Joe Lansdale — Iulie insangerat

f O a JOE RL 


-Prani CRIME MASTERS 


„Un rar prilej de desfătare pentru iubitorii romanelor 
polițiste noir, care reprezintă dovada calităților 
scriitoriceşti ale lui Lansdale.” 

Examiner 


„Plin de personaje bine lucrate, umor negru, dialog 
ascuţit şi destul de multă violenţă.” 
The Washington Times 


„O poveste polițistă excelent scrisă.” 
bookgasm.com 


„Unul dintre cele mai bune romane ale lui Joe R. 
Lansdale, un thriller psihologic ce nu respectă regulile şi 
desfide orice convenţie.” 

deadendfollies.com 


„Un thriller şocant, potrivit pentru a răcori chiar şi cea 
mai caldă noapte de vară.” 
tachyonpublications.com 


„Din punct de vedere emoţional şi tematic, Iulie 
însângerat este poveste de groază, comedie neagră şi 
thriller. Pentru că în lumea lui Lansdale convențiile despre 
gen nu înseamnă nimic, singurul lucru care contează este 
dramatismul.” 

texasobserver.org 


„Un roman genial, scris de un maestru.” 
murderbooks.com 


„Lansdale are un simţ întunecat al umorului şi o abilitate 
strălucitoare de a transpune în pagină tensiunea fizică.” 
bookshelfbombshells.com 


JOE R. LANSDALE 


IULIE ÎNSÂNGERAT 
Original: Cold in July (1989) 


Traducere din limba engleză: 
RADU MIHAI HAULICA 


7 


virtual-project.eu 


Panin 


Saci): 


— 2018 — 


e3 


Acest roman este dedicat, cu multă afecţiune şi 
respect, 

bunului meu prieten şi agent literar Ray Puechner. 
A fost un individ de un soi aparte; lipsa lui va fi 
resimţită. 


Prefaţă 


Acesta este, indiscutabil, unul dintre romanele mele 
preferate. 

Dar şi unul dintre cele mai importante pe care le-am 
scris. 

Important pentru mine ca scriitor. Important pentru 
cariera mea. 

A fost primul meu pas în genul dur, realist, al romanului 
poliţist sumbru. Nu ştiu dacă i se potriveşte pe de-a- 
ntregul vreuna dintre aceste etichete, dar e modul cel mai 
adecvat de a-l descrie şi, sincer să fiu, oricum mi se pare o 
aberaţie toată treaba asta cu etichetarea. 

Voi spune totuşi măcar atât. Am fost un fan devotat al 
cărţilor de la Gold Medal Books, exemplificate de scriitori 
renumiţi, cum ar fi John D. MacDonald, Charles Williams şi 
mulţi alţii. Am citit, de asemenea, multe alte romane 
polițiste, provenind de la o varietate de scriitori şi edituri, 
însă Gold Medal a ocupat un loc aparte. Mi-am dorit să 
scriu ceva în acel stil cu mult timp după ce vremea lui de 
glorie trecuse. Intrarea în contact cu Bantam Books mi-a 
oferit această oportunitate. 

Romanul de faţă a fost scris pe fugă, într-o perioadă de 
aproximativ două luni şi jumătate. Tocmai terminasem de 
redactat The Drive-In în cam la fel de mult timp. Cu toate 
că s-a dovedit a fi o carte bună, cum îmi place mie să cred, 
şi una de căpătâi pentru mulţi scriitori, la acea vreme nu a 
fost deloc plăcut să o aştern pe hârtie. În schimb, mi-a 
făcut plăcere să lucrez la Iulie însângerat. A fost genul de 
carte pe care îmi dorisem să o scriu de ceva vreme. A 
izvorât dintr-o experienţă reală devenită vis. 

Soţia mea şi cu mine căutam o casă şi la un moment dat 
ne-a fost prezentată una aflată pe malul lacului 
Nacogdoches care avea o urmă de glonţ în tavan. Agentul 
imobiliar nu ne-a oferit nicio explicaţie. Imobilul nu ne 
plăcuse atât de mult încât să îl cumpărăm, dar până când 
am ajuns acasă, gaura lăsată de glonţ părea să se afle mai 


e 5» 


mult în mintea mea decât în tavanul locuinţei. Devenea din 
ce în ce mai mare şi până seara devenise un abis. 

M-am trezit în toiul nopţii dintr-un vis, m-am dat jos din 
pat, m-am dus la baie şi m-am spălat pe faţă. M-am întors 
în pat, am mai visat puţin, m-am trezit iar şi m-am spălat 
încă o dată pe faţă. 

În dimineaţa următoare i-am povestit visul soţiei, care 
mi-a spus că e o poveste veritabilă. 

Am crezut că putea să fie. Era ceva rar pentru mine să 
am subiectul unei poveşti înainte de a mă apuca de scris. 
De obicei, intriga se dezvoltă pe parcurs, dar de această 
dată mi se înfăţişa clar, iar ideea era una cu nerv. 

Norocul a făcut ca un prieten al meu, care se întâmpla 
să fie editor pentru Bantam, un ins foarte simpatic pe 
nume Greg Tobin, să vină în vizită. Soţia mea, care a 
profitat întotdeauna de orice oportunitate ca eu să-mi pot 
vinde o poveste sau o carte, m-a îmboldit să-i povestesc lui 
Greg visul pe care l-am avut. 

Fără prea mare tragere de inimă, am făcut-o. l-am spus 
tot, de la început până la sfârşit. 

Greg a spus că va cumpăra povestea. 

Şi aşa s-a făcut că am scris romanul. La acea vreme, a 
fost cel mai mare avans pe care-l încasasem vreodată. 
Cartea a primit cronici pozitive, am semnat contractul 
pentru ecranizare şi am scris şi scenariul. A rezultat un 
flux de bani cum nu mai avusesem niciodată în viaţa 
noastră şi, cu toate că lucram deja cu normă întreagă, 
situaţia în care ne aflam s-a consolidat rapid, astfel încât 
soţia mea a putut să renunţe la slujbă şi să lucreze pentru 
mine. Publicam cărţi de ceva vreme, fiind scriitor cu normă 
întreagă de câţiva ani, dar de atunci nici eu, nici soţia mea 
nu am mai lucrat pentru altcineva, cel puţin nu în chestiuni 
care să nu fie legate de cariera mea literară. 

Filmul nu a mai fost făcut, deşi actele fuseseră semnate 
de ceva timp. Cartea a văzut din nou lumina tiparului la 
Mysterious Press, apoi a dispărut. A fost selecționată din 
nou pentru ecranizare, iar după cum arată lucrurile acum, 
se pare că sunt şanse mari ca acest lucru să se şi întâmple. 


e 6» 


Ar fi frumos. 

Însă cartea rămâne carte. Sunt încă de părere că se 
clasează destul de bine, că este un fel de operă grăitoare a 
începutului anilor '90. A avut, ca de altfel mare parte a 
scriiturii mele, multe legături cu viaţa mea. Nu 
întotdeauna legături directe, dar au fost multe fire 
comune, în orice caz. 

Mă încântă faptul că s-a întors pentru a bucura noi 
cititori. 

Aşa că vă invit să vă bucurati de ea. 

Joe R. Lansdale, 
iulie 2011 


Mulţumiri 

Vreau să le mulțumesc lui Gary L. Brittain, David G. 
Porter 

şi lui Bob LaBorde pentru consilierea oferită în legătură 
cu diversele aspecte tehnice din acest roman. 


Cine se luptă cu monştri trebuie să ia seama 
să nu se transforme la rândul lui într-un monstru. 


Friedrich Nietzsche 


Partea întâi 
FII 


1 


În acea noapte, Ann a auzit prima zgomotul. 

Eu dormeam. Nu mai dormisem bine de ceva vreme, din 
cauza unor probleme pe care le aveam la locul de muncă, 
dar şi a faptului că Jordan, fiul nostru de patru ani, fusese 
bolnav în ultimele două zile, tuşind, vărsând, trezindu-ne 
continuu. Dar în acea seară dormea buştean şi eu eram 
complet scos din uz. 

M-am trezit brusc în momentul în care Ann m-a 
înghiontit cu cotul în coaste. 

— Ai auzit? m-a întrebat în şoaptă. 

Nu auzisem nimic, însă tonul ei m-a asigurat că ea 
auzise ceva cu siguranţă, că nu fusese doar o pasăre de 
noapte sau un câine scormonind prin tomberoanele de 
gunoi din spatele casei. Ann nu era o fire prăpăstioasă şi 
avea un auz foarte ascuţit, probabil pentru a compensa 
vederea slabă. 

M-am întors pe spate şi am ascultat. O clipă mai târziu 
am perceput un zgomot. Era uşa de sticlă din spatele 
casei, care dădea în sufragerie; cineva o deschidea cu 
grijă. Cel mai probabil, ceea ce auzise Ann prima dată 
fusese sunetul produs de forțarea încuietorii. M-am gândit 
cum dormea Jordan singur în camera din capătul 
culoarului şi mi s-a făcut pielea de găină, într-un val rece 
care mi s-a spart fix în creştet. 

Mi-am pus buzele la urechea lui Ann. 

— Sssss... 

Dându-mă jos din pat precaut, mi-am luat halatul de pe 
unul dintre stâlpii patului şi l-am tras pe mine, din 
obişnuinţă. Lumina lămpii din curtea din spate străpungea 
printre draperii, aşa că am putut vedea destul de bine 
pentru a mă deplasa până la debara. Am deschis uşa şi am 
luat de pe ultimul raft o cutie de pantofi. Am pus-o pe pat 
şi am deschis-o. Înăuntrul ei se aflau un revolver de 
calibrul .38 cu ţeavă scurtă şi o cutie de cartuşe. Bâjbâind, 
am încărcat arma grăbit. Mă simţeam ameţit când am 


e 10 - 


terminat şi mi-am dat seama că îmi ţinusem respiraţia 
până atunci. 

De când se îmbolnăvise Jordan, ne obişnuiserăm să 
lăsăm uşa dormitorului deschisă pentru a-l putea auzi în 
cazul în care ne-ar fi strigat în miez de noapte. De aceea 
mi-a fost uşor să mă strecor în hol, ţinându-mi revolverul 
lipit de picior. În acel moment, mi-am dorit să fi rămas în 
oraş, în loc să ne fi mutat acolo, pe lotul nostru de două 
hectare, lângă drumul spre lac. Nu eram chiar izolaţi, dar 
într-o astfel de situaţie era ca şi cum am fi fost. Cel mai 
apropiat vecin se afla la o jumătate de kilometru distanţă şi 
casa noastră era înconjurată de o pădure deasă de pini şi 
de tufişuri ce ar fi tăinuit orice umbră care ar fi trecut 
peste ele. 

Părea ciudat, dar, păşind pe culoar, deveneam foarte 
conştient de pereţii casei, de cât de îngust era holul de 
fapt. Aveam impresia că tavanul este prea jos, ceea ce-mi 
dădea o senzaţie de sufocare. Simţeam fibrele covorului 
între degetele de la picioare, ascuţite ca nişte ace. M-am 
întrebat absent dacă nu erau suficient de înalte pentru a 
mă putea ascunde printre ele. 

Vedeam raza lanternei jucându-se prin sufragerie, 
fluturând ici-colo, ca un fluture de noapte încercând să 
scape dintr-un borcan, şi auzeam pantofi alunecând uşor 
peste covor. 

Am încercat să înghit nodul ce mi se pusese în gât în 
timp ce păşeam precaut după colţ, intrând în sufragerie. 

Hoţul se afla cu spatele la mine. Lampa de noapte din 
curtea din spate strălucea prin uşa de sticlă şi încadra 
bărbatul ca într-o ramă. Era înalt şi subţire, purta haine 
închise la culoare şi o căciulă neagră de lână. Stătea cu 
lanterna aţintită spre o pictură de pe perete, probabil 
întrebându-se dacă merita sau nu să o ia. 

Nu merita. Era un tablou fără valoare, cu un peisaj 
banal, pe care îl cumpărasem de la un iarmaroc. Ann şi cu 
mine îl cunoşteam pe artist şi ăsta a fost singurul motiv 
pentru care am achiziţionat lucrarea. Oricum, acoperea 
bucata aia de perete la fel de bine cum ar fi făcut-o şi un 


e 11 œ 


Picasso. 

Hoţul a ajuns şi el la aceeaşi concluzie cu privire la 
valoarea picturii, sau mai degrabă la lipsa ei, pentru că s-a 
întors şi, în timp ce a făcut asta, fasciculul lanternei i s-a 
oprit asupra mea. 

Pentru o secundă am stat amândoi înlemniţi, ca doi 
stâlpi dintr-un gard, apoi lumina a tremurat şi bărbatul şi-a 
dus mâna liberă la curea. Instinctiv, am ştiut că se 
întinsese spre o armă. Dar nu m-am putut clinti. Era ca şi 
cum mi-ar fi turnat cineva beton prin vene şi pori şi s-ar fi 
întărit totul deodată. 

Şi-a scos arma de la curea şi a tras. Glonţul mi-a vâjâit 
pe la ureche şi s-a înfipt în peretele din spatele meu. Nu 
am mai stat pe gânduri. Am ridicat revolverul şi am apăsat 
trăgaciul. 

Capul i-a smucit violent în spate, apoi înainte. Căciula de 
lână s-a dat pe o parte, dar nu i-a sărit de pe cap. A făcut, 
ţeapăn, un pas îndărăt şi s-a aşezat pe canapea, ca şi cum 
ar fi fost foarte obosit. Revolverul i-a căzut pe podea, apoi 
şi lanterna i-a scăpat din cealaltă mână. 

N-am vrut să-mi iau ochii de la el, însă mi-am dat seama 
că urmăream traseul lanternei de parcă aş fi fost 
hipnotizat. S-a rostogolit de-a lungul podelei jumătate din 
distanţa până la mine, s-a oprit, s-a mai rostogolit înapoi o 
palmă, apoi a rămas nemişcată, cu fasciculul de lumină 
revărsându-se la picioarele mele ca o baltă de miere 
lichidă. 

Mi-am dat brusc seama că îmi ţiuiau urechile din cauza 
zgomotului împuşcăturilor şi că nu mă mai simţeam 
împietrit. 'Tremuram, cu arma încă aţintită în direcţia 
intrusului, care nu părea să facă nimic în afară de a sta 
liniştit, întins pe canapea. 

Am respirat adânc şi m-am apropiat. 

— E mort? 

Am tresărit speriat. Ann se afla în spatele meu. 

— La naiba! Nu ştiu. Aprinde lumina. 

— Eşti în regulă? 

— În afară de faptul că am făcut pe mine, sunt bine. 


e 12 + 


Aprinde lumina. 

Ann a apăsat întrerupătorul şi m-am furişat înainte, 
ţinând arma în faţa mea, aşteptându-mă ca individul să 
sară de pe canapea şi să mă înşface. 

Dar nu s-a mişcat. Stătea acolo, dând impresia că e 
foarte calm şi cât se poate de viu. 

Cu excepţia ochiului drept, care lipsea cu desăvârşire. 
Rămăsese doar un orificiu întunecat şi umed. Sângele se 
aduna în jurul lui, apoi se vărsa, prelingându-se pe obraz 
ca nişte lacrimi stacojii. 

Mi-am dat seama că mă holbam la ochiul care rămăsese 
întreg. Încă sticlea, dar începea să devină ceţos. Era blând 
şi căprui, ca al unei căprioare. 

Mi-am luat ochii de la el doar pentru a descoperi ceva la 
fel de înfiorător. Pe peretele de deasupra canapelei, parţial 
împroşcând pictura ieftină, se vedeau stropi de sânge, 
creier şi fragmente mici, albe, probabil aşchii de os. M-am 
gândit la cum ar fi trebuit să arate rana din spatele 
craniului bărbatului. Citisem undeva că glonţul, la ieşire, 
face o gaură de câteva ori mai mare decât pe cea pe care o 
face la intrare. M-am întrebat, într-o clipită de nebunie, 
dacă mi-ar fi încăput pumnul acolo şi dacă aş fi putut să-l 
învârt înăuntru. 

Nu era ceva ce tineam morţiş să aflu. 

Am pus revolverul în buzunarul halatului şi m-am 
clătinat. Camera se încinsese, părea să se topească de 
parcă ar fi ost făcuta din ceară, şi eu împreună cu ea. Am 
simţit că o să cad din picioare şi mâinile mi-au ţâşnit 
înainte. M-am prins de genunchii bărbatului decedat ca să 
nu cad pe podea; puteam simţi cum i se scurge prin 
pantaloni căldura trupului. 

— Nu te uita la el, mi-a spus Ann. 

— Dumnezeule, creierii lui nenorociţi sunt împrăştiaţi pe 
tot afurisitul de perete. 

„Lui Ann i s; a făcut rău. A căzut lângă mine, cu o mână 
în jurul umerilor mei, şi, ca o pereche de călugări în faţa 
unui altar, ne-am plecat capetele. Dar printre buzele 
noastre nu au ieşit rugăciuni, ci vomă, împroşcând covorul 


e 13 


şi pantofii bărbatului mort. 
Jordan a dormit în tot timpul ăsta. 


e 14» 


2 


Poliţiştii au fost amabili. Foarte amabili. Veniseră zece. 
Şase în uniformă, restul detectivi în civil al căror aspect nu 
se potrivea câtuşi de puţin cu cel al poliţiştilor văzuţi la 
televizor. Nu erau indivizi ponosiţi, îmbrăcaţi în trenciuri 
lungi, mânjiţi cu mâncare pe cravate. Purtau nişte costume 
decente. Foarte politicoşi. Fără suspiciuni. Au dat dovadă 
de calm şi au înţeles exact cele întâmplate. 

Bărbatul care conducea investigația era un locotenent 
pe nume Price. Arăta ca un star de cinema. Trebuie să fi 
avut în jur de 35 de ani. Avea părul perfect pieptănat şi 
ochi strălucitori, albaştri, care se asortau cu costumul 
scump. Avea pantofii atât de lustruiţi încât te orbeau. 

A venit la mine şi mi-a pus o mână pe umăr. 

— Sunteţi în regulă, domnule Dane? 

— Da, i-am răspuns, gustul de vomă încă persistându-mi 
în gură. Excelent. 

— Nu prea aţi avut de ales. Ela tras primul. 

Am încuviinţat. Nu regretam ceea ce făcusem, ci doar 
faptul că fusesem nevoit să o fac. 

— Şi eu a trebuit să ucid odată un om. Eram la datorie, 
dar tot a fost greu să trec peste. Ca să fiu sincer, nu uiţi 
niciodată cu adevărat o întâmplare de genul ăsta. Dacă eşti 
om, nu ai cum. Dar nu te poţi învinui pentru aşa ceva. 

— Nu mă învinovăţesc. Dar tot nu mă face să mă simt 
mai bine. 

Ann se dusese în dormitor cu Jordan, care se trezise într- 
un final, din cauza zgomotelor făcute de poliţişti în timp 
ce-şi băgau nasul peste tot. Il ţinea în spate, ca să nu fie 
nevoit să-l vadă pe bărbatul mort. 

Bărbatul mort. 

Mi-am mutat privirea către canapeaua pe care stătuse 
hoţul, la ceea ce mi se părea că e adâncitura pe care 
trupul lui o făcuse, deşi ştiam că nu era decât urma 
cauzată de uzura îndelungată şi de arcurile slăbite. 
Pernele erau răvăşite şi pline de sânge, marcându-i 


e 15» 


trecerea, bucăţile de pe perete şi de pe tablou păreau în 
acel moment o pictură abstractă nebunească. 

Îmi aduc aminte cum ajunsese judecătorul încă 
somnoros, purtând o cămaşă de pijama şi blugi cu un crac 
îndesat într-o cizmă de cowboy, cu celălalt pe deasupra 
perechii. A constatat decesul şi a mormăit că ar trebui să 
fie legişti şi în oraşele mici. După care a plecat. Poliţia a 
verificat cadavrul, a făcut poze, iar doi bărbaţi de la casa 
funerară au ridicat trupul şi au plecat cu el. 

M-am mai uitat o vreme la perete. Harababura aia 
însângerată nu mai arăta ca un tablou, ci ca şi cum cineva 
ar fi aruncat roşii stricate. Gândul mi-a provocat ameţeală 
şi am vomat în gol, pentru că nu mai aveam nimic de 
vărsat. 

Am respirat adânc, dar nici asta nu a ajutat. Aerul avea 
iz de vomă stătută şi miros metalic de sânge. 

— Mai bine luaţi loc, mi-a spus Price. 

— Sunt bine. 

— Luaţi loc oricum. 

Presupun că albisem la faţă. Price m-a ajutat să ajung la 
un scaun şi s-a lăsat pe vine lângă mine. 

— Să vă aduc nişte apă? Orice altceva? 

— Sunt în regulă. Ştiţi cumva cine era bărbatul? 

— Chiar prea bine. Îl cheamă Freddy Russel. Un găinar. 
Mai dădea spargeri din când în când, în special prin zona 
asta, de unde şi provine, îmi pare rău s-o spun. S-a tot 
plimbat între închisoare şi libertate, la fel ca şi tat-su. l-aţi 
făcut un bine nemernicului. 

— Sunt sigur. 

— Aţi fi surprins. Uneori, indivizii de teapa lui devin 
neglijenţi dinadins, sperând să fie prinşi şi duşi înapoi la 
pârnaie, unde le e mai uşor. Sau poate chiar spera sa 
găsească o soluţie mai permanentă de atât. Cum ar fi un 
glonţ. 

— Nu încerca să se sinucidă în momentul în care a tras 
spre mine. 

Price a zâmbit. 

— Bine zis. Ei, s-a isprăvit şi cu psihologia de baltă. 


e 16 - 


— Vă mulţumesc că încercaţi să mă faceţi să mă simt 
mai bine. E amabil din partea dumneavoastră. 

— Cum am mai spus, am trecut şi eu prin asta. Credeţi 
că aţi putea veni la secţie? Ca să înregistrez o declaraţie 
formală? Nu durează mult. Vă duce şi vă aduce înapoi 
maşina de patrulă. Lăsăm un poliţist aici cu soţia şi fiul 
dumneavoastră. Ea poate veni mâine să dea declaraţia. 

— Bine. Staţi să-i spun lui Ann şi să mă îmbrac. 


e 17» 


3 


A fost uşor. l-am spus lui Price acelaşi lucru pe care i-l 
spusesem şi acasă, doar că acum am fost mai detaşat, de 
parcă i s-ar fi întâmplat altcuiva şi eu fusesem doar martor 
de la distanţă. 

Incăperea în care mi-a luat declaraţia mirosea a fum 
stătut de ţigară, dar acesta era singurul lucru care se 
potrivea cu imaginea mea despre o secţie de poliţie. 
Camera arăta mai mult ca biroul unei companii de 
asigurări. Văzusem prea multe nenorocite de seriale şi 
filme, mă aşteptam la praf, pânze de păianjen, ceşti goale 
de cafea, pizza mâncată pe jumătate şi prea multă lumină. 

În ceea ce priveşte mobilierul sau decoraţiunile, în 
cameră nu era mare lucru. Nişte menţiuni pe pereţi, o 
cartotecă, un birou ordonat, o maşină de scris, hârtie în 
cilindru şi Price la tastatură. De fapt, nu eram decât eu cu 
polițistul. 

Mi-a luat douăzeci de minute să spun totul din nou, de la 
cap la coadă. 

— Şi acum ce facem? 

— Nu mare lucru, mi-a răspuns Price. Marele Juriu va 
analiza declarația dumneavoastră, pe a soţiei 
dumneavoastră şi pe a mea, după care va decide să nu vă 
inculpe. Nu va trebui nici măcar să mergeţi în instanţă. 

— Sunteţi sigur? 

— E un caz de legitimă apărare ca la carte. A spart casa 
cu intenţia de a fura, a tras un glonţ spre dumneavoastră. 
Deţineţi arma legal. El este un infractor înveterat, 
dumneavoastră - un membru integru al comunităţii. Nu 
avem niciun motiv să vă suspectăm de ceva. E gata totul. 
Mai puţin pistolul dumneavoastră. Îl vom mai păstra o 
vreme, până când primiţi decizia, după care îl vom returna. 
Voi aranja să vi-l aducă acasă un poliţist. 

=> 

Când am ajuns acasă, polițistul care stătuse cu Ann a 

schiţat un gest de salut, după care a plecat cu celălalt 


e 18 + 


ofiţer. M-am afundat în fotoliul din sufragerie şi m-am uitat 
la canapea. Nu credeam că voi mai putea sta pe ea 
vreodată. Am decis că voi face în aşa fel încât să fie luată a 
doua zi şi că voi cumpăra una nouă. Voiam să scap şi de 
pictura însângerată, să revopsesc tot peretele. Cristoase, 
îmi venea să mă mut, şi aş fi făcut-o dacă mi-aş fi permis. 

Ann s-a aşezat pe marginea fotoliului şi şi-a pus un braţ 
în jurul meu. 

— Eşti bine? 

— Atât cât se poate. Du-te în pat, dragă, vin şi eu 
imediat. 

— Voi curăța un pic... înainte să se trezească Jordan. 

Mi-am dat seama la ce se referea: peretele, canapeaua şi 
tabloul. Doar că nu o putea spune în cuvinte. 

— Crezi că e OK să facem curat? am întrebat-o. Cu toate 
dovezile care sunt aici? Nu vor fi probleme cu poliţia? 

— Polițistul mi-a spus că putem face curat oricând avem 
chef. Au fotografiat totul, au făcut tot ce aveau de făcut. 

— Te voi ajuta şi eu. 

-= == 


Am umplut cu apă caldă o găleată din plastic, am pus în 
ea săpun şi am frecat canapeaua temeinic. Am aruncat 
tabloul şi am şters peretele cât de bine am putut. 
Canapeaua era distrusă. Sângele se îmbibase bine în ea, 
făcând-o mai întunecată la culoare în unele locuri, oferind 
şi încăperii un miros vag, pentru a ne aminti de ceea ce se 
întâmplase. 

Am curăţat covorul şi am dat cu bicarbonat de sodiu 
pentru a scăpa de mirosul de vomă, ceea ce a ajutat puţin. 
Când am terminat, am vărsat apa cu clăbuci în chiuveta 
din bucătărie, am privit cum se rotea în scurgere ca un 
vârtej întunecat, apoi am aruncat toate cârpele pe care le 
folosisem şi am pulverizat odorizant. 

Nu ştiu de ce, dar spray-ul mi-a părut amuzant, însă într- 
un fel foarte macabru. Îmi tot imaginam o reclamă la 
odorizant de cameră în care spicherul povesteşte cum 
acoperă nu doar mirosul de peşte şi de ceapă, ci şi pe cel 
de sânge, creier şi vomă. 


e 19 œ 


Ann a făcut duş şi eu m-am spălat la chiuveta din baie, 
simţindu-mă ca Lady Macbeth luptându-se cu pata ei 
nenorocită, chit că nu avusesem pe mine nicio urmă de 
sânge. 

Moartea din realitate nu semăna sigur cu moartea de la 
televizor. 

Era urâtă, mirosea şi te năclăia ca o boală păcătoasă. 

Autoapărare sau nu, nu mă simţeam ca Dirty Harry!. Mă 
simţeam doar rău, mai rău decât mă simţisem vreodată în 
toată viaţa mea. 

— Hai să mergem în pat, mi-a spus Ann. 

leşea din duş şi arăta bine. Cei 35 de ani fuseseră blânzi 
cu ea. Poate că sânii i se lăsaseră un pic, dar nu mă 
puneau pe fugă, iar restul arăta bine. Era femeia mea şi o 
iubeam. Ştiam că mi se oferea. Mi-am dat seama după felul 
în care s-a mişcat când şi-a scos casca de duş şi şi-a lăsat 
părul lung şi blond să se verse peste umeri ca o cascadă de 
lumină, după cum s-a întins uşor exagerat şi după felul în 
care şi-a şters încet cu prosopul picioarele lungi, după cum 
l-a plimbat seducător peste părul pubian umed. 

Mi-a zâmbit. 

— Putem să ne cuibărim. Ce părere ai? 

— Nu prea mi-e somn, i-am răspuns tâmp. 

— Atunci putem să ne cuibărim mai mult. Dormim mai 
târziu. 

— Putem să încercăm asta, da. Du-te înainte. Vin şi eu 
imediat. Mai am ceva de făcut. 

S-a şters, şi-a pus chiloţii, întinzându-şi frumos 
picioarele prin ei. Era aproape destul cât să mă excite, 
chiar şi după toate cele întâmplate mai devreme. Aproape. 

Şi-a pus halatul, m-a sărutat pe obraz şi a plecat, lăsând 
în urma ei mirosul discret şi molatic al săpunului. 

Am urinat, am făcut duş şi m-am spălat pe dinţi. Mi-am 
pus halatul şi am făcut turul casei, testând toate 
încuietorile uşilor ce dădeau spre exterior. Erau toate în 


1 Inspectorul Harold Francis Dirty Harry Callahan, personaj fictiv din 
seria de filme polițiste americane Dirty Harry, apărute în anii '70 şi '80 
(n.r.). 


e 20 - 


regulă, în afara celei de la uşa forţată, evident. Am 
verificat şi ferestrele, iar când am terminat şi în camera lui 
Jordan, m-am oprit la marginea patului său şi am băgat 
ursuleţul înapoi sub plapumă, după care am îndesat 
marginea plăpumii în jurul lui. Îmi venea să trag un scaun 
şi să-l privesc dormind, dar în loc de asta m-am dus până 
afară, în garaj, de unde am luat nişte sârmă şi un patent, 
cu ajutorul cărora am improvizat un zăvor la uşa pe care o 
stricase Freddy Russel. 

După asta, m-am dus până în bucătărie şi mi-am turnat 
un pahar de lapte. Casa îmi părea ciudată, de parcă nu-mi 
mai aparţinea. Nu mai era un sanctuar. Fusese profanat. 
Mă simţeam ca victima unui viol. Siluit. Casa noastră nu 
mai era intimă, plină de bucuriile noastre, de gândurile 
noastre, chiar şi de certuri. Nu era nimic mai mult decât o 
construcţie de sticlă, lemn şi cărămidă, pe care orice 
huligan înarmat cu o rangă o putea sparge. 

Laptele avea gust de cretă şi îl simţeam curgând în 
stomac. Am vărsat restul în chiuvetă şi m-am dus în pat. 

Ann dormea deja, ceea ce m-a bucurat. Îmi fusese teamă 
că va insista pentru o partidă de sex din milă; prim ajutor 
sexual. Aşa gândea uneori, însă uram chestia asta. 
Intenţiile ei erau bune, dar nu însemna că îmi erau pe plac. 
În acele momente aş fi disprețuit gestul, oricât de mult aş 
fi iubit-o şi oricât de atrăgătoare ar fi fost. 

M-am întins pe spate şi am rămas cu ochii în tavan, 
ascultând cum respira Ann. Stomacul continua să agite 
laptele dintr-o parte în alta. Rememorarea celor petrecute 
mai devreme se învolbura la nesfârşit în mintea mea: un 
vârtej de umbre şi de sunete estompate, o lanternă, oţelul 
revolverului, şuieratul unui glonţ pe lângă ureche, reculul 
armei mele, luminile aprinzându-se, orbita goală, sânge şi 
creier pe tabloul cu peisajul şi pe peretele pe care ne 
lipeam, în fiecare an, felicitările de Crăciun. Nu mi-am 
găsit somnul decât după venirea zorilor. 


e 21 œ» 


4 


Aş fi putut dormi până târziu, însă nu am făcut-o. M-am 
trezit, m-am îmbrăcat de muncă şi m-am dus în bucătărie 
ca să stau cu Ann şi cu Jordan. 

Jordan, ca de obicei, se juca cu mâncarea. Erau rare 
dimineţile în care ne aşezam la masă fără să ne certăm fie 
eu cu băiatul, fie el cu maică-sa. Ceva, orice, legat de felul 
în care mânca sau cum se juca la masă. Copilul nu putea 
să iasă din casă până nu îşi vărsa laptele. Totul părea un 
fel de ritual matinal. 

Erau mii de lucruri mărunte pe care le făcea, care mă 
făceau pe mine să-mi vină să mă urc pe pereţi, la fel şi pe 
Ann. Deşi fiecare zi ne aducea amândurora bucuria de a-l 
avea, ne ieşeam des din fire din cauza lui şi încercam să ne 
dăm seama dacă eram noi prea pretenţioşi cu un copil de 
patru ani sau dacă era el varianta întruchipată a lui 
Dennis, pericol public. Sau, mai rău, vreun criminal în 
devenire, creat de noi, asezonat de lipsa noastră de 
răbdare şi de nervii noştri, călit de moştenirea lui genetică, 
acumulând toate lucrurile pe care le uram la noi şi niciunul 
dintre lucrurile pe care le apreciam. 

Mă gândeam, în fiecare seară înainte de culcare, că, 
oricât de mult m-aş fi chinuit, tot nu era destul. Nu trecea 
o zi fără să urlu la micuţ sau fără să-mi sară ţandăra şi cu 
siguranţă îi spuneam de mai multe ori nu decât da. Cu 
toate că încercam să-l ascult când îmi povestea ce făcuseră 
Pantera Roz, Ciocănitoarea Woody şi Poky Little Puppy, 
erau momente în care vocea lui Jordan suna precum creta 
pe tablă şi, în ciuda entuziasmului său, nu-i mai ofeream 
atenţie, deşi ştiam că îşi dădea seama de acest lucru. 

Mai era şi celălalt copil, cel la care mă gândeam mult 
mai des decât m-aş fi aşteptat vreodată. Cel pe care Ann îl 
purtase în pântece timp de opt luni şi jumătate, pe care îl 
simţisem mişcându-se când am pus capul pe burta ei. 
Acelaşi copil care a umplut-o de otravă şi a trimis-o la 
spital pentru câteva zile, totul culminând cu apelul 


e 22 œ» 


telefonic primit într-un miez de noapte în care Ann mi-a 
spus „Copilul nostru e mort”, apoi a început să plângă. 

I-au administrat medicamente ca să provoace naşterea, 
apoi ne-au oferit trupul neînsufleţit. O fetiţă. Au spus că, 
dacă nu o vrem, îi vor face o autopsie în numele ştiinţei, 
după care se vor descotorosi de ea. Mai târziu, am aflat că, 
dacă am fi cerut-o, ne-ar fi înmânat-o într-un sac de gunoi. 

Imi spuneam uneori că ar fi trebuit măcar să ne fi uitat 
la ea. Poate chiar să-i fi oferit un nume şi s-o fi 
înmormântat. Însă câteodată simţeam că făcusem ceea ce 
trebuia. Dar bine sau greşit, chipul copilului pe care nu-l 
văzusem niciodată mă tot vizita în vis; un chip rece, 
pământiu, cu ochii larg deschişi, la fel de verzi şi de intenşi 
ca ai lui Ann. Şi mă trezeam asudat. 

Uneori treceam cu maşina pe lângă spital şi vedeam 
deasupra lui nori negri, de furtună. Dar ştiam că nu era 
decât fumul ce se înălța din coşurile de la crematoriile din 
spate, unde erau arse placentele şi experimentele din 
laboratoare. Şi mă întrebam dacă şi copilul meu fără nume 
ajunsese tot acolo după autopsie. Un bot de carne stricată, 
într-un sac menajer negru, ţinut prea mult la cuptor, 
transformat în funinginea care se prindea de acoperişul şi 
de zidurile spitalului. 

Când visam sau îmi imaginam aceste lucruri, gândul îmi 
zbura mereu către Jordan şi mă întrebam cum de reuşea să 
suporte toate deficienţele mele ca tată. În momente ca 
acelea, mă simţeam ca un actor prost, deghizat în rol de 
părinte într-o piesă de teatru şcolar. 

_ Am decis ca în acea dimineaţă să nu mă enervez. 
Intorsesem această pagină în minte de un milion de ori 
până atunci. Eşuasem însă de fiecare dată în a mă ţine de 
cuvânt, dar, ca la un soi de exerciţiu zen, credeam că, în 
cele din urmă, repetiţia va face lucrurile mai uşoare. Şi 
după ce se întâmplase noaptea trecută, vedeam lumea într- 
o lumină cu totul nouă, mai vulnerabilă. Era pur şi simplu 
bine să-l văd pe băiat stând acolo, cu cerealele în faţă, şi, 
ca de obicei, m-am mândrit în sinea mea recunoscându-mi 
trăsăturile pe chipul său micuţ. Avea părul blond ca al 


e 23» 


mamei lui, însă forma migdalată a ochilor, buzele cărnoase 
şi gropiţa din bărbie erau ale mele. 

Uitându-mă la el, speram să fiu o prezenţă mai puternică 
în viaţa lui decât fusese tatăl meu în a mea şi am sperat că 
nu îl voi bântui aşa cum a făcut-o tatăl meu cu mine. Că în 
momentul în care totul va fi pus în balanţă va păstra mai 
mult decât nişte amintiri neclare şi că între noi va exista 
mai mult decât trimiterea între oraşe îndepărtate a unor 
felicitări de Crăciun încheiate cu formularea „cu 
dragoste”. 

M-am aplecat în scaun şi l-am sărutat şi îmbrăţişat pe 
copil. 

— Bună dimineaţa, voinicule! 

— Ce-a fost tămbălăul ăla azi-noapte, tati? 

Tămbălău era noul lui cuvânt preferat. Îl folosea ori de 
câte ori se putea. 

— Am avut musafiri. 

— De ce? 

— Aveam nevoie de ei. 

— De ce? 

— Să facă nişte chestii. 

— Ce chestii? _ 

— Nu mare lucru. Îţi plac cerealele? 

— Da. 

Erau un fel de rahat multicolor procesat, umplut cu prea 
mult zahăr şi aer. Mă simţeam ca naiba că îl lăsam să 
mănânce gunoiul ăla, dar îi plăcea şi mamei lui. Mai erau 
şi toate reclamele alea nenorocite de la televizor, în cutii 
existau jucării sau jocuri şi asta îl ambala şi mai tare, iar 
eu, ca atât de mulţi părinţi, aveam momentele mele de 
slăbiciune. Însă atunci, pe loc, am hotărât că următoarea 
dată când urma să mergem la cumpărături ne vom 
întoarce acasă cu fulgi de ovăz, granola, ouă, şuncă şi o 
sumedenie de fructe. Un dar din partea lui Richard Dane, 
ucigaş cu jumătate de normă, tată cu normă întreagă. 

— Viei să guşti? m-a întrebat Jordan. 

Mi-am înfipt lingura în terci şi am scos-o plină de forme 
pestriţe de animale. Avea gust de căcat. 


e 24» 


— Vezi? a spus Jordan. E bun. Poţi să plimeşti un flisbee 
cu o etichetă de celeale. 

— Chiar aşa? 

— Îhî. 

— Termină cerealele, apoi trimitem şi eticheta. Când se 
termină asta, poate o să încerci şi nişte fulgi de ovăz. N-ar 
fi mişto nişte ovăz? 

— Nu-mi place ovăzul. 

— Nişte ouă. Poate nişte cârnaţi. 

— Nici asta nu-mi place. Doal celeale. 

Am dat din cap, pentru că nu voiam să mă cert, şi m-am 
bucurat că schimbasem subiectul legat de poliţie. Eram şi 
mai recunoscător că Jordan nu se trezise în cursul nopţii 
trecute şi că nu îl văzuse pe bărbatul mort de pe canapea. 

— Te duci la muncă? m-a întrebat Ann. 

Observase că eram deja îmbrăcat şi bărbierit, însă îmi 
propunea să rămân acasă. Nu era o idee care să mă 
atragă, în orice caz. Dacă aş fi rămas acasă toată ziua, cu 
ea plecată şi Jordan la şcoală, n-aş fi făcut decât să derulez 
în minte, la infinit, noaptea trecută. De fiecare dată când 
m-aş fi uitat la canapea sau la porţiunea decolorată de 
perete unde fusese agăţat tabloul, mi s-ar fi reluat totul în 
minte. 

— Desigur, mă duc. 

— Te simţi în stare? 

— Cât de cât. E mai bine decât să stau aici, oricum. 

— Ai reuşit să dormi? 

— Oarecum. 

— Îmi pare rău că dormeam deja când ai ajuns în pat. 

— Nicio problemă. Oricum eram prea obosit. 

— De asta te şi culci, tati, pentlu că eşti obosit, a 
intervenit Jordan. 

I-am zâmbit. 

— Ai dreptate. Ar fi trebuit să ştiu şi eu asta. 

— Eu ştiu toootul, mi-a răspuns. 

I-am făcut cu ochiul lui Ann. 

— Ce faci cu ochiul ăla, tati? 

— Mi-a intrat ceva în el. 


e 25» 


— Şi l-ai scos? 

— Aşa cred. 

Jordan s-a întors la micul lui dejun şi mi-am dat seama 
că aveam de fapt ceva în ochi. 

Lacrimi. 

M-am retras înainte ca ei să-şi dea seama, m-am dus la 
baie, m-am spălat pe faţă şi m-am privit în oglindă. M-am 
gândit că poate ar trebui să văd un alt chip uitându-se 
înapoi la mine, dar era al aceluiaşi dobitoc pe care îl 
vedeam zilnic. Uciderea unui om nu îmi afectase absolut 
deloc aspectul. Arătam în continuare ca un bărbat de 35 de 
ani, destul de sănătos, care nu arăta prea rău şi care 
începea să chelească. 

Jordan şi-a făcut apariţia în cadrul uşii. 

— Fac pe mine. 

— Intră. 

— Eşi tu. 

L-am mângâiat pe cap, am închis uşa şi am plecat. 
Lacrimile m-au năpădit iarăşi. La naiba, n-am fost 
niciodată atât de plângăcios. Mi-am dat seama totuşi de ce 
plângeam. Nu era doar pentru că omorâsem pe cineva, ci 
pentru că devenisem dintr-odată conştient de mortalitatea 
lui Jordan. Mi-o acceptasem pe a mea în urmă cu ceva 
timp, însă nu şi pe a lui. După pierderea primului copil 
simţeam că îmi plătisem dările. Dar ştiam acum că asta era 
ridicol. Nu există aşa ceva, dări. Nimic nu e un dat. 

Am început să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă Ann nu ar fi auzit zgomotul şi nu m-ar fi atenţionat. 
Ce-ar fi fost dacă Jordan ar fi auzit sunetele, s-ar fi trezit să 
cerceteze şi s-ar fi aventurat în sufragerie în pijamalele cu 
Superman, strângând la piept ursuleţul de pluş? 

Un scenariu sumbru a început să prindă contur în 
mintea mea. Hoţul auzindu-l pe Jordan, întorcându-se, 
scoțând pistolul şi trăgând fără să bage de seamă, o 
inflorescenţă roşie îmbobocind în pieptul fiului meu... 

Am auzit zgomotul apei de toaletă, m-am dus în dormitor 
şi am închis uşa, aşezându-mă pe marginea patului şi 
sperând să nu intre Jordan peste mine. Am încercat să 


e 26 - 


alung toate gândurile legate de mortalitate, a mea şi a 
familiei mele. Am zăbovit câteva minute, până în momentul 
în care iluzia de trăinicie şi de fericire absolută a devenit 
din nou destul de palpabilă pentru a o îmbrăţişa, până 
când ochiul minţii mele a redevenit destul de orb încât să 
nu o vadă năruindu-se şi scurgându-mi-se printre degete 
ca nisipul. 


e 27» 


5 


După ce a plecat şi Ann la serviciu, l-am lăsat pe Jordan 
să se uite câteva minute la desene animate în timp ce am 
băut încă o ceaşcă de cafea, apoi l-am dus la şcoală la 
biserica baptistă şi m-am îndreptat spre locul de muncă. 

Am parcat în spatele magazinului meu de rame şi am 
coborât din maşină. Deşi nu era decât ora 8.30, aerul 
devenise deja sufocant. Aşa e luna iulie în estul Texasului. 
Copacii menţin căldura şi te înăbuşă cu ea. Uneori este 
atât de rău, încât umezeala pare să aibă greutate şi să 
treci prin ea e ca şi cum ţi-ai face drum prin gelatină. 

Am stat lângă maşină şi am inspirat aerul cald. În pofida 
căldurii, într-un astfel de moment mă bucuram că trăiesc 
într-un oraş de patruzeci de mii de locuitori, incluzându-i şi 
pe cei zece mii de studenţi, în locul unui oraş ca Houston. 
Locuisem acolo cu Ann un scurt timp, când eram proaspăt 
căsătoriţi, şi urâsem totul. Era urât, grăbit şi deprimant. Şi 
exista şi un nivel ridicat al criminalităţii. 

Criminalitate. Asta a fost amuzant. Nici măcar un oraş 
micuţ precum LaBorde nu e scutit de ea. Mă puteţi întreba 
pe mine, ucigaşul de hoţi. 

Mi-am luat cheia şi m-am dus în spate să pun de cafea. 
La 8.45 au apărut şi angajaţii. Valerie şi James. 

Valerie e o femeie atrăgătoare şi isteaţă, un bun 
modelator de rame, însă nu manifestă foarte multă răbdare 
în relaţia cu clienţii. James, pe de altă parte, este un 
modelator mai puţin iscusit, dar un maestru în a-şi da 
seama ceea ce îşi doreşte cu adevărat clientul. Încă nu şi-a 
dat seama ce vrea Valerie, care îşi cam bate joc de el. Îşi 
petrece o bună parte a timpului cu ochii lipiţi de fundul ei, 
ca un alpinist visând la un pisc incitant, dar de neatins. 

Speram să avem multă treabă azi pentru a mă menţine 
ocupat. Poate că aşa aş fi reuşit să nu stau prea mult de 
vorbă. Ştiam că, dacă aş fi discutat prea mult pe orice 
temă, aş fi ajuns la subiectul nopţii trecute şi nu voiam să 
fac asta. Zvonurile aveau să înceapă să circule destul de 


e 28 œ 


repede şi fără ajutorul meu. Nu venise niciun reporter azi- 
noapte, dar cu siguranţă că ştirea va apărea în ziar, măcar 
la rubrica de infracţiuni din LaBorde Daily, care este tot 
atât de asemănător cu un ziar adevărat cum e un furtun de 
grădină cu un şarpe. 

Cât timp Valerie şi James îşi turnau două ceşti de cafea, 
m-am dus în partea din faţă, am întors semnul cu „Inchis” 
ca să afişeze „Deschis” şi am descuiat uşa. 


Pe la 9.30 a sunat Ann, în timpul pauzei de la liceu. 

— Aşteaptă puţin, i-am spus. 

Mi-am mutat privirea către James şi Valerie, care se 
aflau în spatele atelierului. Valerie lucra la o ramă. Stătea 
aplecată deasupra mesei, oferindu-i lui James o privelişte 
generoasă a feselor ei; rochia roşie pe care o purta era 
întinsă peste ele mai ceva ca pielea de pe un bongo. James 
gesticula abundent, flecărind pe lângă ea printre zâmbete 
şi pufăituri de fum de ţigară. Imi aducea cumva aminte de 
The Little Engine that Could’. 

— Spune, am continuat. 

— Eşti în regulă? 

— N-am chef de mers la paradă sau la altceva. Dar cred 
că mi-e bine. Tu ce faci? 

— În pauza următoare mă duc la Poliţie. Richard, toată 
lumea de la şcoală ştie. Nu ştiu cum, dar au aflat toţi. Unii 
dintre profesori m-au întrebat despre ce s-a întâmplat. Am 
încercat să discut cu ei, dar nu pot să explic prea bine. M- 
au întrebat până şi unii dintre elevi. 

— Rahat. Poate că ar trebui să mergi acasă. 

— Trebuie să mă confrunt şi cu asta mai devreme sau 
mai târziu, iar acum e un moment la fel de bun ca oricare 
altul... Eşti sigur că ţi-e bine? 

— Sunt sigur, am minţit. 

— Bine. Trebuie să plec, dragule. Te iubesc. 


— Şi eu. 
-= ED 


? Carte ilustrată pentru copii, publicată în 1930 în Statele Unite ale 
Americii (n.r.). 
e 29 œ 


Pe la 10.30 a apărut Jack Crow, poştaşul. A răzbit în 
magazin prin căldura de iulie, care părea să-l fi urmărit, 
stând în cadrul uşii şi respirând greu, ca un câine, din 
cauza caniculei, preţ de cel puţin cincisprezece secunde. 

Jack e unul dintre acei bărbaţi imenşi care consideră că 
statura, mecla aspră şi disprețul faţă de intelectuali îl fac 
un bărbat adevărat. Nu poate doar să livreze 
corespondenţa şi să salute. În fiecare dimineaţă, zăboveşte 
câteva minute făcând remarci linguşitoare la adresa lui 
Valerie despre cât de mult îi plac lui roşcatele şi cât de 
bine arată ea, toată gargara obosită pe care bărbaţii ca el 
o consideră fermecătoare. li mai place şi să vorbească 
despre experienţele lui la vânătoare, la pescuit şi din 
război. Când îl auzi vorbind, ai impresia că Hemingway a 
fost pescar de plevuşcă şi Audie Murphy? soldăţel de 
tinichea. Şi doar el e dat dracului. 

— Măi, băiete, dar bine se mai simte aerul ăla 
condiţionat, a spus. Faină slujbă aveţi voi aici, băieţi. Dar, 
să fiu sincer, n-aş face schimb. A mea mă ţine în formă, a 
spus şi s-a plesnit peste burtă. Evident, a continuat 
uitându-se către Valerie, şi tu arăţi bine. 

— Datorită semipreparatelor, i-a răspuns ea. 

Jack a izbucnit în râs. Suna precum ceva care se sufocă. 
Ei bine, am dreptul să sper. 

A venit lângă tejghea, s-a lăsat peste ea şi s-a uitat fix în 
ochii mei, de parcă am fi fost tovarăşi pe ascuns, însă a 
vorbit în gura mare. 

— Am auzit că azi-noapte i-ai făcut unuia felul. 

Mi s-a întors stomacul pe dos. Ştiam că trebuia să se 
întâmple, dar faptul că Macho Jack a fost prima persoană 
care să aducă vorba despre asta mi s-a părut o pedeapsă 
crudă şi neobişnuită. Nu ştiam ce să-i răspund, aşa că nu i- 
am spus nimic. Jack se pricepea oricum să vorbească 


3 Audie Leon Murphy (1925 - 1971) - unul dintre cei mai decoraţi 
militari americani din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru 
eroismul de care a dat dovadă primind toate decoraţiile militare 
existente în armata SUA, precum şi decoraţii franceze şi belgiene 
(n.r.). 


e 30 - 


singur. 

— Mack de la ziar mi-a spus. A zis că ai împuşcat fix în 
ochi o jigodie, că ai lăsat-o mai întinsă decât pe nicovală. A 
fost un cioroi? Un fasolar? 

Valerie şi James şi-au întrerupt lucrul şi s-au apropiat de 
noi. 

— Care-i treaba? a întrebat James. 

— Dick i-a făcut unuia felul azi-noapte, i-a răspuns Jack. 

În primul rând, uram să mi se spună Dick. Este porecla 
organului sexual masculin, fir-ar să fie. La cum văd eu 
lucrurile, ai putea la fel de bine să-mi zici Sulă. In niciun 
caz nu-mi plăcea ca Jack să mi se adreseze astfel; n-aş vrea 
ca nemernicul ăsta să-mi spună nici când e gata masa. 

— L-a împuşcat pe nenorocit fix în ţeastă, a spus Jack 
fără să mai aştepte să răspund. L-a omorât pe fraier. 

— Ajunge, i-am spus. 

— Nu e nevoie să fii modest acum, Dicky. 

Dicky? 

— La naiba, eu aş fi mândru. Dacă un nenorocit îmi intră 
în casă, ar fi bine să fie pregătit să-şi culeagă dinţii din 
găoază. Ţin o puşcă cu pompă fix sub pat, iar dacă... 

— Las-o moartă, Jack. Las-o moartă. 

— Dar nu e nimic de care să-ţi fie ruşine, a continuat 
Jack. Dacă aş fi fost eu... 

— Dar n-ai fost tu, ci eu. Şi nu-mi este ruşine, doar că nu 
sunt nici mândru de asta. Dacă ai ceva corespondenţă 
pentru mine, las-o. Dacă nu, ieşi afară! 

Jack s-a înroşit brusc la faţă. 

— Omori şi tu un cur pictat şi începi să vorbeşti ca un 
dur. Te crezi Clint „Căcat” Eastwood. 

— Pleacă. 

— Cum vrei, durule. 

Jack a băgat mâna în geantă şi a aruncat pe tejghea un 
vraf de scrisori, care au alunecat şi au căzut pe podea. 

— Bucură-te de corespondenţa ta de căcat, Dick. 

M-a săgetat cu privirea şi a ieşit călcând apăsat, lăsând 
uşa deschisă destul de mult cât să intre în magazin un pic 
din arşiţa de iulie. 


e 31 œ» 


— Sper să-ţi crape aerul condiţionat. 

— Iar eu sper să te muşte de coaie un câine turbat, a 
strigat Valerie după el. 

Brusc, James şi cu mine ne-am întors capetele spre ea. 
Valerie? 

Jack a rămas încremenit în uşă, şocat. 

— Aşa vorbeşte o domnişoară? a mormăit într-un final. 

— Te-ai prins, i-a răspuns Valerie. 

Jack a înghiţit în sec, a dat drumul uşii şi s-a îndepărtat. 
S-a uitat prin vitrină chiar înainte de a ieşi din raza noastră 
vizuală, iar Valerie a profitat de ocazie pentru a-i face 
semn cu degetul mijlociu. 

S-a uitat apoi la noi şi obrajii i s-au înroşit mai ceva ca 
rochia. 

— Ei bine, a spus, pur şi simplu nu-l înghit. 


e 32 œ 


6 


Le-am povestit lui James şi lui Valerie întâmplările prin 
care am trecut şi ei m-au ascultat cu atenţie. Din fericire, 
nu mi-au cerut detalii scabroase. În cele din urmă, am 
lăsat lucrul pe mâna lor şi m-am dus cu maşina până la 
Kelly's. Pur şi simplu, cel puţin pentru o vreme, nu mai 
voiam să vorbesc despre incident sau să fiu în compania 
cuiva care să-mi ceară amănunte. Aveam nevoie de puţin 
spaţiu, după cum se spune în California. Sau, cum zicem 
noi în Texas, voiam să fiu lăsat dracului în pace. 

La un moment dat, l-am depăşit pe Jack. Păşea nervos şi 
avea capul plecat. Mi-am amintit cum l-a pus Valerie cu 
botul pe labe şi am vrut să-l claxonez pentru a-i aduce 
aminte, dar nu am făcut-o. Imi pierdusem simţul umorului. 

Kelly's este o cafenea de modă veche din partea de vest 
a oraşului. Mănânc destul de des aici. Îmi place pentru că 
îmi aduce aminte de vremurile din timpul liceului. Nu sunt 
genul care să trăiască în trecut, însă nu mă deranjează să 
rememorez din când în când. Obişnuiam să-mi duc 
prietenele la Kelly’s, unde beam whisky şi mâncam 
hamburgeri. Pe vremea aia, chiar aparţinea unui tip pe 
nume Kelly. Dar asta se întâmpla în urmă cu mulţi ani. 
Acum, tipul se află în cimitirul LaBorde, ţinând în mâini un 
aranjament floral de plastic. 

Nu puteam merge la Kelly's fără a-mi aduce aminte de 
Stud Franklin, care s-a dus acolo într-o sâmbătă şi s-a 
împuşcat în cap cu un pistol de calibrul .22. N-am văzut 
faza, dar am auzit-o povestită de unii dintre cei care 
fuseseră de faţă. A intrat pur şi simplu şi a spus „Să-l fut şi 
pe el şi pe porcul lui” şi şi-a lipit arma de cap. Era supărat 
pentru că nu câştigase concursul FHA. Crescuse pentru 
asta un porc, muncise un an întreg pentru el, cheltuindu-şi 
banii agonisiţi pentru a-i cumpăra mâncare de calitate şi 
medicamente. Fusese învins de un fermier dintr-o văgăună 
care îşi crescuse porcul cu pâine mucegăită şi prăjituri şi îi 
dăduse să mestece tutun ca să-i omoare viermii. Ulterior, 


e 33 


au găsit şi porcul lui Stud spânzurat în ţarcul de lux din 
beton pe care-l construise pentru el. Nimeni nu a suspectat 
porcul de sinucidere. Bărbatul păruse stabil până în acel 
moment. 

Şi separeul din capăt, cel cu muşamaua ruptă, peste 
care fusese pusă în dorul leli bandă adezivă de 
nenumărate ori de-a lungul anilor, locul în care s-a încheiat 
prima mea idilă. Îmi pusesem mâna pe genunchiul lui 
Kathy Counsel şi încercasem s-o strecor până sub rochia 
ei, pentru premiul cel mare, numai că fata m-a plesnit, 
zgomotul acelei palme făcând ocolul barului ca o lovitură 
de tun. Am ieşit din cafenea cu ea urlând la mine şi ceilalţi 
vlăjgani râzând, drept care nu m-am întors acolo timp de o 
lună. Şase luni mai târziu, Katty a rămas gravidă cu 
Herschel Roman, faimosul nostru fundaş, şi au fost nevoiţi 
să renunţe la şcoală. Herschel a azvârlit o ultimă minge, 
după care a început să azvârle furtunuri de alimentare în 
rezervoare la FINA, pe Principală. Încă era acolo. Doar că 
acum şandramaua era a lui şi se uita la o grămadă de 
meciuri de fotbal la televizorul de lângă dozatorul de Cola. 
Kathy se îngrăşase şi avea o limbă mai ascuţită decât o 
furculiţă de grătar. Odrasla lor juca fotbal şi o făcea prost, 
neplăcându-i să joace, sau cel puţin astea erau zvonurile. 
Din când în când, îmi venea să o sun pe Kathy şi să-i 
mulţumesc pentru acea palmă. 

În spatele cafenelei a fost locul unde au avut loc 
singurele mele două bătăi. Le-am pierdut pe ambele. Nici 
nu-mi mai aduc aminte de la ce au pornit. Ambele fuseseră 
cu cel mai bun prieten al meu din liceu, Jerry Quail. A fost 
recrutat după absolvire, pentru că nu avea stofă de 
facultate. Dar nici n-a apucat să vadă ceva acţiune în 
Vietnam. În timpul unor manevre militare, cu o săptămână 
înainte să fie trimis pe front, a căzut dintr-un elicopter şi a 
murit. Am fost la înmormântare. 

Nu am luat loc la niciuna dintre mese. M-am aşezat la 
tejghea şi Kay s-a apropiat de mine. Era singura chelneriţă 
de acolo pe timp de zi, şi-mi plăcea de ea. Era frumoasă în 
stilul ei blond-platinat cu prea mult machiaj şi, oricât de 


e 34 


fericit aş fi fost în căsnicie, nu mă puteam abţine să nu fiu 
incitat de felul în care şoldurile i se mişcau pe sub 
uniforma albă şi apretată pe care o purta. Avea ceva ce nu- 
i lipsea nici lui Valerie: un element pe care femeile îşi 
doreau să-l poată cumpăra îmbuteliat; la fel doreau şi 
bărbaţii lor. 

l-am zâmbit cât de frumos am putut şi am comandat 
cafea. Mi-a turnat-o în ceaşcă şi a spus: 

— Am auzit ce s-a întâmplat. 

— Cristoase! Oamenii din oraşul ăsta sunt ai dracului de 
telepatici. 

— Sunt doar cu gura mare. În orice caz, îmi pare rău. 
Sunt sigură că e nasol. 

— E cel mai potrivit lucru pe care îl puteai spune, Kay. 
Mersi. 

Mi-a zâmbit şi m-am mutat la un separeu. Mi-am sprijinit 
capul de perna veche de piele roşie şi am închis ochii. 
Instantaneu, seara trecută mi-a venit în minte. 

Am deschis ochii şi am băut jumătate din cafea dintr-o 
înghiţitură. Era amară. l-am strigat lui Kay să-mi aducă o 
Cola. Am sorbit din ea. Nu era cu mult mai bună. 

— Pot să-ţi folosesc telefonul? 

Kay se afla în spatele barului, ştergând ceva vărsat. 

— Fă-ţi de cap. Ştii unde e. 

Am intrat în magazie pe uşa din spate. Telefonul stătea 
pe cartea de telefoane, pe un raft, lângă o conservă de 
roşii de mărime economică. Trebuie să fi fost pentru chili- 
ul pe care-l serveau. „O bunătate, dar te arde ca un cuptor 
încins”, îl lăudau. 

M-am sprijinit de raft şi am folosit cartea de telefoane 
pentru a căuta un număr. Era chiar pe prima pagină, scris 
cu litere mari. L-am format. 

— Departamentul de Poliţie din LaBorde. 

— Doresc să vorbesc cu locotenentul Price. 

— O secundă. 

— Sunt Dane. Vreau doar să ştiu ce s-a întâmplat cu 
corpul lui Russel, am spus când Price a intrat pe fir. 

— Va fi îngropat poimâine. L.-ar fi îngropat azi, dar i s-a 


e 35» 


făcut autopsie. 

— De ce? 

— Procedura standard. De ce te interesează 
înmormântarea? 

— Russel mai are familie în afară de tat'su? 

— Nu cred. Nu din câte ştim noi. Înmormântarea o 
plăteşte districtul. Înmormântare de cerşetori, aşa i se 
spune. 

— Unde va fi înhumat? 

— La cimitirul Greenley's. Nu plănuieşti să vii, nu-i aşa? 

— Mi-a trecut prin cap. 

— Te simţi vinovat? 

— Ceva de genul. 

— Ştiu cum este, dar laşi lucrurile să scape de sub 
control. Trebuie să accepţi faptul că l-ai omorât în legitimă 
apărare. Intrase în casă prin efractie. 

— Abia acum m-am gândit la asta. Nu mi se pare în 
regulă să fie înmormântat fără să fie nimeni acolo. 

— Şi crezi că spiritul lui se va simţi mai bine dacă te 
duci? Omul care l-a ucis? 

Am tăcut un moment. Când Price a vorbit din nou, 
cuvintele lui au sunat de parcă le-ar fi scos de la gheaţă. 

— Uite, nu încerc să te fac să te simţi de căcat, OK? 
Spun doar că nu are niciun sens. Dacă te-ar fi ucis el pe 
tine, nu cred că ar fi venit la înmormântare. 

— Nu asta contează... 

— Ba poate chiar asta contează. Fă tot ce poţi să uiţi. 
Vezi-ţi de viaţa ta. Oamenii vor vorbi despre asta şi va 
ajunge şi la urechile tale. Va fi greu o perioadă. Dar va 
trece. 

— La ce oră e înmormântarea? 

— Eşti încăpățânat, nu-i aşa? 

— Fă-mi doar hatârul, Price. Nu ştiu încă dacă voi face 
ceva sau ce, dar m-aş simţi mai bine dacă aş şti. Când 
poimâine? 

Price a oftat. 

— La unu şi jumătate. Dane, fă-ţi un serviciu. Păstrează 
distanţa. 


e 36 - 


Am închis şi am sunat un bun prieten de-al meu care 
este zugrav, am scrâşnit din dinţi şi i-am povestit ce se 
întâmplase. Am încercat să fac totul să pară simplu şi clar. 

— La naiba, Richard, îmi pare rău. 

— Nu e nevoie. Ce-i făcut e făcut. Uite, am nevoie să-mi 
zugrăveşti sufrageria. Nu e numai faptul că încă mai e 
sânge pe perete, dar m-ar face să mă simt mai bine să am 
un strat proaspăt de vopsea care să acopere totul. 

— Am înţeles. O să-mi adun echipa şi ajungem la tine pe 
la amiază. 

— Mersi, Ted. O să sun un lăcătuş de la magazinul de 
mobilă. Dacă ajungi acasă înaintea vreunuia dintre ei, dă- 
le te rog drumul. Cel mai simplu mod în care poţi intra e să 
iei la tine un patent, să mergi în spate şi să tai încuietoarea 
din sârmă pe care am încropit-o aseară. 

— Nicio problemă, a răspuns Ted. 

— Mulţumesc. 

Am căutat din nou în cartea de telefoane şi am făcut rost 
de numărul unui magazin de mobilă. 

— Vreau o canapea, am spus şi le-am dat dimensiunile 
generale ale camerei şi culorile. 

Ei au descris ce aveau şi am ales una. Am sperat să-i 
placă şi lui Ann. Să o cumpăr pe nevăzute nu era o idee 
deloc bună, dar pur şi simplu nu voiam să interacţionez cu 
oameni faţă în faţă mai mult decât eram nevoit să o fac. 

— Când o puteţi livra? Aş dori-o azi dacă se poate. 

— Se va aranja. În jur de ora unu e bine? 

— E bine. Va fi un zugrav acolo. Îl cheamă Ted Lawson. 
Vă va deschide el uşa. Puteţi să-mi luaţi şi canapeaua 
veche de pe cap? Nu mai e bună de nimic, însă voi plăti în 
plus s-o luaţi. 

A stat o clipă pe gânduri. 

— Presupun că putem face şi asta. Nu vă costă în plus. 

— Bine. O puteţi acoperi cu folie pe cea nouă? Nu vreau 
să se murdărească de vopsea. 

Au spus că se poate, am închis şi l-am sunat pe lăcătuş. 

— Truman's Locks, Truman la telefon. 

— Mă numesc Richard Dane şi... 


e 37 -- 


— Dumneavoastră sunteţi cel care l-a împuşcat pe hoţul 
ăla azi-noapte, nu-i aşa? 

Dumnezeule, cum circulă vorba! 

— Aşa e. Am nevoie de o încuietoare pentru uşa pe care 
a stricat-o. Puteţi să vă ocupați de asta azi? 

— Pot să încep azi. Depinde de cât de tare e spartă uşa. 
S-ar putea să trebuiască să chemaţi pe cineva care mai 
întâi să o repare. 

— Are nevoie doar de încuietoare, i-am răspuns. 

— În regulă. Hei, o să vă bage la-nchisoare? 

— A fost legitimă apărare. 

— Asta nu mai înseamnă nimic în zilele noastre. Nu poţi 
să ai încredere în poliţai mai mult decât în pungaşi. Care-i 
adresa? 

I-am spus-o. 

— Ia spuneţi, domnule Dane, cum vă sună o alarmă de 
efracţie şi nişte gratii? Vă pot aranja clasa întâi. Nici 
măcar ticălosul de Houdini nu se va putea strecura în casa 
dumneavoastră după ce vă rezolv eu. 

Ştiam că profita de paranoia mea, dar şi că urma mai 
târziu să regret. 

— Da, i-am răspuns. Hai să luăm tot pachetul. 

— Bună decizie. Punem încuietoarea şi gratiile chiar azi. 
Cu sistemul de alarmă începem mâine. Vă sună bine? 

— Grozav, am spus şi am închis. 

M-am dus în faţă şi m-am aşezat în separeul meu, apoi 
mi-am terminat Cola. Avea un gust puţin mai bun. M-am 
uitat la ceasul din spatele tejghelei, de deasupra oglinzii. 
Ora 11.00. Prea devreme pentru prânz. 

La naiba cu asta. 

— Kay, am strigat, ce-ar fi să-l convingi pe bucătarul ăla 
din spate să-mi facă un sandviş cu ochiuri? Spune-i să nu 
se zgârcească cu untura. 

— Am înţeles, a răspuns, după care a strigat în spate 
după Clyde. 

Un bărbat negru purtând un şorţ alb pătat şi-a făcut 
apariţia la fereastra bucătăriei. 

— Doi puişori morţi pe pâine şi nu te zgârci cu untura, i- 


e 38 - 


a spus. 

Clyde şi-a lovit fruntea cu două degete în semn de salut 
şi a dispărut. La scurt timp după, am auzit untura sfârâind 
într-o tigaie. 

Kay a revenit cu o bere Lone Star şi a pus-o pe masă. 

— Din partea casei. 

Am băut berea pe îndelete, am mâncat la fel de încet 
sandvişul, am ascultat la tonomat câteva piese interpretate 
de Dwight Yoakam, apoi am condus înapoi la magazin. 


e 39 œ 


7 


Câţiva oameni care auziseră despre crimă au venit la 
atelier, însă cel puţin unul dintre ei nu era nimic mai mult 
decât un individ cu o curiozitate morbidă. Nici măcar nu s- 
a prefăcut că ar fi avut vreo treabă pe acolo, ci a vrut doar 
să afle mai multe despre noaptea trecută. I-am spus tot ce 
am avut chef să-i spun, apoi m-am dus în baia din spatele 
magazinului până când James şi Valerie au reuşit să se 
descotorosească de el. 

În restul zilei am făcut rame de unul singur şi i-am pus 
pe James şi pe Valerie să stea în faţă. Nu era prea mult de 
lucru acolo, chiar mi-ar fi prins bine să mă ajute unul 
dintre ei cu ramele, însă voiam să fiu lăsat în pace şi să 
stau departe de discuţii de rahat. Flecăreala despre vreme 
şi despre Dallas Cowboys nu mi-ar fi picat bine. N-ar fi 
făcut decât să-mi amintească de masca pe care mi-o 
pusesem ca să-mi ascundă adevăratele preocupări, iar asta 
mi-ar fi înrăutățit starea în care mă aflam. 

In jur de ora 16.30, lucram la o fotografie cu ediţie 
limitată, făcându-i o ramă din hârtie de bumbac mată, când 
a sunat telefonul. James a răspuns şi a spus că e pentru 
mine. 

Era Price. 

— E posibil să avem o problemă, mi-a spus. 

— Ce fel de problemă? 

— Ben Russel. Tatăl lui Freddy. A ieşit ieri din 
Huntsville. Ştie că fiul lui e mort, ştie că a fost ucis în 
timpul unei spargeri şi se spune că va veni la 
înmormântare. Ar putea fi periculos. Nu te duce la 
înmormântare. 

— Mă mai gândesc. 

— Păstrează distanţa faţă de Ben Russel, Dane. Este 
periculos. Să mergi la înmormântarea fiului său nu ar face 
decât să înrăutăţească lucrurile. Stai acasă şi poate că va 
lăsa totul baltă şi îşi va vedea de drum. Probabil că nu dă 
nicio ceapă degerată pe băiat. E genul răzbunător. Caută 


e 40 - 


doar un pretext. 

— Mulţumesc pentru sfaturi, Price. 

— Ascultă de ele, Dane. Ai încredere în mine în legătură 
cu asta. 

Am închis şi m-am întors la înrămatul meu. Am pus 
tipăritura în cadru şi am pregătit o bucată de sticlă 
antireflexivă, însă n-am reuşit s-o fac să încapă în ramă. 
Mâinile nu mai voiau să mă asculte. 

L-am pus pe James să termine. Am băut o ceaşcă de 
cafea de care nu aveam nevoie, apoi m-am dus la baie ca 
să analizez situaţia. Am încercat să mi-l închipui pe Ben 
Russel. Mi l-am imaginat lung şi deşirat, cu o tunsoare 
militărească şi o cicatrice pe obraz. Mi-am imaginat că ar 
avea o voce guturală şi că era genul de om care ucisese un 
coleg deţinut în închisoare cu o lingură pe care o ascuţise 
pe ascuns în atelier. Mi-l şi imaginam pe directorul 
închisorii vorbind cu el când l-au eliberat, spunându-i 
„Ţine-te pe calea dreaptă, Russel”. Şi mi-l puteam imagina 
şi pe Russel gândindu-se: „Mda, imediat ce rezolv nişte 
treburi în LaBorde”. 

M-am spălat pe faţă şi am plecat acasă devreme. 


e 414l-- 


8 


Ann îl ia zilnic pe Jordan de la şcoală, după ce iese de la 
muncă, aşa că atunci când am ajuns eu acasă el stătea la 
masă şi mânca un sandviş cu parizer. Maioneza se scurgea 
printre feliile de pâine, iar copilul avea în jurul gurii un 
cerc gros, ca spuma de la gura unui câine turbat. Borcanul 
de maioneză şi masa erau pătate şi ele. 

— Salut, tati. 

— Salut, fiule. 

M-am uitat la masă, la lingură şi la borcan, apoi am luat 
un prosop de hârtie şi am făcut curat cât de bine am putut. 
M-am silit să nu-i spun nimic în legătură cu mizeria. De 
obicei îi săream în cap. Dar încercam să pun lucrurile într- 
o perspectivă mai bună azi şi, ca prin minune, mizeria a 
părut mult mai puţin importantă decât ar fi părut cu o zi 
înainte. Şi dacă tot eram la capitolul ăsta, cine mă 
credeam eu să arunc prima piatră? Nu eram prea ordonat 
şi organizat nici acum, la 35 de ani. 

Am văzut că Ted şi băieţii lui erau în sufragerie, 
zugrăvind de zor. Acoperiseră podeaua cu folii, care erau 
foarte puţin stropite. Stăteau cu spatele la mine şi, cum 
intrasem prin garaj, încă nu mă văzuseră. M-am oprit şi i- 
am privit cum lucrează, după care m-am uitat la ceas. Şase 
fix. Ăsta era avantajul când angajai un om care lucrează pe 
cont propriu. Muncea până când era gata treaba, nu până 
la ora 17.00. În afară de asta, un zugrav este nevoit să 
profite de orice oportunitate ivită, căci nu primeşte zilnic 
oferte de muncă. 

L-am sărutat pe Jordan pe creştet şi el mi-a spus o 
poveste pe care o citise învăţătoarea în clasă în acea zi. 
Era despre Clifford, câinele mare şi roşu. Îi plăcuse mult 
povestea. O relata în gura mare, gesticulând. In acest 
timp, Ted şi fiii lui s-au întors să vadă ce se întâmplă şi i- 
am salutat. Când Jordan a terminat de povestit, i-am turnat 
un pahar de lapte proaspăt ca să aibă ce vărsa şi m-am dus 
în sufragerie, pentru a vedea ce treabă făcuseră zugravii. 


e 42 >» 


Părea să fie aproape gata. În cameră mirosea puternic a 
vopsea, un miros care în mod normal îmi repugna, dar în 
acea zi părea mai proaspăt ca o dimineaţă de primăvară. 
Vechea canapea dispăruse. Cea nouă se afla în mijlocul 
camerei, acoperită cu o folie, după cum lăsasem 
instrucţiuni. 

Ted s-a şters pe mâini pe o cârpă pe care o ţinea în 
buzunarul din spate al salopetei şi a venit la mine. 

— Aş da mâna cu tine, dar te-ai umple de vopsea, mi-a 
spus. O să scapi de noi cam într-o oră. Dacă reuşeşti să-l ţii 
pe copil la distanţă de perete, va arăta mai bine decât când 
era nou, când se usucă de tot. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, i-am răspuns. 

— A trecut şi lăcătuşul pe aici. A lăsat factura în 
bucătărie. 

— N-am observat-o. 

— E lipită de uşa frigiderului, cu unul dintre magneţii cu 
fructe. M-am uitat pe ea. Ţi-a luat prea mult. A spus că se 
va întoarce mâine să încerce să termine treaba. Şi, după 
cum poţi vedea, a venit şi canapeaua. 

— Da. 

— Eşti în regulă, din câte văd? 

— Desigur. 

— Bine, dacă ţi se pare că nu eşti, dă-mi un telefon. 
Drace, mai ţii minte cum vorbeam despre tot felul de 
chestii în liceu? Tot ăla sunt. Ar trebui oricum să mai ieşim 
la o bere. A trecut o grămadă de vreme de la ultima. 

— Ai dreptate, a cam trecut. 

Ted s-a întors la treabă şi eu m-am dus la uşă pentru a 
inspecta încuietoarea. Părea destul de solidă. Bun. 
Lăcătuşul instalase şi un grilaj culisant care putea fi tras 
peste sticlă şi încuiat în timpul nopţii, pentru cazul în care 
ar fi atacat un rinocer. Nu ştiam dacă mă simţeam în 
siguranţă sau ridicol. Singurul lucru pe care îl ştiam cu 
certitudine era că nu aveam de gând să-i spun nimic 
despre Ben Russel lui Ann, cel puţin nu acum. 

Am scos televizorul portabil din debaraua din bucătărie, 
l-am pus pe scurgătorul chiuvetei şi l-am băgat în priză. 


e 43» 


Am dat peste Bugs Bunny şi l-am lăsat pe Jordan să se uite 
şi să-şi bea paharul de lapte, pe care încă nu îl vărsase. 

Ann era în dormitor, stând pe marginea patului, cu 
spatele la mine. Avea coatele pe genunchi şi îşi ţinea capul 
în mâini, de parcă ar fi devenit subit prea greu. Am închis 
uşa şi m-am aşezat lângă ea. 

— Urăsc canapeaua, a spus. 

— Îmi pare rău. O pot returna. 

— Ar fi trebuit să mă întrebi ce vreau. Nu aşa facem tot 
timpul? Vrem ceva, hotărâm împreună. Nu? 

— Am vrut doar s-o scot pe cealaltă din casă cât mai 
rapid. 

— Ai fi putut să aştepţi înainte să iei una nouă, până 
când m-aş fi putut uita şi eu cu tine. 

— Nu mai pot gândi ca lumea. 

— N-a fost foarte frumos din partea ta. 

— O să aranjez s-o ia înapoi. Am putea vorbi şi despre 
altceva în afară de canapea? 

— Pur şi simplu nu-mi place, asta-i tot. 

— Ai vorbit cu poliţiştii? 

— Nu schimba subiectul, dar, da, am vorbit cu ei. 
Locotenentul Price a fost foarte amabil. A mers totul 
repede. 

— Vrei să ieşim la cină? 

— Jordan şi-a făcut un sandviş. 

— Mă gândeam că poate îl ia Dorothy. Ne e datoare să 
stea cu copilul, nu-i aşa? Ce-ai spune să ieşim doar noi doi? 
Poate la un local mexican. 

— Pot să o sun. 

— Bine. Mă duc să mă spăl şi să mă bărbieresc. Mă simt 
murdar. 

— Spală-te şi pe dinţi. Ai o respiraţie de parcă ai avea 
blană pe limbă. Chiar crezi că avem nevoie de gratii la uşi 
şi la ferestre? Alarme? Ai văzut factura? 

— Nu, încă n-am văzut-o. Dar în momentul ăsta, la cum 
mă simt, aş vrea să pot pune casa asta pe Marte. 

M-am ridicat în picioare şi m-am îndreptat spre uşă. 

— Richard, tot nu-mi place canapeaua. Arată de parcă ar 


e 44» 


fi fost proiectată de tipul care a făcut decorurile pentru 
Alien. 
— Mâine dispare. 
-= Ep 

După cină, l-am luat pe Jordan şi l-am băgat în pat 
devreme, apoi Ann şi cu mine am făcut dragoste. A fost 
bine. Viața noastră sexuală nu o luase la vale, dar devenise 
grăbită, încadrată de prea multe responsabilități şi 
înfăptuită mult prea des în momentele în care niciunul 
dintre noi nu avea chef. 

Numai că de data asta nu s-a întâmplat la fel. A fost ca 
în vremurile bune, când abia ne puteam ţine mâinile 
departe unul de altul. Mi-a amintit de facultate şi de 
bancheta din spate a vechiului şi ponositului meu Ford din 
'61; uzat când l-am luat, uzat şi mai tare din cauza 
nepăsării mele. Obişnuiam să ne consumăm toate sesiunile 
de dragoste pe bancheta din spate a acelei maşini la 
cinematograful în aer liber, pentru că ambii stăteam la 
cămin şi aveam colegi de cameră foarte stricţi. Imi 
aduceam aminte de acel Ford cu reverenţa pe care un 
călugăr o manifestă faţă de un altar. 

Stăteam acolo, cu Ann adormită pe mâna mea, şi mă 
uitam la spaţiul dintre perdele, văzând una dintre gratii 
lipită de-a lungul ferestrei ca o deformare canceroasă pe 
suprafaţa unui ochi spălăcit. M-am uitat la gratie până 
când am făcut-o să dispară. Am făcut totul să dispară. Ne- 
am imaginat pe bancheta din spate a vechiului Ford, cu 
pânza plafonului sfâşiată, atârnând în fâşii ca nişte 
stalactite blegi. Era o noapte rece de decembrie, nu 
zăpuşeala din iulie, şi Ann şi cu mine ne acoperiserăm cu o 
pătură peticită. Geamurile Fordului erau îngheţate. 

Mi-am închipuit toate acestea o bună bucată de vreme, 
călătorind înapoi folosind maşina imaginară a timpului, 
într-o vreme în care totul era în ordine în lume şi credeam 
că eu şi Ann aveam să trăim veşnic şi că viitorul nostru 
urma să fie întotdeauna la fel de strălucitor precum cromul 
de pe un Buick nou-nouţ. 


e 45 - 


9 


În ziua următoare au fost instalate alarmele şi 
canapeaua a fost returnată. Am ales alta, de data aceasta 
împreună cu Ann. În zorii zilei următoare chiar mă puteam 
convinge că era timpul să îmi văd de viaţă şi că era 
prostesc din partea mea să doresc să-l văd pe Russel 
îngropat. Nu ar fi făcut lucrurile mai bune. Mai mult, aş fi 
putut să dau peste tat'su, şi numai de asta nu aveam 
nevoie. 

Pe de altă parte, dacă nu s-ar fi dus nimeni la 
înmormântare, în afară de gropari? Nici asta nu mi se 
părea în regulă. Chiar şi călăul ar fi fost bine-venit. Cel 
puţin îi văzusem chipul; era unul care urma să-mi rămână 
întipărit în minte pe vecie. 

Totuşi, nu aveam să mă duc. Nu aveam de gând să mă 
duc, şi asta mi-am spus tot drumul, în timp ce am condus 
până acolo, că doar treceam prin zonă. Şi nu mă duceam 
nici când am parcat sub nişte stejari, peste drum de 
cimitir, şi nu mă duceam nici când m-am dat jos din maşină 
şi m-am sprijinit de ea uitându-mă la înmormântare. 

Nu era vreme de îngropat. Aerul era fierbinte şi lipicios. 
Stejarii sub care mă aflam nu prea reuşeau să oprească 
razele soarelui. Era ca şi cum, în loc de umbră, de pe ei s- 
ar fi scurs cerneală fierbinte, dar ştiam că dacă aş fi ieşit în 
soarele dogoritor ar fi fost şi mai rău; miere topită. Pentru 
o treabă de soiul ăsta ar fi trebuit să plouă şi să fie frig, iar 
cimitirul să fie plin de oameni îmbrăcaţi în negru, cel puţin 
unii dintre ei plângând. Dar nu aşa stăteau lucrurile pentru 
Freddy Russel. 

Ce aveam acolo erau doi gropari şi un preot angajat, 
aşteptând nerăbdător lângă gardul cimitirului, într-un 
Buick negru, strălucitor, cu portiera deschisă, făcându-şi 
vânt cu ceva ce părea a fi o broşură a bisericii, care avea 
astfel poate cea mai bună utilizare. 

Groapa fusese săpată deja, cel mai probabil cu o zi în 
urmă, şi un dispozitiv fusese amplasat deasupra ei, menit 


e 46 - 


să coboare sicriul. Unul dintre gropari purta o cămaşă 
havaiană cu papagali roşii şi galbeni. Râdea de ceva 
împreună cu celălalt, probabil că făcuseră o glumă 
indecentă despre preoţi, şi lucrau foarte rapid, manevrând 
mecanismul ce îl cobora pe Freddy în mormânt. Sicriul ar 
fi putut fi şi gol, atât de mult îi interesa ceea ce făceau. 

După ce l-au coborât în groapă, i-au făcut semn 
preotului să se apropie. Acesta a venit lângă mormânt, a 
deschis Biblia şi a început să citească. Când a terminat, a 
mai zis câteva cuvinte, dar al dracului de puţine, şi a 
încheiat spunând „Amin”. Toată treaba a fost făcută cu 
convingerea cu care face dragoste o prostituată. Preotul s- 
a uitat la ceas şi s-a îndreptat spre Buick, apoi a şters-o. 
Probabil că întârzia la vreun prânz gratis pe undeva. 

Eram pe cale să fac şi eu acelaşi lucru când un 
Ambassador vechi albastru s-a oprit lângă cimitir şi un tip 
masiv a coborât din maşină şi s-a proţăpit în faţa gardului, 
privindu-i pe gropari cum aruncă pământul pe coşciug. Şi-a 
aprins o ţigară, s-a întors şi a dat cu ochii de mine. Părea 
să aibă aproape 60 de ani, avea puţină burtă, dar era 
chipeş în felul unui om simplu. A stat acolo, fumându-şi 
ţigara şi privindu-mă fix, apoi a aruncat-o, a călcat-o cu 
călcâiul şi a pornit spre mine. 

Când s-a apropiat, am văzut că era mai în vârstă decât 
îmi păruse iniţial. Poate că bătea înspre 70 de ani. Dar nu-l 
afectaseră prea tare. Purta pe faţă o expresie de pantof 
vechi şi comod, iar felul în care mergea sfida orice vârstă; 
avea un aer de încredere în sine şi de plictiseală care 
despica aerul din calea lui ca sculptura de la prora unei 
corăbii. 

— Tu eşti Dane, nu-i aşa? m-a întrebat când a ajuns în 
dreptul meu. 

Inima a început să-mi bată mai repede. Ştiam cine era, 
chiar dacă nu avea aura fantastică pe care mi-o 
închipuisem în urmă cu două zile. 

— Da, tu eşti Dane, şi-a răspuns singur la întrebare. Ştii 
cine sunt eu? 

— Am o bănuială. 


e 47» 


— Eu ştiu cine eşti. M-am asigurat de asta. Când am 
ajuns în oraş, primul lucru pe care l-am făcut a fost să 
încep să pun întrebări. Şi oamenii mi-au spus tot ce voiam 
să aflu. Mi-au zis că-ţi tot apare moaca în ziare. Chestii de- 
astea de cetăţean-model. M-am dus pe la ziare şi am cerut 
să văd arhiva. Am spus că mă interesează istoria locală, că 
sunt un scriitor care se documentează pentru o carte. Ţi- 
am văzut poza într-o grămadă de ediţii. Eşti om mare aici 
în LaBorde, Dane. Apropo: ieşi bine în poze. 

— Ştiu că nu te va face să te simţi mai bine, dar n-am 
vrut să-l omor pe fiul tău. Am fost nevoit. 

— Ai dreptate. Nu mă simt mai bine. Eşti amabil că te-ai 
mişcat până aici, să vezi cum bagă căcatul în groapă. 
Foarte frumos din partea ta. 

— Mi-a spart casa, pentru numele lui Dumnezeu! Era 
înarmat. A încercat să mă omoare. L-am împuşcat în 
legitimă apărare. 

— Nu prea pare stilul lui. A fost singurul meu fiu. 

— Îmi pare rău. 

— E, acum e altă treabă. Deja mă simt mai bine după ce 
ai spus că-ţi pare rău. Şi tu ai un fiu, nu-i aşa? 

Am simţit o furnicătură la baza craniului, ca şi cum un 
soi de vierme sfredelitor îngheţat şi-ar fi croit drum prin 
capul meu. 

— Ar trebui să aibă în jur de patru ani. Am citit anunţul 
naşterii. Drăguţ nume: Jordan. Şi îmi place şi numele soţiei 
tale. Am avut o mătuşă pe care o chema Ann. A dat un 
camion peste ea. 

— Russel, ascultă-mă... 

— Oamenii de prin oraş cu care am vorbit spun că 
băiatul tău îţi seamănă destul de bine, că e o minunăţie de 
copil. Doamne, n-ar fi groaznic să i se întâmple ceva? 

— Asta e o ameninţare, nenorocitule? 

— Nici pe departe. Am spus doar că ar fi groaznic să i se 
întâmple ceva. S-ar putea întâmpla, mai ştii? Uite ce s-a 
întâmplat cu fiul meu. 

— Dacă ai fi fost un tată mai bun poate nu s-ar fi 
întâmplat. 


e 48 œ» 


— Habar n-ai ce fel de tată am fost eu. 

— Îmi pot imagina. Stai departe de fiul meu. De familia 
mea. M-ai auzit? 

— Nu te căca pe tine, Dane. Nu făceam decât să 
subliniez cât de oribil ar fi dacă s-ar întâmpla ceva cu 
micuțul tău Jordan. Copiii mici nu sunt atenţi tot timpul. 
Trebuie să ai mare grijă cu ei. Se rănesc foarte uşor. 
Uneori chiar mor. 

— Dacă te apropii de familia mea, te ucid. 

Mi-a zâmbit, a scos o ţigară şi şi-a aprins-o. Mi-a întins 
pachetul. 

— Fumezi? 

Am observat că avea mâinile exact ca ale tatălui meu. 
Mari, pătrăţoase şi puternice. M-a făcut să mă simt 
incomod. 

— Am vorbit serios, Russel. 

— Să ai o zi frumoasă, băiete, mi-a spus în timp ce 
deschideam portiera şi mă instalam la volan. 


e 49 œ 


10 


— Ţi-am zis să nu te duci acolo, mi-a spus Price. 

Ne aflam în sala de şedinţe a postului de poliţie, care 
servea şi ca un fel de loc de odihnă, şi, ca tot restul secţiei 
de poliţie, m-a surprins plăcut. Încăperea era răcoroasă şi 
curată. Automatele erau bine aprovizionate. 

Price era îmbrăcat elegant, ca de obicei. Astăzi purta un 
costum gri cu o cămaşă maro şi o cravată dungată, iar 
pantofii îi erau la fel de lustruiţi ca de fiecare dată. 

— Ştiu, i-am răspuns. Dar nu m-ar fi lăsat în pace nici 
dacă aş fi stat acasă. A tot întrebat de mine prin oraş. A 
fost chiar şi la arhiva ziarului. A citit despre mine şi a 
căutat poze pentru a mă identifica. 

Price şi-a trecut mâna pe deasupra feţei, de parcă ar fi 
vrut să-i ofere altă formă. 

— V-a auzit cineva de pe acolo? 

— Nu. 

— Spune-mi exact ce aţi vorbit. 

I-am zis. 

— Nu ar fi contat nici dacă vă auzea cineva discuţia. Nu 
a fost nicio ameninţare reală. Chiar ţi-a urat să ai o zi 
bună. 

— Aşa a spus. 

— N-ai nimic concret. Dacă cineva ar depune mărturie 
că într-adevăr tonul vocii lui era ameninţător, ai avea ceva, 
dar nu mult. Însă nu ai niciun martor. 

— Pot obţine protecţie pentru familia mea? 

— Din punct de vedere oficial, nu a făcut nimic. 

— E un fost puşcăriaş. 

— Şi-a ispăşit pedeapsa... Uite cum stă treaba... Eu cred 
că te-a ameninţat, chiar te cred. Însă, din punct de vedere 
oficial, acest lucru nu reprezintă nimic. Oricum, nu eu iau 
toate deciziile aici. Chiar dacă aş vrea să detaşez pe cineva 
să-ţi păzească familia, nu am niciun temei legal să fac asta. 
Dacă ai noroc, va pleca. E posibil să fie doar surescitat din 
cauza morţii fiului său. E ceva normal. Nu e nicio crimă în 


e 50 - 


a-l căuta pe bărbatul care ţi-a ucis copilul. Dacă ar fi vrut 
să-ţi facă rău, ar fi putut s-o facă la cimitir. 

— Nu pe mine mă vrea, ci pe băiatul meu. Ochi pentru 
ochi, dinte pentru dinte, fiu pentru fiu. 

— În regulă. Ascultă-mă însă cu atenţie, Dane. Neoficial, 
îţi pot oferi protecţie două zile. S-ar putea să intru în 
belele, dar o voi face. Dacă află, e posibil ca şeful s-o 
contramandeze, dar vom încerca oricum, chiar dacă va 
trebui să te păzesc personal. Voi aranja ca un echipaj să 
stea cu ochii pe casa ta şi te vom contacta din când în 
când. 

— Ai spus două zile. Doar atât poţi face? 

— Două zile, domnule Dane. Doar atât. 

— Şi dacă aşteaptă până în a treia zi? 

— Dacă te ameninţă şi putem dovedi acest lucru, 
intervenim. Între timp, o să-l verific. Sugestia mea este să 
îţi procuri o altă armă, să dormi iepureşte şi să speri că 
individul pleacă din oraş. Cred că e o şansă destul de mare 
să o facă. 

— Nu găsesc asta din cale-afară de liniştitor. Ai spus că 
e periculos. Mă pedepseşti pentru că nu te-am ascultat. 

— Asta e o prostie. E periculos, însă nu pot interveni 
până nu încearcă să facă ceva. Nevinovat până la proba 
contrarie, Dane. 

— Când începe protecţia? 

— În seara asta. Cât de repede voi putea aranja totul. Nu 
pot să fac mare tam-tam. Oricum nu prea avem oameni. 

— În LaBorde? 

— Se întâmplă mai multe aici decât crezi. Mult mai 
multe. Vreau să-mi descrii maşina pe care o conducea. 
Dacă ai noroc, e furată. Asta ne-ar da motiv să-l luăm în 
primire, ceea ce, cu antecedentele lui, ar însemna un drum 
rapid înapoi în puşcărie. Poate că de data asta definitiv. 

Nu ştiam numărul de înmatriculare, dar i-am descris 
amănunţit maşina, îndoindu-mă însă de cât de folositoare 
avea să fie redarea mea. Probabil că în zonă circulau multe 
automobile Ambassador vechi şi albastre. 

Chiar dacă nu-mi prea venea să fac asta, i-am strâns 


e 51 œ» 


mâna lui Price şi am ieşit. Îi înţelegeam punctul de vedere, 
dar nu-mi prea păsa de el. 

Am zăbovit în parcare şi m-am gândit la Russel şi la fiul 
lui. Am încercat să mi-i imaginez împreună acasă; Ben 
stând pe podea, jucându-se cu micuțul Freddy, sau poate 
stând prin casă în halat în dimineaţa de Crăciun, râzând în 
timp ce băiatul despacheta cadourile. Însă nu erau genul 
de viziuni care să pară verosimile. Mi-aş fi putut imagina 
mult mai uşor cum îl învăţa pe băiat să forţeze un lacăt sau 
să pornească motorul unui vehicul fără a folosi cheia de 
contact. 

Apoi am început să mă gândesc la ce spusese Russel 
despre fiul meu şi m-am enervat din nou, apoi mi s-a făcut 
frică. Am pornit maşina şi m-am îndreptat spre şcoală, pe 
North Street, să-l iau pe Jordan mai devreme. Mi-am 
propus s-o sun pe Ann de acolo, să-i spun că el e cu mine şi 
unde să ne întâlnim toţi. 

Când am intrat în parcarea bisericii, am văzut 
Ambassadorul lui Russel şi pe el stând lângă un container 
de gunoi şi fumând o ţigară. 

Am parcat lângă maşina lui, am coborât, am avut grijă 
să memorez ce scria pe plăcuţa de înmatriculare şi m-am 
îndreptat spre el. 

Russel s-a uitat la ceas. 

— Credeam că băiatul tău termină la patru fără un sfert. 

Am îndreptat pumnul spre el cu toată puterea. Şi-a ferit 
capul într-o parte, ca un boxer, pentru a evita lovitura, dar 
l-am nimerit puţin în falcă, destul de tare încât să-i mişte 
capul şi să-i smulgă ţigara din gură, trimiţând-o în zbor. 

Am încercat un croşeu de stânga, cu intenţia de a-l face 
knockout, dar mi-a blocat lovitura cu antebraţul drept şi s- 
a dat în spate, ieşind din raza de acţiune a loviturii mele. 

— Dai destul de tare pentru cineva care face rame, 
Dane. Trebuie totuşi să ai grijă cum îţi dai umărul în spate 
la swing. Trădează lovitura şi îşi pierde jumătate din 
înţepătură. 

— Javră ce eşti. 

— Tot ce-i posibil. 


e 52 œ» 


A scos din pachet altă ţigară şi a aprins-o. Eu gâfâiam şi 
îl priveam cum pufăie şi îşi bagă bricheta înapoi în 
buzunar. M-am uitat la mâinile lui, să văd dacă tremură. 
Nu tremurau. Ale mele, în schimb, da. 

— Ai fost la poliţai? Aşa m-am gândit şi eu c-o să faci. Să 
te duci la ei întins. Cred că ai impresia că te ameninţ, pe 
tine şi pe familia ta. 

Voiam să sar din nou pe el, dar, la cât de uşor încasase 
loviturile, am zis că la 60 de ani, sau cât o fi avut, putea 
mătura parcarea cu mine. 

— Ţi-am spus o dată să stai departe de familia mea. Nu 
voi repeta. 

— Ai grijă, Dane, mi-a răspuns. Dacă mă mai ameninţi 
aşa, s-ar putea să fiu nevoit să depun o plângere împotriva 
ta. 

M-am întors la maşină şi am dus-o în partea opusă a 
parcării, apoi m-am îndreptat spre intrarea laterală a 
şcolii. Odată aflat în spatele uşii de sticlă, m-am întors 
pentru a vedea dacă Russel se mai afla acolo. 

Nu mai era, iar Ambassadorul dispăruse. 


e 53» 


11 


l-am transmis recepţionerei un mesaj pentru Ann, 
rugând-o să îi spună că totul e în regulă şi să nu îşi facă 
griji, dar să vină să se întâlnească cu mine şi cu Jordan la 
secţia de poliţie. 

La secţie, Jordan era neastâmpărat, aşa că i-am 
cumpărat o Cola şi un pachet de biscuiţi cu umplutură de 
unt de arahide. A băut o parte din Cola şi a folosit doza 
pentru a sfărâma biscuiţii pe masă. Asta se pare că l-a 
deranjat pe Price. Ai fi spus că era masa lui. Nu i-am spus 
lui Jordan să se oprească. 

— Cine a fost primul acolo? Tu sau Russel? m-a întrebat. 

— Russel. 

— Ţi-a făcut ceva? 

— Nu. A spus că avea impresia că fiul meu termină la 
patru fără un sfert şi m-am dus să-i ard una. 

— L-ai lovit? 

— Da. 

— A lovit şi el? 

— Nu. 

Price a repetat figura cu mâna şi schimbatul feţei. 

— Tot nu ai nimic împotriva lui, Dane. În cel mai rău caz, 
ar putea fi acuzat de vagabondaj. E o parcare destul de 
mare. Poate intenţiona să meargă la vreunul dintre 
magazinele aflate peste drum; poate că fuma o ţigară 
înainte să intre. Ar putea să depună o plângere împotriva 
ta pentru că l-ai lovit. Ai recunoscut singur că ai făcut-o. 

Nu mai aveam chef să mă cert. Vedeam clar unde se 
ducea discuţia. 

— Dacă are vreo importanţă, am reţinut numărul de 
înmatriculare. 

— Îl voi verifica pe computer. Dă-mi numărul. Nu va 
dura mai mult de un minut. 

I-am scris numărul pe o bucată de hârtie şi s-a întors 
după vreo două minute. Stăteam cu ochii pe ceas. 

— Maşina e închiriată local. Totul e legal. 


e 54» 


— Se pare că am ajuns de unde am plecat. 

— Mă tem că aşa e. Ştiu cum te simţi, însă nu pot aresta 
un om doar pe cuvântul altcuiva. Chiar dacă cel acuzat 
este un fost condamnat. Dacă i-am aresta pe toţi cei care s- 
ar putea să comită o infracţiune, s-ar umple închisoarea 
înainte de apusul soarelui. 

— Înţeleg cum stă treaba. Dar intenţionezi în continuare 
să trimiţi pe cineva să păzească casa la noapte? 

— Desigur. 

L-am luat pe Jordan şi ne-am dus afară s-o aşteptăm pe 
Ann. Jordan mi-a spus o poveste despre un iepure mic şi 
albastru care putea să alerge foarte repede, iar cinci 
minute mai târziu a apărut şi Ann. l-am spus să vină după 
noi până la restaurantul nostru mexican favorit şi că îi voi 
povesti totul acolo. 

-= Ep 


Ann a luat la rând toate argumentele pe care i le 
oferisem lui Price, iar eu i-am oferit la schimb toate 
răspunsurile polițistului. Nu i-au plăcut spusele mele mai 
mult decât mi-au plăcut mie venind din partea lui Price. 

— Cred că tu şi Jordan ar trebui să plecaţi din oraş, i-am 
spus. Să staţi undeva până trec toate astea. 

— Nu-mi sună bine, a spus Ann. 

— Nu vreau ichilada, tati, vreau chipsuri. 

— Se spune enchilada, fiule, şi nu se vorbeşte în timp ce 
discută oamenii mari. Nu e politicos. 

— Dar eu nu vreau... X 

— Ai de gând să taci puțin? Incerc să vorbesc ceva cu 
mama ta. Sau ea încearcă să-mi spună mie ceva... 
Cristoase, nici nu mai ştiu cine vorbea cu cine. 

— Eu vreau doar chipsuri, a spus Jordan. 

— Mănâncă chipsuri, dar lasă-ne pe mine şi pe mami să 
vorbim. 

Jordan s-a pus pe mâncat din castronul cu fulgi de 
porumb, părând foarte mulțumit de sine. 

— Spuneam, a reluat Ann, că nu-mi surâde ideea. Nu 
cred că trebuie să plecăm. Ne-ar putea urmări. Dacă ne- 
am duce la maică-ta, de exemplu, am pune-o şi pe ea în 


e 55» 


pericol, nu numai pe noi. Cred că cel mai bine facem aşa 
cum a sugerat Price. Luăm o armă şi stăm de veghe. Avem 
alarme şi gratii. Trebuie să conteze şi asta la ceva. 

— Am putea să nu-l mai ducem pe Jordan la şcoală 
câteva zile. Poate îţi iei şi tu nişte zile libere. I-aş lăsa pe 
James şi pe Valerie să se ocupe de magazin şi am putea să 
stăm cu toţii acasă o vreme. Să aşteptăm să se liniştească 
Russel. 

— Mi se pare cea mai bună idee, a răspuns Ann. Hai să 
mergem acasă. 


e 56 - 


12 


Am condus înaintea lui Ann şi l-am lăsat pe Jordan să 
meargă cu ea. Am început să mă relaxez puţin şi să văd 
totul într-o altă lumină. Mă simţeam ridicol. Doar pentru 
că Russel încerca să mă sperie nu însemna că avea curaj 
să facă ceva. Nu însemna musai altceva în afara faptului că 
era tulburat de moartea fiului său, ceea ce era normal. 
Deşi aveam de-a face cu un boşorog, tratam cu seriozitate 
problema. Casa mea se afla la adăpostul gratiilor şi 
alarmelor, aveam în garaj o puşcă şi, oricât de dur ar fi 
fost, Russel tot nu putea mânca plumb pe pâine, cum s-ar 
spune într-un film de mâna a doua cu gangsteri. 

M-am gândit la puşcă. La fel ca pistolul, o 
achiziţionasem mai mult în urma unei împrejurări de 
moment decât planificat. 

În urmă cu aproape cinci ani, într-un orăşel din 
apropierea lui LaBorde, un nebun a spart o casă şi i-a ucis 
pe toţi membrii familiei în timp ce dormeau. Două dintre 
victime erau copii. La acea vreme, Ann era însărcinată cu 
Jordan şi presupun că am fost copleşit de instincte 
părinteşti. Nu avusesem niciodată o armă şi nu dorisem 
vreodată să am una, dar am cumpărat revolverul 
calibrul .38 care îl omorâse, într-un final, pe Russel. 
Aflându-ne într-o vizită la Houston, i-am spus tatălui lui 
Ann despre armă. El mi-a dat puşca, spunându-mi că e mai 
bună decât un revolver. A zis că sunt şanse mai mici ca 
gloanţele să treacă prin pereţi şi să rănească pe cineva 
apropiat mie. Era un Winchester cu ţeavă scurtă. Mi-a dat 
şi muniţie, aşa că am luat acasă şi puşca şi cartuşele şi le- 
am pus în garaj. Pistolul a rămas în cutia de pantofi. Pe 
măsură ce isteria s-a estompat, am uitat de puşcă şi 
aproape că uitasem şi de .38. 

Din câte ţineam minte, puşca era demontată şi se afla 
într-un dulap din garaj, în cutia ei originală, mascată de 
canistre cu ulei şi de unelte. Mi-am spus că o voi scoate din 
cutie când voi ajunge acasă, că o voi încărca şi pune sub 


e 57» 


pat, dar, în cele din urmă, m-am convins că aveam să mă 
simt ridicol cu ea acolo, pentru că nu avea să se aleagă 
nimic de filmul meu imaginar cu cowboy. Russel urma să-şi 
piardă interesul pentru băiatul lui mort, fiindcă probabil nu 
îl prea preocupase niciodată viaţa lui, şi avea să plece, 
astfel că lucrurile vor reveni la normalitate. 

Dar când am parcat maşina pe aleea noastră şi Ann şi 
Jordan au ajuns în spatele meu, frica şi nesiguranța mi-au 
revenit. Chiar şi cu gratii şi alarme, sau poate tocmai din 
cauza faptului că eram nevoit să le am, ştiam că era posibil 
să nu mă mai simt vreodată în siguranţă în acea casă. Şi 
am devenit sigur de asta în momentul în care am luat-o 
înaintea lor, cu cheia în mână, pregătindu-mă să descui 
uşa. 

Era deja deschisă vreo zece centimetri. 

M-am întors şi l-am pescuit pe Jordan cu o mână şi am 
prins cotul lui Ann cu cealaltă şi i-am dus înapoi la maşina 
lui Ann. 

— Înăuntru, le-am spus. 

— Richard? 

— Abia am ajuns, tati. 

— Treci la volan, Ann. Uşa de la intrare e descuiată şi 
deschisă. 

Soţia mea s-a uitat la mine ciudat, apoi s-a întors cu 
spatele şi a deschis portiera. L-am pus pe Jordan în maşină 
şi Ann s-a urcat la volan. 

— Du-te la Fergusoni şi cheamă poliţia. Cere cu Price. 

— Vino cu noi, mi-a spus Ann. 

— Haide. 

Am închis portiera şi am mers înapoi spre casă. Am 
aşteptat să aud sunetul motorului în spatele meu, sperând 
ca încăpăţânata de nevastă-mea să plece aşa cum am 
rugat-o. Intr-un final, am auzit maşina pornind, apoi 
familiarul zgomot de roţi pe aleea de pietriş. 

N-am intrat pe uşa din faţă, ci am luat-o prin lateral, 
încercând să mă furişez, cu toate că nu credeam că mai e 
necesar. Dacă era înăuntru, ne auzise oricum venind şi ştia 
probabil că am rămas singur. 


e 58 - 


Am îngenuncheat şi am luat de jos o scândură care 
stătuse îngropată în nisip o bună bucată de vreme, de când 
tâmplarii ne extinseseră garajul, şi am încercat-o în palmă. 
Incă era destul de solidă cât să spargă capul cuiva. M-am 
deplasat prin spatele casei, aşteptându-mă la fiecare pas 
ca nemernicul să sară pe mine. M-am întrebat ce dracu' 
făceam şi de ce nu plecasem cu Ann şi cu Jordan, dar 
adevărul e că ştiam răspunsul la întrebare. Nenorocitul mă 
călcase pe coadă şi aveam în sânge prea multă tradiţie 
texană macho, cu toate că nu-mi stătea în caracter. 
Ticălosul îmi ofensase familia şi voiam să pun mâna pe el şi 
să-i dau cu scândura în cap până îmi obosea mâna şi eram 
nevoit să îi dau şi cu cealaltă. 

O parte din mine ştia că ceea ce făceam nu prea avea 
sens. Era prostesc. Russel îmi dovedise deja că se putea 
descurca cu mine şi nu-mi imaginam că scândura făcea 
mare diferenţă în favoarea mea. Ar fi putut chiar avea o 
armă, la fel cum avusese şi fiul lui. 

Când am ajuns în spate aveam de gând să folosesc cheia, 
însă uşa era deschisă şi acolo. Nici grilajele, nici alarmele 
nu reuşiseră să-l oprească. 

Am ridicat scândura, gata să lovesc, şi am păşit în casă. 
Aerul condiţionat m-a lovit ca un viscol, iar lumina soarelui 
fusese atât de neîndurătoare afară încât îmi afectase 
vederea. Stând acolo, pe jumătate orb, m-am simţit de 
parcă îmi pusesem testiculele într-o menghină şi aşteptam 
să vină cineva să o strângă. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. Ochii mi s-au acomodat şi 
am văzut că sufrageria era goală, la fel şi bucătăria, cel 
puţin cât puteam vedea din ea. Am verificat şi restul 
bucătăriei, după care m-am dus în garaj să caut puşca. Nu- 
mi aminteam bine. Era asamblată. Erau şi cartuşele acolo. 
Am încărcat-o şi am început să caut şi în restul casei. Am 
inspectat camera lui Jordan cu foarte mare atenţie. Nu se 
afla nimeni sub pat ori în debara sau ascuns după draperia 
cu Mickey Mouse. 

M-am aventurat în baia de pe hol, pe jumătate 
aşteptându-mă, pe jumătate sperând ca Russel să sară la 


e 59 œ 


mine de după perdeaua de duş. Voiam o scuză să-l ucid. 
Nu era vorba că dădusem de gustul sângelui, ci pur şi 
simplu că în acel moment eram plin de furie şi nu voiam 
decât să închei socotelile cu el, iar concluzia să fie una 
finală. 

Am dat perdeaua în lături cu ţeava puştii, dar Russel nu 
mă aştepta nici în cadă. Am continuat cu dormitorul 
principal. 

Cutia de pantofi în care ascunsesem pistolul şi care se 
aflase în debara în noaptea spargerii fusese ruptă şi 
aruncată pe pat. Price nu-mi restituise încă arma, dar în 
cutie rămăseseră câteva cartuşe, care acum erau 
împrăştiate pe pat. 

Ursuleţul de pluş preferat al lui Jordan se afla acolo, 
printre ele. 


e 60 - 


13 


— Nu trebuie să fii al dracului de deştept ca să-ţi dai 
seama că a intrat în casă. 

Ne aflam în bucătărie, în jurul mesei. Poliţia îi escortase 
pe Ann şi pe Jordan, care era acum în sufragerie şi 
urmărea pe videocasetă un film din seria Casper the 
Friendly Ghost. Poliţiştii în uniformă şi detectivii inspectau 
casa ca nişte şobolani lihniţi în căutare de firimituri. Până 
acum nu aveau decât o cutie de pantofi ruptă şi nişte 
cartuşe de calibrul .38 pe care e posibil ca Russel să le fi 
atins. Însă mă îndoiam că fusese atât de nechibzuit. Tipul 
era un profesionist. Îţi puteai da seama de asta din felul în 
care se descurcase cu încuietorile şi alarmele. 

— Ştim că cineva a fost aici, mi-a răspuns Price. Nu ştim 
însă dacă e vorba de Russel. 

Ann s-a holbat la Price. 

— Vorbiţi serios? Cred că trebuie să fi fost Bucle-aurii?. 
Mai sunt implicaţi un urs şi un pat. Dacă găsiţi şi un scaun 
rupt şi nişte terci vărsat, puteţi să închideţi cazul. 

— Price, ştiţi şi voi la fel de bine ca mine că a fost 
Russel. A găsit cutia de pantofi cu cartuşele şi cu pata de 
ulei a armei şi a pus lucrurile cap la cap. A făcut cutia 
bucăţi şi a pus ursul de pluş al lui Jordan pe patul nostru în 
semn de ameninţare. Ne-a arătat că poate să intre în casă 
şi să ajungă la Jordan când vrea el. 

— Ai dreptate. Şi eu cred că e vorba de Russel, dar nu 
pot dovedi. Totuşi, din moment ce îl suspectez, putem să-l 
dăm în urmărire şi să punem casa sub supraveghere. Acum 
pot face rost de protecţie oficială fără niciun fel de 
problemă. Dar e posibil să fie pur şi simplu prea isteţ 
pentru ceva atât de evident şi să trebuiască să-l 
surprindem cumva. 

— Ce anume sugerezi? 

— Am putea amplasa ostentativ câţiva poliţişti în jurul 


4 Protagonista poveştii englezeşti pentru copii Bucle-aurii şi ursuleţii 
(n.tr.). 
e 6l- 


casei, timp de câteva zile, apoi să ne prefacem că suntem 
mulţumiţi că lucrurile au revenit la făgaşul normal şi să ne 
retragem, cel puţin să dăm impresia. Fiul vostru ar trebui 
să meargă înapoi la şcoală, iar tu şi soţia ta veţi trebui să 
vă întoarceţi la muncă. În momentul în care va profita de 
ocazie pentru a face ceva, noi vom fi pe fază. 

M-am uitat la Ann, care s-a ridicat, s-a dus lângă 
chiuvetă şi s-a uitat pe geam. Am urmat-o şi mi-am 
petrecut braţul în jurul taliei ei. 

— Ce facem, Ann? _ 

A continuat să privească pe geam. Într-un final, a vorbit: 

— Hai să-l prindem pe ticălos. 


e 62 œ» 


14 


Polițistul în uniformă care rămăsese cu noi avea 
conformaţia unui boiler industrial şi era un veteran 
decorat în Vietnam, cu centura neagră la jiu-jitsu. Era şi 
urât. Nu ştiu de ce, dar moaca lui mă făcea să mă simt mai 
bine. Nu părea genul care să-şi menajeze prea mult 
frumuseţea pe care i-a oferit-o natura în cazul în care se 
ajungea la chestii serioase şi mă gândeam că doar cineva 
ca el ar fi putut să-i vină de hac lui Russel, chiar dacă 
acesta avea în jur de 60 de ani. 

Kevin, căci acesta era numele poliţistului, s-a aşezat pe 
un scaun aflat pe hol, iar ceilalţi s-au dus afară. Planul era 
simplu. Urmau să facă de pază foarte vizibil timp de câteva 
zile. Nu să stea pe iarbă în curte sau lucruri de felul ăsta, 
ci în pădurea din spatele casei, patrulând regulat şi 
postând un om în şanţul de scurgere care trecea prin 
extrema dreaptă a proprietăţii noastre. Nu aveau să fie 
vizibil neglijenţi, însă urmau să facă lucrurile în aşa fel 
încât, aflat în zonă, un tip vechi în meserie ca Russel să îi 
repereze. Apoi, după ce s-ar fi scurs vreo două zile, trebuia 
să plece toţi, cu excepţia lui Kevin, care rămânea în casă 
fără a se fi afişat vreodată afară; primise ordin să stea şi să 
aştepte. Aveau să fie supravegheate îndeaproape şi 
locurile noastre de muncă şi şcoala la care învăţa Jordan. 
Ofiţeri de poliţie cu maşini neinscripţionate aveau să ne 
urmărească dimineaţa şi după-amiaza, de la o distanţă 
sigură. În weekenduri, poliţiştii trebuia să stea ascunşi în 
pădurile din jurul casei, doar că de această dată fără a fi 
vizibili. 

— Foarte bine organizat şi foarte sigur, ne-a asigurat 
Price. i 

Aşa am început acea noapte. În afara celor câţiva care 
trebuia să stea în pădurea din spatele casei şi a omului din 
şanţ, ceilalţi poliţişti în uniformă au plecat. Înăuntru, am 
activat alarmele şi am tras grilajele. Ținând cont de cât de 
uşor le depăşise Russel, m-am simțit aproape ridicol 


e 603 - 


obosindu-mă cu ele. 

Polițistul avea lângă scaunul din hol mâncare şi un 
termos cu cafea. Nu avea de gând să se clintească din loc 
decât în cazul în care avea nevoie să meargă la baie. De 
fapt, părea a fi de neclintit, la fel de masiv ca un gargui de 
piatră. 

Pe la ora 22.00 a sunat Price. Nu-l văzuseră pe Russel, 
însă îi găsiseră maşina. Nu era departe de casa noastră, 
parcată pe un drum îngust de ţară care se unduia prin 
pădure şi se termina cu o fundătură de copaci şi gunoi pe 
care unii dintre cetăţenii noştri mai puţin îngrijoraţi de 
soarta mediului îl aruncaseră. Cel mai probabil, Russel se 
afla pe undeva prin zonă. Poate se fofila pe lângă casă 
chiar în acel moment. Dacă Russel ar fi văzut poliţiştii şi ar 
fi plecat, mai mulţi ofiţeri l-ar fi aşteptat la maşină. Chiar 
dacă abandona vehiculul, tot rămânea planul nostru iniţial. 
Aşteptat câteva zile, pentru a-i da impresia că lucrurile ar 
urma să fie uşoare, apoi luat prin surprindere. Aveam tot 
soiul de planuri. 

Nu crezusem că voi putea dormi, dar eram mai obosit 
decât estimasem iniţial; grijile mă epuizaseră. În timp ce 
alunecam uşor spre vis, am încercat din nou să mi-l 
imaginez pe Russel cu micuțul Freddy, însă n-am reuşit. M- 
am gândit apoi la tatăl meu, Herman Dane. Imi era dor de 
el. Nu ştiam exact de ce. Nu petrecuse niciodată prea mult 
timp cu mine. Mergea foarte des la vânătoare şi la pescuit, 
dar mă luase cu el o singură dată. In restul timpului 
muncea ca să pună mâncare pe masă. Maică-mea îl înjura 
noaptea târziu, când eu ar fi trebuit să dorm. Cred că mă 
iubise, însă întotdeauna se uitase la mine cu un soi de 
uimire, de parcă extratereştrii m-ar fi adus în casa lui. Mi 
s-a spus că îi semăn leit. 

Când aveam doisprezece ani, a scos din dulap frumoasa 
lui puşcă Winchester, a pus-o în break împreună cu 
undiţele şi mulinetele şi a spus că se duce la pescuit. M-a 
lăsat să merg cu el până afară, la maşină. S-a lăsat pe un 
genunchi, mi-a spus că mă iubeşte şi m-a îmbrăţişat. Asta e 
singura dată când îmi amintesc să fi spus aşa ceva. S-a 


e 64» 


urcat la volan, a plecat şi nu l-am mai văzut niciodată. L-au 
găsit într-un camping pentru pescuit, cu ţeava 
Winchesterului în gură, cu un deget de la picior pe trăgaci. 
Partea superioară a capului îi fusese spulberată. Au 
circulat zvonuri legate de multele facturi restante şi de 
faptul că mama mea iubea un alt bărbat. N-am ştiut 
niciodată sigur. Nu m-am dus la înmormântare. 

Unchiul Ned, fratele tatălui meu, obişnuia să spună că a 
fost un om onorabil şi integru. N-am înţeles ce voia să 
spună atunci, dar pe măsură ce creşteam şi auzeam din ce 
în ce mai multe despre tata, am început să înţeleg la ce se 
referise unchiul Ned. Fusese un om de cuvânt, cu un cod al 
dreptăţii foarte simplu. Presupun că ar fi putut fi numit un 
fel de cod Hemingway sau ceva de felul acesta. Nu deranja 
pe nimeni şi nu lăsa pe nimeni să-l deranjeze. Îşi rezolva 
singur problemele şi nu se aştepta ca alţii să o facă pentru 
el. Presupun că s-a sinucis pentru că infidelitatea mamei a 
fost prea greu de suportat. Poate că, fiind un om cu 
onoare, să trăiască într-o situaţie dezonorantă a fost prea 
mult pentru el. 

După suicid, pe mama a apucat-o depresia şi a plecat, 
lăsându-mă în grija bunicii şi a bunicului. Doi ani mai 
târziu, am auzit că murise într-un motel, în apropiere de 
Amarillo. Prea multe pastile şi prea mulţi bărbaţi. Încă nu 
ştiu ce sentimente am pentru ea. 

Dar n-am încetat niciodată să mă gândesc la tata. 
Mâinile lui mari (ca ale lui Russel) ţinându-mă, 
îmbrăţişându-mă. Mirosul trabucurilor King Edward pe 
care l-am simţit în răsuflarea lui când mi-a spus că mă 
iubeşte. Privirea lui goală. 

Mă îndoiesc însă că îmi amintesc ochii lui cu adevărat. E 
posibil să fie doar o amintire fabricată. Un cadru în plus 
introdus în filmul trecutului meu. Dar ochii lui trebuie să fi 
arătat aşa în ziua în care a plecat. Mama era o femeie 
foarte frumoasă. 

M-am gândit la copilul pe care Ann şi cu mine îl 
pierduserăm şi am trăit din nou tot acel scenariu oribil. 
Apoi mi-au fugit gândurile la momentul de acum câteva 


e 65» 


nopţi, când cotul lui Ann m-a trezit şi a început toată 
povestea asta îngrozitoare. Am reluat în minte întregul 
incident, terminând cu mine aflându-mă deasupra 
bărbatului mort care stătea pe canapeaua noastră, fără un 
ochi, cu sângele împrăştiat pe tablou şi pe perete. 

Într-un final, m-am rostogolit în partea cea mai adâncă a 
somnului, acolo unde îşi fac veacul visele pe care nu ni le 
mai amintim, şi nu sunt totalmente sigur ce s-a întâmplat 
mai departe. Dar a fost ceva de genul ăsta: 

Russel era mai deştept decât crezuserăm. Faptul că 
intrase în casă prin efracţie, lăsând uşile deschise, fusese 
doar un şiretlic. În loc să plece, găsise deschizătura din 
debara care dădea în spaţiul dintre tavan şi acoperiş şi se 
furişase acolo prin uşa secretă, pentru a aştepta, printre 
grinzi, cabluri şi izolaţie. Chiar şi cu aerul condiţionat 
centralizat răcorind casa, trebuie să se fi fiert, deoarece e 
locul unde se strânge toată căldura. Trebuie să se fi 
marinat în suc propriu, cu hainele lipite de el, la fel de 
umede, strânse şi fierbinţi ca un giulgiu de smoală. Dar a 
stat acolo, fără să se mişte, aşteptând. Ziua a trecut şi s-a 
mai răcorit spre seară, iar când noi am adormit, a deschis 
trapa culisantă din debara şi s-a lăsat uşor în jos, 
deschizând cu grijă uşa. Ajunsese într-un loc din care ne 
putea vedea direct pe mine şi pe Ann, lipsiţi de orice 
apărare în timp ce dormeam. Însă nu după noi venise. 

A ieşit din debara şi s-a îndreptat către uşa dormitorului, 
închisă în acea noapte datorită musafirului nostru din hol, 
şi a deschis-o. Polițistul, crezând că eram ori eu ori Ann, a 
întrebat: 

— Domnule Dane? 

Am auzit asta, acolo unde mă aflam, în partea adâncă a 
somnului, şi cum eram atât de încărcat de teamă, m-am 
trezit numaidecât, asemenea unei rachete nucleare Polaris 
lansate din genunile oceanului, spărgând valurile şi 
făcându-şi drum prin văzduh. 

Dar Russel sărise deja asupra poliţistului; s-a auzit un 
strigăt care era al lui Kevin, apoi zgomotul a ceva lovindu- 
se de peretele coridorului. Eu mă rostogoleam din pat, 


e 66 - 


apucând puşca de dedesubt, grăbindu-mă spre uşa 
dormitorului. 

Am ieşit în hol în momentul în care veteranul nostru din 
Vietnam, polițistul cu centură neagră, cu mâna pe 
revolverul aproape scos, încasa în bărbie un croşeu care l- 
a proiectat peste scaun. Sunetul loviturii şi felul în care 
Kevin s-a prăvălit ca un manechin stricat sugera faptul că 
nu avea să se mai ridice de acolo o bună bucată de vreme. 

Rămăsesem cu Russel. S-a întors spre mine exact când 
am îndreptat puşca spre el şi am încercat să apăs 
trăgaciul, doar pentru a-mi da seama că avea siguranţa 
pusă. Cât mi-a luat să găsesc şi să apăs butonul, Russel a 
avut timp să fugă în lungul coridorului şi să lovească arma, 
care, pregătită acum, cu degetul meu strângând puternic 
trăgaciul, s-a descărcat şi a lansat un cartuş în tavan, 
făcând să ningă tencuială peste noi ca zăpada. 

Fără să îmi dau seama ce fac, m-am retras, iar picioarele 
mele s-au încurcat cumva cu ale lui Russel şi ne-am 
prăbuşit amândoi în dormitor. Puşca a căzut şi a alunecat 
departe, sub pat, cred, dar Russel nu s-a dus după ea. M-a 
lovit puternic în frunte cu pumnul drept şi am văzut 
scântei în faţa ochilor. 

Când au dispărut scânteile, mi-am revenit şi am auzit-o 
pe Ann strigând: 

— E în camera lui Jordan! 

Am sărit amândoi în picioare, eu înaintând poticnindu- 
mă. 

L-am auzit pe Jordan strigând „Iati” şi m-a apucat o 
moleşeală mai rea decât orice boală îţi poţi închipui. M-am 
simţit precum cel mai lent, cel mai prost, cel mai 
vulnerabil om de pe Pământ. Îi permisesem lui Russel să 
mă tragă pe sfoară, să mă caftească, iar acum pusese 
mâna pe fiul meu. 

Trebuie să fi fost leşinat doar o fracțiune de secundă, 
pentru că, în momentul în care m-am ridicat şi am pornit 
spre Russel clătinându-mă, el abia reuşise să parcurgă 
jumătatea distanţei până la patul lui Jordan. L-am putut 
vedea pe băiat stând în picioare, lipit de tăblia patului, 


e 67 œ» 


uitându-se speriat. 

I-am sărit în spate lui Russel. Mi-am încolăcit picioarele 
în jurul taliei lui şi braţele în jurul gâtului. S-a împleticit, 
apoi s-a împins în spate, lovindu-mă de perete atât de 
violent încât am simţit că îmi iese şira spinării prin piept. 
Mi-am pierdut suflul, iar mâinile şi picioarele, lipsite de 
vlagă, s-au înmuiat. l-am dat drumul şi m-am prelins pe 
perete ca un melc muribund. 

Dar acum Ann se aruncase asupra lui, aproape în acelaşi 
fel în care o făcusem şi eu, şi îl zgâria pe faţă cu unghiile. 
El se învârtea de durere, încercând să o dea jos, însă era 
ca şi cum ai fi încercat să scuturi o bucată de bandă 
adezivă de pe degete. 

Într-un final, şi-a dus mâna peste umăr şi a prins-o de 
păr, a smuls-o şi s-a aplecat înainte în acelaşi timp. S-a 
lovit şi ea de perete lângă mine şi s-a prăbuşit într-un 
amalgam de mâini şi de picioare. 

Am încercat să mă ridic, dar nu mai puteam face nimic. 
Era de parcă cineva ar fi dat drumul la o valvă şi ar fi lăsat 
viaţa să se scurgă din mine. Nu-mi revenea suflul. Nu 
puteam nici măcar să trag aer în piept; plămânii îmi erau 
blocaţi între inspirat şi expirat. Camera se învârtea în loc. 
Russel a ajuns la pat şi Jordan a strigat din nou „Tati”. 
Russel l-a apucat de tricoul pijamalei şi cu cealaltă mână a 
scos dintr-un buzunar de la spate o chestie neagră căreia, 
după o fluturare a încheieturii, i-a crescut o lamă, arătând 
ca un cărăbuş cu o aripă argintie. 

Mi-a venit în sfârşit suflul, am strâns picioarele sub mine 
şi m-am ridicat. Dar ştiam că era prea târziu. Nimic nu 
putea opri împunsătura acelui cuţit. 

Nimic în afara lui Russel. A încremenit cu tricoul lui 
Jordan adunat în pumnul lui uriaş şi cu cuțitul în mâna 
cealaltă, arătând ca acul unui scorpion gata să lovească. 

— La naiba, a strigat, şi a aruncat cu forţă cuțitul în 
tăblia patului, dându-i drumul băiatului. 

L-am lovit ca un ciocan înfigând un cui, aruncându-mă 
cu umărul în el şi proiectându-ne pe amândoi prin cameră. 
Şi-a pus mâinile în jurul gâtului meu, s-a ridicat şi 


e 68 œ» 


picioarele mi s-au zbătut în aer. Am încercat să-l lovesc, 
dar nu aveam niciun fel de forţă în picioare; se loveau de el 
ca nişte spaghete fierte. 

M-a aruncat în pat şi m-a lovit în vintre, ceea ce mi-a dat 
impresia că aveam testiculele în urechi. Apoi s-a pus peste 
mine pe podea, cu degetele mari încleştându-se pe gâtul 
meu, şi m-a dat cu capul de covor strigând: 

— N-am putut s-o fac, ticălosule, n-am putut, ucigaş 
nenorocit ce eşti. 

Mi-a dat drumul cu o mână şi, încă ţinându-mă pironit la 
podea cu cealaltă, a început să-mi care pumni în cap. În 
lumina slabă ce venea din hol, dantura lui semăna cu nişte 
roţi dinţate blocate. Avea în ochi lacrimi mari ca perlele, 
care au căzut pe faţa mea, fierbinţi ca asfaltul proaspăt 
turnat. Loviturile i-au devenit din ce în ce mai slabe şi a 
continuat să repete „ticălosule” până a rămas fără suflu. 
M-am împotrivit fără niciun rezultat, biciuind cu pumnii pe 
lângă el, până când Ann l-a lovit cu lampa Little Sprout a 
lui Jordan şi s-a prăvălit peste mine. 

Ann stătea deasupra mea, arătând ca o walkirie în 
cămaşa ei de noapte, ţinând veioza pe post de sabie. Părea 
că voia să-i mai tragă una lui Russel. 

Iniţial am crezut că-mi ţiuie urechile, însă era doar 
lumea recăpătându-şi conturul, imaginea şi sunetul. Era 
alarma. Poliţia o declanşase. li puteam auzi spărgând uşa 
de la intrare. Cel mai probabil începuseră să facă asta de 
când se descărcase puşca. Întreaga luptă cu Russel, cu 
toate că părea mult mai lungă, durase doar câteva minute. 

M-am rostogolit de sub Russel şi Jordan a alergat la 
mine. L-am luat în braţe şi l-am sărutat. 

— E bine acum, i-am spus. Du-te la mami. 

Jordan s-a agăţat de piciorul ei şi a strâns-o tare în 
braţe, în vreme ce Ann ţinea încă veioza pregătită să-i mai 
dea una lui Russel dacă acesta mai mişca un deget. 

Am ajuns în faţă chiar când poliţiştii trânteau uşa de 
perete şi se pregăteau să tragă în încuietoarea grilajului cu 
o puşcă cu încărcătură neletală. 

— E în regulă. L-am doborât, le-am spus, binecuvântată 


e 69 œ» 


fie-i inima neagră că n-a putut s-o facă. 

Am luat cheia de la alarmă şi gratii şi i-am lăsat pe 
poliţişti să intre. l-au pus cătuşe lui Russel, care şi-a 
revenit destul cât să-l ducă afară. Când a trecut pe lângă 
mine, mi-a spus: 

— Cred că am ştiut de la început că n-o pot face. 

— E o mare alinare pentru ei, a intervenit Price. Hai să 
mergem. 

Doi ofiţeri l-au însoţit pe Russel la o maşină de poliţie 
care apăruse de nicăieri şi l-au dus la secţie. 

Price, împreună cu un alt ofiţer, l-a ajutat pe Kevin să-şi 
revină şi l-a dus pe canapea pentru a-l examina. 

— Trebuie să mai lucrezi la prizele la sol, i-a spus 
polițistul. 

— Boşorogul ăla nenorocit e mai puternic decât 
Dumnezeu, i-a răspuns Kevin. 

A fost chemată o ambulanţă şi un doctor l-a consultat pe 
Kevin, pe mine şi pe familia mea. A mormăit ceva, ne-a pus 
vreo două pansamente şi ne-a dat câte o aspirină. Un 
poliţist a scos cuțitul din tăblia patului lui Jordan şi Price a 
spus că va avea grijă ca uşa de la intrare să fie bătută în 
cuie şi că a doua zi dimineaţă va trimite un tâmplar să o 
repare, pe cheltuiala municipalităţii. Mi-a strâns mâna şi a 
plecat. Cineva a proptit uşa şi au urmat nişte bocănituri. 
M-am aşezat pe canapea lângă Ann şi Jordan, mi-am pus 
braţele în jurul lor şi, ca şi cum am fi avut un semnal 
secret, toţi trei am început să plângem. 


e 70 - 


15 


În acea noapte, Jordan a dormit cu noi şi eu am zăcut 
gândindu-mă la Russel. Îmi tot revenea în minte faptul că 
avea mâinile ca ale tatălui meu şi că mă strânsese de gât. 
Era ca şi cum bătrânul meu se întorsese din mormânt 
pentru a mă sugruma pentru vreo boroboaţă pe care o 
făcusem. N-am putut să-mi scot niciodată din cap - în 
ciuda a ceea ce ştiam despre mama mea - că fusesem 
cumva responsabil pentru faptul că muşcase din ţeava 
Winchesterului. 

În cele din urmă, m-am lăsat păgubaş din a încerca să 
adorm, m-am dus în bucătărie şi am pus de o cafea tare. 
Am lăsat apa să fiarbă şi m-am dus în camera lui Jordan. 
Am aprins lumina şi m-am uitat în jur. Veioza Little Sprout, 
care stătuse lângă patul lui, pe noptieră, înainte ca Ann să 
o folosească pentru a-l lovi pe Russel, zăcea pe podea, 
unde o lăsase când au intrat poliţiştii. Rămăsese o urmă în 
scândura patului, acolo unde Russel aruncase cuțitul, dar 
în afară de asta, totul arăta normal. 

M-am învârtit prin cameră atingând jucăriile şi cărţile, 
asigurându-mă că lucrurile erau ca înainte şi că aveau să 
rămână aşa şi de acum încolo. Era o minciună pe care 
doream musai să o cred. 

Am pus veioza la locul ei şi m-am aşezat pe patul lui 
Jordan. Cum stăteam acolo, am văzut ceva negru iţindu-se 
de sub cutia cu jucării ale lui Jordan. Aşezându-mă în patru 
labe, l-am scos şi am constatat că era un portofel. Fără a-l 
deschide, am ştiut că era al lui Russel şi că alunecase acolo 
în timpul încăierării. 

Deşi trebuia să-l predau poliţiştilor, n-am putut rezista 
tentaţiei de a mă uita întâi înăuntru. Primul lucru pe care l- 
am văzut a fost o fotografie pusă într-una dintre ferestrele 
acelea de plastic. Russel era tânăr în poză, părea frumos, 
puternic şi fericit. Stătea într-un genunchi şi avea braţul în 
jurul unui băieţel blond care ţinea în mână o puşcă cu aer 
comprimat. Băiatul părea de vârsta lui Jordan. Pe spatele 


e 71 œ» 


fotografiei era scris „Freddy şi tata”. 

Mai era o fotografie în spatele ăleia, cu un tânăr ce nu 
avea mult peste douăzeci de ani. Era blond, cu ochi 
albaştri, frumos, cu toate că avea bărbia puţin cam mare. 
Pe spatele fotografiei, cu acelaşi scris de mână, era notat 
„Freddy”. 

M-am gândit la Freddy cel din noaptea în care îl 
împuşcasem şi am încercat să compar faţa lui cu cea din 
poză. Hoţului i se iţea de sub fes părul şaten, iar ochiul 
care nu era doar o rană fusese căprui. Avea bărbia ascuţită 
şi nu fusese în viaţa lui frumos sau măcar cât de cât 
atrăgător. 

Dacă asta era o fotografie cu Freddy Russel, înseamnă 
că bărbatul pe care l-am împuşcat nu era el. 


e 72» 


Partea a doua 
TAŢI 


e 73» 


16 


M-am dus în dormitor şi bâjbâind prin întuneric am găsit 
nişte haine. Am reuşit să mă schimb fără să-i trezesc pe 
Ann şi pe Jordan. Când am ajuns în bucătărie, i-am scris lui 
Ann un bilet, apoi m-am furişat în linişte afară şi am 
condus până în oraş. 

După ce am ajuns la secţia de poliţie, am rămas o vreme 
în parcare, aplecat deasupra volanului, încercând să-mi 
dau seama dacă nu cumva făceam o greşeală. Am scos din 
buzunarul cămăşii portofelul lui Russel, am deschis uşa 
maşinii pentru a profita de lumina care venea de la stâlpul 
de deasupra şi m-am uitat din nou la fotografii şi la scrisul 
de pe spatele lor. Trebuie să mă fi uitat de zece ori la acele 
poze încreţite, dar oricum le-aş fi întors sau ţinut în 
lumină, chipul hoţului pe care îl împuşcasem nu era de 
găsit nicăieri. 

Am pus portofelul în torpedoul maşinii şi am coborât. 
Ajuns în secţie, i-am zis dispecerei că am venit să-l văd pe 
Price. 

— E acasă, domnule. Pot prelua mesajul. 

— Cred că ar fi mai bine să-l sunaţi, i-am răspuns. 

l-am spus apoi cine eram şi ce se întâmplase şi că 
dădusem peste ceva foarte important. Am menţionat că nu 
voi vorbi cu nimeni în afară de Price şi că era ceva ce şi-ar 
fi dorit să ştie şi el. 

— Prea bine atunci, a spus şi l-a sunat, încruntându-se la 
mine în timp ce o făcea. 

Am găsit un scaun şi am luat loc, însă, câteva secunde 
mai târziu, capul femeii s-a iţit din biroul dispecerului şi 
am auzit spunându-mi-se: 

— Ajunge în câteva minute. Mergeţi în sala de întruniri 
şi luaţi-vă o cafea dacă vreţi. 

— Mulţumesc! 

— Cu plăcere, mi-a răspuns, dar nu părea să fi fost 
sinceră. 

Am intrat pe uşa care dădea în holul ce ducea spre sala 


e 74 -- 


de şedinţe şi am găsit automatul de cafea. Nu prea aveam 
chef de cafea, însă măcar era ceva de făcut. M-am gândit 
de mai multe ori să las totul baltă, dar n-am făcut-o. Am 
stat pur şi simplu acolo, cu paharul de carton încălzindu-mi 
mâinile, privind în gol. 

Doi poliţişti au intrat râzând şi s-au uitat la mine în felul 
circumspect în care privesc ei pe toată lumea. Şi-au luat 
cafele şi s-au aşezat la capătul îndepărtat al mesei. Au 
vorbit încet şi s-au tot uitat la mine, dar până la urmă s-au 
ridicat, şi-au luat paharele şi au ieşit. 

Aproape că terminasem cafeaua când a apărut Price. Ca 
de obicei, arăta impecabil. Părea că dormise tun toată 
noaptea. Nu avea pe chip niciun rid şi părul negru era 
pieptănat cu grijă. Purta un costum maro-deschis, foarte 
elegant. Avea pe dedesubt o cămaşă albastru-deschis şi o 
cravată subţire, albastru cu maroniu, iar pantofii aveau un 
luciu orbitor. 

— Vreo problemă? m-a întrebat. 

— Oarecum. Vreau să-i daţi drumul lui Russel. 

S-a uitat lung la mine pentru o secundă, apoi s-a dus la 
aparatul de cafea, a luat un pahar şi s-a aşezat lângă mine. 

— De ce? 

— Nu a făcut cu adevărat rău nimănui. Nu a putut să-l 
ucidă pe fiul meu, a crezut doar că poate. 

Mi-a oferit genul de zâmbet pe care îngrijitorii de la 
balamuc îl păstrează pentru pacienţii care cred că pot 
zbura. 

— Mi-a rănit un poliţist. Te-a rănit pe tine. Ce făceaţi voi 
doi acolo înainte să intrăm noi nu era doar un spectacol 
acrobatic. 

— Nu. Bine, încerca să-mi facă rău, dar nu era întreg la 
cap. Nu ar mai face-o din nou. I-a trecut. A încercat şi a 
văzut că nu poate s-o facă şi că de fapt nu voia s-o facă. 

— Deci vrei să spui că nu depui plângere împotriva lui? 

— Asta spun. 

— Nu aşa merge treaba, domnule Dane. Nici nu trebuie 
să depui plângere. L-am prins în flagrant. L-a lovit pe unul 
dintre oamenii mei. Nu avem nevoie să depui plângere. 


e 75» 


— Ba cred că aveţi. 

— Ar facilita lucrurile dacă ai face-o, dar nu avem nevoie 
de tine. 

— Polițistul a fost rănit pentru că se afla în casa mea la 
cererea ta. 

— Cu care ai fost de acord. 

— Da, dar am greşit în legătură cu asta. 

— Haide, dom'le, ce-ai păţit? Acum câteva ore te băteai 
cu nebunul prin casă şi exact înainte de asta îmi scoteai 
ochii că nu ne ducem să-l săltăm înainte chiar să fi încercat 
să facă ceva. 

— Ştiu. 

— Şi atunci? 

M-am gândit la fotografiile din torpedoul maşinii, dar nu 
am spus nimic. Nu încă. Se întâmpla ceva aici şi aveam 
convingerea că Price ştia despre ce era vorba. Sau cel 
puţin cineva din departament. Încă nu eram pregătit să-mi 
joc cărţile pe faţă. Trebuia să-l testez întâi pe Price. 

— Dacă este nevoie, voi aduce un avocat să se ocupe de 
asta. Nu vreau să depun plângere. Vreau să-l iert şi să uit 
de tot. Am senzaţia că şi Russel vrea acelaşi lucru. 

— Să ierţi şi să uiţi, m-a îngânat Price. Ce simpatic. 

— E ceea ce vreau. 

— Îmi pare rău pentru tine. Ba eşti un rahat nazist de 
extremă dreapta care vrea să îl iau pe nenorocitul ăsta de 
pe curul tău, ba eşti un liberal milos rănit în sensibilitate 
căruia îi curg sentimentele pe podeaua mea. Eşti 
schizofrenic. Nu ştii ce îmi ceri. Omul ăsta e periculos. A 
încercat să-ţi ucidă fiul pentru că ai fost forţat să-l omori 
pe al lui. A încercat să te ucidă pe tine şi pe soţia ta şi l-a 
rănit pe unul dintre oamenii mei. Dacă aş fi în locul tău, aş 
lua în serios faptele astea. Aş lăsa întorsul celuilalt obraz 
pe seama lecţiilor de la şcoala de duminică şi pentru copiii 
de cinci ani. Trăim în realitate, Dane. Nici Iisus n-ar rezista 
aici cinci minute nenorocite. Nimeni nu şi-ar bate capul să- 
i crucifice curul lui de pasiv. Ia prea mult timp. Ar trece cu 
maşina peste el sau i-ar tăia maţele cu un deschizător de 
conserve ruginit. 


e 76 - 


— N-am nevoie de o predică. 

— Ai nevoie de ceva, Dane. La dracu’, omule, nu poţi 
vorbi serios. Gândeşte-te la ceea ce îmi ceri. 

— M-am gândit bine. Vreau să-i dai drumul lui Russel. 
Nu vreau să depun plângere, iar dacă nu obţin ceea ce 
vreau, voi veni cu un avocat să se ocupe de asta. Asta ţi-o 
promit. Vreau să fie lăsat liber acum, să-l văd eliberat cu 
ochii mei. Vreau ca acuzaţiile să fie retrase. Nu vreau 
decât să-mi văd de viaţa mea şi să-l las şi pe el să-şi vadă 
de a lui. 

— Chiar crezi că pot face asta? 

— Cred că ai face bine să poţi. 

A rămas uitându-se la mine, a rupt în două paharul gol, 
apoi l-a făcut bucățele. După ce a terminat, şi-a pus ambele 
mâini pe masă şi a continuat să se holbeze la mine. 

— Nu încerca să mă intimidezi, Price, nu face decât să 
mă obosească. 

— Îmi este milă de tine. 

— Ai mai spus asta. Acum, fie îi dai drumul lui Russel, fie 
îmi sun avocatul şi o să ai probleme. 

Venise rândul meu să mă uit în ochii lui şi am fost foarte 
convingător. După o clipă s-a ridicat, a cules cu o mână 
paharul de cafea distrus, apoi s-a dus la coşul de gunoi şi a 
aruncat rămăşiţele. 

— Faci o mare greşeală, Dane. Dar e viaţa ta. Şi a 
familiei tale. S-ar putea să nu mai fiu acolo pentru a-ţi 
scoate curul din belea şi a doua oară. 

— Din câte îmi aduc aminte, eu şi cu Ann am făcut toată 
treaba. Omul tău era întins pe podea. 

S-a uitat la mine cu o expresie care i-a făcut chipul de 
obicei frumos să pară urât. 

— S-a rezolvat, amice. Îi dau drumul. Dar să-ţi aduci 
aminte, când va veni după tine, că te-am avertizat. 

— Voi aştepta în parcare, ca să mă asigur că îi dai 
drumul. 

— Nenorocit tembel, a mai spus Price şi a ieşit din 
cameră. 

Picase testul. Fusese prea uşor. Se întâmpla ceva 


e 77» 


necurat. Şi Price ştia despre ce era vorba. 


e 78 - 


17 


Stăteam în parcare, rezemat de capota maşinii, cu 
portofelul lui Russel în buzunar, când l-am văzut ieşind 
escortat de Price şi de un poliţist în uniformă. Toţi trei au 
stat acolo uitându-se la mine, apoi Price l-a îmboldit uşor 
cu mâna şi Russel a început să meargă înspre mine. Price 
şi polițistul au rămas unde erau. 

— Aşteaptă să vadă dacă încerc să te omor, mi-a spus 
Russel când a ajuns lângă mine. 

— Ai de gând să încerci? 

— Nu. 

Le-am făcut semn lui Price şi poliţistului să plece. 

— Pleacă din parcare. Lasă-l să te omoare în altă parte! 
a strigat Price după mine. 

Russel s-a întors către ei şi a zâmbit. 

— Nu ai încredere în mine, domnule locotenent. 

— Sunteţi amândoi bolnavi, a spus Price şi a intrat în 
secţie. Polițistul în uniformă a rămas pe loc. 

— Urcă, i-am spus lui Russel. Avem de vorbit. 

Russel a urcat în maşină, am pornit motorul şi am ieşit 
din parcare, mergând încetişor în josul străzii California. 

— Ce părere ai despre asta? l-am întrebat. 

— Sunt de acord cu Price. Eşti nebun. Puţin mai 
devreme am încercat să te omor. Să ştii că am încercat cu 
adevărat. 

— Nu l-ai ucis pe fiul meu. Ai avut ocazia. 

— Nu l-aş fi putut... La naiba, nu ştiu nici dacă te-aş fi 
putut ucide pe tine. 

— M-ai lovit destul de tare. 

— Am crezut că vreau să omor pe cineva. Te urăsc, cred 
că ştii asta. 

— Pentru că l-am ucis pe fiul tău? 

Russel a scos un sunet, ceva între tuşit şi mormăit. 

— Nu l-am ucis. 

— Uite. Eşti destul de nebun cât să mă scoţi din 
închisoare. Nu ştiu cum ai făcut-o, dar ai făcut-o, dar acum 


e 79 œ 


nu fi într-atât de nebun încât să te gândeşti că voi crede 
vreodată rahatul ăsta. Lasă-mă pur şi simplu pe undeva, 
bine? 

— Hai să-ţi arăt ceva. 

Am pescuit portofelul din buzunarul cămăşii şi l-am 
scuturat cu o mână ca să se deschidă la fotografii şi i l-am 
înmânat. 

— Ăsta e fiul tău, nu? 

— Ştii al dracului de bine că este el. Dacă încerci să afli 
dacă te voi ucide până la urmă, să ştii că eşti pe drumul cel 
bun. 

— Eşti sigur că bărbatul şi copilul din pozele alea e fiul 
tău, Freddy? 

— Cred că ştiu şi eu cum arată băiatul meu. 

Am oprit lumina din interior. 

— Ăla nu e bărbatul pe care l-am împuşcat. 

Am condus în tăcere până când Russel s-a hotărât să 
spună ceva. 

— Vrei să spui că nu-l recunoşti din pozele astea? 

— Vreau să spun că nu ăla e bărbatul pe care l-am 
împuşcat. Nu s-ar fi putut schimba destul pentru a fi cel pe 
care l-am împuşcat. Cât de înalt e Freddy? 

— Nu ştiu. Înalt. Înalt cât mine. 

— Deci cel puţin un metru optzeci? 

— Cam aşa. Nu l-am văzut de ceva timp. N-am păstrat 
legătura. S-ar fi putut schimba destul de mult. 

— I s-ar fi putut schimba ochii din albaştri în căprui? 

— Poate avea lentile de contact. 

— Nu. Omul ăsta nu purta lentile de contact. Era, de 
asemenea, mai scund şi mai închis la culoare. Nu era fiul 
tău. 

— Ce naiba spui acolo, Dane? 

— Spun că se întâmplă ceva dubios. 

Russel a picat o vreme pe gânduri. Am făcut dreapta pe 
strada Crane, am ajuns la strada principală şi am cotit la 
stânga. 

— De ce te-aş crede? Poate că vrei doar să mă duci de 
nas. Poliţia îmi spune că fiul meu e mort şi aflu că tu ai 


e 80 œ» 


făcut-o, iar acum vrei să cred altă poveste doar pentru că 
spui tu că-i aşa. 

— Şi mie ce-mi iese din asta? Gândeşte-te puţin. 
Aproape că mi-ai rupt gâtul mai devreme şi mi-ai 
ameninţat fiul. Nu te pot ierta pentru asta, chiar dacă te-aş 
crede că nu ai fi putut să o faci. La dracu”, s-ar putea să mă 
înşel. M-ai putea ucide şi mi-ai putea omori întreaga 
familie şi ar fi doar vina mea. Dar nu ţi-am ucis fiul. Mi-am 
dat seama în momentul în care am văzut fotografiile. Nu 
ştiu pe cine am ucis sau de ce au spus poliţiştii că a fost 
Freddy Russel, dar sunt sigur că nu e vorba doar de o 
greşeală din partea lor. Au făcut dinadins ceea ce au făcut. 
Dacă nu ar fi făcut-o, nu te-ar fi lăsat să ieşi, indiferent cu 
câţi avocaţi i-aş fi ameninţat. Ţi-au dat drumul pentru că le 
era frică să nu stârnesc agitaţie şi să iasă altceva la iveală. 
Ceva ce încearcă să muşamalizeze, care are legătură cu 
fiul tău. 

A urmat încă o tăcere încărcată. 

— Şi ce se întâmplă dacă te cred? Ce vrei să fac? 

— Ce vreau să facem, l-am corectat. Şi eu sunt implicat 
în treaba asta. 

-= Ep 


Am oprit pe strada North, la o gogoşerie cu program 
non-stop. Asta şi un magazin Kroger sunt cam singurele 
chestii deschise între orele 22.00 şi 6-7.00 dimineaţa. Stau 
deschise pentru studenţi. 

În Prăvălia de Gogoşi Non-stop se aflau câţiva tineri 
bând cafea la o masă şi uitându-se peste nişte cărţi, 
probabil îngrăşând porcul în ajun pentru un test pentru 
care ar fi trebuit să înveţe de acum o lună. Un tip ceva mai 
în vârstă se afla în spatele tejghelei, arătând de parcă s-ar 
fi aflat acolo toată noaptea şi ar fi avut mare nevoie de un 
recrut proaspăt care să-l înlocuiască. Când am comandat 
două gogoşi şi cafele, nu a spus mai mult decât a fost 
necesar, ca şi cum i-ar fi fost gura prea obosită. 

Ne-am aşezat la masă în capătul localului şi Russel a 
rupt tăcerea după ce a sorbit din cafea: 

— Nu înţeleg de ce îţi baţi capul. Ce-ţi pasă de mine? 


e 81 œ» 


M-am mutat pe lateralul mesei, pentru a-mi pune 
picioarele în lungul canapelei, cu spatele rezemat de 
perete, şi pentru a nu fi nevoit să mă uit direct la Russel. 

— Personal, nu-mi pasă de tine nici cât de un rahat. Nici 
măcar nu-mi placi. De ce ar trebui? 

— De ce atunci? Ai fi putut pur şi simplu să laşi lucrurile 
aşa. 

— M-au îmbrobodit. Nu-mi place asta. Am omorât un om 
şi nici măcar nu ştiu pe cine am ucis. Nu-mi place nici asta. 
Din cauza faptului că au spus că l-am omorât pe fiul tău, ti- 
ai pierdut minţile încât să-mi ameninţi fiul şi să încerci să- 
mi faci rău mie şi soţiei mele. Nici asta nu-mi place. Dar 
sunt şi eu om. Cred că ştiu parţial cum trebuie să te fi 
simţit, cu fiul tău mort şi cu tot. Cred că şi eu aş fi 
înnebunit. Nu te iert, stai liniştit, spun doar că amo 
oarecare idee despre felul în care trebuie să te fi simţit. 
Dacă totul e de fapt doar o mare minciună... 

— N-am făcut nimic bun pentru băiatul ăla cât timp era 
în viaţă, a intervenit Russel. Nu sunt sigur de ce mi s-a 
părut că aş fi putut să fac ceva acum. Probabil din 
vinovăţie. 

— Te-ai văzut des cu el? 

— Nu. Doar când era mic. Pozele alea au cam fost totul. 
E posibil să-l fi pus maică-sa să o trimită pe aia de când era 
mai mare. Nu ştiu. Au trecut ceva ani de atunci. Eu şi 
maică-sa ne-am despărţit, dar ea a păstrat legătura, mi-a 
mai spus ce făcea Freddy. Echipa de fotbal şi alte chestii 
de genul ăsta. 

— Pentru ce ai intrat la închisoare? 

— Prima dată pentru o spargere. Am ieşit, dar m-am 
întors pentru o acuzaţie de jaf armat. Am scăpat ieftin 
pentru că nu s-a putut dovedi că eu aveam arma. Adevărul 
este că nu eram înarmat, ci tipul care era cu mine. 

— Nu-i cam acelaşi lucru? 

— Oarecum. L-am oprit din a-l ucide pe vânzătorul din 
magazin. L-a împuşcat o dată, după care l-am lovit şi m-am 
luptat cu el să-i iau arma. Nu ar fi trebuit să iasă cu 
împuşcături. Aveam nevoie de nişte bani şi trebuia să 


e 382 œ» 


mergem la cacealma. Cel puţin aşa mi s-a spus. Nu ştiam 
că ticălosul era un ucigaş cu sânge rece. 

— Deci te-au prins în timp ce te băteai cu partenerul? 

— Nu. l-am luat arma şi l-am făcut knockout, apoi am 
aşteptat până au chemat legea. M-am gândit că lucrurile 
erau deja destul de grave, cu vânzătorul sângerând de 
moarte, fără să fie nevoie să le înrăutăţesc fugind. Şi 
adevărul e că, dacă l-aş fi lăsat pe partenerul meu acolo, ar 
fi ciripit. N-am vrut să-l omor, aşa că am stat şi am înghiţit 
tot tratamentul. Unul dintre funcţionari a depus mărturie 
că l-am oprit pe partenerul meu din a-l ucide pe bărbat, 
dar n-a prea contat. A murit oricum mai târziu. 

— Ce s-a întâmplat cu partenerul tău? 

— A fost unul dintre ultimii care a stat pe scaun - asta se 
întâmpla înainte să bage chestia cu injecţia. Eu am primit 
ceva timp. 

— Ce planuri aveai când ai ieşit, înainte să se întâmple 
chestia asta cu fiul tău? Sau cu bărbatul care ar fi trebuit 
să fie fiul tău? 

— Am stat închis douăzeci de ani încercând să-mi dau 
seama ce voiam să fac. Mi-au trecut câteva chestii prin 
cap. Niciuna dintre ele nu a fost bună. Voiam să-mi găsesc 
fiul şi să recuperez timpul pierdut. Cam atât mai rămăsese. 
Aş fi acceptat orice fel de slujbă doar pentru a putea fi 
aproape de el sau ca să-l pot vizita din când în când. 
Aveam de recuperat o grămadă de timp. Şi de dat foarte 
multe explicaţii. Dar acum e totul doar un rahat uitat în 
soare. 

— Fiul tău e probabil pe undeva pe lumea asta. Trebuie 
doar să ne dăm seama cum să-l găsim. 

Russel şi-a pus pe masă mâinile care erau ca ale tatălui 
meu şi s-a uitat la ele, de parcă ar fi încercat să-şi dea 
seama cum ajunseseră acolo, înfipte în încheieturi. Într-un 
final şi-a ridicat privirea. 

— Am cunoscut odată un tip. Eram prieteni buni înainte 
să mă prostesc. Era un personaj. Dar, la dracu’, nu l-am 
mai văzut de douăzeci de ani. Ar trebui să aibă cam 
cincizeci de ani acum. Mi-a tot scris în închisoare. l-am 


e 383» 


răspuns o vreme, după care m-am lăsat. Scrisorile lui au 
continuat însă să vină. Mă ştia şi pe mine şi pe familia 
mea. 

— Ce-i cu el? 

— Era un foarte bun detectiv particular. Am lucrat 
pentru el o perioadă, dând de urma fugarilor şi făcând 
recuperări înainte de a mă prosti. Avea o reputaţie de 
invidiat. 

— Unde e acum? 

— Nu ştiu. Era în Houston pe atunci. Fusese în armată. 
Beretele Verzi. 

— Crezi că ne-ar putea ajuta să aflăm unele lucruri? 

— Dacă mai trăieşte şi e de acord s-o facă, da. Dacă nici 
el nu reuşeşte, nimeni n-o va face. 

M-am gândit o vreme la asta. În ciuda discursului meu 
binevoitor, începeam să mă simt ca un dobitoc. Il scosesem 
pe Russel din puşcărie şi asta era de ajuns. După cum 
spusese şi el, nici măcar asta nu-i datoram. Poate că era 
nebun şi poate că nu a crezut un cuvânt din ceea ce i-am 
spus. Aştepta doar o ocazie să termine ceea ce începuse. 
Ce ar fi spus Ann despre toate astea? Nu numai că îl 
scosesem de la pârnaie, dar acum plănuiam şi să-l ajut să 
afle ce se întâmplase cu fiul lui. Să angajez un detectiv 
particular pentru asta. Nu prea avea sens. 

Apoi m-am gândit la bărbatul pe care-l omorâsem. Nu se 
cade să ucizi un om fără să-i cunoşti numele. Şi nu-mi 
plăcea deloc ideea că fusesem folosit. Nu eram sigur cum 
se folosise poliţia de mine, dar o făcuse. Şi amărâtul ăsta 
probabil că nu şi-ar fi ieşit din minţi dacă nu i-ar fi spus 
minciuna pe care i-o spuseseră. Şi părea că, cu cât 
încercam mai mult să conştientizez faptul că nu ar trebui 
să mă implic mai mult decât o făcusem deja, cu atât mai 
mult mi se părea că de fapt ar trebui. 

— Un detectiv costă o grămadă de bani, a spus Russel, 
dând voce grijilor mele. Eu nu am şi nu cred că Jim Bobo 
va face gratis. Poate că ar fi făcut-o în zilele bune, dar 
acum nu ştiu. A trecut mult timp. Mă simt de parcă ieri 
eram prieteni, dar contactul nostru a fost destul de limitat 


e 384» 


în ultimii ani. Jim Bob şi-a văzut probabil de drum şi are 
viaţa lui. E posibil să nu vrea să mai aibă de-a face cu 
mine, chiar şi dacă aş avea bani pentru a-l angaja. 

— Pot asigura eu suma necesară. Nu mă scald în bani, 
însă o duc bine. Dar mai întâi, hai să vedem dacă mai 
trăieşte. 

Am terminat cafeaua, m-am dus la cabina telefonică de 
afară, dintre gogoşerie şi benzinăria FINA, şi am sunat la 
serviciul de informaţii telefonice din Houston. Am întrebat 
mai întâi de Agenţia de Detectivi Luke, apoi de Jim Bob 
Luke. Niciuna dintre variante nu era înregistrată. 

Am încercat în Pasadena, care este un orăşel de la 
marginea Houstonului. O grămadă de oameni vin la muncă 
în Houston de acolo. 

— Jim Bob Luke de pe strada Mulberry? m-a întrebat 
centralista. 

Am pus mâna pe un fluturaş. 

— Da, ele. 

Mi-a dat numărul de telefon şi l-am scris pe una dintre 
cărţile mele de vizită, apoi m-am întors la gogoşerie. Am 
intrat în separeu faţă în faţă cu Russel şi i-am spus: 

— Bingo. 


e 385» 


18 


Cerul începuse deja să se lumineze în momentul în care 
am plecat din gogoşerie. L-am dus pe Russel la Lazy 
Lodge, la marginea oraşului, şi l-am cazat acolo. Era un loc 
soios, a cărui clientelă era formată în principal din 
mexicani aflaţi în drum spre slujbe de rahat şi cu destui 
bani cât să închirieze o rulotă de doisprezece oameni. 
Mâncarea era servită dintr-un automat de dulciuri şi sucuri 
din holul răpănos. Pentru un dolar şi ceva puteai să iei un 
Snickers şi o Cola. 

I-am dat lui Russel destui bani să aibă în caz de urgenţă, 
pentru un Snickers, o Cola şi o lamă de ras de unică 
folosinţă, cum erau cele vândute la recepţie. 

— Mă iei în grijă? m-a întrebat Russel. 

— Aşa se pare. 

Am mers în cămăruţa pe care o primise şi am lăsat uşa 
pe jumătate deschisă, pentru că dogorea înăuntru şi aerul 
condiţionat nu era deschis. Camera avea un uşor iz de 
toaletă murdară şi prea mult odorizant cu miros de lămâie. 
Trei gândaci morţi fuseseră stivuiţi într-un colţ unul peste 
altul de trecerea unei mături indiferente, făcându-i să 
arate ca un fel de număr de echilibristică cu insecte. 

Russel s-a aşezat pe pat, însă acesta era atât de lăsat în 
mijloc, încât părea să se topească în el. S-a foit până a ieşit 
din gaură, s-a pus în genunchi, s-a uitat sub pat şi l-a buşit 
râsul. 

— O singură stinghie pe mijloc. Dichis. 

— Atât îmi permite buzunarul. 

— Nu mă plâng. 

S-a pus fix pe marginea patului, şi-a scos pachetul de 
ţigări şi a scuturat ultima ţigară, pe care a pus-o între buze 
fără s-o aprindă. 

— Chiar ai de gând să mă ajuţi să-mi găsesc fiul? 

— Mda. 

— Ai încredere în mine după tot ce-am făcut? 

— Nu ştiu. Se pare că da. Ori asta, ori sunt nebun. 


e 86 - 


— A fost un soi de nebunie premeditată, Dane. Am 
crezut că ştiam ce voiam să fac, dar nu am fost în stare. Mi 
s-a părut foarte normal când m-am gândit prima oară. Un 
fiu pentru un fiu. Dar am ştiut în sinea mea că nu voi putea 
merge până la capăt. Te-aş fi putut însă ucide pe tine. M- 
am gândit la asta toată dimineaţa. Ţi-am spus în maşină că 
nu ştiu dacă aş fi putut să o fac. Am minţit. Aş fi putut. Am 
crezut că tu mi-ai omorât copilul. Nu ar fi însemnat nimic 
pentru mine să-ţi fac felul. 

— Te-ai fi dus înapoi la închisoare. 

— Mare rahat. Aş fi fost la fel de fericit şi dacă m-ar fi 
omorât. 

— Şi acum? 

— Nu ştiu. Dacă fiul meu este în viaţă, vreau să-l găsesc. 
Asta chiar ar însemna ceva. 

Stătusem în picioare. Am reperat singurul scaun din 
cameră şi m-am aşezat pe el. A pârâit de parcă l-ar fi 
durut. 

— Băieţii ăştia nu se zgârcesc deloc, nu-i aşa? m-a 
întrebat Russel. 

— Era mai bună celula ta? 

Simţeam nevoia să fiu rău. Tot nu-mi plăcea ticălosul şi 
tocmai recunoscuse că m-ar fi putut ucide fără să piardă 
prea mult somn după. 

Insă întrebarea mea nu l-a jenat. Chiar a luat-o în serios. 

— Singurul lucru care făcea celula nasoală era faptul că 
uşa era închisă şi nu o puteam deschide oricând aveam 
chef. Dar afară sunt ca un peşte scos din apă. Am lipsit 
prea mult din viaţa civilă. Nu ştiu cum să mă port. Nu mai 
ştiu nici cum să vorbesc cu o femeie. Încă nu sunt sigur 
unde e mai rău, aici sau la Huntsville. 

— E trist felul în care te-au făcut să-ţi plăteşti păcatele, 
nu-i aşa? 

A zâmbit la mine. 

— Am meritat pedeapsa, Dane. Nu mă plâng. 

A găsit un chibrit şi şi-a aprins ţigara. 

— Ultima ţigară şi ultimul chibrit. 

— Ţi-am dat destui bani cât să-ţi ajungă pentru ţigări şi 


e 387 œ» 


mâncare. Te voi contacta din nou mai târziu. 

— Îl suni pe Jim Bob? 

— Mda. 

— E posibil să nu fie acelaşi, ştii? 

— Ştiu, dar, cu un nume ca Jim Bob Luke, presupun că el 
e. Eu zic mai degrabă că e posibil să nu mai aibă aceeaşi 
ocupaţie. 

— Poate mă laşi pe mine să discut cu el. Am fost prieteni 
cândva. 

— Ai mai spus asta. Poate că e un motiv destul de bun ca 
să nu-l mai sun pe ticălos. 

— E mai înţelept decât mine. Crede în justiţie, în adevăr 
şi în libertate, în toate căcaturile astea. 

— Bine. Vorbeşte cu el. E un telefon public aici. După ce 
te odihneşti puţin şi dacă crezi că e posibil să fie treaz, 
sună-l. 

Lumina zorilor se furişa încet pe uşa deschisă şi m-a 
făcut să mă gândesc la Ann şi la Jordan. 

— Trebuie să plec acasă, i-am spus. 

— Când ne mai auzim? 

— Nu ştiu. Trebuie să-mi pun gândurile în ordine. Dacă 
îl găseşti pe Jim Bob Luke, mă suni. Numărul meu este în 
cartea de telefon. 

M-am ridicat în picioare. 

— Dane, n-ar ajuta să-mi cer scuze după tot ce am 
făcut... 

— Nu, n-ar ajuta. 

— Dar îţi cer. 

— Nu m-ar fi ajutat cu nimic dacă m-ai fi ucis pe mine şi 
pe familia mea. 

— Nu ţi-aş fi ucis familia. Doar pe tine. 

— Asta mă face să mă simt mult mai bine, să ştii, Russel. 

— Pune-te în locul meu şi gândeşte-te la ceea ce ai fi 
făcut tu. 

— N-aş fi procedat ca tine. 

— Nu te-ai gândit destul. 

— Ştiu că nu aş fi făcut ceea ce ai făcut tu. 

— Da, nici eu nu cred că ai fi făcut la fel. Nu încerc să 


e 88 - 


găsesc o scuză, ţi-am spus doar că-mi pare rău. 

— Părerea ta de rău este de căcat, Russel. 

— Va trebui să lucrăm împreună la asta. Eu să-mi găsesc 
fiul şi tu să afli pe cine ai ucis, despre ce e vorba de fapt în 
toate astea. Am putea încerca să ne înţelegem şi să 
învăţăm să avem încredere unul în altul. 

— Nu cred că pot avea cu adevărat încredere în tine, 
Russel. Am deja nişte dubii şi mă gândesc că ar fi fost mai 
bine să te las acolo unde erai. Poate că nu meriţi un fiu. 

— Nu te pot contrazice. 

Nu-mi plăcea direcţia spre care se îndrepta discuţia. 

— Stai cu capul la cutie. Dacă intri în belea, te descurci 
singur. Nu te mai pot ajuta şi nu aş face-o nici dacă aş 
putea. 

— Dacă ne băgăm în treaba asta, va trebui să ne păzim 
spatele unul altuia. Şi dacă poliţiştii sunt implicaţi, aşa 
cum spui tu, nu ne vor servi răspunsurile pe tavă. 

— Odihneşte-te. Ne vedem mai târziu. 

Am oprit la cabina telefonică dintre benzinăria FINA şi 
gogoşerie şi am sunat acasă. N-am dat explicaţii, am spus 
doar că ajung repede şi că nu urma să mă duc la serviciu 
în acea zi. Apoi am sunat-o pe Valerie, căreia i-am spus că 
nu ajung la magazin şi să-şi ia cheia. 

Când am terminat de vorbit şi am pornit spre casă, m- 
am gândit la ceea ce făcusem şi m-am întrebat cum aveam 
să-i explic totul lui Ann. Nu eram sigur că-mi puteam 
explica mie. Russel era un fost condamnat, nu vreun sfânt. 
Nici nu avea nevoie de un fiu, ci de o celulă comodă şi 
caldă şi de cineva care să-l hrănească, să-i spună când să 
se spele, când să se cace şi când să respire. De ce voiam 
totuşi să mă încurc cu el? Ce ar fi putut ieşi bun din asta? 
Chiar şi dacă aş fi aflat pe cine am omorât, cum ar fi 
schimbat asta lucrurile? Un Wilbur Smith mort nu e cu 
nimic mai bun decât un necunoscut mort. Pământul avea 
să se învârtă în continuare, orice s-ar fi întâmplat. 

Deci cum puteam să explic? Ce i-aş fi putut spune lui 
Ann pentru a o face să înţeleagă? Ar fi trebuit să spun că 
Russel avea mâinile ca ale tatălui meu? 


q 89 œ» 


19 


Când am ajuns acasă, Ann prăjea pâine. 

— Vrei şi tu? 

— Nu. Am mâncat în oraş o gogoaşă. O să beau o cafea 
cu tine, totuşi. 

— Care-i faza cu biletul? Unde ai fost? 

— Unde-i Jordan? am schimbat subiectul. 

— Încă doarme. M-am gândit să-l las să stea acasă azi. 
Am sunat şi eu la muncă. Nici eu nu mă duc. Cu întrebarea 
mea cum rămâne? 

— Am fost la secţia de poliţie. 

A stat o secundă pe gânduri. 

— Ai vorbit să ne repare uşa? 

— Nu. M-am dus acolo să vorbesc despre Russel. 

— A, da? 

— Le-am cerut să-i dea drumul. 

Era ocupată cu aranjatul pâinii prăjite pe farfurie şi s-a 
întors cu faţa spre mine. 

— Să-i dea drumul? 

— Am găsit un portofel în camera lui Jordan. Al lui 
Russel. Avea o poză cu fiul lui în el. Nu era bărbatul pe 
care l-am împuşcat. 

— Ai cerut poliţiei să-i dea drumul nenorocitului ăluia 
după tot ce a făcut? 

— Nu avea cum să fi fost Freddy Russel. Tipul ăsta nu 
semăna cu el. Bărbatul pe care l-am împuşcat nu e Freddy 
Russel. M-am dus şi le-am cerut să-l elibereze şi au făcut-o. 

I s-au muiat genunchii şi a scăpat din mână farfuria şi 
pâinea prăjită. Farfuria s-a spart şi pâinea a alunecat sub 
masă. S-a sprijinit cu spatele de blatul bucătăriei şi m-am 
ridicat s-o ajut. 

— Stai unde eşti. Nu mă atinge. 

— Ascultă, am stat toată dimineaţa cu Russel. 

— Doamne, chiar i-au dat drumul? 

— Vrea şi el să afle aceleaşi lucruri pe care vreau şi eu 
să le aflu. Pe cine am împuşcat şi de ce au spus că a fost 


e 90 œ» 


fiul lui şi unde e acesta. Vom angaja un detectiv particular 
din Houston. 

— Richard, ai înnebunit. Omul ăla a încercat să-l omoare 
pe Jordan. 

— N-a putut s-o facă. 

— A încercat să te ucidă şi pe tine. Dacă nu l-aş fi lovit 
cu lampa aia afurisită, ar fi făcut-o. 

— Poate, am recunoscut. Dar nu cred. A fost o sminteală 
de moment, atâta tot. 

— Şi acum i-a trecut? 

— Am petrecut întreaga dimineaţă cu el şi nu a încercat 
nimic. A fost rezonabil. Cred că putem avea încredere în el. 
L-am cazat la un motel. 

Ann s-a dus la masă, a tras un scaun şi a luat loc. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am dus la un motel. Trebuie să-l sun mai târziu. 

— Da’ de ce nu-l inviţi şi la cină, dobitocule? Cheamă-l 
aici. Întreabă-l ce vrea să mănânce, care-i mâncarea lui 
preferată. Când termină de servit cina, poate că mă ia şi 
pe mine în dormitor să mă fută şi apoi vă omoară pe tine şi 
pe Jordan. Şi poate că dup-aia va dori să dea foc la casă. 
Avem o grămadă de chibrituri şi putem oricând să 
cumpărăm nişte benzină. Să avem la îndemână. 

— Ann, nu eşti deloc rezonabilă. 

— Eu nu sunt? Dumnezeule, Richard! Ce ai păţit? 
Creierul ăla al tău de găină dă rateuri. 

— Nu vorbi aşa tare. O să-l trezeşti pe Jordan. 

— Vorbesc cât de al dracului de tare vreau. Doamne 
fereşte, Isuse Cristoase, Richard... I-au dat drumul”?! 

— De asta ştiu că poliţia e în spatele întregii poveşti. 
Ascunderea identităţii hoţului. Oferirea numelui lui Freddy 
Russel. Gândeşte-te puţin. Nu i-ar fi dat drumul atât de 
uşor, pur şi simplu n-ar fi avut cum. N-au vrut să aduc un 
avocat şi să ajungă toată tărăşenia în instanţă şi să iasă la 
lumină nişte lucruri despre care nu voiau să se vorbească. 

Nu se uitase la mine până în acel moment, dar acum 
întorsese către mine minunaţii ei ochi verzi şi mă privea 
fix, fără să spună un cuvânt. Simţeam nevoia să zbier. 


e 91 œ» 


— Nu te cred, a zis în cele din urmă. Pur şi simplu nu 
pot, a spus, apoi s-a ridicat şi a ieşit din bucătărie. 

Mi-am pus o cană de cafea şi am stat la masă. Am privit 
o vreme în gol, apoi m-am ridicat, am vărsat cafeaua în 
chiuvetă şi am strâns pâinea prăjită şi farfuria spartă. M- 
am dus în sufragerie, m-am întins pe noua noastră canapea 
şi mi-am dat seama că eram mai obosit decât crezusem. 
Am adormit imediat, doar pentru a fi trezit de o atingere 
uşoară pe frunte. 

Am deschis ochii şi am văzut-o pe Ann. Stătea lângă 
canapea, în genunchi, aplecată deasupra mea. Părul ei 
blond îi acoperea chipul şi cădea pe al meu. Câteva riduri 
începuseră să se formeze la extremitatea ochilor ei 
magnifici, dar mi se părea că soţia mea arată minunat. 
Stătea cu mâna pe fruntea mea şi îmi dădea părul pe 
spate. 

— Ai dreptate. Nu l-ar fi lăsat să scape atât de uşor. Se 
întâmplă ceva. Tot cred că ceea ce ai făcut a fost prostesc 
şi că ar fi trebuit să vorbeşti cu mine mai întâi, dar ai 
dreptate. Faptul că l-au eliberat aşa repede nu se leagă. 
Spune-mi totul. De la început până la sfârşit. 

— După ce te sărut, i-am răspuns. 

=> 

Mi-a revenit apetitul şi am servit pâine prăjită şi cafea, 
povestindu-i din nou lui Ann totul, cu lux de amănunte. I- 
am spus exact cum reacţionase Russel şi ce îmi spusese el, 
i-am zis despre Jim Bob Luke, care ar putea fi un detectiv 
iscusit care se avea bine cu Russel odinioară. 

— Iubitule, nu vreau să redeschid povestea, dar Russel 
chiar ar putea fi nebun cu acte. Chiar dacă tu nu i-ai fi ucis 
fiul, tot ar putea să nu te creadă. Poate că plănuieşte să-ţi 
intre pe sub piele ca să ajungă la Jordan. Cred că ceea ce 
ai făcut... a fost o prostie. 

— Tot ce-i posibil. Dar a avut deja ocazia de a-l ucide pe 
Jordan şi nu l-aş fi putut opri atunci. A ales să nu o facă. A 
avut şansa să mă ucidă şi pe mine azi. Cred că, dacă şi-ar fi 
dorit asta, ar fi putut să o facă fără să-l vadă ţipenie de om. 
Nu cred că i-ar fi păsat oricum, pentru că era conştient că 


e 92 œ» 


Poliţia ar fi ştiut că era mâna lui, din moment ce eu am fost 
destul de prost să plec cu el în maşină. Nu, cred pur şi 
simplu că omul era înnebunit de durere, iar când a sosit 
momentul să termine treaba, n-a fost în stare să o facă. 1 s- 
au înecat toate corăbiile. Tot ce vrea să facă acum e să-şi 
găsească băiatul. Nu spun că-mi e simpatic, spun doar că 
nu-mi mai e frică de el. 

— Bine, atunci a ieşit din schemă. Dar ce-ţi pasă ţie de 
asta? Poate să-şi caute şi singur copilul. 

— N-are bani. 

— Păi, e problema lui. 

Puteam vedea scânteia crescând în ochii ei şi voiam să o 
sting înainte să trecem printr-o scenă similară celei de mai 
devreme. Ann era impulsivă şi, chiar şi când se răcorea, 
putea să ia foc mai repede decât un cărbune în bătaia 
vântului. 

— Banii nu sunt doar pentru el. El îşi găseşte fiul, eu aflu 
pe cine am omorât. 

— Ce mai contează? 

— Pot să aflu de ce a făcut Poliţia chestia asta. 

— Ce mai contează? Jordan e în siguranţă, noi suntem în 
siguranţă, iar Russel e acum Russel. S-a făcut dreptate. 
Dacă mai e ceva de făcut, asta e problema lui. Nu contează 
cum îl chema pe intrus. Nu e o persoană pe care să ne 
dorim s-o cunoaştem. A încercat să te omoare. 

— E vorba de principiu. 

— Principiu? Cine are principii? 

— Eu. 

— Da, durule. Codul masculin. 

— E mai mult de atât. Nu pot să mă privesc în oglindă şi 
să las totul baltă. 

— Atunci nu te mai uita în oglindă. 

— Rahat, Ann, nu pot să fac asta. Mă ştii mai bine de 
atât. 

— Toată chestia asta cu onoarea a mers până acum, 
poate chiar a fost drăguță, Richard. M-ai mai bătut la cap 
cu asta, dar a fost întotdeauna vorba de ceva banal. Ai 
spus adevărul în momentul în care ai fi putut minţi şi ai 


e 93 - 


devenit un om mai bun. Admirabil. Ai fost acolo pentru un 
prieten ce avea nevoie de ajutor. Admirabil. Ai avut 
scrupule. Grozav. Dar astea sunt chestii care se învaţă la 
biserică. Nu sunt pentru viaţa reală. Nu atunci când 
treburile sunt nasoale, iubitule. 

— Price mi-a ţinut un discurs similar, dar din alt punct 
de vedere. Totuşi, nu mi-a spus iubitule. 

Aproape că a zâmbit. 

— Asta e o treabă care ţine de lege. Poate că ştiu ei ce 
fac. Poate e mai bine să nu ne implicăm. 

— Unul dintre noi ar fi putut să moară doar pentru că ei 
au minţit, doar pentru că au spus că bărbatul pe care l-am 
împuşcat a fost Freddy Russel. Dacă nu ar fi minţit de la 
bun început, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. 
Vreau să ştiu de ce. 

— Vrei să te asiguri că nu-ţi întini dracului onoarea, a 
spus ridicându-se puţin cam repede şi turnându-şi o altă 
cană de cafea, vărsând-o însă pe blat. 

— E ceva în care cred. Mă face să cred în mine. Cu toate 
cusururile pe care le am, tot am ceva în care să cred. E 
singurul lucru de valoare pe care îl pot oferi fiului meu. E 
tot ce am şi eu de la tatăl meu. 

— S-a împuşcat singur, Richard. Simţul onoarei nu l-a 
oprit. A aflat că mama ta îl înşela şi nu a putut suporta 
gândul. l-a rănit mândria lui de macho şi şi-a zburat 
creierii. Vai, Richard, n-am vrut să spun asta... nu aşa. 

Am tăcut câteva clipe. 

— Cred că s-a împuşcat pentru că a eşuat. Nu a reuşit să 
se ridice la înălţimea propriilor aşteptări, să fie bărbatul 
care sperase să fie. Cred că simţea că nu era felul principal 
când se culca cu soţia lui şi că începea să se obişnuiască 
cu ideea. Ştia că ar fi trebuit să o confrunte sau să plece, 
dar n-a putut s-o facă şi n-a putut să trăiască cu asta, 
faptul că era atât de slab. I s-a părut mai uşor să meargă 
până la capăt decât să plece pur şi simplu. 

— Nu ai de unde să ştii, Richard. 

— Mda, dar cred că am dreptate. Pot empatiza cu el, cu 
faptul că simţea că nu era cine şi-ar fi dorit să fie. Nu spun 


e 94 - 


că dacă nu fac asta o să mă sinucid, pentru că nu o voi 
face, ci doar că mi-ar plăcea să văd din ce stofă sunt croit. 
Nu cred că pot să vin acasă, să mă uit la televizor, să 
citesc ziarele şi să las totul să treacă de parcă nu s-ar fi 
întâmplat. M-ar măcina încet pentru tot restul vieţii. Şi tu 
nu eşti nici măcar puţin curioasă, Ann? Nu vrei să ştii ce se 
întâmplă şi de ce? 

Era gata să spună nu, apoi s-a oprit. 

— În regulă. Hai să vedem dacă putem afla despre ce 
este vorba. 


e 95 - 


20 


Am sunat la Lazy Lodge. Când a răspuns la telefon, 
Russel părea bătrân şi obosit. 

— Foloseşte o parte din banii pe care ţi i-am dat ca să-l 
suni pe Jim Bob Luke. O să-ţi mai dau. O să vin cu Ann 
acolo pe la prânz, imediat ce rezolvăm treburile cu Jordan. 

— Nevastă-ta? 

— Cred că ştii cum o cheamă. Ştii numele noastre şi tot 
ce mai e de ştiut despre noi. Nu-ţi aduci aminte? Te-ai 
documentat în legătură cu noi. 

A urmat o tăcere lungă. 

— Bine, adu-o şi pe ea. 

— Asta şi intenţionam să fac. Tu fă bine şi sună-l pe Jim 
Bob. Vezi dacă e tipul pe care-l ştiai şi dacă mai face ceea 
ce obişnuia să facă, dacă e dispus să lucreze pentru noi. O 
să-ţi aducem un hamburger sau ceva când venim. Putem să 
mai facem planuri atunci. 

— Care e numărul lui Jim Bob? 

I l-am spus. 

— Ce părere are nevastă-ta despre toată treaba asta? 

— Te urăşte de moarte. Şi eu sunt surprins că a acceptat 
să stea în aceeaşi cameră cu tine. 

— O să fie tare comod. Mi-aş dori să mă revanşez cumva 
faţă de ea. 

— Ei bine, nu prea ai cum. Fii calm şi sună-l pe Jim. 
Ajungem şi noi în curând. 

-= Ep 

L-am dus pe Jordan la şcoală şi i-am motivat întârzierea. 
Ne-am oprit apoi la Burger King şi am mâncat ceva, ca să 
nu fim nevoiţi să stăm la masă cu Russel. Ar fi fost prea 
prieteneşte. Când am terminat, i-am luat şi lui un 
hamburger, cartofi prăjiţi şi o băutură răcoritoare, apoi ne- 
am dus la Lazy Lodge. 

Ann a examinat clădirea. 

— Pare numai bună pentru el. 

Am coborât din maşină şi ne-am îndreptat paşii către 


e 96 - 


camera lui Russel. Uşa încă era deschisă şi Russel stătea 
pe pat, uitându-se la noi. Eu am intrat, însă Ann a rămas în 
prag, fixându-l cu privirea. Russel nu o putea privi în ochi. 
Inspecta nişte semne de uzură din mochetă, care părea 
mai veche decât păcatul originar. 

— Hai înăuntru, Ann. 

I-am făcut semn să ia loc pe scaunul pe care stătusem eu 
mai devreme, iar când s-a aşezat a gemut şi la ea la fel 
cum o făcuse şi la mine. l-am dat lui Russel punga cu 
mâncare şi el a pus-o pe pat, fără însă s-o deschidă. 

— Mersi. 

M-am sprijinit de perete şi mi-am încrucişat mâinile, 
simțind căldura din cameră adunându-se în jurul meu 
apăsătoare ca o cămaşă de zale. Aparatul de aer 
condiţionat tot nu era pornit. 

— Ai vorbit cu Jim Bob Luke? 

Russel a aruncat o ocheadă către Ann, dar tot nu i-a 
plăcut ce vedea, astfel că şi-a mutat privirea către mine. 

— Mda. 

— Şi? 

— E acelaşi Jim Bob Luke, fără greş. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Russel, spune-mi ce ţi-a 
zis! 

— Vine. O să fie aici în vreo trei ore. I-am spus totul. Mi- 
a părut să fie la fel ca odinioară. A fost ca şi cum ne-am fi 
despărțit abia ieri. 

— Mă bucur că v-aţi reamintit de vremurile bune, a 
intervenit Ann, dar ne va ajuta când va ajunge aici? 

— Da. 

— Isuse! a exclamat Ann, apoi s-a ridicat şi a ieşit pe 
uşă. 

Am ieşit după ea. Ajunsese cam pe la jumătatea aleii şi 
se sprijinea de zid, uitându-se în lungul şoselei de parcă ar 
fi fost un râu furios pe care ar fi trebuit să-l traverseze 
înotând. 

— Eşti în regulă? 

— Cum de te-am lăsat să mă convingi să facem asta? 

— Ann, sunt epuizat, şi ştiu că şi tu eşti. Am de gând să 


e 97 œ» 


fac asta şi aş vrea să fii de partea mea până la capăt. N-o 
să mă mai cert pe tema asta. O fac pentru că e ceva ce 
trebuie făcut. Mi-ar plăcea să înţelegi asta şi să accepţi. 
Sau cel puţin s-o tolerezi. Suntem împreună de prea mult 
timp ca să nu ai încredere în mine. 

I-am întins mâna. 

N-a zâmbit; în schimb, m-a luat de mână şi ne-am întors 
în camera lui Russel. 

-= ED 


În jurul orei 14.30, un Cadillac antic, roşu-aprins, cam 
de mărimea unui submarin, şi-a făcut apariţia şi a parcat 
fix în faţa uşii camerei lui Russel. De oglinda retrovizoare 
interioară erau agăţate o pereche de botoşei şi o pereche 
de zaruri din cauciuc mari şi galbene. Pe parbriz era lipit 
un autocolant cu şase siluete umane şi trei de câini, cu 
câte un X pe fiecare dintre ele. Maşina avea montate 
dedesubt sisteme de detectare a bordurilor?. „Mustăţile” 
încă se clătinau violent în momentul în care şoferul a ieşit, 
a trântit portiera şi s-a întins. 

— Rahat! a exclamat Russel. Ăsta e Cadillacul lui Jim 
Bob. Panarama aia are douăzeci de ani. Era nou-nouţă 
când am intrat la răcoare. 

Il puteam vedea pe bărbat întinzându-se în faţa uşii. 
Arăta ca un cântăreţ de country ratat. Era înalt, zvelt şi 
avea pe cap o pălărie de paie ponosită, decorată cu câteva 
pene anemice. Purta o cămaşă de cowboy albă, cu dungi 
subţiri verzi, blugi uzaţi şi cizme care păreau să se fi 
aventurat deseori prin apă şi rahat. 

Russel s-a dat jos din pat şi a ieşit afară din cameră, apoi 
l-am auzit pe cowboy strigând: 

— La naiba, mârţoagă bătrână, arăţi ca un rahat de 
câine în ploaie. 

— Am fost bolnav, a spus Russel pe un ton jovial. 

— Bolnav! Arăţi de parcă ai fi murit şi te-ar fi dezgropat 
vreun zevzec habarnist. Mă bucur să te văd din nou, 


5 Arc sau tijă metalică cu rolul de a-i avertiza pe şoferi în timpul 
manevrei de parcare, aceştia putând aprecia astfel distanţa faţă de 
bordură (n.r.). 


e 98 œ» 


ratatule. Cum o duci? 

— O duc bine. Jim Bob, vezi că e şi o doamnă aici în 
cameră. 

— Una care costă? 

— Nu, una adevărată. 

— Rahat! Eu şi gura mea blestemată. 

Jim Bob a intrat în cameră în urma lui Russel şi am putut 
să mă uit mai bine la el. Era greu să-mi dau seama câţi ani 
avea, dar, după ceea ce spusese Russel, ştiam că trebuie 
să fi avut cel puţin 50 de ani. Avea un chip plăcut şi suplu, 
bronzat (cu excepţia porțiunii de pe frunte, care era 
protejată de pălărie), şi o dantură albă şi frumoasă, făcută 
parcă pentru zâmbit. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul Dane, a zis 
uitându-se la mine. 

Am dat mâna cu el şi i-am prezentat-o pe Ann. 

— N-ai spus nimic de o femeie, i-a spus Jim Bob lui 
Russel. 

— Surpriză, i-a răspuns acesta. 

— Săru' mâna, doamnă. Îmi cer scuze pentru felul în 
care am vorbit în parcare, dar nu am ştiut că aici se află o 
doamnă. 

— Tratează-mă ca pe unul dintre băieţi, i-a spus Ann. 

— Nu, doamnă, n-aş putea face una ca asta. Doar un 
individ prost, surd şi orb ar putea trata o doamnă ca 
dumneavoastră ca pe unul dintre băieţi. Nu arătaţi nici cât 
negru sub unghie ca unul dintre ei. 

— Mulţumesc, a răspuns Ann după o scurtă pauză. 

— Ben, locul ăsta arată ca un bordel din Juarez. Chiar n- 
ai putut să te descurci mai bine de atât? l-a întrebat Jim 
Bob. 

— Păi... de fapt, domnul Dane a plătit pentru această 
locuinţă. 

— Aşa să fie oare? Eu nu prea aş spune că ce avem aici 
ar fi locuinţă. Am văzut magherniţe de cioroi în condiţii 
mai bune decât asta. 

— Nu încercam să-i găsesc lui Russel un loc în care să se 
mute, ci doar să aibă un cuib pentru o vreme. 


e 99 œ 


— Cuib? m-a întrebat Jim Bob. Dacă tu ai fi o pasăre, ai 
numi ăsta cuib? Rahat, o pasăre nici nu s-ar găinăţa aici, 
cu atât mai puţin să-şi facă cuib... scuzaţi-mi limbajul 
colorat, doamnă. 

Am făcut schimb de priviri cu Ann. Avea o expresie 
rezervată. Prea rezervată. 

— Ia uitaţi ce vă propun eu, doamnă şi bărbaţi. O să ne 
tirăm de aici şi o să ne vedem de drum până la Holiday 
Inn. Băgăm nişte potol ca lumea şi poate găsim chiar şi un 
pat de-ăla cu masaj pentru săracu' Ben aici de faţă, după 
care ne apucăm de săpat. În regulă? 

— Jim Bob, am intervenit, eu nici măcar nu te cunosc. i- 
a povestit Russel ce se întâmplă pe aici? 

— Da. El vrea să-l găsească pe fiu-său şi tu vrei să afli 
creierii cui i-ai zburat şi de ce te-au minţit poliţaii şi ce au 
de gând să facă. Dar nu înseamnă că tre' să stăm în sauna 
asta cu doamna de aici frumuşică cocoţată ca un papagal 
pe scaunul ăla prăpădit. Hai să mergem şi să dăm şi noi de 
nişte aer condiţionat. Eu unul gândesc mult mai bine după 
ce bag la curea o friptană bună şi trimit vreo două Lone 
Star reci să o spele. În schimb, nu-mi iese schema la fel de 
bine când sunt mai asudat decât o ştoarfă cubaneză şi stau 
într-un loc care miroase a cocină. Nu pentru că aş avea 
ceva cu porcii, căci am şi eu vreo zece exemplare - 
Yorkshire. Dar, oameni buni, ăsta nu-i loc de cartier 
general. 

Ann şi cu mine i-am urmat pe Jim Bob şi pe Russel până 
la Holiday Inn. Cadillacul era imposibil de ratat, chiar dacă 
luându-te după felul în care conducea Jim Bob ai fi spus că 
se chinuieşte cât poate să se descotorosească de noi. Dar 
nenorocitul ăla de Caddy îţi sărea în ochi ca un incendiu de 
la şase cvartale distanţă. 

— Măscăriciul ăla e detectivul particular? m-a întrebat 
Ann. 

— Te aşteptai la Mike Hammer sau la Jim Rockford? 

— Mă aşteptam la cineva care să ştie să scrie şi să 
citească. Idiotul ăla n-are creier nici cât să nu stea unde 
plouă, nu mai zic de activitatea de detectiv. N-ar fi în stare 


< 100 œ» 


să-şi găsească fundul cu ambele mâini şi o hartă. 

Am izbucnit în râs. 

— Nu e amuzant deloc, mi-a spus Ann, cu toate că râdea 
şi ea. Umblă după banii noştri şi Russel profită şi el cât 
poate. Sunt amândoi nebuni, iar noi suntem la fel de 
nebuni. 

— Hm... Jim Bob e mai ciudat. 

— Ciudat? E un sărăntoc. Un ţărănoi. Un dement. Ai 
auzit cum a spus: magherniţă de cioroi. Urăsc cuvântul 
cioroi. Îl dispreţuiesc. Nu numai că e nebun, dar omul cu 
care ne-am încurcat mai e şi fanatic. 

— Nu le-am ales compania pentru că sunt nişte tipi 
destupaţi şi cu conştiinţă socială. Nu am avut de ales în 
privinţa lui Russel, iar Jim Bob a părut o idee bună pe 
moment. Dacă e un tâmpit, nu-l voi angaja. 

— El se consideră deja angajat, cel puţin aşa cred. 
Cartierul general la Holiday Inn? Probabil crede că o să-l 
instalăm acolo. Nu avem nevoie de un cartier general, iar 
ei doi pot dormi în monstruozitatea aia căreia îi spune 
maşină. Ai văzut botoşeii şi zarurile? Şi mustăţile alea 
pentru borduri? 

— Nu-i critici pe negri şi pe mexicani pentru zarurile şi 
botoşeii lor, i-am spus, dar mi-am dorit imediat să nu o fi 
făcut-o. 

Ann nu mi-a mai vorbit tot restul drumului până la 
Holiday Inn. 


e 101 œ» 


21 


Am mâncat la restaurantul de la Holiday Inn, sau, mai 
bine zis, Jim Bob a făcut-o. Restul am luat doar ceai şi 
cafea, Ann cerând şi o felie de plăcintă cu mere. Jim Bob a 
comandat o friptură şi cartofi copti cu tot tacâmul. După ce 
a luat prima gură de friptură, i-a făcut semn chelneriţei să 
vină la masă şi i-a spus: 

— Scumpo, du vaca asta înapoi în spate şi termin-o de 
omorât. Dă-i foc micuţei încă vreo trei minute, apoi adu-mi- 
o înapoi. 

În timp ce Jim Bob aştepta să-i vină înapoi friptura, el şi 
cu Russel au depănat amintiri din zilele de demult şi au 
râs. Ann şi cu mine eram cam dezumflaţi, de parcă am fi 
nimerit la petrecerea greşită. 

Când friptura lui Jim Bob s-a întors, i-a mulţumit 
chelneriţei şi a cerut o bere Lone Star Light. 

— Trebuie să-mi menajez silueta feminină, a spus 
repezindu-se cu elan asupra mâncării şi spunând că e 
hrană bună pentru minte. 

— Atunci ai face bine să bagi în tine cât poţi, i-a spus 
Ann. 

Mi-am întors privirea spre ea. Russel a făcut la fel. Şi 
Jim Bob s-a uitat la ea şi a început să râdă. 

— Dacă n-ar fi ăsta adevărul... Dă-mi, te rog, sosul ăla. 
Ala care arată de parcă ar fi vomat cineva în sticlă. 

Ann s-a uitat la el cu răceală şi i-a dat sosul. Ei bine, Jim 
Bob nu era uşor de ofensat şi aveam senzaţia că experienţa 
îl învățase să se ferească de remarcile înţepătoare. 

— Ceea ce avem noi pe cap acum, a continuat Jim Bob, e 
o situaţie foarte ciudată. Şi despre orice ar fi vorba, 
poliţiştii sunt şi ei pe fir. Presupun că Fordul ăla nou de 
culoare bej care ne-a urmărit după ce am plecat de la 
motelul ăla răpănos e o maşină a Poliţiei, iar individul ăla 
care a parcat afară, a intrat odată cu noi şi stă acolo 
liniştit, bând a doişpea ceaşcă de cafea şi citind secţiunea 
de sport pentru a treia oară, e tot poliţist. Pentru că 


e 102 œ» 


poliţiştii şi maşinile Poliţiei se potrivesc unii cu alţii, cum s- 
ar zice. În orice v-aţi fi băgat voi picioarele, oameni buni, e 
treabă adâncă. 

— N-ai de unde să ştii că ăla e poliţist, s-a băgat Ann. 

— Nu, doamnă, n-am de unde. Dar presupun că este, şi 
eu presupun destul de bine. N-aş fi rezistat în meseria asta 
atât de mult dacă nu aş fi făcut-o. Şi dacă mata te simţi 
uşor ostilă faţă de mine, apăi e OK, soro. Nu te învinuiesc. 
Eu mă ştiu cu Ben şi după tot ce ţi-a făcut mă asociezi cu 
el. Suntem prieteni, dar suntem doi inşi diferiţi, şi ceea ce 
a făcut el este o ofensă de moarte. Eu l-aş fi omorât cu 
mâna mea. Dar am trecut de asta. Ben a fost un pic nebun, 
însă acum i-a venit mintea la cap, cel puţin atât cât se mai 
poate. Aşa că fie vom lucra împreună, fie terminăm toată 
chestia asta acum şi îl iau pe bătrânul Ben înapoi în 
Houston pentru vreo trei zile de beţie şi să văd dacă nu pot 
să-i găsesc ceva de făcut pe undeva. Ce ziceţi? Lucrăm 
împreună au ba? 

— N-am zis nimic referitor la asta, s-a scuzat Ann. 

— Ei, ai făcut-o şi nu prea. Deci, cum rămâne, domnule 
şi doamnă Dane? 

M-am uitat la Ann. 

— Bine. Bărbatul de acolo e poliţist şi noi vom lucra 
împreună. 

— Bun. Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să 
mergem să-l dezgropăm pe tipul ăla pe care l-ai împuşcat. 

— Poftim? am izbucnit. 

— M-ai auzit. Vreau să mă asigur că insul mort nu e 
Freddy. Ştiu ce ai spus şi nu cred că eşti mincinos, dar te- 
ai putea înşela. S-ar fi putut schimba destul de mult. Te-ai 
fi putut înşela în legătură cu culoarea ochilor. Am văzut 
mulţi martori oculari, şi nu întotdeauna ceea ce îşi aduc 
aminte este chiar ceea ce s-a întâmplat. În cazul tău, e 
posibil să-ţi doreşti ca hoţul ăla să nu fi fost Freddy, dar ar 
fi putut fi. 

— Nu se poate. E 

— Astea-s regulile, a întărit Jim Bob. Începem de aici. 
Dacă e Freddy, tre' să vedem cum de l-au lăsat pe Ben să 


e 103 >» 


scape atât de uşor şi o luăm de acolo mai departe. Dacă nu 
e Freddy, avem altă strategie. Şi lasă-mă să adaug şi asta, 
a spus Jim Bob uitându-se spre Russel. Dacă e într-adevăr 
Freddy, dacă îţi vine iar să le faci rău domnului Dane sau 
familiei lui aici de faţă, atunci, Ben, calule bătrân, mă tem 
că va trebui să-ţi zbor creierii cu mâna mea şi să te bag în 
groapă lângă el şi să te acopăr. M-ai înţeles? 

Russel i-a rânjit. 

— S-ar putea să nu te las să faci asta. 

— Putem oricând să sperăm că nu va fi nevoie să aflăm 
asta, nu-i aşa? 

— Mda. N-aş vrea să te omor, Jim Bob. Am fost prieteni 
prea mult timp. 

— Şi pe mine m-ar durea. Şi să te omor, şi să fiu ucis de 
tine. Să sperăm însă că nu va fi cazul. 

— Nu va fi. Dacă e Freddy, atunci mă voi împăca cu 
gândul că îi spărsese casa lui Dane şi că Dane a fost nevoit 
să-l împuşte, a spus Russel şi s-a uitat la mine. Ştiu acum 
că nu l-ai împuşcat pur şi simplu, neînarmat, şi i-ai pus o 
armă în mână după aceea. Nu eşti genul ăla. 

— Oho, dar uite ce bine ne-am împrietenit noi, a 
intervenit Ann. 

— Micuţă doamnă, a continuat Jim Bob, să faci bine să-ţi 
păstrezi sarcasmul, pentru că o să avem nevoie de el să ne 
ţină în priză. Acum, lăsaţi-mă să termin festinul ăsta, după 
care mă voi duce să iau o cameră pentru mine şi pentru 
Ben. Domnule şi doamnă Dane, duceţi-vă acasă liniştiţi şi 
vă voi suna eu. Şi dacă începe să vă transpire un pic 
portofelul şi vă întrebaţi cam cât o să vă coste, treaba stă 
cam aşa. Trei sute de dolari pe zi, fără cheltuieli. Am tăiat 
cheltuielile pentru că îl ştiu pe Ben. Cât despre cazarea la 
Holiday Inn pentru mine şi Ben, mă ocup eu de asta. Dacă 
vă pare prea piperat, nu ştiu ce să vă mai spun. Ăsta e 
preţul. Nu fac asta doar pentru sport şi nici nu sunt atât de 
apropiat de Ben încât să o fac gratis. 

— E bine aşa, i-am spus. 

— E scump, a intervenit Ann. 

— E în regulă. 


e 104 - 


Jim Bob a râs. 

— Trebuie să-ţi placă femeile. Pot să strângă un dolar 
până fâsâie - fără supărare, doamnă. Ascultaţi-mă, duceti- 
vă acasă şi vă sun când va fi nevoie de voi. Nu o să 
comunic detalii prin telefon. Vă sun şi veniţi aici ca să 
vorbim faţă în faţă. După cum prind contur lucrurile pe 
aici, e posibil ca la mijloc să fie ceva mare şi nasol. Dacă e 
într-adevăr aşa, probabil că băieţii sunt deja la voi acasă, 
plantând microfoane. 

M-am gândit la asta, însă n-am putut să-mi imaginez 
întâmplându-se aşa ceva. Suna prea mult ca genul ăla de 
filme proaste făcute pentru televiziune. 

— Dacă tipul de acolo vă urmăreşte când ieşiţi şi merge 
după voi până acasă, nu-l băgaţi în seamă. Nu se întâmplă 
nimic. Sau poate că pune un tovarăş să vă urmărească. 
Mergeţi acasă şi aşteptaţi. M-aţi înţeles? 

— Am înţeles. 

— Doamnă, a continuat, dacă nu vrei, nu e musai să te 
întorci şi mata. În cazul în care vii, trebuie să fii 
cooperantă. Nu vreau să-ţi faci griji că-ţi rupi ciorapii sau 
chestii de-astea. Noi o s-o luăm la trap şi nu avem nevoie 
de mimoze. 

— Te asigur, domnule Jim Bob, a şuierat Ann printre 
dinţi, că nu sunt o mimoză. 

— Nici nu m-am gândit c-ai fi. 

— Lui Jim Bob îi place să se bage pe sub pielea 
clienţilor, a adăugat Russel. Să-i facă să se simtă 
încrezători şi entuziaşti. 

— Treaba mea nu e să mă joc de-a relaţiile publice - 
decât dacă am un motiv foarte bun pentru a minţi, a 
continuat Jim Bob. Dar nu-mi mint niciodată clienţii. Nu 
aşa se face treaba. 

Ann s-a ridicat de la masă şi a plecat din restaurantul 
hotelului fără să mai spună un cuvânt. M-am ridicat şi eu şi 
am scos portofelul. 

— Nu. Voi n-aţi luat decât cafea şi plăcintă. Mă ocup eu 
de notă şi de bacşiş. Du-te şi prinde-o din urmă. Dane, 
spune-i că are dreptate, că trei sute pe zi e scump. Dar eu 


e 105 - 


sunt cel mai bun din breaslă şi, Dumnezeu mi-e martor, de 
obicei nu-mi plătesc singur cheltuielile. 

i E = 

În drum spre casă, Ann a dat foarte tare volumul sonor 
al radioului şi a stat departe de mine, cu braţele 
încrucişate, apoi, după o vreme, a închis radioul şi a 
început să bată cu degetele în bord. Jordan se afla pe 
bancheta din spate, arătând foarte confuz. De când îl 
luaserăm de la şcoală îşi dăduse seama că s-a întâmplat 
ceva, doar că nu ştia exact despre ce era vorba. 

— Mami, eşti supălată pe tati? 

— Doar un pic. 

— Nu fi supălată pe tati. 

— O să-mi treacă. 

Dumnezeule, speram să fie aşa! 

După ce am ajuns acasă, am aranjat ca Jordan să stea cu 
Fergusonii. Aveau şi ei copii, îi ţineam şi noi din când în 
când pe ai lor, şi chiar ne rămăseseră datori cu câteva 
nopţi, ceea ce părea a fi cea mai tare chestie pe care o 
făceau Jordan şi copiii lor în ultima vreme. Uneori trebuia 
să-l sunăm pe Jordan înainte de culcare, să îl liniştim, dar 
nu îl deranja că nu doarme acasă peste noapte. Iar a doua 
zi trebuia să-i despărţim pe copii cu forţa pentru a-l lua pe 
Jordan înapoi. 

Ann l-a dus pe băiat la ei, iar eu m-am aşezat în faţa 
televizorului. N-am fost însă atent la ce se derula pe ecran, 
deoarece aşteptam cu înfrigurare să sune telefonul. Îmi 
doream să sune. Îmi doream să mergem mai departe. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Ann s-a întors şi într-un final ne-am băgat în pat şi am 
făcut dragoste. N-a fost foarte plăcut, pentru că încă era 
supărată pe mine. Sau mai degrabă supărată pe Jim Bob, 
însă eu eram mai la îndemână. A spus de câteva ori ceva 
de genul „li arăt eu nenorocitului ăluia cine-şi rupe 
ciorapii” înainte de a ne da bătuţi şi a suna stingerea. Ann 
s-a îngrămădit în braţele mele, eu mi-am pus o mână între 
picioarele ei şi mi-am afundat nasul în părul ei frumos 
mirositor. Şi chiar când alunecam uşor spre somn am auzit 


e 106 » 


telefonul sunând. 

Am reuşit să ajung la el fără să răstorn noptiera, l-am 
înşfăcat din furcă şi am tuşit ceva în receptor. 

— Hai, veniţi încoace, s-a auzit vocea lui Jim Bob. 

— Da. Venim. 

— Sunteţi treji? 

— Pe jumătate. 

— Să fiţi complet treji când ajungeţi aici, ai înţeles? 

l-am spus ceva şi m-am întins înapoi în pat. Ann s-a 
întors şi mi-a pus o mână pe piept. 

— Jim Bob? 

— Da. Trebuie să ne întâlnim cu el. 

— Asta înseamnă că nu avem timp de una mică? 

— N-a spus nimic de o limită de timp. 

Am făcut dragoste pe fugă. Ann nu mai era supărată şi a 
ieşit mai bine decât atunci când ne-am dedicat mai mult 
timp acestui lucru. Ştiam şi de ce. 

Eram amândoi speriaţi. 


e 107 œ» 


22 


Jim Bob şi Russel ne aşteptau în parcare. 

— O să luăm Scorpia Roşie, a spus Jim Bob. 

Ann şi cu mine am urcat în spate, în timp ce Russela 
urcat în faţă cu Jim Bob. Mi-a trecut prin cap că, dacă 
Russel şi Jim Bob voiau să ne tragă pe sfoară, ne-ar fi putut 
duce la malul râului ca să se descotorosească de noi. Chiar 
ar fi putut fi aşa. Russel şi Jim Bob fuseseră prieteni o bună 
bucată de vreme şi nu aveam nici cea mai mică idee ce-i 
spusese de fapt Russel la telefon. Îmi doream să mă fi 
gândit la asta înainte. M-am uitat la Ann. În timp ce 
luminile magazinelor şi ale clădirilor se proiectau pe chipul 
ei şi îi scoteau în evidenţă profilul atrăgător, am avut 
senzaţia că aceleaşi gânduri îi treceau şi ei prin cap. Mi- 
am dat seama că, dacă avea să se întâmple asta, ultimele 
ei cuvinte adresate mie urmau să fie „[i-am spus eu.. 

În drum spre ieşirea din oraş, am avut timp să inspectez 
mai temeinic Scorpia Roşie. Tapiseria era evident roşie, iar 
pe bord, cu litere argintii gofrate, scria Jim Bob. Volanul 
era acoperit cu o blană falsă, de prost gust, de ghepard, iar 
nuca pentru rotirea volanului avea culoarea smaraldului. 
Lui Jim Bob îi plăcea să conducă cu mâna stângă pe mâner 
şi cu cea dreaptă de-a lungul spetezei. li puteam vedea o 
parte din faţă în oglinda retrovizoare. Părea vesel ca un 
beţiv. 

— Cum o să-l dezgropăm? am întrebat. 

Mi-am dat seama că nu văzusem nicio lopată şi asta m-a 
făcut să mă simt şi mai agitat. 

— Am în portbagaj lopeţi şi alte chestii. Tot felul de 
unelte. Am aproape orice ţi-ai dori, cu excepţia încă unei 
maşini. 

— Păi, poate am putea să luăm altă maşină, a spus 
Russel. În asta nu poţi trece neobservat. 

— Dar nu facem decât să conducem, iar a conduce nu e 
o crimă. La dracu', am şi o camionetă, dar n-am adus-o. 

— Nu glumeşte, a încheiat Russel. 


< 108 >» 


Jim Bob s-a întors spre Russel şi a rânjit. 

— Vrei să vezi cum scap de curcanul ăsta? 

Russel i-a întors rânjetul. 

— Am crezut că ţi-ai ieşit din mână. L-am observat când 
am ieşit din Holiday Inn. Au schimbat maşinile la derută. 

Nici Ann şi nici eu nu ne uitaserăm în spate pentru a 
vedea maşina care chipurile ne urmărea, dar eram tentaţi. 

— Sunteţi siguri că avem un poliţist pe urmele noastre? 
am întrebat. 

— O, da, mi-a răspuns Jim Bob. 

— Şi nu poate să ne tragă pe dreapta? 

— Pentru ce, pentru că suntem la volanul unui Cadillac 
roşu? Nu e împotriva legii. 

— Poate că ăsta ar trebui să fie, a adăugat Ann. 

Jim Bob a început să râdă. 

— Cucoană, îmi place de tine, chiar îmi place. 

— Dacă fugim de el, n-o să ne punem toată poliţia în 
cap? 

— Atunci n-o să fugim, ci o să scăpăm de el în mod legal. 
Dar înainte să fac asta, aţi putea vă rog să-mi spuneţi unde 
dracu” e cimitirul ăsta? 

— În direcţia opusă, a răspuns Russel. 

— Eram sigur, a mormăit Jim Bob, apoi a făcut stânga în 
parcarea de la Safeway, chiar în faţa unui autocamion. 
Maşina care fusese pe urmele noastre ne-a depăşit. Sau cel 
puţin presupun că aia fusese. Din câte am apucat să văd, 
era un Plymouth albastru sport, care a încetinit şi a trecut 
pe banda de cotit la stânga. Dar era destul de aglomerat şi 
nu a putut lua curba. 

Jim Bob a intrat înapoi pe autostradă băgându-se în faţa 
unui Volkswagen galben care l-a claxonat şi a dat flash-uri. 
Şoferul a tras de volan spre stânga şi l-a ajuns din urmă pe 
Jim Bob. Un băiat voinic, cam de vârsta facultăţii, a 
coborât geamul de pe partea dreaptă şi i-a arătat lui Jim 
Bob degetul din mijloc şi i-a strigat ceva. 

Jim Bob i-a făcut semn prieteneşte cu mâna, a călcat 
pedala de acceleraţie şi Scorpia Roşie a mărit viteza. Jim 
Bob a tras de volan în faţa Volkswagenului, a înconjurat o 


< 109 œ» 


altă maşină şi s-a băgat pe banda dreaptă. Am mers aşa 
vreo două cvartale, apoi Jim Bob a făcut la dreapta, apoi la 
stânga, apoi la dreapta şi din nou la stânga. 

— Merg în direcţia bună, în general? a întrebat. 

— În general, l-a îngânat Russel. 

— Bun şi-aşa. 

— Am scăpat de poliţai? am întrebat. 

— O, da, a răspuns Jim Bob. Ei şi maşinuţele lor de 
jucărie. Ce s-a întâmplat cu vremurile bune, când maşina 
lor era cea mai mare şi mai rea de pe stradă, nu cea mai 
mică şi mai ieftină? 

— Arabii sunt ceea ce s-a întâmplat, a spus Russel. 

-= Ep 

Am ajuns în cele din urmă la cimitir. Jim Bob a oprit 
Scorpia Roşie, a coborât din maşină şi s-a dus să deschidă 
portbagajul. Am stat şi m-am întrebat dacă urma să fim 
omorâţi, dar portbagajul era exact aşa cum îl descrisese. 
Plin de unelte. A scos două lopeţi şi un sac mare de pânză 
şi le-a pus pe pământ. I-a dat cheile lui Ann. 

— Tu ia Scorpia Roşie şi du-o mai jos pe drum. Stinge 
farurile, dar lasă motorul pornit. Întoarce-o cu faţa spre 
noi, ca să poţi vedea ce se întâmplă, în cazul în care se 
întâmplă ceva. O să încercăm să terminăm treaba mai 
repede decât fute un iepure - scuze de expresie din nou. 

— Nu vrei să încetezi cu tâmpeniile? 

— Ba chiar aş vrea. Ce-ai spune, dacă tot suntem 
parteneri de vals, să le las să scape când simt nevoia şi să 
consideri că îmi cer scuze pentru ce am spus? Dacă nu 
înjur, mă umplu tot pe dinăuntru de parcă aş fi constipat şi 
nu mă simt deloc bine. 

— Cu siguranţă că nu aş vrea să fii constipat cu 
înjurături. Dar ascultă-mă şi pe mine. Nu sunt taximetrist. 

— Nu, doamnă, cu siguranţă nu, dar noi o să ne apucăm 
de săpat. Cineva trebuie să se ocupe de condus, şi cum eu 
strunesc bairamul ăsta, fă ce îţi spun. 

— Dar noi te plătim. 

— Şi sunt bani bine investiţi, a spus Jim Bob. Nu găsiţi 
unul mai bun ca mine. Acum hai să ne vedem de treabă. 


e 110 œ» 


Ann s-a uitat la mine şi eu am ridicat din umeri. 

— Bine, a spus. 

— Uşor cu ambreiajul, a zis Jim Bob în timp ce Ann urca 
la volan. 

— Ştiu să conduc, i-a răspuns Ann. 

A închis uşa şi a pornit motorul. Ann a mişcat maşina 
câţiva metri, a întors, a pus lumina farurilor pe noi, apoi a 
stins-o. Caddy-ul era puţin în afara drumului, sub un stejar. 
La adăpostul beznei, odată farurile oprite, maşina era bine 
ascunsă. 

— Poţi fi săltat câţiva ani frumoşi pentru jefuit 
morminte, nu-i aşa? a întrebat Russel. 

— La dracu”, pot să arunce şi cheia, i-a răspuns Jim Bob. 

Am sărit gardul cimitirului şi am văzut că poarta era 
descuiată. 

— Presupun că nu se aşteaptă să vină multă lume în 
vizită, a spus Jim Bob, şi că cei care sunt deja aici nu se 
mai duc nicăieri. 

Russel a identificat mormântul şi amândoi am luat câte o 
lopată. 

— Tu ce faci? l-a întrebat Russel pe Jim Bob. 

Jim Bob a deschis gura sacului de pânză şi a scos o 
lanternă. 

— La dracu' cineva trebuie să ţină lanterna. 

Russel şi cu mine am înfipt lopeţile în pământ. În timp ce 
săpam, s-a făcut mai rece şi mai întuneric. În aer se simţea 
miros de ploaie. Când am ajuns pe la jumătatea muncii, a 
început să picure. 

— Mai bine daţi-i zor, a spus Jim Bob. Cred că vine o 
furtună pe cinste şi va trebui să scoateţi şi apa. 

— Ce-ţi mai face spatele? l-a întrebat Russel pe Jim Bob. 

— E bine. Al tău? 

— Doare. Dau la lopată. 

— Dar o faci atât de bine... 

Russel s-a pus pe săpat mai rapid şi pe măsură ce ne 
apropiam de sicriu devenea din ce în ce mai frenetic. l-am 
aruncat o privire. Lumina care cădea pe el îl făcea să arate 
ca un cadavru. Îi era teamă de ce urma să descoperim în 


e 111 œ 


groapă. Fiul lui şi speranţa lui, ambele într-o cutie. 

M-am uitat şi la Jim Bob, dar pentru că el ţinea lanterna, 
nu i-am putut descifra prea bine trăsăturile, însă părea mai 
serios decât fusese până acum. Deşi nu îl caracteriza, era 
foarte tăcut. 

La un moment dat, lopata lui Russel a lovit sicriul. 

Am început să curăţăm pământul de pe el şi din jurul lui. 
Munca începea să fie tot mai dificilă. Ploaia se înteţise şi 
bulgării de pământ se lipeau între ei şi deveneau mai grei. 

— Gata, a spus Jim Bob şi a sărit pe sicriu, cu sacul de 
pânză în mână. S-a dat jos de pe cutie şi a găsit un loc în 
care să-şi pună picioarele, între sicriu şi peretele 
mormântului, şi a deschis sacul. 

— E mai complicat să deschizi frumuseţile astea decât să 
ridici un capac, a spus Jim Bob. Acum, căcaturile astea se 
sigilează foarte bine. Trebuie să ai uneltele potrivite. Din 
fericire, eu le am. 

A scos din sac nişte instrumente ciudate şi s-a întors 
spre Russel. 

— Orice ar fi acolo, nu vreau să te văd că o iei razna. 
Dacă e băiatul tău, îmi pare rău, iar dacă-i faci rău lui 
Dane, îţi înfăşor scula asta pe cap. 

Russel a zâmbit sinistru. 

— Poate vei încerca... dar stai fără frică. Nu mai am 
nimic de împărţit cu Dane. 

— În cazul în care îţi vine vreo idee, să-ţi aduci aminte 
ce ţi-am spus. 

Jim Bob a înfipt sculele în sicriu şi în câteva clipe 
capacul s-a deschis cu un şuier, ca o conservă cu alune 
ambalate în vid, şi am dat peste trup. Arăta de parcă 
cineva l-ar fi mărunţit cu un desfăcător de conserve şi l-ar 
fi cusut înapoi în timp ce era beat. Ochiul pe care îl 
împuşcasem fusese umplut cu ceva ce semăna cu ceara, 
însă nu părea să fi fost făcut cu prea mare grijă; corpul 
arăta ca desprins dintr-un film de groază. 

— Nu prea ai ce vedea, a spus Jim Bob şi a pus o mână 
pe umărul lui Russel. 

Russel s-a uitat fugar la faţă şi a spus: 


e 112 œ» 


— Pune lanterna pe mâna dreaptă. 

Jim Bob a îndreptat fasciculul de lumină spre locul 
indicat, iar Russel a apucat mâna dreaptă a cadavrului şi s- 
a uitat la ea. 

— ÎL mai ţii minte pe băiatul meu, Jim Bob? 

— De când era mic. Era blond, nu-i aşa? 

— Părul poate fi vopsit... dar ăsta nu e el. Freddy avea 
pe dosul palmei drepte un grup de aluniţe mici şi deschise 
la culoare, care arătau ca un trifoi cu patru foi... ca astea. 

A dat drumul mâinii cadavrului şi a ridicat-o pe a lui în 
lumină. Pe dosul palmei puternice se vedea vag un model 
din aluniţe. Am fost surprins că nu le observasem înainte. 

— Eşti sigur? a întrebat Jim Bob. 

— Mai mult decât sigur. 

Mi se făcuse rău. 

— După cum arată, ai spune că l-au făcut arşice 
dinadins. 

— Cred că asta a fost şi ideea lor, prietene, a spus Jim 
Bob. 

Nu mă gândisem serios la asta, însă acum, că o spusese 
şi Jim Bob, începusem să cred că toată treaba asta era 
chiar mai nasoală decât mă aşteptasem. O conspirație. 
Mici obstacole presărate pe drum. Poate că se aşteptau la 
o exhumare a cadavrului şi au vrut să se asigure că e mai 
greu de identificat. Sau poate că o autopsie făcută pe un 
trup pe care nimeni nu se mai aşteaptă să-l vadă nu e 
făcută cu prea mare artă. 

Am aruncat lopata pe marginea mormântului şi am ieşit 
din groapă. Îmi ajunsese. Jim Bob a închis coşciugul, s-a 
urcat pe el, m-a apucat de mână şi l-am tras afară. 

A urmat Russel. Mâna lui imensă a prins-o pe a mea şi l- 
am smucit la suprafaţă, timp în care s-a uitat fix în ochii 
mei. Nu mi-am dat seama ce era în spatele privirii lui, însă 
cu siguranţă nu mai era ameninţător. 

Am apucat lopata şi m-am pus pe aruncat pământul 
înapoi în groapă. Russel a luat şi el cealaltă lopată şi mi s-a 
alăturat. Jim Bob a ţinut lanterna. 

Am aruncat pământul la nimereală şi după o vreme ne- 


e 113 >» 


am intrat în ritm şi am început să dăm la lopată la unison, 
încărcătură cu încărcătură. Am început să ne mişcăm din 
ce în ce mai repede. Îl auzeam pe Russel gâfâind lângă 
mine şi simţeam mirosul transpiraţiei lui şi al ploii. Am 
început să mă simt mai puţin tensionat, chiar relaxat, într- 
un mod ciudat. Nu îmi doream să fac nimic altceva în acel 
moment decât să acopăr groapa cu pământ. 

Într-un final, Russel şi cu mine am isprăvit treaba şi am 
bătătorit pământul cu lopeţile ca la semnal. 

Ne-am uitat unul la altul. 

— Dacă renunţă cineva vreodată la săpat morminte pe 
aici, cred că am putea obţine noi slujba, a spus Russel. 

Am rânjit. 

— Probabil. 

Lumina unor faruri ne-a descoperit din noapte şi s-au 
auzit portiere trântindu-se. M-am uitat repede spre drum. 
Am întrezărit două camionete şi am văzut patru bărbaţi 
coborând din ele cu bâte de baseball. Au venit în faţa 
maşinilor, pe care le parcaseră peste drum, cu faţa la noi, 
şi s-au oprit încadraţi de faruri. 

Unul dintre ei, agitat sau doar nerăbdător, se lovea cu 
bâta de laterala pantofilor. 

— Ce faceţi pe aici, rahaţilor? a strigat. 

— Am venit să-l salutăm pe unchiul Harvey, a răspuns 
Jim Bob. 

— În miezul nopţii? a continuat vocea. 

— E momentul în care devenim sentimentali. Dar voi, 
băieţi, ce faceţi, aţi venit la antrenament? 

— S-ar putea spune şi asta. 

— Cam aşa mă gândeam şi eu. Presupun că nu prea 
sunteţi dispuşi să ascultați de vorbă bună. 

— Mă cam îndoiesc. 

— Bine, atunci, dar ţineţi minte că v-am dat o şansă. 

Unul dintre bărbaţi a râs, după care s-au năpustit toţi 
asupra noastră, prin poarta deschisă. 

— Ce facem? am întrebat. 

— Simplu, mi-a şoptit Russel. Primul muist care intră în 
raza de acţiune primeşte o lovitură în cap cu lopata aia. 


e 114 


— Îl poate omori. 

— Să sperăm. Nici bâtele alea n-o să ne facă prea bine, 
îţi garantez. 

— Aveţi vreun motiv bun pentru treaba asta? a întrebat 
Jim Bob. Ce v-am făcut noi vouă, băieţi? 

— Absolut nimic, a spus purtătorul de cuvânt, apoi s-a 
repezit cu bâta spre Jim Bob. 

Jim Bob stătea puţin înaintea noastră. A dat drumul 
lanternei şi s-a întors spre mormânt, pentru a încasa 
lovitura pe spate, cum am crezut iniţial, însă a continuat 
mişcarea şi s-a aplecat, s-a învârtit, un picior i-a zburat 
într-o parte, l-a lovit pe bărbat peste glezne şi i-a măturat 
picioarele, iar omul a căzut la pământ. Bâta s-a dus în aer 
şi a căzut, cu capătul mai greu înainte, şi l-a lovit fix între 
ochi, bărbatul urlând de durere. 

Jim Bob era deja în picioare. Al doilea individ se 
apropiase de el şi bâta lui cobora cu viteză. Jim Bob s-a 
avântat înspre el şi s-a aplecat pe sub bâtă, aceasta 
zburând fără ca măcar să-l atingă. Detectivul l-a apucat pe 
om de gât cu o mână şi i-a aplicat un upercut în boaşe cu 
cealaltă, apoi şi-a împins şoldul într-al lui, i-a petrecut o 
mână în jurul taliei, s-a aplecat şi l-a proiectat pe tip în 
văzduh. Lui Jim Bob nu i-a căzut nici măcar pălăria. 

Russel a păşit în faţă şi s-a prefăcut că-l loveşte pe al 
treilea cu lopata în cap. Omul a ridicat bâta pentru a para 
lovitura, însă Russel a schimbat rapid direcţia şi l-a lovit în 
genunchi. Bărbatul a urlat şi s-a prăbuşit. 

Ultimul dintre ei o luase la fugă spre camion. Era 
aproape în mijlocul drumului când Scorpia Roşie l-a izbit şi 
i s-au aprins farurile, apoi a frânat, dar omul tot a zburat 
peste capota maşinii. S-a rostogolit peste parbriz şi a căzut 
pe partea şoferului. A încercat să se ridice, cred, pentru că 
s-a deschis portiera. În acel moment, lumina din interiorul 
maşinii a încadrat silueta lui Ann şi uşa a lovit capul 
omului atât de tare, încât mi s-au strâns testiculele. 

Bărbaţii din camionetă zăceau la pământ şi eu nu 
făcusem nimic în afară de a ţine în mână o lopată. 

Tipul pe care îl aruncase Jim Bob încerca să se ridice, 


<e 115» 


aşa că am ridicat relaxat lopata, fără a pune prea multă 
forţă în spatele mişcării, şi am lăsat-o să cadă peste capul 
lui. A scos un sunet reconfortant, puternic, la impact. 

— Văd că te mai ţii de prostiile alea japoneze, a spus 
Russel. 

— Coreene. Hapkido. Ia zi, Dane, soţioara asta a ta n-are 
cumva o soră pe acasă? 


e 116 - 


23 


M-am plimbat printre ei şi i-am ameninţat cu lopata, 
spunându-le să stea culcaţi cu mâinile întinse înainte, iar ei 
s-au supus. Cel pe care îl lovise Russel peste genunchi ţipa 
că are piciorul rupt şi cel căruia Jim Bob îi măturase 
picioarele se plângea de gleznă. Ai fi zis că suntem cei de 
la Crucea Roşie. 

Cel pe care îl lovisem cu lopata nu zicea nimic. Era 
complet scos din schemă. Şi la fel era şi cel pe care-l 
pocnise Ann cu portiera Cadillacului. Ea stătea acum lângă 
maşină, sprijinită de uşa deschisă, şi se uita la noi peste 
capotă. Mi-a făcut semn cu mâna şi i-am răspuns în acelaşi 
fel. Era totul foarte drăguţ. 

— Scuze că a trebuit să vă batem de v-a sunat apa-n cap, 
le-a spus Jim Bob plângăcioşilor de pe jos, dar nu ne-aţi 
prea lăsat de ales. Noi ne vom vedea de drum, însă înainte 
de asta vreau să elucidăm un mic mister. Voi ce căutaţi 
aici? 

Niciunul dintre ei nu a răspuns. 

Jim Bob s-a apropiat de cel rănit la genunchi, l-a lovit în 
piciorul vătămat şi bărbatul a urlat ca un lup. 

— Să încerc să reformulez întrebarea în acelaşi mod. Ce 
căutaţi aici? 

— Un bărbat ne-a plătit să venim în cimitir şi să vedem 
dacă îşi bagă cineva nasul pe aici, a spus cel rănit. A zis că 
dacă găsim pe cineva să-l batem bine. 

— Cum arăta? l-am întrebat. 

— Un tip înalt şi arătos. Arăta ca dintr-o reclamă la 
ţigări sau haine sau ceva. Purta costum. Şi nu genul pe 
care le găseşti la J.C. Penney's. 

— Şi unde v-a găsit tipul ăsta pe voi? a continuat Jim 
Bob. 

— La o bodegă din afara oraşului, Wagon Wheel. Hai, 
omule, lasă-mă să respir şi eu. Mă doare. 

Jim Bob l-a înconjurat şi l-a lovit în celălalt picior, apoi s- 
a dus la celălalt individ şi l-a lovit în glezna sănătoasă. 


e 117 œ» 


— Pentru echilibrarea durerii. Data viitoare când veniţi 
să vă puneţi cu mine, aţi face bine să veniţi cu tăticu'. Voi, 
băieţeilor, nu faceţi nici cât un rahat. 

Au stat întinşi pe pământ şi au gemut în continuare. 

— Fiţi atenţi la ce vă spun. Noi o să plecăm şi aş vrea să 
staţi fix unde sunteţi acum. Dacă vă mişcaţi, o să vă bag 
bâtele astea pe gât. M-aţi înţeles? 

Au dat amândoi din cap. 

— Să aveţi o seară plăcută, a continuat Jim Bob. Din 
moment ce ploaia se opreşte, dacă o să vă uitaţi cu atenţie 
pe cer, după ce trece norul ăla, o să puteţi vedea Carul 
Mare. 

Când am ajuns la maşină, i-am dat ocol şi m-am uitat la 
bărbatul pe care-l lovise Ann cu portiera. Gemea şi încerca 
să se sprijine în mâini pentru a se ridica. Am prins uşa, am 
tras-o cu putere şi l-am lovit în cap. Clar nu era noaptea lui 
norocoasă. S-a stins ca un bec. Începeam să mă simt ca o 
brută, chiar dacă nu prea aveam de ce. Până atunci, nu 
făcusem decât să lovesc în cap doi tipi care erau deja la 
pământ şi să ameninţ încă doi care erau răniţi. Eram un 
dur, ce mai. 

— E totul în regulă? a întrebat Ann. Nu o să moară, nu? 

— Te-ai descurcat bine, a spus Jim Bob. O să trăiască 
toţi. Cred că au picioarele rupte, dar oricum e mult mai 
bine decât ce aş vrea eu să le fac. 

Ann s-a uitat spre bărbatul pe care îl lovise cu maşina. 

— L-aţi văzut zburând prin aer? 

— Cu graţie sublimă, a răspuns Russel. 

Jim Bob a luat cheile de la Ann, a ocolit maşina, a 
deschis portbagajul şi a pus înapoi lopeţile şi restul 
sculelor. A dat la o parte o bucată de material de pe fundul 
portbagajului, a băgat mâna înăuntru şi a scos o puşcă cu 
două ţevi, tăiată. 

— Nu ai de gând să-i termini pe ăia, nu-i aşa? l-am 
întrebat. 

A râs, a mers lângă una dintre camionete şi a împuşcat 
cauciucurile din faţă. A deschis patul puştii, a scos 
cartuşele, a reîncărcat puşca, s-a dus la cealaltă camionetă 


e 118 œ» 


şi a făcut la fel. 

— Oricum se cam tociseră, le-a strigat întorcându-se 
către cimitir. 

A pus puşca în portbagaj, ne-am urcat în Scorpia Roşie, 
Jim Bob a călcat pedala şi am dispărut din peisaj. 

-= Ep 

Ne-am întors la Holiday Inn şi am urcat în camera lui 
Jim Bob. Şi-a scos cămaşa, care se rupsese în timpul luptei, 
apoi şi-a tras pe el una nouă. 

— Pe pieptul tău e un pui tatuat? a întrebat Ann. 

— Pui? a întrebat Jim Bob. E o acvilă. 

— Arată ca un pui, a continuat Ann. 

Ne-am apropiat toți şi ne-am uitat. Chiar arăta ca un pui. 

— Dintotdeauna mi s-a părut că arată ca un pui, a spus 
şi Russel. 

— Eram beat când l-am făcut, dar cu siguranță n-am 
cerut un pui. S-a şters puțin cu timpul, asta-i tot. 

— Nu era deloc şters când l-am văzut prima dată. Şi 
atunci mi s-a părut că arată ca un pui, a continuat Russel. 

— Dă-l dracului de pui, am spus. Price ne-a copt-o în 
seara asta. Descrierea tipului din cimitir i se potriveşte. I-a 
plătit pe indivizii ăia să ne bată. Singurul lucru pe care nu-l 
înţeleg e de unde ştia că suntem acolo. 

— Nu ştia, a spus Jim Bob în timp ce se încheia la 
cămaşă. Însă a considerat că e o şansă destul de mare. 
Încearcă să ne descurajeze. Aşa pare. 

— Şi cum o să mai facem asta? am întrebat. 

— Pentru moment, lasă asta în seama mea. 

— Şi ce facem acum? a întrebat Ann. 

— Tu şi Dane mergeţi acasă şi faceţi ce vă stă în obicei. 
Treburi normale. Mergeţi la muncă. Mergeţi acasă. 
Treburi cotidiene. Dane, aş vrea să-l angajezi pe Russel la 
magazinul tău. Ben spunea că ai un... ce e? 

— Magazin de înrămări. 

— Pune-l la treabă, ca să nu fie doar un vagabond, şi eu 
o să-l ţin aici la Holiday Inn. Dă-i un salariu de formă şi 
scade-l din ce-mi datorezi mie. Vezi totuşi să nu-i dai prea 
mult. 


< 119 + 


— Nu-mi prea surâde ideea. 

— Nici eu nu mă dau în vânt după ea, a spus Russel. 

— O să-i dăm de cap, a continuat Jim Bob, şi o să facem 
lucrurile în felul meu. În caz contrar, voi doi puteţi să vă 
descurcaţi singuri sau s-o lăsaţi baltă. Sunt curios şi vreau 
să fac asta pentru Ben, dar fie eu hotărăsc ce şi cum, fie nu 
se mai întâmplă nimic. Nu e ca şi cum m-aş îmbogăţi din 
afacerea asta. 

— Dar te plătesc, i-am spus. 

— Ăla nu e onorariul meu standard. Scot o grămadă de 
bani din buzunarul meu. Nu aşa se lucrează dacă vrei să-ţi 
meargă bine afacerile. Tu nu le cumperi rame clienţilor, 
nu-i aşa, Dane? 

— Nu-ţi cer să lucrezi mai ieftin. Tu ai ales onorariul... 

— Şi nu mă plâng. Spun doar că nu m-am implicat 
pentru bani. Dar mă voi retrage dacă nu procedăm cum 
hotărăsc eu. Aşa stau lucrurile. 

— Bine. Îl voi angaja, dar hai să nu lungim treaba. 

— Durează atât cât durează, a spus Jim Bob. Ben poate 
să înceapă să lucreze pentru tine chiar din dimineaţa asta. 
Între timp, mă voi ocupa de pasul următor. Dacă vrei să 
mai afli cum merg treburile, perfect, dă-mi un telefon. Dar 
o să dureze o vreme. Vreau să fiu lăsat în pace ca, pe cât 
de mult posibil, să-mi văd de treabă. 

— Atunci asta e? a întrebat Ann. 

— Pentru moment, doamnă. Aşa că hai să ne spunem 
noapte bună, sau aproape bună dimineaţa, şi să mergem 
acasă să dormim. Tragi chiulul de la muncă azi, Dane? 

— Da. 

— Bine. Arăţi ca dracu’. De mâine, Ben începe să lucreze 
pentru tine. 

— La nouă fix, am încheiat. 

Ann şi cu mine ne-am ridicat. 

Jim Bob ne-a strâns mâinile. 

— Vedeţi-vă de treburile voastre, aşa cum faceţi de 
obicei. 

Russel a întins mâna către mine şi după o clipă am 
strâns-o. Apoi i-a întins-o şi lui Ann. 


e 120 œ» 


Ea a privit-o un moment şi am simţit tensiunea 
bărbatului. 

— Nu prea cred, a spus. 

Russel a încuviinţat din cap şi şi-a retras mâna. 

— Nu te învinovăţesc, i-a spus. 

— Nici nu ar conta dacă ai face-o, i-a răspuns Ann. 

Am ieşit. În timp ce mergeam spre casă, a început din 
nou ploaia. De data asta torențial. A continuat în ritmul ăla 
de-a lungul zilei şi pentru cea mai mare parte a nopţii şi a 
dimineţii următoare. 


e 121 œ» 


24 


O zi de odihnă nu m-a ajutat prea mult. Încă eram obosit 
în dimineaţa în care m-am dus la lucru. Mai eram şi 
deprimat. Nu mă prea atrăgea ideea de a-l avea pe Russel 
lângă mine toată ziua. 

Pentru a face situaţia şi mai greu de suportat, îmi 
aducea aminte din ce în ce mai mult de tatăl meu. Nu mai 
era vorba doar de mâinile masive. Se şi mişca precum tatăl 
meu. Mi se părea că şi vocile le erau destul de 
asemănătoare. 

Poate că nu erau chiar atât de multe similitudini şi doar 
încercam să conjur spiritul tatălui meu şi să-i ofer 
substanţă. 

Dar dacă ar fi fost într-adevăr asta, de ce nu am ales o 
gazdă mai potrivită decât un nenorocit de puşcăriaş care 
mi-a ameninţat copilul şi aproape m-a omorât în bătaie? 

Dimineaţa era deja toridă, ca de obicei. Ploaia se oprise 
cu doar câteva ceasuri în urmă şi soarele răsărise şi 
fierbea umezeala de pe stradă ca pe solzii unui peşte eşuat 
pe uscat. 

A trebuit să trec prin faţa magazinului înainte de a face 
curba care ducea spre parcarea din spate, unde aveam de 
gând să opresc, şi l-am văzut din trecere pe Russel stând în 
faţă, rezemat de uşa de sticlă. Sperasem să am timp cât să 
descui şi să prepar cafeaua înainte să fiu nevoit să-l văd. 

M-am dus prin spate şi am parcat. Am deschis 
magazinul, m-am dus la uşa din faţă şi am bătut în geam. 
Russel a tresărit, am descuiat uşa şi i-am dat drumul 
înăuntru. 

— Te-ai furişat pe la spate, mi-a spus. 

— Am trecut prin faţă şi te-am văzut. Am crezut că mi-ai 
recunoscut maşina. 

— Nu, eram căzut pe gânduri. Drăguţ pe aici. Pare că ai 
ceva clienţi. 

— Da. Ne descurcăm destul de bine. 

L-am condus în spate, i-am spus să-şi tragă un scaun şi 


122 œ» 


am turnat cafea. Când am terminat, am reglat termostatul 
ca să fie mai răcoare, apoi m-am dus la casa de marcat şi 
am descuiat-o. Aveam la mine sacul de bani cu care 
venisem de acasă, care conţinea destul mărunţiş cât să ne 
ajungă pentru tot restul zilei, şi am depozitat totul în casa 
de marcat. 

— Ce vrei să fac, mai exact? m-a întrebat Russel. 

Se ridicase de pe scaun şi stătea la tejghea. 

— Nu ştiu deocamdată. Nu m-am gândit la asta. Cred că 
poţi să faci curat. 

— Foarte bine. Cu ce? Cum vrei să fie lucrurile făcute? 

L-am dus în spate şi i-am arătat debaraua unde se aflau 
mătura, mopul şi făraşul. l-am arătat şi baia. 

— Pentru dat cu mopul poţi să iei apă de aici. Undeva 
prin debara găseşti găleată, săpun şi tot felul de chestii. 
Nici nu ştiu sigur ce mai avem. De fapt, nu ne prea 
omorâm cu curăţenia. 

— Am observat. Sunt bucăţi de sticlă, de lemn şi de 
rumeguş peste tot pe podea, sub mesele de lucru. 

— Da, păi, suntem destul de ocupați. Faci ce vrei, numai 
să pară că nu stai degeaba. Nu vreau ca James şi Valerie 
să se simtă de parcă îţi fac favoruri. 

Chiar în acel moment, cei doi au intrat în magazin. S-au 
uitat la Russel, apoi la mine. 

— Coleg nou, le-am spus. L-am angajat pentru o vreme, 
să mai facă ordine pe aici, pentru că noi nu prea mai 
apucăm să facem. 

Am ezitat, întrebându-mă dacă ar trebui să îl prezint pe 
Russel pe nume. Nu îmi părea probabil să îşi amintească 
pe cine se spusese că am împuşcat. Chiar dacă ar fi făcut- 
o, ar fi fost şi mai puţin probabil să presupună că erau 
înrudiţi, judecând după numele de familie. 

— El este Ben Russel. 

James i-a strâns mâna lui Russel şi Valerie i-a zâmbit, 
lucru la fel de bun ca o îmbrăţişare la orice oră. Părea să îi 
placă ce vedea la Russel şi era evident că nici lui nu-i 
displăcea să se uite la ea. 

— Bun, am continuat, hai să ne apucăm de treabă. 


< 123 + 


Russel a făcut mai întâi ordine în debara, apoi a măturat 
şi a dat cu mopul până când totul a devenit strălucitor ca 
argintăria de la Casa Albă. Când nu lucra, stătea de vorbă 
cu Valerie şi se înțelegeau foarte bine. Mai bine decât se 
înţelegea James cu ea. Şi asta îl rodea pe James atât de 
tare, încât a venit în faţă, s-a lăsat pe tejghea şi a şoptit: 

— Ce-are băbălăul ăla şi n-am eu? 

— O erecţie? 

— Tare, şefule. Mă ţin de burtă. Ar trebui să-ţi faci o 
emisiune TV. 

După vreo săptămână, am început să mă obişnuiesc cu 
Russel. Chiar îi admiram munca. Voiam să-l urăsc, dar nu 
puteam să mă abţin din a-l îndrăgi. Acum, când mă uitam 
la el, nu îmi mai revenea în minte imaginea lui pe patul 
fiului meu, strângând bluza pijamalei într-o mână şi ţinând 
un cuţit în cealaltă. Nu-l mai puteam asocia pe omul din 
acea noapte cu cel care lucra pentru mine. Vedeam un 
bărbat care îmi amintea de tatăl meu. Şi asta mă făcea să 
mă simt tulburat. Mă fortam să-mi aduc aminte ce făcuse 
pentru a mă înfuria. Dar furia nu ţinea prea mult. 

Ajunsesem să fiu atât de mulţumit de el, încât îmi mai 
scăpau lucruri de bine despre el şi pe acasă. Poate ceva 
amuzant din ce spusese sau făcuse. Ann se uita la mine de 
parcă aş fi fost un preot care tocmai anunţase că cel mai 
bun mod în care poţi întrebuința o cruce este să te scarpini 
cu ea în fund. Însă nu puteam să nu-l admir pe bătrân. Era 
un personaj. Avea stil. Cum procedase de pildă şi cu Jack, 
poştaşul. 

De la episodul nostru încoace, Jack a fost mai mult decât 
neprietenos. Livra poşta deschizând uşa, aruncându-ne o 
privire care ar fi putut topi şi cărămizile, apoi azvârlea 
corespondenţa pe podea, destul de tare cât să se împrăştie 
în jumătate de magazin. 

Am tot crezut că o să-i treacă, dar în cele din urmă am 
decis că va trebui să-l confrunt sau să discut cu 
supervizorul lui. Însă Russel mi-a luat şi această grijă. 

Într-o marţi, după ce Jack şi-a făcut numărul, Russel a 
venit lângă mine şi m-a întrebat: 


e 124 œ» 


— Care-i treaba cu el? 

N-am vrut să aduc vorba de noaptea cu împuşcătura, dar 
nu prea vedeam cum aş fi putut s-o ocolesc. I-am povestit 
lui Russel totul. M-am simţit bine să pot vorbi despre asta 
şi să mă descarc. Pe măsură ce trecuseră zilele, incidentul 
respectiv, ca o răceală care nu te lasă, începuse să mă tot 
macine pe dinăuntru. Dormeam prost, mă răsteam la Ann 
şi la Jordan şi mă gândeam la lucrurile rele din viaţa mea 
mai mult decât la cele bune; a fost o adevărată uşurare să 
pot scoate toată otrava din mine. 

— Înţeleg, a spus Russel când am terminat de vorbit şi s- 
a întors la ce avea de făcut. 

Miercuri, pe la ora la care venea poşta, Russel era 
postat la intrare, aşteptând lângă uşă şi fumând o ţigară. 
Nu mi-am dat seama ce plănuia până în clipa în care s-a 
întâmplat. Jack a apărut, a deschis uşa, a întins mâna în 
care ţinea corespondenţa, apoi a arcuit-o şi s-a pregătit să 
arunce, dar Russel l-a prins de încheietură şi i-a sucit-o, 
ieşind împreună cu Jack. 

Şi-a pus mâna pe după umerii lui, Jack s-a tras violent, 
însă mâna tot acolo a rămas, apoi Jack şi Russel au trecut 
prin faţa vitrinei, dispărând din raza noastră vizuală. 

M-am îngrijorat şi m-am dus afară. La colţul clădirii am 
văzut pe jos şapca lui Jack şi corespondenţa noastră, iar 
după colţ, geanta lui Jack, pe el şi pe Russel. Jack era la 
pământ şi un firicel de sânge îi curgea din nas. 

— E ilegal ce faci, a protestat Jack, să te pui cu Serviciul 
Poştal al Statelor Unite. 

— Data viitoare, i-a spus Russel, o să mă cac în şapca ta 
şi o să te pun să mănânci. Mă aştept ca de azi înainte să 
livrezi corespondenţa cum trebuie. Ai înţeles? 

Vocea lui Russel a fost atât de joasă şi directă, încât m-a 
speriat până şi pe mine. Avusese tonul pe care îl folosise şi 
în parcarea şcolii. 

— Da, a îngăimat Jack. 

Îi ieşise toată bravura din cap. Era doar un golan care îşi 
găsise în sfârşit naşul. 

— Nu eşti aşa de dur cum crezi, i-a spus Russel. Eu sunt 


< 125» 


un moş de şaizeci de ani şi tocmai ţi-am tăbăcit fundul. 
Ridică-te şi întinde-o. 

Jack s-a rostogolit, s-a ridicat în mâini şi apoi în picioare. 
M-a văzut stând la colţul clădirii şi s-a făcut roşu din cap 
până-n picioare. l-am dat tolba când a trecut pe lângă 
mine. 

— Nu uita să iei plicurile care ţi-au scăpat, i-a spus 
Russel. Şi să le livrezi aşa cum trebuie. Acum. 

Jack s-a întors şi s-a uitat urât la Russel, apoi a dispărut 
ca un fulg de nea pe sobă. 

— Acum! a întărit Russel, pe acelaşi ton ameninţător. 

Jack a înghiţit în sec, şi-a luat şapca şi a ridicat plicurile 
de pe jos. L-am urmărit şi am văzut cum a deschis uşa şi a 
lăsat scrisorile înăuntru cu grijă. 

— Foarte frumos, i-a spus Russel. 

Jack a încercat să-şi îndrepte umerii şi a trecut pe lângă 
noi. Înainte de a se îndepărta, Russel a strigat după el. 

— Să ai o zi bună. 


e 126 œ» 


25 


La pauza de prânz am mers cu Russel la Kelly's, am 
comandat hamburgeri, cartofi prăjiţi şi bere. Nu m-am 
putut abţine. Tipul ăsta avea ceva anume. 

După ce am mâncat, am mai băut vreo două beri şi 
Russel mi-a spus: 

— Te voi întreba asta foarte direct. Ţi-ai schimbat 
părerea despre mine, Dane? Ce vreau să întreb de fapt 
este... m-ai iertat? 

— Contează atât de mult pentru tine? 

— Contează. 

Am rămas pe gânduri. 

— Nu ştiu exact ce simt. Evident, o parte din mine te 
îndrăgeşte, altfel nu aş fi aici cumpărându-ţi mâncare şi 
stând la taclale cu tine. 

— O parte din tine. 

— Mă simt vinovat că te plac. Poate te plac pentru că îmi 
aduci aminte de taică-meu sau de felul în care mi-l aduc 
aminte. S-a sinucis când eram foarte mic. Dar după asta 
mă gândesc la noaptea în care îl ţineai pe Jordan cu o 
mână şi aveai un cuţit în cealaltă. Nu l-ai folosit, dar tot mă 
gândesc la el. E ca un fel de instantaneu imprimat în 
mintea mea. 

— Ştii ce am văzut atunci, când strângeam în mână 
tricoul copilului tău? 

— Nu. 

— Pe fiul meu. Pentru un motiv de neînțeles, l-am văzut 
pe Freddy aşa cum mi-l aminteam. Nu l-am mai văzut de 
când era băieţel, în afara pozei ăleia cu el mai mare, pe 
care mi-a trimis-o maică-sa când eram la răcoare. Nu ştiu 
dacă îmi aduc aminte chiar atât de bine de el sau dacă mi- 
am creat imaginea în închisoare. Dar la asta m-am gândit 
în acea noapte. La Freddy. 

— Povesteşte-mi despre Freddy, i-am spus. 

— Nu ştiu dacă mai este ceva de povestit. Amintirea lui e 
mai degrabă un fel de parazit decât orice altceva. Mă 


127 œ» 


roade pe dinăuntru. Avea mâinile micuţe, păr blond, 
aceiaşi pistrui pe care-i am şi eu pe dosul palmei. 

— Şi ochi albaştri. 

— Da, şi ochi albaştri. Mi-am adus aminte că mi s-a 
părut că avea mâini atât de mici. Nu doar mici pentru un 
copil, ci mâini mici. Nu deformate, doar mici. Mama avea 
mâinile aşa. Tot ea avea şi pistruii pe dosul uneia, exact ca 
mine şi ca Freddy. Ştii, ultimul lucru pe care mi-l aduc 
aminte legat de el e destul de siropos. Era Crăciunul şi îi 
cumpărasem un camion roşu. Mi-l amintesc stând pe jos şi 
jucându-se cu el. Chiar şi acum, când mă gândesc la el, 
asta e prima chestie care îmi trece prin cap. Trebuie să mă 
uit la poza cu el mai mare şi să mă concentrez bine de tot 
ca să mi-l pot imagina mai mare de cinci ani, dar nici 
atunci nu-mi iese prea bine. 

— Cine a greşit, Russel? Ce s-a întâmplat? 

— Eu am greşit. Cred că am fost defect din clipa în care 
m-am născut. Nu spart de tot, ci numai puţin crăpat. Taică- 
meu a fost paznic de noapte la o fabrică şi maică-mea s-a 
apucat de cusut şi mai târziu şi-a deschis atelierul. O 
duceau destul de bine şi erau oameni de treabă. Nu pot da 
vina pe ei pentru nimic. Au făcut tot ce era cu putinţă 
pentru a mă susţine, pentru a mă îndrepta pe direcţia cea 
bună. 

— Şi n-a funcţionat? 

— Nu. Pur şi simplu, nu mă puteam ţine de nimic. Mă 
plictiseam. Voiam totul acum, nu mai târziu. 

— Cu toţii credem că suntem mai deştepţi decât ceilalţi, 
i-am spus. 

— Eu am crezut asta mai mult decât alţii. Acum m-am 
lecuit cumva, dar, la naiba, tot impresia asta o am în 
adâncul sufletului. E o parte a mea care pur şi simplu nu 
vrea să înţeleagă de ce trebuie s-o iau pe drumul lung, ca 
în povestea cu filistenii. 

A mai luat o gură de bere şi mi-a zâmbit. 

— Sunt o figură, nu-i aşa? 

— Da, dar nu pari chiar aşa de diferit de restul. Şi asta 
tot nu explică ce ţi s-a întâmplat. 


e 128 œ» 


— Poate că e vorba doar de lene, Dane, nu ştiu ce să zic. 
Lucram într-o fabrică, făceam mobilier de grădină din 
ţeavă de aluminiu şi nu aveam nicio perspectivă. Era ca şi 
cum ceea ce căutam, orice ar fi fost, s-ar fi ascuns de mine, 
şi s-ar fi ascuns foarte bine. Mă simţeam de parcă aş fi fost 
trimis în iad. Ştii cum e iadul pentru mine, Dane? Să lucrez 
într-o fabrică de scaune din aluminiu, îndoind monoton 
țeava aia de aluminiu, cu sunetul acelor maşinării 
blestemate în jurul meu, cu un ţărănoi tronând deasupra 
mea şi spunându-mi să o fac mai repede. Ăsta e iadul 
pentru mine. 

— Mulţi oameni au avut slujbe de rahat, i-am spus. Până 
şi eu. Nu eşti nevoit să le faci pentru tot restul vieţii. 

— Nu mă îndoiesc de asta, dar n-am putut să văd 
niciodată mai departe de ziua de azi. Nu aveam nicio 
fereastră spre viitor, ca să spun aşa. Pe măsură ce trecea 
timpul, mă simţeam din ce în ce mai gol. Apoi am prins 
gustul banilor făcuţi rapid. 

— Furt? 

— Da. Nu m-au prins cât eram tânăr. Doar din noroc, nu 
din vreun alt motiv. M-am înhăitat cu nişte indivizi şi am 
jefuit benzinăriile din estul Texasului. Aveam pistoale cu 
apă care arătau ca nişte arme adevărate şi împărţeam egal 
ce scoteam. Chiar şi atunci simţeam că era ceva 
provizoriu, până când urma să găsesc ceea ce îmi era de 
fapt menit să fac. Chestia care ar fi luat partea aia din 
mine care era goală şi ar fi umplut-o cu ceva. 

Russel a ridicat încet berea şi a băut fără grabă. 

— Ca să mai scurtez povestea, nu m-am oprit din furat şi 
am intrat la răcoare mai târziu pentru jefuirea unui 
magazin alimentar. Am intrat cu pistolul meu cu apă, însă 
proprietarul avea şi el un pistol sub tejghea, doar că al lui 
nu trăgea cu apă. A ţinut arma aţintită asupra mea cât 
timp unul dintre angajaţi a chemat poliţia. Am stat puţin la 
închisoare. Nu mult. Eram tânăr şi judecătorul a fost 
îngăduitor. Oricum nu ştia de câtă vreme făceam eu asta. 
Pentru el, a fost prima mea abatere. 

În orice caz, am absolvit şi am trecut la grupa mare 


< 129 + 


după ce am ieşit. M-am dus în Florida şi m-am înhăitat cu 
un hoţ din hoteluri profesionist pe nume Mick. Era 
înşelătorul perfect. Avea pe statul de plată băieţi de 
serviciu şi liftieri, iar când apărea o ţintă bună, aceştia îl 
sunau. 

— Erau doar afaceri pentru ei. 

— Exact. Apoi eu şi cu el ne duceam acolo la momentul 
potrivit, găseam camera tintei şi spărgeam încuietoarea - 
devenisem destul de bun la asta... 

— Ştiu. N 

— Apropo, tipul ăla te-a tras pe sfoară. Încuietorile şi 
gratiile pe care ţi le-a dat poate că pot ţine copiii afară, dar 
orice hoţ poate să treacă prin ele ca un vierme prin căcat. 
Ar trebui să-ţi iei banii înapoi. 

— O să ţin minte. Mai spune-mi de spargerile din 
Florida. 

— Ne duceam în camere şi luam tot ce voiam. Puneam şi 
în valiza țintei din lucrurile furate, ca să fie treaba ca 
lumea, şi ieşeam pur şi simplu din hotel. Ştiam toate rutele 
secundare şi aveam asistenţă din interior. Era uşor ca 
bună ziua. Ajunseserăm să facem bani frumoşi. 

— Dar tot nu erai satisfăcut. 

— Nu. Aceeaşi treabă. Nu puteam să văd mai departe de 
ceea ce făceam pe moment. Dintotdeauna mi-am dorit 
asta, dar n-am reuşit niciodată s-o fac. Era ca şi cum toată 
viaţa mea era doar în acel moment, şi odată ce îmi dădeam 
seama de asta, totul părea că îmi este inaccesibil. Să furi 
era mult mai plăcut decât să lucrezi în fabrică, dar după o 
vreme nu mai ajungea nici asta. Şi n-am putut să trec 
niciodată peste sentimentul de vinovăţie. Nu m-am născut 
infractor. N-am putut să raţionalizez totul aşa cum o 
făceau Mick şi ceilalţi tipi. Intotdeauna mi s-a părut greşit. 
Felul în care am fost crescut, bănuiesc. Eram conştient de 
faptul că eram infractor, o pramatie. Nu mă simţeam ca un 
şmecher plin de voie bună, ci ca ultimul om. La un moment 
dat, furam dintr-o cameră de hotel, iar la ieşire m-am văzut 
trăgând după mine valiza plină de pradă într-una dintre 
oglinzile cât peretele şi m-a lovit. A fost ca şi cum aş fi 


< 130 - 


văzut o imagine a vieţii mele şi nu ar fi fost a mea. 

— Şi ai încercat să revii pe calea cea bună. 

— Da, am încercat. M-am întors în estul Texasului. Am 
cunoscut-o pe Jane şi ne-am căsătorit. Am început să 
lucrez la o fabrică de furnir şi, pentru o perioadă, munca 
de acolo nu m-a deranjat. Aveam la cine să mă întorc acasă 
şi un viitor la care să mă gândesc. Apoi, când s-a născut 
Freddy, lucrurile au început să meargă aiurea. Voiam să-i 
iau micuţului o grămadă de lucruri, dar nu prea vedeam 
treaba asta întâmplându-se cât timp eram la fabrică. Am 
beneficiat de o mică promovare, dar era atât de 
neînsemnată financiar încât mai mult m-a enervat. Cum am 
mai spus, nu am răbdare. Vreau totul pe loc. Când stau 
acum şi mă gândesc, îmi era destul de bine acolo şi 
avansarea venise destul de repede, iar următoarea ar fi 
venit la fel de repede. Aş fi fost scos de pe linia de 
asamblare şi aş fi devenit eu ţărănoiul care să le spună 
săracilor nenorociţi ce să facă. Dar m-am simţit din nou gol 
pe dinăuntru şi am început s-o dau în bară. Eram nervos 
tot timpul, şi la muncă, şi acasă, şi am fost retrogradat. M- 
am certat cu Jane şi am urlat la Freddy destul cât să mă 
simt vinovat tot timpul. Şi atunci am început să fac tot felul 
de găinării. Filam în weekenduri case din afara oraşului şi 
furam tot felul de nimicuri. Nu îmi ajuta cu prea mult 
venitul, dar măcar aveam un ţel. Dracul să mă ia dacă pot 
explica. E ca tipul ăla care tot împinge piatra la deal în iad. 
Ajunge cu ea aproape de vârf şi dup-aia iar se rostogoleşte 
nenorocita la vale. Cam aşa era şi viaţa mea. Aproape că-i 
veneam de hac, dar se rostogolea din nou peste mine. 

— Şi nevastă-ta ştia? 

— Suspecta ea ceva. Tot plecam în weekenduri, ziceam 
că mă duc la vânătoare sau la pescuit. Nu veneam 
niciodată cu nimic. Nici măcar nu m-am dus la nenorocita 
de piaţă de peşte ca să cumpăr peşti să-i duc acasă cât să 
mă prefac mai convingător. Era ca şi cum aş fi încercat să 
fiu cât de prost se poate. Dacă m-aş fi dus la piaţa de 
peşte, probabil că aş fi luat peştele gata gătit, doar pentru 
a putea arăta mai prost decât eram. 


e 131 œ» 


În cele din urmă, am furat salariile de la fabrică. Au 
venit târziu într-una dintre seri şi eu ştiam exact unde erau 
ţinuţi banii, aşa că m-am dus înapoi noaptea, am spart 
încuietoarea şi seiful şi am furat tot. S-a întâmplat ca unul 
dintre şefi să se întoarcă să facă ceva şi m-a văzut ieşind 
din clădire. A doua zi, nu le-a luat mult să pună totul cap la 
cap. M-au lăsat în pace. M-au pus doar să dau banii înapoi 
şi m-au dat afară. N-au vrut să se complice. 

— Mie îmi pare că ai avut un mare noroc. 

— E şi ăsta un fel de a privi situaţia. Oricum, ştii şi tu 
continuarea. Până la urmă, m-am încurcat cu unii şi am dat 
o spargere la un magazin de băuturi, dar asta m-a costat 
aproape douăzeci de ani. Jane a încercat să păstreze 
legătura. O vreme i-am răspuns la scrisori, însă nu am 
lăsat-o să vină în vizită. Nu voiam ca ea sau Freddy să mă 
vadă în închisoare. Tot nu mă simţeam ca un condamnat. 
Mă simţeam persecutat. Îţi vine să crezi aşa ceva? Mă tot 
gândeam că o să le vină mintea la cap şi că o să-mi dea 
drumul. 

Mi-a trimis fotografii cu Freddy şi m-a ţinut la curent cu 
ce mai făcea. Mi-a spus că se descurca bine la şcoală şi că 
era fundaş în echipa de fotbal. Părea să fie bun la toate. 
Eram mândru într-un fel, dar în altul mă simţeam ca 
ultimul căcat de pe lume. Am dat foc unora dintre scrisori 
şi unor poze de-ale lui Freddy. Mă hotărâsem să-i las în 
pace, ca să-şi poată construi o viaţă care să valoreze ceva. 
Ajunsesem mai rău decât golit pe dinăuntru. Era ca şi cum 
ar fi ieşit şi fundul din mine şi nu mai rămăsese nimic, doar 
o gaură care nu mai ducea nicăieri. 

— Şi nevastă-ta ce-a făcut? 

— S-a menţinut pe poziţii o bună bucată de vreme. M-a 
iubit. Nu i-am mai răspuns la scrisori şi pentru un timp mi- 
a mai scris doar ea, dar în cele din urmă s-a oprit. Cu 
ultima, a trimis şi poza aia cu Freddy, aproape bărbat. N- 
am mai auzit de ea de atunci. Am aflat mai târziu că a 
murit beată într-un motel din Dallas. Nu mai ştiu nimic 
altceva despre asta. 

— Freddy? 


132 œ» 


— Habar n-am. Dar hotărâsem ca atunci când voi ieşi să- 
l] găsesc şi să mă revanşez faţă de el. Aveam de gând să 
repar golul din mine şi să-l umplu cu ceva. Apoi, după ce 
am ieşit, mi s-a spus că a fost ucis, şi nu oricum, ci 
spărgându-ţi ţie casa. Atunci n-am mai avut doar un gol în 
mine, Dane, ci un vid care mi-a absorbit sufletul. 

— Şi acum, că ştii că nu l-am ucis? 

— Cred că golul ăla începe să se închidă. Mi-au crescut 
speranţele. Nu ştiu cine-i fraierul ăla din ţărâna cimitirului, 
dar nu e Freddy. Asta înseamnă că e o şansă destul de 
mare să fie pe undeva prin lume. Vreau să-l găsesc şi să 
încerc să-i fiu un fel de tată. Să-l conving că merită să ţină 
la mine. Şi să mă conving şi pe mine că viaţa mea n-a fost 
doar un dans al umbrelor, că a avut un sens. Sau că poate 
avea. 

— Sper să-ţi iasă figura, Russel. Chiar sper. 

— Ştiu că speri. 

Am comandat cafea, am băut-o, apoi am mai cerut o 
ceaşcă. 

— Ai vorbit cu Jim Bob? l-am întrebat. 

— Am încercat, chiar de mai multe ori. Însă nu spune 
prea multe. Mi-a zis să-mi pun credinţa în Dumnezeu şi în 
Radio Shack. 

— Radio Shack? 

— Asta mi-a spus. N-o să zică nimic decât atunci când e 
pregătit să o facă. Îl ştiu de mult timp. E mult mai deştept 
decât ai crede. Nu te lăsa păcălit de alura lui de ignorant şi 
de toate dumele şi manierismele lui de ţărănoi. Demult, 
când dădeam spargerile, el şi-a dat seama. A încercat să 
mă pună pe calea cea bună, să mă sfătuiască. Dar... 

— Nu l-ai ascultat. 

— Ştiam că are dreptate, dar pur şi simplu nu-l puteam 
asculta. Aceeaşi poveste. Ştiu teoria, dar practica îmi dă de 
furcă. 

M-am uitat la ceasul atârnat pe perete. 

— La naiba. Trebuie să ne întoarcem la magazin. Mă 
îndoiesc că lui James şi Valerie le place că ies la mâncat, 
băut şi pălăvrăgeală cu noul angajat în timp ce ei stau şi 


e 133 + 


fac rame. 

Am plătit nota, am lăsat bacşişul şi am plecat. La atelier, 
am stat în spatele tejghelei şi m-am tot gândit la Russel, 
care era în spate şi dădea cu mătura; m-am gândit la ce 
îmi spusese, că avea în el un gol care crea un vid ce-i 
absorbea sufletul. 


e 134 œ» 


26 


Era o duminică toridă, cu un vânt dogoritor care bătea 
printre pini ca o tuse bolnavă, purtând dinspre Lacul 
LaBorde un iz de peşte mort. Păsările ciripeau prin copaci 
de parcă ar fi fost mai mult din obligaţie decât din pornire; 
părea că şi ele au nevoie de aer condiţionat. 

Ştiu că eu şi Ann aveam nevoie. Făceam cu schimbul, 
aplecându-ne deasupra grătarului din curtea din spate, 
gătind hamburgeri şi dorindu-ne să fi făcut rapid nişte 
sandvişuri cu ton. Jordan, pe de altă parte, suporta căldura 
destul de bine. Stătea în cerdac plimbând o maşină de 
jucărie şi făcea zgomote de motor. 

Tocmai învârtisem carnea pe grătar când s-a auzit 
telefonul din bucătărie. M-am dus să răspund. 

Era Jim Bob. 

— Cum o mai duceţi? 

— Frigem nişte hamburgeri şi transpirăm ca ţăranii pe 
câmp. 

— Sună bine. 

— Transpiratul sau grătarul? 

— Amândouă, aş zice. Am stat în camera asta nenorocită 
atât de mult, încât mi-ar prinde bine să trag şi eu o 
transpiraţie sănătoasă. Începe să-mi crească mocheta în 
tălpi de la atâta stat. 

— Atunci vino încoace. 

— Te înduri să-l suporţi şi pe Russel? 

— Jordan e aici şi... ştii şi tu ce s-a întâmplat. 

— Ştiu, dar am ceva important să vă spun amândurora. 
Nu poţi rezolva cu un babysitter? 

— Va fi puţin inoportun, dar presupun că pot să vorbesc 
cu Fergusonii. Încă ne mai sunt datori câteva ture. 

— Bun. 

— Noutăţile pe care vrei să ni le spui sunt de bine? 

— De bine? Păi, nu ştiu sigur dacă sunt bune sau nu, dar 
sunt noutăţi. Am făcut progrese. Ştiu ce s-a întâmplat cu 
Freddy şi ştiu cum să dau de el. 


e 135 + 


— Păi, astea sunt veşti bune. 

— Nu neapărat. 

— E în viaţă? 

— Aşa cred. 

— Şi astea nu sunt veşti bune pentru Russel? 

— Poate că da, poate că nu. 

— Ce-i cu tot misterul ăsta, Jim Bob? 

— O să fie mai uşor de explicat când ajung. O să aduc 
nişte beri. 

— Sună bine. Ne vedem mai târziu. 

— Apropo, mie-mi place să fie bine făcuţi. Când începe 
fraierul să scoată fum, abia atunci începe să se gătească. 
Numai când e negru e bun. 

— O să-ţi pregătesc un puc de hochei. 

Hamburgerii au fost gata cu mult timp înainte să ajungă 
Russel şi Jim Bob, aşa că i-am băgat în cuptorul cu 
microunde ca să-i încălzim. l-am făcut unul lui Jordan, l-a 
mâncat, apoi am sunat la Fergusoni şi i-am întrebat dacă 
era în regulă să-l ducem la ei. Au fost de acord, aşa că Ann 
l-a dus şi s-a întors chiar mai nervoasă decât plecase - şi 
fusese destul de nervoasă şi atunci. Nu voia să vină Russel 
la cină. În capul ei, era ca şi cum l-am fi invitat pe Hitler. 
Ceea ce voia să facă era să-l înţepe în ochi cu un băț 
ascuţit şi să-i pună capul într-o ţepuşă. Poate să-i toarne 
terebentină pe boaşe şi să le dea foc. Doar ca să fie 
îndărătnică, a spus că vom mânca afară, pe masa de 
sequoia. Nu voia să-l mai primească în casă pe omul ăla. 

Până să ajungă ei, vântul începuse să bată şi ţânţarii, ca 
nişte escadrile de bombardiere, începuseră să vină în 
valuri din pădure, în căutarea prăzii. Era deja destul de 
târziu şi soarele migra spre vest. Grătarul se răcise, aşa că 
nu mai era la fel de cald ca mai devreme. In loc să ne 
perpelim, fierbeam doar la foc mic. 

Am auzit Scorpia Roşie intrând pe alee. M-am dus în faţa 
casei pentru a-i întâmpina şi a-i conduce până în spate. 
Când a văzut-o pe Ann, Russel a început să se foiască. Nu 
mai ştia ce să facă cu mâinile. A încercat să le ţină pe 
lângă corp şi în buzunare, dar nu păreau să mai încapă sau 


e 136 œ» 


să atârne cum trebuie şi se tot zbăteau de parcă ar fi vrut 
să-i scape din încheieturi. Nu l-am văzut niciodată atât de 
tulburat ca atunci când se afla în prezenţa ei. 

Jim Bob nu a părut să bage de seamă. Ţinea în mână un 
pachet de şase beri Lone Star. Ann l-a luat, l-a dus în 
frigider, apoi a pus burgerii la microunde. l-am poftit pe 
Jim Bob şi pe Russel să se aşeze la masa de afară şi m-am 
dus înăuntru, am luat garniturile şi le-am adus pe o tavă. 

Ann a adus burgerii şi berea, apoi ne-am pus toţi muştar, 
salată, roşii şi tot ce mai era nevoie. Singurul care avea 
chef de taclale era Jim Bob. A vorbit despre vreme, despre 
preţul benzinei şi despre cum poliţia din LaBorde îl 
urmărise peste tot, ţinându-se după el ca un pui de rață de 
mama lui. S-a întors apoi către Russel şi i-a spus pe acelaşi 
ton ca înainte: 

— Am aflat ce s-a întâmplat cu Freddy, Ben. 

Russel a stat pe gânduri câteva clipe, încercând să-şi 
găsească cuvintele. 

— E... 

— Din câte ştiu, stă cum nu se poate mai bine la 
capitolul sănătate, dar nu sunt aşa de sigur că îţi va plăcea 
ce am de spus despre el. 

— Spune. 

— Bine. Există o sumedenie de moduri în care poți găsi o 
persoană dispărută. Chiar dacă nu le-oi şti pe toate, nu-mi 
lipsesc mai mult de unul sau două. Cred că dacă ar fi fost 
bune de ceva le-aş fi ştiut deja. 

— Nu-ţi lipseşte încrederea de sine, nu-i aşa? l-a întrebat 
Ann. 

— Nu, i-a răspuns Jim Bob. Ştiu ce sunt în stare să fac şi 
ce nu. Una dintre chestiile la care mă pricep este să găsesc 
oameni. Nu e pentru că sunt un cârnat nemaipomenit de 
deştept, deşi cred că mă descurc destul de bine, ci pentru 
că am multe relaţii. Ajungi să cunoşti mulţi oameni în 
momentul în care eşti în branşa asta de cât timp sunt eu. 
Dar voi ajunge şi la relaţii mai târziu. Mai întâi am căscat 
ochii prin ziarul local. M-am gândit că din moment ce aici a 
fost ultimul loc prin care a bântuit Freddy, cel puţin din 


e 137 œ» 


câte susţine Poliţia, aş fi putut găsi ceva despre el pe 
undeva prin ziare. Nu mă refer doar la necrologuri, dar 
aproape toată lumea ajunge mai devreme sau mai târziu în 
ziare, într-un fel sau altul, deci e un bun loc de a începe 
căutarea. E aceeaşi metodă pe care ai folosit-o şi tu, Ben, 
când te-ai documentat în privinţa lui Dane. 

— Nu-mi aduce aminte. 

— Da, a continuat Ann, nu ne aduce aminte de asta. 

— M-am dus la ziar să văd ce pot afla. Să fiu al naibii 
dacă nu am găsit câteva chestii despre Freddy. Unul dintre 
articole era despre Dane împuşcându-l, lucru pe care ştim 
că nu l-a făcut, din moment ce a fost vorba despre un alt 
nenorocit. Articolul n-a ajuns pe prima pagină, dar nici pe 
ultima. A fost plasat, poate prea neatent, în mijloc. Asta 
înseamnă că au vrut să-l vadă multă lume pe tipul ăla, dar 
fără a da impresia că-i fac reclamă. Nu a fost un articol 
mare şi nu s-a intrat în detalii, dar a menţionat numele lui 
Freddy de patru ori. 

— Asta în cazul în care l-ar fi ratat cineva prima dată, a 
completat Ann. 

— Da, a spus Jim Bob. Ziarul, sau oricine ar fi trimis 
instrucţiuni ziarului, a vrut să se asigure că cineva pune 
botul că Freddy a mierlit-o. Poliţiştii au profitat de 
spargere şi i-au lipit cadavrului numele lui Freddy. Dacă 
Freddy e mort, atunci nu mai rămâne nimic în afară de un 
drum înfundat şi n-ar mai fi avut rost ca cineva să-l caute. 

— Dar de ce l-ar fi căutat cineva de la bun început? a 
întrebat Russel. 

— Ajung şi la asta. Am spus că am găsit două articole 
care îl menţionează pe Freddy. Celălalt a fost cam cu o 
lună înainte. Spunea că cineva pe nume Freddy Russel 
urma să devină martor al acuzării împotriva unor gealaţi 
pe care ziarul i-a numit Mafia Dixie. 

— Draci! am exclamat. Mi-aduc aminte că am citit 
despre asta. Mi-a intrat în cap pe o ureche şi a ieşit pe 
alta. Şi cu certitudine nu mi-a rămas în cap numele lui 
Freddy. 

— Nu există niciun motiv pentru care ai fi făcut-o. 


e 138 œ» 


Articolul era ascuns pe o pagină de la sfârşitul ziarului, 
avea cam un paragraf şi numele lui Freddy era menţionat o 
singură dată. Sunt sigur că dacă FBl-ului i-ar fi ieşit totul 
după socoteli nu ar fi fost menţionat deloc. Dar s-au chinuit 
să-şi acopere greşeala o lună mai târziu, când hoţului mort 
i s-a dat numele lui Freddy. 

— FBl-ul? s-a mirat Russel. 

— Ăia sunt cretinii din spatele întregii afaceri. De asta ți- 
a dat drumul Price, Ben. Era lucrul cel mai înţelept având 
în calcul circumstanţele. Nu voiau ca tu şi Dane să 
scormoniţi până dădeaţi de o urmă care să ducă din nou 
spre Freddy. Price e cel mai probabil cam cum sunt toţi 
poliţiştii din oraşele mici. Nu dă doi bani pe federali, dar 
trebuie să-i pupe în cur, chiar dacă îi place sau nu. Şi în 
momentul în care hoţului ăstuia nu i-au putut da de urmă 
mai mult decât unui peşte sub apă, a văzut exact ocazia pe 
care o pândea FBl-ul. Un ţap ispăşitor. Şi, colac peste 
pupăză, muistul a fost omorât chiar acolo, chiar în oraşul 
lui Freddy. O potrivire ca în fututele de ceruri, asta a fost. 
I-a schimbat identitatea cu a săracului Freddy. Tipul pe 
care l-ai omorât, Dane, probabil că nu avea niciun fel de 
familie sau pe altcineva de care să poată fi legat uşor, aşa 
că i-au dat numele lui Freddy. 

— În regulă, am spus. Dar tot nu înţeleg de ce. 

— Ce am înţeles din paragraful ăla scurt din ziar, a 
continuat Jim Bob, e că Freddy era încurcat cu mafioţii 
ăştia, făcând orice ar face mafioţii, şi că lucrurile s-au cam 
împuţit. S-a văzut în rahat până peste cap, s-a trezit cu 
poliţia în braţe şi, pentru a nu fi strivit sub călcâiul cizmei 
lor sau al colegilor lui, s-a pus pe ciripit ca un papagal cu 
un încălzitor corporal pus la cur. 

— Şi în schimb, a intervenit Russel, i-au oferit imunitate. 

— Aha, şi încă mai mult de atât. Nu au anunţat nimic, 
dar pentru bătrânul Jim Bob de aici pare perfect logic că, 
din moment ce Freddy cel mort nu e de fapt Freddy cel 
adevărat, aveau nişte planuri cu Freddy cel adevărat de la 
bun început. L-au ascuns pe undeva. Făcuse probabil parte 
din înţelegere dintotdeauna. Freddy a fost de acord să 


< 139 + 


ciripească în schimbul unei noi identități, FBl-ul a fost de 
acord, iar când Freddy a terminat concertul, ei s-au 
prefăcut că l-au lăsat în libertate o vreme, când el era de 
fapt ascuns. Aşa că Mafia Dixie s-a tot învârtit să-l 
găsească ca să-i raşcheteze coaiele şi la puţin timp după 
toate astea nenorocitul ăla ţi-a intrat ţie în casă, tu l-ai 
împuşcat... 

— Când l-am întrebat pe Price dacă îl cunoaşte, mi-a 
spus imediat că da şi l-au încălţat cu identitatea lui Freddy. 

— Pun pariu că-l cunoştea, a continuat Jim Bob. Ştia 
destule despre el cât să creadă că poate să scape cu asta. 
A văzut conjunctura de care aveau nevoie federalii. Poate 
că lui Price i-a mirosit că e rost de o promovare dacă face 
asta. I-a sunat pe cei de la FBI, le-a spus ce se întâmplase 
şi ce a făcut, iar băieţilor le-a surâs ideea. Dacă nu le-ar fi 
convenit, Price te-ar fi sunat imediat să-ţi spună că a fost o 
neînțelegere. Că mortul nu era de fapt Freddy Russel. Căi 
s-a părut asta doar pentru că semănau puţin între ei şi... 

— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, am 
intervenit. 

— Cam asta e treaba, da. Price a tot încercat să acopere 
urmele lui şi ale FBl-ului. 

— Încep să înţeleg cum a murit şi soţia mea aşa cum a 
făcut-o, s-a alăturat şi Russel conversaţiei. Mă minţea în 
legătură cu Freddy. Se pare că fusese o belea de la bun 
început. 

— Exact ca tat'su, a completat Ann, care, dacă ai fi putut 
să-i ascuţi vorbele şi să le arunci, i-ar fi zburat imediat 
capul lui Russel. 

Russel şi-a mutat privirea către ea, apoi a rostit fără pic 
de sarcasm: 

— Da, exact ca el. 

— Ştii unde se află Freddy, nu-i aşa, Jim Bob? am 
schimbat eu subiectul. 

— Da. O mare parte din ceea ce v-am spus a fost la 
început o presupunere. Am analizat problema şi am pus 
lucrurile cap la cap conform experienţei mele şi am adus la 
suprafaţă ceea ce părea probabil. Dar în cele din urmă am 


e 140 œ» 


verificat totul şi de atunci am mai aflat nişte informaţii. 
Acum ştiu şi unde se află. 

Russel şi-a scos o ţigară şi a aprins-o. Am observat că 
mâinile îi tremurau uşor. Sânge din sângele tău îţi poate 
face asta. 

— Dacă tu ştii, a început Russel pe un ton prea detaşat, 
atunci şi Mafia Dixie poate să afle, nu-i aşa? 

— Poate, i-a răspuns Jim Bob. Dar trebuie să aibă şi ei 
relaţii în locurile potrivite. Cred că dacă ar fi fost atât de 
uşor să găseşti martori nici nu ar fi existat vreun program 
de protecţie a acestora. Cei de la FBI n-or fi ei chiar 
Einstein, dar nu sunt nici atât de proşti cât vor ăştia de la 
ştiri să credem. Şi sunt şi ai dracu' de loiali, cel puţin unii 
cu alţii. E posibil să scape cuiva de încredere ceva ce nu ar 
trebui să spună, dar majoritatea dintre ei nici nu s-ar uita 
de două ori la un mafiot. Şi dacă lucrurile încep să pară 
riscante pentru martorii lor, pentru cei pe care i-au mutat, 
îi mută din nou. Asta nu înseamnă că stau de dimineaţa 
până seara cu ochii pe cei pe care-i mută. Pentru că nu o 
fac. Ii instalează în altă parte şi le dau un număr la care să 
sune dacă au probleme. Sunt cam pe cont propriu. Dar 
asta se întâmplă pentru că FBl-ul are foarte multă 
încredere în programul lui de protecţie a martorilor. Din 
când în când, mai apare câte o crăpătură pe undeva şi se 
strecoară câte un gândac în aluat, dar nu prea des. Ascund 
o grămadă de oameni, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă, şi 
majoritatea rămân ascunși. 

— Ce fel de relaţii ai? l-am întrebat. 

— Ben, a spus Jim Bob, ţi-l aminteşti pe Calvin Hedges? 

— M-a arestat de câteva ori când eram beat în Smith 
County. M-a ţinut peste noapte şi mi-a dat drumul. La 
naiba, eram doar un puşti pe atunci. Mai trăieşte? Trebuie 
să aibă vreo optzeci de ani. 

— Optzeci şi cinci, l-a corectat Jim Bob. Şi se laudă că 
cocoşelul încă stă drept ca o şurubelniţă. Nu mai e şerif, 
dar fiul lui, Calvin juniorul, lucrează pentru FBI. Bătrânul 
îmi datora câteva favoruri consistente. Am încasat unul 
dintre ele. L-am pus să-l sune pe fiu-su şi să-i spună să mă 


e 141 œ» 


caute. A durat vreo două zile să aranjez totul, ţinând cont 
de faptul că pe junior nu-l aveam în buzunar, dar până la 
urmă m-a sunat şi a spus că îmi va face o favoare. 

— Şi a fost foarte amabil, nu-i aşa? l-am întrebat. 

— După cum am spus, taică-său îmi era dator şi băiatul a 
vrut să-l ajute să se revanşeze. Unul dintre favorurile cu 
care îmi era dator bătrânul avea legătură chiar cu juniorul. 
Ştia şi băiatul asta. Mai ştia şi că sunt unii dintre băieţii 
buni şi a fost dispus, după un pic de mâncat căcat şi după 
ce i-am tot adus aminte de faptul că el şi taică-său îmi erau 
datori, să-mi spună ceea ce voiam să aflu. 

— Unde se află Freddy, am intervenit. 

— N-a fost chiar aşa uşor. Nu era dispus să-şi pună 
singur ştreangul de gât. Dar lucrează la arhivă şi mi-a dat 
un cod de acces pentru computerul principal al FBI-ului. 
Asta e ca şi cum ţi-ar da o tipă cheia de la apartamentul ei. 
Am mai luat vreo două coduri de la el şi... uite, ca să fac 
toate astea mai uşoare pentru voi toţi, un computer, dacă 
ştii ce faci, e o puşlama tare şmecheră. Au fost copii de 
cinşpe ani care se pricepeau să le folosească şi care au 
reuşit să spargă coduri tari ca ale Departamentului 
Apărării. Îţi ia ceva timp să faci aşa ceva, dar e al dracului 
de sigur că se poate face. Trebuie mai întâi să pui mâna pe 
nişte computere cu acces la nivel redus, să-ţi dea ce ai 
nevoie, apoi le foloseşti pe ele ca să ajungi la 
superutilizatori. Şi dacă eşti foarte bun, cum sunt eu, şi 
poţi să pui mâna pe codurile de care ai nevoie fără să 
trebuiască să le vânezi, poţi să economiseşti o grămadă de 
timp şi să te strecori pe acolo ca un şarpe, să obţii ceea ce 
cauţi fără să rişti să fii prins cu pantalonii în vine. 
Computerele astea chiar sunt ceva. Dacă ai aşa ceva şi un 
modem, poţi să faci cam orice nenorocire îţi trece prin cap, 
în afară de a scoate câinele la plimbare. 

— Şi tu ştii cum să faci toate astea? a întrebat Russel. Te 
pricepi la calculatoare? Unde-ai mai învăţat şi asta? 

Jim Bob s-a prefăcut jignit. 

— Dintr-un manual, deşteptule. La naiba, sunt ascuţit ca 
briciul. Doar ştii asta. Mai mult, ştiu că trebuie să ţii pasul 


e 142 œ» 


cu vremurile. Doar pentru că omul a fost născut în curul 
gol nu înseamnă că trebuie să şi rămână aşa. Şi-a făcut 
haine din blana unui urs, apoi din bumbac, apoi din 
rahaturi sintetice. La fel e şi cu computerele. Aşa stă 
treaba acum. Dacă nu ţii pasul, e ca şi cum o tipă ar folosi 
metoda calendarului în loc de pastilă. E ilogic. 

— Sau, a intervenit Ann, e ca şi cum un bărbat ar lăsa 
contracepţia în sarcina femeii în loc să-i pese destul cât să 
facă ceva în legătură cu asta chiar el. 

— Bine, a continuat Jim Bob. Ţi-ai spus şi tu păsul. Şi 
asta. Mai mult, poţi să-ţi iei tot felul de joculeţe care merg 
pe computerele astea. Sunt date dracului. E unul cu o 
maimuţă care urcă pe o scară şi aruncă cu nuci de cocos. 
Sunt tot felul de capcane şi de obstacole pentru maimuţă, 
şi e o provocare, asta încerc să-ţi spun. Mai sunt şi altele 
pe care am tot vrut să le încerc, dar nu se dau gratis 
chestiile astea. 

— Deci la asta te refereai când i-ai spus lui Russel de 
Radio Shack? l-am întrebat. 

— Da. Apropo, tocmai ţi-ai cumpărat un computer şi un 
modem pentru afacere, pentru că eu nu am nevoie de el. 
Am acasă un sistem ca lumea. 

— Nu vreau să cumpăr un computer. Ai spus că 
onorariul tău include şi cheltuieli. 

— Consider că asta e o excepţie, a răspuns Jim Bob. 

Am început să mă târguiesc cu el, dar am decis că nu 
avea niciun sens. Jim Bob era ca o furie a naturii. Dacă 
aveai de gând să i te împotriveşti, trebuia să-ţi asumi 
consecinţele. Partea cea mai grea avea să fie să tratez cu 
Ann mai târziu. Speram să o pot convinge că era nevoie de 
un computer pentru afacere. Nu voiam să mă uit la ea 
chiar în acel moment. Treaba urma să fie destul de nasoală 
şi aşa, după ce plecau ei. 

— În regulă. Mă dau bătut. Spune-ne ce-ai descoperit, 
la naiba, şi hai să ne vedem de treabă. 

— Până la urmă, a început Jim Bob, esenţialul e că se 
află în Houston, folosind numele Fred Miller. Întrebarea 
este dacă vrem să mergem mai departe cu chestia asta, a 


e 143 + 


spus şi s-a întors către Russel. E băiatul tău, Ben, şi e 
alegerea ta. Dacă vrei să-l găsim, o vom face. Dacă nu, 
lăsăm totul balta, aflăm ce mai vrea Dane să afle şi restul 
nu mai contează. 

— Nu prea sună cum îmi imaginam eu, a răspuns Russel. 

— E fiul tău şi am mers până la un punct. Acum, că a 
scăpat de tipii ăia din Mafia Dixie, poate că lucrurile stau 
altfel. Nu prea cred că o să-l găseşti cântând imnuri de 
slavă, dar s-ar putea să fi ieşit ca lumea. E posibil să nici 
nu fi fost implicat în cine ştie ce încurcătură gravă, doar să 
fi aflat nişte lucruri mai nasoale. Poate că a ciripit pentru 
că îi stătea pe conştiinţă. Pe de altă parte, s-ar putea 
dovedi mult mai rele decât îţi poţi închipui. 

Russel mi-a aruncat o privire. 

— Dacă ai în continuare de gând să mă finanţezi ca să 
afli şi ce vrei tu, atunci eu sunt pentru a continua. 

— Nu putem renunţa acum. Trebuie să aflu mai multe. 

— Să-i dai de capăt fără să-ţi pese cât te costă? a 
întrebat Ann. 

— Îmi pare rău, da, i-am răspuns şi am privit-o. 

A dat din cap, dar nu a mai spus nimic. 

— Bine, a continuat Jim Bob, o facem. Mâine-noapte 
plecăm din oraşul ăsta de rahat. Am o promisiune de ţinut 
mâine şi nu voi fi liber decât mai spre seară. 

— Ce fel de promisiune? l-a întrebat Russel, iar Jim Bob 
a rânjit. 

— Păi, i-am promis dulceţii care lucrează la restaurantul 
hotelului că poate beneficia toată ziua de întreaga mea 
atenţie. Nu sunt genul care să nu se ţină de cuvânt. În 
afară de asta, nu se cade să o privez de ceea ce ar putea fi 
cea mai satisfăcătoare experienţă a vieţii ei. 

— Am spus-o mai devreme, a intervenit Ann. Nu-ţi 
lipseşte siguranţa de sine, dar repet. 

— Să ştii că ai nimerit-o. 


e 144 œ» 


27 


M-am trezit pe la trei dimineaţa. M-am aşezat la 
marginea patului şi m-am gândit la visul pe care îl 
avusesem. Nu mi-l puteam aminti clar, oricât de mult m-aş 
fi chinuit, dar fusese foarte trist. Aveam ochii în lacrimi. 
Cred că e posibil să fi visat că murisem şi că nu îi păsase 
nimănui. Nu prea avea sens. 

Am stat şi m-am gândit la vis până când Ann a venit 
lângă mine şi şi-a pus mâna pe spatele meu. 

— Chiar trebuie să mergi până la capăt cu treaba asta? 

— Chiar trebuie. 

— Dar am sentimentul oribil că va ieşi rău, iubitule. 

Nu i-am spus că şi eu simţeam exact la fel. Parcă aş fi 
fost un soldat de jucărie cu cheiţa învârtită, îndreptându- 
mă într-o direcţie pe care nu o puteam schimba. Nu aveam 
de ales. Trebuia să continui până mi se terminau bateriile. 
Faptul că eram atât de pornit m-a făcut să mă gândesc la 
Russel, la cât de nemulţumit era de viaţa lui, la 
sentimentul că avea un gol în el, prin care sufletul i se 
scurgea, fără a şti dacă îl va putea recupera vreodată. Cum 
s-a putut întâmpla aşa ceva? Oare avea să mi se întâmple 
şi mie? 

— O să ai grijă? m-a întrebat Ann. 

M-am întors în pat, am luat-o în braţe şi am strâns-o 
aproape, inspirându-i mirosul atât de puternic încât mi-au 
dat lacrimile. 

Un om fără suflet nu are după ce plânge, aşa că am 
interpretat lacrimile ca pe un semn bun. 

— Spune-mi, te rog, că o să ai grijă de tine! m-a implorat 
Ann. 

— Voi avea, i-am răspuns. Voi avea grijă. 

— Jordan şi cu mine te iubim. Avem nevoie de tine. 

Şi eu avusesem nevoie de tatăl meu, însă el mă părăsise. 
Şi maică-mea mă abandonase, deşi avusesem nevoie şi de 
ea. Nu ţin minte ca vreunul dintre ei să fi avut nevoie de 
mine vreodată. Mi-am amintit cum mă strânsese tata în 


< 145» 


braţe pentru ultima dată, cum se uitase la mine şi cum îmi 
spusese că mă iubeşte. 

— Isuse, am şoptit. 

— Fă dragoste cu mine, mi-a spus Ann. Nu te mai gândi 
la nimic altceva, doar fă dragoste cu mine. 

Am sărutat-o şi am făcut exact ceea ce îmi ceruse. După 
ce am terminat, am stat pur şi simplu întins, ţinând-o în 
braţe. Mirosea minunat, o aromă specială, un melanj de 
parfum, transpiraţie şi sex. În lumina aia chioară părea 
foarte tânără, exact ca fata de care mă îndrăgostisem în 
urmă cu atâţia ani. Pielea îi părea netedă şi netulburată de 
riduri şi de griji, exact aşa cum îi fusese când era tânără şi 
lucrurile erau simple, când somnul făcea să treacă orice 
necaz. 

Mi-am vârât nasul în părul ei şi i-am simţit căldura 
trupului. M-am simţit din nou plin de viaţă şi de suflet şi de 
tot ce mai era bun pe lume. 

Dar ştiam că nu avea să ţină prea mult. 

La naiba, ştiam că nu avea cum. 


< 146 - 


Partea a treia 
TATĂ ŞI FIU 


e 147 œ 


28 


M-am trezit complet dezorientat. Lumea se întorsese pe 
dos şi peste noapte patul se făcuse mai mic. Am început s-o 
strig pe Ann, după care mi-am dat seama unde mă aflam. 
La marginea Pasadenei, în Texas, în dormitorul de oaspeţi 
al lui Jim Bob. El se afla la etaj, iar Russel dormea dus pe 
canapeaua din sufragerie. 

Am stat la marginea patului, scărpinându-mă în cap şi 
gândindu-mă să-mi fac o cafea. Noaptea trecută îmi părea 
ca un coşmar. Plecasem din LaBorde pe la miezul nopţii şi 
adormisem pe bancheta din spate a Scorpiei Roşii. M-am 
trezit de parcă mi-aş fi revenit după un knockout. 

Imi aduc aminte că m-am ridicat de pe banchetă chiar 
când am trecut peste podul Ship Channel, că am văzut apa 
şi bărcile în depărtare, apoi, când am ajuns în Pasadena, 
turnătoriile. Locurile acelea aveau ceva straniu şi sinistru, 
cu coşuri de fum pufăind nori negri şi urât mirositori, şi 
îmi aduceam aminte de Infernul lui Dante de fiecare dată 
când vedeam acele topitorii, în special pe timp de noapte, 
când jerbe impresionante de flăcări ţâşneau spre nori din 
ţevile lungi şi subţiri, pentru a se amesteca cu fumul 
spurcat. M-am gândit că trebuie să fie groaznic să lucrezi 
la uzinele acelea, să stai permanent în căldura, în fumul şi 
în putoarea de acolo, cu toate chimicalele şi cazanele 
aflându-se mereu la un pas de dezastru. 

Gândul la toate astea m-a forţat să mă întind din nou pe 
banchetă. Am aţipit iar, cu Jim Bob şi Russel pălăvrăgind 
pe fundal despre vremea bună, cuvintele lor pierzându-şi 
sensul, devenind un zumzet şi având asupra mea acelaşi 
efect ca al unui cântec de leagăn. Am desluşit din nou 
cuvintele în momentul în care Jim Bob a început să mă 
tragă de un pantof şi să mă strige pe nume, încercând să 
mă trezească. 

Mă văd cărându-mi bagajul în casa lui Jim Bob, mare, 
pustie şi mirosind a praf. Camera în care m-a cazat nu era 
prea mare. Avea un pat mic şi un aparat de aer condiţionat 


e 148 œ» 


minuscul, care se căznea să răcească aerul stătut de 
câteva zile. 

Acum era dimineaţă. Mă trezisem şi aproape că 
tremuram de frig. Stomacul îmi dădea ghionturi că vrea 
micul dejun, restul trupului că vrea cafea, în timp ce 
creierul se chinuia de zor să îşi dea seama cum reuşisem 
să mă bag în toată afacerea asta şi de ce. 

M-am uitat la ceas. Ann şi Jordan încă dormeau la ora 
asta. Peste o oră aveau să înceapă rutina de dimineaţă şi 
Jordan urma să verse primul pahar de lapte pe ziua de azi. 
Să fiu al naibii dacă nu îmi era drag acum obiceiul ăsta al 
lui. 

Ann avea să se trezească supărată, cel mai probabil, şi 
urma să stea aşa toată ziua. Mă lăsase să plec şi făcusem 
sex terapeutic în noaptea dinainte, dar în timp avea să se 
enerveze din nou. Avea să se gândească la Russel şi la cât 
de nesăbuit fusesem, avea să fiarbă la fel ca ţevile 
furnalelor care scuipau flăcări. 

James şi Valerie ar fi avut grijă destul de bine de 
prăvălie, dar James s-ar fi ţinut după curul lui Valerie ceva 
de speriat. Ar fi putut să o facă atât de mult cât să nu mai 
fie în stare să dea restul ca lumea. 

Şi poate că Jack, poştaşul, urma să înceapă să arunce iar 
corespondenţa, acum, că Russel dispăruse din peisaj. 

M-am ridicat şi m-am întins, dar m-am simţit şi mai 
incomod. M-am îmbrăcat şi am ieşit în hol, apoi am trecut 
prin sufragerie, unde l-am văzut pe Russel, care era treaz, 
dar stătea întins, uitându-se la tavan şi fumând o ţigară. 

— Şi tu? m-a întrebat. 

— Abia am făcut ochi, i-am răspuns. 

— Eu n-am putut dormi. 

— Eu am dormit, dar deloc bine. Cred că am moţăit prea 
mult în maşină. Nu prea mă mai ţin balamalele după 
miezul nopţii. 

— Pe măsură ce îmbătrâneşti devine tot mai rău, a 
răspuns Russel. 

— Ei bine, dacă devine şi mai rău, ai putea la fel de bine 
să-mi faci felul de pe acum. 


e 149 œ» 


Russel a aruncat aşternuturile în lături şi s-a ridicat de 
pe canapea. Avea pe el o pereche de pantaloni scurţi gri, 
cu un model cu triunghiuri de-a lungul cusăturii. Burta îi 
atârna peste talie de parcă i s-ar fi topit încet. Braţele, 
spatele şi umerii îi erau acoperite de păr alb, iar faţa îi era 
lăsată şi brăzdată de riduri. Pieptul părea să i se fi 
prăbuşit, aidoma acoperişului unei case vechi, şi stătea 
strâmb. Doar braţele şi mâinile îi păreau puternice. Arăta 
de parcă bătrâneţea, furioasă la culme, l-ar fi prins din 
urmă în cursul nopţii şi i s-ar fi furişat pe sub piele. 

— Hai să găsim nişte cafea, a mormăit Russel 
aprinzându-şi altă ţigară. 

Şi-a tras hainele pe el şi a tuşit, apoi ne-am dus agale 
spre bucătărie, care era acolo unde se termina sufrageria. 
Russel a găsit un aparat de cafea Mr. Coffee şi, după ce a 
cotrobăit prin dulapuri, o cutie de Folger şi nişte filtre. 

— Poate găsim prin frigider ceva de mâncat, a spus. 

M-am dus şi m-am uitat în frigider, dar nu am găsit 
decât nişte slănină ambalată în hârtie cerată şi câteva ouă. 
Le-am pus pe tejghea, am scos pâine şi am băgat-o în 
prăjitor, apoi am scotocit până am găsit o tigaie. Am scos 
slănina din hârtie şi am pus-o pe toată în tigaie. 

— Cel mai bun fel în care înveţi să găteşti asta e 
dezbrăcat, s-a auzit vocea lui Jim Bob. 

M-am întors spre el şi am văzut că era doar în blugi, fără 
cămaşă, cu puiul ăla cretin pe piept, cu picioarele lui mari 
şi goale arătând jenant fără cizme. 

— Dezbrăcat? l-am întrebat. 

— Da. După ce-ţi sare pe boaşe un strop de grăsime 
încinsă înveţi să dai focul mai mic. 

A venit lângă mine, a dat focul mai mic şi mi-a luat 
spatula din mână, după care s-a apucat să învârtă slănina. 

— Cum aţi dormit? 

— Nu prea bine, am răspuns, dar nu din cauza găzduirii. 
Am avut doar prea multe pe cap. 

— Şi eu la fel, a completat Russel. 

— Asta e păcat. Eu am dormit ca un prunc. 

Am mâncat şi slănina a fost minunată. Cea mai bună pe 


< 150 - 


care am mâncat-o în ani de zile. L-am întrebat pe Jim Bob 
de unde o are. i 

— De la porcii mei, mi-a spus. li cresc singur pe 
căcăcioşii ăştia guiţători. O să ţi-i arăt mai târziu. Am un 
imigrant mexican care are grijă de ei pentru mine. Şi ouăle 
le iau de la un ins aflat mai jos pe drum. Are puii lui şi nu-i 
lasă să ciugulească rahat. Mult timp, nu-i bagă în cutii şi 
nici nu-i hrăneşte forţat. 

— Ce facem cu Freddy? l-a întrerupt Russel. 

— Mergem să vedem ce-i cu el, i-a răspuns Jim Bob. 

— Trebuie să-l găsim mai întâi, am intervenit. 

— Asta nu e o problemă. Tocmai a ieşit cartea nouă de 
telefoane. Din moment ce e nou în oraş, trebuie să aibă un 
telefon. Mă rog, n-o să mai fie Freddy Russel. Acum are o 
viaţă nouă, un nume nou, iar FBl-ul i-a oferit şi un trecut 
nou. 

Jim Bob s-a ridicat de la masă, a luat cartea de telefoane 
şi a început s-o frunzărească. 

— Sunt o grămadă de Fred Miller, dar nu e asta o 
problemă. O să verificăm cartea veche, să vedem care Fred 
Miller a fost adăugat listei între timp. 

Jim Bob a pus pe masă cartea de telefoane şi a deschis-o, 
apoi s-a întors cu o alta. A aşezat-o lângă cea nouă şi a 
început să compare lista. 

— Ia uite-l. E un singur Fred Miller nou în cartea asta. 
Am făcut rost şi de adresă. 

— Eşti sigur că e el? a întrebat Russel. 

— Destul de sigur. O să verificăm oricum. 

— Prea simplu. Nu m-aş fi gândit niciodată la aşa ceva. 

— Păi, de-asta sunt eu detectivul afurisit şi tu 
construieşti rame, mi-a răspuns Jim Bob cu un zâmbet 
viclean. Ai de gând să încerci să-l suni, Ben? a întrebat şi s- 
a întors spre Russel. 

— Probabil că-i la muncă acum. 

— Tot trebuie s-o faci odată, i-a răspuns Jim Bob. Dacă 
tot am mers destul de departe, ar fi bine să ajungem şi la 
capătul drumului. 

— Cred că mi-ar plăcea mai degrabă să-l spionez fără ca 


e 151 œ» 


el să ştie. Nu pot să pun pur şi simplu mâna pe telefon 
după douăzeci de ani în care nici măcar nu m-am obosit să 
răspund scrisorilor scrise de maică-sa sau să-i scriu lui 
vreun rând. 

— Dacă ai face-o, pur şi simplu, ţi-ai lua o grijă. Pe 
termen lung, cred că ăsta ar fi cel mai uşor mod, i-a spus 
Jim Bob. 

— Poate pentru tine. Dar e băiatul meu şi nu am făcut 
niciodată nimic pentru el. S-ar putea să nu ştie nici măcar 
că sunt în viaţă ori s-ar putea să nu-i pese. N-aş putea săo 
fac pur şi simplu. 

— În regulă. O să-l spionăm până îţi faci curaj. 

— O faci să sune de parcă ar fi un fel de confruntare. 

— Păi, dintr-un anumit punct de vedere, chiar e una, nu-i 
aşa? 

Russel a aprobat. 

— Ce-ai zice dacă ne-ai scoate din casă şi ne-ai arăta 
pârliţii tăi de porci, Jim Bob? 

— Doar dacă promiteţi să vă purtaţi frumos cu ei. Sunt 
destul de timizi. 

-= EED 


Aşadar, am ieşit să vedem porcii lui Jim Bob. Trebuie să 
fi avut vreo douăzeci, plus câţiva godaci. Erau uriaşi, albi 
şi cu urechi mari. Jim Bob ne-a zis că sunt din rasa 
Yorkshire. 

Animalele erau adăpostite într-o clădire spațioasă, cu 
aer condiţionat, care avea o uşă rabatabilă, astfel încât 
puteau ieşi afară, într-un ţarc, oricând doreau. Ín aer 
plutea un miros înţepător de urină şi de bălegar, dar nu 
era chiar groaznic. Erau crescuţi curat şi Jim Bob ne-a 
spus că mexicanul, Raoul, trecea pe acolo o dată pe zi şi 
schimba stratul de paie, verifica conductele de apă şi se 
asigura că era destul nutreţ în alimentatoarele automate. 
Când porcii ajungeau destul de graşi, Jim Bob îi vindea, 
păstrând unul pentru congelatorul propriu şi câţiva pentru 
reproducere. Din când în când, cumpăra porcine mai 
tinere şi mai active din punct de vedere sexual, pentru a 
înlocui masculii şi scroafele de însămânţat, astfel încât să 


e 152 » 


nu i se împută genealogia, după cum s-a exprimat. 

Mai departe, în spatele cocinei, ne-a arătat o cuşcă 
mare, din lemn şi plasă metalică, plină cu murdărie de 
porc. 

— Asta e stiva mea de compost. Eu şi Raoul scoatem 
rahatul din cocină, îl strângem aici şi îl lăsăm să stea la 
soare, iar primăvara e descompus şi numai bun de 
împrăştiat. Îl angajez pe negriciosul Henry să-şi aducă 
catârii şi să-mi facă pământul arşice. După asta, eu şi 
Raoul, asta când nu-l mai trimite Biroul de Imigrări înapoi 
în Mexic, împrăştiem totul şi plantăm chestii cât de 
timpuriu putem. Dacă faci compostul cum trebuie, poate 
creşte orice din rahatul de porc. Raoul tot spune că o să 
pună un floc acolo, poate-i creşte şi lui o femeie, dar 
singurul floc de care poate să facă rost e de la nevastă-sa, 
şi al dracu' dacă mai vrea una la fel. 

Am mers mai departe, după stiva de compost, în grădina 
lui Jim Bob. Am trecut printre rânduri de porumb, cu 
tulpini verde-crud, înalte de trei metri. Erau movile pe care 
creşteau dovlecei albi turtiţi, mari cât coroana unei pălării 
de cowboy. Erau vrejuri groase de roşii, atârnate pe araci 
înalţi cât un om, iar mirosul puternic şi îmbietor de roşii îţi 
făcea nările să freamăte. Roşiile erau tari ca mingile de 
baseball şi roşii ca sângele. Jim Bob a cules câte una 
pentru fiecare şi ne-am deplasat în josul rândurilor, 
mâncând roşiile calde şi zemoase, minunându-ne la 
vederea lujerilor de castravete care cotropiseră haotic 
grădina, cu castraveți mari cât un dildo Big Tex, după 
spusele lui Jim Bob. 

Când am ajuns la capătul grădinii, am cotit la stânga şi 
am început s-o ocolim, întorcându-ne printr-un strat de 
napi verzi. Plantele erau verzi, sănătoase şi arătau mai 
mult a plante carnivore decât a verdeţuri obişnuite. Când 
am ieşit într-un final din grădină şi am început să ne 
îndreptăm înapoi spre casă, m-am simţit de parcă fusesem 
izgonit din grădina Edenului. 


< 153 + 


29 


— Aia e casa lui Freddy, ne-a spus Jim Bob. 

Era după-amiaza târziu şi orizontul căpătase culoarea 
unei roşii pârguite. Ne aflam pe partea opusă a străzii, la 
câteva case distanţă de cea a lui Freddy. Era o construcţie 
ca oricare alta, cu cărămizi într-o nuanţă de roz spălăcit, 
pe o stradă pe care toate celelalte case fuseseră construite 
la fel, numai că la unele se folosise cărămidă roşie, iar la 
altele - gri. Peluza era tunsă şi puteam vedea capul unui 
aspersor iţindu-se în curte. Freddy îşi stropea gazonul. Mă 
întrebam dacă avea şi un grătar în spatele casei, poate 
chiar un câine cu propria lui căsuţă şi cu numele pictat 
deasupra intrării. 

— Ar putea fi alt Fred Miller. Nu ştim sigur că ăsta e 
Freddy. 

În tonul vocii lui Russel era ceva care suna a speranţă. 
Nu ştiam dacă îl necăjeau anii care trecuseră sau ceea ce 
devenise fiul lui ori ce se întâmplase cu el între timp. Poate 
că toate la un loc. 

A scuturat pachetul ca să scoată o ţigară, a pus-o între 
buze şi a aprins-o. A tras adânc în piept, făcând ca un sfert 
din ea să strălucească şi să se transforme în scrum. 

— Astea se fumează, nu se sug, i-a spus Jim Bob. Tu ai 
nevoie de un pai şi de ceva de băut. Şi asta e casa lui 
Freddy. Pun pariu pe coiul meu stâng. 

— N-am ce face cu coiul tău stâng. 

— Poate îl vrei pe ăl drept. Este puţin mai curat. 

Russel a râs şi a mai supt o porţie de ţigară, făcând ca 
scrumul să-i cadă în poală. 

— Ai grijă la tapiţerie şi deschide naibii un geam, l-a 
apostrofat Jim Bob. Mă simt de parcă aş fi într-o cameră de 
gazare. 

Russel s-a scuturat şi a curăţat scaunul, a deschis 
geamul din partea lui şi a scos afară un nor de fum. Doar 
cât m-am uitat la el mi s-a făcut mai cald decât îmi era 
deja. Aerul condiţionat al maşinii murise imediat ce Jim 


e 154» 


Bob oprise motorul, iar cel de afară nu era cu mult mai 
proaspăt. Dar măcar nu era plin de fum. Am coborât şi 
geamul de lângă mine şi mi-am scos capul afară, inspirând 
adânc. Aerul mi-a ars gâtul şi plămânii, făcându-mi sete. 
Mi-am dezlipit de spate tricoul năclăit şi m-am aplecat spre 
cei doi. 

— Şi acum ce facem? 

— Chiar, Ben. Ce facem acum? a intervenit şi Jim Bob. 

— Nu ştiu. 

— Stăm aici pe banii lui Dane, a adăugat Jim Bob. El 
plăteşte factura. 

— Nu e vorba de asta, i-am spus. Vreau doar să fac ceva. 
Nu mai am stare. 

— Încă nu pot s-o fac, a mormăit Russel. 

Jim Bob a oftat lung şi a coborât şi geamul lui. 

— Poate te-ar ajuta să dăm o tură în josul străzii şi să ne 
întoarcem, să-i vezi casa şi din partea cealaltă? 

Replica fusese sarcastică, însă Russel nu era tocmai 
atent, aşa că a fost de acord. 

Jim Bob s-a uitat la mine dându-şi ochii peste cap, a 
încuviinţat, apoi am ridicat toţi trei geamurile. A pornit 
maşina, aerul condiţionat a început să gâfâie din nou şi am 
pornit încet în josul străzii. 

Când am ajuns la fundătură, Jim Bob a întors Scorpia 
atât de încet şi cu grijă, încât ai fi spus că transporta ouă. 

Când am trecut din nou pe lângă casă, Russel avea 
privirea fixată înainte şi nu a dat niciun semn că ar avea de 
gând să se uite spre curte. 

— Dacă reuşim să potrivim culoarea casei cu aspersorul, 
poate că am putea să-i cumpărăm lui Freddy nişte mobilă 
de grădină. Poate un flamingo roz. 

Jim Bob mergea atât de încet şi era atât de preocupat 
să-l necăjească pe Russel, încât nici n-a băgat de seamă 
când s-a deschis uşa garajului casei lui Freddy şi că un 
Chevy Nova albastru se îndrepta cu viteză spre poartă. 
Până să apuc să strig, maşina s-a lovit cu spatele de 
Scorpia Roşie, în dreptul portierei din spate dreapta, şi, 
pentru că nu prinsesem centura de siguranţă, am căzut de 


< 155» 


pe banchetă şi m-am întins pe jos cât eram de lung. 

M-am prins de scaunul din faţă şi m-am ridicat. Motorul 
Scorpiei se oprise şi Jim Bob înjura. 

— Idiot nenorocit. O să-i tăbăcesc curul blestemat. 

— Ar putea să fie Freddy, a spus Russel. 

— Nu mă interesează nici dacă e Dumnezeu, a strigat 
Jim Bob în timp ce ieşea din maşină. 

— Eşti în regulă, Dane? a întrebat Russel întorcându-se 
spre mine. 

— Cred că da. Dar poate ar trebui să mă prefac rănit, am 
spus masându-mi ceafa. 

Mi-am mutat privirea spre maşina care ne tamponase şi 
am văzut deschizându-se portiera din partea şoferului. 
Individul parcă nu mai termina de coborât din maşină. Era 
un mexican mare cât King Kong şi avea o mutră de parcă 
ar fi mâncat rahat îndulcit mai degrabă decât să lase pe 
cineva să-l bată. Chiar şi pe Jim Bob. 

El era aproape lângă mexican, dar îşi încetinise paşii. S- 
a oprit la vreun metru şi jumătate de el şi şi-a ridicat 
pălăria pe frunte. 

— De când am aşteptat să văd aşa ceva, mi-a şoptit 
Russel în timp ce învârtea maneta pentru a cobori geamul. 
Chiar şi în închisoare m-am gândit la asta. Toată viaţa am 
vrut să-l văd pe Jim Bob luând bătaie de la cineva. Nu ştiu 
să se fi întâmplat vreodată. 

— Tuciuriule, la tine acasă nu se pun oglinzi la maşini? 
Ce căcat pansat e cu tine? 

Mexicanul s-a uitat la el. Purta o cămaşă havaiană 
mulată, albastră, cu palmieri galbeni şi roşii. Avea 
pantaloni largi, galbeni şi pantofi mari, negri, cu modele 
oliv la vârf. Avea peste doi metri şi un piept cât un butoi de 
bere. 

— Cu mine vorbeşti? 

— Nu, halitor băşit de chili, vorbesc cu nenorocita de 
Nova. Pare mai deşteaptă decât tine. N-ai văzut ce mi-ai 
făcut la maşină? Mi-ai futut toată vopseaua. Ia uite. 

Jim Bob s-a întors să-i arate şi mexicanul uriaş (alias 
tuciuriul şi halitorul băşit de chili) a făcut un pas înainte, i- 


e 156 » 


a apucat pălăria de bor şi i-a tras-o pe cap atât de tare 
încât Jim Bob a căzut în genunchi. Mexicanul i-a tras apoi 
un genunchi zdravăn fix în faţă. 

— Ar trebui să-l ajutăm, am spus. 

— Căcat. Uite şi tu cât de mare e ăla. 

Mexicanul îl ţinea pe Jim Bob de ceafă şi de cureaua de 
la pantaloni şi îl lovea de portiera Novei. 

— S-a ajuns prea departe, am spus şi am ieşit din 
maşină. 

Eram pe partea dinspre şosea, aşa că m-am înălţat şi am 
strigat peste capotă: 

— Hei! Încetează. 

Mexicanul s-a uitat la mine de parcă aş fi fost nebun, 
apoi a continuat să-l înfunde pe Jim Bob cu capul în 
maşină. 

— Ajunge! am spus în timp ce am înconjurat încetişor 
maşina. 

Mexicanul l-a lăsat pe Jim Bob să cadă pe alee. 

— Bine. E rândul tău. 

A spus apoi ceva în spaniolă. Ceva scurt, care a sunat la 
fel de ameninţător ca atunci când vorbise în engleză. Cu 
toate astea, n-am luat-o la fugă. Am stat acolo, pur şi 
simplu. 

Oricum nu era ca şi cum aş fi avut de ales. Picioarele 
parcă îmi erau încleiate. Mă uitam cum se apropia şi era 
ca şi cum m-aş fi uitat la un fenomen al naturii, la o 
eclipsă. Aproape că ajunsese la mine. Mi-am ridicat 
pumnii. Nu că mi-a trecut prin cap să-i folosesc. Speram 
doar să se termine cât mai repede şi cu cât mai puţină 
durere. 

Russel a deschis portiera Scorpiei şi s-a dat jos. Nu-l 
puteam vedea, dar l-am auzit. Jim Bob s-a ridicat şi el în 
acelaşi timp. Avea o expresie pe faţă, de parcă era mai 
degrabă ruşinat decât cătrănit. 

— Ce-ai spune dacă am mai încerca treaba asta o dată, 
băşinosule? a întrebat Jim Bob. Numai că de data asta o să 
fiu observator. 

Mexicanul s-a zgâit la Jim Bob, care i-a spus ceva în 


e 157 œ» 


spaniolă şi i-a făcut semn lui Russel să stea deoparte. 

— Doar el şi cu mine. 

M-am îndepărtat şi m-am poziţionat în  lateralul 
mexicanului, astfel că acum îi puteam vedea faţa. Zâmbea. 
Era un zâmbet larg, ca acela pe care cred că îl au şi 
rechinii în timp ce se avântă către piciorul unui înotător. 

Deodată, Jim Bob a început să se mişte. A sărit într-o 
parte şi piciorul drept i s-a strâns, apoi a ţâşnit în exterior, 
lovindu-l pe mexican cu călcâiul cizmei în boaşe. Şi-a tras 
piciorul înapoi şi l-a lovit şi într-un genunchi. Mexicanul a 
răcnit. 

Jim Bob însă nu terminase. Piciorul i-a ţâşnit din nou, de 
această dată în sus, arcuindu-se şi lovindu-l pe bărbat cu 
călcâiul deasupra urechii, cu un sunet de parcă ar fi rupt o 
riglă de lemn. Mexicanul a picat ca trăsnit şi nu s-a mai 
ridicat. 

— Rahat, am exclamat. Nu e mort, nu? 

— Mort pe dracu'. Nu vreau să-i fac găinarului mai mult 
rău decât o bătaie zdravănă. Ar trebui să înveţe să se 
asigure când dă cu spatele, a spus Jim Bob. 

Şi-a luat apoi pălăria de pe jos, a pus-o pe cap şi s-a 
strâmbat. 

— Au. Ăsta chiar voia să mă bage în maşină prin 
portieră. Mersi că ai încercat să mă ajuţi, Dane. Şi du-te 
dracului, Ben! 

— Îmi pare rău că a trebuit să te văd cum îl snopeşti pe 
săracul nenorocit, a răspuns Russel. 

S-a dus apoi lângă mexican şi l-a întors pe burtă, i-a scos 
portofelul din buzunarul din spate al pantalonilor şi a 
început să caute ceva după care să-l poată identifica. S-a 
uitat la ce era în portofel, apoi l-a pus înapoi. 

— Are şi un cuţit în buzunar. Bucură-te că nu a apucat 
să-l scoată. 

— Mă bucur, i-a răspuns Jim Bob. Pe hârtiile alea nu 
scria că-l cheamă Fred Miller, nu? 

— Nu, deşteptule, nu scria. 

Jim Bob s-a dus la uşa casei şi a sunat la sonerie. Russel 
a mai scuturat o ţigară din pachet şi a pus-o între buze, 


< 158 + 


fără s-o aprindă, privind spre intrare. Nu a venit nimeni. 
Jim Bob a bătut la uşă. Tot n-a venit nimeni. 

S-a întors şi s-a oprit lângă maşini. Spatele Novei stătea 
sprijinit pe Scorpie. 

— Ai mai văzut aşa ceva? Rahatul ăsta de portieră din 
spate e făcută praf. 

— Ia-i plăcuţa cu numărul de înmatriculare dacă ai chef 
să te freci cu asigurarea, i-a spus Russel. 

— După ce i-am tăbăcit curul? Nu, mersi. S-ar putea să 
trebuiască s-o fac din nou şi, sincer, nu sunt aşa de sigur 
că mai pot. Căcat, ia uite aici. 

S-a dus lângă mexican, i-a apucat cracul unui pantalon şi 
l-a ridicat puţin, lăsând să se vadă un toc de armă cu un 
revolver micuţ. 

— Mă bucur că nu era cu chef de răfuială în stilul celei 
de la O.K. Corral, a spus Jim Bob şi a răsuflat uşurat. 

— Hai s-o întindem. S-ar putea să ne fi văzut vecinii, a 
spus Russel. 

Jim Bob s-a dus să se mai uite la maşină. 

— Căcat. 

S-a uitat mai bine şi la Nova şi a văzut că portbagajul 
era deschis şi avea capota îndoită. S-a uitat înăuntru. 

— Un cinefil. 

M-am dus şi eu şi am aruncat o privire. Înăuntru se afla 
o cutie cu casete video. Aveau pe laterale autocolante cu 
numele filmelor scrise pe ele. Unele dintre ele erau 
mexicane, iar altele englezeşti sau americane. Pe una 
dintre ele scria Războiul Stelelor. Jim Bob s-a întins după 
ea şi a scos-o din cutie. 

— O să consider că bătaia pe care i-am dat-o 
nenorocitului şi caseta asta sunt poliţa mea de asigurare. 
Nu e nici pe departe de ajuns, dar merge şi aşa. 

Ne-am urcat în maşină şi am plecat. 


e 159 + 


30 


Am oprit la un McDonald's şi am comandat hamburgeri 
şi cartofi prăjiţi. Ne-am aşezat în spate, într-un separeu, şi 
am analizat situaţia. Trebuia să chibzuim cu atenţie. 

— Cum ar zice şi bunică-mea, ce căcat înseamnă toate 
astea? Cine era mexicanul ăla uriaş şi ce făcea el ieşind cu 
spatele din garajul lui Freddy, după-amiaza târziu, cu 
portbagajul plin de casete video? E cumva dovada vie că 
încă poţi cumpăra permisul de conducere de la Sears? 

— Poate ţi-a dispărut simţul detectării şi aia nici măcar 
nu e casa lui Freddy, l-a întrerupt Russel. 

— Ba aia e casa lui. Ştii şi tu foarte bine. Nu dau 
niciodată aşa de rău cu mucii în fasole. 

— Mie nu mi se pare chiar aşa de misterioasă treaba, am 
intervenit. Freddy are un prieten mexican care s-a cazat la 
vreun motel şi se afla acolo dintr-un motiv oarecare. S-a 
întâmplat pur şi simplu să aibă colecţia lui de filme în 
portbagaj. Poate că împarte chiria cu Freddy. Poate că fac 
asta ca să plătească facturile. 

— E, dacă stai să te gândeşti mai bine, nici măcar nu 
contează. Ceea ce este important e că prietenul nostru Ben 
ar trebui să-l sune pe Freddy şi să isprăvim odată. 

— Încă nu mă simt în stare să fac asta. 

— Şi n-o să te simţi în stare nici mâine. 

— Poate că nu, dar o să-mi dau seama când voi putea 
suna. 

— O să-şi dea seama. Ai înţeles cum stă treaba, Dane? O 
să ştie el. Căcat. 

Am plecat apoi spre casa lui Jim Bob, dar Russel n-a fost 
prea comunicativ. Ce-i drept, nici Jim Bob, nici eu n-am 
prea avut chef de vorbă. Jim Bob a schimbat radioul pe un 
post cu country şi a cântat la unison cu melodiile. Să fiu al 
naibii dacă nu era chiar bun. 

Când am ajuns acasă, Russel s-a dus să facă o baie şi Jim 
Bob a luat din frigider două beri. Eu m-am aşezat pe 
canapea, iar el şi-a tras un scaun lângă televizor. 


< 160 » 


— Nu ştiu cum stă treaba cu tine, şefule, dar eu sunt 
atât de plictisit, că-mi vine să-mi dresez scula să cânte. 

Am încercat să-mi imaginez treaba asta, dar încă aveam 
ceva dificultăţi când Jim Bob a rupt tăcerea. 

— Ştii ceva? Hai să ne uităm la filmul ăla nenorocit. 
Războiul Stelelor. 

— E bun. Dar merge mai bine la cinematograf, pe un 
ecran mare. 

— Fă-mi rost de un ecran mare şi o să ne uităm la el aşa. 
Între timp, o să ne mulţumim cu televizorul ăsta de 48 de 
centimetri. Nu te deranjează dacă mă uit, nu? 

— Nu. Nu m-ar deranja să-l văd din nou. 

— Bine, pentru că oricum aveam de gând să mă uit la 
film. Jim Bob lăsase caseta în Scorpie, aşa că s-a dus până 
în garaj să o aducă. S-a întors cu o mutră acră. 

— Nova aia chiar i-a tras-o Scorpiei bine de tot. O să sun 
mâine pe cineva să mi-o repare. 

S-a dus apoi lângă videocasetofon, a introdus caseta şi a 
pornit aparatul şi televizorul. 

— Am şi popcorn. Pot să mă duc să-l pregătesc. 

— Da, ar merge nişte popcorn, i-am răspuns, 
înregistrarea fâşâia, pocnea şi era vălurită. Jim Bob se 
ridicase să facă popcornul, dar ezita. 

— Pare că ar fi o copie proastă. 

— Oricum trebuie să oprim ca să faci porumbul. Treaba 
asta de la început cu nava spaţială uriaşă e destul de 
mişto. 

Dar nu a urmat niciun scris, niciun Războiul Stelelor. 
Doar o înregistrare proastă făcută cu o cameră video de 
amatori, cu o tânără mexicancă aşezată pe un pat, legată 
de mâini şi de picioare. 

— Ce naiba e asta? Nu e Războiul Stelelor, nu? 

— Nu e, i-am răspuns. Pare o înregistrare porno ieftină. 

În acel moment, mexicanul uriaş cu care se bătuse Jim 
Bob a intrat în cadru. Era dezbrăcat şi gata de acţiune din 
punct de vedere sexual. Părea chiar şi mai mare fără 
haine. 

— Rahat, colecţia privată a mexicanului şi a gagicii lui. 


e 161 œ» 


Mexicanul s-a dus lângă tipă, a împins-o pe pat şi i-a 
dezlegat picioarele. I le-a despărţit şi s-a urcat pe ea. Tipa 
nu s-a împotrivit. Era foarte cooperantă. Numai ochii îţi 
dădeau de înţeles că nu-i plăcea ceea ce i se întâmpla. 

Mexicanul n-a pierdut prea mult timp, iar când a 
terminat şi s-a ridicat în picioare la marginea patului, alt 
bărbat a intrat în bătaia camerei. Şi el era dezbrăcat. Era 
cu un cap mai scund decât mexicanul şi nici pe departe la 
fel de lat. Avea un început de burdihan, dar părea vânjos şi 
el. Camera s-a rotit şi i s-a văzut mai bine chipul. Avea 
părul blond şi rar, ochii albaştri. Rânjetul îi dezvelise dinţii 
albi. Camera a revenit la unghiul iniţial, din lateral, şi 
blondul s-a urcat şi el pe gagică şi a făcut ce făcuse şi 
mexicanul. 

Când a terminat, a prins-o pe tipă de păr şi a ridicat-o în 
şezut la marginea patului, ea scâncind ca un şoricel călcat 
pe coadă. Blondul a întins mâna şi o altă mână din spatele 
camerei i-a dat un revolver de calibru mic. Tipa a înţeles 
imediat ce urma să se întâmple şi a încercat să-şi ridice 
mâinile încă legate pentru a-şi proteja faţa, dar bărbatul cu 
pistolul a fost prea rapid şi a împuşcat-o în frunte. Patul a 
fost împroşcat cu sânge, iar femeia s-a prăbuşit pe spate, 
cu braţele în lateral. Un picior i-a zvâcnit de parcă ar fi 
vrut să pornească o motocicletă şi a făcut pe ea. Urina s-a 
întins pe cearşaf şi s-a amestecat cu sângele, ochiul stâng i 
s-a dat peste cap, iar cel drept a rămas fix, de parcă ar fi 
descoperit pe tavan ceva nemaivăzut. 

Camera s-a apropiat de chipul ei şi i s-a văzut gaura din 
cap, mică cât o monedă, cu un strop de sânge prelingându- 
se încet. Faţa blondului a intrat în cadru şi acesta a lins 
picătura de sânge, plimbând-o apoi în gură de parcă ar fi 
degustat vin. 

Un ecran de purici a înlocuit imaginea. Jim Bob s-a întins 
şi a oprit caseta. S-a întors către mine şi vocea îi era 
spartă. 

— Ce ai văzut a fost real. Un film snnuf veritabil. 

— E mai în vârstă, mai gras şi începe să chelească, i-am 


6 Film în care o persoană este ucisă în realitate (n.r.). 
e 162 » 


răspuns. Dar arată la fel ca în fotografie. Când a pus mâna 
pe armă... 

— Aluniţele de pe dosul palmei erau dispuse în forma 
unui trifoi cu patru foi. 


e 163 + 


31 


— Nu-i spune nimic despre asta lui Ben. Nu încă. 

Jim Bob a scos caseta din aparat şi a închis televizorul. 
S-a dus până la barul din bucătărie, a luat un pix şi o 
bucată de hârtie şi a început să scrie un bilet. 

— O să-i spun lui Ben că ne-am dus în oraş să luăm bere. 
Noi doi avem ceva de discutat. 

A pus biletul pe masă şi a luat caseta cu el când s-a dus 
în garaj. Ne-am urcat în camioneta neagră, marca Dodge. 
Am ieşit din garaj şi am pornit la drum prin noapte, cu 
caseta stând pe banchetă între noi ca o bombă. N-am spus 
nimic o bună bucată de vreme. 

— Poate că nu a fost real, am deschis discuţia. Poate că 
a fost aranjat să arate doar real. Doar ştii că se pot face de 
toate acum. 

— E bine să fii optimist, Dane, dar nu are rost să fii şi 
prost, a spus Jim Bob şi a oftat. Totul a fost real. 

Am continuat să mergem în tăcere, până când mi-am 
făcut curaj să spun ceea ce ne necăjea pe amândoi: 

— Ce facem cu Russel? 

— Nimic nu-i iese bine săracului. Nu e ca şi cum nu ar fi 
trecut deja prin focurile iadului. Acum a mai dat şi de 
beleaua asta. Singurul lucru mai rău decât să afli că 
propriul tău copil a fost ucis este să afli că de fapt nu e om, 
ci monstru. 

— Totuşi, despre ce a fost vorba? De ce ar face aşa 
ceva? 

— Iar ai o criză de prostie. Lui Freddy îi place să facă 
asta. Nu i-ai văzut faţa? Nu linge nimeni sânge dintr-o 
gaură de glonţ decât dacă-i place să facă aşa ceva. Şi pun 
pariu că e o mutră văzută destul de des în industria 
filmului. Starurile sunt el, mexicanul şi o fetişcană de-asta 
căreia nu-i duce nimeni dorul pe aici. Bănuiala mea este că 
a adus-o de peste graniţă. Ilegal. Vreo curvă pe care a 
plătit-o, căreia i-a spus că avea să o ducă la o petrecere 
mare şi că tot ce avea de făcut ca să mai câştige câteva mii 


e 164 œ» 


în plus era să şi-o tragă cu câţiva prieteni de-ai lui. Numai 
că a fost un pic mai groasă treaba de atât. Isuse, câţi ani 
crezi că avea fata aia, Dane? 

— Habar n-am. Cincisprezece? 

— Mda. Cam aşa aş zice şi eu. Şi pun pariu că nu e nici 
prima, nici ultima căreia să-i fi făcut felul. Poate vinde pe 
bani buni casetele de genul ăsta industriei pentru perverşi 
şi să fie şi destul de în siguranţă în acelaşi timp. Doar nu 
sunt genul de filme la care posesorii să-şi invite vecinii. 
Rahatul ăsta e pentru degeneraţi care stau pe întuneric şi 
şi-o freacă în timp ce se uită. 

— Isuse, chiar sunt oameni care ar da bani pe aşa ceva? 

— Fă şi tu un efort să trăieşti în realitatea asta. Sunt 
oameni care ar da bani pe orice. Poţi să cumperi casete cu 
fete care se cacă una pe faţa alteia, cu câini care le-o trag 
în cur, chiar şi cu ce ai văzut mai devreme. Şi nu vorbim 
doar de chestii pentru ţărănoi înapoiaţi. Am auzit odată de 
un bogătaş, din partea cealaltă a Houstonului, care 
cumpăra casete cu operaţii, experimente pe animale şi 
crime de război, şi putea face toate astea perfect legal. Nu 
m-aş mira să aibă şi nişte chestii de genul celei pe care o 
avem şi noi aici, printr-un seif pe undeva, a spus şi a 
împuns caseta dintre noi cu degetul, aşa cum faci când 
încerci să te convingi dacă ceva e mort sau nu. Poate că 
aşa i se scoală ca să-şi călărească şi el baba. Se preface că 
o împuşcă după ce-şi termină treaba cu ea. 

— Da, am înţeles cum stă treaba. 

Jim Bob a tras brusc de volan şi a oprit maşina pe 
marginea drumului, ca şi cum mâinile nu mai voiau să-l 
asculte. 

— Căcat. Îţi vine să crezi? Tremur ca o mireasă virgină, 
a spus şi a ridicat mâinile în faţa mea. 

Am stat acolo o vreme, cu motorul pornit şi farurile 
aprinse. 

— Am putea să ne descotorosim de caseta asta, să-i spun 
lui Russel că am buşit-o la faza cu Fred Miller, că prietenul 
meu din FBI a mâncat rahat şi că nu era de fapt acoperirea 
lui Freddy. Aş putea să mă prefac o vreme că mai 


e 165 


investighez cazul şi să mă dau bătut în cele din urmă. Să-i 
spun că n-am găsit niciun fir de urmat. Şi n-o să trebuiască 
niciodată să afle ce s-a întâmplat. 

— Nici eu nu te-aş crede dacă mi-ai vinde povestea asta, 
i-am răspuns. Chiar şi trecând peste faptul că nu te cunosc 
de prea multă vreme. Nu eşti genul care se dă bătut. Eşti 
prea înfumurat. 

— Adevărat. 

— Chiar dacă am reuşi să-l convingem pe Russel, asta 
tot n-ar schimba ce am văzut sau ce face Freddy în 
continuare, nu? 

— Nu. Ar continua să facă la fel. 

— Şi îţi pasă de asta? 

— Ba bine că nu. Sacul ăsta de rahat ar trebui legat şi 
lăsat în drum până trece un camion peste capul lui. 

— Atunci ce facem? 

— Să mor dacă ştiu. 

Ne-am întors în oraş şi am cumpărat bere, iar când am 
ajuns acasă am văzut că Russel întinsese deja canapeaua şi 
stătea în fund pe ea, trăgând dintr-o ţigară şi uitându-se la 
ştirile de seară. 

— Avem bere, a strigat Jim Bob ridicând pachetul. 

— Foarte drăguţ. Şi te-ai dus cu ăsta, a spus uitându-se 
la mine. 

— Da, m-am dus cu el. 

— Ca să iei bere? 

— Da, a răspuns Jim Bob. Ca să iau bere. 

— Ce puneţi voi la cale de fapt, bulangiilor? 

— Am luat bere. Nu mai poate omul să iasă din casă şi 
să ia o bere afurisită fără să fie ciondănit la cap? am 
izbucnit. 

Am trecut pe lângă canapea şi m-am dus în camera mea. 
Am închis uşa şi m-am aşezat pe marginea patului. M-am 
gândit la casetă, la fată, la mexican şi la Freddy. Mi-am 
amintit arma, sângele şi urina. Am închis ochii şi am 
încercat să nu mă mai gândesc la nimic. Nu mă prea 
pricepeam la asta. 

M-am gândit la Ann şi la Jordan, dar mai mult m-a 


e 166 » 


tulburat decât să mă liniştească. 

M-am ridicat din pat şi am ieşit din cameră, trecând iar 
pe lângă canapeaua lui Russel. 

— Te strâng chiloţii, Dane? m-a abordat Russel. Şezi 
cuminte, îmi dai emoţii. 

— Vreau să mă plimb, în regulă? Am voie să fac asta? O 
să primesc vreun cartonaş sau ceva? 

— Nu te mai purta de parcă ai fi pe stop, m-a calmat 
Russel. Numai că mă faci suspicios. Tu şi cu Jim Bob vă 
purtaţi ca doi copii care au fost prinşi masturbându-se, 
atâta tot. 

— Mi-e dor de casă. Jim Bob, pot să dau un telefon de la 
tine? Plătesc eu convorbirea. 

— Nu-i nicio problemă. Doar să pui în furcă receptorul. 

— Mersi. Sunt doar agitat. Mi-e dor de ai mei, am spus 
întorcându-mă spre Russel. 

— Inţeles. 

M-am dus la etaj. Telefonul se afla pe o măsuţă la 
capătul holului. M-am aşezat pe un scaun şi am sunat 
acasă. După al treilea ţârâit, Ann a ridicat receptorul. Mi- 
am dat seama după cum îi suna vocea, de parcă ar fi vorbit 
sub apă, că deja se culcase. M-am uitat la ceas. Era mai 
târziu decât crezusem. Soţia mea fusese întotdeauna genul 
care se culcă şi se trezeşte devreme. 

— Salut, i-am spus. Eu sunt. 

— Richard? 

— Nu, celălalt soţ. 

— Ce? 

— Da, eu sunt. Ce mai faci, iubito? 

— Bine... cât e ceasul? 

— În jur de zece şi jumătate. Am uitat că tu eşti în pat la 
ora asta. Nu m-am gândit că e târziu. 

— E totul în regulă? 

— Da. 

— Sunt foarte obosită, dragule. Mâine trebuie să mă duc 
la muncă. 

Ah, Ann, întotdeauna romantică. 

— Da, bine... îmi pare rău. Am vrut doar să sun şi să-ţi 


e 167 œ» 


spun că te iubesc. 

— Nu-ţi face griji, sunt doar obosită, atât. Şi eu te 
iubesc. 

— Ce face Jordan? 

— E în pat. 

— E bine? 

— Îhî. Richard, ai o voce ciudată. 

— De la legătură. Şi sunt şi eu obosit. Ann? 

— Mmm? 

— Crezi că Jordan mă iubeşte? 

— Desigur. Ştii şi tu. 

— Crezi că sunt un tată bun? 

— Da. Uneori nu ai răbdare şi ridici tonul, dar eşti un 
tată bun. Eşti şi un soţ bun. Mai ales când mă laşi să dorm. 

Aproape că mi-a venit să râd, dar n-am reuşit să o duc 
până la capăt. 

— li spui tu din partea mea că îl iubesc? 

— Daaa. 

— Să fie ăsta primul lucru pe care i-l spui mâine- 
dimineață. 

— Aşa o să fac. 


— Nu uiţi. 

— Nu, nu uit... eşti sigur că e totul în regulă, Richard? 

— Sunt sigur. 

— Sună-mă mâine. Acum e totul... încă nu m-am trezit 
complet. 


— Ştiu. N-ar fi trebuit să sun. 

— Nu, e în regulă. 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

— Nu uita să-i spui şi lui Jordan. 

— Nu uit. Când vii acasă? Ne e dor de tine. 
— Vin repede. 

— Încearcă mai repede de atât. 

— Voi încerca. Noapte bună, iubito. 

— Noapte bună, Richard. 


< 168 » 


32 


M-am trezit cu Jim Bob scuturându-mă. 

— Trezeşte-te. Nu pot să dorm. 

— Şi dacă eu pot? 

— Atunci ai mare ghinion. Dormeai? 

— Reuşeam să mă prefac destul de bine. 

— Nu mă pot opri din a mă gândi la... ştii tu. 

— La înregistrare. 

— Da, la asta şi la Russel. 

M-am sucit şi m-am ridicat la marginea patului. Jim Bob 
s-a aşezat pe un scaun lângă fereastră, a tras perdeaua şi 
s-a uitat afară. Lumina Lunii a căzut peste chipul lui ca o 
lamă argintie. Arăta foarte diferit fără pălărie, stând acolo 
pe scaun, în chiloti. 

A dat drumul perdelei şi s-a întors spre mine, cu chipul 
învăluit de umbre. 

— Nenorocitul ăla de acolo mi-a fost prieten o bună 
bucată de vreme. 

— Nu l-ai mai văzut de aproape douăzeci de ani. 

— Nu contează asta. Am crescut împreună. M-am tot 
gândit cum i-a fost în închisoare. Am încercat să păstrez 
legătura, dar mi-a tăiat macaroana. S-a izolat şi de 
nevastă-sa, şi de Freddy. Căcat, crezi că Freddy a ajuns în 
halul ăsta pentru că nu l-a avut pe lângă el? 

— Nu ştiu ce să zic. E greu de crezut că există ceva care 
să transforme pe cineva într-un asemenea monstru. Cel 
mai probabil s-a născut aşa. Cu ceva lipsă. Chiar şi Russel 
zice despre el că are ceva lipsă. Că are o gaură în el prin 
care i se tot scurge sufletul. 

— Sună ca ceva ce ar zice el. Să ştii că nu e chiar aşa de 
rău cum crede. 

— Nu e în niciun caz ca Freddy, asta e cert. Dacă îi 
lipseşte o doagă, e conştient de treaba asta şi încearcă s-o 
rezolve cumva. 

— Ai sunat-o pe nevastă-ta? 

— Da. O să-ţi dau nişte bani pentru telefon. 


e 169 œ» 


— Stai liniştit. Cum se simţea? 

— Bine. 

— Şi băiatul? 

— Bine şi el. 

— Eşti un bărbat norocos, Dane. Ai familie. Ai pe cineva 
căruia să-i pese de tine. Eu am ocupaţia mea şi Scorpia 
Roşie... dar e boţită acum. 

— Ai şi porcii. 

— Da, dar din când în când îi mănânc, deci e mai greu să 
punem bazele unei relaţii. Nu cred că au prea multă 
încredere în mine. 

— Jim Bob, ce facem cu treaba asta? 

— Ai vreo idee? 

— Poliţia. Îi anunţăm anonim, trimitem caseta cu o 
adresă. Ceva de genul ăsta. 

— Da, m-am gândit şi eu la asta. M-am gândit şi mai 
departe de atât. În timp ce dormeai, am decis să iau o gură 
de aer, aşa că am condus până în oraş, până la magazinul 
ăla de la care am luat berile, şi am folosit telefonul lor 
public. L-am sunat pe boşorogul ăla care îmi datorează 
favoruri, fostul şerif, şi el l-a sunat pe fiul lui, iar băiatul m- 
a sunat înapoi la telefonul public. I-am prezentat un caz 
ipotetic despre un informator al FBl-ului care ar fi primit o 
identitate nouă şi care s-ar fi băgat din nou la fărădelegi. 
Am făcut să sune cam ca ce ştim noi despre Freddy. 

S-a oprit din vorbit, a dat din nou perdeaua la o parte şi 
s-a uitat afară. Lumina Lunii nu a arătat mai bine pe faţa 
lui nici de data asta. 

— Şi? 

— Şi FBl-ul n-ar ridica niciun deget. 

— Poftim? 

— Păi, i-au oferit imunitate, vezi tu, pe lângă o identitate 
nouă. 

— Şi ce legătură are una cu alta? Aia a fost pentru o cu 
totul altă treabă. Asta e altceva. 

— Nu şi din punctul de vedere al federalilor. Nu că n-ar 
dori să-i facă felul nenorocitului, doar că ei consideră că a-l 
lăsa în pace - cel puţin pentru moment - este răul mai mic 


e 170 œ» 


din problema asta. Cel puţin asta e teoria informatorului 
meu. Nu ştie toate detaliile cazului, dar a văzut destule la 
fel. Vezi tu, FBl-ul a aranjat ca Freddy să figureze ca 
decedat, după care i-a spus că e mai în siguranţă decât o 
căpuşă pe curul unui urs. Şi deşi le-ar surâde să se abată 
asupra lui atât de tare încât să zboare rahatul din el prin 
toate  cusăturile, trebuie totuşi să se gândească la 
reputaţia lor. 

— Reputaţie? 

— Vezi tu, au făcut în aşa fel încât să pară că Freddy şi-a 
găsit sfârşitul în timpul unei spargeri. Dar dacă ar ieşi la 
suprafaţă informaţia că de fapt l-au ascuns şi că n-au fost 
în stare să-l ţină ascuns şi să-l protejeze, alţi potenţiali 
turnători ca el s-ar gândi că e doar o făcătură de-a FBI- 
ului. Că de fapt nu te protejează de nimic şi de nimeni. 
Torni, după care au ei grijă să treacă prin aparatul 
birocratic şi să-ţi facă rost de o nouă identitate, după care 
îţi fac felul. Poate pe o acuzaţie falsă, mai târziu. 

— Dar cine ar putea afla? Teoretic e mort. 

— Poate că nimeni. Dar dacă îl înhaţă şi-l acuză, e 
posibil să afle toţi cei implicaţi. Nu-şi permit să-şi asume 
riscul ăsta. Odată arestat sau ucis, ar fi mult mai greu să 
ţină secretă identitatea lui pentru a doua oară. Poate că s- 
ar descurca, dar este posibil şi să o dea în bară. 

— Bine, s-ar supăra câţiva informatori. Şi ce dacă? 

— Păi, când federalii s-or mai gândi să umple ţarcul cu o 
gaşcă de nasoleţi de-ăştia, cu preţul graţierii unuia dintre 
ei, şi ar avea pe cineva care ar putea să-i toarne pe ceilalţi, 
persoana respectivă s-ar putea să aibă emoţii când vine 
vorba de târg. 

— Ce căcat, l-am întrerupt. Suntem tot în Statele Unite 
ale Americii. Pur şi simplu nu ai cum să laşi un nenorocit 
de-ăsta în libertate. 

— Vrei să-ţi dau şi un steag, sau îţi ajunge să cânţi imnul 
naţional? 

— Rahat! am izbucnit din nou, de această dată mai 
patetic. 

— Şşş, o să-l trezeşti pe Ben, m-a atenţionat Jim Bob. 


e 171 œ» 


— Dar dacă FBl-ul sau altcineva le scapă un pont ălora 
din Mafia Dixie, în legătură cu locul unde se află tipul ăsta 
care i-a tras pe sfoară? N-ar ieşi totul mai bine dacă s-ar 
ocupa ei de problemă în locul FBl-ului? 

— Atunci ar părea că FBl-ul nu se prea pricepe să ţină 
ascunşi oamenii pe care-i ascunde. 

— Păi, nici nu poate, doar l-am găsit pe Teddy. 

— Eu l-am găsit. Şi am o legătură în interior. Şi legătura 
mea ştie că, în cea mai mare parte a timpului, sunt unul 
dintre tipii buni. 

— Şi n-ar putea să găsească şi ei, Mafia Dixie, pe cineva 
din interior să-i ajute? _ 

— Ba da, ar putea. Însă, dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns 
deja la Freddy. Nu, cred că a reuşit să scape de ei definitiv. 
Şi mai e ceva. Freddy cu siguranţă ucide tipe din Mexic, nu 
din America. Nu mor de-ai noştri. 

— Dar mor aici, în America. În Texas, la naiba. 

— Da, şi e o crimă oricum ai privi lucrurile, însă FBl-ul o 
trece cu vederea pentru moment. În cele din urmă, se vor 
ocupa de el. Dar acum e prea devreme. 

— Şi cât înseamnă „în cele din urmă”? 

— Habar n-am. Poate un an. Aşa ar avea timp să 
pregătească totul ca să pară un accident sau ceva de 
genul. Dar dacă se întâmplă acum ceva cu Freddy ar fi 
neplăcut pentru cei de la FBI. 

— E absurd. FBl-ul nu vrea să se facă de râs, aşa că îi 
permite psihopatului ăstuia să ucidă femei şi să facă filme 
snnuf? 

— Ei văd lucrurile astea în ansamblu, noi vedem doar ce 
e în pătrăţica noastră. 

— Întreabă-le pe femeile alea cât de mică e pătrăţica 
noastră. 

— Nu spun că sunt de acord cu ei, Dane, spun doar 
lucrurilor pe nume. Încearcă să priveşti din alt punct de 
vedere. FBl-ul era dispus să te lase să crezi că l-ai ucis pe 
Freddy Russel, pentru a-i da o nouă identitate, şi nu ţi-au 
oferit nici cel mai mic indiciu că s-ar întâmpla altceva. Nici 
măcar când Ben şi-a ieşit din minţi şi a venit după tine. 


e 172 œ» 


Gândeşte-te câtă suferinţă i-au provocat şi lui. La naiba, l- 
au făcut s-o ia razna. Şi Poliţia locală i-a ajutat. Aşa sunt 
oamenii legii. Bine, rău, stau împreună. O mână o spală pe 
alta. Lumea nu merge ca în Dragnet sau Adam-127. Nu 
când ajungi la lucruri serioase şi se apropie funia de par. 

— Ori începe lumea să fie din ce în ce mai complicată, 
ori abia acum încep eu să văd lucrurile aşa cum sunt ele de 
fapt. 

— Câte puţin din ambele. 

— Şi legătura ta din FBI n-a mai avut nimic util de spus? 

— Ba da. Că am terminat-o cu favorurile de la el şi de la 
taică-său. 

— Atât? Nicio sugestie, nimic? 

— Una singură. Dar nu prea mi-a plăcut. 

— Ei bine? 

— A spus că am putea să avem noi grijă de nenorocit. 


7 Seriale polițiste americane din anii '50, respectiv '60-'70, prezentând 
într-o manieră idealizată viaţa de zi cu zi a protagoniştilor (n.tr.). 


e 173 + 


33 


Am mai stat puţin de vorbă, dar nu ne-am putut hotări 
asupra unui plan. Toate variantele erau nasoale. Până la 
urmă, Jim Bob s-a dat bătut şi s-a dus la etaj să vadă dacă 
nu poate dormi. Am încercat şi eu să mai adorm, dar n-am 
reuşit decât să zac uitându-mă la tavan. Nu-mi venea să 
cred cât de absurd era totul. Cum cu puţin timp în urmă 
eram un tip destul de fericit, cu doar câteva nesiguranţe, 
îngrijorat numai dacă sunt sau nu un tată bun. Şi acum 
eram un tip extrem de nefericit, nesigur de o grămadă de 
lucruri, chiar şi mai îngrijorat de ce fel de tată eram, 
pentru că nimic pe lumea asta nu mai părea sigur sau uşor 
şi totul părea legat de a fi tată. Totul. 

Am stat şi m-am gândit la Russel, care dormea în 
sufragerie. Habar nu avea de ce aflaserăm noi şi încerca să 
adune destul curaj cât să stea de vorbă cu unicul lui fiu şi 
să-i spună că-l iubeşte. 

— Bună, fiule, te iubesc. 

— Bună, tată. Eu fac filme. Omor fete şi înregistrez totul. 

Era totul atât de revoltător şi de trist, încât m-a făcut să 
mă întreb dacă nu cumva şi tatăl meu văzuse ceva ce nu 
văzusem eu în lumea asta, poate că nişte umbre, umbrele 
alea valsând de care îmi spusese şi Russel, şi ajunsese la 
concluzia că nu putea trăi cu ele, aşa că a luat o armă, şi-a 
dus ţeava la gură şi a apăsat trăgaciul, ca să trimită 
umbrele la plimbare. N-a mai trebuit să le înfrunte zi de zi. 
Toate problemele lui au dispărut. Nu trebuia să-şi mai facă 
griji în legătură cu onoarea lui. În legătură cu faptul că era 
laş. În legătură cu ordinea lucrurilor. Cu preţul berii şi al 
alunelor sau de unde avea să mai facă rost de bani pentru 
plata chiriei sau a ratei la casă. 

De-a lungul întregii mele vieţi, visasem la multe lucruri. 
La jucării, apoi la unele mai mari, la o femeie pe care s-o 
iubesc, la o casă plină de copii, cu o viaţă ca în Father 
Knows Bestf, poate chiar să ajung bogat şi respectat, să 


8 Serial de televiziune din anii '50, prezentând o imagine idilică a 
e 174» 


am o grămadă de timp liber de care să mă bucur. Şi uite 
unde mă aflam acum, cu doar câteva ore până să se facă 
dimineaţă, ore groaznice, şi parcă zilele astea avusesem 
mai mult timp la dispoziţie decât oricând, însă atât de mult 
a fost doar de omorât, nu de petrecut, iar gândul ăsta m-a 
întristat şi mai tare. Pentru că, după ce aveau să treacă 
acele câteva ore, altele urmau să le ia locul şi mă temeam 
că după următoarele câteva zile aveau să vină alte ore, şi 
mai lungi, încărcate de umbrele alea nenorocite care 
valsează. 

Astfel de gânduri mi-au dat târcoale o vreme şi am 
crezut că nu mai pot să adorm. Într-un final, am reuşit însă 
să pun geană pe geană când s-a făcut dimineaţă, m-am 
trezit, m-am îmbrăcat şi am coborât în sufragerie. 

Russel era la masă, bând o cafea, şi Jim Bob stătea în 
picioare în bucătărie, uitându-se pe geam la cocină, la 
grădină sau pur şi simplu în zare. M-a auzit, s-a întors şi s- 
a uitat la mine. Niciunul dintre noi nu îl putea privi în ochi 
pe celălalt. Am luat şi eu o ceaşcă şi mi-am turnat cafea. 

Russel s-a întors, uitându-se când la unul, când la altul. 

— Ce-aţi păţit, băieţi? Nu mai mâncaţi rahat, s-a 
întâmplat ceva. E legat de Freddy, nu-i aşa? Ştiţi ceva ce 
eu nu ştiu şi nu-mi spuneţi. 

— Cred că am dat-o în bară. Nu cred că acest Fred 
Miller e el. M-am tot gândit cum să-ţi spun, dar nu ştiam 
cum. N-am nici cel mai mic indiciu unde se află Freddy al 
tău. 

Russel a continuat să se uite atent la noi. 

— Mă minţi, Jim Bob, a spus şi a oftat, ţuguindu-şi 
buzele. 

— Mi-aş dori să fie asta. E jenant să greşesc, şi te urăsc 
pentru că am greşit din cauza ta, dar... 

— Ce te-a făcut să-ţi dai seama, dintr-odată, că ai greşit? 

— Mexicanul din casă. 

— Ai fi putut măcar să inventezi ceva mai bun de atât. 
Asta nu înseamnă nimic. Nu tipul ăla era Fred Miller. Era 
un mexican, cum ai spus şi tu. Am citit un nume de 


familiei americane tradiţionale (n.tr.). 
e 175 + 


mexican în portofelul lui. 

— Da, dar... 

— Spune-mi, l-a întrerupt Russel. Chiar şi atunci când 
am spus că e posibil să te fi înşelat, n-am crezut cu 
adevărat că este aşa. Am vorbit doar ca să nu tac. Te ştiu 
de o grămadă de timp. Chiar dacă nu te-am mai văzut de 
douăzeci de ani, totul e la fel, de parcă ne-am fi despărţit 
ieri. Nu te-ai schimbat deloc. Eşti exact acelaşi nenorocit 
egoist pe care l-am ştiut dintotdeauna. Şi eşti prea bun la 
ceea ce faci. Şi tu ştii asta. O ştiu şi eu. Şi cu tine, Dane, 
cum stă treaba? Povestea ta care-i? 

Mi-am dorit să pot scoate pe gură o minciună bine 
ticluită, dar n-a ieşit nimic. Am stat pur şi simplu acolo, cu 
ceaşca de cafea în mână, fără să mă pot uita la Russel. 

— Dacă e mort, spune-mi. Cel mai rău lucru pentru mine 
acum este să nu ştiu ce i s-a întâmplat. Voi ştiţi ceva şi eu 
vreau să aflu. 

— Bine atunci, a spus Jim Bob. Dar să ştii că sunt şi 
lucruri mai rele decât moartea. 

— Spune-mi. 

Jim Bob a pus ceaşca de cafea pe masă, a ieşit din 
cameră şi s-a întors cu caseta. O ţinea la distanţă, de parcă 
i-ar fi fost frică să nu-l muşte. S-a dus la televizor, l-a 
pornit, apoi a introdus caseta în aparatul video. 

— Ce faci? l-a întrebat Russel. Parcă vorbeam de 
Freddy. Nu vreau să văd un film. 

— Asta o să-ţi răspundă la toate întrebările. Să nu spui 
că nu te-am avertizat. Dane, hai cu mine. 

A dat drumul la videocasetofon şi apoi s-a îndreptat spre 
uşa de la intrare. Mi-am luat cafeaua şi m-am dus după el. 

— Alo, a strigat Russel după mine. 

— Răspunsul la toate întrebările tale e pe casetă. 

Am ieşit afară cu Jim Bob. Ne-am aşezat pur şi simplu pe 
peluza din faţa casei, uitându-ne în linişte spre şosea. 

Mi-am îndreptat atenţia către o mierlă ce ţopăia de pe o 
creangă pe alta a unui stejar din curte. Arăta slăbită şi 
bolnăvicioasă. li lipseau o grămadă de pene. Cineva 
probabil încercase s-o împuşte. 


e 176 œ» 


O camionetă veche a trecut în viteză şi negrul bătrân 
care o conducea ne-a făcut cu mâna, iar noi i-am răspuns. 

M-am uitat înapoi la stejar şi la pasărea mea, dar ori 
zburase, ori se ascunsese după vreo creangă mai stufoasă. 

M-am uitat la ceasul de la mână, însă fără a fi atent la 
ora indicată. 

Am terminat de băut cafeaua şi am lăsat ceaşca să 
atârne de un deget, ca un inel supradimensionat. 

Incepea deja să se simtă arşiţa. Cafeaua pe care o 
băusem şi nervii mei încordaţi făceau ca lucrurile să fie şi 
mai rele. Imi simţeam cămaşa lipită de subsuori. 

Uşa de la intrare s-a dat în lături şi Russel a ieşit, 
îndreptându-se glonţ spre Jim Bob. 

— Ben, a început Jim Bob să vorbească. 

Ben s-a arcuit înainte să lovească. N-a fost una dintre 
loviturile lui cele mai bune. A fost chiar mai rău decât cea 
în legătură cu care mă criticase pe mine. S-a şi auzit 
şuierând prin aer. Jim Bob ar fi putut lesne să se ferească 
de el. La naiba, ar fi putut să meargă pe jos până în oraş şi 
să fi făcut şi o tură cu autobuzul până să ajungă la el. 

Dar nu a făcut-o. A închis ochii chiar în momentul 
dinaintea impactului şi pumnul lui Russel l-a lovit fix 
deasupra urechii, făcându-l să se clatine. Apoi celălalt 
pumn al lui Ben s-a năpustit asupra lui şi l-a izbit în falcă, 
făcându-l pe Jim Bob să cadă în genunchi. 

Russel s-a întors apoi spre mine, şi-a dat mâna în spate 
şi s-a pregătit să mă lovească. Am stat pur şi simplu, 
aşteptând lovitura. La fel ca Jim Bob, şi eu voiam să o facă. 
Să mă curăț prin durere. 

Insă nu m-a lovit. I se consumase furia. A lăsat mâna să-i 
atârne şi s-a împleticit. L-am prins, m-a luat în braţe şi m-a 
strâns, începând să plângă şi să-mi spună că sunt un 
nenorocit. Gâfâia şi pieptul i se umfla atât de tare, că am 
crezut că o să-mi rupă sternul. 

— El era, nu-i aşa? Chiar era Freddy, nu? 

— El era, am confirmat. 

— Nenorociţilor! Amândoi sunteţi nişte nenorociti. 

Jim Bob s-a apropiat şi ne-a cuprins pe amândoi cu 


e 177 œ 


braţele. 

— Îmi pare rău, Ben. Îmi pare mai rău decât mi-a părut 
vreodată, i-a spus. 

— Isuse, Isuse! Fiul meu, propriul meu fiu! 

I s-au muiat genunchii. L-am prins de umeri şi Jim Bob 
de picioare, l-am cărat în casă şi l-am pus pe canapea. 
Televizorul era aprins, caseta încă rula, dar nu mai era 
nicio imagine, doar purici. Am închis aparatele. Jim Bob s-a 
aşezat pe canapea lângă Russel şi l-a luat de mână ca pe 
un copil. 

Am ieşit din casă şi am văzut că îmi scăpasem ceaşca în 
iarbă. Am ridicat-o, m-am dus la stejarul din curte şi m-am 
rezemat de el, încercând să extrag putere din scoarţa lui, 
dar nu a funcţionat. M-am simţit mai slăbit ca oricând. 

Când am privit în jos, am văzut ce se alesese de mierla 
mea. Zăcea moartă lângă trunchiul copacului, cu ciocul 
deschis, ca şi cum căderea ar fi luat-o prin surprindere. 


e 178 œ» 


34 


Russel stătea pe canapea, încremenit de stupoare, şi Jim 
Bob şedea lângă el. Mi-am luat o bere, m-am dus în spatele 
casei şi m-am oprit lângă cocină. L-am văzut pe Raoul, un 
bărbat vânjos, cu haine lălâi şi cu o pălărie de paie care 
arăta de parcă s-ar fi luptat cu un ventilator. Îl mai 
văzusem de câteva ori de la distanţă, dar nu vorbisem cu el 
niciodată. Venea şi pleca precum o fantomă, după ce 
îngrijea porcii şi grădina. 

Am găsit lângă cocină un scaun de grădină şi m-am 
aşezat. L-am privit pe Raoul cum a pornit sistemul de 
irigare pe care îl încropise Jim Bob şi cum a intrat în 
cocină. 

S-a uitat suspicios la mine de câteva ori, dar dacă i s-a 
părut că nu aveam ce căuta acolo, a ţinut părerea asta 
pentru el. Când a terminat treaba, mi-a făcut vag cu mâna 
şi i-am răspuns la salut. S-a urcat într-o camionetă cu o uşă 
legată cu sârmă şi a pornit la drum, lăsând în urma lui cel 
puţin un litru din cea mai ieftină benzină de la K-Mart, 
transformată într-un nor negricios, otrăvitor. 

Am stat acolo cu sticla de bere goală, suflând în ea, 
încercând să încropesc, fără succes însă, o melodie. O 
muscă albăstruie, destul de mare cât să fie nevoită să 
ceară aprobare de zbor, a trecut pe lângă capul meu de 
câteva ori. Am dat cu sticla după ea, dar mi-a scăpat. Era 
mare, dar rapidă, într-un final, n-am mai suflat în sticlă şi 
nici musca nu s-a mai întors. Incepea să se facă torid. Mă 
simţeam paralizat. Sudoarea îmi curgea pe faţă, năclăindu- 
mi gulerul. M-am întrebat cum era vremea în Maui. 

— Hai în casă, Dane! a strigat Jim Bob după mine. 

Nu voiam să mă duc şi totuşi am făcut-o. Când am intrat, 
am văzut că Russel stătea la masă, cu o sticlă de Jim Beam 
şi un păhărel. Nu mai văzusem whisky-ul până atunci şi am 
presupus că îl scosese Jim Bob de undeva. Russel m-a 
privit şi a încercat să zâmbească, însă muşchii feţei nu 
voiau să coopereze. 


e 179 + 


— Ben are ceva de spus, a zis Jim Bob. Stai şi tu jos, nu 
vrei? 

M-am aşezat pe canapea. Jim Bob a turnat whisky într- 
un alt păhărel şi mi l-a adus. Uram băutura, dar am luat o 
gură de tărie. În acel moment, aş fi băut şi pişat de câine 
cu arome. M-am simţit de parcă m-ar fi lovit cineva cu un 
baros. Ar fi putut fi din cauza berii băute pe stomacul gol, 
a săracului Russel sau a casetei. Mai degrabă toate la un 
loc. 

— Freddy e în afara oricărei limite, a spus Russel pe un 
ton pierit, deloc caracteristic lui. Puțin spus. E complet 
ţăcănit. E fiul meu şi mă simt răspunzător. 

— Nu eşti tu de vină, i-am spus. 

— Taci, te rog. Mă simt responsabil. E carne din carnea 
mea, sânge din sângele meu şi toate căcaturile astea. Şi nu 
e deloc bine. Nimic din băiatul ăla nu valorează ceva. Nu e 
doar un pungaş mărunt, ci scursura de pe fundul 
canalizării. 

Din ochiul drept al lui Russel a curs o lacrimă ce i-a 
brăzdat faţa rapid ca un glonţ, oprindu-se în ţepii de barbă 
de pe obraz. A dat whisky-ul pe gât şi şi-a mai turnat un 
pahar. 

M-am uitat spre Jim Bob. Părea foarte bătrân. Stătea 
sprijinit de bar, cu un pahar de băutură în mână, uitându- 
se la Russel, şi părea să izbucnească în lacrimi din clipă în 
clipă. 

Am mai luat o gură de whisky. Mi-am dorit să nu o fi 
făcut. Băutura era tare şi nasoală, dar am sorbit din ea din 
nou. Reuşea să mă liniştească. 

— Când un bărbat a pierdut ceea ce îl face bărbat cred 
că nu mai are motiv să trăiască, a început Russel. Jim Bob 
spune că legea ar ezita să o facă. Nu înţeleg cum vine 
treaba asta. Sunt un blestemat de hoţ, dar tot nu înţeleg 
cum vine asta. Dacă legea nu e în stare să se ocupe de el, 
trebuie să o fac eu cu mâna mea. 

— Dar nu poţi face asta, i-am spus. E fiul tău. 

— Tocmai de aceea trebuie să o fac eu. Eu l-am adus pe 
lume, tot eu trebuie să-l fac să o părăsească. Ca tată, e 


e 180 œ» 


singurul lucru pe care îl pot face pentru el. E posibil să nu 
fie conştient de asta, însă e un dar. Rahat, e deja mort. 

— Ai putea să angajezi pe cineva. 

— Nu. 

— M-am oferit eu să mă ocup de el, a intervenit Jim Bob. 

— Nu, eu trebuie să am grijă de asta, personal. 

— Fă asta şi n-o să mai poţi trăi în linişte. 

— Nu mai pot trăi în linişte nici acum. Nu după ce am 
aflat ce face. 

Am tăcut o vreme, sorbind din whisky. De undeva se 
auzeau ticăitul unui ceas şi un bâzâit pe care nu îl 
băgasem în seamă până atunci. Probabil frigiderul. 

— Şi ce ai de gând să faci, Ben? l-a întrebat Jim Bob. 
Cum ai de gând să rezolvi problema? 

— Încă nu ştiu, i-a răspuns. Mă duc pur şi simplu şi o 
fac. Văd eu cum procedez. 

— Mai e şi marele mexican. Ar putea să fie şi el acolo cu 
Freddy. 

— Înseamnă că o să trebuiască să-l împuşc şi pe el. 

— S-ar putea să nu fie chiar aşa de uşor, l-a avertizat Jim 
Bob. 

Russel i-a aruncat o privire. 

— Încerci să te bagi şi tu pe felie? 

— Cam da, i-a răspuns Jim Bob. Întăriri. Să te ajut să 
plănuieşti treaba. Dacă ai de gând să o faci, aş vrea să ieşi 
viu din asta şi fără să ai probleme cu legea. Poate că nu 
sunt dispuşi să-l salte pe Freddy, dar nu vor avea rezerve 
în privinţa ta. S-ar întoarce tot împotriva lor. S-ar spune că 
FBl-ul nu e în stare să se ocupe de treburi sau că trage 
lumea pe sfoară. Nu le-ar plăcea asta şi ţi-ar face felul cu 
plăcere. 

— Eşti conştient de faptul că ai putea să încasezi şi tu un 
glonţ, nu? 

— Sigur, i-a răspuns Jim Bob. Nu sunt ignorant. Dar n-o 
să încasez niciun glonţ. Până la urmă, sunt nemuritor. 

Şi-au întors lent privirile către mine. 

— Nu ştiu ce să zic. Am familie. 

— Şi încă una pe cinste, a întărit Russel. Du-te înapoi 


e 181 œ» 


acasă şi ai grijă de ai tăi. Asta nu e treaba ta şi nici nu aş 
vrea să fie. Dacă ar fi să păţeşti ceva, te-aş avea pe 
conştiinţă pentru toată viaţa. Şi lucrurile stau destul de 
rău cât să nu-mi doresc să mai am şi asta pe cap. 

— Dacă nu aş fi avut familia... 

— Nu trebuie să-ţi cauţi scuze, a adăugat şi Jim Bob. Nu 
ne vom schimba părerea despre tine. 

— Şi chiar dacă ne-am schimba-o, nu suntem decât un 
hoţ şi un detectiv particular care creşte porci. 

— Eşti sigur că vrei să mergi cu treaba asta până la 
capăt? l-am întrebat pe Russel. 

— E primul lucru de care am fost sigur în viaţa mea. Aşa 
de rău cum e. 

Jim Bob a venit lângă mine şi mi-a mai turnat whisky, 
deşi nu mai voiam, apoi a turnat şi pentru el şi Russel. 

— Ce urmează să fac, am spus, este să stau cu voi până 
puneţi totul la cale, să vedeţi ce aveţi de făcut. S-ar putea 
ca după aceea să mai aveţi nevoie de mine. Şi când vine 
vremea să... când vine vremea, mă duceţi în staţia de 
autobuz şi gata. 

— Prea bine... şi mulţumesc, a spus Russel. 


e 182 œ» 


35 


— Omul pe care-l vedeţi, a început Jim Bob prezentarea, 
este Manuel Rodriguez. Se află în ţară legitim, doar că, din 
punct de vedere legal, nu e doctor. 

— O introducere pe cinste, a intervenit şi Rodriguez şi 
ne-a strâns mâinile. Sper să-ţi pot returna favoarea altă 
dată, Jim Bob. 

— E important ca toată lumea de aici să ştie cum stă 
treaba. 

— Ah, afacerile! a oftat Rodriguez. 

Era un tip mărunt, până într-un metru cincizeci, cu păr 
brunet care începea să albească pe la tâmple. Părea că 
ochii aveau să i se închidă chiar în timp ce se uita la tine, 
de parcă ar fi fost treaz de prea mult timp. Avea proteze 
dentare prost făcute şi îmi tot venea să îmi pun mâna sub 
bărbia lui, în caz că i-ar fi căzut în timp ce vorbea. Eram în 
casa lui. O casă mică, din lemn, încinsă, pe care o împărțea 
cu Raoul, trei femei şi o fetiţă. Mirosea a transpiraţie, a 
varză şi a mucegai de la paiele din spatele ventilatorului cu 
apă aproape inutil din faţa ferestrei sufrageriei. Două 
dintre femei păreau să aibă 30 şi ceva de ani, iar cealaltă, 
posibil soţia lui Rodriguez, părea de vreo 50. Toate purtau 
haine care le erau ori prea mari, ori prea mici. Blugi, bluze 
şi pantofi cu toc jos, cumpărate la mâna a doua. Fetiţa 
purta o rochie galbenă pătată şi ţinea în braţe o păpuşă 
fără haine. Stătea pe podea şi se uita la mine. I-am zâmbit. 
A zâmbit la rândul ei, dar nu s-a apropiat să mă vadă mai 
bine. 

Jim Bob adusese carne şi legume. Când i le-a oferit 
femeii mai în vârstă, aceasta i-a mulţumit în spaniolă. El i-a 
spus ceva, apoi femeia s-a dus şi a pus carnea în 
congelatorul unui frigider în formă de glonţ şi roşiile în 
sertarul pentru legume. A mers cu bama la chiuvetă şi s-a 
apucat să o spele. Una dintre femeile mai tinere a scos de 
sub chiuvetă o tigaie şi a pus-o pe scurgător, a luat un 
cuţit, a tăiat leguma şi a pus-o în tigaie. Cea de-a treia 


e 183 + 


femeie stătea pe lângă celelalte, ca şi cum ar fi făcut de 
pază. Avea o privire dură, de parcă ar fi văzut multe 
lucruri la viaţa ei şi nu i-ar fi plăcut niciunul dintre ele. M- 
am întrebat dacă nu cumva era nevasta lui Raoul, cea ai 
cărei floci nu voia să-i planteze. El, Raoul, ieşise afară 
după ce ne salutase cordial. 

Nimeni nu ne-a făcut cunoştinţă cu femeile. 

Am stat o vreme pe canapea. Jim Bob şi Rodriguez au 
pălăvrăgit despre vreme, apoi detectivul s-a lăudat cu 
porcii lui. Cea de-a treia femeie, cea care ar fi putut fi soţia 
lui Raoul, părea să fie interesată de mine în mod special. 
La fel ca lucrurile pe care le mai văzuse înaintea mea, nici 
eu nu îi eram pe plac. l-am zâmbit, dar nu mi-a răspuns. 
Mi-am verificat discret şliţul. Închis. Într-un final, a 
terminat cu supravegheatul şi a ieşit din cameră, ducându- 
se probabil să se zgâiască la tapet sau la ceva asemănător. 
Fetiţa mi-a arătat păpuşa cu care se juca, însă tot de la 
distanţă. l-am zâmbit din nou şi ea a zâmbit la rândul ei. 
Cele două femei de lângă chiuvetă stăteau cu spatele la 
noi. Russel s-a ridicat şi s-a dus pe verandă să fumeze o 
ţigară. Am încercat să par interesat de discuţie, care 
alunecase de la porci la Houston Astros’. Jim Bob şi 
Rodriguez erau îngrijoraţi de braţul cu care arunca unul 
dintre jucători. Mi-am dorit să fi avut o ţigară să fumez. 

— Ileşim puţin la aer, domnilor? a întrebat Rodriguez. 

— Nu văd de ce nu, i-a răspuns Jim Bob, apoi am ieşit 
toţi pentru a ne alătura lui Russel pe verandă. 

În drum spre ieşire i-am zâmbit din nou fetei şi i-am 
mângâiat păpuşa pe cap când a ridicat-o din nou să mi-o 
arate. 

Afară era mai răcoare decât în casă. Rodriguez s-a 
aşezat pe o canapea de pe verandă, Jim Bob s-a sprijinit de 
marginea cerdacului şi Russel s-a pus pe trepte. Mie mi-a 
rămas să mă sprijin de un stâlp, pentru că restul canapelei 
era un dezastru. Arcurile ieşeau prin perne ca nişte 
tirbuşoane care abia aşteptau să iei loc. 

Rodriguez s-a schimbat total după ce am ieşit din casă. 


? Echipă de baseball originară din Houston, Texas (n.tr.). 
e 184 


Părea puţin mai vioi. 

— Cu banii jos, ca ultima oară? a întrebat, intrând direct 
în pâine. 

— Cinci sute înainte. Dacă nu se întâmplă nimic, poţi să-i 
păstrezi, i-a răspuns Jim Bob. Dacă ne alegem cu ceva 
găuri în noi, te voi plăti oricât e nevoie ca să le astupi. 

— Ultima oară au fost cinci sute doar pentru tine, a spus 
Rodriguez. 

— Şi de data asta sunt cinci sute pentru noi toţi. Dacă o 
să trebuiască să lucrezi pe mai mult de unul dintre noi, îţi 
plătesc oricât ar face. Doar ştii că mă ţin de cuvânt. 

— Medicina, când nu e legală, e foarte scumpă, a spus 
Rodriguez cu mâhnire. 

— Ştiu. Şi nici n-aş fi avut nevoie de tine dacă erai cu 
acte în regulă. Vrem doar să ne asigurăm că avem pe 
cineva care să se ocupe de noi, ca să nu fim nevoiţi să 
raportăm Poliţiei vreo rană de glonţ. 

— Ştii şi că ceea ce pot face are o limită. Dacă e ceva 
urât de tot... 

— Avem discuţia asta de fiecare dată, i-a răspuns Jim 
Bob. 

— Vreau doar să ştie toată lumea, a spus Rodriguez 
făcând semn cu mâna spre noi. Vreau să fie şi ei conştienţi. 
Nu pot face prea mare lucru fără un spital, fără asistente şi 
echipament ca lumea. 

— Inteleg şi ei. 

Rodriguez a stat puţin pe gânduri. 

— Cinci sute avans pentru trei oameni nu e mare lucru. 

— Poţi să-i accepţi sau poţi să te duci să i-o tragi unei 
capre, i-a răspuns Jim Bob. 

Rodriguez a rânjit şi am fost convins că dinţii lui falşi îi 
vor cădea din gură. Aproape că am sărit să-i prind, însă, 
într-un mod miraculos, nu i-au căzut. 

— Îmi plac caprele. Se simt numai bine, strâmt pe sculă, 
nu comentează şi nu vor drăcia asta de orgasm. Behăie 
doar un pic. Dar, vezi tu, o am deja pe nevastă-mea. Şi ea 
comentează. Şi îi plac şi banii. Trebuie să plătim chiria pe 
frumuseţea asta de casă. Noi doi suntem aici legal, dar 


185 - 


ceilalţi nu sunt. Muncesc din greu să acopere partea lor de 
chirie, însă nu pot face rost de slujbe bune. 

— Îl plătesc bine pe Raoul, i-a răspuns Jim Bob, cu mai 
mult decât o urmă de indignare în glas. 

— Nici eu, nici nevastă-mea nu facem prea mare lucru. 
De când s-au legalizat avorturile, abia am reuşit să mai 
produc destul cât să pun mâncare pe masă. Rosalita are 
probleme cu genunchii. Mai e şi fetiţa... 

— Isuse, a izbucnit Jim Bob, termină naibii cu telenovela 
asta. 

— Şi nu ţi-am spus încă de mama căreia trebuie să-i 
trimit bani în Mexic. 

— Foarte bine. Nu-mi spune. O să cresc suma la o mie în 
avans, doar ca să te ţin pe fir, chiar dacă e mai mult decât 
valorezi. Fac asta pentru nevastă-ta, care merită şi ea un 
orgasm, apropo, şi pentru fetiţa lui Raoul. S-o ia dracu' pe 
hoaşca de maică-ta din Mexic. Probabil că e moartă de 
cincisprezece ani. 

— Douăzeci, l-a corectat Rodriguez. 

Jim Bob a oftat de parcă tocmai l-ar fi pus cineva să ţină 
lumea pe umeri în locul lui Atlas. S-a ridicat în picioare, a 
scos portofelul şi l-a întors spre el, ca Rodriguez să nu-i 
poată vedea conţinutul. A scos câteva bancnote. Şi-a băgat 
portofelul în buzunarul din spate al pantalonilor, s-a 
apropiat de Rodriguez, a pus bancnotele, una câte una, de- 
a lungul piciorului mexicanului şi le-a netezit apoi pe 
fiecare în parte. 

— Numără-le. 

Rodriguez s-a conformat. 

— Foarte bine, a exclamat. O mie. Acum sunt de gardă. 

— Ai grijă să nu-ţi iei tălpăşiţa spre Mexic, să vizitezi 
mormântul maică-tii prea curând. 

Rodriguez a râs, dezvelind din nou proteza aia care nu-i 
venea bine. La naiba, chestiile alea îmi dădeau fiori. 

— O să fiu aici până îmi vei spune că treaba e gata şi 
dacă ai sau nu nevoie de mine. 

— Încă ceva, a spus Jim Bob. O să avem nevoie să 
împrumutăm o maşină pentru o zi sau două. Trei în cel mai 


e 186 » 


rău caz. 

— Poţi lua camioneta lui Raoul. 

— E foarte generos din partea ta să ne oferi camioneta 
lui, dar chestia e că nu am de gând să trimit semnale cu 
fum de oriunde m-aş afla. Ceva cu patru portiere ar fi 
numai bun. Dar discret, nu ca Scorpia. Şi din moment ce 
nu mai ai decât o singură altă maşină, înseamnă că la ea 
mă refer. 

— La ea te-oi fi referind. La Rambler, mai exact. 

— Întocmai. 

Rodriguez a clătinat din cap. 

— Maşina îmi este de mare ajutor aici. Am şi eu locuri în 
care să mă duc, oameni de văzut, treburi de făcut. 

— Cât vrei pe ea? 

— Cam patruzeci de dolari pe zi. 

— Patruzeci de dolari pe zi, l-a îngânat Jim Bob. Pot să 
închiriez una mai ieftin de atât de la Hertz. O să-ţi dau 
douăzeci de dolari în total pentru câte zile o să-mi 
trebuiască. O să-i verific uleiul şi apa şi o să ţi-o înapoiez 
cu plinul făcut. 

— Prea bine atunci, i-a răspuns Rodriguez. Douăzeci de 
dolari pentru cât timp ai nevoie. 

Jim Bob părea să suspecteze ceva. 

— A fost prea uşor. 

Rodriguez a dat din umeri. 

— Are trei cauciucuri sparte. 


e 187 œ» 


36 


— De aici încolo, tu nu mai plăteşti nimic. Ăsta e 
bairamul meu şi al lui Russel şi dau eu caşcavalul. Am 
destul la puşculiţă cât să nu avem probleme. Poţi să stai cu 
noi oricât vrei şi s-o razi oricând îţi vine cheful, mi-a spus 
Jim Bob după ce ne-am întors din oraş cu trei roţi noi 
pentru Rambler. 

Ramblerul era în spatele casei lui Rodriguez, parcat într- 
un şopron micuţ în care fuseseră la un moment dat 
orătănii şi care purta încă urmele fostelor ocupante: pene 
murdare şi găinaţ uscat. Când am intrat acolo, puful şi 
rugina erau antrenate într-o pulbere fină şi uscată ce ne-a 
înfundat nările şi gâturile, sufocându-ne. Faptul că 
şopronul era construit în mare parte din tablă îl făcea să 
fie la fel de cald ca boaşele unui leu din Congo. 

Roata bună a Ramblerului avea cauciucul atât de 
subţiat, încât puteai să vezi aerul din el. Maşina era 
acoperită de un strat de praf atât de gros, încât puteai 
planta napi în el. 

Jim Bob a scos din portbagaj cricul, levierul şi cheia în 
cruce şi a ridicat partea din faţă a maşinii în timp ce 
Russel a deşurubat prezoanele. Rodriguez a ieşit şi el din 
casă şi a venit să ne zâmbească cu proteza lui proastă. 

— Roţi bune? a întrebat. 

— Cele mai bune pe care le-am putut găsi la Sears. 
Chiar crezi că ţi-aş trage ţeapă la roţi? 

— Ai putea face şi asta. 

— Au cauciuc pe ele şi aer înăuntru, i-a răspuns Jim Bob, 
şi asta e mult mai mult decât pot spune despre pârlitele 
astea ale tale. Ia rade-o la joacă şi lasă-ne să muncim. 

— Strânge bine prezoanele, a mai spus Rodriguez 
înainte să o ia la pas. 

— Chiar putem avea încredere în el? a întrebat Russel 
când Rodriguez s-a îndepărtat suficient. 

— Nu l-aş fi amestecat în treaba asta dacă nu aş fi crezut 
că e de încredere. L-am mai solicitat de vreo două ori. N- 


e 188 >» 


am avut nevoie de serviciile lui în niciuna dintre dăţi, dar 
m-am simţit mai bine la gândul că e aici în caz de nevoie. 

— Da, a intervenit Russel, dar dacă ne loveşte careva 
trebuie să ajungem la el în timp util. 

— Încearcă să fii optimist, i-a răspuns Jim Bob. Eu aşa 
fac. Treci prin viaţă mai fericit decât o şopârlă. 

— Şi cum facem rost de arme? 

— Mă ocup tot eu şi de asta. 

— Când îl voi împuşca pe Freddy, a spus Russel molcom, 
nu vreau să... vreau ceva care să-l termine dintr-odată. Ştii 
ce vreau să spun. Nu vreau să sufere. Doar poc şi gata, s-a 
terminat. 

— Contează şi cum foloseşti ceea ce ai, însă voi încerca 
să găsesc ceva de calibru mai mare, l-a asigurat Jim Bob. 
Am un revolver calibrul .357. Ar trebui să fie de ajuns. Am 
şi o puşcă cu ţeava tăiată şi una Ithaca de .73. 

— Nu prea-mi surâde ideea de puşcă. Pare... ceva care 
face mizerie. 

— Chiar face mizerie. Uite care-i treaba. Dacă vrei să 
renunţi, mie-mi convine. 

— Chiar dacă tu o laşi baltă, eu tot o să merg până la 
capăt, într-un fel sau altul, i-a răspuns Russel. 

— Bun atunci. O să-ţi fac rost de ceva cu putere de foc. 
Dar o să depindă de tine să pui glonţul acolo unde-i e locul. 

— Ţinteam destul de bine într-o vreme, a spus Russel şi 
s-a pus pe treabă. 

A scos roata veche şi eu am rostogolit-o pe cea nouă, i- 
am dat-o, a pus-o pe butuc, fixându-i prezoanele, şi Jim Bob 
a coborât cricul. Russel a strâns bine roata, după care ne- 
am dus în spatele maşinii să le schimbăm şi pe celelalte 
două. 

Când am terminat, Russel s-a ridicat şi şi-a şters mâinile 
de pantaloni. 

— Vreau ca el să ştie cine sunt şi ce fac, a spus. Însă nu 
vreau să-i fac rău. Vreau să se termine rapid. De asta 
vreau o armă potrivită, Jim Bob. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Înţeleg, i-a răspuns acesta. 

M-am instalat la volanul Ramblerului şi Jim Bob şi 


< 189 + 


Russel s-au urcat în camionetă. Acasă, Jim Bob ne-a pus să 
stăm la masa din bucătărie, a scos bere, după care s-a dus 
la etaj, de unde a coborât cu câteva pistoale. 

A pus unul dintre revolvere pe masă. 

— Un revolver .38, cu ţeavă scurtă, fără cătare. Un 
compact. M-am gândit să-l folosesc pe ăsta şi puşca cu 
ţeava tăiată pe care o am în portbagajul Scorpiei. Aşa am 
avea o poliţă de asigurare, în cazul în care îi vin idei 
mexicanului. Am bănuiala că ambii băieţi umblă cu arme la 
ei. 

— Şi .357-le e pentru mine? l-a întrebat Russel. 

— Da, i-a răspuns Jim Bob şi a scos o cutiuţă de plastic 
din buzunarul de la piept, pe care a pus-o pe masă, 
împreună cu .357, lângă celălalt pistol. 

— Ai aici muniţie. Am un încărcător rapid şi un toc 
pentru tine. Ţi-aş recomanda să iei una dintre jachetele 
mele, ca să-l poţi purta discret. 

— Jachetă? l-am întrebat. 

— Da, dar nu le prea port. Nu se potrivesc stilului meu. 

— Înclin să-ţi dau dreptate. 

— Se pare că ne-am înţeles, a spus Russel uitându-se la 
armă de parcă era un rahat în mijlocul mesei. 

— Am un revolver compact calibrul .38 în portbagajul 
Scorpiei, împreună cu un toc de gleznă. O să-l iei pe ăla ca 
rezervă. 

— Nu e nevoie. 

— Nu te rog, ci îţi spun. Eu conduc în afacerea asta şi îţi 
zic să porţi tocul de gleznă. Dacă nu-ţi place ce ţi-am dat, 
mai am pe sus câteva arme: un .45 automat, un 
revolver .44 tip western şi o puşcă Ithaca de calibrul .73. 
Şi toate astea sunt arme fără antecedente, apropo. Nu le 
poate lua nimeni urma decât dacă o dăm în bară şi le 
lăsăm pe acolo, cu amprentele noastre pe ele. 

— Sau dacă vă găsesc cadavrele, am intervenit. V-aţi 
gândit şi la asta? E posibil să tragă mai bine decât voi. 

— M-am gândit că e posibil să fiu rănit, dar nu m-am 
gândit mai departe de atât, a răspuns Jim Bob. Nici nu o 
să-mi dau voie să gândesc mai departe. Ultimele două dăţi 


< 190 œ» 


nu s-a întâmplat. Nici măcar nu mi-au zgâriat vopseaua. 

— S-a tras cu arma şi atunci? 

— Prima dată am mers la cacealma. A doua oară au fost 
şi împuşcături. Doar că eu am tras un pic mai repede. 

— Şi acum ce facem? a intervenit şi Russel. Care-i 
următorul pas? 

— Lăsăm armele deoparte pentru moment şi începem să- 
l filăm pe Freddy. Stăm în umbra lui vreo două zile. Vedem 
unde se duce şi la ce ore, ca să ne dumirim cam cât de 
uşoară sau grea va fi toată treaba. Ne dăm seama cam ce 
program are, după care ne facem şi noi programul nostru. 
Apoi trecem la acţiune. Am luat Ramblerul ca să ne 
servească drept maşină de rezervă mai discretă, a spus Jim 
Bob întorcându-se către mine. Ben şi cu mine vom face 
prima tură de supraveghere din camionetă. Dacă apare 
ceva şi avem nevoie de tine şi de Rambler, te sun aici. E 
posibil să fie şi numai ca să facem schimb de maşini, să nu 
o vadă pe aceeaşi peste tot şi să intre la bănuieli. Şi cam 
asta ar fi de făcut deocamdată. 

— E bine atunci. 

— Înainte să spui asta, a continuat Jim Bob, trebuie să 
înţelegi exact în ce te bagi. Participi la plănuirea unei 
crime. Vom omori un om şi tu vei fi complice la faptă. 
Chiar dacă nu eşti prins, tot va trebui să trăieşti cu asta pe 
suflet tot restul vieţii. Crezi că o poţi face? 

— Nu mă încântă ideea, dar şi dacă aş pleca acum, tot aş 
şti că voi asta urmează să faceţi. Ar fi la fel de rău. Oricum 
aş da-o, tot ajung să trăiesc cu asta pe conştiinţă. 

— Vreau doar să ne înţelegem că, atunci când vine vorba 
de Freddy, eu voi fi cel care va apăsa trăgaciul, bine, Jim 
Bob? a intervenit Russel. 

— Nu pot face promisiuni. Dacă mi se pare că Freddy 
are de gând să-mi facă o aerisire nouă, o să-l scot din joc. 
Voi face tot posibilul să iasă treaba cum vrei, dar n-am 
chef să-mi pun capul pe butuc. N-aş face asta pentru 
nimeni. Ceea ce contează este că o vom duce la capăt. 

— Când începem? am întrebat. 

— Mâine-dimineaţă. Devreme. 


e 191 œ» 


37 


În dimineaţa următoare, cu mult înainte de ivirea 
zorilor, Jim Bob şi Russel s-au urcat în camionetă şi au 
pornit la drum. Eu am stat şi am tăiat frunze la câini. Am 
servit micul dejun devreme, ochiuri, pâine prea prăjită şi 
cafea foarte tare. Mai târziu, în jurul orei 8.00, am mâncat 
o brioşă şi am băut un pahar cu lapte. Am băut şi o bere 
până la amiază. La prânz, am mâncat un sandviş. Mi-am 
făcut nişte ceai rece. M-am uitat la televizor, la jumătate 
dintr-un film cu monştri în care nişte păpuşi nervoase 
distrugeau un oraş de carton. Unde erau The Three 
Stooges!" când aveai nevoie de ei? 

Eram tensionat ca o vrăjitoare în vremea Inchiziției. 
Voiam să plec acasă. Voiam să-mi văd nevasta. Voiam să 
mă duc la pescuit. 

M-am mutat lângă telefon şi am aşteptat uitându-mă 
lung la aparat. 

Nu a părut să fie intimidat de mine. Nu a sunat deloc, 
aşa că nu m-am mai holbat la el. Am luat o revistă despre 
creşterea porcilor şi am citit un articol despre căpuşele de 
urechi. Păreau să constituie o problemă, însă nu una care 
să nu poată fi rezolvată. M-am întrebat dacă porcii lui Jim 
Bob aveau căpuşe în urechi. M-am întrebat care ar fi fost 
părerea porcilor despre asta, dacă ar fi avut. Am încercat 
chiar să văd problema şi din punctul de vedere al 
căpuşelor. Însă telefonul tot n-a sunat. Ştia că de fapt îl 
pândeam cu coada ochiului. lar ca să parafrazez o 
cunoscută zicală, un telefon pe care îl aştepţi să sune nu 
dă niciodată în clocot. 

M-am dus la etaj, nu pentru a cotrobăi, ci doar pentru că 
aveam nevoie de ocupaţie. Îmi venea să mă urc pe pereţi 
ca Spider-Man. Uşa camerei lui Jim Bob era deschisă, aşa 
că am intrat. În mijlocul camerei se afla o masă mare, cu 
un computer şi câteva manuale de utilizare. Lângă pat era 


10 Trio american de vodevil, cel mai popular spectacol de comedie din 
America anilor '60 (n.tr.). 


e 192 œ» 


un rând de cărţi. Păreau să fie toate westernuri, Louis 
L'Amour şi T.V. Olsen. Deasupra patului, pe un rastel făcut 
din coarne de cerb, se afla o puşcă. M-am apropiat şi am 
apăsat cu degetul pe vârfurile coarnelor, pentru a vedea 
dacă sunt ascuţite. Nu mi s-a părut să constituie un 
pericol, aşa că era în regulă. Însă nici eu nu eram prea 
ascuţit la minte. Eram implicat într-un plan de a ucide un 
bărbat pe care nu-l cunoşteam şi cu care nici măcar nu 
schimbasem vreodată o vorbă. Ucisesem deja un om cu 
mâna mea şi nici măcar nu ştiam cum îl chema. 

Am găsit un prezervativ Trojan, nişte chei, mărunţiş şi 
un teanc de reviste deasupra unei comode. Playboy, 
Penthouse, Gallery şi unele mai perverse. Le-am frunzărit. 
Pe cele cu vulgarităţi de două ori. Poate chiar de trei. 

Am început să fredonez „Home on the Range”, după 
care am coborât. 

Atunci a sunat telefonul. 

Era un vânzător de panouri din lemn. L-am refuzat şi am 
închis. M-am mai uitat o vreme la telefon, însă nu prea 
mult. Învăţasem deja lecţia. Am mai băut o bere, apoi m- 
am dus la baie. 

Evident, a sunat telefonul. 

Mi-am tras repede pantalonii, am închis fermoarul cu 
grijă să nu mă rănesc în vreo parte importantă a corpului 
şi am ridicat receptorul după al treilea ţârâit. 

— Am dori o pizza cu pepperoni, cu de toate pe ea, mai 
puţin peştii ăia mici. Îmi vine să vărs de la ei. 

— Foarte amuzant, Jim Bob. 

— De parcă n-ar fi. Bun, noi suntem peste drum de The 
Caravan Video Store şi după cum arată treaba, Freddy e 
patronul. E posibil să-l fi aranjat federalii. 

— Ar face una ca asta? 

— O, da. Îi sunt datori. Cred că asta câştigă premiul cel 
mare. Îl iau pe jegosul ăsta, îi dau o afacere şi el poate să 
facă tot ce-i doreşte inimioara, numai ca să-şi păstreze 
federalii reputaţia nepătată. Nu-i vezi pe nenorociţii ăştia 
să facă aşa ceva pentru oamenii oneşti, nu-i aşa? 

— Şi a stat acolo toată ziua? 


< 193 + 


— De dimineaţă, pe la şase jumătate, a apărut 
mexicanul. L-a luat şi l-a lăsat la muncă, iar la prânz l-a 
dus la Pizza Hut. A, şi au îndreptat tabla de pe Chevy 
Nova. 

— Doar atât aţi aflat? 

— Îi place pizza cu pepperoni. 

— Grozav. 

— Păi, ce poţi afla într-o singură zi? Mă îndoiesc că vom 
avea parte de vreo revelaţie uimitoare. În cel mai bun caz, 
putem spera să-i aflăm programul ca să ştim când să 
acţionăm. Dacă putem s-o facem fără să fie şi mexicanul 
prin zonă, cu atât mai bine. Deocamdată pare că jegosul 
ăla şi cu el poartă aceeaşi pereche de încălțări. 

— Da, păi... Cred că m-am plictisit. 

— Freacă-ţi-o. Eu asta fac când mă plictisesc. Până şi 
cele mai plictisitoare zile par animate. Du-te sus şi uită-te 
prin revistele alea deocheate de pe comodă. 

— M-am uitat deja. 

— Îţi pun o rangă în pantaloni, nu-i aşa? 

— N-am chef de nicio rangă în pantaloni. 

— Pari să fii un pic irascibil, Dane. Poate că ar trebui să- 
ţi iei fursecuri şi lapte, să dai drumul la aerul condiţionat 
din sufragerie, să te întinzi pe canapea şi să tragi un pui de 
somn. Cel mai probabil nu vom avea nevoie de tine azi, aşa 
că te poţi relaxa. 

— E mai uşor de zis decât de făcut. Aproape că ai rămas 
fără bere, apropo. Dacă vrei, ai face bine să aduci când vii 
acasă. 

— Dar lapte şi pâine, dragă? De alea mai avem? 

— Ha, ha. 

Am închis şi m-am dus în bucătărie să caut laptele şi 
fursecurile. Lapte am găsit, nu şi fursecuri. L-am băut, am 
dat aerul condiţionat mai tare şi m-am întins pe canapea să 
dorm. Însă nu părea să meargă fără fursecuri. 


e 194 œ» 


38 


A doua zi, m-am urcat în Rambler cu Jim Bob. Russel a 
rămas acasă. Mi-a fost milă de el. Speram să-i placă să 
citească despre căpuşele de urechi mai mult decât îmi 
plăcuse mie. 

Programul lui Freddy a fost cam la fel cu cel din ziua 
precedentă. Am ajuns în Houston, în zona rezidenţială în 
care locuia, pe la 6.10. Am oprit în parcarea unui magazin 
Safeway, peste drum de locul în care şoseaua se întâlnea 
cu strada care venea din zona rezidenţială. 

La 6.35 fix, Nova a apărut de pe stradă, condusă de 
mexican, şi a cotit dreapta pe autostradă. Am urmărit-o 
discret din Rambler. Maşina noastră nu avea aer 
condiţionat şi pe la 7.00 se încălzise deja binişor. Am mers 
după Nova printr-un trafic intens, dar Jim Bob n-a pierdut- 
o niciodată din ochi. Am observat că maşina avea 
geamurile ridicate. Aer condiţionat. Mi-a plăcut asta. Noi, 
băieţii buni, aveam un Rambler încins. Mai nasol de atât, 
ăla rău avea un şofer personal şi un magazin de casete 
video care îi fusese dat cumva de FBI. Îl ajuta şi cu hobby- 
ul lui, care se întâmpla să fie să înregistreze cum el şi 
mexicanul regulau şi omorau femei. Probabil avea şi cărţi 
de credit de la toate băncile. 

Nova a părăsit strada principală din Houston şi a luat-o 
pe Şoseaua 59 Nord, până a ajuns într-o zonă care fusese 
mai demult plină de cluburi de striptease şi în care se mai 
aflau acum doar câteva baruri de topless şi locuri cu 
haleală ieftină, telefoane mobile şi maşini la mâna a doua. 
Dar şi un magazin de casete video care se chema The 
Caravan. 

Nova a ieşit de pe Şoseaua 59 şi s-a dus în spatele 
magazinului. Şandramaua era pitită fix între târgul auto în 
aer liber şi un service auto care avea un semn pe care 
scria că era specializat în maşini străine şi lucrări la 
transmisie. Era 7.30 fix. 

Am trecut pe lângă magazin şi am mai mers o vreme, 


e 195 œ» 


apoi Jim Bob a întors maşina şi a luat-o pe un drum 
lăturalnic, unde am găsit un popas micuţ şi am mâncat 
micul dejun. Când am terminat, am mers la târgul de 
maşini la mâna a doua care se afla peste drum de The 
Caravan şi ne-am fâţâit pe acolo, uitându-ne la maşini şi 
dând şuturi în cauciucuri, stând cu ochii pe magazin. Un 
agent de vânzări grăsuţ, cu păr alb dat pe spate, purtând 
un sacou ecosez, cravată maro, pantaloni verde strident şi 
pantofi albi, a încercat să ne explice de ce o maşină la 
mâna a doua e de zece ori mai bună decât una nouă. 

Jim Bob l-a pus să ne arate toate maşinile dinspre 
autostradă. Ne-am uitat la toate pe îndelete, punând tot 
felul de întrebări tehnice şi stând pe rând în scaunul 
şoferului, în fiecare în parte. Vânzătorul aproape că îşi 
înghiţise zâmbetul şi părea că începe să fie buimăcit de 
căldură. Sacoul ieftin avea la subsuori urme generoase de 
transpiraţie, dar se vedea una şi în jurul gâtului, iar o pată 
se iţea de sub nodul cravatei. 

— Să-ţi spun sincer, Horace, a început Jim Bob, care se 
ataşase de numele omului, nu cred că aş putea cumpăra o 
maşină fără s-o conduc mai întâi. 

— Evident că nu, i-a răspuns Horace. 

— Ne-ar plăcea să testăm câteva dintre frumoasele 
astea. Să vedem cum se comportă la drum. Şi vom începe 
cu Skylarkul. 

— Chiar te rog, a răspuns Horace scoțând din buzunar o 
batistă verde cu monogramă şi ştergându-se pe faţă. Aici, 
la Horace Williams's Motors, vrem întotdeauna să-i facem 
pe plac clientului. Asta e mottoul nostru şi nu ne dezicem 
de el. 

— Şi e un motto foarte bun. O afacere căreia nu-i pasă 
de clienţi nu este afacere. Asta spun mereu, nu-i aşa? 

— Da, i-am răspuns, aşa spui întotdeauna. 

— Mă duc să iau cheile, ne-a spus Horace. 

Am condus prin vecinătate Skylarkul cu aer condiţionat, 
trecând din când în când prin faţa magazinului lui Freddy, 
fără a ne îndepărta prea mult. 

Am schimbat apoi acea maşină cu un Chevy din '68, tot 


e 196 œ» 


cu aer condiţionat, şi ne-am plimbat până la magazinul cu 
casete video şi înapoi, trecând pe lângă târgul în aer liber 
şi ocolindu-l prin spate. Am văzut Nova parcată acolo, 
lângă un Vette gri. 

Jim Bob ne-a dus înapoi la comerciantul de maşini la 
mâna a doua. După vreo cinci maşini, Horace nu mai părea 
chiar atât de chitit să ne facă pe plac. Ne-a spus chiar că e 
de părere că Ramblerele vechi sunt maşini destul de bune 
şi că dacă ar avea una cel mai probabil ar păstra-o. 

— Ai şi tu dreptate, i-a răspuns Jim Bob. Dar ne vom 
întoarce mâine, pentru a ne uita şi la celelalte maşini. Cred 
că dacă ai fi avut Skylarkul ăla pe albastru cu fulgi metalici 
holografici am fi bătut palma. 

Aproape fix peste drum de The Caravan era o benzinărie 
şi acolo am făcut următoarea oprire. Jim Bob a dat mâna 
cu proprietarul staţiei. Îl cunoscuse în ziua precedentă. 

— Dânsul e Phil, mi-a spus Jim Bob făcându-mi 
cunoştinţă cu omul, fără a se mai obosi să-i spună şi lui 
cum mă cheamă. Om nou, Phil. Trebuie să-i fac rodajul azi. 

— Sincer să fiu, nu vă invidiez deloc. E o muncă a dracu' 
de obositoare să stai în maşină toată ziua pe arşiţa asta. 

— Să ştii că aşa e, a răspuns Jim Bob şi i-a zâmbit. 
Haide, a spus şi s-a întors spre mine, să ne apucăm de 
treabă. 

Maşina era parcată lângă o cabină telefonică, îndreptată 
fix spre The Caravan. Am urcat în ea şi l-am întrebat: 

— Şi cu ce ne ocupăm noi, mai exact? 

— Suntem de la Departamentul Transporturilor. Trebuie 
să numărăm câte autocamioane cu remorcă trec pe aici pe 
oră. 

— Şi avem vreun motiv pentru care facem asta? 

— Degradarea şoselelor. Ne oferă un indiciu referitor la 
gradul de uzură al străzilor. Camioanele de mare tonaj de 
genul ăsta sunt destul de brutale cu betonul. Numeri vreo 
trei ore pe zi, timp de câteva zile, şi poţi să-ţi faci o idee 
despre ce încasează şoseaua. Faci apoi o medie şi 
întocmeşti planuri pentru când va fi nevoie să o repari. În 
felul ăsta nu trebuie să aştepţi până când ajunge în stare 


e 197 œ» 


proastă, cu cratere destul de mari cât să pierzi un 
Volkswagen în ele, cu toate că nu m-ar deranja deloc dacă 
toate nenorocirile astea străine ar pica într-o groapă. 
Normal e să cumperi produse americane. 

— De unde ai învăţat toate astea, Jim Bob? 

— Le-am inventat ieri. 

Am stat acolo câteva ore şi s-a făcut incredibil de cald. 
Mă simţeam de parcă îmi fierbea creierul şi era pe cale să- 
mi iasă pe urechi în orice moment. Jim Bob a spus nişte 
glume proaste şi am cântat împreună „The Great Speckled 
Bird”. Nu eram chiar de lepădat. Am cântat apoi toate 
genericele de la televizor pe care le ştiam şi am fredonat şi 
câteva cântece religioase. 

Până la urmă mi s-a tăiat cheful de cântat. Jim Bob a luat 
de pe bancheta din spate o revistă şi a citit-o, din când în 
când aruncând câte o privire magazinului. Era o revistă 
pentru crescătorii de porci. M-am întrebat dacă avea şi 
asta un articol despre căpuşele de ureche. 

La The Caravan afacerile mergeau bine. Intrau şi ieşeau 
oameni continuu, închiriind şi probabil cumpărând casete. 
Mi-am pus de câteva ori întrebarea dacă nu cumva vreunul 
dintre ei se dusese acolo pentru a cumpăra un film snuff 
dar până la urmă am scos din ecuaţie posibilitatea. Ar fi 
fost prea pe faţă. Lucrurile de genul ăsta se vând în locuri 
speciale, unor oameni speciali, pe bani buni. 

Dar poate că nu. Poate că dacă persoana potrivită avea 
destui bani le putea cumpăra la liber. Un Porky's, un desen 
animat cu Bugs Bunny şi... a, da, cel mai recent film snuff. 

Jim Bob mi-a întins revista. Am frunzărit-o. Erau nişte 
fotografii cu porci destul de bine făcute. 

— Uite una pe care pun pariu că nu o ştii, a spus Jim Bob 
şi a început să fredoneze tema muzicală a serialului Secret 
Agent Man”. 

— Secret Agent Man, dar acum taci. 

Pe la 11.15, Nova a ieşit de după colţ, cu mexicanul la 
volan şi Freddy pe scaunul din dreapta. 


11 Titlul sub care a fost difuzat în SUA, în anii '60, serialul britanic de 
acţiune Danger Man (n.r.). 


e 198 œ» 


— Prânzul, a spus Jim Bob şi a pornit motorul 
Ramblerului. l-am urmărit până la Pizza Hut şi am 
continuat să rulăm. 

— Oameni care nu se abat de la rutină, am mormăit. 

— Mda, mi-a dat dreptate Jim Bob. Hai să mergem şi noi 
acolo şi să luam un burger, să vedem dacă nu putem să ne 
intersectăm cu ei când ajung la magazin. Am aşa o 
senzaţie că au un program destul de stabil. Cum ar fi să 
mănânci pizza în fiecare zi? 

— Ce mă freacă pe mine la psihic este că se poartă atât 
de normal. Merg la muncă, mănâncă pizza, apoi ucid 
femei. Crezi că o s-o facă din nou? 

— Cred că o să continue s-o facă până când îi oprim noi. 
Chiar şi dacă s-ar fi întâmplat o singură dată, tot ar fi de 
ajuns pentru mine. Mi-ar conveni să se ocupe şi legea de 
ei, dar din moment ce n-au de gând, e treaba mea şi a lui 
Russel. 

Am luat câte un burger unsuros şi câte o Coca-Cola şi 
am mâncat pe îndelete. Când am terminat, ne-am dus 
înapoi la benzinărie şi am mai luat câteva sticle de Coca- 
Cola din automatul dinăuntru, după care ne-am băgat în 
Rambler, casa noastră ambulantă, şi le-am băut. A mea s-a 
făcut fierbinte înainte să apuc să beau jumate, aşa că am 
deschis portiera şi am turnat restul pe jos. M-am plictisit 
atât de tare încât am început chiar să număr câte 
autotrenuri au trecut pe lângă noi. Teoria lui Jim Bob 
începuse să aibă destul de mult sens. Era într-atât de cald! 

Pe la ora 15.00 am deschis portiera şi am vomat Cola aia 
caldă. Jim Bob s-a dus la staţie şi mi-a cumpărat un pachet 
de biscuiţi cu unt de arahide şi un Sprite. 

— Uite, astea o să-ţi facă bine dacă te-ai deranjat la 
stomac. 

Mă îndoiam, dar am muşcat dintr-un biscuit şi am luat o 
gură de Sprite. Începusem să-l invidiez pe Russel, care 
stătea acasă în aer condiţionat. Cu nimic de făcut în afară 
de a te uita la filme cu monştri şi reviste deocheate şi a citi 
despre căpuşe de ureche. 

— Pe mine tot farmecul ăsta mă ţine într-o astfel de 


e 199 œ» 


meserie, a spus Jim Bob. Program lejer şi privelişti 
frumoase. Am ocazia să întâlnesc oameni fascinanţi şi, 
evident, scot şi o pensie bună. 

La ora 16.00, Nova a apărut iar din spatele magazinului. 
Mexicanul era singur în maşină. Jim Bob a pornit 
Ramblerul, am găsit o pauză în trafic şi am mers în 
parcarea magazinului de casete video. 

— Până acum ne-a văzut doar mexicanul, aşa că du-te 
înăuntru să arunci o privire. Fă-ţi o idee despre 
configuraţia locului. S-ar putea să trebuiască s-o facem 
aici. 

— Aici? 

— Păi, ori aici, ori acasă. Dacă se întoarce mexicanul, o 
să încep să claxonez de nebun, ca şi cum te-aş aştepta şi n- 
aş mai avea răbdare. Vezi şi tu unde e uşa din spate sau 
ceva asemănător. N 

În magazin se aflau mai multe raioane de casete. În 
spatele tejghelei stătea un tip mic şi slab, purtând un 
costum alb care părea să fie vechi de zece ani. Căpătase o 
tentă gălbuie şi era şi mai galben la subsuori. Purta o 
cămaşă albă, fără cravată. Era neras. 

Nu era mare lucru de văzut acolo. Doar filmele la care 
te-ai fi aşteptat. Nu era nicio secţiune de filme snuff. Eram 
pe cale să plec, când l-am văzut pe Freddy ieşind pe o uşă 
din spatele tejghelei. Am simţit imediat tensiunea, dând 
din aripi prin stomacul meu. 

Purta un costum gri, foarte scump, croit să-i ascundă 
burta, şi făcea o treabă destul de bună. Avea şi o cravată 
gri cu dungi subţiri albastre, cu un ac de cravată din aur 
trecând prin ea şi prin cămaşa închisă la culoare pe care o 
purta. Puteam să pun pariu că şi pantofii îi erau lustruiţi. 
Putea să concureze cu Price pentru cel mai bine îmbrăcat 
bărbat. 

Nu m-am putut abţine. M-am dus la tejghea şi m-am 
uitat fix la Freddy. 

— Aveţi Murmur of the Heart? E un film francez. 

— N-avem nimic străin, în afara celor mexicane şi 
japoneze, a răspuns slăbănogul în locul lui. Oamenilor le 


e 200 œ» 


plac de obicei chestiile de la orezari. Multă acţiune, cu 
săbii, dat cu piciorul şi acrobaţii. 

Freddy mi-a zâmbit, şi să fiu al dracului dacă nu era un 
zâmbet cuceritor. Arăta bine atunci când nu viola şi ucidea 
pe cineva. M-a trecut un fior. Arăta atât de normal. Genul 
de tip care ar putea să fie antrenorul de fotbal al copilului 
tău sau profesorul de ştiinţe sociale. 

— Aşa e, domnule, a răspuns şi el. Doar filme mexicane 
şi japoneze. Restul sunt americane şi e posibil să avem şi 
unele britanice. 

— Avem filme de la limonagii!?? l-a întrebat uscăţivul. 

Freddy s-a uitat la el şi i-a zâmbit. Era, după cum am 
mai spus, un zâmbet plăcut, însă îmi puteam aminti că l-am 
văzut pe chipul lui şi atunci când a împuşcat-o pe fata aia 
şi i-a lins sângele din rană. 

— Trăim într-o epocă modernă, i-a spus tipului. Aş 
prefera să nu foloseşti termeni jignitori, precum orezar şi 
limonagiu, dacă vrei să lucrezi pentru mine. Ne-am 
înţeles? 

— Desigur, a aprobat slăbănogul. Oricum n-am vrut să 
spun nimic rău prin asta, a adăugat, încercând cu 
disperare să fie cât mai convingător. 

— Sunt sigur că nu ai vrut, dar aş prefera să nu aud 
astfel de cuvinte rasiste, chiar dacă sunt sau nu şi clienţi 
prin apropiere. 

Freddy mi-a zâmbit din nou şi am simţit că nu pot pur şi 
simplu să-mi iau privirea de la el. Căutam un semn al 
bestiei dinăuntru, ceva care m-ar fi putut preveni în 
legătură cu nebunia şi răul lui, sau cum vrei să-i mai spui 
otrăvii dinăuntrul unui om asemenea lui Freddy, însă tot 
ceea ce puteam vedea era un om perfect normal. Nu era 
tipul care să fie ales să joace genul de om care era el de 
fapt în filme. Părea mai degrabă tipul care să fie distribuit 
ca prietenul cel mai bun al eroului. 

— Ei, mulţumesc oricum, i-am spus. 

— Poate data viitoare. Intenţionăm să ne extindem 


12 În original limey, nume dat soldaţilor din marina britanică din cauza 
consumului obligatoriu de lămâie verde (n. tr.). 


e 201 œ» 


inventarul. 

Am încuviinţat şi m-am îndreptat spre ieşire. Cu toate că 
aerul condiţionat mergea destul de bine, înainte să apuc să 
ies mi se formaseră deja broboane de sudoare pe frunte şi 
palmele îmi deveniseră lipicioase. 

=> 

Ne-am întors la locul nostru de la benzinărie şi după 
vreo cincisprezece minute mexicanul a revenit şi a parcat 
în spatele magazinului. Probabil că ieşise să-şi ia o băutură 
gazoasă de la 7-Eleven. 

La 19.00 fix, magazinul de casete video s-a închis şi 
Nova a ieşit din spatele lui, urmată de Vette-ul condus de 
bărbatul firav cu costum alb. Am putut vedea acum 
limpede că Vette-ul avea nevoie de o grămadă de reparaţii. 
Au mers în aceeaşi direcţie pe autostradă, Nova fiind 
prima, şi ne-am dus şi noi după ele. Când am ajuns de 
partea cealaltă a oraşului, Vette-ul a claxonat şi a virat 
brusc. Nova nu a răspuns la claxon. 

Am urmărit apoi maşina prin oraş, până la casa lui 
Freddy. Mexicanul se pricepea de minune să ocolească 
traficul. Conducea Chevyul ca pe o maşină de golf, 
croindu-şi drum printre maşini ca un expert. 

La 19.55 au ajuns în cartierul unde stătea Freddy. Nu 
ne-am dus după ei. Ne-am văzut de drum, după care am 
întors maşina şi ne-am dus şi noi acasă. 


e 202 » 


39 


Când am ajuns la locuinţa lui Jim Bob, am fost 
întâmpinat de Russel. 

— A sunat nevastă-ta. 

— Ah. Şi ce a zis? 

— N-a vrut să vorbească cu mine, după cum îţi poţi 
închipui. N-ar fi făcut-o dacă n-ar fi fost musai. Te-a rugat 
s-o suni după 17.00. 

Evident, ora 17.00 trecuse de mult. 

— Jim Bob, pot să iau Ramblerul până la magazin? Aş 
prefera să folosesc telefonul cu plată de acolo. 

— la camioneta şi porneşte şi afurisitul de aer 
condiţionat. Căldura asta mai că m-a îmbolnăvit. La dracu’, 
poţi să iei şi Scorpia Roşie dacă vrei. 

— Camioneta e numai bună. 

Am condus până la magazin, am făcut rost de nişte 
mărunţiş şi am sunat-o pe Ann. 

— Cum îţi merge? m-a întrebat. 

— E bine. 

— Vino acasă. 

— Nu pot. Nu încă. 

— Dar trebuie să vii. 

— Jordan e în regulă? 

— Lui îi e bine. Eu sunt cea cu probleme. Vino acasă. Nu 
te mai juca de-a hoţii şi vardiştii şi hai acasă! 

— E o treabă serioasă, Ann. 

— Cu atât mai mult ar trebui să vii acasă. N-ai jucat 
jocul ăsta destul? Cui îi pasă pe cine ai împuşcat? A 
meritat-o. Faptul că nu a fost Freddy e problema lui 
Russel. 

— Am mai vorbit despre asta. 

— Te-ai distrat. Acum vino acasă! 

— Între timp s-au schimbat lucrurile. E mult mai rău 
decât am crezut. 

Linişte. 

— Se pare că Freddy e implicat în nişte lucruri foarte 


e 203 œ» 


rele. 

— Şi la ce te-ai aştepta din partea unui informator al 
crimei organizate? 

— Lucruri foarte rele, Ann, am spus şi i-am explicat tot 
ce aflasem, dar şi ce plănuiau Jim Bob şi Russel. Şi eu am 
să-i ajut să ducă totul la capăt. La început mi-am zis că o 
să merg cu ei doar până la un anumit punct, dar nu pot. 
Când l-am văzut azi pe Freddy, mi-am dat seama că trebuie 
să merg până la capăt. 

— Nu e treaba ta să acţionezi în legătură cu asta. 

— Şi a cui treabă e? A poliţiştilor? N-au de gând să se 
atingă de el. Nu atât timp cât nu scapă situaţia de sub 
control. Dar chiar şi aşa, n-o să-şi bată capul câtă vreme e 
vorba doar de fete din Mexic. Vor să-şi păstreze reputaţia 
nepătată. 

— Atunci lasă-i pe Jim Bob şi pe Russel să o facă. Sunt 
dispuşi şi se şi pricep. Tu nu eşti pistolar. 

— Nu pot să-i las pur şi simplu să facă aşa ceva şi să mă 
prefac că nu sunt implicat în niciun fel doar pentru că nu 
am apăsat pe trăgaci. Trebuie să fiu alături de ei, să le 
asigur spatele. 

— Să le asiguri spatele... Isuse, Richard, ascultă şi tu 
cum vorbeşti! Să le asiguri spatele! Aşa vorbesc gangsterii. 

— E din westernuri. 

— Mă doare în cur. E pueril. Luaţi legea în mâinile 
voastre. 

— Nu e nimic pueril în legătură cu asta, mai puţin în 
cazul în care te referi la vârsta prostituatei pe care a ucis- 
o. Ea era puerilă. În jur de cincisprezece ani. Poate chiar 
mai tânără de atât. Asta e o vârstă potrivită pentru Freddy. 
Le poate păcăli mai uşor pentru că au mai puţină 
experienţă. Chiar şi dacă sunt târfe. Şi mi se rupe dacă e în 
afara legii. Aş lăsa fericit legea să se ocupe de el, numai că 
Poliţia n-are nici cea mai mică intenţie să o facă. 

— Richard, te iubesc. Dar n-am de gând să stau aici şi să 
mă întreb dacă nu cumva zaci mort în vreun şanţ. Ori vii 
acasă acum, ori nu mai vii deloc! După ce se termină, dacă 
eşti teafăr, spune-mi, dar nu mai veni acasă. Niciodată. 


e 204 œ» 


— Ann... 
Inchisese. 
= 2=p i 

Am condus înapoi la casa lui Jim Bob. Imi simţeam 
stomacul ca un vas gol. Poate că şi eu, ca Russel, aveam o 
gaură în mine prin care mi se scurgea încet sufletul. 

Ştiam că orice încercare de a mă convinge să nu fac 
ceea ce plănuisem avea să fie inutilă. Simţul onoarei pe 
care-l aveam în mine era orb la orice. Nu voia să audă de 
bun-simţ. Izvora din ceea ce îl auzisem odată pe tatăl meu 
spunând, una dintre puţinele amintiri care mi-au stăruit în 
memorie despre el. Îmi zisese că faci ceea ce e bine pentru 
că e bine şi nu mai ai nevoie de vreun alt motiv. 

Un bărbat trebuie să facă ceea ce trebuie să facă. 

M-am întrebat dacă la asta s-a gândit tata şi când şi-a 
băgat în gură ţeava armei. 

Un bărbat trebuie să facă ceea ce trebuie să facă. 

M-am întors la Jim Bob. Mă simţeam atât de mic, încât 
aş fi putut să mă strecor pe sub burta unui melc purtând 
picioroange. Jim Bob m-a întâmpinat: 

— E nevastă-ta la telefon. Pare a fi un pic supărată. A 
spus că te aşteaptă până te întorci. 

— Mersi, i-am spus şi m-am îndreptat spre telefon. 

Jim Bob m-a prins de umăr când am trecut pe lângă el, 
oprindu-mă. 

— Dane, dacă ai vreo problemă pe acasă, te duci şi te 
ocupi de ea. Asta nu e treaba ta. Chiar nu e. Eşti 
producător de rame în LaBorde, Texas, nu pistolar. 

— Asta a spus şi Ann. 

Am ridicat receptorul. 

— Da? 

— Richard, s-a auzit vocea lui Ann. Cred că eşti un 
afurisit mare şi prost care a văzut prea multe filme cu John 
Wayne şi care a citit prea multe cărţi cu cowboy, dar o să 
te aştept acasă. Fă orice ai de făcut, la naiba. Şi te rog, te 
rog, ai grijă de tine. Vezi să nu te alegi cu vreun glonţ! 
Jordan şi cu mine te iubim. 

— Şi eu vă iubesc. 


e 205 » 


După ce am închis, m-am întors la Jim Bob şi la Russel. 
— O să am şi eu nevoie de armă. Sunt cu voi. Până la 
capăt. 


e 206 » 


40 


— Cu excepţia unor circumstanţe neprevăzute, a început 
Jim Bob să explice, pot să pun pariu că rutina zilnică a lui 
Freddy e destul de constantă, zi şi noapte. Pleacă la muncă 
la şase jumătate dimineaţa şi se întoarce acasă puţin 
înainte de opt seara. Cu excepţia weekendurilor, probabil. 
Dar nu vom aştepta atât de mult. O vom face mâine. 

Era târziu în noapte. Stăteam la masa lui Jim Bob, 
mâncând fursecuri şi bând cafea. Se pare că avusese 
fursecuri, doar că erau bine ascunse. 

— Vreau să-ţi mai ofer o ultimă şansă de a ieşi din 
treaba asta, Dane, mi s-a adresat Jim Bob. 

— Eu zic să profiţi de ea, a spus Russel. Tu ai tot ceea ce 
îmi doresc eu să fi păstrat. O soţie, un fiu şi eşti un tată 
bun. 

— Nu sunt aşa de sigur în ceea ce priveşte partea cu un 
tată bun. Tot timpul mă simt de parcă dau în gropi. 

— Dacă e să te compari cu mine, eşti cel mai bun tată 
posibil. 

— Faptul că Freddy a devenit un monstru nu are nicio 
legătură cu tine. 

— Odată era doar un băieţandru jucându-se pe jos cu un 
camion de jucărie. Pe atunci era ca oricare alt copil. Nu 
avea niciun monstru în el. 

— Asta e irelevant acum, a intervenit Jim Bob. Rămâi 
sau pleci, Dane? E momentul să pui cărţile pe masă. 

— Am spus că sunt cu voi şi sunt în continuare. 

— Bine atunci. N-o să ne complicăm. Nu stăm la pândă. 
Asta n-ar face decât să crească şansele ca cineva să ne 
vadă. O să luăm camioneta şi o să-i ataşez rulota. Am nişte 
chit care seamănă cu noroiul. Pot să mânjesc numerele de 
înmatriculare, ca să nu le vadă vreun cetăţean vigilent. Şi 
o să punem şi un ornament de capotă. Când terminăm 
treaba, după ce facem ce e de făcut adică, ne întoarcem 
aici şi ne descotorosim de casetă, de chit şi de ornament şi 
detaşăm rulota. 


e 207 œ» 


— Ştiu că trebuie să-i ucidem, am intervenit, dar care e 
planul? Mergem în paralel cu ei cu camionul şi începem să 
tragem după ei? 

— Nu. N-ai nicio garanţie aşa, a spus Jim Bob. Când 
încetinesc ca să treacă peste movila care duce în aleea lui 
Freddy, o să ne punem în mişcare. Oprim pe trotuar, sărim 
din maşină şi îi împuşcăm prin geamuri. N-o să aibă timp 
să riposteze. E momentul perfect. 

— Şi dacă au geamurile ridicate? 

— Tragi prin ele, Dane, mi-a spus Russel. Gloanţele trec 
prin sticlă. 

— Aha. 

Ce criminal mai eram şi eu. Nici nu-mi trecuse prin 
minte aşa ceva. 

— Singurul lucru care ne mai rămâne de făcut acum este 
să ne băgăm în pat, să dormim până târziu, să aranjăm 
mâine camioneta, să conducem până acolo şi să-i 
aşteptăm, a spus Jim Bob. După care să o facem. 

i = =p 

În acea noapte, am visat că stăteam la capătul unei 
străzi prăfuite, îmbrăcat ca Roy Rogers, cu o grămadă de 
franjuri şi cu o pălărie albă, cu o curea cu două tocuri, în 
care aveam două revolvere cu mânere de sidef. La celălalt 
capăt al străzii se afla Freddy. Purta costumul cu care 
fusese îmbrăcat în magazinul de casete video. Nu avea 
nicio armă. Mexicanul se afla mai într-o parte, ţinându-i 
calul de frâie. Animalul era de culoarea maşinii Chevy 
Nova. Atât Freddy, cât şi mexicanul zâmbeau. Am început 
să merg spre ei. Şi Freddy a început să meargă, dar cu cât 
se apropia mai mult de mine, cu atât devenea mai mare, 
până când capul i s-a pierdut în nori. Mi-am scos 
revolverele, iute ca gândul, după cum se spune în filmele 
western, le-am ridicat şi am început să trag. Freddy s-a 
aplecat şi chipul i-a ieşit dintre nori. S-a apropiat din ce în 
ce mai mult de pământ şi gloanţele mele îi brăzdau carnea 
ca nişte boabe de piper, dar nu a părut să-l jeneze în vreun 
fel. Zâmbea în continuare şi ochii îi erau la fel de reci ca 
pustietăţile arctice. A întins spre mine mâinile gigantice, 


e 208 œ» 


m-a prins şi a început să mă strângă. Stropi mari de sânge 
i-au ţâşnit printre degete. 

M-am trezit transpirat. M-am sprijinit cu spatele de 
tăblia patului şi mi-am dorit să fi avut o ţigară. 

Uşa dormitorului s-a deschis încet. Era Russel. 

— Ai ţipat, mi-a spus. 

— Serios? 

— Da. Eşti bine? 

— Da. Am avut un coşmar. 

— Am multe de-astea. 

— Şi după ziua de mâine? 

— Cred că o să am şi mai multe. Eşti sigur că eşti în 
regulă? 

— Da, mi-e bine. 

— Ei, atunci, noapte bună, băiete, a spus Russel şi a ieşit 
din cameră. 

Aproape că i-am răspuns „Noapte bună, tată”. 


e 209 » 


41 


M-am trezit pe la ora 11.00 şi i-am găsit pe Russel şi pe 
Jim Bob în garaj, punând chit pe plăcuţele de înmatriculare 
ale camionetei. Rulota, ornamentul de capotă şi dungile 
erau deja la locul lor. 

— Ce zi am mai avut, am spus. 

— Da, ţi-ai rupt mâinile muncind, a spus Jim Bob. O să 
mâncăm nişte sandvişuri imediat. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Nu chiar acum, a răspuns Russel şi mi-a zâmbit. 

După ce am terminat sandvişurile, Jim Bob a deschis un 
sertar din bucătărie şi a scos armele pe care le aleseseră el 
şi Russel. Le-a pus pe masa din bucătărie, după care s-a 
dus până la Scorpie şi s-a întors cu puşca cu ţeava tăiată şi 
tocul care se prindea de gleznă cu arma dinăuntru. S-a dus 
apoi până la etaj şi s-a întors cu puşca Ithaca de 
calibrul .73, cu un .45 automat şi un revolver de .44, 
asemănător celor din westernuri. A mai adus o trusă de 
curăţat arme şi mai multe cutii cu muniţie. 

— În regulă, mi-a spus Jim Bob. Îţi voi sugera să iei 
Ithaca. Nu eşti obişnuit să tragi cu pistolul. Asta e foarte 
uşoară şi poţi să nimereşti ţinta fără să fie nevoie să 
ocheşti prea bine. Şi doar aşa, în caz că ai nevoie deo 
armă de schimb, poţi să iei şi unul dintre pistoale. 

Am luat revolverul .44. Pesemne că Ann avusese 
dreptate; prea multe filme cu John Wayne şi cărţi cu 
cowboy. Avea un toc lucios, negru, însă nu avea nici curea, 
nici ham. Avea în schimb o clamă care se putea prinde la 
curea sau de betelia pantalonilor. 

— O alegere bună, mi-a spus Jim Bob. Revolverele nu se 
blochează. 

— E cam multă artilerie pentru împuşcat doi tipi luaţi 
prin surprindere, nu crezi? l-am întrebat. 

— Singura regulă e că nu există nicio regulă. O să facem 
totul rapid şi eficient şi o să fugim imediat. Dar se pot 
întâmpla multe lucruri. Cum zic şi cercetaşii, trebuie să fii 


e 210 œ» 


întotdeauna pregătit pentru orice. Şi din moment ce vom 
ataca în loc deschis, o să ne şi deghizăm. Ceva simplu, 
doar ca să nu putem fi recunoscuţi prea uşor. Şi cu 
camioneta decorată, ei bine, am putea chiar să scăpăm 
teferi. Este esenţial să ne mişcăm rapid şi să ne vedem de 
drum. 

— Chiar o să mergem până la capăt, nu-i aşa? 

— Să ştii că da, mi-a răspuns Jim Bob. 

=> 

După ora 17.00, am pornit către partea de oraş în care 
locuia Freddy. Stăteam toţi trei în cabina camionetei. Jim 
Bob conducea, Russel se afla la mijloc, iar eu în dreapta. 
Pusesem în spatele banchetei, într-un sac de pânză, 
revolverele şi puşca cu ţeava tăiată. Sacul era legat cu o 
sfoară şi capătul ei era prins de rastelul din spatele nostru. 
În rastel, la vedere, era pusă puşca Ithaca. Armele 
fuseseră curățate şi încărcate. Torpedoul era plin de 
muniţie, în cazul în care trebuia să ne batem cu o armată. 

=> 

Am ajuns însă prea repede, pentru că traficul se 
nimerise să fie neobişnuit de moderat. Am trecut pe lângă 
casa lui Freddy şi am mai condus câţiva kilometri, până am 
ajuns la un McDonald's, unde ne-am oprit să luăm cafea. 
Russel nu spusese un cuvânt de când părăsisem casa lui 
Jim Bob. Dar arăta diferit. Părea dur din nou. Hotărât. De 
parcă reuşise să adune peste noapte destulă voinţă cât să 
alunge bătrâneţea din oase. Avea chipul împietrit, ochii 
limpezi şi spatele drept. Arăta ca un soldat pregătit de 
luptă. 

Pe la 19.30, am ieşit din separeu şi m-am dus la baie să 
vomit cafeaua. Vărsăturile deveniseră ceva obişnuit. Dacă 
nu erau provocate de uciderea cuiva, era ori de la căldură, 
ori de la plănuirea unei crime. M-am spălat pe faţă şi mi- 
am clătit gura, luând apă în mâini. Mi-am studiat chipul în 
oglindă. Era exact ca atunci când îl omorâsem pe hoţ. Nici 
urmă de vreo diferenţă. Doar Richard Dane, băiat de 
treabă, soţ şi tată, care o face pe justiţiarul. 

M-am întrebat dacă avea să curgă mult sânge când îi 


e 211 œ» 


vom omori şi dacă cei doi vor ţipa. M-am întrebat dacă va 
reuşi Russel să-l facă pe Freddy să înţeleagă că era tatăl 
lui şi dacă acest lucru chiar conta, în cele din urmă. Cred 
că era important pentru Russel. 

Mi-am clătit gura din nou şi m-am întors la masă. M-am 
aşezat lângă Jim Bob şi am făcut bucăţi paharul de cafea 
de carton. La 19.30 fix am plecat şi ne-am îndreptat din 
nou către reşedinţa lui Freddy. 

Încă nu se întunecase când am ajuns acolo. Cerul 
începuse să se facă gri şi lumina să fie înceţoşată, dar 
zilele deveneau din ce în ce mai lungi şi începeau să moară 
din ce în ce mai lent. Era încă destulă lumină pentru a 
vedea, pentru a împuşca, însă şi pentru a fi împuşcaţi. Mă 
simţeam de parcă am fi fluturat un steag pe care scria 
„Identificaţi-ne”. 

Ne-am plimbat puţin pe străzile din cartierul în care 
locuia Freddy, ca să treacă timpul, gândindu-ne la ceea ce 
intenţionam să facem şi verificându-ne ceasurile. 

Jim Bob s-a aplecat şi a scos de sub partea lui de 
banchetă nişte obiecte, aruncându-i-le în braţe lui Russel. 

— Uite şi deghizările pe care vi le-am promis. 

Unul dintre articole era o şapcă cu păr lipit pe interior. 
Părul portocaliu era asemănător celui al păpuşilor 
Raggedy Ann şi Andy. Jim Bob şi-a scos pălăria de cowboy 
şi a atârnat-o pe rastel, apoi a luat şapca de la Russel şi a 
pus-o pe cap. Părul portocaliu îi atârna peste urechi şi 
aproape că îi intra în ochi. A luat de pe bord o pereche de 
ochelari şi i-a pus pe nas. li mai lipseau nasul roşu, mare şi 
rotund, şi pantofii de clovn. 

Russel mi-a înmânat o perucă brunetă şi a oprit una 
blondă pentru el. Era şi o cutie cu vacs. Jim Bob i-a spus 
să-şi facă o mustață. 

Russel şi-a pus peruca, a deschis cutia, a frecat puţin de 
buza superioară, şi-a pus şi pe bărbie un pic, după care mi- 
a pasat-o mie. Mi-am pus peruca şi mi-am făcut şi eu o 
mustață groasă, imaginându-mi că trebuie să arăt ca 
Groucho Marx cu o perucă Beatles. 

Am pus cutia în torpedou şi m-am uitat la ceas. 


e 212 œ» 


Era 19.51. 

Când am ajuns la strada care ducea spre casa lui 
Freddy, Russel a prins sfoara care era legată de sacul plin 
cu arme şi l-a tras din spatele banchetei. 

— Ai grijă, i-a spus Jim Bob. Rahaturile alea sunt 
încărcate. 

— Ştiu şi eu asta, la naiba. 

Curajoşii asasini încep să devină iritabili. Mi-am dat 
seama că respiram precipitat pe gură şi că mă simţeam 
uşor ameţit. 

Russel a luat sacul în braţe şi l-a deschis. A scos puşca 
cu ţeava tăiată şi revolverul .38 şi i le-a pus în poală lui Jim 
Bob. Acesta i-a prins cu o mână tocul şi s-a ţinut 
înverşunat de volan cu cealaltă. Broboane de sudoare se 
scurgeau de sub părul portocaliu şi îi curgeau pe chip, la 
fel de multe ca pe un pahar de ceai cu gheaţă. 

Am luat revolverul de cowboy şi l-am prins la curea, apoi 
am luat Ithaca din rastel şi am sprijinit-o cu ţeava în 
podea. Am început să număr înapoi de la o sută, încercând 
să mă calmez. Ţineam puşca şi îmi simţeam mâinile ude şi 
alunecoase. 

Russel îşi legase de picior tocul cu tot cu revolver 
înainte să plecăm de acasă. Mai avea doar pistolul .357-le 
care să-l ţină ocupat acum. L-a pus pe un genunchi şi l-a 
acoperit cu mâna lui mare, ca un capac asupra unei cratiţe 
care aproape dă în foc. 

Eram înarmaţi şi periculoşi. 

Am ajuns în dreptul casei lui Freddy şi am făcut la 
dreapta pe o stradă care ducea spre un mic deal. Am mers 
pe ea, am trecut de deal şi am ajuns într-o fundătură. Am 
mers până în capătul străzii, am întors maşina şi am pornit 
încet pe drumul de întoarcere. Când am ajuns în vârful 
dealului, am văzut Nova. Era 19.55. 

— O facem acum, a spus Jim Bob şi şi-a înfipt piciorul în 
acceleraţie, în timp ce Nova îşi făcea loc pe aleea din faţa 
casei. 

Dar înainte ca Jim Bob să apuce să facă ceea ce 
intenţiona, o dubiţă marca Dodge, verde, venind din 


e 213 


spatele Novei, a oprit pe trotuar, chiar înainte de alee. 
Nova a intrat pe alee şi noi am urcat încet pe trotuar şi am 
oprit. 

Uşa garajului s-a ridicat şi Nova s-a strecurat înăuntru, 
după care mexicanul şi Freddy s-au dat jos din maşină. 
Şoferul dubei a coborât şi el şi s-a dus să-i salute. A mai 
coborât un bărbat, de data asta din spatele dubei, a mers 
pe alee până la stradă şi s-a uitat cu atenţie în jur. Ne-am 
lăsat în jos pe banchetă şi Jim Bob a oprit motorul. După o 
clipă, şi-a dat jos şapca şi peruca şi a ridicat puţin capul, să 
vadă ce se întâmplă. 

— Mexicanul a intrat în casă. Freddy şi ceilalţi doi stau 
la o ţigară. Ăla din capul aleii se uită încoa”, dar nu dă 
semne că ar fi văzut ceva. Tipul care stă în locul din 
dreapta în dubiţă se uită şi el spre noi, dar n-a văzut nimic 
deocamdată. Acum se uită în partea cealaltă. 

— Presupun că asta este una dintre situaţiile 
neprevăzute despre care ai vorbit mai devreme, i-am spus. 

— Cam aşa. Mexicanul a ieşit acum din casă şi are nişte 
saci în spate. Ar putea fi o puşcă de vânătoare sau ceva 
asemănător. Freddy a apăsat telecomanda uşii de la garaj, 
acum coboară... Nu, stai, nu sunt arme în sacul 
mexicanului, ci un trepied. Cred că are în spate ceva 
echipamente video. 

— Nu-mi prea place cum sună asta, a intervenit Russel. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc că, din moment ce azi e 
vineri, e posibil să fi plănuit şi altceva pentru weekend, în 
afară de uitat la televizor, a spus Jim Bob oftând. Ar fi 
trebuit să aşteptăm până luni. 

— Ce se mai întâmplă? l-a întrebat Russel. 

Jim Bob şi-a ridicat capul şi mai sus. 

— Mexicanul pune sacii şi trepiedul în dubă şi tipul care 
a ieşit de acolo urcă la loc. Freddy urcă şi el. Şoferul e din 
nou la volan. Au intrat pe alee şi dau cu spatele... se duc 
înapoi în susul străzii. 

Ne-am ridicat şi noi. 

— Ce facem acum? am întrebat. Aşteptăm până luni? 

— Hai să-i urmărim, a spus Russel. Dacă au de gând să 


e 214 œ» 


facă ceea ce cred eu, atunci ar fi bine să fim acolo înainte 
să treacă la fapte. 

— Acum nu mai sunt doar doi gealaţi, a atenţionat Jim 
Bob. Acum e vorba de doi în faţă şi de încă trei în dubă. Şi 
ăştia sunt doar cei pe care i-am văzut. Ar putea să fie mai 
mulţi. 

— Îi urmărim oricum, a conchis Russel. Hai mai repede! 

Jim Bob a băgat camioneta în viteză şi am plecat în 
grabă în josul străzii, cotind strâns spre stânga pe 
autostradă. Russel şi cu mine ne-am dat jos perucile, le-am 
strâns împreună cu şapca lui Jim Bob şi le-am îndesat sub 
banchetă. Poate că erau bune pentru a ne ascunde 
identitatea când împuşcam pe cineva, dar când venea 
vorba de o urmărire discretă, păreau penibile şi cam 
săreau în ochi. E greu să nu bagi de seamă când Raggedy 
Andy, un individ care arată ca un stereotip de pictor 
francez şi Groucho Marx cu o perucă Beatles sunt pe 
urmele tale. 

Eu şi Russel ne-am şters de unsoarea neagră de pe feţe, 
folosind sacul de pânză, apoi am pus armele în el şi le-am 
dosit în spatele banchetei. Am pus Ithaca înapoi în rastel şi 
Jim Bob şi-a recuperat pălăria. 

Duba verde a făcut dreapta pe autostradă. I-am lăsat un 
avans de câteva secunde înainte să ne facem apariţia în 
intersecţie şi să pornim după ea, reuşind chiar să păstrăm 
tot timpul măcar o maşină sau două între noi. Şoferul a 
condus încet şi precaut, cel puţin până am reuşit să ne 
croim drum prin oraş, până la Şoseaua 59 Nord. După aia, 
a mărit viteza şi maşina a fost mai greu de urmărit. Ne 
tineam de curul ei de cel puţin o oră. 

Casele au început să se rărească şi în locul lor au apărut 
nişte pini imenşi, între ei adunându-se umbre ca nişte 
stoluri de lilieci. Era destul de mult trafic pe autostradă, 
dar tot mă simţeam tulburat, în ciuda urmăririi. Cred că 
era din cauza faptului că mă tot gândeam la tânăra 
prostituată pe care o văzusem pe casetă, oricine ar fi fost 
ea. Doar o copilă, violată şi ucisă pentru distracţia 
mexicanului şi a lui Freddy. 


e 215» 


Şi acum ne aflam pe urmele acelor criminali, ca să nu 
mai spunem de mâna de indivizi, cel mai probabil 
dezagreabili, care formau echipa lor de filmare, pe o 
autostradă întunecată, de pe marginea căreia casele şi 
luminile începeau să dispară, făcând loc copacilor, Lunii şi 
umbrelor. Puteam paria că grupul vesel din dubă avea 
planuri mari în noaptea aceea, rezervată pentru 
înregistrarea unui film special pe care ţinea morţiş să-l 
realizeze, şi cu siguranţă nu era un documentar despre 
ritualurile de împerechere nocturnă ale vreunei molii. 

Am gonit în continuare. Când am ajuns cam la jumătatea 
drumului spre LaBorde, numărul maşinilor ale căror faruri 
luminau şoseaua s-a micşorat, astfel că noaptea acoperise 
ţinutul ca o mantie. 

Am trecut printr-un orăşel format dintr-un lot de maşini 
uzate, un restaurant Chicken Shack, o şină de cale ferată, 
o barieră semnalizată şi o mână de clădiri părăsite. La 
capătul lui, duba a cotit la stânga şi a continuat să meargă 
pe un drum asfaltat îngust, care părea să se piardă printre 
brazi. 

Jim Bob a tras pe dreapta ca să le dea ocazia să se 
îndepărteze şi în felul ăsta să nu ne dăm de gol. Russel a 
scos o ţigară şi a aprins-o, iar eu am coborât puţin geamul 
şi am privit cum fumul era tras afară ca un duh. 

— Le ajunge. 

Jim Bob s-a asigurat, a făcut şi el stânga şi a continuat 
urmărirea. Russel s-a aplecat peste mine şi şi-a aruncat 
ţigara, aproape întreagă, prin deschizătura geamului, iar 
eu l-am închis. 

— Scoateţi armele, ne-a spus Jim Bob. 


e 216 - 


42 


Drumul cobora într-o vale adâncă şi dădea într-o curbă 
strânsă, după un colţ ascuns de brazi. În lumina Lunii, 
flancată de fiecare parte de copaci ca nişte sulițe, arăta ca 
o panglică enormă de melasă, destul de alunecoasă pentru 
a te da pe ea ca pe derdeluş. 

Am coborât dealul, am luat curba şi am mai mers puţin, 
dar duba nu se mai vedea. Am trecut pe lângă un drum 
pietruit, poarta unei ferme de vite, apoi pe lângă o altă 
alee cimentată, după care am virat din nou. 

Nici urmă de dubă. 

— N-am stat atât de mult, a spus Jim Bob. Trebuie să fi 
ieşit de pe drum. 

Am întors maşina şi, când am trecut pe lângă aleea de 
beton, am privit chiorâş printre copaci şi am observat nişte 
lumini. 

— E o casă sau ceva acolo, le-am spus. 

Jim Bob a continuat să meargă până am ajuns la poarta 
fermei, a trecut de ea, a parcat camioneta pe o păşune şi a 
stins farurile. 

— Putem să mergem până acolo să verificăm. 

— Şi dacă nu sunt ei? l-a întrebat Russel. 

— Atunci ne întoarcem la vehicul şi o luăm de la capăt. 
Nu cred că păşunea asta duce undeva, în afară de mai 
multă păşune şi eventual nişte copaci. Cred că au nevoie 
de o casă pentru ce au de gând să facă. Şi drumul cu 
pietriş de mai sus ar putea duce undeva, dar hai să o 
inspectăm pe cealaltă mai întâi. 

Am coborât din camionetă cu tot cu arme, dar nu ne-am 
mai bătut capul cu perucile şi vacsul. Martorii erau cam 
rari pe aici, în afara celor pe care intenţionam să-i 
eliminăm. Şi nu aveam nevoie de cremă ca să ne ascundem 
de razele Lunii. Astrul era cât o aşchie, iar întunericul avea 
să ne ascundă la fel de bine cum ar fi putut-o face orice 
altceva. 

Deşi aerul se răcise la căderea nopţii, tot părea prea 


e 217 œ» 


greu şi dens, ceea ce mă făcea să respir cu dificultate. 

Jim Bob era în frunte, Russel şi cu mine îl urmam. Chiar 
înainte să ajungem la alee, Jim Bob ne-a vorbit: 

— Dacă sunt ei, trebuie să o luăm metodic. Vedem cu ce 
ne confruntăm şi facem un plan. Când ajungem la câte 
cururi şi câte scule sunt, trebuie să ne aducem aminte un 
lucru: sunt mai mulţi decât noi, dar putem să-i luăm prin 
surprindere. Elementul ăsta nu e la fel de eficient în viaţa 
reală cum pare în filme, dar tot e ceva. Când începe 
petrecerea, nu trageţi doar să-i răniţi. Treaba asta e cât se 
poate de adevărată, iar după ce se aşază praful, scopul e 
să rămânem doar noi în picioare, sau cel puţin să respirăm 
încă. 

— Ţine minte, a spus Russel, că trebuie să faci tot 
posibilul să mi-l laşi mie pe Freddy. 

— Nici Dane şi nici eu n-avem de gând să murim doar ca 
să apuci tu să apeşi pe trăgaci, dar dacă e în puterea 
noastră, ţi-l lăsăm. 

Lumina unor faruri s-a iţit de după ultima curbă şi am 
zbughit-o în boscheţii de pe marginea drumului, de unde 
am privit ce se întâmpla. Era Vette-ul gri. 

— Tipul de la magazinul de casete video, am spus. 

Când maşina a încetinit şi a cotit pe aleea de beton, am 
observat aprinzându-se stopurile. 

— Cred că ne-am găsit oamenii, a spus Jim Bob. 

Am mers până aproape de alee, apoi am luat-o la 
dreapta puţin înaintea ei, înaintând prin boscheţi şi 
arbuşti. Cu cât ne apropiam mai mult de casă, cu atât mai 
deschis devenea traseul, până când am ajuns într-un punct 
în care vegetaţia se termina, făcând loc unor mărăcini care 
arătau ca sârma ghimpată din jurul unui lagăr de 
concentrare, după care urmau câţiva brazi răzleţi. In 
dreapta, mai departe, terenul şi vegetaţia se rostogoleau 
într-o râpă. De cealaltă parte a aleii era la fel; tufişurile se 
terminau şi lăsau în locul lor pământul gol şi câţiva brazi, 
doar că nu era nicio râpă pe acea parte. La capătul aleii 
dintre brazi, aranjată meticulos, se afla o casă înaltă, 
făcută din lemn şi sticlă. Luminile din casă erau aprinse şi 


e 218 » 


puteam vedea nişte scări pe care urca un bărbat, urmat de 
Freddy. L-am recunoscut după statură şi după felul în care 
mergea, exact ca taică-său. Scările coteau la etaj şi se 
ascundeau după un perete, aşa că în scurt timp au ieşit din 
câmpul nostru vizual. 

În faţa casei stăteau cinci bărbaţi. Tipul slăbănog cu 
costum alb a ieşit din Vette, împreună cu o tipă, şi s-a 
îndreptat spre ei. Nu prea îmi puteam da seama ce era cu 
fata, însă nu părea să fi fost adusă cu forţa. Doar că asta 
oricum nu însemna nimic. Nu i se spusese întregul plan, 
partea cu împuşcatul fusese cu siguranţă omisă. Era 
scundă şi părul lung şi negru îi ajungea până la talie. 
Mergea unduindu-şi şoldurile, care erau numai bune 
pentru aşa ceva. 

— O faci şi în grup, păpuşă? a întrebat zgomotos unul 
dintre bărbaţi. 

— Vorbeşte în mexicană, i-a spus cel cu costum alb, iar 
tipul a repetat probabil întrebarea, pentru că fata a 
izbucnit într-un râs melodios. Răspunsul ei afirmativ a 
alunecat până la noi, acompaniat de râsul aspru al 
bărbaţilor, ca lătratul unor câini închişi în cuşcă. 

Toată lumea, cu excepţia unuia care arăta ca un bolovan 
îmbrăcat în costum, a intrat în casă. Bolovanul s-a postat 
în faţa uşii, încrucişându-şi mâinile şi prinzându-şi vintrele 
de parcă îşi cântărea testiculele. 

— Crezi că e o clientă? a întrebat Russel. 

— Probabil, i-a răspuns Jim Bob. Cam asta trebuie să 
presupunem. Dar aveţi grijă totuşi. Ar putea să fie de-a lor 
şi să aibă o armă cu care să vă zboare cocoşeii. Voi doi 
luaţi-o spre casă prin râpă. Eu o să trec de partea cealaltă 
a aleii şi o să vin prin spate. Mă pricep la furişat. 

— La câte te-am auzit spunând, nu cred că e ceva la care 
să nu te pricepi. 

— Nu le prea am cu fluieratul. Fiţi atenţi! Am văzut 
afară şase tipi şi doi urcând pe scări. Asta înseamnă că 
sunt opt, dar s-ar putea să fie mai mulţi înăuntru. Şi nu 
uitaţi de fată. Cum am zis, e posibil să nu fie de partea 
noastră. O să facem totul cât de simplu se poate. Îl luăm 


e 219 œ» 


prin învăluire pe tipul de la intrare şi cine ajunge primul îi 
face felul. Eu nu o să vă aştept, dar nici voi să nu mă 
aşteptaţi pe mine. După asta, e important să ne mişcăm 
repede. Intrăm în casă şi împuşcăm orice nenorocit ne iese 
în cale. Când intraţi, să vă mişcaţi cu talent. Căutaţi şi 
împuşcaţi pe toată lumea, şi jos, şi la etaj. Număraţi câţi 
doborâţi şi încercaţi să vă intre ucisul în sânge. Să fiţi 
rapizi şi nemiloşi, pentru că e singurul mod în care veţi 
reuşi s-o scoateţi la capăt. 

— Isuse Cristoase, am exclamat. 

— E de căcat, nu-i aşa? Acum, hai la treabă! 

Russel şi cu mine ne-am furişat în râpă, alunecând în jos 
pe iarbă şi pe lutul uscat de pe margini. Am aterizat cu 
picioarele într-un pârâiaş urât mirositor şi am stârnit un 
roi de țânțari care s-au năpustit asupra noastră şi ne-au 
înţepat chiar şi prin cămăşi. Rădăcinile şi tufele se 
încolăceau pe fundul ravenei, apucându-ne de picioare şi 
încercând să ne pună piedică. Deasupra capetelor noastre, 
țâşnind de pe buzele prăpastiei, copacii şi tufişurile 
ascundeau şi mai mult din lumina slabă a Lunii, făcând 
drumul nostru şi mai întunecat. Cu toate astea, am reuşit 
să ne mişcăm repede şi în linişte. Cel puţin speram că ne 
mişcăm în linişte. Nu auzeam prea bine pentru că îmi 
bubuia inima în timpane. 

Copacii de deasupra noastră s-au rărit şi lumina din casă 
a devenit mai puternică decât cea a Lunii, scurgându-se în 
râpă ca untul stricat. Râpa s-a îngustat şi a trebuit să 
mergem aplecaţi până la marginea ei stângă, unde malul 
se surpase, şi să ne uităm precauţi ca să vedem unde ne 
aflam. 

Eram aproape aliniaţi cu latura frontală a casei şi îl 
puteam vedea pe bolovanul în costum stând în faţa uşii, 
sub lumina galbenă a unei lămpi. M-am întrebat ce era în 
mintea lui. Nu îmi puteam imagina că nu se gândea la ce 
se întâmpla înăuntrul casei, dorindu-şi să participe şi el, în 
loc să rămână pe afară să se joace de-a paznicul. Sau poate 
că nu se gândea deloc, poate că pur şi simplu nu-i păsa. 
Poate că se gândea la maşini rapide, la femei şi la Dallas 


e 220 œ» 


Cowboys, la preţul costumelor croite la comandă ca să se 
potrivească cu trupul lui în formă de bolovan. 

M-am uitat la Russel. 

— Hai să-l doborâm, mi-a spus. 


e 221 œ» 


43 


— Puşca e la mine, deci cred că eu ar trebui să mă ocup 
de individ, i-am zis. 

Russel nu a protestat. Am aşteptat câteva secunde cu 
speranţa că o va face el, apoi am sărit peste buza râpei. 
Aveam deja un cartuş pe ţeavă. Dar înainte să parcurg 
jumătate din drum, bărbatul s-a întors, m-a văzut şi a 
băgat mâna în sacou. Eram pe cale să apăs pe trăgaci când 
Jim Bob, apărut de nicăieri, întocmai unei fantome cu 
pălărie de cowboy, l-a lovit cu ţeava puştii în cap. Din 
cauza loviturii, omul aproape că s-a învârtit pe loc, apoi 
Jim Bob i-a măturat picioarele, trântindu-l cu capul de 
veranda de beton. Jim Bob s-a aplecat asupra lui imediat, a 
făcut o scurtă mişcare cu mâna, după care s-a ridicat. 

Până acum, toată tărăşenia fusese destul de discretă. 

Am ajuns lângă Jim Bob, urmat de Russel, care respira 
precipitat. M-am uitat la bărbatul de pe jos. Puşca lui Jim 
Bob îi stătea de-a curmezişul pe piept şi de sub bărbie i se 
ivea o pată de culoare închisă. Am privit-o în timp ce 
devenea din ce în ce mai mare. Jim Bob avea în mână un 
briceag, de pe lama căruia se scurgea sânge. L-a închis de 
picior, l-a băgat înapoi în buzunar şi a luat puşca. 

— E timpul să îi salutăm, a spus şi a deschis energic uşa, 
păşind înăuntru, cu Russel pe urmele lui. 

Nu am văzut pe nimeni în care să tragem. 

Jim Bob a făcut semn cu capul spre scări şi a început să 
urce. Russel a luat-o la dreapta şi eu la stânga, ţinând 
puşca pregătită. Am ajuns la o uşă, am deschis-o, însă 
dincolo de ea se afla o debara. Nu m-a atacat niciuna 
dintre haine. Am închis uşa şi m-am dus după colţ, apoi în 
jos pe culoar, după care liniştea s-a spart în zgomote de 
armă. Veneau de sus. Am dat să mă întorc şi am auzit 
zgomot de paşi. M-am rotit brusc şi m-am lăsat pe vine, 
apoi l-am văzut gonind înspre mine pe unul dintre bărbaţii 
din dubă. Când m-a văzut, a încercat să încetinească, însă 
imaginea mi s-a părut desprinsă din comediile în care 


e 222 œ» 


actorul se fâstâceşte şi încearcă să pună frână şi să alerge 
înapoi. Doar că tipul ăsta nu era un comediant. A băgat 
mâna în haină, de unde a scos un revolver. L-am luat în 
colimator cu Ithaca, lovindu-l din plin în piept. S-a răsucit 
şi a căzut pe podea, dar s-a rostogolit pe spate, s-a ridicat 
în şezut şi a tras după mine. Am simţit glonţul trecându-mi 
pe lângă gât. Am acţionat mecanismul puştii, încărcând 
următorul cartuş, şi am tras din nou, lovindu-l pe bărbat în 
bărbie, încărcătura făcându-i capul să tresalte violent spre 
spate. Tipul s-a prăbuşit pe podea. Coridorul s-a umplut de 
miros de rahat şi praf de puşcă. 

Împuşcăturile nu conteniseră în tot timpul ăsta, aşa că 
am hotărât să înaintez pe culoar şi să văd dacă era ceva 
acolo, după care să urc pe scări sperând că totul mersese 
bine. Am sărit peste bărbatul pe care-l împuşcasem şi am 
dat colţul aşteptându-mă să întâmpin focuri de armă, dar 
am găsit doar o bucătărie spațioasă, cu ingredientele unui 
sandviş întinse pe blat. Tipul probabil că îşi făcea ceva de 
halit când au început să se audă împuşcăturile. Am alergat 
înapoi pe culoar, am făcut stânga spre scări, am întrezărit 
o mişcare nedesluşită şi m-am lăsat imediat pe un 
genunchi, încărcând încă un cartuş pe ţeava puştii. Un 
bărbat căruia un braţ îi atârna în mod nefiresc pe lângă 
corp, cu o armă automată încă prinsă de un deget ca o 
zorzoană pe un cârlig, s-a împleticit în jos pe spate, căzând 
peste unul dintre ochiurile mari de fereastră de la intrarea 
în casă, şi a început să alunece uşor, lăsând o dâră de 
sânge pe sticlă. Russel a apărut imediat în peisaj, s-a dus 
până la bărbat, i-a lipit pistolul de cap şi l-a împuşcat. 

— Russel! am strigat la el. 

S-a răsucit pe călcâie şi a tras percutorul pistolului, apoi 
l-a îndreptat spre mine. Ochii îi arătau de parcă era drogat 
şi avea faţa la fel de albă precum cearşaful unui membru al 
Ku Klux Klanului. 

— Scări, a bâiguit. 

Încă se mai auzeau împuşcături de acolo. Când am ajuns 
la cotitură, am dat peste un mexican. Nu era cel pe care îl 
cunoşteam, ci altul, căruia îi dispăruse vârful capului. 


e 223 + 


Am trecut peste el şi am urcat rapid treptele. În acel 
moment s-a auzit un răcnet ca de dinozaur rănit, după care 
o uşă din capul scărilor s-a dat de perete şi prin ea a trecut 
Jim Bob, care s-a prăbuşit pe podea. Işi pierduse pălăria şi, 
la fel ca Russel, avea privirea sălbatică şi chipul livid ca al 
unui mort. Încă avea în mână puşca cu ţeava tăiată, dar 
revolverul .38 dispăruse din toc. 

Însă nu Jim Bob urlase, ci acela pe care-l porecliserăm 
Mex. S-a împleticit pe uşă până în capul scărilor. Avea o 
pată întunecată şi umedă pe toată partea din faţă a cămăşii 
şi materialul părea că i se afundă în piept când respira. 
Arăta de parcă era apucat de streche. 

— Împuşcaţi-l pe fiul ăsta de curvă, a strigat întorcându- 
se spre noi. 

Am tras ambele cartuşe în el. 

Russel a ridicat arma şi a tras, iar capul lui Mex s-a dus 
violent spre spate, dar a revenit imediat de parcă ar fi fost 
pe arc. Jumătate din faţă îi dispăruse. Apoi s-a aplecat, l-a 
înşfăcat pe Jim Bob de un picior şi l-a azvârlit înspre noi. 
Am fost izbit puternic şi am căzut peste mexicanul mort de 
pe scări. Russel rămăsese neclintit acolo unde se aflase şi 
înainte. 

Mex cobora pe scări către Russel ca monstrul lui 
Frankenstein. Russel a ridicat din nou mâna cu pistolul, 
folosind-o pe cealaltă ca să-şi proptească încheietura, şi l-a 
împuşcat pe mexican fix în nas. Mex s-a împiedicat şi s-a 
rostogolit în jos pe scări, venind peste mine, Jim Bob şi 
celălalt mexican. 

Russel a continuat să urce. Jim Bob s-a ridicat în 
picioare, a scos două cartuşe din buzunarul cu capsă de la 
cămaşă, le-a pus în puşcă şi a închis-o cu o mişcare rapidă. 

Am recuperat Ithaca, pe care o pierdusem între timp, şi 
m-am dus şi eu după el. Russel a intrat în cameră chiar 
înainte să-l ajungem şi l-am urmat. 

Încăperea era cea în care înregistraseră filmul pe care îl 
văzuserăm. O videocameră era montată pe un trepied în 
capătul din dreapta al încăperii şi alta zăcea, răsturnată, 
pe podea. O a treia, fără trepied, se afla la marginea 


e 224 œ» 


patului. Pe pat zăcea întins un bărbat. Era cel pe care îl 
văzusem urcând înaintea lui Freddy mai devreme; l-am 
recunoscut după haine. Stătea peste fată. Nu mi-am dat 
seama ce era cu ea. li puteam vedea doar picioarele goale, 
braţele aruncate în lături, de parcă ar fi fost crucificată, şi 
părul negru împrăştiat pe cearşafurile albe, ca o pată de 
petrol pe zăpadă. 

— Freddy şi muistul ăla slăbănog sunt şi ei pe aici pe 
undeva, a spus Jim Bob. Ei, ăsta şi Mex erau aici când am 
intrat. Slăbănogul i-o îndesa tipei. 

M-am dus la bărbatul de pe pat, l-am apucat de gulerul 
costumului şi l-am tras jos de pe fată. S-a rostogolit cu faţa 
în sus. Arăta ca un bărbat care nu fusese nevoit să 
muncească niciodată. Avea un păr argintiu, foarte subţire, 
şi o mustață pe măsură. Trebuie să fi avut cel puţin 
cincizeci de ani. Destul de în vârstă cât să fi fost tatăl fetei. 
Jim Bob îl împuşcase de mai multe ori, în piept şi în vintre. 
Cel mai probabil folosise revolverul .38. Rănile erau mici. 

M-am uitat la fată. Nu a mişcat nimic în afară de ochi. 
M-au fixat. Erau de culoarea nucilor de pecan. Sfârcurile 
sânilor ei mici erau neobişnuit de mari şi aveau aceeaşi 
culoare cu ochii. Părul ei pubian era aranjat cu atâta grijă 
încât arăta de parcă ar fi avut chiloţi de blană. Picioarele 
scurte erau lucioase, ca şi cum ar fi fost unse cu ulei. 
Părea să aibă vreo optsprezece ani. În circumstanţele 
actuale, arăta la fel de sexi ca un avocado. Am văzut şi că 
avea nişte sfori subţiri, albe, legate de încheieturi şi de 
picioarele patului. Nici nu am încercat să o dezleg. Nu era 
timp de asta acum. M-am străduit să-i zâmbesc 
încurajator. Nu ştiu dacă a înţeles sau nu ce voiam să-i 
comunic. Nici chipul, nici ochii nu au avut vreo reacţie. 
Stătea pur şi simplu acolo, uitându-se la noi, probabil deja 
resemnată cu ceea ce urma să se întâmple. 

În cameră se mai aflau o uşă, în partea din stânga, unde 
se poziţionase Russel, şi o debara între pat şi cealaltă 
ieşire. Jim Bob a ridicat şi armat puşca lui cu ţeava scurtă, 
a dat de perete uşa de la debara şi slăbănogul a ieşit în 
pielea goală, urlând, cu un cuţit în mână. Lama a trecut pe 


e 225» 


deasupra umărului lui Jim Bob şi i s-a împlântat adânc în 
spate. Jim Bob l-a lovit pe bărbat cu puşca în stomac şi a 
apăsat trăgaciul. O ploaie roşie a ţâşnit din slăbănog, şi în 
faţă şi în spate, şi acesta s-a prăbuşit la podea. Jim Bob a 
căzut în genunchi, cu capul plecat. Cuţitul îi stătea înfipt în 
spate ca un condei. 

Russel, abia uitându-se la el, s-a întins, a prins cuțitul de 
mâner şi l-a scos cu o smucitură. 

— La dracu”! a strigat Jim Bob. 

Russel şi-a pus cuțitul la curea, a deschis uşa din faţa lui 
şi s-a ferit rapid într-o parte, dar nu a tras nimeni după el. 

— Freddy! a strigat. Sunt Ben Russel. Sunt tatăl tău. Am 
venit să te omor. 

M-am mutat în spatele lui şi am tras cu ochiul în cameră. 
Russel a înaintat şi eu l-am urmat. Jim Bob s-a ridicat şi s-a 
sprijinit de tocul uşii. 

— Asta chiar m-a durut, Ben. 

Camera cealaltă era un birou încăpător, în care se aflau 
o masă şi un scaun de metal, mai multe cartoteci lipite de 
perete şi un şemineu mare, marmorat. In spatele acestuia 
am văzut o bucată din cracul unui pantalon, apoi o parte 
dintr-un umăr şi o faţă. Freddy. 

Am smucit Ithaca în sus, dar o mână a căzut peste vârful 
ţevii şi arma s-a descărcat în podea. Era Jim Bob. 

— Uite-l acolo, Ben, lângă şemineu! a strigat. 

Freddy a ieşit de la adăpostul lui, a ridicat un pistol şi l-a 
împuşcat pe Jim Bob, trimiţându-l pe spate. A tras din nou, 
lovindu-l a doua oară şi făcându-l să cadă prin uşa 
deschisă. 

— Sunt tatăl tău! a strigat Russel şi a îndreptat 
revolverul .357 spre el, dar nu destul de repede. 

Freddy l-a împuşcat în umărul drept şi impactul i-a 
aruncat arma din mână lui Russel. A căzut într-un 
genunchi, gemând. 

Am ridicat iar puşca şi am tras. Proiectilele au nimerit 
şemineul în plin şi o bucată din el a căzut pe podea, dar nu 
l-am nimerit pe Freddy. 

A tras spre mine în timp ce încărcam încă un cartuş în 


e 226 » 


Ithaca şi glonţul m-a lovit într-o parte, iar braţul drept mi-a 
amorţit instantaneu. Puşca s-a rotit violent spre dreapta, 
de parcă ar fi fost pe un resort, şi a căzut. Am încercat să 
smulg din toc de-a curmezişul, cu mâna stângă, 
pistolul .44, dar ştiam al naibii de bine că nu aveam nicio 
şansă să o fac la timp. Mă uitam în josul ţevii armei lui 
Freddy, cu gura morţii gata să mă scuipe între ochi. 

S-a auzit lătratul armei de la glezna lui Russel şi Freddy 
a expirat de parcă ar fi încasat un pumn. S-a aşezat pe 
podea, iar pistolul i-a căzut între picioare. 

— Căcat, m-a împuşcat, a spus. 

S-a uitat la arma din faţa lui şi s-a întins s-o apuce, dar 
degetele nu voiau să-l mai asculte. 

Russel a mers până la el. Ţinea în stânga pistolul micuţ 
de rezervă şi mâna dreaptă strânsă pe lângă corp. 

— N-am vrut să suferi, i-a spus lui Freddy. Am vrut să se 
termine totul repede, pentru că te iubesc. 

Freddy a zâmbit şi s-a uitat în sus. 

— Mă iubeşti? Omule, abia ce m-ai ciuruit. Rahat, chiar 
eşti taică-meu? 

— Da. 

— Ce film mai e şi ăsta? a mai apucat Freddy să spună, 
înainte ca Russel să-l împuşte între ochi. 


e 227 œ» 


44 


Îmi mai trecuse amorţeala din corp, deşi îmi simţeam 
braţul ca un şerveţel umed, dintr-un motiv pe care nu-l 
înţelegeam. Am pipăit cu mâna stângă până am găsit pe 
unde intrase şi ieşise glonţul prin cămaşă şi prin mine, dar 
niciuna dintre răni nu părea să fie gravă. Nu păream nici 
să sângerez prea tare. Asta mă făcea să mă simt mai bine. 

L-am lăsat pe Russel stând deasupra cadavrului fiului 
său şi am îngenuncheat lângă Jim Bob. Drumul dintr-o 
cameră în alta m-a asigurat că funcţionam în întregime. 
Începusem să-mi simt puţin braţul drept. Era ca şi cum ar 
fi adormit şi acum se chinuia să se trezească. 

Intre timp, Russel a venit lângă mine, s-a aşezat în 
genunchi şi l-a atins pe Jim Bob pe braţ. Jim Bob a deschis 
ochii şi s-a uitat la noi. 

— Parcă era vorba că nu faci de-astea, i-a spus Russel. 

— A părut că fac lucrul potrivit la momentul respectiv, 
însă nu cred că aş repeta experienţa. 

— E rău? 

— E destul de rău cât să se îmbogăţească Rodriguez. Îmi 
pare că şi tu eşti un pic găurit. 

— Doar un pic. 

— Dane? 

— Şi pe mine m-au nimerit. Mă simt bine totuşi. Cred că 
a trecut prin grăsimea de pe şold. Nici măcar sânge nu 
prea curge. 

— Ai şi o tăietură pe gât, mi-a spus Jim Bob. 

Am atins zona în care mă zgâriase un glonţ şi mi-am 
murdărit degetele de sânge. 

— Se pare că m-au nimerit pe toate muchiile. 

Russel i-a pus mâna pe frunte lui Jim Bob. 

— N-ai febră. 

— Doar n-am gripă. Drace, i-am nimerit pe toţi? 

— Aha. 

— La naiba, suntem mai buni decât am crezut. 

— Poţi să aduci camioneta? m-a întrebat Russel. Cred că 


e 228 » 


îmbătrânesc. Mă simt sleit. 

Avea ochii plini de lacrimi. 

— Mă duc, i-am răspuns. 

— Fata părea că e în regulă, nu-i aşa? a întrebat Jim 
Bob. 

M-am uitat spre pat. Nu plecase nicăieri. Se uita la noi, 
încercând să ne cântărească cu ochii ei de culoarea 
pecanului. 

— E bine. Doar speriată până peste poate. 

Am luat cheile din buzunarul lui Jim Bob, m-am dus la 
camionetă şi am adus-o în spatele casei. Russel tăiase cu 
cuțitul slăbănogului o bucată din cearşaful pe care stătea 
fata (pun pariu că s-a bucurat când l-a văzut apropiindu-se 
de ea ţinând în mână un cuţit) şi făcuse nişte bandaje 
pentru Jim Bob. Când am ajuns, Russel şi-a scos cămaşa şi 
i-am făcut bandaje din bucata de cearşaf, după care a făcut 
şi el la fel pentru mine. Ne-am îmbrăcat şi eu am plecat să 
recuperez armele, inclusiv .38-ul care îi sărise din mână lui 
Jim Bob în momentul în care îl izbise mexicanul. L-am găsit 
sub costumul alb al slăbănogului, lângă pat. 

Am pus toate armele în camionetă, apoi eu şi Russel ne- 
am folosit fiecare braţul rămas teafăr pentru a-l transporta 
pe Jim Bob. L-am scăpat o singură dată. A înjurat până 
când s-a încins aerul din jurul lui. L-am întins în rulotă, i- 
am pus pălăria pe piept, apoi am urcat înapoi cu Russel şi 
am eliberat-o pe fată. l-am găsit hainele sub pat şi ne-am 
întors cu spatele cât s-a îmbrăcat. Când a fost gata, am 
dus-o jos. N-a scos niciun cuvânt şi puteam vedea în ochii 
ei că încă nu ştia ce e cu noi. La cea trăit, avea şi dreptul 
să fie suspicioasă şi tăcută. 

Am pus-o în spate, lângă Jim Bob. Russel a urcat şi el, s- 
a rezemat de portieră şi a scos o ţigară, aprinzând-o şi 
tuşind. 

— Eşti sigur că poţi să conduci? m-a întrebat. 

— Nu văd pete sau alte drăcii de-astea. Mă doare într-o 
parte, dar mă pot baza pe mâna stângă. Şi mâna dreaptă 
îşi revine, deja e mai bine decât acum câteva minute. 

— Dacă simţi că te lasă puterile, facem schimb la 


e 229 + 


condus. 

— O să merg cât de repede pot fără să pun poliţia pe 
urmele noastre. O să încerc să nu te zdruncin prea tare, 
Jim Bob. 

— Nu mă cocoloşi, mi-a răspuns el. N-o să mor azi. Cât 
timp nu mi-au zburat scula cu un glonţ, o să-mi revin rapid. 

Am închis uşa rulotei, am înconjurat-o, m-am urcat la 
volan şi am condus departe de acea casă a morţii. 


— m 


VIRTUAL - 


e 230 œ» 


45 


Era o după-amiază toridă de august. Stăteam la masa de 
picnic din spatele casei, dând pe gât o Lone Star, privind 
pe rând când la picăturile de condens de pe sticla de bere, 
când la fiul meu dându-se în noul lui leagăn. 

Stăteam acolo şi mă gândeam la familia mea. 

Mă gândeam la lucrurile pe care le făcusem. Mâinile 
care îl îmbrăţişaseră pe fiul meu în urmă cu câteva 
momente erau aceleaşi mâini care ţinuseră arme şi care 
omorâseră oameni. Cumva, asta nu părea să fie ceva 
normal. Cu toate că era o zi însorită, când mă gândeam la 
ceea ce făcusem, aveam senzaţia că simt cum mi se plimbă 
nişte umbre prin spatele ochilor. Poate că erau genul de 
umbre cu care valsase şi Russel şi acum aveam şi eu 
partenerii mei de dans. Russel avea destui cât să danseze 
tot iadul un menuet. 

Trecuse aproape o lună de la incident şi nu exista nicio 
zi, niciun moment fără să mă gândesc la cele întâmplate. 
Înlocuisem fixaţia asupra hoţului pe care îl împuşcasem, 
chiar şi chipul delicat al fiicei pe care n-am cunoscut-o 
niciodată. Amintirea acelei nopţi era atât de puternică, 
încât simţeam uneori mirosul de praf de puşcă, sânge şi 
frică. Experienţa fusese palpitantă, ca atunci când conduci 
maşina prea repede sau mergi pe sârmă fără a avea 
dedesubt o plasă. Mai bună decât ar putea fi vreodată 
lucrurile astea două. După acele câteva momente de 
intensitate maximă, am descoperit că voiam să o fac din 
nou. Viaţa îmi părea acum incredibil de banală şi teribil de 
monotonă. 

Şi când îmi trecea dorinţa de a-mi aminti sau retrăi acele 
momente zguduitoare, mă umpleam de o ură de sine rece, 
de o tânjire după sufletul meu pierdut. Însă nu în vreun 
sens religios. Nu mai puteam crede că se afla ceva de 
partea cealaltă a vidului, nu după ce trecusem prin asta. 
Era într-un sens personal. Mă temeam că umanitatea era 
pe cale să se scurgă din mine, de parcă aş fi avut o fisură 


e 231 œ» 


pe undeva, aşa cum descrisese Russel. 

Rănile se vindecaseră bine. Abia lăsaseră cicatrice, 
mulţumită lui Rodriguez. James şi Valerie se descurcaseră 
de minune la muncă în perioada pe care am numit-o 
concediu prelungit. 

Primisem de la Jim Bob o carte poştală, în care scria că 
el şi cu Russel erau foarte bine. Citisem în mai multe ziare 
despre masacru. Mafia Dixie fusese învinovăţită pentru tot. 
Dar faptul că Freddy Russel ieşise la lumina zilei din nou, 
şi de data asta mort pe bune, se dovedise a fi foarte 
stânjenitor pentru FBI. Mai ales că polițistul local care îl 
găsise şi îl identificase cu ajutorul fotografiilor din dosar 
dăduse informaţia presei, iar ziarele au prins-o ca pe o 
minge de fotbal şi au fugit cu ea cât de departe au 
considerat că o pot face, dovedindu-se că puteau ajunge 
destul de departe. 

Ziarele l-au identificat şi pe bărbatul cu păr argintiu. Era 
un industriaş bogat, a cărui casă era plină de filme snnuf. 
Intr-unele dintre ele era protagonist, administrând chiar 
lovitura de graţie. S-a speculat mult în jurul subiectului, 
dar nimic nu a părut să indice spre noi, aşa că nu mi-am 
mai bătut capul. 

În orice caz, stăteam în spatele casei şi îmi beam berea, 
gândindu-mă la toate astea, când am văzut-o pe Ann. 

— Bărbatul ăla a venit să te vadă. 

După felul în care arăta şi vorbise, mi-am dat seama 
imediat despre cine era vorba. 

— Vreau să stea departe de noi. O dată a fost de-ajuns. 
Nu te las să mai pleci cu el pentru nimic. Nici măcar 
pentru o Cola. Şi să nu-i oferi nimic! 

— Bine, i-am răspuns. 

Ann încă nu-l iertase pe Russel pentru ce-i făcuse lui 
Jordan. Chiar dacă nu reuşisem niciodată să-i explic tot ce 
se întâmplase în noaptea aceea, nu a avut nevoie să-i 
povestesc totul în detaliu, pentru că îşi formase deja o 
părere şi îl considera singurul vinovat. 

L-a chemat pe Jordan în casă, promiţându-i lapte şi 
fursecuri, şi el a lăsat baltă leagănul şi a fugit pe lângă 


e 232 + 


mine, apucându-mă de picior. 

— Te iubesc, tati. 

— Şi eu te iubesc, i-am spus. 

Când l-am atins, a fost ca şi cum aş fi atins o sursă de 
energie. Vidul de care îmi era frică a dispărut şi m-am 
simţit întreg din nou. Pentru o vreme. L-am sărutat, l-am 
pus jos şi l-am bătut uşor la fund. A fugit înăuntru la 
maică-sa şi eu m-am dus prin sufragerie şi am ieşit în faţa 
casei. 

Russel era pe alee, sprijinit de Ramblerul lui Rodriguez. 
Am mers până la el şi i-am strâns mâna, dar nu prea tare. 
După cum o întinsese, îmi era clar că încă îl durea braţul. 

— M-am tot întrebat dacă ar fi bine să trec pe aici sau 
nu. Nu voiam s-o supăr pe Ann. Am văzut-o uitându-se la 
mine pe geam şi m-am gândit că o să te cheme. Cred că nu 
ar fi trebuit să vin. 

— Chiar voiam să te văd. 

— Văd că nu mai ai gratiile la geamuri. 

— Mă simţeam ca un papagal. M-am descotorosit de ele. 

— Bun. Jim Bob mi-a spus să-ţi transmit că numele 
hoţului era William Randolph. Îţi sună cunoscut? 

Am dat din cap. 

— Am şi uitat de asta, dacă îţi vine să crezi aşa ceva. 
Cum a aflat? 

— A, o să-ţi placă asta. L-a sunat pe Price. I-a spus că a 
citit în ziare despre Freddy Russel şi că, din moment ce ăla 
era adevăratul Freddy Russel, tipul pe care l-ai împuşcat 
tu nu putea fi tot el. S-a gândit că Price îţi era cumva 
dator, după ce a pus golanii ăia cu bâte pe urmele noastre. 

Am râs. 

— Chiar că sună ca Jim Bob. 

— Price n-a comentat şi i-a spus numele. Probabil că s-a 
prins că am fost şi noi implicaţi în treaba de la casa aia, 
într-un fel sau altul, dar nu cred că i-a păsat prea mult. 
Cred că s-a bucurat că s-a terminat totul şi că nenorocitul 
ăla a dat colţu'. Nu mai e treaba lui să ajute FBl-ul să 
protejeze un neisprăvit. 

— Cum se simte Jim Bob? 


e 233 + 


— Bine. Nimic nu-i dă bătăi de cap prea mult. S-ar putea 
chiar să fie supraomul care se crede. Mexicanca pe care 
am eliberat-o are grijă de el. Deja se mişcă destul de bine, 
oricum. O s-o trimită pe tipă înapoi în Mexic săptămâna 
viitoare şi o să-i dea nişte rezerve să ia cu ea acasă. 

— Chiar că sună ca el. Şi tu ce ai de gând să faci acum? 

— Păi, nu mai am nimic de făcut. Un om care e în stare 
să-şi ucidă propriul fiu, indiferent ce-ar fi făcut, e ruinat de 
ceva. De suflet. De ce vrei tu. Am pus pozele cu el 
împreună cu caseta aia mizerabilă şi le-am ars. Am 
încercat să ard orice aş fi simţit vreodată faţă de el. Dar n- 
am reuşit. Vezi tu, încă îl iubesc, cu toate cele pe care le-a 
făcut şi cu toate că nu l-am cunoscut niciodată cu 
adevărat. Nu cred că o să însemne prea mult pentru tine 
asta, Richard, dar dacă aş fi putut avea fiul pe care mi l-am 
dorit, aş fi vrut să fie exact ca tine. 

— Înseamnă mult, să ştii. 

— Îmi doresc doar să nu te fi implicat în tot necazul ăsta. 

— N-ai fi putut să mă opreşti. 

M-a apucat şi m-a strâns în braţe şi l-am strâns şi eu la 
rândul meu. M-a făcut să mă gândesc la ultima dată când îl 
văzusem pe tatăl meu, înainte să plece şi să-şi curme 
zilele. 

— Asta-i tot ce pot să ofer, a spus Russel după ce ne-am 
despărţit. j 

Tremuram. Imi era greu să vorbesc. 

S-a dus la maşină, s-a urcat la volan şi a coborât geamul. 

— Am cumpărat asta pentru Jordan. 

A luat de pe scaun o jucărie, o maşină de pompieri roşie, 
şi mi-a dat-o. 

— Nu trebuie să-i spui că nu e din partea ta. Poate când 
mai creşte, dacă îşi mai aduce aminte noaptea aia... ei 
bine, poţi să-i spui... spune-i pur şi simplu. 

— Da. 

— Tine umbrele departe, Richard. 

— O să fac tot ce pot, Ben. 

A întors Ramblerul şi a luat-o uşor pe alee. Am făcut cu 
mâna maşinii care se îndepărta, fără să ştiu dacă Russel 


e 234 œ» 


mă vedea sau nu în oglinda retrovizoare. M-am întors apoi 
cu spatele şi m-am îndreptat spre casă. Am auzit un 
zgomot puternic. Mi-a făcut sângele să fiarbă şi am simţit 
exaltarea pe care o simţisem în noaptea aia. M-am întors 
rapid şi am înţeles imediat că motorul Ramblerului vechi 
dăduse un rateu. Entuziasmul m-a părăsit. M-am speriat 
atunci, pentru că, preţ de o clipă, sunetul, care semănase 
atât de mult cu o împuşcătură, mă umpluse cu un val de 
bucurie pură, limpede. Dar acum valul trecuse şi eram 
dezamăgit. Asta m-a speriat. Dezamăgirea. 

— Fără umbre, am spus cu voce tare şi am repetat în 
momentul în care am trecut pragul casei, ca pe un 
descântec împotriva forţelor răului. Fără umbre. 


e 235» 


Hoţul se afla cu spatele la mine. Era înalt și subțire, 
purta haine închise la culoare și o căciulă neagră de lână. 
Stătea cu lanterna aţintită spre o pictură de pe perete, 
probabil întrebându-se dacă merita sau nu să o ia. 


Zgomotele ce-i trezesc pe Richard Dane și pe soţia lui în toiul 
nopții sunt ale unui spărgător, care tocmai s-a strecurat în 
casă și este înarmat. Din fericire, Richard are şi el un pistol 
și apasă primul pe trăgaci. Rezultatul? Un spărgător mai 
puţin pe lume. Dar evenimentele ce urmează scot la lumină 
adevăruri neașteptate și un mesaj destul de clar: când stra- 
niul devine regulă, viața poate deveni complicată și plină 
de pericole. 


Singura regulă e că nu există nicio regulă. 
O să facem totul rapid și eficient și o să fugim imediat. 
Dar se pot întâmpla multe lucruri. Cum zic și cercetașii, 
trebuie să fii întotdeauna pregătit pentru orice. 


e 237 œ»