Lee Child — Jack Reacher — V1 Capcana Margrave

LEE CHILD 


LEE CHILD 


Capcana Margrave 


Margrave. Un punct neînsemnat pe harta statului Georgia. 

Un orăşel unic în felul lui: este perfect, chiar 
înspăimântător de perfect. Peluzele şi străzile sunt 
imaculate; magazinele şi localurile sunt pustii, dar 
prospere. Când Jack Reacher se opreşte acolo, vrea doar să 
mănânce şi să bea o cafea. După o jumătate de oră va fi 
arestat şi acuzat de crimă. Aşa începe coşmarul. Apoi 
Reacher este eliberat şi secretele ascunse sub faţada bine 
întreţinută explodează. Margrave, desăvârşitul Margrave, 
se transformă într-o capcană. 

UNU. 

Am fost arestat în restaurantul lui Eno. La orele 
douăsprezece. Mâncam nişte ouă şi beam cafea. Un mic 
dejun întârziat, nu un prânz. Eram ud şi obosit după un 
drum lung pe jos printr-o ploaie torențială. Tocmai de la 
autostradă până la marginea oraşului. Restaurantul era 
Mic, dar luminos şi curat. Nou-nouţ, construit ca să semene 
cu un vagon de cale ferată modificat, îngust, cu o tejghea 
lungă pe o latură şi o bucătărie ieşită în spate. Avea 
separeuri aliniate pe peretele opus şi o uşă în locul în care 
ar fi trebuit să fie separeul central. 

Mă aflam într-un separeu, la fereastră, şi citeam în ziarul 
uitat de cineva un articol despre un preşedinte pe care nu l- 
am votat la ultimele alegeri şi n-aveam de gând să-l votez 
nici de data asta. Afară, ploaia se oprise, dar geamul era 
încă împestriţat de picături strălucitoare. Am văzut maşinile 
de poliţie oprind în parcarea acoperită cu pietriş. Se mişcau 
repede şi roţile au scrâşnit la oprire. Barele luminoase de 
pe capotă pâlpâiau şi piuiau. Lumini roşii şi albastre în 


picăturile de ploaie de pe fereastra din dreptul meu. 
Portierele s-au deschis brusc, iar poliţiştii au sărit afară. 
Câte doi din fiecare maşină, cu armele pregătite. Două 
revolvere şi două puşti. Marfă grea. Un revolver şi o puşcă 
au alergat în spate. Unul dintre ei a dat buzna pe uşă. 

Eu stăteam şi mă uitam la ei. Ştiam cine era în restaurant. 
Un bucătar în spate. Două chelneriţe. Doi bătrâni. Şi eu. 
Operaţiunea asta îmi era destinată. Mă aflam în oraş de mai 
puţin de o jumătate de oră. Ceilalţi cinci probabil că 
fuseseră aici toată viaţa lor. Orice problemă ar fi avut 
oricare dintre ei, un sergent stânjenit ar fi intrat fără 
gălăgie în local. Mai-mai că şi-ar fi cerut scuze. Ar fi rostit 
ceva nedesluşit. L.-ar fi rugat pe respectivul să vină până la 
secţia de poliţie. Aşadar, armamentul greu şi graba nu erau 
pentru vreunul dintre ei. Erau pentru mine. Am înfulecat ce 
mai rămăsese din ou şi am strecurat o bancnotă de cinci 
dolari sub farfurie. Am împăturit ziarul uitat şi l-am vârât în 
buzunarul hainei. 'Ţinându-mi mâinile pe masă, la vedere, 
am golit ceaşca. 

Tipul cu revolverul a rămas la uşă. S-a ghemuit şi a luat 
poziţia de tragere ţinând pistolul cu două mâini. Îndreptat 
spre capul meu. Tipul cu puşca s-a dat mai aproape. Erau 
nişte băieţi zvelţi, în formă. Curăţei şi ordonaţi. Cu mişcări 
ca din manual. Revolverul de la uşă putea să acopere 
încăperea cu un anumit grad de exactitate. Invers, ar fi fost 
o greşeală. Revolverul şi-ar fi putut rata ţinta într-o 
încăierare directă, iar o salvă trasă la distanţă de lângă uşă 
i-ar fi ucis pe polițistul care urma să efectueze arestarea şi 
pe bătrânul din separeul din spate, precum şi pe mine. Până 
în acel moment, procedau corect. Nici o îndoială în privinţa 
asta. Avantajul era de partea lor. Nici în privinţa asta nu 
încăpea vreo îndoială. Separeul strâmt mă ţinea prizonier. 
Eram prea înghesuit ca să pot face ceva. Mi-am întins 
palmele pe masă. Polițistul cu puşca s-a apropiat. 

— Nu mişca! Poliţia! a ţipat el. 


Ţipa cât de tare putea. Încerca să-şi alunge încordarea şi, 
totodată, să mă sperie. Mişcări ca la carte. Gălăgie şi furie 
cât cuprinde, ca să frăgezească ţinta. Am ridicat mâinile. 
Tipul cu revolverul a început să se apropie, venind dinspre 
uşă. Cel cu puşcociul s-a dat şi mai aproape. Prea aproape. 
Prima lor greşeală. Prins la înghesuială, m-aş fi putut repezi 
la ţeava puştii, îndreptând-o cu forţa în sus. Poate-ar fi 
urmat o salvă şi, după un cot în faţa poliţaiului, arma ar fi 
fost a mea. Tipul cu revolverul îşi micşorase unghiul şi nu 
putea risca să-şi rănească partenerul. S-ar fi putut sfârşi 
rău pentru ei. Dar am stat acolo, nemişcat, cu mâinile 
ridicate. Tipul cu puşca continua să zbiere şi să ţopăie. 

— leşi de-acolo, întinde-te pe podea! a ţipat el. 

Am ieşit încet din separeu şi mi-am întins încheieturile 
spre polițistul cu revolverul. N-aveam de gând să mă întind 
pe podea. Nu voiam să le dau satisfacţie băieţilor ăştia de la 
ţară. Nici dacă ar fi adus cu ei întregul departament de 
poliţie înarmat cu mortiere. Tipul cu revolverul era sergent. 
Îşi păstra destul de bine calmul. Am stat în bătaia puştii în 
timp ce sergentul şi-a pus revolverul în toc, şi-a desprins 
cătuşele de la centură şi mi le-a prins la încheieturi. Cei din 
echipa de acoperire au intrat prin bucătărie. Au dat ocol 
tejghelei. Au luat poziţie în spatele meu. M-au 
percheziţionat. Cu meticulozitate. L-am văzut pe sergent 
luând act de clătinările din cap ale celorlalţi: nu aveam la 
mine nici o armă. 

Băieţii din trupa de acoperire s-au dat cu un pas înapoi. 
Mă aflam în continuare în bătaia puştii. Sergentul a ieşit în 
faţă. Era un bărbat alb, îndesat, cu o constituţie atletică. 
Suplu şi bronzat. De vârsta mea. Pe ecusonul de plastic de 
deasupra buzunarului de la cămaşă scria „Baker”. S-a uitat 
la mine. 

— Eşti arestat pentru crimă, a spus el. Ai dreptul să nu 
spui nimic. Orice spui poate fi folosit drept dovadă 
împotriva ta. Dacă nu-ţi permiţi să angajezi un avocat, 


statul Georgia va numi un avocat care să te reprezinte din 
oficiu. Înţelegi aceste drepturi? 

Era o redare reuşită a Codului Miranda. Omul vorbea clar. 
Nu citea cuvintele de pe vreun bileţel. Vorbea ca şi cum ştia 
ce însemna şi de ce era important. Pentru el şi pentru mine. 
Nu i-am răspuns. 

— Îţi înţelegi drepturile? a repetat. 

Nici de data asta nu i-am răspuns. O experienţă 
îndelungată m-a învăţat că tăcerea absolută e calea cea mai 
bună. Cum ai spus ceva, rişti să fie auzit aiurea. Înţeles 
greşit. Interpretat pe dos. Te poate incrimina. le poate 
ucide. Tăcerea îl tulbură pe polițistul venit să te aresteze. E 
nevoit să-ţi spună că ai dreptul să taci, dar îl calcă pe nervi 
când te foloseşti de acel drept. Eram arestat pentru crimă. 
Dar n-am spus nimic. 

— Înţelegi care-ţi sunt drepturile? m-a întrebat iarăşi tipul 
numit Baker. Vorbeşti englezeşte? 

Era calm. Eu n-am spus nimic. Ela rămas calm. Avea 
calmul unui om care depăşise nişte momente de pericol. N- 
avea decât să mă ducă la secţie, după care deveneam 
problema altcuiva. S-a uitat la cei trei colegi ai săi. 

— Bun, reţineţi, n-a spus nimic, a mormăit el. Să mer-gem. 

Am fost condus către uşă. Acolo am format un şir indian. 
Mai întâi Baker. Apoi tipul cu puşca, mergând cu spatele, 
având încă îndreptată spre mine ţeava mare şi neagră. Pe 
ecusonul lui scria „Stevenson”. Şi el era un bărbat alb, de 
înălţime medie, în bună formă fizică. Arma lui arăta ca o 
ţeavă de scurgere. Îndreptată spre măruntaiele mele. În 
spatele meu erau băieţii care asigurau acoperirea. Am fost 
împins prin cadrul uşii cu palma lipită de spate. 

Afară, în parcarea cu pietriş, era arşiţă de-a dreptul. 
Plouase toată noaptea şi cea mai mare parte a dimineţii. 
Acum soarele ardea, iar din pământ ieşeau aburi. În mod 
normal, ar fi fost un loc extrem de călduros şi plin de praf. 
Astăzi aerul era încărcat de acea minunată aromă 
îmbătătoare de asfalt umed în bătaia soarelui de amiază. 


Mi-am ridicat faţa spre soare şi am tras aer în piept în timp 
ce poliţiştii se regrupau. Mergeau umăr lângă umăr pe 
scurta distanţă până la maşinile de patrulare. Stevenson 
continua să stea cu arma pregătită de tragere. La prima 
maşină a făcut un pas înapoi când Baker a deschis uşa din 
spate. Capul mi-a fost apăsat în jos. Am fost împins în 
maşină printr-un foarte corect contact şold la şold din 
partea agentului de acoperire din stânga. Băieţii se mişcau 
bine. Într-un oraş atât de izolat, mişcările acestea erau cu 
siguranţă consecinţa unor antrenamente temeinice şi nu ale 
unei experienţe bogate. Eram singur pe bancheta din spate, 
izolată de restul maşinii cu un geam gros. Uşile din faţă 
erau încă deschise. Baker şi Stevenson s-au urcat şi ei. 
Baker s-a aşezat la volan. Stevenson stătea pe jumătate 
întors ca să mă ţină sub observaţie. Nimeni nu vorbea. 
Maşina de acoperire venea în urma noastră. Maşinile erau 
noi. Mergeau liniştit şi fără hurducăieli. Înăuntru era curat 
şi răcoare. Nu se vedeau urmele impregnate ale unor 
oameni disperaţi şi jalnici mergând spre locul către care 
eram dus şi eu. 

M-am uitat pe fereastră. Georgia. Am văzut un ţinut bogat. 
Cu sol mănos, umed şi roşu. Pe câmpuri, rânduri foarte 
lungi şi drepte de arbuşti scunzi. Arahide, probabil. Recolte 
mărunte, dar preţioase pentru agricultori. Sau pentru 
proprietari. Oare oamenii de aici îşi stăpânesc pământurile? 
Sau acestea sunt ale marilor corporaţii? Nu ştiam. 

Drumul până-n oraş a fost scurt. Pneurile maşinii fâşâiau 
pe asfaltul neted şi umed. După vreo opt sute de metri am 
văzut două clădiri curăţele, ambele noi, înconjurate de 
grădini cu plante bine îngrijite. Secţia de poliţie şi cea de 
pompieri. Se înălţau împreună izolate, la marginea nordică 
a oraşului, îndărătul unui gazon larg, având în mijloc o 
statuie. Arhitectură provincială atractivă, realizată cu un 
buget generos. Şosele cu asfaltul neted, trotuare cu pavele 
roşii. La nici trei sute de metri mai la sud se înălța turla de 
un alb orbitor a bisericii, în spatele unui mic grup de clădiri. 


Se puteau vedea catargele pentru steaguri, copertinele, 
zugrăveala proaspătă, gazonul verde. 'Totul înviorat de 
ploaia torențială. Acum, din toate acestea ieşeau aburi; 
arşiţa le făcea mai impunătoare. O comunitate prosperă. 
Clădită, am presupus, pe baza unor venituri agricole 
considerabile şi a unor impozite mari impuse navetiştilor 
care lucrau în Atlanta. 

Stevenson continua să mă privească fix în timp ce maşina 
încetinea şi se legăna apropiindu-se de secţie. O alee ce 
descria un semicerc larg. Pe o placă aplicată pe un zid jos 
se putea citi: Margrave - Sediul central al Poliţiei. Mi-am 
zis: oare ar trebui să-mi fac griji? Eram arestat. Într-un oraş 
în care nu mai fusesem niciodată. După toate aparențele, 
pentru crimă. Dar ştiam două lucruri. Primul, că nu puteau 
dovedi că aşa ceva s-a întâmplat dacă nu s-a întâmplat. Al 
doilea, că nu omorâsem pe nimeni. În orice caz, nu în oraşul 
lor şi nu în ultima vreme. 

DOI. 

Maşina a oprit în dreptul uşilor unei clădiri joase şi lungi. 
Baker s-a dat jos din maşină şi s-a uitat în susul şi în josul 
fațadei. Băieţii din trupa de acoperire stăteau prin preajmă. 
Stevenson a dat ocol maşinii prin spate. A luat poziţie vizavi 
de Baker. A îndreptat puşca spre mine. Băieţii ăştia 
alcătuiau o echipă bună. Baker mi-a deschis uşa. 

— OK, hai, să mergem, a spus el, aproape în şoaptă. 

Îşi muta greutatea de pe un călcâi pe celălalt, scanând 
zona cu privirea. M-am răsucit încet şi m-am dat jos cu greu 
din maşină. Cătuşele nu-mi uşurau deloc sarcina. Se făcuse 
şi mai cald. Am păşit în faţă şi am aşteptat. Băieţii de la 
acoperire s-au postat în spatele meu. În faţa mea era 
intrarea în secţia de poliţie. Pe buiandrugul uşii era gravat 
cu litere groase: 

Oraşul Margrave - Sediul central al Poliţiei. 

Dedesubt erau uşile cu canaturi din sticlă. Băieţii de la 
acoperire m-au împins înăuntru, în spatele meu uşile 
acţionate pneumatic s-au închis cu un şuierat. 


Înăuntru era din nou răcoare. Totul era zugrăvit în alb şi 
cromat. Luminile erau fluorescente. Arăta ca o bancă sau ca 
sediul unei firme de asigurări. Pardoseala era mochetată. 
Un sergent stătea în spatele unui birou de recep-ţie lung. 
După cum arăta locul, te-ai fi aşteptat să spună: „Cu ce vă 
pot fi de folos, domnule?” Dar el n-a spus nimic. S-a 
mulţumit să se uite la mine. În spatele lui era un imens 
spaţiu deschis. O brunetă îmbrăcată în uniformă stătea la 
un alt birou lat şi jos. Îşi îndeplinea sarcinile birocratice 
lucrând la calculator. Acum se uita şi ea la mine. Am rămas 
pe loc, flancat de doi poliţişti. Stevenson stătea cu spatele 
lipit de biroul de recepţie. 'Ţinea puşca îndreptată spre 
mine. Baker stătea şi el prin preajmă, uitându-se la mine. 
Sergentul de la recepţie şi femeia în uniformă se uitau la 
mine. lar eu mă uitam pe rând la ei. Apoi am fost condus 
către stânga. Ne-am oprit în faţa unei uşi. Baker a deschis-o 
şi am fost împins în încăpere. Era o sală pentru 
interogatorii. Fără ferestre. O masă albă şi trei scaune. 
Mochetă. Sus, într-un colţ, o cameră de luat vederi. Aerul 
din încăpere era rece. Eram încă ud din pricina ploii. 

Am stat în picioare, cât timp Baker mi-a scotocit prin toate 
buzunarele. Lucrurile mele personale alcătuiau o 
grămăjoară pe masă. Un teanc de bancnote. Câteva 
monede. Chitanţe, bilete, hârtiuţe. Baker a controlat ziarul 
şi mi l-a lăsat în buzunar. S-a uitat în treacăt la ceasul de la 
mână şi l-a lăsat la locul lui. Obiectele acelea nu-l interesau. 
Toate celelalte au fost introduse într-o pungă de plastic. O 
pungă făcută pentru oameni care aveau prin buzunare mai 
multe obiecte decât avusesem eu. Punga avea imprimată pe 
ea o etichetă albă. Stevenson a scris acolo un fel de număr. 
Baker mi-a spus să stau. După care au ieşit cu toţii din 
încăpere. Stevenson a luat cu el punga cu obiectele mele. 
Au ieşit, au închis uşa şi am auzit broasca încuindu-se. Era 
un zgomot greu, de mecanism bine uns. 

Zgomotul preciziei. Zgomotul unei încuietori mari, din 
oţel. Părea o încuietoare care avea să mă ţină încuiat. 


Mi-am zis c-or să mă lase izolat o vreme. De regulă, aşa se 
întâmplă. Izolarea provoacă nevoia de a vorbi. Iar nevoia de 
a vorbi se transformă în nevoie de a mărturisi. O arestare 
brutală urmată de o oră de izolare constituie o strategie 
destul de bună. 

Dar socoteala mea a fost greşită. Nu plănuiseră o izolare 
de o oră. Asta a fost probabil a doua lor mică eroare tactică. 
Baker a descuiat uşa şi a intrat în încăpere. Avea o ceaşcă 
din plastic cu cafea. Apoi i-a făcut semn femeii în uniformă 
să intre. Cea pe care o văzusem la birou în holul de 
recepţie. Încuietoarea solidă a zăngănit în spatele ei. 
Adusese cu ea o valiză metalică pe care a pus-o pe masă. A 
deschis-o şi a scos din ea un suport pentru numere de 
culoare neagră. Înăuntru erau numere din plastic alb. 

Mi-a întins suportul cu acea compasiune bruscă, dar 
sfioasă, tipică asistentelor de stomatologi. Am apucat 
suportul cu mâinile încătuşate. M-am uitat în jos ca să mă 
asigur că e corect orientat şi l-am ridicat sub bărbie. 
Femeia a scos din valiză un aparat foto hidos şi s-a postat 
vizavi de mine. Şi-a sprijinit coatele pe masă şi a apucat 
aparatul. Aplecată în faţă. Sânii i se sprijineau pe marginea 
mesei. Era o femeie arătoasă. Păr negru, ochi frumoşi. Am 
privit lung la ea şi i-am zâmbit. Aparatul a scos un ţăcănit şi 
bliţul a fulgerat. Înainte să mi-o ceară, m-am întors pe 
scaun într-o parte, pentru fotografia din profil. Am ţinut 
numărul lung lipit de umăr şi am privit ţintă la perete. Din 
nou s-a auzit declicul aparatului, însoţit de fulgerul bliţului. 
M-am întors la loc şi i-am înapoiat numărul. Cu amândouă 
mâinile, din pricina cătuşelor. L-a luat de la mine cu acel 
zâmbet chinuit care spunea: da, e neplăcut, dar e necesar. 
Ca o asistentă de dentist. 

Apoi a scos dispozitivul de luat amprentele. Un carton cu 
zece dreptunghiuri delimitate, deja etichetate cu un număr. 
Spațiile pentru amprente sunt întotdeauna prea mici. 
Dispozitivul de faţă avea prevazut pe revers două pătrate 
pentru amprentele palmelor. Cătuşele îngreunau 


procedura. Baker nu s-a oferit să mi le scoată. Femeia mi-a 
dat cu cerneală pe mâini. Avea degetele catifelate şi reci. 
Nu purta verighetă. După aceea mi-a dat nişte şerveţele. 
Cerneala se îndepărta foarte uşor. Un tip nou de cerneală, 
cum nu mai văzusem până atunci. 

Femeia a scos filmul din aparat şi l-a pus pe masă alături 
de cartonul cu amprente. A aşezat apoi aparatul foto în 
valiză. Baker a bătut la uşă. S-a auzit din nou declicul 
încuietorii. Femeia şi-a luat obiectele. Nimeni n-a scos un 
cuvânt. Femeia a ieşit din cameră. Baker a rămas înăuntru, 
cu mine. A tras uşa, care s-a închis cu acelaşi ţăcănit de 
mecanism uns. Apoi s-a rezemat de uşă şi s-a uitat la mine. 

— Şeful meu o să vină aici, a spus. O să trebuiască să 
vorbeşti cu el. Avem o problemă. Trebuie clarificată. 

Nu i-am răspuns nimic. Faptul că vorbea cu mine nu avea 
să clarifice nici o situaţie pentru nimeni. Dar tipul se 
comporta civilizat. Respectuos. Aşa că l-am supus la un test. 
Am întins mâinile spre el. O solicitare nerostită de a-mi 
desface cătuşele. O clipă, n-a schiţat nici un gest, dar apoia 
scos cheia şi le-a descuiat. Le-a prins la centură. S-a uitat la 
mine. M-am uitat şi eu la el şi mi-am lăsat braţele pe lângă 
corp. Fără să răsuflu, plin de recunoştinţă. Fără să-mi frec 
jalnic mâinile. Nu voiam să încheg vreo relaţie cu individul 
acesta. Dar am catadicsit să vorbesc. 

— Bun, am spus. Să mergem să vorbim cu şeful dumitale. 

Era prima oară când vorbeam de când comandasem micul 
dejun. Acum era rândul lui Baker să se arate recunoscător. 
A bătut de două ori în uşă, care a fost descuiată din 
exterior. A deschis-o şi mi-a făcut semn să ies. Stevenson 
aştepta cu spatele spre marea zonă deschisă de la intrare. 
Puşca dispăruse. La fel şi băieţii din echipa de acoperire. 
Lucrurile se domoleau. Cei doi m-au încadrat. Baker m-a 
prins uşor de cot. Am traversat zona de recepţie printr-o 
parte şi am ajuns la o uşă din spate. Stevenson a deschis-o 
şi am intrat prin ea într-un birou spaţios. Peste tot, lemn de 
trandafir. 


Un grăsan stătea aşezat la un birou mare din lemn de 
trandafir. În spatele lui erau două steaguri mari. În stânga, 
steagul Americii, cu tiv aurit, iar în dreapta un drapel care 
era, probabil, steagul statului Georgia. Pe perete, între cele 
două steaguri, era un ceas. Era un obiect mare, rotund şi 
vechi, în ramă de mahon. Arăta de parcă acumulase decenii 
de lustru. Am presupus că trebuie să fie ceasul recuperat 
din vechiul sediu al secţiei de poliţie pe care o dărâmaseră 
ca s-o construiască pe cea nouă. Mi-am zis că arhitectul îl 
folosise ca să dea o tentă istorică noii construcţii. Arăta 
aproape douăsprezece şi jumătate. Grăsanul de la biroul cel 
mare a ridicat spre mine privirea în momentul când am fost 
împins către el. L-am văzut cum se uita la mine fără 
expresie, cântărindu-mă din ochi. M-a privit din nou, şi mai 
dur. Apoi, aruncându-mi un rânjet dispreţuitor, mi-a vorbit 
cu un gâjâit care ar fi putut să fie un răcnet, dacă n-ar fi 
ieşit din nişte plămâni obosiţi. 

— Ia scaunu' ăla-n cur şi ţine-ţi închisă gura aia scârboasă, 
mi-a zis. 

Grăsanul era o surpriză. Chiar arăta ca un nemernic 
sadea. Cu totul diferit faţă de ce văzusem până atunci. 
Baker şi colegii din echipajul venit să mă aresteze erau 
nişte meseriaşi. Profesioniştii şi eficienţi. Femeia care-mi 
luase amprentele fusese cumsecade. Dar şeful ăsta de 
poliţie grăsan irosea spaţiul ocupat. Păr rar şi slinos. Trans- 
pirat, în ciuda aerului răcoros. Avea tenul cenuşiu şi plin de 
pete roşii al unui individ supraponderal, certat cu exerciţiile 
fizice. Tensiunea arterială mare cât casa. Arte-rele tari ca 
piatra. Nu părea nici pe jumătate competent. 

— Mă numesc Morrison, a gâjâit el. (Ca şi cum m-ar fi 
interesat.) Sunt şeful departamentului de poliţie de aici, din 
Margrave. lar tu eşti un ticălos criminal din afara oraşului. 
Ai venit aici, în oraşul meu, şi ai zbârcit-o chiar pe 
proprietatea privată a domnului Kliner. Aşa că acum o să 
depui o mărturie completă în faţa şefului detectivilor. 


S-a oprit şi s-a uitat la mine. De parcă tot se mai chinuia să 
mă citească. Sau parcă aştepta un răspuns. N-a primit 
niciunul. Aşa că degetul lui dolofan a străpuns aerul, 
îndreptat spre mine. 

— După care-o să te duci la puşcărie, a spus. lar pe urm-o 
s-ajungi pe scaunul electric. Şi după aia o să mă uşurez pe 
mormântul tău căcăcios de sărăntoc. 

Şi-a ridicat hoitul masiv de pe scaun şi s-a uitat în altă 
parte. 

— M-aş ocupa chiar eu de trebşoara asta, a spus. Dar sunt 
foarte prins. 

A ieşit legănându-se din spatele biroului. Stăteam acolo, 
între birou şi uşă. În timp ce trecea pe lângă mine, s-a oprit. 
Nasul lui umflat abia dacă-mi ajungea la nasturele mijlociu 
al hainei. Continua să se uite la mine de parcă l-ar fi 
frământat ceva. 

— Te-am mai văzut înainte, a spus. Dar unde? 

A aruncat o privire spre Baker, apoi către Stevenson. De 
parcă s-ar fi aşteptat ca aceştia să noteze ce spunea şi când 
spunea. 

— L-am mai văzut pe individul ăsta, le-a spus el. 

A trântit uşa de la birou şi am rămas în aşteptare cu cei 
doi poliţişti până când şeful detectivilor şi-a făcut apariţia. 
Un negru înalt, nu bătrân, dar cu tâmple cărunte şi cu un 
început de chelie. Exact cât trebuia ca să-i dea un aer 
patrician. Sprinten şi încrezător. Bine îmbrăcat, într-un 
costum de tweed de modă veche. Vestă din moleschin. 
Pantofi lustruiţi. Nenişorul ăsta arăta aşa cum trebuie să 
arate un şef. Le făcu semn din cap lui Baker şi Stevenson să 
iasă din birou. Aceştia închiseră uşa în urma lor. Omul se 
aşeză la birou şi îmi făcu semn să mă aşez pe scaunul de 
vizavi. Deschise cu zgomot un sertar, de unde scoase un 
casetofon. Îl ridică deasupra capului ca să descâlcească 
firele. Îl băgă în priză şi conectă microfonul. Introduse o 
casetă. Apăsă butonul de înregistrare şi acţionă butonul 
microfonului cu unghia. Opri caseta şi o derulă înapoi. 


Apăsă butonul de redare. Se auzi pocnetul unghiei. Dădu 
din cap aprobator. O derulă din nou înapoi şi apăsă butonul 
de înregistrare. Eu şedeam şi mă uitam la el. 

Pentru o clipă s-a lăsat liniştea. Nu se mai auzea decât un 
zumzet slab: aerul condiţionat, luminile sau computerul. 
Sau casetofonul care huruia încetişor. Auzeam şi ticăitul 
lent al ceasului vechi de pe perete. Scotea un sunet 
răbdător, ca şi cum ar fi fost pregătit să ticăie o veşnicie, 
indiferent ce aş fi făcut eu. Deodată tipul s-a îndreptat de 
spate şi s-a uitat cu asprime la mine. A făcut şmecheria cu 
degetele împreunate care închipuie o piramidă, aşa cum 
numai indivizii înalţi şi eleganţi reuşesc. 

— Bun, a spus. Avem câteva întrebări, nu-i aşa? 

Avea o voce gravă. Ca un huruit. Fără accent sudic. 

Arăta şi vorbea ca un bancher din Boston, doar că era 
negru. 

— Mă numesc Finlay, a spus. Am gradul de căpitan. Sunt 
şeful biroului de investigaţii al acestui departament. Înţeleg 
că ţi s-au adus la cunoştinţă drepturile, încă nu ai confirmat 
că ai înţeles care sunt ele. Înainte de a continua, trebuie să 
depăşim această etapă preliminară. 

Nu un bancher din Boston. Mai degrabă un tip de la 
Harvard. 

— Înţeleg care-mi sunt drepturile, am spus, iar ela 
încuviinţat din cap. 

— Bun. Mă bucur să aud asta. Unde ţi-e avocatul? 

— Nu am nevoie de avocat, am spus. 

— Eşti acuzat de crimă, a spus. Ai nevoie de un avocat. O 
să-ţi punem la dispoziţie unul, să ştii. Din oficiu. Vrei să-ţi 
asigurăm un avocat din oficiu? 

— Nu, nu am nevoie de avocat, am spus. 

Tipul pe care-l chema Finlay m-a privit fix pe deasupra 
degetelor împreunate. 

— Bine, a spus. Dar va trebui să semnezi o declaraţie cum 
că ai fost înştiinţat că poţi avea un avocat din oficiu, dar tu 
nu vrei aşa ceva. 


— În regulă, am spus. 

A scos un formular dintr-un alt sertar şi s-a uitat la ceasul 
de la mână ca să treacă data şi ora. Mi-a întins formularul 
peste masă. O cruce mare imprimată marca linia unde 
trebuia să semnez. Mi-a întins şi un pix. Am semnat şi i-am 
înapoiat formularul. După ce l-a verificat, l-a pus într-un 
dosar de culoare gălbuie. 

— Nu reuşesc să descifrez semnătura, a spus. Aşa că, 
pentru evidenţele noastre, vom începe cu numele, adresa şi 
data naşterii. 

A urmat din nou un moment de tăcere. M-am uitat la el. 
Era un tip încăpățânat. La vreo patruzeci şi cinci de ani. N- 
ajungi şeful detectivilor într-o circumscripție din Georgia 
când eşti negru şi ai patruzeci şi cinci de ani decât dacă eşti 
un tip încăpățânat. N-aveam nici o şansă dacă-l luam în 
balon. Am tras aer în piept. 

— Mă numesc Jack Reacher, am spus. Fără al doilea nume. 
Fără adresă. 

Şeful detectivilor şi-a notat informaţiile pe care i le-am dat. 
Nu era prea mult de scris. I-am spus data la care mă 
născusem. 

— În regulă, domnule Reacher, a spus Finlay. Cum 
spuneam, avem o mulţime de întrebări. Am aruncat o 
privire la efectele dumitale personale. N-aveai nici un act 
de identitate. Nici permis de conducere, nici cărţi de credit, 
nimic. Zici că n-ai nici o adresă. Aşa că îmi pun întrebarea: 
cine-i individul ăsta? 

N-a aşteptat ca eu să comentez chestia asta. 

— Cine era tipul cu capul ras? m-a întrebat el. 

N-am răspuns. Mă uitam la ceasul cel mare de pe pere-te, 
aşteptând ca minutarul să se mişte. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, a spusel. 

Habar n-aveam ce se întâmplase. Absolut deloc. Ceva i se 
întâmplase cuiva, dar nu mie. Am rămas acolo, fără să 
răspund. 

— Ce este Pluribus? a întrebat Finlay. 


M-am uitat la el, ridicând din umeri. 

— Deviza Statelor Unite? am spus. E Pluribus Unum? 
Adoptată în 1776 la al doilea Congres Continental, aşa e? 

S-a mulţumit să mormăie ceva. Am continuat să mă uit 
ţintă la el. Mi-am zis că ăsta era genul de om care ar putea 
să răspundă la o întrebare. 

— Despre ce e vorba? l-am întrebat. 

Din nou, tăcere. S-a întors ca să se uite la mine. Îl vedeam 
cum se gândeşte dacă să-mi răspundă şi în ce fel. 

— Despre ce e vorba? l-am întrebat din nou. 

S-a lăsat pe spătarul scaunului, împreunându-şi de-getele. 

— Ştii bine despre ce e vorba, a spus. Omucidere. Cu 
unele caracteristici deconcertante. Victima a fost găsită în 
dimineaţa asta la depozitul Kliner. La capătul nordic al 
drumului regional, la intersecţia cu autostrada. Un martor a 
relatat că a văzut un bărbat îndepărtându-se de locul cu 
pricina. La scurt timp după orele opt, în această dimineaţă. 
În descrierea dată se vorbea despre un bărbat alb, foarte 
înalt, blond, purtând un pardesiu lung, de culoare neagră, 
fără pălărie, fără bagaj. 

Din nou tăcere. Sunt bărbat alb. Sunt foarte înalt. Am 
părul blond. Stăteam în faţa lui, fiind îmbrăcat într-un 
pardesiu lung, de culoare neagră. Nu aveam nimic pe cap. 
Şi nici bagaj n-aveam. În dimineaţa aceea, mersesem pe jos, 
pe drumul regional, timp de aproape patru ore. De la opt 
până pe la douăsprezece fără un sfert. 

— Cât de lung este drumul regional? am spus. De la 
autostradă până aici? 

Finlay s-a gândit la întrebare şi mi-a răspuns: 

— Cred că vreo douăzeci şi doi de kilometri. 

— Exact. Am mers pe jos tot drumul de la autostradă până 
în oraş. Vreo douăzeci şi doi de kilometri. O mulţime de 
oameni trebuie să mă fi văzut. Asta nu înseamnă că am 
făcut ceva cuiva. 

N-a răspuns. Curiozitatea începea să-mi fie stârnită de 
această situaţie. 


— E teritoriul vostru? l-am întrebat. De aici tocmai până la 
autostradă? 

— Da, e al nostru, a spus. Aspectele legate de jurisdicție 
sunt clare. Nici o scăpare pentru dumneata în direcţia asta, 
domnule Reacher. Granița oraşului se întinde cale de 
douăzeci şi doi de kilometri, exact până la autostradă. lar 
depozitul de acolo e în parohia mea, fără doar şi poate. 

A făcut o pauză. Am încuviinţat din cap. A continuat: 

— Kliner a construit clădirile acum cinci ani, a spus. Ai 
auzit de el? 

Am clătinat din cap. 

— Cum puteam să aud de el? N-am mai fost niciodată aici. 

— E un barosan de prin părţile locului, a spus Finlay. 
Afacerea lui de acolo ne aduce multe impozite, ne face mult 
bine. O mulţime de venituri şi multe beneficii pentru oraş, 
fără prea multă mizerie, fiindcă e atât de departe, pricepi? 
Aşa că încercăm să avem grijă de această afacere. Dar 
acum a devenit scena unei omucideri, iar dumneata trebuie 
să dai nişte explicaţii. 

Omul îşi făcea meseria, dar îmi irosea timpul. 

— În regulă, Finlay, am spus. O să dau o declaraţie în care 
o să descriu toate chestiile mărunte pe care le-am făcut de 
când am intrat pe teritoriul amărâtului vostru de oraş şi 
până când am fost luat pe sus tocmai când serveam micul 
dejun. Dacă dumneata poţi să pricepi ceva din treaba asta, 
îţi dau o medalie. Fiindcă tot ce-am făcut a fost să pun un 
picior în faţa celuilalt timp de aproape patru ore printr-o 
ploaie torențială, pe toată lungimea celor douăjdoi de 
kilometri preţioşi ai tăi. 

Ăsta a fost cel mai lung discurs pe care-l ţinusem în 
ultimele şase luni. Finlay stătea şi se uita fix la mine. Îl 
vedeam cum e frământat de dilema fundamentală a ori- 
cărui detectiv. Intuiţia îi spunea că s-ar putea să nu fiu eu 
omul căutat. Dar stăteam chiar în faţa lui. Deci, ce era de 
făcut? L-am lăsat să cugete. Încercam să găsesc momentul 
potrivit ca să-i dau un mic ghiont în direcţia potrivită. Urma 


să spun ceva despre adevăratul făptaş care alerga liber 
prin împrejurimi în vreme ce el îşi irosea timpul aici, cu 
mine. Asta i-ar fi hrănit sentimentul de nesiguranţă. Dar el 
a sărit primul. În direcţia greşită. 

— Nu vreau nici o declaraţie, a spus. Eu o să-ţi pun 
întrebări, iar tu o să răspunzi la ele. Ile cheamă Jack - fără 
iniţială - Reacher. Fără domiciliu. Fără acte de identitate. 
Ce eşti, un vagabond? 

Am oftat. Era vineri. Ceasul de perete arăta că trecuse mai 
bine de jumătate din zi. Finlay avea de gând să treacă 
ancheta asta prin toate etapele ei chinuitoare. Aveam să-mi 
petrec weekendul în celulă. Şi să ies, probabil, pe luni. 

— Nu sunt un vagabond, Finlay, am spus. Sunt un hoinar. 
E o mare diferenţă. 

A clătinat din cap, încet. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, Reacher, a spus. Eşti într- 
un mare căcat. În zona aia s-au întâmplat nişte chestii 
urâte. Martorul nostru te-a văzut plecând de la locul faptei. 
Eşti un străin fără acte de identitate şi fără alibi. Aşa că nu 
face pe deşteptul cu mine. 

Chiar dacă-şi făcea meseria, omul ăsta continua să mă facă 
să irosesc timpul. 

— N-am plecat de la locul crimei, am spus. Pur şi simplu 
mergeam pe un nenorocit de drum. E o diferenţă, corect? 
Oamenii care pleacă de la locul faptei fug şi se ascund. Nu 
merg pe drum aşa, ca să-i vadă oricine. Ce e greşit în a 
merge pe un drum? Oamenii merg pe drumuri tot timpul, 
fir-ar să fie, nu-i aşa? 

Finlay se aplecă în faţă şi clătină din cap. 

— Nu, spuse el. Nimeni n-a mai bătut atâta drum pe jos de 
când s-a inventat automobilul. Deci, de ce n-ai domiciliu? De 
unde eşti? Răspunde la întrebări. Hai să terminăm treaba 
asta. 

— Bine, Finlay, hai s-o terminăm, am spus. Nu am 
domiciliu pentru că nu locuiesc nicăieri. Poate că-ntr-o zi o 
să mă stabilesc pe undeva şi-atunci o să am o adresă; o să-ţi 


trimit o carte poştală şi-o să ţi-o poţi pune în albumul tău cu 
adrese, că văd că te frige grija tare de tot. 

Finlay se uită la mine şi-şi trecu în revistă opţiunile. Alese 
calea răbdării. A răbdării dublate de încăpățânare. 

O cale de la care nu putea fi abătut. 

— De unde eşti? întrebă el. Care a fost ultima ta adresă? 

— Ce anume vrei să ştii când mă întrebi de unde sunt? am 
întrebat la rândul meu. 

Îşi ţinea buzele strâns lipite. Şi eu îl călcam pe nervi. Dar 
şi-a păstrat răbdarea, îmbinând-o cu un sarcasm glacial. 

— Bun, spuse el. Nu-mi înţelegi întrebările, aşa că dă-mi 
voie să mă exprim mai clar. Ce vreau să ştiu e unde te-ai 
născut, sau unde ţi-ai trăit cea mai mare parte din viaţa pe 
care o consider ca fiind derulată într-un context social sau 
cultural? 

M-am mulţumit să mă uit la el. 

— O să-ţi dau un exemplu, spuse el. Eu m-am născut în 
Boston, am făcut şcoala în Boston şi, în consecinţă, am 
lucrat vreme de douăzeci de ani în Boston, aşa că aş spune, 
şi cred că vei fi de acord, că sunt din Boston. 

Avusesem dreptate. Un absolvent de la Harvard. Un 
absolvent de la Harvard care-şi pierdea răbdarea. 

— Bine, am spus. Ai pus întrebările. O să răspund la ele. 
Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva. Nu sunt omul pe care-l cauţi. 
Până luni o să-ţi dai seama că nu sunt omul tău. Aşa că fă-ţi 
un bine: mai caută. 

Finlay abia se abţinea să nu zâmbească. A încuviinţat din 
cap cu gravitate. 

— Îţi sunt recunoscător pentru sfat, spuse el. Şi pentru 
grija pe care o porţi carierei mele. 

— Cu plăcere, am spus. 

— Zi mai departe, a spus. 

— În regulă, am spus. Conform elegantei tale definiţii, eu 
nu vin de nicăieri. Vin dintr-un loc care se cheamă Armată. 
M-am născut într-o bază militară americană din Berlinul de 
Vest. 'Taică-meu făcea parte din Infanteria Marină, iar 


maică-mea era o franţuzoaică pe care a cunoscut-o în 
Olanda. S-au căsătorit în Coreea. 

Finlay încuviinţă din cap şi făcu o însemnare. 

— Am fost copil de trupă, am spus. Ia orice listă a bazelor 
militare americane de pe glob şi aia e o listă a locurilor în 
care mi-am dus traiul. Am făcut liceul într-o duzină de ţări 
diferite şi am făcut patru ani la West Point. 

— Mai departe, zise Finlay. 

— Am rămas în armată. La Poliţia Militară. Am lucrat şi am 
trăit în toate acele baze, luând-o de la capăt. Şi deodată, 
Finlay, după treizeci şi şase de ani în care, mai întâi am fost 
copil de ofiţer şi pe urmă eu însumi ofiţer, uite că nu mai e 
nevoie de o mare şi puternică armată fiindcă sovietele au 
mierlit-o. Aşa că, uraaaa, acum încasăm dividendele pe 
starea de pace. Ceea ce pentru tine înseamnă că impozitele 
pe care le plăteşti sunt cheltuite pe alte chestii, dar pentru 
mine înseamnă că sunt un şomer de treizeci şi şase de ani, 
fost membru al Poliţiei Militare, ajuns să fie făcut vagabond 
de nişte mucoşi de civili care n-ar rezista nici cinci minute 
în lumea căreia i-am supra-vieţuit eu. 

S-a gândit un moment, fără a fi impresionat. 

— Continuă, spuse. 

Am ridicat din umeri. 

— Aşa că în momentul ăsta îmi petrec timpul cât mai 
plăcut cu putinţă, am spus. Poate că până la urmă o să 
găsesc ceva de făcut, sau poate că nu. Poate c-osămă 
stabilesc pe undeva, poate că nu. Dar în momentul ăsta nu 
mă interesează aşa ceva. 

A încuviinţat din cap. A mai făcut ceva însemnări. 

— Când ai plecat din armată? a întrebat. 

— Acum şase luni. În aprilie. 

— Ai lucrat pe undeva de atunci? 

— Glumeşti, am spus. Când ai căutat ultima oară de lucru? 

— În aprilie, m-a maimuţărit el. Acum şase luni. Am obţinut 
slujba asta. 

— Ei bine, bravo ţie, Finlay, am spus. 


Nu mi-a venit în minte altă replică. Finlay s-a uitat la mine 
preţ de o clipă. 

— Şi din ce-ai trăit? a întrebat. Ce grad ai avut? 

— Maior, am spus. Când te dau afară primeşti nişte plăţi 
compensatorii. Mai am încă cea mai mare parte din banii 
ăia. Încerc să-i legumesc. 

O tăcere prelungită. Finlay bătea darabana cu pixul, dar îl 
ținea aiurea. 

— Atunci, hai să vorbim despre ultimele douăzeci şi patru 
de ore, a spus. 

Am oftat. Acum chiar că o-ncurcasem. 

— Am venit cu un autobuz Greyhound, am spus. M-am dat 
jos la drumul regional. La ora opt dimineaţa. Am mers pe 
jos până în oraş, am ajuns la restaurantul ăla, am comandat 
un mic dejun şi tocmai mâncam când oamenii tăi au venit şi 
m-au luat pe sus. 

— Ai treburi pe-aici? a întrebat. 

Am clătinat din cap. 

— Sunt şomer, am spus. N-am nicio treabă pe nicăieri. 

Şi-a notat chestia asta. 

— Unde te-ai urcat în autobuz? m-a întrebat. 

— În Tampa. Am plecat azi-noapte, pe la miezul nopţii. 

— Tampa din Florida? a întrebat. 

Am încuviinţat din cap. A deschis cu zgomot un alt sertar. 
A scos de acolo un orar Greyhound. L-a răsfoit şi şi-a 
plimbat degetul cafeniu în josul unei pagini. Era un tip 
foarte meticulos. S-a uitat la mine. 

— E o cursă expres, a spus. Merge direct spre nord, spre 
Atlanta. Ajunge acolo la nouă dimineaţa. Nu opreşte aici la 
opt. 

Am clătinat din cap. 

— L-am rugat pe şofer să oprească, am spus. A zis că n-are 
voie, dar a oprit. A oprit anume ca să pot cobori. 

— Ai mai fost pe-aici înainte? 

Iarăşi am clătinat din cap. 

— Ai rude aici? a întrebat. 


— Nu, nu aici, am spus. 

— Ai rude prin alte părţi? a întrebat. 

— Un frate la Washington, am spus. Lucrează la 
Departamentul Trezoreriei. 

— Ai prieteni aici, în Georgia? a întrebat. 

— Nu, am spus. 

Finlay îşi nota totul. Apoi a urmat o tăcere prelungă. Ştiam 
cu certitudine care avea să fie următoarea întrebare. 

— Atunci, de ce? a întrebat. De ce să te dai jos din 
autobuz, într-o localitate în care nu avea staţie, şi să mergi 
prin ploaie cale de douăzeci şi doi de kilometri către o 
destinaţie la care n-aveai absolut nici un motiv să ajungi? 

Asta era întrebarea decisivă. Finlay o alesese fără ezitare. 
Aşa ar fi procedat şi un procuror. lar eu nu aveam nici un 
răspuns valabil. 

— Ce pot să-ţi zic? am spus. A fost o decizie arbitrară. 
Eram agitat. Trebuia să fiu undeva, nu? 

— Dar de ce aici? a întrebat. 

— Nu ştiu, am spus. Tipul de lângă mine avea o hartă, iar 
eu am ales de acolo localitatea asta. Voiam să mă abat de la 
rutele principale. Mă gândeam că aş putea să o iau înapoi 
spre Golf, poate mai spre vest. 

— Şi zici c-ai ales locul ăsta? a spus Finlay. Nu-ncerca să 
mă abureşti. Cum puteai să alegi locul ăsta? E doar un 
nume. E doar un punct pe hartă. Trebuie să fi avut un motiv. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mă gândeam să vin să-l caut pe Blind Blake, am spus. 

— Cine naiba e Blind Blake? 

— Blind Blake a fost un chitarist, am spus. A murit în urmă 
cu şaizeci de ani, se pare că a fost ucis. Frate-meu a 
cumpărat un disc, pe coperta căruia spunea că s-a-ntâmplat 
la Margrave. Mi-a scris despre chestia asta. A zis că a trecut 
pe-aici de vreo două ori astă-primăvară, cu nu ştiu ce 
afaceri. Mi-am zis să vin aici ca să verific chestia asta. 

Finlay se uita la mine fără expresie. Probabil că povestea 
mea i se păruse cam subţire. Şi mie mi s-ar fi părut, dac-aş 


fi fost în locul lui. 

— Ai venit aici ca să cauţi un chitarist? Un chitarist care-a 
murit acum şaizeci de ani? De ce? Eşti chitarist? 

— Nu, am spus. 

— Cum de ţi-a scris fratele tău, dacă n-ai nici o adresă? 

— A scris la fosta mea unitate militară, am spus. Ăia au 
retrimis scrisoarea la banca mea, unde mi-am depus plăţile 
compensatorii. Mi-o trimit când le trimit o telegramă ca să 
le mai cer nişte bani. 

A clătinat din cap. A mai scris ceva în carnet. 

— Autobuzul de la miezul nopţii din Tampa, corect? a spus. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mai ai biletul de autobuz? a întrebat. 

— Cred că e în punga cu obiecte personale, am spus. Mi- 
aduc aminte că Baker a pus acolo tot ce-a găsit prin 
buzunarele mele. lar Stevenson a lipit etichete. 

— Şoferul de autobuz crezi că şi-ar aduce aminte? a 
întrebat Finlay. 

— 'Tot ce se poate, am spus. A făcut o excepţie pentru 
mine. A trebuit să mă rog deel. 

Începeam să privesc lucrurile ca un spectator. Situaţia 
devenise abstractă. Misiunea mea nu fusese prea diferită de 
cea a lui Finlay. Aveam senzaţia stranie că discutam cu el 
despre cazul altcuiva. Ca doi colegi care dezbat o problemă 
spinoasă. 

— De ce nu munceşti? a întrebat Finlay. 

Am ridicat din umeri. Am încercat să-i explic. 

— Pentru că nu vreau să muncesc, am spus. Am lucrat 
treisprezece ani şi uite unde-am ajuns. Am încercat să fac 
ca ei, şi să-i ia dracu'. Acum o să încerc să fac ca mine. 

Finlay stătea şi se uita lung la mine. 

— Ai avut vreo problemă în armată? a întrebat. 

— Nu mai multe decât ai avut tu la Boston, am spus. 

S-a arătat surprins. 

— Ce vrei să spui cu asta? s-a interesat. 


— Ai lucrat douăzeci de ani în Boston, am spus. Aşa mi-ai 
zis, Finlay. Aşa că de ce te afli aici, în oraşul ăsta de trei 
parale? Ar fi trebuit să ieşi la pensie, să mergi la pescuit. La 
Cape Cod sau în altă parte. Care-i povestea ta? 

— Asta e treaba mea, domnule Reacher. Răspunde la 
întrebarea mea. 

— Întreabă-i p-ăia din armată, am spus, ridicând din 
umeri. 

— Am să-i întreb. Poţi să fii sigur de asta. Ai fost trecut în 
rezervă cu onoruri militare? 

— Păi, mi-ar mai fi dat plăţile compensatorii dacă n-ar fi 
fost aşa? am spus. 

— De ce-ar trebui să te cred că ţi-au dat vreun sfanţ? 
Trăieşti ca un nenorocit de vagabond. Onoruri militare? Da 
sau nu? 

— Da, am spus. Bineînţeles. 

A mai făcut o însemnare. S-a gândit un timp. 

— Cum te-a făcut să te simţi faptul că ai fost pus pe liber? 
a întrebat el. 

Am reflectat la întrebare. Am ridicat din umeri. 

— Nu m-a făcut să mă simt în nici un fel, am spus. Mă 
simţeam ca unul care făcea parte din armată, iar acum nu 
mai face parte din armată. 

— Ai avut resentimente? a spus. Te-ai simţit dezamăgit? 

— Nu, i-am răspuns. Trebuia? 

— Nici un fel de probleme? a întrebat el, de parcă era 
musai să fi fost ceva. 

Am simţit că ar trebui să-i ofer un fel de răspuns. Dar nu 
mi-a venit în minte nimic. M-am aflat în serviciul militar din 
ziua în care m-am născut. Acum eram în afara lui. lar asta 
mă făcea să mă simt nemaipomenit. Era ceva foarte 
asemănător cu libertatea. Ca şi cum toată viaţa avusesem o 
uşoară durere de cap. Pe care n-o remarcasem până când 
nu dispăruse. Singura mea problemă era câştigarea 
existenţei. Nu-i deloc uşor să-ţi câştigi existenţa fără să 
renunţi la libertate. În ultimele şase luni nu câştigasem nici 


un cent. Asta era singura mea problemă. Dar n-aveam de 
gând să-i spun asta lui Finlay. Ar fi considerat-o un motiv. S- 
ar fi gândit că hotărâsem să-mi finanţez viaţa de vagabond 
jefuind oamenii. În depozite. Pentru ca după aia să-i omor. 

— Îmi vine destul de greu să mă obişnuiesc cu tranziţia, 
am spus. Mai ales că am dus o viaţă cazonă încă din 
copilărie. 

Finlay a încuviinţat din cap, reflectând la răspunsul meu. 

— De ce tocmai tu? a spus el. Te-ai oferit voluntar să fii 
trecut în rezervă? 

— Nu m-am oferit voluntar pentru nimic, am spus. Regula 
de bază a soldatului. 

Altă perioadă de tăcere. 

— Te-ai specializat? a întrebat el. În cadrul serviciu-lui? 

— La început, am avut îndatoriri cu caracter general. Aşa 
e sistemul. Apoi m-am ocupat de securitatea secretelor timp 
de cinci ani. lar în ultimii şase ani m-am ocupat cu altceva. 

Lasă-l să întrebe. 

— Cu ce anume? a întrebat. 

— Cu anchete de omucideri, am spus. 

Finlay s-a rezemat de spătarul fotoliului. A mârâit. Şi-a 
împreunat din nou degetele. S-a uitat la mine şi a răsuflat 
puternic. S-a aplecat în faţă, îndreptând degetul spre mine. 

— Da. O să verific tot ce-ai spus. Avem amprentele tale. Ar 
trebui să fie în arhiva armatei. O să obţinem dosarul tău 
militar. Complet. Cu toate detaliile. O să verificăm şi la 
compania de autobuze. O să-ţi verificăm biletul. O să-i 
găsim pe şofer şi pe pasageri. O să aflăm cât se poate de 
curând dacă povestea ta e adevărată. lar dacă e adevărată, 
s-ar putea să-ţi dau drumul. Evident, anumite detalii legate 
de timp şi de modul de operare vor fi determinante. 
Detaliile alea sunt încă neclare. 

S-a oprit şi a expirat din nou. S-a uitat drept la mine. 

— Până atunci, sunt un om precaut, a spus. La prima 
vedere, n-arăţi bine deloc. Un pierde-vară. Un vagabond. 
Fără domiciliu stabil, fără istorie. S-ar putea ca povestea ta 


să fie inventată. Ai putea fi un evadat. Poate c-ai ucis 
oameni în dreapta şi-n stânga într-o duzină de state. N-am 
de unde să ştiu. Nimeni nu s-ar aştepta să-ţi acord 
prezumția de nevinovăție. Chiar în acest moment, de ce aş 
avea vreo îndoială? Rămâi în celulă până vom şti ceva sigur, 
bine? 

Era aşa cum mă aşteptasem. Exact ceea ce aş fi spus şi eu. 
Dar n-am făcut decât să mă uit la el şi să dau din cap. 

— Zici că eşti un om precaut? am spus. Asta e mai mult ca 
sigur. 

S-a uitat la mine. 

— Dacă greşesc, o să-ţi fac cinste cu o masă luni, a spus. 
La Eno, ca să compensăm pentru azi. 

Am clătinat din cap iar. 

— Nu caut să-mi fac prieteni pe-aici, am spus. 

Finlay s-a mulţumit să ridice din umeri. A oprit 
casetofonul. A derulat caseta. A scos-o din aparat. A scris 
ceva pe ea. A apăsat butonul interfonului de pe biroul masiv 
din lemn de trandafir. L-a rugat pe Baker să intre. Am 
aşteptat. Încă mi-era frig. Dar hainele mi se uscaseră. 
Ploaia revărsată din cerul de deasupra Georgiei mă udase 
până la piele. Acum umezeala fusese absorbită de aerul 
uscat din birou. Un deumidificator o aspirase şi o 
transmisese mai departe, pe circuit. 

Baker a bătut la uşă şi a intrat. Finlay i-a spus să mă 
escorteze până la celulă. Apoi a dat din cap către mine. Era 
un gest care spunea: dacă se dovedeşte că nu tu eşti 
făptaşul, să ţii minte că mi-am făcut doar datoria. l-am 
răspuns tot printr-o mişcare a capului. Gestul meu spunea: 
în timp ce tu îţi aperi pielea, adevăratul ucigaş umblă liber 
prin împrejurimi. 

Blocul de celule era doar o nişă largă la care se ajungea 
direct din sala principală a secţiei de poliţie. Era divizată în 
trei celule separate cu zăbrele verticale. Peretele frontal 
era alcătuit numai din zăbrele. O secţiune-poartă prinsă în 
balamale în fiecare celulă. Metalul avea un luciu mat 


fabulos. Arăta ca titanul. Toate celulele aveau mochetă pe 
jos. Dar erau complet goale. Nici un fel de mobilă sau vreun 
prici. Era doar o versiune de buget ridicat a demodatelor 
ţarcuri pentru animale, pe care le ştim cu toţii. 

— Nimic pentru dormit? l-am întrebat pe Baker. 

— Nici vorbă, a replicat el. Vei fi mutat mai târziu la 
închisoarea de stat. Autobuzul ajunge aici pe la şase. O să te 
aducă înapoi luni. 

A închis uşa cu un zăngănit şi a răsucit cheia. Am auzit 
cum bolţurile de blocare pătrundeau în orificiile 
corespunzătoare pe toată rama uşii. Acţionare electrică. Mi- 
am scos ziarul din buzunar. Mi-am scos pardesiul şi l-am 
făcut sul. M-am întins pe podea şi mi-am vârât haina sub 
cap. 

Acum chiar că eram sictirit. Urma să fiu dus la închisoare 
în timpul weekendului. N-aveam să rămân în celula secţiei 
de poliţie. Nu că aş fi avut alte planuri. Dar cunoşteam 
închisorile civile. Mulţi dintre dezertorii din armată 
ajungeau în puşcăriile civile. Dintr-un motiv sau altul. 
Autorităţile înştiinţează armata. Poliţia Militară e trimisă să- 
i aducă înapoi. Aşa că am văzut cum e în puşcăriile civile. 
Nu m-au umplut de entuziasm. Supărat, stăteam întins şi 
ascultam zgomotele din secţie. Telefoanele sunau. 
Tastaturile ţăcâneau. Ritmul creştea şi scădea. Ofițerii se 
mişcau de colo-colo, vorbind cu glas scăzut. Pe urmă am 
încercat să termin de citit ziarul pe care-l împrumutasem. 
Era plin de prostii despre preşedinte şi campania pe care o 
purta ca să fie ales pentru un al doilea mandat. Bătrânelul 
era în Pensacola, pe coasta Golfului. Avea obiectivul să 
echilibreze bugetul înainte ca nepoţii lui să încărunţească. 
Hăcuia lucrurile ca un tip care-şi croieşte drum prin junglă 
cu o macetă. Ajuns în Pensacola, arăta cu degetul spre 
Garda de Coastă. În ultimele douăsprezece luni, cei de- 
acolo puseseră în practică o iniţiativă. Vreme de un an, în 
fiecare zi, au ieşit în largul coastei Florida şi s-au desfăşurat 
asemeni unui scut curbat, acostând şi percheziţionând toate 


navele participante la traficul marin al căror miros nu le era 
pe plac. Toată acţiunea fusese anunţată cu surle şi trâmbiţe. 
Şi succesul repurtat depăşise visele lor cele mai îndrăzneţe. 
Au capturat tot felul de mărfuri. Droguri, mai ales, dar şi 
arme, imigranţi ilegali din Haiti şi Cuba. Interdicţia a dus la 
reducerea criminalităţii pe întreg teritoriul Statelor Unite 
câteva luni mai târziu şi pe distanţe de mii de kilometri de-a 
lungul graniţelor. Un succes uriaş. 

Aşa că urma să fie abandonat. Era prea costisitor. Bu-getul 
Gărzii de Coastă se afla într-un mare deficit. Preşedintele 
declara că nu poate să-l suplimenteze. De fapt, era nevoit 
să-l reducă. Economia era într-o situaţie dificilă. Nu putea 
face nimic altceva. Aşa că iniţiativa privind interdicţia urma 
să fie anulată în şapte zile. Preşedintele încerca să iasă din 
încurcătură ca un adevărat politician. Mai-marii organelor 
de apărare a legii erau supăraţi fiindcă, după părerea lor, 
era mai bine să previi decât să vindeci. „Iniţiaţii” de la 
Washington erau fericiţi fiindcă cincizeci de cenți cheltuiţi 
pe poliţiştii de proximitate erau mult mai vizibili decât doi 
dolari cheltuiţi în largul oceanului, la trei mii de kilometri 
distanţă de alegători. Schimbul de argumente a fost 
crâncen. lar în fotografiile de proastă calitate preşedintele 
zâmbea într-una, spunând că nu poate să facă nimic. Am 
renunţat să mai citesc, pentru că nu făcea decât să-mi 
sporească mânia. 

Ca să mă calmez, am cântat ceva în gând. Refrenul de la 
Smokestack Lightning. Versiunea lui Howling Wolf adaugă 
un minunat țipăt gâtuit la finele primului vers. Se spune că 
trebuie să fi călătorit cu trenul ca să poţi înţelege melodiile 
travelling blues. Greşit. Ca să înţelegi melodiile travelling 
blues trebuie să fii încuiat undeva, într-o celulă. Sau în 
armată. Undeva unde să te simţi ca într-o cuşcă. Undeva 
unde fulgerul de la gura coşului locomotivei să semene cu 
un îndepărtat far călăuzitor către o libertate imposibilă. 
Stau culcat cu capul pe pardesiul făcut sul şi ascult muzică 
în gând. La finele celui de-al treilea refren, adorm. 


M-am trezit din nou când Baker a început să dea cu 
piciorul în gratii. Acestea scoteau un zgomot metalic 
răsunător. Ca un clopot funerar. Baker stătea acolo 
împreună cu Finlay. Amândoi se uitau la mine. Eu stăteam 
întins pe podea: mă simţeam confortabil acolo. 

— Unde ziceai că erai noaptea trecută, pe la orele 
douăsprezece? m-a întrebat Finlay. 

— În Tampa, mă urcam în autobuz, am spus. 

— Avem un martor nou, a spus Finlay. le-a văzut la 
depozit. Azi-noapte. Te aflai prin zonă. La miezul nopţii. 

— Astea-s gogoşi, Finlay, am spus. E imposibil. Cine naiba 
e acest nou martor? 

— Martorul este domnul Morrison, a spus Finlay. 
Comandantul nostru. Zicea că e sigur că te-a mai văzut 
înainte. Acum şi-a amintit unde. 

TREI. 

M-au dus înapoi la biroul din lemn de trandafir, cu cătuşele 
la mâini. Finlay stătea la biroul masiv, în faţa steagurilor, 
sub ceasul vechi. Baker a aşezat un scaun la capătul 
biroului. M-am aşezat vizavi de Finlay. Acesta a scos 
casetofonul. A întins cablurile. A plasat microfonul între noi. 
L-a încercat cu unghia. A derulat caseta. Gata. 

— Ultimele douăzeci şi patru de ore, Reacher, a spus. În 
detaliu. 

Cei doi poliţişti erau cuprinşi de un entuziasm reţinut cu 
greu. Era un caz firav care se transformase subit într-unul 
beton. Emoţiile victoriei începeau să pună stăpânire pe ei. 
Recunoşteam semnele. 

— Azi-noapte am fost în Tampa, am spus. M-am urcat în 
autobuz la miezul nopţii. Există martori care pot să 
confirme asta. M-am dat jos din autobuz azi la orele opt 
dimineaţa, la intersecţia dintre autostradă şi drumul 
regional. Dacă domnul şef de poliţie Morrison zice că m-a 
văzut la miezul nopţii, se înşală. La ora aia mă aflam la o 
depărtare de peste şase sute de kilometri. Nu mai am nimic 
de adăugat. Verificaţi. 


Finlay se uită lung la mine. Apoi îi făcu un semn din cap lui 
Baker, care deschise un dosar de culoare galben-închis. 

— Victima e neidentificată, a spus Baker. Fără act de 
identitate. Fără portofel. Fără semne distinctive. Bărbat alb, 
probabil de patruzeci de ani, foarte înalt, ras în cap. 
Cadavrul a fost găsit la locul cu pricina la orele opt 
dimineaţa, pe terenul de vizavi de gardul de împrejmuire, 
aproape de poarta principală. Era parţial acoperit cu car- 
ton. Am reuşit să luăm amprentele cadavrului. Rezultate 
negative. Nu există corespondențe cu niciuna din 
amprentele din baza de date. 

— Cine era mortul, Reacher? întrebă Finlay. 

Baker a aşteptat o reacţie din partea mea. N-a avut parte 
de niciuna. Stăteam acolo şi ascultam ticăitul liniştit al 
ceasului de perete. Arătătoarele se mişcau lent în jurul 
orelor două şi jumătate. N-am spus nimic. Baker a frunză- 
rit prin dosar şi a ales o nouă foaie. Şi-a ridicat privirea din 
nou şi a continuat: 

— Victima a fost împuşcată de două ori în cap. Probabil cu 
un pistol automat de calibru mic, cu amortizor. Primul glonţ 
a fost tras de aproape, în tâmpla stângă, al doilea a fost tras 
cu pistolul lipit de cap, în spatele urechii stângi. Evident au 
fost gloanţe explozive, pentru că plăgile de ieşire au distrus 
faţa victimei. Ploaia a spălat depunerile de praf de puşcă, 
dar dispunerea arsurilor sugerează că s-a folosit un 
amortizor. Împuşcătura fatală trebuie să fi fost prima. 
Niciunul din gloanţe nu a rămas în craniu. Nu s-au găsit 
tuburile cartuşelor. 

— Unde e arma, Reacher? a întrebat Finlay. 

M-am uitat la el şi am făcut o grimasă. Fără să vorbesc. 

— Victima a murit azi-noapte, între orele opt şi jumătate şi 
nouă, a spus Baker. Cadavrul nu se afla acolo la unsprezece 
şi jumătate, când portarul din schimbul de seară şi-a 
terminat programul. Omul a confirmat acest lucru. A fost 
descoperit când cel din schimbul de zi a venit să deschidă 


poarta. Pe la opt. Te-a văzut plecând de la locul faptei şi a 
telefonat. 

— Cine era, Reacher? a întrebat iarăşi Finlay. 

L-am ignorat şi m-am uitat la Baker. 

— De ce înainte de ora unu? l-am întrebat. 

— Ploaia torențială de azi-noapte a început la unu, a spus 
el. Asfaltul de sub cadavru era uscat. Prin urmare, cadavrul 
se afla pe asfalt înainte de ora unu, când a început să plouă. 
Medicul legist este de părere că a fost împuşcat la miezul 
nopții. 

Am dat din cap. Le-am zâmbit. Momentul morţii avea să 
mă repună în libertate. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat în continuare, a zis Finlay, pe 
un ton liniştit. 

Am ridicat din umeri către el. 

— Tu să-mi spui, am zis. Eu n-am fost acolo. Eram în 
Tampa la miezul nopţii. 

Baker s-a aplecat în faţă şi a scos altă foaie de hârtie din 
dosar. 

— Ce s-a întâmplat în continuare e că te-ai comportat 
straniu, a spus el. Ai înnebunit. 

Am clătinat iarăşi din cap. 

— N-am fost acolo la miezul nopţii, am repetat. Mă urcam 
în autobuz în Tampa. Nu e nimic straniu în asta. 

Cei doi poliţişti n-au reacţionat. Arătau cam posomorâţi. 

— Primul tău glonţ l-a ucis, a spus Baker. Pe urmă l-ai mai 
împuşcat o dată, după care ai luat-o razna şi ai început să-l 
joci în picioare. S-au constatat răni post-mortem extinse. L.- 
ai împuşcat şi după aia ai încercat să-l snopeşti în bătaie. Ai 
dat în cadavrul ăla până n-ai mai putut. Ai fost cuprins de 
nebunie. După care te-ai potolit şi ai încercat să ascunzi 
cadavrul sub cartoane. 

Un lung moment n-am spus nimic. 

— Răni post-mortem? am spus. 

Baker a încuviinţat din cap. 


— Cuprins de nebunie, a spus el. Individul arată de parc-ar 
fi fost călcat de un camion. Cred că nu mai are nici un 
oscior întreg. Dar doctorul zice că asta s-a întâmplat când 
omul era deja mort. Eşti un tip ciudat, Reacher, asta e cât 
se poate de sigur. 

— Cine era omul ăla? a întrebat Finlay pentru a treia oară. 

N-am făcut decât să mă uit la el. Baker avea dreptate. 
Treaba se petrecuse într-un mod ciudat. Foarte ciudat. 

Nebunia ucigaşă e îndeajuns de rea. Dar nebunia post- 
mortem e şi mai rea. M-am întâlnit cu ea de vreo câteva ori. 
Nu mai voiam să am de-a face cu aşa ceva. Dar felul cum 
mi-au descris lucrurile nu avea nici o noimă. 

— Cum l-ai cunoscut pe tip? a întrebat Finlay. 

Am continuat să mă uit la el, fără să răspund. 

— Ce înseamnă Pluribus? a întrebat el. 

Am ridicat din umeri. Am tăcut. 

— Cine era, Reacher? a întrebat din nou Finlay. 

— N-am fost acolo, am spus. Nu ştiu nimic. 

Finlay tăcea. 

— Care e numărul tău de telefon? a spus el pe ne- 
aşteptate. 

M-am uitat la el de parcă înnebunise. 

— Finlay, despre ce naiba vorbeşti? am spus. N-am telefon. 
Tu nu asculţi? Nu locuiesc nicăieri. 

— Mă refeream la telefonul mobil, a spus. 

— Ce telefon mobil? am spus. N-am aşa ceva. 

Am simţit cum mă loveşte teama. Mă considerau un asasin. 
Un mercenar ciudat, itinerant, cu telefon mobil, care se 
deplasa dintr-un loc în altul şi omora oameni. După care îi 
snopea în bătaie. Ţinea legătura cu o organizaţie subversivă 
pentru a afla care e următoarea ţintă. Tot timpul în mişcare. 
Finlay se aplecă în faţă, întinzând către mine un petic de 
hârtie. Era o bucăţică ruptă dintr-un print de computer. Nu 
era veche. Avea pe ea un luciu soios. Patina pe care o 
capătă hârtia după ce e ţinută timp de o lună într-un 
buzunar. Pe ea scria „Pluribus”. 


Sub acest titlu era un număr de telefon. M-am uitat la 
peticul de hârtie. Nu l-am atins. Nu voiam ca amprentele să 
se amestece. 

— E numărul tău? a întrebat Finlay. 

— Nu am telefon, am spus din nou. N-am fost acolo azi- 
noapte. Cu cât mă hărţuieşti mai mult, cu atât pierzi mai 
mult timp, Finlay. 

— E un număr de mobil, a spus. Asta ştim. Aparține unui 
operator din Atlanta. Dar nu putem să aflăm mai multe 
despre acest număr până luni. Aşa că te întrebăm pe tine. 
Ar trebui să cooperezi, Reacher. 

M-am uitat din nou la peticul de hârtie. 

— Unde l-aţi găsit? l-am întrebat. 

Finlay a reflectat asupra întrebării şi a decis să răspundă 
la ea. 

— Era în pantoful victimei tale, a spus el. Împăturit şi 
ascuns. 

Am rămas tăcut vreme îndelungată. Eram îngrijorat. Mă 
simţeam ca un personaj dintr-o carte pentru copii care cade 
într-o gaură. Şi se pomeneşte într-o lume ciudată, în care 
totul e diferit şi straniu. Ca Alice în Ţara Minunilor. A căzut 
ea printr-o gaură? Sau a coborât din Greyhound unde nu 
trebuia? 

Mă aflam într-un birou luxos şi opulent. Văzusem birouri 
mai sărăcăcioase prin băncile elveţiene. Mă aflam în 
compania a doi poliţişti. Inteligenţi şi profesionişti. Probabil 
că experienţa lor cumulată depăşea treizeci de ani. Un 
departament matur şi competent. Cu un personal 
corespunzător şi bine finanţat. Un punct slab era 
nemernicul de Morrison cocoţat în frunte, dar era una 
dintre cele mai bune organizaţii pe care le văzusem în 
ultima vreme. Numai că toţi dispăreau de-a lungul unui 
drum înfundat, atât de repede cât puteau să fugă. Ei 
păreau convinşi că pământul este plat. Că imensul cer al 
Georgiei este ca un bol care se potriveşte la fix deasupra. 
Eu eram singurul care ştia că pământul e rotund. 


— Două lucruri, am spus. Tipul e împuşcat în cap de 
aproape cu un pistol automat cu amortizor. Primul glonţ îl 
ucide. Al doilea glonţ e pentru asigurare. Tuburile 
cartuşelor lipsesc. Ce vă spune asta? Din punct de vedere 
profesional? 

Finlay n-a spus nimic. Principalul său suspect discuta cazul 
cu el ca un coleg. Ca anchetator, n-ar fi trebuit să îngăduie 
aşa ceva. Ar fi trebuit să mi-o reteze. Dar voia să mă asculte 
până la capăt. Îl vedeam cum se frământă. Chiar dacă 
stătea neclintit, în mintea lui se dădea o luptă ca-ntr-un sac 
plin cu pisoi. 

— Continuă, a spus el în cele din urmă, cu gravitate, ca şi 
cum mi-ar fi făcut un mare favor. 

— Asta e o execuţie, Finlay, am spus. Nu un jafsau o 
ciorovăială. E o lovitură executată detaşat, cu sânge rece. 
Nici o dovadă lăsată în urmă. Avem a face cu un individ 
deştept, dotat cu o lanternă, care, după ce dă lovitura, 
caută în jur două tuburi de cartuş de calibru mic. 

— Continuă, a spus din nou Finlay. 

— Foc tras de la mică distanţă în tâmpla stângă, am spus. 
Se poate ca victima să se fi aflat într-o maşină. Asasinul 
vorbeşte cu el prin fereastră şi ridică pistolul. Bum! Se 
apleacă înăuntru şi trage al doilea glonţ. După care-şi 
adună tuburile goale şi pleacă. 

— Pleacă? spuse Finlay. Şi cu restul lucrurilor care s-au 
întâmplat? Sugerezi că a existat şi un al doilea individ? 

Am clătinat din cap. 

— Au fost trei oameni, am spus. E limpede, nu? 

— De ce trei? 

— Minimul practic era de doi inşi, corect? am spus. Cum a 
ajuns victima până la depozit? A mers cu maşina, nu? E 
prea departe faţă de oriunde ca să fi ajuns pe jos. Aşa că 
unde e maşina acum? Nici asasinul n-a ajuns pe jos acolo. 
Deci, minimul practic ar fi o echipă de doi inşi. Au mers 
până acolo cu maşina, împreună, şi-au plecat de acolo 
separat, unul dintre ei luând maşina victimei. 


— Dar? a spus Finlay. 

— Dar dovezile indică un minim de trei, am spus. Trebuie 
gândit din perspectivă psihologică. Asta e cheia acestei 
întâmplări. Un tip care foloseşte un pistol automat de 
calibru mic ca să tragă un glonţ în cap de aproape şi apoi să 
mai tragă unul, de asigurare, nu e tipul de om care să- 
nnebunească apoi subit şi să snopească un cadavru în 
bătaie, corect? Iar genul de om care o ia razna în halul ăsta 
nu se potoleşte dintr-odată şi ascunde cadavrul sub nişte 
cartoane vechi. Avem de a face aici cu trei lucruri complet 
diferite, Finlay. Aşa că au fost implicaţi trei indivizi. 

Finlay a ridicat din umeri către mine. 

— Doi, poate, a spus el. Ucigaşul ar fi putut să facă ordine 
după aia. 

— În nici un caz, am spus. N-ar fi aşteptat prin preajmă. 
Nu i-ar fi plăcut genul ăla de nebunie. L-ar fi făcut să se 
simtă jenat. Şi i-ar fi creat griji în plus pentru că dă un plus 
de vizibilitate şi de risc întregii afaceri. lar un om ca ăsta, 
dacă ar fi făcut ordine după aia, ar fi făcut-o cum trebuie. 
N-ar fi lăsat cadavrul într-un loc în care să-l găsească 
primul trecător. Aşa că au fost trei indivizi. 

Finlay gândea intens. 

— Deci? a spus el. 

— Deci care dintre ei aş fi eu? am zis. Ucigaşul, nebunul 
sau tâmpitul care a ascuns cadavrul? 

Finlay şi Baker s-au uitat unul la celălalt. Nu mi-au 
răspuns. 

— Deci care dintre ei, ce părere aveţi? i-am întrebat. Am 
mers acolo cu maşina, împreună cu cei doi tovarăşi ai mei, |- 
am mătrăşit pe individ la miezul nopţii, după care cei doi 
amici au plecat, iar eu am hotărât să rămân? De ce-aş fi 
făcut asta? E o tâmpenie, Finlay. 

N-a dat nici o replică. Se gândea. 

— Nu am doi tovarăşi, am spus. Şi nici maşină. Aşa că 
singurul lucru pe care poţi să-l spui e că victima a ajuns pe 
jos acolo, ca şi mine. M-am întâlnit cu el, l-am împuşcat cu 


mare băgare de seamă, ca un profesionist, iar apoi mi-am 
recuperat tuburile de cartuş, i-am luat portofelul şi i-am 
golit buzunarele, dar am uitat să-i scotocesc prin pantofi. 
După aceea mi-am ascuns arma, amortizorul, lanterna, 
telefonul mobil, tuburile de cartuş, portofelul şi toate 
celelalte. Apoi mi-am schimbat complet personalitatea şi am 
început să dau cu şutul în cadavru ca un nebun. Pe urmă, 
iar mi-am schimbat complet personalitatea şi am încercat, 
fără mare succes, să ascund cadavrul. În fine, am aşteptat 
opt ore în ploaie şi abia apoi am plecat pe jos spre oraş. 
Asta-i varianta cea mai bună pe care poţi s-o încropeşti. Şi e 
o tâmpenie absolută, Finlay. Pentru că de ce naiba aş fi 
aşteptat opt ore în ploaie, până s-a făcut ziuă, ca să plec de 
la locul crimei? 

S-a uitat la mine îndelung. 

— Nu ştiu, a spus. 

Un tip ca Finlay nu spune un lucru ca ăsta decât dacă e 
pradă unei mari frământări. Părea dezumflat. Cazul pe 
care-l ancheta nu stătea deloc în picioare şi ştia asta. Dar 
avea o problemă gravă cu noua dovadă a şefului său. Nu 
putea să se ducă la el şi să-i spună: mănânci rahat, 
Morrison. Nu putea să treacă pe faţă la verificarea unei 
alternative când şeful lui îi dăduse un suspect pe tavă. 
Putea să-mi verifice alibiul. Asta putea să facă. Nimeni nu l- 
ar fi criticat fiindcă fusese excesiv de meticulos. Apoi putea 
să o ia de la capăt luni. Dar era foarte nemulţumit fiindcă 
urmau să se irosească şaptezeci şi două de ore. Şi putea să 
întrevadă o mare problemă. Trebuia să-i spună şefului său 
că în realitate nu avusesem cum să fiu acolo la miezul 
nopţii. Trebuia să-l convingă politicos pe individ să 
retracteze. Greu de făcut când eşti un subordonat nou, 
venit în post de şase luni. Şi când persoana cu care ai de a 
face e un nemernic absolut. Şi şeful tău, pe deasupra. 
Dificultăţile îl copleşeau şi omul era cât se poate de 
nemulţumit din pricina asta. Stătea şi respira cu greutate. 


Se afla la ananghie şi era momentul să-i dau o mână de 
ajutor. 

— Numărul de telefon, am spus. L-ai verificat că e de la un 
mobil? 

— După prefix, a spus el. În locul prefixului regional, au un 
prefix cu care se accesează reţeaua mobilă. 

— Bun, am spus. Dar nu poţi să identifici cui îi aparţine 
pentru că nu aio carte de telefon pentru mobile şi cei de la 
reţeaua respectivă nu vor să-ţi spună, corect? 

— Au spus că e nevoie de mandat. 

— Dar tu trebuie să ştii al cui e numărul, corect? 

— Ştii cum se poate face asta fără mandat? a întrebat el. 

— Poate că da, am spus. De ce nu suni ca să vezi cine 
răspunde? 

Nu se gândiseră la asta. A urmat o nouă perioadă de 
tăcere. Erau stânjeniţi. Nu voiau să se uite unul la celălalt. 
Sau la mine. Tăcere. 

Baker a ieşit din situaţia jenantă. L-a lăsat pe Finlay să ţină 
mingea. Şi-a adunat dosarele şi a dat de înţeles că vrea să 
plece să lucreze asupra lor. Finlay a încuviinţat din cap şi i-a 
făcut semn să plece. Baker s-a ridicat şi a ieşit din încăpere. 
A închis uşa cu foarte mare grijă. Finlay a deschis gura. 
Apoi a închis-o. Avea nevoie să-şi salveze o parte din 
prestigiu. Avea nevoie de asta ca de aer. 

— E un mobil, spuse el. Dacă sun, n-am cum să ştiu al cuie 
sau de unde e. 

— Ascultă-mă, Finlay, am spus. Nu-mi pasă al cui e. Dar îmi 
pasă al cui nu e. Ai priceput? Nu e telefonul meu. Aşa că 
sună şi-o să-ţi răspundă Cutărică din Atlanta sau Cutărică 
din Charleston. Atunci o să ştii că nu e al meu. 

Finlay se uita la mine. Bătea darabana cu degetele, fără să 
spună nimic. 

— Ştii cum se face asta, am spus. Formează numărul şi 
inventează o poveste despre o eroare tehnică sau o factură 
neplătită, ceva legat de computere, ca să-l faci pe 


respectivul să-ţi confirme numele şi adresa. Fă-o, Finlay, 
doar eşti detectiv, ce naiba! 

Se întinse spre locul unde lăsase numărul de telefon. Trase 
peticul de hârtie cu degetele sale lungi şi cafenii, îl întoarse 
ca să poată citi şi ridică receptorul. Formă nu-mărul. Apăsă 
butonul difuzorului. Se auzi soneria. Nu era un ton lung şi 
sonor, ca telefoanele obişnuite. Un sunet electronic ascuţit, 
urgent. Sunetul încetă. Cineva răspundea la telefon. 

— Paul Hubble, spuse o voce. Cu ce vă pot fi de folos? 

Accent sudic. Vocea trăda siguranţă de sine, dublată de 
obişnuinţa de a răspunde la telefon. 

— Domnul Hubble? spuse Finlay. (Se uita la birou, 
notându-şi numele.) Bună ziua. Sunt de la compania de 
telefonie, divizia mobilă. Managerul cu probleme tehnice. 
Avem raportat un deranjament la numărul dumneavoastră. 

— Un deranjament? spuse vocea. Mie mi se pare totul în 
regulă. N-am reclamat nici un deranjament. 

— Când sunaţi dumneavoastră, totul ar trebui să fie în 
regulă, spuse Finlay. Problemele încep când alţii încearcă să 
vă apeleze. Chiar acum am conectat aparatul de măsurare 
a intensității semnalului şi, după cum văd eu, domnule, 
valorile sunt destul de mici. 

— Dar eu vă aud foarte bine, spuse vocea. 

— Alo? zise Finlay. Vă aud slab, domnu' Hubble. Alo? M-ar 
ajuta să ştiu poziţia geografică exactă a telefonului 
dumneavoastră în acest moment, domnule, ca să vedem 
cum e situat în raport cu staţiile noastre de emisie. 

— Sunt chiar la mine acasă, spuse vocea. 

— Bun, spuse Finlay, care-şi luă din nou pixul. Puteţi să-mi 
confirmaţi adresa exactă? 

— Cum adică n-aveţi adresa mea? zise vocea, pe un ton 
glumeţ, ca de la bărbat la bărbat. Văd că facturile reuşiţi să 
mi le trimiteţi mereu, lună de lună. 

Finlay îmi aruncă o privire. Eu îi zâmbeam. Făcu o 
grimasă. 


— În acest moment, sunt la departamentul tehnic, zise el, 
pe un ton la fel de glumeţ. Format din doi tipi obişnuiţi care 
se luptau cu tehnologia. Detaliile privind clienţii sunt la un 
alt departament. Aş putea să accesez datele, dar ar dura un 
Pic, ştiţi cum e. De asemenea, domnule, trebuie oricum să 
continuaţi să vorbiţi cât timp avem conectat aparatul ăsta 
ca să pot avea o valoare exactă a intensității semnalului, 
nu? Aţi putea la fel de bine să vă recitaţi adresa, în afară de 
cazul în care aveţi un poem preferat, sau ceva de genul 
ăsta. 

Difuzorul minuscul lăsă să se audă un hohot de râs de la 
individul numit Hubble. 

— Bine, începem, probă de microfon, probă de microfon, 
zise vocea. Aici e Paul Hubble, mă aflu la mine acasă, adică 
pe Beckman Drive, la numărul 25, repet, Beckman Drive, 
zero-doi-cinci, în bătrânul orăşel Margrave, respectiv, M-A- 
R-G-R-A-V-E, din statul Georgia, Statele Unite ale Americii. 
Cum stăm cu intensitatea semnalului? 

Finlay nu răspunse. Arăta foarte îngrijorat. 

— Alo? spuse vocea. Mai sunteţi acolo? 

— Da, domnu' Hubble, spuse Finlay. Sunt aici. Nu am găsit 
nici un fel de problemă, domnule. Cred c-a fost doar o 
alarmă falsă. Vă mulţumesc pentru ajutor. 

— În regulă, spuse tipul numit Hubble. Cu plăcere. 

Legătura se întrerupse şi sunetul tonului umplu încăperea. 
Finlay puse receptorul la loc. Se lăsă pe spate şi-şi pironi 
privirea în tavan. Vorbea cu el însuşi. 

— Dar-ar dracii! Chiar aici în oraş. Cine naiba mai e şi Paul 
Hubble ăsta? 

— Nu-l cunoşti? am spus. 

Se uită la mine cam cu regret. De parc-ar fi uitat că eram 
acolo. 

— Sunt aici doar de şase luni, spuse el. Nu-i cunosc pe toți. 

Se aplecă şi apăsă butonul interfonului de pe biroul din 
lemn de trandafir. Îl chemă pe Baker înapoi. 


— Ai auzit vreodată de un tip pe care-l cheamă Hubble? îl 
întrebă Finlay. Paul Hubble, de aici, din oraş, stă pe 
Beckman Drive, la numărul 25? 

— Paul Hubble? zise Baker. Bineînţeles. Locuieşte aici, în 
oraş, cum ziceai, întotdeauna a locuit aici. Om cu familie. 
Stevenson îl ştie, sunt un fel de rude prin alianţă, ceva de 
genul ăsta. Sunt amici, cred. Se duc la bowling împreună. 
Hubble lucrează la o bancă. Un fel de finanţist, ştii, genul 
de mare şef executiv, lucrează în Atlanta. La o bancă mare 
de-acolo. Îl mai văd prin oraş, când şi când. 

Finlay se uită la el. 

— Ele cel care-a răspuns la numărul ăsta de telefon, spuse 
el. 

— Hubble? zise Baker. Chiar aici, în Margrave? Asta chiar 
că e o chestie ciudată. 

Finlay se întoarse din nou către mine. 

— Presupun că o să spui că n-ai auzit niciodată de individul 
ăsta? m-a întrebat el. 

— N-am auzit niciodată de el, am spus. 

Mi-a aruncat o căutătură urâtă, după care s-a întors către 
Baker. 

— Fă bine şi adu-l pe Hubble ăsta la secţie, zise el. 
Beckman Drive, numărul 25. Dumnezeu ştie ce legătură are 
cu toate astea, dar ar fi bine să stăm de vorbă cu el. Ia-l cu 
binişorul, probabil că e un tip respectabil. 

S-a uitat din nou urât la mine şi a ieşit din încăpere. A 
trântit uşa masivă. Baker s-a întins şi a oprit casetofonul. 
Apoi m-a condus afară din birou. Înapoi în celulă. Am intrat. 
A venit după mine şi mi-a scos cătuşele. Şi le-a prins la loc, 
la centură. A ieşit şi a închis poarta. A acţionat încuietoarea. 
Bolţurile electrice au intrat ţăcănind în orificii. Apoi omul a 
plecat. 

— Hei, Baker, am strigat eu. 

S-a întors şi a revenit. Mi-a aruncat o privire directă. 
Neprietenoasă. 

— Vreau ceva de mâncare, am spus. Şi cafea. 


— O să mănânci la închisoarea de stat, spuse el. Autobuzul 
vine la şase. 

A plecat. Trebuia să se ducă după Hubble. Se va duce lael 
cu capul plecat. Îl va ruga să vină la secţia de poliţie, unde 
Finlay se va purta politicos cu el. În timp ce eu şedeam în 
celulă, Finlay avea să-l întrebe politicos pe Hubble de ce 
numărul lui de telefon fusese găsit în pantoful mortului. 

Pardesiul meu era tot pe pardoseala celulei, făcut sul. L- 
am scuturat şi l-am pus pe mine. Mi se făcuse iarăşi frig. Mi- 
am înfundat mâinile în buzunare. Rezemându-mă de 
zăbrele, am încercat să citesc din nou ziarul, ca să-mi omor 
timpul. Dar nu reuşeam să receptez nimic. Mă gândeam la 
cineva care îşi urmărise partenerul cum îl împuşcă pe un tip 
în cap. Care a înşfăcat apoi cadavrul cuprins încă de 
spasme şi a început să-l izbească cu picioarele. Care a avut 
destulă forţă şi furie ca să-i facă zob toate oscioarele. 
Stăteam acolo şi mă gândeam la nişte chestii cu care 
credeam că n-am să mă mai întâlnesc. Chestii la care nu 
voiam să mă mai gândesc. Aşa că am lăsat ziarul pe 
mochetă şi am încercat să mă gândesc la altceva. 

Am constatat că dacă mă ridicam pe vârfuri în celălalt colţ 
din partea din faţă a celulei puteam să văd întreaga zonă 
deschisă de la intrare. Vedeam peste biroul de la recepţie, 
prin uşile de sticlă. Afară, soarele după-amiezii părea 
strălucitor şi fierbinte. Împrejurimile căpătaseră din nou un 
aspect uscat şi prăfos. Ploaia torențială plecase mai 
departe. Înăuntru atmosfera era răcoroasă şi fluorescentă. 
Sergentul de serviciu stătea pe un taburet. Bătea ceva la o 
tastatură. Probabil completa nişte dosare. Îl vedeam în 
spatele biroului său. Dedesubt erau spaţii care nu erau 
destinate să fie văzute din faţă. Compartimente ordonate ce 
conţineau hârtii şi dosare cu coperte tari. Erau secţiuni ce 
conţineau spray uri paralizante. O puşcă. Butoane de 
alarmă. În spatele sergentului de serviciu, femeia în 
uniformă care-mi luase amprentele era ocupată. lot cu 


tastatura. Încăperea spațioasă era liniştită, dar zumzăia de 
energia investigaţiei. 

PATRU. 

Oamenii cheltuiesc mii de dolari pe aparatură stereo, 
uneori zeci de mii de dolari. Există o industrie destinată 
specialiştilor chiar aici, în State, care construieşte instalaţii 
stereo la nişte standarde incredibile. Amplificatoare cu 
tuburi care costă mai mult decât o casă. Boxe mai înalte 
decât mine. Cabluri mai groase ca un furtun de udat 
grădina. Unii tipi din armată aveau asemenea instalaţii. Le- 
am auzit în diferite baze militare, din toată lumea. 
Minunate. Dar oamenii ăia îşi iroseau banii. Pentru că cea 
mai bună instalaţie stereo din lume e gratuită. E în capul 
fiecăruia dintre noi. lar calitatea sunetului e aia pe care ţi-o 
doreşti. Şi volumul, cât vrei să fie. 

Stăteam rezemat în colţul meu şi tocmai reproduceam în 
gând un cântec cu Bobby Bland. Unul din cântecele mele 
preferate, de demult. Dădusem volumul foarte tare. Further 
On up the Road2. Bobby Bland o cântă în sol major. Gama 
asta conferă piesei o tonalitate stranie, însorită şi optimistă. 
Elimină înţepăturile ranchiunoase din text. Îl transformă 
într-o litanie, o prezicere, o consolare. O face să fie ceea ce 
trebuie să fie un blues. Gama sol major relaxată o învăluie 
într-o pâclă melodioasă. Lipsită de răutate. 

Dar deodată l-am văzut trecând pe şeful de poliţie cel 
grăsan. Morrison, în trecere pe lângă celule, în drum spre 
marele birou din spate. Exact când începea al treilea vers. 
Am strivit cântecul într-un mi bemol. O gamă sumbră şi 
amenințătoare. Adevărata gamă a bluesului. L-am anihilat 
pe Bobby Bland cel prietenos. Aveam nevoie de o voce mai 
dură. Ceva care să sune mult mai rău. Muzical, dar să aibă 
răguşeala aia dată de combinaţia dintre ţigări şi whisky. 
Poate Wild Child Butler. Cineva cu care n-ai prea vrea să ai 
de-a face. Am dat volumul din capul meu şi mai tare, pentru 
partea în care se spune că ce semeni, aia culegi, mai încolo, 
pe drum. 


Morrison minţea în legătură cu noaptea trecută. Nu 
fusesem acolo la miezul nopţii. O vreme, mă pregătisem să 
accept posibilitatea unei greşeli. Poate că văzuse pe cineva 
care semăna cu mine. Dar asta ar fi însemnat să-l tratez ca 
pe un om de bună-credinţă. În acel moment voiam să-l 
tratez cu un pumn în meclă. Să-i sparg nasul şi să-i 
împrăştii sângele peste tot. Am închis ochii. Wild Child 
Butler şi cu mine ne-am promis că lucrul ăsta se va 
întâmpla. Mai încolo, pe drum. 

Am deschis ochii şi am oprit muzica din gând. În faţa mea, 
de cealaltă parte a zăbrelelor, stătea tipa care-mi luase 
amprentele. Tocmai se întorcea de la automatul de cafea. 

— Vrei să-ţi aduc o cafea? m-a întrebat. 

— Sigur, am spus. Minunat. Fără frişcă, fără zahăr. 

Şi-a pus paharul de plastic pe cel mai apropiat birou şi s-a 
întors la cafetieră. Mi-a umplut un pahar şi a venit înapoi. 
Era o tipă bine. La vreo treizeci de ani, brunetă, nu foarte 
înaltă. Dar să fi zis despre ea că e de înălţime mijlocie ar fi 
fost nedrept. Avea un soi de vitalitate. La prima întâlnire, în 
sala de interogatorii, mi se păruse a fi un fel de vioiciune 
plină de compasiune. Agitaţie profesională. Acum părea să 
aibă un aer neoficial. Probabil chiar aşa era. Probabil că era 
împotriva regulilor stabilite de şeful cel grăsan să aduci 
cafea deţinutului. Asta ne făcea să fim la fel. 

Mi-a întins paharul printre gratii. De aproape, arăta bine 
de tot. Mirosea frumos. Nu-mi aminteam amănuntul ăsta de 
la precedenta întrevedere. Mi-am amintit că mă gândisem 
la ea ca la o asistentă de dentist. Dacă toate asistentele 
dentiştilor ar fi arătat la fel de bine, m-aş fi dus mai des pe 
la respectivele cabinete. Am luat paharul. Mă bucuram c-o 
primisem. Mi se făcuse sete şi îmi place cafeaua. Dacă am 
ocazia, sunt în stare să beau cafea aşa cum un alcoolic bea 
votcă. Am luat prima gură. Cafeaua era bună. Am ridicat 
paharul ca la un toast. 

— Mulţumesc, am spus. 

— Cu plăcere, a spus şi a zâmbit, şi cu gura, dar şi cu ochii. 


I-am zâmbit şi eu. Ochii ei erau ca o rază de soare într-o 
după-amiază posomorâtă. 

— Aşadar, tu crezi că n-am făcut-o? am întrebat-o. 

Şi-a luat paharul din locul unde îl lăsase. 

— Crezi că n-aş aduce cafea unei persoane vinovate? a 
spus. 

— Poate că nici nu discuţi cu vinovaţii, am spus. 

— Ştiu că nu eşti vinovat de multe, a spus. 

— După ce-ţi dai seama? am spus. După faptul că ochii mei 
nu sunt foarte apropiaţi unul de celălalt? 

— Nu, caraghiosule, a zis ea râzând. Pentru că încă n-am 
primit nici o înştiinţare de la Washington. 

Avea un râs minunat. Am vrut să mă uit la ecusonul prins 
deasupra buzunarului cămăşii. Dar n-am vrut să creadă că 
mă uit la sânii ei. Mi i-am amintit cum stăteau rezemaţi pe 
marginea mesei când mi-a făcut fotografia. M-am uitat. Sâni 
frumoşi. Se numea Roscoe. S-a uitat în jur repede şi s-a 
apropiat de gratii. Am sorbit din cafea. 

— Ţi-am trimis amprentele la Washington prin computer, 
mi-a spus. Asta se-ntâmpla la douăsprezece şi treizeci şi 
şase de minute. Au acolo o bază de date mare, ştii, aia de la 
FBI. Au milioane de amprente în computerele lor. 
Amprentele trimise acolo sunt verificate. Există o ordine a 
priorităţilor. Mai întâi ţi se compară amprentele cu cele 
aflate pe lista celor mai căutaţi zece indivizi, apoi cu primii 
o sută, apoi cu primii o mie, înţelegi? Dacă ai fi fost în 
partea de sus a clasamentului, activ şi nerezolvat, am fi 
primit de ştire aproape imediat. E automat. Nu dorim ca 
marii infractori să scape, aşa că sistemul reacţionează 
imediat. Dar noi am trimis amprentele de aproape trei ore 
şi n-am primit nici o veste. Aşa că pot să-mi dau seama că 
nu eşti înregistrat cu vreo fărădelege gravă. 

Sergentul de serviciu s-a uitat la ea. Dezaprobator. Era 
nevoită să plece. Am golit paharul şi i l-am întins printre 
gratii. 

— Nu sunt înregistrat pentru nimic, am spus. 


— Nu, a spus ea. Nu te încadrezi în tiparele 
comportamentului deviant. 

— Nu? 

— Mi-am dat seama de asta imediat, a spus ea zâmbind. Ai 
ochi frumoşi. 

Mi-a făcut cu ochiul şi a plecat. A aruncat paharele la 
gunoi şi s-a dus la punctul ei de lucru. S-a aşezat. Nu-i 
vedeam decât ceafa. M-am mutat în colţul meu şi m-am 
rezemat de barele metalice dure. Vreme de şase luni 
fusesem un hoinar singuratic. Învăţasem, ceva. Ca Blanche 
din filmul acela vechi, învăţasem că un hoinar depinde de 
bunătatea străinilor. Nu pentru ceva anume sau material. Ci 
pentru starea de spirit. M-am uitat din nou la ceafa lui 
Roscoe şi am zâmbit. Îmi plăcea de ea. 

Baker s-a întors după vreo douăzeci de minute. Îndeajuns 
de mult ca să se întoarcă de la locuinţa lui Hubble, 
indiferent unde s-ar fi aflat aceasta. Mi-am zis că în 
douăzeci de minute puteai să ajungi până acolo şi-napoi pe 
jos. Era doar un orăşel, nu? Un punct pe hartă. Mi-am zis că 
în douăzeci de minute puteai să ajungi în orice punct şi să 
te şi întorci. Chiar de-ai fi mers în mâini. Cu toate că 
graniţele oraşului sunt destul de ciudate. Depindea dacă 
Hubble locuia în oraş sau în altă parte, la limita exterioară a 
aşezării. Conform experienţei mele, te aflai în oraş chiar 
dacă erai la douăzeci şi doi de kilometri depărtare. Dacă 
acei kilometri se întindeau în toate direcţiile, atunci 
Margrave era cam la fel de mare ca New Yorkul. 

Baker spusese că Hubble e familist. Un bancher care lucra 
în Atlanta. Asta însemna o casă undeva, în apro-pierea 
oraşului. Aproape de şcoli şi de prieteni pentru copii. 
Aproape de magazine şi de country club, pentru soţie. Un 
loc de unde să poată ajunge uşor cu maşina, la autostradă. 
O navetă convenabilă pe autostradă, până la biroul din 
marele oraş. Adresa părea a fi o adresă de oraş. Beckman 
Drive, numărul 25. Nu foarte aproape de strada principală. 
Probabil că Beckman Drive pornea din centrul oraşului şi 


ajungea la periferie, în zona rezidenţială. Hubble era un 
specialist în finanţe. Probabil bogat. Probabil că avea o casă 
albă mare, pe un teren întins. Copaci umbroşi. Poate şi o 
piscină. Să zicem cam un hectar şi jumătate. Un teren 
pătrat cu suprafaţa de un hectar şi jumătate ar avea latura 
cam de o sută douăzeci de metri. O casă situată la numărul 
25 ar fi situată la vreo douăsprezece loturi de la ieşirea din 
oraş. Cam la un kilometru şi jumătate. 

Dincolo de uşile mari din sticlă, soarele după-amiezii 
cobora spre orizont. Lumina devenise mai roşiatică. 
Umbrele erau mai lungi. Am văzut maşina lui Baker 
legănându-se şi cotind pe alee. Nu pornise girofarele. A 
ocolit uşor semicercul şi s-a oprit lin. A mai tresărit o dată 
pe suspensii. Lungimea ei umplea tot câmpul vizual al uşilor 
de sticlă. Baker s-a dat jos pe partea îndepărtată a maşinii 
şi a dat ocol vehiculului, dispărând din câmpul vizual. A 
reapărut în timp ce se apropia de portiera de pe partea 
dreaptă a maşinii. A deschis-o cu gesturile unui şofer de 
limuzină. Părea răscolit sufleteşte, stare trădată de limbajul 
corporal contradictoriu, în parte respectuos, fiindcă avea de 
a face cu un bancher din Atlanta. În parte prietenos, fiindcă 
era tovarăşul de bowling al partenerului său. În fine, în 
parte oficial, pentru că era vorba de un individ al cărui 
număr de telefon fusese găsit în pantoful unui cadavru. 

Paul Hubble cobori din maşină. Baker închise uşa. Hubble 
aşteptă. Baker îl ocoli şi îi deschise uşa masivă din sticlă a 
secţiei de poliţie. Etanşarea din cauciuc o făcu să se 
desprindă ca o ventuză. Hubble păşi înăuntru. Era un 
bărbat alb înalt. Arăta ca o pagină de revistă. O reclamă. 
Din acelea în care banii puşi în joc apar fotografiaţi cu o 
granulaţie mare. Avea vreo treizeci şi ceva de ani. Zvelt, 
fără a fi puternic. Păr de culoarea nisipului, răvăşit, cu un 
început de chelie suficient ca să pună în evidenţă o frunte 
de om inteligent. Îndeajuns ca să poată spune: da, am fost 
la o şcoală privată, dar, ce naiba, acum sunt bărbat. Purta 
ochelari rotunzi, cu ramă aurie. Avea maxilarul pătrăţos. 


Bronzat atât cât trebuie. Dinţi foarte albi. Şi-a etalat o bună 
parte din ei când i-a zâmbit sergentului de serviciu. 

Era îmbrăcat cu un tricou cu guler uşor decolorat, având 
brodată o mică emblemă, şi pantaloni din doc kaki, 
prespălaţi. Genul de haine care arată învechite din 
momentul în care le cumperi şi dai pe ele cinci sute de 
dolari. Avea aruncat pe spate un pulover gros, de culoare 
albă, cu mânecile înnodate lejer în faţă. Nu-i vedeam 
picioarele din pricina biroului de la recepţie. Eram sigur că 
poartă tenişi de culoare bej. Am făcut un pariu substanţial 
cu mine însumi că individul purta respectivele încălțări fără 
ciorapi. Omul ăsta se bălăcea în bunăstarea clasei de mijloc 
ca un porc în rahat. Era într-o stare de oarecare agitaţie. 
Şi-a pus palmele pe biroul de la recepţie după care s-a 
întors şi şi-a lăsat mâinile să cadă pe lângă corp. Am văzut 
nişte antebraţe de culoarea nisipului şi reflexia fulgerătoare 
a unui ceas masiv, din aur. Se vedea că atitudinea lui 
firească era să se poarte ca un tip bogat şi prietenos. Vizita 
secţia de poliţie aşa cum preşedintele aflat în campanie ar fi 
vizitat o fabrică. Dar era descumpănit. Încordat. Nu ştiam 
ce-i spusese Baker. Cât de multe îi dezvăluise. Probabil că 
nimic. Un sergent bine instruit precum Baker ar fi lăsat 
bombele în seama lui Finlay. Aşa că Hubble nu ştia de ce 
fusese adus aici. Dar ştia ceva. Vreme de treisprezece ani 
am fost un fel de poliţist şi simt mirosul unui om îngrijorat 
de la mai bine de un kilometru. lar Hubble era un om 
îngrijorat. 

Am rămas rezemat de gratii, nemişcat. Baker i-a făcut 
semn lui Hubble să-l însoţească în jurul capătului îndepărtat 
al secţiei. Către biroul din lemn de trandafir din spate. Pe 
când ocolea biroul de la recepţie, i-am văzut picioarele. 
Tenişi de culoare bej. Fără ciorapi. Cei doi bărbaţi au ieşit 
din câmpul vizual când au intrat în birou. Uşa s-a închis. 
Sergentul de serviciu şi-a părăsit postul şi a ieşit ca să 
parcheze maşina de patrulare a lui Baker. 


S-a întors însoţit de Finlay. Acesta s-a dus direct spre 
biroul în care-l aştepta Hubble. A traversat sala principală 
fără să mă bage în seamă. A deschis uşa biroului şi a intrat. 
Am aşteptat în colţul meu ca Baker să iasă. Baker nu putea 
să rămână acolo, atâta timp cât tovarăşul de bowling al 
partenerului său intrase pe orbita anchetei unei crime. N-ar 
fi fost corect din punct de vedere etic. Absolut deloc. Finlay 
îmi lăsase impresia unui tip care făcea mare caz de 
chestiunile de etică. Orice tip cu un costum de tweed ca al 
lui, cu vestă din moleschin şi cu facultatea terminată la 
Harvard ar fi făcut mare caz de chestiunile de etică. După o 
clipă, uşa s-a deschis şi Baker a ieşit. A pătruns în spaţiul 
deschis şi s-a îndreptat spre biroul său. 

— Hei, Baker, am strigat. 

Şi-a schimbat direcţia şi s-a îndreptat spre celule. A rămas 
în faţa gratiilor. Unde stătuse Roscoe. 

— Trebuie să merg la toaletă, am spus. Sau trebuie să 
aştept şi pentru asta până ajung la închisoarea aia mare? 

Mi-a răspuns cu un zâmbet larg. Cam în silă, dar era un 
zâmbet. Avea un dinte de aur undeva, în spate. Îi dădea un 
aer dezinvolt. Oleacă mai uman. A strigat ceva către 
sergentul de serviciu. Probabil codul pentru procedura 
corespunzătoare. A scos cheile şi a activat încuietoarea 
electrică. Bolţurile s-au retras cu un ţăcănit. M-am întrebat 
în treacăt cum procedau dacă li se întrerupea curentul? 
Puteau să descuie porţile astea în absenţa electricităţii? 
Speram că da. Probabil că aici se produceau o mulţime de 
furtuni cu trăsnete. Iar curentul se întrerupea destul de 
des. A împins poarta masivă spre interior. Ne-am dus în 
partea din spate a secţiei. În colţul opus faţă de biroul din 
lemn de trandafir. Acolo era un hol, iar din acel hol se intra 
în două toalete. S-a aplecat un pic pe lângă mine şi a 
deschis uşa de la toaleta pentru bărbaţi. 

Ştiau că nu eu eram cel pe care-l căutau. Nu-şi luau nici o 
măsură de precauţie. Absolut niciuna. Când ne aflam în hol, 
aş fi putut să-l trântesc pe Baker cu un pumn bine plasat şi 


să-i iau revolverul. Fără nici o problemă. Aş fi putut să-i scot 
revolverul de la centură înainte să cadă la pământ. Apoi, cu 
arma în mână, aş fi putut să ies din secţie şi să ajung la una 
din maşinile de patrulare. 'Ioate erau parcate în faţă. Cu 
cheile în contact, cu siguranţă. Aş fi putut s-o şterg spre 
Atlanta înainte ca ei să fie-n stare să organizeze o opoziţie 
eficientă. Apoi aş fi putut să dispar. Fără nici o problemă. 
Dar n-am făcut decât să intru în toaletă. 

— Să n-o încui, spuse Baker. 

N-am încuiat-o. Mă subestimau în modul cel mai flagrant 
cu putinţă. Le spusesem că lucrasem în Poliţia Militară. 
Poate mă crezuseră, poate nu. Poate că în niciuna dintre 
eventualităţi amănuntul ăsta nu însemna mare lucru pentru 
ei. Deşi ar fi trebuit. Un poliţist militar are de-a face cu 
delincvenţii militari. Acei delincvenţi sunt oameni din 
armată. Antrenaţi la sânge în folosirea armelor, operaţiuni 
de sabotaj şi lupta corp la corp. Rangers, Beretele Verzi, 
puşcaşi marini. Nu doar ucigaşi. Ucigaşi antrenați. Extrem 
de bine antrenați, cu cheltuieli uriaşe din banii publici. Aşa 
că poliţiştii militari sunt antrenați şi mai bine. Sunt mai buni 
la folosirea armelor. Mai buni în lupta corp la corp. De bună 
seamă că Baker habar n-avea de toate astea. Nici nu se 
gândise la aşa ceva. Altfel mi-ar fi supravegheat drumul 
până la toaletă cu ajutorul a două puşti aţintite asupra mea. 
Dacă ar fi crezut că sunt omul pe care-l căutau. Mi-am tras 
fermoarul şi am revenit în hol. Baker mă aştepta. Ne-am 
înapoiat la celule. Am intrat în celula mea. M-am dus să stau 
rezemat în colţul meu. Baker a închis uşa masivă. A acţionat 
încuietoarea electrică cu ajutorul cheii. Bolţurile au intrat în 
găurile corespunzătoare. S-a dus apoi în sala principală a 
secţiei. Liniştea s-a aşternut în următoarele douăzeci de 
minute. Baker lucra la biroul său. La fel ca şi Roscoe. 
Sergentul de serviciu şedea pe taburetul său. Finlay se afla 
în biroul cel mare împreună cu Hubble. Deasupra uşilor de 
la intrare era un ceas modern. Nu era la fel de elegant 
precum antichitatea din birou, dar ticăia la fel de încet. 


Linişte. Patru şi jumătate. M-am rezemat de barele de titan 
şi am aşteptat. Linişte. Cinci fără un sfert. 

Timpul şi-a reînceput curgerea înainte de orele cinci. Am 
auzit zgomote venind dinspre marele birou cu lemn de 
trandafir din spate. Urlete, ţipete, obiecte trântite. Cineva 
realmente agitat. O sonerie sună pe biroul lui Baker şi 
interfonul păcăni. Am auzit vocea lui Finlay. Stresată. 
Cerându-i lui Baker să se ducă în birou. Baker se ridică şi se 
duse într-acolo. Ciocăni şi intră. 

Uşile din sticlă de la intrare se deschiseră şi grăsanul îşi 
făcu apariţia. Comandantul Morrison. Se duse direct spre 
biroul din lemn de trandafir. Baker ieşi în momentul în care 
Morrison intra. Baker se grăbi spre biroul de la recepţie. 
Pradă agitaţiei, îi şopti ceva sergentului de serviciu. Roscoe 
li se alătură. Cei trei discutau între ei. Era o noutate foarte 
importantă, pesemne. Nu auzeam despre ce era vorba, căci 
mă aflam prea departe. Interfonul de pe biroul lui Baker 
păcăni din nou. Se duse din nou în birou. Uşa de la intrare 
se deschise din nou. Stevenson intra în sediul secţiei de 
poliţie. Era prima oară când îl vedeam de la arestarea mea. 
Era ca şi cum starea de agitaţie îi atrăgea pe oameni 
înăuntru. 

Stevenson discută cu sergentul de serviciu. Deveni nervos. 
Sergentul de serviciu puse o mână pe braţul lui Stevenson. 
Acesta se scutură şi o luă la fugă către biroul cu mobilier 
din lemn de trandafir. Evită mesele de lucru ca un jucător 
de fotbal. Când ajunse la uşa biroului, aceasta se deschise. 
Un mic grup de oameni tocmai ieşea. Morrison. Finlay. Şi 
Baker, care-l ţinea pe Hubble de cot. O strânsoare uşoară, 
dar eficientă, la fel cum mă ţinuse şi pe mine. Stevenson se 
holbă fără expresie la Hubble şi apoi îl înşfăcă pe Finlay de 
braţ. Îl trase înapoi în birou. Morrison îşi răsuci hoitul 
asudat şi intră după ei, trântind uşa. Baker îl conduse pe 
Hubble în direcţia mea. 

Hubble arăta acum ca un cu totul alt om. Era cenuşiu la 
faţă şi transpirat. Bronzul îi dispăruse. Părea mai mărunt. 


Arăta ca şi cum cineva scosese aer din el şi îl dezumflase. 
Stătea cocârjat ca un om sfâşiat de suferinţă. Ochii din 
spatele ramelor aurite erau goi şi priveau fix, cuprinşi de 
panică şi de teamă. Tremura în timp ce Baker descuia 
celula învecinată cu a mea. Stătea nemişcat. Tremura. 
Baker îl prinse de braţ şi-l împinse înăuntru. Apoi închise 
uşa şi o încuie. Bolţurile electrice pătrunseră în orificiile 
corespunzătoare. Baker se întoarse către biroul cu lemn de 
trandafir. 

Hubble a rămas țintuit în locul în care-l lăsase Baker. Cu 
privirea goală pironită undeva, în aer. Apoi a început să 
meargă încet înapoi, până când a ajuns la zidul din spate al 
celulei. Cu spatele lipit de zid, a alunecat la podea. Şi-a 
lăsat capul pe genunchi. Mâinile i-au căzut la podea. 
Auzeam răpăitul degetului mare care tremura şi se lovea de 
mocheta rigidă, din nailon. Roscoe se uita fix la el de la 
biroul ei. Sergentul de la biroul de recepţie se uita şi el. 
Amândoi priveau cum se prăbuşeşte un om. 

Am auzit voci ridicate în biroul cu lemn de trandafir. Voci 
angrenate într-o ciorovăială. Plesnetul unei palme lovite de 
tăblia mesei. Uşa se deschise şi Stevenson ieşi din birou 
însoţit de Morrison. Stevenson părea furios. Traversă zona 
deschisă cu paşi mari şi grăbiţi. Avea gâtul ţeapăn de furie 
şi-şi ţinea ochii fixaţi pe uşile de la intrare. Îl ignora pe şeful 
de poliţie cel grăsan. Trecu pe lângă biroul de la recepţie şi 
ieşi pe uşile grele în lumina după-amiezii. Morrison ieşi şi el. 

Baker ieşi din birou şi veni până la celula mea. Fără să 
vorbească. Doar descuie celula şi îmi făcu semn să ies. Mi- 
am strâns pe lângă mine pardesiul şi am lăsat pe podea 
ziarul cu fotografiile mari înfăţişându-le pe preşedintele 
aflat în vizită în Pensacola. Am ieşit şi l-am urmat pe Baker 
înapoi în biroul cu lemn de trandafir. 

Finlay stătea la birou. Casetofonul era acolo, cu cablurile 
întinse. Aerul era nemişcat şi răcoros. Finlay părea hărțuit. 
Îşi slăbise nodul de la cravată. A răsuflat din toţi rărunchii, 


cu năduf. M-am aşezat pe scaun, iar Finlay i-a făcut semn 
lui Baker să iasă. Uşa s-a închis încet în urma lui. 

— Avem o problemă, domnule Reacher, a spus Finlay. O 
problemă gravă. 

Apoi a tăcut, dezorientat. Aveam mai puţin de o jumătate 
de oră până sosea autobuzul închisorii şi voiam să aflu cât 
mai repede nişte concluzii. Finlay şi-a ridicat privirea şi s-a 
concentrat din nou. A început să vorbească repede, sintaxa 
lui elegantă de Harvard fiind sub presiune. 

— L-am adus pe acest Hubble aici, corect? a spus. Poate că 
l-ai văzut. Bancher, din Atlanta, nu-i aşa? Costumaţie Calvin 
Klein, de o mie de dolari. Rolex din aur. Un tip foarte 
înţepat. La început, am crezut că era doar iritat. De cum am 
început să vorbesc, mi-a recunoscut vocea. De la telefonul 
dat pe mobilul lui. Mă acuză de comportament înşelător. 
Zice că n-ar fi trebuit să mă dau drept un angajat al 
companiei de telefonie. Are dreptate, fireşte. 

Altă tăcere. Avea mustrări de conştiinţă. 

— Haide, Finlay, zi mai departe, am spus, ştiind că am la 
dispoziţie mai puţin de o jumătate de oră. 

— Bun, deci omul e înţepat şi iritat, a spus Finlay. Îl întreb 
dacă te cunoaşte. Jack Reacher, ofiţer de armată în 
retragere. Zice că nu. N-a auzit niciodată de tine. Îl cred. 
Începe să se relaxeze. Ca şi cum toată povestea era despre 
un tip pe care-l cheamă Jack Reacher. N-a auzit niciodată 
de un tip numit Jack Reacher, prin urmare a fost adus 
degeaba aici. Şi e foarte calm, da? 

— Mai departe, am spus. 

— Pe urmă îl întreb dacă ştie un tip înalt, ras în cap. Şi-l 
întreb despre Pluribus. Ei bine, Dumnezeule! Parcă i-aş fi 
înfipt un vătrai înroşit în cur. O dată a-nţepenit. Parc-ar fi 
suferit un şoc. Complet rigid. Nu mai vrea să răspundă. Prin 
urmare, îi spun că ştim că tipul înalt e mort. Ucis prin 
împuşcare. Ei bine, ăsta a fost al doilea vătrai înfipt în cur. 
Practic, a căzut de pe scaun. 

— Mai departe, am spus. 


Mai aveam douăzeci şi cinci de minute până sosea 
autobuzul închisorii. 

— Începe să tremure nebuneşte, continuă Finlay. Pe urmă 
îi spun că ştim despre numărul de telefon din pantof. 
Numărul de telefon scris pe un petic de hârtie, având 
deasupra cuvântul „Pluribus”. Al treilea vătrai înfipt în cur. 

S-a oprit din nou. Şi-a pipăit, pe rând, buzunarele. 

— Nu voia să spună nimic, a continuat el. Nici un cuvinţel. 
Şocul îl transformase în stană de piatră. Se făcuse cenuşiu 
la faţă. Am crezut că face un infarct. Gura i se deschidea şii 
se închidea la loc, ca la peşte. Dar nu rostea nici un cuvânt. 
Aşa că i-am spus că ştim despre cadavrul snopit în bătaie. L- 
am întrebat cine mai era implicat. I-am spus şi despre 
ascunderea cadavrului sub nişte cartoane. Nu voia să spună 
nimic. Se tot uita în jurul lui. După o vreme, mi-am dat 
seama că omul se gândea la turație maximă. Încerca să se 
hotărască ce să-mi spună. A tăcut, cuprins de panică, timp 
de vreo patruzeci de minute. Timp în care casetofonul a 
mers încontinuu. A înregistrat patruzeci de minute de 
linişte. 

Finlay s-a oprit din nou. De data asta, pentru efect. S-a 
uitat la mine. 

— Apoi a mărturisit, a spus el. Eu am făcut-o, a spus.Eul- 
am împuşcat. Tipul a mărturisit, corect? Pe casetă. 

— Mai departe, am spus. 

— L-am întrebat: vrei un avocat? a spus. Zice că nu şi o 
ţine una şi bună că el l-a ucis pe tip. Aşa că-i spun Codul 
Miranda, tare şi clar, ca să rămână înregistrat pe casetă. 
Apoi îmi zic că poate omul e nebun sau ceva de genul ăsta, 
ştii? Aşa că-l întreb, pe cine ai ucis? Zice că pe tipul înalt, 
ras în cap. Îl întreb: cum? Zice: l-am împuşcat în cap. Îl 
întreb: când? Zice că azi-noapte, pe la miezul nopţii. Îl 
întreb cine a lovit cadavrul? Cine era individul? Ce 
înseamnă Pluribus? Nu răspunde. Devine din nou ţeapăn de 
frică. Refuză să mai spună vreun cuvânt. 


Îi spun: nu sunt sigur că ai făcut vreunul din lucrurile 
astea. Sare în picioare şi mă înşfacă de guler. Ţipă: 
mărturisesc, mărturisesc, eu l-am împuşcat, eu l-am 
împuşcat. Îl împing cât colo. Devine tăcut. 

Finlay stă rezemat de spătar. Îşi prinde mâinile la ceafă. 
Se uită întrebător la mine. Hubble să fie cel care a tras cu 
pistolul? Nu credeam aşa ceva. Din cauza stării sale de 
agitaţie. Oamenii care împuşcă pe cineva cu un pistol vechi, 
într-o încăierare sau pradă unei stări impulsive, trăgând la 
întâmplare în piept, ăia sunt agitaţi după aceea. Dar tipii 
care plasează două gloanţe în cap, cu un pistol cu 
amortizor, şi pe urmă-şi adună tuburile goale, ăştia fac 
parte din altă categorie. Ăştia nu se agită după aia. Pur şi 
simplu pleacă şi uită totul. Hubble nu era cel care trăsese 
cu pistolul. Felul cum ţopăise în faţa biroului de la recepţie 
era o dovadă împotriva acestei ipoteze. Dar m-am mulţumit 
să ridic din umeri şi să zâmbesc. 

— Bun, am spus. Acum poţi să-mi dai drumul, corect? 

Finlay s-a uitat la mine şi a clătinat din cap. 

— Greşit, a spus. Nu l-am crezut. Au fost implicaţi trei 
indivizi aici. Chiar tu m-ai convins de asta. Aşadar, care 
dintre ei susţine Hubble că ar fi fost? Nu cred că e cel 
cuprins de nebunie. Nu-l văd să aibă suficientă forţă pentru 
asta. Nu-l văd nici în postura comisionarului. Şi, hotărât 
lucru, nu e nici cel care-a tras cu pistolul, pentru numele lui 
Dumnezeu. Unul ca ăsta nu e-n stare să nimerească nici 
măcar o bilă de biliard cu tacul. 

Am încuviinţat din cap. De parcă eram partenerul lui 
Finlay. Preocupat de o anumită problemă. 

— Deocamdată, sunt nevoit să-l bag la răcoare, a spus el. 
N-am de ales. A mărturisit, dând şi câteva detalii plauzibile. 
Dar fără doar şi poate că ipoteza nu stă în picioare. 

Am încuviinţat din nou. Simţeam că urma ceva şi mai tare. 

— Zi mai departe, am spus, cu resemnare. 

Finlay s-a uitat la mine cu o privire lipsită de expresie. 


— Nici măcar n-a fost acolo la miezul nopţii, a spus. A fost 
la petrecerea aniversară a unui cuplu în vârstă. O chestie 
de familie. Nu departe de locuinţa lui. A ajuns acolo aseară, 
pe la opt. S-a dus pe jos, împreună cu soţia. A plecat abia pe 
la două noaptea. Peste douăzeci de oameni l-au văzut când 
a sosit, peste douăzeci l-au văzut plecând. A fost dus acasă 
cu maşina de către cumnatul cumnatei sale. A fost dus cu 
maşina pentru că între timp începuse să plouă cu găleata. 

— Haide, Finlay, spune-mi totul. 

— Şi cine crezi că e cumnatul cumnatei sale? Ala care l-a 
dus acasă cu maşina, prin ploaie, la două dimineaţa? 
Ofiţerul de poliţie Stevenson. 

CINCI. 

Finlay se lăsă pe spate în fotoliu. Îşi ţinea mâinile la ceafă. 
Era un bărbat înalt, elegant. Educat la Boston. Civilizat. 
Experimentat. Şi omul ăsta mă trimitea la puşcărie pentru 
ceva ce nu făcusem. Se îndreptă de spate şi-şi puse mâinile 
pe masă, cu palmele în sus. 

— Îmi pare rău, Reacher. 

— Îţi pare rău? am spus. Bagi în puşcărie doi oameni care 
n-aveau cum să fie făptaşii şi zici că-ţi pare rău? 

Ridică din umeri, părând nemulţumit din pricina asta. 

— Aşa vrea comandantul Morrison. Vrea să încheie toată 
tărăşenia, să n-avem probleme în weekend. Iar el e şeful, 
nu-i aşa? 

— Cred că glumeşti, am spus. E un jeg. L-a făcut pe 
Stevenson mincinos. Pe propriul său om. 

— Nu tocmai, a zis Finlay, ridicând din umeri. Zice că 
poate e vorba de o conspirație, că poate Hubble n-a fost 
efectiv acolo, dar că te-a angajat pe tine s-o faci. O 
conspirație, corect? Consideră că mărturia e exagerată 
probabil pentru că lui Hubble îi e frică de tine şi se teme să 
te arate cu degetul din prima. Morrison e de părere că tu te 
aflai în drum spre Hubble ca să-ţi încasezi plata când te-am 
săltat. Zice că de-aia ai aşteptat opt ore. Şi că de-aia Hubble 


a rămas acasă azi. Nu s-a dus la muncă fiindcă te aştepta ca 
să te plătească. 

N-am mai zis nimic. Eram îngrijorat. Morrison era un om 
periculos. Teoria lui era plauzibilă. Până când Finlay făcea 
verificarea. Dacă avea s-o facă. 

— Aşa că, Reacher, îmi pare rău, spuse el. Tu şi Hubble o 
să staţi la răcoare până luni. Treci tu şi peste asta. Osă 
mergeţi la Warburton. E cam nasol acolo, dar secţia de 
arest preventiv e în regulă. Mai rău e dacă rămâi acolo mai 
mult timp. Mult mai rău. Între timp, o să mă ocup de 
problemă până luni. O s-o rog pe Roscoe să vină la serviciu 
sâmbătă şi duminică. Ea e tipa drăguță de afară. E bună în 
specialitatea ei, e cea mai bună. Dacă ceea ce spui e 
adevărat, luni o să fii liber. E bine aşa? 

M-am uitat lung la el. Începeam să mă înfurii. 

— Nu, Finlay, nu e bine deloc, am spus. Ştii bine că n-am 
făcut nimic. Ştii că nu eu sunt făptaşul. Atât doar că eşti 
speriat din pricina lui Morrison, un grăsan nemernic şi 
inutil. Aşa că eu mă duc la puşcărie pentru că tu eşti un laş 
lipsit de şira spinării. 

A primit insulta destul de bine. Faţa lui întunecată s-a 
închis şi mai mult la culoare. A rămas tăcut vreme 
îndelungată. Am tras aer în piept şi m-am uitat urât la el. 
Când mi-au mai trecut nervii, privirea mea a devenit şi ea 
mai blândă. Îmi recăpătasem cumpătul. Era rândul lui să se 
uite urât la mine. 

— Două lucruri, Reacher, a spus, articulând cuvintele cu 
precizie. Primul, dacă va fi necesar, o să mă ocup de 
Morrison luni. Al doilea, nu sunt laş. Nu mă cunoşti deloc. 
Nu ştii nimic despre mine. 

M-am uitat la el. Se făcuse şase. Ora de sosire a 
autobuzului. 

— Ştiu mai multe decât crezi, am spus. Ştiu că ţi-ai luat 
masteratul la Harvard, că ai divorţat şi te-ai lăsat de fumat 
în aprilie. 


Finlay rămase cu privirea în gol. Baker ciocăni şi intră ca 
să anunţe că sosise autobuzul. Finlay se ridică şi dădu ocol 
mesei de lucru. Îi spuse lui Baker că mă va conduce 
personal afară. Baker s-a dus în spate ca să-l ia pe Hubble. 

— De unde ştii lucrurile astea? m-a întrebat Finlay. 

Era intrigat. Pierdea partida. 

— Simplu, am spus. Eşti un tip deştept, corect? Educat la 
Boston, aşa cum mi-ai zis. Dar când aveai vârsta de colegiu, 
la Harvard nu prea erau admişi negrii. Eşti deştept, dar nu 
un geniu, aşa că facultatea ai făcut-o la Boston, corect? 

— Corect, a recunoscut el. 

— Apoi te-ai dus la Harvard, pentru masterat, am spus. Te- 
ai descurcat bine la Universitatea din Boston, viaţa şi-a 
continuat cursul, ai ajuns la Harvard. Vorbeşti ca un tip 
provenit de la Harvard. Mi-am dat seama de asta din primul 
moment. i-ai luat doctoratul în criminalistică? 

— Aşa e, a spus din nou. Criminalistică. 

— După care ai obţinut postul ăsta în aprilie. Tu mi-ai spus 
asta. Primeşti pensie de la Departamentul de Poliţie din 
Boston, fiindcă ai făcut cei douăzeci de ani necesari. Aşa că 
ai venit aici cu nişte bani puşi deoparte. Dar ai venit singur, 
fără nici o femeie, fiindcă altfel ea ar fi cheltuit o parte din 
banii ăia pe nişte haine noi pentru tine. Probabil că ura 
vechitura asta din tweed pe care o porţi. Ar fi aruncat-o cât 
colo şi te-ar fi înţolit cu nişte îmbrăcăminte mai potrivită 
pentru Sud, ca să începi cu dreptul noua ta viaţă. Dar 
continui să porţi costumul ăla vechi oribil, de unde reiese că 
femeia a dispărut din peisaj. Ori a murit, ori a divorţat de 
tine, cu probabilităţi egale pentru ambele variante. Se pare 
că am ghicit-o pe cea corectă. 

Finlay încuviinţă din cap absent. 

— lar cu fumatul a fost simplu, am spus. Erai stresat şi-ai 
început să-ţi pipăi buzunarele, în căutarea ţigărilor. De 
unde reiese că te-ai lăsat de curând. Uşor de ghicit că s-a- 
ntâmplat în aprilie, ştii, o viaţă nouă, o slujbă nouă, gata cu 


țigările. Ţi-ai zis că, dacă te laşi acum, s-ar putea să scapi de 
cancer. 

Finlay îmi aruncă o privire aprigă, cam în silă. 

— Bravo, Reacher, a spus. Deducţie elementară, nu-i aşa? 

Am ridicat din umeri, fără să spun nimic. 

— Atunci, n-ai decât să deduci cine l-a mătrăşit pe tipul de 
la depozit, a spus el. 

— Nu-mi pasă cine-a mătrăşit pe cine şi unde, am spus. 
Asta e problema ta, nu a mea. lar întrebarea e pusă greşit, 
Finlay. Mai întâi va trebui să afli cine era victima, corect? 

— Ai vreo metodă prin care să rezolvi problema asta, 
isteţule? m-a întrebat el. Când n-ai nici un act, mortul a 
rămas, practic, fără faţă, din verificarea amprentelor n-ai 
obţinut nici un indiciu, iar Hubble nu vrea să scoată nici o 
vorbuliţă? 

— Verifică din nou amprentele, am spus. Vorbesc serios, 
Finlay. Pune-o pe Roscoe s-o facă. 

— De ce? a întrebat el. 

— E ceva naşpa aici, am spus. 

— Ce anume? m-a întrebat. 

— Verifică-le din nou, da? am spus. O să faci asta? 

S-a mulţumit să mormăie ceva. N-a spus nici da, nici nu. 
Am deschis uşa biroului şi am ieşit. Roscoe plecase. Nu mai 
era nimeni acolo, în afară de Baker şi Hubble, la celule. Îl 
vedeam pe sergentul de serviciu afară, prin uşile de la 
intrare. Scria ceva pe formularul ţinut de şoferul 
autobuzului. Maşina era parcată pe aleea semicirculară. 
Umplea întreg câmpul vizual al marii intrări din sticlă. Era 
un autobuz de şcoală vopsit în gri-deschis. Pe el scria: 
Administraţia Penitenciarelor, statul Georgia. Inscripţia se 
întindea pe toată lungimea vehiculului, sub linia geamurilor. 
Sub inscripţie era un blazon. Ferestrele erau protejate de 
nişte grilaje sudate. 

Finlay a ieşit din birou în urma mea. Mi-a atins cotul şi m-a 
condus la Baker. Acesta ţinea trei perechi de cătuşe 
petrecute pe degetul mare. Cătuşele erau vopsite cu 


portocaliu. Vopseaua era ciupită ici-colo, lăsând să se vadă 
oţelul mat. Baker prinse câte o pereche de cătuşe pe 
fiecare dintre încheieturile mele. Descuie celula lui Hubble 
şi-i făcu semn bancherului speriat să iasă. Apoi prinse 
capătul liber al cătuşelor de la mâna mea stângă şi-l prinse 
de încheietura dreaptă a lui Hubble. Al treilea rând de 
cătuşe îl prinse de cealaltă încheietură a bancherului. Eram 
gata de plecare. 

— Ia-i ceasul, Baker, am spus. O să-l piardă în puşcărie. 

Baker încuviinţă din cap. Ştia la ce mă refeream. Un tip ca 
Hubble poate să piardă o mulţime de chestii în puşcărie. 
Baker încercă să-i desfacă Rolex-ul masiv de la mână, dar 
brăţara nu se lăsa petrecută peste cătuşe, aşa că Baker avu 
de furcă până desfăcu din nou cătuşele şi le prinse la loc. 
Şoferul autobuzului întredeschise uşa şi aruncă o uitătură 
încruntată înăuntru. Era un om cu un orar strict. Baker lăsă 
ceasul lui Hubble pe cel mai apropiat birou. Fix în locul în 
care prietena mea, Roscoe, îşi aşezase paharul de cafea. 

— În regulă, băieţi, să mergem, spuse Baker. 

Ne-a condus până la intrarea principală. Am ieşit în conul 
orbitor al unei raze de soare. Prinşi unul de celălalt cu 
cătuşele. Era destul de anevoios să mergem aşa. Înainte să 
traversăm spre autobuz, Hubble se opri. Îşi lungi gâtul şi se 
uită în jur cu atenţie. Era mai vigilent decât Baker sau 
şoferul autobuzului. Poate că se temea să nu-l vadă vreun 
vecin. Dar nu era nimeni prin preajmă. Ne aflam la trei sute 
de metri nord de oraş. Se vedea turla bisericii în depărtare. 
Ne-am deplasat spre autobuz în aerul cald al înserării. 
Razele domoale îmi gâdilau obrazul drept. Şoferul împinse 
uşa autobuzului spre interior. Hubble îşi târşâi picioarele 
lateral şi urcă pe treaptă. L-am urmat. M-am răsucit cu 
stângăcie pe culoar. Autobuzul era gol. Şoferul l-a condus 
pe Hubble pe un scaun. A tras perdeaua din vinilin peste 
fereastră. Am fost împins alături. Şoferul a îngenuncheat pe 
scaunul din faţa noastră şi ne-a prins câtuşele de pe 
încheieturile exterioare de inelul mare de deasupra. Ne-a 


scuturat, pe rând, toate cele trei perechi de cătuşe. Voia să 
se asigure că sunt bine prinse. Nu-l condamnam deloc. Şi 
eu fusesem în postura lui. Nimic nu e mai rău decât să 
conduci o maşină când ai în spate nişte prizonieri scăpaţi de 
sub control. 

Şoferul plecă în faţă, către locul său. Porni motorul cu un 
clănţănit zgomotos de diesel. Autobuzul începu să vibreze 
din toate încheieturile. Aerul era încins. Sufocant. 

Nu avea aer condiţionat. Niciunul dintre geamuri nu se 
deschidea. Se simţea mirosul vaporilor de motorină. Se auzi 
clămpănitul schimbătorului de viteze şi vehiculul se puse în 
mişcare. M-am uitat în dreapta. Nimeni nu ne făcea cu 
mâna la despărţire. 

Am pornit spre nord din parcarea secţiei de poliţie, 
întorcând spatele oraşului şi îndreptându-ne spre auto- 
stradă. După vreo opt sute de metri, am trecut pe lângă 
restaurantul lui Eno. Parcarea era goală. Nici un amator de- 
o cină timpurie. O vreme, am ţinut-o spre nord. Apoi am 
cotit brusc spre stânga, părăsind drumul districtual şi 
luând-o spre vest, pe un drum ce tăia nişte lanuri. 
Autobuzul îşi vedea de mersul său zgomotos. Şiruri 
nesfârşite de tufişuri treceau fulgerător pe lângă noi. Intre 
ele, nenumărate petice de pământ roşu. În faţă, soarele se 
înscrisese pe o traiectorie descendentă. Ca o uriaşă minge 
roşie ce se îndrepta spre câmpuri. Şoferul îşi lăsase jos 
apărătoarea de soare. Pe ea erau tipărite instrucţiunile 
fabricantului despre modul de utilizare a autobuzului. 

Hubble se legăna şi se zdruncina alături de mine. Nu 
scotea o vorbă. Stătea aplecat în faţă, moale, cu faţa 
paralelă cu podeaua. Avea braţul stâng ridicat pentru că 
era legat cu cătuşele de bara cromată din faţa noastră. 
Braţul lui drept stătea inert între noi. Avea încă petrecut 
peste umeri puloverul scump. În locul unde se aflase Rolex- 
ul rămăsese o fâşie de piele palidă. Forţa vitală îl cam 
părăsise. Se afla în ghearele unei frici paralizante. 


Ne-am legănat şi ne-am hurducăit aproape încă o oră, 
străbătând peisajul vast din jur. Un mic pâlc de copaci trecu 
ca un fulger prin dreapta mea. Apoi, în depărtare, am văzut 
o structură. Stătea izolată în mijlocul unui teren agricol de 
vreo patru sute de hectare. Pe fundalul roşiatic al soarelui 
coborât la asfinţit părea ceva ieşit din iad. Ceva forţat să 
iasă prin scoarţa terestră. Era un complex de clădiri. 
Semăna cu o uzină chimică sau cu o centrală nucleară. 
Buncăre masive din beton şi pasarele din metal strălucitor. 
Ici-colo, ţevăraie din care ieşeau aburi. Totul era înconjurat 
de o împrejmuire punctată de turnuri. 

Pe măsură ce ne apropiam, puteam să văd reflectoare 
puternice şi sârmă ghimpată. Alte reflectoare şi puşti în 
turnuri. Şiruri de garduri separate de pământ roşu arat. 
Hubble n-a ridicat privirea de jos. Nici nu l-am făcut atent, 
căci în faţă nu se întindea Disneyland. 

Autobuzul încetinea pe măsură ce ne apropiam. Gardul 
exterior era la o distanţă de vreo sută de metri de celelalte, 
formând un perimetru imens. Era un gard foarte solid. Înalt 
de vreo patru metri şi jumătate, având presărate pe toată 
lungimea perechi de reflectoare cu sodiu. Câte unul din 
fiecare pereche era orientat spre interior, luminând 
întreaga distanţă de o sută de metri de pământ arat. 
Celălalt era îndreptat spre terenul agricol din jur. Toate 
reflectoarele erau aprinse. Întregul complex era inundat de 
lumina gălbuie a lămpilor cu sodiu. De aproape, lumina era 
foarte puternică. Galbenul reflectoarelor transforma 
pământul roşu într-un brun înspăimântător. Autobuzul se 
opri zăngănind. Motorul în ralanti făcea să vibreze întregul 
vehicul. Puţina ventilaţie care se mai simţise până atunci 
încetă. Era înăbuşitor. În sfârşit, Hubble îşi ridică privirea. 
Se uită afară prin ochelarii lui cu rame aurite. Privi în jurul 
lui şi pe fereastră. Gemu. Era un geamăt de descurajare. 
Capul îi căzu la loc în piept. Şoferul aştepta un semnal de la 
paznicul primei porţi. Acesta vorbea într-o staţie radio. 
Şoferul porni motorul şi schimbă viteza. Paznicul îi făcu 


semn, folosindu-se de staţia radio ca de un baston. 
Autobuzul pătrunse într-o cuşcă. Lângă bordură era un 
panou jos pe care scria: Închisoarea Warburton, 
Administraţia Penitenciarelor din Georgia. În spatele 
nostru, o poartă se închise. Eram izolaţi într-o cuşcă din 
sârmă. Acoperişul era din sârmă. La capătul îndepărtat, se 
deschise o poartă, prin care trecu autobuzul. 

Am parcurs cei o sută de metri până la gardul următor. 
Acolo, altă cuşcă pentru vehicule. Autobuzul a intrat, a 
aşteptat, şi a mers mai departe. Apoi am pornit spre inima 
închisorii. Am oprit în apropierea unui buncăr din beton. 
Zona de recepţie. Zgomotul motorului se izbea de betonul 
înconjurător. Deodată, se opri, făcând ca vibrația şi 
zăngănitul să lase locul liniştii. Şoferul s-a dat jos de pe 
scaunul lui şi a luat-o pe culoar, către noi, gârbovit şi 
sprijinindu-se de spătarele scaunelor de-ai fi zis că-i un 
căţărător. Şi-a scos cheile şi a desfăcut cătuşele care ne 
ţintuiseră de scaunul din faţă. 

— Bine, băieţi, să mergem, a rânjit el. Începe distracţia. 

Ne-am ridicat cu greu de pe scaune şi-am străbătut 
culoarul târşâindu-ne picioarele. Braţul stâng mi-era tras 
înapoi de Hubble. Şoferul ne-a oprit în faţă. Ne-a desfăcut 
toate cele trei perechi de cătuşe şi le-a aruncat într-o ladă 
de lângă compartimentul său. A tras un levier şi uşa s-a 
deschis. Ne-am dat jos din autobuz. O uşă de vizavi s-a 
deschis şi un paznic a ieşit de-acolo. Ne-a strigat. Mânca o 
gogoaşă şi vorbea cu gura plină. O mustăcioară de zahăr îi 
pudra buza. Era un tip cu o atitudine foarte lejeră. Am 
intrat pe uşă într-o mică încăpere din beton. Era jegoasă. 
Scaune desperecheate înconjurau o masă din lemn vopsit. 
La masă stătea un alt paznic, care citea dintr-un dosar 
ferfeniţit. 

— Staţi jos, da? spuse el, ridicându-se. 

Partenerul său, cel cu gogoaşa, încuie uşa exterioară şi i se 
alătură. 


— Uite care-i treaba, spuse tipul cu dosarul. Voi doi sunteţi 
Reacher şi Hubble, aduşi aici de la Margrave. Nu sunteţi 
condamnaţi pentru nici un delict. În custodie, în aşteptarea 
anchetei. Nici o cerere de cauţiune pentru niciunul dintre 
voi. Aţi auzit ce-am spus? Nu sunteţi condamnaţi pentru nici 
un delict. Asta e un amănunt important. Vă scuteşte de o 
groază de belele cât timp staţi aici, da? Fără uniformă, fără 
procesare, fără prea multă agitaţie, aţi priceput? Sunt 
condiţii ca lumea la etajul de sus. 

— Aşa e, spuse tipul cu gogoaşa. Chestia e că, dacă eraţi 
condamnaţi, trebuia să vă scotocim şi să vă scormonim prin 
toate orificiile, ba chiar să vă ardem câteva scatoalce, apoi 
v-am fi dat nişte uniforme şi v-am fi făcut vânt la nivelul 
condamnaților, în compania celorlalte animale, iar noi am fi 
urmărit spectacolul şi ne-am fi distrat pe cinste, aşa e? 

— Aşa e, confirmă partenerul său. Prin urmare, ce vrem 
noi să vă spunem e că nu ne aflăm aici ca să vă facem viaţa 
amară, aşa că nici voi să nu ne-o amărâţi pe-a noastră, aţi 
priceput? Această instituţie nenorocită n-are oameni 
suficienţi. Guvernatorul a dat afară cam jumătate din 
personal, da? Trebuie să ne încadrăm în buget, corect? 
Trebuie să reducem deficitul, nu-i aşa? De-aia n-avem 
oameni ca să facem lucrurile aşa cum s-ar cuveni. Încercăm 
să ne facem treaba cu jumătate din efectiv în fiecare 
schimb, da? Prin urmare, ce vreau să spune căosăvă 
ducem acolo şi nu vrem să vă mai vedem până când vă 
scoatem de acolo luni. Fără scandal, nu-i aşa? N-avem 
oameni suficienţi pentru asta. N-avem destui oameni nici 
pentru scandalurile de la nivelul condamnaților, darămite 
pentru cele de la etajul de arest preventiv, aţi înţeles? Hei, 
Hubble, ai înţeles? 

Hubble ridică privirea spre el şi încuviinţă din cap absent. 
Fără să vorbească. 

— Reacher? zise tipul cu dosarul. Ai înţeles? 

— Sigur, am spus. 


Înţelesesem. Omul ăsta nu avea suficient personal. Avea 
probleme din cauze bugetare. În vreme ce prietenii lui îşi 
luau ajutorul de şomaj. Cunoşteam prea bine situaţia. 

— Bun, a spus el. Prin urmare, iată care-o să fie 
înţelegerea. Noi doi ieşim din tură la şapte. Ceea ce se va- 
ntâmpla în următorul minut. Nu rămânem peste program 
pentru voi, băieţi. Nu vrem asta şi nici sindicatul nu ne-ar 
da voie. Aşa că veţi primi ceva de mâncare, după care 
rămâneţi încuiaţi aici, jos, până când o să fie un om 
disponibil ca să vă ducă sus. Nu avem oameni până când se 
dă stingerea, probabil în jur de zece, s-a-nţeles? Dar, pe de 
altă parte, nici un gardian n-o să se apuce să mute deţinuţii 
dintr-un loc în altul după ce s-au stins luminile, nu? Nu le dă 
voie sindicatul. Aşa că Spivey o să vină în persoană ca să vă 
preia. E gardian asistent. E cel mai mare în grad în noaptea 
asta. Pe la zece, s-a-nţeles? Dacă nu vă place, nu-mi spuneţi 
mie, spuneţi-i guvernatorului, s-a-nţeles? 

Mâncătorul de gogoşi ieşi pe coridor şi se întoarse o clipă 
mai târziu cu o tavă. Pe ea erau nişte farfurii cu capac, 
pahare din carton şi un termos. Puse tava pe masă şi 
amândoi ieşiră pe coridor. Încuiară uşa pe dinafară, 
înăuntru se lăsă o linişte mormântală. 

Am mâncat. Peşte şi orez. Mâncare de vineri. Cafea în 
termos. Hubble n-a scos o vorbă. A lăsat cea mai mare parte 
din cafea pentru mine. O bilă albă pentru Hubble. Am pus 
resturile pe tavă şi tava pe podea. Mai aveam trei ore de 
omorât. Mi-am lăsat scaunul pe spate şi mi-am pus 
picioarele pe masă. Nu era prea comod, dar altceva mai 
bun n-aveam cum să obţin. O seară caldă. Septembrie în 
Georgia. 

M-am uitat la Hubble fără curiozitate. Continua să tacă. 
Nu-l auzisem vorbind decât prin interfonul lui Finlay. Mi-a 
întors privirea. Avea pe faţă o expresie de descurajare şi 
teamă. Se uita la mine ca la o creatură de pe altă planetă. 
Se holba la mine de parc-aş fi fost ceva care-l îngrijora. 
După care s-a uitat în altă parte. 


Poate că n-aveam să mă întorc în Golf. Dar era prea spre 
sfârşitul anului ca să mă-ndrept spre nord. Era prea frig 
acolo. Poate c-aveam s-o iau în jos, spre insule. Poate în 
Jamaica. Au o muzică bună acolo. Un bungalow pe plajă. Să- 
mi petrec iarna într-un bungalow de pe plaja jamaicană. Să 
fumez o juma de kil de marijuana pe săptămână. Să fac ce 
fac jamaicanii. Poate chiar un kil întreg de iarbă pe 
săptămână, dacă mai aduceam pe cineva în bungalow. 
Roscoe îmi tot apărea în tabloul imaginar. Cămaşa de la 
uniforma ei era ireal de apretată. O cămaşă albastră, 
strâmtă şi apretată. Niciodată nu mai văzusem o cămaşă 
care să arate atât de bine. Pe o plajă jamaicană însorită n-ar 
fi avut nevoie de cămaşă. Nu mi se părea că asta ar fi 
reprezentat vreo problemă gravă. 

Felul cum îmi făcuse cu ochiul mă dăduse gata. Mi-a luat 
paharul de cafea. A spus că am ochi frumoşi. Şi mi-a făcut 
cu ochiul. Asta trebuie să-nsemne ceva, nu? Chestia cu ochii 
o mai auzisem. O tânără englezoaică, cu care petrecusem 
minunat o vreme, zicea că-i plac ochii mei. O spunea tot 
timpul. Sunt albaştri. La fel de mulţi oameni au spus că 
seamănă cu nişte iceberguri dintr-un ocean îngheţat. Dacă 
mă concentrez, pot să-i împiedic să clipească. Asta îmi dă 
un aer intimidant. Util. Dar partea cea mai bună a zilei a 
fost semnul făcut cu ochiul de Roscoe. De fapt, singura 
parte bună a zilei, în afară de ouăle prăjite ale lui Eno, care 
nu erau deloc rele. Ouă poţi să găseşti oriunde. Dar o să-mi 
fie dor de Roscoe. Am plutit mai departe prin seara pustie. 

Puțin după ora zece, uşa dinspre coridor a fost descuiată, 
lăsând să intre un bărbat în uniformă. Avea un dosar. Şi o 
puşcă. L-am cântărit din priviri. Un fiu al Sudului. Un 
bărbat masiv, aproape obez. Piele înroşită, burtoi tare şi 
ceafă groasă. Ochi mici. O uniformă strâmtă şi soioasă, care 
se chinuia să-l cuprindă. Probabil că se născuse chiar pe 
teritoriul fermei pe care o rechiziţionaseră ca să 
construiască puşcăria. Ajutorul de gardian Spivey. Cel mai 
mare în grad din schimbul ăsta. Personal insuficient şi 


stresat. Conducându-i chiar el pe musafirii veniţi aici pentru 
scurt timp. Cu o puşcă în mâinile mari şi roşii de fermier. 

Individul îşi studie dosarul. 

— Care dintre voi e Hubble? întrebă el. 

Avea o voce piţigăiată, în contrast cu statura lui 
mătăhăloasă. Hubble ridică mâna ca un elev. Ochii mici ai 
lui Spivey îl cântăriră din creştet până-n tălpi. Ca nişte ochi 
de şarpe. Mormăi ceva şi ne făcu semn cu dosarul. Ne-am 
aliniat şi am ieşit din încăpere. Hubble era apatic şi supus, 
ca un soldat epuizat. 

— O luaţi la stânga şi urmaţi linia roşie, spuse Spivey. 

Arătă spre stânga cu ţeava puştii. Pe perete, la înălţimea 
taliei, se vedea o dungă de vopsea roşie. Era traseul de 
ieşire în caz de incendiu. Probabil că ducea spre exterior, 
dar noi mergeam în direcţia opusă. Spre interiorul 
închisorii, nu în afara ei. Am urmărit linia roşie de-a lungul 
coridoarelor, pe scări şi pe după colţuri. Hubble mergea în 
faţă, iar eu după el. Apoi venea Spivey, omul cu puşca. Era 
foarte întuneric. Doar luminile de urgenţă, slabe. Când am 
ajuns la un nivel, Spivey ne-a ordonat să ne oprim. Cu 
ajutorul unei chei, a descuiat o broască electronică. În caz 
că s-ar fi declanşat alarma, broasca aceea ar fi deschis 
automat uşa de incendiu. 

— Să nu scoateţi o vorbă, a spus el. Regulamentul zice că 
aici trebuie să fie linişte absolută în orice moment după ce 
se sting luminile. Celula din capăt, pe dreapta. 

Am intrat pe uşa exterioară. Mirosul urât de puşcărie m-a 
izbit. Exalaţiile nocturne ale nenumăraţilor oameni 
descurajaţi. Domnea un întuneric aproape absolut. O lampă 
de veghe abia dacă lumina. Mai mult am simţit decât să văd 
şirurile de celule. Auzeam bolboroseala zgomotelor 
nocturne. Respiraţii şi sforăituri. Mormăituri şi smiorcăieli. 
Spivey ne-a condus până la capătul şirului. A arătat spre o 
celulă goală. Ne-am înghesuit înăuntru. Spivey a închis uşa 
din zăbrele în spatele nostru. Broasca s-a blocat automat. 
Apoi omul cu puşca a plecat. 


Celula era foarte întunecoasă. Abia dacă vedeam un pat de 
campanie, o chiuvetă şi un veceu. Puţin spaţiu neocupat pe 
podea. Mi-am scos pardesiul şi l-am aruncat pe patul de 
deasupra. M-am înălţat pe vârfuri şi am mutat aşternuturile 
astfel încât perna să stea în partea opusă gratiilor. Îmi 
plăcea mai mult aşa. Chiar dacă cearşafurile şi pătura erau 
uzate, miroseau a curat. 

Hubble s-a aşezat tăcut pe patul de jos. M-am uşurat la 
toaletă şi mi-am clătit faţa la chiuvetă. M-am urcat în patul 
meu. Mi-am scos pantofii. l-am lăsat pe piciorul patului. 
Voiam să ştiu unde sunt. Pantofii pot să fie furaţi, iar ăştia 
erau nişte pantofi de calitate. I-am cumpărat cu mulţi ani în 
urmă la Oxford, în Anglia. Un orăşel universitar din 
apropierea bazei aeriene unde eram staționat. Pantofi 
masivi, grei, cu talpă solidă şi ramă groasă. 

Patul era prea scurt pentru mine, aşa cum se întâmplă cu 
majoritatea paturilor. Stăteam culcat pe întuneric şi 
ascultam neliniştea închisorii. Apoi am închis ochii şi am 
plutit înapoi în Jamaica, împreună cu Roscoe. Cred c-am 
adormit acolo cu ea, fiindcă următorul lucru de care am fost 
conştient a fost că era sâmbătă. Eu eram tot în închisoare. 
Şi aşa începea o zi şi mai rea. 

ŞASE. 

Am fost trezit de luminile puternice care se aprindeau. 
Închisoarea nu avea ferestre. Ziua şi noaptea erau create 
cu ajutorul electricităţii. La ora şapte, clădirea era dintr- 
odată inundată de lumină. Fără zori de zi sau asfinţituri 
blânde. Doar întrerupătoarele care erau acţionate la ora 
şapte. 

Lumina strălucitoare nu avantaja deloc celula. Peretele din 
faţă era din zăbrele. Jumătate din el se deschidea în afară, 
pe balamale, formând astfel uşa. Cele două paturi 
suprapuse ocupau cam jumătate din lăţime şi cea mai mare 
parte din lungimea încăperii. Pe peretele din spate erau o 
chiuvetă şi o toaletă din oţel. Pereţii erau din zidărie. Parţial 
beton turnat, parţial cărămizi vechi. Toate acoperite din 


belşug cu mortar zugrăvit. Pereţii arătau a fi groşi, masivi, 
ca de carceră subterană. Deasupra era un tavan jos, din 
beton. Celula nu-ţi dădea senzaţia de încăpere mărginită de 
pereţi, podea şi tavan. Era mai curând senzaţia dată de un 
bloc solid de zidărie, cu un spaţiu locativ minuscul săpat cu 
zgârcenie în el. 

Afară, murmurul neobosit al nopţii era înlocuit de zarva de 
peste zi. Totul era metal, cărămidă, beton. Zgomotele erau 
amplificate şi reverberate în jur. Se auzea ca naiba. Printre 
gratii nu puteam să văd nimic. Vizavi de celula noastră era 
un perete gol. Stând lungit în pat, nu aveam unghiul potrivit 
ca să văd de-a lungul culoarului de celule. Am dat pătura la 
o parte şi mi-am găsit pantofii. Mi i-am pus şi mi-am legat 
şireturile. M-am culcat la loc. Hubble stătea în capul oaselor 
pe patul de jos. Tenişii lui bej erau plantați pe podeaua din 
beton. M-am întrebat dacă stătuse aşa toată noaptea sau 
dacă dormise vreun pic. 

Următoarea persoană pe care am văzut-o era un om care 
făcea curăţenie. A apărut în câmpul vizual, dincolo de 
gratiile noastre. Era un bărbat foarte bătrân, cu o mătură. 
Un negru bătrân, cu o claie de păr alb ca zăpada. Cocârjat 
de bătrâneţe. Fragil ca o pasăre bătrână. Uniforma 
portocalie de deţinut aproape că se albise. Cred c-avea vreo 
optzeci de ani. Trebuie să fi fost acolo de şaizeci de ani. 
Poate că furase o găină în timpul Marii Crize. Încă-şi mai 
plătea datoria faţă de societate. 

Îşi mişca mătura la întâmplare pe coridor. Spinarea 
încovoiată îl forţa să-şi ţină faţa paralel cu podeaua. Îşi 
întorcea faţa ca un înotător ca să vadă într-o parte şi în alta. 
Când ne-a zărit pe mine şi pe Hubble, s-a oprit. S-a sprijinit 
în coada măturii şi a clătinat din cap. A scos un fel de 
chicotit meditativ. A clătinat iarăşi din cap, continuând să 
chicotească. Un chicotit apreciativ, încântat. Ca şi cum în 
sfârşit, după toţi anii ăştia, i se oferise privilegiul să vadă o 
chestie fabuloasă. Cum ar fi un inorog sau o sirenă. lot 
încerca să vorbească, ridicându-şi mâna, de parcă ceea ce 


voia să spună avea nevoie de o subliniere. Dar, de fiecare 
dată, îl podidea chicotitul şi trebuia să apuce coada măturii. 
Nu l-am zorit. Puteam să aştept. Aveam la dispoziţie tot 
weekendul. lar el, tot restul vieţii. 

— Ei bine, da, zise el rânjind şi arătându-şi gingiile ştirbe. 
Ei bine, da. 

M-am uitat la el. 

— Ia zi, tataie, care-i treaba? l-am întrebat, rânjind şi eu. 

Continua să chicotească. Chestia asta avea să dureze ceva. 

— Ei bine, da, a spus el, când reuşise să-şi mai 
stăpânească râsul. Sunt aici în puşcăria asta de când 
câinele lui Dumnezeu era un căţeluş, da, domnule. De când 
Adam era un bâieţaş. Dar aşa ceva n-am mai văzut 
niciodată. Nu, domnule, în atâţia şi-atâţia ani. 

— Ce n-ai mai văzut niciodată, tataie? l-am întrebat. 

— Păi, sunt aici de-atâţia ani şi n-am văzut niciodată pe 
cineva în celula asta care să poarte haine ca ale tale, omule. 

— Nu-ţi plac hainele mele? am spus, surprins. 

— N-am spus asta, nu, domnule, n-am spus că nu-mi plac 
hainele matale. Îmi plac chiar foarte mult. Sunt nişte haine 
foarte frumoase, da, domnule, într-adevăr, foarte frumoase. 

— Atunci, care-i treaba? l-am întrebat. 

Bătrânul continua să chicotească pentru sine. 

— Problema nu e cu calitatea hainelor, a spus el. Nu, 
domnule, nu asta e problema. E faptul că le porţi, omule, şi 
că nu porţi uniforma oranj. N-am mai văzut una ca asta şi, 
cum ziceam, omule, sunt aici de când s-a răcit pământul, de 
când dinozaurii au spus: gata, ajunge. Acum pot să zic că 
am văzut totul, da, domnule, chiar am văzut. 

— Dar cei de la etajul de prevenţie nu poartă uniforma, am 
spus. 

— Da, într-adevăr, asta aşa e, a replicat bătrânul. Aşa stau 
lucrurile, fără doar şi poate. 

— Aşa au zis gardienii, am confirmat eu. 

— Păi sigur că aşa au spus, a admis el. Pentru că aşa zice 
regulamentul, iar gardienii cunosc regulamentul, da, 


domnule, îl cunosc pentru că ei l-au făcut. 

— Deci, care-i problema, tataie? am spus. 

— Păi, cum ziceam, faptul că nu porţi uniforma portocalie, 
a spus el. 

Ne învârteam în cerc. 

— Dar nu trebuie s-o port, am spus. 

A rămas uluit. Ochii lui ageri, ca de pasăre, m-au fixat. 

— Nu trebuie? a spus el. Şi de ce, mă rog? la să-mi spui. 

— Pentru că cei de la etajul arestaţilor preventiv nu poartă 
aşa ceva, am spus. Ai fost de acord cu asta, nu-i aşa? 

A urmat o tăcere. Şi eu şi el am priceput simultan despre 
ce era vorba. 

— Tu crezi că ăsta e etajul preventivilor? m-a întrebat el. 

— Ăsta nu e etajul preventivilor? l-am întrebat eu, în 
acelaşi timp. 

Bătrânul făcu o pauză. Îşi ridică măturoiul şi se retrase, 
dispărând din câmpul vizual. Cât de repede putu. Strigând 
neîncrezător, în timp ce se îndepărta: 

— Aici nu e etajul preventivilor, omule. Preventivii sunt la 
ultimul etaj. Etajul şase. Ăsta e etajul trei. Eşti la etajul trei, 
omule. Aici sunt vieţaşii, omule. Aici sunt oamenii 
consideraţi periculoşi, omule. Aici nu sunt nici măcar 
puşcăriaşii obişnuiţi. Aici sunt cei mai răi, omule. Da, pe 
bune, băieţi, aţi ajuns unde nu trebuia. Aţi dat de belea, 
băieţi. O să primiţi vizitatori. Or să vă întoarcă pe toate 
feţele, băieţi. Of, măiculiţă, io am plecat de-aici. 

Evaluează. O lungă experienţă m-a învăţat să evaluez şi să 
estimez. Când ceva neaşteptat năvăleşte peste tine, nu irosi 
timpul. Nu te gândi cum sau de ce s-a întâmplat. Nu 
formula acuzaţii. Nu încerca să afli cine e vinovat. Nu 
calcula cum să eviţi aceeaşi greşeală data viitoare. Toate 
astea o să le faci mai târziu. Dacă supravieţuieşti. Mai întâi 
de toate, evaluează. Analizează situaţia. Identifică aspectele 
negative. Estimează-le pe cele pozitive. Fă-ţi planurile în 
funcţie de asta. Fă toate astea şi-o să-ţi asiguri şanse mai 
bune ca să treci prin ce va urma. 


Nu ne aflam în zona preventivilor de la etajul al şaselea. 
Nu eram acolo unde stau de regulă persoanele 
necondamnate. Ne aflam printre vieţaşii periculoşi de la 
etajul al treilea. Nu existau aspecte pozitive. lar aspectele 
negative erau cu duiumul. Eram nou-veniţii de la un nivel 
cu condamnaţi. Nu puteam să supravieţuim fără un statut. 
Nu aveam nici un statut. O să fim provocaţi. 

O să fim obligaţi să ne ocupăm poziţia de pe treapta cea 
mai de jos a ierarhiei. Ne aştepta un weekend neplăcut. Cu 
şanse să fie de-a dreptul mortal. 

Mi-am amintit de un tip din armată, un dezertor. Tânăr, nu 
era un soldat rău, dar a fugit fără permisiune din cauză că 
aparţinea de o religie tâmpită. A dat de necaz la 
Washington, în timpul unei demonstraţii. A fost aruncat în 
puşcărie, printre indivizi răi, ca ăştia de la etajul nostru. A 
murit în prima noapte. Violat anal. S-a estimat că de vreo 
cincizeci de ori. La autopsie i-au găsit o juma' de litru de 
spermă în stomac. Un nou-venit, fără statut. Pe treapta cea 
mai de jos a ierarhiei. La bunul plac al tuturor celor situaţi 
deasupra. 

Estimează. Puteam să fac apel la pregătirea mea dură. Şi 
la experienţă. Nu era destinată vieţii de puşcărie, dar putea 
să-mi fie de folos. Trecusem printr-o mulţime de forme de 
educaţie deloc plăcute. Şi nu doar în armată. Unele dintre 
ele ţineau, hăt, de copilărie. În timpul şcolii elementare şi a 
liceului, copiii de trupă ca mine ajung să înveţe în douăzeci, 
până la treizeci de şcoli. Unele chiar pe teritoriul bazelor, 
majoritatea, în vecinătatea acestora. În unele locuri dure de 
tot. Filipine, Coreea, Islanda, Germania, Scoţia, Japonia, 
Vietnam. La fiecare nouă şcoală, în prima zi eram un nou- 
venit. Fără statut. Am avut parte de o groază de asemenea 
prime zile. Am învăţat rapid cum să-mi câştig un statut. În 
curţile şcolilor, pe arşiţă sau pe frig, eu şi fratele meu ne-am 
bătut cu încrâncenare, spate în spate, şi aşa ne-am 
dobândit statutul. 


Apoi, în armată, brutalitatea aceea s-a rafinat. Am fost 
antrenat de experţi. Indivizi care-şi făcuseră pregătirea în 
al Doilea Război Mondial, în Coreea sau în Vietnam. Oameni 
care supravieţuiseră unor chestii despre care doar citisem 
prin cărţi. Ei m-au învăţat metode, detalii, deprinderi. Mai 
presus de toate, m-au învăţat importanţa atitudinii. Mi-au 
spus că inhibiţiile or să mă ucidă. Loveşte cât mai devreme 
şi cât mai tare. Ucide din prima lovitură. Mai întâi de toate, 
răzbună-te. Înşală. Pe-acolo nu vedeai gentlemeni care să te 
instruiască; fiindcă gentlemenii erau deja morţi. 

La şapte şi jumătate s-a auzit un clănţănit strident pe tot 
şirul de celule. Întrerupătorul cu temporizator descuiase 
cuştile. Gratiile de la celula noastră s-au deschis de două 
degete. Hubble stătea nemişcat. La fel de tăcut. N-aveam 
nici un plan. Cea mai bună opţiune ar fi fost să găsesc un 
paznic. Să-i explic şi să fiu transferat. Dar nu mă aşteptam 
să găsesc un paznic. La etaje dintr-astea, nu ar fi patrulat 
izolaţi. S-ar fi deplasat câte doi, poate chiar în grupuri de 
trei sau patru. Personalul închisorii era insuficient. Asta mi 
se dăduse de înţeles azi-noapte. Puțin probabil să fie destui 
ca să poată asigura grupuri de gardieni la fiecare nivel, ziua 
întreagă. Aşa că stăteau în aşteptare în sala personalului. 
Acţionând ca o trupă de asalt, care intervine în cazuri de 
urgenţă. Şi dacă vedeam un paznic, ce-i spuneam? Că nu 
trebuia să mă aflu acolo? Probabil că e una din replicile pe 
care le aud cât e ziulica de lungă. M-ar fi întrebat, cine te-a 
adus aici? Le-aş fi spus că Spivey, şeful de schimb. La care 
ei mi-ar fi zis, păi înseamnă că totul e în regulă, nu-i aşa? 
Deci singurul plan era să nu-mi fac nici un plan. Să aştept şi 
să văd. Să reacţionez în consecinţă. Obiectiv: supraviețuirea 
până luni. 

Auzeam scrâşnetele metalice provocate de deschiderea 
porţilor celorlalte celule şi blocarea lor în poziţie deschisă. 
Ascultam mişcările şi discuţiile răstite în timp ce deţinuţii 
ieşeau pe culoar ca să înceapă o nouă zi lipsită de noimă. 
Aşteptam. O aşteptare care n-avea să fie lungă. Din unghiul 


meu îngust, cum stăteam pe pat cu capul în cealaltă parte 
faţă de uşă, îi vedeam pe vecinii de alături ieşind din celulă 
şi alăturându-se unui mic grup de bărbaţi. Toţi erau 
îmbrăcaţi la fel. Uniforme portocalii de puşcăriaşi. Basmale 
roşii strânse legate pe capetele rase. Nişte negri uriaşi. 
Fără doar şi poate, trăgeau de fiare toată ziulica. Câţiva îşi 
rupseseră mânecile cămăşilor. Sugerând că orice veşmânt 
dintre cele obişnuite era prea strâmt pentru cât erau ei de 
solizi. Şi nu-i exclus să fi avut dreptate. O privelişte 
impresionantă. 

Tipul cel mai apropiat purta ochelari de soare cu lentile 
deschise la culoare. Din acelea care se înnegresc la soare. 
Cu haloid de argint. Tipul probabil că nu mai văzuse lumina 
soarelui de prin anii şaptezeci. Şi era posibil să n-o mai 
vadă niciodată. Aşa că lentilele erau inutile, dar arătau bine. 
Ca şi muşchii. Ca şi basmalele sau cămăşile spintecate. Totul 
era imagine. Aşteptam. 

Tipul cu ochelarii de soare ne-a zărit. Surpriza din privirea 
lui s-a preschimbat iute într-o agitaţie entuziastă. S-a dus 
să-l anunţe pe tipul cel mai solid din gaşcă lovindu-i braţul. 
Barosanul s-a uitat în jur, cu o expresie apatică. Apoi, un 
zâmbet larg i s-a întins pe faţă. Am aşteptat. Micul grup de 
oameni s-a adunat în faţa celulei noastre. Priveau înăuntru. 
Barosanul a deschis uşa. Ceilalţi au trecut-o de la unul la 
celălalt, până au blocat-o în poziţie deschisă. 

— Ia te uită ce ne-au trimis, zise barosanul. Ştiţi ce ne-au 
trimis? 

— Ce ne-au trimis? întrebă tipul cu ochelari de soare. 

— Ne-au trimis prospătură, răspunse barosanul. 

— Păi să ştii asta ne-au trimis, bătrâne, răspunse tipul cu 
ochelari de soare. 

— Prospătură. 

— Prospătură pentru toată lumea, anunţă barosanul. 

Individul rânji. Se uită în jur, la tovarăşii lui, şi aceştia 
rânjiră şi ei. Îşi loviră palmele desfăcute între ei. Eu 
aşteptam. Barosanul făcu o jumătate de pas în celula 


noastră. Era imens. Poate cu doi-trei centimetri mai scund 
ca mine, dar probabil de două ori mai greu. Umplea cadrul 
uşii. Ochii lui lipsiţi de strălucire m-au privit în treacăt, 
oprindu-se asupra lui Hubble. 

— Hei, faţă-palidă, ia fă-te-ncoa, îi zise el lui Hubble. 

Simţeam panica. Hubble nu se mişcă. Îi simţeam panica. 

— Vino-aici, faţă-palidă, repetă barosanul, pe un ton calm. 

Hubble se ridică. Făcu o jumătate de pas către omul din 
uşă. Barosanul îl fixa cu uitătura aceea încărcată de furie 
menită să te îngheţe. 

— Aici e teritoriul Roşcovanilor, amice, spuse barosanul, 
explicând astfel basmalele. Ce caută o faţă-palidă pe 
teritoriul Roşcovanilor? 

Hubble nu îi dădu nici un răspuns. 

— Taxa de rezidenţă, amice, spuse barosanul. Aşa cum e la 
hotelurile din Florida, omule. Trebuie să plăteşti taxa. Dă-mi 
puloverul tău, faţă-palidă. 

Hubble încremenise de teamă. 

— Dă-mi puloverul, faţă-palidă, spuse barosanul din nou, 
pe un ton calm. 

Hubble îşi luă de pe umeri puloverul alb şi scump şi i-l 
întinse. Barosanul îl luă şi îl aruncă în spate, fără să se uite. 

— Dă-mi ochelarii, faţă-palidă, spuse el. 

Hubble îmi aruncă o privire disperată. Îşi scoase ochelarii 
cu rame aurii şi-i întinse negrului. Acesta îi luă şi le dădu 
drumul pe podea. Îi făcu zob sub talpă. Sticla se sparse şi se 
făcu cioburi. Barosanul dădu piciorul înapoi şi împinse 
ochelarii zobiţi înapoi, pe coridor. Ceilalţi membri ai bandei 
călcară pe rând pe resturile de ochelari. 

— Bun băiat, spuse barosanul. Ai plătit taxa. 

Hubble tremura. 

— Acum, vino aici, faţă-palidă, spuse călăul lui. 

Hubble se dădu mai lângă el, târşâindu-şi picioarele. 

— Mai aproape, faţă-palidă, spuse barosanul. 

Hubble se dădu şi mai aproape, până ajunse la treizeci de 
centimetri de el. Tremura din toate încheieturile. 


— În genunchi, albişorule, spuse barosanul. 

Hubble îngenunche. 

— Desfă-mi fermoarul, albişorule, spuse barosanul. 

Hubble nu făcu nimic. Era paralizat de teamă. 

— Desfă-mi fermoarul, albişorule, spuse din nou 
barosanul. Cu dinţii. 

Hubble scoase un geamăt de teamă şi repulsie şi sări 
înapoi. Se trase spre partea opusă a celulei. Încercă să se 
ascundă după toaletă. Practic, luase în braţe vasul. 

Era momentul să intervin. Nu pentru Hubble. Nu simţeam 
nimic pentru el. Dar trebuia să intervin pentru mine însumi. 
Comportamentul abject al lui Hubble avea să se răsfrângă 
şi asupra mea. Aveam să fim văzuţi ca o pereche. 
Capitularea lui Hubble avea să ne descalifice pe amândoi în 
jocurile legate de statut. 

— Vino-napoi, faţă-palidă, nu-ţi place de mine? strigă 
barosanul la Hubble. 

Am tras aer în piept, fără zgomot. Mi-am lăsat picioarele 
peste marginea patului şi am aterizat cu uşurinţă în faţa 
individului. Acesta se holba la mine. I-am întors privirea cu 
calm. 

— Eşti în casa mea, umflatule, am spus. Dar o să-ţi dau 
şansa să alegi. 

— Ce să aleg? spuse barosanul. 

Fără intonaţie. Surprins. 

— Între mai multe strategii de ieşire de aici, grăsane, am 
spus. 

— Ce ziseşi? spuse el. 

— Uite cum stă treaba. Tu o să pleci. Asta e sigur. Poţi să 
alegi cum o să pleci. Ori pleci de-aici pe picioarele tale, ori 
grăsanii ăştialalţi din spatele tău or să te scoată de-aici cu 
făraşul. 

— Nu mai spune! zise el. 

— Poţi să fii sigur de asta. O să număr până la trei, aşa că 
trebuie să alegi repede, bine? 

S-a uitat urât la mine. 


— Unu, am început să număr. 

Nici o reacţie. 

— Doi, am numărat mai departe. 

Nici o reacţie. 

Apoi am trişat. În loc să pronunţ „trei”, l-am izbit cu capul 
în plină figură. Proptindu-mă pe piciorul din spate, m-am 
împins în faţă şi l-am lovit cu toată forţa cu capul în nas. A 
fost o lovitură executată frumos. Fruntea este o boltă 
perfect construită şi e foarte puternică. Grosimea craniului 
în partea frontală e foarte mare. Am acolo o bordură dură 
ca betonul. Capul omului e foarte greu. E ţinut în echilibru 
de tot felul de muşchi situaţi în ceafă şi pe spate. E ca şi 
cum ai fi izbit în faţă de o bilă de bowling. Întotdeauna te ia 
prin surprindere. Oamenii se aşteaptă la lovituri cu pumnul 
sau cu piciorul. Niciodată nu se aşteaptă la o lovitură cu 
capul. Vine ca din senin. 

Cred că i-am turtit toată faţa. l-am făcut nasul chisăliţă şi i- 
am zdrobit pomeţii. I-am zgâlţăit bine de tot creieraşul ăla 
mic. Picioarele i s-au înmuiat şi a lovit podeaua ca o 
marionetă căreia îi tai sforile. Ca un bou la abator. 
Căpăţâna i se izbi de podeaua din beton. l-am privit pe rând 
pe membrii găştii. Erau ocupați cu reevaluarea statutului 
meu. 

— Cine urmează? am întrebat. Dar acum să ştiţi că e ca la 
Las Vegas, potul se dublează sau ieşiţi din joc. Omul ăsta o 
să ajungă la spital, o să stea vreo şase săptămâni cu o 
mască metalică pe faţă. Dar ăla care urmează o să 
primească douăşpe săptămâni în spital, s-a-nţeles? Două 
coate zdrobite, da? Deci, cine urmează? 

N-am primit nici un răspuns. Am arătat spre tipul cu 
ochelari de soare. 

— Dă-mi puloverul, umflatule, am spus. 

Individul s-a aplecat şi-a ridicat puloverul. Mi l-a dat. 

S-a aplecat în faţă, ţinând mâna întinsă. Nu voia să se 
apropie prea mult. Am luat puloverul şi l-am aruncat în 
patul lui Hubble. 


— Dă-mi ochelarii, am spus. 

S-a aplecat şi a luat de jos resturile contorsionate ale 
ramelor aurii. Mi le-a dat şi pe alea. I le-am aruncat înapoi. 

— Sunt sparţi, umflatule, am zis. Dă-mi-i pe-ai tăi. 

A urmat o pauză lungă. S-a uitat la mine. Eu m-am uitat la 
el. Fără să clipesc. Şi-a scos ochelarii şi mi i-a dat. l-am pus 
în buzunar. 

— Acum luaţi hoitu' ăsta de-aici, am spus. 

Grupul de bărbaţi în uniforme portocalii şi basmale roşii a 
început să tragă de membrele inerte şi l-au scos pe barosan 
din celulă. M-am urcat înapoi în pat. Tremuram din pricina 
adrenalinei. Gâfâiam şi parcă aveam furnici în stomac. 
Sistemul circulator mai-mai că mi se oprise. Mă simţeam 
îngrozitor. Dar nu la fel de rău cum m-aş fi simţit dacă n-aş 
fi făcut-o. Ar fi terminat cu Hubble şi după aia ar fi luat-o de 
la capăt cu mine. 

Nu m-am atins de micul dejun. N-aveam poftă de mâncare. 
Am rămas întins pe pat până mi-am revenit. Hubble stătea 
pe pat, în capul oaselor. Se legăna înainte şi înapoi. Încă nu 
vorbise. După o vreme, m-am dat jos din pat. M-am spălat la 
chiuvetă. Oamenii veneau până la uşă şi se uitau în celulă. 
Apoi plecau. Vorba s-a răspândit repede. Tipul cel nou din 
celula de la capătul culoarului trimisese la spital un 
Roşcovan. Veniţi să vedeţi. Eram o celebritate. 

Hubble a încetat să se legene şi s-a uitat la mine. A deschis 
gura şi a închis-o la loc. A deschis-o din nou. 

— Nu pot să suport asta, a spus. 

Erau primele cuvinte pe care le auzeam rostite de gura 
lui, de la zeflemeaua încrezătoare auzită prin difuzorul 
telefonului lui Finlay. Avea vocea scăzută, dar afirmaţia lui 
era hotărâtă. Nu se plângea şi nu se văicărea, ci doar făcea 
o constatare. Nu putea să suporte asta. M-am uitat la el. M- 
am gândit la afirmaţia lui o vreme. 

— Atunci, de ce eşti aici? l-am întrebat. Ce faci? 

— Nu fac nimic, mi-a răspuns pe un ton lipsit de expresie. 


— Ai declarat că ai făcut un lucru pe care nu l-ai făcut, am 
spus. Ţi-ai căutat-o cu lumânarea. 

— Nu, mi-a zis Hubble. Am făcut ceea ce am spus. Am 
făcut-o şi i-am mărturisit detectivului. 

— Prostii, Hubble, am spus. Nici măcar n-ai fost acolo. Erai 
la o petrecere. Tipul care te-a dus cu maşina acasă era 
poliţist, pentru numele lui Dumnezeu. N-ai făcut-o, ştii asta 
şi toată lumea o ştie. Aşa că nu-mi veni cu poveşti din astea. 

Hubble rămase cu privirea pironită în podea. Se gândi o 
clipă. 

— Nu pot să explic, zise el. Nu pot să spun nimic despre 
asta. Vreau doar să ştiu ce-o să se întâmple în continuare. 

M-am uitat din nou la el. 

— Ce-o să se-ntâmple în continuare? O să stai aici până 
luni dimineaţa, după care o să te întorci la Margrave. Pe 
urmă, presupun c-or să te lase să pleci. 

— Oare? a spus, ca şi cum discuta în contradictoriu cu sine 
însuşi. 

— Nici măcar n-ai fost acolo, am spus din nou. Ei ştiu asta. 
Poate c-or să vrea să ştie de ce-ai mărturisit, când, de fapt, 
n-ai făcut nimic. Şi-or să vrea să ştie de ce mortul avea 
numărul tău de telefon. 

— Şi dacă n-o să pot să le spun? a zisel. 

— Nu poţi sau nu vrei? l-am întrebat. 

— Nu pot să le spun. Nu pot să spun nimănui nimic. 

S-a uitat într-o parte şi s-a cutremurat. Era foarte 
înspăimântat. 

— Dar nu pot să rămân aici. Nu mai suport. 

Hubble era un finanţist. Ăştia îşi împrăştie numărul de 
telefon ca pe confetti. Vorbesc cu orice persoană pe care-o 
întâlnesc despre investiţii speculative şi paradisuri 
financiare. Orice, numai să deturneze în direcţia lor banii 
câştigaţi cu sudoarea frunţii de cine ştie ce individ. Numai 
că acest număr de telefon era tipărit pe o bucată de hârtie 
ruptă dintr-o foaie de imprimantă. Nu se afla pe o carte de 
vizită. Şi ascuns într-un pantof, nu vârât într-un portofel. Şi, 


în fundal, ca secţiunea ritmică a unei formaţii, se simţea 
teama emanată de individ. 

— De ce nu poţi să spui nimănui? l-am întrebat. 

— Pentru că nu pot, a replicat. 

După care n-a mai vrut să spună nimic. Dintr-odată m-am 
simţit istovit. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă, 
coborâsem dintr-un Greyhound la o intersecţie şi-o luasem 
pe un drum necunoscut. Mergeam fericit prin ploaia caldă a 
dimineţii. Evitam oamenii, evitam implicările. Fără bagaj, 
fără probleme. Libertate. O stare pe care n-o voiam 
întreruptă nici de Hubble, nici de Finlay şi nici de vreun tip 
înalt care s-a ales cu un glonţ în scăfârlia rasă. Nu voiam să 
iau parte la aşa ceva. Nu voiam decât puţină tihnă şi linişte 
şi să mă duc să-l caut pe Blind Blake. Voiam să găsesc vreun 
bătrân de optzeci de ani care ar fi putut să şi-l amintească 
dintr-un bar. Ar trebui să stau de vorbă cu bătrânul care 
dădea cu mătura prin închisoare, nu cu nemernicul de 
Hubble. 

Acesta gândea intens. Îmi dădeam seama ce voise să 
spună Finlay. N-am mai văzut pe cineva care să gândească 
atât de vizibil. Gura i se mişca fără să pronunţe vreun 
cuvânt şi-şi frământa degetele neîncetat. Ca şi cum ar fi 
analizat aspectele pozitive şi negative. Ca şi cum ar fi 
cântărit lucrurile. L-am urmărit. L-am văzut cum ia o 
decizie. S-a întors şi s-a uitat în sus, la mine. 

— Am nevoie de un sfat, a spus. Am o problemă. 

I-am râs în faţă. 

— Ia te uită, ce surpriză, am spus. N-aş fi ghicit niciodată. 
Şi eu care credeam că ai venit aici fiindcă te-ai plictisit să-ţi 
petreci weekendurile jucând golf. 

— Am nevoie de ajutor, a spus. 

— Ai primit tot ajutorul de care-o să ai parte, am spus. 
Fără mine, acum ai fi stat aplecat deasupra patului, iar la 
uşă s-ar fi format o coadă lungă de indivizi solizi şi în 
călduri. Şi până acum nu m-ai copleşit cu dovezi de 
recunoştinţă pentru asta. 


A privit în podea o clipă şi a încuviinţat din cap. 

— Îmi pare rău, a spus. Îţi sunt foarte recunoscător. 
Crede-mă. Mi-ai salvat viaţa. Ai avut grijă de mine. De-aia 
trebuie să-mi spui ce să fac. Sunt ameninţat. 

Am lăsat revelaţia să plutească în aer preţ de o clipă. 

— Ştiu asta, am spus. Asta e de-a dreptul evident. 

— Nu numai eu. Şi familia mea. 

Încerca să mă implice. M-am uitat la el. Începuse din nou 
să gândească. Gura i se mişca neîncetat. Îşi frământa 
degetele. Ochii îi fugeau când în stânga, când în dreapta. 
Ca şi cum aici ar fi fost o grămadă mare de motive, iar 
dincolo, o altă grămadă mare de motive. Care dintre 
grămezi era mai mare? 

— Ai familie? m-a întrebat. 

— Nu, am spus. 

Ce altceva mai puteam să-i spun? Părinţii mei erau morţi 
amândoi. Aveam pe undeva un frate pe care nu l-am văzut 
niciodată. Aşa că n-aveam familie. Şi nici habar n-aveam 
dacă-mi doream una. Poate că da, poate că nu. 

— Sunt căsătorit de zece ani, mi-a zis Hubble. l-am 
aniversat luna trecută. Am dat o petrecere mare. Am doi 
copii. Un băiat de nouă ani, şi o fată de şapte. O nevastă 
grozavă, copii grozavi. Îi iubesc ca un nebun. 

Vorbea cât se poate de serios. Vedeam asta. A căzut apoi în 
muţenie. Lăcrimând în timp ce se gândea la familie. 
Întrebându-se cum naiba a ajuns el aici, fără ei. Nu era 
primul om care stătea în celula asta şi se întreba acelaşi 
lucru. Şi n-avea să fie nici ultimul. 

— Avem 0 casă frumoasă, a spus. Pe Beckman Drive. Am 
cumpărat locul în urmă cu cinci ani. O groază de bani, dar a 
meritat. Ştii zona Beckman? 

— Nu, am spus din nou. 

Îi era frică să ajungă la esenţa problemei. Nu mai trecea 
mult şi urma să-mi vorbească despre tapetul din baia de la 
parter. Şi cum plănuia să plătească aparatul dentar al fiicei 
sale. L-am lăsat să vorbească. Conversaţie între puşcăriaşi. 


— În orice caz, a spus el în cele din urmă. Totul se 
prăbuşeşte acum. 

Stătea acolo în pantalonii lui kaki şi în tricoul cu guler. Îşi 
luase puloverul şi şi-l aruncase din nou peste umeri. Fără 
ochelari, părea mai în vârstă, mai absent. Fără ochelari, 
ochelariştii par întotdeauna derutaţi, vulnerabili. leşiţi în 
câmp deschis. Cu un strat protector îndepărtat. Arăta ca un 
bătrâne ostenit. Un picior era împins în faţă. Îi vedeam 
striurile de pe talpa pantofului. 

Ce numea el ameninţare? Un anume fel de expunere şi de 
situaţie stânjenitoare? Ceva care-ar fi putut să arunce în 
aer viaţa perfectă de pe Beckman Drive, pe care-o 
descrisese? Poate că soţia lui era amestecată în ceva. Poate 
că avusese o relaţie cu mortul? Erau posibile o mulţime de 
lucruri. Totul era posibil. Poate că familia lui era ameninţată 
cu dezonorarea, falimentul, excluderea din country club. 
Mă învârteam în cerc. Nu trăiam în lumea lui Hubble. Nu-i 
împărtăşeam sistemul de referinţă. Îl văzusem tremurând şi 
clătinându-se de frică. Dar habar n-aveam de cât de mult 
era nevoie ca să-l faci pe un tip ca ăsta să se teamă. Sau de 
cât de puţin. Ieri, când îl văzusem prima oară la secţia de 
poliţie, părea supărat şi agitat. De atunci, trecuse printr-o 
mulţime de stări: tremurând, paralizat, cu ochii holbaţi de 
teamă. Uneori resemnat şi apatic. Era limpede, se temea 
foarte tare de ceva. M-am rezemat de peretele celulei şi am 
aşteptat să-mi spună despre ce era vorba. 

— Ne ameninţă, a spus el din nou. Dacă am să spun cuiva 
ce se întâmplă, m-au avertizat c-or să ne intre în casă. Că or 
să ne adune pe toţi, în dormitorul meu. Au zis c-or să mă 
pironească de perete şi-or să-mi taie boaşele. Pe urmă or s- 
o pună pe soţia mea să le mănânce. După care or să ne taie 
gâtul. Au zis c-or să-i pună pe copiii noştri să privească totul 
şi, după ce vom fi murit, or să le facă lucruri despre care n- 
o să avem cum să ştim niciodată. 

ŞAPTE 

— Ce să fac? m-a întrebat Hubble. Tu ce-ai face? 


Se uita fix la mine, aşteptând un răspuns. Ce-aş face eu? 
Dacă m-ar ameninţa cineva în halul ăsta, ar muri. L-aş 
sfâşia în bucăţi. Fie în momentul când ar profera 
ameninţarea, fie după câteva zile, luni sau ani. I-aş urmări 
până aş da de ei şi i-aş sfâşia. Dar Hubble nu putea să facă 
asta. El avea o familie. Trei ostatici care aşteptau să fie 
luaţi. Trei ostatici care fuseseră deja luaţi. Luaţi de îndată 
ce ameninţarea a fost pronunţată. 

— Ce să fac? m-a întrebat din nou. 

Simţeam presiunea. Trebuia să spun ceva. Fruntea mă 
durea. Suferea după impactul masiv cu faţa Roşcovanului. 
M-am dus la gratii şi am privit de-a lungul şirului de celule. 
M-am rezemat de capătul patului. M-am gândit un moment. 
Şi am ajuns la singurul răspuns posibil. Chiar dacă nu era 
răspunsul pe care-ar fi vrut Hubble să-l audă. 

— Nu poţi să faci nimic, am spus. i s-a spus să-ţi ţii gura 
închisă, aşa că ţine-o închisă. Nu spune nimănui ce se 
întâmplă. Niciodată. 

S-a uitat în jos, la pantofi. Şi-a sprijinit capul în palme. A 
scos un geamăt de disperare. Ca şi cum nenorocirile l-ar fi 
zdrobit. 

— Trebuie să vorbesc cu cineva, a spus. Trebuie să ies din 
chestia asta. Vorbesc serios, trebuie să ies. Trebuie să 
vorbesc cu cineva. 

Am clătinat din cap. 

— Nu poţi să faci asta, am spus. Ţi-au spus să nu spui 
nimic, nu spui nimic. În felul ăsta o să rămâi în viaţă. Tu şi 
familia ta. 

A ridicat privirea şi s-a cutremurat. 

— Se întâmplă un lucru de proporţii foarte mari, a spus. 
Trebuie să-l opresc, dac-am să pot. 

Mi-am clătinat din nou capul. Dacă acest ceva de proporţii 
foarte mari se întâmpla în jurul unor oameni care făceau 
asemenea ameninţări, atunci el nu avea cum să-l oprească. 
Era la bord şi urma să rămână la bord. l-am aruncat un 
zâmbet trist şi am clătinat capul pentru a treia oară. A dat 


din cap ca şi cum ar fi înţeles. Ca şi cum în sfârşit ar fi 
acceptat situaţia. A început din nou să se legene şi să-şi 
pironească privirea în perete. Avea ochii deschişi. Înroşiţi şi 
goi, fără ramele aurii. A rămas tăcut vreme îndelungată. 

Nu puteam să înţeleg confesiunea. Ar fi trebuit să-şi ţină 
gura închisă. Ar fi trebuit să nege orice implicare în 
povestea cu mortul. Să fi spus că n-are habar de ce numărul 
lui de telefon era ascuns în pantoful individului. Şi că habar 
n-avea ce înseamnă Pluribus. Atunci ar fi putut să se ducă 
acasă. 

— Hubble? am spus. De ce ai mărturisit? 

S-a uitat în sus. A aşteptat un moment înainte să 
răspundă. 

— Nu pot să răspund la asta, spuse el. Ar însemna să-ţi 
spun mai mult decât ar trebui. 

— Deja ştiu mai mult decât ar trebui, am spus. Finlay te-a 
întrebat de tipul omorât şi de Pluribus şi tu te-ai trădat. Aşa 
că ştiu că există o legătură între tine şi mort şi ce-o fi 
însemnând Pluribus. 

S-a uitat spre mine, cu o expresie nedefinită. 

— Finlay e detectivul ăla negru? s-a interesat el. 

— Da, am spus. Finlay. Detectivul-şef. 

— E nou, a spus Hubble. Nu l-am mai văzut până acum. 
Întotdeauna a fost Gray. Era acolo de ani de zile, de când 
eram copil. Ştii, nu e decât un singur detectiv, nu ştiu de ce 
îi zice „detectivul-şef” când e numai unul. În tot 
departamentul nu-s decât opt oameni. Comandantul 
Morrison, care e acolo de ani de zile, apoi tipul de la biroul 
de recepţie, patru agenţi în uniformă, o femeie şi detectivul 
Gray. Numai că acum e Finlay. Omul cel nou. Singurul 
negru care a lucrat acolo vreodată. Ştii, Gray s-a sinucis. S- 
a spânzurat de o grindă din birou. În februarie, mi se pare. 

L-am lăsat să trăncănească. Conversaţie de puşcărie. Face 
să treacă timpul. Asta-i e şi rostul. Hubble era chiar bun la 
chestia asta. Dar tot voiam ca el să-mi răspundă la 
întrebare. Fruntea mă durea şi voiam s-o spăl cu nişte apă 


rece. Voiam să mă plimb o vreme. Voiam să mănânc. Voiam 
să beau cafea. Am aşteptat, fără să ascult, ca Hubble să 
termine de relatat istoria municipală a aşezării Margrave. 
Deodată s-a oprit. 

— Ce m-ai întrebat? a spus. 

— De ce ai mărturisit că l-ai omorât pe omul ăla? am 
repetat. 

S-a uitat în jur, după care s-a uitat direct la mine. 

— Există o legătură, am spus. În clipa asta, doar atât pot 
să-ţi spun fără să risc nimic. Detectivul a pomenit de individ, 
apoi a folosit cuvântul „Pluribus”, care m-a făcut să tresar. 
Am fost surprins. Nu-mi venea să cred că ştie de legătură. 
Abia pe urmă mi-am dat seama că el nu ştiuse de existenţa 
legăturii, dar că eu mă trădasem prin reacţia de 
surprindere pe care-am avut-o. Înţelegi? Mă 
deconspirasem. Am avut senzaţia că am feştelit-o. Că am 
trădat un secret. lar eu nu trebuie să fac aşa ceva, din 
cauza amenințării. 

S-a oprit şi n-a mai spus nimic. Un ecou al fricii şi panicii 
pe care le simţise în biroul lui Finlay se întorsese. S-a uitat 
din nou în sus. A tras aer în piept. 

— Eram îngrozit, a spus. Dar apoi detectivul mi-a spus că 
tipul era mort. Că fusese împuşcat. M-am speriat pentru că, 
dacă-l omorâseră pe el, puteau să mă omoare şi pe mine. 
Nu prea pot să-ţi spun de ce. Dar există o legătură, aşa cum 
ţi-ai dat şi singur seama. Dacă l-au mătrăşit pe individul ăla 
înseamnă c-or să mă mătrăşească şi pe mine? Sau nu? 
Trebuia să mă gândesc la treaba asta. Nici măcar nu ştiam 
sigur cine-l ucisese pe tip. Dar apoi detectivul mi-a spus 
despre violenţe. Ţi-a spus şi ţie despre asta? 

Am încuviinţat din cap. 

— Despre răni? am spus. Părea o chestie destul de 
neplăcută. 

— Întocmai, a confirmat Hubble. Şi dovedeşte că a fost 
vorba exact de cine am bănuit. Aşa că m-am speriat rău de 
tot. Mă gândeam: oare mă caută şi pe mine? Sau nu? Pur şi 


simplu nu ştiam. Eram îngrozit. M-am gândit mult de tot. 
Totul mi se învârtea în cap. Detectivul mai avea puţin şi-o 
lua razna. Eu nu spuneam nimic pentru că mă gândeam. Mi 
s-a părut că au trecut câteva ore. Eram îngrozit, înţelegi? 

A căzut din nou în tăcere. Analiza iarăşi totul în gând. 
Probabil pentru a mia oară, încercând să-şi dea seama dacă 
decizia lui fusese cea corectă. 

— Dintr-odată mi-am dat seama ce trebuie să fac, a spus 
el. Aveam trei probleme. Dacă mă căutau şi pe mine, 
trebuie să-i evit. Să mă ascund, înţelegi? Să mă protejez. 
Dar, dacă nu mă căutau, trebuia să păstrez tăcerea, corect? 
Ca să-mi protejez nevasta şi copiii. lar din punctul lor de 
vedere, individul acela trebuia împuşcat. Trei probleme. Aşa 
că am mărturisit. 

Nu reuşeam să-i urmăresc raţionamentul. Nu prea avea 
nici o noimă, aşa cum încerca el să-mi explice. M-am uitat la 
el fără expresie. 

— Trei probleme separate, da? a spus el. Am decis să mă 
las arestat. Asta însemna că, dacă mă căutau, eram în 
siguranţă. Pentru că aici nu au cum să ajungă la mine, 
corect? Ei sunt afară, iar eu sunt înăuntru. Aşadar, 
problema numărul unu este rezolvată. Dar în acelaşi timp 
m-am gândit, şi aici e partea complicată, că, dacă nu mă 
căutau câtuşi de puţin, atunci ce-ar fi să mă las arestat dar 
să nu spun nimic despre ei? În felul ăsta, or să creadă că am 
fost arestat din greşeală sau din cine ştie ce alt motiv, şi or 
să vadă că nu vorbesc. Or să vadă, înţelegi? Asta dovedeşte 
că sunt în siguranţă. E ca o demonstraţie că sunt un om de 
încredere. Un fel de dovadă. Ca într-o demonstrare a 
nevinovâăţiei prin suferinţă. Prin urmare, problema numărul 
doi, rezolvată. Şi, spunând că eu am fost cel care l-a omorât 
pe tip, într-un fel asta mă punea în mod categoric de partea 
lor. E ca o declaraţie de loialitate, da? Şi m-am gândit că ar 
putea fi recunoscători fiindcă am deviat atenţia poliţiei în 
altă direcţie, măcar pentru o vreme. Aşa că asta rezolva şi 
problema numărul trei. 


M-am holbat la el. Nu era de mirare că amuţise brusc şi a 
gândit nebuneşte timp de patruzeci de minute când a stat 
cu Finlay în birou. Trei iepuri dintr-un singur foc. Asta 
urmărise să obţină. 

Partea cu dovada că se putea avea încredere în el că nu-şi 
va da în vileag toate secretele era corectă. Oricine-ar fi fost 
ăia, ar fi observat asta. O perioadă de detenţie fără trădare 
echivala cu un ritual de iniţiere. O distincţie de onoare. Cu o 
mare valoare. Bine gândit, Hubble. 

Din păcate, cealaltă parte era destul de instabilă. Nu 
puteau să ajungă la el aici? De bună seamă că glumea. Nu 
există un loc mai bun pe lumea asta să mătrăşeşti pe cineva 
decât închisoarea. Ştii unde se află victima şi ai la dispoziţie 
tot timpul de care ai nevoie. O mulţime de oameni dispuşi s- 
o facă pentru tine. O mulţime de prilejuri. Şi ieftin, pe 
deasupra. Pe stradă, o asemenea ispravă te-ar costa, să 
zicem, o mie, două mii. Plus un oarecare risc. În puşcărie, te 
costă un cartuş de ţigări. Plus nici un fel de risc. Pentru că 
nimeni nu ar băga de seamă. Nu, închisoarea nu e o 
ascunzătoare bună. Prost gândit, Hubble. Şi raţionamentul 
lui mai avea un cusur. 

— Ce ai de gând să faci luni? l-am întrebat. O să te întorci 
acasă, ca să faci ceea ce faci de obicei. O să umbli prin 
Margrave sau Atlanta sau prin locurile în care umbli tu de 
obicei. lar dacă oamenii ăia te caută, n-or să te înhaţe 
atunci? 

A început din nou să gândească. În acelaşi stil nebunesc. 
Nu se gândise cu prea multe mutări înainte. leri după- 
amiază fusese cuprins de o panică oarbă. Trebuia să se 
ocupe de prezent. Asta nu e un principiu prost. Atât doar că 
nu peste mult timp vine peste tine viitorul şi trebuie să te 
ocupi şi de el. 

— Nu pot decât să sper c-o să fie bine, spuse Hubble. 
Chiar dacă vor să pună mâna pe mine, cred c-or să se 
calmeze după o vreme. Le sunt foarte util. Sper c-o să se 
gândească la treaba asta. Chiar acum e o situaţie foarte 


încordată. Dar totul o să se domolească foarte repede. 
Poate c-o să trec peste perioada asta. Dac-or să mă înhaţe, 
asta e. Nu-mi mai pasă. Îmi fac griji pentru familia mea 
acum. 

Se opri şi ridică din umeri. Oftă adânc. Nu era un băiat 
rău. Nu-şi pusese în gând dinadins să ajungă un mare 
criminal. Fusese atras pe nevăzute în această situaţie şi cu 
atâta fineţe, încât nici nu observase. lar acum voia să iasă 
din joc. Dacă era foarte norocos, n-aveau să-i zdrobească 
toate oscioarele decât după ce-l vor fi omorât. 

— Cât de mult ştie soţia ta? l-am întrebat. 

S-a uitat la mine, cu o expresie de groază întipărită pe 
faţă. 

— Nimic, a spus. Absolut nimic. Nu i-am spus nimic. Nici 
un cuvinţel. Nu puteam. E numai secretul meu. Nimeni 
altcineva nu mai ştie nimic. 

— Va trebui să-i spui ceva, am spus. Cu siguranţă c-a 
remarcat că nu eşti acasă, ca să te ocupi de curăţarea 
piscinei sau cu ce obişnuieşti să te ocupi în weekend. 

Încercam să mai destind atmosfera, dar n-a mers. Hubble 
s-a lăsat din nou pradă tăcerii. Îl chinuia gândul la curtea 
din spatele casei luminată de soarele începutului de 
toamnă. Cu soţia lui îngrijind poate tufele de trandafiri sau 
de cine ştie ce alte flori. Copiii care alergau de colo-colo şi 
ţipau de mama focului. Poate c-aveau şi un câine. Şi un 
garaj cu trei maşini de fabricaţie europeană care aşteptau 
să fie spălate cu furtunul. Un coş de baschet deasupra uşii 
din mijloc aşteptând ca băiatul de nouă ani să se facă 
îndeajuns de solid încât să poată să arunce mingea grea. Un 
steag deasupra verandei. Frunzele căzute timpuriu, 
aşteptând să fie măturate. Viaţă de familie într-o zi de 
duminică. Dar nu această duminică. Şi nu pentru omul ăsta. 

— Poate o să creadă că totul a fost o greşeală, a spusel. 
Poate că ei i-au spus deja, nu ştiu. Îl cunoaştem pe unul 
dintre poliţişti, Dwight Stevenson. Fratele meu s-a căsătorit 
cu sora soţiei lui. Nu ştiu ce i-o fi spus. Cred c-o să mă ocup 


de asta luni. O să spun că s-a produs o eroare îngrozitoare. 
O să mă creadă. Toată lumea ştie că se mai fac şi greşeli. 

Gândea cu glas tare. 

— Hubble? am spus. Ce le-a făcut individul înalt ca s- 
ajungă în situaţia să fie împuşcat în cap? 

S-a ridicat şi s-a rezemat de perete. Şi-a sprijinit piciorul 
pe marginea vasului de toaletă. S-a uitat la mine. Nu voia să 
răspundă. Acum urma marea întrebare. 

— Dar tu? l-am întrebat. Ce le-ai făcut tu ca s-ajungi în 
postura să fii împuşcat în cap? 

Nu voia să răspundă. Liniştea din celula noastră era 
îngrozitoare. Am lăsat-o netulburată o vreme. Nu-mi venea 
în minte altceva de spus. Hubble îşi lovea pantoful de vasul 
metalic. Un ritm uşurel şi zornăitor. Semăna cu un riff de-al 
lui Bo Didley. 

— Ai auzit vreodată de Blind Blake? l-am întrebat. 

A încetat să mai bată ritmul cu piciorul şi s-a uitat în sus. 

— Cine? a întrebat el pe un ton egal. 

— N-are a face, am spus. Mă duc să găsesc o baie. Trebuie 
să-mi pun pe cap un prosop umed. Mă doare. 

— Nu mă surprinde, a spus. Vin cu tine. 

Gândul de a fi lăsat singur îl neliniştea. De înţeles. 

Urma să-i port de grijă în acest weekend. Nu că aş fi avut 
alte planuri. 

Am mers până la capătul culoarului de celule, unde se afla 
un fel de zonă deschisă. Am văzut uşa de incendiu pe care 
Spivey o folosise cu o noapte înainte. 

Dincolo de ea era o deschizătură cu plăci de faianţă. 
Deasupra, un ceas. Era aproape de prânz. Ceasurile din 
închisori sunt o bizarerie. De ce să măsori orele şi minutele 
când oamenii de-aici gândesc în ani şi decenii? 

Intrarea faianţată era înţesată de oameni. Mi-am făcut loc 
printre ei, urmat de Hubble. Era o sală pătrată mare, cu 
pereţii acoperiţi cu faianţă. În aer plutea o duhoare 
puternică de dezinfectant. Pe unul dintre pereţi era 
intrarea. În stânga, un şir de cabine de duş. Deschise. Pe 


peretele din spate era un rând de compartimente de 
toaletă. Deschise în faţă, divizate de pereţi înalţi până la 
talie. Pe peretele din dreapta se afla un şir de chiuvete. 
Totul era aici de folosinţă comună. Nu e mare lucru pentru 
unul care şi-a petrecut toată viaţa în armată, dar Hubble nu 
era deloc fericit. Nu era deloc obişnuit cu asemenea 
condiţii. 

Toate accesoriile erau din oţel. Toate obiectele care, în 
mod normal, ar fi fost din porțelan erau din oţel inoxidabil. 
Pentru siguranţă. Din spargerea unei chiuvete din porțelan 
rezultă câteva cioburi foarte bune. Un ciob ascuţit de 
mărime potrivită poate să constituie o armă periculoasă. 
Din acelaşi motiv, oglinzile de deasupra chiuvetelor erau din 
tablă de oţel lustruit. Un pic cam neclare, dar potrivite 
destinaţiei. Puteai să te vezi în ele, dar nu puteai să le 
spargi şi să înjunghii pe cineva cu unul din cioburile 
rezultate. M-am dus la una dintre chiuvete şi-am dat 
drumul la apă rece. Am luat din suport un teanc de 
prosoape de hârtie şi le-am înmuiat. Le-am lipit de fruntea 
învineţită. Hubble stătea în preajmă, fără să facă nimic. Am 
ţinut prosoapele reci o vreme, după care am mai luat 
câteva. Apa-mi şiroia pe faţă. Mă simţeam bine. Nu aveam o 
rană propriu-zisă. Nu era carne în locul ăla, doar piele 
peste un os solid. Nu prea aveai ce să răneşti şi era 
imposibil de frânt. O boltă perfectă, cea mai solidă structură 
a naturii. De-aia evit să lovesc orice cu mâinile. Mâinile sunt 
foarte fragile. Sunt alcătuite din tot felul de oase mici şi 
tendoane. O lovitură cu pumnul îndeajuns de puternică să-l 
doboare pe Roşcovanul ăla mi-ar fi făcut zob mâna. Aş fi 
ajuns şi eu la spital. Şi nu prea avea rost. 

Mi-am tamponat faţa cu nişte prosoape uscate şi m-am 
apropiat de oglinda de oţel ca să verific stricăciunile. Nu 
era rău. Mi-am trecut degetele prin păr. Cum stăteam 
rezemat de chiuvetă, am simţit ochelarii din buzunar. 
Ochelarii de soare ai Roşcovanului. Trofeul victoriei. l-am 


scos din buzunar şi i-am pus la ochi. Mi-am studiat reflexia 
din oglindă. 

Pe când mă maimuţăream în faţa oglinzii din oţel, am 
văzut că în spatele meu se stârnise un soi de agitaţie. Am 
auzit un avertisment scurt din partea lui Hubble şi m-am 
întors. Ochelarii de soare atenuau luminile orbitoare. Cinci 
tipi albi traversau încăperea. Cu înfăţişare de motociclişti 
supăraţi. Uniforme portocalii, fireşte, cu mâneci sfâşiate, 
dar cu accesorii din piele neagră: şepci, centuri, mănuşi 
fără degete. Bărbi mari. Toţi cinci erau nişte tipi mătăhăloşi, 
cu acea grăsime tare, pietroasă, care ar putea fi luată drept 
muşchi, dar nu e. Toţi cinci aveau tatuaje grosolane pe 
braţe şi pe feţe. Svastici. Pe obraji, sub ochi şi sub frunte. 
Frăția Ariană. O bandă de puşcăriaşi alcătuită din 
scursurile populaţiei albe. 

Pe când cei cinci străbăteau încăperea, ceilalţi ocupanţi s- 
au topit ca prin minune. Oricine nu pricepea mesajul era 
înşfăcat şi împins în grabă spre uşă. Aruncat pe coridor. 
Până şi tipii dezbrăcaţi şi cu săpun pe piele din cabinele de 
duş. În câteva secunde, toată baia era goală. În afară de cei 
cinci puşcăriaşi, de Hubble şi de mine. Cele cinci matahale 
s-au răspândit într-un arc de cerc aproximativ în jurul 
nostru. Erau nişte huidume mari şi urâte. Tatuajele cu 
svastică de pe feţele lor erau crestate în piele. Cerneala 
fusese aplicată cu aproximaţie. 

Eu presupuneam că veniseră să mă recruteze. Să-şi asume 
cumva faptul că-l doborâsem pe unul dintre Roşcovani. Să 
revendice bizara mea celebritate pentru cauza lor. Să 
transforme totul într-un triumf rasial al Frăției. Dar mă 
înşelam. Presupunerea mea era foarte departe de adevăr. 
Aşa că am rămas nepregătit. Tipul aflat în mijlocul formaţiei 
de cinci se uita când la mine, când la Hubble. Ochii i se 
mişcau de la unul la celălalt. S-au fixat asupra mea. 

— OK, ele, a spus, uitându-se drept la mine. 

S-au întâmplat două lucruri. Cei doi motociclişti de la 
capetele formaţiei l-au înşfăcat pe Hubble şi l-au scos pe 


uşă afară. lar şeful găştii a repezit un pumn spre mine. L- 
am văzut cu întârziere. M-am ferit spre stânga şi m-a prins 
în umăr. Lovitura m-a făcut să mă rotesc pe picioare. Am 
fost înhăţat pe la spate, de gât. Două mâini uriaşe pe 
beregata mea. 

Mâinile mă strangulau. Şeful se pregătea pentru o nouă 
lovitură, de data asta în abdomen. Dacă-şi atingea ţinta, 
eram un om mort. Ştiam asta. Aşa că m-am lăsat pe spate şi 
am aruncat piciorul în faţă. Am izbit ouăle şefului de parcă 
încercam să trimit o minge de fotbal în afara stadionului. 
Pantoful meu solid i-a tras o lovitură pe cinste. Rama l-a 
izbit ca o secure cu lama tocită. 

Aveam umerii încovoiaţi şi îmi umflasem venele gâtului în 
încercarea de a mă opune strangulatorului, care mă 
strângea foarte tare. Începeam să cedez. Am întins mâinile 
şi i-am frânt degetele mici. Cu toată larma din urechi, i-am 
auzit încheieturile trosnind. Apoi i-am frânt inelarele. Alte 
trosnete. Ca şi cum ai rupe în două un pui. Mi-a dat drumul. 

Al treilea individ a intervenit. Era un munte compact de 
untură. Nu aveai unde să-l loveşti. Mă pistona cu lovituri de 
pumn în braţe şi în piept. Eram prins ca-n cleşte între două 
chiuvete. Muntele de untură mă presa. Nici un loc în care 
să-l lovesc. În afară de ochi. I-am înfipt degetul mare în 
ochi. Apoi i-am vârât vârfurile degetelor în ureche şi am 
strâns. Unghia degetului mare i-a împins într-o parte globul 
ocular. Am apăsat şi mai tare cu degetul mare. Globul 
ochiului aproape că ieşise din găvan. Individul ţipa şi mă 
trăgea de încheietură. Nu i-am dat drumul. 

Şeful se ridicase într-un genunchi. I-am tras cu sete un şut 
în meclă. N-am nimerit. În schimb, l-am prins în beregată. I- 
am făcut zob laringele. A căzut din nou la podea. Am atacat 
şi celălalt ochi al huidumei de lângă mine. 

Am ratat. Am continuat să apăs cu degetul. Aveam 
senzaţia că degetul îmi trece printr-o friptură în sânge. 
Individul a căzut. M-am îndepărtat de perete. Tipul cu 
degetele rupte fugea spre uşă. Cel cu ochiul scos se 


zvârcolea pe podea. Ţipând. Şeful, cel cu laringele făcut 
zob, abia mai putea să respire. 

Am fost din nou înşfăcat pe la spate. M-am răsucit. Era un 
Roşcovan. De fapt, erau doi. Mă simţeam ameţit. De data 
asta, urma s-o încasez. Dar tipii m-au înşfăcat şi m-au scos 
pe uşă. Sirenele se porniseră să sune. 

— Şterge-o de-aici, omule, au urlat Roşcovanii acoperind 
sunetul sirenelor. Chestia asta e a noastră. Noi am făcut-o. 
Ai priceput? Roşcovanii au făcut-o. Noi o s-o-ncasăm, omule. 

M-au împins în gloata de afară. Am înţeles. Urmau să 
spună că ei au făcut-o. Nu pentru că voiau să mă protejeze, 
ci pentru că voiau să-şi aroge meritele. O victorie a rasei. 

L-am văzut pe Hubble împins încolo şi-ncoace în mulţime. 
Am văzut gardienii. Am văzut sute de oameni. L-am văzut 
pe Spivey. L-am înşfăcat pe Hubble şi-am zbughit-o înapoi în 
celulă. Sirenele piuiau de mama focului. Gardienii ieşeau în 
grabă pe o uşă. Am văzut puşti şi bâte. Bocancii tropăiau pe 
podele. Urlete şi ţipete. Sirene. Am alergat în celulă. Am 
căzut înăuntru. Eram ameţit şi gâfâiam. Încasasem o 
cafteală. Sirenele mă asurziseră. Nu puteam să vorbesc. M- 
am stropit cu apă pe faţă. Ochelarii dispăruseră. Probabil, 
căzuseră. Am auzit ţipete la uşă. M-am întors şi l-am văzut 
pe Spivey. Țipa la noi să ieşim. A dat buzna în celulă. Mi-am 
luat repede pardesiul de pe pat. Spivey l-a înhăţat pe 
Hubble de cot. Apoi m-a apucat şi pe mine şi ne-a împins pe 
amândoi spre ieşire. Urla la noi să alergăm. Sirenele ţipau 
de zor. Ne-a dus la uşa de urgenţă, prin care-şi făcuseră 
apariţia gardienii. Ne-a făcut vânt prin ea şi ne-a ordonat s- 
o luăm pe scări în sus. Sus şi iar sus. Simţeam cum îmi 
cedează plămânii. În capul ultimului rând de trepte era o 
uşă pe care era scris cu vopsea un şase mare. Am intrat 
împleticindu-ne prin uşa aceea. Spivey ne-a zorit de-a 
lungul unui şir de celule. Ne-a îmbrâncit într-o celulă goală 
şi a împins grăbit uşa din fier, care s-a închis cu un 
clănţănit. Apoi a fugit de-acolo. M-am prăbuşit în pat, cu 
ochii închişi. 


Când i-am deschis din nou, Hubble stătea pe pat şi se uita 
la mine. Ne aflam într-o celulă mare. Cam de vreo două ori 
mai largă decât cealaltă. Două paturi separate, câte unul pe 
fiecare perete. O chiuvetă, o toaletă. Un perete din gratii. 
Totul era mai luminos şi mai curat. Era foarte liniştit. Aerul 
mirosea mai bine. Ăsta era nivelul pentru cei arestaţi 
preventiv. Era etajul al şaselea. Aici ar fi trebuit să ne aflăm 
tot timpul. 

— Ce naiba s-a întâmplat cu tine acolo? a întrebat Hubble. 

În loc de răspuns, am ridicat din umeri. Un cărucior cu 
mâncare a apărut la uşa celulei, tras de un bătrânel alb. Nu 
era gardian, ci un fel de om de serviciu. Aducea mai 
degrabă cu un bătrân steward de pe un transatlantic. Ne-a 
întins o tavă printr-o fantă alungită practicată în gratii. 
Farfurii cu capac, pahare din carton, termos. Am mâncat 
aşezaţi pe paturile noastre. Am băut toată cafeaua. Pe urmă 
am început să umblu prin celulă. Am zgâlţâit poarta. Era 
încuiată. Etajul al şaselea era calm şi liniştit. O celulă mare 
şi curată. Paturi separate. O oglindă. Prosoape. Mă simţeam 
mult mai bine la etajul ăsta. 

Hubble a strâns resturile de mâncare pe tavă şi le-a 
strecurat pe sub poartă, pe coridor. S-a întins pe pat. Şi-a 
pus mâinile sub cap, privind ţintă în tavan. Ca la puşcărie. 
Şi eu făceam acelaşi lucru. Dar mă gândeam intens. Pentru 
că oamenii aceia aplicaseră în mod cert o procedură de 
selecţie. Ne-au studiat cu mare atenţie şi m-au ales pe 
mine. Alegerea s-a făcut fără nici o ezitare. După care au 
încercat să mă stranguleze. 

M-ar fi omorât. Atât doar că individul care mă strânsese de 
gât făcuse o greşeală. Mă prinsese de la spate, ceea ce era 
în favoarea lui, şi era îndeajuns de solid şi de puternic. Dar 
nu-şi îndoise degetele. Cel mai bine e să-ţi foloseşti degetele 
mari pentru apăsarea pe ceafă, dar să-ţi îndoi celelalte 
degete. Să aplici presiunea prin intermediul încheieturilor 
degetelor, nu direct cu degetele. Tipul îşi lăsase degetele 
desfăcute. Aşa că am putut să i le frâng. Greşeala lui mi-a 


salvat viaţa. Nici o îndoială în privinţa asta. Din momentul în 
care l-am neutralizat, raportul de forţe era de doi contra 
unu. Şi niciodată nu am avut probleme în situaţii dintr- 
astea. 

Dar rămânea o tentativă directă de omor. Au intrat, m-au 
ales, au încercat să mă ucidă. Iar Spivey tocmai se întâmpla 
să fie la intrarea în baie. El pusese totul la cale. Se folosise 
de Frăția Ariană ca să-mi facă felul. El ordonase atacul şi a 
aşteptat pregătit să dea buzna şi să mă găsească mort. 

Şi plănuise asta ieri, înainte să se facă zece seara. Asta era 
limpede. De-aia ne-a şi lăsat la un etaj greşit. La al treilea, 
nu la al şaselea. La etajul condamnaților pe viaţă, nu la cel 
al arestaţilor preventiv. Toată lumea ştia că noi trebuia să 
ajungem la etajul preventivilor. Cei doi gardieni din seara 
trecută, din buncărul de recepţie, fuseseră cât se poate de 
clari în privinţa asta. Aşa scria în dosarul lor ferfeniţit. 
Numai că, la zece seara, Spivey ne lăsase la etajul al treilea, 
unde ştia că poate să pună pe cineva să-mi vină de hac. Le-a 
spus Arienilor să mă atace a doua zi, la ora douăsprezece. 
El aşteptase la intrarea în sala de baie, la douăsprezece, 
gata să dea buzna. Pregătit să mă găsească lungit pe 
podea. Dar planul lor dăduse greş. Nu m-am lăsat ucis. 
Arienii au luat bătaie. Roşcovanii au dat năvală ca să profite 
de conjunctură. Situaţia scăpa de sub control; o răzmeriţă 
era cât pe ce să izbucnească. Spivey a intrat în panică. A 
declanşat alarma şi a chemat trupele de intervenţie. Ne-a 
luat de la acel etaj, ne-a dus la etajul al şaselea şi ne-a lăsat 
acolo. 

Conform tuturor documentelor, în tot acest timp noi ne 
aflaserăm la etajul al şaselea. 

Un plan de rezervă foarte ingenios. Din punctul de vedere 
al anchetei, aveam o poziţie cât se poate de solidă. Spivey 
alesese opţiunea de rezervă conform căreia noi nu fusesem 
niciodată acolo. Rămăsese pe cap cu câţiva inşi răniţi grav, 
poate chiar cu un mort. Bănuiam că şeful găştii de 
motociclişti se sufocase şi o mierlise. Spivey ştia, de bună 


seamă, că eu o făcusem. Dar acum nu mai putea să-mi pună 
în cârcă trebuşoara asta. Pentru că, potrivit spuselor sale, 
eu nu fusesem nici o clipă acolo. 

Stăteam lungit în pat şi priveam ţintă la tavanul din beton. 
Am răsuflat uşor. Planul era clar. Absolut nici o îndoială în 
privinţa planului lui Spivey. Varianta de rezervă era 
coerentă. Un plan abandonat cu o variantă de fugă 
ingenioasă. Dar de ce? Nu înţelegeam. Să zicem că 
strangulatorul şi-ar fi strâns degetele. Atunci mi-ar fi venit 
de hac. Aş fi fost mort. Trântit pe pardoseala băii cu limba 
umflată, ieşită de-un cot afară. Spivey ar fi dat buzna şi m- 
ar fi găsit acolo. De ce? Ce interes avea Spivey? Ce avea el 
împotriva mea? Nu-l văzusem în viaţa mea pe omul ăsta. 
Niciodată nu mă aflasem în preajma lui sau a puşcăriei lui 
nenorocite. De ce naiba să pună la cale o operaţiune atât de 
complicată ca să-mi facă felul? N-aveam nici cea mai vagă 
idee. 

OPT. 

Hubble a tras un pui de somn în patul de vizavi de mine. 
Deodată, a tresărit şi s-a trezit. S-a zvârcolit. O clipă, a 
părut dezorientat, până şi-a adus aminte unde se afla. A dat 
să se uite ce oră arată ceasul de la mâna lui, dar n-a văzut 
decât o bandă de piele palidă în locul în care fusese masivul 
Rolex. A dus degetul la rădăcina nasului şi şi-a amintit că 
rămăsese fără ochelari. A oftat şi capul i s-a prăbuşit înapoi 
pe perna vărgată de închisoare. Un tip foarte nefericit. 

Îi înţelegeam teama. Dar în acelaşi timp părea un om 
înfrânt. De parcă tocmai dăduse cu zarul şi pierduse. Ca şi 
cum contase să se întâmple un anumit lucru, care nu se 
întâmplase, aşa că acum disperarea îl cuprinsese din nou. 

Pe urmă, am început să-i înţeleg şi starea asta. 

— Individul ăla mort încerca să te ajute, nu-i aşa? am spus. 

Întrebarea l-a speriat. 

— Nu pot să-ţi spun lucrul ăsta, nu? a răspuns el. 

— Trebuie să ştiu, am spus. Poate că ai apelat la tip pentru 
ajutor. Poate că ai vorbit cu el. Poate că de-aia a fost 


omorât. Poate că mi se pare că acum o să încerci să vorbeşti 
cu mine. Motiv pentru care poate că şi eu o să fiu omorât. 

Hubble a încuviinţat din cap şi a început să se legene 
înainte şi înapoi în pat. A tras aer în piept. S-a uitat direct la 
mine. 

— Era anchetator, a spus. L-am adus aici pentru că vreau 
ca toată povestea asta să fie oprită. Nu mai vreau să am nici 
un amestec. Nu sunt un infractor. Sunt speriat de moarte şi 
vreau să ies din combinaţie. El urma să mă scoată din 
combinaţie şi după aia să-i pună capăt. Dar cumva, la un 
moment dat, a feştelit-o şi acum el e mort, iar eu n-o să mai 
pot ieşi niciodată. lar dac-or să afle că eu l-am adus aici, or 
să mă omoare. Şi, chiar dacă n-or să mă omoare, oricum o 
să intru, probabil, la puşcărie pentru o mie de ani, fiindcă în 
acest moment întreaga poveste stă să iasă la iveală şi este 
foarte periculoasă. 

— Cine era individul? l-am întrebat. 

— N-avea un nume, a spus Hubble. Doar un cod de 
contact. A spus că e mai sigur aşa. Nu-mi vine să cred că au 
pus mâna pe el. Mi s-a părut că e un tip capabil. Să-ţi spun 
drept, îmi aduci aminte de el. Şi tu îmi pari un tip capabil. 

— Ce căuta la depozit? l-am întrebat. 

A săltat din umeri şi a clătinat din cap. 

— Nu înţeleg situaţia aia, a spus. L-am pus în legătură cu 
un alt individ, şi avea întâlnire cu el acolo, dar nu l-ar fi 
omorât şi pe acel tip? Nu pricep de ce l-au mătrăşit doar pe 
unul dintre ei. 

— Cine era tipul cu care trebuia să se întâlnească? am 
spus. 

S-a oprit şi a clătinat din cap. 

— Ţi-am spus deja mult prea multe lucruri, a spus. Parc- 
am înnebunit. Or să mă omoare. 

— Cine e băgat în afacerea asta? l-am întrebat. 

— N-auzi ce-ţi zic? Nu mai spun nici un cuvânt. 

— Nu vreau nume, am spus. E o afacere mare? 


— E uriaşă, a spus el. Cea mai mare combinaţie de care ai 
auzit vreodată. 

— Câţi oameni? am întrebat. 

A ridicat din umeri şi s-a gândit la întrebare, numărând în 
gând. 

— Zece, a spus. Fără să mă pun pe mine la socoteală. 

M-am uitat la el şi am săltat din umeri. 

— Zece oameni nu-mi sugerează o combinaţie aşa de 
mare, am spus. 

— Păi, mai sunt şi cei angajaţi pentru diverse, a spus el. 
Sunt prin preajmă când e nevoie de ei. Zece oameni la 
vedere, fără să mă număr şi pe mine. E o situaţie foarte 
strânsă, dar, crede-mă, e o combinaţie mare. 

— Dar tipul pe care l-ai trimis să se întâlnească cu 
anchetatorul? am spus. Face parte dintre cei zece oameni? 

Plubble a clătinat din cap. 

— Nici pe el nu l-am pus la socoteală. 

— Deci, tu, el şi alţi zece? am întrebat. Asta da combinaţie! 

Hubble a încuviinţat din cap posac. 

— Cea mai mare combinaţie de care-ai auzit vreodată, a 
repetat el. 

— Şi în acest moment stă să iasă la iveală? l-am întrebat. 
De ce? Din cauza acestui anchetator băgăcios? 

Hubble a clătinat din cap iarăşi. Se zvârcolea ca şi cum 
întrebările mele i-ar fi provocat nişte mari frământări. 

— Nu. Motivul e cu totul altul. În clipa asta, s-a creat o 
breşă. O expunere. A fost foarte riscant şi situaţia s-a tot 
înrăutățit. Dar acum e momentul hotărâtor. Dacă trecem de 
acest moment, nimeni nu va şti niciodată nimic. Dar, dacă 
nu-l depăşim, o să fie cea mai mare senzaţie de care-ai auzit 
vreodată, crede-mă. Oricum ar ieşi până la urmă, situaţia e 
pe muchie de cuţit. 

M-am uitat la el. Nu-mi lăsa impresia unui individ care să 
provoace cea mai mare senzaţie de care-am auzit vreodată. 

— Şi cât o să dureze expunerea asta? l-am întrebat. 


— E aproape de sfârşit, a spus. Poate o săptămână. 
Estimez că de mâine într-o săptămână. Duminica viitoare. 
Poate c-o să trăiesc pân-atunci. 

— Aşadar, după duminica următoare, n-o să mai fii 
vulnerabil? De ce? Ce-o să se întâmple duminica viitoare? 

A clătinat din cap şi şi-a întors faţa într-o parte. Era ca şi 
cum nu m-ar fi văzut, eu nu eram acolo ca să-i pun 
întrebări. 

— Ce înseamnă Pluribus? l-am întrebat. 

Nu mai voia să răspundă. Doar clătina din cap. leroarea îl 
făcea să-şi ţină ochii strâns închişi. 

— E un cod pentru ceva? am spus. 

Nu mă auzea. Conversaţia se terminase. Am renunţat şi eu 
şi ne-am cufundat amândoi în tăcere. Asta chiar îmi 
convenea. Nu voiam să mai aflu nimic în plus. Nu voiam să 
ştiu absolut nimic. Să fii un outsider şi să ştii de afacerile lui 
Hubble nu părea a fi o combinaţie foarte inteligentă. Nu-i 
făcuse bine deloc tipului înalt, ras în cap. Nu mă interesa 
deloc să-i împărtăşesc soarta, să mor lângă uşa unui 
depozit, parţial acoperit cu nişte cartoane vechi, cu două 
găuri în ţeastă, cu toate oasele zdrobite. Nu voiam decât să 
treacă timpul până luni şi să plec naibii de acolo. Până 
duminica viitoare, plănuiam să ajung cât mai departe de 
acolo. 

— Bine, Hubble, am spus. Nu-ţi mai pun nici o întrebare. 

A ridicat din umeri şi-a încuviinţat din cap. A rămas tăcut 
vreme îndelungată. Apoi a vorbit, încetişor, cu vocea 
încărcată de resemnare. 

— Mulţumesc, a spus. E mai bine aşa. 

Stăteam lungit în patul îngust, încercând să dau totul 
uitării, dar Hubble n-avea astâmpăr. Se răsucea şi se 
zvârcolea, oftând în răstimpuri. Era cât pe ce să mă irite din 
nou. M-am întors cu faţa la el. 

— Îmi pare rău, a spus. Sunt foarte încordat. Îmi face bine 
să stau de vorbă cu cineva. Aş înnebuni aici, singur. Nu 


putem vorbi de altceva? Ce-ar fi să vorbim despre tine? 
Vorbeşte-mi despre tine. Cine eşti tu, Reacher? 

Am ridicat din umeri. 

— Sunt un nimeni, am zis. Doar un om aflat în trecere. 
Luni o să dispar. 

— Nimeni nu e nimeni, a spus el. Cu toţii avem o poveste. 
Povesteşte-mi. 

Aşa că am vorbit o vreme, culcat în pat, trecând în revistă 
ultimele şase luni. Stătea lungit pe patul lui, privind la 
tavanul din beton, ascultând, ferindu-şi mintea de propriile 
probleme. I-am povestit cum am plecat de la Pentagon. 
Washington, Baltimore, Philadelphia, New York, Boston, 
Pittsburgh, Detroit, Chicago. Muzee, muzică, hoteluri 
ieftine, baruri, autobuze şi trenuri. Singurătate. Călătorind 
ca un turist sărac prin ţara al cărei cetăţean sunt. Văzând 
majoritatea lucrurilor pentru prima oară. Privind la istoria 
despre care învăţasem în săli de clasă pline de praf în 
cealaltă parte a planetei. Privind la marile evenimente care 
au dus la formarea naţiunii. Bătălii, fabrici, declaraţii, 
revoluţii. Căutând evenimentele mai mici. Locuri de 
naştere, cluburi, drumuri, legende. Lucrurile mai mari şi 
lucrurile mai mărunte din care e alcătuită noţiunea de 
„acasă”. Pe unele le-am găsit. 

I-am spus lui Hubble despre lunga călătorie printre 
nesfârşite câmpii şi delte tocmai de la Chicago şi până la 
New Orleans. Despre ocolirea coastei Golfului până la 
Tampa. Apoi, drumul cu autobuzul Greyhound spre nord, 
spre Atlanta. Decizia nebunească de a cobori în apropiere 
de Margrave. Lunga plimbare prin ploaie de ieri-dimineaţă. 
Ca să dau curs unui capriciu. Un imbold provocat de un 
bileţel vag reamintit de la fratele meu în care-mi scria că 
trecuse printr-o mică localitate în care e posibil ca Blind 
Blake să fi murit în urmă cu peste şaizeci de ani. Pe când îi 
spuneam toate astea, mă simţeam ca un caraghios. Hubble 
se lupta cu un coşmar, iar eu mă aflam într-un pelerinaj 
lipsit de noimă. Dar mi-a înţeles imboldul. 


— Şi eu am făcut asta o dată, a spus. Când eram în luna de 
miere. Ne-am dus în Europa. Am făcut o escală la New York 
şi am petrecut o jumătate de zi ca să caut clădirea Dakota, 
ştii, unde-a fost împuşcat John Lennon. După care am 
petrecut trei zile în Anglia, umblând prin Liverpool, căutând 
Cavern Club. Acolo unde-au început să cânte The Beatles. 
Nu l-am găsit, probabil că l-au demolat. 

A continuat să vorbească o vreme. Mai ales despre 
călătorii. A făcut o mulţime de excursii cu nevastă-sa. Le-a 
plăcut să călătorească şi au fost peste tot, în Europa, în 
Mexic, în Caraibe. Prin întreaga Americă de Nord. S-au 
distrat de minune. 

— 'Ţie nu ţi se urăşte să fii singur? m-a întrebat. Să 
călătoreşti tot timpul de unul singur? 

I-am spus că nu, chiar îmi place. I-am spus că pun mare 
preţ pe solitudine, pe anonimat. Ca şi cum aş fi invizibil. 

— Cum adică, invizibil? m-a întrebat, părând interesat. 

— Călătoresc pe şosele, am spus. Întotdeauna pe şosele. 
Mai merg şi pe jos, iau câte un autobuz. Uneori cu trenul. 
Întotdeauna plătesc cu bani gheaţă. În felul ăsta, nu există 
un traseu al hârtiilor. Fără tranzacţii cu cărţi de credit, fără 
diagrame ale călătorilor, nimic. Nimeni nu-mi poate da de 
urmă. Niciodată nu spun nimănui cum mă cheamă. Dacă 
trag la un hotel, plătesc cu bani gheaţă şi le dau un nume 
închipuit. 

— De ce? a întrebat Hubble. Cine naiba te urmăreşte? 

— Nimeni, am spus. Doar că mi se pare distractiv, îmi 
place anonimatul. Am senzaţia că păcălesc sistemul. Şi 
chiar în clipa asta sunt supărat pe sistem. 

L-am văzut cum cade pe gânduri. S-a gândit vreme 
îndelungată. L-am văzut dezumflându-se în timp ce se 
războia cu problemele care nu voiau cu nici un chip să-i dea 
pace. Vedeam cum panica îl învăluie şi-apoi îl părăseşte, ca 
o maree. 

— Atunci, sfătuieşte-mă cum să procedez cu Finlay, a spus. 
Când o să mă-ntrebe despre mărturisire, o să-i spun că 


eram stresat din cauza unei situaţii de la serviciu. O să spun 
că e un fel de rivalitate, că familia mi-a fost ameninţată. O 
să spun că nu ştiu nimic despre tipul mort sau despre 
numărul de telefon. O să neg totul. Pe urmă o să încerc să 
liniştesc cumva întreaga poveste. Ce părere ai? 

Mi se părea că e un plan destul de firav. 

— Spune-mi un lucru, am zis. Fără să-mi dai alte detalii, tu 
îndeplineşti o funcţie utilă pentru ei? Sau eşti doar un fel de 
băgător de seamă? 

S-a gândit o clipă, trăgând de degete. 

— Da, îndeplinesc o funcţie utilă, a spus. Chiar crucială. 

— Şi dacă n-ai fi acolo s-o faci? l-am întrebat. Ar fi nevoiţi 
să recruteze pe altcineva? 

— Da, a spus. Şi ar fi destul de greu s-o facă, ţinând cont 
de cerinţele funcţiei. 

Îşi evalua şansele de a rămâne în viaţă aşa cum ar fi 
evaluat o cerere de credit la birou. 

— Bine, am spus. Planul tău e la fel de bun ca oricare altul. 
Dă-i bătaie. 

Nu vedeam ce altceva putea să facă. Era o rotiţă din 
angrenajul unei operaţiuni de anvergură. Dar o rotiţă 
esenţială. Şi nimeni nu compromite fără motiv o operaţiune 
de anvergură. Aşa că viitorul lui era de fapt asigurat. Dacă 
se prindeau vreodată că el fusese cel care-l adusese pe 
anchetator, atunci ar fi fost un om mort, fără doar şi poate. 
Dar dacă nu aflau asta niciodată, atunci era în siguranţă, 
fără îndoială. Cât se poate de simplu. Mi-am zis că avea 
şanse destul de mari datorită unui fapt foarte convingător. 

Mărturisise fiindcă îşi închipuise că închisoarea e un fel de 
adăpost sigur, unde ei n-ar fi putut să pună mâna pe el. Asta 
fusese, în parte, motivaţia deciziei de a mărturisi. O 
motivaţie proastă. Se înşelase. Nu era la adăpost de un 
atac, dimpotrivă. Dacă ar fi vrut, ar fi ajuns la el. Dar 
reversul acelei medalii era că nu fusese atacat, în schimb, 
după cum se desfăşuraseră lucrurile, eu fusesem cel atacat. 
Nu Hubble. Aşa că mi-am zis că asta-i o dovadă că omulo să 


scape. Nu îşi propuseseră să pună mâna pe el, căci, de-ar fi 
vrut să-i facă de petrecanie, pân-acum ar fi putut să-l 
omoare şi l-ar fi şi omorât. Dar n-o făcuseră. Cu toate că 
erau acum cu nervii întinşi la maximum, din cauza unui risc 
temporar. Aşa că mi se părea că-i o dovadă. Am început să 
cred că omul o să scape. 

— Da, Hubble, am spus din nou. Dă-i bătaie, e cel mai bun 
lucru pe care poţi să-l faci. 

Celula a rămas încuiată toată ziua. Etajul era liniştit. Am 
stat în paturile noastre şi am moţăit tot restul după-amiezii. 
N-am mai vorbit. Ni se luase de-atâta vorbit. Eu mă 
plictisisem şi-mi doream să fi adus cu mine ziarul pe care-l 
avusesem la secţia de poliţie din Margrave. L-aş fi citit din 
nou, de la un capăt la celălalt. Totul despre felul cum 
preşedintele reducea bugetul alocat prevenirii 
infracţionalităţii, ca să poată fi reales. Economisind astăzi 
un dolar din banii Gărzii de Coastă ca să poată cheltui 
mâine zece dolari cu închisori ca asta. 

Pe la şapte seara, bătrânul om de serviciu a venit cu cina. 
Am mâncat. Omul s-a întors să ia tava. Am moţăit toată 
seara. La zece, lumina s-a stins şi am rămas pe întuneric. 
Căderea nopţii. Am rămas încălţat şi am dormit iepureşte. 
Pentru eventualitatea în care Spivey mai avea vreun plan în 
privinţa mea. 

La şapte dimineaţa, luminile s-au reaprins. Era duminică. 
M-am trezit obosit, dar m-am forţat să mă ridic din pat. M- 
am forţat să-mi întind oasele, ca să-mi alung durerile din 
muşchi. Hubble era treaz, dar tăcut. Se uita la mine, cu o 
privire absentă, în timp ce făceam exerciţii fizice. Încă 
moţăia. Micul dejun a sosit înainte de ora opt. Acelaşi 
bătrân care trăgea de căruciorul de cantină. Am mâncat şi 
am băut cafeaua. Tocmai când terminasem termosul cu 
cafea, încuietoarea uşii a clămpănit, făcând uşa să se 
întredeschidă. Am deschis-o complet, am păşit afară şi m- 
am lovit de gardianul care tocmai voia să intre în celulă. 

— E ziua voastră norocoasă, a spus el. Azi ieşiţi. 


— Serios? am spus. 

— Da, amândoi. Reacher şi Hubble, eliberaţi prin ordin al 
Poliţiei din Margrave. Să fiţi gata în cinci minute, da? 

M-am retras în celulă. Hubble stătea rezemat în coate. Nu- 
şi mâncase micul dejun. Arăta mai îngrijorat ca oricând. 

— Mi-e frică, a spus el. 

— N-ai de ce, o să fie în regulă, am spus. 

— Oare? De îndată ce ies de-aici, or să mă înhaţe. 

Am clătinat din cap. 

— Ar fi fost mai uşor să te găbjească aici, am spus. Crede- 
mă, dacă urmăreau să te omoare, ai fi fost mort deja. Eşti în 
afară de orice pericol, Hubble. 

A încuviinţat din cap, ca pentru sine, şi s-a ridicat din pat. 
Mi-am luat pardesiul şi am ieşit amândoi din celulă, 
aşteptând. Gardianul s-a întors după cinci minute. Ne-a 
condus de-a lungul unui coridor şi prin două rânduri de 
porţi încuiate. Ne-a urcat într-un ascensor. A intrat în cuşcă 
şi s-a folosit de cheia pe care-o avea ca să comande 
coborârea ascensorului. A ieşit apoi în momentul când uşile 
se închideau. 

— Adio, a spus el. Şi să nu vă mai întoarceţi. 

Ascensorul ne-a dus până într-un hol, la parter, după care 
am ieşit într-o curte asfaltată, încinsă de soare. Uşa glisantă 
a închisorii s-a închis cu un clinchet în spatele nostru. Mi- 
am ridicat faţa spre soare şi am tras în piept aerul de afară. 
Cred că arătam ca un tip dintr-o melodramă veche, eliberat 
după un an petrecut la carceră. 

În curte erau parcate două maşini. Una era un sedan mare 
şi negru, un Bentley britanic, vechi poate de vreo douăzeci 
de ani, dar care arăta nou-nouţ. La volan era o blondă; am 
presupus că era nevasta lui Hubble, după felul cum se 
îndrepta spre ea, ca şi cum ar fi fost cea mai frumoasă 
privelişte pe care-o văzuse vreodată. În cealaltă maşină se 
afla ofiţerul de poliţie Roscoe. S-a dat jos şi a venit drept 
spre mine. Arăta minunat. Fără uniformă. Îmbrăcată în 
blugi şi o cămaşă moale din bumbac. Geacă din piele. O faţă 


liniştită şi inteligentă. Păr negru, mătăsos. Ochi imenşi. 
Vineri mi se păruse o tipă drăguță. Avusesem dreptate. 

— Bună, Roscoe, am spus. 

— Bună, Reacher, a zis şi ea, zâmbind. 

Avea o voce minunată şi un zâmbet nemaipomenit. L-am 
privit cât timp a durat, şi a durat destul de mult. În faţa 
noastră, soţii Hubble au plecat cu automobilul Bentley, 
făcându-ne cu mâna. Le-am făcut şi eu cu mâna, 
întrebându-mă cum or să decurgă lucrurile pentru ei. 
Probabil că n-aveam să aflu niciodată, exceptând cazul în 
care ar fi avut ghinion, iar eu s-ar fi întâmplat să citesc 
despre asta într-un ziar. 

Roscoe şi cu mine ne-am urcat în maşina ei. Nu era chiar a 
ei, mi-a explicat, ci doar o maşină a departamentului, fără 
însemne, pe care o folosea. Un Chevrolet nou-nouţ nu ştiu 
ce tip, mare, elegant şi liniştit. Lăsase motorul în ralanti şi 
aerul condiţionat pornit, aşa că înăuntru era răcoare. Am 
ieşit din curtea asfaltată şi am tăiat-o prin cuştile din sârmă 
pentru vehicule. La ieşirea din ultima cuşcă, Roscoe a rotit 
volanul şi am pornit-o cu viteză pe şosea. Botul maşinii s-a 
înălţat, iar spatele a coborât pe suspensiile moi. Nu m-am 
uitat înapoi. Stăteam acolo şi mă simţeam bine. Ieşirea din 
puşcărie e unul din sentimentele plăcute ale vieţii. Aşa cum 
e şi faptul că nu ştii ce-ţi rezervă ziua de mâine. Aşa cum e 
şi să rulezi liniştit pe un drum însorit, cu o femeie frumoasă 
la volan. 

— Spune-mi ce s-a-ntâmplat, am zis după ce-am parcurs 
cam un kilometru şi jumătate. Povesteşte-mi. 

Mi-a relatat o poveste destul de clară şi acceptabilă. Ea şi 
Finlay au început să-mi verifice alibiul vineri seara, târziu. 
În sala întunecată a secţiei de poliţie. Doar două veioze de 
birou aprinse. leancuri de coli. Ceşti de cafea. Cărţi de 
telefon. Doar ei doi, călare pe telefoane şi ronţăind la 
creioane. Cu voci scăzute. Punând întrebări, cu răbdare. O 
scenă pe care o trăisem şi eu de o mie de ori. 


Au sunat la Tampa şi la Atlanta şi înainte de miezul nopţii 
au dat de un pasager din autobuzul cu care venisem şi de 
casierul de la casa de bilete de la autogara din Tampa. 
Amândoi şi-au amintit de mine. Pe urmă, l-au găsit şi pe 
şoferul autobuzului. Care a confirmat că a oprit la pasarela 
de la Margrave ca să mă lase să cobor, vineri dimineaţa la 
orele opt. Cam pe la miezul nopţii, alibiul meu se arăta a fi 
beton, exact aşa cum spusesem. Sâmbătă dimineaţa, a sosit 
de la Pentagon un fax referitor la dosarul meu militar. 
Treisprezece ani din viaţa mea, reduşi la câteva pagini de 
fax făcute sul. Acum mi se părea viaţa altcuiva, dar a avut 
darul să-mi susţină povestea. Finlay a fost impresionat. În 
sfârşit, amprentele mele au revenit de la baza de date a 
FBI-ului. Neobositul computer le identificase pe la două şi 
jumătate dimineaţa. Armata Statelor Unite, amprente luate 
cu ocazia încorporării, cu treisprezece ani în urmă. Alibiul 
meu era solid, iar trecutul meu se confirma. 

— Finlay a fost mulţumit, mi-a spus Roscoe. Eşti cine spui 
că eşti, iar joi, la miezul nopţii, erai la o distanţă de vreo 
şase sute cincizeci de kilometri de aici. Astea erau nişte 
puncte câştigate. L-a sunat din nou pe medicul legist, ca să 
se asigure că nu-şi schimbase părerea în privinţa orei 
decesului, dar nu, era tot miezul nopţii. 

Am clătinat din cap. Finlay era un tip extrem de precaut. 

— Şi care-i treaba cu mortul? am spus. I-ai verificat din 
nou amprentele? 

N-a răspuns, fiind concentrată să depăşească un camion 
de fermă. Primul vehicul pe care-l vedeam într-un sfert de 
oră. Apoi s-a uitat la mine şi a încuviinţat din cap. 

— Finlay mi-a zis că vrei ca eu să le verific, a spus. Dar de 
ce? 

— S-au întors prea repede pentru un rezultat negativ, am 
răspuns. 

— Prea repede? 

— Mi-ai spus că există un sistem piramidal, aşa-i? Primii 
zece, apoi, primii o sută, pe urmă, primii o mie, şi aşa mai 


departe, până jos, corect? 

A încuviinţat din nou din cap. 

— Să luăm exemplul meu, am spus. Eu sunt în baza de 
date, dar destul de jos, aproape de bază. Tocmai mi-ai zis că 
a fost nevoie de paisprezece ore ca să ajungă până la mine, 
aşa-i? 

— Aşa-i. Am trimis amprentele tale pe la douăsprezece şi 
jumătate ziua, şi identificarea s-a făcut la două şi jumătate 
noaptea. 

— Aşa, am spus. Paisprezece ore. Aşadar, dacă a fost 
nevoie de paisprezece ore ca să se ajungă la baza 
piramidei, trebuie să treacă mai mult până când se 
epuizează toată baza de date. E logic, nu? 

— Corect. 

— Dar ce s-a întâmplat cu amprentele mortului? am spus. 
Cadavrul i-a fost găsit la opt dimineaţa, aşa încât 
amprentele au fost trimise pe la cât? Opt şi jumătate, cel 
mai devreme. Dar Baker deja îmi spunea că nu s-a găsit nici 
o corespondenţă cu amprentele din baza de date încă de pe 
când vorbeau cu mine, la două şi jumătate, îmi amintesc ora 
fiindcă m-am uitat la ceasul de perete. Asta înseamnă doar 
şase ore. Dacă a fost nevoie de paisprezece ore ca să se afle 
că sunt în baza de date, cum putea să ia doar şase ore ca să 
se spună că mortul nu e acolo? 

— Dumnezeule! a spus ea. Ai dreptate. De bună seamă că 
Baker a încurcat borcanele. Finlay a luat amprentele, iar 
Baker le-a trimis. Probabil că a greşit scanările. Trebuie să 
lucrezi cu mare grijă, altfel nu se transmit clar. lar dacă 
scanarea nu e clară, computerul încearcă să o descifreze, 
după care trimite înapoi răspunsul că e indescifrabilă. 
Baker trebuie să se fi gândit că asta însemna un rezultat 
negativ. Codurile sunt similare. În orice caz, le-am trimis din 
nou, la prima oră. O să primim vestea cât de curând. 

Ne-am continuat drumul spre est şi Roscoe mi-a spus că ea 
l-a împins pe Finlay să mă scoată de la Warburton imediat, 
de ieri după-amiază. Finlay acceptase bombănind, dar era o 


problemă. A trebuit să aştepte până astăzi fiindcă ieri după- 
amiază Warburton era ca şi închis. Cei de-acolo i-au spus lui 
Finlay că avusese loc o încăierare la baie. Un puşcăriaş 
murise, un altul a rămas fără un ochi şi a izbucnit o 
răzmeriţă în toată regula, un război între albi şi negri. 

Stăteam lângă Roscoe şi priveam în depărtare linia 
orizontului. Omorâsem un individ şi îl lăsasem chior pe 
altul. Acum trebuia să mă confrunt cu propriile sentimente. 
Dar nu prea simţeam cine ştie ce. De fapt, chiar nimic. Nici 
vinovăţie, nici remuşcări. Absolut deloc. Mă simţeam ca şi 
cum urmărisem prin baie doi gândaci şi călcasem pe ei. Dar 
cel puţin gândacul e o făptură raţională, rezonabilă, 
oarecum evoluată. Pe câtă vreme Arienii din baia puşcăriei 
erau mai răi decât gângăniile. Îl buşisem pe unul dintre ei 
în beregată şi tipul se sufocase din pricina laringelui 
zdrobit. Ei şi, mare pagubă! El începuse, nu? Faptul că mă 
atacase echivalase cu deschiderea unei uşi interzise. Ce 
pândea în spatele acelei uşi fusese problema lui. Riscul lui. 
Dacă nu i-a plăcut, n-ar fi trebuit să deschidă nenorocita aia 
de uşă. M-am uitat la Roscoe. 

— Mulţumesc, am spus. Serios. Ai muncit din greu ca să 
mă ajuţi. 

Roşind, mi-a alungat mulţumirile cu un mic gest şi a 
condus maşina mai departe. Începea să-mi placă tare mult 
de ea. Dar probabil că nu îndeajuns încât să mă oprească să 
mă cărăbănesc din Georgia de îndată ce aş fi avut prilejul. 
Poate c-aş mai fi rămas o oră sau două, după care aş fi 
rugat-o să mă ducă cu maşina până la cea mai apropiată 
autogara. 

— Aş vrea să te scot la un restaurant, am spus. Ca un fel 
de masă de mulţumire. 

Ea s-a gândit la propunerea mea preţ de vreo patru sute 
de metri, după care mi-a zâmbit. 

— Bine, a spus. 

Făcu la dreapta pe drumul regional şi acceleră spre sud, 
spre Margrave, trecând pe lângă restaurantul nou şi cochet 


al lui Eno. 

NOUĂ. 

Am rugat-o să treacă pe la secţie ca să-mi iau de acolo 
geanta cu lucrurile şi cu banii. Pe urmă am mers mai 
departe şi m-a lăsat în centrul oraşului Margrave, după ce- 
am stabilit să ne întâlnim peste vreo două ore la secţia de 
poliţie. În arşiţa aprigă a dimineţii de duminică, stăteam pe 
trotuar şi îi făceam cu mâna. Mă simţeam mult mai bine. 
Eram din nou în mişcare. Aveam de gând să verific povestea 
cu Blind Blake, apoi să merg la restaurant cu Roscoe şi, în 
fine, să plec naibii din Georgia şi să nu mă mai întorc 
niciodată. 

Aşa că o vreme m-am plimbat prin orăşel, făcând lucruri 
pe care ar fi trebuit să le fac vineri după-amiază. Dar nu 
prea aveai ce să vezi. Vechiul drum regional tăia aşezarea 
în două, de la nord la sud, şi cale de aproape patru cvartale 
căpătase numele de Strada Principală. Pe lungimea celor 
patru cvartale se aflau mici magazine şi birouri, faţă în faţă 
de o parte şi de alta a străzii, fiind separate de mici alei de 
serviciu care duceau în spatele clădirilor. Am văzut o 
băcănie mică, o frizerie, un magazin de haine, un cabinet 
medical, unul de avocatură şi un cabinet stomatologic. În 
spatele clădirilor comerciale era o parcare cu garduri din 
uluci şi arbori ornamentali. Pe stradă, prăvăliile şi birourile 
aveau copertine întinse deasupra trotuarelor largi. Pe 
trotuare se vedeau bănci, dar erau neocupate. Tot oraşul 
părea părăsit. Duminică dimineaţa, la mulţi kilometri 
depărtare de oriunde. 

Strada Principală mergea şnur spre nord, trecând pe 
lângă câteva sute de metri de parcări, până la secţia de 
poliţie şi secţia de pompieri, iar dincolo de acestea, la vreo 
opt sute de metri, se afla restaurantul lui Eno. La câţiva 
kilometri dincolo de Eno drumul cotea spre vest, spre 
Warburton, unde se afla puşcăria. La nord de intersecţia 
aceea, drumul regional nu mai întâlnea nimic semnificativ 


până ajungeai la depozite şi la intersecţia cu autostrada, la 
douăzeci şi trei de kilometri de locul unde mă aflam. 

La marginea sudică a oraşului am văzut un mic parc rural 
cu o statuie din bronz şi un drum rezidenţial ce se 
îndepărta spre vest. M-am dus până acolo şi am văzut un 
mic indicator verde pe care scria „Beckman Drive”. Strada 
lui Hubble. N-am prea putut să văd până mai în josul străzii 
pentru că aproape imediat cotea la stânga şi la dreapta ca 
să ocolească un mic scuar înverzit în mijlocul căruia trona o 
biserică din lemn mare, vopsită în alb. Biserica era 
înconjurată de cireşi, iar în jurul gazonului se aflau maşini 
vopsite în culori discrete, parcate în şiruri ordonate. 
Aproape că desluşeam sunetele profunde ale orgii şi vocile 
oamenilor care cântau. 

Statuia din părculeţ era a unui tip pe care-l chema Caspar 
Teale, care făptuise nu ştiu ce chestie cam cu vreo sută de 
ani în urmă. Mai mult sau mai puţin vizavi de Beckman 
Drive, de cealaltă parte a părculeţului, se afla o altă stradă 
rezidenţială, care ducea spre est, cu un magazin universal 
singuratic la colţ. lar asta era tot. Nu era cine ştie ce de 
capul acestui orăşel. Nu se întâmplau prea multe. Mi-au 
trebuit mai puţin de treizeci de minute ca să văd cam tot ce 
avea de oferit aşezarea. Dar era cel mai imaculat oraş pe 
care-l văzusem vreodată. Era ceva uluitor. Fiecare clădire 
era nou-nouţă sau recent renovată. Drumurile erau netede 
ca-n palmă, iar trotuarele erau curate şi lipsite de 
denivelări. Nici o groapă în asfalt, nici o crăpătură, nici o 
ridicătură. Magazinele şi birourile arătau de parcă erau 
vopsite în fiecare săptămână. Parcelele cu gazon sau 
arbuşti plantați erau tunse milimetric. Statuia din bronz a 
bătrânului Caspar Teale arăta de parcă în fiecare dimineaţă 
o lustruia cineva. Vopseaua de pe biserică lucea atât de tare 
încât mă dureau ochii când mă uitam la ea. Steagurile 
fâlfâiau pretutindeni, umplând aerul de albul scânteietor, 
alături de unduirile roşii şi albastre în lumina soarelui. 
Întreaga aşezare era atât de ordonată, încât nu te-ai fi 


simţit deloc în largul tău dacă ai fi lăsat pe undeva vreo 
urmă de noroi. 

Magazinul de la colţul sud-estic avea la vânzare genul de 
mărfuri care oferea un foarte bun pretext ca să fie deschis 
duminică dimineaţa. Deschis, dar nu şi aglomerat. Nu era 
nimeni înăuntru, în afară de tipul de la casă. Dar aveau 
cafea. M-am aşezat la tejghea şi am comandat o cană mare, 
cumpărând şi ziarul de duminică. 

Preşedintele continua să ocupe prima pagină. Acum se afla 
în California. Le explica furnizorilor din industria apărării 
de ce vaca lor de muls înţărcase după cincizeci de ani 
glorioşi. Încă se mai simțeau efectele undei de şoc de după 
anunţul de la Pensacola cu privire la Garda de Coastă. În 
seara zilei de sâmbătă, ambarcaţiunile acesteia reveneau în 
porturi. Fără o reîmprospătare a fondurilor, refuzau să mai 
iasă în larg. Toţi redactorii ziarului erau agitaţi din pricina 
asta. 

M-am oprit din lectură şi am ridicat privirea în momentul 
când am auzit uşa deschizându-se. O femeie a intrat şi s-a 
aşezat pe taburetul situat la capătul opus al tejghelei. Era 
mai în vârstă decât mine: să fi avut vreo patruzeci de ani. 
Avea pielea foarte palidă. Atât de palidă, încât ai fi zis că-i 
luminoasă. Mişcările îi erau încărcate de o tensiune 
nervoasă. Îi vedeam tendoanele ca nişte sfori subţiri de la 
încheieturile mâinilor. Citeam pe faţa ei un soi de încordare 
înfiorătoare. Băiatul din spatele tejghelei s-a apropiat de ea 
şi femeia a comandat o cafea cu o voce atât de scăzută, 
încât abia dac-am auzit-o, cu toate că era destul de aproape 
şi încăperea era liniştită. 

N-a stat prea mult. A apucat să bea jumătate din cafea, 
privind pe fereastră tot timpul. Deodată, un camion mare şi 
negru a oprit afară şi femeia s-a cutremurat. Era un camion 
nou-nouţ şi era evident că nu cărase niciodată vreo 
încărcătură. Am apucat să-l zăresc pe şofer în momentul 
când s-a aplecat în interior ca să deschidă uşa. Era un tip cu 
înfăţişare de om dur. Destul de înalt. Lat în umeri şi cu 


ceafa groasă. Brunet. Braţele lungi şi musculoase erau 
acoperite de păr negru. Să fi avut vreo treizeci de ani. 
Femeia palidă s-a dat jos de pe scaun ca o fantomă şi a 
rămas o clipă pe loc. A înghiţit o dată. Când a deschis uşa 
magazinului, am auzit bolboroseala unui motor puternic, în 
ralanti. Femeia s-a urcat în camion, dar acesta nu s-a mişcat 
din loc. A rămas nemişcat, lângă bordură. M-am întors cu 
taburet cu tot ca să-l privesc în faţă pe băiatul de la tejghea. 

— Cine-i tipa? l-am întrebat. 

S-a uitat la mine de parc-aş fi fost de pe altă planetă. 

— Aia e doamna Kliner, a spus. N-ai auzit de familia 
Kliner? 

— Am auzit de ei, am spus. Sunt venit de curând în oraş. 
Kliner are depozitele alea de lângă autostradă, aşa e? 

— Exact, a spus băiatul. Şi o mulţime de alte chestii. 
Domnul Kliner e mare şi tare în zonă. 

— Serios? am spus. 

— Păi da. Ai auzit de fundaţie? 

Am clătinat din cap. Mi-am terminat cafeaua şi am împins 
spre el cana ca s-o umple. 

— Kliner a înfiinţat Fundaţia Kliner, mi-a explicat tipul. 
Oraşul a avut de câştigat în mai multe privinţe. A venit aici 
acum cinci ani şi, de atunci, parcă a fost tot timpul 
Crăciunul. 

Am încuviinţat din cap. 

— Şi doamna Kliner asta, ce-i cu ea? l-am întrebat. 

A clătinat din cap în timp ce-mi umplea cana. 


— E o femeie bolnavă, a spus. Foarte bolnavă. Foarte 
palidă, ai văzut? Aproape albă. E foarte bolnavă. S-ar putea 
să aibă tuberculoză. Am văzut oameni bolnavi de 
tuberculoză care arătau ca ea. Înainte, arăta foarte bine, 
dar acum parcă ar fi o fiinţă crescută într-o pivniţă. În orice 
caz, e o femeie foarte bolnavă, asta e cât se poate de sigur. 

— Cine-i tipul din camion? am întrebat. 

— Fiul vitreg, a spus. Băiatul lui Kliner din prima 
căsătorie. Doamna Kliner e a doua nevastă. Am auzit că nu 
se înţelege prea bine cu băiatul. 

A dat scurt din cap dându-mi de înţeles că pusese capăt 
conversaţiei. S-a dus mai încolo ca să lustruiască o 
maşinărie cromată de la celălalt capăt al tejghelei. 
Camionul negru continua să aştepte afară. Eram de acord 
cu părerea vânzătorului că femeia arăta precum ceva 
crescut într-o pivniţă. Parc-ar fi fost o orhidee rară, privată 
de lumină şi de substanţe nutritive. Dar nu eram de acord 
cu ideea că ar fi bolnavă. Nu credeam că are tuberculoză. 
Credeam că suferă de altceva. Ceva pe care-l mai văzusem 
de vreo câteva ori în viaţă. Mi se părea că suferă de o 
teroare teribilă. Ce anume îi provoca acea teroare nu ştiam. 
Şi nici nu voiam să ştiu. Nu era problema mea. M-am ridicat 
şi am pus o bancnotă de cinci dolari pe tejghea. Vânzătorul 
mi-a dat restul numai în monede. Nu avea bancnote de un 
dolar. 

Camionul era tot acolo, staționat lângă bordură. Şoferul 
stătea aplecat cu pieptul lipit de volan, privind într-o parte, 
dincolo de mama sa vitregă, direct către mine. 

În spatele tejghelei, chiar în faţa mea, era o oglindă. 
Arătam exact ca unul care călătorise toată noaptea cu 
autobuzul şi apoi petrecuse două zile la puşcărie. Mi-am zis 
că trebuie să mă ferchezuiesc niţel înainte s-o scot pe 
Roscoe la restaurant. Băiatul de la tejghea m-a văzut cum 
căzusem pe gânduri. 

— Încearcă la frizerie, a spus el. 

— Duminica? am spus eu. 


Băiatul a ridicat din umeri. 

— Ăia sunt tot timpul acolo, a spus el. La prăvălia lor nu e 
niciodată închis de-a binelea. Dar nici deschis de-a binelea 
nu e. 

Am dat din cap şi am ieşit pe uşă afară. Am văzut un grup 
de oameni care tocmai ieşiseră din biserică, mai schimbau o 
vorbă, două pe gazon şi se urcau în maşini. Restul oraşului 
continua să fie părăsit. Dar camionul negru era tot lângă 
bordură, chiar la ieşirea din magazin. lar şoferul continua 
să se holbeze la mine. 

Am mers spre nord prin soare, iar camionul s-a pus în 
mişcare, cu aceeaşi viteză ca şi mine. Tipul de la volan 
stătea tot aplecat în faţă, privind într-o parte. Am întins 
pasul, iar camionul a accelerat şi el. Deodată, m-am oprit 
din mers, iar vehiculul greoi m-a depăşit. Am rămas 
nemişcat. În mod evident, tipul de la volan a decis că mersul 
în marşarier nu făcea parte din obligaţiile lui. Aşa că a 
apăsat pedala accelerației şi a plecat de acolo cu un zgomot 
asurzitor. Am săltat din umeri şi mi-am văzut de drum. Am 
ajuns la frizerie. M-am aplecat pe sub copertina vărgată şi 
am încercat uşa. Era descuiată. Am intrat. 

Ca toate celelalte lucruri din Margrave, şi frizeria arăta 
nemaipomenit. Fotoliile vechi şi armăturile erau lustruite şi 
întreţinute cu mare grijă. Avea dotările la care toată lumea 
renunţase cu treizeci de ani în urmă. Pentru ca acum toată 
lumea să le vrea din nou. 

Acum se plăteşte o avere pentru aşa ceva fiindcă 
recreează felul în care oamenii şi-ar dori să arate America. 
Felul în care cred că arăta pe vremuri. E, cu siguranţă, felul 
în care credeam că arăta pe vremuri. Stăteam în curtea 
vreunei şcoli din Manila sau Munchen şi-mi închipuiam 
întinderi de gazon verde, copaci, steaguri şi o frizerie cu 
armături cromate, exact ca asta. 

Funcționarea frizeriei era asigurată de doi bătrâni negri. 
Stăteau şi ei pe-acolo. Nici închis de-a binelea, nici deschis 
cum se cuvine. Dar mi-au dat de înţeles că or să mă 


servească. Cu alte cuvinte, dacă tot intrasem, iar ei erau 
acolo, de ce nu? Şi cred că mai şi arâtam ca un caz care 
trebuia rezolvat urgent. Le-am cerut să-mi facă tot tacâmul. 
Un bărbierit, un tuns, un prosop fierbinte şi lustruirea 
pantofilor. Ici şi colo, pe pereţi, erau înrămate prime pagini 
ale ziarelor. Titluri de-o şchioapă. Moartea lui Roosevelt. 
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Asasinarea lui 
JFK. Martin Luther King ucis. Un vechi aparat de radio de 
masă, cu carcasă din lemn de mahon, transmitea o muzică 
plină de căldură. Ziarul de duminică stătea frumos 
împăturit pe o banchetă de lângă vitrină. 

Cei doi bătrânei au amestecat apă cu săpun într-un 
castronaş, au ascuţit briciul pe cureaua specială, au clătit 
pămătuful de bărbierit. M-au înfăşurat în prosoape şi s-au 
apucat de treabă. Unul dintre ei mă bărbierea cu briciul. 
Celălalt, stătea prin preajmă, fără să facă mare lucru. Mi- 
am zis că poate urma să intre în joc mai târziu. Tipul care se 
ocupa de mine a început să trăncănească, aşa cum fac 
bărbierii. Mi-a spus povestea afacerii sale. Cei doi erau 
prieteni încă din copilărie. Întotdeauna au trăit aici, în 
Margrave. Au început ca bărbieri încă de dinainte de-al 
Doilea Război Mondial. Şi-au făcut ucenicia în Atlanta. Au 
deschis salonul împreună, când amândoi erau tineri. L-au 
mutat în acest amplasament când vechiul cartier a fost 
demolat. Mi-a relatat povestea ținutului din perspectiva 
bărbierului. Mi-a înşirat personalităţile care se aşezaseră 
pe aceste fotolii vechi. Mi-a povestit despre tot felul de 
oameni. 

— la zi-mi despre cei din familia Kliner, am spus. 

Era el un tip vorbăreţ, dar întrebarea mea i-a închis gura. 
S-a oprit din treabă şi s-a gândit la ea. 

— Nu pot să te ajut la întrebarea asta, nici vorbă de-aşa 
ceva, a spus el. Asta-i un subiect pe care preferăm să nu-l 
discutăm aici. Cel mai bine ar fi să mă întrebi de altcineva. 

Am ridicat din umeri pe sub giulgiul din prosoape. 

— Bine, am spus. Aţi auzit vreodată de Blind Blake? 


— De el am auzit, asta-i sigur, a răspuns bătrânul. Despre 
nenicu' ăsta putem să discutăm, nici o problemă. 

— Excelent. Ce puteţi să-mi spuneţi? 

— Venea pe-aici, din când în când, cu mult timp în urmă, a 
spus. Născut în Jacksonville, Florida, aşa se zice, imediat 
dincolo de graniţa dintre state. Obişnuia să pornească la 
drum de acolo, ştii, până pe-aci, până-n Atlanta, ajungea 
tocmai în nord, la Chicago, după care făcea cale-ntoarsă, 
până aci. Se întorcea prin Atlanta, pe-aci, şi se ducea acasă. 
Da' să ştii că era altfel atunci. Nu erau autostrăzi, nici 
automobile, cel puţin pentru un negru sărac şi pentru 
prietenii lui. Nu puteai decât să mergi pe jos sau cu 
trenurile de marfă. 

— L-ai auzit vreodată cântând? l-am întrebat. 

S-a oprit din nou din treabă şi s-a uitat la mine. 

— Nenică, io am şapteşpatru de ani, a spus. Asta se- 
ntâmpla când eram un ţânc. Noi vorbim aici de Blind Blake. 
Ăi de teapa lui cântau prin baruri. Când eram mic, nu 
intram io prin baruri, că altfel o luam pe cocoaşă rău de tot. 
Ar trebui să vorbeşti cu partenerul meu de-aici. E mult mai 
bătrân ca mine. Se poate să-l fi auzit cântând, numai că s-ar 
putea să nu-şi mai amintească fiindcă nu prea-şi mai aduce 
aminte de multe. Nici măcar ce-a mâncat de dimineaţă. Am 
dreptate? Hei, prietene, ce-ai mâncat la micul dejun? 

Celălalt moşneguţ s-a apropiat mişcându-se cu încetineală 
şi s-a rezemat de chiuveta învecinată cu a mea. Era un 
bătrânel gârbovit, cu pielea de culoarea radioului din lemn 
de mahon. 

— Nu ştiu ce-am mâncat la micul dejun, a spus el. Nu ştiu 
nici măcar dacă am mâncat ceva la micul dejun. Dar 
ascultați ce vă spun. Oi fi eu bătrân, dar adevărul e că 
bătrânii îşi amintesc unele lucruri foarte bine. Nu chestii 
recente, înţelegi, chestii mai de demult. Trebuie să-ţi 
închipui că memoria e ca o găleată veche, ştii? Când ai 
umplut-o cu chestii vechi, nu mai ai cum să bagi ceva nou 
înăuntru. Nu mai ai cum, pricepi? Aşadar, nu-mi mai aduc 


aminte chestiile noi fiindcă găleata e plină cu chestii care s- 
au întâmplat cu mult timp în urmă. Înţelegi ce-ţi spun io 
acilea? 

— Sigur că-nţeleg, am spus. Deci atunci, de mult, l-ai auzit 
vreodată cântând? 

— Pe cine? a întrebat el. 

M-am uitat, pe rând, la amândoi. Voiam să mă asigur că nu 
eram victima unei rutine bine exersate. 

— Pe Blind Blake, am spus. L-ai auzit vreodată cântând? 
— Nu, nu l-am auzit niciodată, a spus bătrânul. Dar soră- 
mea l-a auzit. Am o soră care are peste nouăzeci de ani, că 
n-o mai iartă Dumnezeu. Încă mai trăieşte. A cântat şi ea pe 
atunci şi a cântat cu bătrânul Blind Blake de mai multe ori. 

— Serios? am spus. A cântat cu el? 

— Fără doar şi poate, a spus bătrânelul cocârjat. A cântat 
cam cu toţi cei care treceau pe aici. Trebuie să ştii că 
orăşelul ăsta vechi se afla chiar pe drumul principal care 
ducea la Atlanta. Vechiul drum regional cobora pe aci şi 
ajungea în sud, în Florida. Era singura rută de la nord la 
sud care trecea prin Georgia. Bine-nţeles, acum ai 
autostrada care trece prin apropiere şi nu mai opreşte 
nimeni aici, aşa cum ai şi avioane şi alte alea. Margrave nu 
mai e important acum, fiindcă nimeni nu mai trece prin 
orăşelul ăsta. 

— Vasăzică Blind Blake poposea pe-aici? l-am readus eu la 
subiectul care mă interesa. Şi sora matale a cântat cu el? 

— Toată lumea poposea pe-aci, a spus el. Partea de nord a 
oraşului era o îngrămădeală de baruri şi de pensiuni la 
dispoziţia celor aflaţi în trecere. Toate grădinile astea 
bibilite care se-ntind de-aci şi până la secţia de pompieri 
sunt pe locul în care se aflau pe atunci barurile şi 
pensiunile. Toate au fost demolate între timp, dacă nu s-au 
prăbuşit ele singure. De multă vreme n-au mai fost bani de 
câştigat din afacerea asta. Dar pe atunci era un cu totul alt 
oraş. Tot timpul intrau şi ieşeau din oraş şuvoaie de oameni. 
Muncitori, ţărani, negustori ambulanți, luptători, lucrători 


cu ziua, camionagii, muzicieni. Toţi oamenii ăştia poposeau 
pe-aci, cântau, şi soră-mea era şi ea pe-acolo şi cânta cu 
toţi. 

— Şi crezi că şi-l mai aduce aminte pe Blind Blake? l-am 
întrebat. 

— Fără doar şi poate, a spus bătrânul. Zicea că, după 
părerea ei, e cel mai mare cântăreţ. Zicea că omul ăsta 
cânta mişto de tot. Da, mişto de tot. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? am spus. Ştii cumva? 

Bătrânul s-a gândit intens, scormonind printre amintirile 
care-şi pierdeau din claritate. A clătinat capul cărunt de 
vreo două ori. Apoi a luat un prosop umed dintr-o cutie 
încălzită şi mi l-a pus pe faţă. A început să mă tundă. A 
încheiat clătinând din cap cu un fel de siguranţă. 

— N-aş putea să-ţi spun sigur, a zis el. Omul trecea pe-aci 
când şi când. Îmi amintesc asta destul de bine. După vreo 
trei, patru ani, a dispărut. Eu am fost plecat la Atlanta o 
vreme, n-am fost aci ca să ştiu. Am auzit povestindu-se că 
nu ştiu cine l-ar fi ucis, poate chiar aici în Margrave, sau 
poate că nu. A intrat într-o încurcătură mare de tot şi a 
mierlit-o. 

Am mai stat o vreme să ascult radioul acela vechi. Apoi le- 
am dat o bancnotă de douăzeci de dolari şi am ieşit grăbit 
pe Strada Principală. Am pornit spre nord. Era aproape de 
prânz şi soarele ardea. Foarte cald pentru septembrie. 
Nimeni altcineva nu se mai plimba pe jos. Drumul cel negru 
îşi radia căldura spre mine. Blind Blake mersese pe drumul 
ăsta, poate chiar prin arşiţa de la amiază. Demult, când 
bărbierii ăştia bătrâni erau nişte ţânci, asta era artera care 
ducea spre nord, spre Atlanta, Chicago, slujbe, speranţe, 
bani. Arşiţa de la amiază n-ar fi oprit pe nimeni să ajungă 
acolo unde-şi propusese. Dar acum drumul acela nu era 
decât o cale de acces secundară asfaltată, care nu mai 
ducea nicăieri. 

Mi-a luat câteva minute de mers prin arşiţă ca să ajung la 
secţia de poliţie. Am traversat gazonul primăvăratic, 


trecând pe lângă altă statuie din bronz, şi am tras de uşa 
masivă din sticlă de la intrare. Am păşit în răcoarea din 
interior. Roscoe mă aştepta, rezemată de biroul de recepţie. 
În spatele ei, în sala principală a secţiei, îl vedeam pe 
Stevenson vorbind agitat la telefon. Roscoe era palidă şi 
părea foarte îngrijorată. 

— Am mai găsit un cadavru, a spus ea. 

— Unde? am întrebat-o. 

— Tot la depozit, a spus. De data asta, în cealaltă parte a 
drumului, sub intersecţia suspendată cu autostrada. 

— Cine l-a găsit? am întrebat. 

— Finlay. S-a dus acolo azi-dimineaţă, să mai scotocească, 
sperând să găsească ceva care să ne ajute în povestea cu 
primul cadavru. Ceva care să ne fie de folos, da? Şi uite c-a 
mai găsit unul. 

— Ştiţi cine e ăsta? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 

— Neidentificat, a spus. La fel ca şi primul. 

— Unde e Finlay acum? am întrebat-o. 

— S-a dus să-l aducă pe Hubble, a spus. Crede că Hubble 
s-ar putea să ştie ceva despre asta. 

Am încuviinţat din cap. 

— De cât timp era ăsta acolo? am spus. 

— De vreo două-trei zile. Finlay zice că e posibil ca joi 
noaptea să fi avut loc o dublă omucidere. 

Am încuviinţat din nou. Hubble ştia într-adevăr ceva. Asta 
era tipul pe care-l trimisese ca să se întâlnească cu 
detectivul înalt, ras în cap. Nu-şi dădea seama cum de 
scăpase. Dar se pare că, până la urmă, tipul nu scăpase. 

Am auzit o maşină în parcarea de afară, apoi uşa mare de 
la intrare s-a deschis. Finlay şi-a vârât capul înăuntru: 

— La morgă, Roscoe, a spus el. Şi tu, Reacher. 

Am mers după el afară, în arşiţă. Ne-am urcat cu toţii în 
sedanul fără însemne poliţieneşti al lui Roscoe. Am lăsat 
maşina lui Finlay în locul în care o parcase. Roscoe 
conducea. Eu m-am aşezat pe bancheta din spate. Finlay 


stătea pe locul din dreapta şoferului, întors în aşa fel încât 
să poată vorbi cu amândoi deodată. Roscoe a scos maşina 
din parcarea secţiei şi a luat-o spre sud. 

— Nu l-am găsit pe Hubble, a spus Finlay, uitându-se la 
mine. Nu e nimeni acasă la el. Ţi-a spus cumva că are de 
gând să plece pe undeva? 

— Nu, am spus. Nici un cuvinţel. Abia dac-am vorbit în 
weekendul ăsta. 

Finlay a mormăit către mine. 

— Trebuie să aflu ce ştie despre toată povestea asta. E o 
treabă cât se poate de gravă, iar el ştie ceva legat de ea, 
asta e sigur. Ce ţi-a spus despre asta, Reacher? 

N-am răspuns. Nu eram încă sigur de partea cui eram. De 
partea lui Finlay, probabil, dar, dacă Finlay începea să-şi 
bage nasul în povestea în care era amestecat Hubble, omul 
ăsta, împreună cu întreaga lui familie, erau ca şi morţi. Nu 
încăpea nici o îndoială în privinţa asta. Aşa că mi-am zis că 
trebuie să-mi păstrez imparţialitatea şi să-mi iau cât mai 
repede tălpăşiţa de-acolo. Nu voiam să fiu amestecat. 

— Ai încercat să-l prinzi pe mobil? l-am întrebat. 

Finlay a bombănit şi a clătinat din cap. 

— E oprit, a spus. O voce de pe robot a intrat pe fir şi mi-a 
spus. 

— A trecut pe-aici ca să-şi ia ceasul de mână? l-am 
întrebat. 

— Ce să-şi ia? 

— Ceasul, am spus. Vineri a lăsat la Baker un Rolex de 
zece mii de dolari. Când Baker îi punea cătuşele pentru 
călătoria la Warburton. A venit să şi-l ia? 

— Nu, a spus Finlay. Nimeni nu m-a anunţat. 

— OK, am spus. Reiese c-a avut de rezolvat o treabă 
urgentă pe undeva. Fiindcă nici măcar un căcânar ca 
Hubble n-ar fi în stare să uite de un ceas de zece mii de 
dolari, nu-i aşa? 

— Ce treabă urgentă? a întrebat Finlay. Ce ţi-a spus 
despre asta? 


— Nu mi-a spus absolut nimic. Aşa cum ţi-am mai zis, abia 
dacă am vorbit. 

Finlay s-a uitat la mine urât. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, Reacher. Până pun mâna 
pe Hubble, o să te rețin pe tine şi-o să te pisez la cap pân-o 
să-mi spui ce ţi-a spus. Şi nu-mi veni cu prostia că şi-ar fi 
ţinut gura tot weekendul, fiindcă oamenii ca el nu fac aşa 
niciodată. Eu ştiu asta şi tu ştii asta, aşa că nu face pe 
deşteptul cu mine, bine? 

M-am mulţumit să ridic din umeri. Nu riscam să mă 
aresteze din nou. Poate că reuşeam să iau un autobuz din 
locul unde era situată morga. Trebuia să amân prânzul cu 
Roscoe. Păcat. 

— Deci care-i povestea cu ăsta? l-am întrebat. 

— Cam aceeaşi ca şi la celălalt, a spus Finlay. Se pare că s- 
a întâmplat în acelaşi timp. Ăsta n-a mai fost burduşit după 
ce-a fost împuşcat, dar probabil că a făcut parte din acelaşi 
incident. 

— Vasăzică nu ştii cine e? 

— Îl cheamă Sherman, a spus. În afară de asta, n-am nici o 
idee. 

— Ia povesteşie-mi, am zis. 

Întrebam din obişnuinţă. Finlay s-a gândit o clipă. L-am 
văzut cum ia hotărârea să-mi răspundă. Ca şi cum am fi fost 
parteneri. 

— Bărbat alb, neidentificat, a spus el. La fel ca şi la primul 
caz, fără acte, fără portofel, fără semne distinctive. Dar ăsta 
avea un ceas de mână din aur, gravat pe spate: Lui 
Sherman, cu drag, Judy. Să fi avut vreo treizeci, treizeci şi 
cinci de ani. Greu de spus, pentru că a stat acolo timp de 
trei zile şi l-au cam ronţăit animăluţele. I-au dispărut buzele 
şi ochii, dar mâna dreaptă i-a rămas întreagă fiindcă i-a stat 
îndoită sub corp, aşa că am putut să-i iau nişte amprente ca 
lumea. Le-am transmis în urmă cu o oră şi, dacă avem 
noroc, poate iese ceva din asta. 

— Rănile de la împuşcături? l-am întrebat. 


Finlay a încuviinţat din cap. 

— Pare a fi vorba de aceeaşi armă, a spus. Calibru mic, 
gloanţe cu impact exploziv. Se pare că primul glonţ l-a rănit 
doar şi a fost în stare să fugă. A mai fost lovit de două ori, 
dar a reuşit să se ascundă sub autostradă. A căzut şi a 
sângerat până a murit. N-a mai fost bătut fiindcă nu l-au 
mai găsit. Asta e impresia mea. 

M-am gândit la cele relatate. Trecusem pe acolo pe la 
orele opt, în dimineaţa zilei de vineri. Exact printre două 
cadavre. 

— Şi crezi că-l chema Sherman? am spus. 

— Avea numele gravat pe ceas, a replicat Finlay. 

— Poate că nu era al lui, am spus. Poate că l-a furat. Sau l- 
a moştenit, ori l-a cumpărat de la o prăvălie de amanet, ori 
l-a găsit pe stradă. 

Finlay s-a mulţumit să mormăie din nou. Ajunsesem 
probabil la mai bine de şaisprezece kilometri spre sud de 
Margrave. Roscoe păstra o viteză susţinută pe vechiul drum 
regional. Deodată a încetinit şi a cotit pe braţul stâng al 
unei bifurcaţii, care ducea drept spre orizontul îndepărtat. 

— Unde naiba mergem? am întrebat. 

— La spitalul regional, a spus Finlay. E la Yellow Springs. 
Al doilea orăşel spre sud, faţă de Margrave. Nu mai avem 
mult. 

Am mers mai departe. Yellow Springs a devenit o pată în 
ceața provocată de arşiţă la orizont. Spitalul se afla chiar la 
marginea oraşului, o clădire mai mult sau mai puţin izolată. 
Aşezat acolo de mult, când bolile erau molipsitoare şi 
oamenii bolnavi trebuia să fie izolaţi. Era un spital mare, un 
furnicar de clădiri întinse şi joase răspândite pe o suprafaţă 
de aproape un hectar. Roscoe a încetinit şi a cotit pe aleea 
de la intrare. Am trecut legănându-ne peste limitatoarele 
de viteză şi ne-am croit drum spre un grup de clădiri 
aşezate mai în spate. Morga era un şopron lung, cu o uşă 
mare, care era deschisă. Ne-am oprit la o distanţă 


apreciabilă de uşă şi am lăsat maşina în curte. Ne-am uitat 
unul la celălalt şi am intrat. 

Un membru al personalului medical ne-a întâmpinat şi ne- 
a condus într-un birou. S-a aşezat la o masă metalică şi le-a 
făcut semn lui Finlay şi Roscoe să ia loc pe nişte taburete. 
Eu m-am rezemat de o tejghea, între un computer şi un fax. 
Nu era o unitate cu un buget generos. Fusese echipată cu 
zgârcenie, în urmă cu câţiva ani. Totul era vechi, uzat şi în 
neorânduială. Foarte diferit faţă de secţia de poliţie de la 
Margrave. Omul de la birou părea obosit. Nici bătrân, nici 
tânăr, cam de-o vârstă cu Finlay. Halat alb. Părea a fi genul 
de om pe a cărui judecată n-ai fi pus prea mare preţ. Nu s-a 
prezentat. A considerat de la sine înţeles că ştim cine e şi cu 
ce se ocupă. 

— Ce pot să vă spun, oameni buni? a zis el. 

S-a uitat pe rând la noi. Aştepta. Şi noi ne-am uitat la el. 

— A fost vorba de acelaşi incident? a întrebat Finlay. 

Tonurile lui grave de Harvard păreau nelalocul lor în 
biroul ăla ponosit. Celălalt a ridicat din umeri. 

— Abia de o oră am primit al doilea cadavru, a spus el. Dar 
aş zice că e acelaşi incident. Aproape sigur s-a folosit 
aceeaşi armă. În ambele cazuri pare să fi fost vorba de 
gloanţe explozive de calibru mic. Gloanţele au avut viteză 
redusă, s-ar părea că pistolul a avut amortizor. 

— Calibru mic? am spus. Cât de mic? 

Doctorul şi-a îndreptat către mine privirea obosită. 

— Nu sunt expert în arme de foc, a spus el. Dar aş merge 
pe un douăjdoi. Atât de mic mi se pare. Aş zice că avem de-a 
face cu gloanţe de calibrul douăzeci şi doi, cu impact 
exploziv. Să luăm, de exemplu, capul primului tip. Două răni 
mici şi neregulate la intrare şi două răni mari şi urâte la 
ieşire, caracteristice gloanţelor explozive. 

Am încuviinţat din cap. Aşa se comportă un glonţ exploziv. 
Pătrunde şi, în momentul impactului, se aplatizează. Devine 
un gogoloi de plumb cam cât o monedă de douăzeci şi cinci 
de cenți şi se rostogoleşte prin țesutul în care a pătruns. La 


ieşire, provoacă o ditamai gaura, prin sfâşiere. Iar un glonţ 
exploziv drăguţ şi lent de calibrul 22 se combină logic cu un 
amortizor. N-are rost să foloseşti un amortizor decât dacă 
viteza de ieşire din ţeavă e subsonică. Altfel, glonţul 
provoacă propriul bubuit sonic pe traiectoria până la ţintă, 
asemenea unui minuscul avion de vânătoare. 

— Bun, am spus. Au fost ucişi în locul unde-au fost găsiţi? 

— Fără îndoială, a răspuns tipul. Hipostaza e clară la 
ambele cadavre. 

S-a uitat la mine. Ar fi vrut să-l întreb ce-i aia hipostază. 
Ştiam ce e, dar am simţit nevoia să fiu politicos. Aşa că m- 
am arătat nedumerit. 

— Hipostaza post-mortem, a spus. Lividitatea. Când mori, 
circulaţia se opreşte, aşa-i? Inima nu-ţi mai bate. Sângele se 
supune legii gravitaţiei. Se adună în partea de jos a 
corpului, în vasele situate cel mai jos, de regulă în 
capilarele minuscule din pielea de lângă podea sau 
suprafaţa pe care ai căzut. Celulele roşii se aşază primele. 
Acestea pătează pielea în roşu. Apoi se coagulează, aşa 
încât pata se fixează, ca la o fotografie. După câteva ore, 
petele devin permanente. Petele de pe corpul primului mort 
se potrivesc întru totul cu poziţia sa din curtea din faţa 
depozitului. A fost împuşcat, a căzut mort, a fost lovit într- 
un soi de frenezie dementă timp de câteva minute, după 
care a zăcut în acea poziţie vreme de vreo opt ore. Nici o 
îndoială în privinţa asta. 

— Ce părere ai de felul în care a fost burduşit? l-a întrebat 
Finlay. 

Doctorul a clătinat din cap şi a ridicat din umeri. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, a spus. Am citit prin 
revistele de specialitate, când şi când. Un fel de dereglare 
psihică, evident. Nu ai cum să explici aşa ceva. Pentru cel 
mort n-a avut nici o importanţă. Nu l-a mai durut, fiindcă 
era mort. Aşa că trebuie să-i fi provocat satisfacţie celui 
care l-a lovit. O furie incredibilă, dublată de o forţă uriaşă. 
Rănile sunt cumplite. 


— Şi al doilea mort? a întrebat Finlay. 

— A încercat să scape prin fugă, a spus doctorul. A fost 
împuşcat în spate, de aproape, cu primul glonţ, dar asta nu 
l-a doborât şi a luat-o la fugă. A mai încasat două gloanţe pe 
traseu. Unul în ceafă şi lovitura fatală în coapsă. I-a distrus 
artera femurală. A ajuns până la secţiunea supraînălţată a 
autostrăzii, după care a stat întins la pământ şi a sângerat 
până a murit. Nici o îndoială în privinţa asta. Dacă n-ar fi 
plouat toată noaptea zilei de joi, cu siguranţă că s-ar fi 
văzut dâra de sânge pe drum. Trebuie să se fi scurs prin 
zonă vreo cinci litri şi jumătate de sânge, fiindcă e cât se 
poate de sigur că în cadavru nu mai e nici un strop. 

Am rămas tăcuţi cu toţii. Mă gândeam la sprintul disperat 
peste drum al celui de-al doilea tip. Încercând să se 
adăpostească în vreme ce gloanţele îi sfâşiau carnea. 
Aruncându-se sub rampa autostrăzii şi murind în fojgăiala 
tăcută a şobolanilor. 

— Bun, a spus Finlay. Deci putem să presupunem cu 
siguranţă că victimele au fost împreună. Trăgătorul face 
parte dintr-un grup de trei, îi ia prin surprindere, îl împuşcă 
pe primul tip în cap de două ori, timp în care al doilea 
individ o ia la fugă şi e lovit de trei gloanţe în timp ce fuge, 
corect? 

— Presupuneţi că au fost trei atacatori? a întrebat 
doctorul. 

Finlay a dat din cap către mine. Era teoria mea, aşa că a 
trebuit s-o explic. 

— Trei tipuri de personalitate diferite, am spus. Un 
trăgător competent, un nebun cuprins de frenezie şi un 
ascunzător incompetent. 

Doctorul a dat din cap încet. 

— Valabilă teorie, a spus el. Primul tip a fost lovit de la 
mică distanţă, aşa că poate ar trebui să presupunem că îi 
cunoştea pe atacatori şi le-a permis să se apropie de el? 

Finlay a încuviinţat din cap. 


— Trebuie să fi fost aşa, a spus el. Cinci tipi care se 
întâlnesc. Trei dintre ei îi atacă pe ceilalţi doi. Asta pare a fi 
o operaţiune de proporţii, nu? 

— Ştim cumva cine au fost agresorii? a întrebat doctorul. 

— Nu ştim nici măcar cine erau victimele, a spus Roscoe. 

— Aveţi vreo teorie în privinţa victimelor? l-a întrebat 
Finlay pe doctor. 

— Nu în privinţa celui de-al doilea tip, în afara numelui 
gravat pe ceasul de la mână, a răspuns doctorul. Îl am pe 
masă abia de o oră. 

— Deci, aveţi teorii în ceea ce-l priveşte pe primul individ? 
a spus Finlay. 

Doctorul a început să frunzărească nişte însemnări de pe 
birou, dar i-a sunat telefonul. A răspuns şi apoi a întins 
receptorul către Finlay. 

— E pentru dumneata, a spus. 

Finlay s-a aplecat în faţă şi a preluat legătura. A ascultat 
un moment. 

— Bine, a spus în receptor. Printează-l şi trimite-l prin fax 
aici, te rog. 

După care i-a înapoiat telefonul doctorului şi şi-a reluat 
poziţia firească pe taburet. Avea pe faţă un început de 
zâmbet. 

— Stevenson a fost la telefon, suna de la secţie, a spus el. 
Avem în sfârşit identificarea amprentelor de la primul 
cadavru. Se pare că am procedat bine că le-am trimis din 
nou. Stevenson le va trimite prin fax aici într-un minut, aşa 
că spune-ne ce teorie ai, dom' doctor, şi apoi o să le punem 
pe toate laolaltă. 

Tipul obosit în halat alb a ridicat din umeri şi a luat de pe 
birou o foaie de hârtie. 

— În legătură cu primul tip? a spus el. Nu am prea multe 
amănunte. Cadavrul era într-o stare groaznică. Era înalt, 
bine făcut, avea capul ras. Principala chestie e legată de 
lucrările lui dentare. Se pare că tipul şi-a reparat dinţii cam 
prin toate părţile. O parte dintre lucrări sunt americane, 


unele par a fi americane, iar altele sunt de provenienţă 
străină. 

Aproape de şoldul meu, faxul a început să bipăie şi să 
zumzăie. O foaie de hârtie subţire a foşnit în aparat. 

— Deci, ce reiese de-aci? a întrebat Finlay. Că tipul era 
străin? Sau era un american care trăia în străinătate sau 
ce? 

Foaia de hârtie subţire a început să iasă din aparat, 
acoperită cu un scris mărunt. Apoi aparatul s-a oprit şi a 
tăcut. Am luat foaia şi m-am uitat la ea. Apoi am mai citit o 
dată. Am îngheţat. Nu-mi venea să cred. Cerul s-a prăbuşit 
peste mine. M-am uitat lung la doctor şi am început să 
vorbesc: 

— A crescut în străinătate, am spus. Şi-a reparat dinţii 
acolo unde s-a aflat. Şi-a rupt braţul drept când avea opt 
ani şi l-a reparat în Germania. Şi-a scos amigdalele într-un 
spital din Seul. 

Doctorul a ridicat privirea câtre mine. 

— Sunt în stare să spună toate astea pornind de la 
amprente? a întrebat el. 

Am clătinat din cap. 

— Omul ăla era fratele meu, am spus. 

ZECE. 

Cândva am văzut un film realizat de cei de la Marină, 
despre expedițiile din regiunile polare. Mergeai pe un 
ghețar solid. Deodată, gheaţa se mişcă şi se sparge. Nişte 
presiuni de neimaginat în banchiză. O întreagă nouă 
geografie e forţată să iasă la suprafaţă. Denivelări masive în 
locuri care fuseseră plate. Râpe imense în spatele tău. Un 
lac nou răsărit în faţă. Lumea întreagă s-a schimbat într-o 
secundă. Aşa mă simţeam în acel moment. Stăteam 
încremenit din pricina şocului pe masă, între fax şi 
computer şi mă simţeam ca un tip aflat într-o expediţie la 
Polul Nord a cărui întreagă lume se schimbă dintr-odată. 

M-au condus până la camera frigorifică din spate ca să fac 
o identificare oficială a cadavrului. Din faţă nu-i mai 


rămăsese mai nimic în urma împuşcăturilor şi toate oasele-i 
fuseseră frânte, dar i-am recunoscut cicatricea în formă de 
stea de pe gât. O căpătase pe când ne-am jucat cu o sticlă 
spartă, cu douăzeci şi nouă de ani în urmă. Pe urmă m-au 
dus înapoi la secţia de poliţie din Margrave. De data asta, 
maşina a condus-o Finlay. Roscoe a stat cu mine în spatele 
maşinii şi m-a ţinut de mână tot drumul. Drumul a durat 
doar douăzeci de minute, dar în acel interval de timp am 
retrăit două vieţi. Pe-a lui şi pe-a mea. Fratele meu Joe. Cu 
doi ani mai mare ca mine. S-a născut la o bază din Extremul 
Orient, la finele erei Eisenhower. Apoi m-am născut eu, la o 
bază din Europa, exact la începutul erei Kennedy. După 
aceea am crescut împreună în toată lumea, în interiorul 
acelui provizorat pe care familiile militarilor aflaţi în 
serviciu şi-l creează. Viaţa nu însemna altceva decât să te 
muţi în alt loc la intervale aleatorii şi imprevizibile. Am 
ajuns până la faza în care ne simţeam aiurea dacă 
rămâneam în acelaşi loc mai mult de un semestru şi 
jumătate. De mai multe ori, au trecut ani în şir fără să 
vedem iarna. Eram mutaţi din Europa la începutul toamnei 
ca să ne ducem undeva, în Pacific, iar vara o luam din nou 
de la capăt. 

Prietenii noştri dispăreau întruna. Nu ştiu ce unitate era 
trimisă pe nu ştiu unde, şi un grup de copii dispărea. 
Uneori, îi revedeam după câteva luni, într-un alt loc. Dar pe 
foarte mulţi nu-i mai vedeam niciodată. Nimeni nu spunea 
vreodată „salut” sau „la revedere”. Pur şi simplu erai acolo 
sau nu. 

Pe urmă, pe măsură ce Joe şi cu mine creşteam, am fost 
mutaţi de colo-colo şi mai mult. Vietnamul a adus după sine 
o creştere şi mai mare a frecvenţei cu care armata îşi muta 
personalul pe tot globul. Viaţa a devenit o perindare 
fulgerătoare de baze militare. Niciodată nu aveam ceva al 
nostru. În avioanele de transport nu aveam voie decât cu 
câte o geantă de persoană. Am fost împreună în timpul 
acestei perindări timp de şaisprezece ani. Joe a fost 


singurul lucru constant din viaţa mea. Şi l-am iubit ca pe un 
frate. Dar fraza aceasta avea un sens foarte precis. Aşa cum 
au o bună parte din expresiile astea „standard”. Ca atunci 
când oamenii spun despre cineva că a dormit ca un bebeluş. 
Adică vor să spună că a dormit bine? Sau vor să spună că s- 
a trezit din zece-n zece minute ţipând? L-am iubit pe Joe ca 
pe un frate, iar asta însemna o mulţime de lucruri în familia 
noastră. Adevărul e că niciodată n-am ştiut sigur dacă l-am 
iubit sau nu. Şi nici el n-a ştiut sigur dacă mă iubea sau nu. 
Între noi era o diferenţă de doar doi ani, dar el se născuse 
în anii cincizeci, iar eu, în anii şaizeci; iar asta se pare că a 
făcut ca diferenţa reală dintre noi să fie mult mai mare. Şi, 
aşa cum se întâmplă cu mai toţi fraţii despărțiți de doar doi 
ani, ne călcam pe nervi cât cuprindea. Ne certam şi ne 
dondăneam, aşteptând cu ţâfnă să creştem mari şi să ne 
câştigăm independenţa. În cea mai mare parte a acelor 
şaisprezece ani, n-am ştiut dacă ne iubim sau ne urâm. 

Dar aveam chestia aia specifică familiilor. Familia e 
unitatea ta. Bărbaţii din bazele militare erau instruiți în 
spiritul unei loialităţi desăvârşite faţă de unităţile lor. Era 
lucrul esenţial al vieților lor. Iar băieţii îi copiau, 
transpunând în cadrul familiilor aceeaşi loialitate. Aşa încât, 
chiar dacă uneori îţi urai fratele, nu lăsai pe nimeni să-i facă 
vreun rău. Asta era chestia care ne unea pe Joe şi pe mine. 
O loialitate necondiționată. Stăteam spate în spate în 
fiecare nouă curte de şcoală şi scăpăm de belele împreună, 
folosindu-se de pumni. Am avut grijă de el, iar ela avut grijă 
de mine, aşa cum fac fraţii. Timp de şaisprezece ani. N-a 
prea fost o copilărie normală, dar era singura copilărie de 
care urma să am parte. lar Joe însemna şi începutul şi 
sfârşitul acestei copilării. Acum, cineva îl ucisese. Stăteam 
pe bancheta din spate a Chevrolet-ului de poliţie şi 
ascultam o voce minusculă care mă întreba ce naiba aveam 
de gând să fac în privinţa asta. 

Finlay a condus direct prin Margrave şi a parcat lângă 
secţia de poliţie. Exact la bordura de vizavi de marile uşi din 


sticlă de la intrare. El şi Roscoe s-au dat jos din maşină şi m- 
au aşteptat, aşa cum mă aşteptaseră Baker şi Stevenson cu 
patruzeci şi opt de ore în urmă. Am coborât şi m-am 
alăturat lor în arşiţa de la prânz. Am stat acolo o clipă, apoi 
Finlay a tras de uşa masivă şi am intrat în incintă. Am 
străbătut sala principală pustie, ca să ajungem în spate, în 
cabinetul spaţios, cu mobilier din lemn de trandafir. Finlay 
s-a aşezat la birou. Eu am stat pe acelaşi scaun pe care 
şezusem vineri. Roscoe a tras un scaun şi l-a aşezat lângă al 
meu. Finlay a deschis unul din sertarele biroului. A scos de 
acolo un casetofon. A trecut prin operaţiunea de rutină de 
verificare a microfonului cu unghia. Apoi a încetat să se mai 
mişte şi s-a uitat la mine. 

— Îmi pare foarte rău pentru fratele tău, a spus. 

Am dat din cap, fără să spun nimic. 

— Mă tem că va trebui să-ţi pun o grămadă de întrebări, a 
spus. 

Am dat din nou din cap. Îl înţelegeam. Mă aflasem în 
aceeaşi situaţie de o mulţime de ori. 

— Cine ar putea fi ruda lui cea mai apropiată? a întrebat. 

— Eu, am spus. Doar dacă nu s-o fi căsătorit fără să mă 
anunţe. 

— Crezi că e posibil s-o fi făcut? m-a întrebat Finlay. 

— Nu eram prea apropiaţi, am spus. Dar mă îndoiesc. 

— Părinţii voştri sunt morţi? 

Am încuviinţat din cap. Finlay mi-a imitat gestul. M-a notat 
ca fiind ruda cea mai apropiată. 

— Care era numele lui complet? 

— Joe Reacher, am spus. Nu avea un al doilea nume. 

— E cumva diminutivul de la Joseph? 

— Nu, am spus. Era doar Joe. Aşa cum numele meu e Jack. 
Tatălui nostru îi plăceau numele simple. 

— OK, a spus Finlay. Mai mare sau mai mic? 

— Mai mare, am spus. 

I-am dat data de naştere a lui Joe. Cu doi ani mai mare ca 
mine. 


— Deci avea treizeci şi opt de ani? 

Am dat din cap. Baker spusese că victima avea cam 
patruzeci de ani. Poate că Joe nu se ţinuse bine. 

— Îi ştii cumva adresa actuală? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, am spus. Undeva prin Washington. Cum spuneam, 
nu eram prea apropiaţi. 

— Bun, a spus el din nou. Când l-ai văzut ultima oară? 

— Acum vreo douăzeci de minute, am zis. La morgă. 

Finlay a dat din cap cu blândeţe. 

— Înainte de asta? 

— Cu şapte ani în urmă, am spus. La înmormântarea 
mamei. 

— Ai vreo fotografie de-a lui? 

— Ai văzut lucrurile din punga cu obiecte personale. Nu 
am nici o fotografie. 

A dat din cap din nou. A tăcut. Treaba asta i se părea 
dificilă. 

— Poţi să-mi faci o descriere a lui? 

— De dinainte ca gloanţele să-i distrugă faţa? 

— Ne-ar putea fi de folos, să ştii, a spus Finlay. Trebuie să 
aflăm cine l-a văzut prin preajmă, când şi unde. 

Am încuviinţat din cap. 

— Semăna cu mine, cred, am spus. Poate cu vreo doi 
centimetri mai înalt şi cu vreo patru-cinci kile mai greu. 

— Atunci putem să zicem că avea cam un metru şi 
nouăzeci şi opt de centimetri? a întrebat el. 

— Exact, am spus. Şi vreo nouăzeci de kile. 

Finlay şi-a notat conştiincios cifrele. 

— Şi se rădea în cap? m-a întrebat. 

— Ultima oară când l-am văzut, nu, am spus. Avea păr. 

— Cu şapte ani în urmă, aşa-i? a spus Finlay. 

Am ridicat din umeri. 

— Poate că începuse să chelească. Poate că se jena din 
pricina asta. 

Finlay a încuviinţat din cap. 


— Ce ocupaţie avea? a întrebat el. 

— Ultima oară ştiu că lucra pentru Departamentul 
Trezoreriei, am spus. N-aş putea să-ţi spun ce anume făcea 
pe-acolo. 

— Ce pregătire avea? a întrebat. Era şi el cadru militar? 

Am încuviinţat din cap. 

— Spionaj militar, am spus. A stat pe tuşă o vreme, după 
care a lucrat pentru guvern. 

— Ţi-a scris că se află aici, aşa e? a întrebat Finlay. 

— A pomenit de chestia cu Blind Blake, am spus. Nu mi-a 
spus ce l-a adus aici. Dar n-ar trebui să fie greu de aflat. 

Finlay a dat din cap aprobativ. 

— O să dăm câteva telefoane mâine, a spus. Până atunci, 
eşti sigur că n-ai habar de ce a venit aici? 

Am clătinat din cap. N-aveam absolut nici o idee de ce 
venise aici. Dar ştiam că Hubble avea habar. Joe fusese 
anchetatorul cel înalt, ras în cap şi cu un nume de cod. 
Hubble îl adusese aici şi Hubble ştia exact de ce. Primul 
lucru pe care-l aveam de făcut era să-l găsesc pe Hubble şi 
să-l întreb asta. 

— Şi zici că n-ai dat de Hubble? l-am întrebat pe Finlay. 

— Nu pot să-l găsesc pe nicăieri, a spus. Nu e acasă la el, 
pe Beckman Drive, şi nimeni nu l-a văzut prin oraş. Hubble 
ştie totul despre întâmplarea asta, aşa-i? 

M-am mulţumit să ridic din umeri. Am simţit că trebuie să 
ţin o parte din cărţi cât mai aproape de piept. Dacă urma să 
fiu nevoit să-l strâng cu uşa pe Hubble în legătură cu un 
lucru despre care nu ar fi vrut să vorbească, preferam s-o 
fac de unul singur. Nu mă încânta deloc gândul ca Finlay să 
se uite peste umărul meu în timp ce-o făceam. Era posibil să 
i se pară că îl strângeam prea tare. Şi, hotărât lucru, nu 
voiam să fiu nevoit să mă uit peste umărul lui Finlay. Nu 
voiam să las în seama lui strânsul cu uşa. Era posibil să mi 
se pară că nu strânge îndeajuns de tare. Şi, în orice caz, 
Hubble ar fi vorbit cu mine mai uşor decât ar fi făcut-o cu 
un poliţai. Parcursese deja jumătate din drum cu mine. 


Aşadar, ce ştia Hubble avea să rămână secretul meu. Cel 
puţin deocamdată. 

— Habar n-am ce ştie Hubble, am spus. Tu eşti cel care 
susţine că a cedat nervos. 

Finlay a mârâit ceva şi s-a uitat pe deasupra biroului la 
mine. Vedeam cum raţionamentul lui se îndreaptă spre o 
nouă pistă. Eram destul de sigur care era pista. Aşteptasem 
să iasă la suprafaţă. În cazul unei omucideri, funcţionează o 
regulă empirică. Se bazează pe numeroase statistici şi pe 
multă experienţă. Această regulă spune că, atunci când ai 
de a face cu moartea unui om, primul lucru pe care trebuie 
să-l faci e să-i cercetezi bine de tot familia. Pentru că al 
naibii de multe crime sunt opera rudelor. Soţi, soţii, fii. Şi 
fraţi. Asta spunea teoria. Finlay văzuse această regulă 
confirmată de sute de ori în cei douăzeci de ani petrecuţi la 
Boston. Acum îl vedeam cum încearcă s-o verifice aici, în 
Margrave. Aveam nevoie să-i tulbur aceste gânduri. Nu 
voiam să se gândească prea mult la această variantă. Nu 
voiam să-mi mai irosesc timpul într-o celulă. Consideram că 
o să am nevoie de acel timp pentru altceva. 

— Eşti mulţumit de alibiul meu, nu-i aşa? am spus. 

Îşi dădea seama unde bat. Ca şi cum eram colegi în 
rezolvarea unui caz încâlcit. Mi-a adresat un zâmbet scurt. 

— S-a verificat, a spus el. Te aflai în Tampa când toate 
astea au avut loc. 

— În regulă, am spus. Şi Morrison e mulţumit în privinţa 
asta? 

— Nu ştie nimic, a răspuns Finlay. Nu răspunde la telefon. 

— Nu mai vreau greşeli de-astea, am spus. Umflatul ăla 
idiot a zis că m-a văzut acolo. Vreau să priceapă că treaba 
asta n-o să mai ţină. 

Finlay a încuviinţat din cap. A ridicat telefonul de pe birou 
şi a format un număr. Am auzit sunetul slab al apelului 
telefonic din cască. A sunat vreme îndelungată şi s-a 
întrerupt când Finlay a pus receptorul în furcă. 

— Nu e acasă, a spus. E duminică, nu? 


Apoi a scos dintr-un sertar cartea de telefon. A deschis-o la 
litera H, căutând numărul lui Hubble de pe Beckman Drive. 
L-a format şi a obţinut acelaşi rezultat. Multe tonuri de apel 
şi nimeni acasă. A sunat apoi pe mobil. O voce electronică a 
început să-i spună că telefonul era închis. A pus receptorul 
în furcă înainte ca mesajul automat să se încheie. 

— O să-l aduc pe Hubble aici când o să-l găsesc, a spus 
Finlay. Ştie lucruri pe care trebuie să ni le spună. Până 
atunci, nu prea am ce să fac, nu? 

Am ridicat din umeri. Avea dreptate. Dâra pe care o 
urmărea se cam răcise. Singurul indiciu de care ştia Finlay 
era panica pe care o manifestase Hubble vineri. 

— Ce-ai de gând să faci, Reacher? m-a întrebat el. 

— Să mă gândesc la asta, am spus. 

Finlay m-a privit drept în faţă. Nu ostil, ci cu mare 
seriozitate, ca şi cum ar fi încercat să comunice în acelaşi 
timp un ordin şi o rugăminte, dintr-o singură privire severă. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, da? a spus. Osăte 
simţi foarte nasol şi-o să vrei să vezi cum se face dreptate, 
dar nu vreau să aibă loc nici o acţiune independentă, s-a 
înţeles? E treaba poliţiei. Tu eşti un civil. Lasă-mă pe mine 
să mă ocup, da? 

Am ridicat din umeri şi am încuviinţat din cap. M-am 
ridicat şi m-am uitat la amândoi. 

— Mă duc să mă plimb, am spus. 

I-am lăsat pe cei doi acolo şi am trecut prin sala principală 
a secţiei. Am ieşit pe uşile de sticlă în după-amiaza 
dogoritoare. Am străbătut parcarea şi am tăiat-o pe gazonul 
larg din faţă, până la statuia din bronz. Era încă un omagiu 
adus lui Caspar Ieale, cine naiba o mai fi fost şi ăsta. Acelaşi 
tip ca şi cel din parcul de la marginea sudică a orăşelului. 
M-am rezemat de flancul metalic încălzit al statuii şi am 
căzut pe gânduri. 

Statele Unite sunt o ţară uriaşă. Milioane de kilometri 
pătraţi. Cu o populaţie de aproape trei sute de milioane de 
locuitori. Nu-l mai văzusem pe Joe de şapte ani, la fel cum 


nici el nu mă văzuse pe mine, dar uite că ajunsesem în 
aceeaşi localitate minusculă, la un interval de numai opt 
ore. Trecusem la o distanţă de doar cincizeci de metri de 
locul unde zăcea cadavrul lui. Asta era o coincidenţă a 
naibii de mare. Era aproape de necrezut. Aşa că Finlay îmi 
făcea un mare favor tratând-o ca pe o coincidenţă. Ar fi 
trebuit să-mi demonteze alibiul. Poate că deja făcea acest 
lucru. Poate că deja telefona la Tampa, verificându-l încă o 
dată. 

Dar n-avea ce să găsească, fiindcă era o coincidenţă. N- 
avea nici un rost să verifice din nou. Mă aflam în Margrave 
doar din cauza unei toane de ultim moment. Dacă m-aş mai 
fi uitat încă un minut la harta tipului ăla, autobuzul ar fi 
trecut de intersecţie şi aş fi uitat cu totul de Margrave. Aş fi 
ajuns în Atlanta şi n-aş mai fi aflat nimic despre Joe. Poate 
că ar mai fi trecut încă şapte ani până să ajungă vestea la 
mine. Aşa că n-avea nici un rost să-mi fac griji din cauza 
coincidenţei. Singurul lucru pe care trebuia să-l fac era să 
decid ce naiba aveam să întreprind în privinţa asta. Aveam 
cam patru ani când mi-a intrat în cap chestia cu loialitatea. 
Dintr-odată mi s-a năzărit că trebuia să am grijă de Joe aşa 
cum avea şi el grijă de mine. După o vreme, a devenitoa 
doua natură, ca o chestie automată. Aveam tot timpul în cap 
ideea că trebuie să mă uit în jur şi să mă asigur că e în 
siguranţă. De multe ori ajungeam alergând în vreo curte de 
şcoală nouă şi vedeam o gaşcă de puşti care încercau să-l 
bumbăcească pe nou-venitul cel slăbănog. Imediat mă 
repezeam într-acolo şi-i puneam pe fugă, după ce buşeam 
câteva capete. După care mă întorceam la amicii mei şi-mi 
continuam jocul cu mingea sau cine ştie ce altceva. Îmi 
făcusem datoria, ca pe ceva de rutină. A fost o rutină care a 
durat doisprezece ani, de când am împlinit patru ani şi până 
când a sosit în sfârşit vremea ca Joe să plece de acasă. Cei 
doisprezece ani în care a persistat rutina aceea trebuie să fi 
lăsat nişte urme slabe în mintea mea, fiindcă pentru 
totdeauna după aceea am purtat cu mine un ecou al 


întrebării: „Unde-i Joe?” Din momentul în care a crescut şi a 
plecat de acasă, nu prea mai conta unde era. Dar am fost 
mereu conştient de ecoul slab al acelei vechi rutine. În 
adâncul sufletului, am fost întotdeauna conştient că trebuie 
să sar în apărarea lui, dacă era nevoie. 

Numai că acum era mort. Nu mai era nicăieri. Stăteam 
rezemat de statuia din faţa secţiei de poliţie şi ascultam 
vocea firavă din capul meu care spunea: ar trebui să faci 
ceva în privinţa asta. 

Uşa secţiei de poliţie s-a deschis. Am mijit ochii prin arşiţă 
şi am văzut-o pe Roscoe ieşind. Soarele bătea din spate şi îi 
lumina părul asemenea unui halou. S-a uitat în jur şi m-a 
văzut rezemat de statuia din mijlocul gazonului. A pornit 
către mine. M-am desprins de metalul fierbinte. 

— Eşti bine? m-a întrebat ea. 

— Da, sunt foarte bine, am spus. 

— Eşti sigur? a spus. 

— N-o să-mi pierd minţile, am spus. Poate c-aşa ar trebui, 
dar n-o să se-ntâmple. Ca să fiu sincer, mă simt doar 
amorţit. 

Era adevărat. Nu prea simţeam mai nimic. Poate că era un 
soi de reacţie stranie, dar exact asta simţeam. N-avea nici 
un rost să neg. 

— Bine, a spus Roscoe. Pot să te duc cu maşina undeva? 

Poate că Finlay o trimisese să stea cu ochii pe mine, dar nu 
aveam de gând să obiectez prea mult la chestia asta. Aşa 
cum stătea acolo, în soare, arăta nemaipomenit. Mi-am dat 
seama că de fiecare dată când mă uitam la ea îmi plăcea şi 
mai mult. 

— Vrei să-mi arăţi unde locuieşte Hubble? am întrebat-o. 

O vedeam cum se gândeşte la propunerea mea. 

— N-ar fi mai bine să lăsăm asta în seama lui Finlay? a 
spus. 

— Vreau doar să văd dacă s-a întors acasă, am spus. N-o 
să-l mănânc. Dacă-i acolo, îl chemăm imediat pe Finlay. E 
bine aşa? 


— E bine, a spus. Apoi a săltat din umeri şi a zâmbit: Să 
mergem. 

Am făcut cale întoarsă împreună peste gazon şi ne-am 
urcat în Chevrolet-ul de poliţie care-i era repartizat. A 
pornit motorul şi a scos maşina din parcare. A cotit la 
stânga şi a luat-o spre sud, prin orăşelul desăvârşit. Era o 
splendidă zi de septembrie. Soarele strălucitor 
transformase oraşul într-o aşezare de basm. Trotuarele din 
cărămidă luceau, iar vopseaua albă era orbitoare. Oraşul 
era liniştit şi se prăjea în arşiţa zilei de duminică. Părăsit. 

Roscoe a cotit la dreapta când a ajuns la micul parc rural 
şi apoi a cotit pe Beckman Drive. A ocolit scuarul cu biserica 
în centru. Maşinile dispăruseră şi locul era liniştit. Slujba se 
terminase. Beckman Drive a devenit o stradă rezidenţială 
largă, mărginită de copaci, întinzându-se pe o uşoară pantă 
ascendentă. Dădea impresia de bogăţie. Un loc răcoros, 
umbros şi prosper. La asta se referă agenţii imobiliari 
atunci când vorbesc despre locaţie. Nu puteam să văd 
casele. Erau situate mult în spate, la adăpostul unor 
taluzuri, acoperite cu iarbă, dincolo de gardurile vii înalte şi 
de arborii masivi. Aleile de acces şerpuiau până dispăreau 
din peisaj. Când şi când, întrezăream câte un portic alb sau 
un acoperiş roşu. Cu cât mergeam mai departe, cu atât mai 
întinse erau proprietăţile. Sute de metri între cutiile 
poştale. Arbori uriaşi, ajunşi la maturitate. Un loc ce respira 
siguranţă. Dar în acelaşi timp un loc cu poveşti ascunse 
îndărătul fațadelor acoperite de verdeață. În cazul lui 
Hubble, un fel de poveste disperată care-l determinase să 
apeleze la fratele meu. Un fel de poveste care provocase 
moartea fratelui meu. Roscoe încetini în dreptul unei cutii 
poştale albe şi coti la stânga pe aleea de la numărul 25. 
Cam la un kilometru şi jumătate de oraş, pe stânga, cu 
spatele spre soarele după-amiezii. Era ultima casă de pe 
şosea. Mai încolo, livezi de piersici se întindeau în pâcla 
ceţoasă. Deplasându-ne cu viteză redusă, am urmat aleea 
şerpuitoare ce ocolea terasamentele şi moviliţele grădinilor. 


Casa nu era aşa cum mi-o imaginasem, îmi închipuisem o 
clădire mare şi albă, ca o casă normală, dar mai mare. Dar 
casa asta era mai frumoasă. Un palat. Era uriaşă. Fiecare 
detaliu era scump. Întinderi de alei cu pietriş, suprafeţe 
largi de gazon mătăsos, arbori imenşi şi splendizi, totul 
strălucea şi scânteia în soarele dogoritor. Dar nu se vedea 
nici urmă de Bentley-ul negru pe care-l văzusem la 
închisoare. Părea că nu e nimeni acasă. 

Roscoe a oprit maşina lângă uşa din faţă şi ne-am dat jos. 
Era linişte. Nu auzeam nimic în afară de zumzetul greu 
specific arşiţei de după-amiază. Am apăsat butonul soneriei 
şi am bătut la uşă. Nici un răspuns dinăuntru. Ne-am uitat 
unul la celălalt, am ridicat din umeri şi ne-am dus într-o 
parte a casei, călcând pe gazon. Erau hectare de iarbă şi un 
rond din nu ştiu ce flori care înconjura un foişor situat în 
mijlocul grădinii. Apoi, o curte interioară spațioasă şi o 
pantă acoperită cu gazon ce cobora lin spre o piscină 
uriaşă. Apa era de un albastru intens în lumina soarelui. 
Simţeam mirosul de clor ce plutea în aerul fierbinte. 

— Asta da reşedinţă, spuse Roscoe. 

Am încuviinţat din cap. Mă întrebam dacă fratele meu 
fusese pe-acolo. 

— Se-aude o maşină, a spus Roscoe. 

Ne-am întors în faţa casei la timp ca să vedem Bentley-ul 
negru oprind. Din el se dădu jos femeia blondă pe care o 
văzusem plecând cu Hubble de la închisoare. Era însoţită 
de doi copii. Un băiat şi o fetiţă. Asta era familia lui Hubble. 
Pe care o iubea nebuneşte. Dar el nu era acolo, cu ei. 

Blonda părea s-o cunoască pe Roscoe. S-au salutat şi 
Roscoe a făcut prezentările. Blonda mi-a strâns mâna şi mi- 
a spus că o cheamă Charlene, dar că puteam să-i spun 
Charlie. Avea o înfăţişare de femeie înstărită, înaltă, suplă, 
cu oase sănătoase, îmbrăcată cu grijă, bine îngrijită. Dar 
faţa ei trăda destulă inteligenţă încât să-mi placă de ea. În 
timp ce-mi strângea mâna, zâmbea, dar zâmbetul acela 
ascundea tensiune nervoasă. 


— Mă tem că n-a fost cel mai reuşit weekend din viaţa 
mea, a spus ea. Dar se pare că vă sunt foarte îndatorată, 
domnule Reacher. Soţul meu mi-a spus că i-aţi salvat viaţa 
în puşcărie. 

A rostit cuvintele pe un ton glacial, care nu-mi era adresat. 
Era adresat acelor circumstanţe care-o forţau să folosească 
cuvintele „soţ” şi „puşcărie” în aceeaşi propoziţie. 

— Nici o problemă, am spus. Unde e domnul? 

— Se ocupă de nişte afaceri, mi-a spus Charlie. Îl aştept să 
vină mai încolo. 

Am încuviinţat din cap. Ăsta fusese planul lui Hubble. Îmi 
spusese că o s-o aburească cu nu ştiu ce poveste după care- 
o să-ncerce să potolească lucrurile. M-am întrebat dacă 
Charlie voia să vorbească despre asta, dar copiii stăteau 
tăcuţi lângă ea şi-mi dădeam seama că n-o să vorbească în 
prezenţa lor. Aşa că am zâmbit larg către ei. Speram că 
asta o să-i intimideze şi-o să-i facă să fugă de-acolo, aşa cum 
mi se întâmplă de obicei cu copiii, dar cei doi mi-au răspuns 
tot printr-un zâmbet larg. 

— Ele Ben, a spus Charlie. Iar ea e Lucy. 

Erau nişte copii frumoşi. Fetiţa mai avea încă aspectul 
dolofan al copiilor mici. Îi lipseau dinţii din faţă. Părul 
frumos, de culoarea nisipului, era prins în codițe. Băiatul nu 
era cu mult mai mare decât surioara lui. Avea o constituţie 
plăpândă şi o faţă gravă. Nu era genul de huligan certăreţ, 
aşa cum sunt unii băieţi. Era o pereche de copii drăguţi. 
Politicoşi şi liniştiţi. Amândoi au dat mâna cu mine şi apoi s- 
au retras lângă mama lor. M-am uitat la cei trei şi aproape 
că vedeam norul îngrozitor care atârna deasupra lor. Dacă 
Hubble nu era precaut, putea să le-aducă moartea tuturor, 
aşa cum o provocase pe-a fratelui meu. 

— Ce ziceţi de-un pahar de ceai cu gheaţă? ne-a întrebat 
Charlie. 

Stătea acolo, cu capul aplecat într-o parte, ca şi cum ar fi 
aşteptat un răspuns. Să fi avut vreo treizeci de ani, cam de 
aceeaşi vârstă cu Roscoe. Dar avea purtările unei femei 


bogate. Cu o sută cincizeci de ani în urmă, ar fi fost stăpâna 
unei mari plantaţii. 

— Da, am spus. Mulţumesc. 

Copiii au fugit să se joace undeva, iar Charlie ne-a poftit să 
intrăm pe uşa din faţă. Nu prea-mi ardea de ceai cu gheaţă, 
dar voiam să mai zăbovesc prin preajmă, în cazul în care 
Hubble s-ar fi întors. Voiam să-l prind la o discuţie între 
patru ochi vreme de cinci minute. Voiam să-i pun câteva 
întrebări presante, înainte ca Finlay să-i amintească de 
Codul Miranda. 

Era o casă nemaipomenită. Imensă. Frumos mobilată. 
Luminoasă şi înviorătoare. Zugrăvită în nuanţe răcoroase 
de crem şi tonuri de galben solar. Flori. Charlie ne-a condus 
în foişorul din grădină pe care îl văzusem de afară. Parcă 
era o imagine dintr-o revistă. Roscoe s-a dus cu ea s-o ajute 
să pregătească ceaiul. M-au lăsat singur în încăpere. Mă 
simţeam stingher. Nu eram obişnuit cu casele. Aveam 
treizeci şi şase de ani, dar niciodată nu locuisem într-o casă. 
O mulţime de locuinţe cazone şi un dormitor teribil de gol 
pe malul fluviului Hudson, pe vremea când eram student la 
Academia Militară West Point. În aşa ceva locuisem. Ca un 
extraterestru hidos, am stat pe perna înflorată a unei sofale 
din răchită şi am aşteptat. Stingher, amorţit, în zona acelui 
câmp mort dintre acţiune şi reacţie. 

Cele două femei s-au întors cu ceaiul. Charlie ducea o tavă 
din argint. Era o femeie bine făcută, dar nici nu se putea 
compara cu Roscoe, care avea în ochi o sclipire ca o 
scânteie electrică, făcând-o pe Charlie să pară aproape 
invizibilă. Apoi s-a întâmplat ceva. Roscoe s-a aşezat lângă 
mine pe canapeaua din nuiele. Când s-a aşezat, mi-a împins 
piciorul într-o parte. Fusese un gest aproape întâmplător, 
dar era foarte intim şi familiar. O terminaţie nervoasă 
amorţită s-a trezit deodată la viaţă şi a strigat către mine: şi 
ei îi place de tine. Şi ei îi place de tine. O trădase felul în 
care-mi atinsese piciorul. 


M-am întors în timp şi am revăzut lucrurile în acea lumină 
nouă. Felul în care-mi luase amprentele şi-mi făcuse 
fotografiile. Faptul că mi-a adus cafea. Zâmbetul şi felul cum 
îmi făcuse cu ochiul. Râsul ei. Cum lucrase vineri noaptea şi 
sâmbăta ca să mă scoată de la Warburton. Cum venise cu 
maşina până acolo ca să mă ia. Cum m-a ţinut de mână 
după ce-am văzut trupul zdrobit al fratelui meu. Faptul că 
mă adusese cu maşina până aici. Şi ei îi plăcea de mine. 

Dintr-odată, m-am simţit bucuros că mă dădusem jos din 
autobuzul ăla blestemat. Că luasem acea decizie 
nebunească în ultima clipă. M-am relaxat. Mă simţeam mai 
bine. Vocea firavă din capul meu s-a potolit. Chiar în clipa 
aceea nu aveam nimic de făcut. Urma să vorbesc cu Hubble 
când urma să sosească. Până atunci, aveam de gând să stau 
pe sofa alături de o femeie brunetă, arătoasă şi prietenoasă, 
îmbrăcată într-o cămaşă moale din bumbac. Necazurile 
aveau să înceapă foarte curând. Aşa se întâmpla mereu. 

Charlie Hubble s-a aşezat vizavi de noi şi a început să 
toarne ceaiul rece din carafă. Mirosul de lămâie şi de 
mirodenii s-a împrăştiat în încăpere. Mi-a surprins privirea 
şi mi-a zâmbit la fel de tensionat ca şi mai înainte. 

— În mod normal, în acest moment, te-aş fi întrebat dacă 
ţi-a plăcut vizita în orăşelul nostru, a spus ea uitându-se la 
mine, încordată şi zâmbitoare. 

Nu-mi venea în minte nici o replică la spusele ei. M-am 
mulţumit să ridic din umeri. Era limpede că Charlie nu ştie 
nimic. Credea că soţul ei fusese arestat din pricina unei 
erori. Nu pentru că fusese atras într-un soi de încurcătură 
nasoală care tocmai omorâse doi oameni. Unul dintre ei 
fiind fratele străinului căruia se străduia să-i zâmbească. 
Roscoe a salvat conversaţia şi cele două femei au început să 
facă schimb de impresii, ca să treacă vremea. Eu stăteam 
acolo, beam ceai şi îl aşteptam pe Hubble. Dar acesta n-a 
apărut. Deodată conversaţia a murit şi am fost nevoiţi să 
plecăm. Charlie se foia ca şi cum ar fi avut lucruri de făcut. 


Roscoe şi-a pus mâna pe braţul meu. Atingerea ei m-a ars 
ca un şoc electric. 

— Să mergem, a spus ea. Te duc cu maşina înapoi în oraş. 

Mi-a părut rău că nu rămâneam să-l aştept pe Hubble. M-a 
făcut să mă simt neloial faţă de Joe. Dar voiam să fiu singur 
cu Roscoe. Ardeam, de nerăbdare. Poate că un fel de 
suferinţă înăbuşită intensifica acest sentiment. Voiam să uit 
de problemele lui Joe până a doua zi. Mi-am spus că oricum 
n-aveam de ales. Hubble nu-şi făcuse apariţia. Nu puteam 
să fac nimic altceva. Aşa că ne-am întors împreună la 
maşină şi am mers înapoi pe aleea şerpuitoare, apoi am 
luat-o pe Beckman Drive. Clădirile s-au îndesit la capătul 
străzii. Am ocolit biserica, în faţa noastră era micul parc cu 
statuia bătrânului Caspar Teale. 

— Reacher? a spus Roscoe. O să mai stai pe-aici o vreme, 
nu-i aşa? Până când lămurim povestea asta cu fratele tău? 

— Cred că da, am spus. 

— Unde o să stai? a întrebat ea. 

— Nu ştiu, am răspuns. 

A tras maşina lângă bordura de lângă gazon. A scos 
schimbătorul de viteze la punctul mort. Avea pe faţă o 
expresie blândă. 

— Vreau să vii acasă cu mine, a spus ea. 

Am simţit că-mi pierd minţile, dar ardeam de dorinţă aşa 
că am tras-o spre mine şi ne-am sărutat. Acel fabulos prim 
sărut. Senzaţia oferită de o gură nouă şi nefamiliară, de păr, 
de gust şi de miros. M-a sărutat îndelung şi intens, ţinându- 
se aproape de mine. Am făcut două pauze de respiraţie 
înainte să pornească din nou maşina spre locuinţa ei. 

A parcurs în mare viteză vreo patru sute de metri pe o 
stradă ce începea de vizavi de Beckman Drive. Am văzut 
imaginea înceţoşată a frunzişului de copaci în lumina 
soarelui când a cotit brusc pe aleea ei. Pneurile au scrâşnit 
când a oprit. Ne-am dat jos nu se mai ştie cum şi am alergat 
spre uşă. A descuiat cu cheia şi am intrat. Uşa s-a închis şi 
înainte să se audă declicul încuietorii, era din nou în braţele 


mele. Ne-am sărutat şi am mers împleticindu-ne în camera 
de zi. Era cu vreo treizeci de centimetri mai scundă şi nu 
mai atingea pământul cu picioarele. 

Ne-am smuls unul altuia hainele de-ai fi zis că luaseră foc. 
Era o femeie splendidă. Un trup ferm şi puternic, cu nişte 
forme de vis. Cu pielea mătăsoasă. M-a tras în jos, la podea, 
printre gratiile de lumină fierbinte ce veneau dinspre 
fereastră. A fost o frenezie. Eram prinşi în vâltoarea 
pasiunii şi nimic nu ne putea opri. Ai fi zis că vine sfârşitul 
lumii. Ne-am oprit cutremuraţi şi am zăcut gâfâind. Eram 
scăldaţi în sudoare. Total epuizați. Stăteam încleştaţi într-o 
îmbrăţişare aprigă. Apoi s-a desprins de mine şi m-a tras în 
sus. Ne-am sărutat din nou şi ne-am dus împleticindu-ne în 
dormitor. A dat la o parte aşternutul şi ne-am prăbuşit în 
pat. Ne-am ţinut unul pe celălalt în braţe şi am căzut într-o 
toropeală profundă şi plăcută. Eram dărâmat. Aveam 
senzaţia că oasele şi tendoanele mele sunt din cauciuc. 
Stăteam întins în patul altcuiva şi alunecam către o stare 
situată mult dincolo de relaxare. Pluteam. Trupul cald al lui 
Roscoe era cuibărit lângă mine. Respiram prin părul ei. 
Mâinile noastre dezmierdau leneş contururi nefamiliare. 

M-a întrebat dacă vreau să mă duc să găsesc un motel. 
Sau să rămân acolo cu ea. Am râs şi i-am spus că singura 
cale să scape de mine în acel moment era să se ducă la 
secţie şi să ia de acolo o carabină, cu care să mă amenințe. 
I-am spus că s-ar putea ca nici aşa să n-aibă succes. A 
chicotit şi s-a lipit şi mai strâns de mine. 

— N-aş lua o puşcă, a şoptit ea. Aş lua nişte cătuşe, te-aş 
lega de pat şi te-aş ţine aici pentru totdeauna. 

Am moţăit toată după-amiaza. Seara, pe la şapte, am sunat 
la Hubble acasă. Tot nu se întorsese. I-am lăsat lui Charlie 
numărul de telefon al lui Roscoe, rugând-o să-i spună lui 
Hubble să mă sune de îndată ce ajunge acasă. Ne-am 
omorât timpul pe toată durata serii şi am adormit buştean 
la miezul nopţii. Hubble n-a mai sunat. 


Luni de dimineaţa eram vag conştient de faptul că Roscoe 
se pregătea să meargă la slujbă. Am auzit duşul şi am ştiut 
că m-a sărutat cu gingăşie şi apoi s-a aşternut liniştea, în 
aerul încins şi imobil al încăperilor. Am dormit până după 
nouă. Telefonul n-a sunat, ceea ce a fost bine, fiindcă aveam 
nevoie de un răgaz în care să gândesc în linişte. Aveam de 
luat nişte decizii. M-am întins în patul cald al lui Roscoe şi 
am început să răspund la întrebarea pe care mi-o punea din 
nou glasul firav din mintea mea. 

Ce aveam de gând să fac în privinţa lui Joe? Răspunsul mi- 
a venit cu mare uşurinţă. Ştiam că aşa va veni. Ştiam că 
aştepta acolo de când am stat la morgă, lângă trupul 
zdrobit al lui Joe. Era un răspuns foarte simplu. Aveam să-l 
susţin. Să duc la bun sfârşit ceea ce începuse. Indiferent 
despre ce era vorba. Indiferent de ce presupunea asta. 

Nu întrevedeam nici o dificultate majoră. Hubble era 
singura legătură pe care o aveam, dar totodată era şi 
singura legătură de care aveam nevoie. Omul avea să 
coopereze. Se bizuise pe Joe ca să-l ajute să scape. Acum 
avea să se bizuie pe mine. Urma să-mi ofere ceea ce îmi 
trebuia. Şefii lui erau vulnerabili vreme de o săptămână. 
Cum zisese el? O breşă larg deschisă până duminică? Mă 
voi folosi de ea ca să-i distrug. Eram hotărât. Nu puteam să 
fac altfel. Nu puteam să las asta în seama lui Finlay. Finlay 
n-ar înţelege toţi anii ăia de istorie. Finlay n-ar fi de acord 
cu genul de pedepse care erau necesare. Finlay n-ar putea 
înţelege adevărul simplu pe care-l învăţasem de la vârsta de 
patru ani: nu îi faci mizerii fratelui meu. Aşa că asta era 
treaba mea. Era ceva între mine şi Joe. Era o datorie. 

Stăteam în patul cald al lui Roscoe şi evaluam situaţia. 
Urma să fie un proces simplu. Mai simplu, nici că se putea. 
Să pun mâna pe Hubble nu avea să fie dificil. Ştiam unde 
locuieşte. Îi ştiam numărul de telefon. M-am întins, am 
zâmbit şi m-am umplut de o energie febrilă. M-am dat jos 
din pat şi am găsit cafeaua. De carafă era sprijinit un 
bileţel: „Luăm prânzul devreme la Eno? Pe la unsprezece? 


Lasă-i-l pe Hubble lui Finlay, da?” În loc de semnătură, 
biletul se încheia cu o mulţime de pupici şi un mic desen cu 
o pereche de cătuşe. L-am citit şi am zâmbit când am văzut 
desenul, dar n-aveam de gând să i-l las pe Hubble lui Finlay. 
În nici un caz. Hubble era sarcina mea. Aşa că am căutat 
din nou numărul şi am sunat la Beckman Drive. Nu era 
nimeni acasă. 

Mi-am turnat o cană de cafea şi m-am dus până în camera 
de zi. Afară soarele lumina orbitor. Era o nouă zi caniculară. 
M-am plimbat prin casă. Era o locuinţă mică. O cameră de 
zi, o bucătărie care ţinea loc şi de sufragerie, două 
dormitoare, o baie şi o baie de serviciu. Totul era foarte nou 
şi foarte curat. Decorat într-o manieră simplă, elegantă. Aşa 
cum mă şi aşteptam de la Roscoe. Un stil simplu şi elegant. 
Câteva obiecte de artă navajo, nişte covoare îndrăzneţe, 
pereţi albi. Probabil că fusese prin New Mexico şi-i plăcuse. 

Era liniştit şi plăcut. Avea un rack stereo, câteva discuri şi 
casete, mai suave şi melodioase decât hărmălaia pe care o 
numesc eu muzică. M-am dus în bucătărie şi mi-am mai 
turnat nişte cafea. Am ieşit în spatele casei. Acolo era o 
curte mică, cu gazon bine îngrijit şi nişte plante perene 
sădite acolo de curând. Talaş din coajă de copac împrăştiat 
pe jos ca să sufoce buruienile şi cherestea negeluită la 
marginea zonelor plantate. Stăteam în soare şi-mi beam 
cafeaua. 

Apoi m-am dus din nou în casă şi am mai format o dată 
numărul lui Hubble. Nici un răspuns. Am făcut duş şi m-am 
îmbrăcat. Roscoe avea o cabină de duş mică, cu capul de 
duş montat la înălţime joasă şi săpunuri feminine în 
savonieră. Am găsit un prosop în dulap şi un pieptene pe 
comodă. Dar n-am găsit nici un aparat de ras. M-am 
îmbrăcat şi am clătit cana de cafea. Am încercat din nou 
numărul lui Hubble de la telefonul din bucătărie. L-am lăsat 
să sune îndelung. Nimeni nu era acasă. M-am gândit să o 
rog pe Roscoe să mă ducă până acolo după prânz. Nu 


puteam să aştept la nesfârşit. Am încuiat uşa din spate şi 
am ieşit în faţă. 

Se făcuse cam zece şi jumătate. Vreo doi kilometri până la 
localul lui Eno. O plimbare lejeră de o jumătate de oră prin 
soare. Era deja foarte cald. Urca binişor spre treizeci de 
grade. Toamna în Sud era un anotimp splendid. Am parcurs 
cei patru sute de metri până la Strada Principală de-a 
lungul unei alei în pantă cu şerpuiri blânde. Totul era 
frumos îngrijit. Peste tot vedeai arbori impunători de 
magnolia şi flori întârziate prin arbuşti. 

Am cotit la magazinul universal şi am luat-o pe Strada 
Principală. Trotuarele fuseseră măturate. Vedeam echipe de 
grădinari prin părculeţe. Aranjau aspersoarele şi cărau cu 
roaba diverse unelte din nişte camioane verzi şi cochete, pe 
care scria cu litere aurii: „Fundaţia Kliner”. Doi indivizi 
vopseau gardul din ţăruşi. Când am ajuns la frizerie, le-am 
făcut cu mâna celor doi bărbieri bătrâni. Stăteau rezemaţi 
la intrare, ca şi cum şi-ar fi aşteptat clienţii. Mi-au răspuns 
la salut, iar eu mi-am văzut de drum. 

Localul lui Eno mi-a apărut în faţă. Pereţii din aluminiu 
lustruit luceau în lumina soarelui. Chevrolet-ul lui Roscoe se 
afla în parcare. Lângă el era camioneta neagră pe care-o 
văzusem în ziua precedentă lângă cafenea. Am ajuns la 
local şi am intrat pe aceeaşi uşă pe care fusesem scos afară 
vineri, cu puşca lui Stevenson aţintită spre vintre şi cu 
cătuşe la mâini. Mă întrebam dacă personalul localului îşi va 
aduce aminte de mine. Mi-am zis că probabil or să-şi aducă. 
Margrave era o localitate foarte liniştită, prin care treceau 
destul de puţini străini. Roscoe era într-un separeu, acelaşi 
în care şezusem şi eu vineri. Era din nou îmbrăcată în 
uniformă şi mi se părea că e cea mai sexy făptură de pe 
pământ. M-am dus la ea. Mi-a zâmbit cu tandreţe, iar eu m- 
am aplecat s-o sărut pe gură. A tras storul din vinilin al 
ferestrei. Pe masă erau două ceşti cu cafea. Am împins spre 
Roscoe una din ele. 


Şoferul camionetei negre stătea la tejghea. Tânărul Kliner, 
fiul vitreg al femeii palide. Rotise taburetul şi stătea cu 
spatele la tejghea. Şedea tolănit cu picioarele depărtate, cu 
coatele trase înapoi, cu capul sus, şi mă fixa cu nişte ochi 
aprinşi. M-am întors cu spatele la el şi am sărutat-o din nou 
pe Roscoe. 

— Crezi că asta o să-ţi distrugă autoritatea? am întrebat-o. 
Să fii văzută sărutându-te cu un vagabond care a fost 
arestat aici vineri? 

— Probabil că da, a spus ea. Dar cui îi pasă? 

Aşa că am sărutat-o din nou. Tânărul Kliner se uita. Îi 
simţeam privirea în ceafă. M-am întors ca să mă uit şi eu la 
el. Mi-a susţinut privirea preţ de o secundă, după care s-a 
dat jos de pe taburet şi a plecat. S-a oprit în prag şi s-a mai 
uitat o dată urât la mine. După care s-a dus la camionetă şi 
a plecat. Am auzit uruitul motorului şi apoi în local s-a făcut 
linişte. Era puţină lume în restaurant, aşa cum fusese şi 
vineri. Vreo doi bătrânei şi două chelneriţe. Erau aceleaşi 
femei ca şi vineri. Amândouă blonde, una mai înaltă şi mai 
solidă. În uniforme de chelneriţe. Cea mai scundă purta 
ochelari. Nu erau identice, dar semănau. Ca nişte surori 
sau verişoare. Aveau pe undeva aceleaşi gene. Un oraş mic, 
în care distanţele cele mai mari se măsurau în câţiva 
kilometri. 

— Am luat o decizie, am spus. Trebuie să aflu ce s-a 
întâmplat cu Joe. Aşa că vreau să-mi cer scuze în prealabil, 
în cazul în care treaba asta o să vă încurce. 

Roscoe a ridicat din umeri şi mi-a zâmbit cu gingăşie. 
Părea preocupată pentru mine. 

— N-o să ne încurce, a spus. Nu are de ce. 

Am băut din cafea. Era o cafea bună, mi-am amintit asta 
de vineri. 

— Am obţinut identificarea celui de-al doilea cadavru, a 
spus. Amprentele lui s-au potrivit cu cele ale unui tip 
arestat în urmă cu doi ani în Florida. Se numea Sherman 
Stoller. Numele ăsta îţi spune ceva? 


Am clătinat din cap. 

— N-am auzit niciodată de el, am spus. 

Apoi pager-ul mic şi negru agăţat de cureaua ei începu să 
sune. Nu-l mai văzusem până atunci. Poate că nu era 
obligată să-l poarte decât în timpul programului. Micul 
aparat bip-ăia întruna, aşa că întinse mâna la spate şi-l opri. 

— Dar-ar naiba, a spus. Trebuie să dau un telefon. Scuze. 
O să folosesc telefonul din maşină. 

Am ieşit din separeu şi am păşit înapoi ca să-i fac loc să 
treacă. 

— Comandă şi pentru mine ceva de mâncare, bine? a spus 
ea. lau şi eu ceieitu. 

— În regulă, am spus. Care din fete e chelneriţa noastră? 

— Aia cu ochelari, a spus ea. 

Apoi a ieşit din local. Am văzut-o cum se apleacă spre 
maşină, ca să poată folosi telefonul. Apoi a început să 
gesticuleze către mine, din parcare. Mimând urgenţa. 
Explicându-mi prin gesturi că trebuie să plece şi că eu să 
rămân pe loc. A sărit în maşină şi a plecat spre sud. l-am 
făcut vag cu mâna, fără să fiu prea atent pentru că mă 
uitam la chelneriţă. Aproape că mi se oprise respiraţia. Eu 
aveam nevoie de Hubble. lar Roscoe tocmai îmi spusese că 
Hubble era mort. 

UNSPREZECE. 

Mă uitam absent spre cele două chelneriţe blonde. Una 
dintre ele era cu vreo şapte-opt centimetri mai înaltă decât 
cealaltă. Poate şi cu vreo şapte kilograme mai grea. Cu vreo 
doi ani mai vârstnică. Prin comparaţie, femeia mai scundă 
părea minionă. Arăta mai bine. Avea părul mai lung şi mai 
deschis la culoare. lar ochii din spatele ochelarilor erau mai 
frumoşi. Ca pereche, chelneriţele erau asemănătoare, dacă 
le priveai superficial. Dar nu identice. Erau un milion de 
diferenţe între ele. În nici un caz nu erau greu de distins 
una de cealaltă. 

O întrebasem pe Roscoe care era chelneriţă noastră. Şi 
cum îmi răspunsese? Nu zisese: aia mai mică sau cea cu 


părul mai lung, ori cea mai blondă, sau mai slabă, sau mai 
drăguță, sau mai tânără. Spusese: aia cu ochelari. Una 
dintre femei purta ochelari, cealaltă, nu. A noastră era aia 
cu ochelari. Purtatul ochelarilor era diferenţa cea mai mare 
dintre ele. Depăşea în importanţă toate celelalte diferenţe. 
Celelalte erau diferenţe graduale: mai înalt, mai greu, mai 
lung, mai scund, mai mic, mai drăguţ, mai brunet, mai 
tânăr. Ochelarii nu erau o chestiune graduală. Una dintre 
femei purta ochelari, cealaltă, nu. O diferenţă absolută. Nici 
o confuzie. Chelneriţă noastră era cea cu ochelari. 

Asta văzuse Spivey vineri noaptea. Spivey sosise în 
buncărul de primire la câteva minute după ora zece. Cu o 
puşcă şi un dosar în mâinile lui mari de ţăran. Întrebase 
care dintre noi e Hubble. Îmi amintesc vocea lui piţigăiată 
în liniştea buncărului. Întrebarea lui nu era motivată în nici 
un fel. De ce naiba să-i pese lui Spivey care dintre noi e 
unul şi care e celălalt. Nu avea nevoie să ştie. Şi cu toate 
astea, întrebase. Hubble ridicase mâna. Spivey l-a cercetat 
de sus până jos cu ochii lui mici, ca de şarpe. Văzuse că 
Hubble e mai mic, mai scund, mai slab, mai blond, mai chel 
şi mai tânăr decât mine. Dar care a fost diferenţa majoră pe 
care a ţinut-o minte? Hubble purta ochelari. Eu, nu. Cu 
rame mici, aurite. O diferenţă absolută. Spivey şi-a spus în 
noaptea aia: „Hubble e ăla cu ochelari”. 

Dar a doua zi de dimineaţă eu eram cel cu ochelari, nu 
Hubble. Fiindcă ochelarii cu rame aurii ai lui Hubble 
fuseseră făcuţi zob de Roşcovani, la ieşirea din celula 
noastră. La prima oră a dimineţii. Ochelarii cu rame mici, 
aurite dispăruseră. lar eu luasem nişte ochelari de soare de 
la unul dintre ei, ca trofeu. Îi luasem şi uitasem de ei. M-am 
rezemat de chiuveta din baie ca să-mi cercetez fruntea 
dureroasă în oglinda din oţel. Am simţit ochelarii de soare 
în buzunar. l-am scos şi mi i-am pus. Lentilele nu erau 
închise la culoare fiindcă se presupunea că reacţionau la 
lumină. Arătau ca nişte ochelari de vedere obişnuiţi. lar eu 
stăteam acolo cu ochelarii la ochi în momentul în care 


Arienii au dat buzna în baie. Spivey tocmai le spusese: 
găsiţi-i pe băieţii nou-veniţi şi ucideţi-l pe-ăla cu ochelari. Şi 
îşi dăduseră silinţa. Îşi dăduseră toată silinţa să-l ucidă pe 
Paul Hubble. 

Mă atacaseră pe mine pentru că descrierea pe care o 
primiseră a devenit dintr-odată o descriere greşită. Spivey 
raportase asta cu mult timp în urmă. Cei care îl asmuţiseră 
împotriva lui Hubble nu renunţaseră. Făcuseră o a doua 
tentativă. Iar a doua tentativă reuşise, întregul 
departament de poliţie fusese convocat în Beckman Drive. 
La numărul 25. Deoarece cineva descoperise acolo o scenă 
îngrozitoare. Un măcel. El era mort. Toţi patru erau morţi. 
Torturaţi şi măcelăriți. Din vina mea. Pentru că nu mă 
gândisem îndeajuns de intens. 

Am alergat la tejghea. Am vorbit cu chelneriţă noastră. 
Cea cu ochelari. 

— Puteţi să-mi chemaţi un taxi? am întrebat-o. Bucătarul 
se uita la noi dinspre trapa ce dădea în bucătărie. Poate că 
era chiar Eno. Scund şi îndesat, cu părul brunet, început de 
chelie. Mai vârstnic ca mine. 

— Nu, nu putem, a strigat el. Da' unde te trezeşti aici? La 
hotel? Amice, aici nu-i Waldorf Astoria. Vrei un taxi, n-ai 
decât să-ţi cauţi singur. Şi să ştii că nu eşti prea binevenit 
aici. Aduci necazuri. 

I-am aruncat o privire posomorâtă. Eram prea sleit ca să 
reacţionez. Dar chelneriţă a râs de el, punându-şi mâna pe 
braţul meu. 

— Nu-i daţi atenţie lui Eno, a spus ea. E un bătrânel 
morocănos, de-aia face aşa. O să vă chem eu un taxi. 
Mergeţi şi aşteptaţi în parcare, da? 

Am aşteptat afară, la şosea. Cinci minute. Taxiul a şi 
apărut. Nou-nouţ şi curat-lacrimă, aşa cum erau toate în 
Margrave. 

— Încotro, domnule? a întrebat şoferul. 

I-am dat adresa lui Hubble şi a făcut o întoarcere largă, 
înceată, de la o margine la cealaltă a drumului regional. Am 


pornit înapoi către oraş. Am trecut de secţia de poliţie şi 
sediul pompierilor. Parcarea de la poliţie era pustie. 
Chevrolet-ul lui Roscoe nu era acolo. Nici o maşină de 
patrulare. 'Toate erau plecate. La Hubble acasă. Am cotit la 
dreapta când am ajuns la părculeţ şi am trecut de biserica 
liniştită. Am luat-o apoi pe Beckman Drive. Peste un 
kilometru şi jumătate aveam să văd maşinile adunate 
ciucure la numărul 25. Maşinile de patrulare cu girofarurile 
aprinse. Maşinile fără însemne ale lui Finlay şi Roscoe. O 
ambulanţă, poate chiar două. Şi medicul legist avea să fie 
acolo, adus din cabinetul lui sărăcăcios, de la Yellow 
Springs. 

Dar strada era pustie. Am luat-o pe jos pe aleea lui 
Hubble. Taxiul a întors şi a pornit înapoi spre oraş. Apoi se 
făcu linişte. Acea linişte apăsătoare pe care o simţi pe o 
stradă liniştită, într-o zi călduroasă şi molcomă. Am ocolit 
malurile mari ale grădinii. Nu era nimeni acolo. Nici maşini 
de poliţie, nici ambulanţe, nici ţipete. Nici brancarde care 
să clămpăne, nici suspine de oroare. Nici fotografi de 
poliţie, nici benzi care să îngrădească accesul. Automobilul 
Bentley mare şi negru era parcat pe pietriş. Am trecut pe 
lângă el în drum spre casă. Uşa de la intrare s-a 
întredeschis. Charlie Hubble a ieşit alergând şi ţipând. Era 
cuprinsă de isterie, dar cel puţin trăia. 

— Hub a dispărut! ţipă ea. 

Alergă pe pietriş şi se opri în faţa mea. 

— Hub nu mai e, ţipă ea. A dispărut. Nu-l mai găsesc. 

Era doar Hubble, singur. Îl luaseră şi-l aruncaseră pe 
undeva. Cineva găsise cadavrul şi sunase la poliţie. Un apel 
telefonic, sufocat de emoție. Maşinile de poliţie şi 
ambulanţele acolo erau. Nu aici, pe Beckman Drive. 
Altundeva. Dar era doar Hubble, singur. 

— Ceva nu e-n regulă, se văieta Charlie. Treaba asta cu 
puşcăria. Ceva nasol s-a întâmplat la bancă. Asta trebuie să 
fie. Hub a fost foarte stresat. Acum a plecat. A dispărut. 
Ceva s-a întâmplat, o ştiu. 


Şi-a închis ochii strâns şi a început să ţipe. Îşi pierduse 
cumpătul. Isteria punea stăpânire pe ea. Nu ştiam cum să 
procedez. 

— S-a întors astă-noapte, a ţipat ea. Azi de dimineaţă încă 
mai era aici. l-am dus pe Ben şi pe Lucy la şcoală. lar acum 
a dispărut. Nu s-a dus la slujbă. A primit un telefon de la 
serviciu în care i se spunea să rămână acasă, iar servieta lui 
e tot aici, telefonul lui e şi el aici, ca şi haina şi portofelul, în 
portofel sunt şi cărţile de credit şi permisul de conducere, 
iar cheile lui sunt în bucătărie. Uşa de la intrare era larg 
deschisă. Nu s-a dus la serviciu. Pur şi simplu a dispărut. 

Am rămas nemişcat. Paralizat. A fost târât afară din casă 
cu forţa şi ucis. Charlie s-a prăbuşit în faţa mea. Apoi a 
început să-mi vorbească în şoaptă. Şoaptele erau mai rele 
decât ţipetele. 

— Maşina lui e tot aici, mi-a şoptit ea. Nu se poate să se fi 
dus pe jos undeva. Niciodată nu se duce pe jos. Întotdeauna 
îşi ia Bentley-ul. 

A arătat vag cu mâna spre spatele casei. 

— Maşina lui Hub e verde, mi-a explicat ea. E încă în garaj. 
M-am uitat. Trebuie să ne ajuţi. Trebuie să-l găseşti, 
domnule Reacher, te rog. Te rog să ne ajuţi. Hub e în 
pericol, ştiu asta. A dispărut. Mi-a zis că ai putea să ne ajuţi. 
I-ai salvat viaţa. Mi-a zis că ştii cum trebuie procedat. 

Era isterică. Mă implora. Dar nu aveam cum s-o ajut. Avea 
să afle asta foarte curând. Îi vor aduce la cunoştinţă vestea 
cutremurătoare. Probabil că Finlay se va ocupa de asta. 
Probabil că la Boston o făcuse de o mie de ori. Avea 
demnitatea şi gravitatea necesare. Îi va da vestea, sărind 
peste detalii, după care o va duce cu maşina la morgă ca să 
identifice cadavrul. Lucrătorii de la morgă vor fi înfăşurat 
cadavrul cu straturi groase de pansament, ca să ascundă 
rănile îngrozitoare. 

— O să ne ajuţi? m-a întrebat Charlie. 

Am decis să nu aştept alături de ea şi să mă duc la secţie. 
Să aflu acolo detaliile referitoare la unde, când şi cum se 


întâmplaseră lucrurile. Dar urma să revin împreună cu 
Finlay. Era greşeala mea, aşa că trebuia să mă întorc. 

— Rămâi aici, am spus. Trebuie să-mi împrumuţi maşina. 

A scotocit prin geantă şi a scos acolo un mănunchi mare de 
chei, pe care mi le-a dat. Cheia de la maşină avea gravat pe 
ea un „B” mare. A încuviinţat din cap cu un gest vag şi a 
rămas pe loc. Eu m-am dus la Bentley şi m-am aşezat la 
volan. Am dat un pic înapoi şi am cotit pe aleea şerpuitoare. 
Am parcurs Beckman Drive în linişte. Am cotit la stânga pe 
Strada Principală, către secţia de poliţie. 

Parcarea secţiei era plină cu maşini de patrulare şi maşini 
fără însemne. Am lăsat maşina lui Charlie la bordură şi am 
intrat în incintă. Toţi cei de acolo forfoteau prin zona 
deschisă. I-am văzut pe Baker, Stevenson şi Finlay. Am 
văzut-o şi pe Roscoe. Am recunoscut echipa de rezervă de 
vineri. Morrison nu era acolo. Şi nici omul de la birou. La 
tejgheaua lungă nu era nimeni. Toată lumea era năucă. Toţi 
priveau absent, în gol. Îngroziţi. Năuciţi. Nimeni nu-mi 
vorbea. Se uitau cu nişte ochi posomorâţi. Nu îşi fereau 
privirea de mine, dar era ca şi cum nu mă vedeau deloc. 
Domnea o linişte desăvârşită. În cele din urmă, Roscoe s-a 
apropiat de mine. Plânsese. Părea să aibă febră. M-a 
cuprins cu braţele şi m-a ţinut aproape. 

— A fost îngrozitor, a spus şi n-a mai vrut să zică nimic. 

Am condus-o până la biroul ei şi am aşezat-o pe scaun. Am 
strâns-o de umăr şi m-am dus către Finlay. Acesta stătea 
aşezat la birou şi se uita în gol. I-am făcut semn cu capul 
către biroul mare din spate. Simţeam nevoia să ştiu şi 
Finlay era omul care avea să-mi spună. A venit după mine în 
birou. S-a aşezat pe scaunul din faţa mesei de lucru. Acolo 
unde şezusem eu vineri, cu cătuşele la mâini. M-am aşezat 
în spatele mesei. Inversaserăm rolurile. 

L-am urmărit o vreme. Era zdruncinat de-a binelea. Am 
simţit cum îmi îngheaţă din nou sufletul. De bună seamă că 
Hubble fusese lăsat într-o stare înfiorătoare ca să obţină de 
la Finlay o reacţie ca asta. Era un tip care petrecuse 


douăzeci de ani într-un oraş mare. Trebuie că văzuse tot ce 
era de văzut. Dar acum chiar că era zdruncinat. Şedeam 
acolo şi-mi ardeau obrajii de ruşine. Sigur, Hubble, 
spusesem eu, cred că eşti în siguranţă. 

— Ia spune-mi, ce s-a întâmplat? am spus. 

A făcut un efort ca să ridice capul şi să se uite la mine. 

— De ce ţi-ar păsa? Ce a însemnat el pentru tine? O 
întrebare bună. Una la care nu puteam să răspund. 

Finlay nu ştia ce ştiam eu despre Hubble. Păstrasem 
tăcerea în privinţa asta. Aşa că nu putea să priceapă de ce 
era Hubble atât de important pentru mine. 

— Spune-mi şi mie ce s-a întâmplat, am spus. 

— A fost foarte nasol, a spus, nedorind să continue. 

Starea omului mă îngrijora. Fratele meu fusese împuşcat 
în cap. Două răni de ieşire mari şi urâte îl lăsaseră fără faţă. 
Apoi cineva îi transformase trupul într-un sac cu carne 
tocată. Dar Finlay nu se lăsase impresionat de asta. Celălalt 
tip fusese ros de şobolani. Nu-i mai rămăsese în trup nici o 
picătură de sânge. Dar nici asta nu-l impresionase pe Finlay 
cine ştie ce. Hubble era un tip din partea locului, care o 
păţise ceva mai rău, îmi dădeam seama de asta. Numai că 
vineri Finlay nici măcar nu ştiuse cine era acest Hubble. lar 
acum Finlay se comporta de parcă văzuse o fantomă. Aşa că 
trebuie să fi fost o lucrătură destul de spectaculoasă. 

Ceea ce însemna că, într-adevăr, în Margrave avea loc o 
operaţiune de proporţii. Pe de altă parte, lucrăturile 
spectaculoase nu au rost decât dacă servesc unui anumit 
scop. Formulată în prealabil, ameninţarea cu lucrătura 
respectivă acţionează asupra individului în cauză. Cu 
siguranţă că avusese efect asupra lui Hubble. Îi dăduse o 
mare importanţă. Ăsta e rostul unei ameninţări. Dar să duci 
la îndeplinire o asemenea ameninţare are un rost diferit. 
Un scop diferit. Ducerea ei la îndeplinire nu are legătură cu 
persoana în cauză. Are legătură cu formularea amenințării 
la adresa omului care ocupă locul următor din ierarhie. 
Mesajul e: vezi ce i-am făcut ăluia? Asta ţi se poate întâmpla 


şi ţie. Aşa încât, aplicându-i o lucrătură spectaculoasă lui 
Hubble, cineva tocmai dezvăluise că avea loc un joc cu miză 
foarte mare, în care erau implicaţi şi alţi tipi care aşteptau 
la rând, chiar aici, în localitate. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Finlay, am repetat. S-a 
aplecat în faţă. Şi-a făcut mâinile căuş în dreptul gurii şi al 
nasului şi a oftat adânc în palme. 

— Bine, a spus. A fost de-a dreptul oribil. Printre cele mai 
urâte chestii pe care le-am văzut. Şi, dă-mi voie să-ţi spun, 
am văzut destule. Am văzut nişte chestii destul de rele, dar 
asta a fost cu totul altceva. El era în pielea goală. Ţintuit de 
perete. Cu şase sau şapte cuie mari, de dulgherie, bătute în 
palme şi în braţe. Înfipte în părţile cărnoase. Labele 
picioarelor i le-au țintuit cu cuie de podea. 

Pe urmă, i-au tăiat boaşele. Pur şi simplu, i le-au retezat. 
Sânge peste tot. Urât de tot, dă-mi voie să-ţi spun. Pe urmă 
i-au tăiat beregata. De la o ureche la alta. Oameni răi, 
Reacher. Ăştia sunt nişte oameni răi. Mai răi de-atât nu se 
poate. 

Eram amorţit. Finlay aştepta un comentariu din partea 
mea. Dar nu mă puteam gândi la nimic. Mă gândeam la 
Charlie. Avea să mă întrebe dacă aflasem ceva. Finlay ar 
trebui să se ducă acolo. Ar trebui să se ducă acolo chiar 
acum, ca să-i dea vestea. Era treaba lui, nu a mea. 
Înţelegeam de ce nu-l trăgea deloc inima s-o facă. Era o 
veste greu de transmis. Cu detalii peste care e greu să 
treci. Dar era treaba lui. Aveam să-l însoțesc. Pentru că 
fusese vina mea. N-avea nici un rost să fug de această 
răspundere. 

— Da, i-am spus. Pare destul de nasol. 

Şi-a lăsat capul pe spate şi s-a uitat în jur. A mai lăsat să-i 
scape un oftat spre tavan. Un om posomorât. 

— Dar asta nu e partea cea mai rea, a spus. Ar fi trebuit să 
vezi ce i-au făcut neveste-sii. 

— Neveste-sii? am spus. Ce naiba vrei să spui? 

— Vreau să spun, nevastă-sa, a zis el. Era ca la măcelărie. 


Preţ de o clipă, n-am mai putut vorbi. Pământul parcă-şi 
schimbase sensul de rotaţie. 

— Dar tocmai am văzut-o, am spus. Acum douăzeci de 
minute. E bine mersi. Nu i s-a întâmplat nimic. 

— Pe cine zici c-ai văzut? a întrebat Finlay. 

— Pe Charlie. 

— Cine naiba e Charlie? a întrebat el. 

— Charlie, am spus eu pe un ton moale. Charlie Hubble. 
Nevastă-sa. E bine. Nu i-au făcut nimic. 

— Şi ce legătură are Hubble cu asta? a spus. 

Eu mă holbam la el. 

— Despre cine vorbim noi acum? am spus. Cine-a fost 
ucis? 

Finlay s-a uitat la mine de parc-aş fi înnebunit. 

— Am crezut că ştii, a spus. Comandantul Morrison. Şeful 
poliţiei. Morrison. Şi nevastă-sa. 

DOISPREZECE. 

ÎI priveam pe Finlay cu mare atenţie, încercând să-mi dau 
seama câtă încredere pot să am în el. Era o decizie pe viaţă 
şi pe moarte. În cele din urmă, mi-am zis că felul cum îmi va 
răspunde la o singură întrebare o să-mi hotărască decizia. 

— Acum or să te facă şef? l-am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Nu, a spus. N-or să mă facă şef. 

— Eşti sigur? am spus. 

— Sunt sigur. 

— Cine hotărăşte asta? l-am întrebat. 

— Primarul, mi-a zis el. Primarul oraşului îl numeşte pe 
comandantul poliţiei. O să vină aici. E un tip pe care-l 
cheamă Teale. Face parte dintr-o veche familie a statului 
Georgia. Unul dintre strămoşii lui a fost un magnat al căilor 
ferate, care era stăpân pe tot ce se vede primprejur. 

— E tipul cu statui răspândite prin tot oraşul? 

Finlay a încuviinţat din cap. 

— Caspar Teale, a spus. El a fost primul, iar de atunci 
membrii familiei Teale au fost nelipsiţi pe-aici. Primarul de- 


acum trebuie să fie stră-strănepotul ăluia sau ceva de genul 
ăsta. 

Mă aflam pe un teren minat şi aveam nevoie să găsesc o 
cărare sigură ca să-l pot străbate. 

— Care-i treaba cu acest 'Teale? l-am întrebat. Finlay a 
ridicat din umeri, încercând să găsească o modalitate de a- 
mi explica. 

— Nu-i decât un sudist nemernic, mi-a zis. O veche familie 
georgiană, probabil o lungă descendență de sudişti 
nemernici. Au fost primari prin zonă încă de la începuturi. 
Aş zice că asta de-acum nu-i mai rău decât ceilalţi. 

— A fost supărat? am spus. Când l-ai sunat ca să-i spui 
despre Morrison? 

— Îngrijorat, mi s-a părut, mi-a zis Finlay. Urăşte 
încurcăturile. 

— Şi de ce să nu te facă şef? am spus. Tu eşti cel mai vechi 
în meserie, nu? 

— Pur şi simplu n-o s-o facă, a zis Finlay. Nu e treaba mea 
de ce. 

L-am privit din nou cu atenţie. Viaţă sau moarte. 

— Ştii un loc unde putem să mergem să vorbim? am spus. 

S-a uitat la mine, pe deasupra biroului. 

— Ai crezut că Hubble a fost ucis, nu? a spus. De ce? 

— Hubble a fost, într-adevăr, ucis, am răspuns. Faptul că şi 
Morrison a fost omorât nu schimbă situaţia. 

Ne-am dus pe jos până la magazinul universal. Ne-am 
aşezat unul lângă celălalt la tejgheaua pustie, aproape de 
fereastră. Stăteam în acelaşi loc pe care şezuse palida 
doamnă Kliner cu o zi în urmă. Mi se părea că trecuse mult 
timp de atunci. De atunci, lumea se schimbase. Ne-am luat 
câte o cană mare de cafea şi o tavă mare cu gogoşi. Nu ne 
uitam unul la celălalt direct. Ne priveam prin oglinda din 
spatele tejghelei. 

— Şi de ce zici că n-o să fii avansat? l-am întrebat. 

Reflexia lui a ridicat din umeri în oglindă. Părea 
nedumerit. Nu vedea legătura. Dar avea s-o vadă foarte 


curând. 

— Aşa ar trebui, a spus. Sunt mai bine calificat decât toţi 
ceilalţi puşi laolaltă. Am lucrat douăzeci de ani într-un oraş 
mare. Un adevărat departament de poliţie. Ăştia ce naiba 
au făcut? Uită-te la Baker, de exemplu. Se crede băiat 
deştept. Dar ce-a făcut? Cincisprezece ani petrecuţi la ţară? 
În locul ăsta uitat de lume? Ce naiba poate să ştie unul ca 
el? 

— Şi-atunci, de ce să nu fii promovat? 

— E o chestiune personală, a spus. 

— Crezi c-o să mă duc la vreun ziar să-ţi vând povestea? l- 
am întrebat. 

— E o poveste lungă, mi-a zis. 

— Păi atunci, povesteşte-mi. Am nevoie să ştiu. S-a uitat la 
imaginea mea din oglindă. A tras aer în piept. 

— Am terminat treaba de la Boston în martie, mi-a zis. Mi- 
am făcut serviciul douăzeci de ani. Un dosar fără pată. De 
opt ori citat prin ordin de zi. Am fost un detectiv pe cinste, 
Reacher. Mă aştepta o pensionare liniştită, cu pensie 
completă. Numai că pe nevastă-mea au apucat-o pandaliile. 
Încă din toamna trecută, a cuprins-o agitația. O chestie 
paradoxală. Am fost căsătoriţi toţi aceşti douăzeci de ani. 
Munceam pe brânci. Poliţia din Boston era o casă de 
nebuni. Lucram şapte zile pe săptămână. Zi şi noapte. În 
jurul meu vedeam cum căsătoriile colegilor se duceau de 
râpă. loţi divorţau. Unul după altul. 

S-a oprit ca să bea o gură zdravănă de cafea şi să muşte 
dintr-o gogoaşă. 

— Dar lucrurile nu stăteau aşa cu mine. Soţia mea era 
înţelegătoare. Nu s-a plâns nici măcar o singură dată. Era o 
minune. Nu mi-a făcut niciodată zile fripte. 

A căzut din nou în tăcere. M-am gândit la cei douăzeci de 
ani petrecuţi în Boston. Să lucrezi non-stop în oraşul ăla 
vechi şi aglomerat. În secţii de poliţie soioase, din secolul al 
XIX-lea. În încăperi şi amenajări supraaglomerate. Supus 
unei presiuni constante. O nesfârşită paradă de ciudaţi, de 


răufăcători, de politicieni şi de probleme. Finlay se 
descurcase de minune dacă reuşise să supravieţuiască. 

— A început toamna trecută, şi-a reluat el confesiunea. 
Mai aveam mai puţin de şase luni până la final. Totul avea să 
se sfârşească. Ne gândeam să ne luăm o cabană mică, pe 
undeva. La vacanțe. La mult timp petrecut împreună. Dar 
ea a început să intre în panică. Nu voia să petrecem mult 
timp împreună. Nu voia să mă pensionez. Nu mă voia acasă. 
Mi-a spus că, dintr-odată, şi-a dat seama că nu-i plăcea de 
mine. Că nu mă iubea. Că nu mă voia prin preajmă. Ei i-au 
plăcut acei douăzeci de ani. Nu voia ca situaţia să se 
schimbe. Nu-mi venea să cred. Asta fusese visul meu. 
Douăzeci de ani de chin şi pe urmă pensionarea la 
patruzeci şi cinci de ani. După care să urmeze poate încă 
douăzeci de ani în care să ne simţim bine împreună înainte 
de a ajunge prea bătrâni, înţelegi? Fusese visul meu şi 
acţionasem pentru îndeplinirea lui vreme de douăzeci de 
ani. Dar ea nu-l mai dorea. În cele din urmă mi-a zis că 
gândul la încă douăzeci de ani petrecuţi alături de mine 
într-o cabană din pădure îi dădea frisoane. A fost foarte 
nasol. Ne-am despărţit. Un dezastru total. 

S-a întrerupt din nou. Am mai comandat nişte cafea. Era o 
poveste tristă, aşa cum sunt toate poveştile despre vise 
spulberate. 

— Aşa că, evident, am divorţat, a spus. Nu mai era nimic 
de făcut. Ea l-a cerut. A fost îngrozitor. Pentru mine a fost 
ca un vis urât. Pe urmă, în ultima lună petrecută în 
departament, am început să cercetez din nou listele cu 
posturi vacante din toată ţara. Am văzut postul ăsta de aici. 
L-am sunat pe un vechi amic de la FBl-ul din Atlanta şi l-am 
întrebat ce ştie despre el. M-a avertizat să nu mă bag, 
zicându-mi s-o las baltă. Mi-a zis că e un departament de 
jucărie într-un orăşel care nici măcar nu figurează pe hartă. 
Postul se numea „detectiv-şef”, dar nu exista decât un 
singur detectiv. Cel care ocupase înainte postul fusese un 
aiurit care se spânzurase. Departamentul era condus de un 


grăsan cretin. Oraşul era condus de un bătrân tipic pentru 
statul Georgia, care nu izbutea să-şi aducă aminte că 
sclavia fusese abolită. Aşa că amicul meu din Atlanta mi-a 
zis s-o las baltă. Dar eu eram atât de întors pe dos, încât 
voiam postul ăsta. Mă gândeam că o să mă pot îngropa aici 
ca un soi de pedeapsă, înţelegi? Un fel de penitenţă. În 
acelaşi timp, aveam nevoie de bani. Salariul oferit era 
foarte bun, iar pe mine mă aşteptau pensia alimentară şi 
onorariile avocaţilor. Aşa că am depus o cerere şi am venit 
aici. Primarul Teale şi cu Morrison au fost cei care m-au 
văzut. Eram într-o stare mizerabilă, Reacher. Eram 
terminat. Nu puteam să leg două cuvinte. Cred c-a fost cel 
mai dezastruos interviu de angajare din istorie. Cred c-am 
lăsat impresia unui idiot. Dar mi-au dat postul. Cred că 
aveau nevoie de un negru, ca să dea bine. Sunt primul 
poliţist negru din istoria localităţii. 

M-am sucit pe taburet ca să mă uit direct la el. 

— Deci tu crezi că eşti doar un simbol? am spus. De-aia nu 
te va numi leale? 

— Mi se pare că e evident, a spus. Mi-a pus eticheta de 
simbol şi de idiot. Care nu trebuie promovat. Într-un fel, e 
logic. Nici acum nu-mi vine să cred că m-au angajat, 
simbolic sau nu. 

I-am făcut semn tipului de la tejghea să ne facă nota. Eram 
mulţumit de povestea lui Finlay. Nu avea să fie numit şef. 
Prin urmare, aveam încredere în el. Aşa cum aveam 
încredere în Roscoe. Urma să fim noi trei împotriva cine ştie 
cui. Am clătinat din cap către imaginea lui din oglindă. 

— Te înşeli, am spus. Nu ăsta e motivul adevărat. Tu n-o să 
fii numit şef pentru că nu eşti un infractor. 

Am achitat nota de plată cu o bancnotă de zece dolari şi 
am primit ca rest numai monede de douăzeci şi cinci de 
cenți. Individul n-avea nici acum bancnote de un dolar. Pe 
urmă i-am spus lui Finlay că trebuie să văd locuinţa lui 
Morrison. l-am zis că aveam nevoie de toate detaliile. A 
ridicat din umeri şi m-a condus afară. Am pornit spre sud. 


Am trecut pe lângă părculeţul rural şi am lăsat oraşul în 
spatele nostru. 

— Eu am ajuns primul acolo, mi-a spus. Pe la zece 
dimineaţa. Nu-l mai văzusem pe Morrison de vineri şi 
trebuia să-l pun la curent cu ultimele noutăţi, dar nu 
reuşeam să-l găsesc la telefon. Ne aflam la jumătatea 
dimineţii de luni, iar noi nu făcusem mai nimic în legătură 
cu dubla crimă de joi noaptea. Trebuia să ne punem pe 
treabă. Aşa că m-am dus la el acasă ca să dau de urma lui. 

A tăcut şi a continuat să meargă, rememorând scena pe 
care o găsise. 

— Uşa de la intrare era întredeschisă, a spus. Cam cu un 
centimetru. Am avut o presimţire rea. Am intrat şi i-am 
găsit la etaj, în dormitorul principal. Era ca-ntr-o măcelărie. 
Sânge peste tot. El era țintuit de perete, parcă atârnând. 
Amândoi, el şi nevastă-sa, aveau trupurile sfârtecate. Ceva 
înfiorător. Circa douăzeci şi patru de ore de descompunere. 
Pe căldura asta. Foarte neplăcut. Aşa că am chemat toată 
echipa şi am cercetat fiecare centimetru pătrat, punând 
toate bucăţile laolaltă. Literalmente, mă tem. 

S-a întrerupt din nou. Pur şi simplu, a tăcut. 

— Deci s-a întâmplat duminică dimineaţa? l-am întrebat. 

A încuviinţat din cap. 

— Pe masa din bucătărie erau ziarele de duminică, a spus. 
Vreo două pagini fuseseră citite, iar restul era neatins. 
Chestii pentru micul dejun pe masă. Medicul legist zice că 
s-a întâmplat duminică, pe la zece dimineaţa. 

— Vreo dovadă fizică lăsată în urmă? l-am întrebat. A dat 
din nou din cap, posomorât. 

— Urme de încălţăminte în sânge, a spus. Locul era ca un 
lac de sânge. O cantitate uriaşă. Între timp, se închegase 
parţial, fireşte. Au lăsat urme peste tot. Dar au avut galoşi 
din cauciuc peste încălțări. Din ăia care se folosesc în nord, 
iarna. N-avem. NICI O şansă să-i găsim pe baza acelor 
urme. Asemenea galoşi se vând în fiecare an, probabil cu 
milioanele. 


Făptaşii veniseră pregătiţi. Ştiuseră că o să curgă sânge 
din belşug. Şi-au adus galoşi. De bună seamă că avuseseră 
şi salopete. Asemenea costumelor de protecţie din nailon 
care se poartă prin abatoare. În sala unde se fac 
sacrificările. Costume largi şi albe, din nailon, cu glugă, iar 
nailonul alb stropit şi mânjit cu sânge de un roşu intens. 

— Indivizii purtau şi mănuşi, a spus. Se văd dâre ca de 
cauciuc în sângele de pe pereţi. 

— Câţi crezi c-au fost? l-am întrebat, încercam să 
reconstitui o imagine. 

— Patru, a spus. Urmele de paşi sunt cam amestecate, dar 
cred că pot să disting patru. 

Am încuviinţat. Patru părea o cifră rezonabilă. Cam spre 
minimum, mi-am făcut eu socoteala. Era de aşteptat ca 
Morrison şi nevasta lui să-şi apere viaţa. Ar fi fost nevoie de 
patru inşi, cel puţin. Patru dintre cei zece pomeniţi de 
Hubble. 

— Mijloace de transport? am spus. 

— Nu prea pot să-mi dau seama, a zis Finlay. Alee cu 
pietriş, cu urme de pneuri ici şi colo. Am văzut nişte urme 
mai late care parcă ar fi noi. Se poate să fi fost nişte pneuri 
mai late. Un jeep mai mare sau un camion mic. 

Ne aflam la vreo două sute de metri de locul în care 
Strada Principală se terminase. Am luat-o spre vest pe o 
alee cu pietriş care trebuie să fi fost aproape paralelă cu 
Beckman Drive. La capătul aleii se afla casa lui Morrison. 
Era o clădire mare, solemnă, cu coloane albe în faţă şi 
arbori pereni răspândiţi simetric prin împrejurimi. În 
apropierea uşii era parcat un Lincoln nou, iar spaţiul dintre 
coloane era marcat cu multă bandă galbenă, întinsă de 
poliţişti la înălţimea taliei. 

— Intrăm? a întrebat Finlay. 

— De ce nu? am spus. 

Ne-am strecurat pe sub bandă şi am trecut prin uşa de la 
intrare. Toată casa arăta ca după cutremur. Peste tot se 


vedea praful cenuşiu metalic pentru amprente. Totul fusese 
răscolit, scotocit şi fotografiat. 

— N-o să găseşti nimic, a spus Finlay. Am căutat peste tot. 

Am încuviinţat din cap şi m-am îndreptat spre scară. M-am 
dus sus şi am găsit dormitorul principal. M-am oprit în prag 
şi am aruncat o privire înăuntru. 

Nu era nimic de văzut în afară de conturul neregulat 
alcătuit de găurile de cuie din perete şi de petele mari de 
sânge. Sângele îşi preschimba culoarea în negru. Ai fi zis că 
aruncaseră prin încăpere găleți de catran. Covorul devenise 
scorţos din cauza lui. Pe parchetul din preajma pragului se 
vedeau urmele de galoşi. Se putea chiar distinge modelul 
complicat al striurilor de pe talpă. Am coborât scara şi l-am 
găsit pe Finlay rezemat de una din coloanele verandei din 
faţa casei. 

— Ei? m-a întrebat. 

— Straşnic, am spus. Ai căutat şi în maşină? 

A clătinat din cap. 

— Aia e a lui Morrison, a spus. Am căutat doar obiectele pe 
care le-ar fi putut lăsa în urmă făptaşii. 

M-am dus până la Lincoln şi am încercat portiera. Era 
descuiată. Înăuntru, în afară de mirosul puternic de maşină 
nouă, nu era prea mult de văzut. Asta era maşina şefului de 
poliţie. Nu aveai cum să găseşti aici ambalaje de 
cheeseburgeri şi cutii goale de Cola, cum te-ai fi aşteptat la 
o maşină obişnuită de patrulare. Cu toate astea, am început 
să caut prin buzunarele portierelor şi pe sub scaune. N-am 
găsit absolut nimic. Pe urmă am deschis torpedoul şi am dat 
peste un cuţit cu arc. Era un obiect frumos. Mâner din 
abanos, cu numele lui Morrison încrustat cu aur. Am apăsat 
butonul, făcând lama să iasă din mâner. Muchie dublă, 
şaptesprezece centimetri, oţel japonez de cea mai bună 
calitate. Arăta bine, era nou-nouţ, nu fusese folosit 
niciodată. L-am închis şi l-am vârât în buzunar. Eram 
neînarmat şi mă aşteptau necazuri mari. Pumnalul lui 


Morrison putea să-mi fie de folos. M-am dat jos din Lincoln 
şi m-am dus lângă Finlay, pe pietriş. 

— Ai găsit ceva? a întrebat. 

— Nu, am spus. Să mergem. 

Am făcut cale întoarsă pe aleea cu pietriş şi am luat-o spre 
nord, pe drumul districtual, înapoindu-ne în oraş. Vedeam 
turla bisericii şi statuia de bronz în depărtare, aşteptându- 
ne. 

TREISPREZECE 

— Trebuie să verific ceva cu tine, am spus. 

Finlay îşi pierdea răbdarea, judecând după felul cum se 
uita la ceas. 

— Ai face bine să nu-mi iroseşti timpul, Reacher, a spus. 

Mergeam spre nord. Soarele începea să coboare din 
înaltul cerului, dar arşiţa continua să fie teribilă. Nu-mi 
dădeam seama cum putea Finlay să poarte sacoul ăla din 
tweed. Şi vesta din moleschin. L-am dus până la parcul 
rural. Am străbătut iarba şi ne-am rezemat de statuia 
bătrânului Caspar Teale, umăr lângă umăr. 

— Aşadar, i-au tăiat boaşele, aşa-i? am spus. 

A încuviinţat din cap. Se uita la mine, aşteptând. 

— OK, am spus. Întrebarea e: i-aţi găsit boaşele? 

A clătinat din cap. 

— Nu, a spus. Am căutat peste tot. Noi şi medicul legist. 
Nu erau acolo. Testiculele lui Morrison sunt de negăsit. 

A spus-o cu zâmbetul pe buze. Începea să-şi recapete 
simţul umorului de poliţist. 

— În regulă, am spus. Asta voiam să ştiu. 

Zâmbetul i s-a lăţit pe faţă, ajungând aproape de urechi. 

— De ce? a întrebat. Ştii tu unde sunt? 

— Când se face autopsia? l-am întrebat. 

Continua să zâmbească. 

— Autopsia n-o să fie de nici un folos, a spus. Ouăle i-au 
fost retezate. Nu mai sunt legate de trupul lui. Nu erau 
acolo. Lipsesc. Şi-atunci, cum să i le găsească la autopsie? 


— Nu de autopsia lui e vorba, am spus. Ci de autopsia ei, a 
nevestei sale. Când or să verifice ce-a mâncat femeia. 

Finlay a redevenit serios. S-a uitat la mine în tăcere. 

— Vorbeşte, Reacher, mi-a zis. 

— Bine, am spus. De-aia am şi venit până aici, mai ţii 
minte? Aşa că răspunde-mi la altă întrebare. Câte 
omucideri au avut loc în Margrave? 

S-a gândit la întrebarea mea şi a ridicat din umeri. 

— Niciuna, a spus. Cel puţin, în ultimii treizeci şi ceva de 
ani. Cred că de pe vremea când era obligatorie 
înregistrarea alegătorilor. 

— Iar acum aţi avut patru în patru zile, am spus. Şi foarte 
curând veţi găsi şi-al cincilea cadavru. 

— Al cincilea? Cine e al cincilea? 

— Hubble, am spus. Fratele meu, acest Sherman Stoller, 
cei doi Morrison şi cu Hubble fac cinci. Nici o crimă în 
treizeci de ani şi acum, dintr-odată, aveţi cinci. Asta nu 
poate să fie vreo coincidenţă, corect? 

— În nici un caz, a spus. Bineînţeles că nu. Există o 
legătură între ele. 

— Exact, am spus. Acum o să-ţi vorbesc despre alte 
legături. Dar, mai întâi, trebuie să înţelegi ceva. Eu eram 
doar în trecere pe-aici. Vineri, sâmbătă şi duminică, până în 
clipa în care a sosit identificarea amprentelor fratelui meu, 
n-am acordat nici un pic de atenţie absolut nici unui lucru. 
Mă gândeam doar că o să zăbovesc un pic pe-aici, după 
care o să-mi iau tălpăşiţa cât se poate de repede. 

— Şi? 

— Şi mi s-au spus unele lucruri, am zis. Hubble mi-a spus 
nişte chestii la Warburton, dar eu nu i-am prea dat atenţie. 
Individul nu mă interesa, înţelegi? Mi-a spus nişte lucruri, 
dar eu nu l-am urmărit şi probabil că nu-mi mai amintesc 
unele dintre ele. 

— Şi cam ce fel de lucruri ţi-a spus? s-a interesat Finlay. 

Aşa că i-am spus lucrurile pe care mi le aminteam. Am 
început la fel cum începuse Hubble. Prins în nu ştiu ce 


afacere ilicită, terorizat de o ameninţare la adresa lui şi a 
soţiei sale. O ameninţare care consta, cuvânt cu cuvânt, din 
aceleaşi, lucruri pe care Finlay tocmai le văzuse în 
dimineaţa acelei zile. 

— Eşti sigur de asta? a spus. Exact aceeaşi? 

— Cuvânt cu cuvânt, am spus. Absolut identice. Ţintuit de 
perete, cu boaşele retezate, soţia obligată să i le mănânce, 
după care li se tăia gâtul. Identice până la amănunt, Finlay. 
Aşa că, exceptând eventualitatea în care am avea doi tipi 
diferiţi care, în acelaşi timp şi în acelaşi loc, fac exact 
aceleaşi ameninţări, asta e o altă legătură. 

— Adică Morrison era în aceeaşi operaţiune ca şi Hubble? 
a întrebat el. 

— Deţinută şi condusă de aceiaşi oameni, am spus. 

Pe urmă i-am spus că Hubble vorbise cu un anchetator. Şi 
că anchetatorul discutase cu Sherman Stoller, cine-o mai fi 
fost şi ăsta. 

— Cine era anchetatorul? a întrebat el. Şi care e locul lui 
Joe în toată povestea? 

— Joe era anchetatorul, am spus. Hubble mi-a spus că tipul 
înalt şi ras în cap era un anchetator care încerca să-l scoată 
basma curată. 

— Ce fel de anchetator era fratele tău? a întrebat Finlay. 
Pentru cine naiba lucra? 

— Nu ştiu, am spus. Ultima oară lucra la Departamentul 
Trezoreriei. 

Finlay s-a dezlipit de statuie şi a început să meargă spre 
nord. 

— Trebuie să dau nişte telefoane, a spus. A sosit momentul 
să ne-apucăm de lucru la cazul ăsta. 

— Şezi blând, i-am spus. Încă n-am terminat. Finlay se afla 
pe trotuar. Eu mă aflam pe şosea, ferindu-mă de copertinele 
întinse în faţa fiecărei prăvălii. N-aveam de ce să-mi fac griji 
din pricina traficului stradal. Era luni, orele două după- 
amiaza, şi oraşul era pustiu. 

— De unde ştii că Hubble e mort? m-a întrebat Finlay. 


Aşa că i-am spus de unde ştiu. S-a gândit la spusele mele şi 
a fost de acord cu mine. 

— Pentru că a stat de vorbă cu un anchetator? a spus. 

Am clătinat din cap şi m-am oprit în dreptul frizeriei. 

— Nu, am spus. Despre asta n-au ştiut. Dac-ar fi ştiut, i-ar 
fi venit de hac mult mai devreme. Cel mai târziu, joi. 
Presupun că au luat decizia să-i facă de petrecanie vineri, 
pe la orele cinci după-amiază. Pentru că l-ai adus ca să-l 
întrebi în legătură cu numărul de telefon găsit în pantoful 
lui Joe. Şi-au făcut socoteala că nu i se poate îngădui să stea 
de vorbă cu poliţiştii sau cu gardienii de la închisoare. Aşa 
că au pus-o la cale cu Spivey. Numai că băieţii lui Spivey au 
încurcat borcanele, ceea ce i-a determinat să încerce din 
nou. Soţia lui mi-a zis că a primit un telefon prin care i se 
spunea ca astăzi să aştepte acasă. L-au pregătit pentru oa 
doua tentativă. Se pare că de data asta le-a reuşit. 

Finlay a încuviinţat încet din cap. 

— Dar-ar dracii! Era singura legătură pe care o aveam cu 
naiba ştie ce se întâmplă aici. Ar fi trebuit să te daila el 
când ai avut ocazia, Reacher. 

— Mulţumesc, Finlay. Dac-aş fi ştiut că mortul era Joe, m- 
aş fi dat la el cu atâta convingere că l-ai fi auzit ţipând 
tocmai de-aici. 

S-a mulţumit să bombăne. Ne-am aşezat pe banca de sub 
vitrina frizeriei. 

— L-am întrebat ce înseamnă Pluribus, am spus. N-a vrut 
să-mi spună. A zis că în această operaţiune sunt implicaţi 
zece oameni din oraş, plus ajutoare din afară angajate 
atunci când era nevoie. Şi a mai spus că operaţiunea e 
vulnerabilă până duminică; atunci se va întâmpla ceva. 

— Ce se va întâmpla duminică? a întrebat Finlay. 

— Nu mi-a spus. 

— Şi n-ai insistat să afli? a întrebat. 

— Nu eram foarte interesat. Ţi-am spus deja asta. 

— Şi nu ţi-a dat nici un indiciu despre specificul 
operaţiunii? a întrebat. 


— Nici un indiciu, am spus. 

— Ţi-a zis cine sunt cei zece oameni? 

— Nu. 

— Fir-ar să fie, Reacher, eşti un ajutor nepreţuit, ştiai? 

— Îmi pare rău, Finlay. Am crezut că Hubble e doar un fel 
de terchea-berchea. Dacă m-aş putea întoarce în timp, aş 
acţiona cu totul altfel, crede-mă. 

— Zece oameni? a întrebat el din nou. 

— Fără să se pună şi pe el la socoteală, am spus. Şi fără să- 
| socotim nici pe Sherman Stoller. Dar presupun că îl 
socotea pe Morrison. 

— Excelent, a spus Finlay. Mi-au mai rămas de descoperit 
doar nouă oameni. 

— Pe unul dintre ei o să-l găseşti azi. 

Camioneta neagră pe care ultima oară o văzusem în 
parcarea restaurantului Eno a oprit lângă trotuarul de 
vizavi. A aşteptat acolo, fără să oprească motorul. Tânărul 
Kliner stătea cu capul rezemat pe antebraţ şi se uita la 
mine. Finlay nu l-a văzut, pentru că se uita în jos, la trotuar. 

— Ar trebui să te gândeşti la Morrison, i-am spus. 

— Ce-i cu el? a spus. E mort, nu? 

— Da, dar cum a murit? am zis. Ce-ar trebui să-ţi spună 
asta? 

A ridicat din umeri. 

— Că, prin moartea lui, cineva a vrut să dea un exemplu? 
Să transmită un mesaj? 

— Corect, Finlay. Dar care a fost greşeala lui? 

— Cred că a încurcat iţele, cumva. 

— Corect, Finlay, am spus din nou. I s-a spus să şteargă 
urmele celor întâmplate la depozit joi noaptea. Asta era 
misiunea lui pentru acea zi. A fost aici la miezul nopţii, să 
Ştii. 

— A fost? a zis Finlay. Parcă ziceai că aia era o poveste 
născocită. 

— Nu, am spus. Nu mă văzuse acolo, asta era partea 
născocită. Dar el a fost acolo. L-a văzut pe Joe. 


— L-a văzut? a zis Finlay. De unde ştii asta? 

— Prima oară când m-a văzut a fost vineri, corect? am 
spus. În birou. Se holba la mine de parcă mă mai văzuse 
înainte, dar nu-şi amintea exact unde. Asta pentru că-l 
văzuse pe Joe. A observat asemănarea. Hubble a spus 
acelaşi lucru. Mi-a spus că-i aminteam de anchetator. 

— Aşadar, Morrison a fost acolo? El a fost cel care a tras? 

— Nu cred că s-a întâmplat aşa, am spus. Joe era un 
individ destul de inteligent. Nu putea să lase un cretin 
grăsan ca Morrison să-l împuşte. Altcineva trebuie să fi 
apăsat pe trăgaci. Nu mi-l închipui pe Morrison nici în 
postura dementului. Un efort fizic atât de mare i-ar fi 
provocat un atac de cord. Cred că a fost al treilea individ, 
cel însărcinat cu curăţenia. Dar n-a căutat în pantofii lui Joe. 
Şi, din cauza asta, Hubble a fost arestat. Asta a provocat 
furia cuiva. Însemna că trebuie să-l mătrăşească pe Hubble, 
aşa că Morrison a fost lichidat ca pedeapsă. 

— A naibii pedeapsă, a spus Finlay. 

— În acelaşi timp, un mesaj, am spus. Aşa că gândeşte-te 
la el. 

— La ce să mă gândesc? a spus. N-a fost un mesaj adresat 
mie. 

— Deci cui i-a fost adresat? 

— Păi cui i se adresează astfel de mesaje? a spus. 
Următorului om din ierarhie, corect? 

Am încuviinţat din cap. 

— Acum pricepi de ce eram preocupat de cine o să fie 
următorul comandant de poliţie? am spus. 

Finlay a lăsat din nou capul în jos, uitându-se lung la 
trotuar. 

— Dumnezeule! a spus. Crezi că următorul comandant 
face parte din operaţiune? 

— Obligatoriu, am spus. De ce l-ar fi băgat în schemă pe 
Morrison? Doar nu pentru personalitatea lui deosebită, nu? 
L-au băgat pentru că aveau nevoie de cooperarea 
comandantului poliţiei. Pentru că asta le e util într-un 


anume fel. Aşa că nu l-ar fi mătrăşit pe Morrison dacă n-ar 
fi avut deja pregătit un înlocuitor. Şi, oricine ar fi, avem de-a 
face cu un individ deosebit de periculos. Pentru că o să intre 
acolo cu exemplul lui Morrison privindu-l în faţă. Cineva 
tocmai îi va fi şoptit: vezi ce i-am făcut lui Morrison? Asta o 
să-ţi facem şi ţie dac-o feşteleşti aşa cum a feştelit-o el. 

— Deci cine e? a spus Finlay. Cine-o să fie noul şef? 

— Păi tocmai asta te întrebam eu, am spus. 

O clipă, am stat tăcuţi pe banca din faţa frizeriei. Ne 
desfătam cu razele calde ale soarelui strecurate pe sub 
marginea tendei vărgate. 

— Suntem eu, tu şi Roscoe, am spus. În clipa asta, singura 
variantă sigură e să presupunem că toţi ceilalţi sunt 
implicaţi. 

— De ce Roscoe? a spus. 

— Dintr-o mulţime de motive, am spus. Dar în principal 
pentru că s-a străduit din greu să mă scoată de la 
Warburton. Morrison voia să mă ţină acolo ca ţap ispăşitor 
pentru noaptea de joi, nu? Aşa că, dacă şi Roscoe ar fi fost 
implicată, m-ar fi lăsat acolo. Dar ea m-a scos de-acolo. A 
tras exact în direcţie opusă faţă de Morrison. Aşa că, dacă 
el era mânjit, ea nu e. 

— Să fim numai trei inşi? a spus. Eşti un tip precaut, 
Reacher. 

— Cred şi eu că sunt precaut, Finlay, am spus. În oraşul 
ăsta sunt ucişi oameni. Unul dintre ei a fost fratele meu. 

Ne-am ridicat de pe bancă. În partea cealaltă a străzii, 
tânărul Kliner oprise motorul şi se dăduse jos din 
camionetă. A început să vină spre noi agale. Finlay îşi freca 
faţa cu ambele mâini, ca şi cum s-ar fi spălat fără apă. 

— Şi-acum, ce facem? a spus el. 

— Ai câteva lucruri de făcut, am spus. Trebuie s-o iei pe 
Roscoe deoparte şi s-o pui la curent cu ultimele detalii, da? 
Să-i spui să fie cu mare băgare de seamă. Pe urmă trebuie 
să dai nişte telefoane şi să afli de la Washington ce făcea Joe 
în oraşul ăsta. 


— Bine, a spus Finlay. Şi tu ce-o să faci? 

Am arătat cu capul în direcţia tânărului Kliner. 

— O să am o discuţie cu individul ăsta, am spus. Se uită 
întruna la mine. 

Două lucruri s-au întâmplat când s-a apropiat tânărul 
Kliner. Mai întâi, Finlay a plecat în mare grabă. A plecat 
hotărât spre nord, fără să mai spună vreun cuvânt. Apoi, am 
auzit cum sunt coborâte storurile de la vitrina frizeriei din 
spatele meu. M-am uitat în jur. Ai fi zis că, pe întreaga 
planetă, nu mai eram decât eu şi tânărul Kliner. 

De aproape, tânărul era un caz interesant. Nu era 
nicidecum de categorie uşoară. Să fi avut cam 1,87 
înălţime, la o greutate de circa optzeci şi şase de kilograme, 
stăpânit de un soi de energie febrilă. În ochi îi scânteia 
multă inteligenţă, dar acolo se mai vedea arzând şi un soi 
de lumină înfiorătoare. Ochii lui mi-au dat de înţeles că, 
probabil, acesta n-avea să fie cel mai raţional personaj pe 
care aveam să-l întâlnesc în viaţa mea. S-a dat mai aproape 
şi s-a proţăpit în faţa mea. N-a făcut decăt să se holbeze la 
mine. 

— Vezi că-ncalci un teritoriu privat, a spus. 

— E cumva trotuarul tău? 

— Sigur că e, a spus tânărul. Fundaţia tatălui meu a plătit 
fiecare centimetru din el. Fiecare cărămidă. Dar nu la 
trotuar mă refer. E vorba de domnişoara Roscoe. E a mea. 
E a mea, din clipa în care am văzut-o. Mă aşteaptă. De cinci 
ani mă aşteaptă, până la momentul oportun. 

La rându-mi, l-am privit lung în ochi. 

— Tu pricepi engleza? am întrebat. 

Tânărul s-a încordat. Mai avea niţel şi începea să sară de 
pe un picior pe altul. 

— Eu sunt un om raţional, am spus. În clipa în care 
domnişoara Roscoe îmi spune că te vrea pe tine în locul 
meu, m-am cărăbănit de-aici. Până atunci, vezi-ţi de treabă. 
S-a înţeles? 


Tânărul fierbea. Dar deodată s-a schimbat. Era ca şi cum 
ar fi fost acţionat de la distanţă cu telecomanda şi cineva 
tocmai apăsase un buton şi schimbase canalul. S-a relaxat, 
a ridicat din umeri şi a zâmbit larg, ştrengăreşte. 

— OK, a spus. Fără ranchiună, bine? 

A întins mâna spre mine să i-o strâng şi aproape că m-a 
păcălit. Exact în ultima clipă, mi-am tras-o pe-a mea înapoi 
un pic şi, în loc să-i prind întreaga palmă, i-am strâns doar 
încheieturile degetelor. E un vechi truc cazon, în loc să-ţi 
strângă mâna prieteneşte, cei din faţa ta încearcă să ţi-o 
zdrobească. Un ritual macho idiot. Ca să scapi nevătămat, 
trebuie să fii pregătit. Te retragi un pic şi strângi, în loc să 
te laşi strâns. Şi nu strângi de podul palmei, ci încheieturile 
degetelor. În felul ăsta, neutralizezi strânsoarea 
oponentului. Dacă prinzi cum trebuie, n-ai cum să pierzi. 

Tânărul Kliner a dat să strângă, dar n-a avut nici o şansă. 
Ar fi vrut să aplice o strânsoare fermă, ca să mă poată privi 
drept în ochi în timp ce eu transpiram de durere. Dar nici 
măcar n-a apucat să strângă vreun pic. l-am strivit 
încheieturile o dată, apoi încă o dată, ceva mai tare, după 
care i-am dat drumul la mână şi i-am întors spatele. 
Parcursesem deja vreo cincizeci de metri spre nord înainte 
să aud motorul camionetei pornind. Vehiculul s-a pus în 
mişcare spre sud şi huruitul lui s-a pierdut în ţiuitul arşiţei 
de după-amiază. 

PAISPREZECE. 

Când m-am întors la secţia de poliţie, la intrare era parcat 
un Cadillac mare şi alb. Nou-nouţ, cu dotări complete. Cu 
banchete capitonate cu piele neagră şi ornamente din 
imitație de lemn. Arăta ca un bordel din Las Vegas în 
comparaţie cu interiorul sobru, cu lemn de nuc şi piele 
veche din Bentley-ul lui Charlie Hubble. A trebuit să fac 
cinci paşi mari ca să-l ocolesc şi să ajung la intrarea în 
clădire. 

Înăuntru, în aerul răcoros, toată lumea se foia în jurul unui 
bătrân înalt, cu părul argintiu, îmbrăcat într-un costum 


demodat. Cravată subţire, prinsă cu un inel de argint. Arăta 
ca un adevărat nemernic. Dintr-o anumită categorie de 
politicieni. Al lui era Cadillac-ul de afară. Trebuie să fi avut 
vreo şaptezeci şi cinci de ani şi se plimba de colo-colo 
şchiopătând, sprijinindu-se într-un baston gros, dotat cu o 
măciulie uriaşă din argint. Am presupus că ăsta era 
primarul 'Teale. 

Roscoe tocmai ieşea din biroul cel mare din spate. Cele 
văzute la locuinţa lui Morrison o zdruncinaseră serios şi nu 
arăta prea bine acum, dar mi-a făcut cu mâna şi a încercat 
să zâmbească. Mi-a dat de înţeles să mă apropii cu un gest 
al mâinii. Voia să intru cu ea în birou. Am aruncat încă o 
privire spre primarul 'Teale şi m-am dus la ea. 

— Cum te simţi? am spus. 

— Am avut şi zile mai bune, a spus. 

— Funcţionezi la capacitate maximă? am întrebat-o. Finlay 
te-a pus în temă? 

A încuviinţat din cap. 

— Finlay mi-a spus totul, a zis ea. 

Am intrat în biroul mobilat cu lemn de trandafir. Finlay 
stătea la masa de lucru de sub ceasul de perete, care arăta 
patru fără un sfert. Roscoe a închis uşa, iar eu m-am uitat 
când la unul, când la celălalt. 

— Deci, cine-a fost numit? am întrebat. Cine e noul 
comandant? 

Din locul în care şedea, Finlay se uita la mine, clătinând 
din cap. 

— Nimeni, a spus el. Primarul Teale va conduce personal 
departamentul. 

M-am dus iar la uşă şi am întredeschis-o. M-am uitat după 
Teale, aflat în cealaltă parte a sălii principale. Îl prinsese pe 
Baker şi-l ţintuise cu spatele la perete. După toate 
aparențele, îi făcea acestuia zile fripte în legătură cu nu ştiu 
ce. M-am uitat la el un moment. 

— Şi ce concluzie trageţi din asta? i-am întrebat. 


— Că toţi ceilalţi din departament sunt curaţi, a spus 
Roscoe. 

— Aşa mi se pare şi mie, am spus. Dar asta ne arată că 
Teale însuşi e mânjit. Teale e înlocuitorul, deci Teale e omul 
lor. 

— De unde ştim că e doar omul lor? a întrebat Roscoe. 
Poate că e chiar şeful cel mare. Poate că el conduce 
întreaga operaţiune. 

— Nu, am spus. Şeful âl mare l-a hăcuit pe Morrison ca să 
transmită un mesaj. Dacă Teale ar fi marele şef, de ce şi-ar 
trimite un mesaj sieşi? El se subordonează cuiva. A fost 
adus aici ca să le netezească drumul. 

— Asta e sigur, a spus Finlay. A şi început deja. Ne-a spus 
că Joe şi Stoller trec pe linie moartă. Alocăm toate resursele 
pe cazul Morrison. Facem totul singuri, fără ajutor din 
afară, fără FBI, fără nimic. Zice că în joc e mândria 
departamentului. Şi deja ne îndreaptă pe un drum înfundat. 
Zice că e evident că Morrison a fost ucis de cineva proaspăt 
eliberat din puşcărie. Cineva pe care Morrison l-a băgat la 
răcoare cu mult timp în urmă, iar acum a găsit prilejul să se 
răzbune. 

— Şi e un drum al naibii de înfundat, a intervenit Roscoe. 
Trebuie să luăm la mână toate dosarele din ultimii douăzeci 
de ani şi să confruntăm fiecare nume din fiecare dosar cu 
toate dosarele de eliberări condiţionate din întreaga ţară. 
Ar putea să dureze luni întregi. Pentru asta, l-a retras de la 
patrulare şi pe Stevenson. Până când terminăm treaba asta, 
o să stea la birou. La fel ca şi mine. 

— E mai rău decât un drum înfundat, a spus Finlay. Este 
un avertisment cifrat. Nimeni din dosarele noastre nu pare 
a fi capabil de o răzbunare violentă. N-am avut niciodată 
genul ăsta de crime aici. Cu toţii ştim asta. lar Teale ştie că 
noi ştim. Dar nu putem să-i dăm în vileag cacealmaua, nu? 

— Şi nu puteţi să-l ignoraţi, pur şi simplu? Să faceţi numai 
strictul necesar? 


Finlay s-a lăsat pe spate, în fotoliu. A oftat cu privirea spre 
tavan şi a clătinat din cap. 

— Nu, a spus el. Lucrăm chiar sub nasul inamicului. Chiar 
în acest moment, Teale nu are nici un motiv să creadă că 
ştim ceva din toate astea. Trebuie să facem pe proştii şi să 
ne comportăm cu maximă inocenţă, corect? Asta o să ne 
limiteze aria de acţiune. Dar marea problemă este legată de 
autorizare. Dacă o să-mi trebuiască un mandat sau ceva de 
genul ăsta, o să am nevoie de semnătura lui. Şi n-o s-o pot 
obţine, nu-i aşa? 

M-am uitat la el, ridicând din umeri. 

— Eu n-am de gând să folosesc mandate, am spus. Ai sunat 
la Washington? 

— Mă sună ei, mai târziu, a spus. Sper doar ca 'leale să nu 
înşface telefonul înaintea mea. 

Am încuviinţat din cap. 

— Tu ai avea nevoie de un alt loc în care să lucrezi, am 
spus. Ce zici de amicul ăla al tău de la FBl-ul din Atlanta? 
Ăla de care mi-ai povestit. N-ai putea să-i foloseşti biroul ca 
pe un fel de birou particular? 

După ce s-a gândit la sugestia mea, Finlay a încuviinţat din 
cap. 

— Nu-i o idee rea, a spus. Va trebui să acţionez neoficial. 
Nu pot să-l rog pe Teale să facă o cerere formală, nu-i aşa? 
O să-l sun de acasă, în seara asta. Îl cheamă Picard. Un tip 
simpatic, o să-ţi placă de el. E din Quarter3, din New 
Orleans. A lucrat o vreme în Boston, cam cu un milion de 
ani în urmă. Un tip grozav, solid, foarte inteligent şi foarte 
puternic. 

— Să-i spui că avem nevoie de discreţie maximă, am spus. 
Nu vrem să ne trezim cu agenţii lui aici până nu suntem 
gata. 

— Ce-ai de gând să faci cu Teale? m-a întrebat Roscoe. 
Omul lucrează pentru ăia care l-au ucis pe fratele tău. 

Din nou am ridicat din umeri. 


— Depinde de cât de implicat a fost, am zis. Nu ela apăsat 
pe trăgaci. 

— Nu? a zis Roscoe. De unde ştii? 

— Nu-i destul de iute, am spus. Şchiopătează şi se sprijină- 
ntr-un baston. E prea lent ca să scoată un pistol din toc. În 
orice caz, e prea lent ca să-i facă felul lui Joe. Nici dementul 
care l-a făcut zob după aia n-a fost. E prea bătrân, n-are 
destulă forţă. Şi nici cel însărcinat cu curăţenia n-a fost. Ăla 
a fost Morrison. Dar dacă-ncepe să facă pe şmecherul cu 
mine, atunci e într-un mare rahat. Altfel, la naiba cu el. 

— Bun, şi-acum ce facem? a întrebat Roscoe. Am ridicat 
din umeri câtre ea, fără să-i răspund. 

— Eu cred că ziua de duminică e foarte importantă, a 
intervenit Finlay. Duminica o să rezolve nu ştiu ce problemă 
pentru ei. leale adus aici dă o senzaţie de provizorat, nu vi 
se pare? Omul are şaptezeci şi cinci de ani. N-are nici un fel 
de experienţă în poliţie. E o soluţie temporară, care să-i 
facă să o scoată la capăt până duminică. 

Soneria interfonului se declanşa şi se auzi vocea lui 
Stevenson, care o căuta pe Roscoe. Aveau dosare de 
verificat. I-am deschis uşa, dar ea s-a oprit în loc. Tocmai se 
gândise la ceva. 

— Ce zici de Spivey? a spus ea. Omul de la Warburton. I s- 
a ordonat să aranjeze un atac asupra lui Hubble, nu? Aşa că 
ştie cu siguranţă cine i-a dat ordinul. Ar trebui să te duci să- 
l întrebi. Firul ăsta ar putea să ducă undeva. 

— Posibil, am spus şi am închis uşa în urma ei. 

— E pierdere de timp, mi-a spus Finlay. Crezi că Spivey o 
să se apuce să-ţi spună o chestie ca asta? 

I-am zâmbit. 

— Dacă ştie, o să-mi spună, i-am zis. La o asemenea 
întrebare, important e să ştii cum s-o formulezi, nu? 

— Ai grijă, Reacher, a spus el. În clipa-n care-or să vadă că 
te apropii de ceea ce ştia Hubble, or să-ţi facă de 
petrecanie, aşa cum i-au făcut şi lui. 


Imaginea lui Charlie şi a copiilor mi-a trecut fulgerător 
prin minte şi m-am înfiorat. Or să presupună că Charlie 
avea habar de ceea ce ştia Hubble. Asta era inevitabil. 
Poate chiar şi copiii. O persoană precaută ar presupune că 
era posibil ca puştii să fi auzit ceva, fie şi numai întâmplător. 
Era patru după-amiaza. Copiii urmau să iasă de la şcoală. În 
preajmă se aflau oameni echipați cu galoşi din cauciuc, 
costume din nailon şi mănuşi chirurgicale. Şi cuțite ascuţite. 
Şi o pungă cu cuie. Şi un ciocan. 

— Finlay, sună-l pe amicul Picard chiar acum, am spus. 
Avem nevoie de ajutorul lui. Trebuie s-o ascundem la loc 
sigur pe Charlie Hubble. Şi pe copiii ei. Imediat. 

Finlay a dat din cap cu gravitate. Vedea şi el cum stăteau 
lucrurile, aşa că a înţeles. 

— Fără doar şi poate, a spus el. Te duci imediat pe 
Beckman Drive. Rămâi acolo. Mă ocup eu de organizare, cu 
Picard. Nu pleci până nu apare el, ai înţeles? 

A ridicat receptorul şi a format un număr de Atlanta, din 
memorie. 

Roscoe se întorsese la biroul ei. Primarul Teale îi înmâna 
un teanc gros de mape cu dosare. M-am apropiat de ea şi 
mi-am tras un scaun liber, ca să mă aşez alături de ea. 

— Pe la cât termini? am întrebat-o. 

— Cred că pe la şase, mi-a zis ea. 

— Să aduci şi nişte câtuşe, da? am spus. 

— Eşti nebun, Jack Reacher, mi-a răspuns. 

Teale era cu ochii pe noi, aşa că m-am ridicat şi am 
sărutat-o pe păr. Am ieşit în soarele după-amiezii şi m-am 
îndreptat spre Bentley. Soarele cobora spre apus şi arşiţa 
se mai domolise. Umbrele se alungiseră. Se simţea cum 
toamna îşi intră în drepturi. În spatele meu s-a auzit un 
strigăt. Primarul Teale ieşise după mine din clădire. M-a 
chemat la el. Am rămas pe loc. L-am făcut pe el să vină la 
mine. S-a apropiat şchiopătând, ajutându-se de baston, cu 
zâmbetul pe buze. A întins mâna şi s-a prezentat. Mi-a zis 
că-l cheamă Grover Teale. Avea acea abilitate specifică 


politicienilor de a te fixa cu o privire şi un zâmbet ca un 
reflector. Ca şi cum ar fi palpitat de emoție numai pentru 
faptul că vorbea cu mine. 

— Mă bucur că te-am prins din urmă, a spus. Sergentul 
Baker m-a pus la curent în legătură cu crimele de la 
depozit. Totul mi se pare foarte limpede. Am comis o eroare 
jenantă arestându-te şi tuturor ne pare foarte rău pentru 
cele întâmplate fratelui tău. Cu siguranţă că-ţi vom da de 
veste de îndată ce vom ajunge la vreo concluzie. Aşa că, 
înainte să-ţi vezi de drumul dumitale, aş fi recunoscător 
dacă ai avea amabilitatea să accepţi scuze din partea 
întregului departament. N-aş vrea să pleci cu o impresie 
proastă despre noi. Crezi că putem să zicem că a fost o 
greşeală? 

— Sigur, 'Teale, am spus. Dar de ce crezi c-o să plec? Şi-a 
revenit cu eleganţă. Nu s-a remarcat decât o ezitare infimă. 
— Am înţeles că te aflai în trecere, a spus. N-avem nici un 
hotel aici, în Margrave, şi mi-am închipuit că n-o să găseşti 

un loc unde să rămâi peste noapte. 

— Ba o să rămân, am spus. Am primit o ofertă generoasă, 
plină de ospitalitate. Am înţeles că Sudul e celebru tocmai 
prin ospitalitate, nu? 

Mi-a zâmbit larg, apucându-şi cu degetele reverul brodat. 

— O, fără doar şi poate că aşa este, domnule, a spus el. 
Sudul şi îndeosebi Georgia sunt faimoase pentru căldura cu 
care-şi primesc oaspeţii. Totuşi, după cum ştii, chiar în acest 
moment, ne aflăm într-o încurcătură dintre cele mai 
penibile. În aceste condiţii, un motel din Atlanta sau Macon 
cred că te-ar aranja mult mai bine. Evident, vom ţine 
legătura şi îţi vom oferi tot sprijinul în organizarea 
funeraliilor fratelui tău, când va sosi acest moment trist. Mă 
tem că aici, în Margrave, vom fi extrem de ocupați. Ar fi 
plictisitor pentru dumneata. Ofiţerul Roscoe va avea foarte 
mult de lucru. N-ar trebui să fie preocupată şi de altceva în 
aceste momente, nu crezi? 


— N-am s-o deranjez, am spus pe un ton egal. Ştiu că face 
o muncă vitală. 

S-a uitat la mine, cu o privire lipsită de expresie. Direct în 
ochi, dar nu prea avea înălţimea necesară. Risca să-şi 
scrântească gâtul cel bătrân şi costeliv. Şi, dacă mă mai 
privea mult aşa, se putea chiar alege cu gâtul frânt. I-am 
adresat un zâmbet glacial şi m-am dus la maşină. Am 
descuiat-o şi m-am urcat la volan. Am pornit motorul 
puternic şi am coborât geamul lateral. 

— Pe curând, Teale, i-am spus în timp ce puneam maşina în 
mişcare. 

Sfârşitul orelor de şcoală era perioada cea mai aglomerată 
pe care o remarcasem la acest oraş. Am trecut de doi 
oameni pe Strada Principală şi am mai văzut un grup de 
patru inşi aproape de biserică. Un fel de club de după- 
amiază, poate. Adunați ca să citească din Biblie sau ca să 
pună pere la borcan pentru iarnă. Am trecut pe lângă ei şi 
am accelerat maşina voluminoasă pe şoseaua luxoasă, lungă 
de o milă, numită Beckman Drive. Am cotit în dreptul cutiei 
poştale albe a familiei Hubble şi am rotit de volanul vechi 
din bachelită al automobilului pe aleea şerpuitoare ce 
ducea la casă. Problema cu încercarea de avertizare a lui 
Charlie era că nu ştiam cât de mult voiam să-i spun. Cu 
siguranţă că n-aveam să-i dau prea multe detalii. Nu mi se 
părea potrivit nici măcar să-i spun că Hubble era mort. 
Eram blocaţi într-o situaţie indecisă. Dar nici nu puteam s-o 
ţin în întuneric pentru totdeauna. Avea nevoie să cunoască 
o parte din context. Altfel, n-ar fi dat ascultare 
avertismentului. 

Am parcat maşina lângă intrare şi am sunat la uşă. Copiii 
au apărut în goană de undeva când Charlie a deschis şi mi-a 
îngăduit să intru. Arăta destul de obosită şi de încordată. 
Copiii păreau destul de fericiţi. Nu se molipsiseră de grijile 
mamei lor. Charlie i-a expediat, iar eu am urmat-o în 
bucătărie. Era o încăpere spațioasă şi modernă. Am rugat-o 
să-mi facă nişte cafea. Vedeam că e nerăbdătoare să 


vorbească, dar nu ştia cum să înceapă. Am urmărit-o în 
timp ce îşi ocupa timpul cu filtrul de cafea. 

— Nu ai o servitoare? am întrebat-o. 

A clătinat din cap. 

— Nu vreau să am, mi-a spus. Îmi place să fac lucrurile 
singură. 

— E o casă mare, am spus. 

— Cred că-mi place să fiu ocupată. 

După care am tăcut amândoi. Charlie a apăsat butonul 
filtrului şi aparatul a început să şuiere uşor. Stăteam la 
masă într-un cotlon de lângă fereastră. Aceasta dădea spre 
o suprafaţă întinsă acoperită de un gazon catifelat. A venit 
şi s-a aşezat vizavi de mine. Şi-a împreunat mâinile în faţă. 

— Am auzit ce s-a întâmplat cu soţii Morrison, a spus ea în 
cele din urmă. Soţul meu e cumva implicat în toate chestiile 
astea? 

Am încercat să mă gândesc ce anume puteam să-i spun. 
Aştepta un răspuns. Filtrul de cafea bolborosea în bucătăria 
spațioasă şi liniştită. 

— Da, Charlie, am spus. Mă tem că era implicat. Dar fără 
voia lui. La mijloc era un fel de şantaj. 

A primit vestea destul de bine. Cred că oricum îşi dăduse 
şi singură seama de asta. Trebuie să fi analizat toate 
ipotezele posibile. Această explicaţie era cea care se 
potrivea cu toate faptele. De-aia nu părea nici surprinsă, 
nici scandalizată. S-a mulţumit să încuviinţeze din cap. Apoi 
s-a relaxat. Ai fi zis că-i făcuse bine faptul că auzise pe 
altcineva spunând lucrul acela. Acum era un fapt 
recunoscut, la îndemâna tuturor. Se putea confrunta cu el. 

— Mă tem că ăsta-i adevărul, a spus. 

S-a ridicat ca să toarne cafea în ceşti, continuând să 
vorbească: 

— Numai aşa pot să-mi explic comportamentul lui, a spus. 
E în pericol? 

— Charlie, habar n-am pe unde e, am spus. 


Mi-a întins o cană de cafea. S-a aşezat din nou pe 
tejgheaua bucătăriei. 

— E în pericol? a întrebat ea din nou. 

N-am putut să-i răspund. Nu reuşeam să pronunţ nici un 
cuvânt. S-a dat jos de pe tejghea şi a venit să se aşeze în 
faţa mea, la masa de lângă fereastră. Îşi ţinea ceaşca între 
palme, în faţa ei. Era o femeie bine făcută. Blondă şi 
frumuşică. Dantură perfectă, oase sănătoase, suplă, 
atletică. Multă vitalitate. O văzusem ca pe o femeie de pe 
plantație. Ceea ce se numea o belle. Îmi spusesem că, în 
urmă cu o sută cincizeci de ani, ar fi fost o stăpână de 
sclavi. Începeam să-mi schimb părerea. Simţeam cum 
emană o undă de duritate. Fireşte, îi plăcea să fie bogată şi 
fără ocupaţie. Saloanele de înfrumusețare şi prânzurile cu 
prietenele din Atlanta. Automobilul Bentley şi cărţile de 
credit. Bucătăria mare care costa mai mult decât 
câştigasem eu vreodată într-un an. Dar, dacă era nevoie, 
aveam în faţa mea o femeie care n-ar fi ezitat să coboare în 
arenă şi să se lupte. Probabil că în urmă cu o sută cincizeci 
de ani s-ar fi aflat într-o caravană de căruţe care se 
îndrepta spre vest. Avea destulă vitalitate pentru asta. S-a 
uitat cu asprime la mine peste masă. 

— Azi-dimineaţă am intrat în panică, a spus. Nu-mi stă 
deloc în fire aşa ceva. Cred că ţi-am lăsat o impresie foarte 
proastă. După ce-ai plecat, m-am calmat şi am reflectat la 
întreaga situaţie. Am ajuns la aceeaşi concluzie pe care 
tocmai ai enunţat-o. Hub a dat din greşeală peste ceva şi s-a 
pomenit amestecat în povestea cu pricina. Prin urmare, ce o 
să fac eu? Ei bine, n-o să mă mai las cuprinsă de panică şi-o 
să încep să gândesc. De vineri n-am mai fost bună de nimic 
şi mi-e ruşine. Nu aşa sunt eu cu adevărat. Aşa că am făcut 
ceva şi sper că mă vei ierta pentru asta? 

— Ia spune, ce-ai făcut? am întrebat. 

— L-am sunat pe Dwight Stevenson, a spus. Îl auzisem 
zicând că văzuse un fax de la Pentagon legat de activitatea 


ta din cadrul Poliţiei Militare. L-am rugat să-l caute şi să mi- 
| citească. Mi s-a părut că e un dosar excelent. 

Mi-a zâmbit şi şi-a tras scaunul mai aproape. 

— Aşa că vreau să te angajez, mi-a spus. Vreau să te 
angajez ca particular, pentru a rezolva problema soţului 
meu. Crezi că ai putea să faci asta pentru mine? 

— Nu, am spus. Nu pot să fac asta, Charlie. 

— Nu poţi sau nu vrei? a întrebat. 

— Ar fi un fel de conflict de interese, am spus. Ar putea să 
însemne că n-aş putea să lucrez cum se cuvine pentru tine. 

— Un conflict? În ce sens? 

Am făcut o pauză mai lungă, încercând să mă gândesc cum 
să-i explic. 

— Soţul tău a avut nişte presimţiri rele şi atunci a luat 
legătura cu un anchetator, angajat al guvernului, şi 
împreună au încercat să rezolve situaţia. Dar omul de la 
guvern a fost ucis. lar eu mă tem că sunt mai interesat de 
omul de la guvern decât de soţul tău. 

A ascultat cu atenţie ce spusesem şi a încuviinţat din cap. 

— Dar de ce? a întrebat. Doar nu lucrezi pentru guvern. 

— Omul de la guvern era fratele meu, i-am spus. Doar o 
coincidenţă stranie, ştiu, dar n-am ce face. 

A rămas tăcută. Înţelegea unde putea să apară conflictul. 

— Îmi pare foarte rău, a spus. Dar nu cred că susţii că Hub 
ţi-a trădat fratele? 

— Nu, am spus. Ăsta chiar că e ultimul lucru pe care l-ar fi 
făcut. Se bizuia pe el ca să-l scoată din încurcătură. Ceva a 
mers prost, asta e tot. 

— Îmi dai voie să te întreb ceva? a spus ea. De ce foloseşti 
timpul trecut când vorbeşti de soţul meu? 

M-am uitat direct la ea. 

— Pentru că e mort, am spus. Îmi pare foarte rău. Charlie 
şi-a păstrat cumpătul. S-a făcut palidă la faţă şi şi-a încleştat 
mâinile până când încheieturile degetelor i s-au albit. Dar a 
reuşit să se stăpânească. 


— Nu cred că e mort, a spus ea în şoaptă. Aş fi ştiut. Aş fi 
fost în stare să o simt. Cred că se ascunde pe undeva. Vreau 
să-l găseşti. O să-ţi dau cât îmi ceri. 

I-am răspuns clătinând încet din cap. 

— Te rog, a spus ea. 

— N-am s-o fac, Charlie, am spus. N-o să-ţi iau bani pentru 
asta. Ar însemna să abuzez de încrederea ta. Nu pot să 
accept banii tăi fiindcă ştiu că e mort deja. Îmi pare foarte 
rău, dar asta e. 

În bucătărie s-a aşternut liniştea. Am rămas aşezat la 
masă, sorbind încet cafeaua pe care mi-o făcuse. 

— Ai vrea s-o faci dacă nu te-aş plăti? a întrebat. Poate că 
ai putea să-l cauţi în timp ce faci cercetări legate de fratele 
tău? 

M-am gândit la sugestia ei şi n-am găsit nici un pretext ca 
s-o refuz. 

— În regulă, am spus. O s-o fac, Charlie. Dar, cum 
spuneam, să nu te aştepţi la miracole. Cred că avem dea 
face cu ceva foarte rău aici. 

— Eu cred că e viu, a spus. Aş şti dacă n-ar fi. 

Am început să-mi fac griji cu privire la ce se va întâmpla 
când i se va găsi cadavrul. Se va izbi frontal de realitate, ca 
un camion care se loveşte frontal de peretele unei clădiri. 

— O să ai nevoie de bani de cheltuială, a spus Charlie. 

Nu eram sigur dacă să-i iau sau nu, dar mi-a întins un plic 
voluminos. 

— Crezi c-o să ajungă? m-a întrebat. 

M-am uitat la plic, care conţinea un teanc gros de 
bancnote de o sută de dolari. Am încuviinţat din cap. Aveau 
să fie de ajuns. 

— Şi, te rog, păstrează maşina, a spus. Foloseşte-o cât ai 
nevoie. 

Am încuviinţat din nou din cap. M-am gândit la ce mai 
trebuia să spun şi m-am forţat să folosesc timpul prezent. 

— Unde lucrează el? am întrebat-o. 

— Sunrise International. E o bancă. 


Şi mi-a reprodus rapid o adresă din Atlanta. 

— Bine, Charlie, am spus. Acum dă-mi voie să te întreb 
altceva. E foarte important. L-ai auzit vreodată pe soţul tău 
pronunţând cuvântul „Pluribus”? 

S-a gândit la întrebare şi a ridicat din umeri. 

— Pluribus? Nu e ceva care ţine de politică? Cum scrie pe 
estradă, atunci când preşedintele ţării ţine câte un discurs? 
Nu l-am auzit pe Hub vorbind despre asta. Şi-a luat licenţa 
în studii bancare. 

— Nu L-ai auzit niciodată folosind acest cuvânt? am 
întrebat-o din nou. Nici la telefon, nici în somn, sau ceva 
asemănător? 

— Niciodată, a spus ea. 

— Dar despre duminica viitoare? am întrebat-o. A pomenit 
ceva despre duminica viitoare? Ceva despre ce are să se 
întâmple? 

— Duminica viitoare? a repetat ea. Nu cred că a pomenit 
de aşa ceva. De ce? Ce are să se întâmple duminica 
viitoare? 

— Nu ştiu, am spus. Asta încerc să aflu. 

A căzut din nou pe gânduri, dar apoi a clătinat din cap şi a 
ridicat din umeri, cu palmele în sus, dând de înţeles că, 
pentru ea, nu avea nici o semnificaţie. 

— Îmi pare rău, a spus. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. Acum va trebui să faci 
ceva. 

— Ce trebuie să fac? a întrebat. 

— Va trebui să pleci de aici, am spus. 

Încheieturile degetelor îi rămăseseră albe, dar continua 
să-şi păstreze cumpătul. 

— Trebuie să fug şi să mă ascund? Dar unde? 

— Un agent FBI vine aici să te ia, am spus. 

S-a uitat la mine, cu panică în priviri. 

— FBI? a spus, făcându-se şi mai palidă. Chestia asta e 
chiar serioasă, nu? 


— E mortal de serioasă. Trebuie să te pregăteşti ca să 
pleci de îndată. 

— Bine, a spus ea, încet. Nu-mi vine să cred că se întâmplă 
aşa ceva. 

Am ieşit din bucătărie şi m-am dus în foişorul din grădină, 
în care, cu o zi înainte, băusem ceai cu gheaţă. Am trecut 
de uşile cu canaturi din sticlă şi am parcurs fără grabă un 
circuit al exteriorului casei. Am coborât pe alee, printre 
pâlcurile de vegetaţie, până pe Beckman Drive. M-am 
rezemat cu umărul de cutia poştală albă. Peste tot în jur era 
linişte. Nu se auzea nimic altceva în afară de foşnetul uscat 
al ierbii care se răcea sub tălpile mele. 

Pe urmă am auzit o maşină care se apropia dinspre partea 
de vest a oraşului. A încetinit chiar înainte de culmea 
movilei şi am auzit cum cutia automată de viteze a trecut 
uşor într-o treaptă inferioară odată cu micşorarea vitezei. 
Maşina s-a ridicat deasupra culmii, apărând în câmpul 
vizual. Era un Buick maro, foarte simplu, cu doi tipi 
înăuntru. Erau doi tipi mărunți, bruneţi, latino-americani, 
cu cămăşi ţipătoare. Maşina a încetinit, trecând pe partea 
stângă a drumului; tipii căutau cutia poştală a familiei 
Hubble. Eu stăteam rezemat de cutia poştală respectivă şi 
mă uitam la ei. Ochii lor s-au încrucişat cu ai mei. Maşina a 
accelerat din nou şi şi-a văzut de drum, gonind prin pustiul 
ţinut al piersicilor. Am ieşit în şosea şi m-am uitat în urma 
lor. Am văzut o dâră de praf ridicându-se în momentul în 
care au părăsit asfaltul imaculat din Margrave ca să intre 
pe drumul de ţară plin de ţărână. Apoi m-am înapoiat 
alergând în casă. Charlie trebuia să se grăbească. 

Era înăuntru, cuprinsă de agitaţie, trăncănind întruna ca 
un copil care pleacă în vacanţă. Alcătuia liste cu glas tare. 
Era un fel de mecanism prin care alunga panica pe care o 
simţea. Vineri fusese o femeie bogată, fără ocupaţie, 
măritată cu un funcţionar bancar. Acum, luni, un străin care 
o anunţase că bărbatul ei e mort îi spunea să se grăbească 
şi să fugă ca să-şi salveze viaţa. 


— Ia-ţi telefonul mobil cu tine, am strigat către ea. Nu mi-a 
răspuns. Am auzit doar o tăcere îngrijorată. 

Zgomot de paşi şi uşi de debara trântite. Am stat în 
bucătărie în tovărăşia restului de cafea din cană aproape o 
oră. Apoi am auzit un claxon de maşină şi scrâşnetul unor 
paşi grei pe pietriş. Un ciocănit puternic la uşa din faţă. Am 
băgat mâna în buzunar şi am strâns mânerul de abanos al 
pumnalului lui Morrison. Am ieşit în hol şi am deschis. 
Lângă Bentley apăruse un sedan albastru elegant, iar în 
faţa uşii stătea un negru uriaş. Era la fel de înalt ca mine, 
poate chiar mai înalt, dar la greutate cred că mă depăşea 
cu cel puţin patruzeci şi cinci de kilograme. Trebuie să fi 
avut o sută patruzeci, o sută patruzeci şi cinci de kilograme. 
Pe lângă el, eu păream de la categoria pană. A păşit înainte 
cu mişcări graţioase, elastice, ca de atlet. 

— Reacher? a spus uriaşul. Încântat să te cunosc. Sunt 
Picard, de la FBI. 

Ne-am strâns mâinile. Era imens. Avea un aer de persoană 
competentă, lipsită de ifose, care mă făcea să fiu bucuros 
că-l am de partea mea. Arăta pe placul meu. Ca unul care 
putea fi foarte util atunci când erai prins la înghesuială. 
Dintr-odată, m-am simţit cuprins de un val de speranţă. 

M-am dat la o parte ca să-l las să intre în casa lui Charlie. 

— Bun, mi-a spus Picard. Ştiu toate detaliile de la Finlay. 
Îmi pare tare rău pentru fratele tău, prietene. Zău că-mi 
pare rău. Putem să mergem undeva să vorbim? 

L-am condus până-n bucătărie. A parcurs distanţa din 
câţiva paşi. S-a uitat în jur şi şi-a turnat singur restul de 
cafea din filtru. Pe urmă s-a apropiat şi şi-a lăsat mâna pe 
umărul meu. Am avut senzaţia că m-a lovit cineva cu un sac 
de ciment. 

— Regulile de bază, a spus. Întreaga afacere e neoficială, 
s-a-nţeles? 

Am încuviinţat din cap. Vocea i se potrivea cu statura şi 
corpolenţa. Era ca un duduit grav. Era cam cum s-ar auzi 
un urs dacă ar învăţa să vorbească. Nu-mi dădeam seama 


ce vârstă avea tipul. Era unul din acei bărbaţi solizi a căror 
perioadă de apogeu durează decenii. A încuviinţat din cap 
şi s-a îndepărtat de mine, ducându-se să se rezeme de 
blatul din bucătărie. 

— Pentru mine, asta e o problemă imensă, a spus. Biroul 
nu poate acţiona fără să fie solicitat de oficialul responsabil 
din jurisdicţia locală. Ăsta ar fi acest individ, Teale, nu? Şi, 
din câte mi-a spus Finlay, presupun că bătrânul Teale n-o să 
dea acel telefon. Aşa că s-ar putea să-mi pun pielea la 
saramură pentru chestia asta. Dar, pentru Finlay, o să încalc 
regulile. Ne cunoaştem de ceva vreme. Dar trebuie să ţii 
minte, toată povestea e neoficială, da? 

Am încuviinţat din cap. Eram mulţumit de situaţie. Foarte 
mulţumit. Ajutorul neoficial îmi convenea de minune. 
Treaba putea fi făcută fără întreruperile provocate de 
respectarea procedurii. Aveam la dispoziţie cinci zile întregi 
până duminică. De dimineaţă, intervalul de cinci zile mi se 
părea mai mult decât generos. Dar acum, după dispariţia 
lui Hubble, simţeam că timpul n-are să-mi ajungă. Era mult 
prea scurt ca să-l irosim cu respectarea procedurilor. 

— Unde ai de gând să-i ascunzi? l-am întrebat. 

— La o casă conspirativă din Atlanta, mi-a spus Picard. E 
un loc al biroului, îl avem de câţiva ani. Or să fie în 
siguranţă acolo, dar n-am de gând să-ţi spun unde anume şi 
va trebui să-ţi cer să nu insişti să afli de la doamna Hubble 
adresa nici după aceea, da? Trebuie să am grijă de pielea 
mea în toată această poveste. Dacă dau în vileag o casă 
conspirativă, pic într-un rahat mare de tot. 

— Bine, Picard, am spus. N-o să-ţi creez nici un fel de 
probleme. Şi să ştii că apreciez ajutorul tău. 

A încuviinţat din cap cu gravitate, ca şi cum s-ar fi aflat 
într-o situaţie periculoasă, cu puţine şanse de scăpare. 
Deodată, Charlie şi copiii au dat buzna în încăpere. Erau 
împovăraţi cu bagaje prost împachetate. Picard s-a 
prezentat. Am remarcat că fata lui Charlie era îngrozită de 
imensitatea individului. Băieţelul a făcut ochii mari când a 


văzut ecusonul de agent special FBI pe care Picard îl 
scosese ca să i-l arate lui Charlie. Apoi am cărat cu toţii 
bagajele afară şi le-am înghesuit în portbagajul sedanului 
albastru. Am dat mâna cu Picard şi cu Charlie. S-au urcat 
cu toţii în maşină. Picard i-a luat cu el ca să-i ducă la loc 
sigur. Le-am făcut cu mâna. 

CINCISPREZECE. 

Am pornit spre Warburton şi am mers mult mai repede 
decât mersese şoferul puşcăriei, aşa că am ajuns acolo în 
mai puţin de cincizeci de minute. Priveliştea era 
impresionantă. O furtună se apropia cu repeziciune dinspre 
vest, iar soarele după-amiezii trimitea printre nori sulițe de 
lumină portocalii care loveau turnurile şi foişoarele metalice 
ale clădirii. Am încetinit şi am oprit maşina în apropierea 
închisorii. Am parcat în preajma primei cuşti pentru 
vehicule. N-aveam de gând să intru. Experienţa anterioară 
îmi era de ajuns. Spivey va trebui să iasă de acolo ca să 
ajungă la mine. M-am dat jos din Bentley şi m-am dus la 
paznic. Părea destul de prietenos. 

— Spivey e de serviciu? l-am întrebat. 

— Vrei să vorbeşti cu el? a spus paznicul. 

— Spune-i că îl caută domnul Reacher, am spus. Omul s-a 
aplecat pe sub un acoperiş din plastic şi a dat un telefon. A 
ieşit de sub acoperiş şi a strigat către mine. 

— Nu cunoaşte nici un domn Reacher, a spus paznicul. 

— Spune-i că m-a trimis comandantul de poliţie Morrison, 
am spus. Din Margrave. 

Omul s-a băgat din nou sub acoperişul din plastic şi a 
început să vorbească. După un minut, a ieşit iar. 

— Bine, poţi să intri cu maşina, a spus. Spiveyo să te 
aştepte la recepţie. 

— Spune-i că trebuie să vină până aici, am spus. Să ne 
întâlnim la şosea. 

M-am îndepărtat şi m-am oprit în praf, la marginea 
drumului asfaltat. Era un război al nervilor. Puteam să pun 
rămăşag că Spivey va ieşi. Aveam să ştiu asta în cinci 


minute. Am aşteptat. Simţeam mirosul ploii care se apropia 
dinspre vest. Într-o oră, avea să se prăvălească asupra 
noastră. Am stat acolo şi am aşteptat. Spivey a ieşit din 
puşcărie. Am auzit cum grătarele de la cuşca pentru 
vehicule se dau la o parte. M-am întors şi am văzut un Ford 
murdar străbătând cuşca. Maşina a ieşit şi s-a oprit lângă 
Bentley. Spivey s-a dat jos din vehicul şi s-a apropiat de 
mine. Un tip solid, asudat, cu faţa şi mâinile roşii. Avea 
uniforma murdară. 

— Mă mai ţii minte? l-am întrebat. 

Ochişorii lui de şarpe au clipit şi s-au rotit în jur. Era 
derutat şi îngrijorat. 

— Eşti Reacher, a spus. Şi ce-i cu asta? 

— Corect, am spus. Sunt Reacher. Cel de vineri. Care a 
fost înţelegerea? 

Se foia de pe un picior pe altul. Avea să se lase greu. Dar 
deja îşi arătase cărţile. leşise să se întâlnească cu mine. 
Deja pierduse partida. Dar n-a vorbit. 

— Care a fost înţelegerea pentru vineri? am întrebat din 
nou. 

— Morrison e mort, a spus. 

Apoi a ridicat din umeri şi şi-a închis gura, ţinându-şi lipite 
buzele subţiri. Nu voia să mai spună nimic. M-am dat un pic 
mai la stânga, mişcându-mă într-o doară. Doar vreo 
treizeci-patruzeci de centimetri, ca să pun silueta masivă a 
lui Spivey între mine şi paznic. În aşa fel încât paznicul de la 
poartă să nu poată vedea. În mâna mea a apărut cuțitul lui 
Morrison. L-am ridicat la înălţimea ochilor lui Spivey preţ 
de o secundă. Exact atât cât să poată citi literele aurii 
încrustate în abanos. Apoi lama a ieşit din mâner cu un 
ţacănit. Ochii mici ai lui Spivey erau fixaţi asupra ei. 

— Crezi că l-am folosit asupra lui Morrison? am spus. Se 
zgâia la lama care se vedea albastră în lumina de dinainte 
furtunii. 

— N-ai fost tu, a spus. Dar poate că aveai motive 
întemeiate. 


I-am zâmbit. Ştia că nu eu îl ucisesem pe Morrison. Prin 
urmare, ştia cine-l omorâse. Cât se poate de simplu. Doar 
câteva cuvinte, şi ajunsesem undeva. Am apropiat şi mai 
mult lama de faţa lui mare şi roşie. 

— Vrei să-l folosesc asupra ta? am spus. 

Spivey s-a uitat în jur cuprins de panică. L-a văzut pe 
paznicul aflat la vreo treizeci de metri depărtare. 

— N-are să te ajute, am spus. le urăşte din tot sufletul, 
umflat netrebnic ce eşti. E doar un paznic. Ai pupat pe cine 
trebuie în fund şi ai fost avansat. Dacă ai lua foc, n-ar 
catadicsi să se pişe pe tine. De ce-ar face-o? 

— Ce vrei? m-a întrebat Spivey. 

— Vineri, am spus. Care a fost înţelegerea? 

— Şi dacă-ţi zic? 

Am ridicat din umeri. 

— Depinde de ce-mi vei spune. Dacă-mi spui adevărul, te 
las să te înapoiezi în puşcărie. Vrei să-mi spui adevărul? 

Nu mi-a răspuns. Stăteam acolo, la marginea drumului, 
încleştaţi într-un război al nervilor. Nervii lui erau făcuţi 
zdrenţe, aşa că pierdea bătălia. Ochii lui mici se mişcau în 
orbite cu repeziciune, dar întotdeauna reveneau la lamă. 

— Bine, o să-ţi spun. Când şi când, îi mai dădeam lui 
Morrison câte-o mână de ajutor. M-a sunat vineri. Mi-a zis 
că-mi trimite doi tipi. Numele lor nu însemnau nimic pentru 
mine. N-auzisem niciodată nici de tine, nici de tipul celălalt. 
Trebuia să aranjez moartea lui Hubble. Asta e tot. Nimic nu 
trebuia să ţi se întâmple ţie, îţi jur. 

— Şi-atunci, ce n-a mers? l-am întrebat. 

— Oamenii mei au încurcat borcanele, a spus. Asta e tot, îţi 
jur. Pe celălalt tip trebuia să-l mătrăşim. [ie nu trebuia să ţi 
se întâmple nimic. Ai ieşit cu bine de acolo, corect? N-ai 
păţit nimic râu, corect? Atunci, de ce-mi faci zile fripte? 

Am mişcat lama extrem de repede şi i-am crestat bărbia. A 
încremenit de spaimă. O clipă mai târziu, un vierme gras de 
sânge negru a ţâşnit din tăietură. 

— Care era motivul? l-am întrebat. 


— N-a existat niciodată vreun motiv, a spus. Eu fac doar ce 
mi se spune. 

— Faci ce ţi se spune? 

— Fac ce mi se spune, a repetat el. Nu vreau să ştiu nici un 
fel de motive. 

— Şi cine ţi-a spus ce să faci? am întrebat. 

— Morrison, a răspuns el. Morrison mi-a spus ce să fac. 

— Şi cine i-a spus lui Morrison ce să facă? l-am întrebat. 

Ţineam lama la două degete de obrazul individului. Mai 
avea niţel şi făcea pe el de frică. L-am privit fix în ochii lui 
mici, ca de şarpe. Ştia răspunsul. Vedeam asta în adâncul 
ochilor săi. Ştia cine i-a spus lui Morrison ce să facă. 

— Cine i-a spus ce să facă? am întrebat din nou. 

— Nu ştiu, a spus. Jur pe mormântul maică-mii. 

L-am țintuit cu privirea, apoi am clătinat din cap. 

— Greşit, Spivey, am spus. De fapt, ştii. Şi-o să-mi spui. 
Acum a fost rândul lui Spivey să clatine din cap. Faţa lui 
mare şi roşie se mişca brusc într-o parte şi în alta. Sângele i 
se prelingea în jos de pe bărbie pe guşa dolofană. 

— Or să mă omoare dacă-ţi spun, a zis el. 

Cu o mişcare rapidă a lamei în dreptul burţii, i-am 
spintecat cămaşa slinoasă. 

— Dacă nu-mi spui, te omor eu, am zis. Indivizii ca Spivey 
gândesc pe termen scurt. Dacă-mi spunea mie, avea să 
moară mâine. Dacă nu-mi spunea, murea azi. Aşa gândesc 
cei ca el. Pe termen scurt. Aşa că s-a apucat să-mi spună. 
Mărul lui Adam a început să i se mişte în sus şi-n jos, de 
parcă ar fi avut gâtlejul prea uscat ca să vorbească. L-am 
privit fix în ochi. Nu putea să rostească nici un cuvânt. Era 
ca un personaj dintr-un film, care se târăşte pe o dună din 
deşert şi încearcă să strige după apă. Dar avea să-mi spună. 

Apoi, s-a răzgândit. Peste umărul lui, am văzut un nor de 
praf departe, spre est. Pe urmă, am auzit uruitul slab al 
unui motor diesel. După care am desluşit silueta cenuşie a 
autobuzului de puşcărie, care se apropia. Paznicul de la 
poartă a ieşit în întâmpinarea autobuzului. Spivey şi-a 


mişcat brusc capul înapoi ca să se uite la mine. În ochii săi 
scânteia o expresie de triumf. Autobuzul se apropia. 

— Cine a fost, Spivey? am spus. Spune-mi acum, altfel o să 
mă întorc după tine. 

Dar individul s-a dat înapoi, s-a întors şi s-a grăbit să 
ajungă la Fordul lui murdar. Autobuzul a trecut huruind şi 
m-a umplut de praf. Am închis briceagul şi l-am vârât în 
buzunar. Am alergat la Bentley şi am luat-o din loc. 

Furtuna m-a urmărit pe tot drumul meu de întoarcere 
spre răsărit. Aveam senzaţia că pe urmele mele se află mai 
multe furtuni. Frustrarea îmi provoca o stare de greață. În 
dimineaţa asta, o conversaţie mă despărţise de posibilitatea 
de a şti totul. Acum, nu ştiam nimic. Dintr-odată, situaţia 
devenise albastră. Nu aveam nici un fel de susţinere, nici un 
fel de dotare, nici un fel de ajutor. Nu mă puteam baza pe 
Roscoe sau pe Finlay. Nu mă puteam aştepta ca vreunul 
dintre ei să fie de acord cu planul meu de bătaie. Pe de altă 
parte, aveau şi ei destule necazuri la secţia de poliţie. Cum 
spusese Finlay? Să lucrezi sub nasul inamicului? Şi nu 
puteam să aştept prea multe de la Picard. Deja îşi pusese 
pielea la saramură. Nu mă puteam baza pe nimeni altcineva 
în afară de mine însumi. 

Pe de altă parte, nu eram nevoit să-mi fac probleme din 
pricina legilor, a inhibiţiilor sau a altor motive de abatere a 
atenţiei. Nu trebuia să mă gândesc la Miranda, la cauza 
probabilă sau la drepturi constituţionale. Nu eram nevoit să 
ţin cont de prezumția de nevinovăție sau de regulile 
referitoare la dovezi. Pentru aceşti indivizi, nu era admis 
recursul la vreo autoritate superioară. Era corect? Ba bine 
că nu! Ăştia erau nişte oameni răi. Depăşiseră orice limită 
cu mult timp în urmă. Oameni răi. Cum spusese Finlay? Cei 
mai răi cu putinţă. Şi, în plus, îl omorâseră pe Joe Reacher. 

Am rulat Bentley-ul pe panta uşoară ce ducea la casa lui 
Roscoe. Am parcat maşina pe drumul din preajma locuinţei. 
Nu era acasă. Chevrolet-ul nu era acolo. Ceasul cromat de 
pe bordul Bentley-ului arăta şase fără zece. Încă zece 


minute de aşteptare. M-am dat jos de pe scaunul şoferului 
şi m-am dus în spate, ca să mă întind pe bancheta mare din 
piele. Voiam să evadez din Margrave în seara aceea. Voiam 
chiar să plec din Georgia. În buzunarul de pe spătarul 
scaunului şoferului am găsit o hartă. Studiind-o, am 
observat că dacă mergeam spre vest o oră, ooră şi 
jumătate, trecând de Warburton, puteam să trecem de 
frontiera cu Alabama. Asta voiam să fac. S-o tund spre vest 
împreună cu Roscoe în Alabama şi să ne oprim la primul bar 
cu muzică live întâlnit în cale. Să-mi las problemele să 
aştepte până a doua zi. Să mâncăm ceva ieftin, să bem bere 
rece, să ascultăm muzică zgomotoasă. Cu Roscoe. Aşa îmi 
închipuiam eu o seara nemaipomenită. Aşa că m-am pus pe 
aşteptat. Se lăsa întunericul. In aerul serii se simţea o undă 
de răcoare. Cam pe la şase, picături de ploaie uriaşe au 
început să răpăie pe acoperişul Bentley-ului. Aveai senzaţia 
că se apropie o mare furtună, dar aceasta n-a mai ajuns, 
până la urmă. Nu s-a mai dezlănţuit. Cădeau doar picături 
mari, prevestitoare, ca şi cum cerul se chinuia să se uşureze 
dar nu-şi dădea drumul. S-a făcut foarte întuneric, iar 
maşina grea se legăna uşor în vântul umed. 

Roscoe a întârziat. Furtuna ameninţa să vină de vreo 
douăzeci de minute când i-am văzut maşina coborând 
panta. Farurile ei baleiau când spre stânga, când spre 
dreapta. Când maşina a luat-o pe alee, farurile m-au scăldat 
în lumină, apoi au luminat uşa garajului, stingându-se în 
momentul în care motorul s-a oprit. M-am dat jos din 
Bentley şi m-am dus la ea. Ne-am ţinut în braţe şi ne-am 
sărutat. Apoi am intrat în casă. 

— Ce faci? Eşti bine? am întrebat-o. 

— Cred că da, mi-a spus. O zi înfiorătoare. 

Am încuviinţat. Aşa fusese. 

— Supărată? am întrebat-o. 

Se învârtea prin casă, aprinzând becurile şi trăgând 
draperiile. 


— Dimineaţa asta a fost cea mai urâtă din viaţa mea, mi-a 
spus. De departe a fost cea mai urâtă. Dar o să-ţi spun ceva 
ce n-aş spune nimănui altcuiva. Nu eram supărată din 
pricina lui Morrison. Nu poţi să fii supărat pentru un individ 
ca ăsta. Dar îmi pare rău pentru nevastă-sa. Nu era 
îndeajuns de rău că trăia cu un asemenea tip, mai trebuia 
să şi moară din cauza lui? 

— Ce părere ai de restul poveştii? am întrebat-o. Teale? 

— Nu sunt surprinsă. Vreme de două sute de ani, toţi 
membrii familiei au fost nişte nemernici. Ştiu totul despre 
ei. Familiile noastre se cunosc de multă vreme. De ce-ar fi el 
altfel? Dar, Dumnezeule, mă bucur că toţi ceilalţi din 
departament s-au dovedit a fi curaţi. Mi-era groază să aflu 
că vreunul din colegii mei ar putea fi şi el amestecat. Nu 
cred că aş fi putut suporta asta. 

S-a dus în bucătărie şi eu m-am dus după ea. Tăcea. Nu se 
pierdea cu firea, dar nici nu era prea fericită. A deschis uşa 
frigiderului cu un gest care spunea: n-avem nimic de 
mâncare. Cu un mic zâmbet obosit, m-a întrebat: 

— Faci cinste cu o masă în oraş? 

— Fireşte, am spus. Dar nu aici. În Alabama. 

I-am spus ce voiam să fac. I-a plăcut planul. S-a înviorat şi 
s-a dus să facă un duş. Mi-am zis că nici mie nu mi-ar strica 
un duş, aşa că am însoţit-o. Dar asta a însemnat o amânare 
pentru că, de îndată ce a început să-şi descheie bluza 
apretată de la uniformă, priorităţile mele s-au schimbat. 
Farmecul unui bar din Alabama s-a estompat. Şi duşul mai 
putea să aştepte. Pe sub uniformă purta lenjerie neagră. 
Nişte articole vestimentare nu foarte substanţiale. Am 
sfârşit înlănţuiţi cu frenezie pe podeaua dormitorului. Afară, 
în sfârşit, furtuna se dezlănţuise. Ploaia se abătea în valuri 
asupra căsuţei. Fulgerele îşi trimiteau lumina orbitoare, iar 
tunetele bubuiau de zor. 

În cele din urmă, am reuşit să ajungem la duş într-un 
moment când chiar că aveam nevoie. După aceea, am stat 
întins în pat în timp ce Roscoe se îmbrăca. Şi-a pus nişte 


blugi decoloraţi şi o cămaşă de mătase. Am stins din nou 
luminile, am încuiat şi am plecat cu Bentley-ul. Se făcuse 
şapte şi jumătate şi furtuna se deplasa spre est, 
îndreptându-se spre Charleston înainte de a se revărsa 
deasupra Atlanticului. A doua zi era posibil să ajungă în 
Bermude. Am luat-o spre vest, către un cer trandafiriu. Am 
găsit drumul care ducea spre Warburton. Am rulat pe 
drumurile ce şerpuiau printre nesfârşite câmpuri 
întunecate şi am trecut în viteză de închisoare. Clădirea 
joasă se profila într-o lumină galbenă înspăimântătoare. La 
o jumătate de oră după Warburton, am oprit ca să umplem 
rezervorul uriaş al maşinii. Am străbătut apoi nişte plantaţii 
de tutun şi am trecut râul Chattahoochee pe un pod vechi 
din Franklin. A urmat un sprint către graniţa statului. Am 
ajuns în Alabama înainte de orele nouă. Am convenit să 
mergem la risc şi să ne oprim la primul bar întâlnit. 

Cam după un kilometru, am văzut un restaurant vechi la 
marginea şoselei. Am oprit în parcare şi ne-am dat jos din 
maşină. Localul părea în regulă. Era destul de spaţios, lat şi 
jos, construit din scânduri date cu catran. Multe neoane, o 
grămadă de maşini în parcare şi se auzea şi muzică. 
Deasupra uşii scria: „Ihe Pond, muzică live şapte seri pe 
săptămână la nouă şi jumătate”. Ţinându-ne de mână, eu şi 
Roscoe am intrat. 

Am fost izbiţi de îndată de zgomotul de bar şi de muzica de 
tonomat, precum şi de o pală de aer cu miros de bere. Ne- 
am croit drum spre spatele localului şi am găsit un cerc larg 
de separeuri aranjate în jurul unui ring de dans, care avea 
mai în spate şi o scenă. De fapt, scena nu era decât o 
platformă joasă din beton. Se poate ca pe vremuri să fi fost 
un fel de rampă de încărcare. Tavanul era jos, iar lumina 
era slabă. Am găsit un separeu gol şi ne-am aşezat. Ne-am 
uitat cum îşi pregătea trupa instrumentele în timp ce 
aşteptam să ni se ia comanda. Chelneriţele alergau de colo- 
colo ca nişte mijlocaşi de baschet. Una dintre ele a venit la 
noi şi am comandat beri, cheeseburgeri, cartofi prăjiţi şi 


rondele de ceapă. Aproape imediat s-a întors cu comanda 
pe o tavă din cositor. Am mâncat, am băut bere şi am mai 
cerut un rând. 

— Ce-ai de gând să faci în privinţa lui Joe? m-a întrebat 
Roscoe. 

Aveam de gând să termin treaba pe care o începuse. 
Indiferent despre ce era vorba. Orice ar fi presupus asta. 
Asta era decizia pe care o luasem în dimineaţa aceea, în 
patul ei cald. Dar ea era ofiţer de poliţie. Jurase să respecte 
tot felul de legi. Legi care erau concepute în aşa fel încât să- 
mi stea în cale. Nu ştiam ce să spun. Dar ea n-a aşteptat ca 
eu să spun ceva. 

— Cred că ar trebui să afli cine l-a ucis, a spus ea. 

— Şi pe urmă? am întrebat-o. 

Dar discuţia noastră s-a întrerupt aici, fiindcă formaţia a 
început să cânte. Nu se mai putea sta de vorbă. Roscoe mi-a 
zâmbit de parcă şi-ar fi cerut scuze şi a clătinat din cap. 
Trupa era zgomotoasă. A ridicat din umeri, cerându-şi 
scuze pentru faptul că nu puteam să aud ce spune. A schiţat 
un gest care spunea „las' că-ţi spun eu mai târziu” şi ne-am 
întors cu faţa spre scenă. Aş fi vrut să aud răspunsul ei la 
întrebarea pe care i-o pusesem. 

Barul se numea The Pond4, iar trupa se numea Pond Life5. 
Au început binişor. Un trio clasic. Chitară solo, chitară bas şi 
tobe. Hotărâţi să cânte în maniera lui Stevie Ray Vaughan. 
De când Stevie Ray murise în elicopterul personal în 
apropiere de Chicago, dacă numărai toţi bărbaţii albi din 
statele sudice şi împărţeai totalul la trei, obţineai numărul 
de trupe înfiinţate în memoria lui Stevie Ray Vaughan. 
Parcă toată lumea făcea chestia asta. Pentru că nu era o 
treabă pretențioasă. Nu conta cum arătai, nu conta ce 
dotare aveai. Nu trebuia decât să laşi capul în jos şi să 
cânţi. Cei mai buni dintre ei reuşeau să treacă la fel de 
rapid ca şi Stevie Ray de la rock-ul uşurel, de bar, la 
bătrânul blues de Texas. 


Băieţii ăştia erau bunicei. Pond Life. Chiar li se potrivea 
denumirea ironică. Basistul şi toboşarul erau nişte malaci 
păroşi, graşi şi soioşi. Chitaristul era un tip mărunt şi 
negricios, care semăna cu bătrânul Stevie Ray. Acelaşi 
rânjet cu gura deschisă. Şi, pe deasupra, era şi un bun 
instrumentist. Ca dotare, avea o copie neagră după o 
chitară Les Paul şi o staţie de amplificare Marshall în spate. 
Un sunet meseriaş, de modă veche. Corzile masive şi 
slăbite, alături de dozele mari care supraîncărcau tuburile 
antice ale staţiei Marshall, alcătuiau singura combinaţie cu 
care puteai să obţii acel minunat vaiet continuu şi răguşit. 

Ne-am distrat de minune. Am băut multă bere, am stat în 
separeu strâns lipiţi unul de celălalt. Apoi, am dansat o 
vreme. Nu puteai să rezişti atmosferei. Trupa cânta 
neîncetat. În sală se făcea tot mai cald şi mai aglomerat. 
Muzica devenea tot mai zgomotoasă şi mai antrenantă. 
Chelneriţele sprintau încolo şi-ncoace cu sticlele cu gât 
lung. 

Roscoe arăta nemaipomenit. Bluza ei din mătase se 
umezise de transpiraţie. Nu purta nimic pe dedesubt, îmi 
dădeam seama de asta după felul în care mătasea umedă i 
se lipea de piele. Mă simţeam ca-n paradis. Mă aflam într- 
un bar vechi şi simplu, cu o femeie înnebunitoare şi o 
formaţie onorabilă. Joe putea să mai aştepte până mâine. 
Margrave era la un milion de kilometri depărtare. Nu 
aveam nici o problemă. Aş fi vrut ca seara să nu se mai 
sfârşească. 

Trupa a continuat să cânte până destul de târziu. Trebuie 
să fi trecut de miezul nopţii. Eram excitaţi şi ameţiţi. Nu 
puteam să facem faţă drumului înapoi cu maşina, începuse 
din nou să plouă, uşor. Nu voiam să şofez o oră şi jumătate 
prin ploaie. Mai ales după ce băusem atâta bere. Puteam să 
sfârşesc într-un şanţ. Sau la puşcărie. Cam la un kilometru 
depărtare am văzut o firmă de hotel. 

Roscoe a fost de părere că ar trebui să mergem acolo. 
Chicotea când a spus-o. De parc-am fi fost doi îndrăgostiţi 


care fugiseră pe ascuns. Sau ca şi cum aş fi transportat-o 
dincolo de frontiera statului exact cu acest scop. Ceea ce nu 
era întru totul adevărat. Dar nici n-aveam de gând să ridic 
prea multe obiecţii. 

Aşa că am plecat împleticindu-ne din bar, cu urechile 
vâjâind, şi ne-am urcat în Bentley. Am condus maşina mare 
şi veche cu prudenţă şi viteză mică de-a lungul drumului 
brăzdat de şuvoaie de apă. Am zărit motelul profilându-se 
în faţă. Un complex de clădiri lungi şi joase, parcă desprins 
dintr-un film. Am parcat maşina şi am intrat în hol. L-am 
trezit pe recepţionerul din schimbul de noapte. I-am dat 
banii şi l-am rugat să ne trezească de dimineaţă. Am primit 
cheia şi ne-am întors la maşină. Am tras-o în dreptul căsuţei 
repartizate. Era un loc curăţel şi anonim. Putea fi oriunde în 
America. Dar era călduţ şi te simţeai adăpostit de ploaia 
care răpăia pe acoperiş. lar patul din cameră era mare. 

Nu voiam ca Roscoe să răcească. Trebuia să-şi dea jos 
bluza aia umedă. Aşa i-am spus. Ea a chicotit, zicându-mi că 
nu-şi dăduse seama că am şi pregătire medicală. l-am spus 
că fuseserăm învăţaţi atât cât să ne descurcăm într-o 
situaţie de urgenţă. 

— Iar asta e o situaţie de urgenţă? a întrebat ea printre 
chicote. 

— O să fie cât de curând, am răspuns râzând. Dacă nu-ţi 
dai jos bluza aia! 

Aşa că şi-a dezbrăcat bluza. După care m-am năpustit 
asupra ei. Era atât de frumoasă şi de provocatoare! Era 
pregătită pentru orice. După aceea, istoviţi, am stat 
îmbrăţişaţi şi am vorbit. Despre cine eram, despre ce făcuse 
fiecare dintre noi. Despre cine voiam să fim şi despre ce 
doream să facem. Mi-a vorbit despre familia ei. Era o 
poveste cu ghinioane care se întindeau de-a lungul mai 
multor generaţii. Păreau să fi fost oameni cumsecade, 
fermieri, oameni care fuseseră cât pe ce să reuşească, dar 
nu dăduseră niciodată lovitura. Oameni care se luptaseră 
cu vremurile grele înainte de apariţia substanţelor chimice 


şi a mecanizării, prizonieri ai forţelor dezlănţuite ale 
naturii. Unul dintre strămoşi aproape că reuşise să se 
ajungă, dar a rămas fără terenurile cele mai bune atunci 
când stră-străbunicul primarului Teale a construit calea 
ferată. Apoi au fost revendicate nişte ipoteci, ceea ce a făcut 
ca duşmănia să se transmită de-a lungul anilor, aşa că, deşi 
îşi iubea orăşelul, ura să-l vadă pe Teale umblând pe-acolo 
ca pe propria moşie, lucru care era, de altfel, adevărat şi 
fusese întotdeauna adevărat. 

Eu i-am povestit despre Joe, zicându-i lucruri pe care nu le 
mai spusesem nimănui. Toate lucrurile pe care le ţinusem 
numai pentru mine. l-am spus totul despre ce simţeam 
pentru el şi de ce mă simţeam obligat să-i răzbun moartea. 
Şi despre faptul că eram bucuros să o fac. Ne-am spus 
multe chestii cât se poate de personale. Am vorbit îndelung 
şi am adormit unul în braţele celuilalt. 

Părea că abia ne culcaserăm când am auzit bătăile în uşă 
ale recepţionerului, care venise să ne trezească dis-de- 
dimineaţă. Era marţi. Ne-am dat jos din pat cu greutate şi 
am început să ne îmbrăcăm cu gesturi somnoroase. Soarele 
matinal se străduia să înfrângă aerul umed al zorilor. În mai 
puţin de cinci minute ne urcam în Bentley şi ne deplasam 
spre est. Înălţat deasupra orizontului, soarele ne orbea prin 
parbrizul împroşcat cu rouă. 

Încet-încet ne-am trezit. Am trecut înapoi graniţa spre 
Georgia. Am traversat râul la Franklin. Am străbătut în 
mare viteză terenurile agricole pustii. Câmpurile stăteau 
pitite sub o plapumă imponderabilă de ceaţă. Plutea 
deasupra pământului roşu ca aburul. Soarele urca pe cer şi 
se pregătea s-o împrăştie cu fierbinţeala lui. 

Niciunul dintre noi nu vorbea. Voiam să lăsăm nevătămat 
coconul de intimitate cât mai mult posibil. Întoarcerea în 
Margrave avea să spargă acel balon cât de curând. Aşa că 
m-am mulţumit să conduc maşina mare şi falnică pe 
drumurile rurale şi să sper. Să sper că vom mai avea parte 
de multe asemenea nopţi. Şi de dimineţi liniştite ca aceasta. 


Roscoe stătea ghemuită pe scaunul mare din piele de lângă 
mine. Pradă gândurilor. Părea foarte mulţumită. Speram că 
este. 

Am trecut în viteză din nou pe lângă Warburton. 
Închisoarea plutea asemenea unui oraş extraterestru pe 
covorul magic al cetii joase. Am trecut pe lângă micul crâng 
pe care-l zărisem din autobuzul închisorii. Am trecut de 
şirurile de arbuşti de pe câmp. Am ajuns la răspântie şi am 
luat-o spre sud, pe drumul regional. Apoi am trecut de 
restaurantul lui Eno, de secţia de poliţie şi de sediul 
pompierilor şi am luat-o pe Strada Principală. 

Am cotit la stânga la statuia omului care luase cu japca 
terenuri agricole roditoare ca să construiască o cale ferată. 
În josul pantei ce ducea la locuinţa lui Roscoe. Am parcat 
lângă bordură şi ne-am dat jos, căscând şi întinzându-ne 
oasele. Am zâmbit larg unul către celălalt. Petrecuserăm de 
minune. Am mers pe alee mână-n mână. Uşa de la casă era 
deschisă. Nu larg deschisă, ci doar întredeschisă, cam vreo 
trei-patru centimetri. Şi era întredeschisă pentru că 
încuietoarea fusese zdrobită. Cineva o forţase cu o rangă. 
Uşa nu se mai putea închide din pricina aşchiilor şi a 
fragmentelor metalice ale broaştei. Roscoe şi-a dus palma la 
gură şi a gemut înfundat. Ochii ei măriţi s-au mutat de la 
uşă către mine. Am apucat-o de cot şi am tras-o într-o parte. 
Ne-am lipit de uşa garajului. Ne-am ghemuit. Ţinând 
aproape de ziduri, am dat ocol casei prin dreapta. Am ciulit 
urechile la fiecare fereastră şi am riscat să ne iţim capetele 
ca să aruncăm iute câte o privire în fiecare încăpere. Am 
ajuns din nou la uşa distrusă. Eram uzi pentru că 
îngenuncheaserăm pe solul umed şi ne lipiserăm de arborii 
plini de apă. Ne-am ridicat în picioare. Ne-am uitat unul la 
celălalt şi am ridicat din umeri. Am deschis uşa şi am intrat. 
Am controlat peste tot. Nu era nimeni în casă. Nu era nimic 
distrus. Nimic deranjat de la locul lui. Nu se furase nimic. 
Aparatura stereo era tot acolo, la fel şi televizorul. Roscoe 
şi-a verificat debaraua. Revolverul de poliţie era prins de 


centură, ca de obicei. Şi-a verificat sertarele şi biroul. Nimic 
nu fusese atins. Nimic nu fusese percheziţionat. Nimic nu 
lipsea. Stăteam amândoi în hol şi ne uitam unul la altul. 
Deodată am observat ceva care fusese lăsat în urmă. 

Razele joase ale soarelui de dimineaţă pătrundeau prin 
uşa deschisă şi se strângeau într-un fascicul îngust 
deasupra podelei. Se putea desluşi un şir de urme de paşi 
pe parchet. 

O mulţime de urme. Mai mulţi indivizi veniseră dinspre uşa 
de la intrare spre camera de zi. Şirul de urme dispărea pe 
covorul gros, ca să apară din nou pe podeaua din lemn ce 
ducea în dormitor. Apoi ieşeau de acolo, treceau prin 
sufragerie şi se întorceau la uşa principală. Fuseseră lăsate 
de oamenii care intraseră în casă venind din noaptea 
ploioasă. O peliculă subţire de apă de ploaie amestecată cu 
noroi se uscase pe podea, lăsând urme slabe. Slabe, dar 
perfecte. Îmi dădeam seama că fuseseră cel puţin patru 
oameni. Care intraseră şi ieşiseră. Vedeam striaţiile de pe 
tălpi pe care le lăsaseră în urmă. Indivizii purtaseră galoşi 
din cauciuc. Din ăia care se folosesc în nord, iarna. 

ŞAISPREZECE. 

Veniseră după noi noaptea. Veniseră aşteptându-se să 
curgă sânge din belşug. Veniseră cu tot echipamentul, 
încălţaţi cu galoşii de cauciuc şi îmbrăcaţi în salopetele din 
nailon, ducând cu ei cuţitele, ciocanul, punga de cuie. 
Veniseră să ne aplice şi nouă acelaşi tratament pe care Li-l 
aplicaseră lui Morrison şi soţiei sale. 

Deschiseseră uşa interzisă. Făcuseră a doua lor greşeală 
fatală. Acum erau nişte oameni morţi. Aveam să-i vânez şi 
să-i omor cu zâmbetul pe buze. Pentru că un atac împotriva 
mea însemna un al doilea atac asupra lui Joe. El nu mai era 
aici ca să-mi ţină partea. A doua provocare. A doua umilinţă. 
Aici nu mai era vorba de autoapărare. Era vorba de 
cinstirea memoriei lui Joe. 

Roscoe urmărea dâra de paşi, manifestând reacţia clasică 
de negare. Patru bărbaţi veniseră s-o hăcuiască noaptea. 


Ştia, dar prefera să ignore asta. Mintea ei alunga aceste 
gânduri. Rezolvarea problemei prin nerezolvarea ei. Nu era 
o abordare prea rea, dar nu peste mult timp avea să se 
prăbuşească de la mare altitudine. Până atunci, îşi ocupa 
mintea cu urmărirea dârelor de paşi de pe podele. 

Indivizii scotociseră casa după noi. Se despărţiseră în 
dormitor şi căutaseră peste tot. Se regrupaseră în dormitor 
şi plecaseră. Am căutat urme afară, pe drum, dar n-am 
găsit nimic. Din asfaltul neted şi umed ieşeau aburi. 

Ne-am întors în casă. N-am găsit nici o dovadă, cu excepţia 
broaştei făcute zob şi a urmelor de paşi din toată casa. 

Niciunul din noi n-a spus nimic. Eu fierbeam de mânie. 
Stăteam cu ochii pe Roscoe, aşteptând să se rupă 
zăgazurile. Ea văzuse cadavrele soţilor Morrison. Eu nu. 
Finlay îmi descrisese scena cu detalii. Şi-aşa mi se păruse 
destul de rău. El fusese acolo şi fusese zguduit de întreaga 
poveste. Roscoe fusese acolo şi ea. Văzuse exact ceea ce 
aveau de gând nişte necunoscuţi să ne facă amândurora. 

— Aşadar, după cine au venit? a spus ea în cele din urmă. 
După mine, după tine sau după amândoi? 

— Au venit după amândoi, am spus. Şi-au zis că Hubble a 
vorbit cu mine la puşcărie. S-au gândit apoi că eu ţi-am 
spus ţie totul. Aşa că au tras concluzia că tu şi cu mine ştim 
ce ştia Hubble. 

A încuviinţat din cap, cu un gest vag. Apoi a plecat de 
lângă mine şi s-a rezemat de perete, aproape de uşa din 
spate. Se uita afară, la grădina ei bine îngrijită, cu vegetaţie 
perenă. Am văzut-o cum se albeşte la faţă şi se cutremură. 
Sistemele ei de apărare cedau. S-a lipit de colţul de lângă 
uşă, încercând să se facă una cu peretele. Privea în gol, ca 
şi cum ar fi văzut toate ororile fără nume. A început să 
plângă ca un om cu inima zdrobită. M-am dus lângă ea şi 
am ţinut-o strâns în braţe. Am lipit-o de mine şi am 
îmbrăţişat-o în timp ce ea se descărca de teamă şi de 
tensiune plângând. A plâns vreme îndelungată. O simţeam 


înfierbântată şi slăbită. Aveam cămaşa umedă de la 
lacrimile ei. 

— Slavă Domnului că n-am fost aici azi-noapte, a spus ea în 
şoaptă. 

Ştiam că trebuie să vorbesc pe un ton cât mai încrezător. 
Teama n-avea s-o ajute. Teama nu putea decât să-i 
secătuiască energia. Trebuia să şi-o înfrângă. Şi trebuia să 
înfrunte din nou întunericul şi liniştea din noaptea asta şi 
din fiecare altă noapte din viaţa ei. 

— Eu aş fi vrut să fim aici, am spus. Poate c-am fi obţinut 
nişte răspunsuri. 

S-a uitat la mine ca la un nebun şi-a clătinat din cap. 

— Şi ce-ai fi făcut? m-a întrebat. Ai fi omorât patru 
oameni? 

— Numai trei, am spus. Al patrulea ne-ar fi dat 
răspunsurile. 

Am spus-o cu o siguranţă desăvârşită. Cu convingere 
desăvârşită. De parcă nici n-ar fi existat altă posibilitate. S-a 
uitat la mine. Voiam ca ea să-l vadă pe tipul ăsta imens. 
Soldat cu experienţă de treisprezece ani. Un individ cu ochi 
albaştri, ca de gheaţă, în stare să ucidă cu mâinile goale. 
Mă străduiam din răsputeri să proiectez toată 
invincibilitatea, toată implacabilitatea, toată dorinţa de a o 
proteja pe care le simţeam. Arboram acea expresie dură şi 
imobilă cu care reuşeam să îngenunchez câte doi puşcaşi 
beţi deodată. Voiam ca Roscoe să se simtă în siguranţă. În 
schimbul a ceea ce-mi dăruia ea mie, voiam să-i dăruiesc 
asta. Nu voiam să se teamă. 

— Nu-s de-ajuns patru băieţei de la ţară ca să-mi vină de 
hac, am spus. Cu cine-şi închipuie ei că se joacă? Am 
mătrăşit adeseori mai serioşi decât ăştia. Dac-or să mai vină 
pe-aici, îi fac arşice. Şi să-ţi mai spun ceva, Roscoe, numai 
să-i treacă prin cap cuiva să-ţi facă vreun rău, c-o s-o 
mierlească înainte să-şi ducă gândul până la capăt. 

Vedeam că atitudinea mea avea efect, că reuşisem s-o 
conving. Aveam nevoie ca ea să fie calmă, să dea dovadă de 


tărie şi să aibă încredere în ea însăşi. Îi impuneam prin 
forţa voinţei să-şi revină. Şi strădaniile mele dădeau roade. 
Ochii ei uluitori se însufleţeau. 

— Vorbesc serios, Roscoe, am spus. Rămâi alături de mine 
şi n-o să păţeşti nimic. 

S-a uitat iar la mine. Şi-a dat părul pe spate şi mi-a zis: 

— Promiţi? 

— Din toată inima, iubito, am spus, ţinându-mi răsuflarea. 

A oftat din rărunchi. S-a desprins de perete şi a păşit către 
mine. A schiţat un zâmbet curajos. Criza trecuse. Era din 
nou în deplinătatea funcţiilor şi facultăţilor. 

— Acum trebuie să plecăm naibii de-aici, am spus. Nu 
putem să rămânem aici ca nişte ţinte imobile. Aşa că 
strânge-ţi lucrurile de care ai nevoie într-o sacoşă. 

— În regulă, a spus. N-ar trebui să reparăm mai întâi uşa? 

M-am gândit la întrebarea ei, căci era o chestiune de 
tactică importantă. 

— Nu, am spus. Dac-o reparăm înseamnă că am văzut-o. 
Dac-am văzut-o înseamnă că ştim că suntem atacați. E mai 
bine dacă ei îşi închipuie că nu ştim că suntem atacați. 
Pentru că atunci or să creadă că nu e nevoie să fie prea 
prudenţi data viitoare. Aşa că nu vom reacţiona deloc. Ne 
prefacem că nici n-am fost pe-aici. Ne prefacem că nici n- 
am văzut uşa. Continuăm prin a face pe fraierii şi pe 
nevinovaţii. Dacă ei îşi închipuie că noi suntem fraieri şi 
nevinovaţi, or să fie mai puţin precauţi. Ne va fi mai uşor să- 
i vedem venind data viitoare. 

— Bine, a spus ea. 

Nu părea prea convinsă, dar era de acord. 

— Aşa că strânge-ţi lucrurile într-o geantă, am spus din 
nou. 

Nu părea prea fericită, dar s-a dus să-şi adune strictul 
necesar. Jocul începea. Nu ştiam exact cine sunt ceilalţi 
jucători. Nu ştiam exact nici în ce consta jocul. Dar ştiam 
cum să-l joc. Mişcarea de deschidere consta în a-i face să 
creadă că ne aflam tot timpul cu un pas în urmă. 


— Să mă duc la muncă azi? a întrebat Roscoe. 

— Trebuie, am spus. Nu poţi să faci nimic care să difere de 
o situaţie normală. Şi trebuie să vorbim cu Finlay. Aşteaptă 
un telefon de la Washington. Şi avem nevoie de informaţiile 
pe care le putem obţine despre Sherman Stoller. Dar nu-ţi 
face griji, n-or să vină să ne împuşte în secţia de poliţie. Or 
să prefere un loc liniştit şi izolat, probabil noaptea. Teale e 
singurul nene rău de acolo, aşa că ai grijă să nu rămâi 
singură în preajma lui. Stai lipită de Finlay, Baker sau 
Stevenson, da? 

A încuviinţat din cap, apoi s-a dus să facă un duş şi să se 
îmbrace pentru lucru. În mai puţin de douăzeci de minute, 
a ieşit din dormitor îmbrăcată în uniformă. 

Şi-a netezit cutele bluzei. Era gata să înceapă o zi normală 
de lucru. S-a uitat la mine. 

— Îmi promiţi? a spus. 

Felul în care a spus-o a făcut să sune ca o întrebare, o 
scuză şi o asigurare în acelaşi timp. Am privit-o în ochi. 

— Bineînţeles că da, am spus şi i-am făcut cu ochiul. A 
încuviinţat din cap şi mi-a făcut şi ea cu ochiul. 

Eram în regulă amândoi. Am ieşit pe uşa din faţă şi am 
lăsat-o întredeschisă, exact aşa cum o găsiserăm. 

Am ascuns Bentley-ul în garaj ca să menţinem impresia că 
nu trecuserăm pe-acolo. Apoi ne-am urcat în Chevrolet şi 
am hotărât să începem cu un mic dejun la Eno. A pornit 
maşina şi a accelerat în susul dealului. După rigiditatea 
bătrânului Bentley, mă simţeam mai relaxat. Dinspre 
culmea dealului venea spre noi o dubiţă carosată. Era nouă- 
nouţă, foarte curată, vopsită într-un verde-închis elegant. 
Părea o dubă utilitară, dar pe partea laterală scria cu litere 
aurii decorative: Fundaţia Kliner. La fel ca acelea folosite de 
grădinari. 

— Ce-i cu duba aia? am întrebat-o pe Roscoe. 

A cotit la dreapta când a ajuns la cafenea, luând-o pe 
Strada Principală. 

— Fundaţia are o mulţime de vehicule, a spus. 


— Şi cu ce se ocupă? am întrebat-o. 

— Se agită de zor pe-aici, a spus ea. Oraşul i-a vândut 
terenul lui Kliner ca să-şi clădească depozitele şi, ca parte a 
înţelegerii, a pus la punct un program comunitar. Teale îl 
conduce, ca primar. 

— Teale îl conduce? am spus. Păi Teale e inamicul. 

— Îl conduce fiindcă e primar, a spus ea. Nu pentru că-l 
cheamă Teale. Programul alocă o mulţime de bani, care 
sunt cheltuiţi cu chestii de interes public, drumuri, grădini, 
biblioteca, stimulente pentru afacerile locale. 
Departamentul de poliţie primeşte şi el o mulţime de bani. 
Eu primesc o subvenție pentru ipotecă numai pentru că 
lucrez în cadrul departamentului. 

— Asta-i dă lui Teale o putere foarte mare, am spus. Şi 
care-i povestea cu tânărul Kliner? A încercat să mă 
convingă să te las în pace. Zicea că el ar avea prioritate. 

Roscoe s-a cutremurat. 

— E un nemernic, mi-a zis. Îl evit cât pot. Şi asta ar trebui 
să faci şi tu. 

A continuat să conducă, părând iritată. Privea întruna în 
jur, speriată. Ca şi cum s-ar fi simţit ameninţată. Ca şi cum 
cineva urma să apară brusc în faţa maşinii şi să ne împuşte. 
Viaţa ei liniştită în Georgia rurală se terminase. O 
spulberaseră patru bărbaţi veniţi noaptea la locuinţa ei. Am 
tras în parcarea cu pietriş a restaurantului lui Eno şi 
Chevrolet-ul s-a legănat pe arcurile moi. Am coborât din 
maşină şi am mers până la uşa localului. Era o zi cenuşie. 
Ploaia de peste noapte răcise aerul şi lăsase zdrenţe de nori 
pe tot cerul. Vitrinele restaurantului reflectau atmosfera 
întunecată. Era frig. Parcă era un alt anotimp. 

Am intrat. Localul era pustiu. Am ocupat un separeu şi tipa 
cu ochelari ne-a adus cafea. Am comandat ouă cu şuncă, cu 
tot felul de suplimente şi garnituri. O camionetă neagră 
tocmai trăgea în parcarea de afară. Aceeaşi camionetă pe 
care o mai văzusem de trei ori până atunci. Doar şoferul era 
altul. Nu era tânărul Kliner. Acum era un tip mai vârstnic. 


Probabil că se apropia de şaizeci de ani, dar era un tip dur, 
cu trupul zvelt. Cu păr cenuşiu închis, tuns periuţă. Era 
îmbrăcat ca un fermier, în salopetă de blugi. Părea a fi un 
om care îşi ducea traiul în aer liber, în bătaia soarelui. Chiar 
şi prin fereastra restaurantului puteam să-i intuiesc forţa şi 
să-i simt răutatea din priviri. Roscoe mi-a dat un ghiont 
uşor, arătând cu capul spre tip. 

— Ăla e Kliner, a spus ea. Bătrânul, în persoană. 

Individul intră în local şi rămase pe loc un moment. 

Se uită în stânga, se uită în dreapta, apoi se duse către 
tejgheaua de la bucătărie. Eno ieşi din bucătărie. Cei doi 
vorbiră în linişte, cu capetele aplecate unul spre celălalt. 
După care Kliner se ridică în picioare şi se întoarse către 
uşă. Se opri şi se uită la stânga, apoi, la dreapta. Privirea îi 
zăbovi asupra lui Roscoe preţ de o secundă. Avea o faţă 
slabă, netedă şi plină de duritate. Gura semăna cu o fantă. 
Apoi îşi mută privirea asupra mea. M-am simţit ca sub 
lumina unui reflector. Buzele i se despărţiră într-un zâmbet 
ciudat. Avea o dantură uluitoare. Canini lungi, curbați spre 
interior, şi incisivi drepţi, pătrăţoşi. Galbeni precum colții 
unui lup bătrân. Buzele i se lipiră din nou şi îşi mută 
privirea în altă parte. Trase uşa şi se duse la camionetă. 
Porni în viteză, însoţit de un huruit al motorului puternic şi 
o ploaie de pietricele. 

M-am uitat după el cum pleacă şi m-am întors către 
Roscoe. 

— la să-mi povesteşti mai multe despre familia Kliner, am 
spus. 

Încă nu-i dispăruse iritarea. 

— De ce? m-a întrebat ea. Noi ne luptăm aici pentru viaţa 
noastră şi tu vrei să-ţi povestesc despre clanul Kliner? 

— Caut informaţii, am spus. Numele de Kliner răsare peste 
tot. Pare a fi un tip interesant. Băiatul lui e cam tralala. Şi 
am văzut-o şi pe nevastă-sa. Pare o femeie nefericită. Mă 
întreb dacă toate astea au vreo legătură cu ceva. 

A ridicat din umeri şi a clătinat din cap. 


— Nu prea văd cum, a spus. Sunt nou-veniţi, s-au mutat 
aici doar de vreo cinci ani. Familia a făcut avere din 
prelucrarea bumbacului, cu câteva generaţii în urmă, în 
Mississippi. Au inventat nu ştiu ce substanţă chimică, un fel 
de formulă nouă. Cu clor sau cu sodiu, nu ştiu sigur. Au 
făcut o avere uriaşă, dar au intrat în conflict cu Agenţia de 
Protecţie a Mediului, acum cinci ani, ceva legat de poluare 
sau ceva de genul ăsta. Din cauza unor reziduuri aruncate 
în râu, mureau peştii tocmai până la New Orleans. 

— Şi ce s-a întâmplat? am întrebat-o. 

— Kliner a mutat fabrica, a spus ea. Pe atunci, compania 
era a lui. A închis toată operaţiunea din Mississippi şi a 
reînfiinţat-o în Venezuela sau pe undeva pe-acolo. După 
care a încercat să-şi diversifice activitatea. A apărut aici, în 
Georgia, în urmă cu cinci ani, cu treaba asta cu depozitele, 
bunuri de larg consum, electronice sau ceva asemănător. 

— Deci nu sunt de prin partea locului? am întrebat. 

— Nu i-am mai văzut niciodată înainte de ăştia cinci ani, 
mi-a spus. Nu ştiu prea multe despre ei. Dar nici n-am auzit 
vreodată ceva rău. Kliner e, probabil, un tip dur, poate chiar 
nemilos, dar e în regulă, cu condiţia să nu fii peşte, cred. 

— Şi-atunci de ce e nevastă-sa atât de speriată? am 
întrebat. 

Roscoe a făcut o grimasă. 

— Nu e speriată. E bolnavă. Poate că-i speriată fiindcă e 
bolnavă. E pe moarte, pricepi? Şi nu e vina lui Kliner. 

Chelneriţă ne-a adus mâncarea. Am mâncat în tăcere. 
Porţiile erau uriaşe. Chestiile prăjite erau grozave. Ouăle 
erau delicioase. Eno ăsta se pricepea teribil la ouă. Am udat 
totul cu cafea din belşug. Chelneriţă a trebuit să vină de 
mai multe ori cu carafa de cafea plină. 

— Şi „Pluribus” nu-ţi sugerează absolut nimic? a întrebat 
Roscoe. Voi doi n-aţi ştiut nimic niciodată despre o chestie 
legată de Pluribus? Când eraţi copii? 

Mi-am scormonit intens mintea, dar am clătinat din cap. 

— E din latină? a întrebat. 


— Face parte din deviza Statelor Unite, nu? am spus. E 
Pluribus Unum. Înseamnă unul din mai mulţi. O naţiune 
clădită din mai multe foste colonii. 

— Deci Pluribus înseamnă multe? a spus. Ştia Joe latină? 

Am ridicat din umeri. 

— Habar n-am, am spus. Probabil. Era un tip deştept. 
Probabil că ştia ceva latină. Nu sunt sigur. 

— Bun, a spus ea. Deci nu cunoşti alte motive pentru care 
să fi venit Joe aici? 

— Poate că pentru bani, am spus. Doar la asta mă pot 
gândi. Joe lucra pentru Departamentul Trezoreriei, din câte 
ştiu. Hubble lucra la o bancă. Singurul lucru pe care-l aveau 
în comun erau banii. Poate c-o să aflăm ceva de la 
Washington. Dacă nu, va trebui s-o luăm de la început. 

— În regulă, a spus ea. Ai nevoie de ceva? 

— O să am nevoie de raportul ăla privind arestarea din 
Florida. 

— Pentru Sherman Stoller? Păi e vechi de doi ani. 

— Trebuie să încep de undeva, am spus. 

— Bine, o să-l cer, a zis ea ridicând din umeri. O să sun pe 
cei din Florida. Altceva? 

— Am nevoie de un pistol, am spus. 

Nu mi-a răspuns. Am lăsat o bancnotă de douăzeci de 
dolari pe masa din melamină şi ne-am ridicat în picioare, 
după care am ieşit în parcare, la maşină. 

— Am nevoie de un pistol, am spus din nou. E otreabă 
serioasă, de acord? Prin urmare, am nevoie de o armă. Nu 
pot să mă duc la magazin şi să-mi cumpăr una. N-am nici 
acte de identitate, nici adresă. 

— Bine, a spus. O să-ţi fac rost de unul. 

— Să ştii că n-am permis, am spus. Va trebui s-o faci pe 
şest. 

A încuviinţat din cap. 

— Nici o problemă, a spus. Există unul despre care nu mai 
ştie nimeni. 


Ne-am sărutat îndelung şi apăsat în parcarea secţiei de 
poliţie. Apoi ne-am dat jos din maşină şi am intrat prin uşile 
masive din sticlă. Aproape că ne-am ciocnit de Finlay, care 
tocmai dădea ocol recepţiei în drum spre ieşire. 

— Trebuie să mă duc din nou la morgă, a spus. Voi doi 
veniţi cu mine, da? Trebuie să vorbim. Avem de vorbit o 
grămadă. 

Aşa că am ieşit din nou în aerul mohorât al dimineţii şi ne- 
am urcat iarăşi în Chevrolet-ul lui Roscoe. La fel ca înainte. 
Ea conducea. Eu stăteam în spatele ei. Iar Finlay, care 
ocupa scaunul din dreapta şoferului, stătea pe jumătate 
răsucit, ca să se poată uita în acelaşi timp la amândoi. 
Roscoe a pornit motorul şi a luat-o spre sud. 

— Am primit un telefon de la Departamentul Trezoreriei, a 
spus Finlay. Cred c-am vorbit vreo douăzeci de minute, dacă 
nu chiar o jumătate de oră. Eram agitat din cauza lui Teale. 

— Ce ţi-au spus? l-am întrebat. 

— Nimic. Au vorbit o jumătate de oră ca să nu-mi spună 
nimic. 

— Nimic? am zis. Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— N-au vrut să-mi spună nimic, a zis. Voiau o droaie de 
autorizări oficiale din partea lui Teale înainte să-mi spună 
fie şi numai un cuvinţel. 

— Dar au confirmat că Joe lucra acolo, nu? am întrebat. 

— Desigur, atâta au fost dispuşi să-mi dezvăluie. Făcuse 
spionaj militar, în urmă cu zece ani. I-au urmărit activitatea 
şi l-au recrutat special. 

— Pentru ce? l-am întrebat. 

Finlay a ridicat din umeri. 

— Asta n-au mai vrut să-mi spună, a zis el. Exact în urmă 
cu un an, a început să lucreze la nu ştiu ce proiect special, 
dar întreaga poveste e protejată de un secret absolut. Un 
lucru e sigur, Reacher, şi anume că omul ocupa o poziţie 
foarte importantă acolo. Trebuia să fi auzit cum vorbeau cu 
toţii despre el. Ai fi zis că vorbesc despre Dumnezeu. 


Am rămas tăcut o vreme. Nu ştiusem nimic despre Joe. 
Absolut nimic. 

— Aşadar, asta e? am spus. Asta e tot ce-ai obţinut? 

— Nu, a spus el. Am tot făcut presiuni până când am ajuns 
la o femeie pe care o chema Molly Beth Gordon. Ai auzit 
vreodată de numele ăsta? 

— Nu, am spus. Trebuia? 

— Se pare că a fost foarte apropiată de Joe, a zis Finlay. Se 
pare că între ei doi a fost o relaţie. Era foarte supărată. A 
vărsat un potop de lacrimi. 

— Şi ce ţi-a spus tipa? l-am întrebat. 

— Nimic. Nu avea voie. Dar a promis să-ţi spună ţie tot ce 
poate. A zis că pentru tine o să iasă din limitele 
regulamentului fiindcă tu eşti frăţiorul lui Joe. 

Am încuviinţat din cap. 

— În regulă, am spus. E deja mai bine. Când pot să 
vorbesc cu ea? 

— Sun-o pe la unu şi jumătate, a zis. Atunci e pauza de 
masă şi nu mai rămâne nimeni prin birou. Îşi asumă un 
mare risc, dar cu tine e dispusă să vorbească. Aşa a zis. 

— În regulă, am spus din nou. A mai zis ceva? 

— A lăsat să-i scape un lucru mărunt, a zis Finlay. Joe avea 
programată o mare şedinţă de informare, pentru lunea 
viitoare, de dimineaţă. 

— Luni? am spus. Adică după duminică? 

— Întocmai, a spus. Se pare că Hubble a avut dreptate. 
Ceva urmează să se întâmple ori duminică, ori până 
duminică. Indiferent ce naiba făcea el pe-aici, reiese că Joe 
ştia că până atunci va fi pierdut sau va fi câştigat. Dar 
femeia n-a mai vrut să mai spună nimic. Oricum, încălca 
regulamentul fie şi numai pentru faptul că vorbea cu mine, 
şi vorbea de parcă s-ar fi temut să nu fie auzită de ceilalţi. 
Aşa că sun-o, dar să nu-ţi pui prea mari speranţe în ea, 
Reacher. S-ar putea să nu ştie nimic. La ei, acolo, stânga nu 
ştie ce face dreapta. Secretul e păstrat cu străşnicie. 


— Birocraţie, am spus. Cine naiba are nevoie de ea? Bun, 
va trebui să presupunem că suntem de capul nostru aici. 
Cel puţin pentru o vreme. Vom avea din nou nevoie de 
Picard. 

Finlay a încuviinţat din cap. 

— O să facă ce-o să poată, a spus. M-a sunat aseară. 
Membrii familiei Hubble sunt în siguranţă. În acest moment 
îi păzeşte, dar, când o să avem nevoie de el, o să ne ajute. 

— Ar trebui să-i ia urma lui Joe, am spus. Joe trebuie să fi 
folosit o maşină. Probabil că a venit cu avionul de la 
Washington la Atlanta, şi-a luat o cameră la un hotel, apoi a 
închiriat o maşină, nu? Trebuie să căutăm maşina aia. 
Trebuie să fi venit cu ea aici joi noaptea. Poate c-a 
abandonat-o pe undeva, în zonă. S-ar putea ca, prin 
intermediul maşinii, să ajungem la hotel. Şi poate că o să 
găsim ceva în camera de hotel a lui Joe. Nişte dosare, poate. 

— Picard nu poate să facă asta, a zis Finlay. FBl-ul nu 
poate să caute maşini închiriate abandonate. Şi nici noi nu 
putem, avându-l pe Teale prin preajmă. 

Am ridicat din umeri. 

— Va trebui s-o facem, am spus. Nu avem încotro. Poţi să 
inventezi ceva pentru Ieale, să joci la cacealma. Să-i spui, 
de exemplu, că te-ai gândit că evadatul care zice că i-a 
executat pe soţii Morrison trebuie să fi călătorit cu o maşină 
închiriată. Spune-i că trebuie să verifici. Nu poate să te 
refuze fiindcă ar însemna să-şi submineze propria supoziţie, 
corect? 

— Bine, a spus Finlay. O să-ncerc. S-ar putea să meargă. 

— Joe trebuie să fi avut nişte numere de telefon, am spus. 
Numărul găsit în pantoful lui era rupt dintr-un print de 
computer, aşa-i? Prin urmare, unde-i restul printului? 
Pariez că e în camera lui de hotel, plin cu numere de 
telefon, cu numărul lui Hubble rupt de undeva din partea 
de sus a paginii. Aşa că, mai întâi, găseşte maşina, apoi 
forţează-i mâna lui Picard să dea de urma hotelului prin 
intermediul companiei de închiriat maşini, bine? 


— Bine, a spus el. O să fac tot ce-am să pot. 

Ajunşi la Yellow Springs, am luat-o pe aleea de intrare a 
spitalului şi am încetinit când am ajuns la limitatoarele de 
viteză. Apoi am ocolit clădirea ca să ajungem în parcare şi 
am oprit lângă uşa morgii. N-aş fi vrut să intru pentru că 
Joe era încă acolo. Am început să mă gândesc vag la 
formalităţile de înmormântare. Până atunci, nu fusesem 
nevoit s-o fac. Armata se ocupase de înmormântarea tatălui, 
iar Joe, de a mamei. 

Dar m-am dat jos din maşină împreună cu cei doi şi am 
păşit împreună prin aerul răcoros până la uşă. Am găsit 
drumul către cabinetul neîngrijit. Acelaşi doctor stătea la 
birou. Îmbrăcat tot în halat alb. 

Şi-acum părea obosit. Ne-a făcut semn să intrăm şi ne-am 
aşezat. Eu am luat unul dintre scaunele fără spătar. Nu 
voiam să mai stau lângă fax. Doctorul s-a uitat pe rând la 
fiecare dintre noi. Şi noi ne-am uitat la el. 

— Ce noutăţi aveţi pentru noi? a întrebat Finlay. Bărbatul 
obosit de la birou se pregătea să răspundă. 

Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o conferinţă. A luat trei 
dosare din stânga lui şi le-a lăsat să cadă pe sugativa de pe 
birou. L-a deschis pe cel de deasupra. L-a scos şi pe al 
doilea şi l-a deschis şi pe acela. 

— Morrison, a spus. Domnul şi doamna. 

S-a uitat din nou la noi. Finlay i-a făcut un semn din cap. 

— Torturaţi şi ucişi, a spus patologul. Succesiunea e foarte 
clară. Femeia a fost imobilizată. De doi bărbaţi, aş zice, de o 
parte şi de alta, ţinându-i şi sucindu-i braţele. Contuzii 
urâte pe antebraţe şi pe braţe, uşoare leziuni ale 
ligamentelor în urma răsucirii braţelor la spate. Este 
evident că respectivele contuzii au continuat să evolueze 
din prima clipă când a fost înşfăcată şi până în momentul 
morţii. Contuziile încetează să se mai formeze atunci când 
circulaţia se opreşte, înţelegeţi? 

Am dat din cap aprobator, cu toţii. Înţelegeam. 


— Aş estima că a durat vreo zece minute, a spus. Zece 
minute, de la început până la sfârşit. Aşadar, femeia era 
reţinută. Bărbatul a fost țintuit de perete. Cred că în acel 
moment amândoi erau în pielea goală. Înainte să se 
producă atacul, erau în pijamale, aşa e? 

— În halate, a precizat Finlay. Luau micul dejun. 

— Deci halatele au fost date jos mai devreme, a spus 
doctorul. Bărbatul a fost bătut în cuie de perete, ba chiar, 
ţinând cont de cuiele bătute în labele picioarelor, şi de 
podea. Apoi i-a fost atacată zona genitală. I-a fost retezat 
scrotul. Dovezile post-mortem sugerează că femeia a fost 
obligată să înghită testiculele amputate. 

În cabinet s-a aşternut tăcerea. O tăcere mormântală. 
Roscoe s-a uitat la mine, privindu-mă îndelung. Apoi şi-a 
întors privirea către doctor. 

— Le-am găsit în stomacul ei, a precizat doctorul. 

Roscoe era albă ca halatul doctorului. M-am temut că o să 
cadă de pe taburet. A închis ochii şi a stat nemişcată. 

Auzea descrierea a ceea ce alţii plănuiseră pentru noi în 
noaptea trecută. 

— Şi? a spus Finlay. 

— Femeia a fost mutilată, a continuat doctorul. Sânii i-au 
fost retezaţi, zona genitală, atacată, beregata, tăiată. Apoi i- 
au tăiat şi bărbatului beregata. Asta a fost ultima rană 
provocată. Se poate vedea cum sângele arterial provenit 
din carotidă se suprapune peste toate celelalte pete de 
sânge din încăpere. 

În cameră s-a lăsat o linişte ca de mormânt, care a durat o 
vreme. 

— Arme folosite? am întrebat. 

Tipul de la birou şi-a întors privirea obosită către mine. 

— Un obiect ascuţit, evident, a spus acesta, cu un zâmbet 
slab. Ceva drept, lung de vreo treisprezece centimetri. 

— Un brici? am întrebat. 

— Nu, a spus. Cu siguranţă că a fost ceva ascuţit ca un 
brici, dar rigid, nepliabil şi cu lamă dublă. 


— De ce? am întrebat. 

— Există dovezi că a fost folosit în ambele sensuri, a spus 
doctorul, tăind aerul cu palma încolo şi-ncoace, într-un arc 
de cerc minuscul. Cam aşa. Pe sânii femeii. Tăind în ambele 
sensuri. Ca atunci când tai fileuri dintr-un somon. 

Am încuviinţat din cap. Roscoe şi Finlay au rămas tăcuţi. 

— Ce ne puteţi spune despre celălalt tip? am spus. Stoller? 

Patologul a dat la o parte dosarele soţilor Morrison şi l-a 
deschis pe al treilea. L-a răsfoit şi apoi s-a uitat la mine. Al 
treilea dosar era mai gros decât primele două. 

— Stoller ziceţi că-l chema? a întrebat el. Că noi aici l-am 
înregistrat cu numele de John Doe6. 

Roscoe a ridicat privirea. 

— V-am trimis un fax, a spus ea. leri-dimineaţă. l-am 
identificat amprentele. 

Patologul a început să scotocească pe biroul încărcat şi a 
găsit un fax făcut sul. L-a citit şi a dat din cap aprobator. 
Apoi a tăiat „John Doe” de pe dosar şi a scris „Sherman 
Stoller”. După care ne-a arătat din nou zâmbetul lui firav. 

— Îl am aici de duminică, a spus. Am putut, prin urmare, 
să-mi fac treaba cu mai multă meticulozitate. A cam fost 
ronţăit de şobolani, dar n-a fost făcut chisăliţă ca primul tip 
şi, una peste alta, a suferit mai puţine vătămări decât soţii 
Morrison. 

— Deci, ce puteţi să ne spuneţi? am întrebat. 

— Am discutat despre gloanţe, aşa e? Nu mai e nimic de 
adăugat cu privire la cauza morţii. 

— Atunci, ce altceva ştiţi? l-am întrebat. 

Dosarul era prea gros ca să conţină doar chestiile 
referitoare la împuşcături, fugă şi sângerarea până la 
deces. Era evident că omul din faţa noastră mai avea lucruri 
de spus. L-am văzut cum pune degetele pe pagini şi apasă 
uşor. De parcă ar fi încercat să simtă nişte vibrații sau să 
citească dosarul în Braille. 

— Tipul era şofer de camion, a spus el. 

— Serios? am zis. 


— Aşa cred, a replicat doctorul. 

Părea încrezător. Finlay şi-a ridicat privirea. Era interesat, 
îi plăcea procesul deducţiei. Îl fascina. Ca atunci când l-am 
uimit cu acele deducţii riscante legate de Harvard, de 
divorţul lui, de motivele pentru care se lăsase de fumat. 

— Continuaţi, a spus el. 

— În regulă, pe scurt, a spus patologul. Am găsit nişte 
elemente convingătoare. Avea o slujbă sedentară, pentru că 
avea o musculatură slăbită, cu o postură 
necorespunzătoare şi fese lipsite de fermitate. Mâinile cam 
aspre, cu pielea impregnată de motorină, chestie mai 
veche. De asemenea, urme vechi de motorină pe tălpile 
pantofilor. Pe plan intern, un regim alimentar nesănătos, 
bogat în grăsimi, alături de un conţinut cam mare de 
hidrogen sulfurat în gazele din sânge şi în ţesuturi. Omul 
ăsta şi-a petrecut viaţa pe şosele, inhalând gazele de 
eşapament. L-am făcut şofer de camion din cauza 
motorinei. 

Finlay a încuviinţat din cap. Eu, la fel. Stoller fusese adus 
aici fără nici un act de identitate, fără istoric, neavând nimic 
asupra lui în afară de ceasul de la mână. Omul din faţa 
noastră era foarte priceput. S-a uitat la noi cum dăm din 
cap, părând încântat. Lăsa impresia că ar mai avea ceva de 
spus. 

— Dar n-a mai lucrat de o vreme, a spus el. 

— De ce? l-a întrebat Finlay. 

— Pentru că toate aceste dovezi sunt vechi, a răspuns 
doctorul. După părerea mea, omul a fost şofer vreme 
îndelungată, dar la un moment dat s-a oprit. Cred că de 
vreo nouă luni, poate chiar de un an încoace a şofat foarte 
puţin. Aşa că eu zic că a fost şofer de camion, dar un şofer 
şomer. 

— Domnule doctor, aţi făcut o treabă excelentă, a spus 
Finlay. Aveţi şi pentru noi copii după toate documentele 
astea? 


Doctorul a împins peste birou un plic mare. Finlay s-a 
apropiat şi l-a luat. Apoi ne-am ridicat cu toţii. Voiam să ies. 
Nu mai voiam să ajung în spate, în încăperea frigorifică. Nu 
mai voiam să văd vătămări corporale. Roscoe şi Finlay au 
simţit starea pe care o aveam şi au încuviinţat din cap. Am 
ieşit în mare grabă, ca şi cum am fi întârziat zece minute la 
nu ştiu ce chestie. Tipul de la recepţie ne-a lăsat să plecăm. 
Văzuse la viaţa lui o mulţime de oameni care ieşeau grăbiţi 
din biroul lui de parcă ar fi întârziat zece minute altundeva. 
Ne-am urcat în maşina lui Roscoe. Finlay a desfăcut plicul şi 
a scos hârtiile referitoare la Sherman Stoller. Le-a îndoit şi 
le-a vârât în buzunar. 

— Deocamdată, astea-s ale noastre, a spus. S-ar putea să 
ne ducă undeva. 

— Eu o să obţin documentele de arestare din Florida, a 
spus Roscoe. Şi trebuie să găsim undeva adresa lui. Dat 
fiind că a fost şofer, trebuie să existe o mulţime de hârtii 
despre el, nu-i aşa? De la sindicat, asigurările medicale, 
Poliţia Rutieră. Trebuie să fie destul de simplu de găsit. 

Am parcurs drumul spre Margrave în tăcere. Secţia de 
poliţie era pustie, exceptându-l pe omul de la recepţie. 
Pauză de prânz în Margrave, pauză de prânz la 
Washington. Acelaşi fus orar. Finlay mi-a întins un bileţel 
scos din buzunar şi s-a postat ca să ţină de şase la uşa spre 
biroul din lemn de trandafir. Am intrat s-o sun pe femeia 
care putea să fi fost iubita fratelui meu. 

Numărul pe care mi-l dăduse Finlay ducea la linia 
personală a lui Molly Beth Gordon. A răspuns de la primul 
apel. I-am spus cum mă cheamă, ceea ce a făcut-o să 
plângă. 

— Semeni foarte mult la voce cu Joe, a spus ea. 

Nu i-am răspuns. Nu voiam să intru într-un schimb de 
amintiri. Nici ea nu era înţelept s-o facă, mai ales dacă-şi 
depăşea atribuţiile şi era în pericol să fie auzită de cine nu 
trebuia. Trebuia doar să-mi spună ce avea de spus şi să 
închidă telefonul. 


— Cu ce se ocupa John? am întrebat-o. 

Am auzit-o suspinând, după care vocea i-a redevenit clară. 

— Desfăşura o anchetă, mi-a spus ea. Dar nu ştiu să-ţi 
spun care era obiectul anchetei. 

— Dar despre ce era vorba? am întrebat-o. Care era 
misiunea lui? 

— Cum, nu ştii? a spus ea. 

— Nu, am replicat. Mă tem că ne-a fost cam greu să 
rămânem în legătură unul cu celălalt. Va trebui să-mi 
povesteşti de la început. 

A urmat o pauză pe linia telefonică. 

— Bine, a spus ea. N-ar trebui să-ţi spun asta fără 
aprobare, dar o voi face. Era vorba de operaţiunile de 
falsificare. El conducea acţiunile antifalsificare ale 
Trezoreriei. 

— Falsificare? am spus. Falsificare de bani? 

— Da, a spus ea. Era şeful departamentului. El făcea cam 
toată treaba. Era un tip extraordinar, Jack. 

— Dar de ce venise aici, în Georgia? am întrebat-o. 

— Nu ştiu, a spus ea. Chiar că nu ştiu. Dar ce vreau să fac 
e să aflu şi să-ţi spun, a zis ea. Pot să-i copiez fişierele, îi ştiu 
parola de la calculator. 

A urmat o nouă pauză. Acum ştiam ceva despre Molly Beth 
Gordon. Am petrecut o groază de timp cu parolele de 
computer. Orice poliţist militar are de-a face cu ele. Am 
studiat psihologia. Cei mai mulţi dintre utilizatori fac alegeri 
proaste. O bună parte dintre ei o scriu pe un bileţel Post-It 
pe care-l lipesc pe carcasa monitorului. Cei care sunt prea 
deştepţi ca să procedeze astfel folosesc numele nevestei, ori 
numele câinelui, sau maşina lor preferată ori jucătorul de 
fotbal preferat, sau numele insulei în care şi-au petrecut 
luna de miere sau unde i-au tras-o secretarei. lar cei care 
se cred cu adevărat deştepţi folosesc cifre, nu cuvinte, dar 
îşi aleg ziua de naştere sau aniversarea nunţii sau ceva cât 
se poate de evident. Dacă poţi să afli ceva despre utilizator, 
în mod normal ai şanse mari să-i ghiceşti parola. Dar 


metoda asta n-ar fi dat nici un fel de rezultat în cazul lui 
Joe. El fusese un profesionist. A făcut ani mulţi de spionaj 
militar. Parola lui ar fi fost o combinaţie aleatorie de cifre, 
litere, semne de punctuație, majuscule şi minuscule. Parola 
lui ar fi fost indestructibilă. lar dacă Molly Beth Gordon o 
cunoştea însemna că Joe i-o spusese. Orice altă variantă ar 
fi fost exclusă. Chiar fusese apropiat de ea. Aşa că am 
adăugat o notă de gingăşie în glas. 

— Molly, ar fi nemaipomenit, am spus. Pe bune că am 
nevoie de informaţiile alea. 

— Ştiu că ai, a spus. Sper să le obţin mâine. O să te sun din 
nou, de îndată ce-am să pot. De îndată ce-o să aflu ceva. 

— Ştii cumva dacă aici are loc vreo operaţiune de 
falsificare? am întrebat-o. Despre asta să fie vorba oare? 

— Nu, a spus. Lucrurile nu stau aşa. Nu pe teritoriul 
Statelor Unite. Toate poveştile alea cu omuleţi cu şepcuţe 
verzi care tipăresc dolari ascunşi în pivnițe sunt nişte 
prostii. Pur şi simplu nu se întâmplă aşa. Şi asta datorită lui 
Joe. Fratele tău a fost un geniu, Jack. Cu ani în urmă a pus 
la punct nişte proceduri pentru vânzările de hârtie şi 
cerneluri speciale, aşa că dacă se găseşte cineva să încerce 
aşa ceva, e prins în câteva zile. Sistemul e sută la sută sigur. 
Este exclus ca în Statele Unite să se mai tipărească bani 
falşi. Joe a luat toate măsurile în privinţa asta. Totul se 
întâmplă peste hotare. Toate falsurile pe care le descoperim 
aici sunt aduse de afară. De-aia Joe îşi petrecea o bună 
parte din timp cu urmăririle. Operaţiuni internaţionale. Dar 
de ce se afla în Georgia nu ştiu. Chiar nu ştiu. Dar o să aflu 
mâine, îţi promit. 

I-am dat numărul de telefon al secţiei de poliţie şi i-am 
spus să nu vorbească cu nimeni altcineva în afară de mine, 
de Roscoe sau de Finlay. Apoi a închis în grabă, ca şi cum 
cineva tocmai intrase în biroul în care se afla ea. Am stat o 
clipă şi am încercat să-mi închipui cum arăta. 

Teale se întorsese în sediul secţiei. Iar bătrânul Kliner 
venise împreună cu el. Stăteau amândoi lângă recepţie şi 


vorbeau, ţinându-şi capetele apropiate. Kliner vorbea cu 
Teale aşa cum îl văzusem vorbind cu Eno la restaurant. 
Probleme legate de fundaţie, probabil. Roscoe şi Finlay 
stăteau împreună, lângă celule. M-am dus la ei. M-am vârât 
între ei şi le-am spus cu glas scăzut: 

— Falsificare, am spus. E vorba de falsificare de bani. Joe 
conducea secţia anti-falsificare de la Departamentul 
Trezoreriei. Aveţi habar despre o operaţiune de genul ăsta 
pe-aici? Ştie ceva vreunul dintre voi? 

Amândoi au ridicat din umeri şi au clătinat din cap. Am 
auzit uşile mari din sticlă deschizându-se automat. Am 
ridicat privirea. Kliner ieşea din clădire. Teale pornise către 
noi. 

— Am şters-o de-aci, am spus. 

Am trecut pe lângă Teale şi m-am îndreptat spre uşă. 
Kliner stătea în parcare, aproape de camioneta neagră. Mă 
aştepta. A zâmbit, arătându-şi nişte dinţi ca de lup. 

— Condoleanţe pentru pierderea suferită, mi-a spus. 

Avea o voce liniştită, de om cultivat. Educat. Cu un uşor 
şuierat. O voce care nu se potrivea cu înfăţişarea arsă de 
soare. 

— L-ai supărat pe fiul meu, a spus el. 

S-a uitat la mine. Ceva ardea în ochii lui. Am ridicat din 
umeri. 

— Băiatul dumitale m-a supărat mai întâi, am spus. 

— Cu ce? a întrebat Kliner, cu asprime. 

— Păi, trăia şi respira, nu? am spus. 

Am pornit de-a latul parcării. Kliner s-a urcat la volanul 
camionetei negre, a pornit-o şi a ieşit din parcare, luând-o 
spre nord. Eu m-am îndreptat spre sud, ca să străbat pe jos 
drumul până la locuinţa lui Roscoe. Aveam de mers vreo opt 
sute de metri prin răcoarea de toamnă. Zece minute, în pas 
vioi. Am scos Bentley-ul din garaj. Am urcat înapoi panta 
care ducea spre oraş. Am cotit la dreapta pe Strada 
Principală şi am rulat cu viteză mică. Mă uitam în dreapta şi 
în stânga pe sub copertinele dungate, căutând magazinul 


de confecţii. L-am găsit la trei uşi mai încolo de frizerie. Am 
lăsat Bentley-ul în stradă şi am intrat. Am plătit o parte din 
banii de cheltuială oferiţi de Charlie Hubble unui tip posac, 
între două vârste, primind în schimb o pereche de 
pantaloni, o cămaşă şi un sacou. De culoare cafeniu-deschis, 
bumbac, o ţinută cât mai apropiată de sobrietatea pe care 
eram dispus s-o afişez. Fără cravată. Am îmbrăcat toată 
vestimentația în cabina de probă din spatele magazinului. 
Hainele vechi le-am pus într-o geantă, pe care-am aruncat-o 
din mers în portbagajul Bentley-ului. Am mers pe jos spre 
sud, trecând de cele trei uşi care mă despărţeau de frizerie. 
Cel mai tânăr dintre cei doi bătrânei tocmai ieşea pe uşă. S- 
a oprit şi m-a prins de braţ. 

— Cum te cheamă, fiule? m-a întrebat el. 

N-aveam nici un motiv să nu-i spun. Cel puţin, nu vedeam 
niciunul. 

— Jack Reacher. 

— Ai vreun prieten latino în oraş? 

— Nu, am spus. 

— Ei bine, se pare că între timp ţi-ai făcut, a zis moşul. Doi 
tipi care te caută peste tot. 

M-am uitat la el. Bătrânul cerceta strada din priviri. 

— Cine erau tipii? l-am întrebat. 

— Nu i-am mai văzut până acum, mi-a zis el. Nişte tipi 
mărunţei, cu o maşină maronie, cămăşi înflorate. S-au dus 
peste tot şi au întrebat de Jack Reacher. Le-am spus că noi 
n-am auzit niciodată de Jack Reacher. 

— Când s-a-ntâmplat asta? 

— Azi-dimineaţă, a spus el. După micul dejun. 

Am încuviinţat din cap. 

— Bine, am spus. Mulţumesc. 

Bătrânul mi-a ţinut uşa deschisă. 

— Du-te înăuntru, a spus el. Partenerul meu o să se ocupe 
de tine. Dar e un pic cam agitat în dimineaţa asta. 
Îmbătrâneşte. 

— Mulţumesc, am spus din nou. Ne mai vedem. 


— Şi eu sper din toată inima, fiule, a spus el. 

A plecat la pas domol pe Strada Principală, iar eu am 
intrat în prăvălie. Tipul mai vârstnic era acolo. Bătrânul 
cocârjat a cărui soră cântase împreună cu Blind Blake. Nu 
mai era nici un client. L-am salutat înclinând din cap şi m- 
am aşezat pe scaunul lui. 

— Bună dimineaţa, prietene, a spus el. 

— Mă mai ţii minte? 

— Bineînţeles că te ţin minte, a spus el. Ai fost ultimul 
nostru client. De atunci, n-a mai trecut nimeni pe-aici care 
să mă zăpăcească. 

Am comandat un bărbierit şi omul a început să bată spuma 
din castronel. 

— Şi zici că eu am fost ultimul dumitale client? am zis. Asta 
a fost duminică. Azi e marţi. Mereu merge aşa de prost 
afacerea? 

Bătrânul s-a oprit şi a gesticulat cu briciul. 

— De ani de zile merge prost, a spus el. Bătrânul primar 
Teale nu vrea să intre aici, iar ceea ce nu vrea să facă 
bătrânul primar nimeni altcineva nu vrea să facă. În afară 
de bătrânul domn Gray, de la secţia de poliţie, care venea 
aici cu regularitate de ceas, de patru ori pe săptămână, 
până când s-a spânzurat, Dumnezeu să-l odihnească. Eşti 
primul alb care intră aici din luna februarie a anului trecut, 
da, domnule, asta e sigur. 

— Şi de ce nu vrea Teale să intre aici? l-am întrebat. 

— Omul ăsta are o problemă, a zis bătrânul. Io cred că nu-i 
place să stea pe scaun, înfăşurat într-un prosop, în vreme 
ce lângă el stă un negru cu un brici în mână. Poate îi e 
teamă să nu i se întâmple ceva rău. 

— Şi s-ar putea să i se întâmple ceva rău? am întrebat. 

A răspuns mai întâi cu un scurt hohot de râs, apoi a spus: 

— Io cred că riscul e mare. Un nemernic. 

— Şi ai destui clienţi negri ca să-ţi câştigi traiul? l-am 
întrebat. 

Mi-a pus prosopul pe umeri şi a început să mă săpunească. 


— Nenică, noi n-avem nevoie de clienţi ca să ne câştigăm 
traiul, a spus el. 

— N-aveţi? De ce? 

— Primim bani de la comunitate. 

— Serios? Ce bani? 

— O mie de dolari, a spus omul. 

— Cine vă dă banii ăştia? l-am întrebat. 

A început să-mi radă bărbia. Mâinile îi tremurau, ca la toţi 
oamenii în vârstă. 

— Fundaţia Kliner, a spus el în şoaptă. Programul 
comunitar. E o bursă de afaceri. Toţi comercianții o primesc. 
De cinci ani o tot primim. 

Am încuviinţat din cap. 

— Păi, e bine, am spus. Dar o mie de dolari pe an n-are 
cum să vă ajungă. E mai bine decât nimic, dar ai nevoie şi 
de clienţi, nu-i aşa? 

Făceam conversaţie, aşa cum face toată lumea la frizerie. 
Dar replica asta l-a pus pe jar pe bătrânel, care a început să 
tremure şi să chicotească pe înfundate. Nu i-a fost deloc 
uşor să termine cu bărbieritul. Eu priveam fix în oglindă. 
După păţania din noaptea trecută, ar fi fost un ghinion al 
naibii de mare să mă trezesc cu beregata tăiată din 
greşeală. 

— Nenică, n-ar trebui să-ţi spun chestia asta, mi-a zis el în 
şoaptă. Dar, cum văd că eşti prieten cu soră-mea, o să-ţi zic 
un mare secret. 


Omul făcea o mare confuzie. Eu nu eram prieten cu sora 
lui. Nici măcar n-o cunoşteam. El îmi povestise despre ea, 
atâta tot. Stătea lângă mine cu briciul în mână. Ne uitam 
unul la celălalt în oglindă. Cum făcusem cu Finlay, la 
cafenea. 

— Nu e vorba de o mie de dolari pe an, a şoptit el, după 
care s-a dat şi mai aproape de urechea mea. E vorba de o 
mie de dolari pe săptămână. 

A început să ţopăie prin încăpere, chicotind ca un demon. 
A umplut chiuveta şi mi-a şters surplusul de spumă. Mi-a 
masat faţa cu un prosop fierbinte şi umed. Apoi mi-a luat 
prosopul de pe umeri cu un gest teatral, ca un scamator 
care face un truc. 

— De-aia n-avem noi nevoie de clienţi, a spus el printre 
chicoteli. 

I-am plătit prestaţia şi am ieşit. Omul era nebun. 

— S-o saluţi pe soră-mea, a strigat el după mine. 

ŞAPTESPREZECE. 

Ca să ajung în Atlanta, am parcurs cu maşina cam optzeci 
de kilometri, ceea ce mi-a luat aproape o oră. Şoseaua m-a 
dus direct în oraş. Am luat-o spre clădirile cele mai înalte. 
De îndată ce-am început să văd foaiere din marmură, am 
renunţat la maşină şi m-am dus pe jos până la cel mai 
apropiat colţ de stradă, unde l-am întrebat pe un poliţist 
unde se află cartierul comercial. După indicaţiile lui, am 
mers vreo opt sute de metri şi băncile au început să-mi iasă 
în drum una după alta. Sunrise International avea propria 
clădire. Era un turn mare din sticlă, aşezat în spatele unei 
piaţete cu o fântână. Partea aceea semăna cu Milano, dar 
intrarea de la baza turnului era învelită în piatră masivă, 
străduindu-se să arate precum băncile din Frankfurt sau 
Londra. Încercând să dea impresia unei bănci mari şi solide. 
Avea foaierul plin de mochetă închisă la culoare şi fotolii din 
piele. Recepţionera stătea în spatele unui pupitru din lemn 
de mahon. Totul arăta ca un hotel liniştit. 


Am întrebat de biroul lui Paul Hubble şi recepţionera a 
răsfoit mai întâi un registru cu numere de telefon. Mi-a zis 
că-i pare rău, dar era nouă pe postul ăla şi nu mă 
recunoştea, aşa că mă ruga să aştept până obținea 
aprobarea pentru vizită. A format un număr de telefon şi a 
început o discuţie cu glas scăzut. După care a acoperit 
microfonul cu palma şi m-a întrebat: 

— Puteţi să-mi spuneţi care este scopul vizitei? 

— Sunt un prieten, am spus. 

A reluat convorbirea telefonică şi în cele din urmă m-a 
îndrumat către un ascensor. Trebuia să mă duc la recepţia 
de la etajul al şaptesprezecelea. M-am urcat în lift şi am 
apăsat pe buton. Am stat nemişcat până am ajuns la nivelul 
cerut. 

Etajul al şaptesprezecelea semăna mai mult cu un club 
pentru gentlemeni decât foaierul de la parter. Era 
mochetat, pereţii erau acoperiţi cu lambriuri, lumina era 
discretă. Peste tot vedeai antichităţi luminate 
corespunzător şi picturi vechi. Pe când îmi croiam drum pe 
mocheta groasă, o uşă s-a deschis şi un tip îmbrăcat în 
costum a ieşit în întâmpinarea mea. Mi-a strâns mâna şi m-a 
condus într-o mică anticameră. S-a prezentat ca fiind un fel 
de manager şi ne-am aşezat. 

— Cu ce vă pot fi de folos? a întrebat. 

— Îl caut pe Paul Hubble, am spus. 

— Pot să ştiu de ce? 

— E un vechi prieten de-al meu, am spus. Mi-am amintit că 
zicea odată că lucrează aici şi, fiind în trecere, m-am gândit 
să trec să-l văd. 

Tipul în costum a încuviinţat din cap, apoi şi-a coborât 
privirea. 

— Vedeţi dumneavoastră, a spus el, problema e că domnul 
Hubble nu mai lucrează la noi. Mă tem că a trebuit să 
renunţăm la serviciile lui, în urmă cu optsprezece luni. 

N-am făcut decât să dau din cap, fără nici o expresie. Apoi 
am stat în micul şi cochetul birou, uitându-mă la tipul în 


costum şi aşteptând. O mică tăcere putea să-l facă să 
vorbească. Dacă aş fi început neîntârziat să-i pun întrebări, 
riscam să-şi pună zăvor la gură. Era foarte posibil să invoce 
confidenţialitatea, aşa cum fac avocaţii. Dar eu îmi dădusem 
seama că era un tip vorbăreţ. Aşa cum sunt mulţi dintre 
manageri. Când au prilejul, le place la nebunie să te 
impresioneze. Aşa că am stat liniştit şi am aşteptat. Deodată 
tipul a început să-şi ceară scuze faţă de mine, fiindcă eram 
prietenul lui Hubble. 

— Nu a fost din vina lui, înţelegeţi? a spus tipul în costum. 
Îşi făcea treaba excelent, dar lucra într-un domeniu la care 
am renunţat. A fost o decizie strategică, foarte nefericită 
pentru cei în cauză, dar asta a fost. 

Am încuviinţat din cap ca şi cum aş fi înţeles. 

— N-am mai ţinut legătura de multă vreme, am spus. Nu 
ştiam. La drept vorbind, nu prea ştiam nici ce făcea aici. 

I-am zâmbit interlocutorului meu, încercând să par amabil 
şi ignorant. Pentru asta, nu e nevoie de un efort prea mare, 
când te afli într-o bancă. M-am uitat la el cu cea mai 
receptivă privire de care eram în stare. Puteam să garantez 
că reuşea să dezlege limba unui tip vorbăreţ. Metoda 
funcţionase de multe ori până atunci. 

— Făcea parte din departamentul nostru de tranzacţii en 
detail, pe care l-am închis. 

M-am uitat la el întrebător: 

— En detail? am spus. 

— Operaţiuni bancare la ghişeu, mi-a explicat el. Ştiţi, bani 
lichizi, cecuri, împrumuturi, clienţi persoane fizice. 

— Şi aţi închis departamentul ăsta? De ce? 

— Era prea costisitor, a spus. Cheltuieli de regie mari, 
marjă de profit mică. A trebuit să renunţăm. 

— Şi Hubble lucra la acel departament? am întrebat. 

Omul a încuviinţat din cap. 

— Domnul Hubble era managerul nostru monetar. Era un 
post important. Era foarte priceput. 

— Şi care era rolul lui? l-am întrebat. 


Tipul nu ştia cum să-mi explice. Nu ştia de unde să 
înceapă. A făcut două tentative, dar a renunţat la. Ele. 

— Ştiţi ce înseamnă noţiunea de bani lichizi? a întrebat el. 

— Am ceva la mine, am spus. Dar nu sunt sigur dacă ştiu 
ce înseamnă. 

S-a ridicat în picioare şi mi-a arătat printr-un gest aferat 
că vrea să merg cu el la fereastră. Ne-am uitat afară la 
oamenii de pe stradă, aflaţi cu şaptesprezece etaje mai jos. 
A arătat către un tip în costum, care mergea grăbit pe 
trotuar. 

— Să-l luăm, de pildă, pe domnul acela, a spus el. Hai să 
facem câteva presupuneri. Probabil că locuieşte undeva 
într-o zonă rezidenţială, poate că are pe undeva şi o căsuţă 
de vacanţă, două ipoteci mari, două maşini, vreo cinci-şase 
fonduri mutuale, pensie suplimentară, ceva acţiuni la bursă 
la societăţi sigure, planuri financiare de studii pentru copii, 
cinci-şase cărţi de credit, carduri de debit, carduri de 
cumpărături. Putem să aproximăm că are o valoare netă de 
vreo jumătate de milion, nu-i aşa? 

— Da, am spus. 

— Dar câţi bani lichizi are asupra lui? m-a întrebat tipul. 

— Habar n-am, am spus. 

— Probabil că are în jur de cincizeci de dolari, mi-a spus. 
Vreo cincizeci de dolari într-un portofel care l-a costat o 
sută cincizeci de dolari. 

M-am uitat la el. Nu pricepeam unde vrea să ajungă. Omul 
a schimbat vitezele. A devenit foarte răbdător cu mine. 

— Economia Statelor Unite e uriaşă, mi-a spus. Activele şi 
pasivele nete sunt incalculabil de mari. Mii de miliarde de 
dolari. Dar aproape niciuna dintre ele nu e reprezentată 
efectiv în lichidităţi. Gentlemanul de colo are o valoare de o 
jumătate de milion de dolari, dar numai cincizeci de dolari 
sunt sub formă de bani lichizi. Tot restul se află în hârtii şi în 
computere. Adevărul e că nu circulă prea multe lichidităţi. 
Pe întreg teritoriul Statelor Unite se află doar aproximativ o 
sută treizeci de miliarde de dolari în numerar. 


— Mie mi se par destul de mulţi, am spus. 

Omul m-a privit cu severitate. 

— Dar câţi locuitori avem? m-a întrebat el. Aproape trei 
sute de milioane. Asta înseamnă doar patru sute cincizeci 
de dolari pe cap de locuitor. Asta e problema cu care se 
confruntă zilnic o bancă cu operaţiuni en detail. Patru sute 
cincizeci de dolari înseamnă o retragere de numerar foarte 
modestă, dar, dacă toţi locuitorii s-ar hotări să facă o 
asemenea retragere, băncile naţiunii ar rămâne fără 
numerar cât ai clipi. 

S-a oprit şi s-a uitat la mine. Eu am încuviinţat din cap. 

— Da, am spus. Asta am înţeles. 

— Şi cea mai mare parte din acel numerar nu se află în 
bănci, mi-a spus. E la Vegas sau la pariurile de la curse. E 
concentrat în ceea ce numim zonele cu utilizare intensivă a 
numerarului din economie. Aşa încât un bun manager 
monetar, iar domnul Hubble era unul dintre cei mai buni, 
trebuie să ducă o luptă permanentă doar ca să menţină 
suficienţi dolari de hârtie în partea noastră de sistem. 
Trebuie să iasă din sistem şi să-i găsească. Trebuie să ştie 
unde să-i localizeze. Trebuie să-i adulmece. Nu e simplu. În 
cele din urmă, acesta a fost unul din factorii care a făcut ca 
operaţiunile en detail să fie atât de costisitoare pentru noi. 
Unul din motivele pentru care ne-am retras. Am menţinut 
operaţiunile cât am putut, dar până la urmă a trebuit să 
renunţăm la ele. A trebuit să-l punem pe liber pe domnul 
Hubble. Am regretat foarte mult că a trebuit să luăm 
această decizie. 

— Aveţi vreo idee cam pe unde ar putea să lucreze acum? 
am spus. 

A clătinat din cap. 

— Mă tem că nu, a spusel. 

— Trebuie să lucreze pe undeva, nu? am spus. 

Omul a clătinat din nou din cap. 

— Din punct de vedere profesional, a dispărut din peisaj. 
Nu mai lucrează în domeniul bancar, sunt sigur de asta. Şi- 


a pierdut funcţia, iar noi n-am primit niciodată o cerere de 
recomandare. Îmi pare rău, dar nu pot să vă ajut. Dacă s-ar 
fi angajat la o altă bancă, aş fi ştiut, pot să vă asigur. De 
bună seamă că lucrează în alt domeniu. 

Am ridicat din umeri. Nu reuşisem să îi iau urma lui 
Hubble. Iar discuţia cu omul acesta se încheiase. Mi-o 
indica limbajul corporal al acestuia. Se înclinase în faţă, 
gata să se ridice şi să plece. M-am ridicat odată cu el. I-am 
mulţumit pentru timpul acordat. Ne-am strâns mâinile. 

Am trecut prin semiîntunericul din holul cu antichităţi şi 
m-am dus la ascensor. Am apăsat butonul pentru stradă şi 
am ieşit afară în atmosfera cenuşie şi întunecoasă. 

Toate ipotezele mele erau greşite. Îl considerasem pe 
Hubble un funcţionar bancar, care făcea o treabă simplă. 
Poate că mai închidea câte un ochi la vreo fărădelege 
amărâtă, iar uneori mai vâra pe jumătate mâna în ceva 
afaceri necurate. Poate că aproba cu o semnătură câteva 
cifre false. Cu braţul răsucit temeinic la spate. Implicat, util, 
pătat, dar aflat cumva într-o poziţie periferică. Numai că 
omul nu fusese funcţionar bancar. De un an şi jumătate nu 
mai avea profesia asta. Fusese un răufăcător. Cu normă 
întreagă. Chiar în miezul escrocheriei. Chiar în centru. 
Câtuşi de puţin periferic. 

Am mers direct la secţia de poliţie din Margrave. Am 
parcat şi am plecat s-o caut pe Roscoe. Teale bântuia prin 
zona deschisă, dar tipul de la recepţie mi-a făcut cu ochiul 
şi mi-a făcut un semn din cap către una din sălile arhivei. 
Roscoe era acolo. Părea istovită. Avea braţul plin cu dosare 
vechi. Mi-a zâmbit. 

— Bună, Reacher, a spus. Ai venit să mă salvezi de toate 
astea? 

— Ce noutăţi ai? am întrebat. 

A dat drumul teancului de dosare pe o servantă. S-a 
scuturat de praf şi şi-a dat părul pe spate cu o mişcare 
bruscă a capului. A aruncat o privire câtre uşă 


— Vreo două chestii, a spus ea. Teale are o şedinţă de 
conducere la Fundaţia Kliner peste zece minute. Cum 
pleacă de-aci, o să primesc faxul din Florida. Şi aşteptăm un 
telefon de la poliţia statului legat de nişte maşini 
abandonate. 

— Unde-i pistolul pe care mi l-ai pregătit? am întrebat-o. 

A făcut o pauză. Şi-a muşcat buzele. Îşi aducea aminte de 
ce aveam nevoie de o armă. 

— E-ntr-o cutie, mi-a spus. În biroul meu. Va trebui să 
aşteptăm până pleacă 'Teale. Şi n-o deschide aici, ai 
priceput? Nimeni nu ştie de chestia asta. 

Am ieşit din arhivă şi ne-am dus către biroul decorat cu 
lemn de trandafir. Sala principală a secţiei era liniştită. Cei 
doi tipi din echipa de rezervă de vineri căutau ceva prin 
înregistrările din computer. Peste tot vedeai teancuri de 
dosare frumos aranjate. Se desfăşura simulacrul de 
vânătoare a ucigaşului închipuit. Pe perete am văzut un nou 
panou de afişaj. Era marcat: Morrison. Dar era gol. Nu prea 
se făcuseră progrese demne de a fi consemnate. Am 
aşteptat în biroul din lemn de trandafir împreună cu Finlay. 
Cinci minute. Zece. Apoi am auzit o bătaie în uşă şi Baker şi- 
a vârât capul pe după uşă. A zâmbit larg către noi. l-am 
văzut din nou dintele din aur. 

— 'Teale a plecat, a spus. 

Am ieşit în zona comună. Roscoe a dat drumul faxului şi a 
luat receptorul ca să-i sune pe cei din Florida. Finlay a 
format numărul de la poliţia statului ca să afle veşti despre 
maşinile închiriate şi abandonate. M-am aşezat la birou 
lângă Roscoe şi am sunat-o pe Charlie Hubble. Am format 
numărul de mobil pe care Joe îl printase şi-l ascunsese în 
pantof. Nu mi-a răspuns nimeni. Doar un sunet electronic şi 
o voce înregistrată care-mi spunea că telefonul pe care-l 
apelasem era închis. 

M-am uitat la Roscoe. 

— Îşi ţine telefonul închis, fir-ar să fie, am spus. Roscoe a 
ridicat din umeri şi s-a dus lângă fax. Finlay continua să 


vorbească cu cei de la politia statului. L-am văzut pe Baker 
zăbovind la marginea triunghiului format din noi trei. M-am 
ridicat şi m-am dus lângă Roscoe. 

— Cumva Baker vrea să intre în combinaţia asta? am 
întrebat-o. 

— Aşa se pare, mi-a zis. Finlay l-a pus să ne ţină de şase. 
Crezi c-ar trebui să-l implicăm? 

M-am gândit o secundă, dar am clătinat din cap. 

— Nu, am spus. Cu cât mai puţini, cu atât mai bine într-o 
chestie ca asta. 

M-am aşezat din nou la biroul de împrumut şi am format 
din nou numărul de mobil. Acelaşi rezultat. Aceeaşi voce 
electronică răbdătoare care-mi explica faptul că telefonul 
era închis. 

— Dar-ar naiba, am zis, ca pentru mine. Îţi vine să crezi 
una ca asta? 

Aveam nevoie să ştiu unde îşi petrecuse timpul Hubble în 
ultimul an şi jumătate. Charlie ar fi putut să-mi dea un 
indiciu. Ora la care pleca de acasă de dimineaţă, ora la care 
se întorcea seara, chitanţele de intrare pe autostradă, 
notele de plată de la restaurant, chestii din astea. Şi poate 
că-şi amintise între timp ceva despre ziua de duminică şi 
despre Pluribus. Era posibil să îmi furnizeze o informaţie 
utilă. Şi aveam nevoie ca de aer de ceva util. lar ea îşi ţinea 
telefonul închis. 

— Reacher? a spus Roscoe. Am primit materialul despre 
Sherman Stoller. 

Avea în mână două pagini de fax, acoperite cu un scris 
mărunt şi îndesat. 

— Excelent, am spus. Hai să vedem ce scrie. 

Finlay a terminat şi el convorbirea şi a venit spre noi. 

— Cei de la poliţia statului au zis că ne sună ei. S-ar putea 
să aibă ceva pentru noi. 

— Excelent, am spus din nou. Poate că ajungem şi noi 
undeva. 


Ne-am dus cu toţii în biroul din lemn de trandafir. Am 
întins pe masă materialele despre Sherman Stoller şi ne-am 
aplecat asupra hârtiilor împreună. Era un raport de 
arestare de la departamentul de politie din Jacksonville, 
Florida. 

— Blind Blake s-a născut la Jacksonville, am spus. Ştiaţi 
asta? 

— Cine e Blind Blake? a întrebat Roscoe. 

— Un cântăreţ, a spus Finlay. 

— Chitarist, Finlay, am spus. 

Sherman Stoller fusese semnalat de una din maşinile de 
sector că depăşise limita de viteză pe podul de legătură 
dintre Jacksonville şi Jacksonville Beach la douăsprezece 
fără un sfert într-o noapte de septembrie, cu doi ani în 
urmă. La momentul producerii evenimentului, conducea o 
camionetă carosată, depăşind cu vreo douăzeci de kilometri 
la oră viteza maximă admisă. A devenit extrem de agitat şi a 
avut un comportament abuziv faţă de echipajul maşinii de 
poliţie. Asta i-a adus arestarea în baza suspiciunii de 
conducere sub influenţa alcoolului. A fost dus la secţia de 
poliţie din Jacksonville, unde a fost fotografiat şi i s-au luat 
amprentele, după care atât el, cât şi maşina au fost supuşi 
unei percheziţii amănunțite. Percheziţia personală nu a scos 
la iveală nimic compromiţător. Camioneta a fost 
percheziţionată manual şi cu ajutorul câinilor, dar nu s-a 
găsit nimic, nici de data asta. Camionul nu conţinea nimic 
altceva în afară de o încărcătură de douăzeci de aparate de 
aer condiţionat noi ce urmau să fie exportate din 
Jacksonville Beach. Cutiile erau sigilate şi imprimate cu 
logotipul producătorului, fiecare cutie având un număr de 
serie. 

După ce i s-a citit din Codul Miranda, Stoller a dat un 
singur telefon. În douăzeci de minute de la apel, şi-a făcut 
apariţia un avocat numit Perez de la respectabila firmă de 
avocatură Zacarias Perez din Jacksonville şi au mai trecut 
zece minute până când Stoller a fost eliberat. Din momentul 


în care a fost oprit de poliţie până când a plecat de la secţie 
însoţit de avocat trecuseră cincizeci şi cinci de minute. 

— Interesant, a spus Finlay. Omul se află la cinci sute de 
kilometri de casă, e miezul nopţii şi nu trec nici douăzeci de 
minute şi apare un avocat care să-l scoată basma curată? Şi 
tocmai unul dintre partenerii unei firme respectabile? 
Stoller a fost un şofer de camion deosebit, asta-i sigur. 

— Îţi spune ceva adresa lui? am întrebat-o pe Roscoe. A 
clătinat din cap. 

— Nu prea, a spus ea. Dar pot s-o găsesc. 

Uşa s-a întredeschis şi Baker şi-a vârât din nou capul 
înăuntru. 

— Poliţia statului e pe fir, ne-a anunţat el. Se pare că au 
găsit o maşină. 

Finlay s-a uitat la ceas şi şi-a făcut socoteala că ar mai fi 
timp până să se întoarcă Teale. 

— Bine, a spus el. Transferă aici apelul, Baker. 

Finlay a ridicat receptorul telefonului de pe biroul masiv şi 
a ascultat. Şi-a făcut nişte însemnări şi a mormăit un 
„mulţumesc”. A pus receptorul în furcă şi s-a ridicat de pe 
scaun. 

— În regulă, a spus el. Să mergem să aruncăm o privire. 

Am ieşit repede din birou. Trebuia să plecăm înainte ca 
Teale să se întoarcă şi să înceapă să pună întrebări. Baker 
ne-a urmărit cu privirea în timp ce plecam. Apoi a strigat 
după noi: 

— Ce să-i spun lui Teale? a întrebat el. 

— Spune-i că am dat de urma maşinii, a răspuns Finlay. 
Cea cu care condamnatul ăla nebun a ajuns la locuinţa lui 
Morrison. Spune-i că am făcut progrese importante, da? 

De data asta a condus Finlay, care folosea un Chevrolet 
fără însemne, identic cu acela al lui Roscoe. A scos maşina 
din parcare şi a luat-o spre sud. A traversat în viteză 
orăşelul. Primii kilometri i-am recunoscut ca făcând parte 
din drumul către Yellow Springs, dar la un moment dat a 
cotit pe o şosea care ducea spre est. Ne-a dus către 


autostradă şi se sfârşea într-un fel de zonă de reparaţii, 
chiar sub o pasarelă. Stive de asfalt şi butoaie cu smoală 
zăceau în neorânduială. Şi o maşină. Fusese rostogolită de 
pe autostradă şi acum stătea pe acoperiş, cu roţile în sus. 
Şi, pe deasupra, fusese incendiată. 

— Au observat-o vineri dimineaţă, a spus Finlay. N-a fost 
aici joi, sunt siguri de asta. Se poate să fi fost a lui Joe. 

Am cercetat-o cu mare atenţie. Nu prea mai rămăsese 
mult de cercetat. Fusese complet incendiată. Tot ce nu era 
oţel dispăruse. N-am reuşit să ne dăm seama nici ce model 
fusese. După formă, Finlay credea că fusese produsă de 
General Motors, dar n-am izbutit să ne dăm seama ce 
marcă e. Fusese un sedan de mărime medie şi, dacă dispar 
ornamentele şi decoraţiunile din plastic, nu mai poţi să 
distingi un Buick de un Chevrolet sau de un Pontiac. 

L-am pus pe Finlay să sprijine apărătoarea frontală şi m- 
am târât sub capota răsturnată. Căutam numărul care se 
stanţează pe capotă. A trebuit să răzuiesc puţină materie 
carbonizată, dar am găsit plăcuţa din aluminiu şi am 
desluşit numărul aproape în întregime. 

— Deci, ce părere ai? a întrebat Finlay. 

— Ar putea fi cea pe care-o căutăm, am spus. Să zicem c-a 
închiriat-o joi seara la aeroportul din Atlanta, cu rezervorul 
plin cu benzină. A mers cu ea până la depozitele de la 
intersecţia cu drumul către Margrave, după care cineva a 
adus-o aici. Vreo şapte litri consumaţi, hai zece. A rămas 
destul pentru incendiere. 

Finlay a încuviinţat din cap. 

— E logic, a spus el. Dar trebuia să fie nişte indivizi de prin 
partea locului. Locul ăsta e nemaipomenit ca să te 
descotoroseşti de o maşină, nu? O tragi pe culmea de colo, 
cu roţile în pământ, împingi maşina peste parapet, te dai 
repede jos şi o incendiezi, iar după aia sari în maşina 
condusă de tovarăşul tău, care deja te aşteaptă aici, şi pe- 
aci ţi-e drumul. Dar numai dacă ştiai de acest drum de 


întreţinere. Şi numai un localnic ar putea să ştie de acest 
drum de întreţinere, corect? 

Am lăsat maşina avariată acolo. Ne-am înapoiat la secţia 
de poliţie. Sergentul de la recepţie îl aştepta pe Finlay. 

— 'Teale vrea să te duci la el în birou, a spus sergentul. 

Finlay a bombănit ceva şi se îndrepta spre biroul şefului, 
dar l-am prins de braţ. 

— 'Ţine-l cât mai mult de vorbă, am spus. Ca să-i dai lui 
Roscoe posibilitatea să transmită numărul de pe maşina aia. 
A încuviinţat din cap şi s-a dus în spate. Roscoe şi cu mine 
ne-am dus la biroul ei. A dat să ridice telefonul, dar am 

oprit-o. 

— Dă-mi pistolul, i-am şoptit. Înainte ca Teale să termine 
de vorbit cu Finlay. 

A încuviinţat din cap şi s-a uitat în jurul ei. S-a aşezat pe 
scaun şi şi-a desfăcut legătura de chei de la centură. 

A descuiat biroul şi a deschis un sertar lung. A arătat în jos 
cu capul către o cutie din carton nu foarte înaltă. Am scos-o 
de-acolo. Era o cutie de birou, groasă de vreo cinci 
centimetri, pentru hârtii. Pe cutie era imprimat modelul 
complicat al unor fibre lemnoase. Cineva scrisese un nume 
pe capac, Gray. Am vârât-o sub braţ şi am dat din cap către 
Roscoe. A închis sertarul şi l-a încuiat la loc. 

— Mulţumesc, am spus. Acum dă telefoanele alea. 

M-am dus la intrare şi am împins uşa grea din sticlă cu 
spatele. Am dus cutia la Bentley. Am pus cutia pe acoperişul 
maşinii şi am descuiat portiera. Am aruncat cutia pe 
scaunul din dreapta şi m-am urcat la volan. Am pus cutia în 
poală. Am văzut un sedan maro făcându-şi apariţia pe 
drum, la vreo sută de metri spre nord. 

Cei doi bărbaţi de origine latino-americană erau în acea 
maşină, aceeaşi pe care o văzusem cu o zi în urmă, în 
preajma locuinţei lui Charlie Hubble. Erau aceiaşi indivizi, 
nu încăpea nici o îndoială în privinţa asta. Maşina lor s-a 
oprit cam la şaptezeci de metri de secţia de poliţie. Am 
văzut cum maşina rămâne imobilă, ca atunci când motorul e 


oprit. Niciunul din tipi nu s-a dat jos. Stăteau acolo, la vreo 
şaptezeci de metri depărtare, supraveghind parcarea 
secţiei. Mi se părea că se uită direct la Bentley. Mi se părea 
că noii mei prieteni mă găsiseră. Mă căutaseră toată 
dimineaţa. De-acum, nu mai trebuiau să mă caute. Nu se 
mişcau. Stăteau acolo şi se uitau. M-am uitat şi eu la ei mai 
bine de cinci minute. Nu aveau de gând să iasă din maşină. 
Se vedea bine asta. Se proţăpiseră acolo. Mi-am îndreptat 
atenţia din nou asupra cutiei. 

Înăuntru erau doar o cutie cu gloanţe şi un pistol. Un 
pistol pe cinste. Era un Desert Eagle automatic. Mai 
folosisem unul ca ăsta înainte. Erau aduse din Israel. Le 
primeam la schimb pentru tot felul de chestii pe care le 
trimiteam acolo. L-am luat în mână. Foarte greu, ţeava de 
treizeci şi şase de centimetri, cu o lungime totală de peste 
patruzeci şi şase de centimetri. Am scos încărcătorul. 
Aceasta era versiunea cu opt gloanţe de calibrul 44. În 
încărcător încăpeau opt gloanţe 44-Magnum. 

Nu era o armă subtilă. Glonţul cântăreşte cam de două ori 
cât un glonţ dintr-un revolver de poliţie, de calibrul 38. 
Ţâşneşte din ţeava cu o viteză considerabil mai mare decât 
cea a sunetului. Loveşte ţinta cu o forţă incredibilă, 
depăşită poate doar de forţa de impact a unui tren. Câtuşi 
de puţin subtilă. Muniția e o problemă. Ai de ales. Dacă 
foloseşti gloanţe cu cap dur, trece fără probleme prin tipul 
în care tragi şi probabil şi prin altul aflat în spatele lui, la 
vreo sută de metri. Aşa că foloseşti un glonţ exploziv care 
face în tipul împuşcat o gaură cam cât un tomberon de 
gunoi. Alegerea îţi aparţine. 

Toate gloanţele din cutie erau explozive. Din punctul meu 
de vedere, nici o problemă. Am verificat amănunţit arma. 
Era cam butucănoasă, dar într-o stare excelentă. Totul 
funcţiona. Pe mâner era gravat un nume, Gray. Acelaşi ca 
pe cutia de carton. Detectivul mort, tipul de dinaintea lui 
Finlay. Care se spânzurase în februarie, anul trecut. 
Trebuie să fi fost un colecţionar de pistoale. Asta nu era 


arma lui de serviciu. Nici un departament de poliţie din 
lume n-ar autoriza folosirea la serviciu a unui astfel de tun. 
Era şi mult prea greu. Am încărcat pistolul detectivului 
mort cu opt gloanţe. Am pus gloanţele rămase înapoi în 
cutiuţă, pe care am lăsat-o pe podeaua maşinii. Am tras 
cocoşul şi am pus siguranţa, încărcat şi blocat, aşa numeam 
noi operaţiunea. Scuteşti o fracțiune de secundă înainte să 
tragi primul glonţ. Asta poate să-ţi salveze viaţa. Am pus 
pistolul în torpedoul din lemn de nuc al Bentley-ului. Se 
potrivea la fix. 

Apoi am stat o clipă şi m-am uitat la cei doi indivizi, care 
continuau să mă supravegheze. Ne-am privit reciproc de la 
şaptezeci de metri distanţă. Erau relaxaţi şi în largul lor. 
Dar mă supravegheau. M-am dat jos din Bentley şi am 
încuiat din nou maşina. M-am dus la intrare şi am deschis 
uşa. Am aruncat o privire înapoi, spre sedanul maro. 
Indivizii erau tot acolo, nu mă pierdeau din ochi. 

Roscoe era la biroul ei şi vorbea la telefon. Mi-a făcut semn 
cu mâna. Părea emoţionată. A ţinut palma ridicată ca să-mi 
dea de înţeles că trebuie să aştept. Mă uitam la uşa biroului 
din lemn de trandafir. Speram ca Teale să nu iasă înainte ca 
ea să-şi încheie convorbirea. 

A ieşit chiar în clipa când ea punea receptorul în furcă. 
Era roşu la faţă. Părea înfuriat. A început să păşească prin 
sala comună, boncănind cu bastonul masiv în podea. S-a 
uitat cu o privire crâncenă la avizierul mare şi gol. Finlay şi- 
a iţit capul pe uşa biroului şi mi-a făcut semn să intru. Am 
ridicat din umeri câtre Roscoe şi m-am dus să văd ce-avea 
să-mi spună Finlay. 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? l-am întrebat. 

Finlay a râs. 

— L-am tras în piept, mi-a zis el. M-a întrebat ce-am făcut 
cu maşina aia la care ne-am uitat şi i-am spus că n-a fost 
vorba de nici o maşină. Că i-am spus lui Baker că ne ducem 
la cineva şi el a înţeles că ne ducem să vedem o maşină. 


— Ai grijă, Finlay, i-am spus. Ăştia omoară oameni. 
Afacerea e babană. 

A ridicat din umeri. 

— Mă înnebuneşte toată povestea asta, a spus. Trebuie să 
ne mai şi distrăm, nu? 

Supravieţuise douăzeci de ani în Boston. Poate că avea să 
supravieţuiască şi după chestia asta. 

— Ce se-ntâmplă cu Picard? l-am întrebat. Ai veşti de la el? 

— Nimic. 

— Nu e nici o posibilitate ca el să fi trimis doi tipi în 
misiune de supraveghere? am întrebat. 

Finlay a clătinat din cap, arătându-se foarte ferm. 

— În nici un caz, a spus. Nu fără să ne anunţe în prealabil. 
De ce? 

— Am văzut doi tipi care supraveghează locul ăsta, am 
spus. Au ajuns aici cu vreo zece minute în urmă. Într-un 
sedan maro. eri i-am văzut în preajma locuinţei lui Hubble, 
iar azi-dimineaţă au umblat prin oraş şi au întrebat de 
mine. 

A clătinat din nou din cap. 

— Nu sunt ai lui Picard. Mi-ar fi spus. 

Roscoe a intrat şi a închis uşa. A continuat s-o ţină închisă 
cu mâna, de parcă s-ar fi temut că 'Teale ar putea să dea 
buzna după ea. 

— Am sunat la Detroit, a spus ea. A fost un Pontiac. Livrat 
în urmă cu patru luni. Comandă mare de la o companie de 
închirieri de maşini. Cei de la Circulaţie se ocupă de 
identificarea înmatriculării. Le-am spus să-l sune pe Picard, 
în Atlanta. Cei de la compania de închirieri ar putea să-i 
spună locul unde-a fost închiriată. Poate c-o să ajungem 
undeva. 

Aveam senzaţia că mă apropii de Joe. De parcă auzeam un 
ecou slab. 

— Excelent, i-am spus. Ai făcut o treabă minunată, Roscoe. 
Eu trebuie să plec. Ne vedem din nou aici, la şase. Voi doi, 


să staţi aproape unul de celălalt, aţi înţeles? Să vă păziţi 
spatele. 

— Unde te duci? m-a întrebat Finlay. 

— Mă duc să fac o plimbare cu maşina la ţară, am spus. 

I-am lăsat în birou şi m-am dus la intrare. Am deschis uşa 
şi am păşit afară. Am cercetat cu privirea şoseaua, înspre 
nord. Sedanul era tot acolo, la şaptezeci de metri 
depărtare. Cei doi tipi erau tot în maşină. Mă priveau în 
continuare. M-am dus la maşina mea. Am descuiat portiera 
şi m-am urcat. Am ieşit din parcare şi am luat-o pe drumul 
regional. Fără grabă, relaxat. Am trecut încet pe lângă cei 
doi tipi şi mi-am continuat drumul spre nord. În oglindă am 
văzut cum sedanul o ia şi el din loc. L-am văzut întorcând şi 
luându-se după mine. A accelerat spre nord şi a ajuns în 
urma mea. Ai fi zis că-i tractez cu o funie lungă şi invizibilă. 
Încetineam eu, încetineau şi ei. Acceleram eu, accelerau şi 
ei. Ca într-un joc. 

OPISPREZECE. 

Am trecut de restaurantul lui Eno şi am rulat spre nord, 
îndepărtându-mă de oraş. Sedanul era în urma mea. La 
patruzeci de metri în urmă. Nici o încercare de a se 
ascunde. Cei doi tipi pur şi simplu mă urmăreau. Am cotit 
spre vest, pe drumul care ducea la Warburton. Am încetinit 
până la o viteză confortabilă. Sedanul era în urma mea. Tot 
la patruzeci de metri. Am rulat lejer spre vest. Eram 
singurele obiecte mişcătoare în peisajul imens. Îi vedeam pe 
cei doi tipi în oglindă. Se uitau la mine. Razele joase ale 
soarelui de după-amiază îi luminau ca un reflector. Lumina 
joasă şi arămie le conferea o înfăţişare plină de viaţă. Băieți 
tineri, latino-americani, cu cămăşi ţipătoare, păr negru, 
foarte curaţi, foarte asemănători. Maşina lor se ţinea pe 
urma mea. Am mers aşa vreo doisprezece-treisprezece 
kilometri. Căutam un loc potrivit. La fiecare şapte-opt sute 
de metri, din şosea se ramificau ba spre stânga, ba spre 
dreapta drumuri din pământ accidentate, care duceau spre 
terenurile agricole sau şerpuiau prin preajmă fără ţintă. Nu 


ştiam la ce serveau. Poate că duceau la punctele de 
adunare în care fermierii îşi parcau maşinile agricole 
destinate recoltării. Atunci când aceasta avea loc. Căutam 
un drum anume pe care-l văzusem înainte. Ducea în spatele 
unui mic pâlc de copaci pe partea dreaptă a şoselei. 
Singurul ascunziş pe o distanţă de câţiva kilometri. Îl 
văzusem vineri, din autobuzul închisorii. Îl văzusem din nou 
pe drumul de întoarcere din Alabama. Un pâlc de copaci 
compact. În dimineaţa asta, plutise deasupra ceţii. Un mic 
crâng oval, aproape de şosea, pe partea dreaptă, cu un 
drum de ţară care îi dădea ocol pe la spate pentru a se 
reuni cu şoseaua mai încolo. 

L-am văzut la vreo trei kilometri în faţă. Copacii erau ca o 
pată la orizont. Am mers întins într-acolo. Am deschis 
torpedoul şi am scos de acolo pistolul masiv. L-am înfipt 
între spătar şi partea de jos a scaunului de lângă mine. Cei 
doi tipi veneau în urma mea. Tot la patruzeci de metri. La 
patru sute de metri de crâng, am trecut schimbătorul într-a 
doua şi am apăsat acceleraţia până la podea. Maşina veche 
a sughiţat şi a ţâşnit înainte. Când am ajuns la drumul de 
ţară, am sucit volanul brusc şi am scos Bentley-ul de pe 
şosea, ducându-l în spatele crângului. Am oprit motorul, am 
înşfăcat pistolul şi am sărit. Am lăsat portiera deschisă, ca şi 
cum m-aş fi dat repede jos şi m-aş fi aruncat direct spre 
stânga, la adăpostul copacilor. 

Dar eu m-am dus în cealaltă parte, spre dreapta. Am ocolit 
în fugă capota şi-am făcut un salt de aproape cinci metri în 
lanul de arahide, lipindu-mă de pământ. M-am târât printre 
tufişuri şi m-am oprit în dreptul locului unde maşina lor 
avea să se oprească, în spatele Bentley-ului. M-am lăsat cu 
toată greutatea pe lujerele viguroase, jos, sub frunze, pe 
pământul roşu şi reavăn. Apoi am aşteptat. Mi-am făcut 
socoteala că vor rămâne în urmă vreo şaizeci-şaptezeci de 
metri. Nu acceleraseră la fel de brusc ca şi mine. Am 
deblocat piedica pistolului. Deodată le-am auzit Buick-ul. 
Desluşeam huruitul motorului şi gemetele suspensiei. 


Maşina a apărut brusc în faţa mea, pe drumul de ţară. A 
oprit în spatele Bentley-ului, pe fundalul copacilor. Era cam 
la şase metri de mine. 

Erau nişte indivizi destul de inteligenţi. Nicidecum cei mai 
tâmpiţi pe care-i văzusem. Cel din dreapta şoferului se 
dăduse jos din maşină înainte ca aceasta să ajungă în 
spatele Bentley-ului, crezând că eu mă aflam în pădurice. 
Crezuse c-o să vină să mă atace pe la spate. Şoferul s-a 
mutat pe celălalt scaun ca să se dea jos pe partea dreaptă a 
maşinii, în partea opusă faţă de crâng. Era chiar în faţa 
mea. Ţinea un pistol în mână şi a îngenuncheat în ţărână, cu 
spatele întors către mine, ferit de Buick faţă de locul unde 
credea că mă aflu eu şi uitându-se prin maşină la copaci. 
Trebuia să-l fac să se mişte. Nu voiam să stea lângă maşină, 
care trebuia să rămână în stare de funcţionare. Nu trebuia 
să se deterioreze. 

Grija lor cea mare o constituia crângul. Tocmai asta fusese 
şi ideea. De ce să fi mers atâţia kilometri până la singura 
pădure din zonă şi pe urmă să mă ascund în câmp? O 
diversiune clasică. Se lăsaseră păcăliţi fără să stea pe 
gânduri nici o clipă. Tipul de lângă maşină se uita înspre 
copaci. Eu priveam ţintă la spatele lui. Ţineam pistolul 
Desert Eagle îndreptat spre el, respirând cât mai uşor. 
Partenerul lui se furişa încet printre copaci, căutându-mă. 
În scurt timp avea să apară în câmpul meu vizual. 

A ajuns după vreo cinci minute. Ţinea un pistol în faţă. S-a 
ascuns pe după Buick, păstrând distanţă faţă de Bentley. S- 
a ghemuit lângă partenerul lui şi i-am văzut pe amândoi 
cum ridică din umeri unul către celălalt. Apoi au început să 
se uite cu atenţie la Bentley. Se temeau ca nu cumva să stau 
întins pe podea sau ascuns în spatele radiatorului cromat. 
Tipul care tocmai ieşise din pădure s-a târât prin ţărână, 
păstrând Buick-ul între el şi copaci, chiar prin faţa mea, ca 
să se uite pe sub Bentley, unde credea că s-ar putea afla 
picioarele mele. 


A mers târâş pe toată lungimea Bentley-ului. Îl auzeam 
cum geme şi se opinteşte în timp ce se târa pe coate. Apoi a 
făcut cale întoarsă, tot târâş, şi s-a ridicat în genunchi lângă 
partenerul său. Amândoi s-au deplasat într-o parte şi s-au 
ridicat încet în picioare aproape de capota Buick-ului. S-au 
dus şi-au verificat interiorul Bentley-ului. Au mers împreună 
până la marginea crângului şi s-au uitat cu atenţie în 
întuneric. Nu m-au putut găsi. Apoi s-au întors şi au rămas 
în picioare pe drumul de ţară plin de gropi, departe de 
maşini, pe fundalul portocaliu al cerului, uitându-se 
îndelung la copaci, cu spatele la câmp, cu spatele la mine. 
Nu ştiau ce să facă. Erau băieţi de oraş. Poate din Miami. 
Purtau haine de Florida. Erau obişnuiţi cu alei luminate cu 
neon şi cu şantiere de construcţii. Erau obişnuiţi să 
acţioneze pe sub autostrăzi suspendate, în locurile pline cu 
resturi şi gunoaie, pe care turiştii nu le vedeau niciodată. 
Nu ştiau ce să facă într-un crâng care se înălța singur pe un 
milion de hectare de arahide. 

I-am împuşcat pe amândoi în spate, în timp ce stăteau 
acolo. Două focuri rapide. Ţintite sus, între omoplaţi. 
Pistolul automat a scos nişte bubuituri ca de grenade de 
mână. Păsările din toată zona s-au ridicat grăbite în aer. 
Cele două bubuituri s-au reverberat deasupra peisajului 
rural ca două tunete. Reculul mi-a zguduit mâna. Cei doi 
tipi au fost împinşi înainte, căzând pe feţele îndreptate spre 
copacii de pe cealaltă parte a drumului de ţară. Mi-am 
ridicat capul ca să mă uit într-acolo. Aveau acea înfăţişare 
vlăguită şi lipsită de expresie care rămâne în urmă atunci 
când viaţa dispare. 

Cu pistolul în mână, m-am dus la cei doi tipi. Erau morţi. 
Văzusem o grămadă de oameni morţi, iar ăştia doi erau la 
fel de morţi ca oricare dintre ei. Gloanţele Magnum îi 
loviseră în partea de sus a corpului. Acolo unde marile 
artere şi vene se adună ca să urce spre cap. Gloanţele 
provocaseră nişte răni urâte. M-am uitat în tăcere la cei doi 
tipi şi m-am gândit la Joe. 


Dar apoi mi-am amintit că am de făcut nişte treburi. M-am 
înapoiat la Bentley. Am pus piedica şi am aruncat pistolul pe 
scaun. M-am dus la Buick şi am scos cheile din contact. Am 
deschis portbagajul. Cred că speram să găsesc ceva acolo. 
Nu-mi părea rău pentru băieţii ăştia. Dar aveam să mă simt 
şi mai bine dacă găseam ceva în portbagaj. Cum ar fi un 
automatic de calibrul 22 cu amortizor. Sau patru perechi de 
şoşoni de cauciuc şi patru costume de protecţie din nailon. 
Şi câteva cuțite cu lama de douăzeci şi doi de centimetri. 
Chestii din astea. Dar n-am găsit nici un astfel de obiect. L- 
am găsit pe Spivey. 

Era mort de câteva ore. Fusese împuşcat în frunte cu un 
glonţ de calibrul 38. De la mică distanţă. Ţeava pistolului 
trebuie să fi fost cam la cincisprezece centimetri de capul 
lui. Am frecat cu degetul mare pielea din jurul găurii făcute 
de glonţ. M-am uitat la el. Nu era funingine, dar erau 
particule minuscule de praf de puşcă pătrunse în piele, care 
nu se desprindeau. Genul ăsta de tatuaj însemna că se 
trăsese de la foarte mică distanţă. De la cincisprezece 
centimetri, poate chiar douăzeci. Cineva ridicase brusc un 
pistol, iar gardianul greoi şi lent nu fusese îndeajuns de iute 
ca să se aplece. 

Avea pe bărbie o coajă în locul unde-l tăiasem cu cuțitul lui 
Morrison. Ochii lui mici, ca de şarpe, erau deschişi. Era 
îmbrăcat tot în uniforma aceea soioasă. Burta albă şi 
păroasă i se vedea prin cămaşă, în locul în care i-o 
spintecasem cu cuțitul. Fusese un tip masiv. Ca să-l 
înghesuie în portbagaj, îi rupseseră picioarele. Probabil cu 
o lopată. După ce i le rupseseră, i le îndoiseră într-o parte 
de la genunchi, ca să-i poată vâri corpul înăuntru. M-am 
uitat la el şi m-am simţit cuprins de mânie. Ştiuse şi nu-mi 
spusese. Şi cu toate acestea, ei îl uciseseră. Nu contase 
absolut deloc faptul că omul nu-mi spusese nimic. Panica 
punea stăpânire pe ei. Reduceau la tăcere pe toată lumea, 
în vreme ce ne apropiam secundă după secundă de ziua de 


duminică. Am privit îndelung în ochii morţi ai lui Spivey, de 
parcă aş fi sperat să mai găsesc acolo nişte informaţii. 

Pe urmă m-am dus repede la cadavrele de la marginea 
crângului şi le-am percheziţionat. Două portofele şi un 
contract de închiriere a maşinii. Un telefon mobil. Asta era 
tot. Contractul de închiriere era pentru Buick. Închiriat la 
aeroportul din Atlanta, luni dimineaţa la ora opt. Sosiseră la 
prima oră a dimineţii cu avionul, de undeva. Am căutat în 
portofele. Nu am găsit nici un bilet de avion. Permise de 
conducere eliberate în Florida, amândouă cu adrese din 
Jacksonville. Fotografii anonime, nume fără nici o 
semnificaţie. Cărţi de credit pe măsură. Foarte mulţi bani 
lichizi în portofele. I-am furat pe toţi. Oricum, băieţii nu mai 
aveau cum să-i cheltuiască. 

Am scos bateria telefonului mobil şi am pus telefonul în 
buzunarul unuia dintre ei, iar bateria în buzunarul celuilalt. 
Pe urmă am târât corpurile până la Buick şi le-am împins în 
portbagaj, lângă Spivey. N-a fost deloc uşor. Nu erau înalţi, 
dar aveau trupurile flasce şi incomod de manevrat. M-au 
făcut să transpir, în pofida vremii răcoroase. A trebuit să-i 
manevrez în aşa fel încât să-i înghesui în spaţiul lăsat liber 
de Spivey. Am căutat şi le-am găsit revolverele. Amândouă 
aveau calibrul 38. Unul dintre ele avea încărcătorul plin. Cu 
celălalt se trăsese un glonţ. După miros, se trăsese de 
curând. Am aruncat pistoalele în portbagaj. Am găsit 
pantofii celui care ocupase scaunul pasagerului. Şocul 
glonţului expediat de pistolul Desert Eagle îl lăsase fără 
pantofi. I-am aruncat în portbagaj şi am trântit capacul. M- 
am întors pe câmp şi mi-am găsit ascunzătoarea, dintre 
tufe. Locul de unde trăsesem gloanţele. Am scormonit prin 
preajmă şi am găsit cele două tuburi de cartuş goale, pe 
care le-am pus în buzunar. Pe urmă, am încuiat Buick-ul şi l- 
am lăsat acolo. Am deschis portbagajul Bentley-ului, de 
unde-am scos sacoşa cu hainele mele vechi. Noul meu 
echipament era plin de noroi roşcat şi pătat de sângele 
tipilor morţi. Am îmbrăcat din nou hainele cele vechi. Am 


făcut ghem obiectele vestimentare pline de noroi şi de 
sânge şi le-am vârât în sacoşă. Am aruncat sacoşa în 
portbagaj şi am închis capacul. Ultimul lucru pe care l-am 
făcut a fost să mătur cu o creangă de copac toate urmele de 
paşi pe care le-am putut găsi. 

Am mers încet cu Bentley-ul înapoi spre est, către 
Margrave, şi am folosit răgazul ca să mă calmez. O 
ambuscadă ca la carte, fără dificultăţi tehnice, fără vreun 
pericol real. Lăsasem în urmă treisprezece ani de 
experienţe militare dure. Ar fi trebuit să fiu în stare să trec 
fluierând printr-o confruntare una contra doi cu nişte 
amatori. Dar inima îmi bătea mai tare decât ar fi fost 
normal şi un val rece de adrenalină mă făcea să tremur. 
Imaginea lui Spivey înghesuit în portbagaj, cu picioarele 
îndoite în mod nefiresc, fusese cea care-mi provocase 
această stare. Am respirat adânc şi mi-am recăpătat 
cumpătul. Braţul drept mă durea. Ca şi cum cineva mi-ar fi 
lovit palma cu un ciocan. Durerea se propagase în sus, până 
la umăr. Reculul lui Desert Eagle era al naibii de puternic. 
Iar zgomotul produs era al naibii de puternic. Urechile încă- 
mi mai vâjâiau de la cele două explozii. Dar mă simţeam 
bine. Fusese o treabă bine făcută. Doi tipi duri mă 
urmăriseră până acolo. Pe drumul de întoarcere, tipii aceia 
nu mă mai urmăreau. 

Am oprit în parcarea, secţiei de poliţie, în cel mai 
îndepărtat loc faţă de intrare. Am pus pistolul în torpedou şi 
m-am dat jos din maşină. Se făcuse târziu. Întunericul serii 
se îndesea. Imensul cer al Georgiei se întuneca, luând o 
nuanţă tot mai închisă, ca de cerneală. Răsărea luna. 

Roscoe era la biroul ei. Când m-a zărit, s-a ridicat şi a venit 
către mine. Am ieşit din nou afară. Am făcut câţiva paşi 
împreună. Ne-am sărutat. 

— Ai vreo veste de la compania de închiriat maşini? am 
întrebat-o. 

A clătinat din cap. 


— Mâine, a spus ea. Picard se ocupă de problemă. Face tot 
ce se poate. 

— Bine, am spus. Ce hoteluri ai obţinut de la aeroport? 

Mi-a recitat o listă de hoteluri. Cam aceeaşi listă pe care o 
obţii de la orice aeroport. Am ales primul nume pe care l-a 
rostit. Pe urmă i-am povestit ce s-a-ntâmplat cu băieţii din 
Florida. Săptămâna trecută, m-ar fi arestat pentru fapta 
mea. M-ar fi trimis la scaunul electric. Acum, reacţia ei a 
fost alta. Cei patru indivizi care-i scotociseră locuinţa 
încălţaţi în galoşi de cauciuc o făcuseră să-şi schimbe 
părerile despre o mulţime de lucruri. Aşa că n-a făcut decât 
să încuviinţeze din cap şi să-mi adreseze un zâmbet crispat 
şi îndârijit, dar satisfăcut. 

— Doi au fost doborâţi, a spus ea. Bine lucrat, Reacher. 
Ăştia au fost făptaşii? 

— De azi-noapte? am întrebat. Nu. Nu erau localnici. Nu 
putem să-i socotim printre cei zece pomeniţi, de Hubble. 
Ăştia au fost angajaţi aduşi din afară. 

— Erau buni de ceva? a întrebat ea. 

Am ridicat din umeri. Apoi mi-am mişcat mâna cu un gest 
echivoc. 

— Nu prea, am spus. În orice caz, nu suficient de buni. 

Apoi i-am spus ce găsisem în portbagajul Buick-ului. S-a 
cutremurat din nou. 

— Deci ăsta făcea parte dintre cei zece? a întrebat ea. 
Spivey? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, am spus. Nu-l văd într-o asemenea postură. Şi el 
era un ajutor din exterior. Nimeni n-ar fi băgat în 
combinaţie un trântor ca ăsta. 

Ea a încuviinţat din cap. Am deschis portiera Bentley-ului 
şi am scos pistolul din torpedou. Era prea mare ca să-l ţin în 
buzunar. L-am pus la loc în cutia de carton, împreună cu 
gloanţele. Roscoe a pus cutia în portbagajului Chevrolet- 
ului ei. Am scos şi geanta cu hainele murdare. Am încuiat 
Bentley-ul şi l-am lăsat în parcarea poliţiei. 


— Am s-o sun din nou pe Molly, am spus. Am intrat adânc 
în problemă şi am nevoie de unele informaţii de bază. Sunt 
unele chestii pe care nu le pricep. 

Incinta secţiei era liniştită, aşa că am folosit biroul din 
lemn de trandafir. Am format numărul de la Washington şi 
am prins-o pe Molly de la al doilea apel. 

— Poţi să vorbeşti? am întrebat-o. 

Mi-a spus să aştept şi am auzit cum se ridică şi închide uşa 
biroului. 

— E prea devreme, Jack, a spus. Nu pot să obţin chestiile 
alea până mâine. 

— Am nevoie de informaţii de bază, am spus. Trebuie să 
înţeleg treaba asta internaţională de care se ocupa Joe. 
Trebuie să ştiu de ce se întâmplă nişte lucruri aici şi dacă 
acţiunea ar trebui să aibă anvergură internaţională. 

Am auzit-o cum se străduieşte să-şi dea seama de unde ar 
trebui să înceapă. 

— Bine, informaţii de bază, a spus. Cred că Joe pornea de 
la supoziţia că această operaţiune e controlată de pe 
teritoriul acestei ţări. Şi e o problemă foarte greu de 
explicat, dar o să-ncerc. Falsificarea are loc în străinătate şi 
chestia e că, în cea mai mare parte, banii falşi rămân în 
străinătate. Doar o mică parte din bancnotele false se întorc 
în ţară, ceea ce nu constituie o problemă uriaşă pe plan 
intern, dar este, evident, un lucru pe care dorim să-l 
împiedicăm. Dar peste hotare prezintă un cu totul alt tip de 
problemă. Ştii câţi bani gheaţă se află pe teritoriul Statelor 
Unite, Jack? 

Mi-am amintit ce-mi spusese tipul de la bancă. 

— O sută treizeci de miliarde de dolari, am spus. 

— Exact, a spus ea. Dar exact dublul acestei sume este 
deţinută peste hotare. Şi e un lucru sigur. Oamenii din 
întreaga lume deţin circa două sute şaizeci de miliarde de 
dolari americani. Aceştia se află în seifuri din Londra, Roma, 
Berlin, Moscova, ascunşi în saltele în toată America de Sud, 
Europa de Est, ascunşi pe sub podele, în pereţi falşi, în 


bănci, în agenţii de turism, pretutindeni. Şi de ce se 
întâmplă aşa? 

— Nu ştiu, am spus. 

— Pentru că dolarul e cea mai de încredere monedă din 
lume, mi-a spus ea. Oamenii au încredere în dolari, îi vor. Şi, 
fireşte, guvernul nostru e foarte, foarte mulţumit că 
lucrurile stau aşa. 

— E bine pentru orgoliu, nu-i aşa? am spus. 

Am auzit-o cum trece receptorul dintr-o mână în alta. 

— Nu e o chestie emoţională, a spus. E vorba de afaceri. la 
gândeşte-te, Jack. Dacă o bancnotă de o sută de dolari a 
ajuns într-un birou din Bucureşti, asta înseamnă că, la un 
moment dat, cineva a dat în schimbul ei o marfă străină în 
valoare de o sută de dolari. Şi mai înseamnă că guvernul 
nostru le-a vândut un dreptunghi de hârtie imprimată cu 
cerneală verde şi neagră contra valorii de o sută de dolari. 
E o afacere bună. Şi, dat fiind că e o monedă pe care te poţi 
baza, sunt şanse ca acea bancnotă de o sută de dolari să 
rămână în biroul din Bucureşti mulţi ani. Statele Unite nu 
vor fi nevoite niciodată să livreze din nou acea marfă 
străină. Atâta timp cât lumea are încredere în dolar, nu 
avem de pierdut. 

— Deci, care e problema? am întrebat-o. 

— E dificil de descris, mi-a spus Molly. Totul se rezumă la 
încredere şi credinţă. E ceva aproape metafizic. Dacă 
pieţele străine ar fi invadate de dolari falşi, asta nu ar prea 
conta, în sine. Dar, dacă oamenii care acţionează pe acele 
pieţe străine ar afla, atunci chiar că ar conta. Pentru că ar 
intra în panică. Şi-ar pierde credinţa. Şi-ar pierde 
încrederea. Nu ar mai vrea să aibă dolari. S-ar îndrepta 
către yenul japonez sau către marca germană, pe care ar 
începe să le strângă la saltea. S-ar descotorosi de dolari. 
Practic, peste noapte, guvernul ar trebui să răscumpere un 
împrumut în străinătate de două sute şaizeci de miliarde de 
dolari. Peste noapte. lar noi nu putem să facem asta, Jack. 

— E o problemă mare, am spus. 


— Asta-i adevărul, a spus. Şi e o problemă cu bătaie lungă. 
Falsurile sunt toate făcute peste hotare şi în cea mai mare 
parte sunt distribuite tot în afară. E logic. Fabricile sunt 
ascunse în cine ştie ce regiuni izolate din străinătate, acolo 
unde nu putem să ştim despre existenţa lor, iar falsurile 
sunt distribuite străinilor care sunt mulţumiţi atâta timp cât 
bancnotele seamănă măcar vag cu dolarii adevăraţi. De-aia 
nu sunt importaţi prea mulţi. Numai falsurile cele mai 
reuşite se înapoiază în State. 

— Cam câţi dolari se întorc? am întrebat-o. 

Am „auzit-o” cum ridică din umeri. Un şuierat uşor, ca şi 
cum şi-ar fi ţuguiat buzele. 

— Nu foarte mulţi, mi-a spus. Cred că e vorba de câteva 
miliarde, când şi când. 

— Câteva miliarde? am spus. Şi asta nu e mult? 

— O picătură în ocean, a spus. Din punct de vedere 
macroeconomic. Adică prin comparaţie cu dimensiunile 
economiei. 

— Şi ce anume facem noi în privinţa asta? am întrebat-o. 

— Două lucruri, mi-a spus. Mai întâi era faptul că Joe se 
străduia din răsputeri să împiedice asemenea lucruri să se 
întâmple. Motivația este evidentă. Al doilea lucru e că ne 
străduim din răsputeri să dăm impresia că nu se întâmplă 
absolut deloc. În aşa fel încât să menţinem încrederea. 

Am încuviinţat din cap. Începeam să desluşesc anumite 
forme în spatele marilor secrete de la Washington. 

— Bun, am spus. Aşadar, dacă sun la Trezorerie şi îi întreb 
despre asta? 

— O să negăm totul, mi-a spus ea. Vom spune: despre ce 
falsuri vorbiţi? 

Am trecut prin sala principala liniştită a secţiei şi m-am 
urcat alături de Roscoe, în maşina ei. l-am spus să conducă 
maşina afară din oraş, spre Warburton. Se făcuse întuneric 
când am ajuns la micul pâlc de copaci. Luna lumina doar 
atât cât să-l găsim. Roscoe a oprit maşina în locul indicat de 
mine. Am sărutat-o şi m-am dat jos. l-am spus că ne vedem 


la hotel. Am bătut uşor cu palma pe capotă şi i-am făcut 
semn să plece. A întors maşina în drum şi a plecat încet de- 
acolo. 

Am luat-o direct prin crâng. Nu voiam să las urme de paşi 
pe drumul de ţară. Geanta mare de voiaj mă stânjenea, 
fiindcă se tot agăța de tufişuri. Am ieşit chiar lângă Buick. 
Era tot acolo. Totul era liniştit. Am descuiat portiera 
şoferului cu cheia şi m-am urcat la volan. Am pornit motorul 
şi am pornit hurducăind pe drumeag. Suspensiile din spate 
se tot lăsau în jos pe şleauri. Ceea ce nu mă surprindea 
deloc. În portbagaj trebuie să se fi adunat o greutate de 
peste două sute de kilograme. Am ieşit pe şosea şi am luat-o 
spre est, spre Margrave. Dar, la drumul regional, am cotit la 
stânga şi m-am îndreptat spre nord. Am parcurs cu viteză 
de croazieră restul de douăzeci şi doi de kilometri până la 
autostradă. Am trecut de depozite şi m-am înscris în 
coloana de maşini care mergea spre nord, către Atlanta. Nu 
conduceam nici prea repede, nici prea încet. Nu voiam să 
ies în evidenţă. Buick-ul simplu era cât se poate de anonim. 
Nu bătea deloc la ochi. Şi aşa voiam să rămână lucrurile. 

După o oră, am început să mă iau după indicatoarele care 
anunțau apropierea aeroportului. Am găsit drumul spre 
parcarea pe termen lung. Mi-am luat bilet de la mica 
barieră automată şi am intrat în incintă. Era o parcare 
uriaşă. Nici că se putea mai bine. Am găsit un loc liber pe la 
mijloc, cam la o sută de metri de cel mai apropiat gard. Am 
şters volanul şi schimbătorul de viteze. M-am dat jos din 
maşină şi mi-am luat cu mine geanta de voiaj. Am încuiat 
Buick-ul şi am plecat. 

După un minut, m-am uitat înapoi. Nu mai vedeam maşina 
pe care tocmai o părăsisem. Care e cea mai bună 
ascunzătoare pentru o maşină? În parcarea pe termen lung 
a unui aeroport. E ca şi cum ai întreba care e cel mai bun 
loc să ascunzi un grăunte de nisip. Pe plajă, bineînţeles. 
Buick-ul putea să stea acolo şi o lună. Nimănui nu i s-ar fi 
părut suspect. 


M-am dus la bariera de acces. La primul tomberon am 
aruncat geanta de voiaj. La al doilea, m-am descotorosit de 
tichetul de parcare. La barieră am prins micul autobuz 
gratuit pus la dispoziţie de aeroport şi m-am dus până la 
terminalul de plecare. Am intrat şi am găsit o baie. Am 
înfăşurat cheile Buick-ului într-un şervet de hârtie şi le-am 
aruncat la gunoi. Apoi am coborât în sala de sosiri şi am 
ieşit din nou în noaptea umedă. Am prins autobuzul 
hotelului şi am plecat să mă întâlnesc cu Roscoe. 

Am găsit-o în lumina orbitoare de neon din holul hotelului. 
Am achitat camera cu bani gheaţă. Am folosit una din 
bancnotele luate de la băieţii din Florida. Ne-am urcat în 
ascensor. Camera era murdară şi întunecoasă. Dar 
îndeajuns de spațioasă. Dădea înspre clădirile aeroportului. 
Fereastra avea trei straturi de geam împotriva zgomotului 
avioanelor cu reacţie. Încăperea era sufocantă. 

— Mai întâi mâncăm, am spus. 

— Mai întâi facem un duş, a spus Roscoe. 

Aşa că am făcut duş. Ceea ce a avut darul să ne schimbe în 
bine starea sufletească. Ne-am săpunit şi am început să ne 
jucăm. Am sfârşit prin a face dragoste în cabina de duş, în 
bătaia stropilor de apă. Apoi, aş fi vrut să savurăm 
îmbrăţişaţi oboseala plăcută de după, dar ni se făcuse 
foame. Şi aveam şi lucruri de făcut. Roscoe a îmbrăcat 
câteva din hainele pe care şi le adusese de acasă de 
dimineaţă. Blugi, bluză şi geacă. Arăta minunat. Multă 
feminitate, dublată însă de la fel de multă tărie. Avea multă 
dârzenie. 

Ne-am dus la restaurantul de la ultimul etaj. Era drăguţ. O 
privelişte panoramică a zonei aeroportului. Ne-am aşezat la 
o masă de lângă fereastră, la lumina lumânărilor. Un 
chelner voios, imigrant, ne-a adus mâncarea. Am înfulecat 
totul. Crăpăm de foame. Am cerut o bere şi o jumătate de 
litru de cafea. Începeam să mă simt din nou pe jumătate 
om. Am achitat nota de plată cu alte câteva bancnote din 
banii mortului. După care am coborât în hol şi am luat de la 


recepţie o hartă a străzilor din Atlanta. Am ieşit din hotel şi 
ne-am dus la maşina lui Roscoe. 

Aerul nopţii era rece şi umed şi puţea a kerosen. Miros de 
aeroport. Ne-am urcat în Chevrolet şi am studiat harta. Am 
pornit spre nord-vest. Roscoe conducea, iar eu încercam s-o 
dirijez. Ne-am luptat cu traficul şi am ajuns aproximativ 
cam pe unde trebuia. Era o zonă cu locuinţe joase. Genul de 
suburbie pe care o vezi la apropierea de aeroport a 
avionului. Case mici pe terenuri înguste, garduri de 
protecţie împotriva uraganelor, piscine supraînălţate. Unele 
curţi arătau îngrijit, altele, ca nişte gropi de gunoi. Maşini 
vechi sprijinite pe cărămizi suprapuse. Totul era scăldat în 
lumina puternică a felinarelor. 

Am găsit strada pe care o căutam. Apoi am găsit şi casa. O 
locuinţă decentă, bine îngrijită. Curată şi ordonată. Micuţă, 
cu un etaj. Curte mică, garaj pentru o singură maşină. 
Gardul din sârmă avea o poartă îngustă. Am intrat şi am 
sunat la uşă. O femeie în vârstă a întredeschis uşa protejată 
cu un lanţ. 

— Bună seara, a spus Roscoe. Îl căutăm pe Sherman 
Stoller. 

Roscoe s-a uitat la mine după ce a vorbit. Ar fi trebuit să 
spună că îi căutăm locuinţa, pentru că ştiam unde se află 
Sherman Stoller. Respectiv, la morga din Yellow Springs, la 
o sută zece kilometri depărtare. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? a întrebat politicos 
bătrâna. 

— Doamnă, suntem de la poliţie, a spus Roscoe, rostind o 
jumătate de adevăr. 

Bătrâna a împins uşor uşa ca să poată desface lanţul de 
protecţie. 

— Haide, intraţi, a spus ea. E în bucătărie. Tocmai ia masa. 

— Cine, doamnă? a întrebat Roscoe. 

Bătrâna doamnă s-a oprit şi s-a uitat la ea, nedumerită. 

— Sherman, a spus ea. Nu pe el îl căutaţi? 


Am mers după ea în bucătărie. Acolo, un bătrân îşi lua 
cina, aşezat la masă. Când ne-a văzut, s-a oprit şi s-a şters 
la gură cu un şerveţel. 

— Sunt de la poliţie, Sherman, a spus bătrâna. 

Moşul s-a uitat la noi cu ochi goliţi de expresie. 

— Mai există cumva un Sherman Stoller? l-am întrebat. 

Bătrânul a încuviinţat din cap. Părea îngrijorat. 

— E băiatul nostru, a spus el. 

— La vreo treizeci de ani? l-am întrebat. Treizeci şi cinci? 

Bătrânul a încuviinţat din nou din cap. Bătrâna s-a dus în 
spatele lui, punându-şi mâna pe braţul bărbatului. Părinţi. 

— Nu locuieşte aici, a spus bătrânul. 

— Are probleme? a întrebat bătrânica. 

— Aţi putea să ne daţi adresa lui? a spus Roscoe. 

Au început să se agite, aşa cum fac bătrânii. Foarte supuşi 
faţă de autorităţi. Foarte respectuoşi. Ar fi vrut să ne pună o 
mulţime de întrebări, dar s-au mărginit să ne dea adresa. 

— Nu mai locuieşte aici de doi ani, a spus bătrânul. 

Îi era teamă. Încerca să se distanţeze faţă de necazul în 
care se afla fiul său. I-am salutat dând uşor din cap şi am 
plecat. În timp ce le închideam uşa de la intrare, bătrânul a 
strigat după noi: 

— S-a mutat acolo acum doi ani. 

Am ieşit pe portiţă şi ne-am urcat în maşină. Ne-am uitat 
din nou la harta străzilor. Noua adresă nu se afla acolo. 

— Ce părere ai de cei doi bătrâni? m-a întrebat Roscoe. 

— Despre părinţi? am spus. Ştiu că băiatul lor nu e în stare 
de ceva bun. Ştiu că făcea ceva rău. Dar probabil că nu ştiu 
exact despre ce era vorba. 

Am pornit la drum. La prima benzinărie, Roscoe a pus 
benzină şi a întrebat cum se ajunge la adresa pe care ne-o 
dăduseră bătrâneii. 

— Cam la vreo opt kilometri de-aici, dar în sens opus, a 
spus ea, întorcând maşina şi îndreptându-se spre ieşirea din 
oraş. Sunt nişte locuinţe noi pe un teren de golf. 


Scruta semiîntunericul din faţă, căutând reperele pe care i 
le indicase băiatul de la staţia de benzină. După vreo opt 
kilometri, a ieşit de pe drumul principal. A luat-o pe o şosea 
recent dată în folosinţă şi a parcat lângă reclama unui 
constructor de locuinţe, în care se vorbea despre 
apartamente de lux, ridicate chiar pe terenul de golf. Se 
lăuda cu faptul că mai rămăseseră nevândute doar câteva. 
Dincolo de afiş, se întindeau şirurile de clădiri noi. Foarte 
plăcute la înfăţişare, nu erau uriaşe. Frumos lucrate. 
Balcoane, garaje, detalii de calitate. Privelişti ambiţioase se 
profilau în întuneric. Alei luminoase duceau la un centru de 
sănătate. În cealaltă parte, nu se vedea nimic. Acolo trebuia 
să fie terenul de golf. Roscoe a oprit motorul. Am rămas în 
maşină. Mi-am întins braţul pe spătarul scaunului ei. I-am 
cuprins umărul. Eram obosit. Avusesem de alergat toată 
ziua. Voiam să stăm aşa o vreme. Era o noapte liniştită. În 
maşină era cald. Voiam să ascult muzică. Ceva care să 
sugereze durere. Dar aveam lucruri de făcut. Trebuia s-o 
găsim pe Judy. Femeia care-i cumpărase lui Sherman 
Stoller un ceas de mână şi-l dusese la gravat. „Lui Sherman, 
cu dragoste, Judy”. Trebuia s-o găsim pe Judy şi să-i spunem 
că bărbatul pe care-l iubea murise sub pasarela unei 
autostrăzi. 

— Ce-ţi sugerează chestia asta? a întrebat Roscoe, care 
era trează şi vioaie. 

— Nu ştiu ce să zic, am spus. Sunt de vânzare, nu de 
închiriat. Par destul de scumpe. Ar putea să-şi permită un 
şofer de camion aşa ceva? 

— Mă-ndoiesc, a spus ea. Apartamentele astea costă 
probabil tot atât cât locuinţa mea, iar eu nu mi-aş putea 
plăti ratele fără subvenţia pe care o primesc. Şi câştig mai 
mult decât un şofer de camion, cu siguranţă. 

— Bun, am spus. Deci, putem să presupunem că Sherman 
primea şi el un fel de subvenție? Fiindcă altfel nu şi-ar fi 
putut permite să locuiască aici. 

— În mod cert, a spus ea. Dar ce fel de subvenție? 


— Din aia care provoacă uneori şi moartea, am spus. 

Clădirea lui Stoller era mult în spate. Probabil că se 
număra printre casele construite încă din prima fază. 
Bătrânul, care locuia în cartierul sărac al oraşului, spusese 
că fiul lui se mutase acolo în urmă cu doi ani. Se potrivea cu 
ceea ce vedeam. Blocul ăsta putea să aibă cam doi ani 
vechime. Ne-am croit drumul pe alei, ocolind ronduri de 
flori. Ca să ajungem la uşa lui Sherman Stoller, trebuia s-o 
luăm pe o cărare alcătuită din nişte pietre aruncate din loc 
în loc pe gazonul sârmos. Te forţau să păşeşti într-un mod 
nefiresc. Am fost nevoit să-mi scurtez pasul. În schimb, 
Roscoe a trebuit să-şi întindă pasul de la o piatră la alta. Am 
ajuns la uşă. Era albastră. Fără pic de luciu. O vopsea 
demodată. 

— Să-i spunem? am întrebat. 

— Nu putem să nu-i spunem, nu? a zis Roscoe. Trebuie să 
ştie. 

Am bătut la uşă. Am aşteptat. Am bătut din nou. Am auzit 
scârţâit de podele înăuntru. Cineva se apropia. Uşa s-a 
deschis şi în prag a apărut o femeie. 

Să fi avut vreo treizeci de ani, dar arăta mai bătrână. 
Scundă, agitată, obosită. Blondă, oxigenată. Se uita la noi. 
— Suntem de la poliţie, doamnă, a spus Roscoe. Căutăm 

domiciliul lui Sherman Stoller. 

O clipă, s-a aşternut tăcerea. 

— Păi, cred că l-aţi găsit, a spus femeia. 

— Putem să intrăm? a întrebat, cu blândeţe, Roscoe. Din 
nou, tăcere. Nici o mişcare. Deodată blonda s-a întors şi a 
luat-o pe hol. Roscoe şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. 
Roscoe a urmat-o pe femeie, iar eu am urmat-o pe Roscoe. 
Am închis uşa de la intrare. Femeia ne-a condus în camera 
de zi. Încăperea era spațioasă. Mobilă scumpă şi covoare. 
Un televizor mare. Fără aparatură stereo, fără cărţi. Totul 
părea făcut fără tragere de inimă. Ca şi cum cineva 
petrecuse douăzeci de minute cu un catalog şi zece mii de 
dolari. Una din astea, alta din cele de colo, două din 


astelalte. Totul livrat într-o dimineaţă şi parcă aruncat la 
grămadă aici. 

— Sunteţi doamna Stoller? a întrebat-o Roscoe pe femeie, 
cu acelaşi ton blând. 

— Mai mult sau mai puţin, a spus femeia. Nu tocmai 
„doamna”, dar îndeajuns de aproape încât să nu mai aibă 
importanţă. 

— Vă cheamă Judy? am întrebat-o. 

A încuviinţat din cap, şi a continuat să dea din cap o 
vreme. Dusă pe gânduri. 

— E mort, aşa-i? a întrebat Judy. 

N-am răspuns. Asta era partea la care nu mă pricepeam 
deloc. Asta era partea lui Roscoe. Dar nici ea n-a spus 
NIMIC. 

— E mort, nu-i aşa? a întrebat Judy din nou, mai tare. 

— Da, e mort, a spus Roscoe. Îmi pare foarte rău. Judy a 
încuviinţat din cap, ca pentru ea însăşi, şi s-a uitat în jur la 
încăperea oribilă. Nimeni nu spunea nimic. Stăteam pur şi 
simplu acolo, în picioare. Judy s-a aşezat şi ne-a făcut semn 
şi nouă să luăm loc. Ne-am aşezat pe scaune separate. 
Formam vârfurile unui triunghi echilateral. 

— Trebuie să vă punem nişte întrebări, a spus Roscoe, 
care stătea aplecată în faţă, către blondă. Ne daţi voie? 

Judy a dat din cap, fără vlagă. Părea apatică. 

— De cât timp îl cunoaşteţi pe Sherman? a întrebat 
Roscoe. 

— De vreo patru ani, cred, a spus Judy. L-am cunoscut în 
Florida, unde locuiam pe atunci. M-am mutat aici, ca să fiu 
cu el, acum patru ani. De atunci am locuit aici. 

— Ce slujbă avea Sherman? a întrebat Roscoe. 

Judy a ridicat din umeri cu un gest jalnic. 

— Era şofer de camion, a spus ea. A primit un fel de 
contract baban de transport aici. Trebuia să fie pe termen 
lung, înţelegeţi? Aşa că ne-am cumpărat o căsuţă. Părinţii 
lui s-au mutat şi ei acolo şi au locuit cu noi o vreme. După 
care ne-am mutat aici. I-a lăsat pe părinţii lui în vechea 


locuinţă. Vreme de trei ani a câştigat bani frumoşi. Era tot 
timpul ocupat. Şi deodată s-a oprit, cam cu un an în urmă. 
De atunci, abia dacă a mai muncit. Doar în câte o zi, când şi 
când. 

— Deci ambele case vă aparţin? a întrebat Roscoe. 

— Nu-mi aparţine absolut nimic, a spus Judy. Casele erau 
pe numele lui Sherman. Da, amândouă. 

— Aşadar, în primii trei ani se descurca binişor, nu? a 
întrebat-o Roscoe. 

Judy s-a uitat la ea şi i-a spus: 

— Se descurca binişor? Haide, las-o baltă, ce naiba! Era 
un hoţ. Fura de undeva. 

— Eşti sigură? am spus. 

Judy şi-a îndreptat brusc privirea asupra mea. Ca o piesă 
de artilerie în căutarea unei noi ţinte. 

— Nu e nevoie de prea multă minte ca să-ţi dai seama, a 
spus. În trei ani, a achitat cu bani gheaţă două case, două 
seturi de mobilă, maşini şi Dumnezeu mai ştie ce. Şi nici 
terenul ăsta nu e ieftin deloc. Pe-aici locuiesc numai avocaţi, 
doctori şi alţii de acelaşi gen. lar el mai şi pusese bani 
deoparte ca să-şi permită să nu mai muncească din 
septembrie, anul trecut. Dacă toate astea le-a obţinut din 
muncă cinstită, atunci eu sunt regina Angliei, nu? 

Se uita la noi sfidător. Ştiuse tot timpul despre asta. Ştiuse 
ce-o să se întâmple când va fi descoperit. lar acum ne 
provoca să-i negăm dreptul de a-l învinui. 

— Cu cine avea contractul ăla mare? a întrebat-o Roscoe. 

— Cu o firmă care se chema Island Air-conditioning. 
Vreme de trei ani a cărat la aparate de aer condiţionat. Le 
ducea în Florida. Poate că erau trimise în insule, nu ştiu. El 
le fura. Chiar şi acum sunt în garaj două cutii vechi. Vreţi să 
le vedeţi? 

N-a aşteptat un răspuns. A sărit în picioare şi a ieşit. Ne- 
am ţinut după ea. Am coborât cu toţii nişte scări din spate şi 
am intrat printr-o uşă de subsol. Am intrat într-un garaj. 
Era gol, exceptând două cutii mari aruncate lângă un 


perete. Erau cutii din carton, vechi poate de un an sau doi; 
marcate cu emblema fabricantului: Island Air-conditioning, 
Inc. Pe fiecare cutie era scris de mână câte un număr de 
serie lung. În fiecare cutie trebuia să se afle câte un singur 
aparat. Din acelea pe care le agăţi la fereastră şi fac o 
gălăgie îngrozitoare. Judy s-a uitat cu asprime la cutii, apoi 
s-a uitat la noi. Era o privire care spunea: eu i-am dat un 
ceas din aur, iar el m-a umplut de necazuri. 

M-am dus să mă uit la cutii. Erau goale. Emanau un miros 
acru slab. Apoi am urcat din nou scările. Judy a scos un 
album din dulap. S-a aşezat şi s-a uitat la o fotografie a lui 
Sherman. 

— Ce-a păţit? a întrebat ea. 

Era o întrebare simplă, care merita un răspuns simplu. 

— A fost împuşcat în cap, am minţit. A murit pe loc. 

Judy a dat din cap, ca şi cum n-ar fi fost surprinsă, şi a 
întrebat: 

— Când? 

— Joi noaptea, i-a spus Roscoe. La miezul nopţii. V-a spus 
cumva unde se duce joi noaptea? 

Judy a clătinat din cap. 

— Niciodată nu-mi spunea cine ştie ce, a spus ea. 

— A pomenit vreodată că se-ntâlneşte cu vreun 
anchetator? a întrebat Roscoe. 

Din nou, Judy a clătinat din cap. 

— De Pluribus ai auzit? am întrebat-o. A pomenit vreodată 
cuvântul ăsta? 

Avea o privire lipsită de expresie. 

— Ce-i asta, o boală? De plămâni, sau ceva asemănător? 

— Dar de ziua de duminică? am spus. De duminica asta? A 
zis ceva vreodată despre ziua asta? 

— Nu, a răspuns Judy Niciodată nu spunea prea multe, 
despre nimic. 

Stătea şi se uita la fotografiile din album. Liniştea s-a 
aşternut în cameră. 

— Cunogştea vreun avocat din Florida? a întrebat-o Roscoe. 


— Avocat? a spus Judy. Din Florida? De ce-ar fi cunoscut? 

— Pentru c-a fost arestat în Jacksonville, a spus Roscoe. 
Acum doi ani. Era cu camionul şi a depăşit viteza legală. Un 
avocat a venit şi l-a ajutat să iasă din închisoare. 

Judy a ridicat din umeri, ca şi cum ceea ce se întâmplase 
cu doi ani în urmă era deja pentru ea ceva ce ţinea exclusiv 
de trecut. 

— Păi eu cred că avocaţii mişună peste tot, nu? a spus ea. 
Nu-i nimic neobişnuit în asta. 

— Avocatul ăsta nu era unul din ăia care pândesc 
ambulanţele, a spus Roscoe. Era partener la o mare firmă 
de avocatură din oraşul ăla. Ai vreo idee cum de-l cunoştea 
Sherman? 

Judy a ridicat din nou din umeri. 

— Poate că-l ştiau cei de la firmă, a spus ea. Island Air- 
conditioning. Ne-au făcut nişte asigurări medicale bune. 
Sherman mă trimitea la doctor ori de câte ori aveam 
nevoie. 

Am tăcut cu toţii. Nu maiera nimic de spus. Judy stătea şi 
privea lung la fotografiile din album. 

— Vreţi să-i vedeţi poza? a spus ea. 

M-am dus în spatele fotoliului ei şi m-am aplecat ca să mă 
uit la o fotografie. În ea se vedea un tip cu părul blond, de 
culoarea nisipului, cu o faţă de şobolan. 

Mărunt, plăpând şi rânjit. Stătea în faţa unei dube 
carosate. Rânjea şi se uita la aparatul foto cu ochii mijiţi. 
Rânjetul îi dădea un aer îndrăzneţ. 

— Asta e maşina pe care o conducea, a spus Judy. 

Dar eu nu mă uitam la camion şi nici la rânjetul îndrăzneţ 
al lui Sherman Stoller. Mă uitam la o siluetă din fundalul 
fotografiei. Era defocalizată şi întoarsă pe jumătate faţă de 
obiectiv, dar mi-am dat seama cine era. Era Paul Hubble. 

I-am făcut semn lui Roscoe să se apropie şi ea a venit şi s-a 
aplecat lângă mine, ca să se uite la fotografie. Am văzut 
cum pe faţa ei se aşterne surpriza în momentul când l-a 
recunoscut pe Hubble. Apoi s-a aplecat şi mai mult, ca să se 


uite cu şi mai multă atenţie. Am văzut cum un nou val de 
surpriză îi traversează faţa în clipa când a mai recunoscut 
pe cineva. 

— Când a fost făcută poza asta? a întrebat ea. 

Judy a ridicat din umeri. 

— În vara anului trecut, cred, a spus ea. 

Roscoe a atins silueta înceţoşată a lui Hubble cu unghia. 

— "Ţi-a spus Sherman cine e tipul ăsta? 

— Noul şef, a spus Judy. După şase luni de la numire, l-a 
concediat pe Sherman. 

— Noul şef de la Island Air-conditioning? a întrebat 
Roscoe. A avut vreun motiv ca să-l dea afară pe Sherman? 

— Sherman mi-a zis că nu mai aveau nevoie de el, a 
răspuns Judy. Niciodată nu vorbea prea mult. 

— Aici îşi are sediul firma asta, Island Air-conditioning? a 
întrebat Roscoe. În locul unde a fost făcută poza? 

Judy a săltat din umeri şi a încuviinţat din cap, cu un gest 
nesigur. 

— Cred că da, a spus ea. Sherman nu mi-a vorbit niciodată 
prea mult despre asta. 

— Avem nevoie să luăm cu noi poza asta, i-a spus Roscoe. 
O să v-o înapoiem mai târziu. 

Judy a scos fotografia din învelişul de plastic şi i-a dat-o. 

— Păstraţi-o, a spus ea. N-o mai vreau. 

Roscoe a luat poza şi a pus-o în buzunarul interior al gecii. 
Apoi, eu şi ea ne-am mişcat spre mijlocul încăperii şi am 
rămas acolo. 

— Un glonţ în cap, a spus Judy. Cu asta te-alegi când te joci 
cu focul. I-am spus c-or să-l prindă mai devreme sau mai 
târziu. 

Roscoe a încuviinţat din cap cu un gest ce voia să 
transmită compasiune. 

— O să ţinem legătura, i-a spus ea femeii. Ştiţi, 
formalităţile legate de înmormântare, şi s-ar putea să avem 
nevoie şi de o declaraţie. 

Judy s-a uitat din nou la noi cu asprime. 


— Nu vă mai deranjaţi, a spus ea. Nu mă duc la 
înmormântarea lui. N-am fost soţia lui, prin urmare, nu sunt 
văduva lui. O să uit că l-am cunoscut vreodată. De la început 
şi până la sfârşit, omul ăsta nu mi-a adus decât necazuri. 

Stătea acolo şi se uita la noi cu înverşunare. Am luat-o pe 
hol şi am ieşit pe uşă. Am străbătut iar cărarea incomodă. 
Am ajuns la maşină ţinându-ne de mână. 

— Ce e? am întrebat-o. Ce-ai văzut în fotografie? 

Mergea repedea. 

— Ai răbdare, mi-a spus. O să-ţi arăt în maşină. 

NOUĂSPREZECE. 

Ne-am urcat în Chevy şi Roscoe a aprins plafoniera, după 
care a scos poza din buzunar. S-a aplecat şi a înclinat 
fotografia în aşa fel încât lumina să cadă direct pe suprafaţa 
lucioasă. A studiat-o cu atenţie, apoi mi-a dat-o mie. 

— Uită-te la margine, mi-a spus. În stânga. 

În fotografie, Sherman Stoller stătea în faţa unei 
camionete galbene. Paul Hubble era întors într-o parte, în 
fundal. Cele două siluete şi camioneta umpleau aproape tot 
cadrul, exceptând o fâşie de asfalt în partea de jos. Şi o 
margine subţire de fundal în stânga. Felia de fundal era şi 
mai defocalizată decât silueta lui Hubble, dar puteam să 
desluşesc marginea unei clădiri metalice moderne, cu 
pereţi argintii. Şi un copac înalt dincolo de ea. Cadrul unei 
uşi. Era o uşă industrială mare, ridicată. Cadrul era vopsit 
în roşu-închis. Un fel de grund industrial pe jumătate 
decorativ, pe jumătate cu rol de protecţie. Un fel de uşă de 
şopron. În şopron era întuneric. 

— Ăsta-i depozitul lui Kliner, a spus ea. De la capătul 
drumului regional. 

— Eşti sigură? am spus. 

— Am recunoscut copacul, a spus ea. 

M-am uitat din nou. Era un copac greu de confundat. Era 
uscat pe o parte. Probabil că fusese despicat de un trăsnet. 

— Ăsta-i depozitul lui Kliner, a spus Roscoe din nou. Nu 
încape nici o îndoială. 


Apoi a apăsat butonul telefonului din maşină şi a luat din 
nou în mână fotografia. A format numărul Poliţiei Rutiere 
din Atlanta şi a cerut informaţii despre numărul de pe 
plăcuţa de înmatriculare a camionetei lui Stoller. A aşteptat 
o vreme, bătând cu degetul arătător pe volan. S-a auzit un 
păcănit în cască, semnalizând răspunsul aşteptat. A închis 
telefonul şi s-a întors către mine. 

— Camionul e înmatriculat pe numele companiei Kliner 
Industries, a spus ea. lar adresa de înmatriculare este firma 
de avocatură Zacarias Perez, din Jacksonville, Florida. 

Am dat din cap. Ea mi-a răspuns printr-un gest identic. 
Prietenii lui Sherman Stoller. Aia care l-au scos de la 
închisoarea din Jacksonville în exact cincizeci şi cinci de 
minute, cu doi ani în urmă. 

— Bun, a spus ea. Să punem toate datele laolaltă. Hubble, 
Stoller, ancheta lui Joe. Să înţeleg că în depozitul lui Kliner 
se tipăresc bani falşi? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, am spus. Pe teritoriul Statelor Unite nu se tipăresc 
bani falşi. Totul se întâmplă în străinătate. Molly Beth 
Gordon mi-a spus asta, şi trebuie să ştie despre ce vorbeşte. 
Mi-a zis că Joe a reuşit să stopeze chestia asta. Şi, indiferent 
ce făcea Stoller, Judy ne-a spus că a încetat să mai facă în 
urmă cu un an. Pe de altă parte, Finlay a zis că Joe a 
început toată povestea asta abia în urmă cu un an. Cam 
când Hubble l-a concediat pe Stoller. 

Roscoe a încuviinţat din cap şi a ridicat din umeri. 

— Avem nevoie de ajutorul lui Molly, a spus. Ne trebuie o 
copie a dosarului lui Joe. 

— Sau ajutorul lui Picard, am spus. Am putea să găsim 
camera de hotel a lui Joe şi să punem mâna pe original. E ca 
la o cursă, să vedem cine ne sună mai întâi, Molly sau 
Picard. 

Roscoe a stins lumina. A pornit motorul şi am pornit spre 
hotelul aeroportului. M-am tolănit pe fotoliul de lângă ea, 
căscând. Simţeam că e tot mai încordată. Nu prea mai avea 


lucruri de făcut. Se cam terminaseră lucrurile care-i 
distrăgeau atenţia. Acum trebuia să înfrunte orele liniştite 
şi vulnerabile ale nopţii. Prima noapte de după ultima 
noapte. Perspectiva o făcea să fie agitată. 

— Ai la tine pistolul ăla, Reacher? a întrebat. 

M-am foit în scaun ca să mă întorc cu faţa spre ea. 

— E în portbagaj. În cutia aia. Tu l-ai pus acolo, ai uitat? 

— Să-l aduci înăuntru, da? a spus. Mă face să mă simt mai 
bine. 

Am zâmbit somnoros în întuneric. Am căscat. 

— Şi pe mine mă face să mă simt mai bine, am spus. E un 
puşcoci pe cinste. 

Apoi am tăcut amândoi. Roscoe a găsit parcarea hotelului. 
Ne-am dat jos din maşină şi ne-am întins oasele în întuneric. 
Am deschis portbagajul. Am scos cutia şi am trântit capacul. 
Am traversat holul şi am urcat cu ascensorul. 

În cameră, ne-am prăbuşit în pat. Roscoe şi-a aşezat pe 
partea ei de covor revolverul nou-nouţ de calibrul 38. Eu 
mi-am reîncărcat uriaşul 44 şi l-am lăsat pe partea mea de 
covor. Încărcat şi blocat. Am proptit spătarul unui scaun sub 
clanţa uşii. Roscoe s-a simţit mai în siguranţă aşa. 

M-am trezit devreme şi am rămas lungit în pat, gândindu- 
mă la Joe. Era miercuri dimineaţa. Era mort de cinci zile. 
Roscoe se sculase deja. Stătea în mijlocul camerei, făcând 
exerciţii. Un fel de gimnastică yoga. Făcuse duş şi era doar 
pe jumătate îmbrăcată. N-avea pantaloni, doar o cămaşă. 
Stătea cu spatele la mine. Când se întindea, cămaşa se 
ridica până sus. Deodată, nu mi-a mai stat gândul la Joe. 

— Roscoe? am spus. 

— Ce e? 

— Ai cel mai frumos fund din lume, am spus. 

Ea a chicotit, făcându-mă să sar pe ea. Nu m-am putut 
abţine. Nu mai puteam să fac nimic altceva. M-a făcut să-mi 
pierd minţile. Chicotitul mi-a venit de hac, înnebunindu-mă. 
Am ridicat-o din nou în patul mare de hotel. Putea să se 
dărâme clădirea peste noi şi n-am fi băgat de seamă. Am 


terminat într-o încâlceală ostenită. Am stat aşa o vreme. 
Apoi Roscoe s-a ridicat din nou şi a făcut duş pentru a doua 
oară în dimineaţa aceea. S-a îmbrăcat din nou. Cu pantaloni 
şi tot ce trebuia. Mi-a zâmbit larg, de parcă ar fi vrut să-mi 
spună că mă scutea de alte ispite. 

— Şi ai vorbit serios? a spus ea. 

— În legătură cu ce? am spus, zâmbind. 

— Ştii tu, a replicat, zâmbindu-mi la rându-i. Când mi-ai zis 
că am un fund drăguţ. 

— N-am zis că ai un fund drăguţ, am spus. Am văzut o 
mulţime de funduri ca lumea. Am spus că ai cel mai frumos 
fund din lume. 

— Dar ai vorbit serios? a insistat ea. 

— Cred şi eu, am spus. Să nu subestimezi puterea de 
atracţie a fundului tău, orice s-ar întâmpla. 

Am sunat la room-service pentru micul dejun. Am scos 
scaunul de sub clanţă, ca să poată intra căruciorul cu 
alimente. Am tras draperiile grele. Era o dimineaţă 
minunată. Un cer senin şi luminos, fără nici un nor, un soare 
strălucitor, de toamnă. 

Lumina a inundat camera. Am crăpat fereastra şi am lăsat 
să intre aerul, care a adus cu el mirosurile şi zgomotele 
zilei. Priveliştea era spectaculoasă. Chiar sub noi se vedea 
aeroportul, iar dincolo de acesta se întindea oraşul. 
Maşinile din parcare reflectau razele de lumină şi arătau ca 
nişte giuvaieruri pe o catifea bej. Avioanele îşi croiau drum 
prin aer şi se îndepărtau lent, ca nişte păsări dolofane, pline 
de importanţă. Clădirile din oraş se înălţau drepte şi înalte 
în lumina soarelui. O dimineaţă splendidă. Dar era a şasea 
dimineaţă pe care fratele meu nu mai apuca s-o vadă. 

Roscoe l-a sunat pe Finlay, aflat la Margrave. I-a vorbit 
despre fotografia lui Hubble şi a lui Stoller în curtea din 
faţa depozitului. Apoi i-a dat numărul camerei, rugându-l să 
ne sune dacă ne-ar fi căutat Molly. Sau dacă Picard ar fi 
vrut să ne transmită vreo informaţie de la firma de închiriat 
maşini cu privire la Pontiac-ul incendiat. M-am gândit că ar 


trebui să rămânem în Atlanta pentru eventualitatea în care 
Picard ar fi fost mai iute decât Molly şi am fi reuşit să aflăm 
la ce hotel se cazase Joe. Erau şanse ca el să fi poposit în 
oraş, poate chiar aproape de aeroport. N-avea nici un rost 
să batem atâta drum până în Margrave şi după aia să fim 
nevoiţi să ne întoarcem iar în Atlanta. Aşa că am aşteptat. 
M-am jucat cu radioul încorporat în noptieră. Am prins un 
post care transmitea o muzică aproape acceptabilă. Parcă 
semăna cu unul dintre albumele de început ale trupei 
Canned Heat. Săltăreaţă şi optimistă, numai bună pentru 
un început frumos de dimineaţă. 

A sosit micul dejun, pe care l-am mâncat până la ultima 
firimitură. Clătite, sirop, jambon. Multă cafea într-o carafă 
din porțelan cu pereţii groşi. După masă, m-am întins din 
nou în pat. Dar n-a trecut mult şi-am început să mă simt 
agitat. Aveam senzaţia că făcusem o greşeală că rămăsesem 
acolo, să aşteptăm, ca şi cum stăteam cu mâinile în sân, fără 
să facem nimic. O vedeam pe Roscoe că simte la fel. 
Rezemase fotografia cu Hubble, Stoller şi camioneta 
galbenă pe noptieră şi se uita cu înverşunare la ea. Eu mă 
uitam urât la telefonul care nu suna. Ne învârteam fără rost 
prin cameră, aşteptând. Deodată m-am aplecat şi-am ridicat 
pistolul Desert Eagle de pe podea. L-am cântărit în mână. 
Am mângâiat cu degetul numele gravat pe mâner. M-am 
uitat la Roscoe. Eram curios să aflu mai multe despre tipul 
care cumpărase un asemenea pistol. 

— Cum era Gray? am întrebat. 

— Gray? a spus ea. Era foarte meticulos. Vrei să pui mâna 
pe dosarele lui Joe? Ar trebui să vezi cum îşi ţinea Gray 
actele. La secţia de poliţie sunt dosarele adunate de el 
vreme de douăzeci şi cinci de ani. Ioate sunt meticuloase, 
toate sunt cuprinzătoare. Gray a fost un detectiv bun. 

— De ce s-a spânzurat? am întrebat-o. 

— Nu ştiu, a spus ea. N-am înţeles niciodată. 

— Era deprimat? 


— Nu tocmai, a spus. Adică, era tot timpul puţin cam 
deprimat. Cu un aer lugubru, înţelegi? Era un tip foarte 
dur. Şi plictisit. Era un detectiv foarte bun, care se irosea în 
Margrave. Dar în februarie n-a fost mai rău ca altădată. 
Pentru mine, a fost o surpriză absolută. Am fost foarte 
afectată. 

— Aţi fost apropiaţi? am întrebat-o. 

Ea a săltat din umeri. 

— Da, am fost, a spus. Într-un fel, am fost destul de 
apropiaţi. A fost un tip dur, ştii, care nu prea era apropiat 
de nimeni. Niciodată căsătorit, mereu a locuit singur, n- 
avea rude. Era un abstinent înrăit, aşa că nu ieşea niciodată 
în oraş ca să bea o bere sau ceva de genul ăsta. Era un tip 
tăcut, cu o înfăţişare cam neglijentă, uşor supraponderal. 
N-avea păr, în schimb purta o barbă încâlcită. Un tip 
introvertit, liniştit. Un singuratic, pe bune. Dar de mine s-a 
apropiat mai mult decât de oricine. Ne plăceam unul pe 
celălalt, aşa, pe tăcute. 

— Şi n-a spus nici un cuvânt? am întrebat-o. Pur şi simplu, 
într-o bună zi s-a spânzurat? 

— Aşa a fost, a spus ea. Un şoc total. N-am să-nţeleg 
niciodată. 

— De ce îi ţineai pistolul în birou? 

— M-a întrebat dacă poate să-l păstreze acolo, a zis ea. Nu 
mai avea loc în biroul lui. Întocmea o mulţime de acte. M-a 
întrebat pur şi simplu dacă pot să ţin la mine o cutie cu un 
pistol în ea. Era arma lui personală. Mi-a zis că nu putea să 
obţină aprobarea departamentului fiindcă era de un calibru 
prea mare. Se purta ca şi cum ar fi fost vorba de un mare 
secret. 

Am pus la loc pe covor arma secretă a poliţistului mort şi 
liniştea a fost sfărâmată de soneria telefonului. Am sprintat 
spre noptieră şi am răspuns. Am auzit vocea lui Finlay. Am 
strâns receptorul în mână şi mi-am ţinut răsuflarea. 

— Reacher? a întrebat Finlay. Picard a obţinut informaţia 
de care aveam nevoie. A dat de urma maşinii. 


Am răsuflat zgomotos şi am dat din cap către Roscoe. 

— Excelent, Finlay, am spus. Deci, care-i treaba? 

— Du-te la el la birou, a zis Finlay. O să-ţi spună toată 
tărăşenia, între patru ochi. N-am vrut să vorbim prea mult 
la telefon. 

Am închis ochii preţ de o clipă şi m-am simţit plin de 
energie. 

— Mulţumesc, Finlay, am spus. Vorbim mai târziu. 

— În regulă, a spus el. Şi ai grijă de tine, bine? 

Apoi a închis şi m-a lăsat cu telefonul în mână, cu zâmbetul 
pe buze. 

— Am crezut că nu mai sună, a spus Roscoe râzând. Dar 
cred că optsprezece ore nu-i prea rău, chiar şi pentru 
Biroul Federal, nu? 

FBl-ul din Atlanta avea sediul în centrul oraşului, într-o 
clădire federală nouă. Roscoe a parcat lângă bordură, în 
faţa clădirii. Tipul de la recepţie a sunat la etaj şi ne-a spus 
că agentul special Picard va cobori imediat ca să se 
întâlnească cu noi. L-am aşteptat în hol. Era încăpere mare, 
la care se făcuseră mari eforturi pentru decorare, ceea ce 
nu reuşea totuşi să risipească aerul mohorât pe care-l 
aveau clădirile guvernamentale. Picard a ieşit din ascensor 
în mai puţin de trei minute. S-a apropiat de noi cu paşi 
mari, săltăreţi. Părea că umple întregul hol cu statura lui 
impozantă. Ne-a salutat pe mine şi pe Roscoe cu o scurtă 
mişcare a capului. 

— Am auzit multe despre dumneata de la Finlay, i-a spus el 
lui Roscoe cu glas tunător, ca de urs. 

Roscoe a încuviinţat din cap şi a zâmbit. 

— Maşina găsită de Finlay? a continuat el. Un Pontiac 
închiriat. Pe numele lui Joe Reacher, la aeroportul din 
Atlanta, joi seara la orele opt. 

— Excelent, Picard, am spus. Vreun indiciu despre unde ar 
fi putut să se cazeze? 

— Nu doar un indiciu, prietene, a spus Picard. Am aflat 
locul exact. Maşina fusese închiriată în avans, aşa că i-au 


trimis-o direct la hotel. 

A rostit numele unui hotel aflat la nici doi kilometri 
distanţă de cel în care şedeam noi. 

— Mulţumesc, Picard, am spus. Rămân dator. 

— Nici o problemă, prietene, a spus el. Dar ai grijă de tine. 

S-a înapoiat la ascensor, iar noi am pornit în mare grabă 
înapoi spre aeroport. Roscoe a luat-o pe şoseaua de centură 
şi a accelerat în trafic. Dincolo de parapetul despărțitor de 
pe mijlocul şoselei, o camionetă neagră a trecut ca fulgerul 
pe lângă noi. Nouă-nouţă. M-am întors în spate şi am reuşit 
s-o mai văd cum dispare în spatele unui şir de camioane. 
Neagră. Nouă-nouţă. Probabil că nu era nimic. Prin zonă, 
camionetele se vând mai bine ca orice alt vehicul. 

Roscoe şi-a scos insigna de poliţist şi i-a arătat-o 
recepţionerei de la hotelul unde, conform spuselor lui 
Picard, se cazase Joe în seara zilei de joi. După o scurtă 
căutare pe computer, funcţionara ne-a spus că acesta 
ocupase camera 621, etajul şase, la capătul coridorului. Ne- 
a spus că unul dintre manageri ne va întâmpina la etaj. Aşa 
că am urcat cu ascensorul şi am străbătut coridorul. Am 
aşteptat la uşa camerei lui Joe. 

Nu după mult timp a apărut şi managerul şi a deschis uşa 
cu cheia lui. Am intrat. Camera era goală. Se făcuse curat. 
Arăta gata să primească noi musafiri. 

— Ce s-a-ntâmplat cu lucrurile lui? am spus. Unde sunt? 

— Le-am adunat şi le-am scos de-aici sâmbătă, a răspuns 
managerul. Clientul s-a cazat joi seara, urma să plece a 
doua zi, la orele unsprezece. În situaţii din astea, mai lăsăm 
să treacă o zi şi, dacă tot nu apar, le adunăm lucrurile şi le 
trimitem jos, la administraţie. 

— Deci lucrurile lui sunt într-un dulap, pe undeva? am 
întrebat. 

— Jos, a răspuns managerul. Să vedeţi ce s-a putut strânge 
acolo. Oamenii uită tot timpul lucruri prin camere. 

— Deci putem să aruncăm o privire? am spus. 


— La subsol, a spus managerul. Coborâţi pe scări, din 
foaier. O să le găsiţi. 

Managerul a plecat din cameră, iar eu şi Roscoe am făcut 
cale întoarsă pe coridor şi am coborât cu ascensorul la 
parter. Am găsit scara de serviciu şi ne-am dus la subsol. 
Administraţia era un hol uriaş plin cu cearşafuri şi 
prosoape. Erau pe-acolo coşuri de tot felul pline cu 
săpunuri şi cu săculeţele gratuite pe care le găseşti în 
cabinele de duş ale hotelurilor. Menajerele intrau şi ieşeau 
împingând cărucioarele pe care le folosesc atunci când fac 
curat prin camere. În colţul apropiat era amenajat un 
cabinet cu pereţi din sticlă, în care o femeie stătea la un 
birou mic. Ne-am apropiat şi am bătut în sticlă. Femeia şi-a 
ridicat privirea, iar Roscoe i-a arătat insigna. 

— Cu ce pot să vă ajut? a zis funcţionara. 

— Camera 621, a spus Roscoe. Sâmbătă dimineaţa aţi scos 
de acolo nişte lucruri personale. Le-aţi adus aici? 

Din nou mi-am ţinut respiraţia. 

— Şase-doi-unu? a spus femeia. Păi a venit deja după ele. 
Nu mai sunt aici. 

Am răsuflat. Veniserăm prea târziu. Eram amorţit de 
dezamăgire. 

— Cine a venit după ele? am întrebat. Şi când? 

— Păi, clientul, a spus femeia. Azi-dimineaţă, să fi fost 
nouă, nouă şi jumătate. 

— Cine era? am întrebat-o. 

A tras un carneţel din raft şi l-a deschis. Şi-a lins degetul 
butucănos şi ne-a arătat un rând din carneţel. 

— Joe Reacher, a spus ea. A semnat în caiet şi a luat 
obiectele. 

A întors carnetul şi l-a împins către noi. Pe rândul cu 
pricina se vedea o semnătură mâzgălită. 

— Cum arăta Reacher acesta? am întrebat-o. 

Femeia a ridicat din umeri. 

— Străin, a zis ea. Un latino. Să fi fost cubanez? Un tip 
mărunt şi negricios, slăbuţ, cu un zâmbet plăcut. Din câte- 


mi amintesc, era foarte politicos. 

— Aveţi o listă a obiectelor? am întrebat. 

Şi-a plimbat degetul de-a lungul rândului şi a ajuns la o 
coloană plină cu un scris mărunt de mână. Erau înşiruite o 
geantă de voiaj, opt articole de îmbrăcăminte, un săculeţ de 
toaletă, patru pantofi. Ultimul obiect de pe listă era o 
servietă diplomat. 

Am plecat de acolo şi am urcat scările care duceau în 
foaier. Am ieşit afară în lumina soarelui de dimineaţă. Nu 
mai aveam senzaţia că e o zi nemaipomenită. 

Am ajuns la maşină. Ne-am aşezat unul lângă celălalt pe 
apărătoarea frontală a maşinii. Cântăream în minte dacă 
Joe o fi fost îndeajuns de isteţ şi de prudent ca să facă ceea 
ce aş fi făcut şi eu. Mi-am zis că poate că fusese. Petrecuse 
vreme îndelungată în preajma unor oameni isteţi şi 
precauţi. 

— Roscoe? am spus. Dacă ai fi fost în locul tipului care a 
plecat de-aici cu lucrurile lui Joe, ce-ai fi făcut? 

— Aş fi păstrat servieta, a spus ea. Aş fi luat ceea ce 
urmăream să iau. lar de restul m-aş fi descotorosit. 

— Şi eu aş fi făcut la fel, am spus. Dar unde le-aş fi 
aruncat? 

— În primul loc convenabil pe care l-aş fi văzut, a spus ea. 
Între hotelul din care ieşiserăm şi următorul era un drum 
de acces, care făcea o buclă prin spatele hotelurilor şi apoi 
ieşea în şoseaua de centură. Pe o porţiune de vreo douăzeci 
de metri a acestui drum erau înşiruite mai multe lăzi de 

gunoi. 

— Să presupunem că a plecat cu maşina pe-acolo, am spus 
eu, arătând cu degetul. Să zicem că s-a oprit şi a aruncat 
boarfele chiar într-una dintre lăzile alea mari de gunoi? 

— Dar a păstrat servieta, nu-i aşa? a spus Roscoe. 

— Poate că nu trebuie să căutăm servieta, am spus. leri, 
am mers cu maşina kilometri în şir până la pâlcul ăla de 
copaci, dar m-am ascuns în câmp. O diversiune, da? E o 
obişnuinţă. Poate că şi Joe avea acelaşi obicei. Poate că avea 


la el o servietă, dar lucrurile importante şi le ţinea în geanta 
de voiaj. 

Roscoe a ridicat din umeri, fără convingere. Am luat-o la 
pas pe drumul de acces. De aproape, lăzile de gunoi erau 
imense. A trebuit să mă ridic în mâini pe marginea fiecăreia 
dintre ele ca să arunc o privire. Prima era goală. Nu era 
nimic înăuntru, în afară de un jeg impregnat după ani de 
folosinţă. A doua ladă era plină. Am găsit o stinghie din 
placaj cu care-am scormonit prin gunoi. N-am văzut nimic. 
M-am lăsat jos şi m-am dus la următoarea. 

În ea am găsit o geantă de voiaj, trântită deasupra unor 
cutii din carton vechi. Am extras-o de-acolo cu ajutorul 
stinghiei. Am aruncat-o la pământ la picioarele lui Roscoe. 
Am sărit lângă ea. Era o geantă uzată, mult umblată. Tocită 
şi zgâriată. Cu o mulţime de etichete ale companiilor 
aeriene lipite pe ea. De mâner era prins un mic ecuson care 
avea forma unei cărţi de credit miniaturale, pe care scrie: 
Reacher. 

— Aşa, Joe, mi-am zis eu. la să vedem dacă ai fost un tip 
deştept. 

Am căutat pantofii. I-am găsit în buzunarul exterior al 
genţii. Două perechi. Patru pantofi, exact cum scria în lista 
celor de la administraţie. Am scos pe rând branţurile 
pantofilor. Sub al treilea, am găsit o punguţă sigilată care 
conţinea, împăturită, o foaie imprimată de computer. 

— Foc de deştept, mi-am zis în sinea mea şi am râs. 

DOUĂZECI. 

Roscoe şi cu mine ţopăiam împreună pe drumul de acces, 
ca nişte jucători de baseball de pe banca de rezerve 
urmărind sprintul câştigător. Apoi ne-am urcat grăbiţi în 
Chevrolet şi am parcurs în mare viteză drumul înapoi până 
la hotel. Am străbătut foaierul în goană şi am urcat cu 
ascensorul. Am descuiat uşa şi am intrat în cameră tocmai 
când telefonul suna. Era Finlay, care ne suna din nou de la 
Margrave. Părea la fel de entuziast ca şi noi. 


— Tocmai a sunat Molly Beth Gordon, a zis el. A reuşit să 
obţină dosarele de care avem nevoie. Vine cu avionul 
încoace, chiar acum. Mi-a spus că-s nişte chestii uluitoare. 
Părea foarte entuziasmată. La terminalul de sosire din 
Atlanta, orele paisprezece. Ne întâlnim acolo. Cursa 
companiei Delta, de la Washington. De la Picard aţi primit 
ceva? 

— Bineînţeles, am spus. E un tip grozav. Cred c-am găsit şi 
restul printului. 

— Crezi? Încă nu ştii? 

— Doar ce ne-am întors, am spus. Încă nu ne-am uitat. 

— Păi atunci uită-te, pentru numele lui Dumnezeu, a spus. 
E important, nu? 

— Ne vedem mai târziu, absolvent de Harvard ce eşti, i-am 
spus. 

Ne-am aşezat la masa de lângă fereastră. Am desfăcut 
punguţa de plastic şi am scos foaia de hârtie. Am 
despăturit-o cu grijă. Era o filă de print de calculator. Colţul 
din dreapta sus fusese rupt. Rămăsese jumătate din antet şi 
se putea citi: Operaţiunea E Unum. 

— Operaţiunea E Unum Pluribus, a completat Roscoe. 

Dedesubt era o listă de iniţiale separate de câte trei spaţii, 
având în dreptul lor nişte numere de telefon. Prima pereche 
de iniţiale era PH. Numărul de telefon fusese rupt. 

— Paul Hubble, a spus Roscoe. Ceea ce a găsit Finlay era 
numărul lui de telefon şi cealaltă jumătate a antetului. 

Am încuviinţat din cap. În continuare erau alte patru 
perechi de iniţiale. Primele două erau W. B. Şi K.K. Şi aveau 
în dreptul lor trecute numere de telefon. Am recunoscut 
prefixul New Yorkului în dreptul numărului lui K. K. Pentru 
prefixul W. B. Trebuia să fac o verificare. A treia pereche de 
iniţiale era ]. S. Prefixul era 054. Zona New Orleans. 
Fusesem acolo cu mai puţin de o lună în urmă. Al patrulea 
set de iniţiale era M. B. G. Avea în dreptul său un număr de 
telefon cu prefixul 202. Am arătat cu degetul spre el, ca să-l 
poată vedea şi Roscoe. 


— Molly Beth Gordon, a spus ea. Washington. 

Am încuviinţat din nou din cap. Nu era numărul pe care-l 
formasem din biroul din lemn de trandafir. Poate că era 
numărul ei de acasă. Ultimele două chestii de pe fila de 
hârtie ruptă nu erau iniţiale şi nici nu aveau în dreptul lor 
vreun număr de telefon. Penultimul înscris era alcătuit din 
trei cuvinte: Garajul lui Stoller. Ultimul înscris cuprindea 
cinci cuvinte: Dosarul lui Gray despre Kliner. Mă uitam la 
literele majuscule atent caligrafiate şi parcă simţeam cum 
răzbate din pagină personalitatea ordonată, până la 
pedanterie, a fratelui meu. Despre Paul Hubble ştiam. Era 
mort. 

Despre Molly Beth Gordon ştiam. Avea să fie aici la orele 
paisprezece. Văzusem garajul de la locuinţa lui Sherman 
Stoller din preajma terenului de golf. Nu conţinea decât 
două cutii din carton goale. Mai rămâneau antetul subliniat, 
trei perechi de iniţiale cu trei numere de telefon şi cinci 
cuvinte: Dosarul lui Gray despre Kliner. M-am uitat la ceas. 
Abia trecuse de prânz. Prea devreme să stăm cu mâinile în 
sân şi să aşteptăm sosirea lui Molly Beth. Mi-am zis că 
trebuie să facem un început. 

— Mai întâi să ne gândim la antet, am spus. E Unum 
Pluribus. 

Roscoe a ridicat din umeri. 

— Asta e deviza Statelor Unite, nu-i aşa? În latină? 

— Nu, am spus. E deviza citită pe dos. Asta înseamnă, mai 
mult sau mai puţin, că din unulies mulţi. Nu că mai mulţi 
alcătuiesc o unitate. 

— Nu se poate ca Joe să-l fi scris greşit? a spus ea. 

Am clătinat din cap. 

— Mă îndoiesc, am spus. Nu cred că Joe ar fi făcut o 
asemenea greşeală. Trebuie să însemne ceva. 

Roscoe a ridicat iarăşi din umeri. 

— Mie nu-mi spune nimic altceva. Ce-ar putea să fie? 

— Dosarul lui Gray despre Kliner, am spus. Ţinea Gray un 
dosar despre Kliner? 


— Probabil, a spus Roscoe. Avea câte un dosar cam despre 
orice. Dacă scuipa cineva pe trotuar, îi şi făcea dosar. 

Am încuviinţat din cap. M-am dus la pat şi am luat 
telefonul. L-am sunat pe Finlay, la Margrave. Baker m-a 
anunţat că plecase deja. Aşa că am format celelalte numere 
de pe printul lui Joe. Numărul corespunzător lui W. B. Era 
din New Jersey. Universitatea Princeton. Facultatea de 
Istorie Modernă. Am închis imediat. Nu vedeam legătura. 
Numărul din dreptul iniţialelor K. K. Era din New York City. 
Universitatea Columbia. Facultatea de Istorie Modernă. 
Iarăşi am închis. Pe urmă l-am sunat pe ]. S. Din New 
Orleans. După un prim apel, am auzit o voce aferată 
răspunzându-mi: 

— Brigada 15, detectivi, a spus vocea. 

— Detectivi? am spus. E cumva Departamentul de Poliţie 
din New Orleans? 

— Brigada 15, a repetat vocea. Cu ce vă pot ajuta? 

— Aveţi pe cineva acolo cu inițialele ]. S.? am întrebat. 

— ]. S.? a spus vocea. Am trei din ăştia. Cu care dintre ei 
doriţi să vorbiţi? 

— Nu ştiu, am spus. Vă spune ceva numele de Joe 
Reacher? 

— Ce naiba e asta? a replicat vocea. De la emisiunea 
„Douăzeci de întrebări” sau ce? 

— Fii, te rog, amabil, şi întreabă-i! am spus. Întreabă-l pe 
fiecare ]. S. Dacă-l cunoaşte pe Joe Reacher. Vrei să faci asta 
pentru mine? Sun eu mai târziu, OK? 

La New Orleans, ofiţerul de serviciu al brigăzii 15 a 
bombănit ceva şi a închis telefonul. Am ridicat din umeri 
către Roscoe şi am pus telefonul la loc pe noptieră. 

— O aşteptăm pe Molly? a spus ea. 

Am încuviinţat din cap. Întâlnirea cu Molly mă făcea să fiu 
puţin cam neliniştit. Era ca şi cum aveam să mă întâlnesc cu 
o fantomă care avea o legătură cu o altă fantomă. 

Am aşteptat la masa strâmtă de lângă fereastră. Am privit 
cum soarele coboară din punctul cel mai ridicat de pe boltă, 


după prânz. Ne-am omorât timpul trecând de la unul la 
celălalt printul de calculator rupt al lui Joe. E Unum 
Pluribus. Din unul ies mulţi. Ăsta era Joe Reacher, în câteva 
cuvinte. Ceva important, comprimat într-un mic joc de 
cuvinte ambiguu. 

— Să mergem, a spus Roscoe. 

Era devreme, dar noi deveniserăm nerăbdători. Ne-am 
adunat lucrurile. Am coborât cu ascensorul la recepţie şi 
am achitat convorbirile telefonice din banii latino- 
americanilor morţi. Apoi ne-am urcat în maşina lui Roscoe şi 
am început să ne croim drum către terminalul de sosire. Nu 
era deloc simplu. Hotelurile din preajma aeroportului 
fuseseră construite pentru oamenii care ieşeau din 
terminalul de sosire sau care se ducea spre terminalul de 
plecare. Nimeni nu se gândise la cei care voiau să ajungă 
acolo unde ne duceam noi. 

— Nu ştim cum arată Molly, a remarcat Roscoe. 

— Dar ea ştie cum arăt eu, am spus. Semăn cu Joe. 
Aeroportul era imens. Am văzut o bună parte din el în timp 
ce ne târâm spre zona potrivită. Era mai mare decât 
aeroporturile din multe oraşe în care fusesem. Am mers cu 
maşina kilometri întregi. Până la urmă, am găsit terminalul 
pe care-l căutam. Am ratat o înscriere pe banda 
corespunzătoare şi am trecut de parcarea pe termen scurt. 
Am făcut un ocol şi ne-am întors, înscriindu-ne în coada de 
la barieră. Roscoe a luat tichetul din automat şi a intrat în 
parcare. 

— Mergi spre stânga, am spus. 

Parcarea era aglomerată. Stăteam cu gâtul întins, căutând 
un loc liber. Deodată am văzut o vagă formă neagră 
înscriindu-se în coada din dreapta mea. Am zărit-o cu coada 
ochiului. 

— Mergi la dreapta, la dreapta, am spus. 

Mi s-a părut că e spatele unei camionete negre. Nouă- 
nouţă. Trecând încet prin dreapta mea. Roscoe a tras de 
volan şi ne-am mutat pe culoarul alăturat. Am prins luminile 


roşii de frână încadrate de metal negru. O camionetă a ieşit 
din câmpul, vizual. Roscoe a accelerat pe culoar şi a luat 
brusc curba. 

Culoarul învecinat era gol. Nimic nu se mişca. Nici o 
camionetă neagră. Am străbătut întreaga parcare. Ne-a 
luat mult timp. Maşinile care intrau şi ieşeau ne încetineau 
înaintarea. Dar am reuşit să acoperim întreaga zonă. N-am 
găsit pe nicăieri o camionetă neagră. 

Dar l-am găsit pe Finlay. Am parcat maşina într-un loc liber 
şi am început să mergem pe jos către terminal. Finlay 
parcase într-o zonă diferită şi se îndrepta spre terminal pe 
o diagonală diferită. Restul drumului l-a străbătut împreună 
cu noi. lerminalul era foarte aglomerat. Şi era imens. 
Construcţia era joasă, dar se întindea pe hectare întregi. 
Toată clădirea era înţesată. Ecranele montate sus pe pereţi 
anunțau sosirile. Cursa Delta de la orele 14.00 de la 
Washington sosise şi se apropia de terminal. Ne-am 
îndreptat spre poartă. Mi s-a părut că am mers vreo opt 
sute de metri pe jos. Ne aflam într-un coridor lung cu podea 
cauciucată. Două trotuare mobile se deplasau pe mijlocul 
coridorului. Spre dreapta era un şir nesfârşit de reclame 
luminoase stridente despre elementele de atracţie ale 
Sudului. Afaceri sau distracţie, găseai de toate aici, asta 
fără doar şi poate. La stânga era un perete despărțitor din 
sticlă, de sus până jos, cu o bandă albă la nivelul ochilor, 
menită să-i împiedice pe oameni să încerce să treacă prin 
sticlă. 

În spatele peretelui din sticlă erau porţile, într-un şir 
nesfârşit. Pasagerii coborau din avioane şi străbăteau 
culoarul în partea cealaltă a peretelui din sticlă. Jumătate 
dintre ei dispăreau în lateral, în zona de recuperare a 
bagajelor. Apoi ieşeau din nou şi găseau uşile de ieşire în 
peretele din sticlă, uşi care le permiteau accesul în 
coridorul principal. Cealaltă jumătate o alcătuiau pasagerii 
pe distanţe scurte care nu aveau bagaje grele. Aceştia se 
duceau direct spre uşi. La fiecare pereche de uşi se 


îngrămădeau cei veniţi să-i întâmpine pe călătorii ce abia 
sosiseră. Ne-am croit drum printre ei în timp ce mergeam 
pe culoar. Din treizeci în treizeci de metri, pasagerii se 
năpusteau afară pe uşi. Prietenii şi rudele se apropiau şi 
cele două şuvoaie de oameni intrau în coliziune. 

Ne-am luptat cu opt pâlcuri de oameni înainte să ajungem 
la poarta corespunzătoare. Pur şi simplu mi-am croit drum 
îmbrâncindu-i pe ceilalţi. Mă simţeam neliniştit. Imaginea 
camionetei negre în parcare mă tulburase. 

Am ajuns la poartă. Am mers pe partea noastră a peretelui 
din sticlă până am trecut de uşi. Până am ajuns la acelaşi 
nivel cu pasarela de îmbarcare. Deja pasagerii ieşeau din 
avion. l-am văzut cum ieşeau din pasarelă şi se întorceau 
care înspre zona de bagaje, care spre uşile de ieşire. Pe 
partea noastră a peretelui din sticlă, oamenii mergeau 
către porţile situate mai încolo. Se împingeau în noi în 
trecere. Eram târâţi de-a lungul coridorului. Era ca şi cum 
ai fi înotat într-o mare agitată. Trebuia să păşim mereu 
îndărăt doar ca să rămânem pe loc. 

În spatele sticlei era un şuvoi de oameni. Am văzut o 
femeie care ar fi putut să fie Molly. Avea cam treizeci şi cinci 
de ani, elegant îmbrăcată într-un costum business, având la 
ea o servietă şi o geantă de voiaj. Stăteam acolo încercând 
să mă fac recunoscut, dar deodată a văzut pe altcineva, a 
arătat cu degetul şi a scos un țipăt tăcut în spatele sticlei, 
trimițând bezele unui tip aflat la zece paşi în spatele meu. 
Individul s-a dat înapoi către uşi ca s-o aştepte acolo. După 
aceea ai fi zis că oricare dintre femei ar putea să fie Molly. 
Trebuie să fi fost vreo douăzeci de candidate. Erau blonde 
şi brunete, tipe înalte sau scunde, drăguţe sau cu înfăţişare 
modestă. 'Toate îmbrăcate ca pentru serviciu, toate purtând 
bagaje eficiente, toate păşind cu acea morgă plictisit- 
hotărâtă pe care o au directorii executivi obosiţi la mijlocul 
unei zile de lucru pline. Le-am urmărit cu privirea pe toate. 
Mergeau odată cu gloata în spatele sticlei, unele dintre ele 
uitându-se în jur după soţi, iubiţi, şoferi sau contactele de 


afaceri cu care urmau să se întâlnească, altele privind drept 
înainte. Toate se lăsau purtate de puhoiul de lume. 

Una dintre ele avea bagaj din piele de culoare roşu-aprins, 
asortat cu restul ţinutei: o servietă diplomat grea într-o 
mână şi o valijoară cu rotile pe care o trăgea după ea cu 
ajutorul unui mâner lung. Era scundă, blondă şi părea 
emoţionată. A rărit pasul când a ieşit din pasarelă şi a 
cercetat din priviri mulţimea prin peretele de sticlă. Ochii ei 
au trecut de mine, după care s-au întors brusc, ca să se uite 
direct la mine. S-a oprit în loc. Oamenii se îngrămădeau în 
spatele ei, împingând-o înainte. S-a zbătut ca să ajungă la 
peretele din sticlă. M-am dat şi eu mai aproape. S-a uitat 
ţintă la mine, zâmbind. L-a salutat din priviri pe fratele 
iubitului ei mort. 

— Molly? am articulat eu prin peretele din sticlă. 

A ridicat ca pe un trofeu servieta grea şi a făcut un semn 
cu capul către ea. Avea întipărit pe faţă un zâmbet larg, 
triumfător. Mulțimea o împingea în spate, către ieşire. S-a 
uitat în spate, ca să vadă dacă o urmez. Roscoe, Finlay şi cu 
mine ne străduiam să ne ţinem după Molly. De cealaltă 
parte a peretelui din sticlă, mulţimea se deplasa în aceeaşi 
direcţie cu ea. Dincoace însă, mulţimea se deplasa în sens 
contrar nouă. Eram separați cu o viteză dublă. Un grup 
compact de studenţi venea spre noi, cu intenţia să iasă pe 
poartă şi să-şi vadă de drum. Tineri solizi, bine hrăniţi, cu 
bagaje incomode, gălăgioşi. Noi trei am fost împinşi în spate 
vreo cinci metri. Prin sticlă am văzut cum Molly ajunsese 
mult în faţă. l-am văzut capul blond dispărând. M-am dat 
într-o parte şi am sărit pe trotuarul mobil. Numai că acesta 
se deplasa în sens opus. Am fost purtat alţi cinci paşi înainte 
să reuşesc să sar peste balustrada mobilă în cealaltă parte. 

Acum mă deplasam în direcţia potrivită, dar trotuarul era 
o masă compactă de oameni care stăteau nemişcaţi. 
Mulţumiţi cu ritmul de melc cu care se deplasa banda din 
cauciuc. Stăteau aliniaţi câte trei. N-aveai cum să te 
strecori printre ei. M-am căţărat pe balustrada mobilă şi am 


încercat să merg pe ea ca pe sârmă. Am fost nevoit să stau 
ghemuit, fiindcă nu-mi puteam ţine echilibrul. Am căzut în 
dreapta. Am fost purtat cinci paşi în direcţie greşită până să 
reuşesc să mă ridic. M-am uitat în jur, cuprins de panică. 
Prin sticlă, am zărit-o pe Molly cum era înghesuită în zona 
de recuperare a bagajelor. Roscoe şi Finlay erau mult în 
spatele meu. Eu mă deplasam încet în direcţie greşită. 

Nu voiam ca Molly să se ducă în sala de recuperare a 
bagajelor. Venise cu avionul aici în mare grabă. Avea de 
adus veşti urgente. N-ar fi avut nici un sens să-şiia cueao 
valiză voluminoasă. N-avea de ce să-şi lase bagajul în 
compartimentul pentru bagaje mari al avionului. N-ar fi 
trebuit să se ducă în sala de recuperare. Mi-am lăsat capul 
în jos şi am luat-o la fugă. Îi îmbrânceam pe oameni ca să-mi 
fac loc. Mergeam în sens contrar celui în care se deplasa 
trotuarul mobil. Banda din cauciuc mă apuca de pantofi. 
Fiecare impact mă făcea să pierd timp. Oamenii, ţipau 
revoltați. Nu-mi păsa. Mi-am croit drum drept prin mulţime, 
pe unii dintre ei trântindu-i la pământ. Am sărit de pe 
banda transportoare şi mi-am făcut loc prin mulţimea care 
se înghesuia la uşile de ieşire. 

Zona de recuperare a bagajelor era o sală largă şi joasă, 
iluminată cu nişte lămpi galbene, mohorâte. Mi-am croit 
drum înăuntru pe culoarul de ieşire. Mă uitam peste tot 
după Molly. N-am reuşit să dau de ea. Sala era înţesată de 
oameni. Trebuie să fi fost vreo sută de oameni adunaţi în 
jurul caruselului, aşezaţi în şiruri de câte trei. Încărcată 
până la refuz cu bagaje, banda transportoare se deplasa 
lent. Pe peretele lateral erau şiruri de cărucioare pentru 
bagaje. Oamenii stăteau la rând ca să le elibereze 
introducând câte o monedă în fantă. Apoi le mişcau prin 
mulţime. Cărucioarele se ciocneau şi zăngăneau. Oamenii 
împingeau cărucioarele şi se îmbrânceau. 

Am intrat în puhoiul de oameni. Mi-am croit drum dând 
din coate şi din umeri, căutând-o pe Molly. O văzusem 
intrând. N-o văzusem ieşind. Dar nu era înăuntru. Am 


controlat fiecare faţă. M-am plimbat prin toată sala. M-am 

lăsat dus afară de puhoiul fără odihnă. M-am dus către uşa 
de ieşire. Roscoe se ţinea strâns de tocul uşii, luptându-se 

cu valul de oameni. 

— A ieşit de-aici? am spus. 

— Nu, mi-a răspuns ea. Finlay s-a dus la capătul 
coridorului. Aşteaptă acolo. Eu aştept aici. 

Stăteam acolo cu oamenii trecând în valuri pe lângă noi. 
Deodată, mulţimea care venea spre noi dinspre poartă s-a 
rărit subit. Întreaga încărcătură a avionului era pe 
terminate. Ultimii pasageri rătăciţi de turmă veneau agale. 
O bătrână într-un cărucior cu rotile încheia plutonul. 
Căruciorul era împins de un angajat al aeroportului. 
Bărbatul a trebuit să se oprească şi să manevreze 
căruciorul ca să ocolească un obiect ce zăcea la intrarea în 
sala pentru bagaje. Era o valijoară din piele de culoare 
roşu-închis. Valiza stătea pe o parte. Mânerul extensibil era 
încă tras afară. De la cinci metri puteam să desluşesc 
monograma elegantă de pe partea din faţă a bagajului: M. 
B.G. 

Roscoe şi cu mine ne-am repezit înapoi în sala de 
recuperare a bagajelor. În câteva minute, am şi ieşit de- 
acolo, căci locul tocmai se golise. Abia dacă se mai aflau 
acolo vreo zece oameni. Majoritatea îşi luaseră valizele de 
pe banda transportoare şi se îndreptau spre ieşire în timp 
ce noi intram. În decurs de un minut, sala era părăsită. 
Banda transportoare continua să se învârtească, fără nimic 
pe ea. Deodată, se opri. În sală se făcu linişte, înconjurați de 
liniştea coborâtă brusc, Roscoe şi cu mine ne uitam unul la 
celălalt. Sala avea patru pereţi, un tavan şi o podea. Mai 
avea o uşă de intrare şi una de ieşire. Caruselul pătrundea 
în sală printr-o gaură pătrată cu latura de aproape un 
metru şi ieşea printr-o gaură identică. Ambele găuri erau 
acoperite de nişte draperii alcătuite din fâşii negre din 
cauciuc, late de câţiva centimetri. Lângă carusel era o uşă 


de magazie. În partea dinspre noi, uşa nu avea nici un fel de 
clanţă şi era încuiată. 

Roscoe s-a dus repede şi a luat de jos valijoara lui Molly 
Beth. A deschis-o. Înăuntru se găseau haine de schimb şi o 
gentuţă cu articole de toaletă. Şi o fotografie. Douăzeci pe 
douăzeci şi cinci de centimetri, într-o ramă din alamă. În 
poză era Joe. Semăna cu mine, doar ceva mai slab. Ras în 
cap, cu scăfârlia bronzată. Un zâmbet ironic, amuzat. 

Sala s-a umplut de ţipătul unei sirene de avertizare. A 
sunat preţ de o clipă şi apoi banda transportoare s-a pus 
din nou în mişcare. Ne-am holbat la ea, apoi ne-am 
îndreptat privirile spre gaura prin care pătrundea în sală. 
Perdeaua din cauciuc s-a umflat şi a scos la iveală o servietă 
din piele de culoare roşu-închis. Curelele de prindere 
fuseseră retezate. Servieta era deschisă şi goală. 

Se îndrepta spre noi, adusă de dispozitivul mecanic. Ne 
uitam fix la ea, la curelele tăiate. Fuseseră retezate cu o 
lamă ascuţită. Tăiate de cineva prea grăbit ca să mai 
desfacă încuietorile. 

Am sărit pe caruselul în mişcare. Am alergat în contra 
sensului de mişcare al benzii şi m-am aruncat ca un înotător 
cu capul înainte printre fâşiile din cauciuc care acopereau 
gaura de acces. Am aterizat greoi şi banda a început să mă 
târască înapoi afară. M-am ridicat şi-am mers de-a buşilea 
ca un copil. M-am rostogolit şi am sărit în picioare. Mă 
aflam în zona de încărcare. Era părăsită. Arşiţa după- 
amiezii îşi făcea de cap afară. În aer plutea o duhoare de 
kerosen şi de motorină de la trenuleţele care aduceau 
bagajele de la avioanele de pe pistă. 

Eram înconjurat de stive înalte de bagaje abandonate şi 
valize uitate. Toate acestea erau stivuite în compartimente 
de depozitare cu câte trei pereţi. Podeaua cauciucată era 
plină cu etichete vechi şi coduri de bare lungi. Hala semăna 
cu un labirint plin de gunoaie. Umblam de colo-colo, 
căutând-o deznădăjduit pe Molly. Alergam de la o stivă la 
alta, de la un compartiment la celălalt. Apucam de rafturile 


metalice şi mă vâram prin cotloanele cele mai înguste, 
uitându-mă peste tot cu disperare. Nu era nimeni acolo, nu 
era nimeni, pe nicăieri. Am continuat să alerg, făcând 
slalom printre gunoaie. 

I-am găsit pantoful stâng. Stătea pe o parte la intrarea 
într-un compartiment întunecos. M-am năpustit înăuntru. 
Nu era nimic acolo. Am încercat în compartimentul 
învecinat. Nici acolo n-am găsit nimic. Mă ţineam de rafturi, 
respirând cu greutate. Trebuia să mă organizez. Am alergat 
până la capătul îndepărtat al coridorului. Am început să iau 
la rând compartimentele. Stânga şi dreapta, stânga şi 
dreapta, croindu-mi drum înapoi cât mai repede cu putinţă, 
într-un zigzag disperat, cu sufletul la gură. 

I-am găsit şi pantoful drept în al treilea compartiment de 
la capăt. După care i-am găsit sângele. La intrarea în 
compartimentul următor, formase pe podea o băltoacă 
lipicioasă, care se întindea. Ea zăcea în fundul 
compartimentului, întinsă pe spate în întuneric, înghesuită 
între două stive de lăzi. Zăcea pur şi simplu pe podeaua 
cauciucată. Sângele îi şiroia din trup. Avea abdomenul 
sfârtecat. Cineva îi înfipsese un cuţit în burtă şi îl trăsese cu 
sălbăticie în sus, spre coaste. 

Dar era încă vie. O mână palidă se zbătea. Buzele îi erau 
pătate cu băşicuţe roşii din sânge. Capul şi-l ţinea nemişcat, 
dar ochii îi rătăceau în toate direcţiile. Am alergat la ea. I- 
am luat capul în mâini. S-a uitat la mine şi s-a forţat să 
articuleze ceva. 

— Trebuie să ajungi până duminică, a şoptit ea. 

După care a murit în braţele mele. 

DOUĂZECI ŞI UNU. 

Cred c-am învăţat chimie în vreo şapte licee diferite. Nu 
prea s-a lipit mare lucru de mine. Am rămas doar cu nişte 
impresii generale. Una din chestiile pe care mi le amintesc 
este cum poţi să arunci într-o eprubetă o cantitate mică 
dintr-o substanţă suplimentară şi să faci ca totul să 
explodeze zgomotos. Doar un praf din substanţa respectivă 


poate să producă un rezultat cu mult mai mare decât ar fi 
normal. Aşa simţeam eu faţă de Molly. N-o mai întâlnisem 
niciodată. Nici măcar n-auzisem de ea. Dar mă simţeam 
mânios, într-un mod cu totul disproporționat. Mă simţeam 
mai afectat din pricina ei decât din cauza lui Joe. Ceea cei 
se întâmplase lui Joe făcea parte din riscurile asumate ale 
meseriei. Joe ştia acest lucru şi l-ar fi acceptat. Joe şi cu 
mine ştiam despre riscuri şi datorie din primele clipe în 
care am început să ştim câte ceva. Dar cu Molly lucrurile 
stăteau altfel. 

Celălalt lucru pe care mi-l amintesc din laboratoarele de 
chimie este treaba cu presiunea. Presiunea transformă 
cărbunele în diamant. Presiunea face anumite lucruri. lar 
acum îmi făcea anumite lucruri mie. Eram mânios şi în criză 
de timp. În mintea mea o vedeam pe Molly ieşind din 
pasarela aceea. Păşea fără ezitare, hotărâtă să-l găsească 
pe fratele lui Joe şi să-l ajute. Afişând un zâmbet larg, 
triumfător. Ridicând servieta înţesată cu dosarele pe care 
ar fi trebuit să le copieze. Riscând mult. Pentru mine. 
Pentru Joe. Imaginea aceea din mintea mea se amplifica 
asemenea unei presiuni imense asupra unei falii geologice. 
Trebuia să decid cum să folosesc acea presiune. Trebuia să 
decid dacă avea să mă zdrobească sau să mă transforme 
într-un diamant. 

Stăteam rezemaţi de apărătoarea frontală a maşinii lui 
Roscoe în parcarea de scurtă durată a aeroportului. 
Buimaci şi tăcuţi. Miercuri după-amiază, aproape de orele 
trei. Îl apucasem pe Finlay de braţ. El dorise să rămână 
înăuntru şi să se implice, argumentând că era datoria lui. 
Ţipasem la el spunându-i că nu aveam timp. Îl târâsem cu 
forţa afară din terminal. Îl trimisesem direct la maşină, 
pentru că ştiam că de ceea ce făceam în următoarele clipe 
depindea dacă aveam să învingem sau să fim înfrânți. 

— Trebuie să punem mâna pe dosarul lui Gray, am spus. E 
cel mai bun lucru pe care-l putem face acum. 


Finlay ridică din umeri, renunțând să se mai 
împotrivească. 

— E tot ce avem, spuse el. 

Roscoe încuviinţă din cap. 

— Să mergem, spuse ea. 

Eu şi Roscoe am mers împreună, în maşina ei. Finlay a 
mers în faţa noastră tot drumul. Noi doi n-am scos nici un 
cuvânt. Dar Finlay a vorbit de unul singur tot timpul. Urla şi 
înjura. Vedeam cum capul i se mişcă înainte şi înapoi în timp 
ce înjura, ţipa şi zbiera la parbrizul din faţa sa. 

Teale aştepta imediat lângă uşile secţiei de poliţie. Cu 
spatele la biroul de recepţie. Ţinând strâns bastonul în 
mâinile sale pătate, de om bătrân. Ne-a văzut venind pe toţi 
trei şi s-a dus şchiopătând în sala comună a secţiei. S-a 
aşezat la un birou. Era biroul cel mai apropiat de uşa 
arhivei. 

Am trecut pe lângă el şi-am intrat în biroul decorat cu 
lemn de trandafir. Ne-am aşezat şi ne-am pus pe aşteptat. 
Am scos din buzunar printul rupt al lui Joe şi i l-am întins lui 
Finlay, în cealaltă parte a biroului. Acesta l-a cercetat cu 
privirea. 

— Nu e cine ştie ce, nu? a spus el. Ce-nseamnă antetul? E 
Unum Pluribus? E spus pe dos, aşa e? 

Am încuviinţat din cap. 

— Din unul ies mai mulţi, am spus. Nu pricep care e 
semnificaţia. 

A ridicat din umeri. A început să citească din nou lista. L- 
am urmărit cum o studiază. Deodată s-a auzit un ciocănit 
puternic în uşa biroului şi Baker şi-a făcut apariţia în prag. 

— 'Teale tocmai a ieşit din clădire, a spus el. Vorbeşte cu 
Stevenson în parcare. Aveţi nevoie de ceva? 

Finlay i-a întins prinţul rupt. 

— Fă-mi un xerox după asta, te rog, a spusel. 

Baker ieşi afară ca să-i facă xeroxul, iar Finlay începu să 
bată darabana pe masă. 

— Ale cui sunt inițialele alea? a întrebat el. 


— Îi ştim doar pe cei morţi, am spus. Hubble şi Molly Beth. 
Două sunt numere de la nişte colegii. Princeton şi Columbia. 
Iar ultimul e un detectiv din New Orleans. 

— Care-i treaba cu garajul lui Stoller? a spus el. Ai aruncat 
o privire acolo? 

— Nimic, am spus. Doar vreo două ambalaje goale de aer 
condiţionat de anul trecut, când le transporta în Florida şi 
le fura. 

Finlay a mormăit ceva, moment în care Baker a revenit în 
birou, înmânându-mi hârtia lui Joe împreună cu o copie. Am 
păstrat originalul şi i-am dat copia lui Finlay. 

— 'Teale s-a cărat, ne-a anunţat Baker. 

Am ieşit în mare grabă din birou. Am zărit cu coada 
ochiului cum Cadillac-ul alb iese din parcare. Am deschis 
uşa arhivei. 

Margrave era un orăşel neînsemnat, aflat undeva, la 
dracu-n praznic, dar Gray îşi petrecuse douăzeci şi cinci de 
ani umplând arhiva cu hârtii. De multă vreme nu mai 
văzusem atâtea hârtii adunate la un loc. Pe toţi cei patru 
pereţi erau fişete din podea până-n tavan cu uşi vopsite cu 
email alb. Am deschis toate uşile. Fiecare fişet era plin cu 
rânduri de dosare. Cred că erau acolo cel puţin o mie de 
cutii de mărimea hârtiei de scris. Cutii din placaj, cu 
etichete pe cotor, cu mici bucle din plastic sub etichete ca 
să poţi trage cu uşurinţă cutia afară când aveai nevoie. La 
stânga uşii, pe raftul cel mai de sus, se afla secţiunea A. La 
dreapta uşii, pe raftul cel mai de jos, era ultimul Z. 
Secţiunea K se afla pe peretele de vizavi de uşă, la stânga 
centrului şi la nivelul ochiului. 

Am găsit o cutie etichetată „Kliner”, chiar între trei cutii 
etichetate „Klane” şi una care purta eticheta „Klipspringer 
vs Statul Georgia”. Mi-am vârât degetul în mica buclă şi am 
scos cutia din raft. Era grea. l-am înmânat-o lui Finlay. Am 
alergat înapoi în birou. Am pus cutia pe masa de lucru şi am 
deschis-o. Era plină cu hârtii îngălbenite. 


Dar erau nişte hârtii care nu aveau nici o legătură cu 
Kliner. Absolut niciuna. Era un teanc gros de vreo opt 
centimetri de note informative străvechi ale poliţiei. Chestii 
operaţionale. Materiale care ar fi trebuit aruncate la gunoi 
cu decenii în urmă. O felie de istorie. Proceduri de urmat 
pentru eventualitatea în care Uniunea Sovietică ar fi trimis 
o rachetă spre Atlanta. Proceduri de urmat dacă un bărbat 
negru voia să călătorească în partea din faţă a autobuzului. 
Un noian de materiale. Dar niciunul dintre titluri nu 
începea cu litera K. Nici un cuvinţel nu se referea la Kliner. 
Mă uitam la teancul de hârtii şi simţeam cu presiunea se 
acumulează. 

— Cineva ne-a luat-o înainte, a spus Roscoe. A luat 
documentele legate de Kliner şi a pus în loc terfeloagele 
astea. 

Finlay a dat din cap aprobativ, dar eu mi-am exprimat 
dezacordul: 

— Nu, am spus. Nu are nici o logică. Ar fi luat cutia cu 
totul şi ar fi aruncat-o la gunoi. Gray însuşi a făcut asta. 
Trebuia să ascundă materialele alea, dar nu s-a îndurat să 
strice succesiunea documentelor din arhivă. Aşa că a scos 
din cutie conţinutul şi l-a înlocuit cu documentele astea 
vechi. În aşa fel încât totul să rămână ordonat frumos. Parcă 
ziceai că a fost un tip meticulos, nu? 

Roscoe ridică din umeri: 

— Gray să fi ascuns materialele? a întrebat ea. Se prea 
poate. Şi-a ascuns pistolul în biroul meu. Deci nu se dădea 
în lături să ascundă diverse lucruri. 

M-am uitat la ea. Ceva din ceea ce spusese declanşase un 
semnal de alarmă. 

— Când ţi-a dat pistolul? am întrebat-o. 

— După Crăciun. Cu puţin înainte să moară. 

— E ceva în neregulă cu chestia asta, am spus. Omul ăsta 
era detectiv de douăzeci şi cinci de ani, da? Un detectiv 
bun. Un veteran, un om respectat. De ce să fi avut el 
impresia că preferința lui pentru o armă de folosit în afara 


orelor de serviciu trebuie ţinută secretă? Nu asta era 
problema lui. "Ţi-a dat cutia pentru că în ea se afla ceva ce 
trebuia ascuns. 

— Voia să ascundă pistolul, a zis Roscoe. Ţi-am spus asta. 

— Nu, am zis. Nu cred. Pistolul era o chestie menită să 
inducă în eroare, ca să se asigure că vei ţine cutia sub 
cheie. Nu avea nevoie să ascundă pistolul. Un tip ca el 
putea să aibă, dacă voia, şi un focos nuclear ca armă de 
rezervă. Nu pistolul era marele secret. Marele secret era 
altceva, ascuns în cutie. 

— Dar nu mai e nimic altceva în cutie, a zis Roscoe. Cu 
siguranţă că nu-s acolo dosare, nu? 

Am rămas nemişcaţi preţ de o secundă. Apoi am dat fuga 
la uşi, am ieşit în mare grabă şi am alergat la maşina lui 
Roscoe din parcare. Am scos cutia lui Gray din portbagaj. 
Am deschis-o. I-am dat pistolul Desert Eagle lui Finlay. Am 
cercetat cutia cu cartuşe. Nu era nimic acolo. Nimic altceva 
nu era în cutia pentru dosare. Am scuturat-o. Am cercetat 
capacul. Nici acolo, nimic. Am rupt cutia în bucăţi. Am forţat 
îmbinările lipite şi am aplatizat cutia. N-am găsit nimic. 
După care am rupt şi capacul. Ascunsă sub clapeta din colţ 
era o cheie. Lipită de faţa interioară. Acolo unde n-ar fi 
putut fi văzută niciodată, în locul unde fusese ascunsă cu 
grijă de un om mort. 

Nu ştiam unde se potriveşte cheia. Am scos din calcul 
orice aflat în secţia de poliţie. La fel, tot ce se afla în 
locuinţa lui Gray. Simţeam, că acele locuri erau prea 
evidente ca să fie alese de un om precaut. Mă uitam la cheie 
şi simţeam cum se acumulează presiunea. Am închis ochii şi 
mi l-am imaginat pe Gray desfăcând colţul capacului şi 
lipind cu scotch cheia sub el. Dându-i cutia prietenei sale, 
Roscoe. Uitându-se la ea cum o pune în sertarul ei. Uitându- 
se cum sertarul se închide. Uitându-se la ea cum îl încuie. 
Relaxându-se. Din acele imagini am alcătuit un mic film pe 
care l-am rulat în minte de două ori înainte să-mi dau 
seama unde se potrivea cheia. 


— E la frizerie, am spus. 

Am smuls din mâinile lui Finlay pistolul Desert Eagle şi i- 
am îndemnat pe amândoi să se urce în maşină. Roscoe s-a 
urcat la volan. A pornit motorul şi a scos maşina din 
parcare. A luat-o spre sud, către oraş. 

— De ce? întrebă ea. 

— Obişnuia să se ducă acolo, am spus. De trei-patru ori pe 
săptămână. Bătrânul mi-a spus asta. Era singurul alb care a 
intrat vreodată acolo. Se simţea ca pe un teritoriu sigur. 
Departe de 'Teale, Kliner şi toţi ceilalţi. Şi nu avea nevoie să 
se ducă acolo, nu? Mi-ai zis că avea o barbă lungă şi 
încâlcită şi era complet chel. Nu se ducea acolo ca să se 
bărbierească. Se ducea acolo pentru că-i plăcea pe cei doi 
bătrâni. La ei a apelat şi le-a încredinţat ceea ce avea de 
ascuns. 

Roscoe a oprit Chevrolet-ul pe strada de lângă frizerie. 
Ne-am dat jos grăbiţi şi am intrat în prăvălie. Nu era nici un 
client acolo. Doar cei doi bătrâni care şedeau în fotolii, fără 
să facă nimic. Am ţinut cheia la vedere. 

— Am venit după lucrurile lui Gray, am spus. 

Tipul mai tânăr a clătinat din cap. 

— Nu putem să ţi le dăm ţie, prietene, a spus el. 

S-a apropiat şi mi-a luat cheia din mână, după care s-a dus 
şi i-a lipit-o lui Roscoe de palmă. 

— Acum putem, a spus el. Domnul Gray ne-a spus aşa, să 
n-o dăm nimănui altcuiva în afară de prietena sa, don'şoara 
Roscoe. 

Apoi a luat cheia de la ea. S-a dus la chiuvetă şi s-a aplecat 
ca să descuie un sertar îngust din mahon încastrat 
dedesubt. A scos de acolo trei dosare. Erau nişte dosare 
groase, fiecare într-o copertă veche din carton de culoare 
bej. Ne-a dat tuturor câte un dosar: unul mie, unul lui 
Finlay şi unul lui Roscoe. După care, i-a făcut un semn 
partenerului său şi au ieşit pe uşa din spate, lăsându-ne 
singuri. Roscoe s-a aşezat pe bancheta tapiţată de lângă 
fereastră. Eu şi Finlay ne-am trântit pe fotoliile de frizerie, 


ne-am pus picioarele pe rezemătoarea cromată şi am 
început să citim. 

Dosarul meu era alcătuit dintr-un teanc gros de rapoarte 
de poliţie. Toate fuseseră xeroxate şi trimise prin fax. Un 
motiv îndoit ca textul să fie neclar. Dar am reuşit să le 
citesc. Împreună, formau un dosar întocmit de detectivul 
James Spirenza, Brigada 15, Departamentul de Poliţie din 
New Orleans, Secţia Omucideri. În urmă cu opt ani, lui 
Spirenza îi fusese repartizat un caz de omucidere. După 
care i-au mai fost repartizate alte şapte. A ajuns să se ocupe 
de un caz care implica opt omucideri. N-a reuşit să rezolve 
niciuna dintre ele. Nici măcar una. Un eşec total. 

Dar se străduise din răsputeri. Investigația lui fusese 
meticuloasă. Migăloasă. Prima victimă fusese proprietarul 
unei fabrici de textile. Un specialist, implicat într-un proces 
chimic legat de prelucrarea bumbacului. A doua victimă 
fusese şeful de echipă al celui de dinainte. Plecase de la 
fabrica primului tip şi încerca să strângă bani ca să 
pornească o afacere pe cont propriu. 

Următoarele şase victime fuseseră, oameni din cadrul 
guvernului. Angajaţi ai Agenţiei pentru Protecţia Mediului. 
De la biroul lor din New Orleans, aceştia se ocupaseră de 
un caz de poluare din delta fluviului Mississippi. Peştii 
mureau pe capete. Cauza fusese identificată la vreo patru 
sute de kilometri în amonte. O fabrică de prelucrare a 
materialelor textile din statul Mississippi deversa în apele 
fluviului substanţe precum hidroxid de sodiu, hipoclorit de 
sodiu şi clor, care, în amestec cu apa, formau un cocteil acid 
mortal. 

Toate cele opt victime au murit în acelaşi fel. Câte două 
gloanţe în cap, trase cu un pistol automatic cu amortizor. 
De calibrul 22. Curat şi steril. Spirenza pornise de la 
supoziţia că loviturile aparținuseră unor profesionişti. L-a 
căutat pe asasin pe două căi diferite. A apelat la toate 
relaţiile pe care le avea, a scuturat toţi copacii. Asasinii 


profesionişti sunt o specie rară. Spirenza şi amicii lui au 
vorbit cu toţi. Niciunul dintre ei nu ştia nimic. 

A doua abordare a lui Spirenza a fost clasică. S-a gândit 
cine are de câştigat. Nu i-a luat mult timp ca să înţeleagă 
despre ce era vorba. Fabricantul de textile din statul 
Mississippi părea un suspect convenabil. Fusese atacat de 
toţi cei opt tipi morţi. Doi dintre ei îi atacaseră afacerea. 
Ceilalţi şase amenințau să-i închidă firma. Spirenza l-a 
întors pe toate feţele, l-a făcut bucăţi, ce mai. A stat pe 
capul lui un an. Documentele pe care le ţineam în mână 
atestau acest lucru. Spirenza îi adusese la faţa locului pe cei 
de la FBI şi de la Fisc. Au cercetat fiecare cent din fiecare 
cont ca să găsească vreo plată în numerar inexplicabilă 
către vreun asasin tainic. 

Au căutat vreme de un an şi n-au găsit nimic. În timpul 
cercetărilor, au descoperit o mulţime de chestii neplăcute. 
Spirenza era convins că tipul îşi ucisese nevasta. Verdictul 
dat de el era că o omorâse în bătaie. Când omul s-a 
recăsătorit, Spirenza le-a trimis celor de la departamentul 
local de poliţie un fax de avertizare. Singurul fiu al 
individului era psihopat. Mai rău decât tatăl său, în opinia 
lui Spirenza. Un psihopat sadea. Prelucrătorul de textile şi- 
a apărat fiul în fiecare clipă. L-a acoperit. A plătit ca să-l 
scoată din necaz. Băiatul avea dosare de la o duzină de 
instituţii diferite. 

Dar nimic nu rezista până la capăt. FBl-ul din New 
Orleans şi-a pierdut interesul. Spirenza a declarat cazul 
închis. A dat uitării totul, până când un detectiv bătrân 
dintr-o obscură jurisdicție a statului Georgia i-a trimis un 
fax prin care-i cerea informaţii despre familia Kliner. 

Finlay şi-a închis dosarul şi şi-a rotit fotoliul de frizerie ca 
să stea cu faţa la mine. 

— Fundaţia Kliner e o înşelăciune, a spus el. O înşelăciune 
desăvârşită. E o acoperire pentru altceva. Totul e aici. Gray 
a descoperit totul. A analizat-o din cap până-n picioare. 


Fundaţia cheltuieşte milioane de dolari în fiecare an, dar 
venitul ei auditat este zero. Zero absolut. 

A scos o foaie de hârtie din dosar, s-a aplecat şi mi-a întins- 
o. Era un fel de bilanţ contabil din care reieşeau cheltuielile 
fundaţiei. 

— Ai văzut? a spus el. E incredibil. Aia e suma pe care-o 
cheltuiesc. 

M-am uitat din nou. Foaia de bilanţ conţinea o cifră uriaşă. 
Am încuviinţat din cap. 

— Poate chiar mai mult decât atât, am spus. Sunt aici de 
cinci zile, nu-i aşa? Înainte de asta m-am plimbat prin toată 
ţara timp de şase luni. Iar înainte de asta m-am plimbat prin 
toată lumea. De departe, Margrave e cel mai curat, mai 
bine întreţinut şi mai îngrijit loc pe care l-am văzut 
vreodată. E mai bine îngrijit decât Casa Albă şi Pentagonul. 
Crede-mă, am fost acolo. Totul în Margrave e fie nou-nouţ, 
fie perfect renovat. E absolut perfect. Atâta perfecţiune te 
înspăimântă. Asta trebuie să coste o avere. 

Finlay a încuviinţat din cap. 

— lar Margrave e un loc foarte straniu, am spus. E părăsit 
în cea mai mare parte a timpului. Nu are viaţă, în tot oraşul 
nu se desfăşoară practic nici o activitate comercială. Nimic 
nu se întâmplă vreodată. Nimeni nu câştigă bani. 

Finlay avea o faţă lipsită de expresie, părând că nu 
pricepe. 

— Ia gândeşte-te, am spus. Să luăm, de exemplu, 
restaurantul lui Eno. Un local nou-nouţ. lotul sclipeşte de 
curăţenie, aparatura e de ultimă oră. Dar niciodată nu are 
clienţi. Am fost acolo de două ori. Niciodată n-am văzut mai 
mult de doi clienţi. Chelneriţele sunt mai numeroase decât 
clienţii. Şi-atunci, cum îşi plăteşte Eno facturile? Cheltuielile 
curente? Ipoteca? La fel se întâmplă oriunde în oraş. Ai 
văzut vreodată şiruri de clienţi intrând sau ieşind din 
vreunul din magazine? 

Finlay se gândi la întrebarea mea şi clătină din cap. 


— Acelaşi lucru e valabil şi pentru frizeria asta, am spus. 
Am fost aici duminică dimineaţa şi marţi dimineaţa. 
Bătrânul mi-a spus că între timp nu avuseseră nici un client. 
Deci, nici un client în patruzeci şi opt de ore. 

M-am oprit din vorbit în acel moment şi m-am gândit la ce 
altceva mai spusese bătrânul. Bărbierul cel bătrân şi 
cocârjat. Dintr-odată vedeam lucrurile într-o nouă lumină. 

— Bătrânul bărbier, am spus. Mi-a spus ceva. O ciudăţenie. 
Am crezut că e nebun. L-am întrebat cum de-şi câştigă 
existenţa dacă n-au clienţi. Mi-a spus că n-au nevoie de 
clienţi ca să-şi câştige existenţa datorită banilor primiţi de 
la Fundaţia Kliner. Aşa că l-am întrebat despre ce bani e 
vorba. Mi-a spus că o mie de dolari. Mi-a mai spus că toţi 
comercianții primesc suma asta. Aşa că m-am gândit că 
vorbeşte despre un fel de grant pentru afaceri, o mie de 
dolari pe an, nu? 

Finlay a încuviinţat din cap, părându-i-se ceva normal. 

— Stăteam la palavre, am spus. Aşa cum faci când eşti pe 
scaunul frizerului. Aşadar, i-am spus că o mie de dolari pe 
an e bine, doar că e o sumă cu care nu poţi nici să mori, nici 
să trăieşti, sau ceva de genul ăsta. Ştii ce mi-a spus atunci? 

Finlay a clătinat din cap, aşteptând urmarea. M-am 
concentrat ca să-mi amintesc exact cuvintele bătrânului. 
Voiam să văd dacă şi el avea să le desconsidere cu aceeaşi 
uşurinţă cu care o făcusem şi eu. 

— Mi-a dat de înţeles că ar fi un mare secret, am spus. Ca 
şi cum îşi risca mult pielea fie şi numai pentru faptul că-mi 
vorbea despre asta. Mi-a vorbit în şoaptă. Mi-a zis că n-ar 
trebui să-mi spună, dar că o să-mi spună totuşi, fiindcă o 
cunoşteam pe sora lui. 

— O cunoşti pe sora lui? m-a întrebat Finlay, surprins. 

— Nu, n-o cunosc, am spus. Se comporta foarte confuz. 
Duminică, îl întrebasem despre Blind Blake, ştii, bătrânul 
chitarist, şi mi-a zis că soră-sa îl cunoscuse pe tip, cu şaizeci 
de ani în urmă. Pornind de la asta, cred c-a încurcat 


borcanele şi probabil c-a avut impresia că i-am spus c-o 
cunosc pe sora lui. 

— Deci, care era marele secret? a întrebat Finlay. 

— Nu e vorba de o mie de dolari pe an. A spus că primeşte 
o mie de dolari pe săptămână. 

— O mie de dolari pe săptămână? a exclamat Finlay. Pe 
săptămână? E posibil? 

— Nu ştiu, am spus. În acel moment, am presupus că 
bătrânul e diliu. Dar acum cred că spunea adevărul. 

— O mie de dolari pe săptămână? a repetat Finlay. Aşa 
grant de afaceri zic şi eu. Asta înseamnă cincizeci şi două 
de mii de marafeţi pe an. Asta-nseamnă o groază de bani, 
Reacher. 

M-am gândit la asta, apoi am arătat spre totalul de pe 
auditul contabil efectuat de Gray. 

— Au nevoie de astfel de cifre, am spus. Dacă asta le e 
cifra de cheltuieli, au nevoie de astfel de cifre ca să poată să 
se descotorosească de sumele alea. 

Căzut pe gânduri, Finlay reflecta la cele auzite. 

— Au cumpărat tot oraşul, a spus el. Încetul cu încetul şi 
pe tăcute. Au cumpărat tot oraşul în schimbul unui miar pe 
săptămână, ici şi colo. 

— Corect, am spus. Fundaţia Kliner a devenit găina cu ouă 
de aur. Nimeni nu-şi va asuma riscul s-o omoare. Toţi îşi ţin 
gura închisă şi-şi ţin privirile departe de ceea ce nu trebuie 
văzut. 

— Aşa e, a spus el. Chiar dacă ar comite o crimă, cei din 
clanul Kliner pot să scape basma curată. 

M-am uitat la el. 

— Păi deja au scăpat basma curată după ce-au comis o 
crimă, am spus. 

— Prin urmare, ce e de făcut? a spus Finlay. 

— Mai întăi, trebuie să determinăm exact ce anume fac 
oamenii ăştia, am spus. 

S-a uitat la mine ca la un nebun. 


— Păi ştim exact ce fac, nu? a zis el. Tipăresc o groază de 
bănet în depozitul ăla. 

Am clătinat din cap către el. 

— Nu, nici vorbă, am spus. Manufacturarea de bani falşi a 
cam încetat pe teritoriul Statelor Unite. Joe a avut grijă de 
asta. Treaba asta are loc numai în străinătate. 

— Atunci, ce se întâmplă? a întrebat Finlay. Credeam că e 
vorba de bani falşi. Altfel, de ce-ar mai fi fost Joe implicat? 

Roscoe s-a uitat la noi de pe bancheta de lângă fereastră. 

— E vorba de bani falşi, a spus ea. Ştiu exact despre ce e 
vorba. Cunosc toate detaliile. 

Zicând acestea, a ridicat dosarul lui Gray. 

— O parte din răspuns se află aici, a adăugat ea. 

Apoi a ridicat cu cealaltă mână ziarul bărbierilor. 

— Iar restul răspunsului îl găsim aici, a spus ea. 

Finlay şi cu mine ne-am aşezat lângă ea pe banchetă. Am 
studiat dosarul pe care-l citise. Era un raport de 
supraveghere. Gray stătuse ascuns sub pasarela autostrăzii 
şi urmărise traficul camioanelor care intrau şi ieşeau din 
depozite. Timp de treizeci şi două de zile. Rezultatele erau 
meticulos înşiruite, în trei părţi. În primele unsprezece 
rânduri, văzuse un camion pe zi venind dinspre sud şi 
sosind la prima oră a dimineţii. În acelaşi timp, văzuse 
plecând camioane pe tot parcursul zilei, îndreptându-se 
spre nord şi spre vest. Listase camioanele care plecaseră 
după destinaţie, pornind de la plăcuţele de înmatriculare. 
De bună seamă că se folosise de un binoclu. Lista 
destinaţiilor acoperea întreg teritoriul. Răspândirea era 
completă, din California până-n Massachusetts. În acele 
unsprezece zile, numărase unsprezece sosiri de camioane şi 
şaizeci şi şapte de plecări. O medie de o sosire pe zi şi şase 
plecări pe zi, camioane mici, să fi fost o tonă de încărcătură 
pe săptămână. 

Prima secţiune a raportului lui Gray acoperea primul an 
calendaristic. A doua secţiune se ocupa de al doilea an 
calendaristic. Se ascunsese în scopul supravegherii în nouă 


ocazii separate. Văzuse cincizeci şi trei de camioane care 
plecau, cu aceeaşi medie de şase plecări pe zi ca şi înainte, 
cu o listă similară de destinaţii. Dar lista sosirilor era 
diferită. În prima jumătate a anului, sosea un camion pe zi, 
ca şi mai înainte. Dar în a doua jumătate a anului, livrările 
au devenit mai dese. Media a urcat la două camioane pe zi. 

Ultimele douăsprezece zile ale supravegherii au fost din 
nou diferite. Toate avuseseră loc în ultimele cinci luni ale 
vieţii sale. Între toamna trecută şi februarie, el a continuat 
să consemneze circa şase camioane care plecau în aceeaşi 
arie largă de destinaţii. Dar nu mai apăreau listate sosirile 
de camioane. Absolut niciuna. Din toamna trecută, marfa 
era expediată spre destinaţii, dar nu mai sosea. 

— Deci? a întrebat-o Finlay pe Roscoe. 

Ea s-a rezemat de spătarul banchetei şi a zâmbit. Avea 
totul clar în minte. 

— Păi, e evident, nu? a spus ea. Indivizii aduc bani falşi în 
ţară. Sunt tipăriţi în Venezuela, într-un loc organizat de 
Kliner pe lângă noua sa fabrică de produse chimice de 
acolo. Marfa e adusă pe calea apei şi, din Florida, e adusă 
cu camioanele în Margrave. După care o transportă mai 
departe spre nord şi spre vest, până în marile oraşe, LA, 
Chicago, Detroit, New York, Boston. Banii sunt introduşi în 
circuitul monetar din marile oraşe. E o reţea internaţională 
de distribuire a banilor falşi. E evident, Finlay. 

— Oare? spuse el. 

— Bineînţeles că e, repetă ea. Gândeşte-te la Sherman 
Stoller. S-a dus cu camionul până în Florida în întâmpinarea 
vasului care trebuie să sosească la Jackson Beach. Tocmai 
se ducea spre locul de întâlnire când a fost arestat pentru 
depăşirea vitezei legale pe pod. De-aia era atât de agitat. Şi 
tot de-aia l-a şi scos avocatul ăla spilcuit atât de repede din 
arest, nu? 

Finlay încuviinţă din cap. 

— Totul se potriveşte, adăugă ea. Gândegşte-te la o hartă a 
Statelor Unite. Banii sunt tipăriţi în America de Sud şi sunt 


aduşi aici cu vaporul. Sunt debarcaţi în Florida, ajung la 
Margrave, iar de aici se împrăştie peste tot. Ajung în LA, în 
vest, până în Chicago, la mijloc, şi la New York şi Boston, în 
est. Ramuri separate, nu? Seamănă cu un candelabru sau 
un menorah. Ştiţi ce e un menorah? 

— Fireşte, spuse Finlay. E un sfeşnic folosit de evrei. 

— Exact, spuse Roscoe. Aşa arată pe o hartă. De la Florida 
la Margrave avem suportul. De aici se ramifică braţele 
individuale care duc la marile oraşe, la Los Angeles, la 
Chicago, la Boston. E o reţea importantă, Finlay. 

Îi dădea lui Finlay tot ajutorul posibil. Mâinile ei descriau 
în aer contururile candelabru lui. Teoria mi se părea bună. 
Avea logică. Un flux de import, poposit în Florida, de unde 
pleca spre nord cu camioanele. Avea nevoie de nodul acela 
de autostrăzi din jurul Atlantei ca să se ramifice şi să se 
îndrepte spre marile oraşe de la nord şi de la vest. Ideea cu 
candelabrul era bună. Braţul stâng al sfeşnicului trebuia 
deformat pe orizontală ca să ajungă la L. A. Ca şi cum 
cineva scăpase obiectul pe jos, iar altcineva călcase din 
greşeală pe el. Dar ideea avea noimă. Era aproape sigur că 
Margrave constituia pivotul şi că depozitul acela era de fapt 
centrul de distribuţie. Teoria era corectă. Să foloseşti un 
orăşel somnolent şi anonim precum Margrave pe post de 
centru de distribuţie era o mişcare inteligentă. Şi aveau la 
dispoziţie o cantitate uriaşă de bani. Asta era sigur. Bani 
falşi, dar care se cheltuiau la fel. lar sumele erau uriaşe. Se 
distribuia o tonă pe săptămână. O operaţiune la scară 
industrială. Imensă. Ar fi justificat cheltuielile masive ale 
Fundaţiei Kliner. Dacă vreodată rămâneau fără bani, n- 
aveau decât să mai tipărească. Dar Finlay nu se lăsa 
convins. 

— Cum rămâne cu ultimele douăsprezece luni? spuse el. 
Fluxul de import s-a întrerupt complet. Uitaţi-vă la lista lui 
Gray. Livrările de aprovizionare nu au mai avut loc. Au 
încetat exact cu un an în urmă. Sherman Stoller a fost pus 
pe liber, corect? Nimic nu s-a mai adus timp de un an. Şi cu 


toate acestea au continuat să distribuie ceva. În continuare 
au plecat câte şase camioane pe zi. Nici o intrare, dar zilnic 
pleacă şase camioane? Ce să-nsemne asta? Ce fel de flux de 
import e ăsta? 

Roscoe zâmbi larg şi ridică ziarul de pe masă. 

— Răspunsul e aici, spuse ea. De vineri toate ziarele au 
publicat chestiile astea. Garda de Coastă. În luna 
septembrie a anului trecut au început o mare operaţiune 
împotriva contrabandei, da? S-a făcut multă publicitate în 
avans pe tema asta. Kliner trebuie să fi ştiut că urmează să 
se întâmple. Aşa că şi-a făcut provizii din timp. Vezi lista lui 
Gray? În ultimele şase luni înainte de septembrie trecut ela 
dublat livrările de aprovizionare. Îşi constituia stocul de 
rezervă în depozit. A continuat să distribuie marfa tot anul. 
De-aia i-a cuprins panica din cauza expunerii. Au stat pe o 
grămadă mare de bani falşi timp de un an. Acum, Garda de 
Coastă urmează să-şi abandoneze operaţiunile, nu-i aşa? 
Prin urmare, ăştia îşi vor putea relua operaţiunile de import 
în condiţii normale. Asta urmează să se întâmple duminică. 
Asta voia să spună biata Molly când a zis că va trebui să 
ajungem până duminică. Trebuie s-ajungem în depozit cât 
mai sunt acolo ultimele porţii din rezervă. 

DOUĂZECI ŞI DOI. 

Finlay încuviinţă din cap. Acum era convins. Deodată, 
zâmbi. Se ridică de pe bancheta din vitrina frizeriei şi, 
luând mâna lui Roscoe, i-o strânse cu un gest formal. 

— Ai făcut o treabă bună, îi spuse el. O analiză perfectă. 
Am spus întotdeauna că eşti o tipă inteligentă, Roscoe. Nu-i 
aşa, Reacher? Nu ţi-am spus că e omul cel mai bun pe care-l 
avem? 

Am încuviinţat din cap cu un zâmbet şi Roscoe s-a înroşit 
la faţă. Finlay continua s-o ţină de mână şi să zâmbească. 
Dar îl vedeam cum îi întoarce teoria pe toate feţele, ca să-i 
găsească punctele slabe. N-a găsit decât două. 

— Care-i treaba cu Hubble? întrebă el. Care-i locul lui în 
schemă? Că doar nu angajau un înalt funcţionar de bancă 


doar ca să-ncarce camioanele, nu? 

Am clătinat din cap. 

— La bancă, Hubble era manager monetar, am spus. A fost 
adus ca să se descotorosească de banii falşi. Îi introducea în 
sistem. Ştia pe unde pot fi strecuraţi. Unde era nevoie de ei. 
Era ceva similar cu vechea lui slujbă, dar în sens invers. 

Finlay încuviinţă din cap. 

— Cum rămâne cu aparatele de aer condiţionat? întrebă 
el. Sherman Stoller le transporta în Florida. Aşa v-a spus 
femeia aia. Ştim că aşa stăteau lucrurile pentru că aţi văzut 
cele două cutii de carton din garaj. lar camionul lui era plin 
de asemenea aparate când a fost percheziţionat de poliţia 
din Jacksonville. Care era treaba cu ele? 

— O afacere legală, presupun, am spus. Praf în ochii lumii. 
Ca să mascheze partea ilegală. Ca un camuflaj. Aşa puteau 
fi explicate deplasările camioanelor spre şi dinspre Florida. 
Altfel, ar fi trebuit să se deplaseze goale spre sud. 

Finlay încuviinţă din cap. 

— Deşteaptă manevră, spuse el. Nici o cursă fără 
încărcătură. Are logică. Mai vinzi câteva aparate de aer 
condiţionat, faci bani şi la dus şi la întors, nu? 

Încuviinţă iarăşi din cap şi dădu drumul mâinii lui Roscoe. 

— Avem nevoie de mostre din banii ăia, spuse el. 

I-am zâmbit pentru că dintr-odată îmi dădusem seama de 
ceva. 

— Am deja mostre, am spus. 

Mi-am vârât mâna în buzunar şi am scos de-acolo sulul 
gros de bancnote. Am scos una de la fundul teancului şi alta 
din partea de sus. l-am dat cele două bancnote lui Finlay. 

— Astea-s contrafăcute? a întrebat el. 

— Trebuie să fie, am spus. Charlie Hubble mi-a dat un 
teanc de bani pentru cheltuieli diverse. Probabil că-i avea 
de la Hubble. Pe urmă am mai luat un teanc de la băieţii ăia 
care umblau să-mi facă felul marţi. 

— Şi asta-nseamnă că sunt falşi? spuse Finlay. De ce? 


— Gândeşte-te, am spus. Când Kliner avea nevoie să facă 
plăţi în numerar, de ce să fi folosit bani adevăraţi? Pariez că 
l-a plătit pe Hubble cu bani falşi. Şi la fel de convins sunt că 
le-a dat băieţilor ăia din Jacksonville tot bani falşi pentru 
cheltuielile lor operaţionale. 

Finlay ridică cele două bancnote de o sută în lumina 
ferestrei. Roscoe şi cu mine ne-am înghesuit lângă el ca să 
ne uităm. 

— Eşti sigur? spuse Roscoe. Mie mi se par adevăraţi. 

— Sunt falşi, am spus. Trebuie să fie. E logic, nu vi se 
pare? Astea sunt bancnotele preferate ale falsificatorilor. 
Cele de valoare mai mare sunt greu de băgat în circuit, cele 
mai mici nu merită efortul. Şi de ce să cheltuiască bani 
adevăraţi când au la dispoziţie camioane de bani falşi? 

Ne-am uitat cu mare atenţie la bancnote. Le-am studiat, 
le-am pipăit, le-am mirosit, le-am frecat între degete. Finlay 
şi-a deschis portofelul şi a scos de acolo o bancnotă 
adevărată. Am comparat cele trei hârtii. Le-am trecut de la 
unul la celălalt. Nu am depistat nici o diferenţă între ele. 

— Dacă astea-s falsuri, sunt nişte falsuri extrem de bune, a 
spus Finlay. Dar ceea ce-ai spus tu are logică. Probabil că 
toată Fundaţia Kliner e susţinută financiar cu bani falşi. 
Milioane de dolari în fiecare an. 

Şi-a pus bancnota în portofel, iar pe cele false le-a vârât în 
buzunar. 

— Mă duc la secţie acum, spuse el. Voi doi să veniţi mâine, 
pe la prânz. Teale o să fie plecat la masă. O să-l luăm de 
acolo. 

Împreună cu Roscoe am mers cu maşina optzeci de 
kilometri spre sud, către Macon. Voiam să nu stăm pe loc. E 
una din regulile de bază ale siguranţei. Să fii mereu în 
mişcare. Am ales un motel anonim de la periferia sud-estică. 
Cât mai departe posibil de Margrave, având între noi şi 
inamicii noştri întinderea oraşului. Bătrânul primar 'Teale 
spusese că un motel din Macon mi-ar fi numai bun. În seara 
asta, avea dreptate. 


Am făcut duş cu apă rece şi ne-am culcat. Am avut un 
somn agitat. În cameră era cald. Ne-am zvârcolit în pat cea 
mai mare parte a nopţii. Am renunţat la ideea de somn şi 
ne-am trezit din nou odată cu zorile. Stăteam şi căscam în 
semiintuneric. Joi dimineaţa. Aveam senzaţia că nu 
dormiserăm deloc. Am bâjbâit după haine şi ne-am 
îmbrăcat pe întuneric. Roscoe şi-a pus uniforma. Eu mi-am 
îmbrăcat hainele vechi. Mi-am zis că trebuie să-mi cumpăr 
în curând nişte haine noi. Aveam s-o fac cu banii falşi ai lui 
Kliner. 

— Ce-o să facem? a întrebat Roscoe. 

Nu i-am răspuns. Mă gândeam la altceva. 

— Reacher? a spus ea. Ce-o să facem cu toată povestea 
asta? 

— Ce-a făcut Gray în situaţia asta? am întrebat. 

— S-a spânzurat, mi-a răspuns Roscoe. Am reflectat la 
problemă. 

— Chiar aşa? am întrebat-o. 

A urmat un moment de tăcere. 

— Dumnezeule, a spus Roscoe. Crezi că ne putem îndoi de 
asta? 

— Tot ce se poate. Gândeşte-te. Să presupunem că a vorbit 
unul dintre ei? Să presupunem că a fost găsit în timp ce-şi 
băga nasul unde nu trebuia? 

— Crezi că ei l-au omorât? m-a întrebat ea cu o voce în 
care se simţea panica. 

— 'Tot ce se poate, am spus din nou. Cred că i-au ucis pe 
Joe, pe Stoller, pe soţii Morrison, pe Hubble şi pe Molly Beth 
Gordon. Cred că au încercat să ne ucidă pe mine şi pe tine. 
Dacă cineva constituie o ameninţare, este ucis. Aşa 
acţionează Kliner. 

Roscoe a rămas tăcută o vreme. Se gândea la fostul ei 
coleg. Gray, detectivul dur şi perseverent. Douăzeci şi cinci 
de ani de muncă meticuloasă. Un om ca ăsta constituia o 
ameninţare. Un om care a petrecut cu perseverenţă 
treizeci şi două de zile ca să verifice o bănuială constituia o 


ameninţare. Roscoe a ridicat privirea şi a încuviinţat din 
cap. 

— Trebuie să fi călcat greşit, a spus ea. 

Am dat din cap cu blândeţe. 

— L-au linşat, am spus. Au făcut să pară o sinucidere. 

— Nu-mi vine să cred. 

— S-a făcut o autopsie? am întrebat-o. 

— Cred că da. 

— Atunci o s-o verificăm. Va trebui să vorbim din nou cu 
doctorul din Yellow Springs. 

— Dar ar fi vorbit, nu? m-a întrebat ea. Dacă ar fi avut 
îndoieli, nu şi le-ar fi exprimat la momentul acela? 

— Le-ar fi exprimat faţă de Morrison, am spus. Morrison 
le-ar fi ignorat. Pentru că oamenii lui le-ar fi provocat. Va 
trebui să verificăm lucrurile astea singuri. 

Roscoe se cutremură. 

— Am fost la înmormântarea lui, mi-a spus. Am fost cu toţii 
acolo. Morrison a ţinut un discurs pe gazonul din curtea 
bisericii. La fel şi primarul Teale. Au spus că a fost un ofiţer 
minunat. Că a fost tot ce avea mai bun Margrave. Dar ei l- 
au omorât. 

Vorbise cu patimă. Îi plăcea Margrave. Familia ei trudise 
acolo de generaţii. Acolo îşi avea rădăcinile. Îi plăcea slujba 
pe care o avea. Avea sentimentul utilității. Însă comunitatea 
pe care o slujise era putredă. Era murdară şi coruptă. Nu 
era o comunitate. Era o mlaştină, în care banii necuraţi 
erau amestecați cu sânge. Vedeam cum lumea ei se duce de 
râpă. 

Am luat-o spre nord pe drumul dintre Macon şi Margrave. 
La jumătatea drumului spre casă, Roscoe a cotit la dreapta 
şi ne-am îndreptat spre Yellow Springs, pe un drum 
lăturalnic. 

Trebuia să ajungem la spital. Mi-era foame. Nu mâncasem 
nimic de dimineaţă. Nu era cea mai potrivită stare ca să 
revizitezi o morgă. Am intrat în parcarea spitalului. Am 


trecut uşor peste limitatoarele de viteză şi ne-am îndreptat 
spre partea din spate. Am parcat ceva mai încolo de intrare. 

Ne-am dat jos din maşină. Ne-am întins picioarele pe 
drumul ocolitor către uşa cabinetului. Soarele începea să-şi 
facă simțită prezenţa. Ar fi fost plăcut să rămâi afară. Dar 
noi am intrat şi am pornit în căutarea doctorului. L-am găsit 
în cabinetul lui părăginit. Stătea la biroul lui jerpelit. Părea 
la fel de obosit. Îmbrăcat tot în halat alb. Şi-a ridicat 
privirea către noi şi ne-a făcut semn să intrăm. 

— Neaţa, oameni buni, a spus el. Cu ce vă pot ajuta? 

Ne-am aşezat pe aceleaşi taburete ca şi marţi. M-am ţinut 
departe de fax. Am lăsat-o pe Roscoe să vorbească. Era mai 
bine aşa. Eu nu aveam nici un statut oficial. 

— În luna februarie a acestui an, a spus ea. Detectivul-şef 
de la Departamentul de Poliţie din Margrave s-a sinucis. Vă 
mai amintiţi? 

— Era cumva un tip pe care-l chema Gray? a spus 
doctorul. 

Roscoe a încuviinţat din cap, iar doctorul s-a ridicat şi s-a 
dus la un fişet. A tras un sertar care a scârţâit fiindcă se 
potrivea fix în locaş. Doctorul a frunzărit cu degetele prin 
dosare. 

— Februarie, a spus el. Gray. 

A tras afară un dosar şi l-a dus la birou, trântindu-l pe 
foaia de sugativă. S-a lăsat cu greutate în scaun şi a deschis 
dosarul subţire, care nu conţinea prea multe file. 

— Gray, a spus el din nou. Da, îmi amintesc de cazul ăsta. 
S-a spânzurat, nu-i aşa? A fost prima oară când am avut un 
asemenea caz în Margrave în treizeci de ani. Am fost 
chemat la el acasă. Într-un garaj, parcă? Spânzurat de o 
grindă? 

— Exact, a răspuns Roscoe, după care a tăcut. 

— Deci, cu ce vă pot fi de folos? a întrebat doctorul. 

— Vi s-a părut ceva în neregulă cu acest caz? a întrebat 
Roscoe. 

Doctorul s-a uitat în dosar, apoi a întors o pagină. 


— Când un om se spânzură, întotdeauna e ceva în 
neregulă cu astfel de situaţii, a spus el. 

— Ceva deosebit de ciudat? am intervenit. 

Doctorul şi-a mutat privirea obosită de la Roscoe la mine. 

— Bănuiţi ceva? a spus el. 

Avea pe faţă aproape acelaşi mic zâmbet pe care-l afişase 
şi marţi. 

— Vi s-a părut ceva suspect la acest caz? l-am întrebat. 

Doctorul a clătinat din cap. 

— Nu, a spus el. Sinucidere prin spânzurare. O situaţie 
foarte clară. S-a urcat pe un taburet de bucătărie din garaj. 
Şi-a făcut un laţ în jurul gâtului, după care a sărit de pe 
scaun. Totul se potrivea. Am aflat povestea de la oamenii de 
prin părţile locului. Nu mi s-a părut nimic ciudat. 

— Şi despre ce poveste era vorba? l-a întrebat Roscoe. 

Doctorul şi-a mutat din nou privirea asupra ei. A frunzărit 
dosarul. 

— Era deprimat, a spus el. Era aşa de ceva vreme, în 
noaptea în care s-a întâmplat, fusese la o băută cu şeful lui, 
Morrison, pe care tocmai l-am avut aici, şi cu primarul 
orăşelului, un tip pe care-l cheamă Teale. Cei trei şi-au 
înecat amarul pricinuit de un caz pe care Gray îl cam 
feştelise. Omul s-a îmbătat mangă şi ceilalţi doi au fost 
nevoiţi să-l ducă acasă. Probabil că s-a simţit aiurea. S-a 
târât până-n garaj şi s-a spânzurat. 

— Asta a fost povestea? a întrebat Roscoe. 

— Morrison a semnat o declaraţie, a spus doctorul. Era 
chiar supărat. Zicea că ar fi trebuit să facă mai mult, ştiţi, să 
mai stea cu el sau ceva de genul ăsta. 

— Şi nu vi s-a părut nimic suspect? l-a întrebat Roscoe. 

— Nu-l cunoşteam deloc pe Gray, a spus el. Această 
instituţie deserveşte douăsprezece departamente de poliţie. 
Până atunci nu mai văzusem pe nimeni din Margrave. Un 
orăşel liniştit, nu? Sau, cel puţin, aşa era până nu demult. 
Dar ceea ce s-a întâmplat cu omul ăsta se potriveşte cu 


ceea ce se întâmplă de obicei. Băutura îi stârneşte pe 
oameni. 

— Vreo dovadă fizică? l-am întrebat. 

Doctorul s-a uitat din nou în dosar, după care s-a uitat la 
mine. 

— Cadavrul duhnea a whisky, a spus el. Nişte contuzii 
proaspete pe braţe şi pe antebraţe. Se potriveşte cu situaţia 
în care omul, aflat în stare de ebrietate, ar fi fost dus pe jos 
acasă de către alte două persoane. Nu mi s-a părut nimic 
ciudat. 

— Aţi făcut cumva şi o autopsie? l-a întrebat Roscoe. 

— Nu era nevoie, a spus el. Era un caz foarte clar, iar noi 
eram foarte aglomeraţi. Cum spuneam, aveam, mai multe 
motive de îngrijorare aici decât o sinucidere în Margrave. 
În februarie, am avut cazuri peste tot. Eram ocupați până 
peste cap. Şeful vostru, Morrison, a cerut cât mai puţină 
vâlvă. Cred că ne-a trimis şi o notă scrisă. Zicea că eo 
chestiune sensibilă. Nu voia ca familia lui Gray să afle că 
bătrânul murise beat criţă. Voia să păstreze o impresie de 
demnitate. Mie mi s-a părut în regulă treaba asta. N-am 
văzut nimic suspect şi, în plus, aveam şi foarte mult de 
lucru, aşa că am aprobat imediat trimiterea cadavrului la 
crematoriu. 

Roscoe şi cu mine ne uitam unul la celălalt. Doctorul s-a 
întors la fişet şi a pus dosarul la locul lui. Apoi a închis 
sertarul, făcându-l din nou să scârţâie. 

— Mulţumiţi, oameni buni? a spus el. Acum o să vă rog să 
mă scuzaţi, dar am treburi de rezolvat. 

Am încuviinţat din cap şi i-am mulţumit pentru timpul 
acordat. Apoi am ieşit din cabinetul înghesuit. Am ieşit 
afară, în lumina caldă a soarelui de toamnă. Am stat o 
vreme şi clipeam în lumina puternică, fără să spunem nimic. 
Roscoe era prea supărată. locmai auzise că vechiul ei 
prieten fusese ucis. 

— Îmi pare rău, am spus. 


— O poveste cusută cu aţă albă, de la început până la 
sfârşit, a replicat ea. Nu-i adevărat că o feştelise cu un caz. 
Omul ăsta n-a feştelit-o cu niciunul dintre cazurile de care 
s-a ocupat. Şi nici n-a fost cine ştie ce de deprimat. Şi nici 
nu bea. Niciodată nu s-a atins de vreo picătură. Aşa că în 
nici un caz nu s-a îmbătat mangă. Şi niciodată nu şi-ar fi 
petrecut seara cu Morrison. Sau cu nenorocitul ăla de 
primar. Pur şi simplu n-ar fi făcut-o. Nu îi avea la inimă. Nici 
într-un milion de ani n-ar fi acceptat să petreacă o seară cu 
ei. În plus, n-avea nici un fel de familie. Aşa că toată 
povestea cu familia, cu sensibilitatea şi cu demnitatea e o 
mare gogoaşă. L-au omorât şi l-au îmbrobodit pe legist ca 
să nu mai cerceteze cazul cu prea mare atenţie. 

Stăteam în maşină şi am lăsat-o să-şi reverse furia. Apoi s- 
a potolit şi n-a mai zis nimic. Încerca să-şi dea seama cum 
procedaseră. 

— Crezi că Morrison şi Teale au făcut-o? m-a întrebat. 

— Şi încă cineva, am spus. Au fost implicaţi trei tipi. Cei 
trei s-au dus la el acasă şi au ciocănit la uşă. Gray a deschis 
şi Teale a scos pistolul. Morrison şi al treilea individ l-au 
înşfăcat şi l-au ţinut de braţe. Aşa se explică vânătăile. Pe 
urmă 'leale i-a turnat o sticlă de whisky pe gât sau cel puţin 
i-a îmbibat hainele cu el. L-au târât în garaj şi l-au 
spânzurat. 

Roscoe porni maşina şi ieşi din parcarea spitalului. Trecu 
încet peste limitatoarele de viteză, după care trase de volan 
şi ţâşni de-a lungul drumului care ducea la Margrave. 

— L-au ucis, spuse ea, ca pe o simplă afirmaţie. Aşa cum |- 
au ucis pe Joe. Îmi închipui ce simţi. 

Am încuviinţat din cap. 

— Or să plătească pentru asta, am spus. Pentru amândoi. 

— Fără doar şi poate, a zis şi ea. 

Apoi am tăcut amândoi. Am gonit spre nord o vreme, după 
care am luat-o pe drumul regional. 

— Bietul de Gray, spuse ea. Nu-mi vine să cred. Era atât de 
deştept, atât de precaut. 


— Dar nu îndeajuns de deştept, am spus. Şi nici îndeajuns 
de prudent. Nu trebuie să uităm asta. Cunoşti regulile, da? 
Să nu rămâi singură. Dacă vezi că vine cineva, fugi unde 
vezi cu ochii. Sau împuşcă-l pe nemernic. Rămâi în preajma 
lui Finlay, dacă poţi, da? 

Se concentra asupra condusului maşinii. Gonea cu mare 
viteză pe drumul în linie dreaptă. Se gândea la Finlay. 

— Finlay, repetă ea. Ştii ce nu pot eu să-mi dau seama? 

— Ce? am întrebat. 

— Indivizii sunt doi, da? spuse ea. Teale şi Morrison. Ei 
conduc oraşul în numele lui Kliner. Ei conduc 
departamentul de poliţie. Ei doi conduc totul. Şeful 
detectivilor e Gray. Un tip în vârstă, o minte brici, un tip 
deştept şi încăpățânat. Ocupă postul ăsta de douăzeci şi 
cinci de ani, cu mult înainte ca toată nebunia asta să 
înceapă. L-au preluat ca moştenire şi nu se pot descotorosi 
de el. Aşa încât, precum era şi de aşteptat, într-o bună zi, 
detectivul lor deştept şi încăpățânat miroase ceva. Află că 
ceva se întâmplă. Iar ei află că ela aflat. Prin urmare, îl scot 
din circuit. Îl ucid pentru siguranţa operaţiunii. După care, 
ce fac ei mai departe? 

— Spune-mi tu, am îndemnat-o eu. 

— Angajează un înlocuitor, spuse ea. Finlay, venit tocmai 
din Boston. Un tip care e chiar mai deştept şi mai 
încăpățânat decât Gray. De ce naiba au făcut ei una ca asta? 
Dacă Gray a fost un pericol pentru ei, atunci Finlay ar fi fost 
de două ori mai periculos. Aşadar, de ce au făcut-o? De ce 
au angajat pe unul mai deştept decât ultimul ocupant al 
postului? 

— E simplu, am spus. Ei au crezut că, de fapt, Finlay era 
un prostănac. 

— Un prostănac? Cum naiba să creadă una ca asta? 

Aşa că i-am spus povestea pe care mi-o relatase Finlay 
luni, când mâneam gogoşi la magazinul universal. Despre 
divorţul lui. Despre starea lui psihică din acea vreme. Cum 
spusese? Un dezastru total. Se comporta ca un idiot. Nu era 


în stare să lege două vorbe. Morrison şi Teale l-au 
intervievat. Lui i s-a părut că a fost cea mai lamentabilă 
cerere de serviciu din istorie. A crezut că a lăsat impresia 
unui idiot. A fost totalmente uluit când i-au dat postul. Acum 
înţelegeam de ce-au făcut-o. Ei de fapt căutau un tâmpit. 

Roscoe izbucni în râs, ceea ce mă făcu să mă simt mai 
bine. 

— Doamne, spuse ea. Ce ironie! Cred c-au stat şi-au pus 
totul la cale. Gray a fost o problemă, au zis ei. Mai bine să-l 
înlocuim cu un tâmpit. Să-l alegem pe cel mai prost 
candidat care se prezintă. 

— Exact, am spus. Şi chiar aşa au făcut. Au ales un tâmpit 
speriat de bombe din Boston. Numai că, până să se prezinte 
la lucru, omul s-a calmat şi a redevenit omul inteligent şi 
stăpân pe sine care a fost întotdeauna. 

Chestia asta a făcut-o să zâmbească preţ de vreo trei 
kilometri şi jumătate. Apoi, după ce-am urcat un mic 
deluşor, am început lunga coborâre spre Margrave. Eram 
încordaţi. Aveam senzaţia că pătrundem în zona de conflict 
pe care o părăsisem o vreme. Nu ne simţeam prea grozav. 
Mă aşteptasem să mă simt mai bine după ce îi voi fi 
identificat pe jucătorii din tabăra adversă. Dar nu s-a 
întâmplat cum m-am aşteptat. Nu eram eu împotriva lor pe 
un fond neutru. Fondul nu era neutru. Fondul era chiar 
tabăra opusă. Întregul oraş făcea parte din el. Întregul oraş 
fusese cumpărat şi plătit. Nimeni nu putea să rămână 
neutru. Goneam în josul pantei cu o sută zece kilometri la 
oră îndreptându-ne spre o încurcătură periculoasă. Mai 
periculoasă decât mă aşteptasem. 

Roscoe a micşorat viteza la intrarea în oraş. Chevrolet-ul 
masiv parcă plutea pe asfaltul sticlos din Margrave. Tufele 
de magnolia şi de corn care însoţiseră până atunci drumul 
pe ambele părţi au fost înlocuite de suprafeţe acoperite cu 
gazon catifelat şi de cireşi ornamentali. Pomii ăia cu 
trunchiuri netede şi lucioase. Ca şi cum cineva le lustruia 
scoarţa. Iar în Margrave, probabil că aşa se şi întâmpla. 


Fundaţia Kliner plătea pesemne pe cineva cu un salariu 
frumuşel ca să facă treaba asta. Am trecut pe lângă spaţiile 
frumos ordonate cu magazine, toate goale şi parcă 
mulţumite de sine, menţinându-se peste linia de plutire 
datorită acelei nemeritate mii de dolari săptămânale. Am 
ocolit parcul în mijlocul căruia trona statuia lui Caspar 
Teale. Apoi am trecut în goană de curba către locuinţa lui 
Roscoe, cea cu uşa de la intrare spartă. Pe lângă cafenea. 
Pe lângă banchetele de sub copertinele elegante. Pe lângă 
parcul în care se aflaseră barurile şi pensiunile pe vremea 
când Margrave era un oraş cinstit. Am ajuns în fine la secţia 
de poliţie. Am oprit maşina în parcare. Bentley-ul lui Charlie 
Hubble se afla tot în locul în care-l lăsasem. Roscoe a oprit 
motorul şi am stat pe loc un minut. Nu voiam să ieşim. Ne- 
am strâns mâinile. Un scurt gest de noroc. Ne-am dat jos 
din maşină, în toiul bătăliei. Secţia de poliţie era răcoroasă 
şi părăsită în afară de Baker, aflat la biroul lui, şi de Finlay, 
care tocmai ieşea din biroul decorat cu lemn de trandafir. 
Ne-a văzut şi ne-a făcut semn să venim repede. 

— Teale se-ntoarce în zece minute, ne-a anunţat el. Şi 
avem o mică problemă. 

Ne-a condus grăbit în birou. Am intrat şi am închis uşa. 

— A sunat Picard, ne-a spus el. 

— Şi, care-i problema? am spus. 

— E vorba de casa conspirativă. Locul unde sunt ascunşi 
Charlie şi copiii. Situaţia aceea trebuie să rămână 
neoficială, da? 

— Mi-a spus asta, mi-am amintit eu. Şi-a asumat deja nişte 
riscuri. 

— Întocmai, a zis Finlay. Asta e problema. Nu are oameni. 
Are nevoie de cineva care să stea acolo cu Charlie. A făcut 
asta chiar el, până acum, dar nu mai poate. Nu-şi mai poate 
rupe din timpul de la serviciu. Şi are şi senzaţia că nu e 
tocmai o situaţie potrivită, Charlie fiind femeie, cu fetiţa şi 
toate celelalte. Copiii simt îngroziţi de el. 


Se uită la Roscoe, care pricepu repede încotro se îndrepta 
conversaţia. 

— Vrea să mă duc acolo? întrebă ea. 

— Doar pentru douăzeci şi patru de ore, spuse Finlay. Asta 
e ceea ce a cerut Picard. Vrei s-o faci pentru el? 

Roscoe ridică din umeri şi zâmbi. 

— Bineînţeles c-o voi face, spuse ea. Nici o problemă. Pot 
să-mi aloc o zi pentru asta. Numai să-mi promiţi că mă 
aduci înapoi când începe distracţia, bine? 

— Automat, replică Finlay. Distracţia nu poate începe până 
nu avem toate detaliile, iar din momentul în care avem 
detaliile, Picard poate acţiona oficial şi îi poate trimite pe 
oamenii săi la casa conspirativă. Atunci, tu te vei întoarce 
aici. 

— Bine, spuse Roscoe. Când plec? 

— Chiar acum, spuse Finlay. O să fie aici dintr-o clipă-ntr- 
alta. 

Ea îi zâmbi. 

— Deci deja ai presupus c-o să fiu de acord? spuse ea, iar 
el îi întoarse zâmbetul larg. 

— Aşa cum îi spuneam şi lui Reacher, eşti cel mai bun om 
pe care-l avem. 

Am ieşit împreună cu Roscoe din secţia de poliţie. Şi-a scos 
valiza din Chevrolet şi a aşezat-o pe trotuar. 

— Ne vedem mâine, se pare, spuse ea. 

— Crezi că te descurci? am întrebat-o. 

— Sigur. O să mă descurc de minune. Ce loc poate fi mai 
lipsit de riscuri decât o casă conspirativă a FBl-ului? Dar o 
să-mi fie dor de tine, Reacher. Nu m-am gândit deocamdată 
cum o să ne petrecem timpul unul fără celălalt. 

Am strâns-o de mână. Ea m-a sărutat pe obraz. S-a ridicat 
un pic pe vârfuri pentru un pupic. Finlay a deschis uşa 
secţiei de poliţie. Am auzit zgomotul de aspirație al 
garniturii de etanşare din cauciuc. A scos capul afară şi a 
strigat către Roscoe. 

— Ar fi bine să-i dai lui Picard ultimele informaţii, da? 


Roscoe a dat din cap aprobator către el. Apoi am rămas să 
aşteptăm în soare. N-a fost nevoie să aşteptăm prea mult. 
Sedanul albastru al lui Picard şi-a făcut apariţia în parcare 
în câteva minute, oprind brusc chiar în dreptul nostru. 
Bărbatul solid s-a dat jos de la volan şi s-a ridicat în 
picioare. Cât pe ce să acopere cu totul soarele. 

— Îţi sunt recunoscător, Roscoe, a spus el. Chiar că m-ai 
scos din încurcătură. 

— Nici o problemă, a răspuns ea. Şi tu ne ajuţi pe noi, nu? 
Unde trebuie să ajung? 

Picard afişă un zâmbet chinuit, dând din cap către mine. 

— Nu pot să spun unde e, i-a spus el. Mai ales în faţa unor 
civili, nu? Şi-aşa mi-am depăşit cu mult atribuţiile. Şi va 
trebui să te rog să nu-i spui după aceea. Şi, Reacher, nici tu 
să nu insişti să-ţi spună, nici ea, nici Charlie, bine? 

— Bine, am spus. 

Nu aveam să insist, fiindcă urma oricum să-mi spună. 

— Bun, spuse Picard. 

M-a salutat cu o mişcare grăbită din cap şi a luat geanta 
lui Roscoe, pe care a aruncat-o pe bancheta din spate. Apoi, 
cei doi s-au urcat în maşină şi-au plecat. Sedanul albastru a 
ieşit din parcare şi s-a îndreptat spre nord. Le-am făcut cu 
mâna. După care maşina a dispărut din vedere. 

DOUĂZECI ŞI TREI. 

Detalii. Adunarea dovezilor. Supraveghere. Asta e baza 
tuturor lucrurilor. Trebuie să te linişteşti şi să caşti ochii 
suficient de mult timp şi îndeajuns de atent ca să observi 
ceea ce ai nevoie. În vreme ce Roscoe făcea cafele pentru 
Charlie Hubble, iar Finlay stătea în biroul din lemn de 
trandafir, eu urma să supraveghez activitatea din depozit. 
Îndeajuns de mult timp şi cu suficientă atenţie ca să pot să- 
mi dau seama cum procedează. Putea să-mi ia douăzeci şi 
patru de ore. Era posibil ca Roscoe să se întoarcă înaintea 
mea. 

M-am urcat în Bentley şi am parcurs cei douăzeci şi doi de 
kilometri până la intersecţie. Am încetinit când am trecut 


prin dreptul depozitelor. Trebuia să găsesc un punct de 
observaţie avantajos. Rampa de acces spre direcţia nordică 
trecea pe sub rampa de ieşire spre direcţia sudică. Era 
acolo un fel de pasarelă joasă. Mi-am zis că ar fi bine dacă 
m-aş ascunde în spatele unuia dintre piloni. Întunericul 
avea să-mi asigure un ascunziş bun, iar poziţia uşor înălţată 
avea să-mi ofere o perspectivă asupra întregii zone cu 
depozite. Ăla era locul meu de supraveghere. 

Am accelerat Bentley-ul pe rampă şi mi-am continuat 
drumul spre nord, către Atlanta. Mi-a luat o oră. Începeam 
să-mi fac o idee aproximativă despre geografia locurilor. 
Voiam să ajung în zona comercială pentru persoanele cu 
venituri modeste şi am găsit-o destul de uşor. Am zărit tipul 
de stradă pe care-l căutam. Ateliere de tuning pentru 
automobile, angrosişti de mese de biliard, mobilier de birou 
recondiționat. Am parcat pe stradă în faţa sediului unei 
misiuni creştine. În faţa mea se aflau două magazine cu 
echipamente pentru supravieţuire. L-am ales pe cel din 
stânga şi am intrat. 

Uşa a acţionat un clopoțel. Tipul de la tejghea a ridicat 
privirea. Era un tip cu o înfăţişare cât se poate de obişnuită: 
bărbat alb, barbă neagră, uniformă de camuflaj, bocanci. 
Avea în ureche un cercel uriaş din aur. Semăna cu un fel de 
pirat. Se poate să fi fost un veteran. Sau poate că doar îşi 
dorea să fie. M-a salutat cu o mişcare din cap. 

Avea marfa de care aveam nevoie. Mi-a ales o cămaşă şi 
nişte pantaloni de uniformă de culoare oliv. Am găsit şi o 
geacă de camuflaj îndeajuns de mare ca să o pot îmbrăca. 
M-am uitat cu atenţie la buzunare. Trebuia ca pistolul 
Desert Eagle să încapă. Pe urmă, am mai găsit o gamelă 
pentru apă şi un binoclu destul de bun. Am pus toată marfa 
pe tejghea şi am aranjat-o frumos. Mi-am scos teancul de 
bancnote. Bărbosul se uita la mine. 

— Mi-ar fi de folos un bulan, am spus. 

S-a uitat la mine, apoi la teancul de sute. După care s-a 
aplecat şi a scos la iveală o cutie. Părea grea. Am ales un 


baston gros, lung de aproape treizeci de centimetri. Era o 
bucată de ţeava învelită cu piele. Înfăşurată cu bandă 
adezivă la un capăt pentru o priză mai bună. Construită în 
jurul unui arc spiralat de instalaţii. Chestia aia care se pune 
în interiorul ţevilor înainte să fie îndoite. Umplută cu alice 
din plumb. O armă eficace. Am încuviinţat din cap. Am plătit 
şi am plecat. Clopoţelul a sunat din nou când am deschis 
uşa. 

Am mutat Bentley-ul cam o sută de metri şi am parcat în 
faţa primului atelier auto care se lăuda că poate să facă 
geamuri fumurii. Am apăsat pe claxon şi m-am dat jos din 
maşină ca să vorbesc cu tipul care tocmai ieşea pe uşa 
atelierului. 

— Poţi să-mi faci geamurile fumurii? l-am întrebat. 

— La chestia asta? a întrebat el. Bineînţeles. Pot să fac 
geamuri fumurii la orice model de maşină. 

— Cât durează? 

Tipul s-a apropiat de maşină şi şi-a plimbat degetul de-a 
lungul caroseriei lucioase. 

— La o maşină ca asta, e nevoie de o lucrătură de prima 
clasă, a spus el. O să-mi ia vreo două zile, poate chiar trei. 

— Cât costă? am întrebat. 

Continuând să pipăie vopseaua, individul începu să tragă 
aer printre dinţi, aşa cum fac toţi meşterii de pe la 
atelierele auto când îi întrebi de preţ. 

— Vreo două sutare, spuse el. Atât costă o treabă de cea 
mai bună calitate şi la o asemenea maşină nici să nu te 
gândeşti că ar merge altceva. 

— O să-ţi dau două sute cincizeci, am spus. Asta pentru o 
lucrare de calitate superbună şi în plus o să-mi împrumuţi o 
maşină două-trei zile, cât durează până-ţi faci treaba, bine? 

Individul mai trase nişte aer printre dinţi şi apoi bătu uşor 
cu palma pe capota maşinii. 

— S-a făcut, prietene, spuse el. 

Am scos cheia maşinii de pe inelul de chei al lui Charlie şi 
am schimbat-o cu cheia unui Cadillac vechi de opt ani de 


culoarea unui avocado bine copt. Părea să meargă destul de 
bine şi era cât se poate de anonimă. Bentley-ul e un 
automobil minunat, dar nu era maşina de care aveai nevoie 
dacă operaţiunea de supraveghere devenea mobilă. E cea 
mai bătătoare la ochi maşină. 

Am părăsit periferia sudică a oraşului şi am oprit la o 
benzinărie. Am umplut ochi rezervorul voluminos al 
Cadillac-ului şi mi-am cumpărat batoane de ciocolată, alune 
şi sticle de apă. Apoi m-am schimbat în toaletă. Mi-am pus 
pe mine tot echipamentul militar cumpărat de curând şi am 
aruncat hainele vechi în coşul pentru prosoape. M-am 
înapoiat la maşină. Am vârât pistolul Desert Eagle în 
buzunarul interior lung al noii mele geci. 

L-am lăsat armat şi blocat. Am pus gloanţele de rezervă în 
buzunarul exterior de la piept. Briceagul lui Morrison era în 
buzunarul lateral din partea stângă, iar bulanul l-am pus în 
buzunarul din dreapta. 

Am distribuit alunele şi batoanele de ciocolată în celelalte 
buzunare. Am turnat o sticlă de apă în gamelă şi m-am dus 
la treabă. Mi-a luat o oră ca să mă întorc în Margrave. Am 
condus vechiul Cadillac chiar pe lângă intersecţie. Am urcat 
din nou pe rampa de acces spre direcţia nordică. Am dat 
înapoi cam o sută de metri şi m-am oprit exact în acea zonă 
a nimănui dintre rampa de acces şi rampa de ieşire. Pe- 
acolo nimeni n-avea de ce să treacă, nici la intrarea, nici la 
ieşirea de pe autostradă. Nimeni n-avea să vadă maşina în 
afară de cei care treceau în mare viteză pe lângă Margrave. 
lar ăstora n-avea de ce să le pese. 

Am deblocat capota şi am deschis-o. Am încuiat maşina şi 
am lăsat-o aşa. În felul acesta, devenea aproape invizibilă. 
Un sedan paradit pe marginea autostrăzii. O imagine atât 
de obişnuită încât nici n-o mai remarci. Apoi m-am căţărat 
peste parapetul jos din beton de la marginea şoselei. Am 
coborât pe taluzul înalt. Am alergat spre sud şi am traversat 
în goană rampa de acces. Am continuat să fug spre 
adăpostul oferit de pasarela joasă. Am trecut pe sub 


autostradă până-n cealaltă parte şi m-am ascuns în spatele 
unui stâlp de susţinere lat. Deasupra mea, camioanele care 
ieşeau de pe autostradă se îndreptau huruind spre vechiul 
drum regional. După care schimbau vitezele şi coteau la 
dreapta, spre depozite. 

M-am liniştit şi m-am aşezat cât mai comod în spatele 
stâlpului. Mă aflam la circa două sute de metri depărtare şi 
la o înălţime de vreo nouă metri. Ansamblul depozitelor se 
întindea la picioarele mele ca o diagramă. Binoclul pe care-l 
cumpărasem avea o bună putere de mărire şi oferea o 
imagine clară. De fapt, erau patru depozite separate. Toate 
identice, construite în linie dreaptă, orientate pieziş faţă de 
punctul în care mă aflam. Întreaga zonă era mărginită de 
un gard solid. Cu sârmă ghimpată şi tăioasă din belşug la 
partea de sus. Fiecare dintre cele patru clădiri avea 
propriul gard interior. În gardul exterior se afla poarta 
principală, orientată spre şosea. Locul era cuprins de o 
forfotă intensă. 

Prima clădire era curată. Uşa era deschisă. Vedeam cum 
camioanele fermelor de prin partea locului intrau şi ieşeau. 
Oamenii încărcau şi descărcau mărfuri la vedere. Saci mari 
din cânepă plini cu diverse produse agricole, sau poate că 
erau seminţe sau îngrăşăminte. Lucruri pe care le folosesc 
fermierii. Habar n-am. Dar nu era nimic secret. Nimic 
ascuns. Toate camioanele erau din partea locului. Plăcuţe 
de înmatriculare de Georgia pe toate maşinile. Nici un 
vehicul din alt stat. Nimic îndeajuns de mare încât să 
străbată ţara de la nord la sud. Prima clădire era curată, nu 
încăpea nici o îndoială. 

La fel se putea spune şi despre a doua şi a treia clădire. 
Acestea stăteau cu porţile deschise şi cu uşile ridicate, în 
curţile din faţă era o forfotă voioasă. Nimic de ascuns. Totul 
la vedere. Diferite tipuri de camioane, dar toate erau de 
prin partea locului. Nu vedeam ce transportă. Poate că erau 
mărfuri pentru micile prăvălii rurale. Sau poate că erau 
produse manufacturate care erau duse cine ştie unde. Un 


fel de butoaie de petrol în al treilea depozit. Dar nimic care 
să stârnească interesul în mod deosebit. 

Al patrulea depozit era cel pe care-l căutam. Cel de la 
capătul şirului. Fără nici o îndoială. Era o poziţie inteligent 
aleasă. Cât se poate de logică. Era mascată de haosul din 
primele trei curţi. Dar, fiind ultima din şir, niciunul dintre 
fermierii sau comercianții localnici nu trebuia să treacă prin 
faţa sa. Nimeni nu avea de ce să se uite la acea clădire. O 
poziţie inteligent aleasă. Ăsta era depozitul, fără doar şi 
poate. Dincolo de el, la vreo şaptezeci de metri în câmp, era 
copacul trăsnit. Cel pe care Roscoe îl identificase în 
fotografia cu Stoller şi Hubble lângă camionul galben. O 
cameră foto aflată în curtea din faţa depozitului ar fi prins 
copacul în cadru imediat dincolo de colţul îndepărtat al 
clădirii. Puteam să văd asta. Ăsta era locul, fără doar şi 
poate. 

Uşa din faţă era închisă. Poarta era închisă. Se vedeau doi 
paznici care-şi făceau de lucru prin curte. Chiar şi de la 
două sute de metri, ajutat de binoclu, puteam să sesizez 
privirile vigilente şi încordarea precaută cu care păşeau. 
Făceau parte dintr-un sistem de securitate. l-am urmărit o 
vreme. Se plimbau prin curte, dar nimic nu se întâmpla 
acolo. Aşa că am început să supraveghez drumul, în 
aşteptarea unui camion care să se ducă la al patrulea 
depozit. 

A fost o aşteptare lungă. Eram tot mai încordat, aşa că am 
început să fredonez. Am trecut prin toate versiunile piesei 
Rambling On My Mind pe care le cunoşteam. Toată lumea 
avea câte o versiune. Era considerată o piesă tradiţională. 
Nimeni nu ştia cine o compusese. Nimeni nu ştia de unde 
venea. Probabil că venea de departe şi de demult, din delta 
fluviului Mississippi. E un cântec pentru oamenii care nu 
pot sta locului. Chiar şi atunci când au motive întemeiate să 
stea. Oameni ca mine. Mă aflam în Margrave de o 
săptămână. Cel mai lung interval în care am stat undeva de 
bunăvoie. Ar trebui să rămân pentru totdeauna. Cu Roscoe, 


pentru că ne potriveam, începeam să-mi imaginez viitorul 
alături de ea. Mă simţeam bine. Dar urmau să apară 
probleme. Când banii necuraţi ai lui Kliner aveau să 
dispară, întregul oraş avea să se prăbuşească. lar eu 
trebuia s-o iau din loc. Ca în cântecul pe care-l cântam în 
minte. Trebuia să hoinăresc. Un cântec tradiţional. Un 
cântec care putea foarte bine să fi fost scris pentru mine. În 
adâncul sufletului, credeam că Blind Blake îl compusese. El 
rătăcise din loc în loc. Trecuse chiar părţile astea, când în 
locul stâlpilor din beton erau nişte copaci umbroşi. Cu 
şaizeci de ani în urmă, el păşise pe drumul pe care-l 
supravegheam acum, poate chiar cântând aceeaşi melodie 
pe care o fredonam. 

Eu şi Joe obişnuiam să cântăm acel cântec vechi. Îl cântam 
ca pe un comentariu ironic la viaţa de familie a militarilor. 
Ne dădeam jos dintr-un avion undeva şi eram duşi la o 
locuinţă pustie şi neaerisită dintr-o bază militară. La 
douăzeci de minute după ce ne mutam, începeam să 
cântăm acest cântec. Ca şi cum am fi stat acolo îndeajuns 
de mult ca să ne gândim la o nouă mutare. Aşa că m-am 
rezemat de stâlpul din beton şi l-am cântat pentru el, dar şi 
pentru mine. 

A durat vreo jumătate de oră până am trecut prin toate 
versiunile cântecului, o dată pentru mine, o dată pentru Joe. 
În tot acest timp am văzut vreo cinci-şase camioane oprind 
în apropierea depozitelor. Toţi şoferii erau localnici. Toate 
maşinile erau camioane mici şi prăfuite, din Georgia. Nimic 
care să aibă pe caroserie funinginea caracteristică 
transporturilor pe distanţe lungi. Nimic care să se îndrepte 
spre ultima clădire din şir. Am fredonat încetişor vreme de 
treizeci şi cinci de minute şi n-am reuşit să adun nici un fel 
de informaţie. 

Dar am primit nişte aplauze. Tocmai terminasem ultimul 
cântec când am auzit nişte bătăi de palme ironice venind 
din întunericul din spatele meu. M-am dat pe după stâlpul 
masiv din beton şi am privit cu atenţie în întuneric. 


Aplauzele au încetat şi am auzit nişte paşi târşâiţi. Apoi am 
desluşit silueta vagă a unui bărbat care se târa către mine. 
Silueta s-a ridicat în picioare. Era un vagabond. Păr lung, 
cărunt şi încâlcit şi straturi peste straturi de îmbrăcăminte 
groasă. Ochii strălucitori care ardeau pe o faţă zbârcită şi 
murdară. Omul se opri la o distanţă sigură de mine. 

— Cine dracu' eşti? l-am întrebat. 

Şi-a dat la o parte perdeaua din păr şi a rânjit către mine. 

— Cine dracu' eşti tu? mi-a zis el drept răspuns. Vii la mine 
acasă şi zbieri în halul ăsta? 

— Asta e locuinţa ta? am spus. Locuieşti aici, dedesubt? 

Se lăsă pe vine şi ridică din umeri către mine. 

— Temporar, spuse el. Sunt aici de o lună. Te deranjează 
cu ceva chestia asta? 

Am clătinat din cap. Nu mă deranja cu nimic. Omul trebuia 
să locuiască undeva, nu? 

— Îmi cer scuze că te deranjez, am spus. O să plec de-aici 
până diseară. 

Mirosul lui plutea spre mine şi nu era deloc plăcut. Omul 
ăsta mirosea de parcă-şi petrecuse toată viaţa pe drumuri. 

— N-ai decât să stai cât vrei, spuse el. Tocmai am hotărât 
să ne mutăm. Părăsim domiciliul. 

— Părăsiţi? am spus. Mai e cineva aici? 

Omul mi-a aruncat o uitătură ciudată. S-a întors şi a arătat 
spre aerul de lângă el. Nu era nimeni acolo. Ochii mi se 
obişnuiseră cu clarobscurul. Puteam să văd tocmai până la 
grinda în consolă de sub drumul înălţat. Spaţiul era pustiu. 

— Familia mea, spuse omul. Suntem încântați să te 
cunoaştem, dar trebuie să plecăm. A sosit vremea s-o luăm 
din loc. 

A întins mâna în spate şi a scos din întuneric un sac din 
cânepă. Era un sac cazon. Se mai distingea ceva imprimat 
pe el. PFC7 nu mai ştiu cum, cu o serie şi o denumire de 
unitate militară. L-a tras aproape şi a dat să plece. 

— Hei, stai un pic, am strigat eu. Ai fost aici săptămâna 
trecută? Joi? 


Tipul se opri şi se întoarse pe jumătate spre mine. 

— Am stat aici o lună. N-am văzut nimic joia trecută. 

M-am uitat la el şi la sacul lui militar. Era un soldat. 

Prin definiţie, soldaţii nu se oferă voluntari pentru nimic. 
Aşa că m-am depărtat de beton şi am scos o ciocolată din 
buzunar. Am înfăşurat-o într-o bancnotă de o sută de dolari. 
I-am aruncat-o. A prins-o şi a vârât-o în haină. A dat din cap 
către mine, în tăcere. 

— Deci, ce n-ai văzut joia trecută? l-am întrebat. 

Individul ridică din umeri. 

— N-am văzut chiar nimic, spuse el. Asta-i adevărul 
adevărat. Dar nevastă-mea a văzut. A văzut o mulţime de 
lucruri. 

— Bine, am spus, fără grabă. Vrei s-o întrebi ce lucruri a 
văzut? 

Omul încuviinţă din cap. Se întoarse şi avu o conversaţie 
şoptită cu aerul din spatele lui. Apoi se întoarse către mine. 

— A văzut nişte extratereştri, îmi spuse el. O navă spaţială 
inamică, deghizată sub forma înşelătoare a unui camion 
negru strălucitor. În el se aflau doi extratereştri deghizați 
ca nişte pământeni normali. A văzut lumini pe cer. Fum. O 
navă spaţială coboară, se transformă într-o maşină mare, 
comandantul flotei stelare iese din ea costumat în poliţist, 
un tip scund şi gras. Apoi o maşină albă vine dinspre 
autostradă, dar de fapt e o navetă de luptă care aterizează, 
cu doi tipi în ea, pământeni, pilotul şi copilotul. Cu toţii 
încing un dans, chiar acolo lângă poartă, pentru că vin 
dintr-o altă galaxie. Nevastă-mea mi-a zis că a fost foarte 
palpitant. Se dă în vânt după chestiile astea. Le vede pe 
oriunde se duce. 

Omul dădu din cap câtre mine. Chiar vorbea serios. 

— Eu am pierdut toată tărăşenia, spuse el, făcând un gest 
către aerul din preajma lui. A trebuit să-i fac baie 
bebeluşului. Dar asta a văzut nevastă-mea. Se dă în vânt 
după chestiile astea. 

— A auzit ceva? l-am întrebat. 


Bărbatul transmise mai departe întrebarea. După ce primi 
răspunsul, clătină din cap de parcă aş fi fost un nebun. 

— Fiinţele spaţiale nu scot sunete, spuse el. Dar copilotul 
de pe naveta de luptă a fost împuşcat cu fazerele de 
anihilare şi s-a târât încoace mai târziu. A sângerat pân-a 
mierlit-o, chiar în locul unde te afli mata acum. Am încercat 
să-l ajutăm, dar nu prea poţi să faci nimic după ce te-a lovit 
un fazer de anihilare, nu? Infirmierii l-au luat de-aici 
duminică. 

Am încuviinţat din cap. Omul a luat-o din loc, târându-şi 
după el sacul. L-am condus cu privirea după care m-am 
ascuns din nou după stâlp. Cu ochii la drum, am analizat 
povestea nevestei sale. O relatare de la un martor ocular. 
Tipul n-ar fi convins judecătorii de la Curtea Supremă, dar 
în mod cert mă convinsese pe mine. Mai ales că nu fratele 
unuia de la Curtea Supremă aterizase aici cu o navetă de 
luptă şi dansase la poarta depozitului. 

A mai trecut o oră până să se întâmple ceva. Mâncasem un 
baton de ciocolată şi băusem cam o jumătate de litru de 
apă. Nu făceam altceva decât să stau şi să aştept. Un 
camion de dimensiuni rezonabile îşi făcu apariţia venind 
dinspre sud. Când se apropie de depozit, încetini. Cu 
ajutorul binoclului, am văzut plăcile de înmatriculare din 
New York. Nişte dreptunghiuri alb-murdar. Camionul îşi 
văzu de drum pe asfalt şi aşteptă la cea de-a patra poartă. 
Tipii din incinta complexului deschiseră poarta şi făcură 
semn camionului să intre. Vehiculul se opri din nou şi cei doi 
închiseră poarta în spatele lui. După care şoferul trase 
maşina cu spatele spre uşa depozitului şi se opri. Se dădu 
jos din camion. Unul dintre paznici se urcă în cabina 
vehiculului, în vreme ce colegul lui se apleca printr-o uşă 
laterală ca să deschidă uşa depozitului. Camionul se retrase 
în hala întunecoasă şi uşa-rulou se închise din nou. Şoferul 
din New York rămăsese în curte, la soare. Asta a fost tot. 
Cam treizeci de secunde, de la început până la sfârşit. 
Nimic la vedere. 


Am privit şi am aşteptat. Camionul a stat înăuntru 
optsprezece minute. Apoi uşa s-a deschis din nou şi paznicul 
a scos camionul afară. De îndată ce vehiculul a ieşit, ruloul a 
fost coborât la loc, iar paznicul s-a dat jos din cabină. 
Şoferul din New York se urcă din nou la volan, iar portarul 
dădu fuga să-i deschidă porţile. Camionul ieşi din curte şi o 
luă pe drumul regional. Coti spre nord şi trecu cam pe la 
douăzeci de metri de locul în care stăteam rezemat de 
stâlpul de susţinere al pasarelei. Viră pe rampa de acces şi 
urcă huruind ca să se înscrie în şuvoiul de maşini care se 
îndrepta spre nord. 

Aproape imediat un alt camion cobori gălăgios rampa, 
părăsind traficul care venea dinspre nord. Vehiculul semăna 
cu cel de dinainte. Acelaşi model, aceeaşi mărime, acelaşi 
strat de mizerie depus după mulţi kilometri parcurşi pe 
autostradă. Se opri legănându-se în apropierea depozitelor. 
M-am uitat atent cu binoclul. Plăcile de înmatriculare erau 
de Illinois. Ritualul prin care a trecut a fost acelaşi. Oprire 
la poartă. Mers în marşarier până la uşa-rulou. Şoferul 
înlocuit de portar. Uşa ridicată doar atât cât să permită 
înghiţirea camionului de întunericul dinăuntru. Rapid şi 
eficient. Din nou, circa treizeci de secunde, de la început la 
sfârşit. Şi caracterul secret al operaţiunii. Şoferilor nu le 
era îngăduit accesul în depozit. Trebuia să aştepte afară. 

Camionul de Illinois a ieşit din depozit mai rapid, în 
şaisprezece minute. Şoferul şi-a reluat locul la volan şi a 
ieşit din curte, revenind pe autostradă. L-am văzut trecând, 
la vreo douăzeci de metri de mine. 

Conform teoriei noastre, ambele camioane fuseseră 
încărcate cu o parte din rezerva de bani şi îşi croiau acum 
drum spre nord. Se întorceau în mare grabă în marile oraşe 
de acolo, unde aveau să-şi descarce marfa. Până aici, teoria 
noastră se verifica. Nu puteam să-i găsesc vreo hibă. 

În următoarea oră, nu s-a întâmplat nimic. Al patrulea 
depozit a rămas închis. Începeam să mă plictisesc. Parcă-mi 
părea rău că plecase vagabondul. Am fi putut să mai stăm la 


taclale. Deodată am văzut sosind cel de-al treilea camion 
din ziua aceea. Am ridicat binoclul şi i-am văzut plăcuţele 
de California. Acelaşi model de camion, de culoare roşu- 
murdar, părăsi huruind autostrada îndreptându-se spre 
ultimul depozit. De data asta, camionul făcu altfel decât 
primele două. Trecu de poartă, dar nu mai avu loc 
schimbarea şoferilor. Camionul pătrunse cu spatele în 
depozit. Se vede treaba că şoferul ăsta era autorizat să 
vadă ce se întâmpla în interiorul halei. Urmă o aşteptare pe 
care am cronometrat-o la douăzeci şi două de minute. Apoi 
uşa-rulou se deschise şi camionul îşi făcu din nou apariţia. 
Trecu direct prin porţile curţii şi se îndreptă spre 
autostradă. 

Am luat rapid o decizie. Sosise momentul să plec. Voiam să 
văd ce e înăuntrul unuia dintre camioanele acelea. Aşa că 
m-am ridicat iute în picioare, înşfăcând totodată binoclul şi 
gamela cu apă. Am trecut în fugă pe sub pasarelă spre 
partea autostrăzii care se îndrepta spre nord. M-am căţărat 
pe taluzul abrupt şi am sărit peste parapetul din beton. M- 
am întors la Cadillac-ul meu paradit. I-am închis capota şi 
m-am urcat la volan. Am pornit motorul şi am rulat de-a 
lungul benzii de urgenţă. Am aşteptat apariţia unui interval 
în trafic şi am turat motorul masiv. Am tras de volan şi am 
accelerat spre nord. 

Mi-am făcut socoteala că de camionul roşu mă despărţeau 
maximum trei-patru minute. Nu mai mult. Am depăşit mai 
multe grupuri de vehicule şi am accelerat maşina mare şi 
veche. Apoi m-am stabilizat la o viteză de croazieră destul 
de ridicată, cu intenţia de a recupera întârzierea. După 
câţiva kilometri, am reperat camionul. Am micşorat viteza şi 
am rămas mult în urmă, cam la vreo trei sute de metri în 
spatele lui. Păstram cinci-şase vehicule între mine şi el. M- 
am calmat şi m-am relaxat. Conform teoriei candelabrului 
emisă de Roscoe, ne îndreptam spre Los Angeles. 

Mergeam fără mare grabă spre nord. Viteza nu depăşea 
optzeci de kilometri la oră. Rezervorul Cadillac-ului era 


aproape plin. Mi-ar fi ajuns cam cinci sute, poate chiar cinci 
sute cincizeci de kilometri. La viteza asta de croazieră, 
poate chiar mai mult. Dacă aş fi turat motorul V-8 obosit şi 
vechi de opt ani aş fi consumat benzina cu viteza fulgerului. 
Dar, dacă viteza era constantă, puteam parcurge o distanţă 
rezonabilă. Poate chiar la şase sute de kilometri, destul cât 
să ajung până în Memphis. 

Ne-am continuat drumul. Camionul roşu se profila 
inconfundabil la trei sute de metri în faţa mea. Coti la 
stânga ocolind periferia sudică a Atlantei. Se pregătea s-o ia 
spre vest, de-a latul ţării. Teoria distribuţiei se verifica. Am 
încetinit şi am rămas în urmă la schimbarea autostrăzilor, 
căci nu voiam ca şoferul să aibă vreo bănuială că-l 
urmăreşte cineva. Deşi mi-am dat seama după felul cum 
trecea de pe o bandă pe alta că individul ăsta nu se folosea 
prea des de oglinzile retrovizoare. Aşa că m-am dat ceva 
mai aproape de el. 

Camionul roşu a continuat să ruleze, în vreme ce eu am 
rămas la opt maşini în spatele lui. Timpul trecea, după- 
amiaza era aproape pe sfârşite. Se apropia seara. Am mai 
mâncat nişte ciocolată şi am băut apă, luându-mi astfel cina 
la volan. N-am reuşit să conving radioul să funcţioneze. Era 
un model elegant japonez. De bună seamă că tipul de la 
atelierul auto îl transplantase. Poate că fusese furat. M-am 
întrebat cum s-o fi descurcând cu geamurile Bentley-ului. 
M-am mai întrebat cum o să reacționeze Charlie când o să 
primească înapoi maşina cu geamurile fumurii. Dar mi-am 
zis că asta avea să fie cea mai mică dintre grijile ei. Am mai 
mers încă o sută cincizeci de kilometri. Opt ore. Am ieşit din 
Georgia şi, trecând prin Alabama, am ajuns în colţul nord- 
estic al statului Mississippi. Se făcuse întuneric beznă. 
Soarele de toamnă coborâse sub orizont undeva, departe, 
în faţa noastră. Şoferii îşi aprindeau farurile. Am mers ore 
în şir în întuneric. Aveam senzaţia că-l urmăream pe 
individul ăsta de-o viaţă. Deodată, pe când se apropia de 
miezul nopţii, camionul roşu a încetinit. La vreo opt sute de 


metri înainte, l-am văzut cum trage într-o parcare pentru 
camioane, situată undeva, la dracu-n praznic. Aproape de 
un loc numit Myrtle. La o sută zece kilometri de graniţa 
statului Tennessee. Să mai fi avut de mers cam o sută zece 
kilometri până în Memphis. Am mers după camion în 
parcare. Am parcat la o distanţă apreciabilă faţă de el. 

L-am văzut pe şofer coborând. Un tip înalt şi solid. Cu 
ceafă groasă şi lată, umeri puternici. Brunet, pe la treizeci 
şi ceva de ani. Braţe lungi, ca de maimuţă. Îl cunoşteam. 
Era fiul lui Kliner. Un psihopat desăvârşit. L-am urmărit cu 
privirea. Stând în picioare lângă camion, s-a întins şi a 
căscat în întuneric. M-am uitat la el şi mi l-am imaginat în 
noaptea de joi, lângă poarta depozitului, dansând. 

Tânărul Kliner încuie camionul şi porni agale către clădiri. 
Am aşteptat o vreme şi m-am dus după el. Mi-am imaginat 
c-o să se ducă direct la toaletă, aşa că am aşteptat în lumina 
din preajma standului de presă şi am supravegheat uşa. L- 
am văzut ieşind de la toaletă şi intrând în restaurant. S-a 
aşezat la o masă şi s-a întins din nou. A luat meniul cu aerul 
degajat al unuia care nu se grăbeşte deloc. Se afla acolo 
pentru o cină târzie. M-am gândit c-o să dureze vreo 
douăzeci şi cinci de minute. Poate chiar o jumătate de oră. 

Am ieşit din nou în parcare. Voiam să pătrund în camionul 
roşu şi să arunc o privire înăuntru. Dar mi-am dat seama că 
n-aveam nici o şansă să fac treaba asta în parcare. Absolut 
nici o şansă. Era o zonă circulată şi, în plus, două maşini ale 
poliţiei patrulau prin preajmă. Locul era luminat puternic. 
Aşa că mai aveam de aşteptat. 

M-am întors la clădiri. M-am vârât într-o cabină telefonică 
şi am format numărul secţiei de poliţie din Margrave. Finlay 
mi-a răspuns de îndată. I-am auzit tonul grav, de om care-şi 
completase studiile Ia Harvard. Stătuse lângă telefon, 
aşteptând să dau un semn de viaţă. 

— Unde eşti? m-a întrebat el. 

— Nu departe de Memphis, am spus. Am văzut un camion 
care a încărcat marfa şi mă ţin după el până se iveşte 


prilejul să arunc o privire înăuntru. Şoferul e băiatul lui. 
Kliner. 

— În regulă, mi-a spus. Am veşti de la Picard. Roscoe e 
instalată şi în siguranţă. Sper că la ora asta doarme 
buştean. Omul mi-a zis că Roscoe îţi transmite dragostea ei. 

— Dacă ai ocazia, transmite-i şi tu din partea mea toată 
dragostea. Ai grijă de tine, absolvent de Harvard. 

— Şi tu să ai grijă de tine, mi-a zis, după care a închis 
telefonul. 

Întors în parcare, m-am urcat în Cadillac şi am aşteptat. A 
mai durat o jumătate de oră până să iasă Kliner. L-am văzut 
mergând înapoi spre camionul roşu. Se ştergea la gură cu 
dosul palmei. Părea să fi mâncat o cină gustoasă. Cină care 
durase destul de mult. A dispărut din vedere. O clipă mai 
târziu, camionul a trecut prin faţa mea şi s-a îndreptat 
hurducăindu-se spre ieşirea din parcare. Dar n-a luat-o 
spre autostradă. A făcut la stânga pe un drum secundar, 
îndreptându-se spre motel. Urma să poposească peste 
noapte. 

A condus camionul direct spre şirul de căsuțe ale 
motelului, parcându-l vizavi de a doua căsuţă de la capăt, 
chiar în lumina unui bec de pe un stâlp. A coborât din 
vehicul şi a încuiat portiera. A scos o cheie din buzunar şi a 
deschis căsuţa. A intrat şi a închis uşa. A aprins lumina şi a 
tras storul. Avusese cheia în buzunar. Nu mai trecuse pe la 
recepţie. Trebuie să fi închiriat camera încă din restaurant. 
Plătise şi primise cheia. De-aia stătuse atât de mult acolo. 

Asta îmi crea mie o problemă. Trebuia să mă uit în camion. 
Aveam nevoie de dovezi. Trebuia să aflu dacă eram pe 
drumul cel drept. Şi trebuia să aflu asta curând. Până 
duminică mai erau patruzeci şi opt de ore. Aveam lucruri de 
făcut până duminică. O mulţime de lucruri. Eram nevoit să 
pătrund în camion chiar acolo, în lumina de la stâlpul acela 
de iluminat. În vreme ce psihopatul de Kliner se afla la trei 
metri în camera lui de motel. Nu era cel mai lipsit de riscuri 
lucru pe care-l puteam face. Trebuia să aştept până aveam 


s-o fac. Mai exact, până băiatul adormea buştean, ca să n- 
audă hărmălaia pe care-aveam s-o stârnesc. Am aşteptat o 
jumătate de oră. Nu mai puteam să aştept. Am pornit 
vechiul Cadillac şi l-am pus în mişcare în noaptea liniştită. 
Tacheţii păcăneau, iar pistoanele plescăiau. În liniştea 
înconjurătoare, motorul făcea o gălăgie infernală. Am 
parcat maşina aproape lipită de camion, cu faţa la uşa 
camerei de motel a tânărului. M-am mutat pe scaunul din 
dreapta. Am stat nemişcat şi am aşteptat. Nimic. Am scos 
din buzunar cuțitul lui Morrison şi m-am deplasat spre bara 
de protecţie din faţă a Cadillac-ului. Am păşit pe capotă şi, 
trecând de parbriz, m-am urcat pe acoperişul 
automobilului. Am rămas nemişcat, în picioare, şi-am ciulit 
urechile. Nimic. M-am aplecat spre camion şi m-am căţărat 
pe acoperişul acestuia. 

Un camion de acest tip are acoperişul translucid. E dintr- 
un fel de placă din fibră de sticlă. Dintr-un astfel de 
material se face fie acoperişul, fie doar un fel de luminator 
încastrat într-un cadru metalic. E pus acolo ca să lase să 
pătrundă o rază de lumină în spaţiul de depozitare a 
încărcăturii. E de folos şi în operaţiunile de încărcare- 
descărcare. Poate că e şi mai uşor. Sau mai ieftin. 
Fabricanţii sunt în stare de orice ca să mai economisească 
câţiva dolari. La un asemenea camion, cel mai simplu mod 
de economisire e prin intermediul acoperişului. 

Partea de sus a corpului meu era lipită de panoul din fibră 
de sticlă, în timp ce mă sprijineam cu picioarele de plafonul 
Cadillac-ului. M-am întins cât am putut şi am desfăcut 
briceagul. L-am înfipt în panou, chiar în mijlocul 
acoperişului. Cu lama am tăiat o clapetă de douăzeci şi cinci 
pe patruzeci şi cinci de centimetri, pe care-o puteam 
împinge în jos şi să mă uit înăuntru. Ca atunci când te uiţi în 
jos printr-o fantă îngustă. Lumina din camera de motel se 
aprinse pe neaşteptate. Storul ferestrei se ridică şi aruncă 
un dreptunghi luminos asupra Cadillac-ului. Dar şi pe 
partea laterală a camionului roşu şi pe picioarele mele. Am 


icnit şi m-am căznit să mă caţăr pe acoperişul camionului. 
Am stat lipit, fără să scot o vorbă. Mi-am ţinut respiraţia. 

Uşa de la cameră se deschise. Kliner ieşi. Se uită îndelung 
la Cadillac. Se aplecă şi se uită înăuntru. Îi dădu ocol şi 
începu să verifice camionul. Controla portierele cabinei. 
Trase de mânere. Vehiculul se hâţână sub mine. Ocoli 
vehiculul pe la spate şi încercă uşile din spate. Trase de 
mânere. Am auzit uşile zăngănind atât cât le dădeau voie 
încuietorile. 

Dădu ocol în întregime camionului. Stăteam acolo, pe 
acoperiş, şi ascultam zgomotul paşilor săi pe asfalt. Verifică 
din nou Cadillac-ul. După care se întoarse în cameră, 
trântind uşa. Lumina se stinse. Dreptunghiul de lumină 
gălbuie dispăru. 

Am aşteptat cinci minute. Am stat acolo pe acoperiş şi am 
aşteptat. După care m-am ridicat pe coate. M-am întins spre 
fanta pe care tocmai o tăiasem în fibra de sticlă. M-am târât 
până acolo şi am privit înăuntru. 

Camionul era gol. Absolut gol. În el nu era absolut nimic. 

DOUĂZECI ŞI PATRU. 

Drumul înapoi până la secţia de poliţie din Margrave 
măsura peste şase sute de kilometri. Am mers cât de 
repede am îndrăznit. Trebuia să-l văd pe Finlay, ca să-i 
expun o teorie nouă-nouţă. Am parcat bătrânul Cadillac 
chiar lângă modelul nou al lui 'Teale. Am intrat şi l-am 
salutat din cap pe tipul de la recepţie. Acesta mi-a răspuns 
la fel la salut. 

— Finlay e aici? l-am întrebat. 

— În spate, mi-a zis el. Primarul e cu el. 

Am ocolit recepţia şi am traversat în mare grabă sala 
comună ca să ajung în biroul din lemn de trandafir. Finlay 
se afla acolo împreună cu Teale. Finlay avea veşti proaste 
pentru mine. Vedeam asta după cum îşi ţinea aplecaţi 
umerii. leale s-a uitat la mine surprins. 

— V-aţi întors în armată, domnule Reacher? m-a interpelat 
el. 


Mi-a luat o secundă ca să mă prind. Se referea la 
pantalonii mei de uniformă şi la geaca de camuflaj. L-am 
măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Era îmbrăcat 
într-un costum gri lucios, plin de modele brodate. Cravată 
îngustă, cu clemă din argint. 

— Să nu-mi vorbeşti tu mie despre haine, ticălosule, am 
spus. 

Omul s-a uitat la el însuşi cu surprindere. A îndepărtat cu 
un bobârnac un fir de praf care nici nu fusese acolo. Apoi m- 
a privit fioros. 

— Aş putea să te arestez pentru un asemenea limbaj, a zis. 

— lar eu aş putea să-ţi tai capul, i-am replicat. lar după 
aia, aş putea să ţi-l bag în curu' ăla de şobolan bătrân. 

Am stat şi ne-am uitat unul la celălalt cu furie un timp care 
mi s-a părut foarte lung. Teale îşi strângea bastonul greu de 
parcă ar fi vrut să-l ridice şi să mă pocnească cu el. Vedeam 
cum i se strânge mâna în jurul lui şi cum privirea-i alunecă 
spre scăfârlia mea. Dar până la urmă s-a mulţumit să iasă 
ţanţoş din birou şi să trântească uşa. Am întredeschis-o şi 
m-am uitat în urma lui. locmai ridica telefonul de pe unul 
din birourile din sala comună a secţiei. Urma să-l sune pe 
Kliner şi să-l întrebe când dracu' avea de gând să facă ceva 
în privinţa mea. Am închis uşa la loc şi m-am întors către 
Finlay. 

— Care-i problema? l-am întrebat. 

— Chestii serioase, mi-a spus. Dar ai reuşit să vezi ce e în 
camion? 

— Ajung şi la asta imediat, am spus. Care-i problema aici? 

— Să-ţi spun mai întâi problema mai mică? Sau pe cea 
mare? 

— Zi-o pe-aia mai mică, am spus. 

— Picard o mai ţine pe Roscoe o zi. Nu avem de ales. 

— La naiba, am spus. Aş fi vrut s-o văd. Ea e mulţumită cu 
situaţia asta? 

— Din câte zice Picard, este, mi-a spus Finlay. 

— La naiba! Deci, care-i problema mare? 


— Cineva ne-o ia înainte, mi-a şoptit el. 

— Ne-o ia înainte? l-am întrebat. Ce vrei să spui? 

— Mai ştii lista fratelui tău? Iniţialele şi însemnarea despre 
garajul lui Sherman Stoller? Mai întâi, azi-dimineaţă am 
primit un fax de la Departamentul de Poliţie din Atlanta. 
Casa lui Stoller a ars până-n temelii azi-noapte. O ştii, aia de 
lângă terenul de golf, unde-ai fost cu Roscoe. Complet 
distrusă, cu garaj cu tot. Incendiu provocat. Cineva a turnat 
benzină peste tot. 

— Dumnezeule! am spus. Şi de Judy ce ştii? 

— Un vecin zice că a şters-o în seara zilei de marţi. 
Imediat după ce-aţi vorbit cu ea. Nu s-a mai întors. Casa era 
goală. 

Am încuviinţat din cap. 

— Judy e o femeie deşteaptă, am spus. Dar asta nu-i face 
să fie înaintea noastră. Deja am văzut interiorul garajului. 
Dacă au încercat să ascundă ceva, au ajuns prea târziu. Şi, 
oricum, nu era nimic de ascuns, nu? 

— Iniţialele? a continuat Finlay. Colegiile? L-am identificat 
pe tipul de la Princeton în dimineaţa asta. W. B. Era Walter 
Bartholomew. Profesor. A fost ucis azi-noapte, în preajma 
casei sale. 

— Fir-ar să fie! am zis. Cum a fost ucis? 

— Înjunghiat. Poliţia din Jersey zice c-a fost un jaf stradal. 
Dar noi ştim mai bine cum stau lucrurile, nu? 

— Mai ai şi alte veşti bune? l-am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Chiar mai rele, mi-a zis el. Bartholomew ştia ceva. L-au 
găbjit înainte să poată vorbi cu noi. Ne-au luat-o înainte, 
Reacher. 

— Zici că ştia ceva? am spus. Ce? 

— Nu ştiu, a zis Finlay. Când am format numărul, am dat 
peste un asistent din echipa lui de cercetare, care lucrează 
pentru Bartholomew. Se pare că acesta era foarte 
entuziasmat de ceva, a lucrat în cabinetul lui până târziu. 
Asistentul ăsta îi ducea tot felul de materiale de arhivă, pe 


care Bartholomew le verifica. Noaptea târziu, şi-a strâns 
lucrurile, i-a trimis lui Joe un e-mail şi a plecat acasă. A dat 
nas în nas cu atacatorul şi asta a fost tot. 

— Ce spunea în e-mail? l-am întrebat. 

— Zicea aşa: „Fii pe fază, mâine-dimineaţă îţi telefonez”. 
Asistentul spunea că a avut impresia că Bartholomew 
descoperise ceva important. 

— Fir-ar să fie, am spus din nou. Ai aflat ceva despre 
inițialele de la New York? K. K.? 

— Încă nu, mi-a spus Finlay. Cred că e vorba de un alt 
profesor. Dacă nu cumva au pus mâna şi pe el deja. 

— Bine, am spus. Mă duc la New York ca să dau deel. 

— De ce atâta panică? m-a întrebat Finlay. A fost vreo 
problemă cu camionul? 

— A fost o singură şi mare problemă, am spus. Camionul 
era gol. 

Tăcerea s-a aşternut în birou un lung moment. 

— Adică se întorcea gol? a spus Finlay. 

— Am reuşit să mă uit în el imediat după ce te-am sunat. 
Era gol. Absolut nimic în el. Doar aer proaspăt. 

— Dumnezeule! 

Părea afectat. Nu-i venea să creadă. Admirase teoria 
distribuţiei elaborată de Roscoe. O felicitase. Îi strânsese 
mâna. Forma de candelabru. Era o teorie reuşită. Era atât 
de bună, încât nu-i venea să creadă că era greşită. 

— Trebuie să avem dreptate, a spus el. Este cât se poate 
de logică. Gândeşte-te la ce-a spus Roscoe. Gândeşte-te la 
hartă. Gândeşte-te la cifrele lui Gray. Totul se potriveşte. E 
atât de evidentă, încât aproape c-o simt. Aproape c-o văd. E 
ca un flux de trafic. Nu poate să fie altfel. Am analizat-o de- 
atâtea ori. 

— Roscoe a avut dreptate, am spus. Şi tot ce-ai spustue 
adevărat. Forma de candelabru e corectă. Margrave e 
centrul. E un flux de trafic. Am greşit doar la un mic detaliu. 

— Ce detaliu? a spus el. 


— Am greşit direcţia, am spus. Am luat-o de-a-ndăratelea. 
Fluxul curge în direcţie opusă. Forma e aceeaşi, dar de curs 
curge încoace, nu de aici încolo. 

Finlay încuviinţă din cap. Şi-a dat seama şi el cum stau 
lucrurile. 

— Aşadar, marfa nu se încarcă aici, a spus el. Aici se 
descarcă. Nu se distribuie o rezervă, ci se constituie. Chiar 
aici, în Margrave. Dar o rezervă de ce? Eşti sigur că nu se 
tipăresc bani falşi pe undeva şi sunt pe urmă aduşi aici? 

Am clătinat din cap. 

— N-are nici o noimă, am spus. Molly mi-a spus că nu se 
mai tipăresc bani falşi în Statele Unite. Joe a pus capăt 
acestei activităţi. 

— Atunci, ce aduc ei aici? m-a întrebat. 

— “Tocmai asta trebuie să aflăm, am spus. Dar ştim că se 
adună cam o tonă pe săptămână. Şi mai ştim că încape în 
cutii pentru instalaţiile de aer condiţionat. 

— Ştim asta? spuse Finlay. 

— Asta s-a schimbat anul trecut, am spus. Înainte de 
ultimul septembrie, marfa era scoasă prin contrabandă 
afară din ţară. Asta făcea Sherman Stoller. Aparatele de aer 
condiţionat nu erau un paravan. Erau chiar operaţiunea 
adevărată. Exportau ceva ambalat în cutii din carton pentru 
aparate de aer condiţionat. Sherman Stoller le ducea zilnic 
cu camionul în Florida, unde erau transbordate pe o navă. 
De-aia era atât de crispat când a fost oprit de poliţie pentru 
depăşirea vitezei legale. De-aia a venit avocatul cel spilcuit 
atât de repede. Nu pentru că se ducea să încarce ceva, ci 
pentru că se ducea să descarce. Poliţiştii din Jacksonville au 
dat târcoale încărcăturii timp de cincizeci şi cinci de 
minute. 

— Dar o încărcătură de ce? întrebă Finlay. 

— Nu ştiu. Poliţiştilor nu le-a trecut prin cap să se uite. Au 
văzut că maşina e plină cu cutii sigilate cu aparate de aer 
condiţionat, nou-nouţe, cu numere de serie şi toate actele în 
regulă, aşa că au presupus că totul e în regulă. Cutiile 


pentru aparatele de aer condiţionat au fost o acoperire al 
naibii de bună. Nişte produse foarte plauzibile a fi 
transportate în sud. Nimeni n-ar avea motive de suspiciune 
faţă de nişte aparate de aer condiţionat care se îndreaptă 
spre sud, nu-i aşa? 

— Dar operaţiunea s-a oprit în urmă cu un an? zise Finlay. 

— Corect, am spus. Ştiau că urmează să înceapă acţiunea 
Gărzii de Coastă, aşa că au făcut cât s-a putut de mult în 
avans. Mai ţii minte cifrele duble din însemnările lui Gray? 
La un moment dat, în urmă cu un an, s-au oprit cu totul. 
Pentru că s-au simţit la fel de vulnerabili în timpul acţiunii 
expediind marfa în exterior pe ascuns de Garda de Coastă 
pe cât ne-am gândit noi că s-ar simţi dacă ar fi adus marfa 
din afară. 

Finlay încuviinţă din cap, părând nemulţumit de sine. 

— Aspectul ăsta ne-a scăpat, spuse el. 

— Ne-au scăpat o mulţime de lucruri, am spus. L-au 
concediat pe Sherman Stoller fiindcă nu mai aveau nevoie 
de el. Au decis să ţină marfa pitită până când acţiunea 
Gărzii de Coastă avea să înceteze. De-aia sunt ei atât de 
vulnerabili acum. De-aia sunt cuprinşi de panică, Finlay. Nu 
au în depozit până duminică ultimele resturi de stoc, ci 
toată nenorocita de marfă. 

Finlay ţinea de şase la uşa biroului. Eu m-am aşezat la 
masa de lucru din lemn de trandafir şi am sunat la 
Universitatea Columbia din New York. Numărul format era 
de la Facultatea de Istorie Modernă. Prima parte a 
convorbirii telefonice a fost foarte simplă. Am dat peste o 
doamnă îndatoritoare de la cabinetul administrativ. Am 
întrebat-o dacă au acolo un profesor ale cărui iniţiale să fie 
K. K. Imediat l-a identificat pe un tip pe care-l chema Kelvin 
Kelstein. Era la ei de mulţi ani. Se părea că e un tip extrem 
de renumit. După care convorbirea a devenit dificilă. Am 
întrebat dacă ar putea fi chemat la telefon. Doamna mi-a 
spus că nu. Era un om foarte ocupat şi nu putea fi deranjat 
din nou. 


— Din nou? am zis. Dar cine l-a deranjat deja? 

— Doi detectivi din Atlanta, Georgia, mi-a spus ea. 

— Când s-a-ntâmplat asta? am întrebat-o. 

— Azi-dimineaţă, mi-a spus. Au venit aici şi au cerut să 
vorbească cu el, neadmiţând nici un refuz. 

— Puteţi să mi-i descrieţi pe cei doi? am rugat-o. 

A urmat o pauză în cursul căreia femeia încerca să-şi 
aducă aminte. 

— Erau latino-americani, mi-a spus. Nu-mi amintesc alte 
amănunte. Cel cu care am vorbit era un bărbat foarte 
plăcut, foarte politicos. Un tip banal, însă. 

— S-au întâlnit deja cu domnul profesor? am întrebat-o. 

— Au stabilit o întâlnire pentru ora unu. Probabil că-l scot 
în oraş, la un restaurant. 

Am strâns şi mai tare telefonul. 

— Bine, am spus. E o chestiune foarte importantă. Au 
întrebat de el după nume? Sau după inițialele K. K., aşa 
cum am întrebat şi eu? 

— Au pus exact aceeaşi întrebare ca şi dumneavoastră, 
domnule. Au întrebat dacă avem vreun profesor cu inițialele 
acelea. 

— Vă rog să mă ascultați cu cea mai mare atenţie, 
doamnă. Vreau să vă duceţi imediat să vorbiţi cu domnul 
profesor Kelstein. Întrerupeţi-l, indiferent ce face. Spuneţi-i 
că e o chestiune de viaţă şi de moarte. Spuneţi-i că 
detectivii ăia din Atlanta sunt nişte falşi detectivi. Azi- 
noapte, indivizii ăştia au fost la Princeton şi l-au ucis pe 
profesorul Walter Bartholomew. 

— Vorbiţi serios? replică femeia, aproape ţipând. 

— Cât se poate de serios, am spus. Eu mă numesc Jack 
Reacher. Cred că domnul Kelstein a fost în legătură cu 
fratele meu, Joe Reacher, de la Departamentul Trezoreriei. 
Spuneţi-i că şi fratele meu a fost ucis. 

Femeia făcu din nou o pauză. Înghiţi în sec. Apoi reveni, 
calmă. 

— Ce-ar trebui să-i spun profesorului Kelstein să facă? 


— Două lucruri. Mai întâi, nu trebuie, sub nici o formă, să 
îi vadă pe cei doi latino-americani din Atlanta. Indiferent de 
oră. Aţi notat? 

— Da. 

— Bun. În al doilea rând, trebuie să se ducă în clipa asta la 
ofiţerul responsabil cu securitatea în campus. În clipa asta, 
da? Trebuie să mă aştepte acolo. O să ajung cam în trei ore. 
Kelstein trebuie să se ducă în biroul ofițerului însărcinat cu 
securitatea şi să mă aştepte în compania nemijlocită a unui 
paznic până ajung acolo. Puteţi să vă asiguraţi că va 
proceda întocmai? 

— Da, mi-a confirmat femeia. 

— Spuneţi-i să sune la Princeton din biroul ofițerului pe 
probleme de securitate, am spus. Spuneţi-i să întrebe de 
Bartholomew. Asta ar trebui să-l convingă. 

— Da, a spus din nou femeia. O să am grijă ca domnul 
profesor să procedeze aşa cum aţi cerut. 

— Şi daţi numele meu celor de la cabinetul de securitate, 
am spus. Nu vreau să am probleme cu intratul când o să 
ajung acolo. Profesorul Kelstein mă poate identifica. 
Spuneţi-i că semăn cu fratele meu. 

Am închis, după care am strigat către Finlay: 

— Au pus mâna pe lista lui Joe, am spus. Au trimis doi tipi 
în New York. Unul dintre ei e acelaşi tip cu cel care a luat 
servieta lui Joe. Un tip plăcut, politicos. Au pus mâna pe 
listă. 

— Dar cum? Lista nu era în servietă. 

Un fior de teamă m-a cuprins. Ştiam cum se întâmplase. 

Fusese în faţa ochilor mei tot timpul. 

— Baker, am spus. Baker e băgat în schemă. A făcut o 
copie xerox suplimentară. L-ai trimis să facă o copie după 
lista lui Joe. Ela făcut două copii şi una i-a dat-o lui Teale. 

— Dumnezeule! exclamă Finlay. Eşti sigur? 

Am încuviinţat din cap. 

— Au mai fost şi alte indicii, am spus. leale a jucat la 
cacealma. Noi am crezut că toţi cei din departament sunt 


curaţi. Dar el i-a ţinut ascunşi. Aşa că acum nu ştim cine 
naiba e implicat şi cine nu. Trebuie să ieşim de aici imediat. 
Să mergem. 

Am ieşit în grabă din birou, am traversat sala comună şi, 
trecând de uşile mari din sticlă de la intrare, ne-am urcat în 
maşina lui Finlay. 

— Unde mergem? m-a întrebat el. 

— La Atlanta, i-am spus. La aeroport. Trebuie să ajung la 
New York. 

A pornit maşina şi s-a îndreptat spre nord, pe drumul 
regional. 

— Baker a fost în combinaţie de la bun început, am spus. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama. 


Pe drumul până la aeroport, am recapitulat totul. Pas cu 
pas. Vinerea trecută rămăsesem singur cu Baker în mica 
sală pentru interogatorii a secţiei. Mi-am întins încheieturile 
spre el. Mi-a scos cătuşele. Aşadar, Baker a scos cătuşele 
unui tip despre care ar fi trebuit să creadă că e un ucigaş. 
Un ucigaş care terciuise cadavrul victimei sale. A fost 
dispus să rămână singur într-o încăpere cu un asemenea 
individ. După care, mai târziu, l-am chemat şi l-am convins 
să mă însoţească până la baie. A fost neglijent şi nepăsător. 
Am avut ocazii să-l dezarmez şi să evadez. Am luat 
atitudinea lui ca un semn că ascultase răspunsurile pe care 
i le dădusem lui Finlay şi, încet-încet, se convinsese că sunt 
nevinovat. 

Dar el ştiuse tot timpul că sunt nevinovat. Ştia foarte bine 
cine era vinovat şi cine era nevinovat. Ştia că sunt doar un 
ţap ispăşitor convenabil. Ştia că sunt doar un trecător 
nevinovat. Cine-şi face griji când scoate cătuşele unui 
trecător nevinovat? Cine-şi mai ia măsuri de precauţie 
atunci când însoţeşte la toaletă un trecător nevinovat? 

Şi tot el l-a adus pe Hubble la interogatoriu. l-am observat 
limbajul corporal. Era crispat din pricina conflictelor 
interioare. Atunci mi-am zis că se simţea jenat pentru că 
Hubble era amic cu Stevenson şi rudă prin alianţă. Dar nu 
era asta. Era frământat de faptul că se simţea prins în 
capcană. Ştia că aducerea lui Hubble la secţie era un 
dezastru. Dar nu putea să nu se supună lui Finlay fără să-l 
alerteze. Era prins în capcană. Era rău dacă o făcea, rău 
dacă n-o făcea. 

Şi mai fusese şi încercarea deliberată de a ascunde 
identitatea lui Joe. Baker a încurcat intenţionat iţele cu 
căutarea amprentelor pe computer în aşa fel încât Joe să 
rămână neidentificat. Ştia că Joe e anchetator 
guvernamental. Ştia că amprentele lui Joe se află în baza de 
date de la Washington. Aşa că a încercat să se asigure că nu 
vor fi identificate. Dar s-a dat singur în vileag când a 
anunţat rezultatul negativ prea devreme. De vină a fost 


lipsa de experienţă. Întotdeauna lăsase treburile tehnice în 
seama lui Roscoe. De aceea nu cunoştea sistemul. Numai că 
eu n-am ştiut să adun doi şi cu doi. Am fost prea copleşit 
când a doua încercare cu amprentele a adus pe tapet 
numele fratelui meu. 

Din acel moment, el şi-a tot vârât nasul şi s-a tot băgat ca 
musca-n lapte, mereu în preajma anchetei noastre secrete. 
A vrut să fie primit în schemă şi s-a oferit voluntar să ne 
ajute. Finlay îl pusese să ţină de şase. Şi în tot acest timp el 
dădea fuga la Teale cu informaţiile pe care le afla de la noi. 

Finlay gonea spre nord cu viteza vântului. A urcat rampa 
de acces spre autostradă şi a apăsat pe pedală până la 
podea. Maşina masivă gonea neobosită pe autostradă. 

— N-am putea să încercăm la Garda de Coastă? a spus el. 
Să-i convingem să rămână în stare de alertă până duminică, 
moment în care vor începe transporturile spre exterior? Ca 
un fel de patrulare suplimentară? 

— Glumeşti, am spus. După toate criticile politice pe care 
le-a încasat preşedintele din pricina asta, n-o să se 
răzgândească din prima zi numai pentru că-l rogi tu. 

— Şi-atunci, ce facem? 

— Sunăm din nou la Princeton, i-am spus. Dăm din nou de 
urma asistentului ăla. S-ar putea să fie în stare să 
reconstituie ceea ce a descoperit azi-noapte Bartholomew. 
Să-l ducem undeva într-un loc sigur şi să-i dăm de lucru. 

Finlay râse. 

— Unde naiba găseşti tu un loc sigur acum? spuse el. 

I-am spus să folosească motelul din Alabama pe care-l 
folosisem luni. Era situat la dracu-n praznic şi oferea atâta 
siguranţă câtă era nevoie. I-am spus că-l voi găsi acolo la 
întoarcere. L-am rugat să aducă Bentley-ul la aeroport şi să 
lase cheia şi chitanţa de parcare la biroul de informaţii 
pentru sosiri al aeroportului. A repetat toate indicaţiile pe 
care i le dădusem ca să-mi confirme că le reţinuse întocmai. 
Deşi mergea cu peste o sută patruzeci la oră, întorcea capul 
să se uite la mine de fiecare dată când îmi vorbea. 


— Fii atent la drum, Finlay, am spus. Nu foloseşte nimănui 
dacă murim acum într-un accident stupid de maşină. 

Rânji şi se uită în faţă. Apăsă şi mai tare pe acceleraţie. 
Masivul Chevrolet de poliţie depăşi o sută şaizeci la oră. În 
clipa aceea, Finlay se întoarse spre mine din nou şi se uită 
în ochii mei cale de vreo trei sute de metri. 

— Fricosule! îmi spuse. 

DOUĂZECI ŞI CINCI. 

Nu era deloc simplu să treci prin sistemele de securitate 
ale aeroportului având asupra ta un bulan metalic, un cuţit 
şi un ditamai pistolul, aşa că mi-am lăsat geaca de camuflaj 
în maşina lui Finlay, rugându-l să le transfere în Bentley. A 
mers cu mine la „Plecări” şi a sacrificat aproape şapte sute 
de dolari de pe cartea lui de credit ca să-mi achite biletul 
dus-întors până la New York cu cursa companiei Delta. 
După care s-a cărat ca să caute motelul din Alabama, iar eu 
m-am dus la poarta de acces pentru avionul care urma să 
ajungă în New York, pe aeroportul La Guardia. 

Drumul pe calea aerului a durat un pic peste două ore, iar 
cu taxiul am mers treizeci şi cinci de minute. Am sosit în 
Manhattan imediat după patru şi jumătate. Fusesem acolo 
în mai, iar acum, în septembrie, arăta cam la fel. Arşiţa verii 
se sfârşise, iar acum oraşul revenea la ritmurile normale. 
Taxiul m-a dus peste Triborough Bridge şi a luat-o spre vest 
pe Strada 116. După ce-a ocolit Morningside Park, m-a lăsat 
la intrarea principală a Universităţii Columbia. Am intrat şi 
am găsit drumul spre biroul de securitate al campusului. 
Am bătut la uşa din sticlă. Un poliţist a verificat o listă şi mi- 
a dat voie să intru. M-a condus până-ntr-o cameră din spate 
şi mi l-a arătat pe profesorul Kelvin Kelstein. Am văzut un 
tip foarte bătrân, firav, ofilit, dar având în cap o claie de păr 
alb. Arăta la fel ca omul de serviciu pe care-l văzusem la 
etajul al treilea al închisorii Warburton, cu excepţia faptului 
că era alb. 

— Cei doi latino-americani au revenit? l-am întrebat pe 
polițistul de campus. 


Omul clătină din cap. 

— Nu i-am mai văzut, spuse el. Cei de la biroul domnului 
profesor i-au anunţat că întâlnirea de la prânz a fost 
anulată. Poate că şi-au luat tălpăşiţa. 

— Aşa sper şi eu, am spus. Până una alta, va trebui să fiţi 
cu ochii pe omul ăsta o vreme. Să zicem, până duminică. 

— De ce? întrebă polițistul. Ce se-ntâmplă? 

— Nu sunt foarte sigur, am spus. Dar sper că domnul 
profesor o să-mi spună. 

Paznicul ne-a condus până la biroul lui Kelstein şi ne-a 
lăsat acolo. Era o încăpere mică şi dezordonată, plină până 
la tavan cu rafturi de cărţi şi jurnale groase. Kelstein se 
aşeză într-un fotoliu vechi şi-mi făcu semn să mă aşez într- 
unul asemănător, în faţa lui. 

— Ce anume a păţit Bartholomew? m-a întrebat el. 

— Nu ştiu exact, am spus. Poliţia din Jersey zice că a fost 
înjunghiat în cursul unui jaf în faţa locuinţei sale. 

— Dar dumneata eşti sceptic? întrebă Kelstein. 

— Fratele meu a întocmit o listă de contacte, am spus. lar 
dumneavoastră sunteţi singurul rămas în viaţă de pe lista 
aceea. 

— Fratele dumitale a fost domnul Joe Reacher? 

Am încuviinţat din cap. 

— A fost ucis joia trecută, am spus. Încerc să aflu de ce. 

Kelstein şi-a aplecat capul şi s-a uitat pe fereastra 
murdară. 

— Sunt sigur că ştii de ce, spuse el. Era un anchetator. E 
limpede că a fost ucis în cursul unei investigaţii. Ceea ce 
trebuie să afli e ce anume investiga el. 

— Puteţi să-mi spuneţi despre ce era vorba? 

Bătrânul profesor clătină din cap. 

— Doar în termeni foarte generali, spuse el. Nu pot să-ţi 
dau detalii. 

— N-a discutat detalii cu dumneavoastră? am spus. 

— M-a folosit ca pe o placă de rezonanţă. Făceam 
speculaţii împreună. Îmi plăceau extraordinar de mult acele 


discuţii. Fratele dumitale, Joe, era un interlocutor 
inteligent. Avea o minte ageră şi o precizie extraordinară în 
exprimare. A fost o plăcere să lucrez cu el. 

— Dar nu aţi discutat amănunte? am repetat eu. 

Kelstein şi-a făcut mâinile căuş, ca şi cum ar fi ţinut între 
palme un vas gol. 

— Discutam de toate. Dar n-ajungeam la nici o concluzie. 

— Bun, am spus. Putem s-o luăm de la început? Discuţiile 
erau despre falsificarea banilor, corect? 

Kelstein şi-a înclinat capul mare într-o parte. Părea 
amuzat. 

— Evident, spuse el. Ce alte subiecte am fi putut discuta 
domnul Joe Reacher şi cu mine? 

— De ce dumneavoastră? am întrebat eu direct. 

Bătrânul profesor arboră un zâmbet modest, care se 
preschimbă într-o uitătură încruntată. După care, pe faţă i 
se aşternu un zâmbet ironic. 

— Pentru că eu sunt cel mai mare falsificator din istorie, 
spuse el. Era să spun că sunt unul dintre cei mai mari doi 
falsificatori din istorie, dar după evenimentele din noaptea 
trecută, din păcate, am rămas singur. 

— Dumneavoastră şi Bartholomew? am spus. Aţi fost 
falsificatori? 

Bătrânul zâmbi din nou. 

— Nu fiindcă aşa am vrut, spuse el. În timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, tineri ca Walter şi ca mine ajungeau 
să aibă nişte ocupaţii ciudate. Am fost consideraţi mai utili 
în activitatea de spionaj decât pe front. Am fost înrolați în 
Serviciile Secrete de Informaţii, care, precum, ştii, a fost 
prima formă a CIA. Alţi oameni erau responsabili pentru 
atacarea inamicului cu tunuri şi bombe. Nouă ni s-a 
încredinţat misiunea de a ataca inamicul pe plan economic. 
Am pus la punct un plan pentru destabilizarea economiei 
naziste prin intermediul unui asalt asupra valorii valutei 
sale curente. În cadrul proiectului nostru s-au fabricat sute 
de miliarde de Reichsmark false. Cu ajutorul unor 


bombardiere de rezervă, am inundat Germania cu ele. 
Cădeau din cer ca nişte confetti. 

— Şi a mers? l-am întrebat. 

— Da şi nu. În mod cert, economia lor a fost zdruncinată. 
Valuta lor şi-a pierdut rapid valoarea. Dar, fireşte, o mare 
parte din activitatea lor productivă folosea munca sclavilor. 
Sclavii nu sunt interesaţi deloc dacă salariul altcuiva 
valorează ceva. Şi, desigur, s-au găsit şi valute alternative. 
Ciocolata, ţigările, orice. Una peste alta, a fost doar un 
succes parţial. Dar astfel, eu şi Walter am rămas doi dintre 
cei mai mari falsificatori din istorie. Dacă foloseşti ca 
unitate de măsură volumul valutei falsificate. Nu pot să-mi 
asum cine ştie ce talent pentru latura artizanală a 
procesului. 

— Aşadar, Joe vă storcea de informaţii? l-am întrebat. 

— Walter şi cu mine am devenit obsedaţi, spuse Kelstein. 
Am studiat istoria falsificării banilor. A început a doua zi 
după prima folosire a banilor din hârtie. N-a dispărut 
niciodată. Am devenit experţi. Ne-am păstrat interesul şi 
după sfârşitul războiului. Am dezvoltat o relaţie destul de 
relaxată cu guvernul. În cele din urmă, acum câţiva ani, o 
subcomisie a Senatului ne-a însărcinat cu întocmirea unui 
raport. Cu toată modestia necesară, pot să susţin că acel 
raport a devenit biblia anti-falsificare a Departamentului 
Trezoreriei. Fratele dumitale o cunoştea, fireşte. De-aia 
stătea de vorbă cu Walter şi cu mine. 

— Dar despre ce vorbeaţi voi doi? am întrebat. 

— Joe era nou în branşă, spuse Kelstein. A fost adus ca să 
rezolve nişte probleme. Era, într-adevăr, un tip foarte 
talentat. Misiunea lui era să stârpească falsificarea banilor. 
Se ştie însă că asta e o misiune imposibilă. Şi eu şi Walter i- 
am spus asta. Dar aproape că reuşise. Şi-a pus mintea la 
contribuţie şi a aplicat lovituri de o simplitate atrăgătoare. 
Aproape că a făcut să înceteze tipărirea ilegală a banilor pe 
teritoriul Statelor Unite. 


Stăteam în biroul înghesuit şi-l ascultam pe bătrânul 
profesor. Kelstein îl cunoscuse pe Joe mai bine decât mine. 
Împărtăşise planurile şi speranţele fratelui meu. Se 
bucurase de succesele lui. Îl susţinuse atunci când dăduse 
greş. Discutaseră îndelung, cu însufleţire. Ultima oară când 
vorbisem între patru ochi cu Joe fusese după 
înmormântarea mamei, pentru foarte puţin timp. Îl 
văzusem doar ca pe fratele meu. Nu-l văzusem în el decât 
pe Joe. Nu văzusem realitatea vieţii sale ca agent de rang 
superior, având în subordine sute de angajaţi, un om căruia 
Casa Albă îi încredinţase rezolvarea unor probleme 
importante, capabil să impresioneze un bătrân deştept foc 
precum Kelstein. Stăteam în fotoliu şi mă simţeam prost. 
Pierdusem ceva ce nu ştiusem niciodată că am. 

— Sistemele lui erau geniale, spuse Kelstein. Analizele lui 
erau pătrunzătoare. Şi-a stabilit drept ţintă cerneala şi 
hârtia. Căci, până la urmă, totul se rezumă la cerneală şi la 
hârtie, nu? Dacă cineva cumpăra tipul de cerneală sau de 
hârtie care se pretează la falsificarea unei bancnote, 
oamenii lui Joe aflau în decurs de câteva ore. Îi umflau pe 
infractori în câteva zile. Pe teritoriul Statelor Unite, au 
redus activitatea de falsificare cu nouăzeci la sută. Şi i-au 
urmărit cu atâta înverşunare pe ceilalţi zece la sută încât i- 
au depistat pe toţi înainte să-şi distribuie falsurile. Asta m-a 
impresionat foarte mult. 

— Atunci, care-i problema? l-am întrebat. 

Kelstein făcu câteva mişcări mici şi precise cu palmele sale 
albe şi mici, ca şi cum ar fi dat un scenariu la o parte şi 
introducea unul nou. 

— Problema se află în străinătate, spuse el. În afara 
teritoriului Statelor Unite. Acolo, situaţia e foarte diferită. 
Ştiai că în afara Statelor Unite circulă de două ori mai mulţi 
dolari ca în interior? 

Am încuviinţat din cap. Am rezumat ceea ce-mi spusese 
Molly. Încrederea şi credinţa. Teama de o prăbuşire bruscă, 
a interesului faţă de dolar. Kelstein dădea din cap în timp ce 


vorbeam de parcă eu eram studentul lui, iar lui îi plăcea 
teza mea. 

— Întocmai, spuse el. E vorba mai mult de politică decât 
de delict. Până la urmă, principala îndatorire a unui guvern 
este să apere valoarea valutei sale. Avem peste hotare două 
sute şaizeci de miliarde de dolari. Pentru zeci de naţiuni, 
dolarul constituie moneda neoficială. De exemplu, în noua 
Rusie, există mai mulţi dolari decât ruble. De fapt, e ca şi 
cum Washingtonul ar fi obţinut un împrumut masiv din 
străinătate. Obţinut pe orice altă cale, acest împrumut ne- 
ar fi costat douăzeci şi şase de miliarde de dolari pe an 
numai pentru plata dobânzilor. Dar, în felul ăsta, nu ne 
costă nimic în afară de ceea ce cheltuim cu tipărirea 
portretelor de politicieni morţi pe nişte petice de hârtie. La 
asta se rezumă totul, domnule Reacher. Tipărirea de valută 
care să fie cumpărată de către străinătate e cea mai bună 
escrocherie în care se poate implica un guvern. Aşadar, în 
realitate, misiunea lui Joe valora pentru această ţară 
douăzeci şi şase de miliarde de dolari. Şi şi-a îndeplinit-o cu 
o energie adecvată acestei mize înalte. 

— Atunci, unde era problema? am spus. Era de natură 
geografică? 

— Două locuri principale, spuse Kelstein. Mai întâi, 
Orientul Mijlociu. Joe credea că există o fabrică în Valea 
Bekaa unde se produc bancnote false de o sută de dolari 
care sunt practic perfecte. Dar nu prea avea ce să facă în 
această privinţă. Ai fost pe acolo? 

Am clătinat din cap. Fusesem cu unitatea în Beirut pentru 
o vreme. Cunoscusem câţiva oameni care se duseseră în 
Valea Bekaa dintr-un motiv sau altul. Dar nu prea mulţi 
dintre ei se şi întorseseră. 

— Libanul controlat de sirieni, spuse Kelstein. Joe numea 
regiunea aia ţinut sterp. Acolo sunt de toate. Iabere de 
pregătire pentru teroriştii din lumea-ntreagă, laboratoare 
de prelucrare a drogurilor, tot ce-ţi trece prin cap. Inclusiv 


o imitație destul de reuşită a Biroului nostru de Imprimerii 
şi Gravuri. 

M-am gândit la asta. M-am gândit la timpul petrecut acolo. 

— Sub protecţia cui? l-am întrebat. 

Kelstein mi-a zâmbit din nou, dând din cap aprobativ. 

— O întrebare perspicace, mi-a spus. Ai înţeles instinctiv 
că o operaţiune de asemenea proporţii e atât de vizibilă, 
atât de complexă, încât trebuie să fie sponsorizată, într-un 
fel sau altul. Joe credea că era protejată sau poate chiar era 
proprietatea guvernului sirian. Prin urmare, implicarea lui 
era marginală. Concluzia la care ajunsese era că singura 
soluţie nu putea fi decât diplomatică. Dacă nu se reuşea aşa 
ceva, era în favoarea unor atacuri aeriene împotriva acelei 
fabrici. S-ar putea ca, într-o bună zi, să apucăm să vedem şi 
aplicarea unei asemenea soluţii. 

— Iar al doilea loc? l-am întrebat. 

Arătă cu degetul spre fereastra murdară a cabinetului său, 
ţintind undeva spre sud, spre Amsterdam Avenue. 

— America de Sud, spuse el. A doua sursă e Venezuela. Joe 
a localizat-o. Chiar la asta lucra. Bancnote false de o sută de 
dolari, absolut remarcabile, vin din Venezuela. Dar e o 
întreprindere strict privată. Nici urmă de implicare 
guvernamentală. 

Am încuviinţat din cap. 

— Până acolo am ajuns, am spus. Un tip pe care-l cheamă 
Kliner, având sediul în Georgia, acolo unde a fost ucis Joe. 

— Întocmai, spuse Kelstein. E operaţiunea lui. El conduce 
totul. Ştiam asta în mod cert. Ce face? 

— A intrat în panică, am spus. Omoară oameni. 

Kelstein dădu din cap cu tristeţe. 

— Ne-am gândit că ar putea să intre în panică, spuse el. 
Protejează o operaţiune excepţională. Cea mai bună pe 
care-am văzut-o vreodată. 

— Cea mai bună? am spus. 

Kelstein încuviinţă din cap cu entuziasm. 


— Excepţională, repetă el. Cât de multe ştii despre 
falsificarea banilor? 

Am ridicat din umeri către el. 

— Mai multe decât ştiam săptămâna trecută, am spus. Dar 
cred că nu îndeajuns. 

Kelstein încuviinţă din cap şi-şi aplecă în faţă trupul firav. 
Privirea i se aprinse, căci era pe cale să înceapă o lecţie 
despre subiectul său preferat. 

— Există două soiuri de falsificatori, spuse el. Cei buni şi 
cei proşti. Cei buni lucrează cum se cuvine. Ştii diferenţa 
dintre intaglio şi litografie? 

Am ridicat din umeri şi am clătinat din cap. Kelstein a 
extras o revistă dintr-un teanc şi mi-a dat-o. Era un buletin 
trimestrial de la o societate de istorie. 

— Deschide-l, spuse el. La orice pagină vrei. Trece-ţi 
degetele peste hârtie. E netedă, nu-i aşa? Asta e tipăritura 
litografică. Aşa se tipăreşte, practic, orice. Cărţi, reviste, 
ziare, totul. Un rulou cerneluit trece peste suprafaţa hârtiei 
albe. Dar intaglio e diferită. 

Pe neaşteptate, a bătut din palme. Am tresărit. În 
cabinetul liniştit, sunetul s-a auzit foarte tare. 

— Asta e intaglio, spuse el. O placă metalică este trântită 
pe hârtie cu o forţă considerabilă. La pipăire, tipăritura dă 
o senzaţie de relief. Imaginea tipărită arată tridimensional. 
Dă o senzaţie tridimensională. E inconfundabilă. 

Se foi în scaun şi scoase din buzunarul de la spate 
portofelul. De acolo trase o bancnotă de zece dolari, pe care 
mi-o întinse. 

— Le simţi? întrebă el. Plăcile metalice sunt din nichel, 
acoperit cu crom. Liniile fine sunt gravate în crom şi apoi 
sunt umplute cu cerneală. Placa loveşte hârtia şi cerneala 
este imprimată pe suprafaţa acesteia. Ai înţeles? Cerneala e 
în „văile” plăcii, fiind transferată sub formă de rizuri pe 
hârtie. Tipărirea intaglio e singura metodă de obţinere a 
imaginii în relief. Singura cale de a face un fals să dea 
senzaţia de real. Aşa se fac bancnotele adevărate. 


— Şi cerneala? am întrebat. 

— Sunt trei culori, spuse el. Negru şi două nuanţe de 
verde. Mai întâi, se tipăreşte spatele bancnotei, cu verdele 
mai închis. Apoi hârtia e lăsată să se usuce, iar a doua zi se 
tipăreşte faţa cu cerneală neagră. După ce se usucă din 
nou, se tipăreşte şi verdele deschis. Astea-s chestiile 
celelalte pe care le vezi pe faţa bancnotei, inclusiv seria. 
Dar verdele deschis e tipărit printr-un proces diferit, numit 
„tipar înalt”. E un proces similar ştampilării, la fel ca la 
intaglio, dar cerneala e aplicată în „şănţuleţele” din hârtie, 
nu pe „creste”. 

Am încuviinţat din cap şi m-am uitat la bancnota de zece 
dolari, atât la faţă, cât şi la spate. Am pipăit-o atent cu 
degetele. Niciodată nu mai cercetasem cu atâta atenţie o 
bancnotă. 

— Aşadar, avem patru probleme, spuse Kelstein. Tiparniţa, 
plăcile, cernelurile şi hârtia. Tiparniţa poate fi cumpărată, 
nouă sau second-hand, oriunde în lume. Sursele se numără 
cu sutele. Cele mai multe ţări tipăresc bani, acţiuni şi 
obligaţiuni cu ele. Aşa încât tiparniţele se pot procura din 
străinătate. Pot fi chiar improvizate. Joe a găsit o operaţiune 
intaglio în Thailanda care folosea o maşină de prelucrare a 
calmarilor modificată corespunzător. Bancnotele realizate 
acolo erau ireproşabile. 

— Cum stăm cu plăcile? l-am întrebat. 

— Plăcile constituie problema numărul doi. Dar eo 
chestiune de talent. Sunt oameni pe lumea asta care pot să 
falsifice picturi ale vechilor maeştri şi alţii care pot să 
interpreteze un concert pentru pian de Mozart după ce l-au 
ascultat o singură dată. Şi cu siguranţă că sunt gravori care 
pot să reproducă bancnote. E perfect logic, nu? Dacă o 
fiinţă omenească din Washington poate să graveze 
originalul, fără doar şi poate că există o altă fiinţă 
omenească pe undeva care să o poată copia. Dar astfel de 
fiinţe sunt rare. Copiştii cu adevărat buni sunt şi mai rari. 
Sunt câţiva în Armenia. Operaţiunea thailandeză care 


folosea instalaţia de prelucrare a calmarilor adusese un 
malaysian care să realizeze plăcile. 

— Bun, am spus. Deci, Kliner şi-a cumpărat o tiparniţă şi 
şi-a adus un gravor. Cum rămâne cu cernelurile? 

— Cernelurile sunt problema numărul trei. Nu poţi să 
cumperi nimic nici pe departe asemănător pe teritoriul 
Statelor Unite. Joe a avut grijă de asta. Dar în străinătate se 
găsesc uşor. Cum am spus, orice ţară din lume are propria 
industrie de tipărire a bancnotelor. Şi, evident, Joe n-a avut 
cum să-şi implementeze sistemul în toate ţările din lume. 
Aşa încât cernelurile sunt uşor de procurat. Nuanţele de 
verde sunt doar o chestiune de culoare. Le amestecă şi 
experimentează până când obţin nuanţa corectă. Cerneala 
neagră e magnetică, ştiai? 

Am clătinat din cap din nou. M-am uitat cu atenţie la 
bancnota de zece dolari, făcându-l pe Kelstein să 
zâmbească. 

— N-ai cum s-o vezi, spuse el. Cerneala neagră e 
amestecată cu o substanţă chimică feroasă în stare lichidă. 
Aşa funcţionează aparatele electronice de numărat bani. 
Acestea scanează gravura de pe centrul portretului, iar 
maşina citeşte semnalul pe care aceasta-l reflectă, aşa cum 
capetele magnetice ale casetofoanelor citesc sunetele de pe 
o casetă muzicală. 

— Şi cerneala asta se poate procura? am întrebat. 

— Oriunde în lume. Toată lumea o foloseşte. Noi chiar am 
rămas în urma altor ţări. Nu ne place să recunoaştem că ne 
temem de falsificarea banilor. 

Mi-am amintit ce spusese Molly. Credinţă şi încredere. Am 
încuviinţat din cap. 

— Moneda trebuie să dea impresia de stabilitate, spuse 
Kelstein. lată de ce nu ne place deloc ideea de a o modifica. 
Trebuie să pară demnă de încredere, solidă, de statornică. 
Întoarce bancnota aia şi uită-te. 

M-am uitat la imaginea verde de pe spatele bancnotei de 
zece dolari. Clădirea Trezoreriei se ridica pe o stradă 


pustie. Doar o singură maşină trecea prin faţa ei. Arăta ca 
un Ford Model. 

— Abia dacă s-a schimbat din 1929, spuse Kelstein. Ca 
factor psihologic, e foarte important. Am ales să dăm 
prioritate aparenţei de soliditate în detrimentul securităţii. 
Asta a făcut ca misiunea lui Joe să fie foarte dificilă. 

Am încuviinţat din cap din nou. 

— Bun, am spus. Am vorbit despre tiparniţă, despre plăci 
şi despre cerneluri. Cum stau lucrurile cu hârtia? 

Kelstein s-a înviorat şi şi-a împreunat mânuţele de parcă 
am fi ajuns la o parte cu adevărat interesantă. 

— Hârtia e problema numărul patru, spuse el. De fapt, ar 
cam trebui să spunem că e problema numărul unu. E, de 
departe, cea mai mare problemă. Este chestia pe care nici 
eu şi nici Joe n-am putut s-o înţelegem cu privire la 
operaţiunea lui Kliner. 

— De ce? l-am întrebat eu. 

— Pentru că hârtia lor e perfectă. E sută la sută perfectă. 
Hârtia pe care o folosesc ei e mai bună decât tipăritura. Iar 
ăsta e un lucru absolut nemaiauzit. 

Începu să-şi clatine capul mare şi alb ca în faţa unui lucru 
cu adevărat uimitor. Stăteam în fotoliile acelea, cu 
genunchii aproape lipiţi, fără să spunem nimic. 

— Perfectă? l-am provocat eu. 

EI încuviinţă din cap şi-şi reluă lecţia. 

— E ceva nemaiauzit, spuse el din nou. Hârtia e partea cea 
mai dificilă a întregului proces. Nu uita, nu vorbim aici. De 
nu ştiu ce chestie de amatori. Vorbim de o operaţiune la 
scară industrială. Într-un an, ăştia tipăresc patru miliarde 
de dolari. 

— Atât de mulţi? am spus, surprins. 

— Patru miliarde, repetă el. Cam tot atât cât tipăreşte 
operaţiunea din Liban. Astea erau cifrele lui Joe. Era în 
măsură să le cunoască. Şi asta face ca treaba să fie 
inexplicabilă. Patru miliarde de dolari în patruzeci de 
milioane de bancnote. Asta presupune o groază de hârtie. 


Asta înseamnă o cantitate de hârtie complet inexplicabilă, 
domnule Reacher. Iar hârtia lor e perfectă. 

— De ce fel de hârtie ar avea nevoie? l-am întrebat. S-a 
întins şi mi-a luat din mână bancnota de zece dolari. A 
mototolit-o, a tras de ea, a făcut-o să pocnească. 

— E un amestec de fibre. Foarte inteligent realizat şi întru 
totul unic. Cam optzeci la sută bumbac şi circa douăzeci la 
sută in. Nu conţine nici pic de celuloză. Are mai multe în 
comun cu cămaşa de pe tine decât cu un ziar, de exemplu. 
Are în compoziţie şi un foarte ingenios colorant chimic, 
care-i dă nuanţa crem, unică. Şi mai are fire de polimer 
roşii şi albastre răspândite aleatoriu în compoziţie, fine 
precum mătasea. Hârtia pentru bancnote e o hârtie 
excepţională. Durabilă, rezistă ani în şir, nu se descompune 
în apă, fie ea rece sau fierbinte. O absorbantă absolut 
precisă, capabilă să accepte cele mai fine modele gravate 
pe care le pot realiza realizatorii de plăci. 

— Aşadar, hârtia ar fi dificil de contrafăcut? am întrebat. 

— Practic, imposibil. Într-un fel, e atât de dificil de copiat 
încât nici măcar furnizorul oficial al guvernului n-o poate 
copia. Întâmpină dificultăţi uriaşe doar ca s-o păstreze la 
fel, de la lot la lot, şi este de departe cel mai sofisticat 
fabricant de hârtie din lume. 

Am analizat totul în minte. Tiparniţa, plăcile, cerneala şi 
hârtia. 

— Prin urmare, stocul de hârtie e de fapt cheia întregii 
operaţiuni? am spus. 

Kelstein încuviinţă din cap cu mâhnire. 

— La concluzia asta am ajuns noi. Am căzut de acord că 
rezerva de hârtie are o importanţă crucială şi am mai 
convenit că habar nu aveam cum reuşesc să se descurce. 
lată de ce nu prea pot să te ajut. N-am putut să-l ajut nici 
pe Joe şi nu pot să te ajut nici pe tine. Îmi pare teribil de 
rău. 

M-am uitat la el. 

— Au un depozit plin cu ceva, am spus. Ar putea fi hârtie? 


Pufni în batjocură şi-şi întoarse capul mare spre mine. 

— Dumneata nu asculţi? Hârtia pentru bancnote e de 
neobţinut. Absolut de neobţinut. N-ai cum să faci rost nici 
măcar de patruzeci de foi de hârtie de bancnote, darămite 
de patruzeci de milioane de foi. Toată chestia e un mister 
absolut. Joe, Walter şi cu mine ne-am stors creierii vreme de 
un an şi nu am găsit nici un răspuns. 

— Eu cred că Bartholomevw a găsit ceva, am spus. 

Kelstein încuviinţă din cap cu tristeţe. S-a ridicat încet de 
pe fotoliu şi s-a dus la birou. A apăsat butonul de redare al 
robotului telefonic şi în încăpere se auzi un bip electronic, şi 
apoi vocea unui mort. 

„Kelstein?” spunea vocea. „Bartholomew la telefon. E joi 
noaptea, târziu. O să te sun de dimineaţă, ca să-ţi spun, 
care-i răspunsul. Ştiam eu c-o să te întrec. Noapte bună, 
bătrâne.” 

În vocea lui se simţea entuziasmul. Kelstein stătea 
nemişcat şi se uita în gol, ca şi cum spiritul lui Bartholomew 
ar fi plutit în aerul inert. Părea afectat. Nu-mi dădeam 
seama dacă din cauză că bătrânul său coleg murise sau 
pentru că îl întrecuse în aflarea răspunsului. 

— Bietul Walter, zise el. Îl ştiam de cincizeci şi şase de ani. 

Am rămas tăcut o vreme. Apoi m-am ridicat şi eu în 
picioare. 

— O să găsesc răspunsul, am spus. 

Kelstein îşi lăsă capul într-o parte şi se uită la mine cu 
asprime. 

— Chiar crezi c-ai să poţi? Acolo unde Joe n-a reuşit? 

Am ridicat din umeri şi i-am spus: 

— Poate că Joe reuşise, am zis. Nu ştim ce descoperise 
până să pună mâna pe el. În tot cazul, în clipa asta mă 
întorc în Georgia. Vă rog să vă continuaţi cercetările. 

Kelstein încuviinţă din cap şi oftă. Părea stresat. 

— Noroc, domnule Reacher. Sper să duci la bun sfârşit 
treburile fratelui dumitale. Poate că vei reuşi. Vorbea 
adesea de dumneata. Îi erai drag, să ştii. 


— Vorbea despre mine? am întrebat. 

— Adesea, a repetat bătrânul. Ţinea foarte mult la 
dumneata. Îi părea rău că slujba ta te ţinea atât de departe 
de el. 

Preţ de o clipă, n-am mai fost în stare să spun nimic. Mă 
simţeam îngrozitor de vinovat. Trecuseră ani în şir şi eu nu 
mă gândisem la el. Timp în care el se gândise la mine? 

— El era fratele mai mare, dar dumneata l-ai ocrotit, a 
continuat bătrânul profesor. Asta mi-a spus Joe. Zicea că 
eşti foarte aprig. Foarte puternic. Cred că, dacă Joe ar fi 
putut să desemneze pe cel care să se ocupe de clanul 
Kliner, te-ar fi numit pe dumneata. 

Am încuviinţat din cap. 

— Am plecat, am spus. 

I-am strâns mâna firavă şi l-am lăsat cu poliţiştii în biroul 
de securitate al campusului. 

Încercam să-mi dau seama de unde îşi procura Kliner 
hârtia perfectă şi mai încercam să calculez dacă pot să 
prind cursa de la ora şase înapoi spre Atlanta, dacă mă 
grăbeam, iar pe de altă parte încercam să ignor cele spuse 
de Kelstein despre fratele meu care vorbea cu drag despre 
mine. Străzile erau aglomerate, iar eu mă tot gândeam ba 
la una, ba la alta, şi căutam din priviri un taxi gol, acesta 
fiind motivul pentru care nu i-am remarcat pe cei doi tipi 
latino-americani care veneau câtre mine. Dar ceea ce am 
observat totuşi a fost pistolul pe care mi-l arăta cel din 
fruntea formaţiei. Era un pistol automatic de mici 
dimensiuni ţinut de o mână mică şi ascuns sub unul din 
acele trenciuri kaki pe care oamenii le poartă pe braţ în 
septembrie. Individul mi-a arătat arma, iar partenerul lui i-a 
făcut un semn maşinii care aştepta lângă bordură, douăzeci 
de paşi mai încolo. Maşina s-a pus în mişcare în vreme ce 
partenerul stătea gata să deschidă portiera aşa cum fac 
tipii cu joben în faţa reşedinţelor luxoase din zonă. Mă 
uitam când la pistol, când la maşină, şi cântăream în gând 
opţiunile. 


— Urcă-n maşină, spuse încet tipul cu pistolul. Altfel, te- 
Mpuşc. 

Stăteam acolo, cu pistolul aţintit asupra mea, şi tot ce-mi 
trecea prin minte era că s-ar putea să pierd avionul, 
încercam să-mi amintesc când pleca următoarea cursă 
directă. La şapte seara, mi-am zis. 

— În maşină, spuse din nou tipul. 

Era aproape sigur că n-o să tragă cu pistolul în plină 
stradă. Era un pistol de mici dimensiuni, dar n-avea 
amortizor. Ar fi scos un zgomot teribil, iar strada era 
aglomerată. Mâinile celuilalt tip erau goale. Poate c-avea un 
pistol în buzunar. În maşină era doar şoferul. Care, 
probabil, avea un pistol pe scaunul din dreapta. Eu eram 
neînarmat. Geaca în care se afla bulanul, pumnalul şi 
pistolul Desert Eagle se afla în Atlanta, la o distanţă de 
peste o mie două sute de kilometri. Opţiuni. Am ales să nu 
mă urc în maşină. Am rămas pe loc în stradă, mizând pe 
viaţa mea că individul nu va trage cu pistolul în public. 
Acesta rămase şi el pe loc, întinzând trenciul spre mine. 
Maşina se opri lângă noi. Partenerul stătea în cealaltă parte 
a mea. Erau mărunți de statură. Din doi ca ei făceai unul ca 
mine. Maşina aştepta lângă bordură, cu motorul în ralanti. 
Nimeni nu se mişca. Stăteam încremeniţi ca nişte 
manechine în vitrină. Ca la prezentarea unei noi colecţii de 
toamnă, în care vechile uniforme cazone se combinau cu 
trenciurile Burberry. 

Asta îi făcu pe cei doi să se confrunte cu o mare problemă. 
Într-o asemenea situaţie, ai o ocazie de o fracțiune de 
secundă să-ţi duci la îndeplinire ameninţarea. Dacă spui c-ai 
să tragi, trebuie să tragi. Dacă nu tragi, eşti terminat. Ai 
mers la cacealma şi acum ţi se cere să arăţi ce cărţi ai în 
mână. Dacă nu tragi, eşti zero. Iar tipul n-a tras. Stătea 
acolo, frământat de indecizie. Oamenii forfoteau în jurul 
nostru pe trotuarul aglomerat. Claxoanele sunau vehement 
la adresa maşinii oprite lângă bordură. 


Erau nişte indivizi isteţi. Îndeajuns de isteţi ca să nu mă 
împuşte pe o stradă aglomerată din New York. Îndeajuns de 
deştepţi să-şi dea seama că le dejucasem cacealmaua. 
Destul de isteţi ca să nu mai facă vreodată vreo ameninţare 
pe care să n-o pună în practică. Dar nu într-atât de 
inteligenţi încât să se care de-acolo. Au rămas pe loc. 

Aşa că m-am tras înapoi, ca şi cum urma să mă îndepărtez 
de ei. Tipul împinse către mine pistolul ascuns sub trenci. I- 
am urmărit mişcarea şi i-am înşfăcat încheietura cu mâna 
stângă. Am tras arma la spatele meu şi l-am strâns pe tip 
lângă mine, cuprinzându-i umerii cu braţul drept. Arătam 
ca şi cum am fi dansat vals sau de parc-am fi fost doi 
îndrăgostiţi pe un peron de gară. Apoi m-am lăsat să cad în 
faţă şi l-am zdrobit de maşină. În tot acest timp, îi 
strângeam încheietura cât de tare puteam, cu unghiile 
înfipte în carnea lui. Chiar dacă strângeam cu stânga, îl 
durea. Ţinându-l apăsat cu toată greutatea, aproape că îl 
sufocam. Partenerul lui îşi ţinea în continuare mâna pe 
clanţa portierei, mişcându-şi ochii în toate direcţiile. 
Deodată, îşi duse cealaltă mână la buzunar. Aşa că mi-am 
lăsat brusc greutatea în spate şi, rotind pistolul luat de la 
celălalt tip, l-am trântit şi pe partener de partea laterală a 
maşinii. După care am fugit mâncând pământul. Din câţiva 
paşi, m-am pierdut în mulţime. Dând din coate şi 
îmbrâncindu-i pe cei din jur, mi-am croit drum prin masa de 
oameni. Pitindu-mă prin ganguri şi intrânduri, treceam de 
pe un trotuar pe altul printre claxoanele înnebunitoare ale 
maşinilor. Cei doi tipi s-au ţinut după mine o vreme, dar în 
cele din urmă traficul i-a convins să renunţe. Nu erau 
dispuşi să-şi asume riscurile pe care mi le asumam eu. 

Am luat un taxi la a opta intersecţie faţă de locul în care-mi 
începusem cursa nebunească şi astfel am prins cursa 
directă de Atlanta de pe aeroportul La Guardia. Din nu ştiu 
ce motiv, drumul de întoarcere a durat mai mult. Am stat în 
avion două ore şi jumătate. M-am gândit la Joe cât a ţinut 
zborul trecând peste Jersey, Maryland şi Virginia. Pe când 


treceam peste Carolina de Nord şi de Sud şi pe deasupra 
Georgiei, m-am gândit la Roscoe. O voiam înapoi. Îmi era 
dor de ea. 

Am coborât printr-un strat de nori de furtună, care 
transformaseră clarobscurul serilor din Atlanta într-o beznă 
ca smoala. Aveai senzaţia că un enorm sistem meteorologic 
se rostogolea de undeva asupra noastră. Când ne-am dat 
jos din avion, aerul din micul tunel de trecere era încărcat 
şi greu, mirosind amestecat a furtună şi kerosen. Am luat 
cheia Bentley-ului de la biroul de informaţii din sala 
sosirilor. Era pusă într-un plic împreună cu chitanţa de 
parcare. Am ieşit afară ca să găsesc maşina. Am simţit un 
vânt călduţ bătând dinspre nord. Se anunţa o furtună 
serioasă. Simţeam cum se acumulează în aer tensiunea 
electrică premergătoare unui fulger. Am găsit maşina în 
parcarea pe termen scurt. Ferestrele din spate erau 
fumurii. Tipul de la atelier nu mersese până acolo încât să 
facă fumurii şi geamurile laterale din faţă sau parbrizul. În 
felul acesta, maşina arăta ca una folosită de cineva de spiţă 
regală, cu un şofer în faţă. Geaca mea era în portbagaj. Am 
îmbrăcat-o şi am simţit greutatea liniştitoare a 
armamentului din buzunare. M-am urcat la volan şi am ieşit 
din parcare, îndreptându-mă spre sud pe autostrada 
învăluită în întuneric. Era ora nouă, vineri seara. Probabil 
cu treizeci şi şase de ore înainte să înceapă expedierea 
mărfii, duminică. 

Când am ajuns înapoi în Margrave, se făcuse zece. Încă 
treizeci şi cinci de ore. Ultima oră o petrecusem gândindu- 
mă la unele lucruri pe care le învăţasem de mult, la colegiul 
militar. Studiasem arta militară, cele mai multe tratate fiind 
scrise de către nemţălăii ăia de demult cărora le plăceau 
toate lucrurile astea. Nu prea fusesem eu atent la lecţiile 
alea, dar îmi amintesc o vorbă mare care spunea că, mai 
devreme sau mai târziu, trebuie să angajezi forţele 
principale ale inamicului. Nu poţi să câştigi un război dacă 


nu faci asta. Mai devreme sau mai târziu, le cauţi forţa 
principală, pe care o ataci şi o distrugi. 

Ştiam că forţa lor principală începuse cu zece oameni. 
Hubble îmi spusese acest lucru. Apoi au rămas nouă, după 
ce l-au mătrăşit pe Morrison. Ştiam despre cei doi Kliner, 
despre Teale şi Baker. Mai rămâneau de găsit cinci nume. 
Am zâmbit în sinea mea. Am ieşit de pe drumul principal şi 
am intrat în parcarea restaurantului lui Eno. Am parcat la 
capătul îndepărtat al şirului de maşini şi m-am dat jos. M- 
am întins şi am căscat în aerul nopţii. Furtuna era pe cale 
să izbucnească. Aerul era în continuare încărcat şi greu. 
Simţeam tensiunea acumulată în nori. M-am întins pe 
bancheta din piele şi m-am culcat. Voiam să apuc să dorm o 
oră, poate chiar o oră şi jumătate. 

Am început să-l visez pe John Lee Hooker. În perioada de 
început, înainte să redevină celebru. Avea o chitară veche, 
cu corzi din oţel, la care cânta şezând pe un taburet. 
Taburetul era aşezat pe un piedestal din scânduri. Obişnuia 
să-şi înfigă capace de la sticlele de bere în tălpile pantofilor 
ca să-i facă zgomotoşi. Ca nişte pantofi de step artizanali. 
Stătea pe taburet şi cânta la chitară în stilul lui abrupt şi 
agitat. Şi tot timpul bătea în piedestal cu pantofii lui cei 
zgomotoşi. Îl visam bătând tactul cu pantofii pe scândurile 
alea vechi. 

Dar nu pantofii lui John Lee făceau acel zgomot. Era 
altcineva, care bătea în parbrizul Bentley-ului. M-am trezit 
brusc din somn şi m-am căznit să mă ridic. Sergentul Baker 
se uita la mine. Ceasul mare cromat de pe bord arăta zece 
şi jumătate. Dormisem o jumătate de oră. Cu atât aveam să 
rămân. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi schimb planul. 
Unul mult mai bun tocmai îmi căzuse pleaşcă în poală. 
Nemţălăii ăia bătrâni m-ar fi aprobat. Puneau mare preţ pe 
flexibilitatea tactică. Al doilea lucru a fost să-mi bag mâna în 
buzunar şi să deblochez siguranţa pistolului Desert Eagle. 
Abia apoi m-am dat jos din maşină pe uşa opusă şi m-am 


uitat de-a lungul acoperişului maşinii la Baker. Avea faţa 
acoperită de un zâmbet larg. I se vedea chiar şi dintele din 
aur. 

— Ce mai faci? spuse el. Prin părţile astea, dacă dormi 
într-un loc public ai putea fi arestat pentru vagabondaj. 

I-am adresat un zâmbet la fel de prietenos. 

— Siguranţa la volan, am replicat. Mereu ni se spune să nu 
conducem obosiţi. Opriţi pe dreapta şi trageţi im pui de 
somn, nu? 

— Hai înăuntru, fac cinste cu o cafea, spuse el. Dacă vrei 
să te trezeşti, cafeaua de la Eno e cea mai potrivită. 

Am încuiat maşina. '|ineam mâna în buzunar. Am străbătut 
parcarea acoperită cu pietriş şi am intrat în restaurant. Ne- 
am aşezat în separeul de la capăt. Chelneriţa cu ochelari 
ne-a adus cafeaua. Fără ca noi să i-o cerem. Dar părea să 
ştie, pur şi simplu. 

— Ce mai faci? zise Baker. Te simţi naşpa din pricina 
fratelui? 

Am ridicat din umeri. Mi-am băut cafeaua cu mâna stângă. 
Dreapta o ţineam în buzunar, strânsă pe mânerul pistolului 
Desert Eagle. 

— Nu eram prea apropiaţi, am spus. 

Baker a încuviinţat din cap. 

— Roscoe e tot cu cei de la FBI? 

— Cred că da. 

— Şi pe unde-i Finlay în seara asta? întrebă el. 

— La Jacksonville, am spus. A trebuit să plece în Florida, 
să verifice ceva. 

— La Jacksonville? Ce trebuie să verifice tocmai în 
Jacksonville? 

Din nou, am ridicat din umeri. Am sorbit din cafea. 

— Habar n-am. Nu-mi spune totul. Doar nu sunt angajat al 
poliţiei. Doar mai fac câte-un comision din când în când. 
Acum m-a trimis să dau fuga acasă la Hubble să-i aduc de 
acolo ceva. 

— La Hubble acasă? zise Baker. Ce trebuie să iei de acolo? 


— Nişte hârtii vechi, am spus. Cam tot ce găsesc, cred. 

— Şi pe urmă? Te duci şi tu în Florida? 

Am clătinat din cap şi-am mai băut nişte cafea. 

— Finlay mi-a zis să le pun la poştă. La o adresă din 
Washington. Mă duc să dorm acasă la Hubble şi le pun la 
poştă mâine-dimineaţă. 

Baker încuviinţă din cap încet. După care afişă din nou 
zâmbetul lui prietenos. Dar era forţat. Ne-am terminat de 
băut cafeaua. Baker lăsă pe masă doi dolari şi ne-am ridicat 
de la masă. S-a urcat în maşina de patrulare, făcându-mi cu 
mâna la plecare. L-am lăsat să plece şi m-am dus la Bentley. 
Am rulat spre sud către marginea orăşelului învăluit în 
întuneric şi am cotit la dreapta, pe Beckman Drive. 

DOUĂZECI ŞI ŞASE. 

Trebuia să fiu foarte atent în alegerea locului unde parcam 
Bentley-ul. Voiam să dau impresia că fusese lăsat acolo 
întâmplător. Dar mai trebuia lăsat în aşa fel încât nimeni să 
nu poată trece de el. O vreme, am căutat locul potrivit. Până 
la urmă, am lăsat-o în partea de sus a aleii cu roţile bracate. 
Văzând-o, aveai impresia că venisem cu maşina în mare 
grabă şi oprisem neglijent. 

Voiam ca şi casa să arate ca şi cum m-aş fi aflat înăuntru. 
Nimic nu e mai evident decât o clădire pustie. Aspectul ăla 
liniştit, părăsit, o trădează. Clădirea e cuprinsă de 
nemişcare. Nici o vibraţie umană. Aşa că am deschis uşa din 
faţă cu cheia din legătura mare pe care mi-o dăduse 
Charlie. Am intrat şi am aprins câteva lumini la întâmplare. 
În sufragerie, am aprins televizorul şi l-am lăsat să meargă 
cu volumul redus. La fel am făcut şi cu radioul din 
bucătărie. Am tras câteva perdele. M-am dus afară, în 
spate. Arăta destul de bine. Puteai să crezi că e cineva 
înăuntru. 

Apoi m-am oprit la şifonierul din holul principal. Căutam, 
nişte mănuşi. Nu erau uşor de găsit aici, în Sud. Nu prea 
era nevoie de ele. Dar Hubble avea aşa ceva. Două perechi, 
frumos aranjate pe un raft. Una din ele era o pereche de 


mănuşi de schi. Verde-gălbui şi lila. Nu prea-mi erau de 
folos. Voiam ceva închis la culoare. 

Cealaltă pereche era exact ce-mi trebuia. Nişte chestii şic, 
din piele subţire, neagră. Mănuşi de bancher. Foarte moi. 
Îmi veneau ca turnate. 

Mănuşile de schi m-au făcut să caut un fes. Dacă soţii 
Hubble au mers la schi în Colorado, în mod cert aveau tot 
echipamentul. Am găsit o cutie cu căciuli, înăuntru, am dat 
peste un soi de căciulă de paznic, din fibre sintetice. Partea 
de jos se desfăcea şi obţineai o căciulă cu urechi. Materialul 
era imprimat cu un model verde-închis. Era bună pentru ce- 
mi trebuia. 

Următoarea oprire a fost în dormitorul principal. Am găsit 
măsuţa de toaletă a lui Charlie. Era mai mare decât unele 
camere în care fusesem cazat. Avea tone de cosmetice. Tot 
felul de chestii. Am luat un tub de mascara rezistent la apă 
şi m-am dus în baie. Mi-am mânjit faţa cu ea. Pe urmă, mi- 
am strâns geaca şi mi-am pus mănuşile şi căciula. M-am 
întors în dormitor şi am verificat rezultatul în oglinda de pe 
uşa şifonierului. Nu era rău. Se potrivea la fix pentru 
activitatea nocturnă. 

Am ieşit din nou afară. Am încuiat la loc uşa din faţă. 
Simţeam norii uriaşi de furtună cum se adunau deasupra 
capului. Era foarte întuneric. Am stat lângă uşa din faţă şi 
mi-am verificat echipamentul. Am pus pistolul în buzunarul 
interior al gecii. Am tras fermoarul în jos şi am verificat 
arma. Am ieşit bine la control. Încărcat, armat. Cu 
siguranţa pusă. Cartuşele de rezervă în buzunarul exterior 
din dreapta sus. Briceagul în buzunarul din stânga. Bulanul 
în buzunarul din partea dreaptă. Şireturile legate strâns. 

Am luat-o pe alee, am trecut de Bentley şi m-am oprit la 
zece-doisprezece paşi. Am intrat în tufişuri şi m-am oprit 
într-un loc de unde aveam sub ochi întreaga alee. M-am 
aşezat pe pământul rece şi m-am pus pe aşteptat. Într-o 
ambuscadă, aşteptarea e cea care asigură victoria. Dacă 
celălalt e circumspect, o să vină ori mai devreme, ori mai 


târziu. Atunci când se gândeşte că n-o să-l aştepţi. Aşa 
încât, oricât de devreme ar putea să ajungă la locul faptei, 
tu trebuie să fii pregătit şi mai devreme. Oricât de târziu şi- 
ar face apariţia, tu trebuie să aştepţi până la capăt. Aştepţi 
într-un soi de transă. Ai nevoie de o răbdare infinită. N-are 
nici un rost să te agiţi sau să-ţi faci griji. Nu faci decât să 
aştepţi. Nu faci nimic, nu te gândeşti la nimic, nu consumi 
nici un pic de energie. Deodată, treci la acţiune. După o oră, 
după cinci ore, după o zi, după o săptămână. Aşteptarea e o 
aptitudine ca oricare alta. 

Era douăsprezece fără un sfert când am început să aştept. 
Simţeam cum furtuna fierbe deasupra capului. Aerul era ca 
o supă. Întuneric beznă. Pe la miezul nopţii, furtuna s-a 
dezlănţuit. Picături mari cât o monedă de douăzeci şi cinci 
de cenți cădeau pe frunzişul din jurul meu. În câteva 
secunde, totul s-a transformat într-un potop. Era ca şi cum 
ai fi stat într-o cabină de duş. Tunete teribile se auzeau 
bubuind unul după altul. Fâşiile luminoase ale fulgerelor 
brăzdau cerul. Grădina din jur era luminată ca ziua 
secunde în şir. Am rămas sub ploaia nemiloasă şi am 
aşteptat. Zece minute. Cincisprezece. Au venit după mine la 
douăzeci de minute după miezul nopţii. Ploua la fel de tare 
şi tunetele nu încetaseră. N-am auzit sosind camionul până 
când n-a ajuns pe alee. l-am auzit pneurile scrâşnind pe 
pietriş la vreo doisprezece metri depărtare. Era o 
camionetă carosată, de culoare verde-închis. Pe caroserie 
scria cu litere aurii: Fundaţia Kliner. Semăna cu acela pe 
care-l văzusem în apropiere de locuinţa lui Roscoe marţi 
dimineaţa. A trecut pe lângă mine, la mai puţin de doi metri 
depărtare. Cauciucuri late, pe pietriş. Asta văzuse Finlay şi 
la locuinţa lui Morrison. Urmele lăsate în pietriş de nişte 
pneuri late. 

Camioneta se opri la câţiva paşi de mine. A oprit brusc 
chiar în spatele Bentley-ului. Nu putea să treacă mai 
departe. Exact aşa cum dorisem. Am auzit cum şoferul 
opreşte motorul şi trage frâna de mână. 


Şoferul se dădu primul jos din maşină. Purta un costum 
din nailon, mulat pe corp. Avea o glugă trasă în jurul feţei. 
Peste faţă avea o mască chirurgicală. Purta mănuşi din 
cauciuc subţire. Era încălţat cu galoşi din cauciuc. Se dădu 
jos de la volan şi se duse în spatele vehiculului. Cunoşteam 
mersul acela. Ştiam corpul acela înalt şi solid. Îmi erau 
cunoscute braţele lungi şi puternice. Era tânărul Kliner. 
Chiar el venise să-mi facă felul. Bătu cu palma pe uşa din 
spate. Se auzit un zgomot metalic. Apoi întoarse mânerul şi 
deschise uşa. Patru indivizi se dădură jos. Toţi erau 
îmbrăcaţi la fel. Costume mulate din nailon alb, glugile 
trase, măşti, mănuşi, galoşi din cauciuc. Doi dintre ei cărau 
nişte genţi. Doi aveau nişte puşti lungi, de calibru mare. În 
total, cinci indivizi. Mă aşteptasem la patru. Cu cinci avea 
să-mi fie mai greu. Dar avea să fie mai productiv. 

Ploaia cădea în rafale peste ei. Auzeam plesnetul stropilor 
când se loveau de costumele ţepene din nailon. Auzeam 
răpăitul metalic al stropilor grei care cădeau pe acoperişul 
camionetei. I-am văzut surprinşi de lumina unui fulger. 
Arătau ca nişte iele aducătoare de moarte. Ca nişte arătări 
scăpate din iad. Imaginea lor era înfricoşătoare. Pentru 
prima oară, m-am îndoit că i-aş fi putut dovedi atunci când 
ne căutaseră luni noaptea. Dar aveam să-i înfrâng în 
noaptea asta. Pentru că acum aveam avantajul surprizei. 
Aveam să fiu un coşmar invizibil în mijlocul lor. Tânărul 
Kliner îi organiza. S-a dus în spatele camionului şi a luat de 
acolo o rangă. A arătat spre trei dintre soldaţii lui şi s-a dus 
cu ei către casă. Al cincilea avea să aştepte lângă camion. 
Din cauza ploii, urma să se urce în cabină. L-am văzut 
uitându-se la cerul negru şi apoi aruncând o privire spre 
scaunul şoferului. Am scos bulanul din buzunar. Mi-am croit 
drum printre tufişuri. Tipul n-avea cum să mă audă. 
Zgomotul ploii era prea puternic. 

Se întoarse cu spatele şi făcu un pas spre uşa şoferului. 
Am închis ochii preţ de o clipă şi mi l-am închipuit pe Joe 
zăcând, fără faţă, pe lespedea de la morgă. Mi-am imaginat- 


o pe Roscoe tremurând de groază în timp ce se holba la 
urmele de paşi de pe pardoseala din holul casei sale. Apoi 
am năvălit afară din tufişuri. Am sărit în spatele individului. 
L-am lovit cu bulanul la ceafă. Bastonul învelit cu piele era 
mare şi am lovit cu toată forţa. 

Omul a căzut pe pietriş ca un copac trăsnit. Zăcea cu faţa 
în jos şi ploaia răpăia pe costumul de nailon. I-am frânt 
gâtul cu o singură lovitură puternică. Unul era doborât. 

Am târât cadavrul pe pietriş şi l-am lăsat în spatele 
camionului. Am ocolit maşina şi am scos cheile din contact. 
M-am furişat către casă. Am băgat bulanul la loc în buzunar. 
Am scos cuțitul, ţinându-l în mâna dreaptă. Nu voiam să 
trag cu pistolul în casă. Era prea zgomotos, chiar şi cu 
tunetele care bubuiau afară. M-am oprit înăuntru, imediat 
după uşa de la intrare. Încuietoarea fusese forţată, iar 
lemnul uşii era făcut aşchii. Am văzut ranga pe podeaua 
holului. 

Era o casă mare. Avea să le ia ceva timp ca s-o 
percheziţioneze. Presupuneam că vor rămâne grupați. 
Aveau să caute împreună. După care urmau să se separe. 
Le auzeam paşii duduind pe podeaua de la etaj. Am ieşit 
afară ca să-l aştept pe unul dintre ei să coboare în hol. Am 
aşteptat, lipit de perete, lângă uşa spartă. Eram adăpostit 
de streaşină acoperişului. În continuare, ploua torențial, la 
fel de nemilos ca o ploaie tropicală. 

Am aşteptat aproape cinci minute până când primul dintre 
ei a coborât la parter. l-am auzit scârţâitul paşilor pe podea. 
L-am auzit deschizând uşa şifonierului. Am intrat în casă. 
Stătea cu spatele la mine. Era unul dintre cei înarmaţi cu 
puşti, un tip înalt, mai slab decât mine. Am sărit în spatele 
lui. Mâna stângă i-am trecut-o pe deasupra capului şi i-am 
înfipt degetele în ochi. Puşca i-a scăpat din mână, bufnind 
înfundat pe covor. L-am tras înapoi, l-am întors şi l-am 
împins pe uşă afară, în ploaia torențială. Mi-am înfipt şi mai 
adânc degetele în ochii lui. I-am tras capul înapoi. I-am tăiat 
beregata. Nu poţi să faci asta cu o singură mişcare 


elegantă. Nu e ca-n filme. Nici un cuţit nu poate fi îndeajuns 
de ascuţit pentru aşa ceva. Gâtul omului conţine tot felul de 
zgârciuri tari. Trebuie să tai cu o mişcare puternică de du- 
te-vino. Asta îţi ia ceva timp. Dar merge. Merge bine. Până 
când ai ajuns cu lama la os, tipul e mort. lar omul meu nu 
făcea excepţie. Sângele ţâşnea ca dintr-o arteziană 
amestecându-se cu ploaia. Am simţit cum picioarele i se 
înmoaie şi i-am dat drumul să cadă. Al doilea doborât. 

Am târât cadavrul până la gazon trăgându-l de creştetul 
glugii. N-avea nici un rost să-l ridic de sub genunchi şi de 
sub umeri. Capul i s-ar fi lăsat pe spate şi i-ar fi căzut. L-am 
lăsat pe iarbă. Am fugit înapoi în casă. Am luat puşca şi am 
făcut o grimasă. Era o armă serioasă. O Ithaca Mag-10. 
Văzusem aşa ceva în armată. Se trage cu nişte cartuşe 
enorme. Oamenii-i spun „bariera”. Are destulă forţă ca să 
omoare oamenii prin peretele lateral al unui vehicul cu 
tăblăria mai moale. Într-o confruntare directă, efectele sunt 
devastatoare. În magazie nu încap decât trei cartuşe, dar, 
cum se spune, până apuci să tragi trei gloanţe, lupta s-a şi 
terminat. 

Am păstrat briceagul la îndemână ca armă preferată. O 
armă tăcută. Dar puşca era mai bună decât pistolul Desert 
Eagle ca armă de rezervă. Adevărul e că, atunci când tragi 
cu puşca, să ţinteşti e un lux. O puşcă trimite o ploaie 
tronconică de alice. Cu un Mag-10, cu condiţia să fie vag 
îndreptată spre direcţia potrivită, n-ai cum să ratezi. 

Am ieşit afară pe uşă şi m-am lipit de zid, ca să mă feresc 
de potop. Am aşteptat. Acum presupuneam că vor începe să 
iasă din casă. Negăsindu-mă înăuntru şi nemaivăzându-l 
nici pe tipul pe care tocmai îl doborâsem, vor începe să iasă 
afară. Era inevitabil. Nu puteau să rămână veşnic în casă. 
Am aşteptat. Zece minute. Auzeam cum scârţâia podeaua în 
interior. Am ignorat zgomotele. Mai devreme sau mai 
târziu, aveau să iasă. Au ieşit. Doi tipi, împreună. Au ieşit ca 
o pereche. Asta m-a făcut să ezit o fracțiune de secundă. Au 
ieşit în ploaia torențială şi am auzit răpăitul stropilor de apă 


pe glugile din nailon. Am scos din nou bastonul învelit cu 
piele. L-am trecut în mâna dreaptă. Primul tip a căzut cu 
mare uşurinţă. L-am prins chiar în ceafă cu bulanul greu şi 
n-a lipsit mult să-i retez căpăţâna. Dar al doilea individ a 
reacţionat şi s-a sucit, astfel că am ratat următoarea 
lovitură. Bastonul i-a zdrobit doar clavicula şi l-a făcut să 
cadă în genunchi. L-am înjunghiat cu mâna stângă în faţă. 
M-am pregătit pentru o nouă lovitură cu bulanul. Mi-au mai 
trebuit două lovituri ca să-i frâng gâtul. Era un tip vânjos. 
Dar nu destul de vânjos. Patru inamici doborâţi. 

Am târât cele două cadavre prin ploaia dezlănţuită până la 
gazonul de la marginea aleii de pietriş. l-am adunat 
grămadă împreună cu celălalt tip. Aveam patru adversari 
doborâţi şi o puşcă de asalt capturată. În plus, cheile 
camionului erau în buzunar la mine. Mai rămăsese tânărul 
Kliner, înarmat cu cea de-a doua puşcă de asalt. 

Nu l-am putut găsi. Nu ştiam unde era. Am intrat în casă, 
la adăpost de ploaie, şi am ascultat. N-auzeam nimic. 
Uruitul ploii pe acoperiş şi pe pietrişul de afară acoperea 
totul cu o mască de zgomot de fond. Dacă tânărul era 
alertat şi se furişa prin preajmă, n-aveam cum să-l aud. 
Avea să fie o problemă. 

M-am furişat în foişorul din grădină. Ploaia răpăia neobosit 
pe acoperiş. Am stat nemişcat şi am ascultat cu urechile 
ciulite. L-am auzit în hol. Tocmai se pregătea să iasă. Urma 
să iasă pe uşa din faţă. Dacă o lua la dreapta, avea să se 
împiedice de cei trei soldaţi morţi îngrămădiţi pe gazon. 
Dar el a luat-o la stânga. A trecut prin faţa ferestrelor 
camerei din grădină. Trecând peste gazonul îmbibat cu apă, 
se îndrepta spre curtea interioară. L-am văzut trecând prin 
ploaie la vreo doi metri şi jumătate de mine. Arăta ca un 
duh din iad. Un duh din iad care ţinea în mâini o puşcă de 
asalt lungă şi neagră. Aveam cheia de la foişor în buzunar, 
pe inelul cheilor de la maşină. Ploaia mă biciuia cu forţa 
unei tulumbe de pompieri. M-am furişat către curtea 
interioară. Tânărul Kliner stătea acolo şi se uita în jos la 


marea piscină. M-am ghemuit în ploaie şi l-am urmărit cu 
privirea. De la şase metri, auzeam răpăitul stropilor de 
ploaie pe costumul lui din nailon. Fulgerele sfâşiau cerul, 
iar tunetele bubuiau neîncetat. 

Nu voiam să-l omor cu puşca Mag-10 pe care-o aveam 
asupra mea. Trebuia să mă descotorosesc de cadavre. 
Trebuia să-i tulbur minţile bătrânului Kliner. 

Trebuia să-l fac să se tot întrebe ce se întâmplase. Unde 
dispăruse băiatul lui. Asta l-ar fi dezechilibrat. Şi avea o 
importanţă crucială pentru siguranţa mea personală. Nu-mi 
puteam permite să las în urmă nici cea mai neînsemnată 
dovadă. Dacă foloseam puşca de asalt ca să-l lichidez pe 
tânăr, riscam să fac multă mizerie. Debarasarea de cadavru 
ar fi constituit o problemă foarte serioasă. Găsirea tuturor 
părţilor componente ar fi fost cât se poate de dificilă. Aşa că 
am aşteptat. 

Tânărul începu să coboare porţiunea lungă de gazon care 
ducea la piscină. Am dat ocol, păşind numai pe iarba udă. 
Tânărul mergea încet. Era îngrijorat. Era singur. Nu prea 
vedea bine. Capişonul strâns în jurul feţei îi limita câmpul 
vizual. Îşi tot întorcea capul când într-o parte, când în alta, 
cu gâtul ţeapăn, ca un robot. Se opri la marginea piscinei. 
Eram la un pas în spatele lui. Mă legănam stânga-dreapta, 
stânga-dreapta, păstrându-mă în afara câmpului său vizual 
în timp ce el îşi muta privirea dintr-o parte în alta. Îşi mişca 
puşca masivă la stânga şi la dreapta pe deasupra piscinei. 

După cărţile pe care citisem cândva, după filmele la care 
se uită oamenii, ar fi trebuit să mă lupt cu el într-o luptă 
dreaptă. Eu mă aflam acolo ca să-l răzbun pe fratele meu. 
Şi chiar în faţa mea se afla individul care-i jucase în picioare 
trupul rece ca pe un sac de cârpe. Ar fi trebuit să ne luptăm 
faţă în faţă. Ar fi trebuit să fie prevenit cine-i era 
adversarul. Ar fi trebuit să înţeleagă de ce trebuia să 
moară. Toate poveştile alea despre nobleţe, despre 
comportamentul bărbătesc. Numai că viaţa reală nu e aşa. 
Joe ar fi râs de toate prostiile astea. 


Am mânuit bulanul cu toată forţa spre capul tânărului. 
Exact în clipa în care se întorcea ca să se ducă înapoi spre 
casă. Bastonul a alunecat pe nailonul lucios, iar inerția ţevii 
grele umplute cu plumb m-a dezechilibrat considerabil. 
Cădeam ca un om care alunecă pe gheaţă. Tânărul se roti şi 
ridică puşca. Introduse un cartuş pe ţeava. Mi-am aruncat 
braţul în sus şi am dat la o parte ţeava. M-am rostogolit 
chiar sub câmpul lui de tragere. A apăsat pe trăgaci şi a 
urmat o explozie uriaşă, mai puternică decât cel mai 
gălăgios tunet. Am auzit cum sunt sfâşiate frunzele când 
alicele s-au înfipt în arborii de dincolo de noi. 

Reculul feroce l-a împins înapoi, dar a apucat să bage al 
doilea cartuş pe ţeava. Am auzit clănţănitul ameninţător al 
mecanismului de metal. Eram întins pe spate, pe gresia de 
la marginea piscinei, dar am sărit în picioare şi am apucat 
arma cu amândouă mâinile. Am ridica ţeava şi am apăsat pe 
pat aşa încât a tras din nou în aer. O nouă explozie 
îngrozitoare. De data asta, am tras spre mine în timpul 
reculului şi i-am smuls arma din mâini. Cu o mişcare rapidă, 
l-am lovit cu patul puştii în faţă. A fost o lovitură nereuşită. 
Ithaca are o porţiune considerabilă din pat acoperită cu un 
strat de cauciuc. Are rolul de a proteja umărul trăgătorului 
de reculul teribil. Numai că acum a protejat capul 
adversarului de lovitura mea, care n-a reuşit decât să-l 
dezechilibreze. M-am aruncat la picioarele lui şi l-am împins 
în spate. Cu o lovitură aplicată la glezne, l-am făcut să se 
împiedice şi să cadă pe spate în piscină. Am sărit peste el. 

Eram la capătul adânc al piscinei, încleştaţi în lupta pentru 
obţinerea prizei victorioase. Ploaia ne izbea cu putere. 
Clorul îmi ardea ochii şi nările. M-am zbătut în continuare 
până când i-am apucat beregata. I-am tras capişonul din 
nailon şi-am putut să-l apuc cu mâinile direct de gât. Mi-am 
încordat braţele şi i-am împins capul sub apă. Îl strângeam 
de gât cu toată forţa de care eram în stare. Motociclistul ăla 
de la Warburton crezuse că-mi face o chestie 
asemănătoare, dar aia fusese ca o mângâiere de amantă 


prin comparaţie cu ce-i făceam eu acum tânărului Kliner. 
Pur şi simplu, îi detaşam capul de restul corpului. Am strâns 
şi am răsucit, ţinându-l la un metru sub apă, până când a 
murit. N-a durat mult. Niciodată nu durează, într-o astfel de 
situaţie. Primul care se duce la fund rămâne la fund. 
Puteam să fiu eu în locul lui. 

Călcam apa şi icneam din pricina duhorii de clor. Ploaia 
încreţea suprafaţa apei. Era imposibil să-ţi dai seama unde 
se sfârşea apa şi unde începea aerul. I-am lăsat cadavrul să 
plutească şi am înotat spre margine. Am stat agăţat de mal 
până mi-am recăpătat suflul. Vremea era un coşmar. 
Tunetele se înlănţuiau acum într-un muget continuu, iar 
fulgerele alcătuiau perdele luminoase. Ploaia cădea 
neîncetat. Dacă stăteam în piscină, m-aş fi udat mai puţin. 
Dar aveam treburi de făcut. Am înotat înapoi ca să iau 
cadavrul tânărului. Se deplasase cam un metru mai jos. L- 
am tras spre margine. Mai întâi, am ieşit eu afară. Apoi am 
apucat cu fiecare mână de nailonul costumului şi am tras 
cadavrul din apă. Cântărea o tonă. Zăcea pe marginea 
piscinei cu apa şiroind din costum la încheieturile mâinilor 
şi la glezne. L-am lăsat acolo şi m-am dus înapoi la garaj. 

Nici să merg pe jos nu mi-era uşor. Aveam hainele 
îmbibate de apă şi mi se făcuse frig. Parcă eram îmbrăcat 
din creştet până-n tălpi în zale. Dar am reuşit să ajung la 
garaj şi am găsit cheia. Am descuiat uşa şi am aprins 
lumina. Era un garaj pentru trei maşini. Înăuntru se afla 
doar celălalt Bentley. Maşina lui Hubble, acelaşi model ca al 
soţiei sale. Un verde-închis splendid, lustruit cu afecţiune 
până când căpătase un luciu desăvârşit. Îmi vedeam 
imaginea reflectată în vopsea în timp ce mă mişcăm prin 
preajmă. Căutam o roabă sau un cărucior dintr-acelea 
folosite de grădinari. Garajul era plin de unelte de 
grădinărit. O maşină de tuns iarba de mari dimensiuni, 
furtunuri, diferite unelte. Într-un colţ îndepărtat, un fel de 
tărăboanţă cu nişte roţi mari, cu spiţe, ca de bicicletă. 


Am scos căruciorul afară în furtună şi l-am dus la piscină. 
Am scotocit prin zonă şi am găsit cele două puşti şi bulanul 
ud. Puştile le-am pus în cărucior, iar bulanul, în buzunar. Am 
controlat mai întâi cadavrul tânărului ca să văd dacă mai 
avea pantofii în picioare, după care l-am săltat în căruţ. Am 
împins căruciorul spre casă şi apoi pe alee. Am ocolit 
Bentley-ul şi am ajuns în spatele camionetei. Am deschis 
uşile din spate şi am aruncat cadavrul în dubă. M-am suit în 
maşină şi l-am tras mai bine înăuntru. Ploaia răpăia pe 
acoperiş. Apoi am ridicat cadavrul primului tip şi l-am tras 
lângă cel al lui Kliner. Deasupra, am aruncat cele două 
puşti. Două cadavre puse la adăpost. 

După aceea am luat căruciorul şi m-am dus la locul unde-i 
stivuisem pe ceilalţi trei. Aceştia stăteau întinşi pe gazonul 
îmbibat cu apă, iar ploaia răpăia pe costumele lor hidoase. 
I-am cărat pe toţi înapoi la camionul cu care veniseră. Acum 
îi aveam pe toţi cinci întinşi înăuntru. Am dus căruciorul 
înapoi în garaj, luptându-mă cu ploaia nemiloasă. L-am pus 
la loc, în colţul în care îl găsisem. Am luat o lanternă de pe 
bancul de lucru. Voiam să arunc o privire şi să văd cine erau 
cei patru tipi pe care tânărul Kliner îi adusese cu el. Am 
alergat înapoi la camion şi m-am urcat în dubă. Am aprins 
lanterna şi m-am aplecat deasupra dezolantului şir de 
cadavre. 

Pe tânărul Kliner îl cunoşteam. Celorlalţi le-am tras glugile 
de pe cap şi le-am rupt măştile. Am plimbat fasciculul 
lanternei peste feţele lor. Doi dintre ei erau paznicii de la 
depozit. Îi văzusem cu binoclul joi şi eram sigur de asta. 
Poate că n-aş fi jurat în faţa unei curţi marţiale, dar în seara 
asta nu eram interesat de tipul ăsta de procedură juridică. 
Pe ceilalţi doi îi cunoşteam sigur. Nici o îndoială în privinţa 
asta. Erau poliţişti. Erau trupa de rezervă de vineri. 
Veniseră împreună cu Baker şi Stevenson la restaurant, 
când m-au arestat. De atunci, îi mai văzusem pe la secţie de 
vreo câteva ori. Făceau parte din combinaţie. Alţi soldaţi 
secreţi ai lui Teale. 


M-am dat jos din camion şi am dus lanterna înapoi la garaj. 
Am încuiat uşile şi am alergat prin ploaie până-n faţa casei. 
Am luat de acolo cele două genţi cu care veniseră. Le-am 
dus în holul lui Hubble şi am aprins lumina. M-am uitat să 
văd ce conţin. Mănuşi şi măşti de rezervă. O cutie cu 
cartuşe de puşcă, de calibrul 10. Un ciocan. O pungă plină 
de cuie de cincisprezece centimetri. Şi patru cuțite. Din 
cele medicale. Te tăiai numai uitându-te la ele. 

Am luat ranga din locul în care-o lăsaseră după ce 
spărseseră încuietoarea. Am pus-o într-una din sacoşe. Am 
dus gentile înapoi la camion şi le-am aruncat peste cadavre. 
Apoi am încuiat şi am blocat uşile din spate şi am alergat 
din nou prin ploaia torențială la casă. M-am dus şi am 
încuiat camera din grădină. Am alergat înapoi în bucătărie. 
Am deschis uşa cuptorului şi mi-am golit buzunarele. Am 
întins totul pe podea. Am luat din dulapul învecinat două 
folii pentru copt. Am desfăcut în bucăţi pistolul Desert 
Eagle şi am pus cu grijă părţile componente pe una dintre 
tăvi. Alături, am pus şi gloanţele de rezervă. În cealaltă 
tavă, am pus cuțitul, bulanul, cheile de la Bentley, banii şi 
actele. Am aşezat tăvile în cuptor şi am pus termostatul pe o 
temperatură scăzută. 

Am ieşit în faţă şi am împins uşa spartă închizând-o atât 
cât se putea. Apoi m-am urcat în camionul Fundaţiei Kliner. 
Am bâjbâit cu cheia şi am pornit motorul. Am mers în 
marşarier cu atenţie de-a lungul aleii şi am ieşit pe 
Beckman Drive. Am rulat pe panta descendentă ce ducea la 
oraş. Ştergătoarele de parbriz se luptau vitejeşte cu ploaia. 
Am ocolit scuarul în care se afla biserica. Am cotit la 
dreapta şi am luat-o spre sud. Zona era pustie. Nimeni nu 
mai circula pe drum. La trei sute de metri sud de parcul 
rural, am cotit pe aleea lui Morrison. Am dus camionul până 
la casă şi l-am parcat alături de Lincoln-ul abandonat al 
fostului şef al poliţiei. Am încuiat uşa. Am alergat până la 
gardul de împrejmuire al lui Morrison şi am aruncat cheile 


departe, în câmp. Am strâns geaca pe lângă mine şi-am 
început să merg prin ploaie, gândindu-mă intens. 

De mai bine de o oră, era sâmbătă. Prin urmare, mai 
rămăsese mai puţin de o zi până duminică. Situaţia 
căpătase o formă clară. Aveam trei elemente concrete 
sigure. Elementul numărul unu: Kliner avea nevoie de 
hârtie specială. Elementul doi: hârtia nu se putea procura 
din State. Elementul trei: depozitul era înţesat cu ceva. 

lar ceea ce scria pe cutiile aparatelor de aer condiţionat 
mă deranja. Nu partea imprimată, „Island Air-conditioning, 
Inc.”. Ci ceea ce era scris de mână, şi anume seriile. Cutiile 
pe care le văzusem aveau scrise de mână nişte serii, în nişte 
dreptunghiuri imprimate. Le văzusem foarte limpede. 
Poliţiştii din Jacksonville remarcaseră acelaşi lucru pe 
cutiile din camionul lui Stoller, când acesta depăşise viteza 
legală. Serii lungi, scrise de mână. Dar de ce? Cutiile în sine 
erau o bună acoperire. Un camuflaj bun. Să transporţi ceva 
secret în Florida şi mai departe în nişte cutii pentru aparate 
de aer condiţionat era o mişcare inteligentă. Nici că se 
putea găsi un produs mai plauzibil pentru piaţa de acolo. 
Cutiile îi păcăliseră pe poliţiştii din Jacksonville. Nu 
dăduseră mare atenţie acestui aspect. Dar acele numere 
mă puseseră pe gânduri. Dacă în cutii nu se afla aparatură 
electrică, de ce să mai scrii serii pe ele? Asta însemna să 
împingi camuflajul până la absurd. Prin urmare, ce naiba 
însemnau acele numere? Ce naiba fusese în cutiile alea 
blestemate? 

Asta era întrebarea pe care mi-o puneam. Până la urmă, 
Joe a fost cel care mi-a sugerat răspunsul. Umblam prin 
ploaie gândindu-mă la cele spuse de Kelstein despre 
precizie. El spusese că Joe avusese o precizie în exprimare. 
Ştiam asta. Mă gândeam la mica listă ordonată pe care o 
printase pentru el. Cu majusculele acelea semeţe. Cu 
şirurile de iniţiale. Coloana de numere de telefon. Cele două 
însemnări din partea de jos. Garajul lui Stoller. Dosarul lui 
Gray despre Kliner. Trebuia să verific din nou lista. Dar 


dintr-odată am fost sigur că Joe îmi spunea că dacă voiam 
să ştiu ce pusese Kliner în acele cutii poate că ar merita 
efortul să mă duc până la garajul lui Stoller şi să arunc o 
privire. 

DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. 

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în casă a 
fost să scotocesc prin bucătăria scumpă a lui Charlie 
Hubble după cafea. Am lăsat filtrul să bolborosească şi am 
deschis cuptorul. Mi-am scos lucrurile de acolo. Stătuseră la 
cald aproape o oră şi erau uscate zadă. Pielea de pe bulan 
şi de pe inelul de chei se cam înţepenise, dar, în afară de 
asta, nu se întâmplase nimic rău. Am reasamblat pistolul şi 
l-am încărcat, lăsându-l pe masa din bucătărie. Armat şi cu 
siguranţa pusă. Apoi am dat să verific printul lui Joe ca să 
găsesc confirmarea pe care credeam că o conţine. Numai 
că aveam o problemă. O problemă extrem de importantă. 
Hârtia se uscase ca iasca, dar scrisul dispăruse. Hârtia era 
complet goală. Apa din piscină ştersese toată cerneala. Se 
vedeau nişte pete foarte slabe şi neclare, dar nu puteam 
desluşi cuvinte. Am ridicat din umeri. O citisem de o sută de 
ori. Aveam să mă bazez pe amintirea a ceea ce scrisese 
acolo. 

Următoarea oprire am făcut-o în subsol. M-am jucat cu 
cuptorul instalaţiei de încălzire până am reuşit să-l aprind. 
Apoi m-am dezbrăcat şi mi-am aruncat toate hainele în 
uscătorul electric al lui Charlie. L-am fixat pe o temperatură 
scăzută, timp de o oră. Habar n-aveam ce fac. În armată, 
era mereu câte un caporal care se ocupa de rufele mele. Le 
lua şi le aducea înapoi curate şi împăturite. De atunci, 
întotdeauna îmi cumpărasem haine ieftine, pe care le 
aruncam când se murdăreau. În pielea goală, am urcat la 
etaj şi m-am dus în baia lui Hubble. Am făcut un duş lung şi 
fierbinte şi mi-am curăţat machiajul de pe faţă. Am stat 
îndelung în apa fierbinte. M-am înfăşurat într-un prosop şi 
m-am dus jos după cafea. 


Nu puteam să ajung în Atlanta în noaptea aceea. Nu 
puteam ajunge acolo înainte de trei şi jumătate noaptea. Nu 
era deloc o oră potrivită ca să conving pe cineva să mă lase 
să intru. N-aveam nici un act de identitate pe care să-l arăt 
şi nici un statut corespunzător. O vizită nocturnă se putea 
transforma într-o problemă. Trebuia s-o las pentru a doua 
zi, la prima oră a dimineţii. Nu aveam de ales. 

Aşa că m-am gândit să mă culc. Am oprit radioul din 
bucătărie şi m-am dus către camera de recreare a lui 
Hubble. Am închis şi televizorul. M-am uitat în jur. Era o 
cameră întunecoasă, confortabilă. Cu lambriuri din lemn şi 
fotolii de piele. Lângă televizor era un set de aparatură 
stereo, o marcă japoneză. Şiruri de CD-uri şi de casete. 
Beatles la greu. Hubble îmi zisese că fusese interesat de 
John Lennon. Că fusese în Dakota, la New York şi la 
Liverpool, în Anglia. Cumpărase cam totul. Toate albumele, 
câteva înregistrări pirat, colecţia de discuri single care se 
vindea într-o cutie din lemn. Deasupra biroului era un raft 
de bibliotecă. Teancuri de periodice profesionale şi un şir de 
cărţi grele. Reviste şi rapoarte tehnice pe probleme 
bancare. Periodicele profesionale ocupau cam şaizeci de 
centimetri din spaţiul raftului. Arătau de-a dreptul 
deprimant. Diferite numere dintr-o publicaţie care-şi zicea 
Banking Journal. Vreo două numere dintr-o revistă solidă 
intitulată Bank Management. Una numită Banker. Dar nu 
lipseau nici Banker's Magazine, Banker's Monthly, Business 
Journal, Business Week, Cash Management Bulletin, The 
Economist, The Financial Post. 'Toate ordonate alfabetic şi în 
ordinea apariţiilor. Dar erau doar exemplare aleatorii, 
mergând până în urmă cu câţiva ani. Nu existau serii 
complete. La capătul şirului erau câteva comunicate oficiale 
ale Departamentului Trezoreriei şi vreo două numere dintr- 
o publicaţie ce se numea World of Banking. O colecţie 
neobişnuită. Părea foarte selectivă. Poate că se refereau la 
subiecte deosebit de dificile. Poate că Hubble le citea când 
n-avea somn. 


Eu nu urma să am nici o problemă cu dormitul. Tocmai 
ieşeam din încăpere, în căutarea unui pat de împrumut, 
când prin minte mi-a trecut un gând. M-am întors la birou şi 
m-am uitat din nou la raftul de cărţi. Mi-am trecut degetul 
de-a lungul şirului de reviste şi jurnale. M-am uitat la datele 
imprimate pe cotoare, sub titlurile pompoase. Unele dintre 
ele erau numere recente. La vreo două publicaţii, 
succesiunea aleatorie continua până la ultimele numere. 
Mai bine de o duzină erau din anul curent. O treime dintre 
ele apăruseră după ce Hubble părăsise postul de la bancă. 
După ce fusese pus pe liber. Erau publicaţii destinate 
lucrătorilor bancari, dar deja Hubble nu mai făcea parte din 
această branşă. Cu toate acestea, el continua să comande 
aceste jurnale profesionale. Continua să le primească. 
Continua să citească toate chestiile alea complicate. De ce? 

Am scos din raft două periodice. M-am uitat la coperte. 
Erau reviste groase, pe hârtie lucioasă. Le-am ţinut de 
cotor în partea de sus şi cea de jos a cotorului. Revistele s- 
au deschis la paginile pe care le consultase Hubble. M-am 
uitat la acele pagini. Am mai scos din raft nişte numere. Le- 
am lăsat să se deschidă singure. M-am aşezat în fotoliul din 
piele al lui Hubble. Am stat acolo, învelit în prosopul lui, şi 
am citit. Am citit tot raftul. De la stânga la dreapta, de la 
început la sfârşit. Mi-a luat o oră. 

Apoi am trecut la cărţi. Mi-am plimbat degetul pe şirul 
prăfuit. M-am oprit cu un mic şoc când am descoperit două 
nume pe care le ştiam. Kelstein şi Bartholomew. Un volum 
mare şi vechi. Legat în piele roşie. Raportul întocmit de 
aceştia pentru subcomisia Senatului. L-am scos afară şi am 
început să-l răsfoiesc. Era o lucrare uluitoare. Kelstein o 
descrisese cu modestie ca fiind biblia anti-falsificare. Ceea 
ce şi era. Dar omul fusese prea modest. Cartea era de-a 
dreptul exhaustivă. 

Era o istorie meticuloasă a tuturor formelor cunoscute de 
falsificare. Exemple şi situaţii numeroase erau preluate din 
toate escrocheriile descoperite vreodată. Mi-am aşezat 


volumul masiv în poală. Am mai citit o oră încheiată. La 
început, m-am concentrat pe problemele legate de hârtie. 
Kelstein îmi spusese că hârtia era cheia problemei. El şi 
Bartholomew alcătuiseră o anexă lungă referitoare la 
hârtie. Acolo erau dezvoltate ideile pe care mi le spusese 
prin viu grai. Fibrele din bumbac şi din in, colorantul 
chimic, introducerea firişoarelor roşii şi albastre din 
polimer. Hârtia era produsă în Dalton, Massachusetts, de 
către o companie numită Crane and Company. Auzisem de 
ei. Cred că, de un Crăciun, cumpărasem nişte cărţi poştale 
ilustrate făcute de această firmă. Îmi aminteam de cartonul 
gros şi greu şi de plicurile de culoare crem. Îmi plăcuseră. 
Compania fabrica hârtie de bancnote pentru Trezorerie din 
1879. Vreme de mai bine de un secol, hârtia fusese 
transportată cu camioanele la Washington, în vehicule 
blindate, sub pază severă. Niciodată nu fusese furată nici 
măcar o singură foaie. 

Apoi am dat paginile înapoi de la anexă şi am început să 
citesc textul principal. Am aranjat mica bibliotecă a lui 
Hubble pe birou. Am trecut din nou prin ea. Unele lucruri 
le-am citit de două sau de trei ori. Mă cufundasem în 
lectura articolelor şi rapoartelor dense. Verificam, 
controlam încrucişat referinţele, încercam să înţeleg 
limbajul misterios. Reveneam mereu la voluminosul raport 
către Senat. Erau trei paragrafe pe care le-am citit iarăşi şi 
iarăşi. Primul se referea la o veche reţea de falsificare din 
Bogota, Columbia. Al doilea trimitea la o mult mai recentă 
operaţiune libaneză. În timpul unuia dintre numeroasele 
războaie civile, unii membri ai milițiilor creştine s-au asociat 
cu nişte gravori armeni. În al treilea paragraf erau nişte 
chestiuni fundamentale de chimie. O mulţime de formule 
complicate, dar erau şi câteva cuvinte pe care le-am 
recunoscut. Am citit cele trei paragrafe de mai multe ori. M- 
am dus până-n bucătărie. Am luat de acolo lista albită a lui 
Joe. M-am uitat la ea vreme îndelungată. M-am întors în 


camera de recreare întunecată unde, la lumina veiozei, am 
stat treaz, am reflectat şi am citit jumătate din noapte. 

Nu mi-a provocat somnul. A avut un efect contrar. M-a 
trezit. Mi-a creat o stare de agitaţie. M-a lăsat tremurând 
din pricina şocului şi a emoţiilor. Şi asta pentru că, în 
momentul când am terminat de citit, ştiam exact cum 
făceau indivizii rost de hârtie. Ştiam exact de unde şi-o 
procurau. Ştiam ce se transportase anul trecut în cutiile 
aparatelor de aer condiţionat. Nu trebuia să mă mai duc în 
Atlanta să mă uit. Ştiam. Ştiam ce strânge Kliner în 
depozitele sale. Ştiam ce aduceau în fiecare zi camioanele 
acelea. Ştiam ce însemna deviza lui Joe. E Unum Pluribus. 
Ştiam de ce alesese acest motto inversat. Ştiam totul, când 
îmi mai rămăseseră douăzeci şi patru de ore la dispoziţie. 
Întreaga afacere, de la început până la sfârşit. De la un 
capăt la celălalt. Şi era o operaţiune a naibii de inteligentă. 
Bătrânul profesor Kelstein spusese că hârtia era de 
neprocurat. Dar Kliner îi demonstrase că se înşală. Kliner 
găsise o modalitate să o procure. O modalitate foarte 
simplă. 

Am sărit de la birou şi am dat fuga în subsol. Am deschis 
uşa uscătorului şi mi-am scos hainele afară. M-am îmbrăcat 
în grabă pe pardoseala din beton. Am lăsat prosopul în locul 
în care a căzut. Am fugit afară, lăsând uşa spartă să se 
bălăbănească. Am alergat pe pietriş până la Bentley. Am 
pornit motorul şi am mers în marşarier pe alee. Am 
străbătut în mare viteză Beckman Drive şi am cotit brusc la 
stânga, pe Strada Principală. Am accelerat prin oraşul 
învăluit în tăcere şi am ieşit din el trecând pe lângă 
restaurant. Am mai făcut o dată la stânga la drumul către 
Warburton şi am forţat maşina veche şi impunătoare atât 
cât am îndrăznit s-o forţez. 

Farurile Bentley-ului nu erau prea luminoase, fiind un 
model vechi de douăzeci de ani. Întunericul nopţii nu era 
uniform. Mai erau câteva ore bune până la ivirea zorilor, iar 
ultimele fuioare ale norilor de furtună treceau grăbite peste 


luna palidă. Drumul nu era niciodată drept de-a binelea. La 
curbe, şoseaua n-avea nici un fel de înclinare, iar suprafaţa 
era plină de denivelări. În plus, era şi udă. Bătrâna maşină 
aluneca şi se legăna, aşa că am încetinit până la o viteză de 
croazieră. Mi s-a părut mai inteligent să întârzii zece 
minute decât să mă trezesc derapând şi ieşind în decor. Nu 
voiam să am aceeaşi soartă ca şi Joe. Nu voiam să fiu al 
doilea Reacher care ştia, dar a murit. 

Am trecut de crâng. Era doar o pată mai închisă la culoare 
pe cerul întunecat. La câţiva kilometri mai încolo, vedeam 
luminile de pe perimetrul închisorii cum îşi trimiteau lumina 
strălucitoare peste peisajul nocturn. Am trecut mai departe. 

Apoi, cale de kilometri întregi, le-am putut vedea 
strălucirea în oglinda retrovizoare. După aceea am trecut 
peste pod, prin Franklin, ieşind din Georgia şi intrând în 
Alabama. Am trecut în viteză pe lângă vechiul local de la 
marginea şoselei, unde fusesem împreună cu Roscoe. The 
Pond, se numea. Acum era închis şi cu luminile stinse. După 
încă un kilometru şi jumătate, ajungeam la motel. Am lăsat 
motorul pornit şi am intrat în birou ca să-l trezesc pe cel 
care făcea de serviciu în noaptea aceea. 

— Aveţi un client aici pe care-l cheamă Finlay? l-am 
întrebat. 

Omul se frecă la ochi şi se uită în registru. 

— La camera 11, spuse el. 

Locul avea o înfăţişare de noapte tipică. Fără agitaţie, 
tăcută şi adormită. Am găsit căsuţa lui Finlay. Numărul 11. 
Chevrolet-ul de poliţie era parcat în preajmă. Am bătut la 
uşa lui, făcând un mare tărăboi. A trebuit să bat ceva 
vreme. Deodată am auzit un geamăt iritat. N-am putut 
desluşi nici un cuvânt. Am mai bătut de câteva ori. 

— Haide, Finlay, am strigat eu. 

— Cine-i acolo? l-am auzit ţipând. 

— Reacher, am spus. Deschide naibii uşa asta. 

A urmat o pauză, după care uşa s-a deschis. Finlay stătea 
în prag. Îl trezisem din somn. Purta o bluză gri şi şort. 


Eram uluit. Mi-am dat seama că mă aşteptasem să-l găsesc 
dormind în costumul de tweed. Cu vesta din moleschin. 

— Ce naiba vrei? mi-a spus. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, i-am replicat. 

Căsca şi clipea. 

— Cât naiba e ceasul? întrebă el. 

— Nu ştiu, am spus. Cinci, poate şase. Îmbracă-te. Trebuie 
să mergem undeva. 

— Unde anume? 

— La Atlanta, am spus. Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Ce să-mi arăţi? Nu-i mai simplu să-mi spui? 

— Hai, Finlay, îmbracă-te, i-am spus. Trebuie să mergem. 

A mormăit ceva, dar s-a dus să se îmbrace. I-a luat ceva 
vreme. Cam cincisprezece minute. A dispărut în baie. A 
intrat acolo arătând ca un om normal, abia trezit din somn. 
A ieşit de acolo arătând ca Finlay. Cu costumul de tweed şi 
tot tacâmul. 

— Gata, spuse el. Sper ca motivul să fie întemeiat, 
Reacher. 

Am ieşit în noapte. M-am dus la maşină în timp ce el încuia 
uşa căsuţei. Apoi a venit după mine. 

— Vrei să conduci tu? m-a întrebat. 

— De ce? Te deranjează chestia asta? 

Părea foarte ţâfnos. Se uită urât la Bentley-ul strălucitor. 

— Nu-mi place să merg în maşini conduse de alţii, spuse 
el. Vrei să mă laşi să conduc eu? 

— Nu-mi pasă cine e la volan, am spus. Numai să te văd 
odată urcat în maşină. 

S-a urcat la volan şi i-am dat cheile. Eram foarte bucuros 
să fac asta, pentru că obosisem foarte tare. A pornit 
Bentley-ul şi a ieşit din parcare. A cotit spre est şi a pornit 
la drum cu mare viteză. Mai repede decât mine. Era un 
şofer al naibii de bun. 

— Ia povesteşte-mi, ce se-ntâmplă? mi-a spus el. 

M-am uitat la el. Îi vedeam ochii în lumina difuză ce venea 
dinspre bord. 


— Am înţeles totul, am spus. Ştiu despre ce e vorba. Se 
uită din nou către mine. 

— Şi ai de gând să-mi spui şi mie? zise el. 

— Ai sunat la Princeton? l-am întrebat. 

Bombăni şi lovi iritat cu palma în volan. 

— Am vorbit o oră la telefon, spuse el. Tipul părea să ştie o 
mulţime de lucruri, dar până la urmă a reieşit că nu ştia mai 
NIMIC. 

— Ce ţi-a spus? l-am întrebat. 

— Mi-a spus toată tărăşenia. Un tip deştept. Îşi făcea 
masteratul în istorie, lucra pentru Bartholomew. Se pare că 
acesta, împreună cu celălalt tip, Kelstein, erau cei mai tari 
în cercetările privind falsificarea de bani. Joe îi folosea 
pentru informaţiile de bază. 

Am încuviinţat din cap către el. 

— Am aflat toate astea de la Kelstein, am spus. 

Îmi aruncă din nou o privire. Era la fel de ţâfnos. 

— Şi-atunci de ce mă mai întrebi? a spus el. 

— Vreau s-aud concluziile tale, i-am spus. Vreau să văd 
unde ai ajuns. 

— N-am ajuns nicăieri, a spus el. Au vorbit cu toţii timp de 
un an şi au ajuns la concluzia că era imposibil ca Kliner să 
procure atât de multă hârtie. 

— Exact ce mi-a spus şi Kelstein, i-am zis. Dar eu am găsit 
răspunsul. 

Se uită din nou la mine, cu o faţă surprinsă. În depărtare, 
vedeam luminile închisorii Warburton. 

— Păi, zi-mi şi mie atunci, spuse el. 

— Trezeşte-te şi găseşte singur răspunsul, absolventule de 
Harvard. 

Bombăni din nou. 'Iot cu ţâfnă. Am mers mai departe. Am 
intrat în baia de lumină ce se revărsa dinspre gardul 
închisorii. Am trecut pe lângă închisoare, după care 
strălucirea galbenă cumplită a rămas în spatele nostru. 

— Dă-mi măcar un indiciu, te rog! spuse el. 


— O să-ţi dau două indicii, am spus. Mottoul folosit de Joe 
pe lista lui. E Unum Pluribus. lar apoi gândeşte-te ce 
caracteristică unică au bancnotele americane. 

Încuviinţă din cap. Se gândi la spusele mele, bătând 
darabana cu degetele lui lungi pe volan. 

— E Unum Pluribus, spuse el. E o inversare a devizei 
Statelor Unite. Aşa că putem presupune că dintr-unul ies 
mai mulţi, corect? 

— Corect, am spus. Şi ce e unic la bancnotele americane, 
prin comparaţie cu oricare altă monedă din lume? 

Se gândi la întrebare. Se gândea la ceva atât de familiar 
încât nu reuşea să-l depisteze. Mergeam mai departe. Am 
trecut ca fulgerul pe lângă crângul de copaci de pe partea 
stângă. Departe, spre răsărit, se vedea o slabă licărire a 
zorilor. 

— Care-i treaba? spuse el. 

— Am trăit în toată lumea, am spus. Şase continente, dacă 
pui la socoteală şi o scurtă perioadă petrecută într-o cabană 
meteorologică a aviaţiei, în Antarctica. Zeci de ţări. Am avut 
prin buzunare o mulţime de bancnote diferite. Yeni, mărci 
nemţeşti, lire sterline, lire italiene, pesos, woni, franci, 
şekeli, rupii. Acum am dolari. Şi ce observ? 

Finlay ridică din umeri. 

— Ce? zise el. 

— Toate bancnotele au aceeaşi dimensiune, am spus. Şi 
cele de cincizeci, şi alea de o sută, de zece, de douăzeci, de 
cinci dolari şi de un dolar. Toate au aceeaşi mărime, în 
niciuna dintre ţările pe care le-am văzut nu se întâmplă aşa. 
Peste tot, bancnotele mai valoroase sunt mai mari decât 
cele de valoare mai mică. Există o progresie, da? Oriunde 
altundeva, bancnota unitară e una mică, cea de cinci unităţi 
e mai mare, cea de zece, şi mai mare, şi aşa mai departe. 
Bancnotele cu valorile cele mai mari sunt de obicei nişte foi 
mari de hârtie. Dar dolarii americani au toţi aceleaşi 
dimensiuni. Bancnota de o sută de dolari are aceeaşi 
dimensiune ca şi cea de un dolar. 


— Şi? întrebă el. 

— Şi, de unde-şi procură ei hârtia? l-am întrebat la rându- 
mi. 

Am aşteptat. S-a uitat afară, pe geamul dinspre el. În 
direcţia opusă faţă de mine. Nu se prindea şi asta-l irita. 

— O cumpără, am spus. Cumpără hârtia la preţul de un 
dolar foaia. 

Oftă şi se uită la mine. 

— Ba n-o cumpără, pentru numele lui Dumnezeu! spuse el. 
Asistentul lui Bartholomew m-a lămurit pe deplin. Hârtia e 
fabricată în Dalton şi întreaga operaţiune e la fel de etanşă 
ca o găoază de peşte. În o sută douăzeci de ani nu s-a 
pierdut nici măcar o singură foaie de hârtie. Nimeni n-o 
vinde pe furiş, Reacher. 

— Greşeşti, Finlay, am spus. E de vânzare pe piaţa liberă. 

Finlay bombăni din nou. Ne-am continuat drumul. Am 
ajuns la intersecţia cu drumul regional. Finlay încetini şi 
coti la stânga. Se îndreptă spre nord, către autostradă. 
Acum licărirea zorilor se vedea la dreapta noastră, din ce în 
ce mai puternic. 

— Indivizii ăştia scotocesc prin toată ţara după bancnotele 
de un dolar, am spus. Ăsta a fost rolul pe care şi l-a asumat 
Hubble în urmă cu un an şi jumătate. Cu asta se ocupa ella 
bancă, cu administrarea numerarului. Ştia cum să facă rost 
de numerar. Aşa că aranja să obţină bancnote de un dolar 
de la bănci, mall-uri, lanţuri de magazine en detail, 
supermarketuri, agenţiile de pariuri, cazinouri, de oriunde 
putea. Era o misiune de anvergură. Aveau nevoie de o 
mulţime de bancnote. Cu ajutorul cecurilor bancare, al 
transferurilor on-line şi al bancnotelor false de o sută 
cumpără bancnote veritabile de un dolar de pe tot teritoriul 
Statelor Unite. Cam o tonă pe săptămână. 

Finlay se holba la mine, dând din cap aprobativ. Începea să 
priceapă. 

— O tonă pe săptămână? Cât înseamnă asta? 


— O tonă în bancnote de un dolar înseamnă un milion de 
dolari, am spus. Au nevoie de patruzeci de tone pe an. 
Patruzeci de milioane de dolari în bancnote de un dolar. 

— Zi mai departe, spuse Finlay. 

— Camioanele aduceau banii la Margrave, am spus. De 
oriunde îi făcuse rost Hubble. Marfa era adusă la depozit. 

Finlay încuviinţa din cap, se prindea cum stăteau lucrurile. 

— După care erau expediaţi în cutiile pentru aparate de 
aer condiţionat, spuse el. 

— Corect, am zis. Până în urmă cu un an. Până când Garda 
de Coastă i-a oprit. Cutii noi şi frumoase, probabil 
comandate la o fabrică de ambalaje situată la vreo trei mii 
de kilometri depărtare. Banii erau ambalaţi în cutii, sigilaţi 
cu bandă adezivă şi expediaţi. Dar, înainte de a-i expedia, 
banii trebuiau numărați. 

Finlay încuviinţă din nou din cap. 

— Ca să ţină socoteala cum trebuie, spuse el. Dar cum 
naiba faci să numeri o tonă de bancnote pe săptămână? 

— Le cântăreau, am spus. De câte ori umpleau o cutie, o 
puneau pe un cântar şi o cântăreau. La bancnotele de un 
dolar, o uncie8 înseamnă treizeci de dolari. O livră face 
patru sute optzeci de dolari. Am citit toate chestiile astea 
azi-noapte. Le cântăreau, calculau valoarea şi pe urmă o 
scriau pe peretele lateral al cutiei. 

— De unde ştii? 

— Seriile, am spus. De fapt, ele arătau câţi bani sunt în 
cutie. 

Finlay zâmbi cu tristeţe. 

— Bun, spuse el. Pe urmă cutiile ajungeau în Jacksonville 
Beach, da? 

Am încuviinţat din cap. 

— Erau încărcate pe o navă, am spus. Şi apoi, duse în 
Venezuela. 

După care am tăcut amândoi. Ne apropiam de complexul 
de depozite situat în partea de sus a vechiului drum 
regional. Se profila undeva spre stânga, ca un adevărat 


centru al universului nostru. Pereţii metalici reflectau 
lumina palidă a zorilor. 

Finlay a încetinit. Cercetam din priviri complexul, 
întorcându-ne capetele în toate direcţiile. După care am 
cotit pe rampa ce urca la autostradă. Ne-am îndreptat spre 
nord, ca să ajungem în Atlanta. Finlay apăsă cu forţă pedala 
accelerației şi impunătoarea maşină începu să se deplaseze 
şi mai repede. 

— Ce-i în Venezuela? l-am întrebat eu. 

Finlay ridică din umeri câtre mine. 

— O mulţime de chestii, nu? spuse el. 

— Uzina chimică a lui Kliner, am spus. A mutat-o acolo 
după problemele pe care le-a avut cu Agenţia pentru 
Protecţia Mediului. 

— Şi? 

— Păi şi ce face uzina aia? l-am întrebat. Care-i scopul 
uzinei chimice? 

— Are de-a face cu bumbacul, spuse el. 

— Exact, am spus. Ceva care implică hidroxid de sodiu, 
hipoclorit de sodiu, clor şi apă. Ce obţii când amesteci toate 
aceste substanţe chimice? 

Finlay ridică din umeri. În definitiv, tipul era poliţist, nu 
chimist. 

— Decolorant, am spus. Un decolorant foarte puternic, 
special pentru fibrele din bumbac. 

— Şi? spuse el din nou. 

— Ce ţi-a spus Bartholomew despre hârtia pentru 
bancnote? l-am întrebat. 

Finlay trase brusc aer în piept. Practic, fusese un icnet. 

— Dumnezeule! spuse el. Hârtia pentru bancnote e 
alcătuită mai ales din fibre de bumbac. Cu un mic adaos de 
in. Ăştia albesc bancnotele. Dumnezeule, Reacher, ăştia 
curăţă cerneala de pe bancnote. Nu-mi vine să cred. Curăţă 
cerneala de pe hârtiile de un dolar şi obţin astfel patruzeci 
de milioane de foi de hârtie super-originală cu care să se 
joace. 


Am rânjit către Finlay, iar el a întins spre mine palma 
dreaptă. Ne-am plesnit palmele desfăcute într-un gest 
victorios, chiuind unul către celălalt, singuri în maşina care 
gonea. 

— Te-ai prins, absolventule de Harvard, am spus. Aşa 
procedează, fără nici o îndoială. Şi-au dat seama de chimia 
procesului şi acum retipăresc hârtiile albe ca bancnote de o 
sută de dolari. Asta voia să spună Joe. E Unum Pluribus. Din 
unu ies mai mulţi. Dintr-un dolar ies o sută. 

— Dumnezeule! zise din nou Finlay. Vasăzică este curățată 
cerneala de pe hârtii. Păi asta e cu totul altă poveste, 
Reacher. Şi ştii ce înseamnă toate astea? Că în acest 
moment întreg depozitul e plin până la tavan cu patruzeci 
de tone de bancnote de un dolar originale. Sunt patruzeci 
de milioane de dolari acolo. Patruzeci de tone, frumos 
aranjate, aşteptând ca Garda de Coastă să se retragă. l-am 
prins cu pantalonii în vine, aşa-i? 

Am râs, fericit. 

— Aşa e, am spus. Au pantalonii în vine şi cururile în bătaia 
vântului. De-aia erau aşa de îngrijoraţi. De-aia intraseră în 
panică. 

Finlay clătină din cap, rânjind către parbriz. 

— Cum naiba te-ai prins de toată chestia asta? întrebă el. 

Nu i-am răspuns imediat. Ne-am continuat drumul cu 
maşina. Autostrada ne purta acum prin periferia sudică a 
Atlantei. Blocurile de locuinţe se înmulţeau. Construcţiile şi 
comerţul erau înfloritoare, confirmând puterea economică 
tot mai mare a Centurii Soarelui. Macaralele stăteau 
pregătite ca să înalțe zidul sudic al oraşului ca să-l 
delimiteze de pustietatea rurală din jur. 

— O să procedăm pas cu pas, am spus. Mai întâi de toate, 
o să-ţi arăt dovada. O să mergem să-ţi arăt o cutie de aparat 
de aer condiţionat îndesată cu bancnote originale de un 
dolar. 

— Serios? Unde? M-am uitat către el. 

— În garajul lui Stoller, am spus. 


— Pentru Dumnezeu, Reacher! A ars complet şi nu era 
nimic acolo, nu? Şi chiar de-ar fi fost, acum forfotesc de zor 
pe-acolo poliţia şi pompierii din Atlanta. 

— N-am nici o informaţie care să spună că a ars complet, 
am spus. 

— Ce naiba vorbeşti tu acolo? 'Ţi-am spus, era pe fax. 

— Unde-ai făcut şcoala? l-am întrebat. 

— Şi ce legătură are asta cu subiectul? răspunse el. 

— Precizia, am spus. E un reflex mintal. Poate fi ameliorată 
printr-o bună instrucţie. Ai văzut lista lui Joe, da? 

Finlay încuviinţă din cap. 

— Îţi aminteşti penultimul articol de-acolo? l-am întrebat. 

— Garajul lui Stoller, spuse el. 

— Exact, am spus. Dar gândeşte-te la punctuație. Dacă 
apostroful s-ar fi aflat înainte de ultima literă ar fi 
însemnat că garajul aparţine unei persoane pe care o 
cheamă Stoller. Posesivul singular, parcă aşa i se spune la 
şcoală, nu? 

— Dar? spuse Finlay. 

— Nu era scris aşa, am zis. Apostroful era pus după ultima 
literă. Asta înseamnă că garajul aparţine Stoller-ilor. 
Posesivul plural. Garajul aparţine la doi oameni pe care-i 
cheamă Stoller. Iar în casa de lângă terenul de golf nu 
trăiau doi oameni pe care să-i cheme Stoller. Judy şi 
Sherman nu erau căsătoriţi. Singurul loc unde-o să găsim 
doi oameni pe care-i cheamă Stoller e căsuţa veche unde 
locuiesc părinţii lui Stoller. lar oamenii ăştia au un garaj. 

Finlay conducea în tăcere, recapitulându-şi cunoştinţele 
de gramatică din şcoala elementară. 

— Şi tu crezi că a ascuns o cutie la părinţii lui? 

— E logic, am spus. Cutiile pe care le-am văzut la el acasă 
erau goale. Dar Sherman nu ştia că o să moară joia trecută. 
Aşa că e normal să presupunem că şi-a mai pus ceva bănuţi 
deoparte şi prin alte locuri. El credea c-o să trăiască ani de 
zile fără să muncească. 


Tocmai eram pe cale să intrăm în Atlanta. Se apropia 
marea intersecţie de autostrăzi. 

— la-o pe după aeroport, i-am spus. 

Am dat ocol oraşul pe o panglică din beton suspendată. Am 
trecut pe lângă aeroport. Am găsit drumul spre partea 
săracă a oraşului. Se făcuse aproape şapte şi jumătate 
dimineaţa. Zona arăta destul de bine în lumina blândă a 
dimineţii, care-i împrumuta o strălucire artificială. Am găsit 
strada şi am găsit şi căsuţa, ascunsă inofensiv în spatele 
împrejmuirii de protecţie contra uraganelor. 

Ne-am dat jos din maşină şi l-am condus pe Finlay prin 
portiţa din gărduleţul de sârmă, apoi pe cărarea dreaptă 
care ducea la uşă. Am dat din cap aprobator către el. Şi-a 
scos insigna şi a bătut la uşă. Am auzit podeaua din hol 
scârţâind, apoi clinchetul şi ţăcănitul metalic al bolţurilor şi 
lanțurilor de protecţie de la uşă. Apoi, uşa se deschise. În 
prag stătea mama lui Sherman Stoller. Părea trează. Nu 
dădea impresia că o sculasem din pat. Se uita la noi, fără să 
spună nimic. 

— Neaţa, doamnă Stoller, am spus. Mă mai ţineţi minte? 

— Sunteţi poliţist, mi-a zis ea. 

Finlay îşi ţinu insigna la vedere, iar femeia încuviinţă din 
cap. 

— Poftiţi în casă, zise ea. 

Am urmat-o pe hol în bucătăria înghesuită. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă bătrâna doamnă. 

— Am dori să vedem interiorul garajului, doamnă, zise 
Finlay. Avem motive să credem că fiul dumneavoastră a 
ascuns acolo nişte bunuri furate. 

Femeia rămase tăcută în bucătărie o clipă. Apoi luă o cheie 
dintr-un cui bătut în perete. Ne-o dădu fără un cuvânt. 
Plecă pe holul îngust şi dispăru într-o altă încăpere. Finlay 
ridică din umeri către mine şi amândoi ne-am dus la uşa din 
faţă, apoi am ocolit casa ca să ajungem la garaj. 

Era o construcţie mică şi părăginită, în care abia dacă 
încăpea o maşină. Finlay introduse cheia în broască şi 


deschise uşa. În garaj erau doar două cutii înalte din 
carton, aşezate una lângă alta aproape de peretele din 
spate. Păreau aceleaşi cutii goale pe care le văzusem la 
noua locuinţă a lui Sherman Stoller. Island Air-conditioning, 
Inc. Numai că acestea erau sigilate cu bandă adezivă. Pe ele 
erau scrise de mână nişte serii lungi. M-am uitat la numere 
cu atenţie. Dacă era să le dau crezare, în fiecare cutie erau 
câte o sută de mii de dolari. 

Finlay şi cu mine stăteam şi ne uitam la cutii. Nu făceam 
altceva decât să ne uităm lung la ele. După care m-am dus 
şi am tras una de lângă perete. Am scos cuțitul lui Morrison 
şi am apăsat butonul care acţiona lama. Am vârât vârful sub 
banda adezivă şi am tăiat-o. Am deschis clapele capacului şi 
am răsturnat cutia. 

Aceasta ateriza pe podeaua de beton cu un bufnet, 
ridicând şi un nor de ţărână. O avalanşă de bancnote se 
revărsă dinăuntru. Banii se împrăştiară pe podea. O masă 
de bani din hârtie. Mii şi mii de bancnote de un dolar. Un 
fluviu de bancnote, unele noi, altele mototolite, unele în 
suluri groase, altele în teancuri, iar altele fluturând de 
unele singure. Cutia îşi revărsă conţinutul, iar mareea de 
bani ajunse la pantofii lustruiţi ai lui Finlay. Acesta se aplecă 
şi-şi cufundă mâinile în potopul de bani. Înşfacă la 
întâmplare două mâini zdravene de bani şi-i ridică deasupra 
capului. Micul garaj era întunecos. Doar o ferestruică 
murdară lăsa să pătrundă lumina palidă a dimineţii. Finlay 
se aşeză pe podea cu mâinile lui mari pline de bancnote. 
Ne-am uitat la bani şi ne-am uitat unul la celălalt. 

— Ce sumă era acolo? întrebă Finlay. 

Am împins cutia cu piciorul ca să găsesc numărul scris cu 
mâna. Alte bancnote s-au revărsat şi s-au împrăştiat pe 
podea. 

— Aproape o sută de mii, i-am spus. 

— Şi-n ailaltă? întrebă el. 

M-am uitat la cealaltă cutie şi am citit numărul scris acolo. 


— O sută de miare plus nişte mărunţiş, am spus. Probabil 
că au fost îndesaţi mai bine. 

Finlay clătină din cap. Lăsă să-i cadă bancnotele şi începu 
să-şi mişte mâinile încolo şi-ncoace prin grămada de bani. 
Apoi se ridică în picioare şi porni să dea cu şutul în banii 
care-l înconjurau, ca un copil într-un strat de frunze căzute. 
Am început să fac şi eu la fel. Am râs şi am răscolit cu 
piciorul grămezile de bani, zburătăcind bancnotele. Aerul 
din garaj se umpluse de ele. Am chiuit şi ne-am bătut cu 
palmele pe spate. Apoi am bătut palma şi am ţopăit cu 
picioarele îngropate în o sută de mii de dolari răspândiţi pe 
podeaua garajului. 

Finlay trase Bentley-ul cu spatele până-n uşa garajului. Am 
strâns banii cu piciorul în grămezi şi-am început să-i îndes 
înapoi în cutia din carton. Nu mai încăpeau toţi. Problema 
era că teancurile şi sulurile strânse se desfăcuseră şi se 
împrăştiaseră. Acum era doar un vălmăşag de bancnote 
dezordonate. Am ridicat cutia şi am îndesat banii cât am 
putut, dar n-aveam nici o şansă. Pe podea trebuie să fi 
rămas vreo treizeci de mii de dolari. 

— O să luăm cutia sigilată, spuse Finlay. Venim mai târziu 
după restul. 

— E o picătură într-un ocean, am spus. Ar trebui să-i lăsăm 
bătrânilor. Ca un fel de fond de pensii. O moştenire de la 
băiatul lor. 

Se gândi la propunerea mea. Ridică din umeri, ca şi cum 
n-ar mai fi avut importanţă. Banii rămăseseră împrăştiaţi în 
jurul nostru. Văzuserăm atât de mulţi încât cei rămaşi 
păreau să nu mai conteze. 

— Bine, spuse el. 

Am scos afară cutia sigilată şi am ridicat-o în portbagaj. N- 
a fost uşor. Era foarte grea. O sută de mii de dolari 
cântăresc cam nouăzeci de kilograme. Ne-am odihnit o 
clipă, gâfâind. Apoi am închis uşa garajului. Am lăsat 
înăuntru cealaltă sută de mii. 

— O să-l sun pe Picard, spuse Finlay. 


Se duse din nou în casa bătrânilor ca să telefoneze de 
acolo. M-am rezemat de capota caldă a Bentley-ului şi m-am 
bucurat de soarele dimineţii. După două minute, a ieşit din 
nou. 

— Trebuie să mergem la biroul lui, spuse el. Să ţinem o 
şedinţă de strategie. 

Tot el se aşeză la volan. Reuşi să iasă din labirintul 
străduţelor croite la întâmplare şi porni către centru. Roti 
volanul de bachelită şi se îndreptă spre blocurile turn. 

— Bun, spuse el. Mi-ai demonstrat teoria. Spune-mi cum ai 
reuşit să rezolvi misterul. 

M-am foit în scaunul din piele ca să stau cu faţa spre el. 

— Voiam să verific lista lui Joe, am spus. Chestia aia legată 
de punctuație şi de garajul Stoller-ilor. Numai că lista se 
udase în apa cu clor. Tot scrisul se ştersese. 

Finlay se uită spre mine. 

— Şi din asta ai dedus restul? zise el. 

Am clătinat din cap. 

— Am dedus din raportul către Senat, am spus. Erau acolo 
doua mici paragrafe. Unul se referea la o mică escrocherie 
din Bogota. Celălalt vorbea despre o operaţiune în Liban, în 
urmă cu câţiva ani. Amândouă procedau la fel, adică, albeau 
dolari originali ca să poată retipări pe hârtia albită. 

Finlay trecu pe roşu şi se uită la mine. 

— Aşadar, ideea lui Kliner nu e originală? întrebă el. 

— Nu e deloc originală, am spus. Dar acele operaţiuni 
erau la scară foarte mică. Chestii de nivel redus. Kliner a 
amplificat-o la o scară uriaşă. Aproape industrială. E un 
Henry Ford al falsificărilor. Henry Ford n-a inventat 
automobilul, dar a inventat producţia de masă. 

Finlay se opri la următorul semafor roşu. Pe strada 
perpendiculară era ceva trafic. 

— Chestia cu albitul hârtiei era în raportul Senatului? 
spuse el. Şi atunci cum se face că Bartholomew sau Kelstein 
nu s-au prins? Că doar ei au scris raportul ăla, nu? 


— Eu cred că Bartholomew s-a prins până la urmă, am 
spus. Cred că asta descoperise el în cele din urmă. La asta 
se referea e-mailul. Tocmai îşi amintise. Raportul era foarte 
voluminos. Mii de pagini, scrise cu multă vreme în urmă. 
Chestia cu albitul era doar o notă de subsol într-o masă de 
alte fapte. Şi se referea la operaţiuni de scară foarte mică. 
Nu se putea deloc compara cu volumul la care a ajuns 
operaţiunea organizată de Kliner. Nu poţi să-i învinuieşti pe 
Bartholomew sau pe Kelstein. Nişte bătrâni lipsiţi de 
imaginaţie. 

Finlay ridică din umeri şi parcă lângă un hidrant, într-o 
zonă în care parcarea se pedepsea cu ridicarea maşinilor. 

DOUĂZECI ŞI OPT. 

Picard ne-a întâmpinat în holul lui mohorât şi ne-a condus 
într-o încăpere laterală. Am trecut în revistă ceea ce ştiam. 
El încuviinţa din cap cu ochii scânteind. Se uita la cutia cea 
mare. 

— Excelent lucrat, prieteni, spuse el. Dar cu cine avem noi 
de-a face acum? Cred că suntem nevoiţi să spunem că toţi 
aceşti omuleţi latino-americani sunt outsideri. Sunt ajutoare 
angajate din afară. Nu sunt ascunşi. Dar pe plan local mai 
sunt ascunşi cinci inşi din cei zece iniţiali. Încă nu i-am 
identificat. Asta ar putea să facă lucrurile foarte dificile 
pentru noi. Ştim despre Morrison, leale, Baker şi cei doi 
Kliner, da? Cine sunt ceilalţi cinci? Ar putea fi oricine de 
acolo, da? 

I-am răspuns clătinând din cap. 

— Nu mai trebuie să identificăm decât unul, am spus. l-am 
depistat pe alţi patru noaptea trecută. N-a mai rămas decât 
al zecelea pe care nu-l cunoaştem. 

Picard şi Finlay tresăriră surprinşi. 

— Cine sunt? întrebă Picard. 

— Cei doi paznici de la depozit, am spus. Şi alţi doi 
poliţişti. Trupa de rezervă de vinerea trecută. 

— Alţi poliţişti? făcu Finlay. Dar-ar dracii! 


Picard încuviinţă din cap, lăsându-şi palmele de uriaş pe 
tăblia mesei. 

— Bun, spuse el. Voi doi vă întoarceţi imediat în Margrave. 
Încercaţi să vă feriţi de necazuri, dar, dacă nu puteţi, treceţi 
la arestări. Dar aveţi mare grijă cu acest al zecelea individ. 
Ar putea fi oricine. Eu o să vin imediat după voi. Daţi-mi 
douăzeci de minute să mă duc s-o iau pe Roscoe şi ne 
vedem acolo. 

Ne-am ridicat şi ne-am strâns mâinile. Picard se duse la 
etaj, iar eu şi Finlay ne-am întors la Bentley. 

— Cum s-a întâmplat? mă întrebă el. 

— Baker, am spus. Ne-am întâlnit întâmplător astă-noapte. 
I-am spus o poveste despre cum o să mă duc eu la Hubble 
acasă ca să caut nişte documente, după care m-am dus 
acolo şi-am aşteptat să văd ce se-ntâmplă. Şi iată că apare 
tânărul Kliner cu patru dintre ciracii lui. Au venit pregătiţi 
să mă ţintuiască în cuie de peretele dormitorului lui Hubble. 

— Dumnezeule! spuse el. Şi ce s-a-ntâmplat? 

— l-am lichidat, am spus. 

Procedă după bunu-i obicei, acela de a se uita la mine lung 
în timp ce conducea cu o sută patruzeci de kilometri la oră. 

— I-ai lichidat? spuse el. L-ai lichidat pe băiatul lui Kliner? 

Am încuviinţat din cap. A rămas tăcut o vreme şi a încetinit 
la o sută treizeci. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Le-am pregătit o ambuscadă, am spus. Pe trei dintre ei 
i-am pălit în cap. Unuia i-am tăiat beregata. lar pe tânărul 
Kliner l-am înecat în piscină. Aşa a ajuns să se ude lista lui 
Joe, de s-a şters tot scrisul. 

— Dumnezeule, spuse el din nou. Ai omorât cinci oameni. 
Asta-i o chestie tare de tot, Reacher. Cum te simţi pe chestia 
asta? 

Am ridicat din umeri. M-am gândit la fratele meu, Joe. Mi l- 
am amintit ca pe adolescentul stângaci de optsprezece ani, 
gata să plece la West Point. M-am gândit la Molly Beth 
Gordon, ţinând ridicată servieta din piele roşu-închis, 


zâmbind către mine. M-am uitat la Finlay şi i-am răspuns la 
întrebare printr-o altă întrebare: 

— Cum te simţi când pui pe jos prafuri pentru gândaci? 

EI clătină din cap spasmodic, ca un câine care-şi scutură 
blana de apă rece. 

— Au mai rămas doar patru, spuse el. 

Începu să frământe volanul maşinii de parcă era un brutar 
care frământă coca pentru colaci. Se uită prin parbriz şi 
scoase un oftat adânc. 

— Ai vreo intuiţie privind cel de-al zecelea tip? spuse el. 

— Nu prea mai contează cine e, am spus. În clipa asta e la 
depozit cu ceilalţi trei. Au cam intrat în criză de personal, 
nu? Or să facă cu toţii de pază în noaptea asta. lar mâine or 
să încarce marfa toţi patru. 

Am pornit radioul Bentley-ului, care era un aparat mare şi 
cromat, un model vechi de douăzeci şi patru de ani. Dar 
funcţiona. L-am reglat pe un post de radio acceptabil. 
Ascultam muzica, încercând să n-adorm. 

— Incredibil, spuse Finlay. Cum naiba a putut un loc liniştit 
ca Margrave să genereze o chestie ca asta? 

— Cum a început? am spus. A început cu Eisenhower. Ele 
de vină. 

— Eisenhower? Ce legătură are cu ce vorbim noi aici? 

— Ela construit autostrăzile interstatale. El a omorât 
Margrave-ul. Demult, vechiul drum regional era singurul 
drum. Toată lumea trebuia să treacă prin Margrave. Oraşul 
era plin de pensiuni şi baruri, oamenii treceau prin el şi-şi 
cheltuiau banii aici. Apoi au fost construite autostrăzile, 
zborurile cu avionul s-au ieftinit şi, dintr-odată, oraşul a 
murit. S-a ofilit până a rămas doar un punct pe hartă 
pentru că autostrada trece la o distanţă de douăzeci şi doi 
de kilometri de el. 

— Vasăzică, autostrada e de vină? 

— E vina primarului Teale, am spus. Oraşul a vândut 
terenul pentru depozite ca să mai câştige nişte bani, da? 
Bătrânul Teale a mijlocit afacerea. Dar n-a avut curajul să 


spună nu atunci când banii cei noi s-au dovedit necuraţi. 
Kliner se pregătea ca să-i folosească în escrocheria pe care 
o punea la cale, iar bătrânul Teale a sărit drept în pat cu el. 

— E politician, spuse Finlay. Ăştia nu spun niciodată „nu” 
când e vorba de bani. Şi era vorba de al naibii de mulţi bani. 
Teale a reconstruit oraşul în întregime cu banii ăia. 

— A înecat oraşul în banii ăia, am spus. A ajuns ca o 
imensă hazna în care plutesc cu toţii, de la primar până la 
amărâtul care lustruieşte trunchiurile cireşilor. 

Ne-am oprit din nou din vorbit. M-am jucat cu butonul 
radioului şi l-am auzit pe Albert King cântând la chitară şi 
spunându-mi că de n-ar fi fost norocul spart în fund n-ar fi 
avut noroc deloc. 

— Dar de ce Margrave? întrebă Finlay din nou. Bătrânul 
Albert îmi spunea că singurii săi prieteni au fost necazurile 
şi ghinioanele. 

— Geografie şi oportunitate, am spus. Se află într-un loc 
potrivit. Aici se întâlnesc tot felul de autostrăzi şi până la 
şantierele navale din Florida drumul e în linie dreaptă. E un 
loc liniştit, iar oamenii care conduc orăşelul sunt nişte 
nemernici lacomi dispuşi să facă ceea ce li se spune să facă. 

Finlay tăcu, gândindu-se la torentele de dolari care se 
scurgeau spre sud şi spre est. Ca apa din canalele de 
scurgere după o ploaie torențială. Un mic val mareic. O 
forţă de lucru mică şi hărţuită din Margrave care ţinea totul 
în mişcare. Cea mai mică zdruncinătură şi zeci de mii de 
dolari se adunau, iar fluxul se bloca. Ca la un canal de 
scurgere. Destui bani ca să îneci un întreg oraş în ei. Bătea 
cu degetele sale lungi pe volan. A condus restul drumului în 
tăcere. 

Am parcat în locul cel mai apropiat de uşa secţiei de 
poliţie. Maşina era reflectată în panourile de sticlă ale uşii. 
Un Bentley de epocă de culoare neagră, care valora o sută 
de mii de dolari. Cu altă sută de mii în portbagaj. Cel mai 
valoros vehicul din statul Georgia. Am deschis capacul şi mi- 


am întins geaca peste cutia din carton. L-am aşteptat pe 
Finlay şi ne-am dus la uşă. 

Nu era nimeni acolo în afară de sergentul de serviciu, care 
ne-a salutat cu o uşoară mişcare a capului. Am ocolit biroul 
de recepţie şi, trecând prin camera comună spațioasă şi 
liniştită, am ajuns în biroul din lemn de trandafir, aflat în 
spate. Finlay părea neliniştit. 

— Vreau să ştiu cine-i al zecelea individ din gaşcă, spuse 
el. Ar putea fi oricine. Ar putea fi sergentul de serviciu. Deja 
sunt băgaţi în combinaţie patru poliţişti. 

— Nu e el, am spus. Niciodată nu face nimic. Doar îşi 
propteşte fundul ăla mare pe scaun. Ar putea fi Stevenson, 
totuşi. A avut legătură cu Hubble. 

Finlay clătină din cap. 

— Nu, spuse el. Teale l-a luat de la patrula stradală când a 
preluat şefia secţiei. Voia să-l aibă sub ochi. Aşa câ nu e 
Stevenson. Cred că ar putea să fie oricine. Ar putea fi Eno. 
Ăla de la restaurant. Ştiu că e cam irascibil. 

M-am uitat la el. 

— Şi tu eşti irascibil, Finlay, i-am spus. lrascibilitatea nu 
face pe nimeni să fie un criminal. 

Finlay dădu din umeri, ignorând zeflemeaua. 

— Şi-atunci, ce facem? întrebă el. 

— Îi aşteptăm pe Roscoe şi pe Picard, am spus. Şi vedem 
după aia ce facem. 

Stăteam pe marginea biroului din lemn de trandafir, 
legănându-mi piciorul. Finlay făcea ture pe covorul scump. 
Am aşteptat aşa vreo douăzeci de minute şi deodată uşa s-a 
deschis. În prag stătea Picard. Era atât de mare încât 
umplea tot cadrul uşii. L-am văzut pe Finlay holbându-se la 
el de parcă ceva era în neregulă cu prietenul lui. I-am 
urmărit privirea. 

Două lucruri erau în neregulă cu Picard. Mai întâi, n-o 
adusese pe Roscoe cu el. lar al doilea era că în mâna uriaşă 
ţinea un pistol de calibrul 38, din dotarea agenţiilor 


guvernamentale. Îl ţinea absolut nemişcat şi îndreptat 
asupra lui Finlay. 

DOUĂZECI ŞI NOUĂ 

— Tu? zise Finlay, rămas cu gura căscată. 

Picard îi adresă un zâmbet rece. 

— Eu în persoană, spuse el. Plăcerea e toată de partea 
mea, crede-mă. Mi-aţi fost de mare folos amândoi. Foarte 
atenţi. M-aţi ţinut la curent cu fiecare pas făcut. Mi i-aţi dat 
pe soţii Hubble şi pe Roscoe. Zău că n-aş fi putut să vă cer 
mai mult. 

Finlay încremenise pe loc. Tremura. 

— Tu? făcu el din nou. 

— Ar fi trebuit să te prinzi de miercuri, tâmpitule, spuse 
Picard. L-am trimis pe omuleţ la hotelul lui Joe cu două ore 
înainte să vă spun vouă despre asta. M-ai dezamăgit. Mă 
aşteptam să trec prin situaţia asta cu mult mai devreme. 

Se uită la noi şi zâmbi. Finlay se întoarse într-o parte. Se 
uită la mine. Nu-mi trecea prin minte nimic potrivit să-i 
spun. Nu-mi trecea prin minte mai nimic. Mă uitam la 
silueta masivă a lui Picard proptită în uşă şi aveam 
sentimentul profund că asta avea să fie ultima zi din viaţa 
mea. Astăzi avea să se termine. 

— Treci aici, îmi spuse Picard. Lângă Finlay. 

Făcuse doi paşi uriaşi în cameră şi acum ţinea pistolul 
îndreptat spre mine. Am observat din reflex că era un 
model nou de calibrul 38, cu ţeava scurtă. Am calculat 
automat că de la o distanţă atât de scurtă putea fi precis. 
Dar că pe un pistol de asemenea calibru nu te puteai baza 
să dobori un adversar. lar noi eram doi, pe câtă vreme el 
era singur. În plus, Finlay avea un pistol în tocul prins de 
umăr sub haina de tweed. Am calculat o fracțiune de 
secundă şansele. Pe urmă am renunţat la calcule fiindcă 
primarul Teale a intrat pe uşa deschisă în spatele lui Picard. 
În mâna stângă îşi ţinea bastonul greu. Dar în dreapta avea 
una din puştile de asalt din dotarea poliţiei. Era o Ithaca 
Mag-10. Nici nu prea conta în ce direcţie era îndreptată. 


— Treci aici, îmi spuse din nou Picard. 

— Unde-i Roscoe? l-am întrebat. 

EI îmi râse în nas. Râse şi-mi făcu semn cu ţeava pistolului 
că ar trebui să mă ridic şi să mă mut lângă Finlay. M-am 
ridicat de pe birou şi m-am dus unde mi s-a cerut. Mă 
simţeam de parcă eram îmbrăcat în plumb. Mi-am lipit 
buzele şi m-am mişcat cu hotărârea înverşunată a ologului 
care încearcă să meargă. 

M-am dus lângă Finlay. Teale ne ţinea sub control cu puşca 
lui uriaşă. Picard vâri fulgerător mâna sub haina lui Finlay 
şi scoase de acolo revolverul. Îl băgă în buzunarul hainei 
sale imense. Haina mare cât un cort se căscă din cauza 
greutăţii armei. Apoi, Picard păşi într-o parte şi mă 
percheziţiona. Eram neînarmat. Geaca mea era afară, în 
portbagajul Bentley-ului. În cele din urmă uriaşul păşi 
înapoi şi se duse lângă Teale. Finlay se uita la Picard cu 
expresia celui căruia inima e pe cale să-i cedeze. 

— Care-i, de fapt, treaba? zise Finlay. Ne cunoaştem de 
ceva vreme, nu? 

Picard ridică din umeri şi zise: 

— Ţi-am spus să nu te bagi. În martie, am încercat să te 
împiedic să vii aici. Te-am avertizat. E sau nu adevărat? Dar 
tu n-ai vrut s-asculţi, nu-i aşa, tâmpit încăpățânat ce eşti! 
Aşa că acum primeşti ceea ce ţi se cuvine, prietene. 

Am ascultat replica mârâită a lui Picard şi mi-a părut mai 
rău pentru Finlay decât pentru mine. Dar în acel moment 
Kliner intră pe uşă. Faţa lui dură era schimonosită de un 
rânjet. Dinţii lui ca de fiară sclipeau. Ochii lui mă 
sfredeleau. În mâna stângă avea tot o puşcă Ithaca Mag-10. 
În dreapta avea pistolul care-l omorâse pe Joe. Îl ţinea 
îndreptat asupra mea. 

Era un Ruger Mark II. Un pistol automat mic şi perfid, de 
calibrul 22, dotat cu un amortizor dolofan. Era o armă 
potrivită pentru un ucigaş căruia-i face plăcere să tragă de 
aproape. M-am uitat lung la pistol. Cu nouă zile în urmă, 
capătul acelui amortizor se lipise de tâmpla fratelui meu. 


Nu încăpea nici o îndoială în privinţa asta. O ştiam. Picard şi 
Teale s-au deplasat în spatele biroului. Teale s-a aşezat în 
fotoliu. Picard stătea în spatele lui, ca un turn de pază. 
Kliner ne făcu semn mie şi lui Finlay să şedem. Îşi folosea 
țeava puştii pe post de baghetă. Mişcări scurte şi smucite 
prin care ne dirija. Ne-am aşezat unul lângă celălalt, în faţa 
biroului masiv din lemn de trandafir. Ne uitam la Teale. 
Kliner închise uşa biroului şi se rezemă de ea. Îşi ţinea 
puşca cu o singură mână, la şold, ţintind spre capul meu. 
Pistolul cu amortizor era aţintit spre podea. M-am uitat cu 
asprime, pe rând, la cei trei. Bătrânul Teale se uita ţintă la 
mine cu o expresie de ură pe faţa lui bătrână, ca pielea 
tabăcită. Era zdruncinat. Arăta ca un om supus unui stres 
îngrozitor. Părea disperat, ca şi cum s-ar fi aflat în pragul 
unei prăbuşiri nervoase. Arăta cu douăzeci de ani mai 
vârstnic decât bătrânul elegant pe care-l întâlnisem luni. 
Picard arăta mai bine. Avea calmul unui mare atlet. Ca o 
vedetă de fotbal sau un campion olimpic venit în vizită la 
vechiul său liceu. Dar şi el avea o încordare vizibilă a 
muşchilor din jurul ochilor. Şi bătea darabana cu degetul 
mare de coapsă. Asta trăda o anume tensiune. 

M-am uitat pieziş şi la Kliner. L-am studiat cu o privire 
intensă. Dar nu era nimic de văzut. Era suplu, dur şi uscat. 
Nu se clintea. Era absolut nemişcat. Faţa şi corpul lui nu 
trădau nimic. Era ca o statuie din lemn de tec. Doar ochii 
erau aprinşi de un fel de energie nemiloasă. Mă priveau 
zeflemitor de pe faţa lui dură ca piatra şi lipsită de expresie. 

Teale deschise cu un zdrăngănit un sertar al biroului de 
unde scoase casetofonul pe care Finlay îl folosise cu mine. I- 
| dădu lui Picard, aflat în spatele lui. Picard puse revolverul 
pe birou şi începu să desfacă firele ţepene. Băgă aparatul în 
priză, dar nu se mai osteni să conecteze microfonul, căci nu 
aveau să înregistreze nimic. Urmau să ne redea o 
înregistrare. Teale se aplecă în faţă şi apăsă butonul 
interfonului. În tăcerea din cameră se auzi soneria 
răsunând afară, în camera comună a secţiei. 


— Baker? zise Teale. Vino până aici, te rog. 

Kliner se mişcă din cadrul uşii şi Baker intră. Era îmbrăcat 
în uniformă, cu un pistol de calibrul 38 în toc. Se uită la 
mine, fără să zâmbească. Adusese două casete. Teale le luă 
de la el şi o alese pe a doua. 

— O casetă, spuse el. Ascultaţi-o. O să vi se pară 
interesantă. 

Introduse caseta şi închise uşiţa. Apăsă butonul „Play”. 
Motorul zumzăi şi în difuzor se auzi un fâsâit. În spatele 
zgomotului de fond se putea sesiza o acustică răsunătoare. 
Apoi se auzi vocea lui Roscoe. Era stridentă din pricina 
panicii. Biroul liniştit se umplu de sunetul ei. 

— Reacher? zise vocea lui Roscoe. Ăsta e un mesaj pentru 
tine. Mesajul e că ar fi mai bine să faci ce-ţi spun ei, altfel 
am dat de belea. Mesajul mai spune că, dacă ai vreo 
îndoială în privinţa felului de belea, să te duci la morgă şi să 
citeşti raportul autopsiei doamnei Morrison. Ăla e tipul de 
belea care mă paşte. Aşa că fă bine şi ajută-mă, da? 
Sfârşitul mesajului, Reacher. 

Vocea ei se pierdu în fâsâitul răsunător. Am auzit un mic 
geamăt de durere, ca şi cum ar fi fost smucită din faţa 
microfonului. Apoi Teale închise casetofonul. M-am uitat 
ţintă la el. Temperatura mea scăzuse undeva, spre zero. Nu 
mă mai simţeam om. 

Picard şi Baker se uitau la mine, rânjind satisfăcuţi. Ca şi 
cum ar fi avut în mână atuul câştigător. Teale deschise uşiţa 
casetofonului şi scoase afară caseta, aşezând-o pe birou. 
Luă cealaltă casetă, mi-o arătă şi o puse în aparat, închise 
din nou uşiţa şi apăsă butonul „Play”. 

— Încă una, spuse el. Ascultaţi. 

Am auzit acelaşi fâsâit. Aceeaşi acustică răsunătoare. 
După care am auzit vocea lui Charlie Hubble. Părea 
cuprinsă de isterie. Aşa cum fusese în dimineaţa zilei de 
luni, când stătea pe aleea cu pietriş a casei sale. 

— Hub? zise vocea ei. Aici e Charlie. Am copiii cu mine. Nu 
sunt acasă, înţelegi ce-nseamnă asta? Trebuie să-ţi transmit 


un mesaj. Dacă nu te-ntorci, o să li se întâmple ceva copiilor. 
Mi-au spus că ştii despre ce e vorba. E acelaşi lucru care-o 
să se întâmple cu tine şi cu mine, dar acum or s-o păţească 
ei. Aşa că întoarce-te acasă imediat, da? 

Vocea îşi termină mesajul pe o notă mai ridicată provocată 
de panică şi apoi se stinse în fâsâitul răsunător. Teale apăsă 
butonul de oprire. Scoase afară caseta şi o puse grijuliu la 
marginea biroului. Chiar în faţa mea. Apoi Kliner intră în 
câmpul meu vizual şi vorbi. 

— O să iei aia cu tine, îmi zise el. O s-o duci acolo unde l-ai 
ascuns pe Hubble şi să i-o dai s-o asculte. 

Eu şi Finlay ne-am uitat unul la celălalt. Ne uitam, lung, cu 
priviri uluite. Apoi mi-am revenit din uimire şi m-am uitat 
ţintă la Kliner. 

— Deja l-ai ucis pe Hubble, am spus. 

Kliner avu o scurtă ezitare. 

— Nu încerca să ne-mbrobodeşti, spuse el. Eram pe cale s- 
o facem, dar tu l-ai luat din calea noastră. Îl ţii ascuns. 
Charlie ne-a spus. 

— Charlie v-a spus? 

— Am întrebat-o unde e. Ne-a garantat că tu vei putea să-l 
găseşti. A fost cât se poate de clară în privinţa asta. La 
momentul respectiv, ţineam un cuţit între picioarele fetiţei. 
Era foarte dornică să ne convingă că soţul ei nu era de 
negăsit. A zis că tu i-ai dat tot felul de sfaturi şi sugestii. Că 
l-ai ajutat în multe privinţe. A zis că o să fii în stare să-l 
găseşti. Sper, spre binele tuturor, că n-a minţit. 

— L-ai omorât, am spus din nou. Nu ştiu nimic despre asta. 

Kliner dădu din cap şi oftă. Vorbi cu voce scăzută: 

— Termină cu prostiile. Îl ascunzi, iar noi avem nevoie de 
el. Avem nevoie de el chiar acum. E o chestiune foarte 
urgentă pentru noi. Avem o afacere de dus la bun sfârşit. 
Aşa că avem la dispoziţie câteva opţiuni. Am putea să te 
batem până obţinem răspunsul dorit de la tine. Am discutat 
asta. E o problemă tactică, nu? Dar ne-am gândit că ne-ai 
putea trimite într-o direcţie greşită, iar acum timpul e 


foarte scurt. Era cea mai bună opţiune pentru tine, nu-i 
aşa? 

Aşteptă un comentariu din partea mea, dar nu avu parte 
de aşa ceva. 

— Aşa că iată ce vom face, continuă el. Picard o să meargă 
cu tine, ca să-l aduceţi încoace. Când o s-ajungeţi în locul 
unde e ascuns, Picard o să mă sune. Pe mobil. Ştie numărul 
pe dinafară. Apoi vă întoarceţi toţi trei aici. S-a-nţeles? 

N-am răspuns. 

— Unde e? întrebă brusc Kliner. 

Am dat să-i răspund, dar Kliner ridică mâna şi mă opri. 

— Cum ziceam, să terminăm cu prostiile, zise el. Ai stat 
acolo şi ţi-ai pus mintea la lucru. Nu mă-ndoiesc că ai 
încercat să te gândeşti la o modalitate de a-l scoate din joc 
pe Picard. Dar nu vei putea să faci asta. 

Am ridicat din umeri, fără să spun nimic. 

— Două probleme, zise Kliner. Mă îndoiesc că ai putea să-l 
scoţi din joc pe Picard. Mă îndoiesc că ar putea s-o facă 
cineva. Nimeni n-a făcut-o vreodată. lar numărul meu de 
mobil nu e scris pe nicăieri. E în capul lui Picard. 

Am ridicat iarăşi din umeri. Kliner era un tip deştept. Din 
cel mai rău soi. 

— Dă-mi voie să mai fac câteva precizări, continuă el. Nu 
ştim exact cât de departe e Hubble. lar tu n-o să ne spui 
adevărul în privinţa asta. Aşa că o să-ţi spun ce-o să facem 
noi. O să-ţi dăm o limită de timp. 

Se opri din vorbit şi se duse la locul unde şedea Finlay. 
Ridică pistolul şi lipi vârful amortizorului de urechea lui 
Finlay. Apăsă până când Finlay se lăsă într-o parte în scaun. 

— Domnul detectiv de aici o să fie dus într-o celulă, spuse 
el. Va fi legat cu cătuşele de gratii. Dacă Picard nu m-a 
sunat până mâine în zori, o să trag cu puşca în celula 
detectivului şi-o să-l fac terci. Apoi o s-o pun pe 
încântătoarea Roscoe să-i curețe măruntaiele de pe 
peretele din spate cu un burete. După care o să-ţi mai dau o 
oră la dispoziţie. Dacă Picard nu mă sună până în momentul 


când răsare soarele, o să începem să ne ocupăm chiar de 
încântătoarea Roscoe. O să sfârşească în nişte dureri 
îngrozitoare, Reacher. Dar mai întâi va suferi numeroase 
experienţe sexuale. Multe de tot. Ai cuvântul meu că aşa va 
fi, Reacher. O să fie o treabă murdară. Foarte murdară, într- 
adevăr. Eu şi primarul leale am petrecut o oră plăcută 
discutând exact ce anume îi vom face lui Roscoe. 

Kliner îl forţa practic pe Finlay să se ridice de pe scaun 
prin apăsarea exercitată cu pistolul pe ureche. Finlay îşi 
ţinea buzele strâns lipite. Kliner se uita zeflemitor la mine. 
I-am zâmbit şi eu. Kliner era un om mort. Era un om mort 
care tocmai sărise de pe o clădire înaltă. Încă nu se lovise 
de pământ. Dar sărise. 

— Ai priceput? îmi zise Kliner. Sună mâine la ora şase, ca 
să-i salvezi viaţa domnului Finlay, sau la şapte, ca să salvezi 
viaţa domnişoarei Roscoe. Şi nu-ncerca vreo manevră cu 
Picard. Nimeni altcineva nu-mi ştie numărul de telefon. 

I-am răspuns din nou ridicând din umeri. 

— Ai priceput? mă întrebă el din nou. 

— Cred că da, am spus. Hubble a fugit şi nu ştii cum să-l 
găseşti, aşa-i? Asta vrei să-mi spui? 

Nimeni nu vorbi. 

— Nu poţi să-l găseşti, aşa e? am spus. Eşti inutil, Kliner. 
Eşti un rahat inutil. Te crezi tare deştept, dar nu eşti în 
stare să-l găseşti pe Hubble. N-ai fi în stare să-ţi găseşti nici 
găoaza dacă ţi-aş da o oglindă pe bâţ. 

Auzeam că Finlay nu mai respiră. Îşi zicea, probabil, că mă 
joc cu viaţa lui. Dar bătrânul Kliner îl lăsă în pace. Se mişcă 
în aşa fel încât ajunse din nou în câmpul meu vizual. Se 
făcuse palid la faţă. Îi puteam mirosi stresul. 

Tocmai mă obişnuisem cu ideea că Hubble era încă viu. 
Toată săptămâna fusese mort, iar acum era din nou viu. Era 
viu şi se ascundea pe undeva. Stătuse ascuns toată 
săptămâna în timp ce toţi ceilalţi îl căutau. Era fugar. Nu 
fusese scos din casă luni dimineaţa. leşise singur. Primise 
telefonul acela care-i spunea să rămână acasă, mirosise 


pericolul şi fugise ca să-şi salveze viaţa. Şi nu putuse fi 
găsit. Paul Hubble îmi oferise acea mică marjă de care 
aveam nevoie. 

— Ce ştie Hubble de-l vreţi voi atât de mult? am spus. 

Kliner ridică din umeri spre mine. 

— E singurul rămas de izbelişte, spuse el. De toate 
celelalte m-am îngrijit. Şi n-am de gând să dau faliment 
acuma doar pentru că un nemernic ca Hubble umblă 
brambura şi trăncăneşte cu gura aia a lui proastă. Aşa că 
am nevoie de el acasă. Acolo unde-i e locul. Prin urmare, o 
să te duci să mi-l aduci. 

M-am aplecat în faţă şi l-am privit drept în. Ochi. 

— Nu poate să se ducă fiu-tău să ţi-l aducă? am spuspe un 
ton liniştit. 

Nimeni nu scoase o vorbă. M-am aplecat şi mai mult. 

— Spune-i băiatului tău să ţi-l aducă, am spus. 

Kliner rămase tăcut. 

— Unde ţi-e băiatul, Kliner? l-am întrebat. 

N-a spus nimic. 

— Ce s-a-ntâmplat cu el? am spus. Ştii? 

Ştia, dar nu ştia. Vedeam asta. Nu acceptase ideea. Îl 
trimisese pe fiu-său după mine, iar acesta nu se-ntorsese. 
Aşa că ştia, dar n-o recunoscuse faţă de sine însuşi. Faţa lui 
dură se înmuie. Ar fi vrut să ştie. Dar nu putea să mă 
întrebe. Ar fi vrut să mă urască fiindcă-i omorâsem băiatul. 
Dar nici asta nu putea s-o facă. Pentru că, dacă ar fi făcut-o, 
trebuia să admită că era adevărat. 

M-am uitat fix la el. Ar fi vrut să ridice puşcociul ăla mare 
şi să mă transforme într-o ploaie roşie. Dar nu putea. 
Pentru că avea nevoie de mine să-l aduc pe Hubble înapoi. 
Se frământa. Voia să mă împuşte pe loc. Dar patruzeci de 
tone de bani erau mai importante pentru el decât viaţa 
fiului său. L-am privit ţintă în ochii lui morţi. Fără să clipesc. 
I-am spus încetişor: 

— Unde ţi-e băiatul, Kliner? 

Tăcerea se înstăpâni în cameră vreme îndelungată. 


— Scoateţi-l de-aici, zise Kliner. Dacă nu ieşi de-aici într-un 
minut, Reacher, o să-l împuşc pe detectiv chiar acum. 

M-am ridicat în picioare. M-am uitat pe rând la toţi cinci. 
Am dat din cap către Finlay. Am pornit spre ieşire. Picard 
mă urmă şi închise uşa fără zgomot. 

TREIZECI. 

Picard şi cu mine am ieşit trecând prin camera comună. 
Era pustie. Învăluită în tăcere. Sergentul de serviciu 
plecase. Probabil că Teale îi spusese să se ducă acasă. 
Filtrul de cafea era pornit. Îi simţeam mirosul. Am văzut 
biroul lui Roscoe. Am văzut avizierul mare. Ancheta cu 
privire la Morrison. Era gol. Nu se făcuse nici un progres. 
Am ocolit biroul de recepţie. Am deschis uşile mari din sticlă 
etanşeizate cu cauciuc rigid. Am ieşit în după-amiaza 
luminoasă. Picard îmi făcu semn cu ţeava pistolului să mă 
sui la volanul Bentley-ului. Nu l-am contrazis. Am traversat 
parcarea ca să ajung la maşină. Niciodată în viaţa mea nu 
fusesem mai aproape de panică. Inima îmi bătea mai-mai 
să-mi iasă din piept şi respiram scurt şi des. Puneam un 
picior în faţa celuilalt şi foloseam fiecare strop de putere 
numai ca să-mi păstrez controlul. Îmi spuneam că atunci 
când voi fi ajuns la portiera dinspre volan a maşinii ar fi 
bine să am cât de cât habar despre ceea ce trebuie să fac în 
continuare. 

M-am urcat în Bentley şi am condus maşina până la 
restaurantul lui Eno. Am dus mâna la spate şi am scos dintr- 
un buzunar al scaunului o hartă. Am mers prin parcare în 
soarele strălucitor al după-amiezii şi am intrat în local. Ne- 
am aşezat într-un separeu pustiu. Am comandat cafea şi 
ouă. 

Strigam către mine însumi să dau ascultare celor învăţate 
în treisprezece ani grei de meserie. Cu cât e mai scurt 
timpul, cu atât mai calm trebuie să fii. Dacă ai la dispoziţie 
doar o încercare, atunci fă în aşa fel încât să conteze. Nu-ţi 
poţi permite să ratezi numai fiindcă n-ai planificat cum 
trebuia. Sau pentru că ţi-a scăzut glicemia şi ţi s-a făcut rău 


şi-ai ameţit dimineaţa. Aşa că m-am forţat să înghit ouăle şi 
să beau cafeaua. După care am dat la o parte cana şi 
farfuria goale şi am întins harta pe masă. Am început să-l 
caut pe Hubble. Putea fi oriunde. Dar eu trebuia să-l 
găsesc. Aveam la dispoziţie doar o încercare. Nu puteam să 
alerg de colo-colo. Trebuia să-l găsesc în mintea mea. 
Trebuia să fie un proces mental. Trebuia să-l găsesc mai 
întâi în mintea mea şi apoi să mă duc direct la el. Aşa că m- 
am aplecat peste masa de restaurant. M-am uitat fix la 
hartă. M-am uitat vreme îndelungată. 

Am petrecut aproape o oră în compania hărţii. Deodată, 
am împăturit-o şi am pus-o pe masă. Am luat cuțitul şi 
furculiţa din farfuria unde fuseseră ouăle. Le-am ascuns în 
buzunarul pantalonilor. M-am uitat în jurul meu. Chelneriţa 
a venit la masă. Cea cu ochelari. 

— Pui la cale o călătorie, dragă? m-a întrebat ea. 

M-am uitat la ea. Îmi vedeam imaginea reflectată în 
ochelarii ei. Vedeam silueta masivă a lui Picard uitându-se 
urât către mine din separeul din spatele meu. Aproape că-i 
simţeam mâna strângându-se pe mânerul pistolului de 
calibrul 38. Am încuviinţat din cap. 

— Asta-i ideea, am spus. O călătorie importantă. Călătoria 
unei vieţi. 

N-a ştiut ce să-mi răspundă la asta. 

— Păi atunci să ai grijă, da? 

M-am ridicat şi-am lăsat una din sutele lui Charlie pe 
masă. Poate că erau bani adevăraţi, poate că nu. Puteau fi 
cheltuiţi la fel de bine. Şi am vrut să-i las un bacşiş mare. 
Eno primea o mie de dolari murdari pe săptămână, dar nu 
ştiam cât de mult dădea mai departe. La cum arăta 
individual probabil că nu dădea nimic. 

— Poate ne mai vedem, domnule, spuse fata cu ochelari. 

— Poate, am spus. 

Picard m-a împins pe uşă afară. Se făcuse patru după- 
amiaza. M-am grăbit să ajung la Bentley. Picard mă urma cu 
mâna în buzunar. M-am urcat la volan şi am pornit motorul. 


Am ieşit din parcare şi am pornit spre nord, pe vechiul 
drum regional. Am parcurs douăzeci şi doi de kilometri în 
circa douăsprezece minute. 

Picard mă pusese să iau Bentley-ul. Nu maşina lui. Trebuia 
să fie un motiv pentru asta. Nu doar că avea nevoie de 
spaţiu suplimentar ca să-şi întindă picioarele. Ci pentru că 
maşina bătea la ochi. Ceea ce însemna că se luaseră măsuri 
suplimentare de siguranţă. M-am uitat în oglindă şi am zărit 
un sedan banal. Cam la o sută de metri în urmă. Cu doi tipi 
la bord. Am dat din umeri. Am încetinit şi m-am uitat spre 
stânga la depozitele aflate la capătul drumului regional. Am 
cotit pe rampă şi apoi pe căile de acces. Ajuns pe 
autostradă, am mers cât de repede se putea. Timpul avea o 
importanţă crucială. 

Drumul ne-a făcut să ocolim colţul sud-estic al periferiei 
Atlantei. Am trecut cu bine prin intersecțiile de schimbare a 
autostrăzilor. M-am îndreptat spre est pe autostrada 20. Am 
mers mai departe, cu cei doi tipi în sedan pe urmele mele, 
la o sută de metri în spate, kilometru după kilometru. 

— Şi unde zici că e? mă întrebă Picard. 

Era prima oară când vorbea de când plecasem de la 
secţie. M-am uitat către el şi am ridicat din umeri. 

— Habar n-am, am spus. lot ce pot să fac e să-l găsesc pe 
un amic de-al lui în Augusta. 

— Cine e prietenul? 

— Un tip pe care-l cheamă Lennon, am spus. 

— Din Augusta? 

— Da, din Augusta. Acolo mergem. 

Picard mormăi ceva. Ne-am continuat drumul. Cei doi 
indivizi au rămas în spatele nostru. 

— Şi cine-i tipul ăsta din Augusta? întrebă Picard. Lennon 
ăsta de care zici. 

— Un amic de-al lui Hubble, am spus. Cum ţi-am mai spus. 

— N-are nici un prieten în Augusta. Crezi că noi nu 
verificăm chestiile astea? 

Am săltat din umeri, fără să-i dau vreun răspuns. 


— Ai face bine să nu ne tragi în piept, amice, spuse Picard. 
Lui Kliner nu i-ar plăcea aşa ceva. O să fie şi mai râu pentru 
poliţista ta. Are în el o cruzime ceva de speriat. Crede-mă, L- 
am văzut în acţiune. 

— De exemplu? 

— L-am văzut de multe ori, spuse Picard. De exemplu 
miercuri, la aeroport. Cu femeia aia, Molly Beth. 'Țipa de 
mama focului, iar lui îi plăcea chestia asta. Sau duminică, 
acasă la Morrison. 

— Kliner a fost acolo duminică? am întrebat. 

— I-a plăcut la nebunie, spuse Picard. Lui şi lu' nenorocitul 
ăla de fiu-său. Ai făcut lumii un serviciu lichidându-l. Să-l fi 
văzut duminică. Le-am dat liber celor doi poliţişti. Nu era 
corect să-i punem să-şi lichideze şeful. Aşa că eu şi cei doi 
Kliner le-am ţinut locul. Bătrânul a savurat fiecare clipă. O 
cruzime de te bagă în sperieţi, cum ziceam. Aşa că ai face 
bine să faci în aşa fel încât eu să dau telefonul ăla la timp, 
altfel, prietenul gagicii tale va fi într-o mare belea. 

Am tăcut o vreme. Îl văzusem pe tânărul Kliner duminică. 
Venise s-o ia pe maică-sa de la cafenea. Pe la zece şi 
jumătate. Tocmai se întorcea de la operaţiunea de 
dezmembrare a soţilor Morrison. 

— Kliner cel bătrân l-a împuşcat pe fratele meu? l-am 
întrebat pe Picard. 

— Joi noaptea? Sigur că da. Chiar cu arma aia, cu pistolul 
de calibrul 22 cu amortizor. 

— Şi pe urmă, tânărul l-a jucat în picioare? am întrebat. 

Picard ridică din umeri. 

— Băiatul ăla era nebun, spuse el. Dereglat la cap. 

— lar Morrison trebuia să facă curat, nu? 

— Da, aşa trebuia, bombăni Picard. Cretinul ăla trebuia să 
ardă cadavrele în maşină. Dar n-a mai găsit cadavrul lui 
Stoller. Aşa că le-a lăsat pe amândouă acolo. 

— Iar Kliner a ucis opt inşi în Louisiana, aşa-i? am spus. 

Picard râse. 


— Opt de care se ştie. Tembelul ăla de Spirenza era pe 
urmele lui de un an. Căuta plăţi făcute unui ucigaş plătit. 
Numai că n-a existat niciodată un asemenea om. Kliner 
făcea totul de unul singur. Era un fel de hobby, pricepi? 

— Îl cunoşteai pe Kliner pe atunci? 

— Îl ştiu pe Kliner dintotdeauna. Am obţinut numirea ca 
om de legătură al Biroului cu Spirenza. Ca să menţin 
situaţia curată şi ordonată. 

Am mers în tăcere vreo doi-trei kilometri. Cei doi tipi în 
sedanul simplu se ţineau la o sută de metri în spatele 
nostru. Apoi Picard se uită la mine. 

— Tipul ăsta, Lennon, e cumva vreun alt şmecher de la 
Trezorerie care lucrează pentru fratele tău? 

— E prieten de-al lui Hubble. 

— Pe naiba, spuse Picard. Am verificat, n-are nici un 
prieten în Augusta. La naiba, n-are nici un prieten pe 
nicăieri. Credea că prietenul lui e Kliner, care i-a dat o 
slujbă şi toate cele. 

Picard începu să chicotească în scaunul din dreapta. 
Trupul lui uriaş se zgâlţâia de voioşie. 

— Aşa cum Finlay credea că-i eşti prieten, nu? am spus. 

EI săltă din umeri. 

— Am încercat să-l ţin la distanţă, spuse el. Am încercat să- 
| împiedic să vină aici. Şi-acum, ce era să fac? Să mă las 
omorât din cauza lui? 

N-am răspuns la întrebarea asta. Am mers mai departe în 
tacere. Sedanul simplu stătea parcă nemişcat, la o sută de 
metri în spate. 

— Avem nevoie de benzină, am spus. 

Picard se aplecă şi văzu că acul indicatorului bate spre 
TOŞu. 

— Să opreşti la prima benzinărie. 

Am zărit o benzinărie lângă o localitate numită Madison. 
Am tras pe dreapta şi am dus Bentley-ul spre pompe. Am 
ales pompa cea mai depărtată şi am oprit lângă ea. 

— Te dai tu jos să bagi benzină? i-am zis lui Picard. 


Se uită la mine surprins. 

— Nu! Ce sunt eu, băiatul de la pompă? Descurcă-te 
singur. 

Asta era răspunsul pe care voiam să-l aud. M-am dat jos 
din maşină. Picard s-a dat jos pe partea cealaltă. Sedanul 
opri şi el în apropiere şi cei doi tipi se dădură şi ei jos. M-am 
uitat la ei cu atenţie. Erau aceiaşi indivizi cu care avusesem 
o altercaţie în New York, pe trotuarul aglomerat din faţa 
colegiului lui Kelstein. Tipul mai scund îşi pusese pe el 
trenciul kaki. I-am salutat afabil cu o mişcare a capului. Mi- 
am zis că mai au de trăit mai puţin de o oră. S-au apropiat 
de Picard şi au stat împreună, la taclale. Am desfăcut 
pistolul pompei şi l-am introdus în rezervor. 

Era un rezervor voluminos. Aproape optzeci de litri. Mi-am 
vârât degetul sub trăgaciul pistolului pompei, în aşa fel 
încât să nu pompeze la debit maxim. Ţineam pistolul lejer, 
cu mâna orientată invers, şi stăteam rezemat de maşină în 
timp ce benzina curgea în rezervor. Mă întrebam dacă n-ar 
fi bine să încep să fluier. Picard şi cei doi latino-americani îşi 
pierdură interesul. Bătea vântul şi cei trei se zgribuleau în 
răcoarea serii. Am scos din buzunar tacâmurile de la Eno şi 
am înfipt vârful cuţitului în primul şanţ al cauciucului de 
lângă genunchiul meu drept. Apoi am luat furculiţa şi i-am 
îndoit unul dintre dinţi în afară. Am îndesat dintele în 
tăietura pe care o făcusem şi apoi l-am rupt. Am lăsat cam 
un centimetru să atârne înăuntrul cauciucului. Apoi am 
terminat de alimentat cu benzină şi am prins la loc pistolul 
de pompă. 

— Plăteşti tu benzina? am strigat către Picard. 

Acesta se uită în jur şi săltă din umeri. Extrase o bancnotă 
din sul şi-l trimise pe tipul în trenci să plătească. După care 
ne-am urcat în maşină. 

— Aşteaptă, zise Picard. 

Am aşteptat până când sedanul cel simplu porni motorul şi 
semnaliza de două ori cu farurile. Abia atunci am ieşit încet 
din benzinărie şi am accelerat uşor pe autostradă până am 


ajuns la aceeaşi viteză de croazieră. Am mers ce-am mers 
până când indicatoarele au început să treacă fulgerător pe 
lângă noi. Augusta, o sută zece kilometri. Augusta nouăzeci 
de kilometri. Augusta, şaizeci de kilometri. Bătrânul Bentley 
zumzăia de zor, cu o ţinută de drum de invidiat. Cei doi tipi 
se ţineau de noi. Soarele care apunea în spatele meu se 
vedea roşu în oglindă. În faţa noastră, orizontul era negru. 
Departe, deasupra Atlanticului, era deja noapte. Ne-am 
continuat drumul. 

Cauciucul din spate s-a dezumflat cam la treizeci şi cinci 
de kilometri de Augusta. Trecuse de şapte şi jumătate şi se 
întunecase. Am simţit amândoi hurducăiala provocată de 
roată, iar maşina refuza să mai ţină linia dreaptă. 

— Dar-ar dracii! am spus. Avem pană. 

— Trage pe dreapta, spuse Picard. 

Am cotit pe banda de avarie de la marginea autostrăzii şi 
am oprit. Sedanul trase şi el pe dreapta şi opri în spatele 
nostru. Ne-am dat jos din maşini toţi patru. Vânticelul se 
înteţise şi acum era un vânt rece în toată regula, suflând 
dinspre est. Am început să tremur şi am deschis 
portbagajul. Mi-am luat geaca şi mi-am pus-o pe mine, 
arătându-mă recunoscător pentru căldura veşmântului. 

— Roata de rezervă e sub podeaua portbagajului, i-am 
spus lui Picard. Mă ajuţi să scot cutia asta afară? 

Picard se apropie şi se uită la cutia plină cu dolari. 

— Am dat foc la altă casă, zise el râzând. 

Am scos împreună cutia din maşină şi am aşezat-o pe 
marginea drumului. Apoi a scos pistolul şi mi l-a arătat. 
Haina lui uriaşă flutura în bătaia vântului. 

— Să-i lăsăm pe ceilalţi să schimbe roata, îmi spuse. Tu să 
stai acolo, nemişcat, lângă cutie. 

Le făcu semn celor doi latino să se apropie şi le ordonă să 
facă treaba. Cei doi găsiră cricul şi cheia tubulară. 

Săltară maşina pe cric şi scoaseră roata dezumflată. Apoi 
aduseră roata de rezervă şi o puseră în locul celeilalte. 
Strânseră piuliţele cu atenţie. Eu stăteam lângă cutia plină 


cu bani, tremurând în bătaia vântului, strângându-mi geaca 
pe lângă mine. Îmi vârâsem mâinile adânc în buzunare şi 
ţopăiam de pe un picior pe celălalt, încercând să las 
impresia unui tip pe care-lia cu frig dacă stă pe loc şi nu 
face nimic. 

Am aşteptat până când Picard s-a dus să verifice cât de 
bine erau strânse piuliţele. S-a lăsat cu toată greutatea pe 
coarbă şi am auzit metalul scrâşnind. Am scos cuțitul lui 
Morrison cu lama gata desfăcută şi am tăiat unul din pereţii 
laterali ai cutiei de aer condiţionat. Apoi am despicat 
capacul de deasupra şi celălalt perete lateral, înainte ca 
Picard să-şi poată pregăti pistolul, cutia se desfăcu precum 
un cufăr de vapor, iar vântul luă o sută de mii de dolari şi îi 
împrăştie înspre autostradă asemenea unui viscol. 

În clipa aceea m-am aruncat peste parapetul din beton de 
la marginea drumului şi m-am rostogolit pe taluzul lin. Am 
scos la iveală pistolul Desert Eagle. Am tras în tipul 
îmbrăcat în trenci, care sărise parapetul după mine, dar n- 
am ţintit bine şi n-am reuşit decât să-i fărâm piciorul. 
Dincolo de el am văzut cum un camion cu parbrizul aproape 
acoperit de bancnotele care se lipiseră de ela ieşit de pe 
drum şi s-a lovit de sedanul oprit în spatele Bentley-ului. 
Picard se lupta cu furtuna de bancnote şi încerca să se 
apropie de parapet. Auzeam scrâşnetele de pneuri când 
maşinile de pe autostradă frânau şi coteau brusc ca să evite 
camionul avariat. M-am rostogolit şi, ţintind spre susul 
taluzului, l-am împuşcat pe al doilea latino-american. L-am 
nimerit drept în piept şi s-a rostogolit spre mine. Tipul în 
trenci se zvârcolea în partea de sus a pantei, zbierând şi 
ţinându-se de piciorul zdrobit şi încercând să scoată din 
buzunar pistolul automat pe care mi-l arătase la New York. 
Am tras a treia oară şi l-am nimerit în cap. Vedeam cum 
Picard ţine îndreptat spre mine pistolul de calibru 38. În tot 
acest timp, vântul şuiera, iar maşinile derapau şi se opreau 
pe autostradă. Vedeam şoferii care se dăduseră jos din 


maşini şi acum alergau de colo-colo ca să prindă banii 
zburătăciţi prin aer. Era un adevărat haos. 

— Nu mă-mpuşca, Picard, am ţipat. N-o să pui mâna pe 
Hubble dacă mă-mpuşti. 

Ştia asta. Şi mai ştia că se poate considera un om mort 
dacă nu-l aducea pe Hubble. Kliner n-ar fi tolerat un eşec. 
Stătea acolo cu pistolul aţintit spre capul meu. Dar n-a tras. 
Am urcat în goană taluzul şi am dat ocol maşinii, forțându-l 
să se retragă spre trafic sub ameninţarea Desert Eagle-ului. 

— Nici tu nu poţi să mă-mpuşti, zbieră Picard. Telefonul 
meu e singurul mod în care-o poţi salva pe femeia aia. Asta 
e sigur. 

— Ştiu, Picard, am strigat şi eu către el. N-am să te 
împuşc. Dar tu o să mă-mpuşti? 

Clătină din cap şi zise: 

— N-o să te-mpuşc, Reacher. 

Se părea că ajunsesem într-o situaţie de remiză. Dădeam 
ocol Bentley-ului, cu degetele albite apăsând trăgaciul 
pistoalelor şi spunându-ne unul celuilalt că nu o să tragem. 

El spunea adevărul. Dar eu minţeam. Am aşteptat până 
când a ajuns pe aceeaşi linie cu camionul avariat, iar eu 
eram lângă Bentley. Atunci am apăsat pe trăgaci. Glonţul de 
calibrul 44 l-a nimerit în plin şi i-a împins trupul mătăhălos 
în spate, în metalul contorsionat. N-am mai aşteptat să trag 
a doua oară. Am trântit capacul portbagajului şi am sărit pe 
scaunul şoferului. Am pornit maşina, cu scrâşnet de 
cauciucuri. Am ieşit de pe banda de siguranţă şi am ocolit 
oamenii care alergau după dolari. Am trântit piciorul pe 
pedala de acceleraţie şi am pornit cu toată viteza spre est. 

Cei treizeci şi doi de kilometri rămaşi i-am parcurs în 
douăzeci de minute. Adrenalina revărsată în organism mă 
făcea să gem şi să tremur. Mi-am forţat inima să bată mai 
rar şi am tras aer adânc în piept. Apoi am scos un țipăt de 
triumf. Am zbierat cât am putut de tare. Picard dispăruse. 

TREIZECI ŞI UNU. 


Se făcuse întuneric când am ajuns la suburbiile Augustei. 
Am ieşit de pe autostradă de îndată ce blocurile mai înalte 
au început să se îndesească. Am mers pe străzile oraşului şi 
am oprit la primul motel întâlnit în cale. Am încuiat Bentley- 
ul şi am intrat la recepţie. M-am apropiat de birou. 
Funcţionarul se uită la mine. 

— Ai o cameră liberă? l-am întrebat. 

— Treizeci şi şase de dolari, mi-a zis tipul. 

— Ai şi telefon în cameră? l-am întrebat. 

— Sigur că da. Avem şi aer condiţionat şi televizor. 

— Ai şi Pagini Aurii în cameră? l-am întrebat. 

Individul încuviinţă din cap. 

— Ai o hartă a Augustei? am spus. 

Arătă cu degetul spre un raft din apropierea automatului 
pentru ţigări. Era îndesat cu hărţi şi broşuri turistice. Am 
scos treizeci şi şase de dolari din sulul pe care-l ţineam în 
buzunarul pantalonilor. Am lăsat banii pe birou. Am 
completat registrul. M-am semnat sub numele de Roscoe 
Finlay. 

— Camera doişpe, spuse tipul, întinzându-mi cheia. M-am 
oprit să iau o hartă şi m-am grăbit să ies. Am alergat de-a 
lungul şirului de căsuțe şi am găsit-o pe cea cu numărul 12. 
Am intrat şi-am încuiat uşa. Nici nu m-am uitat să văd cum e 
camera. Am căutat din priviri Pagini Aurii şi telefonul. M-am 
întins pe pat şi-am desfăcut harta. Am deschis Pagini Aurii 
la litera H, pentru hoteluri. 

Lista era uriaşă. În Augusta erau sute de locuri unde 
puteai să te cazezi. Literalmente sute de locuri. Pagini în şir 
acoperite cu ele. Aşa că m-am uitat pe hartă. M-am 
concentrat pe câte o felie lungă de vreo opt sute de metri şi 
lată cât patru intersecţii, de o parte şi alta a drumului 
principal care venea dinspre vest. Asta urma să constituie 
zona mea ţintă. Am eliminat locurile situate chiar pe drumul 
principal. Am adăugat locurile situate mai sus cu o 
intersecţie sau două. Am dat prioritate locurilor situate 
între patru sute şi opt sute de metri. Mă uitam la ceva ce 


aducea cu un pătrat, lung de patru sute de metri şi lat de 
patru sute de metri. Am pus harta şi telefonul, alături şi am 
întocmit o listă de atac. Optsprezece hoteluri. Unul dintre 
ele era locul unde mă cazasem eu. Aşa că am luat telefonul 
şi am format zero, pentru recepţie. Mi-a răspuns 
funcţionarul de serviciu. 

— Aveţi cazat aici pe cineva sub numele de Paul Lennon? l- 
am întrebat eu. 

A urmat o pauză în care omul îşi verifica registrul. 

— Lennon? Nu, domnule. 

— Mulţumesc, am spus şi-am pus telefonul în furcă. 

Am tras aer în piept şi-am început cu partea de sus a listei. 
Am format primul număr. 

— Aveţi printre clienţi un tip numit Paul Lennon? l-am 
întrebat pe cel care mi-a răspuns. 

A urmat o pauză. 

— Nu, domnule, mi-a zis tipul. 

Am mers mai departe cu lista. Am format număr după 
număr. 

— Aveţi printre clienţi un tip numit Paul Lennon? îi 
întrebam eu pe recepţioneri. 

Urma întotdeauna câte o pauză în care cei întrebaţi îşi 
verificau registrele. Uneori, auzeam cum erau întoarse 
paginile. Unii dintre ei aveau computere. Auzeam zgomotul 
tastelor. 

— Nu, domnule, îmi spuneau cu toţii. 

Stăteam întins pe pat şi ţineam telefonul pe piept. 
Ajunsesem la hotelul numărul treisprezece din optsprezece. 

— Aveţi printre clienţi un tip numit Paul Lennon? am 
întrebat. 

A urmat o pauză. Auzeam zgomotul paginilor întoarse. 

— Nu, domnule, mi-a spus al treisprezecelea recepţioner. 

— Mulţumesc, am spus, şi-am pus telefonul jos. 

L-am ridicat din nou şi-am format al paisprezecelea număr. 
Suna ocupat. Aşa că am apăsat pe furcă şi am format al 
cincisprezecea număr de pe listă. 


— Aveţi printre clienţi un tip numit Paul Lennon? 

A urmat o pauză. 

— Camera 120, mi-a spus al cincisprezecelea recepţioner. 

— Vă mulţumesc, am zis şi-am pus receptorul jos. 

Am rămas întins, cu ochii închişi. Am răsuflat adânc. 

Am pus telefonul înapoi pe noptieră şi m-am uitat pe hartă. 
Al cincisprezecelea hotel se afla la trei intersecţii distanţă. 
La nord de drumul principal. Am lăsat cheia de la cameră 
pe pat şi m-am întors la maşină. Motorul era cald încă. 
Şederea mea durase douăzeci şi cinci de minute. 

A trebuit să merg cale de trei intersecţii spre est înainte să 
pot coti la stânga. Apoi alte trei intersecţii spre nord până 
să pot coti din nou la stânga. Am parcurs un fel de spirală 
neregulată. Am găsit cel de-al cincisprezecelea hotel şi am 
parcat la uşă. Am intrat în foaier. Era un stabiliment cam 
părăginit. Nici curat, nici bine luminat. Arăta ca o peşteră. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă recepţionerul. 

— Cu nimic, i-am spus. 

M-am luat după o săgeată şi am intrat într-un labirint de 
coridoare. Am găsit camera 120. Am bătut la uşă. Am auzit 
zgomotul lanţului tras. Am rămas pe loc. Uşa s-a 
întredeschis. 

— Salut, Reacher. 

— Salut, Hubble. 

S-a năpustit cu întrebări asupra mea, dar l-am împins 
afară spre maşină. Aveam patru ore de mers pentru toate 
poveştile alea. Trebuia să pornim la drum. Aveam un avans 
de două ore faţă de program şi voiam să menţin lucrurile 
aşa. Mi-am zis că s-ar putea să am nevoie de ele mai târziu. 

Omul părea în regulă. Nu ajunsese o epavă. Se ascundea 
de şase zile şi asta-i făcuse bine. Îi îndepărtase aerul ăla 
mulţumit de sine pe care-l avusese. Acum părea ceva mai 
voinic şi mai ager. Un pic mai dur. Mai pe placul meu. Era 
îmbrăcat în haine ieftine de magazin universal şi purta 
ciorapi. Îşi pusese o pereche mai veche de ochelari, făcuţi 
din oţel inoxidabil. Un ceas de şapte dolari acoperea dunga 


de piele palidă unde fusese Rolex-ul. Arăta ca un instalator 
sau ca tipul care a preluat franciza locală de tobe de 
eşapament. 

N-avea nici o geantă. Călătorea fără bagaje. A aruncat 
doar o privire prin cameră şi a ieşit cu mine. Ca şi cum nu i- 
ar fi venit să creadă că viaţa lui de fugar se sfârşise. Ca şi 
cum avea să-i ducă dorul, până la un punct. Am trecut prin 
holul întunecat şi am ieşit în noapte. Se opri când văzu 
maşina parcată la uşă. 

— Ai venit cu maşina lui Charlie? întrebă el. 

— Era îngrijorată din pricina ta, i-am spus eu. M-a rugat să 
te găsesc. 

EI încuviinţă din cap, cu o privire lipsită de expresie. 

— Şi de ce are geamurile fumurii? 

Am rânjit către el şi am ridicat din umeri. 

— Nu mă-ntreba, i-am spus. E o poveste mai lungă. 

Am pornit maşina şi am plecat de lângă hotel. Ar fi trebuit 
să mă întrebe din prima clipă ce fac nevasta şi copiii lui, dar 
îl deranja ceva. Văzusem, în momentul când crăpase uşa 
camerei de la hotel, că îl cuprinsese un val de uşurare. Dar 
mândria îl făcea să aibă o uşoară reţinere. Fugise şi se 
ascunsese. Crezuse că se descurcă bine. Dar nu era aşa, 
pentru că eu îl descoperisem. Se gândea la chestia asta. 
Era uşurat şi dezamăgit în acelaşi timp. 

— Cum naiba de m-ai găsit? m-a întrebat el. 

I-am răspuns mai întâi printr-o ridicare de umeri. 

— Simplu, am spus. Am antrenament din belşug. Am găsit 
o mulţime de tipi. Am petrecut ani în şir descoperind 
dezertori din armată. 

Treceam prin reţeaua de intersecţii, încercând să-mi 
găsesc drumul spre autostradă. Vedeam şirul de lumini care 
se îndrepta spre vest, dar rampa de acces era ca premiul 
din centrul unui labirint. Parcurgeam în sens invers aceeaşi 
spirală neregulată pe care fusesem obligat s-o străbat la 
venire. 

— Dar cum de-ai reuşit? Puteam să fiu oriunde. 


— Nu, nu puteai. De-asta a şi fost simplu. N-aveai nici o 
carte de credit, nici permisul de conducere, nici un act de 
identitate. Nu aveai la tine decât bani gheaţă. Aşa că n- 
aveai cum să foloseşti avioane sau maşini închiriate. Trebuia 
să iei autobuzul. 

Am găsit rampa de acces. M-am concentrat asupra 
schimbărilor de bandă şi am tras de volan. Am accelerat pe 
rampă şi m-am contopit cu traficul care mergea înapoi spre 
Atlanta. 

— Asta mi-a oferit un punct de plecare, i-am spus. După 
care am încercat să mă pun în pielea ta. Erai îngrozit din 
pricina familiei. Aşa că mi-am zis că vei rămâne pe lângă 
Margrave, la o oarecare distanţă. Conştient sau inconştient, 
doreai să simţi că eşti în continuare conectat. Ai luat taxiul 
până la autogara din Atlanta, aşa e? 

— Aşa e, spuse el. Primul autobuz care pleca de acolo 
mergea la Memphis, dar l-am aşteptat pe următorul. 
Memphis era prea departe. Nu voiam să mă duc chiar până 
acolo. 

— Asta mi-a simplificat sarcina, am spus. Ai rămas undeva 
în jurul orăşelului tău, Margrave. Nici prea aproape, nici 
prea departe. Şi în sens invers acelor de ceasornic. Dacă au 
posibilitatea să aleagă liber, oamenii merg întotdeauna în 
sens invers acelor de ceasornic. E un adevăr universal, 
Hubble. 'Tot ce-am avut de făcut a fost să număr zilele, să 
studiez harta şi să ghicesc saltul pe care l-ai făcut de fiecare 
dată. Cred că luni ai fost în Birmingham, Alabama. Marţi ai 
fost în Montgomery, miercuri, în Columbus. Am avut o 
problemă cu ziua de joi. Am pariat pe Macon, dar mi-am zis 
că poate erai prea aproape de Margrave. 

Hubble încuviinţă din cap. 

— Joi a fost un coşmar, într-adevăr, spuse el. Am fost în 
Macon, într-un hotel înfiorător, n-am pus geană pe geană 
toată noaptea. 

— Aşadar, vineri dimineaţa ai venit aici, în Augusta, am 
spus. Al doilea mare pariu pe care l-am făcut a fost câ ai 


rămas aici două nopţi. Mi-am zis că erai zdruncinat după 
Macon, poate că-ţi terminaseşi rezervele de energie, dar nu 
puteam să fiu sigur. N-a lipsit mult să mă duc la Greenville 
în noaptea asta, în Carolina de Sud. Dar am ghicit corect. 

Hubble rămase tăcut. Crezuse că fusese invizibil, dar 
dăduse ocol Margrave-ului ca o baliză luminoasă care 
clipeşte pe cerul nopţii. 

— Dar am folosit un nume fals, spuse el sfidător. 

— Ai folosit cinci nume false, am spus. Cinci nopţi, cinci 
hoteluri, cinci nume. Al cincilea nume a fost identic cu 
primul, aşa e? 

Era uluit. S-a gândit un pic şi a încuviinţat din cap. 

— De unde naiba ai ştiut-o şi pe-asta? 

— Am vânat o mulţime de indivizi, am spus. Şi ştiam câte 
ceva despre tine. 

— Ce ştiai? 

— Că eşti fan Beatles. Mi-ai spus că ai vizitat clădirea 
Dakota şi că te-ai dus la Liverpool, în Anglia. Ai acasă 
aproape toate materialele înregistrate vreodată de Beatles. 
Aşa că în prima noapte ai ajuns la o recepţie de hotel şi ai 
semnat ca Paul Lennon, aşa-i? 

— Da, aşa-i, spuse el. 

— Nu John Lennon, am spus. Oamenii îşi păstrează de 
obicei numele mic. Nu ştiu de ce, dar de regulă aşa se 
întâmplă. Aşadar, ai fost Paul Lennon. Marţi ai fost Paul 
McCartney. Miercuri, ai fost Paul Harrison. Joi, ai fost Paul 
Starr. Vineri, în Augusta, ai luat-o de la capăt cu Paul 
Lennon, nu-i aşa? 

— Ba da, spuse el. Dar sunt milioane de hoteluri în 
Augusta. Convenții, reuniuni de golf. Cum naiba ai ştiut 
unde să cauţi? 

— Păi, m-am gândit, am spus. Ai ajuns acolo vineri, spre 
sfârşitul dimineţii, venind dinspre vest. Oamenii ca tine 
preferă să meargă pe drumurile bătătorite deja. Se simt 
mai în siguranţă aşa. Ai mers cu autobuzul patru ore, erai 
sătul de aglomeraţie, aveai nevoie de aer, aşa că ai mers pe 


jos puţin, cam vreo patru sute de metri. După care ai intrat 
în panică şi te-ai abătut de la drumul principal, poate o 
intersecţie, două. Aşa că am avut o zonă de căutare destul 
de redusă. Optsprezece hoteluri. Te-am găsit în al 
cincisprezecelea. 

Confuz, Hubble clătină din cap. Mergeam cu viteză prin 
întuneric. Bentley-ul masiv şi bătrân gonea voiniceşte, cu 
puţin peste viteza legală. 

— Care-i situaţia acum în Margrave? mă întrebă el. 

Asta era marea întrebare. A formulat-o ezitant, ca şi cum 
ar fi avut nelinişti în privinţa subiectului. Eu eram neliniştit 
în privinţa răspunsului. Am ridicat puţin piciorul de pe 
acceleraţie şi am micşorat viteza. Pentru eventualitatea că 
s-ar fi supărat atât de tare încât ar fi sărit pe mine. Nu 
voiam să distrug maşina. N-aveam timp pentru aşa ceva. 

— Suntem în rahat până la gât, i-am spus. Mai avem vreo 
şapte ore ca să aranjăm lucrurile. 

Am lăsat pentru la urmă ce era mai rău. l-am spus că 
Charlie şi copiii plecaseră cu un agent FBI încă de luni. Din 
cauza pericolului. Apoi i-am spus că agentul FBI era Picard. 

În maşină s-a lăsat liniştea. Am mers aşa, în tăcere, vreo 
cinci-şase kilometri. Era mai mult decât tăcere. Era un vid 
zdrobitor de linişte absolută. Ca şi cum toată atmosfera 
fusese eliminată din jurul planetei. Era o linişte care-mi 
zumzăia şi-mi ţiuia în urechi. 

Începu să-şi frământe mâinile. Apoi, începu să se legene 
înainte şi înapoi în scaunul mare din piele de lângă mine. 
Dar deodată se domoli. Reacţia lui nu s-a mai produs. N-a 
mai avut loc. Creierul lui s-a blocat şi a refuzat să mai 
reacționeze. Ca şi cum ar fi avut un întrerupător de circuit 
care se activase. Era ceva prea mare şi prea îngrozitor 
încât să poată reacţiona. S-a mulţumit să se uite la mine. 

— În regulă, spuse el. Atunci va trebui să-i aduci înapoi, 
nu-i aşa? 

Am accelerat din nou, gonind cu toată viteza spre Atlanta. 


— O să-i aduc înapoi, am spus. Dar o să am nevoie de 
ajutorul tău. De-aia am şi venit să te iau. 

Încuviinţă din nou din cap. Trecuse de barieră. Încetase 
să-şi mai facă griji şi începuse să se relaxeze. Ajunsese pe 
acel platou unde faci ceea ce e nevoie să faci. Ştiam locul 
ăla. Fusesem acolo. 

La treizeci şi trei de kilometri de Augusta am văzut 
înaintea noastră pâlpâind nişte girofaruri şi indivizi care 
agitau nişte lumini de avertizare. Pe celălalt sens de mers 
avusese loc un accident. Un camion se lovise de un sedan 
parcat pe banda de siguranţă. Pe o bună distanţă erau 
oprite tot soiul de alte vehicule. Peste tot vedeai împrăştiate 
pe şosea grămezi de resturi pe care se grăbea să le adune 
de pe jos o mare mulţime de oameni. Am trecut pe lângă 
accident cu viteză redusă. Hubble se uita pe geamul 
maşinii. 

— Îmi pare tare rău pentru fratele tău. Habar n-am avut. 
Cred că a murit din cauza mea. 

Zicând acestea, s-a prăbuşit în scaun. Dar eu voiam să-l fac 
să vorbească în continuare. Trebuia să rămână în stare de 
alertă. Aşa că i-am pus întrebarea pe care aşteptasem o 
săptămână să i-o pun. 

— Cum naiba ai intrat în toată mizeria asta? l-am întrebat. 

Ridică din umeri. Oftă din adâncul sufletului, privind prin 
parbriz. Ca şi cum ar fi fost imposibil să-ţi imaginezi o cale 
de a intra în acest joc. Ca şi cum ar fi fost imposibil să-ţi 
imaginezi vreo cale de a rămâne în afara jocului. 

— Mi-am pierdut slujba, spuse el, ca pe o simplă 
declaraţie. Eram distrus. Eram furios şi dezorientat. Şi 
speriat, Reacher. Trăiserăm într-un vis, ştii? Un vis frumos. 
Duceam o viaţă perfectă, idilică. Câştigam o avere şi 
cheltuiam o avere. Era totalmente fabulos. Dar la un 
moment dat am început să aud nişte zvonuri. Că 
operaţiunile cu clienţi persoane fizice erau în pericol. Că 
activitatea departamentului meu era analizată. Mi-am dat 
seama dintr-odată că mă mai despărţea o chenzină de 


dezastru. Şi, deodată, departamentul meu a fost închis. Eu 
am fost concediat. lar odată cu asta a dispărut salariul. 

— Şi? am spus. 

— Îmi ieşisem din minţi. Eram foarte supărat. Mă spetisem 
muncind pentru ticăloşii ăia. Eram bun pe postul ăla. l-am 
făcut să câştige o avere. Şi m-au aruncat deodată ca pe o 
măsea stricată. Şi m-am speriat. Urma să pierd totul, nu? Şi 
eram obosit. Nu puteam s-o iau de la zero în altă parte. 
Eram prea bătrân şi nu mai aveam energie. Pur şi simplu 
nu ştiam ce să fac. 

— Şi în momentul ăla şi-a făcut apariţia Kliner? 

Hubble încuviinţă din cap. Arăta palid la faţă. 

— Auzise ce mi se întâmplase, spuse el. Cred că Teale îi 
spusese. 'Teale ştie totul despre toată lumea. Kliner m-a 
sunat după vreo două zile. Nici n-apucasem să-i spun lui 
Charlie. Nu găsisem curajul. M-a sunat şi m-a rugat să ne 
întâlnim la aeroport. Era într-un avion particular, la 
întoarcerea din Venezuela. Am zburat împreună în 
Bahamas, să luăm prânzul, şi am stat de vorbă. Ca să fiu 
sincer, m-am simţit flatat. 

— Şi? 

— M-a îmbrobodit, zise Hubble. Mi-a zis să o privesc ca pe 
o ocazie să ies din situaţia în care mă aflam. Zicea că 
trebuie să renunţ la activitatea corporatistă şi să vin să-mi 
fac meseria cu adevărat, să câştig bani adevăraţi, cu el. Nu 
ştiam prea multe despre el. Ştiam câte ceva despre averea 
familiei şi despre fundaţie, bineînţeles, dar niciodată nu-l 
întâlnisem faţă în faţă. Dar era în mod evident un om foarte 
bogat şi prosper. Şi foarte, foarte deştept. Şi iată-ne pe 
amândoi în avionul lui particular, iar el îmi cerea să lucrez 
cu el. Nu pentru el, ci cu el. Am fost măgulit şi eram 
disperat şi îngrijorat, aşa că am spus da. 

— Şi pe urmă? am spus. 

— M-a sunat din nou a doua zi, spuse Hubble. Trimitea 
avionul după mine. Trebuia să zbor la uzina lui Kliner din 
Venezuela ca să mă întâlnesc cu el. Aşa am şi făcut. Am fost 


acolo o singură zi. N-am apucat să văd nimic. Pe urmă m-a 
trimis cu avionul la Jacksonville. Am stat în biroul avocatului 
o săptămână. După asta, a fost prea târziu. N-am mai putut 
să ies. 

— De ce? l-am întrebat. 

— A fost o săptămână teribilă. Pare un interval de timp 
scurt, nu? Doar o săptămână. Dar m-a lucrat ca la carte. În 
prima zi, numai linguşeli. Numai tentaţii. Am semnat un 
contract cu un salariu uriaş, bonusuri, tot ce-am cerut. Am 
mers în cluburi şi hoteluri şi arunca cu banii în dreapta şi-n 
stânga de parcă dolarii curgeau de la robinet. Marţi, am 
început munca. Misiunea propriu-zisă a fost o provocare. A 
fost foarte greu după ce făcusem la bancă. Era mult mai 
specializată. El voia numerar, fireşte, dar voia numai dolari. 
Numai bancnote de un dolar. Habar n-aveam de ce. Şi voia 
evidențe. Nişte evidențe foarte stricte. Dar puteam să mă 
descurc. lar el era un şef foarte relaxat. Fără presiuni, fără 
probleme. Problemele au început miercuri. 

— Cum aşa? am spus. 

— Miercuri l-am întrebat ce se întâmplă. Şi mi-a spus. Mi-a 
spus exact ce anume făcea. Dar a mai zis că acum făceam şi 
eu acelaşi lucru. Eram implicat, adică. Trebuia să-mi ţin 
gura. Joi am fost foarte nefericit. Nu-mi venea să cred. l-am 
spus că vreau să ies din joc. Aşa că m-a dus într-un loc 
oribil. Acolo era fiul său, împreună cu doi latino-americani. 
Mai era un tip legat cu lanţuri într-o cameră din spate. 
Kliner mi-a zis că era vorba de un om care ieşise din 
formaţie. Mi-a spus să mă uit cu atenţie. Fiul lui l-a terciuit 
pur şi simplu lovindu-l cu picioarele. Prin toată încăperea, 
chiar în faţa mea. Pe urmă, cei doi latino-americani au scos 
cuţitele şi l-au hăcuit pe amărâtul ăla. Era sânge peste tot. 
A fost îngrozitor. Nu-mi venea să cred. Am vomitat peste 
tot. 

— Zi mai departe, am spus. 

— A fost un coşmar. N-am putut să dorm în noaptea aia. 
Am crezut că n-am să mai pot să dorm niciodată. Vineri 


dimineaţa, am zburat cu avionul acasă. Am stat împreună în 
avion şi mi-a povestit ce urma să se întâmple. Mi-a zis că nu 
doar eu voi fi hăcuit. Aceeaşi soartă o va avea şi Charlie. 
Discuta lucrurile astea cu mine. Care dintre sfârcuri să i-l 
reteze mai întâi? Pe cel drept sau pe cel stâng? Apoi, după 
ce noi doi vom fi murit, cu care din copii să înceapă? Cu 
Lucy sau cu Ben? A fost un coşmar. Mi-a zis c-or să mă bată 
în cuie pe un perete. Mă căcasem pe mine. Apoi am aterizat 
şi a sunat-o pe Charlie, insistând să luăm cina cu el. l-a spus 
că facem afaceri împreună. Charlie a fost încântată fiindcă 
domnul Kliner e o mare personalitate în acest district. A fost 
un adevărat coşmar pentru că eu a trebuit să mă prefac că 
nu era nimic în neregulă. Nici măcar nu-i spusesem lui 
Charlie că rămăsesem fără slujbă. A trebuit să mă prefac că 
mai lucram încă la bancă. Şi toată seara ticălosul a vorbit cu 
Charlie despre copii, zâmbindu-mi. 

Am tăcut amândoi. Am ocolit colţul sud-estic al Atlantei din 
nou, căutând autostrada ce ducea spre sud. Luminile 
marelui oraş străluceau şi scânteiau pe partea dreaptă. La 
stânga se întindea spaţiul pustiu şi întunecos al sud-estului 
rural. Am găsit autostrada şi am accelerat spre sud, câtre 
un punctuleţ aflat în acel nenorocit spaţiu pustiu. 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

— Am început să lucrez la depozit. Acolo avea nevoie de 
mine. 

— Ca să faci ce? 

— Să administrez proviziile. Aveam un mic birou acolo şi 
trebuia să mă ocup de obţinerea dolarilor, după care 
supravegheam încărcarea şi expedierea. 

— Sherman Stoller era şoferul? l-am întrebat. 

— Exact. 1 s-a încredinţat ruta Florida. Îl trimiteam cu câte 
un milion de dolari pe săptămână. Dacă se-ntâmpla să-şi ia 
o zi liberă, îi mai ţinea locul paznicul. Dar, de obicei, se 
ducea Sherman. Mă ajuta cu umplerea cutiilor şi cu 
încărcatul. Trebuia să muncim ca nişte nebuni. Un milion de 
dolari în bancnote de un dolar e o privelişte de coşmar. Nu 


poţi să-ţi imaginezi. Era ca şi cum ai încerca să goleşti o 
piscină cu lopata. 

— Dar Sherman fura, nu-i aşa? am spus. 

Hubble a încuviinţat din cap. Am văzut licărirea ramelor 
de oţel în lumina difuză a bordului maşinii. 

— Banii erau numărați cum se cuvine în Venezuela, mi-a 
spus. Primeam totalurile exacte de acolo cam după o lună. 
Le foloseam ca să-mi verific formula de cântărire. De multe 
ori, ieşeau mai puţin cu o sută de mii. Era exclus ca eu să fi 
făcut o asemenea eroare. Era o cantitate neînsemnată, 
fiindcă, la celălalt capăt, se generau falsuri excelente în 
valoare de patru miliarde, aşa că nimănui nu-i păsa. Dar de 
fiecare dată lipsea cam cantitatea care intra într-o cutie. 
Asta ar fi însemnat o marjă de eroare prea mare, aşa că mi- 
am dat seama că, din când în când, Sherman mai şterpelea 
câte o cutie. 

— Şi? 

— L-am avertizat. Bineînţeles că n-aveam de gând să m- 
apuc să vorbesc despre asta. l-am spus doar să fie cu 
băgare de seamă, fiindcă, dacă l-ar fi descoperit, Kliner l-ar 
fi ucis. Şi, cu ocazia asta, era posibil să mă bage şi pe mine 
în belea. Eram şi-aşa destul de îngrijorat de ceea ce făceam. 
Întreaga operaţiune era o nebunie. Kliner importa o bună 
parte din banii falsificaţi. N-a rezistat tentaţiei. Mie mi se 
părea că, în felul ăsta, totul devenea mult prea vizibil. 'Teale 
cheltuia falsurile ca pe confetti, înfrumuseţând oraşul. 

— Şi ce s-a-ntâmplat în ultimele douăsprezece luni? l-am 
întrebat. 

A ridicat din umeri şi a clătinat din cap. 

— A trebuit să oprim expedițiile, a spus el. Garda de 
Coastă ne venise de hac. Kliner a decis să acumulăm 
rezerve. S-a gândit că interdicţia nu putea să dureze. Dar a 
durat mult mai mult decât s-a crezut. A fost un an de 
coşmar. Tensiunea a fost îngrozitoare. lar acum, când 
Garda de Coastă s-a retras în sfârşit, ne-a surprins 
nepregătiţi. Kliner îşi făcuse socoteala că, dacă a durat atât, 


o să dureze până după alegerile din noiembrie. Nu suntem 
gata să expediem. Nu suntem deloc pregătiţi. Totul e 
depozitat la grămadă acolo. Încă nu e ambalat în cutii. 

— Când l-ai contactat pe Joe? l-am întrebat. 

— Joe? Aşa îl chema pe fratele tău? Eu îl ştiam ca Polo. Am 
încuviinţat din cap. 

— Palo, am spus. Acolo s-a născut. E un oraş pe Leyte, în 
Filipine. Spitalul a fost construit într-o catedrală veche. 
Când aveam şapte ani, acolo am fost vaccinat contra 
malariei. 

A tăcut o vreme, ca şi cum ar fi păstrat un moment de 
reculegere. 

— Am sunat la Trezorerie în urmă cu un an. Nu ştiam pe 
cine altcineva să sun. Nu puteam să sun la poliţie, din cauza 
lui Morrison, şi nici la FBI nu puteam să sun, din cauza lui 
Picard. Aşa că am sunat la Washington şi i-am dat 
informaţia unui tip care-şi zicea Polo. Era un tip inteligent. 
Mi-am zis c-o să reuşească să se descurce. Ştiam că şansele 
cele mai mari le avea dacă-i ataca atunci când acumulau 
rezervele în depozit. Cât timp dovezile erau încă acolo. 

Am văzut o benzinărie şi am luat în ultima clipă decizia să 
alimentez. Hubble a făcut plinul. Am găsit o sticlă din plastic 
într-un tomberon şi i-am spus s-o umple şi pe aia. 

— Asta pentru ce e? m-a întrebat. 

Am ridicat din umeri către el. 

— Pentru urgenţe, am spus. 

N-a insistat asupra acestui subiect. Am plătit la ghişeu şi 
am revenit pe autostradă, continuându-ne drumul spre sud. 
Mai aveam o jumătate de oră până la Margrave. Se apropia 
de miezul nopţii. 

— Şi ia zi, de ce ţi-ai luat tălpăşiţa luni? l-am întrebat. 

— Kliner m-a sunat. Mi-a spus să rămân acasă. A mai zis că 
or să vină pe la mine doi tipi. L-am întrebat de ce şi mi-a 
spus că a apărut o problemă în Florida şi că trebuie să 
merg acolo s-o rezolv. 


— Şi? 


— Nu l-am crezut. De cum a pomenit de doi tipi, mi-am şi 
adus aminte de cele întâmplate în Jacksonville în prima 
săptămână. Am intrat în panică. Am chemat un taxi şi am 
fugit. 

— Ai făcut bine, Hubble. "Ţi-ai salvat viaţa. 

— Ştii ceva? 

I-am aruncat o privire întrebătoare. 

— Dac-ar fi spus „un tip”, nu m-aş fi prins. Adică, dac-ar fi 
zis, stai acasă c-o să treacă un tip pe la tine, aş fi muşcat 
momeala. Dar a spus „doitipi”. 

— A făcut o greşeală, am spus. 

— Ştiu, spuse Hubble. Nu-mi vine să cred. El nu face 
niciodată greşeli. 

Am clătinat din cap, zâmbind în întuneric. 

— A făcut o greşeală joia trecută. 

Ceasul cromat de pe bordul Bentley-ului arăta miezul 
nopţii. Trebuia să termin tot ce aveam de făcut până la cinci 
dimineaţa. Aveam la dispoziţie cinci ore. Dacă totul mergea 
bine, era cu mult mai mult decât era nevoie. Dac-o 
feşteleam, nu mai conta dacă aveam cinci ore, cinci zile sau 
cinci ani. Aveam dreptul la o singură încercare. O dată şi 
gata. În armată, umbla o vorbă: fă-o o dată şi bine. În seara 
asta, aveam să adaug o precizare: „şi repede”. 

— Hubble, am spus, am nevoie de ajutorul tău. 

Se ridică în scaun şi se uită la mine. 

— Cum? întrebă el. 

Am petrecut ultimele zece minute ale călătoriei pe 
autostradă explicându-i despre ce era vorba. O dată şi încă 
o dată, până când a băgat bine la cap. Am ieşit de pe 
autostradă în locul unde intersecta drumul regional. Am 
trecut ca fulgerul pe lângă depozite şi am parcurs rapid cei 
douăzeci şi doi de kilometri până în oraş. Am încetinit când 
am trecut de sediul secţiei de poliţie. Clădirea era liniştită, 
cu luminile stinse. În parcare nu se vedea nici o maşină. 
Sediul pompierilor, aflat în clădirea vecină, părea să fie în 


regulă. Oraşul era tăcut şi pustiu. Singura lumină care se 
vedea în zonă era cea de la frizerie. 

Am făcut la dreapta pe Beckman Drive şi am urcat panta 
care ducea la casa lui Hubble. Am cotit în dreptul familiarei 
cutii poştale albe şi am manevrat volanul pe aleea sinuoasă. 
Am oprit la uşă. 

— Cheile de la maşina mea sunt în casă, zise Hubble. 

— E deschis, am spus. 

Se duse să verifice. Împinse uşa făcută ţăndări cu mare 
grijă, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie conectată la vreo 
bombă. L-am văzut intrând. Un minut mai târziu, ieşea. 
Luase cheile, dar nu s-a dus la garaj. A venit la mine şi s-a 
aplecat pe geamul maşinii. 

— E mizerie ca la balamuc în casă. Ce s-a întâmplat? 

— 'Ţi-am folosit casa pentru o ambuscadă. Patru indivizi au 
răscolit totul căutându-mă. Ploua. 

S-a aplecat şi mai mult şi s-a uitat la mine. 

— Ăia erau? Ăia pe care Kliner i-ar fi trimis dac-aş fi 
vorbit? 

Am încuviinţat din cap, zicând: 

— Aveau tot echipamentul cu ei. 

Îi vedeam faţa în lumina slabă a cadranelor de la bordul 
maşinii. Avea ochii larg deschişi, dar nu mă vedea. Vedea 
ceea ce văzuse în coşmarurile lui. Dădu încet din cap. Apoi 
îşi puse mâna pe braţul meu şi îl strânse. Fără să spună 
nimic. După care, scoase capul din maşină şi plecă. Am 
rămas întrebându-mă cum naiba putusem să-l detest pe 
omul ăsta în urmă cu o săptămână. 

Am folosit răgazul ca să-mi încarc pistolul. Am înlocuit cele 
patru gloanţe pe care le folosisem pe autostradă, aproape 
de Augusta. Apoi l-am văzut pe Hubble scoţându-şi din 
garaj Bentley-ul cel verde. Motorul era rece, aşa că maşina 
era învăluită într-un nor de aburi. Pe când trecea pe lângă 
mine, mi-a făcut semnul de OK cu degetul mare ridicat, iar 
eu am urmat norul alb pe alee şi apoi pe Beckman. Am 
trecut de biserică şi am cotit la stânga pe Strada Principală 


într-o procesiune impozantă. Două maşini vechi minunate, 
mergând bară la bară prin oraşul adormit, gata să 
pornească la luptă. 

Hubble a oprit la vreo patruzeci de metri de secţia de 
poliţie. A parcat lângă bordură, chiar în locul indicat de 
mine. A stins luminile şi a început să aştepte, cu motorul 
pornit. Am trecut pe lângă el şi am intrat în parcarea 
secţiei. Am parcat în ultimul interval şi m-am dat jos. Am 
lăsat toate cele patru uşi descuiate. Am scos din buzunar 
pistolul automat. Aerul nopţii era rece, iar liniştea era 
copleşitoare. Auzeam motorul lui Hubble mergând în ralanti 
de la patruzeci de metri. Am deblocat siguranţa pistolului 
Desert Eagle şi declicul a răsunat asurzitor în acea linişte 
absolută. 

Am alergat până la zidul secţiei de poliţie şi m-am aruncat 
la sol. M-am furişat înainte până când am putut să văd prin 
partea de jos a uşilor masive din sticlă. Priveam şi ascultam. 
Îmi ţineam respiraţia. Am privit şi-am ascultat îndeajuns de 
mult ca să fiu sigur. M-am ridicat şi am pus din nou 
siguranţa. Mi-am pus pistolul înapoi în buzunar. Am făcut 
un calcul mental. Staţia de pompieri şi secţia de poliţie se 
aflau una lângă cealaltă la trei sute de metri de capătul 
nordic al Străzii Principale. Mai departe, la vreo opt sute de 
metri, era localul lui Eno. Mi-am zis că timpul cel mai scurt 
în care cineva ar putea să ajungă la noi era cam de trei 
minute. Două minute ca să reacționeze şi un minut pentru o 
alergare rapidă dinspre Strada Principală. Aşadar, aveam la 
dispoziţie trei minute. Reducând intervalul acela la 
jumătate din motive de siguranţă, rămâneam cu vreo 
nouăzeci de secunde, de la început până la sfârşit. Am 
alergat până-n mijlocul drumului regional şi i-am făcut cu 
mâna lui Hubble. I-am văzut maşina îndepărtându-se de 
bordură şi m-am dus degrabă la intrarea în staţia de 
pompieri. M-am postat lângă uşa roşie şi am aşteptat. 

Hubble a cotit Bentley-ul într-o curbă strânsă, de-a 
curmezişul drumului. A sfârşit manevra la un unghi drept, 


cam paralel cu intrarea în staţia de pompieri, cu spatele 
spre mine. Am văzut maşina legănându-se când a trecut în 
marşarier. Apoi a apăsat pe acceleraţie şi sedanul a ţâşnit 
cu spatele spre mine. 

A accelerat şi s-a izbit cu spatele în uşa staţiei de pompieri. 
Bătrânul Bentley cântărea probabil vreo două tone şi a 
smuls din ţâţâni uşa metalică. A urmat o hărmălaie 
asurzitoare de metal lovit şi contorsionat şi am auzit 
luminile din spate zdrobindu-se şi clămpănitul barei de 
protecţie pe betonul pardoselii. Am trecut prin spărtură 
înainte ca Hubble să schimbe viteza şi să se desprindă 
dintre dărâmături. Era întuneric acolo, dar am găsit ceea ce 
căutam. Era prins în partea laterală a unei maşini de 
pompieri, orizontal, la înălţimea capului. Un cleşte de tăiat 
bolţuri, o unealtă uriaşă, lungă de un metru şi douăzeci de 
centimetri. Am smuls-o din suport şi am alergat la uşă. 

De cum m-a văzut ieşind, Hubble a descris cu maşina un 
cerc larg pe drum. Spatele Bentley-ului era distrus. Capacul 
portbagajului se bălăbănea, iar tabla era boţită şi scrâşnea. 

Dar şi-a îndeplinit misiunea. După acea manevră de 
întoarcere largă, a aliniat maşina cu intrarea în secţia de 
poliţie. A oprit preţ de o secundă şi a apăsat acceleraţia 
până la podea. Apoi a accelerat direct către uşile masive din 
sticlă, de data asta cu botul înainte. 

Vechiul Bentley a străpuns uşile într-o ploaie de cioburi şi 
a demolat biroul de recepţie, după care a ajuns în sala 
comună şi s-a oprit. Am alergat imediat în spatele lui. Finlay 
se afla în celula din mijloc. Şocul îl încremenise. Era legat 
cu cătuşele de mâna stângă şi de gratiile dinspre ultima 
celulă. În partea din spate a celulei. Nici că s-ar fi putut mai 
bine. 

Am dat la o parte resturile biroului de recepţie şi am 
curăţat drumul din spatele lui Hubble. I-am făcut semn să 
dea în spate. A rotit de volan şi a dat înapoi în spaţiul pe 
care-l eliberasem. Am tras şi am împins birourile din sala 


comună ca să-i eliberez calea în faţă. M-am întors şi i-am 
dat semnalul. 

Botul maşinii era la fel de distrus ca şi spatele. Capota era 
încreţită, iar radiatorul, zdrobit. Un lichid verzui se scurgea 
din partea de jos a acestuia, în vreme ce aburul ieşea 
şuierând pe sus. Farurile se făcuseră zob, iar bara de 
protecţie se freca de cauciuc. Dar Hubble îşi îndeplinea 
misiunea. Cu frâna de mână trasă, ambala motorul. Exact 
aşa cum îi spusesem. 

Vedeam cum vibrează maşina încercând să învingă forţa 
de frânare. Apoi vehiculul greoi ţâşni şi porni către celula 
din mijloc. Se izbi pieziş de barele din titan şi le desfăcu 
asemenea unei securi care loveşte un gărduleţ din ţăruşi. 
Capota Bentley-ului fu proiectată în sus, iar parbrizul 
explodă. Metalul rupt clănţăni şi scrâşni. Hubble frână şi 
opri la un metru de locul în care se afla Finlay. Maşina 
distrusă rămase pe loc într-un şuierat asurzitor de aburi. 
Praful îngroşase aerul. 

M-am aruncat prin spărtură şi am fixat cleştele de tăiat pe 
lanţul care-l ţinea legat pe Finlay de gratii. Am apăsat pe 
mânerele lungi de un metru douăzeci până când cătuşele 
au cedat. I-am dat lui Finlay cleştele şi l-am împins prin 
spărtură, afară din celulă. Hubble se chinuia să iasă prin 
geamul maşinii. Impactul deformase uşa, care nu mai voia 
să se deschidă. L-am tras afară, apoi m-am aplecat pe geam 
şi am scos cheile din contact. După care toţi trei am fugit 
prin sala comună distrusă şi am călcat peste cioburile uşilor 
de la intrare. Ne-am aruncat în maşină, am pornit şi am 
ieşit cu spatele din parcare. Am schimbat vitezele şi am 
pornit de-a lungul drumului ce ducea în oraş. 

Eliberarea lui Finlay durase nouăzeci de secunde, de la 
început până la sfârşit. 

TREIZECI şi DOI. 

Am încetinit când am ajuns la capătul nordic al Străzii 
Principale şi am străbătut cu viteză redusă oraşul adormit. 
Nimeni nu scotea o vorbă. Hubble stătea întins pe bancheta 


din spate, zdruncinat. Finlay şedea alături de mine, pe 
bancheta din dreapta. Stătea acolo încremenit, privind prin 
parbriz. Cu toţii respiram cu greutate. Ne aflam cu toţii în 
acea perioadă de calm care urmează unei situaţii de pericol 
intens. 

Ceasul de pe bord arăta ora unu dimineaţa. Voiam să stăm 
undeva ascunşi până la orele patru. Aveam o superstiție 
legată de orele patru dimineaţa. O numeam ora KGB. 
Umbla vorba că asta era ora foarte prielnică pentru 
kaghebişti. La ora patru, vigilenţa victimelor scade. Fazele 
misiunii se desfăşurau mai uşor. Şi noi verificaserăm, când 
şi când, această oră. Mie-mi mersese întotdeauna bine la 
ora aceea. Aşa că voiam să aşteptăm până la patru, pentru 
ultima oară. Am cotit maşina la stânga şi la dreapta de-a 
lungul aleilor de acces din spatele ultimului şir de 
magazine. Am stins luminile şi am parcat în întuneric, în 
spatele frizeriei. Am oprit motorul. Finlay se uită în jur şi 
ridică din umeri. În fond, să te duci la frizerie la ora unu 
dimineaţa nu era o chestie mai trăsnită decât să intri cu un 
Bentley de o sută de mii de dolari într-o clădire. La fel cum 
nu era mai trăsnită decât să fii încuiat într-o celulă timp de 
zece ore de către un nebun. După douăzeci de ani la Boston 
şi şase luni la Margrave, nu mai rămăseseră multe lucruri 
care să-l mire pe Finlay. 

Hubble se aplecă înainte de pe bancheta din spate. Era 
destul de zdruncinat. Provocase în mod deliberat trei 
ciocniri cu maşina. Cele trei impacturi îl lăsaseră dărâmat şi 
epuizat. Nu-i fusese deloc uşor să ţină piciorul pe 
acceleraţie şi să se îndrepte spre cele trei corpuri solide, 
unul după altul. Dar o făcuse. Nu oricine ar fi fost în stare. 
Numai că acum suferea din pricina asta. M-am dat jos din 
maşină şi i-am făcut semn lui Hubble să coboare şi el. Mi s-a 
alăturat în întuneric; stătea acolo, uşor nesigur pe picioare. 

— Te simţi bine? l-am întrebat. 

EI ridică din umeri. 


— Cred că da. M-am lovit la genunchi, iar gâtul mă doare 
îngrozitor. 

— Fă puţină mişcare, i-am spus. Nu lăsa articulaţia să- 
nţepenească. 

L-am ajutat să meargă un pic încolo şi-ncoace pe alee. 
Zece paşi înainte, zece paşi înapoi, de două ori. Şchiopăta 
cu piciorul stâng. Probabil că uşa se îndoise şi îi lovise 
genunchiul. Îşi rotea capul încercând să-şi detensioneze 
muşchii încordaţi de la ceafă. 

— E mai bine acum? l-am întrebat. 

Zâmbi, apoi zâmbetul i se schimbă în grimasă când un 
cartilagiu scrâşni. 

— Las' că nu mor din asta, spuse el. 

Finlay se dădu jos şi el şi ni se alătură pe alee. Dădu ocol 
maşinii, întinzându-se de parcă tocmai se trezise, începea 
să se lase copleşit de emoţii. Zâmbi la mine în întuneric. 

— Bine lucrat, Reacher, spuse el. 'Tocmai mă-ntrebam cum 
naiba o să mă scoţi de-acolo. Ce s-a-ntâmplat cu Picard? 

Am închipuit cu degetele un pistol, ca-ntr-o pantomimă 
copilărească. A dat din cap aprobator câtre mine, asemenea 
unui vechi partener. Era prea rezervat ca să ceară şi alte 
detalii. I-am strâns mâna. Mi s-a părut un lucru potrivit. 
Apoi m-am întors şi am bătut uşor la uşa de serviciu din 
spatele frizeriei. S-a deschis de îndată. Tipul mai vârstnic 
stătea acolo de parcă ar fi aşteptat ca noi să batem în uşă. 
Ţinea uşa asemenea unui valet de pe vremuri. Ne-a făcut 
semn să intrăm. Am intrat în şir indian într-un fel de 
magazie. Am aşteptat lângă rafturile pline cu ustensile şi 
articole de bărbierit. Bătrânul cocârjat ne-a prins din urmă. 

— Avem nevoie de ajutorul vostru, am spus. 

Bătrânul ridică din umeri. Ridică palma ca de mahon într- 
un gest care solicita răbdare. Se duse târşâindu-şi paşii 
până-n faţă şi se întoarse însoţit de tovarăşul lui. Bătrânul 
mai tânăr. Discutară cererea mea în şoapte şuierătoare şi 
aspre. 

— Sus, zise cel mai tânăr. 


Am urcat o scară îngustă. Am ajuns într-un apartament 
situat deasupra frizeriei. Cei doi bărbieri bătrâni ne-au 
condus până-n camera de zi. Au tras storurile şi au aprins 
două veioze chioare. Ne-au făcut semn să ne aşezăm. 
Încăperea era mică şi jerpelită, dar curată. Te simţeai 
confortabil acolo. Mi-am zis că dac-ar fi să am o încăpere a 
mea, mi-aş dori să arate ca asta. Ne-am aşezat. Tipul mai 
tânăr s-a aşezat împreună cu noi, în vreme ce cel mai 
vârstnic a ieşit din nou afară. A închis uşa. Am rămas să ne 
uităm unul la celălalt. Apoi bărbierul s-a aplecat în faţă. 

— Voi, băieţi, nu sunteţi primii pe care-i ajutăm să se 
ascundă, spuse el. 

Finlay se uită în jur şi, numindu-se cu de la sine putere 
purtătorul nostru de cuvânt, zise: 

— Nu suntem? 

— Nu, dom'le, nu sunteţi, zise bărbierul. Am avut o 
mulţime de băieţi care se-ascundeau cu noi. Şi fete, la drept 
vorbind. 

— Cum ar fi? întrebă Finlay. 

— Păi am avut o grămadă, zise bătrânul. Am avut băieţi 
din sindicatul lucrătorilor agricoli de la fermele de arahide. 
Am avut băieţi din sindicatul lucrătorilor agricoli de la 
livezile de piersici. Am avut fete de la organizaţii pentru 
drepturile civile pe vremea când tocmai li se dăduse 
negrilor dreptul de vot. Am avut şi băieţi care nu voiau să 
fie trimişi în Vietnam. Tot ce vrei şi ce nu vrei, noi am avut 
aici. 

Finlay dădu din cap. 

— lar acum ne aveţi pe noi, spuse el. 

— Necazuri cu cei de prin părţile locului? întrebă 
bărbierul. 

Finlay dădu din nou din cap. 

— Necazuri mari de tot, spuse el. Or să vină schimbări 
mari. 

— Ne aşteptam la aşa ceva, zise bătrânul. Ne aşteptam de 
ani de zile. 


— Serios? spuse Finlay. 

Bărbierul încuviinţă din cap şi se ridică în picioare. Se 
duse la un şifonier mare. Deschise uşa şi ne făcu semn să 
venim şi să aruncăm o privire. Era un şifonier mare, cu 
rafturi adânci. Rafturile erau înţesate cu bani. Cărămizi 
peste cărămizi de bancnote ţinute laolaltă cu benzi elastice. 
Dulapul era plin de bani de jos până sus. Trebuie să fi fost 
vreo două sute de mii de dolari acolo. 

— Banii Fundaţiei Kliner, zise bătrânul. Tot aruncau cu 
mălaiul ăsta-n noi. Ceva era în neregulă cu ei. Am şaptezeci 
şi patru de ani. De şaptezeci de ani, oamenii se pişă pe 
mine. lar acum, dintr-odată, mă pomenesc că aruncă în 
mine cu bani. Ceva e în neregulă în povestea asta, nu? 

Închise uşa şifonierului. 

— Nu i-am cheltuit, zise el. N-am cheltuit nici un cent 
nemuncit. I-am pus în şifonier. Voi, băieţi, vă răfuiţi cu 
Fundaţia Kliner? 

— Mâine nu va mai exista nici o Fundaţie Kliner, am spus. 

Bătrânul se mulţumi să dea din cap. Aruncă o privire către 
uşa şifonierului în timp ce trecea pe lângă ea şi clătină din 
cap. Închise uşa şi ne lăsă singuri în încăperea mică şi 
confortabilă. 

— N-o să fie uşor, zise Finlay. Suntem trei contra trei. Ei au 
patru ostatici. lar doi dintre ostatici sunt copii. Nici măcar 
nu ştim sigur unde-i ţin. 

— Sunt la depozit, am spus. Asta e sigur. Unde-ar putea să 
fie? Nu mai au oameni care să-i supravegheze în altă parte. 
Şi ai auzit caseta aia. Ecoul ăla răsunător. Ăla a fost 
depozitul, cu siguranţă. 

— Ce casetă? se interesă Hubble. 

Finlay se uită la el. 

— Au pus-o pe Roscoe să înregistreze o casetă pentru 
Reacher, zise el. Un mesaj. Ca o dovadă că le e prizonieră. 

— Roscoe? zise Hubble. Ce ştiţi de Charlie? 

Finlay clătină din cap. 

— Numai Roscoe, minţi el. Nimic de la Charlie. 


Hubble încuviinţă din cap. Înteligentă manevră, 
absolventule de Harvard, mi-am zis. Imaginea cu Charlie 
ţinută în dreptul microfonului cu un cuţit ascuţit la beregată 
l-ar fi dezechilibrat pe Hubble, împingându-l înapoi peste 
barieră, înapoi la starea în care panica l-ar fi făcut 
inutilizabil. 

— La depozit sunt toţi, am spus din nou. Fără îndoială. 

Hubble cunoştea bine depozitul. Lucrase acolo vreme de 
un an şi jumătate, aproape zilnic. Aşa că l-am pus să ne 
descrie amplasamentul clădirilor. Am găsit un creion şi 
câteva foi de hârtie şi l-am pus să deseneze planurile. Am 
analizat în mod repetat planurile, punând la locul lor toate 
uşile, scările, distanţele şi alte detalii. Am obţinut un desen 
de care până şi un arhitect ar fi fost mândru. 

Depozitul se ridica la capătul şirului de patru depozite. 
Era foarte apropiat ca aliniere cu cel de-al treilea, care 
adăpostea produse agricole. Între cele două depozite era 
un gard depărtat la doar un pas de pereţii laterali metalici 
ai clădirilor. Celelalte trei laturi erau înconjurate de gardul 
principal care înconjura întreg complexul. Gardul acela era 
apropiat de depozit în spate şi în capătul opus, dar în faţă 
era destul spaţiu ca să poată întoarce camioanele. 

O uşă mare ocupa aproape în întregime peretele frontal. 
Imediat după colţul îndepărtat se afla o mică uşă pentru 
personal, uşă care dădea spre nivelul principal. Imediat 
după uşa pentru personal era o cuşcă în care era situat 
vinciul uşii de la intrare. Dacă făceai la stânga, dădeai de o 
scară metalică ce urca până la un birou. Biroul acela era 
cocoţat în colţul de sus şi din spatele halei uriaşe, suspendat 
la vreo doisprezece metri deasupra nivelului principal. 
Biroul avea ferestre mari şi un balcon cu balustradă de 
unde putea fi supravegheată activitatea din hală. În spate, 
biroul avea o uşă ce dădea spre o scară de incendiu 
exterioară, care era o altă scară metalică prinsă de peretele 
exterior din spatele clădirii. 

— Bun, am spus. E îndeajuns de clar, nu? 


Finlay ridică din umeri. 

— Mă îngrijorează întăririle, spuse el. Gărzile de la 
exterior. 

Am ridicat şi eu din umeri. 

— N-or să fie întăriri, am spus. Pe mine mă-ngrijorează 
mai mult puştile. E un spaţiu mare. Şi mai sunt şi doi copii 
acolo. 

Finlay încuviinţă din cap. Părea posomorât. Ştia la ce mă 
refeream. Pugştile şi copiii nu se prea potrivesc. Am tăcut. Se 
apropiase de două dimineaţa. Mai aveam o oră şi jumătate 
de aşteptat. Urma să plecăm la trei şi jumătate. Să fim acolo 
la patru. Ora mea de atac preferată. 

Perioada de aşteptare. Ca soldaţii în tranşee. Ca piloţii 
înainte de raid. Se aşternuse liniştea. Finlay moţăia. Mai 
făcuse asta înainte. Probabil de multe ori. Stătea întins în 
fotoliu. Braţul lui stâng stătea atârnat peste cotieră. 
Jumătate din cătuşa ruptă stătea atârnată de încheietură. 
Ca o brățară din argint. 

Hubble, în schimb, stătea drept în scaun. El nu mai 
trecuse prin aşa ceva. Se tot foia, irosindu-şi energia. Nu 
puteam să-l condamn. Se tot uita în direcţia mea. Avea 
semne de întrebare în priviri. lar eu îi tot răspundeam prin 
ridicări de umeri. 

La două şi jumătate, se auzi o bătaie uşoară în uşă. Uşa se 
întredeschise. Cel mai vârstnic dintre cei doi bărbieri era 
acolo. Arăta cu un deget noduros şi tremurător în cameră, 
exact în direcţia mea. 

— Ai un musafir, fiule, spuse el. 

Finlay se îndreptă de spate, iar Hubble se arătă speriat. 
Le-am făcut semn amândurora să stea liniştiţi. M-am ridicat 
şi am scos din buzunar pistolul automat. Am deblocat 
siguranţa. Bătrânul flutură din mâini şi se agită. 

— N-ai nevoie de ăla, fiule, zise el. N-ai nevoie deloc de aşa 
ceva. 

Era nerăbdător şi mă îndemna prin gesturi să-l însoțesc 
afară. Mi-am pus pistolul la loc. Am ridicat din umeri către 


ceilalţi doi şi m-am dus cu bărbierul cel bătrân. M-a condus 
într-o bucătărioară. Acolo, aşezată pe un taburet, se afla o 
bătrânică. Avea tenul de aceeaşi nuanţă, ca de mahon, ca şi 
bătrânul, şi era la fel de slabă. Arăta ca un copac bătrân 
iarna. 

— Ea e sora mea, zise bătrânul bărbier. Aţi trezit-o cu 
sporovăială voastră. 

Apoi se apropie de ea, se aplecă şi-i vorbi chiar în ureche. 

— Ăsta e băiatul de care ţi-am vorbit, zise el. 

Bătrânica ridică privirea şi îmi zâmbi. Era ca şi cum 
răsărise soarele. Am întrezărit o umbră din frumuseţea pe 
care trebuie s-o fi avut cândva. A întins mâna şi i-am strâns- 
o. Parc-aş fi strâns nişte fire subţiri îmbrăcate într-o mănuşă 
din piele uscată. Bătrânul bărbier ne lăsă singuri în 
bucătărie, oprindu-se în dreptul meu, pe când ieşea. 

— Întreab-o despre el, zise. 

Apoi, bătrânul ieşi din încăpere. Încă o mai ţineam pe 
bătrânică de mână. M-am lăsat pe vine lângă ea. N-a 
încercat să-şi tragă mâna. A lăsat-o cuibărită acolo, ca o 
rămurică maronie în palma mea uriaşă. 

— Nu aud prea bine, mi-a spus. Trebuie să te dai aproape 
de mine. 

I-am vorbit în ureche. Mirosea ca o floare bătrână. Ca o 
floare veştejită. 

— E bine aşa? am spus. 

— E bine, fiule, zise ea. Te aud foarte bine. 

— L-am întrebat pe fratele dumitale despre Blind Blake, 
am spus. 

— Ştiu asta, fiule, zise ea. Mi-a spus toată povestea. 

— El mi-a zis că l-ai cunoscut, i-am spus, în ureche. 

— Sigur că l-am cunoscut. L-am cunoscut chiar foarte 
bine. 

— Vrei să-mi vorbeşti despre el? am întrebat-o. 

Şi-a întors capul şi m-a privit cu tristeţe. 

— Ce-ar fi de povestit? S-a prăpădit de multă vreme. 

— Cum era? am spus. 


Continua să se uite spre mine. Ochii ei se înceţoşau pe 
măsură ce se întorcea în timp cu şaizeci, şaptezeci de ani. 

— Era orb, spuse ea. 

N-a mai spus nimic altceva o vreme. Buzele i se mişcau 
fără sunet şi simţeam un puls puternic în încheietura 
uscată. Şi-a mişcat capul ca şi cum ar fi încercat să audă 
ceva de departe. 

— Era orb, spuse ea din nou. Şi era un băiat tare simpatic. 

Bătrânica avea peste nouăzeci de ani. Se născuse odată cu 
secolul. Aşa că-şi amintea lucruri petrecute pe când avea 
douăzeci sau treizeci de ani. Nu se întorsese în timp în 
copilărie sau adolescenţă. Îşi rememora tinereţea. Şi 
spunea despre Blake că fusese un băiat simpatic. 

— Eu eram cântăreaţă, iar el cânta la chitară. Ştii vorba 
aia de demult, că ştie să cântă la chitară de parc-ar suna 
din clopoțel? Aşa ziceam eu despre Blake. Îşi lua chitara aia 
veche şi notele se rostogoleau una după alta, mai repede 
decât ai fi putut să le cânţi din gură. Dar fiecare notă era ca 
un clopoțel din argint, care se înălța plutind în aer. Cântam 
împreună cât era noaptea de lungă, iar dimineaţa mergeam 
pe o pajişte şi ne aşezam la umbra vreunui copac bătrân şi 
acolo mai trăgeam o porţie de cântat. Doar aşa, de dragul 
cântatului. Doar pentru că eu ştiam să cânt din gură, iar el 
ştia să cânte la chitară. 

Fredona câteva măsuri numai pentru ea. Vocea ei era cam 
cu o cvintă mai jos faţă de cum ar fi trebuit să fie. Era atât 
de firavă şi de fragilă încât te-ai fi aşteptat la o voce 
piţigăiată şi tremurătoare de soprană. Dar ea cânta într-un 
registru jos şi răguşit de contralto. M-am întors în timp 
odată cu ea şi mi i-am imaginat pe amândoi pe o pajişte din 
Georgia. Mirosul greu al florilor sălbatice, zumzetul leneş al 
insectelor la amiază, ei doi rezemaţi de trunchiul unui 
arbore, cântând de dragul cântarului. Dând glas cântecelor 
ironice şi sfidătoare compuse de Blake şi pe care eu le 
îndrăgisem atât de mult. 

— Ce s-a-ntâmplat cu el? am întrebat-o. Ştii? 


Ea încuviinţă din cap. 

— Doi oameni de pe pământ ştiu asta, spuse ea în şoaptă. 
Eu sunt unul dintre ei... 

— Şi vrei să-mi spui şi mie? am zis. Într-un fel, am venit 
până aici ca să aflu asta. 

— Şaizeci şi doi de ani, spuse ea. N-am spus nimănui în toţi 
aceşti şaizeci şi doi de ani. 

— Dar mie o să-mi spui? am întrebat-o. 

Ea încuviinţă din cap. Cu tristeţe. Cu lacrimi în ochii ei 
bătrâni şi înceţoşaţi. 

— Şaizeci şi doi de ani, spuse ea. Eşti prima persoană care 
m-a întrebat. 

Mi-am ţinut respiraţia. Buzele ei se zbăteau şi mâna ei îmi 
râcâi palma. 

— Era orb, zise ea. Dar era un tip spilcuit. Ştii cuvântul? 
Spilcuit? Înseamnă că era puţin cam încrezut. Un tip 
încrezut şi cu un zâmbet larg pe buze e un spilcuit. Blake 
era spilcuit. Era plin de vioiciune. Mergea iute şi vorbea 
repede, nu stătea o clipă locului şi întotdeauna era cu 
zâmbetul pe buze. Dar odată am ieşit dintr-un local aici, în 
oraş, şi mergeam pe trotuar, râzând. Nimeni nu se mai 
vedea prin preajmă în afară de doi albi care veneau către 
noi pe trotuar. Un bărbat şi un băieţel. l-am văzut şi m-am 
dat jos de pe trotuar, aşa cum trebuia să facem. Am stat în 
colbul drumului ca să-i las să treacă. Dar bietul Blake era 
orb. Nu i-a văzut. S-a izbit de băiatul alb. Băiatul să fi avut 
zece ani, poate doisprezece. Blake l-a trântit pe băiat în 
ţărână. Băiatul s-a lovit cu capul de o piatră şi s-a pus pe 
nişte urlete cum n-ai mai auzit. Tăticul băiatului era acolo, 
cu el. Îl cunoşteam. Era un om important în orăşelul ăsta. 
Băiatul lui plângea de mama focului. 'Țipa la taică-său să-l 
pedepsească pe negrotei. Aşa că tatăl şi-a pierdut cumpătul 
şi a început să-l lovească pe Blake cu bastonul. Avea o 
măciulie mare din argint. L-a bătut pe bietul Blake cu 
bastonul ăla până când căpăţâna i-a plesnit ca un pepene. 
L-a omorât pe loc. L-a ridicat pe băiat de jos şi s-a întors 


către mine. M-a trimis până la troaca pentru adăpatul cailor 
ca să-i spal măciulia bastonului de firele de păr şi de 
bucăţile de creier. Mi-a zis că nu suflu o vorbă nimănui 
despre asta, că altfel mă omoară şi pe mine. Aşa că m-am 
ascuns şi am aşteptat până când altcineva l-a găsit pe bietul 
Blake zăcând pe trotuar. Atunci am ieşit şi eu ţipând şi 
jelindu-mă odată cu ceilalţi. Până-n ziua de azi, n-am suflat 
nici o vorbuliţă nimănui despre asta. 

Lacrimi mari îi izvorau din ochi şi i se rostogoleau încet pe 
obrajii ca pergamentul. Am întins mâna şi i-am şters ochii 
cu spatele degetului. I-am luat şi cealaltă mână într-a mea. 

— Cine era băiatul? am întrebat-o. 

— Cineva pe care l-am văzut mereu de atunci, spuse ea. 
Cineva pe care l-am văzut uitându-se în jur batjocoritor în 
fiecare zi de atunci, doar ca să-mi aduc aminte de bietul 
meu Blake cum zăcea acolo cu capul spart. 

— Cine a fost? am spus. 

— A fost un accident, zise ea. Oricine şi-ar fi dat seama de 
asta. Bietul Blake era orb. Băiatul n-ar fi trebuit să facă 
atâta zarvă din asta. Nici n-a fost rănit aşa de tare. Era 
destul de mare ca să se ferească şi el. Numai el a fost de 
vină pentru toată zarva şi scandalul pe care le-a stârnit. 

— Cine a fost băiatul? am întrebat-o din nou. 

S-a întors către mine şi s-a uitat drept în ochii mei. Mi-a 
destăinuit secretul ei vechi de şaizeci şi doi de ani. 

— Grover Teale. A ajuns primar, când s-a făcut mare, 
taman ca tăticul lui. Crede că e împăratul lumii, dar nu-i 
decât un mucos răsfăţat din pricina căruia bietul meu Blake 
a fost omorât, fără să fie vinovat de nimic, decât că era orb 
şi, pe deasupra, negru. 

TREIZECI şi TREI. 

Ne-am îngrămădit în Bentley-ul negru al lui Charlie de pe 
aleea din spatele frizeriei. Nimeni n-a scos o vorbă. Am 
pornit motorul şi, ieşind pe şosea, am rulat spre nord. 
Ţineam luminile stinse şi mergeam cu viteză redusă. 
Sedanul mare şi negru se deplasa spre nord prin noapte ca 


un animal de pradă care-şi părăseşte bârlogul. Ca un 
submarin mare şi negru care se desprinde de debarcader şi 
se aventurează în apele îngheţate. Am străbătut oraşul şi 
am oprit la mică distanţă de secţia de poliţie. Domnea o 
linişte mormântală. 

— Vreau să-mi iau o armă, spuse Finlay. 

Ne-am croit drum printre rămăşiţele sfărâmate ale uşii de 
la intrare. Bentley-ul lui Hubble stătea nemişcat în 
întunericul din sala comună. Pneurile din faţă explodaseră, 
aşa că maşina stătea cu botul lăsat în jos, îngropat în 
dărâmăturile celulelor. Duhnea a benzină. Probabil că se 
spărsese rezervorul. Capacul portbagajului stătea ridicat 
din pricina felului în care se deformase spatele maşinii. 
Hubble nici măcar nu aruncă vreo privire către maşină. 
Finlay se strecură pe lângă maşină în biroul spaţios din 
spate. Dispăru înăuntru. L-am aşteptat împreună cu Hubble 
pe grămada de cioburi care fusese uşa de la intrare. Finlay 
se întoarse din întuneric cu un revolver din oţel inoxidabil şi 
o cutie de chibrituri. Şi un rânjet pe faţă. Ne făcu semn să 
ieşim afară la maşină şi aprinse un băţ de chibrit. Îl aruncă 
sub partea din spate a Bentley-ului verde distrus şi ieşi 
afară. 

— O mică diversiune, nu? zise el. 

Am văzut incendiul declanşându-se pe când ieşeam din 
parcare. Flăcări albastre strălucitoare se rostogoleau pe 
mochetă ca un val pe plajă. Incendiul cuprinse aşchiile din 
lemn şi ieşi în exterior, hrănindu-se din imensa pată de 
benzină. Flăcările îşi schimbară culoarea în galben şi oranj, 
iar aerul începu să fie absorbit prin gaura unde fusese 
intrarea. În nici un minut, întreaga clădire era cuprinsă de 
flăcări. Am zâmbit şi mi-am continuat drumul. 

Am mers cu farurile aprinse aproape pe toată distanţa de 
douăzeci şi doi de kilometri. Viteza mare mi-a permis să 
parcurg distanţa cam în douăsprezece minute. Am stins 
luminile şi am parcat la circa patru sute de metri de ţintă. 
Am întors maşina în drum şi am dat puţin înapoi. Am lăsat 


maşina cu faţa spre sud, către oraş. Cu portierele 
descuiate. Cu cheia în contact. 

Hubble căra cleştele de tăiat bolţuri. Finlay îşi controla 
revolverul luat din birou. Am băgat mâna sub scaun şi am 
scos de acolo sticla din plastic pe care o umplusem cu 
benzină. Mi-am vârât-o în buzunar împreună cu bastonul 
învelit cu piele. Era greu. Mi-am tras geaca în jos pe partea 
dreaptă şi am adus pistolul Desert Eagle în dreptul 
pieptului. Finlay mi-a dat chibriturile, pe care le-am pus în 
celălalt buzunar. 

Am stat împreună pe întuneric, în ţărâna de la marginea 
drumului. Am dat din cap scurt unul către celălalt şi am 
pornit peste câmp, spre copacul trăsnit. Conturul arborelui 
se profila pe fundalul luminos al lunii. Ne-a luat cam două 
minute să ajungem acolo. Păşeam greu pe pământul reavăn. 
Ne-am oprit lângă trunchiul deformat. Am luat cleştele de 
la Hubble şi, după ce ne-am înţeles din priviri, ne-am 
îndreptat spre gardul împrejmuitor, în locul în care ocolea 
la mică distanţă zidul din spate al depozitului. Era patru 
fără zece dimineaţa. 

Nimeni nu vorbise de când părăsiserăm secţia de poliţie 
incendiată. 

De la copac până la gard erau cam şaptezeci de metri. Ne- 
a luat un minut ca să-i parcurgem. Am continuat să mergem 
până am ajuns în dreptul părţii de jos a scării de incendiu. 
Exact în locul unde era prinsă cu bolţuri de poteca din 
beton care înconjura întreaga clădire. Finlay şi Hubble au 
apucat de plasa din sârmă ca să o întindă puţin, iar eu am 
început s-o tai cu cleştele. Unealta mea trecea prin sârmă 
ca prin brânză. Am decupat o bucată mare de doi metri 
înălţime, chiar până-n locul unde începea sârma ghimpată, 
şi de aproape doi metri şi jumătate lăţime. 

Am intrat prin spărtură şi ne-am dus până la baza scării. 
Am aşteptat. Dinăuntru se auzeau nişte zgomote. Mişcări şi 
hârşâituri, atenuate până la un vuiet profund în spaţiul 
imens. Am tras aer în piept. Le-am făcut semn celorlalţi să 


se lipească de peretele metalic. Încă nu eram sigur în 
privinţa paznicilor din exteriorul clădirii. Instinctul îmi 
spunea că nu vor fi întăriri. Dar Finlay era îngrijorat din 
pricina asta. Iar eu învăţasem de multă vreme să ţin cont de 
ceea ce îi îngrijora pe tipii ca Finlay. 

Aşa că le-am făcut semn celorlalţi să stea nemişcaţi şi m- 
am furişat pe după colţul clădirii masive. M-am ghemuit şi 
am dat drumul cleştelui de tăiat pe aleea din beton cam de 
la vreo treizeci de centimetri. A făcut exact atâta zgomot 
cât trebuia, ca şi cum cineva ar fi încercat să pătrundă pe 
ascuns în complex. M-am lipit de perete şi am aşteptat cu 
bulanul pregătit în mâna dreaptă. Finlay avusese dreptate. 
Exista un paznic în exterior. Dar şi eu avusesem dreptate. 
Nu existau întăriri. Paznicul de la exterior era sergentul 
Baker. Era la datorie, efectuându-şi rondul din jurul 
depozitului. L-am auzit înainte să-l văd. l-am auzit respiraţia 
agitată şi paşii pe beton. Apăru pe după colţul clădirii şi se 
opri la un pas de mine. Se uită la cleştele de tăiat. Avea în 
mână revolverul de calibru 38. De la cleşte, privirea i se 
mută de-a lungul gardului, până la panoul lipsă. Deodată 
începu să alerge către el. După care muri. Ridicasem 
bulanul şi îl lovisem. Dar n-a căzut. Revolverul i-a scăpat din 
mână. Cu picioarele înmuiate, se bălăbănea într-un cerc. 
Finlay apăru din spatele meu şi-l apucă de beregată. Ai fi zis 
că-i un băiat de la ţară care suceşte gâtlejul unei orătănii. A 
făcut o treabă excelentă. Baker mai avea încă prins 
deasupra buzunarului de la uniformă ecusonul de plastic 
având imprimat pe el numele lui. Fusese primul lucru pe 
care-l remarcasem în urmă cu nouă zile. I-am lăsat cadavrul 
pe potecă. Am aşteptat cinci minute. Am ascultat cu mare 
atenţie. Nimeni altcineva n-a mai apărut. 

Ne-am întors în locul unde ne aştepta Hubble. Am tras din 
nou aer în piept. Am început să urcăm pe scara de incendiu. 
La fiecare pas, puneam cu mare grijă piciorul pe treaptă, ca 
să nu fac vreun zgomot. Scara era de oţel. Călcai direct pe 
metal şi, dacă nu erai atent, puteai să faci o hărmălaie 


teribilă. Finlay urca în spatele meu, strângând balustrada 
cu dreapta şi ţinând pistolul în stânga. În urma lui venea 
Hubble, prea speriat ca să mai respire. Am continuat să 
urcăm. Ne-a luat câteva minute ca să urcăm doisprezece 
metri. Eram foarte precauţi. Ne-am oprit pe mica platformă 
din vârf. Mi-am lipit urechea de uşă. Linişte. Nici un sunet. 
Hubble a scos la iveală cheile de la biroul lui. Le-a strâns în 
palmă ca să le împiedice să zăngăne. A ales-o pe cea 
potrivită încet, cu mare băgare de seamă. A introdus-o 
treptat în broască. Ne-am ţinut respiraţia. A răsucit cheia. 
Încuietoarea a ţăcănit. Uşa s-a întredeschis încet. Ne-am 
ţinut respiraţia. Nici un sunet. Nici o reacţie. Tăcere. Cu 
mare încetineală şi atenţie, Hubble a deschis şi mai mult 
uşa. Finlay a preluat-o şi a împins-o şi mai mult, apoi mi-a 
predat-o mie. Eu am lipit-o de perete, proptind-o cu sticla 
de benzină pe care o pusesem în buzunar. 

Lumina se revărsa din birou peste scara de incendiu, 
formând un cilindru strălucitor care ajungea la gardul şi 
terenul aflate la doisprezece metri mai jos. Reflectoarele 
din interiorul depozitului erau aprinse şi inundau cu lumină 
biroul prin ferestrele mari. Vedeam totul în birou. Iar ceea 
ce am văzut m-a făcut să-mi stea inima-n loc. 

N-am crezut niciodată în noroc. Nici n-am avut motive. Nu 
m-am bazat niciodată pe noroc fiindcă n-a fost cazul. Dar 
acum eram norocos în stil mare. Treizeci şi şase de ani de 
ghinioane şi necazuri erau şterşi dintr-odată de o singură 
privelişte minunată. Zeii şedeau pe umărul meu, chiuind şi 
călăuzindu-mă. Imaginea luminoasă pe care-am văzut-o mi- 
a dat de înţeles că mă puteam considera învingător. 

Şi asta deoarece copiii dormeau pe podeaua biroului. 
Copiii lui Hubble. Ben şi Lucy. Întinşi pe nişte saci de iută. 
Dormeau duşi, relaxaţi şi inocenți cum numai nişte copii 
adormiţi pot să fie. Erau jegoşi şi cu hainele zdrenţuite. 
Aveau pe ei tot hainele de şcoală, de luni. Arătau ca nişte 
pui de bogdaproste din fotografiile sepia ale New Yorku-lui 


de altădată. Dormeau duşi, întinşi pe spate. Patru 
dimineaţa: ora mea norocoasă. 

Cele mai mari griji mi le făcusem din pricina copiilor. Ei 
constituiau elementul care putea să transforme toată 
povestea într-o încercare imposibilă. Mă gândisem la asta 
de o mie de ori. Derulasem în minte tot felul de strategii de 
război, încercând să o găsesc pe cea ideală. Nu găsisem 
niciuna care să funcţioneze. De fiecare dată ajungeam la 
câte un rezultat nefericit. Ceea ce camarazii din armată 
numeau rezultate nesatisfăcătoare. De fiecare dată 
ajungeam la situaţia în care trupurile copilaşilor erau 
sfârtecate de gloanţele puştilor de mare calibru. Copiii şi 
puştile nu se potrivesc. Şi de fiecare dată îi vedeam pe cei 
patru ostatici în acelaşi loc cu cele două puşcoace. Şi îi 
vedeam pe copiii cuprinşi de panică şi pe Charlie ţipând, pe 
când cele două arme Ithaca bubuiau. Toate în acelaşi loc. 
Nu reuşisem să găsesc nici o soluţie. Dacă aş fi putut să dau 
ceva din ce aveam sau din ce urma să am vreodată, aş fi dat 
cu dragă inimă numai să-i găsesc pe copilaşi adormiţi 
undeva, singuri. Şi chiar aşa se întâmplase. Chiar se 
întâmplase. Exaltarea îmi vuia în urechi asemenea unei 
mulţimi de oameni isterici pe un stadion imens. 

M-am întors către ceilalţi doi. Le-am petrecut câte o mână 
pe după ceafă şi i-am tras aproape de mine. Le-am vorbit în 
cea mai slabă dintre şoapte. 

— Hubble, tu iei fetiţa. Finlay, iei băiatul. Puneţi-le mâna la 
gură. Să nu scoată absolut nici un sunet. Duceţi-i în braţe 
până la copac. Hubble, după aia îi duci la maşină. Rămâi 
acolo şi aştepţi. Finlay, tu te întorci. Hai, la treabă. Şi fără 
gălăgie. 

Mi-am scos pistolul Desert Eagle şi i-am deblocat 
siguranţa. Mi-am lipit încheietura de cadrul uşii şi am ţintit 
în cealaltă parte a biroului, spre uşa interioară. Finlay şi 
Hubble s-au furişat în birou. Au făcut-o cum trebuie. 
Liniştit, fără zgomot. Şi-au pus palmele peste gurile copiilor. 
I-au luat în braţe. S-au furişat înapoi. S-au îndreptat de 


spate şi au trecut pe lângă ţeava pistolului meu de calibru 
44. Copiii s-au trezit şi-au început să se zbată. Ochii lor 
măriţi se holbau la mine. Hubble şi Finlay i-au dus în capul 
scării lungi. Au început să coboare în linişte. M-am retras 
din cadrul uşii spre capătul celălalt al platformei metalice. 
Am găsit un unghi din care să-i pot acoperi pe tot drumul 
până-n jos. I-am urmărit cum au coborât încet scara, 
continuându-şi apoi drumul spre gard, trecând prin 
spărtură şi îndepărtându-se. 

Au traversat fasciculul luminos care se întindea pe câmp, 
la doisprezece metri sub mine, şi au dispărut în noapte. 

M-am relaxat. Am lăsat pistolul. Am ascultat cu urechile 
ciulite. N-am auzit nimic în afară de râcâitul slab ce se 
ridica din interiorul halei metalice. M-am furişat în birou. 
M-am târât pe podea până la ferestre. Mi-am ridicat capul 
încet şi m-am uitat jos. Am avut în faţa ochilor o privelişte 
pe care n-o voi uita niciodată. Pe partea interioară a 
acoperişului atârnau o sută de reflectoare. Acestea 
iluminau incinta cu o intensitate mai mare decât lumina 
zilei. Era un spaţiu mare. Trebuie să fi avut vreo treizeci de 
metri lungime şi cam douăzeci şi patru lăţime. Şi vreo 
optsprezece metri înălţime. Şi spaţiul ăsta era plin cu 
bancnote de un dolar. O dună gigantică de bani umplea 
întregul depozit. În colţul din spate, se înălța până pe la 
vreo cincisprezece metri. Cobora spre podea ca o coastă de 
munte. Era un munte de bani. Se înălța asemenea unui 
aisberg verde. Era uriaş. 

L-am văzut pe 'Teale la capătul îndepărtat al magaziei. 
Stătea în partea de jos a pantei, cam la trei metri înălţime. 
Cu puşca pe genunchi. Grămada imensă de bancnote verzi 
care i se înălța în spate îl făcea să pară minuscul. La 
cincisprezece metri mai încoace, l-am văzut pe bătrânul 
Kliner. Şedea în partea de sus a pantei. Şedea pe patruzeci 
de tone de bani. Cu puşca pe genunchi. Cele două puşti le 
erau destinate lui Roscoe şi Charlie Hubble. Acestea se 
vedeau ca nişte siluete liliputane la doisprezece metri sub 


mine. Fuseseră puse la muncă. Roscoe avea în dotare o 
lopată de zăpadă. Una din uneltele acelea curbate folosite 
la curăţarea aleilor în statele în care ninge iarna. Roscoe 
împingea troienele de bani către Charlie. Aceasta îi băga în 
cutii pentru instalaţii de aer condiţionat şi îi îndesa cu o 
greblă de grădină. În spatele celor două femei se vedea un 
şir de cutii sigilate. În faţa lor era uriaşa grămadă de bani. 
Roscoe şi Charlie trudeau de zor ca nişte furnici la poalele 
muntelui de dolari. Aproape că mi s-a tăiat răsuflarea. Eram 
încremenit. Era o imagine pur şi simplu incredibilă. Am 
văzut camioneta neagră a lui Kliner, lângă uşa-rulou, cu 
spatele spre interiorul magaziei. Alături se vedea Cadillac- 
ul alb al lui Teale. Amândouă erau nişte maşini mari. Dar, 
prin comparaţie cu muntele de bani, nu însemnau nimic. 
Erau ca nişte jucării de plajă. Era copleşitor. O scenă 
fantastică, desprinsă parcă dintr-un basm. Ca o peşteră 
imensă dintr-o mină de smarald descrisă într-un basm cu 
pitici şi spiriduşi. Totul luminat feeric de o sută de 
reflectoare. Nişte siluete minuscule undeva, jos. Nu-mi 
venea să cred. Hubble spusese că un milion de dolari în 
bancnote de un dolar era o imagine teribilă. Eu aveam în 
faţa ochilor patruzeci de milioane, înălţimea muntelui a fost 
cea care m-a dat gata. Acesta se ridica până sus de tot. De 
zece ori mai sus decât cele două siluete liliputane care 
trudeau la nivelul solului. Mai sus decât o casă. Mai sus 
decât două case. Era incredibil. Depozitul era imens şi plin 
cu o masă compactă de bani. Fusese umplut cu patruzeci de 
milioane de bancnote veritabile de un dolar. 

Cele două femei se mişcau cu lâncezeala pe care ţi-o dă 
oboseala extremă, ca doi soldaţi istoviţi la finalul unei 
manevre pline de cruzime. Dormeau de-a-n picioarelea, 
mişcându-se ca nişte roboţi în vreme ce mintea lor implora 
odihnă. Umpleau cutiile una după alta cu banii smulşi din 
grămada gigantică. Era o sarcină fără speranţe. Retragerea 
Gărzii de Coastă îl luase prin surprindere pe Kliner. Nu 
fusese pregătit. Depozitul era înţesat cu bani. Roscoe şi 


Charlie erau muncite ca nişte sclavi extenuaţi. Teale şi 
Kliner le supravegheau ca nişte vătafi apatici, ca şi cum ar fi 
ştiut că se aflau la capătul drumului. Muntele uriaş de bani 
avea să-i îngroape. Avea să-i înghită şi să-i sufoce. 

Am auzit clinchetul uşor al paşilor lui Finlay pe scara de 
incendiu. M-am târât înapoi, spre ieşirea din birou, ca să-l 
întâmpin pe platforma de afară. 

— Au ajuns la maşină, mi-a spus în şoaptă. Care-i situaţia 
aici? 

— Două puşti gata să tragă, i-am răspuns tot în şoaptă. 
Roscoe şi Charlie par a fi tefere. 

A aruncat şi el o privire către lumina puternică şi a 
ascultat zgomotele slabe. 

— Ce fac aici? m-a întrebat şoptit. 


— Vino să vezi, i-am zis. Dar să-ţi ţii respiraţia. 

Am traversat târâş podeaua biroului până la ferestre. Ne- 
am ridicat încet capetele. Finlay privea în jos la acea scenă 
fantastică. A rămas multă vreme cu privirea aţintită acolo. 
Ochii îi fugeau în toate părţile. A sfârşit prin a se uita la 
mine. Ţinându-şi respiraţia. 

— Dumnezeule, şopti el. 

I-am răspuns printr-o mişcare din cap. Ne-am târât înapoi 
spre platforma scării de incendiu. 

— Dumnezeule! şopti el din nou. Îţi vine să crezi una ca 
asta? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, i-am răspuns în şoaptă. Nu-mi vine să cred. 

— Şi ce-o să facem acum? m-a întrebat. 

Am ţinut palma ridicată ca să-i dau de înţeles să rămână 
pe platformă. M-am târât iar în birou şi m-am uitat pe 
fereastră. M-am uitat peste tot. M-am uitat la locul unde 
stătea Teale, apoi la uşa interioară a biroului, am verificat 
bătaia puştii lui Kliner, am evaluat unde ar putea să ajungă 
Roscoe şi Charlie. Am calculat unghiuri şi am estimat 
distanţe. Am ajuns la o singură concluzie, şi anume că 
problema era deosebit de dificilă. 

Kliner cel bătrân era cea mai apropiată persoană de noi. 
Roscoe şi Charlie munceau între el şi Teale. 'Teale era cel 
periculos, pentru că se afla la capătul îndepărtat al 
depozitului. Când aveam să apar în capul scării interioare, 
toţi patru aveau să se uite în sus la mine. Kliner avea să-şi 
ridice puşca. Teale avea să-şi ridice şi el puşca. Amândoi 
urmau să tragă în direcţia mea. Kliner avea o linie de 
tragere la şaizeci de grade în sus, ca un vânător de rațe. 
Dar Roscoe şi Charlie se aflau acolo, jos, între Teale şi mine. 
Teale urma să tragă la un unghi mult mai mic. Era deja 
cocoţat la trei metri în susul pantei. Ţinta lui avea să se afle 
mai sus cu vreo zece metri, la o distanţă de circa treizeci de 
metri. Un unghi mic. Undeva între cincisprezece şi douăzeci 
degrade. Puşca Ithaca pe care o avea la el era făcută să 


acoperi un unghi mult mai mare. Ploaia de alice ucigaşe 
avea să se abată şi asupra celor două femei. Focurile sale 
de armă aveau să le ucidă. Când Teale avea să se uite la 
mine şi să tragă, Roscoe şi Charlie urmau să fie condamnate 
la moarte. 

M-am târât înapoi către scara de incendiu. M-am aplecat 
şi-am luat sticla din plastic plină cu benzină. l-am dat-o lui 
Finlay, împreună cu cutia cu chibrituri. M-am dat aproape 
de el şi i-am spus ce să facă. După ce ne-am înţeles prin 
şoapte, Finlay a început să coboare încet lungul şir de 
trepte. M-am târât către birou şi am lăsat pistolul Desert 
Eagle cu grijă pe podea, lângă uşa interioară. Cu siguranţa 
deblocată. Apoi, m-am târât sub fereastră. Mi-am ridicat 
uşor capul şi am aşteptat. 

Au trecut trei minute. Priveam fix la capătul îndepărtat al 
uşii-rulou. Priveam şi aşteptam. 

Nu scăpăm din ochi crăpătura dintre partea de jos a uşii şi 
podeaua din beton, chiar în celălalt capăt, în diagonală faţă 
de mine. Priveam şi aşteptam. Au trecut patru minute. 
Siluetele minuscule de jos îşi continuau truda. Roscoe şi 
Charlie umpleau cutiile, sub atenta supraveghere a lui 
Teale. Kliner se căţărase mai sus pe coasta muntelui ca să 
prăvălească un nou şuvoi de bancnote către cele două 
femei. Au trecut cinci minute. Kliner îşi pusese puşca jos. Se 
afla la nouă metri de ea, scormonind în grămadă, 
declanşând o mică avalanşă care se rostogoli la picioarele 
lui Roscoe. Şase minute. Şapte. 

Deodată am văzut pata întunecată de benzină 
strecurându-se pe sub uşa-rulou. Se întindea într-o băltoacă 
semicirculară. Ajunse la baza dunei uriaşe de dolari, la trei 
metri mai jos de locul unde se afla căţărat Teale. Şi continua 
să se răspândească. O pată întunecată pe beton. Kliner 
continua să lucreze, la doisprezece metri de 'Teale şi tot la 
circa nouă metri de puşcă. 

M-am târât înapoi la uşa interioară. Am apăsat clanţa şi 
uşa s-a deschis. Mi-am luat pistolul. Am deschis uşa pe 


jumătate. M-am târât înapoi la fereastră. Priveam băltoaca 
de benzină care-şi mărea tot mai mult suprafaţa. Mă 
temusem că Teale o să simtă mirosul încă din primele 
momente. Asta era partea slabă a planului. Dar nu s-a 
întâmplat aşa. Pentru că întreg depozitul era plin de o 
duhoare puternică, înfiorătoare. Mă izbise cu forţa unui 
baros de îndată ce deschisesem uşa. Un miros greu, stătut 
şi scârbos. Mirosul banilor. Milioane şi milioane de bancnote 
de un dolar mototolite şi soioase emanau duhoarea mâinilor 
transpirate şi a buzunarelor murdare. Mirosul plutea în aer. 
Era acelaşi miros pe care-l remarcasem şi în cutiile goale 
din garajul lui Sherman Stoller. Mirosul acru al banilor 
folosiţi. 

Atunci am văzut flacăra izbucnind de sub uşă. Finlay 
lăsase să cadă chibritul aprins. Era o flacără joasă, de 
culoare albastră. Pătrunsese fulgerător pe sub uşă şi 
înflorea peste pata de benzină ca o floare care se deschide. 
Ajunse la baza uriaşului munte verde. L-am văzut pe Teale 
întorcând brusc capul şi holbându-se la ea îngrozit. 

M-am dus către uşă şi am ieşit din birou. Mi-am rezemat 
încheietura pe balustrada balconului şi, îndreptând pistolul 
în jos, am apăsat pe trăgaci şi am tras în capul lui Teale, 
aflat la treizeci de metri distanţă. Glonţul mare i-a intrat în 
tâmplă şi i-a făcut să-i explodeze craniul, împrăştiindu-l pe 
peretele metalic din spatele lui. 

Pe urmă, totul s-a petrecut aiurea. Imaginile se derulau 
prin faţa ochilor mei cu acea lentoare îngrozitoare dată de 
faptul că mintea ta goneşte mai repede decât poţi tu să te 
mişti. Mâna în care ţineam pistolul se deplasa spre stânga, 
ca să-l urmărească pe Kliner în încercarea sa de a ajunge la 
puşca pe care o lăsase mai încolo. Dar Kliner s-a aruncat în 
dreapta, lansându-se într-un salt disperat pe coasta 
muntelui de bani spre punctul în care îşi lăsase 'leale puşca. 
Nu încerca să reintre în posesia puştii sale, ci avea de gând 
să folosească arma lui Teale. Avea de gând să folosească 
aceeaşi geometrie letală pe care ar fi folosit-o Teale. Am 


văzut cum mâna mea îşi schimbă direcţia mişcării. Descria 
grațios un arc de cerc prin aer imediat în spatele lui Kliner, 
care se rostogolea şi aluneca însoţit de o zbură răceală de 
bancnote verzi. Atunci am auzit zgomotul puternic al uşii 
pentru angajaţi deschizându-se brusc sub mine. Zgomotul 
provocat de deschiderea uşii concura cu ecourile bubuiturii 
care provocase moartea lui Teale; l-am văzut pe Picard 
împleticindu-se pe podeaua depozitului. Nu mai avea haină 
pe el şi sângele îi îmbibase cămaşa albă imensă. L-am văzut 
cum se îndreaptă cu paşi de uriaş spre cele două femei. 
Capul lui se întorcea, iar braţul lui drept se rotea în sus, 
către mine. Am văzut pistolul 38 mic, pierdut în palma sa 
uriaşă. La treizeci de metri de el l-am văzut pe Kliner 
ajungând la puşca lui 'Teale, acolo unde căzuse şi se 
îngropase în grămada de bani. 

Am văzut flăcările albastre cuprinzând şi urcând pe 
poalele uriaşei dune de dolari. Am văzut-o pe Roscoe 
rotindu-se lent şi ca să se uite în sus la mine. Am văzut-o pe 
Charlie Hubble rotindu-se încet în cealaltă parte ca să se 
uite la Teale. Am văzut-o cum începe să ţipe. Mâinile ei se 
ridicau încet către faţă, gura i se deschidea, iar ochii i se 
închideau. Sunetul ţipătului ei s-a ridicat uşor către mine, 
încercând să răzbată prin ecoul muribund al împuşcăturii şi 
zgomotul uşii doborâte. 

Am apucat balustrada balconului din faţa mea şi m-am tras 
cu o mână către ea. Am îndreptat în jos mâna în care aveam 
pistolul şi am tras în Picard, lovindu-l în umărul drept cu o 
fracțiune de secundă înainte ca arma lui să ajungă pe linia 
dreaptă dintre mine şi el. L-am văzut cum se prăbuşeşte la 
podea într-o explozie de sânge în timp ce-mi întorceam deja 
pistolul înapoi către Kliner. 

Mintea mea era detaşată. Trata situaţia ca pe o problemă 
de mecanică pură. Mi-am blocat umărul în aşa fel încât 
reculul pistolului meu să-l împingă în sus. Asta m-a făcut să 
câştig o fracțiune de secundă în timp ce îndreptam cătarea 
armei către celălalt capăt al depozitului. Am simţit în palmă 


izbitura în momentul în care gazele arse au aruncat 
cartuşul gol afară, introducând pe ţeava următorul cartuş. 
Kliner tocmai îndrepta puşca Ithaca în sus, într-o mişcare 
lentă însoţită de un roi de bancnote, şi tocmai acţiona 
mecanismul de introducere a cartuşului pe ţeava. Am auzit 
clănţănitul mecanismului peste vuietul împuşcăturii care-l 
doborâse pe Picard. 

Mintea mea detaşată a calculat că bătrânul va trage doar 
cu puţin deasupra orizontalei ca să mă lovească cu partea 
de sus a ploii de alice şi că partea de jos a acesteia le va 
decapita pe Roscoe şi pe Charlie. Apoi mi-a comunicat că 
glonţul meu va avea nevoie doar de o idee peste şapte 
sutimi de secundă ca să parcurgă lungimea depozitului şi că 
ar trebui să-l lovească pe Kliner în partea din dreapta sus a 
corpului, ca să rotească arma departe de femei. 

După asta, creierul meu şi-a încetat funcţionarea. Mi-a 
transmis toate informaţiile acelea şi s-a dat la o parte ca să 
facă mişto de încercarea mea de a-mi mişca braţul mai iute 
decât putea Kliner să ridice ţeava puştii Ithaca. Era o cursă 
desfăşurată într-o chinuitoare mişcare cu încetinitorul. 
Stăteam aplecat de la mijloc peste balustrada balconului 
ridicându-mi încet braţul de parcă aş fi ridicat o greutate 
imensă. La treizeci de metri depărtare, Kliner îşi ridica lent 
ţeava puştii, de parcă s-ar fi mişcat într-un bazin plin cu 
melasă. Cele două arme se ridicau împreună, lent, 
centimetru după centimetru, grad după grad. Sus, tot mai 
sus. A durat o veşnicie. A durat cât toată viaţa mea. 
Flăcările se dezlănţuiau la poalele muntelui de bancnote. 
Urcau, de neoprit, şi se răspândeau în toată grămada de 
bani. Dinţii gălbejiţi ai lui Kliner sticleau într-un rânjet ca de 
lup. Charlie ţipa. Roscoe plutea lent în jos, spre podeaua din 
beton, asemenea unui funigel. Braţul meu şi puşca lui 
Kliner îşi continuau lent chinuitoarea ascensiune. 

Dar braţul meu a ajuns acolo primul. Am tras şi l-am 
nimerit pe Kliner sub umărul drept, iar forţa de impact a 
uriaşului glonţ de calibru 44 l-a făcut să se prăbuşească. 


Ţeava puştii Ithaca s-a deplasat în lateral în momentul în 
care a apăsat pe trăgaci. Puşca a bubuit şi a trimis cartuşul 
direct în grămada de bani. Aerul s-a umplut instantaneu cu 
fâşii şi fâşiuţe din hârtie. Peste tot pluteau fragmente şi 
bucățele de bancnote, împrăştiate ca de un viscol puternic 
şi aprinzându-se de îndată ce cădeau peste flăcările 
incendiu-lui. 

Apoi timpul şi-a reluat scurgerea normală şi am coborât în 
goană treptele spre podeaua depozitului. Flăcările 
cuprindeau muntele soios mai rapid decât putea să alerge 
un om. Mi-am croit drum prin fumul gros şi le-am cuprins 
pe Roscoe sub un braţ şi pe Charlie sub celălalt. Le-am 
ridicat în picioare şi le-am dus către scară. Simţeam cum un 
curent puternic de oxigen pătrundea pe sub uşa-rulou şi 
înteţea focul. Întregul depozit era cuprins de flăcări. Uriaşa 
dună de bani urma să explodeze, iar eu alergam spre 
treptele salvatoare, trăgându-le pe cele două femei după 
mine. 

M-am ciocnit de Picard. S-a ridicat de la podea chiar în 
faţa mea şi impactul m-a dezechilibrat şi am căzut. Stătea 
acolo ca un uriaş rănit şi urla de furie. Avea umărul drept 
zdrobit şi sângele ţâşnea. Cămaşa era îmbibată şi căpătase 
o înfiorătoare culoare purpurie. M-am ridicat împleticindu- 
mă de la podea, iar el m-a lovit cu mâna stângă. Impactul a 
fost cutremurător şi m-a împins în spate. A urmat o nouă 
lovitură de stânga, care m-a izbit în braţ şi m-a făcut să 
scap din mână pistolul Desert Eagle. Flăcările începeau să 
ne înconjoare din toate părţile, plămânii mă usturau şi o 
auzeam pe Charlie Hubble ţipând isteric. 

Picard rămăsese şi el fără revolver. Stătea nesigur pe 
picioare în faţa mea, legănându-se înainte şi înapoi, 
pregătindu-şi braţul stâng pentru o nouă lovitură. M-am 
aruncat în faţă şi l-am izbit cu cotul în gât. L-am lovit mai 
tare decât lovisem vreodată pe cineva în viaţa mea. Dar el s- 
a scuturat şi s-a mai apropiat cu un pas. Şi-a rotit uriaşul 
pumn stâng şi m-a lovit cu o forţă care m-a făcut să mă 


prăbuşesc în direcţia incendiului. Simţeam că respir numai 
fum. Picard s-a apropiat şi mai mult. Stătea în picioare, 
înconjurat de un vârtej de bancnote aprinse. S-a aplecat în 
faţă şi m-a izbit cu piciorul în piept. Ca şi cum m-ar fi izbit 
un camion. Geaca mea a luat foc Am dezbrăcat-o repede şi- 
am aruncat-o înspre el. Dar ela dat-o la o parte cu mâna şi 
a dat piciorul în spate ca să-mi aplice lovitura ce trebuia să- 
mi fie fatală. Deodată, corpul lui începu să se smucească 
spasmodic, ca şi cum în spatele lui s-ar fi aflat cineva care-l 
izbea cu un ciocan. L-am văzut apoi pe Finlay trăgând în 
Picard cu pistolul pe care-l luase de la secţie. A tras şase 
gloanţe în spinarea lui Picard. Acesta s-a întors şi s-a uitat la 
el. A făcut un pas către el. Rămas fără gloanţe, pistolul lui 
Finlay nu mai scoase decât un zgomot sec. M-am repezit la 
pistolul automat israelian. L-am înşfăcat de pe betonul 
înfierbântat şi l-am împuşcat pe Picard în ceafă. Craniul i-a 
explodat sub impactul glonţului imens. Picioarele i s-au 
înmuiat şi a început să cadă. Am tras în el ultimele patru 
gloanţe, până să se prăbuşească la podea. 

Finlay a luat-o pe Charlie şi a fugit afară trecând prin 
flăcări. Eu am săltat-o pe Roscoe de la podea şi m-am 
aruncat către scară, trăgând-o şi pe ea după mine, afară din 
birou. Am început să coborâm treptele scării de incendiu 
exact în clipa în care flăcările năvăleau afară pe uşa 
biroului. Am alergat cât de repede am putut şi-am ieşit prin 
spărtura din gard. Am luat-o pe Roscoe în braţe şi am fugit 
aşa până la copac. 

În spatele nostru, aerul încins a săltat acoperişul 
depozitului ca pe un capac de oală, iar flăcările s-au înălţat 
pe cerul nopţii până la treizeci de metri. Peste tot în jurul 
nostru pluteau fragmente de bancnote care ardeau încă. 
Depozitul ardea cu forţa unui furnal. Simţeam în spate 
fierbinţeala teribilă, iar Roscoe încerca să îndepărteze cu 
palmele bucățele de hârtie cuprinse de flăcări. Ajunşi la 
copac, nu ne-am oprit, ci ne-am continuat cursa spre drum. 
Încă două sute de metri. O sută de metri. În spatele meu 


auzeam scrâşnetele şi pârâitul construcţiei metalice care se 
dezintegra. În faţa noastră, Hubble ne aştepta lângă 
Bentley. A deschis portierele din spate şi a alergat spre 
scaunul şoferului. 

Toţi patru ne-am înghesuit în spate şi Hubble a călcat 
acceleraţia. Maşina a ţâşnit în faţa şi portierele s-au închis. 
Copiii erau în faţă. Amândoi ţipau. Charlie ţipa. Roscoe ţipa. 
Am remarcat, cu un soi de curiozitate detaşată, că şi eu 
ţipam. 

Hubble a parcurs în mare viteză cam un kilometru şi 
jumătate, moment în care a oprit maşina, iar noi ne-am dat 
jos din maşină. Abia ţinându-ne pe picioare, ne-am 
îmbrăţişat, ne-am sărutat plângând, împleticindu-ne prin 
ţărâna de la marginea vechiului drum regional. Cei patru 
membri ai familiei Hubble stăteau adunaţi laolaltă. Roscoe, 
Finlay şi cu mine stăteam adunaţi laolaltă. Deodată, Finlay 
începu să ţopăie, zbierând şi râzând ca un nebun. Toată 
rezerva lui bostoniană dispăruse. Roscoe se cuibărise în 
braţele mele. Eu mă uitam la incendiul aflat la un kilometru 
şi jumătate depărtare. Flăcările deveneau tot mai intense, 
tot mai înalte. Se întindeau către depozitele pentru fermieri 
din apropiere. Sacii cu azotat de amoniu şi butoaiele cu 
motorină explodau ca nişte bombe. 

Ne-am întors cu toţii ca să privim infernul şi exploziile. Toţi 
şapte. De la un kilometru şi jumătate distanţă, priveam 
incendiul mistuitor. Limbile de foc se înălţau până la trei 
sute de metri. Butoaiele cu motorină explodau ca nişte 
obuze de mortiere. Bancnotele aprinse umpluseră cerul 
nopţii ca un milion de stele oranj. Părea iadul pe pământ. 

— Dumnezeule! exclamă Finlay. Noi am făcut asta? 

— Tu ai făcut-o, Finlay, am spus. Tu ai scăpărat chibritul. 

Am râs şi ne-am îmbrăţişat. Am dansat, am râs şi ne-am 
bătut cu palma pe spate. Am ridicat copiii, i-am îmbrăţişat şi 
i-am sărutat. Hubble m-a îmbrăţişat şi m-a lovit cu palma pe 
spate. Charlie m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. Am luat-o pe 
Roscoe în braţe şi am sărutat-o lung şi apăsat. Un sărut 


care nu se mai termina. Şi-a petrecut picioarele pe după 
mijlocul meu şi şi-a prins braţele la ceafa mea. Ne-am 
sărutat ca şi cum de asta depindea viaţa noastră. 

Apoi am condus încet şi liniştit maşina înapoi în oraş. 
Finlay şi Roscoe s-au înghesuit lângă mine, în faţă. Cei 
patru Hubble şedeau pe bancheta din spate. De îndată ce n- 
am mai zărit incendiul din spatele nostru, am văzut lumina 
de la secţia de politie cuprinsă de flăcări, din faţa noastră. 
Am încetinit în timp ce treceam pe lângă clădire. Flăcările 
ardeau cu sălbăticie. Clădirea avea să ardă până-n temelii. 
Sute de oameni se strânseseră să caşte gura. Nimeni nu se 
sinchisea să-l stingă. Am mărit din nou viteza şi am 
continuat să rulăm prin oraşul liniştit. Am făcut la dreapta 
pe Beckman Drive, vizavi de statuia bătrânului Caspar 
Teale. Am dat ocol bisericii albe. Am parcurs distanţa de un 
kilometru şi jumătate până la cutia poştală familiară de la 
numărul 25. Am cotit şi am luat-o pe alee. Am staționat la 
uşă doar atât cât să poată cobori membrii familiei Hubble. 
Am cotit maşina şi am coborât pe alee. Am făcut cale- 
ntoarsă pe Beckman Drive şi m-am oprit la capătul străzii. 

— Dă-te jos, Finlay. 

Finlay a rânjit şi-a coborât, depărtându-se apoi în noapte. 
Am mers până la capătul Străzii Principale şi, de acolo, 
până la locuinţa lui Roscoe. Am parcat pe aleea ei. Am intrat 
în casă împleticindu-ne. Am tras un scrin din hol şi l-am 
proptit în uşa spartă, izolându-ne astfel faţă de restul lumii. 

TREIZECI ŞI PATRU. 

Legătura dintre mine şi Roscoe n-a mers. De fapt, n-a avut 
nici o şansă. Erau prea multe probleme. A durat ceva mai 
mult de douăzeci şi patru de ore, după care s-a terminat. 
Eram din nou pe drum. 

Era ora cinci, duminică dimineaţa, când am tras scrinul 
acela şi l-am proptit în uşa spartă. Amândoi eram epuizați. 
Dar adrenalina încă mai fierbea în sângele nostru. Motiv 
pentru care n-am putut dormi. În schimb, am discutat. Şi, 
cu cât discutam mai mult, cu atât mai rău stăteau lucrurile. 


În cea mai mare parte a ultimelor trei zile, Roscoe fusese 
prizonieră. Nu fusese maltratată. Mi-a spus că nu s-au atins 
de ea. Fusese îngrozită, dar nu făcuseră decât s-o 
muncească până la epuizare. Joi, Picard o luase cu maşina 
lui. I-am văzut când au plecat. Le-am făcut cu mâna. Ea l-a 
pus la curent cu tot ce reuşiserăm să descoperim. După ce- 
au străbătut cam un kilometru şi jumătate pe drumul 
regional, individul a scos pistolul şi l-a îndreptat asupra ei. A 
dezarmat-o, i-a pus cătuşe şi a dus-o la depozit. A dus-o 
direct prin uşa-rulou şi imediat a fost pusă la muncă alături 
de Charlie Hubble. Cele două femei trudiseră în depozit în 
tot timpul cât eu stătusem ascuns sub autostrada 
suspendată, supraveghind zona. Chiar Roscoe descărcase 
camionul roşu adus de tânărul Kliner. După care l-am 
urmărit până la popasul acela pentru camioane din 
apropiere de Memphis şi mă întrebam de ce naiba era gol. 
Charlie Hubble se afla deja acolo şi lucra de cinci zile şi 
jumătate. Din seara zilei de luni, Kliner începuse deja să 
intre în panică. Retragerea Gărzii de Coastă se producea 
prea repede pentru el. Ştia că trebuie să acţioneze rapid ca 
să facă să dispară grămada de bani din magazie. Aşa că 
Picard i-a adus pe Charlie şi pe copii direct la depozit. 
Kliner i-a pus pe ostatici la muncă. Dormeau doar câteva 
ore pe noapte, lungiţi pe duna de dolari, legaţi cu cătuşele 
de piciorul scării ce ducea la birouri. 

Sâmbătă dimineaţa, când a văzut că fiul său şi cei doi 
paznici nu s-au mai întors, Kliner a înnebunit. Acum nu mai 
avea deloc oameni. Aşa că i-a pus pe ostatici la muncă non- 
stop. Sâmbătă noaptea n-au dormit deloc. Au trudit întruna 
în încercarea deznădăjduită de a ambala în cutii imensa 
grămadă de bancnote. Rămâneau din ce în ce mai mult în 
urmă. Cu fiecare camion care-şi bascula încărcătura pe 
podeaua depozitului, Kliner îşi ieşea tot mai mult din minţi. 

Aşa că, timp de aproape trei zile, Roscoe fusese o sclavă. 
Temându-se pentru viaţa ei, în pericol, epuizată şi umilită 
vreme de trei zile lungi. Şi fusese vina mea. I-am spus lucrul 


ăsta. Cu cât îi spuneam mai mult, cu atât susţinea ea mai 
înverşunat că nu am nici o vină. A fost vina mea, îi spuneam. 
N-a fost vina ta, replica ea. lartă-mă, spuneam. Nu am de 
ce, îmi spunea ea. 

Ne-am ascultat unul pe celălalt. Fiecare accepta ceea ce 
spunea celălalt. Dar eu am rămas cu convingerea că vina 
îmi aparţinea. Şi nici nu eram sută la sută sigur că ea nu 
gândea la fel. În pofida a ceea ce spunea. Nu ne-am certat 
din pricina asta. Dar a fost primul indiciu abia sesizabil că 
relaţia noastră avea probleme. Am făcut duş împreună. Am 
rămas în cabina de duş aproape o oră. Ne săpuneam cu 
sârg ca să scăpăm de duhoarea banilor, a transpiraţiei şi a 
incendiului. Şi vorbeam. l-am povestit despre noaptea de 
vineri. Despre ambuscada pusă la cale pe furtună la 
locuinţa lui Hubble. I-am povestit totul. I-am spus despre 
genţile în care se aflau cuțite, cuie şi ciocane. I-am spus ce 
le făcusem celor cinci indivizi. Am crezut c-o să fie fericită 
când o s-audă. 

lar asta a fost a doua problemă. Nu părea să fie mare 
lucru când stăteam acolo sub jetul de apă fierbinte. Dar am 
sesizat ceva în vocea ei. Doar un tremur uşor. Nu şoc sau 
dezaprobare. Doar un semn de întrebare. Că poate 
mersesem prea departe. Auzeam asta în vocea ei. Eu 
simţeam că făcusem totul pentru ea şi pentru Joe. N-o 
făcusem pentru că aşa dorisem să fac. Era treaba lui Joe, 
iar oraşul şi oamenii erau ai ei. O făcusem pentru că o 
văzusem lipindu-se de peretele bucătăriei sale, plângând cu 
inima zdrobită. O făcusem pentru Joe şi Molly. Deşi simţeam 
că nu am nevoie de nici un fel de justificare, mă justificam. 

Nu am perceput-o ca pe o problemă atunci. Duşul ne 
relaxase, readucându-ne în suflet puţină căldură. Ne-am 
dus în dormitor. Am lăsat draperiile desfăcute. Era o zi 
minunată. Soarele se înălţase pe cerul albastru senin şi 
aerul părea proaspăt şi curat. Arăta aşa cum ar fi trebuit. 
Ca o nouă zi. 


Am făcut dragoste cu multă tandreţe, multă energie şi 
multă bucurie. Dacă mi-ar fi spus cineva atunci că în 
dimineaţa următoare voi pleca din nou la drum, i-aş fi spus 
că e nebun. Îmi spuneam că nu există nici un fel de 
problemă. Că problemele existau doar în închipuirea mea. 
Şi că, dacă existau, motivele lor erau întemeiate. Poate că 
erau efectele stresului şi ale adrenalinei. Poate că era 
oboseala teribilă. Poate pentru că Roscoe fusese ostatică. 
Poate că reacţiona aşa cum reacţionează foarte mulţi 
ostatici. Aceştia simt o uşoară invidie faţă de oricine nu a 
fost ostatic alături de ei. Un fel de resentiment slab. Poate 
că asta alimenta şi sentimentul de vinovăţie pe care-l aveam 
pentru că îngăduisem să fie capturată. Poate că... o mulţime 
de lucruri. Am adormit convins că ne vom trezi fericiţi şi că 
voi rămâne acolo pentru totdeauna. 

Şi, într-adevăr, ne-am trezit fericiţi. Am dormit, cu pauze, 
până spre după-amiază. Apoi am petrecut două ore 
minunate; soarele după-amiezii se furişa pe fereastră, iar 
noi moţăiam şi ne întindeam, ne sărutam şi râdeam. Am 
făcut din nou dragoste. Bucuria de a fi din nou împreună, 
de a fi vii şi în siguranţă ne dădea aripi. A fost cea mai bună 
partidă de sex pe care am avut-o. Totodată, a fost şi ultima. 
Dar atunci nu ştiam acest lucru. 

Roscoe s-a dus cu Bentley-ul până la Eno după nişte 
mâncare. După o oră, s-a întors cu veşti. Se văzuse cu 
Finlay. A început să vorbească despre ce are să se întâmple 
în continuare. Asta era marea problemă. Prin comparaţie, 
celelalte mici probleme păleau. 

— Ar trebui să vezi secţia, mi-a spus ea. N-a mai rămas 
nimic mai înalt de genunchi. 

A pus mâncarea pe o tavă şi am mâncat şezând pe pat. Era 
pui fript. 

— Toate cele patru depozite au ars până la pământ, a 
continuat ea. Resturile aruncate de explozii au ajuns până 
pe autostradă. S-a implicat poliţia statului. A trebuit să fie 
aduse maşini de pompieri tocmai de la Atlanta şi Macon. 


— Zici că s-a implicat şi poliţia statului? am întrebat. 

Râzând, mi-a răspuns: 

— Toată lumea s-a implicat. Toată povestea s-a amplificat 
ca un bulgăre de zăpadă. Din cauza exploziilor, pompierii 
din Atlanta au chemat echipele de dezamorsare a bombelor, 
iar ăştia nu pot să facă nici o mişcare fără să-i anunţe pe cei 
de la FBI, în caz că e vorba de un act de terorism, aşa că şi 
Biroul s-a implicat. După care, azi-dimineaţă a apărut şi 
Garda Naţională. 

— Garda Naţională? am spus. De ce? 

— Aici vine partea cea mai faină, a zis ea. Finlay spune că 
în momentul când acoperişul a zburat de pe depozit 
curentul brusc de aer a împrăştiat banii peste tot. Mai ţii 
minte bucăţile alea aprinse care tot cădeau pe noi? Sunt 
milioane de dolari împrăştiaţi peste tot, pe o rază de câţiva 
kilometri. Vântul a risipit bancnotele pe câmp, pe 
autostradă, unde vrei şi unde nu vrei. Cele mai multe sunt 
parţial arse, desigur, dar unele au rămas întregi. De îndată 
ce-a răsărit soarele, mii de oameni au apărut ca din pământ 
şi-au început să forfotească peste tot, adunând banii de pe 
jos. Aşa că Garda Naţională a primit ordinul să disperseze 
mulţimea. 

Mâncam şi reflectam la situaţie. 

— Vasăzică guvernatorul a chemat Garda? am întrebat-o. 

Cu gura plină de carne de pui, ea încuviinţă din cap. 

— S-a implicat şi guvernatorul, a spus. Chiar acum, e în 
oraş. lar Finlay a sunat la Departamentul Trezoreriei, din 
cauza lui Joe. Aia au zis c-or să trimită o echipă aici. Cum îţi 
ziceam, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale. 

— Şi altceva, ce naiba s-a mai întâmplat? 

— Aici sunt probleme mari, bineînţeles. Zvonuri peste 
zvonuri. Toată lumea pare să ştie că, gata, s-a terminat cu 
Fundaţia Kliner. Finlay zice că jumătate dintre ei pretind că 
n-au ştiut nici o clipă ce se întâmplă, iar cealaltă jumătate 
sunt furioşi la culme că n-or să-şi mai primească mia de 


dolari pe săptămână. Să-l fi văzut pe bătrânul Eno, când am 
fost să iau mâncarea. Părea foarte furios. 

— Finlay era îngrijorat? am spus. 

— E în regulă. Ocupat, fireşte. Am rămas patru persoane 
la departamentul de poliţie. Finlay, Stevenson, eu şi omul de 
la recepţie. Finlay zice că e jumătate din efectivul necesar, 
din cauza situaţiei de criză, dar de două ori mai mult decât 
ne putem permite, pentru că subvenţiile Fundaţiei vor 
înceta. Dar, în orice caz, nimeni nu poate să angajeze sau să 
concedieze oameni fără aprobarea primarului, iar noi, 
deocamdată, nu mai avem primar, nu-i aşa? 

Şedeam în pat şi mâneam. Problemele începeau să mă 
apese. Până atunci, nu le văzusem limpede. Un uriaş semn 
de întrebare se forma în mintea mea. Era o întrebare 
pentru Roscoe. Voiam să o întreb imediat şi să obţin de la ea 
un răspuns sincer şi spontan. Nu voiam să-i ofer răgaz să se 
gândească la răspuns. 

— Roscoe? am spus. 

S-a uitat la mine. 

— Ce-ai de gând să faci? am întrebat-o. 

— Cred c-o să muncesc de-or să-mi sară capacele. O să fie 
mult de lucru. Va trebui să reconstruim întregul oraş. Poate 
că vom reuşi să facem ceva mai bun din el, să creăm ceva 
valoros. lar eu pot să am un rol important în toată povestea 
asta. O să mai urc câteva trepte în ierarhie. Am emoţii. Abia 
aştept să se întâmple. E oraşul meu şi am de gând să mă 
implic cât mai mult. Poate c-o să ajung în consiliul 
orăşenesc. Poate c-o să candidez chiar pentru postul de 
primar. Ar fi o chestie nemaipomenită, nu? După toţi anii 
ăştia, să candideze la primărie o Roscoe, nu un Ieale? 

M-am uitat la ea. Era un răspuns minunat, dar nu era 
răspunsul potrivit. Nu pentru mine. N-am vrut s-o fac să se 
răzgândească. N-am vrut să exercit nici un pic de presiune 
asupra ei. De-aia îi pusesem întrebarea pe nepusă masă, 
înainte să-i fi spus ce aveam să fiu eu nevoit să fac. Voisem 
de la ea un răspuns sincer şi firesc. Şi-l obţinusem. Era 


potrivit pentru ea. Acesta era oraşul ei. Ea putea să-l aducă 
pe calea cea bună. Ea era cea care trebuia să rămână acolo 
ca să muncească până-i sar capacele. 

Dar nu era răspunsul potrivit pentru mine. Pentru că eu 
deja ştiam că va trebui să plec. Ştiam că trebuie s-o şterg 
rapid. Problema era ce avea să se întâmple în continuare, 
întreaga poveste scăpase de sub control. Înainte, totul era 
legat de Joe. Fusese o chestiune personală. Acum, devenise 
publică. Era ca bancnotele pe jumătate arse. Se împrăştiase 
în toate direcţiile. 

Roscoe vorbise despre guvernator, Departamentul 
Trezoreriei, Garda Naţională, poliţia statului, FBI, 
anchetatorii Departamentului de Pompieri din Atlanta. 
Cinci-şase agenţii competente, toate cercetând ce se 
întâmplase în Margrave. Şi aveau să cerceteze cu mare 
atenţie. Aveau să-l numească pe Kliner falsificatorul 
secolului şi să afle că primarul dispăruse. Plus că fuseseră 
implicaţi patru poliţişti. FBl-ul o să-l caute pe Picard. O să-şi 
bage nasul şi Interpolul, din pricina filierei venezuelene. 
Presiunea o să fie imensă. Şase agenţii vor concura pe viaţă 
şi pe moarte ca să obţină un rezultat. Şi locul va fi răscolit şi 
întors pe toate feţele. 

Şi, la un moment dat, unii sau alţii or să se ciocnească de 
mine. Eram un străin aflat la locul nepotrivit într-un 
moment nepotrivit. O să dureze cam un minut şi jumătate 
până să-şi dea seama ca sunt fratele investigatorului 
guvernamental mort şi ca eu am declanşat totul. Or să-mi 
analizeze situaţia şi cineva o să-şi spună: o răfuială. Or să 
mă ridice şi or să înceapă să mă prelucreze. 

Nu voi fi condamnat. Nici vorbă. Nu rămăsese nici o 
dovadă în preajma. Fusesem cât se poate de atent. Şi mă 
pricepeam să-i aburesc. Puteau să-mi vorbească până-mi 
creştea o barbă lungă şi albă şi tot n-aveau să scoată nimic 
de la mine. Asta era sigur. Dar ştiam că or să încerce. Or să 
încerce la greu. Or să mă ţină doi ani la Warburton. Doi ani 
acolo, la arest preventiv. Doi ani din viaţa mea. Asta era 


problema. Era exclus să stau pe loc pentru aşa ceva. De- 
abia-mi recăpătasem viaţa. Avusesem şase luni de libertate 
în treizeci şi şase de ani. Acele şase luni fuseseră cele mai 
fericite luni de care avusesem parte vreodată. 

Aşa că trebuia să-mi iau tălpăşiţa. Înainte ca vreunul 
dintre ei să afle că trecusem pe-acolo. Luasem deja 
hotărârea. Trebuia să mă fac din nou invizibil. Trebuia să 
ajung cât mai departe de locul fierbinte numit Margrave, 
undeva unde forţele legii n-or să mă caute niciodată. Asta 
însemna că visurile mele legate de un viitor alături de 
Roscoe aveau să fie înăbuşite în faşă. Însemna că trebuia 
să-i spun lui Roscoe că nu merita să-mi risc doi ani din viaţă 
pentru ea. Trebuia să-i spun acest lucru. Am vorbit despre 
asta toată noaptea. Nu ne-am certat. Doar am discutat. Ştia 
că lucrul pe care voiam să-l fac era potrivit pentru mine. lar 
eu ştiam că lucrul pe care urma ea să-l facă era potrivit 
pentru ea. M-a rugat să rămân. M-am gândit îndelung, dar 
am spus nu. Am rugat-o să vină cu mine. S-a gândit 
îndelung, dar a spus nu. Nu mai rămăsese nimic de spus. 

Apoi am discutat despre alte lucruri. Am discutat despre 
ce urma să fac eu şi despre ce urma să facă ea. 

Şi, încetul cu încetul, mi-am dat seama că, dacă aş fi rămas 
acolo, aş fi suferit la fel de mult cât aveam să sufăr pentru 
că plecam. Şi asta pentru că mie nu-mi trebuiau lucrurile 
despre care vorbea ea. Nu voiam nici alegeri, nici primari, 
nici voturi şi nici comitete şi comisii. Nu voiam impozite pe 
proprietate şi nici camere de comerţ sau strategii. Nu 
voiam să stau acolo degeaba, să mă plictisesc şi să mă 
enervez. Aşteptând ca micile resentimente, vinovăţii şi 
dezaprobări să crească tot mai mult şi să ne sufoce. Eu 
voiam lucrurile de care vorbisem. Voiam drumul deschis şi 
câte un loc nou în fiecare zi. Voiam distanţe pe care să le 
străbat şi să nu am habar unde mă îndrept. Voiam să 
hoinăresc. Gându-mi stătea la hoinăreală10. 

Am stat şi-am discutat, nefericiţi, până-n zori. Am rugat-o 
să facă un ultim lucru pentru mine. Am rugat-o să se ocupe 


de înmormântarea lui Joe. I-am spus că voiam să fie de faţă 
Finlay, soţii Hubble, cei doi frizeri şi ea. I-am spus s-o roage 
pe sora bătrânului bărbier să vină acolo şi să cânte un 
cântec de jale pentru Joe. I-am spus s-o întrebe pe 
bătrânică unde era pajiştea unde cântase acompaniată de 
chitara lui Blind Blake, cu şaizeci şi doi de ani în urmă. Am 
rugat-o să împrăştie cenuşa lui Joe pe iarba de pe pajişte. 

Roscoe m-a dus cu Bentley-ul până în Macon. La orele 
şapte dimineaţa. Nu dormiserăm deloc. Am făcut o oră pe 
drum. Am stat pe bancheta din spate, îndărătul noilor 
geamuri negre. Nu voiam să mă vadă careva. Am urcat pe 
aleea care pornea de la casa ei şi ne-am croit drum prin 
trafic. Oraşul era în fierbere. Înainte să ajungem pe Strada 
Principală, am văzut ce agitaţie punea stăpânire pe liniştita 
aşezare. Zeci de maşini fuseseră parcate peste tot, la 
nimereală. Erau acolo care de reportaj ale tuturor reţelelor 
de televiziune, ba chiar şi de la CNN. M-am ghemuit pe 
banchetă. Oamenii se buluceau peste tot, chiar dacă era 
doar şapte dimineaţa. Peste tot se vedeau şiruri de maşini 
oficiale, de culoare bleumarin. Am întors la colţul unde se 
afla cafeneaua. Oamenii se buluceau pe trotuar, aşteptând 
să intre pentru micul dejun. 

Mergeam cu maşina prin oraşul însorit. Strada Principală 
era înţesată de maşini. Până şi pe trotuar fuseseră parcate 
vehicule. Am văzut maşini ale pompierilor şi maşini de 
patrulare de la poliţie. Am aruncat o privire în frizerie, când 
am trecut prin dreptul ei, dar bătrânii nu erau acolo. Avea 
să-mi fie dor de ei. Avea să-mi fie dor şi de Finlay. 
Întotdeauna o să mă întreb ce întorsătură a luat soarta 
pentru el. Succes, absolventule de Harvard, i-am urat în 
gând. Aşa cum le-am urat şi celor doi Hubble. Dimineaţa 
asta era începutul unui drum lung pentru ei. Aveau nevoie 
de mult noroc. Mult succes şi lui Roscoe. Stăteam acolo şi-i 
uram, în tăcere, toate cele bune. Merita. Merita din plin. 

M-a dus până la Macon. A găsit autogara Aparcat. Mi-a dat 
un plic mic. Mi-a spus să nu-l deschid imediat. L-am pus în 


buzunar. Am sărutat-o de despărţire. M-am dat jos din 
maşină. Nu m-am uitat în urmă. Am auzit zgomotul 
cauciucurilor mari pe asfalt şi am ştiut că plecase. Am intrat 
în autogara. Mi-am cumpărat bilet. Apoi m-am dus peste 
stradă, la un magazin ieftin, şi mi-am cumpărat haine noi. 
M-am schimbat în cabina lor de probă, iar hainele vechi le- 
am lăsat în tomberon. După care m-am dus înapoi în 
autogară şi m-am urcat în autobuzul care ducea în 
California. 

Am avut lacrimi în ochi cale de vreo sută cincizeci de 
kilometri. Apoi, vechiul autobuz a trecut hurducăind peste 
graniţa dintre state. M-am uitat pe geam la colţul de sud-est 
al statului Alabama. Am desfăcut plicul primit de la Roscoe. 
Era fotografia lui Joe. O luase din valiza lui Molly Beth. O 
scosese din ramă. O tăiase cu foarfecă pe margini ca să-mi 
încapă în buzunar. Pe spate, îşi scrisese numărul de telefon. 
Dar nu aveam nevoie de el. Îl memorasem deja. 


SFÂRŞIT 


1 Fulgerul de la gura coşului de fum. 

2 Mai încolo, pe drum. 

3 French Quarter, vechi district din New Orleans, numit de 
localnici şi Vieux Carre (Vechiul Pătrat), situat pe malul 
fluviului Mississippi. 

4 Heleşteu, iaz. 

5 Organisme microscopice subacvatice. 

6 Nume generic dat în Statele Unite unui bărbat 
necunoscut. Echivalentul feminin este Jane Doe. 

7 Iniţialele de la „Private First Class”, grad militar din 
armata americană, echivalent cu gradul de fruntaş. 

8 Unitate de măsură pentru greutate, egală cu a 
şaisprezecea parte dintr-o livră sau cu 28.4 grame. 


9Este vorba de diferenţa dintre „Stoller's Garage” şi 
„Stollers' Garage”. 

10 Aluzie la titlul unui blues, Rambling On My Mind, 
atribuit, conform unor surse, lui Robert Johnson, care l-a 
înregistrat în toamna anului 1936.