Jean-Louis Lafitte — Dezertorul

Lafitte, Jean-Louis 
Dezertorul 


Seria WAR 


Traducere: Pavel Popescu 
Editura Z, 1993 


Lafitte, Jean-Louis 
Le deseteur 
Editions Gallimard, 0966 


Versiune ebook: v0.1 


Dezertorul 


Povestea asta, povestea mea, mi s-a cerut s-o spun. 
M-am supus. Am istorisit-o, Nu-s însă sigur că am şi 
reuşit. 


Trecutul îmbătrîneşte repede. Evenimente cîndva 
copleşitoare se subţiază, altele capătă greutate, se 
revarsă, ne constrîng. 


Poate că lucrul cel mai greu e să ştiu cînd a început 
totul. La Marsilia, în fortul Saint-Jean? La 26 aprilie 
1961, în dosul gratiilor lagărului de la Zeralda? Mai 
tîrziu, după ce-am cunoscut-o pe Virginie? Ori pe 
şoseaua aceea elveţiană, privind o mină, o mînă 
albă, neatinsă? 


Nu sînt un supraom. Am săvirşit ceea ce am săvirşit, 
şi am pătimit ceea ce am pătimit. La începutul 
oricărei înlănţuiri de fapte se află, cred eu, o 
întîmplare nefericită. Urmează apoi actele noastre 
care ne prind şi ne tîrăsc, iar după aceea rămîne să 
alegem. 


Am venit pe lume, am crescut, am învăţat o 
meserie, aveam o familie. Începutul oricărei 
povestiri e obligatoriu arbitrar. În cazul meu va fi o 
dimineaţă de mai a anului 1960,, pe coastele de la 
Djebel-Dyr, sectorul Tebessă, Algeria. 


Era o operaţiune ca multe altele. În zori, am făcut un 
salt către est. De-atunci, escaladam intr-una, sub 
dogoa 


3 
JEAN-LGUIS LAFITTE 


rea soarelui, creste de grohotiş, colţuios şi sterp. Pe 
partea cealaltă a muntelui, la nord şi la vest. 
tancurile şi infanteria zăvoriseră toate ieşirile. În 
principiu, misiunea noastră era să-i. Împingem 
într-acolo pe rebeli, urmînd ca apoi să intervină 
aviația. 


Contactţil cu inamicul l-am stabilit la cîteva minute 
după ora unsprezece, în condiţii -foarte neprielnice. 
Fe-neliştii* ocupau crestele şi e'ontrap antele, 
împiedicîndu-w. să ne desfăşurăm. 


În fruntea companiei mergeam noi trei: sergentul 
Dieterling, legionarul Kovarisky, puşcaşul-mitralior şi 
eu, caporalul Roge'r Verbel,- din Regimentul 1 
Paraşutişti al Legiunii Străine. 


Rafala a ţâşnit de la vreo treizeci de metri din susul 
unui talveg; instantaneu, feneliştii au deschis, de 
pretutindeni, focul. ee-.! 


N-am mai avut timp să ne adăpostim. Sergentul Die- 
terling a fost ucis-pe loc, Kovarisky atins în pîntec, 
iar eu m-am prăbuşit la rindu-mi. izbit de un glonte, 
la baza plărnînului. In partea dreaptă a pieptului. 


N-am leşinat. Eram comoţionat, năucit, dar nu mă 
durea decit foarte puţin. Prima senzaţie avută a fost 
aceea a unei lovituri de pumn. 


Dezertorul 


În cădere.şi sub violenţa impactelor. Kovarisky şi eu 
ne-am rostogolit pe pantă, în locul în care ne-am 
oprit, eram adăpostiţi de unghiul unei cornişe. Bă 


Am aruncat o privire îndărăt, în josul talvegului. 
Compania era departe. Printre stînci, am zărit 
ivindu-se două-trei berete verzi. Focul era extrem de 
dens şi m-am gîn-dif că exceptîhd un contraatac, 
nici unul dintre ai noştri nu va putea ajunge pînă 
aici. 


* E.N.L. - Frontul National de Eliberare din Algeria. 
(N. T.) 


DEZERTORUL 
4 


De pe cornişă porni o rafală. Fencliştii se apropiau. 
Kovarisky zăcea întins pe pantă, la doi metri de 
mine, în plin soare, cu gura deschisă şi obrazul 
crispat. M-am tîrît pînă la el şi l-am tras lîngă 
peretele de stîncă, Apoi, xm apucat puşca-mitralieră 
şi am început să trag lovitură cu lovitură, ca să 
economisesc muniţia. 


Îmi era îngrozitor de sete. Nu ştiam unde mi-e bi- 
donul. M-am uitat la Kovarisky. Nu-l mai avea nici el. 
Horcăia. Un fir de bale i se scurgea din gură. Faţa-i 
devenea tot mai albă. 


Acum durerile mă cuprinseseră, mai ales cînd mă 
mişcăm. Suflam greu, vlăguit. Pe cer, sus de tot, se 
rotea un avion, un Morane de observaţie. 


Trecură zece minute, apoi alte zece. Glontele mă 
străpunsese dintr-o parte în alta. Simţeam sîngele 
prelingîn-iu-mi-se peste şolduri şi pe burtă. Am 
ametit. Privirea aii s-a înceţoşat. Kovarisky a deschis 
ochii şi a bolborosit cîteva cuvinte în poloneză. A 
murit privind avionul. 


Încetasem să mai trag. Nu mai aveam muniţie, nici 
pentru puşca mitralieră, nici pentru M.A.T.-ul 49 al 
meu. Din cînd în cînd, zăream în depărtare citeva 
siluete minuscule, alergind pe faleză, în dreapta 
mea. Am urinat pe podui palmei şi mi-am umezit 
apoi buzele. Mă gîn-cfeam la ceilalţi, la camarazii 
mei aflaţi acum la piciorul talvegului şi care aveau 
să vină. care aveau să răzbată pînă aici în pofida 
rafalelor şi grenadelor, dar care vor.'sosi prea tirziu. 


Cînd m-am angajat în Legiunea Străină, ştiam ce 
fac. Şi dacă tot e să crap, măcar să mor ca un ostaş. 
Am înhăţat. puşca mitralieră şi M.A.T.-ul şi le-am 
azvirlit cît 


* Tip de pistol mitralieră aflat în dotarea armatei 
franceze. 


(N.T.) a. 
IO 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


am putut mai departe, pe pantă în jos. Să le ia 
băieţii. Mişcarea însă m-a făcut să sufăr ca un cîine. 


Dezertorul 


Îmi rămăsese o grenadă. Am tras afară cuiul de si- 
guranţă. Dacă cei de pe coastă vor veni primii, îmi 
va fi de-ajuns'să descleştez degetele. 


Pe pantă, o siluetă înainta, din stîncă în stîncă, fără 
să alerge însă, la pas. L-am recunoscut pe 
locotenentul Bar-the. Păşea calm, privindu-mă în 
ochi. Apoi, dintr-o dată, un foc îndrăcit de arme a 
izbucnit în lungul întregului talveg, un altul pe 
faleză, şi încă unul în vîrful unui mamelon; auzeam 
urlete, auzeam gloanţele ricoşind de bolovani, 
vacarmul exploziilor, rafale, şi-n clipa aceea am 
priceput că voi trăi: ai noştri luau cu asalt crestele. 


PARIS, SEPTEMBRIE 1964 


Odaia Josiannei era ia etajul şase şi dădea spre o 
curte. Prin dreptunghiul lucarnei" zăream perspec- 
tiva acoperişurilor şi-a hornurilor. Eram în pat. 
Prânziserăm împreună, apoi după plecarea ei mă 
culcasem din nou. Altă treabă tot n-aveam. 


Trăiam cu Josianne de cîteva săptămîni. Principalul 
avantaj era că, locuind la ea, n-aveam nevoie de 
hotel. Minge îmi făcuse cunoştinţă cu ea. Băiatul 
ăsta avea un succes nebun la femei. Eu unul nu sînt 
prea fante. Am pescuit şi eu, ca toată lumea; 
palmaresul era onorabil, dar nu mă amuza. 


Pentru un om în situaţia mea, hotelurile sînt foarte 
primejdioase. Există fişe, există controale. Actele le 
aveam pe numele de Roger Haudouin, născut la 
Lille, la 18 ianuarie 1931. Erau bune, atit cît pot fi de 
bune nişte falsuri, dar nu mă puteau pune la 
adăpost de-un ghinion, de-o razie, de cine mai ştie 
ce, de-un copoi mai şmecher sau mai chiţibuşar... 


Am întins mina după pachetul de ţigări de pe 
noptieră şi mi-am aprins o gauloise. Reflectam. Mă 
străduiam să fac un bilanţ. 


Între mine şi Josianne nu era tocmai pasiunea cea 
mare. Era o fată de treabă, blondă-decolorată, nu 
prea inteligentă, fără surprize şi un corp destul de 
frumos. Lucra ca 


7 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


vînzătoare la Monoprix*. Seara, după ce se întorcea, 
mergeam să cinăm într-un mic restaurant. Plăteam 
pe'rînd, o dată eu, o dată ea. După aceea ne 
întorceam în cameră.f...] 


Făceam dragoste, dar după aceea lucrurile 
deveneau mult mai puţin amuzante. Hrana ei 
spirituală emana direct „din inimă"; aveam, aşadar, 
dreptul la nefericirile So-rayei, repudiata solitară, iar 
cînd nu era Soraya, veneau la rînd Margaret şi Tony. 
care nu mai putea să lucreze ca fotograf din pricina 
lui cumnatu-su. 


Dezertorul 


În serile de vervă, Josianne îmi prezenta cronica 
amorurilor nefericite. Şi iată-ne survolînă Istoria: 
Mayer-ling, frumosul arhiduce, contesa, Franz- 
Joseph - un suflet nobil, dar şi el atît de prost 
sfătuit... Şi ai văzut, tu, cu ce s-au sfirşit toate 
astea? Ţarul... Infamul Rasputin îndrăgostit de 
împărăteasa Alexandra şi ca o răzbunare pentru 
refuzul primit, declarînd război nemților după ce mai 
întîi le vînduse planurile flotei ruseşti... etc. 


Bineînţeles, nu-i spusesem Josiannei adevărul. Îi po- 
vestisem că sînt un comis-voiajor în căutare de 
lucru. N-o convinsesem. Cred că-şi băgase în cap că 
aş fi un soi de ganster, lucru care nu-i displăcea de 
fel; datorită mie, în viaţa ei banală şi plicticoasă, 
încercase atiţia fiori; o aventurieră la Monoprix. 


Realitatea era însă mult mai. rea şi preferam.ca.Jo- 
sianne să n-o '-unoască. In felul ăsta nu-mi devenea 
complice, - Nu sînt un leneş. N-am obiceiul să 
trăiesc pe seama femeilor. Bărbaţii care-o fac mă 
dezgustă. De cînd am fost expulzat din Spania, unde 
mă refugiasem după exod, am tot căutat de lucru. 
În două sau trei rînduri am şi muncit ca reparator de 
televizoare. Dar de fiecare dată am fost nevoit să 
renunţ; ori patronul voia să mă înscrie la Asigurările 
sociale şi-l intriga refuzul meu, ori simţeam eu, 
într-un 


+ Magazin universal eu preţuri fixe. (N.T.) 


8 


lei. sau altul, că-i primejdie şi trebuia s-o şterg. 
Eram ia cheremul unei reclamaţii, unei invidii, a 
celei mai neînsemnate indiscreţii. Un formular 
oarecare de completat ~ şi slavă Domnului, sînt 
destule! - şi poliţia s-ar fi pu-ut să-mi ia urma... În 
epoca noastră femeile uşoare nu mai au condicuţă, 
în schimb o omenire întreagă e fişată; iar eu iveam 
o fişă frumoasă, amănunţită, în întreaga Europă... 


Mă bătea gindul să mă expatriez, să plec departe, 
departe, în Canada. Acolo mi-aş putea reface viaţa, 
mi-aş putea găsi de lucru şi n-ar mai trebui să-mi 
duc mîna la i-nlură de fiecare dată cind aş auzi un 
pas pe coridor.., Luasem cu mine din Algeria 
pistolul, un P.A.*-35 cu două cutii de cartuşe şi două 
încărcătoare, unul vîrît în lăcaşul său din patul 
armei, celălalt, plin, în buzunar. 


Canada? Frumos lucru, Canada, Dar cu ce bani W? E 
Gu ce să-mi plătesc biletul? în plus, ar fi trebuit să 
trec prin Olanda unde controalele sînt "mai puţin 
riguroase, ori'prin Germania. Îar bani aveam din ce 
în ce mai puţini. 


Să dau o lovitură? Ei da, ajunsesem pînă-ntr-acolo. 
Mă gindeam la treaba asta aproape-n fiecare zi, 
aproape-n fiecă noapte cînd mă trezeam cu ochii 
deschişi în întuneric. Să jefuiesc un apartament? Un 
magazin? Şi cu marfa ve-am să fac? Unde s-o vînd? 
Cui? 


Dezertorul 


Să atac o staţie de benzină? Pe-amăritui de-acoto 
m? Cam.ăsta-i genul de timpenii pe care le fac tipii 
aflaţi în situaţia mea. Nu sînt un răufăcător.'Nu sînt 
un gangster. Inainle.de a mă fi angajat în Legiunea 
Străină n-am avut niciodată de-a face cu poliţia, 
după cum habar n-aveam despre sistemele de lucru 
ale bandiţilor... 


De-atunci însă mi-am recuperat întârzierea- În 
Algeria, atacam în ultima vreme băncile. Dar şi 
atunci, era altceva. Personal n-aveam nici un.profit. 
Acţionam din ordin, co 


10 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


mandat de şefii mei în cadrul comando-urilor 
Organizaţiei. * 


Ideea de a da o lovitură mă scirbea - ee sâ-i faci, 
sînt cinstit, mai cinstit decît mulţi alţii - dar nu 
întrezăream o altă soluţie. 


Ajunsesem aici cu gindurile cînd am băgat de seamă 
că ţigara îmi ardea degetele. M-am aşezat pe 
marginea patului. Am strivit chiştocul în scrumiera 
de pe noptieră. 


M-am ridicat. M-am spălat pe miini şi pe obraz, 
m-am bărbierit. Am scos din sacul de voiaj fierul 
meu de călcat şi mi-ani netezit piepţii cămăşii şi 
pantalonii. Din nefericire călcatul s-a dovedit 
insuficient ca să-mi ocupe spiritul şi timpul. Vreo 
zece biete miunte şi gata... 


M-am aşezat din nou pe marginea patului. Apoi am 
scos din portofel un portfotografie; era unul mic, din 
piele, obişnuit. Înăuntru - poza nevesti-mi. O chema 
Anne-Marie. Cînd mă instalez undeva, aşez 
port-fotografia pe o mobilă. Aici, la Josianne n-o 
puteam face. Ar fi început cu întrebările... 


Am mai scos o poză din portofel. Într-asta eram toţi 
patru. Am doi copii. Imi făcui socoteala că micuța 
Sylvie-mergea pe opt ani, iar Jean-Paul avea nouă. 


În mod regulat chem la telefon pe un prieten care 
locuieşte la Treyvaux. El îmi dă de veste ee-i cu 
copiii, fără să le sufle o vorbă părinţilor. 


Nu sînt un tată bun. Dacă aş fi fost, n-aş fi spălat pu- 
tina, chiar după cele întîmplate. Plecarea mea a 
făcut din ei doi orfani. Am fugit fiindcă-s un laş, da, 
eu, cu toate cele şaptezeci şi opt de kilograme pe 
care le cîntăresc şi un metru optzeci şi unu cit 
măsor, cu toate cele trei citaţii din care un ordin de 
zi pe Armată, cu toate cele două răniri şi Medalia 
Militară căpătată în luptă; am fugit fiindcă nu mai 
aveam puteri să rezist. 


DEZERTORUL 
11 


Dezertorul 


Am pus totul la loc în portofel. M-am îmbrăcat şi am 
ieşit. Ca să-mi mai primenesc gîndurile m-am dus la 
barul din rue de la Grange-Bateliere unde de obicei 
îl întîl-nesc pe Minge. Spre norocul meu era acolo. 
Cînd am intrat, a fluturat din mînă ca să-mi atragă 
atenţia. M-am aşezat la masa lui. Nick, chelnerul, 
ne-a servit, lui un Per-nod, mie un Martini, îl 
reîntâlnisem pe Minge la Paris, din întîmplare. Il 
cunoscusem în Algeria, pe vremea comandourilor 
Delta, înainte de asta, lucrase cîteva luni la serviciul 
de informaţii al Armatei. Este dezertor din R-14 
V.P.*, fusese condamnat, la fel ca şi mine, de către 
tribunalul militar special, cu diferenţa că lui i se 
dăduseră doar cincisprezece ani, în vreme ce eu 
recoltasem pedeapsa maximă. 


Minge e un băiat înalt, totdeauna elegant şi pus la 
patru ace. Faţă de mine are un avantaj serios: e 
francez. Familia lui stă la Paris; părinţii au un 
magazin în aron-dismentul al XH-lea şi afacerile le 
merg bine. Băiatul nu duce lipsă de bani. Taică-su 
i-a cumpărat un mic apartament în strada Rodier. În 
acte se numeşte Francis Rober-ton. Prenumele său 
adevărat e însă Jean-Marie. 


Am încredere în Minge. E un camarad de nădejde 
şi-tm băiat de aur. Mi-a făcut nu o dată diverse 
servicii, m-a ajutat băneşte. Dar, fireşte n-am de 
gînd să-l tapez toată viaţa de franci. 


Ne-am băut aperitivele. Minge mi-a atins braţul, cli- 
pind misterios dintr-un ochi. 


- Am ceva să-ţi spun, Roger. E o treabă de făcut, 
dacă te interesează. lţi povestesc afară, nu aici... 


* 


L-am chemat pe Nick. Nick e un repatriat din 
Algeria* Un bărbat scund, totdeauna zîmbitor, 
totdeauna într-o vestă albă şi un papion cu picăţele, 
niciodată unul negru. 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Un tip care nu umblă cu şoalda, f oarte.lă curent cu 
o groază de lucruri şi care ştie să-şi ţină gura. In 
plus, cinstit şi fără încurcături la activ. 


Minge a insistat să plătească el consumaţia. Am ieşit 
şi am plecat împreună. Mi-a explicat în ce constă 
afacerea. Urma să duc nişte hirtii în Saare, trecînd 
discret frontiera şi să mă înapoiez, eventual, cu alte 
hîrtii. Un releu era prevăzut şi totul se cerea făcut în 
mare urgenţă. 


- Ai pentru asta o mie de franci, inclusiv cheltuielile, 
a spus Minge. Deci, cîteva sutare curate. lar ca timp 
o să-ţi ia o zi sau două, nu mai mult. Ce zici? 


Mai îndeplinisem eu misiuni de-astea. l-am zis lui 
Minge că sînt de acord. 


Dezertorul 


În aceeaşi seară, la Paris, într-o cafenea din 
Montpar-nasse, un tip mi-a înm-înat banii şi un plic 
voluminos. Am. luat trenul pînă la Strasbourg. Aici 
am întâlnit pe altcineva care m-a dus cu maşina lui 
pînă la vreo sută de metri de frontieră. Am trecut 
împreună pe jos, luînd-o pe nişte po--teci. Ani ajuns 
la o fermă. Ne-aîntimpinat un ţăran. l-aro, îrimînat 
plicul cel voluminos, iar eî mi-a dat în schimb u$. 
pachet, mic, de mărimea unei cărţi. Ne-am întors în 
aceleaşi' condiţii, fără nici un incident. « r e 


Nici azi nu ştiu ce conţineau pachetul şi plicul' cel 
grds,1 Presupun că era vorba de buletine, de 
scrisori, de directive destinate reţelelor Organizaţiei. 


Eram iarăşi la Paris, Mă despărţisem de Josiannte. 
Ceea ce rămăsese din mia de franci se topise în 
viteză. Minge mă găzduia în apartamentul său din 
strada Rodier. Tot aici %işi primea şi diversele sale 
cuceriri. Cu toată amabilitatea lui, înţelegeam însă 
prea bine că o. asemenea situaţie nu poate dura la 
nesfirşit. Mă gindeam la Canada şi din nou ideea 
unei lovituri îmi trecea prin minte. Imi displăcea 


DEZERTORUL 

14 

li fel ca şi-nainte, dar ştiam eă-ntr-o zi sau alta voi 
sfirşi prin a ceda într-o seară: Minge se repezi la 
mine de cum am intrat. «. i âlucea de bucurie. 


- Rbger, te ştiu că eşti parcă electrician, nu-i aşa? 


- Pa. 


- Te-ai pricepe să instalezi un semnal de alarma 
de-a lungul unui gard? 


- Cred că da. Dacă-i nevoie... 
E- |i-l aminteşti pe Ordas? Pe Raphael Qrdas? 


Bineînţeles că mi-l aminteam, Raphael Ordas fusese 
unul din principalii conducători ai Organizaţiei în 
Algeria: un om îndrăzneţ, plecat de la zero, care 
izbutise să ajungă plnă sus de tot, croindu-şi drum 
cu pumnul; o dată fusese condamnat la moarte, altă 
dată la douăzeci de ani de temniţă, îl căutau toate 
poliţiile, toate Serviciile Speciale... 


Minge nu mai avea astimpăr...: 


- Nick mi-a vîndut pontul. Ordas e în Franţa. Stă 
într-un soi "de castel în Yonne; îi zice' „Donjonul", e 
o căsoaie într-o pădure. E în căutarea unui om de 
nădejde, capabil să-i aranjeze o sonerie de alarmă, 
dar s-ar putea să aibă şi alte treburi de făcut. Ai 
casă, masă, başca trei sute de franci pe săptămână. 
Nu-i chiar o mină de aur, dar e mai bine decjt nimic. 
În plus, din cînd în cind îţi mai pică şi-o primă. Ce 
zici? 


Mă scărpina! după ceafă j 1 
- Păi, să vedem... 


Ouă zile mai tîrziu debarcam în gara Auxerre. Era pe 
la mijlocul după-amiezii. Cerul era plumburiu. 


Dezertorul 


1 y Dimineaţa plouase şi peroanele mai erau 
umede, înaintea plecării, Nick îmi spusese, fără 
să-mi dea şi alte precizări, că la sosire cineva o să 
se ocupe de mine. Cum nu mai vedeam pe nimeni, 
am străbătut holul gării şi am ieşit afară. Ceva mai 
încolo staţiona un turism, un Tri-umph alb tras la doi 
metri de bordura trotuarului. O fată şedea la volan. 
M-am răsucit auzind un zgomot de paşi venind din 
spate. Un tînăr de statură mijlocie, zvelt, cu părul 
căzînd peste ochi, într-o cămaşă dungată de culoare 
închisă şi un pantalon deschis, lipit de şoldurile-i 
înguste, se îndreptă către mine. 


- Domnul Haudouin?.- Da, Era mai puţin tînăr decit 
crezusem la prima vedere: douăzeci şi doi, poate 
douăzeci şi trei de ani. Un chip de miţă cu buze 
subţiri. Vorbea cu accent „pied-noir"*. 


Se proptise în faţa mea şi-mi examina costumul, 
pantofii, micul meu sac de voiaj în care-mi pusesem 
rufele, fierul de călcat, obiectele de toaletă. 


- Vasăzică, schimle definitiv de domiciliu... 

Schiţă un mic zîmbet în colţul gurii. Nu-mi plăcea, 
nici ce spusese, nici, mai ales, privirea. Brusc mi-a 
venit chef 

| > KZERTORUL 

13 

„tii-l înhaţ de piepţii frumoasei sale cămăşi şi să-i 


ating două svasturi zdravene ca să-şi mai bage 
minţile-n cap. 


M-am stăpiînit însă. Nu merita osteneala. Ţingăi 
dintr-ăştia am văzut cu sutele în Algeria, adevăraţi 
tigri se-t< îşi de sînge fenelist, partizani ai războiului 
total, fără nici <> cruţare faţă de cei învinşi, cu toţii 
combatanți voluntari, <!c un mare eroism, cu 
singura condiţie însă ca operaţiunile militare să se 
desfăşoare pe terasă în Otomatic şi în imediata 
vecinătate a negustorilor de îngheţată de la Babei- 
Oued. 


În schimb, prin djebeluri* nu i-am prea întîlnit, lucru 
pe care l-au observat şi mulţi dintre camarazii mei. 
Am dedus atunci că din motive de sănătate tinerii 
aceştia nu suportă altitudinea şi că se simt bine 
numai pe ţărmul mării. 


Totuşi, ca să se ştie că nu-s un bleg, mi-am umflat 
bi-cepşii, m-am îndreptat de spate şi l-am privit fix 
în ochi. A rezistat cinci secunde. l-aş fi putut da o 
lecţie să mă pomenească, nefiindu-mi necesară 
decît mîna stingă. Fără-ndoială c-a priceput. Şi-a 
coborit privirea, iar de pe obraz i-a dispărut expresia 
batjocoritoare. Spectacolul se terminase. 


Ne-am îndreptat spre maşină. Fata'nu se uita în 
direcţia noastră, dar aş fi fost gata să pariez că nu-i 
scăpase nimic din secvenţa jucată. 


- Virginie, a recomandat-o tînărul. Şi a adăugat: 
vara mea. 


Dezertorul 


Am înclinat capul. Mi-a răspuns la salut. Era şi ea 
niţeluş dispreţuitoare. Avea un păr negru care-i 
cădea pe umeri, o gură f inimoasă şi pomeţii 
ascuţiţi. Purta un pulovăr gri şi bluejeans. Să fi avut 
douăzeci de ani, i 


N-a scos o vorbă. Şi-a schimbat locul şi flăcăul s-a 
18 JEAN-LOUIS LAFITIE 


instalat la volan. Eu m-am urcat pe bancheta din 
spate. Mas demarat ca o rachetă interplanetară. 


- Treci prin oraş.; spuse Virginie, trebuie să-mi cum- 
> păr ţigări. 


Ne-am oprit în faţa unei tutungerii. Strada era în- 
gustă şi circulaţia destul de densă. Virginie s-a întors 
după un minut, ţinînd neglijent în mînă un cartuş de 
Chesterfield. Am demarat în trombă. Tinerelul 
conducea bine, dar îşi exagera talentele. Bănuiesc 
că voia prin asta să-mi rupă gura. Şi. ceea ce 
«trebuia să se întâmple, s-a, întâmplat: la o 
intersecţie Triumphul a şters botul unei. Simca ce 
venea din dreapta. 


Şocul n-a fost prea violent. Cretinul avusese totuşi 
prezenţa de spirit să frineze. Am coboriţ cu toţii, noi 
trei şi conducătorul Simcăi,. un grăsan solid, 
îmbrăcat în salopetă, cu o mutră roşie şi cu 
braţelex*.cât nişte coapse,. Pe loc a şi izbucnit 
cearta. 


Eram în oraş. Pe moment nu zăream nici un agerit 
de circulaţie şi nici o maşină de-a poliţiei ori a 
jandarmeriei, dar cu siguranţă că se aflau pe 
undeva'pe-aproape,-lar trecătorii se şi îmbulzeau în 
jurul celor două automat bile," !. ' 


Risc doar cînd n-am încotro. E metoda cea mai 
bună. Simca n-avea nici o stricăciune. Izbitura o. 
Încasase aripa dreaptă din faţă a Triumphulul. lar eu 
n-aveam de loc' chef să mă trezesc cu sticleţii în 
cîrcă din pricina istoriei astea idioate. 


Trăsei.cu coada ochiului spre Virginie,. Părea siciită, 
apucai uşor cu degetele de cot şi-o întrebai: 


- Cum îl cheamă pe vărul dumităle? Fata nu-şi 
retrase braţul, - Angelo.. 


- Mulţumesc. 
DEZERTORUL 
19 


Făcui doi paşi înainte. Ceilalţi doi schimbau invective 
jignitoare, tot felul de ameninţări şi diferitei gesturi. 
Angelo se întrecea pe sine însuşi. Era în vervă şi 
uvcq o mimică din cele mai interesante. Din păcate 
nu ne fţftseam pe stradă Michelet* şi accentul său 
„pied noir" numai bine nu făcea. Într-un oraş mititel, 
ca de altfel peste tot în provincie, cei care nu-s de 
prin partea locului devin aprioric suspecți. lar, pe 
deasupra, vina era indiscutabil a lui. 


Dezertorul 


- r Ei, haide, Angelo, nu te mai enerva, i-am spus. N- 
are rost să ne certăm, noi sîntem vinovaţii... Doriţi 
să întocmim un proces-verbal, domnule? 


De astă dată mă adresasem celuilalt. Tipul dădu din 
umeri mormăind ceva. Chibzuia în sinea lui cum îi 
mai bine., Bara de protecţie a Simcăi avea o 
adiîncitură de mărimea unei piese de cincizeci de 
centime. Angelo tăcuse din gură, dar făcea o mutră 
plouată. Treptat! celălalt şe potolea. 


„-v, Dacă ţineţi să întocmim un proces verbal, i-am 
fs, vom aştepta. Nu cred că merită, dar 
dumneavoastră decideţi... 


Dădu din umeri bombănind, Zimbeam şi-i vorbeam 
pe un ton amabil. Mizam pe faptul că malacul avea 
cu siguranţă alte proiecte decît să-şi piardă aici 
toată seara. Şi-am) cîştigat. Făcu un semn de 
lehamite cu mina şi se sui în maşina lui. Simca 
demară. Mă răsucii spre Angelo. 


- Treci la spate. Ai făcut destule pe ziuă de azi. 


Îmi aruncă o privire de parcă ar fi vrut să mă ucidă. 
O clipă crezui chiar că va sări la bătaie. Impresia 
mea dintii fusese cea bună: un ţicnit, un nerod, unul 


* Fostul nume a) uneia din principalele străzi ale 
Algerului. 


(N.T.) 1 BIM ?>Mi<e:4! 
20 
JEAN-LOUIS LAFITT)] 


din aceşti pseudo-duri, despre care poţi fi sigur că-ţi 
vor aduce o porţie dublă de încurcături. 


- Ascultă, i-am zis cu voce scăzută, dacă ai ceva 
să-mi reproşezi o să ne explicăm mai tirziu. Pînă 
una-alta, n-am chef să-i văd pe sticleţi sosind. Prin 
urmare, suie la spate şi haide... Priceput? 


A şovăitj un moment, dar pîn'la urmă s-a resemnat 
să asculte, Virginie a trecut la volan. Eu m-am 
aşezat alături. Am ieşit din Auxerre luînd-o pe D.N.- 
65, spre Toucy şi Saint-Fargeau. Pe colinele din 
afara oraşului se întindeau, în dreapta şi în stînga 
drumului, terenuri cultivate şi păşuni. Şoseaua 
unduia printre dealuri. Către apus pădurile 
ascundeau orizontul. Acul kilometrajului oscila între 
o sută douăzeci şi o sută patruzeci. Nimeni nu 
scotea o vorbă. 


Drumul devenise rectiliniu. Acum străbăteam o pă- 
dure. Peste coroanele copacilor se rostogoleau nori 
vineţii. După cîţiva kilometri, Virginie a luat-o la 
dreapta, angajind maşina pe un drum desfundat. 
Mergeam ceva mai încet. De cite ori dădeam cu 
roţile într-o băltoacă, apa şi noroiul ţâşneau 
împroşcînd parbrizul. Din loc în loc, prin luminişuri, 
zăream cite-o fermă. 


Am ţinut drumul pînă la un platou acoperit cu 
muşchi şi presărat cu mestecăniş şi mărăciniş cu 
flori violete. Mergeam la pas, săltînd dintr-un hirtop 
într-altul. Trecurăm peste un podeţ de piatră şi 
ajunserăm la un drum. Împrejur totul părea sărac şi 
părăsit. Sufla vintul şi cind avea să se oprească 
ştiam că va începe să plouă. 


Dezertorul 


Maşina şi-a reluat viteza. Pădurea ne înconjura din 
toate părţile, spartă de pilcuri de brazi înalţi cu 
creste dantelate. Nu mai zăream acum nici un fel de 
locuinţă, doar lăstăriş negru şi des, şleahuri 
mărginite de stejari şi trunchiurile roşcate ale 
pinilor. 


DKZRTITORUL 
22 


Tocmai căutam prin buzunare pachetul de țigări 
cînd Ti lumphul încetini pe neaşteptate şi coti pe o 
cărare abia vizibilă printre copaci. După cincizeci de 
metri maşina opri. În fața noastră era o poartă mare 
de lemn, cu două œĦ aliaturi. Un gard de zăbrele se 
întindea la dreapta şi la iitinga ei. Ajunseserăm la 
ţintă. 


Virginie apăsă pe claxon. Trei semnale scurte, unul 
lung. Canaturile se desfăcură. In dosul lor, pe partea 
stingă, se zărea un mic pavilon. Omul care ne des- 
chise avea la umăr o puşcă de vinătoare. Purta un 
costum de catifea neagră, asemănător celor pe care 
le poartă paznicii. Era un arab. 


Am mai parcurs cîteva zeci de metri şi am văzut 
don-j< >nul. Am fost surprins. Cinstit vorbind, mă 
aşteptam sâ dau peste una din căsoaiele acelea 
mari, pe care ţăranii localnici le botează „castel". 
Nici pomeneală. Zidurile erau înalte şi cenuşii, 
străpunse de ambrazuri de care se agăţau loaze de 
viţă de vie sălbatică. La cele patru colţuri se înălţau 
turnuri de pază; unul dintre ele era pe jumătate 
năruit. Cel dinspre miazănoapte era mai înalt, 
do-minîndu-le pe celelalte. Avea creneluri şi-o 
gheretă de piatră sus, într-unui din colţuri. In fostele 
şanţuri de apă, devenite acum smircuri, zăceau 
bolovani desprinşi din ziduri de-a lungul veacurilor. 
Din cîte-mi puteam da seama, totul era foarte vechi, 
foarte autentic şi mai degrabă lugubru. Acareturile 
se găseau în dreapta: şure şi grajduri vetuste şi 
părăginite, cu pereţii mustind de apă. 


Virginie parcă Triumphul lîngă alte două maşini, un 
Mercedes 300 murdar de sus pînă jos şi un Renault 
4. Coborirăm cu toţii şi fata-mi făcu semn s-o urmez. 
De la Auxerre şi pînă aici nu scosese o vorbă. 


Am pătruns într-o încăpere vastă. Un şemineu 
rustic, avînd deasupra diverse trofee de vinătoare. 
Ocupă tot pe 

23 


JEAN-LOUIS LAFÎTTE 


Dezertorul 


reţele din fund. În faţa şemineului, instalat la o masă 
lungă şi joasă, şedea un bărbat ce răsfoia nişte hîrtiL 
*- Domnul Haudouin, a zis Virginie, Bărbatul s-a 
ridicat. Nu era prea înalt, în schimb esr-trem de lat 
în umeri, cu braţe noduroase şi necrezut; de lungi. 
Era chel şi din mişcările sale răzbătea o impresii de 
forţă. Părea să aibă în jur de cincizeci de ani» 


- Mă numesc Guerzevici. Bucuros să te cunosc, Hau- 
douin. Aşează-te. 


M-am lăsat pe un taburet. Virginie a ieşit. 


- Mi s-au spus lucruri bune despre tine, începu Guer- 
zevici avea un cap mare şi rotund - rotunjime 
accentua-Am să-ţi pun cîteva întrebări, Să nu te 
simţi jignit. Ştii că aşa-i obiceiul. a 


Am consimţit dind din cap. Omul vorbea o franceză 
foarte corectă, însă cu un accent ce părea să vină 
de undeva din Europa Centrală. A scos un pachet de 
gauloise din buzunarul cămâăşii - o cămaşă kaki din 
pînză groasă - şi mi l-a întins pe masă. Am luat o 
ţigară, Guerzevici avea un cap mare şi rotund - 
rotunjime accentuată de chelie, ochii de un albastru 
spălăcit, inexpresivi, adînc înfundaţi în orbite, 
sprincene aproape albe, maxilarul masiv. Cutele din 
colţul gurii erau dure, săpate acolo de neîncredere, - 
Frunzări hîrtiile de pe masă. Printre ele erau şi 
facturi. 


- Mi s-a spus că provii din Regimentul 1 de Paraşu-t 
işti. E exact?, ';V - Da. 


"a Cit timp ai fost acolo ţ... e 


- Din. '58 pînă-n aprilie '61. 
- Gradul? 

DEZERTORUL ' 23 

- Caporal-şef. 


Pe rînd, el nota totul pe o foaie de hîrlie curată, - 
Numele tău adevărat? 


- Verbel. Roger Verbel. -- Născut la? - - 8 august 
1932 la Treyvaux. -. Francez? 


r-7 Elveţian., - Unde-i Treyvaux-ul ăsta? -- în 
cantonul Fribourg. 


- Din ce pricină te-ai angajat? Am şovăit. 


„-* Ca să călătoresc prin străinătăţi. -Ħ Ai avut 
niscaiva încurcături? 


- Nu.'"'"'B' ":. -~ Lucrai? 
- Da. 


Ce anume? -> Montam aparate de radio şi 
televizoare. 


- Ciştigai bine? 
- Mergea. 


- Căsătorit 9 Văduv. 


Dezertorul 


Îmi aprinsei o ţigară. Cunoşteam melodia. Avusesem 
parte de un număr bunicel de asemenea 
interogatorii. În special două: primul, la începutul lui 
'58, la centrul de triere de la Marsilia, iar următorul 
la Sidi-bel-Abbes, în biroul secţiei de contraspionaj al 
Legiunii, Cei care mi le-au luat nu erau nişte 
debutanţi, iar fişierele le egalau, pe cele ale 
Interpolului. Un ac să fi fost, doar aşa mai puteai 
scăpa din plasa lor dacă aveai ceva de ascuns. 


- Ai avut totuşi un motiv cînd te-ai înrolat. 
JEAN-LOUIŞ LAFITTB 
Suflai pe nări fumul ţigării. 


- r- Da. Mă săturasem pînă-n git să tot umblu la fire 
şi la lămpi. Voiam niţică schimbare. 


- Ţi s-a părut greu la paraşutişti? 

- Destul de greu. Mai ales la început. 
- Ai fost citat? 

- De trei ori, plus medalia militară. 

- Rănit? 

- De două ori. 

- Ce batalion, ce companie? 


- Batalionul I, Compania a 4-a. Nota tot ce-i 
spuneam. 


- Cine era comandantul tău de pluton? 

- Locotenentul Barthe. 

- Ai rude în Franţa? 

- Nu, în Elveţia. «- Cine anume? - Tata şi mama. 
Nu voiam să pomenesc de copii. M-aş fi simţit prost. 
- Unde anume?... 

- La Treyvaux. 

- Cu ce se ocupă părinţii? 

- Cresc vite. Au o fermă. 

- Ai avut de-a face cu poliţia în civilie? 

- Niciodată. 

H- Şi după aceea? 


- Condamnat la moarte de tribunalul militar special. 
In contumacie. 


Amănuntul ăsta îl ştia la fel de bine ca şi' mine. W- 
Ai vreo armă? 


- Da. 
|)| '.KRTORUL 
27 


ti arăta! pistolul. Dădu din cap. 


Dezertorul 


Bun. Îl porţi la tine, tot timpul! Vii ii pistolul la loc în 
centură. El încetă să mai no-litze. 


I uinuiesc că ai acte? Am scos portofelul şi i-am 
întins buletinul meu de i-dentitate şi carnetul de 
conducere. Le-a examinat cu muc atenţie, ţinîndu-le 
în lumină. Pe faţă îi jucau um-l.iv.!. 


- Sînt foarte bune. Au fost confecţionate la Paris? 
- Nu, la D... 


Şi i-am indicat numele unui oraş de provincie unde, 
uilr-un anume timp, avusesem prieteni. 


Îmi restitui actele. Apoi împinse scaunul îndărăt şi 
pricepui că interogatoriul se terminase. Mă ridicai şi 
eu, Se apropie de mine. Ochii săi spălăciţi mă 
cercetau amănunţit. 1 


- Cred c-o să meargă. Avem nevoie de cineva sigur 
şi care să se priceapă la instalaţii electrice. Aici vei fi 
în siguranţă. O să vezi şi tu: sîntem organizaţi. Dacă 
te ţii de treabă, n-q să regreţi c-ai venit. Am să te 
prezint patronului. Nu uita: se numeşte Mesnil. Cînd 
e vorba de ordine sau de făcut ceva, te adresezi 
mie. La fel şi-n cazul în care vrei să ceri ceva. Capeţi 
hrană, cazare şi trei sute de franci pe lună. O să 
facem îndată un tur împreună. O să-ţi arăt ce 
trebuie să ştii. Mai mtii mergem să-l vedem pe 
patron. 


Urcarăm două etaje, pe-o scară de piatră. Sus era 
un coridor lung şi strimt, cu cîteva uşi. Guerzevici 
mergea înaintea mea. Bătu la una din ele. Dinăuntru 
careva ne spuse să intrăm. 


Mirarea mea la descoperirea donjonului fusese un 
fleac în comparaţie cu ce-am simţit văzîndu-l pe 
Ordas. In29 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Algeria nu-l întâlnisem niciodată şi nici nu-l văzusem 
la faţă, fie chiar şi de departe, dar cunoşteam, la fel 
ca toată iumea, fotografiile pe care le publicaseră 
ziarele pe vremea cînd se afla la conducerea 
Comitetului Salvării Publice şi mai tîrziu,. după puci, 
cînd trecuse în ilegalitate: un bărbat cu figura 
masivă, energică, sprîncene stufoase, nas vulturesc, 
bărbia pătrată, autoritară. 


Stătea acum în faţa mea, îmbrăcat într-un halat de 
casă de culoarea drojdiei de vin, cu picioarele goale 
vi-rite în nişte papuci. Era scund, burtos, cu umerii 
căzuţi. În colţul gurii îi atîrna un ţigaret. Trăsăturile 
obrazului erau moi, buhăite de grăsime, flasce. Avea 
un aer posac. Asta să fie Ordas? Şi totuşi el era, o 
ştiam bine, în 1958, ruina asta de om, cu ochi 
injectaţi, discutase de la egal la egal cu generalii 
noştri. Fusese unul dintre şefii mari ai Comitetului, 
cel mai hotărit, cel mai intratabil... | Guerzevici luă 
poziţia de drepţi: 


- Acesta e Haudouin, domnule Mesnil. Şi-a dat pro- 
bele în Algeria. Provine din paraşutişti. Un bun 
recrut... 


Dezertorul 


Ordas îşi mută greutatea corpului de pe un picior pe 
altul. Se uita la mine cu o uşoară expresie de plictis 

pe obrazul său smead şi cu toate astea ai fi zis că nu 
mă vede, că se gîndeşte la altceva. 


Nu-l interesam, îşi trecu limba peste buze. Voia să 
zică ceva, dar părea că-i vine nesfirşit de greu să 
găsească ce anume. Aşteptam. 


- e Houdouin.?... Foarte bine... Foarte bine... - 
Camera era mare şi în dezordine Perdele roşii 
ascundeau ferestrele. Pe o măsuţă se afla o tava 
încărcată de farfurii murdare, sticle şi pahare. Pe 
covor - scrum de ţigară. Mirosea a odaie neaerisită, 
a parfum, a tirfă, în 


DEZERTORUL 
30 


fundul încăperii, acoperit în parte de o draperie 
vişinie* Eţ vedea patul, nestrîns, cu aşternutul 
mototolit. Guerzevici îşi drese glasul. 


- Haudouin o să se ocupe de soneria de alarmă, 
domnule. Dacă doriţi să-i daţi personal instrucţiuni... 


- Nu, zise Ordas. 

Stătea nemişcat, păstrînd în privire expresia aceea 
de oboseală, de absenţă. Toată această întrevedere 
devenea penibilă, stânjenitoare. 1 


Se decise să iasă un pic din amorţeală. 


e- Ştiu ca se poate conta pe un fost legionar... Unui 
fost legionari nu-i mai ceri probe... De cite ori a 
trebui! să luptăm, în orice bătălie, i-am avut 
întotdeauna pe legionari alături... 


Declaraţii dintr-astea mai auzisem eu şi nu o dată. 
Ca să poţi crede în ele e nevoie de un anume decor, 
e nevoie de un anumit moment, de un anume om. 
Aici totul lipsea. Aici totul suna fals ca-ntr-o piesă 
prost, jucată, Doream să ies cît mai repede. 


- Caporalul-şef Haudouin a fost decorat cu Medalia 
Militară, a spus Guerzevici. 


Ordas a mai rostit o frază. Nu-l ascultam. Priveam la 
un tablou de pe peretele din dreapta. Reprezenta b 
femeie goală. La stînga lui mai era unul: tot un nud 
de femeie, tolănit pe-o canapea, stil place Pigalle, * 


Ordăs îşi trase mina din buzunarul halatului său 
vişi-niu şi mi-o întinse. l-am strîns-o înelihîndu-mă. O 
mină eu carnea moale. Ca o lipitoare călduţă. 

|- Nădăjduiesc că o să-ţi placă aici. spuse Ordas. 
Pentru un om în situaţia dumitale, e tot ce se poate 
imagina mai bun... 


* Piaţă! din cartierul Montmarle, renumita pentru 
localurile ei de noaple, barurile, cabaretele, cii 
striptease etc. (N.T.) 

31 

JEAN-LOUIS LAFITTE 


De data asta, am auzit perfect. Şi-am şi înţeles. 


Dezertorul 


Guerzevici făcu stîinga-mprejur. Eram din nou pe co- 
ridor. Am coborit scara şi am traversat sala cea 
mare de jos. Cînd am ieşit afară, picături de apă îmi 
biciuiră obrazul. Ploaia bătea în rafale, vintul o mîna 
spre noi. Tri-umph-ul nu mai era lîngă celelalte 
maşini. Cineva îmi pusese sacul pe peronul de la 
intrare. 


În timp ce mergeam, observam locurile; Ne aflam 
într-un parc închis, un luminiş împrejmuit de un gard 
cu zăbrele. Urmarăm o cărare pînă la pavilion 
Guerzevici intră. Rămase înăuntru un minut, apoi 
ieşi însoţit de cel care ne deschisese puţin, mai 
devreme poarta, arabul în haine de catifea. 


- Djelloul... Haudouin... 


O nouă strîngere de mină, de astă dată de calitate 
mai bună decit cea precedentă. Omul era înalt şi 
slab, cu o faţă alungită şi întunecată. Părea bine 
legat. Un fular îi atîrna peste veston. 


- Haudouin o să se instaleze împreună cu noi, spuse 
Guerzevici. Cînd va termina cu soneria, o să faceţi 
de gardă cu schimbul. 


Djelloul dădu din cap. Fularul îi alunecă într-o parte. 
Spectacolul nu era dintre cele care incintă ochiul. 
Cicatricea pornea de sub urechea stingă, grunjoasă, 
vineţie şi se oprea la mărul lui Adam. O tăietură ca 
asta n-o capeţi încercînd să desfaci o cutie de 
sardele. Nu-nu! Ştiam ce i se întîmplase: i se tăiase 
beregata, dar i-o tăiaseră prost. Chiar şi printre 
ucigaşi sînt dintr-aceia care dau rasol, Guerzevici 
mă trase de minecă. 


- Vino, am să-ţi arăt ce trebuie să faci,. Pornirăm 
înapoi spre donjon. Ploua din ce în ce mai tare. 
Picioarele ni se afundau şi alunecau pe cărarea cil 


DEZERTORUL 
33 


soasă. Pantofii îmi erau plini de apă. Treaba asta mă 
merva fiindcă alţii de schimb n-aveam. Mă gîndii c-o 
să trebuiască să cumpăr încă o pereche sau nişte 
cizme. Ceva mai încolo Guerzevici se apropie de 
grilaj. 


- Are trei sute patruzeci de metri în total. Am mai 
încercat o dată să conectăm un sistem de alarmă. Ai 
să vezi că e un fir pe-aici. N-a mers însă. S-a produs 
un scurtcircuit. 


- Aveţi o instalaţie de forţă? 
- Da. Şi un contor special. 
- Consumul e mare? încălzirea? 


- Destul de mare, dar nu pentru încălzire. Caloriferul 
merge cu păcură şi-n orice caz, deocamdată, nu £ 
unc-ţionează. 


Trei sute patruzeci de metri reprezentau o treabă 
serioasă, în plus, nu eram nici specialist în 
asemenea instalații.. 


- Cum fac cu sculele şi materialele? Guerzevici 
ridică o mină. 


Dezertorul 


- Uită-te şi spune-mi ce-ţi trebuie. Dacă va fi nevoie, 
ai să vii cu mine în oraş. Domnul Mesnil ţine ca trea- 
ba să fie făcută bine, serios. Ce părere ai? 


Îmi aprinsei o ţigară, vîrîndu-mi capul sub haină ca 
să-mi apăr bricheta de vînt. 


- Greu de spus pe moment. Dar bănuiesc că se 
poate... - în cît. timp? 


Dădui din umeri. 


W- E prea devreme pentru un răspuns. O 
săptămi-riă? O lună? Nu-mi dau bine seama...' Vreţi 
o treabă bine făcută, nu? 


- Cît se poate de bine, - - Atunci aş zice că mai 
curind o lună..: 


34 JEAN-LOUIS LAFITTE 


Guerzevici scoase din buzunar un pachet de ţigări. 
Uitasem să-i ofer, - Bun, e-n ordine. Te pui pe treabă 
şi-o faci ca la earte. Dacă întîmpini greutăţi, dacă 
ceva nu merge, vii îa mine. 


Pornirăm din nou spre donjon. Guerzevici mergea 
înaintea mea. Avea un pas grav, rar, regulat, un pas 
care-mi evoca amintiri precise; cazarma Vienot de la 
Bel-Abbes, subofiţerii, şedinţele de dresaj... 


Am ocolit donjonul prin stînga. Privirile dinilor ne în* 
lîmpinară din dosul gratiilor unui ţarc. Erau trei la 
număr, trei cîini-lupi solizi, cu o înfăţişare feroce. 
Ţarcul era împărţit în boxe, fiecare din ele avind cite 
O cuşcă. 


- S-ar putea să fie nevoie să ieşi noaptea afară, îmi 
spuse Guerzevici. E bine să te cunoască. Păzeşte-te 
însă-, sînt nişte fiare primejdioase. Şi, mai ales, nu 
încerca să-i mîngii... W v.. W;," f; 


„Un bici atîrna de grilaj. Guerzevici îl luă, deschise 
una din portiţe şi intrarăm în boxă, - - Turcu... 
chemă Guerzevici, Turcu! 


Vorbea cu glas scăzut. Se lăsase pe vine. Clinele se 
răsuci în cuşcă. leşide-acolo şi se apropie tirindu-se 
pe burtă. Avea ochi galbeni, oblici, plini de cruzime. 
Urechile, scurte şi triunghiulare, stăteau ciulite spre 
spate. Nu era ciîtuşi de puţin genul de animal pe 
care ai fi vrut să-3 întîlneşti, de unul singur, într-un 
colţ de pădure. 


~ Turcu! repetă dur Guerzevici. Vino aici! Aici!. 


Cîinele îşi ridică botul. Era acum aproape de tot, cul- 
cat tot pe burtă. Se uita la bici. 


- Noaptea umblă prin parc, spuse Guerzevici. În felul 
ăsta nu riscăm să fim năpădiţi de curioşi.... 


35 


Într-adevăr, era un mijloc excelent. Solid ori ba. dai 
* «ii înfrunţi cu mîinile goale asemenea fiare, 
însemna să vrei să sfirşeşti făcut petice, Cîinele 
mirosi mîinile lui Guerzevici, apoi se apropie ilc 
mine. Îmi amuşină picoarele, genunchii, gambele. 
Nu < red să fiu. poltron din fire, dar acum aveam 
grijă să stau | >< >rfect drept, şi nemişcat. 


Dezertorul 


- Deşi mă cunosc de o bună bucăţică de vreme, îmi 
zise Guerzevici, nu mă prea încred în ei. Şi te 
povăţuiesc să faci la fel. Să nu fugi din faţa lor, să 
nu-i provoci, să n-ai niciodată aerul că vrei s-o iei la 
sănătoasa. Dacă ieşi noaptea şi se iau după tine, 
mergi normal, fă-te că nu-i vezi... 


Dădui din cap în semn c-ara priceput. l-am vizitat şi 
pe ceilalţi doi. Apoi am ieşit. Guerzevici închise bine 


porţile. Ploua zdravăn. Eram ud din cap pînă-n 
picioare. 


- Nu-ţi plac cîinii? E mă întrebă Guerzevici. 


- Ba da, îi răspunsei. Dar nu din cale afară, ăştia 
ile-aici... 


Guerzevici rînji. 
- Sînt folositori... Nu mânîncă piine degeaba... 


Cu labele sale Inngi şi cu ţeasta albă, lucind sub 
ploaie. (. Juerzevici te ducea cu gindul la un soi de 
maimuţă. Cămaşa îi era udă leoarcă, dar nu părea 
să-i dea vreo importanţă. 


- Ai trăit la ţară? -- Da, cu părinţii. 


- Atunci o să-ţi placă aici. Avem chiar şi cai. E 
aproape o crescătorie. 


Rise, apoi îţi şterse gura. 


- Bun. Acum te las, Haudouin. Dacă vrei, vino-n 
casă, dacă nu, dă o raită. Indată o să-ţi arăt unde ai 
să dormi. Trebuie să aranjăm chestia asta cu 
madam' Fran-t.oise, bucătăreasa, şi s-o anunţ că de 
aici încolo* măniînci 


8 - Dezertorul 
37 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Împreună cu noi, în privinţa locuitului sper că nu eşti 
prea mofturos? 


L-am asigurat că nu. După ce pleca, m-am îndreptat 
Spre şoproane ca să mă adăpostesc. Şuviţe de apă 
porneau în jos, prin crăpăturile jgheaburilor de 
scurgere, aidoma unor coloane fine şi transparente. 
Am descins la întîmplare una din uşi. Într-un colţ se 
îngrămădeau diverse unelte agricole, ruginite şi 
stricate. Mirosea a mucegai, a lemn ud şi a mraniţă. 


Am realizat brusc că mucul ţigării era pe cale să-mi 
ardă degetele. L-am aruncat afară într-o băltoacă. 
Eram preocupat. Aveam nevoie să reflectez. Mă 
gindeam la dulăi, la Djelloul cu puşca lui, la soneria 
de alarmă pe care urma s-o instalez de-a lungul 
gardului. Din ce pricină toate aceste precauţiuni? Și 
împotriva cui? 


Dezertorul 


A poliţiei? Greu de crezut. Dacă curcanii s-ar hotărî 
să vină să scotocească pe-aici, cu sau fără semnal 
de alarmă, tot n-am avea cum să-i stopăm prea 
mult timp. lar pentru un cap de afiş ca Ordas, ar fi 
adus camioane întregi de sticleţi, tanchete, 
aruncătoare de flăcări şi puşti de tras după colţ. 


Nu, nu putea fi poliţia. 
Atunci? 


De cînd sosisem la donjon nimic din tot ce văzusem 
nu-mi plăcea în mod deosebit. Erau însă nişte 
parale, pe care le aveam asigurate. Dacă rămîneam 
aici cîteva luni aş fi avut destule ca să-mi încerc 
norocul luînd drumul Belgiei şi apoi al Canadei. 
Merita osteneala. 


Undeva pe aproape necheză un cal. Sunetul venea 
din celălalt şopron. M-am dus acolo. Înăuntru, legaţi 
de iesle, erau doi cai; o iepuşoară neagră şi un 
jugan' bălţat, alb cu negru. Angelo, cu o furcă în 
mină, se învîrtea de colo pînă colo prin grajd. Îmi 
aruncă o privire peste umăr cu veşnicul său suris în 
colţul gurii» 


- Ustaşistul te-a lăsat, să te plimbi de mtvă singur? - 
Nu ştiu, îi răspunsei. Cine-i ustaşistull 


Angelo făcu o strâmbătură dispreţuitoare. 
- Încă nu ţi-a povestit viaţa sa? Mă miră..." Hatărit 


lucru, tinerelul ăsta mă calcă pe nervi. Făcut un 
efort şi-l întrebai, totuşi, amabil: 


- Abia am sosit. Cine-i ustaşistul? -W Cap-de-ou. 
Guerzevici... 


Picioarele cailor se înfundau în bălegar. Aşternutul 
hu le fusese, schimbat de săptămîni. Lîngă perete, 
în stînga ieslei, era un hîrdău pe jumătate plin cu 
apă. Deasupra plu-i ea un şobolan mort. 


- Vrei să schimb apa? Un cal n-o să bea niciodată 
ile-aMi... 


Angelo dădu insolent din umeri. 
- Dacă n-ai altceva mai bun de făcut. 


Am apucat hîrdăul şi l-am golit în curte. Cum nu 
ştiam dacă există vreo fintînă şi cum nu voiam s«-l 
întreb pe Angelo, am aşezat vasul sub un jgheab. 
Fundul şi marginile li-am şters cu o cîrpă ca să 
îndepărtez mirosul. Cînd âm revenit în grajd, Angelo 
se făcea că îngrijeşte animalele. lapa era nervoasă. 
Smuncea de căpăstru şi necheza dînd tlin picioare. 
Am înţeles imediat şi care-i cauza. Angelo, viteazul 
vitejilor, făcea pe el de frică. De cite ori se apropia la 
mai puţin de trei metri de animal îl ameninţa cu 
furca spre a-i face să dea îndărăt. Evident, era exaet 
ce nu licbuia să facă. Caii, la fel ca celelalte animale, 
simt cînd unului îi e frică. Închipuindu-şi că li se vrea 
răul, reacţia lor este aceea de a se apăra. 


Cerul se întuneca. Era aproape frig. M-am întors la 
lunjon şi l-am găsit pe Guerzevici în sala de jos, 
încercînd a aprindă focul înşemineu. Mă anunţă că 
Francoise îmi-..*gătise-o cameră şi că mă va 
conduce îndată-. Flăcările 


Dezertorul 


40 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


f ăcea.u crengile uscate să pocnească şi să 
împroaşte scîntei. O luarăm pe scară în sus. La 
primul etaj se deschise o uşă.: în cadrul ei apăru o 
femeie. Era înaltă, bine făcută, cu sîni aroganţi, 
gata-gata să sfişie corsajul unei rochii galbene. Era 
frumoasă. Gura i se oferea ca o pradă. O uriţea însă 
privirea; dură, obişnuită să cîntărească... 


- - E Jeannine, îmi spuse Guerzevici, după ce femeia 
trecu de noi: amica patronului. 


Din cele pe care le ştiam despre Ordas, fata 
reprezenta exact genul adecvat. Nu prea cred că se 
plictisea cu una ca asta.,, Ustaşistul îmi arătă 
camera: un cub alb cu un mic pat de fier, o masă pe 
care fusese aşezat uri lighean de faianţă, un scaun; 
Odaia fusese măturată în pripă: grosul pînze-lor de 
păianjen se dusese. Pe peretele din faţa uşii un 
oblon pătrat de lemn era fixat lîngă o ferestruică. 


- Ai să stai aici ca un prinţ, îmi spuse Guerzevici. 


M-am mulţumit. Apoi am coborit să-mi caut sacul 
pe care-l uitasem jos. Camera n-avea dulap. Mi-am 
aşezat lucrurile pe scaun, afară de fierul de călcat 
pe care l-am lăsat în sac. 


Am mîncat cu toţii în sala cea mare de la parter. 
Eram patru, la masă: Guerzevici, Angelo, Djelloul şi 
cu mine. Am schimbat doar cîteva cuvinte. În cămin 
ardea un foc zdravăn, Umbre jucau pe pereţi, 
învăluind sau luminînd trofeele de mistreţ şi de cerb. 
Pe armele din panoplie lumina strălucea jucăuşă. 


După terminarea cinei, Guerzevici şi Djelloul 
începură o partidă de dame. M-am scuzat şi am 
urcat în camera mea. 


Ceasul arăta opt şi un sfert, Se făcuse noapte de-a 
bi-nelea. Ploaia stătuse. Prin ferestruica mea 
vedeam ceata întinzîndu-se de la marginea pădurii 
pînă la turnuri. 


DEZERTORUL 
41 


Brusc, se aprinseră peste tot becuri colorate. Zeci şi 
cei de becuri colorînd cu lumina lor straturile de 
pîclă, i Inele dintre ele erau departe, pete gălbui, 
îneeate în ceaţă, «'lipind ca nişte faruri. Un dine 
dădea tircoale printre copaci. 'B *., M-am culcat. 
Eram pesemne obosit sau enervat: am avut un vis. ÎI 
am, mereu acelaşi, de şapte ani: sînt pe o şosea; 
privesc mica Dauphine prăvălită în şanţ cu roţile-n 
sus; prin tăblăria răsucită şi smulsă văd ieşind o- 
miînă.ilbă, neatinsă; simt că-nnebunesc. 


M-am trezit ca ars. Eram leoarcă de năduşeală. Ara 
sărit din pat şi-am început să umblu în lung şi-n lat. 


Dezertorul 


După cîtva timp m-am culcat din nou. Îmi părea rău 
că n-am la îndemină o carte, oricare ar fi fost ea. Am 
lăsat lumina aprinsă. Nu voiam,să readorm chiar 
imediat. 


zi dimineaţă, înainte de a cobori, mi-am aruncat 
ochii pe calendar. E miercuri. Mă aflu la donjon de 


 \ douăzeci şi trei de zile. Am ajuns să cunosc 
locurile şi să-i cunosc pe oameni, dar mai sînt încă 
multe lucruri care-mi scapă şi, în primul rînd, 
raţiunile precise ale ciudatei existenţe pe care o 
ducem. 


Cei care locuim aici, sîntem în total opt: trei femei - 
Virginie, frumoasa Jeannine şi madam Francoise, 
bucătăreasa - şi cinci bărbaţi: Raphael Ordas, 
Guerzevici-usta-şistul, Djelloul, Angelo şi cu mine. 


De cînd am sosit aici, nu l-am revăzut pe Ordas 
decit o singură dată, şi-anume ieri, cind m-a chemat 
ca să-i schimb o lampă la televizor. Practic, nu iese 
niciodată din casă. Nici măcar ferestrele nu le 
deschide. Zilele şi nopţile şi le petrece baricadat în 
apartamentul său de la etajul doi, de sub mansardă. 
Cu ce se îndeletniceşte ziua, nu ştiu, căci chiar la un 
om deosebit de înzestrat, capacităţile sexuale îşi au 
limitele lor. Prînzul şi cina îi sînt" aduse sus şi le ia 
de unul singur. Restul timpului, cel puţin aşa 
bănuiesc, şi-l ocupă citind romane polițiste şi 
uitîndu-se la televizor. 


Cu ce-şi petrece nopţile, asta o ştiu ceva mai bine. 
Frumoasa Jeannine nu îi e de ajuns. O dată pe 
săptămînă, de regulă joia, Angelo pleacă la Paris cu 
Mercedesul cel mare. Se întoarce de acolo cu o 
damă, niciodată aceeaşi. A doua zi dimineaţa tot el 
© conducce la gara de la Auxerre. 


DEZERTORUL 
43 


Cred că aş putea rezuma cel mai bine situaţia 
spunînd < ă viaţa pe care o ducem la donjon este 
aceea a unei fortă-i cţe asediate, iar că noi sîntem 
pe jumătate schimnici şi pe jumătate soldaţi. Cine 
sînt insă asediatorii? În orice caz, în răstimpul 
acestor douăzeci şi trei de zile inamicul nu W a 
manifestat. 


După cum am mai spus, Ordas nu-şi părăsea aparta- 
mentul. Dar nici nu se ocupa - cel puţin nu în mod 
direct - de ceea ce am putea denumi organizarea 
apărării, In fiecare dimineaţă, către ceasurile nouă, 
ustaşistul urca la etajul doi. Presupun că se ducea 
să dea raportul şi să primească ordine. Mai ştiu - 
Guerzevici făcuse o aluzie de faţă cu mine - că 
Ordas urmează un tratament, că e bolnav. Bolnav 
de ce? 


Dezertorul 


Un lucru e sigur: Guerzevici e omul de încredere. El 
c, la drept vorbind, comandantul garnizoanei. Ziua şi 
noaptea îl simţi cum veghează, cum inspectează 
totul. De vorbit, vorbeşte puţin. E un om dur, 
bănuitor. Are tot soiul de ciudăţenii, absenţe, accese 
subite de furie. După anumite indicii am ghicit 
despre ce-i vorba: tipul bea zdravăn, dar pe ascuns, 
niciodată prea mult la masă. 


Mesele le iau împreună cu bărbaţii, în sala de jos. 
Femeile nu mănîncă împreună cu noi, ci în camerele 
lor. Maci am Francoise e o bucătăreasă pricepută. E 
o femeie brună şi grasă, de vreo cincizeci de ani, cu 
o umbră de mustăcioară şi voce caraghioasă de 
fetiţă, foarte dulce. Hrana este abundentă şi variată. 
Vin la discreţie. 


Sîntem foarte izolaţi. De pe drum - pe care trec în 
medie cam două maşini pe oră - nu se poate zări 
donjonui. De jur împrejur, kilometri întregi de 
pădure: desişuri de ulmi şi stejari tineri, pini, 
mesteceni, luminişuri acoperite de iarbă neagră, de 
drobiţă, de ferigi arborescente, apoi nlţi pini, alţi 
mesteceni, iazuri, smiîrcuri, lubesc natura, io 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


M-am născut într-o fermă. Pe vreme frumoasă sînt 
pe-aici cîteva locuri încîntătoare. Seara, însă, cînd 
ceţurile prind să lingă zidurile cînd încep să se 
caţere de-a lungul turnurilor, ale căror contururi se 
estompează încet-încet, pă-diirea degajă o impresie 
tulbure de tristeţe şi însingurare. Lâ mai puţin de o 
sută optzeci de kilometri de Paris, sîntem parcă la 
capătul lumii. Nimic nu se xntîmplă. Aşteptăm. Ce 
anume însă? ' 


Pentru instalarea faimoasei sonerii mi-au trebuit 
aproape trei săptămâni. A fost nevoie de multă 
muncă şi de o cantitate apreciabilă de ingeniozitate, 
dar rezultatul e satisfăcător. Nimeni nu poate atinge 
grilajul fără să declanşeze semnalul de alarmă. Am 
făcut o probă şi totul a funcţionat după prevederi. '. 


La fel ca şi mine, toţi ceilalţi sînt permanent 
înarmaţi. Acest* exces de precauţii, acest soi de 
continuă stare de alarmă, sfirşesc prin a crea o 
tensiune interioară greu de suportat. Grilajul de 
protecţie are doi metri cincizeci în înălţime. E 
asemănător celui care mărgineşte de ambele părţi 
şoseaua naţională, care trece prin pădurea de la 
Fon-tainebleau, pentru a-i împiedica pe cerbi s-o 
traverseze, Aici, grilajul urmează contururile 
luminişului în centrul căruia se află donjonul. Există 
două porţi, în partea de nord şi de răsărit, ambele 
bine zăvorite. Nimeni dintre noi nu le foloseşte. 
Cheile le are ustaşistul. Singura intrare e cea din 
faţa pavilionului, păzită în permanenţă, ziua de 
către Djelloul, iar în fiecare noapte de către 
Guerzevici, Djelloul şi de mine, cu schimbul. 


Dezertorul 


Din motive pe care nu le cunosc, Angelo e scutit de 
gardă. E 


Deasupra gardului, din circa cincisprezece în 
cincisprezece metri se află cîte un bec, fixat de un 
stîlp. Becuri sînt şi în curte. Întregul dispozitiv e 
comandat dintr-o încăpere de la parterul donjonului. 
În fiecare seară, o dată cu întui «EZEBTORUL 


>u-ricul, ustaşistul dă drumul la clini şi branşează 
curentul *lectric. Dimineaţa. Intrerupe curentul şi 
bagă dulăii în ţarc. 


În cele douăzeci şi trei de zile de cînd sînt aici. 
excep-W ud factorul poştal, care a venit de două ori, 
şi damele iduse de Angelo de la Paris, n-am avut 
decit o singură vizita: aceea a unui băcan diij 
Auxerre care, regulat, o dată pe lună, vine cu 
Citroen-ul său H. să ne aducă diverse provizii: 
conserve, vin şi sticle cu apă minerală, căci n-avem 
canalizare. 


În ziua aceea, Djelloul a deschis canaturile porţii şi 
le-a închis după intrarea camionetei. Am ajutat la 
descărcatul lăzilor. Băcanul n-ă zis o vorbă. Părea 
obişnuit cu procedeul. Ustaşistul a luat factura 
şi.copia ei. Factura a semnat-O şi i-a restituit-o 
băcanului. Copia a împăturit-o şi a vîrît-o în 
buzunarul cămăşii. 


Mizeria şi paragina din interiorul donjonului contras- 
tează bizar cu acest dispozitiv de securitate, 
complicat şi costisitor. Acasă la părinţi, apoi cînd am 
fost cu Anne-Ma-rie, şi, mai'tărziu, în Legiunea 
Străină, m-am desprins cu ordinea şi curăţenia. Aici, 
totul e plin de praf> totul e murdar. Nimeni nu dă cu 
aspiratorul, nimeni nu mătură, nimeni nu face curat. 
Grăsana de madam Francoise îşi întreţine bucătăria 
şi, de asemeni, se îngrijeşte de sala comună, cea în 
care mîncăm. Cum e şi firesc însă, nu poate -;ă le 
facă pe toate de una singură. In ceea ce le priveşte 
pe celelalte două femei, ele sînt fără doar şi poate 
teribil de ocupate sau, şi mai probabil, socot aceste 
modeste în-' deletniciri ca nedemne de atenţia lor. 


Dar dacă nu primim practic de loc vizite. În schimb 
ie-' şim noi. De cînd am terminat instalarea 
sistemului de alarmă. Guerzevici a instituit un tur 
permanent de gardă, Lardouă zile o dată sînt de 
serviciu la donjon patruzeci şi) 


47 
A2 


patru de ore fără întrerupere. A doua zi Djelloul mă 
schimbă. Apoi e din nou rîndul meu şi aşa mai 
departe. 


Cînd nu sînt de gardă, am voie să ies în cursul zilei 
şi să hoinăresc, cu condiţia să-l previn pe ustaşist şi 
să mă întorc la ora fixată, ceea ce şi fac. 


Dezertorul 


După cum bănuisem, Guerzevici, este, ca şi mine, 
un fost legionar. Avusesem intenţia să-l întreb 
deschis, dar »-a fost nevoie. Mi-a spus-o chiar el, 
într-o seară, săptă-mirra trecută. Maşina! l-am 
întrebat dacă-i cumva iugoslav, în clipa aia am 
crezut c-o să explodeze. Mi-a replicat că lugoslavia 
este o născocire... 


Încep să-l cunosc pe ustaşist. Am impresia că într-o 
anume măsură are încredere în mine şi-n Djelloul. 
Mai ştiu că nu nutreşte o simpatie deosebită nici 
faţă de Angelo şi nici faţă de Virginie şi Jeannine. 


Aproape în fiecare dimineaţă Virginie ori madam 
Francoise merg cu „R-4" în tîrg ca să cumpere carne 
şi legume proaspete. Madam Francoise nu ştie să 
conducă. Alaltăieri am. Însoţit-o eu. Ne-am dus la 
Toucy, o comună mare şi liniştită, la vreo şapte-opt 
kilometri distanţă. In tîrgul de jos e o piaţetă, eu 
efigia lui Pierre Larousse, şi-o cafenea. Mă ref 
ugiasem într-un bistro şi beam liniştit o bere în timp 
ce madam Francoise îşi făcea tirguielile. Pe 
neaşteptate intrară doi jandarmi. Stăteam cu 
spatele la ei aşa că i-am văzut în oglinda din fundul 
barului. Mi-am simţit părul de pe miini aricindu-se, 
dar nu m-am clintit. Pistolul mă apăsa pe burtă. A 
fost un moment scîrbos. Jandarmii s-au oprit lîngă 
bar şi-au comandat două cafele. Îi auzeam în 
spatele meu cum pălăvrăgesc cu patroana, de una 
şi de alta. Apoi au plecat, aşa cum veniseră, fără 
să-mi arunce măcar o privire.: ^ 


E drept că n-aveau nici un motiv să fie bănuitori. 


i.kzertorul 43 


Exceptând serviciul de permanenţă,, o zi din doua, 
şi I>a/.a la intram, o noapte din trei, nu prea am ce 
face: cî-leva reparaţii la unele aparate electrice, 
nişte fleacuri. Ca ilare l-am întrebat pe Angelo dacă 
acceptă să mă ocup eu. Ic cai. Mă durea inima să-l 
văd pe imbecilul acela terori-zîind iapa cu furca lui. A 
acceptat. l-am spus şi lui Guerzevici, care a fost 
imediat de acord. 


Principala muncă a lui Angelo constă în întreţinerea 
eelor patru maşini pe care le avem: un Mercedes 
300, Triumphul, R-4 şi un Peugeot 403. Se pare că a 
fost mecanic auto la Oran. Tot el se ocupă de 
cazanul de păcură şi de calorifer, cînd acesta din 
urmă funcţionează, ceea ce se mtîmplă de-o 
săptămînă, căci, între zidurile astea groase, nopţile 
sînt reci. Din cînd în cînd, urcă la etaj şi aprinde un 
foc de butuci în şemineul din camera patronului. 
Toate astea nu prea au cum să-l istovească. In orice 
caz îi rămîn destule forţe ca să stea lungit în pat ore 
întregi şi să asculte discuri. 


Azi a fost frumos afară. Cerul era de un albastru 
neîntinat, iar soarele revărsa peste luminiş o căldură 
de miez da vară. După dejun am ieşit să mă plimb. 
Djelloul mi-a deschis poarta. Simţeam nevoia să 
merg. 


Am luat-o de-a lungul gardului. În partea de nord a. 
luminişului, unde se află donjonul, e o cărăruie care 
după vreo sută de metri te scotea la un iaz 
înconjurat din toate părţile de pădure. 


Dezertorul 


Mi-am aprins din mers o-ţSgară. Nici o boare de vint, 
nici un zgomot. Virfurile copacilor stăteau 
nemişcate. Printre trunchiurile de mesteceni, 
smocuri de iarbă neagră, pătau nisipul. Sosind la 
țărm, am observat că apa scăzuse. Am apucat-o 
spre răsărit, către deversor. Aici fundul era mai 
adînc. Printre ierburi, o ştiucă mică şedea la pîndă. 
Pe oglinda apei zburdau libelule. Aripioarele lor lungi 
năşteau, reflexe vii. 


M-am lăsat jos, pe malul apei. Fumam. De undeva 
de foarte aproape cineva mă strigă. Am întors capul 
şi-am văzut-o pe Jeannine. Avea pe eâ un bikini 
minuscul şi stătea lungită pe un prosop de baie 
roşu, pe ţărmul opus al deversorului, într-un soi de 
golfuleţ. Alături, pe nisip, erau hainele ei şi o sticlă 
de bronzol pe jumătate goală. 


- E linişte aici, aşa-i? 
- Foarte multă. 
- Ne plictisim? 
- Ne plimbăm. 


Se săltă puţin, sprijinindu-se în coate, - Nu s-ar 
putea spune că acest colţ e prea amuzant. 


- În natură e loc pentru orice gust, am răspuns eu, O 
observasem. Era indiscutabil o fată frumoasă, chiar 
foarte frumoasă. Bikini-ul părea un soi de alibi, 
menit doar să sublimeze. Şi-n orice' caz, 
confecţionarea lui nu înghiţise prea mult material. 


La rîndul ei, mă privea şi ea. În căutarea sa dură 
juca o mică văpaie. Zimbi. 


- Un băiat zdravân ca dumneata.., Nu cred că te 
amuzi în fiece zi în pustietatea astă... 


Replicai sec: 


- Sînt plătit pentru asta. Dumneata nu? ' Răspunsul 
avea cel puţin meritul francheţei. Jeannme se 
strimbă: -° E 


- Nu îndeajuns ca să trăiesc o veşnicie în văgăuna 
asta scîrboasă! 


- Evident, zisei, nu se compară cu Eden-Rock-ul*... 
Se aşeză, luă sticla cu bronzol şi-şi turnă puţin, lichid 
în căuşul palmei stîngi. 

Am aruncat ţigara şi-am întrebat-o; _ 

- Eşti de mult aici? 

Îs 

- De-foarte mult. Curînd fac patru luni. 


Întinse apoi uleiul peste picioare, peste genunchi, 
peste «sapsele sale lungi şi aurii. 


- Nu găseştii că-i o idee cam smucită pentru un tip 
eare are atiţia biştari -să vină şi să se-ngroape în 
văgăuna:.sta?'. 


- Care tip? 


Dezertorul 


Dădu, iritată, din umeri. 
- Ştii prea bine.... 


Într-adevăr, ştiam, dar tot nu pricepeam unde voia 
să ijungă. 


- Eşti... şovăi ea... În aceeaşi situaţie cu el? 
Urmăream cu privirea doi peşti albi care se iviseră 
între lujerii de nufăr. Erau măricei, mai mari decît 
ştiuca ce continua să pîndească, zece metri mai 
încolo. 


- Sînt un electrician.,. 


Ştiuca. Îi observase. Vedeam cum îi palpită 
înotătoarele. Se trase sub ierburi. Cei doi îi 
stricaseră cheful, Ar fi. preferat, cu siguranţă nişte 
crăieţi. 


- Şi pentru că eşti electrician, d-aia umbli într-una 
eu pistolul la centură? 


Nu i-am răspuns. Viaţa m-a învăţat că adesea ai de 
regretat- dacă vorbeşti, niciodată însă pentru că 
taci. Şi-apoi. ăsta era mijlocul cel mai sigur de ao 
sili să-şi deşerte sacul. 


Jeannine îşi mişca fesele pe prosop, - W Ştii, el îmi 
spune totuL'.. Are încredere-n mine... 


- Sigur, i-am răspuns, străduindu-mă să par convins. 
IC şi firesc. 


În acelaşi timp mă întrebam dacă Ordas o într-atit 
de ramolit încît să le facă confidente fetelor cri care 
se giu-qg'iulea. După cit îl putusem judeca, lucrul era 
posibil. Ideea asta nu-mi plăcea de fel. 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


~ îţi dai seama cit a costat toată această instalaţie: 
gardul şi restul? 


Mă gîndisem şi eu, de bună seamă: un teanc 
frumuşel de bancnote. 


Ea urmă: 


- Are miliarde... Şi-a' adus toată averea din Algeria... 
Avea acolo moşii, mii şi mii de hectare... A vîndut 
totul cînd s-a lămurit cum vor sfirşi lucrurile... Şi-a 
transferat toate paralele în Franţa... De teama 
devalorizării, a băgat totul în lingouri de aur; şi 
acum, sînt acolo, în pivnițe. 


Îmi arăta cu degetul unul din turnurile donjonului, 
singurul care putea fi văzut din locul unde ne aflam. 
M-am uitat la ea, îşi încruntase sprîncenele şi-avea 
aerul de-a crede în ce spune. In secunda aceea 
m-am întrebat dacă e într-adevăr atît de neroadă 
încît să fi înghiţit toate balivernele astea, sau dacă 
încearcă să mă ducă pe mine de nas. 


Dacă există un lucru de care sînt sigur, acela e că 
înainte de a se fi lansat în politica de anvergură, 
Ordas fusese în Algeria un simplu patron de bistro, 
şi nici măcar al unuia de lux, ci dintr-acele gen 
prăştină. 


Dezertorul 


Jeannine schimbă placa: 


- Fireşte, îşi are cusururile sale... E la fel ca toţi băr- 
baţii... Dar cînd ajungi să-l cunoşti, vezi că-i drăguţ... 
E foarte drăguţ... 


Mă supraveghea cu coada ochiului, ca să-mi vadă 
reacţiile. Eu o făceam pe masca de bronz. E drept că 
femeile au nişte cîntare de-a dreptul ciudate pentru 
cîntărirea bărbaţilor cu care au de-a face, dar 
oricum „drăguţ" mi se părea un adjectiv cu totul 
nepotrivit cînd era vorba de Ordas. 


M-am ridicat în picioare şi-am pescuit o gauloise din 
pachetul pe Oare-l aveam. Peştii cei albi plecaseră 
către mijlocul iazului. Nu-i mai zăream. 
DEZERTORUL 

+17 

- Oh, spusei, nu-l cunosc încă prea bine, dar fără 
doar şi poate că-i un om de treabă. Şi-apoi să nu 
uităm un lucru: el e cu casa. 


Acum părerea mea despre Jeannine se închegase: 
era proastă şi vicleană, două trăsături care se 
potrivesc de minune între ele. 

Miîinile ei se jucau cu sticluţa de bronzol. 

- E liniştit colţişorul ăsta... 


- Într-adevăr, foarte liniştit. Urma deci seria a doua. 


Mă privea cu pleoapele pe jumătate lăsate, o privire 
plină de nespuse făgăduinţi, toate în tehnicolor, 
ecran stereoscopic şi panoramic. Pe vremea cînd 
făcea trotuarul, Jeannine frecventase probabil cu 
asiduitate anumite cinematografe, nu de alta, dar ca 
să mai înveţe fata ceva. 


- Te deranjează dacă-mi scot asta? (îmi arătă sutie- 
nul). Ştii, ca să mă bronzez... 


Am dat din cap în semn că nu. Şi l-a scos. Apoi şi-a 
ridicat braţele ca şi cum ar fi vrut să-şi potrivească 
părul în vîrful capului... 


Tehnica era bună. Mi-am înghiţit saliva. Ştiu ce s-ar 
fi întîmplat dacă aş fi făcut un singur pas spre ea. Şi 
ştiu că acest pas era aşteptat. Dar nu mai cred în 
Moş Crăciun. Şi nu cu una ca Jeannine, - Trebuie să 
mă-ntorc, am zis, mai am încă ceva treabă. 


În timp ce mergeam de-a lungul țărmului i-am simţit 
privirea împlîntîndu-mi-se în ceafă. 


Cînd am ajuns la poarta de intrare, Peugeot-ul 403 
era oprit în faţă cu botul îndreptat către şosea. 
Ustaşistul era la volan. Îi spunea ceva lui Djelloul, în 
picioare, lîngă maşină, în costumul lui negru de 
catifea şi cu puşca devi 


55 JEAN-LOT]IS! LAFITTE 


Dezertorul 


năloare la umăr. Guerzevici întoarse capul către 
mine, întinse mîna ca să deschidă portiera dinspre 
partea mea şi-mi făcu semn să urc. M-am supus. 
Djelloul a făcut un pas îndărăt. 403-ul demară. 
Rularăm încetişor pînă la şosea, după care ustaşistul 
făcu la stînga. Avea pe el un pantalon de pînză şi o 
cămaşă kaki, ale cărei mîneci suflecate făceau două 
bulbucaturi deasupra bicepşilor, W- O hoinăreală 
plăcută? 


Tonul era mai curînd amabil. 

- Da. Pînă la iaz. 

- Peşti ai văzut? -- O ştiucă mică. 

- Şi-n afară de asta? 

- Pe Jeannine. 

e Un muşchi îi jucă sub obraz! 

- Ce făcea? 

; - Se bronza. «- Se bronza? Zău? 

Îmi aruncă o privire făcîndu-mi cu ochiul şi rînji. De- 
dusei de-aici că după toate probabilitățile frumoasa 


Jeannine nu inaugurase în onoarea mea figura cu 
scosul sutienului. 


;- Ce ţi-a povestit? 


W- Nimic. Că Socul i liniştit. 


Rînji din nou. Conducea cu viteză redusă, vreo 
şaizeci la oră,. W '.,: 


Scruta pădurea cînd spre dreapta, cînd spre stînga. 
Miîinile sale vînjoase şi aspre parcă nici n-atingeau 
Volanul. 

- Cretina asta... 


Îşi umezi buzele. Rămase o clipă tăcut... mergeam 
tot prin pădure - apoi întrebă: 


- Ai făcut îndoctrina? 
- Nu. M-am înrolat în 1958. 
57 


Am scos pachetul de gauloise şi i l-am întins. Luă O 
ţigară, pe care şi-o aprinse cu bricheta. 


- Dar dumneata? Fornăi pe nas. 


- Din '47. De două ori eu regimentul 3 infanterie al 
Legiunii. Plus retragerea de la Cao-Bang. Ai auzit de 
ea? 


Făcui semn că da. Guerzevici părea furat de 
amintiri. 


Dezertorul 


- În comparaţie cu Viei.., Algeria era un fleac... 
Ajunserăm la o încrucişare de drumuri. O luă la 
dreapta şi ceva mai încolo, din nou la dreapta. 
Nu-mi spusese încotro mergem, iar eu simţeam că 
nu trebuie să-l întreb; ar ii fost contrar unei anume 
practici. Eram între profesionişti. Cînd e vorba să 
mori şi vin să te ia - camioane, avioane, helicoptere 
- nu ţi se spune niciodată unde eşti dus. Şi uite aşa, 
soseşte o zi cînd mori fără ca măcar să ştii unde 
anume. 


Fireşte, plimbarea pe care o facem n-avea 
caracterul asta tragic. Mergeam aşa de mai bine de 
o jumătate de oră. O dată sau de două ori am avut 
chiar impresia că ne înviîr-tim în cerc. Era exact. 
Guerzevici continua să observe atent hăţişurile şi 
drumeagurile din pădure. Eu unul n-am remarcat 
nimic special. Mă gindeam la Jeannine. Imi ră- 
măseseră întipăriţi în minte sînii ei. avîntaţi, albi şi 
fermi, începea să-mi pară rău. 


Pădurea se rărise. În dreapta se întindeau ogoare şi 
se zăreau clădiri. Ne apropiam de un sat. Ustaşistul 
îmi aruncă o privire. 


- Pînă-n prezent, Haudouin, te-ai descurcat binişor. 
Patronul e mulţumit de instalaţia făcută. M-a 
însărcinat să-ţi spun că ai dreptul la' o primă de 
douăzeci de sutare. Aşa ceva se >idă... 


Opri maşina. Coborîrăm în faţa unei minuscule şi sli- 
noase cîrciumioare de ţară. În jur erau cel mult o 
duzină de case, abia un cătun. Guerzevici împinse 
uşa. Înăuntru era 


59 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


jumătate circiumă, jumătate băcănie. Ne sprijinirăm 
de tejghea. Pricepui după graba cu care patroana 
şterse c-o cîrpă două pahare murdare că ustaşistul 
era clientul localului. Băurăm cite două rachiuri mici, 
apoi încă două, fiecare oferind cite-un rînd. 
Ustaşistul nu mai zicea nimic. Plecarăm. 


Cînd ne-am înapoiat se lăsa înserarea. M-am uitat la 
ceas. Era şase fără douăzeci. Mi-am amintit de cai. 
Dimineaţa le schimb paiele, le dau de mîncare şi-i 
pansez*. Spre prînz trec să văd dacă totu-i în regulă, 
Seara îi îngrijesc din nou. 


Frica le-a pierit. S-au deprins cu mine. Cînd mă apro- 
pii, mă privesc cu prietenie. Ştiu că mă ocup de ei. 


Mă pricep la cai şi-i iubesc. Un cal nu-i o fiinţă prea 
inteligentă, în schimb e tandru şi curat. Nu face rău 
deliberat, cu excepţia celor păcătoşi din fire ori a 
celor care sînt brutalizaţi. 


Le-am schimbat apa din putină şi după ce s-au 
adăpat le-am dat două porţii zdavene de ovăz. În 
timp ce miîncau, m-am dus să le caut nişte furaje de 
ovăz. Le-am adus de asemeni cîţiva morcovi şi 
cîteva mere pe care le-am tăiat în.bucăţi. 


Virginie a intrat pe cînd ţesălam iapa. Păru surprinsă 
că mă găseşte aici. In mînă ţinea două mere. 


Dezertorul 


- * Le-am dat şi eu, spusei. Dar cum au destulă 
poftă de mîncare, cu siguranţă că n-o să le refuze pe 
ale durui taie 


A dat fiecăruia cîte un măr. Luai un smoc de paie şi 
începui să buşumez iapa. Virginie se rezemă de 
perete cu mîinile în buzunare. Avea pe ea o pereche 
de bluejeans şi un plover gri, la fel ca şi atunci, în 
faţa gării, cînd am văzut-© pentru prima dată, 
DKZERTORUL 


- l-am luat locul vărului dumitaîe Ange'Jo. Nu te-a 
pus nimeni la curent? 


Nici nu clipi, - El se ocupă de maşini, eu de cai. 
Fiecare cu specialitatea lui. Nu ştiu însă cum îi 
cheamă. 


Privirea ei o întîlni pe a mea; nu era duşmănoasă, 
dar rece şi puţin bănuitoare: privirea cuiva care-şi 
pune nişte întrebări în legătură cu tine. 


- Joubiîne. lar pe bălţat, Aramis. 


În timp ce buşumam iapa, remarcai o umflătură sub 
ijjenunchiul drept din faţă. O pipăii uşor, cu vîrful 
degetelor. Mă temeam să nu fie un abces. Dar nu 
era. Se lovise probabil, singură. Nimic grav. 


- Şchioapătă de stîngul, spuse Virginie. Dădui 
negativ din cap. 


- Nu. A avut o piatră în copită. l-am scos-o. Furcuţa 
trebuie să fie întotdeauna bine curățată. E foarte 
important dacă vrem ca piciorul să nu se 
schilodească Pesemne, vărul d urni taie a uitat s-o 
facă... 


Am văzut-o încruntând uşor spriîncenele. Nu-i plăcea 
să mă audă insistînd asupra cuvîntului „văr" şi era 
exact ceea ce voiam să ştiu. De obicei nu prea am 
chef să mă ocup de treburile altora; dar nici nu sînt 
amator de. gogoşi. 


Terminasem cu iapa şi acum îl buşumam pe Aramis. 
Avea moţul de pe frunte tăiat chiar la nivelul 
urechilor, ceea ce-i dădea o expresie caraghioasă. O 
idee de-a lui Angelo, probabil. 


- Se plictisesc, spusei. Ar trebui scoşi, lăsaţi să-şi 
dezmorţească picioarele. In general, cînd cineva are 
cai de călărie îi are pentru ca să-i încalece... 
Virginie se apropie de iapă. 


- Domnul Mesnil i-a cumpărat pentru uzul său per- 
sonal. 


JEAN-LOUIS LAFITTE 
- Ştie să călărească? 
- Nu. Vota să înveţe. 


Am încercat să mi-l închipui pe Ordas la triplu galop, 
cu pijamaua şi cu halatul său de casă vişiniu. 
Imaginea mă tăcu să zimbesc. Virginie surise şi ea. 
Apoi îşi mută privirea. 


Dezertorul 


O-întrebai. 
- Dar dumneata câlăreşti? ee! e 
- Puțin. - W ° 


- Nu-i greu. E nevoie de. răbdare, de.practică, şi să 
nu-ţi fie frică. 


Mîngiie iapa şi aceasta nu se feri...... 


Îţ voi întreba pe domnul Mesnil dacă permite să-i 
plimbi.,,; '., - Bun, răspunsei: o să le prindă bine. 


O clipă mai tîrziu Virginie plecă. Terminai cu ţesăla- 
tul lui Aramis. Afară se făcuse noapte. La.liziera 
pădurii, vălătuci mari de ceaţă se scămoşau printre 
copaci. Am intrat în casă şi m-am dus la bucătărie. 
Madam Francoise pregătea cina. Am ajutat-o să 
curețe cartofii, Sosiră şi ceilalţi. Guerzevici aduse 
cîţiva butuci şi aprinse în cămin un foc zdravăn. Ne 
aşezarăm la masă. Aveam ciorbă, cotlete de miel şi 
o mare omletă ţărănească. Am înfulecat cu poftă şi 
am golit singur două sticle de vin, îndată după masă 
am urcat la mine în cameră. Mă simţeam greoi, 
opac. Purtam parcă o platoşă. Am adormit pe loc, 
fără vise. - ' 


IV 


f ""înd m-am deşteptat, vrăbiile se fugăreau ciripind 
E prin viţa sălbatecă. Cerul era limpede, sticlos'. M- 
am V^JfH», rai-am făcut toaleta. Ciad a fost să mă 
îmbrac, iTii-am zis că n-ar strica să-roi calc puţin 
pantalonii,'Era devreme şi aveam tot timpul/Tocmai 
băgasem {'iei ut în priză eînd cineva ciocăni'- în uşă. 
Am îmbrăcat un şort şi m-am dus să deschid. În 

prag stătea Virginie, în blue'jeam-şi cizmuliţe albe, 
cu b cravaşa în mină, - Bună ziua... (părea 
stînjenită). Am vorbit cu domnul Mesnil în legătură 
cu caii,.. E de părere c-ar ii bine să fie scoşi... Dacă 
vrei, poţi şă-i încaleci.,. 


l-am mulţumit. Cînd e vorba de femei, principiul 
meu e că nu trebuie să te mire nimic; totuşi această 
vizită atit de matinaiă mă surprindea. 


- - N-am vrut să te deranjez..; a adăugat ea,".... 


Era însă tot acolo, în picioare, în faţa uşii.. Privirea ţi 
devenise: prietenoasă, Şi-n. plus, nu părea eituşi de 
puţin dispusă să plece.. W. 

- Vai de mine, i-am spus, nu mă deranjezi de loc.!. e 
Din trei paşi am fost lingă masă şi-am ridicat fierul 
do călcat de pe pantaloni. Din fericire nu apucase să 


se-n-cingă. Pagube nu erau. Presupunerea mea se 
dovedi exactă: Virginie întră. 


- N-ai prea mult spaţiu.;; 
- Ajunge. 
63 JEAN-LOUIS LAFITTE 


Dezertorul 


- AŞ putea-o ruga pe Francoise să-ţi aranjeze o altă 
cameră... Sint şi mai mari aici, au dulapuri... Ai avea 
unde să-ţi pui lucrurile, ai sta mai confortabil... 


- Nu, i-am răspuns, ar fi de prisos. Nu prea am lu- 
cruri de pus prin dulapuri. Mă simt bine aici. 


Am apucat din nou fierul de călcat. Am netezit cu 
mîn.i stofa pantalonilor. Virginie se oprise cu spatele 
la perete. 


- E o senzaţie ciudată să vezi un bărbat... 
- „.„umbrind cu fierul de călcat? 
- Nu numai asta.. 


Se uita la mine şi se uita în jur ca ochii ei căprui, 
drăgălaşi şi -curioşi. Mişcările ei aveau graţia 
sălbăticiunilor,, erau timide şi-n acelaşi timp sigure, 
foarte armonioase Cu trupul ei tînăr şi zvelt, cu 
pletele-i negre revărsate pe umeri, Virginie nu era. 
O frumuseţe vulgar provocatoare ca Jeannine. Avea 
ceva de băieţandru. O găseam frumoasă, dar mă 
străduiam, desigur, să nu i-o arăt. 


Trudă, de altfel, zadarnică! Fie că-s contese, fie că-s 
de la coada vacii, femeile ştiu treaba asta şi n-au 
nevoie să li se mai spună. 


- Ciudat... Vreau să zic: un bărbat care trăieşte sin- 
gur, care-şi vede singur de el... 


Nu i-am răspuns. Se apropie de masă şi luă de pe ea 
portfotografia. 


- Soţia dumitale? 
- Da. 
- E foarte drăguță. 


Tuşii scurt. Călcam acum cel de-al doilea crac al 
pantalonului. 


- A murit. 

Virginie tresări şi puse la loc fotografia. 
- Îmi pare rău. Tonul era sincer. 
DEZERTORUL 

65 


- Oh, spusei, e o poveste veche. A avut un accident. 
Aşa ceva se întâmplă. 


Citeva clipe ramaserăm tăcuţi. Nu era nici vina ei, 
nici a mea, dar acum între noi ceva se schimbase. 
Intervenise ceva dintr-o dată, atmosfera devenind 
apăsătoare. Nu mai eram fireşti. Aş fi vrut să plece. 


Virginie se întoarse spre uşă. Şovăia. 


- Am s-o încalec pe Joubine; o iau spre iaz. 


Dezertorul 


leşi. Am isprăvit de călcat pantalonii, m-am îmbrăcat 
şi am coborit. Madam Frangoise făcuse cafea, care 
aburea, i ăspîndind o aromă plăcută. Am băut o 
ceaşcă şi am mîncat ii bucată de piine. Intră 

Djelloul. Îmi făcu un semn cu capul, la care am 
răspuns. Madam Frangoise se învirtea prin bu- 
cătărie; între spălătorul de vase şi masă, cărînd 
crătiţi, farfurii, ceşti. Obrajii săi cărnoşi erau netezi şi 
trandafirii. În duda corpolenţei şi-a vîrstei, ea lăsa o 
surprinzătoare impresie de sănătate şi sprinteneală. 
La fel ca-n alte dimineţi, la fel ca-ntotdeauna, era 
într-o dispoziţie excelentă. Trebăluia, vorbind de una 
singură: îşi dădea sfaturi. 


Am băut a doua ceaşcă în tovărăşia lui Djelloul. 
Afară era răcoare. N-aveam intenţia - mai exact nu 
credeam c-o am - să pornesc după Virginie, dar fapt 
e că m-am trezit punînd şaua pe Aramis. Acesta 
pricepuse că va fi scos şi fremăta de bucurie. L-am 
dus de dirlog pînă la pavilion. Djelloul ne ajunsese 
din urmă. Avea puşca la umăr şi părea curios: 


- ÎI încalec!? 
Am făcut semn că da. 
- Patronul e de acord. 


Djelloul se apropie. Puse mîna pe crupa calului. I 
cercetă. 


- Te pricepi la cai? 


- Un pic. 


BIW.TEAN-LOUIS LAI-FITTE 

; - Cum îl găseşti pe ăsta? 

- Frumos.. ! 

e - E iute. Ai văzut cum îşi mişcă fundul? 

- E firesc, are nevoie să cheituie din energie! 


Am scos o ţigară din pachet şi i-am oferit alta lui 
Djelloul, care primi. « « ' - Unde ai învăţat să umbli 
cu caii? ' - Acasă la mine, în Elveţia, cînd eram puşti. 


- Dar în armată? "'e4a- în armată "nu, - Ai fost tot 
timpul la paraşutişti? : I 


O ştia pesemne, de lu Guerzevici. Oricum; aici, 


- Da: Şi tu? is W: 1 W ° Scuipă pe jos: 


- Am servit în harki*. În zona El Kseur**. Ai auzit de 
ridi? E ° 


" 'Nu auzisem, dar am răspuni prin da, ca să-i.fac 
placare. 1 


- Aveaţi cai? 
'-<- Măi mult de cincizeci. «...' 


- Buni? .1 


Dezertorul 


- Şi buni şi răi. În anumite sectoare erau mai de fo- 
los decit tancurile şi artileria. Ai* participat la multe 
operaţiuni în Kabylia? 


- Nu. La puţine. Mai cu seamă în zona barajului, Că 
să nu.mai lungesc discuţia, am tras de dirlogi, şi 
Aramis se puse în mişcare, îmi era destul de 
simpatie Djelloul ăsta, dar n-aveam poftă să-l aud 
descriindu-mi campaniile sale, şi nici să i le 
istorisesc pe ale mele. Toate poveştile astea 
seamănă între ele prin ceea ce spun, prin 


* Harki - denumire dată auxiliarilor nord-africa-ni ai 
' armatei -franceze, constituiți în detaşamentele 
înarmate. (N.T.) 


** Ksour (Kseur - masiv muntos din lanţul Atlas. 
(N.T.> 


dezertorul 51 


cea ce ascund şi chiar prin cea ee; exagerează; am 
lumut destule. 


Djelloul deschise poarta. Am încălecat şi am luat-o 
smediat la stînga,.de-a lungul gardului, spre iaz, 
Aramis porni la trap, apoi, cînd dădu de cărare, la 
galop. N-aş. fi vrut să-i stric gura, dar eram obligat 
să-l ţin strîns în diîr-logi. Parcă avea jar sub copite, 
Galopînd, zburda zyîrlind din copite şi cotea alit de 
brusc, încît riscam să.rămiîn agăţat în vreun'copac. 


Nici pe cărare, nici între pini nu existau urme 
de..popite. O dată ajuns la marginea apei, am oprit 
calul. Nu se zărea nimeni. Am făcut de două ori 
înconjurul iazului: Virginie nu era nicăieri. Totuşi, aici 
îmi spusese că se duce M-am consolat spunindu-mi 
că femeile îşi schimbă lesne intenţiile. Şi-apoi. era 
cu siguranţă mai bine aşa. Un ora în situaţia mea 
trebuie să evite acest gen de complicaţii, îmi 
pierdusem antrenamentul. După o jumătate de. Oră 
de trap şi de galop începuseră să mă doară pulpele. 
Am descălecat. Aramis bău puţină apă dintr-o 
băltoacă. Drumul de întoarcere îl făcurăm la pas. 


L-am băgat pe Aramis în grajd lapa nu era. Am 
schimbat paiele şi am umplut ieslea cu fin, Cînd 
eram pe -terminate, Guerzevici mă strigă: 

- - Mai lasă caii! Vino să facem un tur.,: 


Era îmbrăcat ca de obicei, într-o cămaşă kaki şi un 
pantalon de pînză. Părea furios. 


L-am urmat pînă la donjon. În faţa intrării stătea ne- 
mişcat „403"-ul, Capota era ridicată şi Angelo 
şurubărea ceva la motor. 

- Porneşte sau ba? Delcout era branşat, - Probabil 
că-i un scurtcircuit pe undeva, spus;' Angelo- fără să 
se uite la noi. 

Ustaşistul pufni pe nas furios. 

69 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Dezertorul 


- Sau injcctorul este înfundat. Sau relantiul. Sau 
benzina. Sau orice altceva! 


Angelo ne privi. În colţul gurii avea obişnuitul său 
zîmbet, - Dacă-ţi închipui că treaba o să meargă mai 
iute lu-îndu-mi dumneata locul, atunci... nu te jena, 
mai cu seamă... 


Guerzevici făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să se 
repeadă la el. Pumnii i se încleştaseră, gura-i 
devenise dură, dispreţuitoare. 


WE- Eşti plătit să te ocupi de maşini, aşa încît să fie 
gata de drum în orice moment şi nu un ceas după ce 
ai nevoie de ele. Asta-i treaba ta. 

Angelo dădu insolent din umeri. 


- Plînge-te patronului. El mă plăteşte, nu 
dumneata... 


- Aşa-i, spuse Guerzevici, ai dreptate; nu-s eu... 


Îi întoarserăm spatele şi luarâăm Renault-ul. 
Ustaşistul conducea. Imi dădeam seama după 
crisparea feţei că-i furios în continuare. Era 
momentul cel mai potrivit ca să-i cer cîteva lămurii. 
Chiar şi cel mai puţin curios dintre oameni sfirşeşte 
prin a-şi pierde răbdarea în faţa acestor mistere... . 


- Cine-i Angelo ăsta? 
- Nepotul patronului. 


- Cu adevărat nepotul său? 


- Da. Te miră? 


Eram în plină pădure, înaintînd printre desişuri întu- 
necoase de castani şi stejari. Copacii "îşi pierdeau 
frunzele, care, scorojite şi pâmiîntii, se aşternuseră 
maldăre-maldăre de-a lungul drumului. 


- Domnul Mesnil, spuse Guerzevici, are simţul fami- 
liei. L-a adus cu el cînd s-a întors „de-acolo". Treaba 
lui. Pentru mine, Angelo ăsta nu-i decit un puţoi 
scîrbos. În 


DEZERTORUL 


Algeria se ocupa oarecum cu afacerile de 
automobile: era v înzător, reprezentant, aşa ceva, 
dar în orice caz nu mare lucru... O ducea însă bine. 
Cred că ţi-ai dat seama că nu face două parale ca 
om, o nulitate. Stă aici doar pentru haleală. În rest, 
arde gazul. Nu te poţi bizui pe el. În nici un fel. Am 
încercat-o. 


- De ce mai stă, atunci? Dacă-i place viaţa veselă, 
şi-a ales un loc cam ciudat... 


Ustaşistul dădu sicîit din umeri. 


- Ţi-am mai spus: pentru haleală şi pentru lovelele 
pe care unchiu-su i le scapă în schimbul a ceea ce ar 
trebui să facă: să spele maşinile de fiecare dată cînd 
stratul de jeg depăşeşte treizeci şi cinci de 
centimetri... 


Dezertorul 


leşirăm din pădure. În primul sat întîlnit - altul de-cît 
cel din ajun - băurăm două rachiuri într-o circiumă. 
Pendula agăţată deasupra tejghelei arăta ora zece şi 
zece. Ciîţiva săteni dădeau pe git pahare mari de 
molan. Vorbeau de vinătoare. Uciseseră doi mistreți 
şi acum se felicitau zgomotos, rizînd gros şi 
plesnindu-se, din cînd în cînd, peste canadienele pe 
care le purtau în spinare. 


La întoarcere am luat-o pe alt drum decit cel pe care 
venisem. Făcurăm un ocol larg, străbătind o regiune 
de păşuni şi coline. Fermele pe care le zăream 
ici-colo păreau vechi, stînd gata să se prăbuşească. 
Unele îşi pierduseră acoperişul. ledera şi frunzişul 
acopereau zidurile năruite. Pînă şi livezile păreau 
lăsate în paragină: mugşchiul creştea în voie pe 
trunchiurile merilor, mărăcinii năpădiseră gardurile. 
Mă gîndeam la Elveţia, la ce aveam acolo, la pajiştile 
noastre, la casele noastre curate, pline de flori. Apoi, 
printr-o asociaţie de idei, mă gîndii la Canada: o ţară 
nouă, loc berechet, niscaiva fonduri pentru un nou 
demaraj... 


Ceva mai încolo, am pătruns din nou în pădure. Aici 
avu loc primul incident de la sosirea mea la donjon: 
un 


JEAN-LOUJS LAFITTE 


incident minuscul, dar revelator. Mergeam eu viteză 
redusă. Din drum porneau, pe dreapta şi pe stînga, 
alei forestiere. Treeînd prin dreptul uneia din aceste 
alei zării fugitiv portbagajul unui Peugeot 404, oprit 
la vreo cincizeci de metri mai încolo, cu botul 
mascat de copaci. Mai merserăm o sută de metri şi 
făcurăm o curbă. Ustaşistul debraie. Renault-ul se 
imobiliza pe marginea şanţului. 


Guerzevici îmi aruncă o privire. Ochii să albaştri spă- 
lăciţi erau ficşi şi duri. 


- Ai văzut-o? 
- 404-ul? 


Făcu din. cap.un semn afirmativ.; -r Dă o'raită 
pe-acolo, dar discret. incearcă să nu fii reperat şi să 
vezi ce se întâmplă, eu Ce se ocupă tipii. Te aştept. - 
Arh coborit. Guerzevici închise fără zgomot portiera. 
M-am strecurat prin pădure către un pilc de brazi 
unde puteam observa fără să fiu văzut. In jur linişte 
deplină. Nici cel mai mic foşnet. Pe sub brazi, covor 
de cetină. Un bărbat cu un pardesiu gros pe el şi cu 
mîinile în buzunare se plimba cu paşi mărunți pe 
lîngă maşină. Purta mustăcioară, părea între treizeci 
Şi cinci şi patruzeci de ani şi avea aerul unui burghez 
de treabă. Pe bancheta âin spate şedea o femeie. 
De acolo de unde mă aflam, îi distingeam faţa şi 
gulerul unei haine de blană pe câre-l ţinea strîns cu 
ambele miini. 


Dezertorul 


Strigăte de copil curmară tăcei'ea. Erau doi, un băiat 
şi o fetiţă, venind dinspre un mic luminiş, înconjurat 
de tufişuri. Fetiţa îl alerga pe băiat care stringea în 
braţe o minge. 


M-am înapoiat. Maşina noastră era tot acolo. Am 
deschis portiera şi m-am instalat. Guerzevici băgă 
într-a-ntiia. Motorul sforăia încetişor. 


IKZERTORUL œ f.( 

- Ei bine? 

- Un cuplu cu doi copii. Puştii se jucau cu mingea 
- Nu-i cunoşti? 

- Pe cine, pe ei? Eram surprins. 


- Nu i-am văzut niciodată. Presupun că-s parizieni în 
iimbare.., Maşina demară. Am plecat. 


Ca de obicei, ziua a fost calmă; şi totuşi, după 
anume semne, mi s-a părut că încerc nervozitatea 
aşteptării, cea pe care o ai înaintea saltului cu 
paraşuta, cea a plecări -lor în misiune. Către sfirşitul 
după amiezii, Guerzevici şi. Djelloul părăsiră, pe jos, 
donjonul... Timp de vreo oră bătură pădurea din jur. 
Habar n-am dacă au descoperit ceva - de altfel nici 
nu ştiu ce anume căutau - îns;i presupun că nu, 
fiindcă, la înapoiere, ustaşisttil avea o mutră mai 
puţin încruntată. 


După cina de seară, am preluat garda ia intrare. Imi 
venise rîndul. Noaptea era senină, destul de 
înstelată. Ceaţă, de loc. Din camera lui Angelo, la 
parter, răzbătea vocea lui Enrico Macias, Pavilionul e 
format din două încăperi, o odaie de mărime 
mijlocie eonţinînd un pat de fier, două scaune, o 
masă şi o nişă care slujeşte drept debara. M-am 
asigurat mai întîi că poarta mare era bine zăvorită, 
apoi m-am mstalat pe un scaun lîngă unica fereastră 
şi mi-am aprins o ţigară. Uitasem să-mi cumpăr cărţi 
de la Toucy şi ştiu clin experienţă că nopţile de 
gardă sînt lungi. Pe masă erau citeva ziare. Am luat 
unul şi l-am frunzărit. Era din iunie, ştirile îşi cam 
pierduseră din noutate, dar n-avea, importanţă, 11 


„1KAN-LOUIS LAFITTE: 


|-- I(i >i> Li clipe se aprinseră şi becurile de-afară. 
hm 14 ut -i.ii u 1, am ieşit şi am dat o raită în jurul 
pavilionului. Cu botul în vînt, adulmecind neliniştit, 
un cîine străbătu ca o săgeată cărarea. Ţigara era 
pe sfirşite. Mirosul tutunului avea o savoare aparte. 
Pentru anotimpul în. care ne aflam, noaptea era 
excepţional ele plăcută. 


Am strivit cu tocul chiştocul ţigării şi am intrat în pa- 
vilion. Pe pat, se aflau chitite două pături. Le-am 
desfăcut şi le-am scuturat. Erau aproximativ curate. 


Am ştiut că-i în odaie înainte chiar de a fi apucat să 
spună ceva. N-am întors capul. Continuam să aştern 
patul. A zis „bună seara", i-am răspuns la fel, fără 
exces de căldură. 


- Te pot ajuta? 


Dezertorul 


- Mulţumesc, e gata. 


În depărtare, de partea cealaltă a donjonului, un 
ciine făcu să răsune în noapte două lătrături 
răguşite, sinistre. Pe perete, un fluture de seară 
mişca din aripi. 


- Am venit să-mi cer iertare pentru azi dimineaţă... 
- N-ai de ce să te scuzi. 
- Ţi-am spus c-o să merg la eleşteu. 


- Şi ţi-ai schimbat intenţia. Zău că nu-i motiv de 
dramă. 


Patul era acum făcut. Nu mai aveam nici o 
justificare să stau în continuare cu spatele la ea. 
Cîştigassm doar un mic răgaz. M-am întors. 


- EE îmi oferi o ţigară? 

- Dacă doreşti... 

l-am întins pachetul de gauloise. Luă una” Privirea 
ei o căuta pe a mea. Mă simţeam stînjenit şi ştiam 
de ce: o doream pe fata asta. 

- e Cînd mi s-a spus că ai fost legionar... 

Surise drăgălaş. 

- ...mi te închipuisem altfel. _ 


DEZERTORUL 


- Ca Guerzevici 1 


Am scos bricheta din buzunar şi am scăpărat. Virgi- 
nie se apropie» 


- Găseşti tot ce vrei în Legiune: aventurieri, ghi- 
nionişti,; maţe-fripte, ticăloşi şi eroi. Ca peste tot, de 
altfel. 


Ochii ei de culoarea cojii de nucă mă fixau. 
- Şi dumneata insuţi. 
- Nimic special. Un caz clasic. 


Şi-a lăsat o clipă ochit în jos, apoi i-a ridicat. Era fru- 
moasă, frumoasă cu adevărat, iară trucaje. 
Aparţinea genului acela de fete cu care oricine în 
lumea asta ar dori să plece într-o bună zi către o 
insulă pustie. Dar azi nu mai sînt insule pustii 
nedescoperite, Şi pentru aşa ceva e prea tîrziu, - 
Cum o chema pe soţia dumitale? W- Anne-Marie. 


- O iubeai mult, nu-i aşa? 


Am întors capul. Din dreptunghiul uşii priveam noap- 
tea, albastră, transparentă. 


- Da. Dacă nu te deranjează, prefer să vorbim des- 
pre altceva. 


Veni lingă mine. Era atit de aproape încît îi simţeam 
mirosul. li văzui gura ridicîndu-se. O clipă mai tîrziu 
aveam sub palme pielea ei caldă, vie. 


e * 


Dezertorul 


Acum obrazul ei stătea lipit de umărul meu. Nu <mâ 
mai gindeam la nimic. Mă simţeam bine. Se mişcă 


puţin. 


- Nu ştiu nimic despre tine. Nu-ti Ştiu nici măcar 
prenumele... 


l-am simţit mina aşezîndu-mi-se pe coapsă. l-am 
luat-o între ale mele. 


- Roger, itoger şi Virginie, e simplu, simplu de tot... 
Roger. Virginie... 


| ' JEAN-LQUIS LAFITTE 

„'*i.<i>.1 11111111.i. nu mai mişca, " E E e 
l{<>gtT... 

- Da? 


- Am nevoie de tine, Roger. -Dormeam. Aproape 
dormeam. Şi nu voiam să mă trezesc, în orice caz 
nu imediat 


- Oricine are nevoie de cineva, Virginie, Depinde... 
depinde însă pentru ce anume.. Uneori ni se 
întîmplă-să credem că ne înţelegem, că o să dureze 
mult şi apoi ne dăm seama că ne-am înşelat, că la 
mijloc a fost o neînțelegere... Nu-i lucru uşor să faci 
unui din doi, Mi-am strecurat mîna sub capul ei. 
Atingerea părului ei, a umărului ei îmi producea o 
senzaţie plăcută, Virginie se ghemui în mine.. _.i 


- Vreau să plec de-aici....' - - încotro? 


- N-are importanţă. Altundeva. 
Da. Nici mie nu mi-ar fi displăcut să plec altundeva... 
An sărutat-o uşor, cu virful buzelor. 


e- Virginie... Ascultă-mă, Virginie.., N-ai de unde 
şti.,, «nu-s calul cîştigător, nu miza pe mine... Sînt 
filat, fetiţo, poliţia mă caută. Au.poze şi fişa mea în 
toate porturile, la toate punctele vamale, în.fiecare 
comisariat.., Fără parale, dezertor, condamnat la 
moarte în contumacie... Unde să mergem, noi doi? 
Unde să te duc, cu presării scai după mine?... |ţi 
imaginezi cam ce-ar fi viaţa noastră Şi cit timp o să 
ţină?... Sînt un om fără viitor, Virginie, sînt un om 
care nu mai are scăpare. 


Catifelate, uşoare, degetele ei îmi mingiiau pieptul. 
- Dar tu, Roger, îţi imaginezi tu ce înseamnă să 
trăieşte aici luni şi luni de zile? Ani şi ani 7 Crezi că-i 
mai plăcut? 

| >KZERTORUL 

815 


Am dat din umeri. 


- Eşti tînără, eşti frumoasă, eşti liberă. Cine te îm- 
piedică să pleci oriunde, dacă ai chef s-o faci? 


A clipit din pleoape. Ştiam despre ea mult mai puţin 
decit ştia ea despre mine. Simţeam nevoia s-o 
chestionez, dar îmi interziceam s-o fac; ar fi 
însemnat să mă las şi mai tare prins în lat. 


Dezertorul 


Stăteam culcaţi, întinşi unul lîngă altul. Se porni să 
povestească: 


- Locuiam într-un sat pe malul mării. Părinţii mei 
aveau o casă mare, înconjurată de vii, care se 
întindeau pînă la poalele munţilor. Nu eram bogaţi, 
dar nici n-aveam de ce să ne plingem. Urmam 
şcoala la Cherchell. Învăţam bine. Visam să mă fac 
medic, ca bunicul, sau stewardesă, ca să pot 
călători. Apoi au venit evenimentele. Tata s-a 
prăpădit, apoi şi mama, de durere. Nu mai era 
nimeni ca să se ocupe de avutul nostru. Oamenii se 
temeau prea tare. Am părăsit liceul. Nu mai aveam 
bani, n-aveam o meserie, n-aveam nimic. Nici 
familie nu mai aveam în Franţa. Atunci m-a ajutat 
Ordas. Odinioară cunoscuse pe unul din unchii mei. 
Acum căuta pe cineva care să ştie să facă injecții: e 
diabetic. Nu eram infirmieră, dar am învăţat. După 
aceea l-am urmat peste tot, în Algeria, în Spania, 
aici. Asta-i, tot, Roger. După cum vezi, povestea 
mea e banală, simplă... 


Îi mîngtiam părul. 


- Şi Angelo? Ce reprezintă el pentru tine? Nu-mi 
puteam stăpini întrebarea asta. Mă ardea. 


- Am fost logodiţi „acolo“. S-a terminat. W- Nu e văr 
cu tine? 


- Nu. O spune el, aşa. E nepotul lui Ordas. 


Se răsuci pe-o parte şi o cuprinsei în braţe, mlădie şi 
subţire, lipită de mine... Buzele mele îi atingeau 
tinapla. Ce uşor era să iubeşti asemenea fată! 
Extrem de uşor! 


| - Dezertorul 


lIt 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Mă simțeam bine. Timpul nu mai exista, nu mai 
exista nici restul lumii. Nu mai eram decit eu şi 
această plăcere, caldă şi mătăsoasă, împlinită ca o 
poamă dată în pîrg. t 


- Roger... 
- Da? 1 


- Am nevoie de tine, ştii?... Buzele mele lunecau pe 
pielea ei. 


- Şi eu, Virginie, am nevoie de tine... Îşi dezlipi 
obrazul de al meu. 


- N-o să plec decit cu tine, Roger. 


Privirea ei se cufunda într-a mea. Era sinceră. Îşi 
puse braţele pe umerii mei. Undeva, în depărtare, 
lătra unj cîine. || 


- Vom pleca. Vom pleca. Virginie: tu şi cu mine, 
împreună... În aceeaşi clipă i-am văzut pupilele 
dilatm-du-tfe. Mie mi se opri răsuflarea: semnalul de 
alarmă sa declanşase. 


Dezertorul 


* 


Mi-au trebuit două secunde ca să mă dumiresc. 
Soneria continua să sune, brutală, stridentă. Am 
sărit din pat, mi-am înhăţat hainele şi le-am tras pe 
mine. Graba mă făcea neîndemiînatic. Virginie se 
aşeză pe marginea patului acoperindu-şi sînii cu un 
colț de cuvertură. 


- Nu te mişca, i-am spus, rămii aici! 


M-am năpustit afară. Goneam de-a lungul potecii, 
cînd.; s-a produs explozia; becurile se stinseră toate 
deodată, soneria tăcu. arme şi automate prinseră să 
răpăie. 


Trăgeau zdravăn şi nu cu pistoale cu dopuri. Rafală 
după rafală, gloanţele ricoşau piuind de zidurile 
donjonu-lui, brăzdînd noaptea cu linii roşii şi 
galbene: erau pe, puţin trei sau patru automate care 
intraseră împreună în acţiune, plus o puşcă 
mitralieră spre răsărit. 


Aveam pistolul strîns în pumn. Din fugă am 
îndepărtat piedica de siguranţă şi am manevrat 
închizătorul pentru 


| "/.'ERTORUL 
r.7 


i I încărca. Bezna mă împiedica să văd mare, lucru, 
dar nici cei din faţă nu vedeau mai bine. Economie 
la muniţia insă nu făceau. Riscam să încasez un 
glonte la întîmpiare, ilar altă soluţie nu exista, 
trebuia să galopez mai departe. 


La donjon, sala.ceâ mare de jos era luminată. 
Ustaşis-lul şi Djelloul stăteau adăpostiţi dincolo de 
prag. Guerzevici ţinea sub braţ un Thomson* calibru 
45, iar arabui avea puşca sa în mînă. 


Ustaşistul îmi aruncă o căutătură furioasă: 

- Unde erai? 

- La pavilion. v 

- Soileai? 

Nu i-am răspuns. Evident, nici eu, nici Virginie 
n-avusesem cum să prevedem acest foc de artificii, 
dar nu era momentul să discut despre asta. 


Guerzevici îmi întinse o cheiţă plată. 


WE- leşi prin poarta dinspre nord. Vezi să n-adormi pe 
drum. Noi venim dinspre vest. 


Dezertorul 


Am luat-o din loc. La început m-am aflat la 
adăpostul şoproanelor. Auzeam necheziînd caii. Cînd 
le-am depăşit, m-am trîntit pe burtă. Intensitatea 
tirului nu descreştea. Ca să ajung la poarta de nord 
era nevoie să parcurg un spaţiu descoperit de vreo 
treizeci de metri. Mă tiram pe coate, cu arătătorul 
pe trăgaci. Treptat ochii mi se obişnuiau cu 
întunericul. Un afurisit clar de lună scălda terenul 
din faţă. La trei paşi de grilaj, unul din cîini zăcea în 
iarbă, mort, cu botul căscat şi coastele sfărimate de 
o rafală. 


Ajunsei la poartă. Ca s-o deschid a fost nevoie să mă 
ridic în picioare şi clipele pe care le-am petrecut 
moşmondind la broască n-au fost dintre cele mai 
încîntătoare. O dată ajuns dincolo, am încuiat la loc. 
Înaintarea prin pă* Tip de pistol-mitralieră de 
fabricaţie americană. (N.T.) 


AH 
.jean-LOUIS LAFIT 


dure era mult mai uşoară; umbrele pinilor şi ale 
mest renilor se lăţeau pe pămînt. 


Interveni o acalmie. Răpăitul automatelor se mai do- 
moli. Apoi, pentru cîteva secunde, tirul încetă de tot. 
Cel din faţă îşi reaprovizionau, probabil, 
încărcătoarele. În liniştea ce se lăsase, dinspre 
donjon veni un zgomot de sticlă spartă: pesemne 
geamurile unei ferestre. 


Înaintam, încetişor, prin pădure, curbat în două. Su' 
tălpi, în ciuda precauţiilor mele, trosneau crenguţe. 
A descris un arc de cerc, pentru a merge, la 
distanţă, parale cu gardul. Din dreapta luminişului, 
puşca mitralieră slo bozi o rafală lungă, densă, 
îndărătnică. Thomson-ul îi răs punse. 


Continuam să mă furişez. Deodată zării un om. 
Stătea în genunchi la vreo zece metri de mine, lîngă 
un tufiş, cu silueta neagră în lumină. În mînă 
stringea un automat MAT-49. 


Am ridicat pistolul. Sînt un bun ţintaş şi, la distanţa 
asta, nu era nici o problemă să-l nimeresc. În 
aceeaşi clipă omul întoarse capul. Ne-am privit în 
ochi. Nici unul dintre noi n-a tras. Omul de lîngă tufiş 
era locotenentul Barthe. 


x. = 


Am coborit privirea. Cînd am ridicat-o, dispăruse. Cu 
toate astea, eram sigur că nu mă înşelasem. 


Mai încolo i-am întîlnit pe ustaşist şi pe Djelloul. Nu 
mai trăgea nimeni. Liniştea se aşternuse peste tot. 


V 


Dezertorul 


doua zi am făcut inventarul pagubelor. La donjon 
mai nimic: ziduri scrijelite, geamurile făcute ţănx | 
dări; gardul însă suferise mult. In partea de răsărit, 
acolo unde se produsese explozia - după toate pro- 
babilităţile o încărcătură de plastic - grilajul fusese 
smuls pe o distanţă de patru metri, unul din stîlpi 
retezat la nivelul solului, altul răsturnat, iar circuitul 
electric întrerupt, în plus, doi dintre dini fuseseră 
ucişi. 


Djelloul încarcă hoiturile într-o roabă şi plecă să 
sape o groapă în care să-i arunce. Guerzevici şi cu 
mine făcurăm o mică recunoaştere în jurul 
luminişului. Ordas nu socotise necesar să se 
deranjeze. Nici măcar nu venise să arunce o privire. 


În cîteva locuri din pădure, în general cam la vreo 
zece metri de gard, găsirăm cartuşe de 9 mm, 7,65 
şi 11,43. Mai dădurăm, de asemeni, şi peste un 
lăcaş de tragere pentru puşcă-mitralieră, amenajat 
rudimentar din cîteva pietre aşezate în chip de 
parapet. În rest, nimic. Guerzevici observa toate 
acestea morocănos, cu fruntea încreţită, clătinînd 
din căpăţina sa mare, cu dinţii strînşi. L-am imitat. 


Ne-am reîntors împreună în sala cea mare de jos. În 
timpul cît am lipsit, madam Francoise ne pregătise 
cafeaua. La un moment dat, Guerzevici îmi spuse că 
va tre 


86 JEAN-LOUIS LAFITTE 


bui reparat gardul şi circuitul. l-am răspuns că mă 
voi ocupa de treaba asta dar că va fi nevoie de 
cîteva zile ca să repun totul în ordine. 


O bună parte din noapte mi-am petrecut-o cugetind. 
După cele întîimplate, dobîndisem măcar o 
certitudine: nu de poliţie ne feream noi, deşi aş fi 
preferat-o, în ciuda situaţiei mele. Pentru mine era 
mai rău aşa. La început, cînd fusese vorba să vin 
aici şi să lucrez pentru Ordas, îmi închipuisem că nu 
poate fi vorba doar de instalarea unui semnal de 
alarmă şi că s-ar putea să se lase şi cu niscaiva 
bubuială, dar această coincidenţă, faptul că tocmai 
împotriva locotenentului Barthe trebuia să mă bat 
era neplăcută. Er*a ca şi cum mi s-ar fi cerut să trag 
în cineva dintr-ai mei, în tata de pildă... 


Fireşte», n-aveam nici o vină. De unde aş fi putut 
ghici? In iunie '(>2, în momentul marelui exod, cînd 
comandourile Delta au părăsit Algeria, iar eu am 
sosit în Spania, am auzit că locotenentul Barthe era 
în Germania. La fel şi mai tîrziu, cînd mă aflam la 
Paris, după ce fusesem expulzat, diverşi prieteni 
m-au asigurat că Barthe nu-i în Franţa. l-am văzut 
semnătura pe manifeste prin care anunţa că luptă 
mai departe alături de şefii Oganizaţiei. Vag, ştiam 
şi eu, ca şi toată lumea, că între şefi nu domneşte 
acordul cel mai deplin, că sînt tot soiul de zizanii, de 
certuri, că nu se înţeleg asupra politicii de urmat, că 
unii dintre ei încearcă să arunce în spinarea altora 
răspunderea pentru eşecul nostru... 


Ce era însă Ordas? Ce rol juca el, cu mutra lui fleş- 
căită şi cu ochii săi injectaţi, în toată această 
poveste? Noaptea trecută, locotenentul Barthe şi 
băieţii care erau cu el nu trecuseră la asalt. Se 
mulţumiseră să arunce în aer grilajul şi să ne 
mitralieze. Ca să folosim terminologia militară, ne 
hărţuiseră-şi atita tot. De ce? 


Dezertorul 


dezertorul 
88 


O singură persoană dintre cei de-aici mi-ar putea 
răspunde, fără îndoială, la toate aceste întrebări: 
Virginie. Ea trăia de multă vreme alături de Ordas. 
Ea îl urmase de cînd plecaseră din Alger. Ea trebuia 
să ştie... 


Cinstit vorbind mă cam săturasem de donjonul lugu- 
bru şi de locatarii lui. După cele întîmplate azi 
noapte, hotărîrea mea era gata luată: de vreme ce 
Virginie dorea să plece, vom pleca. Dar mai întii, 
trebuia să-i vorbesc. 


Guerzevici îmi atinse braţul. 


- la Peugeot-ul sau, dacă preferi, Mercedes-ul. O 
conduci pe Jeannine pînă la Paris, şi-o aduci îndărăt. 
O plimbare. ţi mai primeneşti niţel ideile. Pleci 
îndată. Lasă pistolul aici, s-ar putea să fie vreun 
control, nu se ştie niciodată... 


Făcui o grimasă. Pica rău. Dacă plecam la Paris, în- 
semna că n-am s-o văd pe Virginie decit la 
întoarcere. Şi nu era vorba numai de faptul că 


aşteptam de la ea nişte explicaţii. Nu, fata începuse 
să-mi lipsească. 


- - Cînd ne întoarcem? 
H- Seara. 


- Ce fâc aeslo? 


- Tu nu faci nimic. Jeannine se duce să caute o 
damă pentru patron. 


Ce mai, ca-n casele bune de pe vremuri... dar perso- 
nal n-aveam nici un chef să mă amuz. W- Şi Angelo? 
Nu poate? E obosit? Ustaşistul rînji. 


- E bolnav. Are gripă... Rînjii la rîndul meu: 


- Slavă Domnului! Mă temeam să nu fi încasat vreun 
glonte, e grozav de imprudent să te expui aşa. 


Ustaşistul îmi făcu cu ochiul. Îmi turnai o altă ceaşcă 
de cafea. Speram că Virginie va cobori. Trăgeam de 
timp. Era idiot. Exceptind dimineaţa de ieri cînd 
venise la mine 


89 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


În cameră, de obicei n-o vedeam apărînd niciodată 
înainte de ora 11 sau 12.. 


- Jeannine nu ştie să şofeze? Ba da. 


- Şi nu poate s-o facă singură? E nevoie de mine să-i 
ţin luminarea? 


Guerzevici puse ceaşca pe masă. Ochii îi rideau. -E 
Ea a cerut s-o însoţeşti... Se pare că o dată, la Paris, 
a vrut unul s-o violeze... 


De data asta risei cu poftă. 


Dezertorul 


- Tipul ăla era pesemne vicios fără pereche! leşirăm 
în pragul uşii. Deasupra copacilor, soarele se ridica 
galben, aproape albicios, fără căldură. 


- A insistat să fii tu. N-ai de ce să te plingi, Hau- 
douin. Probabil eşti genul ei... 


Tocmai atunci se ivi şi frumoasa Jeannine, gomoasă 
foc, în haină de vizon, mă rog, frumos, şi încălţată 
cu nişte pantofi ale căror tocuri erau cu siguranţă, 
sub raportul atitudinii, tot ce poate fi mai grozav, 
exceptînd cataligele ciobanilor din mlaştini. Cum 
de.izbutea să meargă cu asemenea drăcii în 
picioare? Mister. Fapt e că se descurca destul de 
bine. Poate că din punctul de vedere al esteticii 
pure, nu era chiar lucrul cel mai reuşit, dar cum îşi 
cambra teribil şoldurile ca să nu aterizeze cu nasul 
în răzoarele cu flori, perspectiva bustului său era 
dintre Cele mai plăcute. Am escortat-o pînă la 
Mercedes, mergînd alături, gata s-o susţin dacă va fi 
nevoie. l-am deschis, politicos, portiera şi-am 
ajutat-o să se instaleze. Am urcat apoi pînă la mine 
în cameră şi mi-am ascuns pistolul sub pledul de pe 
pat. 


La nouă treizeci şi cinci am plecat. Conduceam 
pentru prima oară un Mercedes 300. Tabloul de bord 
îşi dăduse toată osteneala să semene cu acela al 
unui Boeing. Pe la manete şi butoane n-am prea 
umblat de teamă să nu de 


DEZERTORUL 
90 


dansez cumva scaunul ejectabil. În rest însă, 
puturos ca un bivol. Carburatorul? Aprinderea? Ceva 
nu mergea cum trebuie. Cum nu sînt mecanic £g 
cum totuşi maşina înainta, m-am mulţumit şi eu să 
apăs pe accelerator: 100., 110... 120... 125... Peste, 
imposibil. 


Jeannine urmărea drumul fără să-l vadă, cu ochii în 
gol. Mă aşteptasem, ştiind că ea fusese cea care 
insistase s-o însoțesc, la o revărsare de alintături 
drăgăstoase. Părea preocupată. Poate că-şi 
schimbase părerea în ceea ce mă priveşte, poate că 
nu-i mai plăceam. De altfel, şi eu preferam să mă 
lase-n pace. Nu-s amator pentru genul ăsta de 
muieri. Ştiu din experienţă ce anume au în scăfir-lie 
şi mi-am zis întotdeauna că trebuie să fii fraier ca să 
te prinzi. 


Am depăşit Montargiis, Nemours, Fontainebleau. O 
dată ajunşi pe autostradă, mi-am zis că n-ar fi rău să 
fle-căresc puţin cu ea, aşa, ca să recunosc terenul. 
Mi-am luat aerul cel mai inocent cu putinţă şi i-am 
spus, candid: 


- iți face probabil plăcere să revezi Parisul după 
atita timp petrecut la ţară... chiar dacă-i vorba de o 
singură zi... 


Jeannine îşi trase poalele mantoului peste picioare. 
- Întocmai... 


Tonul era glacial. Am căutat alt subiect de discuţie, - 
A fost o noapte dată dracului, ce zici? --Da. 


Dezertorul 


- Se trăgea, nu glumă... Puteam ajunge cu toţii la 
cimitir în doi timpi şi trei mişcări... 

Jeannine încruntă din sprîncene. 

- Eşti plătit, nu? 

Mi-a întors-o. Era dreptul ei. După tartina pe care î-o 
servisem data trecută, cînd ne întîlniserăm la 


eleşteu, n-aveam voie să mai zic nimic. 


Am. aprobat-o dînd din cap. i ;- Aşa-i sînt plătit. Dar 
nu prea grozav. 


JEAN-LOUIS LAFITTE 

St- deşteptă ca prin farmec. Deveni amabilă. 

- Ştii, sîntem cu toţii în aceeaşi situaţie... În sfirşit... 
nu chiar cu toţii... De pildă, Guerzevici... El, unul, 


nu-i neglijat... 


Scosei un „Ah", nu prea frumos. „Ah" conținînd mi- 
rare, invidie, descumpănire. Jeannine continuă: 


- Ştii cît ia pe lună? 
- Nu. 
- Cinci sute de mii, adică cinci mii de franci noi! 


Nu era exact ceea ce voiam să aflu, dar dacă aşa 
stăteau lucrurile, asta îmi dădea de gindit. Suma era 
mări-cică, fie şi pentru o gorilă din cele mai bune. 


- lar eu de patru ori mai puţin! ani zis. 


- Şi cu toate astea, faci cît *iace el, şi rişti cît riscă şi 
el! 


Jeannine se îndreptă şi mă învălui cu privirea. 

- Nu găseşti că bogătaşii ăştia au noroc? Pot să-şi 
cumpere tot ce le pofteşte inima... să facă ce vor., 
să aibe maşini frumoase... 

- Într-adevăr, au mult noroc, - Ţi-ar place să ai bani? 
- Oho! 


e- Ce-ai face cu ei? 


- Mi-aş cumpăra tot ce mi-aş dori.. Aş avea o maşină 
grozavă... M-aş lansa în afaceri pe cont propriu... 


- În Franţa? Acasă, în Elveţia? 
- În Turcia!. Se holbă la mine. 
- În Turcia? 


- Întocmai. Fiindcă acolo-s mulţi oameni care au 
muşchi, dar prea puţini care au creier. Aşa stînd 
lucrurile, mi-aş face cu siguranţă o situaţie 
strălucită. . W, DEZERTORUL 


93 


Dezertorul 


Jeannine mă privea cu sprincenele încruntate, 
între-bîndu-se dacă bat cîmpii sau vorbesc serios. 
Evident, glumeam. N-ar fi trebuit s-o fac, dar nu mă 
putusem stă-piîni. Mă înveseleam flecărind cu pipiţa 
asta. Şi-n plus, eram fericit. Mă gindeam la Virginie. 
Eram, ca să le spun lucrurilor pe nume, îndrăgostit. 


Discuţia noastră se opri aici. Ajunsesem la Paris. 
Frumoasa Jeannine îmi ceru s-o duc la Place 
Blanche, unde am şi lăsat-o. La ora şase urma să ne 
regăsim într-un bar din Place Pigalle a cărui adresă 
mi-o dădu. Am demarat. După toate săptăminile 
astea petrecute la donjon, mai că uitasem cit de 
complicat e să circuli prin Paris. Avui parte de două 
„dopuri" de toată frumuseţea, cu respectivele 
concerte de clacsoane, dar fără vreun incident 
notabil. Cum n-aveam ce face, am dat pe la Minge, 
în strada Ro-dier. Nu era acasă şi portăreasa îmi 
spuse că-i plecat de-o săptămînă. M-am dus atunci 
la barul unde ne întîlneam, din strada Grange- 
Bateliere. Călcasem însă cu stîngul. Nu-l ştiam pe 
nici unul din cei care se aflau acolo, şi nu era nici 
Nick la bar - pesemne avea ziua lui liberă. 


Am prînzit la Chartier în strada Faubourg- 
Monimartre, apoi m-am plimbat puţin. Mercedes-ul îl 
parcasem lingă Hotel-des-Ventes. Ca să-mi omor 
timpul am intrat într-un mic cinema. Şi zău că n-am 
dat banii de pomană. Pe ecran, un tînăr frumos şi 
musculos, în şort şi botine scotea untul dintr-o 
duzină de zdrahoni, scîrboşi şi ticăloşi, mai răi decit 
maimuţele. Şi nu trăgea chiulul, îi cotonogea de zor, 
fără pauză de prînz. Cînd se plictisea să stoarcă 
zerul din împuţiţii de malaci, mai sugruma cite un 
leu ori făcea arşice un crocodil. Dacă am înţeles 
bine, tânărul respectiv îşi fixase sarcina să 
instaureze o dată pentru totdeauna pacea în 
univers: inutil să mai spun că treabă avea destulă. 


95 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


La şase fix eram la întîlnire, în.faţa cabaretului era o 
bucată de trotuar liber, exact cît să parchez maşina. 
Am intrat şi-am comandat un coniac. Interiorul era 
al unui clasic local „stoarce-francu'" destinat 
turiştilor şi provincialilor. Eram numai doi clienţi, 
mari şi laţi. Celălalt se instalase în fundul sălii, lîngă 
o draperie. Pe masă, o sticlă de şampanie, o fată în 
dreapta, pe banchetă, alta în stingă cu nişte 
genunchi rotunzi şi o toaletă din eele mai sumare şi 
mai lesnicios demontabile. Tipul mîngiia coapsele 
uneia, curtînd-o în acelaşi timp pe cealaltă. Ca şi 
Macistele de pe ecran, era şi ăsta un om extrem de 
ocupat. 


Dezertorul 


N-a trebuit să aştept mult, dar între timp am fost 
oricum silit să resping asaltul domnişoarelor din 
echipa localului, care ba ţineau morţiş să-şi 
sărbătorescă împreună cu mine ziua lor de naştere, 
ba veneau cu alte propuneri năzdrăvane. Ca să nu 
bat la ochi, am comandat un pahar pentru cea mai 
puţin nasoală din toate şi m-am făcut că nu bag de, 
seamă că whisky-ul ei dublu era de fapt ceai rece. In 
centrul ringului de dans, o jună melancolică îşi 
lepăda, unul după altul, veşmintele pe parchet. Nu 
era rău făcută, dar nici părinţii ei nu ajunseseră la 
sapă de lemn plătindu-i profesori de dans. O făcea, 
cum s-ar zice, din instinct. 


Frumoasa Jeannine îşi făcu apariţia escortată de un 
tip. Veniră la masa mea. Strîngeri de mînă, salutări. 
Ea îi spunea domnul Pierre. Era un bărbat vînjos, cu 
părul negru, nu prea ţipător îmbrăcat - moda asta 
trecuse - dar cu înfăţişare şi maniere de peşte. Erau 
amindoi veseli şi puşi pe amabilităţi. 


- Nu s-ar putea zice că te-ai plictisit aşteptindu-ne, 
îmi spuse Jeannine aruncînd o privire afectuoasă 
demoazelei de lîngă mine. 


Cu autoritate, domnul Pierre comandă o sticlă de 
şampanie. Am ştiut că-i corsican din clipa în care a 
deschis 


DEZERTORUL 
96 


gura. Avea miini mici şi îngrijite, cu unghiile făcute. 
Părea să aibă între patruzeci şi patruzeci şi cinci de 
ani. 


- Jeannine mi-a povestit despre dumneata, mi se 
adresă el jovial. Cum şi eu sînt un vechi chipiu alb,* 
an ţinut să te cunosc. 


Era tot numai zîmbete. Ciocnirăm. În continuare îmi 
istorisi două sau trei din isprăvile sale de pe vremea 
cînd bătea Sahara. Aflai astfel că o dată fusese 
muşcat de un scorpion şi o ştersese din spital 
tocmai în momentul cînd doctorul îşi ascuţea 
fierestrăul ca să-i amputeze piciorul. Era o 
conversaţie încîntătoare. Bineînţeles, nu exista strop 
de adevăr în toate balivernele lui. Tipul ăsta se 
înrolase în Legiunea Străină cînd s-au înrolat şi Stan 
şi Bran ** ba i-a avut chiar camarazi de batalion. 


- Noi, chipiile albe, trebuie să ne întrajutorăm, spuse 
el ca o concluzie... 


Ciocnirăm din nou. Sticla se golise. Frumoasa 
Jeannine îşi înghiţise partea ei, eu o lăsasem mai 
moale. Ţineam să-mi păstrez mintea trează. Toată 
această revărsare de drăgălăşenii, cu şampanie şi 
zimbete, mă îndemna la prudenţă. Domnul Pierre 
avea în cap o idee, iar eu voiam s-o cunosc. 


O privire aruncată la un moment dat fetei cu care 
eram, o făcu pe aceasta s-o şteargă. Sosise clipa 
afacerilor serioase. 


Se plecă înainte, gen marele inchizitor. Avea ochi 
frumoşi. 


Dezertorul 


- Nu-i prea rău acolo unde eşti acum? 
- Nu prea. Merge. 

98 

JEAN-LOUIS LAFITTE 

- Dar nici prea bine? 

- Există şi mai bine. 


Frumoasa Jeannine socoti că-i momentul potrivit să 
arunce şi ea pe taler o vorbuliţă, susurată uşor, dar 
grea de sensuri, decisivă: 


- Domnul Pierre ar avea poate să-ţi propună ceva.. 
S-a gîndit la dumneata... l-am spus că poate avea 
încredere în dumneata.,, e o chestiune interesantă... 


Eram numai urechi. Domnul Pierre se rezemă cu 
spatele de banchetă. Mă ţintui o privire de oţel călit, 
ca-litatea-ntii, extravirilă, o privire de şef: 


- Interesantă, dar nu pentru un fiştecine... Intere- 
santă pentru un om dinamic, întreprinzător, hotărît 
să-şi facă un capial.... 


Mă umflă din nou risul. Izbutii să mă stăpinesc. Cei 
doi făceau un cuplu de tot hazul. Pentru copiii de opt 
ani, numărul lor era exact ce trebuia; pentru adulţi 
însă, cam ducea lipsă de fantezie. 


- Şi despre ce treabă ar fi vorba? Domnul Pierre îşi 
ciupi nasul cu degetele. 


- Azi nu-ţi pot explica totul la bani mărunți. Mai sînt 
unele lucruri de pus la punct. E o afacere babană. 
Dacă intri în combinaţie, intri ca asociat, ca braţul 
meu drept... 


Jeannine îi atinse mîna. 


- Domnul Haudouin ar vrea să se instaleze în străi- 
nătate... L-ai putea ajuta şi-n chestia asta... 


- Desigur, spuse el, fireşte... 
Apoi continuă netezindu-şi batista de la piept. 


- Dacă ţii să pleci în străinătate, afacerea asta este 
exact ce-ţi trebuie: prilej să te refaci punînd mîna 
pe-o sumă serioasă, cu care ai putea să mai schimbi 
peisajul, călătorind în clasa-ntii şi să scapi de grija 
viitorului, dom.DEZERTORUL 


99 


nule Hauclouin. În plus, am prieteni care s-ar putea 
să-ți fie folositori, să-ţi uşureze lucrurile la graniță... 


Şi-mi vorbi îndelung de amicii săi, foarte bine 
plasați, foarte influenți. Am priceput că bătea apa-n 
piuă şi că-n seara asta n-o să-mi mai spună nimic. 
Mi-am golit paharul. Sticla de şampanie o plăti el, 
dar coniacul şi paharul de ceai rece -- facturat la 
preţul aurului lichid - am ţinut să le plătesc singur. 


leşind, am avut surpriza să descopăr, pe bancheta 
din spate a Mercedes-ului, o jună, o brunetă plinuţă 
şi de loc urită care ne aştepta cuminte. De data asta 
nu s-au mai făcut prezentări. 


Dezertorul 


Plecarăm. Noaptea era de cerneală. Pe drum, 
frumoasa Jeannine îmi mărturisi pe tonul cel mai 
confidenţial că făcusem o impresie execelentă 
domnului Pierre, că viitorul îmi era asigurat şi că 
datoria mea de căpătii era să-mi ţin gura. l-am 
răspuns că aşa voi face. 


Cînd am ajuns, era aproape unsprezece. Djelloul 
ne-a deschis poarta. Am lăsat în plata domnului 
Mercedesul, pe Jeannine, şi pe demoazela cu care 
venise şi m-am dus la bucătărie să îmbuc ceva în 
fugă. Mi-am preparat un sandvici pe care l-am 
înghiţit din patru muşcături, am dat pe git un pahar 
cu lapte rece şi am încheiat cu un măr. 


Deşi mă simţeam obosit, voiam totuşi s-o văd pe 
Virgine. Ştiam unde-i camera ei; în turnul dinspre 
nord, sub mirador. Am început să urc scara. Îmi 
bătea inima la fel ca şi atunci cînd am avut prima 
întîlnire, cu ani în urmă, cu o puştoaică despre care 
acum nu numai că nu-mi aduc aminte cum arăta la 
faţă, dar nici măcar ce culoare de păr avea. Şi, 
Doamne, cît o iubisem! Trei săptămîni pe puţin, 
gata-gata să mor..." 


Ajuns pe coridor, am luat-o la stînga, către scara în 
tirbuşon a turnului. Cum nu ţineam să fiu văzut, nu 
aprin 


100 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


sesem lumina şi păşeam fără zgomot. Brusc m-am 
împiedicat de ceva care mişca şi gemea. 


Senzaţia a fost din cele mai neplăcute. Eram neînar- 
mat şi nici nu vedeam nimic. Am scăpărat un chibrit. 
Ustaşistul zăcea lungit de-a curmezişul coridorului. 
Am crezut la început că e rănit, dar cînd am 
îngenuncheat lîngă el, am priceput: putea a 
basamac aşa de tare încît ar fi putut ameţi toate 
muştele dintr-o singură răsuflare. 


O clipă m-am gîndit dacă n-ar fi mai bine să-l las 
acolo unde era şi să-mi văd de drum. Dar am cedat 
îndemnului inimii. Am fost şi eu beat la viaţa mea şi 
ştiu ce bine e cînd amicii te adună de.pe drumuri. L- 
am apucat deci de subţiori şi am început să-l tîrăsc 
spre odaia lui. Era al dracului de greu, animalul. 
Căpăţina lui cheală i se bălăbănea pe piept. In 
disperare de cauză, l-am săltat în cîrcă, de-a latul 
umerilor, şi aşa -l-am cărat în hogeacul lui din 
capătul coridorului. 


Intram pentru prima oară la el. Am aprins lumina. 
Odaia ustaşistului era mai mare decit a mea, dar nu 
cu mult, şi sumar mobilată. Ceea ce am remarcat 
însă de îndată, erau sticlele goale, dosite 
neîndemânatic peste tot: tescovină, rachiu, coniac, 
totul într-o cantitate care ar fi putut stinge setea 
unui regiment dacă ar fi fost pline. Pe peretele din 
dreapta uşii, sub un crucifix, erau atirnate două 
fotografii: una mare, şi alături, una mică de tot, 
în-făţişînd o bătrînă, cu un bariz negru, legat strîns 
în jurul capului, stînd în faţa intrării unei biserici. 


O dată întins pe patul său, Guerzevici începu să dea 
semne de viaţă. leşea din letargie. Ochii săi, 
albaştri, tulburi şi inexpresivi, se aţintiră asupra 
mea. 


Dezertorul 


- Tu eşti, Haudouin... 

- Eu. Dormi, miine o să te simţi mai bine... 

Am dus mîna la întrerupător. Ustaşistul m-a oprit. 
102 


- Aşteaptă... Aşteaptă, camarade. Limba i se 
împleticea. 


- Eşti un bun legionar, Haudouin... un bun legionar, 
un legionar credincios... credincios... un adevărat 
prieten... 


Rise într-un fel ciudat, de parcă ar fi spus cine ştie 
ce chestiune caraghioasă, dar pe care numai el 
putea s-o priceapă. Era cumplit de beat. 


- Eu sînt un bun prieten, dumneata de asemenea, 
dar programul e următorul: acum îi tragi un pui de 
somn, iar miine, la deşteptare, flotări la piciorul 
patului. 

Ustaşistul însă se ridică într-un cot şi mă. Întrebă: 
- Haudoulin... Te poţi întoarce acasă, la tine-n ţară? 
-;m. 


Mă călca pe nervi. N-aveam nici un chef să vorbesc 
despre toate aceste lucruri. 


- De ce nu poţi? 


- D-aia. O ştii prea bine. Fiindcă presării au difuzat în 
toată Europa fişa mea şi fiindcă acasă mă aşteaptă 
un mandat.de arestare... 


Avea gura deschisă şi falca de jos îi atîrha. Era urit şi 
trist. Dădu din cap, lugubru. 


W- Nici eu nu pot... Ştii de ce, Haudouin? 
W- Nu. Ai să-mi povesteşti altădată. 


Aş! Mai degrabă dezbăteau- probleme de logică cu 
un rinocer. Mă înhăţase de mînecă şi nu mă lăsa. 


W- Uită-te... Uită-te, Haudouin... Mă recunoşti? 


Îmi arăta poza cea mare atîrnată sub crucifix: un 
grup de bărbaţi în picioare pe o terasă, doi trei în 
uniforma Wehrmacht-ului, ceilalţi în negru, cu toţii 
pozaţi în faţa unor drapele şi colonade. Cel din 
mijlocul grupului, în prim plan, era Hitlet. Purta 
redingotă şi ţinea mîinile încrucişate. L-am 
recunoscut şi pe cel care stătea în stînga lui, un 
bărbat solid, cu sprîncene stufoase, favoriţi groși şi 
nişte 


103 


urechi uriaşe, îmbrăcat în pantaloni de călărie şi 
încălţat cu cizme: Ante W Pavelici. Restul îmi erau 
necunoscuţi. Guerzevici insita: 


- Nu mă vezi? Nu mă recunoşti, Haudouin? Şi îm- 
punse cu degetul arătător pe unul din tipii în 
uniformă neagră, un tînăr care stătea chiar lîngă 
Pavelici. 


Dezertorul 


Într-adevăr, ochii... mari, albaştri... capul masiv şi 
rotund... Avea însă păr pe vremea aceea. 


- Ei da, zisei, se-nvirte roata! 


Sincer vorbind, cele aflate nu mi-l făceau pe Guer- 
zevici mai simpatic. Nu mă privea, fireşte, ce putuse 
face el în trecut. Dar din cîte auzisem vorbindu-se 
pe vremea cînd eram în Legiunea Străină, bandele 
Statului Naţional Croat* realizaseră în timpul 
războiului tot ce se putea imagina mai desvirşit în 
materie de atrocități. Comparativ cu ei SS-işti erau 
nişte umanitarişti. Sate întregi exterminate, 
necruţindu-se nici femeile, nici copii; evrei îngropaţi 
de vii sau arşi; limbi smulse din gură, ochi scoşi; un 
episcop ortodox potcovit la picioare ca un cal; halci 
de carne omenească atîrnată în cîrligele măcelăriilor 
din Clina, din Bielovar... 


Mă trăgea de mînecă. 

- Pricepi Haudouin?.,. Nu pot... Nu pot..: 

- Pricep, am răspuns. 

Mi-am desprins braţul din strînsoarea lui şi i-am zis * 
- - Bun. Continuăm mai tîrziu. Salut! 

Am ieşit şi am luat-o pe coridor pînă la turnul de 
miazănoapte. Seara urca într-o spirală strinsă. Ajuns 


în faţa uşii, am ciocănit uşor de două ori. Apoi încă 
de două 


* După invadarea Iugoslaviei de către trupele 
hitleriste (aprilie 1941), Ante Pavelici, reprezentant 
al dreptei fasciste şi fondator al partidului separatist 
ustaşist, a creat, cu binecuviîntarea Germaniei 
fasciste, aşa-zisul Stat National Croat, (N.T.) 


DEZERTORUL 


Ori, mai tare. Totul era cufundat înt tăcere. Nu 
răzbătea nici vn zgomot. 


Âm mai ciocănit o dată. Imposibil să nu fi auzit. Şi 
imposibil să nu-şi închipuie că e vorba de mine. 
Dacă nu venea să-mi deschidă însemna că nu vrea. 
Poate că scara de ieri îi fusese de ajuns şi dorea 
să-mi dea de înţeles lucrul acesta. Sînt femei care te 
aruncă la gunoi, după întrebuințare, ca pe o coajă 
de lămiie stoarsă. Îmi închipuisem altceva. Îmi 
construisem un film frumos. Am fost întotdeauna un 
imbecil în materie de femei. Nu mai eram un licean, 
dar totuşi eram dezamăgit. Chiar foarte tare. ŞI 
eram furios pe mine însumi pentru că am putut fi 
atit de timpit, atît de fraier. Aşa-mi trebuia... Să mă 
învăţ minte şi să n-o mai fac pe Romeo..... 


Am coborit, tot pe întuneric, rumegîndu-mi decepţia. 
Eram prea înciudat ca să mă mai uit bine unde pun 
piciorul, aşa încît, ajungînd pe palier, m-am pocnit 
de pendula aflată acolo, ceea ce mi-a oferit pe dată 
pretextul de a da drumul unui puhoi de înjurături. 
Pînă la urmă am izbutit totuşi să descopăr care-i uşa 
camerei mele. Am intrat. 


* 


Dezertorul 


Trei secunde am rămas perplex, ca un idiot. Îşi 
rîn-duise frumos hainele pe spătarul scaunului şi-şi 
pusese pantofii - nişte mocasini - fa piciorul patului. 
Era culcată, cu părul ei negru revărsat peste pernă, 
cu pătura trasă pînă sub bărbie. Privirea îi era caldă 
şi şăgalnică. 

- Virginie... Mă aşteptai? 

Era exact genul de întrebare tîmpită, care te face să 
roşeşti de ruşine, cînd te gîndeşti, treaz fiind, la 
ce-ai spus. Imi venea greu să pun ordine în idei. 
După toate cite îmi trecuseră prin cap în faţa uşii ei, 
mă simţeam josnic. 

W- A fost frumos Parisul? 

- Dezgustător. Lipseai tu. 

106 JEAN-LOUIS LAFITTE 

M-am apropiat de ea. S-a ridicat în pat şi pledul a lu- 
necat, dezgolindu-i sînii. Mi-am lipit gura- de gura ei, 
re-găsindu-i parfumul. 

- Virginie... 

- Roger... 

- Ştii, credeam... 

Mi-am înghiţit cuvintele. Ar fi însemnat să 
murdăresc totul. li mîngiiam spatele. Avea un spate 
frumos, îngust, catifelat, rotund. 


- - Mi-ai lipsit, iubito. Mult. 


- - Şi tu mi-ai lipsit, Roger. 


Puteam să-mi repet mult şi bine că ar fi trebuit să 
mă împotrivesc, de astă dată era însă prea tirziu: o 
iubeam. Şi nici un fel de raţiuni - fie ele bune ori rele 
-E nu mă mai puteau desprinde de ea. Aşa stăteau 
lucrurile. 


* 

- - ÎI cunoşti pe locotenentul Barthe, Virginie? 
Stăteam culcați unul lîngă celălalt, cu braţul meu 
trecut pe sub umerii ei. Patul era prea îngust pentru 
două persoane, dar nu regretam. 

- Nu, Roger. Cine-i ăsta? 

- Ofiţerul care-mi era comandant de pluton în Al- 
geria. N-ai auzit pronunţîndu-i-se numele? Nimeni 
nu l-a rostit? Eşti sigură? 

- Sigură. Niciodată. De ce? Am căzut pe ginduri. 

- Aşa... Nu ştiu nici eu exact de ce, iubito. 

Stătea liniştită, fără să mişte. Îi respiram parfumul 
şi-i simţeam corpul destins, domolit, suplu, calm şi 


catifelat. 


- E Ce a fost cu încăierarea de aseară? De ce ne-au 
atacat? Trebuie să ai o idee... 


DEZERTORUL 
107 


Dezertorul 


- - Banii. 
Deci asta era. 


Virginie se răsuci pe o parte şi-şi puse mina pe piep- 
tul meu. Aveam pe buze părul ei. 


- Ce-i cu banii ăştia? Trebuie să mă lămureşti, iu- 
bito. De unde vin? 


- Din Algeria. 

- Şi nu-i aparţin lui Ordas, aşa-i? 

- Aşa.-i. Sînt ai nimănui. 

În privinţa asta mi-am făcut şi eu o părere. 


- - Ba da. Vrei să-ţi spun eu adevărul? Sînt paralele 
Organizaţiei. Nu poate fi vorba decit de paralele 
Organizaţiei. Nu poate fi vorba decit de asta. Sute 
de băieţi au scuipat sînge, au atacat bănci şi au 
sfirşit la Ile de Re* sau în faţa plutoanelor de 
execuţie, pentru ea domnul Mesnil să-şi facă valiza 
în momentul în care totul s-a dat peste cap şi s-o 
şteargă umflînd cu el şi fondurile! < 


- Ce poţi face tu, Roger... 
- Cine ştie... 


Bănuisem încă de la început că trebuie să fie vorba 
de ceva în genul ăsta. Mă dezgusta. 


Îmi aduse aminte, de cele povestite de Jeannine, 
atunci la heleşteu: istoria cu lingourile de aur din 
pivniţă, l-am repetat-o Virginiei, care a izbucnit însă 
în ris: 


- - E nebună, Roger!... E nebună... 


- Crezi că a inventat-o? O socotiți capabilă de atita 
imaginaţie? 


- Nu neapărat pe ea. S-ar putea că i-o fi spus chiar 
Ordas. Dar clacă a făcut-o, şi-a bătut joc de ea. Iți 
dai seama că nu-i într-atit de idiot încît să păstreze 
aici banii 


109 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


ăştia. l-a depus pe la diverse bănci şi sub diverse 
nume în Franţa, dar mai ales în străinătate. 


Într-adevăr, acest lucru părea verosimil. Nimeni nu. 
cumpără tone de lingouri de aur cînd e urmărit de 
poliţie şi-n orice clipă poate fi nevoit s-o şteargă cu 
primul avion. 


- Cu siguranţă că are totuşi ceva parale şi aici? 


- Puţine de tot; exact, cît trebuie pentru cheltuielile 
curente. 


- În cazul ăsta dacă înţeleg bine, nu există nimic la 
donjon care să tenteze un hoţ? 


Dezertorul 


- Ba da: timbrele. Ordas primeşte de la Londra şi de 
la New York timbre extrem de rare care valorează 
bani grei. Le poartă întotdeauna cu el într-un 
portofel. E tot ce poate fi mai uşor de transportat în 
cazul uniri dezastru şi pot fi vindute fără probleme. 


M-am gîndit la locotenentul Barthe. Nu-l vedeam 
de-fel atacînd donjonul ca să recupereze o colecţie 
de timbre, fie ea şi prețioasă. Nu, ceva nu era în 
regulă aici... 


- Timbrele astea, le-ai văzut? 
- Da, o singură dată. 


- Şi-n afară de tine, cine mai ştie de existenţa lor? 
Mă privi. 


- Habar n-ams Roger. Poate Guerzevici. 
- Dar Angelo? 
- Cred că şi el. 


- Cam cit valorează după tine, aceste faimoase tim- 
bre? 


Făcu o mică grimasă. 
- Două-trei milioane. 
- Franci vechi sau noi? 
- Noi. 


dezertorul 


Şuierai uşor printre dinţi. Două sau trei milioane de 
franci noi era o sumă ce putea să suscite numeroase 
tentaţii. Aşa se şi explicau unele lucruri. 


- Se pregăteşte o lovitură, i-am spus. Ce anume, nu 
ştiu, dar în treaba asta e virită Jeannine şi cîţiva 
amici de-ai ei. 


Virginie se ghemuie în mine. 


- Sînt de partea ta, Roger. Sînt de partea ta, orice 
s-ar întîmpla. 


O sărutai pe virful nasului. Eram fericit simţindu-i 
braţele încolăcindu-mi giîtul şi mijlocul ei flexibil între 
palmele mele. 


- Îţi iubesc pielea, i-am spus. iuoesc cotul din tine. 
Apoi am vorbit foarte puţin. 


111 


Există, din fericire, anumite senzaţii care te fae să 
uiţi porcăriile existenţei. Una din aceste senzaţii a 
fost şi cea pe care am încercat-o trezindu-mă. Braţul 
meu era anchilozat şi totuşi nu mi l-am degajat 
imediat. Dormea lipită de mine. Obrazul îi era 
odihnit şi neted. Avea o respiraţie regulată şi părea 
şi mai tînără. 


Mi-am plimbat uşor vîrful degetelor peste 
sprineeneie ei, peste buze S-a mişcat în somn. M-ani 
dat, jos din pat, am cules pledul care lunecase de pe 
noi în timpul nopţii şi am acoperit-o. 


Dezertorul 


Ca şi-n alte dimineţi ra-am bărbierit cu apă rece. O 
ciupitură de brici sub bărbie. Ce mai contau aceste 
mici mizerii! Toată fiinţa mea era numai cîntec. 


Isprăvisem cu dichiseala cînd a deschis ochii. Am re- 
venit lîngă pat. S-a săltat uşor şi am cuprins-o în 
braţe.,» Ani coborit împreună. Virginie a făcut 
cafeaua. Era încă devreme. Ne-am aşezat la masă şi 
am mîncat.. Mi-era o foame de căpcăun. Am înghiţit 
o jumătate de jim-' blă. Mă privea cum miîncam, cu 
zimbetul în ochi şi în colţurile gurii. O dată chiar 
mi-am aşezat mîna peste o mînă a ei. Voiam să fiu 
sigur că nu visez, că totul e altceva. 


La un moment dat a intrat Angelo. Ne-a aruncat o 

privire pe sub sprincene. Virginie stătea cu spatele 
la el. Afişa obişnuitul său aer dispreţuitor şi perfid. 

Nu m-am supărat cituşi de puţin. Nu eram gelos pe 
el, nu-i purtam 


DEZERTORUL 
112 


pică. Şi întrucit îi plăcea muzica i-l abandonam din 
toată inima pe Enrico Macias. 


Tot cu Virginie m-am dus pe la grajd să ne ocupăm 
de cai. Eu le-am schimbat paiele, iar ea le-a adus 
mere pe care apoi le-am tăiat în bucăţi. După aceea, 
Virginie a urcat la ea în odaie ca să se schimbe. 
Urma să meargă împreună cu madam Franeoise 
pînă-n comună, la Toucy, să facă nişte cumpărături, 
O bună parte a dimineţii mi-am petrecut-o reparînd 
gardul, în partea de răsărit, acolo unde fusese 
aruncat în aer. Se făcuse frig. După zilele de căldură 
pe care le avusesem, venise brusc iarna. 


Tocmai mă trudeam să scot din pămînt stilpul 
răsturnat, cînd am zărit-o pe frumoasa Jeannine. 
Întrucît o vedeam pentru prima dată în luminiş, am 
presupus imediat că această plimbare nu era rodul 
unei simple întîm-plări. De altminteri se îndrepta 
direct spre mine; mantoul ei de vizon era 
întredeschis lăsînd să se vadă rochia sa galbenă. De 
astă dată însă purta ghetuţe. 


Ne-am salutat la modul cel mai ceremonios. Apoi 
am trăncănit de una şi de alta. Combustibilul pentru 
această interesantă conversaţie îl furniza ea, şi cu 
cît pompa mai mult, cu atît răspunsurile mele se 
reduceau la clătinări de cap şi diverse mormăituri. 


Pînă la urmă şi-a dat seama că nu eram prea vorbă- 
reţ şi atunci a intrat în miezul problemei. 


- Te-ai gîndit la cele discutate ieri? La afacerea de 
care-am vorbit? 


e Am lăsat stilpul din miîini, m-am îndreptat şi am 
privit-o drept în ochi. Era timpul să pun lucrurile la 
punct. 


Dezertorul 


- Da. Pe mine să nu contaţi. Jeannine clipi. 
- Ştii cît ai să primeşti dacă lucrezi cu noi? 
- Nu. Şi nici nu ţin să aflu. 

114 

JEAN-LOUIS LAFITTE 


Obrazul i se înăspri. Dar fata era o încăpăţinată. Nu 
se lăsa cu una cu două. 


- Ţi-e frică? 


Mi-am scos pachetul de ţigări din buzunar, dar, nui 
l-am oferit. 


- Nu, e vorba de altceva. Eu sînt un dezertor, Jean- 
nine, un dezertor, dar nu bandit. Nu ştiu exact care-i 
combinaţia voastră. Nu ştiu ce plănuiţi, dumneata şi 
domnul Pierre, deşi în mare bănuiesc cam despre ce 
e vorba. Şi-acum ascultă-mă: lăsaţi-o baltă. E un 
sfat bun, Ciolanul ăsta e prea tare pentru voi- O să 
vă sfărimaţi dinţii în el. Doreşti să ai parale? O fată 
frumoasă ca dumneata dispune de o sută şi unu de 
mijloace ca să şi le procure, fără riscul de a da ortu' 
popii. Deunăzi mi-ai spus că eşti de patru luni la 
donjon. Ceva, ceva, tot pică din buzunarul domnului 
Mcsnil. Fireşte, nu chiar trei milioane de foiţe. Dar 
nu-mi fac griji cu dumneata. Eşti întru totul aptă să-l 
faci să dezlege mai larg băierile pungii. Şi acum ştii 
de ce eu, personal, nu niă bag în treaba asta. Dacă 
vreţi să continuaţi, vă priveşte. Nu sînt profesor de 
morală. Pur şi simplu te previn: riscul e mare de tot. 
Esti suficient de isteaţă ca să-ţi dai seama că vrabia 
din mină face mai mult decit cioara de pe gard, cu 
atit mai vîrtos cu cît pentru cioara asta o să se 
umble serios la trăgaci. Şi acum, eşti liberă să alegi. 


Jeannine ricana, vădit furioasă. 


- Eşti un om dezinteresat, domnule Haudouin... dra- 
gostea, aerul curat, viaţa la ţară... De bani, nici că-? 
ţi pasă... 


Am tras un fum din ţigară. 


- Ba, să-ţi spun drept, un tenculeţ de bancnote m-ar 
aranja de minune la ora actuală. Dar nu ceea ce-mi 
oferi dumneata, asta-i toată diferenţa... 


DEZERTORUL 


Dezertorul 


9 i 
- - îţi cam place Virginie, ai? 


Întrebarea însă nu mi-a plăcut. Am privit-o din nou 
drept în ochi. 


- De ce? 
Avu un zîmbet răutăcios. 
- O să ai surprize, prea cinstite domn. 


Am fost cît pe-aci să-i şterg o palmă, dar mi-a întors 
spatele şi s-a dus, iar eu m-am reapucat de treabă. 
Peste vreun ceas şi jumătate am simţit că mi-e 
foame. În dimineaţa asta aveam o poftă de mîncare 
grozavă. M-am înapoiat la donjon. Ocolisem tocmai 
turnul de apus, cînd Mercedes-ul demara din faţa 
intrării principale. Angelo era la volan, avind-o 
alături pe bruneţica cea durdulie. După încîntătorul 
obicei local, o reconducea la gară. 


M-am spălat pe miini, mi-am tăiat o felie groasă de 
piine, peste care am aşezat o alta, de pateu, luată 
din frigider. După acea am băgat de seamă că 
există şi un pui fript, rece. Am ronţăit o aripioară, 
stropind totul cu un pahar zdravăn de vin roşu, ca să 
înlesnesc circulaţia sîn-gelui. Uf! acum mă simţeam 
mai bine. 


Din curte răzbătură glasuri. Am recunoscut vocea 
grăsanei de Frangoise. Părea aţiţată rău de tot. Ţipa 
şi se văicărea în acelaşi timp. Am închis uşa 
frigiderului, întrebîndu-mă cam ce-ar fi putut-o stîrni 
în halul ăsta. l-am ieşit în întîmpinare. Stătea în 
prag, aprinsă la faţă, înlăcrimată, cu părul vilvoi. 
Ustaşistul o ţinea de braţ. Mi-a spus: 


- Virginie a fost răpită. 


Cu i tot vinul roşu, am simţit că îngheaţă sîngele în 
mine. 


Grăsana de Frangoise continua să plingă cu 
sughiţuri care-i zguduiau pieptul uriaş. Guerzevici o 
chestiona, ea răspundea cu frînturi de fraze. 
Plecaseră la Toucy cu Tri 


117 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


umph-ul. La un Klometru de donjon în pădure, un 
D.S. * ţişnise dintr-un drum lateral şi le tăiase calea. 
Virginie izbutise să frîneze, dar nu mai apucase să 
bage în mar-şarier. Doi indivizi săriseră jos din D.S. 
cu pistoalele în mînă şi o siliseră pe Virginie să urce 
în maşina lor, după care dispăruseră. Madam 
Francoise se întoarse acasă ca să ne prevină cît 
putuse de repede. Venise însă pe jos fiindcă nu ştia 
să conducă. 


- Cînd s-au petrecut toate astea? 


- Acum o oră. 


Dezertorul 


Deci, indivizii se puteau afla acum la zeci şi zeci de 
kilometri. Mintea îmi lucra cu toată viteza. 
Guerzevici se apropie de mine. 


- Fiecare din noi în cîte-a maşină şi hai după ei. la-ţi 
pistolul cu tine. Djelloul o să rămînă cu patronul. 


- De acord. la-o înainte, te ajung din urmă. 


Am ţişnit în.sus pe scară sărind din patru-n patru 
trepte. Ştiam care-i camera lui Jeannine. Am dat uşa 
de perete, fără să mai ciocănesc. Mi se pare că 
tocmai se farda. Ca intrare în subiect, i-am expediat 
palma pe care i-o rezervasem cu vreo două ceasuri 
în urmă. A dat drumul periuţei de rimei şi s-a pus pe 
urlete. Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată zbierînd o 
tirfă, dar, credeţi-mă, face ceva zgomot. 


Ca s-o potolesc i-am dat o labă, ce putea dobori şi 
un bou. S-a lovit de perete şi a sărit îndărăt ca o 
minge. Am înhăţat-o cu ambele miini şi-am început 
s-o zgilţii. 


- Unde-i Virginie? Unde aţi dus-o? Ai de gînd să 
răspunzi? 


Jeannine încetase să mai ţipe. Se mulase toată şi 
gu-ra-i stătea căscată. 


- DEZERTORUL 
118 


- Unde a dus-o peştele tău pe Virginie? Răspunde, 
putoare, sau îţi fac zob mutra! 


N-aveam timp de pierdut. Pe măsuţa toaletei era un 
soi de cuţitaş. L-am înhăţat şi i-am atins sînul cu 
vîrful. Şi-a venit îndată în fire şi a biîiguit cu o voce 
stinsă. 


- Şă nu faci asta... să nu faci asta... 


Am lăsat cuțitul şi-am zgilţiit-o din nou, strîngîndu-i 
puternic braţele. 


- Pentru ce aţi răpit-o pe Virginie? Ce-aţi făcut cu ea 
m? 

S-a pornit pe plins, dar nefăcind pe nebuna, ci de-a- 
devăratelea. O băgasem îngrozitor în sperieţi. 
Femeile, chiar şi cele mai curajoase, nu suportă 
armele. albe. E un detaliu tehnic, ce-i drept 
dezgustător, dar uneori util de ştiut. 

- Nu eu... nu eu... 

l-am dat drumul Mă potolisem. 


- Ştiu că nu tu, idioato S Tu te afli aici. Unde a dus-o 
amicul tău Pietre? 


Ea negă din cap. 
- Dar nu el... Îţi jur că nu el... Am răsuflat adînc 


- Bun. Să admitem. Dar dacă m-ai minţit, mai stăm 
noi de vorbă. 


Dezertorul 


Am ieşit, am trecut pe la mine să-mi iau pistolul şi- 
am coborit scara, din nou din patru-n patru trepte. 
Ustaşis-tul plecase cu 403-ul. Rămăsese doar 
Renault-ul. Poarta mare de lîngă pavilion era 
deschisă larg. Am apăsat pe accelerator pînă la 
fund. După nici trei minute am zărit,.Triumph'"-ul, 
gol, tras la marginea drumului. În jurul lui 
Guerzevici, Djelloul şi Francoise. „403"-ul era parcat 
puţin mai înainte. Am oprit maşina şi m-am alăturat 
grupului lor. Guerzevici examina împrejurimile cu o 
privire încruntată. 


„1 JEAN-LOUIS LAFITTE 


- Djelloul o va duce acasă pe Francoise cu 
Renault-ul. Noi doi, o luăm fiecare pe un drum. 
Primul care dă peste un indiciu sau orice altceva 
revine la donjon şi-l aşteaptă pe celălalt. La ora 3, 
întîlnire la castel, oricare ar fi situaţia. După acea 
vom hotărî. Ai vreo idee, Hau-douin? 


Nu, n-aveam nici o idee. Singurul lucru care ne 
ră-miînea, era să căutăm la întîmplare. După spusele 
grăsanei) de Francoise, „D.S."-ul o luase spre vest. 
Putea fi vorba însă şi de o manevră. Aveam o şansă 
la zece mii să dăm peste ei... 


Am luat „Triumph'-ul, în timp ce ustaşistul se re- 
instala în Peugeot. E| o porni spre vest, iar eu mă în- 
dreptai spre Toucy. O bucată de timp, m-am învirtit 
de colo pînă colo pe străzi. Era o sîmbătă, zi de tîrg. 
Lume destul de multă, printre care şi cîţiva parizieni, 
veniţi să-şi petreacă week-end-ul, dar nici urmă de 
Virginie. 


Am părăsit orăşelul. N-avea nici un rost să gonesc, 
aşa că mergeam destul de încet. De fiecare dată 
cînd treceam prin apropierea unei case sau a unei 
ferme mă uitam dacă nu-i parcată pe-acolo vreo 
maşină. Am bătut tot soiul de drumuri, şosele şi 
şleahuri. Căutam un „D.S." verde cu masca albă. Pe 
lîngă Mezille am întîlnit unul, dar Moş-Gulie care 
şedea proptit înăuntru n-avea de fel mutra unuia 
care organizează răpiri. 


Căutam acul în carul cu fin. 


Aveam pistolul înfipt în centura pantalonilor şi eram 
ferm decis să mă slujesc de el dacă ar fi fost nevoie. 
Nu eram din cale afară de mindru pentru buşeala 
trasă Jean-ninei, dar cînd iubeşti o femeie, aşa cum 
o iubeam eu pe Virginie, devii fiară numai la gindul 
că se află în labele unor ticăloşi. 


Ore întregi m-am tot înviîrtit de colo pînă colo, 
fireşte, fără să zăresc măcan ceva care să semene a 
vreo urmăc 


DEZERTORUL 


Mi-am amintit de întîlnirea de la donjon; aruncîn 
du-mi ochii la ceas, am văzut că trecuse de trei, Po 
ite el ustaşistul avusese mai mult noroc decît mine. 
Sau poati că „D.S. "-ul verde se afla acum de mult 
undeva la l'.i ris, la Dilon, la Tours, la Reims... 
Turbam de furie. 


Dezertorul 


Ca să mă întorc, am trecut din nou prin Toucy. 
Tîr-gul se terminase. Ultimii negustori îşi 
împachetau marfa. Am luat-o spre bistro-ul din 
piaţetă. Voiam să dau un telefon la donjon. În felul 
acesta, dacă Guerzevici aflase ceva putea să mi-o 
comunice. 


La piciorul monumentului lui Pierre Larousse, imobil, 
stătea un bărbat. Ochelari, un raglan de gabardină 
deschisă, un pantalon de culoarea scrumului. Omul 
acela mă privea. 


Mi-am simţit inima strîngîndu-se de durere. Am oprit 
maşina la bordura trotuarului, am deblocat piedica 
de siguranţă a pistolului şi m-am asigurat că-l pot 
scoate uşor de la centură. Apoi m-am apropiat de 
bărbatul în gabardină şi l-am întrebat încetişor. 


- Ce-aţi făcut cu Virginie, domnule locotenent? 


A lăsat ochii în jos, fără să-mi răspundă. Apoi s-a 
răsucit pe călciie, făcîndu-mi semn cu capul să-l 
urmez. S-a instalat la volanul unui „404" negru care 
staţiona la vreo zece metri de bistro. A deschis 
portiera dinspre mine. Am urcat. Ochelarii nu-i 
modificau prea tare figura. Cel mult îi dădeau un 
uşor aer de intelectual. In afară de asta, nu se 
schimbase de loc. Mi-aş fi dat cu placare o mină, 
numai să-l fi ştiut pe oricare altul în locul lui... 


- N-am făcut-o eu, Verbel. N-am fost la curent. 
Ordinele au sosit din altă parte. Te rog să mă crezi. 


98 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


L-am crezut. Nu era genul locotenentului Barthe să 
atace o femeie. Şi nu mi-e ruşine să mărturisesc că 
un ditamai bolovan mi s-a luat de pe suflet, - 
Unde-i? 


- Pe-aproape. lţi dau cuvintul de onoare că nu I s-a 
făcut nimic rău. 


A scos din buzunar un pachet de Gitanes şi mi l-a în- 
tins. Am şovăit o clipă, apoi am luat o ţigară, l-am 
spus: 


- Dacă mi s-ar oferi un miliard ca să mă bat împo- 
triva dumneavoastră, n-aş face-o. Dar vă ucid, dacă 
vă atingeţi de Virginie. 


Ne-am aprins amindoi ţigările de la bricheta lui. Bar- 
the era calm, eu mult mai puţin, Avusesem un 
adevărat şoc văzîndu-l. 


- Ţi-o voi înapoia, Verbel. Într-o oră e liberă. Vii cu 
mine. Făcu o pauză. 


- E... prietena ta? 

- Da 

- Eşti norocos. E foarte frumoasă, Am dat din umeri. 
- Ce înseamnă toate acestea, domnule locotenent? 


Pentru ce a fost răpită Virginie? Ce amestec are ea 
în toată ciorba asta? 


Dezertorul 


- Ea, nici unul. A fost răpită ca astfel să se poată 
face presiuni asupra lui Ordas. Ideea era absurdă. 
Puteau s-o taie felii-felii, puţin îi păsa. Şi-ar fi tocmit 
O altă infirmieră, că are de unde. 


Mi-am reaprins ţigara care se stinsese. 


- De ce a fost atacat Ordas, domnule locotenent? 
Din pricina biştarilor pe care i-a umflat? 


- Da, dar numai în parte. Anumiți şefi ai Organizaţiei 
au formulat acuzaţii extrem de grave împotriva 


DEZERTORUL 
124 


lui. l-am cerut să se justifice. L-am. invitat să se 
întîl-nească în Germania cu unul din reprezentanţii 
noştri. A refuzat. l-am propus o întâlnire aici, în 
Franţa. l-am spus că va veni un delegat special. 
Ne-a răspuns că nu se poate deplasa, că-i bolnav. 
După cum ştii, nu-şi părăseşte niciodată birlogul. 
Dacă persistă în refuzul său de a ne furniza o cît de 
mică explicaţie în legătură cu ceea ce i se 
reproşează, singurul lucru pe care-l putem conchide 
este că-i vinovat. Şi ca atare, vom proceda în 
consecinţă» Acum mă lămurisem şi eu ce era cu 
viaţa noastră de la donjon, cu dinii, cu semnalul de 
alarmă, cu garda de la pavilion... W¥ 


Mi-am amintit şi de cele două palme pe care i le ad- 
ministrasem de pomană- frumoasei Jeannine. M-am 
consolat gîndindu-mă că puteau fi trecute în contul 
tuturor celor pe care le meritase de-a lungul vieţii şi 
nu le încasase. 


Cîteva clipe fumarăm în tăcere. Simplul fapt de a şe- 
dea alături de locotenentul Barthe îmi aducea în 
minte o sumedenie de lucruri, toate cite se 
petrecuseră de la aceea faimoasă zi cînd aşteptam 
zăcînd pe panta djebel-ului Dyr, cu un glonte în 
plămîn şi gura plină de o spumă roşiatică, Il 
revedeam în tabăra de la Zevalda, la 26 aprilie 
1961, spunîndu-ne la întoarcerea în cantonament, 
după eşecul puciului: „Eu plec, voi, faceţi fiecare ce 
vă îndeamnă conştiinţa". 


Nu aveam ce-i reproşa. La vremea aceea eram un 
bărbat în toată firea, major şi responsabil. Dar nu-i 
mai puţin adevărat că dacă locotenentul Barthe şi 
alţi cîţiva.n-ar fi dat exemplu, n-am fi dezertat nici 
noi, eu, Dovecar, cei care sînt azi prin închisori ori 
pe insula Saint-Martin-de-Re, cei hăituiţi veşnic de 
copoi. El, el ce-a cîştigat din toată povestea asta? N- 
aveam nevoie să-l întreb. Ştiam că nu venise cu 
miliarde din Algeria. Era un tip integru, care-şi 


1 - Dezertorul 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Dezertorul 


riscase pielea de-o sută de ori, şi-a cărui carieră şi 
viaţă erau distruse. Tatăl lui murise în deportare, 
fratele său mai mare căzuse în Indochina, iar el, 
dacă pica în mîna poliţiei, ar fi fost condus direct la 
Fort d'Ivry sau la Tour d'Enfer*. Ca şi mine, de altfel. 


- De ce nu vă opriţi odată, domnule locotenent? 
i-am spus. Totul s-a sfirşit. Am pierdut. Eu sînt 
elveţian. M-am bătut pentru Franţa şi m-am bătut 
bine. Am fost mîhdru să vă am comandant. Dar 
acum? Nu-i nici vina dumneavoastră, nici a mea, 
dacă toţi ceilalţi nu ne-au urmat... 


Barthe clătină din cap. 


- l-ai uitat pe...' (îmi ciM numele camarazilor din Re- 
gimentul 1 Paraşutişti morţi în faţa plutoanelor de 
execuţie). 


- Nu, nu i-am uitat, i-am răspuns. Pentru ei însă e 
prea tîrziu. lar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, pe cei 
care-s la ocnă, cu cît vom face mai puţin tapaj, cu 
atit vor fi mai repede amnistiaţi. 


Ne terminarăm ţigările. Barthe se întoarse spre 
mine: 


- Ne-am bătut uneori alături, Verbel. Am încredere 
în tine. Te vei întoarce şi vei lua legătura cu patronul 
tău. li vei vorbi. Îi vei spune că îi cerem pentru 
ultima oară să accepte o întîlnire cu delegatul _ 
nostru, în Franţa dacă doreşte, chiar în zona asta. li 
acordăm opt zile timp de gîndire. Revii, fie că-ţi dă 
un răspuns pe loc, fie că nu. Eu mă voi găsi aici, dar 
asta nu i-o mai spui. Vom merge împreună după 
Virginie. 


Ne-am strîns mîinile. Am sărit în Triumf şi de data 
asta l-am călcat zdravăn pe coadă. Se făcuse 
aproape cinci. Faţă de cum eram la venire, mă 
simţeam al dracului de bine. Nu puneam la îndoială 
cuvîntul locotenentului Barthe. Aveam s-o regăsesc 
pe Virginie. Restul era lipsit de importanţă. 


* Locul execuțiilor capitale pentru militari. (N.T) 
DEZERTORUL 
127 


* 


Dezertorul 


Mă aşteptasem să găsesc tot donjonul în fierbere. 
Nici pomeneală! Djelloul mi-a deschis poarta. 
Guerzevici era instalat în tihnă la masa cea mare din 
odaia de jos, căutînd să pună în ordine nişte facturi. 
L-am pus la curent cu cele întimplate, fără să intru 
în prea multe amănunte. N-am pomenit numele 
locotenentului Barthe. l-am spus că era cineva pe 
care l-am cunoscut în Algeria. Ustaşistul nu mi-a pus 
nici o întrebare. M-a ascultat fără nici o expresie în 
ochii săi spălăciţi şi inerţi. Apoi a plecat să-l prevină 
pe Ordas. A revenit după un moment să mă caute şi 
împreună am urcat la etaj. 


Ordas îşi schimbase halatul de casă. Cel de acum 
era roz, cu un guleraş de astrahan. Pentru a doua 
oară, păs-trînd aceleaşi restricţii, am expus 
ce-aveam de expus. Ordas îşi înfundă mîinile în 
buzunarele halatului şi începu să măsoare camera în 
lung şi-n lat. Era în papuci, încălţaţi direct pe piciorul 
gol. Ustaşistul stătea în spatele meu, lingă uşă, mut 
şi nemişcat. 


- Să mă justific!... Să mă justific!... Ar trebui de ştiut 
mai întîi cine este în drept să ceară explicaţii şi 
cui!... 


Mi se juca scena cea mare a virtuţii ofensate. Şi-ar fi 
putut păstra saliva. Pentru mine, între el şi 
locotenentul Barthe nu încăpea nici o îndoială. S-ar 
fi putut ca odată Ordas să fi fost un adevărat om, un 
adevărat şef, dar vremurile acelea erau apuse. 


Se proţăpi în faţa mea, maiestuos, cu gura sa moale 
strimbată de un rictus trufaş: 


- - Şi mai întîi, cine-i acest aşa-zis intermediar? 
Omul pe care l-ai întîlnit? 


Examinam desenul covorului. Mi-am ridicat privirea. 
1(1(1 


- Domnule Mesnil, mi-am dat cuvîntul de onoare să 
nu-i dezvălui identitatea. Dată fiind situația în care 
se află... 


Ordas m-a întrerupt: 

- Ah, da? Şi ar trebui ca eu, fără nici o garanţie, sâ 
mă angajez faţă de un individ despre care nu ştiu 
cine e şt pe cine reprezintă, dacă, fireşte, reprezintă 
pe cineva 1 

Ustaşistul îmi veni în ajutor. 


- Puteţi să-l credeţi pe Haudouin, domnule. Garantez 
eu pentru el. Puteţi avea încredere... 


Cei doi schimbară o privire. Aşteptam urmarea. 
Ho-tărit lucru, azi era ziua mea bună: toată lumea 
asrea încredere în mine. 

Ordas se îmbiînzi: 


- Nu poate fi vorba să plec în Germania. Sînt bolnav. 
Urmez un tratament. 


Dezertorul 


Pentru a treia oară i-am dat drumul micului meu dis- 
curs: dacă dorea, putea fi stabilită o întîlnire cu 
cineva din partea Organizaţiei aici, în Franţa, pe 
undeva pe aproape, - Ţin ca securitatea mea să fie 
asigurată şi refuz să ce- | dez unui ultimatum, spuse 
Ordas şi se trînti într-un fotoliu. Poalele halatului se 
desfăcură, descoperind o pereche de pulpe groase 
şi păroase. 


Dacă soarta Virginiei n-ar fi fost în cumpănă, cred că 
nu m-aş fi putut stapini să nu izbucnesc în ris. Ce 
figură... 


Ordas mă privi. 

- Află, Haudouin, că ştiu precis cine-mi aduce aceste 
acuzaţii. Ştiu şi din ce pricină mă acuză. Dar am şi 
eu dovezile mele. N-am însă de gînd să le produc în 


faţa oricui, Nu vreau să cad într-o cursă, aşa cum ajj 
căzut alţii înaintea mea. 


DEZERTORUL 
130 


Îl ascultam politicos. Mie personal, toate satea nu-mi 
spuneau absolut nimic. 


Ordas se ridică în picioare. 

- Te poţi reîntoarce să-l vezi pe individul în 
chestiune, îi.vei spune că accept, în principiu, o 
întîlnire la cel mai înalt nivel, aici, în Franţa, înainte 
de sfirşitul lunii. Ai să ţii minte? 


Am dat afirmativ din cap. 


- Să nu uiţi: la cel mai înalt nivel, înainte de sfirşitul 
lunii. lar pînă atunci, roagă-i să facă bine;.i să mă 
lase-n pace! 


Audienţa se terminase. Am ieşit amîndoi, Guerzevici 
şi cu mine. Nici unul, nici altul, n-am scos un cuvînt. 
Cînd să demarez, am băgat de seamă că indicatorul 
de benzină era aproape de zero. E formidabil cît pot 
să înghită maşinile astea sport! Am lăsat Triumful şi 
am luat „403'"-ul. 


Afară era întuneric. În faţă, drumul se întindea 
siniliu. 


* 


Conform înțelegerii, l-am întîlnit la Toucy pe locote- 
nentul Barthe. l-am raportat cele spuse de Ordas. 
Păru bucuros. 


- Sîntem în progres. -Un bun "cîştigat: faptul că ac- 
ceptă. Bravo! Te-ai descurcat bine, Vorbei. Faci 
toate paralele ca diplomat. Şi acum, hai... 


Barthe conducea cu viteză potrivită ca să nu mi-o ia 
prea tare înainte. Am pără"sit Toucy-ul, 
angajîndu-ne pe D.N. 65 spre Auxerre. La vreo 
şase-şapte kilometri după ce-am trecut de Auxerre 
şi-am urcat un deal, am luat-o la stînga pe un drum 
secundar. Conduceam reflectînd în acelaşi timp. Nu 
era limpede chiar totul, dar de ieri seara cînd 
stătusem de vorbă cu Virginie şi apoi cu 
locotenentul 


103 


Dezertorul 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Barthe, o sumedenie de mistere se lămuriseră. Eram 
şi eu în progres. 


Farurile maşinii luminară un indicator de localitate: 
Parly. Virarăm strîns, aproape pe loc. După aceea, 
drumul ba cobora, ba urca printre imaşuri şi 
crînguri. Ajuns lîngă un stilp de înaltă tensiune, 
Peugecot-ul lui Barthe coti la dreapta. In dosul unui 
zid dărîmat în parte, se distingea, tupilată în 
contrapantă, o fermă de proporţii respectabile. 
Intrarea se făcea printr-o poartă mare de stejar, cu 
două canaturi, asemănătoare celei de lîngă pavilion. 
Prin ea Peugeot-ul pătrunse într-o curte. Eu am oprit 
„403"-ul lîngă zidul de afară, după care m-am dat 
jos. Locotenentul Barthe venea către mine. 


- Te rog să uiţi acest drum, Verbel. De acord? 
- Da, i-am răspuns. De acord. 


Am intrat amindoi în curte. Era luminată de un bec 
fixat în peretele clădirii din stînga, cam pe la 
jumătate din înălţimea lui. Lumina ardea şi la 
ferestrele primului cat. Ceva mai departe, zării un 
mic heleşteu, cu o insulă şi un podeţ de birne. De jur 
împrejur creşteau pini şi molizi. 


Apoi o văzui pe Virginie. Era îmbrăcată ca şi azi 
dimineaţă, înainte de plecare. S-a năpustit spre 
mine, s-a lipit de pieptul meu, am cuprins-o cu 
braţele, o simţeam caldă, mi-am înfundat obrazul în 
părul ei. Acum totul fusese dat uitării, totul mergea 
bine. 


Locotenentul Barthe ne privea cu un licăr în ochi. 


- la uitaţi-vă cine se vrea compătimit!... Fericit mu- 
ritor!... 


Am tras adînc aer în piept. Plămiînii mei reîncepeau 
să funcţioneze. 


W- Da, am spus, aşa e. 


În curte mai erau doi tipi: unul solid de tot, brun, cu 
nasul stilcit şi strimb şi altul mai scund, mai tînăr, 
bărbos 


DEZERTORUL 133 


şi mustăcios, gen student întîrziat. Stăteau amîndoi 
cu mîinile în şold, lîngă o uşiţă. În timp ce-o ţineam 
în braţe pe Virginie, apăru şi un al treilea, un blond 
de astădată, cu tot frigul de afară, era doar într-o 
cămaşă, al cărui guler larg deschis lăsa să se vadă 
un piept păros. Solidul cu nasul stilcit avea un soi de 
umflătură pe burtă şi zău că nu-mi trebuia o bulă de 
cristal'ca să ştiu cu ce se îndeletniciseră cei trei 
alaltăieri, în noaptea încăierării. 


Blondul se apropie de locotenentul Barthe şi-i şopti 
ceva la ureche. Avea trăsăturile dure, expresia 
concentrată, Părul i se rărise, dezgolind ţeasta. 
Locotenentul Barthe dădu afirmativ din cap. Blondul 
se întoarse apoi către mine şi Virginie şi ne zimbi. 


Dezertorul 


- Totul e bine, cînd se slhşeşte cu bine. Sper că 
domnişoara nu ne va condamna prea tare pentru 
această... plimbare. Sînteţi liberi să plecaţi imediat, 
afară de cazul că acceptaţi să goliţi împreună cu noi 
cupa amiciţiei 


l-am mulţumit. 


Gă Barthe era un tip corect, de asta nu mă îndoiam, 
în schimb n-aş fi încredinţat-o niciodată pe surioara 
mea celor trei gealaţi să ia lecţii de vioară de la ei. 
Şi-apoi voiam să plec şi să fiu singur cu Virginie. 


Mi s-a părut că locotenentul Barthe doreşte să-mi 
spună ceva. Am rugat-o pe Virginie să mă aştepte în 
maşină. Nu mă înşelasem. Barthe se apropie de 
mine. 


W- Dacă, dintr-un motiv sau altul, o să vrei să dai de 
mine, sună-mă la... (îmi comunică numele unui sat 
şi un număr de telefon din două cifre). N-o să fiu eu 
la capătul [irului, dar persoana care-ţi va răspunde 
ştie unde să mă găsească rapid. Îi vei spune că 
vorbeşti din partea lui Ro-ger. Nu-ţi nota numărul, 
prefer să-l ţii minte. De acord? 


Îmi întinse mîna. l-o strînsei. Mă bătu pe umăr, 
zim-faind. , W 17 


134 


- Al dracului Verbe!! Ştii, mi-a făcut plăcere să te 
reîntilnesc. 


- ŞI mie, i-am răspuns. Şi mie. Apoi, brusc, îmi veni 
o idee. 


- Domnule locotenent, n-aţi auzit cumva 
vorbindu-se de o anumită Jeannine, o fată frumoasă, 
cam de vreo douăzeci de ani, gen femeie uşoară şi 
de un anume domn Pierre, un peşte? 


Barthe ridică sprincenele a mirare. 


- Nu. Categoric nu. De ce? Ar fi trebuit? Am şovăit 
puţin. 


- M-am gîndit că poate lucrează pentru dumnea- 
voastră... 


MClătină negativ din cap. 


- Nu. M-ar mira. În orice caz eu unul nu ştiu nimic.— 
Am demarat cu toată viteza. În timp ce conduceam, 
Virginie îşi rezemase capul de umărul meu. li 
priveam gura prin oglinda retrovizoare. De la 
gustarea de azi dimineaţă nu mai mîncasem şi nu 
mai băusem nimic... 


VI! 


Dezertorul 


u trecut două săptămîni. Pe locotenentul Barthe nu 
l-am mai revăzut. Eram acum la mijlocul lui noiemX | 
bric. Reparasem zidul. La donjon, viaţa noastră se 
desfăşura fără incidente. Făceam mai departe de 
gardă la pavilion; cînd se lăsa noaptea, Guerzevici 
dădea drumul cîinelui rămas teafăr şi conecta 
circuitul electric. Personal, puţin îmi păsa de toate 
poveştile astea ale lor. Aveam altceva în cap şi alte 
preocupări. Locotenentul Barthe nu minţise; eram 
un om fericit. 


Nici umbră de nor între mine şi Virginie. Fiecare zi 
ne aducea ceva în plus. Nu făceam paradă de 
sentimente, dar nici nu ne ascundeam. Aproape în 
fiece dimineaţă plecam călare la o plimbare prin 
pădure. Seara fie că venea ea la mine în cameră, fie 
că mă duceam eu la ea, fie că mă căuta la pavilion. 


Cum nu sînt ua Hercule, mărturisesc că uneori mă 
surprindeam moţăind după-amiaza; un fleac, la 
urma urmei. 


Mi-amintesc că într-o zi plecaserăm la plimbare. 
Des-călecasem şi şedeam pe trunchiul unui copac 
doborit. Caii păşteau alături. Ea era în braţele mele. 
Atunci i-am spus adevărul. l-am vorbit de proiectele 
mele, de Canada. l-arr< spus de asemeni că am doi 
copii, în Elveţia, la părinţii mei. 


Miîna ei se aşeză peste a mea. 
- - O să-i aducem de îndată ce vom fi instalaţi. Vrei? 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Am privit-o. Chiar dacă în sinea ei n-o gîndea, 
oricum era drăguţ c-o spune. Dar o gîndise. 


Am avut şi o mică ciocnire cu musiu Angelo. Mă 
aflam în şopronul care. ţinea loc de garaj, ocupat să 
curăţ bujiile de la „403". A intrat şi mi-a făcut pe loc 
o scenă. Rezulta că n-am dreptul să ridic capota 
vreunei maşini, că el era marele maestru al 
motoarelor, că o făceam dinadins etc. 


Am dat din umeri. Mă călca pe nervi şi încă serios, 
dar" eram hotărît să fiu răbdător. 


- Curăâţ bujiile. Maşina mergea ca vai de lume. Sper 
că aşa ceva nu lezează privilegiile dumitale? 


A rînjit: 


- Aici încă nu eşti dumneata patronul... S-ar putea 
să fii domn şi stăpiîn în pat, dar pe mine nu 
mă-ncaleci! 


De data asta paharul se umpluse. Mă săturasem de 
mutra aia a lui, scîrboasă şi veninoasă, mă 
săturasem de rînjetele sale. Am lăsat din mînă bujia 
pe care o degre-sasem şi m-am îndreptat spre el cu 
un aer care nu prevestea nimic bun. Cînd şi-a dat 
seama că o să-l pocnesc, a şters-o în goană. 


În privinţa lui Angelo nu mai aveam nici o îndoială: 
era într-adevăr demnul nepot al bunului său unchi. 


Dezertorul 


Tocmai atunci apăru la orizont şi ustaşistul. 
Strîngeam la loc bujia. Guerzevici era în cizme şi 
jachetă de piele, cu o bonetă de lină pe căpăţina lui 
rotundă. S-a apropiat: 


- Ai să mergi la Paris, Haudouin. O însoţeşti pe Jean- 
nine, ca şi data trecută. Plecaţi imediat şi vă 
întoarceţi seara. 


Inutil să vă mai spun că această perspectivă nu mă 
în-cînta de fel. Dacă aş fi putut-o ascunde pe 
Virginie în torpedo-ul de la bord, poate c-ar mai fi 
mers. Fără ea însă, călătoria devenea'de-a dreptul 
plictisitoare. 

.DEZERTORUL 

138 

- Ne-ducem după o dameză? 

- Da. 

- Dar Angelo? E prea ocupat? Are gripă? 


- Nu. O criză de malarie. Mă umflă risul. 


- Tocmai l-am văzut, nu s-ar fi putut spune..: 
Ustaşistul fornăi pe nas. Putea a basamac. 


- E nepotul patronului, Haudouin... 


- Exact, i-am răspuns, sînt la curent. Ce maşină să 
iau 1 - - Care vrei. 


La urma urmei, eram plătit. 


Am pornit la drum cu,,403"-ul. Fugea cel puţin tot < 
atit de repede ca şi Mercedes-ul şi-n plus era mai 
uşor de parcat. De la şedinţa de intimidare cu palme 
Şi cuţit, o zărisem pe frumoasa Jeannine doar de 
vreo trei-patru ori, fără ca să schimbăm însă nici o 
vorbă. Mă aşteptam să nu-şi descleşteze fălcile cît o 
ţine drumul. Şi într-adevăr, nu mi-a aruncat o 
singură privire, iar chipul ei numai amabil nu era. 
Ajungiînd la Paris mi-a spus s-o conduc în Place de 
l'Opera. În clipa cînd să coboare, se hotărî, în sfirşit: 
* 


- Te-ai mai gîndit la propunerea noastră? 
Am dat din cap. Vasăzică punea din nou chestiunea 
pe tapet. Se lăsa greu convinsă, fetița asta. In 


materie de încăpăţinare n-avea pereche. 


- Da. Şi răspunsul meu rămîne totdeauna acelaşi: 
nu. 


Jeannine deschise portiera. Apoi întoarse spre mine 
capul; gura îi era roşie şi crudă ca o floare carnivoră. 


- Nu rişti nimic... Crezi că-şi poate permite să de- 
pună o plingere? 


Avea dreptate şi sub acest aspect combinaţia stătea 
în picioare. Eram însă un pic surprins că-mi vorbeşte 
cu 

139 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Dezertorul 


atita francheţe. Ce m-ar fi împiedicat să-l previn pe 
Or-.das că dulcineea lui pune la cale o lovitură? 
Evident, n-aveam nici o dovadă şi ar fi fost cuvîntul 
meu contra cuvîntului ei; în plus nici nu ştiam precis 
ce anume se pregătesc ei să facă. Dar e absolut 
sigur că dacă i-aş fi dezvăluit marelui şef toată 
tărăşenia, acest lucru le-ar fi pus bete în roate. 


Voiam însă să fiu cu cugetul împăcat. 


- N Ascultă aici, i-am spus, prea m-aţi luat de fraier, 
dumneata şi amicul acela al dumitale. Sînt eu 
găgăuţă, dar nu chiar în halul ăsta. Acolo la heleşteu 
mi-ai spus, ca să mă momeşti, o poveste cu lingouri 
de aur. Lingourile astea n-au existat niciodată decit 
în imaginaţia dumitale. lar dacă Ordas este autorul 
acestei gogoriţe, nu eşti dumneata într-atit de fleaţă 
încît s-o fi înghiţit pe nemestecate. Aşadar, despre 
ce-i vorba? Timbrele lui, pe astea le rîvniţi? 


Jeannine zimbi: 
- Poate chiar ceva şi mai şi, domnule Haudouin..; 
- Şi ce capăt eu dacă lucrez cu voi? 


- Douăzeci de milioane. Pentru cineva căutat de po- 
liţie e o sumă, domnule Haudouin. 


Într-adevăr, era o sumă. Mai mult decît suficientă. 
pentru ca eu şi Virginie să ne stabilim în Canada. 
Mai mult decit suficientă ca să-mi refac viaţa şi să-i 
ofer o existenţă decentă..: 


Dar nici căzut în cap nu sînt. O dată treaba făcută, 
aceste douăzeci de milioane aveau toate şansele să 
se transforme în douăzeci de grame de plumb 
destinat scă-firliei mele. 


Ea observă că reflectez. 

- Ei bine, domnule Haudouin, e da ori ba? 

Am scos din pachet o gauloise şi mi-am aprins-o. 
DEZERTORII!.. 

109 

- - Care va fi rolul meu în toată afacerea asta? 

- Acela de a ţine în mină un. pistol. 

- Îndreptat împotriva cui? 


- A scumpului dumitale amic Guerzevici. Poate şi 
împotriva arabului, depinde de situaţie. 


- Cîţi sîntem în combinaţia asta? 
E- Cînd va socoti necesar, Pierre ţi-o va spune. 
- Şi care-i combinaţia voastră? Zimbi din nou. -i 


- Îl vom răpi pe Ordas, domnule Haudouin. Exact 
ce-au făcut tipii din organizaţia dumneavoastră cu 
Virginie, numai că beneficiile noastre vor fi mai 
mari. Vom căpăta tot ce posedă el şi în Franţa şi în 
străinătate. Tot. 


Dezertorul 


Aşa ceva nu prevăzusem. O lovitură de genul 
acesta, presupunea o regie niţel mai serioasă decit 
cea necesară pentru devalizarea unui telefon 
public.' Era o treabă de specialişti. 


- N Dacă înţeleg eu bine, preparativele sînt 
încheiate? Totul e gata? 


- E în afară de*-ţlumncata. Pierre e cel care insistă 
să intri şi dumneata în combinaţie. Se gîndeşte că ai 
fi foarte util ca să te ocupi de ustaşist, care te 
cunoaşte şi n-o să se păzească de dumneata... , Ne 
aflam în Place de l'Opera, colţ cu Boulevard des 
Italiens. Am băgat de seamă că agentul de circulaţie 
ne privea chioriş. Staţionam în paralel cu o altă 
maşină. Era. timpul să punem punct. 


Mă răsucii spre ea. 


- Îmi pare rău Jeannine, dar răspunsul e nu. Nu-s 
înzestrat pentru meserii dintr-astea. Nu mă bag. 
Comunică-) asta domnului Pierre şi transmite-i 
salutările mele După amiază plăcută..: 


1 10 

Jeannine coborî. Nu părea ciîtuşi de puţin indispusă 
de refuzul meu. Dimpotrivă chiar, îmi aruncă un 
suris drăgălaş. 


- Păcat! La revedere, domnule Haudouin! 


Am băgat în viteza întîi şi cînd semaforul a trecut pe 
verde, am debreiat, Jeannine dispăruse în mulţime. 
Nu m-am dus prea departe. Căutam un loc unde să 
parchez maşina. Am găsit unul în Rue de La Fayette 
şi, spre norocul meu, exact în faţa unei cafenele. Am 
sărit pe trotuar, am luat o fisă de la casă şi am 
coborit la subsol să telefonez. Am* format numărul 
lui Minge. S-a auzit apelul, apoi cineva a ridicat 
receptorul. 


- Da! 
Era vocea lui. 


- Allo, Francis, aici e Roger. Te deranjez? îl auzii 
chicotind. 


- Eşti la Paris? 


- Da, aş vrea să stau de vorbă cu tine, Francis. Ai un 
moment liber? - - Desigur. Unde? 


- La locul ştiut? 
- - O.K. Peste douăzeci de minute? 
- Perfect, bătrine. Merci. 


Ca orice om hăituit, sînt foarte atent cum vorbesc la 
telefon, mai ales dacă sun la un prieten. Cînd o 
locuinţă devine suspectă, primul lucru pe care-l face 
poliţia este acela de a intercepta convorbirile 
telefonice. Ca atare, niciodată nu trebuie pronunţat 
vreun nume propriu sau un loc, nici un fel de 
pălăvrăgeală, cît mal puţine indicaţii, indiferent de 
natura lor. E a.b.c.-ul meseriei. 


Dezertorul 


Am făcut un salt pînă-n strada La Grande Bateliere. 
Nick, în vestă albă şi papion cu picăţele, servea la 
bar. 


DEZERTORUL 
144 


La intrarea mea, mi-a zîmbit cu gura pînă la urechi. 
l-am strîns mina. În bistro erau vreo jumătate de 
duzină de tipi, dintre care doi se instalaseră la bar şi 
un puşii, cu părul â la Johnny *, în bluzon negru şi 
cizmuliţe d» cow-boy, care-i torturau grozav labele. 


H- Merge, dom' Haudouin? Mulţumit i 
L-am bătut pe un braţ. 


- Merci, Nick, nu-i prea rău; aş zice Chiar mai de- 
grabă că-i bine. 


Nick a apucat o sticlă şi băurăm în contul casei, 
cupa regăsirii şi încă una, plătită, de data asta de 
mine. Apoi, ca să nu fiu deranjat, m-am instalat pe 
bancheta din fund, la o măsuţă din spatele cotului 
pe care-l făcea zidul. Am luat un ziar care zăcea pe 
masă şi am" parcurs titlurile. Nimic nou. Intră Minge, 
impecabil ca-ntotdeauna, în costum gris-perle şi 
pardesiu antracit. S-a aşezat. Părea într-o formă 
grozavă. A comandat un Pernod; eu, un Martini. 


Am văzut că mă aştepta să deschid eu focul. 


- Francis, i-am zis, ştii unde mă aflu şi cu ce mă 
ocup. Am nevoie de ponturi şi eşti singurul care mi 
le poate da. Pe vremea cînd lucrai la 
Contrainformaţii, ai avut niţel de-a face cu ştabii. În 
materie de politică, eu sînt tămiie mai ales cînd e 
vorba de mîncătorii între x şi y. Habar n-am de 
nimic. Aşadar, uite ce-i: aş vrea să-mi spui tot ce ştii 
despre Ordas... 


Vorbeam cu glas scăzut, cu toate că mesele din 
jurul nostru erau libere. Minge, cu paharul între 
coatele sprijinite de masă, îşi aplecase capul ca să 
mă audă. 

- Ce anume? 


- Ce-a făcut, cine e, ce se vorbeşte despre el. Tot. 
Minge plesni din limbă. 


145 

JEAN-LOUIS LAFITTE 

- Ce se vorbeşte... Se spun atitea!... 
- De pildă? 


- Uite, actualmente s-ar părea că e pe tuşă. Perso- 
nal, cred că-i într-adevăr aşa. 


- Cunoşti motivul? 


- E-n focuri cu... 


Dezertorul 


Minge mi-a citat numele unuia din şefii. Organizaţiei, 
un ofiţer superior despre care ziarele scriseseră că-i 
în 


Argentina. | 
- -Nu mai e în America de Sud? 


- Nu, s-a reîntors. Se pare că-i în Germania ori în 
Austria. 


- Şi-n afară de asta, ce mai ştii despre Ordas? Minge 
se scarpină în cap. 


- Ce ştii şi tu... Au circulat nişte zvonuri în perioada 
arestării locotenentului D, dar mai apoi au fost 
dezminţite...! 


Îmi aduceam aminte. În Algeria, locotenentul D. 
fusese şeful comandourilor Delta. In momentul 
arestării sale, se vorbise de o combinaţie din cele 
mai murdare. Dar poveşti dintr-astea se spuneau cu 
duiumul. Era epoca operaţiunilor de intoxicare. 
Serviciile Speciale lansau tot soiul de zvonuri şi bîrfe 
menite să-i compromită pe şefii noştri t generalul 
era francmason, Y - obsedat sexual şi morfi-noman 
-, în solda unei puteri străine şi multe alte ase-, 
menea drăgălăşenii. 


Băteam pasul pe loc. 


- Nu mai ştii nimic altceva, Francis? 


- Ba da. Era să uit. S-ar părea că au fost în joc şi 
nişte parale. O sumă barosană care a dispărut. Se 
află depusă la o bancă din Geneva şi hop! uite popa, 
nu e popa S 


Aşadar, bănuielile mi se adevereau: Ordas 
strecurase în buzunarul său o parte din banii 
aparţinînd Organi 


OEZERTORUL 
147 


zaţiei. Era, de fapt, şi ceea ce mă lăsase să 
subînţeleg locotenentul Barthe. 


Minge sorbi de două ori din Pernod. 


- E tot ce-ţi pot spune, Rogcr. Ştii şi tu cum sînt is- 
toriile astea: e şi adevăr în ele, e şi scorneală.,. 


Dezertorul 


Ne-am golit paharele. Ceasul meu arăta unu şi un 
sfert Minge-mi-a propus să mergem la un restaurant 
din Mont-martre în care luaserăm de citeva ori masa 
pe vremea cînd stăteam la el şi să mîncăm cuş-cuş*. 
Ideea mi s-a părut excelentă. Ne-am umplut pipota 
pînă la refuz. Minge era într-o dispoziţţie de zile 
mari. Mi-a povestit două-trei bancuri sărate al 
dracului şi de un haz nebun, de-am ris cu lacrimi. Pe 
urmă a devenit serios. Mi-a spus că s-a întors din 
Belgia unde a stat cîteva săptămîni. Taică-su era pe 
punctul de a lansa o afacere de furnituri şi accesorii 
pentru automobile. El, Minge, urma să se ocupe de 
această afacere şi taică-su îi lăsa mînă liberă. 
Startul urma să aibă loc cît de curînd, poate la întii 
ianuarie. 


L-am felicitat. Nu eram invidios, dar mă gindeam că 
are baftă. Acolo, în Belgia, n-avea de ce să se teamă 
sau în orice caz mai puţin decit în Franţa. Dacă nu 
săvirşea vreo imprudenţă, viitorul îi era asigurat. 


Eram la cafea. Minge, cu un aer preocupat, învirtea 
linguriţa prin ceaşcă. Mi-a spus, cu privirea aiurea: 


- Afacerea o să fie destul de importantă. N-o să mă 
pot ocupa de toate. Am nevoie de cineva să mă 
ajute. Dacă vrei... Dacă te tentează.. Mi-ar place să 
fii tu. 


Era un gest frumos din partea lui. Într-adevăr, foarte 
frumos. 


148 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


- Mulţumesc, i-am răspuns. Mulţumesc, Francis, eşti 
un adevărat prieten. Dar nu mai sînt totalmente 
liber. Vreau să zic că nu mai sînt singur. 


Minge se holbă la mine. 

- Nu? 

- Ba da. 

- E serios? 

- Serios de tot. Izbucni în ris. 

- Fir-ar să fie!... Şi cine-i, mă rog, după părerea ta, 
Don Juan-ul dintr” noi doi? Eu sau tu? Şi încă stînd 
la ţară! In plină pădure, slavă domnului, să-şi 
găsească fericirea! Cum o cheamă? 

- Virginie. 

Cu ochii mijiţi, Minge ţintui tavanul. 

- Virginie?... Numele de Virginie - implică noţiunea 
de virginitate, virgină, ceea ce presupune apetite re- 
dutabile şi mari exigenţe afective... Faci faţă? 

Am rîs amîndoi. 

WE- O iei cu tine, Roger. Plecăm toţi în Belgia. Ne in- 


stalăm acolo. O s-o ducem ca nişte nababi!.., - e De 
acord, i-am zis, o să vorbesc cu ea. 


Dezertorul 


Ceva mai tîrziu ne-am) despărţit. Minge o luă în di- 
recţia bulevardelor - avea o întîlnire cu o fată -,„ iar 
eu către biserica Notre Dame-de-Lorette. Jeannine 
îmi spusese s-o aştept acolo la trei şi jumătate. A 
trebuit să mă învirt niţeluş prin cartier ca să găsesc 
un loc unde să parchez maşina. Am lăsat-o în rue 
des Martyrs, în caT pul străzii şi m-am întors pe jos 
pînă la grilajul din faţa bisericii. M-am rezemat de el 
şi mi-am aprins o ţigară. 


În stradă, chiar pe „trecerea pentru pietoni" vreo 
zece porumbei ciuguleau boabe de orez. Aerul era 
rece, fără să fie însă frig de-a binelea. M-am uitat la 
ceas: trei şi treizeci şi cinci de minute. 


DEZERTORUL 


Un bărbat se apropie de mine şi-mi ceru foc. Era 
tînăr, cu mustăcioară, într-un pardesiu bej şi cu un 
fular marca Mi-am dezlipit umerii de grilaj. Simţii un 
ghiont în spate şi-n aceeaşi clipă mîinile îmi fură 
prinse în cătuşe. 


Totul s-a petrecut atît de repedVincit n-am priceput 
ce mi se întîmplă. Am fost împins, către o Ariane 
albastră trasă la bordură. Erau patru la număr. ŞI 
mai erau şi alţii, într-o a doua maşină, un Citroen 
I.D. M-am pomenit pe bancheta din spate, 
comprimat între doi zdrahoni care mă ţineau de 
braţe. Cel din stînga mea era gras ca un porc. Şi-a 
scos din buzunar o legitimaţie şi mi-a arătat-o. Era o 
legitimaţie barată de o diagonală tricoloră. În poză 
era cu zece ani mai tînăr şi cu douăzeci şi cinci de 
kil» mai slab. '' 


Mi-a spus: 


- S-a terminat, Verbel. Fără năbădăi, ai? Stai potolit 
şi totul o să- fie bine. Dacă te apuci să faci pe 
nebunul o să se găsească cine să-ţi răspundă.., 
Treptat m-am dezmeticit. 


- Vă înşelaţi, le-am spus. Mă cheamă Haudouin. Nu 
sînt Verbel, nu cunosc nici un Verbel! 


l-a umflat rîsul. 


- Bine, mi-a răspuns gradatul. O să ne lămurim în- 
dată. Pînă atunci, nu mişti şi taci din gură. 


Maşina a demarat. Mintea îmi lucra cu viteză 
maximă. Fireşte, înţelesesem totul. O singură 
persoană ştia că la ora trei şi jumătate trebuia să 
mă aflu în faţa bisericii Notre-Dame-de-Lorette: nici 
Ordas, nici Guerzevici, nici Minge nu erau la curent. 
Nici complicat de priceput, nici chiar surprinzător; 
totul se înlănţuia perfect: frumoasa Jeannine mă 
turnase presărilor. * 


151 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Dezertorul 


Putoarea! îmi aminteam de zimbetul acela drăgălaş 
pe care-l avusese spunîndu-mi: „Păcat! La revedere, 
domnule Haudouin!" De altminteri, dacă în loc să 
niă-ndop cu cuş-cuş şi să zidesc castele în Spania 
mi-aş fi dat osteneala să reflectez cinci secunde aş fi 
putut prevedea figură asta, sau măcar bănui. Prea 
îmi vorbise ea azi dimineaţă, mai ales că o 
refuzasem o data şi că trăgea nădejdea s-o fac şi a 
doua oară. Pentru ei, de vreme ce nu voiam să 
particip la combinaţia lor, devenisem un element 
stânjenitor. Mijlocul cel mai simplu de a se debarasa 
de mine era să mă dea pe mîna poliţiei. Frumoasa 
Jeannine im-puşcase astfel doi, iepuri dintr-un foc: 
palmele încasate erau însutit rambursate. 


Trebuia să reeunosc că, aşa cum îmi spusese şi ea, 
combinaţia era bine montată şi perfect pusă la 
punct. Jeannine ştia că nici măcar nu mă pot 
răzbuna dînd la iveală complotul lor. Dacă le-aş fi 
spus copoilor că ea şi gagicul ei pregătesc un 
kindnapping, însemna să-l deconspir pe Ordas. Nu 
c-aş fi nutrit o mare simpatie pentru el, dar nici 
turnătoria nu-mi plăcea. Şi apoi era Virginie... 


Mă aşteptam să fiu dus la Prefectura de Poliţie; după 
cîtva timp mi-am dat seama că nu mergeam în 
direcţia aceea şi că traversam Parisul către vest," 
angajindu-ne pe autostradă. Poliţiştii tăceau. 


După vreo zece kilometri am părăsit autostrada. Şo- 
ferul a virat la stînga. I.D.-ul ne urma la cîțiva metri. 
Nu prea cunosc suburbiile Parisului. Habar n-aveam 
unde ne aflam. După alţi doi, trei kilometri ne-am 
angajat pe uh drumeag, la capătul căruia se afla o 
casă spațioasă, gen clinică pentru bolnavii bogaţi, 
împrejmuită de un zid scund, prelungit în sus de un 
grilaj ornamentat cu plăci de metal. 


Zdrahonii mă împinseră afară din Ariane. Ne 
găseam într-un parc. Jur-împrejur. copaci, ronduri de 
flori, alei 


DEZERTORUL 153 


presărate cu prundiş. Unul dintre sticleţi a deschis o 
uşit,ă laterală. Ne-am angajat pe un coridor, apoi pe 
un altul, mai larg. Cei doi malaci mă apucaseră din 
nou do braţ şi mă striîngeau de parcă le-ar fi fost 
frică să nu-mi i-au zborul. Restul găştii venea în 
urmă. Am pătruns într-o încăpere vastă şi 
întunecoasă. Cineva aprinse lumina. - Rămii aici, 
zise grasul. 


M-au percheziţionat. Mi-au golit buzunarele, mi-au 
luat portofelul, ceasul. Nu eram înarmat. Ustaşistul 
îmi spusese să las pistolul cînd va trebui să mă duc 
la Paris. 


Nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau să regret că 
l-am ascultat. Fără doar şi poate că dacă aş fi fost 
înarmat, chiar şi cu cătuşe tot mi-aş fi încercat, în 
maşină, norocul. Acum însă era prea tirziu. 


Dezertorul 


Grasul făcu un gest indicîndu-mi un scaun. Avea un 
adevărat cap de buldog bine hrănit, cu ochi mici, 
înfundaţi între pungi de grăsime. M-am aşezat. Un 
alt poliţist a scos din buzunar o pereche de cătuşe; 
unul din inele a fost prins de încheietura miinii mele 
stingi, celălalt de una din barele de la spătarul 
scaunului. 


W- Săvirşiţi o greşeală, le-am spus. Mă cheamă 
Roger Haudouin. Vă repet că vă înşelaţi. Nu sînt cel 
pe care-l căutaţi. Dacă e cineva care mă acuză, 
confruntaţi-ne... 


Spuneam toate acestea pentru că trebuia să le 
spun, pentru că mă supuneam jocului... Fără 
speranţă însă. Eram hotărit să nu le uşurez treaba, 
dar ştiam că au cîş-tigat. Mă gindeam la Virginie. 
Mica noastră poveste fusese prea frumoasă ca să 
poată dăinui. Totul se sfirşise. 


Unul din poliţai închise uşa. Eram cinci în odaie: gră- 
sanul cu cap de buldog îmbufnat, unul chel, lat în 
spate şi burtos cu mutră de dihor şi încă doi care se 
postaseră în spatele meu. 


Grăsanul s-a instalat la o masă pe care erau nişte 
hîrtii. Ochii săi mici şi răutăcioşi mă iscodeau. Aş fi 
fost 

154 

JEAN-LOUIS LAFITTE 


gata să pariez că tipului ăsta îi plăcea să-i facă pe 
oameni să sufere. Zimbi. 


- Nu te cheamă Haudouin. Te cheamă Roger Verbel. 
Eşti elveţian. Te-ai născut la 8 august 1932 la 
Trey-vaux, în cantonul Fribourg. Te-ai căsătorit la 
Fribourg la 28 septembrie 1954. Ai avut doi copii. 
Lucrai la un atelier de reparaţii de televizoare. 
Nevasta ta a murit într-un accident de circulaţie la 4 
decembrie 1957. Trei luni mai tîrziu erai la Marsilia 
şi te angajai pe cinci ani în Legiunea Străină. Ţi-ai 
făcut instrucţia de recrut la Regimentul 1 Infanterie 
la Sidi-bel-Abbes, apoi ai cerut să fii vărsat la 
Regimentul 1 Paraşutişti. Ţi-ai luat brevetul în 
august 1958. Statele tale de servicii îţi fac cinste: 
caporal, rănit, trei citaţii pe ordin de zi, rănit a doua 
oară, avansat caporal-şef şi decorat cu Medalia 
Militară. Toate astea ar fi fost bune şi frumoase dacă 
te-ai fi oprit aici, Dar în aprilie 1961 dezertezi. Sînt 
de acord, nu erai tu singurul. Apoi, în Algeria, faci 
parte din comando-urile Delta 1. În februarie 1962 
un tribunal special te condamnă la moarte, în; 
contumacie. In iunie e debandada. O ştergi în 
Spania, la Alicante. Două luni mai tîrziu. poliţia 
spaniolă te expulzează discret. De atunci ai dus-o pe 
apucatelea. lţi povestesc viaţa, Verbel, doar ea să 
pricepi că sîntem la curent. Avem fişa ta. Aşa că 
econo-miseşte-ţi puterile. Sîntem aici ca să stăm de 
vorbă. Să n-o faci pe August-prostul!.. 


Ei da, de informaţi erau bine informaţi. 


W- Cunoaşteţi foarte bine viaţa domnului Verbel, 
le-am spus. Există un singur hic: nu-s eu domnul 
acela. Mă numesc Haudouin. Roger Haudouin. Nu-s 
eu Verbel! 


Dezertorul 


Chelul a venit mai aproape. Şi-a strimbat gura în 
ceva care încerca să fie un zîmbet. 


DBZERTORUL 
i MI 


- În concluzie sîntem de acord asupra prenunv lul 
tău. E şi asta ceva. 


El şi grasul schimbară o privire. Pe mutra 
burduhă-nosuluil apăru o expresie de mîhnire, un fel 
de virtute întristată. 


- Verbel, e nedemn de tine să te încăpăţinezi. Cînd 
cineva are trecutul tău militar, nu se mai agaţă de 
un fir de pai. Ai dezertat, perfect, dar nu eşti un 
ticălos. Doreai să lupţi mai departe. Crezi că vrem 
să te înfundăm? Fii serios, bătriîne! Dimpotrivă, ţi-o 
spun cu mîna pe inimă, dacă putem aranja lucrurile 
ca să iasă bine, o vom face şi încă din plin... 


Nu le-am răspuns. Cercetăm pe furiş încăperea. O 
singură fereastră. Zăbrelită. Deci nimic de făcut în 
această direcţie... Un moment de tăcere. Grăsanul 
căuta altceva. Mă luă pe coarda sensibilă: 


- Dar copiii tăi? Te gindeşti la copiii tăi, Verbel? Ţi-ar 
place să te repezi pîn'la ei pentru o mică vizită? Să 
ştii că nu-i imposibil... Vrei să aranjăm aşa ceva? 
Chelul se plecă spre mine, cu palmele pe genunchi.; 


- Poate nu ştie că fetiţa lui e bolnavă. Poate nu-i la 
curent. Ştii, micuța ta Sylvie... 


Am fost cît pe-aci să mă trădez. Am fost cît pe-aci 
să-l scuip în bot. l-am privit pe amindoi. Aveau, 
într-adevăr, nişte mutre cum poţi vedea doar la cele 
mai josnice secături. De mirat, nu mă prea mira 
lucrul acesta: o bună parte din gorile, toţi aceşti 
James Bond, atît de eleganţi pe ecran, sînt în 
realitate recrutaţi de prin închisori. 


- - N-am nici o fiică, le-am răspuns. Sînt celibatar. 


Unul dintre ei, care stătea în spatele meu, m-a în” 
hăţat de umăr şi m-a zgilţiit. 


- r Faci mişto de noi? Vrei să te luăm în fabrică? Vrei 
să ne vezi colții? 


157 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


L-am privit drept în ochi. S-a tras îndărăt. Avea dinţii 
negri şi răsuflarea îi putea a hoit. Am văzut în viaţa 
mea tipi duri. Aştia de aici nu erau decit nişte laşi. 
Chiar aşa, cu două perechi de cătuşe la miîini şi 
legate de scaun, tot aş fi fot în stare să lipesc vreo 
doi-trei de tavan. Erau, însă prea mulţi. Şi-apoi, la ce 
mi-ar fi slujit? 


- Verbel, mi se adresă grasul, din două, una: ori eşti 
îndeajuns de deştept ca să pricepi că ai de cîştigat 

dacă joci cu cărţile pe masă, ori o faci pe căposul şi 
atunci te trezeşti la Tour d'Enfer şi-ţi jur eu că ai să 

implori să crapi o dată... 


Dezertorul 


Schimbase tonul. Cel de acum i se potrivea mai 
bine. Era mai puţin greţos. 


Începură să mă chestioneze, toţi deodată, fără între- 
rupere, punîndu-mi mereu aceleaşi întrebări: cine 
eram, unde locuiam, unde lucram, ce şcoli am 
frecventat, ci-ne-s părinţii, cine-s prietenii, care-i 
situaţia mea militară, unde am fost ultima dată 
angajat, ce adresă am şi de ce aşa şi de ce pe 
dincolo... 


Le-am spus că mă numesc Roger Haudouin, născut 
la 18 ianuarie 1933 în oraşul Lille, voiajor comercial, 
actualmente fără ocupaţie, domiciliind la hotel. În 
strada Richter sau la Dunqguerque, în strada Jean- 
Bart nr. 28, adică ceea ce figura în actele mele. 


Nu le răspundeam la toate întrebările. Nu mă zo- 
ream, îmi cumpăneam fără grabă cuvintele ca să nu 
cad în cursele pe care mi le întindeau. Răspunsurile 
mele nu erau deloc convingătoare, dar nici nu 
speram să-i»conving. Erau prea bine informaţi. 


Bineînţeles, nu le-am spus nimic despre donjon, nici 
de Josianne, nici de prietenii, sau femeile care m-au 
găzduit. Chiar dacă nu riscau nimic, simpla 
recunoaştere a faptului ci m-au adăpostit ar fi fost 
suficientă ca toţi 


DEZERTORUL 
158 


copoii siguranţei, plus cei de la poliţia judiciară să le 
sară în cîrcă. ** 


- Da'ncăpăţinat mai poate fi dobitocul ăsta! izbucni 
tipul cu dinţii stricaţi, dîndu-mi un brînci. Mă între- 
bam chiar cînd se vor hotărî să înceapă 
cotonogeala. Vedeam după mutrele lor că mor de 
poftă. 


Interogatoriul a durat foarte mult. Nu mai ştiam ce 
oră ar putea fi. Ceasul îmi fusese luat, iar în cameră 
nu era nici ceasornic, nici pendulă. Afară se lăsase 
noaptea. 


Chelbosul cu mutra de viezure îmi puse în faţă un 
fişier, apoi îmi eliberă mîna dreaptă şi-mi spuse să 
mă uit şi să-i spun pe cine recunosc. 


Erau vreo patruzeci de fişe. Toţi cei de-acolo se 
aflau în situaţia mea, dezertori. Le-am luat una cite 
una. Fiecare purta o fotografie. l-am recunoscut pe 
Lapeyron-nie, un sergent din Regimentul 3 de 
Infanterie Colonială, care fusese împreună cu mine 
la Alger, pe Kozarek, pe Collorado şi pe caporalul De 
Helder din Regimentul 1 de Paraşutişti, pe sergentul 
major Gusbadjian clin Regimentul 2 de Motorizate; 
l-am recunoscut şi po găliganul cu nas stilcit pel 
care-l văzusem ducînriu-se s-o aducă pe Virginie şi 
încă pe vreo alţi trei-patru. 


Locotenentul Barthe lipsea din fişier, Probabil, ofi- 
terii erau clasaţi aparte. 


Copoii mă priviseră tot timpul cît examinasem foto- 
grafiile. 


- Nu, le-am spus puniînd la loc pe ultima dintre ele, 
mă iertaţi, dar nu W cunosc persoanele astea. 


Dezertorul 


Mi-a fost adusă o a doua serie de fişe. Figura s-a re- 
petat. Un moment mai tîrziu, toţi aceşti domni m-au 
abandonat ca să se ducă să ia o gustare. Inainte de 
a pleca mi-au pus ambele perechi de cătuşe şi le-au 
fixat de radiatorul caloriferului. 


\2'1 


O oră am rămas singur, stînd în picioare lîngă 
perete. Nu izbuteam să-mi abat gîndurile de la 
Virginie şi din pricina asta îmi venea şi mai greu. Mă 
gindeam la tot ce-am fi putut face împreună, mă 
gîndeam la viaţa noastră, la ceea ce ar fi fost 
această viaţă pentru ea şi pentru mine, în Belgia, în 
Canada, oriunde... 


Ca să rezişti cum trebuie la lovituri, e preferabil să 
trăieşti fără păreri de rău... 


Sticleţii au revenit, aceiaşi patru de dinainte; in- 
terogatoriul a reînceput: numele, adresa, data şi 
locul naşterii, familia, prietenii, Legiunea Străină, 
Algeria comando-urile Delta, Spania, totul intercalat 
cu promisiuni, insulte: un duş scoţian în toată 
regula. 


Norocul meu e că am nervii zdraveni. Le-am spus: 


- Sînt Roger Haudouin. N-am fost niciodată legionar, 
nici în Algeria, nici altundeva. Nu sînt Verbel. Nu-l 
cunosc. 


O dată le-am cerut un pahar cu apă. l-a umflat rîsul, 
- O să capeti! rînji tipul cu dinţii stricați. O să bei mai 
mult decît ţi-e pofta! 


Eram pregătit: acum avea să urmeze chiuveta plină 
cu apă şi restul tratamentului special. În loc de asta 
chelul mi-a adus un al treilea pachet de fişe. Printre 
ele figura şi cea a lui Minge. 


- Nu, le-am spus, sînt dezolat, nu cunosc pe nimeni. 
Copoiul cu dinţi stricaţi mi-a dat un nou ghiont în 
spate. Îşi scoseseră hainele, rămînînd cu toţii în 
cămaşă. Cred că era aproape miezul nopţii. Mi-era 
sete, mă simţeam sleit, dar mintea-mi rămăsese 
limpede: nu ajusesem la capătul puterilor şi mi-am 
făgăduit mie însumi să mă ţin tare. Ştiam că pînă la 
urmă vor sfirşi prin a mă dovedi, dar treaba asta 
avea săte ia ceva timp." 


DEZERTORUL 
161 


- Hai s-o luăm de la început, spuse grasul. Uite ca să 
mai schimbăm placa, vorbeşte-ne despre maică-ta, 
numele de fată, profesiunea, data naşterii, data 
căsătoriei, data naşterii plozilor, culoarea ochilor, 
talia, perimetrul şoldurilor, perimetrul bustului... 


Băieţii se distrau. 


Nu le-am răspuns. Eram lac de năduşeală. Cămaşa 
mi se lipise de spate. 


Le-am spus că reclam asistenţa unui avocat. Au 
început să ridă şi mai cu poftă. 


Dezertorul 


- N-ai aerul că pricepi, Verbel, ricana grăsanul miji 
ndu-şi ochişorii: te-ai ars. Nimeni nu ştie că te afli 
aici. Eşti un rahat şi un derbedeu. Nici măcar nu eşti 
francez. Milă de la noi să nu aştepţi, pricepi? Dacă 
vrei să ai o şansă cit de mică să scapi de plutonul de 
execuţie, ciripeşte frumuşel: prietenii, persoanele cu 
care ai contact, cei pe care i-ai recunoscut în fişe. 
Bagă-ţi bine în cap că de vorbit oricum vei vorbi. N- 
ai să reuşeşti decit să ne strici seara, să ne pierdem 
timpul de pomană... Eu unul, tu mă vezi cum sînt: 
aproape că prefer să fie aşa. În felul acesta pot 
scoate liniştit untul din tine; vreau să te aud 
plîngînd, Verbel! vreau să te târăşti!... 


De data asta, cel de-al patrulea poliţist se apropie 
pe la spate şi mă îmbrînci. Era tinerelul cu 
mustăcioară vcare-mi ceruse foc lîngă gardul 
bisericii. 


Am tras adînc aer în piept, apoi l-am suflat afară. 


- - Mă plictisiţi, le-am spus. Dezlegaţi-mă şi atunci 
să discutăm, cum ziceţi voi. Desprindeţi-mi astea 
de la mînă şi o să vă arăt ce ştiu să fac. Mă cheamă 
Haudouin şi nu Verbel. Nu mai răspund la întrebările 
voastre. 


M-au pus să mă ridic în picioare şi au fixat din nou 
cătuşele de calorifer. Apoi au plecat tuspatru. 
Trecură pe puţin două ceasuri. Nu mai puteam. Cred 
că am dormit chiar, cu spatele la perete, rezemat de 
calorifer. 


162 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Au revenit. Nu mai erau decit trei: copoiul cu dinţii 
stricaţi, grasul şi mititelul mustăcios. Pe loc mi-am 
dat seama că se întimplă ceva extraordinar. Ai fi zis 
că sti-cleţii calcă pe ouă. 


Grasul se apropie de calorifer, îmi scoase cătuşele 
şi-mi spuse, numai miere: 


- Vă rugăm să ne scuzaţi, domnule Haudouin... 
VIII 


u, nu visam. Eram perfect treaz. Aveam ideilr 
limpezi. Îi priveam pe toţi trei; în măsura în care le-o 
îngăduiau mutrele lor scîrboase de codoşi, păreau 
că vorbesc serios. 


- Aţi fost denunţat, îmi spuse grasul. Ni s-au dat 
asigurări că sînteţi Roger Verbel. Dar tocmai am 
primi» fişa acestui individ şi ne-am dat imediat 
seama că ne-am înşelat asupra persoanei. 
Scuzaţi-ne, domnule Haudouin. Din punct, de vedere 
fizic există o anume asemănare între acel Verbel şi 
dumneavoastră, dar confuzia este exclusă. Vă 
rugăm să uitaţi acest incident, cît se poate de 
regretabil. 


Dezertorul 


Scoase din buzunar un cartonaş şi mi-l arătă. Eram 
chiar eu, Roger Verbel, un metru optzeci şi unu, 
născut la Treyvaux... dar fotografia nu-mi aparţinea. 
A trebuit să fac un efort ca să nu izbucnesc în rîs. Îl 
recunoscusem pe amicul din fotografia mea: 
fusesem în acşlaş] pluton la 1 Paraşutişti; dezertor, 
caporal-şef ca şi mim.-. Cretinii ăia de poliţai 
amestecaseră, pesemne, fişele. 


- Unde doriţi să vă lăsăm? mă întrebă grasul. VI 
conducem... 


Acum mă trata cu „dumneavoastră". Erau CU toţii 
plini de atenţii faţă de mine. Îmi înapoiara ceasul, 
portofelul, toate actele. Am verificat: nu lipsea 
nimic. Le-am spus să mă ducă acolo de unde mă 
înhăţascră. In faţa bisericii Notre-Dame-de-Lorette. 
Nu eram încă pe deplin 


120 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


convins că nu-i vorba de vreo capcană. După 
ceasurile trăite m-aş fi îndoit şi de soarele de pe cer. 


leşirăm pe culoar. Tinerelul îmi deschidea uşile. Am 
convingerea că dacă le-aş fi cerut să mă ducă pe 
braţe pînă la maşină, ar fi făcut-o pe loc. 


Tipul cu dinţii stricaţi se aşeză la volan. Eu şi cu 
grasul ne instalarăm în spate. Pe drum îşi reînnoi 
preaplecatele sale scuze: eroare inadmisibilă, de 
neiertat... deplingea totul... zece ani n-o să poată 
dormi din cauza aceasta... eu, un paşnic 
comis-voiajor să fiu tratat în felul acesta... dar mă 
ruga să înţeleg că procedaseră aşa crezind că 
acţionaseră în interesele statului, că aveau o 
meserie dură, foarte dură, foarte dificilă şi foarte 
frumoasă... şi aşa mai departe. 


Nu-l ascultam. 


Abia după ce mă lăsară singur în faţa bisericii, mă 
apucai şi eu să reflectez în mod serios. Era ora cinci 
fără zece dimineaţa. Străzile erau întunecoase şi 
reci. Mă îndreptai spre capătul străzii Martirilor. 
„403"-ul nu mai era acolo, ceea ce nu mă surprinse 
de fel. 


Nu ştiam încotro să mă duc. Aveam o poftă grozavă 
de o cafea fierbinte. Peste tot era închis. Nici un 
suflet de om, nici o umbră de pisică. O clipă, am fost 
tentat să mă refugiez la Minge, în strada Rodier, dar 
m-am gîndit apoi că era exact ce aşteptau şi copoii 
să fac, în cazul că mă supravegheau. 


Dar mă supravegheau oare? Văzusem, e drept, foto- 
grafia amicului pe fişa mea, tot nu izbuteam să mă 
simt pe de-a-ntregul liniştit. Ştiam de ce viclenii sînt 
în stare gorilele astea. Îi văzusem la lucru în 
Algeria... 


Dezertorul 


M-am uitat în jur. Nimeni. Am pornit-o la voia în- 
tâmplării, cotind la dreapta, cotind la stînga. Nu 
eram urmărit. 


DEZERTORUL 
166 


De altfel, nu filezi niciodată pe cineva cînd străzii) 
sînt pustii. Aşa ceva nu se întîmplă. 


Mă încerca o altă bănuială. Îmi golii buzunarele. Îmi 
cercetai portofelul, reverele hainei, căutai peste tot 
undi' s-ar fi putut ascunde un emiţător miniaturizat 
sau o altă porcărie de acest gen. Nu găsii nimic. 


Şi apoi, şi-ar fi dat oare sticleţii atita osteneală ca 
să-l captureze pe Minge? Greu de crezut. Ca şi mine, 
Minge nu era decit un vînat mărunt. 


Ordas... da, verosimil. Dacă trăgeau nădejdea că-i 
voi-conduce la el, totul devenea clar. S-ar putea să fi 
avut un indiciu. Adesea lucrurile se petrec în chipul 
acesta. Ar fi dat ei scump, caraliii, să poată pune 
mîna pe el... 


În ce fel însă, de vreme ce nu eram urmărit? 


Am mers cîtva timp. Apoi am luat metroul în staţia 
Trinite. În compartimentul în care m-am urcat mai 
erau trei persoane: o femeie foarte bătrină şi foarte 
murdară, cu nişte saci plini de sticle goale şi doi 
muncitori în salopete de lucru. Le-am cercetat 
mimilc: puternice, roşii, trudite; nu erau miini de 
copoi. 


La Concorde am schimbat metroul. Era şase şi 
cîteva minute cînd am ajuns la gara Lyon. Am băut 
la bufet două cafele şi-am mîncat un sandvici. Apoi 
am luat primul t tren spre Auxerre. 


Călătoria a decurs fără incidente. Înaintea plecării 
am cumpărat de pe peron două ziare de dimineaţă 
şi „Viaţa animalelor". Trenul era aproape gol. Am 
parcurs culoarele, dar n-am zărit nimic suspect. M- 
am înapoiat în compartimentul meu. Mi-am luat 
ziarele. Am început cu magazinul. Conţinea mai 
mult articole care mă interesau. 


167 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


La Auxerre am ieşit din gară şi am făcut un tur prin 
oraş. Am intrat la poştă şi am sunat la donjon. 
Cineva ridică receptorul. La capătul firului era 
ustaşistul. 


- Bună. Mă aflu la Auxerre. Totu-i în ordine. Ce fac? 
Vin? 


Îi auzeam respiratia. 
- - Ţi-au dat drumul? 


Mă strimbai. Nu era foarte inteligent din partea lui 
să vorbească aşa. 


- Da. Totul e în regulă. Ce fac, iau un taxi? -- Rămii 
unde eşti. Vin eu. 


Dezertorul 


l-am spus că-l aştept în faţa poştei. Intrai într-un 
bistro şi cum pofta de mîncare îmi revenise, luai un 
sandvici c-un cîrnat gros cît braţul. 


Am zărit Mercedes-ul. Era chiar în capătul străzii, 
oprit în spatele altor maşini. Guerzevici nu era 
singur. Virginie şedea alături de el. Cînd m-a văzut, 
a deschis portiera şi a ţişnit afară. S-a repezit la 
mine. Am prins-o în braţe şi-am strîns-o la piept. 
Ne-am sărutat. Mirosea bine. Sînii ei tineri, gata să 
străpungă puloverul, parfumul pielei, aproape că le 
uitasem. La naiba cu trecătorii, cu bătrânele 
cucoane, cu bicicliştii, la naiba cu toată această 
drăgălaşă lume S Aş fi rămas aşa cu plăcere vreo 
trei secole şi zău că n-aş fi ţipat după ajutor... 


- Roger! Eşti aici..; 

Îi luceau ochii şi erau roşii. Plînsese 
- Da. Sînt aici. S-a sfirşit. 
DEZERTORUL 


Ustaşistul oprise maşina în dreptul nostru. Şedeu 
mai departe la volan şi ne privea nici miere, nici 
fiore. Atu avut poftă deodată, să-i spun că eu unul 
nu băgăm în fiecare lună la teşcherea cinci miare şi 
că ieşind de aoolo de unde ieşeam, meritam o mică 
despăgubire. 


Despăgubirea, mărturisesc cinstit, era cît se poate 
d<-plăcută. 


Ne instalarăm citeşitrei în faţă. Guerzevici demara. 
Virginie şedea între mine şi el. Părăsirăm oraşul. 
Cerul era alb şi dens, de parcă s-ar fi pregătit de 
ninsoare. 

- A fost-greu? 

e- Destul., - _° -W, <- Te-au caftit?.... 

.-_ Nu. 

- Ce le-ai spus? 

.- Că sînt Haudouin şi nu Verbel. Altceva nimic.' 

- Cum te-ai învîrtit să-ţi dea drumul? 


- - O eroare în fişe. Pe a mea figura o altă fotografie. 
Rînji..:! 


Din cînd în cînd întorceam capul şi cercetam în urmă 
şoseaua: nu eram urmăriţi. 


- Cum aţi aflat de arestarea mea? 
. Răspunse Virginie., - Prin Jeannine. 
E- Prin Jeannine? S-a întors 


- Aseară, cu Peugeot-ul. Ea ne-a spus că i-a văzul pe 
copoi înhăţîndu-te. 


Nu ducea lipsă de impertinenţă, tirfa! 


Dezertorul 


- Ea a fost acea care a stabilit întâlnirea, Ka era 
singura care ştia că la trei şi jumătate urmam ne ve- 
dem în faţa bisericii Notre-Dame-de-Loivl Ic. Ka a 
fost cea care m-a turnat la poliţie. 


Ustaşistul avu o tresărire. Pumnii săi uriaşi se în-' 
cleştară pe volan. 


ş - Dezertorul 

1.30 

JEAN-LQUIS LAFITTE 

- Eşti sigur? 

- Sigur. Ea şi cu gagicul ei, un peşte pe nume Pierre 
pun ceva la cale împotriva patronului. Vor să-l 


răpească pe Ordas... 


- O să vedem noi, spuse Guerzevici. O să ne ocu- 
păm noi de ea... 


Făcu o grimasă. 
Căzui pe gînduri. Nu pricepeam pentru ce... Întrebai: 


WE- l-aţi spus că veniţi după mine la Auxerre? 
Guerzevici mă privi, încruntînd din sprîncene. 


- Da. Era jos cînd am plecat... şi apăsă pînă la fund 
acceleratorul. 


Mercedes-ul derapa brusc. Guerzevici virase scurt la 
dreapta. Poarta cea mare era deschisă. In mijlocul 
drumului, imobilă, camioneta băcanului de la care 
ne aprovizionam. Ustaşistul şi cu mine sărirăm jos. 
În dosul unuia dintre canaturile porţii, cu puşca 
alături, zăcea Djelloul. M-am aplecat asupra lui şi 
l-am întors cu faţa-n sus. Primise un glonţ în piept şi 
altul în arcada stingă, care-i zburase partea din 
spate a ţestei. Nu se răcise încă. Aveam sînge pe 
miini Sîngele lui. 


M-am ridicat cercetind atent camioneta. Pe tăbliile 
laterale fusese scris cu litere mari şi galbene; „LES 
ECONOMIQUES TROYENS", dar maşina nu era 
Citroe-nul H. al băcanului din Auxerre Djelloul se 
lăsase păcălit şi fusese ucis cu sînge rece şi fără 
riscuri după ce deschisese poarta. 


- Umfl-o! îmi spuse Guerzevici arătîndu-mi puşca, în 
viteză.. W j 


Am înhăţat puşca şi cartuşiera cu care era încins 
Djelloul. Guerzevici trecu la volan. Am virat pe lingă 
caDEZERTORUL 171 


mionetă şi-am mai parcurs treizeci de metri. Apoi 
răpăi o rafală. Parbrizul deveni opac, toată partea 
dreapta zbură în ţăndări. 


Am deschis portiera şi-am sărit afară. O ţineam pe 
Virginie de mină şi aşa ne-am rostogolit în iarbă. Nu 
eram răniţi nici unul nici altul, dar tremuram de 
spaimă pentru ea. 


Careva strigă: 


Dezertorul 


- leşiţi afară cu miinile-n sus! 


În faţa donjonului staţiona un Chevrolet uriaş vopsit 
în gri. Lîngă el, trei lipi: admirabilul domn Pierre, 
încă unul, un brunet frumos şi solid, ele tip 
meridional, c-un parabellum * în mînă; al treilea era 
Ordas, în halat de casă roz cu guler de astrahan şi 
papuci în picioare, cu gura căscată, verde la faţă de 
frică. Cei doi stăteau în spatele lui. 


Sărind, nu lăsasem puşca din miini. Dar nici să trag 
nu puteam. L-aş fi nimerit pe Ordas. Domnul Pierre 
şi acolitul său îl foloseau drept scut. 


- În picioare! răcni brunetul cel frumos. leşiţi de-a- 
colo! 


Din stingă, din tufişuri, răpăi o rafală de pistol mi- 
tralieră. O încasă tot Mercedes-ul. Ustaşistul nu se 
zărea, şi nici nu ştiam unde e. Dacă n-ar fi fost 
Virginie, aş fi făcut un salt pînă la taluzul pe care-l 
vedeam la vreo zece metri de drum. În dosul lui aş fi 
fost la adăpost. Nici vorbă însă s-o ias, iar de fugit în 
doi era prea riscant. 


- Nu mişca, i-am şoptit. Lipeşte-te de pămînt; nu-ţi 
fie frică... Am aruncat o ocheadă spre tufişuri. In 
dosul 


* Pistol automat, cunoscut şi sub denumirea de 
Luger (numele inventatorului). (N.T.) | 


172 JEAN-LQUIS LAFITTE 


lor, mascat pe trei sferturi de trunchiurile copacilor, 
era un tip. li vedeam un genunchi, marginea pălăriei 
şi ţeava unui Sten *. O ţeava care-şi căuta ţinta. 


La vreo douăzeci de metri de noi, pe partea cealaltă 
a Mereedes-ului, răsună o detunătură. Într-o clipită 
în i'aţaxdonjonului nu mai era ţipenie. Domnul Pierre 
şi brunetul cel frumos dispăruseră în interior. Ordas 
nu se mai vedea nicăieri. 


Am mai avut parte de o rafală de Sten, de asta dată 
una lungă şi trasă alandala. Gloanţele au trecut lă 
cîţiva -zeci de centimetri pe de-asupra capetelor 
noastre; rico-şînd cu ţiuituri de trunchiurile copacilor 
şi împroşcîn-du-ne cu crenguţe şi aşchii, în materie 
de senzaţii, zău că există şi lucruri mai plăcute! 
Stringeam din răsputeri mîna Virginiei, încercînd să-i 
alung spaimele, Mă strîn-gea şi ea, calmă însă, atit 
cît poate fi cineva calm atunci dnd se trage în el. Nu 
puteam însă rămîne o veşnicie pe loc." 


Mi-am întors capul spre ea. l-am arătat taluzul. 


- Cînd ţi-o voi spune, o iei la goană într-acolo. Te 
adăposteşti în dosul lui. Mă aştepţi. Dar mai ales, nu 
mişca. Ai înţeles?.e 


Mi-a făcut semn că da. Aş fi dorit s-o strîng în braţe, 
ii priveam gura. Ceea ce simţeam nu mai era 
dragoste, ci demenţă furioasă. 


l-am zimbit: 


- - Acum! Şterge-o!" 


Dezertorul 


În aceeaşi clipă am dus puşca la ochi şi am slobozit 
cele două cartuşe în garidele cu pistolul mitralieră. 
Nu l-am atins, dar a fost eficace: Virginie sări peste 
taluz. 


' Uf! 
* Pistol-mitralieră de fabricație britanică. (N.T.) 
174 


Cartuşiera lui Djelloul căzuse în iarbă, M-am tîrit 
spre ea. Tocmai terminasem să reîncarc arma, cînd 
tipul cu Sten ţişni dintre copaci. Era mic de stat, larg 
în umeri şi cu nişte picioare minuscule. Işi pierduse 
pălăria, Alerga spre donjon cu toată viteza 
picioruşelor saie, cu bucile n!a firul ierbii", foarte 
reuşit ca spectacol'comic, dar ar fi trebuit să 
păstreze numărul pentru Med/aho *. Am tras ia 
nimereală, A făcut o copcă şi s-a prăbuşit, Cortina! e 


Am aşteptat cîteva. secunde, Nu mai trăgea nimeni 
şi tiu se vedea decit mititelul cu picioruşele de copil, 
zăcind pe spate ia cinci metri de Chevrolet. Gemea, 
Pistolul mitralieră.sărise.ceva,mai încolo. 


Am pornit să mă Urăsc încetişor către copacii cei 
mai apropiaţi, O dată ajuns, am făcut o pauză. 
Cercetam locurile. Atunci l-am văzut pe Ordas. 
Mergea. În patru labe pe fundul fostului şanţ de 
apărare, un adevărat crab în halat de casă, cu părul 
ciufulit, murdar de te umfla riîsul, cu picioarele sale 
păroase pline de noroi şi de lintiţă, Dar unde era 
Angelo? 


M-am uitat ia Sten, în materie de pistoale mitralieră 
sînt altele mai grozave, dar la distanţă mică făcea 
ceva mai mult. decit o puşcă de vînătoare. 


M-am îndreptate tîrîş spre mititel. Gemea intr-una, 
De două ori a chemat: „Dominique!... Dominique". 
„„Dominique" era probabil celălalt, frumosul brunet. 


Cercetam atent în dreapta şi în stînga, dar am fost 
surprins, Glontele a izbit pămîntul chiar lîngă fruntea 
mea. M-am rostogolit într-o parte apăsînd 
concomitent pe trăgaciul puştii. Nici eu nu l-am 
nimerit. Stătea sub bolta de la intrare, cu spatele ta 
zid. Intre mine şi el se găsea Chevrolet-ul. 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Nu mai putea fi vorba să pun mîna pe pistolul mitra- 
liera. Era prea departe. In schimb, mă puteam 
deplasa puţin în direcţia mititelului. Reîncărcai 
arma. Apoi mă tiîrii pe coate şi ajunsei lingă el. Avea 
un 7,65 mm într-un toc prins îa subsoară. Îl luai. Un 
glonte era deja pe ţeava, încărcătorul pi în şi el. Cu 
degetul cel gros îndepărtai piedica de siguranţă. 


De partea cealaltă a donjonului, înnăbuşite şi amor- 
tizate de distanţă, porniră două focuri de. armă, 
apoi încă unul. Nu făceam nici o mişcare. Mă cam 
săturasem să mă tot plimb pe burtă. Aşteptam ca 
frumosul brunet să binevoiască să se manifeste. 


Ti vedeam că se deplasează în umbra bolţii. Mă 
căuta eu privirea. Mă ridicai în picioare, adăpostit d£ 
Chavro-iet. În stingă aveam puşca, în dreapta 
pistolul. 


Dezertorul 


Am slobozit două focuri de armă în direcţia bolţii, la 
întîmplare. Tipul se năpusti afară, trăgînd. Işi goli 
încărcătorul. Am tras şi cu. un singur glonte. Se 
prăbuşi pe spate, cît era de lung, răstignit pe prag. 


Mi-am trecut cureaua puştii peste umăr şi am pornit 
să văd rezultatul. Glontele meu îl izbise exact în mij- 
locul frunţii. 


L-am privit câteva secunde pe omul acesta pe care 
tocmai îl ucisesem. Pe sub pleoapele pe jumătate 
lăsate, privirea îi devenise fixă şi dură. Era 
într-adevăr un băiat frumos, cu alura aceea de 
aparent puştan care place atita femeilor-, N-avea de 
loc mutra unuia căruia să-i fi trecut vreodată serios 
prin minte că uneori s-ar putea să fie nevoie să 
munceşti ca să trăieşti. Avea un costum făcut de un 
croitor bun, bine tăiat şi perfect ajustat. N-o dusese 
prost pesemne. 


La urma urmei nu eu l-am împins pe tipul ăsta să 
vină încoace. Dacă ar fi rămas frumuşel acasă, s-o 
facă 


DEZERTORUL 
176 


pe toreadorul cu domnişoarele sale, n-ar mai fi stat 
aici cît îi găliganul, lungit pentnz+ eternitate. 


În momentul acesta l-am zărit şi pe ustaşist venind 
dinspre turnul de vest, cu un Colt în mînă. Avea o 
tăietură pe pometele stîng şi obrazul îi era mînjit de 
sînge. Fornăi pe nas privindu-l pe brunet şi-mi 
spuse; 


- S-a terminat? 


- Da, i-am răspuns. Pe-aici s-a terminat. Se frecă pe 
obraz. 


- Mai e unul în spate! 


Privirea lui străbătu curtea pînă la liziera pădurii, îl 
zări şi pe mititel, care continua să geamă ghemuit 
lîngă Chevrolet. 


- Ala de colo f 
- Rănit. 


Ustaşistul dădu din umeri şi-o porni către cel căzut. 
Avea braţele atît de lungi, încît abia dacă s-a 
aplecat. Propti ţeava pistolului după urechea tipului 
şi apăsă pe trăgaci. Mititelul dădu o dată din 
picioruşele sale, se răsuci pe o parte, încremeni. 


Guerzevici se înapoie lîngă mine. Avea o mutră po- 
sacă. 


- Şi asta nu-i încă totul. Va trebui să-i îmbarcăm. Şi 
n-a rămas măcar unul teafăr să sape groapa. 


A oftat, clătinînd din capul său mare şi rotund. Ochii 
lui albaştri spălăciţi erau pustii şi inexpresivi. 


Dezertorul 


Am aruncat o privire peste umăr şi-am văzut-o pe 
Virginie. Venea către mine, palidă, ascunzîndu-şi 
obrazul în palme, - Nu sta aici, i-am spus. Urcă la 
tine-n cameră. Vin şi eu îndată ce-o să pot. 


Vedeam c-ar vrea să-mi pună anumite întrebări, dar 
s-a supus fără să scoată o vorbă, JEAN-LOUIS- 
LAFITTE 


L-aii»' urmat pe ustaşist în spatele donjonului. Dom- 
nul Pierre zăcea pe pietriş la*vreo zece metri' de 
turnul de miazănoapte. Primise un glonte în stomac 
care ieşise exact pe lâ mijlocul spinării, puţin mai 
sus de şolduri. Nu murise. Din gură îi curgeau bale. 


- Asta-i amicul Jeanninei, am spus. Ela fost or- 
ganizatorul. 


Ustaşistul îşi pipăia obrazul. Îl tăiase, probabil, o ţan- 
dăra din parbriz. Zise: 


- O să-i încărcăm pe toţi în furgonetă şi-d'Să mer- 
gem să săpăm o groapă pe undeva în pădure... - îl 
înhaţă pe domnul Pierre de-o gleznă şi-S trase. Du- 
rerea îl trezi din leşin. Deschise ochii.şi începu să 
urle: 


- Ha!... ha!... ha!..'Spinarea mea! 


Bănuiesc că avea coloana vertebrală sfărimată. 
Zbiera îngrozitor, în vreme ce Guerzevici îl trăgea 
după sine, ca pe un hoit de animal. Ustaşistul 
mergea cu pasul său obişnuit, fără grabă, chiar 
parcă mai încet. Nici urmă "de cruzime pe faţă. Ai fi 
zis că-i cu gîndul aiurea. 


Am văzut prea mulţi oameni ucigind şi prea mulţi 
murind, ca să mar fiu excesiv de sensibil la anumite 
iu-' ca uri, dar strigătele astea erau într-adevăr greu 
de suportat.. 


Cînd pătrunseserăm,în curte, Ordas stătea în prag, 
Se. mai curăţase puţin şi-şi schimbase halatul: era 
din nou în cel vişiniu. Guerzevici dădu drumul 
piciorului domnului Pierre. Ordas se îndreptă spre 
noi. Ustaşistul lua un soi.de „drepţi. 


- Ne ocupăm de ei, domnule Mesnil. O să-i ducem 
cu camioneta în pădure, undeva departe. N-o 
s-avem necazuri. 


Ordas dădu aprobator din cap Ne declară că era 
mulţumit de noi. Imi strînse mîna şi mă felicită că 
am scăpat de poliţişti şi că m-am înapoiat la 
momentul opor179 


iun,-Apoi ne întoarse spatele şi intră în donjon. Nu 
prea suporta aerul de afară căpetenia asta. 


li adunarăm pe cei trei în mijlocul curţii. Eu, m-am 
dus, să aduc camioneta,. L-am băgat şi pe Djelloul 
înăuntru. Ustaşistul l-a înhăţat pe domnul Pierre şi 
l-a azvn> iit în maşină, iar, peste el, pe ceilalţi doi. 


- Du-te şi caută două hirleţe, mi-a spus Guerzevici, 
O să. avem nevoie şi de o pătură ca să-i putem căra, 
la-o pe cea mai mare din dulapul din bucătărie, |... 


Dezertorul 


Hîrleţele le-am găsit.într-unui din şoproane, în grajd, 
caii nechezau. Am trecut în goană şi pe-acolo. 
leslele erau goale. Le-am dat o mînă de fin. Apoi am 
pornit spre bucătărie. Am luat din dulap o pătură 
mare. Am pus totul pe masă, Mi-era sete. Am 
deschis frigiderul. În el se.afla lapte şi vin. Am şovăit 
o clipă, după care m-am decis pentru un pahar, cu 
lapte. W; ; 


- AmE vorbit cu patronul, mi-a spus Guerzevici cînd 
m-am întors la camionetă. Jeannine nu-i la donjon, A 
plecat cu cîteva minute înainte de venirea celorlalţi. 
Patronul bănuieşte ori că aşteaptă pe undeva, ori că 
stă la pîndă, dincolo de incintă, în vreme ce amicii ei 
operează. 


Am întins cuvertura peste grămada de corpuri Dom- 
nul Pierre era dedesubtul lor. Plîngea. 


Am mers aşa vreo zece kilometri pînă într-un loc 
unde pădurea era foarte deasă. De acolo ne-am 
angajat, cit a fost cu putinţă, pe un şleau. La capătul 
lui, ustaşistul a tras pe dreapta, în spatele unui 
hăţiş. Am BI coborit luînd cu noi cazmalele. Am 
căutat un loc unde solul să fie mai afinat şi ne-am 
apucat sa săpăm. 


Exceptîndu-i pe vînătorf, dar şi asta rar, locurile 
acestea nu sînt practic, călcate de nimeni. 


Munca s-a dovedit a naibii de anevoioasă. Terenul 
era străbătut de rădăcini, unele groase şi greu de 
tăiat. 


180 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Pe de altă parte, groapa trebuia să fie destul de 
adincă. Ne-am canonit un ceas întreg 


Cum dinspre camionetă nu venea nici un zgomot, 
am înţeles că domnnul Pierre murise... 


l-am aşezat pe tuspatru în groapă, unul peste altul. 
Am bătătorit pămîntul, iar ce mai rămăsese l-am 
împrăştiat. După aceea, pentru camuflaj, am 
aruncat pe deasupra frunze uscate şi crenguţe... 


M-am gîndit la Djelloul. Norocul îl părăsise pînă la 
urmă pe călăreţul din “EI Kseur. Avea poate şi el o 
familie. Ea nu va afla niciodată ce s-a întîmplat. El 
era acum definitiv singur, lipsit pînă şi de acel azil 
care se cheamă aducerea aminte. Pădurea asta în 
care zăcea acum pentru vecie nu semăna cu cele 
ştiute de el. În valea Soummam e măcar soare, sînt 
alte miresme şi alţi copaci;,. 


La întoarcere n-am scos nici unul o vorbă. Eram 
sleit, eram la capătul puterilor. Mă lăsau nervii. 
Exceptînd timpul cît am stat legat de calorifer, nu 
mai dormisem de două zile. Copoi, bandiți, 
corsicanul ucis cu lovituri de hirleţ; îmi era de ajuns. 
Chiar prea de-ajuns. 


Dezertorul 


j<-înd m-am trezit, Virginie era lîngă mine, gata 
îmbrăcată. În mîna stingă ţinea o oglinjoară, iar în 
dreapta o perie cu care îşi peria părul. M-am uitat în 
jurul meu. Ne aflam la ea în cameră. Culcîndu-mă, 
(fusesem atit de sleit, încît nu-mi mai aduceam 
aminte de nimic. Afară se făcuse ziuă de-a bi-nelea, 
o zi mohorită. Ceasul meu indica nouă şi douăzeci. 


Virginie se aşeză pe marginea patului. Se aplecă să 
mă sărute. Zimbea. Era frumoasă. O clipă am ţinut-o 
lipită de mine. Mă ispitea să prelungesc la infinit 
clipa asta, însă exista o chestiune pe care eram 
hotărît. s-o lămuresc: 


Mi-am aşezat mîna pe capul ei, am mîngiiat-o şi 
i-am spus: 


- Cînd plecăm? 


Ea se dădu îndărăt. Părea surprinsă. M-a privit şi a 
văzut că vorbesc serios. Am insistat. 


- Vreau să plec, Virginie. Vreau să las dracului 
don-jonul. E un loc infect, cu oameni infecţi. Nu-mi 
place atmosfera care domneşte aici. Nu-mi place 
Ordas, nu-mi place Guerzevici, nu-mi place Angelo. 
Pe tine, da, te iubesc. Adu-ţi aminte ce mi-ai spus în 
prima seară, la pavilion: că vrei să pleci în altă 
parte, că te-ai săturat. Şi eu m-am săturat. leri, 
patru oameni au fost ucişi. Mi-e silă de masacrele 
astea. Mi-e silă să slujesc de păzitor şi de 


111) 


gangster unui om pe care-l dispreţuiesc. Mă 
plăteşte, sînt corect cu el, dar ajunge. Un bun 
prieten de-al meu, un băiat în care am încredere, 
mi-a făcut o propunere. Lansează o afacere în 
Belgia, şi ar vrea să lucrez împreună cu el.E o 
treabă curată. Ce părere ai? 


Nu mi-a răspuns,. S-a sculat şi s-a apucat din nou 
să-şi perie părul. 


M-aro dat jos din pat, no i-am pus pantalonii, 
cămaşa; Vedeam bine că cele spuse de mine nu-i 
făceau plăcere, dar era prea important ca să dau 
îndărăt, Vroiam să duc lucrurile pînă la*capăt, - Bani 
de drum avem destui. Dacă va fi nevoie, pentru 
început, prietenul meu o să ne ajute. E un băiat ad- 
mirabil.. Îi voi rambursa... 


Virginie Zîmbi în oglindă. 


- Fireşte, fireşte... ai să-i rambursezi... În rate 
lunare. Felul în care mi-a vorbit m-a scos din sărite. 
M-axa apropiat de ea. Mi-am aşezat miinile pe' 
umerii ei. Am privit-o în ochi. 


- Virginie, ce vrei? Ce se întisnplă? De ce 
ţi-ai.schimbat părerea? 


Ea se desprinse. 


- E Nu mi-am schimbat părera, Rogr... Vreau în con- 
tinuare să plec... 


- Şi atunci? 


Dezertorul 


Îşi încruntă sprîncenele. Era furioasă.. - Tu eşti un 
mercenar... Nu întelegi.. Dimpotrivă, înţelegeam 
foarte bine. 


- Se prea poate, se prea poate să fiu un mercenar. 
Dar un mercenar, aşa cum îi zici tu, corect în 
limitele a ceea ce este şi pentru ce primeşte solda. 
Tu însă rămii din pricina banilor, aşa? Şi ce anume 
doreşti? Vrei şi tu să-l răpeşti pe Ordas? Să-i ceri o 
răscumpărare? 


Dădu din umeri. 
DEZERTORUL 

184 

- Vorbeşti prostii... 


- - Perfect. Atunci despre ce-i vorba? Aştepţi să 
moară de moarte bună şi să-ţi lase un sac de piţule 
prin testament? 


Virginie se lăsă pe marginea patului. Obrazul-i se înv 
blînzi. Era prima noastră ceartă...* 


- Am trecut prin momente grele, Roger. E. greu 
pen-,tru o fată să se trezească fără un ban, fără un 
acope-. rămiînt, fără nimeni apropiat. E mai greu 
decit pentru un bărbat... ' 


M-am apropiat de ea. l-am miîngiiat mîna cu virful 
degetelor... 


- Acum însă, ai pe cineva! Voi munci. Sînt capabil să 
cîştig pentru amîndoi. Dacă vrei, ai să lucrezi şi tu 
alături de mine... Vezi tu, banii sînt foarte folositori, 
e foarte plăcut să-i ai... dar şi cu ei e la fel ca şi cu 
multe 


„alte lucruri: nu trebuie să ne înşelăm asupra mărfii, 
nu.trebuie să plătim mai scump decit face....... 


Privirea ei s-a cufundat într-a mea. A zimbifc, -B,. - 
Eşti un om bun, Roger, eşti foarte bun, ştii asta.,; 


Am zîmbit şi eu. M-am lăsat în genunchi în faţa ei, 
acolo lîngă pat. 


- Virginie, alaltăieri am fost înhăţat, de -copoiii sigu- 
ranţei. Sînt liber acum numai pentru că am avut un 
noroc extraordinar: o eroare dintr-acelea care se 
petrec, poate, o dată la cincizeci de ani. Dacă rămîn 
în Franţa, mă vor înhăţa din nou, în mod absolut cert 
şi atunci n-o să mai scap... Pricepi? 


Şi-a pus miinile pe umerii mei. Am "ştiut că totul 
"s-a aranjat şi asta m-a făcut fericit. 


- Roger, nu vreau să fii arestat. Vom pleca dacă vrei 
chiar acum. Mă duc să pregătesc bagajele.,. 


- Bun, i-am spus, şi nu uita fierul de călcat, e ele- 
mentul esenţial al patrimoniului meu..,' 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


Rise. l-am luat din miîini oglinda şi peria. După aceea 
-am desăvirşit împăcarea noastră. 


Dezertorul 


* 


În ziua aceea nu am plecat. Guerzevici mă aştepta 
jos. Ne-am suit, el în camionetă, iar eu în,,403". Am 
mers aşa vreo douăzeci de kilometri, după care am 
abandonat camioneta într-un boschet. La întoarcere, 
ustaşistuls-a urcat în „403". 


Pe la unsprezece, pe cînd ne înapoiam, a început să 
ningă,.cu fulgi mari, ca de vată. Mie-are foame. Am 
băgat „403''-ul sub şopron şi ra-am dus la bucătărie 
să-nfulec ceva. Guerzevici m-a întovărăşit, ceea ce 
mă' aranja de minune: vroiam să-i cer cîteva 
lămuriri. L-am întrebat unde fusese Angelo ieri, în 
timpul încăierării. Mi-a răspuns că se dusese 
împreună cu madam, Francoise după cumpărături la 
Toucy. Explicaţia stătea în picioare, dar oricum prea 
erau dese coincidenţele astea. 


- În ce termeni era drăguţul de Angelo cu Jean-nîne? 
am întrebat. 


- Oarecari. Se înțelegeau. De ce? . Discutind, 
mestecam fiecare cîte un sandvici gros. 


- Nu cumva făceau ţi un pic de amor? Ustaşistul îmi 
aruncă o privire. 


- Un pic, da. 


° -EHE Patronul este la curent? 


- Bineînţeles că nu... Jeannine nu era o fortăreață 
inexpugnabilă.. Mergea chiar şi fără să umbli la 
pungă; fata se plictisea aici... De, avea şi ea părţile 
ei bune... 


. Rînji. N-aveam nici un motiv să mă îndoiesc că şi el 
gustase din mierea asta... 


Cînd tocmai mă pregăteam să ies, Guerzevici mă 
strigă: - -W ' 


DEZERTORUL 
187* 


- A (în-te pe-aici. Deschide poarta mare de lîngă pa- 
vilion şi fixează canaturile. Patronul aşteaptă pe 
cineva. Cineva pe care-l cunoşti... 


Am făcut ce mi-a spus să fac, după care l-am vizitat 
pe Angelo. Am ciocănit de două ori şi am intrat. 
Citea un roman poliţist, trîntit în pat. Mi-am zis că în 
cazul unui arţăgos de gabaritul iui, drumul cel mai 
scurt e şi cel mai bun. 


Dezertorul 


- Angelo, i-am spus, de cîtva timp te îmbolnăveşti 
cam des. Te-am înlocuit de două ori ca să merg la 
Paris şi a doua oară a fost cît p-aci să 'se termine 
foarte rău. În plus, ieri, taman bine în timpul 
ciocnirii, te aflai la plimbare. Şi-acum bagă la cap: 
că eşti nepotul patronului, asta o ştiu; ce ai aranjat 
sau ce n-ai aranjat cu Jeannîne nu mă interesează; 
dacă ai fost şi tu în corn-binaţie, e posibil, dar puţin 
îmi pasă şi de asta. Să nu te apuci însă să ne faci 
mizerii, mie şi Virginiei, fiindcă dacă îmi pun în cap 
să mă ocup de tine eşti în aer. Poţi să mă crezi. Ne 
laşi în pace şi te lăsăm în pace. Asta-i tot. lar-tă-mă 
că te-am deranjat. 


Am zis şi am ieşit închizînd binişor uşa. Îi spusesem 
adevărul. Urzelile sale mă interesau tot atit de puţin 
ca şi superba, geniala şi magistrala combinaţie a 
răposatului domn Fierrăâ, Afară continua să ningă. 
Mi-am aprins o ţigară. Fumam cu mîinile vîrîtc în 
buzunar, cînd un;,D.S." verde cu mascs albă se 
abătu din drum şi întră iii cartea don-jonului. Am 
sec; ţigara din gură. Cel de la volan era un blond 
uriaş, d ochi mici aibsşiri, sfredelitori. Alături şedea 
locotenentul B^rthe. S-a uitat la mine şi mi-a făcut 
cu:< chiul Ara rămas cu gură căscată. 


Guerzevici le-a ieşit în întîmpinare. El şi cu locote- 
nentul Barthe au trecut pe lîngă mine şi-au urcat 
scara; 

188 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


M-am apucat să trag din nou din ţigară, 
examinîndu-l cu coada ochiului pe blond. Văzusem 
pe undeva capul ăsta, dar nu-mi mai aduceam 
aminte unde anume. Tipul se uita şi el la mine. Şi-a 
fluturat mina în chip de salut. Memoria mi-a revenit: 
Helmuth Hostdorffer, ex-legio-nar din Regimentul 2 
Paraşutişti, ex-comandă Delta. 


Blondul cobori şi se apropie de mine. Ochişorii îi 
ri-rieau. L": ' ° E 


- Wie geht's, Verbel? - ' 
- Ja. Und du, Kamerad? » 


- - Mcht sehr gut. Ich bin pleite. Ich bin zu-mude um 
zu arbeiten... 


Am ris. "A\ 
- Was machen sie jelzt? 
- Ich weiss nicht. Sie beraten. ' Was ist los? 


- Der Oberst*. Urmează să vină. Poate miine. l-am 
oferit o ţigară. Peste o clipă apăru şi locotenentul 
Barthe. Era singur. Mi-a strîns mîna. L-am întrebat? 


W- Se aranjează, domnule locotenent? Dădu 
afirmativ din cap. 


Dezertorul 


- Aşa s-ar zice. Ordas e de acord cu o întîlnire miine 
dimineaţă. l-am dat cuvxntul meu de onoare că 
oricare ar fi concluziile întrevederii, securitatea sa 
perso-naiă va fi asigurată, în noaptea asta o 
anumită persoană va sosi din Germania ca să-l 
întâlnească. Lucrurile se'vor petrece la vreo zece 
kilometri de aici, în mijlocul naturii, E prevăzut să fii 
şi tu. Pe miine, Verbel. 


f.Cura îţi merge, Verbel? -- Bine. Dar ţie camarade? 


- Nu prea bine. Am dai faliment. Sînt prea obosit cu 
să mai lucrez. 


- Ce fac ei acum? 

- Nu ştiu. Se sfătuiesc. 

- S-a întîmplat ceva? Colonelul,,, DEZERTORUL 
143 


Îndată după plecarea locotenentului Barthe şi a lui 
Hostdorffer am urcat pînă la Virginie şi i-am spus că 
vom părăsi donjonul miine după-amiază, imediat ce 
se va termina întrevederea. 


e 


Ziua s-a scurs în linişte. Ningea. Ne-am pregătit ba- 
gajele. Nu era mare lucru: o valijoară pentru hainele 
Virginiei şi sacul meu. Seara am făcut o scurtă 
plimbare pînă la heleşteu. Îngheţase. Pădurea era 
albă. La întoarcere am ţesălat şi periat caiii. 
Tăceam. Mă simţeam nervos. 


* 


Noaptea a nins într-una. M-am sculat 
dis-de-dimi-neaţă. L-am căutat pe Guerzevici la el în 
cameră şi l-am întrebat care sint instrucțiunile. Mi-a 
spus că întîlnirea e fixată pentru ora unsprezece şi 
mi-a arătat locul ei pe o hartă de stat-major: o 
încrucişare de drumuri, lîngă un podeţ, în mijlocul 
pădurii. 


L-ara lăsat şi m-am dus la mine în cameră. Am luat 
pistolul, l-am demontat şi l-am uns. Tocmai intrasem 
la Virginie cînd Guerzevici a ciocănit la uşa ei. Ordas 
era suferind şi avea nevoie imediat de ea. 


Am coborit în bucătărie să iau ceva în gură.. O clipă 
mai tîrziu am auzit paşii ustaşistului. Mi-a spus că 
patronul nu se simte bine, că are o criză de astmă şi 
că vrea să-mi vorbească. 


Am urcat împreună la etajul doi. Ordas era în pat. 
Respira zgomotos. Arăta prost, dar nu mai rău ca de 
obicei. Pendula de pe măsuţa de noapte arăta ora 
nouă şi patruzeci de minute. 


Vorbea împroşcînd cu scuipat. 
10 - Dezertorul 

148 

JEAN-LOUIS LAFITTE 


- Sînt bolnav, llaudouin... Cred că am răcit... Am fe- 
bră... Nu ştiu dacă o să mă duc la întîlnirea aceea... 
Sînt un om bolnav... Nu mai am douăzeci de ani. 


Dezertorul 


Mi-am compus o figură de circumstanţă. Toată isto- 
ria asta nu-mi plăcea, dar uitîndu-mă mai bine la el 
mi se păru că intr-adevăr nu-i în- cea mai grozavă 
fermă. Era verde la faţă. 


Virginie era şi ea acolo, adorabilă în halatul ei alb. 
Am tras-o lîngă uşă, în vreme ce Ordas continua să-i 
înşire" lui Guerzevici nenorocirile sale. 


- Ce are? 


- Nu ştiu, Roger. A vrut să-i fac o injecție. Nu-i prima 
oară... 


- Crezi că-i o treabă serioasă? Virginie avu o 
expresie dubitativă. Reintrarăm în cameră. 


- N-o să înţeleagă, domnule Mesnil, spunea tocmai 
ustaşistul. O să-şi închipuie iarăşi cine ştie ce dacă 
nu vă duceţi... 


- Voi merge, răspunse Ordas. Voi merge, chiar de-ar 
fi să mor! 


Adunîndu-şi ultimele forţe îşi scoase dintre 
cearşafuri picioarele sale păroase. Era în cămaşă de 
noapte. 


Privirea sa tulbure o întîlni pe a mea. Îşi ţinea strînse 
buzele cărnoase şi groase. 


- Voi merge, Haudouin. Poţi să te pregăteşti... l-am 
spus că sînt gata. 


S-a săltat în capul oaselor ca să se dea jos. dar s-a 
prăvălit îndărăt în pat. Şi-a prins fruntea cu palmele. 
Credeam că se pune pe plins. 


- Nu, nu, nu pot... Mi se-nvirte capul... Sînt bolnav... 
Nu pot... O să vă duceţi voi... O să le explicaţi... O să 
le spuneţi să vină-ncoace dacă vor... li aştept... 


DEZERTORUL 
193 


'«- Asta nu s-a prevăzut, domnule Mesnil, spuse 
Guerzevici. 


Am făcut doi paşi înainte. 


- Mi-ar mira să accepte, domnule, întîlnirea s fixata 
acolo şi nu aici. Aşa cum zice şi Guerzevici asta nu 
s-a prevăzut. 


De furie a reuşit de astă dată să se ridice în picioare, 
- Sînt bolnav!... Sînt bolnav, pricepeţi? Un om în 
starea mea nu poate ieşi la plimbare prin zăpadă... 
Dacă nu vor să vină aici, să amine întîlnirea pe o 
altă zi, pe miine, pe poimiine, cînd vor şi unde vor... 


A zis şi s-a culcat îndărăt, cerîndu-i Virginiei să pună 
peste el încă un pled; îi era frig peste tot. 


Ustaşistul şi cu mine am ieşit. Am aşteptat pe cori- 
dor să iasă şi Virginie. Era frumoasă, cu pletele ei 
negre peste halatul alb, mărunţica, înduioşătoare. 
Nu mai semăna a băieţandru. Am strîns-o la piept şi 
i-am şoptit la ureche: 


Dezertorul 


WE- Ai cîştigat, pe tine te aleg ca infirmieră. 


* 


Am luat „403"-ul. Guerzevici a trecut la volan. Părea 
şi el nervos. Mergeam încet. Drumul era acoperit de 
zăpadă. ri,i. 


Şovăiam dacă să-l pun la curent sau nu. M-am 
decis.: '- Domnule Guerzevici, o să vă părăsesc. Eu 
şi Virginie plecăm. Chiar în seara asta. Nu cred c-o 
să aveţi bătaie de cap cu găsirea cuiva care să mă 
înlocuiască. De altfel, acum toate precauţiile sînt 
inutile... 


Ustaşistul părea uşor surprins, dar nu ridică nici o 
obiecţie. 


v- Te duci în Elveţia? 
- Da, am spus. Poale. 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Fornăi pe nas, - Dacă aş putea m-aş întoarce şi eu 
acasă la mine, în Croaţia. 


- Mda, am zis, sîntem cu toţii în aceeaşi oală. 


Am trecut pe podeţul văzut pe hartă şi am ajuns îa 
locul întîlnirii. Drumul-înainta gituit între tufişuri 
dese. Lîngă răscruce, niţel retrasă, se zărea o casă 
de pădurar aflată în ruină. Am luat-o la stînga. 


D.S.-ul verde era la vreo trei sute de metri, tras îa 
marginea drumului. Ustaşistul semnaliza cu farurile. 
D.S.-ul răspunse. Guerzevici tăie contactul şi viri 
cheia în buzunar. 


Am coborit. Aerul era rece. Pe deasupra copacilor se 
roteau croncănind ciori. 


Din D.S. au coborit doi oameni. Ne-au cercetat înde- 
lung prin binoclu. Apoi s-au urcat la loc în maşină şi 
au demarat. La douăzeci de metri de noi au oprit. 


Erau trei cu toţii: locotenentul Barthe, Hostdorffer «- 
şi mai uriaş în canadiana lui îmblănită - şi un bărbat 
înalt cu părul tuns perie. L-am recunoscut, deşi îm- 
bătrânise şi îşi lăsase o barbă tăiată marinăreşte. 


Locotenentul Barthe se îndreptă către noi. Cînd văzu 
că Ordas nu-i în maşină, încruntă din spriîncene. Am 
pornit-o în întîimpinarea lui ca să-i explic. Guerzevici 
păşea în stînga mea. Avea o mutră îngrozitoare. 
Transpirase tot. Îşi furişă mîna sub scurta de piele. 
Într-o fracțiune de secundă am înţeles totul. Am 
răcnit: „Adăpos-tiţi-vă, dom' locotenent!" O clipă 
mai tîrziu i-am şi văzut pe copoi. 


* 


Am tras două gloanţe în burta ustaşistului. S-a pră- 
buşit în genunchi, scăpînd Colt-ul din mînă. Am golit 
tot încărcătorul. Locotenentul! Barthe şi Hosdorffer 
trăgeau 


DEZERTORUL 


Dezertorul 


196 


de asemeni, dar ceilalţi era a prea mulţi. leşeau de 
pretutindeni, din casa pădurarului, de sub pod, de 
după talu-zul drumului, din tufişuri, pe puţin vreo 
patruzeci la număr. 


Toţi trei ştiam să ochim. l-am stopat pe cei care ve- 
neau din faţă şi din dreapta, dar din spatele nostru 
au prins să răpăie arme automate. Am simţit o 
arsură la antebraţul sting. Bărbatul cu păr cărunt 
era întins de-a latul drumului, cu fruntea sfărimată 
de un glonte şi faţa descompusă alb-roză. 
Hostdorffer căzu şi el. Se săltă însă într-un cot şi 
lansă o grenadă. 


Ea ne-a salvat. În rîndurile gorilelor s-a produs o 
tă-lăzuire. Poţi fi, desigur, curajos, poţi avea o 
meserie aspră şi frumoasă, dar nu-i obligatoriu să-ţi 
placă şi grenadele. L-am împins în D.S. pe 
locotenentul Barthe şi m-am aruncat la volan. 
Maşina nu mai avea geamuri, nu mai avea parbriz, 
portierele din spate ciuruite, dar porni totuşi, 
zigzagînd printre rafale, Am accelerat. Zăpada şi 
vîntul ne izbeau drept în faţă. Antebraţul stîng mă 
ustura îngrozitor. M-am uitat la el. Glontele îmi 
vîrstase pielea, un fleac, o zgiriietură, genul de rană 
care te face să-i înfrunţi pe chirurgi cu zâmbetul pe 
buze. 


- la-o la dreapta! mi-a spus Barthe. La dreapta! L- 
am ascultat. Strîngea din dinţi comprimindu-şi eu 
mîna umărul stîng. Sîngele îi şiroia printre degete. 


Am încercat să fac o socoteală: cei din spate nu vor 
întîrzia să se lanseze în urmărirea noastră. Vor 
alerta jandarmeria, poliţia, agenţii motociclişti, 
posturile de control, într-o oră, sau poate chiar mai 
puţin, toate drumurile, toate ieşirile vor fi 
supravegheate... 


- Încotro mergem, dom' locotenent f Pe unde credeţi 
că avem vreo şansă? 


197 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


- iți aminteşti de drumul spre fermă? Atunci cînd ai 
venit după fată?... 


În mare, îmi aminteam. Parly. Cam cincisprezece ki- 
lometri. Dar mai întîi trebuia să scăpăm din pădurea 
asta... 


N-am reuşit s-o facem. Primul care a zărit barajul a 
fost locotenentul Barthe. Mi-a strigat: „Atenţie, 
Verbel!" Am frînat prea brusc. Maşina a derapat pe 
zăpadă. S-a răsucit o dată şi a intrat cu botul în 


şanţ. 


Portiera din partea mea se înţepenise în taluz. N-am 
putut s-o deschid. M-am strecurat atunci prin gaura 
lăsată de parbriz. Cea din dreapta funcţiona normal. 
L-am ajutat să iasă pe locotenentul Barthe. Îşi 
stringea umărul. Obrazul îi era ca de ceară. 


Dezertorul 


La vreo cincizeci de metri distanţă, un turism şi un 
autobuz barau drumul. O parte din tipi purtau 
uniforme albastre şi căşti. Unul porni în fugă spre 
noi, apoi alţi trei sau patru. Cel din faţă strigă: 
„Stai!" şi slobozi o rafală. Am luat încărcătorul de 
rezervă şi l-am băgat în lăcaşul lui. Am armat. 
Locotenentul Barthe zăcea pe zăpadă. Am tras două 
gloanţe în individul cu pistolul-mi-tralieră şi-n primul 
dintre cei care-l urmau. Cel cu automatul a scăpat 
arma şi s-a apucat de pîntec scoţind un țipăt ciudat. 
Următorul, s-a prăbuşit pe spate. Uite doi care nu 
vor mai. bea şampanie la banchetul în cinstea 
victoriei. Ceilalţi se răspîndiră trăgînd dezordonat. 


L-am apucat pe locotenentul Barthe, l-am încărcat 
pe umeri şi am luat-o la fugă, Poliţiştii ne împroşcau 
din automate, în asemenea momente norocul joacă 
un mare rol. Eu unui l-am avut. Alergam prin 
pădure, pe zăpadă, către adîncul pădurii. Pe prima 
sută de metri am fugit cit 


DEZERTORUL 
198 


am putut. Barthe cîntărea, nu glumă, dar şi eu sînt 
solid. Am mai parcurs o sută de metri. Inima bătea 
să-mi spargă pieptul. Gitlejul îmi era uscat. Nu-mi 
mai simţeam picioarele. Eram o fiară, o fiară care 
fuge. O altă sută de metri. Ceilalţi nu mai trăgeau. 


Am încetinit cursa. Am trecut la pas. De îndată ce 
mi-am recăpătat suflul, am început iarăşi să alerg. 
Străbăteam acum un cîmp presărat cu tufe de 
drobiţă şi iarbă-neagră care trozneau sub picioare. 
Negri sub albul zăpezii, înspre miază-noapte, brazii 
îşi înălţau coroanele triunghiulare, deci alcătuind un 
adevărat zid. 


O dată ajuns aici, m-am oprit. Am aruncat o privire 
îndărăt. Nici o mişcare. Ştiam că pentru ei nu-i o 
problemă să se ia după noi, după urmele lăsate, 
însă mica mea demonstraţie de adineauri le cam 
tăiase elanul. Vor veni, dar numai cu forţe serioase. 
Nu se zoreau. 


Unde să mă duc? De fermă nu mai putea fi vorba ţ 
în orice caz, nu pe jos şi cărîndu-l pe Barthe în cîrcă. 
N-aş fi rezistat, cît sînt eu de voinic. Poliţiştii m-ar fi 
prins din urmă cu mult înainte de a fi apucat să 
ajung... 


Să fur o maşină? De unde în pădurile astea? 


Am auzit glasul locotenentului. Spunea: 9,Verbal..." 
Verbel..." încet de tot, abia şoptit. L-am lăsat jos, 
Cînd i-am văzut chipul, am priceput: se sfirşea. 
Acum era rănit nu numai la umăr; două-trei gloanţe 
îi străpunseseră pieptul. Se terminase. 


Deschise ochii, apoi îi închise. Şopti. 
r- întinde-o Verbel... Întinde-o... 


r- Perfect, i-am răspuns ţ dar cu dumneavoastră? 


Dezertorul 


Mă privi. 


- Nu... După cum vezi, nu mai are rost... Osăte 
în-haţe.,. 


200 JEAN-LOUIS LAFITTE 

E-E Vă faceţi griji de pomană, i-am răspuns. Sînt un 
băiat plin de resurse. Gorila care ar putea pune 
mina pe noi îşi suge încă biberonul... 


Vorbeam pe ton glumeţ. Era tot ce puteam face. O 
ştia şi el, după cum o ştiam şi eu. 


Se săltă uşor într-un cot. 


- Dă-mi o ţigară şi şterge-o imediat... M-ai auzit: 
imediat... 


- Nu. * încercă să facă pe furiosul. 


- Timpitule! Eşti un tîmpit şi jumătate, Verbel! Un 
cap sec... 


Nici asta n-a prins. 


- Haideţi, dom' locotenent, odihniţi-vă. Economi 
şi-ţi-vă forţele. N-am făcut încă plata la lăutari... 


Am aprins o ţigară şi i-am virit-o între buze. A tuşit 
E scăpînd tigarea. l-am dat-o din nou. A clătinat din 
cap în semn că nu vrea. 


M-a privit cu un uşor zîmbet. Glasul îi devenea tot 
mai stins. 


Nu-ţi mai pot da nici o decorație, Verbel... 


- Nu face nimic, i-am răspuns. O treceţi în cont pen- 
W tru data viitoare. 


Făcu o mişcare să-şi scoată portofelul. L-am ajutat, 
înăuntru era o scrisoare purtînd un nume şi o adresă 
din Germania. 


e - Am înţeles, i-am spus. Va pleca. O vor primi. 


Clipi uşor. Nu mai putea vorbi, dar privirea continua 
să-i rămînă trează, coştientă. 


M-am aplecat peste el. Voiam să fiu sigur c-o să mă 
audă. 


- Domnule locotenent, ştiu cine a montat capcana 
asta. Ştiu cine-i scursoarea care ne-a tras pe sfoară. 
Să 


DEZERTORUL 
201 


n-aveţi nici o grijă. O să mă ocup eu de el. V-o 
făgăduiesc, domnule locotenent. 


Am aşteptat să moară. l-am acoperit fața, apoi am 
plecat pe jos, prin zăpadă. Calculasem: opt sau nouă 
kilometri în direcția asta. Lesne n-avea să fie, dar ori 
ce-ar fi fost ei, poliţişti, gorile, tancuri, infanterie, 
aviație, ştiam că voi răzbate. Imi rămăsese de 
încheiat o mică socoteală. 


X 


Dezertorul 


Salve! i-am spus, Te-a mai lăsat criza de astmă? 
Deschisesem uşa şi intrasem, fără zgomot. Era cu 
spatele ia mine. Îl vedeam pentru prima dată altfel 
decit în halat de casă ori în cămaşă de noapte. Pe 
cinstea mea, purta un paitor gros de culoare bej, cu 
guler de astrahan, iar pe cap o căciulă, tot de 
astrahan. Îi plăcea omului blana asta! 


S-a întors către mine. Avea o privire lăcrămoasă. 
Mititelul, tocmai îşi făcea valizele. 


- S-ar zice că nu mă aşteptai,,, Nu fusese prevăzut 
să revin? Nu figura în program? 


Tuşi, ca să-şi dreagă glf.ăul. 

- Haudouin... 

- Nu, nu Haudouin: Verbe! Caporal şef B.oger Verbel 
din Regimentul 1 de Paraşutişti al Legiunii Străine, 
dezertor, condamnat la moarte, gata să te slujesc.;! 
Am apăsat pe ultimul cuvint, Nu i-a plăcut. A înghiţit 
de cîteva ori în sec. Fălcile au prins să-i tremure. 
Şi-a descleştat cu greu gura: 

- Haudouin, dumneata..: Am clătinat din cap. 

- Nu. Ţine-ţi gura, Ordas. Nu mai ai ce spune. 
Nimeni nu te va mai asculta. Vin în numele celorlalți, 
în numele camarazilor. Te voi ucide. 

Făcu un salt înainte. 


DEZERTORUL 


153 
- Nu!... Greşeşti!... Verbel, lasă-mă să-ţi explic... 


~, li era într-atit de frică, încît se bilbiia. Am scos 
pistolul de la centură. Tăcu. Incremeni. 


- M-ai dus straşnic, i-am spus. Pe toţi ne-ai dus 
straşnic. Ai reuşit, ai cîştigat. Locotenentul Barthe e 
mort, El şi cel care venise din Germania ca să te 
întilnească. lat* eu vin în numele unui om pe care-l 
chema Hostdorffer, un soldat, un om simplu. Şi al 
altora: al tuturor celor pe care tu i-ai turnat, i-ai 
vîndut! 


l-ai dus pe mulţi de nas, dar regele tîmpiţilor a fost 
mandea. Dacă aş fi avut un gram de creier, ar fi 
trebuit să intru la bănuială de la bun început. Cînd 
te caută toată poliţia şi siguranţa din Franţa, cînd ai 
fost cap de afiş şi ţi-a apărut poza în toate ziarele, 
nu stai într-un castel, la o sută patruzeci de kilometri 
de Paris, fie el şi-n mijlocul naturii. Nu, asemenea 
poveşti nu există decit în reviste... 


Mi-a trebuit timp ca să pricep. Erau, ce-i drept, 
cîteva fleacuri care-mi dădeau de gindit, care nu mi 
se păreau în regulă, dar m-am prins prea tirziu, abia 
în clipa în care asociatul tău, scîrna ailaltă de 
Guerzevici, a pus mina pe pistol. El trebuia să dea 
semnalul pentru focul de artificii! Aşa-i, nu? 


Dezertorul 


Am doar o mică scuză că m-am lăsat îmbrobodit atîl 
de bine: toate scornelile despre preacinstita ta 
persoană, despre marele şef, despre cel mai dur 
dintre duri, despre incoruptibilul care sfişie tot, 
despre neîmbliînzitul, despre cel cu fruntea veşnic 
sus, despre eroul stoic” al ultimei baricade, despre 
condamnatul la moarte cu douăzeci de ani de ocnă 
ca supliment... E ceva! 


Vezi tu, Ordas, eu nu sînt francez, sînt elveţian. M- 
ana înrolat în Legiunea Străină dintr-un motiv 
personal, din pricină că am avut un moment de 
cădere sufletească, din 


204 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


pricină că n-am avut destul curaj să continui să fac 
ceea ce trebuia să fac, după cele întâmplate. Nu mă 
priveşte politica franceză. Ce-mi pasă mie dacă 
Algeria va rămîne la fel cum a fost sau nu! Am 
dezertat fiindcă şi şefii mei au dezertat, iar eu îi 
respectam. Nu erau nişte giganţi, nu erau nişte 
superinteligenţe, dar erau nişte oameni cinstiţi care 
aveau o credinţă. 


Poţi stima un duşman, fie că luptă cu puşca, fie cu 
ideile. Tu însă eşti tot ce poate fi mai josnic pe 
pămînt, indiferent de partidul în care te-ai afla: eşti 
trădătorul, eşti luda, eşti cutra. Şi asta nu de azi, de 
ieri. In Algeria tot pentru poliţie codoşeai. Cu mutra 
pe care o ai sînt gata să pariez că primeai o soldă 
încă pe vremea cînd umblai în pantaloni scurţi şi 
şterpeleai acadele de la băcan. Ai început cum încep 
toţi cei din branşă; ca peşte şi ca turnător. Apoi ţi-ai 
croit propriul drum. Epoca era propice şi, fireşte, 
ti-au dat şi gorilele o mînă de ajutor. Nu erai tu ăl 
mai feroce, mai aprig de gură, mai îndirjit? Bineîn- 
teles că da! Supralicitai. E o metodă bună ca să urci 
pe scara ierarhică şi-apoi asta-i silea şi pe ceilalţi să 
forţeze nota, să se demaşte. lar tu, după fiecare 
reuniune, puneai frumuşel pe hîrtie mica ta listă, 
micul tău raport pentru domnii de la siguranţă. În 
felul acesta erau la curent cu totul. Apoi, cînd ai fost 
condamnat la moarte, lucrul acesta ţi-a conferit un 
prestigiu de mîna întîi pentru prostimea de-acolo... 
Erai eroul, purtai aureola martirului, aveai toate 
harurile... 


Cum nu-ţi ajungeau primele pe care le căpătai în 
schimbul rapoartelor şi al turnătoriilor şi cum te 
gindeai şi la viitor, ai aranjat ca în momentul 
exodului să pui laba pe un teanc frumuşel de 
bancnote. De parale nu ţi-a fost silă 


DEZERTORUL 
205 


Dezertorul 


niciodată, aşa ceva nu era genul tău. Apoi, la fel ca 
toată lumea, ai traversat şi tu marea. Te-ai stabilit 
însă rapid în Franca. Era mai comod pentru relaţiile 
tale cu copoii, şi-n plus erai mai în siguranţă. Te-ai 
pus deci pe treabă, aşa cum făcuseşi şi-nainte. aşa 
cum o făcuseşi şi acolo. 


În acest moment am apărut eu. Am fost. pivotul ul- 
timei tale lucrături. Pe mine se sprijinea totul. 


Fireşte, nu m-ai angajat ca să instalez o sonerie. 
Semnalul de alarmă era un lucru secundar. Oricine 
putea să-l facă. M-ai angajat în înţelegere cu gorilele 
siguranţei pentru că servisem în plutonul 
locotenentului Barthe, pentru că mă cunoştea, 
pentru că ar fi avut încredere în mine. Eu nu eram 
decit o plevuşcă, un amănunt fără importanţă, 
urmînd să fiu băgat la zdup îndată ce va fi nevoie. 
Dar în combinaţia pe care aţi pus-o la punct, tu şi 
amicii tăi de la serviciile speciale, am avut un rol 
mare. Eram, în ultimă instanţă, garanţia 
onorabilităţii tale. 


Şi asta pentru că ceilalţi deveniseră bănuitori. Nu 
era vorba numai de istoria cu biştarii deturnaţi. 
Oamenii începuseră să-şi spună că prea le porţi tu 
ghinion celor pe care i-ai sărutat pe ambii obraji., 
Atunci, te convoacă. Reclamă explicaţii. lţi cer să vii 
să-i întâlneşti în Germania. Bineînţeles, refuzi, dar 
faci şi obişnuitul tău raport şi gorilele decid să 
arunce un năvod care să prindă un peşte mare. 
Startul a fost dat, Mă aduci încoace. Mă instalezi la 
donjon. Scopul tău este să-3 întîlnesc pe Barthe şi, 
într-un chip sau altul, să intrăm în contact Fireşte, 
ştii exact cine e, tot aşa cum ştiai totul în legătură 
cu antecedentele mele, încă înainte de a debarca eu 
aici 


Î58 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Barthe e un vînat mai interesant deeît mine, dar 
amicii tăi trag nădejdea că, dîndu-şi ei un pic de 
osteneală, vor dobîndi ceva mai bun, mult mai bun. 


Figura se prinde. Se prinde chiar foarte bine. Întâm- 
plător, în noaptea atacului, locotenentul şi cU mine 
ne trezim faţă în faţă. Nu prevăzuseşi aşa ceva şi 
nici răpirea Virginiei. Dar asta slujeşte planurilor 
tale. O dată şi oclată, tot trebuie să-l întîlnesc. 
Luăm, aşadar, contact, eu şi locotenentul Barthe. Îţi 
transmit propunerile lui, îi duc răspunsul tău. Între 
voi doi eu sînt intermediarul, un intermediar pe care 
Barthe nu-l suspectează nici o clipă, despre care ştie 
că nu va trăda, fie şi pentru.un imperiu, un om în 
care are încredere. 


Dezertorul 


Urmînd instrucţiunile bunilor tăi amici, te laşi, 
niţeluş rugat. Pe urmă accepti, dar în anumite 
condițiuni: întîlnirea să fie fixată în Franţa, pe 
undeva prin apropiere. Şi mai ales, lucru foarte 
important, lucru asupra caiaua ai grijă să insişti, 
întîlnirea trebuie să fie la nivelul cel mai înalt, între 
şefii cei mari. Gorilele nu vor să-şi deplaseze 
artileria şi blindatele pentru un mirlan oarecare. 


Magistral combinat totul; dar uite că a existat şi un 
hop. Jeannine, femeia ta*de casă, şi-a băgat în 
seăfirlia aia a ei de găină să te răpească şi să-ţi 
umfle în felul ăsta paralele. Aranjează lovitura cu 
gaşca ei şi vorbeşte şi cu mine. Îmi face propuneri. 
Şi întrucît eu refuz, mă toarnă sticle-ţilor cu prilejul 
unui drum făcut la Paris. 


Catastrofă? Pentru mine e o surpriză neplăcută, dar 
pentru tine înseamnă că toată combinaţia sare-n 
aer. Dacă nu mai sînt prezent, întreaga afacere riscă 
să se dea peste cap. Fireşte, poliţiştii care mă 
arestează habar n-au de ce se pregăteşte şi nici de 
rolul pe care-l joc eu. În Franţa, DEZERTORUL 


serviciile speciale sînt cu duzinile. Doar o 
coincidenţă extraordinară a făcut ca cei în urechea 
cărora şi-a şuşotit Jeannine confidenţele să fie 
tocmai cei la curent cu combinaţia... 


Copoii mă umflă. Încep să mă interogheze, fără prea 
multă rîvnă de altfel, cazul meu e banal. La ora 
aceea tu nu ştii nimic de arestarea mea. lată însă că 
Jeannine re-, vine la donjon şi, cum trebuia să 
explice absenţa mea, povesteşte că am fost 
harponat de poliţie, ceea ce e adevărat, fără să 
precizeze, desigur, că informaţiile le-a furnizat ea. 


Te socot îndeajuns de şmecher ca să nu fi făcut 
confidenţe unei femei ca Jeannine. Jeannine nu ştie 
că eşti înţeles cu poliţiştii. Şi chiar de-ar fi ştiut, e 
clar că tot nu şi-ar fi schimbat proiectele. În 
paranteză fie zis, nu era rău combinată afacerea lor. 
M-a denunţat ca să scape de mine. Se temea că am 
să vorbesc, că o să-ţi spun, şi întrucît răpirea era 
prevăzută pentru a doua zi dimineaţa, fata n-a vrut 
să rişte. 


Tu. dimp; triyă, cinci afli de arestarea mea, nu eşti 
de fel îneîntat. Şi de îndată îi previi pe bunii tăi 
amici. Se sună alarmă generală la gorile: trebuie să 
fiu găsit, trebuie să fiu eliberat. Inchis, nu pot sluji la 
nimic. 


O altă dificultate: e nevoie ca în ochii mei eliberarea 
aceasta să pară verosimilă; nu trebuie să suspectez 
nimic. Ca atare, copoii care mă înhăţaseră 
înjghebează la repezeală un scenariu de toată 
frumuseţea: lipesc poza unui alt legionar dezertor 
pe fişa mea de urmărire. Şi ţin'te după aia scuze, 
sînt dezolaţi, a fost o eroare grosolană, mă rog, 
poftiţi, pe aici e ieşirea..: 


209 


Dezertorul 


180 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Lucrătură fină, nimic de zis, dar totuşi am avut, vag, 
anumite bănuieli. Simţeam că prea a mers uşor, că 
e ceva care sciîrţie. Din nefericire, scînteia care 
trebuia n-a ţişnit... 


lau trenul spre Auxerre. Guerzevici vine să mă caute 
la gară. Sosim exact în momentul în care amicii 
Jeanni-nei te îmbarcau. Cu ustaşistul şi cu mine în 
deplasare, pentru ei ocazia era grozavă. Dacă n-a 
ţinut, asta numai pentru că am sosit cu cîteva 
minute prea devreme. 


să mă opresc acum şi la dimineaţa de azi. Asta le-a 
pus capac la toate. Mi-aţi mai dat voi, tu şi cu scîrna 
ailaltă, cîteva reprezentații drăguţe, dar aici v-aţi 
autodepăşit: Moliere, în persoană, revăzut de ţaţa 
Leana. Nu-ţi plac împuşcăturile, ai Ordas? Nu-ţi plac 
riscurile? Nu te tenta de loc să te expui la curent! 
Guerzevici, ăla, era un ucigaş, îl plăteai pentru aşa 
ceva, şi-l plăteai bine. Dar ca să bagi şi tu mîna în 
lături, asta nu! avem pielea sensibilă i 


Am degajat cu degetul gros piedica pistolului. Mi-a 
văzut gestul. Miinile lui albe şi dolofane au filfiit prin 
aer. 


- Nu vezi decît un aspect al problemei, Verbel... Te 
asigur că dacă ai sta să gîndeşti... 


Cît p-aici să mă umfle risul. 


Şi-a dat seama că nu se prinde. Căuta, disperat, o 
ieşire. Am mai remarcat lucrul acesta: cu cît e omul 
mai ticălos, cu atit se agaţă mai tare de Viaţa. 


Mi-a spus: 


>-W Verbel, doar n-o să ucizi cu sînge rece un om... 
un om de virsta mea.... 


- Ba da, i-am răspuns, ba da. El însă continuă: 
DEZERTORUL 


- Jeannine, fata care te-a denunţat... E în 
închisoare... A fost arestată.... 


Am Schiţat un zîmbet. 


- Hotărit lucru, nu porţi noroc prietenilor tăi... Ochii 
săi bulbucaţi şi injectaţi de sînge aruncau priviri în 
toate părţile. S-a uitat la geamantanele gata făcute, 
aş-tepînd la picioarele sale; s-a uitat la tablourile cu 
femei goale stil Place Pigalle; căuta ceva care să-i 
vină în ajutor. 


S-a uitat şi la mine, la pantofii mei, la hainele mele, 
acoperite de noroi, de zăpadă, şi de sînge - un sînge 
care nu-mi aparţinea. 


e- Vezi, i-am răspuns, ghinionul tău e că m-am în- 
tors. Dar asta-i viaţa. Lucrurile se petrec 
întotdeauna aşa: într-o bună zi dai chix. E legea 
numerelor mari... 


A făcut o ultimă tentativă: 


Dezertorul 


*- Am bani, Verbel... bani mulţi... un om tînăr, în si- 
tuaţia dumitale... N-o să mai întîlneşti o ocazie ca 
asta... Gindeşte-te... O săvaranjez pentru 
dumneata... Poliţia o să mă asculte... 


li tremurau gura şi fălcile lui fleşcăite. Tot corpul îi 
devenise moale. Avea să moară exact cum trăise: 
ca un turnător, ca un laş, ca o cutră. 


l-am spus: 


- Ordas, eu nu-s arhangelul dreptăţii. Sînt, ea mulţi 
alţii pe pămînt, un om fără o misiune specială. Nu-s 
nici contabilul ticăloşiilor tale. Există însă un lucru 
pe care nu-l pot uita, pe care nu-l voi uita. Azi 
dimineaţă, înainte de a se întîlni cu noi la locul fixat, 
locotenentul Barthe s-a uitat cu binoclul. M-a văzut 
stînd în drum. Dacă nu m-ar fi văzut, făcea, 
probabil, stinga-mprejur. Chiar 


212 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


dacă barajele apucaseră să fie instalate, tot mai 
aveau o şansă de scăpare. Locotenentul Barthe a 
murit din cauza mea, din pricina prostiei melc. Şi de 
aceea te omor... 


S-a uitat la pistol. A scos un țipăt sugrumat şi dînd 
din miîini s-a repezit către o măsuţă din fundul 
camerei. l-am plasat patru gloanţe între omoplaţi. S- 
a prăbuşit peste măsuţă, cu capul înainte. 


Am ieşit afară ' 


Virginie sosea, venind pe coridor, cu ochii larg des- 
chişi. Auzise detunăturile. Am oprit-o cu un gest. 


- Nu intra. S-a terminat. E mort. Mi-a pipăit haina. 
- Eşti rănit? 


- Nu, e sîngele locotenentului. L-am cărat prin pă- 
dure. 


l-am explicat totul. La început nu voia să mă creadă. 
Mă asigura că Ordas fusese dintotdeauna duşmanul 
implacabil al siguranţei, că niciodată, de cînd era cu 
el, nu l-a văzut stînd de vorbă cu un copoi sau 
dîndu-le un telefon... 


- Ei da, i-am. răspuns. Se înţelege de la sine. Îşi lua 
precauţii. E o chestie elementară. 


Ne-am dus la ea în cameră. Mi-am scos haina şi 
mi-am făcut un pic toaleta M-am uitat, apoi, la ceas. 
Trecuse puţin de patru. În timp ce mă spălam, 
Virginie stătea lingă mine cu braţele încrucişate pe 
piept. 


- Ai mîncat? Vrei să-ţi caut ceva? 
- Nu. TJn pic mai tîrziu. Nu acuma, mulţumesc. 
- Ce-o să facem, Roger? Plecăm? 


DEZERTORUL 213 


Dezertorul 


- Da, trebuie să plecăm. Întorcîndu-mă la donjorţ» 
recursesem la tot soiul de şmecherii ca să-i derutez 
pe copoi. Mersesem pe gheaţa unui pirîu, apoi 
urmasem un drum unde zăpada avea crustă, astfel 
că nu lăsasem înti-păritura pasului. Dacă însă 
urmăritorii posedau riîinif aveau să sfirşească prin 
a-mi da de urmă. Puteau fi aicii dintr-o clipă în alta. 


Din curte se auzi duduitul unui motor Ne-am repezit 
la fereastră. „Triumful" gonea pe drum. Angelo era 
la volan. Uitasem de ăsta.., " Am rînjit:.? ;. 


e- Spală putina, nepoţelul. Şobolanii părăsesc cora- 
bia.., Virginie mă privea. Pe obrazul ei drăgălaş se 
citea spaima şi îngrijorarea, dar fata se ţinea tare.. - 
Ce hotărăşti, Roger '? Ce facem? 


Reflectam. În urma atacului de ieri, Mercedes-ul de- 
venise inutilizabil; „403"-ul rămăsese acolo, la locul 
întâlnirii, iar Angelo o întinsese cu „Triumf'-ul. 
Rămiînea Renault-ul R-4; nu era chiar maşina cu care 
să-i baţi la viteză pe presari... ' 


Mă gîndeam şi la obstacolele de pe drumuri.:- Plec, 
i-am spus. Plec singur, pe jos. Tu rămii aici, O să iau 
provizii cu mine. Dacă va fi nevoie, mă voi ascunde 
două sau trei zile în pădure. După aceea, o să iau 
trenul, autobuzul ori am să fac auto-stop. O să-ţi 
trimit vorbă de îndată ce mă voi afla în siguranţă şi 
atunci vii şi tu. 


Se aruncă la pieptul meu. 


- Nu! Roger! Eşti nebun, E imposibil, Cu zăpada 
asta, n-ai să răzbaţi. Te vor aresta,,. 


JEAN-LOUIS LAFITTE 


- O să fur O maşină. Nici ei nu pot să rămână veşnic 
pe loc şi nici să supravegheze toate drumurile de 
pe-aici. În noaptea asta mi se va oferi şi mie o 
şansă. 


Virginie mă învălui cu privirea. Avea ochii în lacrimi. 


- Nu-i adevărat, Roger. N-ai nici o şansă. Dacă e să 
pleci, plecăm împreună. Adu-ţi aminte... 


Fireşte, avea dreptate. Şi aşa era un miracol eă pu- 
tusem ajunge pînă la donjon. li jucasem un pic de 
teatru. 


Am cuprins-o în braţe. Buzele mele îi atinseseră 
tâmpla. O dulce atingere. 


- Bine, i-am spus. De acord. Plecăm împreună. O să 
luăm Renault-ul. 


Am coborit la bucătărie. Virginie mi-a pregătit ceva 
de îmbucat. Am golit pe trei sferturi o sticlă de Bor- 
deaux. Aveam nevoie. S-a apropiat de mine. aşa 
cum sedam la masă, mi-a cuprins capul între palme 
şi l-a lipit de ea, de trupul eL 


Mi-a spus: 


- Roger, tu şi cu mine, sîntem uniţi pentru totdea- 
una. 


- Da, i-am răspuns r pentru totdeauna. 


Dezertorul 


Deodată am auzit ţipete pe scară. Era madam' Fran- 
coise, îl văzuse pe Ordas. Era îngrozită. 


Virginie i-a spus ceea ce era de spus. Apoi m-am 
apropiat şi eu 


H- Madam* Francoise, - i-am zis, eu l-am; ucis- pe: 
domnul Mesnil. Dar nu sînt un asasin. Sînt un 
dezertor. El lucra pentru copoi. Virginie şi cu mine 
ne iubim. Vom pleca împreună. Dacă vreţi, să mă 
denunţaţi, chemaţi la telefon poliţia, N-o să trag În 
dumneavoastră, DEZERTORUL 


216 


Era o femeie cu suflet de aur, această grăsună, cu 
faţa ei rubicondă şi cu sinii enormi. A scos din 
buzunarul şorţului o batistă uriaşă cu carouri. Era 
buimăcită rău de tot. Virginie îi vorbea cu blindeţe. 
Madam! Francoise plîngea. Dar n-a zis nimic. 


M-am dus în şopronul care slujea de garaj. 
Renault-ul era acolo. Am pornit motorul. Virginie a 
apărut şi ea. Am deschis portiera din spate şi m-am 
culcat pe podea. Era al dracului de strimt. 

- N-ai să rezişti, Roger... 


Stăteam ghemuit, cu genunchii la gură. 


- Ba da, aşază peste mine nişte saci, nişte coşuri, 
nişte sticle goale, tot ce se ia de obicei cînd se 
merge după cumpărături. La urma urmei s-ar putea 
să fie norocul nostru că n-a rămas decit maşina 
asta. Nimeni nu-şi poate închipui că un bărbat se 
poate ascunde într-un R-4. Oricum, nu ne rămîne 
altceva de făcut... 


M-a privit cu un aer stînjenit: 


- Nu prea avem bani. Dacă tot e mort... dacă vrei... 
Am ieşit afară din portbagaj. 


e- Nu. Nici vorbă. Dacă scăpăm de poliţişti, avem 
destui ca să rezistăm citeva săptămîni. Nu vreau o 
leţ-caie de la jigodia aia. Ştii de unde-i vin paralele? 
Ştii cum le-a dobîndit? Nu, cu aşa ceva nu mă 
mînjesc... 


Pentru ultima dată am ţesălat caii. Le-am pus în 
iesle ovăz şi furaje din belşug; i-am dezlegat şi am 
deschis uşa grajdului ca să poată pleca. Am 
schimbat şi apa din putină. N-au ieşit imediat afară. 
Nu ştiau ce să facă acum, cînd erau liberi. l-am 
mîngfiat pe amindoi. lapa şi-a întors capul spre mine 
şi a nechezat încetişor, de parcă ar fi înţeles. 


Am plecat tustrei cu R-4. Se lăsa noaptea. În faţă ṣe- 
deau Virginie şi madam' Francoise; eu, în spate, 
ghemuit sub saci şi sticle goale, cu mîna încleştată 
pe patul 


217 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Dezertorul 


pistolului. Pe urmă însă i-am viril îndărăt sub 
centură. Dacă poliţiştii vor deschide portbagajul voi 
ieşi cu mii-nile în aer. Atiîta timp cît Virginie se afla în 
maşină nu-mi puteam permite să trag. 


Eram pe drum. Nu mişcăm un deget. După doi sau 
trei kilometri am auzit-o pe Virginie spunînd cu o 
voce stinsă, fără să se întoarcă: 


- Roger... Pe şosea sînt agenţi. 
Am tras adine aer în piept. Virginie încetinea. 
XI 


Am trecut. Nu mă întrebaţi nici cum, nici-de ce. Ha- 
bar n-am. Poate sosise tocmai atunci marmita cu 
ciorbă, poate feţele a două femei singure nu trezi- 
seră bănuieli poliţiştilor, fapt e că maşina n-a fost 
oprită. 


La Auxerre, madam' Francoise ne-a părăsit. l-am 
spus că dacă va fi interogată să declare că am 
luat-o cu forţa. l-am oferit bani, dar a refuzat. 
Înainte de a trece la volan, am sărutat-o, din toată 
inima, pe obrajii ei dolofani. 


Ne-am îndreptat spre Nevers, Moulins, Le Puy. Cobo- 
ram spre sud. Aşa hotărise Virginie. Voia să meargă 
acolo Am trecut peste Rhone la Avignon. Apoi am 
ajuns pe litoral. Am închiriat o mică vilă între Saint- 
Raphael şi Cannes, aşezată la cincizeci de metri, de 
şosea, dar liniştită. O cărare, şerpuind printre pini şi 
agave, ducea la mare. Pe-aici, vara, preţurile sînt 
inabordabile. Ne aflam însă la sfirşitul lui noiembrie 
şi nu era scump. 


Am trăit aici ca doi îndrăgostiţi. Asta şi eram. Am 
declarat că sîntem domnul şi doamnă Dessouches, 
adevăratul ei nume, fiindcă o amuza să i se spună 
aşa. 


E Dimineaţa porneam la plimbare pe povârnişurile 
de la Esterel sau coboram la mare. Ridea alergînd 
printre stînci. O rupea la fugă, iar eu o prindeam. Ne 
scăldam, de fiecare dată cînd era frumos. Apa nu 
era rece. 


219 


Jucam pe viu rolul lui Orfeu şi al Eundicei; aşa ceva 
se plăteşte. 


Azi, cînd mă gîndesc la acele zile care au fost printre 
cele mai frumoase din cîte am cunoscut, cea ce 
continuă să mă uluiască este rapiditatea cu care 
totul s-a năruit. 


A venit pe nesimtite. Alerga mai puțin. Rîdea mai 
puţin. Rămînea lungi momente fără să-mi vorbească 
Nu-mi făcea mutre, dar nu mai era cu mine, ci 
undeva aiurea. 


Dezertorul 


Într-o dimineaţă, era, cred, 14 sau 15 decembrie - 
mi-a declarat brusc, ca răspuns la întrebările mele, 
că s-a săturat să stea aici, că vrea să călătorească, 
să meargă îa Roma.. 


Eram stupefiat. Mă întrebam dacă nu glumeşte 
cumva. Dar nu. Nu glumea. Voia să meargă la 
Roma. 


l-am spus: 


- E Virginie, trebuie să muncesc. De vreme ce nu 
vrei să mergem în Belgia, dacă nu-ţi place aici, 
haide în altă parte. Dar ca să-mi găsesc o slujbă, am 
nevoie de acte. Ce-o să facem la Roma. Nu mai 
avem aşa de mulţi bani... 


M-a privit. Nu-i mai recunoşteam,chipul. Mi-a spus, 
cu duritate: 


- Chiar de-ai avea, tot n-ai şti să profiţi de ei... Dom- 
nul vrea să muncească... Domnul vrea să repare 
televizoare vechi... Domnul e cinstit. 

Spusele ei m-au rănit. 


- Vorbeşti ca Jeannine! i-ani spus furios. 


Aş fi vrut să-mi înghit înapoi cuvintele. Virginie a 
izbucnit: 


- Vreau să trăiesc. Roger! Mă auzi, să trăiesc! Nu, să 
mă ascund; cînd într-un cotlon cînd în altul î.Vreau 
să trăiesc! 


Am ieşit în faţa casei. Mi-am aprins o ţigară. Să tră- 
iesc? Ei, da, şi eu voiam să trăiesc, dar noi doi nu 
mai vorbeam aceeaşi limbă. Era din vina mea, o 
ştiam. Nu 


DEZERTORUL 
221 


sînt bătrîn, dar am încasat prea multe lovituri grele. 
Ea una, nu era urmărită. Era tînără, frumoasă, era 
teafără. Mai ales asta: „teafără". Dorea să danseze, 
să se distreze, să îmbrace rochii frumoase, să vadă 
lume. Ce-i puteam eu oferi? Şi-apoi anumite lucruri 
nu sînt în firea mea. Am fost dintotdeauna puţin 
sălbatic... 


A ieşit după mine. l-am simţit buzele pe obraz. M-am 
căznit să-i zimbesc. 


- Roger, n-ai fi fericit cu mine în Italia? 


- E Ba da. i-am răspuns. Cu tine sînt fericit oriunde. 
De acord. Mergem la Roma. 


A fost prima noastră ceartă adevărată şi de altmin- 
teri singura. După aceea totul a continuat să se 
degradeze. Dimineaţa, ori nu mai voia să iasă, ori 
era imediat obosită. Plecam de unul singur. Mă 
întorceam. Nu mai ştiam ce să născocesc. Îi 
povesteam, încercam s-o amuz. Luasem legătură la 
Marsilia cu un tip care să-mi procure actele. l-am 
spus şi ei. Urma să plecăm 'de îndată ce aveam să 
le capăt, Toate astea nu ajutau la. nimic. Eram 
neputincios. 


Dezertorul 


Cam la o săptămînă, în vreme.ee noi stăteam afară 
a sunat telefonul. Nu cunoşteam pe nimeni şi nimeni 
nu ne cunoştea. Probabil vreun negustor de prin 
partea locului, un apel de eontrol pentru verificarea 
liniei, sau poate un număr greşit... 


Am făcut trei paşi, dar Virginie mi-a iuat-o înainte, 
repezindu-se înăuntru. Am rămas afară. Mă 
învîrteam în jurul casei cu miinile în buzunar. 
Trecînd prin dreptul unei ferestre, am zărit-o. 
Vorbea animat, aruncînd peste umăr dese priviri 
spre uşă. 


Cînd s-a întors, am întrebat-o: 
- Cine era? 


E-E O greşeală. O cucoană bătrînă care-şi închipuia 
să dăduse telefon dentistului. 


222 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


Mintea. Ar fi trebuit să înţeleg, exact în clipa aceea, 
că era inutil să mai insist, că totul se sfirşise. 


x 
Am fost ispitit s-o supraveghez. Am renuntat însă. 


Ascultatul pe la uşi nu făcea nici el parte din firea 
mea. 


Eram amantul ei de două luni şi cu fiecare zi care 
trecea realizam tot mai mult că o bună parte din 
glodurile ei îmi sînt străine. Ceea ce posedasem 
fusese doar un înveliş de carne. Mă îndrăgostisem 
de o imagine pe care o plăsmuisem în funcţie de 
ceea ce doream eu să fie. Dar Virginie nu era acest 
obiect. Nu era o grădină. Ea, cea vie, ce ascundea 
cu întreaga ei fiinţă, cu toată făptura ei, cu toată 
setea ei, neînfrîinată, de libertate. 


O iubeam şi acum. O iubeam poate şi mai mult de 
cînd voia să evadeze din mine. Nenorocirea cea 
mare a fost fără îndoială că şi ea mă iubea la rîndu-i 
- de asta sînt sigur - chiar în clipa cînd mă minţea, 
chiar şi după aceea. M-a iubit pînă la capăt, pînă la 
sfirşit. 

Nu, era vorba de altceva. 

S-a întîmplat în ajunul Crăciunului. Primisem tocmai 
noile mele acte. În ele mă numeam Michel Legrand, 
născut la Tours, funcţionar de bancă. A doua zi urmă 


să plecăm. Stringeam prin casă şi ne făceam 
bagajele. M-a întrebat; 


- Prietenul tău din Belgia te mai aşteaptă, -nu-i aşa, 
Roger? 


Am dat din umeri. 


- S-ar putea, dar hai să nu mai vorbim de asta, vrei? 
Plecăm. In Italia... 


Dezertorul 


Am mîncat, ca de obicei, împreună, în bucătărie, 
conserve, lapte. In dimineaţa aceea, Virginie era 
deosebit de drăguță cu mine, de prevenitoare. După 
masă, am simţit brusc că devenise nervoasă. Mi-a 
cerut să mă reped pînă 


DEZERTORUL 
224 


la Cannes. Voia să-i aduc romane polițiste, ţigări, 
reviste: se'plictisea, trebuia neapărat să merg la 
Cannes. Am luat Renault-ul şi am plecat. 


* 


Nu m-am dus la Cannes. Am parcurs vreo z6ce kilo- 
metri, am întors şi am revenit. 


Am ajuns exact în momentul în care,,Triumf'-ul se 
angaja pe şosea. Dacă imbecilul s-ar fi mulţumit să 
apese pe accelerator nu i-aş fi prins niciodată din 
urmă Dar a vrut s-o facă pe caidul. A întins mina 
peste portieră şi a tras. Glontele s-a pierdut pe 
undeva. Am ripostat. Ara tras trei focuri; cu două 
mai mult decit trebuia. 


Am oprit maşina. Triumf-ul se imobilizeze cu boiul în 
taluz. La el nici măcar nu m-am uitat. Am luat-o în 
braţe pe Virginie şi am dus-o în cameră, pe pat. 
Puloverul ei era plin de sînge. 


A deschis ochii o clipă, cînd o întindeam, şi m-a ru- 
gat cu o voce stinsă să chem un medic. l-am 
răspuns imediat c-o voi face. Chiar şi cel mai bun 
medic din lume ar fi fost inutil, dar ea era foarte 
tînără şi nu putea să înţeleagă. 


M-am aşezat alături. N-o priveam. l-am spus: 
- N-ar fi trebuit s-o faci, Virginie... Nu mi-a răspuns... 


O clipă mai tirziu şi-a întors faţa spre mine. Paloarea 
o invada. Mi-a spus: 


- Roger... Roger... sărută-mă.... 


Am sărutat-o. A închis ochii. l-am simţit mîna lingă 
şoldul meu. Ţinea în ea un mic portvizit negru. L-am 
luat, l-am pus pe pat şi i-am păstrat mîna într-ale 
mele. l-am păstrat-o pînă la sfirşit. A fost rapid de 
tot A su 


225 
JEAN-LOUIS LAFITTE 


ferit doar cîteva clipe. Pentru mine avea să dureze 
mai mult... 


Am ieşit în fața casei. Ciripeau păsărele. Frumoasă 
şi imuabilă, ca un monstru indiferent, marea în 
născătoarea ei nemişcare, se înălța, se revărsa, 
revenea. 


Am intrat. Am ridicat receptorul şis am cerut un nu- 
măr din Elveţia. Mi s-a răspuns că pentru legătura 
cu Elveţia am de aşteptat douăzeci de minute. 


Dezertorul 


M-am întors lîngă Virginie. 


Soneria. Am ridicat receptorul. Am recunoscut glasul 
mamei Am spus: 


- Copiii sînt sănătoşi? Cred că a spus da. A întrebat: 
- Cine-i la aparat?... Cine-i la aparat? 


Nu puteam răspunde. Mi se pusese un nod în git. 
Am închis. 


Ridicând ochii, m-am uitat în oglindă. M-am privit 
aşa cîteva clipe. Zimbeam. Ei da, eu eram. Il ştiţi, 
Roger Verbel?... Trăgătorul de elită... Regele 
pistolului... 


Toate timpeniile astea!... Stăteam bine... 
Ciştigasem.] Mi se cuvenea premiul... Trăsesem 
lozul cel mare... 


Am deschis portvizitul. Înăuntru se aflau vreo zece 
timbre vechi, fiecare într-un mic plic transparent. 
Probabil valorau o avere. Pentru mine nu 
reprezentau nimic. 


Ba da; ultimul ei gest a fost să mi le dea. 
Am scăpărat un chibrit. M-am uitat cum ard. 


Nu ştiu dacă le-a luat ea, sau dacă i le adusese An- 
gelo, n-o ştiu, n-o voi şti niciodată şi puţin îmi pasă. 


Mai aveam ceva bani. Puteam lua una din maşini şi 
pleca, îmi puteam încerca norocul: Elveţia, Belgia, 

Canada, Peru... Puteam recurge şi la pistol, pentru 

ultima oară, pentru cea bună de astă dată. Dar mă 
săturasem. 


DEZERTORUL 
227 


Mă săturasem pînă-n gît. Nu mai voiam să scap, 
indiferent de manieră. Voiam să răspund: prezent! 


Dacă Anne-Marie n-ar fi avut acel accident, eu nu 
m-aş fi înrolat, n-aş fi făcut ceea ce am făcut, şi n-aş 
fi ajuns acolo unde eram; aş fi fost un altul. 


O via.ţă de om ţine uneori de un nimic. 
M-am întors la telefon. Am chemat jandarmeria. 


LECTOR: LAURA BALTOC E 
TEHNOREDACTOR:CONSTANŢA VULCANESCU 


Tiparul executat sub comanda nr. 30 542 la Regia 
Autonomă a Imprimeriilor Imprimeria..CORESI" 
Bucureşti ROMANIA