Lee Child — Jack Reacher — Vol 7 Persuader

LEE CHILD 


PERSUADER 


LEF CHILD 


PERSUADER 


Nu iartă şi nu uită. Asta e procedura standard de operare 
a lui Jack Reacher. lar Francis Xavier Quinn este cel mai rău 
individ pe care l-a întâlnit vreodată. Unul care a făcut 
lucruri cu adevărat de neiertat. Atât de rău... Reacher era 
bucuros să îl ştie mort. Asta, până în ziua în care l-a văzut, 
în viaţă şi sănătos, urcându-se într-o limuzină la Boston 
Symphony Hall. 


Fără regrete. Fără explicaţii. Reacher, martor la o 
încercare brutală de răpire a unui tânăr elev îngrozit dintr- 
un campus din New England, ia legea în propriile mâini. În 
felul lui. Numai că un poliţist moare şi Reacher nu rămâne 
să explice ce s-a întâmplat. Oare şi-a pierdut simţul 
dreptăţii, nu mai ştie să facă diferenţa între bine şi rău? 
Doar pentru că, de data asta, e ceva personal? 


Aşa începe al şaptelea roman a lui Lee Child. Un roman 
care se citeşte pe nerăsuflate şi în care eroul lui, Jack 
Reacher, se întoarce mai pragmatic şi mai decis ca 
niciodată. 


CAPITOLUL 1 


P 


oliţistul a coborât din maşină exact cu patru minute înainte 
de a fi împuşcat. S-a mişcat ca şi cum îşi ştia deja soarta. A 
deschis uşa, în ciuda rezistenţei unei balamale înţepenite, s- 
a întors încet pe scaunul din material uzat, coborându-şi 
ambele picioare pe şosea. Apoi, a apucat de tocul uşii cu 
ambele mâini şi s-a opintit în sus şi în afară. A stat în aerul 
curat şi rece pentru o secundă, apoi s-a întors şi a închis 
uşa în spatele lui. A mai făcut un pas înainte şi s-a aplecat 
pe partea laterală a capotei, până în apropiere de far. 

Maşina era un Chevy Caprice, veche de şapte ani, neagră 
şi fără vreun însemn de poliţie, dar cu trei antene radio şi 
cu jante cromate. Cei mai mulţi poliţişti spun că Caprice 
este cel mai bun vehicul de poliţie construit vreodată. Tipul 
arăta ca şi cum ar fi fost de acord cu ei. Arăta ca un detectiv 
veteran în civil, cu o întreagă flotă motorizată la dispoziţia 
sa. Ca şi cum el ar fi condus vechiul Chevy pentru că aşa îşi 
dorea. Ca şi cum nu ar fi fost deloc interesat de noile 
modele de Ford. Puteam percepe tipul de personalitate 
încăpăţânată, de poliţist veteran, după felul în care se 
comporta. Era mare şi solid, îmbrăcat într-un costum 
simplu, negru, din lână. Era înalt, dar stătea aplecat. Un 
poliţist bătrân. Îşi întoarse capul şi se uită de la nord spre 
sud, de-a lungul şoselei, apoi îşi întinse gâtul gros pentru a 
arunca o privire peste umăr, la poarta colegiului. Se afla la 
treizeci de metri distanţă de mine. 

În sine, poarta colegiului era pur şi simplu un obiect 
distinctiv. Doi stâlpi înalţi de cărămidă răsăreau din gazonul 


aflat în spatele trotuarului. Între stâlpi o poartă dublă, 
făcută din bare de fier îndoite, pliate şi răsucite în forme 
fanteziste, negre, lucioase. Arăta ca şi cum tocmai ar fi fost 
revopsită. Era, probabil, revopsită după fiecare iarnă. Nu 
părea să aibă nicio funcţionalitate, cu atât mai puţin în ceea 
ce priveşte securitatea. Oricine ar fi vrut s-o evite ar fi putut 
merge direct pe gazon. Oricum, era larg deschisă. În 
spatele ei începea o alee mărginită pe fiecare parte de mici 
piloni de fier postați la doi metri şi dotați cu lacăte. Fiecare 
jumătate de poartă era fixată de unul dintre piloni. Larg 
deschisă. Aleea ducea la un grup de clădiri din cărămidă 
îmbătrânită, la aproximativ o sută de metri distanţă. 
Clădirile aveau acoperişuri abrupte, acoperite de crengile 
copacilor. Aleea şi trotuarul erau încadrate cu şiruri de 
copaci. Erau copaci peste tot. Frunze mici şi ondulate, de 
un verde strălucitor tocmai răsăreau. Peste şase luni vor fi 
mari, roşii sau aurii, iar fotografii vor mişuna peste tot, 
imortalizându-le pentru broşura colegiului. 

Dincolo de poliţist, de maşina lui şi de poartă, la douăzeci 
de metri, pe partea cealaltă a drumului, era o camionetă 
parcată chiar lângă bordură. Era îndreptată spre mine, la 
cincizeci de metri distanţă. Făcea notă discordantă. Era de 
un roşu stins şi avea o bară de protecţie mare în faţă. Bara 
era de un negru banal şi arăta de parcă ar fi fost îndoită şi 
îndreptată de câteva ori. Erau doi oameni în cabină. Tineri, 
înalţi, proaspăt tunşi, blonzi. Stăteau acolo, complet 
nemişcaţi, privind înainte, fără a se uita la nimic. Nu s-au 
uitat la poliţist. Nu s-au uitat nici la mine. 

Mă îndreptam spre sud. Eram cu o dubă maro parcată în 
faţa unui magazin de muzică. Magazinul era genul de loc pe 
care îl poţi găsi în apropierea unei porţi de colegiu. Avea 
rafuri cu CD-uri pe trotuar şi afişe în ferestrele din spatele 
rafurilor, făcând reclamă unor formaţii de care n-a auzit 
nimeni. Uşile din spate ale camionetei erau deschise. 
Câteva cutii stăteau stivuite în interior. În mâini aveam un 
teanc de documente. Purtam haină, pentru că era o 


dimineaţă răcoroasă de aprilie. Purtam mănuşi, deoarece 
cutiile din dubă aveau capse desprinse, acolo unde fuseseră 
rupte. Purtam o armă, pentru că de multe ori o port. Era 
băgată în pantaloni, la spate, sub haină, un Colt Anaconda, 
un revolver imens, din oţel inoxidabil, cu butoiaş pentru 
cartuşe Magnum 44. Are 35 de centimetri lungime şi 
cântăreşte aproape două kilograme. Nu este arma mea 
preferată. Era grea, dură şi rece şi eram întotdeauna 
conştient de faptul că o purtam. 

M-am oprit în mijlocul trotuarului, ridicându-mi privirea 
din documentele mele şi am auzit motorul camionetei 
pornind. A rămas acolo unde era, cu motorul la ralanti. Un 
fum alb ieşea în jurul roţilor din spate. Aerul era rece. Era 
devreme, iar strada era pustie. Am trecut în spatele dubei 
mele şi m-am uitat, pe lângă magazinul de muzică, spre 
clădirile colegiului. Se vedea un Lincoln Town Car negru 
care aştepta aproape de una din clădiri. Doi tipi în picioare 
stăteau lângă maşină. Deşi eram la nouăzeci de metri 
distanţă, niciunul dintre ei nu mi se părea că arată ca un 
şofer de limuzină. Şoferii de limuzină nu lucrează câte doi, 
nu arată în formă şi masivi şi nu se comportă încordat şi 
precaut. Tipii ăştia arătau exact ca nişte gărzi de corp. 

Clădirea lângă care aştepta Lincoln-ul arăta ca un fel de 
internat mai mic. Avea încrustate litere greceşti pe o uşă 
mare de lemn. În timp ce mă uitam, uşa mare de lemn s-a 
deschis şi un tânăr slăbuţ a ieşit. Arăta ca un student. Avea 
părul lung, murdar şi era îmbrăcat precum o persoană fără 
adăpost, deşi avea o geantă care părea făcută dintr-o piele 
foarte scumpă. Unul dintre bodyguarzi a rămas nemişcat în 
timp ce celălalt ţinea deschisă uşa maşinii prin care tânărul 
subţire şi-a aruncat geanta pe bancheta din spate, urcând 
apoi şi el. A închis uşa în urma lui. Am auzit-o pocnind, slab 
şi înăbuşit, de la nouăzeci de metri distanţă. Gărzile de corp 
au privit în jur pentru o secundă, au urcat amândoi în faţă 
şi, un moment mai târziu, maşina a pornit. Treizeci de metri 
în spatele ei, un vehicul de securitate al colegiului a plecat 


încet în aceeaşi direcţie, nu ca şi cum ar fi urmărit limuzina, 
ci ca şi cum s-a întâmplat să fie acolo. Înăuntru erau doi 
paznici. Stăteau tolăniţi pe locurile lor şi priveau plictisiţi. 

Mi-am scos mănuşile şi le-am aruncat în spatele dubei. 
Am ieşit în stradă, de unde puteam observa mai bine. 
Vedeam Lincoln-ul venind pe alee, mergând cu viteză 
moderată. Era negru, lucios şi imaculat, cu o mulţime de 
ornamente cromate. Şi multă ceară. Paznicii colegiului erau 
mult în spate. 

A încetinit la poartă şi a virat spre stânga, venind dinspre 
sud către Caprice-ul negru de poliţie şi către mine. 

Ce s-a întâmplat în continuare a durat opt secunde, dar 
mie mi s-a părut că doar am clipit din ochi. 

Camioneta roşie s-a mişcat de lângă trotuarul aflat la 
douăzeci de metri spate. A accelerat puternic. A ajuns 
Lincoln-ul şi a trecut pe lângă el exact în dreptul Caprice- 
ului poliţist, la doar jumătate de metru de genunchii 
poliţistului. Apoi, accelerând din nou, şoferul a virat brusc şi 
colţul barei de protecţie a lovit cu putere aripa din faţă a 
Lincoln-ului. Şoferul camionetei a menţinut volanul rotit, a 
apăsat puternic pe acceleraţie, forțând Lincoln-ul să iasă de 
pe şosea. Bucăţi de gazon s-au rupt, Lincoln-ul a încetinit 
vizibil şi s-a lovit de un copac aflat în faţa lui. S-a auzit un 
zgomot de metal deformat şi rupt, sticla farurilor s-a spart 
iar un nor mare de abur şi mici frunze verzi au izbucnit 
zgomotos în aerul liniştit al dimineţii. 

Apoi, cei doi tipi din camionetă au ieşit trăgând. Aveau 
nişte pistoale mitralieră negre cu care trăgeau continuu în 
Lincoln. Sunetul era asurzitor şi am putut vedea bucăţi de 
metal căzând jos, pe asfalt. Indivizii s-au apropiat de uşile 
Lincoln-ului şi le-au deschis larg. Unul dintre ei s-a lăsat pe 
spate şi a început să-l tragă pe puştiul slăbuţ afară din 
maşină. Celălalt a continuat să tragă cu mitraliera în partea 
din faţă. A băgat mâna în buzunarul din stânga şi a scos un 
fel de grenadă. A aruncat-o în interiorul Lincoln-ului, a 
trântit portiera, şi-a apucat amicul şi puştiul de umeri, i-a 


întors şi trăgându-i în jos s-a ghemuit peste ei. Explozia din 
interiorul Lincoln-ului a fost puternică şi strălucitoare. 
Toate cele şase ferestrele s-au spart. Deşi eram la mai mult 
de douăzeci de metri am simţit din plin izbitura suflului. 
Bucăţi mici de sticlă au explodat peste tot în curcubee 
strălucind în soare. Tipul cu grenada a sprintat la 
camionetă spre locul pasagerului, în timp ce celălalt l-a 
împins pe puşti în interiorul cabinei şi a intrat după el. Uşile 
s-au închis cu zgomot şi am văzut puştiul îngrămădit între 
ei. l-am văzut teroarea de pe faţă. Era alb ca varul şi chiar 
şi prin parbrizul murdar i-am văzut gura deschizându-se 
într-un urlet tăcut. Am văzut şoferul băgând în viteză, am 
auzit urletul motorului şi scâşnetul anvelopelor, apoi 
camioneta care venea direct spre mine. 

Era o Toyota. Am putut vedea scris TOYOTA pe grila din 
spatele barei de protecţie. Maşina era ridicată mult pe 
suspensii şi am văzut un dispozitiv diferenţial mare şi 
negru, în partea din faţă. Avea mărimea unei mingi de 
fotbal. Tracţiune integrală. Anvelope mari şi late. Urme de 
lovituri pe vopseaua decolorată care nu mai fusese curățată 
de când a părăsit fabrica. Venea direct spre mine. 

Am avut mai puţin de o secundă pentru a mă decide. 

Mi-am ridicat marginea hainei şi am scos Coltul. Am ţintit 
foarte atent şi am tras o dată în grila Toyotei. Pistolul masiv 
fulgeră, bubui şi se smuci în mâna mea. Glonţul de calibru 
44 a pătruns cu putere şi a spart radiatorul. Am tras din 
nou în roata din faţă stânga. Explozia spectaculoasă a 
împroşcat o mulţime de resturi de cauciuc negru. 
Fragmente de cauciuc explodat au biciuit prin aer. 
Camionul a derapat şi s-a oprit cu partea şoferului spre 
mine, la zece metri distanţă. M-am retras în spatele dubei, 
am trântit uşile şi am ieşit pe trotuar trăgând din nou în 
roata din spate stânga. Acelaşi rezultat. Cauciuc peste tot. 
Camioneta s-a rostogolit pe partea stângă, într-o poziţie 
ciudată. Şoferul a deschis uşa, a căzut pe asfalt şi s-a ridicat 
într-un genunchi. Avea arma în mâna greşită. Şi-a trecut-o 


în mâna cealaltă şi am aşteptat până când am fost destul de 
sigur că avea de gând să mă ţintească. Mi-am folosit mâna 
stângă pentru a sprijini antebraţul în care ţineam Coltul de 
două kilograme, am ţintit mijlocul pieptului, aşa cum 
învăţasem cu mult timp în urmă, şi am apăsat pe trăgaci. 
Pieptul tipului a explodat într-un nor imens de sânge. 
Puştiul slăbuţ stătea nemişcat în interiorul cabinei. Doar 
ochii îi erau în stare de şoc şi groază. Al doilea tip coborâse 
din cabină şi ocolea partea din faţă a capotei, către mine. 
Arma i se îndrepta în direcţia mea. M-am rotit la stânga, m- 
am oprit o fracțiune de secundă şi mi-am întins antebraţul. 
Am ţintit pieptul şi am tras. Acelaşi rezultat. A căzut pe jos, 
lângă aripa maşinii, într-un nor de picături roşii. 

Puştiul slăbuţ începuse să se mişte în cabină. Am alergat 
la el şi l-am tras afară, peste corpul primul tip. Am fugit 
înapoi la duba mea. Era inert din cauza şocului şi al 
confuziei. L-am împins pe scaunul pasagerului, am trântit 
uşa, apoi m-am întors şi m-am îndreptat spre partea 
şoferului. Cu coada ochiului am văzut un al treilea tip care 
venea spre mine, căutând ceva în jachetă. Un tip înalt şi 
solid, cu haine închise la culoare. Mi-am ridicat braţul, am 
tras şi am văzut explozia mare şi roşie din piept, exact în 
aceeaşi fracțiune de secundă în care am realizat că era 
bătrânul poliţist cu Caprice-ul, care încerca să-şi scoată 
insigna din buzunar. Insigna, o bucată de metal aurie, într-o 
husă de piele uzată, i-a zburat din mână şi, rostogolindu-se 
în aer, a aterizat cu zgomot lângă trotuarul din faţa dubei. 

Timpul s-a oprit. 

M-am uitat la poliţist. Zăcea pe spate în rigolă. Tot pieptul 
îi era pătat cu sânge. Era sânge peste tot. Nu mai ţâşnea 
din rană. Niciun semn de viaţă. Avea o gaură mare şi 
zdrenţuită în cămaşă. Era complet nemişcat. Capul îi era 
întors şi obrazul strivit de asfalt. Braţele erau întinse pe 
lângă corp şi i-am văzut venele palide pe mâini. Eram 
conştient de culoarea închisă a asfaltului, de verdele viu al 
gazonului şi de albastrul luminos al cerului. Am auzit briza 


trecând printre frunzele tinere, în timp ce zgomotul 
focurilor de armă încă îmi ţiuia în urechi. L-am văzut pe 
băiatul slăbuţ uitându-se prin parbrizul dubei la polițistul 
doborât, apoi holbându-se la mine. Am văzut maşina 
paznicilor făcând la stânga prin poartă. Se mişcau mai încet 
decât ar fi trebuit. Câteva zeci de focuri fuseseră trase. 
Poate erau îngrijoraţi de limitele jurisdicției lor. Poate că 
erau doar speriaţi. Le-am văzut feţele roz pal în spatele 
parbrizului. S-au îndreptat în direcţia mea. Mergeau cu 
maxim 25 de kilometri pe oră. Se târau spre mine. M-am 
uitat la insigna aurie din rigolă. Metalul era uzat de atâta 
folosire. M-am uitat către dubă. Era nemişcată. Învăţasem 
cu mult timp în urmă că este destul de uşor să omori un om. 
Dar nu există absolut nicio modalitate să-l aduci înapoi în 
viaţă. 

Auzeam maşina paznicilor rulând încet spre mine. 
Auzeam pneurile strivind nisipul de pe asfalt. În rest era o 
tăcere deplină. Apoi după un timp, o voce în capul meu a 
strigat: du-te, du-te, du-te şi aşa am făcut. M-am urcat în 
dubă, am aruncat arma pe scaun, am pornit motorul şi am 
întors maşina atât de brusc încât aproape am luat virajul pe 
două roţi. Băiatul slăbuţ era aruncat dintr-o portieră în alta. 
Am îndreptat volanul şi m-am îndreptat spre sud, 
accelerând puternic. Nu aveam o imagine prea clară în 
oglindă, dar i-am văzut pe paznici aprinzând luminile de 
avertizare şi pornind după mine. Puştiul de lângă mine, cu 
gura larg deschisă, nu scotea niciun sunet. Se concentra să 
stea nemişcat pe scaunul său. Eu eram concentrat să 
accelerez cât pot de tare. Din fericire, traficul nu era 
aglomerat. Era un orăşel liniştit din New England, într-o 
dimineaţă devreme. Am accelerat duba până la o sută 
douăzeci de kilometri pe oră şi am strâns mâinile pe volan 
până când încheieturile degetelor mi s-au albit, uitându-mă 
doar la drum, ca şi cum n-aş fi vrut să văd ce era în spatele 
meu. 

— Cât de departe sunt? l-am întrebat pe tânăr. 


Nu a răspuns. Era încă şocat şi stătea ghemuit pe 
marginea scaunului său, cât mai departe de mine. Se holba 
la capotă. Mâna dreaptă era încleştată pe uşă. Pielea îi era 
palidă, degetele subţiri şi lungi. 

— Cât de departe? l-am întrebat din nou. 

Motorul urla cu putere. 

— Ai ucis un poliţist. Tipul ăla în vârstă era un poliţist, 
ştii? 

— Ştiu. 

— L-ai împuşcat! 

— A fost un accident, am spus. Cât de departe sunt 
ceilalţi? 

— Voia doar să-ţi arate insigna. 

— Cât de departe sunt ceilalţi? 

Se agită, se întoarse şi îşi lăsă capul în jos pentru a putea 
vedea prin geamurile mici din spate. 

— Treizeci de metri, a spus. Părea confuz şi speriat. Sunt 
foarte aproape. Unul dintre ei a scos o armă pe fereastră. 

Exact atunci am auzit pocnetul îndepărtat al pistolului, 
peste zgomotul făcut de motor şi scâşnetul pneurilor. Am 
luat Colt-ul de pe scaunul de lângă mine, dar l-am lăsat să 
cadă la loc. Era gol. Trăsesem deja de şase ori. Un radiator, 
două anvelope, doi tipi. Şi un poliţist. 

— În torpedo, am spus. 

— “Trebuie să opreşti, a spus tânărul. Explică-le că mă 
ajutai. A fost o greşeală. 

Nu se uita la mine. Se uita pe fereastră din spate. 

— Am împuşcat un poliţist, am spus, având un ton neutru. 
Asta e tot ce ştiu ei. Asta e tot ce vor să ştie. Nu-i 
interesează cum, sau de ce s-a întâmplat. 

Puştiul tăcu. 

— În torpedo, i-am spus din nou. 

Se întoarse şi deschise compartimentul. Mai era un 
Anaconda acolo. Identic. Oțel inoxidabil lucios, complet 
încărcat. L-am luat de la puşti. Am deschis fereastra până 


jos. Aerul rece s-a grăbit să intre furtunos. Se auzea sunetul 
de pistol trăgând, chiar în spatele nostru, rapid şi constant. 

— Ei, drăcie!, am spus. 

Puştiul era tăcut. Focurile de armă continuau să se audă, 
monoton, puternic şi rapid. Cum de ne ratau? 

— Aşează-te pe podea, am spus. 

M-am întors într-o parte, până când umărul meu stâng s- 
a blocat în tocul uşii, şi mi-am întins mâna dreaptă până 
când noua mea arma era complet ieşită pe fereastră şi 
îndreptată spre înapoi. Am tras o dată şi puştiul s-a uitat la 
mine cu groază, apoi a alunecat înainte, ghemuindu-se în 
spaţiul dintre marginea din faţă a scaunului şi bord, cu 
braţele în jurul capului. O secundă mai târziu fereastra din 
spate, la trei metri de locul unde îi fusese capul, explodă. 

— Drace!, am spus din nou. 

Am îndreptat maşina spre marginea drumului, pentru a- 
mi îmbunătăţi unghiul, şi am tras din nou. 

— Trebuie să-mi spui ce se întâmplă în spate, i-am spus. 
Stai cât mai aplecat. 

Puştiul nu se mişcă. 

— Ridică-te, i-am spus. Acum. Trebuie să te uiţi în spate. 

S-a ridicat şi s-a răsucit până când a avut capul suficient 
de sus ca să poată vedea. A observat fereastra spartă din 
spate. L-am văzut realizând că avusese capul chiar pe linia 
găurii din parbriz. 

— Voi încetini un pic, am spus. Vreau să-i scot de pe 
drum. 

— Nu face asta, a spus tânărul. Încă poţi să îndrepţi 
lucrurile. 

L-am ignorat. Am redus viteza la optzeci de kilometri pe 
oră, am tras de volan în dreapta şi maşina paznicilor viră 
instinctiv în stânga, spre flancul meu. Am tras ultimele trei 
cartuşe spre maşină, spărgând parbrizul şi maşina a virat 
de-a latul drumului, ca şi cum şoferul ar fi fost lovit sau o 
anvelopă ar fi explodat. S-a îndreptat către o lizieră de 
arbuşti plantați pe marginea drumului şi apoi a dispărut din 


vedere. Am aruncat pistolul gol pe scaunul de lângă mine, 
am închis fereastra şi am accelerat puternic. Puştiul era 
tăcut. Doar se uita în partea din spate a dubei. Geamul 
spart făcea un zgomot ciudat ca şi cum ar fi aspirat aerul 
dinăuntru. 

— Bine, am spus cu respiraţia tăiată. Acum suntem liberi. 

Tânărul se întoarse spre mine. 

— Eşti nebun? m-a întrebat. 

— Ştii ce se întâmplă cu oamenii care împuşcă poliţişti? i- 
am replicat. 

N-a avut niciun răspuns la asta. Am condus în tăcere cam 
treizeci secunde, mai mult de jumătate de kilometru, clipind 
şi gâfâind şi privind drept înainte prin parbriz ca şi cum am 
fi fost hipnotizaţi. Interiorul dubei mirosea a praf de puşcă. 

— A fost un accident, am spus. Nu-l mai pot aduce înapoi. 
Deci, treci peste asta. 

— Cine eşti tu? a întrebatel. 

— Nu, cine eşti tu? 

A devenit tăcut, respirând cu greutate. Am verificat 
oglinda. Drumul era complet pustiu în spatele nostru. Era 
complet pustiu şi în faţa noastră. Eram singuri, în câmp 
deschis. La zece minute de ieşirea către autostradă. 

— Sunt o ţintă, a spus. Pentru răpire. 

Ciudat mod de exprimare. 

— Au încercat să mă răpească, a spus. 

— Crezi? 

A dat din cap. 

— S-a mai întâmplat înainte. 

— De ce? 

— Bani, a răspuns tânărul. Pentru ce altceva? 

— Eşti bogat? 

— Tatăl meu este. 

— Şi cine este el? 

— Doar un tip. 

— Dar un tip bogat, am spus. 

— Importă covoare. 


— Covoare? i-am spus. Ce fel de covoare? 

— Covoare orientale. 

— Poţi deveni bogat importând covoare orientale? 

— Foarte, a spus tânărul. 

— Ai un nume? 

— Richard, a spus el. Richard Beck. 

Am verificat din nou oglinda. Drumul era încă pustiu în 
spate. Încă pustiu în faţă. Am încetinit un pic, am stabilizat 
duba pe mijlocul benzii de mers şi am încercat să conduc la 
fel ca o persoană normală. 

— Deci, cine erau tipii ăia? l-am întrebat. 

Richard Beck clătină din cap. 

— Nu am nicio idee. 

— Au ştiut unde trebuia să fii. Şi când. 

— Mă duceam acasă pentru ziua mamei mele. E mâine. 

— Cine ar şti asta? 

— Nu sunt sigur. Oricine îmi cunoaşte familia. Cineva din 
comunitatea noastră, cred. Suntem cunoscuţi. 

— Există o comunitate? A covoarelor? 

— Suntem competitori, a spus el. Aceiaşi furnizori, 
aceeaşi piaţă. Ne ştim unii pe ceilalţi. 

N-am spus nimic. Doar am încetinit la nouăzeci de 
kilometri pe oră. 

— Ai un nume? m-a întrebat. 

— Nu! 

A dat din cap, ca şi cum a înţeles. Deştept băiat. 

— Ce ai de gând să faci? m-a întrebat. 

— Am de gând să te las în apropiere de autostradă, am 
spus. Poţi face autostopul sau poţi chema un taxi, apoi poţi 
să uiţi de mine. 

A devenit tăcut. 

— Nu te pot duce la poliţie, am spus. N-am cum. Înţelegi 
asta, nu? L-am ucis pe unul de-al lor. Poate chiar trei. lar tu 
m-ai văzut. 

A rămas tăcut în continuare. Trebuia să ia o decizie. 
Autostrada era la şase minute distanţă. 


— Mă vor închide, am spus. Am greşit, a fost un accident, 
dar nu mă vor asculta. Niciodată n-o fac. Aşa că nu pot să 
mă expun. Nici ca martor, nici ca altceva. O să dispar, ca şi 
cum n-aş fi existat. Am fost clar în privinţa asta? 

A tăcut în continuare. 

— Şi nu le da o descriere, am spus. Spune-le că nu-ţi 
aminteşti cum arăt. Spune-le că erai în stare de şoc. Sau, te 
voi găsi şi te voi ucide. 

Nu a răspuns. 

— Te voi lăsa pe undeva pe aici, i-am spus. Nu m-ai văzut 
niciodată. 

S-a foit. S-a întors într-o parte pe scaun şi s-a uitat direct 
la mine. 

— Du-mă acasă, a spus el. Îţi vom da bani. Te vom ajuta. 
Te putem ascunde, dacă vrei. Ai mei vor fi recunoscători. 
Adică, şi eu sunt recunoscător. Crede-mă. Mi-ai salvat 
fundul. Chestia cu polițistul a fost un accident, nu? Doar un 
accident. Ai avut ghinion. Era o situaţie sub presiune. Ştiu 
asta. Vom păstra tăcerea. 

— Nu am nevoie de ajutorul tău, am spus. Trebuie doar 
să scap de tine. 

— Dar trebuie să ajung acasă. Ne-am fi de ajutor 
reciproc. 

Autostrada era la patru minute. 

— Unde este casa ta? l-am întrebat. 

— Abbot, a spus el. 

— Abbot, unde? 

— Abbot, Maine. Pe coastă. Între Kennebunkport şi 
Portland. 

— Ne îndreptăm în direcţia greşită. 

— Poţi să întorci spre nord, o dată ajuns pe autostradă. 

— Trebuie să fie minim 300 de kilometri până acolo. 

— Îţi vom da bani. Îţi vom recompensa efortul. 

— 'Te-aş putea lăsa în apropierea Bostonului, am spus. 
Trebuie să fie un autobuz către Portland. 


El a clătinat din cap, cu violenţă, ca şi cum avea un atac 
de apoplexie. 

— Nu se poate! Nu pot lua autobuzul. Nu pot rămâne 
singur. Nu acum. Am nevoie de protecţie. Tipii ăia ar putea 
fi încă acolo. 

— 'Tipii âia sunt morţi, am spus. Ca şi nenorocitul ăla de 
poliţist. 

— Ar putea avea asociaţi. 

Aceasta era o altă exprimare ciudată. Puştiul părea mic şi 
speriat. Pulsul i se zbătea nebuneşte la gât. Îşi trecu mâinile 
prin păr dându-l pe spate şi se întoarse cu faţa spre parbriz 
ca să mă lase să-i văd urechea stângă. Numai că nu era 
acolo. Era doar o rană cicatrizată. Arăta urât. 

— Mi-au tăiat-o şi au trimis-o prin poştă, a spus el. Atunci 
când s-a întâmplat prima dată. 

— Când? 

— Aveam cincisprezece ani. 

— Tatăl tău nu a plătit? 

— Nu suficient de repede. 

Nu am spus nimic. Richard Beck stătea acolo, arătându- 
mi cicatricea, încă şocat şi speriat, respirând greu. 

— Eşti bine? l-am întrebat. 

— Du-mă acasă, a spus el, rugător. Nu mă poţi lăsa singur 
acum. 

Autostrada era la două minute de noi. 

— Te rog, a spus el. Ajută-mă. 

— Ei, drăcie! am spus pentru a treia oară. 

— 'Te rog. Ne putem ajuta reciproc. Trebuie să te ascunzi. 

— Nu putem păstra duba, am spus. Trebuie să 
presupunem că descrierea ei a fost transmisă în tot statul. 

Se uită la mine, plin de speranţă. Autostrada era la doar 
un minut. 

— Va trebui să găsim o maşină, am spus. 

— Unde? 

— Oriunde. Sunt maşini peste tot. 


Era un mall mare amplasat la sud-vest de ieşirea spre 
autostradă. Îl puteam vedea din depărtare. Erau câteva 
clădiri maronii uriaşe, fără ferestre şi pline de reclame 
luminoase. Parcarea enormă era pe jumătate plină cu 
maşini. Am intrat în parcare şi am condus o dată în jurul ei. 
Era mare cât un oraş. Oamenii mişunau peste tot. Mi-a dat 
o stare de nervozitate. Am mai dat o tură şi m-am îndreptat 
către un şir de containere de gunoi aflate în partea din 
spate a unui magazin. 

— Unde mergem? m-a întrebat Richard. 

— În parcarea personalului, am spus. Clienţii vin şi pleacă 
mereu. Sunt imprevizibili. Dar angajaţii magazinului sunt 
acolo tot programul. E mai sigur. 

S-a uitat la mine mirat. M-am îndreptat spre un şir de opt 
maşini parcate lângă un perete. Era un spaţiu liber lângă o 
Nissan Maxima vechi de aproximativ trei ani, de o culoare 
anostă. Ar merge. Era un vehicul suficient de anonim. 
Parcarea era liniştită şi goală. Am parcat cu spatele, lipind 
spatele dubei de zid. 

— Trebuie să maschez fereastra spartă, am spus. 

Puştiul n-a spus nimic. Mi-am vârât Colt-urile descărcate 
în buzunarele hainei şi m-am strecurat afară din maşină. 
Am încercat uşile Maximei. 

— Găseşte-mi nişte cabluri, am spus. Ceva mai gros. 

— Ai de gând să furi maşina? 

Am dat din cap, fără să spun nimic. 

— Crezi că este o mişcare inteligentă? 

— Aşa ai crede şi tu, dacă ai fi împuşcat din greşeală un 
poliţist. 

Puştiul s-a uitat în gol, apoi s-a îndepărtat şi a început să 
cerceteze prin jur. Am golit pistoalele şi am aruncat cele 
douăsprezece cartuşe goale într-un container de gunoi. 
Puştiul s-a întors cu un cablu electric de trei metri, pe care 
l-a găsit într-o grămadă de gunoi. Am scos plasticul izolator 
cu dinţii, am făcut un mic cârlig la capăt şi l-am băgat sub 
chederul de cauciuc din jurul ferestrei Maximei. 


— Stai cu ochii în patru, am spus. 

În timp ce puştiul scana parcarea, am introdus firul în 
interiorul maşinii şi l-am mişcat până am reuşit să ridic 
siguranţa uşii. Am aruncat înapoi sârma în coşul de gunoi, 
m-am aplecat sub volan şi am scos masca din plastic. Am 
bâjbâit printre fire, până când le-am găsit pe cele două de 
care aveam nevoie şi le-am conectat. Demarorul a scâncit şi 
motorul a pornit cu un duduit. Puştiul m-a privit 
impresionat. 

— Tu nu trebuie să faci vreodată asta, am spus. 

— Crezi că este o mişcare inteligentă? a întrebat el din 
nou. 

Am dat din cap. 

— Mai inteligent de atât nu se poate. Nu va observa 
nimeni dispariţia până diseară, la şase sau chiar la opt. 
Depinde când se închide magazinul. Vei fi acasă cu mult 
înainte de ora aceea. 

Se opri cu mâna pe uşa pasagerului, scutură din cap şi se 
strecură în interior. Am dat scaunul şoferului în spate, mi- 
am reglat oglinda şi am ieşit din locul de parcare. Am pornit 
uşor printre maşini. O maşină de poliţie se deplasa încet, la 
aproximativ o sută de metri distanţă. Am parcat din nou, pe 
primul loc gol pe care l-am văzut, şi am stat acolo, cu 
motorul în funcţiune, până când poliţiştii s-au îndepărtat. 
Apoi m-am grăbit spre ieşirea din parcarea mall-ului. Două 
minute mai târziu ne îndreptam spre nord, pe o autostradă 
largă, cu o sută de kilometri pe oră. Maşina mirosea 
puternic a parfum şi erau două cutii de şerveţele în ea. Era 
un fel de blană de urs pe fereastra din spate, fixată cu 
ventuze de plastic transparent, prinse în locul labelor. O 
mănuşă Little League era aruncată pe bancheta din spate şi 
am auzit o bâtă de aluminiu rostogolindu-se prin portbagaj. 

— Sunt ale unui copil, am spus. 

Puştiul nu a răspuns. 

— Nu-ţi face griji, am spus. Probabil are asigurare. Ca 
orice cetăţean responsabil. 


— Nu te simţi aiurea? a spus el. Despre treaba cu 
polițistul? 

M-am uitat la el. Era palid şi se ghemuise iar, cât mai 
departe de mine. Mâna îi era sprijinită de uşă. Avea degete 
lungi de muzician. Cred că încerca să mă placă, dar nu-mi 
păsa. 

— Se mai întâmplă şi lucruri din acestea, am spus. Nu tot 
ce se întâmplă poate fi controlat. 

— Ce fel de răspuns este ăsta? 

— Singurul posibil. Au existat pagube colaterale minore. 
Nu înseamnă nimic dacă nu se întoarce împotriva noastră. 
Ca să închidem subiectul, nu putem schimba nimic, aşa că 
ne vedem de treabă. 

A rămas tăcut. 

— Oricum, a fost vina tatălui tău, am spus. 

— Pentru că e bogat şi că are un fiu? 

— Pentru că a angajat gărzi de corp proaste. 

Se uită în altă parte, fără să spună nimic. 

— Erau gărzi de corp, nu? 

A dat din cap fără să spună nimic. 

— Deci, nu te simţi vinovat? l-am întrebat. În ceea ce 
priveşte gărzile de corp? 

— Un pic, a spus el. Nu-i cunoşteam foarte bine. 

— S-au dovedit a fi inutili, i-am zis. 

— Totul s-a întâmplat atât de repede! 

— Băieţii răi aşteptau acolo, am spus. O camionetă veche 
şi ponosită ca aceea pierzând vremea într-un oraş mic şi 
liniştit? Ce fel de gărzi de corp nu observă aşa ceva? Nu au 
auzit de evaluarea situaţiilor periculoase? 

— Vrei să spui că tu ai observat? 

— Am observat. 

— Nu-i râu pentru un şofer de dubă. 

— Am fost în armată. Am fost poliţist militar. Ştiu ce 
înseamnă să fii gardă de corp. Şi înţeleg ce este o pagubă 
colaterală. 

Tânărul dădu din cap, nesigur. 


— Ai un nume? a întrebat el. 

— Depinde, i-am spus. Trebuie să înţeleg cum vezi 
lucrurile. Am intrat într-o mulţime de belele. Cel puţin un 
poliţist este mort şi tocmai am furat o maşină. 

A devenit din nou tăcut. l-am lăsat timp să se gândească. 
Aproape ieşisem din Massachusetts. 

— Familia mea apreciază loialitatea, a spus el. Ai făcut un 
serviciu fiului lor. Le-ai făcut şi lor un serviciu. Le-ai salvat 
nişte bani, cel puţin. Îţi vor arăta recunoştinţă. Sunt sigur 
că ultimul lucru pe care îl vor face ar fi să te dea de gol. 

— Trebuie să-i suni? 

Clătină din cap. 

— Mă aşteaptă să ajung. Atâta timp cât nu sunt necazuri 
nu este nevoie să-i sun. 

— Poliţiştii îi vor suna. Ei cred că eşti în pericol. 

— Nu au numărul. Nimeni nu-l are. 

— Cei de la colegiul trebuie să aibă adresa ta. Pot să-ţi 
găsească numărul. 

Clătină din nou din cap. 

— Colegiul nu are adresa. Nimeni nu o are. Suntem 
foarte atenţi la chestii de genul ăsta. 

Am ridicat din umeri, am tăcut şi am mai condus încă un 
kilometru. 

— Dar tu? i-am spus. Tu ai de gând să mă torni? 

L-am văzut atingându-şi urechea dreaptă. Cea pe care o 
mai avea. Era, în mod clar, un gest subconştient. 

— Mi-ai salvat viaţa, a spus el. Nu am de gând să te torn. 

— Bine, am spus. Numele meu este Reacher. 

Am trecut rapid prin Vermont şi ne-am îndreptat spre 
nord-est, dea lungul statului New Hampshire, pregătiţi 
pentru drum foarte lung. Efectul adrenalinei trecuse, 
puştiul trecuse peste starea de şoc şi amândoi eram obosiţi 
şi somnoroşi. Am întredeschis fereastra pentru a aerisi 
maşina. Era zgomotos, dar zgomotul m-a ţinut treaz. Am 
vorbit despre una şi alta. Richard Beck mi-a spus că are 
douăzeci de ani. Era în primul an la colegiu. Era pasionat 


de un gen de artă contemporană care suna ca un gen de 
pictură cu degetul pentru mine. Nu era foarte sociabil. Era 
singur la părinţi. Avea o familie stranie. Erau o familie 
strâns unită şi jumătate din el ar fi vrut să nu îi aparţină, iar 
cealaltă jumătate avea nevoie de ea. Era, în mod evident, 
traumatizat de răpirea precedentă. M-a făcut să mă întreb 
dacă nu i-au făcut şi altceva, în afară de chestia cu urechea. 
Poate ceva mult mai rău. 

I-am spus despre armată. l-am subliniat calificările mele 
de bodyguard. Am vrut să-l fac să se simtă în siguranţă, cel 
puţin temporar. Conduceam rapid şi sigur. Maxima avea 
rezervorul plin. Nu trebuia să ne oprim pentru alimentare. 
Puştiul n-a vrut să mănânce. M-am oprit o singură dată 
pentru a folosi toaleta. Am lăsat motorul pornit, aşa că nu a 
trebuit să conectez din nou cablurile de aprindere. Când m- 
am întors la maşină l-am găsit stând inert în interiorul 
acesteia. Am trecut prin Concord, New Hampshire şi ne-am 
îndreptat spre Portland, Maine. Timpul trecea. Devenea mai 
relaxat, pe măsură ce ne apropiam de casă. Dar şi mai 
tăcut, de asemenea. Ambivalenţă. 

Am trecut graniţa statului şi, la aproximativ douăzeci 
kilometri de Portland; s-a răsucit şi a verificat cu atenţie în 
jur, apoi mi-a spus s-o iau pe următoarea ieşire. Am intrat 
pe un drum îngust care se îndrepta spre Oceanul Atlantic. 
Am trecut pe sub 1-95, apoi am parcurs mai mult de 
cincisprezece kilometri peste promontorii de granit, 
mărginite de ocean. Era genul de peisaj care ar fi arătat 
minunat în timpul verii. Nu era cazul acum. Erau o mulţime 
de copaci piperniciţi bătuţi de briza sărată şi stânci golaşe 
curățate de murdărie de furtuni şi maree. Drumul se 
răsucea şi se întortochea ca şi cum încerca să ajungă cât 
mai departe, în inima ținutului. Am zărit oceanul în faţă. 
Avea o culoare gri, metalică. Din când în când era câte un 
intrând la stânga şi la dreapta drumului. Am văzut mai 
multe plaje mici, cu nisipul plin de pietre. Apoi, drumul s-a 
întors la stânga şi brusc la dreapta şi ne-am pomenit pe un 


promontoriu în formă de mână. Mâna se termina brusc cu 
un deget, ivindu-se direct din mare. Era o peninsulă 
stâncoasă, de o sută de metri lăţime şi opt sute de metri 
lungime. Am simţit vântul lovind maşina. Am intrat pe 
peninsulă şi am văzut o linie de conifere verzi, piperniciţi şi 
cocoşaţi, care încercau să ascundă un zid de granit, dar 
care nu erau destul de înalţi sau masivi pentru a reuşi. 
Zidul avea peste 2,5 metri înălţime. Avea deasupra bobine 
mari de sârmă ghimpată. Lumini de securitate erau 
montate la intervale egale. Se întindea perpendicular pe 
drum, pe toată lăţimea de o sută de metri a degetului. Zidul 
se înclina brusc la capete, terminându-se în ocean, unde 
fundaţiile sale masive erau construite pe blocuri imense de 
piatră pline de muşchi şi de alge marine. În mijlocul zidului, 
o poartă masivă de fier părea închisă. 

— Aici este, a spus Richard Beck. Aici locuiesc. 

Drumul ducea direct la poartă. În spatele porţii se vedea 
un drum de acces lung şi drept. La capătul aleii era o casă 
de piatră cenuşie. Puteam s-o văd acolo, la capătul 
degetului, chiar lângă ocean. Lângă poartă era o gheretă. 
Acelaşi model şi acelaşi material ca şi casa, dar mult mai 
mică şi mai joasă, practic lipită de zid. Am încetinit şi am 
oprit maşina în faţa porții. 

— Claxonează, mi-a spus Richard Beck. 

Maxima avea un desen în formă de goarnă pe capacul 
volanului. Am apăsat pe el cu un deget şi goarna a piuit 
politicos. Am văzut o cameră de supraveghere îndreptându- 
se în direcţia noastră. Un ochi de sticlă care se uita la mine. 
După o pauză lungă, uşa cabanei s-a deschis. Un tip într-un 
costum negru a ieşit. În mod clar costumul provenea de la 
un magazin care comercializa mărimi XXL şi a fost, 
probabil, cea mai mare mărime pe care au avut-o vreodată, 
dar chiar şi aşa era foarte strâns la umeri şi prea scurt la 
mâneci pentru cel care-l purta. Era mult mai mare decât 
mine, ceea ce-l încadra cu uşurinţă în categoria ciudaţilor. 
Era un gigant. S-a apropiat de poartă şi s-a uitat atent. A 


petrecut ceva mai mult timp uitându-se la mine şi o 
perioadă scurtă de timp uitându-se la tânăr. Apoi, a 
descuiat poarta şi a deschis-o larg. 

— Condu direct la casă, mi-a spus Richard. Nu te opri 
aici. Nu-mi place prea mult tipul ăsta. 

Am trecut de poartă fără să mă opresc. Am condus încet 
şi m-am uitat atent în jur. Primul lucru pe care-l faci când 
ajungi undeva este să cauţi o cale de ieşire. Zidul se 
întindea până la apa învolburată, pe ambele părţi. Era prea 
înalt pentru a sări peste el iar sârma ghimpată din partea 
de sus făcea imposibilă escaladarea. În spatele lui era o 
zonă liberă de aproape treizeci de metri, ca un no man's 
land, sau ca un teren minat. Luminile de securitate 
acopereau toată zona. Singura cale de ieşire era poarta, pe 
care gigantul tocmai o închidea în spatele nostru. Am putut 
să-l văd în oglindă. 

Era ceva de mers până la casă. Oceanul gri se întindea pe 
trei laturi. Casa părea mare şi veche. Părea locuinţa unui 
căpitan întors de pe mare, de pe vremea când uciderea 
balenelor a constituit averea multor oameni respectabili. 
Era în întregime din piatră, cu frontispicii complicate, 
cornişe şi ieşituri. Toate suprafeţele dinspre nord, spre 
ocean, erau acoperite cu licheni gri. Restul părea a fi verde. 
Avea trei etaje şi o duzină de coşuri de fum. Acoperişul era 
complicat. Frontoane peste tot, cu jgheaburi scurte şi zeci 
de ţevi groase de fier pentru a drena apa de ploaie. Uşa de 
la intrare era de stejar şi era întărită cu benzi de fier. Aleea 
făcea un semicerc în faţa casei. Am urmat-o în sens invers 
acelor de ceasornic şi am oprit chiar în faţa uşii. Uşa s-a 
deschis şi un alt tip într-un costum negru a ieşit. Era 
aproximativ de mărimea mea, care-i mult mai mică decât 
cea a tipul din gheretă. Însă nici el nu mi-a plăcut prea 
mult. Avea o faţă de piatră şi o privire goală. A deschis uşa 
de pe partea pasagerului, lucru absolut de aşteptat, având 
în vedere că tipul cel mare din gheretă trebuie să fi sunat. 

— Vrei să aştepţi aici? mi-a cerut Richard. 


A ieşit din maşină şi a intrat în întunericul din interiorul 
casei, în timp ce tipul în costum a închis uşa de stejar pe 
exterior şi s-a postat chiar în faţa ei. Nu se uita la mine, dar 
ştiam că sunt în privirea sa periferică. Am deconectat firele 
de sub volan, întrerupând motorul şi am aşteptat. 

A fost o aşteptare destul de lungă, aproape patruzeci de 
minute. Fără motorul pornit interiorul maşinii s-a răcit. 
Eram zguduit uşor de briza mării care bătea în jurul casei. 
Am privit drept înainte, prin parbriz. Mă uitam spre nord- 
est, prin aerul clar şi rece. Vedeam coasta curbându-se spre 
stânga. La aproximativ treizeci de kilometri depărtare 
vedeam o pată în aer. Probabil poluare din Portland. Oraşul 
în sine era ascuns în spatele unui promontoriu. 

Uşa de stejar s-a deschis din nou, garda de corp a păşit 
cu inteligenţă într-o parte şi o femeie a ieşit. Era mama lui 
Richard Beck. Niciun dubiu în privinţa aceasta. Absolut 
niciun dubiu. Avea aceeaşi constituţie firavă şi acelaşi chip 
palid, aceleaşi degete lungi. Purta blugi şi pulover gros, 
pescăresc. Avea părul răvăşit şi aproximativ cincizeci de 
ani. Părea obosită şi tensionată. S-a oprit la aproximativ doi 
metri de maşină, ca şi cum mi-ar fi oferit posibilitatea de a 
realiza că ar fi mai politicos dacă aş ieşi şi ne-am întâlni la 
jumătatea drumului. Aşa că am deschis uşa şi am ieşit afară 
din maşină. Eram înţepenit de-a binelea. Am făcut un pas 
înainte şi ea mi-a întins mâna. Am luat-o. Era rece ca 
gheaţa, osoasă şi plină de tendoane. 

— Fiul meu mi-a spus ce s-a întâmplat, a spus ea. Avea o 
voce joasă care suna puţin răguşit, ca şi cum ar fi fumat la 
greu, sau ar fi plâns. Nu pot să vă spun cât sunt de 
recunoscătoare că l-aţi ajutat. 

— Ele bine? am întrebat-o. 

Mimica feţei sugera că nu ştie ce să răspundă. 

— S-a întins în pat acum. 

Am dat din cap şi i-am lăsat mâna. A căzut inertă pe 
lângă corp. Un moment de tăcere stânjenitoare. 

— Sunt Elizabeth Beck, a spus ea. 


— Jack Reacher. 

— Fiul meu mi-a explicat situaţia dificilă în care sunteţi, a 
spus ea. 

O expresie neutră, reuşită. N-am răspuns. 

— Soţul meu va fi acasă în seara asta, a spus ea. Elva şti 
ce să facă. 

Am dat din cap. O altă tăcere stânjenitoare. Am aşteptat. 

— Vreţi să intraţi? a întrebat ea. 

S-a întors şi a păşit înapoi în hol. Am urmat-o. Am trecut 
prin uşă şi am auzit un sunet. M-am uitat în jur şi am văzut 
un detector de metale instalat lângă glaful interior al uşii. 

— Vă deranjează? a întrebat Elizabeth Beck. 

Ea a făcut un fel de gest sfios spre mine şi apoi spre tipul 
mare şi urât, îmbrăcat în costum. Tipul s-a apropiat, gata să 
mă pună la pământ. 

— Două pistoale, am spus. Descărcate. În buzunarele 
hainei mele. 

Le-a scos cu mişcări exersate care sugerau că a puso 
mulţime de oameni la pământ, înaintea mea. Le-a pus pe 
masă, s-a lăsat pe vine, trecându-şi mâinile în sus pe 
picioarele mele, apoi s-a ridicat pipăindu-mi braţele, talia, 
pieptul şi spatele. Foarte amănunţit şi deloc blând. 

— Îmi pare rău, a spus Elizabeth Beck. 

Tipul în costum s-a îndepărtat şi o altă tăcere 
stânjenitoare s-a lăsat. 

— Aveţi nevoie de ceva? a întrebat Elizabeth Beck. 

Mă puteam gândi la o mulţime de lucruri de care aveam 
nevoie. Dar am clătinat din cap. 

— Sunt cam obosit, am spus. A fost o zi lungă. Chiar am 
nevoie de un pui de somn. 

Mi-a zâmbit scurt, părând fericită, ca şi cum faptul că 
ucigaşul de poliţişti doarme undeva, ar scuti-o pe ea de 
presiunea socială. 

— Desigur, a spus ea. Duke vă va conduce în cameră. 

S-a uitat la mine din nou. În ciuda tensiunii şi palorii 
chipului era o femeie frumoasă. Avea oase fine şi pielea 


frumoasă. Acum treizeci de ani trebuie să fi fost foarte 
frumoasă. Se întoarse şi dispăru în interiorul casei. M-am 
întors către tipul în costum. Am presupus că era Duke. 

— Când primesc armele înapoi? l-am întrebat. 

Nu a răspuns. Doar mi-a indicat scara şi m-a urmat. Apoi, 
mi-a arătat scara pe care s-o urc în continuare şi am ajuns 
la etajul al treilea. M-a condus la o uşă şi a deschis-o. Am 
intrat într-o cameră pătrată şi simplă, lambrisată cu lemn 
de stejar, plină de mobilier greu şi vechi. Un pat, un dulap, 
o masă, un scaun. Un covor oriental pe podea. Părea 
subţire şi învechit. Poate era un covor vechi şi nepreţuit. 
Duke a trecut pe lângă mine şi mi-a arătat unde e baia. Se 
purta ca băiatul de serviciu dintr-un hotel. A trecut din nou 
pe lângă mine şi a ajuns înapoi la uşă. 

— Cina e la opt, a spusel. 

Apoi a ieşit şi a închis uşa. Nu am auzit niciun sunet, dar 
când am verificat-o am constatat că era încuiată din 
exterior. Nu se vedea nicio gaură de cheie pe interior. M-am 
dus la fereastră şi am privit afară. Eram în partea din spate 
a casei şi tot ce am putut vedea a fost oceanul. Eram 
orientat spre est şi nu era nimic între mine şi Europa. M-am 
uitat în jos. Cincisprezece metri mai jos valurile spumegau 
în jurul stâncilor. Venea mareea. 

M-am întors la uşă, am lipit urechea de ea şi am ascultat 
cu atenţie. N-am auzit nimic. Am verificat tavanul, cornişele 
şi mobilierul, foarte atent, centimetru cu centimetru. Nimic. 
Nu erau camere de supraveghere. Nu-mi păsa de 
microfoane. N-aveam de gând să fac niciun zgomot. M-am 
aşezat pe pat şi mi-am scos pantoful drept. L-am întors şi 
mi-am folosit unghiile pentru a scoate un cui din toc. Am 
rotit tocul de cauciuc ca pe o uşiţă, am întors pantoful cu 
faţa în sus şi l-am scuturat. Un mic dreptunghi de plastic 
negru a căzut pe pat. Era un dispozitiv wireless destul de 
comun. Doar un produs comercial, dar reprogramat pentru 
a trimite email-uri la o singură adresă. Era puţin mai mare 
decât un pager. Avea o tastatură înghesuită, cu taste mici. 


L-am pornit şi am scris un scurt mesaj. Apoi am apăsat 
send. 
Mesajul era: Am intrat! 


CAPITOLUL 2 


Ţ 


otul a început în urmă cu unsprezece zile, într-o sâmbătă 
seara, umedă şi strălucitoare, în oraşul Boston, când am 
văzut un om mort mergând pe trotuar şi intrând într-o 
maşină. Nu a fost o iluzie. Nu a fost o asemănare stranie. 
Nu a fost o dublură, sau un geamăn, sau un frate, sau un 
văr. Era un om care a murit acum un deceniu. Nu exista 
niciun dubiu. Nu a fost nicio iluzie optică. Părea mai bătrân 
cu numărul corespunzător de ani şi avea cicatricile rănilor 
care l-au ucis. 

Mergeam pe Huntington Avenue, pentru a ajunge la un 
bar de care auzisem. Era târziu. Symphony Hall îşi 
terminase programul. Eram prea încăpățânat ca să trec 
strada şi să evit mulţimea. M-am strecurat prin ea. Era o 
mulţime de oameni parfumaţi şi bine îmbrăcaţi, majoritatea 
în vârstă. O mulţime de maşini şi taxiuri erau parcate lângă 
bordură. Motoarele erau pornite şi ştergătoarele de parbriz 
funcționau, înainte şi înapoi, la intervale neregulate. L-am 
văzut pe tip ieşind pe uşile foaierului din stânga mea. Purta 
un palton gros de caşmir, mănuşi şi o eşarfă. Avea capul 
descoperit. Avea aproximativ cincizeci de ani. Aproape ne- 
am ciocnit. M-am oprit. S-a oprit şi el. S-a uitat direct la 
mine. Începusem una din acele mişcări ciudate, ezitând să 
trecem unul pe lângă celălalt, apoi pornind simultan, apoi 
oprindu-ne din nou. La început am crezut că nu m-a 
recunoscut. Apoi a apărut o umbră pe faţa lui. Ceva 
ambiguu. Am rămas pe loc şi el a trecut prin faţa mea, 


urcându-se pe bancheta din spate a unui Cadillac Deville 
negru, care îl aştepta lipit de bordură. Am stat nemişcat şi 
am privit în timp de şoferul se strecura în trafic, 
îndepărtându-se. Auzeam şuieratul anvelopelor pe asfalt 
ud. 

l-am luat numărul de înmatriculare, fără să mă 
impacientez, fără să-mi pun vreo întrebare. Eram gata să 
cred ce văzusem cu proprii mei ochi. Zece ani de istorie 
răsturnaţi într-o secundă. Tipul era în viaţă. Aveam o mare 
problemă. 

Asta a fost în ziua numărul unu. Am uitat cu totul de bar. 
M-am dus direct la hotel şi am început să sun la numere de 
telefon, pe jumătate uitate, din zilele mele în Poliţia 
Militară. Aveam nevoie de cineva cunoscut şi de încredere, 
dar trecuseră şase ani de atunci şi, în plus, era târziu într-o 
noapte de sâmbătă, astfel că toate şansele erau împotriva 
mea. Într-un final am găsit pe cineva care pretindea că a 
auzit de mine, ceea ce putea sau nu să facă diferenţa. Era 
un plutonier pe care îl chema Powell. 

— Am nevoie de tine pentru a verifica un număr de 
înmatriculare civil, i-am spus. Am nevoie să-mi faci această 
favoare. 

EI ştia cine eram, aşa că nu mi-a spus că îi va fi imposibil 
să mă ajute. l-am dat detaliile. I-am spus că sunt destul de 
sigur că este o maşină particulară, nu una închiriată. Mi-a 
luat numărul de telefon şi a promis că mă sună de 
dimineaţă, adică ziua numărul doi. 

Dar nu m-a sunat înapoi. În schimb m-a turnat. Având în 
vedere circumstanţele cred că oricine ar fi făcut-o. Ziua 
numărul doi era duminică şi m-am trezit devreme. Am 
chemat room service-ul pentru micul dejun şi am aşteptat 
apelul lui telefonic. În schimb am auzit o bătaie în uşă. M- 
am uitat pe vizor şi am văzut doi oameni stând apropiaţi, 
astfel încât să apară clar prin vizor. Un bărbat şi o femeie. 
Haine negre. Fără paltoane. Bărbatul ducea o servietă. 
Amândoi aveau un fel de legitimaţii oficiale pe care le 


ţineau sus şi înclinat, aşa încât să fie foarte vizibile în 
lumina holului. 

— Agenţi federali, a zis bărbatul, suficient de tare ca să-l 
aud prin uşă. 

Într-o situaţie ca asta nu merge să te prefaci că nu eşti 
acasă. Am fost şi eu, destul de des, în locul celor din hol. 
Unul dintre ei rămâne acolo şi celălalt se duce jos pentru a 
veni cu un manager şi o cheie de acces. Aşa că am deschis 
şi m-am dat înapoi pentru a le lăsa loc să intre. 

Au părut îngrijoraţi pentru un moment. Dar s-au relaxat 
de îndată ce au văzut că nu sunt înarmat şi nu arat ca un 
maniac. Mi-au arătat din nou legitimaţiile, tăcând politicos 
în timp ce le examinam. În partea de sus scria: 
Departamentul de Justiţie al Statelor Unite. În partea de jos 
scria: DEA!!! - Drug Enforcement Administration. În mijloc 
se aflau tot felul de sigilii şi semnături cu filigrane. Aveau 
fotografii şi numele tipărite. Bărbatul se numea Steven 
Eliot, precum poetul. Aprilie este cea mai crudă lună. Ceea 
ce este al naibii de sigur. Fotografia îi semăna destul de 
mult. Steven Eliot avea între treizeci şi patruzeci de ani, era 
îndesat, brunet şi un pic chel, avea un zâmbet care părea 
prietenos în imagine şi chiar mai prietenos în persoană. 
Femeia era Susan Duffy. Susan Duffy era un pic mai tânără 
decât Steven Eliot. Şi un pic mai înaltă decât el, de 
asemenea. Era palidă, subţire şi atractivă şi îşi schimbase 
coafura din momentul în care fusese făcută fotografia. 

— Daţi-i drumul, le-am spus. Verificaţi camera. A trecut 
ceva timp de când n-am mai ascuns ceva de valoare, de tipi 
ca voi. 

Le-am dat înapoi legitimaţiile, pe care le-au pus la loc în 
buzunarele interioare, ridicându-şi hainele suficient de mult 
pentru a mă lăsa să le văd armele. Le aveau băgate în 
hamuri de umăr noi. Am recunoscut mânerul cu nervuri al 
unui Glock 17 la subsuoara lui Eliot. Duffy avea un 19, care 
este acelaşi lucru doar că un pic mai mic. Era foarte 
aproape de sânul ei drept. Trebuie să fi fost stângace. 


— Nu vrem să verificăm camera, a spus ea. 

— Vrem să vorbim despre o plăcuţă de înmatriculare, a 
spus Eliot. 

— N-am maşina, le-am răspuns. 

Stăteam încă în picioare, grupaţi strâns în apropierea 
uşii. Eliot încă avea servieta în mână. Am încercat să-mi dau 
seama cine era şeful. Poate că niciunul dintre ei. Poate erau 
egali. Păreau experimentați. Erau bine îmbrăcaţi, dar 
păreau obosiţi. Poate că au lucrat toată noaptea şi au 
zburat până aici. De la Washington D.C., poate. 

— Putem sta jos? a întrebat Duffy. 

— Sigur, am spus. 

Dar într-o cameră ieftină de hotel acest lucru este dificil. 
Nu era decât un singur scaun. Acesta era băgat sub un 
birou mic, înghesuit între perete şi consola pe care era 
televizorul. Duffy l-a scos şi l-a întors în aşa fel încât să fie 
orientat spre pat. M-am aşezat pe pat, sprijinit de perne. 
Eliot s-a aşezat pe piciorul patului şi a pus servieta lângă el. 
Îmi zâmbea prietenos şi nu am putut găsi nimic fals la el. 
Duffy arăta minunat pe scaun. Înălţimea scaunului era 
perfectă pentru ea. Avea fusta scurtă şi purta ciorapi negri 
care erau mai deschişi la culoare acolo unde avea genunchii 
îndoiţi. 

— Eşti Reacher, nu-i aşa? a întrebat Eliot. 

Mi-am luat ochii de la picioarele lui Duffy şi am dat din 
cap. Simţeam că o să aflu mai multe, în curând. 

— Această cameră este înregistrată pe numele cuiva 
numit Calhoun, a spus Eliot. Plătită cu numerar, doar o 
noapte. 

— Obiceiul, am spus. 

— Pleci azi? 

— Nu ştiu încă. 

— Cine-i Calhoun? 

— Vicepreşedintele lui John Quincy Adams, am spus. Mi s- 
a părut potrivit pentru această locaţie. Până acum am 
folosit nume de preşedinţi. Acum folosesc vicepreşedinţii. 


Calhoun a fost unul aparte. A demisionat pentru a candida 
la Senat. 

— A reuşit? 

— Nu ştiu. 

— De ce numele fals? 

— Obiceiul, i-am spus din nou. 

Susan Duffy se uită direct la mine. Nu ca la un nebun, ci 
ca şi cum ar fi fost interesată de mine. Probabil i se părea a 
fi o tehnică de interogare eficientă. Pe vremea când 
interogam oamenii, făceam şi eu acelaşi lucru. Nouăzeci la 
sută din tehnica interogatoriului este de a asculta 
răspunsurile. 

— Am vorbit cu un poliţist militar numit Powell, a spus ea. 
I-ai cerut să verifice o plăcuţă de înmatriculare. 

Vocea ei era joasă, caldă şi un pic răguşită. N-am spus 
NIMIC. 

— Avem alerte şi avertizări în calculator împotriva celor 
care verifică plăcuţe de înmatriculare, a spus ea. Imediat ce 
cererea lui Powell a ajuns în sistem am fost alertaţi. L-am 
sunat şi l-am întrebat de ce era interesat. El ne-a spus că 
interesul a venit din partea ta. 

— Fără tragere de inimă, sper, am spus. 

Ea a zâmbit. 

— Şi-a revenit destul de repede pentru a ne da un număr 
de telefon fals. Deci, nu trebuie să-ţi faci griji cu privire la 
loialitatea lui. 

— Dar, în cele din urmă v-a dat numărul corect. 

— L-am ameninţat, a spus ea. 

— Atunci, Poliţia Militară s-a schimbat din vremea mea, 
am spus. 

— Era important pentru noi, spuse Eliot. Şi-a dat seama 
şi el. 

— Deci, acum eşti şi tu important pentru noi, a spus 
Duffy. 

M-am la ea. Am fost în genul acesta de situaţii de atât de 
multe ori încât să nu-mi mai pese, dar sunetul vocii ei mi-a 


dat totuşi un mic fior. Începeam să cred că poate ea era 
şeful. Şi un interogator al naibii de bun. 

— O persoană oarecare se interesează despre numărul 
unei maşini, zise Eliot. De ce ar face asta? Poate a suferit un 
mic accident cu o maşină care avea numărul acesta. Poate 
maşina a fugit de la locul accidentului. Dar, de ce nu ar 
merge la poliţie pentru asta? Şi tu tocmai ne-ai spus că 
oricum nu ai maşină. 

— Deci, poate că ai văzut pe cineva în maşină, a spus 
Duffy. 

Lăsă restul frazei în aer. Era o manevră elegantă. În 
cazul în care persoana din maşina era prietenul meu, atunci 
eram, probabil, inamicul ei. Dacă persoana din maşina era 
duşmanul meu, ea era gata să fie prietena mea. 

— Aţi mâncat micul dejun? i-am întrebat. 

— Da, a spus ea. 

— Şi eu. 

— Ştim. Ai comandat room service, câteva clătite cu un 
ou deasupra, uşor pătruns. Plus o cană mare de cafea, 
neagră. Ai comandat la şapte patruzeci şi cinci, ţi-a fost 
livrată la şapte patruzeci şi şapte. Ai plătit în numerar şi i-ai 
dat chelnerul trei dolari bacşiş. 

— Mi-a plăcut? 

— Ai mâncat-o. 

Eliot pocni încuietorile de pe servietă şi ridică capacul. A 
scos un teanc de hârtii prinse cu o bandă de cauciuc. 
Hârtiile păreau noi, dar scrisul era neclar. Fotocopii de 
faxuri, probabil făcute în timpul nopţii. 

— Sunt despre tine, a spus el. 

Am văzut nişte fotografii în servietă. Alb-negru, lucioase, 
mărime opt pe zece. 

— Ai fost poliţist militar timp de treisprezece ani, a zis 
Eliot. Promovat rapid de la sublocotenent la maior. Citaţii şi 
medalii. Te-au apreciat. Ai fost bun. Foarte bun. 

— Mulţumesc. 


— De fapt, ai fost mai mult decât foarte bun. Ai fost omul 
lor special în diferite ocazii. 

— Cred că am fost. 

— Dar te-au lăsat să pleci. 

— Din cauza RP am spus. 

— RP? repetă Duffy. 

— RP reducere de personal. Le place să folosească 
acronime. Odată Războiul Rece încheiat, cheltuielile 
militare s-au redus, iar efectivele armatei s-au micşorat. 
Deci, nu au mai avut nevoie de atâţia tipi speciali. 

— Armata încă mai există, zise Eliot. Nu au tăiat chiar 
totul. 

— Nu. 

— Atunci de ce tu? 

— Nu ai înţelege. 

Am trecut peste subiectul ăsta. 

— Ne poţi ajuta, a spus Duffy. Pe cine ai văzut în maşină? 

Nu am răspuns. 

— Existau droguri în armată? a întrebat Eliot. 

I-am zâmbit. 

— Armata iubeşte drogurile, am spus. Dintotdeauna. 
Morfină, benzedrină. Armata germană a inventat Ecstasy- 
ul. Era un inhibitor de apetit. CIA a inventat LSD şi l-a 
testat în Armata Statelor Unite. Armata este un mediu bun 
de testare. 

— Şi le-a plăcut? 

— Vârsta medie a unui recrut este de optsprezece. Tu ce 
crezi? 

— Aţi avut probleme? 

— Nu prea ne-a păsat. Unii au plecat în concediu, au 
fumat câteva ţigări cu marijuana în dormitorul prietenei lor, 
dar nu ne-a interesat. Ne-am gândit că mai bine să fie puţin 
molâi decât idioţi. l-am dorit mai degrabă docili decât 
agresivi. 

Duffy se uită la Eliot şi Eliot îşi folosi unghiile pentru a 
scoate câteva fotografii. Mi le-a dat. Erau patru poze. Toate 


patru erau granulate şi un pic neclare. Toate patru arătau 
acelaşi Cadillac Deville pe care l-am văzut cu o noapte 
înainte. L-am recunoscut după numărul de înmatriculare. 
Era într-un fel de parcare etajată. Doi tipi stăteau în 
picioare lângă portbagaj. În două dintre imagini capacul 
portbagajului era lăsat, iar în celelalte două, portbagajul 
era deschis. Cei doi se uitau în jos la ceva din portbagaj. Nu 
se vedea despre ce era vorba. Unul dintre ei era un 
gangster de origine hispanică. Celălalt era un bărbat mai în 
vârstă, în costum. Nu l-am recunoscut. 

Duffy îmi urmărea mimica. 

— Nu-i tipul pe care l-ai văzut? a întrebat ea. 

— N-am spus c-am văzut pe cineva. 

— Tipul hispanic este un dealer important, a zis Eliot. De 
fapt, el este cel mai mare dealer din zona Los Angeles-ului. 
Nu putem demonstra, desigur, dar ştim totul despre el. 
Profiturile sale trebuie să se cifreze la milioane de dolari pe 
săptămână. Trăieşte ca un împărat. Dar a venit până la 
Portland, Maine, pentru a se întâlni cu tipul celălalt. 

Am atins una dintre fotografii. 

— Sunt făcute în Portland, Maine? 

Duffy a dat din cap. 

— Un garaj, în centrul oraşului. În urmă cu nouă 
săptămâni. Chiar eu am făcut pozele. 

— Deci, cine e celălalt tip? 

— Nu suntem siguri. Am urmărit şi verificat Cadillac-ul, 
evident. E înregistrat pe numele unei corporaţii numită 
Bizarre Bazaar. Sediul central se află în Portland, Maine. 
Din câte ştim a început ca un fel de companie de import- 
export cu Orientul Mijlociu. Acum este specializată în 
importul de covoare orientale. Din câte ştim proprietarul 
este un tip pe nume Zachary Beck. Presupunem că el este 
în fotografii. 

— Este cineva important, zise Eliot. Dacă acest tip din 
L.A. a zburat atâta drum tocmai din est ca să se întâlnească 
cu el, înseamnă că are o poziţie importantă în ierarhie. Şi 


oricine este câteva trepte mai sus decât acest tip din L.A., 
este în stratosferă, crede-mă. Deci, Zachary Beck e un băiat 
tare care se joacă cu noi. Importator de covoare, importator 
de droguri. Este un tip amuzant. 

— Îmi pare rău, am spus. Nu l-am văzut înainte. 

— Să nu-ţi pară rău, a spus Duffy. Se aplecă înainte pe 
scaun. Este mai bine pentru noi dacă nu el este tipul pe 
care l-ai văzut. Ştim deja totul despre el. Era mai bine 
pentru noi dacă l-ai fi văzut pe unul dintre asociaţii săi. 
Putem încerca să ajungem la el în acest fel. 

— Nu puteţi ajunge la el direct? 

A urmat un scurt moment de tăcere. Păreau să fie 
stingheriţi. 

— Avem probleme, a zis Eliot. 

— Mi se pare că aveţi câteva dovezi împotriva jucătorului 
din L.A. Şi mai aveţi şi aceste fotografii care îl leagă de 
Beck. 

— Fotografiile sunt compromise, a spus Duffy. Am făcut o 
greşeală. 

Din nou tăcere. 

— Garajul este o proprietate privată, a spus ea. Este sub 
o clădire de birouri. Nu am avut un mandat. Al patrulea 
amendament face ca poza să nu fie acceptabilă. 

— Nu puteţi să minţiţi? Să spuneţi că eraţi în afara 
garajului? 

— Structura garajului face acest lucru imposibil. Un 
avocat al apărării s-ar prinde într-un minut şi cazul nostru 
s-ar prăbuşi. 

— Trebuie să ştim pe cine ai văzut, a zis Eliot. 

Nu am răspuns. 

— Chiar trebuie să ştim, a spus Duffy. 

A vorbit cu acea voce moale care îi face pe bărbaţi să 
sară de pe zgârie-nori. Fără nimic artificial. Fără să impună. 
Nu cred că şi-a dat seama cât de bine a sunat. 

— Chiar trebuia să ştim. 

— De ce? am întrebat. 


— Pentru că trebuie să îndreptăm greşeala. 

— Toată lumea face greşeli. 

— Am infiltrat un agent la Beck, a spus ea. Sub acoperire. 
O femeie. A dispărut. 

Tăcere. 

— Când? am întrebat. 

— În urmă cu şapte săptămâni. 

— Aţi căutat-o? 

— Nu ştim unde să căutăm. Nu ştim pe unde se 
deplasează Beck. Nici măcar nu ştim unde locuieşte. Nu are 
nicio proprietate înregistrată. Casa lui trebuie să fie 
deţinută de către o corporație fantomă. E ca şi cum ai căuta 
acul într-un car cu fân. 

— Nu l-aţi urmărit? 

— Am încercat. Are gărzi de corp şi şoferi. Sunt prea 
buni. 

— Prea buni, pentru DEA? 

— Da, prea buni pentru noi. Suntem pe cont propriu. 
Departamentul de Justiţie a abandonat operaţiunea atunci 
când am dat-o bară. 

— Chiar dacă a dispărut un agent? 

— Ei nu ştiu că a dispărut un agent. Am băgat-o în 
operaţiune după ce ei ne-au abandonat. Totul e neoficial. 

M-am uitat la ea. 

— 'Toată chestia asta este neoficială, a spus ea. 

— Deci, cum o să rezolvaţi problema? 

— Sunt liderul de echipă. Nu stă nimeni să mă verifice. O 
să pretind că lucrez la altceva, în timp ce o să mă 
concentrez la chestia asta. 

— Deci nimeni nu ştie că agenta voastră lipseşte? 

— Doar eu şi echipa mea, a spus ea. Suntem şapte. Şi 
acum tu. 

N-am spus nimic. 

— Am venit direct aici, a spus ea. Avem nevoie de ajutor. 
De ce crezi că am zburat aici duminica? 


În camera s-a lăsat liniştea. M-am uitat de la ea la Eliot şi 
înapoi. Aveau nevoie de mine. Eu avea nevoie de ei. Îmi 
erau simpatici. Îmi plăceau foarte mult. Erau oameni 
cinstiţi, simpatici. Erau asemenea celor mai buni dintre cei 
cu care am lucrat. 

— Să facem un schimb, am spus. Informaţii contra 
informaţii. Să vedem mai întâi cum funcţionează. Apoi 
putem să mergem mai departe. 

— De ce ai nevoie? 

I-am spus că am nevoie de înregistrările pe ultimii zece 
ani de la un spital din Eureka, California. l-am spus ce 
anume trebuie să caute. l-am spus că o să stau în Boston 
până când îmi aduce informaţiile. l-am spus să nu pună 
nimic pe hârtie. 

Au plecat şi cu asta s-a terminat ziua a doua. Nimic nu s-a 
întâmplat în ziua a treia. Nici în ziua a patra. M-am plimbat. 
Bostonul mi s-a părut acceptabil pentru câteva zile. Este 
ceea ce eu numesc un oraş tip patruzeci şi opt. Mai mult de 
patruzeci şi opt de ore şi începe să devină obositor. Desigur, 
cele mai multe locuri sunt de genul ăsta pentru mine. Sunt 
o persoană care nu poate să stea locului. În consecinţă, la 
începutul celei de-a cincea zi eram pe cale să înnebunesc. 
Mă gândeam că m-au uitat. Eram gata să renunţ şi să plec 
din nou la drum. Mă gândeam să plec la Miami. Era mult 
mai cald acolo. Dar, pe la mijlocul dimineţii a sunat 
telefonul. Era vocea ei. Mi-a făcut plăcere s-o aud. 

— Suntem în drum spre tine, a spus ea. Ne întâlnim la 
statuia mare cu cine o fi cel de pe cal, de lângă Freedom 
Trail, la ora trei. 

Nu a fost foarte clară, dar am înţeles ce a vrut să spună. 
Era un loc în North End, în apropiere de o biserică. Era 
primăvară şi destul de rece ca să vreau să merg acolo fără 
un scop anume, dar am ajuns acolo mai devreme, oricum. 
M-am aşezat pe o bancă lângă o bătrână care hrănea cu 
pâine vrăbiile şi porumbeii. S-a uitat la mine şi s-a mutat pe 
o altă bancă. Păsările mişunau în jurul picioarelor «i, 


ciugulind pietrişul. Un soare anemic se lupta cu norii de 
ploaie de pe cer. Paul Revere era cel de pe cal. 

Duffy şi Eliot au apărut la fix. Purtau impermeabile negre 
pline de catarame şi curele. Ar fi putut la fel de bine să 
poarte nişte plăcuţe în jurul gâtului pe care să scrie: Agenţi 
Federali, Washington D.C. S-au aşezat, Duffy în stânga mea 
şi Eliot în dreapta. M-am lăsat pe spate iar ei s-au aplecă în 
faţă, cu coatele pe genunchi. 

— Paramedicii au pescuit un tip din Pacific, a spus Duffy. 
Acum zece ani, la sud de Eureka, California. Bărbat alb, 
cam patruzeci de ani. Era împuşcat de două ori în cap şio 
dată în piept. Armă de calibru mic, probabil .22. Presupun 
că a fost aruncat de pe o stâncă, în ocean. 

— Era în viaţă când l-au pescuit? am întrebat-o, deşi 
ştiam deja răspunsul. 

— Aproape. Avea un glonţ în apropierea inimii şi craniul îi 
era spart. Plus un braţ, ambele picioare şi pelvisul rupte din 
cădere. Şi era pe jumătate înecat. L-au operat timp de 
cincisprezece ore în continuu. A stat la terapie intensivă 
pentru o lună şi la recuperare în spital pentru încă şase 
luni. 

— Acte de identitate? 

— Nimic asupra lui. Apare în înregistrări ca John Doe. 

— Au încercat să-l identifice? 

— Amprentele erau curate, a spus ea. Nu apărea pe 
listele de persoane dispărute. Nimeni nu l-a căutat. 

Am dat din cap. Programele de identificare a 
amprentelor spun ceea ce li se spune să spună. 

— Şi apoi? am întrebat. 

— Şi-a revenit, a spus ea. Au trecut şase luni. Încă 
încercau să afle ce-i cu el, când dintr-o dată s-a externat. 
Nu l-au mai văzut de atunci. 

— Le-a spus ceva despre el? 

— L-au diagnosticat amnezic, cu siguranţă din cauza 
traumei, pentru că aşa se întâmplă de obicei. Şi-au imaginat 
că nu mai are nicio amintire despre incident şi din perioada 


de două-trei zile, înainte de incident. Dar s-au gândit că ar 
trebui să fie capabil să-şi amintească lucruri de dinainte de 
asta, deşi el pretindea că nu-şi aminteşte nimic. Exista un 
dosar destul de gros despre el. Psihiatri, tot tacâmul. L-au 
intervievat în mod regulat, dar a fost extrem de ferm. 
Niciodată nu a spus un cuvânt despre el însuşi. 

— Care era starea sa fizica când a plecat? 

— Destul de bună. Avea cicatrici vizibile, dar asta era tot. 

— Bine, am spus. 

Mi-am aplecat capul pe spate şi m-am uitat în sus, la cer. 

— Cine era? 

— Voi cine credeţi? am spus. 

— Gloanţe calibru .22 în cap şi în piept? a zis Eliot. Apoi 
aruncat în ocean? În mod sigur cineva din crima organizată. 
Un asasinat. Un ucigaş profesionist l-a aranjat. 

N-am spus nimic. Mă uitam în sus la cer. 

— Cine a fost? a întrebat din nou Duffy. 

Am continuat să mă uit în sus la cer şi m-am întors zece 
ani înapoi în timp, la o lume total diferită. 

— Ştiţi ceva despre tancuri? i-am întrebat. 

— Tancuri militare? Maşini şi armament? Nu prea ştim. 

— Nu despre asta e vorba, am spus. Vreau să spun, îţi 
doreşti să fie capabile să se mişte repede, vrei ceva 
fiabilitate, nu te-ar deranja să consume puţin. Dar dacă eu 
am un tanc şi tu ai un tanc, care este singurul lucru pe care 
chiar vrei să-l ştii? 

— Care? 

— Pot să trag înainte să tragi tu în mine? Asta este ceea 
ce vreau să ştiu. Dacă suntem la un kilometru şi jumătate 
distanţă, poate proiectilul meu să ajungă la tine? Sau poate 
proiectilul tău să ajungă la mine? 

— Deci? 

— Desigur, fizica fiind fizică, răspunsul probabil este că 
dacă te-am lovit de la un kilometru şi jumătate, atunci şi tu 
o să mă loveşti de la un kilometru şi jumătate. Deci, totul se 
rezumă la muniţie. Dacă stăm la distanţă de două sute de 


metri, şi proiectilul tău ricoşează fără să-mi provoace 
daune, pot eu dezvolta un proiectil care să nu ricoşeze de 
pe blindajul tău? Despre asta sunt tancurile. Tipul din ocean 
a fost un ofiţer de informaţii al armatei care şantaja un 
specialist în armament al Armatei Statelor Unite. 

— Ce căuta în ocean? 

— V-aţi uitat la războiul din Golf la televizor? i-am 
întrebat. 

— Da, a zis Eliot. 

— Atunci uită de bombele inteligente, am spus. Adevărata 
vedetă a show-ului a fost tancul de luptă MIAl Abrams. 
Scorul a fost de patru sute la zero împotriva irakienilor, 
care au folosit cele mai bune arme pe care le puteau avea. 
Dar, războiul fiind la TV, asta a însemnat că toată lumea a 
văzut care ne sunt atuurile, aşa că trebuia să ne gândim şi 
să venim cu unele chestii noi pentru data viitoare. Aşa că 
ne-am pus pe treabă. 

— Şi? a întrebat Duffy. 

— Dacă vrei un proiectil care să zboare mai departe şi să 
aibă un impact mai puternic, trebuie să pui mai mult 
carburant în el. Sau să-l faci mai uşor. Sau ambele. Desigur, 
dacă pui mai mult carburant în el, trebuie să faci ceva 
destul de radical în altă parte, pentru a-l face mai uşor. Şi 
exact asta au făcut. Au scos încărcătura explozivă din el, 
ceea ce sună ciudat, nu? Adică, ce-o să facă? Loveşte 
blindajul, îl face să răsune şi ricoşează? Dar ei i-au schimbat 
forma. L-au gândit ca pe o săgeată folosită la un joc de 
darts gigantic. l-au ataşat aripioare şi toate cele. L-au 
construit din tungsten şi uraniu sărăcit. Cele mai dense 
metale care pot fi găsite. Se deplasează extrem de rapid şi 
extrem de departe. L-au numit tijă penetrantă de croazieră. 

Duffy s-a uitat la mine cu pleoapele strânse, a zâmbit şi 
roşit, toate în acelaşi timp. l-am zâmbit şi eu. 

— l-au schimbat numele, am spus. Acum se numeşte 
APFSDS. V-am spus că le plac inițialele. Armor Piercing Fin 
Stabilized Discarding Sabot. Este propulsat de un motor de 


rachetă. Loveşte tancul inamic cu o energie cinetică 
imensă. Energia cinetică se transformă în energie termică, 
aşa cum aţi învăţat la fizică, în liceu. 'Ilopeşte tot în drumul 
ei, într-o fracțiune de secundă, şi împrăştie în interiorul 
tancului inamic un jet de metal topit, care ucide instantaneu 
echipajul şi aruncă în aer tot ce este explozibil sau 
inflamabil. Este o şmecherie elegantă. În orice caz, este 
punct ochit - punct lovit, pentru că, în cazul în care 
blindajul inamicului este prea gros sau distanţa de la care ai 
tras este prea mare, chestia aceasta se înfige parţial în 
blindaj, ca o săgeată pe un panou de darts, şi se divizează, 
ceea ce înseamnă că fragmentează stratul interior al 
blindajului şi aruncă bucăţi incandescente de metal în 
interior, precum o grenadă de mână. Echipajul inamic 
ajunge ca broaştele într-un blender. Pe scurt, o armă 
genială. 

— Ce-i cu tipul din ocean? 

— A primit planurile de la tipul pe care-l şantaja, am 
spus. Fragmente mici de planuri, pe o perioadă lungă de 
timp. Noi eram cu ochii pe el. Ştiam exact ce face. Scopul 
său era să le vândă serviciului de spionaj irakian. Irakienii 
doreau să-şi asigure spatele pentru data viitoare. Armata 
SUA nu dorea să se întâmple asta. 

Eliot se uită la mine. 

— Aşa că l-au ucis pe tip? 

Am clătinat din cap. 

— Am trimis câţiva poliţişti militari să-l aresteze. 
Procedura standard de operare, toate legale şi ca la carte, 
crede-mă, dar ceva nu a mers bine. A scăpat. Avea de gând 
să dispară. Şi Armata SUA nu a vrut să se întâmple asta. 

— Deci l-au ucis? 

M-am uitat din nou în sus la cer. Nu am răspuns. 

— Nu a fost procedura standard, a zis Eliot. Nu-i aşa? 

N-am spus nimic. 

— A fost o chestie neoficială, a spus el. Nu-i aşa? 

Nu am răspuns. 


— Dar el nu a murit, a spus Duffy. Cum îl chema? 

— Quinn, am spus. S-a dovedit a fi cel mai rău tip pe care 
l-am întâlnit vreodată. 

— Şi l-ai văzut în maşina lui Beck sâmbătă? 

Am dat din cap. 

— Pleca de la Symphony Hall. 

Le-am spus tot ce ştiam. Dar, în timp ce le povesteam, 
realizam cu toţii că informaţiile sunt inutile. Era de 
neconceput ca Quinn să utilizeze identitatea sa anterioară. 
Deci, tot ce am putut să le ofer a fost o descriere fizică a 
unui bărbat alb, cu aspect comun, de aproximativ cincizeci 
de ani, cu două cicatrici de .22 pe frunte. Mai bine decât 
nimic, dar nu-i ajuta cu nimic. 

— De ce nu au apărut amprentele lui în sistem? a 
întrebat Eliot. 

— Le-a şters, am spus. Ca şi cum n-ar fi existat. 

— De ce nu a murit? 

— Pistol de .22 cu amortizor, am spus. Arma noastră 
standard pentru operaţiunile sub acoperire. Nu e o armă 
foarte puternică. 

— Crezi că încă mai e periculos? 

— Nu pentru armată, am spus. E istorie. Totul s-a 
întâmplat acum zece ani. APFSDS va fi în curând la muzeu. 
La fel şi tancul Abrams. 

— Deci, de ce încerci să-l urmăreşti? 

— Pentru că, în funcţie de ceea ce îşi aminteşte ar putea 
fi periculos pentru cel care a încercat să-l lichideze. 

Eliot dădu din cap. N-a spus nimic. 

— Părea o persoană importantă? a întrebat Duffy. 
Sâmbătă? În maşina lui Beck? 

— Părea bogat. Pardesiu scump de caşmir, mănuşi din 
piele, eşarfă de mătase. Arăta ca un tip care a fost obişnuit 
să aibă limuzina la scară. S-a aruncat imediat înăuntru, ca 
şi cum ar fi fost obişnuit s-o facă. 

— L-a salutat pe şofer? 

— Nu ştiu. 


— Trebuie să aflam mai multe, a spus ea. Avem nevoie de 
context. Cum s-a comportat? A folosit maşina lui Beck, dar 
este cu adevărat important? Sau cineva i-a făcut o favoare? 

— Părea important, am spus. Ca şi cum ar folosi-o zi de zi. 

— Deci este egalul lui Beck? 

Am ridicat din umeri. 

— Ar putea fi şeful lui Beck. 

— Partener cel mult, a opinat Eliot. Omul nostru din L.A. 
nu s-ar fi deplasat pentru a se întâlni cu un subaltern. 

— Nu-l văd pe Quinn ca fiind partenerul cuiva, am spus. 

— Cum era, în trecut? 

— Un tip obişnuit, am spus. Pentru un ofiţer de informaţii. 
Din aproape toate punctele de vedere. 

— Cu excepţia spionajului, a zis Eliot. 

— Da, am spus. Exceptând spionajul. 

— Şi ceea ce l-a făcut să fie ucis. 

— Şi asta. 

Duffy a tăcut. O vedeam gândind profund. Eram destul de 
sigur că se gândeşte cum m-ar putea folosi. Şi nu m-a 
deranjat deloc. 

— Vei sta în Boston? m-a întrebat ea. Unde te putem 
găsi? 

Le-am spus că da, au plecat şi acesta a fost sfârşitul celei 
de-a cincea zi. 

Am găsit un speculant într-un bar sportiv şi am petrecut 
cea mai mare parte a zilelor a şasea şi a şaptea la Fenway 
Park, urmărind cum Red Sox se zbătea la început de sezon. 
Jocul de vineri a avut şaptesprezece reprize şi s-a încheiat 
foarte târziu. Aşa că am dormit cea mai mare parte a zilei a 
opta şi seara m-am întors la Symphony Hall pentru a mă 
uita la mulţime. Poate Quinn avea bilete la o serie de 
concerte. Dar nu a apărut. Am încercat să reconstitui în 
minte modul în care s-a uitat la mine. Poate nu m-a 
recunoscut. Sau poate da. 

Susan Duffy m-a sunat din nou în dimineaţa celei de-a 
noua zi, duminică. Avea o voce ciudată. Avea vocea unei 


persoane care s-a gândit foarte mult. A sunat ca vocea unei 
persoane cu un plan. 

— În holul hotelului, la prânz, a spus ea. 

A apărut într-o maşină. Singură. Maşina era un Taurus 
construit după nişte specificaţii destul de simple. Era 
murdar în interior. Un vehicul oficial. Purta blugi denim 
decoloraţi, pantofi de bună calitate şi o geacă de piele 
ponosită. Părul era recent spălat şi dat pe spate. M-am 
urcat în dreapta, ea a trecut de şase semafoare şi a condus 
direct în gura unui tunel care ducea la Mass Pike. 

— Zachary Beck are un fiu, a spus ea. 

A luat rapid curba subterană şi am ieşit din tunel drept în 
miezul zilei de aprilie, în spatele stadionului Fenway. 

— Este în primul an la un colegiu, a spus ea. Un colegiu 
mic care se axează pe studierea artelor libere, nu prea 
departe de aici. Am vorbit cu un coleg de clasă, ca să uităm 
o problemă legată de canabis, pe care o are. Pe fiu îl 
cheamă Richard Beck. Nu este o persoană prea populară, e 
un pic ciudat. Pare foarte traumatizat de ceva ce s-a 
întâmplat în urmă cu aproximativ cinci ani. 

— Despre ce „ceva” e vorba? 

— A fost răpit. 

N-am spus nimic. 

— Înţelegi? Ştii cât de des oamenii obişnuiţi sunt răpiți în 
zile noastre? 

— Nu, am spus. 

— Nu se mai întâmplă. Este o infracţiune pe cale de 
dispariţie. Deci trebuie să fi fost o răfuială internă. Este 
practic o dovadă că tatăl lui e un infractor. 

— Este o concluzie forţată. 

— OK, dar e foarte convingătoare. Răpirea nu a fost 
niciodată raportată. FBl-ul nu are nicio înregistrare legată 
de ea. Ce s-a întâmplat a fost rezolvat în particular. Şi nu 
foarte bine. Colegul spune că lui Richard Beck îi lipseşte o 
ureche. 


— Şi? 


Nu a răspuns. S-a îndreptat spre vest. M-am întins pe 
scaunul pasagerului şi am privit-o cu colţul ochiului. Arăta 
bine. Era înaltă, slabă şi drăguță şi pofta de viaţă îi sclipea 
în ochi. Nu era machiată. Era genul de femeie care nu avea 
nevoie de machiaj. Eram bucuros că ne plimbam împreună. 
Doar că ea nu mă plimba. Mă ducea undeva. Mi-era clar. 
Probabil că avea un plan. 

— Ţi-am studiat tot dosarul, mi-a spus. În detaliu. Eşti un 
tip impresionant. 

— Nu chiar, am spus. 

— Şi ai picioare mari. Ceea ce este foarte bine. 

— De ce? 

— Vei vedea. 

— Spune-mi, i-am zis. 

— Suntem asemănători, a spus ea. lu şi cu mine. Avem 
ceva în comun. Vreau să ajung la Zachary Beck pentru a 
afla ce s-a întâmplat cu agentul meu. Tu vrei să te apropii 
de el pentru a-l găsi pe Quinn. 

— Agentul tău este mort. După opt săptămâni, ar fi un 
miracol să nu fie. Ar trebui să conştientizezi asta. 

N-a spus nimic. 

— Şi nu-mi pasă de Quinn. 

Se uită la dreapta şi clătină din cap. 

— Îţi pasă, a spus ea. Cu adevărat. Se vede de la o poştă. 
Te consumă. E treabă neterminată. Şi bănuiala mea este că 
eşti genul de tip care urăşte afacerile neterminate. Se opri 
pentru o secundă. Şi o să presupun că agentul meu este 
încă în viaţă, doar dacă şi până când îmi vei furniza dovezi 
contrare, de netăgăduit. 

— Cine, eu? 

— Nu mai pot folosi unul din oamenii mei, a spus ea. 
Înţelegi, nu? În ceea ce priveşte Departamentul de Justiţie 
toată chestia asta este neoficială. Aşa că, ce vei face în 
continuare trebuie să rămână între noi. Bănuiala mea este 
că eşti genul de om care poate înţelege operaţiunile 
ascunse şi nu te încurcă. Poate chiar le preferi. 


— Deci? 

— Am nevoie de cineva în casa lui Beck. Şi am decis că 
vei fi tu. Vei fi propria mea tijă penetrantă de croazieră. 

— Cum? 

— Richard Beck te va introduce acolo. 

A trecut de dealurile aflate la aproximativ şaizeci de 
kilometri vest de Boston şi a virat spre nord, în mediul rural 
al Massachusetts. Am trecut pe lângă satele perfecte din 
New England. Pompierii erau afară  lustruindu-şi 
camioanele. Păsările cântau. Oamenii îşi aranjau peluzele şi 
îşi tăiau arbuşti. Plutea un miros de lemn ars în aer. 

Ne-am oprit la un motel în mijlocul pustiului. Era un loc 
imaculat, cu cărămidă nouă şi ornamente de un alb orbitor. 
În parcare erau cinci maşini. Blocau accesul la cinci 
camere. loate erau vehiculele guvernamentale. Steven 
Eliot aştepta în camera din mijloc, împreună cu alţi cinci 
oameni. Îşi aduseseră scaunele din camerele lor. Erau 
aşezaţi în semicerc. Duffy m-a condus în interior şi a dat din 
cap spre Eliot. M-am gândit că a fost un semn care 
însemna: l-am spus, şi el nu a spus nu. Încă. S-a dus la 
fereastră şi s-a întors cu faţa la cameră. Lumina zilei 
strălucea în spatele ei. Mi-era greu s-o văd. Îşi drese glasul. 
Zgomotul din camera conteni. 

— OK, vă rog să fiţi atenţi. Vă repet, ce facem este 
neoficial, nu este aprobat în mod legal, suntem pe cont 
propriu, pe timpul şi pe proprie răspundere. Oricine vrea să 
abandoneze, s-o facă acum. 

Nimeni nu s-a mişcat. Nimeni nu a plecat. A fost o tactică 
inteligentă. Mi-a arătat că ea şi Eliot au cel puţin cinci tipi 
care i-ar urma în iad şi înapoi. 

— Avem mai puţin de patruzeci şi opt ore. Poimâine 
Richard Beck pleacă acasă pentru ziua de naştere a mamei 
sale. Sursa noastră spune că o face în fiecare an. Lasă baltă 
şcoala şi orice altceva. Tatăl lui trimite o maşină cu două 
gărzi de corp profesioniste, deoarece copilul este îngrozit 


de o răpire precedentă. Vom exploata această temere. Vom 
anihila gărzile de corp şi-l vom răpi. 

S-a oprit. Nimeni nu a spus nimic. 

— Obiectivul este să intrăm în casa lui Zachary Beck. 
Putem presupune că aşa zişii răpitorii nu vor fi bineveniţi 
acolo. Deci, ce se va întâmpla este că Reacher va salva 
puştiul de presupuşii răpitori. Va trebui să fie o acţiune bine 
pusă la punct, răpirea, salvarea şi tot restul. Puştiul vă fi 
recunoscător şi Reacher va fi privit ca un erou de către 
familia lui. 

La început a fost linişte. Apoi s-a stârnit vacarmul. Planul 
era atât de plin de găuri încât făcea ca brânza elveţiană să 
arate solidă. M-am uitat direct la Duffy. Apoi m-am uitat pe 
fereastră. Existau metode de a astupa găurile. Creierul îmi 
începu să reconsidere opţiunile. M-am întrebat câte găuri 
identificase Duffy. M-am întrebat cât de multe dintre 
răspunsuri avea deja. M-am întrebat cum de ştia că-mi plac 
chestiile de genul ăsta. 

— Avem un singur spectator, a spus. lot ceea ce contează 
este ceea ce crede Richard Beck. Totul va fi fals de la 
început până la sfârşit, dar el trebuie să fie absolut convins 
că e real. 

Eliot s-a uitat la mine. 

— Punctele slabe? 

— Două, am spus. În primul rând, cum doborâţi 
bodyguarzii fără să-i răniţi? Presupun că, până la urmă, 
operaţiunea nu-i chiar aşa de secretă. 

— Viteză, şoc, surpriză, a spus el. Răpitorii vor avea 
pistoale mitralieră cu muniţie oarbă. Plus o grenadă 
paralizantă. Imediat ce puştiul este scos din maşină, 
aruncăm pocnitoarea. Va fi mult zgomot. Gărzile vor fi 
ameţite, nimic mai mult. Dar puştiul va crede că sunt carne 
de hamburger. 

— Bine, am spus. Dar, toată chestia asta trebuie să aibă o 
logică, nu? Sunt un trecător, şi, coincidenţă, sunt genul de 
om care poate să-l salveze. Ceea ce mă face deştept şi 


capabil. Atunci, de ce nu-l transport la cea mai apropiată 
secţie de poliţie? Sau de ce nu aştept ca poliţia să apară? 
De ce nu aş rămâne pe loc, ca martor al celor întâmplate? 
De ce aş vrea să-l duc acasă? 

Eliot se întoarse spre Duffy. 

— Va fi îngrozit, spuse ea. O să-şi dorească să-l duci 
acasă. 

— Dar de ce aş vrea eu? Nu contează ce vrea el. Ceea ce 
contează este ceea ce e logic pentru mine să fac. Pentru că 
nu avem doar un singur spectator. Avem doi. Richard Beck 
şi Beck Zachary. Richard Beck iniţial, şi Zachary Beck mai 
târziu. Va analiza lucrurile. Trebuie să fie şi el la fel de 
convins. 

— Puştiul s-ar putea să-ţi ceară să nu mergi la poliţie. Ca 
şi data trecută. 

— Dar de ce l-aş asculta? Dacă aş fi fost o persoană 
normală, poliţiştii ar fi primul lucru la care m-aş gândi. Aş 
acţiona ca un om obişnuită. 

— Puştiul nu ar fi de acord. 

— Şi eu l-aş ignora. De ce un adult inteligent şi capabil ar 
asculta un puşti isteric? Aici avem o problemă. E prea 
bătător la ochi, prea fals. Prea direct. Zachary Beck s-ar 
prinde într-un minut. 

— Poate veţi fi urmăriţi. 

— Atunci aş conduce direct la o secţie de poliţie. 

— La naiba, zise Duffy. 

— Avem un plan, am spus. Dar trebuie să fie cât mai 
realist. 

M-am uitat pe fereastră, din nou. Era luminos afară. Am 
văzut o mulţime de chestii verzi. Arbori, tufişuri, dealuri 
împădurite, pline de frunze răsărite. Cu coada ochiului i-am 
văzut pe Eliot şi Duffy uitându-se spre podea. l-am văzut pe 
cei cinci tipi stând nemişcaţi. Păreau competenţi. Doi dintre 
ei erau mai tineri decât mine, înalţi şi blonzi. Doi erau de 
vârsta mea, arătând obişnuit. Ultimul era mai în vârstă, 
încărunţit. M-am gândit profund. Răpire, salvare, casa lui 


Beck. Trebuie să fiu în casa lui Beck. Chiar trebuie. Pentru 
că trebuie să-l găsesc pe Quinn. M-am gândit la o nouă 
stratagemă. M-am gândit din punctul de vedere al puştiului. 
Apoi m-am gândit din nou, din punctul de vedere al tatălui 
său. 

— Avem planul, am spus din nou. Dar are nevoie de 
perfecţionare. Trebuie să fiu genul de persoană care nu ar 
merge la poliţie. M-am oprit. Nu, mai bine, chiar în faţa 
ochilor lui Richard Beck, trebuie să devin genul de 
persoană care nu poate merge la poliţie. 

— Cum? întrebă Duffy. 

M-am uitat direct la ea. 

— Va trebui să rănesc pe cineva. Un accident, din cauza 
confuziei. Un alt trecător. O persoană nevinovată. 
Circumstanţa trebuie să fie ambiguă. Poate calc pe cineva 
cu maşina. O femeie în vârstă care îşi plimbă câinele. Poate 
chiar o omor. Întru în panică şi fug. 

— Prea dificil de pus în scenă, a spus ea. Şi nu suficient 
de realist pentru a te face să fugi de poliţie. Adică, 
accidente se întâmplă, în situaţii ca acestea. 

Am dat din cap. Camera a rămas liniştită. Am închis ochii, 
m-am gândit intens şi am văzut începuturile unei scene 
luând forma în mintea mea. 

— Bine. Dar ce zici de asta? Voi ucide un poliţist. Din 
greşeală. 

Nimeni nu a vorbit. Am deschis ochii. 

— Este perfect, am spus. Înţelegi? E fără cusur. O să-l 
convingă pe Zachary Beck de ce nu am acţionat în mod 
normal şi nu m-am dus la poliţie. Nu te duci la poliţie dacă l- 
ai ucis pe unul de-al lor, chiar dacă este un accident. El va 
înţelege asta. Şi am un motiv să stau în casa lui, după 
aceea. Adică să îmi îndeplinesc obiectivul. El va crede că mă 
ascund. Va fi recunoscător că i-am salvat puştiul şi cum el 
este oricum un infractor, nu va avea mustrări de conştiinţă. 

Nu au existat obiecţii. Doar tăcere, apoi un murmur lent 
exprimând evaluarea, acordul şi consimţământul. Am mai 


analizat odată totul, de la început până la sfârşit. Era o 
stratagemă bună. Am zâmbit. 

— Şi chiar mai bine, am spus. Ar putea chiar să mă 
angajeze. De fapt, cred că va fi foarte tentat să mă 
angajeze. Pentru că îi creăm iluzia că familia lui i-a fost 
atacată, el va avea două gărzi de corp mai puţin şi, în plus, 
va şti că, oricum, sunt mai bun decât ei, deoarece ei au 
pierdut şi eu nu. Va fi bucuros să mă angajeze, deoarece 
atâta timp cât el crede că sunt un ucigaş de poliţişti şi odată 
ce m-a adăpostit, va avea un ascendent asupra mea. 

Duffy a zâmbit. 

— Să-i dăm drumul, atunci, a spus ea. Avem mai puţin de 
patruzeci şi opt ore. 

Cei doi tineri au fost aleşi ca fiind răpitorii. Ne-am decis 
să conducă o camionetă Toyota, din stocul DEA de vehicule 
confiscate. Vor folosi mitraliere Uzi confiscate, pline cu 
gloanţe oarbe de nouă milimetri. Vor avea o grenada 
paralizantă şterpelită din magazia SWAIT. Apoi am început 
să repetam rolul meu în calitate de salvator. Precum fac 
şarlatanii profesionişti am decis că ar trebui să rămânem 
cât mai aproape de adevăr, aşa că ar trebui să joc rolul unui 
vagabond ex-militar, în locul potrivit la momentul potrivit. 
Ar trebui să fiu înarmat, ceea ce este ilegal în 
Massachusetts, dar mi-ar face personajul şi mai plauzibil. 

— Am nevoie de un revolver mare, de modă veche. 
Trebuie să fie ceva accesibil unui cetăţean obişnuit. Şi totul 
trebuie să dramatic, de la început până la sfârşit. Toyota 
vine spre mine, şi trebuie s-o opresc. Trebuie să trag în ea. 
Aşa că am nevoie de trei gloanţe reale şi trei oarbe, exact în 
ordinea asta. Cele trei gloanţe reale pentru camionetă, cele 
trei oarbe pentru oameni. 

— Putem să încărcăm orice armă aşa, nu neapărat un 
revolver, a zis Eliot. 

— Da, dar trebuie să văd cartuşele. Înainte să trag. N-o 
să încep să trag fără să verific vizual ce cartuş am în armă. 


Aşa că am nevoie de un revolver. Unul mare ca să pot vedea 
cât mai clar. 

A înţeles ce vreau şi şi-a notat ceva. Apoi am decis că 
tipul în vârstă va fi polițistul local. Duffy a propus ca el să 
intre din greşeală în zona împuşcăturilor. 

— Nu. Trebuie să fie o altfel de greşeală. Nu doar o 
împuşcătură  neglijentă. Beck senior trebuie să fie 
impresionat de mine. Trebuie să-l împuşc în mod deliberat, 
nu din neglijenţă. Ca şi cum aş fi un descreierat, dar un 
descreierat care ştie să tragă. 

Duffy a fost de acord iar Eliot s-a gândit la o listă de 
vehicule disponibile şi mi-a sugerat o dubă veche. A spus că 
aş putea fi un tip care livrează ceva. A spus că aş avea un 
motiv legitim pentru a fi pe stradă. Am făcut liste, pe hârtie 
şi în capetele noastre. Cei doi tipi de vârsta mea, rămaşi 
fără vreo sarcină atribuită, păreau foarte nemulţumiţi. 

— Veţi fi poliţiştii de rezervă, am spus. Să presupunem că 
puştiul nici măcar nu mă vede când îl împuşc pe primul. Ar 
putea leşina sau mai ştiu eu ce. Trebuie să ne urmăriţi într- 
o maşină, şi eu o să vă dobor atunci când sunt sigur că se 
uită. 

— Nu putem avea poliţişti de rezervă, a spus bătrânul. 
Vreau să spun, ce se întâmplă aici? Dintr-o dată tot locul 
este plin de poliţişti, aşa fără niciun motiv? 

— Paznici la colegiu, a spus Duffy. Ştii paznicii aceia care 
patrulează peste tot? Întâmplarea a făcut să fie acolo. Ce 
poate fi mai normal? 

— Excelent. Vor fi în interiorul campusului. Pot controla 
totul prin radio de acolo. 

— Cum îi vei dobori? m-a întrebat Eliot, ca şi cum ar fi 
fost o problemă. 

Am dat din cap. Am realizat care era problema. Aş fi tras 
deja şase focuri. 

— N-o să pot reîncărca arma. Nu în timp ce conduc. Nu 
cu gloanţe oarbe. Puştiul ar putea observa. 


— Poţi să-i loveşti cu maşina? Să-i forţezi să iasă de pe 
drum? 

— Nu într-un hârb vechi. Va trebui să am un al doilea 
revolver. Gata încărcat, în interiorul dubei. Poate în 
torpedo. 

— Să ai două revolvere cu şase gloanţe? a zis tipul în 
vârstă. E un pic ciudat, în Massachusetts. 

Am dat din cap. 

— Este un punct slab. Trebuie să riscăm. 

— Deci, eu ar trebui să fiu în haine civile. Ca un detectiv. 
Să împuşti un poliţist în uniformă este prea nebunesc. Ar fi 
un alt punct slab. 

— Bine, am spus. De acord. Excelent. Tu eşti detectiv, vei 
scoate insigna iar eu voi crede că este o armă. Asta se va 
întâmpla. 

— Dar cum vom muri? întrebă tipul în vârstă. Ne ţinem 
de stomac şi ne prăbuşim, ca în filmele vechi cu cowboy? 

— Trebuie să fim convingători, a zis Eliot. Totul trebuie să 
pară real. Ca să-l convingem pe Richard Beck. 

— Avem nevoie de chestii ca la Hollywood, a spus Duffy. 
Veste Kevlar şi pungi umplute cu sânge fals care să 
explodeze comandate prin semnal radio. 

— Putem să facem rost de ele? 

— De la New York sau Boston. 

— Nu prea mai avem timp 

— Mie-mi spui? zise Duffy. 

Aşa s-a terminat ziua a noua. Duffy a vrut să mă mut la 
motel şi a vrut să trimită pe cineva să-mi aducă bagajele din 
camera mea de hotel din Boston. l-am spus că nu am bagaje 
şi s-a uitat la mine ciudat, dar nu a spus nimic. Mi-am luat o 
cameră lângă bătrân. Cineva s-a dus şi a luat pizza. Toată 
lumea era agitată şi dădea telefoane. Pe mine m-au lăsat în 
pace. M-am întins pe pat şi am revăzut totul, de la început 
la sfârşit, din punctul meu de vedere. Am făcut o listă cu 
toate lucrurile pe care nu le luasem în considerare. Era o 
listă lungă. Dar exista o chestie care mă deranjează mai 


presus decât celelalte. Nu era pe listă. Era oarecum conexă 
cu ea. M-am ridicat şi am plecat s-o găsesc pe Duffy. Era în 
parcare, întorcându-se în cameră, de la maşină. 

— Zachary Beck nu este personajul principal aici, i-am 
spus. Nu poate fi el. Dacă Quinn este implicat, atunci Quinn 
e seful. Nu ar putea fi vioara a doua. Doar dacă Beck este 
un tip mai rău decât Quinn, şi nici nu vreau să mă gândesc 
la asta. 

— Poate că Quinn s-a schimbat. A fost împuşcat de două 
ori în cap. Poate că nu mai e acelaşi. S-a mai potolit, într-un 
fel. 

N-am spus nimic. Ea se grăbea şi eu m-am întors în 
camera mea. 

Ziua a zecea a început cu sosirea vehiculelor. Bătrânul a 
primit un Chevy Caprice vechi de şapte ani, în calitatea sa 
de poliţist în civil. Avea un motor Corvette, ultimul modelul 
înainte ca General Motors să oprească fabricarea lor. Părea 
perfect. Camioneta era o chestie mare, vopsită într-un roşu 
stins. Avea o bară de protecţie mare în faţă. l-am auzit pe 
cei doi tineri vorbind despre cum ar putea-o folosi. Maşina 
mea era o dubă maro, comună. Era cea mai anonimă dubă 
pe care am văzut-o vreodată. Nu avea geamuri laterale, 
doar două lunete mici. Am verificat dacă are un torpedo. 
Avea. 

— E bine? m-a întrebat Eliot. 

Am lovit tabla, aşa cum fac şoferii de dube, în loc de 
răspuns. 

— Perfect, am spus. Vreau ca revolvere să aibă muniţie 
44 Magnum. Vreau trei gloanţe cu vârf moale şi nouă 
oarbe. Cele oarbe să fie cât mai zgomotoase. 

— Bine, a spus. De ce cu vârful moale? 

— Sunt îngrijorat de ricoşeuri. Nu vreau să rănesc pe 
nimeni din greşeală. Cele cu vârf moale se vor deforma şi 
vor rămâne fixate de locul în care vor lovi. Am de gând să 
trag unul în radiator şi două în anvelope. Vreau să băgaţi 


multă presiune în anvelope astfel încât acestea să 
explodeze atunci când le lovesc. Trebuie să fie spectaculos. 

Eliot plecă grăbit şi Duffy se apropie de mine. 

— Vei avea nevoie de astea. 

Avea o haină şi o pereche de mănuşi. 

— Vei arăta mult mai realist, dacă le porţi. Va fi frig. Şi 
haina îţi va ascunde arma. 

Le-am luat şi am probat haina. Îmi venea destul de bine. 
În mod clar ştia cum să evalueze dimensiunile. 

— Partea psihologică va fi cea mai dificilă, a spus. Trebuie 
să te adaptezi rapid. Puştiul ar putea fi paralizat de teamă. 
Trebuie să-l faci să reacționeze, cumva. În mod ideal, el va fi 
conştient şi va putea vorbi. În cazul acesta va trebui să te 
arăţi reticent în a te implica şi mai mult decât deja eşti. În 
mod ideal, ar trebui ca el să-ţi propună să-l duci acasă. Dar, 
în acelaşi timp, tu trebuie să controlezi situaţia. Trebuie să 
controlezi evenimentele în aşa fel încât puştiul să nu aibă 
timp să reflecteze la ceea ce vede. 

— Bine. În acest caz trebuie să-mi schimb ordinea 
gloanţelor în revolver. Al doilea glonţ, din cea de a doua 
armă trebuie să fie unul real. Îl pun să se întindă pe podea 
şi apoi voi trage în fereastra din spatele lui. Va crede că 
paznicii trag în noi. Atunci am să-i spun să se ridice. Va 
creşte sentimentul de pericol, deci o să-l pot folosi aşa cum 
am nevoie şi, în plus, va fi bucuros când paznicii îşi vor rupe 
gâtul. Nu vreau să încerce să mă oprească, luptându-se cu 
mine. N-am chef să distrugă duba şi să ne omoare pe 
amândoi. 

— De fapt, trebuie să creezi o legătură între voi. Trebuie 
să te vorbească de bine, mai târziu. Pentru că, sunt de 
acord, angajarea ta ar însemna o lovitură pe cinste. Vei 
avea acces la multe. Deci, încearcă să-l impresionezi. Dar 
trebuie să fii precaut. Nu trebuie să te placă. Trebuie doar 
să-l faci să creadă că eşti un dur care ştie ce face. 

M-am dus să-l caut pe Eliot şi cei doi poliţiştii care urmau 
să fie paznicii colegiului au venit la mine. Am aranjat să 


tragă ei primii, cu gloanţe oarbe, eu să ripostez cu un glonţ 
orb, apoi să trag unul real în luneta maşinii. La 
împuşcăturile finale vor trebui să tragă ei cu un glonţ real 
în propriul parbriz şi apoi să iasă de pe drum ca şi cum ar fi 
avut un pneu găurit sau ar fi fost loviți. 

— Să nu încurci gloanţele, mi-a spus unul dintre ei. 

— Nici voi. 

Am mâncat pizza şi la masa de prânz, apoi am plecat în 
recunoaştere. Peste un kilometru am parcat şi am scos 
câteva hărţi. Am trecut de trei ori, în două maşini diferite, 
chiar pe lângă poarta colegiului. Aş fi preferat să avem mai 
mult timp pentru a studia terenul, dar îmi era teamă să nu 
dăm de bănuit. Întorşi la motel ne-am regrupat în camera 
lui Eliot. 

— Pare în regulă, am spus. În ce direcţie trebuie s-o ia 
puştiul? 

— Maine este la nord, a spus Duffy. Putem presupune că 
locuieşte undeva în apropiere de Portland. 

Am dat din cap. 

— Dar cred că vor merge spre sud. Uită-te la hărţi. Ai 
autostrada mai aproape aşa. Şi tehnicile de securitate 
standard spun să ajungi pe drumuri circulate şi aglomerate 
cât mai curând posibil. 

— Nu putem fi siguri că aşa vor face. 

— Vor merge spre sud, am spus. 

— Altceva? a întrebat Eliot. 

— Aş fi o nebunie să rămânem cu duba. Bătrânul Beck îşi 
va da seama că dacă treaba este adevărată aş abandona-o 
şi aş fura o altă maşină. 

— De unde? a întrebat Duffy. 

— Harta arată că e un mall lângă autostradă. 

— OK, vom lăsa o maşină acolo. 

— Chei de rezervă sub parasolar? zise Eliot. 

Duffy a clătinat din cap. 

— Prea fals. Trebuie să fim foarte convingători. Va trebui 
să o fure pe bune. 


— Nu ştiu cum, am spus. N-am mai furat o maşină. 

S-a lăsat linişte. 

— "Tot ce ştiu este ceea ce am învăţat în armată. 
Vehiculele militare nu se încuie. Şi nu au chei de contact. Au 
un buton de pornire. 

— Bine, a zis Eliot. Nu e o problemă prea complicată. O 
lăsăm descuiată. Dar vei acţiona ca şi cum este blocată. Ie 
vei preface că te moşmondeşti la uşă. Vom lăsa nişte sârme 
şi o grămadă de cabluri în apropiere. Îi poţi spune puştiului 
să găsească ceva pentru tine. Fă-l să se simtă implicat. Îşi va 
auto-alimenta iluziile. Apoi fă-te că te chinui şi, hop, uşa se 
deschide. Vei desface masca de sub volan. Îţi vom însemna 
firele potrivite. Tu le veţi găsi, le vei conecta şi, gata, devii 
instantaneu un tip rău. 

— Excelent, a spus Duffy. 

Eliot a zâmbit. 

— Fac şi eu ce pot. 

— Să luăm o pauză, a spus Duffy. Începem din nou după 
cină. 

Am finalizat totul după cină. Doi dintre băieţi s-au întors 
cu ultimele echipamente. Aveau o pereche de Colt-uri 
Anaconda pentru mine. Erau arme mari şi brutale. Arătau 
scump. Nu i-am întreb de unde le-au obţinut. Au venit şi cu 
o cutie de cartuşe Magnum .44 adevărate şi o cutie de 44 
oarbe. Cartuşele oarbe erau luate de la un magazin 
specializat. Erau proiectate pentru un pistol de bătut 
piroane. Genul de echipament care bate cuie direct în 
beton. Am deschis fiecare cilindru de Anaconda şi am 
zgâriat un X în dreptul camerelor unde vor intra cartuşele 
oarbe. Cilindrul unui revolver Colt se roteşte în sensul 
acelor de ceasornic, spre deosebire de cel al unui Smith & 
Wesson, care se roteşte invers acelor de ceasornic. X-ul va 
reprezenta prima camera care va fi trasă. Duffy mi-a adus o 
pereche de pantofi. Erau mărimea mea. Pantoful drept avea 
un spaţiu gol în toc. Mi-a dat şi un dispozitiv wireless, care 
se potrivea perfect în acel spaţiu. 


— De aceea mă bucur că ai picioare mari. S-a potrivit cu 
uşurinţă în toc. 

— Este fiabil? 

— Ar trebui să fie. E o nouă jucărie guvernamentală. 
Acum, toate departamentele o folosesc pentru comunicările 
lor secrete. 

— Atunci e bine, am spus. În cariera mea majoritatea 
eşecurilor au fost cauzate de tehnologii defectuoase decât 
din orice altă cauză. 

— E tot ce putem face. Orice altceva ar fi uşor de găsit. 
Sunt obligaţi să te percheziţioneze. Teoria spune că în 
situaţia în care vor scana transmisiunile radio, tot ceea ce 
vor auzi va fi un scurt ţiuit de modem. Probabil vor crede că 
este ceva static. 

Făcuseră rost de trei efecte speciale de la un expert din 
New York. Erau mari şi voluminoase. Fiecare consta dintr-o 
bucată de un metru pătrat de kevlar, care se prindea de 
pieptul victimei. Aveau recipiente din cauciuc, receptoare 
radio, mici încărcături explozive şi baterii. 

— O să purtaţi tricouri largi, băieţi, a zis Eliot. 

Declanşatoarele radio aveau butoane separate pe care 
trebuia să le prind cu bandă pe antebraţul drept. Erau 
conectate cu un fir la baterii, pe care va trebui să le ţin în 
buzunarul interior. Butoanele erau suficient de mari pentru 
a fi simţite prin haină, jachetă şi cămaşă şi m-am gândit că 
ar fi în regulă dacă aş sprijini greutatea Colt-ului cu mâna 
stângă. Am repetat ce trebuia să fac. În primul rând, şoferul 
camionetei. Acesta-i butonul cel mai apropiat de încheietura 
mea. Declanşat cu degetul index. În al doilea rând, 
pasagerul camionetei. Ăsta ar fi butonul din mijloc. Degetul 
mijlociu. În al treilea rând, bătrânul poliţist. Ăsta ar fi 
butonul cel mai apropiat de cotul meu, cu degetul inelar. 

— Va trebui să scapi de ele după aceea, a zis Eliot. Te vor 
percheziţiona cu siguranţă la casa lui Beck. Va trebui să te 
opreşti la o toaletă şi să scapi de ele. 


Am repetat la nesfârşit în parcarea motelului. Am 
desenat chiar drumul, în miniatură. Pe la miezul nopţii eram 
atât de pregătiţi cât se putea. Ne-am gândit că avea să 
dureze cam opt secunde, de la început până la sfârşit. 

— Tu decizi, mi-a spus Duffy. E alegerea ta. Dacă este 
ceva în neregulă atunci când Toyota vine spre tine, orice, 
atunci anulezi şi-ţi vezi de treabă. Vom vedea noi cum o 
reglăm. Vei trage cu trei gloanţe adevărate într-un loc 
public şi nu vreau ca vreun pieton, biciclist, sau gură cască 
să fie lovit. Vei avea mai puţin de o secundă pentru a decide 
ce să faci. 

— Am înţeles, am spus, cu toate că nu-mi dădeam seama 
cum ar fi rezolvat situaţia, dacă am fi ajuns deja atât de 
departe. 

Eliot a dat câteva ultime telefoane care au confirmat că 
vom avea un vehicul pentru paznici şi o Nissan Maxima 
veche, în spatele unui magazin din mall. Maxima era 
confiscată de la un mic traficant de marijuana din New 
York. Legile contra drogurilor erau încă dure acolo. Avea 
plăcuţe de înmatriculare false de Massachusetts şi era plină 
cu nimicurile pe care te-ai aştepta să le găseşti într-o 
maşină de femeie. 

— La somn acum, a zis Duffy. Mâine e ziua cea mare. 

Acesta a fost sfârşitul celei de-a zecea zi. 

Dimineaţă, la începutul celei de-a unsprezecea zi, Duffy a 
adus gogoşi şi cafea în camera mea. Ea şi cu mine, singuri. 
Am mai recapitulat o dată totul, pentru ultima oară. Mi-a 
arătat fotografii ale agentului pe care îl introdusese cu 
cincizeci şi nouă de zile în urmă. Era o blondă de treizeci de 
ani, care se angajase ca funcţionar la Bizarre Bazaar, 
folosind numele de Teresa Daniel. Teresa Daniel era scundă 
şi părea eficientă. M-am uitat atent la poze şi am memorat 
trăsăturile, dar aveam în minte imaginea altei femei. 

— Sper că e încă în viaţă, a spus Duffy. Trebuie să fie. 

N-am spus nimic. 


— Fă tot posibilul să te angajeze. Ţi-am verificat trecutul, 
la fel cum s-ar putea să facă şi Beck. Cu tine lucrurile sunt 
destul de ambigue. O mulţime de informaţii lipsă, care ar 
trebui să mă îngrijoreze pe mine, nu pe el. 

I-am dat fotografiile înapoi. 

— Sunt sigur de reuşită. Stratagema va funcţiona. Are 
mai puţin personal şi se simte atacat, toate în acelaşi timp. 
Totuşi n-o să par insistent. De fapt, am de gând să fiu un pic 
reticent. Cred că o altă atitudine i s-ar părea falsă. 

— Bine. Ai şapte obiective, dintre care numărul unu, doi 
şi trei sunt să fii precaut. Putem presupune că sunt nişte 
oameni extrem de periculoşi. 

Am dat din cap. 

— Putem să facem mai mult decât să presupunem. Dacă 
Quinn este implicat, putem fi siguri. 

— Atunci acţionează în consecinţă, a spus ea. Cu mănuşi, 
de la început. 

— Da. 

Mi-am pus mâna pe piept şi am început să-mi masez 
umărul stâng cu mâna dreaptă. Apoi m-am oprit, surprins. 
Un psihiatru al armatei mi-a spus odată că aceste gest 
inconştient semnifică un sentiment de vulnerabilitate. Este 
un gest defensiv. Este vorba despre ascunderea temerilor. 
Duffy trebuie să fi citit şi ea aceleaşi cărţi, pentru că şi-a 
ridicat privirea şi s-a uitat direct la mine. 

— 'Ţi-e frică de Quinn, nu-i aşa? 

— Nu mi-e frică de nimeni, i-am spus. Dar, cu siguranţă, 
aş fi preferat să fie mort. 

— Putem anula tot. 

Am clătinat din cap. 

— Aş vrea să dau de el, crede-mă. 

— Ce nu a mers bine cu arestarea? 

Am clătinat din nou capul. 

— Nu voi vorbi despre asta. 

A rămas tăcută pentru o secundă. Nu a mers mai 
departe. S-a uitat într-o parte, apoi s-a uitat la mine şi a 


reînceput recapitularea. Voce liniştită, dicţie perfectă. 

— Obiectivul numărul patru este să afli unde e agentul 
meu. Şi s-o aduci înapoi la mine. 

Am dat din cap. 

— Cinci, adu-mi dovezi solide ca să-l înfund pe Beck. 

— Bine, am spus. 

Se opri din nou, pentru o secundă. 

— Şase, găseşte-l pe Quinn şi fă ce vrei cu el. Şi şapte, 
pleacă naibii de acolo. 

Am dat din cap. N-am spus nimic. 

— Nu te vom urmări. Puştiul ne-ar putea vedea. Va fi 
destul de paranoic atunci. Şi nu vom pune un dispozitiv de 
localizare pe Nissan, deoarece l-ar găsi, mai târziu. Va 
trebui să ne trimiţi locaţia, odată ce o ştii. 

— Bine, am spus. 

— Ceva puncte slabe? a întrebat ea. 

Mi-am luat mintea de la Quinn. 

— Am identificat trei. Două minore şi unul major. Primul 
punct minor este că am de gând să trag în fereastra din 
spate a dubei, dar puştiul va avea aproximativ zece minute 
să observe că gaura din lunetă este în locul greşit şi nu are 
corespondenţă cu gaura din parbriz. 

— Atunci n-o face. 

— Cred că trebuie s-o fac. Trebuie să menţin nivelul de 
panică ridicat. 

— Bine, atunci vom pune o grămadă de cutii în spate. 
Oricum ar trebui să ai cutii, doar faci livrări. Îi vom obtura 
câmpul vizual. Dacă nu, să sperăm că nu pune lucrurile cap 
la cap în zece minute. 

Am dat din cap. 

— În al doilea rând, bătrânul Beck va suna la poliţia 
locală, cândva, cumva. Poate şi la ziare. Va căuta să 
coroboreze informaţiile. 

— Vom da poliţie un scenariu. Şi ei le vor da presei ceva. 
Vor juca jocul atâta timp cât este necesar. Care este 
principala slăbiciune? 


— Gărzile de corp, am spus. Cât de mult puteţi să-i ţineţi 
izolaţi? Nu-i puteţi lăsa să se apropie de telefon, sau îl vor 
suna pe Beck. Nu-i puteţi aresta în mod oficial. Va trebui să- 
i ţineţi fără să comunice, total ilegal. Cât de departe puteţi 
merge? 

Ea ridică din umeri. 

— Patru sau cinci zile, cel mult. Nu te pot proteja mai 
mult de atât. Aşa că trebuie să te mişti foarte repede. 

— Aşa am de gând. Cât de mult mă ţine bateria chestiei 
de comunicare prin email? 

— Aproximativ cinci zile. Până atunci vei termina. Nu 
putem să-ţi dăm un încărcător. Ar fi suspect. Dar poţi utiliza 
un încărcător de telefon mobil, dacă găseşti unul. 

— Bine, am spus. 

S-a uitat la mine. Nu mai era nimic de spus. Apoi s-a 
mutat mai aproape şi m-a sărutat pe obraz. A fost ceva 
brusc. Buzele ei erau moi. Mi-a lăsat puţin praf de zahar de 
gogoaşă pe piele. 

— Baftă, a spus ea. Nu cred că ne-a scăpat ceva. 

Dar am ratat o mulţime de lucruri. Au fost câteva erori 
evidente în strategia noastră şi toate s-au întors să mă 
bântuie. 


CAPITOLUL 3 


D 


uke, garda de corp, s-a întors în camera mea cu cinci 
minute înainte de ora şapte seara, adică mult prea devreme 
pentru cină. l-am auzit paşii şi un clic discret când a 
deblocat uşa. Eram aşezat pe pat. Dispozitivul cu e-mail era 
din nou în pantof şi pantoful meu în picior. 


— Ai tras un pui de somn, dobitocule? a întrebat el. 

— De ce sunt încuiat? l-am întrebat. 

— Pentru că eşti un ucigaş de poliţişti. 

M-am uitat în altă parte. Poate că a fost poliţist el însuşi, 
înainte de a lucra ca privat. O mulţime de foşti poliţişti 
ajung în afaceri de securitate, în calitate de consultanţi, de 
detectivi particulari sau bodyguarzi. În mod sigur avea un 
fel de plan secret, şi asta putea fi o problemă pentru mine. 
Dar însemna şi că a crezut povestea lui Richard Beck, iar 
asta era foarte bine. S-a uitat la mine pentru o secundă, cu 
o faţă impasibilă. Apoi m-a condus afară din cameră, pe cele 
două rânduri de scări, până la parter şi apoi prin câteva 
culoare întunecate spre partea laterală a casei, care era 
orientată spre nord. Am simţit aer sărat şi miros de covor 
umed. Erau covoare peste tot. În unele locuri erau câte 
două suprapuse pe podea. Ţesute, cu culori discrete. S-a 
oprit în faţa unei uşi, a împins-o şi a făcut un pas înapoi, ca 
să pot intra. O cameră mare şi pătrată cu lambriuri de 
stejar pe pereţi. Covoare pe podea. Ferestre mici băgate în 
nişe adânci. Întuneric, stânci şi oceanul gri afară. O masă 
masivă de stejar. Cele două Colt Anaconda erau aşezate pe 
ea, descărcate. Cilindrii erau deschişi. În capul mesei era 
un bărbat. Era aşezat într-un scaun de stejar cu spătar 
înalt. Era tipul din fotografiile de supraveghere pe care mi 
le arătase Susan Duffy. 

În carne şi oase era un tip banal. De statură potrivită. 
Poate 180 de centimetri şi 90 de kilograme. Păr gri, nici rar, 
nici des, nici lung, nici scurt. Avea aproximativ cincizeci de 
ani. Purta un costum gri, realizat dintr-un material scump, 
fără vreo pretenţie de stil. Cămaşa era albă iar cravata avea 
culoarea benzinei. Mâinile şi faţa îi erau palide, ca şi cum 
habitatul său natural era garajele subterane, pe timp de 
noapte, în timp ce pândea ascuns în portbagajul 
Cadillacului. 

— Stai jos, a spus el. 


Vocea lui era joasă şi vibrantă. M-am aşezat în faţa lui, la 
capătul mesei. 

— Sunt Zachary Beck. 

— Jack Reacher. 

Duke a închis uşa cu grijă şi s-a sprijinit de ea, din 
interior. În cameră se aşternu liniştea. Auzeam oceanul. Nu 
era sunetul ritmic al valurilor pe care îl auzi la plajă. Era 
zgomotul valurilor spărgându-se şi retrăgându-se de pe 
stânci. Se auzeau ca nişte mici explozii. Am încercat să le 
număr. Oamenii spun că fiecare al şaptelea val este unul 
mare. 

— Deci... a spus Beck. 

Avea o băutură pe masă, în faţa lui. Un fel de lichid 
chihlimbariu într-un pahar larg şi scund. Părea uleios, ca 
scotch-ul sau whisky-ul. A dat din cap la Duke. Duke a luat 
un al doilea pahar. Mă aştepta acolo, pe o masă laterală. 
Avea acelaşi lichid uleios, galben în el. L-a apucat decis cu 
degetul mare şi cel arătător de partea de jos. A traversat 
camera şi s-a aplecat puţin aşa încât să-l plaseze cu atenţie 
în faţa mea. l-am zâmbit. Ştiam de ce. 

— Deci... a spus Beck din nou. 

Am aşteptat. 

— Fiul meu mi-a explicat situaţia dificilă în care eşti, a 
spus. 

Exact aceeaşi frază pe care a folosit-o soţia lui. 

— Legea consecinţelor nedorite. 

— Sunt pus în dificultate. Sunt doar un om de afaceri 
obişnuit, încercând să-mi clarific responsabilităţile. 

Am aşteptat. 

— Suntem recunoscători, fireşte. Te rog să nu înţelegi 
greşit. 

— Dar? 

— Există nişte probleme juridice, nu-i aşa? 

A spus-o cu un pic de supărare în glas, ca şi cum ar fi fost 
chestiuni independente de voinţa sa. 


— Nu-i nicio filosofie, am spus. Am nevoie de tine ca să 
dispar. Cel puţin temporar. O faptă bună merită o alta. În 
cazul în care conştiinţa ta îţi îngăduie astfel de lucruri. 

În camera s-a lăsat din nou liniştea. Am ascultat din nou 
oceanul. Mi se părea că identific un spectru complet de 
sunete afară. Auzeam algele fragile frecându-se pe granitul 
stâncilor şi curentul mareic trăgându-le înapoi spre est. 
Privirea Zachary Beck se mişca continuu. Se uita la masă, 
apoi la podea, apoi în aer. Avea o faţă îngustă. Maxilar mic. 
Ochii destul de apropiaţi. Fruntea lui avea riduri, de la 
concentrare. Buzele îi erau subţiri şi gura strânsă. Capul i 
se mişca uşor. Părea copia fidelă a unui om de afaceri 
obişnuit care se luptă cu probleme grele. 

— A fost o greşeală? a întrebat. 

— Polițistul? Privind retrospectiv, evident. La momentul 
acela, încercam să-mi fac treaba. 

S-a gândit, apoi a dat din cap. 

— Bine. În aceste condiţii, am putea fi dispuşi să te 
ajutăm. Dacă putem. Ne-ai făcut un mare serviciu. 

— Am nevoie de bani, am spus. 

— De ce? 

— Am de gând să călătoresc. 

— Când? 

— Chiar acum. 

— Crezi că este înţelept? 

— Nu chiar. Aş prefera să aştept aici câteva zile, până 
când trece panica iniţială. Dar nu vreau să te forţez să faci 
ceva. 

— Cât de mulţi bani? 

— Cinci mii de dolari ar fi suficient. 

N-a spus nimic. A început iar chestia aia cu privirea 
scrutătoare. De data aceasta, am văzut un pic mai multă 
atenţie în ochii lui. 

— Am câteva întrebări pentru tine. Înainte de a ne părăsi. 
Dacă ne părăseşti. Două aspecte sunt foarte importante. În 
primul rând, cine erau ei? 


— Nu ştii? 

— Am mulţi rivali şi duşmani. 

— Ar merge atât de departe? 

— Sunt un importator de covoare, a spus. Nu am 
intenţionat să fiu, dar aşa s-a întâmplat. Probabil crezi că 
am de a face doar cu magazine şi decoratori de interioare, 
dar realitatea este că am de-a face cu tot felul de personaje 
dubioase, în tot felul de iaduri străine, în care copii-sclavi 
sunt forţaţi să lucreze optsprezece ore pe zi, până când le 
sângerează degetele. Stăpânii lor sunt convinşi că eu nu le 
respect cultura şi adevărul este că probabil n-o respect, 
deşi nu mai mult decât ei înşişi. Nu sunt nişte parteneri 
drăguţi. Trebuie să dau dovadă de o anumită duritate 
pentru a prospera. Aşa fac şi concurenţii mei. Nu este o 
afacere uşoară. Deci, dintre furnizorii şi concurenţii mei, 
mă pot gândi la o jumătate de duzină de oameni, care ar 
vrea să-l răpească pe fiul meu, ca să ajungă la mine. La 
urma urmei, unul dintre ei a făcut-o deja, acum cinci ani, 
aşa cum sunt sigur că ţi-a spus fiul meu. 

N-am spus nimic. 

— Vreau să ştiu cine erau, a spus el părând sincer 
interesat. 

Aşa că i-am relatat întregul evenimentul, secundă cu 
secundă, metru cu metru, kilometru cu kilometru. l-am 
descris pe cei doi tipi înalţi din Toyota, în detaliu. 

— Nu-i cunosc. 

Nu am răspuns. 

— Ai văzut numărul de înmatriculare al 'loyotei? a 
întrebat el. 

M-am gândit din nou şi i-am spus adevărul. 

— Am văzut doar partea din faţă. Nu era nicio plăcuţă. 

— Bine. Deci, erau dintr-un stat unde nu este necesară o 
plăcuţă de înmatriculare în faţă. Asta îngustează un pic 
opţiunile, cred. 

N-am spus nimic. Un moment mult mai târziu, a clătinat 
din cap. 


— Informaţiile sunt foarte limitate. Un asociat de-al meu 
a contactat departamentul de poliţie, pe ocolite. Un poliţist 
local este mort, un paznic de la colegiu este mort, doi 
străini necunoscuţi într-un Lincoln Town Car sunt morţi şi 
doi străini necunoscuţi într-o camionetă Toyota sunt morţi. 
Singurul martor ocular care a supravieţuit este al doilea 
paznic de la colegiu, dar el e încă inconştient după 
accidentul de maşină. Deci, acum nimeni nu ştie ce s-a 
întâmplat. Nimeni nu ştie de ce s-a întâmplat. Nimeni nu s-a 
gândit la o tentativă de răpire. Toţi ştiu că a fost o baie de 
sânge acolo, fără niciun motiv aparent. Se speculează că a 
fost un război între bande. 

— Ce s-a întâmplat când au verificat plăcuţa de 
înmatriculare a Lincolnului? 

A ezitat. 

— Este înmatriculat pe o firmă, a spus el. Nu îi poate 
conduce aici. 

Am dat din cap. 

— Bine, dar vreau să fiu pe Coasta de Vest înainte ca 
celălalt paznic de colegiu să-şi revină. M-a văzut destul de 
bine. 

— Şi eu vreau să ştiu cine a călcat pe bec acolo. 

M-am uitat la pistoalele de pe masă. Erau curățate şi 
unse. Am fost brusc foarte bucuros că aruncasem cartuşele 
goale. Am luat paharul. Mi-am strâns degetul mare şi toate 
celelalte patru degete în jurul lui şi am adulmecat 
conţinutul. N-aveam nicio idee despre ceea ce ar fi putut fi. 
Aş fi preferat o ceaşcă de cafea. Am pus paharul înapoi pe 
masă. 

— Richard este bine? 

— Va supravieţui, a spus Beck. Aş vrea să ştiu exact cine 
m-a atacat. 

— "Ţi-am spus ce am văzut. Nu mi-au arătat niciun act de 
identitate. Nu-i cunoşteam personal. S-a întâmplat să fiu 
acolo. Care e al doilea aspect extrem de important? 


Încă o scurtă pauză. Valurile se prăbuşeau şi se izbeau 
afară. 

— Sunt un om precaut, a spus Beck. Şi nu vreau să te 
jignesc. 

— Dar? 

— Dar mă întreb cine eşti, mai exact. 

— Sunt cel care i-a salvat băiatul tău cealaltă ureche. 

Beck s-a uitat la Duke, care a făcut un pas elegant în faţă 
şi mi-a luat paharul. A folosit aceeaşi mişcare ciudată, 
încleştând degetul mare şi degetul arătător, la baza 
paharului. 

— Şi acum ai amprentele mele, am spus. Frumoase şi 
clare. 

Beck a dat din cap din nou, părând că a luat o decizie 
judicioasă. A arătat spre arme, care zăceau pe masă. 

— Frumoase arme. 

N-am răspuns. Şi-a mutat mâna şi a împins-o pe una 
dintre ele cu degetele. Apoi, a trimis-o, alunecând, spre 
mine. Oţelul greu, a făcut un sunet reverberant pe lemnul 
de stejar. 

— Vrei să-mi spui de ce e un semn zgâriat pe una din 
camerele cilindrului? 

Am ascultat oceanul. 

— Nu ştiu de ce, am spus. Aşa le-am cumpărat. 

— Le-ai cumpărat folosite? 

— În Arizona, am spus. 

— De la un magazin de arme? 

— De la un show cu arme. 

— De ce? 

— Nu-mi place să fiu verificat. 

— Nu ai întrebat despre zgârieturi? 

— Am presupus că erau marcaje, am spus. Am presupus 
că un nebun pasionat le-a testat şi a marcat camerele cele 
mai bune. Sau cele mai puţin bune. 

— Camerele diferă? 


— "Totul diferă, am spus. Nu există proces de fabricaţie 
perfect. 

— Chiar şi la revolvere de opt sute de dolari? 

— Depinde cât de perfecţionist vrei să fii. Dacă simţi 
nevoia să măsori până la o sută de miime dintr-un 
centimetru, apoi totul în lume este diferit. 

— Şi contează? 

— Nu pentru mine, am spus. Dacă îndrept arma spre 
cineva, nu-mi pasă ce celule din corpul lui ţintesc. 

A stat liniştit pentru un moment. Apoi a băgat mâna în 
buzunar şi a scos un glonţ. Cămaşă de metal strălucitoare, 
vârf de plumb. L-a pus în picioare, în faţa lui, arătând ca un 
obuz în miniatură. Apoi, l-a culcat pe masă şi l-a rostogolit 
sub degete. L-a împins cu vârful degetului spre mine. S-a 
rostogolit într-o curbă largă şi graţioasă. S-a auzit un 
zbârnâit lent pe lemn. L-am lăsat să se rostogolească până 
la marginea mesei şi l-am prins în mâna. Era un Remington 
44 Magnum. Greu, probabil mai mult de 20 de grame. O 
chestie serioasă. Costa, probabil, aproape un dolar. Era 
cald, din buzunarul lui. 

— Ai jucat vreodată ruleta rusească? m-a întrebat. 

— Trebuie să scap de maşina pe care am furat-o, am 
spus. 

— Deja am scăpat de ea. 

— Unde? 

— Undeva unde nu va fi găsită. 

A tăcut. Am tăcut şi eu. Doar m-am uitat la el, ca şi cum 
aş fi gândit: astea sunt genurile de lucruri pe care un om de 
afaceri obişnuit le face? Înregistrarea limuzinei sale prin 
corporaţii fantomă? Cunoaşterea preţul de vânzare al unui 
Colt Anaconda? Colectarea amprentele unui oaspete de pe 
un pahar de whisky? 

— Ai jucat vreodată ruleta rusească? întrebă el din nou. 

— Nu. N-am jucat. 

— Sunt sub atac, a spus el. Şi am pierdut doi oameni. 
Într-un moment ca acesta trebuie să angajez băieţi, nu să-i 


pierd. 

Am aşteptat, cinci secunde, zece secunde. 

— Vrei să mă angajezi? Nu sunt prea sigur că pot 
rămâne. 

— Nu-ţi cer nimic. Deocamdată iau decizii. Pari un tip 
util. Aş putea să-ţi dau cei cinci mii de dolari pentru a 
rămâne, nu pentru a pleca. Poate. 

N-am spus nimic. 

— Hei, dacă te vreau, pot să te am. Un poliţist este mort 
în Massachusetts, iar eu am numele tău şi am amprentele 
tale. 

— Dar? 

— Dar nu ştiu cine eşti. 

— Obişnuieşte-te cu ideea. Cum afli cine este cineva? 

— Cercetez. Testez oamenii. Să presupunem că-ţi cer să 
omori un alt poliţist? Ca un gest de bună-credinţă? 

— Aş spune nu. Ţi-aş repeta că primul a fost un accident 
nefericit. Regret foarte mult. Şi aş începe să mă întreb ce 
fel de om de afaceri obişnuit eşti, cu adevărat. 

— Afacerea mea e treaba mea. Nu te priveşte pe tine. 

N-am spus nimic. 

— Joacă ruleta rusească cu mine, a spus el. 

— Ce-ar dovedi asta? 

— Un agent federal nu ar face-o. 

— De ce eşti îngrijorat de agenţi federali? 

— Nici asta nu te priveşte. 

— Nu sunt agent federal. 

— Atunci dovedeşte-o. Joaca ruleta rusească cu mine. De 
fapt, eu deja joc ruleta rusească cu tine, metaforic vorbind, 
pentru că te-am lăsat în casa mea fără să ştiu exact cine 
eşti. 

— L-am salvat pe fiul tău. 

— Şi-ţi sunt foarte recunoscător pentru asta. Destul de 
recunoscător încât încă mai vorbesc cu tine, într-un mod 
civilizat. Destul de recunoscător încât mă gândesc să-ţi ofer 


un adăpost şi un loc de muncă. Pentru că îmi place un om 
care ştie să-şi facă treaba. 

— Nu caut de lucru, am spus. Vreau să mă ascund 
patruzeci şi opt de ore şi apoi să plec mai departe. 

— Aş avea grijă de tine. Nimeni nu te-ar găsi vreodată. Ai 
fi în siguranţă aici. Dacă treci testul. 

— Ruleta rusească este testul? 

— Testul infailibil, a spus. Conform experienţei mele. 

N-am spus nimic. S-a lăsat tăcerea. S-a aplecat în faţă, pe 
scaun. 

— Ori eşti cu mine, ori împotriva mea. Oricum, eşti pe 
cale s-o dovedeşti. Sper sincer să alegi cu înţelepciune. 

Duke s-a mutat la uşă. Podeaua a scârţâit sub picioarele 
lui. Am ascultat oceanul. O perdea de picături se ridică în 
aer, vântul biciui şi o spumă fină de picături arcui alene prin 
aer şi se lovi de geam. Al şaptelea val veni în plină 
expansiune, mai puternic decât celelalte. Am tras Anaconda 
în faţa mea. Duke a scos un pistol de sub haină şi l-a 
îndreptat spre mine, pentru cazul în care aveam şi altceva 
în minte decât ruleta rusească. Avea un SPP Steyr, care este 
un fel de pistol mitralieră Steyr TMP modelat în formă de 
pistol. Era o armă rară, din Austria, şi arăta mare şi urâtă în 
mâna lui. Mi-am luat privirea de la ea şi m-am concentrat 
pe Colt. Am băgat glonţul într-o cameră aleasă la 
întâmplare, am închis cilindrul şi l-am învârtit. Un clinchet 
discret s-a auzit. 

— Dă-i drumul, a spus Beck. 

Am învârtit cilindru din nou, am ridicat revolverul şi i-am 
presat ţeava de tâmpla mea. Oţelul era rece. M-am uitat 
drept în ochii lui Beck mi-am ţinut respiraţia şi am apăsat 
trăgaciul. Cilindrul s-a învârtit şi percutorul s-a armat. Uşor, 
ca mătasea frecată pe mătase. Am apăsat pe trăgaci până la 
capăt. Percutorul a căzut. Nu a fost un zgomot puternic. Am 
simţit lovitura percutorului trecând prin ţeava de oţel până 
la tâmpla meu. Dar n-am simţit nimic altceva. Am expirat, 
am coborât arma şi am ţinut-o cu partea din spate a palmei 


odihnindu-se pe masă. Apoi mi-am întors mâna şi am luat 
degetul de pe trăgaci. 

— E rândul tău, am spus. 

— Am vrut doar să te văd pe tine făcând-o. 

I-am zâmbit. 

— Vrei s-o fac din nou? l-am întrebat. 

Beck n-a spus nimic. Am luat pistolul din nou, am rotit 
cilindrul, apoi l-am oprit. Am ridicat ţeava spre cap. Am 
apăsat pe trăgaci, rapid şi decis. S-a auzit un clinchet 
discret în tăcerea din cameră. A sunat exact cum trebuie să 
sune o maşinărie de precizie de opt sute de dolari. Am 
coborât arma şi am învârtit cilindrul a treia oară. Am ridicat 
arma. Am apăsat pe trăgaci. Nimic. Am făcut-o pentru a 
patra oară, rapid. Nimic. Am făcut-o pentru a cincea oară, 
mai repede. Nimic. 

— E în regulă, a spus Beck. 

— Spune-mi despre covoarele orientale. 

— Nu sunt prea multe de spus. Se pun pe podea. Oamenii 
le cumpără. Uneori, pentru o mulţime de bani. 

I-am zâmbit. Am ridicat din nou arma. 

— Şansele sunt de şase la unu, am spus. 

Am învârtit cilindrul pentru a şasea oară. Complet 
silențios. Am pus pistolul la cap. Am apăsat pe trăgaci. Am 
simţit lovitura percutorului pe o cameră goală. Nimic 
altceva. 

— Destul, a spus Beck. 

Am coborât Coltul, am desfăcut cilindrul şi am lăsat 
glonţul să cadă pe masă. L-am culcat cu atenţie şi l-am 
împins înapoi spre el. A zumzăit pe lemn. L-a oprit cu podul 
palmei şi n-a spus nimic pentru două sau trei minute. Se 
uita la mine ca la un animal într-o grădină zoologică. Ca şi 
cum şi-ar fi dorit să fie nişte gratii între mine şi el. 

— Richard mi-a spus că ai fost poliţist militar, a spus el. 

— Treisprezece ani, am spus. 

— Ai fost bun? 

— Mai bun decât fraierii pe care i-ai trimis să-l ia. 


— El vorbeşte frumos de tine. 

— Aşa şi trebuie. I-am salvat fundul. În detrimentul meu. 

— Eşti aşteptat undeva? 

— Nu. 

— Familie? 

— Nu am. 

— Lucrezi? 

— Nu mai pot să mă întorc acum. Sau pot? 

E] s-a jucat cu glonţul pentru o clipă, rostogolindu-l sub 
degetul arătător. Apoi, l-a luat în palma. 

— Pe cine pot suna? 

— Pentru ce? 

A mişcat glonţul în palmă, ca pe zaruri. 

— Pentru recomandări. Ai avut un şef, nu? 

Greşeli, care se întorc să mă bântuie. 

— Am lucrat pe cont propriu. 

A pus glonţul înapoi pe masă. 

— Cu acte şi asigurare de muncă? a întrebat. 

Am ezitat pentru o secundă. 

— Nu chiar. 

— De ce nu? 

— Am motive mele, am spus. 

— Ai acte pentru dubă? 

— S-ar putea să le fi rătăcit. 

A rostogolit iarăşi glonţul sub degetele. Se uita la mine. 
L-am văzut meditând. Se gândea profund. Prelucra 
informaţiile. Încerca să mă înţeleagă, prin prisma propriilor 
sale idei preconcepute. Îl intrigam. Un dur înarmat, cu o 
dubă veche, care nu-i aparţinea. Un hoţ de maşini. Un 
ucigaş de poliţişti. A zâmbit. 

— CD-uri folosite, a spus. Am văzut magazinul ăla. 

N-am spus nimic. Doar l-am privit în ochi. 

— Lasă-mă să ghicesc. Tăinuiai CD-uri furate. 

Genul lui de om. Am clătinat din cap. 

— Contrafăcute, am spus. Nu sunt hoţ. Sunt un fost 
militar, încercând să trăiesc. Şi cred în libertatea de 


exprimare. 

— Pe dracu! Crezi în bani. 

Genul lui de om. 

— Şi asta, am spus. 

— Câştigi bine? 

— Destul de bine. 

A luat din nou glonţul în palmă şi l-a aruncat către Duke. 
Duke l-a prins cu o singură mână şi l-a lăsat să cadă în 
buzunarul hainei. 

— Duke este şeful securităţii mele, a spus Beck. Vei lucra 
pentru el, începând de acum. 

M-am uitat la Duke şi înapoi la Beck. 

— Şi dacă nu vreau să lucrez pentru el? 

— Nu ai de ales. Un poliţist este mort în Massachusetts şi 
avem numele şi amprentele tale. Vei fi în perioadă de probă, 
până când vom vedea exact ce fel de persoană eşti. Dar, 
uită-te la aspectele pozitive. Gândeşte-te la cei cinci mii de 
dolari. Înseamnă o mulţime de CD-uri piratate. 


Diferenţa dintre a fi un oaspete de onoare şi un angajat 
de probă este că mănânci cina în bucătărie cu ceilalţi 
angajaţi. Gigantul de la gheretă încă nu apăruse, dar era 
Duke şi un alt tip, care părea a fi un fel de mecanic sau om 
bun la toate. Mai era o servitoare şi o bucătăreasă. Cinci 
dintre noi aşezaţi în jurul unei mese simple, luând o masă la 
fel de bună ca cea pe care familia o lua în sala de mese. 
Poate chiar mai bună, deoarece probabil că bucătăreasa a 
scuipat în mâncarea lor, şi mă îndoiam că a scuipat şi în a 
noastră. Am petrecut destul timp printre subofiţeri şi alţi 
troglodiţi, ca să ştiu cum se fac lucrurile astea. 

Nu am conversat prea mult. Bucătăreasa era o femeie 
acră, de şaizeci de ani. Servitoarea era timidă. Am avut 
impresia că era destul de nouă acolo. Nu prea ştia cum să 
se comporte. Era tânără şi simplă. Purta o rochie de 
bumbac şi un cardigan de lână. Avea pantofi greoi cu talpă 
plată. Mecanicul era un tip de vârstă mijlocie, slab, 


încărunţit, liniştit. Duke era şi el tăcut, pentru că se gândea. 
Beck îi dăduse o problemă şi nu era sigur cum ar trebui să 
se ocupe de ea. Putea să mă folosească? Putea avea 
încredere în mine? Nu era un prost, asta era clar. Analizase 
toate aspectele şi era pregătit să-şi petreacă un pic de timp 
pentru a le examina mai în detaliu. Avea aproximativ vârsta 
mea. Poate mai tânăr, sau poate mai în vârstă. Avea una din 
acele feţe mari, sănătoase şi urâte, care nu trădează vârsta. 
Era aproximativ de mărimea mea. Probabil că am oase mai 
dure, dar el era un pic mai voluminos. Probabil era o 
diferenţă de maxim un kilogram între noi. M-am aşezat 
lângă el şi am mâncat, încercând, din timp în timp, să pun 
întrebările pe care se aştepta să le pun. 

— Mai spune-mi despre afacerea cu covoare, i-am spus, 
cu tonul cuiva care dădea de înţeles că presupune că Beck 
este băgat în cu totul altceva. 

— Nu acum, a spus el, sugerând că nu va vorbi în faţa 
celorlalţi. 

Apoi s-a uitat la mine într-un mod care spunea că nu este 
sigur că ar trebui să vorbească cu un tip destul de nebun 
încât să se împuşte în cap, de şase ori la rând. 

— Glonţul era fals, nu? i-am spus. 

— Ce? 

— Nu avea praf de puşcă în el. Probabil doar nişte 
tampoane de bumbac. 

— De ce ar fi fost fals? 

— L-aş fi putut împuşca cu el. 

— De ce ai fi vrut să faci asta? 

— Nu am vrut, dar e un tip precaut. Nu şi-ar asuma 
riscul. 

— Eram cu ochii pe tine. 

— Puteam să te-mpuşc pe tine primul. Şi să folosesc arma 
ta. 

S-a blocat pentru un moment, dar nu a spus nimic. Un tip 
competitiv. Nu-i eram simpatic deloc. Ceea ce nu mă 
deranja, pentru că ştiam că va deveni o victimă în curând. 


— "Ţine ăsta, a spus. 

A luat glonţul din buzunar şi mi l-a dat. 

— Aşteaptă aici. 

S-a ridicat şi a ieşit din bucătărie. Am ţinut glonţul, în 
picioare, în faţa mea, la fel cum îl ţinuse şi Beck. Mi-am 
terminat masa. Nu aveam desert. Nici cafea. Duke a revenit 
cu unul din Anaconda, agăţat de arătător. A trecut pe lângă 
mine, spre uşa din spate, şi mi-a făcut semn din cap să-l 
urmez. Am luat glonţul şi l-am strâns în palmă. L-am urmat. 
Uşa din spate scoase un sunet când am trecut prin ea. Încă 
un detector de metale. Se încadra perfect în rama uşii. Dar 
nu exista o alarmă antifurt. Securitatea lor se baza pe 
ocean, pe zid şi pe sârma ghimpată. 

Dincolo de uşa din spate era o verandă rece şi umedă, 
apoi o uşă şubredă care ducea în curte, adică vârful 
degetului stâncos. Avea nouăzeci de metri lăţime şi o formă 
semicirculară în faţa noastră. Era întuneric şi luminile din 
casă căpătaseră nuanţa cenuşie a granitului. Vântul bătea şi 
am văzut oceanul strălucind stins. Valurile se prăbuşeau în 
apropiere. Apăruse luna şi nori joşi, zdrenţuiţi, se deplasau 
rapid. Orizontul era imens şi negru. Aerul rece. M-am 
întors, am ridicat capul şi am văzut fereastra camerei mele, 
deasupra mea. 

— Glonţul, a spus Duke. 

M-am întors şi i l-am dat. 

— Fii atent, a spus. 

A încărcat glonţul în Colt. A smucit mâna pentru a închide 
cilindrul. Şi-a mijit ochii spre cenuşiul lunii şi a învârtit 
cilindrul până când camera încărcată a ajuns pe poziţia orei 
zece. 

— Fii atent, a spus el din nou. 

A îndreptat pistolul, cu mâna ţinută drept, ţintind o 
bucată mare de granit care intra în mare. A apăsat pe 
trăgaci. Cilindrul s-a rotit, percutorul a căzut şi pistolul s-a 
smucit, scoțând o flacără şi un zgomot puternic. Simultan a 
apărut o scânteie pe stâncă şi s-a auzit sunetul metalic 


inconfundabil al unui ricoşeu. S-a lăsat tăcerea. Glonţul 
probabil că a ajuns la o sută de metri, în Oceanul Atlantic. 
Poate că a ucis un peşte. 

— Nu era un fals, a spus el. Şi sunt destul de rapid. 

— Bine. 

A deschis cilindru şi a scuturat afară cartuşul gol. S-a 
ciocnit pe stânci, la picioarele lui. 

— Eşti un idiot, a spus el. Un idiot care ucide poliţişti. 

— Ai fost poliţist? 

El a dat din cap. 

— Am fost, odată. 

— Duke este prenumele sau numele de familie? 

— Numele de familie. 

— De ce are un importator de covoare nevoie de gărzi 
înarmate? 

— Cum ţi-a spus, este o afacere dură. Se vehiculează o 
mulţime de bani. 

— Chiar mă vrei aici? 

A ridicat din umeri. 

— S-ar putea. Dacă cineva dă târcoale, am putea avea 
nevoie de carne de tun. Mai bine tu decât eu. 

— L-am salvat pe puşti. 

— Şi ce? Stai la rând. Toţi l-am salvat pe copil, la un 
moment sau altul. Şi pe doamna Beck, sau pe domnul Beck 
însuşi. 

— Câţi oameni ai? 

— Nu suficienţi, a spus el. Nu dacă suntem atacați. 

— Ce-i asta, un război? 

Nu a răspuns. A trecut pe lângă mine, în drum spre casă. 
M-am întors cu spatele la oceanul agitat şi l-am urmat. 

Nu mai era nimic interesant în bucătărie. Mecanicul 
dispăruse şi bucătăreasa, ajutată de cameristă, stivuiau 
mâncare într-un frigider suficient de mare chiar şi pentru 
un restaurant. Menajera era stângăcia întruchipată. Se 
vedea că nu ştie rostul lucrurilor. M-am uitat în jur după 
cafea. Încă nu apăruse. Duke s-a aşezat din nou la masa 


goală. Nu era nimic de făcut. Nicio urgenţă. Deveneam 
conştient de scurgerea timpului. Începeam să mă îndoiesc 
că estimarea de cinci zile pe care Susan Duffy o făcuse, era 
corectă. Cinci zile este o lungă perioadă de timp atunci 
când păzeşti doi bogătani cu afaceri suspecte. Ar fi fost mai 
bine dacă ea spunea trei zile. Aş fi fost impresionat de 
realismul ei. 

— Du-te la culcare, a spus Duke. Vei fi de serviciu, de la 
şase şi jumătate dimineaţa. 

— Şi ce-o să fac? 

— O să faci ce-ţi spun eu. 

— Îmi vei bloca uşa? 

— Bineînţeles, a spus el. O voi debloca la şase şi un sfert. 
Să fii jos la şase şi jumătate. 


Am aşteptat lungit pe pat până când l-am auzit că urcă şi 
încuie uşa. Am mai aşteptat puţin până când am fost sigur 
că nu se mai întoarce. Apoi mi-am scos pantoful şi mi-am 
verificat mesajele. Am pornit micuțul dispozitiv şi ecranul 
verde, minuscul, s-a umplut cu un anunţ vesel: Ai primit un 
mail! Doar un singur mail, de la Susan Duffy. Conţinea doar 
un cuvânt: Locaţie? Am tastat: Abbot, Maine, coastă, la 20 
în S de Portland, casă singuratică pe un deget de stâncă 
lung. Era suficient. Nu aveam o adresă poştală sau 
coordonatele GPS. Dar putea să găsească locaţia, dacă 
verifica o hartă la scară mare a zonei. Am apăsat send. 

Apoi m-am holbat la ecran. Nu eram sigur cum 
funcţionează e-mailul. Comunicarea era instantanee, ca la 
un telefon? Sau răspunsul meu aştepta undeva, în neant, 
înainte de a ajunge la ea? Presupuneam că îmi aştepta 
răspunsul. Presupuneam că ea şi Eliot erau nerăbdători să 
primească veşti. 

Nouăzeci de secunde mai târziu, ecranul m-a anunţat din 
nou: Ai primit un mail! Am zâmbit. Chestia asta funcţiona. 
De data aceasta mesajul ei era mai mare. Numai douăzeci 
de cuvinte, dar a trebuit să derulez ecranul minuscul în jos 


pentru a citi totul. Zicea: Vom verifica hărțile, mulțumesc. 
Am aflat că bodyguarzii din custodia noastră sunt foşti 
militari. Totul sub control aici. Tu? Progrese? 

Am tastat: Angajat, probabil. Apoi m-am gândit o 
secundă, în minte apărându-mi Quinn şi Teresa Daniel şi am 
adăugat: Altfel niciun progres încă. Apoi m-am gândit ceva 
mai mult şi am adăugat: ref 2 bodyguarzi cere PM Powell 
ghilimele 10-29, 10-30, 10-24, 10-36 închid ghilimele, din 
partea mea. Apoi am apăsat send. M-am uitat cum aparatul 
m-a anunţat că Mesajul dvs. a fost trimis şi m-am uitat 
departe, în întunericul din afara ferestrei, sperând că 
generaţia lui Powell vorbea în continuare aceeaşi limbă pe 
care o vorbea generaţia mea. 10-29, 10-30, 10-24 şi 10-36 
erau patru coduri standard de radio ale Poliţiei Militare, 
care nu însemnau mare lucru. 10-29 însemna semnal slab. 
Reprezenta o plângere legată de un echipament defect. 10- 
30 însemna o solicitare de asistenţă non-urgentă. 10-24 
însemna persoană suspectă. 10-36 însemna Vă rog să 
transmiteţi mesajele mele mai departe. 10-30, apel non- 
urgent, însemna că cererea mea nu trebuia să atragă 
atenţia nimănui. Trebuia înregistrată şi depusă undeva, 
ignorată de oricine altcineva. Luat împreună, şirul de cifre 
era un fel de jargon secret. Cel puţin noi îl foloseam, atunci 
când eu încă purtam uniformă. Partea cu semnalul slab 
însemna păstrarea confidenţialităţii. Cererea de asistenţă 
non-urgentă o întărea: nu trebuie să afle nimeni. Treaba cu 
persoana suspect era clară. Vă rog să transmiteţi mai 
departe mesajele mele, însemna să mă pună la curent. Deci, 
dacă Powell este capabil va înţelege mesajul: verifică-i pe 
aceşti tipi şi dă-mi informațiile. Speram că e capabil, pentru 
că îmi era dator. Îmi era foarte dator. Mă trădase. 
Presupuneam că va căuta modalităţi prin care să se 
revanşeze. 

M-am uitat din nou la ecranul minuscul: Ai primit un 
mail! Era Duffy, spunând: OK, grăbeşte-te. l-am răspuns 


Încerc, am oprit dispozitivul şi l-am introdus la loc, în tocul 
pantofului. Apoi am verificat fereastra. 

Era o fereastră care glisa în două direcţii. Partea de jos 
se ridica în faţă ramei de sus. Nu avea plasă de insecte. 
Vopseaua de pe interior era subţire şi elegantă. Vopseaua 
de pe exterior era groasă şi neglijent aplicată, acolo unde 
fusese refăcută continuu pentru a rezista climei. Avea un 
bolţ de închidere. O chestie străveche. Niciun alt sistem de 
securitate modern. Am ridicat bolţul şi am împins fereastră 
în sus. Era înţepenită de vopseaua groasă. Dar s-a mişcat. 
Am deschis-o aproximativ zece centimetri şi aerul rece, 
marin, m-a izbit. M-am aplecat şi m-am uitat după vreun 
sistem de alarmă. Nu era niciunul. Am ridicat fereastra 
până sus şi am examinat tot cadrul. Nu era niciun semn de 
vreun sistem de securitate. Era de înţeles. Fereastra era la 
cincisprezece metri de ocean şi roci. Casa în sine era de 
neatins, din cauza zidului înalt şi al oceanului. 

M-am aplecat pe fereastră şi am privi în jos. Am putut 
vedea locul unde Duke a tras glonţul. Am stat, jumătate ieşit 
pe fereastra, cam cinci minute, sprijinindu-mă pe coate, cu 
ochii la oceanul negru, mirosind aerul sărat în timp ce mă 
gândeam la glonţ. Am apăsat pe trăgaci de şase ori. Ar fi 
trebuit să fie o mizerie de nedescris. Capul mi-ar fi 
explodat. Covoarele ar fi fost distruse şi lambriurile de 
stejar sfărâmate. Am căscat. Meditaţia şi aerul de mare m- 
au făcut somnoros. M-am retras în cameră, am lăsat 
fereastra în jos şi m-am dus la culcare. 


Eram deja treaz, cu duşul făcut şi îmbrăcat când l-am 
auzit pe Duke deblocând uşa, la şase şi cincisprezece, în 
dimineaţa următoare, ziua a doisprezecea, miercuri, ziua 
de naştere a lui Elizabeth Beck. Îmi verificasem deja mailul. 
Nu aveam mesaje. Nici măcar unul. Nu eram îngrijorat. Am 
stat liniştit zece minute, la fereastră. Se lumina de zi şi 
marea era cenuşie, opacă şi liniştită. Nu mai erau valuri. Se 
vedeau stâncile golaşe. Mici bălți de apă se formaseră, ici şi 


acolo. Vedeam păsările pe țărm. Un fel de pescăruşi negri. 
Le apăreau penele de primăvară. Griul se schimba în negru. 
Aveau picioarele de un roşu strălucitor. Am văzut cormorani 
şi alţi pescăruşi cu spatele negru învârtindu-se în 
depărtare, pescăruşi argintii venind în picaj, în căutarea 
micului dejun. 

Am aşteptat până când paşii lui Duke nu s-au mai auzit, 
am coborât la parter şi am intrat în bucătărie unde m-am 
întâlnit faţă în faţă cu gigantul de la gheretă. Bea apă dintr- 
un pahar, stând în faţa chiuvetei. Probabil că tocmai îşi 
înghiţise pastilele cu steroizi. Era cu adevărat un tip foarte 
mare. Eu am un metru nouăzeci şi cinci de centimetri 
înălţime şi trebuie să mă poziţionez cu atenţie pentru a 
trece printr-o uşă standard de 80 de centimetri lăţime. 
Tipul ăsta era cu cel puţin cincisprezece centimetri mai 
înalt decât mine şi, probabil, cu douăzeci şi cinci de 
centimetri mai lat în umeri. Mă depăşea cu 60 de kilograme 
în greutate. Poate chiar mai mult. Am simţit un fior stând 
alături de un tip destul de mare pentru a face să mă simt 
mic. Lumea mea s-a zguduit un pic. 

— Duke este în sala de sport, a spus. 

— Există o sală de sport? 

— La parter, a zis. 

Vocea îi era joasă şi aspră. Trebuie să fi înghiţit steroizi 
ca pe bomboane, de ani de zile. Ochii îi erau plictisiţi şi 
pielea tăbăcită. Avea peste treizeci de ani, era blond, 
îmbrăcat într-un tricou fără mâneci şi pantaloni de trening. 
Avea braţele mai mari decât picioarele mele. Arăta ca un 
desen animat. 

— Ne antrenăm înainte de micul dejun, a spus el. 

— Bine. Aşa să faceţi. 

— Şi tu. 

— Eu nu mă antrenez. 

— Duke te aşteaptă. Dacă lucrezi aici, te antrenezi. 

M-am uitat la ceas. Şase şi douăzeci şi cinci dimineaţa. 
Timpul trecea. 


— Cum te cheamă? l-am întrebat. 

Nu a răspuns. Doar s-a uitat la mine, ca şi cum îi 
întindeam un fel de capcană. Asta este o altă problemă cu 
steroizii. Prea mulţi, îţi bulversează capul. Şi capul acestui 
tip nu părea că a fost prea bun, încă de la naştere. Părea 
rău şi prost. Aceasta nu este o combinaţie reuşită. Era ceva 
în privirea lui. Nu l-am plăcut. Ceea ce însemna că era al 
doilea coleg pe care nu-l plac. 

— Nu este o întrebare dificilă, am spus. 

— Paulie. 

Am dat din cap. 

— Mă bucur să te cunosc, Paulie. Sunt Reacher. 

— Ştiu. Ai fost în armată. 

— 'Te deranjează? 

— Nu-mi plac ofiţerii. 

Am dat din cap. Mă verificaseră. Ştiau ce grad am avut. 
Cumva, au avut acces la dosarul meu. 

— De ce? am întrebat. Ai picat examenul de ofiţer? 

Nu a răspuns. 

— Să mergem la Duke, am spus. 

A pus paharul de apă jos şi m-a condus pe un hol şi 
printr-o uşă, la nişte scări de lemn. Era un ditamai subsolul 
sub casă. Probabil excavat în roca solidă. Pereţii erau din 
piatră brută, acoperită cu beton. Aerul era umed şi mirosea 
a mucegai. Erau becuri simple agăţate în cuşti de sârmă, 
aproape de tavan. Numeroase camere. Una dintre ele era 
un spaţiu destul de mare, vopsit în totalitate alb. Podeaua 
era acoperită cu linoleum alb. Se simţea un miros vechi de 
sudoare. Era o bicicletă pentru exerciţii, o bandă de 
alergare şi o bancă pentru ridicarea de greutăţi. Mai era un 
sac greu agăţat de o traversă, în tavan. Lângă el era un alt 
sac, mai mic, pentru exersarea vitezei de lovire. Mănuşi de 
box pe un raft. Erau haltere mici aşezate în rafturi pe 
perete. Erau greutăţi stivuite pe podea, lângă o bancă. 
Duke era în picioare chiar lângă ea. Purta costumul său 
negru. Părea obosit, ca şi cum ar fi fost treaz toată noaptea. 


Nu făcuse duş. Avea părul murdar şi costumul plin de cute, 
mai ales pe partea din spate a hainei. 

Paulie a început o mişcare complicată de încălzire a 
musculaturii. Era atât de solid încât mobilitatea lui era 
limitată. Nu îşi putea atinge umerii cu degetele. Avea 
bicepşii prea dezvoltați. M-am uitat la banca pentru ridicare 
de greutăţi. Avea tot felul de mânere şi suporţi. Avea cabluri 
puternice şi negre care treceau prin scripeţi către o 
coloană înaltă de greutăţi din plumb. Cântăreau peste 230 
de kilograme. 

— Te antrenezi? l-am întrebat pe Duke. 

— Nu e treaba ta, a replicat el. 

— Nici eu, i-am răspuns. 

Paulie şi-a întors gâtul gigantic şi s-a uitat la mine. Apoi s- 
a lungit pe spate pe bancă şi s-a împins până când umerii i 
s-au poziţionat sub o halteră aflată pe un suport. Bara 
halterei avea o mulţime de greutăţi la fiecare capăt. A 
mormăit ceva, şi-a strâns mâinile în jurul barei şi şi-a scos 
limba afară, pregătindu-se pentru un efort serios. Apoi a 
împins în sus şi a ridicat bara de pe suport. Bara s-a îndoit 
şi s-a clătinat. Greutățile de la capete erau atât de mari 
încât bara s-a curbat extrem, ca în filmele cu halterofilii ruşi 
de la Jocurile Olimpice. A icnit din nou şi, tremurând, a 
ridicat greutatea până când braţele i-au fost perfect drepte. 
Le-a ţinut aşa pentru o secundă, apoi a lăsat haltera să se 
prăbuşească înapoi în suport. Şi-a întors capul şi s-a uitat 
direct la mine, să vadă dacă am fost impresionat. Am fost, şi 
nu prea. Era o greutate considerabilă şi el avea muşchi din 
belşug. Dar musculatura datorată steroizilor este o 
musculară proastă. Arată bine, şi, împotriva unor greutăţi 
inerte, este eficientă. Dar e lentă şi greoaie şi oboseşti 
cărând-o după tine. 

— Poţi împingi, din culcat, 180 de kilograme? m-a 
întrebat, respirând din greu. 

— Nu am încercat niciodată, am spus. 

— Vrei să încerci acum? 


— Nu. 

— Pişpirică, te-ar putea întări. 

— Sunt ofiţer superior, am spus. Nu am nevoie de 
întărire. Dacă vreau să ridic 180 de kilograme trebuie doar 
să găsesc o maimuţă mare şi stupidă şi îi spun s-o facă 
pentru mine. 

S-a uitat urât la mine. L-am ignorat şi m-am uitat la sacul 
cel mare. Era un echipament nelipsit din sălile de sport. Nu 
era nou. L-am împins cu palma şi a început să se legene 
uşor pe lanţ. Duke mă privea. Apoi, s-a uitat la Paulie. Am 
împins din nou sacul. Foloseam intens saci grei ca ăsta în 
pregătirea de luptă corp la corp. Purtam uniforme de 
campanie care simulau hainele de stradă şi foloseam sacii 
pentru învăţa cum să lovim cu piciorul. Cu ani în urmă am 
lovit un sac greu cu muchia piciorului. Nisipul s-a împrăştiat 
pe podea. M-am gândit că asta l-ar impresiona pe Paulie. 
Dar nu am mai încercat manevra din nou. Dispozitivul de e- 
mailuri era ascuns în tocul pantofului şi nu am vrut să-l 
deteriorez. Mi-am notat în minte să-i spun lui Duffy ar fi 
trebuit să-l ascundă în pantoful stâng. Dar ea era stângace. 
Probabil că a crezut că este bine aşa cum a făcut. 

— Nu-mi placi, a zis Paulie. 

Se uita fix la mine, aşa că am presupus că vorbea cu 
mine. Avea ochii mici. Pielea îi strălucea. Avea un 
dezechilibru chimic evident. Compuşi exotici îi ieşeau din 
pori. 

— Ar trebui să facem un skandenberg, a spus. 

— Ce? 

— Ar trebui să facem un skandenberg, a spus din nou. 

A venit lângă mine, deplasându-se uşor. Era mult mai 
înalt ca mine. Practic obtura lumina. Mirosea puternic a 
transpiraţie acră. 

— Nu vreau să mă lupt, am spus. 

Duke era cu ochii pe mine. Apoi m-am uitat la mâinile lui 
Paulie. Îşi încleştase pumnii, dar nu erau atât de mari. 


Steroizii nu-ţi dezvoltă mâinile, cu excepţia cazului în care 
faci un antrenament specific, şi majoritatea n-o face. 

— Eşti un laş, a spus. 

Am rămas tăcut. 

— Laşule, a spus din nou. 

— Cu ce se alege câştigătorul? am întrebat. 

— Satisfacţie. 

— Bine. 

— Bine, ce? 

— Bine, hai să o facem, am spus. 

A părut surprins, dar s-a deplasat înapoi la banca de 
greutăţi, destul de repede. Mi-am scos haina şi am atârnat- 
o pe bicicleta pentru exerciţii. Mi-am ridicat mâneca 
dreaptă până la umăr. Braţul meu părea foarte subţire în 
comparaţie cu al lui. Dar mâna mea era puţin mai mare. 
Degetele mele erau mai lungi. Şi musculatura mea, 
incomparabilă cu a lui, era dobândită genetic şi nu dintr-o 
sticlă de la farmacie. 

Am îngenuncheat unul în faţa celuilalt şi ne-am pus 
coatele pe bancă. Antebraţul îi era un pic mai lung decât la 
meu, dar acesta era un lucru în favoarea mea. Ne-am 
apropiat palmele şi le-am strâns. Mâna lui era rece şi 
umedă. Duke s-a aşezat la capul de băncii, ca un arbitru. 

— Daţi-i drumul, a spus. 

Am  trişat chiar din primul moment. Scopul 
skandenbergului este acela de a-ţi utiliza forţa din braţ şi 
umăr şi de a pune mâna adversarului pe masă. N-aveam 
nicio şansă să realizez asta. Nu împotriva acestui tip. Chiar 
nici măcar o şansă. lot ce puteam să fac era să-mi păstrez 
braţul pe poziţie. Nu m-am obosit să încerc să înving. Doar 
l-am strâns. Un milion de ani de evoluţie ne-a oferit un 
deget opozabil, care putea lucra împotriva celorlalte patru 
degete, ca un cleşte. I-am apropiat degetele şi le-am strâns 
fără milă. Am mâini foarte puternice. M-am concentrat pe 
menţinerea braţul meu în poziţia iniţială. M-am uitat în 
ochii lui şi i-am strâns mâna până când am simţit că îi 


zdrobesc degetele. Am strâns cu putere. Şi mai mult. Nu a 
renunţat. Era extrem de puternic. Punea o presiune 
extremă asupra braţului meu. Transpirasem şi respiram 
greu, în încercarea de a nu pierde. Am rămas aşa pentru un 
minut, încordaţi şi tremurând în tăcere. L-am strâns mai 
tare. Simţeam cum începe să-i crească durerea în mână. O 
vedeam pe faţa lui. Apoi l-am strâns şi mai puternic. De 
obicei asta îi dă gata. Încep să creadă că mai rău nu se 
poate şi apoi devine şi mai rău. Apoi, chiar mai râu. Din ce 
în ce mai rău, ca şi cum ar exista un univers infinit de 
agonie înaintea lor, care se intensifică gradual, fără milă. 
Încep să se concentreze pe propria lor suferinţă. Şi apoi o 
decizie începe să pâlpâie în ochii lor. Îşi dau seama că 
trişez, dar realizează că nu pot face nimic. Nu pot privi în 
sus, neputincioşi, spunând că îi doare! Că nu e corect! Asta 
i-ar face pe ei laşi, nu pe mine. Nu pot face faţă acestui 
lucru. Nu pot decât să tacă. Să tacă şi să se întrebe dacă va 
fi şi mai rău. Şi este. Cu siguranţă. Mai urmează durere. 
Întotdeauna mai urmează. M-am uitat în ochii lui Paulie şi 
am strâns mai puternic. Transpiraţia îi făcea pielea 
alunecoasă, astfel încât mâna mi se mişca mai uşor peste a 
lui, din ce în ce mai strâns. Durerea era chiar acolo, în 
încheieturile degetelor lui. 

— Destul, zise Duke. Este egalitate. 

Nu am slăbit strânsoarea. Paulie nu a încetat presiunea. 
Braţul lui era la fel de solid ca un copac. 

— Am spus că este destul, a zis Duke. Aveţi treabă, 
idioţilor. 

Mi-am ridicat cotul cât mai sus, ca să nu mă poate 
surprinde cu un ultim efort. S-a uitat în altă parte şi a tras 
braţul de pe bancă. Ne-am dat drumul la mâini. Mâna lui 
era de un roşu aprins şi avea pete albe. S-a ridicat în 
picioare şi a ieşit din cameră. Am auzit scara de lemn 
trosnind. 

— A fost prostesc, a spus Duke. Ţi-a făcut un nou duşman. 

Nu mai puteam respira. 


— Şi ce, trebuia să pierd? 

— Ar fi fost mai bine. 

— Nu-mi stă în fire. 

— Atunci eşti un prost. 

— Tu eşti şeful securităţii, am spus. Ar trebui să-i spui să 
se maturizeze. 

— Nu este atât de uşor. 

— Atunci scăpa de el. 

— Nici asta nu e uşor. 

M-am ridicat încet. Mi-am lăsat mânecă în jos şi am închis 
nasturii de la manşetă. M-am uitat la ceas. Aproape şapte 
dimineaţa. Timpul trecea. 

— Ce trebuie să fac azi? l-am întrebat. 

— Să conduci un camion, a spus Duke. Ştii să conduci un 
camion, nu? 

Am dat din cap, pentru că nu puteam spune nu. 
Conduceam o dubă, când l-am salvat pe Richard Beck. 

— Trebuie să fac un duş, am spus. Şi am nevoie de haine 
curate. 

— Spune-i servitoarei. Părea obosit. Ce sunt eu, afurisitul 
tău de valet? 

M-a privit pentru o secundă şi s-a îndreptat spre scări, 
lăsându-mă singur în subsol. M-am ridicat şi gâfâind mi-am 
scuturat mâna din încheietură pentru a-mi estompa 
durerea. Mi-am recuperat haina şi am plecat în căutarea lui 
Teresa Daniel. Teoretic, putea fi închisă undeva acolo, jos. 
Dar nu am găsit-o. Subsolul era format din mai multe spaţii 
excavate direct în stâncă. Destinația celor mai multor 
încăperi era evidentă. Era camera centralei termice, cu un 
cazan care bolborosea şi o grămadă de ţevi. Mai era o 
spălătorie, cu o maşină de spălat mare, aşezată pe o masă 
de lemn, aşa că putea evacua cu uşurinţă apa printr-o 
conductă care ieşea prin partea de jos a peretelui. Mai erau 
câteva zone de depozitare. Erau şi două camere încuiate. 
Aveau uşi solide. Am ascultat cu atenţie, dar nu am auzit 


nimic din interior. Am ciocănit încet dar n-am primit niciun 
răspuns. 

Am urcat înapoi la etaj şi m-am întâlnit cu Richard Beck şi 
cu mama lui, în holul de la parter. Richard îşi spălase părul, 
pieptănându-l în lateral astfel încât să-i ascundă urechea 
lipsă. Aşa cum fac cei în vârstă pentru a ascunde chelia din 
vârful capului. Încă îi citeam confuzia pe faţă. Se vedea că 
se simte mai confortabil în siguranţa căminului său, dar am 
perceput că este, de asemenea, un pic stingher. Părea 
mulţumit că mă vedea. Nu doar pentru că îi salvasem 
fundul, ci şi pentru că eram un reprezentant al lumii din 
afară. 

— La mulţi ani, doamnă Beck, am spus. 

Mi-a zâmbit, părând flatată mi-am amintit. Arăta mai bine 
decât cu o zi înainte. Era, în mod cert, cu zece ani mai în 
vârstă decât mine, dar m-ar fi interesat dacă aş fi întâlnit-o 
undeva, din întâmplare. 

— Vei rămâne cu noi pentru o vreme, a spus ea. 

Apoi a părut că şi-a amintit de ce voi rămâne cu ei pentru 
o vreme. Mă ascundeam acolo, pentru că am ucis un 
poliţist. A devenit confuză, a privit în altă parte şi s-a 
îndepărtat. Richard a pornit odată cu ea, dar s-a mai uitat o 
dată înapoi la mine, peste umăr. Am intrat în bucătărie. 
Paulie nu era acolo. În schimb eram aşteptat de Zachary 
Beck. 

— Ce arme aveau? a întrebat. Cei din Toyota? 

— Aveau Uzi. Spuneam adevărul, la fel cum fac escrocii 
profesionişti. Şi o grenadă. 

— Ce fel de Uzi? 

— Micro, am spus. Cele mici. 

— Încărcătoare? 

— Cele scurte. Douăzeci de gloanţe. 

— Eşti absolut sigur? 

Am dat din cap. 

— Eşti expert? 


— Au fost concepute de un locotenent israelian, am spus. 
Numele lui era Uziel Gal. A adus tot felul de îmbunătăţiri la 
vechile modele cehe 23 şi 25 până când a obţinut ceva cu 
totul nou. Asta se întâmpla în 1949. Modelul original Uzi a 
intrat în producţie în 1953. Belgia şi Germania au dreptul 
să le producă. Am văzut câteva, ici şi colo. 

— Şi eşti absolut sigur că acestea erau modelul Micro, cu 
încărcătoare scurte? 

— Sunt sigur. 

— Bine, a spus el, ca şi cum însemna ceva pentru el. 

Apoi a ieşit din bucătărie şi a dispărut. Am rămas acolo 
gândind-mă la întrebările lui şi la cutele de pe costumul lui 
Duke. Combinația m-a îngrijorat. 

Am găsit servitoarea şi i-am spus că am nevoie de haine. 
Mi-a arătat o listă de cumpărături lungă şi a spus că era în 
drum spre magazinul alimentar. l-am spus că nu vreau să- 
mi cumpere haine. l-am spus să le împrumute de la cineva. 
S-a înroşit, dând din cap fără să spună nimic. Tocmai atunci 
s-a întors bucătăreasa şi, făcându-i-se milă de mine, mi-a 
prăjit nişte ouă cu şuncă. Mi-a făcut şi cafea, ceea ce mi-a 
luminat ziua. Am mâncat şi am băut, apoi am urcat cele 
două rânduri de scări până în camera mea. Menajera lăsase 
nişte haine pe coridor, perfect împăturite. O pereche de 
blugi negri denim şi o cămaşă neagră denim. Şosete negre 
şi lenjerie de corp albă. Toate spălate şi călcate cu grijă. Am 
ghicit că erau ale lui Duke. Ale lui Beck sau Richard ar fi 
fost prea mici şi ale Paulie ar fi arătat ca şi cum purtam un 
cort. Le-am luat şi am intrat în cameră. M-am închis în baie, 
mi-am scos pantoful şi am verificat e-mailul. Aveam un 
mesaj de la Susan Duffy. Spunea: Am identificat locaţia cu 
ajutorul hărților. Suntem la 25m S-V la un motel lângă 1-95. 
Răspuns de la Powell, ghilimele, numai pentru tine, 
amândoi DD peste 5, 10-2, 10-28, închid ghilimele. 
Progrese? 

Am zâmbit. Powell încă vorbea aceeaşi limbă. Amândoi 
DD peste 5 însemna că cei doi băieţi au slujit cinci ani în 


armată şi apoi au fost demobilizaţi disciplinar. Cinci ani este 
o perioadă prea lungă ca demobilizarea să fi fost legată de 
incompetenţă sau abateri de la regulament. În aceste 
situaţii demobilizarea ar fi survenit mai devreme. Singurul 
motiv să fi concediat după cinci ani este dacă eşti o 
persoana rea. Şi 10-2, 10-28 nu lăsau nicio îndoială despre 
asta. 10-28 era un răspuns standard de verificare radio 
care însemna clar şi distinct. 10-2 era un apel radio 
standard pentru solicitarea de urgentă a unei ambulanţe. 
Dar, citite împreună, în limbajul secret al PM, solicitare de 
urgenţă ambulanţă; clar şi distinct însemna că tipii trebuiau 
să fie morţi, fără niciun dubiu. Powell le văzuse dosarele şi 
nu i-a plăcut ceea ce a văzut. 

Am tastat Niciun progres încă, fiți pe fază. Apoi am 
apăsat send şi am pus dispozitivul înapoi în pantof. N-am 
petrecut mult timp în duş. M-am clătit de transpiraţie şi m- 
am îmbrăcat în hainele împrumutate. Am folosit proprii 
pantofi, sacoul şi paltonul pe care mi i-a dat Susan Duffy. La 
parter i-am găsit pe Zachary Beck şi Duke stând împreună 
în hol. Amândoi erau îmbrăcaţi. Duke avea cheile de la 
maşină în mână. Încă nu făcuse duş. Arăta obosit şi era 
încruntat. Poate că nu-i plăcea că-i port hainele. Uşa din 
faţă era deschisă şi am văzut menajera trecând într-un 
Saab vechi şi prăfuit, în drum spre cumpărături. Poate se 
ducea să cumpere un tort. 

— Să mergem, a spus Beck, părând că se grăbeşte. 

Am ieşit împreună pe uşă. Detectorul de metale făcu bip 
de două ori, o dată pentru fiecare dintre ei, dar nu şi pentru 
mine. Afară aerul era rece şi proaspăt. Cerul era luminos. 
Cadillacul negru a lui Beck aştepta pe aleea circulară. Duke 
a ţinut uşa din spate deschisă şi Beck s-a aşezat în spate. 
Duke s-a aşezat pe scaunul şoferului. Eu am luat loc pe 
scaunul pasagerului din faţă. Nimeni nu vorbea. 

Duke a pornit motorul, a băgat maşina în viteză şi a 
accelerat pe alee. Îl vedeam pe Paulie în depărtare, 
deschizând poarta pentru servitoarea în Saab. Era din nou 


în costum. Ne-a aşteptat şi am trecut pe lângă el, 
îndreptându-ne spre vest, îndepărtându-ne de ocean. M-am 
întors şi l-am văzut închizând poarta. 

Am mers douăzeci şi cinci de kilometri pe țărm şi am luat- 
o spre nord, către autostrada spre Portland. Am privit prin 
parbriz întrebându-mă unde mă duc şi ce au de gând să 
facă cu mine când ajungem acolo. 

M-au dus la marginea instalaţiilor portuare din afara 
oraşului. Puteam vedea suprastructura superioară a 
navelor şi macarale peste tot. Era plin de containere 
abandonate. Erau clădiri de birouri mici şi lungi. Camioane 
se deplasau încolo şi încoace. Cerul era plin de pescăruşi. 
Duke a intrat, printr-o poartă, într-o curte pavată cu ciment 
crăpat şi asfalt peticit. În afară de o dubă fără geamuri, 
aflată în mijlocul curţii, nu era nimic altceva. Era un vehicul 
de mărime medie, cu şasiu de camionetă şi o caroserie 
mare şi pătrăţoasă. Caroseria era mai lată şi mai lungă 
decât cabina propriu-zisă. Era genul de maşină pe care o 
poţi găsi la firmele de închiriere. Nu cea mai mică din 
gamă, dar nici cea mai mare. Nu avea nicio inscripţie. Era 
vopsită în întregime albastru, cu puncte de rugină ici şi 
colo. Era veche şi îşi trăise viaţa în aer sărat. 

— Cheile sunt în buzunarul de la uşă, a spus Duke. 

Beck se aplecă spre mine, întinzându-mi o bucată de 
hârtie. Avea o adresă scrisă, un loc în New London, 
Connecticut. 

— Duci camionul la această adresă, a spus el. Este o 
parcare care seamănă cu aceasta. Vei găsi acolo un camion 
identic. Cheile sunt în buzunarul de la uşă. Laşi camionul 
acesta şi-l aduci pe celălalt înapoi aici. 

— Şi nu te uita în interiorul niciunuia dintre ele, a spus 
Duke. 

— Să conduci încet, a spus Beck. Comportă-te legal. Nu 
atrage atenţia. 

— De ce? am spus. Ce e în ele? 


— Covoare, a spus Beck, din spatele meu. Mă gândesc la 
tine, asta este tot. Eşti un om căutat. Mai bine să nu ieşi în 
evidenţă. Nu te grăbi. Opreşte, dacă vrei, să bei o cafea. 
Comportă-te normal. 

N-au mai spus nimic. Am ieşit din Cadillac. Aerul mirosea 
a mare, ulei, gaze evacuate şi peşte. Vântul bătea. Era un 
murmur industrial în jur şi pescăruşii ţipau. M-am dus la 
camionul albastru. Am trecut prin spatele lui şi am văzut că 
mânerul uşii era asigurat cu un sigiliu mic de plumb. Am 
continuat să merg şi am deschis uşa şoferului. Cheile erau 
în buzunarul lateral. Am urcat în interior şi am pornit 
motorul. Mi-am pus centura de siguranţă, am băgat în 
viteză şi am ieşit afară din parcare. l-am văzut pe Beck şi 
Duke în Cadillac, privindu-mă în timp de ieşeam, cu feţele 
imobile. M-am oprit la prima intersecţie, am făcut stânga şi 
m-am îndreptat spre sud. 


CAPITOLUL 4 


Ţ 


impul trecea. Eram conştient de asta. Eram supus unui fel 
de test, şi avea să dureze cel puţin zece ore preţioase ca să- 
| duc la bun sfârşit. Zece ore pe care nu le aveam. lar 
camionul se conducea ca naiba. Era vechi şi nărăvaş, se 
auzea o bolboroseală constantă de la motor şi transmisia se 
tânguia. Suspensia era moale şi uzată, iar vehiculul parcă 
plutea şi se zvârcolea. Oglinzile retrovizoare erau masive, 
boltite peste uşi şi îmi ofereau o imagine destul de bună la 
mai mult de zece metri în spatele meu. Eram pe I-9%, 
mergând spre sud, în linişte. Am fost destul de sigur că nu 
mă urmăreşte nimeni. Destul de sigur, dar nu 100% sigur. 
Am încetinit cât de mult am putut, m-am răsucit şi am pus 
piciorul stâng pe pedala de acceleraţie, apoi m-am lăsat în 
jos şi am scos pantoful drept. Mi l-am aşezat în poală şi am 
extras dispozitivul de e-mail cu o singură mână. L-am ţinut 
strâns apăsat pe marginea volanului, conducând şi tastând 
în acelaşi timp: urgent întâlnire pe 1-95 primul refugiu sud 
de ieşirea Kennebunk imediat aduceţi ciocan de lipit şi 
plumb. Apoi am apăsat send şi am aruncat dispozitivul pe 
scaunul de lângă mine. M-am încălţat la loc, am pus piciorul 
drept pe pedală şi m-am îndreptat în scaun. Am verificat din 
nou oglinzile. Nimic. Aşa că am făcut puţină matematică. 
Din Kennebunk la New London era o distanţă de 320 de 
kilometri, poate un pic mai mult. Patru ore, cu puţin peste 
optzeci de kilometri pe oră. Două ore şi cincizeci minute, cu 
o sută zece kilometri la oră, o sută zece fiind, probabil, cea 
mai mare viteză pe care aş putea-o obţine cu hârbul ăsta. 


Deci, aş avea o marjă de maxim o oră şi zece minute pentru 
a face ceea ce am decis că trebuie să fac. 

Am condus mai departe. Am mers constant cu cincizeci, 
pe banda din dreapta. Eram depăşit de toată lumea. Nu a 
rămas nimeni în spatele meu. Nu eram urmărit. Nu ştiam 
dacă era de bine sau de rău. Alternativa putea să fie şi mai 
rea. Am trecut pe lângă ieşirea spre Kennebunk, după 
douăzeci şi nouă minute. Am văzut primul refugiu 
semnalizat, un kilometru mai târziu. Promitea mâncare, 
alimente şi toalete, peste zece kilometri. Cei zece kilometri 
mi-au luat opt minute şi jumătate. Era o rampă domoală 
care făcea la dreapta şi urca pe o pantă, printr-un desiş de 
copaci. Nu era un punct de observare grozav. Frunzele 
erau mici, dar erau atât de multe încât aveam o vizibilitate 
redusă. Nu vedeam refugiul propriu zis. Am continuat să 
urc şi am ajuns. Era un loc larg cu locuri de parcare în 
diagonală, pe ambele părţi, şi un grup de clădiri joase din 
cărămidă, pe dreapta. Dincolo de clădiri era benzinăria. 
Erau o duzină de maşini parcate lângă toalete. Una dintre 
ele era Taurus-ul lui Susan Duffy. Era ultima maşină din 
stânga. Ea şi Eliot stăteau lângă maşină. 

Am condus încet pe lângă ei, le-am făcut semn să aştepte 
şi am parcat patru locuri mai încolo. Am oprit motorul şi am 
aşteptat, cu recunoştinţă, în tăcerea bruscă, pentru o clipă. 
Am pus dispozitivul de e-mailuri înapoi în toc şi mi-am 
înnodat şireturile. Apoi am încercat să mă comport ca o 
persoană normală. Am întins braţele, am deschis uşa şi am 
ieşit afară, ţopăind în jur pentru un moment, ca un tip care 
îşi relaxează picioarele amorţite şi savurează aerul 
proaspăt de pădure. M-am învârtit de câteva ori, făcând 
două rotații complete, în timp ce scanam întreaga zonă, 
apoi m-am oprit şi am rămas cu ochii pe rampa de acces. 
Nu venea nimeni. Auzeam traficul redus de pe autostradă. 
Era în apropiere, destul de gălăgios, dar faptul că mă aflam 
în spatele copacilor m-a făcut să mă simt izolat. Am 
numărat şaptezeci şi două de secunde, ceea ce reprezintă 


timpul necesar pentru a parcurge doi kilometri, cu puţin 
peste optzeci de kilometri pe oră. Nimeni nu a urcat pe 
rampă. Şi nimeni nu se auzea pe o distanţă de cel puţin doi 
kilometri. Aşa că am mers direct spre locul unde Duffy şi 
Eliot mă aşteptau. El era în haine de stradă şi nu se simţea 
confortabil în ele. Ea avea o pereche de blugi uzaţi şi 
aceeaşi jachetă de piele în care o văzusem şi înainte. Arăta 
spectaculos în ele. Nu au pierdut timp cu nimicuri, ceea ce 
mi-a convenit de minune. 

— În ce direcţie mergi? a întrebat Eliot. 

— New London, Connecticut. 

— Ce e în camion? 

— Nu ştiu. 

— Nu eşti urmărit, a spus Duffy, mai degrabă afirmând, 
decât întrebând. 

— S-ar putea să existe un dispozitiv electronic, am spus. 

— Unde ar putea să fie? 

— În partea din spate, dacă sunt isteţi. Ai adus ciocanul 
de lipit? 

— Nu încă, a spus ea. Este pe drum. De ce ai nevoie de 
el? 

— E un sigiliu de plumb. Trebuie să-l refacem. 

Se uită la rampă, temătoare. 

— A fost prea din scurt. 

— Să verificăm întâi zonele la care putem ajunge, a zis 
Eliot. În timp ce aşteptăm ciocanul. 

Am mers înapoi la camionul albastru. M-am aşezat pe 
pământ şi m-am uitat sub maşină. Totul era acoperit cu 
noroi vechi şi cu scurgeri de ulei. 

— Nu este aici, am spus. Ar trebui o daltă pentru a ajunge 
la metal. 

Eliot l-a găsit în interiorul cabinei, la aproximativ 
cincisprezece secunde după ce a început să caute. Era fixat 
pe căptuşeala de sub scaunul pasagerului, cu o bandă dublu 
adezivă. Era o cutiuţă groasă de o jumătate de centimetru. 
Avea ataşat un fir de douăzeci de centimetri lungime, care 


era, probabil, antena de transmisie. Eliot a strâns 
dispozitivul în pumn, a ieşit din cabină şi s-a uitat la rampa 
de acces. 

— Ce-i? a întrebat Duffy. 

— Este ceva ciudat, a spus el. Chestia asta are o baterie 
mică şi nimic mai mult. Putere mică, rază de interceptare 
mică. Nu poate fi recepționat la mai mult de trei-patru 
kilometri. Deci, unde e tipul care îl urmăreşte? 

Rampa era goală. Eram ultimul care o urcase. Am stat 
acolo cu ochii lăcrimând în vânt rece, fără să ne uităm la 
nimic. Traficul şuiera prin spatele copacilor, dar nimeni nu a 
urcat pe rampă. 

— De când eşti aici? a întrebat Eliot. 

— Patru minute. Poate cinci. 

— Nu are sens, a spus. Asta înseamnă că omul a stat la 
opt sau zece kilometri în spatele tău. Dar el nu poate 
detecta chestia asta de la opt sau mai mulţi kilometri. 

— Poate că nu e nimeni, am spus. Poate că au încredere 
în mine. 

— Şi de ce au pus chestia asta acolo? 

— Poate că nu au pus-o. Poate că era acolo de ani de zile. 
Poate că au uitat de ea. 

— Prea mulţi de poate. 

Duffy se întoarse la dreapta şi se uită la copaci. 

— Poate au oprit pe breteaua autostrăzii. Adică, exact la 
acelaşi nivel cu parcarea. 

M-am întors în acelaşi timp, eu şi Eliot, şi ne-am uitat în 
aceeaşi direcţie. Avea sens. Nu ar fi fost o tehnică de 
supraveghere inteligentă să intri în refugiu şi să parchezi 
chiar lângă ţintă. 

— Să aruncăm o privire, am spus. 

Era o fâşie îngustă de iarbă îngrijită şi apoi o zonă la fel 
de îngustă pe care cei care gestionau autostrada tăiaseră 
pădurea şi plantaseră arbuşti cu coaja subţire. Apoi, erau 
doar copaci. Autostrada trecea printre ei la est şi refugiul 
era aşezat la vest, între ele fiind un desiş de cincizeci de 


metri, care ar fi putut fi acolo de la începutul timpului. Greu 
de trecut prin el. Era format din viţă de vie, mărăcini 
încâlciţi şi ramuri mici. Totuşi eram în aprilie. Să treci prin 
el în iulie sau august ar fi fost imposibil. 

Ne-am oprit chiar înainte de copacii mai mici de pe 
margine. Am înaintat cât am putut şi ne-am uitat la stânga 
şi la dreapta. Nu era nimeni parcat acolo. Nu se vedea 
nimic, în nici o direcţie. Traficul era foarte rar. Eliot ridică 
din umeri, ca şi cum nu înţelegea, şi ne-am întors înapoi. 

— Nu are sens, a spus el din nou. 

— N-au oameni suficienţi, am spus. 

— Nu, sunt pe Route One, a spus Duffy. Trebuie să fie. 
Acesta merge în paralel cu 1-95, până pe coasta. Din 
Portland, spre sud. Nu este, probabil, la mai mult de 3 
kilometri depărtare, pe tot parcursul lui. 

Ne-am întors din nou spre est, ca şi cum am fi putut 
vedea printre copaci o maşină oprită pe dealul unui drum 
paralel îndepărtat. 

— Eu aşa aş face, a spus Duffy. 

Am dat din cap. Era un scenariu foarte plauzibil. Fără 
mari dezavantaje tehnice. Poziţionaţi lateral, cu până la 3 
kilometri, semnalul lor putea fi oscilant, totuşi. Pe de altă 
parte, tot ce voiau să ştie era în ce direcţie mă îndrept. 

— Este posibil, am spus. 

— Nu, este foarte probabil, a zis Eliot. Duffy are dreptate. 
Este de bun simţ. Nu vor să-ţi stea în cârcă, atâta timp cât 
este posibil. 

— Oricum, trebuie să presupunem că sunt acolo. Cât este 
Route One paralel cu 1-95? 

— Pe tot parcursul, a spus Duffy. Mult mai departe decât 
New London, Connecticut. Se despart în jurul Bostonului, 
dar apoi se apropie din nou. 

— Bine, am spus. M-am uitat la ceas. Sunt aici de nouă 
minute. Suficient timp ca să merg la toaletă şi să beau o 
ceaşcă de cafea. Trebuie să punem dispozitivul la loc. 


I-am zis lui Eliot să pună transmiţătorul în buzunar şi să 
conducă Taurusul lui Duffy spre sud, constant, cu optzeci de 
kilometri pe oră. l-am spus că o să-l prind din urmă undeva 
lângă New London. M-am gândit că o să-mi fie mai greu să 
recuperez transmiţătorul mai târziu. Eliot plecă şi am 
rămas singur cu Duffy. Ne-am uitat cum dispare maşina ei 
spre sud, apoi ne-am rotit spre nord şi am privit rampa de 
intrare. Aveam la dispoziţie o oră şi un minut şi aveam 
nevoie de ciocanul de lipit. Timpul trecea. 

— Cum e acolo? a întrebat Duffy. 

— Un coşmar. 

I-am povestit despre zidul de granit, înalt de doi metri şi 
jumătate, despre sârma ghimpată, despre poartă, despre 
detectoarele de metal de la uşi şi despre camera fără gaura 
cheii în interior. I-am spus despre Paulie. 

— Vreun semn de la agentul meu? a întrebat. 

— Abia am ajuns acolo. 

— E în casă. Trebuie să fie. 

N-am spus nimic. 

— Trebuie să faci unele progrese, a spus ea. Cu fiecare 
oră petrecută acolo este mai periculos pentru tine. Şi 
pentru ea. 

— Ştiu. 

— Cum e Beck? a întrebat ea. 

— Suspicios. 

I-am spus despre amprentele de pe pahar şi modul în 
care Maxima a dispărut. Apoi i-am spus despre ruleta 
rusească. 

— Ai jucat? 

— De şase ori, i-am spus, şi m-am uitat la rampă. 

Se uită la mine. 

— Eşti nebun. Şase la unu, ar trebui să fii mort. 

I-am zâmbit. 

— Ai jucat vreodată? 

— Nu. Nu-mi forţez norocul. 


— Gândeşti ca majoritatea oamenilor. Beck, la fel. A 
crezut că şansele sunt de şase la unu. Dar sunt aproape 600 
la 1. Sau şase mii. Dacă pui un glonţ greu într-un armă bine 
întreţinută, de genul Anaconda, ar fi un miracol dacă 
cilindrul s-ar opri cu glonţul în partea de sus. Impulsul dat 
de rotaţie îl duce întotdeauna în partea de jos. Mecanismul 
de precizie, un pic de ulei şi gravitația te ajută. Nu sunt un 
idiot. Ruleta rusească este mult mai sigură decât cred 
oamenii. Şi a meritat riscul, pentru a obţine angajarea. 

S-a liniştit. 

— "Ţi-ai făcut vreo opinie? a întrebat. 

— Arată ca un importator de covoare, am spus. Există 
covoare peste tot. 

— Dar? 

— Dar nu este, am spus. Îmi pun pensia la bătaie. L-am 
întrebat despre covoare şi el nu a spus prea multe. Părea că 
nu este foarte interesat de ele. Majoritatea oamenilor sunt 
bucuroşi să vorbească despre afacerile lor. Pe cei mai mulţi 
dintre ei, nu-i mai poţi opri. 

— Primeşti pensie? 

— Nu. 

Chiar atunci un laurus identic cu a lui Duffy, cu excepţia 
culorii, a apărut în gura rampei. A încetinit pentru un 
moment, în timp ce şoferul privea în jurul parcării, şi apoi a 
accelerat puternic, direct spre noi. La volan era bătrânul, 
cel pe care-l lăsasem prăbuşit în rigolă, lângă poarta 
colegiului. A oprit lângă camionul meu albastru, a deschis 
uşa şi s-a clătinat în timp ce ieşea, exact în acelaşi mod în 
care o făcuse când a ieşit din Caprice-ul de poliţie 
împrumutat. Avea un sac mare alb cu roşu, de la Radio 
Shack, în mână. Încărcat cu cutii. L-a ţinut în sus, a zâmbit 
şi a păşit înainte ca să-mi strângă mâna. Avea o cămaşă 
curată, dar costumul era acelaşi. Am putut vedea pete acolo 
unde a încercat să curețe sângele fals. Mi-l imaginam, lângă 
chiuveta din camera sa de motel, cu un prosop în mână. Nu 


se descurcase prea bine. Părea că a fost neglijent cu sticla 
de ketchup la cină. 

— Faci comisioane, deja? m-a întrebat. 

— Nu ştiu încă ce m-au pus să fac. Avem o problemă cu 
un sigiliu de plumb. 

A dat din cap. 

— Mi-am imaginat. Când primeşti o lista de cumpărături 
ca asta, ce altceva ar putea fi? 

— Ai experienţă? 

— Sunt un lup bătrân, a spus el. Am făcut-o de zece ori 
într-o zi, mai demult. Camionul era oprit, şi noi trebuia să îl 
spargem înainte ca tipul să-şi fi comandat supa. 

S-a lăsat pe vine şi a golit sacul Radio Shack pe asfalt. 
Înăuntru era un ciocan de lipit şi o bobină cu plumb. Plus un 
cablu pentru a alimenta ciocanul de la bricheta maşinii sale. 
Asta însemna că trebuia să ţină motorul în funcţionare, aşa 
că a pornit maşina şi a apropiat-o un pic, astfel încât cablul 
să ajungă. 

Sigiliul era de fapt o bandă de plumb cu bucle de mari 
dimensiuni, turnate, la fiecare capăt. Buclele fuseseră 
topite împreună, cu un fel de dispozitiv de încălzit, astfel 
încât acestea fuzionaseră într-o mică bilă în relief. Bătrânul 
a lăsat capetele topite în pace. Era clar că mai făcuse acest 
lucru înainte. A conectat ciocanul şi l-a lăsat să se 
încălzească. A scuipat pe el pentru a verifica dacă s-a 
încălzit. Când a fost mulţumit, a apucat ciocanul cu mâneca 
hainei şi a atins sârma acolo unde era mai subţire. Firul s-a 
topit şi s-a rupt în două. A tras de el, aşa cum ai deschide o 
cătuşă mică. Apoi s-a aplecă în maşina lui şi a pus sigiliul pe 
bord. Am apucat mânerul uşii şi l-am apăsat. 

— Bine, a spus Duffy. Deci, ce avem? 

Aveam covoare. Uşa a scârţâit, lumina zilei a inundat 
interiorul şi am văzut cam două sute de covoare, toate 
frumos rulate, legate cu sfoară şi aşezate în poziţie 
verticală. Erau de diferite dimensiuni, cele mai înalte lângă 
cabina maşinii şi cele mai mici lângă uşă. Formau un soi de 


scară, înspre noi, ca o veche formaţiune de roci bazaltice. 
Erau rulate cu faţa înspre interior, astfel încât tot ce am 
văzut era suprafeţele din spate, aspre şi lipsite de 
strălucire. Sfoara cu care erau legate era veche şi 
îngălbenită. Se simţea un miros puternic de lână şi un miros 
mai slab de vopsea vegetală. 

— Ar trebui să le verificăm, a spus Duffy. 

Era dezamăgită. 

— Cât timp avem? a întrebat bătrânul. 

M-am uitat la ceas. 

— Patruzeci de minute. 

— Atunci luăm câteva prin sondaj, a spus el. 

Am tras afară câteva din teancul din faţă. Erau rulate 
strâns. Nu erau băgate în tuburi de carton. Erau pur şi 
simplu rulate şi legate strâns cu sfoară. Unul dintre ele 
avea franjuri. Mirosea a vechi şi a mucegai. Nodurile erau 
vechi şi aplatizate. Am încercat să le desfacem cu unghiile, 
dar nu am reuşit. 

— Ar trebuie să tăiem sfoara, a spus Duffy. Şi nu putem 
face asta. 

— Nu, a spus bătrânul. Nu putem. 

Sfoara era aspră şi părea ciudată. Nu mai văzusem de 
mult genul asta de sfoară. Părea făcută dintr-un fel de fibre 
naturale. lută, poate, sau cânepă. 

— Deci, ce facem? a întrebat bătrânul. 

Am scos un alt covor. L-am cântărit în mâini. Cântărea 
atât cât ar trebui să cântărească un covor. L-am strâns. Nu 
a opus rezistenţă. L-am lăsat jos, pe asfalt, şi l-am lovit în 
mijloc. S-a înfundat un pic, exact cum ar face un covor bine 
strâns. 

— Sunt doar covoare, am spus. 

— Nu-i nimic în ele? a întrebat Duffy. Poate că acelea 
înalte din spate nu sunt toate înalte. Poate că sunt aşezate 
pe altceva. 

Am scos covoarele unul câte unul şi le-a pus pe asfalt, în 
ordinea în care trebuia să le punem înapoi. Ne-am creat un 


drum, în zigzag, prin spaţiul de încărcare. Cele înalte erau 
exact ceea ce păreau a fi, covoare înalte, rulate strâns, 
legate cu sfoară, aşezate în poziţie verticală. Nu era nimic 
ascuns. Am coborât din camion şi am stat acolo în frig, 
înconjurat de o mulţime de covoare, uitându-ne unul la 
altul. 

— Este o încărcătură falsă, a spus Duffy. Beck s-a gândit 
că o să intri. 

— Poate, am spus. 

— Sau, poate a vrut să scape de tine. 

— În timp ce el face ce? 

— Te verifică, a spus ea. Se asigură că eşti cine spui că 
eşti. 

M-am uitat la ceas. 

— E timpul să reîncărcăm covoarele. Va trebui să conduc 
ca un nebun. 

— Voi veni cu tine, a spus ea. Până când îl vom prinde din 
urmă cu Eliot, vreau să spun. 

Am dat din cap. 

— Perfect. Trebuie să vorbim. 

Am pus covoarele înăuntru, lovindu-le şi împingându-le 
până când au fost aranjate cu grijă în poziţiile lor originale. 
Apoi am tras uşa în jos, rulând-o pe role, şi bătrânul a 
început să lipească. A introdus sigiliul rupt şi a apropiat 
capetele rupte. A încălzit ciocanul de lipit şi a umplut 
capătul rupt cu o bucată de plumb. Bucata reparată avea o 
altă culoare şi era mult prea mare. Sârma sigiliului arăta ca 
un şarpe care a înghiţit un iepure. 

— Nu vă faceţi griji, a spus el. 

A folosit vârful de fier al ciocanului, ca pe o pensulă mică 
şi a netezit sârma, făcând-o din ce în ce mai subţire. Din 
când în când scutura vârful, pentru a scăpa de excesul de 
material. Lucra cu multă atenţie. I-a luat trei minute, dar 
când a terminat sigiliu arăta ca înainte. A lăsat plumbul să 
se răcească un pic şi apoi a suflat puternic. Argintiul 
sigiliului s-a transformat instantaneu în gri. Era cea mai 


bună reparaţie pe care am văzut-o. În mod sigur, a fost mai 
bine decât aş fi putut-o face eu. 

— Bine, am spus. Foarte bine. Dar trebuie să mai faci încă 
o dată acelaşi lucru. Trebuie să aduc un alt camion înapoi. 
Va trebui să-l verificăm şi pe acela. Ne întâlnim în primul 
refugiu după Portsmouth, New Hampshire. 

— Când? 

— Ne vedem peste cinci ore, începând de acum. 

Am plecat împreună cu Duffy, îndreptându-ne spre sud, 
cât de repede putea să ne ducă vechiul camion. Asta 
însemna maxim 120 de kilometri pe oră. Avea o formă de 
cărămidă şi rezistenţa vântului zădărnicea orice încercare 
de a merge mai repede. Dar o sută douăzeci a fost bine. 
Aveam câteva minute avans. 

— I-ai văzut birourile? 

— Nu încă, am spus. Trebuie să le verificăm. De fapt, 
trebuie să verificăm întreaga lui operaţiune din port. 

— Lucrăm la asta. Trebuia să vorbească tare. Zgomotul 
motorului şi gemetele cutiei de viteze erau de două ori mai 
puternice la o sută douăzeci decât erau la optzeci. Din 
fericire, Portland este mai liniştit. Este doar al patruzeci şi 
patrulea cel mai aglomerat port din SUA. Aproximativ 14 
milioane de tone de importuri într-un an. Cam un sfert de 
milion de tone pe săptămână. Beck are cam două sau trei 
containere pe săptămână. 

— Vama i-a verificat importurile? 

— Nu mai mult decât îi verifică pe alţii. Rata lor de succes 
este de aproximativ două procente. Dacă el aduce o sută 
cincizeci de containere pe an, poate trei dintre ele vor fi 
verificate. 

— Deci, cum o face? 

— Ar putea risca foarte puţin, limitând transporturile rele 
la doar, să zicem, un container din zece. Aceasta ar reduce 
rata de căutare la 0,2 procente. Ar putea s-o ţină aşa ani de 
zile. 


— Este deja pe piaţă de ani. Probabil că mituieşte pe 
cineva. 

Ea a dat din cap, fără să spună ceva. 

— Poţi aranja o verificare suplimentară? am întrebat. 

— Nu fără un motiv serios. Nu uita că nu lucrăm oficial. 
Avem nevoie de probe solide. Posibilitatea unei greşeli din 
partea noastră ne face să lucrăm pe un teren minat, 
oricum. Am putea aborda un om din sistem mituit. 

Am mers mai departe. Motorul urla şi suspensia obosită 
ne legăna neplăcut. Mergeam cu viteză. Acum mă uitam în 
oglinzile retrovizoare după poliţişti, nu dacă suntem 
urmăriţi. Presupuneam că documentele DEA ale lui Duffy 
ne vor scuti de buclucuri, dar nu voiam să pierdem timpul 
necesar pentru ca ea să aibă o astfel de conversaţie. 

— Cum a reacţionat Beck? a întrebat. Care e prima ta 
impresie? 

— A fost nedumerit. Şi un pic suspicios. Asta a fost prima 
mea impresie. Ai observat că Richard Beck nu este păzit la 
şcoală? 

— E mediu sigur. 

— Nu chiar. Poţi răpi un puşti dintr-un colegiu, cu mare 
uşurinţă. Lipsa gărzilor înseamnă lipsa unui pericol iminent. 
Cred că chestia cu gărzile de corp, pentru călătoria spre 
casă, a fost doar ca să liniştească un copil paranoic. Cred că 
a fost doar un moft. Nu cred că bătrânul Beck chiar a 
crezut că era într-adevăr necesar, altfel el ar fi angajat 
gărzi să-l păzească şi la şcoală. Sau l-ar fi retras din şcoală. 

— Deci? 

— Deci, cred că a fost un fel de afacere consumată 
undeva în trecut. O urmare a primei răpiri, poate. Prin 
urmare, nu era nevoie de gărzi la colegiu. Asta justifică 
resentimentele lui Beck, ca şi cum cineva ar fi rupt, dintr-o 
dată, o înţelegere. 

— Aşa crezi? 

Am dat din cap. 


— A fost surprins, nedumerit şi supărat. Marea lui 
întrebare a fost cine? 

— E o întrebare evidentă. 

— Dar aceasta a fost o întrebare de genul cum- 
îndrăznesc-să-facă-asta. Exprimând o supărare extremă. Ca 
şi cum cineva a călcat serios pe bec. Nu a fost doar o 
interogaţie. A fost contrariat. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am descris camionul. I-am descris pe oamenii tăi. 

A zâmbit. 

— Suntem în siguranţă. 

Am clătinat din cap. 

— Are un angajat pe nume Duke. Fără prenume. Fost 
poliţist. Seful securităţii sale. L-am văzut în dimineaţa asta. 
A fost treaz toată noaptea. Părea obosit şi nu făcuse duş. 
Haina costumul lui avea cute, în partea de jos, la spate. 

— Şi? 

— Înseamnă că a condus toată noaptea. Cred că s-a dus 
să se uită la loyota. Pentru a verifica numărul de 
înmatriculare din spate. Unde ai ascuns-o? 

— l-am lăsat pe cei din poliţia statală s-o ia. Pentru ca 
totul să pară real. Nu am putut s-o iau înapoi la garajul 
DEA. Este undeva, într-o parcare a poliţiei. 

— Unde conduce plăcuţa de înmatriculare? 

— Hartford, Connecticut, a spus ea. Am arestat o bandă 
mică de traficanţi Ecstasy. 

— Când? 

— Săptămâna trecută. 

Am condus mai departe. Autostrada devenea mai 
aglomerată. 

— Prima noastră greşeală, am spus. Beck va afla. Şi apoi 
se va întreba de ce nişte dealeri nesemnificativi de Ecstasy 
încearcă să-l răpească pe fiul său. Apoi, el va fi foarte curios 
cum nişte dealeri mărunți de Ecstasy din Connecticut au 
vrut să-i răpească fiul la o săptămână după ce au fost 
închişi. 


— La naiba, a spus Duffy. 

— Şi e chiar mai rău, am spus. Cred că Duke a verificat şi 
Lincoln-ul. Are o buşitură în faţă şi toate geamurile sparte, 
dar nu are nicio gaură de glonţ. Şi nu arată ca şi cum o 
grenadă adevărată a explodat în interiorul ei. Lincoln-ul 
este dovada vie că toată chestia asta a fost o înscenare. 

— Nu. Lincoln-ul este ascuns. Nu a fost împreună cu 
Toyota. 

— Eşti sigură? Pentru că primul lucru pe care Beck mi l-a 
cerut în această dimineaţă a fost să-i spun istoria 
mitralierelor Uzi. A fost ca şi cum mi-a cerut să mă auto- 
învinovăţesc. Două Uzi Micro, încărcătoare de douăzeci de 
cartuşe, patruzeci de cartuşe trase şi nici o singură urmă 
pe maşină? 

— Nu, a spus ea din nou. În niciun caz. Lincoln-ul este 
ascuns. 

— Unde? 

— Este în Boston. Este în garajul nostru, deşi, conform 
documentelor oficiale se află în clădirea morgii. Este 
considerată o probă. Se presupune că gărzile de corp sunt 
împrăştiate peste tot, în interior. Vrem ca lucrurile să pară 
reale. Totuşi ne-am gândit la această alternativă. 

— Cu excepţia plăcuței de la Toyota. 

Arăta dezumflată. 

— Dar Lincoln-ul este în regulă. Este la sute de kilometri 
distanţă de Toyota. Acest tip, Duke, ar fi trebui să conducă 
toată noaptea. 

— Cred că a condus toată noaptea. De ce era aşa de 
încordat Beck în legătură cu Uzi-urile? 

A înţepenit. 

— Trebuie să abandonăm, a spus ea. Din cauza Ioyotei. 
Nu din cauza Lincoln-ului. Lincoln-ul e în regulă. 

M-am uitat la ceas. Am verificat şoseaua. Duba urla. 
Trebuia să-l ajungem pe Eliot în curând. Am calculat timpul 
şi distanţa. 

— Trebuie să abandonăm, a spus ea din nou. 


— Şi agentul tău? 

— Dacă vei fi ucis nu o ajută. 

M-am gândit Quinn. 

— Vom discuta mai târziu, am spus. Deocamdată rămân. 

Am trecut pe lângă Eliot, opt minute mai târziu. Taurus-ul 
său mergea constant pe banda din interior, cu optzeci de 
kilometri la oră. Am trecut în faţa lui şi mi-am ajustat viteza 
la viteza lui. Am mers împreună spre Boston şi am tras în 
primul popas pe care l-am văzut în sudul oraşului. Era 
aglomerat. Am stat nemişcat lângă Duffy, privind rampa de 
acces timp de şaptezeci şi două de secunde şi am văzut 
patru maşini venind după mine. Niciunul dintre şoferii lor 
nu mi-a acordat vreo atenţie. Câteva dintre maşini aveau 
pasageri. Au făcut toate lucrurile normale care se fac într- 
un popas, căscând prin uşile deschise, uitându-se în jur, 
folosind toaletele şi mergând la restaurant. 

— Unde este camionul următor? a întrebat Duffy. 

— Într-o parcare din New London, am spus. 

— Cheile? 

— În interior. 

— Deci vor fi oameni prin preajmă, de asemenea. Nimeni 
nu lasă un camion singur, cu cheile în el. Te vor aştepta. Nu 
ştim ce li s-a spus să facă. Ar trebui să luăm în considerare 
abandonarea misiunii. 

— Nu voi cădea într-o capcană, am spus. Nu e stilul meu. 
Şi camionul următor ar putea să aibă ceva mai bun în el. 

— Bine. Îl vom verifica în New Hampshire. Dacă vei 
ajunge atât de departe. 

— Îmi împrumuţi Glock-ul tău? 

Am văzut-o atingându-l în hamul de sub braţ. 

— Pentru cât timp? 

— Atâta timp cât am nevoie de el. 

— Ce s-a întâmplat cu Colt-urile? 

— Mi le-au luat. 

— Nu pot. Nu pot renunţa la arma mea de serviciu. 

— Eşti deja adânc implicată. 


Se opri. 

— La naiba, a spus ea. 

Şi-a scos Glock-ul din toc şi mi l-a dat. Era cald de la 
corpului ei. L-am ţinut în palmă şi am savurat sentimentul. 
A scotocit în poşetă şi a scos două încărcătoare de rezervă. 
Le-am pus într-un buzunar şi arma în celălalt. 

— Mulţumesc, am spus. 

— Ne vedem în New Hampshire. Vom verifica camionul. 
Şi apoi vom decide ce facem. 

— Bine, am spus, deşi eu decisesem deja. 

Eliot s-a apropiat, scoțând transmiţătorul din buzunar. 
Duffy s-a dat la o parte şi ela fixat transmiţătorul la loc, sub 
scaun. Apoi s-au îndepărtat împreună spre Taurus-ul 
guvernamental. Am mai aşteptat puţin şi am plecat. 

Am ajuns la New London fără nicio problemă. Era un oraş 
învechit şi murdar. Nu mai fusesem acolo înainte. Nu 
avusesem niciodată un motiv pentru a merge acolo. Este un 
oraş al Marinei. Cred că se construiesc submarine acolo. 
Sau undeva în apropiere. În Groton, poate. Indicaţiile pe 
care Beck mi le dăduse m-au scos de pe autostradă şi m-au 
dus într-o zonă industrială părăsită. Clădiri din cărămidă 
veche, umedă, afumată şi putredă. Am tras pe marginea 
drumului, la aproximativ doi kilometri de locul în care 
presupuneam că se află parcarea. Apoi am manevrat 
dreapta-stânga, încercând să întorc maşina pe drum. Am 
parcat şi am verificat arma lui Duffy. Era un Glock 19. Nu 
mai vechi de un an. Era complet încărcat. Încărcătoarele de 
rezervă erau pline, de asemenea. Am ieşit din camion. Am 
auzit zgomotul făcut de coşurile cu aburi. Un feribot se 
apropia. Vântul răvăşea gunoiul de-a lungul străzii. O 
prostituată a ieşit pe o uşă şi mi-a zâmbit. Era un oraş al 
Marinei. Nu putea mirosi un PM, aşa cum o fac surorile ei 
din alte locuri. 

Am dat colţul şi am văzut parcarea pe care o căutam. 
Terenul cobora spre mare şi avea denivelări. Am văzut 
camionul care mă aştepta. Era identic cu cel în care mă 


aflam. Aceeaşi vechime, acelaşi tip. Aceeaşi culoare. Stătea 
părăsit, exact în centrul parcării, un pătrat gol din cărămidă 
pisată şi buruieni. Câteva clădiri vechi, demolate de vreo 
douăzeci de ani, erau în apropiere şi nimic nu fusese 
construit în loc. 

Nu mă aştepta nimeni, deşi existau o mie de ferestre 
murdare în jur şi, teoretic, toate ar fi putut avea în spate lor 
observatori. Dar eu nu am simţit nimic. Pre-sentimentul 
este mult mai rău decât de a şti, dar uneori e tot ce ai. Am 
stat pe loc până când mi s-a făcut frig şi apoi am luat-o 
înapoi spre camion. Am condus pe străzile din jur şi am 
intrat în parcare. Am garat bară la bară cu geamănul 
camionului meu. Am scos cheia din contact şi am aruncat-o 
în buzunarul uşii. O ultimă privire în jur şi am ieşit. Am 
băgat mâna în buzunar şi am strâns arma lui Duffy, 
ascultând cu atenţie. Nimic, doar pietrişul spulberat şi 
sunetul îndepărtat al oraşului. Eram în siguranţă, dacă 
cineva nu încerca să mă doboare cu o puşcă cu rază lungă 
de acţiune. Şi, doar cu un Glock 19 în buzunar meu nu 
puteam să mă apăr eficient. 

În noul camion era frig. Uşa era descuiată, iar cheia era 
în buzunar. Mi-am aranjat scaunul şi am fixat oglinzile. Am 
scăpat, ca din neglijenţă, cheia pe podea şi am verificat sub 
scaune. Niciun transmiţător. Doar câteva ambalaje de gumă 
şi cocoloaşe de praf. Am pornit motorul. M-am îndepărtat 
de camionul pe care tocmai îl abandonasem, am ocolit în 
jurul parcării şi m-am îndreptat înapoi spre autostradă. Nu 
am văzut pe nimeni. Nimeni nu a venit după mine. 

Noul camion se conducea un pic mai bine decât cel vechi. 
Mai puţin zgomotos şi mai rapid. Poate că nu fusese folosit 
la fel de mult. Înghiţeam kilometri, îndreptându-mă spre 
nord. Priveam înainte prin parbriz de parcă aş fi văzut casa 
singuratică, aflată pe degetul de stâncă, mai mare cu 
fiecare minut. Mă atrăgea şi mă respingea simultan, cu 
aceeaşi forţă. Stăteam acolo, imobil, cu o mână pe volan şi 
cu pleoapele deschise. În Rhode Island era linişte. Nimeni 


nu mă urmărea. În principiu, Massachusetts însemna un 
lung ocol în jurul Bostonului şi apoi un sprint pe un drum 
plin de gropi spre nord-est, pe lângă văgăuni ca Lowell, în 
stânga mea şi locuri drăguţe ca Newburyport, Cape Ann şi 
Gloucester, departe, pe dreapta. Nu eram urmărit. A urmat 
New Hampshire. Treizeci de kilometri pe 1-95, cu 
Portsmouth ca ultima oprire. Am trecut şi am început să mă 
uit după semne pentru un refugiu. L-am văzut pe primul 
tocmai la intrarea în Maine. Îmi spunea ca Duffy, Eliot şi 
bătrânul în costum mă aşteptau la doisprezece kilometri. 

Nu era doar Duffy, Eliot şi bătrânul. Aveau o unitate 
canină DEA cu ei. Presupun că dacă le dai serviciilor 
guvernamentale suficient timp să se gândească, vor veni cu 
ceva la care nu te aştepţi. Am intrat într-o parcare identică 
cu cea din Kennebunk şi am văzut cele două Taurus-uri 
parcate la capătul rândului, lângă o dubă cu ventilator pe 
acoperiş. Am parcat la patru locuri de la ei şi am început 
rutina prudentă de aşteptare şi urmărire, dar nimeni nu a 
venit după mine. Nu mă îngrijora banda de urgenţă a 
autostrăzii. Copacii mă făceau invizibil de pe autostradă. 
Erau copaci peste tot. Maine are o mulţime de copaci, asta 
e al naiba de sigur. 

Am ieşit din camion şi bătrânul şi-a tras maşina în 
apropiere, începând direct să facă chestia lui cu ciocanul de 
lipit. Duffy m-a apucat de cot. 

— Am dat câteva telefoane, a spus ea. A ridicat Nokia ca 
să-mi dovedească. Veşti bune şi veşti proaste. 

— Prima, vestea bună, am spus. Înveseleşte-mă. 

— Cred că chestia cu Toyota ar putea fi în regulă. 

— Ar putea să fie? 

— E complicat. De la Vama Statelor Unite avem 
programul de transport a lui Beck. 'Toate chestiile îi vin din 
Odessa. E în Ucraina, la Marea Neagră. 

— Ştiu unde este. 

— Pare plauzibil ca punct de origine pentru covoare. Vin 
în nord, prin Turcia, de peste tot. Dar Odessa este un port 


de heroină, din punctul nostru de vedere. Tot ce nu vine aici 
direct din Columbia trece prin Afganistan şi Turkmenistan, 
peste Marea Caspică şi Caucaz. Deci, dacă Beck foloseşte 
Odessa, e un grangure al traficului de heroină, iar în cazul 
în care el aduce heroină înseamnă că nu cunoaşte niciun 
dealer de Ecstasy. Nici în Connecticut, nici nicăieri. Nu 
poate fi nicio conexiune. Nu are cum. Cum ar putea să fie? 
E o cu totul altă afacere. Aşa că trebuie s-o ia de la zero ca 
să găsească ceva. Adică, plăcuţa de înmatriculare a 'Toyotei 
îi va furniza un nume şi o adresă, desigur, doar că 
informaţiile nu înseamnă nimic pentru el. O să-i ia câteva 
zile înainte să afle cine sunt şi să le ia urma. 

— Aceasta este vestea bună? 

— E destul de bună. Crede-mă, sunt în lumi separate. Şi 
câteva zile este tot ce ai, oricum. Nu putem ţine acele gărzi 
de corp mai mult. 

— Care e vestea proastă? 

Se opri pentru o secundă. 

— Nu e imposibil ca cineva să fi aruncat o privire la 
Lincoln. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic concret. Doar că securitatea garajului nu a fost 
atât de bună pe cât ar fi trebuit să fie. 

— Ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că nu putem spune cu siguranţă că nu 
s-a întâmplat ceva rău. 

Am auzit rolele uşii camionului zornăind. Uşa s-a oprit cu 
zgomot şi, o secundă mai târziu, l-am auzit Eliot că ne 
chemă urgent. Ne-am apropiat, aşteptându-ne să găsim 
ceva interesant. În schimb, am găsit un alt transmiţător. Era 
aceeaşi cutie mică de metal, cu aceeaşi antenă de douăzeci 
de centimetri. Fusese lipit în interiorul remorcii, aproape de 
uşa de acces, la înălţimea capului. 

— Excelent, a spus Duffy. 

Spaţiul de încărcare era încărcat cu covoare, exact la fel 
cum văzusem mai înainte. Ar fi putut fi aceeaşi dubă. Erau 


rulate strâns şi legate cu o sfoară dură, aşezate în picioare, 
în ordinea descrescătoare a înălţimii. 

— Le verificăm? a întrebat polițistul în vârstă. 

— Nu avem timp, am spus. Dacă cineva urmăreşte 
transmiţătorul îşi va da seama că ar trebui să stau aici 
maxim zece minute, nu mai mult. 

— Dă drumul câinelui înăuntru, a spus Duffy. 

Un tip pe care nu-l mai văzusem a deschis partea din 
spate a dubei DEA şi a ieşit cu un câine în lesă. Era un 
animal mic, zvelt şi slab, înhămat cu un harnaşament 
special. Avea urechi lungi şi o expresie nerăbdătoare. Îmi 
plac câinii. Uneori mă gândesc să-mi iau unul. Ar putea să- 
mi ţină companie. Acesta însă, m-a ignorat complet. Şi-a 
lăsat stăpânul să-l conducă la camionul albastru, aşteptând 
să i se spună ce să facă. Tipul s-a ridicat în remorcă şi a pus 
câinele pe scara formată din covoare. A pocnit din degete, a 
dat un fel de comandă şi i-a scos lesa. Câinele a alergat în 
sus şi în jos şi de la stânga la dreapta. Picioarele sale scurte 
nu-l ajutau să se deplaseze cu uşurinţă între diferitele 
niveluri. Dar a acoperit fiecare centimetru pătrat, apoi s-a 
întors de unde începuse, stând acolo cu ochii luminoşi, 
coada mişcându-se rapid şi gura deschisă într-un zâmbet 
umed care spunea: deci unde e acţiunea? 

— Nimic, a spus stăpânul său. 

— Încărcătură legală, a spus Eliot. 

Duffy a dat din cap. 

— Dar de ce se întoarce în Nord? Nimeni nu exportă 
covoare înapoi la Odessa. De ce ar face-o? 

— A fost un test, am spus. Pentru mine. Şi-au imaginat că 
o să mă uit, sau poate că nu. 

— Hai să refacem sigiliul, a spus Duffy. 

Noul tip scoase câinele afară iar Eliot s-a întins şi a tras 
uşa în jos. Bătrânul şi-a luat ciocanul de lipit, începându-şi 
treaba şi Duffy m-a tras deoparte. 

— Decizia ta? 

— "Tu ce ai face? 


— Aş abandona, a spus ea. Lincoln-ul reprezintă o 
problemă. Te-ar putea ucide. 

M-am uitat peste umărul ei şi l-am privit pe bătrân 
lucrând. Aproape terminase. 

— Au înghiţit povestea mea. Nu aveau cum să n-o facă. A 
fost o poveste grozavă. 

— Poate că, între timp, au văzut Lincoln-ul. 

— Nu văd de ce ar fi vrut să-l vadă. 

Bătrânul terminase. Se aplecase, gata să sufle peste 
lipitură, gata să schimbe culoarea într-un gri tern. Duffy a 
pus mâna pe braţul meu. 

— De ce a întrebat Beck despre Uzi? 

— Nu ştiu. 

— Gata, a zis bătrânul. 

— Decizia ta? a întrebat Duffy. 

M-am gândit la Quinn. M-am gândit cum privirea lui mi-a 
cercetat chipul, nici repede, nici încet. M-am gândit la 
cicatricile gloanţelor de .22, ca doi ochi în plus, acolo, în 
partea stângă a frunţii. 

— Mă întorc, am spus. Cred că este destul de sigur. M-ar 
fi curăţat în această dimineaţă dacă ar fi avut dubii. 

Duffy n-a spus nimic. Nu m-a contrazis. Doar şi-a luat 
mâna de pe braţul meu şi m-a lăsat să plec. 


CAPITOLUL 5 


M 


i-a dat drumul, dar nu mi-a cerut arma înapoi. Poate a fost 
ceva subconştient. Poate că a vrut să mi-o lase. Am pus-o în 
spate, la betelia pantalonilor. Stătea mai bine acolo decât 
Colt-ul cel masiv. Am ascuns încărcătoarele de rezervă în 
şosete. Apoi am pornit la drum şi am ajuns din nou în 
parcarea de lângă docurile din Portland la exact zece ore 
după ce pornisem. Nu mă aştepta nimeni acolo. Cadillac-ul 
negru lipsea. Am intrat şi am parcat. Am lăsat cheia în 
buzunarul lateral al uşii şi am ieşit din maşină. Eram obosit 
şi uşor surd după 800 de kilometri pe autostradă. 

Era ora şase seara şi soarele coborâse în spatele oraşul, 
în stânga mea. O briză rece şi umedă sufla dinspre mare. 
Mi-am închis nasturii hainei şi am mai aşteptat un minut 
pentru cazul în care eram urmărit. Apoi am luat-o la picior. 
Încercam să par fără rost. M-am îndreptat spre nord 
uitându-mă la clădirile din faţa mea. Parcarea era 
delimitată de clădiri joase. Arătau ca nişte remorci fără roţi. 
Păreau ieftine şi erau prost întreţinute. Locurile de parcare 
erau mici şi murdare. Pline de maşini. Locul era aglomerat 
şi fără pretenţii. Părea un loc unde chiar se petrec activităţi 
comerciale reale. Fără sedii fanteziste, fără marmură, fără 
sculpturi, doar o mulţime de oameni obişnuiţi lucrând din 
greu pentru banii lor, în spatele ferestrelor nespălate, 
acoperite cu jaluzele rupte. 

Unele dintre birouri îşi anexaseră, pe lateral, depozite 
mici. Structuri moderne făcute din materiale metalice 


prefabricate. Aveau platforme de încărcare din beton, înalte 
până la nivelul taliei. 

Am găsit Cadillac-ul negru a lui Beck după aproximativ 
cinci minute. Era parcat pe un dreptunghi de asfalt crăpat, 
pe partea laterală a unui depozit, lângă o uşă de birou. Uşa 
părea că aparţine unei case din suburbii. Avea un design 
colonial, realizată din lemn de esenţă tare. Nu fusese 
niciodată vopsită, era gri şi granulată din cauza aerului 
sărat. Avea o plăcuţă înşurubată pe ea: Bizarre Bazaar. 
Scrisul era de mână, ca în anii şaizeci. Ca şi cum ar 
promova un concert la Fillmore West, ca şi cum Bizarre 
Bazaar deschidea un concert a lui Jefferson Airplane sau 
Gratefull Dead. 

Am auzit o maşină apropiindu-se, apoi aşteptând în 
spatele clădirii adiacente. Era o maşină mare, care mergea 
încet. Am auzit cauciucurile late trecând prin gropile pline 
cu apă. Era un Lincoln Iown Car, negru lucios, identic cu 
cel distrus lângă poarta colegiului. Trecuseră, probabil, 
împreună de pe linia de asamblare. A trecut încet pe lângă 
Cadillac-ul lui Beck, a dat colţul şi a parcat în spatele 
depozitului. Un tip pe care nu-l mai văzusem înainte a ieşit 
de pe scaunul şoferului. S-a întins şi a căscat de parcă ar fi 
condus şi el 800 de kilometri pe autostradă. Era de înălţime 
medie, solid, cu părul negru, tuns scurt. Faţă slabă, ten 
ciupit. Era încruntat, părând frustrat. Arăta ameninţător. 
Totuşi, cumva, lipsit de importanţă. Ca şi cum ar fi avut un 
rang mai jos în ierarhie, şi, că era mai periculos din cauza 
asta. S-a aplecat în maşină şi a scos un scanner radio 
portabil. Avea o antenă lungă, cromată şi un difuzor care se 
văita şi ţipa de câte ori un transmiţător se afla într-un 
perimetru de doi sau trei kilometru. 

A dat colţul şi a împins uşa nevopsită. Am rămas unde 
eram. Am recapitulat ultimele zece ore în minte. În ceea ce 
priveşte supravegherea prin radio, m-am oprit de trei ori. 
Fiecare oprire a fost suficient de scurtă pentru a fi 
plauzibilă. Supravegherea vizuală ar fi fost o chestiune 


complet diferită. Dar am fost destul de sigur că, în niciun 
moment, nu a existat vreun Lincoln negru la vedere. I-am 
dat dreptate lui Duffy. Tipul şi scanner-ul său au fost pe 
Route One. 

Am mai stat un minut. Apoi m-am îndreptat spre uşă. Am 
deschis-o. Un culoar în unghi drept făcea imediat la stânga. 
Ducea la o mică zonă deschisă, plină cu birouri şi fişete. 
Goală. Niciunul dintre birouri nu era ocupat. Dar fuseseră 
până de curând. Asta era clar. Trei dintre birouri erau pline 
cu un fel de lucruri pe care angajaţii le lăsa în urmă, la 
sfârşitul unei zile de muncă. Documente pe jumătate 
terminate, ceşti de cafea curate, notițe, căni primite cadou, 
pline cu creioane, cutii de şerveţele. Erau radiatoare 
electrice pe pereţi şi aerul era foarte cald, mirosind vag a 
parfum. 

În partea din spate a zonei deschise era o uşă închisă şi 
glasuri scăzute se auzeau în spatele ei. Am recunoscut-o pe 
a lui Beck, şi a lui Duke. Vorbeau cu un al treilea om, care 
am ghicit că era tipul cu echipamentul de urmărire. Nu am 
putut auzi ce îşi spuneau. Era ceva agitaţie în tonul lor. 
Dezbăteau ceva. Nu erau voci ridicate, dar sigur nu 
discutau despre petrecerea anuală a companiei. 

M-am uitat la lucrurile de pe birou şi pereţi. Am văzut 
două hărţi fixate pe panouri. Una era cu tot mapamondul. 
Marea Neagră era cumva în centrul ei. Odessa se afla 
aşezată la stânga Peninsulei Crimeea. Nu era nimic marcat 
pe hartă, dar mi-am putut imagina traseul unui mic vapor, 
prin Bosfor, Marea Egee, Marea Mediterană, trecând prin 
Gibraltar, şi apoi, la viteză maximă peste Atlantic către 
Portland, Maine. O călătorie de două săptămâni, probabil. 
Poate trei. Cele mai multe nave sunt destul de lente. 

Cealaltă hartă era a Statele Unite. Zona Portlandului era 
greu de distins din cauza unor pete de uzură şi grăsime. Am 
bănuit că oamenii au pus degetele acolo ca să calculeze 
distanţe şi timpi. Mâna complet întinsă a unei persoane 
scunde ar putea reprezenta o zi de mers cu maşina. În 


acest caz Portland-ul nu era cea mai bună locaţie pentru un 
centru de distribuţie. Era departe de orice. 

Hârtiile de pe birouri nu-mi spuneau nimic. În cel mai bun 
caz aş fi putut înţelege detalii legate de date şi încărcături. 
Am văzut liste cu preţuri. Unele preţuri erau destul de 
ridicate. Lângă preţuri erau trecute nişte coduri. Puteau să 
fie pentru covoare. Puteau să fie pentru altceva. În 
aparenţă, locul arăta exact ca un birou de transport 
maritim obişnuit. M-am întrebat dacă Teresa Daniel a lucrat 
aici. 

Am mai ascultat vocile încă puţin. Acum, am auzit furie şi 
îngrijorare. M-am retras pe coridor. Am scos Glock-ul din 
pantaloni şi l-am băgat în buzunar, ţinând degetul pe 
trăgaci. Glock nu are siguranţă. Are un fel de declanşator 
pe trăgaci. Este o mică bucată de metal care armează 
trăgaciul când o apeşi. Am apăsat-o puţin. Voiam să fiu 
pregătit. M-am gândit că-l voi împuşca pe Duke primul. Apoi 
pe tipul cu aparatul de radio. Apoi, pe Beck. Beck era, 
probabil, cel mai lent şi întotdeauna îl laşi pe cel mai lent la 
sfârşit. 

Mi-am băgat şi cealaltă mâna în buzunar. Un tip cuo 
singură mână în buzunar arată înarmat şi periculos. Un tip 
cu ambele mâini în buzunare arată relaxat şi calm. 
Neameninţător. Am respirat adânc şi am intrat înapoi în 
cameră, zgomotos. 

— Hei! am strigat. 

Uşa biroului din spate s-a deschis repede. S-au aglomerat 
în uşă pentru a privi afară. Beck, Duke şi tipul cel nou. Nu 
aveau arme. 

— Cum ai ajuns aici? a întrebat Duke. Părea obosit. 

— Uşa era deschisă. 

— De unde ai ştiu? 

Îmi ţineam mâinile în buzunare. Nu puteam spune că am 
văzut plăcuţa, pentru că Duffy îmi spusese care e numele 
companiei sale, nu el. 

— Maşina ta e parcată afară, am spus. 


A dat din cap. 

— Bine. 

Nu m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua. Tipul cu 
scanerul trebuie să i-o fi descris deja. Acum, el doar stătea 
acolo, uitându-se la mine. Era mai tânăr decât Beck. Mai 
tânăr decât Duke. Mai tânăr decât mine. Avea în jur de 
treizeci şi cinci. Încă mai arăta periculos. Avea pomeţi plaţi 
şi ochii plictisiţi. Precum cel puţin o sută de băieţi râi pe 
care i-am arestat în armată. 

— Ţi-a plăcut excursia? l-am întrebat. 

Nu a răspuns. 

— Te-am văzut intrând cu scanerul. Am găsit primul 
microfon. Sub scaun. 

— De ce te-ai uitat? a întrebat el. 

— Obişnuinţa, am spus. Unde era al doilea? 

— În spate. Nu te-ai oprit pentru masa de prânz. 

— Sunt lefter, am spus. N-am primit niciun ban, încă. 

Nu a zâmbit. 

— Bine ai venit în Maine, a spus el. Nimeni nu îţi dă bani 
aici. Trebuie să-i câştigi. 

— Nu mă deranjează. 

— Eu sunt Angel Doll, a spus, aşteptându-se ca numele lui 
să mă impresioneze. N-a fost cazul. 

— Eu sunt Jack Reacher. 

— Ucigaşul de poliţişti, a spus el, cu o voce cavernoasă. 

M-a privit lung apoi a întors privirea. Nu ştiam unde să-l 
potrivesc în schemă. Beck era şeful, Duke era capul 
securităţii, dar acest tip neînsemnat părea foarte relaxat, 
vorbind pe deasupra capetelor lor. 

— Suntem într-o şedinţă, a spus Beck. Poţi aştepta afară, 
lângă maşină. 

I-a însoţit pe cei doi înapoi în cameră şi mi-a închis uşa în 
nas. Asta mi-a spus că nu era nimic în valoare în zonă. Aşa 
că m-am îndreptat spre ieşire, verificând sistemul de 
securitate pe drum. Era destul de rudimentar, dar eficient. 
Mici elemente de contact la uşă şi la toate ferestrele. Nişte 


chestii mici, dreptunghiulare. De la ele porneau fire de 
mărimea şi culoarea spaghetelor, ascunse sub nişte şipci de 
plastic. Firele se uneau într-o cutie de metal montată pe 
perete, lângă un avizier. Avizierul era plin de hârtii 
îngălbenite. Tot felul de informaţii legate de siguranţa 
angajaţilor, stingătoare de incendii şi căi de evacuare. Cutia 
sistemului de alarmă avea o tastatură şi două lumini mici. 
Una roşie, cu o etichetă sub ea, aprinsă, şi una verde, ne- 
etichetată, stinsă. Nu avea senzori de mişcare. Era doar un 
sistem rudimentar de alarmă. 

N-am aşteptat lângă maşină. M-am plimbat un pic, până 
am luat pulsul locului. Întreaga zonă părea că este 
destinată unor operaţiuni similare. Exista un drum de acces 
complicat pentru camioane. Am presupus ca funcţiona ca 
un sistem cu sens unic. Containerele erau tractate din 
docurile aflate în nord şi descărcate în depozite. Apoi, 
camioane de livrare erau încărcate la rândul lor, şi plecau 
spre sud. Depozitul lui Beck nu era ascuns. Se afla chiar în 
mijlocul unui rând de cinci depozite. Dar nu avea o rampă 
de încărcare afară. Şi nicio platforma de încărcare. În 
schimb avea o uşă cu role. Momentan era blocată de 
Lincoln-ul lui Angel Doll, dar era suficient de mare pentru a 
încăpea un camion înăuntru. Confidenţialitatea era 
asigurată. 

Nu exista niciun fel de sistem de securitate extern. Nu 
erau garduri de sârmă. Nici poartă, nici bariere, nici 
gardienii în gherete. Doar suprafaţa murdară şi largă de 
câteva zeci de hectare, plină de clădiri aşezate alandala, 
bălți şi unghere întunecate. Am presupus că exista un gen 
sau altul de activităţi la orice oră. Cât de intense, nu ştiam. 
Dar, probabil, suficient pentru a masca anumite activităţi 
clandestine. 

M-am înapoiat la Cadillac, sprijinindu-mă de aripă atunci 
când cei trei au ieşit afară. Beck şi Duke au ieşit primii iar 
Doll a rămas în pragul uşii. Încă aveam mâinile în buzunare. 
Eram încă gata să-l împuşc pe Duke primul. Dar nu a existat 


nicio agresiune făţişă. Nimic nu mi-a dat de bănuit. Beck şi 
Duke s-au îndreptat spre maşină. Păreau obosiţi şi 
preocupaţi. Doll a rămas unde era, în prag uşii, ca şi cum el 
ar fi fost stăpânul. 

— Să mergem, a spus Beck. 

— Nu, stai, a zis Doll. Trebuie să vorbesc cu Reacher. 

Beck s-a oprit din mers, fără să se întoarcă. 

— Cinci minute, a spus Doll. Doar atât. Închid eu. 

Beck nu a spus nimic. Nici Duke. Păreau iritaţi, dar nu au 
obiectat. Ţinând mâinile în buzunare m-am îndreptat spre 
el. Doll s-a întors şi m-a condus prin secretariat în birourile 
din spate. Apoi printr-o altă uşă, într-o cabină cu pereţi de 
sticlă, în interiorul depozitului propriu-zis. Am văzut un 
motostivuitor şi rafturi din oţel încărcate cu covoare. 
Rafturi erau înalte de şase metri şi pline de covoare strâns 
rulate şi legate cu sfoară. Cabina avea o uşă de personal 
spre exterior şi un birou metalic cu un calculator pe el. 
Scaunul de la birou era uzat. 1 se vedea căptuşeala galbenă, 
murdară, prin fiecare cusătură. Doll s-a aşezat pe el, s-a 
uitat la mine şi şi-a schimonosit gura în forma aproximativă 
a unui zâmbet. Stăteam pe o laterală a biroului şi mă uitam 
în jos la el. 

— Ce este? i-am spus. 

— Vezi acest computer? a spus el. Are conexiuni în toate 
Departamentele de Circulaţie din ţară. 

— Deci? 

— Deci, eu pot verifica plăcuţe de înmatriculare. 

N-am spus nimic. A scos un pistol din buzunar. O mişcare 
elegantă, rapidă şi fluidă. Un pistol mic, dar bun. Era un 
PSM sovietic, un mic pistol automat construit să fie cât mai 
uşor şi subţire posibil, astfel încât să nu te incomodeze în 
haine. Foloseşte un tip de muniţie rusească specială, greu 
de obţinut. Are o piedică de siguranţă în partea din spate. 
Doll stătea drept pe scaun. Nu-mi aduc aminte dacă este o 
poziţie sigură sau amenințătoare. 

— Ce vrei? l-am întrebat. 


— Vreau să verific ceva cu tine. Înainte de a face totul 
public şi a avansa şi eu o treaptă sau două. 

S-a lăsat tăcerea. 

— Şi cum ai face asta? l-am întrebat. 

— Spunându-le un lucru pe care ei nu-l ştiu încă. Poate 
voi câştiga şi eu un bonus frumos. Poate voi primi cei cinci 
mii pe care ţi i-au promis ţie. 

Am apăsat siguranţa Glock-ului în buzunarul meu. Am 
aruncat o privire în stânga mea. Puteam vedea totul, cu 
claritate, prin fereastra biroului. Beck şi Duke stăteau în 
picioare lângă Cadillac. Erau cu spatele la mine, 
aproximativ la doisprezece metri. Prea aproape. 

— Am scăpat de Maxima pentru tine, a spus Doll. 

— Unde? 

— Nu contează. Apoi a zâmbit din nou. 

— Ce este? am spus din nou. 

— Ai furat-o, nu? La întâmplare, dintr-un mall. 

— Şi? 

— Avea plăcuţe de Massachusetts, a spus el. Erau false. 
Un astfel de număr nu a fost niciodată eliberat. 

Greşeli, care vin să mă bântuie. N-am spus nimic. 

— Aşa că am verificat CIV, a spus el. Codul de identificare 
al vehiculului. Toate maşinile îl au. Pe o plăcuţă mică de 
metal, în partea superioară a bordului. 

— Ştiu. 

— Computerul mi-a spus că este vorba de o Maxima. Până 
aici totul e bine. Dar a fost înmatriculată la New York pe 
numele unui băiat rău care a fost arestat în urmă cu cinci 
săptămâni. De către Guvern. 

N-am spus nimic. 

— Vrei să explici toate astea? 

Nu am răspuns. 

— Poate că mă vor lăsa pe mine să te curăţ, a spus el. Mi- 
ar făcea plăcere. 

— Eşti sigur? 


— l-am mai curăţat şi pe alţii înainte, a spus el, ca şi cum 
ar avea ceva de dovedit. 

— Câţi? 

— Destui. 

M-am uitat prin fereastra biroului. Am lăsat Glock-ul şi 
am scos mâinile din buzunarele, goale. 

— Baza de date a New York-lui trebuie să fie învechită, 
am spus. Era o maşină veche. Poate că statul a vândut-o cu 
un an în urmă. Ai verificat codul de autentificare? 

— Unde? 

— Partea de sus a parbrizului, în dreapta. Trebuie să aibă 
numerele corecte şi să fie actualizat. Am fost poliţist militar. 
Am verificat baza de date a New Yorkului de mai multe ori 
decât tine. 

— Nu-mi plac PMiii, a spus el. 

M-am uitat la arma. 

— Nu-mi pasă cine nu-ţi place. Eu îţi spun doar cum 
funcţionează chestiile astea. Şi eu am făcut aceeaşi 
greşeală. De mai multe ori. 

Ela tăcut pentru o clipă. 

— Prostii. 

Acum am zâmbit. 

— Atunci dă-i bătaie. Fă-te de râs. Mie nu-mi pasă. 

A rămas nemişcat pentru o vreme. Apoi, şi-a schimbat 
arma din mâna dreapta în cea stângă şi a apucat mouse-ul. 
Încerca să mă supravegheze cu un ochi în timp ce butona şi 
derula ceva pe ecran. M-am mutat un pic, aparent interesat 
de ce este pe ecran. Pagina de căutare a bazei de date a 
apărut. M-am mai mutat un pic, chiar în spatele lui. A 
introdus ceea ce trebuia să fi fost numărul de înmatriculare 
originar al Maxima, din memorie. A apăsat căutare. Ecranul 
a început să afişeze informaţiile. M-am mutat din nou, mai 
aproape, gata să-i dovedesc că a greşit. 

— Unde caut? a întrebat el. 

— Chiar acolo, am spus, începând să arăt ceva pe 
monitor. Dar am făcut-o cu ambele mâini şi cu toate cele 


zece degete şi n-am ajuns până la ecran. Mâna dreapta s-a 
oprit pe gâtul lui. Mâna stângă i-a luat arma din mână. A 
scăpat-o pe podea şi a sunat exact ca un kilogram de oţel 
care loveşte o bucată de placaj acoperită cu linoleum. 
Stăteam cu ochii pe fereastra biroului. Beck şi Duke erau în 
continuare cu spatele la mine. l-am pus ambele mâini în 
jurul gâtului şi am strâns. S-a zbătut sălbatic. S-a luptat. Mi- 
am intensificat strânsoarea. Scaunul s-a răsturnat sub el. L.- 
am strâns mai tare. Mă uitam pe fereastră. Beck şi Duke 
erau în picioare acolo. Cu spatele la mine. Aburul respirației 
lor se ridica în aer. Mâinile lui Doll au început să-mi zgârie 
încheieturile. Am strâns şi mai tare. Limba i-a ieşit afară. 
Apoi a făcut un lucru inteligent, şi-a luat mâinile de pe 
încheieturi şi a încercat să ajungă la ochii mei. Mi-am tras 
capul pe spate, i-am pus o mână sub maxilar şi pe cealaltă 
în spatele capului. I-am smucit maxilarul spre dreapta, i-am 
apăsat capul în jos şi spre stânga, rupându-i gâtul. 

Am ridicat scaunul de pe jos şi l-am împins în spatele 
biroului. Am luat arma şi am scos încărcătorul. Era plin. Opt 
cartuşe de 5.45 milimetri sovietice. Sunt aproximativ de 
aceeaşi mărime ca .22, mai lente, dar cu un impact 
puternic. Forţele de securitate sovietice ar fi trebuit să fie 
suficient de fericiţi cu ele. Am verificat camera pistolului. 
Mai exista un cartuş în ea. Piedica era ridicată. Am 
reasamblat arma, am armat-o şi am blocat siguranţa. Apoi l- 
am pus în buzunarul stâng. 

I-am percheziţionat hainele. Avea chestiile obişnuite. Un 
portofel, un telefon mobil, un portmoneu pentru bani, cu 
puţin bani în el, o grămadă mare de chei. Am lăsat totul la 
locul lui. Am deschis uşa personalului şi am verificat ce se 
întâmplă afară. Beck şi Duke nu se mai vedeau, trecând 
după colţul clădirii. Dacă eu nu-i vedeam, nici ei nu mă 
puteau vedea. Nu mai era nimeni în jur. M-am dus la 
Lincoln-ul lui Doll şi am deschis uşa şoferului. Am găsit 
butonul de deschidere al portbagajului. Portbagajul a făcut 
un clic şi capacul s-a ridicat câţiva un centimetri. M-am 


întors şi am târât cadavrul de guler. Am deschis complet 
portbagajul şi l-am îndesat înăuntru. L-am lăsat uşor în jos, 
apoi am închis şi uşa şoferului. M-am uitat la ceas. Cele 
cinci minute trecuseră. Trebuia să curăţ mizeria mai târziu. 
M-am întors prin cabina de sticlă, prin birou, prin 
secretariat, prin uşa din faţă, în afara clădirii. Beck şi Duke 
m-au auzit şi s-au întors. Lui Beck părea că-i este frig şi era 
deranjat de întârziere. M-am gândit: de ce au stat aici ca să 
mă aştepte? Duke tremura un pic, avea ochii obosiţi şi 
căsca. Arăâta exact ca un tip care nu a dormit timp de 
treizeci de şase ore. M-am gândit că asta îmi conferă trei 
avantaje. 

— Conduc eu, am spus. Dacă vrei. 

A ezitat şi n-a spus nimic. 

— Ştii că pot conduce. M-ai pus să conduc toată ziua. Am 
făcut ceea mi-ai cerut. Doll ţi-a spus deja. 

N-a spus nimic. 

— A fost un alt test? l-am întrebat. 

— Ai găsit microfonul. 

— Te gândeai că n-o să-l găsesc? 

— Poate ai fi acţionat altfel dacă nu ai fi găsit microfonul. 

— De ce aş fi făcut-o? Am vrut doar să mă întorc aici, 
rapid şi în siguranţă. Am fost expus, timp de zece ore. Nua 
fost amuzant pentru mine. Am mai mult de pierdut decât 
tine, indiferent în ce ai fi tu băgat. 

A rămas tăcut. 

— Cum facem? am spus, nepăsător. 

EI a ezitat o fracțiune de secundă, a expirat adânc şi mi-a 
dat cheile. Acesta era primul avantaj. E ceva simbolic în 
predarea unui set de chei. Este vorba despre încredere şi 
apartenenţă. M-am apropiat de cercul lor. M-a făcut să fiu 
mai puţin un străin. Era o legătură mare de chei. Erau 
cheile de la casă, cheile de la birou, precum şi cheile de la 
maşină. Poate o duzină de chei în total. O mulţime de metal. 
Un simbol important. Beck a ascultat întreaga discuţie dar 
n-a făcut niciun comentariu. Doar s-a întors şi s-a aşezat în 


partea din spate a maşinii. Duke s-a aruncat în scaunul 
pasagerului. Am urcat pe scaunul şoferului şi am pornit 
motorul. Mi-am aranjat haina, astfel încât ambele arme 
aflate în buzunare se odihneau în poala mea. Eram gata să 
le folosesc dacă ar fi sunat un telefon mobil. Era o şansă de 
cincizeci la sută că următorul apel primit să fie de la cineva 
care a găsit corpul lui Doll. Prin urmare, primul apel pe 
care l-ar fi primit ar fi fost ultimul lor apel. 

Dar telefonul nu a sunat cât a ţinut drumul. Am condus 
liniştit şi încetişor. Am luat-o spre est, către Oceanul 
Atlantic. Era deja întuneric beznă când am ajuns. Am intrat 
pe promontoriul în formă de palma şi am luat-o spre 
degetul de stâncă, care era îndreptat spre casă. Luminile s- 
au aprins pe partea de sus a zidului. Sârma ghimpată 
strălucea. Paulie aştepta să deschidă poarta. S-a uitat urât 
la mine, în timp de conduceam pe lângă el. L-am ignorat, 
am accelerat în sus, pe alee, şi m-am oprit chiar lângă uşă. 
Beck a ieşit imediat. Duke s-a scuturat, ca să se trezească şi 
l-a urmat. 

— Unde las maşina? l-am întrebat. 

— În garaj, dobitocule. Este pe laterală. 

Acesta era al doilea beneficiu. Urma să fiu cinci minute 
singur. 

Am parcurs din nou aleea circulară din faţa casei şi m-am 
îndreptat spre partea de sud a casei. Garajele se aflau într- 
o mică curte împrejmuită. Probabil că era fostul grajd, de 
pe vremea când casa a fost construită. Avea caldarâm de 
granit în faţă şi o cupolă ventilată pentru a lăsa mirosul să 
iasă. Grajdurile de cai fuseseră unite pentru a face patru 
garaje. Podul era transformat într-un apartament. Am 
presupus că mecanicul locuia acolo. 

Garajul din stânga avea uşa deschisă şi era gol. Am băgat 
Cadillac-ul înăuntru şi am oprit motorul. Era întunecat. 
Rafturi pline cu toate prostiile pe care le găseşti într-un 
garaj. Erau cutii de ulei, canistre de benzină şi sticle vechi 
cu ceară de lustruit. Mai era un compresor electric pentru 


anvelope şi o grămadă de cârpe uzate. Am pus cheile în 
buzunar şi m-am ridicat din scaun. Aşteptam să aud sunetul 
unui telefon în casă. Nimic. M-am dus să verific cârpele. Am 
luat una de mărimea unui prosop. Era murdară de 
funingine şi ulei. Am folosit-o pentru a şterge o pată 
imaginară de pe aripa din faţă a Cadillac. Am privit în jur. 
Nu era nimeni acolo. Am înfăşurat PSM-ul lui Doll şi Glock- 
ul lui Duffy, împreună cu cele două încărcătoare de rezervă, 
în cârpă. Mi-am pus pachetul sub haina. Puteam să introduc 
armele în casă în acest fel. Era posibil. Puteam să mă duc la 
uşa din spate, să las detectorul de metal să piuie, să mă uit 
nedumerit şi apoi să scot legătura mare de chei. Să le ţin 
ridicate ca şi cum aşa se explică totul. O manevră clasică de 
dezorientare. Ar putea funcţiona. Era posibil. Depinde de 
cât de suspicioşi erau. Dar oricum, să scot armele din casă, 
din nou, ar fi fost foarte dificil. Presupunând că nu primeau, 
curând, niciun telefon care să-i alerteze, ar trebui să plec 
cu Beck sau Duke, sau cu amândoi, şi nu aveam nicio 
garanţie că aş avea din nou cheile asupra mea. Deci, aveam 
de ales. Să-mi încerc şansa, sau să joc la siguranţă? Decizia 
mea a fost să nu risc şi să las armele afară. 

Am ieşit din curtea garajului şi m-am îndreptat spre 
partea din spate a casei. M-am oprit la colţul zidului care 
împrejmuia curtea. Am stat un moment, apoi m-am întors la 
nouăzeci de grade şi am urmat peretele spre stânci, părând 
că vreau să arunc o privire la ocean. Era liniştit. O pată 
lungă de ulei venea dinspre sud-est. Apa părea neagră şi 
infinit de adâncă. M-am uitat la ea pentru o clipă, apoi m- 
am aplecat şi am pus armele învelite, într-o mică adâncitură 
la baza peretelui. Un tufiş de buruieni sfrijite creşteau 
lângă adâncitură. Trebuia să treci prin ele ca să găseşti 
armele. 

M-am întors spre intrare, ghemuit în haina mea, 
încercând să arăt ca un tip care are nevoie de câteva 
minute de linişte. În jur era tăcere. Păsările plecaseră. Era 
prea întuneric pentru ele. Acum erau în siguranţă în 


adăposturile lor. M-am întors şi m-am îndreptat spre uşa din 
spate. Am intrat prin antreu în bucătărie. Detectorul de 
metale a piuit. Duke, mecanicul, şi bucătăreasa s-au întors 
brusc şi s-au uitat la mine. M-am oprit şi am scos cheile. Le- 
am ţinut în sus. Şi-au luat privirile de la mine. Am intrat şi 
am lăsat cheile pe masă, în faţa lui Duke. El le-a lăsat acolo. 

Al treilea avantaj, al epuizării lui Duke, deveni evident în 
timpul cinei. Abia putea să stea treaz. Nu a scos nici un 
singur cuvânt. Bucătăria era caldă şi plină de aburi şi am 
mâncat un fel de mâncare care te îmbia la somn. Am avut 
supă groasă, friptură şi cartofi. Din belşug. Farfuriile erau 
pline ochi. Bucătăreasa muncise ca pentru un batalion. Mai 
era o farfurie de rezervă, plină cu de toate, stând neatinsă 
pe tejghea. Poate cineva avea obiceiul de a mânca de două 
ori. 

Am mâncat repede şi mi-am ţinut urechile ciulite pentru a 
auzi telefonul. M-am gândit că puteam să înşfac cheile de la 
maşină şi să fiu afară înainte ca primul apel să se termine. 
În interiorul Cadillacului, înainte de al doilea apel. La 
jumătatea aleii, înainte de al treilea. Aş fi trecut prin poarta. 
Direct peste Paulie. Dar telefonul nu a sunat. Nu s-a auzit 
niciun sunet în casă, cu excepţia oamenilor mestecând. Nu 
era cafea. Începeam s-o iau personal. Îmi place cafeaua. Aşa 
că am băut apă. Apă de la robinet, cu un gust pronunţat de 
clor. Menajera a venit dinspre sufragerie înainte să termin 
al doilea pahar. A venit spre locul unde stăteam, ciudată în 
pantofii ei demodaţi. Era timidă. 

— Dl. Beck vrea să te vadă, a spus ea. 

A fost doar a doua oară când am auzit-o vorbind. Avea un 
accent irlandez. Îşi ţinea vesta strâns înfăşurată în jurul ei. 

— Acum? 

— Cred că da, a spus ea. 

Mă aştepta în camera pătrată, cu masa de stejar, unde 
jucasem ruleta rusească pentru el. 

— “Toyota provine din Hartford, Connecticut, a spus el. 
Angel Doll a verificat plăcuţa de dimineaţă. 


— Nu au plăcuţe frontale în Connecticut, am spus, pentru 
că trebuia să spun ceva. 

— Îi ştim pe proprietari, a spus el. 

S-a lăsat tăcerea. M-am uitat direct la el. Mi-a luat o 
fracțiune de secundă ca să înţeleg. 

— De unde îi ştii? 

— Avem o relaţie de afaceri. 

— Se ocupă tot cu covoarele? 

— Natura relaţiei noastre nu te priveşte pe tine. 

— Şi cine sunt? 

— Nici asta nu te priveşte, a spus el. 

N-am spus nimic. 

— Dar este o problemă. Oamenii pe care i-ai descris nu 
sunt proprietarii camionetei. 

— Eşti sigur? 

A dat din cap. 

— Tu i-ai descris ca fiind înalţi şi blonzi. Cei care deţin 
camioneta sunt spanioli. Mici şi bruneţi. 

— Deci, cine erau tipii pe care i-am văzut? am întrebat, 
pentru că trebuia să întreb ceva. 

— Sunt două posibilităţi. Prima, poate că cineva le-a furat 
camioneta. 

— Sau? 

— Doi, poate au angajaţi noi. 

— Oricare este plauzibilă. 

A clătinat din cap. 

— Nu e prima. l-am sunat. N-a răspuns nimeni. Aşa că am 
întrebat prin jur. Au dispărut. Furtul camionului nu este un 
motiv pentru care ar trebui să dispară. 

— Aşadar au oameni nou angajaţi. 

El a dat din cap. 

— Şi au decis să muşte mâna care îi hrăneşte. 

N-am spus nimic. 

— Eşti sigur au folosit Uzi? a întrebat el. 

— Asta e ceea ce am văzut. 

— Nu MP5RK? 


— Nu, am spus. 

M-am uitat într-o parte. Nicio legătură. Nici pe departe. 
MP5K este un pistol mitralieră scurt Heckler & Koch, 
proiectat în anii 1970. Acesta are două mânere mari, 
turnate, din plastic scump. Pare foarte futurist. Ca un decor 
dintr-un film. Nu seamănă nici pe departe cu un Uzi. 

— N-am niciun dubiu, am spus. 

— Nu există posibilitatea ca răpirea să fi fost 
întâmplătoare? 

— Nu, am spus. Un milion la unu. 

Ela dat din cap încă o dată. 

— Deci ne-au declarat război. Şi au dispărut. Se ascund 
undeva. 

— De ce ar face asta? 

— Nu am nicio idee. 

Tăcere. Nu se auzea nici măcar oceanul. Valurile veneau 
şi plecau, imperceptibil. 

— Ai de gând să-i găseşti? l-am întrebat. 

— Fii sigur. 


Duke mă aştepta în bucătărie. Era furios şi nerăbdător. 
Voia să mă ducă sus şi să mă blocheze în cameră. Nu am 
protestat. O uşă încuiată este un alibi foarte bun. 

— Mâine, şase şi jumătate, a spus el. La treabă. 

Am ascultat atent ca să aud clicul de blocare al uşii şi am 
aşteptat să-i aud paşii îndepărtându-se. Apoi m-am ocupat 
de pantoful meu. Era un mesaj în aşteptare. De la Duffy: 
Înapoi în siguranţă? Am tastat: Adu o maşină la un 
kilometru de casă. Lasă-l cu cheia pe scaun. În tăcere, fără 
lumini. 

Am apăsat send. O scurtă întârziere. Am presupus că 
folosea un laptop. Aştepta în camera de motel cu el conectat 
şi pornit. Trebuia să facă: Bing! Ai primit un mail! 

A revenit cu: De ce? Când? 

I-am trimis: Nu întreba. La miezul nopții. 

A urmat o întârziere prelungă. Apoi, a trimis: OK. 


I-am trimis: O iei înapoi la şase a.m., discret. 

A răspuns: OK. 

I-am trimis: Beck ştie proprietarii Toyota. 

Nouăzeci de secunde dureroase mai târziu a revenit: 
Cum? 

I-am trimis: ghilimele relaţii de afaceri închid ghilimele. 

A întrebat: Mai specific? 

I-am trimis: Nu a fost. 

Ea a răspuns cu un singur cuvânt: Rahat. 

Am aşteptat. N-a mai trimis nimic. Probabil, discuta cu 
Eliot. Mi-i putea imagina, vorbind repede, fără să se uite 
unul la altul, încercând să ia o decizie. 

I-am trimis: Câţi aţi arestat în Hartford? 

Mi-a răspuns: Pe toți, adică trei. 

Am întrebat: Ce v-au spus? 

A răspuns: Nu vorbesc deloc. 

Am întrebat: Avocaţi? 

A replicat: Nu avocați. 

Era un mod foarte greoi de a avea o conversaţie. Dar îmi 
lăsa o mulţime de timp ca să mă gândesc. Avocaţii ar fi fost 
fatali. Beck ar fi ajuns cu uşurinţă la avocaţii lor. Mai 
devreme sau mai târziu, va verifica dacă amicii lui sunt în 
arest. 

I-am trimis: Poţi să-i ţii izolați? 

Ea a trimis: Da, două sau trei zile. 

I-am trimis: Fă-o. 

A urmat o pauză lungă. Apoi: Ce crede Beck? 

I-am trimis: Că au declarat război şi au dispărut. 

Ea a întrebat: Ce ai de gând să faci? 

I-am trimis: Nu sunt sigur. 

A trimis: Lăsăm maşina, sfat, foloseşte-o ca să pleci de 
acolo. 

I-am răspuns: Poate. 

A urmat o pauză lungă. Apoi, a trimis: Opreşte 
dispozitivul, economiseşte bateria. Am zâmbit. Duffy era o 
femeie foarte practică. 


M-am întins complet îmbrăcat pe pat, timp de trei ore, 
atent dacă sună vreun telefon. Nu am auzit niciunul. M-am 
trezit chiar înainte de miezul nopţii, am rulat covorul 
oriental din spate, m-am întins pe podea cu capul lipit pe 
parchetul de stejar şi am ascultat. Este cea mai bună 
metodă de a auzi chiar şi cele mai mici sunete în interiorul 
unei clădiri. Am auzit sistemul de încălzire mergând. Am 
auzit vântul în jurul casei, gemând încet. Oceanul era 
liniştit. Casa era tăcută. O structură solidă din piatră. Fără 
scârţâituri sau trosnete. Nu se auzea nicio activitate. 
Nimeni nu vorbea, nimic nu mişca. Am presupus că Duke 
dormea adânc. Acesta era al treilea avantaj al epuizării 
sale. El era singurul care mă îngrijora. Era singurul 
profesionist. 

Mi-am legat strâns şireturile şi mi-am luat jacheta. Eram 
încă îmbrăcat în denimul negru pe care mi-l adusese 
menajera. Am ridicat fereastra până sus şi m-am aşezat pe 
pervaz, cu faţa la camera. M-am uitat la uşă, apoi m-am 
răsucit şi m-am uitat afară. Luna era o felie subţire, 
argintie. Câteva stele. Un pic de vânt. Nori gri, neregulaţi. 
Aerul era rece şi sărat. Oceanul se mişca lent şi continuu. 

Am scos picioarele afară, în noapte, apoi m-am rostogolit 
pe burtă şi am bâjbâit cu degetele de la picioare până când 
am găsit o protuberanţă pe cornişa de piatră care accentua 
faţada. Mi-am sprijinit picioarele pe ea, am prins pervazul 
cu ambele mâini şi mi-am întinse trupul cât am putut. Am 
ridicat o mână şi am tras fereastra până a mai rămas 
deschisă un centimetru. M-am deplasat lateral, căutând un 
burlan care ducea în jos de la jgheabul acoperişului. Era 
unul, la aproximativ un metru distanţă. O conductă din 
fontă groasă, cam cincisprezece centimetri în diametru. Mi- 
am pus palma dreapta pe ea. Era stabilă. Dar eram cam 
departe. Nu sunt o persoană agilă. Pune-mă să particip la 
Jocurile Olimpice şi aş fi un luptător, un boxer sau un 
halterofil. Nicidecum un gimnast. 


Mi-am tras mâna înapoi şi am înaintat în lateral, 
folosindu-mă de picioare, atât cât era posibil. Mi-am pus 
mâna stângă pe pervaz, până când am ajuns la colţul ramei 
ferestrei. Mi-am întins mâna dreapta şi am încolăcit 
conducta. Fonta era vopsită şi am simţit-o rece şi puţin 
alunecoasă din cauza rouăi de noapte. Mi-am pus degetul 
mare în faţă şi celelalte degetele în spatele conductei. Am 
verificat aderenţa. M-am întins un pic mai mult. Eram lipit 
de perete. Mi-am aranjat mâinile şi am tras cu putere. M- 
am împins cu putere în picioare pe protuberanţa de piatră 
şi am sărit lateral, cu câte un picior pe fiecare parte a 
conductei. Am luat mâna stângă de pe pervaz şi am prins 
conducta cu ambele mâini. Prinderea era solidă. Picioarele 
mi se sprijineau pe perete. Eram într-o oarecare stabilitate, 
la cincisprezece metri deasupra stâncilor. Vântul îmi 
răvăşea părul. Era frig. 

Un boxer, nu un gimnast. Aş fi putut sta acolo toată 
noaptea. N-aveam o problemă cu asta. Dar nu era sigur 
cum să cobor. Mi-am încordat braţele, trăgându-mă spre 
perete. Mi-am lăsat mâinile să alunece în jos aproximativ 
cincisprezece centimetri. Apoi picioarele, pe o distanţă 
corespunzătoare. M-am folosit de greutatea mea. Părea să 
funcţioneze. Am făcut-o din nou. Alunecam în jos, câte 
cincisprezece centimetri o dată. Trebuia să-mi şterg fiecare 
palmă, pe rând, ca să fac faţă rouăi. Transpirasem, deşi era 
frig. Mâna dreaptă mă durea în urma luptei cu Paulie. Eram 
încă la doisprezece metri deasupra solului. Coboram cu 
greutate. Am ajuns la acelaşi nivel cu etajul al doilea. Era 
un progres lent, dar sigur. Cu excepţia faptului că puneam o 
sută zece kilograme de şoc într-o ţeavă de fier vechi, la 
fiecare câteva secunde. Conducta avea, probabil, o sută de 
ani. lar fierul rugineşte şi putrezeşte. 

S-a mişcat un pic. Am simţit-o că tremură şi se zgâlţăie. Şi 
era alunecoasă. A trebuit să-mi blochez degetele în spatele 
ei pentru ca aderenta mea să fie sigură. Degetele îmi 
zgâriau piatră. Am re-început să alunec, câte cincisprezece 


centimetri o dată. Am început să cobor ritmic. Deja 
ajunsesem în dreptul ferestrelor de la primul etaj. Ţeava 
era mai solidă acolo. Poate era ancorată într-o bază de 
beton. Am alunecat în jos, mai repede. Mi-am dat drumul, 
până la sol. Am simţit stânca solidă sub picioare, ieşită în 
relief, la distanţă de perete. Mi-am şters mâinile pe 
pantaloni, apoi m-am oprit şi am ascultat. Eram bucuros că 
am ieşit afară din casă. Aerul era ca de catifea. Nu auzeam 
nimic. Luminile erau stinse peste tot. Am simţit că-mi 
îngheaţă dinţii şi am realizat că zâmbeam. M-am uitat la 
luna plină. Apoi m-am dus să-mi recuperez armele. 

Erau încă acolo, în prosopul de baie, în spatele tulpinii de 
buruieni. Am lăsat PSM-ul lui Doll acolo unde era. Preferam 
Glock-ul. L-am desfăcut şi l-am verificat cu atenţie, din 
obişnuinţă. Şaptesprezece gloanţe în pistol, şaptesprezece 
în fiecare dintre încărcătoarele de rezervă. Cincizeci şi unu 
de gloanţe Parabellum de nouă milimetri. Dacă aş trage 
unul, ar trebui, probabil, să le trag toate. Răstimp în care 
cineva ar fi câştigat şi cineva ar fi pierdut. Am pus 
încărcătoarele în buzunare şi arma la centură şi m-am 
îndreptat spre capătul îndepărtat al garajului pentru a avea 
o imagine preliminară a zidului. Era încă luminat. Luminile 
străluceau puternic, albastru incandescent, ca pe un 
stadion. Ghereta era scăldată în lumină. Sârma ghimpată 
strălucea. Lumina forma o zonă de treizeci de metri 
adâncime, luminoasă ca ziua, în spatele ei lăsându-se 
întunericul absolut. Poarta era închisă şi încuiată. Totul 
arăta ca perimetrul exterior al unui penitenciar din secolul 
nouăsprezece. Sau al unui azil. 

M-am uitat la ea până mi-am dat seama cum pot să ies, 
apoi m-am îndreptat spre curtea pavată. Apartamentul de 
deasupra garajelor era tăcut şi întunecat. Toate uşile de 
garaj erau închise, dar niciuna nu avea încuietori. Erau 
nişte chestii mari din lemn, de modă veche. Fuseseră 
instalate cu mult timp înainte ca cineva să se fi gândit să 
fure maşini. Patru seturi de uşi, patru garaje. În cel din 


stânga era Cadillac-ul. Fusesem deja acolo. Aşa că le-am 
verificat pe celelalte. În al doilea garaj era încă un Lincoln 
Town Car, negru, la fel ca a lui Angel Doll, la fel ca cea 
folosită de bodyguarzii. Strălucea, proaspăt ceruită şi uşile 
erau încuiate. 

Al treilea garaj era complet gol. Nu era nimic în el. Era 
curat şi măturat. Am văzut urmele măturii în petele de ulei 
de pe podea. Câteva fibre de covor erau împrăştiate pe 
podea. Cel care făcuse curăţenie, le ratase. Erau scurte şi 
rigide. Nu le-am văzut culoarea în întuneric. Arătau gri. 
Arătau ca scoase de pe spatele unui covor. Nu-mi spuneam 
Nimic, aşa că am mers mai departe. 

Am găsit ce doream, în al patrulea garaj. Am deschis larg 
uşile încât să am suficientă lumină de la lună pentru a 
vedea ce fac. Vechiul Saab prăfuit, pe care menajera îl 
folosise ca să meargă la cumpărături era acolo, parcat 
lângă un banc de lucru. Era o fereastră murdară în spatele 
bancului. Afară se vedea lumina gri a lunii, reflectată pe 
ocean. Bancul de lucru avea o menghină înşurubată pe el şi 
era plin de instrumente vechi. Mânerele lor erau din lemn, 
înnegrite de vârstă şi de ulei. Am găsit o şurubelniţă 
subţire. Era o ţeapă de oţel teşită la capăt, înfiptă într-un 
mâner. Mânerul era masiv, din stejar. [eapa avea 
aproximativ cinci centimetri lungime. Am pus-o în 
menghină, pe o adâncime de jumătate de centimetru. Am 
strânse puternic menghina. Am tras pe mâner şi am îndoit 
ţeapa într-un unghi drept. Am slăbit menghina, am verificat 
rezultatul şi am pus-o deoparte, în buzunarul de la cămaşă. 

Apoi am găsit o daltă. O chestie pentru prelucrarea 
lemnului. Avea o lama de jumătate de centimetru şi un 
frumos mâner cenuşiu. Nu cred că avea mai mult de 
şaptezeci ani. Am căutat în jur şi a găsit o piatră de tocilărie 
şi o cutie ruginită cu lichid de lubrifiere. Am împrăştiat 
lichid pe piatră şi am început să frec vârful dălţii. A lucrat la 
ea până oţelul a devenit strălucitor. Unul din multe licee 
prin care am trecut, era o chestie de modă veche din Guam, 


în care calificativele erau date în funcţie de cât de bine 
lucrai cu scule cu mâner, de genul instrumentelor de 
ascuţit. Toţi aveam note bune. Era genul de activitate care 
ne plăcea. Existau în clasă cele mai bune cuțite pe care le- 
am văzut vreodată. Am întors dalta şi a făcut acelaşi lucru şi 
pentru cealaltă faţa. A rezultat o muchie perfectă. Ca un 
oţel Pittsburgh de înaltă calitate. Am şters-o pe pantalonii. 
Nu am testat muchia cu degetul. Nu ţineam neapărat să 
sângerez. Ştiam că este extrem de ascuţită doar uitându- 
mă la ea. 

Am ieşit în curte, m-am ghemuit în unghiul făcut de pereţi 
şi mi-am încărcat buzunarele. Aveam dalta pentru cazul în 
care lucrurile trebuiau să rămână liniştite şi Glock-ul dacă 
situaţia devenea zgomotoasă. Apoi mi-am revizuit 
priorităţile. Casa întâi, am decis. Probabil n-aş mai găsi altă 
ocazie să mă uita în ea. 

Uşa exterioară de la vestibulul bucătăriei era încuiată, 
dar mecanismul era rudimentar. Avea un sistem cu trei 
zăvoare în interior. Am introdus vârful îndoit al şurubelniţei, 
ca pe o cheie, şi am căutat zăvoarele. Erau mari şi simple. 
Mi-a luat mai puţin de un minut pentru a intra. M-am oprit 
din nou şi am ascultat cu atenţie. Nu voiam să fiu surprins 
de bucătăreasă. Poate lucra târziu, cocând o plăcintă 
specială. Sau poate că menajera intra că să facă ceva. Dar 
nu era decât tăcere. Am traversat veranda şi am 
îngenuncheat în faţa uşii interioare. Acelaşi mecanism 
rudimentar. Nu mi-a luat mai mult timp. M-am ridicat în 
picioare şi am deschis uşa. Mirosea a bucătărie. Am ascultat 
din nou. Camera era rece şi pustie. Am pus şurubelniţa pe 
podea, în faţa mea. Dalta lângă ea. Am adăugat Glock-ul şi 
încărcătoarele de rezervă. Nu voiam să declanşez 
detectorul de metale. În noaptea liniştită ar fi sunat ca o 
sirenă. Am împins şurubelniţa pe podea, strâns lipită de 
perete. Am împins-o prin uşa, în bucătărie. Acelaşi lucru şi 
cu dalta. Am ţinut-o pe podea şi am împins-o înăuntru. 
Aproape toate detectoarele de metale comerciale au o zonă 


moartă în partea de jos. Asta pentru că pantofii bărbăteşti 
au metal în talpă. Acesta oferă pantofilor flexibilitate şi 
rezistenţă. Detectoarele de metale sunt făcute să ignore 
pantofii. Este logic, pentru că altfel ar piui de fiecare dată 
când un tip cu încălţăminte decentă ar trece prin ele. 

Am împins Glock-ul prin zona moartă, urmat de cele două 
încărcătoare. Le-am împins cât de mult am putut. Apoi m- 
am ridicat în picioare şi am intrat prin uşă. Am luat tot 
echipamentul şi mi l-am îndesat în buzunare. Încă mă 
gândeam dacă să mă descalţ sau nu. Este mai uşor să te 
strecori neauzit în şosete. Dar, când vine vremea, pantofi 
sunt arme eficiente. Loveşti cu piciorul încălţat pe cineva cu 
pantofii şi este scos din uz. Fără pantofi îţi poţi rupe un 
deget de la picior. Şi, este nevoie de timp pentru a te 
încălţa. Dacă aş vrea să dispar rapid, nu mă încânta gândul 
să aleg desculţ pe stânci. Sau să mă caţăr pe zid. Aşa că am 
decis să-i păstrez şi să merg cu atenţie. Era o casă solid 
construită. Merita riscul. M-am apucat de treabă. 

În primul rând am căutat o lanternă în bucătărie. Nu am 
găsit niciuna. Cele mai multe case, care sunt la capătul de 
linie al unei reţele de electrificare, au una la îndemână. 
Beck nu părea să fie genul acesta. Tot ce am putut găsi a 
fost o cutie de chibrituri. Am pus trei în buzunar şi am 
aprins unul. Folosindu-mă de lumina slabă am căuta 
legătura cea mare de chei, pe care o lăsasem pe masă. M-ar 
fi ajutat foarte mult, dar nu erau acolo. Nici pe masă, nici pe 
cârligul de lângă uşă, nicăieri. Nu am fost foarte surprins. 
Ar fi fost prea frumos să le găsesc. 

Am stins chibritul şi am ajuns pe întuneric în capul 
scărilor către subsol. M-am strecurat pe scări, în jos, 
aprinzând cu unghia un alt chibrit. Am urmat legătura de 
fire din tavan către tabloul cu siguranţe. Era o lanternă pe 
un raft, chiar lângă el. Amplasamentul clasic şi stupid 
pentru a păstra o lanternă. Asta în cazul când tabloul cu 
siguranţe este destinaţia ta şi nu punctul de pornire. 


Lanterna era un Maglite mare şi negru. Şase baterii mari 
în interior. Le foloseam şi în armata. Garantau că este 
incasabilă, dar am constatat că depindea foarte mult ce 
loveşti cu ele şi cât de tare. Am aprins-o şi am stins 
chibritul. Am scuipat pe băţul ars şi l-am pus în buzunar. 
Folosind lanterna, am verificat tabloul cu siguranţe. Avea o 
uşă de metal gri, cu douăzeci de întrerupătoare în interior. 
Pe niciunul dintre ele nu scria Gheretă. Probabil că avea un 
circuit separat, ceea ce avea sens. N-avea niciun sens să 
tragi un cablu electric până la casa principală şi apoi să-l 
aduci înapoi la gheretă. Mai bine ca ghereta să aibă propria 
alimentare din linia electrică principală. Nu am fost 
surprins, dar am fost vag dezamăgit. Ar fi fost plăcut să pot 
stinge luminile de pe zid. Am ridicat din umeri, am închis 
tabloul şi m-am dus să verific cele două uşi pe care le-am 
găsit încuiate, în acea dimineaţă. 

Acum nu mai erau încuiate. Primul lucru pe care îl faci 
întotdeauna înainte de a forţa o încuietoare este să verifici 
dacă nu e deja descuiată. Nimic nu te face să te simţi mai 
idiot decât să spargi o uşă descuiată. Ambele uşi s-au 
deschis cu uşurinţă, de cum am apăsat pe mâner. 

Prima cameră era complet goală. Era, mai mult sau mai 
puţin, un cub perfect, cu latura de 2.5 metri. Am plimbat 
raza lanternei peste tot. Avea pereţi de stâncă şi o podea de 
ciment. Fără ferestre. Arăta ca un depozit. Era perfect 
curată şi nu era nimic în ea. Absolut nimic. Nu erau fibre de 
covor. Nici măcar gunoi sau mizerie. Fusese măturată, 
aspirată şi curățată mai devreme. Era rece şi umedă. Exact 
cum te-ai aştepta să fie o pivniţă din piatră. Simţeam 
mirosul caracteristic de praf al unui sac de aspirator. Şi mai 
era o urmă de ceva în aer. Un miros slab, oarecum apăsător, 
aproape imperceptibil. Îmi era vag familiar. Insinuant. Ceva 
ce ar fi trebuit să ştiu. Am intrat în interiorul camerei şi am 
stins lanterna. Cu ochii închişi, am stat în întuneric absolut 
şi m-am concentrat. Mirosul a dispărut. Ca şi cum mişcările 
mele au deranjat moleculele de aer, iar mirosul familiar pe 


care îl ştiam s-a difuzat în fundal umed şi rece al granitului 
subteran. M-am concentrat mai puternic, dar nu mi-am 
reamintit. Aşa că am renunţat. A fost precum se întâmplă cu 
amintirile. Să le forţezi este zadarnic. Şi nu aveam timp de 
pierdut. 

Am aprins lanterna şi am ieşit pe coridorul subsolului, 
închizând uşa în linişte. M-am oprit şi am ascultat. Auzeam 
centrala termică. Nimic altceva. Am încercat camera de 
alături. Era goală, de asemenea. Dar, numai în sensul că nu 
era momentan ocupată. Avea lucruri în ea. Era un dormitor. 

Era un pic mai mare decât depozitul. Avea aproximativ 
trei pe patru. Fasciculul lanternei mi-a dezvăluit pereţii de 
stâncă, o podea de ciment, nicio fereastră. Era o saltea 
subţire pe podea. Avea aşternuturi mototolite şi o pătură 
veche peste ele. Nu erau perne. În cameră era frig. 
Simţeam miros de mâncare veche, parfum, sudoare şi 
teamă. 

Am căutat cu atenţie peste tot. Era mizerie. Dar n-am 
găsit nimic important până când nu am tras salteaua 
deoparte. Sub ea, zgâriat în cimentul podelei, un singur 
cuvânt: Dreptate (Justice). Scris cu majuscule tremurate. 
Literele erau inegale şi albicioase. Dar erau clare. Şi 
accentuate. Sub litere erau numere. Şase, în trei grupe de 
câte două. Lună, zi, an. Data de ieri. Literele şi numerele 
erau zgâriate mai adânc şi lat decât dacă ar fi fost făcute cu 
un ac, cui sau un vârf de foarfecă. Am presupus că au fost 
făcute cu dintele de la o furculiţă. Am pus salteaua în 
poziţia iniţială şi m-am uitat către uşă. Era din stejar masiv. 
Groasă şi grea. Nu avea nicio gaură de cheie. Nu era un 
dormitor. Era o celulă. 

Am ieşit afară, am închis uşa, am rămas nemişcat, 
ascultând cu atenţie. Nimic. Am mai petrecut cincisprezece 
minute în subsol, fără să mai găsesc ceva, cu toate că nu m- 
am aşteptat să găsesc. Nu m-ar fi lăsat să bântui pe acolo, 
dimineaţa, dacă ar fi existat ceva de ascuns. Aşa că am stins 
lanterna şi m-am strecurat înapoi în sus, pe scări, în 


întuneric. M-am întors la bucătărie şi a căutat până am 
găsit un coş mare de gunoi. Voiam un prosop. Cel mai bun 
lucru pe care l-am putut găsi a fost o bucată de material, 
uzată, folosită pentru ştergerea veselei. Mi-am împachetat 
lucrurile cu grijă şi le-am pus în buzunare. Apoi m-am întors 
în hol, gata să cercetez restul casei. 

Aveam la dispoziţie o mulţime de alegeri. Am început din 
faţă, pe acolo pe unde venisem, cu o zi înainte. Uşa mare de 
stejar era închisă. Am făcut un ocol larg, pentru că nu ştiam 
cât de sensibil era detectorul de metale. Unele dintre ele 
piuie de la un metru distanţă. Scările erau din scânduri 
masive de stejar, acoperite cu covoare. Am păşit cu grijă, 
deşi nu eram îngrijorat din cauza zgomotului. Covoarele, 
draperiile şi lambriurile ar absorbi sunetul. 

Am cercetat tot parterul. Un singur loc mi-a atras atenţia. 
Pe partea de nord, chiar lângă sala în care mi-am petrecut 
timpul cu Beck, era o uşă încuiată. Era vizavi de sufragerie, 
pe un hol larg. Era singura uşă închisă de la parter. Prin 
urmare, aceasta era singura cameră care m-a interesat. 
Lacătul era o chestie mare, din alamă, de pe vremea când 
lucrurile erau fabricate cu mândrie şi aplomb. Avea tot felul 
de muchii filigranate cu atenţie, pe partea lemnoasă. 
Capetele şuruburilor străluceau plăcut, după o sută 
cincizeci de ani de lustruire. Probabil că era contemporan 
cu casa. Probabil un meşteşugar bătrân din Portlandul 
secolului al XIX-lea l-a lucrat de mână. Mi-a luat cam o 
secundă şi jumătate pentru a-l deschide. 

Camera era o ascunzătoare. Nu era birou, bibliotecă, 
cameră de zi. Am acoperit fiecare centimetru cu raza 
lanternei. Nu era niciun televizor. Nici birou, nici calculator. 
Doar o cameră, mobilată simplu, într-un stil de modă veche. 
Erau draperii grele de catifea, trase la fereastră. Un fotoliu 
mare, căptuşit cu piele roşie. Un dulap cu uşă de sticlă în 
faţa lui. Şi covoare. Erau trei, aşezate pe podea. M-am uitat 
la ceas. Era aproape ora unu. Eram în libertate de aproape 
o oră. Am intrat în cameră şi am închis uşa uşor. 


Dulapul avea aproape 1.8 metri înălţime. Avea două 
sertare pe toată lăţimea, în partea de jos, şi uşile de sticlă, 
încuiate, deasupra lor. În spatele sticlei erau cinci mitraliere 
Thompson. Erau armele de gangsteri clasice, din anii 1920, 
cu încărcător tambur - genul de piese pe care le vezi în 
fotografii vechi, granulate, alb-negru, cu acoliţii lui Al 
Capone. Erau aşezate de la stânga la dreapta, în picioare, 
pe nişte suporţi din lemn personalizați, toate exact la 
acelaşi nivel. Ioate identice. Păreau noi-nouţe. Arâtau ca şi 
cum nu fuseseră folosite vreodată. Ca şi cum nu fuseseră 
niciodată atinse. Fotoliul era aşezat cu faţa la dulap. Nu mai 
era nimic important în cameră. M-am aşezat în scaun, 
întrebându-mă de ce cineva ar vrea să-şi petreacă timpul 
holbându-se la cinci arme vechi, pline de vaselină. 

Apoi am auzit paşi. O fâşie de lumină a apărut, la etaj, 
chiar deasupra capului meu. Trei paşi, patru, cinci. Mişcări 
rapide şi uşoare. Nu doar pentru că era noapte. Era o 
încercare de furişare. M-am ridicat de pe scaun. Am rămas 
nemişcat. Am stins lanterna şi am mutat-o în mâna mea 
stângă. Am luat dalta în mâna dreaptă. O uşă s-a deschis 
încet. Apoi, linişte. Ascultam cu atenţie. Atent la fiecare 
sunet. Zgomotul de fond al sistemului de încălzire a crescut 
până la nivel de vuiet în urechile mele ciulite. Respirația îmi 
era asurzitoare. De sus nu se auzea nimic. Apoi, paşii au 
reînceput. 

Se îndreptau spre scări. M-am încuiat în cameră. Am 
îngenuncheat în spatele uşii şi am ascultat scârţâitul 
scărilor. Nu era Richard cel care cobora. Nu era cineva de 
douăzeci de ani. Era ceva precaut în felul în care se mişca. 
Şi un fel de rigiditate. Paşii erau tot mai lenți şi mai 
silenţioşi, cu cât se apropiau de parter. În hol, sunetul a 
dispărut cu totul. Mi-am imaginat pe cineva stând pe 
covoarele groase, înconjurat de draperii şi lambriuri, 
privind în jur şi ascultând cu atenţie. Poate îndreptându-se 
spre mine. Am luat lanterna şi dalta din nou. Glock-ul era la 
centură. N-aveam avut nici un dubiu că puteam să ies din 


casă, în cazul unei lupte. Nicio îndoială. Dar să mă apropii 
de un Paulie în alertă, alergând pe câteva sute de metri de 
teren deschis şi prin luminile ca de stadion, ar fi dificil. Şi, 
un schimb de focuri acum ar îngropa misiunea pentru 
totdeauna. Quinn ar dispărea din nou. 

Încă niciun sunet din hol. Doar o tăcere zdrobitoare. Apoi 
am auzit cum uşa de la intrare se deschide. Am auzit huruit 
lanţului, clicul încuietorii de blocare şi sunetul benzii 
izolatoare de cupru de pe marginea uşii. Un moment mai 
târziu, uşa se închise din nou. Am simţit un mic tremur în 
structura casei când uşa de stejar greu a lovit rama. 
Detectorul de metale nu s-a declanşat. Oricine a trecut prin 
el nu a avut o armă. Sau chei de la maşină. 

Am aşteptat. Duke cu siguranţă a adormit rapid. Şi el nu 
este genul încrezător. M-am gândit că nu s-ar plimba pe 
timp de noapte, fără o armă. Nici Beck. Dar amândoi ar 
putea fi destul de inteligenţi să stea acolo, în hol, şi să 
deschidă şi închidă uşa ca să mă facă să cred că au ieşit 
prin ea. Când de fapt ei n-au făcut-o. Când de fapt ei sunt 
încă acolo, cu arma trasă, cu ochii fixaţi în beznă, 
aşteptându-mă să mă arat. 

M-am aşezat în fotoliul de piele roşie. Am scos Glock-ul de 
la curea şi l-am îndreptat spre uşă. Imediat ce ar fi deschis- 
o mai mult de zece milimetri aş fi tras. Până atunci, trebuia 
să aştept. Întotdeauna am fost bun la aşteptat. În cazul în 
care au crezut că ei mă vor aştepta pe mine, s-au înşelat. 

Dar, o oră mai târziu, încă era linişte absolută în hol. 
Niciun fel de sunet. Nicio vibraţie. Nu era nimeni acolo. Cu 
siguranţă nu Duke. Ar fi adormit şi s-ar fi prăbuşit pe 
podea. Nici Beck, de asemenea. Era un amator. Este nevoie 
de un talent extraordinar să rămâi absolut nemişcat şi tăcut 
timp de o oră întreagă. Deci, chestia cu uşa nu a fost un 
truc. Cineva a ieşit neînarmat în noapte. 

Am îngenuncheat şi am folosit şurubelniţa din nou. Întins 
complet pe podea am ridicat mâna şi am deschis uşa. O altă 
precauţie. Oricine ar fi aşteptat ca uşa să se deschide, ar 


avea ochii fixaţi la nivelul capului. l-aş vedea înainte de a 
mă vede ei. Dar nu mă aştepta nimeni. Holul era gol. M-am 
ridicat în picioare şi a încuiat uşa după mine. Am mers în 
tăcere pe scările către subsolul şi am pus lanterna înapoi la 
locul ei. Am pipăit drumul înapoi spre parter. M-am 
strecurat în bucătărie şi am împins echipamentul pe podea 
şi prin uşă. Am încuiat uşa în spatele meu, m-am lăsat pe 
vine, mi-am luat toate lucrurile şi am verificat vizual zona. 
N-am văzut nimic în afară de o imagine cenuşie, cu stânci 
golaşe şi oceanul liniştit. 

Aplecat, am ajuns înapoi la peretele curţii. Am găsit 
adâncitura de piatră, am înfăşurat dalta şi şurubelniţa în 
prosop şi le-am lăsat acolo. Nu puteam să le iau cu mine. 
Am mers pe lângă peretele dinspre ocean al curţii. Voiam să 
ajung la stânci, chiar în spatele garajului, la sud, invizibil 
dinspre casă. 

Am făcut jumătate din drum. Apoi am îngheţat. 

Elizabeth Beck stătea pe stânci. Purta un halat de baie 
alb peste o cămaşă de noapte albă. Arăta ca o fantomă, sau 
un înger. [inea coatele pe genunchi şi se uita în întuneric, 
spre est, ca o statuie. 

Am rămas complet nemişcat. Eram la treizeci de metri de 
ea. Deşi eram îmbrăcat complet în negru, dacă s-ar fi uitat 
în stânga ei, aş fi fost vizibil, în lumina orizontului. Şi o 
mişcare bruscă m-ar da de gol. Aşa că am rămas nemişcat. 
Oceanul se umfla şi clipocea, liniştit şi leneş. Era un sunet 
liniştitor. O mişcare hipnotică. Ea se holba la apa. Cred că îi 
era frig. Am văzut o briză uşoară trecându-i prin păr. 

M-am aplecat, încercând să mă contopesc în stâncă. Mi- 
am îndoit genunchii şi m-am ghemuit la pământ. Ea s-a 
mişcat. O mişcare involuntară din cap, de parcă s-ar fi trezit 
brusc. S-a uitat direct la mine. N-a părut surprinsă. S-a 
uitat direct la mine pentru un timp. Degetele ei lungi erau 
împreunate. Faţa ei palidă era luminată de lumina lunii, 
reflectată de apă liniştită. Ochii îi erau deschişi, dar în mod 


clar nu am fost văzut. Sau eram suficient de aplecat şi ea a 
crezut că este o piatră sau o umbră. 

Stătea aşa, de zece minute, cu ochii în direcţia mea. A 
început să tremure de frig. Apoi şi-a mutat capul din nou, 
hotărâtă, şi s-a uitat departe de mine, spre ocean, în 
dreapta ei. Şi-a desfăcut degetele, netezindu-şi părul pe 
spate. Şi-a ridicat faţa în sus, spre cer. Apoi s-a ridicat încet. 
Era desculţă. S-a cutremurat, ca şi cum îi era frig, sau era 
tristă. Ţinându-şi braţele în lateral, ca un echilibrist, a păşit 
spre mine. Solul îi rănea picioarele. Se balansa, cu braţele 
ridicate şi păşea cu grijă. A ajuns la doi metri de mine. A 
făcut la dreapta, îndreptându-se spre casă. O priveam cum 
de îndepărtează. Vântul i-a ridicat halatul. Cămaşa de 
noapte îi era lipită de corp. A dispărut în spatele zidului. Un 
moment mult mai târziu, am auzit uşa de la intrare 
deschizându-se. După o pauză, un mic zgomot m-a anunţat 
că a închis-o. M-am întins la pământ şi m-am rostogolit pe 
spate, uitându-mă în sus la stele. 

M-am întins aşa, câtva timp, apoi m-am ridicat şi am 
parcurs ultimii metri până la marginea mării. Am scos sacul 
de gunoi pe care-l aveam cu mine şi m-am dezbrăcat de 
haine, împachetându-le frumos. Am înfăşurat Glock-ul în 
tricou, împreună cu încărcătoarele de rezervă. Şosetele le- 
am băgat în pantofii şi le-am înfăşurat cu un prosop mic. Le- 
am băgat pe toate în sac şi l-am legat, ţinându-l de nod. Am 
alunecat în apă, trăgându-l după mine. 

Oceanul era rece. Mă gândisem că va fi. Eram pe coasta 
statului Maine, în luna aprilie. Dar era rece. Era îngheţat. A 
fost neplăcut şi am amorţit. Aproape am rămas fără 
respiraţie. Într-un secundă am îngheţat până în măduva 
oaselor. Peste cinci metri, dinţii îmi clănţăneau, nu mai 
ştiam unde să mă îndrept şi sarea îmi înţepa ochii. 

Am înotat mai departe, până când am ajuns la zece metri 
în larg şi am putut vedea zidul. Strălucea în lumină. Nu 
puteam trece prin el. Nu puteam trece peste el. Aşa că a 
trebuit să-l ocolesc. Nu avem de ales. Trebuia să înot trei 


sute de metri. Eram puternic, dar nu rapid, în plus trăgeam 
un sac, aşa că îmi va lua peste zece minute. Cincisprezece, 
în cel mai rău caz. Nimeni nu moare de efort în 
cincisprezece minute. Nimeni. Nu eu, oricum. Nu în seara 
asta. 

M-am luptat cu răceala şi umezeala şi am adoptat un ritm 
de înot. Trăgeam sacul cu mâna stângă, la fiecare zece 
lovituri de picior. Apoi o schimbam în dreapta pentru alte 
zece lovituri. Era un curent uşor. Venea mareea. Mă ajuta. 
Dar mă şi îngheţa. Venea tocmai din Grand Banks. Era 
arctic. Pielea îmi era amorţită şi alunecoasă. Respirația era 
greoaie. Inima îmi bătea cu putere. Am început să mă 
îngrijorez cu privire la şocul termic. Îmi aduceam aminte ce 
am citit despre Titanic. Oamenii care nu au urcat în bărcile 
de salvare au murit într-o oră. 

Dar nu aveam de gând să stau în apă o oră. Şi nu erau 
aisberguri în jurul meu. Ritmul pe care-l adoptasem 
funcţiona. Am ajuns în dreptul peretelui. Pata de lumină 
cădea pe mine. Dar mă simţeam invizibil. Am trecut de zid. 
Eram la jumătatea drumului. Am ridicat încheietura 
braţului şi am verificat ceasul. Eram în apă de şase minute. 

Am înotat încă şase. Am călcat apa, gâfâind, am lăsat 
sacul să plutească în faţa mea şi m-am uitat înapoi. Eram 
mult în afara zidului. Am schimbat direcţia şi m-am 
îndreptat spre mal. Am ajuns printre stâncile pline de 
muşchi, pe o plajă cu pietre. Am aruncat sacul în faţa mea şi 
am ieşit din apă târându-mă în genunchi. Am stat în patru 
labe pentru un minut, gâfâind şi tremurând. Dinţii îmi 
clănţăneau cu putere. Am dezlegat sacul. Am găsit 
prosopul. M-am frecat cu furie. Braţele mele erau albastre. 
Hainele mi se agăţau de piele. Mi-am pus pantofii şi Glock- 
ul. Sacul şi prosopul umed, le-am împachetat şi le-a pus în 
buzunar. Apoi am luat-o la fugă, pentru că trebuia să mă 
încălzesc. 

Am alergat timp de aproape zece minute înainte de a găsi 
maşina. Era Taurus-ul bătrânului, gri în lumina lunii. Era 


parcat cu spatele la casă, gata de plecare, fără nicio 
întârziere. Duffy era, fără îndoială, o femeie practică. Am 
zâmbit din nou. Cheia era pe scaun. Am pornit motorul şi m- 
am îndepărtat încet de casă. N-am aprins luminile şi nu am 
apăsat frână până când nu am ieşit de pe promontoriul în 
formă de mână şi nu am luat prima curbă. Apoi am aprins 
farurile, am dat drumul la căldură şi am apăsat puternic 
acceleraţia. 

Cincisprezece minute mai târziu eram la docurile din 
Portland. Am parcat Taurus-ul pe o stradă liniştită, lângă 
depozitul lui Beck. Restul drumului am mers pe jos. Era 
momentul adevărului. Dacă cadavrul lui Doll a fost găsit, 
locul va fi un vacarm iar eu m-aş topi, fără să mai fiu văzut 
din nou. Dacă nu a fost găsit, puteam să continui misiunea. 

Plimbarea mi-a luat aproape douăzeci de minute. N-am 
văzut nimeni. Nici poliţişti, nici ambulanţe, nici baraje de 
poliţie, nici medici legişti. Am încercuit depozit lui Beck pe o 
rază largă. Am privit de-a lungul aleilor. Biroul era luminat. 
Dar aşa îl lăsasem. Maşina lui Doll era încă lângă uşa cu 
role. Exact unde o lăsasem. 

M-am îndepărtat de clădire şi m-am întors spre ea dintr- 
un alt unghi, aflat în partea oarbă, spre care nu exista nicio 
fereastră. Am scos pistolul. Îl ţineam ascuns, de-a lungul 
piciorului. Maşina lui Doll era cu faţa către mine. Dincolo de 
ea, pe stânga, era uşa personalului spre depozit. După uşă 
era biroul. Am trecut pe lângă maşină şi prin uşa, m-am 
aruncat la podea şi m-am târât pe sub ferestre. Am ridicat 
capul şi m-am uitat înăuntru. Nu era nimeni acolo. 
Secretariatul era gol, de asemenea. Linişte, peste tot. Am 
răsuflat şi am pus arma deoparte. M-am întors la maşina lui 
Doll şi am deschis portbagajul. Doll era încă acolo. Nu 
plecase nicăieri. l-am luat cheile din buzunar. Am închis din 
nou capacul portbagajului şi am m-am dus din nou la uşa 
personalului. Am găsit cheia potrivită şi am încuiat-o. 

Eram dispus să risc cincisprezece minute. Am petrecut 
cinci în cabina depozitului, cinci în birouri şi cinci în 


secretariat. Am şters tot ce am atins cu un prosop, ca să nu 
las amprente în urmă. N-am găsit nimic legat de Teresa 
Daniel. Sau de Quinn. Nu am găsit niciun nume. lotul era 
codificat, oameni şi mărfuri deopotrivă. Am plecat cu un 
singură certitudine. Bizarre Bazaar a vândut mai multe zeci 
de mii de produse în fiecare an, la câteva sute de clienţi, în 
tranzacţii cu valoare totală de mai multe zeci de milioane de 
dolari. Nu am aflat despre ce produse e vorba şi cine sunt 
clienţii. Preţurile erau grupate pe trei niveluri: unele de 
aproximativ cincizeci de dolari, unele în jurul a o mie de 
dolari şi unele, mult mai mult decât atât. Nu exista niciun 
act sau factură legată de transport. Nici Fedex, nici UPS, 
nici poştă. În mod clar distribuţia era făcută altfel, poate 
chiar de ei. Dar o hârtie de la firma de asigurări mi-a spus 
că firma deţine doar două camioane de livrare. 

M-am dus înapoi la biroul din depozit şi am închis 
calculatorul. M-am întors în holul de la intrare, am stins 
toate luminile, lăsând în urmă totul curat şi ordonat. Am 
încercat cheile lui Doll în uşa din faţă, până am găsit-o pe 
cea potrivită. M-am întors spre panoul sistemului de 
alarmă. 

Doll era omul de încredere, ceea ce însemna că ştia cum 
să pornească alarma. Eram sigur că şi Duke o face, din 
când în când. Beck, de asemenea. Probabil unul sau doi 
dintre ceilalţi angajaţi. O grămadă de oameni. Unul dintre 
ei ar trebuie să aibă o memorie proastă. M-am uitat la 
avizierul de lângă panou. Am răsfoit printre notele care 
erau fixate suprapus, câte trei, sau mai multe. Am găsit un 
cod de patru cifre scris în partea de jos a unei note veche 
de doi ani, cu privire la noile reglementările legate de 
parcare. L-am introdus pe tastatură. Lumina roşie a început 
să clipească şi panoul să ţiuie. Am zâmbit. Niciodată nu dau 
greş. Parole de calculator, numere secrete, coduri de 
alarmă, cineva întotdeauna le scrie undeva. 

Am ieşit pe uşa din faţă şi-am închis-o în urma mea. 
Ţiuitul s-a oprit. Am mers după colţ şi am intrat în Lincoln-ul 


lui Doll. Am pornit-o şi m-am îndreptat spre oraş. Am lăsat-o 
într-un garaj cu parcare, în centrul oraşului. Ar fi putut fi 
acelaşi cu cel în care Susan Duffy făcuse fotografiile. Am 
şters tot ce atinsesem, am încuiat-o şi am pus cheile în 
buzunar. M-am gândit să-i dau foc. Încă mai avea 
combustibil în rezervor şi eu mai aveam încă două chibrituri 
uscate. Să incendiezi maşini este distractiv. În plus ar creşte 
presiunea asupra lui Beck. Dar, în cele din urmă, am plecat. 
Era, probabil, decizia corectă. Ar dura aproape o zi pentru 
ca cineva să devină conştient că e parcată acolo. O altă zi 
pentru a decide ce să facă cu ea. Apoi, o altă zi pentru ca 
poliţiştii să vină. Ei ar verifica plăcuţa de înmatriculare 
până să ajungă la una din corporaţiile fantomă a lui Beck. 
Aşa că ar _ tracta-o de acolo, pentru investigaţii 
suplimentare. Ar deschide portbagajul, îngrijoraţi din cauza 
unei potenţiale bombe sau din cauza mirosului, dar până 
atunci aş fi plecat de mult. 

M-am întors la Taurus şi am condus până la un kilometru 
de casă. l-am întors complimentul lui Duffy şi am parcat 
maşina cu spatele la zid, gata de plecare. Apoi am trecut 
prin rutina anterioară, în sens invers. M-am dezbrăcat pe 
plaja cu pietricele şi am ambalat hainele în sacul de gunoi. 
Am intrat în mare. E abia aşteptam s-o fac. Era la fel de 
rece. Dar mareea se retrăgea. Mergea în aceeaşi direcţie 
cu mine. Chiar şi oceanul coopera. Am înotat aceleaşi 
douăsprezece minute. Am trecut pe lângă zid şi am ieşit în 
spatele garajului. Tremuram de frig şi dinţii îmi clănţăneau 
din nou. Dar mă simţeam bine. M-am uscat cât am putut de 
bine cu prosopul umed şi m-am îmbrăcat repede înainte să 
îngheţ. Am lăsat Glock-ul, încărcătoarele de rezervă şi setul 
de chei a lui Doll în locul în care se afla deja PSM-ul, dalta şi 
şurubelniţa. Am împachetat sacul de gunoi şi prosopul şi le- 
am ascuns sub o stâncă. Apoi m-am îndreptat spre burlanul 
meu. Încă aveam frisoane. 

Urcarea mergea mai uşor decât coborârea. [ineam 
mâinile pe ţeavă şi picioarele pe perete. Când am ajuns la 


acelaşi nivel cu fereastra mea, am apucat pervazul cu mâna 
stângă. Am sărit cu picioarele pe marginea de piatră. Am 
pus şi mâna dreaptă pe pervaz şi am împins fereastra în 
sus. 

Camera era îngheţată. Fereastra fusese deschisă câteva 
ore. Am închis-o bine şi m-am dezbrăcat din nou. Aveam 
hainele umede. Le-am pus pe radiator şi m-am dus la baie. 
Am făcut un duş lung, fierbinte. Apoi m-am încuiat în baie, 
cu pantofii mei. Era exact şase dimineaţa. Probabil că luau 
înapoi Taurus. Eliot şi cu bătrânul. Probabil că Duffy a 
rămas la bază. Am luat dispozitivul pentru de e-mail-uri şi 
am trimis: Duffy? Nouăzeci de secunde mai târziu, a 
răspuns: Aici. Eşti bine? l-am trimis: Excelent. Verifică 
aceste nume, oriunde poți, inclusiv cu PM Powell - Angel 
Doll, probabil asociat Paulie, amândoi posibil foşti militari. 

Ea a trimis: Verific. 

Apoi am trimis întrebarea care era în mintea mea de cinci 
ore şi jumătate: Care este numele real a lui Teresa Daniel? 

A urmat obişnuita întârziere de nouăzeci de secunde, 
apoi a venit răspunsul: Teresa Justice. 


CAPITOLUL 6 


N 


-avea niciun sens să mă culc, aşa că am stat la fereastră şi 
am privit zorii. Curând au apărut la orizont. Soarele a 
răsărit din spatele oceanului. Aerul era curat şi clar. Puteam 
vedea la peste optzeci de kilometri. Vedeam un pescăruş alb 
venind la înălţime joasă, dinspre nord. Trecea razant pe 
deasupra stâncilor. Am presupus că era în căutarea unui loc 
unde să-şi construiască cuibul. Soarele, aflat aproape la 
linia orizontului, arunca o umbră la fel de mare ca cea a 
unui vultur. Pescăruşul a abandonat căutarea unui adăpost, 
s-a rotit şi năpustindu-se spre apă, s-a prăbuşit în ocean. A 
ieşit, un moment mai târziu, lăsând picături argintii de apă 
îngheţată, în timp ce se îndrepta spre cer. Nu avea nimic în 
cioc. Dar zbura ca şi cum era fericit. Era mai bine adaptat 
decât mine. 

N-am mai văzut mare lucru. Câţiva pescăruşi obişnuiţi, în 
depărtare. M-am uitam, cu ochii mijiţi contra soarelui, 
căutând semne de balene sau delfini, dar n-am văzut nimic. 
Am văzut algele marine purtate de curenţi. La şase şi un 
sfert am auzit paşii lui Duke pe coridor şi clicul de blocare 
al uşii. Nu a intrat. S-a îndepărtat din nou. M-am întors cu 
faţa spre uşă şi am inspirat adânc. Ziua a treisprezecea, joi. 
Oricum era mai bine decât ziua a treisprezecea, vineri. De 
fapt, nu eram sigur. Ce-o fi, o fi. Am respirat adânc, am ieşit 
pe uşă şi m-am îndreptat în jos, pe scări. 

Lucrurile erau altfel decât cu dimineaţa înainte. Duke era 
proaspăt şi eu eram obosit. Paulie nu era deloc. M-am dus la 
sala de sport de la subsol şi n-am găsit pe nimeni acolo. 


Duke nu a rămas la micul dejun. A dispărut undeva. Richard 
Beck a venit să mănânce în bucătărie. Eram doar noi doi la 
masă. Mecanicul nu era acolo. Bucătăreasa era ocupată la 
aragaz. Menajera irlandeză a intrat şi apoi s-a dus în sala 
de mese. Se mişca rapid. Era un fel de bâzâit în aer. Ceva se 
întâmpla. 

— Vine un transport mare, a spus Richard Beck. 
Întotdeauna este aşa. Toată lumea devine euforică la gândul 
banilor pe care îi vor face. 

— Te întorci la şcoală? 

— Duminică, a spus el. 

Nu părea preocupat de asta. Dar eu eram. Duminică este 
peste trei zile. A cincea mea zi acolo. Termenul final. Ceva 
trebuie să se întâmple până atunci. Copilul va fi, până la 
urmă, în mijlocul evenimentelor. 

— N-ai o problemă cu asta? l-am întrebat. 

— Cua mă întoarce? 

Am aprobat din cap. 

— După tot ce s-a întâmplat. 

— Acum ştim cine a făcut-o, a spus el. Nişte nemernici din 
Connecticut. Nu se va mai întâmpla din nou. 

— Eşti sigur? 

S-a uitat la mine ca la un nebun. 

— Tatăl meu se ocupă de chestii de genul asta tot timpul. 
Şi dacă treaba nu este rezolvată până duminică, atunci voi 
sta aici până când se va rezolva. 

— Tatăl tău conduce toată chestia asta de unul singur? 
Sau are un partener? 

— Conduce totul de unul singur, a spus el. 

Ambivalenţa îi dispăruse. Părea fericit să fie acasă, în 
siguranţă şi confort, mândru de tatăl său. Lumea lui se 
redusese la o fâşie stearpă de jumătate de hectar de granit, 
mărginită de un ocean agitat şi de un zid înalt de piatră, 
acoperit cu sârma ghimpată. 

— Nu cred că ai ucis polițistul, a spus el. 

S-a lăsat tăcerea. M-am uitat la el. 


— Cred că doar l-ai rănit, a spus el. Aşa sper, oricum. 
Poate că îşi revine acum. Într-un spital undeva. La asta mă 
gândeam. Ar trebui să încerci să faci acelaşi lucru. 
Gândeşte pozitiv. E mai bine aşa. Vei avea o viaţă fără nori. 

— Nu prea cred. 

— Încearcă, a spus el. Foloseşte puterea gândirii pozitive. 
Spune-ţi: am făcut un lucru bun şi nu a existat niciun 
consecinţă negativă. 

— Tatăl tău a sunat la poliţia locală. Nu exista niciun 
dubiu. 

— Încearcă, a spus el din nou. Eu aşa fac. Lucrurile rele 
nu se întâmplă dacă nu le ceri. 

El a încetat să mai mănânce şi a dus mâna stângă spre 
partea stângă a capului. Zâmbea luminos, dar 
subconştientul şi-a amintit unele lucruri rele, chiar acolo şi 
atunci. Şi-a adus aminte cu mare precizie. 

— Bine, am spus. L-am rănit superficial. 

— A scăpat. 

N-am spus nimic. 

— N-a păţit nimic, a spus el. A fost un miracol. 

Am dat din cap. Ar fi fost un fel de miracol. Asta era al 
naiba de sigur. Dacă împuşti pe cineva în piept cu un glonţ 
Magnum .44, gaura are mărimea lui Rhode Island. Moartea 
este, în general, instantanee. Inima se opreşte imediat, mai 
ales pentru că nu mai este acolo. M-am gândit că puştiul n-a 
mai văzut pe nimeni împuşcat înainte. Apoi m-am gândit că 
poate şi el a fost împuşcat. Şi nu i-a plăcut foarte mult. 

— Gândirea pozitivă, a spus el. Asta e soluţia. Să 
presupunem că e bine şi confortabil pe undeva, 
recuperându-se complet. 

— Ce e în transport? l-am întrebat. 

— Falsuri, probabil. Din Pakistan. Covoare persane de 
două sute de ani, fabricate acolo. Oamenii sunt atât de 
fraieri. 

— Sunt? 

EI s-a uitat la mine şi a dat din cap. 


— Văd doar ceea ce vor să vadă. 

— Aşa fac? 

— "Tot timpul. 

M-am uitat în altă parte. Nu era cafea. După un timp, îţi 
dai seama că eşti dependent de cofeină. Eram iritat. Şi 
obosit. 

— Ce faci azi? m-a întrebat. 

— Nu ştiu. 

— Eu mă duc să citesc. Poate mă plimb un pic. Merg pe 
țărm, să văd dacă a eşuat ceva în timpul nopţii. 

— Dacă a eşuat ceva? 

— Ştii, uneori cad lucruri de pe nave. 

M-am uitat la el. Îmi transmitea ceva? Am auzit de 
traficanţi care trimiteau baloţi plutitori de marijuana, la 
țărm, în locuri izolate. Am presupus că acelaşi sistem 
funcţiona şi pentru heroină. Îmi spunea el ceva? Sau mă 
avertiza? Ştia despre pachetul meu, ascuns la baza casei? 
Şi ce-au fost toate chestiile alea despre polițistul împuşcat? 
Psihiatrie de trei parale? Sau se juca cu mine? 

— Dar asta se întâmpla, în principal, vara, a spus el. E 
prea frig pentru bărci acum. Deci, cred că voi sta înăuntru. 
Poate voi picta. 

— Pictezi? 

— Studiez arta. [i-am mai spus-o. 

Am dat din cap. Mă uitam la ceafa bucătăresei, sperând 
să-i induc, prin telepatie, să facă o cafea. Duke a intrat. S-a 
îndreptat spre mine. A pus o mână pe spătarul scaunului 
meu şi cealaltă pe masă. S-a aplecat, de parcă voia să-mi 
spună ceva confidenţial. 

— Ziua ta norocoasă, dobitocule. 

N-am spus nimic. 

— Mergi cu doamna Beck. Vrea să facă cumpărături. 

— Unde? 

— Oriunde, a spus el. 

— Toată ziua? 

— Ar fi bine. 


Am dat din cap. Nu aveau încredere în străin în ziua de 
livrare. 

— la Cadillac-ul. A aruncat cheile pe masă. Asigură-te că 
nu se întoarce prea curând. 

Sau, nu aveau încredere în doamna Beck în ziua de 
livrare. 

— Bine, am spus. 

— Ţi se va părea foarte interesant. Mai ales în prima 
parte. Eu am parte de surprize, de fiecare dată. 

N-aveam nicio idee despre ce vorbeşte, şi n-am vrut să 
pierd timpul speculând. M-am uitat la ibricul de cafea gol în 
timp ce Duke pleca şi, curând, am auzit uşa de la intrare 
deschizându-se. Detectorul de metale a ţiuit de două ori. 
Duke şi Beck, arme şi chei. Richard s-a ridicat şi a ieşit 
afară, iar eu am rămas singur cu bucătăreasa. 

— Avem cafea? am întrebat-o. 

— Nu. 

Am stat acolo până mi-am dat seama că un şofer 
conştiincios ar trebui să fie gata de plecare oricând, aşa că 
am ieşit afară pe uşa din spate. Detectorul de metale a piuit 
politicos la cheile mele. Mareea era la nivel maxim şi aerul 
era rece şi proaspăt. Simţeam mirosul de sare şi de alge 
marine. Auzeam valurile spărgându-se de stânci. Am 
înconjurat garajul şi am pornit Cadillac-ul. Am condus la 
aleea circulară şi am aşteptat acolo, cu motorul şi încălzirea 
pornită. Vedeam, la orizont, nave mici intrând şi ieşind din 
Portland. Se târau, cu infinită încetineală, dincolo de linia 
orizontului. M-am întrebat dacă vreuna era a lui Beck, sau 
dacă ajunsese deja şi era gata pentru descărcare. M-am 
întrebat dacă vreun ofiţer vamal a trecut pe lângă ea, cu 
privirea în faţă, uitându-se la următoarea navă care 
aştepta, cu un teanc de bancnote noi în buzunar. 

Elizabeth Beck a ieşit din casă după zece minute. Purta o 
fustă până la genunchi, în carouri, şi un pulover alb, 
subţire, cu un pardesiu de lână peste el. Nu avea dresuri în 
picioare. Avea părul strâns la spate. Arăta rece. Şi 


sfidătoare, distantă, ca şi cum avea o presimţire rea. Ca un 
nobil mergând la ghilotină. Am bănuit că era obişnuită să 
meargă cu Duke. Am presupus că s-a opus să meargă cu un 
ucigaş de poliţişti. Am ieşit, pregătit să-i deschid uşa din 
spate. A trecut pe lângă ea. 

— Voi sta în faţă, a spus ea. 

S-a aşezat în scaunul pasagerului iar eu pe scaunul 
alăturat. 

— Încotro? am întrebat politicos. 

Se uită pe fereastră. 

— Îţi spun atunci când suntem la poartă, a spus ea. 

Poarta era închisă şi Paulie stătea proţăpit în faţa ei. 
Umerii şi braţele îi arătau de parcă ar fi avut mingi de 
baschet îndesate în costum. Tenul îi era roşu de frig. Ne 
aştepta pe noi. Am oprit maşina la doi metri în faţa lui. Nu a 
făcut nicio mişcare către poartă. M-am uitat direct la el. El 
m-a ignorat şi s-a dus spre fereastra lui Elizabeth Beck. A 
zâmbit la ea şi, ciocănind sticla cu încheieturile degetelor, i- 
a făcut semn să lase geamul. Ea se uita drept înainte, prin 
parbriz, încercând să-l ignore. El a ciocănit din nou. S-a 
întors să se uite la el. El a ridicat din sprâncene. I-a făcut 
din nou semn să lase geamul. Ea s-a cutremurat. A fost 
suficient de puternic ca să zguduie arcurile maşinii. S-a 
uitat fix la una din unghii, apoi a pus degetul pe butonul 
ferestrei şi a apăsat. Geamul a coborât. Paulie s-a aplecat, 
cu antebraţul drept pe rama uşii. 

— Bună dimineaţa, a spus. 

S-a aplecat mai mult şi i-a atins obrazul cu partea din 
spate a degetului arătător. Elizabeth Beck nu s-a mişcat. 
Doar s-a uitat drept înainte. El i-a aranjat un fir de păr 
rebel după ureche. 

— Mi-a plăcut noaptea trecută, a spus el. 

Elizabeth s-a cutremurat din nou. Ca şi cum i-ar fi fost un 
frig teribil. El şi-a mutat mâna. I-a pus-o pe sâni. I-a cuprins 
şi i-a strâns. Ea stătea nemişcată. Am folosit butonul de pe 
partea mea. Geamul ei s-a ridicat. Apoi, s-a lovit de braţul 


uriaş a lui Paulie şi sistemul de siguranţă a intrat în 
funcţiune, retrăgându-l. Am deschis uşa mea şi am ocolit 
capota. Paulie era încă aplecat. Avea încă mâna în interiorul 
maşinii. Dar şi-a mişcat-o un pic. 

— Înapoi, a spus, uitându-se la ea şi vorbind cu mine. 

M-am simţit ca un tăietor de lemne care se confruntă un 
arbore sequoia, fără un topor sau o drujbă. De unde să 
încep? L-am lovit în rinichi. Era genul de lovitură care ar fi 
trimis o minge de fotbal de pe stadion tocmai în parcare. Ar 
fi rupt un stâlp de electricitate. I-ar fi băgat pe majoritatea 
în spital. I-ar fi ucis pe unii dintre ei. Dar a avut la fel de 
mult efect asupra lui Paulie ca o bătaie politicoasă pe umăr. 
Nici măcar n-a icnit. Doar şi-a pus ambele mâini pe tocul 
uşii şi s-a împins încet în poziţie verticală. S-a întors spre 
mine. 

— Uşurel, maiorule, a spus el. Doar voiam să spun bună 
dimineaţa doamnei. 

Apoi s-a îndepărtat de maşina, pe lângă mine şi a deschis 
poarta. L-am privit. Era foarte calm. Nu părea afectat. 
Părea că nici nu l-am atins. Am rămas nemişcat şi am lăsat 
adrenalina să mi se scurgă din trup. Apoi m-am uitat la 
maşină. La portbagaj şi la capotă. Dacă aş înconjura 
portbagajul ar fi ca şi cum aş spune: Mi-e frică de tine. Aşa 
că am înconjurat capota. Dar am avut grijă să nu fiu în raza 
lui de acţiune. N-aveam chef să-i ofer de lucru timp de şase 
luni unui chirurg plastician, ca să-mi refacă oasele feţei. Cel 
mai aproape de el am ajuns un metru şi jumătate. N-a făcut 
nicio mişcare spre mine. Doar a deschis complet poarta şi a 
rămas acolo, aşteptând cu răbdare s-o închidă din nou. 

— Vorbim despre lovitură mai târziu, bine? a zis el. 

Nu am răspuns. 

— Şi nu-ţi face o impresie greşită, maiorule. Îi place. 

M-am întors la maşină. Elizabeth Beck îşi închisese 
fereastra. Se uita drept înainte, palidă, tăcută şi umilită. Am 
ieşit prin poarta. Spre vest. L-am privit pe Paulie în oglindă. 


A închis poarta şi s-a întors la gheretă. Apoi a dispărut din 
vedere. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, a spus Elizabeth 
liniştită. 

N-am spus nimic. 

— Şi îţi mulţumesc pentru intervenţie. Dar va fi inutilă. Şi 
mă tem că-ţi va aduce o mulţime de probleme. Te urăşte 
deja, ştii bine. Şi nu este o persoană raţională. 

N-am spus nimic. 

— Este o chestie legată de control, desigur. Părea că 
vorbeşte cu ea însăşi. Nu ca şi cum vorbea cu mine. Ceea ce 
face el este o demonstraţie de putere. Asta e tot. Nu facem 
sex. El nu poate face. Prea mulţi steroizi, cred. Doar mă 
batjocoreşte. 

N-am spus nimic. 

— Mă pune să mă dezbrac. Mă pune să defilez pentru el. 
Îşi bate joc de mine. Niciun fel de sex. E impotent. 

N-am spus nimic. Doar am condus încet, manevrând 
maşina, cu siguranţă, prin curbele de pe coastă. 

— De obicei durează aproximativ o oră, a spus. 

— I-ai spus soţului tău? 

— Ce ar putea face? 

— Să-l dea afară. 

— Nu poate. 

— De ce nu? 

— Pentru că Paulie nu lucrează pentru soţul meu. 

M-am uitat la ea. Mi-am reamintit că i-am spus lui Duke: 
Ar trebui să scapi de el. Duke a răspuns: Nu e uşor. 

— Atunci pentru cine lucrează? 

— Altcineva. 

— Cine? 

Ea clătină din cap. Ca şi cum n-ar fi putut rosti numele. 

— Este un chestie legată de control, a spus ea din nou. 
Nu pot protesta la ceea ce îmi face, la fel cum soţul meu nu 
poate obiecta la ceea ce-i fac lui. Nimeni nu se poate opune. 


La nimic. Asta e şi ideea. Nici tu nu te vei putea opune, la 
nimic. Duke nu s-ar gândi să se opună. Ele un animal. 

N-am spus nimic. 

— Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am un fiu, a spus. Că nu 
am o fiică. 

N-am spus nimic. 

— Noaptea trecută a fost foarte rău. Am sperat că mă va 
lăsa în pace. Acum, că am început să îmbătrânesc. 

M-am uitat la ea din nou. Nu ştiam ce să spun. 

— Ieri a fost ziua mea, a spus. De aceea m-a vizitat Paulie. 

Am tăcut. 

— Am împlinit cincizeci de ani. Bănuiesc că nu vrei să te 
gândeşti la o femeie goală de cincizeci de ani, defilând. 

Nu ştiam ce să spun. 

— Dar mă menţin în formă. Folosesc sala de gimnastică 
atunci când ceilalţi nu sunt prezenţi. 

Am rămas tăcut. 

— Îmi dă mesaje, a spus ea. Trebuie să port un pager, în 
permanenţă. A sunat la miezul nopţii. Azi-noapte. A trebuit 
să mă duc, imediat. Este mult mai rău dacă.-l fac să aştepte. 

N-am spus nimic. 

— Mă întorceam în casă atunci când m-ai văzut tu. Acolo, 
pe pietre. 

Am tras pe marginea drumului. Am frânat uşor şi am 
oprit maşina. Am scos maşina din viteză. 

— Cred că lucrezi pentru guvern, a spus. 

Am clătinat din cap. 

— Te înşeli, am spus. Sunt doar un tip obişnuit. 

— Atunci sunt dezamăgită. 

— Sunt doar un tip obişnuit, am spus din nou. 

N-a spus nimic. 

— N-ar trebui să spui chestii de genul asta, am spus. Am 
destule probleme, deja. 

— Da. Te-ar ucide. 

— Ei bine, ar încerca, am spus. Apoi m-am oprit. Le-ai 
spus ce crezi? 


— Nu. 

— Ei bine, nu le spune. Oricum greşeşti. 

A tăcut. 

— Ar fi o luptă, am spus. Ar veni după mine şi nu m-aş 
lăsa uşor. Vor fi răniţi. Poate chiar Richard. 

Se uită la mine. 

— Negociezi cu mine? 

Am clătinat din capul. 

— 'Te avertizez, am spus. Sunt un supravieţuitor. 

Ea a zâmbit, un zâmbet amar. 

— Nu înţelegi, a spus ea. Oricine ai fi, este prea mult 
pentru tine. Ar trebui să pleci acum. 

— Sunt doar un tip obişnuit. Nu am nimic de ascuns. 

Vântul zguduia maşina. Vedeam doar granitul şi copacii. 
Eram la kilometri distanţă de cea mai apropiată prezenţă 
umană. 

— Soţul meu este un infractor. 

— Mi-am imaginat. 

— Este un om dur, a spus ea. Poate fi violent şi e mereu 
nemilos. 

— Dar nu el este şeful, am spus. 

— Nu. Nu este el. El e un om dur care literalmente 
tremură în faţa persoanei care este şeful lui. 

N-am spus nimic. 

— Există o expresie, a zis. Oamenii se întreabă de ce se 
întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Dar în cazul soţului 
meu, lucruri rele se întâmplă unei persoane rele. Ironic, nu- 
i aşa? 

— Duke de partea cui este? 

— Este cu soţul meu. Dar Duke e la fel de rău ca Paulie, în 
felul său. Nu aş putea să aleg între ei. A fost un poliţist 
corupt, un agent federal corupt şi un criminal. A fost în 
închisoare. 

— Este singurul? 

— Pe ştatul soţului meu? Ei bine, a mai avut două gărzi de 
corp. Erau ale lui. Sau îi fuseseră date lui, oricum. Dar ei au 


fost ucişi, bineînţeles. Lângă colegiul lui Richard. De către 
oamenii din Connecticut. Deci da, Duke e singur acum. În 
afară de mecanic, desigur. Dar el e doar un tehnician. 

— Câţi are celalalt? 

— Nu sunt sigură. Vin şi pleacă. 

— Ce anume importă, cu exactitate? 

Se uită în altă parte. 

— Dacă nu eşti omul guvernului, atunci nu cred că ai fi 
interesat. 

I-am urmărit privirea. Gândeşte-te, Reacher. Ar putea fi 
un joc elaborat, conceput pentru a mă îndepărta. S-ar 
putea ca toţi să lucreze împreună. Mâna gorilei de la poarta 
pe sânii soţiei lui, ar fi un preţ mic plătit de Beck pentru a 
obţine informaţii cruciale. Şi eu cred în jocurile elaborate. 
Trebuie să cred. Eram de unul singur. 

— Nu sunt un omul guvernului, am spus. 

— Atunci sunt dezamăgită, a spus ea din nou. 

Am băgat maşina în viteză. Aveam piciorul pe frână. 

— Încotro? am întrebat. 

— Crezi că-mi pasă unde naiba mergem? 

— Vrei să mergem la o cafea? 

— Cafea? Sigur. Mergi spre sud. Să stăm departe de 
Portland azi. 

Am luat-o spre sud, pe Route One, la aproximativ un 
kilometru de 1-95. Era un drum plăcut, cum erau drumurile 
pe timpuri. Am trecut printr-un loc numit Old Orchard 
Beach. Avea trotuare din cărămidă îngrijită şi felinare 
stradale victoriene. Erau câteva indicatoare care indicau 
către plajă. Câteva steaguri franceze vechi. Am presupus că 
unii canadieni din Quebec îşi petreceau vacantele acolo 
înainte ca biletele de avion ieftine către Florida şi Caraibe 
să apară. 

— Unde ai ieşit azi noapte? a întrebat Elizabeth Beck. 

N-am spus nimic. 

— Nu poţi nega, a spus ea. Ai crezut că nu te-am văzut? 

— Nu ai reacţionat. 


— Eram după Paulie. M-am antrenat să nu reacţionez. 

N-am spus nimic. 

— Camera ta era încuiată. 

— Am ieşit pe fereastră. Nu-mi place să fiu încuiat. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am făcut o plimbare. Cum credeam că faci şi tu. 

— Apoi te-ai căţărat înapoi pe fereastră? 

Am dat din cap. N-am spus nimic. 

— Zidul este problema cea mai mare, a spus ea. Sunt 
luminile şi sârma ghimpată, evident, dar există senzori, în 
pământ. Paulie te-ar auzi de la treizeci de metri distanţă. 

— Am fost doar să iau aer. 

— Nu sunt senzori sub alee, a spus ea. Nu au putut să-i 
facă să funcţioneze sub asfalt. Dar există o cameră video pe 
gheretă. Şi există alarmă de mişcare pe poartă. Ştii ce este 
o NSV? 

— Mitralieră sovietică de tanc, am spus. 

— Paulie are una. O ţine lângă uşă. I s-a spus să-o 
folosească, dacă aude alarma de mişcare. 

Am respirat, apoi am expirat. O NSV are mai mult de 1.5 
metri lungime şi cântăreşte mai mult de douăzeci şi cinci de 
kilograme. Utilizează cartuşele de unsprezece centimetri 
lungime şi 1,5 centimetri grosime. Poate să tragă 
doisprezece dintre ele într-o secundă. Nu are nicio piedică 
de siguranţă. Combinația dintre Paulie şi o NSV nu e 
amuzantă. 

— Dar cred că ai înotat. Am simţit mirosul mării pe 
hainele tale. Foarte vag. Nu te-ai uscat prea bine atunci 
când te-ai întors. 

Am trecut pe lângă un oraş numit Saco. Am ieşit pe banda 
de siguranţă şi m-am oprit din nou. Maşini şi camioane 
treceau vuind pe lângă noi. 

— Ai fost incredibil de norocos, a spus ea. Există unii 
curenţi extrem de puternici în zonă. Curenţi submarini 
puternici. Dar presupun că ai intrat în ocean în spatele 


garajelor. În cazul acesta i-ai ratat cu aproximativ trei 
metri. 

— Nu lucrez pentru guvern, am spus. 

— Nu? 

— Nu crezi că rişti al naibii de mult? i-am spus. Să 
spunem că nu sunt exact ceea ce par să fiu. Doar de dragul 
discuţiei. Să spunem că sunt de la o organizaţie rivală, de 
exemplu. Nu înţelegi ce rişti? Crezi că ai mai ajunge în viaţă 
acasă? Spunând ceea ce spui? 

S-a uitat în altă parte. 

— Atunci presupun că acesta este un test. Dacă eşti un 
omul guvernului, nu mă vei ucide. Dacă nu eşti, o vei face. 

— Sunt doar un tip obişnuit, am spus. Mi-ai putea face 
mari probleme. 

— Să găsim o cafenea, a spus ea. Saco este un oraş 
frumos. Toţi foştii mari proprietarii din panificaţie locuiesc 
acolo. 

Am ajuns pe o insulă în mijlocul râului Saco. Era o clădire 
din cărămidă enormă pe ea, care fusese o moară gigantică, 
în vremurile de demult. Acum era renovată şi găzduia sute 
de birouri şi magazine. Am găsit o cafenea din sticlă şi crom 
numită Cafe Cafe. Un joc de cuvinte în limba franceză, am 
presupus. Numai mirosul în sine şi merita să intri în ea. Am 
ignorat cafe latte-urile şi chestiile aromate cu spumă şi am 
comandat o cafea obişnuită, fierbinte, negră şi mare. Apoi 
m-am întors la Elizabeth Beck. Ea a clătinat din cap. 

— Tu rămâi, a spus ea. M-am decis să merg la 
cumpărături. Singură. Ne întâlnim aici în patru ore. 

N-am spus nimic. 

— Nu am nevoie de permisiunea ta. Eşti doar şoferul 
meu. 

— Nu am niciun ban, am spus. 

Ea mi-a dat douăzeci de dolari din geanta ei. Am plătit 
pentru cafea şi am dus-o la o masă. A venit la mine şi m-a 
privit aşezându-mă. 


— Patru ore, a spus ea. Poate un pic mai mult, dar nu mai 
puţin. În cazul în care trebuie să faci ceva. 

— N-am nimic de făcut. Sunt doar şoferul tău. 

S-a uitat la mine. Şi-a închis poşeta. Nu era mult spaţiul 
în jurul mesei. S-a răsucit un pic pentru a-şi pune cureaua 
genţii pe umăr. Îndoindu-se uşor pentru a evita să atingă 
masa şi să verse cafeaua. Am auzit un zgomot, ca şi cum 
ceva de plastic a lovit podeaua. M-am uitat în jos. Ceva a 
căzut de sub fusta ei. S-a uită şi ea iar faţa ei s-a colorat 
încetişor într-o nuanţă profundă de roşu. S-a aplecat şi a 
luat obiectul, strângându-l în mână. S-a prăbuşit pe scaunul 
din faţa mea, ca şi cum şi-ar fi pierdut toate puterile. Ca şi 
cum ar fi fost extrem de umilită. Obiectul era un pager. Un 
dreptunghi de plastic negru, puţin mai mic decât propriul 
meu dispozitiv pentru e-mail. S-a uitat la el. Gâtul ei era 
roşu aprins până sub pulover. A şoptit cu o voce jalnică. 

— Mă obligă să-l ţin acolo, a spus ea. În chiloţi. Îi place să 
aibă ceea ce el numeşte efectul adecvat atunci când 
vibrează. Verifică dacă e acolo de fiecare dată când trec 
prin poarta. În mod normal, îl scot şi-l pun în geantă, după 
aceea. Dar nu am vrut s-o fac de data asta, cu tine privind. 

N-am spus nimic. Ea s-a ridicat. A clipit de două ori, a 
respirat adânc şi a înghiţit în sec. 

— Patru ore, a spus. În cazul în care trebuie să faci ceva. 

Apoi a plecat. Am privit-o depărtându-se. După ce a ieşit a 
luat-o la stânga şi a dispărut. Un joc elaborat? Era posibil ca 
ei să încerce să mă păcălească cu povestea ei. Posibil ca ea 
să ascundă un pager în chiloţi pentru veridicitate. Posibil ca 
ea să-l lase să cadă exact la momentul potrivit. Totul era 
posibil. Dar ceea ce nu era nici pe departe posibil, era că ea 
să producă un obraz roşu aprins, exact la timp. Nimeni nu 
poate face asta. Nici măcar cele mai bune actriţe din lume, 
la apogeul carierei lor, n-ar putea face asta. Deci Elizabeth 
Beck spunea adevărul. 

Nu am abandonat măsurile de precauţie în întregime. 
Erau prea adânc înrădăcinate în mine. Mi-am terminat 


cafeaua, ca o persoană nevinovată, care avea tot timpul din 
lume. Apoi m-am plimbat prin mall, făcând la stânga şi la 
dreapta, în mod aleatoriu, până când am fost sigur că sunt 
singur. Apoi m-am dus înapoi la cafenea şi mi-am cumpărat 
încă una. Am împrumutat cheia de toaletă şi m-am închis 
acolo. M-am aşezat pe capacul toaletei şi mi-am scos 
pantoful. Era un mesaj în aşteptare de la Duffy: De ce 
interesează nume real a lui Teresa Daniel? L-am ignorat şi 
am trimis: Unde este motelul tău? Nouăzeci de secunde mai 
târziu, a răspuns: Ce-ai avut la micul dejun, în prima zi în 
Boston? Am zâmbit. Duffy era o femeie practică. Era 
îngrijorată că dispozitivul meu de e-mail a fost compromis. 
Era o întrebare de verificare. l-am trimis: clătite cu ouă, 
cafea, bacşiş de trei dolari, l-am mâncat. Orice alt răspuns 
şi ea ar fi fost în maşină, plecând. Nouăzeci de secunde mai 
târziu: Partea de vest Route One, 100 de metri sud de râul 
Kennebunk. M-am gândit că este la aproximativ 
cincisprezece kilometri depărtare. I-am trimis: Ne vedem în 
10 minute. 

Mi-a luat mai mult de cincisprezece minute din momentul 
în care am ajuns înapoi la maşină şi m-am luptat cu traficul 
aglomerat, la ieşirea din Saco. Am păstrat un ochi pe 
oglinda tot drumul şi n-am văzut nimic care să mă 
îngrijoreze. Am traversat râul şi am găsit un motel la 
dreapta mea. Era un loc luminos şi vesel care pretindea că 
urmează tradiţia vechilor case din Anglia. Era aprilie şi nu 
era foarte aglomerat. Am văzut Taurus căruia i-am fost 
pasager în Boston, parcat lângă ultima cameră. Acesta era 
singurul sedan pe care l-am văzut. Am ascuns Cadillac-ul la 
treizeci de metri, în spatele unui şopron din lemn care 
adăpostea un rezervor de propan. N-avea rost să-l las la 
vederea tuturor celor care treceau pe Route One. 

M-am întors, am ciocănit o dată şi Susan Duffy a deschis 
repede uşa. Ne-am îmbrăţişat. Am făcut-o pur şi simplu. M- 
a luat complet prin surprindere. Cred că a luat-o prin 
surprindere şi pe ea, de asemenea. Probabil că nu am fi 


făcut-o dacă ne-am gândit la asta mai întâi. Dar cred că ea 
era îngrijorată şi eu eram stresat, aşa că pur şi simplu s-a 
întâmplat. Şi m-am simţit foarte bine. Era înaltă, dar 
subţire. Am înconjurat-o complet cu mâna şi i-am simţit 
coastele. Mirosea a proaspăt şi curat. Fără parfum. Doar 
mirosul pielii, ieşită de curând de la duş. 

— Ce ştii despre Teresa? a întrebat ea. 

— Eşti singură? 

Ea dădu din cap. 

— Ceilalţi sunt în Portland. Vama spune că Beck primeşte 
un transport naval azi. 

Ne-am dat drumul şi am intrat în cameră. 

— Ce vor să facă? am întrebat. 

— Doar să observe. Nu-ţi face griji. Sunt buni la asta. 
Nimeni nu-i va vedea. 

Era o cameră de motel obişnuită. Un pat mare, un scaun, 
un birou, un televizor, o fereastră, un aparat de aer 
condiţionat de perete. Singurele lucruri care o distingeau 
de alte o sută de mii de camere de motel, erau un tablou în 
nuanţe de albastru şi gri şi printurile marine de pe perete. 
Într-adevăr avea un iz autentic de New England. 

— Ce ştii despre Teresa? a întrebat din nou. 

I-am spus despre numele scrijelit pe podeaua din camera 
de la subsol. Şi data care era scrisă. Duffy s-a uitat la mine. 
Apoi a închis ochii. 

— E în viaţă, a spus ea. Mulţumesc. 

— Ei bine, era în viaţă ieri. 

Ea a deschis ochii. 

— Crezi că e încă în viaţă? 

Am dat din cap. 

— Cred că şansele sunt destul de mari. Au nevoie de ea 
pentru ceva. De ce ar ţine-o în viaţă timp de nouă 
săptămâni ca s-o omoare acum? 

Duffy n-a spus nimic. 

— Cred că tocmai au mutat-o. Asta-i părerea mea. Uşa 
era încuiată dimineaţa, seara nu mai era. 


— Crezi că a fost tratată bine? 

Nu i-am spus ce îi plăcea lui Paulie să facă cu Elizabeth 
Beck. Avea deja suficient lucruri de care să se îngrijoreze. 

— Cred că şi-a zgâriat numele cu o furculiţă, am spus. Şi 
era o farfurie în plus cu friptură şi cartofi noaptea trecută în 
bucătărie, ca şi cum ar fi mutat-o în grabă şi au uitat să-i 
spună bucătăresei. Deci, probabil că au hrănit-o. Cred că e 
prizonieră, pur şi simplu. 

— Unde crezi că au dus-o? 

— Cred că Quinn a luat-o, am spus. 

— De ce? 

— Pentru că mi se pare că ceea ce avem aici este o 
organizaţie care a preluat o alta. Beck e un tip rău, e clar, 
dar el a fost preluat de un tip şi mai rău. 

— Ca în mediul corporatist? 

— Exact, am spus. Ca o preluare ostilă. Quinn şi-a pus 
proprii oameni în operaţiunile lui Beck. Acţionează ca un 
parazit. 

— Dar de ce-ar muta-o pe Teresa? 

— Ca o precauţie, am spus. 

— Din cauza ta? Cât de îngrijoraţi sunt? 

— Puțin. Cred că mută şi ascund lucruri de mine. 

— Dar n-aţi avut încă o înfruntare. 

Am dat din cap. 

— Nu sunt foarte siguri în ceea ce mă priveşte. 

— Atunci de ce îşi asumă un risc cu tine? 

— Pentru că l-am salvat pe băiat. 

Ea dădu din cap. S-a lăsat liniştea. Părea obosită. M-am 
gândit că poate că nu a dormit deloc de când i-am cerut 
maşina la miezul nopţii. Purta blugi şi o cămaşă 
bărbătească Oxford. Câămaşa era de un alb imaculat, frumos 
călcată. Primii doi nasturi erau deschişi. Purta pantofi sport 
pe picioarele goale. Căldură în camera fusese dată la 
maxim. Era un laptop pe birou, lângă telefon. Telefonul avea 
o consolă acoperită cu butoane de apelare rapidă. M-am 
uitat la număr şi l-am memorat. Laptopul era conectat 


printr-un adaptor complicat într-un port de date aflat la 
baza telefonului. Pe ecran se vedea un screensaver. Arăta 
scutul Departamentul de Justiţie învârtindu-se de jur 
împrejur. De fiecare dată când ajungea la marginea 
ecranului sărea într-o nouă direcţie, aleatorie, aşa cum se 
întâmplă la vechile jocuri video de tenis. Nu se auzea niciun 
sunet din direcţia lui. 

— L-ai văzut pe Quinn, până acum? 

Am clătinat din cap. 

— Ştii unde îşi desfăşoară activitatea? 

Mi-am clătinat din nou capul. 

— Nu am văzut nimic. Cu excepţia faptului că 
documentele lor sunt codificate şi nu au flotă de distribuţie 
suficient de mare pentru a mişca ceea ce par să mişte. 
Poate clienţii îşi ridică marfa. 

— Ar fi o nebunie, a spus ea. Nu le-ar arăta clienţilor baza 
lor de operaţiuni. De fapt, ştiu deja că n-o fac. Aminteşte-ţi 
că Beck s-a întâlnit cu distribuitorul din L.A. într-un garaj. 

— Poate că se întâlnesc pe teren neutru. Pentru a încheia 
vânzările. Undeva în apropiere la nord-est. 

Ea a dat din cap. 

— Cum le-ai văzut documentele? 

— Am fost în biroul lor, noaptea trecută. De aceea am 
vrut maşina. 

S-a mutat la birou, s-a aşezat şi a atins touchpad-ul 
laptop. Screensaver-ul a dispărut. A apărut ultimul meu 
mail: Ne vedem în 10 minute. S-a dus la directorul de 
fişiere şterse şi a făcut clic pe un mesaj de la Powell, PM-ul 
care m-a vândut. 

— Am verificat aceste nume pentru tine, a spus ea. Angel 
Doll a făcut opt ani la Leavenworth pentru agresiune 
sexuală. Trebuia să fie închis pe viaţă pentru viol şi omor, 
dar procurorii au dat-o-n bară. A fost tehnician de 
comunicaţii. A violat o femeie locotenent-colonel, lăsând-o 
să sângereze până a murit. Nu e un tip foarte simpatic. 

— E un tip foarte mort, am spus. 


Ea doar s-a uitat la mine. 

— A verificat plăcuţele Maximei, am spus. Ne-am luptat. 
Mare greşeală. A fost prima victimă. 

— L-ai ucis? 

Am dat din cap. 

— l-am rupt gâtul. 

N-a spus nimic. 

— A fost alegerea lui, am spus. Era pe punctul de a 
compromite misiunea. 

Era palidă. 

— Eşti bine? 

Se uită în altă parte. 

— Nu mă aşteptam la victime. 

— S-ar putea să mai fie. Obişnuieşte-te cu ideea. 

Ea s-a uitat la mine. A inspirat. A dat din cap. 

— Bine, a spus ea. 

Apoi s-a oprit. 

— Îmi pare rău în legătură cu plăcuţele. A fost o greşeală. 

— Ceva despre Paulie? 

Ea a derulat în jos pe ecran. 

— Doll a avut un prieten în Leavenworth numit Paul 
Masserella, un culturist, condamnat opt ani pentru atac 
asupra unui ofiţer. Apărătorul său a pledat ca fiind furie 
indusă de steroizi. Am încercat să dea vina pe armată 
pentru că nu au monitorizat ce consuma Masserella. 

— Aportul lui caloric este foarte vizibil acum. 

— Crezi că este acelaşi Paulie? 

— Trebuie să fie. Mi-a spus că nu-i plac ofiţeri. L-am lovit 
în rinichi. Te-ar fi ucis pe tine sau pe Eliot. El nici măcar nu 
a observat. 

— Ce crezi c-o să facă, legat de asta? 

— Nu vreau să mă gândesc. 

— Vrei să te întorci? 

— Soţia lui Beck ştie că nu sunt ceea ce par. 

Se uită la mine. 

— Cum? 


Am ridicat din umeri. 

— Poate că nu ştie. Poate că doar vrea să fiu altcineva. 
Poate că încearcă să se convingă pe ea însăşi. 

— Le-a spus? 

— Nu încă. M-a văzut afară din casă, noaptea trecută. 

— Nu te mai poţi întoarce. 

— Nu sunt un tip care renunţă uşor. 

— Dar nu eşti niciun tâmpit. Situaţia nu mai este sub 
control. 

Am dat din cap. 

— Decizia e a mea. 

Ea clătină din cap. 

— Este decizia noastră, de comun acord. Depinzi de 
ajutorul nostru. 

— Trebuie s-o scoatem pe Teresa de acolo. Chiar trebuie, 
Duffy. Este o situaţie grea pentru ea acolo. 

— Am putea trimite echipele SWAT să intervină. Acum că 
ai confirmat că este în viaţă. 

— Nu ştim unde este acum. 

— Ea este responsabilitatea mea. 

— Şi Quinn este a mea. 

N-a spus nimic. 

— Nu poţi trimite echipele SWAI. Operaţiunea este 
neoficială. Să soliciţi echipele SWAT este acelaşi lucru cu a 
cere să fii concediată. 

— Sunt pregătită să fiu concediată, dacă se va ajunge la 
asta. 

— Nu eşti doar tu, i-am spus. Alţi şase băieţi ar fi 
concediaţi o dată cu tine. 

N-a mai spus nimic. 

— Şi eu mă întorc oricum. Pentru că-l vreau pe Quinn. Cu 
tine, sau fără tine. Deci, te-ai putea la fel de bine folosi de 
mine. 

— Ce ţi-a făcut Quinn? 

N-am spus nimic. A fost linişte pentru un moment lung. 

— Ar vorbi doamna Beck cu noi? a întrebat ea. 


— Nu vreau să o întreb. S-o întreb înseamnă să-i confirm 
suspiciunile. Nu pot fi sigur cum va reacţiona. 

— Ce vei face dacă te întorci? 

— Voi fi promovat, am spus. Asta e soluţia. Trebuie să-i 
iau slujba lui Duke. Atunci voi fi pe cea mai înaltă poziţie în 
tabăra lui Beck. Apoi, voi obţine un fel de conexiune oficială 
cu tabăra lui Quinn. De asta am nevoie. Altminteri lucrez în 
întuneric. 

— Avem nevoie de progrese, a spus ea. Avem nevoie de 
dovezi. 

— Ştiu. 

— Cum vei fi promovat? 

— La fel cum promovează oricine. 

Nu a răspuns la asta. Doar s-a ridicat în picioare şi s-a 
apropiat de fereastră ca să se uite afară. M-am uitat şi eu la 
ea. Lumina din spatele ei îi trecea prin cămaşă. Părul îi era 
pieptănat pe spate şi era lung până la gulerul cămăşii. 
Arăta ca o coafură de cinci sute de dolari pentru mine dar 
am presupus că la un salariu DEA, probabil, şi-o făcuse 
chiar ea. Sau poate că are o prietenă care o ajută. Mi-o 
imaginam în bucătăria cuiva, aşezată pe un scaun, în 
mijlocul podelei, cu un prosop vechi în jurul gâtului, 
interesată de felul în care arată, dar nu atât de interesată 
încât să dea o grămadă de bani într-un salon de coafură 
scump. 

Fundul ei arăta spectaculos în blugi. Îi vedeam eticheta 
de pe spate: Talie 24. Lungime 32. Asta o făcea să fie cu 
doisprezece centimetri mai scundă decât mine, ceea ce 
eram pregătit să accept. Dar o talie cu treizeci de 
centimetri mai mică decât a mea era ridicol. Nu am 
aproape niciun pic grăsime corporală. Tot ce am acolo sunt 
tendoanele şi muşchii necesari, bine împachetaţi. Ceea ce 
înseamnă că avea aceleaşi lucruri, în miniatură. Când văd o 
talie ca asta tot ce vreau să fac este s-o cuprind cu mâinile 
şi să mă minunez de ea. Poate să-mi îngrop capul pe 
undeva, un pic mai sus. Nu puteam să spun ceea ce aş simţi 


acolo, până nu se întorcea cu faţa la mine. Dar am presupus 
că senzaţia ar fi tare plăcută. 

— Cât de periculos este? a întrebat ea. Vreau o evaluare 
realistă. 

— Nu ştiu. Prea multe variabile. Doamna Beck se bazează 
pe intuiţie, asta-i tot. Poate e vorba de dorinţele ei. Nu are 
dovezi. În ceea ce priveşte dovezile, cred că stau bine. Deci, 
chiar dacă doamna Beck vorbeşte cu cineva, totul depinde 
dacă ei decid să ia intuiţia unei femei în serios sau nu. 

— Te-a văzut afară din casă. Asta e o dovadă solidă. 

— O dovadă că ce? Că nu am somn? 

— Acest tip, Doll, a fost ucis în timp ce tu nu erai încuiat. 

— Vor presupune nu am putut trece de zid. Dar nu-l vor 
găsi pe Doll. N-au cum. Nu în timp util. 

— De ce au mutat-o pe leresa? 

— Din precauţie. 

— Situaţia a scăpat de sub control acum, a spus din nou. 

Am ridicat din umeri, chiar dacă ea nu a putut vedea 
gestul. 

— Acest gen de situaţie este întotdeauna scăpată de sub 
control. Este normal. Nimic nu merge întotdeauna aşa cum 
ne aşteptam să meargă. Toate planurile se năruie, imediat 
după primul foc. 

A tăcut. S-a întors cu faţa la mine. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

M-am oprit pentru o secundă. Lumina era încă în spatele 
ei. Tare plăcut, într-adevăr. 

— Am de gând să trag un pui de somn, am spus. 

— Cât timp mai ai? 

M-am uitat la ceas. 

— Aproximativ trei ore. 

— Eşti obosit? 

Am dat din cap. 

— Am fost treaz toată noaptea, înotând, cea mai mare 
parte din ea. 


— Ai înotat pe lângă zid? a spus ea. Poate că eşti un 
tâmpit, totuşi. 

— Tu eşti obosită? 

— Foarte. Lucrez din greu de câteva săptămâni. 

— Atunci trage un pui de somn cu mine. 

— Nu mi se pare corect. Teresa este în pericol, undeva. 

— Oricum nu pot pleca nicăieri, i-am spus. Nu până când 
doamna Beck nu este gata. 

S-a oprit pentru un moment. 

— E doar un singur pat. 

— Nu este o problemă prea mare. Eşti subţire. Nu ocupi 
prea mult loc. 

— Nu e bine, a spus ea. 

— Nu trebuie să intram în pat. Putem să stăm deasupra. 

— Unul lângă celălalt? 

— Complet îmbrăcaţi. Nici măcar n-o să mă descalţ. 

N-a spus nimic. 

— Nu e ilegal. 

— Poate că este, a spus ea. Unele state au legi ciudate. 
Maine ar putea fi unul dintre ele. 

— Sunt alte legi din Maine care mă îngrijorează. 

— Nu acum. 

I-am zâmbit. Apoi am căscat. M-am aşezat pe pat şi m-am 
întins pe spate. M-am întors pe o parte, dincolo de mijlocul 
patului, cu braţele sub cap. Am închis ochii. O simţeam 
stând în picioare, lângă pat. Apoi s-a întins lângă mine. S-a 
fâţâit un pic. Apoi a rămas nemişcată. Dar era tensionată. 
Simţeam asta. Se transmiteau prin arcurile saltelei, mici 
freamăte de înaltă frecvenţă. 

— Nu intra în panică, am spus. Sunt mult prea obosit. 

Dar, de fapt, nu eram. Problema a început atunci când s-a 
mutat uşor şi mi-a atins fundul cu al ei. A fost o atingere 
foarte slabă, dar ar fi putut la fel de bine să mă fi conectat 
la curent. Am deschis ochii şi m-am uitat la perete, 
încercând să-mi dau seama dacă dormea şi s-a mutat 
involuntar sau dacă a făcut-o intenţionat. Am petrecut 


câteva minute gândindu-mă la asta. Presupun că pericolul 
de moarte este un afrodisiac puternic, pentru că m-am 
pomenit înclinând să fiu optimist. Totuşi nu eram sigur cum 
să răspund. Care era mişcarea corectă? Am decis să mă 
deplasez un singur centimetru şi să accentuez atingerea. 
M-am gândit că aş arunca mingea înapoi în curtea ei. Acum, 
putea să se chinuie ea cu interpretarea mişcării. 

Nimic nu s-a întâmplat pentru un minut. Eram gata să mă 
dezamăgesc, când s-a mutat din nou. Acum, atingerea era 
al naibii de accentuată. Dacă n-aş cântări o sută zece 
kilograme ar fi putut să mă împingă peste cuvertura 
lucioasă. Eram destul de sigur că îi simt capsele de pe 
buzunare din spate. Era rândul meu. Am încropit un fel de 
sunet somnoros şi m-am rostogolit, aşa încât stăteam ca şi 
cum am fi două linguri, iar braţul meu îi atingea accidental 
umărul. Părul ei era în faţa mea. Era moale şi mirosea a 
vară. Bumbacul cămăşii ei era scrobit. Mergea în jos, spre 
talie, apoi denimul blugilor se năpustea înapoi peste şolduri. 
Am mijit ochii în jos. Îşi scosese pantofii. I-am văzut tălpile. 
Zece degete mici, aliniate. 

Apoi, a scos şi ea un sunet somnoros. Eram destul de 
sigur că a fost unul fals. S-a dat mai înapoi şi s-a întors pe 
jumătate, până când a ajuns să fie strâns înghesuită în 
mine, de sus în jos. I-am pus mâna pe antebraţul. Apoi, l-am 
mutat în jos până când a căzut de pe cotul ei şia ajuns săi 
se odihnească pe talie. Vârful degetului meu era sub betelia 
blugilor. A mai făcut un alt sunet. Aproape cu siguranţă un 
fals. Mi-am ţinut respiraţia. Fundul ei era strâns între 
picioarele mele. Inima îmi bubuia. Capul mi se învârtea. N- 
aveam cum să rezist. Nu era posibil. Acesta era unul dintre 
acele momente nebuneşti, guvernate de hormoni, pentru 
care ai fi riscat opt ani la Leavenworth. Mi-am ridicat mâna 
în sus, până am ajuns să-i cuprind sânul. După aceea, 
lucrurile au scăpat de sub control. 

Era una dintre acele femei care este cu mult mai 
atractivă goală decât îmbrăcată. Nu toate femeile sunt, dar 


ea era. Avea un corp incredibil. Nu era bronzată, dar pielea 
ei nu era palidă. Era la fel de moale ca mătasea, dar nu la 
fel de translucidă. Era foarte slabă, dar nu îi vedeam oasele. 
Era înaltă şi era subţire. Era făcută pentru acel gen de 
costume de baie care sunt făcute doar din şnururi. Avea 
sânii mici şi fermi, de o formă perfectă. Gâtul ei era lung şi 
subţire. Avea urechi şi glezne şi genunchi şi umeri perfecţi. 
Avea un mic gol la baza gâtului. Era puţin umed. 

Era puternică, de asemenea. Probabil aveam şaizeci de 
kilograme în plus, dar m-a epuizat. Era tânără, cred. Avea, 
poate, cu zece ani mai puţin. M-a lăsat vlăguit, ceea ce a 
făcut-o să zâmbească. Avea un zâmbet cuceritor. 

— Îţi aminteşti camera de hotel din Boston? i-am spus. 
Felul în care stăteai pe scaun? Te-am vrut chiar de atunci. 

— Doar stăteam pe un scaun. Nu stăteam într-un anume 
fel. 

— Nu te amâăgi. 

— Îţi aminteşti de Freedom Trail? a spus ea. Când mi-ai 
povestit despre tija lungă penetrantă? Te-am vrut chiar 
atunci. 

I-am zâmbit. 

— A fost parte a unui contract de apărare de miliarde de 
dolari, am spus. Deci, mă bucur că eu, ca un cetăţean 
simplu, am beneficiat de ea. 

— Dacă Eliot nu ar fi fost cu mine, aş fi făcut-o chiar 
acolo, în parc. 

— Era o femeie care hrănea păsările. 

— Puteam să mergem în spatele unui tufiş. 

— Paul Revere ne-ar fi văzut, am spus. 

— Călărise toată noaptea. 

— Eu nu sunt Paul Revere. 

A zâmbit din nou. Am simţit-o cum se înghesuie în mine. 

— Nu mai poţi, bătrâne? a întrebat ea. 

— Nu am spus asta. 

— Pericolul este un afrodisiac, nu-i aşa? 

— Cred că este. 


— Deci recunoşti că eşti în pericol? 

— Sunt în pericol de a avea un atac de cord. 

— Chiar nu ar trebui să te întorci, a spus ea. 

— Sunt în pericol de a nu avea de ales. 

S-a ridicat în capul oaselor pe pat. Gravitaţia n-a avut 
niciun efect asupra perfecțiunii ei. 

— Vorbesc serios, Reacher. 

I-am zâmbit. 

— Voi fi bine. Două sau trei zile. O găsesc pe Teresa şi pe 
Quinn şi apoi ies. 

— Numai dacă te las eu. 

Am dat din cap. 

— Cele două gărzi de corp, am spus. 

Ea a dat din cap, la rândul său. 

— De aceea ai nevoie de mine. Nu face pe eroul. Cu mine 
sau fără mine, pe naiba. Îi eliberăm pe acei tipi şi tu eşti un 
om mort, un telefon mai târziu. 

— Unde sunt acum? 

— În primul motel, în Massachusetts. Unde am discutat 
planurile. Cei din 'Toyota şi din maşina colegiului sunt călare 
pe ei. 

— Din greu, sper. 

— Foarte. 

— Sunt la ore distanţă, am spus. 

— Pe drum, a răspuns. Nu prin telefon. 

— O vrei pe Teresa înapoi? 

— Da. Dar eu sunt la conducere. 

— Eşti obsedată de control. 

— Nu vreau ca nimic rău să ţi se întâmple, asta e tot. 

— Nimic rău nu mi se-ntâmplă vreodată. 

S-a aplecat şi a trecut degetele peste cicatricile de pe 
corpul meu. Piept, stomac, braţe, umeri, frunte. 

— Ai o mulţime de daune pentru un tip căruia nimic rău 
nu i se întâmplă vreodată. 

— Sunt neîndemânatic, am spus. Cad des. 


S-a ridicat şi s-a dus la baie, goală, graţioasă, complet 
inconştientă de atuurile ei. 

— Grăbeşte-te înapoi, am strigat. 

Dar nu s-a grăbit înapoi. A stat în baie o lungă perioadă 
de timp şi când a venit din nou purta un halat. Faţa îi era 
schimbată. Părea un pic ciudată. Un pic tristă. 

— Nu ar fi trebuit să facem asta, a spus ea. 

— De ce nu? 

— A fost neprofesionist. 

S-a uitat direct la mine. Am dat din cap. M-am gândit că a 
fost un pic neprofesional. 

— Dar a fost amuzant, am spus. 

— Nu trebuia s-o facem. 

— Suntem adulţi. Trăim într-o ţară liberă. 

— A fost o chestie de instinct. Pentru că suntem stresaţi şi 
tensionaţi. 

— Nu-i nimic în neregulă cu asta. 

— Va complica lucrurile, a spus. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, dacă noi nu vrem asta, am spus. Nu înseamnă că 
trebuie să ne căsătorim sau altceva. Nu ne datorăm nimic 
din cauza asta. 

— Îmi doresc să n-o fi făcut. 

— Mă bucur că am făcut-o. Când simţi că un lucru este 
bun, trebuie să-l faci. 

— Asta este filosofia ta? 

M-am uitat într-o parte. 

— Este experienţa. Am spus odată nu atunci când am vrut 
să spun da şi încă regret. 

Şi-a strâns halatul în jurul ei. 

— M-am simţit bine, a spus. 

— Şi eu. 

— Dar trebuie să trecem peste. Ce-a fost a fost, nimic mai 
mult, bine? 

— Bine, am spus. 

— Şi trebuie să te gândeşti profund dacă te întorci acolo. 


— Bine, am spus din nou. 

M-am întins pe pat şi m-am gândit cum este să spui nu 
atunci când ai fi vrut să spui da. Pe ansamblu să spun daa 
fost mai bine şi nu am avut niciun regret. Duffy era tăcută. 
Parcă aşteptam să se întâmple ceva. Am făcut un duş lung, 
fierbinte şi m-am îmbrăcat în baie. lerminasem cu 
discuţiile. Nu mai era nimic de spus. Amândoi ştiam că am 
de gând să mă întorc. Mi-a plăcut faptul că ea nu a încercat 
cu adevărat să mă oprească. Mi-a plăcut faptul că eram 
amândoi persoane practice. 'Tocmai îmi legam şireturile 
când laptop-ul ei a făcut un ping, ca un clopot înăbuşit. Ca 
un cuptor cu microunde, atunci când mâncarea este gata. 
Am ieşit din baie şi ea era aşezată în faţa calculatorului 
verificând emailurile. 

— Mesaj de la biroul meu, a spus. Înregistrările arată 
unsprezece foşti poliţişti dubioşi care se numesc Duke. Am 
lansat căutarea ieri. Câţi ani are? 

— Patruzeci, probabil. 

S-a uitat prin lista ei. 

— Din Sud? Nord? 

— Nu din Sud, am spus. 

— Au mai rămas doar trei. 

— Doamna Beck a spus că ar fi fost agent federal. 

Ea a căutat ceva mai mult. 

— John Chapman Duke, a spus ea. El e singurul care 
ajuns agent federal după aceea. A început în Minneapolis ca 
agent de circulaţie şi apoi ca detectiv. Obiectul a trei 
anchete de la Interne. Rezultate neconcludente. Apoi ni s-a 
alăturat. 

— La DEA? Serios? 

— Nu, m-am referit guvernul federal, a spus ea. S-a dus 
la Departamentul Trezoreriei. 

— Ca ce? 

— Nu scrie. Dar a fost trimis în judecată după trei ani. 
Ceva legat de corupţie. Plus suspiciune de implicare în mai 


multe infracţiuni, fără dovezi solide. Oricum a mers la 
închisoare pentru patru ani. 

— Descriere? 

— Alb, de statura ta. Fotografia îl face să arate mai urât, 
totuşi. 

— Ele, am spus. 

A citit şi restul raportului. 

— Ai grijă. Pare a fi un tip dificil. 

— Nu-ţi face griji. 

M-am gândit s-o sărut de la revedere. Dar nu am făcut-o. 
Mi-am imaginat că n-ar vrea s-o fac. M-am întors la Cadillac. 


M-am întors din nou în cafenea şi pe când terminam a 
doua ceaşcă Elizabeth Beck a apărut. Nu părea să fi 
cumpărat ceva. Nicio sacoşă, niciun sac de haine ţipător. 
Am presupus că, de fapt, nici n-a intrat în vreun magazin. A 
pierdut patru ore pentru a-i permite tipului de la guvern să 
facă ceea ce trebuie să facă. l-am făcut cu mâna. M-a 
ignorat şi s-a îndreptat direct spre tejghea. A cumpărat o 
cafea mare cu lapte şi a adus-o la masa mea. Mă decisesem 
ce îi voi spune. 

— Nu lucrez pentru guvern. 

— Atunci sunt dezamăgită, a spus ea, pentru a treia oară. 

— Cum aş putea lucra? Am ucis un poliţist, aminteşte-ţi. 

— Da. 

— Oameni guvernului nu fac chestii de genul asta. 

— Ba ar putea. Din greşeală. 

— Dar ei nu fug după aceea. Ar rămâne pe loc şi ar 
înfrunta consecinţele. 

A tăcut şi a rămas aşa pentru o lungă perioadă de timp. 
Şi-a băut încet cafeaua. 

— Am fost acolo, de opt, zece ori, a spus ea. La colegiu, 
vreau să spun. Organizează evenimente pentru familiile 
elevilor, din când în când. Încerc să fiu acolo la început şi la 
sfârşitul fiecărui semestru. Într-o vară, chiar am închiriat un 
camion mic de transport şi l-am ajutat să-şi mute lucrurile. 


— Şi? 

— Este o şcoală mică. Dar chiar şi aşa, în prima zi a 
semestrului devine foarte aglomerat. O mulţime de părinţi, 
o mulţime de studenţi, SUV-uri, autoturisme, autoutilitare, 
trafic intens. În zilele cu evenimentele familiale este chiar 
mai râu. Şi ştii ce? 

— Ce? 

— Nu am văzut niciodată un poliţist local acolo. Nici 
măcar o singură dată. Cu atât mai puţin un detectiv în civil. 

M-am uitat pe fereastră. 

— Doar o coincidenţă, presupun. O marţi dimineaţă 
obişnuită, în aprilie, la începutul zilei, nimic nu se întâmplă 
şi un detectiv care stă chiar lângă poartă, fără vreun motiv 
evident. 

— Ce vrei să spui? 

— Că ai fost teribil de ghinionist. Adică, care erau şansele 
să se întâmple asta? 

— Nu lucrez pentru guvern. 

— Ai făcut duş. Ţi-ai spălat părul. 

— Crezi? 

— Se vede şi pot să miros. Săpun ieftin, şampon ieftin. 

— M-am dus la o saună. 

— Nu aveai niciun ban. [i-am dat douăzeci de dolari. Ai 
cumpărat cel puţin două ceşti de cafea. Asta înseamnă că ţi- 
au rămas cel mult paisprezece de dolari. 

— Era o saună ieftină. 

— Trebuie să fi fost. 

— Sunt doar un tip obişnuit. 

— Lucru care mă dezamăgeşte. 

— Vorbeşti de parcă vrei ca soţul tău să fie prins. 

— Chiar vreau. 

— Ar merge la închisoare. 

— Trăieşte deja într-o închisoare. Şi o merită. Dar, ar fi 
mai liber într-o închisoare reală decât unde este acum. Şi 
nu ar sta acolo pentru totdeauna. 


— Ai putea să suni tu pe cineva. Nu trebuie să-i aştepţi pe 
ei să vină la tine. 

Ea clătină din cap. 

— Asta ar fi sinucidere. Pentru mine şi Richard. 

— La fel cum ar fi dacă ai vorbi aşa despre mine în faţa 
altcuiva. Adu-ţi aminte că nu m-aş lăsa uşor. Ar exista răniţi. 
Tu şi Richard, poate. 

Ea a zâmbit. 

— Negociezi cu mine din nou? 

— 'Te avertizez din nou, i-am spus 

Ea a dat din cap. 

— Ştiu să-mi ţin gura, a spus ea apoi mi-a dovedit-o, ne 
mai scoțând un cuvânt. Am terminat cafeaua în linişte şi am 
mers înapoi la maşină. Nu am vorbit. Am condus-o acasă, 
nesigur dacă transport o bomba cu ceas sau am întors 
spatele singurului ajutor din interior la care aş fi ajuns 
vreodată. 

Paulie aştepta în spatele porţii. Probabil că se uita pe 
fereastră şi a ieşit de îndată ce a văzut maşina în depărtare. 
Am încetinit şi am oprit iar el m-a privit. Apoi s-a uitat la 
Elizabeth Beck. 

— Dă-mi pager-ul, am spus. 

— Nu pot. 

— Fă-o. 

Paulie a desfăcut lanţul şi a împins poarta. Elizabeth şi-a 
deschis geanta şi mi-a dat pager-ul. Am înaintat încă puţin 
şi am coborât fereastra. Eram în dreptul lui Paulie. 

— Fii atent la asta, am spus. 

Am aruncat pager-ul în faţa maşinii. A fost o aruncare 
stângace. Slabă şi lipsită de fineţe. Dar şi-a făcut treaba. 
Dreptunghiul mic, de plastic negru s-a curbat în sus, în aer, 
şi a aterizat exact în centrul aleii, la douăzeci de metri în 
faţa maşinii. Paulie i-a urmărit traiectoria şi apoi a îngheţat 
atunci când şi-a dat seama ce era. 

— Hei. 


El a pornit după pager. Eu am pornit după el. Am 
accelerat puternic, anvelopele au urlat şi maşina a ţâşnit 
înainte. I-am ţintit genunchiul stâng cu colţul din dreapta al 
barei de protecţie. Am foarte aproape. Dar el a fost 
incredibil de rapid. A înşfăcat pager-ul de pe asfalt şi s-a 
retras rapid, aşa că l-am ratat la un centimetru. Maşina a 
trecut glonţ pe lângă el. Nu am încetinit. Doar am accelerat 
mai departe în timp ce îl priveam în oglindă, stând în urma 
mea, cu ochii după mine, fumul albastru al cauciucurilor 
împrăştiindu-se peste tot în jurul lui. Am fost foarte 
dezamăgit. Dacă trebuia să mă lupt cu un tip care mă 
depăşea cu nouăzeci de kilograme aş fi fost mult mai fericit 
dacă el ar fi fost schilodit, mai întâi. Sau, cel puţin, dacă el 
nu ar fi fost atât de al naibii de rapid. 

M-am oprit pe aleea circulară şi am lăsat-o pe Elizabeth 
Beck la uşa din faţă. Apoi am îndreptat maşina spre 
bucătărie când Zachary Beck şi John Chapman Duke au 
venit să mă caute. Mergeau rapid şi erau agitaţi. Păreau 
tensionaţi şi supăraţi. Am crezut că au de gând să-mi facă 
scandal pentru Paulie. N-a fost aşa. 

— Angel Doll lipseşte, a spus Beck. 

Am rămas nemişcat. Vântul sufla din largul oceanului. 
Mareea se retrăsese, iar valurile era la fel de mari şi 
zgomotoase ca în prima seară. Pulverizau stropi fini în aer. 

— A vorbit cu tine ultimul, a spus Beck. Apoi a încuiat, a 
plecat şi nu a mai fost văzut de atunci. 

— Ce-a vrut de la tine? a întrebat Duke. 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? Ai stat acolo cinci minute. 

Am dat din cap. 

— M-a dus în biroul depozitului. 

— Şi? 

— Şi nimic. Se pregătea să spună ceva, dar i-a sunat 
telefonul mobil. 

— Cine l-a sunat? 

Am ridicat din umeri. 


— De unde să ştiu? Era ceva urgent. A vorbit la telefon 
toate cele cinci minute. Îmi irosea timpul meu, cât şi pe al 
vostru, aşa că n-am mai stat şi am ieşit afară. 

— Despre ce vorbea? 

— N-am ascultat. Nu e politicos. 

— Ai auzit vreun nume? a întrebat Beck. 

M-am întors la el. Am clătinat din cap. 

— Niciun nume. Dar se cunoşteau. Mi-a fost clar. Doll mai 
mult a ascultat. Cred că primea instrucţiuni despre ceva. 

— Despre ce? 

— Habar n-am. 

— Ceva urgent? 

— Cred că da. Uitase complet de mine. Şi nu a încercat să 
mă oprească atunci când am plecat. 

— Asta e tot ce ştii? 

— Am presupus că era un fel de plan. Instrucţiuni pentru 
ziua următoare, probabil. 

— Adică astăzi? 

Am ridicat din umeri din nou. 

— Doar presupun. A fost o discuţie unilaterală. 

— Minunat, a spus Duke. Eşti de un real ajutor, ştii asta? 

Beck s-a uitat la ocean. 

— Deci, el avut un apel urgent pe mobil, apoi a încuiat şi a 
plecat. Asta e tot ce ne poţi spune? 

— Nu l-am văzut închizând. Şi nu l-am văzut plecând. 
Încă vorbea la telefon când am ieşit. 

— Sigur a încuiat, a spus Beck. Şi, sigur a plecat. Totul a 
fost perfect normal în dimineaţa asta. 

N-am spus nimic. Beck s-a întors la nouăzeci de grade, 
spre est. Vântul sufla dinspre mare şi îi lipea hainele de 
corp. Pantalonii îi fluturau ca nişte steaguri. Şi-a mişcat 
picioarele, frecând tălpile pantofilor de pietriş, ca şi cum 
încerca să se încălzească. 

— Nu avem nevoie de asta acum, a spus el. Chiar nu 
avem nevoie. Vom avem un week-end complicat. 


N-am mai spus nimic. S-au întors simultan şi s-au 
îndreptat spre casă, lăsându-mă singur. 

Fram obosit, dar n-aveam de gând să mă odihnesc. Era 
forfotă în casă şi rutina pe care o remarcasem în cele două 
nopţi precedente dispăruse. Nu era mâncare în bucătărie. 
N-aveam niciun fel de cină. Bucătăreasa nu era acolo. Am 
auzit oameni deplasându-se pe hol. Duke a intrat în 
bucătărie, a trecut pe lângă mine şi a ieşit pe uşa din spate. 
Ducea o geantă de sport Nike, albastră. L-am urmărit afară 
şi l-am privit, ascuns de colţul casei, cum intră în al doilea 
garaj. Cinci minute mai târziu, a scos cu spatele Lincoln-ul 
negru şi s-a îndepărtat. Schimbase plăcuţele. Când am 
văzut-o ultima oară, la miezul nopţii, avea plăcuţe de Maine, 
cu şase cifre. Acum avea un număr din New York, cu şapte 
cifre. M-am întors înăuntru şi m-am uitat după cafea. Am 
găsit cafetiera, dar nu am găsit filtrele de hârtie. Aşa că mi- 
am pus un pahar de apă. Băusem jumătate de pahar când a 
intrat Beck. Ducea, de asemenea, un sac sport. Modul în 
care atârna şi zgomotul pe care l-a făcut atunci când l-a 
aruncat lângă piciorul meu, mi-a spus că era plin cu metal. 
Arme, probabil două. 

— Iei Cadillac-ul, a spus el. Chiar acum. Ne vedem în faţă. 

A scos cheile din buzunar şi le-a aruncat pe masă, în faţa 
mea. Apoi, s-a aplecat, a deschis geanta şi a scos două 
numere de înmatriculare din New York, împreună cu o 
şurubelniţă. Mi le-a dat. 

— Mai întâi pune astea. 

Am văzut şi armele. Două Heckler & Koch MP5K, scurte 
şi negre, cu mânere mari, turnate. Futuriste, ca o recuzită 
de film. 

— Unde mergem? 

— După Duke, până la Hartford, Connecticut, a spus el. 
Avem nişte afaceri acolo, îţi aminteşti? 

A tras fermoarul, a ridicat geanta şi a dus-o înapoi în hol. 
Am rămas nemişcat, o secundă. Apoi mi-am ridicat paharul 
de apă şi am toastat către peretele gol din faţa mea. 


— În cinstea războaielor sângeroase şi a bolilor 
înfiorătoare. 


CAPITOLUL 7 


A 


m lăsat restul de apă în bucătărie şi m-am dus la garaj. 
Amurgul se vedea la orizont, la o sută de kilometri, spre est. 
Vântul sufla cu putere şi valurile se spărgeau de țărm. M- 
am oprit şi am luat-o spre aleea circulară. Nu era nimeni 
acolo sau prin preajmă. Aşa că m-am îndreptat, ferit, spre 
peretele curţii. Am scos pachetul pe care îl ascunsesem 
acolo, am pus plăcuţele false şi şurubelniţa pe stâncă şi am 
desfăcut ambele arme. Am băgat Glock-ul lui Duffy în 
buzunarul drept al hainei. PSM-ul lui Doll în stânga. Am pus 
încărcătoarele de rezervă ale Glock-ului în şosete. Am 
împăturit cârpa, am luat plăcuţele şi şurubelniţa, apoi am 
revenit la intrarea în curte. 

Mecanicul era ocupat în cel de-al treilea garaj. Cel gol. 
Ţinea uşile larg deschise şi ungea balamalele. Spaţiul din 
spatele lui era chiar mai curat decât atunci când îl văzusem 
în noapte. Era imaculat. Podeaua fusese spălată cu furtunul. 
Erau încă pete umede pe jos. Am dat din cap şi mi-a 
răspuns la fel. Am deschis garajul din stânga. M-am lăsat pe 
vine, am deşurubat plăcuţa de Maine de pe capacul 
portbagajului şi am înlocuit-o cu numărul de New York. Am 
făcut acelaşi lucru în faţă. Am lăsat plăcuţele vechi şi 
şurubelniţa pe podea, am intrat în maşină şi am pornit-o. 
Am ieşit cu spatele şi m-am îndreptat spre aleea circulară. 
Mecanicul s-a uitat lung în timp ce plecam. 

Beck aştepta în faţă. Şi-a deschis singur uşa din spate şi a 
lăsat geanta sport pe bancheta din spate. Armele se auzeau 


zăngănind în interiorul ei. Apoi a închis uşa din spate şi a 
venit în faţă, lângă mine. 

— Dă-i drumul, a spus el. O iei pe 1-95, sud, către Boston. 

— Trebuie să alimentăm. 

— Bine, în primul benzinărie pe care o vezi. 

Paulie aştepta la poarta. Faţa îi era schimonosită de furie. 
Era o problemă pasageră pentru mine. Se uita urât. Şi-a 
întors capul de la stânga la dreapta, ţinându-şi ochii pe 
mine tot timpul cât a deschis poarta. L-am ignorat şi am 
ieşit. N-am privit înapoi. Mi l-am scos din minte de îndată ce 
nu l-am mai văzut. 

Drumul de coastă era gol. Am ieşit pe autostradă la 
douăsprezece minute după ce am părăsit casa. Mă 
obişnuisem cu felul în care se conducea Cadillac-ul. Era o 
maşină bună. Plăcută şi liniştită. Dar consuma enorm. Acul 
aproape ajunsese la limita minimă. După câte îmi aminteam 
prima oprire era cea de la sud de Kennebunk. Locul unde 
m-am întâlnit cu Duffy şi Eliot, în drumul spre New London. 
Am ajuns acolo în cincisprezece minute. Locurile îmi era 
familiare. Am trecut pe lângă parcarea unde intrasem în 
remorca camionului şi m-am îndreptat spre pompe. Beck 
era tăcut. Am ieşit şi am umplut rezervorul. Mi-a luat ceva 
timp. Şaptezeci de litri. În timp ce înşurubam buşonul 
rezervorului, Beck a lăsat fereastra în jos şi mi-a dat un 
teanc de bani. 

— Întotdeauna să plăteşti benzina cu bani gheaţă, a spus 
el. E mai sigur aşa. 

Am păstrat restul, adică un pic mai mult de cincisprezece 
dolari. M-am gândit că îi merit. Nu fusesem plătit încă. M- 
am reîntors pe şosea şi am pornit la drum. Eram obosit. 
Nimic nu e mai rău decât să parcurgi kilometri întregi de 
autostradă atunci când eşti obosit. Beck stătea tăcut lângă 
mine. La început am crezut că era doar ursuz. Sau timid, 
sau inhibat. Apoi mi-am dat seama că era nervos. Am 
presupus că era încrezător cu lupta care va urma. Eu eram. 


Mai ales că ştiam sigur că nu vom găsi pe nimeni cu care să 
ne luptăm. 

— Ce face Richard? l-am întrebat. 

— E bine. Are un caracter puternic. Este un băiat bun. 

— Serios? am spus, pentru că trebuia să spun ceva. 

Trebuia să-l fac să vorbească ca să mă ţină treaz. 

— Este un copil credincios. E tot ce-şi poate dori un tată. 

Apoi a tăcut din nou, iar eu m-am forţat să rămân treaz. 
Zece kilometri, cincisprezece. 

— Ai avut vreodată de a face cu dealerii independenţi de 
droguri? m-a întrebat. 

— Nu. 

— Au ceva aparte. 

N-a mai spus nimic timp de treizeci de kilometri. Apoi, a 
reluat, ca şi cum şi-a petrecut tot timpul clarificându-şi 
gândurile. 

— Sunt complet obsedaţi de modă. 

— Da? ca şi cum aş fi fost interesat. 

Nu eram, dar voiam să vorbească. 

— Desigur, drogurile de laborator sunt legate de modă. Şi 
clienţii lor sunt la fel de răi ca ei. Eu nici nu pot ţine 
socoteala lucrurilor pe care ei le vând. Câte un produs cu 
nume ciudat în fiecare săptămână. 

— Ce este un drog de laborator? l-am întrebat. 

— Evident, un drog care se face într-un laborator. Ştii, 
ceva fabricat, ceva chimic. Nu este la fel ca cel care creşte 
în mod natural în pământ. 

— Ca marijuana. 

— Sau heroina. Sau cocaina. Acestea sunt produse 
naturale. Organice. Sunt rafinate, evident, dar nu sunt 
create într-un laborator. 

N-am spus nimic. Doar m-am forţat să ţin ochii deschişi. 
În maşină era prea cald. Ai nevoie de aer rece, atunci când 
eşti obosit. Mi-am muşcat buza de jos pentru a rămâne 
treaz. 


— Moda domină tot ceea ce fac, a spus el. Fiecare lucru. 
Pantofii, de exemplu. Pe tipii pe care îi căutăm în seara asta, 
de fiecare dată când i-am văzut aveau pantofi diferiţi. 

— Ce, cum ar fi pantofii de sport? 

— Da, ca şi cum ei ar fi baschetbalişti. O dată aveau 
Reebok de două sute de dolari, noi-nouţi. Data viitoare când 
i-am văzut, Reebok-ii erau complet demodaţi şi purtau Nike 
sau ceva similar... Air în sus, Air în jos. Apoi brusc bocanci 
Caterpillar sau Timberland. Piele, apoi Gore-lex, apoi piele 
din nou. Negrii, apoi galbeni ca hainele de muncitori. 
Întotdeauna cu şireturile desfăcute. Apoi s-au întors la 
pantofii sport din nou, doar că de data asta Adidas, cu 
dungile alea mici. Două, trei sute de dolari perechea. 
Nejustificat. E o nebunie. 

N-am spus nimic. Doar am condus, cu pleoapele larg 
deschise şi globii oculari dureroşi. 

— Ştii de ce? a spus. Din cauza banilor. Au atât de mulţi 
bani că nu ştiu ce să facă cu ei. Gecile, de exemplu. Ai văzut 
gecile pe care le poartă? O săptămână trebuie să fie North 
Face, strălucitoare şi pufoase, pline de pene de gâscă, nu 
contează dacă e iarnă sau vară, deoarece aceşti tipi ies 
doar pe timp de noapte. Săptămâna viitoare, materialul 
strălucitor este istorie. North Face este încă OK, dar acum 
materialul trebuie să fie din microfibră. Apoi poartă jachete 
clasice, de colegiu, din lână, cu mâneci din piele. Două, trei 
sute de dolari bucata. Fiecare stil durează aproximativ o 
săptămână. 

— Nebunie, am răspuns, ca să spun ceva. 

— Este din cauza banilor, a spus el din nou. Nu mai ştiu 
ce să facă cu ei, astfel încât schimbă de dragul schimbării. 
Totul e viciat. Armele, de asemenea. Tipii ăştia de care 
vorbim, preferă Heckler & Koch MP5K. Acum au Uzi, după 
cum ne-ai povestit. Înţelegi ce vreau să spun? Pentru tipii 
ăştia, chiar şi armele sunt articole de modă, la fel ca pantofii 
lor, sau ca gecile lor. Sau ca produsele pe care le vând, ceea 
ce întregeşte cercul. Preferinţele lor se schimba tot timpul, 


în fiecare domeniu. Chiar şi la maşini. În principiu le plac 
cele japoneze, pentru că asta este moda pe Coasta de Vest. 
Dar o săptămâna este Toyota, săptămâna viitoare e Honda. 
Apoi e Nissan. Nissan-ul Maxima a fost la mare căutare cu 
doi, trei ani în urmă. Ca cea pe care ai furat-o tu. Apoi a fost 
Lexus-ul. Sunt maniaci. Ceasurile, de asemenea. Poartă 
Swatch, apoi poartă Rolex. Nu văd nicio diferenţă între ele. 
Nebunie totală. Desigur, lucrând în piaţă, ca furnizor, nu mă 
plâng. Ceea ce îmi propun este degradarea pieţei, dar 
uneori e prea rapidă. E greu să ţii pasul. 

— Deci, eşti în piaţă? 

— Ce-ai crezut? mi-a spus. Că sunt contabil? 

— Am crezut că imporţi covoare. 

— Aşa este. Import o mulţime de covoare. 

— OK. 

— Dar este o acoperire, a spus. Apoi a râs. Nu crezi că 
trebuie să-mi iau măsuri de precauţie, când vând pantofi de 
sport unor oameni de genul asta? 

A continuat să râdă. Dar îi simţeam tensiunea nervoasă. 
Am condus mai departe. El s-a calmat. A privit prin geamul 
lateral, a privit prin parbriz. Apoi a început să vorbească 
din nou, mai degrabă pentru el, decât pentru mine. 

— Ai purtat vreodată pantofi sport? m-a întrebat el. 

— Nu. 

— Caut pe cineva să-mi explice. E vreo diferenţă raţională 
între un Reebok şi un Nike? 

— Nu ştiu. 

— Vreau să spun, probabil sunt făcuţi în aceeaşi fabrică. 
În Vietnam, undeva. Sunt, probabil, aceeaşi pantofi dar cu 
logo diferit. 

— Probabil. Chiar nu ştiu. N-am fost niciodată sportiv. N- 
am purtat niciodată acest gen de încălţăminte. 

— Dar există o diferenţă între Toyota şi Honda? 

— N-am de unde să ştiu. 

— De ce nu ştii? 

— Pentru că nu am avut niciodată un VPP 


— Ce este un VPP? 

— Un vehicul proprietate personală, am spus. Aşa 
denumeşte armata o Toyota sau o Honda. Sau un Nissan, 
sau un Lexus. 

— Atunci, tu ce ştii? 

— Ştiu diferenţa dintre un Swatch şi un Rolex. 

— Păi, care este diferenţa? 

— Nu este niciuna. Amândouă indică timpul. 

— Ăsta nu-i un răspuns. 

— Ştiu diferenţa dintre un Uzi şi un Heckler & Koch. 

S-a întors spre mine. 

— Bine. Excelent. Explică-mi. De ce tipii ăştia ar 
abandona Heckler & Koch în favoarea Uzi? 

Cadillac-ul torcea în continuare. Am ridicat din umeri. Mă 
luptam cu un căscat. Era un nonsens, bineînţeles. Băieţii 
din Hartford nu abandonaseră MP5K în favoarea Uzi. Nu în 
realitate. Eliot şi Duffy nu ştiuseră de preferința celor din 
Hartford legată de un anume model de armă şi nu au fost 
conştienţi de faptul că Beck ştia totul despre cei din 
Hartford, asta a fost, aşa că le-au dat Uzi băieţilor, pentru 
că, probabil, fuseseră cel mai la îndemână. 

Dar, teoretic, era o întrebare foarte bună. O Uzi este o 
armă bună. Un pic cam grea, poate. Nu are cea mai bună 
cadență de tragere din lume, ceea ce contează pentru 
unele persoane. Ţeava nu are multe ghinturi, ceea ce 
compromite un pic precizia. Pe de altă parte, este foarte 
fiabilă, foarte simplă, testată în timp, şi are un încărcător de 
patruzeci de gloanţe. O armă bună. Dar orice armă derivată 
din Heckler & Koch MP5 este o armă mai bună. Trage cu 
aceeaşi muniţie, mai repede şi mai puternic. Este foarte, 
foarte precisă. La fel de precisă ca o puşcă bună, în mâini 
pricepute. Foarte fiabilă. Construită mai bine. Un design 
deosebit din anii 1970 împotriva un design deosebit din anii 
1950. Deşi nu este posesoarea adevărului absolut în toate 
domeniile, în ceea ce priveşte armamentul, pentru armată 
ceea ce este modern, este mai bine, de fiecare dată. 


— Nu există niciun motiv, am spus. Nu are niciun sens 
pentru mine. 

— Exact. Este vorba despre modă. Este un capriciu. Este 
un moft. 

Telefonul său mobil a sunat. L-a scos din buzunar şi a 
răspuns, spunându-i numele, scurt şi apăsat. Şi un pic 
nervos. Beck. A sunat ca o tuse. A ascultat destul de mult. I- 
a cerut celui cu care vorbea să repete o adresă şi cum se 
ajungea acolo, apoi a închis telefonul şi l-a pus înapoi în 
buzunar. 

— Era Duke, a spus el. A dat câteva telefoane. Băieţii 
noştri nu sunt nicăieri în Hartford. Dar ar trebui să aibă un 
loc la ţară, la sud-est. Duke crede că s-au ascuns acolo. 
Deci, acolo vom merge. 

— Ce vom face când ajungem acolo? 

— Nimic spectaculos, a spus Beck. Nu trebuie să facem 
mare tevatură. Nimic prea plăcut, dar nimic deosebit. Într-o 
situaţie ca asta, prefer să-i secerăm şi gata. Trebuie să dau 
impresie de inevitabilitate, ştii? Cu alte cuvinte, dacă te pui 
cu mine, atunci pedeapsa este cu siguranţă rapidă şi 
inevitabilă, dar nu-mi face plăcere. 

— Dar o să-ţi pierzi clienţi, în acest fel. 

— Pot să-i înlocuiesc. Sunt alţii care aşteaptă să preia. 
Asta e, cu adevărat, un mare lucru în această afacere. 
Oferta şi cererea este orientată în favoarea cererii. 

— Ai de gând să faci asta singur? 

A clătinat din cap. 

— Te am pe tine şi pe Duke. 

— Pe mine? Credeam că eu doar conduc. 

— Deja ai curăţat doi dintre ei. Câţiva în plus nu ar trebui 
să te deranjeze. 

Am dat căldura mai încet şi m-am forţat să ţin ochii 
deschişi. Războaie sângeroase, mi-am spus. 

Am ocolit Boston-ul şi mi-a spus să-o iau spre sud-vest, pe 
Mass Pike şi apoi 1-84. Am mers o sută de kilometri, adică 
aproximativ o oră. Nu voia să conduc prea repede. Nu voia 


să atragem atenţia. Plăcuţe false, o geantă plină de arme 
automate pe bancheta din spate, era firesc să nu-şi 
dorească ca poliţia să ne oprească. Am condus ca un 
automat. Nu mai dormisem de patruzeci de ore. Dar nu 
regretam că am ratat şansa să trag un pui de somn, în 
motelul lui Duffy. Eram foarte fericit cu modul în care mi-am 
petrecut timpul acolo, chiar dacă ea nu era. 

— leşirea următoare, a spus Beck. 

Chiar acolo, I-84 intra în oraşul Hartford. Era un mic nor 
deasupra oraşului, ale cărui lumini se vedeau portocalii. 
leşirea de pe autostradă continua într-un drum larg, care 
se îngusta după câţiva kilometri şi se îndrepta spre sud-est, 
prin câmp deschis. Înaintea noastră era întuneric. Câteva 
magazine de ţară închise, articole de pescărie, bere rece, 
piese de motociclete şi nimic altceva, cu excepţia copacilor 
întunecaţi. 

— Prima la dreapta, a spus el, opt minute mai târziu. 

Am ieşit pe un drum şi mai îngust. Carosabilul era prost şi 
curbele fără nici o logică. Întuneric beznă. Trebuia să mă 
concentrez. Nu eram nerăbdător să conduc înapoi. 

— Ia-o înainte. 

Am făcut doisprezece sau cincisprezece kilometri. N- 
aveam nicio idee despre unde ne aflam. 

— În curând îl vom vedea pe Duke aşteptându-ne în faţă. 

Peste trei kilometri, farurile mele au luminat plăcuţa din 
spate a maşinii lui Duke. Era parcat pe banda de siguranţă. 
Maşina lui era înclinată pe partea cu şanţul. 

— Parchează în spatele lui. 

Am tras lipit de portbagajul Lincoln-ului şi am scos din 
viteză. Îmi doream să dorm. Doar cinci minute şi ar fi fost 
suficient pentru mine. Dar Duke s-a ridicat de pe scaun, de 
cum ne-a recunoscut, şi s-a apropiat grăbit de fereastra lui 
Beck. Beck a lăsat-o în jos, iar Duke s-a aplecat şi a băgat 
capul în interior. 

— Locul este la aproximativ trei kilometri în faţă, a spus 
el. Aleea de pe partea stângă. Putem să mergem cu 


maşinile jumătate din drum, dacă o facem liniştit şi în 
tacere, fără să aprindem nicio lumină. Restul drumului va 
trebui să mergem pe jos. 

Beck n-a spus nimic. Doar şi-a ridicat fereastra. Duke s-a 
întors la maşina lui. L-am urmat, pe cei trei kilometri. Am 
oprit luminile la o sută de metri de alee şi am virat pe ea. 
Mergeam încet. Luna ilumina discret. Lincoln-ul din faţă se 
clătina şi se balansa peste denivelările drumului. Cadillac-ul 
făcea acelaşi lucru, dar în contratimp, când Lincoln-ul era în 
jos, Cadillac-ul era în sus. Am redus viteza cât am putut de 
mult. Foloseam ralanti-ul pentru a sta aproape de Beck. 
Apoi, luminile de frână ale lui Duke s-au aprins şi imediat s- 
au stins. M-am oprit în spatele lui. Beck s-a răsuci în scaun, 
a luat geanta şi a desfăcut-o pe genunchi. Mi-a dat una 
dintre cele două MP5K şi două încărcătoare de treizeci de 
cartuşe. 

— La treabă, a spus el. 

— Tu aştepţi aici? 

El a dat din cap. 

Am desfăcut arma şi am verificat-o. Am reasamblat-o, am 
introdus un încărcător şi am tras siguranţa. Apoi am pus cu 
atenţie încărcătoarele de rezervă în buzunar, ca să nu 
zornăie dacă se lovesc de Glock şi de PSM. Am ieşit din 
maşină. Am inspirat aerul rece al nopţii. Mi-a făcut bine. M- 
a trezit. Miroseam un lac în apropiere, copacii şi frunzele 
puţin putrezite. Am auzit o cascadă în depărtare şi ţeava de 
eşapament care ticăia uşor în timp ce se răcea. Era o briza 
uşoară printre copaci. Altminteri doar tăcere. Doar tăcere 
absolută. 

Duke mă aştepta. Îi citeam tensiunea şi nerăbdarea în 
gesturi. Mai făcuse aceste lucruri şi înainte. Îmi era clar. 
Arăta exact ca un poliţist veteran înainte de o arestare de 
proporţii. Un anumit grad de familiaritate şi rutină, plus 
conştientizarea faptului că nu există două situaţii la fel. 
Avea în mână un Steyr, cu un încărcător lung, de treizeci de 


cartuşe. leşea mult în jos. Făcea ca arma să pară mai mare 
şi mai urâtă ca de obicei. 

— Să mergem, dobitocule, a şoptit. 

Am rămas la doi metri în spatele lui şi am mers pe partea 
opusă a aleii, cum fac infanterişti. Trebuia să fiu 
convingător, ca şi m-ar îngrijora prezenţa unui grup 
înarmat. Ştiam că locul va fi gol, dar el nu ştia. 

Am dat un ocol şi am văzut casa în faţa noastră. O lumină 
clipea la fereastră. Probabil de la sistemul de alarmă. Duke 
a încetinit şi s-a oprit. 

— Vezi vreo uşă? a şoptit el. 

M-am uitat în beznă. Am văzut o mică verandă. l-am 
arătat-o. 

— Tu aştepţi la intrare, am şoptit şi eu. Mă duc să verific 
fereastra luminată. 

A acceptat bucuros. Am ajuns la verandă. El s-a oprit 
acolo şi eu m-am îndreptat spre fereastră. M-am întins la 
pământ şi m-am târât ultimii trei metri. Am ridicat capul şi 
m-am uitat înăuntru. Era un bec de joasă putere de la o 
lampă de birou, cu un abajur de plastic galben. Erau 
canapele şi fotolii ponosite. Cenuşă rece de la un foc vechi 
în vatră. Lambriuri de pin pe pereţi. Nu era nimeni în 
cameră. 

M-am târât înapoi până am ieşit din conul de lumină al 
becului de veghe şi când Duke a putut să mă vadă şi mi-am 
ţinut două degete în V sub ochii. Cod vizual standard al 
lunetiştilor pentru Vâd. Apoi am ţinut palma deschisă cu 
toate degetele extinse. Văd cinci persoane. Apoi am făcut o 
serie complicată de gesturi care trebuiau să indice 
poziţionarea şi armele pe care le aveau. Ştiam că Duke nu 
le înţelege. Nici eu nu le înţelegeam. Din câte ştiam erau 
complet lipsite de sens. N-am fost niciodată lunetist. Dar 
părea realistic. Părea profesionist, clandestin şi urgent. 

M-am târât încă trei metri, apoi m-am ridicat şi, în tăcere, 
m-am alăturat lui. 


— Sunt duşi, am şoptit. Beţi sau drogaţi. Intrăm, îi 
curăţăm şi plecăm rapid acasă. 

— Arme? 

— Multe, dar nu sunt la îndemână. Am arătat spre 
pridvor. Există un hol scurt de cealaltă parte. O uşă 
exterioară, o uşă interioară. Facem stânga, apoi dreapta. 
Aşteptăm pe hol. Îi doborâm atunci când ies din cameră 
pentru a vedea ce este cu zgomotul. 

— Tu dai ordinele acum? 

— Eu am fost în recunoaştere. 

— Să n-o dai în bară, dobitocule. 

— Nici tu. 

— Niciodată n-o dau în bară. 

— Bine. 

— Vorbesc serios, a spus. Dacă-mi stai în cale, voi fi mai 
mult decât fericit să te dobor, fără nicio ezitare. 

— Suntem în aceeaşi tabără. 

— Oare? Cred că suntem pe cale să aflăm. 

— Relaxează-te. 

A făcut o pauză. Tensionată. A dat din cap în întuneric. 

— Eu sparg uşa exterioară, tu pe cea interioară. Ca în 
armată. 

— Bine. 

M-am întors cu spatele şi am zâmbit. La fel ca un poliţist 
veteran. Dacă eu doboram uşa interioară, el va sări prin ea 
primul şi eu al doilea şi, al doilea tip este cel care, de obicei, 
este împuşcat, având în vedere că inamicul are suficient 
timp să reacționeze. 

— Cu piedicile de siguranţă ridicate, am şoptit. 

Am trecut H & K pe foc cu foc şi ela armat Steyr-ul. Am 
dat din cap, ela dat din cap şi a lovit uşa de la intrare. Am 
trecut pe lângă el şi am lovit uşa interioară, fără să mă 
opresc. M-a depăşit, a intrat, a sărit în stânga, iar eu m-am 
aruncat în dreapta. Era destul de bun. Făceam o echipă 
destul de bună. Eram ghemuiţi în poziţii perfecte, chiar 
înainte ca uşile sparte să nu se mai legene, pe balamalele 


rupte. Se uita înainte, la intrarea în camera din faţa 
noastră. [inea Steyr-ul stabil, cu ambele mâini, braţele 
drepte, cu ochii larg deschişi. Respira greu. Aproape 
gâfâind. Trecuse printr-un moment de pericol, tensionat, 
destul de bine. Am scos PSM-ul lui Angel Doll din buzunar. 
L-am ţinut în mâna stângă, i-am tras piedica şi i l-am 
îndesat în ureche. 

— 'Ţineţi gura, i-am spus. Trebuie să faci o alegere. Am de 
gând să-ţi pun o întrebare. Doar una. Dacă minţi, sau dacă 
refuzi să răspunzi, am de gând să te împuşc în cap. Ai 
înţeles? 

A rămas perfect nemişcat, cinci secunde, şase, opt, zece. 
Se uita cu disperare la uşa din faţa. 

— Nu te îngrijora, dobitocule, am spus. Nu e nimeni aici. 
Tipii au fost arestaţi săptămâna trecută. De agenţii 
guvernamentali. 

Era nemişcat. 

— Ai înţeles ce am spus mai înainte? Întrebarea mea? 

El a dat din cap, ezitant, cu arma încă îndesată în ureche. 

— Răspunzi, sau te împuşc în cap. Ai înţeles? 

A dat din cap din nou. 

— Începem. Eşti gata? 

A dat din cap, doar o singură dată. 

— Unde este Teresa Daniel? l-am întrebat. 

A urmat o pauză lungă. Se întoarse pe jumătate către 
mine. Am mişcat şi eu mâna pentru a-i menţine ţeava PSM- 
ului în ureche. Îi vedeam în ochi că începe să înţeleagă ce 
se întâmplă. 

— Nici să nu te gândeşti, a spus. 

L-am împuşcat în cap. Am scos ţeava din ureche şi am 
tras în tâmpla lui dreaptă. Sunetul s-a auzit asurzitor în 
întuneric. Sânge, creier şi fragmente de oase au lovit 
peretele. Flacăra împuşcăturii i-a ars părul. Apoi am tras 
două focuri din H & K-ul, aflat în mâna dreapta, în tavan şi 
un alt cartuş din PSM-ul, aflat în stânga, în podea. Am 
mutat H & K pe foc automat, l-am ridicat şi l-am golit în 


corpul său. l-am luat Steyr-ul, de unde a căzut, şi am 
spulberat tavanul, iar şi iar, cincisprezece focuri rapide, 
bam bam bam bam, jumătate din încărcător. Holul s-a 
umplut instantaneu de un fum amar şi bucăţi de lemn şi 
ipsos zburau peste tot. Am înlocuit încărcătorul la H & K şi 
am pulverizat zidurile, de jur împrejur. Zgomotul era 
asurzitor. Cartuşele goale erau aruncate cu putere şi 
cădeau peste tot. H & K s-a golit şi am tras restul de 
muniţie al PSM-ului în peretele holului, am doborât uşa la 
camera luminată şi am pulverizat veioza cu Steyr-ul. Am 
luat o masă şi am aruncat-o prin fereastră, apoi am folosit al 
doilea încărcător al H & K şi am pulverizare copacii din 
depărtare, în timp ce trăgeam cu Steyr-ul, aflat în stânga, în 
podea, până i-am golit încărcătorul. Apoi am strâns Steyr, H 
& K şi PSM-ul în braţe şi am luat-o la fugă, cu capul 
răsunându-mi ca un clopot. Am tras o sută douăzeci şi opt 
de cartuşe, în aproximativ cincisprezece secunde. Aproape 
asurzisem. Trebuie să fi sunat ca al treilea război mondial 
pentru Beck. 

Am fugit drept în jos, pe alee. Tuşeam şi miroseam a praf 
de puşcă. M-am îndreptat către autoturisme. Beck trecuse 
în scaunul şoferului. M-a văzut venind şi a deschis uşa un 
centimetru. Mai repede decât să deschidă fereastra. 

— Ambuscadă, am spus. Nu mai aveam suflu şi îmi 
auzeam vocea direct în cap. Au fost cel puţin opt. 

— Unde este Duke? 

— Mort. Trebuie să mergem. Acum, Beck. 

A îngheţat pentru o secundă. Apoi s-a mişcat. 

— la maşina lui. 

Deja pornise Cadillac-ul. A apăsat acceleraţia, a trântit 
uşa şi, întorcând pe alee, a dispărut din vedere. Am sărit în 
Lincoln. Am pornit-o. Am băgat schimbătorul în marşarier, 
am pus cotul pe spătarul scaunului şi, privind prin geamul 
din spate, am accelerat puternic. Am condus spate în spate, 
ieşind unul după altul pe şosea unde, derapând, am ţâşnit 
spre nord, alături, ca la o cursă de viteză. Am luat curbele 


nebuneşte, în timp ce luptam cu inerția, la aproximativ o 
sută douăzeci de kilometri pe oră. N-am încetinit până la 
curba care ducea înapoi spre Hartford. Beck mergea în faţa 
mea şi l-am urmat îndeaproape. A condus cu viteză zece 
kilometri, a intrat în parcarea unui depozit şi a parcat în 
spatele depozitului. Am parcat la trei metri de el, m-am 
întins pe spate în scaun şi am aşteptat să vină la mine. Eram 
prea obosit ca să ies afară. A înconjurat capota Cadillac-ului 
şi mi-a deschis uşa. 

— A fost o ambuscadă? 

Am dat din cap. 

— Ne aşteptau. Erau opt. Poate mai mulţi. A fost un 
masacru. 

N-a spus nimic. Nu avea ce să spună. Am luat Steyr-ul lui 
Duke de pe scaun şii l-am dat. 

— L-am recuperat. 

— De ce? 

— Am crezut că aşa vrei. M-am gândit că putea să ducă la 
tine. 

El a dat din cap. 

— Nu duce nicăieri. Dar ai gândit bine. 

I-am dat şi H & K. S-a înapoiat la Cadillac şi l-am văzut 
băgând ambele arme în geantă. Apoi s-a întors. A încleştat 
mâinile şi s-a uitat în sus, la cerul negru. Apoi la mine. 

— Ai văzut vreun chip? 

Am clătinat din cap. 

— Prea întuneric. Dar l-am împuşcat pe unul dintre ei. A 
scăpat asta. 

I-am dat PSM-ul. A fost ca şi cum l-am lovit în stomac. A 
devenit palid şi a pus o mână pe acoperişul Lincoln-ului ca 
să nu se prăbuşească. 

— Ce e? l-am întrebat. 

Se uită în altă parte 

— Nu cred. 

— Ce? 

— Ai împuşcat pe cineva şi lui i-a căzut asta? 


— Cred că Duke l-a doborât. 

— Ai văzut când s-a întâmplat? 

— Doar umbre. Era întuneric. O mulţime de arme care 
fulgerau. Duke trăgea şi a lovit o umbră iar arma era pe 
podea, când am ajuns acolo. 

— Aceasta este arma lui Angel Doll. 

— Eşti sigur? 

— Absolut sigur. Ştii ce e? 

— N-am văzut o armă asemănătoare. 

— Este un pistol special al KGB, a spus el. Din fosta 
Uniune Sovietică. Sunt foarte rare în această ţară. 

Apoi s-a îndepărtat, în întunericul parcării. Am închis 
ochii. Voiam să dorm. Chiar şi cinci secunde ar fi fost 
suficiente. 

— Reacher! Ai lăsat vreo dovadă fizică? 

Am deschis ochii. 

— Cadavrul lui Duke. 

— Asta nu-i va conduce nicăieri. Dovezi balistice? 

Am zâmbit în întuneric. Mi-am imaginat detectivii din 
poliţia Hartford încercând să-şi explice  traiectoriile 
gloanţelor. Pereţi, podele, tavane. Probabil vor concluziona 
că holul a fost plin de dansatori puternic înarmaţi. 

— O mulţime de gloanţe şi cartuşe goale. 

— Nu pot fi urmărite. 

S-a tras mai adânc în întuneric. Am închis din nou ochii. 
N-am lăsat amprente. Nicio parte din mine n-a atins nimic 
din casă, cu excepţia tălpilor de pantofi. Şi n-am tras cu 
Glock-ul lui Duffy. Auzisem ceva despre o bază de date 
centralizată unde se înregistrează semnalmentele şi urmele 
lăsate de gloanţele trase. Poate Glock-ul ei era înregistrat. 
Dar eu nu l-am folosit. 

— Reacher, condu-mă acasă. 

Am deschis ochii. 

— Ce fac cu maşina asta? 

— O abandonezi aici. 


Am căscat şi m-am forţat să mă mişc, în timp ce foloseam 
pulpana hainei ca să şterg volanul şi toate butoanele pe 
care le atinsesem. Glock-ul aproape mi-a căzut din buzunar. 
Beck nu a observat. Era atât de preocupat că aş fi putut să-l 
scot şi să-l învârt pe deget, precum Sundance Kid, şi el nu 
ar fi observat. Am şters mânerul uşii, apoi m-am aplecat să 
scot cheile, pe care le-am şters şi le-am aruncat în praful de 
la marginea parcării. 

— Să mergem, a spus Beck. 

A rămas tăcut până când am ajuns la cincizeci de 
kilometri nord-est de Hartford. Apoi a început să vorbească. 
Petrecuse timpul acesta pentru a încerca să se lămurească. 

— Apelul telefonic de ieri. Îşi făceau planurile. Doll a 
lucrat cu ei tot timpul. 

— De când? 

— De la început. 

— Nu are sens. Duke a mers în sud şi a luat numărul de 
înmatriculare al 'Toyotei. Apoi l-ai pus pe Doll s-o verifice. 
Dar de ce ar fi spus Doll adevărul despre ce a descoperit? 
Dacă erau prietenii lui, v-ar fi dat o pistă moartă, cu 
siguranţă. Te-ar fi condus departe de ei. Te-ar fi lăsat în 
întuneric. 

Beck a zâmbit cu superioritate. 

— Nu. Îşi pregăteau ambuscada. Despre asta vorbeau la 
telefon. Au improvizat bine. Cum răpirea a eşuat, au 
schimbat tactica. L-au lăsat pe Doll să ne îndrepte în 
direcţia corectă. Aşa încât ceea ce s-a întâmplat în seara 
asta să fie posibil. 

Am dat din cap încet, ca şi cum acceptam punctul său de 
vedere. Cel mai bun mod de a fi promovat este de a-i lăsa să 
creadă că eşti un pic mai prost decât sunt ei. A funcţionat 
pentru mine înainte, de trei ori, în armată. 

— Ştia Doll ce planificaţi pentru seara asta? l-am întrebat. 

— Da. Am discutat despre tot, ieri. În detaliu. Atunci când 
ne-ai văzut vorbind, la birou. 

— Deci, v-a înscenat totul. 


— Da. El a încuiat noaptea trecută şi apoi a plecat spre 
Portland, conducând până acolo ca să vă aştepte, împreună 
cu ei. Le-am spus cine vine, când şi de ce. 

N-am spus nimic. Doar m-am gândit la maşina lui Doll. 
Acesta era la aproximativ doi kilometri distanţă de biroul lui 
Beck. Aş fi vrut s-o fi ascuns mai bine. 

— Dar întrebarea cea mai importantă este alta, a spus 
Beck. A fost doar Doll? 

— Sau...? 

A tăcut. Apoi, a ridică din umeri. 

— Sau şi alţii dintre ceilalţi care lucrează cu el. 

Cei pe care nu-i controlezi, m-am gândit. Oamenii lui 
Quinn. 

— Sau au fost toţi, împreună. 

A început să se gândească din nou, încă 50-60 de 
kilometri. N-a mai scos un cuvânt până când am ajuns pe I- 
95, îndreptându-ne spre nord, pe lângă Boston. 

— Duke este mort, a spusel. 

— Îmi pare rău. 

Începem, m-am gândit. 

— Îl ştiu de mult timp. 

N-am spus nimic. 

— Va trebuie să îl înlocuieşti. Am nevoie de cineva în 
momentul acesta. Cineva în care pot avea încredere. Şi, 
până acum, am fost mulţumit de tine. 

— Sunt promovat? 

— Ai calificarea necesară. 

— Şeful securităţii? 

— Cel puţin temporar, a spus el. Permanent, dacă doreşti. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Aminteşte-ţi ceea ce ştiu, a spus el. Eşti al meu. 

Am tăcut, cam un kilometru. 

— Ai de gând să mă plăteşti, în viitorul apropiat? 

— Îţi vei primi cele cinci mii şi, în plus, ceea ce câştiga 
Duke. 


— Am nevoie de o acoperire. Nu te pot ajuta fără să-mi 
schimb trecutul. 

A dat din cap. 

— Mâine. Vorbim mâine. 

Apoi, a tăcut. Când m-am mai uitat odată spre el, 
adormise. Un fel de reacţie la şocul zilei. Crezuse că lumea 
lui se destramă. M-am forţat să rămân treaz şi să menţin 
maşina pe drum. Mi-am amintit de cărţile Armatei Britanice 
din India, din timpul lui Raj, la apogeul imperiul lor. Ofițerii 
tineri, prinşi în poziţii inferioare în cadrul armatei, aveau 
propriile lor probleme. Luau masa împreună, în uniforme 
de gală splendide, şi vorbeau despre şansele lor de 
promovare. Dar nu aveau niciuna, cu excepţia cazului în 
care un ofiţer superior murea. Regula pantofii mortului. 
Deci, ridicau paharele de cristal pline cu vin franțuzesc fin 
şi toastau pentru războaie sângeroase şi boli îngrozitoare, 
pentru că doar un accident mortal în cadrul lanţului de 
comandă era singura modalitate de a promova. Brutal, dar 
aşa a fost întotdeauna în armată. 

Am ajuns înapoi pe coasta statului Maine ca un automat. 
Nu mi-am putut aminti nici măcar un singur kilometru. 
Eram copleşit de epuizare. Mă durea fiecare părticică din 
COrp. 


Paulie a deschis cu greutate poarta. Cred că îl trezisem 
din somn. Îşi făcuse obiceiul de a se holba la mine. L-am 
lăsat pe Beck la uşa din faţă şi am dus maşina în garaj. Am 
ascuns Glock-ul şi încărcătoarele de rezervă, din motive de 
siguranţă, şi am intrat prin uşa din spate. Detectorul de 
metale a piuit la cheile de la maşină. Le-am aruncat pe 
masa din bucătărie. Mi-era foame, dar eram prea obosit 
pentru a mânca. Am urcat scările şi am căzut pe pat, 
adormind complet îmbrăcat, cu haina şi pantofii pe mine. 

Vremea de afară m-a trezit, şase ore mai târziu. Ploaia 
bătea orizontal în fereastra mea. Suna ca pietrişul pe sticlă. 
M-am rostogolit de pe pat şi am privit afară. Cerul era de 


un gri metalic, gros şi înnourat şi marea era furioasă. O 
dantelă de spumă se întindea pe mai multe sute de metri. 
Valurile se spărgeau de stânci. Nu erau păsări. Era nouă 
dimineaţa. Ziua a paisprezecea, o zi de vineri. M-am întins 
pe pat din nou şi m-am uitat la tavan, recapitulând ultimele 
şaptezeci şi două de ore, până în dimineaţa zilei a 
unsprezecea, când Duffy mi-a dat planul ei în şapte puncte. 
Unu, doi şi trei erau realizate. Mă descurcasem bine, sub 
presiune. Eram încă în viaţă, oricum. Patru, găseşte-o pe 
Teresa Daniel. Nu făcusem niciun progres real. Cinci, caută 
dovezi împotriva lui Beck. N-aveam nici măcar una. Nici 
măcar o probă. Nici măcar nu am văzut ceva suspect, cu 
excepţia conducerii unui vehicul cu numere de 
înmatriculare false şi genţile pline cu arme automate, 
chestie care era, probabil, ilegală în toate cele patru state 
prin care trecusem. Șase, găseşte-l pe Quinn. Niciun 
progres de asemenea. Șapte, pleacă naibii de acolo. Acest 
punct trebuia să mai aştepte. Apoi, Duffy m-a sărutat pe 
obraz. Mi-a lăsat zahăr de gogoaşă pe faţă. 

M-am ridicat din nou şi m-am închis în baie pentru a 
verifica e-mailul. Uşa dormitorului meu nu mai era încuiată. 
Am presupus că Richard Beck nu ar îndrăzni să intre peste 
mine. Sau mama lui. Dar tatăl său ar putea. Mă deţinea. 
Fusesem promovat, dar încă eram pe teren minat. M-am 
aşezat pe podea şi am scos pantoful. Am rotit tocul şi am 
pornit aparatul. Ai primit un mail! Era un mesaj de la Duffy: 
containerele lui Beck descărcate şi transportate la depozit. 
Nu au fost inspectate de autorităţile vamale. Cinci în total. 
Cel mai mare transport din ultimul timp. 

I-am scris: Menţineţi supravegherea? 

Nouăzeci de secunde mai târziu, ea a răspuns: Da. 

I-am trimis: Am fost promovat. 

Ea a trimis: Fructifică situația. 

I-am trimis: Mi-a plăcut ieri. 

Ea a trimis: Economiseşte bateria. 


Am zâmbit, am oprit aparatul şi l-am pus la loc în tocul 
pantofului. Aveam nevoie de un duş, dar mai întâi trebuia să 
iau micul dejun şi să găsesc haine curate. Am deblocat baia 
şi m-am dus la bucătărie. Bucătăreasa era la datorie. Îi 
servea pâine prăjită şi ceai fetei irlandeze şi îi dicta o listă 
lungă de cumpărături. Cheile Saab-ului erau pe masă. 
Cheile Cadillacului nu mai erau. Am scotocit prin jur şi am 
mâncat tot ce am putut găsi, apoi m-am dus să-l caut pe 
Beck. Nu l-am găsit. Nu erau nici Elizabeth sau Richard. M- 
am dus înapoi la bucătărie. 

— Unde sunt toţi? am întrebat. 

Menajera s-a uitat în sus şi n-a spus nimic. Îşi pusese 
haina de ploaie, gata să plece la cumpărături. 

— Unde e domnul Duke? a întrebat bucătăreasa. 

— Bolnav. Îl înlocuiesc eu. Unde e familia Beck? 

— Au plecat. 

— Încotro? 

— Nu ştiu. 

M-am uitat afară, la vremea urâtă. 

— Cine conducea? 

Bucătăreasa se uită în jos, la podea. 

— Paulie. 

— Când? 

— Acum 0 oră. 

— Bine, am spus. 

Aveam încă haina pe mine. O pusesem când am plecat de 
la motel lui Duffy şi n-am scos-o de atunci. M-am dus direct 
la uşa din spate şi am ieşit în furtună. Ploaia mă biciuia şi 
avea gust de sare. Era amestecată cu stropi aruncaţi de 
mare. Valurile se loveau de pietre, precum bombele. Spuma 
albă explodă la treizeci de metri în aer. Mi-am ascuns faţa în 
guler şi am fugit spre garaj. În curtea împrejmuită de gard. 
Acolo era adăpost. Primul garaj era gol. Uşile erau larg 
deschise. Cadillac nu era acolo. Mecanicul era în al treilea 
garaj, făcând ceva. Menajera a apărut, fugind prin curte. 
Am privit-o cum deschide uşile celui de-al patrulea garaj. Se 


udase. A intrat şi, peste un moment, a scos vechiul Saab 
afară. Era zguduit de vânt. Ploaia a transformat praful de 
pe ea într-o peliculă subţire de noroi gri, care a început să 
curgă peste portiere, ca nişte mici pârâie. S-a îndepărtat, în 
drum spre piaţă. Am ascultat valurile. Eram îngrijorat 
gândindu-mă cât de înalte ar putea să fie. Aşa că, lipit de 
perete curţii, am făcut un ocol în jurul lui, până pe partea 
dinspre mare. Am ajuns la mica mea adâncitură în stânci. 
Tulpinile de buruieni în jurul ei erau ude şi murdare de 
noroi. Adâncitura era plin de apă. Era apă de ploaie. Nu 
apă de mare. Era în siguranţă, deasupra mareei. Valurile nu 
au ajuns până acolo. Dar apa de ploaie a fost tot ce am 
găsit. În afară de apă, era complet goală. Niciun pachet. 
Nicio cârpă, nici Glock-ul. Încărcătoarele de rezervă 
dispăruseră, cheile lui Doll dispăruseră, şurubelniţa 
dispăruse, dalta dispăruse. 


CAPITOLUL 8 


M 


-am dus în partea din faţă a casei şi am rămas în ploaia 
continuă, uitându-mă, spre vest, la zidul înalt de piatră. În 
acel moment eram mai aproape ca niciodată de salvarea 
mea. Ar fi fost uşor. Poarta era larg deschisă. Am presupus 
că servitoarea a lăsat-o aşa. Ea ieşit în ploaie pentru ao 
deschide şi n-a mai vrut să iasă din nou pentru a o închide. 
Paulie nu era acolo s-o facă în locul ei. Plecase, la volanul 
Cadillacului. Deci, poarta era deschisă. Şi nepăzită. Era 
prima dată când o vedeam în acest fel. Puteam să plec 
direct prin ea. Dar nu am făcut-o. Am rămas. 

Unul dintre motive era timpul. Dincolo de poarta erau cel 
puţin douăzeci de kilometri de şosea goală, înainte de 


primul drum important. Douăzeci de kilometri. Şi nicio 
maşină. Familia Beck era în Cadillac şi servitoarea în Saab. 
Lincoln-ul era abandonat în Connecticut. Deci, eram pe jos. 
O plimbare de trei ore, mergând cu viteză. Nu aveam trei 
ore la dispoziţie. Aproape sigur Cadillac-ul se va întoarce în 
trei ore. Şi nu aveam unde să mă ascund pe drum. Benzile 
de siguranţă ale drumului erau goale şi stâncoase. Aş fi fost 
expus. Beck ar fi venit din faţa mea. Eu pe jos. El într-o 
maşină. Şi el avea o armă. Ca şi Paulie. Eu n-aveam nimic. 

Prin urmare şi strategia era un motiv, de asemenea. Să 
fiu surprins îndepărtându-mă pe jos, ar confirma ceea ce 
Beck credea că ştie, presupunând că Beck a fost cel care a 
descoperit ascunzătoarea. Dar dacă rămâneam aveam o 
oarecare şansă. Să stau ar implica nevinovăția mea. Puteam 
îndrepta suspiciunile spre Duke. Puteam spune că trebuie 
să fi fost ascunzătoarea lui Duke. Beck s-ar putea gândi că 
este plauzibil. Probabil. Duke avea libertatea de a merge 
oriunde voia, în orice moment din zi sau noapte. Eu am fost 
încuiat şi supravegheat tot timpul. lar Duke nu era acolo ca 
să nege. Dar eu aş fi chiar acolo, în faţa lui Beck, vorbind 
răspicat, rapid şi convingător. Ar putea să înghită momeala. 

Speranţa era un alt motiv. Poate că nu Beck a găsit 
ascunzătoarea. Poate a fost Richard, în timp ce se plimba pe 
țărm. Reacţia lui era imprevizibilă. M-am gândit că sunt 
şanse egale dacă ar veni întâi la mine sau s-ar duce la tatăl 
lui. Sau poate că a fost Elizabeth cea care a găsit 
ascunzătoarea. Era familiarizată cu stâncile de acolo. Le 
cunoştea bine. Le cunoştea secretele. Am presupus că şi-a 
petrecut o mulţime de timp pe ele, dintr-un motiv sau altul. 
Ea mi-ar fi favorabilă. Probabil. 

Ploaia făcea şi ea parte dintre motivele de a rămâne. Era 
rece, deasă şi curgea fără oprire. Eram prea obosit pentru 
un marş pe şosea timp de trei ore, în ploaie. Era doar o 
slăbiciune fizică. Dar nu puteam să-mi mişc picioarele. Nu- 
mi doream decât să mă întorc în casă. Nu-mi doream decât 
să mă încălzesc, să mănânc din nou şi să mă odihnesc. 


Teama de eşec făcea şi ea parte dintre motive. Dacă 
plecam acum nu mă mai puteam întoarce. Ştiam asta. Şi 
investisem deja două săptămâni. Realizasem progrese. 
Oamenii se bazau pe mine. Am fost înfrânt de multe ori. Dar 
niciodată n-am abandonat. Nici măcar o dată. În nicio 
circumstanţă. Dacă aş renunţa acum, gândul mi-ar mânca 
tot restul zilelor mele. Jack Reacher, un laş. A fugit atunci 
când lucrurile au început să devină mai dure. 

Am stat acolo cu ploaia lovindu-mă în spate. Timp, 
strategie, speranţă, vreme, teama de eşec. Toate piesele 
care constituiau motivul de a rămâne. 

Însă, în fruntea listei era o femeie. 

Nu Susan Duffy şi nici leresa Daniel. O femeie din trecut, 
dintr-o altă viaţă. Se numea Dominique Kohl. Eram căpitan 
în armata când am cunoscut-o. Eram la un an distanţă de 
promovarea mea ca maior. 

Am ajuns la biroul meu, devreme, într-o dimineaţă şi am 
găsit teancul obişnuit de hârtii pe biroul meu. Cea mai mare 
parte era lipsită de importanţă. Dar printre ele era copia 
unui ordin de transfer al unui Sergent Clasa I, Kohl, DE, la 
unitatea mea. Pe atunci armata era într-o fază în care toate 
referirile scrise legate de personal trebuiau să fie de gen 
neutru. Numele Kohl a sunat german pentru mine şi mi-am 
imaginat un tip mare şi urât din Texas sau Minnesota. Mâini 
mari şi roşii, faţă mare şi roşie, mai în vârstă decât mine, 
poate treizeci şi cinci de ani, cu o tunsoare scurtă. 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţa, secretarul a sunat 
pentru a-mi spune că tipul s-a prezentat la datorie. L-am 
lăsat să aştepte zece minute, doar pentru distracţie, şi apoi 
l-am chemat înăuntru. Dar el era o ea şi nu era mare şi 
urâtă. Purta fustă. Avea aproximativ douăzeci şi nouă de 
ani. Nu era înaltă, dar era prea atletică ca să poţi spune că 
e mică. Şi era prea frumoasă ca să spui că e atletică. Părea 
cumva că este făcută cu multă măiestrie, din chestia aia din 
care se fac interioarele mingilor de tenis. Era o elasticitate 
aparte la ea. O fermitate şi o delicateţe, în acelaşi timp. 


Arăta sculptată, dar fără margini dure. Stătea rigidă în faţa 
biroului meu şi m-a salutat. Nu i-am răspuns, ceea ce a fost 
nepoliticos din partea mea. M-am holbat la ea timp de cinci 
secunde. 

— Pe loc repaus, sergent, am spus. 

Mi-a dat o copie a ordinelor ei şi a dosarul ei personal. 
Noi le numeam jachete de serviciu. Cuprindeau tot ce are 
cineva nevoie să ştie. Am lăsat-o să stea în picioare în faţa 
mea, în timp ce îi citeam gândurile, care erau nepoliticoase 
în ce mă priveşte, dar nu aveam alternative. Nu aveam un 
scaun pentru vizitatori. Pe atunci armata nu permitea aşa 
ceva celor sub gradul de colonel plin. Era complet 
nemişcată, cu mâinile împreunate la spate, holbându-se 
într-un punct în aer, exact la treizeci de centimetri 
deasupra capului meu. 

Dosarul era impresionant. Făcuse un pic din toate şi 
reuşise totul în mod spectaculos. 'Ţintaş de elită, specialistă 
într-un număr însemnat de aptitudini, număr de arestări 
impresionant, un excelent procentaj de cazuri rezolvate. 
Era un lider de echipă bun şi fusese promovată rapid. 
Ucisese doi oameni, unul cu o armă de foc, unul 
neînarmată, ambele incidente fiind evaluate drept 
justificate de către comisia de investigare. Era o stea în 
ascensiune. Îmi era clar. Mi-am dat seama că transferul ei 
reprezenta un compliment pentru mine, în mintea unor 
superiori. 

— Mă bucur să te avem la bord, am spus. 

— Domnule, vă mulţumesc, domnule, a spus ea, cu ochii 
fixaţi în spaţiu. 

— Nu te prosti. Nu o să mă vaporizez dacă te uiţi la mine 
şi nu-mi place nici măcar un domnule într-o propoziţie, să 
nu mai vorbim de doi, bine? 

— Bine. 

Prindea repede. Nu mi-a mai spus domnule din nou, tot 
restul vieţii ei. 

— Vrei să intri direct în mijlocul acţiunii? 


A dat din cap. 

— Sigur. 

Am deschis un sertar şi am scos afară un dosar subţire pe 
care i l-am dat. Nu s-a uitat la el. Doar l-a ţinut pe lângă 
picior şi s-a uitat la mine. 

— Aberdeen, Maryland, am spus. La baza noastră de 
acolo. Există un proiectant de arme care se comportă 
ciudat. Informaţie confidențială de la un prieten care e 
îngrijorat de o tentativă de spionaj. Dar, eu cred că şantajul 
e mai probabil. Ar putea fi o anchetă lungă şi sensibilă. 

— Nicio problemă, a spus ea. 

Ea era motivul pentru care nu am plecat prin poarta 
deschisă şi nepăzită. 

În schimb am intrat înăuntru şi am făcut un duş lung şi 
fierbinte. Nimeni nu vrea să rişte o confruntare atunci când 
este ud şi gol, dar nu-mi mai păsa. Cred că eram fatalist. 
Orice ar fi, este binevenit. Apoi m-am înfăşurat într-un 
prosop, am coborât scările şi am intrat în camera lui Duke. 
Mi-am însuşit un alt rând de haine. M-am îmbrăcat cu ele şi 
mi-am pus proprii pantofi, sacoul şi paltonul. M-am întors în 
bucătărie şi am aşteptat. Era cald acolo. Felul în care marea 
se agita şi ploaia bătea în ferestre m-a făcut să mă simt şi 
mai călduros. Era ca un sanctuar. Bucătăreasa era acolo, 
făcând ceva cu un pui. 

— Este cafea? am întrebat-o. 

Ea a clătinat din cap. 

— De ce nu? 

— Cofeină. 

M-am uitat ceafa ei. 

— Cofeina este esenţa unei cafele, am spus. Oricum, şi 
ceaiul are cofeină, şi te-am văzut făcând ceai. 

— Ceaiul are tanin. 

— Şi cofeina, am spus. 

— Atunci bea ceai. 

M-am uitat în jurul camerei. Era un suport de lemn, 
vertical, din care mânere negre de cuțite ieşeau în unghi. 


Câteva sticle şi pahare. Am presupus că sub chiuveta ar 
putea fi spray-uri cu amoniac. Poate cu clor. Suficiente arme 
improvizate pentru o luptă la apropiere. Dacă Beck ar fi 
avut temeri să tragă într-o cameră aglomerată, m-aş putea 
descurca. Aş putea să-l dobor înainte s-o facă el. Tot ce am 
aveam nevoie era o jumătate de secundă. 

— Vrei cafea? m-a întrebat. Asta vrei să spui? 

— Da. Asta încerc să spun. 

— Tot ce trebuie să faci este să ceri. 

— Am întrebat. 

— Nu, ai întrebat dacă există cafea, a spus ea. Nu este 
acelaşi lucru. 

— Deci, îmi faci cafea? Te rog? 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Duke? 

M-am oprit. Poate că planifica să se căsătorească cu el, ca 
în filmele vechi, unde bucătăreasa se căsătoreşte cu 
majordomul, se pensionează şi trăiesc până la adânci 
bătrâneţi. 

— A fost ucis. 

— Azi noapte? 

Am dat din cap. 

— Într-o ambuscadă. 

— Unde? 

— În Connecticut. 

— OK. Îţi voi face o cafea. 

A dat drumul cafetierei. M-am uitat de unde a luat totul. 
Hârtiile de filtru erau depozitate într-o cutie, lângă 
şerveţelele de hârtie. Cafeaua era în congelator. Cafetiera 
era veche şi lentă. Făcea un sunet puternic şi greoi. 
Combinat cu ploaia care bătea în ferestre şi valurile care se 
spărgeau de stânci m-a făcut să nu aud Cadillac-ul 
înapoindu-se. Primul lucru pe care l-am văzut a fost uşa din 
spate izbindu-se de perete şi Elizabeth Beck năvălind 
înăuntru, cu Richard şi Beck aglomerându-se în spatele ei. 
Se deplasau aşa cum o fac persoanele care trec în viteză 
printr-o ploaie torențială. 


— Bună, mi-a spus Elizabeth. 

Am dat din cap. N-am spus nimic. 

— Cafea, a spus Richard. Excelent. 

— Ne-am luat micul dejun, a spus Elizabeth. Old Orchard 
Beach. E un mic restaurant care ne place. 

— Paulie s-a gândit că nu ar trebui să te trezesc, a spus 
Beck. A zis că păreai destul de obosit aseară. Aşa că s-a 
oferit să conducă el maşina. 

— Bine, am spus. 

M-am gândit: Paulie a găsit ascunzătoarea mea? Le-a 
spus deja? 

— Vrei cafea? m-a întrebat Richard. Era la cafetieră 
ţinând nişte ceşti în mână. 

— Neagră. Mulţumesc. 

Mi-a adus o ceaşcă. Beck îşi scosese paltonul, scuturând 
apa de peel. 

— Ia-o cu tine. Trebuie să vorbim. 

El a luat-o spre hol şi s-a uitat înapoi, ca să se convingă 
că-l urmez. Mi-am luat cafeaua cu mine. Era fierbinte şi 
aburea. Puteam să i-o arunc în faţă, dacă trebuia. M-a 
condus spre sala pătrată cu lambriuri pe care o mai 
vizitasem. Îmi duceam ceaşca, lucru care m-a încetinit 
puţin. A ajuns acolo cu mult înainte mea. Când am intrat el 
era deja la una din ferestrele, cu spatele la mine, uitându-se 
la ploaie. Când s-a întors avea un pistol în mână. M-am 
oprit. Eram prea departe pentru a folosi cafeaua. Cam 
patru metri. Ceaşca s-ar fi învârtit şi răsucit, iar cafeaua s- 
ar fi dispersat în aer şi, probabil, l-aş fi ratat cu totul. 

Arma era o Beretta M9 Ediţie Specială, care era o 
Beretta 92FS civilă, modificată să arate exact ca un M9 
militar standard. Foloseşte muniţie Parabellum de nouă 
milimetri. Avea un încărcător de cincisprezece gloanţe. Mi- 
am amintit cu o claritate bizară că preţul de vânzare era de 
861 dolari. Am folosit M9 timp de treisprezece ani. Am tras 
multe mii de cartuşe în poligon cu ea şi suficient de multe 
pe viu. Cele mai multe dintre ele şi-au atins ţinta, pentru că 


este o armă precisă. Cele mai multe dintre ţinte au fost 
distruse, pentru că este o armă puternică. M-a servit bine. 
Mi-am amintit chiar şi argumentul de vânzare atunci când 
s-a făcut licitaţia pentru ea: Are un recul potrivit şi este 
uşor de dezmembrat pe teren. Au tot repetat-o ca pe o 
mantră. Mereu şi mereu. Au existat şi unele controverse. 
Navy Seal le-au urât. Ei au afirmat că ar fi avut zeci, care 
le-au explodat în faţă. Au făcut chiar şi un cântec de marş 
despre ea: Nu poți fi un NAVY SEAL, până nu guşti un oțel 
italian. Dar pe mine M9 întotdeauna m-a servit bine. Este o 
armă bună, în opinia mea. Exemplarul lui Beck părea nou- 
nouţ. Încă avea vaselină pe ea. Avea pete de vaselină pe 
părţi. Strălucea discret în beznă. 

Am aşteptat. 

Beck stătea acolo, ţinând arma. Apoi s-a mişcat. A prins 
ţeava în palma stângă. S-a aplecat peste masa de stejar şi a 
îndreptat arma spre mine, cu mâna stângă, politicos, 
precum un vânzător într-un magazin. 

— Sper că îţi place, a spus el. Am presupus c-o să te simţi 
familiar cu ea. Duke era mai extravagant, aşa cum era şi 
Steyr-ul său. Dar am bănuit că te-ai simţi mult mai 
confortabil cu Beretta, ştii, având în vedere trecutul tău. 

Am făcut un pas înainte. Am pus cafeaua pe masă. Am 
luat arma de la el. Am scos încărcătura, am verificat 
camera, am apăsat trăgaciul şi m-am uitat pe ţeavă. Nu era 
blocat. Nu era trucat. Era funcţională. Cartuşele 
Parabellum erau reale. Era nouă. Nu se trăsese cu ea. Am 
bătut-o încet pe ţeavă şi am strâns-o în mână. A fost ca şi 
cum dădeam mâna cu un prieten vechi. Apoi am armat-o, i- 
am pus piedica şi a pus-o în buzunar. 

— Mulţumesc, am spus. 

A băgat mâna în buzunar şi a scos două încărcătoare de 
rezervă. 

— Ia astea. 

Mi le-a întins peste masă. Le-am luat. 

— O să-ţi mai dau. 


— Bine. 

— Ai folosit vreodată ghidaj cu laser? 

Am clătinat din cap. 

— Există o companie numită Laser Devices, a spus el. Ei 
fac ghidaje laser universale pentru pistoale, care se 
montează sub ţeavă. Plus o lanternă mică care luminează 
intermitent, sub ghidaj. Foarte interesant dispozitivul. 

— Face un punct mic, roşu? 

EI a dat din cap. A zâmbit. 

— Nimănui nu îi place să fie luminat cu micul punct roşu, 
asta e sigur. 

— Scump? 

— Nu chiar. Câteva sute de dolari. 

— Cât de mult adaugă în greutate? 

— O sută douăzeci de grame. 

— Distribuite în partea din faţă a pistolului? 

— O chestie care ajută, de fapt, a spus el. Împiedică ţeava 
să devieze în sus atunci când tragi. Se adaugă aproximativ 
treisprezece procente la greutatea armei. Puțin mai mult 
dacă ai şi lanterna, desigur. Poate 1.1 - 1.2 kilograme în 
total. Totuşi mult mai puţin decât cele Anaconda pe care le 
foloseai. Cât aveau, 1.7 kilograme? 

— Descărcate, am spus. Mai mult, cu şase cartuşe în ele. 
Ai de gând să mi le dai înapoi? 

— Sunt puse bine. [i le dau, mai târziu. 

— Mulţumesc, am spus din nou. 

— Vrei să încerci laserul? 

— Mă descurc fără el. 

El a dat din cap. 

— E alegerea ta. Dar vreau cea mai bună protecţie 
posibilă. 

— Nu-ţi face griji. 

— Trebuie să plec. Singur. Am o întâlnire. 

— Nu vrei să te duc eu? 

— La acest tip de întâlnire, trebuie să mă duc singur. Tu 
stai aici. Vom vorbi mai târziu. Mută-te în camera lui Duke, 


bine? Îmi place ca cel care îmi asigură securitatea să fie 
lângă mine. 

Am pus încărcătoarele de rezervă în alt buzunar. 

— Bine. 

A trecut pe lângă mine spre hol şi înapoi în bucătărie. 

Era genul de întorsătură, la nivel mintal, care te poate 
bulversa şi încetini. Tensiune extremă, iar apoi uimire 
extremă. Am mers în partea din faţă a casei şi am privit de 
la o fereastră din hol. Am văzut Cadillac-ul parcurgând 
aleea circulară şi îndreptându-se, prin ploaie, spre poartă. 
S-a opri în faţa ei şi Paulie a ieşit din gheretă. Probabil îl 
lăsaseră acolo, pe drumul de întoarcere de la micul dejun. 
Probabil că Beck a condus chiar el pe aleea până la casă. 
Sau Richard. Sau Elizabeth. Paulie a deschis poarta. 
Cadillac-ul a trecut prin ea, în ploaie şi ceaţă. Apoi Paulie a 
închis poarta. Purta un impermeabil de mărimea unui cort 
de circ. 

M-am scuturat ca să-mi revin şi m-am dus să-l găsesc pe 
Richard. Avea genul de privire sinceră care nu ascunde 
nimic. Era încă în bucătărie, bând cafea. 

— Te duci pe țărm în această dimineaţă? l-am întrebat. 

Am pus întrebarea pe un ton inocent şi lejer, ca şi cum 
voiam să fac doar conversaţie. Dacă ar fi avut ceva de 
ascuns, aş fi ştiu. S-ar fi înroşit, s-ar fi uitat în altă parte, s- 
ar fi bâlbâit, şi-ar fi mişcat picioarele. Dar n-a făcut niciunul 
din aceste lucruri. Era total relaxat. S-a uitat direct la mine. 

— Glumeşti? a spus el. N-ai văzut vremea? 

Am dat din cap. 

— Destul de rea. 

— Abandonez colegiul. 

— De ce? 

— Din cauza nopţii trecute. Ambuscada. Tipii din 
Connecticut sunt încă în libertate. Nu sunt în siguranţă, 
dacă mă întorc acolo. Voi rămâne aici un timp. 

— Şi tu ce părere ai despre asta? 

A dat din cap. 


— Oricum era o pierdere de timp, în cea mai mare parte. 

M-am uitat într-o parte. Legea consecinţelor nedorite. 
Tocmai scurtcircuitasem educaţia unui copil. Poate îi 
ruinasem viaţa. Dar, oricum eram pe punctul de a-l trimite 
pe tatăl său la închisoare. Sau să-l omor. Aşa că o diplomă 
nu conta foarte mult, în comparaţie cu asta. 

M-am dus s-o găsesc pe Elizabeth Beck. Ea era mai greu 
de citit. M-am tot gândit ce abordare să folosesc şi n-am 
putut găsi ceva care să meargă, în mod garantat. Am găsit- 
o într-un salon ascuns, în colţul nord-vestic al casei. Stătea 
într-un fotoliu. Avea o carte deschisă în poală. Doctor 
Jivago, de Boris Pasternak. Am văzut filmul. Mi-am amintit 
de Julie Christie şi de coloana sonoră. „Lara's Theme”. 
Trenul călătorind. Şi o mulţime de zăpadă. O fată m-a făcut 
să merg la film. 

— Nu eşti tu, a spus ea. 

— Ce nu sunt eu? 

— Nu eşti tu spionul guvernului. 

Am respirat uşurat. Nu ar spune asta dacă ar fi găsit 
ascunzătoarea mea. 

— Exact, am spus. Soţul tău mi-a dat un pistol. 

— Nu eşti destul de inteligent pentru a fi un spionul 
guvernului. 

— Nu sunt? 

Ea a clătinat din cap. 

— Richard era disperat după o ceaşcă de cafea. Când am 
intrat în casă. 

— Deci? 

— Crezi că ar fi fost disperat, dacă am fi fost într-adevăr 
la micul dejun? Ar fi fost sătul de cafea. 

— Atunci unde aţi fost? 

— Am fost chemaţi la o întâlnire. 

— Cu cine? 

Ea doar a clătinat din cap, ca şi cum nu-mi putea spune 
numele. 


— Paulie nu s-a oferit să ne conducă. El ne-a convocat. 
Richard a trebuit să aştepte în maşină. 

— Dar tu ai intrat? 

Ea a dat din cap. 

— Au un tip pe care-l cheamă Troy. 

— Prostesc nume. 

— Dar un tip foarte inteligent. E tânăr, şi e foarte bun la 
calculatoare. Cred că e ceea ce ei numesc un hacker. 

— Şi? 

— A obţinut acces parţial la unul din sistemele 
guvernamentale din Washington. A aflat că au introdus un 
agent federal aici. Sub acoperire. La început, au presupus 
că ai fi tu. Apoi au verificat un pic mai mult şi au aflat că 
este de fapt o femeie şi este aici de câteva săptămâni. 

M-am uitat la ea, fără să înţeleg nimic. Misiunea Teresei 
Daniel era neoficială. Computerele guvernamentale nu 
ştiau nimic despre ea. Apoi mi-am amintit laptopul lui Duffy, 
cu logo-ul Departamentul de Justiţie ca screensaver. Mi-am 
amintit cablul modemului, trecând peste birou, prin 
adaptorul complex, intrând în perete, în conexiune cu toate 
celelalte computere din lume. Întocmea Duffy rapoarte 
personale? Pentru propriul ei uz? Pentru o eventuală 
justificare? 

— Nu vreau să mă gândesc la ceea ce au de gând să-i 
facă, a spus Elizabeth. Fiind femeie. 

Se cutremură vizibil şi se uită într-o parte. M-am 
îndreptat cu faţa spre hol. Apoi am încremenit. Nu era nicio 
maşină disponibilă. Şi douăzeci de kilometri de drum 
înainte de a încerca să ajung undeva. Trei ore de mers 
rapid. Două ore, dacă alergam. 

— Las-o baltă, a zis Elizabeth. N-are nimic de a face cu 
tine. 

M-am întors şi am privit spre ea. 

— Las-o baltă, a spus ea din nou. O vor face chiar acum. 
Se va termina totul în curând. 


A doua oară când am văzut-o pe sergentul clasa întâi, 
Dominique Kohl, a fost în a treia zi de când lucra pentru 
mine. Purta pantaloni de antrenament verzi şi un tricou 
kaki. Era foarte cald. Îmi amintesc perfect. Trecusem 
printr-un val mare de căldură. Braţele ei erau bronzate. 
Avea o piele care arăta grozav. Nu transpira. Tricoul era 
grozav. Avea ecusoane pe el, Kohl în dreapta şi Armata SUA 
în stânga, ambele ridicate în sus de curbura sânilor ei. Avea 
dosarul pe care i-l dădusem. Era un pic mai gros, completat 
cu notele ei. 

— Am nevoie de un partener, mi-a spus. 

M-am simţit un pic vinovat. Ziua a treia şi eu nici măcar 
nu-i desemnasem un partener. M-am întrebat dacă i-am 
alocat un birou. Sau un dulap, sau o cameră în care să 
doarmă. 

— Ai cunoscut un tip pe nume Frasconi? i-am spus. 

— Tony? L-am întâlnit ieri. Dar e locotenent. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu mă deranjează ca subofiţerii şi ofiţerii să lucreze 
împreună. Nu e nicio reglementare în direcţia asta. Oricum, 
dacă ar fi fost, aş fi ignorat-o. Ai vreo problemă cu asta? 

Ea a clătinat din cap. 

— Dar poate că el are. 

— Frasconi? Nu va avea o problemă. 

— O să-i spui tu? 

— Sigur, am spus. 

Mi-am scris o notă, pe o bucată de hârtie goală, Frasconi, 
Kohl, parteneri. Am subliniat de două ori, ca să-mi 
reamintesc. Apoi am arătat către dosarul pe care îl ţinea. 

— Ce progrese ai făcut? 

— Veşti bune şi veşti proaste, a spus ea. Vestea proastă 
este că sistemul lor de autorizare pentru documentele 
confidenţiale este total compromis. Ar putea fi din cauza 
ineficienţei, dar mult mai probabil a fost compromis în mod 
deliberat pentru a ascunde lucruri care nu trebuia să se 
întâmple. 


— Cine e tipul în cauză? 

— Un cap mare numit Gorowski. Unchiul Sam l-a recrutat 
direct de la MII. Un tip valoros, din toate punctele de 
vedere. Ar trebui să fie foarte inteligent. 

— E rus? 

Ea a clătinat din cap. 

— Polonez, de când se ştie. Nu pare să aibă vreo 
ideologie. 

— Era fan Red Sox în timp ce era la MIT? 

— De ce? 

— Ăştia sunt toţi ciudaţi, am spus. Verifică. 

— Eu cred că este, probabil, şantaj. 

— Deci, care e vestea bună? 

A deschis dosarul. 

— Chestia asta la care lucrează e un fel de rachetă mică. 

— Cu cine lucrează? 

— Honeywell şi General Defense Corporation. 

— Mai departe. 

— Această rachetă trebuie să fie subţire. Deci va fi sub- 
calibrată. Tancurile folosesc tunuri de sută douăzeci de 
milimetri, dar chestia asta va fi mai mică de atât. 

— Cu cât? 

— Nimeni nu ştie încă. Dar se lucrează la proiectarea 
unui sabot chiar acum. Sabotul este un fel de manşon ce 
înconjoară racheta pentru a-i mări diametrul. 

— Ştiu ce este un sabot. 

Ea m-a ignorat. 

— Va fi un sabot purtător, ceea ce înseamnă că se 
desprinde imediat după ce chestia asta părăseşte ţeava 
armei. Încearcă încă să decidă dacă are să fie un sabot de 
metal, sau din material plastic. Sabot înseamnă gheată. Din 
franceză. Este ca şi cum racheta plecă purtând o gheată 
mică. 

— Ştiu asta, am spus. Vorbesc franceza. Mama mea era 
franţuzoaică. 


— Ca şi sabotaj, a spus ea. Provine din vechile conflicte de 
muncă franceze. Iniţial a însemnat să spargi echipamentele 
industriale noi, lovindu-le. 

— Cu ghetele. 

Ea a dat din cap. 

— Corect. 

— Deci, îmi mai spui o dată care este vestea bună? 

— Designul sabotului nu cred că va interesa pe cineva. 
Nu reprezintă ceva important, oricum. E doar un sabot. 
Deci avem o mulţime de timp. 

— Bine. Dar să fie o prioritate pentru tine. Şi pentru 
Frasconi. O să-ţi placă tipul. 

— Vrei să bem o bere mai târziu? 

— Eu? 

S-a uitat direct la mine. 

— Dacă toate gradele, fără discriminare, pot lucra 
împreună, ar trebui să poată şi să bea o bere împreună, 
corect? 

— Bine, am spus. 


Dominique Kohl nu semăna deloc cu fotografiile Teresei 
Daniel pe care le văzusem, dar era un amestec ale ambelor 
chipuri în mintea mea. Am lăsat-o pe Elizabeth Beck cu 
cartea ei şi m-am dus până la camera mea iniţială. Mă 
simţeam mai izolat acolo. Mai sigur. M-am închis în baie şi 
mi-am scos pantoful. Am desfăcut tocul şi am extras 
aparatul. Mă aştepta un mesaj de la Duffy: Nicio activitate 
la depozit. Ce se întâmplă? 

L-am ignorat şi am tastat: Teresa Daniel este pierdută. 

Patru cuvinte, douăzeci şi trei de litere, trei spaţii. M-am 
uitat la ele pentru un timp îndelungat. Mi-am pus degetul 
pe butonul send. Dar nu l-am apăsat. În schimb am pus 
degetul pe butonul backspace şi am şters mesajul. A 
dispărut de la dreapta la stânga. Cursorul cel mic le-a 
înghiţit. M-am gândit să-l trimit atunci când nu mai avea 
încotro. Când eram sigur. 


I-am trimis: Posibil computerul să fie penetrat. 

A fost o întârziere prelungită. Mult mai mult decât 
obişnuitele nouăzeci de secunde. Am crezut că nu o să mai 
răspundă. M-am gândit că îşi smulge firele din perete. Dar, 
poate că tocmai ieşise din duş sau ceva de genul ăsta, 
deoarece aproximativ patru minute mai târziu a revenit cu 
un simplu: De ce? 

I-am trimis: S-a vorbit de un hacker cu acces parțial la 
sistemele computerizate ale guvernului. 

Ea a trimis: Mainframe-uri sau LAN? 

N-aveam nicio idee despre ce vrea să spună. l-am trimis: 
Nu ştiu. 

Ea a întrebat: Detalii? 

I-am trimis: Doar nişte vorbe. Îţi ţii un jurnal pe laptop? 

Ea a trimis: Pe dracu, nu! 

I-am trimis: În altă parte? 

Ea a trimis: Pe dracu, nu! 

I-am trimis: Eliot? 

O altă întârziere de patru minute. Apoi a revenit cu: Nu 
cred. 

Am întrebat: Crezi sau ştii? 

A trimis: Cred. 

M-am uitat la peretele cu gresie din faţa mea. Am expirat 
adânc. Eliot a ucis-o pe Teresa Daniel. Era singura 
explicaţie. Apoi am inspirat. Sau poate nu. Poate că nu a 
făcut-o. l-am trimis: Aceste e-mail-uri sunt vulnerabile? 

Ne-am trimis nenumărate e-mail-uri în ultimele şaizeci de 
ore. Ea mi-a cerut noutăţi despre agentul ei. Eu i-am cerut 
numele real al agentului ei. Şi am întrebat într-un mod care 
cu siguranţă nu a folosit genul neutru. Poate că eu am ucis- 
o pe leresa Daniel. 

Mi-am ţinut respiraţia până când Duffy a revenit cu: £- 
mail-ul este criptat. Tehnic poate fi vizibil, sub formă de 
cod, dar în niciun caz, nu se poate citi. 

Am expirat şi am trimis: Sigur? 

A trimis: Categoric. 


I-am trimis: Cum e codificat? 

Ea a trimis: Proiect de miliarde de dolari NSA. 

Asta m-a înveselit, dar numai un pic. Unele dintre 
proiecte de miliarde de dolari ale NSA sunt în Washington 
Post dinainte de a fi terminate. Şi situaţiile haotice în 
comunicaţii au încurcat mai multe lucruri decât orice 
altceva din lume. 

I-am trimis: Verifică imediat cu Eliot despre jurnalul pe 
calculator. 

Ea a trimis: Bine. Progrese? 

Am scris: Nimic. 

Apoi l-am şters şi am trimis: În curând. M-am gândit că ar 
putea face-o să se simtă mai bine. 

Am coborât scările până la holul de la parter. Uşa de la 
salonul lui Elizabeth era deschisă. Ea era încă în fotoliu. 
Doctor Jivago era cu faţa în jos, în poala ei, iar ea se uita pe 
fereastră, la ploaie. Am deschis uşa şi am păşit afară. 
Detectorul de metale ţipă la Beretta din buzunarul meu. Am 
închis uşa în urma mea şi am luat-o pe aleea circulară în jos 
pe alee. Ploaia îmi bătea în spate. Îmi curgea pe ceafă. Dar 
vântul m-a ajutat. Mă împingea spre vest, direct spre 
gheretă. Mă simţeam uşor. Drumul de întoarcere avea să fie 
mai greu. Aş fi mers direct contra vântului. Presupunând că 
încă aş fi putut merge. 

Paulie m-a văzut venind. Probabil că îşi petrecuse tot 
timpul ghemuit în interiorul gheretei mici, patrulând de la 
ferestrele din faţă, la cele din spate, uitându-se, ca un 
animal agitat în bârlogul său. A ieşit, în impermeabil său. A 
trebuit să-şi încline capul şi să se întoarcă într-o parte 
pentru a ieşi prin uşă. S-a aşezat cu spatele lipit de zidul 
casei, unde streaşina era joasă. Dar streaşina nu-l ajuta. 
Ploaia bătea orizontal sub ea. O auzeam lovind cu putere 
impermeabilul. Îi lovea faţa şi curgea în jos ca un şuvoi de 
transpiraţie. Nu purta pălărie. Părul îi era lipit de frunte. 
Părea închis la culoare, din cauza apei. 


Aveam ambele mâini în buzunare, cu umerii cocoşaţi 
înainte şi faţa ascunsă în gulerul hainei. Mâna dreaptă era 
strânsă în jurul Berettei. Piedica era ridicată. Dar nu voiam 
să-l folosesc. Ar fi necesitat explicaţii complicate. Şi el ar fi 
fost înlocuit. Nu voiam să fie înlocuit, până când nu eram eu 
gata să fie înlocuit. Aşa că nu voiam să folosesc Beretta. Dar 
eram gata s-o fac. 

M-am oprit la doi metri de el. În afara razei lui de acţiune. 

— Trebuie să vorbim, am spus. 

— Nu vreau să vorbesc. 

— Vrei să facem un skanderbeg în schimb? 

Ochii lui erau de culoare albastru deschis şi avea pupilele 
mici. Am presupus că micul dejun constase în întregime din 
capsule şi prafuri. 

— Să vorbim despre ce? a spus el. 

— Noua situaţie. 

N-a spus nimic. 

— Care este SOM-ul tău? l-am întrebat. 

SOM este un acronim al armatei. Armata iubeşte 
acronimele. Vine de la Specialitate Ocupaţională Militară. Şi 
am folosit timpul prezent. Care este, nu care a fost. Am vrut 
să-l duc în trecut. Un fost militar este precum un catolic 
desuet. Chiar dacă nu te mai gândeşti la ele, ritualurile 
vechi exercita în continuare o influenţă puternică. Ritualuri 
vechi, cum ar fi supunerea în faţa unui ofiţer. 

— Unsprezece Bang Bang, a spus el şi a zâmbit. 

Nu era un răspuns bun. Unsprezece Bang Bang era un 
argou pentru 11B, ceea ce însemna 11 - Bravo, Infanterie, 
ceea ce a însemnă Forţe Armate Operaţionale. Data viitoare 
când mă confrunt cu un gigant de o sută optzeci de 
kilograme, cu venele pline de metadona şi steroizi aş 
prefera ca  SOM-ul său să fie Întreţinere, sau 
Dactilografiere. Nu Forțe Armate Operaţionale. Mai ales un 
gigant de o sută optzeci de kilograme, căruia nu-i plac 
ofiţerii şi care a fost închis opt ani la Fort Leavenworth 
pentru că a bătut unul. 


— Să mergem înăuntru, am spus. Este prea umed aici. 

Am spus-o pe tonul pe care îl foloseşti după ce eşti 
promovat căpitan. Este un ton liniştit, aproape 
conversaţional. Nu este genul de ton utilizat de un 
locotenent. Este o sugestie, dar şi un ordin, de asemenea. E 
plin de insinuări. Spune: Hei, suntem nişte tipi obişnuiţi. Nu 
trebuie să ne încurcăm în formalităţi, cum ar fi gradul, nu-i 
aşa? 

S-a uitat la mine pentru un moment lung. Apoi s-a întors 
şi a intrat, într-o parte, prin uşă. Şi-a aplecat bărbia în piept 
pentru a putea trece. Înăuntru, plafonul era la aproximativ 
2.2 metri înălţime. Prea jos pentru mine. Capul lui aproape 
îl atingea. Mi-am ţinut mâinile în buzunare. Apa de pe 
impermeabilul lui curgea pe podea. 

Casa era împuţită cu un miros intens şi acru de animal. 
Ca de nurcă. Şi era mizerabilă. Avea un living mic, care se 
deschidea spre bucătărie. Dincolo de bucătărie era un hol 
MIC, cu o baie şi un dormitor la capăt. Asta era tot. Era mai 
mic decât un apartament de oraş, dar era făcut să arate ca 
o casă în miniatură. Era mizerie peste tot. Farfurii 
nespălate în chiuvetă. Farfurii, căni şi articole de 
îmbrăcăminte sportivă peste tot în camera de zi. Avea o 
canapea veche, vizavi de un televizor nou. Canapeaua 
părea să aibă majoritatea arcurilor rupte. Erau sticle cu 
pilule pe rafturi, pe mese, peste tot. Unele dintre ele erau 
vitamine. Majoritatea nu erau. 

Era şi o mitralieră în cameră. Vechea NSV sovietică. 
Mitraliera de pe turela unui tanc. Paulie o suspendase de un 
lanţ în mijlocul camerei. Atârna acolo ca o sculptură 
macabră. Precum chestiile lui Alexander Calder pe care le 
vezi în fiecare terminal nou de aeroport. Putea să stea în 
spatele ei şi s-o rotească într-un cerc complet. Putea trage 
prin fereastra din faţă sau prin cea din spate. Rază limitată 
de foc, dar putea acoperi patruzeci de metri de drum spre 
vest, şi patruzeci de metri din aleea spre est. Avea o bandă 
cu cartuşe care ieşea dintr-o cutie de muniţie deschisă, 


plasată pe podea. Erau mai multe cutii, poate douăzeci, 
aranjate lângă perete. Aveau o nuanţă măslinie, acoperite 
cu litere chirilice şi stele roşii. 

Arma era atât de mare încât a trebuit să mă strecor pe 
lângă perete pentru a trece pe lângă ea. Am văzut două 
telefoane. Unul era, probabil, o linie exterioară. Celălalt 
era, probabil, un telefon interior, care comunica cu casa. 
Erau cutii de alarmă pe perete. Una pentru senzorii din no- 
man-land. Cealaltă pentru detectorul de mişcare de pe 
poartă. Mai era şi un monitor video, care arată o imagine 
monocrom lăptoasă de la camera porţii. 

— M-ai lovit, a spus el. 

N-am spus nimic. 

— Apoi, ai încercat să mă calci. 

— Focuri de avertisment, am spus. 

— Pentru ce? 

— Duke a murit. 

El a dat din cap. 

— Am auzit. 

— Aşa că eu sunt în locul lui. Tu ai poarta, eu am casa. 

El a dat din cap, din nou. N-a spus nimic. 

— Eu am grijă de familia Beck acum. Sunt responsabil 
pentru securitatea lor. Dl Beck are încredere în mine. Are 
atâta încredere în mine încât mi-a dat o armă. 

L-am privit tot timpul cât am vorbit. Genul de privire care 
se simte ca un ac între ochi. Acesta ar fi trebuit să fie 
momentul în care metadona şi steroizii ar trebui să tropăie 
în el şi să-l facă să zâmbească ca un idiot în timp ce spune: 
Fi bine, n-o să mai aibă încredere în tine atunci când îi voi 
spune ce-am găsit acolo, pe stânci, nu-i aşa? Când o să-i 
spun că ai deja o armă. Ar fi zâmbit şi ar fi folosit o voce 
cântată. Dar el n-a spus nimic. Nu a făcut nimic. Nu a 
reacţionat deloc, în afară de o uşoară defocalizare în ochii, 
ca şi cum ar avea probleme de înţelegere a implicaţiilor. 

— Înţelegi? i-am spus. 

— A fost Duke şi acum eşti tu, a spus el neutru. 


Nu el mi-a descoperit ascunzătoarea. 

— Eu am grijă de fericirea lor, am spus. Inclusiv a 
doamnei Beck. Jocul s-a terminat, bine? 

N-a spus nimic. Îmi înţepenise gâtul uitându-mă în ochii 
lui. Vertebrele mele sunt mult mai obişnuite să se uite în jos 
la oameni. 

— Bine? am spus din nou. 

— Sau? 

— Sau tu şi cu mine ne vom juca de-a şoarecele şi pisica. 

— Mi-ar plăcea. 

Am clătinat din cap. 

— Nu ţi-ar plăcea, am spus. Deloc. Te-aş face bucățele. 

— Crezi? 

— Ai lovit vreodată un MP? Când erai în armată? 

Nu a răspuns. S-a uitat într-o parte şi a rămas tăcut. Îşi 
reamintea, probabil, despre arestarea sa. Probabil s-a opus 
la arestare şi a fost necesar să fie potolit. Deci, prin urmare, 
probabil s-a împiedicat pe scări şi a ieşit destul de 
deteriorat. Undeva între locul arestării şi celulă. Un 
accident nefericit. Acest gen de lucruri se întâmplă, în 
anumite circumstanţe. Probabil, ofiţerul a trimis şase băieţi 
să-l ridice. Eu aş fi trimis opt. 

— Şi oricum te-aş concedia, am spus. 

Ochii lui s-au întors, lent şi leneş. 

— Nu mă poţi concedia. Nu lucrez pentru tine. Sau Beck. 

— Atunci, pentru cine lucrezi? 

— Pentru altcineva. 

— Are un nume? 

EI clătină din cap. 

— Ia-ţi gândul, a spus. 

Am ţinut mâinile în buzunare şi m-am strecurat pe lângă 
mitralieră. M-am îndreptat spre uşă. 

— Suntem înţeleşi? 

S-a uitat la mine. N-a spus nimic. Dar era calm. Dozele de 
dimineaţă trebuie să fi fost bine echilibrate. 

— Doamna Beck este scoasă din joc, bine? 


— Doar cât timp eşti tu aici. Nu vei fi aici pentru 
totdeauna. 

Sper că nu, m-am gândit. Telefonul a început să sune. 
Linia externă, am presupus. Mă îndoiam că Elizabeth sau 
Richard l-ar suna din casă. Soneria se auzea puternic în 
tăcerea camerei. A ridicat receptorul şi şi-a spus numele. 
Apoi, a ascultat. Auzeam o voce în difuzoare, îndepărtată şi 
vagă, cu rezonanţe difuze care mascau ce spune. Vocea a 
vorbit mai puţin de un minut. Apoi, apelul s-a încheiat. A 
pus telefonul jos şi a mutat mâna, cu delicateţe, folosind 
podul palmei pentru a imprima o mişcare de rotaţie lanţului 
mitralierei. Mi-am dat seama că era o imitație conştientă a 
ceea ce făcusem eu cu sacul greu de box, în sala de 
gimnastică, la prima noastră dimineaţă împreună. A rânjit 
la mine. 

— Sunt cu ochii pe tine, a spus el. Voi fi mereu cu ochii pe 
tine. 

L-am ignorat, am deschis uşa şi am ieşit afară. Ploaia m-a 
lovit cu puterea unui furtun de incendiu. M-am aplecat în 
faţă şi am intrat direct în ea. Mi-am ţinut respiraţia şi am 
avut un sentiment foarte neplăcut în ceafă, până când am 
trecut de arcul de cerc pe care mitraliera îl acoperea prin 
fereastra din spate. Apoi am răsuflat. 

Nici Beck, nici Elizabeth, nici Richard. Nici Paulie. 

Ia-ţi gândul. 

Dominique Kohl mi-a spus IA-ŢI GÂNDUL în seara când 
am băut berea. Ceva neaşteptat a apărut şi a trebuit să 
amân prima întâlnire, apoi a amânat ea data pe care o 
stabilisem, aşa că a trecut aproximativ o săptămână înainte 
de a ne întâlni. Poate opt zile. Nu era o chestie obişnuită, în 
acele vremuri, ca sergenţii să bea cu căpitanii deoarece 
cluburile erau riguros separate, aşa că am mers într-un bar 
din oraş. Era un local obişnuit, lung şi îngust, cu opt mese 
de biliard, o mulţime de oameni, o mulţime de neoane, o 
mulţime de muzică de la tonomat, o mulţime de fum. Era 
încă foarte cald. Aparatele de aer condiţionat funcționau 


din greu şi degeaba. Purtam o pereche de pantaloni obosiţi 
şi un tricou vechi, pentru că nu am niciun fel de haine civile. 
Kohl purta o rochie. Era simplă, fără mâneci, lungă până la 
genunchi, neagră, cu mici puncte albe pe ea. Puncte foarte 
mici. Nu ca nişte buline mari sau altceva. Un model foarte 
subtil. 

— Cum merge cu Frasconi? am întrebat-o. 

— Tony? E un tip de treabă. 

N-a mai spus nimic altceva despre el. Am comandat 
Rolling Rocks, care mi s-a potrivit, pentru că era băutura 
mea preferată în acea vară. Ea a trebuit să se apropie 
foarte mult pentru a vorbi, din cauza zgomotului. M-am 
bucurat de proximitate. Dar nu îmi făceam iluzii. Doar 
nivelul decibelilor a determinat-o să facă asta, nimic 
altceva. Şi nu aveam de gând să încerc ceva cu ea. N-aveam 
niciun motiv oficial să n-o fac. Existau câteva reguli pe 
atunci, cred, dar încă nicio lege. Noţiunea de hărţuire 
sexuală apărea lent în armată. Dar eram deja conştient că 
este incorect. Nu că ar fi existat vreo modalitate în care 
puteam s-o ajut sau s-o împiedic în cariera sa. Din dosarul ei 
reieşea clar că urma să fie promovată master-sergent şi 
apoi sergent principal, aşa cum e clar că noaptea urmează 
după zi. Era doar o chestiune de timp. Apoi venea salt până 
la statutul E-9, sergent major. Putea să ajungă acolo, fără 
probleme. După aceea, ar avea o problemă. După sergent 
major urmează sergent major de comandă, şi nu există 
decât unul în fiecare regiment. După care urma plutonierul 
major de armată, şi există doar unul, punct. Deci, ea va fi 
promovată şi apoi se va opri, orice aş face eu. 

— Avem o problemă tactică, a spus ea. Sau poate 
strategică. 

— De ce? 

— Capul mare, Gorowski! Nu cred că e vorba de şantaj, în 
sensul că are un secret teribil de ascuns. Pare să fie mai 
mult o ameninţare directă la adresa familiei sale. Coerciţie, 
mai degrabă decât şantaj. 


— De unde ştii? 

— Dosarul său este curat ca neaua. Trecutul său, a fost 
verificat până în iad şi înapoi. De asta se fac verificările. Ca 
să evite posibilitatea de şantajare. 

— A fost fan Red Sox? 

Ea a clătinat din cap. 

— Yankees. E din Bronx. A fost la Liceul de Ştiinţe acolo. 

— Bine. Deja îmi place de el. 

— Dar regulamentul spune că ar trebui să-l arestez chiar 
acum. 

— De ce? 

— L-am văzut luând dosare din laborator. 

— Încă lucrează la sabot? 

Ea a dat din cap. 

— Însă ar putea publica proiectul sabotului în revista 
Armatei şi n-ar însemna nimic pentru nimeni. Deci, situaţia 
nu este critică, încă. 

— Ce face cu hârtiile pe care le sustrage? 

— Le lasă undeva în Baltimore. 

— Ai văzut cine le ridică? 

Ea clătină din cap. 

— Ia-ţi gândul, a spus. 

— Tu ce crezi despre cap mare? 

— Nu vreau să-l arestez. Cred că ar trebui să-i săltăm pe 
cei care-i stau în coste şi să-l lăsăm pe el în pace. Are două 
fetiţe mici. 

— Ce crede Frasconi? 

— Este de acord. 

— Chiar este? 

Ea a zâmbit. 

— Ei bine, va fi, a spus ea. Dar regulamentul spune 
altceva. 

— Uită de regulament. 

— Serios? 

— Ordin direct de la mine. O să-l fac în scris, dacă vrei. 
Urmează-ţi instinctul. Verifică urmele până la celălalt capăt. 


Dacă putem, îl vom ţine pe acest Gorowski în afara 
buclucurilor. Asta e abordarea mea obişnuită, cu fanii lui 
Yankees. Dar nu-l scăpa din ochi. 

— Nu-l scap. 

— Rezolvă treaba înainte să termine proiectul sabotului. 
Sau va trebui să ne gândim la o altă abordare. 

— Bine, a spus ea. 

Apoi am vorbit despre alte lucruri şi am băut câteva beri. 
După o oră, au pus ceva interesant la tonomat şi am rugat-o 
să dansăm. Pentru a doua oară în acea noapte mi-a spus No 
dice! la-ţi gândul! M-am gândit la expresie mai târziu. În 
mod clar venea din jargonul jucătorilor. Probabil că, iniţial, 
însemna greşeală, ca şi cum zarurile nu se rostogoleau în 
mod corespunzător. No dice! Ia-ţi gândul! Apoi, mult mai 
târziu, a devenit doar un altă expresie negativ, precum nici 
gând, nicicum, nicio şansă. Dar cât de departe în etimologia 
cuvântului mergea ea? Voia să spună un simplu nu, sau se 
gândea la sub nicio formă? Nu eram sigur. 


Eram complet fleaşcă când m-am întors în casă, aşa că 
am mers la etaj şi am intrat în camera lui Duke, m-am şters 
şi m-am îmbrăcat cu un schimb curat din hainele lui. 
Camera dădea în partea din faţă a casei, mai mult sau mai 
puţin centrală. De la fereastră puteam vedea toată aleea. 
Înălţimea mi-a permis să văd peste zid. Am văzut un Lincoln 
Town Car în depărtare. Se îndrepta direct spre noi. Era 
negru. Avea farurile aprinse, din cauza vremii. Paulie a 
apărut, în impermeabil, şi a deschis poarta din timp, astfel 
că maşina nu a trebuit să încetinească. A intrat direct, cu 
viteză. Parbrizul era ud şi ştergătoarele se mişcau înainte şi 
înapoi. Paulie o aştepta. Fusese avertizat la telefon. Am 
privit-o cum se apropie, până când am pierdut-o din vedere, 
undeva sub mine. Apoi m-am întors către cameră. 

Camera lui Duke era pătrată şi simplă, la fel ca 
majoritatea camerelor din casă. Avea lambriuri închise la 
culoare şi un covor oriental mare. Avea un televizor şi două 


telefoane. Extern şi interior, am presupus. Cearceafurile 
erau curate şi nu existau obiecte personale nicăieri, cu 
excepţia hainelor din dulap. Am presupus că dis-de- 
dimineaţă, Beck i-a spus servitoarei despre schimbarea 
locatarului. Am presupus că i-a spus să-mi lase mie hainele 
lui. 

M-am întors la fereastră şi aproximativ cinci minute mai 
târziu, l-am văzut pe Beck întorcându-se, pe drum, cu 
Cadillac-ul. Paulie îl aştepta şi pe el, de asemenea. Maşina 
masivă abia a încetinit. Paulie a închis poarta după ea. Apoi, 
a legat-o cu lanţul şi a încuiat-o. Poarta era la nouăzeci de 
metri de mine, dar putea vedea ce face. Cadillac-ul mi-a 
dispărut din raza vizuală şi s-a îndreptat spre garaj. Am 
coborât scările. M-am gândit că dacă Beck s-a întors ar fi 
timpul pentru masa de prânz. M-am gândit că Paulie a legat 
lanţul de poartă pentru a ni se alătura. 

Dar m-am înşelat. 

Am ajuns la hol şi m-am întâlnit cu Beck ieşind din 
bucătărie. Haina lui era plină de stropi de ploaie. Şi el mă 
căuta pe mine. Avea o geantă sport în mână. Era aceeaşi în 
care transportase armele în Connecticut. 

— Ai treabă, a spus el. Chiar acum. Trebuie să prinzi 
mareea. 

— Unde? 

S-a îndepărtat. A întors capul şi mi-a spus peste umăr. 

— Tipul din Lincoln o să-ţi spună. 

Am ieşit din bucătărie în afara casei. Detectorul de 
metale a piuit la mine. Am luat-o prin ploaie spre garaj. Dar 
Lincolnul era parcat la colţul casei. Era întors astfel încât 
avea portbagajul îndreptat spre mare. Era un tip în scaunul 
şoferului. Se adăpostea de ploaie şi părea nerăbdător. 
Bătea pe volan cu degetele. M-a văzut în oglindă şi 
portbagajul s-a deschis, în timp ce deschidea uşa şi ieşea 
afară. 

Arăta ca şi cum cineva l-a târât dintr-un parc de rulote şi 
l-a îndesat într-un costum. Avea un cioc alb şi lung care 


ascundea o bărbie slabă. Avea părul gras prins într-o coadă 
de cal cu elastic de cauciuc roz. Elasticul era plin de sclipici. 
Era genul de lucru pe care le vezi puse pe gondole rotative 
în farmacie, plasate foarte jos, astfel încât fetiţele să le 
poată alege cu uşurinţă. Avea faţa ciupită de vărsat. Pe gât 
avea tatuaje din închisoare. Era înalt şi foarte subţire, ca o 
persoană normală, dar împărţită longitudinal în două. 

— Tu eşti noul Duke? 

— Da, am spus. Eu sunt noul Duke. 

— Sunt Harley. 

Nu i-am spus numele meu. 

— Deci, hai să o facem, a spus el. 

— Să facem, ce? 

El a venit lângă mine şi a ridicat complet capacul 
portbagajului. 

— Să aruncăm gunoiul. 

Era un sac militar de cadavre în portbagaj. Cauciuc 
negru solid, cu fermoar pe toată lungimea sa. După felul în 
care era îndoit am înţeles că ascundea o persoana mică. O 
femeie, probabil. 

— Cine e? l-am întrebat, deşi ştiam deja răspunsul. 

— O căţea de la guvern. Ne-a luat ceva timp, dar am 
găsit-o în cele din urmă. 

S-a aplecat şi a luat de partea lui de sac. A prins ambele 
colţuri cu mâinile. Mă aştepta pe mine. Am stat acolo, 
simțind ploaia pe gâtul meu, ascultând-o cum loveşte şi 
ricoşează pe cauciucul sacului. 

— Trebuie să prindem mareea, a spus el. Se retrage. 

M-am aplecat şi am apucat colţurile de pe partea mea. 
Ne-am uitat unul la altul pentru a ne coordona eforturile şi 
am tras sacul afară. Nu era greu, dar era incomod, iar 
Harley nu era puternic. Am mers câţiva paşi spre țărm. 

— Pune-l jos, am spus. 

— De ce? 

— Vreau să mă uit. 

Harley a rămas nemişcat. 


— Nu cred că vrei asta. 

— Pune-l jos, i-am spus din nou. 

EI a ezitat o secundă, apoi ne-am aplecat împreună şi am 
pus sacul pe stânci. M-am ghemuit, deplasându-mă spre 
mijlocul sacului, am găsit capătul fermoarului şi l-am 
deschis. 

— Uită-te doar la faţă, a spus Harley. Acea parte nu arată 
prea rău. 

M-am uitat. Arăta foarte rău. Murise într-o agonie 
extremă. Faţa ei era schimonosită de durere. Încercând să 
scoată un ultim scâncet. 

Dar nu era 'leresa Daniel. 

Era menajera lui Beck. 


CAPITOLUL 9 


A 


m tras fermoarul în jos, un pic mai mult, până când am 
văzut acelaşi gen de mutilare, pe care îl văzusem cu zece 
ani înainte. Apoi m-am oprit. Mi-am întors capul în ploaie şi 
am închis ochii. Simţeam apa de pe fata mea ca nişte 
lacrimi. 

— Să terminăm o dată, a spus Harley. 

Am deschis ochii. Am privit valurile. Fără să mai mă uit 
am ridicat fermoarul până sus. M-am ridicat lent şi am păşit 
către poalele sacului. Harley aştepta. Apoi, fiecare dintre 
noi am apucat colţurile şi am ridicat. Ne-am purtat povara 
peste stânci. El s-a îndreptat spre sud-est până la un loc pe 
țărm unde două stânci de granit se uneau. Era o fisură 
abruptă în formă de V între ele. Era pe jumătate plină de 
apă în mişcare. 

— Aşteptam până la următorul val mare, a spus Harley. 

A venit, în plină expansiune, şi ne-am ferit capetele de 
stropii pulverizaţi de val. Fisura s-a umplut până în partea 
de sus şi fluxul a trecut peste stânci, ajungând aproape de 
pantofii noştri. Apoi, s-a retras din nou şi fisura s-a golit. 
Suprafaţa mării era dantelată cu spumă, lovită continuu de 
picăturile de ploaie. 

— Pune-l jos, a spus Harley. Respira cu greutate. Ţine-l de 
capătul tău. 

Am întins sacul pe jos, astfel încât capul îi atârna peste 
stânca de granit, în fisură. Fermoarul era îndreptat în sus. 
Cadavrul era orientat pe spate. Am ţinut strâns cel două 
colţuri de la poalele sacului. Ploaia îmi pleoştea părul şi îmi 


curgea în ochii. Aveam privirea înceţoşată. Harley s-a lăsat 
pe vine, a încălecat peste sac şi a târât capătul mai adânc în 
deschizătură. M-am deplasat o dată cu el, centimetru cu 
centimetru, paşi mici pe stâncile alunecoase. Următorul val 
a venit şi s-a învolburat sub sac. Sacul plutea un pic. Harley 
s-a folosit de flotabilitatea temporară ca să-l împingă un pic 
mai departe în mare. M-am mutat o dată cu el. Valul s-a 
retras. Fisura s-a golit din nou. Sacul a căzut în jos. Ploaia 
ropotea pe cauciucul rigid. Ne lovea în spate. Era rece ca 
naiba. 

Harley a folosit următoarele cinci valuri pentru lăsa sacul 
din ce în ce mai mult până când a rămas agăţat vertical în 
fisură. Ţineam în mână doar cauciuc gol. Gravitaţia mutase 
cadavrul în partea de jos a sacului. Harley a aşteptat, 
uitându-se la ocean, apoi s-a aplecat până jos şi a tras 
fermoarul complet. A sărit în picioare rapid şi a apucat un 
colţ de la mine. L-a ţinut strâns. Al şaptelea val a venit cu 
putere. Ne-a îmbibat cu stropi de apă. Fisura s-a umplut, 
sacul s-a umplut şi apoi valul mare s-a retras, luând cu el şi 
cadavrul din sac. A plutit nemişcat pentru o fracțiune de 
secundă şi apoi curentul submarin l-a prins şi l-a luat 
departe. S-a dus direct în jos, în adâncuri. Am văzut părul 
lung şi blond învolburat în apă şi culoarea pielii sclipind 
verde şi gri şi apoi a dispărut. Apa din fisură s-a colorat în 
roşu, în timp ce se retrăgea. 

— Ce nebunie de turbulenţă e aici, a spus Harley. 

Eu am rămas tăcut. 

— Curentul le ia imediat, a spus el. Niciodată nu s-a întors 
vreun cadavru. Îi trage un kilometru sau doi în larg. Apoi, 
cred că sunt rechini acolo. Patrulează de-a lungul coastei. 
Plus tot felul de alte creaturi. Ştii, crabi, lucruri de genul 
asta. 

N-am spus nimic. 

— Niciodată nu s-a întors unul, a spus el din nou. 

M-am uitat la el şi mi-a zâmbit. Gura îi era ca o peşteră, 
deasupra barbişonului. Dinţii îi erau putreziţi. M-am uitat în 


altă parte. Următorul val a venit. Era doar unul mic, dar 
când s-a retras fisura era curățată de spuma roşie. Ca şi 
cum nimic nu s-a întâmplat. De parcă nimic nu a fost 
vreodată acolo. Harley s-a ridicat şi a tras fermoarul sacului 
gol. Apa roz a ieşit din el şi s-a scurs peste stânci. A început 
să-l ruleze. M-am uitat înapoi spre casă. Beck era în 
picioare, în uşă bucătăriei, singur, cu ochii la noi. 

Ne-am întors spre casă, îmbibaţi de ploaie şi apă sărată. 
Beck se strecură înapoi în bucătărie. L-am urmat. Harley 
stătea la marginea camerei, ca şi cum simţea că nu ar 
trebui să fie acolo. 

— A fost agent federal? 

— Fără îndoială, a răspuns Beck. 

Geanta sport era pe masă, în mijlocul ei, ca o probă a 
procurorului într-o sală de judecată. A deschis fermoarul şi 
a scotocit înăuntru. 

— Fii atent la asta, a spus el. 

A scos o legătură pe masă. Ceva înfăşurat într-o cârpă 
umedă şi murdară de ulei de mărimea unui prosop. A 
desfăşurat-o şi a scos Glock-ul 19 al lui Duffy. 

— Erau ascunse în maşina pe care o folosea, a spus el. 

— Saab-ul? am spus, pentru că trebuia să spun ceva. 

A dat din cap. 

— În spaţiul în care stă roata de rezervă. Sub podeaua 
portbagajului. 

A pus Glock-ul pe masă. A luat cele două încărcătoare de 
rezervă din cârpă şi le-a pus alături de armă. Apoi, ela pus 
şurubelniţa îndoită şi dalta ascuţită lângă ele. Şi brelocul lui 
Angel Doll. 

Nu mai puteam respira. 

— Şurubelniţa este un fel de şperaclu, cred, a spus Beck. 

— Cum dovedesc toate astea că era un agent federal? 

El a luat Glock-ul din nou, l-a întors şi a arătat spre partea 
din dreapta. 

— Numărul de serie, a spus el. Am verificat la fabrica 
Glock în Austria. Cu un calculator. Avem acces la genul 


acesta de chestii. Acest pistol special a fost vândut către 
guvernul Statelor Unite aproximativ un an în urmă. O 
comandă mare de la agenţiile însărcinate cu aplicarea legii, 
modelul 17 pentru agenţii bărbaţi şi modelul 19 pentru 
femei. Deci, aşa am aflat că a fost agent federal. 

M-am uitat la numărul de serie. 

— A negat? 

El a dat din cap. 

— Desigur. Ne-a spus că l-a găsit. Ne-a îndrugat o 
mulţime de prostii. De fapt a dat vina pe tine. Spunea că 
sunt ale tale. Ei întotdeauna neagă, nu-i aşa? Sunt antrenați 
să facă astfel, cred. 

M-am uitat într-o parte. M-am uitat prin fereastră, la 
mare. De ce le-a luat? De ce nu le-a lăsat-o acolo? A fost un 
fel de instinct de menajeră? N-a vrut să se ude? Sau ce? 

— Pari supărat, a spus Beck. 

Şi cum le-a găsit? De ce le-a căutat? 

— Pari supărat, a spus el din nou. 

Fram mai mult decât supărat. A murit în agonie. Din 
cauza mea. Probabil a crezut că-mi face o favoare. Să-mi 
păstrare lucrurile uscate. Să le împiedice să ruginească. 
Era doar un copil naiv şi fraier din Irlanda, încercând să mă 
ajute. Şi eu am ucis-o, la fel de sigur ca şi cum aş fi 
măcelărit-o chiar eu. 

— Sunt responsabil de securitate, am spus. Ar fi trebuit 
să-o suspectez. 

— Eşti responsabil doar începând cu noaptea trecută, a 
spus Beck. Deci, nu-ţi bate capul. Încă nu eşti familiarizat. 
Duke, trebuia s-o fi făcut. 

— Dar n-aş fi bănuit-o niciodată, am spus. Am crezut că 
era doar o servitoare. 

— Şi eu. Şi Duke de asemenea. 

M-am uitat din nou, departe. Mi-am aţintit privirea către 
mare. Era umflată şi gri. Nu înţelegeam. Ea le-a găsit. Dar 
de ce le-a ascuns în maşină? 

— Aceasta a fost factorul decisiv, însă, a spus Beck. 


M-am uitat spre el la timp ca să-l văd ridicând o pereche 
de pantofi din geantă. Erau nişte chestii mari, greoaie, 
pătraţi şi negri, pantofii pe care ea îi purta de fiecare dată 
când am văzut-o. 

— Uită-te la asta. 

A întors pantoful drept şi a scos un cui din toc, cu 
unghiile. Apoi, a rotit tocul de cauciuc, ca o pe uşă mică, şia 
întors pantoful în poziţia corectă. L-a zguduit. Un mic 
dreptunghi de plastic negru a căzut cu zgomot pe masă. A 
aterizat cu faţa în jos. L-a întors cu faţa în sus. 

Era un dispozitiv de e-mail wireless, identic cu al meu. 

Mi-a dat pantoful. L-am luat. M-am uitat la el, cu 
indiferenţă. Avea mărimea 36. Făcut pentru un picior mic. 
Dar avea partea din faţă bombată şi lată, şi, prin urmare, un 
toc mare şi lat, pentru a echilibra - vizual - pantoful. Un fel 
de declaraţie de modă stângace. Iocul avea o cavitate 
dreptunghiulară în el. Identic cu al meu. Era făcută cu grijă. 
Era făcută cu răbdare. Dar nu de un dispozitiv mecanic. 
Avea aceleaşi semne vagi de unelte pe care le avea şi al 
meu. Mi-am imaginat un tip într-un laborator undeva, un şir 
de pantofi pe o bancă în faţa lui, mirosul de piele nouă, o 
mică expoziţie de instrumente de sculptură în lemn aşezate 
în faţa lui, fâşii şi fragmente de cauciuc, împrăştiate pe 
podea în jurul el, în timp ce lucra. Cele mai multe dintre 
lucrările Guvernului sunt surprinzător de amatoreşti. Nu e 
vorba de pixuri care explodează şi camere ascunse în 
ceasuri. Un drum la mall pentru a cumpăra un dispozitiv de 
e-mail comercial şi o pereche simplă de pantofi este cea mai 
modernă chestie pe care ei o fac. 

— La ce te gândeşti? a întrebat Beck. 

Mă gândeam la cum mă simţeam. Eram pe un roller- 
coaster. Ea era încă moartă, dar nu o mai omorâsem eu. 
Computerele guvernamentale au ucis-o din nou. Aşa că mă 
simţeam eliberat. Dar încă eram mai mult decât supărat, de 
asemenea. Adică, ce naiba făcea Duffy? Ce naiba era în 
mintea ei? Era o regulă banală de procedură să nu pui două 


sau mai multe persoane sub acoperire în aceeaşi locaţie, 
dacă nu ştiu unele de altele. Era elementar. Mi-a spus 
despre Teresa Daniel. Deci, de ce naiba nu mi-a spus despre 
cealaltă femeie? 

— Incredibil, am spus. 

— Bateria este moartă. Ţinea aparatul cu ambele mâini. 
Folosind ambele degete mari, ca la un joc video. Oricum, nu 
merge. 

Mi l-a dat mie. Am pus pantoful jos şi l-am luat. Am apăsat 
butonul de alimentare care îmi era atât de familiar. Dar 
ecranul a rămas mort. 

— De cât timp era aici? l-am întrebat. 

— Opt săptămâni. Este greu pentru noi să ne păstrăm 
personalul. Suntem izolaţi aici. Şi mai este şi Paulie. Nici 
Duke nu a fost un tip foarte ospitalier. 

— Cred că opt săptămâni este o perioadă prea mare de 
timp pentru ca o baterie să reziste. 

— Care este procedura lor în cazuri ca astea? 

— Nu ştiu, am spus. N-am fost niciodată agent federal. 

— În general. Trebuie să fi văzut chestii de genul ăsta. 

Am ridicat din umeri. 

— Cred că se aşteptau, am spus. Comunicarea este 
întotdeauna prima chestie care o ia razna. N-au mai 
comunicat recent, deci n-o să-şi facă griji imediat. Nu au 
altă opţiune decât s-o lase pe cont propriu. Adică, ei n-o pot 
contacta aici, nu-i aşa? Deci, cred că sunt încrezători că-şi 
va încărca bateria din nou, imediat ce va putea. Am întors 
dispozitivul pe o parte şi i-am arătat mica mufă de 
alimentare. Se pare că are nevoie de un încărcător de 
telefon mobil, sau ceva de genul ăsta. 

— Vor trimite oameni după ei? 

— În cele din urmă. Aşa cred. 

— Când? 

— Nu ştiu. Oricum, nu chiar acum. 

— Avem de gând să negăm că a fost vreodată aici. Că am 
văzut-o vreodată. Nu există nicio dovadă că a fost vreodată 


aici. 

— Ar trebui să-i cureţi camera cu atenţie. Vor fi 
amprente, fire de păr şi ADN-ul ei peste tot. 

— Ne-a fost recomandată. Nu am găsit-o în ziar. Persoane 
pe care le ştim în Boston, ne-au pus în contact cu ea. 

Se uită la mine. M-am gândit: Nişte persoane din Boston 
încercând să facă o înţelegere, au ajutat guvernul aşa cum 
au putut. Am dat din cap. 

— Riscant, am spus. Ce spune asta despre ei? 

A dat din cap, enervat. Era de acord cu mine. Ştia ce 
insinuam. Luă legătura mare de chei, de lângă daltă. 

— Cred că acestea sunt ale lui Angel Doll, a spus el. 

N-am spus nimic. 

— Deci e un triplu coşmar. Îl putem lega pe Doll de trupa 
din Hartford şi îi putem lega pe prietenii noştri din Boston 
de federali. Acum, îl putem lega pe Doll de FBI, de 
asemenea. Pentru că i-a dat cheile lui căţelei sub acoperire. 
Ceea ce înseamnă că trupa din Hartford trebuie să fie în 
legătură cu federalii. Doll e mort, datorită lui Duke, dar încă 
am Hartford-ul, Boston-ul şi guvernul în spate. Am nevoie 
de tine, Reacher. 

M-am uitat la Harley. Se uita pe fereastră, la ploaie. 

— A fost doar Doll? l-am întrebat. 

Beck a dat din cap. 

— Am verificat. Sunt mulţumit de rezultat. A fost doar 
Doll. Restul sunt în regulă. Sunt cu mine. Şi-au cerut scuze, 
legat de ce-a făcut Doll. 

— Bine. 

S-a lăsat tăcerea pentru o vreme. Apoi Beck a împachetat 
echipamentul meu în cârpă şi l-a aruncat înapoi în sac. A 
aruncat şi dispozitivul fără baterie şi a îngrămădit pantofii 
menajerei deasupra. 

— Am învăţat un singur lucru, a spus el. Am de gând să 
verific pantofii oamenilor, asta-i sigur. Poţi să pariezi pe 
asta. 


Am pus pariu pe viaţa mea chiar atunci şi acolo. Mi-am 
păstrat proprii pantofi în picioare. M-am întors în camera 
lui Duke şi am verificat dulapul. Erau patru perechi acolo. 
Nimic din ce-aş fi ales într-un magazin, dar arătau rezonabil 
şi erau aproape de mărimea potrivită. Dar i-am lăsat acolo. 
Să apar atât de repede în pantofi diferiţi ar ridica un semn 
de întrebare. Şi dacă aveam de gând să scap de ai mei, 
voiam să scap în mod corespunzător. N-avea sens să-i las în 
cameră pentru un control de rutină. Trebuia să scap de ei 
în afara casei. Şi nu exista nicio modalitate simplă de a face 
asta, chiar atunci. Nu după scena din bucătărie. Nu puteam 
merge jos cu ei în mână. Ce aş fi spus? Cine, ăştia? Sunt 
pantofii pe care îi purtam când am ajuns. Mă duc afară să-i 
arunc în ocean. M-am plictisit brusc de ei. Aşa că am rămas 
încălţat cu ei. 

Şi oricum aveam nevoie de ei. Deşi eram tentat, nu eram 
încă gata să tai comunicaţia cu Duffy. Nu încă. M-am încuiat 
în baia lui Duke şi am scos aparatul. Am avut un sentiment 
straniu. L-am pornit şi pe ecran a apărut un mesaj: Trebuie 
să ne întâlnim. Am apăsat replay şi am trimis: Al dracu de 
sigur c-o s-o facem. Apoi am oprit aparatul, l-am ascuns 
înapoi în toc şi am mers în bucătărie. 

— Du-te cu Harley, mi-a spus Beck. Trebuie să aduceţi 
înapoi Saab-ul. 

Bucătăreasa nu era acolo. Mesele erau goale şi curate. 
Fuseseră frecate bine. Soba era rece. Mai lipsea doar 
semnul Închis agăţat pe uşă. 

— Nu mâncăm de prânz? i-am spus. 

— 'Ţi-e foame? 

M-am gândit la modul în care marea a umflat sacul şi a 
luat cadavrul. Am văzut părul sub apă, fluid şi infinit de fin. 
Am văzut sângele clătindu-se, roz şi diluat. Nu-mi mai era 
foame. 

— Mor de foame, am spus. 

Beck a zâmbit. 

— Eşti un ticălos fără inimă, Reacher. 


— Am mai văzut oameni morţi înainte. Mă aştept să-i mai 
văd. 

A dat din cap. 

— Bucătăreasa este liberă. Mănâncă în oraş, bine? 

— Nu am niciun ban. 

A băgat mâna în buzunarul pantalonilor şi a scos un teanc 
de bancnote. A început să-i numere, apoi a ridicat din umeri 
şi mi i-a dat pe toţi. Trebuie să fi fost aproape o mie de 
dolari. 

— Bani de buzunar, a spus el. Îţi dau şi restul mai târziu. 

Am pus banii în buzunar. 

— Harley aşteaptă în maşină, a spus el. 

M-am dus afară şi mi-am ridicat gulerul hainei. Vântul se 
liniştise. Ploaia revenise la verticală. Lincoln-ul era încă 
acolo, la colţul casei. Capacul portbagajului era închis. 
Harley bătea darabana cu degetele mari pe volan. M-am 
aşezat pe scaunul pasagerului şi l-am dat înapoi pentru a 
avea spaţiu suficient pentru picioare. Harley a pornit 
motorul şi a plecat. A trebuit să aşteptam cât Paulie 
deschidea poarta. Harley s-a jucat la încălzire şi a setat-o la 
maxim. Hainele noastre erau umede şi ferestrele se 
abureau. Paulie se mişca lent. Harley a început să bată din 
nou cu degetele pe volan. 

— Voi lucraţi pentru acelaşi tip? l-am întrebat. 

— Eu şi Paulie? Sigur. 

— Şi cine este el? 

— Beck nu ţi-a spus? 

— Nu. 

— Atunci n-o să-ţi spun nici eu. 

— E greu să-mi fac treaba fără informaţii. 

— Asta e problema ta, a spus el. Nu a mea. 

Mi-a servit din nou zâmbetul lui ştirb şi galben. M-am 
gândit că dacă l-aş lovi destul de tare cu pumnul i-aş scoate 
toate cioturile şi ar ajunge undeva, în partea din spate a 
gâtului lui sfrijit. Dar nu l-am lovit. Paulie a desfăcut lanţul 
şi a început să deschidă poarta. Harley a accelerat imediat 


şi a ratat marginile la milimetru. M-am aşezat comod în 
scaun. Harley a aprins farurile şi a accelerat puternic, 
pulverizând o perdea de stropi în spatele nostru. Am luat-o 
spre vest, pentru că nu a existat nicio altă alegere pentru 
următorii douăzeci de kilometri. Apoi ne-am îndreptat spre 
nord, pe Route One, departe de locul unde mă luase 
Elizabeth Beck, departe de bătrânul Orchard Beach şi de 
Saco, către Portland. Nu vedeam mai nimic, din cauza 
vremii mohorâte. Abia puteam vedea stopurile maşinilor din 
faţa noastră. Harley nu vorbea. Doar se mişca înainte şi 
înapoi pe scaunul şoferului, bătea cu degetele mari pe volan 
şi conducea. Nu era un şofer prea bun. Era cu piciorul ori 
pe acceleraţie, ori pe frână. A accelerat, a încetinit, a 
accelerat, a încetinit. Au fost treizeci de kilometri obositori. 

Apoi, drumul s-a întors brusc spre vest şi am văzut I-295 
aproape, la stânga noastră. Era o limbă îngustă de apă gri, 
dincolo de ea şi mai încolo se vedea aeroportul Portland. Un 
avion decola într-un nor imens de stropi. În stânga noastră 
vedeam un mall, cu o parcare lungă şi îngust în faţă. Mall-ul 
avea genul de magazine pe care te aştepţi să le găseşti într- 
o locaţie ieftină, între două drumuri, în apropierea unui 
aeroport. În parcare erau douăzeci de maşini, în linie. 
Vechiul Saab era a cincea din stânga. Harley a tras Lincoln 
în spatele ei. A bătut cu degetele pe volan. 

— E a ta. Cheia este în buzunarul uşii. 

Am ieşit în ploaie şi el a plecat imediat ce am închis uşa. 
Dar nu s-a îndreptat din nou spre Route One. La capătul 
parcării a făcut la stânga. Apoi, la dreapta. L-am văzut cum 
strecura maşina cea mare printr-o ieşire improvizată de 
beton turnat, plină de hopuri, care ducea într-o parcare 
adiacentă. Mi-am ridicat gulerul şi l-am văzut cum 
conducea încet prin parcare, ca apoi să dispară în spatele 
unui grup de clădiri nou construite. Erau nişte clădiri joase 
făcute din metal strălucitor, ondulat. O zonă cu clădiri de 
birouri. Era şi o reţea de drumuri de asfalt înguste. Erau 
umede şi strălucitoare, de la ploaie. Aveau borduri de beton 


înalte, imaculate şi noi. Am văzut Lincoln din nou, printr-un 
spaţiu între clădiri. Se deplasa lent, ca şi cum căuta un loc 
de parcare. Apoi, a ajuns în spatele altei clădiri şi nu l-am 
mai văzut. 

M-am întors. Saab era cu faţa spre un magazin de băuturi 
ieftine. Lângă magazinul de băuturi era un magazin care 
vindea casetofoane auto stereo şi, pe cealaltă latură un 
magazin care avea vitrina plină de candelabre de cristal 
fals. M-am îndoit că menajera a fost trimisă să cumpere o 
plafonieră nouă. Sau pentru a-şi instala un CD player în 
Saab. Deci, ea a fost trimisă la magazinul de băuturi. Şi aici 
a găsit o grămadă de oameni care o aşteptau. Patru, poate 
cinci. Cel puţin. După primul moment de surpriză ea s-ar fi 
transformat dintr-o servitoare uluită într-un agent instruit, 
care luptă pentru viaţa ei. Ei au anticipat asta. De aceea au 
venit în gaşcă. M-am uitat în sus şi în jos pe trotuar. Apoi m- 
am uitat la magazinul de băuturi. Avea vitrina plină de cutii. 
Nu puteai să vezi afară. Dar am intrat în magazin, oricum. 

Era plin de cutii goale, dar niciun client. Am presupus că 
aşa este mai mereu. Era răcoros şi plin de praf. Vânzătorul 
din spatele tejghelei era un tip banal şi şters, de vreo 
cincizeci de ani. Părul gri, cămaşă gri, piele gri. Părea că n- 
a mai ieşit afară de un deceniu. Nu vindea nimic din ceea ce 
mi-aş fi dorit. Aşa că l-am întrebat ce voiam să aflu. 

— Ai văzut Saab-ul de acolo? 

S-a forţat să se uite spre mine. 

— L-am văzut, a spus el. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat cu şoferul? 

— Nu. 

Oamenii care spun imediat Nu, de obicei mint. O 
persoană onestă este perfect capabil să spună Nu, dar, în 
general, se opresc şi se gândesc. Şi spun Îmi pare rău sau 
altceva de genul asta. Poate îţi pun şi ei câteva întrebări. 
Este natural. Ei spun Îmi pare rău, Nu, De ce, Ce s-a 
întâmplat? Mi-am introdus mâna în buzunar şi am pipăit, la 
întâmplare, o bancnotă din teancul de la Beck. Am scos-o. 


Era de o sută. Am împăturit-o în două şi am ţinut-o în sus, 
între degetul mare şi cel arătător. 

— Acum ai văzut-o? 

Se uită la stânga lui. Dreapta mea. Spre grupul de clădiri 
de afaceri. Doar o privire rapidă, pe furiş. 

— Nu, a spus el din nou. 

— Un Town Car negru?. A trecut pe aici? 

— N-am văzut. Am fost ocupat. 

Am dat din cap. 

— Eşti foarte ocupat. Am observat asta. E un miracol că 
un om poate face faţă la atâta presiune. 

— Eram în spate. La telefon, cred. 

Am mai ţinut sută de dolari în mână pentru câteva 
momente. Am ghicit că o sută de dolari pe care nu plăteşte 
taxe ar reprezenta o parte importantă din profitul lui net pe 
o săptămână. Dar el s-a uitat într-o parte. Asta mi-a spus 
multe. 

— Bine, am spus. 

Am pus banii înapoi în buzunar şi a plecat. 

Am condus Saab-ul două sute de metri spre sud, pe Route 
One, şi am oprit la prima benzinărie pe care am văzut. Mi- 
am cumpărat o sticlă de apă minerală şi două batoane de 
ciocolată. Am plătit de patru ori mai mult pentru apă decât 
aş fi plătit pentru benzină, calculat pe aceeaşi unitate de 
măsură. Apoi am ieşit şi adăpostit lângă uşă am desfăcut un 
baton de ciocolată şi am început să mănânc. Între timp am 
verificat în jur. Nu eram urmărit. Aşa că m-am îndreptat 
spre telefoanele publice şi am folosit mărunţişul pentru a o 
suna pe Duffy. Memorasem numărul de la motel. M-am 
strâns sub copertina de plastic, încercând să rămân uscat. A 
răspuns la al doilea apel. 

— Condu la nord spre Saco, am spus. Pleacă imediat. Ne 
vedem la mall-ul mare de cărămidă, de pe insulă, în 
cafeneaua numit Cafe Cafe. Cine ajunge ultimul, plăteşte. 

Mi-am terminat batonul de ciocolată şi am plecat spre 
sud. Saab mergea greu şi era zgomotos, comparativ cu 


Cadillac-ul lui Beck sau Lincoln-ul lui Harley. Era vechi şi 
uzat. Covoraşele erau subţiate şi dezmembrate. Avea şase 
cifre pe kilometrajul din bord. Dar îşi făcea treaba. Avea 
anvelope decente şi ştergătoarele funcționau. Se descurcau 
bine pe ploaie. Şi avea oglinzi mari, frumoase. Puteam să 
verific şoseaua în spatele meu. Nimeni nu mă urmărea. Am 
ajuns la cafenea primul. Am comandat un espresso mare ca 
să spăl gustul de ciocolată din gură. 

Duffy a apărut, şase minute mai târziu. S-a opri în uşă, s-a 
uită în jur apoi s-a îndreptat spre mine, zâmbind. Era într-o 
pereche de blugi curaţi şi un alt tricou de bumbac, dar 
albastru, nu alb. Deasupra avea jacheta ei de piele şi peste 
ea o haină de ploaie ponosită şi veche, care era mult prea 
mare pentru ea. Poate că era a bătrânului poliţist. Poate că 
a împrumutat-o de la el. Nu era a lui Eliot. Asta era clar. El 
era mai scund decât ea. Probabil că venea din nord şi nu se 
aştepta la vreme rea. 

— Este sigur aici? a spus. 

Nu am răspuns. 

— Ce-i? a spus ea. 

— Plăteşti. Ai ajuns ultima. Îmi mai cumpăr un espresso. 
Şi mi-l plăteşti şi pe primul. 

S-a uitat la mine inexpresiv şi apoi a mers la tejghea de 
unde s-a întors cu un espresso pentru mine şi un 
cappuccino pentru ea. Avea părul încă umed. Şi l-a aranjat 
cu degetele. Probabil că îşi parcase maşina pe stradă şi a 
venit prin ploaie, dar şi-a verificat imaginea în vitrina 
vreunui magazin. Şi-a numărat restul în linişte şi mi-a dat 
suma fixă pentru prima ceaşcă. Cafeaua era o altă chestie 
mult mai scumpă decât benzina, aici, în Maine. Dar am 
presupus că era la fel peste tot. 

— Care-i treaba? a spus ea. 

Nu am răspuns. 

— Reacher, ce s-a întâmplat? 

— Ai pus un alt agent sub acoperire, acum opt săptămâni. 
De ce nu mi-ai spus? 


— Ce zici? 

— Ceea ce am spus. 

— Ce agent? 

— A murit în această dimineaţă. A suferit o dublă 
mastectomie radicală, fără a beneficia de anestezic. 

S-a uitat la mine. 

— Teresa? 

Am clătinat din cap. 

— Nu Ieresa. Cealaltă. 

— Care cealaltă? 

— Lasă prostiile, am spus. 

— Care cealaltă? 

M-am uitat la ea. Urât. Apoi mai puţin urât. Era ceva 
legat de lumina din cafenea. Poate era modul în care se 
reflecta de pe lemnul deschis la culoare, metalul lustruit, 
sticlă şi crom. Precum razele X. Ca un ser al adevărului. Mi- 
a arătat roşeală autentică şi necontrolată de pe obrazul lui 
Elizabeth Beck. Acum mă aşteptam să-mi arate exact 
acelaşi lucru la Duffy. Mă aşteptam să se înroşească de 
ruşine şi jenă, pentru că am descoperit ce-a făcut. În 
schimb mi-a arătat o surpriză totală. Am văzut-o pe faţa ei, 
fără niciun dubiu. S-a făcut foarte palidă. S-a albit puternic 
ca în urma unui şoc. Ca şi cum sângele s-ar fi scurs din ea. 
Şi nimeni nu poate face acest lucru la comandă, precum nu 
poate nici să roşească. 

— Care cealaltă? a spus din nou. A fost doar Teresa. Ce? 
Îmi spui că a murit? 

— Nu Teresa, i-am spus din nou. Altcineva. O altă femeie. 
Era angajată ca menajeră. 

— Nu, a spus ea. A fost doar Teresa. 

Am dat iar din cap. 

— Am văzut cadavrul. N-a fost leresa. 

— O menajeră? 

— Avea un dispozitiv de e-mail în pantof, am spus. Exact 
la fel ca al meu. Tocul era scobit la fel. Am recunoscut 
lucrarea. 


— Nu se poate. 

M-am uitat direct la ea. 

— 'Ţi-aş fi spus, a spus ea. Desigur, ţi-aş fi spus. Şi n-aş fi 
avut nevoie de tine dacă aş fi avut un alt agent acolo. Nu 
înţelegi? 

M-am uitat într-o parte. M-am uitat în spate. Acum, eu 
eram jenat. 

— Deci, cine naiba era ea? am întrebat. 

Nu a răspuns. A început să învârtă ceaşcă pe farfurie, să 
împingă toarta cu arătătorul, rotind-o cu zece grade o dată. 
Spumă groasă şi ciocolata rasă a rămas nemişcată în timp 
ce învârtea ceaşca. Se gândea profund. 

— În urmă cu opt săptămâni? a spus ea. 

Am dat din cap. 

— Ce i-a alertat? a întrebat ea. 

— Au intrat în computerele voastre. În dimineaţă asta, 
sau, poate, noaptea trecută. 

A ridicat ochii din ceaşcă. 

— De aia m-ai întrebat despre computere? 

Am dat din cap. N-am spus nimic. 

— "Teresa nu este în computer. Este o operaţiune 
neoficială. 

— Ai verificat cu Eliot? 

— Am făcut mai mult de atât, a spus ea. Am căutat peste 
tot în hard disk-ul său. Şi toate fişierele sale din serverul 
principal din Washington. Am acces la toate fişierele sale. 
Am dat căutare pentru Teresa, Daniel, justiţie, Beck, Maine, 
sub acoperire. Eliot nu a menţionat aceste cuvinte nicăieri. 

N-am spus nimic. 

— Cum au prins-o? a întrebat ea. 

— Nu sunt prea sigur. Cred că prima oară au aflat din 
computere că este cineva infiltrat, şi apoi au aflat că este o 
femeie. Niciun nume, niciun detaliu. Aşa că au câutat-o. Şi 
cred că a fost parţial şi vina mea că au găsit-o. 

— Cum? 


— Am avut o ascunzătoare, am spus. Glock-ul tău, muniţia 
şi alte câteva lucruri. Ea le-a găsit. Le-a ascuns în maşina pe 
care o folosea. 

Duffy a tăcut, pentru o secundă. 

— Bine. Crezi că i-au verificat maşina şi lucrurile pe care 
le-au găsit au făcut-o suspectă? 

— Cred că da. 

— Sau poate că au verificat-o pe ea mai întâi şi au găsit 
pantoful. 

M-am uitat într-o parte. 

— Sincer sper că da. 

— Nu te învinovăţi. Nu e vina ta. De îndată ce au spart 
calculatorul a fost doar o chestiune de timp până să verifice 
pe una dintre ele. Amândouă se potrivesc profilului. Adică, 
din cât de multe femei pot să aleagă? Probabil că doar ea şi 
Teresa. Nu puteau rata. 

Am dat din cap. Mai era Elizabeth, de asemenea. Şi 
bucătăreasa. Dar niciuna dintre ele n-ar fi fost în frunte pe 
o listă de suspecți. Elizabeth era soţia tipului. Şi 
bucătăreasa era acolo de douăzeci de ani, probabil. 

— Dar cine era ea? am întrebat. 

S-a jucat cu ceaşca până când a ajuns în poziţia iniţială. 
Marginea neşlefuită din partea de jos a făcut un sunet 
discret. 

— Din păcate cred că este evident, a spus ea. Totul ţine 
de cronologie. S-o luăm invers, începând de azi. Acum 
unsprezece săptămâni am dat-o-n bară cu supravegherea. 
În urmă cu zece săptămâni mi-au retras cazul. Dar, pentru 
că Beck este un peşte mare, nu am putut renunţa şi astfel, 
în urmă cu nouă săptămâni, am introdus-o pe 'eresa, 
neoficial, fără ştirea agenţiei. Dar, de asemenea, pentru că 
Beck este un peşte mare, şi fără ştirea mea, au desemnat 
cazul altcuiva şi în urmă cu opt săptămâni acel altcineva a 
introdus-o pe menajeră în organizaţie, chiar după Teresa nu 
ştia că menajera va fi introdusă şi menajera nu ştia că 
Teresa era deja acolo. 


— De ce şi-a băgat nasul în lucrurile mele? 

— Cred că a vrut să controleze situaţia. Procedura 
standard. În ceea ce te priveşte, nu erai omul nimănui. Un 
pistolar singuratic. Un scandalagiu. Erai un ucigaş de 
poliţişti care ascunsese arme. Poate a crezut că eşti de la 
rivali. Se gândea, probabil, să te vândă lui Beck. I-ar fi 
consolidat credibilitatea. Nu voia să-i stai în drum, pentru 
că nu avea nevoie de complicaţii suplimentare. Dacă nu te 
vindea lui Beck, te-ar fi turnat la noi, ca ucigaş de poliţişti. 
Sunt surprinsă că nu a făcut-o deja. 

— Bateria ei era moartă. 

Ea dădu din cap. 

— Opt săptămâni. Presupun că menajerele nu au acces la 
încărcătoarele de telefoane. 

— Beck a spus că era din Boston. 

— Are sens, a spus ea. Probabil că au recrutat-o de la 
biroul operaţional din Boston. Se potriveşte, din punct de 
vedere geografic. Şi ar explica de ce nu am auzit niciun 
zvon în Washington. 

— A spus că i-a fost recomandată de nişte prieteni. 

— Infractori cu care avem o înţelegere. Îi folosim tot 
timpul. Se înşeală unul pe celălalt cu uşurinţă. Aceşti 
oameni nu au un cod al onoarei. 

Apoi mi-am amintit ceva ce mi-a spus Beck. 

— Cum aţi comunicat cu leresa? 

— Ea avea un dispozitiv pentru e-mail, ca al tău. 

— În pantof? 

Duffy a dat din cap, fără să spună ceva. Am auzit vocea lui 
Beck, tare, în cap: Am de gând să încep să caut în pantofii 
oamenilor, asta-i sigur. Poţi să pariezi. 

— Când aţi vorbit ultima dată? 

— A dispărut din eter de-a doua zi. 

A tăcut. 

— Unde locuia? 

— În Portland. Într-un apartament. Era un funcţionar, nu 
o servitoare. 


— Aţi fost la apartament? 

Ea a dat din cap. 

— N-a mai văzut-o nimeni, de-a doua zi. 

— Aţi verificat dulapul? 

— De ce? 

— Trebuie să ştim ce pantofi purta când a fost capturată. 

Duffy a pălit din nou. 

— La naiba, a spus ea. 

— Corect. Ce pantofi erau în dulapul ei? 

— Cei greşiţi. 

— Crezi că s-a gândit să scape de aparat? 

— Nu ar fi ajutat-o cu nimic. Ar fi trebuit să scape şi de 
pantofi, de asemenea. Locaşul din toc ar fi spus totul, nu? 

— Trebuie să o găsim, am spus. 

— O vom găsi. A fost foarte norocoasă azi. Căutau o 
femeie, şi s-a întâmplat să o verifice pe servitoare prima. Nu 
ne putem baza c-o s-o mai ţină norocul prea mult. 

N-am spus nimic. Noroc pentru leresa, ghinion pentru 
menajeră. Duffy sorbi din cafeaua. S-a strâmbat uşor ca şi 
cum n-avea gusti şi a pus ceaşca jos. 

— Dar ce a dat-o de gol? a spus. Asta e ceea ce vreau să 
ştiu. Adică, a rezistat doar două zile. Şi asta cu nouă 
săptămâni înainte ca ei să spargă computerele. 

— Ce poveste i-aţi creat? 

— Ca de obicei, pentru acest tip de operaţiune. 
Necăsătorită, fără relaţii, fără familie, fără rădăcini. Ca şi 
tine, exceptând faptul că la tine nu e fals. 

Am dat din cap încet. O femeie frumoasă, de treizeci de 
ani, care nu trebuia ratată. O tentaţie enormă pentru tipi ca 
Paulie sau Doll Angel. Irezistibil. O distracţie pe care s-o ai 
la îndemână. lar restul trupei putea fi chiar mai rău. Ca 
Harley, de exemplu. Nu mi s-a părut deloc genul de tip 
potrivit să facă reclamă la avantajele civilizaţiei. 

— Poate că nu s-a dat de gol, am spus. Poate că pur şi 
simplu a dispărut, ştii, cum fac femeile. O mulţime de femei 


dispar. Femei tinere în special. Cele singure, fără relaţii. Se 
întâmplă tot timpul. Mii într-un an. 

— Dar ai găsit camera unde au ţinut-o. 

— 'Toate acele femei care lipsesc trebuie să fie pe undeva. 
Sunt dispărute doar în ceea ce ne priveşte pe noi, restul. 
Ele ştiu unde sunt, iar bărbaţii care le-au răpit ştiu unde 
sunt. 

S-a uitat la mine. 

— Crezi că aşa s-a întâmplat? 

— S-ar putea. 

— O să fii bine? 

— Nu ştiu. Sper că da. 

— O vor ţine în viaţă? 

— Cred că o vor ţine în viaţă. Pentru că nu ştiu că ea este 
agent federal. Ei cred că e doar o femeie. 

O distracţie pe care s-o ai la îndemână 

— Poţi s-o găseşti înainte să-i controleze pantofii? 

— S-ar putea să nu-i controleze niciodată. Ştii, dacă ei o 
privesc într-o anumită postură, aşa cum cred că se 
întâmplă, ar fi o adevărată minune s-o privească ca pe 
altceva. 

Ea s-a uitat în depărtare. S-a făcut linişte. 

— Într-o anumită postură, a repetat ea. De ce nu spui 
exact ceea la ce te gândeşti? 

— Pentru că nu vreau. 

Ea a rămas liniştită. Un minut. Două. Apoi, s-a uitat direct 
la mine. Avea o idee nouă. 

— Ce facem legat de pantofii tăi? 

Am clătinat din cap. 

— Acelaşi lucru. S-au obişnuit cu mine. Ar fi o adevărată 
minune să înceapă să mă vadă ca altceva. 

— Îţi asumi un risc mare. 

Am ridicat din umeri. 

— Beck mi-a dat un Beretta M9, i-am spus. Voi aştepta şi 
voi vedea. Dacă se apleacă să verifice am să-l împuşc direct 
în mijlocul frunţii. 


— Dar el e doar un om de afaceri, nu? În principiu? l-ar fi 
făcut într-adevăr lucruri rele 'Teresei fără să ştie cu 
siguranţă că este o ameninţare pentru afacerea lui? 

— Nu ştiu. 

— Ela ucis-o pe menajeră? 

Am clătinat din cap. 

— Quinn a făcut-o. 

— Ai văzut tu? 

— Nu. 

— Atunci, de unde ştii? 

M-am uitat în altă parte. 

— l-am recunoscut lucrătura, am spus. 


A patra oară când am văzut-o pe sergentul prima clasă 
Dominique Kohl a fost la o săptămână după ce ne-am 
petrecut seara la bar. Vremea era încă fierbinte. Se vorbea 
de o furtună tropicală care venea din direcţia Bermudelor. 
Aveam un milion de dosare pe birou. Violuri, crime, 
sinucideri, furturi de arme, atacuri şi o mică revoltă cu o 
noapte înainte, deoarece refrigerarea se stricase în 
bucătăria mizerabilă şi toată îngheţata se topise. Tocmai 
vorbisem la telefon cu un prieten de la Fort Irwin, 
California, care mi-a spus că acolo era la fel, de fiecare dată 
când bătea vântul din deşert. 

Kohl a intrat purtând pantaloni scurţi şi un tricou strâns 
pe corp. Tot nu transpira. Pielea ei era încă bronzată. Căra 
dosarul, care era de opt ori mai gros ca atunci când i l-am 
dat. 

— Sabotul o să fie din metal, a spus ea. Asta e concluzia 
finală. 

— Da? 

— Ar fi preferat plastic, dar cred că doar de ochii lumii. 

— Bine, am spus. 

— Încerc să-ţi spun că au terminat cu designul sabotului. 
Sunt gata să treacă la lucrurile importante acum. 


— Încă ai un sentiment cald şi matern despre acest 
Gorowski? 

Ea a dat din cap. 

— Ar fi o tragedie să-l arestez. E un tip de treabă şi o 
victimă nevinovată. Şi este bun în ceea ce face şi este util 
armatei. 

— Deci, ce vrei să faci? 

— Este complicat. Cred că ceea ce vreau să fac este să-l 
aduc la bord, să-i spun ce ştim şi să-l las să alimenteze cu 
informaţii false pe cel care şi-a înfipt ghearele în el. În acest 
fel ancheta merge înainte, fără a risca ceva. 

— Însă? 

— Chiar şi invenţia reală, în sine, pare falsă. Este un 
dispozitiv foarte ciudat. E ca o săgeată mare. Nu are niciun 
explozibil în ea. 

— Şi cum funcţionează? 

— Energie cinetică, metale dense, uraniu sărăcit, căldură, 
genul ăsta de lucruri. Ai un doctorat în fizică? 

— Nu. 

— Atunci n-o să înţelegi. Dar instinctul îmi spune că dacă 
o dăm în bară cu designul, tipul cel rău va şti. Gorowski va fi 
în pericol. Sau fetiţele lui. 

— Deci vrei să lăsaţi planurile reale în joc? 

— Cred că e necesar. 

— Riscul e mare, am spus. 

— "Tu decizi. De aceea eşti mare mahăr. 

— Sunt căpitan. Aş fi cineva important, dar n-am timp nici 
să mănânc. 

— Decizia? 

— Vreun indiciu despre tipul cel rău? 

— Nu. 

— Eşti sigură că n-o să-ţi scape? 

— În totalitate. 

I-am zâmbit. În momentul acela ea arăta ca cea mai 
stăpână pe sine fiinţă umană pe care am văzut-o vreodată. 
Ochi strălucitori, expresie serioasă, părul prins la spate, 


pantaloni scurţi kaki, tricou strâmt kaki, şosete şi cizme de 
paraşutism, piele închisă la culoare. 

— Atunci, dă-i bătaie, am spus. 

— Nu dansez niciodată, a spus ea. 

— Poftim? 

— Nu are nimic de-a face cu tine. De fapt, mi-ar fi plăcut 
s-o facem. Am apreciat invitaţia. Dar niciodată nu am 
dansat cu nimeni. 

— De ce nu? 

— Aşa... Sunt o persoană realistă. Nu stau prea bine la 
coordonare. 

— Nici eu. 

— Poate că ar trebui să practicăm în particular, a spus ea. 

— Fiecare separat? 

— Cred că şedinţele unu-la-unu sunt mai bune. Ca şi cu 
alcoolismul. 

Apoi a făcut cu ochiul şi a plecat, lăsând o urmă foarte 
slabă de parfum să plutească prin aerul fierbinte şi greu. 


Eu şi Duffy ne-am terminat cafeaua în tăcere. A mea se 
răcise şi era amară. Nu mai aveam chef să beau. Pantoful 
drept mă strângea. Nu se potrivea perfect. Îl simţeam ca pe 
o greutate legată de picior. La început mi s-a părut 
ingenios. Inteligent, interesant şi isteţ. Mi-am amintit de 
prima oară când am deschis tocul, acum trei zile, la scurt 
timp după ce am ajuns în casă, la scurt timp după Duke a 
încuiat uşa de la camera mea. M-am simţit ca un personaj 
dintr-un film. Apoi mi-am adus aminte de ultima oară când |- 
am deschis. În baia lui Duke, cu o oră şi jumătate în urmă. 
Pornisem aparatul şi mesajul lui Duffy mă aştepta: Trebuie 
să ne întâlnim. 

— De ce ai vrut să ne întâlnim? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 

— Nu mai contează acum. lrebuie să revizuiesc misiunea. 
Anulez toate obiectivele cu excepţia salvării leresei. Doar 
găseşte-o şi scoate-o de acolo, bine? 


— Ce faci cu Beck? 

— Nu îl mai urmărim pe Beck. Am dat-o în bară din nou. 
Menajera era în misiune oficială pe când 'leresa nu era. Şi 
nici tu nu eşti. Servitoarea a murit, aşa că o să mă dea afară 
pentru că am lucrat neoficial cu Teresa şi cu tine, şi 
probabil că vor renunţa la cazul împotriva Beck, pentru că 
am compromis procedurile atât de rău încât n-am avea 
nicio şansă în instanţă. Aşa că, scoate-o naibii pe Teresa de 
acolo şi hai să mergem cu toţi acasă. 

— Bine, am spus. 

— Va trebui să-l uităm pe Quinn. Las-o baltă. 

N-am spus nimic. 

— Oricum am dat greş. N-ai găsit nimic folositor. Nimic. 
Nu există nicio dovadă. A fost o pierdere de timp, de la 
început până la sfârşit. 

N-am spus nimic. 

— Ca şi cariera mea, a spus ea. 

— Când ai de gând să raportezi la Departamentul de 
Justiţie? 

— Despre menajeră? 

Am dat din cap. 

— Chiar acum. Imediat. Trebuie s-o fac. Nu am de ales. 
Dar mai întâi voi căuta în dosare şi voi afla cine a infiltrat-o 
acolo. Pentru că aş prefera să-i dau vestea personal. O să 
am şansa să-mi cer scuze. Altfel tot iadul se va dezlănţui, 
înainte de a avea ocazia s-o fac. Toate codurile mele de 
acces vor fi anulat şi voi primi o cutie de carton şi indicaţia 
de a-mi face curăţenie pe biroul meu în treizeci de minute. 

— De cât timp eşti acolo? 

— De mult timp. Credeam c-o să fiu prima femeie 
director. 

Am tăcut. 

— Ţi-aş fi spus. Îţi garantez, dacă aş fi avut un alt agent 
acolo ţi-aş fi spus. 

— Ştiu, am spus. Îmi pare rău că m-am pripit. 

— Stresul, a spus. E greu să fii sub acoperire. 


Am dat din cap. 

— E ca o sală de oglinzi acolo. O nenorocire după alta. 
Totul pare ireal. 

Am lăsat ceştile pe jumătate golite pe masă şi am ieşit 
afară în ploaie. Parcasem unul lângă celălalt. M-a sărutat pe 
obraz. Apoi a intrat în Taurus-ul ei şi a luat-o spre sud, iar 
eu m-am urcat în Saab şi m-am îndreptat spre nord. 

Paulie nu s-a grăbit să-mi deschidă poarta. M-a făcut să 
aşteptat câteva minute înainte de a ieşi greoi din gheretă. 
Avea încă impermeabilul pe el. Apoi, s-a oprit şi s-a holbat 
un minut înainte ajunge în apropierea zăvorul. Dar nu-mi 
păsa. Eram ocupat să gândesc. Auzeam vocea lui Duffy în 
minte: Trebuie să revizuiesc misiunea. Cea mai mare parte 
din cariera mea militară un tip pe nume Leon Garber a fost, 
în mod direct sau indirect, şeful meu. Îţi explica totul printr- 
o zicală sau o vorbă de duh. Avea una pentru fiecare ocazie. 
El obişnuia să spună: Să revizuieşti obiectivele este o 
chestie inteligentă, pentru că nu mai arunci bani pe 
fereastră. Nu se referea la bani, în sens literal. Se gândea la 
forţa de muncă, resurse, timp, voinţă, efort, energie. De 
asemenea, obişnuia să se contrazică. La fel de des spunea: 
Niciodată nu te lăsa distras de la ceea ce faci în acel 
moment. Desigur, aşa sunt proverbele. Prea mulţi bucătari 
strică ciorba, multe mâini fac munca mai uşoară, minţile 
mari gândesc la fel. Dar, în general, după ce spunea câteva 
astfel de contradicții, Leon aproba revizuirile. Le aproba 
fără şovăire. În principal pentru că revizuirea înseamnă să 
gândeşti, şi el presupunea că gânditul nu răneşte pe 
nimeni. Aşa că mă gândeam, mă gândeam profund, pentru 
că eram conştient de faptul că îmi scapă ceva, 
imperceptibil, dar de care eram conştient, în mod vag. Ceva 
legat de ceea ce îmi spusese: N-ai găsit nimic folositor. 
Nimic. Nu există nicio dovadă. 

Am auzit poarta deschizându-se. Mi-am ridicat privirea şi 
l-am văzut pe Paulie aşteptând să intru. Ploaia curgea pe 
impermeabil său. Încă nu avea pălărie. M-am răzbunat 


prosteşte, lăsându-l să aştepte un minut. Revizuirea lui 
Duffy îmi convenea. Nu-mi păsa prea mult despre Beck. De 
fapt, nu-mi păsa de loc. Dar o voiam pe leresa. Şi avea s-o 
salvez. Şi îl voiam pe Quinn, de asemenea. Şi aveam să-l 
dobor, indiferent ce spunea Duffy. Revizuirea îmi convenea 
până la un punct. 

M-am uitat din nou la Paulie. Încă aştepta. Era un idiot. El 
era în ploaie, eu eram într-o maşină. Mi-am luat piciorul de 
pe frână şi m-am deplasat încet prin poarta deschisă. Apoi 
am accelerat puternic şi am condus până la casă. 

Am parcat Saab-ul în locul pe care ştiam că-l ocupă şi am 
ieşit în curte. Mecanicul era încă în al treilea garaj. Cel gol. 
N-am văzut ce făcea. Poate doar se adăpostea de ploaie. Am 
fugit înapoi în casă. Beck a auzit detectorul de metale care 
mi-a anunţat sosirea şi a intrat în bucătărie, ca să se 
întâlnească cu mine. Mi-a arătat spre geanta sport. Era încă 
pe masă, chiar în centrul ei. 

— Scapă de chestia asta, a spus el. Arunc-o în ocean, 
bine? 

— Bine, am spus. 

A plecat iar eu am luat geanta şi am ieşit afară. M-am 
îndreptat spre partea de ocean aflată în spatele zidului care 
încercuia garajul. Am pus pachetul înapoi în ascunzătoarea 
de la baza zidului. Nu voiam să le arunc. Voiam să-i înapoiez 
Glock-ul lui Duffy. Avea deja destule probleme fără a adăuga 
şi pierderea armei pe lista. Cele mai multe agenţii tind să ia 
acest lucru foarte în serios. 

Apoi am mers pe marginea stâncilor de granit, am 
balansat geanta şi am aruncat-o departe, în mare. Acesta s- 
a învârtit prin aer şi pantofii, împreună cu dispozitivul de e- 
mail au fost aruncate afară. Am văzut dispozitivul lovind 
apa. S-a scufundat imediat. Pantoful stâng a aterizat cu 
vârful şi s-a scufundat şi el. Geanta a mai plutit un pic, apoi 
a aterizat uşor, cu faţa în jos, s-a umplut cu apă şi s-a 
scufundat sub apă. Pantoful drept a mai plutit un moment, 
ca o bărcuţă neagră. S-a înclinat şi s-a răsucit, ca şi cum 


încerca să scape, spre est. A urcat şi a coborât un val. Apoi 
a început să se întoarcă pe o parte. A mai plutit zece 
secunde, s-a umplut cu apă şi s-a scufundat, fără urmă. 

Nu era nicio activitate în casă. Bucătăreasa nu era prin 
preajmă. Richard era în sufragerie şi mânca un sandviş pe 
care, probabil, şi-l făcuse singur şi se holba la ploaie. 
Elizabeth era încă în salonul ei, făcându-şi de lucru cu 
Doctor Jivago. Prin eliminare am presupus Beck trebuie să 
fie în vizuina lui, poate stând în scaunul lui de piele roşie şi 
uitându-se la colecţia sa de mitraliere. Era linişte peste tot. 
Nu înţelegeam. Duffy mi-a spus că veniseră cinci containere 
şi Beck mi-a spus că e un week-end ocupat, dar nimeni nu 
făcea nimic. 

M-am dus în camera lui Duke. Nu mă gândeam la ea ca la 
camera mea. M-am întins pe pat şi am început să mă 
gândesc din nou. Încercam să-mi limpezesc chestiunile vagi 
din mintea mea. Este uşor, ar fi spus Leon Garber. Urmează 
indiciile. Reia tot ceea ce ai văzut, tot ce-ai auzit. Aşa că 
asta am făcut. Dar mintea mea se întorcea la Dominique 
Kohl. 


A cincea oară am văzut-o, ea m-a dus la Aberdeen, 
Maryland, într-un Chevrolet verde-oliv. Aveam dubii dacă să 
las planurile originale ale armei în joc. Era un mare risc. Nu 
e un lucru care mă îngrijorează, de obicei, dar aveam 
nevoie de mai multe progrese decât făcusem până atunci. 
Kohl identificase unde Gorowski îşi abandonează planurile 
şi cum o face, unde, când şi cum îşi anunţa contactul că 
livrarea a fost făcută. Dar încă nu îl văzuse pe contact 
ridicând planurile. Încă nu ştia cine era. 

Aberdeen era un localitate mică, la treizeci şi ceva de 
kilometri nord-est de Baltimore. Metoda lui Gorowski era 
de a conduce până la marele oraş, duminica, şi de a 
abandona planurile în zona Inner Harbor. Pe atunci 
renovările erau în plină desfăşurare şi era un loc frumos şi 
luminos, dar turişti încă nu îl descoperiseră şi zona era 


destul de goală, de cele mai multe ori. Gorowski avea un 
VPP. O Mazda Miata de doi ani, de un roşu strălucitor. Era o 
maşină credibilă. Nu era nouă, dar nici ieftină, pentru că 
era un model popular pe atunci şi se obținea greu o 
reducere, astfel încât valoarea de revânzare era destul de 
bună. Avea două locuri, ceea ce înseamnă că nu era bună 
pentru fetiţele lui. Aşa că trebuia să aibă şi o altă maşină. 
Ştiam că soţia lui nu era bogată. În altă situaţie aş fi fost 
îngrijorat, dar tipul era inginer. Era o chestie caracteristică. 
Nu fuma şi nu bea. Aşadar era în întregime plauzibil că şi-ar 
strânge economiile pentru o maşină cu schimbător manual 
şi cu tracţiune pe spate. 

În duminica în care l-am urmărit a parcat lângă unul 
dintre porturile de agrement ale Baltimore-ului şi s-a aşezat 
pe o bancă. Era un tip păros şi îndesat. Lat, dar nu înalt. 
Avea ziarul de duminică cu el. Şi-a petrecut ceva timp 
contemplând bărcile cu pânză. Apoi, a închis ochii şi a întors 
faţa spre cer. Vremea era încă frumoasă. Şi-a petrecut vreo 
cinci minute stând la soare ca o şopârlă. Apoi a deschis 
ochii, a deschis ziarul şi a început să-l citească. 

— Aceasta este a cincea oară, mi-a şoptit Kohl. A treia 
călătorie, de când au terminat cu sabotul. 

— A procedat la fel, până acum? 

— Identic. 

A rămas ocupat cu ziarul aproximativ douăzeci de minute. 
Puteai jura că îl citea, cu adevărat. Acorda atenţie tuturor 
secţiunilor, cu excepţia celei pentru sport, ceea ce mi s-a 
părut un pic ciudat, pentru un fan Yankees. Dar, am 
presupus, un fan Yankees nu şi-ar dori să fie intoxicat cu 
ştiri despre Orioles. 

— Începe, a şoptit Kohl. 

S-a uitat în sus şi a scos un plic din carton manila din ziar. 
A scuturat ziarul cu mâna stângă ridicată, pentru a 
îndrepta secţiunea pe care o citea. Şi pentru a distrage 
atenţia, pentru că în acelaşi timp, mâna dreaptă a scăpat 
plicul în coşul de gunoi de lângă el. 


— Inteligent, am spus. 

— Bineînţeles. Băiatul nu este un prost. 

Am dat din cap. Era destul de priceput. Nu s-a ridicat 
imediat. A mai stat acolo, poate zece minute, citind. Apoi, a 
pliat ziarul încet şi cu atenţie, s-a ridicat şi s-a dus la 
marginea apei ca să se uite la bărci. S-a întors şi s-a dus la 
maşină, cu ziarul împăturit sub braţul stâng. 

— Fii atent, acum, a spus Kohl. 

L-am văzut cum scoate o bucată de cretă din buzunarul 
pantalonilor, cu mâna dreaptă. S-a dus spre un felinar şi a 
tras o linie cu creta. Era a cincea linie trasată pe piciorul de 
fier al felinarului. Cinci săptămâni, cinci însemnări. Primele 
patru păleau, o dată cu vechimea. Le-am fixat, prin ochelarii 
de soare, în timp ce el se ducea în parcare, la roadster-ul 
său şi pleca încet. M-am întors şi m-am concentrat pe coşul 
de gunoi. 

— Acum ce se întâmplă? 

— Absolut nimic, a spus Kohl. Am mai făcut asta de două 
ori înainte. Toată duminica. Nu va veni nimeni. Nici ziua, 
nici noaptea. 

— Când se goleşte coşul de gunoi? 

— Mâine dimineaţă, la prima oră. 

— Poate că omul de la gunoi este implicat. 

A clătinat din cap. 

— Am verificat. Camionul compactează totul, în timp ce 
încărcă gunoiul şi apoi merge direct în incinerator. 

— Deci, planurile noastre secrete sunt arse într-un 
incinerator al primăriei? 

— Sunt destul de în siguranţă. 

— Poate că unul dintre tipii ăştia cu bărci se furişează în 
miez de noapte. 

— Doar dacă Omul Invizibil şi-a cumpărat o barcă cu 
pânze. 

— Atunci, poate că nu este niciun tip. Poate că toată 
operaţiunea a fost stabilită în avans şi apoi tipul a fost 
arestat pentru altceva. Sau s-a speriat şi a părăsit oraşul. 


Sau s-a îmbolnăvit şi a murit. Poate e operaţiunea unui 
mort. 

— Crezi? 

— Nu prea, am spus. 

— Ai de gând să opreşti totul? 

— "Trebuie s-o fac. S-ar putea să fiu prost, dar nu sunt 
complet stupid. Nu mai controlăm situaţia acum. 

— Pot să aplic planul B? 

— Saltă-l pe Gorowski şi ameninţă-l cu plutonul de 
execuţie. Apoi, spune-i că dacă joacă cum îi cântăm şi 
sustrage doar planuri false ne vom purta frumos cu el. 

— E dificil să le facem să pară reale. 

— Atunci spune-i să le facă el să arate reale. Este fundul 
lui în joc. 

— Sau a copiilor lui. 

— Aşa se întâmplă când eşti părinte. Îl ajută să se 
concentreze mai bine. 

A urmat un moment de linişte. Apoi a spus. 

— Vrei să mergem la dans? 

— Aici? 

— Suntem departe de casă. Nu ne cunoaşte nimeni. 

— Bine. 

Apoi ne-am gândit că era prea devreme pentru dans, aşa 
că am băut câte o bere şi am aşteptat seara. Barul era mic 
şi întunecat. Construit din lemn şi cărămidă. Era un loc 
frumos. Avea un tonomat. Am petrecut destul de mult timp 
sprijinindu-se pe el, unul lângă altul, încercând să alegem 
numărul nostru de debut. Am dezbătut cu intensitate. 
Începea să aibă o importanţă enormă. Am încercat să 
interpretez sugestiile ei prin prisma tempo-urilor. Urma să 
ne ţinem în braţe? Genul ăla de dans? Sau alegeam genul 
de dans în pereche, dar fiecare dansând separat? Am fi avut 
nevoie de o rezoluţie a Naţiunilor Unite că să alegem piesa, 
aşa că am pus douăzeci şi cinci de cenți în tonomat, am 
închis ochii şi am apăsat butoanele la întâmplare. Am avut 
parte de Brown Sugar, de la Rolling Stones. O piesă 


excelentă. Dintotdeauna. Ea era de fapt un dansator destul 
de bun. Însă eu eram îngrozitor. 

Întrucât după dans am rămas fără respiraţie, ne-am 
aşezat jos şi am mai comandat câteva beri. Şi, deodată, mi- 
am dat seama ce făcea Gorowski. 

— Nu e plicul, am spus. Plicul este gol. Este ziarul. 
Planurile sunt în ziar. În secţiunea de sport. Ar fi trebuit să 
verifice casetele cu rezultate. Plicul este o diversiune, în caz 
că este supravegheat. A fost bine instruit. Aruncă ziarul 
într-un alt coş de gunoi, mai târziu. După ce face semnul cu 
creta. Probabil în timp ce iese din parcare. 

— La naiba. Am pierdut cinci săptămâni. 

— Şi cineva a luat trei planuri reale. 

— Unul dintre noi, a spus ea. Militar, sau CIA sau FBI. Un 
profesionist. 

Ziarul, nu plicul. Zece ani mai târziu, eram lungit pe un 
pat din Maine şi mă gândeam la Dominique Kohl dansând şi 
la un tip numit Gorowski, care îşi împăturea ziarul, încet şi 
cu atenţie, uitându-se la o sută de catarge ale unor bărci cu 
pânze. Ziarul, nu plicul. Cumva, chestia asta încă părea 
relevantă, într-un fel. Acum, nu atunci. Apoi m-am gândit la 
servitoarea care mi-a ascuns lucrurile sub podeaua din 
portbagajul Saab-ului. Nu a mai ascuns altceva acolo, 
pentru că Beck ar fi găsit şi ar fi adăugat la probele pe care 
le expusese pe masa din bucătărie. Dar covoarele Saab-ului 
erau vechi şi destrămate. Dacă eu aş fi fost genul de 
persoană care ascunde un pistol sub o roată de rezervă, 
poate că aş ascunde şi documente sub covoraşele unei 
maşini. Şi, probabil, aş fi genul de persoană care îşi face 
notițe şi le păstrează. 

M-am rostogolit din pat şi am păşit spre fereastră. Era 
deja după-amiază. Întunericul începea să se instaleze. Ziua 
a paisprezecea, într-o zi de vineri, aproape trecuse. M-am 
dus jos, gândindu-mă la Saab. Beck se plimba prin hol. Era 
agitat. Preocupat. S-a dus în bucătărie şi a ridicat 
receptorul. A ascultat o secundă apoi mi l-a dat mie. 


— Toate telefoanele sunt moarte. 

Am pus receptorul la ureche şi am ascultat. Nimic. Nici 
ton de apel, nici şuieratul disonant al circuitelor defecte. 
Doar o tăcere profundă şi sunetul sângelui care îmi pompa 
în cap. 

— Du-te şi încearcă-l pe al tău, a spusel. 

M-am întors la etaj, în camera lui Duke. Linia telefonică 
internă funcţiona. Paulie a răspuns la al treilea apel. l-am 
închis. Dar linia de exterior era moartă. În timp ce ţineam 
receptorul Beck a apărut în uşă. 

— Pot vorbi la poartă, am spus. 

A dat din cap. 

— Este un linie complet separat. Am instalat-o chiar noi. 
Dar linia de exterior? 

— Moartă, am spus. 

— Ciudat. 

Am pus receptorul jos. Am privit pe fereastră. 

— Ar putea fi vremea, am spus. 

— Nu. A arătat spre telefonul său mobil. Era un Nokia 
mic şi argintiu. Nici acesta nu merge. 

Mi l-a dat. Avea un ecran mic pe partea din faţă. 
Indicatorul din partea dreaptă arăta ca bateria era 
încărcată complet. Dar indicatorul semnalului lipsea. Niciun 
operator nu era afişat. I l-am dat înapoi. 

— Trebuie să mă duc la baie. Vin imediat jos. 

M-am încuiat înăuntru. Mi-am scos pantoful. Am deschis 
tocul. Am apăsat butonul de alimentare. Pe ecran a apărut: 
Lipsă semnal. L-am oprit şi l-am băgat înapoi. Am tras apa, 
de formă, şi m-am aşezat pe capac. Nu eram expert în 
telecomunicaţii. Ştiam că liniile telefonice mai pică, din 
când în când. Ştiam că telefonia mobilă este uneori 
nesigură. Dar care erau şansele ca linii terestre, într-o 
anumită locaţie, să pice în acelaşi timp cu cel mai apropiat 
releu al operatorului de telefonie mobilă? Destul de mici, 
probabil. Al naibii de mici. Aşa că ar trebui să fie o 
întrerupere deliberată. Dar cine a solicitat-o? Sigur nu 


compania de telefonie. Nu ar face lucrări de întreţinere 
într-o zi de vineri. Duminică dimineaţa, devreme, poate. Şi 
nu ar avea liniile terestre oprite, în acelaşi timp cu releul 
pentru telefonia mobilă, oricum. Ar lucra alternativ, cu 
siguranţă. 

Deci, cine a organizat întreruperea? O agenţie 
guvernamentală importantă, poate. Cum ar fi DEA, de 
exemplu. Poate DEA venea după servitoare. Poate că echipa 
SWAT s-a ocupat întâi de operaţiunile din port şi n-au vrut 
ca Beck să afle, înainte de a fi gata să-l salte şi pe el din 
casă. 

Dar era puţin probabil. DEA are mai mult de o echipă 
SWAT la dispoziţie. Cele două acţiuni ar fi simultane. Şi 
chiar dacă nu erau simultane, nu este nimic mai uşor decât 
să blochezi drumul dinspre casă. L-ar putea bloca pentru 
totdeauna. Douăzeci de kilometri de oportunităţi nelimitate. 
Beck ar fi fost o victimă sigură, cu sau fără telefoane. 

Deci, cine era? 

Poate Duffy, neoficial. Folosindu-se de statutul ei, Duffy ar 
putea obţine o favoare, unică în viaţă, de la managerul 
companiei telefonice. Mai ales o favoare care era limitată 
geografic. O linie terestră minoră blocată. Şi un releu, 
undeva în apropiere de 1-95. Ar rezulta o zonă fără semnal 
de 50 de kilometri, pentru cei care conduc prin zonă, dar 
suficientă pentru scopurile ei. Poate asta era. Mai ales în 
cazul în care favoarea avea o durată strict limitată. Nu 
nelimitată. Să zicem patru sau cinci ore. 

Şi de ce i-ar fi lui Duffy brusc frică de telefoane, pentru 
patru sau cinci ore? Exista doar un singur răspuns posibil. Îi 
era teamă pentru mine. 

Gărzile de corp de la colegiu erau libere. 


CAPITOLUL 10 


Ţ 


imp. Distanţa împărţită la viteză este egal cu timpul. Ori 
aveam destul, sau nu aveam deloc. Nu ştiam care este 
realitatea. Gărzile de corp fuseseră sechestrate în motelul 
din Massachusetts unde ne pregătisem pentru lovitura de 
opt secunde. Adică la mai puţin de trei sute cincizeci de 
kilometri spre sud. Asta ştiam cu siguranţă. Acestea erau 
faptele. Restul era pură speculație. Dar puteam să speculez 
un fel de scenariu probabil. Probabil au scăpat din motel şi 
au furat un Taurus guvernamental. Apoi, au condus ca 
nebunii, poate timp de o oră, panicaţi şi fără să se oprească. 
Probabil că au vrut fie siguri că au scăpat de urmărire 
înainte de a face orice altceva. Poate chiar s-au rătăcit 
puţin, acolo, în sălbăticie. Apoi s-au dezmeticit şi au ajuns la 
autostradă. Au accelerat spre nord. Apoi s-au liniştit, au 
verificat dacă sunt urmăriţi, au încetinit, conducând legal şi 
au început să se uite după un telefon. Dar, pe atunci, Duffy 
deja tăiase liniile. Acţionase rapid. Deci, prima lor oprire a 
reprezentat o pierdere de timp. Poate zece minute, ca să 
încetinească, să parcheze, să sune la casă, să sune pe mobil, 
să plece din nou, să reintre în traficul autostrăzii. Apoi au 
încercat a doua oară, la următoarea parcare. Poate că 
prima oară au crezut că este o defecţiune tehnică 
temporară. Alte zece minute. După aceea, fie au înţeles 
ceea ce se întâmplă, fie au realizat că sunt destul de 
aproape de destinaţie ca să mai sune. Fie ambele. 

În total, aproape patru ore. Dar când au început aceste 
patru ore? N-aveam nicio idee. Un lucru era clar. Se 
întâmplase undeva între patru ore şi, să spunem, treizeci de 


minute în urmă. Deci, fie aveam suficient timp, sau nu mai 
aveam deloc. 

Am ieşit din baie rapid şi am verificat fereastra. Ploaia se 
oprise. Afară era noapte. Luminile de-a lungul zidului erau 
aprinse. Erau aureolate de ceaţă. Dincolo de ele, doar 
întuneric absolut. Nu se vedeau faruri în depărtare. Am 
coborât. Beck era în hol. Încă butona la Nokia, încercând 
să-l facă să funcţioneze. 

— les, am spus. Vreau să verific drumul. 

— De ce? 

— Nu-mi place chestia asta cu telefoanele. S-ar putea să 
nu fie nimic, dar, la fel de bine, ar putea să fie ceva. 

— Adică ce să fie? 

— Nu ştiu. Poate vine cineva. locmai mi-ai spus că ai 
mulţi oameni care nu te plac. 

— Avem zidul şi poarta. 

— Ai o barcă? 

— Nu, a spus el. De ce? 

— Dacă ei ajung până la poartă, ai nevoie de o barcă. Ar 
putea bloca poarta şi ne-ar asedia. 

N-a spus nimic. 

— Voi lua Saab-ul, am spus. 

— De ce? 

Pentru că e mai uşor decât Cadillac-ul. 

— Pentru că vreau să-ţi las ţie Cadillac-ul. Este mai mare. 

— Ce vrei să faci? 

— Orice este nevoie să fac. Eu sunt şeful securităţii acum. 
Poate nu este nimic, dar dacă se întâmplă ceva, atunci voi 
încerca să rezolv situaţia. 

— Eu ce trebuie să fac? 

— Ţine fereastra deschisă şi urechile ciulite. În timpul 
nopţii, cu toată apa asta care ne înconjoară, mă vei auzi de 
la kilometri dacă deschid focul. În cazul acesta, urcă-i pe 
toţi în Cadillac şi pleacă naibii. Condu cât mai repede. Nu te 
opri. Voi încerca să-i rețin cât mai mult ca să poţi trece. Ai 
un alt loc în care să mergi? 


El a dat din cap. Nu mi-a spune unde. 

— Atunci, du-te acolo. Dacă vom ajunge la asta, eu o să 
încerc să mă duc la birouri. Voi aştepta acolo, în maşină. Ne 
putem vedea acolo, mai târziu. 

— Bine, a spus. 

— Sună-l pe Paulie pe linia internă şi spune-i să-mi 
deschidă poarta. 

— Bine. 

L-am lăsat acolo, în hol. Am ieşit în noapte. Am ocolit 
gardul curţii şi am luat pachetul din ascunzătoarea sa. L-am 
dus la Saab şi l-am pus pe bancheta din spate. Apoi am 
urcat pe scaunul şoferului, am pornit motorul şi am ieşit cu 
spatele. Am condus lent în jurul aleii circulare şi accelerat 
spre poartă. Luminile de pe zid erau strălucitoare în 
depărtare. L-am văzut pe Paulie la poart|. Am încetinit un 
pic şi mi-am calculat timpul aşa încât să nu mai opresc. Am 
trecut direct prin poarta deschisă. Am condus spre vest, 
privind drept prin parbriz, în căutarea unor faruri care să 
se îndrepte spre mine. 

Am condus şase kilometri, apoi am văzut un laurus 
guvernamental. Era parcat pe banda de siguranţă. Cu faţa 
spre mine. Fără lumini. Bătrânul stătea în spatele volanului. 
Am stins luminile, am încetinit şi m-am oprit în dreptul 
geamului. Mi-am coborât geamul. La fel a făcut şi el. A 
îndreptat o lanternă şi un pistol spre mine, până când a 
văzut cine eram. Apoi le-a pus pe ambele deoparte. 

— Gărzile de corp au scăpat, a spusel. 

Am dat din cap. 

— Mi-am imaginat. Când? 

— De aproape patru ore. 

M-am uitat în faţă, involuntar. Nu aveam timp. 

— Avem doi oameni doborâţi, a spus el. 

— Ucişi? 

A dat din cap. N-a spus nimic. 

— A raportat Duffy incidentul? 


— Nu poate. Nu încă. Încă acţionăm neoficial. Teoretic, 
nimic nu s-a întâmplat. 

— Va trebui să raporteze. Sunt oamenii voştri. 

— O va face. Mai târziu. După ce vii cu ceva. Pentru că 
obiectivele sunt din nou actuale. Are nevoie de Beck pentru 
a justifica ce a făcut, acum mai mult ca niciodată. 

— Cum s-a întâmplat? 

A ridicat din umeri. 

— Au aşteptat o situaţie favorabilă. Ei doi, noi patru. Ar fi 
trebuit să fie uşor. Dar băieţii noştri au devenit neglijenţi, 
presupun. Nu-i uşor să ţii oameni sechestraţi într-un motel. 

— Cine a fost ucis? 

— Puştii din Toyota. 

Am rămas tăcut. Durase aproximativ optzeci şi patru de 
ore. Trei zile şi jumătate. De fapt, un pic mai bine decât m- 
am aşteptat, la început. 

— Unde este Duffy acum? l-am întrebat. 

— Suntem cu toţii răspândiţi. E în Portland, cu Eliot. 

— S-a descurcat bine cu telefoanele. 

El a dat din cap. 

— Foarte bine. Îi pasă de tine. 

— Cât timp o să fie întrerupte? 

— Patru ore. Asta e tot ce a putut face. Deci, vor deveni 
operaţionale în curând. 

— Oricum, nu mai sună. Cred că vor veni direct aici. 

— Şi eu. De aceea am venit aici. 

— Au trecut aproape patru ore, probabil că au ieşit de pe 
autostradă. Deci, cred că telefoanele nu mai contează. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Ai un plan? 

— Te-am aşteptat pe tine. Ne-am gândit că o să găseşti tu 
ceva. 

— Au arme? 

— Două Glock-uri, a spus el. Complet încărcate. 

Apoi a făcut o pauză. A privit într-o parte. 


— Mai puţin cele patru cartuşe trase la motel. Aşa ni s-a 
descris scena. Patru focuri, două cadavre. Toate trase în 
cap. 

— O să fie dificil. 

— Întotdeauna este, a spus el. 

— Trebuie să găsim un loc. 

I-am spus să-şi lase maşina unde era şi să vină cu mine. A 
înconjurat capota şi s-a aşezat pe scaunul pasagerului. 
Purta aceeaşi haină de ploaie pe care o avusese Duffy la 
cafenea. Probabil că şi-o revendicase. Am condus un 
kilometru şi apoi am început să caut un loc. Am găsit unul în 
care drumul se îngusta brusc şi intra într-o curbă lungă şi 
blândă. Asfaltul era ridicat un pic, ca un drum pietruit 
superficial. Benzile de siguranţă aveau o lăţime maximă de 
un metru şi se terminau brusc cu râpe stâncoase. Am oprit 
maşina şi apoi am întors-o din scurt, înainte şi înapoi, până 
am aşezat-o de-a curmezişul drumului. Am ieşit şi am 
verificat. Era un blocaj bun. Nu era loc pentru a trece pe 
lângă ea. Dar blocajul era evident, aşa cum ştiam că va fi. 
Cei doi vor veni în viteză în curbă, se vor arunca în frâne şi 
apoi vor începe să dea cu spatele şi să tragă. 

— Trebuie s-o rostogolim, am spus. Ca şi cum ar fi avut 
loc un accident. 

Mi-am luat pachetul de pe bancheta din spate. L-am pus 
jos, pe banda de siguranţă, pentru orice eventualitate. Apoi 
i-am cerut bătrânului să-şi pună haina, jos, pe asfalt. Mi-am 
golit buzunarele şi am pus-o pe a mea peste a lui. Am vrut 
să rostogolesc Saab-ul pe haine. Trebuia să-l aduc înapoi 
relativ intact. Apoi am stat umăr la umăr cu spatele la 
maşină şi am început să împingem. Este destul de uşor să 
răstorni o maşină. Am văzut cum se face, peste tot în lume. 
Doar laşi anvelopele şi suspensiile să te ajute. Împingi, şi 
balansezi şi o ţii tot aşa până se ridică în aer, apoi o mai 
balansezi o dată şi o împingi până la capăt. Bătrânul era 
puternic. Şi-a făcut bine treaba. Am balansat-o până la 
patruzeci şi cinci de grade şi apoi ne-am răsucit împreună, 


ne-am prins mâinile de marginea geamului şi am împins-o 
pe o parte. Am profitat de inerție şi am răsturnat-o pe 
acoperiş. 

Hainele le aşezasem ca să nu zgâriem maşina în timp ce-o 
învârteam, aşa că am poziţionat-o în poziţia corectă. Apoi 
am deschis uşa şoferului, acum cu susul în jos, şi i-am spus 
bătrânul să intre şi să joace pe mortul pentru a doua oară în 
trei zile. Şi-a croit drum înăuntru şi s-a aşezat pe burtă, pe 
jumătate înăuntru şi jumătate afară, cu braţele aruncate 
deasupra capului. În întuneric, părea destul de convingător. 
În penumbra neclară a farurilor nu ar fi arătat rău. Hainele 
nu erau vizibile, decât dacă s-ar fi uitat după ele. M-am dus 
să-mi recuperez pachetul şi am coborât în panta de dincolo 
de banda de siguranţă, ghemuindu-mă. 

Apoi am aşteptat. 

Părea că va fi o aşteptare lungă. Cinci minute, şase, 
şapte. Am strâns trei pietre, fiecare un pic mai mare decât 
palma mea. M-am uitat la orizont, spre vest. Cerul era încă 
plin de nori mici şi m-am gândit farurile s-ar reflecta în ei, 
apoi lumina s-ar dispersa. Dar orizontul a rămas negru. Şi 
liniştit. Nu auzeam nimic, cu excepţia valurilor îndepărtate 
şi a respirației bătrânului. 

— Trebuie să ajungă, a zis el. 

— Vor veni. 

Am aşteptat. Noaptea a rămas întunecată şi liniştită. 

— Cum te cheamă? 

— De ce? 

— Vreau doar să ştiu, am spus. Nu mi se pare corect că 
te-am omorât de două ori şi nici măcar nu-ţi ştiu numele. 

— Terry Villanueva. 

— Este un nume spaniol? 

— Sigur că este. 

— Nu arăţi a spaniol. 

— Ştiu, a spus. Mama mea a fost irlandeză, tatăl meu a 
fost spaniol. Dar eu şi fratele meu am plecat cu mama 
noastră. Fratele meu şi-a schimbat numele în Newton. Ca 


omul de ştiinţă, sau ca suburbiile. Pentru că asta înseamnă 
Villanueva, oraşul nou. Dar eu am rămas la numele spaniol, 
din respect pentru bătrân. 

— De unde eşti? 

— Din sudul Bostonului. Nu a fost uşor, cu ani în urmă, o 
căsătorie mixtă şi tot restul. 

Am tăcut amândoi. Am privit şi am ascultat cu atenţie. 
Nimic. Villanueva şi-a schimbat poziţia. El se simţea 
confortabil. 

— Eşti un bun soldat, Terry. 

— De şcoală veche, mi-a răspuns. 

Apoi am auzit o maşină. 

Şi telefonul mobil a lui Villanueva a sunat. 

Maşina era cam la un kilometru distanţă. Auzeam sunetul 
unui motor V6 mergând cu viteză. Puteam vedea strălucirea 
îndepărtată a farurilor, prinsă între drum şi nori. Telefon lui 
Villanueva era programat să sune folosind o versiune rapidă 
a Toccatei lui Bach. A încetat să facă pe mortul, s-a ridicat 
pe jumătate în genunchi şi l-a scos din buzunar. A apăsat un 
buton, întrerupând muzica şi a răspuns. Era o chestie mică, 
pierdută în mâna lui mare. L-a ţinut la ureche. A ascultat 
pentru o secundă. L-am auzit spunând: Bine. Apoi: Chiar 
acum. Apoi: Bine. Apoi, el a spus Bine din nou, a închis 
telefonul şi s-a lăsat jos. Obrazul îi era pe asfalt. Telefonul i 
se vedea ieşind din mână. 

— Semnalul a revenit, mi-a zis. 

Şi din nou ceasul a început să ticăie. M-am uitat în 
dreapta mea, spre est. Beck va continua să încerce liniile. 
Am presupus că de îndată ce va avea un ton de apel va ieşi 
să mă găsească şi să-mi spună că s-a terminat. M-am uitat 
în stânga mea, spre vest. Am auzit maşina, tare şi clar. 
Lumina farurilor se balansa şi se legăna în întuneric. 

— Treizeci de secunde, am spus. 

Sunetul maşinii se auzea mai tare. Auzeam distinct 
anvelopele, cutia de viteze automată şi motorul. M-am lipit 
de pietriş. Zece secunde, opt, cinci. Maşina a luat curba şi 


luminile farurilor mi-au biciuit spatele. Apoi am auzit 
bufnetul sistemului hidraulic, scârţâitul plăcuţelor de frână 
şi urletul anvelopelor frecând asfaltul, iar maşina s-a oprit 
la douăzeci de metri de Saab. 

M-am uitat pe furiş. Era un Taurus, vopsit într-un albastru 
simplu, care arăta gri în lumina tulbure a lunii. Un con de 
lumină albă în faţa ei. Luminile de frână roşii în spatele ei. 
Doi tipi în ea. Feţele le erau uşor luminate de reflecţia 
farurilor pe caroseria Saab-ului. Au rămas nemişcaţi pentru 
o secundă. Priveau fix. Au recunoscut Saab-ul. Probabil că l- 
au văzut de sute de ori înainte. L-am văzut pe şofer 
mişcându-se. L-am auzit cum scoate maşina din viteză. 
Luminile de frână s-a stins. Motorul era la ralanti. Simţeam 
mirosul gazelor de eşapament şi a căldurii radiată de motor. 

Cei doi au deschis uşile la unison. Au ieşit şi au rămas în 
picioare, în spatele uşilor. Erau înarmaţi cu Glock-urile. Au 
aşteptat. Au ieşit din spatele uşilor. Au mers înainte, încet, 
cu armele îndreptate în jos. Farurile îi luminau puternic de 
la talie în jos. Partea superioară era mai greu de distins. 
Dar puteam să-i recunosc. După siluete. Erau gărzile de 
corp. Nu era nicio îndoială. Erau tineri şi solizi, tensionaţi şi 
precauţi. Erau îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, 
îndoite, mototolite, şifonate. Nu aveau cravată. Cămăşile lor 
se schimbaseră din alb în gri. 

S-au lăsat pe vine lângă Villanueva. El era în umbra lor. 
S-au mutat un pic şi i-au întors faţa spre lumină. Ştiam că-l 
văzuseră înainte. Doar o privire scurtă când au trecut pe 
lângă el, după ce au ieşit pe poarta colegiului, cu optzeci şi 
patru ore în urmă. Nu mă aşteptam să şi-l amintească. Şi nu 
cred că au făcut-o. Dar mai fuseseră păcăliţi o dată şi nu 
doreau să se păcălească din nou. Erau foarte precauţi. Nu 
au început să-i acorde primul ajutor imediat. Doar stăteau 
pe vine acolo şi nu făceau nimic. Apoi, cel mai apropiat de 
mine s-a ridicat. 

Erau la 2 metri de el. Strângeam în mâna dreaptă o 
piatră. Era un pic mai mare decât o minge de baseball. Am 


ridicat braţul şi am aruncat, puternic, sec şi rapid, ca şi cum 
voiam să-l pălmuiesc peste obraz. Dacă aş fi ratat, cred ca 
inerția mi-ar fi smuls mâna din umăr. Însă nu am ratat. 
Piatra l-a lovit în tâmplă şi a căzut grămadă de parcă îi 
căzuse o greutate în cap. Celălalt s-a mişcat rapid. S-a 
ridicat şi s-a răsucit. Villanueva a vrut să-l lovească peste 
picioare dar n-a reuşit. Tipul a ţopăit, dând din picioare. 
Glock-ul său s-a îndreptat spre mine. Voiam să-l împiedic să 
tragă, aşa că i-am aruncat piatra direct în cap. S-a răsucit 
din nou şi l-am lovit în partea din spate a gâtului, chiar unde 
craniul se curbează pentru se uni cu coloana vertebrală. A 
fost o lovitură feroce. L-a aruncat drept înainte. Glock-ul i-a 
scăpat din mână şi el a căzut cu faţa la pământ, ca un copac 
retezat. 

M-am uitat în întunericul, spre est. N-am văzut nimic. 
Nicio lumină. Nu auzeam nimic, cu excepţia oceanului. 
Villanueva s-a târât afară din maşina răsturnată şi s-a 
ghemuit deasupra primului tip. 

— Asta e mort, a spus el. 

Am verificat şi chiar aşa era. E greu să supravieţuieşti 
unei pietre de aproape cinci kilograme care te loveşte în 
tâmplă. Craniul aproape îi crăpase, iar ochii îi erau larg 
deschişi şi nu se întâmpla nimic în spatele lor. I-am verificat 
pulsul la gât şi la încheietura mâinii şi m-am dus să-l verific 
pe al doilea tip. M-am ghemuit peste el. Era mort, de 
asemenea. Gâtul îi era rupt, de-a binelea. Nu am fost foarte 
surprins. Piatra cântărea cinci kilograme şi am aruncat-o 
precum Nolan Ryan. 

— Doi dintr-o lovitură, a spus Villanueva. 

N-am spus nimic. 

— Ce-i? Voiai să-i iei înapoi în custodie? După ce au făcut? 
Pur şi simplu s-au condamnat la moarte singuri, omorând 
doi poliţişti. 

N-am spus nimic. 

— Ai vreo problemă? m-a întrebat Villanueva. 


N-aveam. Nu eram de la DEA şi nu eram poliţist. Dar m- 
am gândit la mesajul lui Powell: doar pentru tine, 10-2, 10- 
28. Tipii ăştia trebuie să fie morți, fără niciun dubiu. Şi eu îl 
credeam pe Powell. Asta se numeşte loialitate. Villanueva o 
avea pe a lui şi eu pea mea. 

— Nicio problemă, am spus. 

Am găsit piatra şi am împins-o pe banda de siguranţă. 
Apoi m-am ridicat în picioare şi m-am dus să sting farurile 
Taurus-ului. l-am făcut semn să vină la mine. 

— Trebuie să fim foarte rapizi acum, am spus. Foloseşte-ţi 
telefonul şi spune-i lui Duffy să-l aducă pe Eliot aici. Avem 
nevoie de el ca să plece cu Taurus-ul. 

Cât timp Villanueva a format un număr şi a început să 
vorbească, eu am găsit cele două Glock-uri şi le-am băgat 
înapoi în buzunarele celor doi, câte unul pentru fiecare. 
Apoi m-am dus spre Saab. S-o întoarcem în poziţia normală 
avea să fie mult mai greu decât să-l răsturnăm. Pentru o 
clipă m-am gândit c-o să fie imposibil. Hainele împiedicau 
orice frecare cu asfaltul. Dacă o împingeam avea să alunece 
pe acoperiş. Am închis uşa şoferului şi am aşteptat. 

— Sosesc, m-a anunţat Villanueva. 

— Ajută-mă. 

Am împins brusc Saab-ul pe haine, atât cât am putut. 
Haina lui Villanueva a alunecat peste a mea. Am tras de 
marginea ei până când am auzit metalul capotei alunecând 
pe asfalt. 

— Se va zgâria, a spus Villanueva. 

Am dat din cap. 

— Este un risc. Acum intra în Taurus şi izbeşte-o. 

A înaintat cu 'laurus-ul până când bara de protecţie 
frontală a atins Saab. Contactul s-a făcut la mijlocul maşinii 
chiar în dreptul ranforsării dintre uşi. I-am făcut semn să 
accelereze şi Saab-ul a glisat în lateral, direct pe asfalt. M- 
am urcat pe capota Taurus-ului şi am împins cu toată forţa 
pe rama uşii Saab-ului. Villanueva a menţinut acceleraţia 
Taurus-ului lentă dar constantă. Saab-ul s-a înclinat pe-o 


parte, patruzeci de grade, cincizeci, şaizeci. Mi-am 
înţepenit picioarele la baza parbrizului Taurului şi mi-am 
mutat mâinile de pe laterala Saab-ului până pe acoperiş. 
Villanueva a accelerat, coloana mea vertebrală s-a 
comprimat un centimetru şi Saab-ul s-a rostogolit complet 
şi a aterizat pe roţi, cu o bufnitură. S-a balansat o dată şi 
Villanueva a frânat puternic, aruncându-mă în faţă, de pe 
capota, şi lovindu-mă cu capul de uşa Saab-ului. Am 
aterizat, întins pe drum sub aripa din faţă a Iaurus-ului. 
Villanueva a dat cu spatele, a oprit maşina şi a ieşit afară. 

— Eşti bine? 

Deocamdată stăteam întins. Mă durea capul. Îl lovisem 
destul de tare. 

— Cum e maşina? 

— Veştile bune sau cele rele? 

— Cele bune, întâi, am spus. 

— Oglinzile laterale sunt în regulă. 

— Însă? 

— Zgârieturi pronunţate pe vopsea. O mică adâncitură în 
uşă. Cred că ai făcut-o cu capul. Acoperişul s-a deformat un 
pic, de asemenea. 

— Voi spune că am lovit un cerb. 

— Nu sunt sigur că au cerbi aici. 

— Un urs, atunci. Sau orice altceva. O balenă eşuată. Un 
monstru marin. Un calmar gigant. Un mamut lânos imens, 
recent eliberat dintr-un ghețar topit. 

— Eşti bine? a întrebat el din nou. 

— Voi trăi. 

M-am rostogolit şi m-am ridicat în patru labe. M-am 
împins în poziţie verticală, încet şi uşor. 

— Poţi să iei tu cadavrele? a întrebat. Pentru că noi nu 
putem. 

— Atunci cred că va trebui să-i iau. 

Am deschis portbagajul Saab-ului cu dificultate. Era un 
pic descentrat pentru că acoperişul se deformase. Am cărat 
cadavrele şi le-am înghesuit în portbagaj. Aproape l-au 


umplut. M-am dus înapoi pe banda de siguranţă, mi-am luat 
pachetul şi l-am pus peste ei. Portbagajul Saab-ului avea un 
rulou opac care ascundea ce este în interior. A fost nevoie 
de amândoi pentru a închide capacul portbagajului. Ne-am 
pus la câte un capăt şi am apăsat cu toată greutatea. Apoi 
ne-am luat hainele, le-am scuturat şi le-am îmbrăcat. Erau 
umede, mototolite şi rupte pe alocuri. 

— Eşti bine? m-a întrebat, pentru a nu ştiu câta oară. 

— Treci în maşină. 

Am aranjat oglinzile retrovizoare şi am urcat împreună în 
maşină. Am întors cheia în contact. Nimic. Am încercat din 
nou. Niciun noroc. Între cele două încercări am auzit 
pompa de combustibil scâncind. 

— Lăsă contactul pentru o clipă, a spus Villanueva. 
Benzina s-a scurs din motor. Când era cu susul în jos. 
Aşteaptă un moment, să se amorseze pompa. 

Am aşteptat şi a pornit la a treia încercare. Am băgat-o în 
viteză şi am condus aproximativ un kilometru, până la 
celălalt Taurus. Cel cu care a venit Villanueva. Ne aştepta 
acolo, gri şi fantomatic în lumina lunii. 

— Acum, întoarce-te şi aşteaptă-l pe Duffy şi Eliot, am 
spus. Apoi îţi sugerez să plecaţi naibii de aici. Ne vedem cu 
toţii mai târziu. 

Mi-a strâns mâna. 

— Şcoala veche, a spus el. 

— Zece-optsprezece, am spus. 

10-18 era un cod de radio al PM pentru misiune 
finalizată. Dar cred că nu ştia asta, pentru că doar s-a uitat 
la mine. 

— Ai grijă, am spus. 

A dat din cap. 

— Mesagerie vocală, a spus el. 

— Ce-i cu ea? 

— Atunci când un telefon mobil nu are semnal, de obicei, 
se re-direcţionează către mesageria vocală. 

— Dar tot releul a fost căzut. 


— Aşa este, însă reţeaua telefonului mobil nu ştie asta. În 
ceea ce o priveşte, Beck avea telefonul oprit. Aşa căeei 
poate au prins mesageria vocală. Pe undeva, într-un server 
central. Poate i-au lăsat un mesaj. 

— Care e ideea? 

Villanueva ridică din umeri. 

— S-ar putea să-i fi spus că sunt pe drumul de întoarcere. 
Poate că se aşteptau ca el să-şi verifice mesajele imediat. S- 
ar putea să-i fi spus întreaga poveste. Sau poate că nu mai 
gândeau raţional şi s-au gândit că era un fel de robot 
telefonic obişnuit, şi i-au zis: Hei, domnule Beck, 
răspundeţi, vă rog. 

N-am spus nimic. 

— Oricum, ce contează este că s-ar putea să fi lăsat un 
mesaj. Orice fel de mesaj. Astăzi. 

— Am înţeles. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să încep să trag. Pantofi, mesagerie vocală, deja e cu 
un pas înainte acum. 

Villanueva a clătinat din cap. 

— Nu se poate. Duffy vrea să-l arestăm. E singurul mod în 
care îşi mai poate salva fundul. 

M-am uitat într-o parte. 

— Spune-i că voi face tot ce pot. Dar între mine şi el, el o 
să pice. 

Villanueva n-a spus nimic. 

— Ce? am spus. Acum sunt pe post de sacrificiu uman? 

— Fă ce poţi mai bine. Dufty e un om bun. 

— Ştiu că este. 

S-a extras din Saab, cu o mână pe rama uşii şi cealaltă pe 
bancheta din spate. S-a urcat în maşina lui şi a plecat, încet 
şi în linişte, fără să aprindă lumina. Mi-a făcut cu mâna. M- 
am uitat până când a dispărut din vedere şi apoi am întors 
Saab-ul cu faţa spre vest. M-am gândit că atunci când Beck 
o să iasă să mă caute, o să-şi imagineze că am făcut o 
treabă bună pentru apărarea lui. 


Dar fie Beck nu îşi verifica telefonul foarte des, fie nu se 
gândea foarte mult la mine, pentru că am stat acolo timp de 
zece minute şi n-a dat niciun semn. Mi-am petrecut o parte 
din timp testând valabilitatea ipotezei mele anterioare, că o 
persoană care ascunde o armă sub roata de rezervă, ar 
putea ascunde, de asemenea, însemnări sub covoraşe. 
Covoarele erau deja destrămate şi faptul că maşina fusese 
răsturnată nu le-a priit. Nu era nimic sub niciunul din ele, 
cu excepţia petelor de rugină şi a unui strat umed de 
izolator acustic, care arăta de parcă ar fi fost făcut din 
pulovere vechi, roşii şi gri. Nicio hârtie. O ipoteză proastă. 
Am pus covoarele la loc, atât cât am putut de bine şi am 
călcat pe ele, până le-am făcut să se lipească de podeaua 
maşinii. 

Apoi am ieşit şi am verificat pagubele exterioare. Nu mai 
puteam face nimic cu zgârieturile din vopsea. Arătau urât, 
dar nu dezastruos. Nu puteam face nimic nici cu adâncitura 
din uşă, decât dacă o dezmembram şi îndreptam tabla. 
Acoperişul era un pic turtit. Mi-am amintit că avea o formă 
clară de dom. Acum, era destul de plat. Dar m-am gândit că 
aş putea face ceva, din interior. Am urcat pe bancheta din 
spate, mi-am pus ambele palme pe plafon şi am împins cu 
putere. Am fost răsplătit cu două sunete. Unul dintre ele a 
fost acela al foilor de metal care se deformează. Celălalt a 
fost trosnetul de hârtie. 

Nu era o maşină nouă, deci capitonajul nu era materialul 
moale, făcut dintr-o bucată, pe care toţi producătorii auto îl 
folosesc acum. Era un material plastic, învechit, crem, cusut 
în trei secţiuni. Marginile erau prinse sub o garnitură de 
cauciuc negru, de jur împrejurul plafonului. Plasticul era un 
pic încreţit în colţul din faţă, în dreptul scaunului şoferului. 
Garnitura părea un pic lăsată acolo. Am presupus că cineva 
ar putea desprinde plasticul, împingându-l în sus şi apoi 
trăgându-l de sub garnitură. Apoi, smucindu-l până se 
desprinde pe toată lungimea lui. Asta i-ar da acces sub una 
din cele trei secţiuni. Apoi, ar fi nevoie de timp şi de unghii 


sănătoase pentru a introduce plasticul înapoi sub garnitură. 
Cu puţină grijă procedura ar fi dificil de observat, într-o 
maşină la fel de uzată ca aceasta. 

M-am aplecat în faţă şi am verificat secţiunea de 
deasupra scaunelor din faţă. Am împins plasticul în sus, 
până când am simţit marginea inferioară a acoperişului, pe 
toată lăţimea maşinii. Nu era nimic acolo. Nimic nici în 
secţiunea următoare. Dar în secţiunea de deasupra 
scaunelor din spate erau hârtii ascunse. Puteam chiar să-mi 
dau seama de mărimea şi greutatea lor. Hârtie de 
dimensiune A4, poate opt sau zece foi suprapuse. 

Am ieşit din spate şi m-am urcat în scaunul şoferului, cu 
ochii la garnitură. Am apăsat pe plastic şi am apucat 
marginea. Am băgat o unghie sub cauciuc şi am tras în jos, 
făcând o mică deschizătură, lungă de o jumătate de 
centimetru. Cu cealaltă mână am împins pe lângă plafon şi 
plasticul a ieşit cuminte de sub garnitură, iar eu am obţinut 
un spaţiu suficient ca să-mi introduc degetul. 

Mi-am băgat degetul mare în spatele plasticului şi l-am 
desfăcut pe aproximativ douăzeci de centimetri, când am 
fost brusc luminat din spate. O lumină puternică, 
întrepătrunsă cu umbre înşelătoare. Drumul era în spatele 
umărului meu drept, aşa că am aruncat o privire la oglinda 
de pe uşa pasagerului. Sticlă era spartă. Vedeam mai multe 
perechi de faruri luminoase. Am văzut şi mesajul de 
avertizare: OBIECTELE DIN OGLINDĂ SUNT MAI 
APROAPE DECÂT PAR A FI. M-am răsucit în scaun şi a văzut 
o singură pereche de faruri, mişcându-se rapid de la stânga 
la dreapta, prin curbe. La aproximativ o jumătate de 
kilometru. Apropiindu-se cu viteză. Am lăsat fereastra cu un 
centimetru şi am auzit şuieratul îndepărtat al anvelopelor 
mari şi hârâitul motorului V8 coborât în treapta a doua. Un 
Cadillac, apropiindu-se rapid. Am împins plasticul la loc. N- 
am avut timp pentru a-l asigura sub garnitură. Doar l-am 
împins în sus şi am sperat că va rămâne acolo. 


Cadillacul a apărut în spatele meu şi s-a oprit brusc. 
Farurile au rămas aprinse. M-am uitat în oglindă şi am 
văzut uşa deschizându-se şi pe Beck ieşind. Mi-am băgat 
mâna în buzunar şi am armat Beretta. Duffy sau nu, nu 
eram interesat de o discuţie lungă despre mesageria 
vocală. Dar Beck nu avea nimic în mâini. Nici armă, nici 
Nokia. A făcut un pas înainte şi eu am ieşit afară, 
întâlnindu-ne în dreptul barei de protecţie din spate a Saab- 
ului. Am vrut să-l ţin departe de urmele de lovituri şi 
zgârieturi. Era la doar cincizeci de centimetri de cei pe care 
îi trimisese după fiul său. 

— Telefoanele sunt din nou funcţionale, a spus el. 

— Şi cele mobile? 

A dat din cap. 

— Dar uită-te la asta. 

Şi-a scos micul telefon argintiu din buzunar. Am încleştat 
din nou mâna în jurul Berettei, în buzunar. Ar fi făcut o 
gaură în haina mea, dar ar fi făcut o gaură şi mai mare în 
haina lui. Mi-a dat telefonul. L-am luat, cu mâna stângă. L- 
am ţinut jos, în lumina farurilor Cadillacului. M-am uitat la 
ecran. Nu ştiam ce să caut. Unele telefoane mobile 
semnalau un mesaj vocal, cu pictogramă unui plic. Unele 
foloseau un simbol format din două cercuri mici, unite 
printr-o bară în partea de jos, ca o casetă cu bandă, ceea ce 
mi s-a părut ciudat, pentru că am presupus că majoritatea 
utilizatorilor de telefoane mobile nu mai văzuse niciodată o 
casetă cu bandă în viaţa lor. Şi eram destul de sigur că 
companiile de telefonie mobilă nu îşi înregistrau mesajele 
pe casetă cu bandă. Presupuneam că o făceau în format 
digital. Totuşi, semnalizările de la punctele de trecere cu 
cale ferată arată încă un fel de locomotiva de care Casey 
Jones ar fi fost mândru. 

— Vezi? a spus Beck. 

Nu vedeam nimic. Nici plicuri, nici casete cu bandă. Doar 
indicatorul de putere al semnalului, indicatorul pentru 
baterie şi meniul telefonului. 


— Ce să văd? 

— Puterea semnalului, a spus el. Arată doar trei liniuţe 
din cinci. În mod normal, am patru. 

— Poate că releul încă nu a revenit complet. Poate că 
porneşte gradual, mai lent. Vreo chestie electrică. 

— Crezi? 

— Probabil ţine de propagarea semnalului. Cred că e 
complicat. Ar trebui să verifici din nou mai târziu. Poate îşi 
revine. 

I-am dat telefonul, tot cu mâna stângă. L-a luat şi l-a pus 
în buzunar, încă preocupat. 

— E linişte aici? 

— Ca în mormânt, i-am spus. 

— Deci, n-a fost nimic. N-a fost cineva. 

— Cred că da. Îmi pare rău. 

— Nu, apreciez prudenţa ta. Cu adevărat. 

— Îmi fac doar treaba. 

— Să mergem să luăm cina, a spusel. 

S-a dus înapoi la Cadillac şi a intrat în maşină. Eu am pus 
siguranţa Berettei şi am urcat în Saab. A dat cu spatele şi a 
întors, apoi m-a aşteptat. Am bănuit că vrea să intrăm pe 
poarta împreună, aşa că Paulie să n-o deschidă şi închidă de 
două ori. Ne-am întors în convoi, pe cei şase kilometri. 
Saab-ul mergea prost, farurile băteau mult prea sus şi 
direcţia era prea moale. Erau două sute de kilograme 
suplimentare în portbagaj. Şi colţul plafonului căzut, de 
cum am lovit prima denivelare a drumului, care mi-a 
fluturat în faţă tot drumul de întoarcere. 

Am dus maşinile în garaj şi Beck m-a aşteptat în curte. 
Venea mareea. Auzeam valurile în spatele zidurilor. Volume 
mari de apă cu gheaţă se spărgeau de țărm. Simţeam 
impactul acestora prin sol. Era o senzaţie fizică distinctă. 
Nu doar sunetul lor. Am intrat împreună cu Beck pe uşa din 
faţă. Detectorul de metale a piuit de două ori, o dată pentru 
el, o dată pentru mine. Mi-a dat un set de chei de la casă. 
Le-am acceptat, ca pe un semn al noii mele funcţii. Apoi mi- 


a spus cina va fi servită în treizeci de minute şi m-a invitat 
să mănânc cu familia. 

M-am dus în camera lui Duke şi am stat în faţa ferestrei 
mari. La opt kilometri spre vest, mi s-a părut că văd stopuri 
de culoare roşie depărtându-se. Trei perechi de lumini. 
Villanueva, Eliot şi Duffy, am sperat, în Taurus-uri 
guvernamentale. 10-18, misiune îndeplinită. Dar era greu 
să am certitudinea că sunt reale, pentru că luminile de pe 
zid mă orbeau. Puteau fi, foarte bine, pete pe retină, din 
cauza oboselii, sau a loviturii de la cap. 

Mi-am făcut un duş rapid şi mi-am însuşit un alt set de 
haine de la Duke. Mi-am păstrat proprii mei pantofi şi 
haina, iar paltonul distrus l-am lăsat în dulap. N-am verificat 
e-mailul. Duffy fusese prea ocupată pentru mesaje. Oricum, 
în acel moment aveam aceleaşi informaţii. Nu-mi putea 
spune nimic în plus. Destul de curând eu eram cel care 
aveam să-i spună ceva, după ce scoteam plasticul din 
plafonul Saab-ului. 

Am pierdut ocazia unei pauze de treizeci de minute şi am 
coborât la parter. Am găsit familia Beck în sala de mese. 
Camera era imensă. Era o masă lungă şi dreptunghiulară 
înăuntru. Era din stejar, grea, solidă, lipsită de eleganţă. 
Încăpeau, aşezate, douăzeci de persoane. Beck era la unul 
din capete. Elizabeth tocmai la celălalt capăt. Richard 
stătea singur pe o laterală. Locul pe care îl opriseră pentru 
mine, era direct în faţa lui, cu spatele la uşă. M-am gândit 
să-i cer să facem schimb. Nu-mi place să stau cu spatele la o 
uşă. Dar am decis să tac şi am stat jos. 

Paulie nu era acolo. În mod clar nu era invitat. Nici 
menajera nu era acolo, bineînţeles. Bucătăreasa trebuia să 
facă acum toată muncă de jos, ceea ce nu părea s-o facă 
fericită. Dar mâncarea era gustoasă. Am început cu supa 
franţuzească de ceapă. Avea un gust autentic. Mama n-ar fi 
aprobat-o, dar există întotdeauna douăzeci de milioane de 
franţuzoaice care cred că numai ele posedă reţeta perfectă. 


— Spune-ne despre ce ai făcut înainte, mi-a spus Beck, ca 
şi cum ar fi vrut să facă conversaţie. Nu voia să vorbim 
despre afaceri. Nu în faţa familiei lui. Am presupus că 
Elizabeth ştia mai multe decât trebuia, dar Richard părea 
destul de neştiutor. Sau poate se prefăcea. Ce îmi spusese? 
Lucrurile rele nu se întâmplă decât dacă vrei să ţi le 
aminteşti? 

— Nu sunt prea multe de spus. 

Nu voiam să vorbesc despre asta. Lucruri rele se 
întâmplaseră, şi nu voiam să mi le amintesc. 

— Ceva trebuie să fie, a spus Elizabeth. 

Toţi trei se uitau la mine, aşa că am ridicat din umeri şi le- 
a spus o poveste despre verificarea unui buget al 
Pentagonului şi descoperirea unui tarif de opt mii de dolari 
pentru nişte instrumente de întreţinere numite RIAFA. Le- 
am spus că eram destul de plictisit pentru a fi curios, totuşi 
am dat o serie de telefoane şi mi s-a spus acronimul 
însemna Rotational Torque-Adjustable Fastener Applicators. 
Le-am spus că am săpat mai adânc şi am găsit o şurubelniţă 
de trei dolari. Care m-a dus la ciocane de trei mii de dolari 
şi scaune de toaletă de o mie de dolari. Era o poveste bună. 
Era genul de lucru care captivează orice audienţă. Cei mai 
mulţi oameni răspundeau la abuzurile din structurile 
guvernamentale  enervându-se. Dar povestea nu era 
adevărată. Probabil că s-a întâmplat, dar nu mie. 

— Ai ucis oameni? a întrebat Richard. 

Patru, în ultimele trei zile, m-am gândit. 

— Nu pune întrebări de genul asta, a spus Elizabeth. 

— Supa este bună, a spus Beck. Poate că nu are suficientă 
brânză. 

— Tată, a spus Richard. 

— Ce-i? 

— Trebuie să te gândeşti la arterele tale. Se pot obtura. 

— Sunt arterele mele. 

— Şi tu eşti tatăl meu. 


Se uitară unul la altul. Au zâmbit amândoi, timid. Tatăl şi 
fiul, cei mai buni prieteni. Ambivalenţă. Urma să fie o masă 
lungă. Elizabeth a schimbat subiectul despre colesterol. A 
început să vorbească despre Muzeul de Artă din Portland. 
Spunea că Il. M. Pei proiectase clădirea şi că aveau o 
colecţie de maeştri americani şi impresionişti. Nu-mi 
dădeam seama dacă ea încerca să mă educe pe mine sau 
să-l ispitească pe Richard să iasă din casă şi să facă ceva. N- 
am mai ascultat-o. Voiam să ajung la Saab. Dar nu puteam, 
nu chiar atunci. Aşa că am încercat să-mi imaginez ce voi 
găsi acolo. Ca într-un joc. L-am auzit pe Leon Garber în 
capul meu: Gândiţi-vă la tot ceea ce ați văzut şi tot ce-aţi 
auzit. Căutaţi indicii. Nu auzisem prea multe. Dar am văzut 
o mulţime de lucruri. Mi-am imaginat că, într-un fel, toate 
acestea erau indicii. Masa pe care luam cina, de exemplu. 
Toată casa şi totul ce era în ea. Maşinile. Saab era o epavă. 
Cadillac-ul şi Lincoln-urile erau automobile frumoase, dar 
nu erau nici Rolls-Royce, nici Bentley. Mobilierul era vechi, 
demodat dar solid. Nu era ieftin, însă, nici nu reprezenta o 
cheltuială extravagantă. Totul fusese cumpărat cu mult timp 
în urmă. Ce a spus Eliot în Boston? Despre gangsterul din 
L.A? Profiturile sale trebuie să se situeze la milioane de 
dolari pe săptămână. Trăieşte ca un împărat. Beck trebuia 
să fie cu câteva trepte deasupra. Dar Beck nu trăia ca un 
împărat. De ce nu? Pentru că era un american chibzuit, 
neimpresionat de fleacurile de consum? 

— Uite, a spus el. 

Am revenit la realitate şi l-am văzut arătându-mi telefonul 
mobil. L-am luat de la el şi m-am uitat la ecran. Puterea 
semnalului avea din nou patru linii. 

— Undele electromagnetice. Poate că au revenit gradual. 

Apoi, m-am uitat din nou. Nu erau plicuri, nici casete cu 
bandă. Nu existau mesaje vocale. Dar era un telefon mic, 
iar eu am degetele mari şi am atins accidental tasta care 
avea o săgeată sus-jos, de sub ecran. Afişajul s-a schimbat 
instantaneu la o listă de nume. Cartea lui virtuală de 


telefon, am presupus. Ecranul era atât de mic încât putea 
afişa doar trei contacte o dată. În partea de sus a listei era 
numărul de la casă. Apoi ghereta. Al treilea pe listă era 
Xavier. M-am holbat la el atât de intens, încât camera a 
devenit tăcută în jurul meu şi sângele mi-a clocotit în 
urechi. 

— Supa a fost foarte bună, a spus Richard. 

I-am dat telefonul înapoi lui Beck. Bucătăreasa a ajuns în 
faţa mea şi mi-a luat bolul. 


Prima dată când am auzit numele lui Xavier a fost a şasea 
oară când am văzut-o pe Dominigue Kohl. Era în a 
şaptesprezece zi după ce am dansat la barul din Baltimore. 
Vremea se stricase. Temperatura era scăzută, iar cerul era 
gri şi mizerabil. Ea era îmbrăcată în uniformă completă. 
Pentru o clipă am crezut că trebuie să fi programat o 
evaluare a performanţelor şi eu am uitat cu totul despre ea. 
Dar, pe atunci, aveam un furier care să-mi amintească 
despre chestii de genul asta, iar el nu mi-a menţionat nimic. 

— N-o să-ţi placă asta, a spus Kohl. 

— De ce? Ai fost promovată şi te muţi? 

A zâmbit când a auzit. Mi-am dat seama că ieşit un 
compliment mai personal decât m-am gândit. 

— L-am găsit pe tipul cel rău, a spus ea. 

— Cum? 

— Am aplicat exemplar competențele necesare. 

M-am uitat la ea. 

— Ne-am programat o evaluare a performanţelor? 

— Nu, dar cred că ar trebui. 

— De ce? 

— Pentru că l-am găsit pe tipul cel rău. Şi cred că 
evaluarea de performanţă e întotdeauna mai bună după un 
caz reuşit. 

— Încă lucrezi cu Frasconi, nu? 

— Suntem parteneri, a spus ea, fără să-mi răspundă strict 
la întrebare. 


— Te ajută? 

S-a strâmbat. 

— Pot să vorbesc liber? 

Am dat din cap. 

— E brânză bună în burduf de oaie. 

Am dat din nou din cap. Asta era şi impresia mea. 
Locotenent Anthony Frasconi era bun, dar nu strălucit. 

— Este un om bun. Să nu mă înţelegi greşit. 

— Dar tu faci toată treaba, am spus. 

Dădu din cap. Avea dosarul original, cel pe care i l-am 
dat, după ce am aflat că ea nu era un tip mare şi urât din 
Texas sau Minnesota. Era ticsit cu notițele ei. 

— Mi-ai fost de ajutor. Ai avut dreptate. Documentul era 
în ziar. Gorowski a aruncat ziarul într-un coş de gunoi la 
ieşirea din parcare. Acelaşi coş, două duminici la rând. 

— Şi? 

— Şi două duminici la rând aceleaşi tip l-a pescuit din coş. 

M-am gândit. Era un plan inteligent, cu excepţia faptului 
că ideea de a pescui ceva dintr-un coş de gunoi poate da o 
anumită vulnerabilitate. O anumită lipsă de credibilitate. Să 
umbli în coşul de gunoi nu este uşor de făcut, dacă nu eşti 
dispus să mergi până la capăt şi să te îmbraci ca o persoană 
fără adăpost. Este greu de făcut în sine, dacă vrei să fii cu 
adevărat convingător. Persoanele fără adăpost merg pe jos 
kilometri, îşi pierd vremea, verifică fiecare coş de pe traseul 
lor. Pentru a le imita comportamentul în mod credibil e 
nevoie de timp şi de pricepere. 

— Despre ce fel de om vorbim? am spus. 

— Ştiu la ce te gândeşti. Cine îşi face de lucru în jurul 
unui coş de gunoi, cu excepţia oamenilor străzii, nu? 

— Deci, cine? 

— Imaginează-ţi o duminică tipică. O zi în care n-ai nimic 
de făcut, te plimbi, poate persoana cu care trebuie să te 
întâlneşti întârzie un pic, poate impulsul de a merge la o 
plimbare nu ţi se mai pare aşa de bun. Dar soarele 
străluceşte, există o bancă în apropiere şi ziarul de 


dimineaţă este gros şi interesant. Dar, întâmplător, nu ai 
unul cu tine. 

— Bine. Îmi imaginez. 

— Aţi observat cum un ziar citit devine proprietate 
comună? Ai văzut ceea ce se întâmplă într-un tren, de 
exemplu? Sau în metrou? Un tip citeşte ziarul, îl lasă pe 
scaun atunci când iese şi altcineva îl ia, imediat? Mai 
degrabă ar muri decât să ia o ciocolată pe jumătate 
mâncată, dar ia un ziar folosit fără nicio problemă? 

— Da. 

— Omul nostru are aproximativ patruzeci de ani. Înalt, 
poate 1.85, subţire, poate 84 de kilograme, părul negru 
înspicat şi scurt, îmbrăcat îngrijit. Poartă haine bune, blugi, 
tricou de golf, care se destinde prin parcare spre coşul de 
gunoi. 

— Se destinde? 

— E un fel de a spune. Ca şi cum s-ar plimba, pierdut în 
gânduri, fără nicio grijă. Ca şi cum tocmai ar fi terminat 
micul dejun. Apoi, el observă ziarul stând în partea de sus a 
coşului, îl ia, verifică titlurile pentru o clipă, face un gest din 
cap şi pune ziarul sub braţ ca şi cum vrea să-l citească ceva 
mai mult, apoi pleacă din nou să se plimbe 

— Destinzându-se. 

— Este incredibil de natural. Eram chiar acolo, privind şi 
aproape că nu l-am băgat în seamă. Un gest aproape 
subconştient. 

M-am gândit. Avea dreptate. Era o bună observatoare a 
comportamentului uman. Ceea ce făcea din ea un poliţist 
bun. Dacă aveam vreodată să-i fac o evaluare a 
performanţei, urma s-o punctez ca excepţională la acest 
capitol. 

— Te gândeşti la altceva, a spus ea. S-a plimbat destins, 
ieşind spre port şi s-a urcat pe o barcă. 

— Locuieşte pe ea? 

— Nu cred. Adică are paturi supraetajate şi tot restul, dar 
cred că este o barcă pentru a-şi satisface hobby-ul. 


— De unde ştii că are paturi supraetajate? 

— Am fost la bord, a spus ea. 

— Când? 

— În cea de-a doua duminică. Nu uita, tot ce văzusem 
până atunci a fost chestia cu ziarul. Încă nu identificasem că 
este ceva în ziar. Dar, el s-a dus pe o altă barcă cu alţi tipi, 
aşa că am verificat. 

— Cum? 

— Aplicare exemplară a competenţelor necesare. Am 
purtat o pereche de bikini. 

— Să porţi o pereche de bikini este o abilitate? 

Apoi mi-am întors privirea. În cazul ei, ar fi mai mult o 
performanţă de clasă mondială. 

— Era încă torid atunci. M-am băgat în seamă cu câţiva 
pierde-vară de pe alte iahturi. M-am plimbat şi am urcat 
puţin pe pasarela lui. Nimeni nu a observat. Am deblocat 
trapa şi am scotocit timp de o oră. 

Trebuit să întreb. 

— Cum ai ascuns un şperaclu într-un bikini? 

— Purtam pantofi. 

— Ai găsit planul? 

— Le-am găsit pe toate. 

— Barca are un nume? 

A dat din cap. 

— Am verificat. Există un registru pentru bărci. 

— Deci, cine e tipul? 

— Aceasta este partea care n-o să-ţi placă. Este un ofiţer 
senior de informaţii militare. Un locotenent-colonel, un 
specialist în Orientul Mijlociu. I-au dat o medalie pentru 
ceva ce a făcut în Golf. 

— La naiba. Poate există o explicaţie nevinovată, la toate 
astea. 

— S-ar putea, a spus ea. Dar mă îndoiesc. M-am întâlnit 
cu Gorowski acum o oră. 

— Bine. Asta era explicaţia uniformei. Era mult mai 
intimidantă decât purtând o pereche de bikini. Şi ce ai 


făcut? 

— L-am făcut să-mi povestească. Fetele sale au una 
douăsprezece luni şi cealaltă doi ani. Cea de doi ani a 
dispărut pentru o zi, în urmă cu două luni. Nu a vorbit 
despre ce s-a întâmplat cu ea cât timp a fost dispărută. 
Doar a plâns. O săptămână mai târziu, prietenul nostru de 
la informaţii militare a apărut. A sugerat că absenţa copilul 
ar putea dura mult mai mult de o zi, dacă tata nu îi face 
jocul. Eu nu văd nicio explicaţie nevinovată în chestia asta. 

— Ai dreptate. Nici eu. Cine e tipul? 

— Numele lui este Francis Xavier Quinn. 


Bucătăreasa a adus felul următor, care era un fel de 
friptură la cuptor, dar nu i-am dat atenţie pentru că încă mă 
gândeam la Francis Xavier Quinn. În mod clar el a ieşit din 
spitalul din California şi a abandonat numele de Quinn în 
coşul de gunoi, împreună cu halatul de spital, pansamentele 
chirurgicale şi brăţara de mână care îl identifica drept John 
Doe. Pur şi simplu şi-a ieşit din rol şi a intrat direct într-o 
nouă identitate, gata făcută. O identitate cu care se simţea 
în siguranţă, una care, din adâncul instinctului său de spion, 
ştia că va funcţiona. Nu mai era locotenent-colonel în 
Armata Statelor Unite Quinn, FX, Informaţii Militare. Din 
acel moment a devenit, pur şi simplu, Frank Xavier, un 
cetăţean anonim. 

— În sânge sau bine făcută? m-a întrebat Beck. 

Tăia friptura cu unul dintre cuţitele negre de la 
bucătărie. Erau înfipte într-un suport de lemn şi mă 
gândisem să folosesc unul ca să-l omor. Cel pe care îl 
folosea în acel moment ar fi fost o alegere bună. Avea 
aproximativ douăzeci şi cinci de centimetri lungime şi era 
perfect ascuţit, judecând după cât de bine felia carnea. 
Exceptând posibilitatea în care carnea era incredibil de 
moale. 

— În sânge. Mulţumesc. 


Mi-a tăiat două felii şi am regretat imediat. M-am dus 
înapoi cu şapte ore, amintindu-mi de sacul cu cadavrul. 
Trăsesem fermoarul în jos şi am văzut lucrarea unui alt 
cuţit. Imaginea a fost atât de vie încât parcă simţeam în 
continuare metalul rece al fermoarului între degete. Apoi 
m-am întors înapoi cu zece ani, chiar de la începutul 
afacerii cu Quinn şi bucla a fost completă. 

— Hrean? a zis. 

Mi-am revenit. Apoi am luat o lingură. O regulă străveche 
a armatei era: Mănâncă de fiecare dată când poţi, dormi de 
fiecare dată când poți, pentru că nu ştii când vei avea o altă 
şansă s-o faci. Aşa că l-am închis pe Quinn din mintea mea, 
m-am servit din legume şi am început să mănânc. Am reluat 
analiza situaţiei. lot ce am auzit, tot ceea ce am văzut. Dar 
gândul mi se ducea din nou la portul Baltimore, la lumina 
puternică a soarelui şi la plicul din ziar. Şi la ce mi-a spus 
Duffy: Nu ai găsit nimic folositor. Nimic. Nicio dovadă. 

— Ai citit Pasternak? m-a întrebat Elizabeth. 

— Ce crezi despre Edward Hopper? a întrebat Richard. 

— Crezi că M16 ar trebui înlocuit? a spus Beck. 

Mi-am revenit din nou. Se uitau cu toţi la mine. Păreau 
avizi după cineva cu care să converseze. Ca şi cum ar fi fost 
singuri. Am ascultat valurile spărgându-se în jurul celor trei 
laturi ale casei şi am înţeles de ce se simțeau astfel. Erau 
izolaţi. Dar asta a fost alegerea lor. Mie îmi place izolarea. 
Eu pot merge trei săptămâni fără să spun un cuvânt. 

— Am văzut filmul cu Doctor Jivago. Îmi place tabloul lui 
Hopper cu oamenii din restaurant, noaptea. 

— Nighthawks, a spus Richard. 

Am dat din cap. 

— Îmi place tipul din stânga, solitar. 

— Îţi aminteşti numele restaurantului? 

— Phillies, am spus. Şi cred că M16 este o puşcă de asalt 
bună. 

— Serios? a zis Beck. 


— Face ceea ce o puşcă de asalt ar trebui să facă. Nu poţi 
cere mai mult de atât. 

— Hopper a fost un geniu, a spus Richard. 

— Pasternak a fost un geniu, a spus Elizabeth. Din păcate, 
filmul este trivial. Şi nu a fost bine tradus. Soljeniţân este 
supraestimat prin comparaţie. 

— Probabil că M16 este o puşcă bună, a spus Beck. 

— Edward Hopper este ca Raymond Chandler, a spus 
Richard. A imortalizat un anumit timp şi loc. Desigur şi 
Chandler a fost un geniu. Mult mai mult decât Hammett. 

— Aşa cum Pasternak este mai bun decât Soljeniţân? 

Au ţinut-o aşa o bună bucată de vreme. Ziua a 
paisprezecea, o zi de vineri, aproape încheiată, mâncând o 
cină cu carne de vită, împreună cu trei persoane 
condamnate, vorbind despre cărţi şi pictură şi arme. Nu i- 
am mai ascultat şi m-am deplasat cu zece ani în urmă, 
preferând s-o ascult pe sergentul primă clasă Dominique 
Kohl. 


— E un adevărat insider al Pentagonului, mi-a spus, a 
şaptea oară când ne-am întâlnit. Locuieşte în apropiere, în 
Virginia. De aceea îşi ţine barca în Baltimore, cred. 

— Câţi ani are? 

— Patruzeci. 

— I-ai văzut dosarul complet? 

Ea clătină din cap. 

— Cea mai mare parte a lui este secret. 

Am dat din cap. Am încercat să speculez asupra 
trecutului lui. La patruzeci de ani, ar fi fost eligibil pentru 
ultimii doi ani în Vietnam, la vârsta de optsprezece sau 
nouăsprezece ani. Dar un tip care ajunge locotenent colonel 
de informaţii înainte de vârsta de patruzeci de ani este, 
aproape sigur, absolvent de facultate, poate chiar de 
doctorat, lucru care i-ar fi amânat promovarea. Probabil că 
nu a mers în Indochina, care în mod normal i-ar fi încetinit 
promovarea. Niciun război sângeros, nicio boală 


îngrozitoare. Totuşi promovarea lui nu a fost atât de lentă, 
pentru că el a ajuns locotenent colonel înainte de vârsta de 
patruzeci de ani. 

— Ştiu la ce te gândeşti, a spus Kohl. Cum e deja cu două 
grade militare peste tine? 

— De fapt, mă gândeam la tine în bikini. 

A clătinat din cap. 

— Nu, nu te gândeai. 

— E mai în vârstă decât mine. 

— A avansat fulgerător. 

— Poate că e mai deştept decât mine. 

— Aproape sigur, a spus ea. Dar chiar şi aşa, el a ajuns 
departe, foarte repede. 

Am dat din cap. 

— Excelent. Deci, acum ne-am încurcat cu o vedetă de la 
Informaţii Militare. 

— Are o mulţime de contacte cu străinii. L-am văzut cu tot 
felul de oameni. Israelieni, libanezi, irakieni, sirieni. 

— Asta trebuie să facă. Este specialist în Orientul 
Mijlociu. 

— Vine din California. Tatăl său a fost muncitor la căile 
ferate. Mama lui a fost casnică. Au trăit într-o casă mică, în 
partea de nord a statului. A moştenit-o şi e singurul lui bun. 
Putem presupune că a fost plătit de armată din facultate. 

— Şi? 

— E un băiat sărac, Reacher. Deci, cum se face că 
închiriază o casă mare în Maclean, Virginia? Cum de are un 
iaht? 

— Este un iaht? 

— Este o barcă mare, cu mai multe încăperi. Ăsta e un 
iaht, nu? 

— VPP? 

— Un Lexus, nou-nouţ. 

N-am spus nimic. 

— De ce oamenii lui nu şi-au pus întrebările astea? 


— Niciodată n-o fac, am spus. N-ai observat? Ceva poate 
fi clar ca lumina zilei şi trece pe lângă ei. 

— Nu înţeleg cum acest lucru se întâmplă. 

Am ridicat din umeri. 

— Sunt şi ei oameni. Ar trebui să le mai tăiem din elan. Au 
multe prejudecăţi. Ei se întreabă cât de bun este el, nu cât 
de rău este. 

A dat din cap. 

— Aşa cum ne-am irosit vremea urmărind plicul, nu 
ziarul. Idei preconcepute. 

— Dar ei ar trebui să ştie mai bine lucrurile astea. 

— Aşa ar trebui. 

— Informaţii Militare, am spus. 

— Cel mai mare oximoron din lume, a răspuns ea. Ca 
pericol în condiţii de siguranţă. 

— Ca apă uscată, am spus. 


— “Ţi-a plăcut? m-a întrebat Elizabeth Beck, zece ani mai 
târziu. 

Nu am răspuns. Idei preconcepute. 

— Ţi-a plăcut? a întrebat din nou. 

M-am uitat direct la ea. Idei preconcepute. 

— Poftim? am spus. 

Tot ce am auzit. 

— Cina. Ţi-a plăcut? 

M-am uitat în jos. Farfuria mea era goală. 

— A fost fabulos, am spus. 

Tot ceea ce am văzut. 

— Serios? 

— Bineînţeles. 

N-ai găsit nimic folositor. 

— Mă bucur. 

— Uitaţi de Hopper şi de Pasternak, am spus. Şi de 
Raymond Chandler. Bucătăreasa voastră este un geniu. 

— Te simţi bine? a întrebat Beck. Lăsase jumătate din 
carne în farfurie. 


— Minunat. 

NIMIC. 

— Eşti sigur? 

Am rămas tăcut. 

Nicio dovadă. 

— Da, vorbesc serios. 

Şi chiar vorbeam serios. Pentru că mi-am dat seama ce 
era în Saab. Ştiam sigur. N-aveam niciun dubiu despre asta. 
Aşa că mă simţeam minunat. Dar m-am simţit şi jenat, de 
asemenea. Pentru că am fost foarte, foarte lent. Dureros de 
lent. Ruşinos de lent. Mi-a luat optzeci şi şase de ore. Mai 
mult de trei zile şi jumătate. Am fost la fel de prost ca cei 
din vechea unitate a lui Quinn. Ceva poate fi clar ca lumina 
zilei şi trece pe lângă ei. Am întors capul şi m-am uitat 
direct la Beck ca şi cum îl vedeam pentru prima dată. 


CAPITOLUL 11 


Ş 


tiam, dar m-am calmat rapid în timp ce se servea desertul şi 
cafeaua. Şi am renunţat la sentimentul minunat. Am 
renunţat şi la sentimentul de ruşine. Am lăsat emoţiile să se 
scurgă. În schimb, am început să mă simt puţin îngrijorat. 
Pentru că începeam să văd dimensiunile operaţiunii. Şi ele 
erau uriaşe. Urmau să modifice cu totul noţiunea de muncă 
sub acoperire. 

Cina s-a terminat şi toată lumea şi-a împins scaunele în 
spate, ridicându-se în picioare. Eu am rămas în sala de 
mese. Plafonul Saab-ului putea aştepta. Nu era nicio grabă. 
Puteam să-l verific mai târziu. N-avea niciun rost să risc 
pentru a-mi confirma ceva ce ştiam deja. Am ajutat-o pe 
bucătăreasă să curețe masa. Aşa părea politicos. Poate că 
ea chiar se aştepta la asta. Familia Beck plecase aşa că am 
dus vesela la bucătărie. Mecanicul era acolo şi mânca o 
porţie de carne de vită mai mare decât a mea. M-am uitat la 
el şi iarăşi m-am simţit un pic de ruşinat. Nu-i acordasem 
niciun fel de atenţie, până atunci. Nu mă gândise prea mult 
la el. Nu m-am întrebat niciodată care este rostul lui acolo. 
Dar acum ştiam. 

Am pus vasele în maşina de spălat. Bucătăreasa a păstrat 
resturile mesei, a şters mesele şi în aproximativ douăzeci de 
minute totul era curăţat şi aranjat. Apoi mi-a spus că se 
duce la culcare, aşa că i-am spus noapte bună, am ieşit pe 
uşa din spate şi am păşit pe stânci. Voiam să mă uit la mare. 
Voiam să verific mareea. Nu aveam nicio experienţă în ceea 
ce priveşte oceanul. Ştiam că mareele vin şi pleacă, cel mai 


probabil de două ori pe zi. Nu ştiam când şi de ce. Ceva 
legat de gravitația Lunii, parcă. Probabil transformă 
Oceanul Atlantic într-o cadă de baie gigantă, agitându-se de 
la est la vest, între Europa şi America. Poate că atunci când 
era reflux în Portugalia, maree era ridicată în Maine şi 
invers. N-aveam nicio idee. Chiar atunci mareea părea să se 
schimbe din flux în reflux. Se retrăgea. M-am uitat la valuri 
încă cinci minute şi apoi m-am întors în bucătărie. 
Mecanicul plecase. Am folosit legătura de chei a lui Beck 
pentru a bloca uşa interioară. Am lăsat uşa exterioară 
deschisă. Apoi am mers în hol şi am verificat în faţă. Mi-am 
imaginat că eu trebuia să fac chestiile de genul asta de 
acum. Uşa era încuiată. Casa era liniştită. Aşa că m-am dus 
la etaj, în camera lui Duke, şi am început să planific finalul 
jocului. 

Era un mesaj de la Duffy care mă aştepta în pantof. 
Spunea: Eşti bine? 

I-am răspuns: Mulţumesc pentru telefoane. Mi-ai salvat 
fundul. 

Ea a răspuns: Și pe al meu. A fost, în mod egal şi în 
interesul meu. 

Nu am răspuns. Nu ştia ce să spun. Am stat acolo, în 
tăcere. Câştigase o amânare minoră, dar asta era tot. 
Fundul ei era în pericol, indiferent ce se întâmpla în 
continuare. Nu mai puteam face nimic în privinţa asta. 

Apoi, ea mi-a trimis: Am verificat în toate dosarele şi nu 
pot, repet, nu pot găsi nimic legat de agentul 2. 

I-am trimis: Știu. 

Am primit înapoi: 2? 

I-am scris: Trebuie să ne întâlnim. Te sun sau vin, pur şi 
simplu. Curând. 

Am oprit dispozitivul şi l-am ascuns înapoi în tocul 
pantofului, în timp ce mă întrebam dacă o să-l mai folosesc 
vreodată. M-am uitat la ceas. Era aproape de miezul nopţii. 
Ziua a paisprezecea, o zi de vineri, aproape se termina. 
Ziua a cincisprezecea, o zi de sâmbătă, urma să înceapă. 


Două săptămâni din ziua când dădusem buzna prin 
mulţimea care ieşea din Symphony Hall în Boston, în drum 
spre un bar la care n-am mai ajuns vreodată. 

M-am întins pe pat, îmbrăcat complet. M-am gândit că 
următoarele douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore 
urmau a fi cruciale, şi am decis să-mi petrec cinci sau şase 
dintre ele odihnindu-mă. Din experienţa mea oboseala 
cauzează mai multe eşecuri decât neglijenţa sau prostia, la 
un loc. Probabil pentru că oboseala duce la neglijenţă şi 
prostie. Aşa că m-am aşezat confortabil şi am închis ochii. 
Am programat alarma din capul meu pentru ora două 
dimineaţa. A funcţionat, aşa cum se întâmplă întotdeauna. 
M-am trezit, după un somn de două ore, odihnit. 

M-am ridicat din pat şi m-am strecurat la parter. Am 
trecut prin hol, bucătărie şi am descuiat uşa din spate. Mi- 
am lăsat toate lucrurile de metal pe masă. Nu voiam ca 
detectorul să facă zgomot. Am ieşit afară. Era foarte 
întuneric. Nu era lună. Nici stele. Marea era zgomotoasă. 
Aerul era rece. Nicio adiere. Mirosea a igrasie. M-am 
îndreptat spre al patrulea garaj şi am deschis uşile. Saab-ul 
era încă acolo, nemişcat. Am deschis capacul portbagajului 
şi am scos pachetul meu. M-am dus să-l depozitez în 
ascunzătoarea lui de la baza zidului. Apoi m-am întors la 
prima gardă de corp. Era mort de mai multe ore, iar 
temperatura scăzută avansase instalarea rigor mortis. Era 
destul de rigid. L-am tras afară şi l-am aruncat pe umăr. 
Parcă transportam un trunchi de copac de nouăzeci de 
kilograme. Braţele îi erau rigide ca nişte ramuri. 

L-am dus la fisura în formă de V, pe care mi-o arătase 
Harley. L-am pus jos şi am început să număr valurile. L-am 
aşteptat pe al şaptelea. Acesta a început să urce şi chiar 
înainte să ajungă la mine, am împins corpul în fisură. Apa a 
venit sub el şi l-a împins înapoi spre mine. A fost ca şi cum 
tipul încerca să mă apuce cu braţele lui rigide şi să mă ia cu 
el. Sau să mă sărute de rămas bun. A plutit leneş pentru o 
secundă, apoi valul s-a retras, fisura s-a golit şi el a plecat. 


Am procedat la fel cu al doilea tip. Oceanul l-a luat să se 
alăture prietenului lui şi menajerei. M-am ghemuit acolo 
pentru un moment, simțind briza pe faţa mea şi ascultând 
valurile neobosite. Apoi m-am întors, am închis capacul 
portbagajului Saab-ului şi am urcat în scaunul şoferului. Am 
terminat de desprins plafonul şi am scos notele cameristei. 
Erau opt pagini de dimensiune AM. Le-am citit în lumina 
slabă a plafonierei. Erau pline de detalii. O mulţime de 
detalii foarte specifice. Dar, în general, nu mi-au spus nimic 
din ce nu ştiam deja. Le-am verificat de două ori şi, când am 
terminat, le-am aranjat într-un teanc îngrijit şi m-am dus 
înapoi pe stânci. Am îndoit fiecare pagină într-o barcă de 
hârtie. Cineva mi-a arătat cum se fac, când eram copil. 
Poate tatăl meu. Nu-mi amintesc. Poate că a fost fratele 
meu. Am lansat cele opt bărcuţe pe valuri succesive şi le-am 
privit cum navigau şi alunecau, departe în întuneric, spre 
est. 

Apoi m-am dus înapoi şi am petrecut ceva timp aranjând 
plafonul în poziţia iniţială. Arăta destul de bine. Am închis 
garajul. M-am gândit că o să fiu plecat înainte ca cineva să-l 
deschidă din nou şi să observe daunele maşinii. M-am dus 
înapoi în casă. Mi-am luat lucrurile, am încuiat uşa şi m-am 
strecurat înapoi la etaj. Am rămas în chiloţi şi m-am vârât în 
pat. Voiam să mai dorm trei ore. Aşa că mi-am programat 
alarma în cap, am tras pătura pe mine şi am închis ochii din 
nou. Am încercat să dorm. Dar nu am putut. Somnul nu-mi 
venea. În schimb, a venit Dominique Kohl. A venit la mine 
direct din întuneric, aşa cum ştiam că se va întâmpla. 


A opta oară ne-am întâlnit am avut de discutat probleme 
de ordin tactic. A aresta un ofiţer de informaţii ducea la 
probleme complicate şi imprevizibile. În mod evident, Poliţia 
Militară se ocupă exclusiv cu militari care au luat-o pe o 
cale greşită, aşa că o acţiune împotriva unuia de-ai noştri 
nu era o noutate. Dar comunitatea celor de la Informaţii 
Militare era ceva aparte. Tipii ăştia erau complet separați şi 


secretoşi şi încercau din greu să nu fie responsabili în faţa 
nimănui. Era dificil să ajungi la ei. În general, strângeau 
rândurile mai rapid decât cea mai bună echipă de foraj. 
Deci, Kohl şi mine aveam o mulţime de lucruri de clarificat. 
Nu am vrut să ne întâlnim în biroul meu. Nu avea niciun 
scaun pentru vizitatori. Şi nu voiam să stea în picioare tot 
timpul. Aşa că ne-am întors la barul din oraş. Părea să fie o 
locaţie adecvată. Ancheta devenise atât de serioasă încât 
începusem să devenim puţin paranoici. Să ieşim din unitate, 
părea să fie un lucru inteligent. Şi mi-a plăcut ideea de a 
discuta probleme legate de informaţii secrete, ca un cuplu 
de spioni obişnuiţi, într-un separeu întunecos, în partea din 
spate a unui bar. Cred că şi lui Kohl. A apărut în haine civile. 
Nu era o rochie ci blugi şi un tricou alb, cu o geacă de piele 
pe deasupra. Eu eram în uniformă. Nu aveam haine civile. 
Vremea se răcise. Am comandat cafea. Ea şi-a luat un ceai. 
Voiam să ne păstrăm capul limpede. 

— Mă bucur că am folosit planurile reale, a spus ea. 

Am dat din cap. 

— Instinctul, am spus. 

Avem nevoie de dovezi solide pentru a finaliza cazul 
acesta. Faptul că Quinn era în posesia planurilor reale 
însemna un succes important. Dacă ar fi fost altfel ar fi 
început să jongleze cu poveşti despre proceduri de testare, 
jocuri de război, exerciţii, scheme specifice meseriei lui. 

— Este vorba de sirieni, a spus. Şi au plătit în avans. Un 
fel de rate. 

— Cum? 

— Au făcut schimb de serviete. Se întâlneşte cu un ataşat 
la ambasada siriană. Merg la o cafenea din Georgetown. 
Amândoi au serviete de lux identice, din aluminiu. 

— Serviete Halliburton. 

A dat din cap. 

— Le-au pus una lângă alta, sub masă, şi ela luat-o pea 
sirianului atunci când a plecat. 


— Va spune că sirianul este una din sursele lui. Va spune 
că tipul i-a dat materiale. 

— Bine, o să spunem noi, arată-ne materialele. 

— Va spun că nu se poate, pentru că sunt secrete. 

Kohl n-a mai spus nimic. l-am zâmbit. 

— Ne va servi un spectacol pe cinste, am spus. Îşi va pune 
mâinile pe umerii noştri, ne va privi în ochii şi ne va spune: 
Oameni buni, aveţi încredere în mine, securitatea naţională 
este implicată. 

— Ai mai avut de-a face cu ei, înainte? 

— O dată. 

— Ai câştigat? 

Am încuviinţat. 

— Sunt nişte aroganţi. Fratele meu a fost ofiţer de 
informaţii o perioadă. Acum, el lucrează pentru Trezorerie. 
Dar mi-a spus totul despre ei. Se cred foarte inteligenţi, 
când, de fapt, sunt la fel ca oricine altcineva. 

— Deci, ce facem? 

— Va trebui să-l recrutăm pe sirian. 

— Atunci, nu-l mai putem aresta. 

— Vrei doi dintr-o lovitură. Nu se poate. Sirianul îşi face 
treaba. Nu-l putem învinovăţi pentru asta. Quinn este tipul 
rău. 

A tăcut, un pic dezamăgită. Apoi, a ridicat din umeri. 

— Bine. Dar cum o facem? Sirianul nu-i va păsa de ceea 
ce-i vom spune. E un ataşat al ambasadei. Are imunitate 
diplomatică. 

Am zâmbit din nou. 

— Imunitatea diplomatică este doar o foaie de hârtie de la 
Departamentul de Stat. Ştii cum am făcut-o data trecută? L- 
am prins pe tip şi l-am pus să ia o foaie de hârtie şi s-o ţină 
în faţa abdomenului. Apoi mi-am scos pistolul şi l-am 
întrebat dacă crede că hârtia va opri glonţul. Ela spus că 
voi avea probleme. I-am spus că problemele mele nu aveau 
să afecteze modul în care va sângera, încet, până la moarte. 


— Şi? 


— A jucat precum Mickey Mantle. 

A tăcut din nou. Apoi, mi-a pus prima dintre cele două 
întrebări, la care, mult mai târziu, aş fi dorit să răspund 
diferit. 

— Putem să ne mai vedem? 

Un separeu într-un bar întunecat. Ea era drăguță ca 
naiba şi stătea chiar acolo, lângă mine. Eram tânăr pe 
atunci şi credeam că am tot timpul din lume. 

— Îmi ceri o întâlnire? 

— Da, a spus ea. 

N-am spus nimic. 

— Am parcurs un drum lung, iubito, a spus ea. 

Apoi a adăugat: 

— Noi, ca femei, vreau să spun. 

Probabil a precizat asta pentru cazul în care nu eram la 
curent cu faimoasa reclama la ţigări. 

N-am spus nimic. 

— Ştiu ce vreau, a spus ea. 

Am dat din cap. O credeam. Şi credeam în egalitate. 
Credeam cu adevărat. Nu cu mult timp înainte, am 
cunoscut o femeie colonel din Air Force, care pilota un 
bombardier B52 şi naviga pe timp de noapte cu mai multă 
putere de foc la bordul avionul ei decât toate bombele 
aruncate vreodată în întreaga istorie a umanităţii, la un loc. 
Am presupus că dacă în ea se putea avea încredere, având 
suficientă putere pentru a arunca în aer întreaga planetă, 
atunci şi sergentul de primă clasă Dominique Kohl ar putea 
fi de încredere pentru a decide cu cine vrea să se 
întâlnească. 

— Deci? a spus ea. 

Întrebări la care mi-aş fi dorit să răspund diferit. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— E neprofesional. Nu ar trebui să o faci. 

— De ce nu? 


— Pentru că vei avea un semn de întrebare legat de 
cariera ta, am spus. Pentru că eşti o persoană talentată, 
care nu poate avansa mai mult de sergent major, fără a 
merge la şcoala de ofiţeri, aşa că te vei duce acolo şi vei 
promova cu brio şi vei ajunge locotenent-colonel în zece ani, 
pentru că meriţi, dar toată lumea va spune că ai ajuns acolo 
pentru că, odată, în trecut, te vedeai cu căpitanul tău. 

N-a spus nimic. Doar a chemat chelneriţa şi a mai 
comandat două beri. În sală era mai cald, deoarece era mai 
aglomerat. Mi-am scos haina şi ea şi-a scos geaca. Purtam 
un tricou gri-măsliniu mohorât, care era destrămat şi 
subţire şi decolorat, pentru că fusese spălat de o mie de ori. 
Tricoul ei era de firmă. Era puţin mai decoltat decât 
majoritatea tricourilor, iar mânecile erau tăiate în unghi 
astfel încât îi dezveleau micii muşchi deltoizi ai braţelor. 
Ţesătura era albă ca zăpada pe pielea ei. Şi era uşor 
translucidă. Am observat că nu purta nimic pe dedesubt. 

— Viaţa militară este plină de sacrificii, am spus, mai mult 
pentru mine decât pentru ea. 

— Voi trece peste asta, a spus ea. 

Apoi, mi-a pus a doua întrebare la care mi-aş fi dorit să 
răspund în mod diferit. 

— Mă laşi pe mine să fac arestarea? 


Zece ani mai târziu, m-am trezit singur în patul lui Duke, 
la ora şase dimineaţa. Camera lui era în partea din faţă a 
casei, aşa că nu vedeam marea. M-am uitat spre vest, către 
America. Soarele de dimineaţă era absent. Nu se vedeau 
umbrele zorilor. Doar griul tern al aleii şi zidul şi peisajul de 
granit de dincolo de zid. Vântul bătea în largul mării. 
Vedeam copacii legănându-se. Mi-am imaginat norii negri 
de furtună în spatele meu, peste Atlantic, deplasându-se 
rapid spre mal. Mi-am imaginat păsările marine luptându-se 
cu aerul turbulent, cu penele biciuite şi răvăşite de furtună. 
Ziua a cincisprezecea, începea gri, rece şi neprimitoare şi, 
probabil, urma să devină şi mai rea. 


Mi-am făcut un duş, dar nu m-am bărbierit. M-am 
îmbrăcat în altă pereche de blugi a lui Duke, m-am încălţat 
cu pantofii mei şi mi-am luat jacheta şi haina pe braţ. Am 
coborât în linişte în bucătărie. Bucătăreasa deja făcuse 
cafea. Mi-a dat o cană pe care am luat-o şi m-am aşezat la 
masă. A scos o franzelă din frigider şi a pus-o în cuptorul cu 
microunde. M-am gândit că trebuie să o evacuez, la un 
moment dat, înainte de lucrurile să devină neplăcute. La fel 
pe Elizabeth şi pe Richard. Mecanicul şi Beck puteau 
rămâne la distracţie. 

Puteam să aud marea din bucătărie, cu claritate. Valurile 
se prăbuşeau şi curentul subteran le aspira înapoi. Fisurile 
se umpleau şi se goleau, pietrişul era aruncat peste stânci. 
Vântul gemea uşor prin crăpăturile uşii exterioare. Auzeam 
strigătele ascuţite ale pescăruşilor. I-am ascultat în timp ce 
îmi sorbeam cafeaua şi aşteptam. 

Richard a venit după zece minute. Avea părul răvăşit şi îi- 
am văzut urechea lipsă. A luat o cafea şi s-a aşezat vizavi de 
mine. Ambivalenta lui revenise. Mi-l imaginam cum se va 
descurca fără colegiu şi fiind nevoit să se ascundă tot restul 
vieţii. M-am gândit că, în cazul în care mama lui scăpa fără 
un act de acuzare, ar putea începe o nouă viaţă, în altă 
parte. În funcţie de cât de rezistent era, s-ar putea întoarce 
înapoi la şcoală, fără a pierde mult mai mult de o 
săptămână din semestru. Dacă îşi dorea. Cu excepţia 
cazului în care şcoala era foarte costisitoare, ceea ce am 
presupus că era. Urmau să aibă probleme cu banii. Vor 
scăpa din situaţia asta cu mai nimic din ce-au avut. Dacă vor 
scăpa. 

Bucătăreasa s-a dus să aranjeze sufrageria pentru micul 
dejun. Richard a privit-o ieşind, eu l-am privit pe el, i-am 
văzut din nou urechea mutilată şi o altă piesă a puzzle-ului 
s-a aşezat la locul ei. 

— Acum cinci ani, am spus. Răpirea. 

Şi-a păstrat calmul. S-a uitat în jos, la masă, apoi s-a uitat 
la mine, trăgându-şi părul peste cicatrice. 


— Ştii cu adevărat ce face tatăl tău? l-am întrebat. 

A dat aprobator din cap. N-a spus nimic. 

— Nu doar covoare, nu-i aşa? am spus. 

— Nu. Nu doar covoare. 

— Şi ce părere ai? 

— Sunt lucruri şi mai rele. 

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat acum cinci ani? 

A negat din cap. A privit departe. 

— Nu. Nu vreau. 

— Am cunoscut un tip pe nume Gorowski. Fiica lui în 
vârstă de doi ani a fost răpită. Doar pentru o zi. Cât timp ai 
fost tu răpit? 

— Opt zile. 

— Gorowski a căzut drept în plasă. O zi a fost de ajuns 
pentru el. 

Richard n-a spus nimic. 

— Tatăl tău nu este şeful aici. 

Richard n-a spus nimic. 

— Ela căzut în plasă acum cinci ani. După ce ai lipsit opt 
zile. Aşa îmi imaginez. 

Richard a rămas tăcut. M-am gândit la fiica lui Gorowski. 
Avea doisprezece ani acum. Probabil că avea internet, un 
CD player şi un telefon în camera ei. Afişe pe pereţi. Şi o 
durere slabă în adâncul minţii ei despre ceva care s-a 
întâmplat în trecut. Ca o mâncărime pe care o ai la un os 
vindecat. 

— Nu am nevoie de detalii, am spus. Vreau doar să-mi 
spui numele lui. 

— Al cui nume? 

— Al celui care te-a sechestrat timp de opt zile. 

Richard a clătinat din cap. 

— Am auzit numele de Xavier, i-am spus. Cineva l-a 
menţionat. 

Richard s-a uitat în altă parte, în timp ce mâna stângă s-a 
dus involuntar spre ureche, adică confirmarea de care 
aveam nevoie. 


— Am fost violat, a spus el. 

Am ascultat marea, lovind stâncile. 

— De Xavier? 

A clătină din nou din cap. 

— De Paulie. Tocmai ieşise din închisoare. Încă aprecia 
astfel de lucruri. 

S-a lăsat liniştea pentru o perioadă lungă. 

— Tatăl tău ştie? 

— Nu. 

— Mama ta? 

— Nu. 

Nu ştiam ce să spun. Richard n-a mai spus nimic. Am 
rămas acolo în tăcere. Apoi, bucătăreasa s-a întors şi a 
aprins aragazul. A pus ulei la încins într-o tigaie. Mirosul 
mi-a făcut rău la stomac. 

— Să mergem la o plimbare, am spus. 

Richard m-a urmat afară, pe stânci. Aerul era sărat, dulce 
şi amar. Lumina era gri. Vântul era puternic. Ne sufla direct 
în faţă. Părul lui Richard îi flutura în spate, aproape 
orizontal. Stropii de apă se înălţau până la 5 metri în aer şi 
ne biciuiau cu forţa unor gloanţe. 

— Există un bine în orice rău, am spus. Vorbeam cu voce 
ridicată, ca să mă audă peste zgomotul făcut de vânt şi 
valuri. Poate că într-o zi Xavier şi Paulie vor primi ceea ce 
merită, dar tatăl tău va merge la închisoare. 

Richard a dat din cap. Avea lacrimi în ochi. Poate că erau 
din cauza vântului rece. Sau poate nu. 

— Asta merită, a spus el. 

Foarte loial, a spus tatăl său. Cei mai buni prieteni. 

— Am fost sechestrat opt zile, a spus Richard. Una ar fi 
fost de ajuns. Ca şi cu celalalt pe care l-ai menţionat. 

— Gorowski? 

— Oricine ar fi. Cu fata în vârstă de doi ani. Crezi că a fost 
violată? 

— Eu sincer sper că nu. 

— Şi eu. 


— Poţi să conduci? 

— Da. 

— S-ar putea să fie nevoie să fugi de aici, am spus. În 
curând. Tu, mama ta şi bucătăreasa. Deci, trebuie să fii 
pregătit. Dacă şi când îţi spun să pleci. 

— Cine eşti? 

— Sunt un tip plătit pentru a-l proteja pe tatăl tău. De 
aşa-numiţii lui prieteni, cât şi de duşmanii lui. 

— Paulie nu ne va lăsa să ieşim. 

— În curând nu va mai face necazuri. 

A clătinat din cap. 

— Paulie te va ucide. Habar nu ai. Nu te poţi pune cu 
Paulie, oricine ai fi. Nimeni nu poate. 

— M-am pus cu tipii din afara colegiului. 

A clătină din nou din cap. Părul i-a fluturat în vânt. Mi-a 
amintit de părul servitoarei, sub apă. 

— “Totul a fost fals. Eu şi mama mea am discutat. A fost o 
înscenare. 

Am rămas tăcut pentru o secundă. Pot avea încredere în 
el? 

— Nu, a fost real. 

Nu, nu am încă încredere în el. 

— Este o comunitate mică. Au aproximativ cinci poliţişti. 
Nu l-am văzut pe tipul ăla înainte. 

N-am spus nimic. 

— Nu i-am văzut niciodată pe paznici, de asemenea. Şi 
am stat acolo aproape trei ani. 

N-am spus nimic. Greşeli, care se întorc să mă bântuie. 

— Atunci, de ce ai renunţat la şcoală? Dacă a fost o 
înscenare? 

Nu a răspuns. 

— Şi cum se face că Duke şi cu mine am fost într-o 
ambuscadă? 

Nu a răspuns. 

— Atunci ce a fost? O înscenare sau adevărul? 

A ridicat din umeri. 


— Nu ştiu. 

— M-ai văzut cum i-am împuşcat. 

N-a mai spus nimic. M-am uitat într-o parte. Al şaptelea 
val se apropia. Se formase cu patruzeci de metri în urmă şi 
a lovit stâncile cu putere. Pământul s-a cutremurat şi o 
perdea de stropi s-a înălţat la câţiva metri. 

— A discutat, vreunul dintre voi, despre acest lucru cu 
tatăl tău? 

— Eu nu. Şi nici nu am de gând să o fac. Nu ştiu despre 
mama mea. 

Şi nu ştiu despre tine, m-am gândit. Ambivalenţa 
funcţionează în ambele sensuri. Una caldă, una rece. 
Gândul la tatăl său într-o celulă ar putea arăta atractiv în 
acest moment. Mai târziu, s-ar putea să pară altfel. Când 
situaţia va deveni pe muchie de cuţit nu poţi şti în ce 
direcţie va oscila. 

— 'Ţi-am salvat fundul, am spus. Nu vreau să uiţi asta. 

— Nu contează. Oricum nu poţi face nimic. Va fi un 
weekend aglomerat. Trebuie să te ocupi de transportul care 
vine. Şi după aceea vei fi unul dintre ei, oricum. 

— Deci, ajută-mă, am spus. 

— Nu-mi voi trăda tatăl. 

Foarte loial. Cei mai buni prieteni. 

— Nu trebuie s-o faci. 

— Atunci, cu ce te pot ajuta? 

— Spune-i că mă vrei aici. Spune-i că nu ar trebui să fii 
singur acum. le va asculta. 

Nu mi-a răspuns. S-a întors şi s-a îndreptat spre 
bucătărie. A luat-o direct prin hol. Am presupus că avea de 
gând să mănânce micul dejun în sufragerie. Eu am rămas în 
bucătărie. Bucătăreasa îmi pusese micul dejun la masa din 
bucătărie. Nu-mi era foame, dar m-am forţat să mănânc. 
Oboseala şi foamea sunt duşmani periculoşi. Dormisem, iar 
acum trebuia să mănânc. Nu-mi doream să fiu slăbit şi 
ameţit la momentul nepotrivit. Pentru început am primit 
pâine prăjită şi o ceaşcă de cafea. Apoi ouă şi şuncă. Eram 


la a treia ceaşcă de cafea, atunci când Beck a venit să mă 
găsească. Purta haine comode. Blugi şi o cămaşă de flanel 
TOŞu. 

— Mergem la Portland, a spus. La depozit. Chiar acum. 

S-a întors în hol. Am presupus că va aştepta în faţă. Şi am 
presupus că Richard n-a vorbit cu el. Ori el n-a avut şansa s- 
o facă, ori nu a vrut s-o facă. M-am şters la gură cu dosul 
palmei. Mi-am verificat buzunarele pentru a mă asigura că 
Beretta şi cheile erau acolo. Apoi am ieşit şi am adus 
maşina. Am condus-o pe aleea circulară. Beck mă aştepta. 
Îşi luase un sacou de pânză peste cămaşă. Arăta ca un 
individ obişnuit din Maine care se ducea să spargă buşteni 
sau să culeagă fructele din pomii săi. Numai că el nu asta 
avea să facă. 

Paulie aproape deschisese poarta, aşa că a trebuit să 
încetinesc, dar nu am mai oprit. M-am uitat la el, în timp ce 
treceam. M-am gândit că va muri azi. Sau mâine. Ori eu ori 
el. L-am lăsat în urmă şi am accelerat maşina pe drumul, de 
acum, familiar. După un kilometru am trecut de locul unde 
Villanueva parcase. După alţi cinci kilometri am ajuns în 
curba îngustă unde îi atacasem pe bodyguarzii. Beck nu 
vorbea. Avea picioarele desfăcute, cu mâinile ţinute în jos 
între genunchi. Era aplecat în faţă. Avea capul plecat, dar 
ochii priveau în sus. Se uita drept înainte prin parbriz. Era 
nervos. 

— Nu am terminat discuţia pe care am început-o, am 
spus. Despre ce vei face cu trecutul meu. 

— Mai târziu. 

Am trecut de Route One şi am luat-o pe 1-95. M-am 
îndreptat spre nord. Cerul era în continuare gri. Vântul, 
suficient de puternic pentru a clătina maşina. Am întors pe 
I- 295 şi am trecut de aeroport. Era în stânga mea, dincolo 
de fâşia de apă. În dreapta mea era spatele mall-ului unde 
menajera fusese capturată şi partea din spatele parcului de 
afaceri unde am presupus că a murit. Am continuat să merg 
drept înainte şi am cotit-o pe drumul spre port. Am trecut 


prin parcarea unde Beck îşi gara camioanele. Un minut mai 
târziu, am ajuns la depozitul lui. 

Acesta era înconjurat de vehicule. Erau cinci parcate cu 
botul spre perete, ca avioanele la un terminal. Ca animalele 
la jgheab. Ca peştii pe un cadavru. Erau două Lincoln Town 
negre, două Chevy Suburban albastre şi un Mercury Grand 
Marquis gri. Unul dintre Lincoln-uri era maşina cu care 
Harley m-a dus să iau Saab-ul. După ce am aruncat 
menajera în mare. M-am uitat pentru un spaţiu în care să 
parchez Cadillac-ul. 

— Lasă-mă aici, a spus Beck. 

Am frânat. 

— Şi? 

— Întoarce-te la casă. Ai grijă de familia mea. 

Am dat din cap. Deci, poate că, la urma urmei, Richard nu 
a vorbit cu el. Poate că, în ambivalenta lui, a oscilat către 
mine, temporar. 

— Bine. Cum spui tu. Vrei să te iau din nou mai târziu? 

A clătinat din cap. 

— Sunt sigur că mă aduce cineva înapoi. 

A ieşit şi s-a îndreptat spre uşa depozitului. Am ridicat 
piciorul de pe frână, am ocoli depozitul şi m-am îndreptat 
înapoi spre sud. 

Am folosit Route One, în loc de I-295, şi m-am dus direct 
la noul parc de afaceri. Am intrat şi am condus prin reţeaua 
de drumuri nou-nouţe. Erau, probabil, trei duzini de clădiri 
metalice identice. Genul de clădire simplă. Nu era genul de 
loc care urmăreşte să atragă trecătorii. Traficul pietonal nu 
era important. Nu existau magazine de vânzare cu 
amănuntul. Nu erau reclame de prost gust. Nu erau 
panouri mari. Doar numere discrete alături de numele 
companiei. Doar containere securizate, comercianţi de 
gresie şi faianţă, câteva tipografii. Niciun comerciant de 
produse de frumuseţe. La numărul 26 era un distribuitor de 
scaune cu rotile electrice. Şi alături de el, la numărul 27: 
Xavier eXport Company. X-urile erau mult mai mari decât 


celelalte litere. Adresa biroului principal de pe plăcuţă nu 
era aceeaşi cu adresa locației parcului de afaceri. Mi-am 
imaginat că e un loc în centrul oraşului Portland. Aşa că am 
condus din nou spre nord, am trecut râul şi am luat-o prin 
oraş. 

Am intrat pe Route One, având un parc în stânga mea. 
Am făcut la dreapta pe o stradă plină de clădiri de birouri. 
Nu erau clădirile pe care le căutam. Era o stradă greşită. 
Am mai rătăcit prin cartierul cu clădiri de birouri încă cinci 
minute, până când am văzut o plăcuţă cu numele de stradă 
pe care îl căutam. Am verificat numerele şi am oprit lângă 
un hidrant, aflat în apropierea unei clădiri înalte care avea 
litere din oţel inoxidabil pe toată faţada, precizând un 
nume: Missionary House. Avea o parcare supraterană. M- 
am uitat la intrarea în parcare şi am fost destul de sigur că 
Susan Duffy a fost aici, cu unsprezece săptămâni mai 
devreme, cu un aparat de fotografiat în mână. Apoi mi-am 
amintit o lecţie de istorie din liceu, dintr-un loc călduros, 
dintr-o locaţie spaniolă, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, 
când un bătrân ne-a povestit despre un iezuit spaniol numit 
Francisco Javier. Îmi putea aminti chiar şi datele: 1506- 
1552. Francisco Javier, misionar spaniol. Francis Xavier, 
Missionary House. Cu câtva timp în urmă, la Boston, Eliot l- 
a acuzat pe Beck că face glume. Greşea. Quinn era cel cu 
un simţ al umorului ciudat. 

Am plecat de lângă hidrant, am intrat pe Route One din 
nou şi m-am îndreptat spre sud. Am condus repede, dar tot 
mi-a luat treizeci de minute pentru a ajunge la râul 
Kennebunk. Erau trei Ford Taurus parcate în faţa motelului, 
toate simple şi identice în afară de culoare, dar nici aceasta 
nu era foarte diferită. Erau gri, gri-albastru şi albastru. Am 
parcat Cadillac-ul unde o făcusem şi înainte, în spatele 
rezervorului de propan. Am mers prin frig şi am bătut la 
uşa lui Duffy. Am văzut cum vizorul se întunecă şi apoi uşa s- 
a deschis. Nu ne-am îmbrăţişat. Eliot şi Villanueva erau în 
cameră. 


— De ce nu pot găsi al doilea agent? a spus ea. 

— Unde ai căutat? 

— Peste tot. 

Purta blugi şi o cămaşă albă Oxford. Altă pereche de 
blugi, alt tricou. Cred că avea un stoc substanţial. Purta 
mocasini pe piciorul gol. Arăta bine, dar i-am citit 
îngrijorarea în ochii. 

— Pot să intru? am spus. 

S-a oprit o secundă, dezorientată. Apoi s-a tras într-o 
parte şi am urmat-o înăuntru. Villanueva era în scaunul de 
la birou. Înclinat în spate. Speram că picioarele sunt solide 
Era un tip masiv. Eliot stătea pe marginea patului, aşa cum 
a stat în camera mea din Boston. Duffy fusese aşezată la 
capul patului. Era clar. Pernele erau aşezate vertical şi 
forma spatelui ei era vizibilă pe ele. 

— Unde ai căutat? am întrebat-o din nou. 

— În tot sistemul. În tot Departamentul de Justiţie, de la 
un capăt la altul, ceea ce înseamnă şi FBl-ul la fel de bine ca 
DEA. Şi ea nu e acolo. 

— Concluzia? 

— Şi ea era infiltrată neoficial. 

— Ceea ce ridică o întrebare, a declarat Eliot. De 
exemplu, ce naiba se întâmplă? 

Duffy s-a aşezat din nou în capul patului şi eu m-am 
aşezat lângă ea. Nu aveam alt loc în care să stau. S-a luptat 
cu o pernă din spatele ei şi a vârât-o în spatele meu. Era 
caldă de la corpul ei. 

— Nu prea se întâmplă nimic, am spus. Doar că toţi trei 
am început acum două săptămâni la fel ca Keystone Cops. 

— Cum? a întrebat Eliot. 

M-am strâmbat. 

— Eu eram obsedat de Quinn, voi de Teresa Daniel. Am 
fost atât de obsedaţi încât ne-am aruncat cu capul înainte 
într-un castel de cărţi. 

— Cum? a spus el din nou. 


— E vina mea mai mult decât a voastră. Gândiţi-vă de la 
bun început, în urmă cu unsprezece săptămâni. 

— În urmă cu unsprezece săptămâni tu nu erai implicat 
încă. 

— Spune-mi exact ce s-a întâmplat. 

El a ridicat din umeri. A recapitulat în minte. 

— Am aflat o informaţie din L.A. că un personaj important 
tocmai şi-a cumpărat un bilet de clasa întâi către Portland, 
Maine. 

Am dat din cap. 

— Deci, l-ai urmărit la întâlnire pe care a avut-o cu Beck. 
Şi l-aţi fotografiat făcând ce? 

— Verificând mostre, a spus Duffy. Făcând o afacere. 

— Într-un garaj privat, am spus. Şi, ca o paranteză, în 
cazul în care acesta a fost destul de privat pentru a avea 
probleme cu al patrulea amendament, poate ar fi trebuit să 
te întrebi cum Beck a ajuns acolo. 

N-a spus nimic. 

— Apoi? am întrebat. 

— L-am verificat pe Beck, a răspuns Eliot. Am ajuns la 
concluzia că este un importator important şi un distribuitor 
major. 

— Ceea ce este cu siguranţă. Şi ai pus-o pe leresa să-l 
înhaţe. 

— Neoficial, a zis Eliot. 

— Acesta este un detaliu minor. 

— Deci, ce a mers prost? 

— Totul a fost un castel de cărţi, i-am spus. Ai făcut o 
eroare de judecată de la început. Tot ce a urmat a fost 
invalid. 

— Despre ce e vorba? 

— Ceva ce ar fi trebuit să realizez mult mai devreme 
decât am făcut-o. 

— Ce? 

— Doar întreabă-te de ce nu ai putut găsi nicio urmă a 
menajerei în sistem. 


— Era acolo neoficial. Asta e singura explicaţie. 

Am clătinat din cap. 

— Era infiltrată foarte legal. Al naibii de legal. Am găsit 
nişte note pe care le-a scris. Nu există niciun dubiu. 

Duffy s-a uitat direct la mine. 

— Reacher, ce se întâmplă? 

— Beck are un mecanic, am spus. Un fel de tehnician. 
Pentru ce? 

— Nu ştiu. 

— Eu nici măcar nu m-am întrebat vreodată. Deşi ar fi 
trebuit. De fapt nici n-ar fi trebuit să mă întreb pentru că ar 
fi trebuit să ştiu chiar înainte să-l întâlnesc pe nenorocitul 
acela de mecanic. Dar am fost orbit, ca şi voi. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Beck ştia preţul unui Colt Anaconda, am spus. Ştia cât 
cântăreşte. Duke avea un Steyr SPP care este o armă 
austriacă rară. Angel Doll avea un PSM, care este un pistol 
rusesc ciudat. Paulie are o NSV, probabil singura din 
Statelor Unite. Beck era obsedat de faptul că am atacat cu 
Uzi-uri, nu cu H&K-uri. Ştia destul despre Beretta 92FS 
astfel încât să-l prezinte ca pe un M9 militar. 

— Deci? 

— Nu e ceea ce am crezut că este. 

— Deci, ce este? Tocmai ai fost de acord că e cu siguranţă 
un importator şi distribuitor major. 

— Este. 

— Deci? 

— Te-ai uitat în calculatorul greşit, am spus. Menajera nu 
lucra pentru Departamentul de Justiţie. Ea lucra pentru 
Trezorerie. 

— Serviciul Secret? 

Am clătinat din cap. 

— ATF. Biroul de alcool, tutun şi arme de foc. 

S-a lăsat liniştea în cameră. 

— Beck nu este un traficant de droguri. Este traficant de 
arme. 


Linişte totală. Duffy s-a uitat la Eliot. Eliot a privit-o la 
rândul lui. Apoi, ambii s-au uitat la Villanueva. Villanueva s-a 
uitat la mine. Apoi s-a uitat pe fereastră. Aşteptam să 
ajungem la problema principală. Dar n-am ajuns. Nu atunci. 

— Atunci, ce făcea tipul din L..A.? a întrebat Duffy. 

— Se uita la mostre. În portbagajul Cadillacului. Exact 
cum ai crezut. Dar erau mostre din armele pe care Beck le 
vinde. Şi doar mi-a spus. Mi-a spus că dealeri de droguri 
sunt obsedaţi de modă. Le plac lucruri noi şi luxoase. Îşi 
schimbă armele tot timp, mereu în căutarea de noutăţi. 

— El ţi-a spus? 

— Nu am ascultat cu atenţie. Eram obosit. Şi a tot 
amestecat lucrurile vorbind despre adidaşi şi maşini şi 
haine şi ceasuri. 

— Duke a fost la Trezorerie, a spus ea. După ce a fost 
poliţist. 

Am dat din cap. 

— Beck l-a întâlnit, probabil, în exerciţiu funcţiunii. 
Probabil că l-a cumpărat atunci. 

— Unde se încadrează Quinn aici? 

— Mi-am imaginat că el conducea o operaţiune rivală. 
Probabil că a făcut-o de când a ieşit din spital, din 
California. A avut şase luni pentru a-şi face planurile. 
Armele se potrivesc mult mai bine cu un tip ca Quinn decât 
narcoticele. M-am gândit că la un moment dat ela decis ca 
operaţiunea lui Beck trebuie să fie preluată. Poate că i-a 
plăcut modul în care Beck acţiona pe piaţa traficanţilor de 
droguri. Sau poate că pur şi simplu i-a plăcut acoperirea cu 
covoarele. Este o acoperire excelentă. Aşa că l-a preluat în 
mod agresiv. L-a răpit pe Richard acum cinci ani, pentru a 
obţine acordul lui Beck. 

— Beck ţi-a spus că cei din Hartford erau clienţii săi, a zis 
Eliot. 

— Erau, am spus. Dar pentru arme, nu pentru droguri. 
De aceea, el era nedumerit cu privire la Uzi. Doar le 
vânduse, probabil, o grămadă de H&K, iar acum ei folosesc 


Uzi? Nu putea să înţeleagă. Probabil că a crezut că au 
trecut la alţi furnizori. 

— Am fost destul de proşti, a spus Villanueva. 

— Eu am fost mai prost decât voi. Am fost incredibil de 
prost. Au existat dovezi peste tot. Beck nu este suficient de 
bogat pentru a fi un traficant de droguri. El face bani buni, 
desigur, dar nu face milioane pe săptămână. A observat 
semnele pe care le-am zgâriat pe cilindrii Coltului. Ştia 
preţul şi greutatea unui dispozitiv cu laser pentru Beretta. 
A pus o pereche de H&K noi nouţe într-o geantă, atunci 
când a avut nevoie pentru nişte afaceri în Connecticut. 
Probabil luate direct din stoc. Are o colecţie privată de 
Thompson. 

— Pentru ce este mecanicul? 

— Pregăteşte armele pentru vânzare. Asta e 
presupunerea mea. Ştie toate trucurile, le ajustează, le 
verifică. Unii dintre clienţii lui Beck nu ar reacţiona prea 
bine la o marfă necorespunzătoare. 

— Nu şi cei pe care îi ştim noi, a spus Duffy. 

— Beck a vorbit despre M16 la cină. Am discutat despre o 
puşcă de asalt, pentru numele lui Dumnezeu. Şi a vrut să 
audă părerea mea despre Uzi-uri, comparativ cu H&K, ca şi 
cum ar fi fost fascinat de subiect. Am crezut că este doar un 
maniac cu armele, dar era, de fapt, un interes profesional. 
Mai mult, are acces la computer la fabrica Glock din 
Deutsch-Wagram, în Austria. 

Nimeni nu a spus nimic. Am închis ochii, apoi i-am deschis 
din nou. 

— Era un miros în camera de la subsol. Ar fi trebuit să-l 
recunosc. Era mirosul lubrifiantului pentru armă impregnat 
pe carton. Aşa se simte când stochezi cutii de arme noi şi le 
laşi acolo timp de o săptămână sau mai mult. 

Nimeni nu a vorbit. 

— Şi preţurile din fişele de la Bizarre Bazaar, am spus. 
Mic, mediu, mare. Mic pentru muniţie, mediu pentru 
pistoale, mare pentru puşti şi arme exotice. 


Duffy se uita la perete. Se gândea profund. 

— Bine, a spus Villanueva. Cred că am fost cu toţi nişte 
proşti. 

Duffy s-a uitat la el. Apoi, s-a uitat la mine. În sfârşit se 
gândise la problema principală. 

— Nu avem nicio jurisdicție, a spus ea. 

Nimeni nu a vorbit. 

— Este treaba ATF-ului, a spus ea. Nu a DEA-ului. 

— A fost o greşeală neintenţionată, a zis Eliot. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu vreau să spun atunci. Vreau să spun acum. Nu 
putem să fim acolo, acum. Trebuie să ne retragem, chiar 
acum, imediat. 

— Eu nu mă retrag nicăieri, am spus. 

— Trebuie să o faci. Pentru că noi trebuie s-o facem. 
Trebuie să ne strângem catrafusele şi să plecăm. Nu poţi să 
fi acolo pe cont propriu şi fără ajutor. 

O definiţie cu totul nouă la singur şi sub acoperire. 

— Eu rămân, i-am spus. 


M-am tot întrebat, un an întreg, după ce s-a întâmplat, şi 
am concluzionat că nu aş fi răspuns altfel, chiar dacă ea nu 
ar fi fost parfumată şi goală sub un tricou subţire, stând 
alături de mine într-un bar, atunci când mi-a pus fatidica 
întrebare. Mă laşi să fac eu arestarea? Aş fi spus da, 
indiferent de circumstanţe. În mod sigur. Chiar dacă ea ar fi 
fost un tip mare şi urât din Texas sau Minnesota, în poziţie 
de drepţi, în biroul meu, aş fi spus da. Ea făcuse toată 
munca. Ea merita toate meritele. Eram vag interesat pe 
atunci în obţinerea unei promovări, poate un pic mai mult 
decât majoritatea oamenilor, dar orice structură care are 
un sistem ierarhizat te tentează să încerci să o urci. Deci, 
eram vag interesat. Oricum nu eram genul de persoană 
care îşi asumă realizările subordonaţilor, în scopul de a 
apărea el bine. N-am făcut niciodată asta. Dacă cineva are 
performanţe bune, dacă a făcut o treabă bună, am fost 


întotdeauna bucuros să mă dau înapoi şi să-i las pe el să 
primească meritele. A fost un principiu de la care nu m-am 
abătut de-a lungul carierei mele. Am putut întotdeauna să 
mă consolez, încălzindu-mă în strălucirea lor. Era compania 
mea, la urma urmei. Există o anumită recunoaştere 
colectivă a meritelor. Uneori. 

Şi, oricum, mi-a plăcut ideea ca un subofițer PM să 
aresteze un locotenent colonel de Informaţii. Pentru că 
ştiam că unui individ ca Quinn i-ar displăcea profund. Ar 
vedea-o ca pe o umilire totală. Un tip care are un Lexus, o 
barcă cu vele şi care poartă tricouri de golf, nu îşi doreşte 
să fie arestat de un sergent. 

— Vrei să fac eu arestarea? a întrebat ea din nou. 

— Aşa aş vrea. 


— Este o chestiune pur legală, a spus Duffy. 

— Nu pentru mine, am zis. 

— Nu avem nicio autoritate. 

— Eu nu lucrez pentru tine. 

— Este sinucidere, a spus Eliot. 

— Am supravieţuit până acum. 

— Doar pentru că ea a tăiat telefoanele. 

— Telefoanele sunt istorie acum. Problema cu gărzile de 
corp s-a rezolvat de la sine. Deci, nu mai am nevoie de 
susţinere. 

— "Toată lumea are nevoie de întăriri. Nu poţi fi sub 
acoperire fără susţinere. 

— Susținerea AIF-ului a ajutat-o foarte mult pe 
cameristă. 

— 'Ţi-am dat o maşină. Te-am ajutat de fiecare dată când 
ai avut nevoie. 

— Nu mai am nevoie de maşină. Beck mi-a dat propriul 
meu set de chei. Şi o armă. Şi gloanţe. Sunt noua sa mână 
dreaptă. El are încredere în mine ca să-i protejez familia. 

N-au spus nimic. 


— Sunt la un milimetru să-l înhaţ pe Quinn, am spus. Nu o 
să abandonez acum. 

N-au spus nimic. 

— Şi pot s-o scap pe leresa Daniel. 

— ATF-ul o poate scăpa pe leresa Daniel, a zis Eliot. 
Mergem la ATF chiar acum, că am scăpat de oamenii noştri. 
Menajera era a lor, nu a noastră. Nu s-a produs niciun rău, 
nimeni nu e vinovat. 

— ATF-ul nu e gata să acţioneze acum. leresa va fi prinsă 
la mijloc. 

O tăcere lungă. 

— Luni, a spus Villanueva. Vom aştepta până luni. Ce mai 
târziu luni va trebui să-i informăm pe cei de la ATF. 

— Ar trebui să le spunem acum, a zis Eliot. 

Villanueva a dat din cap 

— Dar n-o vom face. Şi dacă este necesar, o să mă asigur 
chiar eu că n-o facem. Eu zic să-l lăsăm pe Reacher până 
luni. 

Eliot n-a mai spus nimic. Doar s-a uitat departe. Dufty şi-a 
lăsat capul pe spate şi s-a uitat în sus, la tavan. 

— La naiba. 

— Se va termina până luni, am spus. O voi aduce pe 
Teresa înapoi şi apoi puteţi să mergeţi acasă şi să daţi toate 
telefoanele pe care le vreţi. 

A fost linişte pentru un minut. Apoi, ea a vorbit. 

— Bine. Te poţi întoarce. Şi probabil că ar trebui să te 
întorci chiar acum. Eşti plecat de mult timp. Poate deveni 
suspect. 

— Bine. 

— Dar mai întâi, gândeşte-te. Eşti absolut sigur? 

— Eu nu sunt responsabilitatea ta. 

— Nu-mi pasă. Răspunde la întrebare. Eşti sigur? 

— Da. 

— Mai gândeşte-te încă o dată. Eşti încă sigur? 

— Da. 

— Vom fi aici. Sună-ne dacă ai nevoie de noi. 


— Bine. 

— Încă eşti sigur? 

— Da. 

— Atunci, dă-i drumul. 

Nu s-a ridicat. Niciunul dintre ei nu s-a ridicat. M-am 
ridicat din pat şi am ieşit din camera tăcută. Eram la 
jumătatea drumului spre Cadillac, când Terry Villanueva a 
venit după mine. Mi-a făcut semn să aştept şi a venit spre 
mine. Se mişca rigid şi lent, ca un bătrân. 

— Bagă-mă şi pe mine înăuntru. Dacă este vreo şansă, 
vreau să fiu acolo. 

N-am spus nimic. 

— Te-aş putea ajuta. 

— Deja ai făcut-o. 

— Trebuie să fac mai mult. Pentru copil. 

— Duffy? 

A clătină din cap. 

— Nu, Teresa. 

— Aveţi o legătură? 

— Am o responsabilitate. 

— Cum? 

— Am fost mentorul ei. Aşa se lucrează acum. Ştii cum 
este? 

Am dat din cap. Ştiam exact, în totalitate şi foarte precis 
cum este. 

— Teresa a lucrat pentru mine, o perioadă. Am instruit-o. 
Am învăţat-o tot ce ştie. Apoi a fost promovată. Dar în urmă 
cu zece săptămâni a venit la mine şi m-a întrebat dacă ar 
trebui să accepte această misiune. Ea avea îndoieli. 

— lar tu ai spus da. 

A dat din cap. 

— Ca un idiot. 

— Ai fi putut s-o opreşti? 

— Probabil. M-ar fi ascultat, dacă i-aş fi explicat de ce nu 
ar trebui să o facă. S-ar fi gândit şi ea, dar m-ar fi ascultat. 

— Am înţeles. 


Şi chiar am înţeles, fără niciun dubiu. L-am lăsat în 
picioare acolo, în parcarea motelului şi m-am urcat în 
maşină, în timp ce el mă privea plecând. 

Am rămas pe Route One tot drumul prin Biddeford, Saco 
şi Old Orchard Beach, apoi m-am îndreptat spre est, pe 
drumul părăsit care ducea spre casă. Mi-am verificat ceasul 
în timp ce mă apropiam şi mi-am dat seama că fusesem 
plecat două ore, din care doar patruzeci minute puteau fi 
justificate. Douăzeci de minute până la depozit, douăzeci 
înapoi. Dar nu credeam că va trebui să mă explic cuiva. 
Beck nu va şti niciodată că n-am venit direct acasă, iar 
ceilalţi nu vor şti că trebuia să vin direct acasă. M-am 
gândit că mă apropii de finalul jocului, în drum spre 
victorie. 

Dar m-am înşelat. 

Am ştiut-o înainte ca Paulie să deschidă complet poarta. A 
ieşit din casă şi s-a dus spre zăvor. Era în costum. Nu avea 
haină de ploaie. A ridicat zăvorul lovindu-l în sus cu pumnul 
încleştat. 'Iotul era încă normal. L-am văzut deschizând 
poarta de o duzină de ori şi n-a făcut nimic din ce nu mai 
făcuse şi înainte. Şi-a strâns pumnii în jurul barelor. A tras 
de poartă. Dar, când a deschis pe jumătate porţile s-a oprit 
brusc. Doar şi-a făcut suficient spaţiu pentru a-şi strecura 
fizicul gigantic prin deschizătură. Apoi a venit spre mine. S- 
a îndreptat spre fereastra mea şi când a ajuns la doi metri 
de maşină s-a oprit, a zâmbit şi a scos două arme din 
buzunare. 'Iotul s-a întâmplat în mai puţin de o secundă. 
Două buzunare, două mâini, două arme. Erau Colt-urile 
mele Anaconda. Oţelul părea mat în lumina gri. Amândouă 
erau încărcate. Vedeam cămaşa de cupru strălucitor şi 
vârful turtit al cartuşelor în fiecare cameră a încărcătorului. 
Remington .44 Magnum, fără îndoială. Optsprezece dolari 
pentru o cutie de douăzeci. Plus taxe. Nouăzeci şi cinci de 
cenți fiecare. Doisprezece cartuşe. Muniţie de precizie 
ridicată în valoare de unsprezece dolari şi patruzeci de 
cenți, gata pregătită, câte cinci dolari şi şaptezeci de cenți 


în fiecare mână. lar el îşi ţinea mâinile foarte stabile. Erau 
ca nişte stânci. Stânga ţintea cu puţin înaintea anvelopelor 
din faţă ale Cadillacului. Dreapta ţintea direct spre capul 
meu. Degetele lui erau strânse pe trăgaci. Ţevile erau 
nemişcate. Nici măcar un milimetru. Era stabil ca o statuie. 

Am făcut ce fac de obicei. Mi-am analizat opţiunile. 
Cadillac-ul era o maşina mare, cu uşi lungi, dar el se oprise 
destul de departe ca să nu-l pot lovi cu uşa. Dar maşina era 
oprită. Dacă aş accelera, ar trage cu ambele arme 
instantaneu. Poate că glonţul armei din mâna dreaptă ar 
trece pe lângă capul meu, dar cauciucul din faţă al maşinii 
ar intra în raza de acţiune a armei din stânga sa. Apoi, aş 
lovi porţile cu putere şi aş pierde inerția maşinii, iar cu 
anvelopa din faţă explodată şi, probabil, cu direcţia maşinii 
deteriorată aş fi o ţintă sigură. Ar putea trage ultimele zece 
cartuşe şi chiar dacă nu m-ar ucide pe loc, aş fi fost grav 
rănit, iar maşina imobilizată. Ar fi făcut doar un pas ca să 
mă privească sângerând, în timp ce îşi reîncarcă armele. 

Aş putea băga maşina în marşarier şi pleca spre înapoi, 
dar  marşarierul este destul de lent la majoritatea 
autoturismelor şi, prin urmare, mă voi fi mişca încet. Şi m- 
aş îndepărta de el într-o linie perfect dreaptă. Nicio 
deplasare laterală. Niciunul dintre avantajele obişnuite ale 
unei ţinte mobile. Şi un Remington 44 Magnum iese din 
pistol cu mai mult de 1200 de kilometri pe oră. Nu există 
nicio modalitate uşoară de a fugi de unul. 

Sau aş putea încerca să folosesc Beretta. Ar trebui să fiu 
foarte rapid şi să-l împuşc prin geam. Dar geamul de la 
Cadillac este destul de gros. Îl fac aşa pentru a păstra un 
habitat silențios. Chiar dacă aş fi avut arma scoasă şi aş tras 
înainte s-o facă el, era o pură întâmplare să-l lovesc. Sticla 
se va sparge sigur, dar ar trebui să fiu absolut sigur că 
traiectoria glonţului este perfect perpendiculară pe geam, 
altfel cartuşul ar fi deviat. Poate radical. L-ar putea rata cu 
totul. Şi chiar dacă l-ar lovi, ar fi o mică şansă să-l şi doară. 
Mi-am amintit când l-am lovit în rinichi. Dacă nu l-aş nimeri, 


din întâmplare, în ochi sau direct în inima, ar crede că a fost 
înţepat de o albină. 

Aş putea lăsa geamul în jos. Dar era foarte lent. Şi 
puteam prezice cu exactitate ce se va întâmpla. El îşi va 
îndrepta braţul, în timp ce geamul se mişca şi va apropia 
Colt-ul din mâna dreapta până la un metru de capul meu. 
Chiar dacă scoteam Beretta extrem de repede încă avea 
suficient timp să mă curețe. Şansele nu îmi erau favorabile. 
Nu era bine deloc. Stai în viață, obişnuia să spună Leon 
Garber. Stai în viaţă şi vezi ce îţi aduce minutul următor. 

Paulie a făcut legea în minutul următor. 

— Scoate-o din viteză, a strigat el. 

L-am auzit clar, chiar şi prin sticlă groasă. Am scos 
schimbătorul din viteză. 

— Să-ţi văd mâna dreaptă, a strigat. 

Mi-am lipit palma dreaptă de geam, cu degetele extinse, 
la fel ca atunci când i-am arătat lui Duke că văd cinci 
oameni. 

— Deschide uşa cu mâna stângă. 

Am bâjbâit orbeşte cu mâna stângă şi am tras de mâner. 
Am împins geamul cu mâna dreaptă. Uşa s-a deschis. A 
intrat un aer rece. L-am simţit în jurul genunchilor. 

— Să-ţi văd ambele mâini, a spus. 

Vorbea mai încet acum că sticla nu mai era între noi. A 
îndreptat şi Coltul din mâna stângă spre mine, acum că 
maşina nu mai era în viteză. M-am uitat la ţevile gemene. 
Parcă eram pe puntea unui vas de război uitându-mă în sus 
la o pereche de tunuri. Mi-am ridicat mâinile. 

— Scoate picioarele din maşină. 

M-am rotit, încet, pe pielea scaunului. Mi-am lăsat 
picioarele pe asfalt. M-am simţit ca Terry Villanueva lângă 
poarta colegiului, devreme, în dimineaţa zilei a 
unsprezecea. 

— Ridică-te, a spus. Îndepărtează-te de maşină. 

M-am ridicat în poziţie verticală. M-am îndepărtat de 
maşina. Şi-a îndreptat ambele arme direct spre pieptul 


meu. Era la un metru şi jumătate de mine. 

— Stai complet nemişcat. 

Am stat complet nemişcat. 

— Richard, a strigat. 

Richard Beck a ieşit pe uşa gheretei. Era palid. Am văzut- 
o pe Elizabeth Beck în spatele lui, în umbră. Bluza ei era 
deschisă în faţă. Îşi ţinea braţe strânse în jurul ei. Paulie a 
rânjit la mine. Un zâmbet neaşteptat, de nebun. Dar armele 
nu s-au mişcat. Nici măcar un milimetru. Au rămas complet 
nemişcate. 

— “Te-ai întors un pic prea repede, a spus el. Voiam să-l 
pun să facă sex cu mama lui. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? Ce naiba se întâmplă? 

— Am primit un telefon. Asta se întâmplă. 

Ar fi trebuit să mă întorc în urmă cu o oră şi douăzeci de 
minute. 

— Beck te-a sunat? 

— Nu Beck. Şeful meu. 

— Xavier? 

— Dl. Xavier, a spus el. 

S-a uitat la mine, provocându-mă. Armele nu s-au mişcat. 

— Am fost la cumpărături. 

Stai în viaţă. Vezi ce îţi aduce minutul următor. 

— Nu-mi pasă ce-ai făcut. 

— Nu am găsit ce căutam. De aceea am întârziat. 

— Ne aşteptam să întârzii. 

— De ce? 

— Am primit informaţii noi. 

N-am spus nimic. 

— Mergi înapoi, a spus. Prin poarta. 

A menţinut ambele arme la 1.5 metri de pieptul meu şi a 
mers, în timp ce eu mergeam cu spatele prin poartă. Şi-a 
potrivit ritmul după al meu. M-am oprit la şase metri în 
interior, în mijlocul aleii. A păşit într-o parte şi s-a întors pe 
jumătate, pentru a putea mă acoperi pe mine în stânga lui 
şi pe Richard şi Elizabeth în dreapta sa. 


— Richard, a spus. Închide poarta. 

A ţinut Colt-ul din stânga aţintit către mine şi a îndreptat 
Colt-ul din mâna dreaptă spre Richard. Richard a văzut 
pistolul orientându-se spre el, a păşit în faţă şi, apucând 
poarta, a împins-o la loc. Aceasta s-a fixat în poziţie cu un 
zgomot puternic şi metalic. 

— Pune lanţul. 

Richard a bâjbâit după lanţ. L-am auzit zornăind şi 
frecându-se pe fier. Am auzit motorul Cadillac-ului, într-un 
relanti liniştit şi ascultător, la zece metri pe partea greşită a 
porţii. Am auzit valurile spărgându-se pe țărm, în spatele 
meu, lent şi regulat. Am văzut-o pe Elizabeth Beck în uşa 
gheretei. Era la trei metri de mitraliera masivă agăţată pe 
lanţ. Nu avea siguranţa pusă. Dar Paulie era în unghiul 
mort. Nu era în raza ferestrei din spate. 

— Încuie-l, a zis Paulie. 

Richard a închis lacătul. 

— Acum, tu şi cu mama ta treceţi în spatele lui Reacher. 

S-au întâlnit lângă uşa gheretei. S-au îndreptat spre 
mine. Au trecut pe lângă mine. Erau palizi şi tremurau. 
Părul lui Richard era răvăşit. l-am văzut cicatricea. 
Elizabeth avea braţele strâns încrucişate la piept. l-am 
auzit cum se opresc în spatele meu. Le-am auzit pantofii pe 
asfalt în timp ce se întorceau cu faţa spre spatele meu. 
Paulie a păşit în mijlocul aleii. Era la trei metri. Ambele ţevi 
îmi fixau pieptul, una în stânga, cealaltă în dreapta. 
Magnum-urile .44 ar trece direct prin mine şi, probabil, 
direct prin Richard şi Elizabeth. Ar putea ajunge până la 
casă. Ar putea sparge o pereche de ferestre de la primul 
etaj. 

— Acum, Reacher, ţine braţele îndepărtate de corp. 

Le-am ridicat, departe de corp, rigide şi drepte, 
îndreptate în jos. 

— Acum, Richard, scoate-i haina lui Reacher. Trage-o în 
jos, de guler. 


Am simţit mâinile lui Richard pe gâtul meu. Erau reci. Au 
apucat gulerul şi au tras haina în jos. Mi-a alunecat de pe 
umeri şi a coborât pe braţe. Mânecile au trecut de o 
încheietură, apoi de cealaltă. 

— Mototoleşte-o. 

L-am auzit pe Richard mototolind-o. 

— Adu-o aici. 

Richard a ieşit din spatele meu ducând haina mototolită. 
A ajuns la un metru şi jumătate de Paulie şi s-a oprit. 

— Arunc-o peste poartă. Cât mai departe. 

Richard a aruncat-o peste poartă. Foarte departe. 
Mânecile au fluturat în aer, în sus şi în jos, apoi am auzit 
sunetul înăbuşit al Berettei care a aterizat pe capota 
Cadillac-ului. 

— Acelaşi lucru cu jacheta, a spus Paulie. 

Jacheta a aterizat lângă haina, pe capota Cadillacului, şi a 
alunecat pe vopseaua strălucitoare, într-o grămadă 
mototolită. Îmi era frig. Vântul bătea şi cămaşa mea era 
subţire. O auzeam pe Elizabeth cum respiră în spatele meu, 
rapid şi gâfâit. Richard stătea acolo, la un metru şi jumătate 
de Paulie, aşteptând următoarea instrucţiune. 

— Acum, tu şi mama ta vă îndepărtați cincizeci de paşi. 
Înapoi, spre casă. 

Richard s-a întoarse şi a trecut din nou pe lângă mine. Am 
auzit-o pe mama lui făcând acelaşi lucru. l-am auzit 
îndepărtându-se împreună. Am întors capul şi i-am văzut 
cum se opresc la vreo patruzeci de metri şi întorcându-se 
din nou cu faţa. Paulie s-a deplasat cu spatele spre poartă, 
un pas, doi, trei. S-a oprit la un metru jumătate de ea. Cu 
spatele la ea. Eram la cinci metri în faţa lui şi mi-am 
imaginat că îi putea supraveghea pe Richard şi Elizabeth, 
peste umărul meu, la treizeci de metri distanţă. Eram cu 
toţii într-o linie perfect dreaptă pe alee, Paulie lângă poartă 
cu faţa spre casă, Richard şi Elizabeth la jumătatea 
drumului spre casă, cu faţa spre el, eu la mijloc, încercând 


să rămân în viaţă, pentru a vedea ce aduce minutul 
următor, cu faţa spre Paulie, privindu-l direct în ochi. 

A zâmbit. 

— Bine, a spus. Acum, urmăriţi cu atenţie. 

A stat cu faţa la mine tot timpul. A menţinut contactul 
vizual. S-a lăsat pe vine şi a pus ambele arme pe asfalt, la 
picioarele sale, apoi le-a împins uşor spre poartă. Am auzit 
carcasele de oţel zgâriind suprafaţa aspră. S-au oprit la un 
metru în spatele lui. S-a ridicat cu mâinile goale. Mi-a 
arătat palmele. 

— Fără arme, a spus. Am de gând să te bat până la 
moarte. 


CAPITOLUL 12 


Pai 


| 


ncă auzeam Cadillac-ul. Auzeam duduitul discret al 
motorului VS şoptind şi lichidul scurgându-se uşor din ţeava 
de eşapament. Auzeam curelele de transmisie mişcându-se 
încet sub capotă. Auzeam ticăitul tobei de eşapament, care 
se răcea. 

— Regulă, a zis Paulie. Dacă treci de mine, poţi lua 
armele. 

N-am spus nimic. 

— Dacă le iei, le poţi folosi. 

N-am spus nimic. Ela continuat să zâmbească. 

— Ai înţeles? 

Am dat din cap. L-am privit fix în ochii. 

— Bine. Nu mă ating de arme, dacă nu fugi. Dacă fugi, le 
iau şi te împuşc în spate. Este corect, nu-i aşa? lot ce 
trebuie să faci este să stai şi să lupţi. 

N-am spus nimic. 

— Ca un bărbat. 

N-am spus nimic. Îmi era frig. N-aveam nici haină, nici 
sacou. 

— Ca un ofiţer şi un gentleman, a spus. 

M-am uitat în ochii lui. 

— Ne-am înţeles cu privire la reguli? 

N-am spus nimic. Vântul îmi bătea în spate. 

— Ne-am înţeles cu privire la reguli? 

— Perfect. 

— Ai de gând să fugi? 

N-am spus nimic. 


— Cred că da, a spus el. Pentru că eşti o păsărică. 

Nu am reacţionat. 

— Ofiţerul păsărică. O curvă. Un laş. 

Am stat pe loc. Nimic din ceea ce spunea nu mă rănea. 
Mă îndoiam că ştia vreun cuvânt pe care nu l-am auzit de o 
sută de mii de ori înainte. Poliţişti militari nu sunt foarte 
populari. Nu l-am mai ascultat. În schimb m-am uitat la 
ochii, mâinile şi picioarele lui. M-am gândit profund. Ştiam o 
mulţime de lucruri despre el. Nimic favorabil. Era enorm şi 
era nebun şi era rapid. 

— Lua-te-ar naiba de spion ATF. 

Nu chiar, m-am gândit. 

— Vin, a zis. 

Dar nu s-a mişcat. Nici eu. Am stat fix pe locul meu. Era 
plin de amfetamină şi steroizi. Ochii i s-au aprins. 

— Vin la tine, a cântat. 

Dar nu s-a mişcat. Era greu. Greu şi puternic. Foarte 
puternic. Dacă mă lovea, mă punea la pământ. Şi dacă mă 
punea jos, nu mă mai ridicam. L-am urmărit. S-a mişcat, 
rapid. A fandat în stânga şi s-a oprit. Am rămas nemişcat. 
Înţepenit pe locul meu. Îl priveam. M-am gândit. Era mai 
greu decât prevedea natura, cu cincizeci sau şaizeci de 
kilograme. Poate chiar mai mult. Era rapid, dar nu putea fi 
rapid mereu. 

Am respirat adânc. 

— Elizabeth mi-a spus că nu ţi se scoală, i-am spus. 

S-a uitat la mine. Încă puteam să aud Cadillac-ul. Încă 
puteam să aud valurile. Se spărgeau, în spatele casei. 

— Eşti mare, am spus. Dar nu peste tot. 

Nicio reacţie. 

— Pun pariu că nu mai mare ca degetul meu mic de la 
mâna stângă. 

L-am ţinut în afară, pe jumătate îndoit. 

— Care e şi mai rigid. 

Faţa i s-a întunecat. Părea să se umfle. A explodat spre 
mine. S-a lansat în faţă, cu braţul drept încercând să mă 


secere printr-o rotaţie gigantică. M-am deplasat în lateral, 
m-am aplecă pe sub braţ lui, m-am ridicat şi m-am răsucit 
cu faţa la el. S-a oprit brusc în picioare şi a zvâcnit înapoi 
spre mine. Acum aveam locurile schimbate. Eram mai 
aproape de arme decât el. A intrat în panică şi s-a apropiat 
din nou de mine. Aceeaşi mişcare. Braţul drept aruncat 
înainte. L-am evitat, m-am aplecat şi ne-am întors de unde 
am plecat. Dar el respira un pic mai greu decât mine. 

— Eşti o cârpă de fată mare, am spus. 

Era o vorbă de ocară pe care o auzisem undeva. În 
Anglia, poate. N-aveam nicio idee ce înseamnă. Dar 
funcţiona bine, cu un anumit tip de oameni. A funcţionat 
foarte bine şi cu Paulie. El a venit din nou spre mine, fără 
ezitare. Aceeaşi mişcare. De data aceasta i-am plasat un cot 
în coaste şi m-am întors pe sub braţul lui. S-a oprit cu 
genunchi blocaţi şi a venit imediat către mine. L-am evitat 
din nou şi am simţit pumnul uriaş trecând la un centimetru 
deasupra capului meu. 

Stătea acolo, gâfâind. Eu mă încălzisem bine. Am început 
să cred că am o oarecare şansă. Era un luptător foarte slab. 
Majoritatea tipilor foarte mari sunt aşa. Fie dimensiunea lor 
este atât de intimidantă încât lupta nu mai începe de loc, fie 
câştigă de cum lovesc cu pumnul. Oricum, nu se antrenează 
pentru luptă. Nu îşi cizelează loviturile. Şi îşi ies rapid din 
formă. Băncile cu greutăţi şi benzile de alergare nu 
înlocuiesc starea plină de adrenalină, cu răsuflarea tăiată, 
anxioasă, pulsul rapid de care ai nevoie pentru o luptă de 
stradă. M-am gândit că Paulie este un exemplu elocvent. I- 
am aruncat un sărut prin aer. 

S-a aruncat spre mine. Venea ca un buldozer. Am evitat 
spre stânga şi i-am plasat un cot în faţă, dar el m-a apucat 
cu mâna stângă şi m-a aruncat în lateral ca şi cum n-aş fi 
cântărit nimic. Am aterizat pe genunchi şi m-am răsucit la 
timp pentru a evita fandarea lui nebunească. Pumnul mi-a 
ratat stomacul milimetric, iar în inerția lui sălbatică a 
alunecat pe lângă mine şi un pic în jos, ceea ce mi-a lăsat o 


parte a capului său descoperită pentru un croşeu de 
stânga. Am lovit cu tot elanul de care am fost în stare. 
Pumnul meu l-a lovit în ureche, făcându-l să se clătine, apoi 
i-am plasat o dreaptă colosală în falcă. M-am ridicat, am 
respirat adânc şi m-am uitat ce daune i-am făcut. 

Niciuna. 

Îl lovisem de patru ori dar părea că nu l-am lovit deloc. 
Cele două lovituri cu cotul îl izbiseră năprasnic, iar cei două 
pumni erau cei mai puternici pe care îi dădusem în viaţa 
mea. Avea sânge pe buza de sus de la al doilea cot, dar nu 
era absolut nimic în neregulă cu el. Teoretic, ar fi trebuit să 
fie în stare de inconştienţă. Sau în comă. Trecuseră, 
probabil, treizeci ani de când nu mai lovisem un tip de mai 
mult de patru ori. Dar el nu părea să simtă vreo durere. 
Niciun motiv de îngrijorare. Nu era stare de inconştienţă. 
Nu era în comă. S-a scuturat şi a zâmbit din nou. Părea 
relaxat. Se mişca uşor. Era imens. lnexpugnabil. Nicio 
modalitate să-l răneşti. M-am uitat la el şi am ştiut cu 
siguranţă că nu aveam nicio şansă. S-a uitat şi el la mine şi 
a ştiut exact la ce mă gândeam. A zâmbit larg. S-a echilibrat 
pe ambele picioare, şi-a aplecat umeri în jos şi a ţinut 
mâinile în faţă ca pe nişte gheare. A tropăit pe picioare, 
stângul, dreptul, stângul, dreptul. Ca şi cum bătătorea 
pământul. Ca şi cum avea de gând să vină şi să mă rupă în 
bucăţi. Zâmbetul i s-a schimbat într-un rânjet larg de 
plăcere. 

A venit direct la mine şi am eschivat spre stânga. Dar era 
pregătit pentru manevră şi m-a lovit în mijlocul pieptului. 
M-am simţit exact ca atunci când te loveşte un stivuitor de o 
sută optzeci de kilograme, care se deplasează cu zece 
kilometri pe oră. Sternul părea că îmi crapă şi am crezut că 
inima mi se va opri din cauza şocului. M-am desprins de pe 
picioare şi am căzut pe spate. Apoi, a trebuit să aleg dacă să 
trăiesc sau să mor. Am ales să trăiesc. M-am rostogolit de 
două ori şi m-am împins cu mâinile în poziţie verticală. Am 
sărit înapoi şi în lateral ca să evit o directă care m-ar fi ucis. 


Apoi, n-a mai fost vorba decât de a rămâne în viaţă şi de a 
vedea ce-mi aduce următoarea jumătate de secundă. 
Pieptul mă durea rău şi mobilitatea îmi scăzuse cu sută la 
sută, dar am reuşit să evit tot ceea ce a aruncat spre mine, 
timp de aproximativ un minut. Era rapid, dar nu era 
talentat. I-am dat un cot în faţă. Acesta i-a spart nasul. Ar fi 
trebuit să iasă prin partea din spate a capului. În schimb a 
început să sângereze. A deschis gura ca să poată respira. L.- 
am evitat, dansând pe picioare şi am aşteptat. Mi-a azvârlit 
o lovitură largă în umărul stâng, care aproape mi-a 
paralizat braţul. A ratat, de puţin, un croşeu de dreapta şi, 
pentru o fracțiune de secundă, a rămas descoperit. Gura îi 
era deschisă din cauza sângelui care îi curgea din nas. M- 
am încordat şi am lansat o specialitate: pumnul ţigară. Este 
un truc din luptele de bar, pe care l-am învăţat cu mult timp 
în urmă. Îi oferi omului tău o ţigară, el o ia şi o ridică spre 
buze, deschizându-le o jumătate de centimetru. Acesta este 
momentul potrivit pentru a-l fixa cu un upercut puternic 
sub bărbie. Îi închizi gura cu forţă, îi rupi falca şi-i fisurezi 
dinţii şi, poate, îşi muşcă şi limba. Mulţumesc şi noapte 
bună. Nu trebuia să-i ofer lui Paulie o ţigară, pentru că avea 
gura deja deschisă. Aşa că am decis să trec direct la 
upercut. Am dat tot ce am putut. A fost o lovitură perfectă. 
Eram bine echilibrat pe picioare şi deşi eram mic în 
comparaţie cu el, în comparaţie cu alţii sunt un tip foarte 
mare, cu o mulţime de pregătire şi experienţă. Pumnul l-a 
lovit în locul în care falca se îngustează în bărbie. Contact 
solid pe os. M-am ridicat pe vârfurile picioarelor şi am lovit 
cu tot elanul. Ar fi trebuit să-i rupt atât gâtul cât şi falca. 
Capul ar fi trebuit să i se desprindă şi să se rostogolească în 
noroi. 

Dar lovitura nu a făcut nimic din toate astea. Absolut 
nimic. Doar l-a împins în spate un centimetru. A clătinat din 
cap o dată şi m-a lovit în faţă. Am văzut lovitura venind şi 
am făcut ce trebuia. Am tras capul pe spate şi am deschis 
gura larg, ca să nu-mi rupă dinţii pe ambele părţi ale 


maxilarului. Pentru că îmi deplasam capul înspre înapoi, 
lovitura lui şi-a mai pierdut din forţă, însă oricum impactul a 
fost extraordinar. Ca o lovitură de tren. Ca un accident de 
maşină. Luminile mi s-au stins şi am căzut, pierzându-mi 
simţul orientării, încât asfaltul m-a lovit ca un al doilea 
pumn imens în spate. Aerul a ieşit cu zgomot din plămâni şi 
am văzut stropi de sânge ieşind din gura mea. Partea din 
spate a craniului meu s-a lovit cu putere de alee. Cerul s-a 
estompat deasupra mea. 

Am încercat să mă mişc, dar eram ca o maşina care nu 
porneşte la cheie. Clic şi... nimic. Am pierdut o jumătate de 
secundă. Braţul meu stâng era slăbit, aşa că l-am folosit pe 
cel drept. M-am ridicat pe jumătate de la pământ. Mi-am 
strâns picioarele sub mine şi m-am ridicat, clătinându-mă în 
poziţie verticală. Eram ameţit. Parcă eram împrăştiat peste 
tot. Dar Paulie era nemişcat în picioare şi cu ochii pe mine. 
Zâmbind. 

Mi-am dat seama că se distrează cu mine. Mi-am dat 
seama că avea de gând să se distreze şi mai bine. 

M-am uitat după arme. Erau încă în spatele lui. Nu 
puteam ajunge la ele. L-am lovit de şase ori şi el râdea de 
mine. El m-a lovit de trei ori şi eram aproape de dezastru. 
Eram zdruncinat. Urma să mor. Am ştiut-o, brusc, cu 
claritate. Urma să mor în Abbot, Maine, într-o plictisitoare 
sâmbătă dimineaţa, la sfârşitul lunii aprilie. Şi o jumătate 
din mine spunea: Hei, cu toți o să murim. Ce contează exact 
unde sau când? Dar cealaltă jumătate a mea striga cu acea 
furie şi aroganță, care m-a alimentat atât de mult în viaţă: 
Ai de gând să-l laşi pe tipul ăsta să te doboare? M-am 
concentrat pe ultima întrebare, apoi am făcut o alegere. Am 
scuipat sânge, am respirat adânc şi m-am concentrat 
pentru ultima dată. Gura mă durea. Capul mă durea. 
Umărul mă durea. Pieptul mă durea. Eram avariat şi ameţit. 
Am scuipat din nou. Mi-am trecut limba peste dinţi. M-a 
făcut să mă simt ca şi cum aş fi zâmbit. Trebuia să văd 
partea bună a lucrurilor. Nu aveam leziuni mortale. Încă nu 


am fost împuşcat. Aşa că am zâmbit pe bune, am scuipat 
pentru a treia oară şi mi-am spus OK, hai să murim în luptă. 

Paulie încă zâmbea, de asemenea. Avea sânge pe faţă, dar 
altfel părea complet normal. Cravata lui era încă curată. 
Încă avea haina de la costum pe el. Încă arata de parcă 
avea mingi de baschet îndesate la umeri. M-a privit cum mă 
ridic, a zâmbit larg şi-a aplecat din nou umerii şi a făcut din 
nou chestia cu mâinile ca nişte gheare, începând să 
bătătorească din nou solul. M-am gândit că aş putea să mai 
eschivez o dată, poate de două ori, poate chiar de trei ori 
dacă eram foarte norocos şi apoi asta ar fi tot. Mort, în 
Maine. Într-o sâmbătă din aprilie. Mi-am gândit la imaginea 
lui Dominique Kohl şi i-am spus: Am încercat, Dom, am 
încercat cu adevărat. M-am întors cu faţa. L-am văzut Paulie 
respirând. Apoi l-am văzut mişcându-se. S-a întors. A mers 
trei metri. S-a întors. Apoi, a venit direct la mine, rapid. L- 
am evitat. Haina lui m-a lovit în timp ce mă depăşea. Cu 
coada ochiului i-am văzut pe Richard şi Elizabeth, în 
depărtare. Gurile lor erau deschise, parcă spunând: Voi cei 
care veți muri, vă salutăm. Paulie şi-a schimbat direcţia 
rapid şi a venit spre mine, alergând. 

Dar apoi a încercat ceva ciudat şi mi-am dat seama că o 
să câştig, până la urmă. 

A încercat să mă lovească cu piciorul, în stil de arte 
marţiale, care este cel mai stupid lucru care-l poţi face într- 
o luptă de stradă, unul la unul. De îndată ce ai ridicat un 
picior de pe sol nu mai ai echilibru şi eşti vulnerabil. E ca şi 
cum ceri să pierzi. S-a apropiat rapid mine, cu corpul rotit 
într-o parte ca un luptător idiot de kung-fu de la televizor. 
Piciorul lui era mult ridicat în aer, cu tocul în faţă şi cu 
pantoful lui enorm paralel cu solul. Dacă m-ar fi lovit, m-ar 
fi ucis, fără discuţii. Dar nu m-a lovit. M-am dat înapoi şi i- 
am prins piciorul cu ambele mâini, şi l-am împins în sus. 
Oare pot să ridic o sută optzeci de kilograme? Ei bine, hai 
să aflăm, dobitocule. Am pus fiecare gram de putere pe 
care o mai aveam, l-am ridicat de la sol, împingându-i 


piciorul mult în aer, apoi l-am aruncat în cap. S-a prăbuşit 
într-un morman uimit, cu faţa întoarsă spre mine. Prima 
regulă într-o luptă de stradă este că atunci când îţi pui 
adversarul la pământ îl termini, fără nicio ezitare, fără nicio 
pauză, fără nicio inhibiţie, fără maniere. Îl termini. Paulie a 
ignorat această regulă. Eu nu am făcut. L-am lovit cât am 
putut de puternic în faţă. Sângele a ţâşnit, el s-a rostogolit, 
apoi l-am izbit pe mâna dreaptă cu călcâiul, zdrobind toate 
carpienele, metacarpienele şi falangele pe care le avea 
acolo. Apoi am făcut-o din nou, o sută douăzeci de 
kilograme strivind oasele rupte. Apoi încheietura mâinii. 
Apoi antebraţul. 

Dar era supranatural. S-a rostogolit şi s-a împins în sus cu 
mana stângă. S-a ridicat în picioare şi s-a îndepărtat. M-am 
apropiat de el şi a aruncat un cârlig mare cu stânga, pe 
care am parat-o apoi i-am plasat un croşeu scurt în nasul 
spart. S-a zguduit şi l-am izbit în abdomen. Capul i-a zvâcnit 
în faţă şi l-am lovit cu pumnul ţigară. Capul i-a zvâcnit în 
spate şi i-am aruncat cotul stâng în gât. L-am lovit în gleznă, 
o dată, de două ori şi apoi i-am înfipt degetele în ochii. S-a 
învârtit pe loc şi i-am lovit genunchiul drept, din spate, 
piciorul i s-a îndoit şi a căzut din nou. l-am pus piciorul 
stâng pe încheietura mâinii stângi. Braţul drept era complet 
inutil. Atârna inert. Era imobilizat, doar dacă nu putea 
ridica o sută douăzeci de kilograme pe verticală, doar cu 
braţul stâng. Şi nu a putut. Am presupus că steroizii nu-l 
mai puteau ajuta. Aşa că i-am zdrobit mâna stângă cu 
piciorul drept până când i-am putut vedea oasele sfărâmate 
ieşind prin piele. Apoi m-am răsucit, am sărit şi a aterizat 
direct pe plexul lui solar. M-am ridicat şi l-am lovit puternic 
în creştetul capului, o dată, de două ori, de trei ori. Apoi, 
din nou, pentru a patra oară, atât de puternic încât pantoful 
mi s-a rupt şi dispozitivul de e-mail a ieşit şi alunecat 
departe, pe asfalt. S-a oprit exact acolo unde a aterizat 
pagerul lui Elizabeth Beck când l-am aruncat din Cadillac. 


Paulie l-a urmărit cu privirea şi s-a holbat la el. L-am lovit în 
cap din nou. 

S-a ridicat. S-a ridicat în poziţie verticală folosindu-şi 
forţa abdomenului său masiv. Ambele braţe îi atârnau inutil 
pe lângă corp. L-am apucat de încheietura stângă, i-am 
întors cotul pe dos şi l-am forţat până l-am dislocat, apoi l- 
am rupt. Şi-a fluturat încheietura mâinii drepte rupte către 
mine şi m-a pălmuit cu mâna zdrobită. L-am prins cu stânga 
şi am strâns degetele rupte. M-am uitat în ochii lui şi i-am 
zdrobit oasele rupte. Nu a făcut niciun sunet. L-am ţinut de 
mâna lipicioasă de sânge, i-am răsucit cotul şi am căzut pe 
ea cu genunchii, auzind-o cum se rupe. Mi-am şters palmele 
pe părul lui şi m-am îndepărtat. M-am dus la poartă şi am 
luat Colt-urile. 

S-a ridicat în picioare. Dar era o mişcare stângace. 
Braţele îi erau inutile. Îşi târa picioarele, încercând să-şi 
păstreze echilibrul. Nasul îi era zdrobit şi însângerat. Ochii 
îi erau roşii şi furioşi. 

— Mergi, am spus. Aveam respiraţia tăiată. Spre stânci. 

Stătea acolo ca un bou uimit. Aveam sânge în gură. 
Aveam dinţi sparţi. Nu simţeam nicio satisfacţie. Deloc. Nu-l 
bătusem eu. Se bătuse singur. Cu prostia de kung-fu. Dacă 
ar fi venit la mine, aş fi fost mort într-un minut şi amândoi o 
ştiam. 

— Mergi. Sau te împuşc. 

Bărbia i s-a ridicat, ca o întrebare. 

— Intri la apă, i-am spus. 

Stătea acolo. Nu am vrut să-l împuşc. Nu voiam să târăsc 
un corp de o sută optzeci de kilograme, nouăzeci de metri, 
până la mare. Dar stătea nemişcat şi mintea mea a început 
să lucreze la această problemă. Îi puteam înfăşura lanţul în 
jurul gleznelor. Avea Cadillac-ul cârlig de remorcare? Nu 
eram sigur. 

— Mergi, i-am spus din nou. 

I-am văzut pe Richard şi Elizabeth venind spre mine. 
Veneau făcând un ocol larg. Voiau să ajungă în spatele meu, 


fără a trece prea aproape de Paulie. Li se părea încă 
periculos. Încă era capabil de orice. Ştiam cum se simt. 
Avea ambele braţe rupte, dar eram cu ochii pe el ca şi cum 
viaţa mea depindea de asta. Şi chiar aşa era. Dacă venea în 
goană la mine şi mă lovea, putea să mă zdrobească cu 
genunchii. Am început să mă îndoiesc de faptul că Colturile 
l-ar putea răni. Mi l-am imaginat venind spre mine, pe mine 
trăgând cele douăsprezece gloanţe în el, apoi privind cum îl 
lovesc fără să-l încetinească. 

— Mergi. 

A pornit. S-a întors şi a pornit, pe alee. L-am urmat, la 
zece paşi în spate. Richard şi Elizabeth s-au mutat mai 
departe, pe iarbă. Am trecut de ei şi au ajuns în spatele 
meu. La început m-am gândit să le spun să rămână acolo 
unde erau. Dar apoi mi-am dat seama că şi-au câştigat 
dreptul să vadă. 

A luat-o pe aleea circulară. Părea să ştie unde voiam să 
ajung. Şi nu părea să-şi facă griji. A trecut pe lângă garaj şi 
s-a îndreptat spre spatele casei, către stânci. L-am urmat, la 
zece paşi în spate. Şchiopătam, deoarece îmi căzuse tocul 
de la pantoful drept. Vântul îmi bătea în faţă. Marea era 
zgomotoasă în jurul nostru. Brutală şi furioasă. S-a dus pe 
marginea fisurii lui Harley. S-a oprit acolo, nemişcat, apoi s- 
a întors spre mine. 

— Nu ştiu să înot, a spusel. 

Articula cu greutate. Îi spărsesem o parte din dinţi şi îl 
lovisem cu putere în gât. Vântul urla în jurul lui. I-a ridicat 
părul şi a mai adăugat un alt centimetru la înălţimea lui. 
Stropi săraţi au suflat peste el, ajungând până la mine. 

— Nu trebuie să înoţi, i-am răspuns. 

L-am împuşcat de douăsprezece ori în piept. Toate cele 
douăsprezece gloanţe au trecut direct prin el. Bucăţi mari 
de carne şi de muşchi au ţâşnit în ocean. Un individ, două 
arme, doisprezece explozii puternice, muniţie de 
unsprezece dolari şi patruzeci de cenți. A căzut în apă. S-a 
auzit o plescăitură puternică. Marea era violentă, dar 


mareea era scăzută. Nu l-a tras. A rămas plutind în apa 
care fierbea. Oceanul a devenit roz în jurul lui. Plutea, fără 
să se deplaseze. Apoi a început să plutească în derivă. Hula 
îl mişca violent în sus şi în jos. A plutit aşa un minut. Apoi 
două. A plutit în derivă trei metri. Apoi încă zece. S-a 
rostogolit cu faţa în sus, cu un sunet de sucţiune puternic, 
apoi a început să se rotească încet în curent. Din ce în ce 
mai rapid. Plutea imediat sub suprafaţa apei. Sacoul era 
îmbibat cu apă şi aerul îl umfla ieşind prin douăsprezece 
găuri de glonţ. Oceanul îl clătina în sus şi în jos ca şi cum nu 
cântărea nimic. Am pus armele descărcate pe stânci, m-am 
lăsat pe vine şi le-am aruncat în ocean. Am rămas aplecat, 
respirând din greu, privindu-l cum pluteşte. Privindu-l cum 
se roteşte. Privindu-l cum se îndepărtează. Richard şi 
Elizabeth erau la şase metri de mine. Am luat apă în mâna 
făcută cupă şi m-am clătit pe faţă cu apa rece şi sărată. Am 
închis ochii. I-am ţinut închişi pentru o lungă perioadă de 
timp. Când i-am deschis din nou, m-am uitat pe suprafaţa 
agitată a mării şi am văzut că el nu mai era acolo. Se 
scufundase, în cele din urmă. 

Am rămas aplecat şi am răsuflat uşurat. M-am uitat la 
ceas. Era doar ora unsprezece. Un timp, m-am uitat la 
ocean. Acesta creştea şi scădea. Valurile se spărgeau şi 
stropii de apă mă udau. Am văzut din nou pescăruşul polar. 
Era din nou în căutarea unui loc pentru cuib. Mintea îmi era 
goală. Apoi am început să mă gândesc. Am început să-mi 
clarific întâmplările. Am început să evaluez circumstanţele 
care se modificaseră. M-am gândit timp de cinci minute şi în 
cele din urmă am realizat că lucrurile sunt destul de 
optimiste. Cu Paulie scos din joc atât de devreme, m-am 
gândit, sfârşitul va fi mai uşor şi mai rapid. 

Dar m-am înşelat şi de data asta. 

Primul lucru care nu a mers bine a fost că Elizabeth Beck 
nu a vrut să plece. l-am spus să îl ia pe Richard şi să plece 
cu Cadillac-ul. Dar ea nu voia să plece. Doar stătea acolo, pe 
stânci, cu părul în vânt şi hainele fluturând. 


— Aceasta este casa mea, a spus ea. 

— În curând o să fie zonă de război. 

— Eu rămân. 

— Şi eu nu te pot lăsa să rămâi. 

— Nu plec. Nu fără soţul meu. 

Nu ştiam ce să-i spun. Am stat acolo, făcându-mi-se tot 
mai frig. Richard a trecut pe lângă mine, s-a uitat la mare, 
apoi înapoi la mine. 

— A fost grozav. L-ai bătut. 

— Nu, s-a bătut singur. 

Pescăruşi erau zgomotoşi, plutind în aer. Se luptau cu 
vântul, învârtindu-se în jurul unui loc, deasupra oceanului, 
la patruzeci de metri distanţă. Se scufundau şi ciuguleau 
ceva de pe crestele valurilor. Se hrăneau cu fragmente 
plutitoare din Paulie. Richard îi privea cu ochii goi. 

— Vorbeşte cu mama ta. Convinge-o să plece. 

— Nu plec, a spus Elizabeth din nou. 

— Nici eu, a spus Richard. Aici locuim. Suntem o familie. 

Erau încă în stare de şoc. Nu puteam să mă cert cu ei. 
Aşa că am încercat să-i pun la muncă. Ne-am deplasat în 
sus pe alee, lent şi în tăcere. Vântul ne flutura hainele. 
Şchiopătam, din cauza pantofului. M-am oprit acolo unde 
începeau petele de sânge şi am luat dispozitivul de pe jos. 
Era spart. Ecranul de plastic era fisurat şi nu mai funcţiona. 
L-am pus în buzunar. Apoi am găsit tocul de cauciuc, m-am 
aşezat cu picioarele încrucişate pe pământ şi l-am pus la 
loc. Mi-a fost mult mai uşor să merg. Am ajuns la poartă, am 
descuiat-o şi am deschis-o, mi-am luat jacheta şi haina şi m- 
am îmbrăcat cu ele. Mi-am încheiat nasturii şi am ridicat 
gulerul. Apoi am condus Cadillac-ul prin poartă şi l-am 
parcat lângă uşa gheretei. Richard a legat din nou poarta. 
M-am dus înăuntru, am deschis carcasa enormei mitralierei 
ruseşti şi am scos banda cu muniţie. Apoi am ridicat arma 
de pe lanţul ei. Am cărat-o afară în vânt şi am pus-o pe 
bancheta din spate a Cadillacului. M-am dus înapoi, am 
introdus banda de muniţie înapoi în cutie, am scos lanţul de 


pe cârligul din tavan şi am deşurubat cârligul din grindă. 
Am cărat cutia, lanţul şi cârligul afară şi le-am pus în 
portbagaj Cadillacului. 

— Pot să te ajut cu ceva? m-a întrebat Elizabeth. 

— Mai sunt douăzeci de cutii de muniţie. Le vreau pe 
toate. 

— Nu mai intru acolo. Niciodată. 

— Atunci nu cred că mă poţi ajuta cu nimic. 

Am cărat câte două cutii o dată, aşa că mi-a luat zece 
drumuri. Încă îmi era frig şi mă durea tot corpul. Aveam 
încă sânge în gură. Am stivuit cutiile în portbagaj, pe 
podeaua din spate şi în zona picioarelor pasagerului din 
faţă. Apoi m-am urcat în scaunul şoferului şi am îndreptat 
oglinda. Buzele îmi erau sparte şi gingiile pline de sânge. 
Dinţii din faţă, sus, se mişcau. Asta m-a deranjat. Au fost 
întotdeauna puţin descentraţi şi ciobiţi, dar îi aveam de la 
opt ani, mă obişnuisem cu ei şi erau singurii pe care îi 
aveam. 

— Eşti bine? a întrebat Elizabeth. 

Mă durea ceafa. Era un loc dureros acolo unde mă 
lovisem de asfalt. Aveam o vânătaie serioasă pe umărul 
stâng. Pieptul mă durea iar respiraţia era dureroasă. Dar, în 
general eram bine. Eram într-o formă mai bună decât 
Paulie şi asta era tot ce conta. Mi-am împins dinţii în sus, în 
gingii, şi i-am ţinut acolo. 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine, am spus. 

— Ai buza umflată. 

— Voi trăi. 

— Ar trebui să sărbătorim. 

Am coborât din maşină. 

— Ar trebui să vorbim despre cum plecaţi de aici, am 
spus. 

N-a spus nimic. Telefonul cu linia exterioară din gheretă a 
început să sune. Avea un sunet demodat, de clopoțel, jos şi 
relaxant. Suna slab şi îndepărtat, înăbuşit de zgomotul 
vântului şi al mării. A sunat o dată, apoi de două ori. Am 


ocolit capota Cadillacului, am intrat în casă şi am răspuns. 
Am spus numele lui Paulie, am aşteptat o secundă şi am 
auzit o voce pe care n-o auzisem de zece ani. 

— A apărut? a spus. 

M-am oprit. 

— Acum zece minute. Mi-am ţinut mâna pe difuzor şi am 
făcut ca vocea să-mi sune mai joasă şi mai groasă. 

— A murit? 

— Acum cinci minute. 

— OK, fii pregătit. Va fi o zi lungă. 

Ai dreptate, m-am gândit. Apoi, telefonul s-a închis, l-am 
pus în furcă şi am ieşit afară. 

— Cine a fost? a întrebat Elizabeth. 

— Quinn. 


Prima dată când am auzit vocea lui Quinn a fost cu zece 
ani în urmă, pe o casetă. Kohl îi pusese telefonul sub 
ascultare. Era o operaţiune neautorizată, dar, pe atunci 
legile militare erau mult mai permisive decât procedurile 
civile. Caseta era o chestie de plastic transparentă care 
arăta două mici bobine de bandă în interior. Kohl avea cu ea 
un casetofon de mărimea unei cutii de pantofi, a băgat 
caseta înăuntru şi a apăsat un buton. Biroul meu s-a umplut 
cu vocea lui Quinn. Vorbea cu o bancă din străinătate, 
făcând aranjamente financiare. Părea relaxat. Vorbea clar şi 
lent, cu tonul neutru pe care îl obţii după o viaţă în armată. 
Citea numere de conturi, dădea parole şi instrucţiuni cu 
privire la un total de o jumătate de milion de dolari. Voia ca 
cea mai mare parte din sumă să se mute în Bahamas. 

— Îşi trimite banii prin poştă, a spus Kohl. În Grand 
Cayman. 

— Este sigur? 

A dat din cap. 

— Suficient de sigur. Singurul risc ar fi ca lucrătorii 
poştali să-i fure. Dar adresa de destinaţie este o căsuţă 


poştală şi el trimite pachete la preţ de cărţi şi nimeni nu 
fura cărţi la poştă. Deci, nu are probleme. 

— O jumătate de milion de dolari reprezintă o mulţime de 
bani. 

— Este o armă de valoare. 

— Serios? Atât de valoroasă? 

— Nu crezi că este? 

Am ridicat din umeri. 

— Mie mi se pare mult. Pentru o săgeată mare? 

A arătat spre casetofon. Mi-a atras atenţia la vocea lui 
Quinn care umplea biroul. 

— Ei bine, asta este ceea ce i-au plătit, evident. Adică, 
cum altfel a ajuns la o jumătate de milion de dolari? Nu i-a 
economisit din salariul său, asta e sigur. 

— Când vei acţiona? 

— Mâine. Trebui s-o fac. Are planul final. Gorowski spune 
că planul este cheia la toată tărăşenia. 

— Cum îl înfundaţi? 

— Frasconi se ocupă de sirian. Va marca banii, cu acordul 
unui judecător. Apoi vom asista la schimb. Vom deschide 
servieta pe care Quinn i-o dă sirianului, imediat, în faţa 
aceluiaşi judecător. Vom verifica conţinutul, adică planul 
cheie. Apoi mergem să-l săltăm pe Quinn. Îl arestăm şi 
sechestrăm servieta pe care i-a dat-o sirianul. Judecătorul 
ne va asista când o deschidem. Vom găsi banii marcați 
înăuntru, şi, prin urmare, vom avea un caz solid şi acoperit 
de probe, şi, prin urmare, Quinn se va prăbuşi şi va rămâne 
acolo. 

— Fără cusur. Bună treabă. 

— Mulţumesc, a spus ea. 

— Frasconi se descurcă? 

— Va trebui. Nu pot să mă ocup eu de sirian. Tipii ăştia 
sunt ciudaţi în ceea ce priveşte femeile. Ei nu ne pot atinge, 
nu se pot uita la noi şi, uneori, nici nu pot vorbi cu noi. Deci, 
Frasconi va trebui să o facă. 

— Vrei să-l ajut eu? 


— Partea lui este secundară. Nu prea are cum s-o dea în 
bară. 

— Cred că o să merg cu el, oricum. 

— Mulţumesc, a spus ea din nou. 

— Dar el va merge cu tine să faceţi arestarea. 

N-a spus nimic. 

— Nu pot să te trimit singură. Ştii asta. 

A dat din cap. 

— Oricum, o să-i spun că tu eşti investigatorul principal. 
O să mă asigur că înţelege că e cazul tău. 

— Bine. 

A apăsat butonul de oprire al casetofonului. Vocea lui 
Quinn s-a oprit, la jumătatea unui cuvânt. Kohl a ejectat 
caseta. Şi-a strecurat-o în buzunar. Apoi, mi-a făcut cu 
ochiul şi a ieşit din birou. 


— Cine e Quinn? m-a întrebat Elizabeth Beck, zece ani 
mai târziu. 

— Frank Xavier. Se numea şi Quinn. Numele lui complet 
este Francis Xavier Quinn. 

— Îl cunoşti? 

— Altfel de ce aş fi aici? 

— Cine eşti? 

— Sunt un tip care îl ştia pe Frank Xavier atunci când se 
numea Francis Xavier Quinn. 

— Lucrezi pentru guvern. 

Am clătinat din cap. 

— Este strict personal. 

— Ce se va întâmpla cu soţul meu? 

— N-am idee. Şi oricum nu-mi pasă. 

M-am dus înapoi la căsuţa lui Paulie şi am încuiat uşa din 
faţă. Apoi am încuiat şi uşa din spate. Am verificat lanţul de 
la poartă. Era strâns legat. M-am gândit că avea să reziste 
suficient pentru a-i ţine pe intruşi afară pentru un minut, 
poate un minut şi jumătate, ceea ce era suficient. Am pus 
cheia de la lacăt în buzunarul pantalonilor. 


— Înapoi la casa mare acum, am spus. Mă tem că va 
trebui să mergeţi pe jos. 

Am condus Cadillac în jos, pe alee, cu cutiile de muniţie 
stivuite în spate şi lângă mine. l-am văzut pe Elizabeth şi 
Richard în oglindă, grăbindu-se, unul lângă celălalt. Nu 
voiau să plece, dar nici nu erau prea dornici să fie lăsaţi în 
pace. Am oprit maşina la uşa din faţă şi am dat cu spatele, 
gata de descărcare. Am deschis portbagajul, am luat 
cârligul şi lanţul şi m-am grăbit la etaj, în camera lui Duke. 
Fereastra avea vizibilitate de-a lungul întregii lungimi a 
aleii. Era un cuib de mitralieră ideal. Mi-am scos Beretta 
din buzunarul hainei, am ridicat siguranţa şi am tras o dată 
în tavan. I-am văzut pe Elizabeth şi Richard, la patruzeci de 
metri, oprindu-se brusc, apoi luând-o la fugă spre casă. 
Poate au crezut că am împuşcat bucătăreasa. Sau pe mine. 
M-am urcat pe un scaun şi am lărgit gaura de glonţ până 
când am dat de o grindă de lemn. Apoi am ţintit cu atenţie 
şi am tras din nou, producând o gaură curată de nouă 
milimetri, în lemn. Am înşurubat cârligul în ea, am fixat 
lanţul pe el şi l-am testat cu propria greutate. '[inea. 

Am coborât şi am deschis uşile din spate ale Cadillacului. 
Elizabeth şi Richard au sosit şi le-am spus să mă ajute să 
transport cutiile de muniţie. Eu am cărat mitraliera cea 
mare. Detectorul de metale de la uşa din faţă a ţipat la ea, 
tare şi ascuţit. Am dus-o la etaj. Am agăţat-o pe lanţ şi am 
încărcat capătul primei benzi de muniţie în ea. Am întors-o 
cu ţeava la perete şi am deschis canatul de jos al ferestrei. 
Am întors ţeava către alee şi am deplasat-o în toate 
direcţiile. Acopeream întreaga lăţime a zidului îndepărtat şi 
întreaga lungime a aleii, până la drumul circular din faţă. 
Richard stătea şi mă privea. 

— Continuaţi să aduceţi cutiile, am spus. 

Apoi am păşit spre noptieră şi am ridicat telefonul 
exterior. Am sunat la motelul lui Duffy. 

— Tot mai vrei să mă ajuţi? am întrebat-o. 

— Da, a spus ea. 


— Atunci am nevoie de voi trei la casă. Cât de repede 
puteți. 

După aceea n-a mai fost nimic de făcut, până să ajungă. 
Am aşteptat lângă fereastră şi mi-am presat dinţii în gingii 
cu degetul mare, în timp ce priveam drumul. l-am urmărit 
pe Richard şi Elizabeth cum se luptă cu cutiile grele. Am 
privit cerul. Era amiază, dar era întunecat. Vremea se strica 
şi mai rău. Vântul era proaspăt. Coasta Atlanticului de 
Nord, la sfârşitul lunii aprilie. Imprevizibil. Elizabeth Beck a 
intrat şi a mai aşezat o cutie. Respira cu greutate. S-a oprit. 

— Ce se va întâmpla? a întrebat. 

— Nu ştiu. 

— Pentru ce este arma? 

— Este o măsură de precauţie. 

— Împotriva cui? 

— Oamenii lui Quinn. Suntem cu spatele la mare. S-ar 
putea să fiu nevoit să-i opresc pe alee. 

— Vrei să tragi în ei? 

— În cazul în care este necesar. 

— Şi soţul meu? a întrebat ea. 

— Chiar îţi pasă? 

A dat din cap. 

— Da, îmi pasă. 

— Am de gând să trag şi în el. 

N-a spus nimic. 

— E un infractor. A avut şansele lui. 

— Legile care fac din el un criminal sunt 
neconstituţionale. 

— Crezi? 

A dat încă o dată din cap. 

— Al Doilea Amendament este clar. 

— Păstreaz-o pentru Curtea Supremă de Justiţie. Nu te 
consuma cu mine. 

— Oamenii au dreptul să poarte arme. 

— 'Traficanţii de droguri nu, am spus. Nu am văzut niciun 
amendament care să spună că e în regulă să tragi cu arme 


de foc automate în mijlocul unui cartier aglomerat. Folosind 
gloanţe care trec prin ziduri de cărămidă, unul după altul. 
Şi prin trecătorii nevinovaţi, unul după altul. Bebeluşi şi 
copii. 

N-a spus nimic. 

— Ai văzut vreodată un glonţ care loveşte un copil? Nu 
aluneca prin corp, precum un ac hipodermic. Îşi croieşte 
drum ca un ciomag. Striveşte şi rupe. 

N-a spus nimic. 

— Să nu-i spui niciodată unui soldat că armele sunt 
distractive. 

— Legea este clară, a spus ea. 

— Atunci înscrie-te în Asociaţia Naţională a Puşcaşilor. Eu 
sunt fericit aici, în lumea reală. 

— E soţul meu. 

— Ai spus că merită să meargă la închisoare. 

— Da. Dar nu merită să moară. 

— Crezi? 

— E soţul meu, a spus ea din nou. 

— Cum face vânzările? am întrebat-o. 

— Se foloseşte de 1-95. Taie mijlocul covoarelor şi rulează 
armele în ele. Ca în tuburi, sau cilindri. Le transportă la 
Boston sau New Haven. Are întâlniri acolo. 

Am dat din cap. Mi-am amintit fibrele de covoare pe care 
le-am văzut. 

— E soţul meu. 

Am dat din cap din nou. 

— Dacă are suficientă minte să nu stea chiar lângă Quinn 
ar putea fi bine. 

— Promite-mi că va fi bine. Apoi voi pleca. Cu Richard. 

— Nu îţi pot promite, i-am spus. 

— Atunci vom rămâne. 

Nu i-am spus nimic. 

— Nu a fost niciodată o asociere voluntară, să ştii, a spus 
ea. Cu Xavier, vreau să spun. Trebuie să înţelegi asta. 


Ea s-a mutat la fereastră şi s-a uitat în jos la Richard. Se 
opintea să scoată ultima cutie de muniţie din Cadillac. 

— A fost coerciţie, a spus ea. 

— Da, m-am gândit la asta. 

— Ell-a răpit pe fiul meu. 

— Ştiu. 

Apoi, ea s-a mutat din nou şi s-a uitat direct la mine. 

— Ce ţi-a făcut? m-a întrebat. 


Am văzut-o pe Kohl de încă două ori în acea zi, în timp ce 
se pregătea pentru a finaliza misiunea. Făcuse totul perfect. 
Ca un jucător de şah. Nu făcea niciodată nimic fără să 
analizeze două mutări înainte. Ştia că judecătorul căruia îi 
ceruse să monitorizeze operaţiunea ar trebui să se auto- 
recuze de la viitoarea Curte Marţială, aşa că a ales unul pe 
care ştia că procurorii nu-l agreează. Un obstacol mai puţin, 
mai târziu. Avea un fotograf pregătit să înregistreze totul. 
Cronometrase timpul necesar de a ajunge, cu maşina, la 
casa din Virginia a lui Quinn. Dosarul pe care i-l dădusem 
iniţial umplea acum două cutii de carton. A doua oară când 
am văzut-o le căra. Erau aşezate una peste alta şi bicepşii ei 
erau încordaţi ca să le susţină greutatea. 

— Cum se descurcă Gorowski? am întrebat-o. 

— Nu prea bine. Dar mâine totul iese la lumină. 

— Vei fi faimoasă. 

— Sper că nu. Operaţiunea asta trebui să rămână secretă 
pentru totdeauna. 

— Faimoasă în lume operaţiunilor secrete, am spus. O 
mulţime de oameni ştiu de operaţiune. 

— Deci, cred că ar trebui să cer revizuirea evaluării mele 
de performanţă. Poimâine, poate. 

— Ar trebui să luăm cina în seara asta, am spus. Ar trebui 
să ieşim. Să celebrăm. În cel mai bun local. Plătesc eu. 

— Credeam că foloseşti doar bonuri de masă. 

— Am nişte economii. 

— Ai avut o mulţime de oportunităţi. A fost un caz lung. 


— Lentă ca un melc, i-am spus. Asta e singura ta 
problemă, Kohl. Eşti minuțioasă, dar eşti lentă. 

Ea a zâmbit din nou şi a ridicat iarăşi cutiile cele mari. 

— Ar fi trebuit să accepţi întâlnirea cu mine, a spus ea. 
Atunci ţi-aş fi putut arăta cum să fii lent poate fie mai bine 
decât să fii rapid. 

A plecat cu cutiile şi am întâlnit-o două ore mai târziu, la 
un restaurant din oraş. Era un local de lux, aşa că mi-am 
făcut un duş şi mi-am pus o uniformă curată. Ea a apărut 
purtând o rochie neagră. Nu acelaşi ca mai înainte. Nu avea 
puncte pe ea. Doar negru. Era foarte dulce, nu că ar fi avut 
nevoie. Arăta de optsprezece ani. 

— Excelent, am spus. Vor crede că cinezi cu tatăl tău. 

— Unchiul meu, poate. Fratele mai mic al tatălui meu. 

A fost una dintre acele mese unde mâncarea nu a contat. 
Îmi amintesc absolut totul despre acea seara, dar nu-mi 
amintesc ce am comandat. Friptură, poate. Sau ravioli. 
Ceva. Ştiu sigur că am mâncat. Am vorbit foarte mult, 
despre genul de lucruri pe care nu le împărtăşeşti cu 
oricine. Eram gata să cedez şi s-o întreb dacă vrea să 
mergem la un motel. Dar nu am făcut-o. Am băut câte un 
pahar de vin fiecare şi apoi am trecut la apă. Era un acord 
tacit să rămânem în formă pentru a doua zi. Am plătit masa 
şi am plecat la miezul nopţii, separat. Ea era strălucitoare, 
chiar dacă era târziu. Era plină de viaţă, de energie şi 
foarte concentrată. Era nerăbdătoare, aşteptând ziua de 
mâine. Ochii îi străluceau. Am rămas pe stradă privind-o 
cum se îndepărta cu maşina. 


— Vine cineva, a spus Elizabeth Beck, zece ani mai târziu. 

M-am uitat pe fereastră şi am văzut un Taurus gri în 
depărtare. Culoarea i se confunda cu cea a stâncilor şi era 
greu de distins. Era la trei kilometri depărtare, venind cu 
viteză prin curbe. Maşina lui Villanueva. l-am spus lui 
Elizabeth să stea pe loc şi să aibă grijă de Richard şi am 
coborât la parter, la uşa din spate. Am recuperat cheile lui 


Angel Doll din pachet meu ascuns. L-am pus în buzunarul 
sacoului. Am luat Glock-ul lui Duffy şi încărcătoarele de 
rezervă. Voiam să i le dau înapoi intacte. Era important 
pentru mine. Avea deja destule probleme. Le-am pus în 
buzunarul hainei, laolaltă cu Beretta mea, am ocolit casa 
până în partea din faţă şi m-am urcat în Cadillac. Am 
condus până la poartă, am ieşit afară şi am aşteptat, ascuns 
vizibilităţii dinspre drumul de acces. 

Taurus-ul s-a oprit lângă poartă şi lam văzut pe 
Villanueva la volan, cu Duffy lângă el şi Eliot în spate. Am 
ieşit la vedere, am scos lanţul de pe poartă şi am deschis-o. 
Villanueva a intrat şi s-a oprit bară la bară cu Cadillac-ul. 
Apoi, s-au deschis trei uşi şi au ieşit cu toţi afară, în frig, 
uitându-se la mine. 

— Ce naiba s-a întâmplat cu tine? a spus Villanueva. 

Mi-am atins gura. O simţeam umflată şi dureroasă. 

— Am intrat într-o uşă, i-am spus. 

Villanueva s-a uitat la gheretă. 

— Sau într-un portar, a spus el. Am dreptate? 

— Eşti bine? a întrebat Duffy. 

— Sunt într-o formă mai bună decât portarul. 

— De ce suntem aici? 

— Planul B, am spus. Mergem la Portland, dar dacă nu 
găsim ceea ce ne trebuie acolo va trebui să ne întoarcem 
aici şi să aşteptăm. Deci, doi dintre voi mergeţi cu mine, 
chiar acum, iar celălalt rămâne aici pentru a păzi cetatea. 

M-am întors şi am arătat spre casă. 

— Fereastra de la etajul al doilea, din mijloc, are o 
mitralieră masivă montată, gata să acopere toată zona. Am 
nevoie de unul dintre voi să o manevreze. 

Nimeni nu s-a oferit voluntar. M-am uitat direct la 
Villanueva. Era destul de bătrân ca să se priceapă la lucruri 
de genul ăsta. Posibil să-şi fi petrecut ceva timp, în trecutul 
său, în preajma unor mitraliere mari. 

— Tu rămâi, Terry, am spus. 

— Nu eu. Vin cu tine s-o găsim pe Teresa. 


A spus-o pe un ton care nu admitea un refuz. 

— Bine, rămân eu, a zis Eliot. 

— Mulţumesc. Ai văzut vreodată un film cu războiul din 
Vietnam? Ai văzut un mitralior din uşa unui elicopter Huey? 
Acesta eşti tu. Dacă vor veni, nu vor încerca să intre pe 
poartă. Vor intra prin fereastra din faţă a gheretei şi vor ieşi 
pe uşa sau pe fereastra din spate. Deci, trebuie să fii gata 
să-i seceri când ies afară. 

— Şi dacă se întunecă? 

— Ne vom întoarce înainte să se întunece. 

— Bine. Cine-i în casă? 

— Familia lui Beck. Şi bucătăreasa. Sunt necombatanţi, 
dar nu vor pleca. 

— Şi Beck? 

— Se va întoarce cu ceilalţi. Dacă e de partea lor, nu o să 
mi se rupă inima. Dar şi dacă nu e de partea lor, nuosămi 
se rupă inima. 

— OK. 

— Dar, probabil, că nu vor veni. Au treabă. Oricum e bine 
să fim precauţi. 

— OK, a spus el din nou. 

— Tu ţii Cadillac-ul. Noi luăm Taurus-ul. 

Villanueva s-a dus la Ford şi a ieşit pe poartă. Am mers cu 
Duffy şi am închis poarta din exterior, am legat-o, am 
încuiat-o şi i-am aruncat cheia lacătului lui Eliot. 

— Ne vedem mai târziu, am spus. 

A întors Cadillac-ul şi l-am privit conducându-l în jos, spre 
casă. Apoi m-am urcat în Taurus, cu Duffy şi Villanueva. Ea 
s-a aşezat pe scaunul din faţă. Eu în spate. Am luat Glock-ul 
ei şi încărcătoarele de rezervă din buzunar şi i le-am dat, 
puţin ceremonios. 

— Mulţumesc pentru că mi le-ai împrumut. 

Şi-a pus Glock-ul în tocul de umăr şi încărcătoarele în 
poşetă. 

— N-ai pentru ce. 


— Teresa, în primul rând, a spus Villanueva. Quinn, în al 
doilea. Bine? 

— De acord, am spus. 

A întors pe drum şi a luat-o spre vest. 

— Deci, unde căutăm? a spus el. 

— Avem trei opţiuni, am spus. Depozitul, biroul din 
centrul oraşului şi parcul de afaceri din apropierea 
aeroportului. Nu poţi să ţii un prizonier într-o clădire de 
birouri din centrul oraşului peste week-end. Şi depozitul 
este prea aglomerat. locmai au avut un transport mare. 
Deci, eu votez pentru parcul de afaceri. 

— 1-95 sau Route One? 

— Route One, am spus. 

Am condus în tăcere, douăzeci şi cinci de kilometri, şi am 
luat-o spre nord, pe Route One, către Portland. 


CAPITOLUL 13 


E 


ra după-amiaza devreme, într-o sâmbătă, astfel că în parcul 
de afaceri era linişte. Ploaie spălase locul şi părea proaspăt 
şi nou. Clădirile de metal străluceau sub griul cerului. Am 
mers pe reţeaua de străduţe cu treizeci de kilometri pe oră. 
N-am văzut pe nimeni. Clădirea lui Quinn părea pustie. Am 
întors capul în timp ce treceam pe lângă ea şi am studiat 
din nou semnul: Xavier eXport Company. Cuvintele erau 
gravate profesional pe o placă groasă de oţel inoxidabil, dar 
X-ul supradimensionat părea ideea unui designer amator. 

— De ce export? a întrebat Duffy. El importă lucruri, asta- 
i sigur. 

— Cum intrăm? a întrebat Villanueva. 

— Dăm o spargere. Prin spate. 

Clădirile erau aşezate una după alta, cu locuri de parcare 
îngrijite în faţa fiecăreia dintre ele. Tot ce mai exista în 
parcul de afaceri era fie un drum nou, fie un gazon 
delimitat de borduri îngrijite din beton. Nu era, nicăieri, 
vreun gard. Clădirea aflată în spatele celei a lui Quinn se 
numea Paul Keast & Chris Maden - Servicii profesionale de 
catering. Era închisă şi pustie. Puteam vedea în orice 
direcţie până la uşa din spate a lui Quinn, care era un 
dreptunghi de metal vopsit într-un roşu simplu. 

— Nu e nimeni prin preajmă, a spus Duffy. 

Era o fereastră pe peretele din spate a clădirii Quinn, 
lângă uşa roşie. Era din sticlă sablată. Probabil o fereastră 
de baie. Era protejată cu bare de fier. 


— O avea sistem de securitate? a întrebat Villanueva. 

— Într-un loc ca aceasta? Aproape sigur. 

— Conectat direct la poliţie? 

— Mă îndoiesc, am spus. Nu ar fi o mişcare inteligentă, 
pentru un tip ca Quinn. Nu cred că ar vrea ca poliţia să dea 
târcoale de fiecare dată când un copil îi loveşte ferestrele. 

— Atunci, la o companie privată? 

— Aşa cred. Sau chiar la oamenii lui de pază. 

— Deci, cum facem? 

— O facem foarte repede. Intrăm şi ieşim înainte să 
reacționeze cineva. Avem cinci sau zece minute la 
dispoziţie. 

— Unul în faţă şi doi în spate? 

— Te-ai prins, am spus. Tu mergi în faţă. 

l-am spus să deschidă portbagajul şi apoi am ieşit, 
împreună cu Duffy. Aerul era rece şi umed şi vântul bătea 
cu putere. Am scos levierul de sub roata de rezervă, am 
închis capacul portbagajului şi am urmărit maşina 
îndepărtându-se. Am mers cu Duffy pe lângă clădirea firmei 
de catering şi am păşit pe peluza din faţa ferestrei băii lui 
Quinn. Mi-am pus urechea pe uşa din metal rece şi am 
ascultat. Nimic. Apoi m-am uitat la barele de la fereastră. 
Erau sudate într-o ramă dreptunghiulară, puţin bombată - 
ca un coş din fier -, care era prinsă cu opt şuruburi, câte 
două pe fiecare din cele patru laturi ale dreptunghiului. 
Şuruburile erau prinse în flanşe sudate, cu un diametru 
redus. Capetele şuruburilor aveau dimensiunea unor 
monezi. Duffy şi-a scos Glock-ul din tocul ei de umăr. Am 
auzit cum se freca pe piele. Am verificat Beretta, în 
buzunarul hainei. Apoi am strâns levierul cu ambele mâini. 
Mi-am pus din nou urechea pe uşă. Am auzit maşina lui 
Villanueva parcând în faţa clădirii. Auzeam zgomotul 
motorului prin metal. L-am auzit cum deschide şi închide 
uşa. A lăsat motorul pornit. L-am auzit păşind pe pasarela 
din faţă. 

— Stai pe loc, am spus. 


Am simţit-o pe Duffy foindu-se în spatele meu. 

Villanueva bătea tare la uşa din faţă. Am introdus capătul 
levierului sub rama de metal, lângă unul dintre şuruburi. 
Am făcut o mică adâncitură în metal. Am împins levierul în 
lateral, sub rama şi sub bare, şi am tras de el. Surubul a 
rezistat. În mod clar trecea printr-un suport metalic. Am 
repoziţionat levierul şi am tras puternic o dată şi încă o 
dată. Capul şurubului s-a rupt şi barele s-au deplasat puţin. 

Trebuia să rup şase capete de şuruburi, în total. Mi-a luat 
aproape treizeci de secunde. Villanueva încă ciocănea. 
Nimeni nu a răspuns. Când am rupt şi al şaselea şurub, am 
apucat barele şi le-am deschis la nouăzeci de grade, ca pe o 
uşă. Cele două şuruburi rămase au ţipat, în semn de 
protest. Am luat din nou levierul şi am spart geamul sablat. 
Am ridicat mâna, am găsit mânerul şi am deschis fereastra. 
Mi-am scos Beretta şi am intrat cu capul înainte în baie. 

Era o cabină mică, poate doi pe doi. Era o toaletă şi o 
chiuvetă cu o oglindă mică, fără ramă. Un coş de gunoi şiun 
raft cu role de toaletă şi şervetele de hârtie pe el. O găleată 
şi un mop rezemate într-un colţ. Linoleum curat pe podea. 
Un miros puternic de dezinfectant. M-am întors şi am 
verificat fereastra. Era o mică plăcuţă de alarmă înşurubată 
pe pervaz. Dar clădirea era încă liniştită. Nicio sirenă. 
Aveau o alarmă silenţioasă. Acum, un telefon suna undeva. 
Sau o alertă clipea intermitent pe un ecran de computer. 

Am ieşit din baie într-un hol. Era gol şi întunecat. M-am 
îndreptat cu spatele spre uşa dinspre Duffy. Am bâjbâit şi, 
fără să mă uit, am deblocat-o. Am deschis-o. Duffy a intrat în 
interior. 

Probabil îşi făcuse antrenamentului de bază, de şase 
săptămâni, la Quantico şi încă îşi amintea procedura. 
Ţinând Glock-ul cu două mâini, s-a strecurat pe lângă mine 
şi s-a îndreptat spre uşa care ne scotea din hol în restul 
clădirii. Şi-a aplecat umărul şi a ridicat coatele, pentru a nu 
mă afla în raza ei de tragere. Am făcut un pas înainte, am 
spart uşa şi a trecut prin ea, spre stânga, în timp ce ea s-a 


aruncat după mine, în dreapta. Eram într-un alt hol. La fel 
de îngust. Parcurgea întreaga lungime a clădirii, până la 
uşa din faţă. Erau camere, la stânga şi la dreapta. Şase 
camere, trei pe fiecare parte. Şase uşi, toate închise. 

— În faţă, am şoptit. Villanueva. 

Am păşit uşor pe hol, spate în spate, supraveghind fiecare 
uşă. Au rămas închise. Am ajuns la uşa din faţă, am 
descuiat-o şi am deschis-o. Villanueva a intrat şi a închis-o 
din nou, în spatele lui. Avea un Glock 17 în mâna bătrână şi 
noduroasă. Se simţea în largul lui. 

— Alarmă? a şoptit. 

— Silenţioasă. 

— Deci, trebuie să ne grăbim. 

— Verificam fiecare cameră, am şoptit. 

Aveam un sentiment negativ. Făcusem atât de mult 
zgomot că nimeni din clădire n-ar fi avut nicio îndoială 
despre ce facem acolo. Şi faptul că nu s-au aventurat afară 
pentru a ne confrunta însemnă că erau destul de inteligenţi 
să stea ascunşi, cu armele pregătite şi cu ochii fixaţi pe uşă. 
Holul avea doar doi metri lăţime. Nu aveam prea mult 
spaţiu de manevră. Nu aveam deloc un sentiment plăcut. 
Uşile erau toate cu balamalele pe partea stângă, aşa că am 
pus-o pe Duffy în stânga mea ca să acopere uşile de pe 
peretele opus. Nu voiam să fiu împuşcat în spate. Apoi l-am 
pus pe Villanueva în dreapta mea. Sarcina sa era să 
lovească cu piciorul în uşi, una după alta. Eu eram în 
centru. Treaba mea era să intru primul, în fiecare cameră. 

Am început cu camera din faţă, de pe partea stângă. 
Villanueva a lovit uşa, puternic. Broasca s-a spart, rama s-a 
crăpat şi uşa s-a izbit de perete. Am intrat direct. Camera 
era goală. Era un pătrat de trei pe trei, cu o fereastră, un 
birou şi un perete plin de fişete. Am ieşit imediat şi ne-am 
îndreptat spre cameră de pe peretele opus. Duffy ne-a 
acoperit spatele, Villanueva a lovit uşa şi eu am intrat. Era 
goală, de asemenea. Dar am primit un bonus. Peretele 
despărțitor dintre ea şi camera de alături fusese eliminat. 


Avea trei pe şase. Două uşi care corespondau cu holul. Erau 
trei birouri în cameră. Câteva computere şi telefoane. Era 
un cuier într-un colţ, cu o haină de ploaie de damă agăţat în 
el. 

Am traversat holul spre cea de-a patra uşă. A treia 
cameră. Villanueva a spart uşa şi eu m-am strecurat prin 
cadrul ei. Goală. Un alt pătrat de trei pe trei. Fără 
fereastră. Un birou, cu un avizier mare de plută în spatele 
lui. Liste prinse pe avizier. Un covor oriental acoperea cea 
mai mare parte din linoleum. 

Patru camere verificate. Încă două. Am ales camera din 
spate, de pe dreapta. Villanueva a izbit uşa. Eu am intrat. 
Era goală. Trei pe trei, vopsea albă, linoleum gri. Complet 
goală. Nimic în ea. Cu excepţia petelor de sânge. Fuseseră 
curățate, dar nu foarte bine. Erau dâre maro pe podea, 
întinse cu un mop. Erau stropi pe pereţi. Unii erau curăţaţi. 
Erau urme pe pereţi la nivelul taliei. Marginea dintre plintă 
şi linoleum era pătată cu maro şi negru. 

— Camerista, am spus. 

Nimeni nu a răspuns. Am rămas tăcuţi un moment. Apoi 
ne-am retras şi am lovit ultima uşă, puternic. Am intrat 
primul, carne de tun. Şi am încremenit. 

Era o închisoare. Şi era goală. 

Avea trei pe trei. Ziduri erau albe şi plafonul jos. Fără 
ferestre. Linoleum gri pe podea. O saltea pe linoleum. 
Cearceafuri mototolite pe saltea. Zeci de cutii de produse 
alimentare din China peste tot. Sticle de plastic goale cu 
apă minerală. 

— Ea a fost aici, a zis Duffy. 

Am dat din cap. 

— La fel ca în subsol casei. 

Am intrat şi am ridicat salteaua. Cuvântul justice fusese 
mânjit pe podea, mare şi clar, trasat cu degetul. Sub el era 
data de astăzi, şase numere: lună, zi, an, numere pale şi 
apoi din nou vizibile, în timp ce îşi înmuiase degetul cu ceva 
negru şi maro. 


— A sperat că vom veni după ea, a spus Villanueva. În 
fiecare zi, în fiecare loc. Un copil inteligent. 

— E scris cu sânge? a spus Duffy. 

Simţeam mirosul de mâncare vechi şi de respiraţie veche, 
peste tot. Simţeam teama şi disperarea. A auzit cum a murit 
servitoarea. Două uşi subţiri nu puteau bloca prea mult 
sunetul. 

— E sos Hoisin, am spus. Aşa sper. 

— Când au mutat-o? 

M-am uitat la ultimele cutii de carton. 

— Cam de două ore. 

— Rahat. 

— Atunci să mergem, a spus Villanueva. Să mergem s-o 
găsim. 

— Încă cinci minute, a spus Duffy. Trebuie să găsesc ceva 
pentru ATF. Ne trebuie o justificare şi aşa e corect. 

— Nu avem cinci minute, a spus Villanueva. 

— Două minute, am spus eu. la tot ce poţi şi verifici mai 
târziu ce ai luat. 

Am ieşit din celulă. Nimeni nu s-a uitat la mormântul de 
pe partea cealaltă. Duffy ne-a condus înapoi la camera cu 
covor oriental. O alegere inteligentă, m-am gândit. Acesta 
era, probabil, biroul lui Quinn. Era genul de om care şi-ar 
pune un covor. Ea a luat un dosar gros pe care era scris În 
aşteptare, dintr-un sertar al biroului şi a luat toate listele de 
pe avizierul de plută. 

— Să mergem, a spus din nou Villanueva. 

Am ieşit pe uşa din faţă la exact patru minute după ce am 
intrat prin geamul de la baie. Mi s-a părut că trecuseră 
patru ore. Am intrat în Taurus şi ne-am întors pe Route One, 
un minut mai târziu. 

— Mergi spre nord, i-am spus. Spre centrul oraşului. 

Am rămas tăcuţi la început. Nimeni nu se uita la nimeni. 
Nimeni nu vorbea. Ne gândeam la menajeră. Eu eram în 
spate iar Duffy era în faţă cu documente lui Quinn 
împrăştiate pe genunchi. Traficul de pe pod era lent. 


Oamenii se duceau la cumpărături în oraş. Carosabilul era 
alunecos de la ploaie şi de la stropii de sare. Duffy 
frunzărea hârtiile, uitându-se la ele. Apoi, a rupt tăcerea. A 
fost o uşurare. 

— Totul este foarte criptic, a spus ea. Avem un XX şi un 
BB. 

— Xavier export Company şi Bizarre Bazaar, am spus. 

— BB importă, a spus ea. XX exportă. Dar sunt în mod 
evident legate între ele. Sunt ca două jumătăţi ale aceleiaşi 
operaţiuni. 

— Nu-mi pasă, am spus. Îl vreau doar pe Quinn. 

— Şi pe Teresa, a spus Villanueva. 

— Balanța pe primul trimestru, a spus Duffy. Vor avea un 
venit de douăzeci şi două de milioane de dolari în acest an. 
Cred că asta înseamnă o mulţime de arme. 

— Un sfert de milion de ediţii Saturday Night Special, am 
spus. Sau patru tancuri Abrams. 

— Mossberg, a spus Duffy. Ai auzit acest nume? 

— De ce? 

— XX tocmai a primit doar un transport de la ei. 

— O.F. Mossberg and Sons, am spus. Din New Haven, 
Connecticut. Producător de puşti de asalt. 

— Ce este un Persuader? 

— O puşcă, am spus. Mossberg M500 Persuader. Este o 
armă paramilitară. 

— XX trimite Persuader undeva. Două sute de bucăţi. 
Valoarea totală a facturii este de şaizeci de mii de dolari. În 
principiu, la schimb cu ceva primit de la BB. 

— Import - export, am spus. Acesta este modul în care 
funcţionează. 

— Dar preţurile nu se potrivesc, a spus ea. Preţul de 
intrare în BB este de şaptezeci de mii. Deci XX iese cu zece 
mii de dolari profit. 

— Magia capitalismului, am spus. 

— Nu, stai, mai e altceva. Acum sumele se echilibrează. 
Două sute de Mossberg Persuader plus un bonus de zece 


mii de dolari, pentru a echilibra valorile. 

— Ce este bonus-ul de zece mii? 

— Nu spune. Ce ar putea valora zece mii? 

— Nu-mi pasă, i-am spus din nou. 

A răsfoit din nou hârtiile. 

— Keast şi Maden, a spus ea. Unde am văzut acest nume? 

— Clădirea din spatele celei a lui Quinn, i-am spus. Cei cu 
cateringul. 

— I-a angajat, a spus ea. Îi livrează ceva azi. 

— Unde? 

— Nu scrie. 

— Ce livrează? 

— Nu scrie. Optsprezece produse la cincizeci şi cinci de 
dolari fiecare. În valoare de aproape o mie de dolari. 

— Acum încotro? a zis Villanueva. 

Coborâsem de pe pod şi viram uşor spre nord-vest, cu 
parcul în stânga noastră. 

— A doua la dreapta. 

Am intrat direct în garajul Missionary House. Un paznic 
într-o uniformă curioasă stătea într-o cabină. Ne-a 
înregistrat fără să ne acorde prea multă atenţie. Apoi 
Villanueva i-a arătat insigna DEA şi i-a spus să stea cuminte 
şi să păstreze liniştea. I-a spus să nu sune pe nimeni. În 
spatele lui garajul era tăcut. Erau, poate, optzeci de spaţii 
de parcare şi mai puţin de o duzină de maşini. Una dintre 
ele era Grand Marqguis gri pe care l-am văzut lângă 
depozitul lui Beck, în acea dimineaţă. 

— Aici am făcut fotografiile, a spus Duffy. 

Am mers în partea din spate a garajului şi am parcat într- 
un colţ. Am ieşit şi am luat liftul un etaj, până la parter. Era 
decorat cu marmură veche şi avea o listă cu firmele din 
clădire. Xavier export Company ocupa etajul al patrulea, 
împreună cu o firmă de avocatură numită Lewis, Strange & 
Greville. Era o veste bună. Însemna că era un hol interior 
acolo. Nu am fi intrat din lift direct în birourile lui Quinn. 


Ne-am întors la lift şi am apăsat pe 4. Uşile s-au închis şi 
motorul a scârţâit. Ne-am oprit la patru. Am auzit voci. 
Clopoţelul liftului a răsunat. Uşile s-au deschis. Holul era 
plin de avocaţi. Era o uşă de mahon pe stânga, cu o placă 
de alamă pe care scria Lewis, Strange & Greville, Firmă de 
avocatură. Era deschisă şi trei persoane ieşeau, aşteptând 
ca una dintre ei să o închidă. Doi bărbaţi, o femeie. Erau 
îmbrăcaţi lejer. Toţi aveau serviete. Păreau bucuroşi. S-au 
întors cu toţii şi s-au uitat la noi. Am ieşit din lift. Au zâmbit 
şi au dat din cap către noi, cum faci cu nişte străini într-un 
hol mic. Sau poate au crezut că am venit să-i consultăm 
într-o chestiune juridică. Villanueva le-a zâmbit şi a dat din 
cap spre uşa lui Xavier Export. Nu pe voi vă căutăm. Pe ei. 
Femeie s-a uitat în altă parte şi a intrat pe lângă noi în lift. 
Partenerii ei au încuiat biroul şi i s-au alăturat. Uşile liftului 
s-au închis şi am auzit motorul bâzâind. 

— Martori, a şoptit Duffy. Rahat. 

Villanueva a arătat spre uşa lui Xavier Export. 

— E cineva înăuntru. Avocaţii nu au părut surprinşi de 
faptul că suntem aici sâmbăta. Deci, ei trebuie să ştie că e 
cineva înăuntru. Poate au crezut că avem o întâlnire sau 
altceva. 

Am dat din cap. 

— Una dintre maşinile din garaj a fost la depozitul lui 
Beck în această dimineaţă. 

— Quinn? a întrebat Duffy. 

— Sper din toată inima. 

— Am zis că leresa este prima, a spus Villanueva. Apoi, 
Quinn. 

— Am schimbat planul. Nu plec de aici. Nu şi dacă ele 
acolo. Nu şi când am o asemenea oportunitate. 

— Oricum nu putem intra, a spus Duffy. Am fost văzuţi. 

— Voi nu puteţi intra. Eu pot. 

— Cum, singur? 

— Asta îmi doresc. El şi cu mine. 

— Dar suntem descoperiţi. 


— Atunci acoperiţi-vă. Duceţi-vă înapoi la garaj şi plecaţi 
cu maşina. Paznicul va înregistra ora de plecare. Apoi, cinci 
minute mai târziu sunaţi la biroul lui Quinn. Ora 
înregistrată în jurnalul paznicului şi cea înregistrată de 
agenda telefonul va demonstra că nu s-a întâmplat nimic 
cât timp aţi fost aici. 

— Dar tu? Paznicul o să observe că te-am lăsat aici. 

— Mă îndoiesc, am spus. Nu cred că tipul ne-a acordat 
prea multă atenţie. Nu cred că ne-a numărat. Doar şi-a 
notat numărul de înmatriculare. 

N-a spus nimic. 

— Nu-mi pasă, oricum, i-am spus. Sunt o persoană greu 
de găsit. Şi o să fiu şi mai greu de găsit. 

S-a uitat la uşa firmei de avocatură. Apoi, la cea a lui 
Xavier Export. Apoi, la lift. Apoi la mine. 

— OK, a spus ea. O să ţi-l lăsăm ţie. Nu vreau asta, dar 
trebuie s-o fac, ai înţeles? 

— Perfect. 

— Teresa ar putea fi acolo cu el, a şoptit Villanueva. 

Am dat din cap. 

— Dacă este, o voi aduce la tine. Ne întâlnim la capătul 
străzii. La zece minute după ce faceţi apelul telefonic. 

Amândoi au ezitat şi apoi Duffy a pus degetul pe butonul 
liftului. Motorul a început să meargă. 

— Ai grijă, a spus ea. 

Clopoţelul a sunat şi uşile s-au deschis. Au intrat. 
Villanueva s-a uitat la mine şi a apăsat pe butonul PARTER, 
uşile s-au închis precum cortinele la teatru, şi au plecat. M- 
am dus şi m-am sprijinit pe peretele de pe cealaltă parte a 
uşii lui Quinn. Mă simţeam confortabil singur. Am pus mâna 
în buzunar pe mânerul Berettei şi am aşteptat. Mi i-am 
imaginat pe Duffy şi Villanueva ieşind din lift şi îndreptându- 
se spre maşina lor. Conducând spre ieşirea din garaj. 
Înregistraţi de paznic. Parcând după colţ şi sunând la 
informaţii. Aflând numărul lui Quinn. M-am întors şi m-am 
uitat la uşă. Mi l-am imaginat pe Quinn de cealaltă parte a 


ei, la birou, cu un telefon în faţă. M-am uitat la uşă ca şi cum 
aş putea să văd prin ea. 


Prima dată când l-am văzut a fost în ziua arestării. 
Frasconi s-a descurcat bine cu sirianul. L-a împachetat de 
minune. Frasconi era foarte eficient într-o situaţie ca asta. 
Dă-i timp şi un obiectiv clar şi este de neoprit. Sirianul a 
adus bani în numerar, din ambasadă, ne-am aşezat toţi în 
faţa judecătorului şi i-am numărat. Erau cincizeci de mii de 
dolari. M-am gândit că era ultima tranşă din multe altele. 
Am marcat fiecare bancnotă. Am marcat chiar şi servieta. 
Am pus inițialele judecătorului cu lac de unghii transparent, 
lângă una din balamale. Judecătorul a scris notat pe o 
declaraţie pe propria răspundere pe care Frasconi i-a dat-o 
sirianului. 

Eu şi Kohl m-am aşezat pe poziţii, gata să acţionăm. 
Fotograful ei era deja pregătit, la o fereastră la etajul al 
doilea într-o clădire vizavi de cafenea şi la douăzeci de 
metri spre sud. Judecătorul ni s-a alăturat zece minute mai 
târziu. Foloseam un camion utilitar parcat la marginea 
trotuarului. Avea un vizor în caroserie. Kohl îl împrumutase 
de la FBI. Avea trei salahori în preajmă pentru a completa 
înscenarea. Purtau salopetele unei firme de electricitate şi 
săpau ceva pe stradă. 

Am aşteptat. Nu vorbeam între noi. Nu prea era aer în 
camion. Vremea era din nou călduroasă. Frasconi l-a lansat 
pe sirian după patruzeci de minute. A apărut, în ritm de 
plimbare, dinspre nord. Fusese avertizat despre ce se va 
întâmpla în cazul în care ne va trăda. Kohl scrisese 
scenariul şi Frasconi i-l livrase sirianului. Erau nişte 
ameninţări pe care, probabil, nu le-am fi pus niciodată în 
practică. Dar el nu ştia asta. Cred că erau plauzibile, având 
în vedere ce se întâmplă cu oamenii în Siria. 

S-a aşezat la o masă, pe trotuar. Era la trei metri de noi. 
A pus servieta pe jos, la marginea mesei. Chelnerul a venit 
şi a luat comanda. S-a întors după un minut cu un espresso. 


Sirianul şi-a aprins o ţigară. A fumat-o pe jumătate şi a 
zdrobit-o în scrumieră. 

— Sirianul aşteaptă, a spus Kohl, încetişor. Avea un 
casetofon care funcţiona. Avusese ideea de a înregistra 
audio, în timp real, ca o copie de rezervă. Avea uniforma 
cea verde, gata pentru arestare. Arăta foarte bine în 
uniformă. 

— Confirm, a spus judecătorul. Sirianul aşteaptă. 

Sirianul a terminat cafeaua şi făcu semn chelnerului 
pentru încă una. Şi-a mai aprins o ţigară. 

— Fumează mereu atât de mult? am întrebat. 

— De ce? a spus Kohl. 

— Poate îl avertizează pe Quinn. 

— Nu, aşa fumează mereu, a spus Kohl. 

— Bine, am spus. Dar sigur au un semnal de anulare. 

— Nu-l va folosi. Frasconi l-a speriat. 

Am aşteptat. Sirianul a terminat a doua ţigară. Şi-a pus 
mâinile pe masă. A început să bată darabana cu degetele. 
Părea calm şi normal. Arăta ca un om care aşteaptă pe 
altcineva care întârzie. Şi-a mai aprins o ţigară. 

— Nu-mi place chestia asta cu fumatul, am spus. 

— Relaxează-te, aşa e întotdeauna, a spus Kohl. 

— Pare nervos. Quinn ar putea observa. 

— E normal. E din Orientul Mijlociu. 

Am aşteptat. Locul se aglomera. Era aproape de ora 
prânzului. 

— Quinn se apropie, a spus Kohl. 

— Confirm, a spus judecătorul. Quinn se apropie. 

M-am uitat spre sud. Am văzut un tip cu aspect îngrijit, 
destul de înalt, aproape de 1.85 metri şi un pic sub 
nouăzeci de kilograme. Părea să aibă puţin sub patruzeci 
de ani. Avea părul negru, un pic gri, în dreptul urechilor. 
Purta un costum albastru, cu o cămaşă albă şi o cravată 
roşie. Era un cetăţean tipic din Washington D.C. Se mişca 
rapid, dar părea că e lent. Avea mişcări precise. Era în 
formă şi atletic. Aproape sigur făcea alergări. Ducea o 


servietă Halliburton. Copia fidelă a servietei sirianului. 
Sclipea în lumina soarelui. 

Sirianul a pus ţigara în scrumieră şi a schiţat un salut. A 
părut un pic stingherit, dar am presupus că aşa era 
adecvat. Să faci spionaj, în inima capitalei inamicului, nu 
este o joacă. Quinn l-a văzut şi s-a îndreptat spre el. Sirianul 
s-a ridicat şi au dat mâna peste masă. Am zâmbit. Aveau un 
sistem inteligent. Era un tablou atât de familiar în 
Georgetown, încât trecea neobservat. Un american în 
costum dând mâna cu un străin la o masă încărcată cu ceşti 
de cafea şi scrumiere. S-au aşezat, amândoi. Quinn s-a foit 
pe scaun până s-a aşezat confortabil şi pus servieta lipită de 
cealaltă. La o privire superficială părea o singură servietă 
de dimensiuni mai mari. 

— Servietele sunt una lângă cealaltă, a rostit Kohl, în 
microfon. 

— Confirm, a spus judecătorul. Servietele sunt una lângă 
cealaltă. 

Chelnerul a revenit cu al doilea espresso pentru sirian. 
Quinn i-a spus ceva şi chelnerul a plecat din nou. Sirianul i- 
a spus ceva lui Quinn. Quinn a zâmbit. A fost un zâmbet de 
satisfacţie. Satisfacţie pură. Sirianul a spus altceva. Îşi juca 
rolul. Credea că îşi salvează viaţa. Quinn şi-a întins gâtul şi 
s-a uitat după chelner. Sirianul a luat ţigara din nou, a 
întors capul într-o parte şi a suflat fum direct spre noi. Apoi 
a pus ţigara în scrumieră. Chelnerul a venit înapoi cu 
băutura lui Quinn. O ceaşcă mare. Cafea cu lapte, probabil. 
Sirianul a sorbit din espresso. Quinn a băut din cafea. Fără 
să vorbească. 

— Sunt nervoşi, a spus Kohl. 

— Sunt emoţionaţi, i-am spus. Aproape au scăpat. Aceasta 
este ultima întâlnire. Finalul este aproape. Pentru amândoi. 
Vor doar să se termine totul. 

— Se uita la serviete, a spus Kohl. 

— Se uită la ele, a confirmat judecătorul. 


Quinn a pus ceaşca jos, pe farfurie. Şi-a dat scaunul în 
spate. A întins mâna dreaptă în faţă. A luat servieta 
sirianului. 

— Quinn are servieta sirianului, a spus judecătorul. 

Quinn s-a ridicat în picioare. A spus un ultim lucru, s-a 
întors şi a plecat. Mai grăbit decât la sosire. L-am urmărit 
până când a dispărut din vedere. Sirianul a rămas să ceară 
nota de plată. A plătit şi a luat-o spre nord, până când l-a 
interceptat Frasconi, ieşit pe o uşă, care l-a luat de braţ şi l- 
a adus înapoi spre noi. Kohl a deschis uşa din spate a 
camionului şi Frasconi l-a împins pe tip înăuntru. Nu aveam 
prea mult spaţiu, cinci oameni într-un camion. 

— Deschide servieta, a spus judecătorul. 

De aproape sirianul era mult mai nervos decât se vedea 
prin vizor. Transpira şi nu mirosea prea bine. A pus servieta 
pe podea şi s-a ghemuit în faţa ei. S-a uitat la fiecare dintre 
noi, pe rând, a deschis încuietorile şi a ridicat capacul. 

Servieta era goală. 


Am auzit telefonul începând să sune în biroul Xavier 
Export. Uşa era groasă şi grea, iar sunetul se auzea 
înăbuşit şi îndepărtat. Dar era un telefon şi suna exact la 
cinci minute după ce Duffy şi Villanueva au părăsit garajul. 
A sunat de două ori şi cineva a răspuns. Nu am auzit nicio 
conversaţie. Mi-am imaginat că Duffy o să inventeze o 
poveste despre un număr de telefon greşit. Mi-am imaginat 
că o să vorbească suficient de mult pentru ca apelul să 
apară ca semnificativ în înregistrările telefonice. Am pariat 
pe un minut. Nimeni nu lungeşte un apel fals mai mult de 
şaizeci de secunde. 

Mi-am luat Beretta din buzunar şi am deschis uşa. Am 
păşit în interior, într-o zonă de recepţie deschisă şi largă. 
Mult lemn de culoare închisă şi covoare. Un birou la stânga, 
închis. Un birou la dreapta, închis. O recepţie în faţa mea. O 
persoană la birou, tocmai închizând telefonul. Nu era 
Quinn. Era o femeie. Avea aproximativ treizeci de ani. Avea 


părul blond. Ochi albaştri. În faţa ei era o placă într-un 
suport de lemn. Spunea: Emily Smith. În spatele ei era un 
cuier. Era o haină de ploaie agăţată în cuier. Şi o rochie de 
cocktail neagră, învelită în plasticul de la curăţătorie, pusă 
pe un umeraş de sârmă. Am pipăit în spatele meu cu mâna 
dreaptă întinsă în spate şi am încuiat uşa de la hol. Am 
privit-o în ochii pe Emily Smith. Avea ochii holbaţi la mine. 
Nu i se mişcau. Nu s-a uitat nici la stânga, nici la dreapta, 
spre vreuna dintre uşi. Deci, era, probabil, singură. Şi nici 
nu a încercat să umble în poşetă sau în vreun sertar. Deci 
era, probabil, neînarmată. 

— Ar trebui să fii mort, a spus ea. 

— Da? 

A dat din cap, nesigură, ca şi cum nu putea înţelege ceea 
ce vede. 

— Eşti Reacher. Paulie ne-a spus că te-a curăţat. 

Am dat din cap. 

— OK, sunt o fantomă. Nu atinge telefonul. 

Am făcut un pas înainte şi m-am uitat la biroul ei. Nu erau 
arme pe el. Telefonul era o consolă complicată cu mai multe 
linii. Totul era acoperit de butoane. M-am aplecat şi am 
smuls cablul din priză. 

— Ridică-te, i-am spus. 

S-a ridicat. Şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat în 
poziţie verticală. 

— Să verificâm celelalte camere, am spus. 

— Nu e nimeni aici, a spus ea. 

Era teamă în vocea ei, deci, probabil, îmi spunea 
adevărul. 

— Să verificâăm, oricum, i-am spus. 

A ieşit din spatele biroului ei. Era cu treizeci de 
centimetri mai scundă decât mine. Purta o fustă de culoare 
închisă şi o cămaşă de culoare închisă. Pantofi eleganţi, care 
mi-am imaginat că se vor asorta bine mai târziu, cu rochia 
de cocktail. l-am împins ţeava Berettei în coloana 
vertebrală, apoi am prins-o de gulerul cămăşii cu mâna 


stângă şi am împins-o în faţă. O simţeam mică şi fragilă. 
Părul i-a căzut peste mâna mea. Mirosea proaspăt. Întâi am 
verificat biroul din stânga. A deschis uşa şi am împins 
înăuntru, apoi am păşit într-o parte, ieşind din cadrul uşii. 
Nu voiam să fiu împuşcat în spate, din zona de recepţie. 

Era doar un birou. Un spaţiu de dimensiuni decente. 
Nimeni în interior. Doar un covor oriental şi un birou. Avea 
şi o baie. O cabină mică, cu toaletă şi chiuvetă. Nimeni 
înăuntru. Aşa că am răsucit-o şi am trecut pe lângă recepţie 
spre biroul din dreapta. Acelaşi decor. Acelaşi tip de covor, 
acelaşi tip de birou. Era neocupat. Nimeni înăuntru. Nu 
avea baie. Am ţinut-o strâns de guler şi am împins-o înapoi 
în zona de recepţie. Am oprit-o chiar lângă biroul ei. 

— Nu e nimeni aici, am spus. 

— Ţi-am spus. 

— Bun. Unde e toată lumea? 

Nu mi-a răspuns. Şi am simţit-o cum devine rigidă, ca şi 
cum se pregătea să nu-mi răspundă la întrebări. 

— Mai concret, unde este Teresa Daniel? 

Niciun răspuns. 

— Unde-i Xavier? 

Niciun răspuns. 

— De unde ştii numele meu? 

— Beck i l-a spus lui Xavier. A cerut permisiunea să te 
angajeze. 

— Xavier m-a verificat? 

— Atât cât a putut. 

— Şi i-a dat acceptul lui Beck? 

— Evident. 

— Atunci, de ce l-a asmuţit pe Paulie asupra mea, în 
această dimineaţă? 

A înţepenit din nou. 

— Situaţia s-a schimbat. 

— În această dimineaţă? De ce? 

— Xavier a primit informaţii noi. 

— Ce fel de informaţii? 


— Nu ştiu exact, a spus ea. Ceva despre o maşină. 

Saab-ul? Notiţele lipsă a cameristei? 

— A făcut anumite deducţii. Acum, ştie totul despre tine. 

— Asta-i o figură de stil. Nimeni nu ştie totul despre mine. 

— Ştie că ai vorbit cu cei de la ATF. 

— Cum spuneam, nimeni nu ştie nimic. 

— El ştie ce ai făcut aici. 

— Chiar ştie? Tu ştii? 

— Nu mi-a spus. 

— Care este locul tău în organizaţie? 

— Sunt managerul de operaţiuni. 

Am strâns mai puternic gulerul cămăşii ei în pumn şi am 
mutat ţeava Berettei pentru a-mi scărpina obrazul acolo 
unde vânătăile îmi strângeau pielea. M-am gândit la Angel 
Doll, John Chapman Duke, cele două gărzi de corp ale căror 
nume nici nu le ştiam şi la Paulie. M-am gândit că dacă o 
adaug pe Emily Smith la lista victimelor, nu avea să mă 
coste prea mult, în sens cosmic. I-am pus pistolul la cap. Am 
auzit un avion în depărtare, aterizând pe aeroport. 
Motoarele uruiau pe cer, la mai puţin de un kilometru 
distanţă. M-am gândit să-l aştept pe următorul şi să apăs pe 
trăgaci. Nimeni n-ar fi auzit nimic. Probabil că o merita. 

Sau, poate câ nu. 

— Unde este Xavier? 

— Nu ştiu. 

— Ştii ce a făcut acum zece ani? 

Trăieşti sau mori, Emily. 

Dacă ar şti, mi-ar spune. Sunt sigur. Din mândrie sau din 
aroganță. Nu ar fi capabilă să păstreze tăcerea. Şi dacă 
ştia, atunci merita să moară. Dacă ştia ce a făcut şi a 
continuat să lucreze pentru un individ care a făcut aşa ceva, 
merita să moară. 

— Nu, nu mi-a spus. Nu ne cunoşteam în urmă cu zece 
ani. 

— Eşti sigură? 

— Da. 


Am crezut-o. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu menajera lui Beck? 

O persoană sinceră este perfect capabil să spună nu, dar, 
în general, se opresc şi se gândesc mai întâi. Poate chiar 
pun câteva întrebări. Este natura umană. 

— Cine? a spus ea. Nu, ce? 

Am expirat. 

— Bine. 

Am pus Beretta înapoi în buzunar, i-am eliberat gulerul, 
am întors-o cu faţa spre mine şi i-am prins ambele 
încheieturi cu mâna stângă. Am luat cablul de la telefon cu 
dreapta. Apoi am tras-o în biroul din stânga, până la baie. 
Am băgat-o înăuntru. 

— Avocaţii de alături au plecat acasă. Nu va fi nimeni în 
clădire, până luni dimineaţă. Aşa că, poţi să strigi şi să ţipă 
cât vrei, dar nimeni nu te va auzi. 

N-a spus nimic. Am închis uşa. Am legat cablul telefonic 
strâns în jurul mânerului. Am deschis la maxim uşa biroului 
şi am legat celălalt capăt al cablului de mâner. Se putea 
mişca în interiorul toaletei, fără să poată ieşi, tot weekend- 
ul. Nimeni nu poate rupe un fir electric, trăgându-l pe 
lungime. M-am gândit că va renunţa după o oră şi va sta 
cuminte, bând apă de la robinet sau folosind toaleta, atunci 
când avea nevoie. 

M-am aşezat la biroul ei. M-am gândit că un manager de 
operaţiuni ar trebui să aibă unele documente interesante. 
Dar ea nu avea. Cel mai bun lucru pe care l-am găsit a fost 
o copie a comenzii către Keast & Maden. Firma de catering. 
18 O 55 dolari. Cineva scrisese o notă în subsolul paginii. 
Un scris de femeie. Probabil chiar a lui Emily Smith. Nota 
spunea: carne de miel, nu carne de porc! Am rotit scaunul 
şi m-am uitat la rochia ei. Apoi l-am rotit înapoi şi m-am 
uitat la ceas. Cele zece minute trecuseră. 

Am coborât cu liftul în garaj şi am ieşit pe o ieşire de 
incendiu din spate. Paznicul nu m-a văzut. Am ocolit blocul 
şi am ajuns în spatele lui Duffy şi Villanueva. Maşina lor era 


parcată după colţ şi ei erau împreună pe scaunele din faţă, 
uitându-se în faţă prin parbriz. Am presupus că sperau să 
vadă doi oameni coborând strada către ei. Am deschis uşa şi 
m-am strecurat pe bancheta din spate, iar ei s-au răsucit şi 
m-au privit dezamăgiţi. Am clătinat din cap. 

— Nimeni. 

— Cineva a răspuns la telefon, a spus Duffy. 

— O femeie pe nume Emily Smith. Managerul lui de 
operaţiuni. Nu mi-a spus nimic. 

— Ce-ai făcut cu ea? 

— Am încuiat-o în baie. E scoasă din schemă până luni. 

— Trebuia s-o forţezi, a spus Villanueva. Ar fi trebuit să-i 
smulgi unghiile. 

— Nu e stilul meu. Dar poţi s-o faci tu, dacă vrei. Dă-i 
drumul. E încă acolo. Nu pleacă nicăieri. 

A dat din cap şi a rămas nemişcat. 

— Deci, ce facem acum? a întrebat Duffy. 


— Deci, ce facem acum? a întrebat Kohl. 

Eram încă în interiorul camionului. Kohl, judecătorul şi 
eu. Frasconi plecase cu sirianul. Kohl şi cu mine ne 
gândeam profund, iar judecătorul încerca să se spele pe 
mâini. 

— Eu am fost aici doar pentru a observa, a spus el. Nu vă 
pot oferi consiliere juridică. Nu se cade. Şi sincer, oricum 
nu ştiu ce să vă spun. 

S-a uitat la noi, a ieşit pe uşa din spate şi a plecat. Nu s-a 
uitat înapoi. M-am gândit că acesta este dezavantajul când 
alegi un dobitoc ca observator. Consecințe nedorite. 

— Ce s-a întâmplat? a zis Kohl. Ce anume am văzut? 

— Sunt doar două posibilităţi. Prima: pur şi simplu l-a 
păcălit pe sirian. Trucul clasic cu înşelarea încrederii. 
Furnizezi, puţin câte puţin, chestii neimportante şi apoi îl 
păcăleşti, la ultima livrare. A două: el lucrează, pe bune, ca 
ofiţer de informaţii. Totul a fost o operaţiune legitimă. Care 
a dovedit că Gorowski vinde informaţii, care a dovedit că 


sirienii sunt dispuşi să plătească o sumă mare de bani 
pentru astfel de informaţii. 

— Dar i-a răpit fiica lui Gorowski. În niciun caz nu 
lucrează oficial. 

— S-au întâmplat lucruri ciudate, am spus. 

— l-a păcălit. 

Am dat din cap. 

— Sunt de acord cu tine. l-a păcălit. 

— Şi atunci, ce putem face? 

— Nimic. Pentru că, dacă vom merge mai departe şi-l vom 
acuza că totul a fost pentru profitul lui personal, el va 
spune, în mod automat, nu, nu făceam asta, de fapt era o 
înscenare şi vă invit să încercaţi să dovediţi contrariul. Apoi 
ne va reaminti, nepoliticos, să nu ne mai băgăm nasul în 
treburile celor de la Informaţii. 

N-a spus nimic. 

— Şi ştii ceva? Chiar dacă el i-a păcălit, tot nu aş şti de ce 
să-l acuz. le opreşte vreo regulă a Armatei să iei bani de la 
nişte idioţi străini în schimbul unei serviete pline cu aer 
curat? 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. 

— Oricum, sirienii se vor înfuria, a spus ea. Nu crezi? L.- 
au plătit cu o jumătate de milion de dolari. Vor trebui să 
reacționeze. Mândria lor este în pericol. Chiar dacă a fost o 
operaţiune legală, şi-a asumat un mare risc. Un risc de 
jumătate de milion. Vor veni după el. Şi el nu poate pur şi 
simplu să dispară. Va trebui să rămână pe postul lui. Va fi o 
ţintă sigură. 

M-am uitat la ea. 

— Dacă el nu voia să dispară, de ce şi-a mutat toţi banii? 

N-a spus nimic. 

M-am uitat la ceas. M-am gândit: Asta, nu cealaltă. Sau, 
pur şi simplu, probabil doar o dată, şi asta şi cealaltă. 

— O jumătate de milion este prea mult, am spus. 

— Pentru ce? 


— Pentru ca sirienii să-i plătească. Nu merită. Va fi un 
prototip, curând. Apoi va fi un lot de pre-producţie. Vor fi o 
sută de arme gata în câteva luni. Ar putea cumpăra o 
rachetă cu zece mii de dolari, probabil. Vreun caporal 
lacom le-ar vinde-o. Ar putea chiar să fure una, gratis. Apoi, 
ar putea-o îmbunătăţi. 

— Bine, deci sunt nişte oameni de afaceri nepricepuţi, a 
spus Kohl. Dar l-am auzit pe Quinn pe bandă. A transferat o 
jumătate de milion în bancă. 

M-am uitat din nou la ceas. 

— Ştiu. Ăsta e un fapt clar. 

— Deci? 

— Tot este prea mult. Sirienii nu sunt mai proşti decât 
alţii. Nimeni nu ar evalua o rachetă fantezistă la o jumătate 
de milion de dolari. 

— Dar noi ştim că atât i-au plătit. Doar ai fost de acord că 
este un fapt clar. 

— Nu, am spus. Ştim despre Quinn că are o jumătate de 
milion în bancă. Asta e faptul clar. Care nu dovedeşte că 
sirienii i-au plătit o jumătate de milion. Aceasta parte este o 
speculație. 

— Care parte? 

— Quinn este specialist în Orientul Mijlociu. E un tip 
inteligent şi e un tip rău. Cred că te-ai oprit din căutare 
prea repede. 

— Să caut ce? 

— Să-l cauţi pe el. Unde se duce, cu cine se vede. Câte 
regimuri politice dubioase există în Orientul Mijlociu? Patru 
sau cinci, minim. Dacă lucrează cu două sau trei dintre ele? 
Sau chiar cu toţi? Fiecare dintre ei gândindu-se că e 
singurul client? Putem presupune că el a făcut aceeaşi 
înşelătorie de trei sau patru ori? Asta ar explica de ce are o 
jumătate de milion în bancă pentru ceva care nu valorează 
o jumătate milion pentru nimeni. 

— Şi i-a păcălit pe toţi? 

Mi-am verificat din nou ceasul. 


— Poate, am spus. Sau poate a jucat pe bune, cu unul 
dintre ei. Poate că aşa a început. Poate că a intenţionat să 
lucreze pe bune cu un client favorit. Dar nu a putut obţine 
suma pe care a vrut-o de la el. Deci, s-a decis să-şi 
înmulțească randamentul. 

— Ar fi trebuit să urmăresc mai multe cafenele, a spus ea. 
Nu trebuia să mă opresc doar la sirian. 

— Probabil are un traseu fix. Mai multe întâlniri separate, 
una după alta. Ca un curier dat naibii. 

Ea s-a uitat la ceas. 

— OK. Deci, acum el duce banii sirianului acasă. 

Am dat din cap. 

— Şi apoi pleacă imediat să se întâlnească cu următorul 
individ. Deci, ia-l pe Frasconi şi reîncepeţi supravegherea. 
Interceptaţi-l pe Quinn pe drumul de întoarcere în oraş. 
Ridicaţi-i pe cei cu care schimbă servietele. Poate că vă 
alegeţi doar cu o grămadă de serviete goale, dar poate una 
dintre ele nu va fi goală, ceea ce înseamnă că suntem iar în 
cărţi. 

S-a uitat de jur împrejurul camionului. S-a uitat în jos, la 
casetofon. 

— Las-o baltă, am spus. Nu este timp pentru chestii 
inteligente. Va trebui să fi doar tu şi Frasconi, acolo, pe 
stradă, urmărindu-l. 


— Depozitul, am spus. Trebuie să-l verificăm. 

— Vom avea nevoie de sprijin, a spus Duffy. Vor fi cu toţi 
acolo. 

— Sper că vor fi. 

— E prea periculos. Suntem doar trei. 

— De fapt, cred că sunt toţi sunt pe drum spre altă 
locaţie. Probabil că au plecat deja. 

— Unde se duc? 

— Mai târziu, am spus. Hai s-o luăm pe rând. 

Villanueva a desprins Taurus-ul de pe bordură. 


— Stai. Fă prima la dreapta. Vreau să verific ceva mai 
întâi. 

Am parcurs două intersecţii la dreapta şi una la stânga şi 
am ajuns la garajul unde îl abandonasem pe Angel Doll în 
portbagajul maşinii sale. Villanueva a parcat lângă un 
hidrant şi eu m-am strecurat afară. Am coborât prin 
intrarea maşinilor şi am aşteptat ca ochii să mi se adapteze 
la întuneric. M-am dus spre locul unde lăsasem maşina. Era 
o maşină acolo. Dar nu era Lincoln-ul negru a lui Angel Doll. 
Era un Subaru Legacy verde metalizat. Era versiunea cu 
trapă, şine pe plafon şi anvelopele mari. Avea un autocolant 
cu steagul Americii pe geamul din spate. Un şofer patriot. 
Dar nu suficient de patriot pentru a cumpăra un automobil 
american. 

M-am plimbat pe cele două culoare adiacente, doar 
pentru mă asigura că n-am făcut o confuzie, deşi ştiam că 
nu am făcut. Nu era vorba de Saab ci de Lincoln. Nu 
notițele lipsă ale servitoarei ci lipsa bătăilor de inimă a lui 
Angel Doll. Acum, el ştie totul despre mine. Am dat din cap, 
în întuneric. Nimeni nu ştie totul despre cineva. Dar am 
presupus că acum ştia mai multe despre mine decât aş fi 
vrut. M-am întors pe acelaşi drum pe care am intrat. Am 
urcat pe rampa de intrare şi am ieşit afară, la lumina zilei. 
Aceasta era înnorată, gri, slabă şi umbrită de clădirile 
înalte, dar m-am simţit ca şi cum am fost lovit de un fascicul 
puternic. M-am strecurat înapoi în Taurus şi am închis uşa 
în linişte. 

— Deci...? a întrebat Duffy. 

Nu am răspuns. S-a întors în scaun şi m-a privit în faţă. 

— Deci? a spus ea din nou. 

— Trebuie să-l scoatem pe Eliot de acolo, am spus. 

— De ce? 

— L-au găsit pe Angel Doll. 

— Cine l-a găsit? 

— Oamenii lui Quinn. 

— Cum? 


— Nu ştiu. 

— Eşti sigur? Ar fi putut fi Poliţia din Portland. Un vehicul 
suspect, parcat prea mult timp. 

Am clătinat din cap. 

— Ei ar fi deschis portbagajul. Cu alte cuvinte ar fi tratat 
tot garajul ca pe o scenă a crimei. Ar fi restricţionat accesul. 
Ar fi fost poliţişti peste tot. 

N-a spus nimic. 

— Am scăpat situaţia de sub control acum. Aşa că sună-l 
Eliot. Pe mobil. Spune-i să plece de acolo. Spune-i să ia pe 
cei doi Beck şi pe bucătăreasă cu el. În Cadillac. Spune-i să- 
i amenințe cu pistolul, dacă este necesar. Spune-i să 
găsească un motel şi să se ascundă. 

A cotrobăit în poşetă după telefonul ei. A apăsat un buton 
de apelare rapidă. A aşteptat. Am cronometrat în minte. Un 
apel. Două apeluri. Trei apeluri. Patru apeluri. Duffy s-a 
uitat la mine, neliniştită. Apoi, Eliot a răspuns. Duffy a 
răsuflat şi i-a dat instrucţiunile, clare şi urgente. Apoi, a 
închis. 

— Ei bine? 

A dat din cap. 

— Părea uşurat. 

Am dat din cap şi eu. Era normal să fie. Nu e amuzant să 
stai ghemuit în spatele unei mitraliere mari, cu spatele la 
mare, uitându-te la peisajul gri, fără să ştii ce se apropie 
sau când. 

— Atunci să mergem, am spus. La depozit. 

Villanueva s-a deplasat din nou de lângă bordură. Ştia 
drumul. A supravegheat depozitul de două ori, împreună cu 
Eliot. Două zile întregi. A luat-o spre sud-est, prin oraş, şi s- 
a apropiat de port dinspre nord-vest. Eram tăcuţi. Nu a 
existat nicio încercare de conversaţie. Am încercat să 
evaluez pagubele. Erau totale. Un dezastru. Pe de altă 
parte mă simţeam eliberat. Totul era clar. Nu trebuia să mă 
mai prefac. Înşelătoria se terminase. Acum eram duşmanul 
lor, pur şi simplu. Şi ei duşmanii mei. Mă simţeam eliberat. 


Villanueva era extrem de inteligent. Făcuse totul corect. 
Încercuise depozitul pe o rază de trei străzi. Acoperise 
toate cele patru laturi. Trebuia să ne mulţumim cu imagini 
rapide, de-a lungul străzilor pe care le intersectam şi 
printre alte clădiri. Patru treceri, patru imagini. Nu erau 
maşini acolo. Uşa cu role era închisă. Fără lumini la 
ferestre. 

— Unde sunt toţi? a spus Duffy. lrebuia să fie un week- 
end ocupat. 

— Este, am spus. Cred că e foarte important. Şi cred că 
ceea ce fac ei are sens. 

— Ce fac? 

— Mai tărziu, am spus. Hai să aruncăm o privire la 
Persuader. Şi să vedem ce primesc în schimb. 

Villanueva a parcat la două clădiri nord-est, în faţa unei 
uşi pe care scria Brian's Fine Imported Taxidermy. A încuiat 
Taurus-ul şi am luat-o spre sud-vest, făcând un ocol pentru 
a ajunge la depozitul lui Beck, venind din direcţia în care nu 
existau ferestre. Uşa personalului de la biroul depozitului 
era încuiată. M-am uitat pe fereastră şi n-am văzut pe 
nimeni. Am ocolit clădirea şi m-am uitat în zona de 
secretariat. Nimeni, nici acolo. Am ajuns la uşa gri, 
nevopsită şi m-am oprit. Era încuiată. 

— Cum intrăm? a întrebat Villanueva. 

— Cu acestea. 

Am scos cheile lui Angel Doll şi am descuiat uşa. Am 
deschis-o. Alarma antifurt a început să ţiuie. Am intrat, am 
căutat prin hârtiile de pe avizier, am găsit codul şi l-am 
introdus. Lumina roşie s-a schimbat în verde, ţiuitul s-a 
oprit şi clădirea a redevenit tăcută. 

— Nu sunt aici, a spus Duffy. Nu avem timp să cercetăm. 
Trebuie s-o găsim pe Teresa. 

Deja simţeam mirosul uleiului de armă. Se distingea 
peste mirosul de lână brută a covoarelor. 

— Cinci minute, am spus. Şi veţi primi o medalie de la 
ATF. 


— Ar trebui să-şi dea ţie o medalie, a spus Kohl. 

Mă suna de la un telefon public din campusul 
Universităţii Georgetown. 

— Ar trebui? 

— L-am prins. Îl avem în mână. E al nostru. 

— Deci, cine a fost? 

— Irakienii, a spus ea. Îţi vine să crezi asta? 

— Are sens. S-au fript şi vor să fie pregătiţi pentru data 
viitoare. 

— Vrei să ştii despre omul nostru? 

— Cum a procedat? 

— La fel cum am văzut mai înainte. Dar, cu Samsonite, nu 
Halliburton. Avem serviete goale de la un libanez şi un 
iranian. Apoi am dat lovitura cu irakianul. Avea planul 
original în servietă. 

— Eşti sigură? 

— Sută la sută. L-am sunat pe Gorowski şi el l-a 
autentificat cu ajutorul numărul de redactare din colţul de 
jos. 

— Cine a asistat la transfer? 

— Noi doi. Eu şi Frasconi. Plus câţiva studenţi şi un 
profesor. Au făcut schimbul într-o cafenea de universitate. 

— Ce profesor? 

— Un profesor de drept. 

— Ce-a văzut? 

— “Totul. Dar el nu poate jura că au schimbat efectiv 
servietele. Servietele erau identice. Este suficient? 

Întrebări la care mi-aş fi dorit să răspund în mod diferit. 

Era posibil ca Quinn să pretindă că irakianul avea deja 
planul, din surse necunoscute. Posibil ca el să sugereze că 
străinului îi plăcea să fie în prejma lui. Posibil ca el să nege 
schimbul. Dar apoi m-am gândit la sirian, la libanez şi la 
iranian. Şi la toţi banii din banca lui Quinn. Va fi usturător 
pentru cei păcăliţi. Poate ar fi dispuşi să depună mărturie 
cu uşile închise. Departamentul de Stat ar putea fi în 


măsură să le ofere un fel de guid pro quo. Şi am avea 
amprentele lui Quinn pe servieta din posesia irakianului. Nu 
credeam că a purtat mănuşi la întâlnire. Prea bătător la 
ochi. Per total, credeam că aveam suficient. Aveam un tipar 
clar, o sumă mare de dolari inexplicabilă în contul bancar a 
lui Quinn, un plan top-secret al Armatei SUA în posesia unui 
agent irakian, doi poliţişti militari şi un profesor de drept 
care puteau spune cum s-a întâmplat schimbul şi 
amprentele lui pe un mâner de servietă. 
— Este suficient, i-am spus. Du-te şi fă arestarea. 


— Unde mă duc? a întrebat Duffy. 

— O să-ţi arăt. 

Am trecut pe lângă ea prin zona deschisă. Către birouri. 
Apoi în cabina din depozit. Calculatorul lui Angel Doll era 
încă acolo, pe birou. La fel şi scaunul său. Am găsit 
comutatorul şi am aprins luminile în depozit. Vedeam totul 
prin paravanul de sticlă. Suporturile de covoare erau încă 
acolo. Stivuitorul era încă acolo. Dar în mijlocul podelei 
erau stivuite cinci stive de lăzi, înalte cât un om. Erau 
stivuite pe două rânduri. La distanţă de uşa cu role erau 
trei stive de cutii de lemn, marcate cu un scris într-un 
alfabet străin şi necunoscut, probabil chirilic, suprapus, în 
mod neregulat, cu înscrisuri de la dreapta la stânga, într-o 
limbă arabă. Am presupus că acestea erau importurile lui 
Bizarre Bazaar. Mai aproape de uşă erau două grămezi de 
lăzi noi marcate în limba engleză: Mossberg Connecticut. 
Trebuiau să fie exportul lui Xavier Export Company. Import- 
export, barter. Schimbul echitabil nu este jaf, aşa cum ar fi 
spus Leon Garber. 

— Nu e prea mult, nu? a spus Duffy. Vreau să spun, cinci 
stive de cutii? O sută patruzeci de mii de dolari? Am crezut 
că trebuia să fie o afacere mare. 

— Cred că este mare, am spus. În importanţă, mai 
degrabă decât în cantitate. 

— Să aruncăm o privire, a spus Villanueva. 


Ne-am mutat în depozit. Împreună cu el am coborât 
prima cutie Mossberg din partea de sus. Era grea. Braţul 
stâng încă îmi era un pic mai slăbit. Şi pieptul încă mă 
durea. Suficient de tare ca să nu-mi mai simt gura lovită. 

Villanueva a găsit un ciocan pe o masă. L-a folosit pentru 
a scoate cuiele din capacul cutiei. Apoi, el a ridicat capacul 
şi l-a pus pe podea. Cutia era plină cu bile mici din spumă. 
Mi-am scufundat mâinile în ladă şi am scos o puşcă lungă, 
învelit în hârtie cerată. Am rupt hârtia. Era un M500 
Persuader. Acesta era modelul Cruiser. Nu avea suport de 
umăr. Doar un mâner de pistol. Calibru 12, ţeavă de 45 de 
centimetri, camera cartuşului de 7 centimetri, capacitate de 
şase cartuşe, albastru metalizat, suport sintetic frontal 
negru, fără cătare. Era urâtă, brutală, o armă de stradă. 
Am armat încărcătorul de pe ţeavă, clac, clac. S-a mişcat ca 
mătasea pe piele. Am apăsat pe trăgaci. A făcut un clic ca 
un Nikon. 

— Vedeţi pe undeva muniţie? am spus. 

— Aici, a zis Villanueva. 

Avea o cutie de cartuşe BRENNEKE Magnum în mână. În 
spatele lui era un bax deschis plin cu zeci de cutii identice. 
Am rupt două cutii şi am încărcate şase cartuşe plus un al 
şaptelea direct în camera cartuşului. Apoi am pus 
siguranţa, deoarece Brenneke nu sunt cu alice. Sunt 
cartuşe solide de 30 de grame din cupru, care pleacă din 
Persuader cu aproape 1700 kilometri pe oră. Pot face o 
gaură într-un perete de cărămidă suficient de mare ca să te 
strecori prin ea. Am pus arma pe masă şi am desfăcut alta. 
Am încărcat-o, am pus siguranţa şi am pus-o lângă prima. 
Am observat cum Duffy se uita direct către mine. 

— Pentru asta sunt făcute, am spus. O armă descărcată 
nu te ajută. 

Am pus cutiile goale BRENNEKE înapoi în bax şi am 
închis capacul. 

Villanueva se uita la cutii lui Bizarre Bazaar, din depozit. 
Avea nişte documente în mână. 


— Credeţi că astea sunt covoare? 

— Nu prea, am spus. 

— Vama SUA crede că sunt. Un individ numit Iaylor a 
semnat că sunt covoare ţesute manual din Libia. 

— E bine, am spus. Îl veţi da pe acest Taylor celor de la 
ATF. Îi pot verifica conturile bancare. S-ar putea să ajungeţi 
foarte populari. 

— Deci, ce este în ele? a întrebat Duffy. Ce se face în 
Libia? 

— Nimic, i-am spus. Ei cultivă curmale. 

— Toate acestea sunt lucrurile ruseşti, a spus Villanueva. 
Au trecut de două ori prin Odesa. Au fost exportate în Libia, 
apoi s-au întors acolo şi au fost exportate aici. La schimb 
pentru două sute de Persuader. Doar pentru că cineva vrea 
să fie dur pe străzile din Tripoli. 

— Se fac o mulţime de lucruri în Rusia, a spus Duffy. 

Am dat din cap. 

— Hai să vedem ce, mai exact. 

Erau nouă lăzi în trei stive. Am ridicat lada cea mai de 
sus, din cea mai apropiat stivă, şi Villanueva s-a ocupat de 
ea cu ciocanul lui. A scos capacul şi am văzut o grămadă de 
AK-74 aşezate în rumeguş de lemn. Puşti de asalt 
Kalashnikov standard, folosite. Arme demodate, cu valoarea 
de stradă de două sute de dolari bucata, în funcţie de locul 
unde sunt vândute. Nu erau articole la modă. Nu-mi 
puteam imagina vreun individ îmbrăcat în North Face 
schimbând frumoasele lor H&K cu ele. 

Cea de a doua ladă era mai mică. Era plin de rumeguş şi 
mitraliere AKSU - 74. Sunt derivate din AK - 74. Eficiente, 
dar greoaie. Frau folosite de asemenea, dar bine 
întreţinute. Nimic interesant. Mai proaste decât multe arme 
echivalente din Vest. NATO n-ar fi fost îngrijorată din cauza 
lor. 

A treia ladă era plină cu pistoale Makarov de nouă 
milimetri. Cele mai multe dintre ele erau zgâriate şi vechi. 
Aveau un design grosolan şi necizelat, moştenit de la 


vechiul Walther PP Armata sovietică nu a avut niciodată o 
cultură a pistoalelor. Credeau că a folosi arme de mână este 
oarecum similar cu a arunca cu pietre. 

— Toate armele astea sunt gunoaie, am spus. Cel mai bun 
lucru pe care poţi să-l faci cu ele este să le topeşti şi să torni 
ancore pentru bărci. 

Am început să verificăm a doua stivă şi am găsit ceva mult 
mai interesant în prima ladă. Era plin cu puşti VAL Silent 
Sniper. Au fost secrete până în 1994, când Pentagonul a 
capturat una. Sunt complet negre, complet din metal, cu 
patul gol. Trag cartuşe speciale, grele şi subsonice, de nouă 
milimetri. Testele au arătat că penetrează orice armură la 
500 de metri. Îmi amintesc de consternarea pe care au 
provocat-o la momentul respectiv. Erau douăsprezece arme. 
În următoarea ladă erau încă douăsprezece. Erau arme de 
calitate. Şi arătau bine. Ar merge foarte bine cu gecile 
North Face. În special cele negre cu garnituri argintii. 

— Sunt scumpe? a întrebat Villanueva. 

Am ridicat din umeri. 

— Greu de spus. Depinde cât este o persoană dispusă să 
plătească. Dar o Vaime sau un SIG noi, care sunt arme 
echivalente, costă în SUA peste cinci mii. 

— Atunci, ele reprezintă valoarea facturii. 

Am dat din cap. 

— Sunt arme serioase. Dar nu le folosesc prea mulţi în 
L.A. Deci, valoarea lor de stradă ar putea fi mult mai puţin. 

— Trebuie să mergem, a spus Duffy. 

M-am dat înapoi pentru a vedea prin geam afară şi în 
birouri. Era mijlocul zilei. Înnourat, dar încă lumină. 

— În curând, am spus. 

Villanueva a deschis ultima ladă din a doua stivă. 

— Ce naiba e asta? a spusel. 

Am păşit spre el. Am văzut rumeguşul. Şi un tub negru, 
subţire, cu o secţiune scurtă din lemn care acţiona ca pat 
de umăr. O rachetă bombată era încărcată pe ţeavă. A 
trebuit să mă uit de două ori înainte de a fi sigur. 


— Este un RPG - 7, am spus. Este un lansator de rachete 
anti-tanc. O armă de infanterie, se trage de pe de umăr. 

— RPG înseamnă grenade propulsate de rachete, a spus 
el. 

— În limba engleză, i-am spus. În limba rusă înseamnă 
Reaktivniy  Protivotankovyi  Granatomet, lansator de 
grenadă anti-tanc cu rachete. Dar foloseşte o rachetă, nu o 
grenadă. 

— Ca tija lungă penetrantă? a spus Duffy. 

— Oarecum. Dar e explozivă. 

— Aruncă în aer tancuri? 

— Aşa ar trebui. 

— Deci, cine pot fi cumpărătorii? 

— Nu ştiu. 

— Dealeri de droguri? 

— Teoretic. Ar putea fi foarte eficientă împotriva unei 
case. Sau a unei limuzine blindate. Dacă rivalul tău şi-a 
cumpărat un BMW blindat, ai putea avea nevoie de aşa 
ceva. 

— Sau teroriştii, a spus ea. 

Am dat din cap. 

— Sau maniacii din milițiile locale. 

— E foarte gravă situaţia. 

— Au o acuratețe proastă, i-am spus. Racheta este mare 
şi lentă. În nouă din zece cazuri chiar o uşoară adiere a 
vântului te poate face să ratezi. Dar asta nu este o 
consolare pentru cel lovit din greşeală. 

Villanueva a smuls următor capac. 

— Încă una, a spus el. Acelaşi lucru. 

— Trebuie să-i informăm pe cei de la ATF, a spus Duffy. 
Poate chiar FBl-ul. Chiar acum. 

— În curând, am spus. 

Villanueva a deschis ultimele două lăzi. Cuiele au scrâşnit 
şi lemnul s-a crăpat. 

— Alte chestii ciudate, a spus el. 


M-am uitat. Am văzut nişte tuburi metalice, groase, vopsit 
într-un galben strălucitor. Câteva module electronice erau 
prinse cu şuruburi dedesubt. M-am uitat într-o parte. 

— Grail, am spus. SA-7 Grail. Rachete ruseşti sol-aer. 

— Ghidate termic? 

— Te-ai prins. 

— Ca să doboare avioane? a spus Duffy. 

Am dat din cap. 

— Totodată foarte bune împotriva elicopterelor. 

— Ce rază de acţiune au? a întrebat Villanueva. 

— Eficace până la aproape zece mii de metri, am spus. 

— Înseamnă că ar putea dobori un avion de linie. 

Am dat din cap. 

— Lângă un aeroport, am spus. Imediat după decolare. 
Poate fi folosit de pe o barcă pe East River. Imaginaţi-vă că 
loveşte un avion care aterizează pe La Guardia. Imaginaţi- 
vă că se prăbuşeşte în Manhattan. Un alt 11 septembrie. 

Duffy s-a uitat la tuburile galbene. 

— Incredibil. 

— Aici nu mai este vorba despre traficanţi de droguri. Şi- 
au extins piaţa. Este vorba despre terorism. N-are ce să fie 
altceva. Doar acest transport, singur, ar putea dota o 
întreagă celulă teroristă. Care ar putea face practic orice 
cu el. 

— Trebuie să aflăm cine vrea să cumpere. Şi de ce vor să 
cumpere. 

Apoi am auzit un sunet de picioarele pe podea, la uşă. Şi 
zgomotul unui cartuş care se încarcă în camera unui pistol 
automat. Şi o voce. 

— Nu ne întrebăm de ce au nevoie de ele, a spus vocea. 
Niciodată. Doar le luăm nenorociţii de bani. 


CAPITOLUL 14 


E 


ra Harley. Gura lui era o gaură zdrenţuită deasupra 
barbişonului. Îi vedeam dinţii galbeni. Avea un Para 
Ordnance P14 în mâna dreaptă. P14 este o copie canadiană 
reuşită a Coltului 1911 şi era mult prea grea pentru el. 
Încheieturile sale era prea subţiri şi slabe. I-ar fi fost mult 
mai potrivit un Glock 19, ca a lui Duffy. 

— Am văzut luminile aprinse, a spus el. M-am gândit să 
intru şi să verific. 

Apoi s-a uitat direct la mine. 

— Cred că Paulie a dat-o bară. Şi mai cred că i-ai falsificat 
vocea atunci când domnul Xavier a sunat la telefon. 

M-am uitat la degetul de pe trăgaci. Era ferm pe poziţie. 
Mi-am petrecut o jumătate de secundă făcându-mi 
reproşuri că i-am permis să intre neanunţat. Apoi mi-am 
îndreptat gândurile către cum aş putea să-l dobor. M-am 
gândit: Villanueva o să mă certe dacă-l omor înainte să-l 
întreb despre Teresa. 

— Nu ai de gând să mă prezinţi? a spus el. 

— El este Harley. 

Nimeni nu a vorbit. 

— Cine sunt aceşti oameni? a cerut Harley. 

N-am spus nimic. 

— Suntem agenţi federali, a spus Duffy. 

— Şi ce faceţi cu toţii aici? a întrebat Harley. 

A pus întrebarea ca şi cum chiar ar fi fost interesat. Purta 
un alt costum. Negru lucios. Purta o cravată argintie. 


Făcuse un duş şi îşi spălase părul. Coada de cal era prinsă 
cu bandă de cauciuc maro. 

— Avem treabă, a spus Duffy. 

El a dat din cap. 

— Reacher a văzut ceea ce facem cu femeile federale. A 
văzut cu ochii lui. 

— Ar trebui să părăseşti corabia, Harley, i-am spus. 
Începe să se scufunde. 

— Crezi? 

— Ştiu sigur. 

— Vezi, noi nu avem acelaşi sentiment, verificând 
calculatoarele guvernului. Prietena ta şi a mea e într-un sac 
de cadavre şi ea încă nu le-am raportat nimic. Oamenii ei 
încă aşteaptă primul ei raport. De fapt, dacă mă gândesc 
mai bine, cred că au uitat de ea cu totul. 

— Noi nu avem nimic de-a face cu calculatoarele. 

— Chiar mai bine, a spus el. Sunteţi pe cont propriu, 
nimeni nu ştie că sunteţi aici, aşa că vă pot curăța. 

— Şi Paulie a încercat asta, am spus. 

— Cu o armă? 

— Cu două. 

A clipit pentru o secundă. Apoi, şi-a fixat privirile la mine. 

— Eu sunt mai deştept decât Paulie. Puneţi-vă mâinile la 
ceafă. 

Ne-am pus mâinile la ceafă. 

— Reacher are un Beretta. Ştiu sigur. Bănuiesc că, de 
asemenea, există două Glock-uri în cameră. Cel mai 
probabil un 17 şi un 19. Vreau să le văd pe toate pe podea, 
frumos şi încet, una după alta. 

Nimeni nu s-a mişcat. Harley a fluturat P14 spre Duffy. 

— Doamna prima, a spus el. Cu arătătorul şi degetul 
mare. 

Duffy şi-a băgat mâna stângă sub jacheta şi a scos afară 
Glock-ul, prins între arătător şi degetul mare. L-a lăsat pe 
podea. Mi-am mişcat braţul şi mi-am îndreptat mâna spre 
buzunarul. 


— Stai, a spus Harley. Tu nu eşti un personaj de 
încredere. 

A făcut un pas înainte şi a apăsat ţeava P14-ului pe buza 
de jos, chiar unde mă lovise Paulie. Apoi, şi-a lăsat în jos 
mâna stângă şi a scotocit în buzunar. A scos Beretta. L-a 
lăsat lângă Glock-ul lui Duffy. 

— Acum tu, i-a spus lui Villanueva. 

A ţinut P14 unde era. Îl simţeam rece şi dur. Ţeava îmi 
presa pe dinţi slăbiţi. Villanueva a aruncat Glock-ul pe 
podea. Harley a tras toate cele trei arme în spatele lui, cu 
piciorul. Apoi, a păşit înapoi. 

— OK, a spus el. Acum, treceţi aici, la perete. 

S-a rotit în jurul nostru până când a ajuns lângă lăzi şi noi 
ne-au aliniat lângă perete. 

— Mai avem un om, a spus Villanueva. Care nu este aici. 

Greşeală, m-am gândit. Harley a zâmbit. 

— Atunci sună-l, a spus el. Spune-i să vină aici. 

Villanueva n-a spus nimic. Eram într-un cerc vicios. Apoi 
s-a transformat într-o capcană. 

— Sună-l, a spus din nou Harley. Chiar acum, sau voi 
începe să trag. 

Nimeni nu s-a mişcat. 

— Sună-l, sau o împuşc pe femeie în coapsă. 

— Ea are telefonul, a spus Villanueva. 

— În geantă, a spus Duffy. 

— Şi unde e geanta? 

— În maşină. 

Bun răspuns, m-am gândit. 

— Unde e maşina? a întrebat Harley. 

— În apropiere, a spus Duffy. 

— Taurus-ul de lângă clădirea cu animale împăiate? 

Duffy a aprobat din cap. Harley a ezitat. 

— Poţi să foloseşti telefonul din birou. Sună-l pe individ. 

— Nu-i ştiu numărul. 

Harley s-a uitat la ea. 

— E pe apelare rapidă, a spus ea. Nu l-am memorat. 


— Unde e Teresa Daniel? l-am întrebat. 

Harley a zâmbit. Întrebare şi răspuns, m-am gândit. 

— Este bine? a spus Villanueva. Ar fi bine să fie. 

— Este bine, a spus Harley. Fără nicio daună. 

— Vrei să mă duc să iau telefonul? a întrebat Duffy. 

— Mergem cu toţi, a spus Harley. După ce aranjaţi cutiile 
înapoi, în ordine. Le-aţi deranjat. Nu ar fi trebuit să faceţi 
asta. 

S-a mutat lângă Duffy şi i-a pus arma la tâmplă. 

— Între timp eu o să aştept aici, a spus el. Şi femeia poate 
aştepta aici, cu mine. Ca o poliţă personală de asigurare de 
viaţă. 

Villanueva s-a uită la mine. Am ridicat din umeri. M-am 
gândit că noi doi eram cei care trebuiau să facă munca de 
jos. Am înaintat un pas şi am luat ciocanul de pe podea. 
Villanueva a ridicat capacul primei lăzi cu lansatoare Grail. 
S-a uitat la mine din nou. Am clătinat din cap, încât doar el 
să vadă. Mi-ar fi plăcut să-i înfig ciocanul în cap lui Harley. 
Sau în gură. l-aş fi putut rezolva problemele dentare pentru 
totdeauna. Dar un ciocan nu era o soluţie eficace împotriva 
unui tip care avea un pistol la capul ostaticului lui. Şi, 
oricum, aveam o idee mai bună. Aşa că am ţinut cuminte 
ciocanul şi am aşteptat politicos până când Villanueva a pus 
capacul la loc peste tuburile de rachete galben, pline de 
vaselină. Am aranjat capacul cu podul palmei până când 
cuiele s-au aşezat pe poziţiile lor iniţiale. Apoi le-am bătut 
cu ciocanul, m-am dat în spate şi am aşteptat din nou. 

Am făcut acelaşi lucru cu a doua ladă cu lansatoare. Am 
ridicat-o şi am pus-o deasupra primei lăzi. Apoi am aranjat 
lăzile cu RPG-7. Am fixat capacele şi le-am stivuit exact aşa 
cum le-am găsit. Apoi am aranjat cutiile cu VAL Silent 
Sniper. Harley ne-a urmărit cu atenţie. Dar se mai relaxase. 
Eram supuşi. Villanueva părea să înţeleagă ce urmăream. 
Se prinsese rapid. A ridicat capacul lăzii cu Makarov. S-a 
oprit cu el la jumătatea drumului. 

— Oamenii cumpăra aceste lucruri? a întrebat el. 


Perfect, m-am gândit. Avea un tonul curios şi un pic 
nedumerit. Interesat din punct de vedere profesional, la fel 
cum ar fi întrebat un tip de la ATF. 

— De ce nu ar vrea să cumpere? a spus Harley. 

— Pentru că sunt nişte gunoaie, am spus. Ai folosit 
vreodată unul? 

Harley a clătinat din cap. 

— Lasă-mă să-ţi arăt ceva, am spus. Bine? 

Harley şi-a menţinut arma apăsată cu putere pe tâmpla 
lui Duffy. 

— Ce să-mi arăţi? 

Am băgat mâna în ladă şi am scos unul din pistoalele. Am 
suflat rumeguşul de pe el şi l-am ţinut în sus. Era vechi şi 
zgâriat. Foarte uzat. 

— Mecanismul este foarte rudimentar, i-am spus. Au 
simplificat designul original, al Walther-ului. De fapt l-au 
stricat. Cu dublă acţiune, la fel ca originalul, dar trăgaciul 
este un coşmar. 

Am îndreptat pistolul spre tavan, am pus degetul pe 
trăgaci şi degetul mare în spatele mânerului pentru a 
exagera efectul. Mi-am încordat mâna şi am apăsat pe 
trăgaci. Mecanismul a hârâit ca un schimbător de viteză 
într-o maşină veche şi arma mi s-a răsucit ciudat în mână. 

— O porcărie, am spus. 

Am făcut-o din nou, ascultând sunetul ciudat şi răsucind 
arma între degetul mare şi arătător. 

— Irecuperabil, am spus. Nicio şansă să loveşti ceva, dacă 
nu e chiar lângă tine. 

Am aruncat pistolul înapoi în cutie. Villanueva a pus 
capacul în poziţie. 

— Ar trebui să te îngrijoreze, Harley, a spus el. Reputația 
ta nu va mai valora nimic, dacă laşi gunoaie ca astea pe 
stradă. 

— Nu este problema mea, a spus Harley. Nu e reputaţia 
mea. Eu doar lucrez aici. 


Am bătut cuiele încet, ca şi cum eram obosit. Apoi am 
început cu lada de AKSU-74. Vechile mitraliere. Apoi am 
trecut la cutia de AK-74. 

— Le-ai putea vinde pe acestea ca recuzită de film, a spus 
Villanueva. Pentru dramele istorice. Doar pentru aşa ceva 
sunt bune. 

Am bătut cuiele şi am stivuit lada peste celelalte, până 
când importurile lui Bizarre Bazaar au fost aranjate, aşa 
cum le-am găsit. Harley încă ne urmărea. Avea încă arma la 
capul lui Duffy. Dar încheietura mâinii îi era obosită şi 
degetul lui nu mai apăsa ferm pe trăgaci. Îl ridicase în sus, 
sub partea inferioară a ramei trăgaciului, ca să susţină mai 
uşor greutatea. Villanueva a împins lada de Mossberg pe 
podea, spre mine. Am găsit capacul. Deschisesem doar o 
ladă. 

— Suntem aproape gata, am spus. 

Villanueva a aşezat capacul în poziţie. 

— Aşteaptă, am spus. Am lăsat două pe masă. 

M-am îndreptat spre masă şi am luat primul Persuader. 
M-am holbat la el. 

— Vezi chestia asta? l-am întrebat pe Harley. Am arătat 
către piedică. Vi l-au livrat cu siguranţa pusă. Nu ar fi 
trebuit să facă asta. S-ar putea deteriora cuiul percutor. 

Am mutat piedica de siguranţă pe foc şi am înfăşurat 
puşca în hârtie cerată, vârând-o adânc în cutie, între bilele 
de spumă. M-am întors la a doua armă. 

— Şi aceasta este exact la fel. 

— În ritmul acesta veţi ieşi cu siguranţă din afacere a 
spus Villanueva. Controlul vostru de calitate lasă de dorit. 

Am schimbat piedica siguranţă la foc şi am făcut un pas 
înapoi către ladă. Am pivotat pe picioare şi am apăsat pe 
trăgaci, împuşcându-l pe Harley în abdomen. Cartuşul 
Brenneke a răsunat ca o bombă, a ieşit din ţeavă şi l-a tăiat 
pe Harley în două, literalmente. La un moment dat era 
acolo, iar dintr-o dată n-a mai fost. Doar două bucăţi mari 
din el pe podea şi depozitul plin de fum acru, iar aerul s-a 


umplut de mirosul fierbinte al sângelui lui Harley şi de 
fragmente din sistemul său digestiv, precum şi de ţipătul lui 
Duffy, deoarece bărbatul lângă care stătea tocmai 
explodase. Urechile îmi ţiuiau. Duffy a continuat să ţipe şi să 
tropăie departe de balta care se răspândea la picioarele ei. 
Villanueva a prins-o în braţe şi a ţinut-o strâns, în timp ce eu 
întorceam Persuader-ul şi priveam uşa, în cazul în care ar 
mai fi existat şi alte surprize. Dar nu mai erau. Detunătura 
şi-a încetat rezonanţa şi auzul mi-a revenit, apoi n-a mai fost 
nimic în afară de linişte şi respiraţia sacadată a lui Duffy. 

— Stăteam chiar lângă el, a spus ea. 

— Nu erai chiar lângă el, am spus. Şi cu asta, basta. 

Villanueva i-a dat drumul şi s-a aplecat să ia pistoalele 
noastre de unde Harley le împinsese cu piciorul. Am luat al 
doilea Persuader încărcat din ladă, l-am desfăcut din hârtie 
şi i-am pus siguranţa. 

— Îmi plac chestiile astea, am spus. 

— Da, par să funcţioneze bine, a spus Villanueva. 

Am ţinut cele două puşti într-o mână şi am pus Beretta în 
buzunar. 

— Du-te şi adu maşina, Terry, am spus. Probabil că cineva 
sună la poliţie chiar acum. 

A ieşit pe uşa din faţă şi eu m-am uitat la cer, prin 
fereastră. Era înnourat, dar destul de luminos, de 
asemenea. 

— Ce facem acum? 

— Acum mergem undeva şi aşteptăm, am spus. 


Am aşteptat mai mult de o oră, stând la birou şi uitându- 
mă la telefonul în timp ce aşteptam ca Kohl să mă sune. 
Estimase că drumul până la Maclean va dura treizeci şi 
cinci minute. Pornind din campusul Universităţii 
Georgetown s-ar fi adăugat cinci sau zece minute, în funcţie 
de trafic. Evaluarea situaţiei la casa Quinn alte zece minute. 
Să-l aresteze ar fi luat mai puţin de un minut. Să-l 
încătuşeze şi să-l urce în maşină ar fi luat alte trei. Cincizeci 


şi nouă minute, de la început la sfârşit. Dara trecut o oră 
întreagă şi ea nu a sunat. 

Am început să mă îngrijorez după şaptezeci minute. Am 
început să mă îngrijorez de-a binelea după optzeci de 
minute. Eram mort de îngrijorare după nouăzeci minute. 
Am făcut rost de o maşină şi am plecat s-o caut. 


Terry Villanueva a parcat Taurus-ul pe bucata de asfalt 
rupt de lângă uşa biroului şi a lăsat motorul pornit. 

— Să-l sunăm pe Eliot, am spus. Să aflăm unde este. Ne 
întâlnim şi apoi aşteptăm. 

— Ce aşteptăm? 

— Întunericul. 

S-a dus la maşină şi a luat geanta. A adus-o cu ea. A scos 
telefonul şi a format numărul. Am numărat în cap. Un apel. 
Două. Trei. Patru. Cinci. Şase. 

— Nu răspunde nimeni, a spus Duffy. 

Apoi, faţa ei s-a luminat. Apoi, s-a întunecat din nou. 

— A intrat mesageria vocală, a spus ea. Ceva e în 
neregulă. 

— Să mergem, am spus. 

— Unde? 

M-am uitat la ceas. M-am uitat pe fereastră la cer. Era 
prea devreme. 

— Pe şoseaua de coastă, am spus. 

Am stins lumina şi am încuiat uşile, apoi am părăsit 
depozitul. La ce se afla înăuntru nu puteam să-l lăsăm 
deschis şi accesibil. 

Villanueva conducea. Duffy era lângă el, în faţă. M-am 
aşezat în spate, cu cele Persuader pe scaunul de lângă 
mine. Am luat-o pe drumul de ieşire din zona portuară. Am 
trecut de parcarea unde Beck îşi parca camioanele 
albastre. Apoi pe autostradă, pe lângă aeroport şi spre sud. 

Am ieşit de pe autostradă şi ne-am îndreptat spre est, pe 
drumul de coastă deja familiar. Nu era niciun fel de trafic. 
Norii erau joşi şi vântul suficient de puternic încât producea 


un urlet lugubru în jurul stâlpilor de la parbrizul Taurus- 
ului. Erau picături de apă în aer. Poate că erau picături de 
ploaie. Poate erau pulverizate din ocean. Încă era lumină. 
Încă era prea devreme. 

— Încercă la Eliot din nou, i-am spus. 

Duffy a scos telefonul. A reapelat numărul. A pus telefonul 
la ureche. Am auzit şase apeluri slabe şi cum intra căsuţa 
vocală. Ea a clătinat din cap. A închis telefonul din nou. 

— Bine, am spus. 

Ea s-a răsucit în scaun. 

— Eşti sigur că n-au intrat în casă? a spus ea. 

— Ai observat costumul lui Harley? 

— Negru, a spus ea. Şi ieftin. 

— Cât mai apropiat de un smoching posibil. Ăsta a fost 
gustul lui în ceea ce priveşte costumul de seară. Şi Emily 
Smith avea o rochie de cocktail neagră, pregătită în biroul 
ei. Urma să se schimbe în ea. Avea deja pantofi de seară în 
picioare. Cred că va fi un banchet. 

— Keast şi Maden, a spus Villanueva. Firma de catering. 

— Exact, am spus. Mâncare pentru banchet. Optsprezece 
oameni la cincizeci şi cinci de dolari fiecare. În seara asta. 
lar Emily Smith a făcut o notă pe comandă. Miel, nu carne 
de porc. Cine mănâncă miel şi nu carne de porc? 

— Oamenii care vor un meniu cuşer. 

— Şi arabii, i-am spus. Libieni, poate. 

— Furnizorii lor. 

— Exact, am spus din nou. Cred că sunt pe cale să 
cimenteze relaţia lor comercială. Cred că toate lucrurile din 
lăzile ruseşti au fost un fel de transport simbolic. Un gest. 
La fel şi cu puştile Persuader. Şi-au demonstrat unul altuia 
că ambele părţi pot livra ce au promis. Acum vor să 
întărească relaţia dintre ei şi să facă afaceri cu adevărat. 

— La casă? 

Am dat din cap. 

— Este un loc impresionant. Izolat, foarte dramatic. Şi 
are o masă mare în sufragerie. 


Terry a pornit ştergătoarele. Parbrizul era plin de dâre şi 
dungi. Din cauza stropilor pulverizaţi din Oceanul Atlantic. 
Stropi plini de sare. 

— Mai e ceva, am spus. 

— Ce? 

— Cred că Teresa Daniel face parte din afacere, am spus. 

— Ce spui? 

— Cred că este de vânzare, împreună cu puştile. O fată 
americană, drăguță şi blondă. Cred că ea e bonusul de zece 
mii de dolari. 

Nimeni n-a scos o vorbă. 

— Îţi aminteşti ce a spus Harley despre starea ei? Fără 
nicio daună? 

Nimeni nu a vorbit. 

— Cred că au ţinut-o în viaţă, bine hrănită şi neatinsă. 

M-am gândit: Paulie nu s-ar mai fi deranjat cu Elizabeth 
Beck dacă Teresa ar fi fost disponibilă. Cu tot respectul 
pentru Elizabeth. 

Nimeni nu a vorbit. 

— Probabil că acum o aranjează ca să arate bine, am 
spus. 

Nimeni nu a vorbit. 

— Cred că ea se îndreaptă acum spre Tripoli, am spus. O 
parte din afacere. Ca un aperitiv. 

Villanueva a accelerat puternic. Vântul urla mai tare în 
jurul stâlpilor parbrizului şi a oglinzilor exterioare. Două 
minute mai târziu, am ajuns la locul unde am atacat gărzile 
de corp şi am încetinit din nou. Eram la opt kilometri de 
casă. leoretic, eram deja vizibili de la ferestrele de la 
etajele superioare. Am oprit în mijlocul drumului şi cu toţii 
ne-am întins în faţă, uitându-ne spre est. 


Aveam un Chevrolet verde-oliv şi am ajuns la Maclean în 
douăzeci şi nouă minute. M-am oprit în mijlocul drumului la 
două sute de metri de reşedinţa lui Quinn. Era într-o 
suburbie civilizată. Locul era liniştit şi înverzit, luminat din 


plin de soare. Fiecare casă avea cam o jumătate de hectar 
şi era pe jumătate ascunsă în spatele unei liziere groase de 
conifere. Drumurile de acces erau asfaltate impecabil. Am 
auzit păsările cântând şi un aspersor funcţionând în 
depărtare. Am văzut libelule mari zburând prin aer. 

Am luat piciorul de pe frână şi am înaintat încet încă o 
sută de metri. Casa lui Quinn era placată cu panouri de 
cedru închise la culoare. Avea o alee de piatră şi ziduri de 
piatră înalte de jumătate de metru, flancate cu molizi mici şi 
rododendroni. Casa avea ferestre mici şi felul în care 
cornişele acoperişului se îmbinau cu partea de sus a 
pereţilor dădea senzaţia că vila era cu spatele la mine. 

Maşina lui Frasconi era parcată pe alee. Era un Chevrolet 
verde-oliv, identic cu al meu. Nu era nimeni înăuntru. Bara 
de protecţie era lipită de uşa garajului lui Quinn. Garajul 
avea trei locuri. Era închis. Nu se auzea niciun sunet, cu 
excepţia păsărilor, a aspersoarelor şi zumzetul insectelor. 

Am parcat maşina în spatele celei a lui Frasconi. Pneurile 
mele au sunat umed pe asfaltul fierbinte. M-am strecurat 
afară şi am scos Beretta din toc. Am pus siguranţa pe foc şi 
luat-o pe aleea din piatră. Uşa de la intrare era încuiată. 
Casa era tăcută. M-am uitat pe fereastra holului. N-am 
văzut nimic, cu excepţia mobilierului neutru şi solid. 

Am ocolit casa pentru a ajunge în partea din spate. Era 
un patio din lespezi de piatră, cu un grătar. O masă pătrată 
din lemn de teak, bătând în gri, şi patru scaune. O umbrelă 
de soare din pânză de culoare albă, pe un stâlp. Un gazon, 
şi o mulţime de conifere, prost întreţinuţi. Un gard din lemn 
de cedru, de aceeaşi culoare închisă ca şi lambriurile casei 
obtura vizibilitatea vecinilor. 

Am încercat uşa de la bucătărie. Era blocată. M-am uitat 
pe fereastră. N-am văzut nimic. M-am deplasat la 
următoarea fereastră şi n-am văzut nimic. M-am mutat la 
următoarea fereastră şi l-am văzut pe Frasconi culcat pe 
spate. 


Era în mijlocul podelei din camera de zi. Mai era o 
canapea şi două fotolii, acoperite cu un material textil de 
calitate. Podeaua era mochetată din perete în perete şi se 
potrivea cu olivul uniformei lui. Era împuşcat în frunte. 
Cartuş de nouă milimetri. Fatal. Chiar şi prin fereastra i-am 
putut vedea gaura zdrenţuită şi craniul de culoarea 
fildeşului de sub piele. Se formase un lac de sânge sub cap. 
Înmuiase covorul şi se uscase deja, închizându-se la 
culoare. 

Nu am vrut să intru pe la parter. Dacă Quinn era încă 
acolo, va aştepta la etaj, unde avea avantajul tactic. Aşa că 
am tras masa de pe terasa de lângă garaj şi am folosit-o ca 
să urc pe acoperiş. O dată ajuns pe acoperiş, m-am dus 
lângă o fereastră care dădea la etaj. Mi-am folosit cotul ca 
să sparg geamul. Apoi am intrat, cu picioarele înainte într-o 
cameră de oaspeţi. Mirosea a mucegai şi părea nefolosită. 
Am trecut prin ea şi am ieşit într-un hol de la etaj. M-am 
oprit şi am ascultat. N-am auzit nimic. Casa părea complet 
goală. O tăcere de moarte. Absenţă totală a oricărui sunet. 
Nici măcar o mişcare. 

Dar miroseam sângele. 

Am traversat holul de la etaj şi am găsit-o pe Dominique 
Kohl în dormitorul principal. Era întinsă pe spate, în pat. 
Complet goală. Avea hainele rupte. Fusese lovită în faţă de 
suficiente ori pentru a rămâne inconştientă, apoi fusese 
măcelărită. Avea sânii tăiaţi cu un cuţit mare. Am văzut şi 
cuțitul. Era împlântat prin carnea moale sub bărbie, prin 
cerul gurii şi direct în creier. 

De atunci, am văzut, în viaţa mea, o mulţime de lucruri 
oribile. M-am trezit odată, după un atac terorist, cu o 
bucată din maxilarul unui alt om înfipt în abdomenul meu. A 
trebuit să-mi şterg ochii de carnea lui, ca să pot vedea 
destul de bine pentru a mă târi de acolo. M-am târât 
douăzeci de metri printre picioare şi braţe retezate şi mi- 
am rănit genunchi strivind capete retezate, cu mâinile 
apăsând puternic pe abdomen pentru a-mi opri propriile 


intestine să se reverse afară. Am văzut crime şi accidente, 
soldaţi rupţi în două de mitraliere, oameni reduşi la o pastă 
roz în urma unor explozii şi cadavre înnegrite şi 
contorsionate în incendii. Dar nu am mai văzut nimic la fel 
de rău ca trupul măcelărit a lui Dominique Kohl. M-am 
aruncat la podea şi apoi pentru prima dată în ultimii 
douăzeci de ani, am plâns. 


— Deci, ce facem acum? a spus Villanueva, zece ani mai 
târziu. 

— Mă duc, singur, am spus. 

— Vin cu tine. 

— Nu insista, i-am spus. Doar du-mă mai aproape. Şi 
mergi încet. 

Era o maşină gri, într-o zi gri şi obiectele care se 
deplasează lent sunt mai puţin vizibile decât obiectele în 
mişcare rapidă. A ridicat piciorul de pe frână şi a accelerat 
uşor până am ajuns să rulăm cu aproximativ cincisprezece 
kilometri pe oră. Am verificat Beretta şi încărcătoarele de 
rezervă. Patruzeci şi cinci cartuşe, mai puţin două, trase în 
tavanul camerei lui Duke. Am verificat puştile Persuader. 
Paisprezece cartuşe, mai puţin unul tras prin abdomenul lui 
Harley. În total cincizeci şi şase cartuşe, contra a mai puţin 
de optsprezece oameni. Nu ştiam cine mai era pe lista de 
invitaţi, dar Emily Smith şi Harley cu siguranţă nu vor 
apărea. 

— E o prostie să mergi singur, a spus Villanueva. 

— E o prostie să mergem împreună, i-am replicat. 
Abordarea mea va fi una sinucigaşă. 

Nu a răspuns. 

— Mai bine să staţi în apropiere, am spus. 

Nu a răspuns. Voia să-mi asigure spatele şi o voia pe 
Teresa, dar era destul de inteligent să realizeze că 
penetrarea unei case fortificate şi izolate, la lumina zilei, n- 
o să fie prea distractiv. A menţinut maşina rulând încet. Apoi 
a luat piciorul de pe acceleraţie, a scos din viteză şi a lăsat 


panta să oprească maşina. Nu a vrut să rişte străfulgerarea 
luminilor de frână în ceaţă. Eram la două sute de metri de 
casă. 

— Aşteptaţi aici, am spus. Până se termină totul. 

Villanueva s-a uitat în altă parte. 

— Daţi-mi o oră, am spus. 

Am aşteptat până când amândoi au încuviinţat din cap. 

— Apoi chemaţi-i pe cei de la ATF, am spus. După o oră, 
dacă nu mă întorc. 

— Poate că ar trebui să-i chemăm chiar acum, a spus 
Duffy. 

— Nu, am spus. Vreau ora mea mai întâi. 

— ATF îl va prinde pe Quinn, a spus ea. Nu e ca şi cum au 
de gând să-l lase să scape. 

M-am gândit la ceea ce am văzut, atunci în trecut, şi am 
clătinat din cap. 


Am încălcat toate regulamente şi am ignorat fiecare 
procedură posibilă. Am plecat de la locul crimei şi nu am 
raportat nimic. Am obstrucţionat justiţia cât am putut. Am 
lăsat-o pe Kohl în dormitor şi pe Frasconi în camera de zi. 
Am lăsat maşina pe alee. M-am întors la birou şi am luat un 
Ruger Standard .22 cu amortizor din arsenalul armatei, 
apoi m-am dus să caut dosarele lui Kohl. Instinctul meu îmi 
spunea că Quinn va mai face o oprire înainte să se îndrepte 
spre Bahamas. Cu siguranţă avea o ascunzătoare de 
urgenţă, pe undeva. Poate un act de identitate fals, poate 
un teanc de bani, poate o geantă plină, poate toate trei. Nu 
ar fi ascuns chestiile astea la birou. Nici în casa lui 
închiriată. Era prea profesionist pentru a face asta. Era 
prea precaut. Şi-ar fi dorit ca ascunzătoarea să fie în 
siguranţă şi cât mai departe. Am presupus că 
ascunzătoarea era în locul pe care l-a moştenit din nordul 
Californiei. De la părinţii lui, muncitorul de cale ferată şi 
mama casnică. Aşa că aveam nevoie de acea adresă. 


Scrisul lui Kohl era foarte lizibil. Cele două cutii de carton 
erau pline cu note ei. Erau toate informaţiile posibile. Erau 
foarte meticuloase. Mi-au frânt inima. Am găsit adresa din 
California, într-un biografie de opt pagini pe care o 
pregătise. Era un număr de casă format din cinci cifre, într- 
o zonă care intra în jurisdicţia oficiul poştal din Eureka. 
Probabil un loc singuratic, departe de oraş. M-am dus la 
biroul furierului şi am semnat un teanc de mandate de 
călătorie pentru mine. Am pus Beretta de serviciu şi Ruger- 
ul cu amortizor într-un sac de pânză şi am plecat la 
aeroport. Mi-au dat o mulţime de hârtii de semnat înainte 
de mă îmbarca cu arme de foc încărcate la bord. Nu voiam 
să le las la bagaje. M-am gândit că există o bună şansă ca 
Quinn să se îmbarce în acelaşi zbor. M-am gândit dacă l-aş 
fi văzut la poarta de îmbarcare sau la bordul avionului l-aş 
curăța chiar acolo şi atunci. 

Dar nu l-am văzut. Am luat un avion către Sacramento şi 
am mers pe culoar, după decolare, scanând toate feţele, dar 
el nu era acolo. Aşa că am stat încordat pe durata zborului. 
Doar m-am uitat pe hublou. Stewardesele au stat departe 
de mine. 

Am închiriat o maşină la aeroportul din Sacramento. A 
condus-o spre nord, pe I-5, şi apoi spre nord-vest, pe Route 
299. Era un drum pitoresc. Era construit direct prin munţi. 
Dar eu nu m-am uitat la nimic, în afară de linia galbenă din 
faţa mea. Câştigasem trei ore din cauza faptului că 
zburasem peste trei fusuri orare, dar chiar şi aşa se lăsase 
întunericul când am ajuns la marginea Eurekei. Am găsit 
drumul lui Quinn. Era o bandă şerpuită, care a venea din 
sud, pe dealurile de deasupra autostrăzii 101. Autostrada 
era mult sub mine. Puteam vedea luminile de poziţie 
sclipind spre nord. Stopurile spre sud. Am presupus că era 
o linie de cale ferată acolo, pe undeva. Poate o staţie sau un 
depozit în apropiere, convenabil pentru bătrânul Quinn 
demult, atunci când lucra. 


Am găsit casa. Am trecut de ea fără să încetinesc. Era o 
cabană grosolană fără etaj. Avea un recipient vechi de lapte 
pe post de cutie poştală. Curtea din faţă era însămânţată cu 
un deceniu în urmă. Am întors la cinci sute de metri sud de 
ea şi am condus două sute de metri înapoi, cu luminile 
stinse. Am parcat în spatele unui restaurant abandonat, cu 
acoperişul prăbuşit. Am ieşit din maşină şi am urcat treizeci 
de metri pe dealuri. A mers spre nord trei sute de metri şi 
am ajuns în spatele casei. 

În amurg, am văzut un pridvor îngust şi o zonă 
denivelată, pentru parcarea maşinilor. În mod evident era 
acel gen de loc unde se utiliza uşa din spate, nu cea din 
faţă. Nu era nicio lumină aprinsă. Am văzut jaluzelele 
decolorate de soare şi prăfuite, pe jumătate lăsate. Locul 
prea gol şi nelocuit. Puteam vedeam câţiva kilometri la nord 
şi la sud şi nu era nicio maşină pe drum. 

Am coborât dealul încet. Am înconjurat casa. Am ascultat 
la fiecare fereastră. Nu era nimeni înăuntru. M-am gândit 
Quinn va parca în spate şi va intra prin spate, aşa că eu am 
pătruns pe uşa din faţă. Uşa era subţire şi veche, aşa am 
împins puternic pe ramă până când glaful interior a început 
să cedeze şi apoi am lovit deasupra încuietorii cu podul 
palmei. Lemnul s-a crăpat şi uşa s-a deschis, iar eu am păşit 
înăuntru, am închis-o şi am blocat-o cu un scaun. Din 
exterior părea normală. 

Înăuntru era mucegai şi cu cel puţin zece grade mai rece 
decât în afară. Era întuneric şi obscur. Am auzit un frigider 
care funcţiona în bucătărie, aşa că am ştiut că există 
energie electrică. Pereţii erau acoperiţi cu tapet vechi. Era 
galben, decolorat. Înăuntru erau doar patru camere. O 
bucătărie şi o cameră de zi. Erau şi două dormitoare. Unul 
era mic iar celălalt şi mai mic. M-am gândit cel mai mic 
dintre ele fusese a lui Quinn, pe când era copil. Doar o 
singură baie între dormitoare. Cu obiecte din metal, 
colorate de rugină. 


Este uşor să percheziţionezi patru camere, plus o baie. 
Am găsit ceea ce căutam aproape imediat. Am ridicat un 
covor din cârpă de pe podeaua din camera de zi şi am găsit 
o trapă pătrată. Am luat o furculiţă din bucătărie şi am 
deschis-o. Sub trapă era o platformă de lemn construită 
între grinzile podelei. Pe platformă era o cutie de pantofi 
învelită într-o folie de plastic. În interiorul cutiei de pantofi 
erau trei mii de dolari şi două chei. M-am gândit că cheile 
erau de la un dulap de depozitare pentru valori sau de la un 
dulap pentru bagaje. Am luat banii şi am lăsat cheile acolo. 
Apoi am pus capacul trapei, am întins covorul la loc şi m-am 
aşezat pe un scaun, aşteptând cu Beretta în buzunar şi cu 
Ruger-ul pus în poală. 


— Ai grijă, mi-a spus Duffy. 

Am dat din cap. 

— Sigur. 

Villanueva n-a spus nimic. Am ieşit din Taurus cu Beretta 
în buzunar şi câte un Persuader în fiecare mână. Am 
traversat banda de siguranţă şi am coborât în jos, pe stânci, 
cât am putut, apoi m-am îndreptat spre casă. Era încă 
lumina zilei în spatele norilor, dar eram îmbrăcat în negru, 
aveam arme negre şi nu eram chiar pe şosea, aşa că am 
sperat că am o şansă. Vântul bătea tare spre mine şi erau 
picături de apă în aer. Vedeam oceanul în faţă. Era furios. 
Mareea se retrăgea. Auzeam valurile îndepărtate lovindu-se 
de țărm şi curentul răvăşind nisipul şi pietrişul. 

Am trecut de o curbă lină şi am văzut că luminile de pe 
zid erau aprinse. Lumină alb-albăstruie pe cerul mohorât. 
Contrastul dintre lumina electrică şi întunericul timpuriu, 
de după-amiază, de dincolo de zid, însemna că sunt din ce 
în ce mai puţin vizibil pe măsură ce mă apropiam. Aşa că 
am urcat înapoi panta, pe banda de siguranţă, şi am început 
să alerg. M-am apropiat cât am putut de mult, apoi am 
alunecat înapoi, în jos, pe pietre. Oceanul era chiar la 
picioarele mele. Mirosea a sare şi alge marine. Rocile erau 


alunecoase. Valuri se spărgeau şi aruncau stropi pe mine, 
iar apa se învolbura furioasă. 

Am rămas pe loc. Am respirat adânc. Mi-am dat seama că 
nu puteam înota în jurul zidului. Nu de data asta. Ar fi fost o 
nebunie. Marea era mult prea agitată. N-aş fi avut nicio 
şansă. Absolut nicio şansă. M-ar fi aruncat ca pe un dop de 
plută şi m-ar fi zdrobit de stânci. Cu excepţia cazului în care 
curentul submarin nu m-ar fi luat primul, trăgându-mă în 
larg şi înghiţindu-mă în adâncuri. 

Nu puteam să ocolesc zidul, nu puteam să trec peste el. 
Trebuia să trec prin el. 

Am urcat stâncile din nou şi am păşit în conul de lumină, 
cât mai departe de poartă. Eram în locul în care fundaţia 
începea să coboare spre apă. Apoi, lipit de zid, am pornit 
de-a lungul zidului. Eram scăldat în lumină. Dar nimeni la 
est de perete nu m-ar fi putut vedea, pentru că peretele era 
între noi şi era mai înalt decât mine. lar cei de la vest de 
mine îmi erau prieteni. Trebuia să am grijă să nu declanşez 
senzorii îngropaţi în pământ. Am păşit uşor şi am sperat că 
nu au îngropat niciun senzor atât de aproape. 

Şi sigur nu au făcut-o, pentru că am reuşit să ajung la 
gheretă. Am riscat o privire în interior, prin golul din 
draperiile ferestrei din faţă, şi am văzut camera de zi, 
puternic luminată, şi pe înlocuitorul lui Paulie stând relaxat 
pe canapeaua destrămată. Nu-l mai văzusem până acum. 
Avea aproximativ vârsta şi mărimea lui Duke. Poate că se 
apropia de patruzeci de ani, un pic mai slab decât mine. Am 
petrecut ceva timp încercând să-mi imaginez înălţimea lui 
exactă. Urma să fie important. Era, probabil, cu cinci 
centimetri mai scund decât mine. Era îmbrăcat în blugi, un 
tricou alb şi o geacă denim. În mod clar nu va ajunge la bal. 
El era Cenuşăreasa, cu sarcina de a păzi poarta în timp ce 
ceilalţi petreceau. Am sperat că era singurul. Am sperat că 
lucrau cu efectiv redus. Dar nu aş fi pariat pe asta. O 
precauţie minimă din partea lor însemna un al doilea tip la 
uşa din faţă a casei, şi, poate, un al treilea sus, la fereastra 


camerei lui Duke. Pentru că ştiau deja că Paulie nu şi-a 
făcut treaba. Ştiau că eram încă acolo, pe undeva. 

Nu-mi puteam permite să-l împuşc pe tipul cel nou. 
Valurile erau zgomotoase şi vântul urla, dar niciun sunet nu 
ar estompa sunetul Berettei. Şi nimic pe pământ nu ar 
masca un Persuader care trage un Brenneke Magnum. Aşa 
că m-am retras câţiva metri, am pus puştile Persuader jos, 
pe pământ, şi mi-am scos haina şi jacheta. Apoi mi-am scos 
cămaşa şi am înfăşurat strâns în jurul pumnului. M-am 
aşezat cu spatele gol pe perete şi m-am strecurat, ghemuit, 
sub marginea ferestrei. Mi-am folosit unghiile de la mâna 
dreaptă şi am ciocănit uşor colţul de jos al geamului, o 
răpăială discretă, aşa cum face un şoarece atunci când 
merge pe tavan. Am ciocănit de patru ori şi voiam s-o fac şi 
a cincea oară, când am observat cu coada ochiului că 
lumina din fereastră s-a estompat brusc. Asta însemna că 
tipul cel nou s-a ridicat de pe canapea şi şi-a presat faţa pe 
geam, încercând să vadă ce fel de creatură îl deranjează. 
M-am concentrat încă o dată ca să-mi imaginez înălţimea lui 
exactă, m-am răsucit la o sută optzeci de grade şi am 
aruncat un cârlig enorm, cu pumnul căptuşit, care a spart 
întâi fereastra apoi nasul tipului cel nou, o milisecundă mai 
târziu. A căzut grămadă jos, iar eu am avut timp să-mi vâr 
mâna prin spărtură, să deblochez cerceveaua şi să intru în 
interior. Tipul era aşezat în fund, pe podea. Îi sângera nasul 
şi avea cioburi de sticlă înfipte în faţă. Era ameţit. Avea o 
puşcă pe canapea. Era la doi metri de ea. Şi la 4 metri de 
telefoane. A clătinat din cap ca să se dezmeticească şi s-a 
uitat în sus la mine. 

— Eşti Reacher, a spus. 

Avea sânge în gură. 

— Corect. 

— N-ai nicio şansă. 

— Crezi? 

A dat din cap. 

— Avem ordin să tragem fără somaţie. 


— În mine? 

A dat din cap, din nou. 

— Cine are? 

— Toată lumea. 

— Ordinele lui Xavier? 

A încuviinţat din cap. Şi-a pus dosul palmei sub nas. 

— Oamenii vor asculta acest ordine? am întrebat. 

— Cu siguranţă. 

— Dar tu? 

— Nu cred. 

— Promiţi? 

— Cred că da. 

— Bine, am spus. 

M-am oprit şi m-am gândit să-i pun mai multe întrebări. 
Dar ar fi putut fi reticent să răspundă. M-am gândit că aş 
putea să-l forţez să-mi dea toate răspunsurile de care 
aveam nevoie. Dar, în cele din urmă, aceste răspunsuri nu 
mai contau foarte mult. Pentru mine nu era, practic, nicio 
diferenţă dacă există zece, doisprezece sau cincisprezece 
inamici în casă sau cu ce sunt înarmaţi. Trage fără somaţie. 
Ori ei, ori eu. Mă plimbam, încercând să decid ce să fac cu 
tipul cel nou când, brusc, m-a făcut să mă decid, 
încălcându-şi promisiunea. S-a ridicat de pe podea şi s-a 
aruncat spre pistolul de pe canapea. l-am prins o directă de 
stânga sălbatică în gât. A fost o lovitură puternică şi 
norocoasă. Dar nu pentru el. I-a zdrobit laringele. A căzut 
din nou pe podea, sufocat. A fost destul de rapid. Cam un 
minut şi jumătate. Nu am putut face nimic pentru el. Nu 
sunt doctor. 

Am rămas nemişcat încă un minut. Apoi mi-am pus 
cămaşa înapoi, am ieşit pe fereastră, mi-am recuperat 
armele, geaca şi haina, apoi m-am întors în cameră, pe care 
am traversat-o ca să verific fereastra din spatele casei. 

— La naiba, am spus, privind spre casă. 

Cadillac-ul era parcat pe aleea circulară. Eliot nu plecase. 
Nici Elizabeth, Richard, sau bucătăreasa. Ceea ce însemna 


că erau trei necombatanţi în ecuaţie. Şi prezenţa 
necombatanţilor face ca orice atac să fie de o sută de ori 
mai greu. Nu era un început favorabil. 

M-am uitat din nou. Alături de Cadillac era un Lincoln 
Town Car negru. Alături de Town Car erau două Suburban, 
albastru închis. Nu era niciun camion de catering. Poate era 
parcat pe laterală, lângă uşa de la bucătărie. Poate că va 
veni mai târziu. Sau poate că nu mai venea deloc. Poate că 
nici nu era un banchet. Poate că interpretasem greşit 
întreaga poveste. 

M-am uitat prin luminile strălucitoare de pe zid către 
întunericul din jurul casei. Nu am văzut niciun paznic la uşa 
din faţă. Dar, era frig şi umed şi oricine cu bun simţ ar fi 
stat în hol uitându-se prin geam. Nu am văzut pe nimeni 
nici la fereastra camerei lui Duke. Dar era deschisă, exact 
aşa cum am lăsat-o. Probabil NSV-ul era încă agăţat acolo, 
pe lanţul său. 

M-am uitat din nou la vehicule. Town Car-ul ar fi putut 
transporta patru oameni iar Suburban-urile câte şapte 
fiecare. Optsprezece persoane, maxim. Poate cincisprezece 
sau şaisprezece şefi şi doi sau trei paznici. Pe de altă parte, 
poate că sunt doar cei trei şoferi. Poate că m-am înşelat. 

Exista doar un singur mod de a afla. 

Şi asta era partea cea mai grea. Trebuia să trec prin zona 
luminată de lângă zid. M-am gândit să găsesc comutatorul 
şi să opresc luminile de pe zid. Ar fi fost o avertizare 
instantanee pentru cei din casă. La cinci secunde după ce s- 
ar stinge, ar suna la telefon ca să-l întrebe pe paznic ce s-a 
întâmplat. Şi paznicul de la poartă nu ar putea răspunde, 
pentru că era mort. După care aş avea cincisprezece, sau 
mai multe persoane, roind direct spre mine, în beznă. Ar fi 
destul de uşor să-i anihilez pe majoritatea. Dar şmecheria 
era să ştiu pe cine să anihilez şi pe cine să prind. Pentru că 
eram destul de sigur că dacă îl scăpam pe Quinn în seara 
asta nu-l voi mai vedea vreodată, din nou. 


Aşa că a trebuit să o fac cu luminile aprinse. Aveam două 
posibilităţi. Una era să fug direct spre casă. Ceea ce ar 
reduce la minimum timpul petrecut în zona iluminată. Dar 
ar implica mişcare rapidă şi mişcarea rapidă atrage atenţia. 
Cealaltă posibilitate era să merg pe lângă peretele, până la 
casă. Şaizeci de metri, în ritm lent. Ar fi o agonie. Dar era, 
probabil, cea mai bună opţiune. 

Pentru că luminile erau montate pe zid, nu luminau chiar 
până la baza lui. Ar trebui să fie un tunel întunecat între 
peretele în sine şi locul unde pică raza pe pământ. Un mic 
triunghi subţire. Aş putea să mă târăsc prin el, chiar jos, la 
baza zidului. Încet. Prin zona de acoperire a NSV-ului. 

Am deschis uşa din spate. Nu erau lumini pe gheretă. 
Începeau la şase metri în dreapta mea, acolo unde peretele 
gheretei devenea zidul perimetrului. Am ieşit pe jumătate 
afară şi m-am ghemuit. M-am întors cu nouăzeci de grade la 
dreapta şi m-am uitat după tunelul meu întunecat. Era 
acolo. Avea maxim un metru adâncime, de la nivelul solului. 
Se îngusta şi dispărea, la nivelul capului. Şi nu era foarte 
întunecat. Lumina difuza din sol iar unele dintre razele de 
lumină nu băteau în acelaşi unghi pe pământ. Tunelul meu 
avea zone total întunecate şi zone iluminate puternic. 

M-am târşâit înainte în genunchi şi am închis uşa după 
mine. Am luat câte un Persuader în fiecare mână şi m-am 
aruncat pe burtă în timp ce îmi lipeam umărul drept de 
baza zidului. Apoi am aşteptat. Suficient de mult încât 
oricine a crezut că a văzut o mişcare la uşă să-şi piardă 
interesul. Apoi am început să mă târăsc. Încet. 

M-am târât cam trei metri. Apoi, m-am oprit din nou. 
Brusc. Am auzit un vehicul apropiindu-se. Nu era un sedan. 
Era ceva mai mare. Poate un alt Suburban. Mi-am inversat 
direcţia. Mi-am înfipt degetele în sol şi m-am îndreptat 
înapoi la uşă. Îngenuncheat am deschis uşa, m-am strecurat 
în interiorul gheretei şi m-am ridicat în picioare. Am pus 
puştile pe un scaun şi mi-am scos Beretta din buzunar. De 


cealaltă parte a porţii se auzea un motor puternic V-8 
mergând la ralanti. 

Trebuia să iau o decizie. Oricine ar fi fost, aştepta 
serviciile gardianului. Şi aş fi pariat un dolar contra zece că 
oricine era afară s-ar fi prins că nu eu sunt paznicul 
adevărat. Aşa că m-am gândit că mi-ar fi imposibil să mai 
continui să mă strecor pe lângă zid. M-am gândit că va 
trebui să fac nişte gălăgie. Va trebui să-l împuşc, să iau 
vehiculul, să-l conduc în viteză până la casă, înainte ca cel 
care manipulează NSV-ul să tragă o salvă în mine. Apoi, îmi 
voi încerca norocul în haosul creat. 

M-am îndreptat din nou spre uşa din spate. Am ridicat 
siguranţa Berettei şi am respirat adânc. Aveam avantajul 
surprizei. Ştiam exact ceea ce am de gând să fac. Ceilalţi ar 
fi trebuit să reacționeze la acţiunile mele. Şi asta i-ar costa 
o secundă prea mult. 

Apoi mi-am adus aminte de camera de pe gheretă. 
Monitorul video. Puteam vedea exact ceea ce se află lângă 
poartă. Puteam să număr câţi sunt. Prevenit înseamnă 
pregătit. M-am îndreptat spre el pentru a-l verifica. 
Imaginea era gri şi lăptoasă. Îmi arăta o dubă albă. 
Inscripţionată pe părţi. Keast & Maden Catering. Am 
răsuflat uşurat. Niciun motiv pentru care ar trebui să ştie 
cine este paznicul. Am pus Beretta înapoi în buzunar. M-am 
dezbrăcat de haină şi de sacou. Am scos geaca denim de pe 
cadavrul paznicului şi m-am îmbrăcat cu ea. Îmi era strâmtă 
şi avea sânge pe ea. Dar arătam destul de convingător. Am 
ieşit pe uşă. Am rămas cu spatele la casă şi am încercat să 
arăt cu doi centimetri mai scund. M-am îndreptat spre 
poartă. Am ridicat zăvorul în sus, cu pumnul, în acelaşi fel în 
care o făcea Paulie. Apoi am deschis-o. Camionul alb a 
înaintat până a ajuns în dreptul meu. Pasagerul a lăsat 
fereastra în jos. Purta un smoching. Tipul de la volan era 
într-un smoching. Mai mulţi necombatanţi. 

— Pe unde o luăm? a întrebat pasagerul. 


— Pe lângă casă, în dreapta, am spus. Uşa bucătăriei e în 
spate. 

Geamul s-a ridicat. Camionul a trecut pe lângă mine. Am 
făcut cu mâna. Am închis din nou poarta. M-am dat un pas 
înapoi în gheretă şi am urmărit camionul de la fereastră. 
Aceasta s-a îndreptat direct spre casă şi a făcut la dreapta 
când a ajuns la aleea circulară. Lumina farurilor a trecut 
peste Cadillac, Town Car şi cele două Suburban, am văzut 
sclipirea luminilor de frână şi apoi a dispărut din vedere. 

Am aşteptat două minute. Am vrut să se mai întunece. 
Apoi m-am schimbat din nou în hainele mele şi am luat 
puştile de pe scaun. Am deschis uşa, am ieşit şi am închis-o 
în spatele meu, apoi m-am aruncat din nou pe burtă. Mi-am 
presat umărul de baza zidului şi am început din nou să mă 
târăsc lent. Mi-am ţinut faţa întoarsă de la casă. Era nisip 
sub mine şi simţeam pietrele mici, ascuţite cum îmi înţeapă 
coatele şi genunchii. Dar mai ales simţeam o furnicătură în 
spate. La gândul că m-aş îndrepta către o armă care poate 
trage cu douăsprezece gloanţe de doi centimetri pe 
secundă. Aflată în mâinile relaxate ale unui tip dur. Speram 
că va rata prima împuşcătură. Aşa mi-am imaginat. M-am 
gândit că va trage prima împuşcătură fie prea jos, fie prea 
sus. După care eu aş fi în picioare, alergând în zigzag, în 
întuneric, înainte să se pregătească pentru o încercare mai 
bună. 

Înaintam cu greutate. Zece metri. Cincisprezece. 
Douăzeci. Mă deplasam extrem de lent. Continuam să-mi ţin 
faţa orientată spre zid. Speram că arăt ca o umbră vagă şi 
neclară în penumbră. Mă luptam cu o dorinţă puternică de 
a sări în sus şi a o lua la fugă. Inima îmi bătea cu putere. 
Transpiram, chiar dacă era frig. Vântul mă izbea cu putere. 
Venea dinspre mare şi lovea zidul, apoi se învolbura în jos, 
ca un val, încercând să mă rostogolească acolo unde lumina 
era strălucitoare. 

Mi-am continuat drumul. Eram aproximativ la jumătatea 
drumului. Aproximativ treizeci de metri parcurşi, încă 


treizeci de metri până la capăt. Aveam coatele umflate. 
Ţineam puştile Persuader ridicate de la sol şi braţele mele 
se resimţeau. M-am oprit să mă odihnesc. M-am apăsat în 
noroi. Încercând să arăt ca o stâncă. Am întors capul şi am 
riscat o privire spre casă. Era linişte. M-am uitat în altă 
parte. Am aruncat o privire în spate. Nu mai puteam da 
înapoi. Am reînceput să mă târăsc. Trebuia să mă forţez să 
menţin viteza lentă de înaintare. Cu cât mă apropiam, cu 
atât mai mult mă furnica spatele. Respiram cu greutate. 
Începeam să simt panica. Adrenalina fierbea în mine, ţipând 
fugi, fugi. Gâfâiam şi pufăiam încercând să-mi forţez mâinile 
şi picioarele mele să rămână coordonate. Să rămân lent. 
Apoi am observat că mai am zece metri până la final şi am 
început să cred că o să reuşesc. M-am oprit. Am respirat 
adânc. Apoi am început din nou să mă târăsc. Curând solul 
s-a înclinat în jos şi l-am urmat cu capul înainte. Am ajuns la 
apă. Am simţit noroiul umed sub mine. Valuri mici mă 
împroşcau cu spumă. M-am întors cu nouăzeci de grade la 
stânga şi m-am oprit. Nu mai eram în raza vizuală a 
nimănui, dar trebuia, încă, să trec printr-o zonă de zece 
metri iluminată puternic. Am renunţat la mişcarea lentă. 
Mi-am lăsat capul în jos şi am luat-o la fugă, ghemuit. 

Mi-am petrecut cam patru secunde mai luminat decât am 
fost vreodată înainte. Dar mi s-a părut că a durat o veşnicie. 
Eram orbit de la lumină. Apoi am ajuns din nou în întuneric, 
aşa că m-am lăsat pe vine şi am ascultat. Nu auzeam nimic 
în afară de marea sălbatică. Nu vedeam nimic cu excepţia 
unor pete purpurii pe retină. Am mai făcut încă zece paşi 
de-a lungul stâncilor şi apoi m-am oprit. Am privit în spate. 
Intrasem. Reuşisem. Am zâmbit în întuneric. Quinn, vin 
după tine. 


CAPITOLUL 15 


A 


cum zece ani l-am aşteptat optsprezece ore. Nu m-am 
îndoit că va veni. M-am aşezat în fotoliu, cu Ruger-ul în 
poală şi am aşteptat. Nu am dormit deloc. De abia am clipit. 
Doar l-am aşteptat. Toată noaptea. Până în zori. Apoi toată 
dimineaţa. Miezul zilei a venit şi a trecut. Am continuat să 
stau şi să-l aştept. 

A venit la ora două după-amiaza. Am auzit o maşină 
încetinind pe drum şi m-am ridicat să o urmăresc, păstrând 
distanţa de fereastră. Era într-o maşină închiriată, similară 
cu a mea. Un Pontiac roşu. L-am văzut clar prin parbriz. 
Era îmbrăcat îngrijit şi curat. Părul îi era pieptănat. Purta o 
cămaşă albastră cu gulerul deschis. Zâmbea. Maşina a 
trecut pe lângă casă şi am auzit-o oprindu-se în praful din 
spatele bucătăriei. Am păşit în hol. M-am lipit de peretele 
de lângă uşa de la bucătărie. 

Am auzit cheia în broască. Am auzit uşa deschizându-se. 
Balamalele au protestat zgomotos. A lăsat-o deschisă. 
Auzeam maşina mergând la relanti afară. Nu oprise 
motorul. Nu avea de gând să stea mult timp. l-am auzit 
paşii pe linoleumul din bucătărie. Se mişca uşor, rapid, 
încrezător. Un om care a jucat şi a crezut că a câştigat. A 
intrat pe uşă. L-am lovit în partea laterală a capului cu 
cotul. 

A căzut pe podea, pe spate, şi am întins mâna prinzându-l 
de gât. Am pus Ruger-ul deoparte şi l-am presat de podea. 
Era neînarmat. l-am dat drumul la gât şi când capul i s-a 
ridicat, l-am izbit cu dosul palmei sub bărbie. S-a lovit cu 


ceafa de podea şi ochii i s-au dat peste cap. M-am dus în 
bucătărie şi am închis uşa. Apoi l-am târât de încheieturi în 
camera de zi. L-am aruncat pe podea şi l-am pălmuit de 
două ori. Am îndreptat Ruger-ul spre faţa lui şi am aşteptat 
să deschidă ochii. 

S-au deschis şi s-au concentrat iniţial pe arma, apoi pe 
mine. Eram în uniformă, acoperit cu însemnele rangului şi 
unităţii mele aşa că nu i-a luat mult timp ca să înţeleagă 
cine eram şi ce făceam acolo. 

— Stai, a spusel. 

— Pentru ce să stau? 

— Faci o greşeală. 

— Serios? 

— Ai înţeles greşit. 

— Oare? 

A dat din cap. 

— Veniseră să-şi ia partea. 

— Cine venise? 

— Frasconi şi Kohl. 

— Serios? 

A dat din nou din cap. 

— Şi apoi el a încercat să o înşele. 

— Adică? 

— Pot să mă ridic? 

Am clătinat din cap. Am ţinut arma îndreptată spre capul 
lui. 

— Nu, am spus. 

—  Pusesem la cale o înscenare. Împreună cu 
Departamentul de Stat. Împotriva ambasadelor ostile. 
Încercam să pescuim în ape tulburi. 

— Ce-i cu copilul lui Gorowski? 

A clătinat din cap, nerăâbdător. 

— Nu s-a întâmplat nimic cu blestematul de copil, 
idiotule. Gorowski a avut un scenariu de urmat, asta-i tot. 
Totul a fost o înscenare. În cazul în care inamicii îl verificau. 
Trebuia să jucăm profesionist. Trebuia să existe un scenariu 


plauzibil, în cazul în care cineva devenea suspicios. Am 
făcut lucrurile ca la carte. În cazul în care eram urmăriţi. 

— Cum rămâne cu Frasconi şi Kohl? 

— Au fost buni. Au ajuns la mine destul de rapid. Au 
presupus că nu lucrez legal. Ceea ce m-a bucurat. Însemna 
că mi-am jucat bine rolul. Apoi au luat-o razna. Au venit la 
mine şi mi-au spus că vor tărăgăna ancheta dacă îi plătesc. 
Au spus că-mi vor da suficient timp ca să părăsesc ţara. Ei 
chiar au crezut că vreau să fac asta. Aşa că m-am gândit de 
ce să nu intru în jocul lor? Cine ştie ce băieţi răi urma să 
descopăr în urma înscenării? Şi, cu cât mai mult cu atât mai 
bine, nu? Aşa că am jucat cum au cântat ei. 

N-am spus nimic. 

— Ancheta a fost lentă, nu-i aşa? a spus el. lrebuie să fi 
observat şi tu. Săptămâni şi săptămâni. A fost foarte lentă. 

Lentă ca melcul. 

— Ieri totul s-a terminat, a spus el. Îi înfundasem pe 
sirienii, pe libanezi şi pe iranienii. Au urmat irakienii, care 
erau prada cea mare. Deci, m-am gândit că era timpul să-i 
înfund şi pe oamenii tăi. Veniseră să-şi ia plata. Adică o 
mulţime de bani. Dar Frasconi a vrut totul. M-a lovit în cap. 
Când mi-am revenit am constatat că o măcelărise pe Kohl. 
Era nebun, crede-mă. Am luat un pistol dintr-un sertar şi l- 
am împuşcat. 

— Şi de ce ai fugit? 

— Pentru că m-am speriat. Lucrez la Pentagon. N-am mai 
văzut sânge înainte. Şi nu ştiam cine mai este implicat, 
împreună cu oamenii tăi. Puteau să fie mai mulţi. 

Frasconi şi Kohl. 

— Eşti foarte bun, mi-a spus. Ai venit aici. 

Am dat din cap. M-am gândit la biografia sa şi la scrisul 
de mână ordonat lui Kohl. Ocupațiile părinţilor, casa 
copilăriei. 

— A cui a fost ideea? am întrebat. 

— Iniţial? Frasconi, desigur. El era şeful. 

— Care era numele ei? 


Am văzut o sclipire în ochii lui. 

— Kohl, a spus. 

Am dat din nou din cap. Plecase să facă arestarea în 
uniformă. Un ecuson negru, deasupra sânul drept. Kohl. 
Genul neutru. Uniformă de damă, ecuson de identificare 
centrat orizontal, în partea dreaptă, la 2.5-5 centimetri de 
nasturele de sus al hainei. Probabil că îi văzuse ecusonul de 
cum intrase pe uşă. 

— Prenumele? 

A făcut o pauză. 

— Nu-mi amintesc. 

— Prenumele lui Frasconi? 

Uniformă, ofiţer de sex masculin, ecusonul de identificare 
este centrat pe partea dreaptă, pe clapeta buzunarului de 
la piept, la distanţă egală între cusătură şi nasture. 

— Nu-mi amintesc. 

— Încearcă. 

— Nu pot. Este doar un detaliu. 

— Trei din zece, am spus. Ai picat. 

— Ce spui? 

— Evaluarea performanţei tale. Este foarte slabă. 

— Nu înţeleg. 

— Tatăl tău a fost muncitor de cale ferată, am spus. Mama 
ta a fost casnică. Numele tău complet este Francis Xavier 
Quinn. 

— Ce vrei să spui? 

— Aşa este în investigaţii. Dacă vrei să înfunzi pe cineva, 
întâi afli totul despre el. Te-ai jucau cu cei doi mai multe 
săptămâni şi nu le-ai reţinut prenumele? Nu te-ai uitat pe 
dosarele lor? Nu ai făcut nicio notiţă? Nu ai scris niciun 
raport? 

Nu a spus nimic. 

— Şi Frasconi nu a avut niciodată vreo idee în viaţa lui, 
am spus. Niciodată n-a aruncat măcar gunoiul, dacă nu i-a 
spus cineva s-o facă. Nimeni din cei care îi cunoşteau pe cei 
doi n-ar fi spus vreodată Frasconi şi Kohl. Ar fi spus Kohl şi 


Frasconi. Ai minţit de la bun început şi nu i-ai văzut pe 
oamenii mei niciodată în viaţa ta, până când nu au intrat în 
casa ta, pentru a te aresta. Şi tu i-ai ucis pe amândoi. 

Mi-a dovedit că am avut dreptate încercând să se lupte cu 
mine. Îl aşteptam. A încercat să se agaţe de mine. L-am 
lovit, mult mai puternic decât ar fi fost necesar. Era încă 
inconştient când l-am pus în portbagajul maşinii sale. Încă 
inconştient când l-am transferat în portbagajul maşinii 
mele, ascunsă în spatele restaurantului abandonat. Am 
condus puţin la sud pe US 101 şi a luat-o la dreapta câtre 
Pacific. M-am oprit pe o faleză pietruită. Era o privelişte 
fabuloasă. Era ora trei după-amiaza, soarele strălucea iar 
oceanul era albastru. Faleza avea o barieră de metal joasă 
apoi o jumătate de metru de pietriş, apoi urma o prăpastie 
mare şi abruptă până în ocean. Traficul era rar. Poate o 
maşină la fiecare câteva minute. Drumul era doar o buclă 
neimportantă de la autostradă. 


Am deschis portbagajul şi l-am lovit din nou, doar în cazul 
în care îşi revenise şi planifica să sară pe mine. Dar n-a fost 
cazul. Se sufoca şi de abia era conştient. L-am scos afară, l- 
am sprijinit pe picioarele care îi tremurau şi l-am făcut să 
meargă pe jos. L-am lăsat să se uite la ocean timp de un 
minut, în timp ce eu verificam dacă sunt potenţiali martori 
în jur. Nu era niciunul. Aşa că l-am întors cu faţa la mine. M- 
am îndepărtat cinci paşi. 

— Numele ei era Dominique, i-am spus. 

Apoi l-am împuşcat. De două ori în cap, o dată în piept. M- 
am aşteptat ca el să cadă jos, pe pietriş, după care voiam să 
mă apropii şi să-l împuşc, pentru a patra oară, în ochi, 
înainte de a-l arunca în ocean. Dar el nu a căzut pe pietriş. 
S-a clătinat înapoi, s-a împiedicat, apoi s-a rostogolit pe 
ultima jumătate de metru şi a căzut peste marginea stâncii. 
Am apucat bariera cu o mână, m-am aplecat şi am privit în 
jos. L-am văzut în timp ce lovea stâncile. Un val l-a acoperit. 
Apoi nu l-am mai văzut. Am stat acolo timp de un minut. M- 


am gândit: Două în cap, unul în inimă, o cădere de 
patruzeci de metri în ocean, n-avea cum să supravieţuiască. 
Am ridicat tuburile cartuşelor. 
— 10-18, Dom. Misiune îndeplinită, mi-am spus şi m-am 
întors la maşină. 


Zece ani mai târziu, în timp ce se întuneca foarte repede, 
îmi croiam drumul peste stâncile din spatele garajului. 
Marea se opintea şi se zbătea în dreapta mea. Vântul îmi 
sufla în faţă. Nu mă aşteptam să văd pe cineva afară şi prin 
preajmă. Mai ales pe lateralele sau în spatele casei. Aşa că 
mă deplasam rapid, cu capul sus, în alertă, cu câte un 
Persuader în fiecare mână. 

Vin la tine, Quinn. 

Când am ajuns în spatele garajului am văzut camionul 
companiei de catering parcat în colţul din spate al clădirii. 
Era exact pe locul unde Harley parcase Lincoln când a scos- 
o pe menajera lui Beck din portbagaj. Uşile din spate ale 
camionetei erau deschise, iar şoferul şi pasagerul se mişcau 
între casă şi înapoi, descărcând produsele. Detectorul de 
metal de la uşa bucătăriei ţiuia la fiecare fel de mâncare 
care era împachetat cu folie de aluminiu. Mi-era foame. 
Simţeam mirosul de mâncare fierbinte în vânt. Cei doi 
angajaţi erau în smoking. Aveau capetele aplecate în jos, 
din cauza vremii. Nu erau atenţi la nimic, în afară de ceea 
ce făceau. Am făcut un ocol larg, oricum. Am rămas pe 
marginea stâncilor. Am sărit peste fisura lui Harley şi mi-am 
continuat drumul. 

Când am ajuns la distanţă maximă de angajaţii companiei 
de catering, am virat şi m-am îndreptat spre colţul opus al 
casei. Mă simţeam foarte bine. Mă simţeam silențios şi 
invizibil. Ca un fel de forţă primordială, ivită din mare. M- 
am oprit şi am încercat să identific ferestrele de la sala de 
mese. Le-am găsit. Luminile erau aprinse în sufragerie. M- 
am apropiat şi am riscat o privire prin geam. 


Prima persoană pe care am văzut a fost Quinn. Stătea în 
picioare, îmbrăcat într-un costum de culoare închisă. Avea o 
băutură în mână. Părul era, în totalitate, gri. Cicatricele de 
pe frunte erau mici, roz şi strălucitoare. Stătea un pic 
aplecat. Un pic mai voluminos decât fusese. Era cu zece ani 
mai în vârstă. 

Alături de el era Beck. Avea un costum de culoare închisă, 
de asemenea. Avea o băutură în mână. Stătea lângă şeful 
său. În faţa lor erau trei arabi. Arabii erau scunzi, cu părul 
negru şi unsuros. Erau şi ei în costume. Lucioase, gri 
deschis şi albastre. Aveau, de asemenea, băuturi în mână. 

În spatele lor, Richard şi Elizabeth Beck stăteau 
împreună, vorbind. Toată lumea era în picioare, în jurul 
mesei enorme. Masa fusese aşezată pentru optsprezece 
locuri. "Totul arăta foarte formal. Fiecare loc avea în faţă 
câte trei pahare şi suficiente tacâmuri pentru o săptămână. 
Bucătăreasa se învârtea prin cameră cu o tavă de băuturi. 
Avea cupe de şampanie şi pahare de whisky. Era îmbrăcată 
într-o fustă de culoare închisă şi o bluză albă. Acum era 
retrogradată la postura de chelneriţă. Poate că expertiza ei 
nu cuprindea şi bucătăria din Orientul Mijlociu. 

Nu am văzut-o pe leresa Daniel. Poate că stabiliseră să 
sară dintr-un tort, mai târziu. Celelalte persoanele din 
încăpere erau toţi bărbaţi. Încă trei. Cele mai buni băieţii ai 
lui Quinn, probabil. Aveau chipuri dure, dar, probabil, nu 
erau mai periculoşi decât fuseseră Angel Doll sau Harley. 

Deci, optsprezece tacâmuri, şi doar zece meseni. Opt 
absenţi. Duke, Angel Doll, Harley şi Emily Smith însemnau 
patru. Tipul care îl înlocuia pe Paulie la gheretă era, 
probabil, al cincilea. Mai rămâneau trei. Unul la uşa din 
faţă, unul la fereastra lui Duke şi unul cu leresa Daniel, 
probabil. 

Stăteam afară, în timp ce îi observam. Am fost la cocktail- 
uri şi banchete de multe ori. În funcţie de locul unde eram 
detaşat, acestea jucau, în general, un rol important în viaţa 
socială a unităţii. M-am gândit că aceşti oameni vor sta 


acolo patru ore, minim. Nu vor ieşi decât pentru a merge la 
baie. Quinn vorbea. Menţinea contactul vizual cu cei trei 
arabi. Părea o gazdă perfectă. Zâmbind, gesticulând, 
râzând. Arăta ca un tip care joacă şi câştigă. Dar nu era 
aşa. Planurile sale erau date peste cap. Un banchet de 
optsprezece persoane a devenit un banchet pentru zece 
persoane, pentru că eu eram încă în jur. 

M-am  ghemuit sub fereastră şi m-am târât spre 
bucătărie. Stând încă aplecat, mi-am scos haina şi am 
împachetat puştile Persuader în ea. Apoi m-am ridicat în 
picioare şi am intrat direct în bucătărie. Detectorul de 
metale a piuit la Beretta din buzunarul meu. Băieţii de la 
catering erau acolo. Făceau ceva cu o folie de aluminiu. Am 
dat din cap spre ei ca şi cum eram de-al casei şi m-am 
îndreptat direct în hol. Paşii mei nu se auzeau pe covoarele 
groase. Auzeam zumzetul puternic al conversaţiilor din sala 
de mese. Am văzut un individ la uşa din faţă. Era cu spatele 
la mine şi cu ochii pe fereastră. Era sprijinit cu umărul de 
rama ferestrei. Părul lui era aureolat cu albastru de 
luminile aflate pe zidul din depărtare. Am mers direct în 
spatele lui. Trage fără somaţie. Ori ei, ori eu. M-am oprit. I- 
am încercuit gâtul, imediat pe sub bărbie, cu mâna dreaptă. 
Am pus încheieturile de la pumnul meu stâng la baza 
gâtului său. Am smucit în sus şi înapoi cu dreapta şi în jos şi 
înainte cu stânga. l-am rupt gâtul la a patra vertebră. A 
căzut pe mine şi l-am prins în braţe, târându-l până la 
salonul lui Elizabeth Beck, unde l-am aruncat pe canapea. 
Doctor Jivago era încă acolo, pe masă. 

Primul doborât. 

Am închis uşa salonului şi m-am îndreptat spre scări. Am 
urcat, rapid şi în tăcere. M-am oprit în faţa camerei lui 
Duke. Eliot era întins în pragul uşii. Mort. Era întins pe 
spate. Jacheta lui era deschisă şi cămaşa devenise rigidă de 
la sângele închegat şi era plină de găuri. Covorul de sub el 
era scorţos. Am păşit peste el şi, ascunzându-mă în spatele 
uşii, m-am uitat în cameră. A văzut de ce a murit. NSV-ul 


era blocat. Probabil că a răspuns la apelul lui Duffy şi când 
a vrut să plece a văzut un convoi venind spre el, pe drum. 
Probabil că s-a repezit spre arma cea mare. A apăsat pe 
trăgaci şi a simţit că e blocat. O mizerie de armă. 

Mecanicul o dezmembrase pe podea şi era aplecat peste 
ea, încercând să repare mecanismul de alimentare al 
mitralierei. Nu m-a văzut venind. Nu m-a auzit. 

Trage fără somaţie. Ori ei, ori eu. 

Doi doborâţi. 

L-am lăsat lungit peste mitralieră. Ţeava de sub el arăta 
ca un al treilea braţ. Am verificat fereastra. Luminile de pe 
zid erau încă aprinse. M-am uitat la ceas. Trecuseră exact 
treizeci de minute din ora mea. 

M-am întors la parter. Prin hol. Ca o fantomă. La uşa 
către subsol. Luminile erau aprinse jos. Am coborât scările. 
Prin sala de gimnastică. Pe lângă maşina de spălat. Mi-am 
scos Beretta din buzunar. Am ridicat siguranţa. Am aţintit 
arma în faţă, am dat colţul şi am mers direct spre cele două 
camere. Una dintre ele era goală şi avea uşa deschisă. 
Cealaltă era închisă şi avea un tânăr subţire, pe un scaun, 
în faţa ei. Scaunul era înclinat înapoi, sprijinit de uşă. S-a 
uitat direct la mine. Ochii i s-au holbat. Gura i s-a deschis 
larg. Dar n-a ieşit niciun sunet. Nu părea un pericol pentru 
mine. Purta un tricou inscripţionat cu Dell. Probabil că era 
Troy, specialistul în computere. 

— Taci, dacă vrei să trăieşti, am spus. 

A păstrat tăcerea. 

— Eşti Troy? 

A rămas tăcut şi a dat din cap afirmativ. 

— Bine, Troy. 

M-am gândit că eram chiar sub sala de mese. Nu puteam 
risca să trag cu pistolul într-o pivniţă din piatră, chiar sub 
picioarele tuturor. Aşa că am pus Beretta înapoi în buzunar 
şi l-am prins de gât. Apoi l-am lovit cu capul de perete, de 
două ori, şi l-am lăsat inconştient. Poate că i-am spart capul, 


poate că nu am făcut-o. Nu-mi păsa de niciun fel. Din cauza 
lui au omorât-o pe menajeră. 

Trei doborâţi. 

Am găsit cheia în buzunarul lui. Am descuiat-o şi am 
găsit-o pe Teresa Daniel stând pe saltea. S-a întors şi s-a 
uitat direct la mine. Arăta exact ca fotografiile pe care Duffy 
mi le-a arătat în camera mea de motel, în dimineaţa zilei a 
unsprezecea. Părea să fie într-o stare de sănătate perfectă. 
Părul ei era spălat şi periat. Purta o rochie de un alb 
imaculat. Ciorapi albi şi pantofi albi. Pielea ei era palidă şi 
ochii albaştri. Arăta ca şi cum ar fi fost pregătită pentru un 
sacrificiu uman. 

M-am oprit o clipă, nesigur. Nu eram sigur de reacţia ei. 
Probabil că îşi dăduse seama ce vor să facă cu ea. Şinu mă 
cunoştea. În ceea ce o priveşte, eu eram unul dintre ei, gata 
să o ducă la altar. Şi ea era un agent federal instruit. În 
cazul în care o rugam să vină cu mine, ar fi putut să încerce 
să se lupte. Poate că era şansa pe care o aştepta. Şi nu 
voiam ca lucrurile să devină zgomotoase. Nu încă. 

Dar apoi m-am uitat din nou la ochii ei. Una dintre pupile 
era enormă. Cealaltă era mică. Ea era aproape inertă. Şi 
foarte tăcută. Moale şi ameţită. Era drogată. Cu un fel de 
substanţă exotică. Ce era? Drogul violurilor? Rohypnol? 
Rophynol? Nu-mi puteam aminti numele. Nu este domeniul 
meu de expertiză. Eliot ar fi ştiut. La fel Duffy sau 
Villanueva. O substanţă care îi face pe oameni pasivi, 
ascultători şi supuşi. Fac tot ceea ce le spui să facă. 

— Teresa? am şoptit. 

Nu mi-a răspuns. 

— Eşti bine? am şoptit. 

A dat din cap. 

— Sunt bine. 

— Poţi să mergi? 

— Da. 

— Vino cu mine. 


S-a ridicat în picioare. Nu avea un echilibru prea bun. 
Slăbiciune musculară, am presupus. A fost încarcerată timp 
de nouă săptămâni. 

— Pe aici, i-am spus. 

Dar nu s-a mişcat. A rămas imobilă. I-am întins mâna. S-a 
întins şi ea şi a luat-o. Pielea ei era caldă şi uscată. 

— Să mergem, i-am spus. Nu te uita la omul de pe podea. 

M-am oprit din nou, chiar în faţa uşii. l-am lăsat mâna, |- 
am târât pe Troy în cameră, am închis uşa apoi am încuiat- 
0. Am luat din nou de mână pe 'lereza şi am pornit. Nu s-a 
împotrivit. Era foarte ascultătoare. Doar s-a uitat în faţă şi 
m-a urmat. Am dat colţul şi am trecut pe lângă maşina de 
spălat. Am traversat sala de gimnastică. Rochia ei era 
mătăsoasă. Mă ţinea de mână de parcă era prietena mea. 
Mă simţeam de parcă mergeam la bal. Am urcat scările, 
unul lângă celălalt. Am ajuns sus. 

— Stai aici, i-am spus. Nu pleca nicăieri fără mine, bine? 

— Bine, a şoptit ea. 

— Nu face absolut niciun zgomot, bine? 

— Nu voi face. 

Am închis uşa în spatele ei şi am lăsat-o pe treapta de sus, 
cu mâna odihnindu-se uşor pe balustradă şi cu un bec 
luminând în spatele ei. Am verificat holul cu atenţie şi m-am 
dus înapoi în bucătărie. Cei de la catering erau încă 
ocupați. 

— Voi sunteţi Keast şi Maden? i-am întrebat. 

Cel mai apropiat de mine a dat din cap. 

— Paul Keast, a spus el. 

— Chris Maden, a spus partenerul său. 

— Trebuie să-ţi mut camionul, Paul, am spus. 

— De ce? 

— Pentru că este în drum. 

S-a uitat întrebător la mine. 

— Tu mi-ai spus să-l pun acolo. 

— Dar n-am spus să-l laşi acolo. 

A ridicat din umeri, a încercuit masa şi mi-a dat cheile. 


— Cum zici. 

Am luat cheile, am ieşit afară şi am verificat partea din 
spate a camionului. Era amenajat cu rafturi metalice pe 
fiecare parte. Pentru tăvile de alimente. Era un culoar 
îngust pe centru. Fără ferestre. Ar merge. Am lăsat uşile din 
spate deschise şi m-am urcat în scaunul şoferului ca să 
pornesc motorul. Am dat cu spatele până la aleea circulară 
din faţă, l-am parcurs şi m-am întors la uşa de la bucătărie. 
Acum, camionul era cu faţa în direcţia corectă. Am oprit 
motorul, dar am lăsat cheile în contact. M-am întors în 
bucătărie. Detectorul de metale a piuit. 

— Ce mănâncă? am întrebat. 

— Kebab de miel, a spus Maden. Cu orez, cuşcuş şi 
humus. Sarmale în foi de viţă la aperitiv. Baclava la desert. 
Şi cafea. 

— Este mâncare libiană? 

— Este comună pentru arabi. O mănâncă toţi. 

— Am mâncat aşa ceva cu un dolar, am spus. Voi aţi luat 
cincizeci şi cinci. 

— Unde? În Portland? 

— În Beirut, i-am spus. 

Am ieşit şi am verificat holul. Linişte. Am deschis uşa de la 
subsol. Teresa Daniel aştepta acolo, ca un robot. l-am întins 
mâna. 

— Să mergem, am spus. 

M-a urmat. Am închis uşa în urma ei. Am intrat cu ea în 
bucătărie. Keast şi Maden s-au uitat la ea. l-am ignorat şi 
am ieşit afară. Ne-am dus la camion. Ea tremura de frig. Am 
ajutat-o să urce în spate. 

— Aşteaptă-mă acolo. Să nu faci zgomot, bine? 

A dat din cap şi nu a spus nimic. 

— Voi închide uşile. 

A dat din nou din cap. 

— O să te scot de acolo repede, am spus. 

— Mulţumesc. 


Am închis uşile şi m-am întors la bucătărie. M-am oprit şi 
am ascultat. Auzeam discuţiile dinspre sala de mese. Păreau 
să socializeze bine. 

— Când mănâncă? am întrebat. 

— În douăzeci de minute, a spus Maden. Când termină cu 
băutura. A fost şi şampanie inclusă în cei cincizeci şi cinci 
de dolari, să ştii. 

— Bine, am spus. Nu o lua personal. 

M-am uitat la ceas. Trecuseră patruzeci şi cinci de 
minute. Mai erau cincisprezece minute. 

Urma spectacolul. 

M-am întors afară, în frig. M-am strecurat în camionul 
firmei de catering şi am pornit motorul. Am condus înainte, 
încet, pe lângă colţul casei, încet pe aleea circulară, încet, 
în jos, pe aleea principale. Departe de casă. Prin poarta. Pe 
drum. Am accelerat. Am luat curbele rapid. Am frânat în 
dreptul Taurus-ului lui Villanueva. Am sărit afară. Villanueva 
şi Duffy au ieşit instantaneu din maşină. 

— Teresa este în spate. E în regulă, dar e drogată. 

Duffy şi-a strâns pumnii şi a sărit pe mine, îmbrăţişându- 
mă cu putere, iar Villanueva aproape a smuls uşile. leresa i- 
a căzut în braţe. Ela ridicat-o ca pe un copil. Apoi, Duffy a 
luat-o de lângă el şi a fost rândul lui să mă îmbrăţişeze. 

— Trebuie să o duceţi la spital, am spus. 

— O vom duce la motel, a spus Duffy. Suntem încă 
neoficial în operaţiune. 

— Eşti sigură? 

— Va fi bine, a spus Villanueva. Se pare ca i-au dat 
sedative. Probabil de la prietenii lor, dealerii. Dar nu 
durează mult timp. Îşi pierd efectul rapid. 

Duffy o îmbrăţişă pe Teresa ca pe o soră. Villanueva încă 
mă îmbrăţişa pe mine. 

— Eliot e mort. 

Asta a pus capac stării de spirit euforice. 

— Sunaţi la ATF de la motel, am spus. Dacă nu vă sun eu 
mai întâi. 


S-au uitat la mine. 

— Acum trebuie să mă întorc. 

Am întors camionul şi am condus înapoi. Vedeam casa în 
faţa mea. Lumina de la ferestre era galbenă. Luminile de pe 
zid străluceau albastru în ceaţă. Camionul se lupta cu 
vântul. 

Planul B, m-am decis. Quinn era al meu, dar ceilalţi 
puteau să dea dureri de cap ATF-lui. 

M-am oprit la marginea aleii circulare şi am dat cu 
spatele pe partea laterală a casei. Am oprit lângă bucătărie. 
Am ieşit şi am ajuns în spatele casei, unde mi-am găsit 
haina. Am scos puştile. Am pus haina pe mine. Aveam 
nevoie de ea. Era o noapte rece şi aş fi putut fi din nou 
afară în aproximativ cinci minute. 

M-am îndreptat spre ferestrele sălii de mese ca să verific 
interiorul. Dar draperiile erau trase. Avea sens, m-am 
gândit. Era o noapte furtunoasă. Sala de mese arata mai 
bine cu draperii trase. Mai confortabilă. Covoare orientale 
pe podea, lambriuri de lemn, tacâmuri de argint. 

Am luat puştile Persuader şi m-am dus înapoi în 
bucătărie. Detectorul de metale a piuit. Cei de la firma de 
catering aveau zece farfurii cu sarmale în foi de viţă aliniate 
pe masă. Frunzele erau închise la culoare şi uleioase. Mi- 
era foame, dar nu aş fi putut să mănânc nimic. Din cauza 
dinţilor slăbiţi. Mi-am imaginat c-o să consum îngheţată 
timp de o săptămână, din cauza lui Paulie. 

— Mai aşteptaţi cu mâncarea încă cinci minute, bine? 

Keast şi Maden s-au uitat la arme. 

— Cheile, am spus. 

Le-am aruncat lângă foile de viţă. Nu mai aveam nevoie 
de ele. Aveam cheile pe care Beck mi le-a dat. M-am gândit 
că o să plec pe uşa din faţă şi o să folosesc Cadillac-ul. Era 
mai rapid. Mai confortabil. Am luat un cuţit din suportul de 
lemn. L-am folosit ca să tai interiorul buzunarului drept al 
hainei, suficient de mult pentru a permite ţevii unei puşti să 
poată intra în haină. Am luat arma cu care l-am ucis pe 


Harley şi am pus-o în buzunar, prin fanta pe care o tăiasem. 
Am ţinut pe cealaltă cu ambele mâini. Am respirat adânc. 
M-am îndreptat spre hol. Keast şi Maden m-au privit cum 
plec. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific toaleta. 
N-avea niciun sens să îmi fac o intrare dramatică dacă 
Quinn nu era în sala de mese. Dar toaleta era goală. Nimeni 
nu era în pauză de baie. 

Uşa de la sala de mese era închisă. Am mai respirat 
adânc. Am izbit uşa, am păşit înăuntru şi am tras două 
Brenneke în tavan. Au avut efectul unor grenade. Cele două 
explozii au fost colosale. A început să plouă cu ipsos şi lemn. 
Praful şi fumul a umplut aerul. Toată lumea a îngheţat. Am 
îndreptat arma spre pieptul lui Quinn. Ecoul s-a stins. 

— Mă mai ţii minte? i-am spus. 

Elizabeth Beck a ţipat în tăcerea bruscă. 

M-am deplasat încă un pas în cameră şi am ţinut puşca 
îndreptată spre Quinn. 

— Mă mai ţii minte? am spus din nou. 

O secundă. Două. Apoi gura a început să i se mişte. 

— Te-am văzut în Boston, a spus el. Pe stradă. Într-o 
sâmbătă seara. Acum două săptămâni. 

— Încearcă din nou. 

Faţa lui era inexpresivă. Nu-şi amintea de mine. L-au 
diagnosticat cu amnezie, a spus Duffy. Ca urmare a traumei, 
era aproape inevitabil. S-au gândit că ar putea fi cu 
adevărat amnezic privind incidentul şi ce s-a întâmplat cu o 
zi sau două înainte de el. 

— Sunt Reacher. Trebuie să-ţi aduci aminte de mine. 

S-a uitat neputincios la Beck. 

— Numele ei era Dominique, i-am spus. 

S-a întors spre mine. S-a uitat la mine. Ochii larg deschişi. 
Acum ştia cine eram. Faţa i s-a schimbat. Sângele i s-a scurs 
din obraji şi a apărut furia. Şi frica. Cicatricele erau complet 
albite. M-am gândit să ţintesc direct între ele. Ar fi fost o 
împuşcătură dificilă. 

— Chiar credeai că nu te voi găsi? am spus. 


— Putem vorbi? a întrebat. 

Suna ca şi cum avea gura uscată. 

— Nu, am spus. Ai mai vorbit acum zece ani. 

— Suntem cu toţi înarmaţi aici, a spus Beck. 

Îi era frică. Cei trei arabi se holbau la mine. Aveau praf de 
ipsos lipit pe uleiul lor de păr. 

— Atunci, spune tuturor să nu scoată armele. Nu e niciun 
motiv să avem mai mult de o victimă aici. 

Mulțimea s-a îndepărtat de mine. Praful se aşeza pe 
masă. O bucată din tavan a spart un pahar. M-am mutat 
odată cu ceilalţi şi m-am rotit aşa încât să orientez gaşca 
băieţilor răi împreună, la un capăt al camerei. În acelaşi 
timp, i-am forţat pe Elizabeth, Richard şi bucătăreasa să 
ajungă în celălalt capăt. Erau în siguranţă, lângă fereastră. 
Am folosit limbajul corpului, pur şi simplu. Mi-am întors 
umărul şi-am avansat puţin şi, chiar dacă era masa între 
mine şi ei, cei mai mulţi s-au dus acolo unde am vrut. Mica 
adunare s-a despărţit ascultător în două grupe, opt şi trei. 

— Acum, toată lumea ar trebui să se îndepărteze de dl 
Xavier, am spus. 

Ceea ce a făcut toată lumea, cu excepţia lui Beck. Beck 
era chiar în dreptul umărului său. M-am uitat la el. Apoi mi- 
am dat seama că Quinn îl încleştase de braţ. Îl strângea cu 
putere, chiar deasupra cotului. Ilrăgea de el. Trăgea cu 
disperare. Voia să-l transforme în scutul lui uman. 

— Aceste gloanţe au doi centimetri diametru, i-am spus. 
Atâta timp cât eu pot vedea doi centimetri din tine, este mai 
mult decât suficient. 

El n-a răspuns. Continua să tragă de Beck. Beck rezista. 
Vedeam teama în ochii lui. Scena parcă se derula cu 
încetinitorul. Dar ştia că Quinn va câştiga. În mai puţin de 
zece secunde umărul stâng Beck acoperise umărul drept a 
lui Quinn. Ambii tremurau de efort. Chiar dacă Persuader-ul 
nu avea sprijin pentru umăr ci doar un mâner ca de pistol, l- 
am ridicat la umăr şi am ţintit cu atenţie. 

— Eu te pot vedea în continuare, i-am spus. 


— Nu trage, a spus Richard Beck, în spatele meu. 

Era ceva ciudat în vocea lui. 

M-am uitat la el. Doar un singură privire cu coada 
ochiului. Ca o străfulgerare. Avea o Beretta în mână. Identic 
cu cea din buzunar meu. Aţintită spre capul meu. Lumina se 
reflecta pe ea. leşea în evidenţă. Chiar dacă m-am uitat 
doar pentru o fracțiune de secundă, am văzut gravura 
elegantă de pe armă. Pietro Beretta. Am văzut stratul 
subţire de vaselină. Am văzut punctul mic, roşu, care este 
vizibil când siguranţa este ridicată. 

— Lasă pistolul, Richard, am spus. 

— Nu cât timp tatăl meu este acolo. 

— Dă-i drumul, Quinn, am spus. 

— Nu trage, Reacher, a spus Richard. O să te împuşc eu 
primul. 

Între timp Quinn îl trăsese pe Beck aproape complet în 
faţa lui. 

— Nu trage, a spus din nou Richard. 

— Lasă pistolul, Richard, am spus. 

— Nu. 

— Lasă pistolul. 

— Nu. 

l-am ascultat cu atenţie vocea. Nu se mişca. Stătea 
nemişcat. Ştiam exact unde era. Ştiam cu ce unghi trebuie 
să mă întorc. Am repetat în minte. Mă întorc. Foc. Încarc. 
Mă întorc. Foc. Nu ar fi durat mai mult de o secundă şi 
jumătate. Prea rapid pentru ca Quinn să reacționeze. Am 
respirat adânc. 

Apoi m-am gândit la Richard. Părul lui, urechea lipsă. 
Degetele lungi. Mi-am imaginat glonţul Brenneke masiv, 
croindu-şi loc prin corpul lui, zdrobind, sfâşiind, energia 
cinetică imensă rupându-l în bucăţi. Nu puteam s-o fac. Nu 
puteam să trag. 

— Lasă pistolul, am spus. 

— Nu. 

— Te rog. 


— Nu. 

— Nu faci decât să îi ajuţi pe ei. 

— Îl ajut pe tatăl meu. 

— N-o să-l lovesc pe tatăl tău. 

— Nu pot să risc. E tatăl meu. 

— Elizabeth, spune-i tu. 

— Nu, a spus ea. E soţul meu. 

Impas. 

Mai mult decât impas. Pentru că nu putea face absolut 
nimic. Nu puteam trage în Richard. Nu mă lăsa inima. Prin 
urmare, nu puteam trage în Quinn. Şi nu puteam spune nu 
am de gând să tragă în Quinn, deoarece atunci opt indivizi 
ar scoate imediat armele la mine. S-ar putea să curăţ câţiva 
dintre ei, dar mai devreme sau mai târziu, unul dintre ei tot 
m-ar dobori. Şi nici nu puteam să-l despart pe Quinn de 
Beck. În niciun caz Quinn nu-i va da drumul lui Beck şi nu 
va ieşi singur din cameră cu mine. Impas. 

Planul C. 

— Lasă arma, Richard, am spus. 

Am ascultat. 

— Nu. 

Nu se mişcase din poziţia lui. Am repetat din nou. Mă 
întorc. Foc. Am respirat adânc. 

M-am răsucit şi am tras. Treizeci de centimetri la dreapta 
lui Richard, în fereastră. Glonţul a rupt draperiile şi a lovit 
rama geamului, spulberând-o. Am alergat trei paşi şi m-am 
aruncat cu capul prin gaură. M-am răsucit de două ori 
înfăşurat într-o perdea de catifea ruptă apoi m-am ridicat în 
picioare şi am luat-o la fugă. Direct către stânci. 

M-am întors după douăzeci de metri şi am rămas 
nemişcat. Resturile draperiei se umflau în vânt. Fâlfâiau 
înăuntru şi în afară prin gaura geamului. Auzeam cum se 
rupe țesătura. Lumină galbenă strălucea în spatele ei. 
Vedeam figuri, iluminate din spate, bulucindu-se în spatele 
sticlei sparte. Totul se mişca. Draperia, oamenii. Lumina 
pălea şi se intensifica pe măsură ce perdeaua flutura 


înăuntru şi în afară. Apoi au început împuşcăturile. 
Pistoalele trăgeau, foc după foc. Două, apoi patru, apoi 
cinci. Apoi mai multe. Cartuşele ţiuiau prin aer, în jurul 
meu. Loveau stâncile, provocând scântei, apoi ricoşau. 
Aşchii de piatră zburau peste tot. Focurile de armă sunau 
înfundat. Sunetul lor se pierdea în urletul vântului şi în 
zgomotul valurilor. M-am aşezat în genunchi. Am ridicat 
Persuader-ul. Apoi focurile s-au oprit. Am aşteptat. Draperia 
dispăruse. Cineva o rupsese. Lumina dinăuntru mă inunda. 
I-am văzut pe Richard şi Elizabeth forţaţi să stea în faţa 
celorlalţi, la fereastră. Aveau braţele răsucite la spate. Am 
văzut faţa lui Quinn în spatele umărului lui Richard. Avea 
arma aţintită direct spre mine. 

— Împuşcă-mă acum, a ţipat. 

Vocea lui aproape s-a pierdut în vânt. Am auzit al şaptelea 
val spărgându-se în spatele meu. O perdea fină de picături 
a ţâşnit în sus şi vântul a izbit-o lovindu-mă cu putere în 
ceafă. L-am văzut pe unul dintre oamenii lui Quinn în 
spatele Elizabeth. Faţa ei era schimonosită de durere. Avea 
mâna dreaptă pe umărul ei. Capul lui era în spatele capului 
ei. Avea o armă în mână. Am văzut o ţeavă de pistol cum 
înlătură cioburile de sticlă de pe ramă. A curăţat-o complet. 
Apoi, Richard s-a smucit în faţă. Genunchiul său a ajuns pe 
pervaz. Quinn l-a împins cu totul afară. L-a urmat, strâns 
lipit de el. 

— Împuşcă-mă acum, a strigat din nou. 

În spatele lui, Elizabeth era împinsă prin fereastră. Avea 
un braţ gros în jurul taliei. Picioarele ei loveau cu disperare. 
Un tip a pus-o cu picioarele pe pământ apoi a tras-o înapoi 
pentru a rămâne în spatele ei. Îi vedeam chipul, palid, în 
întuneric. Schimonosit de durere. M-am retras. Mai multe 
persoane au ieşit afară. Se învălmăşeau la fereastră. S-au 
grupat. Au format o coloană. Richard şi Elizabeth, umăr la 
umăr, erau imobilizaţi în faţă, ca un vârf de lance. Coloana 
s-a îndreptat spre mine. Dar nu erau bine coordonaţi. Am 


văzut cinci arme. M-am retras. Coloana se apropia. Armele 
au început să tragă din nou. 

Nu voiau să mă împuşte. Urmăreau să mă încercuiască. 
M-am retras. Am numărat cartuşele. Cinci arme, 
încărcătoare pline, aveau cel puţin şaptezeci şi cinci de 
cartuşe. Poate mai multe. Si au tras cam douăzeci. Mai era 
un drum lung până să rămână fără muniţie. Şi acum tirul 
lor era precis. Nu trăgeau la întâmplare. Trăgeau la stânga 
şi la dreapta mea, în stânci, câte un foc la fiecare câteva 
secunde. Se apropiau ca un blindat. Ca un tanc cu blindaj 
uman. M-am ridicat. M-am retras. Coloana se apropia. 

Richard era în partea dreaptă şi Elizabeth pe partea 
stângă. Am ales un tip din spatele lui Richard şi am ţintit. 
Tipul m-a văzut şi s-a înghesuit în ceilalţi. Coloana şi-a 
strâns rândurile. Acum era o coloană îngustă. Continua să 
se apropie. Nu aveam în cine să trag. M-am retras, pas cu 
pas. 

Călcâiul stâng a ajuns la fisura lui Harley. 

Apa bolborosea şi îmi uda pantoful. Am auzit valurile. 
Pietriş răvăşit şi răscolit. Mi-am mutat piciorul drept încât 
să fie în linie cu cel stâng. M-am echilibrat pe marginea 
fisurii. L-am văzut pe Quinn zâmbind la mine. Strălucirea 
dinţilor lui în întuneric. 

— Zi-i noapte bună acum, a ţipat. 

Rămâi în viaţă. Vezi ce îţi aduce minutul următor. 

Coloana a ridicat armele. Şase sau şapte dintre ei m-au 
ţintit cu pistoalele. Aşteptau doar o comandă. Am auzit al 
şaptelea val spărgându-se la picioarele mele. Apa mi-a 
trecut de glezne şi a inundat trei metri în faţa mea. S-a 
oprit acolo, pentru o secundă, apoi s-a scurs înapoi, 
indiferent, ca un metronom. M-am uitat la Elizabeth şi 
Richard. M-am uitat la feţele lor. Am inspirat adânc. M-am 
gândit: ori ei, ori eu. Am aruncat puşca şi m-am aruncat 
înapoia mea, în apă. 

Prima oară am resimţit şocul temperaturii şi apoi a fost ca 
şi cum cădeam de pe o clădire. Doar că nu era o cădere 


liberă. A fost ca şi cum aterizasem într-un tunel congelat şi 
eram tras în jos pe o pantă abruptă. Din ce în ce mai 
repede. Eram cu susul în jos. Alunecam cu capul în jos. Am 
aterizat pe spate şi pentru o fracțiune de secundă n-am 
simţit nimic. Doar apa congelată în urechile, ochii şi nasul 
meu. Îmi pişca buzele. Eram la aproximativ treizeci de 
centimetri sub suprafaţă. Eram îngrijorat să nu mă ridic la 
suprafaţă. Aş fi ajuns la suprafaţa apei chiar în faţa lor. 
Probabil erau îmbulziţi în jurul fisurii, cu armele aţintite în 
jos, spre apă. 

Apoi am simţit cum mi se ridică părul. Era o senzaţie 
delicată. Ca şi cum cineva îl pieptăna şi trăgea de el. Apoi 
am simţit cum ceva mă prinde de cap. Ca şi cum un individ 
puternic, cu mâini mari, îmi prinde faţa între palmele şi 
trage, foarte uşor la început, apoi un pic mai tare. Şi mai 
tare. Le-am simţit pe gât. A fost ca şi cum creşteam în 
înălţime. Apoi le-am simţit pe piept şi pe umeri. Braţele 
mele pluteau libere şi dintr-o dată mi s-au smucit deasupra 
capului. Apoi am căzut de pe clădire. Într-o scufundare 
perfectă, pe spate. M-am scufundat mai mult. Cu viteză. 
Mult mai repede decât o cădere liberă prin aer. Ca şi cum 
eram atârnat de o coardă elastică gigantică. 

Nu vedeam nimic. Nu ştiam dacă aveam ochii deschişi 
sau închişi. Frigul era atât de năucitor şi presiunea pe care 
o suportam atât de uniformă încât nu simţeam nimic. Nu 
era ceva fizic. Era ceva fluid. Parcă eram transportat într- 
un film science fiction. Ca şi cum eram teleportat. Ca şi cum 
eram fluidizat. Ca şi cum eram alungit. Ca şi cum, brusc 
aveam zece metri înălţime şi doi centimetri lăţime. Era 
întuneric şi frig. Mi-am ţinut respiraţia. Toată tensiunea mi 
s-a disipat şi mi-am aplecat capul înapoi ca să simt apa pe 
pielea capului. Mi-am îndreptat degetele de la picioare. Mi- 
am arcuit coloana vertebrală. Mi-am întins braţele în faţă. 
Am deschis degetele pentru a simţi apă curgând printre ele. 
Mă simţeam foarte liniştit. Eram un glonţ. Mi-a plăcut. 


Apoi am simţit cum panica mă loveşte în piept şi am ştiut 
că mă înecam. Aşa că am început să lupt. M-am întors şi 
paltonul mi s-a ridicat peste cap. L-am smuls de pe mine, 
rostogolindu-mă şi zvârcolindu-mă în tunelul congelat. 
Paltonul mi-a biciuit faţa şi a fost luat de curent. Mi-am scos 
jacheta. A dispărut în apă. Am simţit brusc frigul muşcător. 
Încă mă scufundam rapid. Urechile îmi fluierau. Mă 
rostogoleam, ca în reluare. Mă legănam în sus şi jos, din ce 
în ce mai repede, şi mă rostogolea pe parcă eram uns cu 
grăsime. 

Cât de mare era tunelul? Nu ştiam. Am lovit cu disperare 
apa din jurul meu. M-am simţit ca pe nisipuri mişcătoare. 
Nu te scufunda. M-am zvârcolit şi am luptat, încercând să- 
mi găsesc ieşirea. Am negociat cu mine însumi. 
Concentrează-te. Găseşte ieşirea. Fă ceva. Stai calm. M-am 
concentrat şi am început să înot în mod corespunzător. Din 
greu. Ca şi cum tunelul era o suprafaţă plană într-o piscină 
şi eu eram într-o cursă. Ca şi cum pe învingător îl aştepta o 
fată şi o băutură. 

De cât timp eram acolo, jos? Nu ştiam. Poate 
cincisprezece secunde. Puteam să-mi ţin respiraţia un 
minut. Deci, relaxează-te. Înoată. Găseşte ieşirea. Trebuit 
să fie o ieşire. Nu tot oceanul este agitat ca aceasta. N-ar 
putea, altfel Portugalia ar fi sub apă. Şi jumătate din 
Spania. Presiunea îmi ţiuia în urechi. 

În ce direcţie mă îndrept? Nu contează. Trebuie doar să 
ies din curent. Am înotat în continuare. Am simţit cum 
mareea încearcă să mă învingă. Era incredibil de puternică. 
A fost blândă înainte. Acum încerca să mă rupă în bucăţi. Ca 
şi cum îmi respingea decizia de a mă salva. Mi-am încleştat 
dinţii şi am continuat să lupt. Parcă mă târam pe podea cu o 
mie de tone de cărămizi în spate. Plămânii mi se umflaseră 
şi mă ardeau. Mi se prelingea aerul printre buze. Am 
continuat să dau din braţe. Să trag apa pe lângă mine. 

Treizeci de secunde. Mă înecam. O ştiam. Nu mai aveam 
putere. Plămânii mei erau goliţi. Pieptul mă apăsa. Aveam 


un miliard de tone de apă deasupra mea. Faţa mi se 
schimonosise de durere. Urechile îmi vâjâiau. Simţeam 
noduri în stomac. Umărul stâng mă ardea acolo unde mă 
lovise Paulie. Am auzit vocea Harley: Niciodată nu s-a întors 
vreun cadavru. Am lovit apa. 

Patruzeci de secunde. Nu făceam niciun progres. Am fost 
aruncat jos, în adâncuri. Urma să mă izbesc de fundul mări. 
Am lovit apa. M-am luptat cu mareea. 

Cincizeci de secunde. Urechile îmi fluierau. Capul îmi 
exploda. Aveam buzele lipite de dinţi. Eram furios. Quinn a 
scăpat din ocean. Eu de ce nu aş putea? 

Am lovit apa cu disperare. 

Un minut. Degetele mele îmi îngheţaseră şi le simţeam 
ţepene. Privirea mi s-a înceţoşat. 

Mai mult de un minut. M-am zbătut în apă. Încercând să- 
mi croiesc drum prin apă. Loveşte apa şi luptă. Apoi am 
simţit o schimbare în curent. Am găsit ieşirea. A fost ca şi 
cum am prins un stâlp de telegraf dintr-un tren de mare 
viteză. Am ţâşnit afară din tunel, dar un val m-a lovit în cap 
şi turbulenţa m-a rostogolit, cu mâinile şi picioarele întinse, 
din nou sub apă, liniştită, limpede şi rece. 

Acum gândeşte-te. Unde este suprafaţa? Mi-am folosit 
fiecare gram de auto-control pe care îl mai aveam şi am 
încetat să mă lupt. Doar pluteam. Am încercat să evaluez 
unde sunt. Nu mai mergeam nicăieri. Plămânii îmi erau 
goliţi. Buzele erau încleştate. Nu mai puteam respira. Nu 
mă mai mişcam. Eram mort în apă. Într-un kilometru cub de 
ocean negru. Am deschis ochii. M-am uita împrejurul meu. 
În sus, sub mine, în lateral. M-am răsucit şi m-am întors. N- 
am văzut nimic. Parcă eram în spaţiul cosmic. Totul era 
întuneric beznă. Nicio lumină. 

Niciodată nu s-a întors vreun cadavru. 

Am simţit o uşoară presiune în piept. Mai puţină în spate. 
Pluteam cu faţa în jos, în apă. Suspendat. Am simţit cum 
plutesc în sus, foarte încet. M-am concentrat puternic. M- 
am încordat. Mi-am arcuit coloana vertebrală. Mi-am agitat 


mâinile. Am împins picioarele în jos. Am întins braţele spre 
suprafaţă. Acum du-te. Nu respira. 

Am lovit cu furie apa. Trăgeam cantităţi enorme de apă 
sub mine. Mi-am încleştat buzele. Nu mai aveam aer. Mi-am 
înclinat capul, astfel că primul lucru care iese la suprafaţă 
să fie gura mea. Cât mai este? Era întunecat deasupra mea. 
Nu era nimic acolo. Eram la un kilometru în adâncuri. Nu 
mai aveam aer. Urma să mor. Mi-am descleştat buzele. Apa 
mi-a inundat gura. Am înghiţit şi apoi am scuipat-o. Am lovit 
apa. Îmi apăruseră pete pe retină. Capul îmi huruia. M-am 
simţit febril. Ca şi cum ardeam. Apoi, ca şi cum mă 
congelam. Apoi, ca şi cum eram înfăşurat într-o plapumă de 
puf. Era moale. Nu mai simţeam nimic. 

N-am mai lovit apa, pentru că am fost destul de sigur că 
am murit. Aşa că am deschis gura ca să respir. Am înghiţit 
apă de mare. Pieptul meu mi-a fost cuprins de spasme şi am 
aruncat-o afară. Încă de două ori. Respiram apă. Am mai 
lovit o dată apa. A fost tot ce am mai putut să fac. O ultimă 
încercare. Una puternică. Apoi am închis ochii, zvâcnind 
spre suprafaţă şi înghițind apa rece. 

O jumătate secundă mai târziu am ieşit la suprafaţă. Am 
simţit aerul pe fata mea ca mângâierea unei iubite. Am 
deschis gura şi am aruncat un jet de apă din plămâni, 
respirând cu lăcomie. M-am luptat ca un nebun să-mi 
menţin faţa în oxigenul dulce şi rece. Loveam apa şi suflam, 
respiram şi tuşeam încercând să-mi rețin senzaţia de vomă. 

Mi-am întins braţele şi picioarele larg, plutind cu faţa în 
sus şi cu capul înclinat pe spate, cu gura larg deschisă. 
Pieptul mi se ridica şi lăsa, se ridica şi se lăsa, se umplea şi 
se golea. Se mişca incredibil de rapid. Mă simţeam obosit. 
Şi liniştit. Şi nepăsător. Creierul încă nu era suficient 
oxigenat. M-am lăsat zgâlţâit de valuri, timp de un minut, 
doar respirând. Privirea mi se limpezise. Am văzut norii 
deasupra. Capul mi se limpezise. Am respirat din nou. O 
dată şi încă o dată, cu buzele desfăcute, suflând ca o 
locomotivă. Capul începuse să mă doară. Am călcat apa şi 


m-am uitat la orizont. Nu l-am putut găsi. Eram în tangaj, 
între valuri care veneau rapid, sus-jos, sus-jos, câte trei, 
patru metri o dată. Am înotat un pic şi mi-am calculat 
tempo-ul încât următorul val să mă ducă pe creastă. Am 
privit înainte. N-am văzut nimic, înainte să cad înapoi la 
baza valului. 

N-aveam nicio idee despre unde eram. M-am întors 
nouăzeci de grade, am plutit pe următorul vârf şi m-am 
uitat din nou. La dreapta mea. Poate că era o barcă, acolo, 
pe undeva. Nu era. Nu era nimic. Eram singur în mijlocul 
Atlanticului. În derivă. 

Niciodată nu s-a întors vreun cadavru. 

M-am întors la o sută optzeci, m-am urcat pe creasta unui 
val şi m-am uitat la stânga mea. Nimic. Am căzut înapoi, m- 
am ridicat pe următorul val şi am privit în spatele meu. 

Eram la o sută de metri de mal. 

Vedeam casa. Vedeam ferestrele luminate. Vedeam zidul. 
Vedeam aburul albăstrui al luminilor sale. Mi-am tras 
cămaşa pe umeri. Era îmbibată şi grea. Am respirat. M-am 
întors pe burtă şi am început să înot. 

O sută de metri. Orice concurent olimpic decent ar putea 
înota o sută de metri în aproximativ patruzeci şi cinci de 
secunde. Şi orice înotător decent din liceu ar putea face 
acest lucru în mai puţin de un minut. Mie mi-a luat aproape 
cincisprezece minute. Mareea se retrăgea. Simţeam că sunt 
tras înapoi. Simţeam că încă mă înec. Dar în cele din urmă 
am atins ţărmul şi am îmbrăţişat o stâncă netedă, acoperită 
cu mâzgă îngheţată şi am strâns-o. Marea era încă agitată. 
Valuri mari cădeau pe mine şi îmi striveau obrazul pe 
granit, regulat, ca un ceas. Nu-mi păsa. Savuram loviturile. 
Pe fiecare dintre ele. Mă îndrăgostisem de stâncă. 

M-am odihnit pe ea un minut şi apoi m-am târât spre 
garaj, bălăcindu-mă pe jumătate în apă, ghemuit. Apoi m- 
am târât pe coate şi genunchi. M-am rostogolit pe spate. M- 
am uită în sus la cer. Acum, s-a întors unul, Harley. 


Valurile mă izbeau până la talie. M-am deplasat cu spatele 
pe țărm până când valurile mi-au acoperit doar genunchi. 
M-am rotit cu burta în jos. Cu faţa apăsată pe stâncă. Îmi 
era frig. Îngheţat până la oase. Nu mai aveam paltonul. Nu 
mai aveam jacheta. Nu mai aveam Persuader-ul. Nu mai 
aveam Beretita. 

M-am ridicat. Apa se scurgea de pe mine. Am încercat 
câţiva paşi. L-am auzit pe Leon Garber în minte: Ce nu te 
ucide, te face mai puternic. El credea că JFK a spus-o. Eu 
credeam că e vorba, de fapt, de Friedrich Nietzsche şi că a 
spus distruge, nu ucide. Ceea ce nu ne distruge, ne face 
mai puternici. Am mai făcut doi paşi, m-am aplecat spre 
peretele din spate şi am vărsat încă un litru de apă sărată. 
Asta m-a făcut să mă simt un pic mai bine. Am rotit braţele 
şi mi-am lovit fiecare picior, încercând să-mi repun 
circulaţia în mişcare şi să-mi mai zvânt hainele. Mi-am 
scuturat părul ud şi am respirat lung, lent. Mă îngrijora 
tusea. Gâtul mă ardea de durere, frig şi sare. 

Apoi am mers de-a lungul peretelui din spate şi am ocolit 
colţul. Am găsit mica mea ascunzătoare şi mi-am luat 
pachetul pentru ultima dată. 

Vin după tine, Quinn. 

Ceasul încă funcţiona şi mi-a arătat că ora mea trecuse de 
mult. Probabil că Duffy a sunat la ATF acum douăzeci de 
minute. Dar reacţia lor va fi lentă. Mă îndoiam că au un 
birou operativ în Portland. Boston era, probabil, cel mai 
apropiat. De acolo fusese trimisă menajera. Aşa că aveam 
încă destul timp. 

Camionul firmei de catering plecase. Evident, cina a fost 
anulată. Dar celelalte vehicule erau încă acolo. Cadillac-ul, 
Town Car-ul şi cele două Suburban-uri. Opt inamici încă în 
casă. Plus Elizabeth şi bucătăreasa. N-am ştiut în ce 
categorie să-l încadrez pe Richard. 

Am rămas strâns lipit de peretele casei şi am verificat 
fiecare fereastră. Bucătăreasa era în bucătărie. Făcea 
curăţenie. Keast şi Maden abandonaseră toate lucrurile lor 


acolo. M-am retras sub pervaz şi m-am deplasat mai 
departe. Sala de mese era o ruină. Vântul intrase prin 
fereastra spartă şi smulsese faţa de masă, aruncând farfurii 
şi pahare peste tot. Erau grămăjoare de ipsos în colţuri, 
acolo unde vântul le-a îngrămădit. Erau două găuri mari în 
tavan. Probabil şi în tavanul camerei de deasupra şi în 
camera de deasupra ei. Cartuşele Brenneke au ieşit, 
probabil, prin acoperiş şi s-au îndreptat spre lună. 

În camera pătrată, unde am jucat ruleta rusească, erau 
trei libienii şi trei dintre tipii lui Quinn. Erau aşezaţi în jurul 
mesei de stejar, fără să facă nimic. Păreau palizi şi şocaţi. 
Dar păreau că îşi revin. Nu plecau nicăieri. M-am retras sub 
pervaz şi m-am deplasat mai departe. Am ajuns în dreptul 
salonului lui Elizabeth Beck. Ea era acolo. Împreună cu 
Richard. Cineva se ocupase de cadavru. Ea era pe canapea 
şi vorbea rapid. N-am auzit ce spunea, dar Richard asculta 
cu atenţie. M-am retras sub pervaz şi m-am mutat mai 
departe. 

Beck şi Quinn erau în mica cameră a lui Beck. Quinn era 
în fotoliul roşu şi Beck era în picioare, în faţa dulapului cu 
mitraliere. Beck era palid, sumbru şi ostil, iar Quinn părea 
plin de sine. Avea un trabuc gros, neaprins, în mână. Îl 
răsucea între arătător şi degetul mare, pregătindu-se să-i 
taie capătul cu o mică ghilotină de argint. 

Am ajuns înapoi la bucătărie, după ce am făcut un ocol 
complet al casei. Am păşit înăuntru. Fără niciun sunet. 
Detectorul de metale a rămas tăcut. Bucătăreasa nu m-a 
auzit venind. Am imobilizat-o de la spate. I-am pus o mână 
peste gură şi am târât-o peste masă. Nu mai voiam să risc, 
după ce se întâmplase cu Richard. Am găsit un prosop de 
bucătărie într-un sertar şi l-am folosit ca pe un căluş. Am 
găsit un alt prosop şi i-am legat încheieturile. Am găsit un 
altul şi i-am legat gleznele. Am lăsat-o întinsă incomod pe 
podea, lângă chiuvetă. Am găsit un al patrulea prosop şi l- 
am pus în buzunar. Apoi am ieşit în hol. 


Era linişte. Auzeam vocea lui Elizabeth Beck, slab. Uşa 
salonului ei era deschisă. Nu am auzit nimic altceva. M-am 
dus direct la uşa bârlogului lui Beck. Am deschis-o. Am păşit 
înăuntru. Am închis-o din nou. 

Am fost întâmpinat de o ceaţă de fum de trabuc. Quinn 
tocmai îl aprinsese. Am avut sentimentul că râdea de ceva. 
Acum, îngheţase de şoc. La fel şi Beck. Palid şi nemişcat. Se 
holbau la mine. 

— M-am întors, am spus. 

Beck avea gura deschisă. L-am lovit cu specialitatea mea: 
pumnul ţigară. Gura i s-a trântit, capul i-a zvâcnit pe spate, 
ochii i s-au dat peste cap şi a căzut secerat pe covor. A fost o 
lovitură decentă, dar nu cea mai bună. Până la urmă, fiul 
său i-a salvat viaţa. Dacă nu aş fi fost atât de obosit de la 
înot, o lovitură mai bună l-ar fi ucis. 

Quinn a venit direct la mine. Direct de pe scaun. Şi-a 
aruncat ţigara. A dus mâna la buzunar. L-am lovit în stomac. 
Aerul i-a ieşit din plămâni, s-a îndoit şi a scăzut în genunchi. 
L-am lovit în cap şi l-am împins în jos, pe burtă. Am 
îngenuncheat şi i-am înfipt genunchii între omoplaţi. 

— Nu, a spus el. Nu mai avea aer. le rog. 

Mi-am pus podul palmei pe ceafa lui. Am scos dalta din 
pantof şi i-am vârât-o în spatele urechii şi în sus, în creier, 
încet, centimetru cu centimetru. Era mort înainte de a 
ajunge la jumătate, dar am continuat până când am 
îngropat-o complet. Am lăsat-o acolo. Am şters mânerul cu 
prosopul din buzunarul meu, apoi i-am aruncat prosopul 
peste cap şi m-am ridicat în picioare, obosit. 

— 10-18, Dom, mi-am spus. 

Am păşit peste trabucul lui Quinn. Am luat cheile de la 
maşina din buzunarul lui Beck şi m-am strecurat înapoi în 
hol. Am traversat bucătăria. Bucătăreasa m-a urmărit cu 
privirea. Am ocolit casa până în partea din faţă. Am intrat în 
Cadillac. Am pornit motorul şi m-am îndreptat spre vest. 

Mi-a luat treizeci de minute ca să ajung la motelul lui 
Duffy. Ea şi Villanueva erau împreună cu Teresa Justice în 


camera lui. Nu mai era leresa Daniel. Nu mai era 
îmbrăcată ca o păpuşă. Era îmbrăcată cu halatul de la 
motel. Făcuse duş. Îşi revenea rapid. Arăta slabă şi palidă, 
dar altfel arăta normal. Ca un agent federal. S-a uitat la 
mine cu groază. La început am crezut că era confuză în 
legătură cu mine. Mă văzuse în pivniţă. Poate credea că 
sunt unul dintre ei. 

Apoi m-am văzut în oglinda de la uşa dulapului şi am 
înţeles de ce reacţionase aşa. Eram ud din cap până-n 
picioare. Tremuram şi aveam frisoane. Pielea mea era de un 
alb cadaveric. Tăietura de pe buza mea se deschisese şi 
devenise albastră pe margini. Aveam vânătăi proaspete de 
la valurile care m-au izbit de stâncă. Aveam alge marine în 
păr şi noroi pe cămaşă. 

— Am căzut în mare, i-am spus. 

Nimeni n-a spus nimic. 

— Trebuie să fac un duş. Într-un minut. Ai sunat la ATF? 

Duffy a dat din cap. 

— Sunt pe drum. Poliţia din Portland a sigilat deja 
depozitul. Vor bloca şi drumul de coastă, de asemenea. Ai 
ieşit la timp. 

— Am fost vreodată acolo? 

Villanueva a clătinat din cap. 

— Tu nu exişti. Nu te-am cunoscut vreodată. 

— Mulţumesc. 

— Sunt de şcoală veche, a spus el. 

M-am simţit mai bine după duş. Arătam mai bine, de 
asemenea. Dar nu aveam haine. Villanueva mi-a 
împrumutat un set de la el. Erau un pic prea scurte şi prea 
largi. Am folosit vechea lui haină de ploaie ca să le acopăr. 
Am înfăşurat-o strâns în jurul meu, pentru că încă îmi era 
frig. Am comandat pizza. Eram cu toţii morţi de foame. Mie 
îmi era şi foarte sete, de la apa sărată. Am mâncat şi am 
băut. Nu puteam muşca din blatul pizzei. Mâncam doar 
ingredientele de deasupra. După o oră, leresa Justice s-a 


dus la culcare. Mi-a strâns mâna. A spus noapte bună, 
foarte politicos. N-avea nicio idee cine eram. 

— Drogurile i-au şters memoria pe termen scurt, mi-a 
spus Villanueva. 

Apoi am vorbit despre afaceri. 

Duffy era la pământ. Trăia un coşmar. Pierduse trei 
agenţi într-o operaţiune ilegală. Şi faptul că Teresa era 
liberă nu însemna mare lucru. Pentru că leresa nu ar fi 
trebuit să fie acolo. 

— Dă-ţi demisia, am spus. În schimb înrolează-te la ATF. 
Tocmai le-a dat pe tavă o operaţiune de anvergură. Vei fi 
senzaţia lunii. 

— Eu am de gând să mă pensionez, a spus Villanueva. 
Sunt destul de bătrân şi mi-a ajuns. 

— Eu nu mă pot pensiona, a spus Duffy. 


În restaurant, cu o noapte înainte de arestare, Dominique 
Kohl m-a întrebat: 

— De ce faci asta? 

Nu eram sigur ce a vrut să spună. 

— De ce iau cina cu tine? 

— Nu, de ce lucrezi în Poliţia Militară. Ai putea fi orice. Ai 
putea fi la Forţele Speciale, Informaţii Militare, Forțe 
Speciale Aeriene, blindate, oriunde ai vrea. 

— La fel şi tu. 

— Ştiu. Şi ştiu de ce fac asta. Dar vreau să ştiu de ceo 
faci tu. 

Era prima dată când cineva m-a întrebat. 

— Pentru că mereu mi-am dorit să fiu poliţist, i-am spus. 
Dar am fost predestinat pentru armată. Chestie de familie, 
fără posibilitatea să aleg. Aşa că am devenit un poliţist 
militar. 

— Ăsta nu e un răspuns. De ce ai vrut să fii poliţist? 

Am ridicat din umeri. 

— Pentru că exact aşa sunt şi eu. Poliţişti pun lucrurile în 
ordine. 


— Ce lucruri? 

— Au grijă de oameni. Se asigură că cei mici sunt bine. 

— Despre asta-i vorba? Despre cei mici? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Nu chiar. Nu-mi pasă cu adevărat de cei mici. Doar 
că nu-mi place de cei mari. Îi urăsc pe oamenii îngâmfaţi, 
care se cred mari, care cred ca pot să scape orice ar face. 

— Atunci tu obţii rezultatele potrivite, dar din motive 
greşite. 

Am aprobat. 

— Dar încerc să fac ceea ce trebuie. Cred că motivele nu 
contează cu adevărat. Oricum ar fi, îmi place să fac 
lucrurile corecte. 

— Şi eu. Încerc să fac ceea ce trebuie. Chiar dacă toată 
lumea ne urăşte, nimeni nu ne ajută şi nu primim mulţumiri 
niciodată. Cred că să faci ceea ce trebuie este un scop în 
sine. Nu-i aşa? 


— Ai făcut ceea ce trebuie să faci? am întrebat, zece ani 
mai târziu. 

Duffy a dat din cap. 

— Da. 

— Fără absolut nicio îndoială? 

— Da. 

— Eşti sigură? 

— În totalitate. 

— Atunci relaxează-te, am spus. Ăsta-i cel mai bun lucru 
pe care poţi să-l faci. Nimeni nu te va ajuta şi nimeni nu-ţi 
va spune mulțumesc vreodată. 

A tăcut, pentru o secundă. 

— Tu ai făcut ceea ce trebuie? m-a întrebat. 

— Fără nicio îndoială. 

N-am mai continuat. 

Duffy o cazase pe Teresa Justice în vechea camera a lui 
Eliot. Villanueva plecase în camera lui. Ceea ce însemna că 
eu rămâneam în camera lui Duffy. 


Părea un pic stânjenită cu privire la ceea ce vorbisem mai 
înainte, când am dormit împreună. Despre lipsa noastră de 
profesionalism. Nu eram sigur dacă încearcă să întărească 
sau să retragă ce a spus. 

— Nu te impacienta, i-am spus. Sunt prea obosit. 

Şi de data aceasta, s-a dovedit că eram. Nu suficient ca să 
nu încerc. Am început. Ea a fost clară dându-mi de înţeles 
că vrea să-şi retragă obiecţia de mai devreme. A fost clară 
când mi-a precizat se bucură că a spus da, în loc de nu. Mă 
simţeam bucuros, pentru că ea îmi plăcea foarte mult. Aşa 
că am început. Ne-am dezbrăcat şi am urcat în pat, 
împreună. Îmi amintesc că am sărutat-o atât de tare încât 
gura m-a durut. Dar asta e tot ce-mi amintesc. Am adormit. 
Am dormit somnul morţii. Unsprezece ore. Ei erau plecaţi 
când m-am trezit. Plecaţi să-şi înfrunte viitorul, indiferent 
ce le rezerva. Eram singur în cameră, cu o grămadă de 
amintiri. Era dimineaţa târziu. Lumina soarelui pătrundea 
prin jaluzele. Particule de praf dansau în aer. Hainele lui 
Villanueva nu mai erau pe spătarul scaunului. În schimb era 
o pungă de cumpărături. Plină cu haine ieftine. Păreau că 
mi se potrivesc perfect. Susan Duffy ştia să aprecieze 
dimensiunile. Erau două ţinute complete. Una pentru 
vreme rece. Una pentru vreme caldă. Nu ştia unde mă 
îndrept. Deci, a acoperit ambele posibilităţi. Era o femeie 
foarte practică. M-am gândit că o să-mi fie dor de ea. Un 
timp. 

M-am îmbrăcat în ţinuta de vreme caldă. Am lăsat ţinuta 
de vreme rece, chiar acolo, în cameră. M-am gândit să plec 
cu maşina lui Beck pe I-95. Spre parcarea din Kennebunk. 
M-am gândit să o abandonez acolo. M-am gândit că o să 
găsesc cu uşurinţă pe cineva care merge în sud. Şi 1-95 se 
îndreaptă în multe direcţii, tocmai până la Miami. 


SFÂRŞIT 


11) DEA - Age e federală americană însărcinată cu combaterea traficului 
de droguri atâtă în Statele Unite cât şi în străinătate.