James Lee Burke — [Dave Robicheaux] 01 Ploaia electrica

rtual-projeet.eu” 


VI 


AIA ELECTRICA 


P 


m 
xX 
oe 
BER ! 
CD 
Lu 
TI 
ar 
oN) 
U 
= 
< 
3 


JAMES LEE BURKE 


Seria: Dave Robicheaux 


Volumul 1 


PLOAIA ELECTRICĂ 


Original: The Neon Rain (1987) 


Traducere din limba engleză și note de: 


OANA CHIŢU 


E] 

© 
e» - 
e i 


virtual-project.eu 


“PLADIN 
2014 


VP - 


1. 


Din cerul purpuriu al serii începuseră să se cearnă o lumină de 
culoarea prunelor răscoapte și o ploaie ușoară când am ajuns la 
capătul drumului asfaltat care trecea prin vreo treizeci de 
kilometri de pădurice deasă - aproape impenetrabilă, cu stejari 
pitici și pini - și se oprea la poarta principală a penitenciarului 
Angola. Grupul celor ce militau împotriva pedepsei capitale - 
preoţi, călugăriţe în straie cernite, copii de la Universitatea de 
Stat din Louisiana, cu lumânări aprinse în căușul palmelor - se 
ruga în faţa gardului. Dar se mai afla acolo și o altă mulţime - o 
combinație ciudată între băieţi din frăţii și țărani - bând bere din 
lăzi frigorifice din polistiren, umplute cu gheață sfărâmată; ei 
cântau Glow, Little Glow Worm! şi ţineau pancarte pe care scria: 
„HALBA ASTA-I PENTRU TINE, MASSINA” și „JOHNNY, ÎNCEPE 
AFACEREA SENZAȚIONALA AZI”. 

— Sunt locotenentul Dave Robicheaux, de la poliţia din New 
Orleans, i-am zis unuia dintre gardienii de la intrare și i-am 
arătat insigna. 

— A da, dom’ locotenent. Am numele tău pe listă. Te însoțesc 
până la complex, a spus el, suindu-se în mașina mea. 

Mânecile kaki îi erau rulate, lăsându-i la vedere brațele arse 
de soare; avea ochii verzi, placizi și trăsăturile aspre ale 
oamenilor de pe dealurile din nord ale Louisianei. Mirosea vaga 
sudoare uscată, Red Man și pudră de talc. 

— Nu știu care gașcă mă enervează mai tare. Habotnicii ăia 
se poartă de parcă am prăji pe cineva pentru încălcarea 
regulilor de circulaţie, iar tipii cu pancarte - pesemne că nu prea 
au parte de tăvăleală la universitate. Stai până la sfârșit? 

— Nu. 

— Tu l-ai arestat pe băiatul ăsta, sau care-i treaba? 

— Nu era decât un om cu munca de jos, de care mă mai 
ciocneam câteodată. Nu am reușit niciodată să-l prind cu nimic. 
De fapt, cred că a dat peste cap mai multe afaceri decât a pus 


1 Cântec al fraţilor Mills, celebru în anii '50 ai secolului trecut. 
VP-3 


pe roate. Poate a intrat în mafie prin intermediul Acţiunii 
Afirmative?. 

Paznicul nu a râs. Se uita pe fereastră la întinderea uriașă, 
plană a fermei închisorii, îngustându-și ochii de fiecare dată 
când treceam pe lângă un deținut cu privilegii care mergea pe 
drumul nepavat. Zona locuibilă principală a penitenciarului - 
clădiri de două etaje cu dormitoare comune, de maximă 
securitate, împrejmuite cu un gard de sârmă și conectate prin 
pasaje și terenuri pentru exerciţii, numite generic „Complexul” - 
era luminată la fel de strălucitor precum cobaltul în ploaie. In 
zare puteam distinge câmpurile cu trestie de zahăr și cartofi 
dulci, decupate cu o precizie de chirurg, ruinele năruite ale 
lagărului din secolul al XIX-lea, profilate în lumina roșie a 
amurgului și sălciile aplecate în bătaia vântului, înșirate de-a 
lungul digului de pe Mississippi, sub care zăceau îngropaţi mulţi 
condamnaţi uciși. 

— Scaunul este tot în Casa Pălăriei Roșii? am întrebat. 

— Ai ghicit. Acolo scot untul din ei. Știi cum a primit numele 
ăsta? 

— Da, am răspuns. 

Dar el nu asculta. 

— Inainte să înceapă să-i bage pe cei mai răi în carceră, în 
Complex, îi munceau bine la râu și îi obligau să poarte pulovere 
în dungi și pălăriile astea din paie, vopsite în roșu. Apoi noaptea 
îi dezbrăcau, îi percheziționau, îi mânau de la spate în Casa 
Pălăriei Roșii și după aceea le aruncau hainele înăuntru. 
Ferestrele n-aveau plase și țânțarii reușeau să facă din oricine 
un om cinstit, dacă nu mergea cu bâta de baseball. 

Am parcat și am intrat în Complex. Am trecut de prima zonă 
cu celule, unde stăteau laolaltă informatorii și cei mai periculoși 
deținuți, am traversat coridorul lung și puternic luminat dintre 
curţile pentru recreere, spre următorul dormitor, am pătruns 
dincolo de un alt rând de încuietori hidraulice și am înaintat 
printr-un spaţiu pustiu, unde doi slujbași jucau cărţi, la o masă. 
Deasupra se vedea un semn pe care scria că de acolo nu mai 
erau permise armele. Am străbătut sălile de relaxare și pe cele 
de mese, unde prizonierii foloseau lustruitoare electrice pentru 
podelele lucioase și, în final, am urcat treptele de fier, în spirală, 


2 Politică socială ce combate discriminarea angajaţilor. 
VP - 4 


până la un mic cotlon, păzit cu strășnicie, unde Johnny Massina 
își petrecea ultimele trei ore din viață. 

Gardianul de la poartă m-a lăsat singur, iar un altul a tras 
mânerul, deschizând ușa celulei. Johnny purta o cămașă albă, o 
pereche de pantaloni negri și pantofi Air Force, de aceeași 
culoare, cu șosete albe. Părul lui sârmos și grizonant picura de 
transpiraţie, iar chipul lui avea culoarea și textura hârtiei vechi. 
S-a uitat în sus la mine, din locul unde stătea așezat, pe pat. 
Ochii îi ardeau, scânteietori, iar pe buza de sus avea broboane 
de umezeală. Între degetele îngălbenite strângea o ţigară 
Camel, iar în jurul picioarelor lui, podeaua era acoperită de 
chiștoace. 

— Pătatule, mă bucur că ai venit. Nu știam dacă vei reuși să 
ajungi, a zis el. 

— Ce faci, Johnny? 

Și-a încleștat mâinile pe pulpe și a privit în podea, apoi din 
nou la mine. L-am văzut cum înghite. 

— Când ţi-a fost cel mai frică? m-a întrebat. 

— Am avut niște momente în Vietnam. 

— Corect. Ai fost acolo, așa-i? 

— Demult, în '64, înainte să se încingă treburile. 

— Pun pariu că ai fost un soldat bun. 

— Am fost doar un supravieţuitor, atâta tot. 

M-am simţit imediat ca un prost din cauza replicii mele. Omul 
mi-a citit regretul pe chip. 

— Nu-ţi face griji, a zis. Am o grămadă de porcării să-ţi spun. 
Uite, mai știi că m-ai dus la câteva întâlniri ale Alcoolicilor 
Anonimi. Cum se numește pasul ăla pe care-l faceţi când vreţi 
să mărturisiți ceva? 

— Pasul Cinci, să recunoști faţă de tine însuţi, de Dumnezeu și 
de o altă persoană natura exactă a greșelilor tale. 

— Exact. Păi, l-am făcut. Cu un predicator tuciuriu, ieri 
dimineaţă. l-am zis fiecare lucru rău pe care l-am făcut. 

— Asta-i bine, Johnny. 

— Nu, ascultă. l-am spus adevărul și am dat pe faţă niște 
căcaturi al dracu' de grave, chestii sexuale de care m-am 
rușinat mereu și pe care nu le-am înţeles niciodată. Ştii ce zic? 
Nu am ascuns nimic. Ba i-am mărturisit și despre cei doi tipi pe 
care i-am lichidat la viaţa mea. Pe unul l-am aruncat peste 
bordul unui pachebot de pasageri, în drum spre Havana, iar în 


VP-5 


1958 l-am terminat cu un glonte pe vărul lui Bugsy Siegel. Ştii 
ce înseamnă să achiţi o rudă de-a lui Bugsy Siegel? După ce m- 
am confesat preotului, le-am povestit paznicului și asistentului. 
Știi că pe dobitoci i-a durut în spate? Stai așa, lasă-mă să 
termin. Am spus toate astea pentru că cineva trebuie să mă 
creadă că n-am hăcuit-o eu pe gagica aia. Pătatule, n-aş fi-n 
stare să arunc nicio fetișcană pe fereastra vreunui hotel. N-am 
nimic împotrivă să fiu pus în frigare. Bănuiesc că la sfârșit se 
egalează balanţa, dar vreau ca nenorociţii ăştia să știe că n-am 
omorât decât tipi care jucau după aceleași reguli ca mine. 
Înţelegi? 

— Așa cred. Mă bucur că și tu ai făcut al Cincilea Pas, Johnny. 

Bărbatul a zâmbit pentru prima oară. Chipul i-a lucit în 
lumină. 

— Hei, zi-mi un lucru. E adevărat că Domnu’ Jimmie e fratele 
tău? 

— Auzi tot felul de tâmpenii pe stradă. 

— Aveţi amândoi părul negru, cum au oamenii cajun:, cu o 
pată albă, de parcă aţi avea sânge de sconcs în voi. 

Omul a început să râdă. Incepuse să nu se mai gândească la 
călătoria pe care avea s-o facă peste trei ore, prins cu un lanţ la 
brâu, spre Casa Pălăriei Roșii. 

— Odată a cumpărat niște mașini de poker. După ce le-am 
instalat, i-am spus să-și ia de la noi toate automatele - de ţigări, 
cu Pac-Man’ și de prezervative. Și-atunci zice că fără balonașe, 
că el are cluburi de mare clasă și nu bagă mașini de capișoane 
în ele. Și i-am retezat-o că n-are de ales: ori cumpără toată 
seria, ori nu-i mai spălăm rufele murdare, sindicatu' pichetează 
pe aleea lui și direcţia de sănătate locală află că spălătorii lui de 
vase au lepră. Așa că ce-o să facă? Îl invită pe Didoni Giacano - 
Didi Gee în persoană -, cu toată familia, la o portie de lasagna în 
restaurantul lui. Ajung duminică după-amiază, ca o șleahtă de 
nemâncaţi care tocmai s-au dat jos de pe vaporul de la Palermo, 
pentru că Didi are impresia că Jimmie are legături solide și o să-l 
bage în Cavalerii lui Columb’? sau ceva asemănător. Cred că Didi 
Gee are vreo sută patruzeci de kile și e acoperit tot de păr, ca 
3 Grup etnic din care fac parte descendenţii coloniștilor francezi din Acadia (acadieni); 
o parte dintre aceștia sunt metiși. 

4 Joc mecanic, lansat în 1980. 


5 Cea mai mare organizaţie romano-catolică de servicii frățești din lume. Fondată în 
Statele Unite în 1882, este numită în onoarea lui Cristofor Columb. 


VP-6 


un animal, și bagă în sperieţi pe oricine din centrul New 
Orleansului, dar mama lui e o femeiușcă siciliană, măruntă și 
uscată ca o mumie înfășurată în cârpe negre și încă îl mai 
lovește pe Didi cu lingura peste mână, dacă se întinde peste 
masă fără să ceară voie. 

— Așa că, în toiul cinei, Jimmie începe să-i spună lu’ Mama 
Giacano ce băiat de treabă e Didi Gee, cum toţi de la Camera de 
Comerț și Better Business Bureau cred că e un mare câștig 
pentru oraș și cum Didi nu lasă pe nimeni să se ia de prietenii 
lui. De exemplu, zice el, niște găinari au încercat să bage niște 
aparate în restaurantele lui Jimmie, pe care el, Jimmie, ca un 
bun catolic, nu le vrea. O fi arătând Mama Giacano ca un aluat 
uscat, dar ochii ei mici, negri și încinși transmit oricui că știe 
despre ce vorbește. După aia, Jimmie zice că Didi a demontat 
mașinile și le-a făcut fărâme cu ciocanele și a trecut cu camionul 
în sus și-n jos peste ele, în spatele restaurantului. 

— Altă dată, Didi Gee, cu gura plină de bere și stridii crude, 
aproape că moare înecat. Scuipă terciul în toată farfuria, 
odraslele îl bat pe spate și reușește să scoată o stridie mare, de- 
ar fi putut să înfunde o conductă de apă. Mama Giacano 
așteaptă până ce nu mai e vânăt la faţă și-i zice că nu și-a 
crescut fiul ca să mănânce ca o turmă de porci și că ar trebui să 
meargă la baie, să se spele la gură, pentru că celorlalţi li s-a 
făcut rău uitându-se la el. Și când vede că nu se ridică imediat 
de la masă, îl pocnește peste degete cu lingura. După aia, 
Jimmie a zis că vrea să ducă toată familia pe barca lui și poate 
că ar fi bine ca Didi Giacano să intre și el în Clubul de yachting, 
pentru că toţi milionarii îl cred un băiat pe cinste și, în plus, 
Mamei Giacano chiar i-ar plăcea sărbătorile italo-americane de 
pe 4 iulie* și de Ziua lui Columb”. Și chiar dacă Didi n-o să vină, 
chestie știută de toată lumea, pentru că urăște apa și-și vomită 
maţele doar traversând fluviul Mississippi cu feribotul, Jimmie 
tot o să se deplaseze să o ia pe Mama Giacano, oricând are 
chef, la o plimbare pe lacul Pontchartrain. 

Bărbatul a izbucnit din nou în râs și și-a trecut mâinile prin 
părul umed. S-a lins pe buze și a clătinat din cap, apoi am văzut 
cum frica își face din nou loc în privirea lui. 


6 Ziua naţională a SUA. 
7 Ziua lui Columb comemorează data de 12 octombrie 1492, când marele navigator a 
ajuns în America. 


VP -7 


— Pun pariu că deja ţi-a povestit istoria asta, nu? a zis el. 

— Nu mă lasă să stau prea mult, Johnny. Mai voiai să-mi spui 
ceva? 

— Da, aș vrea. Tu te-ai purtat mereu bine cu mine și m-am 
gândit că aș putea să te răsplătesc un pic. 

Și-a șters sudoarea de pe ochi cu vârfurile degetelor. 

— Mă gândesc că poate am niște datorii babane de plătit și pe 
partea cealaltă. Nu strică să încerc să rezolv acum ce pot, 
corect? 

— Nu-mi ești dator. 

— Un tip cu statele mele e îndatorat la toată blestemata asta 
de lume. Oricum, uite cum stă treaba. leri, un șmecheraș, LJ. 
Potts, de pe strada Magazine, târșâia o mătură pe coridor, 
izbind-o de bare și făcând tot soiul de zgomote, ca să nu pot 
dormi. Așa că-i zic că eu nu vreau să iau premiul pentru cea mai 
curată casă și să-și ducă mătura în altă parte până nu pun mâna 
pe ea și i-o bag undeva. Așa că nenorocitu’, care are un frate pe 
nume Wesley Potts, încearcă să mă pună la punct. Mă-ntreabă 
dacă-l știu pe unu’, Robicheaux, de la Omucideri, din New 
Orleans, și rânjește, pentru că avea impresia că ești unul dintre 
copoii care m-au săltat. li zic că poate, și el tot rânjește și cică: 
„Păi, am vești bune”. Pasămite, frate-său, Wesley, a auzit că 
viermele ăsta de la Omucideri și-ar fi băgat nasul unde nu-i 
fierbe oala și dacă nu încetează o să și-o ia la capace. 

— Mi se pare că-i cam gogoman, Johnny. 

— Da, o fi, doar că am impresia că el și frate-su au ceva 
legături cu soioșiis. 

— Columbienii? 

— Să dea dracii. Se răspândesc în ţară mai abitir ca SIDA. Și 
sunt în stare să elimine pe oricine - familii întregi, copii, bătrâni, 
nu contează. Mai știi barul ăla de pe Basin, care a luat foc? 
Slinosu' care a făcut-o a stat în prag, în plină zi, cu un împuţit de 
aruncător de flăcări atârnat în spate și, fin'că era într-o 
dispoziție bună, le-a dat la toţi un minut să iasă, înainte să 
transforme locul într-o grămadă de plastic topit. Pătatule, ai 
grijă la nenorociţii ăia. 

Și-a aprins încă o ţigară Camel de la chiștocul din mână. 
Asuda la greu. Și-a șters faţa pe mânecă și s-a mirosit în același 


8 În original greaser, un termen ofensator prin care sunt denumite persoanele de 
origine latino-americană. 


VP-8 


timp. Apoi chipul i s-a făcut pământiu și neclintit și și-a fixat 
privirea drept înainte, cu palmele pe coapse. 

— Mai bine ai pleca acum. Cred că o să-mi vină iar rău, mi-a 
zis. 

— Cred că ești un tip tare, Johnny. 

— Nu și de data asta. 

Ne-am dat mâinile. Îi simţeam palma alunecoasă și ușoară 
între degetele mele. 

e 

Pe Johnny Massina l-au electrocutat la miezul nopții. În 
locuința mea plutitoare de pe lacul Pontchartrain, cu ploaia 
bătând darabana pe acoperiș și săltând în apa de afară, mi-am 
amintit de versurile pe care le auzisem cântate odată de un 
pușcăriaș de culoare din penitenciarul Angola. 


L-am întrebat pe șefu': Sefu', ce-i dreptatea? 

El m-a lovit în fată ti mi-a zis: Băiete, asta e dreptatea. 
Mă-ntreb de ce-i prăjesc pe ăia doar la doișpe noaptea. 
Curentu'-i mai puternic, că lumea stinge lampa. 


Partenerul meu se numea Cletus Purcell. Birourile noastre 
stăteau faţă în faţă, într-o cămăruţă dintr-o clădire veche 
transformată în secție de pompieri, pe strada Basin. Inainte să 
fie secție de pompieri, clădirea servise drept depozit de 
bumbac; înainte de Războiul Civil, în subsol fuseseră ținuți sclavi 
care erau duși în sus pe scări, spre un ring acoperit cu pământ, 
care ţinea loc de sală de licitaţii și arenă pentru luptele de 
cocoși. 

Faţa lui Cletus arăta de parcă ar fi fost făcută din șorici fiert 
de porc, doar că i se vedeau nişte semne de cusături pe şaua 
nasului și la o sprânceană, unde fusese izbit de o țeavă, pe când 
era copil, în lrish Channel, cartierul irlandez. Era un bărbat 
masiv, cu păr nisipiu și ochi verzi, inteligenţi. Se lupta fără 
succes să slăbească trăgând de fiare, patru nopţi pe săptămână, 
în garajul lui. 

— ÎI ştii pe unul, Wesley Potts? am întrebat. 

— Doamne, zău că da. Am fost cu el și fraţii lui la școală. Ce 
mai familie! Ca și cum aș fi fost vecin cu niște mucegai de 
pâine. 


VP-9 


— Johnny Massina a zis că tipul ăsta are de gând să-mi pună 
beţe-n roate. 

— Mi se pare o abureală. Potts e o javră fricoasă. Are un 
cinema cu filme porcoase pe strada Bourbon. Vă fac cunoștință 
în după-amiaza asta. Chiar o să-ţi placă băiatul ăsta. 

— Am dosarele lui aici. Două pentru narcotice, șase pentru 
obscenitate, nicio condamnare. Evident, o problemă urâtă cu 
Fiscul. 

— Le spală soioșilor rufele murdare. 

— Așa a zis și Massina. 

— Bine, ne ducem să vorbim cu el după prânz. Observă că am 
zis „după prânz”, pentru că omul ăsta e definiţia de dicţionar a 
mizeriei. Apropo, medicul legist din Cataouatche a dat telefon și 
a spus că nu i-au făcut autopsie negresei ăleia. 

— Cum adică nu i-au făcut? m-am mirat eu. 

— A zis că nu, pentru că nu s-a cerut de la biroul șerifului. S-a 
consemnat că a fost înec. Dar, oricum, ce-i cu toate astea, 
Dave? N-ai suficiente cazuri deschise fură să-ţi mai găsești de 
lucru și în circumscripţia Cataouatche? Oricum, tipii de acolo nu 
urmează aceleași reguli ca noi. Știi doar. 

Cu două săptămâni înainte, eram la pescuit într-o pirogă pe 
Brațul Lafourche, aruncând cu nadă artificială de-a lungul 
frunzelor de nuferi ce creșteau pe mal. Țărmul era înțesat de 
chiparoși, iar aerul era răcoros și tăcut, în lumina verzui-aurie a 
dimineţii. Razele cădeau prin umbrarul de crengi de deasupra. 
Frunzele de nufăr purtau inflorescențe mov și simțeam mirosul 
copacilor, al mușchiului, al lichenilor verzi și umezi de pe scoarță 
și mireasma florilor sângerii și galbene de barba-împăratului, 
care erau încă deschise, la umbră. Un aligator, care trebuie să fi 
măsurat un metru și jumătate lungime, zăcea aproape de 
rădăcinile unui chiparos, cu capul și ochii împietriţi, de-abia 
ițindu-se deasupra apei, ca o piatră maro. In apă, lângă un 
copac, am văzut o altă protuberanţă negricioasă și am crezut că 
e perechea primului aligator. Apoi a trecut o șalupă, iar siajul a 
rostogolit umflătura deasupra rădăcinilor și am observat un 
picior gol, o mână și o cămașă cadrilată, umflată cu aer. 

Mi-am lăsat jos lanseta, am vâslit mai aproape și am atins 
corpul cu rama. Trupul s-a rotit în apă și am deslușit chipul unei 
negrese tinere, cu ochii și gura larg deschise, ca într-o rugăciune 
acvatică. Purta, legată sub sâni, cămașa unui bărbat, blugi 


VP - 10 


albaștri, tăiaţi și, pentru o secundă, am zărit o monedă, agățată 
de gleznă cu o aţă - un talisman norocos, pe care unii acadieni 
și negri îl poartă ca să alunge gris-gris, un descântec malefic. 
Chipul ei tânăr semăna cu o floare tăiată pe neașteptate de pe 
lujerul ei. 

Mi-am petrecut frânghia de ancoraj în jurul gleznei ei, am 
aruncat ancora înapoi printre copacii de pe mal și mi-am legat 
batista roșie de o ramură ce atârna deasupra. Două ore mai 
târziu îi priveam pe asistenții de la biroul șerifului local ridicând 
cadavrul pe o targă și cărându-l spre o ambulanţă parcată pe 
plantaţia de trestie de zahăr. 

— Un moment, am zis, înainte să o urce în mașină. 

Am ridicat cearșaful să mă mai uit odată la ceva ce 
observasem când o trăseseră din apă. Pe interiorul braţului ei 
stâng erau urme, dar pe dreptul nu se vedea decât o 
împunsătură de ac. 

— Poate donează sânge pentru Crucea Roșie, a remarcat unul 
dintre asistenţi, rânjind. 

— Eşti un tip tare amuzant, am replicat. 

— A fost doar o glumă, domnule locotenent. 

— Zi-i şerifului că o să-l sun în legătură cu autopsia, i-am 
spus. 

— Da, domnule. 

Dar șeriful nu se afla niciodată acolo când îi telefonam și nici 
nu revenea cu vreun apel. Așa că, în cele din urmă, am sunat la 
biroul medicului legist din circumscripție, iar acum descopeream 
că șeriful nu crezuse că autopsia unei tinere negrese era atât de 
importantă. „Ei bine, mai vedem noi”, mi-am spus. 

Între timp, mă tot rodea curiozitatea în legătură cu motivul 
pentru care columbienii - dacă Johnny Massina avusese dreptate 
- erau interesaţi de Dave Robicheaux. Am răsfoit dosarul și n- 
am găsit nicio legătură. Mai aveam la îndemână un întreg sertar 
de porcării: o prostituată înjunghiată de un client schizofrenic; 
un fugar de șaptesprezece ani, pe care taică-său nu a vrut să-l 
scoată pe cauţiune și a fost spânzurat dimineaţa următoare de 
colegul lui negru de celulă; o martoră la o crimă, bătută până la 
moarte cu un ciocan, de către omul împotriva căruia trebuia să 
mărturisească; un refugiat vietnamez, aruncat de pe acoperișul 
adăpostului; trei copilași, împușcați în paturile lor, de către tatăl 
șomer; un drogat strangulat cu o bucată de sârmă, în timpul 


VP -11 


unui ritual satanic; doi homosexuali, arși de vii când un 
dezamăgit în dragoste a impregnat cu benzină casa scărilor 
dintr-un club de gay. Sertarul meu era ca un microcosmos de 
lumi aberante, populate de lunetiști, cuţitari negri, hoţi fără 
minte, de doi bani, care până la urmă intră în panică și-l omoară 
pe vânzătorul vreunui magazin universal pentru șaizeci de 
dolari, și sinucigași care-și umplu apartamentul cu gaz și 
preschimbă toată clădirea într-o minge portocalie și neagră de 
foc. 

Ce mai gașcă căreia să-i dedici viaţa! 

Dar nu exista niciun cordon ombilical care să ducă la afacerea 
de la sud de graniţă. 

Cletus mă urmărea. 

— AȘ jura, Dave, că o să suferi dacă nu afli că soioșii te-au 
îndrăgit, a remarcat el. 

— N-avem prea multe beneficii în meseria asta. 

— Păi, să-ţi zic cum facem. Hai să luăm prânzul devreme - 
faci tu cinste - și te prezint lui Potts. Tipul e un deliciu. O să-ți 
însenineze ziua. 

Lumina era tulbure când am intrat cu mașina în cartier. Nu se 
simţea nicio adiere, iar frunzele de palmieri și bananieri din curți 
erau verzi și neclintite în aerul încins. Ca de obicei, cartierul îmi 
părea că miroase ca micul oraș creol de pe Canalul Teche, unde 
mă născusem: pepenii, cantalupii, căpșunile depozitate în lăzi 
sub colonadele cu volute; vinul acrișor, și berea, și rumegușul 
din baruri; sandvișurile poor-boy?, din care se prelingeau creveţi 
și stridii; mirosul umed și răcoros al cărămizilor vechi, de pe alei. 

În cartier mai locuiau câţiva boemi autentici, scriitori și pictori, 
iar unii oameni de carieră închiriau pentru sume exorbitante 
apartamente modernizate de lângă Piaţa Jackson. Dar 
majoritatea locuitorilor din Vieux Carré erau travestiţi, drogati, 
alcoolici, prostituate, șarlatani de toate felurile, distruși care 
luaseră LSD și oameni ai străzii, rămași acolo din anii '60. Cei 
mai mulţi își câștigau traiul de pe urma participanţilor la 
conferințe aparţinând clasei de mijloc și a familiilor din Vestul 
Mijlociu, care se plimbau pe strada Bourbon, cu aparate foto 
atârnate de gât, de parcă ar fi vizitat o grădină zoologică. 

N-am găsit un loc de parcare lângă barul Pearl's Oyster și am 
condus mai departe, în jurul cartierului. 


? Tip de sendviș tradiţional din Louisiana. 
VP - 12 


— Dave, cum își dă seama un tip că are probleme cu băutura? 
a întrebat Cletus. 

— Când începe să-i facă rău. 

— Se pare că în ultima vreme am început să o iau pe ulei 
aproape în fiecare noapte. Parcă nu mă pot duce acasă până nu 
mă opresc mai întâi la bodega din colţ. 

— Cum te înţelegi cu Lois? 

— Nu știu. Suntem amândoi la a doua căsătorie. Poate că am 
prea multe probleme, sau poate avem amândoi. Se zice că dacă 
nici a doua oară nu merge, n-o să meargă niciodată. Crezi că e 
adevărat? 

— Nu știu, Clete. 

— Prima nevastă m-a părăsit pentru că zicea că nu poate 
rămâne măritată cu un bărbat care aduce cu el acasă în fiecare 
zi o găleată de lături. Asta pe când lucram la brigada de 
moravuri. Îmi reproșa că miros permanent a curve și a 
marijuana. De fapt, brigada a avut și ea momentele ei. Acum 
Lois îmi spune că nu vrea să aduc arma acasă noaptea. E 
interesată de chestia aia Zen, meditează zilnic, trimite bani unui 
preot budist din Colorado și îmi zice că nu-și dorește să-și 
crească copiii în preajma armelor. Vezi tu, pușcoacele sunt rele, 
dar personajul ăsta din Colorado, care îmi mănâncă mălaiul, e 
bun. Acum vreo două săptămâni, am venit acasă cam băut, așa 
că a început să plângă și să-și sufle nasul cu o cutie întreagă de 
Kleenex. Așa că am mai dat pe gât câteva păhărele de Jack 
Daniel's și i-am povestit cum ne-am petrecut noi doi după- 
amiaza adunând cu grebla bucăți dintr-un puști de paișpe ani, 
dintr-o groapă de gunoi. A urmat încă un sfert de oră de boceală 
și tras de nas. Și-atunci m-am dus să iau ceva tărie și era cât pe- 
aci să fiu prins beat la volan. Nu sună prea bine, nu? 

— Toată lumea are uneori probleme în familie. 

Se uita încruntat pe fereastră, cu gândurile perindându-i-se în 
priviri. A aprins o ţigară, a tras fumul adânc în piept și a aruncat 
chibritul în lumina de afară. 

— Mamă, o să mă fac praștie până la două, a zis el. O să beau 
vreo două beri la prânz. Să-mi amorţesc creierul, să-mi liniștesc 
stomacul, să-mi calmez nervii. Te deranjează? 

— E ziua ta. Poţi face ce vrei. 

— O să-mi dea papucii. Recunosc semnele. 

— Poate că o să vă depășiți problemele. 


VP - 13 


— Pe bune, Dave, doar nu te-ai născut ieri. Nu merge așa. Ştii 
și tu cum erau lucrurile înainte să plece nevastă-ta. 

— Așa.-i, știu. Eu știu cum erau. Nimeni altcineva. Pricepi unde 
bat? am zis rânjind spre el. 

— Bine, scuze. Dar când se duce dracului, se duce dracului. N- 
o rezolvi lăsându-ţi arma într-un dulap. Parchează în locul ăla 
pentru camioane. E al dracului de cald aici. 

Am tras mașina lângă Pearl's, în zona de încărcare a 
mărfurilor, și am oprit motorul. Cletus transpira în lumina 
soarelui. 

— Zi-mi sincer, mi s-a adresat el, ai fi făcut așa ceva, doar ca 
să o mulțumești pe nevastă-ta? 

Nici nu voiam să mă gândesc la lucrurile pe care aș fi fost în 
stare să le fac spre satisfacția soţiei mele frumoase, cu pielea 
albă, cu părul lung și negru, din Martinica, ce mă părăsise 
pentru un petrolist din Houston. 

— Hei, prânzul îl dai tu până la urmă, am zis. 

— Cum? 

— N-am niciun ban la mine. 

— Folosește MasterCardul. 

— N-au vrut să mi-l reînnoiască. Ceva în legătură cu depășirea 
limitei de credit cu patru sute de dolari. 

— Grozav, am un dolar și treizeci și cinci de cenți. Foarte 
elegant. În regulă, mâncăm pe datorie. Dacă nu-i place, îi zicem 
că-i aducem pe cei de la Imigrări, în legătură cu haitienii de la 
bucătărie. 

— Nu știam că are vreunul. 

— Nici eu. O să fie haios să vedem cum reacţionează. 

(J 

Cinematograful porno se afla chiar pe strada Bourbon. Nu se 
schimbase nimic de când obișnuiam să vin pe acolo, în urmă cu 
douăzeci de ani, ca student. Vechile trupe de Dixieland, precum 
cele ale lui Papa Celestin și Sharky Bonnano fuseseră înlocuite 
cu niște caricaturi de formaţii country alcătuite din puști 
îmbrăcaţi în blugi de firmă, veste din vinilin și cămăși albe, 
bufante, din mătase, cu ornamente din dantelă, pe care doar 
dansatorii de mambo sau travestiţii le-ar fi purtat. Cabaretele 
fuseseră întotdeauna localuri dărăpănate, unde, între două acte, 
fetele îi îndemnau pe clienţi să le cumpere de băut și îi agăţau 
pe cei dezbăraţi de inhibiţii, până la închidere, însă primăria le 


VP - 14 


obliga să poarte tanga și plasturi pentru sfârcuri, iar în zonă nu 
se găseau droguri, cu excepţia vreunui joint, pe la muzicienii 
epuizați ce cântau într-o alveolă întunecoasă și mică de la baza 
estradei. Dar acum fetele dansau pe scenă complet goale, cu 
ochii lucind de amfetamine și nările tresărind din când în când, 
umede de la trasul cocainei printr-o bancnotă rulată, de un 
dolar. 

Ferestrele Teatrului pentru Adulţi „La Platon” fuseseră 
astupate cu bolţari, așa că nimeni nu putea privi înăuntru, iar 
interiorul holului îngust, vopsit în auriu și mov, era decorat cu 
piese de artă erotică, pictate probabil de orbi. Am trecut prin hol 
și apoi în birou, fără să ciocănim. De la masa lui, și-a ridicat 
privirea speriată un bărbat slăbănog, cu o faţă ascuţită și 
lucioasă. Omul purta un costum bleu, din poliester și pantofi din 
piele neagră, lăcuită, cu catarame argintii. Părul lui tras pe 
spate și uns sclipea în lumina lămpii de birou. Pe un perete, într- 
o etajeră din lemn erau înghesuite cutii metalice cu role de film. 
Surpriza și teama au dispărut de pe chipul bărbatului, și-a 
scarpinat un obraz și a ridicat din scrumieră o ţigaretă cu filtru. 

— Ce vrei, Purcell? a întrebat el, indiferent. 

— Dave, acesta este Wesley Potts, căcănarul nostru rezident, 
a zis Cletus. 

— N-am timp pentru jignirile tale, Purcell. Ai un mandat sau 
ceva? 

— Așa se spune la televizor, Pottsie, a replicat Cletus. Vezi 
vreun aparat de filmat, Dave? 

— Nu văd nicio cameră, am răspuns. 

— La TV întotdeauna e unu' care zice: „Ai un mandat?” sau 
„Trebuie să-mi citești drepturile”, a explicat Cletus. Dar în ţara 
oamenilor mari nu se procedează așa. Trebuie să știi asta, 
Pottsie. 

— Credeam că nu mai lucrezi la brigada pentru moravuri, a 
adăugat Potts. 

— Corect. Acum sunt la Omucideri. Numele de familie al 
partenerului meu, aici de faţă, e Robicheaux. Îţi gâdilă cumva 
urechiușele? 

Omul de la birou a suflat fumul drept înainte și s-a uitat 
printre rotocoale, cu ochii inexpresivi, dar i-am văzut degetele 
crispându-se pe tăblia mesei. 


VP -15 


— Frate-tău mai mic, de la Angola, zice că ai fi dat aiurea din 
gură cum că Dave urmează să se ducă pe copcă, a spus Cletus. 

— Dacă astea-s vorbele fratelui meu, atunci cu el trebuie să 
discuţi, nu cu mine. Eu nu știu nimic. 

— Tipilor de la Angola nu le place ca polițiștii să se dea la 
deţinuţii lor. Nu face bine la imagine, a adăugat Cletus. Dar între 
noi și tine, ei bine, e cu totul altă treabă, Wes. 

Ochii lui Potts erau îngustaţi, arzători și se holbau fix în față. 

— Relaxează-te, a spus Cletus. Tu ești un om de afaceri, 
plătești taxe, ești de înțeles. Doar că te-a apucat limbariţa și ai 
împrăștiat zvonuri, iar noi vrem să știm de ce ai făcut așa ceva. 
Nu-i mare lucru. Lămurește-ne doar cum stă treaba cu lucrurile 
astea pe care le-am auzit și pe urmă poți să te apuci din nou să-i 
distrezi pe depravaţi. la uite ce materiale ai aici. Numai chestii 
de mare clasă. 

Cletus a început să ciocăne în cutiile cu filme de pe raftul din 
lemn. A apucat una cu ambele mâini și s-a uitat cu un ochi critic 
la titlul scris cu creionul. ` 

— Filmul ăsta porno e o capodoperă, Dave. Intr-una dintre 
scene, un tip omoară o gagică dezbrăcată cu un pistol de cuie. 
Fata ţipă și îl imploră, dar individul o aleargă în jurul casei și 
prinde bucăţi din ea pe toată tâmplăria. 

Cletus a deschis cutia, a apucat un capăt al filmului și a dat 
drumul rolei, care a săltat pe podea. A ţinut banda în dreptul 
luminii. 

— Chestia amuzantă, Wes, e că uneori câte un client își iese 
din minţi și spintecă vreo târfă și am sentimentul că tipul tocmai 
a terminat de mâncat pop-corn în cinematograful tău. Ce crezi? 

— Nu mă uit niciodată la chestiile alea. N-aș fi putut să-ţi spun 
ce-i înăuntru. Eu doar conduc locul. E un cinema, cu licenţă, cu 
ieșiri de urgenţă, cu băi igienice, ca oricare alt cinema. Nu-ţi 
convine, mergi și vorbești cu oamenii care l-au aprobat. 

Cletus a început să deschidă și celelalte cutii cu benzi, 
scăpând rolele pe jos și mergând printre ele, ca și cum și-ar fi 
croit loc spre etajeră. Bucle groase de film se înfășurau în jurul 
gleznelor și pantofilor lui. 

— Termină, nenorocitule, a zis Potts. 

— Cum de-ai intrat în colimatorul Fiscului? a întrebat Cletus. 

— Du-te dracu'! 


VP - 16 


— Le acoperi urmele soioșilor, este? a zis Cletus. Probabil nu 
ai cincizeci de persoane în sală acum, dar scoţi profit ca și cum 
ai fi reinventat roata. De ce? 

— Vând o grămadă de popcorn. 

— Toţi banii de pe cocaină și heroină găsesc un registru pe 
care să fie înscriși, a continuat Cletus. Doar că băieţii de la 
Financiar sunt pe cale să ţi-o tragă rău de tot. 

— Nu văd niciun agent. N-am în faţă decât un rahat de ofiţer 
care n-a depășit niciodată pragul liceului, a aruncat Potts 
replica. De unde mama dracu' scoţi porcăriile astea? Îmi calci 
filmele în picioare, te dai la mine din cauza a ceva ce-a zis frate- 
meu mai mic - și nici măcar nu știu să fi zis - și mă acuzi de 
niște tâmpenii, în legătură cu heroina mexicanilor, când, dacă 
îmi amintesc bine, n-ai prins niciodată pe cineva mai serios, 
doar un drogat cu vreo două punguliţe în pantaloni. Poate ai tras 
ceva, pe când erai la brigadă, ce zici? Eşti de tot râsu', Purcell. 

— l-auzi cum trăncănește, a făcut Cletus. O să avem nevoie 
de un loc ferit. Ușa asta dă în cinema? Mersi, așa mă gândeam. 

Bărbatul a deschis o ușă laterală, prin care se intra într-un 
cinema mic, ce aducea mai degrabă cu un garaj transformat. În 
bezna pâlpâitoare, aproximativ zece oameni se holbau la ecran. 

— Care-i treaba, tolomacilor? a zis Cletus, cu voce tare, și a 
început ba să aprindă, ba să stingă lumina. Sunt copoi din New 
Orleans. Am vrut doar să văd dacă merge totul bine. Vizionare 
plăcută! 

Oamenii s-au ridicat repede de pe scaune și s-au mutat cu 
toții pe rândurile mai îndepărtate de Cletus, îndreptându-se 
direct spre ieșirea acoperită de draperie. 

— Mare scofală! Aceiași tipi vor sta aici și mâine, a remarcat 
Potts. 

— Ne-ai putea lăsa, pe mine și pe Wesley, câteva minute 
singuri? i-am cerut eu. 

— Mă gândeam că o să zici asta, a replicat Cletus și a pășit 
din nou scârțâind prin încâlceala rolelor stricate de film, 
închizând ușa după el. 

M-am așezat pe un colţ al biroului și mi-am pus mâinile în 
poală. 

— Cum crezi că se va termina? am început. 

— Ce vrei să spui? 


VP - 17 


— Exact ce-am spus. Ai impresia că poţi să le zici oamenilor 
că cineva o să mă tragă-n țeapă, iar eu o să-mi iau pur și simplu 
tălpăşița? 

Potts și-a supt buzele și și-a pironit privirea pe zid. 

— Spune-mi ce crezi că se va întâmpla, am continuat. 

— Nu știu. Nu te-am mai văzut până acum. De ce-aș da din 
gură aiurea? 

— Wess, cine vrea să-mi facă de petrecanie? 

— N-am auzit nimic de genul ăsta. 

— Mă crezi cumva tâmpit? 

— Nu știu cum ești. 

— Ah, ba da. Sunt tipul cu care ai crezut că n-o să dai 
niciodată nas în nas, doar o nălucă din imaginaţia ta, în fața 
căreia puteai râde, la gândul că o să și-o ia la capace. M-am 
înființat aici ca un coșmar, așa-i? 

— Nu am nimic cu tine, a zis el. Conduc o afacere legală. Nu 
v-am făcut probleme. 

— Dar uite că stau pe biroul tău acum. E ca și cum te-ai trezi 
cu un vultur la capătul patului, nu? 

— Ce-ai de gând să faci? Să răscolești locul, să mă dai cu 
capul de pereţi? Mare scofală! 

Mi-am scos briceagul Puma cu o singură lamă de doisprezece 
centimetri, și l-am deschis. Tăișul putea să cresteze ca briciul de 
frizerie. Lumina tremura, reflectată pe metal. 

— lisuse Christoase, omule! Ce faci? a exclamat el. l-am 
ridicat trabucul din scrumieră, am decupat capătul arzând 
deasupra mesei și am băgat mucul încă fierbinte în buzunarul 
cămășii lui Potts. 

— Poţi să fumezi mai târziu, am explicat. 

— Ce dracu'! Eşti ţăcănit, omule? a replicat Wesley. 

Chipul i se albise. A înghiţit în sec și m-a fixat cu ochii plini de 
teamă și neînțelegere. 

— Ştii cine-i Didi Gee, nu? 

— Sigur, toată lumea știe. De ce întrebi...? 

— Cu ce se ocupă? 

— Cum adică? 

— Cu ce se ocupă? Zi-mi imediat! 

— Totul. Curve, contabilitate, sindicate... știi tu. 

— Urmează să luăm prânzul cu el și am de gând să-i spun tot 
ce ai ciripit acum. 


VP-18 


— Poftim? 

— la prânzul în restaurantul la Domnu’ Jimmie în fiecare 
marţi, la două. Tu și cu mine ne vom așeza chiar la masa 
alăturată și vom purta o discuţie cu grăsanul în persoană. 
Crede-mă, o să i se pară că ești un flăcău amuzant. 

— Nu merg. 

— Ba da. Ești arestat. 

— Pentru ce? N-am făcut nimic, s-a revoltat el, disperat. 

— Ai pomenit ceva de niște mălai. Mi s-a părut că încercai să 
mă mituiești. 

Ochii îi jucau nebunește în orbite. Broboane de sudoare i-au 
acoperit fruntea. 

— Am zis „să răscolești”. „Să răscolești locul”. 

— Sunt tare de urechi. În orice caz, mă mai gândesc în drum 
spre restaurant. Tu crezi povestea aia despre acvariul lui Didi 
Gee, ăla plin de piranha? Am auzit că a ţinut mâna unui 
sindicalist în el, un minut întreg. Dar poate nu-i decât una dintre 
poveștile alea tâmpite despre mafie. Adu mâinile în față, îţi pun 
cătușe. Poţi să-ţi porți haina peste încheieturi dacă ţi-e rușine. 

— Nu mă agit. Faci mișto de mine. 

— Ai făcut cărţile, Wes. Acum joacă. Dar în momentul ăsta îţi 
pui încheieturile în faţă sau îţi sparg mutra aia de găinar. 

Respira zgomotos acum, cu pumnii strânși pe sugativa de pe 
birou. 

— Ascultă, domnu’ locotenent, i-am auzit pe ceilalţi tipi zicând 
ceva. De multe ori doar se dau mari. Nu e neapărat nevoie să 
însemne ceva. Nu am aflat de la domnul Segura. Pricepi? Nu de 
la domnul Segura a pornit. Sunt doar zvonuri, porcării de-ale 
unor băieți. 

— Vorbești despre columbian? 

— E din Nicaragua. 

— Continuă. 

Potts și-a șters buzele cu degetele, apoi a tras de pliul de 
piele ce-i atârna sub bărbie. 

— E ceva în legătură cu o negresă. Cred că fusese târfă. N-ai 
scos o negresă din canal, în circumscripţia Cataouatche? 

— Tu dă-i înainte cu ce știi, Wes. 

— Dumnezeule, domn’ locotenent, drept cine mă iei? Sunt 
doar un director de cinema. Domnul Segura invită, poate o dată 
pe lună, o gașcă de tipi la el acasă, pe lac. O gustare, o grămadă 


VP-19 


de băutură, niște gagici în piscină. Dă mâna cu toţi, poate bea 
un gin sau joacă o carte câteva minute, sub umbrela de plajă, 
apoi dispare înăuntru. 

— Ce-are fata de-a face cu Julio Segura? 

— Nu mă înţelegi, domnu' locotenent. Nu mi-a zis așa ceva. 
De fapt, el nu vorbește cu mine despre nimic. Uite, e o persoană 
cu greutate. Cred că are legături cu oameni importanţi. De ce 
să-ţi baţi capul? Agenţii federali se ocupă de tipi ca el. 

Am continuat să mă uit la el în tăcere. Mâinile îi bâţăiau pe 
sugativa de pe birou, de parcă erau legate cu fire. 

— Zic că faci tărăboi în legătură cu o cioară pe care ai găsit-o 
în altă circumscripție, a mai spus Wesley. Ala nu-i teritoriul tău, 
așa că se întreabă de unde atâta interes. Pentru un motiv sau 
altul, au impresia că îi vânezi pe ei. Nu mă întreba de ce. Nici 
măcar nu-mi face plăcere să asist la asemenea discuţii. Plec 
imediat. Asta e adevărul-adevărat. 

— Chiar mă calci pe nervi, Wes. Mă îndoiesc profund de 
sinceritatea ta. De asemenea, am senzaţia că tu crezi că le știi 
pe toate. 

— Ce...? 

— Corectează-mă dacă greșesc. Ai impresia că vei ghici exact 
ce-o să înghit. Ai de gând să mă aburești și să-mi spui povești 
de adormit copiii, apoi să tragi o liniuță sau două, să-ţi calmezi 
nervii și ziua o să revină iar la normal. Asta indică o problemă 
serioasă de vanitate și mândrie. Ce zici? 

— Uite..., a început el, cu gura deschisă într-un zâmbet, dar 
cu ochii plecaţi a rușine. 

— Nu, nu, e timpul ca Wes să asculte, iar eu să vorbesc. Vezi 
tu, când gura vorbește fără tine despre uciderea unui ofițer de 
poliţie, atragi în viața ta niște complicaţii foarte periculoase. În 
primul rând, faptul că știi dinainte poate face din tine un 
complice, Wes. Apoi, mult mai la obiect, sunt câţiva oameni cu 
care lucrez și care te-ar liniști pe loc. Ne înțelegem? 

— Da, a bâiguit el. 

— E totul clar? 

— Da. 

— Foarte bine, Wes. Vorbim mai târziu. Pricepi, da? 

— Da. 

M-am ridicat de pe biroul lui și m-am îndreptat spre ușă. L-am 
auzit răsuflând. 


VP - 20 


Apoi: 

— Domnu' locotenent? 

M-am întors și l-am privit. Chipul îi era sfrijit și palid. 

— Asta o să ajungă la domnul Segura? a întrebat el. Câţiva 
dintre tipii latino, care lucrează pentru el... tipi duri... au fost 
polițiști sau în garda naţională sau ceva prin Nicaragua... Nu-mi 
place să mă gândesc la chestiile pe care le fac. 

— Nu garantez nimic. Dacă adulmeci ceva necurat, vino la noi 
și te scoatem din oraș. 

Afară, soarele dogorea. Peste drum, trei puști negri dansau 
step pentru turiști, la umbra colonadei răsucite, din oţel. Pantofii 
uriași pe care-i purtau sunau ca niște bețe de tobă, pocnind pe 
metal. Cletus s-a dat la o parte din văpaia soarelui, privind, cu 
haina de stofă atârnată pe un braţ. 

— Ce-ai scos de la bătrânul Pottsie? 

— E vorba de negresa pe care am găsit-o în canalul 
Lafourche. Duhnește a afacere cu cocaină și piraţii din Barataria. 
Ai dat vreodată peste Julio Segura, pe când erai la Moravuri? 

— Ba bine că nu. E unsuros cu acte-n regulă. Tipului i se 
prelinge Vitalis?’ prin toţi porii. 

— Credeam că e columbian. 

— E asociat cu ei, dar vine din Managua. Am auzit că avea o 
sută de bordeluri acolo. Se zice că sandiniștii i-au umplut avionul 
de găuri, chiar când decola. Tipul e un supravieţuitor. Am 
încercat să-l prindem de două sau trei ori. Dar cineva îi trage 
sforile sus de tot. 

Am mers pe sub umbra încinsă, înapoi spre strada Royal, 
unde lăsasem mașina parcată în fața restaurantului. Eu am 
intrat într-o băcănie mică și întunecoasă, răcorită de un 
ventilator de tavan cu palete din lemn și am cumpărat ziarul 
Times-Picayune. lnăuntru mirosea a banane, cafea, calupuri de 
brânză și coșuri mari din lemn, pline cu struguri și prune. Am 
deschis gazeta la pagina sportivă în timp ce ne continuam 
drumul. 

— Ai vrea să mergem diseară la curse? am întrebat. 

— Las-o baltă. Hai să-l înfruntăm pe soios. Mai întâi îl 
anunțăm pe căpitan, apoi mergem la el acasă și-l luăm de gât. 

— Nu. E prea devreme. 


10 Loţiune de păr. 
VP -21 


— Căcat. Singurul mod de-a o scoate la capăt cu băieţii ăștia 
e să-i calci bine pe ouă. În cazul nostru, vrem ca tipul să știe că 
e ceva personal. Îi livrăm capcana chiar în sufragerie. 

— Apreciez, Clete, dar o să te anunţ când o să fie momentul 
să ne amestecăm acolo. Nu-ţi face griji. N-o să lipsești de la 
petrecere. _ 

— Eşti prea relaxat. Îți zic, tipul ăsta nu-i om. Îl face pe un 
animal ca Didi Gee să arate ca un arhiepiscop, în comparaţie cu 
el. 

— La dracu’, am zis. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Data viitoare mergem cu mașina ta să luăm prânzul. 

— De ce? 

— Aia-i mașina mea, în spatele remorcii de tractări. 

e 

În acea seară, Ilumina cădea blând pe lac, în timp ce mă 
îmbrăcam, în ambarcațiunea mea. Sus, pe țărm, puteam vedea 
palmierii și chiparoșii aplecându-se în bătaia vântului din golf. În 
aer mirosea din nou a ploaie. Mă simțeam singur și liniștit pe 
dinăuntru și mă întrebam dacă nu cumva sentimentul meu de 
solitudine încrezătoare, momentul meu straniu de calm interior 
era doar un preludiu iluzoriu la o altă perioadă agitată din viaţa 
mea. Poate reprezenta doar un scurt flirt cu satisfacția de sine. 
Trupul îmi era încă puternic și zvelt, pielea maronie, vechea 
cicatrice de la vârful bățului pungi! se încolăcea pe abdomenul 
meu ca un șarpe cenușiu, gravat. Părul și mustaţa deasă se 
profilau încă negre ca cerneala, cu excepţia petei albe de 
deasupra uneia dintre urechi. Mă autoconvingeam în fiecare 
dimineaţă că, dacă locuiam singur, acesta nu era un semn al 
vârstei înaintate și al eșecului, ci al tinereții și succesului. Norii 
vineţii, adunaţi deasupra zării sudice a golfului, pâlpâiau sub 
străfulgerările acumulate de căldură. 

În noaptea aceea, la curse, m-am așezat singur într-o boxă și 
am privit cu aceeași fascinaţie tăcută și liniştită la pista 
luminată, la peluza umedă și greblată, la iarba tunsă, sclipitoare 
de pe câmpul din centru. Era genul de euforie vagă, aproape 
paralizantă, pe care obișnuiam să o simt când mă afundam, la 


11 Tăruș de bambus ascuns în iarbă (sau încorporat în diferite tipuri de capcane), al 
cărui vârf este adesea acoperit cu excremente. Rolul său este de a le produce răni 
infectate soldaților inamici. (n.r.). 


VP - 22 


sfârșitul a două zile de excese, în delirium tremens. Devenisem 
omniscient; costumul meu tropical de culoare albă lucea sub 
lampa electrică de deasupra; am încasat, la rând, trei pariuri 
pentru locuri secundare și două pentru victorii. Ospătăriţele de 
la club, cu tenul precum piersica, mi-au adus creveţi în 
carapace, pe gheaţă, homar și friptură și și-au șters inutil 
șoldurile de brațul meu, când mi-au luat șervetul murdar și 
farfuria pătată de sânge. 

Cineva mi-a spus odată că dorinţa cea mai arzătoare a 
pariorilor - cunoașterea viitorului - ne va înnebuni. În seara acea 
caldă de vară, pe când conduceam înapoi spre casă, cu luna 
afundându-se în lac și cu licuricii sclipind prin palmieri și stejari, 
am simţit în mine un tremur scurt, precum clinchetul ușor al 
unui cristal sau vibrația aproape mută a corzilor blânde de 
chitară - doar o fărâmă din darul tragic al Casandrei - și am 
încercat să-l pun pe seama vechilor mele temeri de alcoolic, ce 
mi se zvârcoleau în subconștient ca niște șerpi orbi. Dar un 
câștigător la curse de obicei nu prea ţine seama de prudenţă 
sau de nuanţe. 


VP - 23 


2. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, am condus prin sud-vestul New 
Orleansului, în ţinutul bălților. Crescusem în sudul Louisianei, 
aproape de New Iberia. Stejari, chiparoși și sălcii încadrau 
drumul cu două sensuri; în mlaștină, ceața se agăța încă, 
precum  puful de bumbac, de trunchiurile pe jumătate 
scufundate ale copacilor uscați; plantațiile de trestie de zahăr 
erau dese și înverzite, strălucind în soare, iar pe frunzele de 
nuferi, îngrămădite de-a lungul malurilor braţului de apă, 
aproape că puteai auzi explodând inflorescențele, pe când 
suportul lor verde era presărat cu picuri de argint viu. Plătica și 
bibanul se hrăneau încă în umbra de la rădăcinile chiparoșilor; 
egretele își făceau cuib în nisip, unde soarele se ridicase 
deasupra arborilor și, ocazional, câte un bâtlan se ridica de la 
locul lui de luat masa, de la marginea păpurișului, și plana, pe 
aripile-i poleite, în jos, de-a lungul lungii panglici de apă 
maronie, printr-o galerie de copaci. 

Acum, aceleași braţe leneșe de apă, canale și mlaștini, 
locurile unde crescusem, erau folosite de piraţii din Barataria. 
Dar cei care purtau același nume - colecţia lui Jean Lafitte de 
tâlhari și proprietari de sclavi - erau figuri romantice, prin 
comparaţie. Grupul actual era alcătuit din contrabandiști de 
marijuana, cocaină și heroină, ce ar fi fost în stare să ucidă o 
întreagă familie pe apele golfului, pentru o singură plimbare cu 
barca, după care i-ar fi deschis valvele și ar fi scufundat-o. Din 
când în când, paza de coastă mai găsea câte o ambarcaţiune pe 
jumătate plină cu apă, eșuată pe un banc de nisip și cu bordul 
mânjit de sânge. 

Dar de ce ar fi trebuit ca un asemenea fapt să șocheze sau să 
revolte? Aceiași oameni omorau uneori copii, prin injectare, 
îmbălsămau corpurile și le umpleau stomacurile cu pungulițe de 
heroină, astfel încât femeile transportoare puteau trece vama ca 
și cum și-ar fi purtat în braţe bebelușii adormiţi. 

Șeriful circumscripţiei Cataouatche nu se afla la tribunal. L-am 
găsit la ferma lui de cai, din afara orașului, încălţat cu cizme de 
cauciuc și hrânind doi cai arabi, pe un teren mărginaș. Casa lui 


VP - 24 


fusese proaspăt zugrăvită cu vopsea albă, avea o verandă 
închisă, largă și era înconjurată de tufe de azalee și hibiscus de 
culoarea flăcării. Gardul lung și alb, ce mărginea partea din 
spate a pășunii pentru cai, era năpădit de trandafiri căţărători. 
Șeriful era un bărbat de aproape cincizeci de ani, un om care-și 
ținea bine frâiele gospodăriei și ale carierei politice. Uniforma 
albastră se strângea pe trupul îndesat, puternic, iar faţa-i 
rotundă, proaspăt bărbierită, și privirea directă îţi lăsau impresia 
unui ofițer de ţară, foarte stăpân pe sine, care putea rezolva 
chiar și cele mai grave probleme. 

Din păcate pentru el, m-am dovedit a fi excepţia. 

— S-a înecat, a zis el. Adjuncţii mei au spus că a ieşit o 
găleată de apă din ea, când au răsturnat-o de pe targă. 

— Avea urme pe braţe. 

— Și? Drogaţii se îneacă și ei. Ai nevoie de o autopsie ca să 
afli asta? 

— Ai idee dacă era stângace sau dreptace? 

— Despre ce mama dracu' vorbești? a izbucnit el. 

— Se înțepa frecvent în braţul stâng, dar în dreptul avea o 
singură gaură. Ce-ţi spune asta? 

— Absolut nimic. 

— Când un drogat epuizează vena de la o mână, începe să o 
folosească pe cealaltă. Nu cred că ea se injecta de atâta vreme. 
Cred că cineva i-a dat o supradoză. 

— Medicul legist a semnat certificatul de deces. Scrie 
„înecat”. Vorbești cu el, dacă ai de gând să continui. Am 
întârziat la muncă. 

Bărbatul a ieșit din ocolul cailor, și-a scos pe iarbă ghetele 
înnămolite și s-a schimbat în cizmele lucitoare, cu carâmb scurt. 
Chipul lui rotund era întors de la mine atunci când s-a aplecat, 
dar i-am putut simţi furia reţinută, auzindu-l cum respiră. 

— Sunt niște cai arabi frumoși, am observat. Am înţeles că pot 
aduce treizeci de mii sau chiar mai mult dacă sunt antrenați. 

— N-ar fi cazul lor, domnu' locotenent. Cum am spus, nu 
vreau să fiu nepoliticos, dar mă grăbesc. Vrei să te prezint 
legistului? 

— Nu cred. Spune-mi, doar ca o presupunere, cum îţi închipui 
că ar putea o fată sănătoasă, complet îmbrăcată, să se înece 
într-un braţ îngust de apă? 


VP -25 


— Ce să facem ca să fii mulțumit, domnu' locotenent? Vrei să 
dea cineva în scris că a murit de supradoză? Vrei să iei asta cu 
tine înapoi în New Orleans? Bine, ai permisiunea mea. D-aia nu 
mai putem. Dar cum rămâne cu familia ei? A fost crescută în 
colonie, pe o plantație cu trestie de zahăr, la aproximativ opt 
kilometri sud de aici. Mama ei e slabă de minte, iar tatăl pe 
jumătate orb. Vrei să mergi acolo și să le zici că fata lor a fost o 
drogată? 

— Totul în cazul ăsta duhnește a crimă, șerifule. 

— Mai am să-ţi zic două lucruri, amice, și este foarte 
important să înţelegi. Am încredere în ce mi-au raportat 
ajutoarele mele, iar dacă ai o plângere, du-te cu ea la biroul 
legistului. Și doi, discuţia s-a încheiat. 

Apoi și-a întors privirea către caii săi de pe un câmp aflat în 
depărtare, ca și cum nici nu m-aș fi aflat acolo, și-a pus ochelarii 
de soare, stil pilot, s-a urcat în Cadillac și a condus pe aleea 
pavată cu pietriș mărunt, spre strada principală. Mă simţeam ca 
un par uitat înfipt în sol. 

e 

Numele fetei moarte fusese Lovelace Deshotels. Părinții ei 
locuiau într-una dintre barăcile dărăpănate, nevopsite, înșirate 
de-a lungul drumului de ţară din spatele unei plantaţii private cu 
trestie de zahăr. Toate barăcile erau identice, cu punțile lor 
neîncăpătoare atât de bine aliniate, încât puteai să tragi o 
săgeată de-a lungul întregii serii de locuinţe, fără a zgâria 
lemnul, direct prin dreptunghiul ce se prelungea în perspectivă, 
cu laturi formate din stâlpi, acoperișuri și balustrade. Câmpurile 
dese și verzi de trestie se întindeau pe kilometri întregi, 
întrerupte doar de câte un stejar singuratic, iar în depărtare era 
silueta fabricii de zahăr, ale cărei coșuri învăluiau iarna aceleași 
barăci cu un miros dulceag, bolnăvicios, ce-ţi făcea ochii să 
lăcrimeze. 

Cocioaba era ca multe altele pe care le mai văzusem în viața 
mea peste tot în Louisiana sau Mississippi. La ferestre nu se 
aflau geamuri, ci doar lamele de lemn, prinse în balamale și 
proptite cu niște bețe. Pereţii fuseseră izolaţi cu pagini din 
catalogul Sears, apoi acoperiţi cu un tapet care acum se 
decojise și avea pete maro, de la ploaie. Toaleta, construită 
lângă un ocol mic pentru porci, avea pe acoperiș o reclamă 
ruginită la R.C. Cola. 


VP - 26 


Dar se mai aflau acolo și alte lucruri ce-ţi săreau în ochi când 
intrai pe ușă: un televizor color, o imitație de ceas bavarez, 
agăţat deasupra sobei cu lemne, flori de plastic puse în borcane 
de marmeladă, o masă galben-deschis, din melamină, așezată 
chiar lângă un șemineu zidit, vechi, plin cu resturi de ia trestia 
de zahăr. 

Părinţii ei nu mi-au spus prea multe. Mama ei s-a holbat 
absentă la o emisiune de la televizor, cu trupul uriaș îndesat 
într-o pereche de pantaloni strâmţi, verde-deschis și o cămașă 
bărbătească, de armată, tăiată la subraț. Tatăl era cărunt și 
bătrân și mergea în baston, ca și cum spatele îi era dislocat. 
Mirosea ca pipa din cocean de porumb pe care o ţinea în 
buzunarul de la cămașă. Ochii îi erau înceţoșaţi și năpădiţi de 
cataractă. 

— A plecat în New Orleans. l-am zis că o negresă de la ţară n- 
are ce căuta acolo, a spus el, așezându-se pe canapea, cu mâna 
curbată pe mânerul bastonului. 

— E doar o fată de la ţară. Ce să facă ea cu alde ăia din New 
Orleans? Așa i-am zis io. 

— Pentru cine lucra, domnule Deshotels? 

— Ce știu io de New Orleans? N-am io treabă acolo. 

Omul mi-a zâmbit și i-am observat gingiile golașe, albăstrii. 

— Credeţi că s-a înecat? 

Bărbatul a făcut o pauză și zâmbetul i s-a șters de pe buze. 
Ochii lui păreau să mă privească cu adevărat pentru prima dată. 
— Crezi că le pasă ce zice un negrotei bătrân? a întrebat el. 

— Cred. 

N-a răspuns. Și-a pus pipa stinsă în gură, a plescăit din limbă 
și a început să se uite în gol la ecranul televizorului. 

— Voi pleca acum, am spus eu, ridicându-mă. Îmi pare rău 
pentru ce s-a întâmplat cu fiica dumneavoastră. Chiar regret. 

Și-a întors din nou chipul spre mine. 

— Am avut unșpe, a zis. Ea era a mai mică. Îi ziceam mica 
cush-cush, că îi plăcea mereu cush-cush când era copil. Ajută- 
mă până afar. 

Mi-am așezat mâna sub braţul lui și am pășit în lumina 
puternică de pe verandă. Vântul vălurea câmpurile verzi de 
trestie, de pe cealaltă parte a drumului. Braţul bătrânului era 
împăienjenit de o reţea de vene. A șchiopătat alături de mine, 
spre mașină, înainte de a vorbi. 


VP - 27 


— Au omorât-o, așa-i? a întrebat el. 

— Așa cred. 

— Nu fu decât o bucăţică bună de dulceaţă pentru oamenii 
albi și după aia o aruncară, a adăugat. 

Ochii i s-au umezit. 

— l-am zis: „Dulceţică, dulceţica mea trestioară, ai grijă că 
ești femeie fără bărbat”. Ea a zis: „Ai grijă de televizorul, de 
ceasul și masa de i le-am dat lu' mama”. Așa a zis. Fetișcană 
care nu știe nici să citească să-i cumpere televizor de cinci sute 
de dolari maică-sii. Ce să le faci la nouășpe ani? N-ascultă, nu 
când au banii albilor, și vin cu o mașină mare de la New Orleans 
pân’ aici. Ne-a zis că ne mută în nord. Fetiţă care încă mai 
mânca cush-cush să creadă că-i fraierește pe albi și că-și mută 
bătrânu' la New York. Ce-a făcut de-au omorât-o? 

Pentru asta, nu aveam niciun răspuns. 

e 

Mă aflam pe o fâșie pustie de drum, mărginit pe o parte deo 
un lac întins și unduitor și pe cealaltă de o pădure inundată, 
când am văzut în oglinda retrovizoare mașina de patrulă, 
albastru cu alb. Şoferul mă zărise deja în lumina girofarurilor și, 
când a tras mai aproape de bara mea de protecţie, m-a 
atenţionat scurt cu sirena. Am început să mă îndrept spre 
refugiu, dar în pietrișul și printre ierburile de pe margine luceau, 
ca niște dinţi de chihlimbar, cioburi de la sticle de bere. Am 
încercat să conduc spre un loc curat înainte de a opri, iar mașina 
de patrulă a ajuns imediat lângă mine, cu motorul uruind, iar 
adjunctul, așezat în scaunul pasagerului, a arătat furios cu 
degetul spre marginea drumului. Am auzit cauciucurile 
crănţănind deasupra cioburilor. 

Ambii asistenţi au ieșit din vehicul și am știut atunci că gluma 
avea să se îngroașe. Erau bărbaţi masivi, probabil de etnie 
cajun, ca și mine, dar trupurile lor robuste și fibroase, 
uniformele bleu, pe corp, centurile și tocurile de pistol lustruite, 
gloanțele lucitoare și paturile revolverelor te făceau să te 
gândești la regiunile izolate din Mississippi și nordul Louisianei; 
ca și cum trebuiseră să meargă acolo și să înveţe de la ţărani 
ce-i brutalitatea. 

Niciunul nu avea vreun carnet de citaţii în mână sau în 
buzunar. 


VP - 28 


— Sirena înseamnă că trebuie să tragi pe dreapta. Adică nu să 
încetinești, domnule locotenent, a zis șoferul. 

Bărbatul mi-a zâmbit și și-a scos ochelarii de soare. Era mai în 
vârstă decât celălalt ajutor de șerif. 

— leşi afară din mașină, te rog. 

Am deschis portiera și am pășit pe șosea. S-au uitat la mine, 
fără să vorbească. 

— În regulă, mă prind în joc. Pentru ce m-aţi oprit? am 
întrebat. 

— Viteză de nouăzeci și cinci, într-o zonă restricționată la 
optzeci și cinci, a răspuns celălalt ofiţer. 

Tipul mesteca gumă, iar ochii lui păreau gravi și hotărâți. 

— Nu mi-aş fi imaginat că am mai mult de optzeci, am 
replicat. 

— Mă tem că ţi-a scăpat, a continuat bărbatul mai în vârstă. 
Într-o dimineaţă așa frumoasă ca asta te fura peisajul, poate 
uitându-te la apă sau la copaci sau gândindu-te la o puicuţă 
bună și, până să-ţi dai seama, ai și piciorul, și cocoșelul în 
poziție de drepți. 

— Bănuiesc că nu vei face o excepţie, ca-ntre colegi, nu? am 
încercat eu. 

— Judecătorul nu ne permite să ne scape prea multe, a 
răspuns cel mai în vârstă. 

— Atunci scrie-mi o citaţie și voi vorbi cu judecătorul. 

— Mulţi oameni din afara circumscripţiei nu se prezintă la 
tribunal, a răspuns omul. Asta-l înfurie mai rău ca un bărzăune 
cu rahat pe nas. Așa că trebuie să-i ducem direct acolo. 

— Voi, băieţi, nu v-aţi echipat complet în dimineaţa asta, am 
replicat. 

— Cum așa? a răspuns celălalt adjunct. 

— Aţi uitat să vă puneţi plăcuţele de identificare. De ce oare? 

— Nu-ţi face tu griji pentru nenorocitele de plăcuţe cu nume. 
Te întorci cu noi la tribunal, a răspuns tipul mai tânăr. 

Se oprise din mestecat gumă, iar maxilarul lui se întrezărea 
rigid în spatele obrazului. 

— Oricum, ai o pană, domnule locotenent, a zis bătrânul. 
Presupun că asta e cam din vina noastră, așa că în timp cetu te 
întorci cu noi, o să anunț prin radio tractările, să vină și să 
schimbe cauciucul. 


VP - 29 


— Se mai întâmplă, am zis. Nu-l iei pe sus pe-un detectiv din 
New Orleans. 

— Teritoriul nostru, regulile noastre, locotenente. 

— Mai du-te-n mă-ta! 

Tăceau amândoi. Soarele sclipea orbitor pe întinderea de apă 
din spatele lor. Lumina era atât de strălucitoare încât a trebuit 
să mă forţez să nu clipesc. li puteam auzi pe amândoi respirând, 
le puteam vedea ochii, aruncându-și priviri furișe și incerte, 
aproape că le puteam mirosi pelicula subțire de sudoare de pe 
piele. 

Pantoful tânărului s-a mișcat pe pietriș și omul și-a tras 
degetul mare de la mână spre centura tocului în care-și ţinea 
pistolul Magnum, de calibru .357, placat cu crom. Mi-am tras 
revolverul de calibru .38 din suportul lui atașat de curea, m-am 
lăsat în jos și am ţintit cu ambele mâini spre feţele lor. 

— Mare greșeală, prietene! Mâinile pe cap și în genunchi! am 
strigat. 

— Uite..., a dat să zică tipul mai bătrân. 

— Nu te gândi, fă-o! Eu câștig, tu pierzi! 

Imi venea greu să respir. 

Cei doi au privit unul la celălalt, și-au împreunat mâinile pe 
creștet și au îngenuncheat în fața mașinii lor. M-am dus în 
spatele lor, le-am tras revolverele grele din teci și le-am aruncat 
dintr-o parte, în lac. 

— Scoateţi-vă cătușele și legaţi-vă de bară, am continuat. 

— Ești în rahat până peste cap, a spus adjunctul mai în vârstă. 

Ceafa lui bronzată era acoperită cu broboane de sudoare. 

— Eu văd altfel lucrurile, am replicat. Voi credeaţi că puteţi 
face pe cowboy-ii și v-aţi băgat cu mutrele în găleata cu lături. 
Ce urma să se întâmple, o zi sau două la răcoare sau poate o 
bătută bună, pe bancheta din spate, în drum spre închisoare? 

Bărbaţii nu au răspuns. Pe feţele lor congestionate se citea 
furia și durerea din genunchii tăiaţi de pietre. 

— Prindeţi-vă cătușele de bară și închideţi-le, am zis. Nu mi- 
ați răspuns, ceea ce mă face să mă întreb dacă ajungeam măcar 
la pușcărie. Chiar așa de adânc sunteți băgațţi? 

— Mânca-mi-ai! a protestat tânărul. 

— la zi-mi, toţi sunteți așa proști? Crezi că poţi să pocnești un 
politai din New Orleans și să ieși basma curată? 

— Mai vedem noi cine cum scapă, a răspuns ofițerul în vârstă. 


VP - 30 


A trebuit să se întoarcă într-o parte, așa îngenuncheat cum 
era, și să-și îngusteze ochii, sub lumina soarelui, ca să poată 
vorbi cu mine. 

— Șeriful vă lasă pe voi să-i curăţaţi rahatul, așa-i? am 
întrebat. Îmi pare o treabă josnică. Trebuie să-l faceţi să mai 
împartă niţel din mălai. Voi probabil mai pișcaţi ceva mărunt din 
când în când, poate o puneţi de-o partidă în localul de dezmăţ 
din zonă, dar el conduce un Cadillac și crește cai arabi. 

— Pentru un poliţai de la Omucideri, ești un cretin, a pufnit 
bătrânul. Ce, te crezi așa important ca să trebuiască să fii pus la 
punct? Nu ești decât un neica nimeni. 

— Mi-e teamă că voi, băieţi, veți avea cariere foarte scurte. 

— Începi să te gândești cum vei dispărea de aici, a zis 
tinerelul. 

— Te referi la pană? Asta e o problemă, am spus meditativ. 
Ce-aţi zice dacă v-aș duce pur și simplu mașina mai la vale, cu 
voi încă legaţi de ea? 

Pentru prima dată, chipurile le-au fost traversate de un fior 
sincer de spaimă. 

— Calm. Avem standardele noastre în New Orleans. Nu ne 
luăm de prostănaci, am replicat. 

Am văzut cum din depărtare venea spre noi o mașină maro. 
Cei doi adjuncţi au auzit-o și s-au uitat unul la altul, așteptând. 

— Scuze, n-aveţi parte de cavalerie azi, am zis și m-am lăsat 
pe vine, la același nivel cu ei. Acum, uite cum stă treaba, 
păcălicilor, nu știu cât de departe vreţi să mergeţi, dar dacă 
vreţi morțiș să continuaţi, ţineţi minte următorul lucru: am mai 
multe resurse decât voi, mai mulţi oameni, mai multă minte, 
mai mult din orice contează. Așa că judecați. Intre timp, o să 
trimit pe cineva după mașină și ar fi bine să o găsească aici. De 
asemenea, ziceţi-i personajului ăluia pentru care lucraţi că 
discuţia nu se terminase. O să se prindă el. 

e 

Am oprit mașina maro, arătându-mi insigna, și am urcat pe 
scaunul pasagerului înainte ca șoferul, o femeie blondă, trecută 
de douăzeci de ani, cu părul răvășit de vânt și ochi mari, să 
poată vorbi sau să-și îndrepte atenţia asupra celor doi ofiţeri 
încătușațţi. De la casetofonul ei se auzea trâmbițând Concertul 
nr. 1 de Ceaikovski, iar pe bancheta din spate se învălmășeau 
hârtii, carnețele și tipizate guvernamentale. 


VP - 31 


— Sunt poliţist din New Orleans. Am nevoie să mă duci în 
următorul oraș, am strigat, ca să acopăr muzica. 

De surpriză și teamă, ochii ei albaștri se rotunjiseră că ai unei 
păpuși. Fata a început să accelereze ușor, privirea alunecându-i 
pe lângă adjuncţii încătușaţi, dar uitându-se apoi fix la ei, în 
oglinda retrovizoare. 

— Oamenii ăia sunt legaţi de bara mașinii? a întrebat ea. 

— Da. Au fost băieţi răi, am strigat drept răspuns. Pot să 
opresc asta? 

— Regret, dar trebuie să o fac. N-ai decât să tragi, dacă vrei. 

Și terminând de vorbit, a călcat pe frâne, a băgat în marșarier 
și a apăsat acceleraţia până la podea, stârnind scârţâit de 
cauciucuri și un nor negru de fum în jur. M-am lovit cu capul de 
parbriz, apoi mi-am zărit bătrânul Chevrolet venind spre noi cu 
repeziciune. 

— Atenţie! am zbierat. 

Dar era prea târziu. Bara ei mi-a ciocnit aripa din față și a 
zgâriat ambele uși. Mașina s-a hurducăit oprindu-se, fata a 
răsucit butonul casetofonului și s-a aplecat peste mine, strigând 
la adjuncţi: 

— Omul ăsta zice că e poliţist. E adevărat? 

— Doamnă, sunaţi la biroul șerifului din Cataouatche, a zis 
ofițerul în vârstă. 

Bărbatul stătea sprijinit pe un genunchi, iar faţa îi părea 
chinuită de disconfort. 

— Cine-i omul din mașina mea? 

— E un căcănar care o să fie făcut una cu pământul, a 
răspuns tânărul. 

Femeia a tras de schimbătorul de viteze, a apăsat accelerația 
până jos și a trecut din nou ca vântul pe lângă mașina mea. Am 
simţit cum bara din spate a vehiculului se ciocnește de aripa din 
faţă a mașinii mele. Conducea ca o nebună, cu hârtiile zburând 
pe locul din spate, lacul și pădurea inundată rămânând doar o 
amintire în urma noastră. 

— Îmi pare rău pentru mașina ta. Am asigurare. Sau cred că 
mai am, a zis ea. 

— E-n regulă. Dintotdeauna mi-am dorit să văd ţara din 
interiorul unui uragan. Tot mai ești speriată sau mereu conduci 
așa? 

— Așa cum? 


VP - 32 


Părul îi zbura în vânt, iar ochii ca doi nasturi albaștri priveau 
cu hotărâre pe deasupra volanului. 

— Mai crezi că sunt un infractor evadat? am întrebat-o. 

— Nu știu ce ești, dar l-am recunoscut pe unul dintre ofiţeri. E 
un sadic care și-a frecat măciuca de o clientă de-a mea. 

— Clientă? 

— Lucrez la serviciul naţional pentru persoanele cu 
dizabilități. 

— ÎI poţi băga la închisoare. 

— E speriată de moarte. l-a spus că ar fi în stare să o facă iar, 
apoi s-o închidă ca prostituată. 

— Doamne, cucoană, fii atentă! Ascultă, e un restaurant pe 
piloni chiar dincolo de linia de graniţă a ținutului. Parchează 
acolo, dăm un telefon și îţi fac cinste cu prânzul. 

— De ce? 

— Pentru că ești surescitată și nu mă crezi când îţi spun cine 
sunt. Apropo, ai avut nevoie de curaj pentru ce ai făcut acolo. 

— Ba nu. Doar că nu iau ciudaţi la ocazie. În ziua de azi dai de 
o grămadă de situaţii dubioase. Dacă ești detectiv, de ce 
conduci o rablă? 

— Acum câteva minute nu era chiar o rablă. 

— La asta mă refer când vorbesc de ciudați. Probabil ţi-am 
salvat viaţa, iar tu îmi critici stilul de condus. 

„Nu pune la îndoială planul lui Dumnezeu, într-o dimineaţă 
orbitoare, sub o galerie de stejari, Robicheaux”, mi-am zis. „De 
asemenea, nu contrazice pe cineva care merge cu o sută 
patruzeci de kilometri pe oră și împroașcă pietre ca din pușcă în 
trunchiurile copacilor”. 

Restaurantul era o clădire șubredă din lemn, cu ferestre 
acoperite cu plasă, construită pe piloni, deasupra lacului. 
Reclame cu Metal Dixie 45 și berea Jax erau bătute în cuie peste 
tot, pe pereţii exteriori. Languste nu se mai găseau, așa că am 
comandat pisică de mare prăjită și niște boluri mici cu tocană de 
creveţi. Cât am așteptat după mâncare, i-am cumpărat fetei o 
băutură de la bar și am folosit telefonul ca să iau legătura cu 
birourile Districtului Unu din New Orleans. l-am așezat 
receptorul la ureche, astfel încât să-l poată auzi pe Clete 
răspunzând, apoi l-am luat eu. 

— lau prânzul cu o femeie care ar vrea să te audă descriindu- 
mă, i-am zis partenerului și i-am dat telefonul înapoi ei. 


VP - 33 


Am văzut-o cum dă să zâmbească, pe când asculta, apoi ochii 
i s-au strâns, încreţiţi, și a izbucnit în râs de-a binelea. 

— E revoltător, a făcut ea. 

— Ce-a zis? 

— Că părul tău e pătat ca al unui sconcs și că uneori eviţi să 
platești consumaţia. 

— Clete s-a vrut mereu glumet. 

— Așa faceți voi toţi lucrurile? Îi legaţi pe alţi polițiști de 
mașini, băgaţi oamenii în sperieţi pe autostradă, faceţi mişto la 
telefon? 

— Nu chiar. În circumscripţia Cataouatche au alte reguli. Mi- 
am cam depășit teritoriul. 

— Cum rămâne cu ofiţerii de acolo? N-o să vină după tine? 

— Cred că o să fie mai îngrijoraţi în legătură cu explicaţiile 
date omului pentru care lucrează. După ce mâncăm, mă poţi 
duce înapoi în oraș? 

— Trebuie să trec pe la un client, apoi te duc. 

Fata a sorbit din cocteilul Manhattan și a ronţăit cireașa de pe 
scobitoare. M-a văzut urmărind-o cu privirea și și-a întors ochii 
spre fereastra dinspre lac, unde vântul sufla mușchiul din 
chiparoși. 

— ţi plac cursele de cai? am întrebat-o. 

— N-am fost niciodată. 

— Am abonament la un club. Ai vrea să mergi mâine seară, 
dacă am mașina gata? 

Ea s-a oprit, iar privirea-i de un albastru electrizant s-a 
plimbat peste chipul meu. 

— Cânt la violoncel într-un cvartet de coarde. Avem repetiție 
mâine seară, a răspuns. 

— Ah... 

— Dar o să terminăm probabil până la opt și jumătate, dacă 
nu-i prea târziu. Locuiesc lângă parcul Audubon, a completat 
fata. 

„Vezi, nu te contrazice cu destinul, iar lucrurile o să meargă 
strună până la urmă”, mi-am spus în gând. 

e 

Dar treburile nu au mers bine a doua zi, în district. Nu 
mergeau niciodată când trebuia să am de-a face cu tipii de la 
Moravuri sau, în special, cu sergentul Motley. Era de culoare, 
fost soldat de profesie, dar avea prea puțină înțelegere pentru 


VP - 34 


oamenii lui. Odată, un beţivan negru, aflat în celulă, îi făcea zile 
fripte lui Motley strigând: „Negroteiu'!? omului alb cu insigna și 
arma albului”, iar Motley l-a acoperit din cap până-n picioare cu 
întreg conţinutul unui tub de Mace”, până ce gardianul i-a dat 
peste mână. 

Dar în legătură cu Motley aveam o altă amintire, mult mai 
sumbră. Înainte să fie făcut sergent și transferat la Moravuri, 
lucrase ca aprod la tribunal și avea ca datorie escortarea 
prizonierilor din închisoare spre audițiile din timpul dimineţii. 
Avea vreo șapte cu el în lift, legaţi cu un lanţ de încheieturi, 
când un incendiu stârnit la subsol a ars circuitele electrice și a 
făcut liftul să se oprească între etaje. Motley a ieșit pe 
deschiderea de urgenţă din plafonul cabinei, dar cei șapte 
prizonieri au murit asfixiaţi de fum. 

— Ce vrei să știi despre ea? m-a întrebat sergentul. 

Era obez și purta o mustață groasă, iar scrumiera lui dădea 
pe-afară de chiștoace. 

— Ai arestat-o de trei ori într-o lună: de două ori pentru 
acostare și o dată pentru posesie de droguri. Trebuie să te fi 
interesat, am zis. 

— Era o puicuță de zece dolari, o adevărată ratată. 

— Nu-mi spui prea multe, Motley. 

— Ce-i de spus? Inhala cocaină și făcea laba la tipi într-un 
salon de masaj, pe strada Decatur. Era genul de curvă pe care o 
spintecă vreun client sau căreia îi dă foc peștele. Cum ziceam, o 
victimă. O fată de la ţară care voia să dea lovitura. 

— Cine i-a plătit cauţiunea? 

— Probabil peștele ei. Nu-mi amintesc. 

— Cine era? 

— Nu ţin minte. La fiecare două luni apare câte un derbedeu 
nou la conducerea afacerii. 

— Ştii pe cineva care să fi avut vreun motiv să-i injecteze o 
supradoză? 

— Da’ de ce nu mă-ntrebi și de numărul de la pantofi?! De 
când a devenit ea cazul tău, zău așa? Am auzit că ai pescuit-o 
pe brațul râului din circumscripţia Cataouatche. 


12 În original, knee-grow, care se pronunţă ca „negro”, termen nepotrivit pentru a 
indica o persoană de culoare. 
13 Marcă de spray paralizant. 


VP - 35 


— Am un interes personal. Uite, Motley, noi cooperăm cu voi. 
Ce-ar fi să întorci și tu un pic favorul? 

— Ce ai impresia că știu eu? Ti-am zis că era doar o curvă fără 
minte. Sunt toate croite pe același calapod. Oricum, pierdusem 
contactul cu ea. 

— Ce vrei să zici? 

— Am dat iama în salonul de masaj de câteva ori și ea nu mai 
lucra acolo. Una dintre celelalte târfe a zis că Julio Segura o 
luase la el. Asta nu înseamnă însă nimic. Face așa tot timpul, 
apoi se satură de ele, le dă câteva punguliţe de heroină 
mexicană și-l pune pe șoferul ăla pitic al lui să le conducă la o 
stație de autobuz sau înapoi în cuib. 

— Ești incredibil. 

— Ai impresia că pe un tip ca el îl interesează să omoare 
curve? Șterge-o, Robicheaux. Îmi irosești timpul. 

e 

Cincisprezece minute mai târziu, căpitanul Guidry a intrat în 
biroul pe care-l împărţeam cu Clete. Avea cincizeci de ani, locuia 
cu mama lui și făcea parte din Cavalerii lui Columb. Dar de 
curând începuse să iasă cu o văduvă de la departamentul 
alimentării cu apă a orașului și știam că era ceva serios din 
moment ce începuse să facă un transplant de păr. In scalpul lui 
lucitor și chel erau acum înfipte mici petice rotunde cu noile fire 
de păr, astfel încât capul îi arăta ca o stâncă pe care încep să 
crească ierburi. Dar era un administrator bun, un tip corect și de 
multe ori încasa bobârnacele pentru noi, când nu avea niciun 
motiv. 

— Au sunat de la AAA!" și-au spus că ţi-au ridicat mașina, m-a 
anunţat el. 

— Foarte bine, am răspuns. 

— Ba nu. Au mai spus că probabil cineva ţi-a spart toate 
geamurile cu un ciocan sau o bâtă de baseball. Ce s-a întâmplat 
acolo, cu oamenii șerifului, Dave? 

l-am povestit, în timp ce mă privea inexpresiv. l-am amintit de 
asemenea și de Julio Segura. Cletus își ținea fața îngropată în 
sertarul nostru cu dosare. 

— N-ai inventat nimic? Tu chiar ai prins cu cătușe de mașină 
doi adjuncţi ai șerifului? a întrebat căpitanul. 

— Nu eram într-o poziţie prea avantajoasă, căpitane. 


14 American Automobile Association. 
VP - 36 


— Păi, pesemne că i-ai pus la punct, din moment ce nu ţi-au 
mai făcut nimic altceva - în afară de faptul că ţi-au remodelat 
geamurile. Vrei să-i pui un pic pe jar? Pot să duc vorba la biroul 
secretarului general de stat și îi va zgâlțâi probabil niţel. 

— Clete și cu mine vrem să mergem la bârlogul lui Segura. 

— Cei de la Moravuri îl consideră teritoriul lor, a replicat 
căpitanul. 

— E vorba despre uciderea unui poliţist. Acum e teritoriul 
nostru, am răspuns. 

— În regulă, dar fără șmecherii, a zis. În momentul ăsta nu 
avem niciun motiv legal să ne aflăm acolo. 

— OK. 

— Doar vorbiţi, daţi-i de înţeles că ne ajung la urechi niște 
lucruri neplăcute. 

— Bine, căpitane. 

Bărbatul și-a scărpinat cu unghia unul din implanturile de pe 
scalp. 

— Dave... 

— Da, domnule. 

— Uită ce-am spus. Îl ameninţă pe un poliţist din New Orleans 
și n-o să tolerăm așa ceva. Vâră-i capul în closet. Zi-i, de 
asemenea, că ai primit ordin de la mine. 

e 

Leandri, azalee și mirți erau plantați des în spatele gardului 
din fier forjat ce înconjura enorma peluză albăstrui-verzuie a lui 
Segura. Grădinarii tundeau tufişurile, udau straturile de 
trandafiri și mușcate, tăiau frunzele veștede din pâlcurile de 
bananieri. In spate, spre lac, puteam desluși casa albă, din stuc, 
de două etaje, acoperișul de ţiglă roșie, sclipind în soare, 
palmierii regali, legănându-se lângă piscină. Cineva a plonjat 
zgomotos de pe o trambulină. 

Un bărbat latino-american bine făcut, în pantaloni largi și cu 
un tricou de golf, a venit la poarta principală și s-a aplecat spre 
fereastra mașinii lui Clete. Pe antebraţul lui acoperit de păr 
negru se vedeau contururile șterse ale unor tatuaje. De 
asemenea, purta la ambele mâini inele grele. 

— Vă pot ajuta, domnule? a întrebat. 

— Suntem ofițeri de poliţie. Vrem să vorbim cu Segura, a 
răspuns Clete. 

— Aveţi o întâlnire cu el? 


VP - 37 


— Amice, tu spune-i doar că suntem aici, a adăugat Clete. 

— Are musafiri acum. 

— Ai probleme cu auzul? a zis Clete. 

— Am o listă cu niște nume. Dacă vă regăsiţi pe ea, intraţi, 
dacă nu, staţi afară. 

— Ascultă, slinos infect... 

Fără să-și mai termine propoziţia, Clete a coborât din mașină 
și i-a tras omului un pumn ucigător în stomac. Tipul s-a chircit, 
cu gura deschisă, de parcă fusese lovit cu un baros, iar ochii îi 
erau holbaţi, ca și cum se îneca. 

— Necazuri cu digestia? încearcă cu Tums, a zis Clete. 

— Care-i problema ta? l-am luat la rost. 

— Acum niciuna, a răspuns și a împins poarta de fier, astfel 
încât să putem intra. 

Bărbatul se ţinea de gard cu o mână și se chinuia să-și 
recapete suflarea. Am condus în sus, pe alee, spre casa din stuc. 
Am continuat să-l privesc pe Clete. 

— Tu n-ai lucrat la Moravuri. Habar n-ai ce jigodii sunt 
nenorociţii ăștia, a explicat el. Când te enervează un slinos ca 
el, îl calci în picioare. Ca să știe cum stau lucrurile. 

— Te-ai îmbătat azi-noapte? 

— Mda, dar n-am nevoie de scuze ca să-l burdușesc vreunul 
dintre tâmpiţii ăștia. 

— Să nu mai aud, Clete. 

— Am intrat, nu? În după-amiaza asta suntem surpriza lui Julio 
din cutia de Cracker Jacks. Uită-te la adunătura aia de lângă 
piscină. Pun pariu că am putea să-i urmărim și să-i punem în 
legătură cu fiecare afacere cu droguri din circumscripțiile 
Orleans și Jefferson. 

Aproximativ doisprezece oameni stăteau împrejurul sau în 
interiorul piscinei în formă de trifoi. Pluteau pe saltele de 
cauciuc, în apa turcoaz, jucând cărți pe o masă de piatră 
decorată cu mozaicuri și pe bănci ancorate la capătul cu apă 
mică sau ședeau în scaune de grădină, lângă trunchiurile subţiri 
și cenușii ale palmierilor, pe când o familie de servitori pitici le 
aducea cocteiluri tropicale, în pahare înalte, pline cu fructe și 
gheaţă. 

Clete a pășit de-a dreptul peste iarba tunsă, spre o masă 
aflată la adăpostul unei umbrele, unde un bărbat de vârstă 
mijlocie, îmbrăcat în pantaloni comozi, de culoare crem și o 


VP - 38 


cămașă galbenă cu papagali albaștri stătea alături de alţi doi, cu 
pielea întunecată ca a indienilor și cu trupuri ca niște hidranţi de 
incendiu. Tipul cu bluza fistichie era una dintre cele mai stranii 
fiinţe omenești pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Faţa lui 
era triunghiulară, cu o gură mică, urechi minuscule și ochii 
complet negri. Trei riduri adânci îi brăzdau fruntea, iar înăuntrul 
șanțurilor se puteau zări ghemotoace mici de piele. La 
încheietură purta un ceas digital din aur, cu un ecran negru, și 
fuma o Bisonte, înfiptă într-un portţigaret. Pe când ne apropiam 
de masă, cei doi bărbaţi tuciurii au dat să se ridice ca să-l apere, 
dar omul cu bluza galbenă cu albastru le-a făcut semn să 
rămână pe loc. Privirea i s-a îngustat, ca și cum chipul lui Clete i- 
ar fi plutit prin faţa ochilor, ca năzărit dintr-o amintire. 

— Ce se-ntâmplă, Julio? a zis Clete. E un tip acolo afară care-și 
scuipă masa de prânz peste tot prin iarbă. Ar trebui să angajezi 
niște portari mai cu ștaif. 

— Purcell, nu? a spus Segura. 

In ochi i se citea că-l recunoaște acum. 

— Bun, a făcut Clete. Acum fă legătura și dă-ţi seama cine e 
băiatul ăsta de lângă mine. 

Unul dintre tuciurii i-a spus ceva în spaniolă lui Segura. 

— Gura, slinosule, a intervenit Clete. 

— Ce-ai impresia că faci, Purcell? a întrebat Segura. 

— Depinde în totalitate de tine, Julio. Am auzit că răspândești 
o grămadă de mizerii despre partenerul meu, a continuat Clete. 

— El e? a întrebat mafiotul. 

Nu am răspuns. L-am țintuit cu privirea. A pufăit din 
portțigaretul lui și s-a uitat înapoi la mine fără să clipească, ca și 
cum ar fi privit mai degrabă un obiect, decât un om. 

— Am înțeles că faci mare tărăboi, a spus în cele din urmă. 
Dar nu te cunosc. Și nici nu am auzit de tine. 

— Cred că ești un mincinos, am replicat. 

— E dreptul tău. Ce altceva mai ai să-mi transmiţi azi? 

— Oamenii tăi au ucis o fată de nouăsprezece ani pe nume 
Lovelace Deshotels. 

— Lasa-mă să-ţi zic o chestie, ăsta... cum te cheamă, a spus 
el. Sunt cetăţean american. Sunt cetăţean pentru că un senator 
al Statelor Unite a introdus o lege ca să mă aducă aici. Am un fiu 
în West Point. Nu ucid oameni. Nu mă deranjează să mă sâcâie 


VP - 39 


din când în când Purcell și oamenii lui. Aici se dă mordida” ca-n 
Nicaragua. Dar nu-ţi permit să vii și să mă acuzi că am omorât 
pe cineva. 

A dat din cap spre unul dintre însoțitori, iar acesta s-a ridicat 
și a pornit către casă. 

— Și-ţi mai spun ceva. Ştii de ce e Purcell aici? Are conștiința 
încărcată și-i învinuiește pe alții pentru asta. A luat o fată din 
salonul de masaj din Cartierul Francez și a sedus-o pe bancheta 
din spate a mașinii. Ăștia-s genul de oameni care-mi dictează 
mie ce-i moralitatea. 

— Ți-ar plăcea să-ţi înghiţi dinţii? a făcut Clete. 

— Avocaţii mei sunt chiar acum pe drum. Vrei să mă 
ameninţi, să lovești oameni - o să-i îmbogăţești pe ei. Te adoră. 

— Ești un tip alunecos, Julio, am zis. 

— Da? Poate și tu ești un băiat drăguţ, ca partenerul tău, a 
răspuns. 

— Alunecos ca vaselina, nicio zgârietură sau urmă pe tine, am 
continuat. Dar dă-mi voie să-ţi zic și eu o poveste. Tata a fost 
vânător în insula Marsh. Îmi zicea așa: „Dacă nu mișcă, nu-l 
deranja. Dar când începe să-ţi sară la genunchi, așteaptă până 
cască fălcile și scuipă-l în gură”. Ce zici de istoria mea? 

— Eşti om în toată firea. De ce vrei să te prostești? Nu ţi-am 
făcut nimic. Pentru un motiv sau altul cauţi necazul cu 
lumânarea. 

— Care-i cel mai rău lucru pe care l-ai văzut întâmplându-i-se 
cuiva, Julio? am întrebat. 

— Despre ce vorbești? a replicat. 

Fruntea îi era încruntată, iar micile ghemotoace de piele din 
riduri arătau ca niște șiraguri de proiectile BB? de culoare mov. 

— Am auzit că ai niște brute care lucrează pentru tine. 
Probabil din vechea gardă naţională a lui Somoza, experţi în 
strangularea jurnaliștilor și uciderea preoţilor catolici. 

— Vorbești în dodii. 

— Bineînţeles, am zis. Probabil că ai ajuns să vizitezi subsolul 
vreunuia dintre posturile de poliţie ale lui Somoza. l-ai văzut 
atârnând de braţe, cu un sac înmuiat în insecticid legat în jurul 
capului. Mureau ţipând, orbiţi și sufocându-se și chiar și un 
căcănar ca tine a avut ceva coşmaruri după. Mai știi și despre 


15 Mită (în Ib. spaniolă, în text). 
16 Proiectile sferice pentru pistoale cu CO;. (n.r.). 
VP - 40 


vulcanul în al cărui crater încins armata îi arunca din elicopter 
pe sandiniști. Sunt chestii destul de îngrozitoare la care să 
meditezi, Julio. 

— Ce mai pereche ne-au trimis azi! Un poliţai de la Moravuri 
cu aere și încă unul care vorbește ca un marxist, a răspuns. 

Unii dintre cei adunaţi în jurul piscinei au râs. 

— Nu înţelegi, am adăugat. Vezi, ţie ţi se pare că ceea ce le- 
au făcut ai tăi altora se datora sorții nemiloase. Dar după ce ai 
scăpat de spectacolul macabru din Managua, te-ai crezut la 
adăpost. Așa și Somoza. A ieșit din Dodge cu tot cu milioanele, 
apoi, într-o zi, pe când șoferul îl conducea prin Asuncion în 
limuzina lui, cu câte o escortă pe motocicletă, în față și în spate, 
cineva i-a parcat o rachetă de bazooka în poală. L-a făcut 
lasagna cât ai zice pește. Mă urmărești, Julio? 

— Ai de gând să-mi porţi sâmbetele, bătăiosule? a întrebat 
banditul. a 

— Tot nu pricepi. Uite, e aproape ca-n Biblie. In cele din urmă, 
cineva tot îţi va mânca pomana, și va fi de unde nici nu te 
aștepți. Poate un poliţai de la țară îţi pune un revolver de 
patruzeci și cinci în ceafă și dă drumul la un glonț de-ți face 
bucăți faţa. Sau poate te încătușează în Casa Pălăriei Roșii din 
penitenciarul Angola și-ţi preschimbă creierul în terci. 

— E musai să te-apuci de făcut benzi desenate, a zis. 

— Atunci poate că stai la adăpost, lângă piscina ta, cu 
prostituatele tale și maimuţoii dresați în jurul tău și se întâmplă 
ceva nelalocul lui, am adăugat. 

Apoi i-am luat cocteilul tropical plin de gheaţă și fructe și i l- 
am turnat în poală. 

S-a ridicat de la masă, dându-și scaunul înapoi cu un scrâșnet 
și răcâindu-și gheaţa de pe șalvarii crem, cu chipul năpădit de 
revoltă și surpriză. Bărbatul bondoc și negricios, așezat vizavi de 
el, a dat să se ridice. Clete l-a împins din nou jos. 

— Incepe tu, că terminăm noi îndată, Paco, a spus. 

Tipul negru a rămas așezat și a apucat strâns braţele din fier 
forjat ale scaunului, holbându-se la Clete cu o faţă la fel de plată 
și plină de o violenţă latentă, ca o tigaie. 

— Gata, bun băiat, a zis Clete. 

— leșiți de aici! a izbucnit Segura. 

— Asta-i doar ca apetitiv. Tipii de la Omucideri sunt o echipă 
creativă, am explicat. 


VP - 41 


— Sunteţi o flegmă pe trotuar, a ripostat. 

— Avem un sac plin de premii surpriză pentru tine, Julio. Dar 
la final te voi trimite înapoi la răsadul de roșii!”, am replicat. 

— Am tipi care pot tăia câte o bucăţică din tine, pentru tot 
restul vieţii tale, a reacționat Segura. 

— Mie-mi sună a amenințare la adresa unui ofițer de poliţie, a 
zis Clete. 

— Nu intru în jocul tău, maricón’, a continuat Segura. Sunteţi 
amatori, rataţi. Uitaţi-vă în spatele vostru. Mai aveţi chef de 
îmbrâncit oameni? 

Doi bărbaţi își parcaseră automobilele Continental de culoare 
galben-canar la capătul aleii și acum pășeau pe iarbă, spre noi. 
Amândoi arătau ca o pereche îmbunătăţită de garanti. 

— Whiplash Wineburger, ridicat din mormânt, a spus Clete. 

— Credeam că fusese exclus din barou, pentru mituirea unui 
jurat, mi-am amintit. 

— Ala a fost frate-său. Whiplash e prea deștept pentru așa 
ceva, a replicat Clete. Specialitatea lui e frauda cu asigurări și 
jecmănirea propriilor clienţi. 

— Cine-i unsurosu' de lângă el? 

— Un legiuitor latino-american care-și plimbă fundul pe aici de 
ani buni. 

— Am auzit că ai avea pile sus-puse. Tipii ăștia au nevoie de 
spor în vele într-o zi cu vânt, i-am spus lui Segura. 

— Me cago en la puta de tu madre™! a replicat. 

— Voi, cârnaţilor, aveţi două minute să dispăreţi de aici, a 
spus avocatul. 

Era zvelt și bronzat, ca un bătrân jucător profesionist de tenis, 
și purta o geacă sport bej, o cămașă galbenă, deschisă la gât și 
ochelari fumurii. 

— Așa aveam de gând. Cartierul ăsta se duce dracului cu 
repeziciune, pare-mi-se, a zis Clete. 

— Apropo, Wineburger - am intervenit eu - pune-te la punct 
cu legea aia a ta pentru taxe. Am auzit că Fiscul e pe cale să 
arunce un ochi pe registrele contabile ale lui Segura. 

— Zău? Ai pe cineva la Casa Albă? a întrebat. 


17 Aluzie la o anecdotă italiană; înţelesul aproximativ este acela de „locul crimei”. 
18 Termenul peiorativ pentru „homosexua!” (în Ib. spaniolă, în text). (n.r.). 
19 înjurătură în Ib. spaniolă. (n.r.). 


VP - 42 


— Se știe în toată clădirea Biroului Federal. Nu ţi-ai făcut 
temele, am adăugat. 

Ne-am întors la mașina noastră și i-am lăsat pe Segura și pe 
avocatul lui holbându-se unul la celălalt. 

e 

Am condus înapoi pe drumul de lângă lac, spre autostrada 
Pontchartrain. Palmierii se scuturau de-a lungul malului, iar 
valuri mărunte înălbeau cu spumă suprafața apei. Câteva bărci 
cu pânze virau cu greu prin vântul puternic. 

— Crezi că i-am băgat sula-n coaste? a întrebat Clete. 

El conducea fără să mă privească. 

— Vom vedea. 

— Chestia aia cu Fiscul a fost bestială. 

— N-ai ceva să-mi spui, Clete? 

— Acum trebuie să mă spovedesc, sau ce? 

— Nu-mi place să văd un tip ca Segura luându-mi la mișto 
partenerul. 

— S-a întâmplat acum trei ani. Mă despărțisem de nevastă și 
eram singur de șase săptămâni. 

— Ai lăsat fata să plece? 

— Nici nu a fost arestată. Era o informatoare. O plăceam. 

— De-asta i-ai băgat tipului ăluia pumnul în stomac? 

— În regulă, nu mă simt împăcat cu ideea. Dar îţi jur, Dave, n- 
am avut niciodată parte de servicii gratuite, datorate insignei, și 
n-am trișat niciodată. 

Și-a întors faţa buhăită și zgâriată către mine. 

— Atunci te cred. 

— Fă-mi cinste cu o gogoaşă și o cafea la Cafe du Monde. 

Peste lacul Pontchartrain se adunau norii unei rafale de după- 
amiază. La orizont, cerul se făcuse verde, iar valurile măturau 
acum tot lacul. Puținele bărci rămase în larg erau pline de stropi 
și spumă și lopătau prin vânt, îndreptându-se spre docurile lor. 
Când am întors pe autostradă, începuse să plouă cu stropi mari, 
lătăreţi, apoi pe mașina lui Clete s-a auzit deodată uruitul 
șiroaielor, ca și cum ar fi fost o armată de ciocănele. 

(J 

Orașul era îmbibat de apă și ploaia șiroia peste tot când am 
mers să o iau de acasă, de lângă parcul Audubon, pe Alice 
Ballard, asistenta socială. Lămpile stradale luminau copacii 
înceţoșaţi de pe esplanadă, pe strada St. Charles; șinele 


VP - 43 


lucioase și vechile tramvaiele verzi luceau vag în lumina apoasă, 
iar reclamele aburite de neon, ferestrele strălucitoare și mânjite 
de ploaie ale restaurantelor și farmaciei din colț erau parcă un 
fragment dintr-un peisaj nocturn de prin 1940. Această parte a 
New Orleansului nu părea nicicând să se schimbe și, cumva, 
constanţa ei în faţa zilei de ieri, într-o noapte ploioasă de vară, 
îmi alunga întotdeauna propriile temeri despre timp și moarte. 
Acest soi de visare m-a făcut neatent, m-a determinat să ignor 
mașina care a parcat lângă mine și m-a lăsat să trec pe lângă 
ea, pe trotuar, cu presupunerea vanitoasă că doar celor ca 
Segura li se întâmplă lucruri din senin. 


VP - 44 


3. 


Trăia într-o casă terasată veche, din cărămidă, legată de alte 
câteva locuinţe printr-o verandă comună și o peluză năpădită de 
tufișuri. Am auzit pași în spatele meu, m-am întors și am văzut 
cu coada ochiului trei bărbaţi care glumeau, ducând cu ei o 
sticlă de vin, împachetată într-o pungă de hârtie. Nu le-am mai 
dat atenţie după ce au cotit spre o casă luminată, unde era în 
toi o petrecere. 

Fata mi-a zâmbit când a deschis ușa. Purta o rochie albastră, 
transparentă la umeri, iar buclele ei blonde se ițeau de sub o 
pălărie largă din paie. Arăta foarte drăguţ, pe fundalul luminii, 
iar atunci nici că mi-a mai păsat dacă ajungeam la hipodrom sau 
nu. Apoi am văzut cum privirea i se concentrează pe ceva din 
spatele meu, iar expresia de pe chip i s-a schimbat complet. Am 
auzit pașii de pe verandă, venind repede în urma mea. Tocmai 
când mă întorceam, unul dintre cei trei bărbaţi m-a împins în 
sufrageria lui Annie Ballard și a ţintit direct spre faţa mea cu un 
Browning automat. 

— Să nu îndrăznești să-l tragi, jigodie, dacă nu vrei să-ţi scot 
creierul pe nas, a zis el, băgând mâna în interiorul hainei mele 
sport și scoțându-mi pistolul de calibru .38 de la centură. 

Bărbatul era înalt și osos, părul îi era secerat pe creștet, ca o 
ceapă decojită, iar abdomenul - plat ca șindrila sub catarama 
voluminoasă din metal a blugilor. Avea un accent din Sudul 
îndepărtat, de ţărănoi veritabil, iar pe brațul drept se vedea un 
tatuaj cu un craniu rânjind, cu o beretă verde și două baionete 
încrucișate sub maxilar și inscripţia „Omoară-i pe toți... lasă-l pe 
Dumnezeu să-i aleagă”. 

Al doilea om era scund și cu pielea măslinie, avea ochii 
lunguieți ai rasei semitice și un nas coroiat. A trecut repede din 
cameră în cameră, ca un dihor. Dar cel de-al treilea tip era în 
mod categoric conducătorul grupului. Își ţinea mâinile în 
buzunarele hainei de ploaie, cu o atitudine relaxată; privirea i se 
plimba impasibilă în jurul camerei, de parcă ar fi așteptat 
autobuzul. Avea la vreo cincizeci de ani, burtă și o bărbie 
rotundă, irlandeză, o gură mică cu colţurile lăsate și obraji pătați 


VP - 45 


de vinișoare albăstrii și roșii. Conturul vag estompat al feţei lui, 
cu sprâncenele încâlcite și părul grizonant și netuns îţi lăsau 
impresia unui membru obosit al Kiwanis”. 

— Nu mai e nimeni, a spus măsliniul. 

Vorbea cu un accent din Orientul Mijlociu. 

— Ştiţi deja că sunt ofițer de poliție? am întrebat încet. 

— Știm o grămadă despre tine, domnu’ locotenent. Ţi-ai făcut 
numele tare cunoscut în ultima vreme, a răspuns omul în haina 
de ploaie. 

— Credeam că Segura e mai isteţ de atât, am zis. 

— Nu știu. Nu l-am întâlnit niciodată. Dar tu nu ești isteţ 
deloc. 

A scos relaxat un revolver din buzunar și a dat din cap spre 
bărbatul cu tatuaj. El s-a dus în baie, mi-a aruncat pistolul de .38 
în vasul de toaletă și a pornit robinetele din cadă. Sub pălărie, 
ochii lui Annie erau larg deschiși și respira precipitat pe gură. 

— Îmi vin prieteni în vizită, a zis. 

— D-aia ţi-ai pus pălărie, a replicat tipul cu tatuaj, din pragul 
ușii de la baie. 

Părul îi era tuns atât de aproape de scalp, încât lumina îi 
făcea craniul să strălucească ca-ntr-o aură. Tinea în mână o rolă 
mare de bandă adezivă. 

— O să ies afară, a spus Annie. 

Chipul ei era îmbujorat și pătat, de parcă ar fi avut febră, iar 
vocea îi răsuna cumplit de tensionată. 

— Am prieteni la casa vecină și afară, în curte și în blocul 
alăturat și pot auzi totul prin pereţii ăştia, iar voi n-o să ne faceți 
nimic... 

— Annie, am șoptit. 

— O să plecăm acum, iar ei n-o să ne facă rău, a adăugat. 

— Annie, taci, am spus. Oamenii ăştia au ceva de rezolvat cu 
mine, apoi vor pleca. Nu e nevoie să faci nimic acum. 

— Ascultă vocea experienței, a comentat tipul în haina de 
ploaie. 

— Nu, a ripostat ea. N-o s-o facă. les în momentul ăsta. Sunt 
oameni slabi, altfel n-ar avea arme. 

— Pizdă proastă, a zis tatuatul și și-a rotit pumnul spre ceafa 
lui Annie. 


20 Kiwanis este o asociație fondată în 1915 și alcătuită din voluntari care doresc să 
construiască împreună o comunitate mai bună. 


VP - 46 


Pălăria i-a zburat în aer și fata a căzut în genunchi, cu chipul 
albit din cauza șocului. A rămas aplecată și a început să plângă. 
Erau genul de lacrimi izvorâte dintr-o durere veritabilă și 
profundă. 

— Nenorocitule, am spus. 

— Duceți-o în spate, a ordonat șeful. 

Ceilalţi doi i-au dus braţele la spate și i-au prins bandă 
adezivă la încheieturi și pe gură. Părul creţ îi atârna pe faţă, iar 
obrajii îi erau uzi de lacrimi. Cei doi au început să o împingă spre 
dormitor. 

— Bobby Joe, să nu faci nimic în afară de treaba pentru care 
am venit, i-a spus liderul. 

— Voiai să iasă pe verandă? a ripostat Bobby Joe, omul cu 
tatuaj. 

— Nu asta am vrut să spun. Nimic, în afară de treaba pentru 
care am venit. Pricepi? 

— Sunt gagici mai bune, pentru doi dolari, în Guatemala. 

— Ține-ţi fleanca, leag-o de glezne și vino înapoi, a zis tipul în 
impermeabil. 

— Cine sunteţi? am întrebat. 

— Ești implicat până peste cap, domnu' locotenent. Nu sunt 
încă sigur cât de mult îţi dai seama. Asta e problema pe care 
trebuie să o rezolvăm în noaptea asta. 

— Îţi dau altceva de rezolvat. O să v-o plătesc pentru tot ce se 
întâmplă aici. 

— Presupui cam multe. 

— Da? Putem face New Orleansul un loc tare neprimitor 
pentru gunoaiele albe care bat femei. Sau pentru spioni 
boșorogi. 

Părea amuzat. 

— Ai impresia că mi-ai dat de cap? a zis. 

— Miroși a federal de la o poștă. 

— Cine știe, în ziua de azi, cu situaţia locurilor de muncă...? 
Dar măcar tu ești un profesionist și recunoști trăsăturile unei 
persoane. Deci știi că Bobby Joe și Erik de acolo sunt angajaţi ca 
ajutoare și nu-s deloc profesioniști. Câteodată se lasă purtaţi de 
val. Ştii ce vreau să zic? Mai ales Bobby Joe. A avut viaţă grea în 
armată, nu-i place autoritatea și în mod clar nu iubește femeile. 
O combinaţie cam proastă pentru situaţia ta. Spune-mi unde e 
Fitzpatrick și plecăm. 


VP - 47 


— Cine? 

— Mi-era teamă că o să spui asta. 

Ceilalţi doi bărbaţi, Bobby Joe și Erik, au ieșit din dormitor, mi- 
au împreunat braţele la spate și-au apăsat banda adezivă adânc 
în carne. Îmi puteam simţi sângele umflându-mi venele. Apoi 
omul în haină de ploaie a dat din cap spre Bobby Joe, care m-a 
tras de păr în jos, cu ambele mâini și și-a avântat genunchiul în 
direcția feţei mele. Am căzut peste măsuţa de cafea. Nasul îmi 
pulsa de durere, iar ochii îmi lăcrimau incontrolabil. Bobby Joe și 
Erik m-au ridicat fiecare de câte un braţ. Parcă mă strângeau 
niște clești. Apoi Bobby Joe m-a lovit de două ori în stomac; m- 
am chircit, scuipând pe covor o dâra lungă de salivă. 

— Acum ești o jigodie cooperantă, a anunţat Bobby Joe, după 
care m-au dus în baie. 

Cada dădea pe dinafară. Erik a oprit robinetele, iar șeful a 
lăsat în jos capacul closetului, s-a așezat pe el și și-a aprins o 
țigară Camel. 

— În Vietnam, îi puneam gălbejitului un prosop înmuiat în apă 
în jurul feţei, a explicat el. Era un fel de râu portabil, în care să 
te îneci. Dar mergea de fiecare dată. Mai bine decât o poantă la 
telefon. Hai să terminăm, locotenente, ca să nu trebuiască să 
lungim porcăria asta. 

M-au pus în genunchi, aplecat peste cadă. Din nas, îmi picura 
sânge în apă. Au așteptat o clipă, apoi mi-au scufundat capul. 

M-am luptat să ies, dar nu ajuta cu nimic. Parcă aveam 
genunchii unși cu vaselină; abdomenul era apăsat tare pe buza 
căzii, iar Bobby Joe se sprijinea cu toată greutatea pe gâtul meu. 
Pe nas și gură îmi ieșeau bule de aer, am clătinat puternic din 
cap, cu ochii larg deschişi, cu dinţii încleștați, apoi gâtul meu n-a 
mai făcut faţă și am tras apă pe nas și în plămâni, ca și cum o 
serie de uși s-ar fi trântit de perete pentru vecie. 

M-au tras în sus în timp ce dădeam zgomotos afară apa și 
aerul și m-au trântit la picioarele de fier ale căzii. 

— Nu-i chiar așa rău. N-ai păţit nimic ireparabil, a spus liderul. 
Ar fi fost mult mai nasol dacă se ocupau oamenii lui Segura. Are 
legătură cu tradiţia latină. Cred că li se trage de la romani. Știai 
că Nero s-a sinucis pentru că Senatul i-a trimis vorbă că va fi 
executat „pe stil vechi”, ceea ce însemna biciuirea până la 
moarte, cu capul înțepenit într-o furcă din lemn? Dacă nu vrei să 


VP - 48 


spui unde e Fitzpatrick, poţi să scrii pe o bucată de hârtie. E 
ciudat cum atâta lucru îi face pe unii să se răzgândească. 

Inima îmi pulsa cu sălbăticie, respiraţia mi se zbătea în gâtlej. 

— N-am auzit niciodată de distrusul ăla, am zis. 

L-am simţit pe Bobby Joe ridicându-mă de un braţ. 

— Stai un pic, a intervenit omul cu impermeabilul. 
Locotenentul nu e un tip rău. Doarcă nu știe ce-i la mijloc. Dacă 
ar ști, probabil s-ar da de partea noastră. Fitzpatrick probabil că 
ţi-a bălmăjit niște baliverne patriotice și ai avut impresia că-i 
ajuţi pe băieţii buni. 

— N-am idee despre ce mama dracului vorbești. 

— Probabil ești un politai bun, dar nu ne spune tu nouă că 
scuturi fiecare tufiș din New Orleans și din circumscripţia 
Cataouatche pentru o negresă înecată, a spus el. 

— De data asta, două minute. O să ciripească, a propus Erik. 

Omul în haina de ploaie s-a aplecat și s-a uitat atent în ochii 
mei. 

— Să știi că vorbește serios, a spus. Două minute sub apă. 
Poate o să supravieţuiești. Câteodată, unii mai mor. Se 
întâmplă! 

— Nu trebuie decât să dea de două ori din cap și respiră cât 
aer vrea, a adăugat Bobby Joe. 

M-a smucit de mână în sus, ridicându-mă pe jumătate, și a 
început să mă tragă din nou peste gresia udă, spre marginea 
căzii. Dar de data asta eram leoarcă de apă și sudoare și am 
alunecat din încleștare, am căzut în fund și i-am tras una cu 
călcâiul pantofului cu pingele din piele, ca un ciocan, direct în 
coaste. Nu fusese pregătit pentru așa ceva și am simţit un os 
trosnind ca un băț. Sângele i s-a scurs din obraji, limba îi atârna 
roz între dinţi, pielea i se crispase pe craniu, ca și cum ar fi 
absorbit o durere și o furie incontrolabile. 

— Vai, n-ar fi trebuit să faci așa ceva, a zis tipul în 
impermeabil. 

Erik m-a smucit de păr și m-a dat cu capul de cadă. Am dat 
șuturi la nimereală, dar picioarele mele nu loveau decât aerul. 
Apoi Bobby Joe și-a strâns braţele puternice în jurul gâtului meu 
și mi-a băgat din nou capul înăuntru. Trupul îi tremura, înțepenit 
de o energie crudă și violentă și am știut că toate temerile mele 
trecute - de a fi împușcat de un psihopat, tâlhărit de un drogat 
ori de a călca pe vreo mină în Vietnam - fuseseră doar griji 


VP - 49 


stupide ale tinereţii. Adevăratul meu inamic fusese întotdeauna 
un iubitor de țărănoi, care avea să mă ţină cu capul în jos pe 
pieptul lui, pe când sufletul urma să mi se scurgă printr-o gaură 
verde și udă, de porțelan, în jos, spre adâncurile râului Mekong. 
Acolo pluteau trupurile altor bărbaţi înmuiaţi de sudoarea 
ostenelii și familii întregi de civili, cu fețele încă străbătute de 
neîncrederea și șocul unui atac armat, iar mai departe, pe 
fundul năpădit de mușchi al unei platforme petroliere de pe 
coasta Golfului Mexic, era tata, care mă aștepta, purtând casca, 
și salopeta, și ghetele de foraj cu vârf metalic, după ce se 
înecase acolo, cu douăzeci de ani în urmă. 

Apoi braţele lui Bobby Joe mi-au eliberat gâtul, ca și cum s-ar 
fi plictisit de mine, și m-am prăbușit, chircit și gâfâind, pe podea. 
Zăceam cu un ochi lipit de gresia udă. 

— leşi afară și vezi ce-i! a ordonat bărbatul în haina de ploaie. 

Bobby Joe s-a ridicat, a pășit peste mine și a dispărut. 

— Te-ai răzgândit în legătură cu Fitzpatrick? m-a întrebat 
șeful. 

Nu am putut răspunde. De fapt, în acel moment, nici nu-mi 
puteam aduce aminte numele. Apoi l-am auzit pe Bobby Joe în 
prag. 

— Tăârâtura și-a dezlegat picioarele de la capul patului și a 
aruncat o lampă pe fereastră. Toată curtea din spate e plină de 
oamenii de la o petrecere, a zis. 

— E timpul să zburăm, a anunţat bărbatul în impermeabil. 

Omul s-a ridicat și și-a aranjat părul când a trecut pe lângă 
mine. 

— Ai mare noroc în noaptea asta, domnu’ locotenent. Dar lasă 
să-ți fie învățătură de minte. Nu încerca să joci în ligi înalte. E o 
viaţă de căcat, crede-mă. Riscuri mari, o grămadă de nebuni 
peste tot, prea puţine beneficii, ca bucăţica aia din camera 
vecină. Ai cojones, dar data viitoare Erik și cu Bobby Joe o să ți 
le taie. 

Apoi au dispărut în beznă, pe ușa din faţă, ca trei arlechini 
macabri, care, echipați cu bâte de baseball, vizitau pe 
neașteptate lumea liniștită a oamenilor obișnuiți. 

e 

Trei mașini de patrulă de la Districtul Doi, o ambulanţă și un 
camion de pompieri au răspuns apelului de urgenţă al vecinilor. 
Pe case și copaci se reflectau lumini albastre și roșii, rotitoare; 


VP - 50 


peluza și casa erau pline de polițiști, paramedici, pompieri în 
haine galbene, vecini bând bere și sangria, oameni scriind pe 
Clipboard-uri și vorbind prin staţii pârâitoare și toate nu aveau 
absolut nicio însemnătate. Orice polițist sincer ţi-ar spune că 
rareori prindem răufăcătorii în urma investigaţiilor sau a 
proceselor detectivistice; cu alte cuvinte, dacă nu-i surprindem 
în flagrant, este destul de probabil să nu-i prindem deloc. Când 
ajungem să-i capturăm, se întâmplă adesea cu ajutorul 
informatorilor sau pentru că își dau singuri cu stângul în dreptul 
(condus sub influența alcoolului, plăcuțe expirate de 
înmatriculare, scandaluri în bar). Nu suntem noi isteți, sunt ei 
proști. 

De asta erau federalii făcuţi să dea atât de prost la finalul 
anilor '60 și începutul anilor '70, când nu reușeau să aresteze o 
gașcă de puști de colegiu, care sfârșeau pe lista celor mai 
căutați zece infractori. In loc să se ocupe de psihopaţi predictibili 
ca Alvin Karpis?! și Charles Arthur Floyd”, FBl-ul trebuia să le-o 
ia înainte absolvenţilor de engleză de la Brandeis și Wisconsin, 
care aruncau în aer laboratoare de cercetare și tâlhăreau bănci 
și camioane blindate și apoi își reluau traiul liniștit din suburbii. 
O vreme, amatorii au distrus ideea de infracționalitate pentru 
toată lumea. 

Ultimul care a plecat a fost detectivul a cărui prezenţă la locul 
faptei fusese solicitată de mine. A amprentat ușile, dormitorul, 
baia, m-a privit dând din umeri și a ieșit pe ușă fără un cuvânt, 
ceea ce era modul lui de a-mi spune că se gândea la efortul 
zadarnic la care tocmai îl supusesem. 

— A găsit ceva? a întrebat Annie. 

Ea stătea la masa din salon, cu un păhărel de whisky între 
degete. Chipul îi era palid, vocea și ochii albaștri apatici. 

— Totul a fost probabil compromis. Oricum, amprentele nu ne 
ajută niciodată cu mare lucru, nu dacă avem un cadavru sau pe 
cineva în arest. Chiar dacă anchetatorul are un set întreg de 
amprente cu sânge, tot e nevoit să le compare cu zeci de mii de 
urme din dosare și e la fel de distractiv ca găsirea unui ac, cu 
ochii închiși. De asta arăta așa bucuros când a plecat de aici. 


21 Gangster american din perioada Marii Depresiuni. A fost întemnițat la Alcatraz, timp 
de douăzeci și șase de ani. 
22 Spărgător de bănci american din anii '30 ai secolului trecut. A fost omorât de un 
polițist. 

VP -51 


Uite, îmi pare rău, am adus necazul în casa ta. Am fost neglijent 
în seara asta. Trebuia să-mi dau seama de tipii ăia, de când s-au 
dat jos din mașină. 

— Nu a fost vina ta. 

Vocea ei răsuna plată, distantă. 

— Cred că ar fi fost bine să mergi cu ambulanţa. O contuzie 
poate uneori să fie înșelătoare. 

— N-are nimic de-a face cu o contuzie. 

M-am uitat la chipul ei pal, epuizat. 

— Ascultă, lasă-mă să merg la barcă și să-mi schimb hainele 
și te scot la un restaurant italian, pe lac, unde servesc o lasagna 
de-ți frânge inima, am propus. 

— Nu cred că pot să plec niciunde acum. 

— Bine, mă duc la cel chinezesc de pe St. Charles și aduc 
ceva de-ale gurii pentru amândoi. Nu lipsesc decât câteva 
minute. 

Și-a țintuit o clipă ochii în gol. 

— Te-ar deranja să nu pleci nicăieri, pentru o vreme? a 
întrebat. 

— În regulă, dar uite - fără băutură. În loc de asta, îţi 
pregătesc o cană de lapte cald și o omletă. 

l-am luat paharul de whisky dintre degete. Apoi ochii ei s-au 
agăţat disperaţi de ai mei, gura a prins a-i tremura, iar lacrimile 
au început să-i curgă pe obraji. 

— M-a pipăit peste tot, a zis ea. Peste tot. Pe când celălalt se 
uita. 

Începuse să plângă de-a binelea acum, cu bărbia în piept și 
umerii scuturându-se. 

— Ascultă, Annie, ești o persoană curajoasă, am spus. Tu nu 
știi, dar mi-ai salvat viaţa. Câţi oameni ar face ce ai făcut tu? 
Majoritatea doar cedează când violenţa își face loc în vieţile lor. 
Un tip ca ăla îi poate face rău unei persoane ca tine. 

Avea braţele încrucișate strâns peste abdomen și-și ţinea fața 
întoarsă în jos, spre masă. 

— Vino în sufragerie și stai cu mine pe canapea, am propus. 

l-am petrecut un braţ peste umeri și am condus-o spre divan. 
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile într-ale mele. 

— Ce se întâmplă în afara noastră nu contează. Sunt lucruri 
asupra cărora nu avem control. Cum ne descurcăm cu ele, cum 
reacționăm - asta e important. Nu te superi pe tine însăţi și nu 


VP - 52 


te rușinezi când răcești, nu? Ascultă, o să fiu sincer cu tine. Ai 
mai mult curaj ca mine. Am fost pus în situaţia în care mi s-a 
întâmplat un lucru cumplit și n-am avut tăria ta. 

Annie a înghiţit, ochii i s-au deschis larg și și-a șters obrajii uzi 
cu încheietura. Chipul îi tresălta ușor la fiecare respiraţie, dar 
acum mă asculta. 

— Mă aflam în Vietnam, în primele zile ale războiului, am 
început. Un locotenent șmecher cu o diplomă în litere, care chiar 
era convins că poate face faţă situației. De ce nu? Nu fusese așa 
rău cât timp mă aflasem acolo. VietCongul obișnuia să ne 
bombardeze cu niște rable japoneze și franţuzești care se 
topiseră și se îndoiseră împrejurul copacilor. În jumătate din 
cazuri, le explodau în față. Apoi, într-o zi, treceam printr-o 
plantație de arbori de cauciuc și am dat nas în nas cu o 
adunătură de personaje - soldaţi nord-vietnamezi înarmaţi cu 
mitraliere AK-47. Ne-au atras într-o zonă minată și ne-au 
aruncat în aer. Dacă vreunul încerca să se întoarcă sau să se 
târască afară, fie-și declanșa o mină drept în faţă, fie era ciuruit 
din toate părțile. Am pierdut zece camarazi într-un sfert de oră, 
apoi căpitanul s-a predat. Ne-au dus printre arborii de cauciuc, 
spre albia unui râu unde artileria Armatei Republicii Vietnameze 
omorâse câţiva civili dintr-un sat al VietCongului. În apă și pe 
maluri erau copii, femei și bătrâni morţi. Mi-am imaginat că 
aveau să ne alinieze și să ne arunce în apă, împreună cu toţi 
ceilalţi. În schimb, ne-au luat armamentul și ne-au legat mâinile 
de copaci cu niște corzi pe care le smulseseră dintr-un pian 
stricat aflat în casa de pe plantație. Apoi ne-au mâncat rațiile și 
ne-au fumat ţigările și au urinat pe noi, făcând cu rândul. 
Stăteam pe jos, ca niște câini bătuţi, în timp ce ne batjocoreau. 
L-am învinovăţit pe căpitan pentru că se predase. Aproape că 
îmi făcea plăcere când se ușurau pe el. Dar s-a întâmplat 
altceva care, mai apoi, m-a bulversat. Ne-a ochit un elicopter de 
luptă și, zece minute mai târziu, un grup de jandarmi și 
cercetași a ajuns pe același câmp minat, ca să ne scoată pe noi. 
Eram momeala din capcana de șobolani. Puteam auzi zgomotul 
mitralierelor, îi auzeam pe ai noștri ţipând, ba vedeam chiar și 
sânge și bucăţi de trupuri explodând pe trunchiurile de copaci și 
eram fericit că scăpasem de acolo, plin de urină, dar departe de 
toată acea teroare, unde tipii ăia mureau, încercând să ne 
salveze. Am încercat să mă mint spunându-mi că nu am gândit 


VP-53 


așa, că, oricum, ce-mi trecea prin minte n-avea nicio legătură cu 
deznodământul sau, în alte dăţi, îmi venea să omor fiecare 
soldat al VietCongului sau nord-vietnamez care-mi ieșea în cale, 
dar adevărul adevărat al acelei întregi scene, înainte ca niște 
elicoptere Huey să transforme locul într-un incendiu imens, e că 
mă bucurasem că altcineva fusese transformat în mâncare 
pentru câini, în locul meu. La asta mă refer când vorbesc despre 
a ceda. Tu nu ești genul ăla de fată. Ai un fel special de curaj și 
nu poate fi compromis de un țărănoi imbecil, pe care o să-l fac 
terci, dacă o să mai am de-a face cu el. 

— Era omenește să simţi lucrurile alea. Nu te-ai putut opri, a 
spus ea. 

— Așa e, dar tu ai fost în noaptea asta un soldat cu mult mai 
bun decât am fost eu în Vietnam, cu excepţia faptului că tu nu 
vrei să-ţi atribui niciun merit. 

Apoi i-am îndepărtat de pe frunte buclele blonde. 

— Și încă un soldat drăguţ. 

Ochii ei m-au privit fără să clipească. 

— Drăguţ și brav. E o combinaţie greu de obţinut, am 
adăugat. 

Albastrul ochilor ei - scânteierea copilărească dinăuntrul lor - 
a făcut ca ceva din mine să se frângă. 

— Crezi că poţi să mănânci acum? am întrebat. 

— Da. 

— Tata a fost un bucătar foarte priceput. Ne-a învățat pe mine 
și pe fratele meu vitreg toate reţetele lui. 

— Cred că te-a mai învăţat și altceva. Cred că ești un om 
foarte bun. 

Ochii ei mi-au zâmbit. l-am strâns mâna încă rece și moale, 
apoi am intrat în bucătărie, am încălzit un ibric de lapte și am 
gătit o omletă cu ceapă verde și brânză. Am mâncat pe măsuţa 
de cafea și am văzut cum îi revenea culoarea în obraji. 

Am făcut-o să-mi vorbească despre familia ei, despre casă, 
muzică și muncă, orice îi definea fiinţa, înainte ca Bobby Joe să o 
atingă cu mâinile lui iscoditoare. Mi-a spus că crescuse la o 
fermă de ovăz și sorg din nordul Wichitei, în Kansas, că mama ei 
era o militantă menonită* pentru pace, iar tatăl «i, 


23 Menoniţii sunt o sectă religioasă protestantă, apărută în Frizia (Olanda) în secolul al 
XVI-lea. Menoniţii sunt influențați de Anabaptism. 


VP - 54 


descendentul oamenilor lui John Brown?*. A descris Kansasul ca 
pe un tărâm înverzit și cu pante domoale, străbătut de râuri 
leneșe, punctat cu pâlcuri de stejari și plopi, un loc vast și fără 
orizont sub un cer fierbinte și albastru, care se umplea în serile 
de vară de ţârâitul cicadelor. Dar mai era de asemenea și un 
ținut populat de fanatici religioși, prohibiţioniști și îndoctrinați, 
simpatizanți ai orientării de dreapta, iar la cealaltă extremă 
găseai militanţii împotriva bombei nucleare și zeci de grupuri de 
apărare a păcii. Părea un spital de nebuni în aer liber. Sau cel 
puţin așa-i părea ei, pentru că plecase în Tulane să studieze 
muzica și nu mai părăsise New Orleansul de atunci. 

Dar acum somnul își făcea loc pe chipul ei. 

— Cred că e timpul ca un copilaș pe care-l știu să meargă la 
culcare, am propus. 

— Nu sunt obosită. Nu chiar. 

— A, da? 

Am înconjurat-o cu braţul, i-am pus capul pe umărul meu și i- 
am închis ochii cu vârfurile degetelor. Îi puteam simţi respiraţia 
ușoară pe piept. 

— Nu-s copil. Am douăzeci și șapte de ani, a zis ea, adormită. 

Mi-am strecurat celălalt braţ pe sub picioarele ei și am dus-o 
așa în dormitor, unde am așezat-o pe pat. l-am scos pantofii și 
am tras peste ea cearșaful. Cum stătea așa, pe pernă, s-a uitat 
la mine și mi-a pus palma pe ceafă. 

— Nu pleca, m-a rugat. 

— Voi fi pe canapea, în sufragerie. Mâine dimineaţă luăm 
micul-dejun în Piaţa Franceză. Dacă auzi zgomot mai încolo, să 
știi că sunt eu. Mă plimb mult noaptea, am spus și am stins 
lumina. 

Era adevărat. De obicei nu dormeam bine. Uneori din cauza 
amintirilor latente din război, dar de ce mai multe ori rămâneam 
treaz pentru că mă simţeam singur. Nici măcar sfinţii călugări 
nu scriseseră vreodată un elogiu închinat singurătăţii nocturne. 
Am urmărit filme la televizor, timp de trei ore, până ce am văzut 
lumina făcându-se cenușie printre copacii de afară. Când în 
sfârșit m-a prins somnul, am știut că întreaga strălucire a zilei se 
afla la doar un pas distanţă, iar celibatul dureros al nopții, 
convingerile mele etice zdruncinate și toţi demonii alcoolului 


24 Aboliționist american, care credea că doar o mișcare armată poate răsturna 
instituţia sclaviei din Statele Unite. 


VP -55 


aveau să ajungă singure la o înţelegere, într-o manieră 
predictibilă și realizabilă. 
e 

Omul pe care îl consideram uneori a fi sămânţa rătăcită a 
tatălui meu m-a sunat chiar înainte de prânz și mi-a spus să vin 
să iau masa la restaurantul lui de pe strada Dauphine. De fapt, 
fratele meu vitreg, Jimmie, despre care oamenii spuneau că 
arată de parcă am fi fost gemeni, era un domn, în felul lui. 
Moștenise de la tatăl nostru simţul umorului și corectitudinea; își 
trata deopotrivă egalii și inferiorii cu respect și-și plătea la timp 
datoriile de la jocurile de noroc. Se purta, de asemenea, onorabil 
cu femeile - avea o atitudine aproape victoriană - posibil pentru 
că mama lui se presupunea a fi o prostituată din Abbeville, deși 
niciunul dintre noi nu ne-o aminteam. Însă mai era implicat și în 
pariuri ilegale și contrabandă prin intermediul automatelor de 
poker și de jocuri, ceea ce îi adusese o asociere amicală, dar 
periculoasă, cu Didoni Giacano. 

Mă înfuriam adesea pe el din cauza acestei afaceri și a 
atitudinii lui nonșalante față de ea, ca și a altor lucruri pe care le 
făcea de o viață întreagă, încercând să-mi arate cumva că era 
diferit de mine și, în același timp, că era mai mult decât fratele 
meu vitreg și fiul ilegitim al tatălui nostru. Dar nu puteam 
niciodată să stau prea mult supărat pe el, nu mai mult decât o 
făceam pe când eram copii, iar el inventa tot felul de năzbâtii 
care, invariabil, ne aduceau amândurora belele. 

Deși era cu cincisprezece luni mai mic decât mine, făceam 
totul împreună. Am spălat sticle la fabrica de sos iute de pe 
braţul râului, am jumulit pui pentru cinci cenți bucata, la abator, 
am așezat popice la sala de bowling, când puţini puști albi ar fi 
lucrat în alveolele înclinate la 110 grade, pline de negri răi de 
gură și năclăiţi de sudoare, de popice care explodau și bile care 
se rostogoleau în viteză și-ţi puteau sparge fluierul piciorului în 
două. Dar din cauza lui am fost amândoi daţi afară de la fabrică, 
pentru că patronul nu ne-a putut deosebi, când fratele meu a 
încercat să spele sticlele la grămadă, umplând cu ele 
doisprezece saci de iută și scufundându-le în apa râului. De la 
abator ne-au alungat după ce Jimmie a decis să simplifice 
operaţiunea și a scos în același timp șaptezeci de pui din coteţe 
și i-a gonit spre curtea unde trebuia să-i tăiem și apoi să-i 
opărim în cazanele cu apă; în schimb, zburătoarele s-au speriat, 


VP - 56 


iar unde dintre ele au zburat direct în ventilatorul cel mare din 
geam și au sfârșit ciopârțite între lamele de metal. 

Într-o noapte fierbinte, ia sala de bowling a venit un grup de 
puștani duri care locuiau pe Railroad Avenue și s-au apucat să 
arunce următoarea bilă înainte ca băiatul de la popice să poată 
reface aranjamentul. Ăștia erau mucoși dintr-ăia care se distrau 
sâmbătă noaptea pocnindu-i pe negri cu praștii, bile și rulmenţi. 
Tipii de culoare din alveole nu puteau face mare lucru când erau 
abuzaţi de bețivi sau liceeni rebeli, dar Jimmie n-avea niciun fel 
de autocontrol și întotdeauna avea obiceiul să riposteze imediat. 
Culegea de pe jos patru popice în același timp, în alveola de 
lângă mine, cu tricoul pătat de noroi și cu sudoarea scurgându-i- 
se din păr, când o bilă a trecut pe lângă rotula lui și s-a proptit 
cu un bufnet în opritoarea de piele din spate. O clipă mai târziu, 
s-a întâmplat din nou. A pus jos rastelul ca să blocheze pista, a 
mers dincolo, la o altă alveolă, și s-a întors cu o scuipătoare 
plină cu tabac Red Man, mestecat. A turnat cocoloașele în gaura 
pentru deget a bilei, a înfundat-o cu un dop din gumă de 
mestecat și a dat drumul mingii înapoi pe canal. 

O clipă mai târziu, am auzit o înjurătură zgomotoasă. Ne-am 
uitat pe sub rastele și am văzut un băiat masiv, cu părul tuns 
periuţă, holbându-se la mâna lui cu o expresie oripilată pe față. 

— Hei, amice, mânjește-ţi un pic și pe nas. Ti-ar sta mai bine, 
a strigat Jimmie. 

Trei dintre ei ne-au ţinut calea în parcare, după ce s-a închis 
sala, și ne-au cărat la pumni pe pietriș timp de cinci minute, 
înainte ca patronul să iasă, să-i alunge și apoi să ne spună că 
eram amândoi concediati. jimmie a alergat după camioneta lor, 
aruncând cu pietre în cabină. 

— Împărţim ziare, a spus el atunci, cu faţa înfierbântată, 
prăfuită și pătată de transpiraţia uscată. Cine vrea să aranjeze 
popice toată viaţa? În ziua de azi se fac bani frumoși cu ziarele. 

Amândoi aveam să ne schimbăm mult după ce am plecat la 
colegiu în Lafayette și aveam să abandonăm, în multe feluri, 
lumea cajun a tatălui nostru. În cele din urmă, eu am intrat în 
armată și am fost trimis în Vietnam, iar Jimmie s-a înrolat în 
garda naţională, a ipotecat mica locuinţă și ferma de șapte acri 
pe care ni le lăsase tata și și-a deschis o cafenea pe strada 
Decatur, în New Orleans. Mai târziu, urma să cumpere acțiuni la 
cel mai bun dintre cele câteva restaurante din zonă, să poarte 


VP - 57 


bijuterii scumpe și costume Botany 500 și să se comporte ca 
oamenii care trăiau în Garden District și făceau parte din Clubul 
Sudist de Yachting, în primul rând pentru că trăia cu impresia că 
ei aveau o taină în legătură cu banii și puterea, și el nu o 
cunoștea, iar prin viaţa lui avea să se perinde un numar 
consistent de femei atractive. Dar de fiecare dată când îl 
vedeam pe Canal sau în restaurantele lui cu un grup amuzant 
de afaceriști, cu ochii strângându-i-se vesel în fața umorului lor 
banal, în memorie îmi pâlpâia scurt o imagine mai veche cu el, 
ca o oglindă micuță, și redeveneam puştiul în salopetă, 
zburătăcind un cârd de pui spre un ventilator sau aruncând o 
piatră spre o camionetă ce dispare în beznă. 
e 

Când am intrat, Didi Gee și fratele meu luau masa într-un 
separeu tapiţat cu piele roșie, din spatele restaurantului. Talia și 
stomacul lui Didi Gee aveau conturul a trei tuburi interioare, 
stivuite unul peste celălalt. Avea mâinile ca două tigăi, gâtul la 
fel de gros ca un hidrant, capul acoperit de cârlionţi negri - 
rotund și tare ca o ghiulea. In tinereţe, lucrase ca recuperator 
pentru un grup de cămătari de peste râul Mississippi, în Algiers - 
așa se explica și legenda conform căreia ţinea mâinile oamenilor 
într-un acvariu plin de piranha. Mai știam, de asemenea, cu 
siguranţă, că un poliţist din Gretna îl pusese la pământ cu un 
glonț de mărimea unui cotor de măr, înfipt în umăr, refuzase să 
cheme salvarea și-l lăsase să sângereze de moarte pe trotuar. 
Doar că mafiotul a supravieţuit și a avut grijă ca polițistul să-și 
piardă postul, apoi orice altă slujbă pe care a mai încercat să o 
aibă, până ce, în final, a trebuit să meargă să lucreze pentru 
Didi Gee ca încasator de pariuri, un soi de artefact uman, jalnic, 
pe care Didi îl căra peste tot, ca pe o păpușă Voodoo cu ace 
înfipte în ea. 

Jimmie mi-a zâmbit larg, cu dinţii lui albi, ne-am dat mâna și a 
făcut un semn chelnerului pentru a mă servi cu un platou de 
friptură și homar din încălzitorul de pe tejgheaua din spate. Gura 
lui Didi Gee era așa de plină de mâncare, că a trebuit să-și pună 
jos cuțitul și furculita și să continue să mestece timp de aproape 
jumătate de minut, apoi a băut un pahar de vin roșu, înainte să 
poată spune ceva. 

— Cum îţi merge, domnu' locotenent? a zis el cu glas egal. 

Mereu vorbea de parcă avea nasul înfundat cu zgârciuri. 


VP -58 


— Destul de bine, am răspuns. Cum mai e viaţa, Didi? 

— Nu chiar așa mişto, să-ţi spun drept. Am cancer la colon. O 
să-mi taie o parte din mațe și o să-mi coasă gaura. O să 
trebuiască să merg cu o pungă de rahat atârnată pe-o parte. 

— Imi pare rău să aud asta, am replicat. 

— Doctorul meu a zis că ori mă operez, ori mă bat în cuie într- 
o ladă de pian. Bucură-te că ești tânăr. 

Bărbatul și-a îndesat în gură o chiftea înfășurată în spaghete 
și o jumătate de felie de pâine. 

— Am auzit niște zvonuri despre tine, a început Jimmie, 
zâmbind. 

Purta un costum antracit și o cravată gri, iar ceasul lui de aur 
și inelele îi luceau în lumina blândă din restaurant. De când era 
copil, se folosise de zâmbet ca să-și acopere vina, pentru a face 
faţă problemelor complicate sau ca să-și nege partea bună din 
el. 

— Cum se zice, pe stradă auzi tot felul de aiureli, am răspuns. 

— Să joci tontoroiu' pe biluțele lui Julio Segura nu-i deloc o 
aiureală, a replicat Jimmie. 

— Uneori trebuie să-i faci câte unui tip ziua mai interesantă, 
am zis. 

— Pe unii tipi mai bine îi lași în pace, a spus Jimmie. 

— Ce-ai auzit? m-am interesat. 

— Se vorbește despre interesul mare pentru un poliţai de la 
Omucideri. 

— E veche, Jim. Am auzit-o prima dată la Angola, de la Johnny 
Massina. 

— Nu trata problema cu spatele, m-a avertizat Jimmie. 

— Vorbim despre niște oameni de cea mai joasă speță, 
domnu' locotenent, a intervenit Didi Gee. Sunt parţial indieni 
sau colorați sau ceva. Mi-am cumpărat o casă frumoasă de iarnă 
în Hallendale, Florida, apoi s-au mutat alături niște columbieni și 
au transformat toată nenorocirea de curte din spate în grădină 
de zarzavaturi. Copiii lor s-au pișat de la etajul doi pe mașina 
mea. Și ăsta e un cartier în care nu intri fără trei sute de miare. 
Au pus găinaț proaspăt de pui pe răsadurile de roșii. Mirosea de- 
ți muta nasul din loc. 

— De ce m-ai chemat la masă, Jimmie? am întrebat. 

— Julio Segura e un mare gunoi. Nu urmează regulile nimănui. 
Nici pe ale tale, nici pe ale lui Didi. Sunt o grămadă de persoane 


VP -59 


care l-ar vrea dispărut. Dar el umblă în continuare, iar asta 
pentru că anumiţi oameni și-l doresc aici. N-aș vrea să te văd 
păţind ceva rău, pentru că ai descoperit o chestie care nu 
înseamnă nimic. 

Apoi Jimmie a tăcut. Didi Gee s-a oprit din mâncat, și-a aprins 
o ţigară și a aruncat chibritul ars pe farfuria goală. 

— Sunt vreo doi tipi care au lucrat pentru mine. Acum nu mai 
lucrează, a zis el, dar își mai petrec câteodată timpul prin 
locurile pe unde am eu afaceri. Le place să pălăvrăgească 
despre ce se mai întâmplă prin oraș. Așa cum o să-ţi confirme și 
Jimmie, nu mă interesează bârfa. De asemenea, tipii de care-ţi 
spun sunt din ăia pe care îi trag sculele înainte. Nu-mi irosesc 
timpul gândindu-mă la ce ar avea de spus băiețașii ăștia. Să-ţi 
zic sincer, domnu' locotenent, mi-am schimbat mult părerile 
despre oameni, în ultima vreme. Cred că-i de vină vârsta și 
boala asta cumplită din colonul meu. Sunt soiuri de oameni cu 
care nu mai vreau să am de-a face. Cum ar fi cei de care îţi 
povesteam. Dacă mi-ai cere să-ţi zic mai târziu numele lor, ar 
trebui să recunosc sincer că nu mi le amintesc. Cred că-i un 
blocaj mental când vine vorba de unele jigodii pe care am fost 
forțat să le angajez în serviciul meu. 

— Nu prea le am cu numele zilele astea, Didi, am replicat. 

— Pentru că povestea asta, dacă e adevărată, e oribilă și 
arată ce fel de scursuri a permis ţara să-i treacă graniţele, a 
continuat. Negresa ta a fost prostituată la salonul unui slinos 
care locuiește lângă lac. Slinosul - și folosesc cuvântul ăsta 
pentru că e o adevărată stârpitură - are numai gagici în cap și le 
mută ba în vilă, ba afară, pentru că e în primul rând un ciudat al 
dracului de care nicio femeie normală nu s-ar atinge, decât dacă 
ar fi oarbă. Așa că negresa s-a instalat în casă, iar ciudatului 
chiar i s-au aprins călcâiele după ea. Fata a crezut că o să curgă 
doar râuri cu lapte și miere de atunci încolo. Slinosul îl lasă pe 
șoferul lui pitic să o conducă prin tot orașul, îi dă toate hainele 
pe care și le dorește, îi dă toată cocaina pe care și-o dorește, o 
prezintă altor slinoși ca el, de parcă n-ar fi doar altă gagică cu 
un cur de zece dolari și creierul de cinci cenți. Dar tipa nu știa că 
tipul ăsta aruncă amantele cum ar arunca Jimmie Durante un 
șerveţel Kleenex. Într-o dimineaţă, după ce femeia s-a îmbătat și 
a vomat în piscina lui, tipul i-a zis piticului să o ducă înapoi la 
salon. Dar slinosul nu și-a dat seama cât de mare era ambiția 


VP - 60 


fetei ciocolatii, care crescuse scoțând cartofi dulci din pământ 
cu degetele de la picioare. Pentru că tipa asta avea urechi și o 
memorie ca hârtia de prins muște. În tot timpul în care-și vârâse 
paie de plastic pe nas sau și-o trăsese cu gagiu, prinsese unele 
informaţii babane, și mă refer aici la treburi guvernamentale, 
militare, cu care se joacă ciudatul și alţi slinoși. 

— La ce te referi când spui „guvernamentale”? am întrebat. 

— Repet bârfa, nu analizez. Nu mă interesează. Cred că cei de 
la Imigrări ar trebui să-i ducă pe oamenii ăștia la o fabrică și să-i 
facă săpun. Fata a încercat să-l strângă cu ușa. Așa a scăpat de- 
a binelea din salon. Au scos-o la pescuit pe braţul râului și i-au 
dat să-și injecteze până i s-au încrucișat ochii. Când nu a reușit 
singură, au descărcat în ea o supradoză care i-a scos inima pe 
gură. 

— Apreciez povestea, Didi, dar m-aș simţi jignit dacă aș crede 
că ai impresia că treaba noastră e să-ţi alungăm competiţia din 
oraș. 

— Îmi rănești sentimentele, a răspuns omul. 

— Pentru că știam deja aproape tot ce mi-ai povestit, mai 
puţin partea cu afacerile guvernamentale și militare. Nu ești 
foarte clar în legătură cu asta. Bag seama că îţi alegi 
informaţiile. Nu cred că-i bine pentru un om cu trecutul tău și 
care se bucură de respectul multora din departament. 

— Am fost sincer, domnu' locotenent. Nu mă prefac că înţeleg 
însemnătatea lucrurilor pe care mi le povestesc unii oameni, 
care mai și mint. 

— Eşti un om matur, Didi. N-ar trebui să mă tratezi ca pe-un 
copil. 

A scos fum pe nas și și-a zdrobit ţigara în farfurie. Ochii lui 
negri au lăsat pentru un timp să se vadă ce gândea. 

— Nu știu în ce e băgat. Nu-i ca orice altă afacere de prin 
oraș, a spus. 

A făcut o pauză înainte de a vorbi iar. 

— Un tip a spus că fata chicotea, zicând ceva de niște 
elefanţi, înainte să o arunce în apă. Dă-ţi și singur seama. 

Câteva minute mai târziu, Didi Gee a plătit nota, și-a chemat 
cei doi zdrahoni care-l așteptau la bar și a plecat. In locul în care 
stătuse așezat, tapițeria roșie arăta de parcă ar fi fost zdrobită 
cu o bilă de oțel. 


VP-61 


— Când iese, dă bacșișuri tuturor din local. Sub toată faţada 
asta, e un om puţin cam nesigur, a meditat Jimmie. 

— E un psihopat, am replicat. 

— Sunt oameni și mai răi. 

— Crezi că e drăguţ să te joci cu personaje ca el? Mai bine te- 
ai gândi serios dacă îi aperi spatele. Tipii ca Didi Gee nu-și fac 
parteneri de florile mărului. Altcineva încasează mereu loviturile 
pentru ei. 

Jimmie a zâmbit larg. 

— Ești un frate pe cinste, a spus. Dar îţi faci prea multe griji 
pentru mine. Ține minte că eu eram cel care ne scotea mereu 
din necazuri. 

— Asta pentru că tot tu ne băgai în ele. 

— Nu sunt eu ăla care aproape a murit înecat într-o cadă, azi- 
noapte. Frăţioare, ai aruncat o găleată de rahat într-o cușcă cu 
hiene. 

— Cum ai aflat de noaptea trecută? 

— Nu te mai gândi la cum aflu eu una și alta sau ce fac cu 
Didi Gee. Păzește-ţi mai bine propriul fund, sau slinoșii ăia o să 
ţi-l pună la uscat. 

— Ce crezi că înseamnă chestia aia cu elefanții? 

— De unde dracu' să știu eu? 

— Ai auzit vreodată de vreun tip pe nume Fitzpatrick? 

— Nu. Ce-i cu el? 

— Nimic. Mersi pentru masă. Apropo, Johnny Massina mi-a 
povestit cum ai dărâmat aparatele de prezervative ale lui Didi. 
Bătrânului nostru i-ar fi plăcut să vadă una ca asta. 

— Ştii cum se zice, Dave, pe stradă auzi tot felul de aiureli. 

e 

Mi-am petrecut acea seară pe puntea bărcii mele, în lumina 
verzui-gălbuie a crepusculului, cu un pahar de ceai rece, aromat 
cu frunze de mentă și mi-am dezasamblat cele trei pistoale - 
revolverul de .38, de la serviciu, pistolul Beretta, pe care-l 
tineam ascuns, și un automat de .45, scos pentru armata 
Statelor Unite. Pe când curățăm țeava pistolului de calibru .45 
cu o perie cilindrică, mi-au trecut prin minte câteva dintre 
legendele cu care crescuseră băieții sudiști din generația mea. 
Și, ca orice mit, poveștile erau o reflexie simbolică, mai mult sau 
mai puţin precisă, a ce se întâmpla de fapt în interiorul nostru, 
mai exact fascinația  bolnăvicioasă pentru nedreptatea 


VP - 62 


omenească. În momente ca acestea, bănuiam că mai degrabă 
John Calvin fusese creatorul patriei noastre sudiste, decât Sir 
Walter Scott. 


MITURI SUDISTE DE CONTEMPLAT CÂND ÎŢI CUREȚI 
ARMA - ÎNLOCUIȚI ORICE NUME ȘI TOPONIME PENTRU 
A SE POTRIVI CU STATUL DIN VECHEA CONFEDERAȚIE 
ÎN CARE AȚI CRESCUT 


1. Într-un oraș din estul Texasului, pe o stradă 
principală se afla o plăcuţă pe care stătea scris: 
„Cioaro, să nu prinzi apusul în statul ăsta”. 

2. Johnny Cash a făcut închisoare la Folsom”. 

3. Warren Harding era pe jumătate negru. 

4. Cantaridele și Coca-Cola pot transforma pe loc o 
fată într-o nimfomană de la cinematografele în aer 
liber. 

5. Coca prăbușită a unui submarin german, 
bombardat în 1942, în largul Grand Island, mai 
plutește încă pe platforma continentală. Dintr-un 
anumit loc, într-o noapte liniștită, pescarii de creveţi 
din Morgan City pot să audă, prin ceaţă, ţipetele celor 
care se îneacă. 

6. Un violator de culoare a fost linșat în afara 
localităţii Lafayette. Corpul lui a fost așezat într-o cutie 
roșie, din lemn, bătută în cuie într-un arbore pecan, 
ca avertisment pentru ceilalţi. Lemnul scorojit, fâșiile 
de zdrenţe și grămada de oase atârnă acolo și-n ziua 
de azi. 

7. Pistolul automat de calibru .45 fusese inventat în 
urma unei răzmerițe  filipineze. Rebelii își legau 
organele genitale cu niște fâșii de piele, lucru ce le 
provoca o durere cumplită, maniacală. Astfel reușeau 
să pătrundă prin capcanele americane, în timp ce 
Springfieldurile și Kraigurile noastre de .30-40 le 
ciuruiau corpurile, fără ca ei să simtă mai mult decât o 
pișcătură ca de ac încins. Cu toate acestea, 


25 Închisoare din orașul californian Folsom. 
26 Copac înrudit cu nucul. 


VP - 63 


automatele de .45 le-au făcut oamenilor găuri de 
mărimea unei mingi de crochet. 


De obicei, în mituri există un sâmbure de adevăr, iar adevărul 
cel mai simplu despre pistolul automat de calibru .45 este că era 
o armă mortală. Mi-l cumpărasem pe al meu în talciocul din 
Saigon, de lângă aeroport. Il ţineam încărcat cu gloanţe 
îmbrăcate în oţel, ce puteau să facă ţăndări motorul unei mașini, 
un zid din piatră sau, la foc automat, să sfâșie vesta antiglonţ de 
pe pieptul cuiva. 

M-au înfiorat gândurile macabre care-mi treceau prin cap. Anii 
de băutură mă învăţaseră să nu am încredere în subconștient, 
pentru că plănuia, șiret, în numele meu, acte ce se sfârșeau de 
obicei cu un dezastru, fie pentru mine, fie pentru cei din jurul 
meu, fie pentru toţi. Dar de acum mai știam și că erau implicați 
jucători mult mai inteligenţi, mai duri și cu legături politice - 
altfel decât nebunii și rataţii cu care mă confruntam de regulă. 

Dacă îmi rămăsese vreo umbră de îndoială, ea a fost 
spulberată când o mașină gri a guvernului american, care făcea 
parte dintr-un convoi, a oprit pe platformă, iar un bărbat roșcat, 
cu pistrui, purtând un costum de bumbac creponat, ce putea să 
aibă orice vârstă, de la cincizeci la treizeci de ani, a traversat 
pasarela și a pășit în barcă. 

Omul mi-a arătat actul de identitate și a rânijit. 

— Sam Fitzpatrick, de la Trezoreria Statelor Unite, s-a 
prezentat el. Te pregătești de război sau ce? 


VP - 64 


4. 


— S-ar părea că nu mă crezi, a spus omul. Ai impresia că am 
furat și actul de identitate, și mașina? 

Bărbatul nu se mai oprea din rânjit. 

— Nu, te cred. Doar că arăţi de parcă ai fi scăpat de la Howdy 
Doody Show”. 

— Primesc multe complimente asemănătoare. Voi, cei din 
New Orleans, sunteți foarte amuzanți. Am auzit că te-au încins 
puțin din cauza mea. 

— Tu să-mi zici. 

— Ai de gând să mă servești cu niște ceai rece? 

— Vrei? 

— Nu aici. Eşti prea aprins, domnu’ locotenent. De fapt, 
aproape înfierbântat. Trebuie să te trimitem cumva pe banca de 
rezerve. Mi-e teamă că n-o să fie prea uşor. Cealaltă echipă e 
îndărătnică în anumite privinţe. 

— Despre ce vorbești? 

— Au fixuri. Se întâmplă ceva cu operaţiunea lor și pun ochii 
pe un fraier care s-a aventurat fix în mijlocul ei. De obicei nu îi 
ajută cu nimic, dar ei așa cred. 

— Eu sunt fraierul? 

— Nu, tu ești un tip genial cu biluţe din oţel inoxidabil, 
evident. Dar n-am vrea să te vedem în postura de victimă. Hai 
să facem o plimbare! 

— Am întâlnire cu o femeie la hipodrom în seara asta. 

— Altă dată. 

— Nu, nu altă dată. Și hai să încetăm cu pălăvrăgeala asta de 
Unchiul Sam care-i vorbește din omniscienţa lui poliţaiului 
tâăntălău. Dacă ceva pute rău aici, presupun că e din cauză că 
voi, federalilor, ați încurcat iar borcanele. 

Bărbatul a renunţat la rânjet. M-a privit gânditor pentru un 
moment, apoi și-a umezit buzele. Părea dintr-odată mai bătrân. 

— Trebuie să te-ncrezi în ce îţi spun, a început. Ești un om 
bun, ai curaj, n-ai primit niciodată mită, mergi la slujbă 


27 Emisiune americană de televiziune pentru copii, al cărei personaj central era o 
marionetă pe nume Howdy Doody, întruchipând un cowboy roșcat și cu pistrui. 


VP - 65 


duminica, îi tratezi cum se cuvine pe oamenii străzii și bagi după 
gratii o grămadă de băieţi răi. Știm toate aceste lucruri despre 
tine, pentru că nu dorim să pățești ceva. Dar crede-mă, e o 
prostie ca noi doi să stăm aici, la vedere, de vorbă. 

— Cine sunt acești „noi” despre care vorbești? 

— Ah, de fapt, „noi” înseamnă mai mult sau mai puţin doar 
„eu”, măcar acum. Hai să-ţi explic! Ai încredere în mine. Un tip 
care arată ca Howdy Doody trebuie neapărat să fie cinstit. În 
plus, îți cumpăr un sandviș poor-boy, din contul meu de 
cheltuieli. 

Deci cam asta era ultima modă la birourile federale, mi-am 
zis. Nu-i prea vedeam pe agenţii federali, în mare parte pentru 
că - așa era regula - operau singuri și, chiar dacă afirmau 
altceva, ne desconsiderau, crezându-ne inepţi și needucaţi. Pe 
de altă parte, nici noi nu muream de dragul lor. Orice serial de 
televiziune îi prezintă pe agenţii federali ca fiind ferchezuiţi, 
niște altruiști la patru ace, îmbrăcaţi în costume Botany 500, 
care îi vânează relaxaţi pe mafioţii unși cu toate alifiile și le 
închid ușile celulelor în nas. Realitatea stă altfel. Așa cum Didi 
Gee ar fi putut probabil sublinia, grupările de gangsteri se tem 
prea puţin de orice forţă de poliţie sau sistem de judecată. Ei au 
la mână judecători, polițiști și procurori și pot întotdeauna să 
ajungă la un martor sau un jurat. 

Cu Departamentul de Finanţe este o altă poveste. Oamenii 
legii de pretutindeni, ca și infractorii, îi consideră incoruptibili pe 
agenţii Trezoreriei. În cadrul guvernului federal, ei sunt faţă de 
instituţiile legii ceea ce este Smokey the Bear? și Direcţia Silvică 
a Statelor Unite faţă de păstrarea mediului înconjurător. Până și 
Joe Valachi?, vedeta Mafiei din Brooklyn, nu resimțea decât 
admiraţie faţă de oamenii de la Trezorerie. 

Am traversat în mașina lui Fitzpatrick tot orașul și ne-am oprit 
la un restaurant cu specific latino-american, de pe bulevardul 
Louisiana. Ne-am așezat la o masă de pe terasa din curtea mică, 
sub niște stejari și câteva sălcii. In copaci erau atârnate becuri și 
puteam vedea traficul de pe stradă printre barele de fier 
răsucite ale porţii. Bananierii aliniaţi de-a lungul zidului de piatră 
se zbăteau în vânt. Bărbatul a comandat pentru amândoi 


28 Mascotă a U.S. Forest Service, reprezentând un urs pădurar. 
29 Primul membru al Mafiei care a recunoscut existenţa unei asemenea forme de 
organizare. Tot el a înființat și Cosa Nostra, Mafia siciliană. 


VP - 66 


sandvișuri poor-boy cu creveţi și stridii și și-a turnat un pahar de 
Jax”, pe când eu am sorbit din ceaiul meu cu gheaţă. 

— Nu bei, așa-i? a întrebat el. 

— Nu mai beau. 

— Probleme cu alcoolul? 

— Nu doar că arăţi ca un copil, dar ești și subtil ca o hazna, 
nu? am replicat. 

— De ce crezi că am venit la restaurantul ăsta? 

— Nu știu. 

— Aproape toţi cei care lucrează aici sunt un produs al 
politicilor noastre laxe din sudul graniţei. Unii dintre ei sunt 
veniţi legal, alţii își cumpără actele de la contrabandiști. 

— Nu-i valabil decât pentru cinci mii de restaurante din 
circumscripțiile New Orleans și Jefferson. 

— ÎI vezi pe proprietar, în spatele casei de marcat? Dacă faţa 
lui ţi se pare cam strâmbă, e pentru că oamenii din garda 
naţională a lui Somoza i-au spart fiecare osișor din ea. 

Omul a așteptat, dar nu i-am mai răspuns nimic. 

— Și tipul care conduce barul e interesant, a adăugat. Vine 
dintr-un sătuc din Guatemala. Într-o zi, armata a intrat în sat și, 
fără niciun motiv, a omorât șaisprezece indieni și un preot 
american din Oklahoma - părintele Stan Roth. De amuzament, 
au suit cadavrele indienilor într-un elicopter al armatei 
americane și le-au aruncat de la mare altitudine. 

Fitzpatrick mi-a urmărit chipul. Ochii lui erau de un albastru 
spălăcit. Nu mai văzusem niciodată un adult cu atâţia pistrui. 

— Nu mai sunt așa de interesat de asemenea cauze, am spus. 

— Presupun că de asta te-ai dus la Julio Segura și i-ai pus 
nucuțele pe frigare. 

— Cina asta mi se pare că o să coste cam mult. 

— Îmi pare rău că te-am plictisit, a spus și a rupt în trei bucăţi 
o grisină, ţinând vertical fiecare frântură. 

— Hai să ne ocupăm de problemele noastre urgente. Să 
vorbim despre cei trei tipi care ţi-au dat o lecţie de înot aseară, 
în cadă. Pun pariu că te-ar interesa. 

— Nu-ţi ascunzi prea bine ostilitatea. 

— Tind să devin sentimental în legătură cu unele subiecte. Va 
trebui să mă ierți. Am făcut școala iezuită. Acolo ne învățau 
mereu să fim sinceri cu privire la orice. Știi, aia e echivalentul 


30 Marcă de bere. 
VP - 67 


catolic al marinei. Intri acolo, îi dai bătaie, înghiţi gălușca și 
toate alea. Mi se pare doar că ești un actor prost, domnu' 
locotenent. 

— Ascultă, Fitzpatrick... 

— Mai du-te dracului, omule! O să-ţi spun care-i afacerea și îţi 
alegi singur opţiunile. Sunt înconjurat de oameni indiferenți și nu 
mai am nevoie de alţii. Doar că nu vreau să te am pe conștiință. 
De asemenea, din principiu, nu-mi place ca un alt tip să 
încaseze loviturile pentru mine, mai ales când nimerește cu 
nasul în ceva despre care habar nu are. Ai mare noroc că nu ți- 
au stins farurile azi-noapte. Și pe-ale tipei. 

A făcut o pauză cât timp ospătarul a așezat farfuriile cu 
sandvișuri, apoi a mușcat din porţia lui, de parcă nu ar mai fi 
mâncat de câteva săptămâni. 

— Nu-ţi place mâncarea? a întrebat el, cu gura încă plină. 

— Mi-am pierdut apetitul. 

— Ah, până la urmă ești un băiat sensibil. 

— la spune-mi, voi toţi vă purtați așa? 

— Sincer? La noi se adună la un loc pompierii și piromanii. 

— Cine erau tipii de azi-noapte? am întrebat. 

— E ușor. Cel numit Erik e israelit. E fratele mai mic al cuiva 
din Haifa și îl ţin pe aproape ca să facă ordine în urma lor, să 
schimbe rolele de hârtie igienică, chestii din astea. Cel căruia i- 
ai spus Bobby Joe în raport e un adevărat bufon. El ar fi Robert]. 
Starkweather din Shady Grove, Alabama. Statul le-a luat lui și 
nevesti-sii copilul, pentru binele puștiului. Se crede că a omorât 
un subofițer în Vietnam, dar nu s-a putut demonstra nimic, așa 
că l-au pus pe liber pe motiv de indisciplină. Ce crezi despre 
tatuajul cu „Omoară-i pe toţi... lasă-l pe Dumnezeu să-i aleagă”? 
Să știi că el crede cu adevărat. 

— Dar liderul? 

— E un pic mai complex. Se numește Philip Murphy, sau cel 
puţin așa credem. L-am verificat pe toate părţile și nu ne-am 
ales decât cu niște goluri - nu are adresă, nici registru de 
încasări, nici declaraţii de venit de vreo câţiva ani. Sau apare 
deodată ca proprietar al unui magazin de pantofi din Des 
Moines. Oamenii ca el sunt ori martori aflați sub protecţie, ori de 
la CIA. Este probabil unul dintre cei care ba lucrează, ba nu 
lucrează cu Agenţia, sau își oferă serviciile aiurea. Bănuiesc că 
acum le-a scăpat din laţ. Dar uneori e greu de ghicit. 


VP - 68 


Mi-am ridicat sandvișul și am început să mănânc. Crevetele, 
stridia, salata, ceapa, roșiile și sosul picant aveau un gust 
minunat. Umbrele frunzelor de stejar și salcie se mișcau ca niște 
gravuri umblătoare pe masa noastră. 

— Tot nu înţeleg legătura. Ce-au a face băieţii ăștia cu 
drogurile și prostituatele lui Segura? am întrebat. 

— Nimic, în mod direct. 

Apoi a început iar să zâmbească. 

— Hai, ești detectiv. Împărtășește-mi opinia ta. 

— Eşti sigur că nu te vânează din cauza a ce crezi tu a fi 
simţul umorului? 

— Poate. Hai, spune-mi părerea ta. 

— Îmi vine greu să cred că ești un agent de la Finanţe. 

— Câteodată îi e dificil și directorului meu. Hai odată! 

— Ești de la Biroul de Control al Traficului cu Tutun, Alcool și 
Arme de Foc. 

— Bun. 

— E vorba despre arme? am zis. 

— Excelent. 

— Nu, nu-i excelent. Tot nu văd legătura și deja ţi-am spus că 
masa asta a început să fie scumpă. 

— E simplu. Cred că Segura își investește banii de pe droguri 
în echipament militar pentru Contras*! din Nicaragua. Așa se 
explică prezenţa celorlalți. Israeliţii i-au vândut arme lui Somoza 
ani la rând și încă le mai vând celor de extremă dreapta, cum ar 
fi Pinochet, din Chile. Din ce cunoaștem despre Buffalo Bob, care 
aproape că ţi-a smuls capul de pe umeri, a fost antrenat pentru 
CIA, la graniţa cu Honduras, când nu era prea ocupat să-și vâre 
scula într-o M-16*?, și pun pariu că Philip Murphy are conexiuni 
cu unii distribuitori de arme și militari de aici, din State. Nimic 
nou sau neobișnuit. E aceeași spurcată treime care a lucrat 
pentru noi în Cuba. Ascultă, de ce crezi că CIA a încercat să 
folosească niște băieţi șmecheri din Chicago ca să-l căsăpească 
pe Castro? Mafia avea un interes clar. Se înțelegeau foarte bine 
cu Batista, apoi Castro le-a închis toate cazinourile. 

— Cum ai ajuns implicat în afacerea de acum? 


31 Denumire dată diferitelor grupuri rebele ce se opuneau regimului sandinist din 
Nicaragua, între 1979 și începutul anilor '90 ai secolului trecut. 

32 Pistol-mitralieră, folosit de trupele americane în timpul luptelor de junglă din 
Vietnamul de Sud. 


VP - 69 


— Pusesem ochii pe o tabără paramilitară de pregătire din 
Florida și una din Mississippi, apoi Buffalo Bob a lăsat un pistol- 
mitralieră într-o boxă din autogara din Biloxi. Am fi putut să-l 
săltăm, dar l-am lăsat să mai ţopăie niţel. A apărut Philip 
Murphy și a devenit mult mai interesant. 

Bărbatul s-a oprit un minut, apoi a început iar să se uite 
inexpresiv la mine, cu ochii de un albastru șters, care păreau să 
rămână imuni atât la semnele de politețe, cât și la insulte. 

— A trebuit să omori vreodată pe careva? 

— Poate. 

— Fii sincer. 

— De două ori. 

— Și ce părere ai despre asta? 

— Au primit ce-au meritat. 

— Data viitoare când te mai întâlneşti cu ei, Murphy, Buffalo 
Bob sau Erik o să te elimine. Știi asta, nu-i așa? 

— Ai zis că ești cinstit. Hai să-ţi împărtășesc câteva gânduri. 
Nu cred deloc că ești sincer. 

— Zău? 

— Nu cred că vrei să ies din joc, am spus. Cred că îţi dorești 
un partener. Eu am deja unul. E plătit de municipalitate, ca și 
mine. 

— Eşti un poliţai dat dracului. 

— Nu-mi place să fiu folosit. 

— Nu te condamn. E ceva ce nu ţi-am spus. Preotul american 
ucis în Guatemala mi-a fost prieten. Guvernul nostru s-a băgat 
într-un mare rahat acolo, amice, dar nu toţi cei care lucrează 
pentru guvern joacă neapărat în aceeași echipă. Unii dintre noi 
mai credem încă în vechile reguli. 

— Bravo. Dar dacă tu te iei după Manualul cercetașului, nu 
încerca să fraierești un alt poliţist. 

— Nu-ţi cere nimeni să semnezi un jurământ de loialitate. De 
ce îţi e așa frică? 

— Începi să mă calci serios pe nervi, am răspuns. 

— Nu am scris eu scenariul ăsta. Te-ai băgat singur în 
povestea asta. Să-ţi mai spun ceva: n-ai să scapi ușor. ţi 
garantez. Tipii ca Segura și Murphy sunt doar niște pămpălăi de 
faţadă pentru personaje mult mai importante. Uite, am o 
întrebare pentru tine, domnu' Cu-Mâinile-Curate. La ce te 


VP - 70 


gândeai pe când îţi curățai armele pe puntea bărcii? Poate la 
cum ar fi să-l împrăștii pe Buffalo Bob pe vreun perete? 

— Cred că, dacă am noroc, mai prind a cincea cursă. 

— Te conduc înapoi. 

— Nu-ţi face griji. Municipalitatea are un contract cu Yellow 
Cab. 

— la cartea asta de vizită. E trecut numărul de telefon de la 
motel. 

— Cred că aparatul meu e încă defect. Ne mai vedem, am 
spus. 

Am ieșit din curte, în bulevardul Louisiana. Niște puști de 
culoare pe role au trecut uruind pe lângă mine, iar fulgerele au 
pâlpâit deasupra stejarilor uriași de peste stradă. 

Am sunat-o pe Annie de la telefonul public, ca să mai salvez 
seara, măcar parţial, dar nu a răspuns nimeni. A început să 
plouă și am așteptat o jumătate de oră sub o prelată ciuruită, 
până ce a ajuns taxiul. Mi-am pus în minte ca pe viitor să am 
grijă când venea vorba de invitaţiile agenților federali. 

e 

Însă, așa cum spusese Fitzpatrick, îmi scrisesem propriul 
scenariu, iar în dimineața următoare am continuat să-l scriu, dar 
cu niște consecinţe dezastruoase, ce m-au făcut să mă întreb 
dacă nu cumva demonul meu alcoolic și sinucigaș era viu și 
nevătămat. 

Am început prin a-l căuta pe Bobby Joe Starkweather. N- 
aveam prea multe piste, dar era genul de tip care frecventează 
anumite locuri. Am încercat la câteva săli de tragere, baruri 
ilegale de motociclişti, sex-shopuri și magazine cu kituri de 
supravieţuire, ce-i serveau pe oamenii care se delectau la 
gândul nelimitatelor perspective oferite de traiul într-o lume 
pustiită de un Al Treilea Război Mondial. Dar n-au făcut nicio 
brânză. 

Apoi, pe la prânz, pe când eu și Cletus mâncam pizza din 
cutie, pe o bancă din Jackson Square, m-am întrebat de ce 
vânam un nimic precum Bobby Joe Starkweather, când veriga 
iniţială a lanţului stătea deja la dispoziţia mea. Ne așezaserăm 
sub un arbore de mătase, iar catedrala St. Louis și piaţa însăși 
erau scăldate în razele fierbinţi ale soarelui. Pe faţa lui Clete, în 
timp ce mânca, apăruseră broboane de sudoare și urme de 


VP -71 


ketchup de la pizza. Ochii lui priveau absenţi la artiștii stradali 
de pe Pirates Alley. 

— Ce-ai în plan pentru după-amiaza asta? am întrebat. 

— Mai nimic. Să-mi dau seama ce fac cu blestemata de 
nevastă-mea. Fii atent. Tocmai i-a trimis un cec de șase sute de 
dolari preotului budist din Colorado. Am încercat să pun o 
interdicţie de plată, dar cecul ajunsese deja. Sunt mii de dolari 
pe care i-a dat tipului ăluia. Când deschid subiectul, zice că sunt 
beat. 

— Poate-ar trebui să vă despărțiți o perioadă. 

— Nu pot. Are apucături sinucigașe. Psihiatrul ei zice că n-ar 
trebui nici măcar să conducă mașina. 

— Eu sper să scot o fată la cină, în seara asta, dacă reușesc 
să dau de ea. De ce nu o iei pe Lois să mergem împreună? Fac 
cinste. 

— Poate ieşim, Dave. Multam! 

— Vreau să merg la Julio Segura în după-amiaza asta. 

— Pentru ce? 

— Am de gând să-l presez și să-l iau la secție pentru 
interogatoriu. 

— De data asta s-ar putea să facă o plângere pentru hărțuire. 

— E ultima persoană care a văzut victima unei crime când 
încă mai era în viață. 

— Pare cam dubios. Nu-i în jurisdicţia noastră. 

Ochii lui mi-au zâmbit. 

— Vii sau nu? 

— Ba bine că nu. 

e 

Am luat mașina lui Clete și am condus pe drumul de pe malul 
lacului. Pe suprafața ca de ardezie verde sclipea o țandără de 
lumină, iar pelicanii se scufundau după peşte, departe de 
soarele alb. Palmierii de pe esplanade trosneau uscat în vânt, iar 
pe partea dreaptă a drumului, dincolo de zidurile roz din stuc, 
gardurile cu ţepușe lungi din fier, tufișurile impenetrabile și 
rândurile de mirţi, se întindeau peluzele terasate și vilele 
bogaţilor. Știu că niște liberali de la Tulane” ar fi putut să-mi 
spună că aceia erau oamenii pentru care munceam. Dar asta nu 
înseamnă că eu îi plăceam mai mult decât alţii. De fapt, nici ei 
nu-i plăceau pe polițiști și nici nu aveau încredere în ei, de 


33 Universitate din New Orleans. 
VP - 72 


vreme ce-și angajau propriile servicii de securitate, creșteau pe 
domeniile lor câini de pază și aveau reflectoare și sisteme de 
alarmă care constituiau adevărate miracole electronice. Trăiau 
cu frica răpitorilor care le puteau lua copiii, a hoţilor 
experimentați de bijuterii și a minoritarilor care le-ar fi putut 
scădea valoarea proprietăţilor imobiliare. Ironia face ca ei să fi 
fost unii dintre cei mai în siguranță oameni de pe pământ - la 
adăpost de boli, sărăcie, oprimare politică și practic orice altă 
ameninţare, în afară de moarte. 

— Cât crezi că ar costa o casă ca astea? a întrebat Cletus. 

— Nu știu, poate un milion de parai. 

— Tătuța a fost lăptar în Garden District și câteodată, vara, 
mă lua cu el pe traseu. Într-o zi, mă prosteam în fața unei case, 
chiar vizavi de catedrala St. Charles. A ieșit o cucoană și mi-a zis 
că sunt cel mai drăguţ mititel pe care l-a văzut vreodată și că ar 
trebui să mă întorc pe la trei, pentru niște îngheţată. In după- 
amiaza aia am făcut baie și m-am îmbrăcat cu hainele bune și i- 
am bătut la ușă la trei fix. La început nu și-a amintit cine sunt, 
apoi mi-a zis să merg la ușa din spate. Nu știam ce dracu' se 
întâmplă. Când am ajuns în curte, am văzut-o pe servitoare 
dându-le îngheţată tuturor puștilor zdrențăroși, de culoare, ai 
muncitorilor dimprejurul cartierului. Cucoana avea o seră acolo, 
în spate. M-am întors noaptea cu o cutie plină de pietre și am 
spart aproape fiecare nenorocit de geam. Le-a reparat, iar trei 
săptămâni mai târziu am venit și le-am spart din nou. Când 
tătuţa și-a dat seama că eu o făcusem, m-a biciuit cu o nuia 
până mi-a curs sângele șiroaie pe picioare. 

Clete a virat spre strada împânzită de arbori și boschete 
înflorite, aparținându-i lui Julio Segura. 

— Te-ai înfuriat vreodată așa tare când erai mic? m-a întrebat 
el. 

— Nu-mi amintesc. 

— Mi-ai zis odată că tu și fratele tău aţi avut probleme. 

— Cui îi mai pasă, Clete? A trecut multă apă la vale. 

— Știu. Și care-i marele secret? a zis. 

— Ti-a intrat în cap un piron ruginit și e bătut într-o parte. Las- 
o baltă, nu te mai chinui. 

— Câteodată o iei prea personal, Pătatule. 

— Uite-l! Lovește-l! am zis. 


VP-73 


Cadillacul lui Julio Segura, de culoarea lavandei, tocmai 
trecuse de poarta din față, în stradă. La volan se afla un pitic, iar 
pe scaunul pasagerului stătea o femeie blondă. Segura și un alt 
bărbat se așezaseră în spate. Cletus a apăsat acceleraţia la 
maximum, până ce am ajuns în dreptul lor. De dincolo de geam, 
chipul piticului arăta înspăimântat, dar omul a continuat să 
conducă. l-am arătat insigna. Și-a pus piciorul pe frână, cu 
ambele mâini pe volan, cu bărbia ridicată în sus, sub chipiul 
mov, de șofer, iar cauciucurile din faţă au scrâșnit, lăsând o linie 
lungă și neagră pe o latură a bordurii. 

— Cum vrei să procedăm? m-a întrebat Clete, înainte de a 
coborî din mașină. 

— Scoatem steagul negru, am răspuns. 

Clete oprise mașina în faţa Cadillacului și am mers înapoi, 
fiecare pe câte o parte a vehiculului. Am bătut cu degetele în 
geamul pasagerului și în cel din spate, unde stătea Segura, 
pentru a le lăsa în jos. Mai târziu aveam să rememorez scena 
aceasta de o mie de ori, ca și remarca nesăbuită despre steagul 
negru, și să mă minunez de cât de diferit s-ar fi putut sfârși acea 
după-amiază, dacă m-aș fi apropiat de partea șoferului și dacă 
mi-aș fi urmat propriul sfat. 

Clete s-a întins spre contact și a scos cheile, după care le-a 
aruncat într-un tufiș. Piticul era împietrit de spaimă. Mâinile lui 
mici strângeau volanul, iar capul cât o carafă se legăna înainte 
și înapoi între Clete și scaunul din spate. 

— Nu cumva ai vreo armă ascunsă în chiloţi, nu? i-a spus 
Clete, apoi a adulmecat aerul din mașină. 

— Măiculiţă, ce-i mireasma asta? Cafea columbiana? Sau 
poate că am tras niţică muta** în drum spre terenul de golf? 

Aerul era încărcat de mirosul marijuanei. Femeia blondă părea 
că se simte rău. Am văzut bricheta de bord aruncată pe jos și 
am bănuit că inhalase drogul de la brichetă și că înghiţise restul 
de țigară, atunci când i-am oprit. Avea un chip drăguţ și purta 
pantaloni scurţi albi, tocuri și o bluză decoltată, dar părul ei era 
atât de îmbâcsit de fixativ, că ajunsese ca sârma, iar chipul îi 
era acoperit de straturi de cosmetice, pentru a-și ascunde 
cicatricile de varicelă de pe ten. 

l-am deschis portiera. 

— Mergi înapoi acasă, am spus. 


34 Termen argotic pentru marijuana. (n.r.). 
VP - 74 


— Au încuiat poarta, a replicat. 

— Atunci fă cel mai bun lucru din ultimii ani și continuă să 
mergi mai departe, am sfătuit-o. 

— Nu știu ce să fac, Julio, s-a adresat ea cuiva de pe bancheta 
din spate. 

— Fă ce-ţi spun eu, scumpo. lubițelul tău latino o să încaseze 
o mare lovitură azi, am mai spus. 

Și-a mișcat nervoasă ochii și și-a mușcat buzele, apoi și-a 
ridicat poșeta, a trecut ușor pe lângă mine și a pornit grăbită pe 
trotuar, pocnind din tocuri. 

M-am aplecat spre fereastra lui Segura. El și portarul pe care 
Clete îl lovise în stomac data trecută stăteau în spatele unui bar 
cu ușițe, ținând în mâini pahare cu votcă. Două elastice 
susțineau șerveţelele în jurul cupelor. Segura purta șalvari 
galbeni, de golf, mocasini maro, lustruiţi și o cămașă albă, 
înflorată, descheiată până la abdomen. Faţa lui stranie, 
triunghiulară, cu micile ghemotoace de piele violetă dintre 
ridurile frunţii s-a ridicat spre mine, prin lumina ce cădea pieziș. 

— Ce mama dracu' ai impresia că mai faci acum, Robicheaux? 
a întrebat. 

— Îţi arăt ce înseamnă o zi cu adevărat proastă, am răspuns. 

— Ce vrei? N-ai de lucru? Cauţi o bucăţică de ceva să duci la 
sediu? 

— O să mi-i dai pe Philip Murphy, Bobby Joe Starkweather și 
pe micul israelit. 

— Nu-i știu pe niciunul dintre oamenii ăștia. Tot vii la mine 
acasă și mă întrebi de lucruri de care n-am habar. 

— Bătrânu' are o dispoziţie proastă azi, Julio, a intervenit 
Clete. Prietenii tăi au dat-o rău de tot în bară azi-noapte și au 
făcut niște chestii foarte rele. Ei nu sunt de găsit, dar tu da. Tu și 
Paco-Borâtură, aici de faţă. 

Clete a suflat fumul ţigării direct în fața portarului. 

— Încerci să mă strângi cu ușa? Bine, sunt un om cu 
picioarele pe pământ. Am afaceri cu polițiști, a spus Segura. 

— Nu mai scapi de data asta, Julio, am replicat. Toate ieșirile 
sunt închise. Am rămas doar noi doi. 

— Sună-l pe Wineburger, i-a ordonat portarului. 

Celălalt bărbat s-a întins spre telefonul dintr-o cutie de mahon 
încastrată în spatele scaunului din faţă. 


VP -75 


— Atinge telefonul și ţi-l vâr în dungă pe gât, l-a ameninţat 
Clete. 

Omul s-a așezat la loc, în cuibul moale din piele al banchetei, 
cu faţa crispată și mâinile întinse pe genunchi. 

— Nu ai nicio dovadă, nicio informaţie, faci doar tărăboi, ca un 
vânt în pantalonii cuiva, a spus Segura. 

— Fii atent aici, amice, i-am zis. Lovelace Deshotels a fost o 
negresă tânără de la țară, cu visuri mari pentru ea și familia ei. 
Și-a închipuit să nimerise potul cel mare, dar ţie nu-ţi plac tipele 
care-ţi dau pe gât băutura și îţi varsă în piscină, așa că i-ai făcut 
vânt înapoi în circuit. Doar că ţi-a picat pe mână o negresă 
îndărătnică, o femeie care nu s-a lăsat alungată. Și pe deasupra, 
mai avea și obsesia asta cu elefanții. 

l-am privit chipul. A tresărit ca o bandă de elastic. 

— Așa că ce face un gagiu ca tine când i se pune în cale una 
dintre târfele lui? Își trimite câteva secături să o plimbe cu barca 
și sa o trimită pe lumea cealaltă, cu ajutorul aceluiași lucru 
pentru care își vânduse deja sufletul. Acum te întrebi cum de 
știu toate astea, nu, Julio? Păi, pentru că angajaţii tăi au gura 
slobodă. Sunt informaţii de care poţi face rost la masa de prânz. 
Nu sunt probabil decât vreo câteva zeci de tipi pe care-i putem 
aduce în faţa juriului. 

— Atunci, fă-o, deșteptule. 

— Să-ţi spun și restul, astfel încât să fii pe deplin informat 
când Wineburger încearcă să te scoată pe cauţiune în după- 
amiaza asta. O să pun să-ţi fie remorcată mașina, aspirată și 
dezmembrată cu ranga. Pentru posesie, primești în Louisiana 
cincisprezece ani și nu avem nevoie decât de cenușa de pe 
bricheta aia sau de pe tapiţerie. Oricum ai da-o, te-ai fript. 

Apoi Cletus a făcut ceea ce probabil avea să devină cel mai 
prostesc și inconștient gest din cariera lui. 

— Și s-a fript și porcușorul ăsta mic, a adăugat Clete. 

Apoi s-a întins pe fereastră, a prins nasul portarului între 
degete și l-a răsucit. 

Ochii paznicului s-au umplut de lacrimi; l-a lovit pe Clete 
peste mână, apoi brațul lui păros și acoperit de tatuaje s-a 
înfundat într-un buzunar de pe lateralul portierei. 

— No lo hagas! No lo hagas!” a strigat Segura. 


35 „N-o face!” (în Ib. spaniolă, în text). 
VP - 76 


Dar a fost prea târziu pentru toți. Mâna portarului a ieșit 
înarmată cu un automat placat cu nichel și a dat drumul unui 
glonţ ce a lovit cadrul ferestrei și a împrăștiat cioburi pe cămașa 
lui Clete. Apoi totul s-a întâmplat foarte rapid. Tocmai pe când 
îmi scoteam pistolul de calibrul .45 de la spatele pantalonilor, l- 
am zărit pe Clete smulgându-și din teacă revolverul de nouă 
milimetri, ghemuindu-se și începând să tragă. M-am dat un pas 
înapoi, ca să mă feresc din calea gloanțelor ce-l ţinteau pe 
Segura și am tras în același timp, cu mâna stângă prinsă de 
cealaltă încheietură, pentru a reduce impactul reculului. Am tras 
de cinci ori, cât am putut de repede. Exploziile îmi bubuiau în 
urechi, iar în interiorul mașinii nu puteam distinge nimic clar. În 
schimb, Cadillacul parcă fusese lovit de cutremur. In aer pluteau 
bucățele de piele, umplutură din scaune, ţăndări de sticlă și 
metal, așchii de mahon, sticle de băutură sparte, praf de pușcă 
și fum, iar pe parbrizul din spate se scurgea o peliculă de sânge 
și votcă. 

Julio Segura nu avea unde să se ascundă. A încercat să se 
ghemuiască ca un copil, departe de tirul lui Clete, dar se afla 
într-o poziţie fără speranţă. Apoi s-a aruncat brusc spre 
fereastră, cu mâinile îndreptate spre mine, ca niște gheare. 
Ochii lui mă implorau, gura i se deschidea într-un țipăt mut. 
Degetul meu apăsase deja tare pe piedică, iar glonţul l-a nimerit 
în cerul gurii și i-a împrăștiat creierii pe corpul spasmodic al 
portarului. 

Tremuram și nu mai aveam aer când m-am dat înapoi din faţa 
Cadillacului și am sărit în mașina lui Clete, cu pistolul de .45 
atârnându-mi în mână. Chipul speriat și buhăit al lui Clete 
devenise așa de palid și crispat că puteai aprinde un chibrit pe 
el. Hainele îi erau acoperite cu ţăndări de sticlă. 

— Nenorocitul m-a ratat de la niciun metru, a zis. Ai văzut? 
Blestematul ăla de geam mi-a salvat viața. Du-te înapoi și uită- 
te. l-am făcut tocană. 

Apoi șoferul pitic a coborât de pe locul său și a început să 
alerge la vale, pe mijlocul esplanadei, cu picioarele lui îndesate. 
Pe Clete l-a apucat un chicotit incontrolabil. 


VP - 77 


5. 


În dimineaţa următoare, Cletus și cu mine stăteam faţă în 
față, fiecare la masa lui, în biroul nostru mic, închis cu sticlă și 
cu pereții galbeni, pătaţi, ce te duceau mai degrabă cu gândul la 
un vestiar de la YMCA. Cletus se prefăcea că citește o notă 
lungă, venită de la biroul comisarului, însă ochii lui erau fie goi, 
fie sticloși de la durerea provocată de mahmureală. Fuma ţigară 
după ţigară și ronțăia bomboane mentolate, dar mirosul 
măcelului din noaptea trecută îi intrase deja adânc în plămâni. 
Scriseserăm deja amândoi rapoartele pentru căpitanul Guidry. 

— N-am de gând să-ţi salvez iar fundul, Clete, am zis. 

— Cum adică să-mi salvezi fundul? l-am înfipt un glonţ în 
piept înainte să tragi tu primul foc. 

— Nu despre asta vorbesc. Tu ai provocat totul. Nu trebuia să 
se întâmple așa. 

— Ești așa sigur de asta? Dacă Paco scotea pistolul când îi 
puneai cătușele lui Segura? Avea un încărcător cu nouă cartușe. 
Ne putea face bucăţi pe amândoi. 

— Tu ai provocat totul. 

— Și ce dacă? Am tăiat de pe listă două javre, care ar fi 
trebuit să fie de mult oale și ulcele. Lasă regretele, Dave. N-o 
să-i pese nimănui de cum a mierlit-o Julio Segura. Cred că n-o să 
se găsească nici măcar trei tipi care să vină la înmormântare. 

— N-aș pune pariu. 

Sergentul Motley mergea pe coridor și s-a oprit în pragul ușii 
noastre. Tocmai venise de afară, iar scalpul lui negru lucea de 
sudoare. Mânca dintr-o înghețată la cornet și îi rămăseseră 
bucățele din ea în mustață. 

— Cineva din laborator a zis că au trebuit să-i spele creierul 
lui Segura de pe banchetă cu furtunul, a zis el. 

— Zău? Sună a reclamă bună la Excedrin3$, a replicat Clete. 

— la ghici ce am mai auzit? a continuat Motley. 

— Cui îi pasă? 

— Ţie o să-ţi pese, Purcell. Cei de la laborator mai spun că 
mașina era compromisă. larbă pe brichetă, cocaină pe covor. 


36 Medicament analgezic. (n.r.). 
VP -78 


Cine ar fi crezut că Segura își lasă gagicile să fie așa 
nechibzuite? 

Sergentul a zâmbit. 

— Nu cumva i-aţi săpat voi groapa? 

— De ce ești așa pisălog, Motley? a zis Clete. Pentru că ești 
gras și urât sau pentru că ești gras și prost? E un mister pentru 
toată lumea. 

— Am auzit doar că gagica se laudă cum că i-ai spus lui 
Segura că o să și-o ia. Nu foarte isteţ din partea gemenilor 
Bobbsey* de la secția Omucideri, a spus Motley. 

— În cinstea unei cât mai grabnice leucemii! i-a urat Clete, 
ridicându-și cana de cafea. 

— Băga-mi-aş ceva în tine! a zis Motley. 

— Încetaţi! am intervenit eu. 

— Pe tipul ăsta îl tratezi ori cu umor, ori cu un tub de 
insecticid, a răspuns Clete. 

Câteva minute mai târziu, căpitanul Guidry m-a chemat în 
biroul lui. Nu eram încântat să vorbesc cu el, dar mă simţeam 
ușurat că scap de Clete. 

Căpitanul Guidry și-a scărpinat implanturile de păr și și-a 
ridicat privirea spre mine, peste ochelarii lui cu rame ascuţite. 
Raportul meu și al lui Clete se aflau pe masă, unul lângă celălalt. 

— În laborator au găsit cenușă de marijuana și niște granule 
de cocaină, a spus el. 

Vocea îi era egală și rezervată. 

— Tocmai ne-a anunţat Motley. 

Bărbatul a ridicat un creion și a început să bată cu el în 
palmă, ca într-o tobă. 

— Au mai zis, de asemenea, că un glonţ pornit dinăuntru a 
ricoșat de cadrul ferestrei și a împrăștiat sticla în stradă, a 
continuat. A doua împușcătură a fost prin plafon, deci cel care 
trăgea era deja mort. Un muncitor de pe partea cealaltă a 
drumului a declarat că a auzit un zgomot ca de pocnitoare în 
interiorul Cadillacului, apoi v-a văzut pe voi doi trăgând. Asta vă 
aranjează pe voi, Dave. 

— Piticul ce zice? am întrebat. 

— Nimic. Nu vrea decât un bilet de avion spre Managua. 

— Sunt lucruri care n-au fost spuse. 


37 Personajele principale ale unei serii de cărţi pentru copii. 
VP - 79 


— M-am uitat peste rapoartele voastre. Foarte bine puse la 
punct. Cred că o să vă scape de Afacerile Interne. 

— Asta-i bine. 

— Părerea mea e că sunt niște tâmpenii. Zi-mi de ce un tip 
care n-a fost arestat niciodată, pe care Whiplash Wineburger l-ar 
fi acoperit în treizeci de minute, s-ar lua la harță cu doi polițiști 
înarmaţi. 

Nu am răspuns. 

— Crezi că avea tendinţe suicidale? a întrebat căpitanul. 

— Nu știu. 

— l-a zis Segura să o facă? 

— Nu. 

— Atunci de ce a scos tipul ăsta arma? 

Mâinile i s-au strâns în jurul creionului. 

— Cei de la Afaceri Interne sunt plătiţi ca să dezlege ițele. 

— Dă-le dracu' de Afaceri Interne. Nu-mi place să citesc un 
raport despre două morţi care nu mă îndeamnă decât să 
completez spațiile libere. 

— Nu-ţi pot spune nimic altceva. 

— Eu pot. Cred că s-a întâmplat altceva acolo. Mai cred, de 
asemenea, că-i aperi fundul lui Purcell. Asta nu e loialitate, ci 
prostie. 

— Ideea esenţială a raportului este că cineva a ameninţat cu 
pistolul un ofițer de poliţie și că a tras în el. 

— Tu tine-o tot așa. Între timp, dă-mi voie să-mi împărtășesc 
câteva observaţii. Tipii de la Afaceri Interne o să bombăne în 
legătura cu afacerea asta, o să pună câteva întrebări serioase, o 
să vă facă să nu vă prea simţiţi în largul vostru și poate o să vă 
bage degetele în ochi. Dar până la urmă o să vă dea drumul și 
toţi cei de aici o să vă invite la bere. Dar va trebui să duci cu 
tine povara gândului că poate a fost o moarte nedreaptă. E ca 
un nor care-o să se ţină după tine, oriunde te-ai duce. Câteodată 
se transformă chiar în legendă. Ce zici de Motley și tipii ăia 
încătușați, care s-au sufocat în lift? 

A trebuit să-i ocolesc privirea. 

— E o chestiune între Purcell și alte persoane. Nu am făcut eu 
cărţile acolo, am răspuns. 

— Îmi pare rău să te văd în situaţia asta, Dave. 

Bărbatul și-a deschis palma și a lăsat creionul să cadă pe 
tăblia biroului. 


VP - 80 


— Îți mai sugerez ceva, înainte să pleci. la-l pe Purcell cu tine 
la câteva întâlniri. De asemenea, dacă ai de gând să-ţi acoperi 
partenerul care și-a pierdut controlul, ar fi al dracului de nimerit 
să fii în stare să-ţi asumi consecințele. 

O dimineaţă mai bună nici că se putea. 

e 

Telefonul din biroul nostru a sunat o jumătate de oră mai 
târziu. 

— la ghici cine-i, a spus vocea. 

— Emisiunea cu Hoody Doody. 

— la ghici ce fac. 

— Nu mă interesează. 

— Mă uit la poza de pe prima pagină din Picayune, a zis 
Fitzpatrick. Ți-am subestimat flerul pentru dramatism. Astea 
sunt genul de imagini pe care obișnuiam să le vedem în The 
Police Gazette - poze în alb-negru, granulate, uși de mașini 
deschise, corpuri atârnând în stradă, băltoace de sânge negru 
adunate pe scaune. Felicitări, ai eliminat singura pistă pe care o 
aveam! 

— Dacă ai de gând să mă calci pe bătături în dimineaţa asta, 
va trebui să stai la coadă. Din punctul meu de vedere, ai depășit 
cu mult limita de timp. De fapt... 

— Gura, domnu' locotenent! 

— Ce-ai spus? 

— Ai auzit bine. Sunt furios ca dracu'. Ai făcut numai rele. 

— Tu n-ai fost acolo, amice. 

— Nici nu trebuia să fiu. M-a gâdilat ceva în pantaloni și-am 
știut că așa se va întâmpla. lar tu nu m-ai dezamăgit. 

— Ai vrea să-mi explici? 

— Nu sunt sigur dacă vei face faţă. Te-am crezut băiat isteţ. 
În schimb, se pare că nu poţi face doi pași fără să-ţi deseneze 
cineva urme gen Arthur Murray?” pe asfalt. 

Nu am răspuns. Mâna îmi era strânsă pe receptor și începuse 
să-mi transpire. Clete îmi studia curios chipul. 

— Eşti undeva unde să poţi vorbi? a întrebat Fitzpatrick. 

— Sunt în birou. 

— Cine mai e cu tine? 

— Partenerul meu, Purcell. 


38 Instructor de dans și afacerist. A avut ideea de a vinde clienţilor urme desenate de 
pași, care să ghideze dansatorul. 


VP - 81 


— Mda, sigur că poţi vorbi, a zis el, pe un ton de iritare. Vin să 
te iau în zece minute din faţa restaurantului Acme, de pe 
Iberville. O să conduc un Plymouth albastru, de închiriat. 

— Nu prea cred. 

— Ori te mişti încoace, ori te vizitez eu la noapte, pe barcă, și- 
ţi scot toţi dinţii. Îţi promit! 

(J 

L-am aşteptat zece minute în fața restaurantului, apoi am 
intrat să-mi cumpăr un Dr. Pepper, într-un pahar plin cu gheață 
și cu o felie de lămâie; l-am băut afară. Puteam vedea turlele 
catedralei St. Louis, unde mă duceam uneori la slujbă, lucind în 
aerul limpede al dimineții. Înainte ca autovehiculul lui Fitzpatrick 
să cotească, mânia mea se diminuase până la punctul în care 
îmi trecuse cheful să-l mai scot afară din mașină, de cravată. 
Dar când m-am așezat pe scaunul din dreapta, m-am întins și 
am învârtit cheia în contact, oprind motorul. 

— Inainte să plecăm undeva, hai să lămurim câteva lucruri, 
am spus. Nu cred că ne cunoaștem de așa mult timp încât să ne 
permitem să le spunem oamenilor să tacă sau să facem 
ameninţări la telefon. Dar dacă te crezi așa dur, putem merge la 
Y, să ne punem mănușile și vedem atunci ce se mai întâmplă. 

Bărbatul a dat din cap a încuviințare și bătut indiferent cu 
unghiile în volan. 

— Nu-ţi face griji, au un asistent pentru acordarea primului 
ajutor, în cazul în care sângerezi mult, am adăugat. 

— Bine, te-ai făcut înţeles. 

— Nu prea ești bun la a te da cocoș, nu? 

— Am vrut să ieși din birou. Dacă ești atent la prezenta ta 
amplasare, te afli în mașina mea, și nu la Districtul Unu. E-n 
regulă să pornesc acum? 

— Cred că voi, federalii, tineri neapărat să faceţi totul pe 
ocolite. N-ar fi mai simplu pentru amândoi să mergem în biroul 
căpitanului Guidry și să discutăm raţional despre afacerea asta? 
Nici nouă nu ne place să avem tipi ca Philip Murphy sau ca 
psihopaţii lui dresați, care să se plimbe liberi prin New Orleans. 
Căpitanul e un om bun. O să te ajute dacă poate. 

Fitzpatrick a pornit motorul și a intrat în trafic. Lumina 
soarelui îi cădea pe faţa pistruiată și cămașa în dungi pastel, 
marca Arrow. 

— Purcell e un om bun? a întrebat el. 


VP - 82 


— Are niște probleme, dar încearcă să și le rezolve. 

— Crezi că e curat? 

— Din câte știu eu... 

— Acum șase săptămâni am avut treburi în casa unei 
prostituate. Numele lui apărea în registrul fetei. Era client 
săptămânal. De asemenea, nu apărea nicio însemnare despre 
plată. 

Am oftat adânc. 

— A avut probleme în căsnicie, am răspuns. 

— Las-o baltă! vorbim despre un poliţai compromis aici, care 
a început ieri să împartă gloanţe spre un posibil martor într-o 
afacere guvernamentală. Care dintre voi l-a căsăpit pe Segura? 

— Eu. Incerca să iasă pe ușă și s-a ridicat chiar în faţa mea. 

— AȘ pune pariu că unul dintre plumbii lui Purcell era deja în 
el. Ce a rezultat la autopsie? 

— Nu știu. 

— Minunat. 

— Insinuezi că Clete a vrut să-l omoare pe Segura? 

— E posibil. 

— Nu cred. 

— Nu crezi multe lucruri, domnu' locotenent. Dar am oameni 
exact ca tine în birou. De asta mă trimit înapoi la Boston 
săptămâna viitoare. 

— Renunţi? 

— Voi renunţa. Nu m-am făcut înţeles și așteaptă și alte 
treburi. 

S-a uitat spre mine și pentru prima dată am simţit simpatie 
pentru el. Lăsând la o parte toate invectivele, era un jucător de 
liga întâi. Am cumpărat o porţie mare de creveţi prăjiți și două 
caserole cu dirty rice”? și am mâncat într-un parc mic și umbros, 
de pe bulevardul Napoleon. O gașcă de puști negri, albi și 
mexicani jucau scrub“ în faţa unui gard din plasă de sârmă. 
Erau băieți duri, din clasa muncitoare, și jucau cu mult curaj și 
îndrăzneală. Aruncătorul azvârlea mingi îmbibate cu salivă“! și 
ghiulele“; apărătorii împiedicau cu coatele și genunchii 


3 Mâncare tradiţională a etniei cajun, preparată din orez și măruntaie de pasăre. 
(n.r.). 

19 Joc de baseball fără echipe; numărul de jucători variază și nu se ţine scorul. (n.r.). 

11 Referire la un procedeu ilegal folosit în baseball, care constă în aplicarea unei 
substanţe (adesea fiind folosită saliva) pe suprafața mingii. (n.r.). 

42 Mingi aruncate către capul celui de la serviciu (batter-ul). (n.r.). 


VP - 83 


înscrierea și își îngropau feţele în nisip, în timp ce alunecau cu 
capul înainte pe pământ; prinzătorul fura cu mâna liberă mingea 
de sub bâta celui de la bătaie; iar apărătorul bazei a treia 
înaintase așa de mult pe teren, că o minge care zbura în linie 
dreaptă i-ar fi putut smulge capul. M-am gândit atunci că nici nu 
e de mirare că străinii erau fascinaţi de natura inocentă și naivă 
a agresivităţii americane. 

— Ai idee ce ar căuta niște elefanţi în toată afacerea? am 
întrebat. 

— Elefanţi? Nu, asta-i nouă. De unde ai auzit? 

— Am înţeles că Lovelace Deshotels chicotea, zicând ceva 
despre elefanţi, când au injectat-o oamenii lui Segura. l-am spus 
lui Julio, iar faţa lui a tresărit ca o pompă de desfundat ţevile. 

— Păi, mai avem o șansă. Am găsit-o pe colega ei de cameră, 
o mexicană din același salon de masaj, iar ea vrea să le-o tragă 
tuturor nenorociţilor ăstora. 

— De ce a vorbit cu tine, și nu cu mine? 

— S-ar părea că vă crede cretini. E pe acolo vreun sergent de 
la Moravuri pe nume Motley? 

— Da. 

— A zis că-i cam slobod la gură. 

— Pare a fi el. 

— Fata e dansatoare într-un bar de striptease, de la aeroport. 
Spune că în schimbul a trei sute de dolari ne poate vinde câteva 
personaje interesante, apoi vrea să-și ducă fetița în San Antonio 
și să învețe frizerie. 

— Mi se pare că-i o tâmpenie. 

— Cred că-i cinstită. Era iubita unui nicaraguan din fosta 
gardă naţională și a lucrat pentru Segura. Apoi a bătut-o și i-a 
luat toți banii. Sunt niște finuţi, băieţii ăia. Acum vrea să scape. 
Îmi pare de înţeles. 

— Cred că vinde aceleași informaţii pe care le am deja de la 
Didi Gee. 

— Acum și-o pune cu Bobby Joe Starkweather. Zice că ar fi un 
homosexual reprimat și că nu poate să facă nimic cu femeile. A 
aruncat o ospătăriță pe fereastra unui hotel și un gangster local 
a fost pârlit, în locul lui, la Angola. 

Mi-am întors privirea la băieţii care jucau scrub. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Fitzpatrick. 

— II cunoșteam. Numele lui era Johnny Massina. 


VP - 84 


— Erai apropiat de el? 

— L-am ajutat odată să se lase de băutură. Ştie unde ar putea 
fi Starkweather? 

— Nu spune prea multe. 

— Mă gândeam eu, am replicat. Notează-mi numele și adresa 
ei, dacă vrei, dar nu mă interesează deocamdată. Oricum sunt 
cu lanţul pus de gât acum. 

— Pot să aduc în discuţie ceva personal? 

Voiam să răspund „De ce nu?”, din moment ce oricum nu 
arătase niciodată că s-ar codi, dar a continuat să vorbească, 
înainte să deschid gura. 

— E evident că ești un poliţist bun și un om retras, dar ești 
catolic și trebuie să te simţi implicat emoţional în ce se întâmplă 
acolo, a zis el. 

— Unde? 

Știam deja răspunsul, dar nu mă simţeam pregătit să port 
conversaţia. 

— America Centrală. Le fac chestii urâte oamenilor noștri. 
Omoară preoţi și călugărițe Maryknoll“ și o fac cu mitralierele 
M-16 și M-60 pe care le au de la noi. 

— Nu cred că trebuie să iei toată responsabilitatea pe umerii 
tăi. 

— E biserica noastră. Sunt semenii noștri. Nu-i chip să ignori 
asta, domnu' locotenent. 

— Și cine te îndeamnă să o faci? Trebuie doar să-ți cunoști 
limitele, atâta tot. Grecii au înţeles. Tipii ca noi trebuie să înveţe 
asta de la ei. 

— Ai impresia că e un sfat bun, nu? a întrebat. 

— Mai bun decât să ai capul plin de gărgăuni. 

— Din moment ce ești un iubitor de metafore clasicizate, vezi 
cum sună asta: de ce îl admirăm pe Prometeu și-l disprețuim pe 
Polonius? Nu încerca să răstălmăcești vorbele cu o făcătură 
iezuită, domnu' locotenent. Vă demolăm verbal de secole 
întregi. 

A rânjit spre mine așa cum un lansator licean ar zâmbi după 
ce ar fi azvârlit o ghiulea à la Carl Hubbell“, care te face să te 
învârti în jurul propriei axe. 


43 Adepte ale mișcării Maryknoll, din cadrul Bisericii Catolice. 
44 jucător american de baseball. 


VP - 85 


În acea noapte am mers cu mașina în campusul universităţii 
Tulane, pentru a asista la concertul cvartetului de coarde al lui 
Annie Ballard. Arăta drăguţ cum stătea pe scena luminată, 
îmbrăcată cu fustă și jachetă, ambele negre, și o bluză albă, 
dantelată. Chipul îi era deopotrivă înflăcărat și concentrat, în 
timp ce deslușea partitura de pe suportul de metal din faţa ei și- 
și împingea arcușul înainte și înapoi pe coardele violoncelului. 
De fapt, pe când își cânta muzica, chipul ei avea un aer 
copilăresc, fermecător, genul de aer pe care-l observi la cei ale 
căror figuri par să se lumineze atunci când fac acel lucru special, 
pe care-l ţin doar pentru ei. După aceea, am fost invitaţi la o 
petrecere în aer liber în Garden District. Copacii erau încărcați 
cu lampioane japoneze; luminile din piscină scânteiau difuz de 
sub pelicula verzuie; în aer era miros de iasomie, trandafiri și 
pământ reavăn de la straturile cu flori; iar ospătari negri, cărând 
tăvi cu pahare de șampanie și băuturi reci tropicale, se plimbau 
respectuoși printre grupurile de oameni amuzaţi, îmbrăcați în 
rochii de seară și costume de vară. 

Annie se simțea bine. Am observat că în ochi nu i se mai 
citeau frica și dezgustul pe care Bobby Joe Starkweather îi 
picurase în ei și se străduia să mă facă și pe mine să uit ce se 
întâmplase ieri, pe bancheta din spate a Cadillacului lui Julio 
Segura. Dar eram egoist. 

Nu puteam să uit acele zece secunde scurse între momentul 
în care portarul scosese automatul din buzunarul ușii și 
momentul când pistolul de .45 uruise, îndreptându-se în sus, iar 
capul lui Segura explodase în toată mașina. Sunt convins că, 
spre deosebire de nefericiții și amărâţii cu care aveam de furcă, 
el fusese o persoană cu adevărat rea. Dar oricine a tras cu arma 
în alt om cunoaște senzaţia, indusă de adrenalină, de 
omnipotenţă și de aroganță pe care o ai pe moment și plăcerea 
tainică de a ţi se fi ivit ocazia. O experimentasem în Vietnam; o 
întâlnisem de două ori în cariera de poliţist și știam bine că 
maimuța din care ne tragem cu toţii trăia încă în sufletele 
noastre. 

Mă mai sâcâia și dojana lui Sam Fitzpatrick privitoare la religia 
și umanitatea mea. Îmi doream să-l resping. Era un copil, un 
idealist, un cârnat federal care încălcase probabil o grămadă de 
reguli și avea, în cele din urmă, să-și dea singur foc la valiză. 
Dacă n-ar fi devenit agent al Departamentului de Finanţe, cu 


VP - 86 


siguranţă ar fi ajuns să toarne sânge de pui pe dosare“. Vreo 
șase ca el ar fi fost suficienţi să dea foc orașului. 

Dar nu puteam scăpa de el. Îmi plăcea și îmi rănise orgoliul. 

Am încercat din răsputeri să mă simt bine în acea noapte. 
Oamenii de la petrecere veneau dintr-o altă lume decât a mea, 
dar erau plăcuţi și prietenoși și se străduiau să fie politicoși cu 
mine. Annie era și ea o fată drăguță. Când mi-a surprins privirea 
rătăcind, fără să fiu atent la conversație, mi-a atins mâna cu a ei 
și mi-a zâmbit din ochi. Dar nu avea rost. Am renunţat, am 
inventat o scuză cum că trebuia să merg la serviciu de 
dimineață și am condus-o acasă. Pe verandă, i-am observat 
privirea ușor jignită, când am refuzat să intru în casă. 

— Îţi place să fii singur, Dave? 

— Nu. Nu-i bine să trăiești așa. 

— Rămâne pe altă dată atunci. 

— Da. Îmi pare rău pentru noaptea asta. Te sun mâine. 

Mi-a zâmbit, apoi a plecat, iar eu am condus până acasă, 
deprimat cum nu mai fusesem de ani buni. 

De ce? Adevărul e că voiam să beau. Și nu vreau să spun că 
îmi doream să mă reobișnuiesc lent cu alcoolul, sorbind 
cocteiluri Manhattan ușoare la un bar din mahon și cu o bară din 
alamă la bază, cu scaune din piele și rânduri de cupe aliniate în 
fața unui perete lung de oglinzi. Tânjeam să dau peste cap 
pahare de Jack Daniel's stins cu bere la halbă, votcă cu gheață, 
o dușcă de Beam, cu apă alături, o tequila rea care-ţi taie 
răsuflarea, clocotind în suc propriu. Și mi le doream pe toate 
într-o bodegă unde aș fi putut uita de mine, iar reflexia mea de 
gargui din oglindă avea să fie doar o năzărire etilică, precum 
ploaia electrică de neon care bătea în fereastră. 

După patru ani de abstinenţă îmi doream din nou să-mi umplu 
mintea cu păianjeni, târâtoare și șerpi, care se îngrășau sleindu- 
mi viaţa și cu care ar fi urmat să mă lupt zilnic. Pentru asta, 
dădeam vina pe uciderea lui Julio Segura. Am decis chiar că 
tentaţia alcoolului și a autodistrugerii reprezentau semne că 
eram încă om. Am spus Rozariul în acea noapte și nu am 
adormit până când cerul nu s-a făcut cenușiu de lumina falsă a 
zorilor. 


45 Trimitere la un grup de activiști care, în anii '60 ai secolului trecut, în semn de 
protest faţă de războiul din Vietnam, au turnat sânge peste dosarele unor candidați la 
încorporare. 


VP - 87 


În acea după-amiază încă mă gândeam la Sam Fitzpatrick. Am 
sunat la Biroul de Control al Traficului cu Tutun, Alcool și Arme 
de Foc, iar asistentul agentului special de serviciu m-a anunţat 
că Fitzpatrick nu se afla acolo. 

— Cine este la telefon? m-a întrebat el. 

l-am spus cum mă cheamă și cine eram. 

— Suni de la birou? 

A răspuns că da. 

— Sun eu acolo în două minute, a replicat și apoi a închis. 

Sigur, telefonul a sunat un minut și jumătate mai târziu. Erau 
o gașcă tare grijulie cei de la Biroul Federal. 

— Ne facem griji pentru el. Nu a pontat și nu e nici la motel, a 
spus bărbatul. Tu ești tipul care l-a eliminat pe Segura? 

— Da. 

— E o zi proastă la Black Rock, nu? a zis el, râzând. 

— Toţi aveţi genul ăsta de umor? 

— Domnule locotenent, ne-a zburat un agent din cuib. Deţii 
vreo informaţie pe care ar trebui să o știm? 

— Avea de gând să se întâlnească cu o mexicană, o 
dansatoare de striptease, la aeroport. l-a spus că poate să-i dea 
în gât pe câţiva oameni ai lui Segura. 

— Deja știm despre ea. Altceva? 

— Asta-i tot. 

— Tinem legătura. Vino pe aici să bem o cafea într-o zi. 
Trebuie să avem o relaţie mai bună cu oamenii tăi. Apropo, 
agentul Fitzpatrick are obiceiul de a se aventura dincolo de 
limitele noastre. Asta nu înseamnă că autorităţile locale ar 
trebui să răspundă la fel și să încalce o jurisdicție federală. Ai 
prins ideea, nu? 

A urmat o pauză, apoi receptorul a amuţit. 

Mai târziu, în după-amiaza aceea, am mers la apartamentul 
din Mentairie al mexicanei. Nu am găsit pe nimeni acasă, iar 
administratorul blocului mi-a spus că nu le văzuse nici pe fată, al 
cărei nume era Gail Lopez, nici pe fiica ei în vârstă de câteva 
zile. Am îndesat o fâșie mică de bandă adezivă între partea de 
jos a ușii și cadrul ei, apoi am condus mașina până la barul de 
striptease de la aeroport, în lumina stinsă a crepusculului. 

Aeronavele se ridicau de pe pista de peste drum și uruiau 
deasupra barului, în cerul de culoarea lavandei. Clădirea era 


VP - 88 


făcută din bolţari vopsiți în violet; ușa avea culoarea ojei roșii; 
iar în interior mirosea a fum de ţigară, aer răcit și dezinfectant 
de baie. În spatele barului se afla o estradă de cabaret, unde un 
comedian cu faţa precum pergamentul mototolit ţinea un 
discurs lipsit de energie și plictisitor, pe care nu-l asculta nimeni 
de la mesele din bar. În toiul actului, niște motociclişti din colţ 
au dat iama spre tonomat și au pornit muzica la volum maxim. 

Barmanul era un bărbat masiv, de vreo treizeci de ani, cu un 
cap chel, enorm ca o stâncă, iar pe părţi, părul rămas îi lucea 
bine uns, pieptănat sub forma cozii de rață. Purta pantaloni 
negri, o cămașă albă și o vestă neagră din catifea, ca un barman 
profesionist. Însă braţele groase, gâtul, pieptul lat și ciomagul 
de lemn de pe un raft din spatele lui indicau ce altceva mai era 
în stare să facă. L-am întrebat despre Gail Lopez. 

— Nu mă recunoști, domnu' locotenent? a întrebat, apoi a 
zâmbit. 

Mi-am  îngustat ochii prin fum, ferindu-mă de razele 
reflectoarelor de pe scenă. 

— İn urmă cu cinci sau șase ani, nu? am zis. Ceva în legătură 
cu accidentarea însoțţitorului unui camionagiu, cu o mașină de 
livrări de la Picayune. 

— De fapt, au trecut opt ani și nu am apucat niciodată să 
spun varianta mea în legătură cu povestea aia. Dar nu mai 
contează acum. Mai bine mă duc spre ceva, decât să mă duc 
spre altceva. Pricepi? Dă-mi, însă, voie să-ţi cer o mică favoare. 
Ofiţerul meu de probaţiune nu cunoaște situația de acum, nu? E 
un tip de treabă, cam exagerat de protector și nu vrea să 
muncesc în haznale ca asta, dar câţiva tipi de la sindicat îmi ţin 
ranchiună și nu vor să-mi dea legitimaţia înapoi și nu sunt prea 
mult locuri în care să câștig șase dolari pe oră plus bacșișuri. La 
dracu', e degradant să lucrezi într-o speluncă precum asta. Am 
ajuns să adun cu mâna mea chiștoace de ţigări din pisoare, să 
spăl veceurile și să șterg borâtura de pe jos, de fiecare dată 
când dă vreunul dintre netoţii ăștia la boboci. Ce vrei să bei? Fac 
eu cinste. 

— Ah, nimic deocamdată. Ce știi de fată, de Gail Lopez? 

— Păi, tipele astea au mare căutare, pricepi? Avem clientelă 
de cea mai joasă speță aici, domnu’ locotenent. Unsuroși, 
asasini, lesbiene bătăioase, nemernici cărora le place să mă 
calce pe bătături până ce întrec măsura, pricepi? E un tip care 


VP - 89 


vine aici în fiecare noapte și-și dizolvă Demerol“€ într-un pahar 
de Wild Turkey” și-i zic: „Frumoasă vreme” sau „Ce mai ploaie i- 
a tras după-masă”, și el răspunde „Nu, dăăă”. ÎI întreb dacă mai 
vrea un pahar și face „Nu, dăăă”. „Mai vrei alune?” „Nu, dăăă”. 
„Nu te afli într-un loc nimerit să faci pe miștocarul”. „Nu, dăăă”. 

— Nu, Charlie, vorbesc despre un tip care arată ca un pistrui 
ambulant. 

— Nu l-am văzut. Uită-te în jurul tău, domnu’ locotenent. Un 
băiat ca el ar atrage atenţia aici ca un rahat într-o fabrică de 
îngheţată. Mă rog, întreab-o pe fată. Vine aici într-o oră. 

Am rămas de-a lungul a două spectacole de cabaret cu o 
fetișcană goală dansând în ritmul unui trio ale cărui instrumente 
ar fi putut fi preschimbate în tamburine. Fetele purtau doar 
lanţuri aurii subţiri în jurul gleznelor și abdomenului, iar feţele le 
păreau luminate de un soi de plăcere narcisiacă ce nu avea 
nicio legătură cu lumea din afara lor. Se ondulau și-și ridicau 
braţele deasupra capetelor ca și cum s-ar fi mișcat prin apă, iar 
câteodată privirile li se întâlneau și li se luminau ca și cum ar fi 
împărtășit un secret. 

În tot acest timp, barmanul a spălat netulburat pahare într-o 
chiuvetă mică, pe când cenușa ţigării lui cădea în apa pentru 
vase. Cineva din spate i-a atras atenţia și a dispărut de la bar 
pentru câteva minute, apoi s-a întors cu o expresie crispată pe 
chip. 

— Domnu' locotenent, sunt într-o situaţie jenantă, a zis el. 
Administratorul, domnu' Rizzo, e foarte bucuros că te afli aici și 
nu vreau să plătești pentru nimic. Dar un tip care bea la bar 
7Up, iar de sub haină i se vede un pistol, e cam ca... 

— Antraxul? am zis. 

— Păi, dacă te uiţi atent, nu mai e nimeni la bar, ceea ce nu 
este o remarcă la adresa ta, ci a fătălăilor degeneraţi care beau 
aici. Până și tipul care mă scoate din ale mele cu „Nu, dăăă” stă 
la o masă din spate, în noaptea asta. Ajungi să înţelegi mintea 
ţăcăniţilor. Vezi tu, toţi au fantezia că ar fi niște bărbați duri, dar 
când merg prea departe și-l calcă pe coaie pe câte un barosan 
mai rău, ca unul care tocmai ce a ieșit de la Angola și și-a 
încasat deja băţul înfipt în fund, atunci trebuie să-i scap. 


46 Narcotic cu efect analgezic. (n.r.). 
47 Marcă americană de whisky. 


VP - 90 


Am plătit sucul pe care-l băusem și am așteptat o altă 
jumătate de oră la o masă mică, în cea mai întunecată parte a 
sălii. Gail Lopez nu a apărut. l-am dat barmanului cartea mea de 
vizită de la birou, cu numărul de telefon de la serviciu și l-am 
rugat să mă sune dacă ajunge fata. Omul a pus jos cârpa, s-a 
aplecat spre mine și mi-a vorbit la câţiva centimetri de față. 

— Unul dintre prietenii ei e un nicaraguan înalt, cu mustață, a 
zis el. Nu-l lăsa să te ia prin surprindere, domnu' locotenent. 
Într-o noapte, în parcare, l-a tăiat pe un băiat de la subsuoară 
până la ficat. E genul de gagiu pe care dacă ai de gând să-l faci 
una cu pământul, ar fi bine să-l scurtezi de la gât. 

e 

Am mers înapoi la apartamentul din Matairie al mexicanei și 
am găsit bucăţica de scotch încă la locul ei, între ușă și cadru. l- 
am spus administratorului clădirii că nu-i pot cere să-mi 
deschidă ușa, dar bănuiam că dacă aș fi făcut-o, nu ar fi găsit 
înăuntru decât umerașe goale. l-a luat mai puţin de două minute 
să ia cheia. 

Cu toate astea, mă înșelasem. Nu lăsase în urmă doar 
umerașe goale. În coșul de gunoi se aflau câteva broșuri 
mototolite ce făceau reclamă peisajelor din Caraibe, nu celor din 
San Antonio, și nici nu promovau vreo școală de frizerie. 
Fitzpatrick, biet nerod, mi-am zis. 

Mă simţeam obosit conducând spre casă, de-a lungul 
autostrăzii Lake Shore. Am trecut pe lângă parcul de distracţii, 
cu roata mare profilându-se luminată pe fundalul cerului, pe 
lângă Universitatea din New Orleans, cu pomii ei negri și 
peluzele tăcute și întunecate și am început un dialog cu mine 
însumi care aproape că m-a scos din încâlceala problemelor 
mele. Lasă-i pe oamenii lui Fitzpatrick să aibă grijă de el, m-am 
gândit. Armele și explozibilele ilegale intră sub jurisdicția lor, nu 
a noastră. Tu ţi-ai luat o obligaţie față de negresa moartă din 
canal și ţi-ai împlinit-o, fie că ai vrut sau nu, apoi i-ai făcut terci 
creierii lui Julio Segura. Dacă te interesează să te răzbuni pe 
Philip Murphy, Starkweather și micul israelit, ai o abordare 
greșită. Cândva își vor da singuri cu stângul în dreptul și atunci 
se va nimeri cineva să-i pună la păstrare. Așa că uită, 
Robicheaux, m-am îndemnat. Nu trebuie să arunci mingea la 
distanțe mari de fiecare dată. Un imbold bine plasat are meritele 
lui. 


VP - 91 


Reușisem chiar să mă liniștesc, până să parchez mașina pe 
strada scurtă și întunecată ce se termina într-o dună de nisip cu 
trei cocotieri și docul dărăpănat unde-mi ţineam ancorată casa. 
Duna era traversată de o cărare netedă și bătătorită, pe 
marginile căreia creștea iarbă-sărată, iar frunzele ondulate de 
palmier își aruncau umbrele pe nisip și pe acoperișul bărcii 
mele. Puteam auzi apa plescăind pe când se lovea de cocă, iar 
lumina lunii cădea pieziș pe lac, sub forma unei benzi lungi și 
argintii. Am mers pe pasarelă, înfruntând vântul rece. Lemnul se 
îndoia familiar și încurajator sub pașii mei, spuma fluxului 
aluneca în sus și în jos pe nisipul de sub mine. Mahonul, tecul 
gălbui-maroniu, geamurile din sticlă și garniturile din alamă ale 
bărcii mele erau atât de frumos orânduite, cum numai metalul și 
lemnul pot fi. Am deschis chepengul, am intrat în cabina 
principală și am răsucit întrerupătorul. 

Bobby Joe Starkweather s-a ridicat repede de pe podea și mi-a 
vânturat prin faţă o bucată scurtă de ţeavă. La un capăt avea un 
robinet, iar la celălalt era învelită în bandă adezivă 
antiderapantă. M-am ferit și mi-am pus mâinile în faţă, primind o 
parte a șocului în antebraţ, însă robinetul din fontă mi-a zgâriat 
fața pe o parte și am simţit cum mi se desprinde urechea de 
cap. Am încercat să scot arma de calibru .38 din suportul de la 
centură, dar cineva mi-a prins mâinile la spate și am căzut toți 
trei pe raftul cu discuri de jazz, de pe celălalt perete. Colecţia 
mea de jazz vechi, discurile de șaptezeci și opt de rotații pe 
minut, tari și delicate precum ceramica arsă, s-au spart pe 
podea, împrăștiind peste tot așchii negre. Apoi un al treilea om 
s-a urcat deasupra mea, un om înalt, cu o mustață subţire și un 
păr roșcat de tip negroid, mirosind a pomadă. Am fost acoperit 
de mâinile, braţele, pulpele, scroturile, fesele, genunchii lor. 
Greutatea colectivă, forța și mirosurile viscerelor omenești erau 
așa de puternice și sufocante că nu mai eram în stare să mă 
mișc sau să respir sub ele. Am simţit cum îmi intră un ac în gât. 
O dorinţă nespusă mi s-a oprit în gâtlej, iar gura mi s-a deschis 
ca și cum mi se rupsese maxilarul. Apoi cei trei amici mi-au 
stors picul de aer ce-mi mai rămăsese în piept, sângele din 
inimă și lumina din ochi. 


VP - 92 


6. 


M-am trezit într-un soi de garaj. Acoperișul era din tablă, iar 
afară ploua. Stăteam întins pe o masă, cu mâinile prinse în 
cătușe de un stâlp din spatele meu, iar picioarele îmi erau 
legate de un alt stâlp, la celălalt capăt. Singura sursă de lumină 
venea de la o lampă portabilă de mecanic atârnată pe unul 
dintre pereţi, printre rânduri de unelte, curele de ventilator, 
pompe de uns și ghemotoace de cabluri de bujie. Aerul era 
închis și mirosea a ulei și rugină. Când am întors capul, am 
simţit că gâtul avea să mi se rupă precum tulpina uscată a unei 
flori. 

Apoi l-am văzut pe Sam Fitzpatrick așezat într-un scaun din 
lemn, la un metru de mine. Antebraţele îi erau legate fedeleș de 
braţele scaunului, înfășurate în frânghie de la cot până la 
încheieturi, astfel încât mâinile îi ieșeau în afară ca două gheare 
frânte; hainele îi erau rupte, pătate cu grăsime și sânge, iar 
capul lovit și însângerat îi atârna în umbra care-i ascundea 
chipul. La picioarele lui se vedea o manivelă de telefon, ca la 
cele de armată, folosite pe teren. 

— Sam, am zis. 

Omul a scos un sunet și și-a mișcat capul. 

— Sam, sunt Dave Robicheaux, am spus. Unde sunt tipii? 

Și-a ridicat capul în lumină și i-am zărit faţa. Avea ochii 
umflaţi că ai unui boxer bătut, nasul rupt, iar pe dinţi i se vedea 
saliva roșie. 

— Unde sunt, Sam? am repetat. 

Atunci a început să respire mai repede, a dat să îngaime ceva 
din gâtlej, de parcă încerca să-și adune puterile pentru a rosti o 
singură replică. 

— Calea Elefantului, a răspuns. 

Am auzit cum se deschide o ușă de tablă, zgâriind podeaua 
din beton și am simţit mirosul răcoros al ploii, care a pătruns în 
cameră. Philip Murphy, micul israelit și omul cel înalt cu mustaţa 
subțire și păr roșcat și cârlionțat au pășit în lumina lămpii. 
Duceau în mâini ambalaje din hârtie cu hamburgeri și cartofi 
prăjiţi. 


VP - 93 


— Pesemne că ai o constituţie masivă, a zis Murphy. Ti-au 
injectat suficient Thorazine“8 cât să doboare un dinozaur. 

Părul lui grizonant și umed era încă netuns; nu se răsese în 
acea zi, iar printre vinișoarele albastre și roșii de pe obraji i se 
ițeau țepii bărbii. A mușcat o dată din hamburger și m-a privit în 
timp ce mesteca. Privirea ochilor lui căprui era goală și rece. 

— Ești o caricatură de om, am spus. 

— De ce? Nu-ţi place cum au evoluat lucrurile? Nu ai fost 
avertizat în legătură cu regulile? Oamenii au fost cam nedrepțţi 
cu tine, nu? 

— Trebuie să fii un degenerat dat dracului ca să torturezi un 
om fără apărare. 

— Oamenii sunt răniţi în războaie. Prietenul tău e unul dintre 
ei. Poate nu-ţi place definiţia, dar astora ca tine nu le place, de 
obicei. 

— Ești un derbedeu, Murphy. N-ai luptat în război nici măcar o 
zi, în viața ta. Aia ca tine dau jos prizonierii din vagoanele de 
vite și au grijă de cuptoare. 

Pentru o clipă, am prins o licărire în privirea lui. 

— Ti-ar plăcea să trăieşti într-o ţară comunistă? a întrebat el. 
Vrei ca Louisiana să fie condusă de sandiniști, ca în Nicaragua? 
Ştii că marxiștii sunt puritani, nu? Fără cazinouri, fără curse de 
cai, fără băutură și curvăsăraie când simţi nevoia, nicio șansă să 
mai practici mica șmecherie care ne ţine tuturor bijuteriile în 
formă. În schimb, îţi dorești să stai la rând, printre ceilalţi 
oameni mediocri, duhnind a sudoare, care așteaptă pomana 
guvernului. Dacă ai trăi la nivelul ăla așa de jos, ţi-ai trage un 
glonţ în gură de plictiseală. 

— Deci, cumva, este în regulă să legi un puști și să-i dai la 
ficați? Ce mă enervează cel mai tare la ăștia ca tine e felul în 
care sunteţi mereu dispuși să sacrificați jumătate din planetă 
pentru a salva cealaltă jumătate. Dar voi nu vă aflaţi niciodată 
în partea aia bombardată. 

— Ești un ipocrit. Mai știi ce-a zis Patton? Nu câștigi războaie 
dându-ţi viaţa pentru ţară. Îl faci pe nemernic să și-o dea pe-a 
lui. Cred că ești un biet ratat. Uită-te la Andres. Îi vezi cicatricile 
mici și gri din jurul gurii? El are dreptul să fie înrăit, dar nu este, 
nu peste măsură. Zi ceva, Andres. Que hora es"? 


48 Medicament utilizat în tratamentul schizofreniei. (n.r.). 
49 „Cât este ceasul?” (în Ib. spaniolă, în text). 


VP - 94 


— Doce menos veinte*, a răspuns bărbatul înalt, cu mustață. 

Vocea îi suna șuierătoare, ca vântul printr-o sită, ca și cum 
plămânii îi erau perforaţi cu găurele. 

— Andres avea o amantă într-unul dintre bordelurile lui 
Somoza. Și-ntr-o zi i-a vorbit fetei cam prea liber despre treaba 
pe care o făcuse trupa lui de trăgători. Împușcaseră o sandinistă 
pe nume Isabella, pe care o capturaseră pe dealuri. Tipul s-a 
gândit că e o poveste bună pentru că, înainte să moară, femeia 
i-a dat în gât pe alţi doisprezece sandiniști. Ce n-a spus, însă, a 
fost că toată trupa a violat-o pe victimă înainte să o ciuruiască, 
și nu știa că Isabella fusese sora curvei lui. Așa că data 
următoare când a vizitat-o pentru niscaiva acţiune între 
așternuturi, fetișcana era mai încinsă ca talpa iadului. l-a 
pregătit un pahar rece de Cuba Libre cu gheaţă și felii de lămâie 
și băiatul l-a dat direct pe gât, ca un pofticios ce este. Doar că 
gagica turnase din plin acid clorhidric și, de atunci, sărmanul 
Andres își varsă măruntaiele pârjolite. 

— Eşti un căcat cu ochi, Murphy. 

— Nu, ai înțeles totul greșit. Unii dintre noi servesc cauza, 
alţii, ca Fitzpatrick, ne stau în cale, iar majoritatea, din care faci 
parte și tu, se ocupă de flecușteţe ca tine și se amăgesc singuri, 
pe când noi avem situaţia sub control. Dar nu-i drept nici să 
începi să-ţi baţi joc de oameni. Eşti un om educat, cu 
experiență, și-aș vrea să-mi răspunzi sincer la o întrebare. Ai 
văzut cine sunt oamenii aflaţi de cealaltă parte a baricadei, în 
tara asta - știi tu, militanţi pentru pace, activiști contra bombei 
nucleare, tipii cu sloganul „leșiţi din America Centrală”. Cine 
sunt? 

Colțurile lăsate ale gurii lui s-au tras greoi în sus, formând un 
zâmbet vag, iar privirea i s-a plimbat pe chipul meu cu un 
sentiment de satisfacţie. 

— Printre ei se numără și unele lesbiene, nu? Poate nu pe de- 
a întregul, dar măcar câteva. Apoi sunt unele cărora pur și 
simplu nu le plac bărbaţii. Nu și-au iubit taţii, fraţii sau soţii și 
până la urmă și-au extins aversiunea la orice fel de autoritate 
masculină - președinte, parlamentari, generali, orice fiinţă care 
are un penis. , 

— Acum ajungem la adevărații răzvrătiți, a continuat el. Aștia- 
ţi sunt ratații de profesie, care nu știu să facă diferența dintre o 


50 „Douăsprezece fără douăzeci” (în Ib. spaniolă, în text). 
VP - 95 


carte de istorie și un catalog Sears sau Roebuck, dar le place să 
se dea în spectacol. Sunt sigur că ai văzut o grămadă la 
televizor, pe când te aflai în Vietnam. Însă grupul meu favorit e, 
de departe, al celor castraţi de muieri. Nevestele îi târăsc după 
ele la întâlniri nesfârșite, fără niciun rost, și, dacă sunt cuminţei, 
mama le dă o bucăţică de păsărică o dată pe săptămână sau 
cam așa. Nu cred că te încadrezi aici, dar poate mă înșel în 
privinţa ta. Cred că până la urmă ai vrut să joci și tu în piesă. 
Păcat, pentru că acum renunțăm la câţiva dintre voi. 

— Îți sugerez să te informezi, am răspuns. Mergi la secţiunea 
„Decese” din Picayune și citește frânturi din ce li s-a întâmplat 
oamenilor care au ucis polițiști din New Orleans. Nu e chiar cel 
mai bun moment, dar lecţia se învaţă negreșit. 

Bărbatul a zâmbit ca și cum ar fi fost amuzat de propriile 
gânduri și a început din nou să muște din hamburger pe când își 
arunca privirea anticipativ, spre ușa din spate. Cinci minute mai 
târziu, Bobby Joe Starkweather a dat buzna înăuntru, din ploaia 
de afară, cu o pungă de hârtie la subrat. Tricoul și blugii îi erau 
uzi leoarcă, iar mușchii i se întrezăreau prin hainele lipite de 
corp, ca niște șerpi încolăciţi unul în jurul celuilalt. 

— M-am prins. Hai să-l anesteziem pe căcăcios și să ne 
vedem de drum, a zis el. Mi-ai adus un hamburger? 

— Nu m-am gândit că ţi-ar plăcea rece, a replicat Murphy. 

— Ești un tip pe cinste, Murphy, a răspuns Starkweather. 

— Îl vrei pe al meu? a întrebat Murphy încet. 

— Nu mi-am făcut vaccinul antirabic. 

— Cum vrei, atunci, și scutește-ne de înțepăturile tale 
plângăcioase. 

— Fii atent, Murphy. M-am dus după băutură, pentru care îmi 
datorezi doisprezece dolari, și am chiloţii plini de apă, în timp ce 
voi staţi uscați, lingându-vă degetele slinoase, așa că nu mă 
provoca. 

Murphy a continuat să mestece și s-a uitat în gol. 
Starkweather și-a șters fața și brațele, făcându-le să lucească, a 
aprins o ţigară Luky Strike de la bricheta Zippo, a închis bricheta 
cu un clănțănit și a îndesat-o cu degetul mare, gros, în 
buzunarul pentru ceas. A inhalat fumul, fără a-și scoate ţigara 
din gură, în timp ce lua din punga de hârtie o sticlă de trei 
sferturi de Seagram”, un bax cu șase sticle de Jax, un flacon de 


51 Marcă de whisky. 
VP - 96 


pastile, închis cu un capac, și o sticlă maro de medicamente, 
așezându-le pe masă. Apoi a răscolit pe masa de lucru până a 
găsit o pâlnie din cauciuc și un borcan plin de cuie ruginite. A 
răsturnat cuiele pe tejghea și a mers înapoi la masa unde lăsase 
borcanul și pâlnia. Craniul lui ras avea forma unui semn de 
întrebare. 

— Ar fi trebuit să ajungi mai devreme, a spus el. Am scos 
niște chirăituri a-ntâia de la prietenul tău. Mai știi ce ziceau în 
Vietnam? Dă-i un telefon lui Charlie”? și o să răspundă negreșit. 

Bărbatul a umplut borcanul cu bere, whisky și lichidul din 
sticla maro, apoi a turnat pastilele, a înșurubat capacul și a 
început să agite amestecul, de parcă pregătea un Martini. 
Capătul ţigării era umed de salivă, iar el respira ca muncit de o 
energie diavolească. 

— Trebuie să fie greu să știi că ești un beţivan care nu ţine la 
băutură, a adăugat. 

— Am vărsat mai multă la canal într-o săptămână, decât ai 
băut tu toată viaţa, tâmpitule, am răspuns. 

— Pun pariu. Prima mea nevastă era o sugativă, a spus. Ar fi 
făcut orice pentru un strop. Odată și-a tras-o cu un taximetrist 
pentru o sticlă de-un sfert de bere. Am aflat, mi-am tăiat o 
nuielușă groasă ca pe deget și i-am făcut rochia fâșii pe spate. l- 
am luat banii și hainele și am încuiat-o în dormitor. Bea tonic 
pentru păr. Până la urmă au săltat-o și-au dus-o la o casă de 
nebuni de prin Montgomery. 

— Indiferent de ce se întâmplă aici, în noaptea asta, am niște 
prieteni care o să te răcorească, Starkweather, am replicat. 

— Poate, poate. Dar între timp, ţi-am pregătit un vis alcoolic. 
Când vei bea calmantele alea, o să-ţi pot scoate dinţii cu 
cleștele și n-o să zici nici pâs! Uleiul de ricin e ca să-ţi facă seara 
mai frumoasă, o să-ţi aducă aminte de perioadele când beai trei 
zile la rând, până te răhăţeai pe tine. Dacă ești băiat cuminte, te 
lăsăm să te ridici și să-l bei singurel. 

— Dă-i drumul, a spus Murphy. 

—la nu mai da ordine o vreme, Murphy, a replicat 
Starkweather. Mai ales din cauza ta s-a întâmplat porcăria aia. 
Ar fi trebuit să-i eliminăm pe ăștia doi, când am avut prima dată 
ocazia. În schimb, tu a trebuit transformi totul într-o misiune de 
spionaj, ca să-l impresionezi pe Abshire. 


52 Numele pe care îl dădeau soldaţii americani celor vietnamezi. 
VP - 97 


— Cum se face că nu ne dezamăgești niciodată? a întrebat 
Murphy. 

— Ai meteahna de a-i lăsa pe alţii să curețe în urma ta, după 
ce ţi-ai făcut de cap. Poate ar trebui să mai faci și tu munca de 
jos. Să fi fost acolo când li s-a închis indienilor vreun sat și au 
fost scoși din colibe. Mare distracţie! Nu cred că ai avea tupeu. 

— Nu-i vorba de tupeu, amice, a răspuns Murphy. 

În firele de păr din barba lui se vedeau firimituri de pâine. 

— Unii oameni sunt adverbe, alţii substantive. 

— Mi-ar plăcea să văd cum te descurci. 

— Poate n-o să-ţi vină să crezi, dar am jucat un rol de o 
importanţă istorică redusă la Golful Porcilor* și la Dien Bien 
Phu“*. Ultima a fost pe când tu încă încercai să descoperi 
diferența dintre ovarele maică-tii și un castron de crupe. 

— Mă uimești, Murph. Dacă ai fi participat la Operaţiunea 
Plaja Omaha”, acum vorbeam germană. 

Erik, micul israelit, a chicotit, iar nicaraguanul s-a uitat când la 
unul, când la celălalt, cu ochii înroșiţi, nepricepând gluma. 

— Idioţilor, își taie încheieturile cu cătușele, a zis Murphy. 

— Ca întotdeauna, omul serviciilor secrete, a comentat 
Starkweather. 

— Fă-ţi treaba și ţine-ţi pliscu', Starkweather! Locotenentul te 
poate face în doi timp și trei mișcări, de-ar avea doar un singur 
neuron. Dacă o dai în bară cu ceva în noaptea asta sau îți mai 
deschizi gura... 

Omul s-a oprit și a inspirat adânc, pe nas. 

— Mă duc acum să-i iau mașina. Tu termină treaba, a 
continuat. Vorbim mai târziu. 

— L-ai auzit pe șef, mi s-a adresat Starkweather. E timpul să 
mergem la muncă, să ne câștigăm pâinea, să luăm barja și să 
cărăm marfa. Hai, pa, puturosule! 

Mi-au îndesat printre dinţi, până în fundul gâtului, tubul 
pâlniei din cauciuc. M-am înecat și am tușit, ochii mi s-au umplut 
de lacrimi și am simţit cum pieptul mi se zbate sălbatic sub 
mâinile lor. Apoi m-au ţinut de nas și mi-au turnat pe gât 


53 Invazia din Golful Porcilor a fost o misiune planificată de guvernul american pentru 
a răsturna regimul comunist cubanez, în perioada 17-19 aprilie 1961. 

54 Luptă desfășurată în cadrul Războiului din Indochina, în perioada martie-mai 1954. 
55 Numele de cod dat unui punct principal de aterizare al Aliaților, când Germania a 
ocupat Normandia, la data de 6 iunie 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război 
Mondial. 


VP - 98 


amestecul de bere, ulei de ricin, whisky și Quaalude”€. Dintr- 
odată, gustul sec al alcoolului, după patru ani de abstinenţă, a 
fost ca un bubuit macabru de tunet asupra organismului meu. 
Stomacul îmi era gol, iar lichidul s-a scurs prin mine ca sterno” 
și s-a lăsat greu în testicule și falus, mi-a urlat morbid în creier, 
mi-a umplut inima de fluidele râncede și primordiale ale unui 
viking desfătându-se în chinurile propriei răni mortale. 

În mintea mea s-a stins lumina și, în doar câteva clipe, am 
fost iar prins în lumea mea de betiv, a barurilor deschise până 
noaptea târziu, a taximetriștilor care mă conduceau până la ușă, 
în lucirea unor zori false, a delirului ce mă acoperea de sudoare 
şi-mi umplea barca de păienjeni și vietnamezi morţi. Am auzit 
cum mi se sparge în cap o sticlă de bere, m-am văzut împins pe 
ușa din spate a unui bar de alcoolici, am citit satisfacția de pe 
fața unui bodyguard, pe când mă îndesa în mașină, aruncându- 
mi în urmă pălăria, am simţit cum îmi vărs maţele într-o toaletă 
publică, apoi mâinile unui pește și ale unei curve întorcându-mi 
buzunarele pantalonilor pe dos. 

Pe urmă s-a întâmplat un lucru ciudat. Majoritatea viselor 
mele despre Vietnam erau coșmaruri ce mă făceau să mă tem 
să adorm. Chiar și înainte să devin un alcoolic cu normă 
întreagă, obișnuiam să beau trei beri înainte de culcare, ca să 
pot dormi până dimineața. Dar acum, cineva mă căra prin ploaia 
caldă și știam că mă aflu din nou în grija soldaţilor din plutonul 
meu. Auzisem scârțâitul sub picior, în beznă, pe cărarea din 
junglă; apoi, ca și cum aș fi fost mai degrabă un spectator, m- 
am văzut acoperit de o lumină de cobalt, iar trupul îmi furnica 
de electricitate și sufletul meu lumina arborii ca o lumânare 
uriașă. 

Când m-am trezit, fumul încă mi se mai ridica din găurile 
sfâșiate ale tunicii, iar oamenii mă cărau pe un poncho, pe când 
ploaia răpăia pe frunzele arborilor, iar bubuiturile unei baterii din 
larg au străpuns cerul de deasupra. În întunericul umed am 
auzit respiraţia grea a celor patru oameni care mă susțineau. 
Aproape alergau. Crengile și lujerii plantelor le izbeau feţele și 
căștile din oțel. Chipurile le erau împietrite și inexpresive în fața 
capcanelor ce le stăteau înainte, pe cărare. Unul dintre cei patru 
era un băiat de la ţară, din nordul Georgiei. Pe braţul îndoit și 


56 Sedativ cu proprietăţi hipnotice. 
57 Combustibil făcut din alcool denaturat, sub formă de gelatină. 
VP - 99 


ars de soare avea tatuat un mare steag american, iar el era așa 
de puternic și trăgea așa de tare de colțul lui de poncho, că 
aproape m-a azvârlit pe jos. Dar când rafalele unor AK-47 au 
răbufnit în aer, iar camarazii au trebuit să mă pună brusc jos, 
băiatul s-a lăsat pe vine lângă mine, s-a apropiat de faţa mea și 
a șoptit cu accentul lui de muntean: 

— Nu-ţi face griji pentru nimicuța, domnu’ locotenent. Dacă 
nu-s la locul de aterizare, te cărăm în brațe până la Saigon, dacă 
trebuie. 

M-au dus pe sus tot restul nopţii. Chipurile le erau extenuate 
și presărate cu stropi de sudoare și noroi, iar uniformele ţepene 
din cauza sării propriilor corpuri. Ar fi trebuit să-mi fie teamă, 
dar nu-mi era. Nu au ezitat nici măcar o dată, deși braţele și 
șalele îi dureau teribil, iar mâinile le erau numai carne vie și 
bășici. Luna a străpuns norii, ceața atârna deasupra drumului 
din junglă, sub forma unor fâșii umede din vată de zahăr, iar eu 
m-am scufundat într-un vis greu, ca indus de morfină. Mă 
înconjura o tăcere ca aceea din uterul mamei, iar singurul sunet 
pe care-l mai auzeam era propria respiraţie și gâfâitul celor 
patru oameni ce mă cărau. Zgomotul a devenit în cele din urmă 
un murmur unitar, ca acela al sângelui trecând prin cordonul 
ombilical. l-am auzit cum s-au oprit o dată și m-au așezat cu 
grijă pe jos, când mi-au schimbat perfuzia cu albumină, dar nu 
m-am trezit până dimineaţa, când am auzit elicele elicopterului 
medical uruind deasupra zonei de aterizare. Din coconul meu 
întunecat, m-am uitat în sus și l-am văzut pe băiatul din nordul 
Georgiei aplecându-se spre mine, în dreptul luminii, și 
atingându-mi faţa cu mâini gingașe, de femeie. 

Dar mâinile care m-au scos din portbagajul propriei mașini, la 
al treilea nivel al parcării de deasupra unui râu, nu erau ale 
oamenilor din plutonul meu. Prin întuneric și rafalele de ploaie 
am zărit chipul micului israelit, al nicaraguanului, pe al lui Philip 
Murphy și al lui Bobby Joe Starkweather holbându-se la mine, ca 
la un obiect dezgustător, al cărui miros le făcea nările să se 
dilate și să se albească de scârbă. M-au pus în picioare, apoi m- 
au așezat în spatele volanului și au trântit ușa. Capul mi-era 
greu, de parcă luasem novocaină, gura deschisă îmi atârna 
incontrolabil, bărbia și gâtul mi-era năclăite de vomă, iar din 
pantaloni se ridica putoarea dulceagă a excrementelor. Prin 
parbriz am putut vedea luminile verzi și roșii ale barjelor de pe 


VP - 100 


Mississippi și norii de vapori ce se ridicau din apa vălurită de 
ploaie, ca într-o scenă din purgatoriu. 

L-au proptit pe Fitzpatrick alături de mine și l-au stropit cu 
whiskey și bere pe haine. Am încercat să-mi ţin capul drept, să 
mă întind și să-l ating, dar bărbia îmi tot aluneca pe piept, iar 
cuvintele mi se închegau pe buze ca niște bule dense. Ochii 
celuilalt erau daţi peste cap, iar când respira, din nas i se 
scurgea pe cămașă sânge proaspăt. Faţa nu mi-o mai simțeam 
la atingere. Era întinsă pe craniu, cum e pielea unui om mort, și 
mi-am simţit buzele cum se desfac într-un rânjet diavolesc, de 
parcă ar fi vrut să împărtășească lumii o glumă obscenă despre 
execuția noastră. Apoi din stomac mi s-a ridicat în gură un gust 
oribil. Capul mi s-a încordat înainte și am simţit cum în piept 
parcă mi se rupea un ziar umed, apoi am auzit cum se revarsă 
ceva dinspre volan, pe podele. 

Cineva pornise acum motorul, iar un braţ gol, rotunjit de 
protuberanţele mușchilor asemenea unor rulmenţi din nichel, s- 
a întins peste mine și a băgat mașina în viteză. Ploaia cădea 
repede de-a lungul râului. 

Mașina rula acum spre parapet, prinzând din ce în ce mai 
multă viteză, pe când eu loveam fără forță mânerul ușii și 
încercam să trag siguranţa, cu mâinile ce parcă îmi erau cusute 
laolaltă cu acul și aţa. La început am zărit debarcaderul, o 
stradă luminată, cu mașini dedesubt, acoperișul negru al unui 
depozit cu etaj, apoi, pe când autovehiculul se apropia mai tare 
de zid și de marginea de beton a platformei, n-am mai reușit să 
văd decât cerul și ploaia ce se răsucea din el în fuioare și un 
avion îndepărtat, ale cărui aripi luminau intermitent, pe fundalul 
întunecimii. 

Am auzit balustrada îndoindu-se sub bara mașinii, apoi s-a 
desprins cu totul din încheieturi, pe când roţile din față au trecut 
peste marginea din beton, iar automobilul s-a aplecat în faţă și a 
alunecat în spaţiul de sub el, de parcă începea primul coborâș 
rapid dintr-o cursă pe montagne-russe. Partea din spate a 
început să se dea peste cap, iar eu am fost presat de volan, 
urmărind prin parbriz strada ce uruia spre mine, cu gura căscată 
larg, nereușind să articuleze un sunet ce avea să-mi moară în 
gât. 

Mașina a lovit colțul unei alte clădiri sau vreun zid de beton, 
pentru că am auzit cum se taie metalul, de parcă măruntaiele 


VP - 101 


mașinii ar fi fost extrase chirurgical. Am simţit un vag miros de 
benzină, apoi ne-am prăbușit cu fundul în sus în mijlocul 
trotuarului, stârnind o furtună de sticlă spartă, metal îndoit și uși 
ieșite violent din ţâţâni. 

Eu mă aflam afară, pe pavaj. Hainele îmi erau acoperite de 
ulei și cioburi. Supravieţuisem, mi-am spus atunci. Tipii cei răi 
făcuseră ce se putea mai rău și nu reușiseră. Fitzpatrick și cu 
mine eram protejaţi de-o vrajă, iar după ce aveam să ne 
revenim, urma să ne vină rândul să le tăbăcim altora fundurile. 

Însă doar beţivii și naivii cred într-o asemenea simplitate 
poetică. Rezervorul de benzină era spart, iar mașina era 
impregnată de combustibil. Am văzut ridicându-se dinspre 
capota distrusă câteva fire de fum, ca niște bucăţi de frânghie 
murdară, apoi dinspre motor s-a auzit un pufăit, a urmat o 
explozie de lumină, iar o limbă de foc s-a întins cu repeziciune 
pe trotuar, spre rezervorul de benzină, și toată mașina a fost 
cuprinsă de o vâlvătaie portocaliu-negricioasă care a răbufnit pe 
fundalul cerului. 

Sper că nu a suferit. Interiorul mașinii era cuprins de incendiu. 
Nu mai puteam vedea nimic în afara flăcărilor care se răsuceau 
prin ferestrele sparte. Dar în mintea mea am zărit o figurină din 
papier-măchă, cu pistrui pictaţi pe chip, zăcând tăcută între 
pereţii urlători și portocalii ai unui cuptor, răsucindu-se și 
plesnind din cauza focului. 

e 

În dimineaţa următoare, soarele strălucea puternic prin 
ferestrele camerei mele de spital și puteam observa coroanele 
verzi ale stejarilor, profilate pe zidăria roșcată a caselor din 
secolul al nouăsprezecelea, aflate peste drum. Eram la doar o 
intersecție distanţă de St. Charles, iar când asistenta mi-a 
ridicat patul, am putut vedea tramvaiul mare și verzui ce trecea 
pe esplanadă. 

Suferisem o contuzie, doctorul îmi pusese șaptesprezece 
copci la cap, iar în umăr și de-a lungul unuia dintre braţe îmi 
intraseră bucăţi de sticlă uleioasă, astfel încât pielea îmi arăta 
precum cea a unui aligator. Dar adevărata mea problemă era cu 
whiskyul și pastilele de Quaalude, care se aflau încă în 
organismul meu, și cu oamenii care continuau să tot intre pe 
ușă. 


VP - 102 


Primul a fost șeful lui Sam Fitzpatrick, de la Finanţe. Presupun 
că nu era un tip rău, dar nu mă plăcea și cred că punea moartea 
lui Sam pe seama relaţiei pe care-o avea el cu mine, nu cu Philip 
Murphy, și nu se gândea că ar fi avut vreo legătură cu asasinii 
din America Centrală. 

— O ţii una și bună cu o cale a elefanților. Nu există nimic de 
genul acesta în notițele lui Fitzpatrick și nici nu a pomenit 
vreodată așa ceva, a spus el. 

Bărbatul avea patruzeci de ani, purta un costum elegant și 
era foarte bronzat. Părul grizonant îi era tuns scurt, ca al unui 
sportiv. Ochii căprui, punctaţi cu verde, priveau ferm și intens. 

— Nu a avut nicio șansă, am răspuns. 

— Povestea ta e cam ciudată, domnule locotenent. 

— Psihopaţii și tâmpiţii din guvern, scăpaţi de sub control, 
tind să facă lucruri ciudate. 

— Philip Murphy nu e din guvern. 

— Nu sunt foarte sigur. 

— Crede-mă pe cuvânt, a zis el. 

— Atunci de ce nu mă crezi tu pe mine? 

— Pentru că explicaţia ta e bizară. Pentru că te tot amesteci 
în afaceri care nu te privesc. Pentru că ai omorât un potenţial 
martor guvernamental important și unul dintre agenţii noștri cei 
mai buni a ars de viu în mașina ta. 

Ochii mi s-au împăienjenit și a trebuit să-mi întorc privirea de 
la chipul lui. Copacii erau verzi în lumina soarelui de afară și am 
avut impresia că aud tramvaiul clănţănind pe esplanadă. 

— Ai auzit de un tip pe nume Abshire? am întrebat. 

— Ce-i cu el? a întrebat omul. 

— Cred că băieţii ăia lucrau pentru unul numit Abshire. 

Ochii lui au privit în gol, apoi au revenit asupra mea. Dar 
zărisem în ei un semn de recunoaștere. 

— Cine e? am vrut eu să aflu. 

— De unde să știu? 

— O dai cotită? 

— Nu ne permitem să te avem prin preajmă, a răspuns. 

— Păcat! 

— Ce trebuie să facem ca să pricepi mesajul, domnule 
locotenent? 

— Și mie mi-a plăcut puştiul. 

— Atunci, în amintirea lui, stai departe de treburile federale. 


VP - 103 


A plecat fără să-și ia la revedere, iar eu m-am simţit stupid și 
singur în lumina albă a camerei mele. Incepusem, de asemenea, 
să tremur pe dinăuntru, precum un diapazon ce reacţionează la 
un ton discordant. Pe noptieră se afla o sticlă de Listerine. Am 
mers greoi până la baie, mi-am clătit gura și am scuipat în 
chiuvetă. Apoi mi-am supt lichidul de pe obraji și limbă și am 
înghiţit. M-am clătit iar, dar de data asta nu am mai scuipat. 
Alcoolul mi se instalase în stomac, precum un prieten vechi. 

O jumătate de oră mai târziu, doi detectivi de la Interne 
stăteau în picioare, lângă patul meu. Erau aceiași care 
investigaseră uciderea lui Julio Segura. Purtau haine sport, 
aveau mustață și părul aranjat la frizer. 

— Mă faceţi să mă simt aiurea. Arătaţi ca doi vulturi, 
pândindu-mă la capul patului. Ce-aţi zice să luaţi loc? am rostit. 

— Ești amuzant, Robicheaux, mor de râs! și-a dat cu părerea 
primul detectiv. 

Numele lui era Nate Baxter și lucrase pentru Departamentul 
de Investigare a Crimelor din armată, înainte să se alăture 
Biroului. Am avut mereu sentimentul că atitudinea lui aparent 
milităroasă ascundea de fapt o mentalitate cu adevărat fascistă. 
Era un bătăuș, iar într-o noapte un poliţist de patrulă l-a băgat 
cu tărtăcuţa într-un pisoar, în vechiul bar al lui Joe Burton, de pe 
Canal. 

— N-avem nevoie de mare lucru de la tine, Dave, a continuat 
partenerul lui. Doar că nu suntem lamuriţi asupra unor lucruri. 

— Păi, de exemplu, ce căutai în bomba aia cu pipiţe, de lângă 
aeroport? a zis Baxter. 

— Aflasem de o tipă care voia să-i dea în gât pe unii de-ai lui 
Segura. 

— N-ai găsit-o? 

— Nu. 

— Și-atunci de ce ai pierdut timpul pe acolo? a întrebat 
Baxter. 

— Am așteptat să văd dacă vine. 

— Ce-ai băut? 

— 7-Up. 

— N-am știut că de la 7-Up te caci pe tine, a remarcat Baxter. 

— Ai citit raportul. Dacă nu crezi, e problema ta. 

— Ba nu, e problema ta. Așa că revizuiește-l. 

— Bagă-ţi-l în cur, Baxter! 


VP - 104 


— Ce-ai zis? 

— M-ai auzit. Dispari din fața mea. 

— Ușurel, Dave, a zis partenerul lui. E o poveste încâlcită. 
Oamenii o să pună întrebări. Trebuie să te aștepți la asta. 

— Așa se și presupune că trebuia să fie - încâlcită. De asta au 
făcut-o, am observat. 

— Nu cred că e vreun mister. Ai cedat ispitei, te-ai îmbătat ca 
porcul și ai picat drept în cap, a zis Baxter. Paramedicii zic că 
miroseai ca o toaletă plină de rahat, cu whisky turnat în ea. 

— Eu îţi tot iau apărarea. Indiferent de ce spun ceilalţi, eu le 
răspund că sub poliesterul ăla ca al lui Mortimer Snerd” se află 
un poliţist adevărat, care duce tratative cu cei mai buni 
administratori din departament. Dar îmi faci munca din ce în ce 
mai grea, în ce te privește, Baxter. 

— Cred că pe mă-ta a lăsat-o borțoasă unu’ ţâfnos, a zis el. 

Chipul partenerului său s-a făcut cenușiu. 

— O să ies de aici până mâine, am răspuns. O să trebuiască 
să te sun în afara programului, să ne întâlnim undeva, să 
discutăm câteva chestii. Ce zici? 

— İn loc să mă cauţi pe mine în afara programului, mai bine 
te-ai interesa de cursele de autobuz spre ședințele Alcoolicilor 
Anonimi. 

— Am sentimentul că nu ar fi mare diferență dacă mi-aș da 
frâu liber chiar aici, azi. 

— Mi-aș dori s-o faci, deșteptule. Mi-ar plăcea să-ţi scot fițele 
pe nas. 

— Fugi de aici, Baxter, înainte să te arunce careva când 
golește ploștile cu pișat. 

— Mai ia niște Quaalude, geniule, că o să ai mare nevoie de 
el. Și-n plus, nu eu sunt ăla care te amenință. Ţi-ai tăiat singur 
craca de sub picioare, de data asta. Sper că o să te bucuri de 
cădere, pentru că o să fie tare lungă. 

Apoi bărbatul s-a întors spre partenerul lui. 

— Hai să mergem la aer curat. Tipul ăsta e din ce în ce mai 
deprimant, de fiecare dată când îl văd. 

Au ieșit pe ușă, trecând pe lângă o călugăriţă irlandeză 
tânără, îmbrăcată în rasă albă, care-mi aducea prânzul pe o 
tavă. 


58 Personaj comic prostănac dintr-un show radio al actorului american Edgar John 
Bergen. (n.r.). 


VP - 105 


— Măi să fie, ce mai pereche nervoasă! 

— Probabil ăsta e cel mai drăguţ lucru pe care l-a spus cineva 
despre ei, soră. 

— li urmăresc pe oamenii care te-au adus în starea asta? 

— Mă tem că ei sunt plătiţi să prindă alți polițiști. 

— Nu pricep. 

Chipul ei era rotund și simpatic, în interiorul acoperământului 
ei de cap. 

— Nu-i nimic, soră. Nu cred că pot lua prânzul. Îmi pare rău! 

— Nu-ţi face griji. Stomacul tău o să-și revină până diseară. 

— Ştii ce mi-ar plăcea cu adevărat? Pentru ce aș da orice să 
am acum? 

— Ce? 

Cuvintele nu-mi ieșeau pe gură. Mi-am aruncat privirea prin 
camera luminată puternic și apoi mi-am îndreptat-o spre 
coroanele verzi ale stejarilor de-afară, care se legănau în ritmul 
brizei. 

— Mi-ai putea aduce un pahar mare de Coca-Cola? Cu multă 
gheață, poate cu sirop de cireșe și felii de lămâie? 

— Bineînţeles. 

— Mulţumesc mult, soră. 

— Mai vrei și altceva? 

— Nu. Doar Coca-Cola. Sunt sigur că doar de atât am nevoie. 

In acea după-amiază, căpitanul Guidry s-a așezat și el la 
picioarele patului meu, a oftat pe nas și și-a șters ochelarii pe 
cearșaful meu. 

— Odată, după ce fiecare ziar din țară l-a acuzat pe George 
Wallace de rasism, el i-a declarat unui reporter: „Ei bine, asta-i 
doar o părere”, a spus căpitanul Guidry. 

— Nu m-am numărat niciodată printre admiratorii lui, dar mi-a 
placut mereu afirmaţia aia. 

— Cât de rău o să fie? 

— Te-au încălţat. Suspendare pe termen indefinit, fără plată. 

— Așa pățesc polițiștii prinși cu droguri. 

— Dacă te încălzește cu ceva, m-am opus deciziei. Te-au 
tocat mărunt, Dave, dar trebuie să privești lucrurile și din 
punctul lor de vedere. intr-o săptămână, ţi-a apărut numele într- 
o sumedenie de documente. In plus, mai este vorba și despre 
doi oameni împușcați mortal, într-unul dintre cele mai bogate 
cartiere din New Orleans, iar un agent al Finanţelor este omorât 


VP - 106 


în mașina ta, care cade de la etajul trei, în mijlocul străzii, în 
oraș. E cam greu de trecut cu vederea. 

— Tu crezi ce scrie în raportul meu? 

— Întotdeauna ai fost un poliţist bun. Nu-i niciunul mai tare. 

— Mă crezi? 

— De unde dracu' să știu ce s-a întâmplat acolo? Să fiu cinstit, 
nici tu nu cred că știi, Dave. Paramedicii au spus că o cam 
luaseși razna, când te-au adus aici. Am văzut ce-a mai rămas 
din mașina ta. Nu știu cum ai scăpat. Doctorul a zis că ai avut în 
sânge suficiente droguri și băutură cât să îmbălsămezi toată 
armata rusă. 

— Vrei să-mi dau demisia? 

— Nu-i lăsa să te joace pe degete. Dacă le permiţi păduchilor 
precum Baxter să vadă că ești rănit, o să încerce imediat să-ţi 
facă dosar pentru crimă. 

— Agentul ăla special, șeful lui Fitzpatrick, știe cine e Abshire. 
l-am citit în ochi. 

— Dacă scuturi pomul federal, nu capeţi decât găinaț. Și-apoi, 
ești suspendat. Nu te mai interesează. E clar. 

— Și eu ce să fac, căpitane? 

— E rândul tău să tragi ponoasele. Sper doar să treacă 
repede. Trimite-i pe toţi la dracu' și apucă-te de goblenuri, dacă 
e musai. 

e 

În acea seară, am privit apusul de la fereastră. Cerul era 
sângeriu deasupra copacilor și acoperișurilor, apoi s-a făcut de 
culoarea lavandei și, în cele din urmă, s-a transformat într-un 
violet profund, pe când soarele se mistuia într-o vâlvătaie 
strălucitoare, la orizont. Un timp, am stat singur în beznă, apoi 
am folosit telecomanda pentru a urmări programul unei 
televiziuni de știri. Am vazut imagini ale gherilelor salvadoriene 
croindu-și drum pe o cărare dintr-o junglă aflată la baza unui 
vulcan stins. Aveau chipuri foarte tinere, cu bărbi rare, ca ale 
asiaticilor, iar pe trupuri le atârnau banduliere și centuri din 
materiale textile pentru armele de foc. Fiecare dintre ei își 
împletise în pălăria de paie fâșii lungi de iarbă de pampas. 

O clipă mai târziu, pe ecran a apărut o altă scenă, cu trupele 
guvernamentale de infanterie mișcându-se printr-o pădure cu 
bananieri și pâlcuri verzi de urechea elefantului. Un elicopter de 
luptă Cobra a trecut pe deasupra cerului sticlos, a întârziat, într- 


VP - 107 


o parte, deasupra unui canion adânc și stâncos, apoi a descărcat 
o succesiune de proiectile ce au scos la suprafaţă, de pe fundul 
canionului, valuri de apă, corali pulverizaţi și așchii de copaci și 
vegetaţie. Materialul s-a încheiat cu imaginea trupelor ce se 
retrăgeau dintre bananieri, cu răniții cărați pe tărgi. Intre acei 
arbori, căldura trebuie să fi fost cumplită, pentru că victimele 
erau acoperite de sudoare, iar sanitarii le spălau fețele cu apă 
din bidoane. Totul părea foarte familiar. 

Fiind crescut în Louisiana, crezusem întotdeauna că politica 
este teritoriul celor lipsiţi de simţ etic. Dar ca dependent de 
jocuri de noroc, aveam anumite instincte ce-mi indicau pe care 
tabără îmi puteam paria banii, în unele situaţii de luptă. De o 
parte a ecuației se aflau soldaţii care fuseseră recrutați și erau 
fie forţaţi, fie plătiţi să lupte și care uneori își vindeau armele 
dușmanului, dacă se ivea ocazia. De cealaltă parte, se afla un 
grup de oameni care trăiau de pe urma junglei, scotoceau peste 
tot după arme și muniţie, ca să le cumpere sau să le fure, nu 
aveau niciun fel de bunuri materiale de pierdut și care, pentru 
că nu își făceau iluzii în legătură cu soarta lor, dacă erau prinși, 
rămâneau în luptă până la ultimul om. Mă îndoiam că exista 
vreun agent de pariuri în New Orleans, care să fi acceptat un 
rămășag pe așa ceva. 

Dar războiul meu se încheiase, și poate că și cariera mea. Am 
stins televizorul și am privit pe fereastră, la reflexia luminii pe 
cer. În cameră era liniște, așternuturile erau răcoroase și curate, 
stomacul nu mă mai deranja; dar diapazonul încă vibra în 
interiorul meu. M-am spălat pe dinţi, am făcut duș, mi-am clătit 
din nou gura cu Listerine, apoi m-am suit înapoi în pat, mi-am 
tras genunchii la piept și am început să tremur din toate 
încheieturile. 

După un sfert de oră, am părăsit spitalul și am luat un taxi 
până la locuința mea de pe barcă. Era o noapte de smoală, 
fierbinte, iar căldura se acumulase toată ziua în cabină. Colecţia 
mea de discuri vechi de jazz - placi de șaptezeci și opt de rotații, 
de neînlocuit, cu Blind Lemon, Bunk Johnson, Kid Ory, Bix 
Beiderbecke - zăceau împrăștiate pe podea, sparte și cu urme 
de pași. Am deschis larg fereastra, am pornit aerisirea din 
pardoseală, am cules de pe jos puţinele discuri care mai erau 
încă întregi, înțepenite în carcasele lor, le-am curăţat cu o cârpă 
moale și le-am așezat pe etajeră. Apoi am măturat resturile într- 


VP - 108 


o pungă de hârtie și m-am așezat să dorm pe canapea, complet 
îmbrăcat. 

Valuri mărunte izbeau coca, iar barca se legăna ritmic sub 
mine. Dar asta nu mă ajuta deloc; nu puteam dormi. Transpiram 
și tremuram, iar când mi-am scos cămașa m-a cuprins un fior, 
de parcă mă izbise un curent de aer arctic. De fiecare dată când 
îmi închideam ochii, simţeam cum îmi fuge pământul de sub 
picioare, mi se părea că mă învârt în automobilul meu, cu 
portbagajul când înainte, când înapoi, spre fundul îndepărtat al 
unui canion săpat în stâncă, vedeam cum pe buzele moarte ale 
lui Sam Fitzpatrick, care stătea chiar lângă mine, se formau 
cuvinte ce păreau să se adune într-o bulă. 

Mai târziu, Annie Ballard a bătut ușurel la ușa cabinei. Am 
descuiat și m-am întors pe canapea, în beznă. Un iaht de 
agrement de pe lac avea pe punte un reflector aprins, iar lumina 
juca aurie în părul lui Annie. Am văzut-o cum pipăia peretele, în 
căutarea întrerupătorului. 

— Nu-l aprinde, am zis. 

— De ce? 

— Oamenii tocmai ieșiţi din spital nu arată bine. 

— Nu-mi pasă. 

— Dar mie da. 

— Știai că vin acolo. Nu ai vrut să-mi lași un mesaj? 

— Am crezut că am făcut-o. Poate am omis. Au fost polițiști în 
locul ăla toată ziua. 

Fata s-a apropiat de canapea. Purta o pereche de blugi albi, 
cu o cămașă albastră, din denim, băgată în pantaloni. 

— Care-i problema? a întrebat. 

— Cred că e malarie. Probabil că am contractat-o în Filipine. 

— O să aprind lumina. 

— Nu. 

— Nu trebuie să ascunzi nimic, Dave. 

— Sunt suspendat, fără drept de plată. Nu mă simt tocmai 
bine acum. Să-ţi spun drept, îmi vine să omor pe cineva. 

— Nu pricep. 

— Când te suspendă pe termen nedefinit, fără plată înseamnă 
că probabil nu te mai întorci. E genul de chestie pe care le-o fac 
polițiștilor care urmează să fie puși sub acuzare. 

Annie s-a așezat pe marginea canapelei și și-a așezat mâna 
pe umărul meu gol. Chipul ei era doar o umbră întunecată, 


VP - 109 


profilându-se pe geamul din spate. Mi-a atins fruntea cu 
degetele. 

— Nu pot să cred că i-ar face una ca asta. 

— E din cauza trecutului meu. Tu nu știi. Ani la rând am fost 
un alcoolic cu acte în regulă. S-au gândit că am recidivat. 

— N-au cum să te judece pentru ce a fost. 

— De ce nu? E mai ușor. Majoritatea polițiștilor sunt niște 
capete pătrate. Oamenii ăștia generalizează practic orice 
situaţie. De asta nici nu închidem așa de mulţi infractori. Uite, 
patru gunoaie umane, indivizi pe care nu i-ai putea transforma 
nici măcar în niște săpun ca lumea, stau liberi afară, bând bere, 
sărbătorind că l-au transformat în cenușă pe un puști, pe când 
unii dintre propriii noștri oameni nu știu dacă să mă acuze de 
conducerea autovehiculului sub influenţa alcoolului sau dacă ar 
trebui să adauge și crima. 

— Parcă nu ai fi tu însuți. 

— Annie, în lumea adevărată, prăjim sărăntoci pe scaunul 
electric și trimitem preoți la închisoare pentru că au îndrăznit să 
toarne sânge de pui peste niște dosare. Noi ne ocupăm de 
probleme la nivel simbolic, dar cineva trebuie să o încaseze. In 
acest caz, un tip care arăta ca și cum ar fi scăpat dintr-un 
ambalaj de îngheţată pe băț a pornit de unul singur o cruciadă 
împotriva politicii guvernamentale din America Centrală. Dacă ai 
fi un funcţionar plictisit, nu crezi că ţi-ar veni mai ușor să ai de-a 
face cu o catastrofă produsă de condusul sub influența băuturii, 
decât cu o poveste despre niște ţăcăniţi de extremă dreapta, 
care omoară săteni în Nicaragua? 

— De ce crezi că ești singurul care vede adevărul? 

— Nu am spus asta. 

— Dar așa simţi, Dave. E o povară prea grea pentru un singur 
om. 

Chipul ei era blând și calm, iar ochii i s-au îndreptat o clipă 
spre fereastră, către apă, apoi s-a ridicat și a început să se 
dezbrace pe întuneric. 

— Annie, nu caut milă. Pur și simplu nu mă simt bine azi. 

— Dacă vrei să plec, spune-mi. Dar uită-te direct în ochii mei 
și fii sincer, fără ciudățenii și abureli, de data asta. 

— Te plac foarte mult. 

Ea s-a așezat înapoi pe canapea și și-a apropiat chipul de-al 
meu. 


VP - 110 


— Să iubești pe cineva înseamnă să îi stai alături când nimeni 
altcineva nu o mai face. Când nici măcar nu e o alegere. Ar 
trebui să pricepi asta, Dave, a spus ea. 

S-a înclinat și m-a sărutat ușor pe gură. _ 

Era frumoasă, iar pielea ei era caldă și fină. In părul ei puteam 
mirosi soarele și un parfum ca al florilor de barba-împăratului. 
M-a sărutat iar și mi-a încălzit o parte a feței cu răsuflarea ei, 
mi-a încolăcit gâtul cu braţele și și-a lipit sânii de pieptul meu. 
M-am ridicat pe latura canapelei și mi-am scos pantalonii; apoi 
ea m-a împins înapoi între perne, s-a ridicat în genunchi, iar cu 
mâna m-a călăuzit înăuntrul ei. Ochii i s-au închis, a gemut, iar 
gura i s-a deschis larg și s-a aplecat peste mine, sprijinindu-se 
pe brațe, cu sânii în dreptul feţei mele. Imi trecuse cu vederea 
toată furia - nu, lamentaţiile - și, când am privit în albastrul 
electric al ochilor ei, m-am simţit umil, amețit și slăbit fizic. 

Pe sânul drept avea o pată roșie, din naștere, iar semnul 
părea să se întunece și să se vascularizeze pe măsură ce 
respiraţia ci devenea din ce în ce mai rapidă. Am simţit cum 
căldura ei mă atrage mai mult înăuntru, i-am simţit palmele 
umede alunecând sub mine, i-am perceput coapsele îndoindu-se 
și crispându-se în jurul meu, apoi mâinile ei mi-au cuprins faţa, 
iar inima mi s-a strâns în piept și o culme a intensității s-a ridicat 
dureroasă în mine și am explodat ca o stâncă ce se răstoarnă 
într-un râu rapid. 

— Ah, ce bărbat bine! a făcut ea, ștergându-mi cu degetele 
picăturile de sudoare din ochi. Corpul încă îi tremura. 

A adormit lângă mine și am acoperit-o cu o cearșaf din 
dormitor. De-acum răsărise luna, iar lumina ei, ce pătrundea 
prin geam, făcea părul blond al lui Annie să pară suflat cu 
argint. Doar marginea semnului din naștere mai rămăsese 
deasupra cearșafului. 

Știam că sunt foarte norocos să am o astfel de fată. Dar 
marele dușman al pariorului este că nu e niciodată mulțumit de 
câștigul dublu dintr-o zi; îl va reinvesti în fiecare cursă din acea 
după-amiază și, dacă încă e pe cai mari, când se închid ghișeele, 
la ultima reprezentaţie, în acea noapte îl vei găsi la pista pentru 
câini, unde va sta până va pierde absolut tot. 

Nu aveam la îndemână un ghișeu de pariuri, așa că am lăsat- 
o pe Annie adormită și am început să mă plimb de-a lungul 
lacului, spre parcul de distracţii din Pontchartrain Beach. Vântul 


VP - 111 


se înteţise, iar valurile se ridicau deasupra nisipului întărit al 
plajei. Frunzele de palmier răpăiau uscat, profilate pe cerul 
întunecos. Până să ajung la parc, aerul se făcuse rece și era plin 
de grăunţe de nisip spulberate de vânt, iar dinspre sud mirosea 
a vijelie. Majoritatea caruselelor erau închise, iar deasupra 
aveau întinse prelate, pentru a apăra mașinuţele de ploaia 
iminentă. Semnele din neon roșu de deasupra casei oglinzilor 
arătau ca niște dâre electrificate de sânge, împrăștiate pe cer. 

Dar am găsit ce căutasem întreaga zi. 

— Un Jack Daniel's dublu, cu un pahar de Pearl, i-am 
comandat barmanului. 

— Arăţi ca și cum ai pierdut deja lupta cu o drujbă, amice, a 
răspuns omul. 

— Să fi văzut cum arăta drujba, am replicat. 

Insă era un loc întunecat, trist, ce nu te îndemna să faci 
glume sau să fii protocolar, iar barmanul mi-a turnat tăcut 
băutura în pahar. 


VP - 112 


7. 


La cinci dimineaţa, a doua zi, spre est, cerul era cenușiu și 
roz, dincolo de șirul de copaci de pe celălalt mal al fluviului 
Mississippi. Mă aflam într-un bar non-stop de pe lângă vechea 
Autostradă 90, sub vasta siluetă alungită și neagră a podului 
Huey Long. Ceaţa atârna printre nori, pe suprafaţa râului și în 
jurul stâlpilor sufocaţi de ierburi ai podului; aerul însuși părea 
îmbibat de umezeală, iar pavajul din piatră de șist al parcării 
sclipea cu un luciu șters, pe când trandafiriul soarelui își arunca 
lumina asupra liniei orizontului. 

Pe autostradă se stricase un autobuz plin cu circari din 
Sarasota, Florida, iar barul și tejgheaua cafenelei erau pline cu o 
adunătură bizară de muncitori, acrobați și actori de duzină. Am 
stat la masă cu Băiatul Crocodil, Omul Creion și un pitic numit 
Micul Mack. Omul Creion avea picioarele și brațele așa de 
subțiri, că parcă oasele membrelor îi fuseseră extirpate 
chirurgical. Arătau ca niște șerpi din cauciuc prinși de torsul lui, 
a cărui circumferință nu depășea dimensiunea unui stâlp de 
telefon. Părul lui roșcovan, ciudat, era dat cu ceară și pieptănat 
sub forma unui tub, astfel că semăna cu o gumă de șters din 
vârful unui creion. Pielea Băiatului Crocodil era acoperită de 
umflături tari și negre, precum scoicile, iar dinţii îi arătau ca și 
cum ar fi fost piliţi la vârf. Pe rând, sorbea mai întâi din vinul 
tămâios, îl stingea cu bere, trăgea din ţigară și apoi mânca 
dintr-o conservă din ciolane afumate de porc. Micul Mack ședea 
chiar lângă mine, fără ca picioarele lui scurte să poată atinge 
podeaua, iar pe chipul său lung, în formă de carafă, se putea citi 
că-l îngrijorează situaţia mea. 

Am privit numărul de telefon interurban pe care-l notasem pe 
un șervețel umed. În cap îmi bâzâia constant ceva, ca un neon 
scurtcircuitat. 

— N-ar mai trebui să-i suni pe băieţii de la CIA, domnu' 
locotenent, a zis Micul Mack, cu vocea lui ascuţită, mecanică. Ei 
au legătură cu OZN-urile alea. Am văzut o dată unul, în deșertul 
de lângă Needles, în California. Lucea verde și portocaliu și cred 
că a trecut pe deasupra autobuzului cu o mie de kilometri pe 


VP-113 


oră. A doua zi, în ziar au scris că niște vaci de la o fermă au fost 
mutilate. Poate că tipii ăia din OZN încercau să facă rost de 
niște mâncare. 

— S-ar putea, am răspuns, făcându-i semn barmanului să ne 
mai aducă două pahare de Jack Daniel's. 

— Guvernul o să te facă praf a intervenit Omul Creion. De 
fiecare dată când vii în contact cu vreo agenţie guvernamentală, 
ei creează un document despre tine. Sunt oameni despre care s- 
au scris camere întregi de hârtii. Eu nu am nimic, nici măcar un 
certificat de naștere. Maică-mea s-a lăsat pe vine în spatele unui 
vagon de marfă doar cât să mă scoată afară. Mă mut de colo- 
colo de când mă știu. N-am avut niciodată un carnet de 
asigurat, permis de conducere sau fișă militară. Nu am 
completat niciodată o declaraţie de impozit. Dacă-i lași să adune 
hârtii despre viaţa ta, atunci le dai voie să ţi-o tragă. 

— Voi, băieţi, sunteţi genul meu de filosofi situaţionali, am zis. 

— Asta ce mai e? a întrebat Băiatul Crocodil. 

Se oprise din ronţăitul unui zgârci de porc, iar ochii lui înguști 
și verzi erau curioși și mirati. 

— Acţionaţi conform propriilor credințe, indiferent că e vorba 
de un OZN sau de o adunătură de idioţi din guvern. Nu-i așa? 
am zis. 

— Ai văzut vreun OZN? a întrebat Micul Mack. 

— Am auzit vorbindu-se despre ele, am răspuns. 

Mi-am turnat whiskyul în paharul cu bere, am dat lichidul pe 
gât, apoi m-am uitat din nou la numărul de telefon de pe 
șervețel. Mi-am tras în palmă mărunţișul de pe masă și m-am 
îndreptat spre telefonul prins de perete. 

— Domnu' locotenent, de data asta nu mai înjura pe nimeni, 
mi-a recomandat Micul Mack. Am citit odată o poveste în care 
zicea că au pus otravă în prezervativul unui tip. 

Am format numărul din McLean, Virginia, și am cerut cu un 
ofițer de serviciu. Aveam senzaţia că urechea lipită de receptor 
îmi e butucănoasă, făcută parcă din lemn. Am încercat să-mi 
concentrez privirea pe norii de abur care se ridicau de pe râu, în 
lumina slabă. Bâzâitul ca de neon din mintea mea nu voia să se 
oprească. În cele din urmă, vocea unui om iritat s-a auzit de la 
celălalt capăt al firului. 

— Cine-i acolo? am întrebat. 

— Același tip cu care ai vorbit acum o jumătate de oră. 


VP - 114 


— Atunci dă-mi pe altcineva la telefon. 

— N-ai parte decât de mine, amice. 

— Zi-mi cum te cheamă, ca să te pot verifica la un moment 
dat. 

— Hai să te pun la curent despre cum stau lucrurile în viață, 
domnule locotenent. Ti-am identificat locul din care suni, știm în 
ce bar te afli, te-am verificat, știm totul despre tine. Dacă nu ai 
fi fost un tâmpit așa jalnic, i-aș fi pus pe propriii tăi oameni să te 
salte. 

— Bine, vezi cum merge asta la cafeaua de dimineață, 
sugaciule. Eu sunt tunul slobod de pe puntea ta și o să-ţi las 
bordul plin de sânge și rahat. 

— Dacă n-aveai biberonul cu băutură în gură, chiar te-aș fi 
putut lua în serios. Mai sună o singură dată și ai să ajungi să zaci 
în celula beţivilor. 

Conexiunea s-a întrerupt. Când am luat receptorul de la 
ureche, îmi simţeam amorţită acea parte a feţei, ca și cum ar fi 
fost pălmuită zdravăn. 

— Ce s-a întâmplat? N-arăţi bine, a observat Micul Mack. 

— Mai avem nevoie de niște băutură, am zis. 

— Te-au ameninţat că te omoară sau ceva de felul ăsta? 
Mărlanii! Ai citit vreodată Steaua neagră? Era o poveste despre 
cum niște tipi din CIA au folosit oameni de știință naziști ca să-i 
cloneze pe Elvis și Marilyn Monroe, apoi au ucis dublurile, când 
nu le-au mai putut folosi la spionaj. Cred că au luat ideea din 
emisiunea aia în care oamenii-păstaie puneau stăpânire pe 
Pământ. Îţi pun o păstaie sub pat, iar când dormi, chestia aia îţi 
suge toată ectoplasma și te transformă într-o carcasă uscată, 
dusă de vânt... Unde pleci? 

— Nu știu. 

— Mai bine stai jos și-ţi iei ceva de mâncare, a zis Omul 
Creion. Poţi merge cu noi, când se repară autobuzul. 

— Mersi. Am nevoie să merg pe jos. Ultimul rând e din partea 
mea. 

Dar apoi mi-am deschis portofelul și am văzut că nu mai 
aveam niciun ban. 

— Ești bine, domnu' locotenent? a întrebat Micul Mack. 

— Sigur. 

— Adică, te clatini cam tare, a adăugat el. 

— Sunt în regulă. 


VP - 115 


— Să ai grijă afară, pe ceața asta, a continuat omul. Sunt 
nebuni pe autostradă, beţivi și tot felul de oameni. O să fii bine? 

— Sigur, am răspuns. Crede-mă. 

Am început să merg prin lumina cenușie a răsăritului, spre 
linia neagră și lucitoare a Podului Huey Long. Puteam auzi 
cauciucurile mașinilor huruind pe grătarul din oțel de pe pod. 
Aerul era rece și umed și pe maluri mirosea a pământ reavăn. 
Am început lungul urcuș spre culmea podului. Respiram greu și 
simțeam că-mi plesnește inima de efort. Jos de tot, în apele 
întunecate, o barjă Standard Oil era îndreptată spre nord, în 
direcţia rafinăriilor din Baton Rouge. Spirele, cablurile și 
traversele podului păreau să cânte, și să șficuie, și să geamă în 
vânt. Apoi soarele a pătruns printre nori, ca o minge galbenă, 
revărsându-și lumina pe drum și, din cine știe ce motiv, într-un 
colț foarte îndepărtat al minţii mele am văzut un stol de păsări 
din junglă, agitându-se pe fundalul unui cer tropical. 

e 

Mai târziu, în acea după-amiază, m-am aşezat sub umbrelă, 
pe puntea bărcii mele, și am încercat să-mi pun din nou mintea 
la lucru și ziua în ordine, cu o sticlă de Jax. Nu prea aveam 
noroc. Soarele se reflecta de pe luciul apei și-mi intra în ochi, 
precum cioburile unei oglinzi sparte. Voiam să o sun pe Annie și 
să-mi cer scuze, dar cum să explici că pofta de alcool e mai 
puternică decât iubirea pentru o altă persoană? Și, de fapt și de 
drept, în acel moment nu aveam cine știe ce curaj să-mi înfrunt 
propria iresponsabilitate și propriile slăbiciuni. In schimb, am 
meditat asupra relativităţii timpului, mi-am dat brusc seama că 
trecerea anilor nu mă putuse separa de îngrozitorul meu trecut 
alcoolic și că amestecul lui Philip Murphy mă aruncase iar într-o 
lume suprarealistă în care colcăiau monștrii și dragonii. 

M-am gândit, de asemenea, la tatăl meu înecat și m-am 
întrebat ce ar fi făcut el în situaţia mea. Fusese un bărbat masiv, 
puternic, un cajun vesel și cu ten întunecat, cu dinţi albi și ochi 
turcoaz, crescut cu boudin, cush-cush și chiftele de zărgan. 
Vânase animale pentru blănuri, în Marsh Island, fusese 
macaragiu pe platforme petroliere, lucrând sus de tot, pe podul 
de manevră, și se străduise să ne crească pe Jimmie și pe mine, 
după ce mama fugise cu un dealer de bourée® din Morgan City. 


59 Fel de cârnaţi din bucătăria tradițională cajun. 
© joc de cărţi cajun. 
VP - 116 


Dar când n-avea de lucru, bea mult și câteodată se încăiera în 
baruri și ajungea la pușcărie; pata albă din părul meu și al lui 
Jimmie era cauzată de o deficiență de vitamine, asociată cu 
malnutriţia. Totuși, în momentele acelea grele, el putea fi 
creativ și blând în feluri pe care noi nu aveam să le uităm 
vreodată. Intr-o seară de Halloween, când copacii pecan se 
înălțau, negri și plini de fructe, pe fundalul cerului portocaliu, el 
a venit acasă cu dovleci sculptați și ne-a tăiat bucăţi de trestie 
de zahăr și de turtă dulce, caldă. Sau, când era ziua noastră, la 
micul-dejun găseam lângă farfuriile pline de cusn-cush și 
boudin, zeci de gloanţe mini6 din Războiul Civil sau capete de 
săgeți indiene, din cuarț roz și, o dată, un revolver ruginit 
aparţinând Confederaţiei, pe care îl dezgropase de pe malul 
canalului Teche. 

De obicei ne vorbea în franceză și ne-a amuzat timp de mai 
mulţi ani cu o serie de sfaturi, observaţii și povești populare, 
despre care spunea că le învățase de la tatăl lui, dar pe care eu 
cred că le inventa în funcţie de situație. lată câteva, parafrazate: 


e Nu face niciodată nimic din ce nu vrei, măi. 

e Dacă toată lumea e de acord, înseamnă că ceva e 
greșit. 

e Mai degrabă decât vulturul, langusta ar trebui să 
fie simbolul Statelor Unite. Dacă pui un vultur pe calea 
ferată, iar trenul vine spre el, ce o să facă pasărea? O 
să zboare. Dar dacă pui o langustă pe calea ferată, ea 
ce-o să facă? O să-și împreune cleștii ca să oprească 
trenul. 


Dar exista și un sfat serios pe care obișnuia să ni-l dea, iar în 
acel moment aproape că-l puteam auzi șoptindu-mi-l de pe 
fundul adâncurilor verzi din largul golfului: „Când ai alergat prin 
toată mlaștina după aligatorul uriaș care ţi-a mâncat porcul și n- 
ai găsit nimic, du-te înapoi de unde ai pornit și ia-o de la capăt. 
Ai trecut chiar peste el”. 

Niciun poliţist nu mai primise vreodată o sugestie mai bună. 

Am dormit tot restul după-amiezii și m-am trezit în apusul 
răcoros, când cicadele zumzăiau zgomotoase în lumina violetă, 
iar licuricii sclipeau prin copaci. Am făcut duș și am simţit cum 
mi se evaporă o parte din nefericirea minţii și a trupului, apoi 


VP - 117 


am luat un taxi până la agenţia Hertz și am închiriat un Ford 
micu. 

Pentru că accesul automobilelor era în mare parte închis în 
cartier, am parcat mașina lângă Piaţa Franceză, pe malul râului, 
și am mers pe jos spre Bourbon. Strada era plină de hărmălaia 
muzicii ce venea dinspre barurile obișnuite sau de striptease, iar 
trotuarele fojgăiau de turiști, beţivi și oameni ai străzii, care 
încercau să se descurce cu ultima lor fărâmă de geografie 
americană. Șarlatanii, scamatorii mei preferaţi și dansatorii 
negri de step se aflau acolo în număr mare. Purtau flecuri uriașe 
din fier prinse de tălpile pantofilor și, când dansau pe muzica din 
baruri, picioarele lor lovind betonul sunau ca niște copite de cai. 
Câte unul oprea vreun trecător, îl ţintuia cu privirea și spunea: 
„Pun pariu cu tine pe cincizeci de cenți că-ţi pot spune de unde 
ai pantofii”. Dacă turistul accepta rămășagul, dansatorul îi zicea: 
„Ai pantofii în picioare și picioarele îţi sunt pe strada Bourbon. 
Nu-i așa că nu ești genul care să dea înapoi de la pariu?” 

Am intrat în Teatrul pentru Adulţi „La Platon”, m-am oprit la 
toaletă și am îndepărtat magazia de cartușe din automatul de 
calibru .45. Am băgat pistolul gol într-un buzunar al hainei, 
magazia în altul și am deschis ușa biroului lui Wesley Port, fără 
să mai ciocănesc. 

— Care-i treaba, Wes? Aici serviciul social, am zis. 

Stătea în spatele biroului, îmbrăcat în pantalonii lui albaștri, 
din polistiren, cu picioarele suite pe un scaun, și se uita la jocul 
de baseball de la TV mâncând pui prăjit dintr-o cutie sprijinită pe 
burtă. Teasta îi lucea de la uleiul de păr și ochii lui ca două 
mărgele azurii mă priveau ezitant. Și-a reluat mestecatul și a 
înghițit puiul pe care-l avea în gură. 

— Îl caut pe un tip numit Bobby Joe Starkweather, am zis. 
Bănuiesc că e fan al artelor vizuale din Tijuana. 

Ochii lui s-au plimbat înainte și înapoi. 

— Am auzit că ţi-au retras legitimaţia, domnu’ locotenent. 

— În vremuri tulburi auzi tot felul de zvonuri. 

— Aduce mai mult a știre din Times-Picayune. 

— Alea sunt chestii birocratice, cărora tipii ca tine și ca mine 
nu trebuie să le dea atenţie. 

— Cred că deja mi-am pus o dată fundul la bătaie pentru tine, 
domnu' locotenent. Și nici nu m-am ales cu nimic, cu excepția 


VP - 118 


faptului că Purcell mi-a distrus filmele. Puteam să intru în belele 
serioase din cauza asta. 

— Deocamdată nu mai am acces la rezerva de informatori, 
așa că operăm pe principiul încrederii reciproce, aici. 

— Am pătimit o grămadă din cauza zilei ăleia. Cred că trebuie 
să înţelegi. Indiferent ce crezi despre mine, să știi că nu sunt un 
fel de netot al mafiei, care saltă în tigaie ca popcornul. Am 
familie, copiii mei se duc la școala de duminică, plătesc o 
grămadă de taxe. Poate că rapoartele mele la fisc sunt un pic 
mai creative, dar ce zici de-ale lui Nixon? Un bărbat își dorește 
un pic de respect, puţină înţelegere că are propriul lui spaţiu și 
propriile probleme. 

— Știu, Wes. De-aia mă simt așa prost când îţi fac lucruri de- 
astea. 

Mi-am scos pistolul .45 din buzunar, am strecurat înapoi 
magazia cu cartușe, am lăsat încărcătura să alunece cu zgomot 
în spate și am ţintit într-un unghi jos, între ochii lui, astfel încât 
să vadă cocoșul armat. 

A inspirat o dată brusc, chipul i-a tresăltat, broboane de 
sudoare i s-au ițit pe pielea aspră, iar ochii aproape că i s-au 
încrucișat când a văzut pistolul aţintit spre el. Și-a agitat 
degetele spre butoiaș. 

— Nu-l îndrepta spre mine, domnu’ locotenent, a implorat. Am 
fost în război. Nu suport armele. 

— In fișa ta scrie că te-au pus pe liber pentru purtare 
necorespunzătoare. 

— Nu-mi pasă. Urăsc armele. Urăsc orice fel de violență. 
Doamne, o să mă piş pe mine! 

Tremura din toate încheieturile. Cutia cu pui prăjit se 
răsturnase pe jos, iar omul înghiţea în sec. Pulsul îi sălta în gât, 
își frământa și-și freca mâinile în faţă, ca și cum avea ceva 
necurat pe ele. Apoi a început să plângă incontrolabil. 

— Nu-ţi pot face una ca asta. Imi pare rău, Wesley, am zis, 
coborând pistolul. 

— Ce? a făcut el slab. 

— Imi cer scuze! Nu ar fi trebuit să fac ce am făcut. Dacă nu 
vrei să pârăști pe cineva e treaba ta. 

Nu se putea opri din sughiţat și tremurat. 

— Vino-ţi în fire! Era gol. Uite! 


VP - 119 


Mi-am îndreptat butoiașul spre palmă și am apăsat trăgaciul. 
Capul lui Wesley a tresărit la auzul sunetului. 

— O să fac infarct. Am avut febră reumatică, când eram mic. 
Nu suport niveluri mari de stres, ca ăsta, a bâiguit. 

— Îți iau un whisky de-alături. Ce bei? 

— Un Black Jack dublu, cu gheață și un Tuborg. 

A făcut o pauză și a clipit. 

— Și ai grijă să fie rece berea. Evreul care conduce spelunca 
aia încearcă mereu să-și reducă cheltuielile cu frigiderele. 

Am mers la barul de lângă și a trebuit să plătesc opt dolari 
pentru berea de import și shot-ul dublu de Jack Daniel's, servit 
într-un pahar cu gheață. Când m-am întors în biroul lui Wesley, 
aerul puțea a marijuana, iar faţa lui era masca inexpresivă, 
împietrită a cuiva care tocmai înghiţise filtrul jointului. 

— Doctorul mi-o prescrie pentru glaucom, a zis el. E o boală 
pe care am căpătat-o în armată. O grenadă de mână a explodat 
într-una dintre gropi. De-asta sunt așa agitat tot timpul și nu pot 
suporta stresul. 

— Înţeleg. 

— E rece berea? 

— Ba bine că nu. Eşti în regulă acum? 

— Sigur. 

A dat whiskyul pe gât și a zdrobit gheaţa între dinţi. Ochii lui 
apropiaţi s-au îngustat și s-au concentrat precum proiectilele 
BB. 

— Domnu' locotenent, ţi-l pot vinde pe dobitocul ăla. 

— De ce? 

— E un nenorocit. În plus, trafica heroină mexicană pentru 
Segura. Încă mai locuiesc în Irish Channel. Agăţau puști din 
cartier cu chestia aia. 

— Da, cei din clubul Rotary și Cavalerii lui Columb au vorbit o 
grămadă despre asta, în ultima vreme. Ai participat la vreuna 
dintre mesele lor pe tema asta, Wes? 

— Eu vând iluzii murdare într-un cinema întunecos. Nu fur 
sufletele oamenilor. Nu l-ai găsit pe lingăul ăla tatuat pentru că 
nu mai stă în New Orleans. Are o tabără de pescuit pe canalul 
des Allemands în circumscripţia St. Charles. Işi petrece timpul 
împușcând sticle, în curtea din spate. Tipul e o reclamă 
ambulantă la ajutorul federal masiv pentru sănătatea mintală a 
cetăţenilor. 


VP - 120 


— Să dai în gât pe cineva nu e întotdeauna suficient. 

— ȚI-l ofer pe tavă. Ce mai vrei? 

— Ştii regulile, Wes. Nu-i lăsăm pe clienţi să scrie scenariul. 
Zi-mi tot. Cum mi-a spus Didi Gee, tratează oamenii cu respect. 

Bărbatul și-a băut berea și s-a uitat fix la perete. Chipul i s-a 
înroșit, înfuriat de ceea ce-și amintea. Îi auzeam respiraţia 
pufnind pe nas. 

— Segura a invitat o gașcă de tipi la el la piscină, să joace 
cărţi, să bea, să-și facă de cap cu pipițele. Starkweather s-a 
apucat să-și dea drumul la gură despre cum a făcut el parte din 
Beretele Verzi în Vietnam și le-a tăiat la niște gălbejiți gâturile în 
somn și le-a mânjit feţele cu galben ca să-i vadă ceilalţi când se 
trezeau. Doar că oamenii de pe acolo mâncau atunci salată de 
creveţi și încercau să nu-și verse mațele pe iarbă, așa că zic: 
„Hei, încetează sau dă-ne și pungi de borât, odată cu poveștile 
astea scârboase din război”. S-a holbat la mine de parcă eram 
vreun fel de ploșniţă. Apoi, chiar în faţa tuturor, a gagicilor ce 
priveau, m-a împuns în amândoi ochii cu degetele, așa cum le 
făcea Moe Stooges“! mereu lui Shemp și Larry. O tipă a început 
să râdă tare, apoi ăla m-a împins în piscină. 

— Wes, într-un fel, te cred, am răspuns. 

e 

Am aşteptat zorile pentru a da buzna în tabăra de pescuit a 
lui Starkweather. Vălătuci de ceață se ridicau, rotindu-se, 
deasupra canalului, prin pădurea inundată, în timp ce eu 
traversam, bocănind, un drum din lemn care tăia mlaștina, făcut 
de o companie petrolieră. Chiparoșii uscați erau umezi și negri 
în lumina cenușie, iar lichenul verde creștea acolo unde linia 
apei atingea baza trunchiurilor umflate. Ceaţa era așa de groasă 
și albă printre copaci, că abia puteam să văd la cinci metri în 
fața mașinii. O scândură putredă a plesnit sub roată și a izbit 
baia de ulei. În liniștea dimineţii, sunetul a făcut bâtlanii și 
egretele să se înalțe cu un fâlfâit brusc de aripi, spre lumina roz 
de deasupra coroanelor înfrunzite. Apoi, pe o latură a drumului, 
într-un luminiș dintre copaci, am văzut o cabană construită din 
șindrilă și cărămidă de la Montgomery Ward, ridicată deasupra 
terenului mocirlos pe bolţari și buturugi de chiparoși. In faţă era 


$1 Referire la un show TV de comedie, The Three Stooges, difuzat la jumătatea 
secolului al XX-lea. 


VP - 121 


parcată o Toyota de teren. Un câine bondoc din rasa Beagle, 
care arăta de parcă ar fi fost lovit de alice, era legat pe verandă. 

Am oprit motorul în mijlocul drumului, am deschis ușa în 
liniște și am luat-o printre arborii umezi de pe o latură a 
luminișului, până ce am ajuns în dreptul terasei. Stejarii care 
înconjurau poiana erau acoperiţi de ţinte de tragere, făcute 
fărâme - cutii din aluminiu perforate și sticle sparte ce atârnau 
de niște bucățele de sârmă împletită; coaja de pe trunchiuri era 
jupuită și scobită de gloanţe până la măduva albă. 

Ușa din plasă a cabanei era întredeschisă, dar nu am putut 
vedea sau auzi nicio mișcare înăuntru. În spate, porcii fornăiau 
și grohăiau în interiorul unui ţarc din lemn. 

Am tras mecanismul de alimentare al pistolului meu de 
calibru .45 și am eliberat un glonț din magazie în lăcaș. Am 
inspirat adânc, apoi am luat-o la goană de-a lungul curții 
noroioase, am escaladat scările verandei dintr-un singur salt și 
aproape că l-am făcut pe câine să-și frângă gâtul în laţ, apoi m- 
am prăbușit prin ușa din plasă. 

M-am ghemuit și mi-am rotit pistolul în jurul camerei. Inima- 
mi bătea tare în piept. Am făcut ochii mari în lumina slabă. 
Podeaua din lemn era presărată cu doze de bere, ambalaje de 
pâine, pungi de tutun Red Man, oase de pui, dopuri de sticlă și 
ghemotoace din umplutura roasă a unei saltele îngrămădite într- 
un colț. Dar în cameră nu se afla nimeni. Apoi cineva a tras 
draperia ușii dinspre singurul dormitor, aflat în spate. Am ţintit 
arma spre faţa ei, cu ambele mâini transpirate pe patul 
pistolului. 

— Uau, cine dracu' ești? a făcut ea, adormită. 

Posibil să fi avut vreo douăzeci de ani. Purta blugi scurți, iar în 
partea de sus avea doar un sutien. Chipul îi părea amortit, mort 
și trebuia să-și tot deschidă larg ochii pentru a se concentra 
asupra mea. Părul ei era de culoarea lemnului învechit. 

— Unde e Starkweather? am întrebat. 

— Cred că s-a dus în spate cu celălalt tip. Ești cumva de la 
poliţie sau ce? 

Am dat la perete plasa și am ieșit în curte. Prin ceață, am 
putut întrezări o latrină, o pirogă întoarsă cu gura în jos, 
presărată cu boabe de rouă, un coteț din lemn, pentru porci, o 
caroserie ruginită și fără roţi, ciuruită de găuri argintii de 
gloanţe. Soarele lumina de acum copacii și am văzut apa stătută 


VP - 122 


și verde din mlaștină, digul acoperit de piciorul cocoșului și 
mușchiul spaniol ce flutura în briza din largul Golfului. Dar acolo 
nu am mai găsit pe nimeni. Apoi am auzit porcii grohăind și 
fornăind iar și mi-am dat seama că mâncau ceva în cotețul lor. 

Stăteau în cerc și aveau capetele îndreptate în jos de parcă 
mâncau din troacă; apoi unul dintre ei și-a scuturat capul, a 
grohăit și a zdrobit ceva cu zgomot între fălci și și-a coborât iar 
râtul. Feţele lor și gurile erau lucioase de sânge; apoi am văzut 
cum unul dintre animale smulgea o fâșie lungă de intestine 
violete din abdomenul lui Bobby Joe Starkweather și fugea greoi 
cu ea târâș, prin ocol. Chipul lui Starkweather era livid, avea 
ochii și gura deschise, iar scalpul ras îi era stropit cu noroi. Chiar 
deasupra uneia dintre sprâncene se vedea o gaură neagră, de 
mărimea unui bănuţ. 

Pe jos era vărsată o găleată cu lături. Brațele-i zăceau 
aruncate în părți și arăta ca și cum ar fi fost împușcat din faţa 
cotețului. Am analizat cu luare-aminte pământul ud în care se 
vedeau urme de ghete, de câine, de găini, până când am văzut 
amprenta ușoară a unui pantof de stradă, pe o ridicătură de 
nămol, și chiar în centrul ei, conturul desenat al unui cartuș pe 
care trăgătorul trebuie să fi călcat, după care îl adunase cu 
degetele. 

M-am întors la cabană. Fata cotrobăia într-un dulap cu 
mâncare. 

— Eşti poliţai? a zis ea. 

— Depinde cui te adresezi. 

— Ai ceva albituri? 

— S-ar părea că ai fost deja la farmacie. 

— Dacă ar fi trebui să-l fuţi pe el, ai înghiţi Thorazine ca pe 
M&M. 

— Sper că ai fost plătită înainte. 

Ochii ei s-au închis, apoi s-au deschis și s-au concentrat din 
nou asupra mea. 

— Unde e? a întrebat. 

— Dă de mâncare porcilor. 

Fata m-a privit nesigură, apoi a mers spre ușa din spate. 

— Las-o baltă. Nu trebuie să te uiţi, am spus. 

Dar nu a ascultat. Un minut mai târziu, am auzit-o scoțând un 
sunet de parcă ar fi călcat brusc pe un balon plin de miasme. 
Fața îi era pământie când a intrat iar pe ușă. 


VP - 123 


— E scârbos, a conchis ea. N-ar trebui să-l duci la o morgă sau 
ceva asemănător? În! 

— Stai jos. Îţi fac o cană de cafea. 

— Nu pot sta pe aici. Am antrenament la aerobic și meditații 
de la zece. Tipul pentru care lucrez ne înscrie la curs, ca să nu 
acumulăm multă tensiune. Se enervează dacă lipsesc. Doamne, 
cum de nimeresc lângă ţicniţii ăștia? Ştii ce a făcut? S-a 
dezbrăcat, a rămas numai în bocanci și a început să ridice 
greutăți pe verandă. Câinele a scăpat din lesă și a fugărit un pui 
până în privată, iar el a împușcat câinele. Apoi i-a legat rana și i- 
a dat un castron cu lapte, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Cine era tipul cu care a plecat în spate? 

— Parcă ar fi avut un abţibild cu o bicicletă roz pe faţă. 

— Cum? 

— Nu știu cum arăta. Era mare. Eram cam întoarsă pe dos, 
înţelegi? 

— Mai zi o dată ce era cu faţa lui. 

— Avea nasul și o parte dintr-o sprânceană distruse. Ca o 
cicatrice. 

— Ce-a spus? 

Ochii ei au părut să se fixeze în gol. Gura îi era ușor 
întredeschisă, iar mușchii faciali i-au căzut, ca îngreunaţi de 
povara gândurilor. 

— A spus: „Vor să-ţi găsești altă zonă. Mai lucrează la jocul 
tău de golf”. Apoi, ăsta - cum îi zice? - a răspuns: „Banii 
vorbesc, iar vorbele goale n-au nicio valoare, moșule. Tre' să 
hrănesc porcii”. 

Fata și-a rupt cu dinţii o pieliţă de la unghie, iar ochii i s-au 
stins iar. 

— Uite, am o problemă, a zis ea. Nu m-a plătit. Când mă 
întorc la bar, trebuie să-i dau tipului pentru care lucrez douăzeci 
de parai. Îmi aduci tu portofelul lui? 

— Îmi pare rău, cred că l-au ronţăit porcii, oricum. 

— Vrei niște bucurii? 

— Te conduc unde vrei să ajungi, puștoaico. Apoi o să sun la 
biroul șerifului, în legătură cu Starkweather. Dar te scot basma 
curată. Dacă vrei tu să le spui, mai încolo, ceva, e alegerea ta. 

— Chiar ești de la poliţie, nu? 

— De ce să nu fiu? 

— De ce-mi dai drumul? Ai vreo socoteală pentru mai târziu? 


VP - 124 


— S-ar putea să te considere martor principal. Omul de afară, 
din cotețul porcilor, a omorât zeci, poate sute de persoane. Dar 
a fost un novice și un nerod în comparaţie cu cei pentru ca 
lucra. 

Fata s-a sprijinit de ușa din spate a mașinii mele. Chipul îi era 
îngreunat de ameţțeala consumului de droguri și nu a vorbit 
deloc în timpul lungului drum prin mlaștină, spre drumul public. 
Degetele ei îngălbenite zăceau strânse în poală. 

e 

Ca mulți alții, am învățat o mare lecție în Vietnam: să nu ai 
niciodată încredere în autoritate. Dar pentru că ajunsesem să 
simt că autoritatea trebuie mereu privită ca suspectă și servind 
propriilor interese, învăţasem, de asemenea, că este previzibilă 
și vulnerabilă. Așa că în acea după-amiază m-am așezat sub o 
umbrelă de plajă, pe puntea bărcii mele, îmbrăcat doar cu un 
slip și o cămașă tropicală descheiată, având alături, pe o masă, 
un pahar de Jim Beam și o bere. L-am sunat pe șeful lui Sam 
Fitzpatrick la Biroul Federal. 

— Am dat peste Abshire, am zis. Nu știu de ce ai fost secretos 
față de mine, la spital. Nu e tocmai bine ascuns. 

La celălalt capat al firului s-a lăsat un scurt moment de liniște. 

— Ai ceară în urechi, sau ce? a răspuns el. Cum să scap de 
tine? Stai departe de teritoriul federal. 

— Am să i-o vâr bine de tot în cur. 

— Ba n-ai să faci nici pe dracu’, o să te alegi doar cu un 
mandat pentru obstrucţia justiţiei, atașat la dosarul tău. 

— Vrei să te bagi sau nu? am întrebat. 

— Sunt aproape sigur că ești băut. 

— Și ce dacă? Îl răcoresc eu. Vrei să te alături petrecerii sau 
vrei să scriem noi, ăștia locali, povestea din Picayune? O să fie 
impresionant, amice. 

— Ce mama dracu' e cu tine? Parcă n-ai avea limite. Unul 
dintre cei mai buni oameni ai mei a fost ars în mașina ta. Propriii 
tăi colegi te dau la o parte ca pe un sac cu rahat de câine. E 
evident că te străduiești să devii iar alcoolic cu acte-n regulă și 
acum bălmăjești despre eliminarea unui general pensionat, cu 
două stele. Crezi că e posibil să fii pe punctul de a-ţi pierde 
minţile? 

— Eşti un om bun, dar să nu te apuci poker. 

— Ce? 


VP-125 


— E un viciu îngrozitor. Te va duce la ruină. 

— Nenorocitule! N-ai să scapi așa ușor, a replicat. 

Am închis telefonul, am dat pe gât shotul de Jim Beam și am 
sorbit din paharul de bere. Soarele arăta ca un balon galben 
prins sub luciul lacului. Vântul era cald, iar sub umbra fierbinte a 
umbrelei, pe piept îmi aluneca transpiraţia. Ochii îmi ardeau din 
cauza umidității din aerul după-amiezii. Am format numărul lui 
Clete, la biroul din Districtul Unu. 

— Unde ești? a întrebat. 

— Acasă. 

— Sunt aici niște oameni care întreabă de tine. Chiar că ai 
făcut-o de oaie, Dave. 

— Nu-s greu de găsit. Cine mă caută? 

— Federalii, cine altcineva? Chiar ai sunat la CIA? Omule, ești 
incredibil. 

— Am o grămadă de timp la dispoziţie. Omul trebuie să facă 
una-alta, să nu se plictisească. 

— Nu știu cât aș vrea să-i pun pe jar pe copiii ăștia. Sunt o 
gașcă cam periculoasă. Nu sunt dintre ai noștri. 

— Crezi că ar fi bine să mă dau la fund pentru o vreme? 

— Cine știe? Eu pur și simplu nu i-aș mai călca pe coada. 

— De fapt, te-am sunat să mă lămurești cu un lucru, Clete. In 
toate schimburile de focuri pe care le-ai investigat tu, de câte 
ori ai mai pomenit ca trăgătorul să-și culeagă de pe jos cartușul? 

— Nu pricep. 

— Ba sigur că înţelegi. 

— Nu cred că m-am gândit niciodată la chestia asta. 

— Nu am văzut niciodată întâmplându-se, am replicat. Doar 
cu excepția cazului în care trăgătorul a fost un poliţist. 

— Unde baţi? 

— E ciudat cum cineva poate să-și însușească așa o treabă, 
nu? 

— Mda. Imaginează-ți. 

— Dacă aș fi tras eu, mai degrabă aș fi lăsat acolo cartușul, 
decât semnătura. 

— Poate că pe marginea unor lucruri pur și simplu nu merită 
să speculezi, Dave. 

— Cum am zis, sunt cam plictisit momentan. Îmi umplu 
timpul. De dimineaţă mi-am petrecut două ore la departamentul 


VP - 126 


șerifului din St. Charles, răspunzând la întrebări legate de Bobby 
Joe Starkweather. N-au luat încă legătura cu voi? 

— Am auzit ceva. 

Tonul lui devenea iritat. 

— E un adevărat măcel. Să mai fi trecut o oră sau un pic mai 
mult și cred că nu mai rămânea nimic din Bobby Joe, cu 
excepţia cataramei de la curea și a cuielor din ghete. 

— Îi stă mai bine ca șir de cârnaţi. După un timp, omul își 
găsește soarta meritată. Trebuie să te las, amice. 

— Fă-mi o favoare. Ce-ai zice să butonezi la computer și să 
vezi dacă găsești un general pensionat, de două stele, pe 
numele de Abshire? 

— Vezi-ţi de viaţă, Dave. Adaptează-te. O să ieşim până la 
urmă din rahatul ăsta. Vei vedea. Adios. 

Telefonul a amuţit în palma mea. M-am uitat la suprafaţa 
verzuie, întunecată a apei, prin aerul tulbure al verii și mi-am 
turnat un alt pahar de Jim Beam. Mă întrebam cu ce-l aveau la 
mână. Curve? Marfa de la narcotice? Uneori părea că cei mai 
buni dintre noi deveneau oamenii pe care-i uram mai mult. Și de 
fiecare dată când un poliţist priceput încasa o lovitură grea, nu 
putea să privească înapoi ca să vadă exact momentul în care 
virase brusc la stânga pe o stradă cu sens unic. Mi-am amintit 
când am stat într-o sală de tribunal, la procesul unui fost 
aruncător de baseball din liga mare, din New Orleans, 
condamnat la zece ani în Angola pentru șantaj și trafic de 
cocaină. În urmă cu șaptesprezece ani, câștigase douăzeci și 
cinci de meciuri și aruncase ghiulele ce puteau distruge o ușă de 
hambar, iar la momentul acela cântărea o sută treizeci de 
kilograme și mergea de parcă i se legăna o bilă de bowling între 
picioare. Când a fost întrebat dacă are ceva de spus înainte de 
pronunţarea sentinței, el s-a uitat la judecător. Colacii de 
grăsime de pe gât îi tremurau. A răspuns: 

— Onorată instanţă, habar nu am cum am ajuns aici. 

Eu l-am crezut. Dar stând în adierea caldă, cu mintea muncită 
de ameţeala călâie a whiskyului, nu mă simţea îngrijorat pentru 
Clete și nici pentru vreun fost jucător de baseball. Ştiam că îmi 
aprinsesem propriul fitil și nu mai era decât o chestiune de timp 
înainte ca focul înăbușit să izbucnească incontrolabil în viaţa 
mea. Nu mă simţisem niciodată mai singur și am murmurat o 
rugăciune ce părea a contrazice tot ce învățasem la școala 


VP - 127 


catolică: „Bunule Dumnezeu, puterea mea preasfântă, deși eu 
Te-am abandonat, Tu nu mă lăsa pe mine”. 


VP - 128 


8. 


Mai târziu, în cursul acelei după-amiezi, mi-am pregătit un 
sandviș poor-boy, cu stridii, creveţi, salată verde și sos picant, 
apoi am condus pe străzile răcoroase, umbrite de copaci, care 
duceau spre redacţia ziarului Times Picayune. Acolo, un editor 
din tura de noapte îmi dădea uneori voie să folosesc arhiva. 

Dar mai întâi am vrut să mă revanșez față de Annie pentru că 
o părăsisem în felul acela, pe barcă, noaptea trecută. Un Jim 
Beam băut după-amiaza îmi dădea mereu asemenea puteri 
magice. 

Am cumpărat o sticlă de Cold Duck și o cutie de praline, 
învelită în celofan portocaliu și prinsă cu panglică galbenă, mi- 
am păstrat pe mine haina proaspăt călcată din bumbac 
creponat și, în lumina amurgului, am traversat cu pași mari 
aleea ei. Aerul mirosea a liliac și a straturi de flori proaspăt 
săpate, a peluze tunse și aspersoare ce clipoceau printre tufișuri 
și a trunchiuri de copaci. 

Când am văzut că nu răspunde la sonerie, am ocolit prin 
spate și am găsit-o pregătind friptură pe un grătar mobil, într-o 
curte din cărămidă, sub un liliac persan. Purta pantaloni scurți 
albi, papuci mexicani din pai și o cămașă galbenă înnodată sub 
sâni. Ochii îi lăcrimau de la fum. Fata s-a dat la o parte din fața 
focului și a luat un cocteil cu gin și lămâie de pe o măsuţă din 
sticlă, plină de farfurii și argintărie. Paharul în care se afla 
băutura era înfășurat în șerveţel, iar în jur avea o bandă de 
elastic. Ochii i-au licărit o clipă, când m-a zărit, apoi și-a întors 
privirea. 

— Ah, bună, Dave! a zis ea. 

— Trebuia să te fi sunat. Te-am prins într-un moment 
nepotrivit. 

— Puțin. 

— Am adus pralinele astea și niște Cold Duck, am adăugat. 

— Drăguţ din partea ta. 

— Imi pare rău că te-am părăsit noaptea trecută. E vorba de 
ceva ce mi-e teamă că nu vei înțelege prea bine. 


VP - 129 


Lumina i-a revenit în ochii albaștri. Îi puteam vedea semnul 
roșu din naștere, de deasupra sânului. 

— Cea mai bună cale de a încheia o conversaţie este să-i spui 
unei femei că nu poate pricepe ceva, a replicat. 

— Am vrut să spun că nu am nicio scuză. 

— A existat un motiv. Poate că pur și simplu nu vrei să-l 
conștientizezi. 

— M-am dus să iau băutură. Am fost beat toată noaptea. Am 
sfârșit într-un bar, pe vechea autostradă 90, cu o gașcă de 
circari. Am sunat la CIA și l-am înjurat pe ofițerul de serviciu. 

— Cred că toate astea te-au împiedicat să găsești un telefon 
timp de două zile. 

— Am încercat să dau de Bobby Joe Starkweather. Cineva i-a 
făcut felul într-o cocină de porci. 

— Nu mă interesează, Dave. Ai venit să mi-o tragi? 

— Ai impresia că vreau să-ţi dau papucii? 

— Nu, cred că ești căpos și înclinat spre răzbunare. leri 
noapte am făcut primul pas și ţi-am complicat situaţia. Acum te 
simţi obligat să faci pe domnul. Regret, dar nu mă ocup cu 
mântuirea. Eu nu am niciun regret. Dacă tu ai, e problema ta. 

Annie a început să împungă carnea de pe grătar cu o 
furculiţă. Focul s-a întețit, iar ochii ei s-au strâns în faţa fumului. 
Apoi a împuns carnea încă și mai tare. 

— Imi pare cu adevărat rău, am zis. Dar ai dreptate cu faptul 
că sunt căpos. Nu sunt interesat decât de o fată. 

Am vrut să-i cuprind talia cu brațele și să o dau la o parte din 
calea fumului, să o lipesc de mine și să-i simt sub palme părul 
ondulat. 

— Dave, nu se face să lași pur și simplu o femeie singură, în 
toiul nopții. 

l-am ocolit privirea. 

— M-am trezit și tu nu mai erai acolo și m-am gândit că poate 
s-au întors deranjaţii ăia mintal. Am luat mașina și te-am căutat 
în sus și în jos pe plajă până în zori, a spus fata. 

— Nu am știut. 

— Cum să fi știut, dacă tu beai cu niște circari? 

— Annie, aș vrea să-mi mai dai o șansă. Nu pot să-ți promit 
prea multe, doar că nu o să-ți mai fac niciodată rău intenţionat. 
Poate nu e foarte potrivit, dar e tot ce pot să-ți ofer acum. 


VP - 130 


Annie și-a întors faţa de la mine și am văzut-o cum își șterge 
ochiul cu încheietura mâinii. 

— Într-o altă noapte. Acum vine cineva pe aici, a răspuns. 

— În regulă. 

— Merită oamenii ăia toată tevatura? 

— O să mă găsească ei, dacă nu dau eu de ei primul. Poţi fi 
sigură. 

— Străbunicii mei făceau parte din Calea Subterană*?. Tâlharii 
lui Quantrill® le-au dărâmat casele din chirpici și le-au ars 
recoltele de porumb. Mult după moartea lui Quantrill, a lui Bill 
Insângeratul Anderson** și a lui Jesse James, au reușit să-și 
educe copiii și să crească grâu rusesc într-o ţară liberă. 

— Dar, mai întâi de toate, cineva i-a eliminat pe Quantrill și 
compania - a fost vorba, mai exact, de cavaleria federală. 

l-am zâmbit lui Annie, dar chipul ei a părut deodată obosit sub 
lumina electrică a becului ce atârna din copac. Nu mi-a mai 
păsat cât de potrivit era, că trebuia să mă abţin sau că prietenul 
ei putea să vină în orice clipă; am așezat sticla de Cold Duck și 
pralinele pe masa de sticlă, am înconjurat-o cu braţele și i-am 
sărutat părul ondulat. Dar ea nu a răspuns. Avea umerii 
încordaţi, ochii lăsaţi în jos, mâinile rigide și moarte. 

— Sună-mă mâine, a șoptit. 

— Sigur. 

— Vreau să mă suni. 

— O să te sun. Promit. 

— Nu sunt în regulă în seara asta. Mâine voi fi mai bine. 

— Îţi las bomboanele. Îţi telefonez devreme. Poate luăm micul 
dejun la Cafe du Monde. 

— Sună bine, a zis ea. 

Insă ochii îi erau acoperiţi și nu-i puteam desluși gândurile. 
Dincolo de fascinația ei pentru ciudăţenii, avea inima sensibilă a 
unei fete dintr-un oraș mic din Vestul Mijlociu. 

În drum spre aleea din faţa casei, am trecut pe lângă un tânăr 
ce părea să fie absolvent la Tulane. Purta pantaloni crem, o 
cămașă de un albastru pal și o cravată în dungi, iar zâmbetul 


62 Reţea de drumuri secrete și case conspirative, folosită de sclavii de culoare din 
SUA, în secolul al XIX-lea. (n.r.). 
63 Lider de gherilă al Confederaţiei, din timpul Războiului Civil american. 
54 Unul dintre cei mai cruzi lideri de gherilă din Războiul Civil american. 
6 Spărgător de bănci, tâlhar, ucigaș și lider al unor grupări ilegale. Se presupune că a 
avut legături cu evenimentele Războiului Civil american. 

VP - 131 


său părea binevoitor și chipul atrăgător. L-am întrebat dacă ia 
cina cu Annia Ballard. 

— Păi, da, a răspuns el și a zâmbit din nou. 

— Uite, ia asta, am spus și i-am dat sticla de Cold Duck. 
Polițaiul plătește în noaptea asta. 

Era o glumă veche, iar un moment mai târziu m-am simţit 
stupid și nepoliticos. Apoi mi-am amintit o axiomă pe care o 
învățasem de la un ofiţer de pe front care obișnuia să rezolve 
orice situaţie complicată cu o singură replică: „Dă-o dracu'! Cine 
vrea să fie ratat profesionist?” 

În acea noapte, în timp ce mă aflam în arhiva cotidianului 
Times-Picayune şi întorceam paginile galbene ale ziarelor sau 
derulam role de microfilm pe ecran, am reflectat asupra 
importanţei ambigue a trecutului asupra vieţii noastre. Ca să ne 
eliberăm de el, mi-am zis eu, trebuie să-l tratăm ca pe o 
amintire ce se șterge. În același timp, e singura măsură a 
identităţii noastre de care dispunem. Nu există niciun mister 
asupra propriei persoane; suntem ceea ce facem și locurile în 
care am fost. Așa că trebuie să reînviem constant trecutul, să-i 
ridicăm monumente și să-l păstrăm în viață pentru a ne aminti 
cine suntem. 

Pentru unii, chiar și cele mai întunecate momente trecute 
sunt cumva preferabile acelor puţine pauze de pace și soare din 
lume. De ce? Dumnezeu știe. M-am gândit la adepţii lui Pancho 
Villa, care au considerat asasinarea lui și sfârșitul regimului său 
violent atât de inacceptabile, că i-au dezgropat cadavrul, i-au 
tăiat capul, l-au scufundat într-un borcan uriaș cu rom alb și l-au 
adus, într-un Ford model T, în munţii Van Horn, în afara orașului 
El Paso, unde l-au îngropat sub un morman de pietre cărămizii. 
Ani de zile după aceea, dădeau la o parte pietrele, pe timpul 
nopţii, beau mescal și fumau marijuana, bătuţi de vântul 
fierbinte și-i vorbeau chipului umflat și încruntat ce plutea în 
borcanul de sticlă. 

Dar eu priveam acum spre un alt fel de istorie macabră. Nu 
fusese greu să-l găsesc pe generalul pensionat. Numele lui 
complet era Jerome Gaylan Abshire și locuia chiar în New 
Orleans, în Garden District, pe bulevardul St. Charles. Absolvise 
la West Point și avusese rezultate remarcabile în Al Doilea 
Război Mondial și în Coreea. O poză color, din 1966, îl arăta 
mâncând din rațiile de infanterist, alături de oamenii lui, într-o 


VP - 132 


zonă de aterizări tăiată prin iarba elefantului care creștea pe 
dealurile din centrul Vietnamului. Avea la umăr un pistol 
automat, purtat într-o teacă, susținută cu o curea peste pieptul 
lui gol și tăbăcit; avea faţa puternic bronzată. Sprâncenele și 
părul îi erau aproape albe, ochii - de un albastru intens, ca al 
flăcării de butan. Un jurnalist mai creativ îl numise „Războinicul 
fericit”, în legenda fotografiei. 

Dar am mai dat peste un alt Jerome Gaylan Abshire în ziarele 
îndosariate. Acesta era un junior, locotenent în armata Statelor 
Unite - evident, fiul primului personaj. Numele lui apăruse prima 
oară într-o poveste din 1967, unde era listat ca fiind dispărut în 
misiune; apoi am găsit un al doilea decupaj, datat 1 noiembrie 
1969, în care se arăta cum doi prizonieri americani, ţinuţi de 
VietCong într-o zonă numită Pinkville, fuseseră legaţi de stâlpi, 
având capetele băgate în cuști din lemn pline de șobolani. 
Articolul susţinea că era posibil ca unul dintre cei doi să fi fost 
locotenentul Jerome Abshire din New Orleans. 

Cuvântul „Pinkville” a sărit de pe pagină ca un păcat 
nemărturisit și uitat intenţionat. Așa numeau infanteriștii zona 
din jurul My Lai. 

Apoi, de parcă ar fi făcut aceeași asociere ca mine, arhivarul 
atașase o fotocopie a unui articol despre mărturia făcută la 
tribunalul militar de locotenentul William Calley, când fusese 
judecat pentru că ordonase masacrul din My Lai. Unul dintre 
soldaţii implicaţi în proces adăugase că un prizonier vietnamez îi 
mărturisise cum doi dintre americanii prinși îi ajutaseră să 
împrăștie mine printr-un câmp de orez, același câmp pe care 
fusese făcută bucăţi compania lui. 

Eram obosit. Organismul începea să ceară din nou alcool, iar 
numele locurilor, datele și o fotografie a sătenilor executaţi pe o 
cărare m-au umplut de o tristeţe și o disperare ce m-au făcut să 
închid dosarul, să sting ecranul și să mă îndrept spre ferestre, în 
speranţa că nimeni din încăpere n-avea să-mi vadă ochii. 

Nu văzusem niciodată o atrocitate comisă de americani, cel 
puţin nu deliberat, așa că nu aveam o asemenea amintire din 
război. În schimb, dacă exista vreo experiență prin care să 
rezum ceea ce trăisem timp de un an în Vietnam, aceea era un 
incident ciudat, în care fuseseră implicaţi doi bărbaţi din 
plutonul meu și un bivol indian. 


VP - 133 


Erau aproape cu toţii sudiști, din orașe bazate pe industria 
textilă, în care se făceau conserve sau mașini de separat 
bumbacul, unde tinerii se așteptau de prea puţine ori la alte 
distracţii decât cele din nopţile de sâmbătă, de la 
cinematograful în aer liber, alături de alţii ca ei, care aveau să-și 
poarte jachetele de fotbal la mulţi ani după absolvire. 
Merseserăm treizeci de kilometri prin teritoriul inamic şi 
intraserăm într-o zonă securizată, de lângă un râu maro-lăptos, 
umbrit de copaci, iar oamenii și-au pus jos raniţele și armele, s- 
au dezbrăcat și au început să împroaște cu apă, pe malul din 
apropiere, așa cum fac copiii. Soarele stins al după-amiezii 
strălucea cald printre copaci și presăra umbre pe pământ. Nu 
mai dormisem de o zi și jumătate, așa că m-am întins pe iarba 
scurtă și rece de sub un copac banyan, mi-am așezat mâinile pe 
ochi și am adormit după câteva secunde. 

M-am trezit după o jumătate de oră, în sunetul chicotelilor și 
al râsetelor și în mirosul ameţitor de marijuana. Cineva făcuse 
rost de niște țigări cambodgiene și întregul pluton fuma. M-am 
ridicat amorţit de sub copac, am mers spre malul apei și mi-am 
dat seama că tovarășii mei se amuzau cu toţii de o scenă care 
avea loc pe la mijlocul albiei râului. Un bivol indian se 
aventurase pe un curent puternic, se înţepenise în nămolul de 
pe fundul râului, iar acum se zbătea și de-abia era în stare să-și 
țină nările deasupra apei. Avea ochii larg deschişi din cauza 
spaimei, iar în coarne i se încurcaseră resturi din râu. 
Proprietarul animalului, care purta o pălărie moale de legionar 
francez așezată pe capul lui ţuguiat și care era atât de slab și 
osos că arăta de parcă ar fi fost făcut din umerașe, alerga pe 
mal, în sus și-n jos, fluturându-și mâinile și ţipând la noi în 
vietnameză amestecată cu frânturi de franceză. 

Doi veri din Conroe, Texas, intraseră în apă după bivol, cu un 
laţ făcut dintr-o frânghie pe care o luaseră dintr-un camion al 
pușcașilor marini. Spinările lor maronii erau ude, iar mușchii și 
vertebrele li se reliefau prin piele. Zâmbeau larg și râdeau, 
aruncându-și lasoul cu toată încrederea nebună a cowboy-lor de 
nouăsprezece ani. 

— Sunt vârtejuri acolo, am zis. 

— la fii atent, domnu’ locotenent, a strigat unul dintre ei, 
peste umăr. Îl facem pe urlătorul ăsta să alunece mai ușor decât 
o puţă de porc. 


VP - 134 


Apoi, dintr-odată, printre valurile maronii, am văzut cum 
rădăcinile noduroase și negre ale unui copac dus de curent 
ieșeau la suprafaţă, biciuind aerul ca o gheară enormă. 

Arborele i-a lovit în plin cu o asemenea forţă, că fețele li s-au 
albit imediat. Gurile li s-au deschis disperate și au scuipat apa. 
Au încercat să se dea din calea spumei gălbui și tulburi din jurul 
pomului și al rădăcinilor ce le înțepau ochii și le schimonoseau 
chipurile. Copacul s-a învârtit pe apele curentului, strălucind din 
cauza nămolului depus pe el, a luat un nou avânt și i-a prins pe 
oameni sub el. Am așteptat să apară la suprafaţă, pe cealaltă 
parte, într-un loc mai liniștit, cu apă și lumină în păr, dar nu i-am 
mai văzut niciodată. 

Am răscolit râul cu prăjini și cu un cârlig în formă de greblă, 
timp de trei ore. În loc să-i scoatem pe oamenii noștri, am dat la 
iveală centuri cu muniţie pentru mitralierele franţuzești, o cutie 
de grenade japoneze, numite „zdrobitoare de cartofi”, 
neexplodate, de pe care s-a scurs rugina și o mâzgă verde, cutii 
americane de cola și o plasă pentru încărcare plină cu morţi din 
armata vietnameză, ce trebuie să fi fost aruncată dintr-un 
elicopter. Când cârligul, tras cu putere, a scos plasa din apă, am 
văzut braţe și capete atârnând prin ochiurile plasei, ca ale 
prizonierilor demult plictisiți de osânda lor eternă. 

Am redactat scrisori către familiile celor doi băieţi din Conroe, 
Texas. Am spus că se sacrificaseră încercând să-i ajute pe 
ceilalți. Vieţile lor nu fuseseră /uate, fuseseră oferite. Nu am 
scris cât regretam că nu existau medalii pentru inocența și 
curajul naiv de care trebuia să dea dovadă orice băiat texan, de 
la ţară, pe un teritoriu făcut parcă pentru coloniști blazați, aflați 
în trecere. 

e 

O oră mai târziu, mă aflam într-un vechi bar de pe strada 
Magazine, care despărțea Garden District de o enormă zonă 
rezidenţială pentru negri, formată din case din lemn, din secolul 
al nouăsprezecelea, ale căror galerii surpate și curţi noroioase 
îmi aminteau de taberele de negri de pe plantațiile din 
circumscripţia Iberia. Barul, ca multe alte clădiri de pe strada 
Magazine, avea în faţă o colonadă din lemn, ferestre mari și uși 
din plasă, iar înăuntru se afla o tejghea lungă din mahon, cu o 
bară orizontală din alamă. În plafon erau ventilatoare, pereţii 
erau înțesaţi de postere cu reclame la Hadacol, Dixie 45 și Dr. 


VP - 135 


Nut, cu mesaje politice ale lui Earl K. Long, și tot acolo își găsise 
loc și o tablă pe care erau trecute cu cretă numele principalelor 
echipe de baseball și scorurile. Proprietarul fusese un aruncător 
pe sub mână la echipa Lafayette Bulls, în defuncta Ligă 
Evangeline, de clasa C. Omul nu reușise niciodată să se 
desprindă cu adevărat de trecut. De pe raft vindea fâșii de tutun 
fin Virginia Extra și țigarete direct din cutii, iar în nopţile de joi 
acoperea mesele cu mușama și servea gratis gumbo“ din pui, 
așa cum făceau deseori proprietarii de baruri din ţinutul 
canalelor. Nu chema niciodată poliţia pentru a pune capăt unei 
altercaţii, ţinea pe bar ouă fierte tari în borcane mari de 
murături și pregătea un boudin fierbinte de-ţi mergea la inimă. 
Interiorul era răcoros, slab luminat, iar tonomatul era plin de 
plăci cu zydeco“ și melodii cajun. Muncitorii jucau biliard în 
spate, sub un semn roșu cu Jax și o lustră acoperită cu tablă. 

Archie, patronul, mi-a luat din faţă farfuria goală pe care se 
lăfăise un boudin și a șters tejgheaua, în urma ei, cu o cârpă. 
Era un cajun cu tenul întunecat. Avea o față mare și rotundă și o 
gură mică. Braţele îi erau acoperite cu păr negru. Am arătat cu 
paharul că aș mai vrea un rând. 

— Ştii de ce se numesc boilermakers®, Dave? a întrebat el. 
Pentru că-ți toarnă în cap plăci, ca la topitorie, ca pe niște dinţi 
stricaţi din metal. 

— Sună a ceva neplăcut. 

— Apoi, într-o zi, îţi dă gaură prin creier. 

— Poţi să-mi mai dai un pahar de Beam? 

— Nu-mi place să-mi ignor propriul profit, dar nici nu-mi face 
plăcere să te văd zăcând pe verandă, ascultând cum îţi 
putrezește ficatul. 

— Te-ar încălzi cu ceva dacă ţi-aș spune că nu-mi place? 

— Vezi-ţi de treabă în seara asta. Poţi să fii nefericit cu carul, 
oricând vrei. 

Mi-am întors privirea de la chipul lui. Îmi era prieten și îl știam 
că-i om cinstit și, pentru că nu aveam niciun fel de justificare, 
eram conștient că puteam să insult pe cineva, chiar și pe-un 
vechi camarad, pentru a-mi salva imaginea. 


56 Fel de mâncare apărut în sudul Louisianei, în secolul al XVIII-lea. 

S Gen muzical care s-a dezvoltat în Louisiana prin intermediul etnicilor cajun. 
Grupează influenţe ale muzicii cajun, blues și R&B. 

68 Whisky stins cu bere. Literal, „fabricant de boilere”. 


VP - 136 


— Mai am o problemă. Ti se văd dedesubturile, a zis omul. 

— Poftim? 

— Când porţi un pistol mare cât o tavă pentru pâine din 
porumb la șold, unii oameni devin agitaţi. 

— la-l, am spus, smulgând tocul de pe curea. Bagă-l sub bar 
până plec. 

— Ce mama dracu’ e cu tine, Dave? Vrei să ţi-o iei? De ce o 
cauţi cu lumânarea? 

— L-am primit gratis. 

— Vorbesc de noaptea asta. Ți-au luat insigna. Asta înseamnă 
că nu poţi să umbli încolo și-ncoace ca Wyatt Earp“. 

— Ştii ceva de un general pensionat pe nume Jerome Abshire, 
din Prytania? 

— Puțin. Băiatul lui obișnuia să vină pe aici. 

— Are treabă cu extrema dreaptă? 

— Nu, nu cred. Mi s-a spus mereu că ar fi un tip stilat. Dar 
băiatul lui era un tip tare de treabă. Işi petrecerea timpul aici cu 
echipa de baseball, când mergea la Tulane. Era masiv, blond, cu 
o un braţ de aruncător tenace ca un bici. Se bătea mereu corp la 
corp, se încăiera și se distra. Păcat că a dispărut în Vietnam. 

— Ştie cineva ce i s-a întâmplat? 

— Nu sunt decât o grămadă de povești. Ba că a fost capturat, 
dat dispărut, că l-a executat armata vietnameză sau ceva 
asemănător. Și băiatul meu a fost acolo, dar s-a întors acasă 
bine, sănătos. Să-ţi zic cinstit, Dave, dacă l-aș fi pierdut, nici nu 
vreau să mă gândesc la ce aș fi fost în stare să fac. 

— Trebuie să-mi iau tălpășiţa. Ne mai vedem, Archie. 

— Așa sper. Nu-i nevoie să mături pista cu bâta, când n-are 
niciun sens, amice. 

Am luat mașina și am condus până în Garden District. 
Cartierul era plin de case construite pe la 1850. Erau înălțate pe 
piloni, cu stâlpi răsuciţi, platforme împrejmuite pe acoperișuri și 
dantelării, verande largi și terase la etajul al doilea. Aveau curți 
din cărămidă și foișoare pe iarba peluzelor. Străzile erau 
mărginite de stejari, iar curțile erau împânzite cu tot felul de flori 
și arbori sudici: mirt înflorit, azalee, bambus, copaci umbrelă și 
bananieri, colocazii, hibiscus și tufe încâlcite de trandafiri 
galbeni și roșii. Simţeam în aer mirosul focurilor aprinse pentru 
grătare și auzeam oamenii care se scufundau în piscine. Era un 


© Celebru justiţiar itinerant al Vestului, care a trăit între 1848 și 1929. 
VP - 137 


cartier de care se știa dintotdeauna că-i sigur, iar vara 
petrecerile se ţineau lanţ, de pe o peluză deasă și bine îngrijită 
pe alta. 

Casa lui Jerome Gaylan Abshire nu făcea excepţie. Aleea din 
cărămidă era luminată de lumânări ce ardeau înăuntrul unor 
lampioane din hârtie, presărate printre straturile de flori, iar prin 
ferestrele înalte de dincolo de veranda din față am văzut 
musafirii umplând o sufragerie spațioasă, din tavanul căreia 
atârnau candelabre. Zgomotul conversaţiei răzbătea până în 
stradă. Undeva în spate, pe gazon, cânta o trupă. 

De ce nu? mi-am zis. Purtam haină și cravată. Archie avea 
dreptate. De ce să mături terenul, când era la fel de ușor să 
azvârli bâta în capul aruncătorului? 

Am parcat mașina în susul străzii și m-am întors la locul 
petrecerii. Trotuarul era ridicat și încovoiat din cauza rădăcinilor 
enorme ce creșteau sub asfalt. Mi-am închis haina, astfel încât 
să nu se vadă pistolul meu de calibru .45. M-am pieptănat, mi- 
am netezit cravata cu palma și am pășit pe aleea din cărămidă 
de la intrare, cu ochii fixaţi atent pe chipul unui bărbat ce 
verifica invitaţii la ușă. 

Lucra probabil pentru o firmă de pază și nu era obișnuit să 
aibă de-a face cu persoane mai serioase, doar cu puștii de 
colegiu care apar neinvitaţi la petreceri. 

— Nu am invitaţie. Sunt politai în New Orleans, m-am 
prezentat eu. 

— Pot să văd legitimaţia? 

— la o fisă. Sună la Districtul Unu și zi-le că locotenentul Dave 
Robicheaux e aici. 

— Domnule, cred că ești băut. 

Am trecut pe lângă el, am mers la bar și am luat un pahar de 
șampanie de pe o tavă. Camerele erau mobilate cu antichități 
franțuzești, ceasuri aurii și argintii cu pendulă, divanuri de un 
violet-închis, cu margini răsucite din lemn de nuc, portrete în 
ulei ale unei familii sudiste cu tradiţie militară care pornea de la 
razboiul din 1812. Podelele din lemn de esenţă tare, deschis la 
culoare, erau ceruite, părând trase în plastic. Fiecare tăblie de 
masă, candelabru de alamă, scrumieră, abajur de sticlă și orice 
fragment de lemnărie ondulată lucea de parcă ar fi fost frecat 
fără oprire cu o cârpă moale. 


VP - 138 


În încăpere erau oameni mai în vârstă, bogaţi, fără doar și 
poate, siguri pe ei, pe prietenii lor și pe lumea manierelor și a 
succesului, în care trăiau. Femeile purtau în păr panglici sinilii și 
rochii lucitoare de seară, iar gâturile și încheieturile le erau 
încărcate de bijuterii. În smochingurile lor albe, bărbaţii îţi lăsau 
impresia că vârsta nu avea, în existenţa lor, o importanţă mai 
mare decât îndepărtatul spectru al luptei pentru supraviețuire 
duse de săraci. Părea evident că nu aveam ce căuta acolo, însă 
ceilalți erau prea politicoși pentru a mă privi direct. 

Dar paznicul de la ușă vorbea cu alţi doi tipi, care arătau ca 
niște polițiști de închiriat, și toţi trei se holbau la mine. Am pus 
jos paharul gol de șampanie, am ridicat un altul și am ieșit pe 
ușile de sticlă, într-o grădină din spatele casei, unde vreo șase 
bucătari negri, îmbrăcaţi în jachete albe, pregăteau julep cu 
mentă” și perpeleau un porc înfipt într-o ţepușă pentru rotisor. 
Vântul a foșnit prin frunzele stejarilor, ale bananierilor și ale 
bambușilor de la marginea peluzei și a vălurit suprafaţa 
întunecată ca vinul de Burgundia a apei din piscină. Unul dintre 
bucătarii mai în vârstă și-a alungat cu palma fumul care-i venea 
faţă. 

— Unde a plecat generalul? am întrebat. 

— Işi bea julepul în bibliotecă cu ceilalţi domni, a răspuns. 

— Nu vreau să trec iar prin mulţimea aia. Există vreo altă cale 
de a ajunge la bibliotecă? 

— Da, domnule. Mergeţi înapoi prin bucătărie. O să vă spună 
fata unde este. 

Am traversat peluza tunsă, am trecut prin bucătăria uriașă, în 
stil colonial, cu pereţi din cărămidă, unde trei servitoare negre 
pregăteau apetitive, și am ieșit în hol. Am putut zări ușa 
bibliotecii întredeschisă și doi bărbaţi cu pahare înalte pentru 
cocteil în mâini, vorbind cu cineva care ședea într-un fotoliu, cu 
picioarele încrucișate. L-am recunoscut imediat pe unul dintre 
cei care stăteau în picioare. Am împins ușa, am sorbit din 
paharul cu șampanie și le-am zâmbit tuturor. 

Generalul se mai îngrășase de când fusese făcută poza din 
ziar, dar pielea lui era încă bine bronzată și strălucea de 
sănătate. Părul lui alb era tuns militărește, iar ochii de un 
albastru ca flacăra de acetilenă te priveau cu încrederea dârză a 
omului niciodată inhibat de complexe sau dileme morale. 


70 Cocteil alcoolic specific bucătăriei din sudul SUA. (n.r.). 
VP - 139 


— Cum o mai duci, domnu' general? am început. Nici nu știi 
cine mai apare pe la cocteiluri, în zilele noastre. Mă refer la mine 
însumi, bineînţeles. Dar ce te faci cu un personaj ca Whiplash 
Wineburger? Majoritatea oamenilor sună la Compania Orkin” 
dacă îl văd pe tipul ăsta în apropierea cartierelor în care 
locuiesc. 

— Am eu grijă de el, a intervenit Wineburger, și și-a mișcat 
mâna spre telefonul de pe masă. 

— E în regulă, a zis generalul. 

— Nu știu ce să zic, am replicat. Cred că începi să te desprinzi 
pe la încheieturi. Am câteva poze cu Bobby Joe Starkweather 
zăcând pe jos, în spatele taberei lui de pescuit. Poţi să le 
păstrezi ca vederi. 

— Vei fi tratat ca un musafir în casa mea, deși ai venit aici 
neinvitat. Te poți întoarce la bar sau poţi pleca. 

— Mă simt confortabil aici. 

— Ai exagerat cu băutura sau poate ești pur și simplu 
obsedat, a zis el. Dar prezența ta nu are niciun rost în acest loc. 

— Ar fi trebuit să rămâi în armata obișnuită, generale. 
Serviciile tipilor ăstora nici nu s-ar ridica la standardele Mafiei. 
Wineburger aici de faţă e o bijuterie. Odată, un poliţist naiv de la 
Districtul Unu l-a rugat să apere niște haitieni și el a răspuns: 
„Sunt sătul de cazurile pentru acordarea ajutorului de hrană. 
Doar amatorii omoară detașamentele izolate”. 

— Ce știi tu despre oamenii izolaţi? 

— Am fost și eu în Vietnam, doar că uniforma mea servea 
uneori și interesele nevinovaţilor. Nu cred că tu poţi spune 
același lucru. 

— Cum îndrăznești! a exclamat el. 

— Lasă-mă cu ofuscarea asta de snob. Eşti mânjit de sângele 
lui Sam Fitzpatrick din cap până-n picioare, iar eu am să te fac 
să plătești pentru asta. 

— Ignoră-l. E un beţiv, a intervenit Wineburger. 

— Îți mai dau și altceva la care să meditezi, am continuat. L- 
am vizitat pe tatăl fetei ăleia de nouăsprezece ani, pe care au 
ucis-o oamenii lui Segura. Mă întreb dacă ţi-ar plăcea să fiți faţă 
în faţă și să-i explici cum fiica lui și-a pierdut viaţa din cauza 
unui joc cu elefanţi pe care îl jucaţi tu și cretinii tăi. 

— leşi! 


71 Firmă care se ocupă de dezinsecţii și deratizări. (n.r.). 
VP - 140 


— Ţi-a murit un fiu în Vietnam. Cred că, dacă ar mai fi trăit, 
te-ar fi considerat o rușine. 

— leşi din casa mea! Să nu mai pui niciodată piciorul aici! 

— N-am să-ți dau pace, domnule general. Am să fiu coșmarul 
vieţii tale. 

— Ba nu, Robicheaux, a replicat Wineburger. Vorbești ca o 
moară stricată și puţi. Eşti doar un papagal de care s-a săturat 
toată lumea. 

— Whiplash, cum crezi că ai ajuns tu aici? Oare pentru că ești 
un avocat strălucit? Cei mai mulţi dintre oamenii ăștia nu 
agreează evreii. Tipii ăștia plătesc acum pentru fundul tău, dar 
când n-o să mai aibă nevoie de tine, s-ar putea să sfârșești ca 
Bobby Joe sau Julio. la gândește-te. Dacă ai fi în locul 
generalului, ai ţine pe lângă tine o jigodie cum ești tu? 

— Întoarce-te. Câţiva colegi de-ai tăi ar vrea să-ţi spună o 
vorbă, m-a anunţat Wineburger. 

Doi polițiști de patrulă îmbrăcaţi în uniformă stăteau în 
picioare, în spatele meu. Erau tineri, își scoseseră chipiurile și se 
simțeau  inconfortabil. Unul dintre ei a încercat să-mi 
zâmbească. 

— O noapte cam proastă, nu, domnu' locotenent? a zis el. 

— Nu-ţi face griji, am răspuns. Port totuși jucărioara cu mine. 
Descheie doar haina și scoate-o. 

Mâna lui mi-a trecut peste stomac, aproape ca o mângâiere, 
și a scos pistolul de calibru .45 din tocul prins de curea. 

— E-n regulă, am spus. 

— Hei, Robicheaux, sună-l pe garantul ăla colorat de pe 
strada Rampart. Acordă credite, mi-a sugerat Wineburger. 

Mi-am aruncat privirea înapoi la general, a cărui frunte 
bronzată era năpădită toată de riduri, pe când se holba pierdut 
în gol. 

e 

M-au dus la sediu și m-au pus în celula alcoolicilor. M-am 
trezit cu prima rază cenușie de soare, pe un pat din fier a cărui 
vopsea gri era plină de scrijelituri ruginite - tot felul de nume și 
obscenităţi. M-am ridicat lent, ţinându-mă cu mâinile de pat, de 
ambele părţi. Am simţit în nări miasma râncedă a transpiraţiei 
stătute, a fumului de ţigară, a alcoolului, urinei, vomei și a 
toaletei împuţite și fără colac dintr-un colț al încăperii. Podeaua 
și toate paturile, agăţate de zid cu lanţuri, erau ocupate de 


VP - 141 


betivi ce sforăiau, boschetari nebuni, scandalagii încă pătaţi de 
sânge, câţiva duri adevăraţi, niște șoferi anxioși, din clasa de 
mijloc, depistaţi în timp ce conduceau sub influenţa băuturilor 
alcoolice și care aveau să aștepte mai târziu să fie trataţi cu 
respect pentru că erau buni kiwanieni. 

M-am dus spre toaletă încălţat doar în ciorapi și m-am aplecat 
peste ea. Câteva nume fuseseră arse cu bricheta în vopseau 
galbenă de pe tavan. Ochii mi-au lăcrimat de la mirosul care 
venea din toaletă, iar mahmureala începuse deja să-mi strângă 
venele de la cap ca o panglică. Zece minute mai târziu, un 
paznic și un deţinut cu privilegii, în uniformă albă, au deschis 
ușa blocată cu bare, împingând un cărucior din inox pentru 
alimente, încărcat cu omletă, crupe și cafea neagră care avea 
gust de iod. 

— Apetitivele, domnilor, a anunţat gardianul. Condiţiile 
noastre sunt modeste, dar inimile ne sunt calde. Dacă plănuiţi 
să rămâneţi și pe parcursul prânzului, să știți că vom servi 
spaghete și chiftele. vă rog, nu cereţi pungi pentru resturi. De 
asemenea, deși este o tentaţie, nu încercaţi să luaţi mâncarea 
acasă în buzunare. 

— Cine dracu' mai e și ăsta? a întrebat un soldat care stătea 
așezat pe podea. 

Cravata îi atârna lălâie în jurul gâtului, iar nasturii de la 
cămașă îi erau rupti. 

— E un tip destul de bun, am răspuns. 

— Ce mai loc pentru măscărici! a replicat aruncându-și mucul 
de ţigară, care a nimerit zidul de deasupra toaletei. 

Am așteptat până ce deţinutul cu privilegii a împărţit farfuriile 
din carton cu ouă și crupe. După ce a ieșit pe ușă împreună cu 
gardianul, m-am îndreptat spre zăbrelele de la ușă și am lovit cu 
inelul în metal pentru a-i atrage atenția gardianului. S-a uitat la 
mine inexpresiv, clipind pentru a-și ascunde fie faptul că mă 
recunoștea, fie jena. 

— Audierea era la opt? am întrebat. 

— Atunci o să-ţi pună lanțul pe încheietură. Nu știu la ce oră 
te iau de aici. 

Era cât pe-aci să încheie propoziţia spunând „domnu' 
locotenent”, dar și-a strâns buzele. 

— Cine prezidează completul în dimineaţa asta? 

— Judecătorul Flowers. 


VP - 142 


— Of, doamne! 

— Vrei un avocat? 

— Nu, nu încă. Mersi, oricum, Phil. 

— Sigur. Ţine-te tare. O să fie bine. Oricine are dreptul la o 
noapte zbuciumată, din când în când. 

Un bătrân cu o barbă răvășită și îngălbenită de tutun stătea 
pe patul din fier de lângă mine. Purta cizme de cowboy din 
material sintetic, blugi care-i veneau pe trup ca două baloane și 
o cămașă din denim tăiată la subrat. 

— N-ai de gând să-ţi mănânci porţia? a vrut el să știe. 

— Nu. Dă-i drumul. 

— Multam, a zis el și a început să-și îndese ouăle uscate în 
gură cu o lingură de plastic. Au început păianjenii să-ţi fojgăie în 
cap? 

— Da. 

— Uită-te în cizma mea, a spus omul. l-a scăpat poliţaiului, 
când m-au percheziționat. Inspiră. O să-i împrăștie pe păianjeni 
la locul lor, în cuib. 

Am privit în jos, la sticla de whisky de o jumătate de litru din 
interiorul cizmei. Am tras aer adânc în piept și mi-am trecut 
limba peste buzele uscate. Propria mea respiraţie era mai tare 
decât duhoarea celulei. N-avea să mai dureze mult până ce 
începeam să transpir și să tremur, poate chiar să mi se facă 
greață, fără să vomit nimic. Mă întrebam cum aș fi arătat în fața 
judecătorului Flowers, un bine-cunoscut angajat al tribunalului 
pentru cazuri ușoare care, cu ciocănelul lui, băga frica de 
Dumnezeu în orice beţivan. 

— Nu am poftă acum, amice, dar îți mulțumesc, am răspuns. 

— Cum vrei. Dar nu-i lăsa să te calce în picioare, fiule. Am fost 
în faţa curţii ăsteia de atâtea ori că nici nu se mai pun cu mine. 
Judecătorul îmi dă treizeci de zile şi-mi zice să-mi iau tălpășița. 
Asta nu-i nimic. Îi avem la degetul mic. 

O jumătate de oră mai târziu, sergentul Motley stătea în 
pragul celulei împreună cu gardianul. Fuma o ţigară și privea în 
liniște, pe când paznicul întorcea cheia în lacăt. iși purta reverul 
cămășii dat în spate, astfel încât firele de păr de pe pieptul lui 
umflat ca un butoi negru se ițeau ca niște bucăţi de sârmă. 

— Vino cu noi, Robicheaux, a zis el. 

— Vizitatorilor nu le este permis accesul la zoo decât după- 
amiază, am răspuns. 


VP - 143 


— Mișcă-te odată, a replicat omul. 

Am pășit încadrat de el și de gardian către capătul celălalt al 
coridorului pușcăriei. Un deţinut cu privilegii spăla podeaua cu 
un mop, iar pantofii noștri lăsau urme umede pe unde curăţase 
el. Soarele pătrundea prin ferestrele din partea de sus a 
coridorului și puteam auzi traficul de pe stradă. Gardianul a 
deschis lacătul unei celule de o persoană. Grăsimea îl făcea pe 
Motley să respire ca și cum ar fi avut emfizem. 

— Te-am transferat într-o celulă individuală, a spus el. 

— Pentru ce? 

— Vrei s-o încasezi de la vreunul de-acolo? 

Am pășit în celulă, iar paznicul a încuiat în urma mea. Motley 
a rămas la ușă. Din cauza căldurii de afară, capul lui ca o 
ghiulea de tun era presărat cu broboane de sudoare. 

— Ce pui la cale? am întrebat. 

— Am fost în pielea ta. Cred că vor să-ţi înfunde bine ţeava și 
nu te poţi baza decât pe propriul tupeu. E în regulă, dar după un 
timp o să-ţi iasa pe nas. 

— Mi-e greu să cred asta. 

— Cine te-a întrebat dacă mă crezi? Noi nu ne-am înţeles 
niciodată. Dar o să-ţi spun o poveste, Robicheaux. Toată lumea 
crede că eu i-am lăsat pe tipii ăia șapte să moară în lift, ca să-mi 
salvez curul. Am fost responsabil, așa e, dar nu pentru că m-am 
temut. Nu aveam cheia lanţului. Nu am avut nenorocita de 
cheie. M-am căţărat din puţul liftului să găsesc pe cineva cu o 
cheie universală. Când am forţat ușile, oamenii dinăuntru arătau 
ca niște stridii afumate. Fie că mă crezi sau nu, pentru mine e 
un calvar cu care trebuie să trăiesc. 

— De ce nu spui asta cuiva? 

— Ştii de ce nu aveam cheia la mine? Primisem o ofertă de la 
una din curvele lui Julio Segura în dimineaţa aceea și tipa m-a 
jefuit. Zi-i lui Purcell. El știe întotdeauna să spună vreo chestie 
isteaţă unui negrotei. 

— Ce a făcut? 

— Nu-mi plac tipii de la Afaceri Interne mai mult decât îţi plac 
ție. După mine, Purcell operează în zona lor. Nu dau din gură 
despre ceilalţi poliţai, nici măcar despre rasiști, așa că nu o să 
comentez nimic nici despre Purcell. 

— El nu e rasist. 


VP - 144 


— Trezește-te, Robicheaux. Chiar trebuie să-ţi dea cineva 
după cap, ca să-ţi dai seama? Tipul o are sculată toată ziua. Mai 
lasă-mă cu imaginea asta de „Annie orfelina”. 

— Ești decis să faci oamenii să te iubească, nu? 

— la-o cum vrei. Sper să scapi. Nu cred că se va întâmpla. 

— Ești ca o gură de aer proaspăt, amice. 

— Ți-au tras-o cu acuzaţiile. Eu aș pleca din oraș, dacă aș fi în 
locul tău. Cred că o să te închidă. 

Mi-am lipit o latură a feţei de bară și l-am fixat cu privirea, în 
liniște. Simţeam pulsul zbătându-mi-se cu putere în gât. 

— Te-au acuzat de port de armă tăinuită, a zis, și m-a privit cu 
ochii lui atotștiutori, de un căprui-închis. 

Era o dimineaţă cum nu se putea mai proastă. Am mers în 
sala de tribunal, prins în lanţ cu alţi patru beţivi, un traficant de 
la colț de stradă, un exhibiţionist psihotic și un puști de culoare 
care omorâse un angajat de la o benzinărie pentru șaizeci și 
cinci de dolari. Judecătorul Flowers era ceea ce numeam, la 
întâlnirile AA, un încordat. Se lăsase singur de băutură, dar 
rămăsese curat doar pentru că-și reorientase nefericirea ce-l 
chinuia spre vieţile altora, în special ale celor care stătuseră în 
faţa lui, suflându-i aburii alcoolului în nas. Mi-a fixat cauţiunea 
pentru tăinuire de armă la zece mii de dolari. 

Nu aveam nici măcar mia necesară să plătesc procentul de 
zece la sută, reprezentând comisionul garantului. M-am așezat 
pe patul celulei de detenţie și m-am holbat la cuvintele 
scatologice scrijelite peste tot pe peretele de vizavi. Era cea mai 
proastă dimineaţă din viaţa mea, cu excepţia, poate, a celor din 
perioada când soția m-a părăsit pentru petrolistul din Houston. 
Merseserăm la o petrecere în aer liber, de lângă lac, iar el era 
acolo și nici măcar nu a încercat să ascundă faptul că aveau o 
aventură. Işi atingea umerii de ai ei, la masa cu băuturi, o 
mângâia cu palma pe braţ, zâmbea voios către mine, arătând 
dur și puternic, ca și cum ne complăceam într-o situaţie pe care 
o înţelegeam amândoi. Apoi mi s-a rupt ceva în spatele retinei; 
am simţit cum câmpul vizual îmi e inundat de culoare, ca un 
pahar umplut cu apă roșie, apoi a femeie a strigat, iar eu am 
simţit niște brațe de bărbaţi ridicându-mă de pe gazon, 
trăgându-mă departe de chipul lui împietrit și terifiat. 


VP - 145 


Dimineaţa, i-am găsit biletul pe masa de sub umbrela mare, 
unde obișnuiam să luăm micul-dejun, pe când soarele răsărea 
deasupra lacului Pontchartrain. 


„Dragă Dave, 

Nu știu ce cauti tu, dar, în trei ani de căsnicie cu 
tine, m-ai convins că nu-mi doresc să fiu de față când 
ai să găsești acel lucru. Îmi pare rău. Cum zice 
prietenul tău aruncător-barman, tine-o sus şi tare, 
tovarășe. 

Nicole”. 


— Ce faci dezbrăcat? a întrebat gardianul printre barele care 
împrejmuiau celula. 

— E cald. 

— Pe aici trec oameni. 

— Păi nu-i lăsa. 

— Dumnezeule, Dave, vino-ţi în fire! 

— Sunt destul de bine. Acum sunt pe deplin mulţumit. 

Mi-am deschis și închis palmele. Am privit la felul în care 
venele de pe antebraţe se umpleau de sânge. 

— Dacă nu ieși pe cauţiune, va trebui să te mut. Trebuie să 
intri în zona deţinuţilor permanenți, asta dacă nu cumva preferi 
izolarea. 

— Fă ce trebuie, Phil. 

— Nu pot să te izolez, dacă nu o ceri. Dave, la etaj sunt niște 
duri a-ntâia. 

Am arătat cu degetul cicatricea de pungi; de pe abdomenul 
meu. Cineva zbiera isteric într-o celulă de pe coridor, apoi 
bastonul unui gardian a răpăit pe barele din metal. 

— Merg să aduc doctorul. Intri la izolare cu sau fără voia ta, a 
anunţat omul. 

L-am auzit îndepărtându-se. Capul parcă îmi era strâns de 
corzi de pian răsucite. Mi-am închis ochii și am zărit niște mingi 
de foc portocalii erupând din mijlocul unei păduri ecuatoriale, 
infanteriștii înţepeniţi în poziţiile lor, în genunchi, pe un câmp 
noroios și alunecos cu orez, pe când schijele de mine Claymore 
zbârnâiau prin aer odată cu bucăţi dure de carcasă metalică, iar 
sufletele puștilor se ridicau din tranșeele în care zăceau, ca 
fumul unei arme de foc, și chipul de copil al lui Sam Fitzpatrick 


VP - 146 


s-a luminat în focul purgatorial al unei iconiţe. Transpiraţia de pe 
palme mi s-a scurs și a început să o ia în jos, pe coapsele mele 
goale. 

e 

La trei, în acea după-amiază, un alt gardian a pășit pe 
coridorul unității izolate, numită „Promenada reginei”, unde mă 
aflam încarcerat alături de turnători, nebuni și homosexuali 
sadea. Uşa micii mele celule era făcută din zăbrele de metal, cu 
o fantă și o plăcuță din fier prin care deținutul de serviciu putea 
să bage tava cu mâncare. Paznicul a întâmpinat greutăţi la 
deschiderea încuietorii, iar lumina din spatele lui i-a făcut corpul 
să pară că se strânge și se disipează prin pătratele din ușă. 

— Strânge-ţi lucrurile. leși de tot, a zis el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ţi-a platit cineva cauţiunea. Dă jos așternuturile și aruncă- 
le pe hol. la lingura aia de plastic de pe jos și aruncă săpunul în 
toaletă. 

— Ce? 

— Eşti tot beat, sau cum? Fă curat în celulă dacă vrei să pleci 
de aici azi. 

Am mers pe coridor până la ușile operate hidraulic, cu 
îngrăditură dublă, care făceau trecerea spre o registratură, unde 
în acel moment erau amprentate două negrese. Am semnat la 
biroul pentru obiecte personale pentru marele plic maro legat cu 
sfoară ce-mi conţinea portofelul, cheile de la mașină, un cuţit de 
buzunar și cureaua. 

— Drum bun, mi-a urat deţinutul cu privilegii care servea 
drept lucrător. 

În zona dedicată vizitatorilor am văzut-o pe Annie stând pe o 
bancă din lemn, cu mâinile împreunate în poală. Purta pantofi 
albaștri de tenis, blugi decolorați și un tricou imprimat cu flori 
mov. La mesele din încăpere stăteau deţinuţii și membrii 
familiilor lor, care veniseră să-i viziteze, și fiecare grup încerca 
să se izoleze în momentul său intim, înclinându-și capetele 
înainte, concentrându-și privirea doar la masa lor, ţinându-și 
unul altuia fruntea între palme. Annie a încercat să-mi 
zâmbească, dar i-am observat neliniștea de pe chip. 

— Ești în regulă? a întrebat ea. 

— Sigur. 

— Am parcat mașina chiar în curbă. Putem merge acum. 


VP - 147 


— Da, hai să ieșim de aici. 

— Dave, ce se petrece? 

— Nenorociţii mi-au luat pistolul. Trebuie să iau o chitanţă 
pentru el. 

— Ești nebun? a șoptit ea. 

— Las-o baltă. Hai să mergem. 

Am ieșit în stradă, pe ușile din sticlă, iar căldura după-amiezii 
m-a lovit ca și cum cineva ar fi deschis ușa unui furnal chiar 
lângă pielea mea. Am urcat în automobilul ei și a pornit motorul, 
apoi s-a uitat la mine, cu chipul înnegurat. Mâna mi-a tresăltat 
când am atins metalul încins de la fereastră. 

— Dave, te simţi bine? Ești palid, a observat ea. 

— Nu sunt în apele mele. la asta în considerare și nu pune la 
inimă tot ce spun azi. Cum ai știut că sunt la închisoare? 

— A sunat partenerul tău, cum îl cheamă, Clete. A zis ceva 
ciudat, dar mi-a spus să-ţi transmit fix cu acele cuvinte: „Incă nu 
te-ai pierdut, Pătatule. E o mare victorie. Rupe-te de nebunia 
asta cât mai ai timp”. Despre ce vorbește? 

— Înseamnă că o parte din el e încă întreagă. Nu știu dacă 
mai e valabil și pentru mine. Cred că azi am simţit cum mi se 
deschid toate rănile. 

Fata a virat în trafic. Ceaţa gălbuie, căldura ce se ridica de pe 
asfalt, pielea încinsă lipită de spatele meu și mirosul înţepător al 
gazelor de eșapament îmi umpleau capul cu o senzaţie 
asemănătoare celei de-a respira deasupra unui vas plin cu 
smoală încinsă, într-o zi fierbinte de vară. 

— Nu știu prea mult despre alcool și problemele cu băutura, 
Dave. Vrei să oprim să luăm o bere? Nu mă deranjează. Nu e 
mai bine ca uneori să cedezi? 

Îmi făcuse alegerea foarte ușoară, iar în acel moment cred că 
aș fi fost în stare să-mi tai degetele unul câte unul cu un 
desfăcător de conserve pentru o sticlă rece de un sfert, cu bere 
Jax. 

— Momentan aș aprecia dacă m-ai duce la barcă. A trebuit să 
plătești o mie de dolari pentru garant? am întrebat. 

— Da. 

— Mă revanșez mâine. M-au suspendat de la sindicat, dar o să 
fac un împrumut girat cu barca. 

— Nu mă gândesc la asta. Noaptea trecută ai vrut să îndrepţi 
lucrurile, iar eu te-am gonit. 


VP - 148 


— Aveai invitaţi la cină. 

— Era doar un amic de la școala de muzică. Ar fi înțeles. 

— Hai să-ţi explic ceva. Faptul că am fost închis nu are nicio 
legătură cu tine. Nu m-am atins de băutură timp de patru ani și- 
apoi s-a dus totul pe apa sâmbetei. 

— Te poţi opri din nou. 

Nu am răspuns. Ne aflam pe bulevardul Elysian Fields, ce se 
îndrepta spre lac. Costumul meu din bumbac creponat era 
mototolit și pătat cu zeamă de tabac, din pușcărie, iar când îmi 
treceam palma peste el, îmi simțeam obrazul soios și 
nebărbierit. 

— Parchează lângă restaurantul ăla, te rog, am spus. 

A oprit mașina alături de o cafenea ce avea tejghea în aer 
liber și mese la umbra copacilor, unde oamenii mâncau 
sanvișuri poor-boy și felii sângerânde de pepene roșu. Am 
comandat două sucuri Dr Pepper în pahare din carton pline cu 
gheață sfărâmată. L-am rugat pe ospătar să adauge un pumn 
de cireșe zaharisite și felii de lămâie. Am stat în mașină și am 
băut, ţinând paharul cu ambele mâini, iar amestecul alunecos 
de gheaţă, cireșe zdrobite și cola siropoasă a trecut dureros prin 
gâtul meu și mi-a ajuns în stomac. 

— Când eram copil în New Iberia, aveam o băutură numită Dr. 
Nut. Avea fix gustul ăsta, am spus. Când mergeam în oraș, tata 
ne lua mereu, mie și fratelui meu, câte un Dr. Nut. Era o 
delicatesă pe atunci. 

— Tu cum priveşti trecutul, Dave? a întrebat ea. 

Păru-i cârlionțat a fluturat în vântul ce pătrundea prin 
ferestre, în timp ce conducea. 

— Ce vrei să zici? 

— Ce sentimente ai când te gândești la tatăl tău? 

— Mă gândesc la el cu afecţiune. 

— Așa e, corect, chiar dacă familia ta a fost săracă, iar tatăl 
tău nu a fost lângă tine de fiecare dată când aveai nevoie de el. 
N-ai fost supărat pe el când ai devenit adult. L-ai iertat și ai 
păstrat doar ce a fost bun în el. De ce nu faci același lucru și cu 
tine? 

— Nu e așa simplu cu metabolismele unora. 

— Azi e sâmbătă toată ziua și nu-mi pasă ce s-a întâmplat ieri, 
sau cel puţin nu-mi pasă de ce-a fost rău. Îmi place să fiu lângă 


VP - 149 


tine, să-mi amintesc lucrurile frumoase și să știu că totul va fi 
încă și mai bine. Nu vă învaţă așa ceva la AA? 

— Ceva pe-acolo. 

— Mă duci în seara asta la cursele de cai? 

l-am atins părul umed și inelat de pe ceafă și i-am mângâiat 
moliciunea obrazului cu degetele. Ochii ei mi-au zâmbit, iar 
Annie m-a bătut pe coapsă cu palma. Am simţit cum prin trup 
mi se scurge o slăbiciune, exact ca apa, apoi se oprește și se 
adună în șale. 

e 

Când am ajuns pe lacul Pontchartrain, am simțit că ies de sub 
o perdea de aburi și pășesc într-un suflu de aer răcoros și sărat. 
Pelicanii se scufundau în căutarea peștelui, venind din înaltul 
cerului albastru, cu aripile ridicate în spatele capetelor, 
coborând vijelios ca niște bombe, explodând în apele verzui și 
tulburi și înălțându-se brusc, cu pești argintii ce li se zbăteau 
neajutorați în ciocuri. Departe, la orizont, apa întâlnea lucirea 
soarelui, iar un iaht lung și lucios, cu pânze roșii, se scufunda 
printre valuri și trimitea gheizere de spumă ce ţâșneau în aer. 

Am făcut duș și m-am bărbierit în mica mea baie și am simţit 
cum mirosul pușcăriei, urmele ei palpabile, ca o mână obscenă, 
se scurgeau de pe corpul meu. M-am spălat cu grijă pe lângă 
copcile de pe scalp, apoi am tras pansamentul vechi de pe umăr 
și braţ, unde îmi intraseră cioburile, și am lăsat apa să curgă 
caldă peste pielea aspră. Annie gătea file de biban și spanac cu 
ouă fierte tari, pe aragazul meu mic, iar pentru prima dată în 
acea zi am simţit că mi-e foame. M-am uscat, m-am așezat pe o 
parte a patului, cu prosopul înfășurat în jurul taliei, și am deschis 
cutia din plastic pentru prim ajutor, în care tineam bandajele și 
alifia pentru umăr și braţ. Puteam să o fac și singur. Mândria și o 
cantitate și mai mare de respect de sine chiar o cereau. M-am 
uitat la draperia lăsată și am auzit-o pe Annie cum stinge focul 
sub oalele de pe aragaz. 

— Annie, am nevoie de ajutorul tău, am zis. 

Fata a tras într-o parte draperia din ușă. 

— Nu prea reușesc să-mi pun bandajele astea la loc, am 
continuat. 

Ea s-a așezat lângă mine, a întins alifie pe tăieturi cu o bucată 
de vată, a tăiat cu foarfeca leucoplastul în fâșii și a lipit două 
pătrate mari, îndoite, de tifon, deasupra alifiei. Apoi mi-a frecat 


VP - 150 


pielea cu mâinile, pe umeri și pe spate, peste piept. Ochii ei îmi 
cercetau trupul fără rușine, ca și cum mă descoperea pentru 
prima dată. Am întins-o pe pat și i-am sărutat gura și gâtul. l-am 
desfăcut bluza înflorată și mi-am așezat capul pe semnul de pe 
sânul ei. Am simţit cum corpul i se întinde spre al meu, am 
simţit încrederea, capitularea la care femeia se dedă în acel 
moment când nu-și mai ascunde foamea și te binecuvântează, 
în schimb, cu o mângâiere ce e mereu neașteptată, palpitantă și 
umilitoare în generozitatea ei. 

De data aceasta am vrut să-i ofer mai mult decât îmi oferise 
ea, dar nu am fost capabil. In câteva clipe m-am pierdut 
înăuntrul ei. Mă cuprinsese strâns de spate, picioarele ei se 
aflau între ale mele, într-un mod aproape matern, iar când am 
încercat să mă încordez și să mă opresc pentru că era prea 
devreme, ea mi-a ţinut fața aproape de a ei, m-a sărutat pe 
obraz, și-a trecut degetele prin părul meu, spunând: „E în 
regulă, Dave. Dă-i drumul. E în regulă”. Apoi am simţit cum 
toată furia, frica și fierbințeala ultimelor două zile se ridică 
înăuntrul meu, ca un balon negru, ieșind dintr-un puț, se 
oprește, adunându-și energia și avântul și izbucnește în lumină, 
între deliciile coapselor ei, în strângerea braţelor și blândeţea 
albastră a ochilor ei. 

In acea noapte, la hipodrom, pe când ascultam tunetul 
dansând pe cerul dinspre apus, ne-am plimbat printre grădinile 
cu flori de lângă padoc, am privit grăjdarii ce plimbau caii de 
rasă care participaseră deja la cursă, am adulmecat miresmele 
minunate ale ierbii proaspăt greblate și umede, caii nădușiţi, 
baliga și ovăzul din grajduri și am privit cu o uimire sinceră și cu 
admiraţie la luciul unduitor al murgilor și al celor negri, în vârstă 
de trei ani, care intrau pe pistă, sub aureola unui arc de lumini 
electrice. 

Am indicat calul câștigător în două curse, am avut un pariu 
corect cu primele două locuri, două cu primul loc și trei cu locul 
al doilea. Palmierii se coloraseră în mov, pe fundalul cerului 
scânteietor; apa lacului din centru cuprindea stelele și luna, iar 
când suprafaţa s-a cutremurat sub mângâierea unei adieri de 
vânt din golf, pe apă au apărut dâre de argint viu; puteam 
mirosi stejarii, mușchiul și florile de noapte. Pariorii și iubitorii de 
cai investesc mult și au puţine satisfacţii. Dar uneori acestea le 
sunt de-ajuns. 


VP - 151 


9. 


A doua zi, la răsărit, cerul se colorase în roz deasupra lacului. 
M-am încălțat cu pantofii sport și mi-am pus pantalonii scurți de 
tenis. Am alergat opt kilometri de-a lungul malului. Vântul rece 
îmi bătea în faţă, iar căldura soarelui pe spatele gol. Simţeam 
transpiraţia prelingându-mi-se pe piele și uscându-se în adierea 
vântului, iar mușchii pieptului și picioarelor dădeau dovadă de o 
rezistență, o elasticitate și o vitalitate pe care nu le mai 
avusesem de săptămâni bune. Pescărușii planau în derivă pe 
curenţii de aer de deasupra malului, cu aripile poleite de lumina 
soarelui. Coborau apoi abrupt spre nisip și ciuguleau scoici mici 
din spuma refluxului. Le-am făcut cu mâna familiilor din mașinile 
ce se îndreptau spre biserică, am băut suc de portocale la 
standul unui copil, sub un palmier, și am pășit pe asfalt cu o 
energie proaspătă. Sângele care mi se pusese în mișcare, în 
piept și în cap, inima bătându-mi cu putere, dimineaţa de vară, 
toate erau parte dintr-un cântec etern. 

Aș fi putut să mai alerg încă opt kilometri când am ajuns la 
barcă, dar mi-a sunat telefonul. M-am așezat pe marginea unui 
scaun și mi-am șters faţa transpirată cu un prosop, în timp ce 
răspundeam. 

— De ce nu ai puţină încredere în propria familie? m-a 
întrebat fratele meu, Jimmie. 

— Despre ce vorbești? 

— Inţeleg că ai dat peste o scenă interesantă noaptea trecută. 
Foarte elegant. Nimic nu se compară cu apariţia neanunţată la o 
petrecere din Garden District cu un .45 la șold. 

— Fusese o noapte plictisitoare. 

— De ce nu m-ai sunat? Te-aș fi putut scoate pe cauţiune în 
cincisprezece minute. Aș fi putut chiar influenţa puţin acuzația 
de deţinere de arme ascunse. 

— De data asta n-o poţi rezolva. 

— Ideea e că nu-mi place ca fratele meu să fie criticat de 
niște funcţionari amărâţi. 

— Vei fi primul pe care o să-l anunţ când o să mai am 
probleme. 


VP - 152 


— Poţi să aduci acolo pe cineva care vorbește spaniola, în 
următoarea jumătate de oră? 

— Pentru ce? 

— l-am spus lui Didi Gee că o să-l ajut să intre în organizaţia 
Cavalerilor lui Columb. Mă place. Cine ar lua prânzul cu un 
personaj ca ăla, dacă n-ar fi ameninţat cu pistolul? 

— Jimmie, ce faci? 

— E deja făcut. Cadourile vin în pachete neobișnuite. Nu pune 
destinul sub semnul întrebării. 

— Tot ce face Didi Gee e spoit cu noroi. 

— Nu a spus niciodată că ar fi perfect. Relaxează-te, frate, mi- 
a zis și a închis. 

Am sunat un dresor cubanez de cai pe care îl știam de la 
Fairgrounds și l-am rugat să vină la barcă. A ajuns cu zece 
minute înainte ca limuzina Cadillac cu geamuri fumurii să 
parcheze la capătul străzii, lângă duna de nisip și palmieri, unde 
era ancorată barca mea, iar doi dintre băieţii lui Didi Gee, 
îmbrăcaţi în pantaloni largi, purtând mocasini și ochelari de 
soare, înțoliți în cămăși înflorate atârnându-le peste curele, au 
coborât și au deschis ușa din spate cu mișcările mecanice ale 
unui șofer care ar fi putut să asiste un convoi prezidenţial. De 
fapt, un bărbat vizibil înspăimântat era așezat pe bancheta din 
spate, cu un al treilea huligan lângă el. A pășit în lumină, 
înghițind în gol. Avea fața albă, păr de un roșu strident, dat cu 
pomadă, și o mustață subțire și unsuroasă. Arăta precum 
caricatura unui star de pe la 1930. Işi ţinea una dintre palme 
strânsă în jurul degetelor de la cealaltă mână. 

— Tipul ăsta ne-a rugat să-l luăm cu mașina. Ne-a implorat să- 
| aducem aici, a spus șoferul. Dar nu-l putem face să tacă. Tot 
ce vrea e să vorbească. 

— Dar daţi-i ceva pentru respiraţie. Miroase ca o gură de 
canal. Probabil că mănâncă rahat de câine la micul dejun, a spus 
celălalt huligan. 

— Hei, serios, are o poveste interesantă, a spus șoferul. Dacă 
se-ntâmplă să nu-și aducă aminte, leagă un tricou de antena 
televizorului. Trebuie să merg să cumpăr o pâine de la 
magazinul din colț puţin mai târziu. Putem să-l ajutăm să-și 
aducă aminte. Am ieșit doar să luăm aer, oricum. 

Nu-i puteam vedea bine pe niciunul dintre ei din cauza 
ochelarilor de soare, iar ajutorul angajat de Didi Gee părea să 


VP - 153 


facă parte dintr-o anumită tipologie de tineri sicilieni sau 
napolitani subţirei, care te-ar omori la fel de ușor cum ar stinge 
o ţigară - dar aveam impresia că-l mai văzusem pe șofer la o 
recunoaștere, cu doi ani înainte, după ce-l adunasem pe un 
agent de pariuri făcut bucăţi din propriul său compactor de 
gunoi. 

Au plecat în Cadillacul lor, cu soarele alb reflectându-se în 
luneta fumurie. 

— Andres, nu m-aș învârti pe lângă astfel de oameni, dacă aș 
fi în locul tău, am spus. 

e 

Dar tot nu poți accepta gratuități atunci când sunt oferite în 
condițiile stabilite de altcineva, mai ales când vin din partea 
cuiva ca Didi Gee. În plus, degetele de la mâna stângă a 
nicaraguanului erau înfășurate în bandă adezivă și bănuiam 
unde fuseseră înainte. Stătea țeapăn la masa mea de bucătărie. 
Ochii lui căprui mă aţinteau înfricoșător, ca și cum pleoapele îi 
erau cusute de frunte. Am așezat un reportofon, o cameră 
Polaroid și un litru de rom alb pe masă. 

— Nu am un acvariu plin de piranha aici și te pot duce la 
spital, dacă vrei să mergi, i-am spus prin intermediul prietenului 
meu cubanez, al cărui nume era Jaime. 

Nu avea nevoie să meargă la spital; rănile nu erau grave; dar 
ar fi fost foarte recunoscător dacă primea un pahar de Bacardi 
fără gheață. 

Am desfăcut ziarul de dimineaţă, mi-am tras scaunul aproape 
de el, am ridicat prima pagină între noi astfel încât titlul și data 
să fie vizibile și i-am spus lui Jaime să facă o poză cu Polaroidul. 
Respirația nicaraguanului era groaznică, ca și cum murise ceva 
în plămânii lui. A băut romul și s-a șters la gură, iar cicatricele 
fine și gri din jurul buzelor îi străluceau ca niște coarde ceruite. 

— Vreau să înţelegi ceva, am spus. Vei fi cooperant, dar nu 
din cauza huliganilor lui Didi Gee sau a încurcăturii cu degetele. 
Tipii ăia nu vor mai ajunge la tine, cel puţin nu din cauza mea. 
Dacă vrei, poţi depune plângere împotriva lor pentru ultraj și 
răpire. Te pot duce la secţia de poliţie a FBI. 

M-a privit cu atenţie, în timp ce Jaime traducea. Gândul de a-i 
denunța pe oamenii lui Didi Gee era atât de absurd încât ochii 
lui nici măcar nu înregistrau propunerea. 


VP - 154 


— Dar poza noastră e o altă problemă, am continuat. Voi face 
c6pii, multe cópii, și le voi pune în circulaţie în oraș, pentru cine 
e interesat. Poate că prietenii tăi au încredere în tine și asta nu 
va avea nicio consecinţă asupra ta. Poate ai situaţia sub control 
și toată daravela asta ţi se pare o copilărie. 

Faţa i s-a întunecat, iar ochii i-au tresărit răutăcios, privindu- 
mă un moment, așa cum ar fi făcut un câine mâncător de ouă, 
împins cu băţul într-o cușcă. 

— Que quiere? i s-a auzit vocea răgușită. 

Era o poveste ciudată, egoistă, manipulatoare și, cel mai 
probabil, plină de minciuni. Dar, așa cum se întâmplă cu toţi 
oamenii răi și cruzi, momentele sale cele mai inocente de 
sinceritate și explicaţiile lui cele mai defensive erau adesea mai 
incriminante și detestabile, din cauza conotaţiilor lor, decât 
delictele de care l-ar fi putut acuza alţii. 

Fusese sergent în Garda Naţională a lui Somoza timp de șapte 
ani, mitralior pe un elicopter, și participase la multe lupte 
împotriva comuniștilor, prin junglă și pe dealuri. Era un război ce 
implica multe probleme pentru civili. Comuniștii se ascundeau 
printre săteni și se dădeau drept muncitori pe câmpurile de orez 
și plantațiile de cafea, iar atunci când elicopterele 
guvernamentale zburau prea aproape de sol, erau adesea ţinta 
focului de armă ostil de la sol, dar sătenii negau că ar exista pe- 
acolo sandiniști sau arme. Ce se putea face? Cu siguranţă, 
americanii care luptaseră în Vietnam înțelegeau situaţia. Cei 
care duceau războaie nu puteau fi întotdeauna selectivi. 

Soldații în uniforme înaintau, ca niște bărbaţi adevăraţi, la 
vedere, în timp ce comuniștii își făceau loc printre săraci și 
luptau cu metodele unor lași și homosexuali. Dacă nu îl 
credeam, putea să-mi demonstreze pe viu: și-a tras de pielea 
unui obraz ca să-mi arate mușchiul mort, arătând ca o bucată 
de chit, de sub retină. Elicopterul de luptă coborâse deasupra 
unei zone sigure, iar pe câmp îi putea vedea pe indieni cum 
adunau fânul proaspăt cosit. Apoi o rachetă a pătruns prin 
podeaua blindată a elicopterului, aruncându-l în aer pe unul 
dintre soldaţi și înfigându-i lui Andres un fragment de oţel 
vibrând în globul ocular. Jurnalistul american care a vizitat 
spitalul militar din Managua nu a părut interesat de povestea lui 
și nici nu l-a fotografiat pe Andres, așa cum procedau jurnaliștii 
cu răniții și morţii comuniști. Asta se întâmpla pentru că cea mai 


VP - 155 


mare teamă a presei americane era să fie acuzată de propriii 
membri că simpatizează cu mișcarea de dreapta. La fel ca 
misionarii Maryknoll, reporterii își păstrau imaginea politică 
intactă, compromițând lumea în care ceilalți erau obligaţi să 
trăiască. 

Dacă mă simţeam jignit de declaraţia lui, trebuia să-mi aduc 
aminte că nu se exilase de bunăvoie în ţara asta, așa cum nu de 
bunăvoie ajunsese să aibă corzile vocale și plămânii distruși. 

— Am auzit că și-a primit punciul aromat cu niște apă de gură 
specială, am spus. 

— Poftim? a întrebat Jaime. 

— EI și alţi câţiva tipi au violat o fată înainte să o execute. 
Sora ei a turnat acid clorhidric în băutura prietenului nostru. 

— E adevărat? a întrebat Jaime. 

Era un bărbat delicat, de statură mică, cu un chip sensibil. 
Purta întotdeauna o șapcă de baseball cu New York Yankees și 
își rula singur ţigările cu tutun ilegal cubanez. Faţa lui ca de 
jucărie s-a întors de la mine către nicaraguan. 

— Omul nostru din Managua e un ditamai mincinosul, Jaime. 

Nicaraguanul trebuie să mă fi înţeles. 

Povestea despre execuţie și acid era o minciună, a spus el, 
fabricată de Philip Murphy și poponarul de Starkweather. 
Găseau satisfacţie în denigrarea altora pentru că nu fuseseră 
soldaţi adevărați. Murphy era un dependent de morfină care 
făcea dragoste cu propriul trup prin intermediul seringii. Mima 
curajul, dar era neputincios ca o femeie și nu suporta durerea. 
Voiam cu adevărat să aflu cum îi fuseseră arși plămânii și gâtul 
lui Andres, cum ajunsese să aibă în piept acel miros teribil ca de 
șarpe mort? 

— Nu vedeam cu un ochi, dar nu puteam renunţa să lupt 
pentru ţara mea, a tradus Jaime. Fiindcă ei pozau în preoţi sau 
lideri de sindicat, eu m-am infiltrat ca radical care ura familia 
Somoza. Dar o puta infectă, o târfă de armată fără importanţă, 
m-a trădat, crezând că eram de vină pentru organele ei bolnave. 
Sadiniștii mi-au pus pistolul la cap și m-au obligat să beau 
cherosen și au aprins apoi chibrituri la gura mea. M-au supus la 
multe suferinţe, dar ţara mea a suferit și mai mult. 

— Unde sunt Philip Murphy și israelitul? am întrebat. 


VP - 156 


— Cine știe? Murphy trăiește prin aeroporturi și farmacii și dă 
de oameni când are nevoie de ei. Poate că Erik e cu evreul 
bogat care deţine depozitul. Sunt oameni ascunși și bănuitori. 

— Care evreu? Ce depozit? 

— Depozitul în care se aflau armele pentru eliberarea statului. 
Dar nu știu unde este și nu-l cunosc pe acest evreu. Eu sunt un 
simplu soldat. 

Faţa îi era lipsită de expresie. Ochii lui aveau strălucirea 
stupidă și tulbure a cuiva care crede că dezvăluirea sinceră a 
propriei ignoranţe era o explicaţie acceptabilă pentru cei care 
aveau putere de decizie. 

— O să-ţi pun o întrebare mai ușoară, atunci, am spus eu. Ce 
i-aţi făcut cu toţii lui Sam Fitzpatrick înainte să moară? 

Jaime a tradus, iar fața nicaraguanului a rămas goală ca o 
coală de hârtie. 

— l-aţi legat organele genitale cu o sârmă? am întrebat. 

Omul și-a îndreptat privirea spre lac, cu gura închisă. A atins 
paharul de rom cu degetele, după care și le-a retras. 

— Murphy a dat ordinele, dar îmi imaginez că Bobby Joe și cu 
tine le-aţi îndeplinit cu entuziasm. Experienţa te-a ajutat. 

— Cred că ăsta are ceva rău înăuntrul lui, a spus Jaime. Tipul 
pentru care lucrau voia doar să-și sperie puţin concurenţa. 

Sub cozorocul șepcii de baseball, chipul îi părea nedumerit. 

— Noi ne folosim de ei. Ei se folosesc de noi. Așa rămânem cu 
toţii în afaceri, am spus eu. 

— Dacă nu mai ai nevoie de mine, o să plec. Duminica nu eo 
zi bună de petrecut cu un astfel de om. Am mai simţit mirosul 
ăsta. Vine de la o mare cruzime. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Ne vedem la pistă. 

— Trimite-l de aici, Dave. Nici măcar un poliţist nu ar trebui să 
privească întunericul din sufletul acestui om. 

Am reflectat asupra afirmației lui Jaime, după ce a plecat. Da, 
credeam că era timpul ca nicaraguanul să cadă în sarcina 
altcuiva. 

l-am pus una dintre încheieturi în cătușe, l-am dus la mașina 
mea închiriată și am prins celălalt capăt de ancorajul de 
siguranţă de pe podeaua din spate. Am mers înapoi în barcă, am 
băgat caseta în buzunar și am căutat în cartea de telefon 
numărul lui Nate Baxter, de la Afaceri Interne. 


VP - 157 


— L-am prins pe unul dintre tipii care l-au omorât pe 
Fitzpatrick, am spus. Vreau să vii să ne întâlnim la birou. 

— Pe cine ai prins? 

— L-am încătușat pe nicaraguan. O să-l arestez. 

— Robicheaux, ești suspendat. Nu poţi să arestezi pe nimeni. 

— Nu pot să-l înregistrez, dar pot să depun plângerea. 

— Ești băut? 

— Poate ar fi mai bine să trec pe la tine cu el. 

— Ascultă, pot să am de-a face cu tine personal la orice nivel 
vrei. Dar ai face bine să nu-ți aduci mizeria în viața mea. Dacă 
nu ţi-ai dat seama încă, sunt mulți oameni care cred că ar trebui 
să fii închis într-o clinică pentru dezintoxicare. Vorbesc despre 
prietenii tăi. Alţii cred că ești un candidat bun pentru o 
lobotomie frontală. 

— Ultima dată când mi-ai vorbit în felul ăsta eram într-un pat 
de spital. Nu lua prea multe de bune, Baxter. 

— Vrei să clarifici situaţia, să fii mai la obiect? 

Am privit soarele care se reflecta în apă. 

— L-am prins pe tipul care a ucis un agent federal, am spus. 
Asta mă poate achita, și îl arestez. Dacă vrei să ignori telefonul 
ăsta, e alegerea ta. Acum o să-l sun pe căpitanul Guidry și apoi 
o să merg la Districtul Unu. Vei fi acolo? 

Era tăcut. 

— Baxter? 

— În regulă, a răspuns el și a închis. 

L-am sunat apoi pe căpitanul Guidry. Mama lui mi-a spus că 
plecase în parc, la concertul unei trupe. Am vărsat romul care 
mai rămăsese de la nicaraguan și m-am apucat să spăl paharul 
în chiuvetă. Dar, în loc să fac asta, l-am aruncat cât de departe 
am putut, în lac. 

e 

Puteam să văd ochii strălucitori ai nicaraguanului în oglinda 
retrovizoare. Trebuia să stea aplecat în față, din cauza felului în 
care încheietura lui era încătușată de podea, iar chipul îi era 
roșu și transpirat. 

— Adonde vamos'?? a întrebat. 

Nu i-am răspuns. 

— Adonde vamos? 


72 „Unde mergem?” (în Ib. spaniolă, în text). 
VP - 158 


Mă întrebam de ce îi era mai frică: de oamenii lui Didi Gee, de 
poliţie sau de Imigrări. Dar, nepăsător, nu aveam de gând să-i 
dau indicii în legătură cu destinația noastră. 

— Hijo de puta! Concha de tu madre”! 

— Oriunde am merge, nu cred că e Kansas, Toto! am replicat. 

Am parcat în fața cartierului general al Districtului Unu, pe 
strada Basin, i-am încătușat nicaraguanului la spate ambele 
mâini și l-am dus de braț în clădire. 

— Nate Baxter e în spate? l-am întrebat pe sergentul de la 
biroul de informații. 

— Da, e așezat la biroul tău. Ce faci, Dave? 

— Sună-l pe Purcell pentru mine. Spune-i că am niște marfă 
peste care artrebui să arunce o privire. 

— Dave, nu ar trebui să fii aici. 

— Dă doar un telefon. Nu e mare lucru. 

— Poate ar trebui să suni tu. 

L-am așezat pe nicaraguan pe o bancă de lemn și am sunat 
acasă la Clete, de la telefonul de pe biroul sergentului. Nu știu la 
ce mă gândeam, dacă e să fiu sincer. Poate că încă mai 
credeam în el. Sau poate că, asemenea unui îndrăgostit părăsit, 
voiam să mai cauzez puţină suferinţă într-o situaţie pe care deja 
nu o mai puteam suporta. 

— Nu pot să vin acum până acolo. Poate mai târziu. Lois și-a 
pierdut minţile. A scos toate berile din lada frigorifică și le-a 
spart pe alee. Duminică dimineaţa. Vecinii udă iarba și merg la 
biserică, în timp ce de pe alee se scurg în stradă bucăţi de sticlă 
și spumă de bere. 

— Sună grav. 

— E telenovela noastră în desfășurare. Treci pe aici într-o zi și 
adu popcorn. 

— Clete? 

— Ce e? 

— Vino până aici. 

L-am mânat pe nicaraguan prin biroul echipajului de la 
circulaţie, plin de polițiști în uniformă care completau hârtii, și 
am intrat în biroul meu, unde Nate Baxter stătea așezat pe 
colțul mesei mele. Îmbrăcămintea sport, pantofii în două tonuri 
și părul aranjat îţi aminteau de un agent imobiliar din Nevada 


73 înjurătură în limba spaniolă. (n.r.). 
VP - 159 


care ţi-ar vinde o casă construită într-un fost sit pentru teste 
atomice. l-am aruncat caseta în poală. 

— Ce e asta? a întrebat. 

— Mărturia lui. Și informaţii legate de contrabanda cu arme. 

— Ce ar trebui să fac cu ea? 

— Ascult-o. E un traducător pe casetă, dar poţi să aduci unul 
de-al tău. 

— lei declaraţii forțate de la suspecți? 

— Avea opţiuni. 

— Ce dracu’ faci, Robicheaux? Ştii că asta nu poate fi 
acceptată ca probă. 

— Nu într-o sală de judecată. Dar trebuie s-o iei în considerare 
într-o investigaţie a Afacerilor Interne. Nu-i așa? 

— Pot să-ţi spun de pe acum că are tot atâta valoare cât o 
bucată de hârtie igienică. 

— Uite ce e, tu ar trebui să fii un anchetator imparţial. Pe 
caseta aia e mărturisirea unei crime. Ce e în neregulă cu tine? 

— Bine, o s-o ascult mâine, în timpul programului. Și o să-ți 
spun apoi același lucru pe care ţi l-am spus și acum. Dar hai să 
analizăm un moment adevărata ta problemă. O declaraţie 
neverificabilă, înregistrată pe casetă, obținută de un poliţist 
suspendat e lipsită de valoare în orice investigaţie. Lucrezi aici 
de paisprezece ani și știi asta. În al doilea rând, în timp ce erai 
suspendat, ai fost prins cu o armă ascunsă. Nu eu ţi-am făcut 
asta. Și nimeni altcineva de aici. Așa că de ce nu încetezi să te 
prefaci că eu sunt tipul rău care ţi-a creat toate încurcăturile 
astea? Trebuie să-ţi asumi eșecul, Robicheaux. Asta e realitatea. 
Cazierul e real, la fel și problema ta cu alcoolul. 

— Și Andres, aici de față? Arată și el a ceva ce am inventat? 

Pereţii biroului meu erau pe jumătate din sticlă, iar ușa era 
deschisă și vocile noastre se auzeau în sala brigăzii de la 
circulaţie. 

— O să dea o declaraţie? a întrebat Baxter. 

— O să... 

— Așa e. Ai o casetă. Ai un tip. Dacă nu e bună de nimic 
caseta, tipul are de gând să stea de vorbă cu noi? 

Nu am răspuns. Partea din spate a picioarelor îmi tremura. 

— Haide, spune-mi, a cerut Baxter. 

— E vinovat. A torturat un agent de la Finanţe cu manivela de 
la telefon și apoi i-a dat foc, în mașina mea. 


VP - 160 


— Și o să-și ignore drepturile și o să ne spună toate astea? ȘI 
apoi o să semneze? 

— Eu o să semnez plângerea, oricum. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Baxter, ești un nenorocit. 

— Dacă vrei să jignești, ești liber s-o faci. 

— Domnu' locotenent, liniștește-te, a spus încet sergentul de 
serviciu care stătea în pragul ușii, în spatele meu. 

Am scos cheia pentru cătușe din buzunar. l-am desfăcut 
nicaraguanului una dintre încheieturi și am prins capătul liber de 
țeava radiatorului de pe perete. 

— Problema ta e că te-ai îndrăgostit așa tare de propriul 
pumn, încât crezi că ești singurul de aici cu integritate, a spus 
Baxter. 

Mi-am luat avânt tare, cu picioarele bine înfipte în pământ, și 
l-am pocnit direct în gură. Capul i-a căzut brusc pe spate, 
cravata i-a zburat în aer și am văzut că avea sânge pe dinţi. Mă 
privea cu sălbăticie. Polițiști în uniformă de alături se ridicaseră 
în picioare. Voiam să-l lovesc din nou. 

— Vrei să scoţi arma? am zis. 

— De data asta, ești terminat, a spus el, ţinându-și mâna la 
gură. 

— Poate. Dar asta nu te scapă pe tine de vină. Vrei să faci 
ceva? 

Și-a coborât mâinile pe lângă corp. Avea o tăietură vânătă, 
adâncă, în formă de dinte pe buza de jos și rana începea să se 
umfle. Ochii lui mă urmăreau cu atenţie. Eu ţineam încă pumnul 
strâns. 

— Nu auzi bine? l-am întrebat. 

Și-a luat privirea de la mine și s-a uitat la polițiștii în uniformă 
aflaţi în încăpere, care îl priveau. 

— Folosește-ţi creierul, a spus aproape în șoaptă, fără urmă 
de ameninţare sau insultă. 

— Mergi acasă, domnu’ locotenent. Nu e bine pentru tine să fii 
aici, a spus sergentul din spatele meu. 

Era un bărbat solid, ca un butoi, cu o față roșie și mustață 
blondă, tunsă cu grijă. 

Am desfăcut palma și mi-am șters transpiraţia pe pantaloni. 

— Pune-mi cătușele în sertar, am spus. 

— Sigur că da, a zis sergentul. 


VP - 161 


— Uite ce e, spune-i lui Purcell... 

— Mergi acasă, domnu’ locotenent, a spus el cu blândeţe. 
Afară e o zi frumoasă. Ne descurcăm noi. 

— O să semnez plângerea împotriva tipului, am adăugat. 
Luaţi legătura cu căpitanul Guidry. Nu lăsaţi pe nimeni să-i dea 
drumul omului ăstuia. 

Am pășit rigid prin cameră, cu expresia fixă și moartă sub 
privirile aţintite ale ofițerilor. Mâna încă îmi tremura, când am 
scris plângerea oficială împotriva nicaraguanului pentru ultraj cu 
armă, răpire de persoană și crimă. 

Afară, lumina orbitoare a soarelui m-a izbit ca o palmă peste 
faţă. M-am așezat la umbră ca să-mi las ochii să se adapteze la 
lumină și l-am văzut pe Clete venind spre mine într-un tricou 
galben cu mov, cu sigla LSU”, tăiat la subraţ și o pereche de 
pantaloni scurți, albi cu roșu, marca Budweisser. Umbra clădirii îi 
cădea pe faţă și îl făcea să pară compus din fragmente 
dezmembrate. 

— Dave, ce se întâmplă? 

S-a uitat la mine cu ochii pe jumătate închiși din cauza luminii, 
dar nu direct. Părea să se concentreze asupra unui lucru plasat 
în spatele urechii mele drepte. 

— L-am adus pe nicaraguan. Oamenii lui Didi Gee l-au aruncat 
la mine pe doc. 

— Băiatul gras apelează la trucuri murdare ca să câștige, nu-i 
așa? 

— Mă gândeam că ai vrea să-l verifici. 

— De ce? 

— Poate l-ai mai văzut înainte. 

Și-a aprins o ţigară și a suflat fumul în lumina soarelui. 

— Ştii că ai sânge pe mâna dreaptă? m-a întrebat el. 

Mi-am scos batista și mi-am șters mâinile cu ea. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat. 

— Nate Baxter a suferit un accident. 

— L-ai pocnit pe Nate Baxter? Doamne, Dave, ce faci? 

— De ce ai făcut-o, Clete? 

— Un nenorocit în minus. De ce-ţi pasă? 

— Un poliţist prost ar fi folosit ceva simplu. Ar fi spus doar că 
Starkweather l-a ameninţat cu arma și a trebuit să-l împuște. Tu, 
cel puţin, nu te-ai ascuns în spatele insignei. 


74 Louisiana State University. 
VP - 162 


— Mi-ai spus odată că ziua de ieri e doar amintire în 
descompunere. Așa că nu am nicio amintire de ieri. Și nici nu-mi 
pasă de vreuna. 

— Confrunt-o, altfel nu o să scapi niciodată de ea, Clete. 

— Tu crezi că toată absurditatea asta e o chestiune politică, 
ce implică principiile și integritatea naţională sau ceva de genul 
ăsta. E vorba, de fapt, despre niște perverși și traficanţi de 
heroină. E irelevant cum îi elimini. Indiferent dacă-i arestezi sau 
îi împuști, tot ce contează e faptul că nu mai există. Unchiul 
meu era polițist de patrulă în Irish Channel, prin anii '40. Când i- 
au prins pe niște tipi furișându-se undeva, le-au rupt braţele și 
picioarele cu bâte de baseball și l-au pus pe unul dintre ei să-i 
ducă cu mașina în afara orașului. Nimeni nu se plângea de ei. Și 
nimeni nu s-ar plânge dacă am face același lucru acum. 

— Tipii ăștia nu angajează ajutor part-time. 

— Da? Ei bine, o să-mi fac griji despre asta când o să am 
ocazia. In momentul de faţă, viaţa mea de acasă e ca o reclamă 
la Excedrin. Am făcut o iritaţie ușoară de la căldură și Lois crede 
că e gonoree. 

— Nu crezi că ai folosit scuza asta prea mult timp? 

— Imi pare rău că te obosesc cu ea, Pătatule. 

— O să-i distrug pe tipii ăia. Sper că nu o să fii acolo când o s- 
o fac. 

A aruncat ţigara în spatele unui camion în trecere, care avea 
pe o parte un desen cu o femeie într-un costum de baie. 

— De ce aș fi? a spus. Sunt doar tipul care te-a cărat două 
etaje pe o scară de incendiu în timp ce un băiat încerca să ne 
găurească urechile cu o pușcă de calibru .22. 

— Nu poţi să câștigi la jocul pe care l-ai propus sâmbătă. 

— Da? Sună ca o întâlnire AA. Ne mai vedem. Stai departe de 
băutură. O să beau eu pentru amândoi. E o viaţă de nimic. 

S-a întors la mașina lui; sandalele făceau zgomot pe pavaj. 
Era un bărbat greoi, a cărui față umflată și plină de cicatrice îmi 
aducea aminte de un pepene decolorat, gata să explodeze în 
soare. 

e 

M-am prefăcut că sunt un pragmatic, un cinic, un veteran de 
război blazat, un beţiv sarcastic, ultimul dintre scandalagiii din 
Louisiana; dar, la fel ca majoritatea oamenilor, eram de părere 
că se va face dreptate; lucrurile aveau să se rezolve, cineva 


VP - 163 


avea să apară ţinând în mână Constituţia. În după-amiaza aceea 
am ţinut telefonul pe masa de pe punte în timp ce am spălat 
barca, am lustruit alama și ferestrele și am șlefuit și lăcuit din 
nou trapa. Mi-am pus încălțămintea și ochelarii de înot și m-am 
răcorit în lac, scufundându-mă în lumina galben-verzuie, simțind 
forța din plămânii și pieptul în care nu mai aveam alcool, ţâșnind 
la suprafaţă cu un ţărâit în urechi, ce nu se dovedea niciodată a 
fi telefonul. 

Într-un final, la șase și jumătate, a sunat căpitanul Guidry și a 
spus că nicaraguanul a rămas în arest și că avea să-l 
interogheze el însuși dimineaţa și să-l contacteze pe șeful lui 
Fitzpatrick la Biroul Federal. 

Am invitat-o pe Annie la o cină târzie, am gătit fripturi afară, 
pe grătarul meu japonez, și am mâncat sub umbrelă, în seara 
răcoroasă. Orizontul vestic era înflăcărat de apusul soarelui, pe 
urmă norii au devenit roz și mov, și apoi, în sfârșit, au apărut 
luminile orașului pe cerul nopții. 

În dimineaţa următoare am făcut timp de o oră o sută de 
abdomene și exerciții cu greutăţi ușoare, în timp ce am ascultat 
în mod repetat înregistrarea lui Iry Lejeune, cu a lui La Jolie 
Blonde, am făcut o listă de cumpărături și am rugat un student 
care locuia ceva mai încolo, pe plajă, să fie atent la telefonul 
meu cât timp am mers la o companie de împrumuturi și am 
retras trei mii de dolari pentru barca mea. 

Soarele alb era sus pe cer când m-am întors. Căpitanul Guidry 
sunase cu o jumătate de oră înainte. Am format numărul lui la 
Districtul Unu și mi s-a spus că era într-o ședință și că nu avea 
să iasă în următoarele două ore. Apoi l-am sunat pe șeful lui 
Fitzpatrick de la Alcool, Tutun și Arme de foc. 

— Ce te așteptai să-ţi spun în dimineaţa asta? m-a întrebat. 

Aproape că puteam să mi-l imaginez cu mâna încleștată pe 
receptor. 

— Mă gândeam că până la ora asta l-ai interogat deja pe 
nicaraguan. 

— Cred că dimineaţa te trezești și te speli pe dinţi în toaletă. 

— Asta ce ar trebui să însemne? 

— ÎI prinzi în sfârșit pe unul dintre ei și îl dai pe mâna 
acelorași oameni care te lasă în bătaia vântului. L-au dus sus, în 
celulă. Noaptea trecută, câţiva distruși cărora nu le-a plăcut 


VP - 164 


cum îi mirosea respiraţia l-au băgat cu capul într-o scurgere 
înfundată din podea și i-au rupt gâtul. 


VP - 165 


10. 


În acea după-amiază i-am dat lui Annie înapoi banii pentru 
taxa de cauţiune de o mie de dolari pe care o plătise pentru 
mine, apoi am căutat la Jefferson Orleans și la tribunalele de 
circumscripție de pe Sf. Bernard titluri de proprietate comerciale 
pe numele lui Whiplash Larry Wineburger. Am descoperit că era 
un mare proprietar de locuinţe de mahala, dar dacă deţinea și 
un depozit întruna dintre cele trei circumscripţii, acesta era cel 
mai probabil înregistrat sub un alt nume. 

M-am dus la o întâlnire AA în acea seară, iar mai târziu am 
dus-o pe Annie la cină. Era cald în noaptea aceea și am dormit 
pe puntea bărcii mele, un lucru probabil cam nechibzuit, dar mă 
simţisem atât de discreditat până atunci, încât mă îndoiam că 
povestea mea, acum ades repetată, mai constituia o ameninţare 
pentru cineva. Vântul a suflat peste lac toată noaptea și am 
dormit atât de profund în hamac, încât nu m-am trezit decât 
când soarele îmi bătea tare în ochi. 

M-am dus în cartier, la întâlnirea AA, dimineaţa devreme, apoi 
am cumpărat gogoși și cafea de la Cafe du Monde și m-am 
așezat pe o bancă în Jackson Square. Am urmărit artiștii stradali 
pictând și desenând turiștii. Era încă răcoare la umbră, iar briza 
sufla peste râu. Se simţea miros de cafea și produse de 
patiserie, de creveţi în lăzi de gheață, miros de la copacii și 
florile din piaţă, de la piatra umedă. Aspersoarele băteau 
darabana prin frunzele de bananier care crescuseră peste 
partea de sus a gardului cu bare ascuţite din fier ce delimita 
parcul. Am intrat în Catedrala Sf. Louis și am cumpărat o carte 
mică ce nara istoria clădirii și am citit-o pe bancă, în timp ce un 
muzician de stradă negru cânta la chitară, la câţiva metri 
distanţă de mine. 

Eram gata să renunţ la urmarirea mea. Ştiam că nu eram un 
laș sau un fricos, dar la un moment dat raţiunea trebuia să-și 
facă iarăși loc în viaţa mea. Nu-mi puteam permite mai multă 
uzură. Avusesem deja o scăpare. Progresasem în câteva minute 
de la un pahar de băutură, la un beţivan în adevăratul sens al 


VP - 166 


cuvântului (cum se spune la întâlniri, începi de unde ai rămas), 
iar dacă aș fi căzut din nou, nu eram sigur că m-aș mai fi ridicat. 

După ce m-am dus glonţ spre tribunal, m-am gândit chiar să 
dau târcoale casei lui Wineburger sau biroului său de avocatură. 
Știam, de asemenea, oameni care m-ar fi putut ajuta să o scot 
la capăt - hoţi care lucrau în spălătorii auto, unde luau 
amprentele cheilor de la casă, prinse pe brelocul auto. Un hoţ 
șiret care intra în clădire, de obicei pe geam, și care conducea 
un service cu autocamioane de depanare, smulgea capacul 
delcoului unei mașini, pe al cărei proprietar voia să-l jefuiască, 
apoi remorca mașina în jurul blocului, făcea o cheie duplicat cu 
o mașinărie pe care o ţinea în camionetă, returna mașina cu o 
factură falsă de reparaţii și curăța casa, o săptămână mai târziu. 

Dar nu merita efortul. Wineburger, micul israelit, Philip 
Murphy și generalul erau acolo, disfuncţionali în societate, 
pentru că alții, mult mai importanţi și puternici decât mine le 
permiseseră. Când tipii aceștia nu-i mai erau utili cuiva, erau 
îndepărtați. Asta suna ca o concluzie cinică la care putea ajunge 
un om, în timp ce stă pe o bancă din piatră, la umbră, într-o 
dimineaţă răcoroasă, sub bananieri. Dar dacă era să fii corect, 
polițiștii cu experiență aveau să-mi dea dreptate. E ușor să dai 
vina pe Curtea Supremă pentru _librăriile pornografice și 
spectacolele de sex în direct. Ele existau, de obicei, pentru că 
cineva din comisia zonală fusese mituit. Copiii nu se droghează 
pentru că părinţii și profesorii lor sunt permisivi. Ei fac acest 
lucru pentru că adulţii le vând droguri. Nicio complexitate 
psihologică, niciun mister sociologic. ` 

Când oamenii se satură de ceva, acel lucru ia sfârșit. Intre 
timp, Dave Robicheaux nu avea să schimbe mare lucru în 
schema lucrurilor. Fratele meu, Jimmie, știa asta. El nu se certa 
cu lumea; el se ocupa de mașini de poker electronic și de pariuri 
ilegale și bănuiam că vindea whisky și rom nefiscalizat, provenit 
din Insule. Dar el fusese întotdeauna un domn și toată lumea îl 
plăcea. Poliţiştii mâncau micul dejun gratuit în restaurantul său, 
legiuitorii se îmbătau până aveau ochii mici și înfundaţi în cap, 
iar judecătorii îl prezentau soțiilor lor cu o curtoazie expansivă. 
Păcatele sale constau în faptul că încălca legea, nu etica, 
obișnuia el să-mi spună. 


VP - 167 


— În ziua în care oamenii ăştia nu vor mai vrea să joace și să 
bea, vom rămâne amândoi fără slujbă. Intre timp, lasă-te dus de 
val, frate. 

— Îmi pare rău, i-am răspuns. „Val” îmi sugerează cumva 
„apă de la canal”. Cred că sunt doar inventiv. 

— Nu, doar crezi în lumea care ar trebui să fie, mai degrabă 
decât lumea care există. De asta vei fi întotdeauna un om de 
acțiune, Dave. 

— Este vreo plată pentru asta? 

— Ce știu eu? Eu sunt doar un patron de local. Tu ești tipul 
care a luptat în războaie. 

Pe când ironia își făcea efectul, reveria mi-a fost întreruptă de 
un Cadillac decapotabil, maro, cu un plafon de un alb imaculat, 
care a tras lângă bordură, la douăzeci de metri de banca mea. 
Doi dintre huliganii lui Didi Gee au ieșit pe fiecare parte. Erau 
tineri, sprinteni, îmbrăcaţi în pantaloni de vară și cămăși 
deschise la gât. Purtau medalioane de aur în jurul gâtului. 
Ochelarii lor cu lentile-oglindă și pantofii Nettleton cu ciucuri 
aproape că păreau a face parte dintr-o uniformă. Lucrurile care 
mă impresionau cel mai mult la bătăușii mafiei era expresia lor 
insipidă - ca și cum fețele le-ar fi fost unse cu seu - și discursul 
rigid, pe care ei îl credeau un semn de rafinament. Singurul 
regim care s-a ocupat vreodată de ei în mod eficient a fost cel al 
lui Mussolini. Fasciștii le-au smuls părul și unghiile cu cleștele, i- 
au împușcat sau i-au trimis să lupte împotriva grecilor. Mafia a 
întâmpinat eliberarea adusă de Aliați în 1943 cu mare bucurie. 

— Bună dimineaţa, domnu' locotenent. Domnul Giacano ar 
dori să vă invite acasă la el pentru o gustare, a spus șoferul. 
Puteţi veni cu noi, dacă vreți. Drumul trece prin Chalmette. 

— Nu sunt sigur că te recunosc cu ochelarii de soare. Ești Joe 
Milazzo? am întrebat. 

— Corect. Administram pizzeria unchiului meu, chiar vizavi de 
biroul tău. 

Dar nu de asta îmi amintisem numele lui. Fusese curier pentru 
clienţii unchiului său și obișnuia să întrerupă pariurile la 
parimutuel, atunci când costurile unchiului său îi depășeau 
fondurile. Dar auzisem, de asemenea, un zvon, în urmă cu un 
an, că el și unchiul lui dopaseră un cal pursânge cu un amestec 
de cocaină și heroină, din cauza căruia inima animalului 
explodase, la propriu, când luase ultima curbă, la Fairgrounds. 


VP - 168 


— Ce și-a pus Didi Gee în minte? am întrebat. 

— Nu mi-a spus decât să vă invit, domnu’ locotenent. 

— Sunt cam ocupat astăzi. 

— El a spus că dacă e prea mult de condus pentru 
dumneavoastră, i-ar plăcea să vă aibă ca oaspete la prânz, la 
Mama Lindo's. 

— Mulţumește-i oricum din partea mea. 

— Cred că este vorba de oamenii ăia care v-au tot dat de 
furcă. Dacă vreţi, puteți folosi telefonul din mașină, ca să vorbiţi 
cu el. 

— Apreciez ajutorul pe care a încercat să mi-l dea duminică. 
Dar, așa cum probabil știe, n-a prea fost de ajutor. Cu alte 
cuvinte, du-i pe nicaraguani la Districtul Unu. 

Bărbatul a privit în altă parte, spre complexul Pontalba de pe 
colț. Faţa lui exprima o exasperare mută. 

— Sunt într-o situație cam dificilă, domnu’ locotenent, a spus. 
E bine să lucrezi pentru domnul Giacano, fiindcă-i un tip de 
treabă. A plătit facturile de la spital pentru bătrânul meu, i-a dat 
băiețelului meu o bicicletă de Crăciun, plătește el pentru tot, 
când mergem la club. O mulţime de tipi ar plăti scump să aibă 
slujba mea. Dar lui nu-i place să audă cuvinte precum „poate” 
sau „nu” de la un tip care-i lustruiește mașina și duce oamenii 
unde au treabă. Dacă nu veniţi, aș aprecia cu adevărat să-l 
sunaţi și să-i spuneţi personal asta. 

— Mă tem că va trebui să supravieţuiești cu povara asta, 
prietene. 

— Bine, eu nu știu nimic despre afacerile domnului Giacano. 
Eu nu sunt o persoană ambițioasă. Nu-mi pasă de nimic din ce 
nu mă privește pe mine. Dar am urechi. Sunt om. Nu mă pot 
transforma într-o plantă de ghiveci, doar pentru că oamenii 
vorbesc în jurul meu. Este vorba despre un tip pe nume Murphy. 
Dacă nu sunteți interesat, domnu’ locotenent, este în regulă. 
Dar eu îmi fac datoria. 

Mi-am închis cartea și am mușcat din gogoașă. Am urmărit cu 
privirea o femeie care mătura în fața magazinului ei, sub 
colonada de pe colț. Roţi de brânză și șiruri de cârnaţi erau 
atârnate în fereastră, iar un băiețaș negru stropea cu un furtun 
cutiile de struguri și prune așezate de-a lungul zidului din față. 

— Spune-i lui Didi Gee că am să-l întâlnesc la Mama Lindo's, 
la prânz, i-am spus bărbatului. 


VP - 169 


Joe Milazzo a zâmbit în spatele ochelarilor lui de soare și și-a 
pus o ţigară neaprinsă în gură. 

— Nu-ţi închipui cine știe ce, Joe. Sunt doar un tip impulsiv. 
Data viitoare, păstrează păcăleala pentru o rută Fuller Brush, 
am spus. 

Chipul lui a împietrit. 

e 

Didi Gee închiriase o sală de mese privată, în spatele 
restaurantului. Incăperea era decorată cu perdele roz și 
violacee, legate la spate pentru a da iluzia existenței unor 
ferestre pe zidurile pictate cu scene estompate ale canalelor 
venețiene, cu gondole, barcagii în tricouri dungate, cu pălării 
plate și mandoline. Plinta și tâmplăria din jurul ușii erau pictate 
cu modelul unei vițe-de-vie ce-și croia drum, răsucindu-se, până 
la colțurile tavanului pe care erau spânzurați ciorchini de 
struguri din plastic verde. 

Trebuie să fi fost cincisprezece persoane la o masă lungă, 
albă, plină cu sticle de vin roșu îmbrăcate în împletituri de 
răchită, boluri cu spaghete și chiftele, lasagna, creveţi gătiți într- 
un fel de sos de roșii ce-ţi făcea ochii să se înfioare, pâine 
italienească, pe care oamenii au rupt-o cu mâinile și au mâncat- 
o zgomotos, aruncând o ploaie de firimituri pe faţa de masă. 

Ce mai companie cu care să te afișezi, m-am gândit. Unii 
dintre ei erau soldați  îmbătrâniţi ce  supraviețuiseră 
nenumăratelor războaie dintre bande și revoltelor din Angola și 
Lewisburg, începând de prin 1950. Acum aveau trupurile 
îngroșate și pline de vânturi, gâtlejuri bătucite de ţigări și whisky 
și păr prin urechi și nări. Apoi mai erau cei tineri, ca Joe Milazzo, 
care ar fi putut promova pe un loc vacant. In ochii lor era 
întotdeauna un gând tainic, pe care nu prea reușeau să-l 
ascundă. Ei ar fi lovit pe oricine, chiar și pe cei de felul lor, doar 
pentru a câștiga un scaun mai aproape de Didi Gee la masă. Cu 
toții mâncau precum niște troglodiţi, obligau chelnerițele să 
ducă înapoi mâncarea dacă nu era caldă, se plângeau de un 
pahar ciobit sau de o furculiță cu pete de la apa de spălat vase. 
Amfitrioana, care intra la fiecare zece minute să întrebe dacă 
totul este în regulă, arăta de parcă înghiţise o grămadă de 
bondari. 

Didi Gee păstrase scaunul de lângă el pentru mine. Purta un 
costum alb și o cămașă portocalie, cu flori, cu reverele scoase 


VP - 170 


afară. Un medalion de aur cu Sfântul Cristofor i se odihnea pe 
părul negru de pe piept, care îi creștea până pe gât. Pieptul și 
burta îi erau atât de mari, încât trebuia să ţină scaunul aproape 
lipit de perete. 

— Vrei vin? a întrebat el. 

— Nu, mulțumesc. 

— Am auzit că te-ai apucat iar de băut. Spun asta doar pentru 
că nu mă deranjează. Toată lumea are un viciu. Este ceea ce ne 
face umani. 

— Nu beau astăzi. la-o așa. 

— Asta e chestia aia, pas cu pas, nu? Aș vrea să pot face asta. 
Îmi fac griji tot timpul pentru lucrurile asupra cărora nu am 
control. 

Era uimitor, mă gândeam eu, cum funcționau indicatorii 
adevăraţi ai schimbării bruște în cazul statutului social al unei 
persoane. Didi Gee nu mai folosea respectuosul „domnu' 
locotenent” când vorbea cu mine, iar huliganii săi mâncau de 
parcă nu eram acolo. 

— Îmi fac tot timpul griji pentru operaţia pe care trebuie să o 
fac, a spus. Cu cât aştept mai mult, cu atât o să trebuiască să- 
mi taie mai mult din gaură. Pur și simplu nu mă pot convinge să- 
i fac faţă. Poate sunt unele lucruri pe care, nu trebuie să le 
accepti. Nu e normal ca unui om să i se scurgă rahatul într-o 
pungă legată pe-o parte. Uită-te pe ce trebuie să stau așezat 
acum. E destul de rău. 

S-a ridicat puţin de pe scaun și a lăsat să se vadă o pernă de 
cauciuc, umflată, ce avea forma unui scaun de WC dintr-o 
toaletă publică. 

— Mă duc la Spitalul Baylor din Houston să văd ce spun și ei. 
Toți chirurgii buni din New Orleans sunt evrei. Dacă un tip de 
statura mea intră pe ușă, încep să se uite la părțile corpului meu 
de parcă ar avea prețuri de carne ștampilate pe ele. 

— Poate vor găsi o altă cale de a te ajuta, Didi. 

— Corect. Poate nimeresc doctorii care trebuie la Baylor și mă 
voi retrage acolo. Fratele meu a murit și mi-a lăsat o clădire de 
birouri în San Antonio, la trei cvartale de un loc numit Alamo. Au 
un parc de distracţii sau ceva asemănător. 

— Este ceva istoric... 

— Chiar dacă m-am născut și am crescut în New Orleans, m- 
am săturat de oamenii care se cacă pe mine și de legiuitorii 


VP - 171 


ăștia prăpădiţi care încearcă să-și facă un nume dându-mi mie 
peste nas. 

Vocea i s-a intensificat brusc, așa cum se acumulează căldura 
jos, în cuptorul unui furnal, iar ceilalți de la masă au încetat să 
mai vorbească și și-au mișcat cuţitele și furculițele încet în 
farfurii. 

— Nu sunt sigur despre ce vorbim, am spus. 

— Am fost citat de către tribunalul penal. Eu și niște persoane 
cu care sunt asociat. 

— N-am știut asta. 

— Afaceri de care mă ocup de treizeci de ani au început 
cumva să deranjeze niște oameni. Nasurile lor mici încep să se 
strâmbe de parcă ar fi un miros urât în aer. Vorbesc despre 
oameni care au fost la botezurile copiilor mei, care sunt mereu 
prin preajmă în timpul alegerilor, pentru donaţii. Dintr-odată, am 
devenit un fel de molimă. 

— Tu ești un profesionist, Didi. E o chestie de locaţie. 

— De data asta, sunt serioşi. Am primit citaţia direct de la 
biroul procurorului. Vor să mă bage la Angola. 

— Așa cum ai spus, poate e timpul să te retragi. 

— Nu vor să cadă la nicio învoială. Înseamnă că va trebui să- 
mi încalc propriile reguli. O să trebuiască să fac niște lucruri 
care nu-mi plac. 

Ochii lui întunecaţi erau străbătuți de o energie macabră. 

— Nu cred că te înțeleg. 

Și nici nu voiam să-l înţeleg. Conversaţia deja se-nvechise. 
Nu-mi păsa de problemele lui cu tribunalul, iar vaga referire la 
încălcarea propriului sistem etic părea la momentul acela o altă 
manifestare a grandomaniei, caracteristică grupului. 

— Ai dreptate. E ceva personal, a spus el. 

Privirea lui aspră s-a mutat de la mine la oamenii din jurul 
mesei. Ei începuseră să mănânce și să vorbească din nou. 

— ÎI vrei pe tipul ăsta, Philip Murphy? 

Am bătut cu degetele în paharul cu apă și mi-am ferit ochii 
de-ai lui. 

— Fără jocuri, prietene, i-am spus. 

— Tu crezi că eu mă joc? Un tip care a condus Orleansul și 
jumătate din circumscripţia Sf. Bernard când tu erai elev? Crezi 
că te-am adus aici pentru jocuri? 

— Cum de ai vești despre tipul ăsta? 


VP - 172 


— Este dependent de droguri. Un dependent are o zi liberă 
oricând vrei tu. Tipul ăsta era un /joy-popper”?. Acum consumă 
două doze pe zi, în mod regulat. Dacă îl vrei, încearcă în 
restaurantul ăsta. 

Didi a aruncat o cutie de chibrituri pe fața de masă. Pe capac 
erau un palmier și cuvintele „Coasta Golfului, mâncăruri fine, 
Biloxi, Mississippi”. 

— Omul care-i furnizează drogurile e tipul care conduce 
parcarea cu valet. 

— Ce-ţi pasă ţie de Philip Murphy, Didi? 

— Am motivele mele, o grămadă de motive, poate. 

— El joacă pe un alt teren. Nu ţi-e rival. 

— Strică niște lucruri la Fort Lauderdale. Sunt niște oameni 
acolo care vor să-l îndepărteze. 

— ÎI cunosc pe om. Nu face parte din gaşca ta. 

— Ai dreptate, nu face parte. Dar îi face necazuri. Ceea ce nu 
înţelegi este că Florida de Sud nu este New Orleans. Miami și 
Fort Lauderdale sunt orașe deschise. Nimeni nu are monopol, 
nimeni nu este tras în piept. Toţi au respectat mereu treaba 
asta. Acum sunt colorați, cubanezi și columbieni peste tot. Sunt 
niște animale. Îţi fac felul pentru cincizeci de dolari, își omoară 
unii altora copiii. Apoi apar tipi ca Murphy și fac înțelegeri 
politice cu ei - comploturi împotriva lui Castro sau tot felul de 
căcaturi prin America Centrală. Indivizi care au fost canibali, 
care s-au născut într-un coteţ, ajung să muncească pentru 
guvern. Între timp, tipii ca mine sunt aduși în faţa marelui 
complet de judecată. 

Am ridicat cutia de chibrituri și am pus-o în buzunarul cămășii. 

— Mersi pentru informaţie, Didi. Sper ca lucrurile să ia o 
întorsătură bună pentru tine, la Baylor, am spus. 

— Nu ţi-ai mâncat prânzul. Nu-ţi place mâncarea italienească? 

— Ştii că noi, alcoolicii cu state vechi, avem stomacul ferfeniţă 
și toate celelalte. 

— Poate nu-ţi place să mănânci la masa mea? 

— Am apreciat ospitalitatea ta. Ești întotdeauna un om 
generos. Ne mai vedem, Didi. 

— Da, sigur. Cu plăcere. Totuși, ține minte un lucru. N-am fost 
niciodată la pârnaie, în treizeci de ani. Poţi să spui asta oricărui 
bășinos de la procuratură pe care îl știi. 


75 Consumator ocazional de droguri sintetice, care nu este dependent. 
VP - 173 


Când am ajuns la casa plutitoare, fierbeam. Valuri de căldură 
izbeau acoperișul, iar fiecare centimetru de pe punte era 
fierbinte la atingere. Mi-am pus slipul și masca de scufundări și 
am înotat în lac. La suprafaţă, apa era caldă, dar puteam să simt 
răceala straturilor de dedesubt intensificându-se sub mine, pe 
măsură ce înotam mai departe de mal. Am urmărit trei pelicani 
plutind în valurile din fața mea, cu gușile umflate de pește, și 
încercam să-mi dau seama ce punea la cale Didi Gee. Nu-i 
acceptasem explicaţia legată de Murphy, care crea probleme 
mafiei din sudul Floridei, iar furia lui față de sprijinul 
guvernamental pentru gangsterii politici cubanezi părea ceva 
fabricat pe moment. Dar cine știe? În ceea ce privește aplicarea 
legii, sudul Floridei era La Brea Tar Pits East. 

Problema reală era că nimeni nu știa ce se întâmplă în capul 
lui Didi Gee, cu excepția lui Didi Gee. Majoritatea polițiștilor îi 
clasifică pe criminali în proști și degeneraţi sau presupun că cei 
inteligenţi au cam aceleași tipare de gândire ca noi. Adevărul 
este că absolut nimeni nu știe ce se petrece în mintea unui 
psihopat. Didi Gee era un om gras, sentimental și vicios, care 
putea la fel de ușor să dea bacșiș de cincizeci de dolari unei 
chelnerițe sau să-i înfigă un piolet în stomac soțului acesteia. 
Când era colector pentru cămătarii haini de peste râu, în Algiers, 
logoul său era o bâtă de baseball pătată de sânge, pe care o 
păstra proptită pe bancheta din spate a decapotabilei lui. 

Dar cumva, el și cei de felul lui aveau întotdeauna apologeții 
lor. jurnaliștii îi tratau ca pe niște oameni onorabili, care trăiau 
după un cod ocult, doar al lor; documentarele de televiziune 
stăruiau asupra familiilor, a prezenței lor la slujba de duminică, 
a patriotismului lor - și făceau doar referiri pasagere la legătura 
lor cu formele semi-acceptate de crimă organizată, precum 
abuzuri și preluări de sindicat. Erau oameni de afaceri simpli, 
care nu erau mai imorali decât marile corporații. 

Poate că da. Dar le-am văzut victimele: proprietari de mici 
băcănii și curățătorii chimice, care împrumutaseră bani de la ei 
și deveniseră angajaţi în propriile lor magazine; animatori de 
club de noapte, distribuitori de bere și carne, jochei care nu 
puteau să părăsească orașul fără permisiune; drogaţi mereu în 
căutare de contrabandiști care să le ducă încărcătura; și cei care 
au primit lecții exemplare, oameni cu feţele împrăștiate pe tot 


VP - 174 


parbrizul unei mașini, spulberate de cartușele cu alice mari, 
duble. 

Poate că problema mai mare era că toţi cei ca Didi Gee ne 
înțelegeau pe noi, dar noi nu-i înţelegeam pe ei. Erau ei răi din 
născare sau pentru că așa voiau să fie? Am respirat prin mască, 
m-am scufundat pe fundul lacului și am plutit deasupra nisipului 
ondulat, gri cu peștii mici ce goneau în lumina galben-verzuie. 
Apa sărată în care înotam conţinea rămășițele unor oameni care 
pentru mine simbolizau exemple extreme ale comportamentului 
uman. Ei fuseseră creaţi de același demiurg. lar similaritaţile 
încetau aici. 

În urmă cu trei ani, un avion mic, cu o familie din Tampa la 
bord, lovise un curent de aer deasupra golfului și-și folosise tot 
combustibilul, plonjând în lac, la șaptesprezece kilometri 
depărtare. Ei au ieșit afară cu un singur colac de salvare. Atât 
tatăl cât și mama erau înotători puternici și s-ar fi putut deplasa 
spre țărm sau spre dig, dar au rămas cu cei trei copii și i-au 
menţinut la suprafaţă timp de două zile. Unul câte unul, părinţii 
și cei doi copii mai în vârstă au ajuns sub valuri. Mezinul a 
supraviețuit pentru că tatăl lui îl legase de colacul de salvare și 
își înnodase cămașa în jurul capului copilului, pentru a-l proteja 
de soare. 

La câteva mile mai la vest, chiar în sudul orașului Morgan, se 
afla carena zdrobită și acoperită de crustacee marine a unui 
submarin german pe care un distrugător american îl anihilase în 
1942, atunci când submarinele naziste obișnuiau să stea la 
pândă după petrolierele care veneau de la rafinăriile din Baton 
Rouge și New Orleans. Pescarii din New Iberia povesteau despre 
focurile portocalii ce ardeau la orizont, în sud, până târziu în 
noapte, și despre cadavrele carbonizate pe care le-au scos din 
plasele lor. Nu am înțeles atunci cine erau naziștii, dar mi i-am 
imaginat ca pe niște creaturi cu ochi mijiţi și uniforme 
întunecate, care trăiau sub apă și puteau să ardă și să omoare 
oameni de bună-credinţă, oricând își doreau. 

Peste mai mulţi ani, pe când eram la facultate, m-am 
scufundat până la epavă, cu un rezervor de oxigen și o centură 
de lestare. Se afla la o adâncime de douăzeci de metri în apă, 
culcată pe o parte. Balustrada punţii și tunul din faţă erau 
acoperite de mușchi, dar numerele de identificare pictate erau 
încă vizibile pe postul de observaţie. Pupa era înclinată în jos, în 


VP - 175 


apa mai adâncă, și lângă elice am crezut că pot vedea mișcările 
frenetice cu care se învârteau peste tot rechinii de nisip. Inima- 
mi pocnea în piept, respiram rapid oxigen din rezervor și, oricât 
ar fi părut de ciudat, transpiram în interiorul măștii mele. Am 
hotărât că nu voi fi copleșit de temerile copilăriei și am înotat în 
jos, spre conturul masiv, întunecat al postului de observaţie și 
am bătut în placa de oțel cu mânerul cuţitului meu de 
vânătoare. 

Apoi, în timp ce pluteam deasupra epavei, mi s-a întâmplat 
cel mai ciudat lucru din viaţa mea. Am simţit suflul unui curent 
rece peste mine, pe urmă un val din întunericul de dincolo de 
elicea submarinului, și bule de aer s-au ridicat de sub carenă. 
Am simţit cum plăcile de metal se frecau de fund, apoi s-a auzit 
un hăârâit ca și cum ceva aluneca, s-a ridicat un nor murdar de 
mușchi și nisip plutitor și, dintr-odată, submarinul a prins a 
tremura și s-a ridicat aproape complet, începând să alunece 
înapoi de pe platoul continental. L-am privit îngrozit, până a 
dispărut în beznă. Rechinii de nisip s-au întors în loc ca niște 
pești mărunți, agitaţi de trezirea invizibilă a submarinului. 

Am aflat că exact acea epavă se mișcase câteva mile în sus și 
în jos pe coasta Louisianei și că era o simplă coincidenţă faptul 
că acest obiect greu fusese luat de un curent puternic, în timp 
ce mă aflam deasupra lui. Dar nu puteam să-mi scot din cap 
imaginea acelor naziști înecaţi, încă bântuind pe pământ după 
atâţia ani, cu alge plutindu-le prin orbitele ochilor și gurile 
scheletice,  clocindu-și în continuare planul diabolic sub 
suprafața netulburată, de smarald, a golfului. 

În 1942, grenadele unui distrugător al marinei le rupseseră 
coloana vertebrală a navei. Dar am crezut că râul pe care-l 
reprezentau fusese răscumpărat de familia ce-și sacrificase 
viața pentru cel mai tânăr membru al ei. 

e 

Telefonul suna când am urcat scara spre punte. M-am așezat 
la adăpostul ferit de soare, dar fierbinte, al umbrelei și mi-am 
șters fața cu un prosop, în timp ce ţineam receptorul la ureche. 
Era căpitanul Guidry. 

— Dave, tu ești? a spus el. 

— Da. 

— Pe unde ai fost? Te sun de două ore. 

— Ce este? 


VP - 176 


— Nu-mi place deloc să te sun și să-ţi dau vești proaste. Este 
vorba de fratele tău, Jimmie. Cineva l-a împușcat de două ori 
într-o toaletă publică de lângă Piaţa Franceză. 

Mi-am strâns mâna pe frunte și am privit valurile de căldură 
ciocnindu-se de suprafaţa lacului. 

— Cât de grav este? am întrebat. 

— Nu o să te mint. Este instabil. Se pare că tipul a tras două 
focuri cu un pistol de calibru .22 în partea laterală a capului. 
Uite, Jimmie e un tip tare. Dacă e cineva care să poată 
supravieţui, el este acela. Vrei să-ţi trimit o mașină? 

— Nu, am una închiriată. Unde e? 

— Sunt aici, cu el, la Hotel Dieu Sisters. Să conduci atent, 
auzi? 

Traficul a fost rău tot drumul. A trecut o jumătate de oră până 
am ajuns la spital și am găsit un loc de parcare. Am intrat în 
grabă de pe aleea umbrită de copaci în clădire; sandalele îmi 
trosneau pe gresie, cămașa cu imprimeu, descheiată și 
transpirată, îmi atârna peste pantaloni. Am avut nevoie de un 
moment în care să înghit și să respir încet, înainte să întreb 
recepţionista unde era camera lui Jimmie. Apoi m-am întors și l- 
am văzut pe căpitanul Guidry stând în spatele meu. 

— Este la recuperare, la etajul cinci, Dave. l-au scos gloanţele, 
m-a anunţat. 

— În ce stare e? 

— Mai bine decât atunci când am vorbit cu tine. Să mergem 
jos, la lift. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi spun tot ce știm. Dar ia-o mai ușor acum. Sunt niște 
doctori cu adevărat buni, care au grijă de el. Vom trece peste 
această situație cu bine. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Ușa de la lift s-a deschis, iar o asistentă a împins afară un 
scaun cu rotile în care stătea o femeie drăguță, în cămașă de 
noapte roz. Zâmbea și ţinea în poală o crenguţă înflorită. Am 
pășit înăuntru și ușile s-au închis în urma noastră. 

— A mers până la Cafe du Monde după gogoși, apoi s-a oprit 
la toaleta publică de alături. Cea care-i chiar lângă chei. Un copil 
negru care urina la pisoarul din perete a spus că Jimmie a intrat 
în unul dintre WC-uri și a închis ușa după el. Un minut mai târziu 
a apărut un tip, a spart ușa șia tras hotărât de două ori. Puștiul 


VP - 177 


spune că arma avea ceva pe țeavă și scotea un sunet de parcă 
ar fi scuipat. Pare o lovitură profesionistă. 

— Cum arată tipul? i 

— Copilul era speriat de moarte. Incă e. L-am pus să se uite la 
registre cu infractori, dar nu te aştepta la nimic. 

Mi-am încleștat și descleștat pumnii. Liftul se mișca încet și se 
tot oprea la etaje unde nu aștepta nimeni. 

— Poate că nu e momentul cel mai bun să-ţi spun asta, dar 
unele persoane au început să se gândească mai bine la 
povestea ta, a spus căpitanul. 

— Cum așa? 

— Poate că, de fapt, pe tine te vizau. Jimmie arată ca 
geamănul tău. Pot fi și alte explicaţii, dar băieţii talentaţi de pe 
aici au mai degrabă înclinaţie către puști și mașini-capcană. 

— Este o consolare al naibii de mică să ţi se dea crezare 
pentru că fratele tău a fost împușcat. 

— Oamenii sunt oameni. Ai puţină încredere. 

— Nu posed genul ăsta de filantropie. E singura mea rudă. 

— Nu te învinovățesc. Dar dacă te încălzește cu ceva, avem 
polițiști pe tot etajul. Nimeni nu ajunge la el aici. 

— Dacă el nu o scoate la capăt, s-ar putea să mă arestezi, 
căpitane. 

— Nu-mi place deloc să te aud vorbind așa, Dave. Mă 
îngrijorează foarte tare, a spus. 

Jimmie a stat încă trei ore la reanimare până să-l ducă la 
terapie intensivă, pe o targă. Am vrut să merg înăuntru, dar 
chirurgul nu m-a lăsat. A zis că ambele focuri îl loviseră pe 
Jimmie dintr-o parte și doar așa se face că a scăpat cu viaţă. 
Unul îi izbise cu putere craniul și ieșise prin partea din spate a 
capului, al doilea foc îi fracturase craniul și-i lăsase plumb și 
așchii de os în țesutul cerebral. Chirurgul era îngrijorat de 
perspectiva paraliziei și a pierderii vederii la un ochi. 

Căpitanul Guidry se întorsese deja la birou, iar eu am petrecut 
restul după-amiezii singur în sala de așteptare. Am citit reviste, 
am băut nenumărate cești de cafea proastă de la un automat, 
am privit lumina estompându-se în afara ferestrei și umbrele 
stejarilor căzând pe strada pavată cu cărămidă. La ora opt am 
coborât și am mâncat un sandviș la cantină. Am vrut să o sun pe 
Annie, dar eram de părere că îi cauzasem deja suficiente 
momente neplăcute și că ar fi trebuit să o scutesc de acela. 


VP - 178 


Urcând din nou la etaj, am vorbit cu asistentele, m-am 
împrietenit cu o doamnă cajun, mai în vârstă, din Thibodeaux, 
care vorbea engleza prost și era îngrijorată pentru soțul ei, aflat 
în operaţie. În final, m-am uitat la știrile de seară la televizor și 
am adormit într-o poziţie fetală, pe o canapea îngustă. 

Dimineaţa, o soră catolică m-a trezit și mi-a dat un pahar cu 
suc de portocale și mi-a zis că pot să-mi văd fratele în câteva 
minute. Fălcile și capul lui Jimmie erau învelite într-un strat gros 
de bandaje, aproape ca un ghips. Faţa îi era albă și scofâlcită, 
iar ambii ochi erau goi și înnegriţi, de parcă ar fi fost bătut cu 
pumnii. Un ac prins cu leucoplast îi era înfipt în vena albastră de 
la braţul stâng; avea un tub de oxigen la nas; pieptul gol îi era 
traversat în lung și-n lat de buclele firelor electrice de 
monitorizare. Arăta de parcă viaţa îi fusese în întregime suptă 
printr-un pai, iar mașinile luminate din jurul lui aveau mai mult 
viitor și viabilitate decât el. 

M-am întrebat ce ar fi gândit tatăl meu despre asta. Taică- 
meu se încăiera prin baruri, dar întotdeauna se bătea de plăcere 
și nu a purtat niciodată pică. N-ar fi purtat armă pentru nimic în 
lume, nici măcar atunci când juca bourâe cu niște cartofori, 
cunoscuți ca persoane violente și periculoase. Dar asta era o 
lume diferită de New Iberia de pe la 1940. Aici, oameni cu simţul 
moral al unui piranha ar fi eliberat două gloanţe în creierul unui 
necunoscut și ar fi cheltuit banii primiţi pentru treaba asta pe 
cocaină și curve. 

Se vedeau niște lumini slabe în ochii întunecaţi ai lui Jimmie, 
când s-a uitat la mine. Pleoapele sale păreau făcute din hârtie 
pătată cu vopsea violet. 

— Ce mai faci, băiete? l-am întrebat. 

l-am frecat braţul pe interior și i-am strâns palma. Mâna îi era 
lipsită de viaţă și se semăna cu cea a lui Johnny Massina, în 
noaptea execuţiei sale. 

— Ai văzut cine a fost? 

Gâtul său a înghiţit, iar limba a făcut mici baloane de salivă 
pe buza de jos. 

— A fost tipul ăla, Philip Murphy? am întrebat. Unu’ cu 
ochelari, cu aspect ponosit și de vârstă mijlocie? Asemenea 
cuiva care vinde vederi deocheate în apropierea unei școli? 

Ochii i s-au îndepărtat de mine, pleoapele i-au tremurat. 

— Ce zici de un tip negru, mic? 


VP - 179 


Jimmie începuse să șoptească, apoi s-a înecat cu fluidele din 
gât. 

— În regulă, nu-ți face griji pentru asta acum, am zis. Eşti în 
siguranţă aici. Sunt trei polițiști în uniformă cu tine, iar eu voi fi 
permanent aici. Dar în timp ce te însănătoșești, voi afla cine ţi-a 
făcut asta. Îţi aduci aminte ce spunea bătrânul: „Dacă tragi de 
coadă aligatorul, îți roade carnea de pe oscioare”. 

l-am zâmbit, apoi i-am văzut licărul de îngrijorare din ochi. A 
deschis gura și a clănţănit sec. 

— Nu acum, Jim. Va fi timp mai târziu, am spus. 

Și-a tras mâna din pat și mi-a pus-o pe piept. Apoi degetele 
sale au început să traseze linii pe pielea mea, dar era atât de 
slăbit încât desenul fragil pe care îl făcuse părea un păienjeniș 
răspândit pe sternul meu. Am dat din cap ca și când înțelesesem 
și i-am pus mâna la loc pe pat. Energia și efortul din ochii lui 
erau acum epuizate. Se uita la tavan cu expresia celor ce sunt 
forțați dintr-odată să se descurce într-o dimensiune întunecată 
și foarte diferită. 

— Te-am bătut la cap prea mult. Culcă-te acum. Mă voi 
întoarce puţin mai târziu, am spus. 

Dar Jimmie deja nu mai participa la conversaţia noastră. Am 
părăsit camera în liniște, cu sentimentul de vinovăţie și de 
ușurare resimţit când avem voie să plecăm de lângă patul cuiva 
care ne amintește de efemeritatea noastră. 

Cei doi polițiști în uniformă aflați la ușă m-au salutat. La 
capătul coridorului, l-am văzut pe căpitanul Guidry venind spre 
mine cu o mușcată în ghiveci, învelită în folie verde cu argintiu. 
Implanturile de pe scalpul său crescuseră, iar capul lui arăta de 
parcă o perucă prost făcută fusese grefată pe el. 

— O să las asta la camera asistentelor. Cum se descurcă? a 
întrebat. 

— E un băiat rezistent. 

— Arăţi ca dracu’. Du-te acasă și dormi. 

— Am dormit bine pe canapea noaptea trecută. Am nevoie 
doar de un duș și un schimb de haine. 

Ochii căpitanului Guidry se uitau insistent la mine. 

— Ce ţi-a spus înăuntru? 

— Nimic. 

— Nu-ţi bate joc de mine, Dave. 

— Nu a spus nimic. 


VP - 180 


— Am lucrat cu tine mult timp. Nu te pricepi să ascunzi ceva. 

— Întreabă asistenta. Nu poate vorbi. Nici măcar nu sunt sigur 
că știe cum a ajuns acolo. 

— Ascultă, cred că ești pe cale să ieși din tot necazul în care 
ai fost implicat. Nu o da în bară acum, cu o acuzaţie de 
obstrucție. 

— Îmi primesc înapoi insigna? 

Și-a strâns buzele și s-a uitat în jos, pe coridor. 

— Nu ar fi trebuit să-l lovești pe Baxter, a spus. 

— Deci nu s-a schimbat nimic. 

— O facem pas cu pas. Ai și tu puţină răbdare, da? Ai și tu 
puţină încredere în oameni. 

— Am ieșit pe o cauţiune de zece mii de dolari. O să 
trebuiască să merg la proces dacă nu pot să negociez cu 
procurorul. 

— Tu citeşti. Ştii despre Sf. loan al Crucii și noaptea lungă a 
sufletului. Deci, aceasta este noaptea ta lungă. De ce s-o 
lungești mai mult? 

Ajuns pe barcă, am scos pușca Remington de calibru .12 din 
cutia căptușită cu piele de oaie. Brunajul strălucea de la stratul 
subţire de ulei pe care-l păstram pe ea. Tata îmi dăduse arma 
când am plecat la facultate în Lafayette; doborâsem cu ea gâște 
și rațe sălbatice de la Cypremont Point până la Whiskey Bay, 
aproape în fiecare an de atunci. Mi-am plimbat degetele de-a 
lungul patului încrustat și lustruit, apoi am înfășurat ţeava armei 
cu o cârpă și am fixat-o în menghina pe care o păstram ancorată 
pe suprafaţa de scurgere de lângă chiuvetă. Am făcut cu 
creionul un semn la vreo zece centimetri de mecanismul armei, 
apoi am tăiat ţeava cu un ferăstrău. Capătul ţevii a căzut pe 
podea. L-am ridicat și am vrut să-l pun în gunoi, dar în schimb l- 
am legat cu o panglică de Crăciun și l-am agăţat de perete 
lângă ceea ce mai rămăsese din colecția mea cu discuri vechi 
de jazz. 

Am stat la masa din bucătărie și am frecat marginile tăiate ale 
țevii armei cu hârtie abrazivă, pentru a le netezi, și am scos 
limitarea sportivă a magaziei pentru a încăpea cinci proiectile în 
loc de trei. M-am dus la dulap și mi-am luat geanta plină cu 
ținte, jacheta militară și vechea bandulieră pe care o foloseam 
când plecam la vânătoare și vremea era prea călduroasă ca să- 
mi iau haina. Am golit totul pe masă și am pus cartușele în 


VP - 181 


picioare, în șir, ca pe niște soldați de jucărie. Apoi am selectat 
ceea ce era o pacoste pentru polițiștii de stradă: gloanţe 
cilindrice pentru căprioare și alice mari, duble. Le-am împins 
unul câte unul în magazie cu degetul mare, până când arcul s-a 
încordat, am glisat închizătorul armei și i-am pus piedica. 

Aveam în minte imagini pe care nu voiam să le recunosc. M- 
am uitat pe fereastră și am văzut un bărbat ce întorcea o 
friptură crudă pe un foc de grătar, am văzut doi copii, cu feţele 
lor înguste și transpirate, luptându-se să câștige, într-un joc de 
„aruncă și prinde”, am văzut o mașină roșie, lustruită, parcată 
lângă o dună de nisip sub un soare alb, ucigător. 

e 

În fiecare zi Annie lua masa de prânz într-un magazin cu 
mâncare gătită de lângă Canal și Exchange, nu departe de locul 
ei de muncă de la agenţia de îngrijire socială. M-am așezat pe 
un scaun de lemn de peste drum, am citit Times-Picayune și am 
așteptat-o. Chiar la amiază am văzut-o coborând pe trotuar prin 
mulțimea care se ducea să ia masa, purtând ochelari, pălăria ei 
mare de paie și o rochie de un galben-pal. Ar fi putut trăi tot 
restul vieţii în New Orleans, m-am gândit, dar rămânea mereu o 
fată din Kansas, cu un bronz de la ţară, din acela care nu își 
schimbă nuanţa și, cu toate că avea picioare frumoase și era o 
adevărată plăcere să te uiţi la șoldurile ei, mergea pe tocuri de 
parcă s-ar fi aflat la bordul unei nave în balans. 

Am privit-o cum s-a așezat singură la o masă, cu spatele la 
mine, și-a scos ochelarii și a dat comanda chelnerului, în timp ce 
își mișca ambele mâini în aer. El s-a uitat nedumerit și aproape 
că o puteam auzi comandând ceva ce nu era în meniu, lucru 
care-i stătea în fire, sau povestindu-i despre vreo ciudăţenie pe 
care o văzuse ea pe stradă. 

Apoi am auzit roţile cu margini de oţel ale unui cărucior imens 
rostogolindu-se pe trotuar și vocea unui bărbat negru, mai în 
vârstă, strigând: „Am pepeni verzi, am pepeni galbeni, am 
prune, am căpșuni roșii, dulci!” Căruciorul lui era plin cu rânduri 
de lăzi cu fructe și, de asemenea, cu praline, trandafiri înveliți în 
hârtie de mătase verde și mici sticle cu suc de struguri, 
înghesuite într-o găleată cu gheaţă. 

— Ce mai faci, Cappie? am întrebat. 

— Bună ziua, domnule locotenent, a spus el, zâmbind. 


VP - 182 


Capul lui maro era chel și purta un șort gri. Crescuse în 
Laplace, avându-i ca vecini pe cei din familia lui Louis 
Armstrong, dar vindea produse în cartier de ani buni și era atât 
de bătrân încât nici el, nici altcineva nu îi știa vârsta. 

— Soţia ta mai este în spital? am întrebat. 

— Nu domnule, e bine, sănătoasă, a ieșit și dansează din nou. 

— Pardon? 

— Dansează. Când încoace, când încolo. Vrei suc de struguri 
azi? 

— Nu, dar vreau altceva în schimb. O vezi pe doamna aia 
drăguță, în rochie galbenă, care mănâncă peste drum? 

— Da, sigur, cred că da. 

— Dă-i câţiva dintre trandafirii ăia și o cutie de praline. Poftim, 
păstrează restul, Cappie. 

— Ce vrei să-i spun? 

— Spune-i doar că sunt de la un flăcău cajun arăâtos, am 
încheiat și i-am făcut cu ochiul. 

M-am mai uitat o dată în direcția lui Annie. Apoi m-am întors 
și am mers înapoi unde îmi lăsasem parcată mașina închiriată, 
pe strada Decatur. 

e 

Plaja de lângă Biloxi era albă și părea fierbinte în soarele de 
amiază. Palmierii din lungul bulevardului erau bătuţi de vânt, iar 
suprafaţa verde a golfului era brăzdată de lumină și plină de 
petice de un albastru întunecat, precum cerneala plutitoare. În 
sud sufla furtuna, iar valurile se spărgeau deja de capetele 
debarcaderelor, spuma sărind în aer înainte să auzi sunetul 
valului, iar în apa mișcătoare a oceanului puteam vedea 
sclipirile  peștișorilor folosiți drept momeală și conturul 
triunghiular și întunecat al pisicilor de mare aproape aidoma 
scurgerilor de petrol care fuseseră împinse spre țărm de furtuna 
ce se apropia. 

Am găsit restaurantul Golf Shores, dar persoana care se 
ocupa de serviciul de parcare cu valet nu era acolo. Am făcut un 
drum scurt pe plajă, am cumpărat pisică de mare prăjită și 
găluște de mălai prăjite, servite pe o farfurie din carton, de la un 
stand cu mâncare. M-am așezat pe o bancă de lemn, sub un 
palmier, și am mâncat. Apoi am citit dintr-o ediţie broșată a 
cărţii O călătorie în India, m-am uitat la niște adolescenţi sud- 
americani cum jucau fotbal în nisip și, în final, am ieșit pe 


VP - 183 


debarcader și am aruncat cochilii de stridii pe suprafaţa apei. 
Vântul era mai aspru acum, ducând cu el nisip înţepător și, pe 
măsură ce soarele părea că apune într-o enormă flacără pe 
cerul din vest, puteam zări dungile albe și subțiri ale fulgerelor 
printre șirurile de nori negri ce pluteau jos, pe orizontul apos din 
sud. Când ultimele străluciri ale soarelui au început să dispară 
de pe cer, au prins să se aprindă luminile de neon ale 
mașinuţelor din parcurile de distracţii și ale tavernelor. M-am 
întors la mașina mea și am condus până la restaurant. 

Doi puștani negri și un bărbat alb de vreo treizeci de ani luau 
mașinile de sub veranda de la intrare și le parcau în spate. 
Bărbatul avea un păr șaten, tuns scurt, și aluniţe mici pe toată 
fața, de parcă ar fi fost făcute cu pensula. Am condus până la 
intrare și unul dintre puștii negri mi-a preluat mașina. Am intrat 
și am mâncat un sandviș de cinci dolari, pe care nu-l voiam. 
Când am ieșit înapoi, bărbatul alb a venit la mine și mi-a cerut 
tichetul de parcare. 

— Pot s-o iau eu. Arată-mi doar unde e, am zis. 

A ieșit din lumina verandei și a indicat către lot. 

— Al doilea rând din capăt, a răspuns. 

— Unde? 

A înaintat în întuneric și a indicat din nou. 

— Aproape de capătul rândului, a adăugat. 

— Prietena mea mi-a zis că poţi să-mi vinzi niște prafuri, am 
spus. 

— Să-ţi vând ce? 

M-a privit din cap până-n picioare pentru prima oară. Lumina 
de neon de la magazinul de băuturi de alături îi făcea buzele să 
pară violete. 

— Un pic de răsfăț nazal pentru sinusuri. 

— N-ai nimerit pe cine trebuie, prietene. 

— Arăt ca un poliţist sau așa ceva? 

— Vreţi să mă duc să vă iau mașina, domnule? 

— Am o sută de dolari pentru tine. Ne întâlnim în altă parte. 

— Poate ar trebui să vorbiţi cu managerul. Eu mă ocup cu 
parcarea. Căutaţi pe altcineva. 

— Probabil că ea mi-a zis greșit locul. Fără supărare, am spus. 

M-am dus în partea din spate a lotului și am ieșit cu mașina 
pe bulevard. Palmierii de pe esplanadă se îndoiau în vânt. 


VP - 184 


Am condus printr-un cartier rezidenţial, departe de plajă, apoi 
m-am întors și am parcat pe o stradă întunecată, la o distanță 
de un cvartal de restaurant. Mi-am luat din torpedou binocilul 
japonez, de teren, din Al Doilea Război Mondial, și l-am fixat pe 
veranda luminată unde bărbatul cu aluniţe parca mașini. 

În următoarele trei ore l-am urmărit mergând de două ori la 
portbagajul propriului său automobil înainte de a preda o 
mașină unui client, în faţă. La miezul nopţii, restaurantul s-a 
închis, iar eu l-am urmărit prin oraș până la un cartier neasfaltat, 
cu case acoperite cu șindrilă, cu șanțuri de drenare deschise și 
curţi mizere, presărate cu piese ruginite de motoare și mașini de 
spălat. 

Majoritatea caselor nu erau luminate și mi-am lăsat mașina la 
o stradă distanţă. M-am îndreptat spre un drum de acces nisipos 
care ducea până la ușa laterală a unei case de lemn în formă de 
cutie, împrejmuită cu tufișuri neudate și uscate. Prin fereastră 
am putut să-l văd, îmbrăcat în maiou, cu o bere în mână, 
schimbând canalele de la televizor. Avea umerii la fel de albi ca 
pântecele unei broaște, împestrițaţi cu aceleași aluniţe maro ce 
îi acopereau faţa. Stătea pe spate într-un fotoliu; un ventilator 
de fereastră îi sufla în faţă; și-a ridicat doza de bere și a sorbit 
din ea în timp ce se uita la televizor. Clinchetul hotărât al 
primele picături de ploaie s-a auzit pe acoperiș. 

Mi-am strecurat mâna spre mânerul ușii cu sită, apoi am tras 
de el înapoi și am rupt încuietoarea din suport. Omul stătea în 
picioare, cu ochii mari. Cutia de bere se rostogolea pe podea, 
lăsând dâre de spumă. 

— Unii clienţi sunt al dracului de insistenţi, am spus, pășind 
înăuntru. 

Dar ar fi trebuit să intru ţinând în mână pistolul Beretta de 
calibru .25 pe care-l aveam în buzunar. S-a întins spre masa de 
lucru din spatele lui, a apucat un ciocan cu cap rotund și mi l-a 
azvârlit în piept. Capul de oțel m-a lovit chiar în dreapta 
sternului și am simţit o durere, o lipsă de aer fulgerându-mi prin 
inimă, de parcă aș fi fost electrocutat de un cablu cu voltaj 
mare. Apoi m-a atacat, dând din brațe ca un copil care se bate 
în curtea școlii, m-a lovit o dată în ochi și încă o dată peste 
ureche, până să-mi ridic garda. Dar fusesem un boxer bun la 
New Iberia High și învățasem cu mult timp în urmă că, fie în 
ring, fie într-o bătaie pe stradă, nimic nu putea egala poziţia în 


VP-185 


care îţi încrucișai picioarele, îţi băgai bărbia în piept, ridicai 
braţul stâng pentru a-ți feri faţa și lansai un croșeu de dreapta, 
menit să ajungă undeva între ochi și gură. L-am nimerit chiar în 
osul nasului. Ochii i-au explodat de uimire - lumina sticlea în ei - 
și l-am pocnit din nou, de data asta în falcă. L-am răsturnat 
peste fotoliul de la televizor. S-a uitat la mine cu faţa albă, cu 
sângele ce-i șiroia din nas pe buza de sus. 

— Mai vrei să continuăm? l-am întrebat. 

— Cine ești? 

— Ce-ţi pasă, atâta timp cât tu ieși din asta cu bine? 

— Să ies din ce? Ce vrei de la mine? Până în seara asta, nu te- 
am văzut. 

Omul a dat să se ridice. L-am împins pe podea. 

— Dacă ai venit aici să mă faci bucăţi, o să ai de-a face mai 
târziu cu niște tipi răi. Fără glumă, prietene, a zis. 

— Vezi obiectul din mâna mea? Nu o să-l îndrept către tine, 
pentru că sunt de părere că nu ești în stare să-i faci faţă. Dar 
creștem mizele acum. 

— Vii în casa mea, mă ataci, îmi fluturi un pistol pe la nas, și 
tot eu am probleme? Ești incredibil, omule. 

— Ridică-te, am spus și l-am tras de braţ, în picioare. 

L-am condus în dormitor. 

— Aprinde lumina, i-am ordonat. 

Omul a apăsat întrerupătorul. Patul era nefăcut, iar pe 
podeaua din lemn era o grămadă de haine murdare. Pe o masă 
de joc se afla un puzzle cu faţa lui Elvis Presley, completat pe 
jumătate. L-am împins prin hol, în bucătăria îngustă din spatele 
casei. 

— Ai uitat unde este întrerupătorul de lumină? am zis. 

— Uite, omule, eu doar lucrez pentru niște băieţi. Ai vreo 
problemă cu activităţile de pe aici, reglează conturile cu ei. Eu 
sunt doar un trepăduș. 

Am pipăit peretele cu mâna și am aprins lumina din tavan. 
Bucătăria era singura cameră curată din casă. Panoul de 
scurgere de lângă cuva chiuvetei era spălat, vasele erau puse 
deoparte, la uscat, pe o etajeră, podeaua acoperită cu linoleum 
era lustruită și ceruită. Un scaun solitar era plasat la masa mare 
de melamină din mijlocul camerei, iar pe masă erau trei pungi 
de plastic închise cu bandă adezivă, o sticlă de eter, cutii de 
lapte praf și zahăr pudră. 


VP - 186 


Și-a șters nasul cu mâna. Aluniţele de pe fața lui arătau ca 
niște insecte moarte. În spatele draperiilor trase puteam auzi 
ploaia căzând printre copaci. 

— Se pare că diluai stocul, am spus. 

— Ce vrei? Ce vezi aici e tot ce am. 

— Unde e Philip Murphy? 

S-a uitat la mine curios, iar fruntea i s-a umplut de cute. 

— Nu-l cunosc pe tip, a spus. 

— Ba da, îl cunoști. E un client fidel; cumpără două punguțe 
pe zi. 

— Sunt mulţi oameni așa. Uite, dacă aș putea să ţi-l dau pe tip 
și să nu te mai văd în viața mea, l-ai avea. 

— Are în jur de cincizeci de ani, poartă ochelari, are păr și 
sprâncene grizonante, încurcate și uneori aduce puţin la vorbă 
cu un englez. _ 

— Ah, nenorocitul ăla. Mi-a zis că-l cheamă Eddy. Il urmărești 
să-l trosnești sau ce? 

— Unde e? 

— Uite, tipul ăsta are o mulţime de bani. Pe aici, un drogat are 
mai mulți furnizori. 

— Ultima șansă, am zis și m-am îndreptat către el. 

S-a lovit cu spatele de chiuvetă și și-a ridicat mâinile în 
dreptul pieptului. 

— Bine, a îngânat. Ultimul duplex cu tencuială de stuc de pe 
aleea Azalea. De la casa lui Jefferson David mergi drept înainte, 
spre nord. Acum, pleacă dracului de aici. 

— Eşti chiriaş sau proprietar aici? 

— Proprietar. De ce? 

— Răspuns greșit, am spus și am deșurubat capacul de la 
sticla de eter, turnând conţinutul peste pungile de plastic negru 
de pe masa din bucătărie. 

— Ce faci? a spus. 

— Mai bine te-ai mișca, prietene, l-am îndemnat și am ridicat 
capacul unei cutii de chibrituri. 

— Ești nebun? Chestia aia e ca napalmul. Să nu faci așa ceva! 

Mă fixa cu ochi sălbatici, înghețați, așteptând până la ultima 
secundă să vadă dacă vorbeam serios. Am aprins întreaga cutie, 
iar el s-a repezit la fereastră, a băgat un picior prin jaluzea, și-a 
ținut o clipă echilibrul pe pervaz, ca un cârlig de rufe, în timp ce 
privea neîncrezător înapoi spre mine, pentru o ultimă dată. Apoi 


VP - 187 


s-a prăbușit pe pământ, afară, cu tot cu jaluzeaua ruptă, agăţată 
în urma lui. 

Am mers înapoi spre ușă și am aruncat pe masă chibriturile în 
flăcări. Aerul părea să se frângă în bucăţi, străbătut de un fulger 
galben și albăstrui care s-a arcuit înapoi. Apoi masa de 
melamină a izbucnit într-un con de flăcări, complet alb în centru. 
In câteva secunde, vopseaua tavanului a ars, răspândindu-se în 
jur asemenea unei suflări negre ce a atins toţi cei patru pereţi. 

Când am plecat din acel loc, focul spărsese deja șindrila de la 
acoperișul bucătăriei și vedeam cum ploaia cădea prin lumina 
roșie. 

e 

Am condus în întuneric de-a lungul falezei, pe lângă parapet. 
Valurile erau puternice, se spărgeau cu greu în nisip, iar bărcile 
de pescuit creveţi ancorate de bacuri se izbeau de piloni. Am 
trecut de Beauvoir, de casa fără etaj, cu o formă neregulată, a 
lui Jefferson Davis, care era ridicată pe un gazon întunecat, sub 
un pâlc de stejari. Veranda spațioasă era luminată, iar în beznă, 
în ploaia ce cădea printre copaci, clădirea arăta ca o imagine 
telescopică inversată, din primăvara anului 1865, când Davis își 
văzuse povestea de dragoste neîmplinită, cu iz medieval, 
prăbușindu-se în jurul lui. Dacă iarba de pe peluză era de un 
verde mai închis decât normal, asta se datora celor două sute 
de soldați necunoscuţi ai Confederaţiei îngropaţi aici. Drumul 
către Roncevaux atrage poetul și vizionarul ca un drog, dar 
soldatul e cel care plătește preţul casei. 

Am întors spre nord și am urmat drumul până la un duplex din 
stuc roz, aflat la capătul unui cartier neterminat. Luna nu se 
vedea pe cerul care se făcuse acum pe de-a-ntregul negru, iar 
eu mi-am parcat mașina în josul străzii, sub un stejar din care 
picura apa. Nu avea să fie ușor cu Murphy și a trebuit să iau 
unele decizii. Tatăl meu obișnuia să spună că un tatu bătrân 
este bătrân pentru că este deștept și nu-și părăsește gaura 
decât dacă îi dai un motiv acceptabil. Îmi împachetasem un rând 
de haine, o pelerină și o pălărie de ploaie într-o valiză mică, 
înainte de a pleca din New Orleans. Am îmbrăcat pelerina și 
pălăria, am scos pușca din învelitoarea căptușită cu piele de 
oaie și mi-am prins-o cu un umeraș. Am închis nasturii hainei, 
peste pușcă, și am mers către duplexul separat de celelalte case 
de un teren viran plin de moloz. 


VP - 188 


Ambele laturi ale duplexului erau cufundate în întuneric, dar 
aleea de pe partea mai îndepărtată era goală, iar pe gazon se 
aflau ziare putrezite. Am mers în spatele celui mai apropiat 
apartament, am tăiat firul de telefon cu ajutorul cuțitului meu 
Puma și am deșurubat becul de pe verandă. Ploaia îmi cădea 
asupra pălăriei și pelerinei, pușca mi se lovea ca o scândură de 
coaste și de genunchi. Mi-am tras pălăria peste ochi, am băgat 
un creion între dinţi, apoi am bătut tare cu pumnul în ușă și am 
pășit înapoi în ploaie. 

O lumină s-a aprins dincolo, iar un moment mai târziu am 
văzut perdeaua mișcându-se în spatele ușii de sticlă. 

— Cine e? a întrebat o voce. 

— De la compania Gulf Coast Gas and Electric. Avem o 
conductă principală avariată. Opriţi-vă supapa de gaz. 

— Ce? a întrebat vocea de după ușă. 

— Conducta principală e avariată. N-o putem închide de la 
stația de pompare. Dacă simţiţi miros de gaz, duceţi-vă la sediul 
Gărzii Naţionale. Și să nu aprindeţi vreun chibrit, am spus, 
îndepărtându-mă prin întuneric, ca și cum m-aș fi îndreptat 
către altă casă. 

În schimb, am tăiat-o prin spatele unui morman de PFL de pe 
terenul viran de alături, luat-o pe după o parcelă cu pini, aflată 
de-a lungul unei râpe adânci, și am ieșit în spatele duplexului. 
Am bănuit că Murphy rămăsese la fereastră până ce renunţase 
să mă localizeze prin întuneric și ploaie, apoi mersese la telefon. 
Avusesem dreptate. După ce m-am oprit sub fereastră, l-am 
auzit formând numărul. A urmat o pauză, apoi receptorul s-a 
trântit zgomotos înapoi în furcă. M-am oprit și am pășit repede 
de-a lungul peretelui lateral, înspre veranda din faţă, încercând 
să feresc ţeava puștii de noroi. La colţ m-am oprit și am 
ascultat. Bărbatul a deblocat zăvorul și a deschis ușa cu lanţ. 

Haide, trebuie să dovedești că ai cojones, mi-am zis. Băieţii 
mari le poartă pe deasupra pantalonilor. Ai tăbăcit funduri de 
gălbejiţi împreună cu legionarii, ai stat ghemuit pe fundul unei 
nave LST în Golful Porcilor, ai atârnat bucăţi din fermierii 
sandiniști în copaci ca pe niște globuri în bradul de Crăciun. La 
ce e bună viaţa dacă nu ești dispus să o riști? 

Apoi l-am auzit trăgând lanţul și lăsându-l să se legene de 
ușă. Am ridicat pușca în faţa mea, ţinându-mi corpul strâns lipit 
de peretele din stuc. A ieșit afară, în ploaie. Purta o bluză de 


VP - 189 


pijama desfăcută deasupra burţii lui albe și avea o lanternă într- 
o mână și un pistol de calibru .38, cu butoiaș de cinci centimetri, 
albastru, în cealaltă. 

Am tras piedica, am ieșit pe după colţ și, dintr-o singură 
mișcare, am ţintit spre capul lui. 

— Arunc-o! Nu sta pe gânduri! Fă-o! am spus. 

Era îngheţat, iar strălucirea lanternei îi lumina faţa ce semăna 
cu o bucată de ceară inertă. Dar în ochii lui puteam vedea că 
mintea îi lucrează febril. 

— Te tai în două, Murphy. 

— Bănuiesc că ai face asta, domnu' locotenent, a spus și și-a 
îndoit picioarele de parcă avea să îngenuncheze, apoi a pus 
revolverul pe lespedea verandei. 

L-am împins înăuntru, am aprins lumina și am închis ușa cu 
zgomot în spatele meu. 

— Faţa în jos, pe podea, braţele drepte, i-am ordonat. 

— Nu avem nevoie de tot teatru’ ăsta, nu-i așa? 

S-a uitat din nou, în lumină, la faţa mea. 

— În regulă, eu nu te contrazic. Dar nu mai e altcineva aici. Se 
pare că ai tras lozul câștigător. 

Interiorul duplexului arăta asemenea unei camere de motel. O 
unitate de aer condiţionat zumzăia la o fereastră și pe covorul 
mitos picura apă; tapetul fusese zugrăvit cu rola într-un verde 
pal; mobilierul era fie din plastic, fie din lemn compozit; aerul 
mirosea a deodorant chimic. M-am uitat rapid în dormitor, în 
baie, în bucătăria mică și prin colţul ce servea de sufragerie. 

— Este o locuinţă modestă, a spus. 

A trebuit să-și întoarcă faţa într-o parte, pe covor, ca să poată 
vorbi. Grăsimea roz din jurul șoldurilor îi era străbătută de dungi 
de păr cenușiu. 

— Fără femei, fără arme, fără mistere. S-ar putea dovedi o 
arestare dezamăgitoare pentru tine, domnu' locotenent. 

— Scoate-ţi cămașa și stai pe scaunul ăla. 

— Bine, a încuviinţat el, cu un zâmbet mijit în colţul buzelor. 

— Te amuz din vreun motiv sau altul? 

— Nu tu. Doar atitudinea ta. Ți-am mai spus-o și înainte de a 
avea simpatii puritane. La un moment dat, în cariera ta, trebuie 
să realizezi că nimănui nu-i pasă de aceste lucruri. Ah, ei spun 
că le pasă. Dar chiar îi doare în cot și cred că și tu știi asta. 


VP - 190 


Bărbatul a pus bluza de pijama pe braţul fotoliului și s-a 
așezat pe el. Avea pieptul mic și cenușiu, iar burta i se ridica 
până sub stern. 

— Întoarce-le în sus, am spus. 

Omul a ridicat din umeri și și-a întors antebrațele în sus, dând 
la iveală țesutul cicatrizat, gri și fără viaţă ce se întindea de-a 
lungul venelor. Cicatricile erau atât de groase încât ar fi putut fi 
trasate cu briciul unui bărbier. 

— Am auzit că ești un tip care ia doar două doze pe zi. Cred 
că ai accelerat la maxim, am spus. 

— Asta ar trebui să te facă să te simţi mai bine? 

Zâmbetul îi dispăruse și puteam vedea mulțumirea, cinismul 
și licărirea diabolică din ochii lui. 

— Dacă mi-aş fi permis să am sentimente față de tine, te-aș fi 
împușcat pe verandă. 

— Și noi credeam că ești un profesionist. 

— Sper că ţi-ai injectat multe droguri în seara asta. Intri într-o 
perioadă lungă de stat pe uscat. Gândește-te cum va fi după 
două zile la izolare. 

— Tremur deja. Vezi transpiraţia rece de pe faţa mea? Oh 
Lawsie, oare ce mă fac? 

În acel moment am simţit cum mi se urcă în piept un val de 
ură reală. 

— Dacă moare fratele meu și reușești cumva să ajungi iar pe 
stradă, Dumnezeu cu mila, am spus. 

— Frate-tău? 

L-am privit cu atenție. 

— E încă în viaţă și l-a văzut pe tipul pe care l-ați trimis după 
el, am adăugat. 

— Tu crezi că am încercat să-ţi omorâm fratele? 

M-am uitat la stropul de lumină din ochii lui, la curbura 
palmelor, pe braţul scaunului. 

— Pentru asta faci tot circul ăsta? Cineva l-a împușcat pe 
frate-tău și tu ai impresia că noi suntem de vină? a zis el. 

Bărbatul și-a holbat ochii, și-a ţuguiat buzele, formulându-și 
întrebarea. A început să zâmbească, dar s-a uitat la fața mea și 
s-a gândit că a fi fost mai bine să înceteze. 

— Îmi pare rău să-ţi spun asta, bătrâne. Nu am fost noi. De ce 
am vrea să-ţi rânim fratele? mi-a zis. 

— Arată ca și cum am fi gemeni. 


VP-191 


— Ah da, am auzit ceva de genul ăsta. Recunoaște-ne 
valoarea, totuși. Noi nu facem greșeli de genul ăla, cel puţin nu 
ne stă în obicei. De fapt, te tăiasem de pe listă, credeam că 
pentru o vreme te vor preocupa doar problemele personale. 

— Du-te înapoi pe podea. 

— Ce ai de gând să faci acum? 

— Te asortezi bine cu modelul covorului. 

Am tăiat cablul electric, i-am legat încheieturile mâinilor la 
spate, i-am tras picioarele goale în sus și am înnodat cablul 
strâns în jurul gleznelor lui. Apoi am golit toate sertarele pe 
podea, am umblat prin toate hainele din dulapuri, am aruncat 
valizele în pat, m-am uitat în cutia poștală, m-am uitat prin tot 
ce avea în portmoneu și i-am răsturnat gunoiul pe masa din 
bucătărie. Nu era nimic în duplex care să indice că ar fi avut 
orice fel de viaţă în afara orașului Biloxi, Mississippi. Nu găseai 
acolo nici vreo cutie de chibrituri, nici vreun cec anulat ori o 
chitanţă de la cartea de credit sau o factură neplătită care să 
indice că ieșise afară din duplex. Aproape tot ce era în 
apartament ar fi putut fi achiziţionat cu o zi înainte din K-Mart. 
Excepţie făcea cutia de prezervative Trojan, din sertarul 
noptierei lui, și ustensilele sale: o seringă foarte curată, două 
ace hipodermice, lucioase, o lingură cu mânerul îndoit și 
înfășurat în bandă adezivă și trei pachete de heroină de bună 
calitate, toate păstrate cu dragoste într-o husă de piele cu 
fermoar, căptușită cu catifea. 

— Vai, vai, ce ne mai place să cercetăm viciile unui om, nu-i 
așa? a spus. 

Stătea pe o parte, în mijlocul covorului din sufragerie. 

— Îți dă un pic de adrenalină, nu-i așa, ca și cum te-ai uita la 
un film porno? Păcatele tale secrete nu sunt atât de rele, la 
urma urmei. 

Am închis husa de piele și am atins-o o clipă cu degetele. 

— „Ce să fac, ce să fac” - își zice el, a comentat Murphy. Ar 
putea să informeze localnicii, ca mai apoi să îl închidă pe 
drogatul bătrân și depravat într-o închisoare locală. Pe de altă 
parte, avem problema intrării prin efracţie în casa unui om, cu o 
pușcă, nu-i așa? Sau poate o excursie înapoi la New Orleans. 
Dar, la naiba, asta e răpire. Grijile detectivului nostru curajos par 
fără sfârșit. Este o mare povară să fii unul dintre tipii buni, nu-i 


VP - 192 


așa? Sunt atâtea standarde înalte de menţinut. Bucăţica ta din 
Kansas nu e așa de selectivă. 

— Ce? 

— Am verificat-o. Are dosar. 

— Atunci ești de la CIA. 

— Eşti atât de prost încât să crezi că guvernul este 
reprezentat de un grup de oameni? Că Serviciul Silvic al SUA 
umblă în costume de urs Smokey? Până și prietena ta se pricepe 
mai bine de atât. Întreab-o. A avut niște experienţe interesante 
ca fan înfocat al păcii, în ţara lui Oz. Doar că era atât de 
dedicată cauzei, încât și-a tras-o cu oricine i-a ieșit în cale și a 
rămas însărcinată. Așa că a mers la o plimbare călare peste 
preerie și l-a scos de acolo pe micul flăcău. Aproape la fel de 
murdar ca treaba făcută cu un umeraș. Dar, din fericire pentru 
tine, sunt doctori buni în Wichita, așa că au scos căruciorul 
pentru copil, lăsând terenul de joacă în bună regulă. 

Am aruncat husa de piele prin ușa de la bucătărie, direct pe 
grămada de lucruri pe care le vărsasem peste masă, apoi m-am 
dus în dormitor și am luat o cămașă și o pereche de pantaloni și 
pantofi din partea de jos a dulapului. Afară, fulgerele despicau 
cerul, iar tunetele răsunau ca un ecou prin casă. Ploaia lovea cu 
putere geamurile ferestrelor. Am aruncat hainele lângă el, i-am 
dezlegat mâinile și am ridicat din nou pușca. 

— Îmbracă-le, am spus. 

— E timpul pentru o plimbare? a întrebat, apoi a zâmbit. 

— Îmbracă-te, Murphy. 

— Nu cred că va fi o călătorie plăcută. 

— Gândește-te la ce alternative ai. Ne aflăm în Mississippi. 

— Bănuiesc că voi călători în portbagaj. 

Stătea pe podea și își pusese cămașa. 

— Te superi dacă merg până la baie? Mă îndreptam într-acolo 
când ai ciocănit. 

— Lasă ușa deschisă, i-am cerut. 

Mergea spre toaletă cu pași târșâiţi, ca un om bătrân, în 
pantalonii de pijama și având cămașa descheiată. S-a uitat 
înapoi la mine, în timp ce și-a scos penisul și a urinat zgomotos 
în apă. În lumina fluorescentă, chipul îi era liniștit, roz, de parcă 
se predase atât situaţiei cât și rinichilor săi. Din decenţă sau din 
repulsie, mi-am luat privirea de la el. Copacii băteau în ferestre, 
iar printre umbre puteam zări gazonul licărind alburiu, în timp ce 


VP - 193 


fulgerul străbătea rapid cerul. Eram foarte obosit, mâinile mi se 
îngreunaseră de epuizare, astfel încât nu voiau să se curbeze în 
jurul puștii. 

Ar fi reușit să o scoată la capăt dacă nu ar fi zgâriat partea 
superioară, din ceramică, a rezervorului de WC, atunci când l-a 
ridicat să scoată un Walther de calibru 7,65 milimetri, legat 
înăuntru. Dar a apucat să prindă mânerul chiar atunci când eu 
am tras siguranța piedicii, am ridicat ţeava tăiată de la șold și 
am tras în pieptul lui. Unghiul era prost, iar explozia alicei a 
spulberat o parte din tocul ușii într-o ploaie de așchii albe. 
Proiectilele i-au rupt cămașa de pe umăr și au stropit tapetul cu 
o dâră lungă de sânge, de parcă ar fi fost aruncată acolo de o 
pensulă. După aceea, nu am fost niciodată în stare să-mi dau 
seama dacă cel de-al doilea foc fusese necesar. Dar avea 
Walther-ul în mână, banda neagră pentru izolaţii electrice 
atârna desfăcută de țeavă, iar capacul de ceramică spart zăcea 
în closet. Am scos cartușele folosite din magazie și am băgat 
altele noi. Am adulmecat fumul și mirosul de praf de pușcă din 
aer și aproape în același timp am apăsat pe trăgaci. Era un glonţ 
cilindric, pentru căprioare, care l-a nimerit pe Murphy chiar sub 
inimă și l-a aruncat în spate, cu braţele desfăcute și o expresie 
de neîncredere pe chip, prin ușile de sticlă ale căzii. 

Am ridicat cartușele calde de pe covor și le-am pus în 
buzunar. M-am uitat jos la Murphy, care zăcea lungit în cadă. 
Glonţul pentru căprioare se aplatizase înăuntrul lui și-și croise 
prin spate o gaură de ieșire, de dimensiunea unei monede de 
cincizeci de cenți. Ochii lui erau deschişi și miraţi, iar fața îi era 
albă pe de-a întregul, ca și cum prin rană i s-ar fi scurs fiecare 
strop de sânge din el. O mână încă îi mai tresărea convulsiv pe 
burta rotundă. 

Dar nu am simţit nicio bucurie. 

Mi-am atârnat arma de suportul de sub braţ, mi-am încheiat 
nasturii de la pelerina de ploaie și am pășit înapoi în furtună. 
Aerul era rece și impregnat cu miros de copaci umezi, de frunze 
rupte zburând în vânt și iz sulfuros de fulger, care se prelinsese 
peste cerul negru de deasupra golfului. Ploaia mi-a spălat borul 
pălăriei și mi-a suflat apa în față. Am călcat în bălțile întunecate 
de pe trotuar de parcă nici nu erau acolo. In câteva ore, soarele 
avea să răsară, iar la est cerul avea să capete nuanţa de roza 
începutului de zi; palmierii, plaja și valurile ce alunecau pe nisip 


VP - 194 


urmau să se lumineze lent, pe măsură ce soarele urca pe boltă, 
iar eu mă voi fi întors în New Orleans cu această noapte a vieţii 
mele aranjată cumva în compartimentul corespunzător. 

Dar încercările de-a mă linişti și de a alunga ca prin magie 
întâmplarea erau doar arareori încununate de succes. Furtuna a 
suflat toată noaptea și a continuat în mare parte din ziua 
următoare, iar eu, pe barca mea, am descoperit că nu mă 
simţeam cu nimic mai bine. 


VP-195 


11. 


În după-amiaza aceea l-am vizitat pe Jimmie la spital. Era încă 
la terapie intensivă, în aceeași stare, cu vocea încă închisă în 
piept. Faţa și mâinile îi păreau vopsite cu cenușă udă. 

La cinci și jumătate am condus până acasă la Annie. Cerul se 
înseninase, iar când soarele ieșise din nori, aerul căpătase dintr- 
odată nuanțe de albastru și auriu, dar vântul încă bătea 
puternic, lovind copacii de pe marginea drumului, iar frunzele 
smulse erau împrăștiate pe gazon. Ne-am pregătit cafea cu 
gheață, sandvișuri cu ton și ouă umplute, le-am dus pe toate pe 
terasa din spate și am mâncat la masa de sticlă de sub liliacul 
persan. Purta blugi Levi's albi, un pulover alb și cercei rotunzi de 
aur, care o făceau să arate ca o hipiotă din anii '60. Nu-i 
spusesem despre Jimmie, nici despre Biloxi, dar îmi intuise 
dispoziția când intrasem pe ușă, iar acum, cu mâncarea pe 
jumătate terminată, neliniștea și incapacitatea ei de a înțelege 
că avea de-a face cu un reprezentant al unei lumi violente și de 
nepătruns i se arătau din nou pe chip. 

— Ce se întâmplă, Dave? Nu poţi să ai puţină încredere în 
mine? O să demarcăm întotdeauna zonele personale, unde nu-i 
dăm voie celuilalt? 

Așa că i-am spus despre Jimmie. 

— Mă gândeam că a apărut probabil în ziar, am spus eu. E un 
tip popular în cartier. 

— Eu nu..., a început ea. 

— Tu nu citești genul ăsta de povești. 

Annie și-a întors privirea îndurerată. 

— Imi pare rău. S-ar putea ca Jimmie să nu supravieţuiască, 
ori s-ar putea să nu fiu prin zonă ca să-l ajut. Am probleme 
destul de mari în momentul ăsta. 

Ochii ei albaștri m-au privit cu atenţie. 

— Trandafirii și pralinele de la magazinul de delicatese, a spus 
ea. De-asta nu ai vrut să te întâlnești cu mine. Mergeai undeva 
și ai crezut că aș fi încercat să te opresc. 

— Nu văd de ce ar trebui să aduc toate necazurile mele în 
viaţa ta. Să iubești o fată nu ar trebui să implice și nefericirea ei. 


VP - 196 


— Dave, de ce crezi că ești singurul care poate suporta 
greutăți? O relaţie înseamnă mai mult decât să te culci cu 
cineva, cel puţin când vine vorba de mine. Nu vreau să fiu iubita 
ta cu jumătate de normă. Dacă vrei cu adevărat să strici 
lucrurile, tratează-mă în continuare ca pe cineva care nu poate 
să facă faţă lucrurilor, care trebuie protejată. 

— O să te rănesc în seara asta, și nu am cum să n-o fac. 

— Nu înțeleg. 

— A trebuit să-l ucid pe Philip Murphy aseară, în Biloxi. 

A tresărit și am văzut cum a înghiţit în sec. 

— Nu mi-a dat de ales, am spus eu. Cred că am vrut s-o fac 
când am mers acolo, dar să vrei să faci ceva și să iei în mod 
deliberat decizia de a o face sunt două lucruri diferite. Aveam de 
gând să-l duc înapoi în New Orleans. Am fost neglijent, iar el a 
crezut că poate scăpa de mine. 

— EI l-a împușcat pe fratele tău? 

Vocea îi era calmă, dar vestea pe care i-o dădusem îi provoca 
multă durere. 

— Nu cred. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu sunt încă sigur. Cineva o să găsească trupul în curând. 
Pe căldura asta, chiar și cu aerul condiţionat pornit... 

Buzele ei formau o linie dreaptă, iar nările îi palpitau ușor. 

— Ideea e că, mai devreme sau mai târziu, o să fiu arestat, 
am spus eu. 

— A fost autoapărare. 

— Am intrat în casa cuiva cu o armă de foc, fără vreo 
autorizare legală. Apoi am părăsit locul crimei. O să le ia ceva 
timp, dar, până la urmă, o să-mi verifice amprentele și o să 
emită un mandat de arestare. 

— Trebuie să vorbim cu cineva. Nu e drept, a spus ea. Tot ce 
faci se întoarce împotriva ta. Ești un om nevinovat. Ceilalţi ar 
trebui să fie la închisoare. Nimeni din secţia aia de poliţie nu-și 
dă seama? 

— Ti-am spus totul din alt motiv, Annie, am început, trăgându- 
mi răsuflarea. Murphy a zis niște lucruri despre care trebuie să 
vorbim. A fost un om diabolic, care încerca să-i facă pe ceilalți 
să creadă că lumea e un loc la fel de diabolic ca el. Dar, dacă e 
ceva adevărat în tot ce-a bălmăjit, înseamnă că avea legături cu 


VP - 197 


o agenţie guvernamentală sau cu cineva care făcea parte dintr- 
una. 

— Ce... 

— A spus că ai fost militantă pentru pace, în Kansas. Și că ai 
rămas însărcinată și ai pierdut sarcina călărind un cal. 

Am așteptat. S-a înroșit la față și ochii i s-au umplut de 
lacrimi. 

— Iţi scormonesc adânc în viaţă, nu-i așa? a făcut ea. 

— Annie... 

— Ce a mai avut de spus? 

— Nimic. Nu lăsa o astfel de persoană să te rănească. 

— Nu-mi pasă de el. E vorba de tine. Crezi că mi-am avortat 
propriul copil pe un cal? 

— Nu cred nimic. 

— Ba da. Ți se citește pe faţă. „E ea persoana care credeam 
că e? A fost ea o ţintă ușoară pentru tipii ăia din Kansas?” 

— Nu am nicio îndoială în legătură cu cine și ce ești. Annie, tu 
însemni totul pentru mine. 

Fata a pus furculița în farfurie și s-a uitat prin întunericul din 
curte. 

— Nu cred că pot să fac faţă situaţiei. 

— Nu trebuie să faci față la nimic. S-a terminat. Trebuia doar 
să aflu dacă avea legături cu guvernul. Oamenii de la Finanţe 
mi-au spus că nu avea. 

Dar Annie nu mă asculta. 

S-a uitat în jos, la farfurie, apoi la mine. Ochii erau roșii, iar în 
bărbie i se făcuseră gropițe. 

— Dave, mă simt exact ca în noaptea în care m-a atins 
bărbatul ăla. 

— Familia ta e implicată în mișcarea pentru pace, iar FBl-ul a 
strâns probabil niște bârfe despre voi. Nu are nicio importanţă. 
Au dosare pentru tot felul de oameni. Majoritatea din motive de 
neînțeles. L-au urmărit pe Ernest Hemingway timp de douăzeci 
și cinci de ani, chiar și atunci când făcea terapie cu 
electroșocuri, înainte să moară. Numele lui Joe Namath”® și John 
Wayne” erau pe lista cu trădători ai Casei Albe. l-am atins 


76 jucător de fotbal american. 
77 Actor, regizor și producător american de filme. 


VP - 198 


brațul și am zâmbit la ea. Haide, cine era mai american decât 
Ducele'8? 

— Aveam șaptesprezece ani. El era un student menonit, din 
Nebraska, care participa peste vară la programul de repararea 
caselor din Wichita. 

— Nu e nevoie să-mi spui lucrurile astea. 

— Nu, la dracu', nu am de gând să las minciunile oamenilor 
ălora în vieţile noastre. Nu i-am spus despre copil. Era prea 
tânăr ca să fie soţul cuiva. S-a întors la școală, în Nebraska, și 
nu a aflat niciodată. Când eram în luna a șaptea, a fost o furtună 
groaznică la fermă. Părinţii mei plecaseră în oraș, iar bunicul ara 
pe marginea unui canal de irigaţii. El era un menonit 
conservator și ara cu un atelaj, în loc de tractor. Dar nu ar fi 
întrerupt niciodată lucrul din cauza vremii decât dacă apa l-ar fi 
scos de pe câmp. Îl priveam de pe veranda din faţă și vedeam 
cum vântul ridica praful în jurul lui, iar fulgerele făceau salturi la 
orizont. Cerul era gri-albăstrui, așa cum se face în Kansas când 
vezi tornadele ridicându-se de la pământ, departe, în zare. Apoi 
un fulger a lovit un plop de lângă canalul de irigaţii și am văzut 
cum el, atelajul și grapa se răstoarnă pe margine. Am alergat pe 
câmp, prin ploaie. Bunicul se afla sub plug, cu faţa în nămol. Nu 
puteam să-l scot de acolo și am crezut că o să se sufoce. l-am 
scos nămolul din gură și din nas și i-am pus bluza mea sub cap. 
Apoi am dezlegat unul dintre catâri din ham. Telefonul din casă 
nu funcționa și a trebuit să merg pe jos șase kilometri și 
jumătate, până la casa unui vecin, ca să cer ajutor. Am pierdut 
sarcina în curtea lor. M-au urcat în spatele unei camionete 
acoperite și m-au dus la spitalul din Wichita. Am pierdut atât de 
mult sânge pe drum, încât era cât pe-aci să mor. 

— Ești o fată incredibilă, Annie. 

— De ce ţi-a spus bărbatul ăla lucrurile astea? 

— Voia să-mi distragă atenţia, să mă facă să mă gândesc la 
altceva. Și-a dat seama că nu mai are decât o carte de jucat și 
intenţiona s-o joace. 

— Mă tem pentru tine. 

— Nu ar trebui. Patru dintre ei sunt morți, iar eu sunt încă viu 
și nevătămat. Când eram în Vietnam, încercam să plănuiesc 
totul în detaliu. Apoi, într-o zi, un prieten mi-a spus: „Nu te mai 


78 Porecla actorului John Wayne. 
VP - 199 


preocupa de chestiile complicate. Singurul lucru care contează e 
că ești încă la suprafață, respirând”. 

— Numai că tu nu erai de acord. 

— O persoană trebuie să acţioneze și să gândească în felul 
care i se potrivește. Nu pot avea control asupra tuturor 
rahaturilor din viața mea. Nu eu l-am provocat. De fapt, am 
încercat să mă îndepărtez de el. Nu mi-a ieșit. 

l-am citit tristețea pe chip și i-am luat mâinile într-ale mele. 

— Singurul lucru pe care-l regret e faptul că ţi-am creat 
probleme, am spus eu. E meteahna poliţistului. 

— Dacă am probleme din cauza ta, e pentru că așa-mi doresc. 

— Annie, nu înţelegi. Atunci când ţi-am spus despre Biloxi, te- 
am implicat după ce lucrurile s-au întâmplat deja. Și când am 
venit aici, în seara asta, cred că știam ce trebuie să fac. Trebuie 
să plec. Te sun mai târziu. 

— Unde pleci? 

— Trebuie să îndrept lucrurile. Nu-ţi face griji. În cele din 
urmă, lucrurile se rezolvă. 

— Rămâi aici. 

S-a ridicat de la masă și s-a uitat la mine. l-am urmat gestul și 
am luat-o în braţe, i-am simţit trupul lângă al meu, micșorându- 
se și apropiindu-se sub mâinile mele, i-am perceput forma 
capului sub bărbia mea și i-am simţit lângă gleznă piciorul 
curbat, încălţat în sanda. l-am sărutat părul și ochii, iar când și-a 
deschis din nou pleoapele, nu-i vedeam decât albastrul electric 
al irisurilor. 

— Hai să mergem înăuntru, a spus ea. 

Vocea ei răsuna ca o șoaptă profundă în urechile mele, 
mâinile-i erau ca atingerea unei aripi de pasăre pe coapsa mea. 

Mai târziu, în întunericul din dormitorul ei, când din apus mai 
rămăsese o strălucire portocalie și mov, în spatele draperiilor pe 
jumătate trase, ea stătea sprijinită pe pieptul meu și-și mișca 
mâna pe pielea mea. 

— Intr-o zi, vei avea inima mai ușoară, a spus ea. 

— E ușoară acum. 

— Nu, nu e. Deja te gândești la restul acestei nopţi. Dar într-o 
zi vei simţi toată agitația dispărând din tine. 

— Unii oameni nu sunt făcuţi așa. 

— De ce crezi asta? a întrebat ea încet. 


VP - 200 


— Din cauza anilor în care m-am tot analizat, am fost obligat 
să aflu ce se întâmplă în capul meu. Nu-mi place lumea așa cum 
e ea și mi-e dor de trecut. E ridicol să trăieşti așa. 

e 

Am plecat de la Annie și am mers cu mașina spre Colegiul 
Dominican St. Mary, unde căpitanul Guidry locuia cu mama lui 
într-o casă în stil victorian, nu departe de debarcaderul de pe 
Mississippi. Era o casă galbenă, care avea nevoie de un strat 
nou de vopsea; iarba ce acoperea peluza nu fusese tăiată, iar 
grădina era plină de copaci și tufișuri lăsate în paragină. Toate 
ferestrele erau întunecate, cu excepţia celei de la sufragerie, 
luminată de ecranul televizorului. Am deschis poarta și am mers 
pe aleea crăpată până la veranda din faţă. Leagănul de pe 
verandă, lăsat într-o parte, atârna de niște lanţuri ruginite, iar 
soneria era de genul celor cu mâner pe care trebuie să-l rotești. 
Mă gândeam că venise timpul ca șeful să ia serios în 
considerare ideea de a se căsători cu văduva de la 
departamentul pentru alimentarea cu apă. 

— Dave, ce cauţi aici? m-a întrebat căpitanul când a deschis 
ușa. 

Purta un tricou șifonat, papuci și pantaloni vechi, cu pete de 
vopsea pe ei. Tinea în mână o cană cu un pliculeţ de ceai. 

— Îmi pare rău să te deranjez acasă. Trebuie să vorbesc cu 
tine. 

— Sigur, intră. Mama tocmai s-a dus la culcare. Mă uitam la 
meci. 

În sufragerie era întuneric, mirosea a praf și a Mentholatum și 
era plin de mobilier din secolul al XIX-lea. Nu erau antichități, ci 
pur și simplu lucruri vechi, la fel ca grămada de ceasuri, vase, 
imagini religioase, cărţi fără coperte, perne aruncate și teancuri 
de reviste, care ocupau fiecare centimetru de spaţiu din 
cameră. M-am așezat într-un fotoliu adânc, cu brațele uzate. 

— Vrei ceai sau Dr Pepper? m-a întrebat. 

— Nu, mulțumesc. 

— Vrei altceva? 

— Nu. 

— Așa, băiete. Jimmie încă se ţine pe poziţii, nu-i așa? 

— E la fel. 


VP - 201 


— Da, am trecut pe la el în jurul prânzului. O să 
supravieţuiască, Dave. De obicei, dacă trec de prima zi, trăiesc. 
E ca și cum ceva înăuntrul lor capătă din nou viaţă. 

— Am necazuri mari. Mi-am zis să suport pur și simplu 
consecinţele, apoi m-am gândit să plec din oraș. 

S-a întins, din locul unde era așezat pe canapea, și a oprit 
meciul. 

— M-am gândit, mai degrabă, să înfrunt situația acum, înainte 
să devină și mai gravă, dacă e posibil, am spus eu. 

— Despre ce e vorba? 

— A trebuit să-l ucid pe Philip Murphy noaptea trecută, în 
Biloxi. 

Am văzut cum i se încleștează maxilarul și cum i se aprind 
ochii de furie. A 

— Aveam de gând să-l arestez. Asta e adevărul, căpitane. L- 
am lăsat să meargă la baie să urineze, dar avea un Walther lipit 
cu bandă în bazinul de toaletă. El a hotărât regulile. 

— Nu, tu le-ai hotărât, când ai decis să acţionezi de unul 
singur, când ai refuzat să accepţi regulile suspendării tale, când 
ai decis să acţionezi de unul singur, într-un alt stat. Te-am rugat 
la spital să ai puţină răbdare, puţină încredere. Cred că am 
vorbit degeaba. 

— Căpitane, te respect, dar câtă încredere au avut alţii în 
mine? _ 

— Ascultă ce spui. iți poţi imagina cum ar fi să faci astfel de 
declaraţii într-o sală de judecată? 

Am simţit cum mă înroșesc la față și a trebuit să-mi întorc 
privirea de la el. 

— Dar încă nu mi-ai spus totul, nu-i așa? 

— Nu. 

— Ai plecat de la locul faptei și nu ai raportat incidentul? 

— Da. 

— Ce altceva s-a mai întâmplat? 

— Cred că Purcell l-a omorât pe Bobby Joe Starkweather. 

— Din ce motiv? 

— Nu știu. 

— Poate că într-o zi se plimba prin circumscripţia St. Charles 
și i s-a năzărit să omoare un ţărănoi, a spus căpitanul. 

— A existat un martor. Am numele ei și știu unde lucrează. 


VP - 202 


— Dar până acum nu te-ai deranjat să-i mai spui asta 
altcuiva? 

— E o prostituată dependentă de droguri, căpitane. Creierul ei 
e la fel de moale ca o îngheţată topită. Și nu știam ce se va 
întâmpla cu ea dacă o păstrează ca martor. 

— Mi-e greu să asimilez toate informaţiile astea, Dave. 
Trebuie să-ţi spun că treaba cu Purcell pare o chestie fabricată. 
Poate că problemele lui personale o să-i distrugă cariera, dar nu 
e un asasin, pentru numele lui Dumnezeu. 

Mă simţeam obosit, gol pe dinăuntru, fără să mai am vreo 
opţiune, și toate doar așa, degeaba. Căpitanul era un om bun. 
Nu știu ce așteptasem de la el, de fapt. Vizitându-l acasă cu 
poveștile mele stranii, îi oferisem și mai puţine alternative decât 
aveam eu. 

— Dă-mi adresa, a spus el. O să sun la poliţia din Biloxi. Apoi 
va trebui să mergem la secţie, și cred că ar fi cazul să soliciţi un 
avocat. 

A telefonat, iar eu am ascultat ursuz cum discuta cu cineva 
din secţia lor de omucideri. Mă simțeam ca un copil neascultător 
care trebuia dat pe mâna unor persoane cu autoritate, amuzate 
de situaţie. Căpitanul a terminat de vorbit și a închis telefonul. 

— O să trimită o mașină și o să mă sune înapoi, a spus el. 

Am așteptat în tăcere. 

— Copilul ăla negru a găsit până la urmă ceva în dosarele cu 
poze? 

— Nu, era prea speriat, săracul. Și am aflat și că e ușor 
retardat. Doar nu crezi că Murphy a apăsat pe trăgaci? 

— Nu. 

Căpitanul a expirat puternic pe nas. Degetele lui se mișcau pe 
materialul canapelei, în timp ce așteptam, sumbri. 

— Căpitane, ai auzit ceva despre Didi Gee, cum că ar fi pus 
sub acuzaţie? 

— Nu, dar știi cum sunt cei de la biroul procurorului. 
Câteodată se fac că nu știu nimic, mai ales dacă se gândesc la 
puţină publicitate la știrile de la ora șase. Ce ai auzit? 

— Crede că o să fie adus în faţa judecătorului. 

— Ţi-a spus ţie asta? Ai stat de vorbă cu Didi Gee? 

— M-a rugat să ne întâlnim la Mama Lido. Mi-a spus despre 
Murphy. 


VP - 203 


— Dave, din momentul ăsta, te sfătuiesc să fii foarte atent cu 
ce-mi spui. 

— Cred că-și imaginează chiar că s-ar putea să ajungă la 
Angola. 

— Dacă biroul procurorului decide să-l trimită pe Didi Gee în 
faţa unui juriu, asta nu are nimic de-a face cu crima. Aveam 
două cazuri pe care credeam că le putem lega de el, iar 
procurorul a stat cu mâinile în sân, până când unul dintre 
martori a fugit din oraș, iar unul dintre funcţionari a aruncat o 
mărturie semnată. Mai ţii minte, acum doi ani, când cineva a 
tăiat în bucăți un agent de pariuri pe nume Joe Roth și l-a băgat 
în compactorul de gunoi din propria casă? Vecinul a auzit un 
ferăstrău circular făcând zgomot în mijlocul nopţii și a văzut doi 
tipi ieșind în zori din casă, cărând un sac de hârtie murdar de 
sânge. Am aflat mai târziu că înăuntru se aflau salopetele pe 
care le purtaseră când tăiaseră corpul lui Roth. Vecinul l-a 
identificat pe unul dintre mardeiașii lui Didi Gee. Tipul nu avea 
niciun alibi, mașina lui avea scaunul murdar de sânge, era un 
psihopat de doi bani care l-ar fi vândut pe Didi Gee la un târg de 
vechituri ca să se salveze de scaunul electric. Dar cei de la 
biroul procurorului au pierdut vremea timp de cinci luni, până 
când martorul nostru și-a vândut casa, sub preţul de 
achiziționare, și s-a mutat în Canada. Așa că nu pot să le iau 
eforturile de acum prea în serios. Dacă vor să-l închidă pe 
grăsan, ar trebui să stea de vorbă cu noi, și nu o fac. Dave, nu 
sunt sigur ce încerci să spui, dar nu are nicio importanţă. Asta e 
teritoriul nostru, nu al tău, chiar dacă vorbim despre fratele tău. 
Care e cuvântul ăla pe care îl folosesc oamenii când vorbesc 
despre personajele din piesele lui Shakespeare? 

— Orgoliu? 

— Da, ăsta e cuvântul. Mândrie, un tip care nu știe când e 
cazul să se oprească. Cred că am descoperit originea problemei 
cu care ne confruntăm acum. 

Căpitanul Guidry a dat iar drumul la meci și s-a prefăcut că se 
uită cât timp am așteptat telefonul. Era clar că se simțea 
inconfortabil. Presupun că se gândea că ar fi putut fi nevoit să 
mă aresteze. Până la urmă, s-a ridicat, a mers în bucătărie și a 
adus câte o sticlă de Dr Pepper. 

— Îţi amintești de o băutură numită Dr. Nut, de când eram 
copii? m-a întrebat. 


VP - 204 


— Sigur că da. 

— Erau bune, nu-i așa? Seamănă cel mai mult la gust cu Dr. 
Pepper. Cred că de-asta cei din sud beau Dr. Pepper tot timpul. 

S-a oprit din vorbit și și-a atins vârfurile degetelor cu palmele. 

— Uite ce e, știu că tu crezi că nu se mai poate face nimic, dar 
încearcă să te concentrezi asupra lucrurilor bune. Nu mai bei, 
încă mai ai prieteni buni și ai un trecut nemaipomenit ca poliţist. 

— Îți mulțumesc. 

Telefonul a sunat, iar bărbatul a raspuns, vizibil ușurat. A 
ascultat aproape un minut întreg, clipind din când în când, după 
care a spus: 

— Așa a zis - pe aleea Azalea, ultimul duplex, cu tencuială 
roz. Lângă un teren viran. 

Căpitanul s-a uitat spre mine. 

— Așa este, nu, Dave? E ultima clădire de pe stradă, iar 
apartamentul vecin are ziare pe peluză? 

Am dat din cap aprobator. 

— Aveţi adresa bună, a rostit el la telefon. L-aţi găsit pe 
proprietar?... înțeleg... Nu, domnule, nici eu nu pricep. Aș 
aprecia, însă, dacă ne-aţi ţine la curent, iar noi o să facem la 
fel... Da, domnule, mulțumesc pentru timpul acordat și 
bunăvoință. 

A închis telefonul și și-a atins implanturile de păr de pe cap. 

— Nu e nimeni acolo. 

— Poftim? 

— Nu e niciun Philip Murphy, niciun cadavru la duș, nici haine 
în dulapuri, nimic în bufete sau sertare. Vecinul spune că de 
dimineaţă au venit niște tipi cu o rulotă U-Haul. Singurul lucru 
care poate fi verificat e că ușile de la duș nu mai au geamuri și 
arată ca și cum cineva ar fi tăiat cu ferăstrăul o bucată din tocul 
ușii. Avea plumb în el? 

— Da, am nimerit marginea la prima rafală. 

— Nu știu ce să-ţi spun, Dave. 

— Și proprietarul? 

— Locuiește în Mobile. Încă nu au vorbit cu el. 

— Dar sângele? 

— Locul e curat. Ai scăpat, cel puţin deocamdată. 

— Asta înseamnă că sunt mai mulţi. Sunt ca niște furnici- 
soldaţi care-și cară morții dându-i de-a rostogolul. 


VP - 205 


— Lucrez în departament de treizeci și doi de ani. Doar o 
singură dată m-am mai întâlnit cu ceva asemănător, și, ca să fiu 
sincer, m-a dat peste cap pentru mult timp. Acum douăzeci și 
doi sau douăzeci și trei de ani, o mașină cu soldați a fost lovită 
de un tren, pe Tchoupitoulas. Au murit cu toții și, când zic asta, 
vreau să spun că au fost făcuţi una cu pământul, sub motor. Ce 
m-a deranjat era că toţi trei purtau centuri de siguranţă. Care e 
probabilitatea să moară trei oameni care poartă centuri de 
siguranţă? In plus, cei care sunt atât de atenţi nu se pun în faţa 
trenului. Revenind, era iarnă, iar ei trebuiau să fie în permisie de 
la Fort Dix, New Jersey, dar erau bronzaţi ca și cum ar fi stat la 
plajă șase luni. Cred că erau morți înainte să-i lovească trenul. 
Cineva le-a pus centurile și i-a așezat pe șină la trei dimineața. 
Dar n-o să fiu niciodată sigur, pentru că armata a revendicat 
cadavrele, le-a sigilat în saci și n-am mai auzit niciodată despre 
cazul ăsta. Am face bine să vorbim cu oamenii de la Finanţe 
mâine dimineaţă. 

— Li se întâmplă să intre în comă când aud vocea mea la 
telefon. 

— O să-i sun eu. Ai făcut ce trebuia venind aici astă-seară. 
Lucrurile par mai puţin grave decât se prezentau cu ceva timp în 
urmă, nu-i așa? 

— Da, domnule, așa e. 

— Mai e ceva ce vreau să-ți spun. Se pare că biroul 
procurorului n-o să te mai acuze de deținere de armă tăinuită. 

— De ce? 

— Vor fi alegeri în curând. E vremea pentru lege și ordine. Vor 
apărea mult în presă în legătură cu jocurile de noroc și 
narcoticele și nu vor să fie acuzaţi că irosesc banii din taxele 
oamenilor pe procesul unui poliţist, pentru o acuzaţie de doi 
bani. 

— Ești sigur? 

— Așa am auzit. Nu te baza pe asta încă. Dar tipii urmăresc 
lucruri mai importante și nu le pasă de problemele noastre 
minore din secţie. În orice caz, stai liniștit o vreme, da, Dave? 

e 

Dar cine nu riscă nu câștigă. Nu o lași moale pe ultima sută 
de metri, nu abandonezi planul aproape de finiș. 

A doua zi a plouat chiar înainte de răsărit, iar când a ieșit 
soarele, copacii de pe marginea străzii Carondelet erau verzi și 


VP - 206 


picurau, iar aerul era atât de umed, încât semăna cu ceața, 
impregnat cu o lumină roz-deschis, de culoarea vatei de zahăr. 
Am parcat mai jos de casa lui Clete, pe aceeași stradă, într-un 
cartier de muncitori, care avea să fie până la urmă pe de-a 
întregul populat de afro-americani. larba fusese tunsă recent, 
dar era tăiată în fâșii inegale, cu smocuri de verdeață neglijate, 
care se ițeau din urmele lăsate de mașina de tuns, iar 
crăpăturile de pe trotuar și alee erau pline de buruieni. 
Tomberoanele fuseseră golite cu o zi în urmă, dar se aflau încă 
în faţa casei lui, cu burțile lor turtite strălucind de rouă. La șapte 
și jumătate, Clete a ieșit pe ușa din faţă, îmbrăcat într-o cămașă 
albă cu mânecă scurtă, o cravată cu dungi și pantaloni de 
bumbac. Pe braţ purta haina. Avea cureaua închisă sub buric, 
așa cum ar purta-o un fost fotbalist, iar umerii lui largi îl făceau 
să pară că a îmbrăcat din greșeală cămașa unui copil. 

L-am urmărit în trafic, prin oraș. La lumina roșie a unui 
semafor, pe măsură ce căldura și umiditatea se intensificau 
între clădirile înalte și mașinile îngrămădite, l-am văzut căscând 
larg, frecându-și faţa ca și cum încerca să readucă la viaţă 
țesutul mort și rezemându-și capul de ușă. Acela era un bărbat 
care avea în sânge o cantitatea sănătoasă din melancolia 
câinelui galben”. Pe la jumătatea dimineţii, avea deja să fi 
transpirat din greu golind rezervorul cu apă, gândindu-se dacă 
ar trebui să mai ia aspirină, ascunzându-și nefericirea în 
întunericul dintr-o cabină de toaletă; la prânz avea să iasă în 
lumina strălucitoare a soarelui, în zgomotul traficului și avea să 
meargă cu mașina peste Canal, la o cafenea unde nu-l cunoștea 
nimeni, ca să poată bea o bere în timpul mesei, până la ora unu, 
și să se adune după toată agitația zilei. Nu-i mergea bine și avea 
să-i meargă și mai rău. 

A parcat ilegal în fața depozitului Greyhound și a mers 
înăuntru, îmbrăcându-și haina. Cinci minute mai târziu era din 
nou în mașină. Își făcea loc prin trafic, uitându-se în jur ca și 
cum întreaga lume venea spre el ameninţător, din oglinda 
retrovizoare. 

M-am întors la barcă, am sunat la spital și m-am interesat de 
starea lui Jimmie. Am ridicat greutăți, am alergat șapte kilometri 
pe marginea lacului, mi-am curățat și mi-am lustruit pistolul și 


7? Trimitere la cântecul Yellow Dog Blues, interpretat de Bessie Smith. 
VP - 207 


am gătit niște pește și dirty rice pentru masa de prânz, 
ascultând o înregistrare veche a lui Blind Lemon Jefferson: 


Îmi sap mormântul cu o lopată de argint 
Și văd că mormântul meu e păstrat curat. 
Oh, Dumnezeule, coboară-mă pe un lant de aur. 


Mă întrebam de ce doar afro-americanii tratau moartea în 
mod realist în arta lor. Oamenii albi scriau despre ea abstract, o 
foloseau ca mijloc poetic, erau preocupaţi de ea numai de la 
distanţă. Majoritatea poemelor lui Shakespeare și Frost despre 
moarte au fost scrise când ambii erau tineri. Când Billie Holiday, 
Blind Lemon Jefferson sau Leadbelly cântau despre ea, puteai 
să-l auzi pe gardian cum trage cocoșul armei, vedeai silueta 
întunecată atârnând de un copac, pe fundalul unui soare roșu, 
muribund, simţeai mirosul coșciugului din lemn de pin, coborât 
în același pământ din Mississippi pe care un arendaș îl muncise 
toată viaţa. 

În după-amiaza aceea am mers la spital și am petrecut două 
ore cu Jimmie. Dormea cu indiferența cuiva care trecuse într-o 
altă dimensiune. Din când în când, gura i se contracta, ca și cum 
i s-ar fi așezat o muscă pe ea, și mă întrebam ce amintire 
dureroasă se afla sub masca cenușie, aproape fără trăsături, 
care devenise chipul lui. Speram că nu-și amintea de gloanțele 
trase direct spre capul lui, prin ușa toaletei. Puţini oameni 
trăiesc experienţa terifiantă a unui astfel de moment. Soldații 
învaţă să nu vorbească despre asta. Victimele civile încearcă s-o 
explice prietenilor și terapeuţilor și sunt adesea tratate cu 
aceeași compasiune pe care o arătăm nebunilor ce bălmăjesc în 
neștire. Dar cea mai bună descriere pe care am auzit-o vreodată 
nu a fost de la o victimă sau un soldat. Aveam un criminal în 
serie în celula pentru izolare, la Districtul Unu, și a dat un 
interviu unei reportere de la Times-Picayune. Nu o să uit 
niciodată cuvintele lui: „Niciun val de adrenalină nu se compară 
cu asta. Se îneacă când o îndrepţi spre ei. Imploră și se pișă pe 
ei. Plâng, te roagă să alegi pe altcineva, încearcă să se ascundă 
în spatele propriilor mâini. E ca și cum ai privi pe cineva topindu- 
se ca o budincă”. 

Dar nu aveam cum să-mi dau seama ce bătălie se dădea în 
Jimmie. Poate nu se întâmpla nimic înăuntrul lui. A doua zi 


VP - 208 


aveau să-i perforeze craniul cu o freză și să-i adune fragmentele 
de plumb și os care-i erau înfipte în creier. Dar poate că nu 
aveau să găsească pur și simplu celule nervoase care arătau ca 
și cum ar fi fost lovite cu un spărgător de gheaţă; era posibil, a 
spus doctorul, ca rănile să fie mai grave, să arate precum 
tesutul mort și moale al unui fruct lovit. În cazul ăsta, mintea i s- 
ar fi putut deteriora până în punctul în care gândurile lui n-ar fi 
fost cu mult mai mult decât niște scrijelituri pe nisip, sub 
curenții unei mări leneșe. 

La ora cinci parcasem mașina pe strada Basin, cu o clădire 
mai jos de sediul Districtului Unu, când Clete a ieșit pe ușa din 
față. L-am urmărit din nou la depoul de autobuze Greyhound și 
l-am văzut parcând paralel cu un alt autovehicul, intrând 
înăuntru și întorcându-se câteva minute mai târziu la mașină. 
Deși acum știam cu siguranţă ce făcea, îmi venea greu să cred. 
Regulamentul departamentului ne obliga să purtăm armele și în 
timpul, și în afara programului, dar obiecțiile și temerile soţiei lui 
cu privire la arme erau în mod evident suficiente să-l facă să se 
pună într-o poziţie incredibil de vulnerabilă. 

l-am văzut mașina intrând în trafic, apoi am mers la o cafenea 
în aer liber, pe Decatur, peste drum de Piaţa Franceză. M-am 
așezat la un bar cu produse din fructe de mare, am mâncat un 
castron de gumbo de crevete și două duzini de stridii și am citit 
ziarul de după-amiază. În cafenea se afla un grup de tineri. Ei 
ascultau muzică din Insule la tonomat, beau Jax la butoi și 
mâncau stridii cu viteza cu care barmanul negru le putea scoate 
din lăzile frigorifice și le putea scobi din cochilii, pe o tavă. Când 
traficul s-a mai rărit, iar străzile s-au mai răcorit sub umbrele 
alungite, am mers cu mașina pe Carondelet, la casa lui Clete. 

Când colegul meu a deschis ușa, ţinea în mână o doză de 
bere și era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi, pentru 
înot, și cu un tricou pe care scria „NU TE PUNE RAU CU IUBITA 
MEA*”. Ochii lui erau tulburi și bănuiam că sărise peste cină și 
se dedicase deja unei seri de auto-demolare mentală. 

— Hei, Dave, ce mai faci? m-a întrebat. Vino pe veranda din 
spate. Leg niște muște pe undiţă. Cred că o să merg în Colorado 
și o să pescuiesc niște păstrăv. 

— Unde e Lois? 


50 Vers al unui cântec popular al etniei cajun. 
VP - 209 


— A ieșit cu fetele la un spectacol. Cred că merg cam la zece 
spectacole pe săptămână. Dar nu mă deranjează. la bilete cu 
reducere de la bancă, și e mai bine pentru ele decât să se uite la 
MTV. Sunt copiii ei, oricum, nu-i așa? la spune-mi ceva. Te-am 
văzut cumva pe canal în dimineața asta? 

— Poate. 

— Mergeai să-l vezi pe Jimmie? 

— L-am vizitat în după-miaza asta. 

— A, şi cum se simte? 

— Mâine o să fie operat din nou. O să aflăm mai multe atunci. 

— Îmi pare foarte rău pentru Jimmie. E un tip de treabă. 

— Apreciez asta, Clete. 

— Scuză mizeria de aici. Aruncă revistele alea pe podea și stai 
jos. Vrei o cola, sau o cafea, sau ceva? 

— Nu, mulțumesc. 

Construise el însuși veranda, cu trei ani înainte. Arăta ca o 
cutie de biscuiţi bătută în cuie în spatele casei. Vase cu ferigi 
maronii, neudate și plante agăţătoare ofilite erau atârnate la 
ferestre, iar covoarele pe care le folosise ca să acopere betonul 
arătau ca niște prosoape decolorate, azvârlite pe jos. Așezase o 
masă pentru jocuri de cărți în mijlocul camerei, iar pe ea erau 
așezate un dispozitiv în care puteai fixa muște pentru pescuit, 
ca într-o menghină, gheme, diferite tipuri de pene de pasăre și 
un  mănunchi de cârlige mici. O momeală zdrențuită, 
neterminată, aștepta prinsă în dispozitiv. 

Clete s-a așezat pe un scaun de pânză și a scos altă bere din 
lada frigorifică plină cu gheaţă. 

— O să-mi iau o vacanţă de două săptămâni și o să mergem 
în Colorado, a spus el. Lois o să-l viziteze pe preotul ei budist, 
poate o să și-l scoată din sistem, apoi o să facem camping pe 
râul Gunnison, o să pescuim, o să plecăm în excursii, o să trăim 
la cort, o să facem toate chestiile alea sănătoase. Pot să renunţ 
la fumat, să slăbesc puţin, poate să reduc din băutură. E o șansă 
la un început nou. Aștept cu nerăbdare momentul. 

— Am pistolul tău de 9 mm. 

— Poftim? 

— Te-am urmărit până la autobază. 

Pielea rigidă din jurul gurii lui încerca să se încreţească în 
forma unui zâmbet. 

— Despre ce vorbești? a întrebat. 


VP - 210 


— Te-am urmărit de dimineaţă și din nou în după-amiaza 
asta. Apoi l-am pus pe Bobo Getz să-ți deschidă dulapul. Îți 
aduci aminte de el. Cumpără cheile camerelor de la 
prostituatele care stau pe la Ramada. 

Faţa i-a împietrit. Și-a coborât privirea, a scos o ţigară din 
pachet, apoi a băgat-o la loc. 

— Dave, ce încerci să-mi faci? 

— Nu ţi-a făcut nimeni nimic. Te-ai băgat singur în rahat. 

— Deci mi-e rușine că mi-am uitat arma într-un dulap dintr-o 
stație de autobuz. Dar ăsta nu e un cămin, e un azil de nebuni. 
Cine te-a ales pe tine să mă judeci? 

— Joacă teatrul ăsta cu altcineva. Echipa de balistică o să 
descopere că arma ta și glonțul care a ieșit din Bobby 
Starkweather se potrivesc. Ar fi trebuit s-o arunci undeva. 

— Da? Poate că nu mă așteptam ca partenerul meu să mi-o 
fure. 

A scos ţigara din pachet, a aprins-o cu o brichetă Zippo, după 
care a lăsat obiectul să cadă cu zgomot pe masă și și-a frecat 
fața cu mâna, în timp ce fuma. Deci o să mă bagi la storcător? 

— De ce ai făcut-o? 

— Pentru zece mii de dolari. 

Nu am spus nimic. M-am uitat la mâinile lui mari, la felul cum 
ţigara părea atât de mică între ele, la faţa lui roșie și plină de 
cicatrice și m-am întrebat ce se întâmplase cu omul inteligent și 
bine dispus cu care lucram. 

— Haide, era un gunoi și tu știi asta, a spus el. Banca nu îmi 
acorda alt împrumut. Încă îi mai plătesc pensie alimentară 
primei soţii, am datorii la compania de finanțe și îi plăteam 
cincizeci pe săptămână unui cămătar. Aș fi putut să le fac faţă, 
dar au apărut niște complicaţii cu o fată. Mi-a spus că i-a 
întârziat o săptămână și m-a stors de o mie ca să dispară fără să 
stea de vorbă cu Lois. Ar fi fost de-ajuns s-o bage în spital. 

— Cine te-a plătit, Clete? 

— Murphy. 

— De ce-l voia mort? De ce voia s-o facă un poliţist? 

— Ce importanţă are? 

— Va trebui să dai o explicaţie la un moment dat. 

— A spus că tipul era un nemernic, că scăpase de sub control 
sau ceva de genul ăsta. 


VP - 211 


— Murphy nu avea nevoie să plătească polițiști ca să scape de 
cineva. 

Clete s-a încruntat. Și-a șters niște tutun de la colțul gurii. 

— Ai spus nu avea. 

— Nu mai e în joc. 

l-a trebuit un moment să înțeleagă. 

— Omule, tu nu glumești, nu-i așa? 

— Haide, Clete, de ce un poliţist? 

A așteptat o clipă și l-am văzut înroșindu-se la față din nou. 

— Mi-a spus că lucrează pentru un tip, presupun că-i vorba de 
generalul ăla, nu-mi aduc aminte cum îl cheamă, în casa căruia 
ai fost arestat, a spus că tipul nu credea în omorârea propriilor 
oameni. Probabil că e o minciună. Sunt toţi niște gunoaie, 
oricum. 

— Deci îl știai pe Murphy dinainte? 

— Nu. El mă știa pe mine. Sau știa cel puţin că îi dădeam bani 
unui cămătar. 

Bărbatul a băut niște bere, a tras un fum, și-a studiat mâinile 
și a ridicat privirea din nou. 

— Ce facem mai departe, prietene? m-a întrebat. 

— Nu știu. 

— E atât de important un rahat ca Starkweather? 

— Nu numai că ai omorât un om pentru bani, dar ai fi putut 
să-i arestezi pe el și pe Murphy. M-ai fi putut scăpa pe mine. 

— Eu nu văd lucrurile așa. Dar mă gândesc că nu mai are 
importanţă acum. O să le dai arma mea? 

— Nu o am. 

— Poftim? 

— Doar am presupus că o lăsai în dulap și-apoi o luai de- 
acolo. 

A dat din cap și a răsuflat atât de puternic, încât ai fi crezut că 
l-am lovit în stomac. 

— Să mor dacă nu ești șmecher, Pătatule. 

Clete a început să-i dea bobârnace cu unghiile muștei prinse 
în dispozitivul ca o menghină. 

— Ce crezi că ar trebui să fac acum? 

— Nu-mi pasă ce faci, am spus eu. Fugi din oraș. Pleacă în 
Colorado. Apucă-te de Zen cu Lois. Un singur lucru știu sigur - 
nu-mi mai spune „prietene” niciodată. 


VP - 212 


12. 


Jimmie a intrat în sala de operaţie la opt, în dimineața 
următoare, și l-au dus în salon abia la prânz. Doctorul îmbrăcat 
în verde m-a găsit în sala de așteptare și s-a așezat lângă mine, 
pe canapeaua de piele. Chelise prematur și avea un accent din 
Texasul de vest. Avea niște degete cu care ar fi putut acoperi o 
minge de baschet. 

— Asta numesc eu o problemă superficială, a spus el. Erau 
una sau două zone problematice, dar aproape totul era la 
suprafață. Luând în considerare situaţia, s-a curățat excelent. 
Sunt încă îngrijorat în privinţa ochiului, dar, cel puţin, nu cred că 
mai e cazul să vorbim despre paralizie. Sper că aţi primit vești 
bune în dimineața asta. 

— Da, domnule doctor. 

— Acum, în legătură cu celelalte lucruri - recuperarea, 
efectele post-operatorii, trauma psihologică - nu putem fi siguri. 
Sunt multe lucruri pe care nu le înțelegem despre creier. Uneori 
a trebuit să deschid pacienţi și să tai cam cât ai apuca într-o 
cupă pentru îngheţată și, cumva, celelalte părţi ale creierului 
compensează și persoana poate trăi o viaţă destul de normală. 
Alte daţi, am văzut o simplă fractură provocându-i cuiva dureri 
de cap care aproape l-au făcut să se sinucidă. E ca Jack in the 
box*!. Uneori, pur și simplu nu știi ce o să iasă din cutie. Dar 
avem un specialist grozav în oftalmologie și terapeuţi buni, iar 
situația fratelui dumneavoastră se va îmbunătăţi în fiecare zi. 
Înţelegeţi ce spun? Cu alte cuvinte, l-am întors din drum, și asta 
e tot ce contează. 

Am dat mâna, apoi m-am oprit la magazinul de cadouri de la 
parter și am aranjat să fie trimise flori proaspete în camera lui 
Jim. Am văzut un rac mare din plastic în vitrina de cadouri și am 
rugat-o pe vânzătoare să-l lege cu o fundă de vaza cu flori. 

e 

M-am întors la dosarele din arhiva publicației Picayune. Încă o 

dată, fotografiile și articolele m-au trimis dincolo de mare, înapoi 


51 jucărie constând dintr-o păpușă ascunsă într-o cutie și propulsată afară prin 
intermediul unui sistem de arcuri. 


VP - 213 


în perioada care avea să fie mereu a mea, indiferent dacă voiam 
asta sau nu. Uitându-mă atent la imaginile cu soldați urcându-și 
răniții în elicopterul pentru evacuări de urgenţă, prin iarba 
înaltă, aplatizată, din jurul lor, la feţele pline de praf, cu dâre de 
transpiraţie uscată, la capetele întoarse către focurile de armă 
care se auzeau încă în spatele lor, mă simţeam ca un lepros 
care nu poate să-și lase în pace propriile leziuni acoperite de 
cruste. Și, asemenea acelui lepros, știam că eram pe cale să-mi 
scufund degetul într-o cavitate mustind de durere și supărare, 
ce nu avea să se cauterizeze cu timpul. Am schimbat cadrele de 
microfilm pe ecran, până când am dat din nou de fotografiile 
făcute în timpul și după masacrul de la My Lai. Nu reușisem să 
uit de niciuna dintre pozele alea, de când le văzusem în revista 
Newsweek, cu cincisprezece ani în urmă. Sătenii fuseseră 
adunaţi laolaltă, un soldat cu un M16 stătea cu faţa la ei, iar o 
femeie implora cu mâinile împreunate, în timp ce băieţelul ei, nu 
mai mare de cinci ani, se ţinea de fusta mamei și se uita din 
spatele ei cu o spaimă buimacă întipărită pe faţă. Avea gura 
deschisă, pielea de pe chip îi era înţepenită de frică, iar ochii îi 
erau mari și înțelegeau că rugăminţile mamei sale nu-l puteau 
apăra de ceea ce avea să se întâmple. Următorul cadru de pe 
microfilm arăta șanțul în care fuseseră executaţi. Pe fundul 
șanțului, în învălmășeala de adulți morţi, se afla trupul unui 
băieţel care purta aceeași pereche de pantaloni scurți și același 
tricou precum copilul din prima fotografie. Acesta era războiul 
pe care un președinte american îl numea o cauză sfântă. 

Ştiam că și eu aveam să fiu mereu captiv în obiectivul acela, 
închis într-un cadru de film cu a cărui imagine oamenii nu vor 
putea niciodată să se confrunte, pentru că ar fi fost nevoie de o 
recunoaștere a responsabilităţii, care ar fi amorţit o întreagă 
naţiune. 

De-asta cuvântul  „obsesie” este unul convenabil în 
vocabularul analitic. Îl atribuim celor surprinși de aparatul de 
fotografiat, care nu se pot desprinde din acele perioade istorice 
mai întunecate, scrise pentru ei de altcineva. Dar bănuiam că 
generalul ar fi înțeles ce voiam să spun, că auzise și el clicul 
butonului într-un moment neașteptat și își dăduse seama, cu o 
accelerare a pulsului, că unii dintre noi suntem meniţi să 
rămânem ancoraţi doar în prezent. 


VP - 214 


Apoi s-a întâmplat ceva ciudat în după-amiaza aceea. M-am 
întors la barcă, am mâncat un sandviș, am băut un pahar de 
ceai cu gheaţă și m-am simţit deodată foarte obosit. Am adormit 
cu ventilatorul suflându-mi aer în față, din partea cealaltă a 
cabinei în care era foarte cald, și m-am trezit o oră mai târziu, 
năpădit de căldura densă a după-amiezii, adunată în jurul 
capului meu. Am dat drumul la apă în chiuveta de la bucătărie, 
m-am spălat pe faţă și m-am șters cu un prosop de hârtie. M-am 
holbat distrat pe fereastră, în lumina orbitoare a soarelui. Apoi 
ochii mei s-au oprit asupra unui bărbat care stătea sub un 
palmier, mai jos, pe plajă. Avea părul complet alb, pielea foarte 
bronzată și stătea drept, fumând o ţigară printr-un portţigaret și 
uitându-se din spatele ochelarilor lui de aviator către lacul 
strălucitor. Mi-am șters umezeala de la ochi cu degetele și m-am 
uitat din nou. Bănuiam că, până la urmă, era posibil să fiu cu 
adevărat obsedat. Am ieșit pe punte și l-am văzut întorcându-se 
și uitându-se la mine. Fumul de ţigară se înălța în vânt, din 
colțul gurii sale. Am traversat repede pasarela și m-am îndreptat 
spre el, pe plajă. A continuat să mă privească un moment, a 
scos ţigara din suportul ei și a lăsat-o să cadă pe nisip. S-a 
îndreptat apoi, relaxat, spre un Chrysler gri-închis. Căldura 
semăna cu aburul ce se ridică de pe o plită. 

e 

Mi-am pus pantofii și pantalonii de alergat, am dat o tură de 
opt kilometri de-a lungul plajei, am făcut duș în cabina mea de 
tablă și am sunat-o pe Annie și ca să-i spun că aveam să o scot 
la cină după ce îl voi fi vizitat pe Jimmie la spital. Dar exact când 
încuiam ușa, căpitanul Guidry și-a parcat mașina sub palmierii 
de lângă docul meu și a mers pe poteca de pe duna de nisip, 
spre mine. Își ţinea haina pe umăr și-și purta insigna într-o 
parte, agăţată cu o clemă de curea. Tocul pentru pistolul de 
calibru .38 se vedea pe partea cealaltă. Purta cămăși albe cu 
mânecă lungă și cravată, chiar și vara, și avea pete mari de 
transpiraţie la subraţ. 

— Acordă-mi cinci minute din timpul tău, a spus el. 

Am descuiat ușa, i-am pregătit Coca-Cola cu rom, mi-am făcut 
cafea instant cu gheaţă și ne-am așezat la masa de pe punte, 
sub umbrela de pânză. Căldura și umiditatea după-amiezii 
începuseră să se ridice și să se evapore în briza serii, iar pete de 
un albastru-închis pluteau în verdele de pe lac. 


VP - 215 


— Nu ar trebui să beau asta, a spus. Am luat câteva pahare 
după serviciu și probabil că ar trebui să-mi fie de-ajuns. Dar... și 
ce dacă? Noroc, Dave. 

— Nu ești un om care poate fi acuzat de multe vicii, domnule 
căpitan. 

— Da, dar, în consecinţă, viața mea e destul de plictisitoare. 
Sau e așa cel puţin până devin interesat de un caz. Vreau să te 
aduc înapoi în departament. Ești prea valoros ca să pierzi timpul 
aici, pe barcă. O să-ţi vorbesc direct. Eşti probabil cel mai bun 
ofițer de investigaţii pe care l-am avut vreodată în subordine. Ai 
talent și abilităţi adevărate. Nu mă pot baza pe nimeni așa cum 
m-am bazat pe tine. 

— E frumos din partea ta să spui asta. 

— Uită de frumos. Vreau oameni arestaţi pentru împușcarea 
lui Jimmie. Mi-e rușine de numarul de omoruri și tentative de 
omor pe care nu le judecăm. Sunt convins că aproape fiecare tip 
pe care nu îl reținem continuă să omoare oameni până când e 
prins, într-un final. Nu am crezut niciodată în teoria asta că o 
crimă e ceva ce faci o singură dată. Iți aduci aminte de asasinul 
ăla din New Jersey, pe care l-am prins cu cinci sau șase ani în 
urmă? A fost suspectat în aproape optsprezece crime plătite. 
Greu de crezut, nu-i așa? Ar fi încă liber dacă unul de-ai lui nu i- 
ar fi înfipt un spărgător de gheaţă în ureche. In orice caz, nu o 
să se bage în asta. O să leg pachetul cu fundă și o să îl duc eu 
însumi la biroul procurorului, dar s-ar putea să am nevoie de 
puţin ajutor. Așa că nu mă aburi, Dave. Ştiai ceva când ai ieșit 
din camera lui Jimmie, în ziua în care a fost împușcat. Vreau să 
aflu despre ce e vorba. 

— Nu ţi-am ascuns nimic. Pur și simplu nu știam dacă are vreo 
importanţă. Și încă nu știu dacă are. 

— Ce? 

— Jimmie mi-a pus degetele pe piept, ca și cum încerca să 
traseze literele din numele cuiva. 

— OK. 

— Cred că știa că nu poate să scrie literele unui nume întreg. 
Dar inițialele? 

— Numele cui seamănă cu niște iniţiale? 

— N-am idee, spune-mi tu. 

— Didi Gee. S-a folosit de mine. M-a scos la masa de prânz, 
împreună cu gaşca lui de nenorociţi, în timp ce Jimmie era 


VP - 216 


împușcat. Nu numai că i-am oferit un alibi, dar i-am dat voie să 
vorbească aiurea despre simțul lui etic și despre cum oamenii îl 
obligau să-și încalce propriile reguli. 

— De ce ar fi vrut să-l împuște pe Jimmie? 

— O să compară în faţa tribunalului penal și pun pariu că și 
Jimmie va primi citaţie. Știa că Jimmie nu ar comite sperjur. Ar 
plăti prețul pentru faptele sale, iar Didi ar sfârși plătindu-l odată 
cu el. 

Căpitanul Guidry și-a băut cola cu rom și și-a scos pipa și 
săculețul cu tutun din buzunarul de la haină. 

— O să-ţi spun câteva lucruri, dar înainte de asta, vreau să-mi 
dai cuvântul de onoare, a spus el. 

— Am încetat să mai tratez lucrurile așa. Nu vreau să sune 
cinic. Luând în considerare kilometrajul de pe contorul meu, mi- 
e greu să mă gândesc la onoarea personală. 

— Asta pentru că te-ai convins singur că ești unul dintre marii 
păcătoşi ai lumii. Lasă-mă să-ţi spun ceva. Onoarea adevărată 
înseamnă să fii intact și funcţional după ce sufletul ţi-a fost 
proiectat dintr-un tun. 

— Ce vrei? 

— Promisiunea că nu o să încerci să-l omori pe Didi Gee. 

— Nu plănuiam să fac asta. 

— Nu ai plănuit nici situaţia din Biloxi, dar s-a întâmplat 
oricum, nu-i așa? 

— Ca ofițer de poliție, am împușcat patru oameni și nu o să-ți 
spun despre ce mi s-a întâmplat în Vietnam, doar că m-am 
săturat de toate. Există mereu cineva care să te convingă cum 
că trebuie să-i bombardăm, doar de data asta, pentru ca lumea 
să fie un loc mai sigur. Dacă Didi Gee face jocurile, e vorba de 
altă problemă. Dar eu am terminat cu treaba asta, căpitane. 

S-a jucat o vreme cu pipa, apoi a băgat-o în săculeţul cu tutun 
și a pus săculețul pe masă. 

— Am primit un telefon de la poliţia din Fort Lauderdale, a 
spus el. Incearcă să-și monitorizeze infractorii locali, dar unul 
dintre ei a scăpat din lesă și a plecat din oraș câteva zile. Ei cred 
că ar fi putut fi aici. 

— Despre cine e vorba? 

— Un asasin plătit care lucrează pentru mafia din New Jersey 
și sudul Floridei. Mi-au trimis o poză și i-am arătat-o puștiului 
negru, împreună cu alte cinci. A spus că ăla e omul nostru. 


VP - 217 


— Unde e tipul acum? 

— Mănâncă homar pe plajă, dar o să-l prindem în curând. O să 
obţinem mandatul pe baza identificării făcute de puști. O să-l 
aresteze ei pentru noi și o să-l extrădăm înapoi la New Orleans. 
Până atunci, poate că și Jimmie o să fie în stare să-l identifice. 
Ce contează e că nu o să-l lăsăm pe băiatul ăsta să scape. 

— Atunci ai face bine să pui o sumă mare pentru cauţiune. 

— O să fie. Încă ceva, o să umble vorba pe stradă că tipul ăsta 
e în libertate și reprezintă un pericol mare. Dar trebuie să ţii 
minte ceva, Dave. Ca să construim un caz solid, o să avem 
nevoie de Jimmie. Nu cred că puştiul o să se descurce de unul 
singur. 

— Și Didi Gee? 

— O s-o luăm pe rând. Nu o să fie greu să dovedim motivaţia 
- procurorul avea de gând să-l pună sub acuzaţie pe Jimmie și 
să-l folosească drept martor împotriva lui Didi Gee. Cred că totul 
se rezumă la cât timp e dispus omul nostru să petreacă tăind 
trestie de zahăr în Angola. Cei de la Fort Lauderdale spun că nu 
a fost nevoit niciodată să suporte o sentinţă lungă. 
Probabilitatea șocantă de a ispăși treizeci de ani în sistemul 
penitenciar din Louisiana ar putea să-i aprindă instinctul pentru 
negocieri. 

— Nu-l pune pe Purcell să se ocupe de el. 

— Purcell e problema mea. Nu-ţi face griji în legătură cu el. 

— A încasat zece mii pentru Starkweather. O să primească 
bani din nou. Nu e un lucru pe care îl faci o singură dată. Dacă 
nu mă crezi, verifică-i pistolul de nouă milimetri, cu echipa de 
balistică. Dar pun pariu că până atunci casa lui o să fie jefuită. 
Poate că poţi să obţii o potrivire cu gloanţele din cazul Segura, 
dacă nu sunt prea deteriorate. 

— Sper că într-o zi să ai slujba mea, Dave. Atunci poţi să fii tu 
responsabil pentru tot ce nu merge bine în Districtul Unu. E un 
lucru pe care să-l aștepți cu nerăbdare. 

— Vreau doar să ne-nţelegem. 

— Știu, dar ai încredere în mine. Eu sunt cel care te-a 
avertizat încă de la început să nu-i iei apărarea lui Purcell, nu-i 
așa? 

Nu am răspuns. Adierea vântului era răcoroasă acum și făcea 
să fluture umbrela de pânză de deasupra noastră. La douăzeci 


VP - 218 


de mile în larg, șase pelicani pluteau jos, deasupra apei. 
Umbrele lor se avântau în față, pe suprafaţa verde. 

— Am dreptate sau nu? m-a întrebat, rânjind la mine. 

— Ai dreptate. 

Apoi și-a luat din nou o mină gravă. 

— Dar fără Didi Gee, fără trucuri de cowboy, fără porcării de 
orice fel. Tipul o să dispară, poţi să fii sigur de asta, dar o să se 
întâmple conform regulilor. Da? 

— Da, am încuviinţat. 

Dar chiar în timp ce rosteam cuvintele, îmi ziceam: „Dacă 
încălcăm promisiunile pe care le facem în fața lui Dumnezeu, nu 
ar trebui să avem voie să ne încălcăm ocazional cuvântul dat 
prietenilor și superiorilor noștri?” 

e 

Luni dimineața a trebuit să merg la o altă audiere la Afaceri 
Interne, de data asta în legătură cu ultima mea întâlnire cu cei 
de la Afaceri Interne. Am intrat împreună cu alţi doi tipi într-o 
cameră albă, imaculată, mobilată cu o masă din lemn și trei 
scaune. Anchetatorii mei erau din aceia care iau notițe. 
Agendele galbene pe care scriau erau pline de bucle caligrafice 
scrijelite cu stilourile lor negre. Nu-l știam pe niciunul dintre ei. 

— De ce l-ai lovit pe locotenentul Baxter? 

— M-a provocat. 

— Cum adică? 

— De ce vă pasă vouă? 

— Poftim? 

— Am spus: de ce îmi punetți întrebările astea? Lucraţi cu 
omul ăsta în fiecare zi. ÎI cunoașteţi mai bine decât mine. 

— Ar trebui să notăm doar că refuzi să răspunzi la întrebare? 

— L-am pocnit pe Nate Baxter pentru că nu e un poliţist bun. 
Încearcă să intimideze și să degradeze oamenii. În ce mă 
privește, a încercat să ignore dovezi în cazul torturării și uciderii 
unui ofițer. Lucrurile acestea nu sunt demonstrabile, dar sunt 
adevărate, și o știți amândoi. 

S-au uitat inexpresiv la mine, de pe partea cealaltă a mesei. 
În liniștea albă, auzeam aerul condiţionat zumzăind printr-o 
conductă. 

e 

În drum spre ieșire, am rugat un funcționar să scoată fișa 

despre asasinul plătit, pe care o obținuseră de la Centrul 


VP - 219 


Naţional Pentru Informaţii Criminalistice din Washington. Era 
scurtă, cu o descriere aproape de nedeslușit, la fel cum o 
imagine facială arsă cu acid în piatră ar fi neclară și brutală în 
același timp. 


N. 1957, CAMDEN, NJ, ABSOLVIT LICEU 
1975, URMAT COLEGIUL MIAMI-DADE 2 ANI. 
PROF.: LUCRĂTOR CURĂȚĂTORIE, 
ADMINISTRATOR BLOC, VÂNZĂTOR. 
SUSPECT IMPLICARE ÎN 6  OMUCIDERI 
ORDONATE DE MEMBRI CRIMĂ 
ORGANIZATĂ. 1 CITAȚIE ULTRAJ FINALIZATĂ 
CU 3 LUNI DE AREST ÎN PENITENCIARUL DIN 
BROWARD. ADRESĂ CURENTĂ: CASA DEL 
MAR, GALT OCEAN MILE, FT. LAUDERDALE, 
FL. 


Am încercat să mi-l imaginez. Faţa a rămas un oval gol, 
întunecat, precum miezul găunos al unui fruct stricat, dar 
puteam să-i vizualizez mâinile de maimuţă. Erau puternice, cu 
articulaţii noduroase, cu palme groase, dar care nu erau făcute 
pentru muncă sau pentru a atinge sânii unei femei, nici măcar 
pentru a arunca o minge cu băieţii. Erau, în schimb, strânse în 
jurul anumitor unelte - la rândul lor, mijloace servind unui scop: 
revolverul Magnum .22, pistolul .410, briciul bărbierului, 
spărgătorul de gheaţă ascuţit, pistolul-mitralieră Uzi. Le-a 
eliberat sufletele din trupuri, suferinţa și teroarea din priviri, a 
înlăturat constrângerile trupurilor muritoare, a desprins cu 
ferăstrăul cerul de pământ, pe linia orizontului, le-a adus liniște 
sufletească, așa cum ar face-o un iubit, în rotirea stelelor. 
Uneori, noaptea, își privea propriile fapte la știrile de la ora zece, 
mânca cu lingura îngheţată din cutie și se simțea excitat într-un 
mod straniu, gândindu-se la simplitatea întregii situaţii, la 
puritate, la strălucirea de stroboscop a locului unde fuseseră 
trasate contururi cu creta în jurul corpurilor, la amintirea 
mirosului morții, care semăna cu mirosul mării, al copulației, al 
nașterii. 

Fusese arestat la nouă și jumătate în dimineaţa aceea și se 
afla acum într-un punct mort, la închisoarea de la Fort 
Lauderdale, fără cauţiune, cât timp aștepta să fie extrădat în 


VP - 220 


Louisiana. Cu puţin noroc, Jimmie avea să-l identifice și, cu 
mișcarea potrivită, ar fi fost dispus să-l împingă pe Didi Gee în 
elicea avionului. 

Ar fi trebuit să-mi fie suficient. Dar nu era. 

e 

M-am întors la barcă și am găsit un vechi sac de pânză pentru 
bani, în care obișnuiam să strâng monede. Pânza fusese tăiată 
dintr-o velă și avea cusături duble; se închidea și se lega la 
capăt cu o fâșie de piele. Apoi m-am uitat prin cutia cu unelte și 
am găsit șase piuliţe, trei rulmenţi și o bucșă de fier pe care o 
foloseam ca greutate la capcanele pentru crabi. 

Nori de ploaie planau deasupra, barca și lacul se acoperiseră 
deodată de umbră, iar valurile se ridicau pe suprafaţa plată și 
verde. Aerul era răcoros și mirosea a copaci și a nisip umed 
mișunând de crustacee. Simţțeam cum mi se aprindeau în minte 
lumini de avertizare, așa cum se întâmplă când vezi strălucirea 
de chihlimbar iradiind într-un pahar de whisky; ridici paharul la 
buze și ești față în față cu acea minge galbenă de foc, 
schimbătoare și jucăușă, apoi energia ei fierbinte îţi ajunge în 
stomac, și o resimţi ca pe o undă de șoc în piept. Ea deschide 
brutal încăperi bine închise ale minţii, despre care nici tu nu știai 
că există. Dar uniunea a avut loc, hiena e liberă să facă ce 
poftește, lumina de avertizare e blocată pe roșu și nu poţi avea 
nici măcar satisfacția urii de sine, pentru că metamorfoza căreia 
te-ai supus e acum singurul eu care ţi-a mai rămas. 

Nu, nu-mi pierdusem controlul. Nu era vorba de faptul că 
whiskyul sau vreun val de adrenalină o luaseră razna în mine. 
Trebuia pur și simplu să îndrept niște lucruri. Şi uneori nu 
îndrepți lucrurile fiind rezonabil. „Raţiune” a fost întotdeauna un 
cuvânt pe care l-am asociat cu birocraţii, funcţionarii și oamenii 
care formau comitete fără scopul de a rezolva ceva. Nu vreau să 
fiu dur. Poate că încerc pur și simplu să spun că ceea ce merge 
la alţi oameni nu a mers niciodată prea bine la mine, iar asta e 
probabil din cauză că eu mi-am scurtcircuitat o mare parte din 
instalaţia electrică cu mult timp în urmă. Nu m-am descurcat 
niciodată bine în situaţiile complexe, de obicei le-am dat peste 
cap când am încercat să le lac faţă și, din motivul ăsta, mi-a 
plăcut întotdeauna declaraţia pe care a făcut-o Robert Frost, 
când vorbea despre angajamentul pe viață pe care și-l luase 
față de arta sa. A spus că frica de Dumnezeu te face să-ţi puli 


VP - 221 


întrebarea: „Este sacrificiul meu unul acceptabil, este demn de 
EI? Când se sfârșește totul, am jucat cel mai bun joc posibil, am 
făcut tot ce mi-a stat în putere, chiar dacă am făcut greșeli, 
chiar și în ultima repriză?” 

Nu, poate că vorbesc pur și simplu despre onoare. Nu puteam 
să o regăsesc în mine însumi, dar o recunoșteam în alţii și eram 
convins că, în calitate de virtute, avea puţin de-a face cu a fi 
rezonabil. Și știam cu siguranţă că era la fel de josnic ca un 
bărbat să le permită altora să se folosească de el, precum era 
ca el să se folosească de alţii. Mai credeam, în calitate de 
poliţist, că a te folosi de oameni, lucru care e, probabil, cel mai 
mare păcat al nostru, era considerată o problemă de retorică 
moralizatoare de către cei din breaslă. 

Deci nu era o după-amiază potrivită pentru luminile de 
avertizare, deși îmi aminteau de căldura galbenă de chihlimbar 
care aproape că putea să treacă prin sticlă, la mine în palmă, și 
să mi se urce pe braţ. Era o zi cu vânt, cu valuri ce se 
transformă în spumă pe lac, cu briză sărată, suflând la ferestre, 
cu frunze de palmier întinzându-se spre cerul gri, cu înotători 
grăbindu-se spre mal, pe când tunetele se rostogoleau deasupra 
lor. Mi-am întors mașina spre Autostrada de Est când primele 
picături de ploaie au pocnit pe parbriz. 

Avea biroul într-un magazin de băuturi alcoolice pe care îl 
deţinea pe Huey P. Long Avenue, în Gretna. De acolo administra 
două firme distribuitoare de bere, o firmă de catering, parcarea 
cu valet și șase magazine de delicatese. Magazinul cu băuturi 
ocupa aproape un complex întreg. Avea culoare largi, bine 
luminate și podele lustruite; se auzea muzică de la boxe 
ascunse, la ferestre creșteau plante agăţătoare și filodendron; 
pe tejgheaua din faţă se aflau borcane de sticlă pentru donaţii în 
sprijinul copiilor cu handicap, postere cu reclame la LSU, Tulane 
și programul de toamnă al echipei de fotbal Saints. Cumpărătorii 
foloseau coșuri de mână, scotocind printre rafturi. Galantarul 
frigorific închis de la raionul de delicatese era plin cu creveţi în 
cochilie, calamari, ouă umplute, somon afumat, brânză feliată și 
cărnuri importate din toate colțurile lumii. 

Era un loc care compensa probabil lipsurile din copilărie. Era o 
cămară nesfârșită cu mâncare și băutură; interiorul era în 
totalitate din sticlă, plastic, crom, oţel inoxidabil - produse 
tehnologice, actuale; iar oamenii care îi cumpărau băutura și 


VP - 222 


tăvile cu mâncăruri de bună calitate erau membri ai Clubului 
Timber Lane și îl tratau cu respectul cuvenit unui om de afaceri 
de succes. Locul nu era situat atât de departe de cartierul 
algerian din port, unde crescuse, dar trebuie să fi părut la ani 
lumină distanţă, din momentul când apariţia decapotabilei lui, 
cu bâta de baseball murdară de sânge, rezemată de bancheta 
din spate, îi făcea pe negustorii italieni să se îndrepte, 
transpirând, spre colțul străzii, cu plicul maro strâns deja în 
mână. 

Trecând de ușile glisante, electronice, am simţit în gât un fior 
de teamă, ca un ghem de ace înfipt în laringe. Aveam fâșia de 
piele de la sacul de bani înfășurată în jurul mâinii și simţeam 
grămada de rulmenţi, piuliţele și bucșa de fier cum mi se 
loveau, în mers, de coapsă. Clienţii de la raioane sunt genul pe 
care îi găsești în magazinele de băuturi numai după-amiaza: în 
mare, sunt amatori, examinează etichetele de pe sticle pentru 
că nu știu sigur ce vor și se mișcă fără grabă, cu indiferența 
unor oameni care vor bea abia peste câteva ore sau chiar zile 
ceea ce cumpără atunci. In spatele magazinului exista o zonă de 
birouri, cu o balustradă de mahon în jur, asemănătoare cu o 
zonă de birouri dintr-o bancă mică. Didi Gee era așezat la biroul 
directorial acoperit cu sticlă, vorbind cu un vânzător cu şor gri 
și doi bărbaţi de vârstă mijlocie, cu umeri laţi, piept larg și 
postura ușor înclinată a cuiva care și-a petrecut toată viaţa 
ridicând greutăţi și mâncând și bând orice vrea, fără să-i pese 
de cum arată. Didi Gee m-a văzut primul și s-a oprit din vorbit, 
apoi toţi și-au întors capetele către mine, iar feţele lor erau plate 
și inexpresive ca ale cuiva care se uită la autobuzul pe cale să 
ajungă în staţie. Am văzut buzele lui Didi Gee mișcându-se, apoi 
cei doi bărbaţi de vârstă mijlocie s-au îndreptat spre mine; 
vânzătorul îi urma. Era mult mai tânăr ca restul, iar ochii lui nu 
se concentrau asupra mea. 

Stăteam în centrul culoarului larg și puteam simţi cum 
cumpărătorii se îndepărtau de noi, cu ochii un pic suspicioși și 
sprâncenele ușor încruntate, ca și cum o apariţie violentă s-ar fi 
putut infiltra în mijlocul lor doar dacă se uitau direct la ea. Ambii 
bărbaţi masivi purtau pantaloni și cămăși cu mânecă scurtă și se 
legănau ușor pe călcâie, asemenea boxerilor și bătrânilor 
militari de carieră. 

— Ce vrei? a întrebat cel mai mare dintre cei doi. 


VP - 223 


Purta inele mari pe degetele groase și un ceas de aur cu o 
faţă neagră, care se potrivea cu părul întunecat de pe brațele 
lui. 

— Până acum, voi nu sunteți implicaţi, am răspuns. 

— Noi suntem implicaţi în tot. Ce vrei, Robicheaux? a întrebat 
al doilea bărbat. 

Avea o cicatrice încreţită în mijlocul gâtului. Mesteca gumă, 
dar acum se oprise. 

— Este locotenentul Robicheaux. 

— Vrei să cumperi de băut? Dă-i trei sferturi de Jack Daniel's, 
i-a spus primul bărbat vânzătorului. E din partea casei. Acum ce 
altceva mai vrei, înainte de a pleca? 

— N-o meriţi tu, am spus. 

— O să te conducem la mașină. Charlie, pune-i sticla într-o 
pungă. 

Apoi primul bărbat m-a atins ușor pe braţ, doar o atingere, cu 
palma lui plină de bătături. Am aruncat sacul de pânză dintr-o 
parte și l-am izbit peste ochi și peste nas, am simţit piulițele și 
rulmenții cu bile aplatizând osul, am văzut durerea și șocul 
cuprinzându-i restul feţei, ca un pumn. Omul s-a clătinat, dând 
înapoi, și s-a împiedicat de un aranjament conic de sticle verzi 
care au căzut, într-o revărsare de vin și sticlă, împrăștiindu-se 
pe tot culoarul. Am văzut pumnul celui de-al doilea bărbat 
venind dintr-o parte; m-am legănat, mi-am îndoit genunchii, am 
simţit un box atingându-mi pielea capului, m-am întors, rotind 
sacul, și l-am pocnit drept peste bărbie și gură. Buzele i se 
crăpaseră, pe dinţi avea dâre roșii și se uita drept în ochii mei cu 
o înţelegere plină de teamă. Am aruncat din nou sacul spre el, 
dar acum își ţinea umerii aplecaţi și mâinile peste cap. O femeie 
tipa undeva în spatele meu și am văzut un bărbat scăpând un 
coș roșu pe podea și îndreptându-se iute către ușile glisante. Alți 
clienţi se înghesuiseră la celălalt capăt al culoarului. 

Apoi primul bărbat a trecut scrâșnind prin sticlă, a vărsat vinul 
și a venit spre mine ţinând în mână gâtul unei sticle sparte de 
vermut. Acolo unde-l lovisem, faţa îi era roșie și umflată. Işi 
ținea capul plecat, umerii arcuiţi și pășea hotărât, cu ochii 
apropiaţi privind feroce. M-a împuns cu sticla de parcă ar fi fost 
o suliță. l-am răsucit încheietura, am ratat, am auzit zgomotul 
pânzei atingând vârful sticlei, apoi s-a repezit din nou la mine și 
s-a întins către fața mea. Trebuie să se fi priceput la mânuit 


VP - 224 


cuțitul cândva și, cu toate că era masiv și respira cu un hărâit 
controlat, asemenea unui fumător de țigarete, reflexele lui erau 
rapide, iar coapsele și fesele mari îi erau încordate ca un arc, și 
nu era nici urmă de frică în ochii lui, ci doar o strălucire 
înfierbântată, constantă, a cuiva care ar fi trecut prin orice 
pentru a ajunge la finalul criminal. 

Dar nerăbdarea l-a dus la pieire. A împins din nou sticla spre 
ochii mei și, când a crezut că mă smucesc înapoi, a ridicat-o să- 
mi despice ţeasta. Dar nu am dat înapoi și am aruncat în față 
legătura, grea, încărcată cu metal, iar pânza s-a răsucit și l-a 
lovit puternic peste tâmplă. Faţa i s-a făcut cenușie, ochii i s-au 
dat peste cap, pleoapele i s-au mișcat ca niște petale strivite și 
s-a prăbușit peste rafturi, rămânând nemișcat. 

Cineva suna la poliție. Al doilea bărbat de vârstă mijlocie și 
vânzătorul cu șorț se dădeau înapoi din calea mea, pe măsură 
ce înaintam printre sticlele sparte și bălțile de vin, whisky și 
vermut. Didi Gee s-a ridicat de la biroul lui precum un monstru 
din adâncuri. A răsturnat scrumiera când s-a ridicat, iar ţigara lui 
parfumată a prins a arde pe sugativa de birou. Chipul încă îi mai 
era neîncrezător, dar mai exista și altceva în ochii lui - o licărire, 
o zvâcnire, capătul vălurit al fricii pe care o ascunsese înăuntrul 
său toată viaţa. 

— Ai dat de dracu’, a spus. 

„Nu vorbi. Fă-o. Acum!” mi-am zis. 

— M-ai auzit? De dracu’. Fratele tău, fata ta, sunteţi toți la 
pachet. 

— A crezut că îi ești prieten, nenorocitule, am spus. 

Am văzut cum ochii îi explorau magazinul, uitându-se 
neputincios la angajaţii lui, care nu luau parte la ceea ce se 
întâmpla acum, apoi și-a strecurat mâna în sertarul biroului și a 
apucat capătul pistolului automat, albastru. Am aruncat sacul de 
pânză peste cap, l-am lovit peste antebraţ și am rupt panoul 
lateral al sertarului. Degetele i s-au îndreptat și au tremurat din 
cauza șocului. Și-a pus mâna în jurul umflăturii din vârful 
antebraţului, a dus-o la piept și s-a depărtat de mine. A lovit cu 
fundul și dosul coapselor balustrada de mahon care înconjura 
zona biroului, niște șuruburi s-au desprins, iar bara s-a rupt 
dintr-odată și a căzut pe podea. Apoi s-a răsucit și a luat-o la 
fugă, ţinându-și capul întors spre mine. 


VP - 225 


L-am urmărit până în spatele galantarului cu delicatese, pe 
grătarul din lemn, în mijlocul vânzătorilor și al măcelarilor lui, 
ale căror fețe nu îndrăzneau să afișeze o expresie partizană. 
Respirația lui Didi era grea, pieptul său mare se căznea, părul 
negru și creţ i se agăţase de faţă ca niște șerpi, ochii i se holbau 
negri, fierbinţi și disperaţi. Respirația îi suna de parcă s-ar fi 
sufocat cu bule de aer. Grăsimea de pe piept, din zona inimii, îi 
tremura sub cămașă. A încercat să vorbească, să recapete 
controlul situaţiei pentru ultima dată, să folosească toate sforile 
pe care le utilizase întotdeauna pentru a-și transforma dușmanii 
în oameni care implorau milă, îngroziţi. În schimb, a căzut peste 
butucul măcelarului și s-a apucat de marginile lui ca să nu cadă. 
Butucul avea pete maro și era presărat cu resturi de pui. Burta 
lui Didi atârna ca un balon uriaș, umplut cu apă. Faţa îi transpira 
din greu, iar gura se chinuia din nou să articuleze cuvintele care 
nu ieșeau. 

— Ai un permis de liberă trecere, Didi, am spus și am lăsat 
sacul de pânză pe butucul măcelarului. Dă-i ajutorului tău o 
mărire de salariu. 

Am auzit sirenele afară. 

— Spune-le acelor polițiști să cheme o ambulanţă, a zis unul 
dintre vânzători. Îi curge sânge pe fund. 

e 

Pe Didi Gee l-au deschis în acea noapte. Chirurgii au spus că 
avea înăuntrul intestinelor polipi maligni de mărimea oului de 
rață. Au tăiat și au îndepărtat, au cusut și pus copci până 
aproape de zorii zilei. Au închis colonul, i-au împlântat un tub de 
scurgere într-o parte și l-au hrănit intravenos. Mai târziu, el avea 
să poarte o pungă de plastic pe un cadru subțire. Avea să piardă 
aproape şaptezeci de kilograme într-o lună. Urma să-i asculte pe 
psihologi vorbindu-i într-un limbaj pe care nu-l putea înțelege, să 
învețe să umble cu un cadru, să asiste la ședințe de terapie de 
grup, cu oameni care vorbeau despre viață când era clar că ei 
mureau, să se uite tâmp la broșuri ce descriau vacanțe în insule, 
să asiste la neplăcerea resimțită de copiii lui din cauza mirosului 
care-i ieșea de sub cearșafuri. 

Urma să-și cedeze dreptul de semnătură altora, să-și pună 
numele pe bucăţi de hârtie care păreau să nu mai aibă o valoare 
mai mare decât niște confetti. Avea să încerce să se gândească 
la toamna următoare, la frunzele roșii zburând în vânt, la brazii 


VP - 226 


de Crăciun și la prăjiturile cu coniac, la lichiorul de ouă și la 
primăvara de după, care cu siguranţă avea să renască dacă el 
putea să-și menţină mintea limpede. Undeva, înăuntrul său, știa 
că frica de moarte prin înec fusese întotdeauna o idee 
prostească. Moartea era un rozător ce-și croia drumul 
consumându-țţi centimetru cu centimetru  măruntaiele, 
mestecându-ți ficatul și stomacul, distrugând totul în calea ei, de 
la tendoane la organe, până ce, în final, rămâi singur, în 
întuneric, iar ea lâncezește ghiftuită și mieroasă lângă capul tău, 
odihnindu-și ochii, cu gura umedă ca de un sărut, șoptindu-ţi în 
ureche o promisiune. 
e 

În noaptea următoare nu am putut să dorm. La început am 
crezut că este din cauza căldurii. Apoi am decis că este 
insomnia ce mă lovea două sau trei nopţi pe lună și îmi lăsa 
mintea apatică și confuză în dimineaţa următoare. Apoi, în cele 
din urmă, am știut că este pur și simpli preţul ambiţiei - ucigașul 
de la Fort Laudardale se afla în pușcărie, Didi Gee avea de-a 
face cu o pedeapsă mult mai severă decât orice i-ar fi putut 
impune vreo instanță, iar eu voiam să-i prind pe general și pe 
Wineburger. Dar știam că ei câștigaseră și-mi venea la fel de 
ușor să accept un asemenea lucru precum mi-ar fi fost să înghit 
o lamă de ras. Apoi, în jurul orei trei dimineața, am adormit și 
am visat. Shakespeare a spus că toată puterea se află în lumea 
viselor, iar eu îl credeam. Cumva, somnul ne permite să vedem 
clar aproape toate lucrurile ce sunt ascunse de lumina zilei. L- 
am auzit pe tata vorbindu-mi din nou, i-am văzut mușchii uriași 
încordându-i-se sub cămașa de flanel, în timp ce trăgea prin ușa 
hambarului un aligator mort, lung de trei metri, agăţat de un 
cârlig. A împins vârful cuţitului de jupuit prin pielea groasă și 
galbenă de sub gât și apoi a tras-o cu ambele mâini, trasând o 
linie roșie care mergea de la gură până la vârful alb de sub 
coadă. „Nu l-am văzut, nu”, a spus. „Asta pentru că gândeam ca 
mine, nu ca el. Aligatorii nu ies când le este foame. Se ascund 
sub frunzele moarte ce plutesc lângă dig și-l așteaptă pe negrul 
ăla mare și gras să vină să bea apă”. 

M-am trezit în zori, mi-am turnat o cană de cafea din cicoare, 
am încălzit o tigaie mică, o oală cu lapte, am făcut șase felii de 
pâine prăjită în tigaie și am mâncat micul dejun afară, pe punte, 
în timp ce lumina roz se răspândea pe cer, iar pescărușii au 


VP - 227 


început să se rotească și să scoată sunete ascuţite. Întotdeauna 
am crezut că sunt un poliţist bun, dar eram încă uimit de cum 
treceam uneori cu vederea lucruri evidente. Tatăl meu nu știa 
să scrie sau să citească, dar în multe privinţe el învățase mai 
mult din vânat și pescuit în mlaștină decât acumulasem eu în 
anii de la facultate și din experiența de poliţist. Mă întrebam 
dacă nu ar fi fost un om al legii mai bun ca mine, exceptând 
faptul că lui nu-i plăceau regulile, autoritatea și oamenii care se 
luau prea mult în serios. Dar poate că ăsta era darul lui, mă 
gândeam; el râdea de seriozitatea oamenilor și, în consecinţă, 
nu se lăsase niciodată distras de subterfugiile lor. 

Am plecat de pe barcă la șapte și jumătate și am ajuns la 
tribunalul din circumscripţia Jefferson când s-a deschis, la ora 
opt. Am găsit ceea ce căutam într-o jumătate de oră. De fapt, 
tremuram când am intrat în cabina telefonică de pe coridorul de 
marmură și l-am sunat pe supraveghetorul lui Fitzpatrick de la 
clădirea federală. 

— Am găsit depozitul lui Larry Wineburger, am zis. 

— A, da? a întrebat. 

— Da, așa este. 

El nu a răspuns. 

— Cel pe care l-au menţionat nicaraguanii pe casetă, am 
spus. Presupun că ai ascultat caseta. 

— Am ascultat-o. 

— Este la marginea circumscripţiei Jefferson, pe strada 
Barataria. Îl căutam la categoria „acte de proprietate”, în biroul 
funcţionarului. Apoi m-a lovit: de ce ar vrea un rege de mahala 
ca Wineburger să cumpere un depozit? Banii pe care-i scoate 
din imobiliare vin de la clienţii cu dare de mână. Un tip ca 
Whiplash nu deţine nimic ce nu aduce un profit mare și imediat. 
Așa că am verificat contractele de leasing la biroul de intabulări. 
Legea nu te obligă să înregistrezi închirierile, dar un avocat o va 
face automat pentru a se proteja. 

— Poţi să-mi spui de ce trebuie să împarţi această 
omniscienţă cu noi? 

— Poftim? 

— Cine ţi-a dat acest dar divin? Cum se face că tocmai tu 
direcţionezi investigația? 

— Vrei informaţia sau nu? 


VP - 228 


— Am Sigilat locul ăla ieri după-amiază și am emis mandatul 
pentru Wineburger noaptea trecută. În dimineaţa asta a devenit 
foarte interesat de programul de protecție al martorilor. 

Mi-am simţit pielea feţei crispându-se în penumbra cabinei 
telefonice. Timp de o clipă, nu s-a mai auzit nimic pe fir. 

— Ce se afla înăuntru? am întrebat. 

— Nu prea e treaba ta. 

— Este. Știi prea bine că este. 

— Multe AR-15 modificate, muniţie, materiale sanitare și, 
crezi sau nu, un Beech King-Air B-200, cu suporturi pentru 
echipament de supraveghere electronică. 

— O zi mare pentru cavalerie, am spus. 

— Mereu ţintim sus. 

— Dar Abshire? 

— Joacă la baza a doua pentru Dogers, nu-i așa? la-o încet, 
Robicheaux. 

— Nu o să le câștigi niciodată inimile și mintea. 

— Înainte să închid, lasă-mă să adaug un lucru. Nu te-ai 
descurcat așa rău pentru un tip lăsat pe dinafară. În plus, i-ai 
fost un bun prieten lui Sam Fitzpatrick. Nu ignorăm faptul. Și, în 
final, sper că e ultima conversaţie pe care o am cu tine. 

e 

Aşa că nu aveam habar ce planuri pregăteau pentru general - 
dacă exista vreunul -, dar știam că trebuia să-l văd. Cu 
siguranţă nu-mi plăcea, dar simțeam că sunt legat într-un fel 
ciudat de el. Mi se părea că aflasem ceva despre el la arhiva 
publicaţiei Times-Picayune, un lucru pe care ceilalţi oameni nu-l 
înțelegeau. La fel ca în cazul soldaţilor confederați îngropaţi sub 
gazonul casei lui Jefferson Davis, unii oameni se bucură de 
proprietăţi cu valoare istorică ce vor fi mereu un fel de patrie 
doar a lor. Și știam de asemenea că, pentru a scăpa de tigru, 
uneori trebuie să privești drept înspre mărgelele portocalii de 
lumină din ochii lui. 

După prânz, l-am vizitat pe Jimmie la spital. leșise de la 
terapie intensivă, iar jaluzele din camera lui erau ridicate. 
Lumina soarelui cădea peste vazele cu trandafiri, garoafe și dalii 
aflate pe pervaz și pe dulap. Asistentele îl sprijiniseră pe perne 
și, cu toate că avea unul dintre ochi bandajat, iar faţa îi era încă 
gri, se simţea în stare să-mi zâmbească. 


VP - 229 


— În câteva săptămâni o să mergem să prindem niște păstrăv 
verde, am spus. 

A început să șoptească ceva și a trebuit să mă așez pe 
marginea patului și să mă aplec asupra lui ca să-i aud cuvintele. 

— Je t'aime, frere?, a îngăimat. 

Nu i-am răspuns imediat. Nu aveam nevoie să o fac. Știa că îl 
iubesc la fel de mult cât mă iubea și el, în singurul fel în care doi 
bărbaţi se iubesc unul pe celălalt. l-am ridicat paharul cu apă și 
paiul de sticlă și l-am ajutat să bea. 

— Nu avem decât prezentul, Jim, și lucrurile vor merge din ce 
în ce mai bine, am spus. 

Gura lui era ca a unei păsări pe paiul de sticlă. 

Am părăsit spitalul și am dus mașina închiriată înapoi la sediul 
Hertz, din centru. Nu-mi permiteam să o mai ţin. M-am gândit că 
dacă eram reîncadrat în poliţie și, prin urmare, reprimit în 
sindicat, aș fi putut cumpăra o mașină nouă, iar dacă s-ar fi 
întâmplat așa, probabil sosise oricum timpul să lichidez și să 
caut noi orizonturi. Mi-aduc aminte de cea mai proastă după- 
amiază din viaţa mea de jucător. Eu și soţia mea plecaserăm 
într-o excursie la Miami și, pe la sfârșitul celei de-a noua curse, 
în prima noastră zi la Hialeah, m-am ușurat de șase sute de 
dolari. Stăteam în tribuna ce se golea, cu zeci de bilete la 
parimutuel împrăștiate la picioarele mele. Un vânt rece sufla 
bucăţi de hârtie peste pistă. Am încercat să evit privirea 
mânioasă și dezamăgită a soţiei mele. Apoi am auzit deasupra 
vuietul tensionat al unui avion mic și m-am uitat la cerul gri. Am 
văzut un biplan remorcând o pânză lungă pe care scria: „În 
seara asta, ia-ţi revanșa la o cursă de câini de pe pista 
Biscayne”. Chiar și ratatul avea un viitor. 

Am luat tramvaiul de pe bulevardul Charles până la Garden 
District. A fost minunat să traversez esplanada, cu fereastra 
deschisă, pe sub copaci. Roţile de fier se loveau de șine, lumina 
soarelui și întunericul își schimbau rapid locul pe braţul meu. La 
fiecare oprire, studenţi și muncitori albi și negri așteptau la 
umbra stejarilor și a palmierilor, iar adolescenţii negri vindeau 
îngheţată și cornete cu sirop congelat din cărucioarele tip 
bicicletă, iar cafenelele aflate pe trotuar, în fața hotelurilor, 
începuseră deja să se umple de clienţii care luau cina devreme. 
Dintr-un motiv sau altul, fiecare zi în New Orleans părea o 


82 „Te iubesc, frăţioare” (în Ib. franceză, în text). 
VP - 230 


sărbătoare, chiar și atunci când trebuia să muncești, și nu exista 
alt mod de a te bucura de ea decât gonind pe esplanadă, într-un 
tramvai răcoros ce aleargă pe șinele acelea de la începutul 
secolului. M-am uitat la casele cu stâlpi și detalii alambicate de 
dinainte de razboi care-mi treceau prin fața ochilor, la stejarii 
din care atârna mușchiul spaniol, la curțile mici, cu porţile lor de 
fier și pereții de cărămidă, de un alb spălăcit, la frunzele de 
palmieri și bananieri ce umbreau trotuarele vechi și crăpate de 
rădăcinile arborilor. Apoi am traversat bulevardul Jackson și am 
coborât la staţia mea, am băut o cola cu lămâie la Kats and 
Besthoff și am mers în jos pe strada scurtă și pavată cu 
cărămidă, până la casa generalului, de pe Prytania. 

La poartă m-am oprit. Printre copacii-umbrelă înșirați de-a 
lungul gardului, l-am văzut stând în curte, la o masă albă de fier, 
decojind portocale și avocado într-un bol. Purta sandale și 
pantaloni scurți kaki, fără cămașă, iar pe pielea lui maronie, arsă 
de soare, și prin părul lui alb se cernea lumina strălucitoare, 
filtrată prin frunzișul stejarului de deasupra. Pe dedesubt, 
brațele aveau cutele specifice oamenilor în vârstă, dar încă 
arăta robust, iar mișcarea mâinilor, când curăța fructe în 
castron, îi era puternică și încrezătoare. Lângă cot avea o 
scrumieră, un portţigaret și o sticlă de vin cu dop de plută. A 
desfăcut sticla, a turnat într-un pahar mic, apoi ochii lui, albaștri 
ca flacăra de acetilenă, au privit fix într-ai mei. Am deblocat 
poarta de fier și am traversat gazonul către el. Expresia chipului 
său era plată, dar ochii lui mă priveau ca și cum ar fi analizat o 
creatură eliberată brusc din cușcă. 

— Mai sunt și alţii cu tine? a întrebat. 

— Nu. Incă operez de unul singur. 

— Înţeleg. 

M-a măsurat din cap până în picioare; mi-a privit mâinile. A 
înfipt cuțitul de curăţat într-o portocală și a tras în jos, decojind- 
O. 

— Vrei răzbunare? 

— Vor veni după tine. Este doar o chestiune de timp. 

— Poate. Sau poate că nu. 

— Nu există nicio îndoială, domnule general. Dacă nu o fac 
agenţii federali, șeful meu o va face cu siguranţă. Este un 
polițist mai bun decât mine. El urmează regulile și nu încurcă 
lucrurile. 


VP - 231 


— Nu înţeleg, de ce ești aici? 

— Ce făceai pe afară, pe lângă barca mea? 

— Stai jos. Bei vin sau vrei niște fructe? 

— Nu, mulțumesc. 

A pus ţigara în portțigaret, dar nu a aprins-o. A privit înspre un 
colț al curții, unde niște veverițe gri se cățărau în fugă pe un 
stejar. 

— Vreau să-ţi cer scuze, a zis. 

— Cum? 

— Pentru toate lucrurile care ţi s-au întâmplat. Nu ar fi trebuit 
să fii implicat în asta. 

— Când încalci legea, polițiștii devin automat implicați. 

— Ti-am provocat o mare durere. O parte s-a întâmplat fără 
știința mea, dar în final eu sunt cel responsabil. Iți cer scuze 
acum. Nu mă aştept să le accepţi. 

— Și eu am venit aici pentru un motiv personal. Nu eu voi fi 
cel care te va scoate la plimbare cu un mandat. Altcineva o să 
se ocupe de asta. Dar cred că sunt singurul care știe de ce te-ai 
băgat în proiectul Calea Elefantului sau cum s-o numi. 

— Cum de-mi știi tu tainele sufletului? 

— Ai fost un soldat printre soldaţi. Nu ești un ţăcănit de 
dreapta. Ai reputaţia unui om onorabil. Bănuiesc că oameni ca 
Wineburger, Julio Segura și Philip Murphy îţi dau fiori. Dar ai 
trecut de partea cealaltă a baricadei, cu nemernicii și paranoicii, 
și ai început să trimiţi arme în America Centrală. Au murit câţiva 
oameni nevinovați în ţara asta și doar Dumnezeu știe ce 
nenorociri au făcut armele acelea în Guatemala și Nicaragua. 
Deci, un om care probabil oricum nu-i respectă pe politicieni, a 
devenit parte dintr-o conspirație politică. Nu se brodește, nu-i 
așa? Cred că are de-a face cu fiul tău. 

— Poate ești bine intenţionat, dar ești indiscret. 

— Am fost acolo, domnule general. Ceea ce știm, eu și tu, nu 
va dispărea. Dar trebuie să priveşti situaţia în faţă. Nu poţi 
îngropa ceva teribil înăuntrul tău și apoi să te prefaci că nue 
acolo, în timp ce lupţi într-un alt război, care te determină să-ţi 
încalci propriile reguli. 

— Ce vrei să spui? 

— Masacrul de la My Lai. Dai vina pe fiul tău pentru el. Sau 
dai vina pe VietCong, care l-a făcut să pună acele mine. 

— Nu. 


VP - 232 


— Ba da. Scoate demonul din tine și privește-l în lumină. L-au 
capturat pe lângă Pinkville și l-au făcut să pună mine prin 
câmpurile alea de orez. Apoi oamenii lui Calley au fost aruncaţi 
în aer de câteva dintre explozii, înainte să intre în My Lai. 

Bărbatul a așezat portocala și cuțitul de curăţat pe masă. Își 
întinsese palmele pe suprafaţa mesei. Ochii îi clipeau rapid și 
puteam vedea pulsul zbătându-i-se la gât. Pe pielea lui puternic 
bronzată și netedă apăruseră pete de lumină, de la razele care 
pătrundeau printre frunzele stejarului. 

— Ți-am cerut scuze. Imi pare sincer rău pentru ce ţi s-a 
întâmplat. Dar nu ai dreptul să faci asta. 

— Nu a fost vina fiului tău. A fost forţat să pună acele mine și 
trebuie să-l ierți. Poate că trebuie să-i ierți chiar și pe oamenii 
care l-au forțat să o facă. 

— Tu știi ce i-au făcut? 

li tremura un mușchi în colțul unuia dintre ochii lui albaștri. 

— Da. 

— l-au pus capul într-o cușcă plină cu șobolani. 

— Știu. 

— Nu îi plăcea armata. Mergea la școala medicală. Dar nu-i 
era niciodată frică de nimic. 

— Pariez că era un tânăr grozav, domnule general. Un prieten 
de-al meu, de pe strada Magazine, l-a cunoscut. Zicea că fiul tău 
era un tip de primă mână. 

— Nu mai vreau să mai vorbesc despre asta, dacă nu te 
superi. 

— În regulă. 

— Zici că șeful tău e un om bun? 

Generalul a ridicat portocala și a desprins absent o bucată de 
coajă. 

— Da. 

— Va avea grijă să-ţi primești slujba înapoi? 

— Probabil. 

— Sunt sigur că este un om de cuvânt. Cât mai e până ajung 
aici? 

— Astăzi, mâine... Cine știe? Depinde probabil în a cui 
jurisdicție cade. De ce să nu mergi la ei? 

— Nu cred. 


VP - 233 


— Trebuie să fi aflat până acum că l-au prins pe Wineburger. 
O să te vândă doar pentru monedele pe care o să ţi le pună pe 
ochit. 

Și-a aprins ţigara. Fumul se ondula în jurul portţigaretului. A 
privit spre umbra pe care o aruncau copacii. 

— Presupun că nu este stilul tău, am spus, ridicându-mă de la 
masă. O să plec acum. Citește ce spune Sfântul loan al Crucii. 
Este o noapte lungă, domnule general. Nu încerca să treci prin 
ea cerându-ți iertare. Scuzele își au valoarea lor printre 
gentilomi, dar nu valorează mare lucru pentru morți. 

Am mers înapoi la stația de tramvai de pe St. Charles. 
Esplanada era umbrită de stejarii presăraţi peste tot, iar vântul 
sufla bucăţi de ziar prin intersecţie. Șinele tramvaiului aveau un 
luciu de culoarea cuprului și vibrau ușor de la troncănitul mașinii 
grele ce se vedea la capătul mai îndepărtat al esplanadei. 
Vântul era uscat și plin de praf, la capătul pârjolit al unei după- 
amiezi lungi și fierbinţi. Simţeam mirosul înțepător din aer, lăsat 
de tramvaie în urma lor, când treceau peste un circuit electric. 
Pe deasupra, norii aveau strălucirea pală a aburului și pluteau 
dinspre Golf unde soarele se scufundase deja într-un nor 
cumulus violet. O negresă mai în vârstă, care aștepta lângă 
mine la stop, căra o umbrelă înflorată, agăţată de braţul ei. 
Purta o pălărie stil tocă, prinsă în jos de capul ei mic. 

— O să plouă rău până diseară, a spus. Întâi se face cald și 
bate vântul, pe urmă miroase a pește, apoi fulgerele o să joace 
tontoroiul peste căsuţa mea. 

A zâmbit la mine, amuzată de propria glumă. Am ajutat-o să 
urce în tramvaiul aglomerat, plin cu oameni de culoare care 
munceau ca servitori în Garden District. Am stat pe același 
scaun de lemn din spate, în timp ce vehiculul huruia de-a lungul 
esplanadei, pe sub copaci. Am trecut de balcoanele din fier 
spiralat, de cafenelele de pe trotuar, din faţa hotelurilor, de 
peluzele verzi-albăstrui, dungate acum de umbre, de verandele 
având coloane de marmură, unde ofițerii confederați își legau 
odată caii și beau bourbon cu doamnele lor. Peste golf am auzit 
un bubuit lung de tunet, ca un rând de tunuri vechi trăgând într- 
o secvenţă ce se stingea. Doamna de culoare a clătinat grav din 
cap și a scos un sunet umed, gâjâit, din adâncul gâtului. 


53 Aluzie la obiceiul de a pune monede pe pleoapele morţilor. (n.r.). 
VP - 234 


Epilog 


Am fost reîncadrat în funcţie fără nicio măsură disciplinară, în 
afară de o scrisoare de mustrare pentru că l-am pocnit pe Nate 
Baxter. În două zile, șase polițiști m-au sunat ca să mă felicite. 
Niciunul dintre ei nu mă căutase cât timp fusesem suspendat. 
Mi-am dat seama că nu eram pregătit să mă întorc la lucru, că 
sertarul meu de dosare, plin cu figuri grotești și suferinţă, 
trebuia să rămână în expectativă în clădirea aia veche de pe 
strada Basin, care găzduise cândva licitaţii de sclavi și lupte de 
cocoși. Mi-am luat două săptămâni de concediu, iar Annie și cu 
mine am mers la Kay West, ne-am plimbat de-a lungul străzilor 
umbrite de ficuși de lângă golful unde locuiseră cândva Ernest 
Hemingway și James Audubon, am făcut scufundări la Seven 
Mile Reef, unde apa era atât de limpede și verde, chiar și la zece 
metri adâncime, încât puteai să numeri în palmă firele de nisip, 
ca pe niște fragmente de diamant; am pescuit cobia, grouper și 
wahoo, iar pe doc am mâncat tăvi întregi de creveţi fierți și 
melci de mare prăijiţi, în timp ce bărcile de pescuit creveţi se 
legănau și se loveau de danele de amarare. 

Când a venit timpul să mă întorc la lucru, mi-am luat restul 
zilelor de concediu. În cele din urmă, le-am terminat. Vara se 
dusese; căldura se ridicase într-o zi, odată cu briza din Golf. 
Cerul a căpătat o nuanţă mai închisă de albastru, iar copacii o 
nuanţă mai închisă de verde. Băieţii se încăpăţânau să joace 
încă baseball în nisip, dar fiecare dimineaţă era mai răcoroasă, 
lumina soarelui aurie și caldă la prânz, iar după-amiaza puteai 
să auzi orchestrele de paradă, de la liceu, bubuind pe terenurile 
de sport. Am intrat în Districtul Unu la ora opt, în ziua în care 
trebuia să mă întorc la muncă, am completat o cerere pentru 
retragerea fondurilor de pensie și mi-am dat demisia. 

Venise vremea ca altcineva să ducă războaiele. Căpitanul 
Guidry s-a certat cu mine și mi-a spus că fusesem răzbunat. Dar 
răzbunarea e valoroasă doar dacă ești interesat să ţii vreun 
scor. Cred că până la momentul acela învățasem că scorul se 
ținea singur. Tu îţi aţintești ochii pe minge și, într-o zi, te uiţi 


VP - 235 


peste umăr și ești plăcut surprins de numerele de pe tabela de 
marcaj. 

Clete a fugit de parcă orașul era în flăcări. A pregătit două 
valize, a falsificat semnătura soției lui pe un cec pentru un cont 
comun și și-a abandonat mașina parcată greșit în faţa 
aeroportului, cu ambele uși din față deschise. O lună mai târziu, 
am primit o vedere de la el, trimisă din Honduras. Pe vedere era 
o piramidă maiașă din Guatemala. 


„Dragă Pătatule, 

Salutări din Ţara Bongo-Bongo. Aș vrea să-ți pot 
spune că am renunțat la obiceiurile mele și că lucrez 
pentru Maryknolls. Nu e așa. Ghici ce cunoștințe sunt 
la mare căutare aici? Cineva care înțelege manualul de 
arme devine automat căpitan. Sunt niște copii cu toții. 
Cineva cu o cutie de Clearasil ar putea să preia 
controlul asupra întregii tări. 


Ne vedem într-o viață viitoare, 
C. 


P.S. Dacă te întâlnești cu Lois, spune-i că-mi pare 
rău că am jefuit-o. Mi-am lăsat periuta de dinţi în baie. 
Vreau să-i rămână e!'. 


Am folosit banii de pensie ca să cumpăr o firmă de închirieri 
de bărci și o afacere cu momeli în New Iberia, apoi mi-am 
tractat barca din New Orleans, prin Morgan City și Bayou Teche. 
Eu și Annie am parcurs cu barca ultimele mile spre New Iberia și 
am mâncat étouffée de langustă pe punte. Am privit dâra 
ambarcațiunii rămânând în urmă, printre chiparoșii și stejarii de 
pe mal, am privit ziua de ieri trecând pe lângă noi - niște negri 
cu pălării de paie, pescuind cu undiţa, fumul de la grătare 
ridicându-se dintre copaci, grupurile de studenţi adunaţi la pește 
prăjit și crabi fierți în parcul din oraș, frunzele roșii care cădeau 
din cer și se așezau ca o șoaptă pe apa braţului mort de râu. Era 
Louisiana în care crescusem, un loc ce nu părea să se schimbe 
niciodată, unde nu constituia nicicând o trădare să te lași în voia 
lucrurilor și să permiţi anotimpului să-și facă de cap. Cerul 
tomnatic era de un albastru atât de intens, încât ai fi putut să 


VP - 236 


aprinzi un chibrit dacă l-ai fi frecat de el, iar lumina galbenă, 
atât de moale, încât putea să fi fost maturată într-o coajă de 
stejar. 


VP - 237 


JAMES LEE Burke | 


III 


virtual-project.eu 


sy 


VP - 238