
faţă la mese cu două locuri, aplecaţi spre ele, ţinându-le de 
mână. 'Toţi trei păreau încântați, la fel ca şi cele trei femei. 
Şi de ce nu? Ce poate fi mai grozav decât o cină romantică 
la cel mai bun restaurant din oraş? 

Bătrânii de la hotel erau şi ei acolo, la obişnuita lor masă 
de patru persoane, aproape ascunşi între grupurile de 
rangeri care îi înconjurau. Bătrâna ţinea în mână o carte, 
iar moşul îşi citea ziarul. Întârziaseră mai mult ca de obicei 
şi am bănuit că, dintre toţi localnicii care lucrau în domeniul 
serviciilor, ei erau singurii care nu se aflau în acea clipă în 
spatele caselor de marcat. Dar niciunul dintre tipii de la 
Kelham nu avea nevoie de un pat pentru noapte, iar 
Toussaint's nu oferea nici o altă facilitate. Nici măcar cafea. 
Aşa că era logic ca proprietarii să aştepte să se mai 
domolească zgomotul şi agitația într-un loc sigur şi familiar 
decât să audă zarva prin ferestrele din spate. 


În interiorul încăperii, chiar la dreapta culoarului, stând 
singur la cea mai îndepărtată masă de două persoane, l-am 
văzut pe maiorul Duncan Munro. Era în ţinută de campanie 
şi stătea aplecat deasupra unei farfurii cu mâncare. Se mai 
afla încă la faţa locului, pentru orice eventualitate, chiar 
dacă implicarea lui în treburile de la Kelham se terminase, 
probabil, cu câteva ore în urmă. Era un bun poliţist militar. 
Profesionist până la capăt. Am bănuit că era pe cale să se 
întoarcă în Germania şi îşi aştepta mijlocul de transport. 

Elizabeth Deverausx era şi ea acolo, bineînţeles. Stătea 
singură, la o masă mai apropiată de fereastră decât o 
văzusem alegând până atunci. Prezentă la datorie, 
vigilentă, în caz că s-ar fi întâmplat ceva, atentă, nevrând să 
lase dezordinea din spatele străzii principale să se scurgă 
pe strada propriu-zisă. Din cauza alegătorilor. Era în 
uniformă şi avea părul prins în coadă la spate. Părea 
obosită, dar tot frumoasă era. Am privit-o preţ de o clipă, 
iar ea a ridicat privirea, m-a văzut, mi-a zâmbit bucuroasă şi 
mi-a împins un scaun cu piciorul. 

Am mai rămas pe loc încă o clipă, gândindu-mă bine, apoi 
am păşit într-acolo şi m-am aşezat în faţa ei. 

La început, Deveraux n-a spus nimic. Doar m-a măsurat, 
din cap până în picioare, poate pentru a verifica dacă eram 
rănit, poate obişnuindu-se cu imaginea mea în uniformă. 
Purtam încă ţinuta de campanie pe care o îmbrăcasem în 
acea după-amiază, după ce mă întorsesem de la 
Washington. Arătam cu totul altfel. 

— O zi plină? am întrebat-o eu. 

— Foarte plină, începând de azi-dimineaţă, de la ora zece. 
S-au deschis porţile şi au dat năvală. Ca un puhoi. 

— Vreo problemă? 

— Niciunul dintre ei n-ar trece proba cu alcooltestul în 
drum spre casă, dar, în afară de asta, totul e în regulă. l-am 
pus pe Butler şi pe Pellegrino să umble pe-afară, ca să facă 
impresie. Pentru orice eventualitate. 

— l-am văzut, am spus eu. 


— Deci, cum a mers? 

— Neconcludent, am răspuns. Mă tem că sincronizarea a 
fost foarte proastă din partea mea. Una dintre întâmplările 
alea ciudate. Tipul pe care m-am dus să-l văd a murit într- 
un accident. Aşa că n-am reuşit nimic. 

— Mi-am dat seama, a zis ea. Frances Neagley m-a ţinut la 
curent până când lucrurile s-au aglomerat pe aici. În 
dimineaţa asta, între opt şi zece, ai băut cafea şi ai citit 
ziarul. Dar ceva trebuie să se fi întâmplat în intervalul ăla. 
În jurul orei nouă, bănuiesc eu. Poate s-a distribuit 
corespondenţa în unitate. Dar, în orice caz, cineva trebuie 
să fi ajuns la o concluzie pentru că, un ceas mai târziu, le-au 
dat drumul. Situaţia a revenit la normal. 

Am încuviinţat din cap. 

— Sunt de acord, am spus. Cred că au fost trimise noi 
informaţii în dimineaţa asta. Ceva definitiv, bănuiesc. 

— Ai idee despre ce e vorba? 

— Apropo, mulţumesc pentru că ţi-ai făcut griji. Am fost 
foarte impresionat. 

— Neagley era la fel de îngrijorată ca şi mine, a răspuns 
ea. Asta după ce i-am spus ce făceai. N-a fost nevoie de 
prea multă muncă de lămurire. 

— Până la urmă, n-a fost nici un pericol, am zis eu. Am fost 
un pic tensionat când am ajuns în zona Pentagonului. Aia a 
fost partea cea mai rea. Am tândălit pe acolo o bucată bună 
de vreme. Am intrat prin cimitir. Prin spate pe la Henderson 
Hall. Ştii locul ăla? 

— Bineînţeles că îl ştiu. Am trecut pe acolo de o sută de 
ori. Au un magazin grozav. Zici că eşti la Saks pe Fifth 
Avenue. 

— M-am întins la vorbă cu un tip. Despre un general pe 
nume James Dyer. Tipul ăsta zicea că Dyer te cunoştea. 

— Dyer? a întrebat ea. Pe bune? Eu îl ştiam, dar mă 
îndoiesc că el mă cunoştea. Dacă e adevărat, atunci mă simt 
flatată. Era un tip important. Cine e individul cu care ai stat 
de vorbă? 


— Îl cheamă Paul Evers. 

— Paul? a exclamat ea. Glumeşti. Am lucrat cu el ani de 
zile. De fapt, am şi fost împreună o vreme. Una dintre 
greşelile mele, mă tem. Dar e uimitor că aţi dat nas în nas. 
Ce lume mică, nu-i aşa? 

— De ce a fost o greşeală? Mie mi s-a părut OK. 

— Era în regulă. Un tip foarte de treabă. Dar nu prea ne- 
am potrivit. 

— Şi i-ai dat papucii? 

— Mai mult sau mai puţin. Dar a părut aproape de comun 
acord. Amândoi ştiam că n-o să meargă. Problema era cine 
avea să preia iniţiativa. Oricum, n-a fost supărat. 

— Când se întâmpla asta? 

A făcut o pauză, ca să socotească. 

— Acum cinci ani, mi-a răspuns. Parcă a fost ieri. Cum 
zboară timpul! 

— Apoi el mi-a spus ceva despre o tipă, Alice Bouton. Se 
pare că a fost următoarea lui iubită, după tine. 

— Nu cred că am întâlnit-o. Nu-mi spune nimic numele. 
Paul părea fericit? 

— Mi-a pomenit de nişte probleme cu maşina. 

Deveraux a zâmbit. 

— Femei şi maşini, a spus ea. Numai despre asta vorbesc 
bărbaţii? 

— Să ştii că redeschiderea unităţii Kelham înseamnă un 
singur lucru: ei sunt siguri că vinovatul e pe teritoriul tău. 
Altfel, n-ar fi făcut-o. De acum, e o problemă a statului 
Mississippi. Începând de azi, asta o să fie varianta oficială. 
Nu e unul de-al nostru. E unul de-al vostru. Ai vreo idee în 
privinţa asta? 

— Cred că armata ar trebui să împărtăşească informaţiile, 
a răspuns ea. Dacă sunt destul de bune pentru ei, atunci o 
să fie destul de bune şi pentru mine. 

— Armata îşi vede de treabă, am spus eu. Şi n-o să 
împărtăşească nimic. 

Ea a făcut o mică pauză. 


— Munro mi-a spus că a primit noi ordine. Presupun că şi 
tu la fel. 

Am încuviinţat. 

— M-am întors ca să rezolv o chestie rămasă neterminată. 
Asta-i tot. 

— Apoi vei pleca mai departe. Spre următoarea misiune. 
Asta mă preocupă acum. O să mă gândesc mâine la Janice 
Chapman. 

— Şi la Rosemary McClatchy şi la Shawna Lindsay. 

— Şi la Bruce Lindsay şi la mama lui. O să fac tot ce pot 
pentru ei. 

N-am zis nimic. 

— Eşti obosit? m-a întrebat ea. 

— Nu foarte. 

— Trebuie să merg să-i ajut pe Butler şi pe Pellegrino. 
Sunt pe baricade de azi-dimineaţă. Şi, oricum, vreau să fiu 
pe drum când o s-o ia din loc şi ultimii întârziaţi. Ăştia 
întotdeauna sunt cei mai dificili şi cei mai beţi. 

— O să te întorci până la miezul nopţii? 

A clătinat din cap. 

— Probabil că nu, a spus ea. În noaptea asta, va trebui să 
ne descurcăm fără tren. 

N-am zis nimic, iar ea mi-a mai zâmbit încă o dată, uşor 
întristată, apoi s-a ridicat şi a plecat. 

Cinci minute mai târziu, chelneriţa a ajuns în sfârşit la 
mine şi am comandat o cafea. Şi o plăcintă, mi-am amintit 
eu cu întârziere. M-a tratat un pic diferit decât înainte. Un 
pic mai formal. Lucra lângă o bază militară, ştia ce 
însemnau frunzele de stejar de pe gulerul meu. Am 
întrebat-o cum i-a mers în ziua aceea. Mi-a răspuns că bine, 
mulţumesc. 

— N-ai avut nici o problemă? am spus eu. 

— Niciuna, a zis ea. 

— Nici măcar cu tipul din spate? Cu celălalt maior? Am 
auzit că-i o pacoste. 

Ea s-a întors şi s-a uitat la Munro. 


— Sunt sigură că e un gentleman desăvârşit. 

— Vrei să-l rogi să vină la masa mea? Adu-i şi nişte 
plăcintă. 

Fata a făcut un ocol şi s-a oprit la masa lui, transmiţându-i 
invitaţia mea, ceea ce a implicat o grămadă de indicaţii 
elaborate, de parcă aş fi fost teribil de discret şi greu de 
reperat în mulţime. Munro s-a uitat mirat, apoi a dat din 
umeri şi s-a ridicat. La fiecare dintre cele patru mese 
ocupate de militari se aşternea tăcerea, când Munro trecea 
pe lângă ele. Maiorul nu era popular printre tipii ăia. Îi 
obligase să stea degeaba patru zile întregi. 

S-a aşezat pe scaunul lui Deveraux, iar eu l-am întrebat: 

— Cât de multe ţi-au spus? 

— Strictul necesar, a răspuns el. Secretizat, doar ce 
trebuie să ştiu, doar pentru ochii mei, tot tacâmul. 

— Fără nume? 

— Fără, a zis el. Dar presupun că şeriful Deverausx trebuie 
să le fi dat informaţii solide care îi exonerează pe băieţii 
noştri. Ce altceva să se fi întâmplat? Dar n-a arestat pe 
nimeni. Am fost cu ochii pe ea toată ziua. 

— Ce a făcut? 

— A supravegheat mulţimea. A pândit orice semne de 
tensiune. Dar totul e în regulă. Nimeni nu e supărat pe ea 
sau pe oraş. Pe mine mă au în vizor. 

— Când pleci? 

— În zori, a spus el. O să merg cu o maşină până la 
Birmingham, Alabama, apoi o să iau autobuzul spre Atlanta, 
Georgia, şi de acolo mă întorc în Germania cu un zbor 
Delta. 

— Ştiai că Reed Riley n-a plecat niciodată din unitate? 

— Da, a spus el. 

— Ce părere ai despre asta? 

— Mă nedumereşte puţin. 

— În ce sens? 

— Sincronizarea, a explicat el. La început am crezut căe o 
manevră de distragere a atenţiei, aşa cum se procedează 


de obicei în politică, dar apoi s-a îngroşat gluma. N-ar fi ars 
ei patru sute de kilograme de combustibil pe o mişcare 
menită să distragă atenţia, indiferent dacă era sau nu vorba 
de un băiat de senator. Aşadar, era încă vorba ca el să 
plece, în momentul în care Blackhawkul a decolat de la 
Benning, dar până să ajungă la Kelham, ordinele se 
schimbaseră. Ceea ce înseamnă că o informaţie decisivă a 
sosit chiar în timp ce elicopterul era în aer, la propriu. Asta 
se întâmpla acum două zile, duminică, imediat după prânz. 
Dar n-au luat nici o altă măsură până în dimineaţa asta, 
adică marţi. 

— De ce nu? 

— Habar n-am. Nu văd nici un motiv pentru o întârziere. 
Mie mi se pare că vreo două zile au evaluat noile date. Ceea 
ce, de obicei, e o dovadă de înţelepciune. Doar că de data 
asta n-are nici un sens. Dacă noile date au fost suficient de 
solide pentru a lua decizia bruscă de a-l ţine pe Riley la post 
duminică după-amiază, de ce n-au mai fost şi suficient de 
solide încât să se redeschidă porţile tot atunci? Nu se leagă. 
E ca şi cum ar fi fost gata să acţioneze intern duminică, dar 
n-au fost pregătiţi pentru o mişcare publică până azi- 
dimineaţă. În cazul ăsta, ce s-a schimbat? Care a fost 
diferenţa între duminică şi azi? 

— Habar n-am, am spus eu. 

O afirmaţie lipsită de sinceritate. Pentru că, de fapt, exista 
un singur răspuns la acea întrebare. Singura diferenţă 
concretă era faptul că eu fusesem în Carter Crossing 
duminică după-amiază, iar marţi dimineaţă mă aflasem la o 
mie trei sute de kilometri distanţă. 

Şi nimeni nu se aşteptase să mă mai întorc. 

Ce însemna asta? Nu aveam nici cea mai vagă idee. 

Chelneriţa era suprasolicitată şi se mişca încet, aşa că l-am 
lăsat pe Munro să primească singur plăcintele şi m-am 
întors pe aleea cotită. Am ieşit printre barul Brannan's şi 
casa de împrumuturi, am văzut că vreo câteva maşini 
plecaseră, iar mulţimea de afară se împuţinase 


considerabil, mai mult decât se justifica prin vehiculele 
absente şi mi-am dat seama că, în acele momente, oamenii 
erau înăuntru, bându-şi ultimele minute preţioase de 
libertate, înainte de a se îndrepta spre garnizoană, ca să se 
culce. 

Pe cei mai mulţi i-am găsit chiar în barul Brannan's. Locul 
era plin. Supraaglomerat, la modul cel mai serios. Nu ştiam 
sigur dacă oraşul Carter Crossing avea un pompier, dar 
dacă avea, tipul ar fi suferit un atac de panică. Trebuie să fi 
fost o sută de rangeri şi cincizeci de fete acolo, aşezaţi 
spate în spate, piept lângă piept, ţinându-şi băuturile la 
nivelul gâtului pentru a nu le răsturna. Zgomotul era 
asurzitor, un amestec generalizat de vorbe şi râsete, iar, pe 
fundal, se auzea casa de marcat deschizându-se şi 
închizându-se. Râul de dolari reîncepuse să curgă din plin. 

Mi-am petrecut cinci minute croindu-mi drum către bar, 
pe o rută aleatorie la stânga şi la dreapta prin mulţime, 
cercetând figurile pe măsură ce avansam, pe unele mai de 
aproape, pe altele de departe, dar nu l-am zărit pe Reed 
Riley. Fraţii Brannan munceau din greu, împărțind sticle de 
bere, luând banii, dând restul, aruncând bancnote umede în 
borcanul pentru bacşişuri, întorcându-se unul pe lângă altul 
în spaţiul lor strâmt, ca nişte dansatori. Unul dintre ei m-a 
văzut şi mi-a făcut semn că era ocupat, dar pe urmă m-a 
recunoscut din discuţia pe care o avusesem mai devreme, 
şi-a amintit că sunt poliţist militar şi s-a aplecat repede 
peste tejghea, gata să-mi acorde câteva secunde. Nu mai 
ştiam dacă el era Jonathan sau Hunter. 

— L-ai văzut pe tipul ăla, Reed? Despre care am vorbit 
zilele trecute? 

— A fost aici cu vreo două ore în urmă. Dar acum îl găseşti 
unde-i băutura mai ieftină. 

— Unde e asta? 

— Nu pot spune cu siguranţă. În orice caz, nu aici. 

Apoi s-a întors şi şi-a reluat maratonul, iar eu m-am luptat 
să ajung înapoi la uşă. 


Am revenit la restaurant după şaisprezece minute de la 
plecare, descoperind că plăcintele fuseseră aduse în 
absenţa mea şi Munro ajunsese la jumătatea porţiei lui. Mi- 
am luat furculiţa, iar el şi-a cerut scuze că nu m-a aşteptat. 

— Credeam că ai plecat de tot. 

— Mai fac câte o plimbare între felurile de mâncare. Se 
pare că e o chestie specifică statului Mississippi. 
Întotdeauna e bine să te iei după localnici. 

N-a răspuns. Părea uşor buimac. 

— Ce faci în Germania? 

— În general? 

— Nu, în particular. Adică, atunci când o să ajungi acolo, 
poimâine-dimineaţă, la prima oră, ce o să găseşti pe biroul 
tău? 

— Nu mare lucru. 

— Nimic urgent? 

— De ce? 

— Trei femei au fost omorâte aici, am spus eu. lar 
criminalul se plimbă liber ca pasărea cerului. 

— Nu avem jurisdicție. 

— Îţi mai aduci aminte de poza din salonul lui Emmeline 
McClatchy? Martin Luther King? El zicea că tot ceea ce 
trebuie să se întâmple pentru ca răul să învingă este ca 
oamenii buni să nu facă nimic. 

— Eu sunt un militar, nu un om bun. 

— A mai zis şi că ziua în care vom vedea adevărul şi vom 
înceta să-l mai rostim va fi ziua în care vom începe să 
murim. 

— Chestiile astea depăşesc cu mult fişa postului meu. 

— Şi că nedreptatea de oriunde este o ameninţare la 
adresa dreptăţii de pretutindeni. 

— Ce vrei de la mine? 

— Vreau să rămâi aici, am spus eu. Încă ozi. 

Apoi mi-am terminat plăcinta şi am plecat s-o caut iar pe 
Elizabeth Deveraux. 


Când am ieşit a doua oară din restaurant, era ora 
unsprezece şi treizeci şi unu de minute. Am luat-o la 
dreapta şi am mers către biroul şerifului. Era încuiat şi nu 
se vedea nimic înăuntru. Nici o maşină în parcare. Am luat- 
o înainte şi am cotit pe drumul către Kelham. Un flux de 
trafic venea din spatele străzii principale. Maşini una după 
alta. Unele erau pline de femei şi virau la stânga. 
Majoritatea erau însă pline cu soldaţi şi o luau la dreapta, 
cu cel puţin trei, ba uneori chiar patru, pasageri în fiecare 
dintre ele. Compania Bravo se întorcea la garnizoană. Poate 
că la miezul nopţii se dădea stingerea. Am aruncat o privire 
către bucata de pământ bătătorit şi am văzut că fiecare 
vehicul se mişca, în afară de Buickul meu. Unii abia 
porneau şi ieşeau cu spatele din spaţiul în care parcaseră. 
Alţii făceau manevre pentru a se aşeza în poziţia corectă, se 
aliniau, se pregăteau să se alăture convoiului. 

Am continuat să merg pe breteaua stângă a şoselei, 
păstrând distanţa faţă de maşinile care se îndreptau către 
Kelham. Se consumase multă bere, iar conceptul de şofer 
treaz la volan nu se prea purta în 1997. Cel puţin nu în 
armată. Un nor de praf se înălța de pe drum, farurile 
strălucitoare îl străbăteau şi motoarele huruiau. La o sută 
optzeci de metri în faţa mea, maşinile hurducăiau peste 
linia de cale ferată, apoi accelerau în beznă. 

Deveraux se afla chiar acolo, în automobilul ei, de cealaltă 
parte a intersecţiei. Era cu faţa spre mine. Parcase cu roţile 
pe latura stângă a drumului. M-am îndreptat către ea, 
depăşit tot timpul de efectivele Companiei Bravo. În minutul 
de care am avut nevoie ca să ajung până la şine, am văzut 
trecând poate vreo nouăzeci dintre ei, în treizeci de maşini. 
Când m-am oprit, fluxul începuse deja să se rarefieze în 
spatele meu. Ultimii întârziaţi rulau pe lângă mine, la 
intervale de cinci, zece şi douăzeci de secunde. Conduceau 
cu viteză, gonind pe urmele camarazilor mai punctuali. 

Am aşteptat o pauză în trafic suficient de lungă încât să 
pot ajunge în siguranţă de cealaltă parte a căii ferate, iar 


Deveraux a deschis portiera şi a coborât să mă întâmpine. 
Am rămas acolo amândoi, luminaţi de farurile care se 
apropiau. 

— Încă cinci minute şi o să plece toţi. Dar trebuie să aştept 
să se întoarcă Butler şi Pellegrino. Nu pot termina 
programul înaintea lor. N-ar fi corect. 

— Când se întorc? 

— Durează un minut până trece trenul printr-un anumit 
loc. N-ai zice că-i mult, dar îţi pare o eternitate când ai 
muncit toată seara. Aşa că o să încerce să traverseze 
intersecţia înainte de miezul nopţii. 

— Cu cât timp înainte? 

Deveraux a zâmbit. 

— Mă tem că nu îndeajuns. La fără cinci, poate. N-o să 
ajungem acasă la vreme. 

— Păcat. 

Zâmbetul i s-a lărgit. 

— Urcă în maşină, Reacher, a spus ea. 

A pornit motorul şi a aşteptat câteva momente, până când 
ne-au depăşit în trombă şi ultimii membri, răzleţi, ai 
Companiei Bravo. Apoi a ieşit uşor de pe bretea, a coborât 
de pe suprafaţa denivelată a şoselei, a virat strâns la 
dreapta, ceea ce ne-a dus în intersecţie, de-a curmezişul 
drumului, cu faţa câtre nord, paralel cu linia de cale ferată. 
A apăsat uşor acceleraţia, a învârtit volanul cu grijă şi s-a 
urcat cu roţile din dreapta pe şina din dreapta. Roţile din 
stânga erau pe traverse. Astfel încât maşina era înclinată 
într-un unghi potrivit. A condus mai departe, nu prea 
repede, nu prea încet, dar cu hotărâre şi încredere. A mers 
drept, ţinând o mână pe volan şi o mână în poală, pe lângă 
turnul de apă, apoi mai departe. Roţile din stânga tresăreau 
pe traverse. Cele din dreapta rulau uşor. Bun control al 
maşinii. Apoi a frânat lin, cu o latură în sus, una în jos, şi s-a 
oprit de tot. 

Pe şine. 

La douăzeci de metri de turnul de apă. 


Chiar acolo unde maşina lui Reed Riley aşteptase trenul. 

Unde începeau cioburile. 

— Ai mai făcut asta până acum. 

— Da, am mai făcut-o, a spus ea. 

— Asta-i partea complicată. Acum totul ţine de inerție. 

A tras tare de volan spre stânga şi, exact atunci când roata 
din dreapta a coborât de pe şină, a apăsat acceleraţia, iar 
impulsul accelerației a împins anvelopa din stânga peste 
şina stângă. Întreaga maşină s-a zbătut pentru o secundă, 
dar Deveraux a continuat să apese uşor pedala, iar celelalte 
roţi au urmat acelaşi traseu, mai întâi două, apoi trei, patru, 
fiecare cu scrâşnete separate de cauciuc pe oţel. Apoi 
Deverausx s-a oprit din nou şi a parcat pe pământ, foarte 
aproape de calea ferată şi perfect paralel cu ea. Primele 
pietre de balast erau la aproximativ un metru şi jumătate 
de fereastra mea. 

— Ador locul ăsta, a spus ea. Nu ai cum să ajungi altfel din 
cauza şanţului. Dar merită efortul. Vin aici destul de des. 

— La miezul nopţii? am întrebat eu. 

— Întotdeauna, a spus ea. 

M-am răsucit şi m-am uitat pe fereastră. Se zărea şoseaua. 
La peste treizeci şi cinci de metri distanţă, dar la mai puţin 
de patruzeci şi cinci. La început, nu s-a întâmplat nimic. Nu 
era trafic. Apoi o maşină cu farurile aprinse a trecut de la 
est spre vest, de la stânga la dreapta, plecând de la Kelham 
către oraş, deplasându-se cu viteză. O maşină mare, cu 
lumini pe capotă şi cu un însemn pe uşă. 

— Pellegrino, a remarcat Deveraux. 

Acum se uita şi ea. Chiar lângă mine. 

— Probabil că era ascuns nouăzeci de metri mai încolo şi, 
de cum a văzut că-l depăşeşte şi ultimul întârziat, a 
numărat până la zece, apoi a tulit-o spre casă. 

— Butler parcase chiar la poarta unităţii. 

— Da, Butler are o adevărată cursă de făcut. Şi soarta 
noastră este în mâinile lui. Imediat ce ne va depăşi, 


garantez că vom fi singuri pe lume. Ăsta-i un oraş mic, 
Reacher, iar eu ştiu unde se află fiecare. 

Ceasul meu mental arăta ora unsprezece şi patruzeci şi 
nouă de minute. Situaţia dificilă a lui Butler implica un 
calcul complex. El era la cinci kilometri distanţă şi nu avea 
să ezite să meargă cu o sută la oră, ceea ce însemna că 
putea ajunge acasă în trei minute. Dar nu avea cum să-şi 
înceapă goana de trei minute înainte ca ultimul petrecăreţ 
să ajungă măcar să vadă în lumina farurilor gardul unităţii. 
lar acel ultim petrecăreţ era posibil să conducă destul de 
încet, pentru că băuse o navetă de bere şi îl văzuse pe 
Pellegrino parcat ameninţător pe marginea şoselei. Eu 
bănuiam că Butler avea să treacă peste unsprezece minute, 
adică exact la miezul nopţii, lucru pe care i l-am şi spus. 

— Nu, a luat-o înainte, a replicat Deveraux. Ultimele zece 
minute au fost destul de liniştite. A plecat de lângă poartă 
acum cinci minute. Aşa cred eu. S-ar putea să nu fie cu mult 
în urma lui Pellegrino. 

Am aruncat o privire spre şosea. 

Linişte. 

Am deschis portiera şi am coborât din maşină. Am păşit 
drept pe terasament. Şina din stânga era la nici un metru 
distanţă. Sclipea în lumina lunii. M-am gândit că trenul 
trebuia să fie la vreo şaisprezece kilometri de noi. Trecând, 
poate chiar în acel moment, prin Marietta. 

Deveraux a ieşit pe partea ei şi ne-am întâlnit lângă 
portbagajul Caprice-ului. Unsprezece şi cincizeci şi unu de 
minute. Mai erau nouă minute. Ne-au uitat de-a lungul 
şoselei. 

Linişte. 

Deverausx s-a întors şi a deschis portiera din spate. A 
cercetat bancheta. 

— Pentru orice eventualitate. N-ar strica să fim pregătiţi. 

— Prea înghesuit, am spus eu. 

— Nu-ţi place în maşină? 

— Ăştia nu le construiesc destul de late. 


Deverausx s-a uitat la ceas, apoi mi-a zis: 

— N-o să ne întoarcem la timp la Toussaint's. 

— Hai s-o facem chiar aici, i-am propus. Pe pământ. 

Zâmbetul ei devenea tot mai larg. 

— Mie îmi sună bine, mi-a răspuns. Ca Janice Chapman. 

— Dacă aşa o fi făcut, am spus eu. 

Mi-am scos haina de la uniformă şi am întins-o pe jos, 
peste buruieni, cât de bine am putut. 

Am aruncat o privire de-a lungul şoselei. 

Linişte. 

Ea şi-a scos tocul armei şi l-a aşezat pe scaunul din spate 
al maşinii. Unsprezece cincizeci şi patru. Şase minute. Am 
îngenuncheat şi mi-am lipit urechea de şine. Am auzit o 
şoaptă metalică. Aproape insesizabilă. Trenul, aflat la zece 
kilometri spre sud. 

Am aruncat încă o privire de-a lungul şoselei. 

Am văzut o scăpărare la est. 

Faruri. 

— Dragul de Butler, a spus Deveraux. 

Strălucirea a devenit mai puternică, apoi am auzit zgomot 
de cauciucuri şi un motor care huruia în liniştea nopţii. Pe 
urmă, strălucirea s-a despicat în două raze distincte, 
sunetul a devenit mai puternic şi, o secundă mai târziu, 
maşina lui Butler trecea ca un fulger, de la stânga la 
dreapta, prin faţa noastră, repezindu-se peste şine fără să 
încetinească deloc. A zburat pe partea cealaltă şi a aterizat 
din nou pe pământ, cu scârţâit de cauciucuri şi într-un nor 
de praf. Apoi a dispărut. 

Mai erau patru minute. 

Nu am fost nici rafinaţi, nici eleganţi. Ne-am scos pantofii, 
ne-am tras pantalonii jos şi am abandonat orice sofisticare 
adultă în favoarea unor pure instincte animalice. Deveraux 
s-a trântit pe pământ şi s-a aşezat frumos pe haina mea, iar 
eu m-am lăsat deasupra ei, m-am sprijinit în palme şi am 
pândit în zare licărul farului montat pe locomotiva trenului. 
Încă nu se vedea. Mai erau trei minute. 


Ea şi-a încolăcit picioarele în jurul şoldurilor mele şi ne-am 
pornit, repede şi tare din prima clipă, nerăbdători, 
disperaţi, plini de o energie necontrolată. Deveraux 
rămânea fără suflare, gâfâia, îşi rotea capul dintr-o parte în 
alta, strângând în pumni tricoul meu şi trăgea de el. Ne 
sărutam şi respiram în acelaşi timp, iar ea şi-a arcuit 
spatele, frecându-şi ceafa de sol, a întins gâtul şi a deschis 
ochii, privind lumea cu susul în jos. 

Apoi pământul a început să se cutremure. 

La fel ca mai înainte, a pornit uşor, cu aceeaşi vibraţie 
constantă, asemănătoare cu începutul unui seism. Pietrele 
dintre şine scârţâiau şi trosneau. Anvelopele dârdâiau. 
Şinele s-au pornit să cânte, cu murmure, vaiete şi şoapte. 
Traversele au început să salte. Pietrele de balast zornăiau şi 
tresăreau. Pământul dansa sub palmele şi sub genunchii 
mei, cu vibrații puternice, ca de bas. Am ridicat privirea, am 
inspirat adânc, am mijit ochii şi am văzut în depărtare farul. 
La douăzeci de metri sud de noi, vechiul turn de apă a 
început să se clatine, iar trompa lui de elefant, să se legene. 
Pământul ne izbea de jos în sus. Şinele ţipau şi gemeau. 
Sirena trenului a scos un zgomot prelung, puternic, 
stingher. Sirena de avertizare de la intersecţia aflată la 
treizeci şi cinci de metri distanţă a început să sune. Trenula 
continuat să se apropie, de neoprit, încă îndepărtat, apoi tot 
mai aproape, chiar lângă noi, chiar deasupra noastră, 
incredibil de masiv şi imposibil de zgomotos, ca 
întotdeauna. 

Ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii. 

Pământul s-a zguduit cu putere sub noi, făcându-ne să 
tresărim. Un curent de aer ne-a izbit din plin. Apoi 
locomotiva ne-a depăşit fulgerător, trecând cu roţile ei 
imense la doar un metru şi jumătate de feţele noastre, 
urmată de un şir nesfârşit de vagoane, toate zdrăngănind, 
hurducăind puternic, sclipind în lumina lunii. Ne-am agăţat 
unul de altul, un întreg minut, şaizeci de secunde 
nesfârşite, asurziţi de scrâşnetul metalic, amorţiţi de 


loviturile pământului, acoperiţi de praful stârnit de curentul 
de aer. Sub mine, Deveraux a scos un țipăt surd şi şi-a 
aruncat capul pe spate, tresărind spasmodic, lovindu-mă cu 
pumnii în spate. 

Trenul a trecut. 

Am întors capul şi am văzut vagoanele îndepărtându-se cu 
o viteză constantă de o sută de kilometri pe oră. Vântul s-a 
potolit, seismul s-a oprit, mai întâi revenind la un tremur 
uşor, apoi dispărând cu totul, sirena a tăcut, şinele au 
încetat să mai ţiuie şi s-a aşternut din nou tăcerea nopţii. 
Ne-am rostogolit unul lângă celălalt, apoi am rămas întinşi 
pe spate, între buruieni, gâfâind, transpiraţi, asurziţi, 
copleşiţi de senzațiile interne şi externe. Haina mea se 
mototolise sub noi. Genunchii şi mâinile îmi erau julite. Mi- 
am zis că Deveraux trebuia să fie într-o stare şi mai proastă. 
M-am întors să verific şi am văzut-o ţinând în mână pistolul 
meu Beretta. 

Infanteria marină n-a agreat niciodată pistoalele Beretta 
la fel de mult ca armata, aşa că Deveraux îl mânuia pe al 
meu cu pricepere, dar nu cu foarte mult entuziasm. A scos 
încărcătorul, a aruncat un cartuş neexplodat, a verificat 
camera cartuşului, a tras piedica, apoi a reasamblat toate 
piesele. 

— Scuze. Era în buzunarul hainei tale. Nu ştiam ce e. Mă 
împungea în fund. O să mă aleg cu o vânătaie. 

— În cazul ăsta, eu îmi cer scuze, am zis. Fundul tău 
merită tot ce-i mai bun. E o comoară naţională. Sau, cel 
puţin, o atracţie regională. 

Ea mi-a zâmbit, s-a ridicat cu mişcări ezitante şi s-a dus să- 
şi caute pantalonii. Poalele cămăşii îi atârnau, dar nu prea 
jos. Încă nu se vedea nici o vânătaie. 

— De ce ţi-ai luat arma? m-a întrebat ea. 

— Din obişnuinţă. 

— 'Te aşteptai la probleme? 

— Orice e posibil. 

— Eu am lăsat-o pe a mea în maşină. 


— La fel au făcut şi mulţi oameni morţi. 

— Nu suntem decât noi doi aici. 

— Din câte ştim. 

— Eşti paranoic. 

— Dar viu, am spus eu. Şi încă n-ai arestat pe nimeni. 

— Armata nu poate dovedi că refuz s-o fac, a replicat ea. 
Aşadar, ei sigur ştiu ceva. Ar trebui să-mi spună. 

N-am mai zis nimic. l-am urmat exemplul şi m-am opintit 
să mă ridic, apoi mi-am tras pantalonii. Amândoi ne-am 
îmbrăcat, sărind de pe un picior pe altul, apoi ne-am 
sprijinit unul lângă celălalt de bara din spate a Caprice-ului 
şi ne-am legat şireturile. Întoarcerea pe şosea nu a fost o 
problemă. Deveraux a făcut mişcările în sens invers, urcând 
cu spatele pe linia de cale ferată ca în cazul unei parcări 
laterale, apoi parcurgând în marşarier toată distanţa până 
la intersecţie, răsucind volanul şi demarând înainte. Cinci 
minute mai târziu eram în camera mea de hotel. În pat. Ea 
a adormit imediat. Eu nu. Am rămas întins pe întuneric, cu 
ochii în tavan, şi m-am gândit. 

Cel mai mult m-am gândit la discuţia mea cu Leon Garber. 
Comandantul meu. Un om onest şi, din câte ştiam, prietenul 
meu. Dar criptic. „E adevărul, îmi spusese el. Femeia asta a 
fost în infanteria marină, Reacher. Timp de şaisprezece ani. 
Ştie cum să taie gâtul cuiva. Ştie cum s-o facă şi ştie cum să- 
şi acopere urmele.” Apoi îşi cam pierduse răbdarea. „Un om 
cu instinctele tale”, comentase el despre mine. Mai târziu, 
eu forţasem nota. „Ai putea să-mi ordoni să nu mă duc în 
Mississippi”, spusesem. „Aş putea”, răspunsese el. „Dar nu 
vreau. Nu ţie. Am încredere că o să faci ce trebuie.” 

Conversaţia se derula la nesfârşit în mintea mea. 

Adevărul. 

Instinctele. 

Încredere. 

În cele din urmă am adormit foarte târziu, deloc sigur 
dacă Garber îmi spusese ceva sau mă rugase ceva. 


Convingerea mea solidă conform căreia niciodată nu e mai 
bine ca a doua oară a fost pusă la grea încercare când ne- 
am trezit, pentru că şi a cincea oară a fost destul de grozav. 
Amândoi eram uşor înţepeniţi şi aveam dureri în urma 
extravaganţei noastre în aer liber, aşa că am luat-o uşor, 
încet, iar căldura şi confortul patului ne-au fost de mare 
ajutor. În plus, niciunul dintre noi nu ştia dacă urma să mai 
existe o a şasea oară, ceea ce adăuga un strop de emoție 
ocaziei. După ce am terminat, am rămas tăcuţi o vreme, 
apoi ea m-a întrebat când plec şi i-am răspuns că nu ştiu. 

Am luat micul dejun împreună, la restaurant, pe urmă ea a 
plecat la muncă, iar eu m-am dus la telefon. Am încercat s-o 
sun pe Frances Neagley la biroul ei de la Washington, dar 
nu se întorsese încă. Probabil că era încă prin vreun 
autobuz de noapte, pe undeva. Aşa că am format numărul 
lui Stan Lowrey, iar el mi-a răspuns imediat. 

— Vreau să mai faci ceva pentru mine, i-am spus. 

— Cum, nici o glumă în dimineaţa asta? Despre cât de 
surprins eşti că sunt încă aici? a comentat el. 

— N-am avut timp să mă gândesc la una. O voiam pe 
Neagley, nu pe tine. Ar trebui să încerci să dai de ea cât mai 
repede posibil. Se pricepe mai bine decât tine la porcăriile 
astea. 

— Şi decât tine. De ce ai nevoie? 

— De răspunsuri rapide, am zis eu. 

— La ce întrebări? 

— Statistic vorbind, unde e cel mai probabil să găseşti 
puşcaşi marini americani şi stăvilare de beton, prin 
apropiere? 

— În sudul Californiei, a spus Lowrey. Statistic vorbind, 
aproape sigur în Camp Pendleton, la nord de San Diego. 

— Corect, am încuviinţat eu. Am nevoie să dau de urma 
unui poliţist militar din infanteria marină, care a fost acolo 
acum cinci ani. Îl cheamă Paul Evers. 

— De ce? 


— Pentru că părinţii lui erau domnul şi doamna Evers şi le 
plăcea prenumele Paul, cred. 

— Nu, de ce ai nevoie să dai de el? 

— Vreau să-i pun o întrebare. 

— Uiţi ceva. 

— Cum ar fi? 

— Eu sunt în armată, nu în infanteria marină. Nu mă pot 
băga în dosarele lor. 

— De asta trebuie s-o suni pe Neagley. Ea o să ştie cum să 
facă. 

— Paul Evers, a repetat el tărăgănat, de parcă şi-ar fi notat 
numele pe ceva. 

— Sun-o pe Neagley, am spus din nou. E urgent. O să revin 
cu un telefon. 


Am închis, am mai vârât câteva monede în fantă şi am 
format numărul de la Kelham pe care Munro i-l dăduse lui 
Deverausx la început. A răspuns un alt tip. Mi-a spus că 
maiorul plecase la prima oră, cu o maşină, spre 
Birmingham, Alabama. I-am răspuns că ştiam de planul 
ăsta. L-am rugat să verifice dacă aşa se şi întâmplase. Aşa 
că tipul a verificat, apoi a revenit la mine şi mi-a confirmat 
că nu, nu se întâmplase aşa. Munro se afla încă în 
garnizoană. Mi-a dat numărul din camera lui, iar eu am pus 
telefonul în furcă şi am format din nou. 

Când maiorul a răspuns, i-am zis: 

— Mulţumesc că ai rămas. 

— Dar pentru ce am rămas? a replicat el. Acum nu fac 
decât să mă ascund în camera mea. Să ştii că nu sunt prea 
popular pe aici. 

— Nu te-ai înrolat în armată ca să fii popular. 

— De ce ai nevoie? 

— Am nevoie să aflu mişcările lui Reed Riley pe ziua de azi. 

— De ce? 

— Vreau să-i pun o întrebare. 

— Asta s-ar putea să fie dificil. Din câte ştiu, o să fie prins 
mai toată ziua. S-ar putea să dai de el la prânz. Asta dacă o 
să aibă vreme pentru prânz. lar dacă o să aibă, o să-lia 
foarte devreme. 

— Nu, trebuie să vină ella mine. În oraş. 

— N-ai înţeles. Starea de spirit s-a schimbat pe-aici. 
Compania Bravo nu mai e în dizgrație. Tatăl lui Riley o să 
aterizeze în curând pentru o vizită. 

— Senatorul? Azi? 

— Sosirea e programată în jurul orei unu. E anunţată 
neoficial drept o celebrare a activităţii băieţilor noştri în 
Kosovo. 

— Cât o să dureze? 

— Ştii cum sunt politicienii. Bătrânul ar trebui să asiste la 
nu ştiu ce rahat de antrenament în după-amiaza asta, dar, 


aproape sigur, o să i se scoale şi o să vrea să rămână toată 
noaptea la o băută cu băieţii. 

— OK, am spus. O să mă descurc eu cumva. 

— Altceva? 

— Păi, dacă tot stai degeaba, ai putea să-mi spui câteva 
lucruri? 

— Ce lucruri? 

Am auzit un ţiuit în receptor, aşa că i-am zis: 

— De ce nu mă suni tu pe banii guvernului? 

I-am citit numărul înscris pe aparat şi am închis. M-am 
întors la masa mea să plătesc micul dejun, iar când am 
revenit la telefon, acesta suna deja. 

— Ce lucruri? a reluat Munro. 

— Impresii, mai ales. Despre Kelham. Cum ar fi: există 
vreun motiv serios pentru care Alfa şi Bravo îşi au baza 
acolo? 

— În comparaţie cu ce loc? 

— În comparaţie cu orice alt loc aflat la est de fluviul 
Mississippi. 

— Kelham e o bază destul de izolată, a spus Munro. Ajută 
la partea cu secretizarea. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. Dar nu cred. Există secrete în 
fiecare unitate. Ar putea să ţină chestia asta sub tăcere 
oriunde altundeva. Kosovo nici măcar nu e un subiect 
interesant. Cine s-ar obosi măcar să tragă cu urechea? Dar 
au ales Kelham acum un an. De ce au făcut-o? Ai văzut ceva 
acolo care ar face ca baza asta să fie singura opţiune? 

— Nu, a răspuns Munro. Nu prea. E adecvată, nu încape 
îndoială. Dar nu esenţială. Presupun că s-au gândit să 
trimită patru sute de portofele în plus într-un orăşel aflat pe 
moarte. 

— Exact, am zis eu. A fost o decizie politică. 

— Nu-s toate aşa? 

— Încă ceva, am spus eu. Te-ai lămurit cum a sfârşit-o 
Janice Chapman pe alee, nu? 


— Sper că da, a spus el. Din ce am văzut ieri-seară, şeriful 
Deveraux impune o zonă de siguranţă în jurul străzii 
principale. Se asigură că toată acţiunea se petrece între 
baruri şi linia de cale ferată. Aşadar, atât strada principală, 
cât şi aleea rămân pustii. Deci, infractorul trebuie să se fi 
oprit pe bulevard şi să fi cărat cadavrul din direcţia aia. 

— Cât i-ar fi luat? 

— Nu contează. Nu era nimeni acolo să-l vadă. Ar fi putut 
să dureze un minut, ar fi putut să dureze douazeci. 

— Dar de ce acolo? De ce nu în altă parte, la cinşpe 
kilometri distanţă? 

— Cred că a vrut ca trupul să fie găsit. 

— Erau multe alte locuri izolate în care tot ar fi fost găsit. 
De ce acolo? 

— Nu ştiu, a spus Munro. Poate că ucigaşul a fost 
constrâns în vreun fel de împrejurări. Poate s-a trezit că are 
companie, pe undeva prin apropiere. Cum ar fi la 
restaurant sau în vreunul dintre baruri. Poate că a trebuit s- 
o şteargă şi să rezolve problema foarte repede. Poate că n-a 
putut să lipsească foarte mult fără ca cineva să bage de 
seamă. Deci, ar fi fost nevoit să renunţe la siguranţă în 
schimbul vitezei. Ceea ce ar fi impus alegerea unui loc în 
apropiere. 

— Poţi să-mi mai laşi încă o zi? am întrebat eu. Adică să 
rămâi şi mâine? 

— Nu, a spus el. Deja o s-o încasez rău de tot pentru 
întârzierea asta. Nu pot risca două zile. 

— Laşule! 

A pufnit în râs. 

— Scuze, omule, dar dacă nu termini azi, eşti pe cont 
propriu. 

Iminenta vizită a generalului Carlton Riley a păstrat 
liniştea în oraş. Era ca şi cum porţile de la Kelham ar fi fost 
din nou ferecate. Mă îndoiam că permisiile fuseseră 
revocate oficial, dar rangerii militari sunt soldaţi devotați şi, 
cu siguranţă, comandantul bazei făcuse aluzii serioase 


privind implicarea sută la sută în toată tevatura. Am ieşit 
din restaurant şi am descoperit că strada principală căzuse 
din nou în toropeală. Buickul meu de împrumut era singura 
maşină parcată în tot cvartalul. Părea singură şi 
abandonată. M-am urcat la volan, am condus până la hotel, 
mi-am recuperat periuţa de dinţi şi mi-am rezolvat 
problemele la recepţie. Apoi m-am suit din nou în maşină şi 
am plecat în expediţie. 

Am pornit vizavi de parcarea pustie aflată între restaurant 
şi biroul şerifului. De acolo am mers o sută optzeci de metri 
către sud, spre locul în care strada principală începea să 
cotească, avansând repede, dar nu cu o viteză nebunească. 
Am luat-o la stânga, pe strada unde copilărise Deveraux, şi 
m-am grăbit să ajung la casa ei, a patra pe dreapta. Timp 
total: patruzeci şi cinci de secunde. 

Am virat peste mocirla uscată şi am intrat pe aleea 
năpădită de buruieni, pe lângă clădirea dărăpănată, prin 
curtea din spate, pe lângă gardul viu, spre suportul pentru 
vânat. Am făcut stânga, am dat cu spatele, am deschis 
portbagajul şi am coborât. 

Timp total: un minut şi cincisprezece secunde. 

Aveam copaci în stânga, copaci în dreapta, copaci în faţă. 
Un loc izolat, chiar şi în plină zi. Am mimat ridicarea unui 
corp uman, tăierea legăturilor de la încheieturi, a celor de 
la glezne, transportarea cadavrului până la maşină, 
coborârea lui în portbagaj. M-am deplasat de jur împrejur 
de mai multe ori, scoțând căptugşeli, sfori, curele şi faşe 
imaginare de la două încheieturi şi două glezne. M-am 
întors la suport, am ridicat o găleată imaginară plină cu 
sânge, am cărat-o până la maşină şi am înghesuit-o în 
portbagaj, alături de cadavru. 

Am închis portbagajul şi m-am întors pe scaunul şoferului. 

Timp total: trei minute şi zece secunde. 

Am dat cu spatele, am virat, am parcurs iar toată aleea şi 
m-am întors pe strada principală. Am parcurs aceiaşi o sută 
optzeci de metri de mai înainte, apoi m-am oprit lângă 


bordura dintre magazinul cu produse de uz casnic şi 
drogherie. Chiar la intrarea pe alee. 

Timp total: patru minute şi douăzeci şi cinci de secunde. 

Plus un minut pentru a vărsa sângele pe alee. 

Plus încă un minut pentru a o aşeza pe Janice May 
Chapman acolo. 

Plus cinci secunde pentru a mă întoarce de unde 
pornisem. 

Timp total: şase minute şi patruzeci de secunde. 

La limită. 

Poate suficient de mult pentru a rămâne în memoria cuiva, 
într-un context social, sau poate că nu. 

Mi-am setat cronometrul mental la patru minute şi 
douăzeci şi cinci de secunde, pe urmă am condus spre nord, 
apoi spre est, către intersecţia cu calea ferată. M-am oprit 
chiar în mijlocul ei. Timp total: patru minute şi cincizeci şi 
cinci de secunde. Plus un minut pentru a o căra pe 
Rosemary McClatchy în şanţ, alte treizeci de secunde 
pentru a reveni la maşină şi douăzeci de secunde pentru a 
mă întoarce de unde plecasem. 

Timp total: şase minute şi patruzeci şi cinci de secunde. 

Ceva mai mult, dar se încadra în acelaşi interval. 

Nu m-am dus în locul în care fusese abandonată Shawna 
Lindsay, pe grămada de pietriş. N-avea rost. Acea destinaţie 
intra într-o cu totul altă categorie. Reprezenta o excursie de 
douăzeci de minute, numai drumul. Era singura excepţie de 
la regula vitezei. Aşadar, avusese loc în condiţii diferite. 
Fără companie. Fără context social. Cu o grămadă de timp 
la dispoziţie pentru a străbate cu grijă drumurile de ţară 
întunecate, printre şanţuri, cotind la dreapta, cotind la 
stânga, comiţând fapta, apoi revenind, la fel de încet, cu la 
fel de multă grijă. 

Dar lucrul cel mai interesant în privinţa locului unde 
fusese lăsat trupul neînsufleţit al Shawnei Lindsay era 
maşina care o dusese acolo. Ce fel de vehicul putea trece 
prin cartier de două ori, fără să atragă atenţia sau să 


stârnească bârfe? Ce fel de maşină s-ar fi putut afla în mod 
normal prin zonă la acea oră din noapte? 

Am mai rămas o vreme în Buick, apoi am parcat în faţa 
restaurantului, am intrat şi am cumpărat un nou fişic de 
monede pentru telefon. Am încercat mai întâi să dau de 
Neagley şi am găsit-o la biroul ei. 

— Azi ai întârziat la muncă, am spus eu. 

— Dar nu cu mult. Sunt aici de jumătate de oră. 

— Scuze pentru autobuz. 

— M-am descurcat, a zis ea. 

Lui Neagley nu-i plăcea deloc să folosească transportul 
public. Prea multe riscuri de a avea contacte umane 
nedorite. 

— Ai primit vreun mesaj de la Stan Lowrey? am întrebat-o 
eu. 

— Da, şi deja am găsit ce te interesa. 

— Într-o jumătate de oră? 

— Mă tem că a fost uşor. Paul Evers a murit acum un an. 

— Cum? 

— Nimic dramatic. Un accident banal. Un elicopter s-a 
prăbuşit la Lejeune. De fapt, ştirea a şi apărut în ziare. Un 
aparat Sea Hawk a rămas fără o elice. Au murit doi piloţi şi 
trei pasageri, unul dintre ei fiind Evers. 

— OK, trecem la planul B. Celălalt nume pe care îl vreau e 
Alice Bouton. 

I l-am spus pe litere, apoi am adăugat: 

— A fost trecută în rezervă, acum cinci ani, cu notare 
negativă. Aşa că ai face bine să-l suni din nou pe Stan. Se 
pricepe mai bine decât tine la porcăriile astea. 

— Singurul lucru pe care îl are Lowrey în plus faţă de 
mine e un prieten care lucrează într-o bancă. 

— Exact, am zis eu. De asta trebuie să-l suni. Corporaţiile 
ştiu mai multe despre civili decât noi. 

— De ce facem asta? 

— Verific o poveste. 

— Nu, te agăţi de un pai. Asta faci. 


— Crezi? 

— Elizabeth Deverausx e vinovată, Reacher. 

— Ai văzut dosarul? 

— Doar copiile. 

— Dar într-o situaţie ca asta trebuie să dai cu banul, am 
remarcat eu. 

— Adică? 

— Adică, poate că a făcut-o, poate că nu. Încă nu ştim. 

— Ştim, Reacher. 

— Nu cu siguranţă. 

— Bine că n-ai maşină, a conchis Neagley. 

Am încheiat convorbirea cu ea şi, până să apuc să fac un 
pas, telefonul de pe perete a sunat, aducându-mi prima 
veste bună din acea zi. 

Era Munro, care voia să-mi spună că băuse o cafea. Sau, 
mai precis, voia să-mi spună că stătuse de vorbă cu 
ospătarul care îi adusese cafeaua. Conversaţia planase în 
jurul festivităților care urmau să aibă loc în acea zi, iar 
maiorul mi-a transmis că ospătarul se aştepta la multă 
aglomeraţie până după cină, dar nu mai târziu. Popota avea 
să fie pustie toată seara, deoarece, ultima dată când venise 
în vizită, senatorul îi invitase pe toţi în oraş, la Brannan's. | 
se păruse mai autentic din punct de vedere politic şi nu 
încăpea îndoială că bătrânul avea să procedeze la fel şi de 
data asta. 

— OK, am spus. Asta-i bine. Până la urmă, Riley tot o să 
vină la mine. Cu tăticul după el. La ce oră se termină cina? 

— După spusele ospătarului, e programată să se încheie la 
ora opt. 

— OK, am repetat eu. Sunt sigur că tatăl şi fiul vor părăsi 
unitatea împreună. Vreau să te ţii după ei din clipa în care 
ies pe poartă. Dar fără să-i stinghereşti. Poţi face asta? 

— Tu ai putea? 

— Probabil. 

— Atunci, ce te face să te îndoieşti de capacităţile mele? 


— Scepticismul înnăscut, presupun. Dar, orice ar fi, ţine 
urechile ciulite până la opt diseară şi foloseşte numărul ăsta 
de contact dacă ai nevoie de mine. Eu o să tot trec prin 
local toată ziua. 

— Bine, a spus Munro. O să te văd mai târziu. Dar dacă tu 
o să mă vezi sau nu pe mine, asta e o cu totulaltă chestiune. 
Am încheiat convorbirea şi am rugat-o pe chelneriţă să-mi 
preia apelurile, în caz că avea să mă mai sune cineva. l-am 

cerut să noteze numărul apelantului pe carneţelul ei de 
comenzi. Apoi am rămas să aştept. Informaţii, întâlniri faţă 
în faţă şi concluzii decisive. Am ieşit pe trotuarul străzii 
principale şi am lâncezit la soare. Vizavi, tipul de la 
magazinul cu cămăşi făcea acelaşi lucru. Luase o pauză şi 
ieşise la aer. La stânga mea, doi bătrâni stăteau pe o bancă 
în faţa drogheriei. Patru mâini sprijinite în două bastoane, 
între două perechi de genunchi. În afară de noi patru, 
oraşul era pustiu. Nu tu zgomot, nu tu agitaţie, nu tu trafic. 

Linişte deplină. 

Până când şi-a făcut apariţia echipa de răcani proşti de la 
Kelham. 

Erau patru în total. Am bănuit că reprezentau propria 
versiune a unităţii pentru Biroul de Relaţii cu Senatul, 
pregătind terenul în acelaşi fel în care serviciile secrete 
pregătesc din vreme o vizită prezidenţială. Au ieşit de pe 
aleea care trecea prin spatele băncii unde stăteau bătrânii. 
M-am gândit că tocmai le făcuseră o vizită fraţilor Brannan 
şi îi preveniseră în legătură cu ce avea să urmeze în seara 
aceea. Poate că făcuseră nişte aranjamente. Caz în care le 
uram multă baftă fraţilor Brannan. Mi-am închipuit că 
facturarea unui întreg birou senatorial trebuia să fie o 
experienţă lungă şi chinuitoare. 

Cei patru tipi erau toţi ofiţeri. Doi locotenenţi, un căpitan 
şi un locotenent-colonel în fruntea plutonului. Avea vreo 
cincizeci de ani şi era gras. Era genul de ofiţer care 
îndeplineşte sarcini uşoare şi arată ridicol în ţinută de 
campanie. Ca un civil la un bal mascat. S-a oprit pe trotuar, 


cu mâinile în şolduri. S-a uitat de jur împrejur. M-a văzut. Şi 
eu eram în ţinută de campanie. Păream să fiu unul de-al lor. 
I-a spus ceva peste umăr locotenentului din spatele său. Era 
prea departe ca să-i aud vocea, dar am citit pe buze. A zis: 
„Spune-i lu' ăla să-şi mişte fundul încoace repejor.” Am 
bănuit că voia să ştie de ce nu eram în garnizoană, 
pregătindu-mă să mă dedic trup şi suflet cauzei nobile. 

Vederea locotenentului nu era la fel de bună ca a mea. A 
parcurs aproape tot drumul adoptând un anumit limbaj al 
corpului, care s-a schimbat pe loc, când s-a apropiat 
îndeajuns încât să-mi vadă însemnele. S-a oprit la o distanţă 
respectabilă, ca la un metru şi douăzeci de centimetri, m-a 
salutat şi a spus: 

— Domnul colonel ar vrea să vă vorbească. 

În mod normal, m-aş fi purtat frumos cu locotenentul. Eu 
însumi fusesem unul, nu cu foarte multă vreme în urmă. 
Dar atunci n-aveam chef de prostii. Aşa că am dat doar din 
cap şi am zis: 

— OK, puştiule, spune-i să vină încoace. 

— Domnule, cred că ar prefera să mergeţi dumneavoastră 
la el. 

— Nu dau o ceapă degerată pe preferinţele lui. 

Puştiul s-a albit la faţă, a clipit de două ori, a făcut stânga 
împrejur şi s-a întors. Probabil că tot drumul s-a gândit cum 
să traducă răspunsul meu în termeni acceptabili, pentru că 
n-a urmat o explozie instantanee. În schimb, colonelul a 
rămas nemişcat o clipă, apoi s-a pornit în direcţia mea. S-a 
oprit la un metru distanţă, iar eu l-am salutat elegant, doar 
ca să-i menţin starea de confuzie. 

Mi-a răspuns la salut şi m-a întrebat: 

— Ne cunoaştem, domnule maior? 

— Depinde de câte necazuri ai avut, domnule colonel. Ai 
fost vreodată arestat? 

— Dumneata eşti celălalt poliţist militar. Omologul 
maiorului Munro. 


— Sau el e omologul meu, am spus. Oricum, sunt sigur că 
îţi urăm amândoi o zi minunată. 

— De ce eşti încă aici? 

— De ce n-aş fi? 

— Mi s-a spus că toate problemele au fost rezolvate. 

— Problemele o să fie rezolvate când o să zic eu. Asta-i 
natura muncii de poliţist. 

— Când ţi-ai primit ultimele ordine? 

— Acum câteva zile. De la colonelul John James Frazer din 
cadrul Pentagonului, dacă nu mă înşel. 

— E mort. 

— Sunt sigur că succesorul lui va avea noi ordine pentru 
mine la momentul potrivit. 

— Ar putea trece săptămâni până la instalarea unui 
succesor. 

— Atunci, asta e, cred că sunt blocat aici. 

Tăcere. 

Apoi grasul a spus: 

— Să te ţii departe de ochii lumii în seara asta. Ai înţeles? 
Senatorul nu trebuie să vadă nici o prezenţă din partea 
Diviziei de Investigaţii Criminale. Nu trebuie să existe 
elemente care să amintească de recentele suspiciuni. 
Niciunul. E clar? 

— S-a notat rugămintea. 

— E mai mult decât o rugăminte. 

— Următorul lucru după o rugăminte e un ordin. Doar că 
tu nu eşti pe lanţul meu ierarhic. 

Tipul şi-a pregătit o replică, dar, în cele din urmă, n-a mai 
spus nimic. S-a răsucit pe călcâie şi s-a întors, cu paşi 
nesiguri, la amicii săi. În acea clipă am auzit, foarte slab, 
prin uşă, telefonul sunând în restaurant şi am ajuns la el cu 
un pas înaintea chelneriţei. 

Era Frances Neagley, de la biroul ei din Washington. 

— Se pare că Bouton e un nume foarte rar. 

— Stan Lowrey te-a învăţat să spui asta? 


— Nu, Stan vrea să ştie dacă e rudă cu Jim Bouton, 
jucătorul de baseball. Probabil că este, cel puţin de departe, 
dat fiind cât de rar e numele. Eu însă îmi bazez concluziile 
pe o oră de muncă serioasă, în urma căreia n-am dat de nici 
un fel de Bouton, cu atât mai puţin de vreo Alice Bouton. 
Acestea fiind spuse, în momentul de faţă nu pot merge mai 
departe de trei ani în trecutul infanteriei marine, aşa că aş 
rata-o oricum, iar dacă a fost trecută în rezervă cu notare 
negativă, probabil că n-a făcut rost de vreo slujbă sau de 
vreun venit care ar figura în prea multe locuri. 

— Probabil că locuieşte într-un parc de rulote, am spus eu. 
Şi nu pe lângă Pendleton. Sudul Californiei e prea scump. 
Trebuie să se fi mutat. 

— Am de dat un telefon la FBI. Şi altul unui amic din 
conducerea serviciului de personal al infanteriei marine, 
pentru istoricul poveştii. lar Stan îl bate la cap pe prietenul 
lui bancher pentru informaţii civile. Deşi s-ar putea ca tipa 
să nici nu aibă cont bancar. Dacă locuieşte într-o rulotă. 
Dar, mă rog, voiam doar să îţi dau de ştire că ne ocupăm de 
problemă, atâta tot. O să avem mai multe informaţii mai 
târziu. 

— Cât de târziu? 

— În seara asta, sper. 

— Ar fi bine înainte de ora opt. 

— O să fac tot ce pot. 

Am închis telefonul şi m-am hotărât să rămân la 
restaurant, ca să iau prânzul. 

Inevitabil, Deveraux şi-a făcut apariţia în mai puţin de zece 
minute, în căutarea propriului prânz şi, poate, în căutarea 
mea. A intrat şi s-a oprit în faţa ferestrei, în contre-jour. 
Părul îi strălucea ca o aură. Cămaşa îi era uşor 
transparentă. Îi vedeam curbura taliei. Sau i-o ghiceam, cel 
puţin. Pentru că eram obişnuit cu ea. Îi întrezăream şi 
contururile sânilor. 

A remarcat că o priveam insistent şi s-a apropiat, iar eu i- 
am împins cu piciorul scaunul din faţa mea. S-a aşezat, 


aducând cu ea lumina din spate. A zâmbit şi mi-a spus: 

— Cum a fost dimineaţa asta pentru tine? 

— Nu, cum a fost pentru tine? am replicat eu. 

— Aglomerată, a răspuns ea. 

— Faci progrese? 

— Cu ce? 

— Cu cele trei crime nerezolvate. 

— Se pare că armata a rezolvat crimele alea, a spus ea. Şi 
o să fac bucuroasă ceva în privinţa lor de îndată ce armata 
îşi va împărtăşi informaţiile. 

Am tăcut. 

— Ce? m-a întrebat ea. 

— Nu pari foarte interesată să afli cine-i vinovatul, asta-i 
tot. 

— Şi ce să fac? 

— Armata zice că a fost un civil. 

— Am priceput asta. 

— Ştii cine a fost? 

— Poftim? 

— Ştii cine a fost? 

— Mă întrebi sau afirmi? 

— Spun doar că ştiu cum merg lucrurile astea. Sunt unii 
oameni pe care pur şi simplu nu-i poţi aresta. Doamna 
Lindsay ar fi fost unul dintre ei, de exemplu. Să 
presupunem că ea ar fi luat-o pe arătură, şi-ar fi ieşit din 
minţi şi s-ar fi apucat să împuşte pe careva. Nu ai fi arestat- 
o pentru asta. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că în orice oraş sunt oameni pe care şeriful 
nu i-ar aresta. 

A tăcut multă vreme. 

— Poate, a replicat ea. Bătrânul Clancy ar putea fi unul 
dintre ei. Dar el n-a tăiat gâtul nimănui. Şi aş aresta pe 
oricine altcineva. 

— OK. 

— Poate crezi că nu-mi fac bine meseria. 


Am tăcut. 

— Sau poate crezi că mi-am pierdut abilităţile pentru că 
aici nu se petrec infracţiuni. 

— Ştiu că aici se petrec infracţiuni, am spus eu. Ştiu că 
întotdeauna s-au petrecut. Sunt sigur că tatăl tău a văzut 
crime pe care eu nici nu mi le pot imagina. 

— Dar? 

— Aici nu se fac anchete. Şi niciodată nu s-au făcut. Pun 
pariu că, în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri, tatăl tău 
a ştiut exact cine ce a făcut, în cele mai mici detalii. Dacă a 
putut face ceva în privinţa asta, e cu totul altceva. Şi pun 
pariu că singurul caz dintr-o sută în care n-a ştiut cine-i 
vinovatul a rămas nerezolvat. 

— Vrei să spui că sunt un anchetator prost? 

— Vreau să spun că postul de şerif nu e unul de 
anchetator. Aici e nevoie de alte abilităţi. Tot felul de chestii 
care ţin de comunitate. lar tu te pricepi la ele. Pentru restul 
ai un detectiv. Doar că acum el lipseşte. 

— Mai ai şi alte probleme de discutat înainte să 
comandăm? 

— Doar una, am spus. 

— Care? 

— Mai spune-mi încă o dată. N-ai avut niciodată o relaţie 
cu Reed Riley, nu-i aşa? 

— Reacher, ce-i asta? 

— E o întrebare. 

— Nu, n-am avut niciodată o relaţie cu Reed Riley. 

— Eşti sigură? 

— Reacher, te rog! 

— Eşti? 

— Nici măcar nu ştiam că e aici. [i-am mai spus asta. 

— OK, am replicat eu. Hai să comandăm. 

Evident că era furioasă pe mine, dar era şi înfometată. Cu 
siguranţă, mai mult înfometată decât furioasă, pentru că a 
rămas la masă. Să se mute la altă masă n-ar fi fost de ajuns. 
Ar fi trebuit să părăsească restaurantul ca o furtună, într- 


un gest teatral, şi nu era pregătită să facă asta pe stomacul 
gol. 

A comandat plăcintă cu pui, bineînţeles. 

— E ceva ce nu-mi spui, mi-a zis, în cele din urmă. 

— Crezi? 

— Ştii cine e vinovatul. 

Am tăcut. 

— Ştii, nu-i aşa? Ştii cine e. Deci, tot discursul n-a fost 
pentru că eu nu ştiu cine e. A fost pentru că tu ştii. 

Am tăcut. 

— Cine e? 

N-am răspuns. 

— Vrei să-mi spui că e un om pe care nu l-aş aresta? Pe 
cine n-aş aresta? N-are sens. Adică, e limpede că pentru 
armată e o idee grozavă să arunce vina pe cineva despre 
care ştiu că nu va fi arestat niciodată. Am priceput asta. 
Dacă nu există nici o arestare, atunci nu pot exista nici o 
acuzaţie, nici un interogatoriu, nici un interviu, nici un 
proces şi nici un verdict. Aşadar, nici o dovadă. Deci, toată 
lumea poate trăi fericită până la adânci bătrâneţi. Dar de 
unde să ştie armata pe cine n-aş aresta? Persoană care, 
apropo, nu există. Deci, toată chestia asta e aiurea. 

— Nu ştiu cine e, am spus eu. Nu sunt sigur. Nu încă. 

Ne-am terminat mâncarea fără să mai spunem mare lucru. 
Apoi am comandat plăcinte. Cu piersici, normal. Şi cafea. 

— A trecut pe la tine echipa de relaţii publice de la 
Kelham? 

A dat din cap că da. 

— Chiar înainte să-mi iau pauza de prânz. 

— Deci, ştii ce o să se întâmple în seara asta. 

— La ora opt, a spus ea. Toată lumea să se comporte cât 
mai frumos. 

— N-ai nici-o problemă cu asta? 

— Ei ştiu regulile. Dacă se ţin de ele, eu n-o să le fac 
probleme. 


Atunci, a sunat telefonul. Deveraux s-a întors şi s-a uitat 
perplexă la el, de parcă nu-l mai auzise sunând vreodată. 
Ceea ce era foarte posibil. 

— E pentru mine. 

M-am ridicat de la masă şi am răspuns. Era Munro. 

— Am detaliile privind transportul, dacă te interesează. 
Reed Riley nu mai are maşină, după cum ştii, aşa că va 
împrumuta un vehicul de comandament, simplu, de culoare 
măslinie. O să-l aibă pasager doar pe tatăl său. Celor de la 
parcul auto li s-a cerut să pregătească maşina pentru ora 
opt fix. 

— Mersi, am zis. Bine de ştiut. Se estimează vreo oră de 
întoarcere? 

— În seara asta se dă stingerea la unsprezece. Neoficial, 
vestea s-a răspândit din gură în gură, dar aşa o să se 
întâmple. Câteva beri e autentic. Prea multe e jenant. Asta-i 
ideea. Aşa că oamenii o să plece din oraş încă de la zece şi 
jumătate. Avionul senatorului e programat să decoleze la 
miezul nopţii. 

— Bine de ştiut, am repetat eu. Mersi. El a sosit? 

— Acum douăzeci de minute, într-un Lear al armatei. 

— A început deja tevatura? 

— Prima mişcare o să fie peste vreo oră. 

— Îmi aduci şi mie notițele tale din timpul interogatoriilor? 

— De ce? 

— Sunt câteva chestii pe care vreau să le verific. Ai putea 
să dai o fugă până la restaurant de cum vezi că senatorul dă 
semne c-o să rămână locului zece minute? 

Munro a fost de acord, aşa că am închis telefonul şi m-am 
întors la masă, tocmai când Deverausx se ridica să plece. 

— Îmi pare rău, trebuie să mă întorc la muncă. Am multe 
de făcut. Am trei crime de rezolvat. 

Apoi a trecut pe lângă mine îmbrâncindu-mă la o parte şi a 
ieşit pe uşă. 

Aşteptare. Mi-am petrecut o parte din timp plimbându-mă 
de colo până colo. M-am învârtit în jurul clădirii în care se 


afla biroul şerifului şi am păşit până în capătul terenului 
bătătorit din spatele străzii principale. Şinele din stânga 
mea erau tăcute. Magazinele şi barurile din dreapta erau 
toate deschise, dar nu aveau clienţi. În fiecare local lucrau 
femei de serviciu, toate de culoare, toate având peste 
patruzeci de ani, toate aplecate deasupra mopurilor şi a 
găleţilor, toate supravegheate de patroni nerăbdători, care 
ştiau că un senator american avea să treacă prin zonă, 
poate chiar să intre. Brannan's avea parte de mai multă 
atenţie decât toate. Se muta mobila, se umpleau frigiderele, 
se scotea gunoiul. Până şi geamurile erau spălate. 

Vizavi de bar, casa de împrumuturi nu avea nici un client. 
Shawna Lindsay lucrase acolo şi fusese acum înlocuită de o 
altă tânără, mai puţin frumoasă, dar poate la fel de 
pricepută la cifre. Stătea pe un scaun înalt, după o tejghea, 
având în spate o siglă luminoasă a companiei Western 
Union. Aveam timp de pierdut, aşa că am intrat într-o 
doară. Femeia şi-a ridicat privirea când am deschis uşa, 
zâmbindu-mi de parcă s-ar fi bucurat să mă vadă. Poate că 
eram primul client din acea zi. 

Am întrebat-o cum funcţionează sistemul şi, după un mic 
schimb de replici, am priceput că îmi puteam suna banca şi 
puteam să cer să mi se trimită bani la oricare birou de acest 
gen din America. Aveam nevoie de o parolă pentru bancă şi 
de un act de identitate sau de aceeaşi parolă pentru birou. 
Nu uitaţi, asta se întâmpla în 1997. Lucrurile erau destul de 
degajate pe atunci. Ştiam că existau tot felul de bănci în 
jurul Pentagonului, pentru că treizeci de mii de oameni 
adunaţi la un loc reprezintă o piaţă mare de exploatat. Am 
decis ca data viitoare când voi ajunge la Washington să-mi 
mut contul la una dintre ele, să-i aflu numărul de telefon şi 
să-mi fac o parolă. Pentru orice eventualitate. 

I-am mulţumit tinerei şi am plecat mai departe, spre 
următorul magazin de pe stradă, cel de arme. Am cumpărat 
muniţie de rezervă pentru Beretta, gloanţe de 9 milimetri 
într-o cutie cu douăzeci de bucăţi şi un încărcător 


suplimentar, în care puteam băga cincisprezece dintre ele. 
Am verificat dacă se potrivea şi dacă funcţiona. Majoritatea 
tipilor care nu-şi verifică noile echipamente sunt încă în 
viaţă, dar în nici un caz toţi. Am înlocuit cartuşul pe care îl 
lăsasem în ţeasta piticului, apoi mi-am vârât arma la loc 
într-un buzunar, iar noul încărcător şi cele patru gloanţe 
rămase, în celălalt. 

Şi, cu asta, am terminat cumpărăturile. Nu aveam nevoie 
de un casetofon la mâna a doua şi nici de piese auto. Aşa că 
am cotit pe aleea lui Janice Chapman şi m-am întors la 
restaurant. Chelneriţa m-a întâmpinat la uşă, spunându-mi 
că nu mă căutase nimeni la telefon. Am mai rămas acolo o 
secundă, ezitând, apoi am ridicat receptorul, am băgat o 
fisă şi am sunat la centrala Trezoreriei. Acelaşi număr pe 
care îl formasem de la vechiul telefon galben din bucătăria 
familiei Lindsay. Mi-a răspuns aceeaşi femeie. De vârstă 
mijlocie, cu o voce rafinată. 

— Către cine vă pot direcţiona? 

— La biroul lui Joe Reacher, vă rog. 

Au urmat aceleaşi foşnete, pocnete şi aceeaşi clipă de 
linişte. Apoi tânăra despre care eram sigur că purta o fustă 
de culoare deschisă şi un pulover alb a ridicat receptorul şi 
a spus: 

— Biroul domnului Reacher. 

— Domnul Reacher e acolo? 

Mi-a recunoscut imediat vocea, poate pentru că era exact 
ca a lui Joe. 

— Nu, îmi pare rău, nu s-a întors încă. E tot în Georgia. 
Cred. Sper, cel puţin. 

— Pari îngrijorată, am zis eu. 

— Sunt, puţin. 

— Nu fi, am încurajat-o eu. Joe e băiat mare. Poate să se 
descurce cu orice s-ar ivi în Georgia. Cred că nici măcar nu 
e alergic la alune5. 

Apoi am închis, am mers până în fundul încăperii şi m-am 
aşezat la cea mai îndepărtată masă pentru două persoane. 


Am stat acolo, aşteptându-l pe Munro, măsurând timpul în 
minte. 

Munro a apărut cam când a promis, la o oră după ultima 
noastră discuţie telefonică, plus cinci minute pentru drum. 
A parcat maşina cu care venise, una obişnuită, lângă 
bordură, a intrat şi m-a găsit, în spate de tot, în întuneric. 
Şi-a descheiat buzunarul de sus, de unde a scos carneţelul 
negru pe care îl văzusem mai înainte. L-a pus pe masă şi a 
ZIS: 

— Păstrează-l. Nimeni altcineva n-o să-l vrea. Nu i s-a 
rezervat un loc permanent în Arhivele Naţionale. 

Am încuviinţat din cap. 

— Un colonel oarecare mi-a zis că nu trebuie să existe 
elemente care să amintească de recentele suspiciuni. 

Munro a încuviinţat, la rândul lui. 

— "Tocmai am avut parte de acelaşi discurs. Apropo, tipul 
ăla e furios rău pe tine. L-ai jignit în vreun fel? 

— Sper că da. 

— O să-i scrie un raport lui Garber. 

— Întotdeauna avem nevoie de hârtie igienică. 

— Plus copii peste tot. O să devii celebru. 

S-a uitat fix la mine pentru o secundă, poate cu regret, 
apoi s-a întors la maşina lui. Am deschis carneţelul negru şi 
am început să citesc. 

Scrisul lui Munro era mărunt, îngrijit şi meticulos. Umplea 
aproape cincizeci dintre paginile înguste. Metoda lui era să 
înregistreze două sau trei convorbiri deodată, apoi să le 
rezume înainte de a trece la următoarele două sau trei. În 
felul ăsta, atât informaţiile brute, cât şi concluziile erau 
păstrate unele lângă altele, ultimele pentru uşurinţa 
verificărilor, primele pentru a le reconfirma pe ultimele. Un 
sistem circular, sigur, eficient şi conştiincios. Era un poliţist 
bun. Fotografia lui Reed Riley rămăsese în carneţel, prinsă 
bine între ultimele notițe şi prima pagină albă. Mi-am dat 
seama că o folosise ca semn de carte. 


Toate cele cincizeci de pagini erau concentrate asupra lui 
Janice May Chapman. Reieşise repede că ea şi Riley 
avuseseră o aventură. Nu că el ar fi spus ceva despre fată. 
Sau despre orice altceva. Îşi luase un avocat de la bun 
început şi îşi limitase răspunsurile la nume, rang şi 
matricolă. Nu era o mare problemă pentru un investigator 
de talia lui Munro. Maiorul stătuse de vorbă cu fiecare 
bărbat din Compania Bravo şi storsese informaţiile din 
punctele slabe şi din vorbele spuse într-o doară. Luase 
fragmente din menţiuni trecătoare şi le pusese la un loc, 
ţesându-le într-o poveste solidă, de încredere. 

Oamenii lui Riley rostiseră despre el cuvinte pe care le mai 
auzisem de multe ori până atunci. Era prea tânăr ca să fie o 
legendă, dovedise prea puţine ca să devină o stea, dar avea 
un soi de charismă specifică celebrităților, în parte datorită 
tatălui său şi în parte datorită propriei lui personalităţi. Dar 
nu era îndrăgit. Conversaţiile înregistrate erau loiale până 
la capăt, dar era o loialitate instituţională, nu personală, 
toată filtrată prin ura tradiţională a oricărui soldat faţă de 
poliţia militară. 

Nimeni nu avea nimic rău, dar nici bun de spus despre tip. 
Citind printre rânduri ce se spusese şi ce nu, mi-am dat 
seama că Riley era dornic să impresioneze şi se dădea în 
spectacol, era nerăbdător, imprudent, nepăsător şi plin de 
sine. Asta nu conta prea mult într-un mediu liniştit cum era 
Kosovo, dar dacă ar fi fost cu o generaţie în urmă, în 
Vietnam, ar fi fost împuşcat în spate din greşeală sau ar fi 
murit în explozia unei grenade defecte. Asta era sigur. 
Oameni mai buni decât Riley avuseseră parte de soarta 
asta. 

Era clar că, înaintea lui Chapman, avusese o relaţie cu 
Shawna Lindsay. Fuseseră văzuţi împreună de multe ori. lar 
înaintea lui Lindsay, ieşise în oraş cu Rosemary McClatchy. 
Şi cu ea fusese văzut de multe ori, în baruri, în restaurant, 
plimbându-se în Chevy-ul din '57. Exista un foarte vag iz de 
testosteron în notițele lui Munro, pe măsură ce, unul după 


altul, tinerii chicoteau pe seama şmecherului care le lua la 
rând pe cele mai frumoase femei din oraş, pur şi simplu, 
ţac, pac, mulţumesc doamnă. 

Şi, conform Companiei Bravo, prestigioasa secvenţă 
începuse cu Elizabeth Deveraux. Era bine-cunoscută în 
unitate din pricina unei vizite de curtoazie pe care o făcuse 
la începutul misiunii. Pe vremea aceea, antrenamentele 
fuseseră intense şi nu se acordaseră permisii sau timp liber, 
dar şmecherul se strecurase afară în toiul nopţii şi căpătase 
premiul cel mare. Acel triumf fusese dezvăluit într-o seară, 
în timpul primului tur făcut de Compania Bravo în Kosovo, 
la un pahar de vorbă în jurul focului. Din nou, aproape că 
puteam auzi vocile cu urechile mele, pline de încântare 
veselă pe seama faptului că restul Regimentului 75 credea 
că Deveraux e lesbiană şi pe seama felului în care băieţii din 
Compania Bravo aflaseră în secret adevărul, datorită 
masculului lor alfa şi farmecelor lui irezistibile. Nu-l plăceau 
pe tip, dar îl admirau. Personalitate şi charismă. Şi hormoni, 
am bănuit eu. 

Nu mai era nimic altceva interesant în carneţel. Mi-am 
petrecut o vreme uitându-mă din nou la poza lui Riley, apoi 
am băgat totul în buzunarul de la piept şi m-am pus iar pe 
aşteptat. 

Restul după-amiezii a fost lung şi neproductiv. Orele au 
trecut, nimeni n-a sunat, nimeni n-a venit, iar oraşul a 
rămas tăcut. La un moment dat, am auzit nişte focuri slabe 
de armă, dinspre est, şi am bănuit că tevatura de la Kelham 
mergea de minune. Din când în când mai beam câte o cană 
de cafea şi mai mâncam câte o felie de plăcintă, dar în cea 
mai mare parte a timpului am rămas într-o stare 
semivegetativă, cu ochii deschişi, dar pe jumătate adormit, 
respirând rar, economisind energie, ca şi cum aş fi hibernat. 
Localnicii veneau şi plecau, singuri sau câte doi, iar la ora 
şase, Jonathan şi Hunter Brannan au sosit pentru o cină 
timpurie, ca să se alimenteze înainte de începerea unei seri 
ocupate, ceea ce mi s-a părut o mişcare inteligentă din 


partea lor. Alţi doi sau trei pe care i-am luat drept 
proprietari de baruri au făcut acelaşi lucru, şi unele dintre 
cele pe care le-am luat drept femeile lor de serviciu s-au 
oprit pe acolo în drum spre casă. La ora şapte, peste strada 
principală s-a lăsat întunericul, iar la şapte şi jumătate 
bătrânul cuplu de la hotel şi-a făcut apariţia pentru a lua 
masa, ea cu cartea, el cu ziarul. 

Un minut mai târziu a sunat Stan Lowrey, şi seara a 
început să-şi intre în drepturi. 

Lowrey a început prin a-şi cere scuze pentru 
avertismentul extrem de întârziat, apoi mi-a spus că tocmai 
vorbise cu un prieten, poliţist militar la Fort Benning, în 
Georgia, locul în care îşi avea baza Regimentul al 75-lea de 
Rangeri Militari. Se pare că un locotenent-colonel din 
detașamentul trimis la Kelham sunase acasă şi le spusese 
şefilor că în localitate se află încă doi maiori din Divizia de 
Investigaţii Criminale, unul chiar în unitate, iar altul în oraş, 
ultimul fiind o pacoste de zile mari. Şi pentru că şefii lui 
erau hotărâți că senatorul Riley nu trebuie să aibă parte 
decât de distracţie, trimiseseră o echipă de supraveghere 
care să le închidă gura numiţilor maiori pe durata vizitei 
politicianului. Pentru orice eventualitate. Lowrey a spus că 
echipa plecase de la Benning într-un elicopter Blackhawk 
cu ceva timp în urmă şi, deci, putea foarte bine să fi ajuns 
deja la Kelham. 

— Poliţişti militari? am întrebat eu. Ăştia nu s-ar pune cu 
mine. 

— Nu poliţişti militari, a răspuns Stan. Rangeri obişnuiţi. 
Tipi cu adevărat duri. 

— Câţi? 

— Şase, a spus el. Bănuiesc că trei pentru tine şi trei 
pentru Munro. 

— Ordinele exacte? 

— Nu ştiu. De ce e nevoie ca să ţi se închidă gura? 

— De mai mult de trei soldaţi, am zis eu. 


M-am uitat pe fereastră, am cercetat strada şi am văzut că 
nu mişca nimic. Nu tu vehicule, nu tu pietoni. 

— Nu te îngrijora din pricina mea, Stan. Pentru Munro îmi 
fac probleme. Am nevoie de două perechi de mâini în seara 
asta. O să fie mai greu dacă ele blocat. 

— Va fi, a spus Lowrey. Şi tu la fel, probabil. Umblă vorba 
că băieţii ăştia nu glumesc. 

— Vrei să-l suni tu din partea mea şi să-i dai acelaşi 
avertisment? l-am rugat eu. Dacă au ajuns deja la el, atunci, 
asta e. 

I-am dictat numărul de la căminul pentru ofiţeri şi am 
auzit scârţâitul unui creion în vreme ce amicul meu îl nota. 

— Bancherul tău a găsit ceva despre Alice Bouton până 
acum? 

— Negativ, a răspuns Lowrey. A fost ocupat toată ziua. Dar 
Neagley se ocupă în continuare de treaba asta. 

— Sun-o şi spune-i să-şi scoată degetul din fund şi să-mi 
aducă nişte rezultate. Spune-i că, dacă o să fiu cumva 
ocupat cu soldăţeii de jucărie când sună, atunci are 
permisiunea să-i lase un mesaj chelneriţei. 

— OK. Şi baftă, a zis el, apoi a închis. 

Am ieşit pe trotuar şi am aruncat o privire de-a lungul 
străzii. Nu se întâmpla nimic. Am bănuit că rangerii aveau 
să mă caute mai întâi prin baruri. Probabil la Brannan's. 
Dacă plănuiam să fac tărăboi, acolo ar fi trebuit să mă aflu. 
Aşa că am cotit pe alee şi, rămânând la adăpostul umbrelor, 
am verificat peticul de pământ bătătorit. 

Şi iată un Hummer parcat chiar acolo, mare, verde, care-ţi 
sărea imediat în ochi. Am bănuit că planul era să mă 
târască de mâini şi de picioare până la el, să mă arunce în 
spate şi să mă ducă la Kelham, apoi să mă îndese în aceeaşi 
încăpere în care Munro fusese deja încuiat. Aveau de gând 
să aştepte plecarea senatorului la miezul nopţii, pe urmă să 
ne elibereze, cerându-şi sincer scuze pentru neînțelegere. 

Oricine are un plan până când primeşte un pumn în gură. 


Am ocolit tiptil colţul clădirii şi m-am uitat pe fereastră. 
Totul strălucea de curăţenie. Mesele şi scaunele erau 
aşezate cu grijă, în jurul unui punct central despre care am 
presupus că urma să fie ocupat de senator şi de fiul său. 
Acoliţii urmau să stea prin preajmă şi exista suficient spaţiu 
liber şi pentru cei cu mai puţine relaţii. Jonathan şi Hunter 
Brannan se aflau în spatele barului, părând odihniţi şi plini 
de energie după cina lor timpurie. 

Trei tipi în uniforme de campanie stăteau de vorbă cu ei. 

Erau rangeri, niciunul începător, şi fiecare dintre ei de o 
statură considerabilă. Unul era sergent, iar ceilalţi doi 
păreau specialişti. Aveau hainele uzate, iar cizmele le erau 
curate, dar boţite. Feţele lor erau bronzate, ridate şi lipsite 
de expresie. Erau soldaţi profesionişti, pur şi simplu. Ceea 
ce e o expresie tâmpită, pentru că soldaţii profesionişti sunt 
tot felul de lucruri, niciunul dintre ele nefiind nici pur, nici 
simplu. Dar, în cele din urmă, nu conta exact ce erau cei 
doi, pentru că sergentul conducea. Şi niciodată nu 
întâlnisem vreun sergent care să nu fie perfect conştient că 
există optsprezece ranguri deasupra lui în ierarhie, 
mergând tocmai până sus, la comandantul suprem şi că toţi 
câştigă mai mulţi bani decât el, în schimbul faptului că iau 
decizii politice. 

Cu alte cuvinte, orice ar fi făcut un sergent, existau 
optsprezece grupuri de oameni pregătiţi, dornici şi 
nerăbdători să-l critice. 

M-am retras uşor înapoi în umbră şi m-am întors la 
restaurant. 

Mai erau acolo trei clienţi: bătrânul cuplu de la Toussaint's 
şi tipul în costum deschis la culoare, pe care îl mai văzusem 
o singură dată până atunci. Trei era o cifră bună, dar nu 
grozavă. Pe de altă parte, structura demografică era 
aproape perfectă. Oameni de afaceri locali, cetăţeni serioşi, 
maturi, care se revoltă uşor. Şi cel puţin bătrânul cuplu 
sigur avea să rămână ore întregi, ceea ce era bine, pentru 


că, foarte posibil, urma să am nevoie de ore întregi, în 
funcţie de progresul lui Neagley, sau de lipsa lui. 

Am intrat şi m-am oprit lângă telefon, dar chelneriţa a 
clătinat din cap, în semn că nu mă căutase nimeni. Am 
folosit cartea de telefon pentru a găsi numărul barului 
Brannan's, apoi am băgat o monedă în fantă şi l-am format. 
A răspuns unul dintre cei doi fraţi şi i-am spus: 

— Vreau să discut cu sergentul. 

Am sesizat o clipă de surpriză şi de nesiguranţă, apoi am 
auzit cum receptorul era aşezat pe tejghea, mişcare urmată 
de tot felul de sunete înăbuşite, pe măsură ce telefonul era 
trecut din mână în mână. La urmă, o voce a spus: 

— Cine e la telefon? 

— Tipul pe care îl căutaţi. Sunt la restaurant. 

Nici un răspuns. 

— Iar acum te gândeşti să acoperi receptorul cu palma ca 
să-l poţi întreba pe barman unde e restaurantul, pentru ca 
mai apoi să-ţi trimiţi oamenii să verifice, în timp ce tu mă ţii 
de vorbă la telefon. Dar o să te scutesc de efort. 
Restaurantul e la aproximativ optsprezece metri spre vest 
şi patruzeci şi cinci de metri spre nord faţă de locul în care 
vă aflaţi. Trimite un tip pe aleea din stânga ta, iar pe celălalt 
în sens invers acelor de ceasornic, afară din parcare şi în 
jurul clădirii în care se află biroul şerifului. Tu, personal, 
poţi intra pe uşa de la bucătărie, care ar trebui să fie destul 
de aproape de locul în care ţi-ai parcat maşina. În felul ăsta, 
acoperiţi toate direcţiile. Dar nu-ţi face probleme. Nu plec 
nicăieri. O să vă aştept chiar aici. Mă găsiţi la masa din 
spate. 

Apoi am închis şi m-am dus la cea mai îndepărtată masă 
pentru patru persoane. 

Sergentul a intrat primul. Cea mai scurtă distanţă, cea mai 
mare investiţie. A venit pe uşa de la bucătărie, încet şi 
precaut, lăsând-o să se trântească în urma lui. Eu m-am 
răsucit pe jumătate în scaun, ridicând mâna în semn de 
salut. Eram la vreo doi metri de el. Apoi unul dintre 


specialişti a intrat prin faţă. De pe alee, am presupus eu. A 
doua distanţă, ca lungime. Un minut mai târziu a ajuns şi 
cel de-al treilea tip, gâfâind puţin. Cea mai lungă distanţă, 
cea mai mare grabă. 

Au rămas pe loc, umplând culoarul dintre mese, doi la 
dreapta mea şi unul la stânga. 

— Staţi jos, i-am invitat eu. Vă rog. 

— Avem ordin să vă ducem la Kelham, a spus sergentul. 

— Aşa ceva n-o să se întâmple, sergent. 

Nici un răspuns. 

Ceasul meu mental arăta ora opt fără un sfert. 

— Uite care-i treaba, băieţi. Să mă scoateţi de aici 
împotriva voinţei mele ar implica o agitaţie considerabilă. 
La o primă estimare, am strica cel puţin trei sau patru mese 
şi scaune. S-ar putea să ne şi rănim. lar chelneriţa va 
presupune că faceţi parte din Compania Bravo. Pentru că 
nimeni altcineva de la Kelham nu e în permisie acum. 
Credeţi-mă, urmăreşte lucrurile de genul ăsta pentru că 
veniturile ei depind de ele. Şi mai ştie că, în seara asta, 
comandantul companiei este aşteptat să sosească dintr-o 
clipă în alta la barul Brannan's. Aşa că i se va părea normal 
să meargă acolo ca să se plângă. Iar pentru a face asta, cu 
siguranţă va trebui să întrerupă un moment de intimitate 
între tată şi fiu. Ceea ce ar reprezenta o mare ruşine pentru 
toţi cei implicaţi, mai ales pentru voi. 

Nici un răspuns. 

— Staţi jos, băieţi, am repetat. 

S-au aşezat. Dar nu unde aş fi vrut eu. Nu erau proşti. 
Asta e problema cu o armată formată din voluntari. Exisă 
criterii de selecţie. Eu mă aflam pe scaunul dinspre culoar, 
stând cu faţa către uşă, la masa cu patru locuri. Dacă ei mi 
s-ar fi alăturat la aceeaşi masă, aş fi avut libertate de 
mişcare. Dar nu s-au aşezat toţi lângă mine. Sergentul a 
luat un loc în faţa mea, iar specialiştii au mers de cealaltă 
parte a culoarului, fiecare de câte o parte a unei mese 
pentru doi. Şi-au tras scaunele în afară, unul dintre ei fiind 


gata să intervină în caz că o rupeam la fugă spre uşă, iar 
celălalt, în caz că plecam în direcţia opusă. 

— Ar trebui să încercaţi plăcinta, am spus eu. E chiar 
bună. 

— Nici o plăcintă, a zis sergentul. 

— Aţi face bine să comandaţi ceva. Sau chelneriţa s-ar 
putea să vă dea afară pentru că ocupați mesele degeaba. 
lar dacă refuzaţi să plecaţi, ştie pe cine să sune. 

Nici un răspuns. 

— Şi aici avem public. Chiar nu vă puteţi permite să 
atrageţi atenţia. 

Impas. 

Opt fără zece. 

Telefonul de lângă uşă rămânea tăcut. 

Chelneriţa a trecut pe la noi, iar sergentul a ridicat din 
umeri şi a comandat trei plăcinte şi trei cafele. Au mai intrat 
încă doi oameni, ambii civili, o tânără într-o rochie elegantă 
şi un tânăr în jeanşi şi o haină sport. S-au aşezat la o masă 
pentru două persoane, la trei mese distanţă de cei doi 
specialişti şi chiar vizavi de bătrânul cuplu de la hotel. Nu 
prea păreau genul de oameni care s-ar repezi să-şi sune 
congresmanul din pricina unei mici tulburări a liniştii 
publice, dar, cu cât mai multe fiinţe vii în încăpere, cu atât 
mai bine. 

— Nu ne deranjează să stăm aici toată noaptea, dacă de 
asta e nevoie, a spus sergentul. 

— Bine de ştiut, am replicat. Eu o să rămân aici numai 
până când o să sune telefonul, apoi o să vă las. 

— Îmi pare rău, dar nu vă pot lăsa să comunicaţi cu 
nimeni. Astea sunt ordinele mele. 

N-am spus nimic. 

— Şi nici nu vă pot lăsa să plecaţi. Decât dacă sunteţi de 
acord să mergem la Kelham. 

— N-am mai avut discuţia asta adineaori? 

Nici un răspuns. 

Telefonul nu suna. 


Opt fără cinci. 

La opt fix, tipul în costum deschis la culoare şi-a achitat 
nota şi a plecat, iar bătrâna de la hotel a mai întors o pagină 
din cartea ei. Nu s-a mai întâmplat nimic altceva. Telefonul 
a rămas tăcut. Lia opt şi cinci am început să aud zgomote 
afară, în spatele meu, sunet de maşini şi scârţâit de 
cauciucuri, apoi am simţit o schimbare în aerul nopţii, ca şi 
cum s-ar fi acumulat o presiune, ca şi cum Compania Bravo 
ar fi început să sosească în oraş, mai întâi câte unul-doi, pe 
urmă cu zecile. Am presupus că Reed Riley deschisese 
parada în maşina lui de împrumut, cu tăticul său pe scaunul 
din dreapta. Probabil că, în acele momente, bătrânul se 
aşezase în uşa barului Brannan's, întâmpinându-i pe 
oamenii fiului său, conducându-i înăuntru, rânjind ca un 
idiot. 

Cei trei rangeri care mă încolţiseră îşi mâncaseră 
plăcintele pe rând. Erau destul de buni. În nici un caz nu 
erau cei mai slabi pe care îi întâlnisem. Chelneriţa le-a luat 
farfuriile. Părea să fi simţit ce se întâmpla. De fiecare dată 
când trecea pe lângă mine, îmi arunca priviri îngrijorate. 
Nu încăpea îndoială de partea cui era. Pe mine mă 
cunoştea, iar pe ei nu. Îi dădusem bacşiş de multe ori, iar ei 
nu, nici măcar o dată. 

Zgomotul de afară continua să crească. 

Telefonul nu suna. 

Mi-am petrecut următoarele câteva minute gândindu-mă 
la Hummerul lor. Stiam că, la fel ca oricare alt Hummer din 
lume, avea în el un uriaş motor diesel de la General Motors, 
ştiam că, la fel ca oricare alt Hummer din lume, avea o cutie 
de viteze automată în trei trepte şi mai ştiam că, la fel ca 
oricare alt Hummer din lume, cântărea aproape patru tone, 
putând atinge maximum o sută de kilometri pe oră. Nu era 
o viteză potrivită pentru curse, dar întrecea de 
cincisprezece ori mersul pe jos, iar ăsta era un lucru bun. 

Am aşteptat. 


Apoi, imediat după opt şi jumătate, au avut loc trei 
întâmplări. Prima a fost nefericită, a doua a fost fără 
precedent şi, drept consecinţă, a treia a fost ciudată. 

Mai întâi, a plecat tânărul cuplu. Fata în rochie elegantă şi 
băiatul cu haină sport. Ela lăsat banii pe masă, apoi s-au 
ridicat şi au părăsit localul ţinându-se de mână, îndeajuns 
de repede încât să lase impresia că următorul punct pe 
agenda lor nu era rugăciunea de seară. 

Apoi a plecat bătrânul cuplu. Ea şi-a închis cartea, el şi-a 
împăturit ziarul, s-au ridicat şi au ieşit târşâindu-şi 
picioarele. Se întorceau la hotel, probabil. Mult mai 
devreme ca în oricare altă seară. Nu exista nici un motiv 
evident, poate cu excepţia unei bruşte bănuieli lipsite de 
speranţă că bătrânul Riley îşi va anula zborul şi se va hotări 
să rămână peste noapte în oraş. 

În acel moment, chelneriţa era în bucătărie, aşa că în local 
rămăseseră doar patru oameni, unul dintre ei fiind eu, iar 
ceilalţi trei fiind dădacele mele. 

Sergentul a zâmbit şi mi-a spus: 

— Acum am rămas doar noi. 

N-am răspuns. 

— Fără public. 

Din nou, nici un răspuns. 

— Şi nu cred că ospătăriţa e genul care să se plângă. N-aş 
zice. Ştie că locul ăsta ar putea ajunge pe lista neagră la fel 
de uşor ca oricare altul. Pentru o lună. Sau două. Sau câte 
nevoie ca ea să ajungă şomeră. 

Se întinsese mult peste masă. Era mai aproape de mine ca 
înainte. Mă privea drept în ochi. Cei doi oameni ai lui 
stăteau uşor aplecaţi, cu faţa spre culoarul de trecere, cu 
coatele pe genunchi, cu picioarele înfipte în podea, 
urmărindu-mă cu luare-aminte. 

Atunci a avut loc cea de-a treia întâmplare. 

A sunat telefonul. 

Cei trei erau buni. Chiar foarte buni. lelefonul era un 
aparat vechi, aproape tradiţional, cu un uriaş clopot metalic 


în interior, care a sunat o întreagă secundă leneşă, înainte 
să adauge o reverberaţie care a avut nevoie de încă o 
întreagă secundă leneşă pentru a dispărea, secvenţa 
urmând să se repete la nesfârşit, până când ori răspundea 
cineva, ori renunţa apelantul. Un sunet liniştitor, vechi şi 
atât de familiar. Dar, de data asta, înainte ca primul ţârâit să 
ajungă la jumătate, toţi trei rangerii s-au pus în mişcare. 
Tipul din stânga s-a ridicat instantaneu, păşind în spatele 
meu, punându-mi pe umeri mâinile lui mari, împingându-mă 
pe scaun, trăgându-mă spre spătar în poziţie verticală, 
imobilizându-mă ineficient. Sergentul din faţa mea s-a 
aplecat imediat, apucându-mi încheieturile, lipindu-le de 
tablia mesei cu latul palmelor. Cel de-al treilea individ s-a 
ridicat de pe scaun, şi-a încleştat pumnii şi a blocat 
culoarul, gata să mă lovească oriunde ar fi apucat, în caz că 
urma să mă mişc. 

O reprezentaţie de calitate. 

N-am opus rezistenţă. 

Am rămas pe loc. 

Oricine are un plan, inclusiv eu. 

Telefonul a continuat să sune. 

Trei ţârâituri mai târziu, chelneriţa a ieşit din bucătărie. S- 
a oprit pentru o clipă, ne-a aruncat o privire, apoi şi-a făcut 
loc pe lângă rangerul de pe culoar şi s-a îndreptat către 
aparat. A ridicat receptorul, s-a uitat în direcţia mea şi a 
început să vorbească, stând tot timpul cu ochii pe mine, de 
parcă ar fi descris cuiva situaţia în care mă aflam. 

Lui Frances Neagley, am presupus eu. 

Sau am sperat. 

Fata a ascultat pentru câteva clipe, apoi şi-a proptit 
telefonul între ureche şi umăr, şi-a scos carneţelul de 
comenzi şi pixul. A început să scrie. Şi a tot scris. Practic, un 
întreg eseu. A trecut pe următoarea pagină. Tipul din 
spatele meu continua să mă împingă în scaun. Sergentul îmi 
strângea mai departe încheieturile. Cel de-al treilea se 
apropia. Ospătăriţa îşi mişca buzele, concentrându-se pe 


ortografierea cuvintelor necunoscute. Apoi s-a oprit din 
scris, a verificat ce avea, a înghiţit în sec şi a clipit de două 
ori, ca şi cum următoarea parte a sarcinii ei avea să fie una 
dificilă. 

A închis telefonul. A rupt paginile scrise şi le-a apucat între 
degete, de parcă ar fi fost fierbinţi. A făcut un pas către noi. 
Tipul din spatele meu şi-a luat mâinile de pe umerii mei. 
Sergentul mi-a eliberat încheieturile. Cel de-al treilea soldat 
s-a aşezat la loc. 

Chelneriţa a parcurs culoarul, alăturându-se micului 
nostru grup, un al cincilea membru, apoi şi-a aşezat foile 
scrise una peste alta, a aruncat o privire spre tresele celor 
trei indivizi şi s-a concentrat asupra sergentului. Omul aflat 
la conducere. 

— Am un mesaj în două părţi pentru dumneavoastră, 
domnule. 

Tipul i-a făcut un semn cu capul, iar ea a început să 
citească. 

— În primul rând, oricine aţi fi, ar trebui să-l eliberaţi 
imediat pe omul acesta, atât pentru binele dumneavoastră, 
cât şi pentru binele armatei, pentru că, în al doilea rând, 
oricine aţi fi, oricare ar fi ordinele dumneavoastră şi orice 
părere aţi avea, e probabil ca el să aibă dreptate, şi 
dumneavoastră să greşiţi. Mesajul acesta vine din partea 
unui subofițer de rang egal, pe care nu-l interesează decât 
binele armatei şi al dumneavoastră. 

Linişte. 

— S-a notat, a spus sergentul. 

Nimic altceva. 

„Neagley”, mi-am zis eu. „Bună încercare.” 

Apoi ospătăriţa s-a aplecat, a pus pe masă a doua foaie 
scrisă de mână cu faţa în jos, împingând-o spre mine repede 
şi uşor, în acelaşi fel în care strecurase milioane de note de 
plată până atunci. Eu am prins-o sub palma stângă şi mi-am 
ţinut dreapta pregătită. 

Nimeni nu s-a clintit. 


Fata a rămas nemişcată timp de o secundă, apoi s-a întors 
în bucătărie. 

Mi-am folosit buricul degetului mare de la mâna stângă, 
am rulat partea de sus a hârtiei, ca un jucător de poker, şi 
am citit primele două rânduri ale mesajului. Opt cuvinte. 
Primul era a o prepoziţie latină. Tipic Neagley. „Per.” în 
contextul ăsta însemnând: „Conform”. Următoarele şapte 
cuvinte erau „Comandamentul Personalului Infanteriei 
Marine a Statelor Unite”. Ceea ce însemna că, oricare ar fi 
fost informaţia conținută de restul notiţei, aceasta era 
obţinută la prima mână. Era de încredere. Era definitivă. 
Era aur curat. 

Era destul de bună pentru mine. 

Am lăsat capătul hârtiei să alunece pe masă. Am întins 
degetul mare, arătătorul şi mijlociul, le-am lipit şi am îndoit 
pagina, cu partea curată în sus, cu mesajul în interior. Am 
netezit îndoitura cu unghia şi mi-am îndesat foaia în 
buzunarul de la piept, în spatele carneţelului lăsat de 
Munro, sub matricola cu numele meu. 

Nouă şi zece seara. 

M-am uitat la sergent şi i-am spus: 

— OK, aţi câştigat. Hai să mergem la Kelham. 

Am ieşit prin bucătărie, unul câte unul, şi am folosit uşa 
din spate a restaurantului, pentru că ăsta era drumul cel 
mai scurt până la Hummer. Sergentul mergea în frunte. Eu 
eram făcut sendviş între cei doi specialişti. Unul dintre ei îşi 
ţinea palma pe spatele meu, împingându-mă, iar celălalt mă 
apucase de haină, trăgând. Aerul nopţii era aspru, nici cald, 
nici rece. Peticul de pământ bătătorit era împânzit de 
maşini parcate. Aveam oameni la patruzeci şi cinci de metri 
în dreapta mea, toţi bărbaţi, toţi în uniforme, toţi tăcuţi şi 
ascultători, adunaţi într-un semicerc strâns, în jurul barului 
Brannan's, ca o aureolă în jurul capului unui sfânt sau ca o 
mulţime prea numeroasă care asistă la o luptă cu premii. 
Majoritatea aveau în mâini sticle de bere, probabil 
cumpărate din altă parte şi aduse în zona atracției 


principale. Am bănuit că senatorul adora să i se acorde 
atenţie şi am bănuit că fiul lui se făcea că nu agreează 
acelaşi lucru. 

Hummerul părea lat şi masiv între maşinile obişnuite. 
Ceea ce şi era. Parcat chiar lângă el, la o distanţă 
respectabilă, se afla un sedan simplu, vopsit într-un verde 
tern. Maşina de împrumut a lui Reed Riley, m-am gândit eu, 
a doua în parcare şi aşezată chiar lângă vehiculul de teren 
de dragul imaginii de tip dur. Mişcare instinctivă pentru un 
politician. 

Sergentul a încetinit puţin, iar noi, ceilalţi, ne-am 
îngrămădit în spatele lui, apoi am pornit iar pe un nou 
vector, drept către Hummer, nu prea repede, nici prea 
încet. Nimeni nu ne băga în seamă. Eram doar patru siluete 
întunecate, iar toţi ceilalţi îşi îndreptaseră privirile în 
direcţia opusă. 

Maşina nu era încuiată. Sergentul a deschis uşa din stânga 
spate, iar specialiştii s-au înghesuit în spatele meu, 
nelăsându-mi altă opţiune decât să urc înăuntru. Interiorul 
mirosea a piele şi a sudoare. Sergentul a aşteptat până 
când oamenii lui s-au aşezat, unul dintre ei pe scaunul din 
dreapta, altul de cealaltă parte a cutiei de viteze, în spate, 
lângă mine, amândoi urmărindu-mă atenţi, apoi s-a urcat şi 
el la volan, a apăsat butonul şi a pornit motorul. Acesta s-a 
învârtit în gol o secundă, cu bubuiturile puternice ale 
motorului diesel, apoi sergentul s-a aşezat comod pe scaun 
şi s-a pregătit să demareze. A aprins farurile. A băgat în 
viteză. A rulat înainte, drumul fiind denivelat, direcţia 
nesigură, viteza mică. A luat-o spre nord, pe terenul viran, 
spre şoseaua ce ducea la Kelham, pe lângă rândurile de 
maşini parcate, pe lângă biroul şerifului. S-a uitat în oglindă 
din pură obişnuinţă, a aruncat o privire spre stânga şi s-a 
pregătit să întoarcă la dreapta, douăzeci şi şapte de metri 
mai în faţă. 

— Pentru ce sunteţi antrenați voi, băieţi? 

— Lansatoare portabile de rachete sol-aer. 


— Nu sunteţi poliţişti? 

— Nu. 

— Mi-am dat seama, am zi eu. Nu m-aţi perchiziţionat. Ar 
fi trebuit s-o faceţi. 

Am scos cu mâna dreaptă pistolul Beretta. M-am întins şi l- 
am apucat de guler cu mâna stângă, îndeajuns de tare încât 
să-l sufoc. L-am împins în spate, lipindu-l de spătarul 
scaunului. I-am îndesat ţeava armei în omoplatul drept, 
chiar deasupra subraţului. Maşinile Hummer au o structură 
destul de solidă, inclusiv cea a scaunelor. Îl ţintuisem pe tip 
de un obiect imobil. Nu avea să plece nicăieri. Nici nu avea 
să respire, dacă nu-l lăsam eu. 

— Hai să rămânem calmi şi să nu facem nici o mişcare. 

S-au conformat, din cauza poziţiei armei mele. Dacă i-aş fi 
lipit-o de ureche sau de gât, n-ar fi mers. Nu m-ar fi crezut 
niciodată în stare să-l împuşc mortal. Un soldat n-ar face 
asta altui soldat, indiferent cât de disperat se presupune că 
ar fi. Dar o rană care să nu fie fatală în carnea moale de 
deasupra omoplatului era plauzibilă. Şi îngrozitoare. I-ar fi 
încheiat definitiv cariera. Şi viaţa, aşa cum o ştia, 
nelăsându-i pe viitor nimic altceva decât o durere 
paralizantă, ajutorul de handicap şi ustensile casnice 
pentru stângaci. 

I-am eliberat un centimetru din guler, dar era în 
continuare țintuit de spătarul scaunului. 

— Virează la stânga, i-am spus eu. 

El a virat la stânga, pe şoseaua est-vest. 

— Mergi înainte. 

A continuat să meargă, intrând în tunelul dintre copaci, 
departe de Kelham, către Memphis. 

— Mai repede. 

EI a accelerat şi, curând, maşina de teren huruia şi se 
chinuia la aproape o sută de kilometri pe oră. lar din acel 
moment am intrat pe tărâmul simplei aritmetici. Era ora 
nouă seara, şoseaua avea şaizeci de kilometri, iar şansele 
de a întâlni trafic pe ea erau destul de mici. Mi-am zis că o 


călătorie de o jumătate de oră şi cincizeci de kilometri avea 
să satisfacă nevoile tuturor. 

— Mergi înainte, am spus. 

Tipul a continuat să meargă. 

Treizeci de minute mai târziu ne aflam într-un loc pustiu, 
la cincizeci de kilometri spre vest de Carter Crossing şi, 
poate, la vreo şaisprezece kilometri distanţă de drumul 
lăturalnic ce ducea către Memphis. 

— OK, e suficient de departe. Hai să ne oprim aici. 

Continuam să-l trag de guler şi să-l împung cu pistolul, 
până când a ridicat piciorul de pe acceleraţie şi a tras pe 
dreapta. A tras frâna de mână, şi-a luat mâinile de pe volan 
şi a rămas pe loc de parcă ar fi ştiut ce avea să urmeze. 
Poate chiar ştia, sau poate că nu. Am întors capul, m-am 
uitat la individul de lângă mine şi i-am spus: 

— Scoate-ţi cizmele. 

În acel moment, toţi şi-au dat seama ce urma şi a existat o 
pauză, precum clocotul dinaintea unei revolte, dar am 
aşteptat până când tipul de lângă mine a ridicat din umeri, 
apoi s-a aplecat să-şi îndeplinească sarcina. 

— Acum, şosetele. 

Şi le-a scos din picioare, le-a făcut cocoloş şi le-a îndesat în 
cizme, aşa cum trebuie să facă un soldat bun. 

— Acum, haina. 

Şi-a scos haina. 

— Acum, pantalonii. 

A urmat o altă pauză lungă, dar individul şi-a săltat fundul 
de pe banchetă, trăgându-şi jos pantalonii. M-am uitat la cel 
care stătea pe locul din dreapta şoferului şi i-am spus: 

— Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru tine. 

EI a trecut imediat la treabă, apoi l-am pus să-l ajute pe 
sergent. Nu aveam de gând să-l las pe acesta să se aplece 
în faţă, departe de mine. Când au terminat, m-am întors din 
nou spre tipul de lângă mine şi i-am zis: 

— Acum, coboară din maşină şi mergi înainte douăzeci de 
paşi. 


— Ai face bine să speri că nu ne vom mai întâlni vreodată, 
Reacher, a spus sergentul. 

— Ba, eu chiar sper să ne mai întâlnim, i-am răspuns. 
Pentru că, după un răgaz de gândire, sunt sigur că vei dori 
să-mi mulţumeşti că nu te-am rănit în nici un fel. Lucru pe 
care aş fi putut să-l fac, amatorule. 

Nici o replică. 

— Coboară din maşină, am repetat. 

Un minut mai târziu, toţi trei stăteau pe drum, în lumina 
farurilor, desculți, fără pantaloni, neavând pe ei decât 
tricourile şi boxerii. Erau la cincizeci de kilometri distanţă 
de locul în care şi-ar fi dorit să se afle, ceea ce însemna, în 
cele mai bune condiţii, o plimbare de şapte-opt ore, iar 
mersul în picioarele goale pe un drum de ţară nu e chiar o 
plăcere pentru nimeni. Şi chiar dacă, printr-un miracol, ar fi 
existat trafic prin zonă, nu aveau nici o şansă să facă 
autostopul. Absolut niciuna. Nici un om întreg la minte n-ar 
opri în beznă ca să ia cu el trei bărbaţi în picioarele goale, 
care gesticulează disperaţi. 

M-am aşezat pe scaunul şoferului, am dat cu spatele 
nouăzeci de metri, apoi am virat şi m-am întors pe drumul 
pe care veniserăm, însoţit doar de sunetul motorului şi de 
mirosul acru al cizmelor şi şosetelor. Ceasul meu mental 
arăta ora nouă şi treizeci şi cinci de minute şi mi-am zis că 
dacă încărcătura acum redusă a Hummerului avea să-i 
permită acestuia să atingă o sută de kilometri pe oră, 
puteam să revin în Carter Crossing la zece şi trei minute. 

În cele din urmă, uriaşul motor diesel al celor de la GM m- 
a ajutat să bat suta şi să ajung cu două minute după zece, 
aşa că am oprit, am ascuns maşina între ultimii copaci şi am 
parcurs restul drumului pe jos. Un om se poate furişa mai 
uşor decât un vehicul militar de patru tone, iar siguranţa e 
întotdeauna cea mai bună politică. 

Dar nu aveam de cine să mă ascund. Strada principală era 
tăcută. Nu era nimic de văzut, cu excepţia luminii de la 
restaurant, a Buickului meu de împrumut şi a Caprice-ului 


lui Deveraux, parcat bară la bară, în faţa acestuia. Am 
bănuit că şeriful era prin preajmă, dar nu îşi făcea prea 
multe griji. Prezenţa senatorului garanta o noapte deosebit 
de liniştită. 

Am rămas pe şoseaua ce ducea către Kelham, evitând 
strada principală şi am făcut un ocol prin spatele ei, pe un 
traseu larg şi prudent. M-am ţinut ascuns în spatele 
ultimului şir de maşini parcate şi am mers în paralel cu 
barul Brannan's. Mulțimea de la uşă era încă acolo. În jur se 
vedeau vreo cincizeci de persoane îngrămădite în acelaşi 
semicerc de mai înainte. Pe lângă ele se zărea o altă 
mulţime uriaşă în interiorul barului, unii stând în picioare, 
iar alţii, am presupus eu, aşezaţi la mese, deşi pe aceştia 
din urmă nu-i vedeam propriu-zis. M-am apropiat, 
înghesuindu-mă printre maşini şi camionete parcate, 
vacarmul din faţa mea devenind tot mai puternic cu fiecare 
pas. Dar nu cu mult. Zgomotul era mult mai slab, iar 
conversațiile mult mai politicoase şi mult mai reţinute decât 
fuseseră în oricare altă noapte. Comportament exemplar. 

Am traversat cărarea deschisă între primul rând de maşini 
şi cel de-al doilea, apoi am înaintat uşor printre un Cadillac 
vechi de douăzeci de ani şi un GMC Jimmy rablagit, când o 
voce joasă a spus chiar de lângă mine: 

— Salut, Reacher. 

M-am întors şi l-am văzut pe Munro aplecându-se de 
cealaltă parte a automobilului Chevrolet, ascuns la 
adăpostul umbrelor, aproape invizibil, relaxat, răbdător şi 
vigilent. 

— Salut, Munro, am răspuns eu. Mă bucur să te văd. Deşi, 
trebuie să recunosc, nu mă aşteptam. 

— Nici eu. 

— Te-a sunat Stan Lowrey? 

A dat din cap că da. 

— Dar puţin prea târziu. 

— Trei tipi? 

A încuviinţat din nou. 


— De la 75, divizia de lansatoare. 

— Unde sunt acum? 

— Imobilizaţi cu firul de la telefon, legaţi la gură cu 
propriile tricouri, încuiaţi în camera mea. 

— Bună treabă, am spus eu. 

Ceea ce şi era. Unul la trei, fără avertisment, luat prin 
surprindere, şi iată ce rezultat satisfăcător. Eram 
impresionat. Pe Munro nu-l lua nimeni de fraier. Asta era 
clar. 

— Tu cu cine te-ai ales? 

— Cu o echipă de apărare sol-aer. 

— Unde sunt acum? 

— La jumătatea drumului către Memphis. Se întorc pe jos, 
desculți şi fără pantaloni. 

A zâmbit, arătându-şi dinţii albi în întuneric. 

— Sper să nu fiu trimis vreodată la Benning, a comentat. 

— Riley e în bar? l-am întrebat. 

— A venit primul, cu tatăl lui. Au organizat o adevărată 
recepţie. Nota de plată trebuie să fi ajuns la trei sute de 
dolari până acum. 

— Stingerea mai e valabilă? 

Ela dat din cap că da. 

— Dar o să se creeze aglomeraţie în ultima clipă. Ştii cum 
e. Atmosfera se dovedeşte a fi atât de plăcută încât nimeni 
nu-şi doreşte să plece primul. 

— OK, am spus. lreaba ta e să te asiguri că Riley pleacă 
ultimul. Să fie în ultima maşină care iese de aici. Şinucuo 
secundă sau două întârziere faţă de celelalte. Cu cel puţin 
un minut. Fă tot ce e nevoie, bine? Mă bazez pe tine. 

Cu oricine altcineva, m-aş fi apucat să schiţez câteva căi 
alternative pentru atingerea obiectivului, ca nişte sugestii, 
orice, de la înţeparea unui cauciuc până la cererea unui 
autograf de la bătrân, dar începusem deja să-mi dau seama 
că Munro nu avea nevoie de ajutor. S-ar fi gândit la aceleaşi 
variante ca şi mine, poate chiar la câteva în plus. 

— Am înţeles. 


— Apoi, treaba ta e să stai cu ochii pe Elizabeth Deveraux. 
Să fie tot timpul sub supravegherea ta. În restaurant sau 
oriunde altundeva. Din nou, faci orice e nevoie. 

— Am înţeles, a repetat el. E la restaurant chiar în clipa 
asta. 

— 'Ţine-o acolo, am spus eu. N-o lăsa să iasă şi să patruleze 
în seara asta. Spune-i că, avându-l pe senator pe urmele lor, 
băieţii or să se poarte frumos. 

— Ştie asta. Le-a dat liber ajutoarelor ei. 

— Bine de ştiut, am zis eu. Baftă. Şi mersi. 

M-am strecurat la loc printre Cadillac şi GMC Jimmy, am 
traversat cărarea liberă, mi-am croit drum prin ultimul şir 
de maşini şi am ieşit din parcare pe unde intrasem. Cinci 
minute mai târziu, mă aflam chiar lângă intersecţia cu linia 
de cale ferată, ascunsă printre copaci, pe marginea 
drumului care ducea către Kelham, aşteptând din nou. 

Afirmația lui Munro privind atmosfera generală s-a dovedit 
a fi corectă. Nimeni nu a plecat înainte de zece şi jumătate 
din pricina ciudatei dinamici care îl înconjura pe senator. 
Mai văzusem lucruri asemănătoare. Eram destul de sigur 
că nimeni din Compania Bravo nu s-ar fi uşurat măcar pe 
spinarea tipului dacă l-ar fi văzut că ia foc, dar toată lumea 
părea fascinată de prezenţa lui străină şi, fără îndoială, 
tuturor le răsunau încă în urechi instrucţiunile primite de la 
comandantul unităţii. „Purtaţi-vă frumos cu VIP-ul.” „Daţi 
dovadă de respect.” Aşa că nimeni nu s-a smuls de acolo 
mai devreme. Niciunul nu voia să fie primul. Niciunul nu 
voia să iasă în evidenţă. Ora zece şi jumătate a venit şi a 
trecut fără nici o mişcare pe şosea. Absolut niciuna. 

La fel ca şi ora zece şi treizeci şi cinci de minute. 

Apoi unsprezece fără douăzeci. 

Apoi, la unsprezece fără un sfert, barajul s-a rupt şi au 
năvălit afară. 

Am auzit un zgomot asemănător cu versiunea amortizată a 
unei divizii de tancuri pregătindu-se pentru tragere, am 
văzut gazele de eşapament şi farurile încrucişându-şi 


luminile în zare, pe măsură ce toţi se luptau să câştige un 
loc mai în faţă şi să iasă din parcare. Farurile pluteau spre 
mine într-un şir nesfârşit şi, treizeci de secunde mai târziu, 
prima maşină a hurducăit peste şine, apoi a accelerat mai 
departe. A fost urmată de numeroase altele, prea multe ca 
să le ţin socoteala, fiecare la doar câţiva metri de cea din 
faţă, ca nişte automobile de serie aflate în linie dreaptă pe o 
pistă de curse. Motoarele şuierau şi mugeau, anvelopele 
uzate treceau cu un zgomot surd peste calea ferată şi în jur 
se simţea izul dulceag şi pătrunzător al benzinei nearse. Am 
zărit vechiul Cadillac şi utilitara GMC pe lângă care mă 
strecurasem, am văzut automobile Chevy, Dodge, Ford, 
Plymouth, Jeep şi Chrysler, sedanuri, camionete, maşini 4x4, 
cupeuri şi vehicule cu două locuri. Veneau într-un şuvoi 
continuu, pasagerii întorcându-se acasă uşuraţi, exuberanţi, 
cu datoria îndeplinită. 

Zece minute mai târziu, puhoiul a început să se subţieze, 
pauzele dintre automobile să se lungească, iar în depărtare 
să se vadă ieşind ultimii întârziaţi. Celei din urmă coloane 
de maşini i-a luat un minut întreg să mă depăşească. Între 
ele nu se afla nici un vehicul de comandament de un verde 
tern. Coloana era încheiată de un vechi Pontiac sedan, 
zgâriat şi lăsat într-o rână. L-am urmărit apropiindu-se. 
„Imediat ce ne va depăşi, garantez că vom fi singuri pe 
lume”, îmi spusese Deveraux. Bătrâna maşină a traversat în 
tacere şinele, pe cauciucuri moi, apoi a dispărut. 

Am ieşit dintre copaci, m-am întors cu faţa către răsărit şi 
am văzut stopurile mici şi roşii care se pierdeau în zare. 
Zgomotul s-a estompat în urma lor, iar gazele de eşapament 
s-au ridicat, risipindu-se. M-am întors în cealaltă direcţie şi, 
la mare distanţă, exact la timp, am observat o pereche de 
faruri aprinzându-se. Le-am zărit razele de lumină sărind şi 
legănându-se dintr-o parte în alta, de sus în jos, 
îndreptându-se către nord, ieşind din parcare, pe urmă 
virând către mine şi tresărind de alte două ori, în vreme ce 


roţile din spatele lor coborau de pe pământ şi urcau pe 
asfalt. 

Ceasul meu mental arăta ora unsprezece şi un minut. 

Am luat-o către vest, traversând din nou intersecţia cu 
calea ferată, mergând nouă metri spre oraş, apoi m-am 
oprit, am păşit pe marginea drumului şi am ridicat mâna, cu 
palma întinsă în faţă, ca un poliţist rutier. 

Am intrat în bătaia farurilor de la aproximativ o sută de 
metri distanţă. Simţeam lumina caldă pe faţă şi pe mână şi 
ştiam că Reed Riley mă putea vedea. L-am auzit ridicând 
piciorul de pe acceleraţie şi încetinind. Din pură obişnuinţă. 
Infanteriştii petrec multă vreme conducând, şi multe dintre 
călătoriile lor sunt permise, direcționate sau întrerupte de 
tipi în ţinute de campanie, care le fac semn că pot trece, 
îndreptându-i la stânga ori la dreapta, sau oprindu-i 
temporar. 

Am rămas pe loc, cu mâna încă ridicată, iar maşina cea 
verde s-a oprit, cu bara din faţă la nici un metru de 
genunchii mei. În acel moment, raza mea vizuală era mult 
deasupra farurilor, aşa că îi vedeam pe Riley şi pe tatăl său, 
stând unul lângă altul, în spatele geamului blindat. Niciunul 
nu părea surprins sau nerăbdător. Amândoi păreau dispuşi 
să piardă un minut sau două cu o chestie de rutină. Riley 
arăta exact ca în poză şi semăna bine cu tatăl său, care era 
ceva mai slab, avea urechile şi nasul puţin mai mari, şi era 
mai ferchezuit şi mai prezentabil. Era îmbrăcat ca un 
ticălos, asemenea oricărui alt politician pe care îl văzusem 
vreodată. Purta o jachetă Eisenhower kaki, de pânză, peste 
o cămaşă formală, fără cravată. În piept avea înfiptă o 
decorație aparţinând Senatului Statelor Unite, de parcă 
acea ramură sigură şi izolată a legislativului ar fi fost o 
unitate de luptă. 

Am ocolit până la portiera lui Riley, iar el şi-a coborât 
geamul. Expresia i s-a schimbat pe loc când mi-a văzut 
tresele. 

— Domnule? 


N-am răspuns. Am mai făcut un pas, am deschis portiera şi 
m-am urcat pe locul din spatele lui. Am închis uşa după 
mine şi m-am târât pe mijlocul banchetei, iar ambii bărbaţi 
s-au întors ca să mă privească. 

— Domnule? a repetat Riley. 

— Ce se petrece aici? a întrebat tatăl său. 

— Schimbare de plan, am spus eu. 

În aer se simţea izul de bere al respirației lor, mirosul de 
fum şi de sudoare din hainele lor. 

— Am un avion de prins, a spus senatorul. 

— La miezul nopţii, am replicat eu. Nimeni nu o săvă 
caute până atunci. 

— Ce dracu' înseamnă asta? Tu ştii cine sunt eu? 

— Da, am răspuns. Ştiu. 

— Ce vrei? 

— Supunere imediată, am zis. 

Am scos pistolul Beretta pentru a doua oară în acea seară, 
rapid şi uşor, ca un magician. Acum aveam mâna goală şi, o 
clipă mai târziu, ţineam în ea un oţel dur. Am tras piedica, 
un sunet slab, dar care a străpuns ameninţător tăcerea ce 
se lăsase. 

— Faci o mare greşeală, tinere, a intervenit senatorul. Din 
clipa asta, cariera ta militară s-a încheiat. Depinde numai 
de tine ca lucrurile să nu se înrăutăţească. 

— Taci din gură, am zis. 

M-am aplecat în faţă şi cu o mână l-am înşfăcat de guler pe 
Reed Riley, aşa cum făcusem şi cu sergentul de la Benning. 
Dar, de data asta, am aşezat ţeava armei în adâncitura de 
lângă urechea lui dreaptă. Carne moale, nici un os. Exact 
mărimea potrivită. 

— Mergi înainte, am spus. Foarte încet. Virează la stânga 
în intersecţie. Cu botul pe linia de cale ferată. 

— Ce? a făcut Riley. 

— M-ai auzit. 

— Dar o să vină trenul. 


— La miezul nopţii, am zis eu. Acum, treci la treabă, 
soldat. 

Era o sarcină dificilă. Instinctiv, voia să se aplece peste 
volan ca să vadă mai bine ce era în faţă. Dar nu l-am lăsat. Îl 
ţineam lipit de spătarul scaunului. Dar chiar şi aşa, s-a 
descurcat. A rulat înainte, a tras tare de volan şi s-a căţărat 
în diagonală pe calea ferată. A aliniat maşina, simțind cum 
roata din dreapta-faţă loveşte şanţul şoselei. A avansat uşor, 
drept înainte, iar marginea asfaltului a alunecat de sub noi. 
Cauciucurile de pe partea dreaptă erau pe şină. Cele de pe 
partea stângă erau pe traverse. O treabă bună. Era la fel de 
priceput ca Deveraux. 

— Ai mai făcut asta până acum. 

Am continuat să rulăm, înaintând cu o viteză mai mică 
decât dacă am fi mers pe jos, partea dreaptă a maşinii 
alunecând uşor, cea stângă urcând şi coborând peste 
traverse, ca o barcă pe valuri. Am trecut pe lângă turnul de 
apă, am mai făcut încă nouă metri, apoi am spus: 

— Stop! 

— Aici? 

— E un loc bun, am zis. 

A frânat uşor şi maşina s-a oprit, chiar pe şine, rămânând 
înclinată. Continuam să-l ţin de guler, cu arma nemişcată. 
Prin parbriz vedeam în faţă şinele ce duceau spre nord, 
pierzându-se undeva în zare, ca nişte pârâiaşe argintii în 
lumina lunii. 

— Căpitane, cu mâna stângă deschide toate ferestrele. 

— De ce? 

— Pentru că puţiţi deja, măi băieţi. Şi o să fie tot mai rău, 
credeţi-mă. 

Riley a bâjbâit cu degetele şi a coborât mai întâi geamul în 
dreptul tatălui său, apoi pe cel de pe partea mea, iar la 
urmă, pe cel de vizavi de mine. 

Vântul a purtat înăuntru aerul proaspăt al nopţii. 

— Domnule senator, apleacă-te şi stinge farurile. 

I-a luat o clipă să găsească butonul, dar l-a nimerit. 


— Acum opreşte motorul şi dă-mi cheia. 

— Dar suntem pe calea ferată, a protestat senatorul. 

— Sunt conştient de asta. 

— Tu ştii cine sunt eu? 

— M-ai mai întrebat o dată. Şi ţi-am răspuns. Acum, fă ce ţi 
se spune. Sau trebuie să contribui mai întâi la campania 
electorală? În cazul ăsta, te rog să consideri că am 
contribuit prin faptul că nu-l împuşc pe fiul tău în genunchi. 

Bătrânul a scos un icnet uşor din gât, genul de sunet pe 
care îl mai auzisem doar de câteva ori în toată viaţa mea, 
când glumele se dovedeau a nu fi chiar glume, când 
situaţiile tensionate mergeau din rău în mai rău, când 
coşmarurile se transformau în realităţi. S-a aplecat într-o 
parte, a răsucit cheia în contact, a scos-o şi mi-a întins-o. 

— Arunc-o pe bancheta din spate, am spus eu. 

S-a conformat, iar obiectul a aterizat lângă mine, 
alunecând pe panta scaunului, formată prin înclinarea 
maşinii. 

— Acum, puneţi-vă amândoi mâinile pe cap. 

Senatorul s-a mişcat primul, iar eu am tras pistolul, astfel 
încât fiul lui să-i poată urma exemplul. I-am eliberat gulerul, 
m-am lăsat pe spătarul banchetei şi am spus: 

— Care e viteza la gura ţevii unui Beretta M9? 

— Habar n-am, a răspuns senatorul. 

— Dar băiatul tău ar trebui să ştie. Am cheltuit o groază de 
timp şi de bani antrenându-l. 

— Nu-mi amintesc, a zis Riley. 

— Aproape trei sute nouăzeci de metri pe secundă, am 
spus eu. lar coloanele voastre vertebrale sunt la vreo 
nouăzeci de centimetri de mine. Aşadar, cam la două miimi 
de secundă după ce oricare dintre voi mişcă un singur 
muşchi e ori mort, ori invalid. Aţi priceput? 

Nici o reacţie. 

— Am nevoie de un răspuns, am insistat eu. 

— Am priceput, a spus Riley. 

— Ce vrei? a întrebat senatorul. 


— Confirmări, am zis eu. Vreau să fiu sigur că am lămurit 
chestia asta. 

Am ridicat cheile maşinii şi le-am băgat în buzunar. Mi-am 
întins piciorul stâng, mi l-am proptit şi m-am aşezat 
confortabil pe bancheta înclinată. 

— Căpitane, ţi-ai minţit oamenii în legătură cu relaţia ta cu 
Deveraux, nu-i aşa? 

Atunci tatăl lui Riley a intervenit ferm: 

— Pe ce temei ai putea tu să ne interoghezi? 

— Patruzeci şi nouă de minute, am zis eu. Apoi vine trenul. 

— Eşti furios? 

— Doar puţin morocănos, asta-i tot. 

— Fiule, nu-i sufla un cuvânt omului ăstuia. 

— Căpitane, răspunde-mi la întrebare. 

— Da, am minţit în legătură cu Deveraux, a recunoscut 
Riley. 

— De ce? 

— Strategie de comandă, a spus el. Băieţilor le place să 
aibă un model. 

— Domnule senator, de ce au fost mutate companiile Alfa 
şi Bravo de la Benning la Kelham? 

Bătrânul a pufnit şi a oftat vreme de un minut, încercând 
să se autoconvingă să rămână ferm pe poziţie, dar, în cele 
din urmă, a spus: 

— Era convenabil din punct de vedere politic. Mississippi 
stă mereu cu mâna întinsă. Sau în buzunarul altcuiva. 

— Nu din cauza lui Audrey Shaw? Nu pentru că te-ai 
gândit că băiatul tău merită un mic cadou în cinstea noii lui 
funcţii de conducere? 

— Asta-i ridicol. 

— Dar s-a întâmplat. 

— O pură coincidenţă. 

— Prostii! 

— Bine, a fost un beneficiu colateral. M-am gândit că ar fi 
distractiv. Dar nimic mai mult. Deciziile de o asemenea 
importanţă nu se bazează pe trivialităţi. 


— Căpitane, spune-mi despre Rosemary McClatchy. 

— Am fost împreună, ne-am despărţit. 

— Era gravidă? 

— Dacă era, mie nu mi-a spus nimic. 

— Voia să se mărite? 

— Haideţi, domnule maior, ştiţi că oricare dintre ele s-ar 
căsători cu oricare dintre noi. 

— Cum era ea? 

— Nesigură, a spus el. Mă înnebunea. 

— Cum te-ai simţit când a fost omorâtă? 

— Rău, a zis el. A fost un lucru rău. 

— Acum, vorbeşte-mi despre Shawna Lindsay. 

În acel moment, senatorul s-a decis că înghiţiseră destul 
rahaturi din partea mea. S-a răsucit să mă admonesteze, 
apoi şi-a amintit că nu trebuia să se mişte, aşa că a ţâşnit 
înapoi, ca o iapă proastă şi bătrână care dă peste un gard 
electric. Şi-a proptit privirea în faţă, gâfâind. Fiul lui nu s-a 
clintit. Aşadar, înghiţiseră unele rahaturi din partea mea. 
Mai ales partea cu diametrul de 9 milimetri. Ceva mai puţin 
decât un calibru de 10 milimetri şi mult mai mult decât un 
calibru de 6 milimetri. Exact atâta rahat înghiţiseră. 

Bătrânul a mai tras o dată aer în piept. 

Apoi a vorbit. 

— Aveam impresia că problema asta a fost rezolvată. Cu 
fetele. 

— Căpitane, povesteşte-mi despre femeile moarte din 
Kosovo. 

Tatăl lui a intervenit din nou: 

— Nu există nici o femeie moartă în Kosovo. 

— Serios? Ce, alea trăiesc o veşnicie? 

— Evident că nu trăiesc o veşnicie. 

— Mor toate în somn? 

— Erau femei kosovare şi s-a întâmplat în Kosovo. A fost o 
problemă pe plan local. La fel cum şi asta e o problemă pe 
plan local, chiar aici, chiar acum. Vinovatul a fost identificat 
în persoana unui localnic. Armata e în afara oricărei 


suspiciuni. De aceea am sărbătorit în seara asta. Ar fi 
trebuit să fii acolo. Succesul e un motiv de bucurie. Mi-aş 
dori ca mai mulţi oameni să înţeleagă asta. 

— Căpitane, câţi ani ai? 

— Douăzeci şi opt, a răspuns Riley. 

— Domnule senator, cum te-ai simţi dacă ar fi tot căpitan şi 
la treizeci şi trei de ani? 

— Aş fi foarte nemulţumit. 

— De ce? 

— Ar reprezenta un eşec. Nimeni nu rămâne cinci ani la 
acelaşi rang. Decât dacă-i tâmpit. 

— Asta a fost prima lor greşeală. 

— Poftim? 

— M-ai auzit. 

— Cum adică? Ce vrei să spui? 

— Ai un bunic? 

— Am avut, demult. 

— La fel şi eu. Era tataie al meu. Dar, desigur, era tataie şi 
pentru mulţi alţi copii. Eram vreo zece, cred. Patru familii 
separate. Mereu m-a surprins chestia asta, deşi ştiam. 

— Despre ce dracu' vorbeşti? 

— Acelaşi lucru e valabil şi pentru Biroul de Relaţii cu 
Senatul. Suntem noi, sunt şefii de la Washington şi eşti tu. 
Ca un bunic. Doar că tu eşti şi bunicul infanteriei marine. 
Iar ei îşi au propriul Biroul de Relaţii cu Senatul. Probabil 
mai bun decât al nostru. Aşa că le-ai cerut ajutorul. Dar ei 
au făcut câteva greşeli. 

— Am citit raportul. Nu era nici o greşeală. 

— Cinci ani la acelaşi nivel? Deveraux nu e genul de 
persoană care să îşi petreacă cinci ani în aceeaşi poziţie. 
Cum ai spus şi tu, ar trebui să fie o tâmpită. Or, nu e cazul. 
Eu bănuiesc că, acum cinci ani, era subofițer 3. Şi mai 
bănuiesc că, de atunci, a mai fost promovată de două ori. 
Dar băieţii tăi din infanteria marină s-au apucat să scrie 
„subofițer 5” pe un dosar care ar fi trebuit să fie vechi de 
cinci ani. Ceea ce a fost o greşeală. Prea mare graba. 


— Care grabă? 

— Janice Chapman era albă. În sfârşit, nimeriseşi una de 
care oamenilor chiar avea să le pese. Mai avea şi legătură 
cu tine. Nu era timp de pierdut. 

— Despre ce vorbeşti? 

— A fost prea multă grabă în toată povestea asta. Aţi 
muncit ca nebunii şi ne-aţi şicanat în privinţa accesului ca 
să câştigaţi timp. Dar, în cele din urmă, aţi terminat 
duminică, imediat după prânz. Dosarul era gata. Vestea a 
sosit pe când elicopterul se afla în aer. Aşa că s-a întors 
acasă gol. Însă, după aceea, aţi mai aşteptat până marţi, 
înainte să faceţi publică informaţia. Aveam o explicaţie mai 
degrabă grandomană pentru treaba asta. Eu credeam că 
din cauza mea, pentru că eu am fost aici duminică, nu şi 
marţi. Dar nu era ăsta motivul. Aveaţi nevoie de încă două 
zile ca să-l faceţi să pară vechi. Ăsta era motivul. Trebuia să- 
| zgâriaţi şi să-l şifonaţi un pic. 

— Vrei să spui că dosarul e un fals? 

— Ştiu, eşti şocat. Poate că ştiai de nouă luni sau de şase 
luni sau poate doar de o săptămână, dar iată, acum o ştim 
cu toţii. 

— Ce să ştim? a întrebat Reed Riley. 

M-am întors către el. Privea drept în faţă, neclintit, dar ştia 
că îi vorbesc. 

— Poate că Rosemary McClatchy era nesigură deoarece nu 
avea nimic altceva în afară de frumuseţea ei, aşa că a 
devenit geloasă şi poate de aici ţi-a venit ideea cu femeia 
răzbunătoare. Mai era şi gravidă. Tu bifaseşi deja şeriful din 
localitate, fiindcă aşa face un comandant ambițios, deci ştiai 
despre casa goală. Şi fiindcă eşti un nenorocit bolnav la cap, 
ai dus-o acolo pe biata Rosemary McClatchy, gravidă, şi ai 
măcelărit-o. 

Nici un răspuns. 

— Şi ţi-a plăcut, am continuat eu. 

Nici un răspuns. 


— Aşa că ai comis-o din nou. Şi ai devenit mai priceput. N- 
aveai de gând să mai abandonezi cadavrul în şanţul de 
lângă calea ferată. Erai pregătit pentru ceva mai multă 
aventură. Poate pentru ceva mai adecvat. Poate că şi 
Shawna Lindsay visa la o căsnicie, poate că îţi vorbise 
despre viaţa împreună într-o căsuţă, aşa că ai lăsat-o pe un 
şantier. Puteai conduce prin cartier după bunul plac. 
Întotdeauna o făcuseşi. Şmecherul, ieşit la vânătoare, în 
vechea lui maşină albastră. Făceai parte din peisaj. 

— M-am despărţit de Shawna cu săptămâni înainte să 
moară. Cum îţi explici asta? 

— Când le chemai înapoi, veneau într-un suflet, nu-i aşa? 

Nici un răspuns. 

— Iar pe Janice Chapman ai abandonat-o în spatele unui 
bar din acelaşi motiv. Era o petrecăreaţă. Poate că ţi-ai 
pregătit şi o mică provocare suplimentară pentru seara aia. 
A treia oară e cu noroc. Diversitatea e sarea şi piperul vieţii. 
Poate le-ai spus băieţilor că eşti la budă, te-ai strecurat 
afară şi ai făcut treaba în tot atâta timp cât ţi-ar fi luat să te 
uşurezi. Şase minute şi patruzeci de secunde, estimez eu. 
Ceea ce nu e plauzibil. Nu pentru Deveraux. Aici începe să 
scârţâie cealaltă teorie. Nu s-a gândit nimeni la constituţia 
ei? N-ar fi putut să urce o femeie adultă pe un suport 
pentru vânat. N-ar fi putut să care cadavrul până la maşină. 

— Dosarul e autentic, a spus senatorul Riley. 

— La început a fost cu picioarele pe pământ. Cineva s-a 
gândit la o povestioară bine ticluită. Femeia geloasă, braţul 
rupt. Cei patru sute de dolari lipsă. Toate se potriveau 
destul de bine. Concluziile urma să le tragă cititorul. Pe 
urmă, cineva s-a speriat. N-a mai vrut subtilităţi. A vrut un 
far roşu, cât casa. Aşa că aţi rescris toată chestia ca să 
includeți şi o maşină. Pe urmă, tu ai pus mâna pe telefon şi 
i-ai spus fiului tău să-şi aşeze propriul automobil pe linia de 
cale ferată. 

— E o tâmpenie. 


— Nu există nici un alt motiv pentru partea cu maşina. Nu 
ar avea nici un sens. Nu servea nici unui scop. În afara 
faptului că o incrimina pe Deveraux de cum deschideai 
dosarul. 

— Dosarul e autentic. 

— Au exagerat cu morţii. James Dyer, poate. Pe asta am 
putea s-o credem. Era un ofiţer în vârstă. Poate nu în cea 
mai bună stare de sănătate. Dar Paul Evers? Prea 
convenabil. De parcă v-ar fi fost teamă că oamenii s-ar 
apuca să pună întrebări. Morţii nu pot răspunde. Ceea ce 
ne aduce la Alice Bouton. O fi şi ea moartă? Sau e încă în 
viaţă? Dacă e în viaţă, ce ne-ar spune dacă am întreba-o 
despre braţul ei rupt? 

— Dosarul e complet autentic, Reacher. 

— Ştii să citeşti, domnule senator? Atunci, ia citeşte-mi şi 
mie asta. 

Am scos hârtia chelneriţei din buzunar şi i-am aruncat-o în 
poală. 

— Nu am voie să mă mişc, a zis el. 

— Ai voie s-o iei. 

A luat-o. Îi tremura în mână. S-a uitat pe o parte. S-a uitat 
pe cealaltă. A răsucit-o în poziţia corectă. A tras adânc aer 
în piept. 

— Tu ai citit-o? Ştii ce scrie? m-a întrebat. 

— Nu, nu m-am uitat la ea. Nu-mi trebuie să ştiu. Orice ar 
fi, am destule să vă înfund. 

Ela ezitat. 

— Dar nu te preface. O s-o citesc imediat după tine, doar 
ca să te verific. 

A mai tras o dată aer în piept, apoi a început să citească cu 
glas tare: 

— Per Comandamentului Personalului Infanteriei Marine a 
Statelor Unite. 

S-a oprit. 

— Trebuie să ştiu că asta nu e o informaţie secretizată. 

— Contează? 


— Nu eşti autorizat să primeşti informaţii secretizate. Nici 
fiul meu nu e. 

— Nu e o informaţie secretizată, am zis eu. Citeşte mai 
departe. 

— Per Comandamentului Personalului Infanteriei Marine a 
Statelor Unite, a repetat el, nu a existat nici un puşcaş 
marin pe nume Alice Bouton. 

Am zâmbit. 

— Au inventat-o. N-a existat. O muncă de mântuială. Mă 
face să mă întreb dacă nu cumva am greşit. Poate că aţi 
renunţat la subtilitate în două etape diferite. Şi poate că 
maşina a fost prima. Poate că pe Alice Bouton aţi introdus-o 
în ultima clipă. Fără să aveţi suficient timp pentru a fura o 
identitate reală. 

Bătrânul a ripostat: 

— Armata trebuia protejată. Înţelege asta. 

— Pierderea armatei e câştigul infanteriei marine. Iar tu 
eşti şi bunicul lor. Aşa că, din punct de vedere profesional, 
nu dădeai două parale. Pe fiul tău îl protejai. 

— Ar fi putut să fie oricine din unitatea lui. Am fi făcut asta 
pentru absolut oricine. 

— Rahat! am exclamat eu. Asta e o dovadă fantastică de 
corupţie. Excepţională. Fără precedent. Aici e vorba de voi 
doi şi de nimeni altcineva. 

Nici un răspuns. 

— Apropo, eu sunt ăla care protejează armata, am zis. 

Nu voiam să-i împuşc, evident. Nu că medicul legist ar mai 
fi avut mare lucru de examinat, dar un om precaut nu-şi 
asumă riscuri inutile. Aşa că am lăsat pistolul să cadă pe 
scaun, lângă mine, m-am aplecat cu mâna dreaptă 
desfăcută, mi-am lipit palma pe ceafa senatorului, am 
împins-o înainte şi l-am izbit de bord. Destul de tare. Braţul 
uman poate arunca o minge de baseball cu o viteză de o 
sută şaizeci de kilometri pe oră, aşa că se poate apropia de 
cincizeci de kilometri la oră cu un cap de om. lar cei care se 
ocupă cu centurile de siguranţă ne spun că un impact 


neprotejat la cincizeci de kilometri pe oră ne poate omori. 
Nu că aş fi avut nevoie să-l ucid pe senator. Aveam nevoie 
doar să-l scot din joc pentru un minut şi jumătate. 

Am întins mâna dreaptă şi l-am apucat pe Reed Riley de 
sub bărbie. Şi-a luat mâinile de pe cap, apucându-mă de 
încheietură, iar eu le-am înlocuit cu palma mea stângă, 
deschisă, împingându-i cu putere creştetul capului. Împins, 
tras, sus, jos, stânga, dreapta, ca un şurub. Îi zdrobeam 
ţeasta. Apoi mi-am strecurat braţul drept pe lângă bărbia 
lui, până când podul palmei mi s-a proptit acolo şi mi-am 
încleştat degetele peste gura lui. Avea pielea ca şmirghelul 
fin. Se bărbierise în zori, iar acum era aproape miezul 
nopţii. Mi-am plasat mâna stângă deasupra sprâncenelor 
lui, până când podul palmei mi s-a lipit de inserţia părului. 
Am întins degetele în jos şi i-am prins nasul între arătător şi 
degetul mare. 

Restul a ţinut de natura umană. 

Credea că o să se sufoce. Întâi a încercat să mă muşte de 
palmă, dar n-a reuşit să deschidă gura. Îl ţineam prea 
strâns. Muşchii maxilarului sunt puternici, dar numai când 
se închid. Deschiderea n-a fost niciodată o prioritate în 
timpul evoluţiei. L-am aşteptat să termine. S-a agăţat de 
mâinile mele. L-am aşteptat să termine. Se zbătea pe scaun 
şi dădea din picioare. L-am aşteptat să termine. Şi-a arcuit 
spatele. L-am aşteptat să termine. A întins capul spre mine. 

Atunci mi-am schimbat poziţia, am răsucit cu putere şi i- 
am rupt gâtul. 

Era o mişcare pe care o învăţasem de la Leon Garber. 
Poate că şi el o văzuse undeva. Poate că o folosise undeva. 
Era capabil de asta. Partea cu sufocarea îţi uşurează 
munca. Victimele ridică întotdeauna capul. Un soi de 
instinct greşit. Îşi pun singure gâtul pe tăietor. Garber zicea 
că metoda asta nu dă greş niciodată, iar mie mi se 
confirmase de fiecare dată. 

Mi-a reuşit încă o dată, un minut mai târziu, cu senatorul. 
El era mai slăbit, dar avea faţa plină de sânge după 


impactul cu bordul maşinii, aşa că efortul depus a fost cam 
acelaşi. 

Am coborât din maşină exact la unsprezece şi douăzeci şi 
opt. Trenul era la cincizeci şi unu de kilometri faţă de noi. 
Poate că tocmai se intersecta cu Route 78, la est de Tupelo. 
Mi-am închis portiera, dar am lăsat toate ferestrele 
deschise. Am aruncat cheia în poala lui Reed Riley. M-am 
întors cu spatele. 

Şi am simţit o siluetă în stânga mea. 

Apoi o alta, în dreapta. 

Bune mişcări. Aveam Beretta şi l-aş fi putut nimeri pe unul 
sau pe altul, dar nu pe amândoi deodată. Prea multă 
mişcare în lateral între cele două focuri. 

Am aşteptat. 

Silueta din dreapta mea a vorbit. 

— Reacher? 

— Deveraux? 

— Şi Munro, a completat silueta din stânga. 

— Ce naiba căutaţi aici? 

S-au apropiat de mine şi am încercat să-i alung de lângă 
maşină. 

— De ce sunteţi aici? 

— Chiar credeai că o să îl las să mă ţină în restaurant? a 
replicat Deveraux. 

— Mi-aş fi dorit s-o fi făcut, am zis eu. Nu voiam să auziţi 
nimic din toate astea. 

— L-ai obligat pe Riley să deschidă geamurile. Voiai să 
auzim. 

— Nu, voiam aer curat. Nu ştiam că sunteţi acolo. 

— De ce să nu fi auzit? 

— N-am vrut să afli ce spuneau despre tine. Şi voiam ca 
Munro să se întoarcă în Germania cu conştiinţa curată. 

— Conştiinţa mea e mereu curată, a intervenit maiorul. 

— Dar e mai uşor să faci pe prostul când chiar nu ştii 
răspunsul. 


— Niciodată n-am avut vreo problemă să fac pe prostul. 
Unii oameni cred că şi sunt. 

— Mă bucur că am auzit ce spuneau despre mine, a zis şi 
Deveraux. 

Unsprezece treizeci şi unu. Trenul era la patruzeci şi şase 
de kilometri sud de noi. Am plecat, păşind pe traverse, 
printre şine, lăsând în urmă vehiculul de comandament, cu 
pasageri cu tot. Am trecut pe lângă vechiul turn de apă şi 
am ajuns la intersecţie. Am cotit spre est. Automobilul lui 
Deveraux era parcat la patruzeci de metri mai încolo, pe 
marginea şoselei. Munro n-a vrut să urce. A spus că merge 
pe jos până la Brannan's, unde îşi lăsase maşina de 
împrumut. A mai spus şi că trebuia să se întoarcă la Kelham 
cât mai repede posibil, să-şi rezolve problemele cu captivii 
din camera lui şi să doarmă, pentru că a doua zi avea să se 
trezească devreme. Ne-am strâns mâinile, destul de formal, 
i-am mulţumit sincer pentru ajutor, apoi el s-a îndepărtat şi, 
după zece paşi, a dispărut în beznă. 

Deveraux m-a dus înapoi pe strada principală şi a parcat în 
faţa hotelului. Ora unsprezece treizeci şi şase, seara. Trenul 
era la treizeci şi nouă de kilometri distanţă. 

— Eu mi-am eliberat camera. 

— Eu o am încă pe a mea. 

— Mai întăi, trebuie să dau un telefon. 

Am folosit biroul din spatele recepţiei. Am lăsat o bancnotă 
de un dolar pe masă şi am format numărul lui Garber. Poate 
că încă îi era ascultat telefonul, sau poate că nu. Pentru 
mine, nu conta. Mi-a răspuns locotenentul. A zis că 
superiorul lui nu era la datorie. De fapt, mi-a zis că el era 
singura persoană la datorie. Schimbul de noapte. L-am 
întrebat dacă are la îndemână un creion şi o hârtie. A 
răspuns afirmativ pentru amândouă. l-am spus să se 
pregătească să scrie după dictare. I-am cerut să marcheze 
produsul finit ca urgent şi să-l lase pe biroul lui Garber, 
chiar la mijloc pentru a-i fi adus în atenţie a doua zi, la 
prima oră. 


— Gata? l-am întrebat. 

A spus că da. 

— O tragedie a avut loc ieri-seară în somnorosul Carter 
Crossing, Mississippi, când o maşină ce îl transporta pe 
senatorul american Carlton Riley a fost lovită de un tren. 
Maşina era condusă de fiul senatorului, căpitan în armata 
Statelor Unite, Reed Riley, a cărui bază, Fort Kelham, 
Mississippi, se afla în imediata apropiere. Senatorul Riley, 
din circumscripţia Missouri, era preşedintele Comisiei 
pentru Forţele Armate a Senatului, iar căpitanul Riley, 
descris de către armată ca o vedetă în ascensiune, se afla la 
conducerea unei unităţi de infanterie trimise în mod regulat 
în misiuni de mare importanţă. Ambii bărbaţi au murit pe 
loc în accident. Seriful comitatului Carter, Elizabeth 
Deveraux, a confirmat că şoferii din localitate încearcă 
deseori să întreacă trenul la intersecţia cu şoseaua, pentru 
a evita o întârziere lungă şi incomodă. Se crede că, ieri- 
seară, căpitanul Riley, recent detaşat în zonă şi aventuros 
din fire, pur şi simplu şi-a calculat greşit apropierea de 
intersecţie. 

Am făcut o pauză. 

— Am notat, a spus locotenentul, în urechea mea. 

— Al doilea paragraf, am continuat eu. Senatorul şi fiul său 
se întorceau la baza Kelham după ce participaseră la 
festivitățile organizate de oraşul vecin în cinstea rezolvării 
cu succes de către şeriful Deveraux a unei anchete privind 
crimele din regiune. Seria de omucideri a durat nouă luni, 
iar printre cele cinci victime s-au aflat trei localnice în jur 
de douăzeci de ani, un adolescent din localitate şi un 
jurnalist din Oxford, Mississippi. Infractorul de sex 
masculin, responsabil pentru toate cele cinci decese, a fost 
descris ca fiind un membru al miliției şi un susţinător al 
supremaţiei albilor din statul Tennessee. El a fost împuşcat 
mortal cu câteva zile înainte, într-o zonă împădurită din 
apropierea bazei Kelham, de către poliţia locală, în timp ce 
se opunea arestării. 


— Am notat, a repetat locotenentul. 

— Apucă-te să scrii la maşină, am spus eu şi am închis. 

Ora unsprezece patruzeci şi doi. Trenul era la treizeci de 
kilometri distanţă. 

Camera şaptesprezece era o cameră la fel de simplă ca şi 
cea cu numărul douăzeci şi unu. Deveraux nu făcuse nici o 
tentativă s-o personalizeze. Avea două valize uzate, o 
uniformă de rezervă, ce atârna de galerie, şi o carte pe 
noptieră. Asta era tot. 

Ne-am aşezat unul lângă altul pe pat, puţin tulburaţi, iar 
ea a zis: 

— Ai făcut tot ce ai putut. S-a făcut dreptate pentru toţi, 
iar armata n-o să aibă de suferit. Eşti un bun soldat. 

— Sunt sigur că o să găsească ei ceva de care să se 
plângă, am replicat eu. 

— Dar sunt dezamăgită de infanteria marină. N-ar fi 
trebuit să coopereze. M-au înjunghiat pe la spate. 

— Nu chiar, am zis eu. S-au străduit. Au fost îngrozitor de 
presaţi. S-au prefăcut că intră în joc, dar au lăsat câteva 
mesaje subversive. Doi oameni morţi şi unul inventat? 
Chestia aia cu gradul tău? Greşelile astea trebuie să fi fost 
intenţionate. Au făcut în aşa fel încât dosarul să nu stea în 
picioare. Nu pentru multă vreme. La fel şi Garber. Te făcea 
cu ou şi cu oţet, dar, de fapt, interpreta un rol. Mima reacţia 
pe care se presupunea că ar fi trebuit să o aibă. Mă provoca 
să gândesc. 

— Ai luat de bun dosarul ăla când l-ai văzut prima dată? 

— Vrei un răspuns sincer? 

— La asta mă aştept din partea ta. 

— Nu l-am respins imediat. Mi-a luat câteva ore. 

— Mult pentru tine. 

— Foarte mult, am recunoscut. 

— Mi-ai pus tot felul de întrebări ciudate. 

— Ştiu, am zis. Îmi pare rău. 

Tăcere. 

Trenul era la douăzeci şi patru de kilometri distanţă. 


— Să nu-ţi pară rău. Şi eu poate că aş fi făcut la fel. 

A fost drăguţ din partea ei. S-a aplecat şi m-a sărutat. Eu 
m-am dus şi mi-am spălat mâinile de ultimele dâre din 
sângele lui Carlton Riley, apoi am făcut dragoste pentru a 
şasea oară şi a ieşit perfect. Camera a început să se 
cutremure exact la timp, paharul din baia ei a început să 
zornăie, uşile de sticlă să zăngănească, podeaua să se 
clatine, uşa camerei să scârţâie, pantofii noştri aruncaţi să 
sară şi să se mişte, iar patul ei să se zgâlţâie, să sară din loc 
şi să avanseze puţin câte puţin. Chiar la sfârşit am fost sigur 
că am auzit un sunet ca de talgere, risipindu-se scurt şi slab 
în depărtare, precum o explozie metalică, precum o 
transformare a moleculelor în atomi. Apoi marfarul de la 
miezul nopţii a dispărut în noapte. 

După aceea, am făcut duş împreună, m-am îmbrăcat şi m- 
am pregătit să mă întorc acasă, pentru a înfrunta furtuna. 
Deveraux mi-a zâmbit încurajator, m-a rugat să trec oricând 
prin zonă, iar eu i-am răspuns tot cu un surâs curajos, 
zicând că voi mai veni. Am părăsit hotelul, m-am întors la 
restaurantul tăcut, am urcat în Buickul de împrumut şi am 
condus către est, pe lângă poarta impresionantă a unităţii 
Kelham, apoi mai departe, spre Alabama, pe urmă către 
nord, fără trafic în jur, parcurgând tot drumul pe timp de 
noapte, întorcându-mă la post înainte de ivirea zorilor. 

M-am ascuns şi am dormit patru ore. Când m-am trezit, 
am aflat că textul dictat de mine în grabă echipei de noapte 
a lui Garber fusese adoptat de armată, aproape cuvânt cu 
cuvânt, ca fiind versiunea oficială a evenimentelor. Peste tot 
se vorbea în şoaptă şi cu reverență. 

Umblau zvonuri că lui Reed Riley i se va oferi o medalie 
post-mortem pentru merite deosebite în serviciu, astfel 
încât să-i fie recunoscută perioada petrecută într-o ţară 
străină neprecizată. Tatăl lui urma să aibă parte de o 
ceremonie funerară săptămâna următoare, într-o mare 
biserică din Washington, pentru a se recunoaşte cine, ce 
ştia. 


Eu n-am primit nici medalie, nici ceremonie. Am primit o 
jumătate de oră cu Leon Garber. Mi-a spus de la bun 
început că veştile nu erau încurajatoare. Ofiţerul grăsan din 
echipa de relaţii publice de la Kelham stricase treaba. 
Telefonul dat de el la Benning se răspândise, mai ales în 
sus, într-un moment foarte prost şi fusese urmat de un 
raport scris, iar ca rezultat al amândurora, eu eram trecut 
pe lista concedierilor. Garber mi-a spus că, ţinând cont de 
circumstanţe, puteam fi scos de acolo într-o clipă. Nu 
încăpea îndoială. Puteam profita de pe urma tăcerii mele. El 
ar fi intermediat bucuros afacerea. 

Apoi a tăcut. 

— Ce e? 

— Dar viaţa ta n-o să mai merite trăită. N-o să mai fii 
promovat niciodată. O să rămâi maior şi dacă o să ajungi la 
o sută de ani. O să fii trimis la vreun depozit din New Jersey. 
Poţi scăpa de pe lista concedierilor, dar n-o să scapi 
niciodată de pe lista neagră. Aşa funcţionează armata. Ştii 
asta. 

— Dar am acoperit spatele armatei. 

— Iar armata îşi va aminti asta de fiecare dată când te va 
vedea. 

— Am o Inimă Purpurie şi o Stea de Argint. 

— Dar ce ai mai făcut pentru mine în ultima vreme? 

Funcţionarul lui Garber mi-a dat o foaie de hârtie în care 
era explicată procedura. O puteam face personal, la 
Pentagon, sau prin poştă. Aşa că m-am urcat la volan şi m- 
am dus la Washington. Oricum trebuia să-i înapoiez maşina 
lui Neagley. Am ajuns cu o jumătate de oră înaintea 
închiderii băncilor, am ales una la întâmplare şi mi-am 
transferat contul. Mi-au oferit un prăjitor de pâine sau un 
CD-player, la alegere. Nu l-am luat pe niciunul, dar le-am 
cerut numărul de telefon şi mi-am înregistrat o parolă. 

Apoi am luat-o spre Pentagon. Am optat pentru intrarea 
principală, am ajuns la jumătatea drumului spre uşă, dar m- 
am oprit. Mulțimea continua să treacă pe lângă mine, 


nepăsătoare. Nu voiam să intru. Am împrumutat un pix de 
la un trecător nerăbdător, mi-am semnat formularul şi l-am 
lăsat în cutia poştală. Apoi am traversat cimitirul şi am ieşit 
pe poarta principală, apucând-o pe drumurile încâlcite. 

Aveam treizeci şi şase de ani şi eram cetăţeanul unei ţări 
pe care abia dacă o văzusem. Existau locuri de vizitat şi 
lucruri de făcut. Oraşe şi sate. Munţi şi văi. Râuri. Muzee, 
muzică, moteluri, cluburi, restaurante, baruri şi autobuze. 
Câmpuri de luptă şi locuri natale, legende şi drumuri. 
Puteam găsi companie, dacă mi-o doream, şi solitudine, în 
caz contrar. 

Am ales o şosea la întâmplare, am pus un picior pe 
bordură şi celălalt pe carosabil, apoi am ridicat degetul 
mare. 


SFÂRŞIT 


1 'Testul petelor de culoare, creat de psihiatrul elveţian 
Hermann Rorschach (n. Red.) 

2 Penitenciar federal de maximă securitate, din statul 
Kansas (n. Ir.) 

3 Grupul celor mai prestigioase facultăţi şi universităţi din 
America. Cuprinde opt instituţii de învăţământ superior, 
situate în partea de nord-est a Statelor Unite, printre care 
Harvard, Yale sau Princeton. (n. Ir.) 

4 Proprietatea din Idaho a fundamentalistului Randy 
Weaver, scena unei confruntări controversate, în 1992, 
între oamenii legii şi populaţia civilă, care a dus la uciderea 
soţiei şi fiului lui Weaver, accentuând mişcările patriotice şi 
încurajând formarea milițiilor locale (n. Tr.) 

5 Aluzie la faptul că Georgia este lider în producţia de 
alune şi nuci Pecan (n. Tr.)