Vintila Corbul — Groaza vine de pretutindeni

Versiune electronică: 


[V2.0] 


Consilier literar: H. GRĂMESCU 
Coperta de: GH. BALTOC 


Vintilă Corbul & Eugen Burada 
La peau d'un mafioso 
Presses de la Cite, 1980 


Vintilă Corbul 
şi Eugen Burada 


Groaza vine de 
pretutindeni 


Vuniiaa 


A) i 
j 


Par 
ta 


EDITURA 


Editura Z 
Bucureşti, 1993 


Omul care mi-a telefonat la miezul nopţii m-a minţit. 

Când m-am apropiat de fereastră şi m-am uitat în stradă, l-am 
văzut stând la pândă. De la mine, de la etajul al treilea, nu le pot 
desluşi feţele. Le zăresc doar, de sus, borurile pălăriilor închise la 
culoare, conturându-se pe umerii trench-coat-urilor alburii. Sunt doi 
la număr. Al treilea se află probabil în Fiatul albastru staționat 
lângă trotuarul de vizavi. 

Un trecător grăbit, cu gulerul pardesiului ridicat şi cu mâinile 
înfipte în buzunare, traversează strada. Ce caraghioşi sunt oamenii 
văzuţi de sus. Par nişte mogâldeţe rotunde şi uşor turtite, de sub 
care ţâşnesc nişte picioare scurte, în plină mişcare. Şi automobilele 
văzute de sus sunt caraghioase. Seamănă cu nişte gândaci de 
bucătărie, foarte lucioşi, care aleargă cu iuţeală uimitoare. 

E ridicol să-ţi treacă prin minte astfel de gânduri, când te ştii 
condamnat la moarte şi călăii aşteaptă să te execute. Poate că m-a 
oţelit contactul permanent cu primejdia, cu neprevăzutul, cu acel 
imponderabil în stare să dea peste cap planurile cele mai bine puse 
la punct. 

N-aş putea spune că nu sunt emoţionat. Inima îmi galopează. Îi 
simt zvâcnirile. Sângele pulsează violent în carotide. Poate că mă 
strânge gulerul cămăşii. Simt şi un nod în esofag. Doctorii spun că 
această senzaţie constituie unul din simptomele bolilor de ficat. 
După cum merg treburile, nu pare că voi avea timp să-mi tratez 
ficatul. 

Oamenii îşi doresc îndeobşte o moarte rapidă, care să-i 
scutească de suferinţe. Un atac de cord, un accident, o congestie 
cerebrală. Nu de mult - la un pahar de vin - făceam apologia morţii 
fulgerătoare. Una este însă teoria şi alta practica. Acum mă 
aşteaptă o moarte fulgerătoare. Aşa cum mi-am dorit. E destul să 
cobor în stradă. Pe trotuar, în faţa casei, totul se poate termina în 
câteva frânturi de secundă. Două rafale de pistoale automate... şi... 

instinctul de conservare e mai puternic decât cele mai 
convingătoare considerente filozofice. Perspectiva morţii imediate 
îmi trezeşte toate simţurile, toate energiile latente. Sunt un pachet 
de nervi. Şi creierul lucrează febril. Trebuie totuşi să-i pun frână. 
Excesul de imaginaţie generează adeseori panica. 

Pe unii frica îi paralizează. Mie îmi dă ghes să acţionez. Să mă 
apăr. La nevoie, să lovesc. 


În fond de ce mi-aş pierde cumpătul? Şi călăii mai sunt oameni. 
Oameni ca şi mine. Şi cu oamenii am învăţat să lupt. Am şi arme. 
Un adevărat arsenal. Un „Smith and Wesson” 38, un „Colt” 45 şi un 
„Liger” P08. Le păstrez în comoda din dormitor. Am şi treizeci de 
încărcătoare pline. Pot susţine un asediu. 

Cunosc mijloacele de luptă ale oamenilor Mafiei. Am să mă apăr 
folosind propria lor tactică. Este adevărat că ei sunt mulţi şi eu sunt 
singur. 

Singur!... 

Dacă aş telefona acum unui prieten şi i-aş cere să-mi vină în 
ajutor, n-ar şti cum să se descotorosească de mine. In cel mai bun 
caz ar invoca obligaţiile familiale. Şi mi-ar închide telefonul în nas. 
Numai unchiul Matteo m-ar putea, eventual, ajuta. Dar nu ştiu dacă 
are s-o facă. 

Nu-mi rămâne decât să mă descurc de unul singur. În ultimii ani 
m-am deprins, de altfel, să mă bizui pe propriile mele puteri şi 
resurse. Până acum nu m-au trădat. Şi ocazii să le verific au fost 
destule. Este adevărat că printre adversarii mei nu s-au numărat şi 
oamenii Mafiei. Camarazii mei de luptă de ieri sunt duşmanii mei de 
azi, 

Mă uit pe fereastră, 

Călăii mei îşi vorbesc, apoi unul din ei se îndepărtează. Al doilea 
a rămas pe loc şi se uită în sus spre ferestrele apartamentului meu. 
Dacă lumina de pe stradă ar fi mai puternică, l-aş putea identifica. 
N-ar fi exclus să-l cunosc. 

In apartamentul meu luminile sunt stinse. Le-am stins după 
convorbirea telefonică de la, miezul nopţii. Au trecut de atunci 
cincisprezece minute. Cincisprezece minute mai lungi decât 
cincisprezece secole. 

Călăii ştiau că îndată după miezul nopţii urma să părăsesc casa. 
Mă aşteptau, ca să mă curețe. Mă întreb cine i-a anunţat. Cine ştia 
că aveam de gând să plec de acasă? Pierpaolo, Giorgio, Claudio şi 
Erocle. Inseamnă că unul dintre ei a vorbit. Cu sau fără intenţie. 

Telefonul, de pe noptieră zbârnâie. Il las să zbârnâie. Probabil că 
unul dintre călăi vrea să verifice dacă mai sunt acasă. S-au mirat că 
n-am coborât încă în stradă. 

Telefonul zbârnâie, răscolind liniştea din apartament. 

Să răspund? Poate că totuşi e vorba de o comunicare 
importantă. La ora actuală însă, nimic nu e mai important decât 
oamenii care mă pândesc în stradă. 


— 5 — 


Mă uit în jurul meu. Trebuie să părăsesc totul. Şi apartamentul 
acesta confortabil, cu mobile, frumoase, achiziţionate cu atâta 
plăcere şi garderoba înjghebată ani de-a rândul şi de care eram 
atât de mândru... Mi-a plăcut întotdeauna frumosul. Sub toate 
formele. 

Telefonul a încetat să mai zbârnâie. 

Liniştea din apartament e adâncă, grea, ca într-o catedrală. Sau 
ca într-o peşteră în care nu reuşesc să pătrundă zgomotele din 
afară. În peşteră clipocesc ritmic doar picăturile de apă care cad de 
sus în pârâiaşele minuscule ce se scurg tăcute printre pietre. În 
liniştea apartamentului meu nu se aud decât bătăile propriei mele 
inimi. Şi tic-tacul pendulei din salon. Şi unele şi altele se contopesc 
bizar. 

Privesc iarăşi pe fereastră, 

Călăii s-au reunit din nou. Se uită în sus spre ferestrele mele. Se 
întrebă probabil dacă nu e cazul să vină după mine. 

Unul din ei se uită la ceas, apoi amândoi se îndreaptă spre 
intrarea blocului meu. 

Iminenţa primejdiei a acţionat asupra mea ca un calmant 
eficace. Emoţia atât de puternică de până acum a lăsat locul unei 
linişti lăuntrice depline. In schimb simt cum începe să clocotească 
în mine o furie crescândă împotriva celor doi indivizi care mă 
hăituiesc. Cred că aşa se ridică lava, în preajma unei erupții, din 
adâncurile abisale ale pământului spre craterul care va revărsa în 
curând asupra oamenilor foc şi pară. 

În mai puţin de un minut, indivizii vor fi sus. Nu le mai zic călăi, 
fiindcă acum eu voi fi călăul lor. Sunt pregătit de luptă. 

Trec în vestibul. Imi îmbrac în linişte trench-coat-ul şi îmi trag 
pălăria pe ochi. Sub haină, aproape de piept, simt hamul în care 
„Lugerul” meu aşteaptă să fie folosit. 

In buzunarul vestonului am strecurat „Coltul” şi câteva 
încărcătoare de rezervă. 

Spre deosebire de apartamentul care este cufundat în întuneric 
las în vestibul lumina aprinsă. Am planurile mele. 

les pe culoar. Inchid fără zgomot în urma mea uşa 
apartamentului, apoi o încui. Pe culoar lumina e stinsă. Nici nu mă 
gândesc să o aprind. intunericul îmi serveşte de minune planurile. 
Cunosc foarte bine configuraţia etajului, aşa că fără să bâjbâi mă 
îndrept spre scară, urc tiptil treptele şi mă opresc pe refugiul dintre 
etajul meu şi cel de deasupra. Apoi aştept. 


Cs E 


Trag cu urechea... 

Pe scări, în dreptul etajului unu sau doi, se aud paşi. Foarte uşori. 
Dar auzul meu este fin: primejdia îmi ascute simţurile. 

Paşii urcă... se apropie... 

Ochii mei sunt deprinşi cu întunericul. 

Cred că am văz de pisică. 

Pe scara care urcă la etajul apartamentului meu, apar două 
siluete. Se proiectează pe peretele alb şi pe treptele întunecate. 

Indivizii urcă treaptă cu treaptă, precaut. 

Ajunşi pe palierul meu se opresc. Privesc pe scară în jos, pe 
culoar în dreapta şi în stânga, şi pe scară în sus, spre a se asigura 
că sunt singuri. Nu mă pot vedea, fiindcă m-am eschivat la timp de 
privirile lor. 

Indivizii se apropie de uşa apartamentului meu. Nu aprind nici ei 
lumina pe culoar. Şi ei sunt prieteni cu întunericul. 

Amândoi scot din buzunar pistoalele. Primul încearcă uşa, 
apăsând uşor pe clanţă. 

Acum aş putea să trag asupra lor. 

Le desluşesc umbrele, dar nu suficient spre a putea ţinti 
organele vitale. 

Unul din indivizi meştereşte ceva la uşă. Lucrează atât de tăcut, 
încât nu-l aud. 

Îmi aud numai bătăile inimii. De nu le-ar auzi şi el. 

Au lăsat culoarul în întuneric fiindcă îşi închipuie că mă aflu în 
apartament. Nu vor să constituie o ţintă precisă, proiectându-se pe 
un fond luminos, faţă de cel ce s-ar afla în vestibul. 

Individul care operează la uşă a reuşit să o descuie: Cu o mişcare 
bruscă, o deschide, apoi o împinge cu piciorul, lipindu-se de perete 
astfel ca cel care s-ar afla înăuntrul apartamentului să nu poată 
trage asupra lui. 

In clipa în care silueta s-a proiectat pe fondul luminos al 
vestibulului, am tras. „Lugerul” meu e prevăzut cu amortizor. Se 
aude un zgomot surd, ca şi când ai deschide o sticlă cu bere. 
Individul ridică mâinile, descrie o piruetă, scapă pistolul din mână, 
apoi se prăbuşeşte. Insoţitorul său aruncă în jur priviri de şobolan 
încolţit. Se lipeşte de perete crezând că împuşcătura provine din 
apartament. Cu braţele întinse, se conturează ca un crucificat pe 
peretele alb. 

Trag iarăşi. Trei focuri în şir. Nu concep să-mi scape. 

Individul alunecă în jos de-a lungul zidului, apoi aterizează cu 


== 


capul pe covorul de pe culoar. Jumătatea de sus a capului e 
învăluită de lumina izvorâtă din vestibul. 

li privesc chipul împietrit pe care moartea şi-a şi fixat amprenta. 

Am câştigat prima manşă. Nu încerc un sentiment deosebit de 
satisfacţie sau de exaltare. In lumea noastră, a Mafiei, moartea e 
ceva curent. Viaţa omului nu are mare preţ. Am citit odată într-o 
revistă articolul unui critic literar iritat de cele treizeci sau patruzeci 
de asasinate - avusese grija să le numere - descrise într-un roman 
din mediul Mafiei. Ştiu că am râs atunci de naivitatea criticului. 
Realitatea îl depăşea cu mult pe autor, ca să nu mai vorbesc de 
critic... 

Acum drumul meu este liber. Neutralizându-mi călăii, mi-am 
asigurat un avans de câteva ore. Trebuia să profit de acest răgaz 
ca să o şterg din Palermo. Zorile să nu mă mai găsească în Sicilia. 

Prudenţa şi curajul trebuia să meargă mână în mână. 
Consecvent acestei devize, am avut grija să-mi asigur din timp o 
portiţă de scăpare. La Cefalu am un om care pentru bani şi-ar vinde 
şi sufletul. Este stăpânul câtorva bărci de pescuit. Asta pentru ochii 
lumii. Adevărata lui ocupaţie e contrabanda. Cu o ambarcaţie de a 
lui pot trece în Italia. Are să mă jumulească de bani, dar merită. Il 
cheamă Gervasi Volpe. 

Toată afacerea este să ajung la Gervasi fără să fiu reperat. Are 
să fie cam greu. Important e să ies din Palermo mai înainte ca cei 
interesaţi să constate că le-am scăpat printre degete. 

Fără îndoială, în acest moment ieşirile blocului în care locuiesc 
sunt supravegheate. Trebuia să ies, deci, prin altă parte. M-am 
gândit din timp şi la asta. 

Urc tiptil scările care duc la pod. Mă feresc să fac zgomot. Poate 
că în clipa aceasta, neliniştiţi de întârzierea călăilor, însoțitorii lor 
urcă spre apartamentul meu ca să vadă ce s-a întâmplat. N-am de 
gând să mă bat şi cu ăştia şi nici să risc un asediu în toată regula. 

In pod, rufele şi cearşafurile atârnate pe frânghii la uscat 
alcătuiesc galerii paralele. Miroase a rufe opărite şi a praf umed. 
Degetele ploii bat darabana pe ferestrele luminatoarelor. 

Luminatoarele podului sunt prevăzute cu chepenguri pentru 
aerisire. Acum toate sunt închise, fiindcă plouă. Deschid un 
luminator. Mă izbeşte un curent de aer rece şi stropi de apă. Mă 
strecor pe acoperiş. Ţiglele sunt lunecoase. Sunt nevoit să merg 
mai mult în patru labe. Noroc că acoperişul nu are o înclinare 
pronunţată. Altfel m-aş fi dus de-a berbeleacul, peste streaşină, în 


CS: pi 


stradă. 

Trebuie să escaladez acoperişurile câtorva clădiri şi să cobor cât 
mai departe de casa mea. Sunt deprins cu acest sport. In Mafie te 
deprinzi cu toate. 

O ţiglă se desprinde sub piciorul sting şi o ia la vale. Am prezenţa 
de spirit să întind mina, şi să o apuc înainte de a se rostogoli în 
stradă. Zgomotul făcut de căderea ei mi-ar fi trădat coordonatele. 

Am trecut pe acoperişul casei învecinate. După un coş ţâşneşte o 
pisică. li văd o clipă ochii fosforescenţi. Las încă o clădire în urmă. 
Şi încă una. Am ajuns în sfârşit pe acoperişul casei de pe care vreau 
să cobor. Mă îndrept spre unul din cele două luminatoare mobile 
ale podului. Şi unu şi celălalt sunt închise. Trebuie să sparg un 
geam şi să deschid luminatorul pe dinăuntru. Am să mă străduiesc 
să fac cât mai puţin zgomot. Cu tocul pistolului aplic o lovitură 
scurtă, astfel dozată încât geamul să crape, fără să se facă ţăndări. 
Cu o nouă lovitură, sparg o mică porţiune de geam, atât cât să pot 
vâri mâna până la ivărul luminatorului. De data asta câteva cioburi 
mici cad cu un zgomot înăbuşit. Am avut noroc. Probabil că 
cioburile, în traiectoria lor, au dat peste nişte rufe puse la uscat, 
care au amortizat şocul. 

Bag mâna prin deschizătură şi caut pe pipăite ivărul. Deodată 
simt o tăietură în partea de jos a încheieturii. 

— Porca miseria! 

Asta îmi mai trebuia. Nu fac totuşi o tragedie din asta. Am dat 
peste ivăr. Il răsucesc. Ridic fereastra luminatorului şi mă strecor în 
pod. Şi în casa aceasta oamenii şi-au spălat rufele. Inchid 
luminatorul şi mă îndrept tiptil spre uşa care dă spre scară. 

Apăs încet pe clanţă. Uşa nu se deschide. Este încuiată. Scot un 
şperaclu şi meşteresc la broască. Inutil. Probabil că uşa este 
încuiată pe dinafară cu un lacăt. Parţial, planul meu a căzut baltă. 
Nu mă lamentez. Nu am timp pentru regrete şi autoimputări faţă de 
lipsa mea de prevedere. 

les iarăşi pe acoperiş. Incheietura îmi sângerează, Mi-am pătat 
manşeta cămăşii. 

Trag cu urechea. Pândesc toate zgomotele. Nu aud scrijelituri de 
ţigle care să indice paşii urmăritorilor. Mă apropii precaut de 
marginea acoperişului şi mă uit în stradă. Fiatul albastru continuă 
să se afle în faţa casei mele. Cu ocazia asta am putut să-mi dau 
seama că am parcurs o distanţă bună. 

Mă aflu la o înălţime de vreo douăzeci de metri. Nu e prea mult. 


—9— 


Totuşi golul acesta mă atrage, mă îmbie, mă cheamă... Abia acum 
îl înţeleg pe Pepito... Bietul Pepito. 


l-am văzut mai întâi părul, apoi ochii, apărând după buza 
streaşinii. De aolo de sus se uită la mine. N-am să uit niciodată 
privirea aceea mirată. N-am s-o uit, fiindcă ochii lui păstrau aceeaşi 
expresie de mirare şi de veselie şi de tristeţe. Când l-am întâlnit 
pentru întâia oară într-o bodegă din Trapani, m-a frapat minunarea 
naivă din privirea lui. S-ar fi zis că abia se trezise în mijlocul unei 
lumi care îl uluia. Abia după aceea am observat semnul de 
recunoaştere. Pliantul companiei aeriene ALITALIA aşezat la vedere, 
lângă sticla de Campari golită pe jumătate. Nu ştiu de ce, dar m-a 
bucurat faptul că tocmai cu el trebuia să mă întâlnesc. După aceea 
am lucrat împreună patru ani. Şi patru ani am fost prieteni. Intr-o zi 
am primit ordin să-l lichidez. Pepito călcase strâmb. Această 
împrejurare, atât de oribilă încât atingea grotescul, ne-a pus pentru 
ultima oară faţă în faţă. II urmăream de câteva ore. Din nenorocire 
pentru el, oamenii mei l-au dibuit într-un pod. Când am aflat asta, 
mi s-a rupt parcă ceva în mine. Ştiam că pentru el nu mai există 
scăpare. Când i-am văzut privirea mirată, tot sângele mi s-a urcat 
în cap. Mascarada asta sinistră trebuia să se termine odată. Nu mai 
puteam să suport. 

— Pepito, i-am strigat eu de jos, predă-te! Eşti înconjurat. 

Pepito s-a uitat lung la mine, apoi mi-a răspuns: 

— Bine, Nino. Ştiu că n-o faci cu inimă uşoară. Şi ca să nu fii 
obligat să mă împuşti tu, o fac singur... 

S-a ridicat în picioare, a privit în adânc, apoi s-a lăsat să cadă... 


Eu sunt mai viclean decât Pepito. Pe mine n-au să mă lichideze 
atât de uşor. 

Trebuie totuşi să cobor de pe acoperiş. Trec pe versantul dinspre 
curtea interioară. Mă uit iarăşi în jos. Curtea asta zgârcit luminată 
de un bec protejat de o tulpină şi fixat deasupra capătului unui 
gang care răspunde în stradă. Cutii cilindrice cu gunoaie sunt 
aliniate de-a lungul zidului din dreapta. Curtea e pardosită cu dale 
de piatră, care lucesc sub ploaie. Nu departe de mine, coboară 
până jos un burlan, prin care apa se scurge ropotind. Cred că aş 
putea să mă las de-a lungul lui până în curte. Dacă s-ar rupe din 
cauza greutăţii mele, m-aş agăța de unul din balcoanele pe lângă 
care trece. Riscul e mare, dar nu am altă soluţie. 


e iba 


Şi acum la treabă. Îmi scot corpul puţin în afară şi încerc cu 
mâna burlanul. Pare destul de solid. Incalec streaşina, apuc cu 
dreapta cotul burlanului şi cu braţul, stâng rămân sprijinit de 
streaşină. Las piciorul drept să atârne în gol până reuşesc să-l 
sprijin de un piton care fixează burlanul de perete. Operația cea 
mai grea am realizat-o. Las în jos şi celălalt picior. Teoretic restul 
coborârii ar fi o jucărie. Numai burlanul să nu-mi joace festa. Cel 
mai apropiat balcon e la doi metri de mine. Cobor încetul cu încetul, 
folosindu-mă de pitoanele burlanului. Dacă ar trăi biata maică-mea 
şi m-ar vedea, ar leşina iarăşi, ca în seara aceea când m-a prins 
căţărându-mă pe burlanul casei în care locuiam pe atunci. Eram un 
copilandru. Nu prea îmi plăcea învăţătura. Mama mă încuia în 
camera mea ca să-mi fac lecţiile. Indată ce auzeam cheia 
răsucindu-se în broască, ieşeam pe fereastră şi coboram pe 
burlanul alăturat, două etaje, până la prietenii care mă aşteptau în 
curte. Alergam apoi pe un loc viran din apropiere, unde ne jucam 
după lăsatul serii. Apoi pe acelaşi drum mă întorceam în odaia 
mea... Nu ştiu de ce mi-au revenit tocmai acum în minte isprăvile 
astea, de care pe atunci mă mândream foarte. 

O pârâitură suspectă mă face şă mă încordez. Mă uit instinctiv 
spre balconul de sub mine. Deodată burlanul începe să se 
depărteze de perete. Pitoanele se desprind unul câte unul. Toate 
acestea s-au petrecut în câteva secunde, care mi-au părut nesfârşit 
de lungi. In acel început de cădere, am prezenţa de spirit să împing 
cu piciorul un ornament din perete, astfel încât prin contralovitură 
să fiu proiectat spre balconul aflat în stânga mea. Mă agăţ de 
balustrada de fier a balconului, pe care o încalec, în vreme ce 
bucăţile de burlan desprinse din perete se prăbuşesc cu mare 
zgomot în curtea interioară. Faţă de starea de tensiune în care mă 
aflu, zgomotul acela ia pentru mine proporţii de temut. Cuprins de 
panică, mă uit spre ferestrele care aştept să se deschidă. Sar în 
balcon şi mă lipesc de perete. Se deschide o fereastră, şi încă una. 
Din gang iese o femeie. Prost inspirat am fost să-mi dau drumul pe 
burlan în jos. Mă întreb dacă tot tămbălăul n-o să-i atragă şi pe 
călăii mei. 

In camera care răspunde în balcon se face lumină. O văd prin 
crăpăturile colonului. Uşa de la balcon e dată de perete. lese un 
bărbat ciufulit, somnoros, în halat de noapte. De jos se aud glasuri. 
Bărbatul se uită în curte. Profit de ocazie. Cu muchia palmei îl 
pocnesc peste grumaz. Verific încă o dată efectele fulgerătoare ale 


— 11 — 


tegatanei. Bărbatul se prăbuşeşte fără suflare. În aceeaşi clipă îl 
prind de umeri şi îl trag înapoi, ca să nu cadă peste balustradă în 
curte. Îl târăsc în casă, apoi închid pe dinăuntru uşa de la balcon. 
Mă uit în jur, să văd dacă nu se mai află cineva în apartament. |n 
pat doarme o femeie cu faţa spre perete. Mormăie somnoroasă, 
fără a întoarce capul. 

— Ce s-a întâmplat, dragule? îi şoptesc neutru. 

— Ssst, sst, dormi!... Nu-i nimic! 

Femeia nu răspunde. O aud răsuflând liniştită. Tiptil trec în 
camera alăturată, o sufragerie mobilată în stil rustic. Deschid o uşă. 
Dau de o bucătărie. Incerc altă uşă care spre bucuria mea se 
deschide într-un vestibul. Aprind lumina şi mă privesc în oglindă, ca 
să-mi îndrept ţinuta. Bag de seamă că trenck-coat-ul are mâneca 
sfâşiată. Il dezbrac la repezală şi îl schimb cu un pardesiu 
bărbătesc prins în cuier. Pardesiul e cenuşiu şi îmi vine bine. Golesc 
buzunarele  trench-coat-ului şi trec lucrurile în buzunarele 
pardesiului. Trag cu urechea. Nu se mai aude nici un zgomot. Las 
să treacă vreo zece minute. 

Mă întreb ce mutră va face stăpânul pardesiului, când se va trezi 
peste câteva ore întins pe covorul din dormitor. Deschid uşa de la 
vestibul şi ies pe un coridor lung, luminat de un bec mic albastru. 
La capătul din dreapta al coridorului văd în sfârşit o scară. Mă 
îndrept fără zgomot într-acolo. Cobor câteva trepte şi mă opresc 
înspăimântat. Treptele scârţâie îngrozitor. Mă tem să nu trezesc tot 
blocul. Parcă e un făcut. Tot felul de obstacole mi se pun în cale. 
Singura soluţie e să mă las să alunec pe balustradă în jos, ca în 
copilărie. Dacă şi balustrada se rupe sub mine, capitulez fără 
condiţii. 

Imi dau drumul pe acest tobogan improvizat, având grijă să 
frânez la curbe, fără alte incidente ajung la parter. In ciuda tensiunii 
mele nervoase, călătoria aceasta neaşteptată m-a amuzat copios. 

Uşa care dă în gangul de jos e încuiată. In câteva clipe o descui, 
apoi - politicos - o încui pe dinafară. Am ajuns pe trotuar. Răsuflu 
uşurat. Se pare că zeii îmi sunt favorabili. 

Grijuliu mă uit în jur. Fiatul din faţa casei mele a dispărut. La ora 
asta au înţeles deci că le-am scăpat printre degete. Ehe, ce a fost 
până acum este o nimica toată faţă de ce are să urmeze. Dacă 
până acum am avut de-a face cu patru inşi, din acest moment voi fi 
hăituit de patruzeci. „Ai să ajungi într-o zi ca mine. Să fii înconjurat 
de duşmani şi să nu afli ajutor de niciunde...“ Ciudat! De ce mi-au 


i Dre 


venit tocmai acum în minte - după atâţia ani - vorbele bătrânului 
Filippo Matisi?... 


Stătea la tejghea şi mă privea sperios. Părul cenuşiu, creţ, îi 
atârna de o parte şi de alta a capului rotund. Avea ochii apoşi, 
blânzi, de rumegătoare. Buzele îi tremurau, îi tremurau şi obrajii 
moi, lăsaţi, acoperiţi cu o barbă albă înţepoşată, nerasă de trei sau 
patru zile. In timp ce vorbea, lustruia mecanic cu o cârpă, 
tejgheaua zincată. 

— Nu pot să plătesc atâţia bani. E prea mult. 

Pe rafturi se aflau coşuri şi lădiţe cu fructe. Banane, struguri, 
mere, portocale. Mai ales portocale... 

Giani, care mă însoțea, stătea rezemat cu cotul de tejghea. Mă 
privea impasibil, ca un profesor care urmăreşte - la examen - 
expunerea candidatului. 

Intră o clientă. O fetişcană cu o fundă în păr şi cu un coş atârnat 
de braţ. Era slăbuţă şi palidă. 

— Bună ziua. 

Cercetă fugar preţurile fructelor. 

— O jumătate de kilogram de portocale, Messer Filippo. D-astea 
mai ieftine. 

Bătrânul, trezit parcă dintr-un vis, cântări reflex marfa. Cu 
gesturi stereotipe o împachetă şi dădu restul la o bancnotă uzată. 
Fetişoara vâri punga în coş, şi după ce mă măsură cu privirea de 
sus până jos - îi plăceam - ieşi din prăvălie salutând. 

— Nu-i păcat să pierzi aşa clientelă, Messer Filippo? l-am întrebat 
ironic. Ai văzut ce sânişori avea? Ca portocala ăsta, am adăugat eu, 
luând în mână o portocală mare, dintr-o lădiţă cu fructe de 
categoria întâia şi aruncând-o în sus ca pe o minge. Te distrugi 
singur, Messer Filippo. De unde ai să te mai aprovizionezi? Cine 
crezi că va mai îndrăzni să-ţi furnizeze vreo fructă? Negustorii din 
vecinătatea dumitale ne-au înţeles, fiindcă îşi cunosc interesul... 

Am scos din buzunar un atomizor. Cu gesturi precise, am 
proiectat un jet de acid sulfuric pe o lădiţă cu struguri de calitate 
superioară. Sub acţiunea acidului, învelişul boabelor a început să 
sfârâie, să se înnegrească, văzând cu ochii. 

Două lacrimi se scurseră din ochii apoşi ai bătrânului. Se 
prelinseră pe obrajii brăzdaţi de cute adânci şi se opriră în barbă. 

— Bine, rosti el înecat. Plătesc. 

Am întins mâna peste tejghea şi l-am bătut pe umăr. 


NS 


— Eh, bravo. De acum nu mai ai nici o grijă. Eşti sub protecţia 
noastră. Nimeni n-o să se mai atingă de dumneata. Bineînţeles, 
atâta vreme, cât ai să-ţi plăteşti regulat contribuţia. 

Bătrânul scoase dintr-un sertar un teanc de bancnote. Le 
numără, apoi mi le întinse. 

— Poftim, 

— Vezi că ne putem înţelege? i-am spus eu prietenos, luând 
banii. 

Bătrânul mă privi lung. 

— Ai să ajungi într-o zi ca mine. Să fii înconjurat de duşmani şi să 
nu afli ajutor de niciunde... 

Am ieşit cu Giani din prăvălie... Giani a scos din buzunar un 
pachet de ţigări. Mi-a oferit şi mie una. 

— Te-ai descurcat bine. Şeful o să fie mulţumit. Nu e mai puţin 
adevărat că ai avut şi baftă. Bătrânelul a cedat uşor. Aş fi vrut să 
văd ce făceai dacă era mai arţăgos? 

l-am răspuns cu nepăsare: 

— L-aş fi desfigurat. De fapt atomizorul îl adusesem pentru el, nu 
pentru struguri. 

Surpriza aşternută pe chipul lui Giani m-a încântat cu atât mai 
mult cu cât replica îmi venise pe moment. Nu avusesem intenţia 
să-l desfigurez pe fructar. Mă lăudasem numai. Nu mi-e ruşine să 
spun că în aceeaşi clipă mi s-a zburlit părul la gândul că s-ar fi 
putut să mi se ceară aşa ceva... 


Ploaia a început să mă enerveze. Plouă, plouă, plouă... Parcă se 
mai potolise. Acum iar şi-a dat drumul. Tocmai în noaptea asta şi-a 
găsit să toarne. 

Bine că m-am văzut în stradă. Ca să ies din oraş, cred că cea mai 
bună soluţie e să mă duc în port. De maşină nici nu poate fi vorba. 
Să ies cu Lancia mea, ar fi ca şi când aş striga în mijlocul drumului: 
„Veniţi încoace. Aicea sunt!“ 

Ca să „împrumut” altă maşină ar însemna să intru într-un garaj. 
Şi rezultatul ar fi acelaşi. Toate garajele sunt sub controlul Mafiei. 
Nimănui nu-i mai convine să-şi lase maşina noaptea pe stradă. A 
doua zi ar găsi-o bucăţi. Când te gândeşti că şi eu am fost unul 
dintre acei care au spintecat cauciucurile, au spart parbrize, au 
ciopârţit capote, au incendiat caroserii, au scofâlcit aripi şi măşti, 
spre a constrânge pe automobilişti să nu-şi mai parcheze maşinile 
noaptea în aer liber. Făceam astfel dever garajelor, mari sau mici, 


— 14 — 


protejate ori administrate direct de Mafie. În acelaşi timp, Mafia 
avea posibilitatea să cunoască deplasările tuturor corifeilor din 
organizaţie, a tuturor ucigaşilor şi spărgătorilor, a tuturor acelora 
care se îndeletniceau cu traficul de stupefiante. 

Aleg străzile cele mai nenorocite, cele mai întunecate, ca să mă 
strecor spre port. Totuşi n-ar fi exclus ca din bezna vreunui gang 
să-mi iasă pe neaşteptate în faţă „amicii” care mă urmăresc. 
Riscurile sunt însă mai mici decât pe principalele artere de 
circulaţie unde aş putea fi uşor reperat. Cotesc pe o stradelă 
strâmbă, care coboară în pantă spre mare. Din când în când 
întâlnesc trepte de piatră, tocite de paşii oamenilor. De o parte şi 
de alta a stradelei se ridică pereţii jupuiţi ai unor case pe jumătate 
ruinate, cu ferestre chioare, balcoane strâmbe şi streşini 
desfundate. Spânzurate pe o frânghie aninată de două balcoane, 
nişte rufe uitate lasă să şiroiască jalnic apa de ploaie. In faţa unei 
prăvălii cu obloanele trase, atârnă un felinar ofticos. La lumina lui 
gălbejită mă uit la ceas. Au trecut douăzeci şi cinci de minute de 
când am coborât în stradă. Ce înnebuniţi trebuie să fie „amicii” 
fiindcă mi-au pierdut urma. Trebuie să mă grăbesc. Să ajung cât 
mai repede în port. Mă strecor pe lângă ziduri. Din când în când mă 
uit înapoi. Nimeni, sau poate aşa cred eu. 

La capătul stradelei apar luminile portului. Dincolo de ele - 
beznă. Marea. Noaptea, marea m-a înfiorat întotdeauna. Infinitul, 
adâncurile-i  necuprinse, capriciile, perfidia,  ferocitatea ei, 
necunoscutul care se ascunde dincolo de draperiile nepătrunse ale 
întunericului te fac, să te simţi mărunt, slab, dezarmat. Până şi în 
nopţile senine, când luna îi poleieşte valurile, ai senzaţia că marea 
îţi rânjeşte, ademenindu-te să te aventurezi, pe cărarea 
scânteietoare care leagă ca un pod fantastic ţărmul de zarea 
neagră. Aceeaşi mare, în plină lumină a zilei, e prietenoasă, veselă, 
caldă, afectuoasă... Ciudăţeniile firii... 

Acum, deşi noaptea o învăluie în linţoliul ei, mi-e mai puţin frică 
de mare decât de oameni. Forţa ei este oarbă. Te ucide prin însăşi 
măreţia ei. Dacă încerci să mângâi între degete o furnică, rişti să o 
striveşti fără voie. Valurile mării se joacă aşijderea cu muritorii de 
rând, zdrobindu-i adesea în îmbrăţişările ei impetuoase. 

Oamenii îţi fac însă rău conştient. Şi-au creat tot felul de 
instrumente cu care să ucidă, multiplicându-şi la infinit forţele în 
setea lor de distrugere. Există şi oameni paşnici. Sau poate laşi. Nu 
ucid fiindcă nu îndrăznesc... fiindcă se tem de consecinţe... fiindcă 


— 15 — 


nu au curajul să-şi joace existenţa pe o carte... 

Poate că mai sunt şi oameni buni. Eu însă n-am avut de-a face cu 
astfel de fiinţe. In sânul Mafiei - mediul în care m-am format, m-am 
dezvoltat, am trăit - mi s-a insuflat cultul violenţei, nesocotirea 
vieţii şi indiferența faţă de moarte. Am fost şi rămân de acord cu 
aceste principii, aplicate însă altora. Nu le accept în ceea ce mă pri- 
veşte personal. Instinctul meu de conservare este încă prea 
puternic. Poate că sunt prea inteligent pentru a fi un instrument 
docil în mâna altora... Poate că spiritul meu critic refuză să accepte 
legile crude impuse de mai marii „Onoratei familii”... Din cauza asta 
am ajuns probabil aici... Am intrat în plină criză. Adevărata cauză 
nu este cea invocată de cei care au hotărât că trebuie să mor, ci îşi 
găseşte obârşia în propria mea neputinţă de a mă supune fără 
cârtire orânduirilor Mafiei... Poate că firea mea rebelă... 

Tresar. In întunericul oploşit în gangul din stânga mea, am 
surprins o mişcare. Mă lipesc de zid şi mă strecor instinctiv într-un 
intrând - o fostă poartă zidită. Simt în spate asprimea cărămizilor 
prost tencuite. Ascult cu încordare, oprindu-mi câteva clipe 
respiraţia. Mişcarea din gang a încetat. Pistolul mi-a şi răsărit în 
mână. Reflexele mele sunt încă bune. Surprind parcă o respiraţie. 
Apoi câteva şoapte: 

— Aldo, dacă ne prinde tata, trebuie să mă iei de nevastă. 

Răspunde altă şoaptă, ceva mai şuierată. 

— Gura! Nu cobi! 

De undeva, de sus, se aude o fereastră deschizându-se un glas 
dogit: 

— Amalia! 

Şoapta şuierată capătă o intonaţie furioasă: 

— Toanto, de ce nu mi-ai spus că e taică-tău acasă? 

— Mio caro tesóro! 

— La alţii, cu mine nu se prinde. 

— Aldo! Nu pleca! lubitule! 

O siluetă neagră ţâşneşte din gang şi dispare în fugă pe stradelă 
în jos. 

— Aldo! repetă şoapta sfâşiată de durere. 

— Amalia! se aude iarăşi de sus glasul dogit. 

Zâmbesc fără voie. Intermediul acesta comic m-a destins, puţin. 


Ce lipsă de imaginaţie! Să se întâlnească pe ploaie, într-un gang. 
Incomod şi imprudent. Asta mă deosebeşte pe mine de toţi 


Ale 


energumenii. Am idei. În escapadele mele amoroase, mi-am creat 
condiţii de aşa natură încât să gust cele mai răscolitoare voluptăţi, 
ocolind riscurile, sau în cel mai greu caz, minimalizându-le. Şi cu 
toate astea, într-o seară... 

Ca să ajung în cameră la Giovanna, intram pe o fereastră a 
podului, lăsată dinadins deschisă, lângă care se afla ca din 
întâmplare o scară uitată acolo de cu seară. In pod era fân din 
belşug. Acolo, întins pe aşternutul moale şi parfumat, aşteptam cu 
neastâmpăr să se culce toată lumea. După ce se făcea linişte 
deplină auzeam o zgârietură la uşa podului, care răspundea în 
casă. Era Giovanna, care venea să mă ia. [inându-ne de mână, 
înfioraţi de o plăcută emoție, coboram până în camera ei, unde 
petreceam câteva ore de neuitat. In preajma zorilor, pe acelaşi 
drum ocolit, părăseam casa. 

Ce frumoasă era Giovanna! Avea un corp, nişte sâni şi o gură 
care te înnebuneau, în schimb, când o vedeai pe soră-sa, te 
înnebunea groaza. O chema Camilla. Numele părea să-i fie 
predestinat. Era deşirată, uscată şi cocoşată ca o cămilă. Adeseori 
m-am întrebat cum de au putut părinţii Giovannei şi ai Camillei să 
zămislească două fiinţe atât de deosebite. 

Tatăl lor, Dionigi Tandoy, se îndeletnicea cu contrabanda. Era de 
meserie fierar. Dar numai de formă. Mai toată ziua dormea, iar 
noaptea o pornea în expediţie. Se înapoia acasă în zori, când eu 
eram deja plecat de la Giovanna. 

Intr-o noapte, se pare că i s-au încurcat treburile, căci ne-am 
pomenit cu el întorcându-se acasă cu mult înainte de primul cântat 
al cocoşilor. Am crezut că înnebunesc. Giovanna se făcuse verde. 
Ne uitam amuţiţi unul la altul. Emoţia ne paralizase. Nu ştiu de ce, 
dar tocmai în clipa aceea mi-am adus aminte de una din 
performanţele bătrânului Dionigi, vestit pentru chipul cum nimerea 
pe întuneric o ţintă la douăzeci de metri, aruncând cu cuțitul. 
Gândul ăsta m-a biciuit atât de rău, că nici nu ştiu cum am intrat în 
pantaloni, pe care, bineînţeles, i-am pus cu dosul în faţă. Am 
înşfăcat cămaşa şi haina într-o mâna, ghetele într-alta şi lăsând-o 
pe Giovanna să-şi acopere în grabă goliciunea, am pornit tiptil pe 
scară spre pod, cu gândul să mă îmbrac acolo. 

In vreme ce-mi schimbam pantalonii astfel încât să am, cum se 
cuvine, nasturii în faţă, cătam mereu cu ochii spre uşă, temându- 
mă să nu apară chica hisută a lui Dionigi. Deodată, din fânul de 
lângă mine a ţâşnit o mâna care m-a apucat cu putere de braţ. Mă 


mir cum de m-am stăpânit să nu răcnesc de spaimă. Părul din 
creştet mi s-a ridicat perie, iar prin şira spinării m-a străfulgerat un 
curent electric. Când m-am uitat în jos, am văzut ieşind din fân 
capul de cămilă al Camillei care m-a fixat cu ochi de vampir. In 
părul ei ţepos erau încurcate fire de iarbă uscată, care în 
semiîntunericul din pod se profilau ca şerpii Gorgonei. Printre 
buzele ei subţiri a ieşit un şuier pătimaş şi ameninţător totodată. 

— De luni de zile aştept clipa asta. In fiecare noapte te-am 
urmărit cum veneai şi plecai. Imi aşteptam însî ceasul. Acum nu-mi 
mai scapi. Casa asta nu are decât doua ieşiri. Una pe jos, pe la tata. 
Alta pe aici - prin mine, a adăugat ea într-o şoaptă care voia să fie 
senzuală, dar care pentru mine căpăta o semnificaţie drăcească. 
Inghiţeam în sec, încercând zadarnic să alung un nod care mi se 
cuibărise în gâtlej. Lipsit de aer, ridicam şi coboram capul spre a-mi 
uşura respiraţia gâfâită. Camilla a luat acest semn drept 
încuviinţare. Cu o forţă de care n-aş fi crezut-o capabilă, m-a tras 
peste ea... O jumătate de oră mai târziu părăseam podul, pe 
fereastră, stors ca o lămâie, ciufulit, muşcat, zgâriat, dezgustat, 
năuc... De atunci n-am mai călcat pervazul ferestrei podului cu 
pricina... 


Ciudată mai este şi firea omenească. În clipele astea atât de 
dificile pentru mine, în loc să mă concentrez asupra încleştării în 
care mă aflu, mintea îmi fuge la întâmplări caraghioase. Poate că 
aşa este construită maşinăria omenească, cu supapele ei de 
siguranţă. Altfel m-ar năuci spaima. Am avut odată un coşmar 
îngrozitor. Se făcea că eram urmărit. Am încercat atunci o senzaţie 
insuportabilă. M-am trezit din somn ud de transpiraţie, crispat, cu 
sufletul la gură. Acum parcă e mai uşor. Privesc situaţia în care mă 
aflu cu luciditate şi oarecum relaxat. Caut soluţii, le găsesc şi le 
aplic. 

Uite, am ajuns în port. Ascuns după o stivă de cherestea, privesc 
în dreapta şi în stânga cheiurile pustii. Trebuie să străbat un spaţiu 
descoperit şi destul de bine luminat, ca să ajung la bărcile cu 
motor. Pot să mă folosesc de oricare din ele, la întâmplare. Deşi 
noaptea marea mă sperie, sunt un navigator bun... Ba chiar un 
navigator foarte bun... Am citit undeva că autosugestia contează 
mult în împrejurări critice. N 

Mă pregătesc să mă avânt spre bărci. In câteva salturi pot să 
ajung la prima dintre ele... Acum! Nu!... Uite o maşină care vine 


Liga 


dinspre oraş. Pun rămăşag că este pentru mine. Se cunoaşte că am 
prieteni. Nu vor să mă lase singur în ploaie. Ah, cum le-aş mai găuri 
pielea! Unul a şi coborât din maşină. O ţintă perfectă. Şi pe ceilalţi 
dinăuntru aş putea să-i curăţ uşor. Dacă însă aş trage, toată Mafia 
din port mi-ar cădea în câteva minute pe cap. 

lată şi un moş. De unde a mai ieşit şi ăsta? A stat probabil 
ascuns după stivele acelea de lăzi. Nu cumva se află şi el aici tot 
pentru mine! Tipul care a coborât din maşină îl întreabă ceva. 
Bătrânul răspunde clătinând negativ din cap. Mă trag înapoi, în 
umbra stivei de cherestea, ca un melc în cochilie. Ce noroc am avut 
că a apărut maşina înainte cu câteva clipe de a mă fi avântat spre 
bărci. Altfel tipii m-ar fi surprins în plină fugă şi m-ar fi curăţat din 
zbor. Mă gândesc că mare parte din bandiții ăştia care mă 
urmăresc au învăţat meseria de la mine. Bine că n-am apucat să le 
vând toate secretele. 

Nu-mi rămâne decât să fac o constatare tristă. Pentru mine 
portul a devenit inutilizabil. Trebuia să mă aştept la asta. Dar i-am 
subestimat. Nu mi-am închipuit că după fuga mea vor lucra atât de 
repede. Straşnic organizat. Mafia tot Mafia rămâne. 

In condiţiile actuale s-ar părea că trenul este unica soluţie. Dar 
nu un tren de călători, în care cei care mă urmăresc m-ar putea 
depista foarte uşor. Ar fi destul să se plimbe pe culoare şi să se uite 
prin compartimente. lar o călătorie pe acoperişul vagonului sub 
ploaia asta... Un tren de marfă e cu totul altceva. Confort. Omul şi 
vagonul. Scapi de curioşi şi de ploaie. Riscul de a întâlni un vaga- 
bond sau doi e neglijabil. Intr-un tren de marfă ai multă libertate de 
mişcare, iar noaptea găseşti un complice folositor - întunericul. 

Ca să ajung la gară trebuie să traversez însă întreg oraşul, 
alegând străzile cele mai întunecoase. 

Două faruri mătură strada. Mă arunc în intrândul uşii unei 
prăvălii. Alarmă falsă. Trece pe lângă mine un camion imens M.A.N. 
Diesel, încărcat de lăzi, care tocmai a ieşit din port. În scârţâit de 
frâne, camionul opreşte la trotuar, cam la vreo treizeci de paşi de 
mine. Şoferul coboară şi se uită la cauciucuri. Strigă către un tip, 
rămas înăuntru: 

— Măi, Giani, ai încărcat maşina prea mult. Şi cauciucul din 
stânga e cam dezumflat, bă! Numai de ne-ar ţine până la gară. 

Şoferul se urcă în cabina sa. 

„Se pare că cineva, acolo sus, mă iubeşte” îmi zic. La bafta asta 
nu m-aş fi gândit nici eu. În timp ce şoferul face să cârâie cutia de 


— 19 — 


viteze trecând în viteza întâia, mă reped spre camion şi, ferindu-mă 
de privirile celor din cabină, mă strecor între pântecele maşinii şi 
rezervorul de motorină. Spaţiul nu e prea larg, dar pentru ce îmi 
trebuie mie este excelent. 

Camionul se pune în mişcare. Mastodontul ăsta se mişcă destul 
de repede. Motorina miroase îngrozitor. Din când în când trebuie să 
scot capul afară din lăcaşul meu. Altminteri aş risca să mă 
ameţească. Mi-am murdărit şi hainele. Imi vine să râd. M-am 
strecurat pe furiş în lăcaşul asta de sub burta camionului ca atunci, 
la Roccanera... 


Mi se încredinţase o misiune delicată, de care depindea 
avansarea mea în ierarhia mafiotă. O avansare măruntă, dar care 
pentru mine avea atunci o mare însemnătate. Mă aflam la baza 
piramidei. Urcasem deja o treaptă. Asta ar fi fost a doua. Făceam 
parte din ceata lui Davide Piave. 

Primisem sarcina să convingem pe proprietarii agricoli mari şi 
mici din triunghiul Trapani, Calatafimi, Marsala, să accepte 
protecţia Mafiei. Toţi înţeleseseră folosul acestei protecţii şi se 
angajaseră să ne achite cotizaţiile respective. Un singur moşier 
făcuse excepţie. Un oarecare Adamo de Mauro, mare proprietar. 
Două sute de hectare teren arabil, livezi, trei mori, cinci sute 
capete de vite. De Mauro se credea prea puternic. Nici nu voia să 
stea de vorbă cu noi. Işi înarmase toţi oamenii, şi orice străin ar fi 
încercat să pătrundă - fără autorizaţie - pe moşia sa, risca să se 
aleagă cu pielea găurită. De Mauro trebuia totuşi îngenuncheat. 
Altminteri ni s-ar fi suit ceilalţi proprietari în cap. Se impunea să-i 
dăm o lecţie lui De Mauro. Dar cum? Un asediu era exclus. Am fi 
făcut prea mult zgomot. Trebuia să lovim scurt şi foarte dur. 

Mijloacele noastre de acţiune împotriva recalcitranţilor erau 
multiple. Distrugerea unor porţiuni din livezi sau din vii - după caz - 
constituia primul avertisment, pe care de altfel De Mauro îl şi 
primise. De aceea îşi mai luase măsurile de apărare de care am 
vorbit. Al doilea avertisment îmbrăca o formă şi mai violentă 
căpătând „culoarea vie a sângelui”. Parte din vite erau furate, iar 
parte masacrate şi lăsate pe câmp, spre a-i da să înţeleagă pro- 
prietarului că „Cercul începe să se strângă în jurul lui” şi că poliţia, 
înştiinţată de el, nu putea să-l ajute cu nimic. Indeobşte, aceste 
avertismente aveau în curând efect. Proprietarul recalcitrant 
renunţa să se mai împotrivească şi plătea tributul fixat de şeful 


320) 


Mafiei. 

Dacă însă nici acest avertisment nu îşi dădea roadele incendiam 
sau recoltele, sau clădirile. Ultima măsură, şi cea mai gravă, o 
constituia suprimarea individului. Dar la aceasta se ajungea foarte 
rar. 

In cazul lui De Mauro trebuia să trecem la al doilea avertisment. 
Vitele. Fiindcă spargerea cordonului de apărare prin mijloace 
brutale nu era de recomandat, nu ne rămânea decât să manevrăm 
altfel. 

De Mauro dispunea de un autocamion de mare tonaj, cu care îşi 
transporta vitele la abatoarele din Trapani sau Palermo. Ca şi restul 
oamenilor lui De Mauro, şi personalul de pe autocamion - şoferul, 
ajutorul de şofer şi doi însoțitori - erau înarmaţi. 

Intr-o seară, pe când autocamionul se înapoia spre casă. venind 
de la abatorul din Trapani, a întâlnit la un colţ de stradă, destul de 
prost luminată, un om beat, lungit în mijlocul drumului. Cei doi 
însoțitori au coborât, spre a-l da pe beţivan la o parte. In timpul 
acestei operaţii, i-au aplicat şi câţiva ghionţi, fără să se 
sinchisească de înjurăturile şi zbieretele lui. 

Incidentul acesta fusese regizat de mine. Plasasem pe beţivan - 
unul din oamenii mei astfel încât autocamionul să fie nevoit a se 
opri deasupra unei guri de canal. In acea gură de canal mă aflam 
eu. A fost destul să dau capacul la o parte şi, profitând de 
hărmălaia iscată de beţivan, să ies afară şi să mă strecor spre 
rezervorul de motorină de sub burta maşinii. M-am vârât în locaş şi 
am aşteptat liniştit până ce autocamionul a pornit iarăşi la drum. 
După o oră de mers în poziţia aceasta ghemuită începuseră să-mi 
amorţească picioarele. Abia le mai simţeam, încercam eu să mă 
răsucesc, dar îmi era aproape imposibil. Dezagrementul cel mai 
mare era însă mirosul de motorină şi praful. Avusesem grijă să-mi 
acopăr faţa cu o batistă udă, ceea ce mi-a uşurat mult respiraţia. 
Clipocitul motorinei din rezervor mi-a ţinut tot drumul companie. 

Autocamionul nu s-a oprit decât la un post de control, la intrarea 
pe moşia lui Mauro. Cu ocazia asta, am aflat şi parola din noaptea 
aceea, lucru care avea să-mi folosească la ieşire. Autocamionul şi-a 
continuat drumul, oprind a doua oară în faţa unui garaj încăpător şi 
destul de vechi. Insoţitorii maşinii au coborât şi au plecat pe la 
treburile lor. Din mişcarea din curte am putut să-mi dau seama că 
există o stare de asediu. Adevărata pază însă era afară, pe câmp. 
Această împrejurare mă favoriza. 


Profitând de întuneric, am ieşit din lăcaşul meu. Eram atât de 
amorţit, încât de puţin am scăpat să nu mă întind pe jos cât eram 
de lung. Mi-am masat la iuţeală picioarele şi şalele, apoi am început 
să privesc în jur spre a mă orienta. Cunoşteam planul în mare al 
clădirilor. Mă documentasem înainte de a pleca în expediţie. 

Curând după miezul nopţii, când mişcarea prin curte încetase cu 
totul, m-am strecurat spre staulul vitelor. Acolo în faţă, se afla un 
mare rezervor de apă pentru adăpatul animalelor. Am scos din 
buzunarul dinăuntru al hainei un săculeţ din material plastic, plin cu 
o pulbere albă, darul pe care aveam să-l fac lui De Mauro. Am 
deşertat pulberea în rezervor. Îmi părea rău că trebuia să sacrific 
atâtea animale pentru a înfrânge rezistenţa unui bătrân îndărătnic. 
Imi îndeplinisem misiunea. 

Acum nu-mi mai rămânea decât să părăsesc, moşia. Inițial 
prevăzusem, să ies folosindu-mă de autocamion. Să mă instalez la 
volan şi profitând de confuzia care avea, să se stârnească, să trec 
prin barajul lui De Mauro. 

Am văzut însă lângă autocamion un Fiat 600 al unuia din băieţii 
moşierului. Maşinuţa era mai puţin zgomotoasă şi mai sprintenă 
decât namila cu care venisem. 

Zis şi făcut. M-am, urcat pe tăcute în Fiat. Cheia era în contact. 
Am pornit fără să ambalez prea tare, şi am cotit pe după clădirea 
conacului, îndreptându-mă cu viteză potrivită spre poarta 
principală. Trei oameni făceau de pază. La apariţia Fiatului au 
deschis poarta. Am ieşit în trombă. N-a fost nevoie nici de parolă. 

La un kilometru depărtare de moşie, mă aştepta pe şosea o 
maşină în care se afla Piave, însuşi. Mutra pe care a făcut-o când 
m-a văzut în Fiatul băiatului lui De Mauro n-am s-o uit niciodată. 

A doua zi pe înserat un om al lui De Mauro s-a înfă-ţişat lui Piave. 
Bătrânul ceda pe tot frontul. Bietele vite... 


„M.A.N.”-ul Diesel duduie, se hurducă, huruie şi în sfârşit se 
opreşte. Mă uit pe sub burta maşinii şi îmi dau seama că am ajuns 
la gara de mărfuri. Mai înainte ca şoferul să se fi dat jos din maşină, 
mă strecor afară din lăcaşul meu improvizat. Deşi picioarele 
amorţite mă supără, caut să mă îndepărtez de maşină cu un mers 
cât mai firesc, spre a nu atrage atenţia. 

O iau pe după o magazie. Dintr-o streaşină spartă, un şuvoi de 
apă cade peste mine, ropotindu-mi pe pălărie cu un zgomot surd. 
Injur. 


AD Dei 


— Hei, răsună un glas lângă mine, atât de aproape încât am 
impresia că îi simt răsuflarea în ureche. 

Tresar. Nervii mi s-au încordat gata să plesnească. Duc instinctiv 
mâna la pistol. 

— Ai un foc? mă întreabă glasul. 

Mă uit în stânga mea. Un om înfăşurat într-o pelerină de ploaie, 
prea scurtă pentru el, iese de sub streaşina sub care se adăpostise 
până atunci. 

— Nu fumez, răspund eu sec şi merg mai departe. 

M-au trecut toate năduşelile. Răspunsul i l-am dat automat. Nu 
m-am aşteptat la această apariţie. 

Mă strecor printre şirurile de vagoane spre gara de călători. Un 
tren de persoane e tras la peronul aproape pustiu. Este ultima 
garnitură din noaptea aceasta spre Trapani. Am sosit la timp. 

Ca să ajung la trenul de Trapani trebuie să străbat un spaţiu 
descoperit, traversând câteva şine. Dar asta implică mari primejdii. 
Gara este - fără îndoială - supravegheată de oamenii Mafiei. Nu-mi 
rămâne decât să aştept ca trenul să se pună în mişcare, şi când va 
trece pe lângă mine să mă agăţ de un vagon. Şi operaţia asta 
comportă riscuri. Dacă trenul va câştiga până aici o viteză prea 
mare, am toate şansele să-mi frâng gâtul. Deocamdată nu văd altă 
posibilitate. 

Impiegatul de mişcare străbate peronul, se apropie de 
locomotivă şi dă semnalul de plecare. Trenul porneşte încet, apoi 
iuţeala îi sporeşte. Deodată un ins, apărut de nu ştiu unde, 
traversează în fugă şinele, repezindu-se spre tren. In lumina palidă 
din gară nu i se distinge faţa. Insul a ajuns din urmă ultimul vagon 
şi cu mâna stângă înşfacă bara scării. 

In aceeaşi clipă se aud două focuri de armă. Insul se împleticeşte 
fără să scape bara din mână. Cade. Trenul îl mai târăşte vreo zece 
metri, apoi mâna i se descleştează de pe bară. Insul rămâne ca o 
mogâldeaţă neagră, nemişcată între şine. 

Am înţeles. Gloanţele care l-au atins îmi erau destinate mie. Mă 
vâr între vagoanele de marfă. Las trenul să treacă pe lângă mine. 
Am renunţat la acest mijloc de evadare din oraş. 

La o fereastră a ultimului vagon, un individ se uită foarte atent în 
urmă. 

Doi carabinieri, însoţiţi de câţiva feroviari, aleargă spre 
mogâldeaţă. Se aude un fluierat ascuţit. 

Nu mai aştept să văd urmarea. Fac drumul întors. Mă îndrept 


= DI 


grăbit spre gara de mărfuri. Deşi sunt ispitit să o iau la fugă, mă 
stăpânesc. Dacă aş alerga, aş trezi bănuieli. Omul care mi-a cerut 
un foc nu se mai află lângă magazie. 

Trebuie să profit de agitația iscată în jurul morţii insului ca să 
părăsesc nestingherit gara. Sunt întors pe dos. Incă o cale de ieşire 
din oraş, inutilizabilă. 

Am ajuns în stradă. Pentru noaptea asta trebuie să-mi găsesc un 
adăpost. N-are rost să rătăcesc prin ploaie până în zori. Ar fi cazul 
să-mi schimb hainele, căci put a motorină. Trebuie să mă gândesc 
şi la altă soluţie ca să părăsesc oraşul. Incep să am senzaţia că sunt 
un şoarece într-o cursă. Ori încotro mă îndrept, dau de zăbrele. 

Cred că n-ar fi rea ideea să mă ascund în noaptea asta în 
magazinul „scumpului” meu unchi Spiridone. Dacă la ora asta mi-ar 
cunoaşte intenţia, l-ar lovi damblaua în somn. Ca să pătrund acolo 
nu e mare lucru. E destul să ridic fereastra luminatorului, aşa cum 
făceam cu vărul meu pe când eram copii. Cât eram de lipsit de griji 
pe atunci... 

Magazinul se află aproape de gară, pe Via Dante. Pot să intru ca 
la mine acasă. Unchiul Spiridone nu foloseşte paznici fiindcă 
plăteşte tribut Mafiei, iar hoţii care ştiu acest lucru se feresc să-i 
dea vreo lovitură, căci şi-ar urca în cap Onorata Familie. Mă întreb 
ce mutră are să facă „nepreţuitul” meu unchi când are să constate 
mâine că necunoscuţi i-au violat sediul comerţului. Ce mutră au să 
facă şi mafioţii! Dacă se va afla că un magazin protejat de ei a fost 
spart de răufăcători, toţi negustorii vor intra în panică. Increderea 
în garanţiile oferite de Mafie va fi serios zdruncinată. 

Am ajuns în faţa magazinului. Obloanele metalice sunt trase. 
Strada e pustie. Ploaia s-a mai liniştit. A început să bată vântul. 
Cred că în curând se vor risipi norii. Unchiul Spiridone este 
proprietarul unui magazin universal de mâna a doua, în care se 
găsesc tot felul de articole, dar nu de o calitate superioară. Asta 
însă nu-l împiedică pe unchiul Spiridone să fie foarte mândru de 
comerţul său. 

Printr-un gang, pătrund în curtea interioară. De după o ladă de 
gunoi ţâşnesc două pisici miorlăind îngrozitor. Traversez curtea 
interioară, înconjurată de ziduri înalte, cu ferestre zăbrelite ca de 
închisoare. Brrr! Într-o astfel de curte, ceva mai mare, îmi făceam 
plimbarea zilnică umblând în cerc după alţi deţinuţi. Distracţia asta 
am savurat-o unsprezece luni din cei zece ani programaţi pentru 
omucidere, deoarece Mafia m-a scos din închisoare înainte de 


i DA 


termen. 

Mă caţăr pe o scară de incendiu, ferindu-mă să fac zgomot. 
Precauţiunea este oarecum inutilă, fiindcă în jur nu sunt decât 
depozite, pustii la ora aceasta din noapte: încă zece trepte şi am 
ajuns pe acoperiş. Clădirea are trei etaje şi un pod folosit drept 
magazie. 

Când eram copil, urcam scara asta cu vioiciunea unei maimuțe, 
făcând o larmă infernală. Vărul meu Tadeo era mai timorat. Se uita 
mereu în jos, până îl apuca ameteala apoi începea să verse în capul 
celor de dedesubt. Dar nimeni nu-i zicea nimic, fiindcă era băiatul 


patronului. 
Acoperişul era plat. Circul pe el ca pe bulevard. Luminatorul cu 
pricina se află în mijlocul acoperişului. Il deschid cu uşurinţă. 


Zăvorul dinăuntru poate fi mişcat din afară dacă deplasezi uşor 
capătul tijei care fixează zăvorul în rama de metal a ferestrei. 
Şmecheria am învăţat-o de pe vremea când ne jucam de-a 
pompierii. Ridic fereastra luminatorului. 

Ghinion! Nişte baloturi aşezate în stivă astupă deschiderea 
luminatorului. Ce idee tâmpită să le pună tocmai aici! Mă las în 
patru labe pe baloturi şi încep să le imprim un balans din ce în ce 
mai pronunţat. La un moment dat le simt că prind să se disloce. 
Unul din baloturi scapă de sub mine şi se rostogoleşte pe podea 
într-un zgomot asurzitor de sticle sparte. 

Înlemnesc câteva clipe. Trag cu urechea. Din nou linişte, închid 
uşor fereastra luminatorului peste mine, şi folosind baloturile drept 
trepte, cobor în podul magazinului. Nu e nevoie să aprind lanterna 
de buzunar ca să-mi dau seama ce stricăciuni am făcut. Un miros 
puternic de coniac îmi explică zgomotul de sticlă spartă îmi astup 
gura şi nasul cu; batista şi o iau din loc. Altfel risc să fiu găsit mâine 
dimineaţă îmbătat cu vaporii de alcool. 

Graţie lanternei de buzunar îmi fac drum printre cioburi, lăzi, 
cutii, baloturi şi tot felul de ambalaje mari şi mici. Cobor la etajul 
trei. Raionul de confecţii, încălţăminte şi lenjerie bărbaţi îmi atrage 
cel dintâi atenţia. Celelalte nu mă interesează. Am posibilitatea să 
mă schimb de la pantofi şi până la pălărie. Mă dezbrac la piele şi 
încep să-mi aleg articole vestimentare pe măsura mea. Un costum 
de haine cenuşiu, cămaşă de nylon, cravată vişinie, pantofi negri, 
trench-coat cenuşiu, pălărie neagră. Obiecte de duzină care nu 
atrag atenţia. Unchiul Spiridone ar trebui să-mi fie recunoscător că 
nu am ales cele mai scumpe articole. 


SE, 1: — 


Mă luminez cu lanterna de buzunar şi mă privesc în oglinda mare 
dintr-o cabină de probe. Hainele îmi vin bine. Faţa luminată de jos 
în sus mă face să arăt ca într-un film de groază. În ciudă situaţiei 
grele în care mă aflu, îmi vine să râd. Ce ochi au să facă mâine 
vânzătorii, când au să dea peste hainele îmbibate de motorină, aşe- 
zate pe umeraşe în locul celor luate de mine. 

Mi s-a făcut foame. Am să cobor la parter unde se află raionul 
alimentar. Unora, emoţiile puternice, supărările le taie pofta de 
mâncare. Mie mi-o stimulează. 

Jos, la raionul alimentar, nu am decât de ales. Sardele, şuncă, 
măsline, curcan în aspic şi trei sticle de Pepsi Cola. 

Îmi iau achiziţiile într-un coş de autoservire şi mă transport sus, 
la etajul întâi unde sunt expuse garniturile de mobilă. De data asta 
nu mai fac pe modestul. Mă instalez în cea mai frumoasă 
sufragerie. Îmi întind bunătăţile pe masă şi le atac. Ce plăcut e să 
mănânci într-o sufragerie elegantă, cu o faţă de masă albă, 
apretată, cu tacâmuri strălucitoare şi cu un serviciu de masă de 
porțelan subţire ca o foaie de varză. Bună idee au negustorii ăştia 
care expun mese gata aranjate. 


Când eram copil îl invidiam pe Tadeo. O servitoare cu şort 
scrobit îi servea la cină toate bunătăţile. Unchiul Spiridone se lăuda 
la toată lumea că îşi creşte copilul ca pe un prinţ. Când se întâmpla 
să mă prindă ora mesei acasă la Tadeo, nu mi se făcea cinstea să 
fiu poftit în sufrageria mare, ci mi se dădea de mâncare în 
bucătărie, cot la cot cu servitorii. 

Deşi mama era soră cu mătuşa Zenobia, soţia unchiului 
Spiridone, eu nu eram tratat ca un membru al familiei. Ispăşeam 
greşeala mamei, care-şi scandalizase familia de burghezi înstăriți, 
cu vagi pretenţii nobiliare, măritându-se cu un biet croitor, ale cărui 
singure calităţi erau tinereţea şi o inimă bună şi atât de largă, încât 
putea cuprinde toată seminţia omenească. Mi s-a spus că tatăl meu 
fusese un bărbat chipeş după care se topeau toate femeile. Dar el 
nu avea ochi decât pentru mama, pe care o adora. 

— Să-şi ispăşească păcatul, muncind pentru străini, spunea 
bunicul meu cu asprime. 

Pe bunicul mi-l amintesc. Era avocat şi îl chema Federico di 
Girolamo. Se mândrea cu particula sa, care, spunea el, era de 
origine nobiliară. Cică neamul nostru s-ar îi tras dintr-un cavaler 
sau baron, care stăpânea domenii întinse la miazănoapte de 


— 26 — 


Trapani. Bunicul era înalt, falnic, avea o barbă lungă, albă, uşor 
ondulată şi împărţită în două şuviţe. Semăna cu Sfântul Dionisos 
pictat pe perete în Capela Palatină din Palermo. Avea însă numai 
înfăţişarea, dar nu şi blândeţea unui sfânt. 

In parte mama îi semăna. Era mândră ca o prinţesă, deşi spăla 
rufe la străini. După ce bunicul a izgonit-o din casă, fiindcă se 
încurcase cu croitorul, n-a mai vrut să se mai ştie de familia ei. La 
câţiva ani după moartea tatălui meu, mama s-a îmbolnăvit grav. 
Răcise spălând rufe iarna, într-o spălătorie neîncălzită. Nu aveam 
bani pentru doctorii şi pentru doctori. O bătrână sărmană, dar 
miloasă, din vecinătate, care se ocupa de mama, îngrijind-o aşa 
cum se pricepea, m-a îndemnat în taină să mă duc la bunicul să-i 
cer ceva bani. Am ascultat-o. Aveam pe atunci vreo opt ani. Ţin 
minte că era vară. Purtam o cămaşă peticită şi nişte pantaloni ca 
vai de lume. Nu era de vină mama că îmbrăcămintea mea arăta 
întotdeauna ca vai de lume. Eram tare zurbagiu şi mă încăieram cu 
ceilalţi copii din mahala pentru orice fleac. 

Când am ajuns în faţa casei bunicului meu şi am văzut clădirea 
aceea înaltă cu etaj şi cu opt ferestre la stradă, am simţit cum 
inima începe să-mi bată foarte tare. Am urcat scările intrării din 
faţă şi am sunat. A ieşit o servitoare tânără, drăguță, cu şorţ alb, 
scrobit. M-a întrebat răstit ce vreau. l-am spus că sunt fiul Eleonorei 
Bellocampo şi că trebuie să vorbesc cu Signor Federico di Girolamo, 
bunicul meu. Servitoarea m-a privit cu neîncredere. A ridicat din 
umeri, a spus să aştept, apoi a închis uşa în nasul meu. Au trecut 
cam zece minute. Credeam că uitase de mine şi mă gândeam să 
plec. Deodată am auzit paşi dincolo de uşă şi zgomotul unui ivăr. 
Când uşa s-a deschis şi în prag a apărut bunicul, măreț, încruntat şi 
rece ca o statuie de gheaţă, mi s-a tăiat graiul. Mă uitam la el şi mă 
bâlbâiam, căznindu-mă să-mi amintesc cele ce aveam să-i spun. 

Mi-a pus pe umăr o mână grea, albă, cu degete îngălbenite de 
tutun. 

— Ce vrei? Cine eşti? 

După câteva eforturi sterile, am reuşit în sfârşit să bâigui lecţia 
pe care mă învățase s-o spun bătrânica cea miloasă. 

Bunicul m-a privit lung, cu dezgust, apoi mi-a vorbit sec şi scurt. 

— Intră! 

Şi-a luat mâna de pe umărul meu şi a adăugat: 

— Vino după mine. 

A luat-o înainte. L-am urmat. Fata cu şorţ scrobit, ivită ca o 


arătare, nu ştiu de unde, a închis uşa cu zgomot în urma mea. Am 
avut impresia că se închide o uşă grea de închisoare, şi că n-am să 
mai pot ieşi vreodată din casa aceea mare, întunecată şi tristă ca o 
mânăstire. 

Bunicul mergea înainte, păşind rar şi apăsat. Din când în când 
tuşea scurt. Hainele cenuşii atârnau pe el. Poate că fusese altădată 
mai gras. Păşeam sfios, silindu-mă să nu fac zgomot. Mi-era tare 
frică. Servitoarea cea tânără încheia cortegiul. Am străbătut un 
vestibul şi o cameră mare, pardosită cu piatră, şi am intrat într-o 
sufragerie, tot atât de întunecată ca şi restul casei. Poate că nu era 
prea întunecată, dar aşa mi se părea mie, fiindcă veneam din 
soarele de afară. 

La o masă lungă, străjuită de un bufet sculptat, uriaş, ca o 
catapeteasmă de biserică, erau aşezaţi mai mulţi oameni. Toţi 
aveau chipuri împietrite. 

— Uitaţi-vă la odrasla Eleonorei şi a croitorului ei, vorbi bunicul 
cu glasul său aspru şi cavernos. 

Toţi cei de la masă mă măsurară cu priviri scârbite, ca şi când ar 
fi avut în faţă un câine de pripas, năpârilit şi bănuit că ar fi râios. Nu 
scoteau o vorbă. 

Bunicul se aşeză pe scaunul cu spătar înalt din capul mesei. 
Suspină adânc, apoi îşi vâri mâna în buzunarul hainei. Scoase un 
pumn de lire. Imi întinse banii fără să-i fi numărat. 

— la-i, rosti el monosilabic. 

I-am luat. li ţineam prostit în mână. 

— Bagă-i în buzunar, lătră o femeie subţire, cu cap prelung, buze 
supte şi bărbie ascuţită. De urechile acoperite pe jumătate cu un 
păr cenuşiu, lucios, îi atârnau nişte cercei lungi, cu pietre albastre, 
care se clătinau ca limbile unor minuscule pendule. 

— Mâine să vii pe la mine, să-ţi dau nişte haine. Eşti într-un hal 
de jerpeleală... 

Se întoarse spre un băiat pirpiriu, cu o fundă mare şi albă la gât, 
aflat în dreapta ei, 

— Să fii cuminte, Tadeo, altfel ai să arăţi ca el, zdrenţăros, 
jegos... 

Femeia cu chip prelung se uită la mine. 

— Eu aş fi fost mătuşa ta, Zenobia, şi acesta ar fi fost vărul tău, 
Tadeo, dacă maică-ta nu s-ar fi rupt de familia ei, măritându-se cu 
un... 

Bunicul i -o tăie aspru: 


— 28 — 


— Zenobia! 

Mătuşa Zenobia tăcu. Am băgat de seamă că toată lumea se 
temea de bunicul. 

In dreapta lui Tadeo stătea nemişcat un bărbat chel, cu o burtă 
rotundă întemniţată într-o vestă nisipie, la două rânduri. Un lanţ de 
aur, cu verigi groase, se lăsa ca o punte de la un buzunărel al 
vestei la celălalt. 

Bărbatul chel scoase din buzunarul dinăuntru al hainei de lustrin 
un carnet mititel cu scoarţe de piele neagră. Il desfăcu, scrise ceva 
cu un toc rezervor de aur, rupse foaia şi mi-o întinse. 

— lată adresa mea, vorbi cu ton protector. Sunt unchiul 
Spiridone. Mătuşa Zenobia, soţia mea, este sora mamei tale. Ai 
înţeles, nu-i aşa? mă întrebă, temându-se probabil, că eram greu 
de cap. Mâine să vii după haine. Când are să-ţi fie foame, ai să 
găseşti şi o farfurie cu mâncare, adăugă el cu ostentativă 
mărinimie. 

Am bolborosit un cuvânt de mulţumire. 

— Acum pleacă, zise bunicul. Teresa are să-ţi arate drumul. 

Teresa, servitoarea, se îndreptă spre uşă. M-am luat după ea. 
Când să ies din odaie, mi-am amintit că uitasem să salut lumea. M- 
am oprit şi le-am urat un timid: 

— Ciao! 

— Necioplitul! exclamă mătuşa Zenobia. 

Ceilalţi de la masă clătinară din cap, răspunzându-mi la salut. 
Am ieşit. Când m-am văzut în stradă mi-am făcut cruce, apoi mi-am 
luat picioarele la spinare şi nu m-am mai oprit decât la prima 
farmacie. 

Farmacista, o femeie grasă, cu buze roşii ca mărgeanul, m-a 
întrebat ce vreau. l-am spus că mama e răcită şi că are nevoie de 
nişte doctorii. 

— Dă-mi reţeta, mi-a spus farmacista. Am privit-o tâmp. 

— Ce reţetă? 

— Bine, am să-ţi dau eu ceva. 

Femeia cu buze roşii a ridicat din umeri. 

Mi-a împachetat o sticlă cu o doctorie, nişte pilule, şi mi le-a pus 
pe tejghea. 

I-am întins banii făcuţi ghemotoc. Farmacista a luat câţiva din ei 
şi mi-a înapoiat restul. 

Cu banii în buzunar şi cu doctoriile în mână, am pornit-o vesel 
spre casă. Făcusem o ispravă bună. Locuiam, cu mama într-o 


— 29 — 


cameră, mică, la etajul trei al unei clădiri dărăpănate, cu balcoane 
multe şi cu rufe spălate întinse la uscat, pe frânghii asemenea unui 
mare pavoaz pe o corabie. 

Am urcat în fugă treptele până la mama. Eram bucuros că-i duc 
doctoriile. Când am ajuns sus, am găsit-o dormind. Respira greu. 
Avea obrazul galben, supt, lipit parcă de oase. Vecina cea bătrână 
o veghea. La intrarea mea, mama a deschis ochii. M-a privit lung, 
fără să-şi ridice capul de pe pernă. 

Când a văzut doctoriile, m-a întrebat cu glas stins: 

— De unde le ai? 

l-am explicat în câteva cuvinte cum am ajuns să le cumpăr. S-a 
uitat la mine ciudat, fără să-mi răspundă, apoi s-a ridicat din pat. 

— Dă-mi-le! mi-a spus ea cu blândeţe. 

Le-a luat şi s-a îndreptat împleticindu-se spre fereastră, s-a oprit, 
şi cu un gest plin de mânie a aruncat doctoriile în stradă. 


Ultima îmbucătură de şuncă este urmată de un pahar cu Pepsi. 
Am mâncat destul de bine, deşi sardelele mi s-au părut cam sărate. 
Mai târziu au să-mi facă o sete nebună. 

O oră-două de somn nu mi-ar strica. Sunt aici canapele şi paturi 
pe alese. Cuverturi de mătase frumos brodate acoperă paturile, 
încerc pe unul din ele. E moale şi te îmbie la odihnă. Sunt foarte 
obosit. Alergătura nocturnă şi emoţiile îşi fac simţite efectele. Dacă 
m-aş culca acum, nu m-aş mai trezi decât seara la ora prânzului. 
Trebuie să fac rost de un ceas deşteptător. La raionul cu ceasuri 
pot găsi câte deşteptătoare poftesc. Imi croiesc un drum până 
acolo şi aleg unul mic, să încapă în buzunar. Am să-l iau cu mine. 
Nu se ştie când are să-mi mai folosească. 

Mă întind pe un pat, potrivesc ceasul la ora şase şi îl aşez pe 
pernă, lângă ureche. 

__ Sunt atât de istovit încât am impresia că stau pe o saltea de nori. 
In care mă cufund, mă cufund... mă cufund. Deasupra mea, cerul 
negru de catifea e străpuns de stele care coboară spre mine, 
degete de lumină. Mă ating, mă pipăie, apoi se retrag brusc - 
coarne de melci - în văzduhul de catifea neagră. Norii mă poartă 
undeva departe... Plutesc... Imi zvâcnesc tâmplele... şi picioarele 
îmi zvâcnesc... Stele prind să danseze - cad, lăsând în urmă cozi 
multicolore, ţâşnesc în fantastice jocuri de artificii, se reped - 
vijelioase ferestre luminate de tren ce goneşte în noapte... Două 
stele lucesc puternic... Sunt stele, sau cerceii mătuşii Zenobia?... 


— 30 — 


Cerceii îi poartă însă unchiul Spiridone... Poartă şi rochie, unchiul 
Spiridone... Pluteşte printre paturi şi mă priveşte furios... Tadeo îl 
trage de poalele rochiei şi râde... Unchiul Spiridone îl pocneşte 
peste mână... Bunicul stă ţeapăn... Sfântul Dionisos... Sunt şi alţi 
sfinţi în jur... Şi îngeri... Cu aripi şi coadă... Sunt îngeri şi draci?... 
Camilla... Camilla cu trup de cămilă... Un şarpe se încolăceşte în 
nisip... Şuieră... Pepito strigă de pe acoperiş: Păzea, Nino. Păzea!... 
Cade în gol... cad şi eu... gem... aterizez pe un munte de 
portocale... Ai să fii singur!... Ai să fii singur!... Ai să fii singur!... 
Taci, Messer Filipo!... Ai să fii singur!... Taci! Taci! Portocalele ard... 
arde şi recolta lui De Mauro... Eu am dat foc la grâne... Acum focul 
mă împresoară... Mamă, nu arunca doctoriile... Baba râde şi îşi 
arată colții de vrăjitoare... Dau să fug, dar o ghiară mi se înfige în 
pulpanele pardesiului... De ce m-ai minţit? Văd că ai chibrituri. Dă- 
mi un foc... Fug, fug, fug... Picioarele îmi atârnă greu... abia le 
târăsc. Unul mă arată cu degetul... Uite-l acolo pe acoperiş!... Mă 
pitesc după horn... Văzduh negru, negru, negru de catifea... Negru, 
negru, negru... Tot e negru... sunt orb... Tăcerea e grea ca o 
lespede... tăcere, tăcere... sunt surd... Vreau să rostesc un cuvânt, 
dar nu pot, o labă grea, ori tăcerea, mă apasă peste gură, sunt 
mut... Vreau să mă zbat, dar n-am putere... plutesc în neant.. sunt 
mort... cred că sunt mort... zbor în vid... departe spre o lumină..., 
două lumini... Ochii lui Giani... Spargem banca?... ruletă, chemin de 
fer, baccara... Bancă, ghişeuri, case de fier... lanterna de buzunar 
îşi plimbă fascicolul de lumină pe o casă de fier uriaşă..., mai înaltă 
decât imobilul Pirelli din Milano... mai lată decât Domul... Dă-mi 
aparatul, Giani!... Flacăra autogenă muşcă din carnea de oţel a 
blindajului... Repede, Nino! Transpir de enervare. Carnea de oţel 
rezistă... Pârdalnicul ăsta de aparat, nu e bun de nimic... Sună 
sirena!... Poliţia, Nino! Poliţia!... Mă cuprinde o spaimă cumplită, 
dementă... Sirena sună! Sună puternic, spărgându-mi timpanele!... 

M-am trezit. Sar în capul oaselor. Sunt în pat. Deşteptătorul sună 
pe pernă. Mă uit la ceas. Şase fix. Somnul s-a dus. Sunt însă mai 
obosit decât la culcare. Cobor din pat. Soneria ceasului se opreşte. 
Aşa a sunat şi telefonul la miezul nopţii. De atunci trăiesc un 
coşmar. Poate că şi acum visez. Din nefericire sunt cât se poate de 
treaz. Cine mi-o fi telefonat?... Cine?... Ercole ştia că voi pleca de 
acasă... 

Imi îmbrac haina, trench-coat-ul, îmi pun pălăria, vâr ceasul 
deşteptător în buzunar sub mănuşi... Pistoalele sunt la locul lor şi 


— 31 — 


portofelul cu bani. Şi paşapoartele... Am asupra mea patru 
paşapoarte... Pe patru nume diferite... Graţie lor am patru 
naţionalităţi. Un paşaport de american, altul britanic, al treilea 
italian şi al patrulea vest-german. Toate limbile astea le cunosc 
perfect. Mi-au prins bine la ceva şi peregrinările prin lume. Mafia mi 
le-a facilitat... Hm! Mafia! Mama Mafia!... Onorata Familie!... Care 
mă hăituie acum ca pe un lup turbat. Mi-a oferit şi satisfacţii, Mafia! 
... Multe satisfacţii... Datorită ei am fost puternic, temut... Cine ar fi 
crezut că fiul Eleonorei Bellocampo va ajunge un mafiot de seamă? 
N-am ştiut însă să-mi păstrez puterea! Aveam prea mulţi duşmani. 
M-au săpat. Pe unii îi credeam prieteni. Ercole, de pildă... De ce îmi 
tot vine în minte Ercole?... Ercole? Dar dacă Ercole... Ercole, dacă 
aflu că tu m-ai trădat, te ucid! Te ucid ca pe un câine! 

M-am îmbrăcat. Las resturile de mâncare pe masă, patul răvăşit. 
Ce-mi pasă acum de nimicurile astea? Am să ies pe din dos. Uşa de 
la depozit are o broască ce poate fi uşor deschisă de dinăuntru. In 
magazinul ăsta găseşti utilaje să spargi zece Bănci nu una. 
Scotocesc prin rafturi, mă înarmez cu câteva unelte bune şi atac 
broasca. In doi timpi şi trei mişcări o scot din şuruburi. Uşa se 
deschide. 

les în curtea interioară fără să fiu deranjat. Traversez gangul şi 
iată-mă în stradă. _ 

A încetat să mai plouă. După un nor iese soarele. Îmi ridic gulerul 
trench-coat-ului şi o pornesc pe stradă în jos. In câteva minute 
jumătate cerul s-a degajat de nori. 

Acum am un obiectiv precis. Asta îmi dă curaj. Oameni grăbiţi se 
foiesc pe stradă. Merg spre întreprinderile unde-i aşteaptă o zi de 
muncă. Mi-a fost întotdeauna groază de munca asta la ore fixe, în 
locuri fixe, cu condică de prezenţă, şefi şi supraşefi. 

La staţiile de autobuze oamenii aşteaptă buluciţi ca oile. Sunt 
somnoroşi. Pleoapele le atârnă grele... Ce-ar mai dormi. li aşteaptă 
însă datoria. 

Ciudat! La ora asta sunt în stare să mă iau la trântă cu toată 
lumea. Cred că dacă unul din urmăritorii mei ar apare după vreun 
colţ, i-aş repezi în burtă vreo zece gloanţe, unul după altul, fără să 
tin seama de lumea din jur. 

Da! Am o ţintă precisă. Ercole. Merg la Ercole acasă... Mă 
mănâncă palmele. Imi vine să zbor. Furia îmi sporeşte energia. 
Aproape de casa lui Ercole nu mă mai pot stăpâni şi încep să alerg. 

Ştiu că am să-l găsesc pe Ercole în pat. Indeletnicirile lui sunt 


i Die 


nocturne. El dirijează armata de mafioţi care controlează localurile 
de noapte. E om mare Ercole. În câţiva ani a urcat trepte peste 
trepte, apropiindu-se de vârful piramidei. Când şi-a început cariera 
în Mafie era un pârlit de coafor într-o prăvălie de mâna a şaptea. 
Patronul se îndeletnicea şi cu traficul mărunt de stupefiante. Ercole 
i s-a vârât pe sub piele, ajungând omul lui de încredere. Mafia 
furniza patronului stupefiante. Ercole a fost remarcat de Onorata 
Familie. In curând băiatul a luat locul patronului său. L-a dat pur şi 
simplu la o parte. Ercole şi scrupulele nu se prea împăcau. Eu l-am 
cunoscut când se află pe la jumătatea drumului. Ne-am împrietenit, 
deşi în Mafie prietenia nu este recomandabilă. Fiecare trebuie să 
joace pe cont propriu. Dacă prietenul cade, te târăşte şi pe tine. 
Dacă eşti singur, ai grijă numai de pielea ta. 

Ercole locuieşte într-o casă cu trei etaje pe Via de la Liberta. 
Clădire arătoasă cu apartamente frumoase locuite da oameni 
spălaţi. Doctori, profesori, avocaţi, negustori. Commendatore în 
sus, Commendatore în jos... Şi lui Ercole oamenii de serviciu i se 
ploconesc, mângâindu-i vanitatea cu tiltul de Commendatore. 
Ercole îi priveşte de sus şi le dă bacşişuri grase. Ştie că acesta e cel 
mai sigur mijloc spre a te face agreabil, de pe vremea când primea 
şi el bacşişuri. Acum nu mai primeşte bacşişuri, ci „cadouri”. Cei 
mai de sus catadicsesc să accepte „omagii“. Ercole nu a ajuns încă 
să primească „omagii”. 

Intru grăbit în imobilul său. Portarul nu m-a observat. Stă de 
vorbă cu un poştaş. Evit şi de data asta ascensorul. Urc scara până 
la etajul doi. Covoare moi, calcio vecchio, uşi de panel bine lustruit, 
alămuri, strălucitoare, vase cu flori... Străbat coridorul, luminat la 
capete de ferestre mari cât peretele şi mă opresc la uşa 
apartamentului lui Ercole. 

La ora asta sigur că doarme la sânul vreunei blonde „nimfe” 
proaspăt angajată în barurile controlate de el. De când a ajuns 
grangure peste baruri, face „începutul“ tuturor fetelor care-şi aleg 
„Ccariera” de animatoare. 

Apăs pe sonerie. Se aude un băzâit plăcut ca de bondar. Lui 
Ercole nu-i plac soneriile stridente. Il deranjează... Aştept. Aştept un 
minut-două. Ercole doarme greu. Sun din nou... Mai trece un minut. 
Să nu fie acasă? Dincolo de uşă târşâiesc nişte paşi. Glasul lui 
răzbeşte înfundat: 

— Cine e acolo? 

Răspund, ciocănind în uşă trei lovituri scurte şi două lungi. Codul 


— 33 — 


folosit de fratele său Guido. 

— Sunt eu, Guido! rostesc cu. glas scăzut, imitându-i timbrul. 

— Ce dracu' vrei la ora asta imposibilă! bombăne Ercole răsucind 
cheia în yale şi deschizând somnoros uşa. 

Imi fac vânt în tăblia de panel lustruit. Izbit în piept, Ercole se 
trezeşte proiectat pe peretele vestibulului. Eu i-am şi vârât gura 
pistolului în pântece. Cu piciorul împing uşa înapoi, închizând-o. 
Ercole mă priveşte buimac. Dar nu din cauza somnului. Intrarea 
mea intempestivă l-a trezit de-a binelea. Nu-şi explică însă 
prezenţa mea. S-a înverzit ca un broscoi de baltă. Il strangulează 
frica. Ercole n-a fost niciodată curajos. Nu se pricepe să se lupte pe 
faţă, cavalereşte. Preferă vicleşugurile reptilelor, care stau ascunse, 
la pândă, şi te lovesc când nici nu te gândeşti. Acum m-am folosit 
de propriile lui arme - vicleşugul, atacul prin surprindere. Gura lui 
Ercole se schimonoseşte într-un rictus care vrea să fie zâmbet. 

— Ce s-a întâmplat? In loc de „bună dimineaţa” îmi dai cu uşa în 
cap? Dacă ai vrut să mă sperii, ai reuşit. Acum lasă gluma şi dă 
pistolul ăsta la o parte. 

Incercarea lui de a afecta inocenţa mă amuză. Acum când eu 
sunt stăpân pe situaţie, simt o plăcere sadică să-l chinuiesc, 
lăsându-l în incertitudine. 

li zâmbesc blajin. 

— Imi plac tratamentele prin şocuri nervoase. 

Mă priveşte înspăimântat. 

— Cum adică? g 

— Ştiu că te trezeşti greu din somn. In chipul ăsta am reuşit să te 
zmulg din mahmureală. 

Gura pistolului continuă să-i pipăie buricul. 

— Nu vrei un whisky? mă întreabă, 

Picături de sudoare i se scurg pe frunte. Muşchii obrazului îi 
joacă nervos. 

— Lasă whisky-ul şi dă-i drumul spre dormitor! îi poruncesc sec. 
Ai grijă. Fără demonstraţii... altfel... 

Las fraza neterminată. După tonul meu, Ercole ştie că nu poate 
juca în ham. Porneşte înainte. Il urmez, ţintindu-i cu pistolul şalele. 
Traversăm un salonaş mobilat într-un stil Louis XV de o 
autenticitate îndoielnică. Scaunele sunt aurite pe toate feţele. Gust 
de parvenit. Sunt încântat de cunoştinţele mele în domeniul 
decoraţiei interioare. Relaţiile cu falsificatorii de tablouri şi cu 
traficanţii de obiecte de artă autentice mi-au împlinit lacunele unei 


SE y aE 


culturi deficitare. 

— Eşti singur? îl întreb eu, mai mult ca să-l verific. 

— Sunt cu o damă. O blondă platinată. Dacă vrei, ţi-o pasez, 
încearcă el să glumească. 

— Ah, da? răspund eu făcând pe naivul. N-am ştiut că ai deschis 
bordel şi acasă. i 

Între timp intrăm în dormitor. Ercole n-a minţit. În pat doarme o 
femeie cu nasul vârât în pernă. Nu-i văd chipul. O cuvertură de 
mătase îi acoperă până la jumătate spatele gol. Un sân strivit de 
cearşaf vrea să iasă la lumină. Femeia are linii frumoase. Ercole ştie 
să-şi aleagă partenerele. Are şi de unde. 

Ercole a simţit că îmi place fata. 

— N-o vrei? mă întreabă, întorcând capul spre mine şi zâmbindu- 
mi şmecher. 3 

Îi zâmbesc şi eu. Îi răspund naiv. 

— Leag-o! 

Ercole mă priveşte uluit. 

— Cum? 

— Strâns! răspund eu. Cât mai strâns. 

Intăresc îndemnul, înfigându-i gura pistolului în şale. Ercole vrea 
să se îndrepte spre dulap. 

— Ce faci? îl întreb eu. 

— Să caut o sfoară, nişte fulare, bâiguie el. 

— Ttt, ttt, exclam eu. Ţi-a pierit imaginaţia? Cu cearşaful, Ercole. 
Rupe-l fâşii. Nu trebuie să te învăţ eu. 

Ercole îşi muşcă buzele. Ar încerca el să se răsucească brusc pe 
călcâie, lovind simultan pistolul, astfel încât să-mi sară din mână, 
aşa cum ar acţiona James Bond dacă s-ar afla într-o situaţie 
asemănătoare. Ercole ştie însă că procedeele din filme şi din 
romane nu se potrivesc cu cele din viaţa reală. Dacă ar schiţa cel 
mai uşor gest de împotrivire, plumbii i-ar găuri şalele. 

— Ce idei năstruşnice îţi mai vin şi ţie, murmură el, continuând 
să blufeze. 

Se apropie de pat şi apucă aşternutul de un colţ. Femeia s-a 
trezit. Mormăie ceva, apoi se întoarce cu faţa în sus. E frumoasă şi 
foarte tânără. Păcat de ea. Dacă a ajuns în patul lui Ercole ştiu ce o 
aşteaptă. Deschide ochii. Când mă vede cu pistolul în mână, 
tresare de parcă ar fi străbătut-o un curent electric. Uimirea, 
spaima fac să i se rotunjească gura. 

— Dacă scoţi vreun sunet, te expediez pronto pe lumea cealaltă, 


o previn eu blajin. 

Fata se uită când la Ercole, când la mine. Ercole se simte rănit în 
vanitatea lui fiindcă trebuie să-mi execute ordinele de faţă cu o 
femeie care l-a socotit mai puternic decât Casius Clay şi mai 
infailibil decât Papa. Cu o silă vizibilă rupe cearşaful în câteva fâşii 
lungi. Cu un gest, trage cuvertura de o parte, lăsând-o pe fată 
goală. Ea e atât de înspăimântată, încât nu face nici o mişcare. 
Doar ochii îi pendulează de la mine la Ercole. 

Trebuie să-l grăbesc, ca să nu-i dau timp să gândească. 

— Mai repede, mai repede, îl îndemn, prea eşti molâu, Ercole. 

Mă priveşte întunecat pe sub sprâncene, apoi cu o fâşie de 
cearşaf începe să-i lege picioarele. 

— Cu noduri marinăreşti, Ercole! R 

Imi execută porunca fără să crâcnească. Incepe să-i lege şi 
mâinile. Fata îl priveşte disperată. 

— De ce? îndrăzneşte ea să îngaime. 

— Deocamdată nici eu nu ştiu de ce, răspunde el bombănind. 

Îşi scoate delicat batista din buzunarul de sus al halatului de 
mătase şi o vâră căluş în gura fetei. Cu o ultimă fâşie o leagă peste 
gură, făcând un nod la ceafă. 

— Eşti mulţumit? mă întreabă el; Acum îmi spui poate şi mie ce 
rost are toată comedia asta? Explică-mi, ce s-a întâmplat? 

— Nu ai impresia că tu eşti cel care trebuie să-mi explici ce s-a 
întâmplat? 

— Ce să explic? 

— Ah, nu ştii nimic! 

— Nu ştiu. 

— Eşti inocent. 

— Da, sunt inocent. 

— Nu ştii că „Onorata Familie” m-a condamnat la moarte? 


— Nu. 

— Aha, nu ştii că de la miezul nopţii sunt hăituit? 

— Nu. 

— Nu ştii că toate căile mele de a ieşi dim oraş sunt tăiate? 
— Habar n-am. 


— Atunci am să-ţi pun o întrebare la care cred că ai să-mi poţi 
răspunde. Cât ai luat ca să mă vinzi? 

Ercole face o mutră ofensată. 

— Visezi. lar dacă glumeşti, ai început să mă plictiseşti. Oricât 
am fi de prieteni... toate au o limită... 


Nu mai prelungesc jocul. Nu are rost. Mă plictisesc încercările lui 
Ercole de a mă convinge de nevinovăția sa. 

— Trebuie să te îmbraci, îi spun. Ai să mă însoţeşti într-o mică 
excursie. 

— Am treburi azi de dimineaţă, îmi răspunde el. 

— Ai să le amâni pe altă dată Ercole. 

Ercole ridică din umeri. 

— Mă execut fiindcă sunt silit s-o fac. Sunt curios până unde ai 
să mergi. Nu cred însă că ai ales soluţia cea mai bună. Dacă eşti 
într-adevăr condamnat, ar fi înţelept să te ascunzi în gaură de 
şarpe. Să te faci nevăzut şi neauzit trei ani şi o zi. Nu să dai buzna 
peste oameni şi să-i ameninţi cu pistolul. 

Incearcă iarăşi să se facă persuasiv. 

— Adună-ţi minţile, Nino, şi cântăreşte bine lucrurile. Ştii că îţi 
sunt prieten. Aş putea să te ajut... 

— Asta vreau şi eu. Să mă ajuţi. Dar cum îmi convine mie, nu 
cum gândeşti tu. Şi acum ai să te îmbraci. Ce costum vrei? îl întreb 
eu, deschizând cu mâna liberă dulapul cu haine şi continuând să-l 
ţin pe Ercole sub ameninţarea pistolului. 

Nu puteam să risc, lăsându-l să umble singur în dulap. Chiar 
dacă ar fi avut un pistol ascuns printre haine şi ar fi încercat să-l 
întoarcă asupra mea, tot eu aş fi tras cel dintâi. Ercole n-ar fi avut 
nici o şansă. Dar acum n-am interesul să-l omor. 

— Mi-e indiferent ce costum am să port, bombăne Ercole. 

li arunc pe pat o cămaşă de nylon, albă cu dunguliţe albastre. Nu 
ştiu de ce am ales-o tocmai pe aceasta din vraful de cămăşi. 
Ciudat! Cămaşa asta îmi aminteşte ceva! Da, da. O astfel de 
cămaşă albă, cu dungulite albastre, purta cadavrul lui Giuseppe 
Ciccio, când poliţia l-a găsit în plin câmp. Capul lui arăta ca un 
dovleac sfărâmat... 


Trei ani şi o zi trebuia să stea ascuns Giuseppe Ciccio ca să i se 
anuleze sentinţa de condamnare la moarte, pronunţată împotriva 
sa de Tribunalul Mafiei. Dar cine poate realiza performanţa de a 
scăpa trei ani şi o zi de răzbunarea Onoratei Familii? Nimeni n-a 
reuşit să se bucure de graţierea care intervine automat la sfârşitul 
acestui termen. N-a reuşit fiindcă Mafia are oamenii ei şi în lumea 
de pe stradă, şi în spitale, şi printre clerici, şi în poliţie, şi printre 
soldaţi, şi în furnicarul pieţelor de consum, şi la ţară, şi printre 
marinari, adică pe uscat şi pe mare, în aer şi sub pământ. Şi asta 


— 37 — 


nu e o figură de stil, ci o realitate. 

Giuseppe Ciccio fusese un mafiot de mâna a şaptesprezecea. De 
când l-am cunoscut, ceva îmi spunea că nu va avea nici un viitor în 
organizaţie. Intr-o zi părerea asta a devenit certitudine. Ne 
înapoiam la sediu după ce colectasem banii proveniţi, de pe urma 
pariurilor falsificate la cursele de cai. Eu căram geanta cu recolta 
din ziua aceea, iar Ciccio îmi asigura pază. Mergea alături de mine, 
purtându-şi cu trufie capul de antropoid, cu frunte îngustă şi teşită, 
invadată aproape în întregime de un păr scurt şi ţepos ca peria. 
Mesteca gumă, deplasându-şi nefiresc maxilarul dinainte înapoi, 
într-un fel de mişcare de translație. Ochii îi jucau în cap, cântărind 
sânii, pulpele şi fesele tuturor femeilor pe lângă care treceam. 

— Ce buci obraznice! exclamă el întărâtat. Ce le-aş mai... 

Mie numai de bucile fetelor nu-mi ardea, când ştiam că am atâţia 
bani la mine. Şi eu eram cu ochii în şaisprezece, dar ca să pot 
riposta cât mai prompt în caz că am fi fost atacați. 

Ciccio mă înghionti cu cotul. Interpretând gestul lui drept alarmă, 
de puţin am scăpat să nu scot pistolul din haină. 

— O vezi pe muieruşca asta? îmi şopti el din colţul gurii, făcând 
să ţâşnească simultan un scuipat subţire şi lung care ocoli expert 
pantalonul unui trecător. Facem pariu că diseară o să-mi 
încălzească cearşaful? 

N-am apucat să-i răspund, că a şi şters-o de lângă mine. Din 
câteva salturi a ajuns-o din urmă şi cu o rotire scurtă a braţului, a şi 
plesnit-o peste crupă. 

Incidentul n-ar fi avut urmări serioase, dacă dama n-ar fi fost 
însoţită de un tip în haine fistichii care tocmai atunci cumpăra două 
îngheţate de la o tonetă. Ţipătul ei scurt a declanşat drama. 
Ingheţatele tipului cu haine fistichii, s-au lăţit pe mutra radioasă a 
lui Ciccio. Până să se dezmeticească Ciccio, tipul l-a înşfăcat de 
umeri şi i-a aplicat cu genunchiul o lovitură puternică în fund, 
catapultându-l spre tonetă. Ciccio, toneta şi cofetarul ambulant s- 
au trezit în mijlocul străzii într-o învălmăşeală de bidoane, capace şi 
îngheţată pe jumătate topită. Ciccio s-a ridicat de jos mânjit 
groaznic. Cu un răget furios s-a repezit asupra tipului în haine 
fistichii. 

Ce-a urmat am aflat abia a doua zi, căci în clipa încăierării m-am 
şi făcut nevăzut. Nu puteam risca un milion şapte sute de mii de 
lire, intervenind în ajutorul lui Ciccio. 

De atunci n-am mai lucrat cu el. Nesăbuinţa asta, şi multe altele 


l-au împiedicat să urce în ierarhia mafiei, în general, incartadele i 
se iertau sau i se aplicau pedepse uşoare, fiindcă era un executant 
capabil, care făcuse unele servicii câtorva din căpeteniile „Onoratei 
Familii”. 

Doi ani mai târziu - ajunsesem între timp şef de ceată - am 
primit ordin să organizez execuţia lui Ciccio. Am rămas foarte 
surprins. Mă întrebam ce faptă gravă putuse săvârşi omul ăsta spre 
a-şi atrage cea mai severă condamnare: pedeapsa capitală. Foarte 
curând am aflat şi acest lucru. Cu un an în urmă, Giuseppe Ciccio 
se înhăitase cu nişte derbedei, fraţii Matteo şi Remo Aquino, Valerio 
Battaglia şi Stefano Aldisio. Lucrau pe cont propriu. Se deghizau, 
trăgându-şi peste cap nişte saci de hârtie, cu deschizături pentru 
ochi şi gură, apoi atacau cârciumi şi staţii de benzină izolate. După 
ce erau jefuite, victimele erau bătute până la sânge şi desfigurate. 
Intr-o noapte, au săvârşit greşeala de a ataca un garaj, proprietatea 
fraţilor Carnevale, afiliaţii Mafiei. In timpul luptei care s-a iscat, unul 
din proprietari a fost ucis. De data asta Mafia a intrat imediat în 
acţiune. Banda a fost depistată iar fraţii Aquino şi Valerio Battaglia 
împuşcaţi. Stefano Aldisio a fost ars cu acid şi lăsat mort pe câmp, 
spre a servi de învăţătură celor care ar fi avut tentaţia să-i urmeze 
exemplul. Numai Ciccio a reuşit să scape. Un an de zile a trăit, 
strecurându-se din ascunziş în ascunziş, şi căutând un „avugot” 
care să „medieze” iertarea lui de către Mafie. Toţi cei cărora li s-a 
adresat au refuzat să-i pledeze cauza. În ultimele trei luni îşi găsise 
adăpost într-o mânăstire, unde ştia că este ferit de răzbunarea 
noastră. Firea lui nestatornică şi bătăioasă l-a împins să părăsească 
acest refugiu sigur şi să facă în secret o vizită lui Mario Rosso, 
mafiot cu greutate din Monreale, spre ai solicita medierea. Rosso s- 
a adresat căpeteniilor tagmei, care s-au întrunit imediat în şedinţă. 
Spre nenorocirea lui Ciccio, din consiliu făcea parte un unchi al 
fraţilor Carnevale care s-a împotrivit categoric unui act de cle- 
menţă, pretinzând execuţia exemplară a vinovatului. Ciccio a fost 
ridicat chiar din casa lui Rosso. Misiunea asta, încredinţată 
oamenilor mei, din ordinul căpeteniilor tagmei, a fost dusă la 
îndeplinire cu toată străşnicia. 

Lui Ciccio i s-au zdrobit membrele şi craniul cu zeci de lovituri de 
ciomag. Apoi cadavrul lui a fost lăsat pe câmp - ca şi în cazul lui 
Aldisio - spre a servi drept pildă. Acolo l-am văzut şi eu pe Ciccio, 
după execuţie. Am constatat că oamenii mei lucraseră bine. 

N-am să uit cămaşa lui albă cu dunguliţe albastre. Singurul 


obiect după care a mai putut fi identificat. 


Ercole s-a îmbrăcat. Cămaşa albă cu dunguliţe albastre se vede 
printre reverele vestonului bej, bine croit. Pantalonii de un gris 
deschis, pantofii „mocassini”, cravată albă cu picouri bej şi albastre 
îi dau un aer sportiv. Mă minunez şi eu cum de găsesc timp, în 
momentele astea de tensiune, să admir ansamblul vestimentar al 
lui Ercole. Adevărul este că în primii ani ai prieteniei noastre, l-am 
invidiat pentru eleganța sa. Incercam să-i copiez croiala hainelor, 
culoarea stofelor, să-i imit gesturile; gesturile lenevoase cu care îşi 
aprindea ţigara la flacăra brichetei, aerul cuceritor cu care îşi 
plimbă privirile asupra formelor apetisante ale femeilor tinere, 
calmul ostentativ în împrejurări grave, familiarismul dezarmant cu 
care-i trata pe şefi, toate acestea mă uimeau la culme. Mai târziu, 
când am cunoscut şi eu lumea, am putut să-mi dau seama că 
eleganța lui Ercole păcătuia prin stridenţă, că nepăsarea sa era 
afectată şi că în sinea lui nu era mai calm decât alţii. 

Chiar în clipa asta surprind spaima care se ascunde sub pojghiţa 
calmului de paradă al lui Ercole. Imi cere voie să îşi aprindă o 
ţigară. li arunc tabachera mea şi o cutie de chibrituri. Mâna lui 
Ercole nu tremură când flacăra aprinde vârful ţigării, îmi înapoiază 
tabachera şi chibriturile. Pare uimitor de calm. Eu însă îl cunosc. 
Pielea obrazului îi e cenuşie. Respiră ceva mai greu decât ar trebui. 
Se scarpină după ureche. Semnele acestea sunt pentru mine 
elocvente. Lui Ercole îi este frică. 

— Să-mi iau mai mulţi bani asupra mea? mă întreabă el. 

— Nu, nu e nevoie, îi răspund. Mă scoţi din oraş, iar peste o oră 
te înapoiezi la Palermo. N-ai nevoie nici să cumperi benzină. N-ai să 
parcurgi cu mine mai mult de douăzeci, maximum treizeci de 
kilometri. Să mergem! îi poruncesc. la-o înainte. Coborâm la garaj, 
îţi iei maşina şi ieşim din Palermo prin Passo di Rigano. Dar te 
previn. Fără şmecherii. Dacă faci vreo mişcare nepotrivită, îţi 
găuresc ţeasta. 

Ercole ştie că nu glumesc. Se uită încă o dată spre dama care 
zace legată în pat, ridică din umeri, apoi se îndreaptă spre uşă. 

Traversăm apartamentul şi ieşim pe culoar. Nimeni. Este o oră la 
care funcţionarii au plecat deja la birouri, iar rentierii au ieşit după 
cumpărături. Coborâm cu ascensorul. Prefer să nu risc o întâlnire 
nedorită pe scări. In hol ne încrucişăm cu o femeie grasă, încărcată 
cu două plase înfundate cu legume şi fructe. Nu ne acordă nici o 


— 40 — 


atenţie. 

Il observ pe Ercole cum aruncă o privire piezişă spre uşa 
portarului. Pe un bilet prins cu o pioneză de tăblie, desluşim un 
scris stângaci: „Sunt la ţigări. Mă întorc imediat”. 

leşim în stradă. Intrarea în garaj se află în stânga intrării blocului. 
Îmi acopăr faţa cu batista, pretextând că îmi suflu îndelung nasul. 
Cealaltă mână nu se dezlipeşte de patul pistolului, aflat în 
buzunarul trench-coat-ului. Degetul arătător stă în permanenţă pe 
trăgaci. Arsura de la rană mi-a mai trecut. 

Pătrundem în garaj. B.M.W.-ul 1800 al lui Ercole se află lângă 
intrare. Alte trei limuzine îşi aşteaptă stăpânii. Un individ îmbrăcat 
într-un combinezon de lucru spală o maşină ridicată pe o rampă. 
Când îl vede pe Ercole îl salută. 

— Buon giorno, Commendatore. V-am spălat maşina. 

— Grazie, Tonio. 

Tonio îşi continuă treaba. 

Ercole se urcă la volan. Eu mă instalez pe bancheta din urmă. 

— Dă-i drumul! îi poruncesc. 

Se execută. B.M.W-ul porneşte lin. lese din garaj. 

— Ştii pe unde s-o iei, adaug eu. Faci la stânga, apoi la dreapta 
pe Via Dante. 

B.M.W.-ul se încadrează în şiragul de automobile. Ercole conduce 
bine. Imi dau seama că sub calmul aparent e un pachet de nervi. 
Abia reuşeşte să şi-i stăpânească. 

Circulaţia nu e prea intensă. Întâlnim mulţi turişti, plecaţi dis-de- 
dimineaţă la drum, ca să nu piardă nici o clipă din vacanţă, fără s-o 
valorifice la maximum. 

Trecem pe lângă magazinul unchiului Spiridone. Cumpărătorii ies 
şi intră, ca o turmă bezmetică. In mulţimea aceasta îl observ pe 
unchiul Spiridone, care conduce pe doi tipi la o maşină parcată în 
faţa magazinului. Unul din ei mi-e vag cunoscut. Unchiul 
gesticulează, exprimându-şi iritarea sub o formă care totuşi să nu-i 
supere. Aş pune rămăşag că le vorbeşte despre spargerea din 
cursul nopţii. 

Imi pare rău că nu pot să văd continuarea. B.M.W.-ul trece mai 
departe. Depăşim gara Lolli. Intrăm în suburbii. Ercole conduce cu 
viteză constantă. La ieşirea din Noce, întâlnim primul „post de 
control” al Mafiei. l-am văzut de departe. Trei inşi stau lângă un 
Alfa-Romeo staționat pe dreapta. Un al patrulea se preface că 
umblă la motor. In felul ăsta nu atrag atenţia poliţiei. Cei trei care 


— 41 — 


stau în picioare rumegă „chewing-gum” şi privesc, cu aparentă 
indiferenţă, pasagerii automobilelor care trec prin faţa lor. Unul stă 
rezemat cu cotul de aripa maşinii, într-o tipică postură „Chicago- 
Roaring-Twenties”. In mână ţine un aparat portabil de emisie- 
recepţie prin care transmite ceva. 

Mai mult ca sigur că semnalează celui de-al doilea baraj 
automobilele care-i par suspecte. Nu cred însă că le trece prin 
minte să bănuiască maşinile mafioţilor cu mare greutate, cum e 
cazul lui Ercole. N 

Sunt cu ochii în patru. Înainte de a mă lăsa să alunec pe 
banchetă în jos, astfel încât să nu fiu văzut de cei trei arguşi, îl 
previn încă o dată pe Ercole. 

— Fără şmecherii, Ercole... ştii ce te aşteaptă! Trecem în trombă 
pe lângă baraj, fără să se întâmple nimic. Respir. Ridic încet capul 
şi mă uit în urmă prin geamul din spate. Mafioţii stau pe loc şi 
urmăresc din priviri maşinile care continuă să defileze prin faţa lor. 

— Mulţumit? mă întreabă scurt Ercole. 

— Asta ai să afli la urmă. 

La circa un kilometru după primul post de observaţie, întâlnim 
adevăratul baraj. 

Trei maşini sunt oprite la margine de drum şi cercetate de un 
grup de cinci mafioţi, al căror „Fiat 1800” îi aşteaptă în apropiere. 
Alte două Fiat-uri, înţesate cu oameni ai „Onoratei Familii”, stau 
gata să intre în acţiune, în caz că vreuna din maşinile suspectate, 
semnalate de avan-post, ar refuza să se oprească. 

Repet manevra, lăsându-mă în jos. 

B.M.W.-ul lui Ercole trece şi de acest baraj. Stratagema mea a 
reuşit. Pentru moment pericolul este îndepărtat. Ştiu că tactica 
noastră nu prevede - în general - mai mult de două baraje. 

— Şi acum? mă întreabă Ercole. 

— Şi acum ce? Te-ai plictisit? 

— Nu... dar... 

— Atunci taci din gură şi vezi-ţi de treabă. 

B.M.W.-ul se angajează pe serpentinele di Morto, atacându-le cu 
mare viteză, luând curbele pe două roţi. Imi dau seama că Ercole 
urmăreşte să provoace un accident nu prea grav, care să-i 
imobilizeze maşina, astfel încât să nu mai fie obligat să continue 
drumul cu mine. 

— Fără cascade, Ercole, rostesc eu printre dinţi. Şi încetineşte, 
fiindcă în curând o să oprim. 


SEE e aa 


Caut din ochi un loc mai singuratic şi o văgăună năpădită de 
vegetaţie. Peste circa două sute de metri găsesc decorul ce-mi 
trebuie. Şoseaua este ascunsă după un povârniş stâncos. Muchia 
povârnişului o fereşte de vederea maşinilor care eventual ar cobori. 
Din jos nu vine nimeni. 

— Opreşte! îi poruncesc. 

Ercole stopează prompt. 

— Trage-o mai pe dreapta. 

Se execută fără să discute. 

— Coboară! ordon iarăşi. 

Ercole deschide portiera din dreptul său şi se pregăteşte să 
coboare. 

— Nu pe acolo. 

Ercole îşi întrerupe mişcarea şi se uită mirat în ochii mei. 

— Pe aici, îi arăt eu portiera din dreapta. Mai iute! Nedumerit şi 
neliniştit, se execută. Deschid şi eu pe aceeaşi parte, ţinându-l tot 
timpul în bătaia pistolului. 

— Nu simt nevoia să mă uşurez în şanţ, glumeşte Ercole. Dacă tu 
ai nevoie, te aştept. 

Imi zâmbeşte cu forţată veselie. 

Rânjesc şi eu. 

— Şi mie mi s-a proorocit că am să mor cu zâmbetul pe buze. 

Trag. Trei gloanţe se înfig în pântecele lui Ercole. Su-râsul îi 
îngheaţă pe buze. Se holbează la mine, îşi duce mâinile la pântece, 
se frânge de mijloc şi se prăbuşeşte pe marginea şoselei... Imi 
proptesc piciorul în coapsa lui şi îl împing cu putere spre văgăună. 
Cadavrul se rostogoleşte de două ori, alunecă pe buza văgăunii, 
apoi se duce de-a berbeleacul pe povârniş în jos, îngropându-se în 
vegetaţie. 

Mă uit în jur. Nimic. Singurul martor - soarele- s-a ascuns precaut 
după un nor. Mă instalez la volan. Verific dacă actele maşinii se află 
în seif-ul de la bord. Le găsesc într-un plic de material plastic. 
Ercole era un tip ordonat. Demarez. B.M.W.-ul porneşte lin. Astăzi îl 
pot folosi fără grijă. N-au să dea curând de cadavrul lui Ercole. 
Trebuie totuşi să mă grăbesc. Dama lui ar putea să vorbească. Nu 
ştie cine sunt. Dar nu i-ar fi greu să dea semnalmentele mele 
poliţiei sau Mafiei; care din ele va ajunge mai întâi în locuinţa lui 
Ercole. A 

De acum înainte trebuie să mă feresc şi de poliţie. Imi merge din 
ce în ce mai bine. Nu pot să mă plâng. 


— 43 — 


B.M.W.-ul escaladează uşor ca un fulg serpentinele capricioase. 
Conca d'Oro, văzută de pe înălțimile Scalei, te ameţeşte cu 
splendoarea ei. Dincolo de culmile de fildeş ale caselor din Palermo, 
marea îşi desfăşoară valtrapul albastru, împodobit cu paiete aurii. 
In curând Conca d'Oro va dispare după culmea înălțimilor pe care 
le escaladez. Mă întreb dacă am s-o mai văd vreodată. Incep să 
devin melancolic. Nu-mi place. Trebuie să-mi păstrez netocit spiritul 
combativ. 

B.M.W.-ul aleargă ca un cal de curse. Aceeaşi vigoare, aceeaşi 
supleţe, aceeaşi eleganţă. Ercole ştia să-şi aleagă maşinile. Eu 
preferam maşinile americane. Lungi, somptuoase, grele, bătătoare 
la ochi. Mai ales, bătătoare la ochi. In America, un Cadillac, un 
Chrysler Imperial, un Thunderbird, deşi sunt maşini de înaltă clasă, 
nu fac mare impresie. Lumea este deprinsă cu automobilele vaste 
ca nişte yahturi pe roate. În Sicilia scoteam însă ochii oamenilor cu 
Lincolnul meu Continental. Lumea se oprea pe stradă să mă 
urmărească cu priviri încărcate de invidie. Când opream la câte un 
colţ de stradă, copii şi tineri se adunau roată în jurul maşinii. O 
admirau, o pipăiau, îi cântăreau posibilităţile, şi se lăsau pradă 
viselor. Când vor avea şi ei o asemenea minunăţie? Aşa mă 
extaziam şi eu pe vremuri în faţa maşinilor americane ale turiştilor 
blazaţi şi bine îmbrăcaţi, care se legănau pe pernele moi ale 
banchetelor în tovărăşia celor mai frumoase fete şi a celor mai 
frumoşi băieţi din Sicilia. li cumpărau, aşa cum am fi cumpărat noi, 
italienii, o batistă sau o cravată, Comparaţia nu este tocmai exactă. 
Cravata ar fi fost mult mai scumpă pentru pungile noastre anemice. 

Visam şi eu pe atunci o maşină somptuoasă. Visam aşa cum 
femeile lipsite de mijloace se opresc şi visează cu ochii deschişi în 
faţa vitrinelor cu bijuterii. Ştiu că diamantele, rubinele şi perlele 
albe sau negre, etalate în cutii deschise, tapisate cu catifea roşie, 
albastră sau verde, le sunt inaccesibile. In veci inaccesibile. Cu 
toate astea stau în faţa vitrinei şi le admiră. Se împodobesc - în 
închipuire - cu tiarele, colierele şi brăţările scăpărătoare ca nişte 
sori în miniatură. Când se satură de privit sau când îşi aduc aminte 
că riscă să întârzie la serviciu, ori că ţâncii famelici le aşteaptă 
acasă, se smulg din visări şi o pornesc iarăşi grăbite la drum. 

Şi eu îmi doream o maşină lungă şi grea, cu alămuri strălucitoare 
şi vitezometre care să indice două sute de kilometri la oră. Pe 
atunci n-aş fi crezut că voi fi vreodată proprietarul unei astfel de 
maşini, chiar dacă vreo babă care ghicea în cărţi sau în cafea mi-ar 


— 44 — 


fi proorocit că voi stropi şi eu pe alţii cu noroi la volanul unui bolid 
american cu opt faruri şi cu stopuri late şi strălucitoare ca nişte 
imense rubine. 

Datorită Mafiei am reuşit să posed tot felul de limuzine, de 
cupeuri ori de convertibile super-sport. Este drept că acum Mafia 
îmi scoate pe nas toate aceste satisfacţii. Şefii mei, din Sicilia, nu 
vedeau cu ochi buni luxul acesta pe care-l etalam cu o ostentaţie 
de parvenit. Imi reproşau că atrag atenţia poliţiei, a opiniei publice. 
Un mafiot, spuneau ei, trebuia să treacă neobservat: să aibă bani, 
să fie puternic, să dispună de viaţa altor oameni, dar să stea în 
umbră. N-am înţeles niciodată teoria asta. Ce rost are să nu mai ştii 
ce să faci cu banii, dacă cei din jur habar n-au de acest lucru. Când 
ai fost un pârlit o viaţă întreagă, simţi o nevoie fizică să strigi 
tuturor că ai reuşit să ajungi un personaj de frunte, că te joci cu 
dolarii, cu francii şi cu lirele sterline, că îţi poţi satisface cele mai 
năstruşnice gusturi, că e destul să ridici un deget şi cele mai 
frumoase fete îţi cad la picioare. 

Unchiul meu, abatele, îmi propovăduia modestia, umilinţa 
creştinească, iubirea aproapelui, sacrificiul propriei avuţii în folosul 
celor neajutoraţi de dumnezeu şi de oameni. Cine avea timp să-l 
asculte? Teoriile astea nu le mai respectă nimeni. Dreptcredincioşii 
intră în biserică, se roagă de Atotputernicul îi cerşesc bogății, 
sănătate, putere, viaţă lungă, bucurii, femei, câte şi mai câte. Când 
ies din lăcaşul Domnului, leapădă o băncuţă - dacă nu sunt prea 
zgârciţi - în poala vreunui vagabond urduros, ori a vreunei babe 
chioare şi uscate. Apoi, până în duminica următoare, uită de 
cuvântul Domnului. Trăiesc în cel mai abject desfrâu - soțiile îşi 
înşeală bărbaţii şi viceversa - fură, înşeală, înjură, clevetesc, fac 
intrigi, pun la cale tot felul de blestemăţii, dar când întâlnesc un 
preot în odăjdii, care se îndreaptă spre casa unui muribund, 
îngenunche şi îşi fac semnul crucii. 

Imi vine să scuip! Nu mai am nici o încredere în oameni. Ce 
încredere să mai am când propriii mei prieteni din Mafie, inşi cu 
care am luptat cot la cot, pe care i-am salvat din mari încurcături, 
îmi doresc moartea. Nu numai că mi-o doresc, dar mă şi hăituiesc 
ca pe un vânat ales. 

Sunt, într-adevăr, un vânat ales. Un personaj de mare anvergură 
în „Onorata Familie”. Un tip greu, care a făcut pe mulţi să tremure. 
Ca să mă poată suprima, au declanşat cel mai perfecţionat aparat 
copoiesc realizat până în prezent în Sicilia. 


— 45 — 


Am însă satisfacția că le-am scăpat printre degete. Le-am jucat 
cea mai formidabilă festă. Nino Bellocampo a reuşit să 
zădărnicească toate eforturile „Onoratei Familii”. Partida nu s-a 
încheiat încă, dar ce a fost greu a trecut. Odată ce am ieşit din 
Palermo, situaţia se limpezeşte. Pot evolua cu uşurinţă sporită. 

Sunt inteligent şi inventiv. Ei, da. Sunt foarte inteligent, de 
vreme ce Mafia întreagă mă urmăreşte cu limba scoasă, fără să-mi 
poată veni de hac. Bietul Ercole a trebuit să plătească oalele 
sparte. Bietul? M-a trădat şi şi-a primit pedeapsa. Mai sunt şi alţii 
care trebuie pedepsiţi. Şi îi voi pedepsi. Fără cruţare. 

Exult! Sunt inteligent şi abil. Mai inteligent şi mai bogat în 
resurse decât Don Mariano, şeful suprem al Mafiei siciliene. 
Căpetenia venerabilă, iubită, respectată şi temută nu numai de 
mafioţi, dar şi de întreaga insulă încremenită în vârful cizmei 
italiene. 

Don Mariano. Eram copil pe vremea când cuvântul lui Don 
Mariano avea putere de lege. Americanii debarcaţi în Sicilia 
fascistă, în 1913, îi recunoscuseră autoritatea şi îl impuseseră şef 
ocult al insulei. 

Don Mariano, şeful necontestat al Mafiei, ajuns pe culmea gloriei 
şi a puterii, a trebuit să se ascundă într-un camion cu varză ca să 
scape de urgia banditului Vincenzo Guarini, care se răsculase 
împotriva autorităţii lui. Să plezneşti de râs, nu altceva. Este 
adevărat că ceva mai târziu, bietul Guarini a plătit cu capul 
rebeliunea sa. Don Mariano a trecut însă printr-o spaimă pe care nu 
avea să o uite până la moarte... Hm! Don Mariano... 

Străbat cu mare viteză Partinico. In târguşorul ăsta nu cred să se 
fi dat încă alarma. Parcurg drumul până la Alcamo în mai puţin de 
douăzeci de minute. B.M.W.-ul zboară. Aş putea să forţez tempo-ul, 
dar mă feresc să atrag atenţia poliţiei. 

Alcamo mă întâmpină cu străzile lui strâmte, cu casele de piatră, 
lipsite de podoabe şi reci ca nişte temnițe, cu bisericile severe la 
înfăţişare. 

In copilărie aveam frică de Dumnezeu. Mama era foarte 
credincioasă. Pe un perete, deasupra patului, aveam un crucifix, în 
faţa căruia mă rugam în genunchi, seara, înainte de culcare. Mai 
târziu credinţa mea a început să slăbească. A fost o vreme când |- 
am negat pe Dumnezeu. Acum însă, nu ştiu de ce, dar simt nevoia 
să mă îndrept din nou spre El. 

La capătul unei străzi apare bisericuţa San Tomaso. O cunosc 


— 46 — 


bine, fiindcă în bisericuţa asta a oficiat un timp şi unchiul meu, 
abatele. Clădirea, durată în piatră, pare să fie foarte veche. Cinci 
secole, spun unii. Criticii de artă afirmă că bisericuţa San Tomaso ar 
fi o bijuterie a artei gotice târzii din Sicilia. Infăţişarea ei e foarte 
prietenoasă. Poate vechimea o face să fie mai apropiată de 
sufletele oamenilor. 

Opresc în dreptul ei. Nu mă întrebaţi de ce am făcut-o. Nu pot 
nici eu să-mi explic. Orice întârziere îmi poate fi fatală. Cu toate 
astea m-am oprit. Uşile  bisericuţei sunt deschise. În 
semiobscuritatea dinăuntru, câteva lumânări ard sfios, împrăştiind 
o lumină, plăpândă, aurie. Mă invită parcă să intru, să fac pace cu 
Dumnezeu. 

Cobor pe trotuar. Doi copii slabi, rahitici, se holbează la mine. 
Urc cele două trepte de piatră de la intrare. Sunt tocite de tălpile 
dreptcredincioşilor. Liniştea din biserică e balsam pentru nervii mei 
surescitaţi de evenimentele din ultimele douăsprezece ore. Simt un 
fior de plăcere pornind din ceafă spre creştetul capului. Ca pe 
vremuri când mă mângâia mama pe frunte, înainte de a mă culca. 

Un Christ crucificat, încrâncenat de suferinţă, mă priveşte din 
înaltul altarului. Obrazul lui e palid, picături de sânge i se scurg pe 
frunte. Ochii îi sunt însă blânzi, mângâietori. 

„Sufăr şi pentru tine”, pare să-mi spună Christ. 

O femeie bătrână, aflată într-o strană, se ridică, face semnul 
crucii şi se îndreaptă spre ieşire. Nu mi-a aruncat nici o privire. 

In urechi îmi răsună un cor divin. O simplă închipuire, dar atât de 
puternică încât pare să fie aievea. 

Mă şterg la ochi. Mă înşeală vederea? O umbră oficiază în faţa 
altarului. Silueta unchiului meu, abatele. Sau este umbra unei 
coloane proiectată asupra altarului? 


Unchiul meu, abatele! Pietro di Girolamo! Un sfânt rătăcit în 
lumea materialistă a secolului douăzeci. Unchiul Pietro... Mă întreb 
cum de l-a zămislit bunicul meu, avocatul. Nu se pot concepe fiinţe 
mai deosebite. Bunicul era autoritar, mândru, apucător, sever, 
sumbru, răzbunător. Fiul său, Pietro, era umbra, lui Christ pe 
pământ. Nu săvârşesc o blasfemie. Spun un mare adevăr. 

Să vă istorisesc cum l-am cunoscut pe unchiul Pietro. 

Mama murise, roasă de tuberculoză, de mizerie şi de inaniţie. Au 
îngropat-o vecinii. Eu am rămas singur. Aveam pe atunci vreo 
paisprezece ani. Plini de compătimire faţă de durerea mea, vecinii 


— 47 — 


îmi dădeau să mănânc. Cu rândul. Erau şi ei săraci. Nu şi-ar fi putut 
îngădui o gură în plus la fiecare masa. O dată pe săptămână puteau 
să-şi rupă un dumicat de la gură şi să mi-l dea mie. 

Dormeam în odaia în care murise mama. Proprietarul nu mă 
dăduse afară, fiindcă chiria era plătită pe o lună înainte. Mai aveam 
câteva zile până la expirarea acestui termen. 

Intr-o seară m-am pomenit cu bunicul ivindu-se în pragul odăii. 
Tocmai mă culcasem. Când m-a trezit zgomotul paşilor săi, am 
căscat ochii cât cepele. Numai la bunicul nu m-aş fi gândit să-l văd 
intrând în casa în care murise mama. 

— Imbracă-te şi hai cu mine! a rostit cu asprime. 

Avea obrazul întunecat şi ochii pe trei sferturi ascunşi sub desişul 
sprâncenelor. 

II priveam năuc, fără să-l înţeleg. A trebui să-şi repete porunca. 
Am coborât din pat şi mi-am tras pantalonii peste cămaşa pe care o 
purtam zi şi noapte. 

— Te muţi la mine, mi-a spus el. 

Mă împleticeam. Ochii îmi erau cârpiţi de somn. Am dat să-mi 
adun câteva boarfe. 

— Lasă zdrenţele astea. N-ai ce face cu ele. 

M-a luat de mână şi am plecat împreună. 

Abia mai târziu am aflat că o vecină mai rea de gură, care locuia 
în aceeaşi clădire cu mine, dăduse buzna peste bunicul şi îl făcuse 
cu ou şi cu oţet. 

— Eşti om cu stare şi îl laşi pe băiatul fetei dumitale să trăiască 
din pomana vecinilor. Ruşine! 

Bunicul nu ripostase. Işi rumegase mânia şi după plecarea femeii 
venise să mă ia cu el. 

Am trăit în casa lui aproape un an. Mâncam la bucătărie şi trăiam 
într-o cămăruţă amenajată în pod. Când veneau rude în vizită, şi 
asta se întâmpla foarte des, nu mă chema şi pe mine la masă. Nu- 
mi putea ierta faptul că eram fiul croitorului. 

În casa bunicului l-am cunoscut pe fiul său, Matteo, avocat 
stabilit la Trapani. Unchiul Matteo nu era om rău. Venea însă foarte 
rar şi nu prea avea timp pentru mine. Am impresia că nu se prea 
înţelegea cu bunicul. Motivul zavistiei l-am aflat câţiva ani mai 
târziu. Unchiul Matteo făcea parte din Mafie, iar bunicul era un 
adversar înverşunat al acestei organizaţii. 

Mătuşa Zenobia, soţia unchiului Spiridone, se uita la mine cu 
scârbă ca la un gunoi. Imi dădea însă hainele care rămâneau mici 


— 48 — 


fiului ei Tadeo... Unchiul Spiridone mă poftea din când în când să 
mă joc cu Tadeo. Ne supraveghea însă tot timpul. Se temea să nu-l 
molipsesc pe Tadeo cu deprinderile mele. 

Adevărul e că multe deprinderi rele le-am căpătat eu de la vărul 
meu. Tadeo, deşi avea numai cincisprezece ani, se culca în taină cu 
servitoarea şi mai avea şi alte obiceiuri. Dacă făcea vreo 
năzdrăvănie, pacostea cădea tot pe mine. Eu eram oaia neagră a 
familiei. 


Într-o zi - memorabilă pentru mine - unchiul Pietro, abatele, a 
venit să-l vadă pe tatăl său. Bunicul avea mare respect pentru 
acest fiu, care renunţase la toate bunurile şi plăcerile lumeşti, spre 
a se dedica bisericii şi filantropiei. l-a pregătit în ziua aceea o masă 
mare şi îmbelşugată, cu cele mai bune vinuri de Marsala, Moscato 
şi Corvo. 

Toţi membrii familiei, precum şi rudele mai îndepărtate, au fost 
poftite la zaiafet. Toţi sărbătoreau cu toată cinstea sosirea 
unchiului Pietro. 

Ca de obicei, n-am fost chemat la masă. Printre altele, s-a vorbit 
şi despre moartea mamei mele. Unchiul Pietro habar nu avea. A 
vărsat câteva lacrimi şi a făgăduit să facă un serviciu religios 
pentru odihna sufletului ei. Când a auzit că de pe urma bietei sale 
surori a rămas un orfan, exilat la bucătărie şi în pod, şi-a împreunat 
consternat mâinile. 

La stăruinţele lui, bunicul a acceptat să mă cheme în sufragerie. 
Servitoarea m-a spălat, m-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune - 
care erau atât de mici încât plesneau pe mine, apoi m-a dus în faţa 
ilustrului areopag. 

Unchiul Pietro a sărit de pe scaunul său, m-a îmbrăţişat, a vărsat 
lacrimi amare, de compătimire şi înduioşare, apoi a declarat că se 
va ocupa personal de educaţia mea. 

Bunicul a încreţit din sprâncene. Mătuşa Zenobia şi unchiul 
Spiridone s-au înverzit de invidie. Unchiul Pietro nu se arătase 
niciodată atât de afectuos faţă de Tadeo. Celelalte rude manifestau 
simţăminte similare. Nu-şi îngăduiau să aibă o atitudine contrară 
bunicului, şeful familiei. Numai unchiul Matteo îmi zâmbea cu 
simpatie. 

Bunicul a încercat să-l determine pe unchiul Pietro să nu se 
încarce cu o povară, care, nu merita osteneala. 

— Din prăpăditul acela de croitor care mi-a sedus fiica, nu poate 


— 49 — 


să iasă decât o poamă rea. 

Unchiul Pietro ridicat privirile spre cer. 

— Căile Domnului sunt nepătrunse, a rostit cucernic. 

A doua zi am plecat cu unchiul Pietro, la parohia lui din 
Monreale. 

Anii pe care i-am petrecut lângă acest om au fost cei mai fericiţi 
din viaţa mea. Preocupările unchiului Pietro, desprinse de nimicurile 
lumeşti, îmbrăţişau doar vastul domeniu al spiritului. In mijlocul 
lumii civilizate, trăia ca un anahoret. In inima pustiirilor s-ar fi 
simţit, cred, în culmea fericirii. 

Găsea totuşi timp şi pentru mine. M-a dat la şcoală. Avea 
încredere în însuşirile mele morale şi intelectuale. Mă îndemna să 
mă dedic bisericii. Era încredinţat că voi urca treptele unei 
strălucite cariere sacerdotale, că voi ajunge episcop sau chiar 
cardinal. 

Unchiul Pietro! Era un idealist incorigibil, rupt de realităţi, care şi- 
ar fi avut locul în lumea mânăstirilor Evului Mediu. În zilele noastre 
rezultanta însuşirilor lui era o sfântă şi nesfârşită naivitate. 

Sacerdoţiul nu mă ispitea. Am manevrat astfel încât să mă 
înscrie la o şcoală laică. Cu mare regret în suflet s-a supus dorinţei 
mele. Spera că timpul îmi va fi un bun povăţuitor şi că mai târziu 
voi accepta să păşesc pe drumul indicat de el. 

larna mi-o petreceam la Palermo, într-un internat în care elevii - 
majoritatea înstăriți - erau bine trataţi. Mă bucuram de oarecare 
prestigiu. Eram nepotul unui cleric cu reputaţie de sfânt şi asta îmi 
conferea prin reflex o onorabilitate de care mă grăbeam să profit. 
N-aş putea spune că aveam înclinări spre rău. Dar după mizeria din 
primii ani ai copilăriei, simţeam şi eu nevoia să zburd, să fac şotii, 
să mă smulg din anonimat. Cred că eram vanitos. Pe atunci nu-mi 
dădeam seama, dar acum, dacă mă analizez retrospectiv, nu mai 
am nici o îndoială în această privinţă. Eram îmbrăcat frumos, şi 
pentru mine însemna, foarte mult. Inainte nu purtasem decât 
zdrenţe. Unchiul Pietro, care-şi neglija cu desăvârşire propria 
persoană, nu se dădea înapoi de la nici un sacrificiu spre a-mi 
cumpăra haine de o stofă bună, potrivite vârstei mele. Cred că în 
acea vreme am început să cad în păcatul cochetăriei. 

La şcoală mi-am făcut câţiva prieteni. Majoritatea erau băieţi de 
bani gata. Mă cooptaseră în grupul lor spre a-şi da un aer de 
respectabilitate, care impunea profesorilor şi pedagogilor. 

Duminica mă duceam la Monreale. Unchiul Pietro era încântat 


SER PE 


să-şi petreacă sfârşitul de săptămână în compania mea. După 
serviciul religios pe care-l oficia cu beatitudine, mă scotea la 
plimbare. De fiecare dată, plimbarea se încheia cu o vizită la 
mânăstirea benedictină, alipită Domului din Monreale. Uneori ne 
urcam până la străvechea mânăstire San Martino delle Scala. 
Graţie unchiului meu, îi cunoşteam istoricul pe de rost. Ştiam, de 
pildă, că fusese ridicată de San Gregorie Mango al IV-lea, că arabii 
o distruseseră în 826, că prea-fericitul Angelo Sinesio o reconstruise 
în 1348, şi multe altele. Informaţiile astea nu mi-au folosit la nimic. 
Dar unchiul Pietro mi le turna, convins că îmi îmbogăţeşte bagajul 
cunoştinţelor. 

Câţiva ani am dus astfel un trai lipsit de zguduiri. Eram bine 
îmbrăcat, bine hrănit, respectat de dascăli, simpatizat de colegi. 
Viaţa mea luase o întorsătură senină. Poate că până la urmă aş fi 
îmbrăcat haina sacerdotală. 

A intervenit însă nenorocirea, aceea cumplită, care a determinat 
o cotitură hotărâtoare în firul existenţei mele... 


Părăsesc bisericuţa şi mă urc iarăşi la volan. Nu am timp să-mi 
depăn amintirile. Dacă uneori acestea mă asaltează, îmi defilează 
fulgerător prin minte, ca într-un vis, care te face să trăieşti în 
câteva clipe episoade aparent foarte lungi. Numai bătrânii au timp 
să viseze, să îşi trăiască viaţa lent, să se oprească în jurul anumitor 
reminiscenţe, să le prefire, să le guste, să se reîntoarcă asupra lor, 
după ce le-au savurat o dată sau de două ori. După cum merg 
lucrurile, nu mă văd ajungând la o vârstă matusalemică. 

Mă întreb dacă n-ar fi cazul să părăsesc undeva, la margine, de 
drum, automobilul acesta roşu, care atrage atât de mult atenţia. 
Este adevărat că la bordul lui sunt temporar în siguranţă. Cei care 
mă văd trecând cu mare viteză, şi nu-mi pot desluşi trăsăturile 
înapoia ochelarilor de soare cu lentile mari, cenuşii, pe care-i port, 
îşi închipuie că sunt Ercole. Cine nu cunoaşte în Sicilia apuseană 
B.M.W.-ul lui Ercole? 

Când se va descoperi însă că a fost răpit, iadul se va năpusti pe 
urmele conducătorului maşinii roşii. Mă întreb dacă tipesa lui Ercole 
a reuşit să-şi scoată căluşul. Nu cred. | l-a fixat după toate regulile 
artei. Biata fată! Ce şi-o mai fi blestemând ziua când l-a cunoscut 
pe Ercole. Când a ajuns în patul lui şi-a închipuit că l-a apucat pe 
Dumnezeu de picior. Avea toate motivele să privească viitorul cu 
încredere. Ercole era cineva în Mafie. Influenţa lui atârna greu în 


— 51 — 


balanţă. Graţie lui avea să cunoască gloria scenei, să poarte 
blănuri, bijuterii, să se plimbe în automobile luxoase, să 
frecventeze hotelurile de lux... Deodată, un ins căzut din neant, o 
adevărată pacoste, i-a răpit protectorul şi a lăsat-o legată fedeleş şi 
cu un căluş în gură, în patul care-i oferise până atunci voluptăţi şi 
visări trandafirii. 

Şi Ercole! Ercole zace acum în nişte bălării, cu ochii deschişi spre 
cer. lată-mă poetizând o situaţie sordidă. Ochii lui sunt mai degrabă 
receptaculul furnicilor şi al muştelor. Muşte i se plimbă şi pe obraz, 
şi pe mâini, şi pe sângele care i-a îmbibat în câteva locuri vestonul. 
Cred că Ercole a sângerat ca un porc. Poate că au dat şi ceva câini 
peste el. Câini flămânzi, care-i ling obrazul, apoi - stârniţi de 
mirosul sângelui, de imobilitatea personajului - îşi înfig colții în 
carnea care a început să se răcească şi să capete duritatea morții. 
Doctorii o denumesc „rigor mortis”. In meseria mea am avut 
adeseori de-a face cu acest „rigor mortis”. Direct sau indirect, am 
sporit fluxul de cadavre care se înghesuie pe mesele de marmură 
ale morgilor. Amploiaţii acestora ar trebui să-mi fie recunoscători. 
Nu vor rămâne şomeri şi nu vor crăpa de foame atâta vreme cât 
oamenii de calibrul meu vor împânzi lumea... 

Destul însă cu filozofia. Intâi să-mi scap pielea. După ce mă voi 

strecura nevătămat prin grindina primejdiilor şi voi ajunge la liman, 
voi avea tot timpul să mă odihnesc, să visez şi să-mi scriu - de ce 
nu? - memoriile. Ar fi amuzant să-mi recitesc aventurile 
imortalizate într-o carte. Dacă volumul ar apare în timpul vieţii 
mele, ar trebui să păstrez multe isprăvi sub obroc. Altfel m-ar umfla 
Interpolul. Dacă ar vedea lumina zilei după moartea mea, ar putea 
să dezvăluie totul. Dar la ce folos, dacă n-aş mai fi spre a mă 
bucura şi eu de glorie? 
_ Mi-e sete. Mi s-a uscat gâtlejul şi limba îmi e aspră ca la pisici. 
Imi zgârie cerul gurii. Trebuie să beau ceva. Apă? Fântânile sunt 
rare pe meleagurile astea. Un pahar cu vin, un Pepsi-Cola? Ar trebui 
să intru într-o cârciumă. Şi asta ar implica primejdii. În ciosvârta 
asta apuseană a insulei oamenii Mafiei colcăiesc ca viermii într-un 
cadavru. Mafia e soră şi mamă, amantă şi stăpână, viaţă şi... 
moarte. Mafia te protejează, îţi călăuzeşte paşii, te umple cu daruri, 
te foloseşte... şi după ce te-a golit de substanţă, te aruncă la gunoi. 
Apoi alţii îţi iau locul... 

După o cotitură a şoselei apare un sat atât de prăpădit, încât nu 
are nici placă indicatoare care să-l smulgă din anonimat, Drumul 


Sei 


şerpuit se strecoară printre case jupuite ca de lepră. La ferestre 
obloanele sunt trase. O cârciumă, adăpostită într-o clădire întru 
totul asemănătoare cu suratele ei, îşi anunţă existenţa printr-o 
firmă jerpelită. „Draghi d'Oro”. Pricăjiţi dragoni! Au năpârlit. Solzii 
de vopsea au căzut, lăsându-i chei ca nişte ţeste bătrâne. 

Inainte de circiumă, o străduţă se deschide spre dreapta. Am să 
parchez maşina pe străduţa asta. Am să intru apoi în cârciumă, am 
să beau o Pepsi-Cola, o Coca-Cola sau ce dracu' se va găsi în gaura 
asta infectă. Odată setea potolită, am s-o pornesc pe jos până la 
prima staţie de autobuz. B.M.W.-ul are să mă aştepte mult şi bine. 

Când carabinierii vor remarca îndelungata lui prezenţă, eu voi fi 
departe. 

Aşa şi fac. Cotesc pe străduţă şi parchez maşina pe dreapta. 
Reglementar. Nu vreau să atrag atenţia. les apoi în şosea şi fără 
grabă mă îndrept spre cârciumă. 

In săliţa joasă, cu tavan afumat, e aproape întuneric. Ochii mi se 
obişnuiesc treptat cu semiobscuritatea. 

— Cu ce să vă servesc? 

Glasul cârciumarului, care şi-a sprijinit mâinile de tejghea şi mă 
priveşte curios, sună hârâit.. 

— Pepsi-Cola. 

— N-avem, Signor. 

— Coca-Cola? 

— Nici. Imi pare rău. 

— Ce aveţi? 

— Vin. 

Işi duce la buzele țuguiate trei degete împreunate. 

— O adevărată minune. Moscato. Rece, de la beci. 

— Fie. Un pahar cu Moscato. 

Nu-mi place să beau alcool când conduc. Dacă, aş fi cerut apă, 
aş fi trezit bănuieli. In Sicilia numai copiii beau apă. 

Imi serveşte vinul într-un pahar de sticlă inferioară, Curăţenia e 
îndoielnică. Îndoielnică este şi calitatea vinului. 

— Nu sunteţi de prin partea locului, Signor, îmi zâmbeşte el, 
dornic să închege o conversaţie. 

L-a plictisit probabil singurătatea. Numai sticlele din rafturi şi 
mesele goale îi ţin companie. Nu pare să-i meargă prea bine. 

— Nu sunt de pe aici, răspund sec. 

— Vasăzică am ghicit bine. Veniţi de departe? 

— De la Messina. 


— Messina! exclamă el extatic, Messina! Ce oraş frumos! Acolo 
mi-am făcut armata. Am cunoscut şi o fată. O chema Felicia. Ce-o 
mai fi făcând acum Felicia? rosteşte el meditativ. 

După burta şi chelia lui, pot lesne să deduc vârsta actuală a 
Feliciei. Desigur că e mamă de familie, poate bunică. In mintea sa, 
cârciumarul o vede tânără, frumoasă, excitantă, ca pe vremea când 
el îşi îndeplinea serviciul militar. 

li întrerup reveria, aruncând pe tejghea un pumn de lire. 

— Grazie, Signor, se ploconeşte el. 

les din circiumă. În loc s-o iau spre stânga, unde mă aşteaptă 
B.M.W.-ul roşu, cotese spre dreapta. Ceva mai departe se vede 
indicatorul unei staţii de autobuze. 

— He, Signor! He! 

Cineva mă strigă din urmă. Mă răsucesc pe călcâie ca ars. 

Un tip ciolănos, în haine negre, de ţară, cu pălăria lăsată pe 
ceafă, face gesturi largi. 

— Luaţi-vă maşina din faţa casei mele. Nu pot să-mi scot 
cărucioara. 

Injur printre dinţi. Ciolănosul mi-a stricat toate socotelile. La 
nevoie, m-ar putea identifica. 

Mă înapoiez la B.M.W.-ul lui Ercole, care mă priveşte ironic cu 
farurile lui rotunde. „Ai vrea să scapi de mine, da nu ţi-a mers” pare 
el să spună. In clipa asta îmi vine să-i dau un şut în mască. Mă 
abţin, deşi tentaţia a fost foarte puternică. 

Mă aşez la volan. les în şosea. În clipa aceea un autobuz trece 
spre Trapani. Opreşte în staţie. Un ţăran cu un coş atârnat de braţ 
coboară. Autobuzul sforăie, tuşeşte, se îneacă, sforăie din nou, se 
cutremură, scoate fum şi o ia din loc. 

Ce ocazie am pierdut. 

Apăs pe accelerator. B.M.W.-ul îl depăşeşte cu uşurinţă. 

O idee salvatoare îmi luminează mintea. Cine mă poate 
împiedica să nu las maşina undeva, pe şosea, să aştept autobuzul, 
să-l opresc şi să-mi continui la bordul lui drumul spre Trapani? Aş 
înfrunta un risc apreciabil folosind un asemenea mijloc de 
transport. Dar riscul e şi mai mare la volanul B.M.W.-ului. 

Fără să-mi dau seama, am început să fluier. Un cântec american, 
pe care l-am auzit prima oară la Las Vegas. In viaţă trebuie să ai 
îndrăzneală. 

Străbat un ţinut arid, cu smocuri de vegetaţie încâl-cită. Pe 
stânga observ un pâlc de arbuşti care ar constitui un minunat 


— 54 — 


paravan pentru B.M.W.-ul meu. Cei care ar trece pe şosea nici nu i- 
ar bănui prezenţa. Părăsesc şoseaua şi mă avânt pe după pâlcul de 
arbuşti. Maşina saltă ca o capră pe pietrele ascuţite. 

Frânez brusc. În faţa botului maşinii a apărut o mogâldeaţă ca în 
basme. Cu două capete, patru mâini şi patru picioare. Mogâldeaţă 
se destramă. Un bărbat tânăr şi o fată îşi acoperă înfriguraţi 
goliciunea, apoi se ridică speriaţi în picioare. 

Fac marşarier. Săltând vesel. B.M.W.-ul iese în şosea. Motorul lui 
toarce ca o pisică. „Te servesc atât de bine, şi tu vrei să mă 
părăseşti, ingratule!” îmi şopteşte el. Ar fi comic dacă situaţia n-ar 
fi atât de tragică. Autobuzul apare, departe, în urmă. Incă o ocazie 
ratată. 

B.M.W.-ul înghite spaţiile. Zburdă literalmente. Performanţele lui 
îmi răscolesc nervii. Apăs pe accelerator, ridic brusc piciorul de pe 
pedală, iarăşi apăs. Chinuiesc maşina ca pe o fiinţă vie. Dar nu-i 
pasă. Răspunde cu deliciu la cele mai nesăbuite comenzi, Ţâşneşte, 
stopează brusc, face slalomuri, se repede iarăşi, servindu-mă cu o 
bunăvoință care mă scoate din sărite. Silinţa cu care-mi satisface 
toate capriciile are ceva diabolic. 

Am să-i fac vânt într-o văgăună cu vegetaţie multă, unde să nu 
poată fi descoperită prea devreme. Să împărtăşească soarta lui 
Ercole. li pun la cale pieirea, şi maşina zburdă ca şi când toată 
lumea ar fi a ei. E asemenea acelor femei frumoase, dar cu 
reputaţie dubioasă, a căror companie te compromite. Omul cu 
cărucioara, perechea de amorezi, cârciumarul îmi pot da cu 
uşurinţă semnalmentele. Condiţiile în care mi-au văzut mutra nu li 
se pot şterge uşor din minte. In special amorezaţii. Mă întreb dacă 
şi-au reluat ocupaţia după brusca mea apariţie şi dispariţie? N-aş 
crede. Emoţia i-a tăiat - desigur - tânărului tot elanul. Va mai trece 
oarecare timp până să-şi revină. Imi pare rău că le-am stricat 
plăcerea. Altădată întâmplarea aceasta m-ar fi amuzat. Dar acum... 

B.M.W.-ul ăsta s-a încleştat de mine ca femeile crampon de care 
nu mai e chip să scapi. 

Am renunţat la ascunzişuri verzi, la prăpăstii, la deznodăminte 
spectaculoase. Maşina îmi dejoacă toate planurile. N-ar fi exclus ca 
spiritul lui Ercole să-şi fi găsit sălaşul în mecanismele ei. Am s-o las 
undeva, în margine de drum. La vedere, s-o ia cine va voi. Hoţul ei 
mi-ar face un serviciu. Aş fi dispus să-l recompensez. 

Şoseaua se desfăşoară dreaptă. Singuratică, arsă de soare şi 
roasă de vânturi. Până la prima cotitură mai sunt de parcurs doi 


— 55 — 


sau trei kilometri. 

Opresc. Las cheile în contact. Cobor din maşină şi o pornesc pe 
jos. Mă uit în urmă. Farurile B.M.W.-ului mă privesc cu reproş. Ai 
zice că a îndurerat-o dezertarea mea. Ochii rotunzi mă cheamă. 
„Cu mine, înghiţi spaţiile... nici nu ştii când trec kilometrii. Singur ai 
să te chinuieşti, numărând exasperat stâlpii de telegraf care trec 
încet pe lângă tine, înşiruiţi pe sârmele negre. Ai să oboseşti, ai să 
te umpli de praf, ai să-ţi blestemi soarta de pieton”. 

Apelurile maşinii nu au nici o putere. O dispreţuiesc. 

Merg înainte, fără să-i mai arunc o privire. Cu mâinile înfundate 
în buzunare, cu gulerul pardesiului ridicat, merg, merg, merg... 
Străbat metru după metru. Autobuzul are să mă ajungă din urmă. 

Dintr-un şanţ se ridică o siluetă neagră, şi încă una, şi încă una... 
Patru sau cinci la număr. M-am oprit brusc din mers. Mâna mi s-a 
încleştat pe pistol. 

Siluetele se diferenţiază. Un bărbat tânăr, o femeie gravidă, trei 
copii mărişori, orânduiţi în scară. Bărbatul îşi smulge şapca din cap 
şi se aşează în drumul meu. Ochii îi sunt rugători. 

— Luaţi-mă şi pe mine şi pe familia mea până la Trapani. Prego, 
Signor. Faceţi-vă milă de Baldassare. Baldassare e copilul din burta 
soţiei mele. Ştiu că e băiat. 

Râde prietenos, angajant. 

— Agostina nu-mi plămădeşte decât băieţi. Nu-i aşa, Agostina? 
Ce-i drept, cu ajutorul meu. Specialitatea noastră, Signor, sunt 
băieţii. Frumoşi, isteţi, jucăuşi şi... mâncăcioşi... mai ales 
mâncăcioşi. Să vi-i prezint, Ruggero, Benedetto şi Domenico. 
Salutaţi-l pe Signor! îi îndeamnă el. 

Nu am timp să scot o silabă. Vorbele lui mă potopesc, mă 
împresoară, mă acoperă... 

Ruggero, Benedetto şi Domenico mă salută cu respect şi teamă. 
Agostina mă priveşte umilă, rugătoare. Speră să-i iau cu maşina. 

— Sicilieni cu frica lui Dumnezeu, continuă bărbatul. Copiii mei 
cred în Dumnezeu şi în oameni, pentru că şi ei sunt buni şi curaţi la 
suflet. Când v-am văzut, le-am spus. Domnul acesta are inima 
bună. Are să ne ducă la Trapani. N-are să ne lase în singurătatea 
asta... 

— V-aş duce, dar mi s-a stricat maşina. 

Bărbatul ridică încântat mâinile. 

— De ce nu mi-aţi spus mai repede? Dumnezeu m-a scos în calea 
dumneavoastră. Sunt mecanic. Mecanic de automobile. Nimeni nu 


mă întrece. 

Fără să aştepte încuviințarea mea, o ia la picior spre maşină. 
Ridică la repezeală capota. Examinează motorul. Trece la volan. 
Face contactul. B.M.W.-ul începe să toarcă. 

Mecanicul mă priveşte descumpănit. 

— Aşa face întotdeauna, îi explic eu. Are un contact defect. 

— Capisco, răspunde mecanicul. Instalaţia electrică. Se întâmplă. 
V-o pun imediat la punct. 

Nu ştiu dacă motivarea mea l-a convins. Mă socoteşte poate un 
ageamiu în motoare. Mă urc la volan şi îi poftesc în maşină. 
Mecanicul s-a aşezat lângă mine. Să-mi fie de ajutor la nevoie. Nu-i 
spun că sunt în stare să demontez o maşină, piesă cu piesă, şi să o 
remontez cu ochii închişi. Acesta e de altfel adevărul. Adevărurile 
nu sunt întotdeauna recomandabile. 

Fac pe prostul. 

— Nu sunt prea priceput la maşini. 

Mecanicul râde. 

— Orice meserie se învaţă, cu puţină bunăvoință. B.M.W.-ul 
porneşte viforos. Il strunesc. Nu vreau să arăt că sunt un 
conducător bun. Pe bancheta din spate Agostina, Ruggero, 
Benedetto şi Domenico stau înghesuiți, dar plini de fericire. îi 
privesc prin retrovizor şi îmi aduc aminte că şi eu am avut odată 
vârsta lor. 

Ne încrucişăm cu autoturisme şi camioane. Autoturismele sunt 
modeste. Fiaturile 600 abundă. B.M.W.-ul roşu trece pe lângă ele ca 
un ambasador într-o uniformă încărcată cu broderii de aur pe lângă 
nişte mici burghezi în haine modeste. Ruggero, Benedetto şi 
Domenico exultă fiindcă sunt văzuţi într-o astfel de maşină, şi eu 
sunt mulţumit. Pasagerii mei suplimentari adorm orice bănuieli. 
Cine şi-ar putea închipui că proscrisul Nino Bellocampo fuge de 
urmăritorii lui în compania unei familii numeroase, care normal ar fi 
să constituie o povară şi nu o pavăză. 

Primejdia rămâne totuşi mare. Dama din apartamentul lui Ercole 
poate să dea în orice moment alarma. Dacă, bineînţeles, va fi 
descoperită de cineva. 

Nu trec de şaptezeci de kilometri pe oră. Alura asta de plimbare 
este cea mai indicată. Ne depăşesc câteva maşini, spre deziluzia 
copiilor de pe bancheta din spate. Imi pare rău pentru ei, dar e mai 
prudent aşa. 

Ne întrece şi o dubă. O dubă cu puşcăriaşi. Se îndreaptă spre 


— 57 — 


Trapani. Maşinile astea le cunosc dintr-o mie. Şi eu am intrat într-o 
astfel de dubă, pe sub portalul închisorii Ucciardone din Palermo. 
Nu aveam pe atunci mai mult de douăzeci de ani. Cred că nici nu-i 
împlinisem. Se spune că în închisoare tinerii îşi însuşesc cele mai 
urâte deprinderi. Cred că aşa şi este. Eu însă nu prea mai aveam ce 
învăţa în privinţa asta, fiindcă în colonia de corecție pentru copii din 
insula Pantellaria mă familiarizasem cu toate viciile. Sau aproape 
cu toate. In colonie, numai drogurile lipseau. Restul însă prisosea... 


Păşisem pragul închisorii din Palermo spre a ispăşi o pedeapsă 
de zece ani pentru o crimă pe care în realitate nu o săvârşisem. Nu 
eram victima unei erori judiciare. Acceptasem în mod deliberat să 
îmi asum paternitatea unui asasinat comis de un mafiot cu un înalt 
rang, care trebuia ferit de neplăcerile unui contact forţat cu justiţia. 
Gestul meu nu se ridica la nivelul unui sacrificiu măreț, care să-mi 
atribuie un nimb de martir. Asemenea operaţii se făceau în mod 
mai mult sau mai puţin curent. Tânărul care accepta temporar rolul 
de ţap ispăşitor ştia că va fi eliberat după câteva luni, cel mult un 
an, răstimp pe care adevăratul făptuitor îl folosea spre a-şi găsi un 
adăpost sigur ori spre a se refugia în străinătate. Bineînţeles, toate 
acestea se făceau sub patronajul Mafiei, care avea grijă şi de 
întemnițat, şi de asasinul în libertate. 

Presupusa mea victimă era un cizmar din Monreale, pe nume 
Cesare Carmello, care fusese împuşcat în cap, seara, pe când 
închidea atelierul. Lăsase tocmai oblonul vitrinei şi se pregătea să 
încuie lacătul, când un glonte tras de la o fereastră îl nimerise în 
ceafă, perforându-i creierul mic. Se prăbuşise pe trotuar. Moartea 
fusese instantanee. Cercetările poliţiei băteau pasul pe loc. Asasi- 
nul nu putea fi descoperit, La un moment dat, Interpolul a 
intervenit, Se zicea că Cesare Carmello ar fi făcut parte dintr-o 
vastă reţea de traficanţi de stupefiante. Investigaţiile poliţiei se 
îndreptară pe altă pistă. Scurt timp după această schimbare de 
orientare a cercetărilor, poliţia a primit un denunţ care mă 
desemna drept autor al crimei. Motivul? O veche răfuială din cauza 
unei fete. Crima căpăta astfel coloratura unei banale răzbunări, 
metodă curentă pentru lichidarea conflictelor pasionale în Sicilia. 
Se încerca astfel derutarea poliţiei. 

Arestat, mi-am recunoscut imediat vina. Am descris în chip 
convingător împrejurările omorului. S-au găsit până şi martorii, ale 
căror declaraţii coroborau cu ale mele. Am fost judecat expeditiv şi 


= - 0 


condamnat la zece ani închisoare. Nu ştiu dacă Interpolul s-a lăsat 
înşelat. Ziarele însă, care începuseră să facă larmă în jurul traficului 
cu droguri, au scăzut tonul. Moartea lui Carmello a fost - oficial - 
dată uitării. Interpolul şi-a continuat probabil investigaţiile, dar lipsa 
probelor nu i-a îngăduit să obţină vreun rezultat palpabil. 

Singura urmă a acestui asasinat rămânea persoana mea, pusă la 
popreală între zidurile închisorii Ucciardone. 

N-aş putea spune că lunile acelea au fost cele mai nefericite din 
viaţa mea. Mă aflam într-un fel de vacanţă forţată. In închisoare mă 
bucuram de un tratament excepţional. Primeam din afară pachete 
de mâncare, ţigări, cărţi de citit şi toate acele mărunţişuri care-ţi 
fac viaţa mai suportabilă. Nu-mi lipseau nici sticlele cu alcool şi nici 
femeile. De atunci lucrurile s-au schimbat în închisoarea 
Ucciardone. Directorul, personalul administrativ şi paznicii, care se 
arătaseră atât de indulgenti faţă de deţinuţii cu influenţă - mă refer 
la membrii Mafiei care pentru un motiv sau altul îşi făceau 
concediul de odihnă după gratii - au fost între timp anchetați şi 
destituiţi. Nu ştiu dacă s-au mai luat şi alte măsuri împotriva lor. 
Mafia le-a purtat, cred şi lor de grijă. 

Pe vremea când mă aflam la închisoare, domnea o eră de aur. 
Mafioţii purtau pe sub uniformele vărgate cămăşi de mătase, aveau 
buzunarele doldora cu pachete de ţigări americane, iar sub saltea 
păstrau sticle cu whisky, cutii cu Ness cafe şi reviste pornografice. 
Deţinuţii erau repartizaţi în celule potrivit preferințelor, astfel încât 
să aibă întotdeauna o companie plăcută. 

Cei care se aflau în situaţia mea ştiau că familiile lor nu duceau 
lipsă de nimic, deoarece Mafia le asigura întreţinerea. Inainte de a 
fi arestat nu avusesem pe nimeni în subzistență, aşa că, în ceea ce 
mă privea, „Onorata Familie” a realizat economii. 

Colegul meu de celulă din ultimele luni era un tip foarte 
amuzant, îl chema Teofilo Genco. Făcea parte din tagma călugărilor 
cerşetori. Nu ştiu cum se strecurase în Mafie. Nu l-am întrebat şi 
nici nu mi-ar fi trecut prin minte s-o fac. In privinţa asta Teofilo - în 
general mai limbut decât o coţofană - ştia să-şi ţină gura ferecată. 
Teofilo îşi făcea stagiul la Ucciardone fiindcă descăpăţânase pe 
paznicul unei mânăstiri, care se făcuse vinovat de „infamie”. 
Vorbise - adică - mai mult decât trebuie. Teofilo era un călugăr sui 
generis. Trăncănea numai despre femei. Îmi împuiase capul. Încolo 
era foarte cumsecade. Ştia anecdote cu duiumul. În lunile pe care 
le-am petrecut în compania lui, mi-a turnat mii, şi tot nu-şi golise 


sacul. Cred că le inventa pe loc, căci prea era prolific. Dacă s-ar fi 
făcut romancier, ar fi câştigat o groază de parale. Am aflat că la 
scurt timp după eliberarea mea a evadat. Nu ştiu dacă a fost ajutat 
de Mafie sau dacă a făcut-o din proprie iniţiativă. In orice caz, nu s- 
a mai auzit nimic despre el. Poate că i-au făcut de petrecanie, 
fiindcă devenise jenant. 

In închisoare nu eram lipsit de ocupaţie. Deţinuţii făceau un 
intens trafic de pături, lămpi electrice, cearşafuri, luate din 
depozitul închisorii şi plasate în afară. Eu mă specializasem în 
traficul cu ţigări de contrabandă. Gardienii numai de la mine se 
aprovizionau. 

Autoritatea Mafiei era acolo mai puternică decât a directorului. 
„Piesele de 90”, adică mafioţii de rang înalt, dirijau totul cu o 
disciplină de fier. intemniţaţii care încercau să joace în ham erau 
bătuţi până la sânge. Când ajungeau la infirmerie, se găseau 
martori care să jure că i-au văzut căzând pe scări. Cazurile de 
căzături pe scări se numărau cu zecile. Culmea este că scările se 
aflau într-o stare foarte bună. Treptele erau late şi nu prea înalte. 
Orb să fi fost şi tot le-ai fi putut folosi fără primejdie. 

Un doctor, surprins de aceste repetate accidente, a întreprins o 
anchetă personală. Neobservat de nimeni s-a pus la pândă. A 
constatat astfel că faimoasele căzături nu erau în realitate decât 
rezultatele corecţiilor aspre aplicate deţinuţilor recalcitranţi de 
către Mafie. Mândru de descoperirile sale, s-a plâns direcţiei. A 
urmat o anchetă care a muşamalizat totul. Medicul s-a ales mai 
târziu cu o chelfăneală turbată. Surprins pe un coridor, în absenţa 
paznicilor, s-a pomenit cu o pătură în cap şi cu o ploaie de pumni 
încasaţi pe înfundate. După aceea, zece zile încheiate a zăcut la 
infirmerie. Păţania aceasta i-a pecetluit gura. 

In închisoare l-am cunoscut pe Don Ugo Alcesi, „piesă de 90”, 
care în acea perioadă dirija activitatea Mafiei din închisoare. Avea 
un chip blajin de prelat îşi o burtă rotundă, impunătoare, care s-ar fi 
asortat de minune cu rasa călugărească. In viaţa civilă, Don Ugo se 
îndeletnicea cu agricultura. Avea o prosperă plantație de lămâi şi 
portocali. Fructele recoltate de el erau atât de frumoase, încât se 
bucura de o foarte bună apreciere în străinătate. Lăzile lui cu lămâi 
şi portocale ajungeau până în Germania, în Franţa, în Elveţia şi 
chiar în Statele Unite. Printre fructele naturale erau strecurate şi 
altele, din material plastic, care ascundeau în pântecele lor heroină 
în stare pură. Don Ugo făcuse netulburat acest comerţ ani şi ani de- 


a rândul. Interpolul şi Comisia O.N.U. pentru stupefiante îi 
stricaseră socotelile, dezvăluindu-i matrapazlâcurile. 

Don Ugo era un filozof. Intrase în închisoare zâmbind. Ştia că nu 
are să stea mult după gratii. Afară de aceasta, la Ucciardone nu îi 
lipsea nimic. | se aduceau din afară până şi prostituate care să-l 
distreze de trei ori pe săptămână. 

Aventurile astea extraconjugale l-au costat scump pe Don Ugo. 
Nevastă-sa, o scorpie siciliană, geloasă ca un maur, a aflat, nu ştiu 
pe ce cale, că soţul ei o înşeală. Turbată de mânie şi setoasă de 
răzbunare, a profitat de prima vizită la închisoare ca să-l înjunghie 
între coaste pe Don Ugo, cu un briceag pe care-l ţinuse ascuns în 
poşetă. 

Făceam pe atunci de serviciu la infirmerie. L-am îngrijit pe Don 
Ugo ca pe un părinte. Il iubeam realmente. Poate că vedeam în el 
pe tatăl meu, pe care nu apucasem să-l cunosc. Psihiatrii vorbesc 
despre asemenea simţăminte refulate, care se cristalizează mai 
târziu sub cele mai năstruşnice forme. Nu ştiu dacă folosesc un 
limbaj tehnic consacrat. Am citit ceva din Freud, dar la repezeală şi 
destul de distrat. Era interesant, dar mai puţin palpitant decât un 
roman de Mickey Spillane. 

Don Ugo mi-a dat tot felul de poveţe bune, care mi-au folosit mai 
târziu în cariera mea de soldat al „Onoratei Familii”. M-a şi sprijinit 
efectiv în ascensiunea mea mafiotă. Căci Don Ugo a fost eliberat la 
scurt timp după ieşirea mea din închisoare. S-a întors la nevastă-sa, 
căreia i-a iertat violenţa. Incercarea ei de a-l ucide nu fusese decât 
o mărturie a dragostei înflăcărate. Se purtase ca o adevărată fiică a 
Siciliei. 

După unsprezece luni de închisoare, am fost eliberat, în urma 
unui nou proces care a stabilit deplina mea inocenţă. Mi se 
fabricase între timp o serie de alibiuri imbatabile. Când m-a 
întrebat judecătorul de ce mi-am recunoscut vina la primele 
cercetări şi în cursul procesului care a urmat atunci, i-am răspuns 
cu seninătate că poliţia mă înspăimântase atât de tare, încât aş fi 
fost gata să recunosc chiar şi incendierea Reichstagului. 

Am părăsit închisoarea binecuvântat de Don Ugo, şi plâns de 
Teofile... 

Imi dovedisem credinţa faţă de orânduirile „Onoratei Familii”. 
Ascensiunea mea abia începea. 


B.M.W-ul îşi vâră botul printre primele case din Trapani. În 


— 61 — 


sfârşit, mă apropii de destinaţie. Credeam că drumul acesta n-are 
să se mai termine. 

Mecanicul mă roagă să opresc. 

— Coborâm aici, îmi spune el. Nu vreau să vă mai supărăm. 

Suspin uşurat. „In sfârşit, scap de ei”, îmi zic. Stopez pe dreapta. 

Mecanicul coboară urmat de întreaga turmă. Şi Agostina, şi 
Ruggiero, şi Benedetto, şi Domenico, şi invizibilul Baldassare. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, zău că nu ştiu, se porneşte 
prea fericitul şi prea volubilul tată. V-am pofti la un pahar cu vin... 

— Lasă, lasă, îi spun eu. Altădată. 

— Să vă dăm adresa noastră... Ne-ar face mare cinste... ŞI 
Agostina... _ 

Demarez în trombă, lăsându-l cu fraza neterminată. Imi pare rău 
că nu i-am putut face plăcerea de a bea un pahar de vin în 
tovărăşia lui. Mecanicul ăsta face parte din acea categorie de 
oameni care ţin neapărat să-şi manifeste recunoştinţa. Simt o 
adevărată voluptate să-ţi mulţumească, să te laude, să te 
măgulească... j 

Mă apropii de centru. Nu mi se dă o atenție deosebită. In oraşul 
acesta vizitat de turişti străini, maşinile exotice nu constituie o 
raritate... Cotesc pe Corso Vittorio Emanuele. Trotuarele sunt 
înţesate de pietoni. Vremea frumoasă a scos lumea pe stradă. 
Opresc pe dreapta, aproape de Chiesa Nazionale. Cobor pe trotuar. 
Am să las maşina aici şi am să mă pierd în mulţime. N-apuc să fac 
doi paşi, că un imperios apel mă ţintuieşte locului. 

— Signore! 

Un agent de circulaţie mă salută politicos. 

— Staţionarea este interzisă. Vă rog să parcaţi maşina în altă 
parte. 

li zâmbesc cu forţată amabilitate. 

— N-am observat. Plec imediat. 

Mă urc în maşină. Nu reuşesc să scap de B.M.W.uul ăsta 
blestemat. Vrea să mă ţină la bordul lui, până voi fi prins. Încearcă 
să-l răzbune pe Ercole. 

Câteva sute de metri mai departe întâlnesc un „par-king”. Caut 
din ochi un loc liber. Văd un Fiat 1800 care tocmai pleacă. Mă 
reped şi parchez în locul lui, tăind calea unui „Alfa Romeo”, care 
tintea acelaşi loc. Vâr maşina la milimetru între două Fiaturi 
pricăjite. Abia reuşesc să ies prin spaţiul rămas. 

O fată în taior albastru mi se proţăpeşte în faţă. 


— 62 — 


— Taxa pentru parcare, vă rog. 

Mă scormonesc în buzunare şi scot un ghemotoc de lire. De când 
am intrat în Trapani, am reuşit să mă fac remarcat de mai mulţi 
inşi. Dacă vor fi interogaţi în legătură cu B.M.W.-ul roşu, vor da cu 
precizie semnalmentele mele. Lua-o-ar dracu! de treabă. 

Mă îndepărtez de maşina roşie fără să mai întorc capul. Cred că 
am scăpat definitiv de acest spectru mecanic al lui Ercole. Mă 
amestec printre pietonii de pe Corso Vittorio Emanuele. 

Soarele pripeşte plăcut. O femeie tânără şi frumoasă trece pe 
lângă mine. Seamănă cu Claudia Cardinale. Mă priveşte în ochi şi 
îmi zâmbeşte. Lasă în urmă o dâră de parfum puternic, franțuzesc. 
Dacă n-aş fi în situaţia în care mă aflu aş urmări-o. 

O fată foarte tânără, probabil o liceană, stă de vorbă în faţa unei 
vitrine cu trei tineri, care o privesc cu în-cântare. E foarte drăguță. 
Un mini-jupe crem expune farmecul unui picior lung, sculptural, 
prins într-o cizmă înaltă, până deasupra genunchiului. Corpul 
subţire, cu mlădieri studiate, vădeşte o experienţă vastă; buzele-i 
umede, de un cărămiziu palid, ochii şăgalnici, cu gene lungi ca 
nişte franjuri, mă ispitesc tantalic. Adolescenta mă priveşte lung, în 
vreme ce îşi continuă conversaţia cu tinerii ei prieteni. 

Umbra unui surâs - adresat evident mie - face să-i înflorească în 
obraji gropiţe care cer a fi sărutate. 

Simt o poftă nebună să mă opresc, să răspund apelului ei, să o 
salut ca pe o veche cunoştinţă şi cu complicitatea ei tacită să o 
smulgă din mijlocul tinerilor. Mi s-au mai întâmplat asemenea 
aventuri, încheiate cu două sau trei ore de dragoste. 

Am trecut de ea. Am citit în acelaşi timp în ochii fetei o mustrare 
mută. Imi reproşează parcă trădarea. 

Mă opresc în faţa unei vitrine, şi mă uit înapoi, spre adolescenta 
care se luminează la faţă. M-am hotărât. Am s-o acostez. Ştiu că fac 
o nebunie, că toate eforturile mele ar trebui îndreptate spre 
împlinirea unui singur ţel: ieşirea mea din Sicilia. 

Mă îndrept spre ea. O salut zâmbindu-i larg. 

— Mio caro tesoro, nu mă aşteptam să te întâlnesc la câteva ore 
după sosirea mea la Trapani. Ţi-am adus nişte cadouri din Elveţia. 
Ce mai fac ai tăi? 

Tinerii mă privesc cu vădită indispoziţie. Le sunt îngrozitor de 
antipatic. O simt. Şi noi, bărbaţii, avem antenele noastre. 

Fata intră în joc cu o magistrală dezinvoltură. 

— Ce surpriză, unchiule Dario? Te aşteptam să te întorci abia 


peste două săptămâni. g 

Titlul de „unchi” nu mă prea încântă. Imi aminteşte că nu mai 
sunt în prima tinereţe. Când ai treizeci şi şapte de ani şi ți se spune 
candid unchiule, încerci un fior rece, ca şi când ar trece pe lângă 
tine un vânt îngheţat, ieşit din cine ştie ce cavernă cu iz de moarte. 

Nu e încă momentul să mă formalizez pentru atâta lucru. Fata s- 
a folosit probabil de cel mai potrivit mijloc spre a mă impune 
prietenilor ei. 

— Mama era foarte îngrijorată, fiindcă ai plecat fără să-i dai de 
veste, continuă ea. 

Face apoi prezentările. 

— Unchiule Dario, aş vrea să cunoşti pe Tonino, pe Roberto şi pe 
Mario, prietenii mei. Am să te rog să nu-i spui mamei că m-ai 
întâlnit stând la taifas pe Corso. Ştii că nu-i place. Unchiul Dario e 
ziarist, explică ea băieţilor. 

Vorbeşte cu o naturaleţe de admirat. 

Tinerii mă privesc cu invidie şi cu un respect în care desluşesc o 
masivă doză de ură. Invidie fiindcă adolescenta este atât de intimă 
cu mine, respect şi ură, fiindcă sunt mai bătrân decât ei şi totuşi le 
fac concurenţă. 

— Ce mai face Carolina? 

Fata mă ia de braţ. 

Se întoarce spre tinerii ei prieteni. 

— Carolina e ameninţător de frumoasă. Ştii că îţi seamănă, 
unchiule Dario. 

lată-mă blagoslovit şi cu o fiică. S-ar zice că adolescenta îmi 
demonstrează cu rafinat sadism cât sunt de vârstnic pentru ea. 
Totuşi mă acceptă. Altfel nu s-ar fi pretat cu atâta promptitudine la 
complotul meu. 

— Ciao ragazzi! le zâmbeşte ea seducător, fluturându-şi mâna în 
semn de adio. Ce bucuroasă are să fie mama când are să te vadă, 
îmi gângureşte ea. 

Plecăm împreună. Cei trei tineri au rămas plantați lângă vitrină. 
Dacă privirile ar putea să te transforme într-o stană de piatră, cred 
că la ora asta aş fi monument pe Corso Vittorio Emanuele. 

Adolescenta mă ţine posesiv de braţ. j 

— Să ştii că la hotel nu merg, îmi spune ea. În oraşul asta mă 
cunoaşte toată lumea. Eşti cu maşina? 

B.M.W.-ul lui Ercole revine pe tapet. Incepe să mă exaspereze. 

— Nu-mi place să fac amor pe bancheta unui automobil, 


— 64 — 


răspund. Detest incomoditatea. 

Fata râde ironic. 

— Domnul e pretenţios. Dac-ai fi fost mai tânăr... 

lar îmi aduce aminte de vârstă. 

— Dacă-aş fi fost mai tânăr? repet iritat oarecum de vorbele ei. 

— Te-ai fi arătat mai puţin năzuros. 

A simţit că m-a înţepat. Vrea să mă îmbuneze. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, poţi să vii la mine acasă. 

— Locuieşti singură? o întreb surprins. 

— Părinţii mei au plecat la Roma pentru o săptămână. La o 
binecuvântată înmormântare. 

— Binecuvântată? 

— Desigur. A murit o mătuşă bogată care ne lasă moştenitori. Pe 
de altă parte, mi-a prilejuit şi câteva zile de libertate. Ah, nu ştii ce 
înseamnă să-ţi faci mendrele în toată casa... Să nu te supravegheze 
nimeni... Să primeşti pe cine vrei... 

Cinismul ei mă impresionează. 

— Nu faci cumva paradă? o provoc. 

— Dacă aş vrea să par ceea ce nu sunt, nu te-aş pofti la mine 
acasă. Dacă ţii neapărat, îţi spun şi figurile care-mi plac. 

Fata asta m-a dat gata. Credeam că pe noi, mafioţii, nu ne mai 
poate speria nimic. Intâlnirea asta mi-a dovedit contrariul. 

— Cum te cheamă? o întreb. 

— Veronica. Şi pe tine? 

Aleg un nume de pe afişul unui film de cinema. 

— Fabrizio. 

— Şi mai cum? 

— Parenze. 

— Eşti însurat? 

— Nu. 

Veronica râde. 

— De data asta te cred. Nu-ţi văd pe deget urma de verighetă. 

— Ai stofă de detectiv, Veronica! 

— Se poate. Nu cred, de pildă, că te cheamă Fabrizio. 

— De ce? 

— Când te-am întrebat cum te cheamă, am observat cum ţi-ai 
aruncat ochii pe afişele de la cinema. Scria pe ele cu litere mari: 
Franco Fabrizi. Dar nu importă. E suficient că îmi placi. 

Conversaţia asta m-a destins. Compania Veronicăi este tonică. 
Prezenţa ei mă odihneşte. Asta nu înseamnă că nu sunt atent la tot 


— 65 — 


ce se petrece în jur. Nu văd încă nimic suspect. Se spune că cel mai 
bun ascunziş este în mijlocul mulţimii. Am verificat adeseori acest 
adevăr. Merg printre tot felul de oameni. Toţi îşi văd de treburile 
lor. Printre ei sunt desigur şi mafioţi. Cine şi-ar putea însă închipui 
că un ins condamnat la moarte se plimbă liniştit la braţul unei fete? 
Trec şi pe lângă un carabinier. Cască plictisit. Dacă ar şti că în 
preajma lui se află un asasin, ar sări ca muşcat de şarpe. 

Mă plimb incognito. Eu şi capetele încoronate. 

Veronica e adorabilă. Salută diverse persoane mai vârstnice şi e 
salutată de mulţi tineri. E o fată educată şi în acelaşi timp cu multă 
trecere la bărbaţi. Privirile lor o urmăresc lacom, o dezbracă... 

Cotim pe o stradă la dreapta. Ajungem în faţa unei case mari. 
Stilul e composit. Are însă o înfăţişare nobilă. Veronica scotoceşte 
în servieta ei de şcolăriţă şi scoate o cheie mare. O vără în broască 
şi o răsuceşte. Intreb: 

— Nu ţi-e teamă că ar putea să dea cineva peste noi? Râde cu 
nepăsare. 

— N-are cine. Jupâneasa e la spital. Naşte. Un bastard sicilian. 
Bucătăreasa e bătrână şi surdă. Când nu trebăluieşte în bucătărie, 
doarme. 

Intrăm într-un vestibul, o scară de marmură cu câteva trepte, 
străjuită de doi arabi de bronz. Oglinzi, cuiere. Urcăm scara. 
Pătrundem într-un hol întunecat. Covoare moi, fotolii îmbrăcate în 
piele, mobile grele, stucaturi aurite. Interior bogat, cu un vag 
parfum, „fin de siccle”. 

Sunt cu ochii în patru. Pentru orice eventualitate. Veronica nu 
are fason de Dalila. O cursă mi se poate totuşi întinde oricând. Pe 
Veronica am agăţat-o însă pe stradă: întâlnirea a fost absolut 
întâmplătoare. 

Casa este pretențioasă, îmi poate servi drept adăpost. Cel puţin 
câteva ore. 

Urcăm o altă scară interioară, care duce la etaj. Treptele de 
stejar scârţâie. Străbatem un coridor larg, împodobit cu statui de 
bronz. Cavaleri medievali, zeități din Olimp, animale sălbatice în 
poziţie de atac. Pe pereţi atârnă tablouri. Majoritatea - mediocre. 
Mă pricep la pictură. M-am ocupat într-o vreme cu contrabanda 
obiectelor de artă. Am trecut atunci prin câteva aventuri palpitante. 
Cunoşteam pe un pictor neîntrecut în copierea tablourilor semnate 
de marii maeştri ai penelului. Era un timp interesant. Odată... 

— Pofteşte! mi se adresează Veronica după ce deschide o uşă. 


— 66 — 


Camera mea. 

— După tine, Veronica, răspund politicos. 

— Prietenii mei sunt mai puţin galanţi. Imi zâmbeşte ispititor. 

Intră. li văd picioarele excitante, păşind pragul. 

— Trebuia să te faci model, Veronica, îi spun. Ai fi concurat-o 
serios pe Shrimpy. Dacă aş fi Cardin, te-aş angaja imediat. 

— Dezbracă-te, îmi porunceşte ea. 

Işi desface rapid nasturii taiorului. Veronica e superbă. Un corp 
de o supleţe admirabilă. : 

Imi arunc pardesiul şi vestonul pe un scaun. Imi scot cravata. Pe 
măsuţa joasă din preajma studioului ei se află un telefon. Aparatul 
îmi aminteşte că mă aflu la Trapani pentru treburi importante. 

— Îmi dai voie să telefonez? o întreb. 

— Te rog. 

Mă priveşte uimită. 

Formez numărul unchiului Matteo. La celălalt capăt al firului, 
telefonul zbârnâie. Zbârnâie, zbârnâie, fără ca cineva să ridice 
receptorul. Plasez încet telefonul în furcă. Absența unchiului Matteo 
nu mă alarmează. Poate că la ora asta se află la tribunal, sau la 
vreo cafenea, cu prietenii. Ştiu că obişnuieşte să-şi ia prânzul 
acasă. 

Veronica mă aşteaptă. Un fior de frig o face să-şi încrucişeze 
braţele, acoperindu-şi cu mâinile umerii. Am dezamăgit-o destul. 

Mă uit la ceas. Douăsprezece şi un sfert. 

Veronica a adormit cu capul pe pieptul meu. Respiră liniştit ca un 
copil. Este atât de tânără... şi are atâta experienţă... M-a uimit... 
Poziţia asta e oarecum incomodă pentru mine. Braţul cu care o 
sprijin a început să-mi amorţească. Nu mă mişc însă, ca să nu o 
trezesc. Prea doarme frumos... Într-o zi se va mărita. E în ordinea 
firească a lucrurilor. Mă întreb dacă îşi va face soţul fericit. 

Gândul îmi fuge iarăşi la unchiul Matteo. Trebuie să ajung la el. 
Este o chestiune de viaţă şi de moarte. In romane am întâlnit 
adeseori fraza asta. Atunci am trecut peste ea. Abia acum îi înţeleg 
cu adevărat sensul... Sunt momente cruciale, când întreaga 
existenţă a omului atârnă de un fir de păr. Când neprevăzutul 
răstoarnă totul... 


Neprevăzutul a fost elementul care a determinat o mare cotitură 


în viaţa mea. O cotitură care a hotărât ireversibil direcţia pe care 
aveam s-o urmez. 


— 67 — 


Printre colegii mei de clasă, la internatul din Palermo, se aflau şi 
doi băieţi de bani gata: Catone Matisi şi Gaetano Frenna. Catone 
era reversul tizului său Catone Cenzorul din Roma Antică. Expresia 
„puşlama” i se potrivea ca o mănuşa. In primul rând era cel mai 
vârstnic din clasă. Putea strâmba o potcoavă în mâini şi susţine pe 
un singur braţ, întins la orizontală, un băiat de greutate mijlocie. 
Faptul că era şi păros ca o maimuţă îi ridica prestigiul la înălţime 
ameţitoare. Gaetano Frenna era mic ele statură, pirpiriu, şmecher, 
intrigant, fumător şi mare amator de jocuri de noroc. Se zvonea că 
trişează la pocker. Nimeni nu îndrăznea să afirme deschis acest 
lucru, deoarece ar fi avut de-a face cu pumnii cu Catone, gata 
oricând să apere reputaţia bunului său prieten. 

Catone şi Gaetano îmi arătau o prietenie deosebită. Nu fiindcă 
m-ar fi simpatizat cu adevărat. Eu însă, cu prestigiul meu de nepot 
al unui „sfânt”, le împrumutam o onorabilitate de care aveau multă 
nevoie. De la Catone am învăţat să mă bat şi de la Gaetano să 
trişez la pocker. Mai târziu, cunoştinţele astea urmau să-mi prindă 
bine. Până atunci însă, băieţii aceştia aveau să mă vâre într-o 
nenorocire ale cărei urmări mi-au schimbat hotărâtor drumul în 
viaţă. 

Adevărul este că nici eu nu eram o poamă bună. Altfel n-aş fi fost 
atât de receptiv la influenţele lor. Catone şi Gaetano aveau 
întotdeauna mulţi bani asupra lor. Cum şi-i procurau? E o enigmă. 
Părinţii lor îi ţineau din scurt. Nu le dădeau decât foarte puţini bani 
de buzunar, fiindcă nu voiau să-i înveţe cheltuitori. Gaetano fuma 
cele mai fine ţigări. Catone bea numai whisky. Ţigările şi băutura 
intrau în şcoală prin contrabandă. Gaetano fuma în closet, iar 
Catone golea câte o jumătate de whisky în fiecare seară, după 
stingere. Cumpăraseră cu bani grei complicitatea unui portar chior, 
care le furniza tot ce le trebuia. 

Băieţii aceştia aveau un singur subiect de discuţie. Fetele. 
Aventurile lor amoroase - imaginare probabil - se ridicau la cifre 
impresionante. Se lăudau că violaseră o duzină de şcolăriţe. Cred 
mai degrabă că experienţa lor în acest domeniu se rezuma la 
frecventarea unui bordel din apropiere. Oricare ar fi fost adevărul, 
eram literalmente fascinat de isprăvile lor. 

De obicei, duminica erau consemnați în internat. Ispăşeau 
năzdrăvăniile din timpul săptămânii. 

Şi Catone, şi Gaetano sufereau de carii dentare. Dulciurile cu 
care se îndopau zilnic erau poate de vină. Dentistul internatului, 


— 68 — 


care îi trata, se îmbolnăvise de gripă, cu complicaţii serioase, care 
amenințau să-l scoată vreme îndelungată din funcţie. Direcţia şcolii 
admisese ca Gaetano şi Catone să-şi continue tratamentul - care 
nu permitea să fie întrerupt - la un competent dentist din oraş. În 
zilele respective, băieţii se duceau la doctor însoţiţi de un pedagog. 
lată însă că şi pedagogul căzu lovit de virusul gripei, care bântuia 
cu furie. 

Fiindcă nici un membru al corpului didactic ajutător nu era liber, 
dirigintele clasei a hotărât să-i însoțesc eu pe băieţi. Fusesem de 
curând înscăunat monitor, aşa că prezentam unele garanţii de 
seriozitate. 

Curând după prânz am părăsit internatul, îndreptându-ne spre 
cabinetul dentar. Burniţa. Toamna târzie şi umedă aşternuse pe 
caldarâm o mâzgă mai lunecoasă decât un patinoar. Am ajuns la 
medic la orele trei. Am zăbovit în sala de aşteptare, care gemea de 
clienţi, aproape două ore. Tratarea cariilor a durat circa douăzeci 
de minute. Cert este că am părăsit casa medicului, pe înserat. 
Toamna, întunericul se lasă foarte repede. 

Ne îndreptam, spre şcoală. 

— Ce-ar fi să ne oprim la cârciuma aia să ne clătim gâtul cu câte 
un coniac? propuse Catone. 

— Şi aşa am întârziat destul, am protestat. 

— Dacă are să fie întrebat, dentistul are să confirme că am 
aşteptat mult la rând. Crezi că s-a uitat la ceas când am plecat, 
spre a putea indica ora dacă eventual i s-ar cere? 

Argumentul avea greutate. M-am supus. 

Am intrat în cârciumă. Patronul îl cunoştea pe Catone, aşa că ne- 
a servit coniac, deşi purtam uniforma şcolară. Catone şi Gaetano au 
dat peste cap vreo trei păhărele, în timp ce eu abia l-am golit pe 
primul. Catone a cerut apoi whisky. Coniacul abia îi deschisese 
pofta. Am ridicat iarăşi obiecţii, măturate cu nepăsare de colegii 
mei. Fiindcă nu aveam ce le face, m-am resemnat să rămân cu ei. 
Am băut şi un pahar cu whisky. N-aş putea spune că mi-a plăcut 
îndeosebi. Mai târziu aveam să nu mă mai pot lipsi de el. Dar asta e 
altă poveste. 

Whisky-ul şi coniacul au avut darul să mă dispună colosal. Nu 
eram obişnuit cu băuturile alcoolice, aşa că efectul a fost 
fulgerător. Aveam senzaţia că păşeam pe un aşternut de nori. 
Trotuarul părea moale şi elastic, burniţa mai veselă şi mai 
seducătoare decât un concert de harpe, acompaniate de clopoței. 


Catone se ţinea drept ca un ofiţer pensionar. Gaetano cânta pe 
nas, ca abatele internatului. 

Pietoni zgribuliţi se încrucişau cu noi, privindu-se cu reproş. Asta 
mi-a cam tăiat extazul, dar nu de ajuns. Automobile cu faruri, 
aprinse alunecau pe asfalt, ca nişte târlii, stropind lumea cu noroi. 
O maşină americană grea şi lungă, un vis nu altceva, a trecut pe 
lângă noi, ameţindu-ne cu susurul motorului, cu sfârâitul 
cauciucurilor pe asfaltul ud, cu banchetele lui vişinii, pe care se 
lăfăiau un tip blond şi o tipesă cu ochi migdalaţi. l-am văzut bine, 
fiindcă lumina puternică a unei vitrine s-a proiectat fugitiv asupra 
lor. 

— Ce m-aş mai plimba şi eu cu o maşină? exclamă Catone. Mă 
mănâncă palmele să răsucesc un volan. 

— Ştii să conduci? l-am întrebat. 

— Şi încă cum. Am participat chiar la un raliu. 

— Taci din gură. 

— Nu mă crezi? La Monte Carlo s-a întâmplat asta. 

— Ar trebui să-i arăţi, intervine Gaetano. 

— Ideea nu e rea, răspunde Catone, dar de unde maşină? 

Chiar în clipa aceea apăru în faţa noastră o maşină albastră, 
foarte lungă, cu alămuri strălucitoare, staționată la marginea 
trotuarului. 

— Chrysler Imperial, rosti cunoscător Catone. Cu o maşină ca 
asta am cucerit trofeul raliului. 

— Te lauzi, i-am ripostat, impresionat totuşi de siguranţa cu 
care-mi debitase toată istoria. 

În maşină nu se afla nimeni. 

— Dacă aş putea să intru înăuntru aţi vedea minunea minunilor. 

Intr-o doară, a pus mâna pe clanţa portierei. Clanţa a cedat şi 
uşa s-a deschis. Ca în poveşti. Catone m-a privit surprins. A dat să 
închidă portiera. 

— Te-am prins cu minciuna, am zis. 

— Crezi că n-am curaj? a rostit cu sfidare. 

A deschis portiera şi a pătruns în maşină, aşezându-se la volan. 

— Intraţi, a poruncit oarecum răguşit de emoție. Gaetano s-a 
executat de îndată, aşezându-se pe bancheta din faţă. 

— Fricosule! 

Apostrofa lui Catone m-a usturat ca o şfichiuire de bici. 

Gaetano mi-a făcut loc. 

— Tustrei încăpem comod. 


SE a 


M-am aşezat lângă el. Eram ameţit. Aveam impresia că visez. 
Spre uimirea şi admiraţia mea, Catone şi-a pus mâinile şi picioarele 
în mişcare, făcând să demareze maşina. La plecare, Chrysler-ul s-a 
smucit puţin, dar n-am dat importanţă. 

Automobilul s-a urnit, luând-o razna printre maşini Spun, „luând- 
o razna”, fiindcă gonea cam zănatec. 

— Mai încet, Catone! îl îndeamnă Gaetano. 

Am desluşit în glasul lui o umbră de teamă, care m-a împanicat. 
Brusc, mi-am dat seama că făcusem o mare prostie. Beţia mi se 
risipise ca prin farmec. 

— Opreşte! i-am strigat lui Gaetano. 

Spaima mea i-a stimulat vanitatea. 

— Vezi să nu faci pe tine de frică. 

Automobilul gonea de parcă l-ar fi urmărit o haită de furii. Se 
strecura printre maşini ca o şopâriă. Luminile farurilor, ale 
vitrinelor, ale reclamelor luminoase dansau pe asfaltul ud. 

Deodată, în faţa botului maşini, a apărut o fată. Nu ştiu de unde 
a apărut. Ne-am pomenit cu ea în faţa noastră. S-a oprit din mers, 
s-a uitat la noi şi a ridicat mâinile înspăimântată. Toate astea s-au 
întâmplat într-o secundă. Am auzit un scârţâit de frâne. Fata izbită 
în plin de botul maşinii, a făcut o voltă prin aer, apoi a căzut sub 
roţi. Am simţit, cum maşina trece peste un obstacol. Aproape 
neglijabil. 

— Ai omorât-o, bâigui Gaetano. Dă-i drumul. Dacă pun mâna pe 
noi, ne-am ars... 

Chrysler-ul a ţâşnit ca o săgeată. 

Am auzit fluieratul strident al unui agent de circulaţie. Catone a 
cotit pe o stradă ceva mai întunecoasă. Deşi cunoşteam bine 
oraşul, mă simţeam atât de dezorientat încât n-aş fi putut spune 
unde mă aflam. Un nou viraj, de data asta spre stânga. 

— Cred că am scăpat, zise Gaetano. Să lăsăm maşina undeva şi 
să fugim. 

Abia terminase de rostit ultimul cuvânt, că de pe o stradă 
laterală a ieşit un autocamion gigantic. L-am văzut la lumina 
farurilor noastre, preţ de o secundă. Apoi am simţit o bufnitură... 

M-am trezit pe un pat de spital. Aveam o mână în ghips, iar capul 
îmi era bandajat cu un turban de tifon. În patul din stânga mea se 
afla Catone. Volanul îi rupsese două coaste. Am aflat că Gaetano nu 
păţise nimic. Mare norocos şi băiatul ăsta. 

Medicii şi surorile ne priveau ciudat. Un tip în haine civile, închise 


la culoare, stătea în dreptul patului meu şi mă fixa gânditor. Avea 
părul tuns perie, obrajii şi fruntea pline de şanţuri, bărbia pătrată. 
Nu avea nevoie de eticheta de poliţist ca să-ţi dai seama că asta 
era meseria lui. 

Inima îmi bătea cu putere. Poliţiştii nu mi-au plăcut niciodată. 
Ştiam ce avea să urmeze. Imi aminteam cu limpezime accidentul. 
N-aş fi putut însă preciza dacă se întâmplase ieri, alaltăieri, sau 
acum o jumătate de oră. Habar n-aveam cum ajunsesem în patul 
ăsta de spital. Apariţia autocamionului aceluia uriaş era ultima 
imagine care-mi revenea în minte. 

— Aţi dat de bucluc, zise el, adresându-se şi lui Catone şi mie. 
Dracu’ v-a pus să furaţi maşina! Aţi omorât o fată, aţi distrus 
maşina şi aţi făcut stricăciuni serioase unui autocamion. Pentru tine 
are cine plăti, vorbi el lui Catone. Părinţii tăi sunt bogaţi. Au să 
achite pagubele. Cu moartea fetei are să fie mai greu. 

Se uită la mine cu milă. 

— O nenorocire nu vine niciodată singură. Unchiul tău, abatele, 
venea să te vadă la spital. | se anunţase accidentul. Era probabil 
prea surescitat. A traversat neatent strada... 

— Şi? l-am întrebat cu inima strânsă într-un cleşte. 

— L-a călcat maşina. L-a omorât pe loc. Ti-am spus-o fiindcă tot 
trebuia să afli. Menajamentele nu-şi mai au rostul. Faţă de ceea ce 
te aşteaptă, moartea unchiului tău e un fleac. 

Brutalitatea cu care-mi vorbea mă năucise. Nu-mi venea să cred 
că unchiul Pietro nu se mai afla printre cei vii. Murise din cauza 
mea. Dacă n-ar fi venit într-un suflet la spital, nu l-ar fi zdrobit 
maşina. j 

Un nod mi se urcase în gât. Imi venea să plâng, dar făceam 
eforturi eroice să mă stăpânesc. 

— Acum povestiți-mi şi mie cum ați ajuns să furaţi maşina. Şi 
cum s-a întâmplat accidentul. Incepe tu, Matisi. 

Ne vorbea blajin, ca şi când ar fi făcut cu noi o simplă 
conversaţie. Mă aşteptasem să înceapă cu un interogatoriu în toată 
regula, aşa cum am citit în cărţile polițiste. j 

Şi Catone şi eu am spus tot ce era de spus. Indrăzneala lui 
Catone se topise ca un bulgăre de zăpadă pus pe o sobă încălzită. 
Arăta jalnic. Istorisi bâlbâit toată păţania. Versiunea mea nu s-a 
îndepărtat de a lui. Mărturisirile noastre luminau în mod deosebit 
situaţia. Toate probele - şi erau destule - pledau împotriva noastră. 

După ce doctorii ne-au vindecat, ne-au luat poliţiştii în primire. Şi 


st Pe 


judecătorul de instrucţie. Catone săvârşise un cumul de infracţiuni. 
Furt, distrugere şi omor prin imprudenţă. Gaetano şi cu mine eram 
complici la furt. Am ajuns în sfârşit în faţa tribunalului de minori. 
Afacerea făcuse multă vâlvă. Catone şi Gaetano erau feciorii unor 
oameni cu vază. Eu eram nepotul unui cleric cu reputaţie de sfânt. 
Moartea lui, intervenită în chip atât de tragic, a sporit elementul de 
senzaţie al procesului. S-au amestecat şi ziarele. A curs atunci 
multă cerneală. Pe lângă multiplele comentarii asupra cazului 
nostru, gazetarii atacau problema tineretului în general. Mi-a căzut 
şi mie în mâna un astfel de articol. Era intitulat „Generaţia 
pierdută“. Pierdut eram eu, pierduţi erau Catone şi Gaetano. Ceilalţi 
colegi îşi vedeau nestingheriţi de treburile lor. 

La dezbateri, mi s-a fixat un avocat din oficiu. Un ins pirpiriu, 
bătut în cap, cu ochelari şi cu pantaloni veşnic căzuţi în vine. Turul 
lor era atât de lăsat, încât ai fi zis că purta şalvari. 

Avocatul era pesimist. Spunea că faptele noastre - deplin 
dovedite - sunt atât de grave, încât numai indulgenţa juriului ne 
poate salva. Eram foarte abătut, fiindcă ştiam că mă paşte 
închisoarea. 

Bunicul meu, Federico di Girolamo, nici nu voia să ştie de mine. 
Am aflat lucrul ăsta de la unchiul Spiridone care m-a vizitat într-o zi 
la arestul preventiv. Mi-a ţinut un logos moralizator, mi-a lăsat o 
pungă cu bomboane, apoi a plecat. Aş fi preferat să-mi fi angajat 
un avocat mai priceput decât ochelaristul meu. 

In preziua procesului eram cătrănit rău. Imi pierdusem orice 
speranţă. Plimbarea aceea intempestivă cu maşina, care mi se 
păruse pe atunci o simplă ştrengărie, căpăta acum în ochii mei 
adevărata şi grava ei semnificaţie. Aveam moralul scăzut la zero, 
când mi s-a anunţat vizita unchiului Matteo. Unchiul Matteo era cel 
mai vârstnic dintre fraţii mamei. Nu se afla în relaţii tocmai cordiale 
cu unchiul Pietro. Cauza n-am aflat-o decât mai târziu. Unchiul 
Matteo era un mafiot de seamă. Unchiul Pietro, ca şi bunicul, 
dezaproba această apartenenţă la o organizaţie pe care o socotea 
foarte primejdioasă pentru întreaga societate. 

Unchiul Matteo făcea avocatura la Trapani. Nu-l cunoşteam 
personal. Nu-şi frecventa fraţii, iar în casa bunicului călca foarte rar. 
Şi el, şi bunicul aveau caractere tari. Şi cum două săbii nu încap 
într-o teacă, unchiul Matteo prefera să stea cât mai departe de 
tatăl său. Unchiul Spiridone şi mătuşa Zenobia nu vorbeau 
niciodată despre el. Am auzit mai târziu că se certaseră din pricina 


BE n 


unei moşteniri. 

Unchiul Matteo era mare cât un taur. Avea părul creţ, faţa lată, 
nasul cârn, gâtul gros şi scurt, torsul pătrat, braţele şi picioarele 
vânjoase. După ce a intrat în celulă, s-a aşezat pe patul meu şi mi-a 
zâmbit. 

— Cum ai ajuns aici, năpârstocule? m-a întrebat fără nici o 
introducere. 

Am izbucnit în plâns. 

— Lacă văicărelile, m-a dojenit Eşti fată sau băiat? Povesteşte-mi 
mai bine cum s-a întâmplat!... N 

Mi-am şters ochii şi nasul cu mâneca hainei. In arest, uitasem de 
manierele frumoase cu care unchiul Pietro se străduise să mă 
deprindă. l-am povestit totul de la a la z. N-am omis nimic. Fapta în 
sine era atât de simplă, încât nici n-aş fi avut ce ascunde. 

După ce am terminat, m-a privit lung. 

— Mare ghinionist eşti, măi băiete. Singurele fiinţe care te-au 
iubit şi s-au ocupat de tine, Eleonora - maică-ta -, tatăl tău, al cărui 
nume nici nu l-am ştiut vreodată, şi Pietro - unchiul tău - şi-au luat 
zborul către vămile cereşti, lăsându-te să te războieşti singur cu 
viaţa. Mă întreb dacă nu le-ai purtat tu ghinion, căci prea s-au dus 
unul după altul. 

II priveam pleoştit, neînţelegând ce vrea să spună. 

— Poate că ai să-mi porţi şi mie ghinion, rosti el după un răstimp. 
Căci am de gând să mă ocup detine. 

A tăcut o clipă, s-a uitat la vârful pantofilor lui perfect lustruiţi, a 
suspinat, apoi a ridicat iarăşi ochii spre mine. 

— Să ştii că n-am avut nimic cu maică-ta. Am fost împotriva 
căsătoriei ei, fiindcă taică-tău, Dumnezeu să-l ierte, nu era de nasul 
Eleonorei. Am sfătuit-o să nu facă pasul ăsta dar nu m-a ascultat. 
Am rupt atunci cu ea orice legătură, deşi în sinea mea am admirat- 
o oarecum fiindcă îndrăznise să se împotrivească despotismului 
tatei. In sfârşit, ce a fost a fost. Timpul nu mai poate fi dat înapoi. 
Trecutul şi morţii sunt iremediabil pierduţi. Mâine am să te apăr la 
proces. Am să fiu avocatul tău. N-am să pot smulge achitarea, 
deoarece omorul săvârşit de Catone vă complică serios situaţia. Cu 
distrugerea maşinii m-aş fi descurcat eu. Plăteam despăgubiri şi 
încheiam socoteala. Şi furtul maşinii ar fi putut căpăta altă 
calificare. In fond, totul a pornit de la o copilărie. Dacă n-ar fi uciso 
pe fata aceea nevinovată, v-aş fi garantat achitarea. Am să obţin 
pentru tine, şi implicit pentru Gaetano, o pedeapsă minimă. 


— 74 — 


Unchiul Matteo s-a ţinut de cuvânt. La proces a apărut măreț în 
roba lui neagră de avocat. S-a războit ca un leu, cu procurorul, cu 
avocaţii părţii civile, cu imbecilitatea avocaţilor apărării... 

Până la urmă m-am ales cu un an de internare la un institut de 
corecție. Gaetano a căpătat aceeaşi pedeapsă. Catone a nimerit-o 
însă tare rău. Cinci ani avea să-i pe75treacă în dosul gratiilor. Până 
la majorat - într-un institut de corecție ca şi noi, iar după aceea - la 
închisoarea de adulţi. Pedeapsa fusese atât de grea fiindcă 
tribunalul voise să dea un exemplu tinerilor tentaţi să ne imite is- 
prava. Delincvenţa juvenilă lua de la o vreme proporţii atât de 
alarmante, încât spre a o stăvili, autorităţile hotărâseră să aplice 
cele mai draconice pedepse. 

Am stat şase luni la institutul de corecție. Mai bine i s-ar zice 
Institutul de Incorecţie, sau mai pompos Institutul de pregătire al 
delincvenţilor de mâine. Am învăţat acolo tehnica furtului, a 
şantajului, a violenţei, a minciunii... Am cunoscut toate viciile, 
începând cu beţia rece şi terminând cu sodomia. Traficul cu 
marijuana se făcea în mod curent, pe sub nasul supraveghetorilor, 
a căror vigilenţă era înşelată cu o măiestrie nebănuită. Se aflau 
acolo tot felul de băieţi, cu un palmares de moravuri ce i-ar fi lăsat 
în umbră pe foarte mulţi adulţi. Hoţi, sadici, huligani, morfinomani, 
traficanţi de stupefiante, brute, făceau schimb de experienţe într-o 
promiscuitate de nedescris. Băieţii mai mari exercitau o adevărată 
tiranie asupra celor mici. Ca şi la închisoarea Ucciardone, exista un 
tribunal alcătuit din căpătenii, care judeca şi aplica pedeapsa celor 
care îndrăzneau să nu respecte regulile stabilite de „veteranii” 
şcolii. 

N-aş putea spune că cele învăţate în Institutul de Corecţie nu mi- 
au servit mai târziu. Pe atunci eram înnebunit de frică. Fiindcă nu 
m-am supus unei huidume cu apucături foarte stranii, am mâncat o 
bătaie atât de cumplită, încât am stat zece zile la infirmerie. 
Interogat de supraveghetori, am declarat cu seninătate cum aş fi 
căzut de-a berbeleacul pe scări. Explicaţia era plauzibilă, deşi sunt 
convins că nimeni nu i-a dat crezare. 

După şase luni de şedere în acest infern, reuşisem să mă 
adaptez întrucâtva mediului. Un găligan din ultima clasă mă luase 
sub protecţia lui. 

intre timp unchiul Matteo nu stătuse cu mâinile în sân. Spre 
deosebire de bunicul, care mă socotea mort, unchiul Matteo 
hotărâse să mă scoată din Institut. Motivul era lesne de înţeles. 


— 75 — 


Eram un di Girolamo. Şi păcatul meu cădea asupra întregii familii 
Era penibil să se spună - de pildă - că respectabilul avocat Matteo 
di Girolamo avea un nepot pensionar al unui Institut de Corecţie. 

Unchiul a răsturnat deci cerul şi pământul, a obţinut o rejudecare 
a procesului, şi după dezbateri furtunoase şi destul de lungi, a 
reuşit să mă scoată bazma curată. 

La vechiul meu internat nu mă mai puteam întoarce. Unchiul 
Matteo m-a luat pe lângă el. Cam un an de zile mi-a făcut educaţia, 
vorbindu-mi despre ce e bine şi despre ce e rău. Mi-am dat toată 
silinţa să-l ascult, să-i fac pe plac. Mă scosese doar din Institut şi 
deci pentru asta trebuia să-i fiu recunoscător. N-o să mă credeţi 
când vă voi spune că uneori mă gândeam cu un fel de nostalgie la 
cele şase luni petrecute la Institut. 

Când unchiul Matteo a socotit că educaţia mea era oarecum 
desăvârşită, m-a luat de o parte, m-a tratat cu un pahar de whisky 
şi a început prin a-mi spune că a sosit timpul să avem o explicaţie 
de la om la om. Mi-a declarat că îmi datoram libertatea Mafiei, care 
pusese în mişcare toate influenţele ei spre a mă reda societăţii. Un- 
chiul Matteo însuşi era unul din stâlpii acestei organizaţii. Continuă, 
spunându-mi că mă socotea vrednic să fiu iniţiat în tainele 
„Onoratei Familii”. M-a întrebat solemn dacă sunt gata să păşesc în 
rândurile acestei puternice armate, care conducea destinele Siciliei. 
l-am răspuns cu entuziasm că nu-mi doream nimic mai mult. 
Auzisem până atunci atât de multe în legătură cu „Onorata 
Familie”, încât abia aşteptam să intru în rândurile ei. Ziarele, care 
bombardau publicul cu articole în cadrul cărora denunţau 
invincibila forţă ocultă a Mafiei, îi făceau indirect o reclamă 
formidabilă. Tinerii dornici de o promovare rapidă ştiau că numai 
prin intermediul Mafiei îşi puteau realiza idealul. 

Pe scurt, am devenit mafiot. Am început de jos. Am îndeplinit 
sarcinile cele mai umile. Superiorii mei mi-au recunoscut însă 
calităţile. Mi-au dat prilejul să urc treaptă cu treaptă. Ascensiunea 
mea a fost înceată, dar sigură... 


Prânzesc în compania Veronicăi. Frigiderul este plin cu bunătăţi. 
Înainte de plecare, părinţii fetei i-au făcut o îmbelşugată 
aprovizionare. Şi cămara este plină cu brânzeturi. cu conserve de 
peşte, de carne, cu dulceţuri şi compoturi. Sunt acolo şi sticle de 
Pepsi-Cola şi Coca-Cola. Veronica preferă însă băuturile mai puţine 
inocente. Şi-a procurat o cheie dublă a barului folosit teoretic 


Ey 


numai de tatăl ei. Mă tratează cu câteva cocktailuri admirabil 
preparate. Veronica are remarcabile talente de barman. 

Situaţia îmi convine de minune. Beneficiez de o ascunzătoare 
prevăzută cu tot confortul, inclusiv îmbrăţişările Veronicăi. 

Mă gândesc la cei care mă caută cu limba scoasă. Desigur că 
turbează de furie. Cred că la ora asta s-a dat alarma în toată Sicilia. 
Mă întreb dacă s-a găsit cadavrul lui Ercole? Dar dama lui? Cum s-o 
mai fi simțind? 

Şase şi treizeci. Ce repede trece timpul când îl foloseşti în mod 
plăcut... : 

Veronica are în camera ei un televizor. Il pun în funcţiune. 
Rulează un film, „Călărețul singuratic”, cu Kirk Douglas. Povestea 
cowboy-ului urmărit în creierii munților de forțele reunite ale poliției 
şi ale aviaţiei îmi aminteşte propria-mi situaţie. Sfârşitul bietului 
călăreț şi al calului său, zdrobiţi de civilizaţia nesăţioasă, mă indis- 
pune. Aş fi preferat un happy end, care să mă remonteze. 

Mai beau un cocktail. Băutura alcoolică îmi încălzeşte plăcut 
măruntaiele şi îmi înseninează gândurile. 

Urmează un film cu desene animate. O răsuflătură cu Felix 
Cotoiul, din vremuri imemoriale. 

Formez din nou numărul de telefon al unchiului Matteo. Aud 
zbârnâiturile repetate de la celălalt capăt al firului. Unde naiba o 
mai fi umblând şi unchiul Matteo? Poate că se află încă la tribunal. 
Pledează în vreun proces interminabil... Am să telefonez peste o 
oră. 

In casă e plăcut şi cald. Veronica se alintă în braţele mele ca o 
pisică. 

Aş fi în stare să stau aşa ani de-a rândul. Până s-ar scurge 
termenul fatidic, şi aş putea ieşi la lumină fără să mă mai tem de 
răzbunarea Mafiei... 

Din nefericire, părinţii Veronicăi trebuia să se înapoieze de la 
Roma. Mâine, sau cel mai târziu poimâine. Păcat! 

Telefonul sună. 

Veronica întinde mâna spre-receptor. 

— Pronto? 

Fruntea i se luminează. Gropiţele îi apar iarăşi în obraji. 

— Ciao, carissima! Ascultă răspunsul, zâmbeşte. 

— Bine, te aştept. 

Plasează receptorul în furcă. 

O privesc alarmat. 


— 77 — 


— Aştepţi pe cineva? N-aş vrea să fiu văzut! 

— Ţi-e teamă să nu-ți strici reputaţia, râde ea, petrecându-şi 
degetele prin părul meu. Mă gâdilă la ceafă. Mi se pare mie că eşti 
însurat şi te temi să nu afle nevasta. Poţi să fii liniştit. Corina ştie să 
păstreze o taină. 

— Cine e Corina? o întreb nervos. 

— Cea mai bună prietenă a mea. Este cu doi ani mai mare decât 
mine. A terminat liceul. Abia a intrat în facultate. 

— N-aş vrea să o întâlnesc, declar ritos. 

— Ţi-am mai spus că ştie să tacă. Dacă n-ar şti, poate că nu m-aş 
mai afla acum în braţele tale. Vorbele ei enigmatice mă neliniştesc. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Ai să afli mai târziu. 

Ridic din umeri. Misterele acestea ale fetelor nu au nimic serios. 
Prefer totuşi să rămân în umbră, 

— Am să te rog, Veronica, să nu-i vorbeşti despre mine. 
Ascunde-mă în alta cameră până pleacă. La rigoare pot ieşi în oraş. 
Mă înapoiez după plecare ei. 

Nici nu mă gândesc să ies înainte de vreme din această 
ascunzătoare. Vreau să văd cum reacţionează Veronica. 

— Prostii, îmi spune ea, lăsându-se pe pieptul meu. 

Aud soneria de la intrare. 

— A venit, îmi spune Veronica. 

Se desprinde din braţele mele şi sare în picioare. 

— Aşteaptă-mă cuminte. N-o să-ţi pară rău, îmi spune ea din 
prag. 

lese. Rămas singur, mă reped la haină. Dacă mi se întinde o 
cursă? _ 

Mi-am pus pe mine haina, când uşa se deschide. In prag apare 
Veronica, urmată de o fată superbă. Parcă m-aş afla într-o 
superproducţie revuistică made în Hollywood. 

— Îți prezint pe Fabrizio, îi spune Veronica, arătându-mă cu un 
gest. 

Noua venită îmi întinde fără jenă mâna. Nu s-a sfiit deloc că m-a 
găsit singur cu prietena ei. 

— Fabrizio, poţi să te dezbraci. Corina nu se formalizează. 

Situaţia asta a început să mă enerveze. N-am venit la Trapani ca 
să fac dragoste în trei. Le cunosc eu pe feţele astea. Mâine, întreg 
grupul lor are să afle aventura. Veronica şi Corina îşi vor trâmbiţa 
isprava. lar eu n-am nevoie de publicitate. De nici un fel de 


7e 


publicitate. Continui să mă îmbrac. 

— Prietenul tău e foarte pudic, Veronica, mă ironizează Corina. 

Are părul castaniu. Imi aminteşte de Ann Margaret. Veronica 
ridică din umeri. 

— Are să se deprindă şi cu asta. 

Am înţeles aluzia. Imi reproşează că sunt vârstnic şi nu mă 
acomodez cu moravurile tinerilor de azi. 

— Vă aduc ceva de băut, adăugă ea. 

Mă lasă singur cu prietena ei, care mă priveşte zâmbind ironic. 
Se joacă cu mănuşile-i de piele de căprioară. N-am fost niciodată 
timid faţă de femei. Siguranţa Corinei mă irită. Simt nevoia să-mi 
aprind o ţigară. Vâr mâna în buzunarul în care ţin ţigările. Corina 
mi-a ghicit gândurile. Scoate din buzunarul pardesiului său din păr 
de cămilă un pachet de „Lucky Strike” şi mi-l întinde. 

— O ţigaretă, Fabrizio. 

_ Mi-am scos şi eu pachetul. Nu pot totuşi să o refuz. lau o ţigară. 
Işi alege şi ea una. li ofer foc cu bricheta mea. Aspiră cu voluptate 
fumul, apoi îl expiră provocator în obrazul meu. Zâmbesc. Ştiu eu 
ce i-ar trebui. 

Veronica intră, aducând o sticlă de whisky şi trei pahare. Ne 
serveşte cu îndemânare de amfitrioană experimentată. Gesturile ei 
scurte, precise, vădesc o cunoaştere precoce a vieţii. 

Corina îşi degusta băutura. 

— Bun, apreciază ea cu aerul unui cunoscător. Mâine de 
dimineaţă plec la Messina. 

— Singură? întreabă Veronica. 

— Singură. 

— Cu trenul? 

— Nu. lau Fiatul mamei. 

— Ce va spune prietenul ei? 

— Je m'en fous, răspunde Corina. 

Sunt uimit de nepăsarea cu care fetele astea discută despre 
amantul mamei uneia din ele. Se pare că am îmbătrânit rău, de 
vreme ce le înţeleg atât de puţin. Chestiunea cu Fiatul e 
interesantă. Dacă nu fac nici o treabă cu unchiul Matteo, aş putea 
folosi portiţa asta de scăpare. 

Arunc o nadă. 

— N-ar fi exclus să ne întâlnim la Messina. S-ar putea ca tot în 
cursul zilei de mâine să plec şi eu într-acolo. 

Chipul Corinei exprimă brusc un viu interes. 


— 79 — 


— De ce n-am merge împreună? 

— Ei, aveţi impresia că sunteţi singuri? ne ameninţă a în glumă 
Veronica. 

Corina îşi aranjează cu stereotipă cochetărie părul la ceafă. 

— Scumpo, în felul ăsta ai siguranţa că n-o să se culce decât cu 
mine. 

Se întoarce spre mine. 

— Atunci, cum rămâne? Trec mâine să te iau? Sau mergi din 
seara asta la mine? 

— Asta în nici un caz, se împotriveşte vehement Veronica. Până 
mâine poţi să aştepţi. 

— Am glumit, carissima. 

— Ce iei cu tine? 

— Taiorul roşu; taiorul alb, un complet de sport, două-trei rochii 
de stradă, două sau trei de seară, vizonul, haina de căprioară, 
pardesiul verde, iar pentru interior - două kimonouri. 

— Pijamale? 

— De pijamale n-am nevoie. 

— Şi cât stai acolo? 

— Trei zile. Apropo, nu poţi să-mi procuri nişte.. 

Lasă fraza neterminată. După câteva clipe continuă. 

— Mi s-a terminat stocul. Giorgio m-a lăsat în pană. Cred că vrea 
să mărească preţul. 

— Ti-am spus eu că Giorgio e un speculant, ripostează 
Veronica... Eh, am să-ţi dau. Nu pot să te las aşa. 

Veronica iese din dormitor. Corina îmi zâmbeşte oarecum 
stingherită. Veronica intră. Ţine ceva ascuns în mâna. la geanta 
Corinei, o deschide şi strecoară înăuntru un tub. Gesturile ei au fost 
rapide. Are obişnuinţă. 

Corina se ridică în picioare. la geanta şi îşi sărută cu efuziune 
prietena. 

— Grazie, carissima. Ciao! 

Îmi întinde mâna. l-o sărut. 

— Atunci pe mâine. 

lese condusă de Veronica. 

Pentru mine scena la care am asistat este elocventă. Veronica i- 
a strecurat prietenei stupefiante. Aşteptarea înfrigurată a Corinei, 
satisfacția intensă emanată prin toţi porii când Veronica i-a vârât 
tubul în poşetă m-au lămurit. 

Profit de ocazia că am rămas singur. Formez din nou numărul de 


— 80 — 


telefon al unchiului Matteo. Soneria de la celălalt capăt al firului 
zbârnâie, zbârnâie, zbârnâie. De ce nu-mi răspunde nimeni. Trebuie 
să dau de unchiul Matteo. Trebuie! Cu orice preţ. 

Veronica se înapoiază. Fredonează un cântec la modă. L-am 
auzit la Festivalul de la San Remo. Nu-mi amintesc însă numele. N- 
am avut niciodată memoria titlurilor. 

Se îndreaptă spre un raft de cărţi, plasat deasupra unui birou 
mic, încărcat cu caiete, creioane, gume, sticle de cerneală, rigle, 
echere, toate într-o dezordine cumplită. Trusa unui compas stă 
deschisă, ca şi gura unui crocodil care, aşteaptă să-i pigulească 
păsările carnea rămasă între dinţi. Veronica scoate din raft o carte. 
O deschide, apoi se adânceşte într-un fotoliu. 

— Mă ierţi, îmi spune, mă apuc să învăţ la istorie. N-am notă. Mă 
tem să nu mă asculte. De o lună mă freacă. A ascultat aproape 
întreaga clasă. Abia dacă mai sunt vreo trei fete fără note. Un porc 
bătrân. Mi-a făcut odată o propunere şi l-am respins. De atunci mă 
urmăreşte întruna. Vrea să mă lase corigentă. Dar nu-i merge cu 
mine. Il am pe director de partea mea. 

Se cufundă în lectură. M-a uitat, de parcă nici n-aş fi existat. Stau 
pe pat cu mâinile cruce sub cap şi privesc în tavan. Mă gândesc la 
treburile mele. Până în noaptea trecută m-am socotit un om 
norocos. Toate îmi mergeau din plin. Până şi eşecurile creau 
condiţii optime pentru desfăşurarea ulterioară a activităţii mele. 
Eram într-o plină şi continuă ascensiune, ca un balon, mai mult 
decât atât, ca o rachetă cosmică. Şi deodată, norocul m-a lăsat, 
cum l-a lăsat şi pe Napoleon la Waterloo. Nu merg până acolo cu 
îndrăzneala încât să mă compar cu Napoleon. Cariera mea, 
păstrând proporţiile, nu s-a îndepărtat totuşi prea mult de a lui. Am 
plecat de jos şi am ajuns un mare „boss”. Un foarte mare „boss”. 
Aş putea spune că norocul a început să-i facă mutre lui Napoleon 
mai înainte de Waterloo. De pildă, când l-a făcut să se poticnească 
în zăpezile din Rusia. Atunci Napoleon nu şi-a dat seama că a 
început să intre în vrilă. Dacă reflectez mai bine, ajung la concluzia 
că neşansa a început să cocheteze cu mine când am acceptat să 
particip la acea consfătuire de la Phoenix, Arizona. Acum însă nu e 
momentul să mă cufund în retrospecţii şi să plâng pe ruinele 
Atenei. Am alte lucruri mai arzătoare de rezolvat... 

Veronica strigă din fotoliul ei: 

— Phii, ce măcel! 

Ciulesc urechile. 


— 81 — 


— Măcel? Care măcel? Ce s-a mai întâmplat? 

M-am gândit la vreo reeditare a. măcelului din seara Sfântului 
Valentin, când oamenii din banda lui Al Capone, deghizați în 
poliţişti, au expediat pe lumea cealaltă - cu acompaniament de 
mitraliere - pe şapte din cei mai înrăiţi adversari ai săi, care se 
aflau adunaţi în garajul Carthage din North Clark Street, Chicago. 

— Noaptea Sfântului Bartolomeu, precizează Veronica. Ştii, 
hughenoţii, Carol al IX-lea, Catherina de Medicis... 

M-am lămurit. Veronica îmi vorbea de măcelul din cartea ei de 
istorie. Se cufundă iarăşi în lectură. 

— Istoria e mai palpitantă decât romanele lui James Hadley 
Chase! exclamă ea. 

Măcelul din Noaptea Sfântului Bartolomeu a durat câteva ore şi 
s-a terminat. In Sicilia domneşte o perpetuă noapte a Sfântului 
Bartolomeu. Nu ştiu dacă măcelul se va sfârşi vreodată... 


L-am cunoscut pe cochetul Carmelo Mangano, cu costumele lui 
croite după ultimul jurnal şi cu cravatele lui pictate de mână: pe 
Lucio Casabella, cu ochii lui albaştri şi naivi de adolescent întârziat, 
pe frumosul Vincenzo Montesante, care-şi înregistra succesele 
feminine pe un carneţel legat în piele de fecioară - cel puţin aşa 
pretindea el; pe Andrea Scalisi, cu colecţia lui de fotografii 
pornografice; pe Gasparino Vizzanti, cu azilul lui de câini vagabonzi; 
pe bubosul Nicosio Scuzzulato; pe cuviosul Giani Minasola, care 
plătea din buzunarul său câte o slujbă religioasă în memoria 
fiecărui ins pe care-l curăța; pe Mario Gevernale, care nu pierdea 
ocazia de a-şi povesti multiplele escapade amoroase, deşi toţi ştiau 
că e impotent; pe Ciro Capra, prea norocosul jucător de pocker... 

Carmelo Mangano a căzut răpus de o rafală de mitraliera, în uşa 
unui magazin cu articole bărbăteşti din Palermo. Pachetul cu 
cravate, proaspăt achiziţionate, s-a desfăcut în cădere, iar 
cravatele s-au întins pe trotuar ca nişte şerpi. Lui Lucio Casabella, 
fiind bolnav de gripă, i s-au administrat în loc de aspirine câteva 
gloanţe, sub ochii îngroziţi ai soţiei sale; Vincenzo Montesante, 
curtezanul, a fost găsit printre bălării, pe un loc viran. Avea capul 
despicat, şi în deschizătură era înfipt celebrul său carnet, legat în 
piele de fecioară. Andrea Scalisi a ieşit în balconul casei sale, spre a 
lua puţin aer, l-a inhalat odată cu un glonte care i-a pătruns în gură 
şi i-a ieşit prin ceafă. Intr-o seară întorcându-se acasă, Gasparino 
Vizzanti şi-a găsit toţi câinii otrăviţi. Douăzeci şi patru de ore mai 


— 82 — 


târziu le-a împărtăşit şi el soarta. L-a trăznit o doză de stricnină 
servită într-o ceaşcă de cafea, în cea mai mare cofetărie din oraş. 
Sufletul lui Nicosio Scuzzulato şi-a luat zborul dintr-un trup împănat 
cu alice de patru milimetri. Nici un buboi nu-i mai rămăsese întreg. 
Giani Minasola a fost găsit împuşcat pe mormântul ultimei sale 
victime, căreia tocmai îi adusese flori. Lui Mario Gevernale, im- 
potentul, i s-a făcut o ultimă plăcere. L-au ucis sub felinarul roşu de 
la intrarea unei case de rendez-vous. Glontele destinat lui Ciro 
Capra s-a oprit într-un pachet de cărţi de joc, vârât în buzunarul de 
la piept al hainei. A doua oară cărţile de joc nu i-au mai fost de 
folos, căci a sărit în aer cu automobilul lui cu tot... 

Lucio Napoli, proprietarul unei întreprinderi de pompe funebre, a 
fost ucis, împreună cu prietenul său Mario, de o rafală de mitralieră, 
trasă dintr-un automobil care trecea în plină viteză. Gloanţele i-au 
retezat capul. Antonino Aprile l-a căsăpit pe Pino Rizzotto. Nicola, 
fratele lui Rizzotto, l-a lichidat pe Aprile. Nino d'Alessandro, vărul lui 
Aprile, l-a ucis pe Camillo, un biet adolescent, fiul lui Pino Rizzotto. 
Pino a exterminat pe Nino d'Alessandro şi pe cei trei fraţi ai săi. 
Şirul crimelor continuă... 

Vanni Sacco, personaj de seamă în Mafia din port, a fost 
împuşcat în vreme ce se îndrepta spre cafeneaua sa preferată. 
Giovanni Sciortino, din ceata paznicilor din Palermo, a căzut răpus 
de un cartuş dum-dum, care i-a sfârtecat intestinele şi ficatul... 

Şi toate asasinatele astea nu reprezintă decât o infimă parte din 
măcelul perpetuu care însângerează Sicilia... 

Nopţii Sfântului Bartolomeu nu-i mai rămâne decât să se 
ascundă ruşinată în tomurile istoriei... 

Veronica şi-a terminat lecţiile. Şcolăriţa silitoare îşi pregăteşte 
servieta pentru a doua zi. Cărţile, caietele, compasul, o trusă de 
culori şi o riglă. Nu uită şi un mic pachet de ţigări. 

— Tare aş mai merge la un bar, suspină ea. Dar nu se poate. 
Dacă află mama, mă împuşcă... Săracul de tine... Te scrifici să-mi ţii 
de urât... 

Imi zâmbeşte cu afecţiune. 

— Mă duc să pregătesc ceva de mâncare, adăugă. 

lese. fi 

Veronica îmi este recunoscătoare, iar eu pozez în victimă. În 
cameră domneşte o linişte profundă. Ferestrele răspund într-o curte 
interioară, un fel de patio, cu o fântână arteziană înconjurată de 
flori ofilite. Liniştea asta îmi place. Mă simt în deplină siguranţă. Ce 


bine ar fi fost dacă părinţii Veronicăi şi-ar fi prelungit şederea la 
Roma. 

Las imaginaţia să galopeze. Cochetez cu ipoteza că aş rămâne 
mai multă vreme singur cu Veronica. O săptămână, o lună, un an... 
Aş fi în stare să stau claustrat în casa asta trei ani încheiaţi. Fără 
nici un contact cu lumea din afară. Numai eu cu Veronica. 
Inchisoare ideală. O fată frumoasă, băutură, mâncare, cărţi, reviste, 
un magnetofon cu muzică „hot”. Din când în când Corina ar fi venit 
să ne ţină de urât. Hm! Poate că după, un timp aş fi început să mă 
plictisesc. În ceea ce mă priveşte n-am fost niciodată în stare să 
prind rădăcini într-un loc. Neastâmpărul acesta, împletit cu o 
inepuizabilă sete de parvenire, m-au adus aici. Dacă m-aş fi 
mulţumit cu puţin, aş fi fost azi un funcţionar oarecare, un ins 
incolor, mediocru, cu o nevastă gălăgioasă ca mai toate italiencele 
şi cu o turmă de copii răzgâiaţi. N-aş fi avut decât grija asigurării 
subzistenţei lor. N-aş fi cunoscut moartea decât prin intermediul 
ziarelor, al emisiunilor de radio şi televiziune, care mi-ar fi turnat 
veşti din toată lumea. Războaie, accidente, cutremure, uragane, 
crime, molimi, cu tot cortegiul lor de victime anonime. Seara, 
înainte de culcare, le-aş fi trecut în revistă, în vreme ce pleoapele 
mi s-ar fi lăsat grele. Aş fi închis apoi lumina de la căpătâiul patului 
şi aş fi dormit legănat de sforăielile nevestei. Mi-ar fi plăcut o 
asemenea viaţă? Mă îndoiesc. Nu-i înţeleg pe familiştii care se 
devotează copiilor, care se sacrifică lor renunțând la independenţă, 
la farmecul neprevăzutului sub orice formă - femei mereu altele, 
prietenii variate, preocupări multiple, plăceri de tot felul, călătorii 
hotărâte în ultimul moment - neprevăzut permis numai holteilor. 

Dacă aş fi pus în situaţia de a-mi relua viaţa de la început, nu 
cred că aş alege, alt drum. Chiar şi ameninţarea aceasta cu 
moartea, care pluteşte asupra mea are farmecul ei. Am văzut odată 
un film cu traiul vieţuitoarelor din adâncurile mărilor şi oceanelor. 
Totul se reducea la o luptă cumplită pentru existenţă. Vieţuitoarele 
mari se înfruptau sfâşiindu-le pe cele mici, iar vieţuitoarele mari 
piereau ucise de cele şi mai mari. Lupta aceasta sălbatică se 
desfăşoară zi de zi în Sicilia, în Calabria, în Levant, în Statele Unite 
şi oriunde Mafia şi-a impus prezenţa. Lumea asta frământată, 
rapace, a constituit mediul în care aveam să mă dezvolt, să mă 
împlinesc. Am ucis ca să nu fiu ucis. Am săvârşit tot felul de 
păcătoşenii, ştiind că numai în chipul ăsta pot parveni, în cel mai 
scurt timp. Marile averi nu se fac economisind ban cu ban. Reţeta 


— 84 — 


asta e bună pentru naivi. Dacă vrei să te îmbogăţeşti repede, 
trebuie să furi. Nu furtişaguri şi nici jafuri la drumul mare. Să furi 
sistematic, folosind procedee de mare anvergură, astfel încât să 
ajungi a te impune prin forţa bogăției tale, chiar şi acelora care prin 
atribuţiile lor ar trebui să te urmărească, să-ţi descopere loviturile 
şi să te arunce în temniţă... 

Veronica aduce o tavă încărcată cu delicatese de tot felul, sticle 
cu băuturi fine şi fructe de o calitate superioară. Ne înfruptăm din 
bunătăţi şi bem pe întrecute. Veronica are o capacitate remarcabilă 
de a goli paharele şi de rezista la alcool. 

Tom Jones cântă pe bandă de magnetofon. Tolănită pe pat, 
Veronica ascultă cu încântare. Mă apropii de ea, dornic să o sărut. 
Mă împinge cu mâna. 

— Prefer să fumăm o ţigară. 

Scoate din sertarul măsuţei de la căpătâiul patului un pachet de 
Malboro Longhorn. Imi aprinde o ţigară cu bricheta ei de aur. Din 
aceeaşi cutie mai scoate o ţigară pe care i-o aprind eu. li aspiră cu 
deliciu aroma. Simt în nări fumul dulceag al marijuanei. Veronica îşi 
închipuie că nu i-am surprins taina. Fumează extatic, ţinând ochii 
întredeschişi. Cunosc simptomele. j 

O las în visele ei şi trec în camera de baie. Imi schimb bandajul 
de la mână. Tăietura a început să se vindece. Am un organism 
sănătos. Rănile mi s-au închis întotdeauna foarte repede. Şi 
tăietura asta tot la braţul stâng am făcut-o. Bieul meu braţ stâng, 
tare chinuit a mai fost. Degetul mare de la mână rupt la un meci de 
hand-ball. Cotul luxat într-un accident de automobil. Clavicula 
fracturată la un antrenament de karate. Umărul perforat de un 
glonţ, calibrul 38. Glonţul acesta îl păstrez şi acum asupra mea, ca 
pe un „porte-bonheur”. Mi-a purtat noroc? Până la un punct - da. 
Ce-mi rezervă viitorul? Nu ştiu... Glonţul acesta mi-a străpuns 
umărul, apoi s-a strivit de peretele din spatele meu. L-am găsit mai 
târziu jos, lângă zid. L-am luat cu mine ca pe un câine de pripas. 
Afacerea asta s-a petrecut în Liban, la Beirut, pe când îl urmăream 
pe căpitanul Spandakis... 


Avea o mutră ciudată. O frunte înaltă şi o bărbie imensă. Gura, 
nasul, ochii erau striviţi între frunte şi bărbie. Aducea vag cu 
faimosul erou al filmelor desenate, Poppey Marinarul. Sub o 
înfăţişare de clovn, ascundea o viclenie de diavol. Era atât de hoţ, 
încât ar fi fost în stare să fure şi nimbul care pluteşte deasupra 


— 85 — 


capului Maicii Domnului, fiindcă luceşte viu, ca aurul. Veşnic umbla 
într-o uniformă ponosită, roasă în coate şi la tivuri, iar galoanele şi 
nasturii erau atât de înnegriţi de umezeală încât s-ar fi zis că 
arborează doliu. Deşi câştiga băni grei, trăia mizerabil, hrănindu-se 
mai prost decât ultimul hamal din port. Nu bea, nu-i plăcea să joace 
cărţi şi. nici nu se ţinea după femei. In felul lui era un ascet. Dacă 
n-ar fi furat, ar fi putut figura printre sfinţi. 

Căpitanul Spandakis era proprietarul unei nave „Serapis”, tot 
atât de prăpădită ca şi el. Culmea este că vasul ăsta îi adusese 
foare mulţi bani. Spandakis îi tezauriza cu o zgârcenie neobosită. 
Nava, un cargobot pe jumătate putred, se afla sub pavilion liberian. 
Navigaţia sub acest pavilion îi îngăduia să ocolească legislaţia 
fiscală din ţara sa de origine, mult mai aspră în ceea ce priveşte 
reținerea taxelor şi impozitelor, acordându-i totodată o libertate de- 
plină în domeniul tranzacţiilor comerciale. Avea şi alte avantaje. 
Plătea salarii de nimic marinarilor - o adunătură pestriță de 
derbedei, de vicioşi, de declasaţi şi de certaţi cu justiţia. Normele 
de securitate erau neglijate. Nimeni nu-i cerea socoteală. Căpitanul 
Spandakis era încântat de această indulgență a autorităţilor. Spre 
deosebire de alţi oameni setoşi de celebritate, se ferea cât mai 
mult de ochii lumii. Activitatea lui îi impunea o discreţie 
desăvârşită. Şi iată de ce Spandakis lucra de mai mulţi ani pentru 
„Onorata Familie” din Sicilia. Oficial transporta mărfuri inofensive, 
care constituiau paravanul adevăratei şi fructuoasei lui îndeletniciri 
- traficul de stupefiante. Din porturile Orientului Mijlociu încarcă 
prin contrabandă haşiş şi opiu, pe care îl debarca în Italia. Acolo 
opiul era prelucrat şi trimis, sub formă de heroină, în Europa 
Occidentală şi în Statele Unite. 

„Onorata familie“ hotărâse să mă trimită la Beirut pentru a 
înlocui un agent, Antonio Spagnolo, care tot umblând cu 
stupefiante, căzuse la patima lor. Tonio era un băiat tânăr care 
promitea să ajungă departe. N-aş putea să spun prin ce întâmplare 
ajunsese un narcoman. Faptul era cu atât mai surprinzător cu cât 
oamenii Mafiei sunt instruiți să se ferească de tentaţiile beţiei albe. 

După sosirea mea la Beirut, Tonio m-a pus în contact cu reţeaua 
de agenţi, intermediari şi furnizori, cu care aveam să lucrez, apoi 
potrivit ordinelor „Onoratei Familii” s-a îmbarcat pentru Palermo. N- 
a ajuns la destinaţie. Intr-o noapte fără lună, în vreme ce vaporul 
naviga prin preajma insulei Creta, Tonio a încălecat parapetul punţii 
superioare, aruncându-se în mare. S-a dat alarma. Vaporul a stopat 


şi s-au coborât bărci de salvare. Corpul lui Tonio n-a mai fost găsit. 

M-am acomodat repede la Beirut. De altfel peste tot unde mă 
duc mă acomodez repede. Locuiam într-o vilă înconjurată de o 
grădină frumoasă cu faţa spre Corniche, bulevardul care domină 
marea, pe toată lungimea Beirutului. Casa aceasta era foarte 
potrivită pentru ocupațiile mele. Puteam primi pe oricine, fără să 
trezesc bănuieli. Dacă aş fi stat la hotel sau într-un bloc cu 
apartamente, aş fi avut de înfruntat privirile curioase ale portarilor 
şi ale personalului de serviciu localnic. 

Căpitanul Spandakis era singurul meu colaborator libanez care 
nu călcase niciodată pragul vilei. Mai bănuitor decât o vulpe, evita 
să intre în ceea ce numea el „văgăuna şerpilor”. Imi dădea întâlnire 
în cârciumi, în holuri de hotel sau de cinema, în sala de aşteptare a 
gării, ori a clădirii poştei. In grădini publice, în saloanele muzeelor 
sau chiar pe câte o alee de cimitir. Luxul acesta de precauţiuni mă 
amuza. Era tot atât de ciudat ca şi firea căpitanului. 

Localul lui preferat rămânea însă o bodegă slinoasă de pe Rue 
Georges Picot. Chelneriţe fanate serveau pe consumatori, în vreme 
ce un tonomat urla tot felul de cântece americane. La o masă 
adăpostită într-un fel de compartiment lateral, stăteam de vorbă cu 
voce joasă şi puneam afaceri la cale. Nici un magnetofon din lume 
n-ar fi putut să ne înregistreze conversaţia în vacarmul din bodegă. 

Ultima dată când l-am văzut pe Spandakis, am căzut de acord să 
transporte în Sicilia latex de mac, presat în cărămizi, din care avea 
să se prepare în laboratoarele noastre morfină şi heroină. 
Cantitatea de latex era destul de mare. Opt sute de kilograme a 
câte şase sute de dolari „per kilo”. Spandakis avea pe bordul navei 
sale ascunzători pe care nici o poliţie din lume nu reuşise să le 
dibuiască. Fiecare transport era însoţit de câte doi oameni de-ai 
mei. Aveam încredere în Spandakis, care efectuase numeroase 
transporturi pentru noi, dar afacerile sunt afaceri. Măsurile de 
precauţiune sunt indispensabile. 

In ciuda bizareriilor sale, bătrânelul ăsta îmi devenise foarte 
simpatic, cu atât mai mult cu cât Tonio mi-l vorbise numai de bine. 

Inaintea plecării lui, i-am strâns mâna cu multă căldură, urându-i 
vânt prielnic şi „călătorie liniştită”. Eram nerăbdător să mă despart 
de el. in barul hotelului Saint-Georges, aveam întâlnire cu o tipesi 
formidabilă - nevasta unui diplomat. 

Două zile după plecarea lui Spandakis, mă aflam cu dama la un 
hotel din staţiunea de munte Bayt Miri. De pe terasa hotelului 


— 87 — 


priveam Beirutul care se profila în vale pe fundalul violet al mării. În 
mijlocul milionarilor care se relaxau la Bayt Miri mă simţeam şi eu 
milionar. Întotdeauna am avut slăbiciune pentru milioane. În mediul 
acela luxos mă simţeam mai frumos, mai cuceritor. Se aflau pe 
acolo câteva fetişcane superbe, însoţite de „play-boys” argintaţi la 
tâmple, dar cu „Cadillacuri” la scară; se aflau şi băieţi frumoşi şi 
foarte tineri cu dame răscoapte aşteptate tot de „Cadillacuri“ lungi 
la scară. Fetişcanele îmi aruncau, ocheade, dar nu le puteam 
răspunde, deoarece tipesa mea era de o gelozie demnă de originea 
ei spaniolă. Pentru motivul ăsta prefera probabil să mă ţină mai 
mult în cameră. 

Intr-o noapte, câteva bubuituri în uşă m-au tulburat dintr-o 
ocupaţie foarte plăcută. Am fost atât de surprins, încât nu ştiam ce 
să apuc mai întâi, pistolul sau pantalonii. In cele din urmă lucrurile 
s-au lămurit. Primisem un telex cifrat de la Palermo. Textul m-a 
împietrit. „Serapis scufundat. Bănuim Spandakis. Cercetaţi. Urgent” 

Mafia e mare şi puternică deoarece copiii ei îi răspund la 
chemare, lăsând totul de o parte, fără şovăire. Şi eu mi-am lăsat 
dama plantată la Bayt Miri şi am şters-o la Beirut. 

In toiul nopţii m-am dus la locuinţa lui Spandakis. O cameră 
mobilată, într-o casă sordidă, cu chiriaşi aflaţi în cea mai abjectă 
mizerie. Proprietăreasa - o bătrână boită, cu bigudiuri în părul 
vopsit - pe care am trezit-o din somn, a încercat să-mi trântească 
uşa în nas. Am înfipt însă piciorul drept între uşă şi glat, iar cu 
mâna dreaptă i-am întins o hârtie de douăzeci şi cinci de dolari. 
Argumentul ăsta a îmblânzit-o pe loc. La întrebarea mea, a clătinat 
din cap. 

— Căpitanul Spandakis? Dacă dă pe aici de trei ori pe an e mare 
lucru. g 

Am plecat cătrănit. In noaptea aceea mi-am mobilizat toți 
oamenii. 

— Să-mi scoateţi adresa lui Spandakis din pământ, din iarbă 
verde, de unde veţi şti... 

A doua zi de dimineaţă am cumpărat toate ziarele. Pe cele mai 
multe din ele figura ştirea precedată de titluri grase: „Catastrofa 
cargobotului Serapis”. „Naufragiul lui Serapis”. „Scufundarea 
vasului Serapis la cincizeci de mile de coastele Ciprului”, „Dezastrul 
lui Serapis. Optsprezece oameni au pierit în valuri”. Amănuntele 
lipseau. Se ştia doar că nava fusese înghițită de valuri în mai puţin 
de zece minute. Probabil o explozie a rezervoarelor de motorină. 


Numai aşa se putea explica marele număr de victime. 

La Beirut, oamenii mei răscoleau cartierele din centru şi de la 
periferie, în căutarea domiciliului real al lui Spandakis. Trebuia să 
dau de o urmă care să mă ducă la el. 

Au trecut zile. Interesul ziarelor în jurul cazului „Serapis” 
începuse să scadă. Un trauler grecesc reuşise să salveze câţiva 
naufragiaţi. La Beirut autorităţile au publicat lista celor salvaţi. 
Numele celor doi oameni ai Mafiei care însoţiseră transportul de 
latex nu figurau pe listă. Spandakis scăpase cu viaţă. Acum nu mai 
aveam nici o îndoială. Spandakis îşi scufundase vasul - o navă bună 
doar pentru fiare vechi - spre a pune mâna pe încărcătura de latex 
şi a-i da altă destinaţie, precum şi spre a încasa asigurarea lui 
„Serapis”. 

Ştiam că vor urma zile grele pentru mine. De la Palermo aveam 
să fiu bombardat cu mesaje furioase. Mă gândeam că n-ar fi fost 
exclus să mi se ceară socoteala pentru cele întâmplate. Aveam un 
singur argument, Spandakis nu era omul meu. Il moştenisem de la 
Tonio Spagnolo. Afară de asta, Spandakis lucra de multă vreme cu 
Mafia şi se bucura de încrederea ei. Nu-i încredinţasem transportul 
de latex din proprie iniţiativă. Executam ordinele organizaţiei. 
Folosirea navei lui Spandakis intrase în rutină. 

Eram sigur că omul ăsta se va face nevăzut şi că mai târziu, 
după ce va aprecia că naufragiul a fost dat uitării, va apare iarăşi la 
lumină, undeva, prin vreun port din Orientul îndepărtat. Spandakis 
trebuia să îşi reia activitatea. Nu era în stare să stea departe de 
mare şi de navigația maritimă. j 

Trecuse o săptămână de la naufragiu. Imi continuam treburile 
timorat oarecum de repetatele indicaţii ale Mafiei, care îmi 
recomanda o prudență sporită şi o nouă verificare a tuturor 
indivizilor care colaborau în Liban şi în Turcia. 

Mă aflam la un restaurant cu bucătărie franceză, „Chez Pierrot“, 
unde se poate mânca bine şi ieftin. Stăteam la o masă lângă 
fereastră şi mă uitam distrat la lumea care forfotea pe stradă. 

Deodată, Spandakis a apărut în rama ferestrei şi, cu nasul lipit 
de geam, mi-a zâmbit, făcându-mi prietenos semn cu mâna. Mă 
uitam la el ca un tâmpit. Nu-mi venea să cred ochilor. M-am smuls 
din uluială şi m-am ridicat de pe scaun, pregătindu-mă să mă reped 
în urmărirea lui. Când, cine credeţi că apare în pragul sălii mai 
vesel şi mai prietenos ca niciodată? Spandakis. Cu mâna întinsă s-a 
apropiat de mine. l-am strâns-o mecanic. S-a aşezat fără jenă la 


masa mea. Nici n-a aşteptat să-l poftesc. 

— Ai văzut ce pacoste mi-a căzut pe cap? a rostit oftând. 

Adoptase brusc o schimă îndoliată. 

— „Serapis” era toată averea mea. Tot ce aveam mai drag pe 
lume. Trebuie să fii marinar ca să înţelegi dragostea ce se leagă 
între un căpitan şi nava sa. 

Oftă din nou. 

— Am pierdut totul. Barem dacă n-aş fi avut transportul acela la 
bord. Şi să vreau n-aş avea de unde să-i despăgubesc pe amicii de 
la Palermo. Ştii bine că latexul nu putea fi asigurat. Pierderea lor 
este astfel imposibil de recuperat. Bieţii oameni... îi plâng şi pe ei, 
dar mai mult mă plâng pe mine... 

Işi tampona cu batista ochii umezi de emoție. 

— Mai bine mă înecam şi eu o dată cu „Serapis”, o dată cu 
marinarii mei... Dar aşa mi-a fost scris... Să-mi duc singur calvarul... 
Chelner, o bere! 

Işi vâri batista în buzunar, în vreme ce chipul său căpătă o 
expresie vicleană. 

— Nu m-ar mira ca duşmanii să-mi pună în spate cine ştie ce 
mârşăvie... 

Am sorbit puţin vin din pahar. Mă stăpâneam să nu-i ripostez. 
Era mai înţelept să-l las să-şi termine povestea. 

— Vă aşteptaţi, de bună scamă, să nu mă mai întorc la Beirut, 
zice el privindu-mă cu sfruntare în ochi. lată că m-am întors. Asta e 
dovada sincerităţii mele. Dacă „Serapis” s-a scufundat, nu mă mai 
interesează ce are să se întâmple cu mine. Puteţi să mă credeţi sau 
să nu mă credeţi. Nu-mi pasă! 

Mi-a venit să zâmbesc. Neruşinarea lui era uluitoare. 

— Măi Spandakis. povestea ta e destul de curgătoare. Eu trebuie 
să dau un telefon. Spune-mi unde te găsesc peste o jumătate de 
oră? 

— Aici. Te aştept. 

M-am ridicat şi am întins-o. Trebuia să dau un telex la Palermo, 
spre a cere instrucţiuni. Cazul era prea grav ca să hotărăsc de unul 
singur. Ştiam că Spandakis nu mai putea să-mi scape. Doi oameni 
ai mei care se aflau în restaurant, la o masă alăturată, aveau să-i 
supravegheze fiecare mişcare. 

Când am ieşit din restaurant îndreptându-mă spre telex, am 
observat că un tip s-a luat după mine. Era scund, gras şi avea un 
mers legănat de marinar. După primul colţ de stradă, am făcut 


— 90 — 


stânga împrejur şi i-am ieşit prin surprindere în cale. 

— Ai treabă cu mine? l-am întrebat fixându-l în ochi. 

— Aha! Şi încă multă, mi-a răspuns el fără să se tulbure. Am să-ţi 
spun ceva, după care îţi arde buza. Dar costă. 

— Despre ce e vorba? 

— Două miare... americăneşti... şi băiatul îşi descarcă sacul. 

— Dolarii sunt scumpi, i-am răspuns eu. 

— Şi marfa mea e scumpă. Un singur cuvânt îţi spun şi ai să mă 
crezi. 

Se uită în jur. apoi îmi şopti: 

— „Serapis”. 

L-am înşfăcat de braţ şi am intrat cu el în prima cârciumă. Ne-am 
aşezat la o masă retrasă. Am comandat de două ori Campari. 

— Vorbeşte! i-am poruncit eu grăsunului, după ce chelnerul ne-a 
adus băutura. 

— Fără bani? Plata înainte. 

l-am zâmbit. 

— Nu ştiu dacă îţi dai seama cu ce te joci. Aş putea să-ţi smulg 
informaţiile pe gratis. lţi dau cinci sute de dolari. Nici un sfanţ în 
plus, Şi dă-i repede, fiindcă sunt grăbit. 

— Bine. Sunt sigur că ai să mai îmi dai cinci sute, după ce termin 
spovedania. 

Am scos din portofel cinci sute de dolari şi i-am pus pe masă. 
Grăsunul a luat banii, 

— Naufragiul lui „Serapis” n-a fost un accident, rosti el. 

— De unde ştii? 

Mi-a zâmbit. 

— Eu sunt omul care a făcut să explodeze rezervorul de 
motorină. Din ordinul lui Spandakis. 

— Altceva mai ştii? l-am întrebat. 

— AŞ putea să-mi mai aduc aminte, zise el uitându-se la 
buzunarul meu. 

Am mai scos încă cinci sute de dolari. 

— Tot eu şi cu încă doi oameni am descărcat... cărămizile... în 
Cipru. 

— Ştii locul? 

— Păi nu le-am dus eu acolo? 

L-am privit lung. 

— Mâine ai să pleci cu oamenii mei în Cipru. Să ridicaţi marfa. 
Două mii de dolari ajung? 


— 91 — 


— Pentru banii ăştia plec şi acum. 

Mă rodea o curiozitate. 

— De ce l-ai turnat pe Spandakis? 

— Am nevoie de bani. Cu ce am luat de la el şi cu ce îmi daţi 
dumneavoastră, mă retrag din afaceri. De azi înainte am să dorm şi 
eu liniştit. j 

Motivarea lui nu era lipsită de logică. li admiram cinismul. Nu 
eram convins că avea să se bucure de liniştea pe care o dorea. Ştia 
prea multe. Şi cei care ştiu prea multe devin adeseori supărători. 
Am stabilit condiţiile în care avea să lucreze cu oamenii mei. Nu 
mai era nevoie să iau legătura cu Palermo. Acum ştiam ce aveam 
de făcut. Să recuperez încărcătura de latex, să-l trag în ţeapă pe 
Spandakis, apoi să raportez despre executare şefilor „Onoratei 
Familii”. 

M-am înapoiat la restaurant. Spandakis mă aştepta, delectându- 
se cu nişte stridii. Calmul lui mă amuza. Dacă mi-ar fi cunoscut 
gândurile, cred că i s-ar fi oprit stridiile în gât. M-am aşezat la 
masă. 

— Am vorbit, Spandakis, cu Palermo. Situaţia ta s-a limpezit. Ar 
trebui să-mi mulţumeşti pentru felul cum ţi-am pledat cauza. Ai 
noroc că îmi eşti simpatic. Acum te las. Dacă ai vreun necaz, ştii 
unde să mă găseşti. 

M-am ridicat de la masă şi i-am întins prieteneşte mâna. Mi-a 
strâns-o cu un zâmbet plin ele recunoştinţă. 

— N-am să uit niciodată ce ai făcut pentru mine, mi-a vorbit el cu 
căldură. 

Am cerut chelnerului nota de plată. 

— Te rog, achit eu consumaţia, s-a oferit Spandakis cu un 
zâmbet larg. 

Culanţa lui m-a făcut să râd în sinea mea. li convenea să facă pe 
galantul cu banii Mafiei. 

Am ieşit din restaurant, având grijă să fac semn cu ochiul unuia 
din oamenii mei. Fără să se facă remarcat, s-a luat după mine. L- 
am aşteptat în stradă. 

— Când iese din restaurant, îi daţi un brânci în maşina voastră şi 
îl aduceţi la vilă. Pe mine mă găsiţi acolo. 

Omul a dus degetul la pălărie şi s-a răsucit pe călcâie, pornind 
spre restaurant. 

Am plecat cu maşina spre vilă. Socoteam cazul ca şi încheiat. 
Spandakis urma să-şi primească pedeapsa, iar căpeteniile 


— 92 — 


„Onoratei Familii” aveau să mă felicite pentru abilitatea cu care 
rezolvasem cazul, recuperând cu cheltuieli minime întreaga 
cantitate de latex. 

In drum spre casă m-am abătut pe la hotelul Saint-Georges, ca 
să mă răcoresc cu un bourbon on the rocks. Mă înnebuneam după 
băuturile americane. Totodată aveam sî dau şi un telex, anunțând 
demascarea lui Spandakis. 

La bar am găsit un loc liber, lângă o blondă cu un minijupe 
afriolant, care-i dezvăluia toate comorile. Avea nasul obraznic şi o 
gură ultra-apetisantă. Blazată, sorbea printr-un pai un „Barbary 
Coast Cocktail”. Apariţia mea i-a trezit curiozitatea. Vorbea o limbă 
nordică. În ceea ce mă priveşte, nu cunosc nici o limbă nordică, dar 
le identific după accent. 

Mă delectam cu bourbonul meu. Suedeza mi-a zâmbit. Pentru 
mine toate nordicele sunt suedeze. l-am zâmbit şi eu. Cred că idila 
ar fi continuat în camera ei, dacă nu m-ar fi reţinut cazul Spandakis. 
Suedeza a scos din poşetă un carneţel, a scris ceva pe o foaie, a 
rupt-o, apoi mi-a întins-o să alunece pe tejghea. Imi dăduse 
numărul ei de telefon. L-am strecurat în buzunar, mulţumindu-i cu o 
înclinare a capului. l-am făgăduit prin semne că îi voi telefona. 

Suedeza a coborât de pe scaunul ei înalt, m-a salutat drăgălaş, 
fluturându-şi mâna, apoi s-a îndreptat spre ieşire, îi urmăream 
pofticios din ochi mersul sprinten şi legănările şoldurilor când 
privirile mi-au căzut asupra damei cu care petrecusem noaptea la 
Bayt Miri. Stătea la o masă şi mă fixa sumbru. Imi dădeam seama 
că o insultasem grav, părăsind-o pentru Spandakis. Faptul că mă 
văzuse schimbând promisiuni mute cu suedeza îi sporea mânia. 
Detest femeile geloase, care fac scene bărbaţilor. Socoteam că 
dama asta va păstra o oarecare discreţie, fiindcă era soţie de 
diplomat şi trebuia să evite scandalurile. 

Fixitatea privirilor ei, tremurul mâinilor, jocul muşchilor feţei 
prinseră a-mi da de gândit. Aş fi pus rămăşag că era drogată. lar 
drogaţii au reacţii imprevizibile. 

Prudent, am achitat consumaţia şi m-am îndreptat spre ieşire. M- 
am prefăcut că nu aş fi observat-o. O urmăream cu coada ochiului. 

Mă angajasem printre uşile automate, când dama s-a ridicat de 
la masa ei şi s-a luat după mine. Am coborât precipitat scările şi m- 
am repezit spre maşina care mă aştepta în parking. M-am urcat la 
volan şi am luat-o rapid din loc. 

Am respirat uşurat. Scăpasem ieftin. Deodată am simţit că 


îngheţ. În oglinda retrovizoare am zărit Lincolnul decapotabil al 
damei, care mă urmărea. Am sporit viteza, m-am vârât nebuneşte 
printre maşini, am ocolit pe câteva străzi lăturalnice. N-a fost chip 
să scap de ea. Dacă aş fi continuat această cursă zănatică, aş fi 
intrat ca un bolid în vreun automobil. 

Cu un ultim efort am trecut pe roşu, la o intersecţie foarte 
aglomerată, strecurându-mă printre maşinile care circulau spre 
stânga. Agentul de circulaţie a început să fluiere, învineţindu-se. Eu 
eram însă departe. Şi dama rămăsese în urmă. 

Am răsuflat. In sfârşit, scăpasem de ea. Cel mai înţelept lucru 
era s-o şterg cât mai repede din Beirut. Nu aveam nevoie de 
complicaţii. 

Mă îndreptam spre vila mea, gândindu-mă la recepţia pe care 
aveam să i-o fac lui Spandakis. Ştiam că nu va mai apuca ziua de 
mâine. 

Am oprit în faţa vilei şi am coborât din maşină. Mă îndreptam 
spre intrare, când dinspre stânga apărut ca o trombă Lincolnul 
decapotabil. Dama a micşorat viteza în dreptul meu. In acelaşi timp 
a ridicat mâna. Am zărit luciul metalic al armei. M-am aruncat la 
pământ, în vreme ce gloanţele îmi şuierau pe la ureche. Am simţit 
o arsură în umărul stâng. Mă atinsese căţeaua. 

Lincolnul decapotabil a sporit viteza şi a dispărut după un colţ al 
bulevardului. Ca prin minune, nimeni nu asistase la această scenă. 
Trotuarul era pustiu. M-am ridicat de jos şi ţinându-mi cu mâna 
dreaptă umărul lovit, am intrat în vilă. 

Şefilor mei de la Palermo le-am raportat a doua zi că fusesem 
atacat cu focuri de armă de necunoscuţi. Probabil oamenii lui 
Spandakis. 

O săptămână mai târziu părăseam Libanul. 


Mă uit la Veronica. Dormitează legănată de visele ei. Fetiţa asta 
îmi trezeşte mila. Ştiu ce o aşteaptă. Viaţa pe care o duce şi 
drogurile o vor împinge la nebunie, sau la sinucidere. Şi nu pot să 
fac nimic... 

N-are însă nici un rost să o compătimesc. Situaţia mea e mai 
grea decât a ei. 

Fac din nou numărul de telefon al unchiului Matteo. 

La capătul celălalt al firului aud iarăşi zbârnâitul acela repetat, 
care nu mai conteneşte. Doamne! Cineva ridică receptorul din 
furcă. In sfârşit! 


— 94 — 


Îmi răspunse o femeie. Recunosc glasul Veturiei, menajera 
unchiului Matteo. 

— Vreau să vorbesc cu Don Matteo. 

— Cine întreabă? 

Şovăi să-i spun cine sunt. Poate că unchiul Matteo a aflat că sunt 
proscris. Poate că nu are să vrea să-mi răspundă. Pe de altă parte, 
am înţeles din tonul Veturiei că nu are de gând să-mi răspundă la 
întrebare dacă nu-i satisfac curiozitatea. 

— Eu sunt, Nino. 

— Ah, Signor Nino, se bucură ea, mă gândeam că o să telefonezi. 
Azi de dimineaţă a întrebat cineva de dumneata. 

— Cine? 

— Manfredo, Manfredi, sau cam aşa ceva. 

Nu cunosc pe nici un Manfredo. Desigur că numele este de 
împrumut. Mafioţii bănuiau că am să ajung la unchiul Matteo. Au 
vrut să mi-o ia înainte. 

— Vreau să vorbesc cu unchiul Matteo. 

— Imi pare rău. Nu este în Trapani. A plecat aseară cu trenul. 

— Nu ştii unde? 

— Ştiu, cum să nu ştiu, îmi răspunde ea cu mândrie fiindcă e în 
cunoştinţă de cauză. A plecat la Termini Imerese. Chemat de un 
client. Pentru un testament, sau cam aşa ceva. 

— Ştii cum îl cheamă pe client? Şi unde stă? 

— Maurizio Gamba. Am auzit de Piazza del Duomo. 

— l-ai pomenit şi lui Manfredo de Termini? 

— Sigur. Spunea că are o treabă urgentă cu Don Matteo, sau 
cam aşa ceva. 

Nu sunt proşti mafioţii. Ştiu acum cu precizie încotro am s-o 
pornesc, dacă vreau să ajung la unchiul meu. 

— Dacă telefonează Signor Manfredo, ce să-i spun? mă întrebă 
Veturia. 

— Să-i spui că n-ai nici o veste de la mine. Ai înţeles? Nici o 
veste. Încă o întrebare. Ştii când se întoarce unchiul de la Termini? 

— Pe luni sau marţi. S-ar putea să se oprească şi la Palermo o zi 
sau două. Altceva? 

— Imi pare rău că nu l-am găsit. 

— Nu-i laşi vreo vorbă? 

— Nu. Mulţumesc. Bună seara. 

Închid telefonul. Cred că Veturia a rămas nedumerită de sfârşitul 
brusc al convorbirii noastre. De obicei o întrebam de sănătate. 


— 95 — 


Ştiam că îi făcea plăcere. 

Fluier a pagubă. Inseamnă că am făcut pe degeaba drumul până 
la Trapani. Mai bine încercam să fug din Sicilia. Am pierdut un timp 
preţios. 

Imi umplu un pahar cu whisky şi îl beau în ciudă. Nu mai îmi arde 
de nimic. Mă culc lingă Veronica. O las să îşi depene visele şi mă 
cufund în gândurile mele. Pleoapele mi se îngreunează. Mi s-a făcut 
somn. Voi mai avea cândva parte de un pat bun ca ăsta? Şi deo 
noapte atât de liniştită?... 

Zbârnâitul unui ceas deşteptător mă trezeşte din somn. Soarele 
poleieşte ferestrele. Am dormit fără vise. Totuşi mai sunt obosit. Nu 
am nici un chef. Seninul de afară nu reuşeşte să-mi împrăştie 
negura din suflet. 

S-a trezit şi Veronica. Mă priveşte ca şi când m-ar vedea pentru 
prima oară. 

— Cine eşti? Şi ce cauţi în patul meu? Dacă nu mă săruţi strig 
după ajutor. 

O sărut. Facem şi dragoste, dar la repezeală, căci trebuie să 
plece la şcoală. Aleargă apoi până la bucătărie şi aduce micul dejun 
şi jurnalele de dimineaţă. In vreme ce se înfruptă dintr-un ou fiert, 
eu deschid primul jurnal. 

Un titlu cu litere groase, etalat pe pagina întâi îmi taie pofta de 
mâncare. „Misterioasa crimă din Via della Liberia”. Dedesubt, 
portretul damei din dormitorul lui Ercole. Articolul este lung şi plin 
de amănunte senzaţionale, care să satisfacă pe amatorii de 
„Suspense”. Îl citesc cu lăcomie, în esenţă nu spune decât că 
femeia de serviciu a lui Ercole, venind să-i deretice ca de obicei 
apartamentul, a descoperit în dormitor cadavrul unei dansatoare de 
cabaret, legată de mâini şi de picioare şi cu un căluş în gură. 

Fluier consternat. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Veronica. 

— „Internazionale Milan“, echipa mea preferată, a mâncat bătaie 
de la „Real Madrid“. 

— Vai, ce nenorocire! mă persiflează Veronica. Prefer popicele. 

Reiau lectura. Anchetatorii, continuă articolul, sunt în posesia 
unor informaţii care sporesc misterul. In dimineaţa crimei, Ercole 
Audisio, proprietarul apartamentului, a fost văzut de un mecanic 
auto, care lucra în garajul imobilului, plecând în oraş la bordul unui 
„B.M.W.” roşu în compania unui tânăr blond, scund dar foarte 
voinic. 


Mă scarpin în cap. Semnalmentele însoţitorului lui Ercole sunt 
diametral opuse semnalmentelor mele. Eu sunt brun, înalt, suplu. 
Am înţeles. Mafia şi-a vârât coada. Nu vrea ca poliţia să se avânte 
pe urmele mele. Mecanicul auto a învăţat bine lecţia. In încheiere, 
autorul articolului se întreabă ce rol are Ercole Audisio în această 
crimă. 

Parcurg şi celelalte ziare. Toate spun cam acelaş lucru. Variază 
doar tonul, ceva mai polemic la presa de stânga. 

Între timp Veronica şi-a terminat micul dejun. 

_ — Mă duc să fac o baie, îmi spune ea. După aceea plec la şcoală. 
In jurul orei zece, are să vină Corina să te ia. De femeia de serviciu 
să nu ai grijă. Azi e ziua ei liberă. La plecare tragi uşa. Se închide cu 
yale. 

Dispare în baie. Sunt bucuros că pot rămâne singur cu gândurile 
mele. Moartea dansatoarei mă surprinde. Căluşul pe care i l-a pus 
Ercole nu putea să o înăbuşe. De asta sunt sigur, înseamnă că 
altcineva i-a făcut de petrecanie. Mafia? Fără îndoială. Dansatoarea 
ar fi putut da poliţiei semnalmentele mele. Şi Mafia nu a vrut să se 
petreacă acest lucru. Decât să-şi mai complice existenţa învăţând-o 
ce să spună, a preferat să o suprime. Explicaţia e plauzibilă. 

Veronica iese în grabă din baie. Sunt atât de preocupat de 
problemele mele încât goliciunea ei mă lasă rece. Din fericire nici 
ea nu are timp de fleacuri. A întârziat. Se îmbracă la repezeală, ca 
un pompier. Nu-şi găseşte nici timp să se fardeze. Remarc că e mai 
drăguță aşa. 

Işi înhaţă servieta, făcută de cu seară, mă sărută pe gură, apoi o 
zbugheşte trântind uşa. 

Am rămas singur. Până la zece mai am la dispoziţie două ore şi 
un sfert. Pot să fac şi eu o baie. 

Mă cufund cu încântare în apa fierbinte. Zgărietura de la mâna 
stângă mă jenează. Mă săpunesc conştiincios. Nu ştiu când voi mai 
avea ocazia să mai fac o baie. După ce mă bălăcesc o jumătate de 
oră în apă, mă vâr sub un duş rece, înviorat mă şterg cu un prosop 
moale, care păstrează parfumul Veronicăi. Imi dezinfectez din nou 
zgârietura şi o acopăr cu un plasture. Mă privesc în oglindă, E cazul 
să mă bărbieresc. Trebuie să caut un aparat de bărbierit prin casă. 
Pornesc în investigaţie. Spre norocul meu, toate uşile sunt 
descuiate. In camera de baie a părinţilor Veronicăi găsesc o maşină 
de ras electrică. Imi fac rapid toaleta, apoi mă întorc în dormitorul 
fetei şi mă îmbrac. 


— 97 — 


S-a făcut ora zece fără un sfert... 

Zece fără şapte... 

Zece fără cinci... 

Zece... 

Începe să mă furnice nerăbdarea. Zece şi cinci... Zece şi zece... 

Corina întârzie. Ce-ar fi să-mi facă figura şi să nu mai vină? M-am 
bizuit atât de mult pe ea încât am neglijat să-mi fac alt plan de 
bătaie. 

Zece şi un sfert... 

Telefonul zbârnâie. Intind mâna spre furcă, însă mă opresc la 
timp. Dar dacă mă sună Corina? Sunt în mare dilemă. Aparatul 
zbârnâie, zbârnâie, zbârnăie... Transpiraţia îmi umezeşte fruntea... 
II las să sune... 


Aşa zbârnâia telefonul din dormitorul lui Ingrid Se-ylers când am 
găsit-o înjunghiată pe covor, lângă fereastră. Murise. Mocheta albă, 
somptuoasă, era îmbibată de sânge. Pata aceea avea o formă 
ciudată, care aducea cu un semn de întrebare. Semnul acela de 
întrebare nu şi-a găsit nici până azi dezlegarea. 

Ingrid Seylers era o ediţie revăzută şi adăogită a celebrei 
Rosemarie Nitribitt, imortalizată în film de un producător dornic să 
arunce pe piaţă pelicule de scandal. 

Am cunoscut-o la St. Moritz. Eu veneam de la Geneva. 
Supravegheasem trecerea unui important transport de stupefiante 
în Franţa şi trebuia să contactez la St. Moritz pe un tip greu din 
Kuweit, care sub paravanul afacerilor de petrol, dirija o vastă reţea 
de traficanţi de stupefiante cu ramificații până în Orientul 
îndepărtat. 

Ingrid sosea de la Frankfurt. Părăsise intempestiv Germania, 
fiindcă pentru ea terenul de acolo era „minat“. Avea o ocupaţie 
foarte bănoasă. Şantajul. Nu împlinise încă douăzeci şi trei de ani, 
dar avea un strălucit palmares în acest domeniu. După cum am 
aflat mai târziu, în cartea de telefon a oraşului Frankfurt - acest mic 
Chicago al Germaniei - era înscrisă drept „Film Produzentin”. Sub 
această firmă, inofensivă în aparenţă, era una dintre cele mai 
scumpe curtezane. Printre clienţii ei se numărau tipi cu suprafaţă 
din lumea marii finanţe. Bancheri, directori de întreprinderi, mari 
industriaşi, consilieri comerciali, dornici să se destindă în compania 
unei femei superbe. 

In momentul lor de abandon, stimulaţi de excesele sexuale sau 


bahice, unii bărbaţi scapă confidenţe. Sub patul lui Ingrid, un 
magnetofon funcţiona ori de câte ori clienţii interesanţi erau primiţi 
în aşternutul divei. 

Cuvintele lor de dragoste, exclamaţiile, interjecţiile lor erau 
înregistrate fidel pe banda magnetică. La momentul oportun, Ingrid 
ştia să le întrebuinţeze. Insul ameninţat a i se divulga tainele de 
alcov plătea oricât i se cerea, spre a-şi asigura discreţia partenerei 
de ocazie. 

Ingrid avea un Mercedes alb şi altul roşu. Când circula în 
Mercedesul alb, însemna că era liberă. Amatorii cu carnete de 
cecuri bine aprovizionate în bănci, îi puteau solicita deschis 
bunăvoința. Când era văzută în Mercedesul roşu, eventualii 
candidaţi ştiau că Ingrid este ocupată şi că trebuiau să-şi aştepte 
rândul. 

Ingrid era o minune de fată. Blondă cu ochii albaştri, mari, 
mângâietori, cu buze roşii, senzuale, ten de o albeaţă mată, şi un 
corp suplu, unduios, de o voluptate inimaginabilă. Victimele alese 
de ea nu-i puteau rezista. li cădeau în mreje, pierzându-se 
iremediabil. 

Afacerile astea cu substrat sexual îi aduseseră beneficii 
substanţiale. Avea un important cont în bancă, o casetă cu bijuterii 
şi o impozantă colecţie de blănuri. 

Un client mai recalcitrant îi stricase socotelile, refuzând a se lăsa 
jumulit. Ceva mai mult, - angajase un asasin plătit care să-l 
descotorosească de prezenţa jenantei dive. După al doilea atentat 
nereuşit, încercat de altfel chiar în centrul oraşului, Ingrid socotise 
că e mai cuminte să dispară pentru un timp din Germania. Nu voia 
să împărtăşească soarta bietei Rosemarie Nitribitt. 

Aşa ajunsese la St. Moritz, unde am cunoscut-o eu, în împrejurări 
oarecum senzaţionale. leşea de la Grand Hotel şi se pregătea să 
treacă strada, îndreptându-se spre un chioşc de ziare. Un B.M.W. 
negru, care cobora cu mare viteză dinspre St. Moritz Dorf, s-a 
repezit asupra ei, gata s-o prindă sub roţi. Eu treceam tocmai pe 
acolo. Am observat manevra B.M.W.-ului. In ultimul moment m-am 
repezit apucând-o în braţe şi trăgând-o pe trotuar. 

Automobilul s-a făcut nevăzut. Ingrid mi-a mulţumit cu 
recunoştinţă. A acceptat să o reconfortez cu un coniac la barul 
hotelului. Era extrem de emoţionată, deşi se străduit să trateze 
toată afacerea ca pe un simplu accident. Până la urmă a băut trei 
coniacuri duble, care i-au dezlegat limba. In aceeaşi seară am cinat 


împreună la un mic restaurant de pe malul lacului. Am continuat 
petrecerea până dimineaţa, în camera ei de la hotel. 

Făcusem dragoste şi stăteam întinşi pe pat, spre a ne reface 
forţele, când mi s-a părut că aud un zumzet slab sub pat. O scurtă 
investigaţie mi-a îngăduit să-mi dau seama că Ingrid înregistrase 
noaptea noastră de dragoste pe bandă de magnetofon. 

Am scos rola din aparat, am privit-o zâmbind, apoi i-am aruncat- 
o lui Ingrid în poală. 

— Poţi s-o păstrezi, i-am spus ironic. Nu sunt nici însurat şi nici 
nu deţin un mare post directorial, care să mă oblige a afecta faţă 
de societate o anumită poză morală. Te asigur însă că dacă voi mai 
fi pus în situaţia să te scap de sub roţile unui automobil, n-am s-o 
mai fac. Nu-mi plac trădătorii. 

M-a privit câteva clipe cu ochii ei mari, albaştri, apoi s-a ridicat 
de pe pat şi mi s-a aruncat în braţe. Plângea în hohote. Mi s-a 
destăinuit că este urmărită de asasini plătiţi de un ins care voia să 
o suprime. 

— Lasă-mă să merg cu tine, m-a implorat printre lacrimi. Mă 
zgâlţâia de reverele pijamalei. Mi-e frică să rămân singură. Mi-a 
intrat în cap că voi avea sfârşitul lui Rosemarie Nitribitt. 

Mi-am făcut un rapid calcul mintal. Ingrid se pricepea să-i facă pe 
bărbaţi să vorbească. Acesta era un fapt indiscutabil. De ce nu i-ar 
face să vorbească şi în folosul meu! În schimbul protecţiei mele, îmi 
va folosi prin unele informaţii culese din surse autorizate. 

l-am spus cam ce aş aştepta de la ea în cazul că aş accepta să o 
iau sub aripa mea. A pecetluit imediat târgul printr-o îmbrăţişare 
pasionată. Primise cu atât mai vârtos contraoferta mea, cu cât nu-i 
cerusem bani. 

După o foarte fructuoasă întrevedere cu pseudo-pe-trolistul din 
Kuweit, am plecat la Roma, însoţit de Ingrid. Aveam nevoie de un 
agent în capitala Italiei. Mă înapoiasem nu de mult din Statele 
Unite, de unde fusesem expulzat laolaltă cu alte căpetenii ale 
faimoasei „Cosa nostra”. Nu mă bizuiam prea mult pe prietenii din 
Mafia siciliană. Ştiam că mafioţii veniţi din America nu erau priviţi 
cu ochi buni de elementele conservatoare din „Onorata Familie”. 

Ingrid avea să-şi dovedească foarte curând utilitatea. O 
instalasem într-un apartament de pe Corso Vittorio Emanucle Il. Mă 
temusem că va avea unele neplăceri cu poliţia, dar Ingrid o 
neutralizase, câştigând prietenia subprefectului poliţiei din Roma. 

In acea epocă mă ocupam şi cu contrabanda de arme. 


— 100 — 


Furnizasem puşti automate, mitraliere, grenade şi mortiere 
secesioniştilor din Katanga, realizând beneficii modeste de circa 
3.000%. Am vândut arme şi în Kenya, şi în Sudan, şi în Yemen, şi în 
Indonezia. Biafra avea să-mi furnizeze cele mai fantastice beneficii. 
La început am întâmpinat unele dificultăţi. Unul dintre rivalii mei, 
care întreținea strânse relaţii cu oficialităţile secesioniste din 
Enugu, îmi făcea o concurenţă turbată. Il chema Adolf Schröder şi 
era supranumit „căpitanul Roberts” Un grup de capitalişti din 
Germania de Vest şi din Spania, cu serioase ramificații în lumea 
furnizorilor de arme. li procurau mitraliere grele şi uşoare, puşti 
automate şi mortiere la preţuri care sfidau concurenţa. Armele erau 
fie rămase de pe urma combatanţilor din cel de-al doilea război 
mondial, fie de provenienţă mai nouă, dar cu marca de fabrică a 
Germaniei hitleriste. Se urmărea astfel înlăturarea concurenţilor 
grupului Schröder printr-un adevărat dumping de armament. Eu 
aveam în spate Mafia, de asemenea o forţă de temut. Din 
nefericire, abordasem domeniul acesta într-o vreme în care 
traficanţii de arme îşi creaseră surse de aprovizionare, debuşeuri şi 
căi de scurgere ale armamentului de contrabandă de la furnizor la 
client. 

Intrarea mea în joc a stricat multe socoteli, cu atât mai mult. cu 
cât spoream dificultățile unor operaţiuni şi aşa destul de 
complicate. 

In lumea traficanţilor de arme se lucrează după principii aparte, 
care nu au nimic comun cu regulile morale aflate la baza 
comerţului legal. Asasinatul, atentatele, jaful, pirateria sunt 
monedă curentă. 

Ca să înfrâng concurenţa grupului Schröder, trebuia să mă 
folosesc de mijloace violente. Un procedeu curent era - cum am 
arătat mai sus - pirateria. Navele încărcate cu arme de 
contrabandă erau atacate în largul mării de vase comerciale, 
straşnic înarmate de grupurile concurente. In larg se desfăşurau 
adevărate bătălii navale, care rămâneau încă necunoscute atât 
autorităţilor legale cât şi marelui public Nici atacaţii şi nici atacatorii 
nu aveau interesul să dezvăluie operaţii care sfidau legile 
internaţionale. Astfel armamentul îşi schimba adeseori stăpânul. 
Clientul nu se preocupa de proveniența armelor. Pe el nu-l interesa 
decât obţinerea lor. 

Operațiunile piratereşti nu erau însă atât de uşoare pe cât s-ar 
părea. Traficanţii de arme, mai circumspecţi după aceste triste 


— 101 — 


experienţe, îşi învăluiau operaţiunile - în special transporturile - în 
cel mai strict secret. Agenţii mei din Spania îmi semnalaseră 
iminenţa îmbarcării unui transport de arme dirijat de Schröder către 
Biafra. Pe aceste arme trebuia să pun eu mâna. Spania însă are 
multe porturi. Este imposibil să le supraveghezi pe toate. Afară de 
asta, armele puteau fi ascunse în lăzi cu portocale, cu sticlărie ori 
cu cine ştie ce mărfuri inofensive în aparenţă. Agenţii mei nu-mi 
mai puteau aduce informaţii suplimentare. 

Atunci, m-am gândit la Ingrid. Am pus-o pe urmele lui Adolf 
Schröder. Eram sigur că ea va reuşi să-i smulgă datele de care 
aveam nevoie. Nu mi-a fost greu să dau de urmele lui Schröder. 
Oficial, ducea o viaţă de rentier bogat, care-şi permitea să se 
plimbe de la un capăt la celălalt al lumii spre a-şi mai alunga 
plictisul. In acel timp se afla la Madrid şi îşi stabilise reşedinţa la ho- 
telul Palace. Potrivit instrucţiunilor mele, Ingrid s-a şi urcat la 
volanul Mercedesului ei alb şi după două zile de drum a sosit în 
capitala Spaniei. Pentru Ingrid a fost o jucărie să-l cucerească pe 
Schröder. În curând tipul s-a înfierbântat ca un tânăr amorez. Nu se 
mai putea lipsi de prezenţa ei. Erau văzuţi împreună prin 
restaurantele de lux, la teatru, prin baruri şi cluburi de noapte, la 
muzeul Prado, pe aleile parcului Buen Retiro, ori cutreierând după 
cumpărături prin magazinele de pe Caile de Fuencarral, Preciados, 
Montera, Principe sau Serano. Ingrid se comporta ca o Juliettă 
îndrăgostită de Romeo. Un Romeo tomnatec, dar cu atât mai 
aprins. 

Ajunsese să-l însoţească pretutindeni. Chiar şi la reuniunile de 
afaceri. În vreme ce el discuta cu partenerii săi, Ingrid îl aştepta 
cuminte în maşină, frunzărind un roman poliţist, ascultând 
emisiunile de radio, sau urmărind programele de televiziune la 
aparatul instalat la bord. In realitate era numai ochi şi urechi. Intr-o 
seară a anunţat-o că vor face o scurtă plimbare până la Pon- 
tevedra. Toate discuţiile lui cu Ingrid îmi ajungeau la ureche prin 
intermediul unui radioemiţător miniaturizat pe care ea îl purta într- 
un cercel. 

Eu locuiam în acest timp la hotelul Plaza, în raza de acţiune a 
postului de emisie. Pentru mine, plimbarea până la Pontevedra 
avea o semnificaţie precisă. De la Pontevedra urma să plece nava 
cu armament spre Biafra. 

Presupunerile mele s-au dovedit exacte. Armele, încărcate în lăzi 
cu conserve de peşte destinate Republicii Sud-Africane, au fost 


— 102 — 


depozitate în calele cargoului „Hasperia” sub pavilion panamez. 
Aflasem ceea ce voiam să ştiu. „Hasperia” nu mai putea să-mi 
scape. 

intr-o noapte, în largul coastelor Liberiei, trei vedete rapide 
înarmate au încadrat nava. Echipajul de pe „Hasperia” n-a opus 
rezistenţă. Dezechilibrul de forţe era prea mare. Comandantul 
navei nici nu a încercat să semnaleze prin radio atacul a cărui 
victimă căzuse. Ştia că în asemenea cazuri, disputele se lichidează 
între părţi, fără nici un amestec din afară. Armele au fost trans- 
portate pe bordul vedetelor rapide, iar „Hasperia” a fost lăsată şă 
îşi continuie drumul. Repurtasem o victorie răsunătoare. Armele şi- 
au schimbat destinaţia, ajungând în Angola, Am realizat cu acest 
prilej beneficii de 10 000%. 

Inainte de a fi abordată „Hasperia”, Ingrid se făcuse nevăzută, 
lăsându-l pe Schröder mofluz. Am sărbătorit înapoierea ei la Roma 
cu o cină copioasă la „Hosteria Dell'Orso”. 

Biata Ingrid! Cred că era îndrăgostită de mine. Am folosit-o de 
atunci şi în alte operaţii. Toate reuşite, afară de ultima... 


Telefonul a încetat să mai zbârnâie. În schimb începe să bâzâie 
soneria de la intrare. 

Cobor în vestibul şi mă uit prin vizor. O văd pe Corina, care 
aşteaptă să deschid. O las să intre. Corina se comportă ca un 
camarad. 

— Unde îţi sunt bagajele? 

— Nu plec niciodată la drum încărcat de bagaje. Dacă am nevoie 
de ceva, cumpăr, în ceea ce mă priveşte, sunt gata. Când vrei 
plecăm. 

— Andiamo! mă invită ea. 

Coborâm la maşină. Am avut grijă să încui casa. Mă gândesc cu 
un fel de nostalgie la casa pe care abia am părăsit-o. 

Mă uit în susul şi în josul străzii. Aparent, nimic suspect. Un Fiat 
Dino, bej metalizat, aşteaptă pe trotuar. li cunosc caracteristicile. 
Corina se pricepe la maşini. Fiatul ăsta atinge uşor două sute de 
kilometri pe oră, ceea ce pentru mine este esenţial. E adevărat, pe 
şoselele siciliene nu prea poţi realiza asemenea performanţe, dar 
un mânuitor priceput al volanului se descurcă la nevoie făcând 
tururi de forţă imposibile altora. 

— Imi dai voie să conduc eu? o întreb. Mi-ar face plăcere să o 
încerc. 


— 103 — 


— În comparaţie cu Ferrari-ul dumitale, are să-ţi pară un car cu 
boi. Poftim. Treci la volan. 

Corina este o bijuterie de fată. Nu e una din acele fandosite care 
caută să te epateze cu performanţele lor sportive, sau de altă 
natură. Mă instalez la volan. Corina se aşază lângă mine. Fiatul 
porneşte într-un susur de motor care creşte odată cu iuţeala 
maşinii. Excelent demaraj. Trec în viteza a doua, apoi într-a treia. 
Caut să ies cât mai repede din oraş. 

Pe tabloul de bord al maşinii, sub parbriz, văd o pereche de 
ochelari ai Corinei. Au lentile aurii, rotunde, de dimensiuni 
exagerate, aşa cum se poartă actualmente. li iau şi îi pun la ochi. 

— Foarte odihnitoare culoare, spune ea. 

In realitate mă gândesc că îmi modifică oarecum fizionomia. Mă 
privesc în oglinda retrovizoare. Sunt încântat. Lentilele astea 
disproporţionate mă fac de nerecunoscut. La ieşirea din oraş 
remarc câteva maşini oprite la mari distanţe unele de altele. Imi 
par suspecte. Mă întreb în care din ele se află urmăritorii mei. 

— Te-ar deranja dacă am trece prin Corleone? Aş vrea să văd pe 
cineva, îi spun Corinei. 

Scopul meu este să ocolesc Palermo. Corleone este un centru al 
Mafiei siciliene, dar la ora actuală reprezintă pentru mine o 
primejdie mai mică decât Palermo. 

— N-am nimic împotrivă, îmi răspunde Corina vesel. Ai cârma în 
mână, aşa că faci ce vrei cu ea. 

Parcurgem cei treizeci de kilometri până la Calata-fini în mai 
puţin de douăzeci de minute. La drum întins Fiatul Dino face 
minuni. Străbatem Calatafini şi o cotim spre Alcamo. Lăsăm pe 
stânga ruinele templului şi teatrului grec de la Segesta. 

Corina nu o deloc volubilă. A observat probabil că sunt gânditor 
şi mă lasă în pace. Dă însă dramul la radio. Cade pe un post cu 
muzică de dans. Cântă Tom Jones - „Help yourself”. În general, 
muzica mă stimulează. Optimismul lui Tom Jones îmi dă aripi. Chiar 
şi titlul cântecului îmi este un imbold. „Help yourself” - „Ajută-te- 
singur”. Până acum nu se poate spune că nu am răspuns acestei 
devize. M-am ajutat singur şi încă destul de eficient. M-a servit în 
mare măsură şi fizicul meu. De obicei plac femeilor. Ce m-aş fi 
făcut dacă nu m-aş fi bucurat de acest privilegiu? In viesparul de la 
Trapani, am trăit o noapte ca un prinţ, graţie Veronicăi. lar graţie 
Corinei am ieşit din oraş netulburat de nimeni. In mod normal, în 
clipa de faţă ar fi trebuit să mă aflu găurit de gloanţe pe masa de 


— 104 — 


marmoră rece a unei morgi. 

Trecem prin Alcamo şi Partinico, apoi părăsim şoseaua care duce 
la Palermo, luând-o la dreapta spre Corleone. S-a mai scurs o 
jumătate de oră. Dacă păstrăm tempo-ul acesta, în mai puţin de 
două ore suntem la Termini. 

Faţă de ziua de ieri atât de zbuciumată şi plină de peripeții ziua 
de azi îmi pare enervant de liniştită. Sunt atent la curbe şi la 
întretăieri să nu-mi iasă înainte vreo maşină, care să-mi taie 
drumul. Privirile îmi fug mereu la oglinda retrovizoare. Nici un 
autovehicul nu se află în urma mea. Circulaţia este destul de 
redusă. De la Partinico încoace n-am întâlnit decât vreo trei 
autoturisme, un autobuz şi câteva autocamioane. Şoseaua 
şerpuieşte printre dealuri şi viroage. Peisajul e variat. Ar trebui să 
mă distreze. Dar acum nu am timp de aşa ceva. 

Deodată tăcerea Corinei, atât de nefirească la femei, începe să 
mă sâcâie. O simt cum stă pe locul ei, sprijinită molatec cu braţul 
drept de suportul fixat înlăuntrul portierei, şi mă priveşte. Mai mult 
decât atât. Mă studiază. li văd cu coada ochiului surâsul bizar care-i 
pluteşte pe buze. 

— De ce zâmbeşti? o întreb. 

— Am observat că te preocupă tot ce se întâmplă în urma 
noastră, îmi spune ea cu un ton uşor ironic. Eşti urmărit? Şi cine te 
urmăreşte? 

Râde. 

— Fii sincer. Poliţia sau... Mafia? 

— Nevasta. li răspund brusc. 

— İn cazul acesta nu pot să te ajut, îmi spune. Cuvintele ei sunt 
enigmatice. Ştie ceva? Sau a vorbit la întâmplare? 

Fiatul înghite cu lăcomie panglica şoselei. Nu mai avem mult de 
mers până la Corleone. 

O pocnitură îmi întrerupe şirul gândurilor. Maşina trage brusc 
spre dreapta. Hait! Mi s-a spart un cauciuc. E şi asta o întâmplare, 
sau...? 

Opresc pe dreapta. Cobor din maşină şi mă uit în jur. Ne aflăm în 
fundul unei văgăuni. Vegetaţia sălbatecă creşte pe versantul din 
stânga al şoselei. Pe dreapta se deschide albia strâmtă a unui 
pârâu umflat de ploi. Un loc cum nu se poate mai bun spre a ţi se 
întinde o cursă. Un ins ascuns în hăţişurile din stânga ar putea să te 
trăsnească în frunte cu un foc de armă, apoi să dispară neobservat. 

Imi pipăi pistolul din hamul de la piept. Pentru orice 


— 105 — 


eventualitate. Nu îmi fac însă iluzii. Dacă aş fi atacat, n-aş avea nici 
o şansă să scap cu viaţă. 

Mă aştern pe lucru. Scot din portbagaj roata de rezervă, apoi 
încep să deşurubez roata defectă. Pentru asta mi-am scos pardesiul 
şi l-am lăsat pe bancheta din spate a maşinii. Lucrez repede, de 
parcă m-ar mâna de la spate toţi dracii din iad. Din când în când 
mă uit spre hăţiş. Simt de fiecare dată cum mă trece un fior. Mă uit 
şi în susul şi în josul şoselei. Când apare câte o maşină inima 
aproape că încetează să-mi mai bată. Portiera Fiatului e deschisă. 
Cu picioarele scoase afară din maşină, Corina mă priveşte. In alte 
împrejurări, picioarele astea lungi şi frumoase, descoperite generos 
de mini-jupe complice, m-ar fi ispitit să le mângâi. Acum - nu ştiu 
de ce - mă irită. i 

La un moment dat ridic ochii spre Corina. Ingheţ. Tine în mână 
un pistol, aţintit spre mine. 

— Ţi-a căzut din pardesiu, îmi spune ea zâmbind. La început am 
crezut că este brichetă. Ce te făceai dacă apăsam pe trăgaci, ca să- 
mi aprind ţigara? 

Ironia ei este făţişă. 

Imi vine să râd. Am trecut printr-o emoție zdravănă. 

Am terminat de înlocuit roata. Vâr roata defectă în portbagaj, 
apoi mă urc la volan. Demarez. Abia acum respir uşurat. Episodul 
ăsta mi-a pus la grea încercare nervii. 

Peisajul se face tot mai sălbatic. Ne apropiem de Corleone. 
Rocca Bussambra îşi înalţă spre cer pantele repezi. Trecem pe 
lângă o cărucioară trasă de un măgar. Cărucioara e pictată cu 
sfinţi. Înainte de intrarea în Corleone, o femeie îmbrăcată în negru 
ne întinde un coş cu mere. Corina îmi cere să opresc. Cumpără pe 
alese, câteva mere roşii, frumoase. Îmi oferă şi mie unul. Îşi înfige 
dinţii albi în mărul mustos. O invidiez pentru liniştea ei sufletească. 
Pe ea nu o aşteaptă nimic rău. 

intrăm în Corleone. Străzi strâmte, întortocheate, localnici 
curioşi, care se uită lung după fiecare maşină aflată în trecere prin 
târguşorul lor, babe cernite în pragurile caselor, tineri pimpanţi pe 
trotuare, copii zgomotoşi, indivizi cu mutre ciudate, care nu-mi 
prevestesc nimic bun. 

— Să oprim la poştă, 
telegramă. 

Propunerea nu mă încântă. Dar nu mă pot împotrivi. Cum aş 
justifica refuzul meu de a opri în Corleone, când eu însumi i-am 


A 


îmi spune Corina. Vreau să trimit o 


— 106 — 


sugerat să trecem prin localitatea asta? 

— In timp ce eu dau telegrama, dumneata poţi să te duci unde ai 
treabă, adăugă ea. 

Opresc în faţa poştei. 

— Eu termin repede, îi explic. Trebuie să caut pe cineva. Un 
prieten m-a rugat să transmit un mesaj. 

Corina pătrunde în clădirea poştei. O văd printr-o fereastră cum 
trece în faţa unui ghişeu. Cobor şi eu din maşină şi îmi fac de lucru, 
intrând în prima cârciumă. Ochelarii cu lentile mari ca două 
farfurioare mă fac să nu mă tem că aş putea fi recunoscut. 

— Un coniac! comand tipului burtos de la tejghea. 

Câteva mese sunt ocupate de inşi îmbrăcaţi în negru, de parcă 
ar fi în doliu. Cu şepcile pe cap, fără cravate, cu mutre stâlcite de 
natura care şi-a bătut joc de ei, se cinstesc cu câte un pahar cu vin. 
Sunt atât de urâţi, încât mă întreb dacă există femeie care să se fi 
uitat vreodată la ei. Unii poartă verighete. Bietele neveste! Cu ce 
pocitanii îşi împart patul şi viaţa! 

Am impresia că trei inşi de la o masă mă fixează mai insistent 
decât s-ar cuveni. Şi curiozitatea are margini. Una e să te uiţi la un 
om, aşa în treacăt, fiindcă mutra lui îţi atrage atenţia prin cine ştie 
ce ciudăţenie, şi alta e să te zgâieşti la el ca la o cămilă scăpată 
într-o biserică. 

Imi beau coniacul fără să mă grăbesc, plătesc, apoi părăsesc 
dezinvolt cârciuma. Cei trei tipi m-au urmărit cu privirile până ce 
am ieşit pe uşă. Să mă fi recunoscut? N-aş crede. Nu-mi închipui ca 
Mafia să fi trimis fotografia mea în tot cuprinsul Siciliei. lar prin 
Corleone n-am trecut decât o dată, sau de două ori în viaţă. Şi 
atunci foarte fugitiv. 

Cu mâinile în buzunare, mă îndrept agale spre maşină. Mă 
stăpânesc să nu grăbesc pasul. Privirile trecătorilor aproape că mă 
frig. 

În acelaşi timp o văd şi pe Corina ieşind din clădirea poştei. Un 
tânăr bubos, cu chică creaţă, o acostează. E însoţit de un alt 
neisprăvit, cu nişte favoriţi care-i ajung până la gâlci. Corina 
încearcă să treacă pe lângă ei, fără să riposteze. Bubosul o apucă 
de braţ. Rânjeşte încântat de el, de parcă ar fi făcut cine ştie ce 
ispravă. Tipul cu favoriţi scapă o vorbă urâtă. Corina încearcă să-şi 
smulgă braţul din mâna lui, dar nu reuşeşte. 

Hotărăsc să intervin, deşi îmi dau seama că nu e de dorit să 
atrag atenţia asupra mea. 


— 107 — 


Mă înfăţişez lângă bubosul care nu ştiu ce-i şopteşte Corinei şi îl 
cârpesc de i se răsuceşte capul ca la un titirez. Intervenţia mea e 
salutară. Dă drumul Corinei, dar se repede asupra mea. li aplic un 
upper-cut care-l trimite de-a-ndăratelea, făcându-l să aterizeze pe 
scara poştei. Prietenul lui vrea să intervină, dar în ultimul moment 
renunţă. Nu-i convine să se măsoare cu mine, după demonstraţia 
pugilistică la care a asistat. Lumea s-a şi adunat în jurul nostru. Unii 
mă aprobă, alţii nu ştiu despre ce e vorba, câţiva îmi sunt ostili. Nu 
pot admite ca un străin să bumbăcească pe unul de-al lor. 

O iau repede pe Corina de braţ şi o trag spre maşină. Am reuşit 
să deschid portiera şi să o împing pe banchetă, când un ins cu 
mutra lui Carnera mă înşfacă de umăr. Nu stau pe gânduri şi îl 
pocnesc în bărbie, repezindu-l peste curioşii din spatele său. Gestul 
ăsta a indispus pe toată lumea. Aud câteva bubuieli. Carnera îşi 
revine şi vrea să se arunce din nou asupra mea. 

— Urcă-te în maşină! îmi strigă Corina, care s-a instalat la volan. 

Camera mă ţinteşte cu pumnul său greu ca un baros. Eschivez, îl 
pocnesc cu dreapta în plex, şi când se închirceşte gemând, îi reped 
genunchiul în bărbie. Se prăbuşeşte ca un copac trăsnit. Profit de 
ocazie şi mă arunc în maşină. Corina demarează ca la un sprint de 
raliu. 

Am scăpat. Aud din urmă un cor de huiduieli şi vociferări. Cotim 
pe o stradă la dreapta apoi pe alta la stânga. Corina are un simţ de 
orientare remarcabil. In mai puţin de cinci minute ieşim din 
Corleone. Noroc că nu se află vreun carabinier prin apropiere care 
să ne oprească. Muntele Busambra se ridică în faţa noastră ca o 
imensă barieră. S-ar zice că vrea să ne împingă înapoi, spre Cor- 
leone. Şoseaua îl ocoleşte însă pe stânga. 

Mulţumesc Corinei pentru intervenţia ei. 

— Dacă n-ar fi fost prezenţa ta de spirit, mi-aş fi lăsat penele la 
Corleone, îi spun zâmbind. 

— Eu trebuie să-ţi mulţumesc, fiindcă ai sărit în ajutorul meu, îmi 
răspunde Corina. Ai fost magnific, Fabrizio! 

Până acum a condus cu peste o sută douăzeci de kilometri pe 
oră. Micşorează viteza. Era şi timpul. Şoseaua e plină de cotituri, de 
suişuri şi coborâşuri. Ai senzaţia că te afli pe un tobogan. 

— ţi datorez o recompensă. Imi spune ea, după un timp. Ştii ce 
am scris în telegramă? 

O privesc întrebător. 

— Ce-ai scris? 


— 108 — 


— Am trimis vorbă mamei că îmi amân cu două zile sosirea la 
Messina. Rămân cu tine două zile la Termini. Două zile şi două 
nopţi. 

Vestea mă plezneşte drept în moalele capului. Asta mai îmi 
trebuia. Corina m-a scos dintr-o încurcătură, dar mă bagă într-alta. 
Totuşi gestul ei mă înduioşează. N-ar fi exclus ca până la urmă să- 
mi folosească. Să joace în continuare rolul de paravan. lar dacă va 
fi să îmi iau tălpăşiţa fără veste, am s-o fac fără remuşcări. Pentru 
ea prezenţa mea e mai mult decât incomodă. Pentru moment mă 
place. In ciuda semnelor de întrebare pe care comportarea mea a 
făcut-o desigur să şi le pună. Dar cât va mai dura acest lucru? 

Ciudat! In general nu mă las încurcat de scrupule. Corina însă îmi 
trezeşte sentimente pe care le credeam de multa vreme atrofiate. 
Tendinţa de a o feri de primejdii, de a răspunde cu un gest frumos 
încrederii pe care mi-o arată. Trebuie să ies cât mai curând din 
viaţa ei. Să nu-i mai complic în continuare existenţa, mai mult 
decât atât, să nu i-o mai primejduiesc, aşa cum am făcut-o până 
acum. N 

Ajungem la Termini când soarele este încă sus. Imprejurarea 
asta îmi permite să port ochelarii colorați. Căutăm găzduire la un 
motel. În situaţia mea, prefer motelurile hotelurilor. Dintr-un motel 
te faci mai uşor nevăzut, într-un hotel, căile de ieşire în caz de 
primejdie sunt limitate. 

— Mi-e teribil de foame, îmi spune Corina. după ce ne instalăm 
într-un pavilion confortabil cu dormitor, living-room, chicinetă şi 
baie. Ferestrele privesc spre mare. Când văd marea, simt că respir 
mai în voie. În localităţile din interiorul Siciliei am senzaţia că mă 
sufoc. 

Proprietarul motelului lipseşte. Ne serveşte soţia lui, o tipesă 
voinică, foarte brunetă, cu o umbră de mustață deasupra buzelor 
cărnoase, vizibil rujate. Infăţişarea noastră îi smulge accente lirice. 

— Ce drăguță pereche! Desigur, proaspăt căsătoriţi. Ah, 
tinereţea! De ce nu mai am şi eu douăzeci de ani? 

O ciupeşte pe Corina de bărbie, apoi îmi face semn cu ochiul. 

— Ţi-ai ales o fată dulce ca siropul de trandafir. Ce vă pregătesc 
de mâncare? Specialitatea casei este „pasta can la sarde” Avem şi 
„melanzane alia siciliana”, „canneloni” şi „coratello o carciofi”. 

— Din fiecare câte două porţii, exclamă Corina, înghi-tinând în 
sec. De dimineaţă şi până acum n-am mâncat decât un măr. 

— Biata fetiţă! exclamă patroana mângâind-o matern. Răule! mi 


— 109 — 


se adresează cu reproş. Fetele nu se hrănesc numai cu dragoste. 

Adaugă apoi cu ton profesional: 

— Avem şi nişte vinuri fără seamăn în Sicilia. Corvo, Malvesia, 
Marsala... Vă putem servi şi băuturi străine... 

— Alege dumneata băuturile, îi spun. 

— Prea bine, răspunde patroana încântată. Vă pregătesc o masă 
pe cinste. In douăzeci de minute sunteţi serviţi cu toate bunătăţile. 

Face o bezea Corinei, mie îmi zâmbeşte complice, apoi iese. 

Corina se uită în jur. Camera e înveselită de perdelele de creton, 
de cuvertura de pe pat şi de îmbrăcămintea pastelată a fotoliilor. 
Temperatura e scăzută. 

— E cam frig aici, îmi spune Corina. Dar ne încălzim noi repede. 

Mă uit la ceas. 

— E patru şi jumătate. Mă duc până la cineva şi mă întorc, 
înainte de a se servi masa. 

Chipul Corinei se înnourează. 

— Mă laşi singură? 

— Nu lipsesc decât o jumătate de oră, îi spun. 

— la maşina ca să le întorci mai repede. Nu poţi să laşi treaba 
pentru mai târziu? 

O sărut pe gură, înăbuşindu-i obiecțiile, şi o şterg spre uşă. 

— Avem două zile la dispoziţie, scumpa mea. Să ne tot saturăm 
de iubire, îi strig din prag, apoi ies din pavilion. 

Minunată fată Corina! îmi zic în vreme ce mă îndrept spre 
maşină. Dacă n-aş fi avut pe cap nenorocita asta de încurcătură, aş 
fi petrecut în compania ei o săptămână încheiată, fără să ies din 
casă. 

Mă arunc în maşină şi cârmesc spre Piazza del Duomo. Străzile 
din Termini sunt aproape pustii. Am impresia că mă aflu într-un 
oraş mort. E şi firesc. Sezonul s-a închis de mult. 

Nu mi-este greu să dau peste casa lui Maurizio Gamba. Se pare 
că în oraşul ăsta toată lumea îl cunoaşte. Poate că joacă şi el un rol 
de frunte în sânul Mafiei locale. Casa e arătoasă. Are coloane şi un 
balcon vast cât un teren de tenis. Bat în uşă. Imi deschide o 
servitoare bătrână şi chioară. E îmbrăcată în negru şi poartă bonetă 
scrobită. În ceea ce mă priveşte, n-aş ţine în serviciul meu o femeie 
cu o asemenea mutră, chiar dacă m-ai omori. Când mi-ar servi 
prânzul sau cina, mi-ar strica pofta de mâncare. 

Abia aştept să dau ochii cu unchiul Matteo. 

— Ce doriţi? mă întreabă servitoarea încreţind fruntea. 


— 110 — 


— AŞ dori să vorbesc cu Don Matteo di Girolamo. Mi s-a spus că îl 
pot găsi la dumneavoastră. 

Servitoarea mă măsoară cu privirea din cap până în picioare. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Un client al lui Don Matteo. Trebuie să-mi pledeze un proces... 

Explicaţia îi pare plauzibilă. 

— A plecat, îmi spune. 

— Când a plecat? 

— Azi, la prânz. Cu o maşină. 

Mi se urcă sângele în cap. Simt că încep să-mi fiarbă creierii. 

— Nu vă simţiţi bine? mă întreabă servitoarea cu milă. 

— Unde a plecat? gâfâi eu. 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Să întreb pe Don Maurizio. 

Dispare, închizând uşa în urma ei. Imi vine să urlu. Aştept. Un 
minut, două... 

Uşa se deschide iarăşi. Servitoarea scoate capul. 

— Don Maurizio spune că Don Matteo e în seara asta la Palermo. 
Mâine dimineaţă are un proces la tribunal, apoi pleacă la Trapani. 
Bună seara. 

Imi trânteşte uşa în nas. 

Dacă nu m-aş stăpâni, cred că m-ar apuca nebunia. Am făcut 
degeaba tot drumul până la Termini. Este adevărat că nici în casa 
Veronicăi n-aş mai fi putut rămâne. Mi-aş fi găsit însă o 
ascunzătoare. 

Nu-mi rămâne decât să-mi petrec noaptea la motel, iar mâine de 
dimineaţă să plec la Trapani. Şi toate drumurile astea, sub ochii 
mafioţilor care abia aşteaptă să pună mâna pe mine. 

Mă urc la volan şi pornesc spre motel. Merg fără să mă grăbesc. 
Trebuie să reflectez serios înainte de a mă înapoia la Corina. În 
braţele ei n-am să mă pot concentra asupra unor soluţii care 
trebuiesc găsite repede. 

Rătăcesc pe străzi. Au trecut douăzeci de minute. Nu trebuie să 
întârzii prea mult. O iau spre motel. Cerul s-a acoperit brusc de 
nori. Ziua, pe sfârşite e ostilă, cenuşie, ca şi sufletul meu. N 

Intru în incinta motelului. Deodată mi se taie respirația. In 
dreptul intrării pavilionului în care am lăsat-o pe Corina e adunată 
multă lume. Aud ţipete jalnice. Recunosc glasul patroanei. 

— Mama mia, mama mia! Tocmai mie să mi se întâmple una ca 
asta! Mama mia! 


— 111 — 


Parchez Fiatul lângă intrarea motelului. Să pot ieşi mai repede, la 
nevoie. Mă îndrept fără grabă spre pavilion. Toate simţurile mele 
sunt în alertă. 

Mă amestec printre curioşi. Trag cu urechea. 

— Mama mia, mama mia, se văietă patroana. 

Uşa pavilionului e dată de perete. Şi înăuntru e lume. Un 
bătrânel cu gentuţă de medic apare în prag. Ţinând gentuţa sub 
braţ, îşi pune mănuşile. 

— Rolul meu s-a încheiat, signora Stoppa, se adresează el 
patroanei, pe care o văd prin uşa deschisă cum îşi frânge mâinile. 
Chemaţi poliţia. 

— De unde era să ştiu că vinul e otrăvit, vorbeşte patroana 
printre sughiţuri de plâns. Am luat sticla din raft... Eu am luat-o, eu 
am dus-o până la pavilion, eu am destupat-o... A băut din paharul 
spălat de mine... Mama mia, mama mia! Ce-o să zică bietul tânăr 
când are să se întoarcă din oraş... Vai, vai, vai... 

Curioşii adunaţi în faţa pavilionului comentează cu aprindere. 
Toate privirile sunt aţintite spre uşa deschisă. Nu mai aştept să aud 
restul. Mă retrag pe nesimţite. Lumea nu are timp de mine. Pot să o 
şterg neobservat. Mă strecor în Fiat. Inchid portiera fără zomot şi 
demarez. les din incinta motelului fără să fiu deranjat. 

Explicaţia pe care patroana o caută cu disperare este pentru 
mine mai limpede decât apa de izvor. Vinul otrăvit era destinat 
mie. Dacă n-aş fi plecat după unchiul Matteo, acum aş fi zăcut pe 
podeaua pavilionului, alături de Corina. Biata fată! O am pe 
conştiinţă. Din toată afacerea asta se desprinde o concluzie 
alarmantă. Mafia a ştiut că mă aflu în acest motel şi a lucrat în 
consecinţă. Cine a încunoştinţat-o? Cei trei inşi cu mutre stâlcite din 
cârciuma din Corleone? Patroana motelului? Altcineva? Nu cred să 
se afle vreodată cheia acestui mister. Aşa cum nu s-a aflat nici 
chipul în care a fost otrăvit Giuseppe Galatolo... 


Îmi ispăşeam pedeapsa la închisoarea Ucciardone, pentru 
pretinsa mea crimă, când Giuseppe Galatolo a fost întemnițat - la 
cererea lui - într-o celulă izolată, spre a nu fi asasinat de oamenii 
Mafiei. 

Ţin minte că sosirea lui Galatolo la închisoare a făcut mare vâlvă 
printre deţinuţi; cu atât mai mult cu cât aceştia erau întotdeauna 
perfect informaţi asupra a tot ce se întâmpla în afara zidurilor 
temniţei. 


— 112 — 


Eram de jurnă în ziua aceea la măturatul culoarelor, când 
Galatolo a trecut pe lângă mine, escortat de o adevărată armată de 
gardieni. Era scund, subţire, plăpând, cu fruntea joasă şi teşită, cu 
obrazul brăzdat de cute adânci în ciuda tinereţii sale. Nu avea mai 
mult de patruzeci de ani, dar părea de cincizeci. Dacă l-ai fi văzut 
pe stradă, ai fi zis că e învăţător sau contabil. Ştiam că omul acesta 
fusese locotenentul lui Vincenzo Guerini, şeful uneia din cele mai 
temute bande care bântuise vreodată Sicilia. In timp ce eram 
judecat pentru crima pe care o săvârşisem, se vorbea mult în presă 
despre Galatolo. Se spunea că omul acesta deţinea secrete 
formidabile în legătură cu activitatea Mafiei şi că era dispus să-şi 
descarce sacul în faţa autorităţilor. 

Pe vremea aceea eram însă destul de preocupat cu procesul 
meu ca să mă mai intereseze şi încurcăturile altora. Mafia mă 
vârâse în închisoare - ca să-l scot basma curată pe un grangure, 
piesă de 90 -, Mafia avea să mă întoarcă printre cei liberi la 
momentul ales de ea. Se spunea că Galatolo avea să dea peste cap 
„Onorata Familie” şi asta mă cam îngrijora. Eram încă un novice. 
Nu credeam că Mafia poate fi înfrântă, mai mult, eram convins că 
orice lovitură va primi, la urmă va cădea tot în picioare, ca pisica. 
Totuşi... 

După ce am terminat măturatul şi m-am înapoiat în celulă, 
tovarăşul meu din patul de dedesubt m-a întrebat în şoaptă, rotind 
ochii spre a se asigura că nu ne aude nimeni. Precauţie inutilă, 
fiindcă eram singuri între cei patru pereţi. 

— L-ai văzut? 

— Pe cine? 

— Pe Galatolo. 

— L-am văzut, i-am răspuns. 

— Nu mai are mult de trăit, mi-a şoptit tovarăşul meu de celulă. 

II chema Pietro Sciortino. Era un tip bicisnic, să-l culci la pământ 
cu un bobârnac. Asta nu-l împiedicase să curețe vreo trei oameni 
cu puşca lui cu ţeava tăiată. Era sigur că vă scăpa uşor, cu faţa 
curată, fiindcă omorâse din ordin. 

— Părea sănătos, i-am răspuns. , 

— Prost eşti, mă, mi-a râs în nas Pietro. Asta nu moare de 
moarte bună. Mafia îi face de petrecanie. 

Am clătinat din cap cu neîncredere. 

— E păzit bine. Dacă l-ai fi văzut cum îl înconjurau gardienii... 

— Hm! a exclamat Pietro în derâdere. 


— 113 — 


Mă îndoiam de vorbele lui Pietro. De câte ori măturam culoarul 
din faţa celulei lui Galatolo, puteam să-mi dau seama cât era de 
bine păzit. Un gardian făcea în permanenţă de veghe la uşa celulei. 
Din trei în trei ceasuri, gardianul-şef venea să se asigure că totul e 
în ordine. 

— Ai să vezi că nu scapă, îmi spunea invariabil Pietro. 

— Ştie într-adevăr atât de multe? l-am întrebat. 

— Ştie. Ştie foarte multe lucruri. Ar putea să arunce în aer Mafia. 
Dar sunt prea numeroşi cei care vor să-i închidă gura. N-are nici o 
şansă. Nici o şansă. Ai să vezi... 

Ajunsesem să urmăresc cu pasionat interes lupta surdă dintre 
Galatolo şi Mafia. 

De la Pietro am încercat să aflu amănunte despre Galatolo. 
Pietro nu s-a sfiit să mi le furnizeze. Mafioţii îşi spun multe între 
patru ochi. Devin tăcuţi numai când au de-a face cu autorităţile. 

— Intr-o vreme, mi-a spus el, Sicilia era bântuită de tâlhari. 
Bandalamanti, Turrisi, La Marca, Linzzo, Alfano, Baiamonte, 
Labruzzo, Giuliano, Avila, Renna şi alţii. Vreo douăzeci de bande îşi 
împărţiseră Sicilia în zone păzite cu străşnicie. Işi băteau joc şi de 
autorităţi, şi de Mafia. Era după război. Mafia nu se aşezase încă 
bine pe picioarele ei. Banda lui Guarini era cea mai puternică. lar 
Galatolo era mâna dreaptă a lui Guarini. Ucidea cu sânge rece, dar 
şi cu o cruzime care îi atrăsese porecla de „Fra Diavolo”, de 
„Giuseppe hiena” şi de „Giuseppe palermitanul”. Guarini, spre 
deosebire de Galatolo, era un bărbat spătos falnic, cu o mutră 
fioroasă, care te îngheţa. Eu nu l-am văzut decât o dată. Făceam 
parte din garda unui emisar al Mafiei, trimis să ducă tratative cu 
Guarini. Guarini ăsta era un tip straşnic. Ca să-şi facă prieteni cât 
mai mulţi, împărțea parte din pradă săracilor, care ajunseseră să 
vadă în el un sfânt. Oamenii ăştia îşi plăteau datoria lor de 
recunoştinţă aducându-i informaţii, ascunzându-l la nevoie, 
acoperindu-i urmele. Galatolo avea un văr mafiot de seamă. Prin 
vărul lui Galatolo, Mafia a încercat să intre în legătură cu Guarini. Și 
a reuşit. Galatolo a ajuns astfel să mijlocească o colaborare strânsă 
între „Onorata Familie” şi cel mai puternic şef de bandă din Sicilia. 
Mafia şi Guarini s-au înţeles să-şi unească forţele spre a zdrobi 
bandele independente şi a se face stăpâni asupra insulei. Adevărul 
este că Mafia voia să-l folosească pe Guarini ca unealtă. După 
lichidarea bandelor, avea să se descotorosească şi de el. Guarini 
gândea la fel despre Mafia. Prietenii de azi trebuiau să se încaiere 


— 114 — 


mâine. Şi unii şi alţii ştiau lucrul ăsta, dar până atunci se îmbrăţişau 
prieteneşte. 

In clipa aceea Pietro a fost chemat la vorbitor, aşa că a trebuit să 
lase povestea neterminată. 

Când m-am dus să mătur coridorul prin faţa celulei lui Galatolo, 
am tras cu ochiul într-acolo. Se făcuseră schimbări. În celula 
fostului locotenent al lui Guarini fusese instalat un om bătrân. Am 
aflat mai târziu că era tatăl lui Galatolo, care executa în acel timp o 
pedeapsă privativă de libertate. 

Gardianul care făcea de pază mă privea bănuitor. Când m-am 
apropiat, măturând, de uşa celulei cu pricina, m-a poftit să-i dau 
mai repede şi să mă îndepărtez de acolo. 

Seara, Pietro şi-a continuat povestirea. 

— Curând după încheierea pactului dintre Guarini şi Mafia, 
asasinatele au început să curgă.  Căpeteniile bandelor 
independente cădeau pe rând în cursele întinse. Informatorii lui 
Guarini şi oamenii Mafiei făceau treabă bună. Turrisi şi opt din 
bandiții săi au fost găsiţi ucişi într-un hambar. S-a spus că i-ar fi 
împuşcat carabinierii, dar nu era adevărat. Fiul lui Baiamonte a 
pierit ciuruit de gloanţe, lângă o căpiţă de fân. Tatăl său i-a 
împărtăşit soarta, după o săptămână. Cadavrele arse ale lui Renna 
şi ale altor patru oameni din banda sa au fost găsite într-o casă 
cuprinsă de flăcări. Liuzzo, Taravello şi Chifolo şi-au încheiat 
isprăvile în fundul unei prăpăstii, după o luptă înverşunată. Avila a 
fost împuşcat într-o noapte, pe când cobora tainic din munţi la 
nevastă-sa. Callo şi Mazzaresa au căzut seceraţi de gloanţe de 
pistol mitralieră. Dar în corpurile lor s-au găsit şi alice trase din 
puşti de vânătoare cu două ţevi. Asta a dat multora de gândit. In 
acelaşi timp erau atacați şi oameni care n-aveau nici o legătură cu 
bandele independente.  Moşieri, neguţători, fermieri înstăriți, 
adversari ai Mafiei. Se dezlănţuise un măcel pe care carabinierii se 
străduiau zadarnic să-l stăvilească. Şi din rândurile acestora au 
căzut mulţi oameni. N 

Pietro se încălzise vorbind. Işi petrecea mâna peste faţă şi 
exclama din când în când: 

— Măi băiatule, era prăpăd! Curgeau râuri de sânge. Noaptea 
nimeni nu mai îndrăznea să iasă din casă. După apusul soarelui, 
străzile se pustiau de parcă holera ar fi bântuit târgurile şi satele. 
Lupta asta cumplită, pe viaţă şi pe moarte, a durat câţiva ani. Una 
câte una, bandele erau măturate de pe faţa pământului. Apoi 


— 115 — 


numai banda lui Guarini şi Mafia au rămas să-şi împartă puterea. 
Dar Sicilia e ca un fel de teacă în care nu încap două săbii. După un 
timp au început să cadă şi oameni de-ai lui Guarini. Erau ucişi fie de 
carabinierii informaţi de necunoscuţi asupra locurilor unde puteau fi 
găsiţi bandiții, fie atraşi în curse şi măcelăriți. Cădeau şi mafioţi, 
însă mai puţini, fiindcă erau bine organizaţi şi se bucurau uneori şi 
de protecţia autorităţilor. Lupta surdă dintre Guarini şi Mafia a 
căpătat încetul cu încetul înfăţişarea unui război deschis. Când şi-a 
dat seama că a fost înşelat, Guarini a întocmit un document în care 
a dezvăluit toate combinaţiile lui cu şefii „Onoratei Familii”. A dat 
documentul în păstrare unui om de încredere, Aloisio Sciacca. In 
caz că Guarini ar fi fost ucis, Sciacca avea sarcină să predea hârtia 
autorităţilor. Intre timp lupta se încrâncena tot mai mult. Într-o 
noapte, Guarini şi câţiva din cei mai apropiaţi oameni ai săi au 
căzut într-o ambuscadă şi au fost ucişi până la unul. Nu se ştie nici 
până azi cine i-a căsăpit. Lumea spune că Galatolo ar fi fost autorul. 
Cică l-ar fi cumpărat Mafia. Se prea poate, fiindcă în noaptea în 
care a fost lichidat Guarini, a trecut în lumea drepţilor, cu un glonte 
tras în ceafă, şi Aloisio Sciacca. Cu ocazia asta documentul a 
dispărut. Lui Galatolo i se făgăduise marea cu sarea. Bani mulţi, 
iertarea tuturor păcatelor şi un bilet pentru Statele Unite. Asta era 
preţul trădării, într-o noapte însă, pe când Galatolo se întorcea de la 
o nuntă, s-a tras asupra lui de pe acoperişul unei case. N-a fost 
nimerit. Şi-a dat seama că „Onorata Familie” avea de gând să-l 
cruţe. Ştia prea multe. Işi jucase rolul, aşa că putea să dispară. 
Galatolo s-a prezentat atunci autorităţilor. A declarat că e în 
stăpânirea unor dovezi care pot vâri la închisoare, pentru mulţi ani, 
pe mai toate căpeteniile Mafiei... Asta e povestea lui Giuseppe 
Galatolo. După cum vezi omul trebuie să moară, înainte de a apuca 
să vorbească. Şi va muri, în ciuda măsurilor de prevedere pe care şi 
le ia. 

Convingerea cu care vorbea Pietro mă impresionase. Pe de altă 
parte, mă încolţise teama. Dacă Giuseppe Galatolo va izbuti să 
doboare Mafia, ce se va întâmpla cu mine? Cine mă va mai scoate 
din închisoare? Nu voi rămâne să ispăşesc crima altuia? Incepusem 
să nu mai dorm noaptea. Celula lui Galatolo mă atrăgea ca un mag- 
net. Abia aşteptam să mătur prin faţa uşii sale, ca să mai trag cu 
urechea. 

Intr-o zi, pe când făceam curăţenie pe culoar, gardianul care-l 
păzea pe Galatolo m-a privit pieziş. 


— 116 — 


— Hai, mişcă mai repede! Ce te tot învârteşti pe aici. 

Tocmai atunci a venit în inspecţie şi gardianul-şef. Nu ştiu ce i-a 
raportat gardianul de serviciu superiorului său, dar am putut să 
deduc după cele ce s-au întâmplat mai târziu. 

Terminasem de măturat şi mă înapoiasem în celula mea, când 
m-am pomenit cu trei gardieni că dau năvadă şi după ce m-au 
percheziţionat corporal, l-au luat şi pe Pietro Sciortino la puricat. Au 
întors apoi celula cu fundul în sus. N-au găsit nimic, fiindcă nici nu 
aveau ce găsi. După plecarea lor, Pietro mi-a rânjit triumfător. 

— Socoteau că vor găsi otravă sau vreo maşină infernală. Prostii! 
Galatolo n-o să apuce ziua procesului. Ai să vezi. 

Credeam că n-o să mai fiu pus să mătur prin faţa celulei lui 
Galatolo, dar m-am înşelat. A rămas să-mi văd mai departe de 
corvoadă. După percheziţia aceea, probabil că mă socoteau 
inofensiv. 

Am putut să observ ce lux de precauţiuni se luau pentru paza lui. 
Bucătarul-şef al închisorii îi prepara personal mâncărurile. Galatolo 
era autorizat să le miroasă, să le guste, şi dacă i se părea ceva 
suspect, să le refuze. | se pregăteau imediat altele. Avea în celulă 
farfuriile, ceştile, paharele şi tacâmurile lui. Şi le spăla singur. Tot în 
celulă păstra zahăr şi cafea, de care nici el şi nici tatăl său nu se 
puteau lipsi. 

intr-o după-amiază - ţin minte că se întunecase devreme şi că 
cerul plumburiu ameninţa cu ninsoarea - mă aflam în celula mea. 
Pietro se îmbolnăvise de ocluzie intestinală şi era internat în 
infirmeria închisorii. Fusese operat, dar nu se ştia dacă va scăpa cu 
viaţă. 

In locul lui Pietro, mi se adusese un nou tovarăş de celulă. Un 
călugăr Teofilo Genco. 

Deodată am auzit o mare forfotă pe culoare. Gardienii alergau de 
colo până colo de parcă i-ar fi lovit strechea. 

Prin telegraful nostru, al deţinuţilor, am aflat marea veste. 
Giuseppe Galatolo murise. Pregătise cafea în ibricul său personal, 
cu cafeaua şi zahărul propriu. Umpluse apoi trei ceşti - spălate în 
prealabil tot de el - una pentru tatăl său, a doua pentru gardianul 
de serviciu şi a treia pentru el însuşi. Abia sorbise câteva înghiţituri, 
că îl apucaseră nişte colici violente. Se repezise la o sticlă cu ulei 
pe care o ţinea pe masă. Se spune că uleiul provoacă vărsături care 
ajută la eliminarea otrăvii pe cale bucală. 

N-a mai avut puterea să-l înghită. Sub ochii îngroziţi ai tatălui 


— 117 — 


său şi ai gardianului de serviciu, s-a zvârcolit de câteva ori, urlând 
de durere, apoi şi-a dat sufletul. 

In zaţul din ceaşca lui Galatolo s-au găsit urme de nitrat de 
stricnina. In celelalte două ceşti nu s-a constatat prezenţa vreunei 
otrăvi. 

Cum a ajuns stricnina în cafeaua lui Galatolo? Cine poate şti? Au 
trecut de atunci cincisprezece ani. Nimeni n-a reuşit să facă lumină 
asupra modului în care a fost otrăvit locotenentul lui Guarini. O 
dată cu moartea lui a dispărut şi documentul menit să compromită 
pe marile căpetenii ale Mafiei. „Onorata Familie” ştia să-şi păstreze 
secretele... 


Sfârşitul Corinei m-a impresionat mult. Mă simt vinovat de 
moartea ei. Dacă n-aş fi târât-o în aventura asta, acum ar fi fost în 
viaţă. 

Nu-mi pierd totuşi vremea lăsându-mă pradă gându-rilor negre. 
Regretele mele nu o pot ajuta cu nimic. S-a întunecat. Trebuie să 
scap de Fiatul Corinei, îl cunosc oamenii Mafiei şi în curând îl va 
urmări şi poliţia. 

In faţa unui restaurant de pe via del Tribunali sunt staționate 
câteva automobile. Opresc şi eu Fiatul în spatele ultimei maşini. Mă 
uit în jur. Nu văd nici un paznic. Terenul e liber. Trebuie să schimb 
Fiatul cu altă maşină. Dar cum am să reuşesc? Nu am asupra mea 
chei potrivite cu care să deschid portiera. Trebuie să mă bizui pe 
noroc. Poate că voi găsi vreun geam lăsat, sau vreo portieră 
descuiată. In lumea asta sunt destui uituci. 

Cobor din Fiat. Mă apropii de prima maşină. Cu aerul cel mai 
firesc din lume, îi încerc portiera. Dacă m-ar vedea cineva în afară 
de proprietar, şi-ar închipui că umblu la maşina mea, atât sunt de 
liniştit şi de sigur de mişcări, încerc portierele celei de-a doua 
maşini. larăşi încuiate. Am ghinion. Nu-mi pierd calmul. În clipa 
aceea, în spaţiul liber dintre două maşini - aflat chiar în faţa mea - 
opreşte un Fiat 600 cenuşiu, stropit cu noroi. Din maşină coboară 
doi îndrăgostiţi. Se privesc în ochi şi se ţin de mână. Nu-şi vorbesc, 
dar se înţeleg perfect din priviri. Se mai găsesc pe lume şi 
asemenea exemplare. 

Bărbatul e atât de îndrăgostit încât a uitat să-şi încuie maşina. 
Poate că nu o încuie nici în împrejurări normale. Pe cine să tenteze 
un Fiat 600, cenuşiu, care după înfăţişare pare să aibă multe zeci 
de mii de kilometri la activ. Pe mine însă mă tentează. 


— 118 — 


Perechea de îndrăgostiţi intră în gangul casei. Le aud paşii 
călcând pe pardoseala gangului. O uşă se deschide scârţâind, apoi 
nimic. 

Aştept mai bine de un minut. Ca să nu dau de bănuit, mă prefac 
că vreau să-mi aprind o ţigară, dar că vântul îmi joacă festa, 
stingându-mi chibrit după chibrit. Mă mai uit o dată în susul şi în 
josul străzii, apoi deschid fără grabă portiera Fiatului 600 şi mă 
instalez la volan. Demarez. Schimbătorul de viteză cârâie. Maşina e 
uzată. Sper că n-are să mă lase pe drum. Cu oarecare regret las în 
urmă Fiatul Dino, care executa cu atâta fidelitate comenzile. Ca să 
circul mai departe cu maşina Corinei ar fi echivalent cu o 
echilibristică pe un butoi cu dinamită şi cu fitilul aprins. 

Mă grăbesc să ies din Termini. S-a întunecat de-a binelea. Mă uit 
din când în când prin oglinda retrovizorului. Până mâine se pare că 
nu voi fi deranjat. Cred că am reuşit să mă strecor prin găurile 
plasei în care mafioţii au nădăjduit să mă prindă. 

Simt în buzunar, la piept, ochelarii cu lentile mari, colorate, ai 
Corinei. Îi păstrez. Poate au să-mi mai servească. 

O iau spre Villafrati. Mă păleşte deodată o foame grozavă, îmi 
aduc aminte că de dimineaţă şi până acum n-am mâncat nimic în 
afară de un măr. Am plecat din Termini atât de precipitat, încât am 
uitat să-mi cumpăr măcar o bucată de pâine. Am să repar 
neglijenţa aceasta la Villafrati. In port-sculele de sub bord găsesc 
un mic aparat de radio cu tranzistori. Singura mea legătură cu 
lumea. O lume de care nu ştiu cum să fug mai repede. 

Bezna îmi înconjoară maşina. Numai în faţă, farurile, destul de 
slabe, luminează mediocru şoseaua. Culmea ar fi să mă lase 
acumulatorii. Benzină am destulă până la Villafrati. 

Dau drumul la radio. Muzică populară. Cântă Adriano Celentano. 
Urmează ştirile. Declaraţiile primului ministru şi greva salariaţilor 
din transporturi mă lasă rece. Mă amuză relatarea amănunţită a 
unui hold-up la Milano. Deodată, o altă ştire mă face să ciulesc 
urechile. Cadavrul lui Ercole a fost găsit de un păstor. Carabinierii 
fac cercetări. N-au decât. Nu vor fi în stare să-mi dea de urmă. 
Mafia va avea grijă să încurce pistele. Nu vrea să amestece 
autorităţile în răfuiala cu mine, N-are interesul să iau contact cu 
poliţia. Imi vine să râd. Singur împotriva Mafiei! Un bun titlu de 
roman. Dacă scap cu viaţă am să mă apuc de literatură. De ce nu? 
Papillon s-a făcut milionar cu romanul evadărilor lui. Eu am multe 
de spus. Dacă aş aşterne pe hârtie tot ce ştiu, ar sări în aer nu 


— 119 — 


numai „Onorata Familie” siciliană, dar şi întreaga „Cosa Nostra” de 
dincolo de ocean. Numele meu ar figura în toate vitrinele librăriilor. 
Lumea şi-ar smulge cartea. Aş deveni celebru peste noapte. 
Celebru? E puţin zis. Preşedintele Statelor Unite s-a luat la trântă cu 
„Cosa Nostra” fără să o poată clinti. Eu aş putea s-o dau peste cap. 
Ar fi destul să spun câteva cuvinte. Declaraţiile lui Joe Valachi ar 
rămâne un fleac faţă de ceea ce ştiu eu. N-am fost pe degeaba un 
boss. Da, da, un adevărat boss. Am dispus de atâta putere încât 
era de ajuns să doresc ceva ca să obţin totul. Aveam în solda mea 
nu numai mafioţi, gata să-mi execute orbeşte ordinele, ci şi 
poliţişti, politicieni, avocaţi, medici, bancheri. Un adevărat stat în 
stat. Puteam să dobor un întreg consiliu municipal, să invalidez ale- 
gerea unui judecător, să intoxic cu stupefiante o universitate, să 
împănez cu tripouri şi bordeluri orice stat din Uniune, să organizez 
manifestații şi contramanifestaţii, să finanţez pe rasişti şi pe filo- 
negri, numai să creez haos, dezordine, nemulțumiri. Am fost mare 
şi puternic. M-am războit cu mai toate poliţiile din lume. Cu F.B.l-ul, 
cu Interpol-ul, cu Scotland-Yard-ul, cu faimoasa Surete din Franţa, 
cu poliţia din R.F.G. şi din Spania, din Mexico şi din India, din 
Brazilia şi din Republica Sud-Africană. Fiecare treaptă pe care am 
urcat-o în ierarhia Mafiei a fost legată de oameni şi de evenimente 
care îmi revin acum în minte cu o forţă şi o frecvenţă din ce în ce 
mai mari. Uneori trecutul şi prezentul ajung să se confunde, 
halucinant. E ca şi când aş trăi un vis. Oameni care au murit de 
mult şi oameni vii se înlănţuiesc într-un dans macabru, mă 
înconjoară, contorsionându-se grotesc, îmi râd în nas, îmi dau cu 
tifla, se strâmbă la mine... E îngrozitor... Ţâşnesc din beznă, se 
materializează în lumina farurilor, plutind, legănându-se în aer 
asemenea unor figurine atârnate în chip de porte-bonheur la 
parbrizul maşinilor. Uneori siluetele sunt atât de bine cunoscute 
încât apăs instinctiv pe frână, ca să nu le iau în botul Fiatului. 
Oboseala sau tensiunea nervoasă îmi joacă festa. Nu trebuie să mă 
las pradă fantasmelor. Morţii n-au ce căuta printre cei vii. Şi eu sunt 
viu. Primejdios de viu pentru acei care vor să mă ucidă. Eu, 
hăituitul, am suprimat până acum pe trei dintre duşmanii mei. Cei 
doi inşi care au venit să mă execute, la miezul nopţii, şi Ercole. 
Dacă va fi nevoie voi mai înscrie şi pe alţii pe răbojul morţilor. Care 
pe care... 


Eu sau Alberto? 


— 120 — 


Din clipa în care am dat ochii cu Alberto la Calcutta, am ştiut că 
între mine şi omul acesta se va angaja o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Sunt anumite premoniţiuni care nu te înşeală. Se trezesc 
probabil în noi instincte ancestrale pe care civilizaţia şi cultura le-au 
tocit, le-au atrofiat, dar nu au reuşit să le suprime. 

După încheierea misiunii mele în Liban, mi s-a încredinţat o 
sarcină nouă, de încredere. Don Ugo Alcesi, a cărui preţuire o 
câştigasem încă din închisoare, veghea asupra mea aşa cum 
vegheasem eu la căpătâiul său după ce nevastă-sa, înnebunită de 
gelozie, îl înjunghiase în vorbitorul închisorii. Trebuia să-l secondez 
pe Alberto Mariano Nocera, şeful unei vaste reţele de traficanţi de 
aur şi de stupefiante, care operau în Asia Mică şi în India, având 
ramificații până la Macao, Hong Kong şi Tokio. Organizaţia lui 
Nocera era subordonată Mafiei siciliene. N 

Inainte de a părăsi Palermo, Don Ugo mă chemase la el acasă. In 
faţa unei cafele stropită cu rom Bacardi, îmi vorbise confidenţial. 

— În India să fii cu ochii în patru. Îl bănuim pe Nocera că joacă pe 
două tablouri. Avem în orice caz indicii că ar fi purtat discuţii 
secrete cu doi emisari ai Mafiei americane. „Cosa mostra” vrea să 
ne ia locul în India şi în Orientul îndepărtat. Nu avem de gând să ne 
lăsăm înşelaţi de Nocera. 

Don Ugo îmi înmânase un cifru. 

— Acesta e codul tău personal. Numai tu şi cu mine ştim de 
existenţa lui. Te foloseşti de el ori de câte ori ai să-mi raportezi 
ceva important în legătură cu jocul dublu al lui Nocera. Pentru orice 
alte comunicaţii, întrebuinţezi codul de serviciu. 

Am debarcat pe aeroportul Dum Dum din Calcutta într-o 
dimineaţă la ora şapte. Călătoria - cu un Boeing 707, al societăţii 
Lufthansa - se desfăşurase în condiţii ideale. Făcusem două escale, 
la Cairo şi la Karaci. Survolasem piramidele în asfinţit, iar curând 
după miezul nopţii mă delectasem cu priveliştea luminilor capitalei 
pakistaneze. Mă simţeam odihnit şi bine dispus. O stewardesă 
foarte amabilă, pe care o cunoşteam, căci mă servise în câteva 
rânduri pe rutele europene, mi tratase în reprize dese cu toate 
bunătăţile aflate la bord. 

Când rosteam în copilărie cuvântul India îmi imaginam un 
furnicar cu sute de milioane de oameni, bântuiţi de molime, reptile, 
foamete, secetă şi mai ales de thugi. Lepra şi thugii mă 
înspăimântau mai mult decât toate celelalte calamităţi. Imi mai 
închipuiam că soarele străluceşte veşnic pe cerul Indiei. 


— 121 — 


Pe aeroportul din Calcutta am încercat prima surpriză. Ploua. O 
ploaie caldă, spulberată de vânt, ca un duş ţâşnind dintr-o rozetă 
rotitoare. A doua surpriză a fost de altă natură. La coborârea din 
avion nu mă aştepta nimeni, deşi sosirea mea fusese anunţată. 

Am aşteptat două ore în holul aerogării. La început timpul a 
trecut uşor, căci mă amuzam privind lumea aceea exotică şi foarte 
colorată. Pe măsură ce minutele treceau, începeam să-mi pierd 
răbdarea. Nesocotea oare Nocera prezenţa mea la Calcutta? 
Incerca să-şi arate colții? 

La sfârşitul celor două ore de aşteptare, am cerut la biroul de 
informaţii al aerogării adresa unui hotel de categorie superioară. Mi 
s-a recomandat hotelul „Great Eastern”. Mi-am urcat bagajele într- 
un taxi şi, după un sfert de oră de mers printr-o ploaie 
antediluviană am debarcat la caravanseraiul indicat. 

Am găsit o cameră bună. Îndată după instalare, am coborât în 
hol ca să dau un telex la Palermo. In vreme ce traversam holul, am 
avut senzaţia netă că sunt urmărit. Când ai o ocupaţie ca a mea, 
instinctele ţi se ascut. Am schimbat direcţia. M-am apropiat de un 
ghişeu cu ilustrate şi am început să caut ostentativ câteva cărţi 
poştale cu vederi mai interesante. Ghişeul era încadrat de nişte 
oglinzi, care îmi permiteau să trag cu ochiul la tot ce se petrecea în 
spatele meu. 

Un tip arămiu - levantin după toate aparențele - consulta de 
formă un orar al avioanelor PANAM, urmărindu-mi în acelaşi timp 
fiecare mişcare. 

Am cumpărat trei cărţi poştale, apoi m-am îndreptat fără grabă 
spre Telex. Levantinul mă urmărea de la distanţă. 

Am dat un telex cifrat, prin care îl anunţam pe Don Ugo de 
primirea caldă care mi se făcuse. 

— Domnişoară, m-am adresat fetei care transmisese 
comunicarea mea, dacă soseşte răspunsul mai devreme de o 
jumătate de oră, mi-l trimiţi la bar. 

— Prea bine, domnule. 

Am plecat spre bar. Când am traversat holul, am observat că 
levantinul face un semn discret unui ins cu mutră vag mongoloidă, 
care s-a şi topit printre oameni. 

Am intrat în bar, am comandat un Dauquiri, şi după ce l-am băut, 
am ieşit în hol, îndreptându-mă spre ascensor. Levantinul n-a mai 
aşteptat să vadă dacă mă urc în ascensor, şi s-a repezit într-o 
cabină telefonică. Am înţeles imediat că telefona mongoloidului - 


— 122 — 


care în clipa aceea îmi scotocea desigur prin bagajele din cameră - 
că trebuie să o şteargă. Am făcut stânga împrejur şi m-am repezit 
pe urmele levantinului. L-am prins tocmai când cerea la telefon 
camera mea. 

Am intrat în cabină peste el, şi în vreme ce apăsam cu stânga 
furca aparatului, i-am înfipt cu dreapta în pântece pistolul pe care-l 
tineam în buzunarul de jos al sacoului. 

— Ce-i mai telefonezi, i-am spus eu, haidem sus. 

Rostogolea nişte ochi terorizaţi. II luasem prin surprindere. 

— Nu înţeleg ce vreţi cu mine, a bâiguit el. 

— Ai să înţelegi imediat, am replicat. 

L-am apucat cu stânga de braţ. Era mai mărunt şi mai pirpiriu 
decât mine. L-am împins pe scări în sus. Era atât de buimăcit de 
ceea ce i se întâmpla, încât nici n-a încercat să se împotrivească. 

Am urcat împreună până la etajul doi. Când am ajuns în faţa uşii 
camerei mele, i-am vârât iarăşi pistolul între coaste. 

— Intră! i-am poruncit. : 

A şovăit o clipă, apoi s-a executat. A deschis uşa. In clipa în care 
a intrat, un tip care stătea ascuns după uşă l-a doborât cu o 
lovitură de Karate aplicată peste grumaz, Levantinul n-a apucat să 
scoată un geamăt. S-a prăbuşit cât era de lung pe covor. 

In aceeaşi clipă, am înşfăcat mâna tipului şi l-am tras brusc spre 
mine, izbindu-l cu faţa în plin de canatul uşii. L-am împins brusc 
înapoi şi i-am proiectat un pumn în nasul din care sângele începuse 
deja să ţâşnească. Mongoloidul a căzut de-a berbeleaca peste 
levantin. 

Am intrat în cameră şi am încuiat uşa. Am început apoi să-i 
prelucrez. Le-am deşertat buzunarele de arme. Levantinul era în 
nesimţire. N-am lăsat însă nimic la voia întâmplării şi i-am mai 
aplicat una în ţeastă, cu patul pistolului, ca să-i prelungesc somnul. 
După aceea l-am luat la rost pe mongoloid. Fiindcă zăcea pe covor, 
l-am apucat de un braţ şi i l-am răsucit până l-am trezit din leşin. 
Când a început să geamă, am slăbit strânsoarea. 

— Vorbeşte! l-am sfătuit. f 

Ceda mai greu decât levantinul. Işi strânsese buzele şi mă privea 
cu un fel de sfidare. Am accentuat răsucirea. Stropi de sudoare au 
început să-i apară pe frunte. Făcea eforturi să nu urle. 

— Cine te-a trimis? l-am întrebat. Cine? Dă-ţi drumul la viers, că 
de mine tot nu scapi! 

Când şi-a dat seama că orice rezistență e inutilă şi că prelungirea 


— 123 — 


tăcerii putea să-l coste ruperea braţului, şi-a dezlegat limba. 

— Nocera! a bolborosit. 

— Ce-a vrut? 

— S-a temut să nu fii un spion al poliţiei. 

Era limpede că îmi servea o minciună gogonată. Nocera ţintise 
să pună mâna pe cifrul meu, ca să afle mai târziu tot ceea ce 
aveam să comunic celor din Sicilia. 

L-am pleznit pe mongoloid peste bot. 

— Minti! m-am răstit, şi i-am răsucit încă puţin braţul. 

— Cifrul! gemu el. 

L-am apucat de ceafă şi l-am ridicat în sus ca pe un căţel. Era 
foarte uşor. l-am ars două palme zdravene, ca să-l năucesc şi să nu 
mai încerce să-mi reziste. Mi-am scos batista scrobită din buzunarul 
de la pieptul hainei şi i-am pus-o în mâna. 

— Când coborâm în hol, să ţii batista la nas. Să nu fii văzut plin 
de sânge. Nu e cazul să mă compromit aici în hotel. 

— Unde mergem? mă întrebă el. 

— La şeful tău. La Nocera. 

Pe levantin l-am lăsat în cameră. După trezire, n-avea decât să-şi 
ia valea. Nu mă mai interesa. 

Peste douăzeci de minute intram însoţit de mongoloid într-o 
clădire foarte arătoasă de pe Lindsay Street. In stânga intrării, scria 
pe o placă de marmură roşie: „Officio exportazione Asia”. Am 
traversat un hol mare, cu ghişeuri, dar cu o clientelă foarte redusă 
- oficial nu era decât un paravan pentru adevărata activitate a 
organizaţiei -, am urcat o scară respectabilă, cu trepte de mar- 
mură, şi după ce am străbătut un culoar străjuit de uşi de stejar 
lustruit, am intrat într-o încăpere cu un birou la care lucra o 
secretară. 

La apariţia mea şi a mongpoloidului, secretara s-a ridicat uluită de 
pe scaun. 

— Pe cine să anunţ? 

— Mă anunţ singur, am rostit. Nocera e aici? 

— E în conferinţă cu reprezentantul unei firme din Hong Kong. 

Am deschis cu putere uşa de la cabinetul lui Nocera. L-am împins 
pe mongoloid înaintea mea, apoi l-am îmbrâncit peste biroul 
patronului său. In cădere, tipul a răsturnat o călimară monumentală 
vărsând cerneala peste hârtii dactilografiate. 

— Ce înseamnă asta? a sărit de pe fotoliul din dosul biroului un 
tip voinic ca un taur, cu părul creţ, lăsat în franjuri pe frunte, cu 


— 124 — 


nasul borcănat şi fălci proeminente. 

Tipul sclivisit, în haine gris de şantung, care stătea pe o canapea, 
în dreapta fotoliului, mă privea cu nişte ochi rotunzi, de broscoi. 

— Îţi întorc vizita pe care oamenii tăi mi-au făcut-o la hotel, i-am 
răspuns eu şefului. 

M-am aşezat într-un fotoliu, în vreme ce mongoloidul se ridica 
jalnic în picioare şi încerca să facă ordine pe birou. 

L-am arătat cu mâna pe tipul în haine de şantung: 

— Termină cu dumnealui. Pe urmă să putem sta de vorbă în 
linişte... 


Ce faruri puternice! Mă orbesc! 

Reduc acceleraţia. 

Din direcţia opusă se apropie un mastodont cu şase faruri. Trece 
pe lângă mine duduind. Din puţin am scăpat să nu mă vâre în şanţ. 
Camionagiii ăştia sunt îngrozitori! Conduc aiurea. 

Apăs moderat pe accelerator. Nu am nici un interes să merg 
prea repede. Luminile lui Villafrati apar după o cotitură a şoselei. 
Deşi nu e prea târziu, orăşelul e pe jumătate adormit. Intru într-o 
cârciumă şi îmi cumpăr două sandvişuri. Beau şi un pahar cu vin 
roşu. Toate operaţiile astea le-am făcut expeditiv. Mă urc în maşină 
şi plec mai departe în noapte. 

După un sfert de oră de mers, ochesc pe stânga şoselei o 
pădurice, în care trag maşina. E mai mult o perdea de pomi la 
adăpostul căreia garez. Aici am să-mi petrec noaptea. Vremea s-a 
răcit. O pătură mi-ar fi prins foarte bine. Mănânc sandvişurile cu 
mare poftă. Ridic gulerul trench-coatului, trag pălăria pe nas, apoi 
mă ghemuiesc pe banchetă, închid ochii. Inainte de a adormi, 
recapitulez evenimentele zilei. Nu am nici un motiv să privesc 
lucrurile în roz. Dau drumul la radio. Inainte de culcare simt nevoia 
să-mi spăl creierii de gândurile prea cenuşii, cu puţină muzică de 
dans. 

Ce deosebire între confortul de ieri noapte - un pat larg şi moale, 
băuturi şi ţigări fine, iar ca supliment, corpul Veronicăi - şi condiţiile 
incomode de acum. O banchetă strâmtă, capul rezemat de volan, 
genunchii aproape de gură. 

Mi-e somn... 

Mi-e foarte somn... 

Mă trezesc în zori. Sau cel puţin aşa gândesc eu, ghidându-mă 
după lumina cenuşie filtrată printre coroanele copacilor pirpirii. 


— 125 — 


Burniţează. Când mă uit la ceas, constat că s-a făcut ora opt şi 
jumătate. 

Am dormit foarte greu, Mi-au amorţit spatele şi picioarele. M-a 
pătruns frigul. Cobor din maşină şi fac câteva mişcări de înviorare. 
Trag în piept aerul curat. 

Ce surpriză îmi va mai rezerva şi ziua asta? 

Trebuie să-mi omor timpul până diseară. Nu am de gând să intru 
în Trapani înainte de asfinţitul soarelui. 

Mi s-a făcut iarăşi foame. Să mă înapoiez la Villafrati, sau să-mi 
cumpăr de mâncare la Corleone?... Cred că e mai prudent să fac 
drumul întors. La Villafrati nu mă cunoaşte nimeni. La Corleone 
sunt prea deocheat. Mai ales după scandalul de ieri. Nu am deloc 
poftă să mă întâlnesc cu tinerii pe care i-am cotonogit. Mi-aş urca 
oraşul în cap. Mă urc la volan. Scot maşina dintre copaci şi pornesc 
agale spre Villafrati. Vremea asta închisă mă indispune grozav. 

După un sfert de oră intru în orăşel. Opresc maşina în centru, dar 
într-un loc mai retras. Fac câţiva paşi până la prima cârciumă 
deschisă. Mă înfrupt cu două ouă fierte, cu câteva felii de şuncă şi 
cu puţină brânză, nu prea faimoasă. Stropesc totul cu două pahare 
de vin alb. Imi prepar şi câteva sandvişuri pentru prânz. Poate că n- 
am să mai pot face halte prin oraşe. j 

Plătesc. Sătul, ies în stradă. Maşina mă aşteaptă cuminte. În 
preajma ei, trei copii se joacă gălăgios cu o minge. De nu mi-ar 
sparge vreun geam. Pe vremea asta câinoasă, nu e plăcut să circuli 
cu fereastra deschisă. 

Unul din băieţi trage un şut în minge. Al doilea ţânc se aruncă să 
o prindă, în stilul unui portar cu aere de profesionist. O scapă însă 
şi mingea se rostogoleşte sub maşină. 

O explozie face să se cutremure pământul şi să se spargă 
geamurile clădirilor din apropiere. Fiatul meu a sărit în aer. Copiii, 
doborâţi de forţa undei de şoc, au căzut la pământ. Sunt însă 
nevătămaţi, căci peste câteva clipe se ridică de jos şi o iau la 
goană, urlând. La ferestrele caselor, în pragul uşilor, au apărut 
mutre înspăimântate, dar curioase. 

Oamenii încep să se adune. 

Fac stânga împrejur şi mă îndepărtez de locul exploziei. Nu am 
interesul să fiu văzut prin apropiere. Observ doi carabinieri care se 
îndreaptă în pas alergător spre rămăşiţele bietului Fiat. 

Pentru mine afacerea e simplă. In timp ce mă aflam la cârciumă, 
cineva a fixat sub maşină o bombă magnetică. Mingea a lovit-o 


— 126 — 


întâmplător, declanşându-i înainte de vreme mecanismul. 

inseamnă că am fost recunoscut în Villafrati. Semnalmentele 
mele au fost desigur transmise în toate colţurile Siciliei. Situaţia 
mea se complică din clipă în clipă. 

Merg strecurându-mă pe lângă ziduri. Trag cu coada ochiului 
spre toate ferestrele caselor. Caut să surprind vreo mişcare 
suspectă. 

Am ajuns într-o piaţetă. 

Un autobuz se apropie hurducându-se şi trosnind din toate 
încheieturile. Se opreşte în staţie. Coboară o femeie bătrână, cu un 
coş atârnat de braţ şi doi tineri. O fetişcană, gătită ca de sărbătoare 
se urcă. Mă urc şi eu tocmai când autobuzul se pune în mişcare. 
Autobuzul merge spre Corleone. Destinația îmi convine, căci mă 
apropie de Trapani. Maşina nu e prea încărcată. Vreo zece inşi, 
majoritate ţărani. Se vede că sunt de prin partea locului, după felul 
cum discută între ei şi cum schimbă glume cu şoferul. Două femei 
vorbesc despre costul legumelor. Un copil plânge. Huruitul 
motorului se îmbină cu murmurul conversaţiilor. 

Cred că la ora asta cei de la Palermo au aflat de eşuarea 
atentatului din Villafrati. Acum pun la cale alte atentate. Nino 
Bellocampo trebuie să crape. Numai că Nino Bellocampo nu vrea să 
crape. N-au decât să crape alţii. Nino are zece vieţi. Ca şi Kurt 
Buchalter... 


Pe Kurt Buchalter l-am cunoscut la Hamburg. Se ocupa cu 
comerţul de arme. Un comerţ exercitat în umbră, fiindcă şi 
furnizorii şi clienţii fugeau de lumină ca bufniţele. Buchalter avea şi 
o activitate care se desfăşurase la lumina zilei. Comerţul cu arme 
de vânătoare. Sub paravanul acestei firme inofensive, furniza 
armament uşor şi semi-greu amatorilor serioşi, dispuşi să-i 
plătească generos serviciile. 

Şi eu am achiziţionat arme de la Buchalter. Am încheiat, datorită 
lui, câteva afaceri bune. Ingrid mi l-a prezentat. Il cunoscuse şi ea 
într-un cerc de industriaşi care nu evitau combinaţiile dubioase, 
dacă acestea le procurau beneficii grase, proporţionale cu riscurile 
înfruntate. 

Buchalter era jovial, simpatic, glumeţ, cu siluetă de sportiv şi 
maniere de gentilom. Fruntea desfrunzită îi dădea un aer de 
intelectual rafinat. Inapoia acestei faţade mondene, acţiona un om 
dur, care nu-şi alegea mijloacele. Foarte punctual şi strict în 


— 127 — 


angajamentele sale, pretindea o comportare corespunzătoare din 
partea clienţilor. Dacă vreunul din ei întârzia să-şi onoreze 
obligaţiile, represaliile nu se lăsau aşteptate. Multe crime rămase 
nedescoperite îşi găseau cheia în seifurile lui Buchalter. Imi 
amintesc de pildă de cazul unui algerian, Yussuf Absulem, al cărui 
cadavru a fost găsit plutind, umflat ca un burduf, pe apele Rhinului, 
printre nişte şlepuri ancorate lângă podul Severin din Köln. 
Cercetările poliţiei n-au dat nici un rezultat. Intâmplător am aflat, 
mai târziu, că Yussuf lucrase cu Buchalter şi că Buchalter fusese 
nemulţumit de comportarea algerianului. 

Aceste, procedee i-au creat lui Buchalter numeroase inamiciţii. 
Era şi firesc. Intr-o zi o bombă de cinci kilograme, camuflată într-un 
extinctor, a explodat în anticamera biroului lui Buchalter, care se 
afla în acel moment în conferinţă cu trei oameni de afaceri. Unul 
dintre aceştia a fost ucis, iar altul - grav rănit. Buchalter a scăpat 
neatins. 

A doua oară, duşmanii i-au plasat o bombă sub masa din 
sufragerie. Bomba trebuia să explodeze în momentul în care 
întreaga lui familie avea să se adune în jurul mesei, spre a sărbători 
Paştele. Inainte de a intra în sufragerie, Buchalter a avut o idee. Să- 
şi fotografieze familia în grădină. In vreme ce îşi încerca talentele 
de fotograf, bomba a explodat, distrugând jumătate din casă. 
Dărâmăturile au rănit două din persoanele aflate în curte. Buchalter 
a scăpat iarăşi neatins. 

A treia oară i s-a pus o bombă în automobil. Buchalter plănuia să 
plece în oraş împreună cu mama şi cu soţia sa. In ultimul moment 
soţia a renunţat să mai plece. Buchalter s-a instalat la volan, 
plasându-şi mama alături de el, pe bancheta din faţă. Când a făcut 
contactul, bomba a explodat. Bătrâna doamnă a fost ucisă pe loc. 
Buchalter s-a ales cu o uşoară emoție. 

A patra oară, Buchalter circula cu o sută patruzeci de kilometri 
pe oră pe culoarul din mijloc al autostrăzii Hamburg - Lubeck. Un 
foc de armă, tras dintr-un gard viu de pe marginea autostrăzii, a 
făcut să explodeze un cauciuc din faţă. Maşina lui Buchalter a 
capotat, rostogolindu-se de câteva ori. Imediat, un mare număr de 
curioşi s-a adunat în jurul automobilului accidentat. Toată lumea 
era încredinţată că şoferul pierise strivit sub carcasa de fiare 
îndoite şi rupte. Spre surprinderea generală, Buchalter a ieşit de 
sub sfărâmături, întreg şi nevătămat. 

De atunci nimeni n-a mai încercat să-l suprime. Adversarii lui au 


— 128 — 


înţeles că orice încercare de a-l ucide era sortită eşecului. 

Toată povestea asta pare neverosimilă. Totuşi nu se 
îndepărtează cu o iotă de la adevăr. Poate că şi mafioţii, descurajaţi 
de repetatele lor eşecuri, vor renunţa la încercările de a-mi face de 
petrecanie. 

Dar nu trebuie să mă hrănesc cu iluzii. Mafioţii au altă 
mentalitate... 


Autobuzul s-a oprit în plin câmp. Pană de motor? Incidentul m-a 
trezit din gânduri. Oamenii încep să coboare din maşină. Coboară şi 
femeile. Şi copilul a încetat să mai plângă. Mă uit nedumerit pe 
geam. Nu se vede nici o casă în jur, nici o staţie de benzină, nici un 
stâlp care să indice un punct de oprire obligatorie. 

Inaintea maşinii nu văd nimic, fiindcă oamenii care coboară pe 
uşa din faţă îmi maschează parbrizul. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb pe şofer. 

Nu-mi place toată mişcarea asta. 

Şoferul întoarce, spre mine nişte ochi rotunzi, speriaţi. Un om în 
haine negre mă priveşte de asemenea speriat. Deodată înţeleg 
totul. 

În dreptul uşii din faţă a maşinii, un ins cu o puşcă de vânătoare 
în mână supraveghează pe cei care coboară. Săr de pe banchetă şi 
mă reped spre şofer care se pregăteşte să-şi părăsească volanul. In 
afară de mine şi de şofer, se mai află în maşină doar-trei oameni 
care îşi aşteaptă rândul să coboare. 

În faţa botului maşinii s-a pironit un alt individ, înarmat cu o 
puşcă de vânătoare. În câmpul meu vizual apare şi un al treilea, de 
asemenea cu o puşcă de vânătoare. 

Nu mai aştept urmarea. 

Scot pistolul şi îl înfig în ceafa şoferului. 

— Porneşte maşina, că de nu îţi zbor ţeasta. 

Se uită terorizat, când la individul din faţa maşinii, când la mine. 
Răceala ţevii pistolului îi inspiră, de bună seamă, mai multă frică 
decât puştile de vânătoare ale oamenilor de jos. 

— Inchide uşa! îi ordon iarăşi. 

Şoferul se execută. Demarează, în vreme ce uşa se închide cu 
zgomot sec, metalic. Ultimii doi oameni n-au mai apucat să 
coboare. 

Tipul din faţa botului maşinii sare în ultimul moment, în lături, 
spre a nu fi strivit de autobuzul care a luat-o brusc din loc. 


— 129 — 


Aud două focuri de armă. Jumătatea din dreapta a parbrizului 
sare în ţăndări. Unul din pasageri - un bărbat între două vârste, 
nebărbierit - îşi duce mâna la obraz. Când şi-o îndepărtează şi şi-o 
priveşte, degetele îi sunt pline de sânge. 

Mai aud alte două focuri. Două geamuri pleznesc, zăngănind. 
Proşti ochitori. Nu s-au aşteptat ca autobuzul să plece. 

Ne îndepărtăm cu mare viteză. Motorul autobuzului geme. 
Şoferul e galben ca o lămâie. 

Privesc în urmă. Pasagerii care au coborât stau grupaţi ca o 
turmă de oi, pe marginea şoselei. Cei trei inşi cu arme de 
vânătoare se agită loviți de streche. Sunt furioşi fiindcă le-am 
scăpat. Au încetat să mai tragă. Ştiu că la distanţa asta armele lor 
devin inutile. 

Această ultimă încercare a lor de a-mi veni de hac îmi pare atât 
de copilăroasă, încât îmi vine să râd. Probabil că au intrat în panică, 
de vreme ce au ajuns să se folosească de asemenea mijloace 
ieftine de luptă. 

Autobuzul urcă anevoie o pantă. Şoferul conduce crispat. Mă tem 
să nu intre în şanţ. Cei doi oameni mă privesc terorizaţi. Au văzut 
pistolul din mâna mea. Obrazul rănitului e plin de sânge. Sângele i 
se scurge şi pe gât, şi pe fular, şi pe haine. 

Când ajungem pe culmea dealului, poruncesc şoferului să 
oprească. E atât de speriat încât frânează brusc repezindu-ne pe 
toţi în parbriz. In ultima clipă am reuşit să-mi recâştig echilibrul, 
agăţându-mă de o banchetă. Cei doi ţărani s-au lovit rău de bord. 

— Coborâţi cu toţii! ordon iarăşi. 

Şoferul şi pasagerii nu aşteaptă să repet porunca. Se execută 
supuşi. Sunt încântați că au scăpat cu atât. Trec la volan şi 
demarez. Nu am nevoie de martori la ceea ce va urma. 

Am rămas singur în autobuz. Deprins să conduc turismele, mă 
împac anevoie cu volanul greoi şi cu schimbătorul de viteze care 
hărâie ori de câte ori îl folosesc. 

In vreme ce mânuiesc volanul, încerc să îmi fac un plan de luptă. 
Nu pot intra în Corleone singur în acest autobuz. Aş atrage atenţia 
nu numai a Mafiei, dar şi a carabinierilor. 

Când ajung cam la cinci kilometri de orăşel, stopez autobuzul pe 
dreapta. Am să-l las în plata Domnului. Cobor şi o iau la picior spre 
Corleone. Sunt atent la toate maşinile care vin din urmă. Drumul e 
mărginit de tufe, care-mi oferă un bun ascunziş ori de câte ori trec 
camioane şi automobile. Evident, n-am să circul pe jos prin 


— 130 — 


Corleone. Ar însemna să-mi bag capul în gura leului. 

Dintr-un drumeag lăturalnic iese o căruţă cu roatele pline de 
noroi, trasă de un cal jigărit. Un tinerel cu trei tuleie în barbă ţine 
hăţurile. Fiindcă a început să plouă, şi-a pus pe cap o prelată 
veche. Când trece pe lângă mine, în pasul calului, îl întreb cu 
afectată voie bună. 

— Unde mergi, flăcăule? 

— La Corleone, îmi răspunde. 

— Locuieşti în Corleone? 

— Nu chiar. Avem o fermă cam la doi kilometri dincolo de 
Corleone. 

li zâmbesc prietenos. 

— Nu vrei să mă iei şi pe mine? Autobuzul a avut o pană. 

Flăcăul mă priveşte fără entuziasm. Scot din buzunar un pumn 
de lire. Nu prea multe, ca să nu-i trezesc bănuielile, dar suficiente 
spre a-l ispiti. Inclină din cap. 

— Suie-te sus. i 

Mă caţăr pe leagăn, lângă el. Inşfacă lirele şi le bagă în buzunar. 
Darul meu nu numai că l-a îmbunat, dar i-a şi dezlegat limba. 

— De unde vii? mă întreabă. 

— De la Roccapalumba. Am acolo nişte neamuri. 

— Eşti de prin locurile astea? 

— Sunt din Palermo. Mai precis din Monreale. 

— Frumos oraş Palermo, clătină el din cap. Foarte frumos. ŞI 
acum unde mergi? 

— La Alcamo, la alte rude. 

Sunt dispus să-i furnizez cele mai bogate informaţii fictive. Asta 
nu mă angajează la nimic îi captez în schimb simpatia. 

— Cunosc şi eu o fată din Alcamo. O cheamă Tina. Tina Albano, 
spune el. j 

I s-a luminat faţa. Aş pune rămăşag că e îndrăgostit de Tina. li 
cânt în strună. 

— În Alcamo sunt fete frumoase. 

— Da, da, întăreşte el. Cele mai frumoase din Sicilia. Expresia 
ochilor i se întunecă. Tata nu o place pe Tina. Cică e prea săracă. 

— Vrei să te însori cu ea? 

— Vreau... Adăugă cu tristeţe: Dar nu se poate. Sunt încă minor. 
Tata nu mi-ar da încuviințarea nici dacă m-ar vedea pe năsălie. 

— De ce nu te-ai înţeles cu ea să te aştepte, până ai să-ți iei 
majoratul? 


— 131 — 


— l-am spus eu treaba asta, dar nu s-a prins. Tatăl ei vrea să o 
mărite cu unul bogat. Tot din Alcamo. 

— Tina asta nu e fata lui Albano? îl întreb eu. 

— De unde ştii? exclamă el vădit interesat. 

— Ştiu că Albano are o fată foarte frumoasă. 

În realitate habar n-aveam de existenţa acestui Albano. Flăcăul 
îmi dăduse numele ei de familie. Era însă atât de amorezat, încât 
uitase acest amănunt. 

— Sunt puţin rudă cu Albano, îi spun. Mama mea este vară a 
doua cu mătuşa cumnatului lui Albano. Aş putea să pun o vorbă 
bună pentru tine. 

Flăcăiaşului ăstuia credul i-am devenit deodată foarte simpatic. 

— Faci dumneata asta pentru mine? 

— De ce nu? Mi-ar plăcea să intri în neamul nostru. Ploaia s-a 
întețit. Îmi ridic gulerul şi îmi înfig şi mai adânc mâinile în buzunar. 

— A dracului ploaie, exclam. Te pătrunde până la oase. 

— Nu vrei să intri sub prelată? mă îndeamnă tânărul, foarte 
serviabil. 

Abia aşteptam această invitaţie, pe care, de altfel, tot eu am 
provocat-o. Intru sub prelată. Invelişul acesta comun creează o 
atmosferă de intimitate. Flăcăiaşul îmi vorbeşte de Tina, de tatăl ei, 
de fraţii şi surorile ei, îmi vorbeşte apoi de propriul său tată, de 
maică-sa şi de alţi membri ai familiei. Il ascult cu răbdare. Tot ce 
mi-a vorbit despre Tina şi despre neamurile ei îmi poate servi mai 
târziu, ca să-i captez şi mai vârtos încrederea... 

Rău am ajuns. Caut să intru în placul unui băieţanaru şi sunt 
fericit că mi s-a oferit adăpost sub o prelată veche. Este adevărat 
că nu puteam găsi o deghizare mai perfectă. Cine şi-ar închipui că 
un ins vânat de toate forţele Mafiei siciliene se află sub o prelată, 
într-o căruţă trasă de un cal ce merge agale, clămpănindu-şi 
copitele pe asfalt. 

Trece pe lângă noi, spre Corleone, o maşină, încă una, şi încă 
una. Apoi câteva camioane şi iarăşi un turism. Un Fiat 1800, roşu. 
Pe bancheta din faţă, lângă şofer, îl recunosc pe Lucio Carmello, 
şeful gorilelor marelui boss. Carmello poartă pălăria trasă adânc pe 
ochi. Nici nu se uită spre căruţă. Unul din oamenii lui îşi întârzie 
însă privirile asupra noastră. Suficient ca să mă facă să-mi încordez 
braţul şi mâna să caute sub haină pistolul. Dar Fiatul goneşte mai 
departe. Flăcăiaşul ăsta îndrăgostit de Tina mi-a salvat viaţa. 

Ne apropiem de Corleone. Primele case răsar în margine de 


— 132 — 


drum. Trecem pe lângă o staţie de benzină. Doi oameni, foarte mari 
la înfăţişare, care s-au adăpostit până la apariţia noastră sub 
streaşină cabinei vânzătorului din staţie, ne ies în întâmpinare. 

— N-aţi văzut pe şosea un om cu pardesiu cenuşiu? 

— Nu, răspund scurt. 

Băiatul nici nu i-a auzit. Imi vorbea tocmai despre chipul în care 
a cunoscut-o pe Tina la un bal din Corleone. Tina venise cu maică- 
sa la o rudă, care nu o ducea prea bine cu sănătatea. Sperau să o 
moştenească. 

Cei doi bărbaţi cu înfăţişare neutră au rămas în urmă. S-au 
adăpostit iarăşi sub streaşina cabinei. 

Căruţa străbate Corleone în pasul domol al calului. Trecem pe 
strada principală. Ploaia a gonit lumea pe la casele lor. Câte un om 
zgribulit se grăbeşte să scape de vremea asta câinească şi să intre 
mai repede la căldură. 

Fiatul 1800 roşu, este oprit în faţa unei case cu pereţi de piatră, 
ca o cetăţuie. Grile cu ornamente de fier forjat protejează ferestrele 
înalte. Se vede cât de colo că este locuinţa unui personaj însemnat. 
Sigur că înăuntru are loc o consfătuire în legătură cu persoana 
mea. De două zile le procur mari dureri de cap. 

Calul merge înainte, legănându-şi capul în ritmul mersului. 

— N-ai putea să mă duci până la San Cipirrello? îi spun flăcăului. 
Nu-s până acolo nici douăzeci de kilometri. 

— Sunt mai mult de douăzeci de kilometri, şi calul meu e obosit. 
Toată ziua a tras în ham. Avem însă un vecin cumsecade. Şi băiatul 
lui o cunoaşte pe Tina. Are o camionetă cu care face transporturi. 
Mi se pare că în seara asta pleacă la Carini. Poate să te ia şi pe 
dumneata până la San Cipirrello. 

li îmbrăţişez cu entuziasm ideea. Flăcăiaşul e încântat de faptul 
că poate să mă servească. Restul drumului îmi vorbeşte numai de 
iubita lui. Băiatul ăsta mă înduioşează. Şi eu am fost îndrăgostit... 

Ajungem la fermă când ziua se îngână cu noaptea. Plouă mărunt 
şi rece. Plouă, plouă, plouă... j 

Părinții flăcăiaşului mă primesc cu bunăvoință. Imi dau să 
mănânc ce se găseşte. Vinul este bun. Sau poate aşa mi se pare 
mie, fiindcă mi-e foame, iar setea mi-a uscat gura. Ţăranii sunt mai 
cumsecade decât orășenii, în concepţia lor, ospitalitatea e sfântă. 
In vreme ce înfulec, flăcăiaşul a plecat la vecinul cu camioneta. 

Se întoarce după un timp şi mă anunţă fericit că în seara asta 
vecinul pleacă la Carini. 


— 133 — 


— Ai noroc, îmi spune. Ar fi trebuit să plece de ieri, dar i se 

descărcase acumulatorul. L-a dat la încărcat, aşa că peste vreun 
ceas să te pregăteşti de drum. 
__ Nu las să treacă decât o jumătate de oră, ca să nu pierd ocazia. 
Imi iau rămas bun de la gazde şi înainte de plecare, le cadorisesc 
cu un teanc de lire. Tatăl le primeşte fără fasoane. Mama mă 
binecuvântează. Flăcăiaşul mă conduce prin ploaie până la casa 
vecinului. Camioneta, un Fiat vetust, aşteaptă în curte. 

Şi vecinul e cumsecade. Inainte de plecare mă tratează cu un 
pahar de vin şi cu o bucată de plăcintă. 

Peste o jumătate de oră plecăm. Flăcăiaşul îmi face semn cu 
mâna, urându-mi drum bun. leşim pe şosea. E o noapte atât de 
adâncă, încât ai impresia că te afli într-o peşteră. Ştergătorul 
electric se plimbă ca limba unui metronom pe parbrizul zebrat de 
Şuviţe minuscule de apă. Un singur ştergător funcţionează, celălalt 
zace paralitic. 

Incerc să străbat cu privirile întunericul din jur, dar nu reuşesc. 
Cu excepţia fascicolelor de lumină gălbuie ale farurilor, bezna 
atârnă asupra noastră grea, ca un linţoliu. De la o vreme am 
predilecție pentru comparaţiile macabre. 

Vecinul e vorbăreţ. Imi spune că îl cheamă Antonio Carnevale, că 
în afară de cei trei copii pe care i-am văzut acasă, mai are trei fete 
la oraş. Una e elevă într-un internat, celelalte au serviciu la un 
magazin de confecţii din Palermo. Cred că fetele astea mai au şi 
alte ocupaţii marginale, căci tatăl este uimit de câştigurile lor. Nu- 
mi spune ce transportă cu maşina lui şi nici nu-l întreb. 
Sporovăieşte apoi despre tinereţea lui. E tare mândru de isprăvile 
sale din trecut. Imi vorbeşte şi despre serviciul militar, pe care l-a 
făcut la infanterie. M-a ameţit vorbind. Monologul lui are proprietăţi 
de somnifer. 

Trecem de San Cipirrello. Mai avem de parcurs vreo zece 
kilometri până la Partinico. li întrerup poliloghia şi îl întreb dacă nu 
vrea să facă un ocol până la Alcamo. li spun că sunt gata să-l 
despăgubesc pentru timpul pierdut. 

Imi răspunde că m-ar servi, dar că înainte de miezul nopţii 
trebuie să fie la Carini. Camioneta e atât de veche, încât nu poate 
să facă drumuri prea lungi şi nici să meargă cu viteză mare. 

A renunţat să mai vorbească. Şi-a deşertat probabil sacul şi 
acum are poftă de fluierat. Fluieră de îmi scrijeleşte auzul. 

— Nici un tânăr din Corleone nu mă întrece la fluierat, se laudă. 


— 134 — 


Fluieram serenade mai plăcut decât o orchestră de chitare. 

Il las să vorbească. Gândurile mele urmează alt făgaş. 
Camioneta asta mi-ar prinde foarte bine. Aş putea să merg cu ea 
până la Trapani. Are un aspect atât de neutru, încât ar trece 
neobservată. Mă gândesc să scot pistolul, să-l silesc pe Antonio să 
coboare din maşină, apoi să trec la volan şi să plec mai departe. 
Gestul n-ar fi tocmai frumos, dar scopul scuză mijloacele. In defini- 
tiv nu aş face decât să-i împrumut maşina şi să-l las să umble pe 
jos câţiva kilometri până la Partinico. 

Dar Antonio nu-mi dă ocazia să săvârşesc o acţiune care mi-ar fi 
repugnat. Opreşte camioneta. 

— Am mâncat cam multă fasole în seara asta. Mă ierţi o clipă. 

Coboară din maşină, sare şanţul şi se lasă pe vine, la câţiva 
metri de şosea. Profit de ocazie şi mă instalez la volan. Scot din 
buzunar un teanc de lire, le fac sul şi le arunc afară. 

— Chiria pentru camionetă, îi strig lui Antonio. Ai s-o primeşti 
înapoi în aceeaşi stare, peste o zi sau două, Arrivederci, Antonio. 

Cu pantalonii în vine, Antonio se repede spre maşină. Nu are 
timp să mă ajungă. Camioneta a şi pornit. Aud protestele şi 
înjurăturile lui. Bietul om! Acum nu mai am nici o grijă. Lui Antonio 
îi va trebui cel puţin două ore ca să ajungă pe jos până la Partinico. 
Până să anunţe pe carabinieri, până să se dea alarma, intru în 
Trapani. Las camioneta într-un colţ pe stradă. Are s-o găsească 
poliţia. lar eu mă înfăţişez unchiului Matteo. _ 

Nu pot să mă plâng că soarta mi-a fost potrivnică. Încep să cred 
că am norocul lui Buchalter. In fond, de ce nu l-aş avea? 

Motorul camionetei trage destul de bine. lau benzină din 
Partinico şi o cotesc la stânga, spre Aleamo. Ploaia măruntă 
continuă să se cearnă. Bietul Antonio!... 

Şoseaua asfaltată îşi deapănă linia albă, mediană, ca un fir al 
Ariadnei. Motorul duduie astmatic. Tacheţii fac gălăgie, clănţănind 
pe întrecute... 


Aşa clănţăneau şi tacheţii jeepului care mă ducea, de la 
Alahabad spre nord-vest, de-a lungul Gangelui. Apoi am părăsit 
şoseaua, luând-o spre stânga, de-a dreptul peste câmpul nisipos, 
cu iarbă săracă. 

Mă aflam de trei luni în India. Făcusem pace cu Nocera. Un fel de 
pace înarmată, premergătoare războiului. Nocera îşi dăduse seama 
că nu poate scăpa de mine, iar eu ajunsesem la concluzia că 


— 135 — 


trebuia să lucrez cu mult tact, spre a-l înlătura. 

Nocera nu mă putea suferi. De mult ar fi încercat să mă 
lichideze, dacă nu s-ar fi temut de un conflict deschis cu Mafia. 
Nocera nu se putea lipsi însă de colaborarea „Onoratei Familii”. 
Mafia îi procura aurul pe care Nocera îl introducea prin contrabandă 
în India, realizând beneficii imense. În locul aurului, obținea rupii 
indiene, a căror ieşire din ţară era de asemenea interzisă. Dar 
contrabandiştii nu ţineau seamă de aceste oprelişti. Aurul continua 
să intre şi rupiile să iasă peste graniţă într-un continuu du-te-vino. 
Cu  rupiile astfel obţinute, cumpăram stupefiante din Iran. 
Stupefiantele luau apoi drumul Americii de Nord, via Europa 
Occidentală. 

In ultima vreme, Nocera fusese nenorocos. Pierduse câteva 
transporturi de aur, unele confiscate de vameşii şi de poliţia 
indiană, altele furate de bande rivale. Aceste pierderi repetate 
puseseră pe gânduri pe căpeteniile „Onoratei Familii”, care mă 
trimiseseră să fac ordine. 

Trei luni m-am documentat. Am străbătut India de la Bombay la 
Calcutta şi de la Delhi la Madras. Am călătorit cu trenul şi cu 
avionul, cu automobilul şi cu caravanele de cămile. Am făcut apoi 
un salt până la Macao şi Hong-Kong, spre a tatona modul de lucru 
al poliţiei, al vameşilor, al Interpolului. 

Nocera nu exagera când afirma că intrarea aurului prin 
contrabandă în India întâmpina dificultăţi sporite. Cantități 
importante de aur erau interceptate de autorităţi nu numai în 
porturi, dar şi pe aerodromuri. Contrabandiştii, care purtau pe sub 
haine corsete împănate cu câte treizeci sau patruzeci de kilograme 
de aur, erau prinşi tot mai des. Aurul intra în India şi sub alte forme. 
Automobile cu diferite piese turnate din aur, valize diplomatice 
încărcate cu aur, nave cu bărci de salvare căptuşite cu aur, 
extinctoare montate în aur, frigidere care în realitate nu erau decât 
receptacule de aur. Aurul era ascuns şi în lăzile cu gunoi, şi în 
cosciuge, şi în lădiţe cu etichete „instrumente chirurgicale”. Rupiile 
ieşea ceva mai uşor. 

După cercetări intensive, am ajuns la concluzia că era ceva 
putred în reţeaua lui Nocera. 

In primul rând, am hotărât să folosesc mijloace noi, îndrăzneţe, 
care să-mi permită a introduce în India masive cantităţi de aur. 
Unul din aceste mijloace era pirateria aeriană. Pe unul din 
avioanele de călători care făceau curse Londra-Paris-Beyruth- 


— 136 — 


Karaci-New Delhi-Bangkok-Hong-Kong, m-am gândit să încarc două 
mii kilograme de aur, în cutii având eticheta „instrumente optice”, 
cu destinaţia Singapore. În mod curent aurul transportat cu 
avioanele ajungea mai întâi la Hong-Kong sau la Singapore. Acolo 
era fracţionat şi dirijat prin diferite mijloace spre India. 

Eu am simplificat problema. De ce să facem asemenea ocoluri, 
când aurul ar putea fi debarcat direct în India? In vreme ce avionul 
ar zbura deasupra Indiei, un grup de comando l-ar deturna spre un 
punct fixat în prealabil. In acel punct - îndepărtat de centrele popu- 
late sau de arterele de mare circulaţie - pilotul ar fi silit să aterizeze 
forţat. Aurul avea să fie transbordat în autocamioane - concentrate 
din timp la locul convenit - apoi cărat rapid la Delhi, Alahabad sau 
Calcutta, pe sub nasul poliţiştilor. Când autorităţile, alertate, aveau 
să ajungă la locul aterizării, aurul s-ar fi aflat deja la loc sigur. 

Când i-am vorbit prima oară lui Nocera despre proiectul ăsta, m- 
a făcut nebun. În cele din urmă am reuşit să-l conving. Beneficiile 
pe care le-am fi recoltat ar fi fost atât de importante, încât numai 
un imbecil s-ar fi împotrivit executării planului meu. 

L-am pus deci în practică. 

Am ales un loc propice pentru aterizarea forţată, a avionului cu 
încărcătură de aur, m-am instalat sub o umbrelă, în mijlocul 
oamenilor mei de încredere şi m-am pregătit de aşteptare. Parcă aş 
fi fost un general în fruntea statului său major. 

Fixasem toate amănuntele acestei operaţii. Studiasem din timp 
nenumărate ipoteze. Drumul avionului de la Londra la Karaci se 
desfăşurase fără nici un incident. La miezul nopţii decolase de pe 
aeroportul capitalei Pakistanului, îndreptându-se spre Calcutta, 
unde trebuia să aterizeze trei ore mai târziu. Aproximativ în jurul 
orei două urma să survoleze împrejurimile Alahabadului. 

Terenul de aterizare, ales de mine, era plasat în mijlocul unei 
regiuni aride, aproape pustii. Am jalonat terenul cu lanterne 
electrice. Aproape de ora două am dat dispoziţie să fie aprinse 
luminile. Zbârnâitul îndepărtat al unui avion a făcut să-mi bată 
inima cu putere. Dacă reuşeam, prestigiul mi-ar fi crescut 
vertiginos nu numai în ochii Mafiei, dar şi ai lui Nocera. Dacă 
dădeam greş, mă compromiteam iremediabil. Nocera, un 
tradiţionalist convins în operaţiile sale de contrabandă, m-ar fi 
acuzat că l-am sabotat cu inovațiile mele. Mă întrebam dacă grupul 
de comando reuşise să dea lovitura. Ştiam că paza avioanelor era 
mult mai severă de când cu numeroasele atentate politice 


— 137 — 


săvârşite împotriva aeronavelor abisiniene şi israeliene. 

Deodată, Saki, tânărul meu adjutant - un indian cu ochi 
migdalaţi şi siluetă şerpuitoare de dansator - a început să strige 
triumfător. 

— Am stabilit legătura cu grupul de comando de pe avion. 

In microradioemiţătorul său se auzea glasul şefului grupei. 

— Allo, Bengal, allo Bengal, aici Gangele, aici Gangele. Văzut 
luminile de balizaj. Coborâm. Gata. 

Saki formulă îndată răspunsul. 

— Allo Gangele, allo Gangele! Aici Bengal, recepționat mesajul. 
Totul e în ordine. Direcţia vântului Est-Est-Sud către West-West- 
Nord. Aterizaţi. 

Zece minute mai târziu, Boeingul 707 ateriza pe burtă într-un 
fantastic nor de praf. Avusesem grijă să stropesc terenul cu o 
substanţă ignifugă. 

Am respirat uşurat. Uriaşa aeronavă nici nu a capotat, nici nu a 
luat foc. Autocamioanele grupate dincolo de balize s-au apropiat de 
avion. Transbordarea aurului s-a efectuat în cincisprezece minute, 
sub ochii pasagerilor şi echipajului, care stăteau buluciţi la ferestre. 
Nu-i lăsasem să coboare ca să nu ne încurce treburile. După ce am 
transportat ultima lădiţă de aur, mi-am urcat oamenii în maşini şi 
ne-am îndepărtat de avion. Grupul de commando avusese grijă să 
distrugă aparatele de radio de la bordul aeronavei. 

In seara următoare, în vreme ce serbam succesul în compania lui 
Nocera, golind o sticlă de şampanie, Saki mi-a adus jurnalele de 
seară. 

— Se vorbeşte despre noi, boss. 

Pe prima pagină a tuturor ziarelor, era relatată cu lux de 
amănunte aterizarea forţată a avionului Boeing 707, deturnat de la 
ruta sa normală de un grup de terorişti. Nu se vorbea despre aurul 
intrat prin contrabandă în India. Autorităţile nu cunoşteau încă 
adevăratul conţinut al lădiţelor cu „instrumente optice”, sau 
aflaseră despre aur dar ascundeau acest fapt în interesul cerce- 
tărilor, în definitiv acest lucru mă interesa prea puţin. Esenţial era 
faptul că introdusesem o mare cantitate de aur în India, fără să 
suport nici o pierdere. 

— Figura asta cu deturnarea avionului n-o s-o mai putem folosi a 
doua oară, i-am spus lui Nocera. Pe viitor am de gând să utilizez 
alte procedee. Voi amenaja în junglă piste de aterizaj pentru 
avioanele noastre. 


— 138 — 


Nocera m-a înghiontit familiar cu cotul. 

— Şmecherule, nu eşti deloc original. Traficanţii de stupefiante 
din America de Sud folosesc de multă vreme piste secrete de 
aterizaj, în plină junglă. 

Deşi nu înceta să-şi manifeste admiraţia pentru ceea ce numea 
el „trăznelile” mele, mi-am dat seama că mă ura mai mult ca 
niciodată. Colaborarea noastră părea foarte strânsă. In realitate, 
oamenii lui mă urmăreau fără încetare. A mai încercat o dată să mă 
suprime, dar nu a reuşit. Avusesem grijă să-mi iau măsuri de 
precauţie. Nu ieşeam niciodată singur din casă, mă hrăneam numai 
cu mâncăruri preparate de bucătarul meu personal, şi ajunsesem 
să port pe sub haine un pieptar garantat împotriva gloanţelor. Nu 
ştiu dacă ar fi făcut faţă unei rafale de mitraliere, aşa cum 
pretindeau reclamele şi modul de folosire al pieptarului. M-a ferit 
însă de un cuţit, pe care un necunoscut - neidentificat nici până azi 
- mi l-a aruncat în spate, în vreme ce ieşeam dintr-un local de 
noapte, escortat de oamenii mei. 

Curând după acest atentat nereuşit, am primit vizita unui 
american cu mutră severă de cleric. După ce am schimbat câteva 
cuvinte, mi-am dat seama că era mai scelerat decât Belzebuth. 
Tipul, pe nume John Armstrong - am aflat mai târziu că numele, ca 
şi înfăţişarea erau de împrumut - mi-a făcut o propunere 
interesantă. 

— De ce nu ai renunţa pe viitor la colaborarea cu Sicilia? Dacă 
ne-ai prefera pe noi, ai realiza beneficii sporite de pe urma 
traficului de stupefiante. In loc să le expediezi în Statele Unite pe 
ruta obişnuită - Orientul Mijlociu, Mediterana, Franţa -, le îndrumi 
tot spre Statele Unite, dar prin Hong-Kong şi Hawai. Scurtezi 
drumurile şi micşorezi riscurile. 

Formula nu era lipsită de rațiune. Dar nu o puteam accepta, fără 
să mă asigur în prealabil că John Armstrong nu este un agent 
provocator din partea Mafiei siciliene sau a lui Nocera. 

— Ai discutat şi cu şeful meu? l-am întrebat. 

— Care şef? a rostit Armstrong. 

— Adolfo Nocera. 

Armstrong şi-a şters cu batista lentilele ochelarilor înrămaţi cu 
metal. 

— Nocera nu ne interesează. Omul ăsta este ca şi terminat. Te 
previn că cochetează cu organizaţia Doamnei Wong. În ziua în care 
va încheia un acord cu Doamna Wong, poţi să-ţi iei adio de la viaţă. 


— 139 — 


În clipa în care va rupe punţile cu Mafia siciliana, nu va mai avea 
nevoie să te menajeze. Te va înlătura ca pe o măsea stricată, 
fiindcă nu se va mai teme de represalii. 

— Cine e Doamna Wong? 

— Satrapul unei foarte puternice organizaţii piratereşti, cu aria 
de activitate în mările şi oceanele Extremului Orient. Doamna Wong 
se ocupă şi cu stupefiantele. 

Americanul cu mutră de cleric m-a privit lung. 

— Dacă ţii la viaţă, să nu te încurci cu organizaţia Doamnei 
Wong. Noi îţi oferim condiţii cinstite de colaborare. 

— Pentru moment, Mr. Armstrong, nu sunt dispus să-mi schimb 
orientarea. 

Americanul m-a fixat prin ochelarii săi strălucitori. 

— Nici o supărare, Mr. Bellocampo. Sunt dispus să aştept. 
Organizaţia mea oferă condiţii care sfidează orice concurenţă. Și 
încă o chestiune. Pentru aliaţii noştri suntem loiali până la moarte. 
Pe rivali îi urmărim tot până la moarte. 

— Este o ameninţare, Mr. Armstrong? 

— Oh, nu. O simplă informaţie, Mr. Bellocampo. Poate că ai să te 
răzgândeşti. In orice caz, oferta noastră rămâne deschisă. 

Şi-a luat pălăria, m-a salutat, apoi a plecat demn, ca un pastor... 


O cireada de vite îmi taie drumul. Farurile luminează o pădure de 
coarne, ochi blânzi şi catifelaţi de rumegătoare, sarici lăţoase. Am 
oprit. Animalele se scurg pe lângă maşină ca o uşă tumultoasă. 
Şoseaua se liberează iarăşi. Pe asfaltul ud vitele au lăsat un noroi 
vâscos, care face să derapeze cauciucurile. 

Capul mi s-a golit de gânduri. Urmăresc automat goana şoselei 
pe sub roţile autocamionetei. Am senzaţia că maşina stă pe loc. 
Numai bornele fug, fug şi copacii rari de pe marginea şoselei, fug şi 
curbele şi o căruţă cu coviltir, care merge de-a-ndăratelea cu cai cu 
tot. Senzaţia asta de nemişcare, de amorţire, de imponderabilitate, 
mă nelinişteşte. Nu mai sunt stăpân pe nervii mei? Opresc maşina. 
S-au oprit şi şoseaua şi pomii, şi bornele. Ochii mei obosiţi 
înregistrează totuşi o mişcare, care nu există. Peisajul se 
deplasează încet, ca şi când m-aş afla pe o scenă care execută o 
foarte lentă mişcare de rotaţie. 

Cobor din maşină, în ploaie. Imi scot pălăria şi ridic obrazul spre 
cer. Picăturile reci de apă îmi răcoresc fruntea dogorită. Le simt 
cum cad pe pleoapele închise, îmi trec mâna prin părul ud. Gestul 


— 140 — 


ăsta familiar mă trezeşte din transă. 

Deschid ochii. Copacii, şoseaua, bornele au încremenit. A 
încremenit şi timpul. Sunt singur în imensitatea beznei, a ploii, a 
firii... 

Mă urc la volan. Camioneta porneşte, tuşind ca o babă scuturată 
de o bronşită cronică. Mi-am revenit. Am iarăşi noțiunea timpului 
care fuge. 

Fuge şi camioneta. Mă apropii de Trapani. Ce primire îmi va face 
unchiul Matteo? Poate că îmi va închide uşa în nas. N-ar fi imposibil. 
Unchiul Matteo are disciplina în sânge. Sunt sigur că mă dezaprobă. 
Am încălcat legile de fier ale „Onoratei Familii”. Glasul sângelui nu 
va pleda însă în favoarea mea? Unchiul Matteo m-a apărat în faţa 
instanţelor penale. Pe atunci eram un biet minor oropsit de soartă 
şi de oameni. Azi sunt un om în toată firea. Se presupune că am 
discernământ. Că am cunoscut gravitatea faptelor care mi-au atras 
condamnarea la moarte. Poate că mă va apăra şi acum. Nu-mi fac 
iluzii. E mai bine să te aştepţi la rău şi să dai de bine, decât să se 
întâmple invers. 

Intru în Trapani. Ora târzie şi ploaia au golit oraşul de locuitori. 
Nu se văd lumini la ferestre. In dosul uneia din aceste ferestre se 
află Veronica. Poate că la ora aceasta visează. Datorită somnului 
sau stupefiantelor? De azi noapte şi până acum s-a scurs un secol. 
Şi eu trăiesc un vis. Un vis urât, care nu se mai termină. 

Casa unchiului Matteo a apărut la capătul străzii. Las camioneta 
în faţa unei cârciumi. Cine o va vedea acolo, va spune că şoferul se 
află în cârciumă, la un pahar cu vin. Imi continui drumul pe jos. 
Merg cu pas sigur, ca şi când aş fi un ins paşnic care se întoarce 
acasă de la un spectacol. 

Nu văd nici o siluetă suspectă. Intrarea principală a casei 
unchiului Matteo e luminată în plin de un lampadar. Dacă aş suna 
ca să mi se deschidă, aş constitui o ţintă ideală pentru un ins 
ascuns în umbra caselor de vizavi. Clădirea este înconjurată de o 
curte mare. După câte ştiu, poarta de fier este întotdeauna 
deschisă. Unchiul Matteo nu se teme de hoţi. Care hoţ ar îndrăzni 
să facă o spargere în casa uneia dintre căpeteniile Mafiei siciliene. 

Mă strecor în curte, cu teama în suflet că de undeva ar putea să 
mă trăznească o ploaie de gloanţe. Curtea e cufundată în beznă. 
Câţiva copaci cu coroane bogate, vaste umbrele de verdeață, 
împiedică razele lampadarelor din stradă să lumineze peronul de 
piatră din jurul casei. Merg repede pe lângă zid, fără să fac zgomot. 


— 141 — 


Am ajuns la intrarea din dos. Apăs încet clanţa. Uşa se deschide. 
Mă strecor într-un culoar şi închid uşa în urma mea. Ce-ar fi să mi 
se întindă o cursă, tocmai aici, în casa unchiului Matteo? În subsolul 
ăsta m-ar putea împuşca fără să se audă din stradă detunăturile. 
Un loc ideal pentru o execuţie tainică. Urc scara de serviciu la 
parter. Pătrund în alt culoar, împodobit cu tablouri şi covoare 
persiene. O lampă orientală cu ciucuri de sticlă colorată aruncă o 
lumină slabă. 

Uşa cabinetului de lucru al unchiului Matteo se află la capătul 
culoarului. Mă apropii în vârful picioarelor şi o deschid. In cabinet e 
lumină. Canatul deschis al uşii nu-mi îngăduie să văd toată 
încăperea. Perdelele groase de catifea roşie, cu ciucuri negri, 
acoperă ferestrele. O măsuţă orientală, de abanos încrustat cu 
fildeş, o sofa, câteva fotolii, dominate de biblioteca imensă cu 
volume de drept, covoarele orientale creează o atmosferă mol- 
comă, fin de siccle. Inchid uşa. Acum pot să văd şi restul odăii. 
Unchiul Matteo se află la biroul său. Mă priveşte nemişcat. 
Imobilitatea mă face în primul moment să cred că este mort. 

— Bună seara, Nino, îmi spune el. Te aşteptam. 

— Bună seara, unchiule Matteo. 

Imi scot pălăria şi o arunc pe sofa. Resimt, deodată, toată 
oboseala acumulată în ultimele zile. Imi dezbrac şi pardesiul şi îl 
asvârl peste pălărie. Mă aşez într-un fotoliu. 

— Sunt istovit, şoptesc. 

— Cred, răspunde unchiul Matteo. 

— M-am temut să nu fiu împuşcat în preajma casei îi spun. 

— In Trapani nu ai a te teme. Te afli sub protecţia mea. Cel puţin 
pentru un timp. Ştiam că ai să vii. De aceea am şi lăsat Veturiei 
adresa din Termini. Imi pare rău că nu m-ai găsit. 

— Ştii de ce sunt acuzat? 

— Ştiu. E foarte grav. Am şi încercat să vorbesc cu Don Calò. Nu 
s-a lăsat înduplecat. Mi-a spus chiar că îl indispune insistența cu 
care am pledat în favoarea ta. Acum trebuie să ne gândim la o 
soluţie. 

Unchiul Matteo îşi împreună mâinile. Mă priveşte gânditor. Ce 
mult a îmbătrânit unchiul Matteo. Părul i-a albit, faţa i s-a brăzdat 
de şanţuri, i-au apărat cearcăne întunecate. Odată cu vârsta, a 
căpătat o distincţie care îi lipsea în tinereţe. 

— Fapta ta e foarte gravă, repetă el. Foarte, foarte gravă. 
Trebuie totuşi să te apăr. Din nefericire posibilităţile mele sunt 


— 142 — 


limitate. 

— O împăcare rămâne deci imposibilă? îl întreb. 

— Imposibilă, răspunde încet unchiul Matteo. 

Face o pauză. Scoate dintr-o cutie de metal filigranată o havană. 

— Nu-ţi ofer havane, fiindcă ştiu că nu fumezi aşa ceva, îmi 
spune. 

li decapitează vârful cu o ghilotină minusculă. Şi-o aprinde. 

— Din cauza ta, Nino, mă aflu la o mare răscruce. Nu pot să uit 
că eşti nepotul meu. Nu pot să uit nici faptul că datorez credinţă 
Mafiei. 

Expiră fumul havanei. 

— Ce aş putea face pentru tine? formulează el o întrebare care 
nu-mi este adresata mie, ci lui însuşi. Meditează profund. Don Cal6 
mi-a pretins să nu mă mai amestec, adaugă el după câteva clipe. 

Aruncă un rotocol de fum, care se înalţă încetişor spre tavan şi 
se încurcă în braţele candelabrului de bronz. 

— Aş putea să te strecor într-o mânăstire, unde te-ai bucura de 
dreptul de azil. Ştiu însă că te-ai simţi mai rău ca la închisoare. În 
sfârşit, am să mă mai gândesc. In noaptea asta ai să dormi în odaia 
oaspeţilor. Veturia ţi-a pregătit un pat bun şi o cină suculentă. Cred 
că eşti înfometat. 

Mă ridic din fotoliu, îmi iau pardesiul şi pălăria. 

— iți mulţumesc, unchiule Matteo, pentru tot ce ai făcut pentru 
mine. Cred totuşi că ar fi mai bine să plec. Nu vreau să-ţi creez 
neplăceri. 

Unchiul Matteo zâmbeşte. 

— Nu-mi purta mie de grijă, Nino. Dacă am ajuns la concluzia că 
trebuie să te apăr, înseamnă că am cântărit bine argumentele pro 
şi contra. Du-te şi te culcă, în noaptea asta poţi să dormi liniştit. 

l-am mulţumit din nou, mi-am luat rămas bun, apoi am părăsit 
cabinetul de lucru. In camera de oaspeţi o găsesc pe Veturia, care 
se învârteşte în jurul unei mese acoperită cu bunătăţi. In special 
peşte şi vânat, preparate aşa cum numai ea ştie să prepare. Sunt şi 
două sticle de Moscato şi o sticlă de Marsala. Veturia a îmbătrânit 
mai rău decât stăpânul ei. Este albă ca o oaie, s-a încreţit la faţă, s- 
a cocoşat, dar continuă să trebăluiască, plină de vioiciune, aşa cum 
o ştiu din copilărie. Veturia se arată foarte bucuroasă de vizita mea. 
Dacă ar şti ce de complicaţii are să genereze prezenţa mea, cred că 
n-ar mai fi atât de încântată. 

Mă aşez la masă şi fac cinste bunătăţilor servite. La desert îmi 


— 143 — 


aduce portocale, banane şi curmale. Ştie că îmi plac fructele, şi mai 
ales bananele... 


Ori de câte ori desfac coaja unei banane, îmi aduc aminte de 
vărul meu Tadeo. 

— Aşa cum despoi banana asta de coajă, aşa despoi femeile îmi 
spunea el, în vreme ce smulgea fâşie cu fâşie învelişul chihlimbariu 
al unei banane atât de bine coapte, încât începeau să i se întunece 
uşor muchiile zemoase. 

Dacă îmi analizez bine faptele, sunt un răufăcător. Am terorizat, 
am şantajat, am făcut contrabandă, am ucis. Sunt însă un 
răufăcător de înaltă clasă. E şi asta o consolare. Fărdelegile mele 
mi-au adus celebritatea. Tadeo, la schimb, era un răufăcător de 
mică anvergură. Un ins meschin, laş, ipocrit, linguşitor. Faţă de cei 
mai slabi decât el, era tiranic. Faţă de cei puternici, se târa cu burta 
de pământ. Specialitatea lui este violul. Şi-a început cariera 
batjocorind slujnicuţele angajate de maică-sa. Unchiul Spiridone şi 
mătuşa Zenobia făceau haz de isprăvile lui. „Abia a împlinit 
cincisprezece ani, dar se comportă ca un bărbat în toată firea”, 
obişnuiau ei să spună cu mândrie. 

Dacă fata rămânea gravidă, o dădeau pe mâna unei moaşe cu 
experienţă, care o uşura de sarcină, apoi o concediau, având grijă 
să-i încredinţeze o frumoasă scrisoare de recomandaţie. 

Mai târziu i-au luat lui Tadeo un Fiat 850. „Să aibă băiatul cu ce 
să se distreze”. Deşi abia împlinise douăzeci de ani, Tadeo 
începuse să se îngraşe. Avea o piele de o albeaţă bolnăvicioasă, 
perniţe de grăsime pe şolduri, burta manifesta o supărătoare 
tendinţă spre rotunjire, iar părul prinsese să i se rărească. 

Pe vremea aceea începusem să mă bucur de o oarecare 
notorietate la Palermo. In afară de faptul că eram nepotul lui 
Matteo di Girolamo - o reputată piesă de nouăzeci - îmi dovedisem 
meritele într-o serie de lovituri îndrăzneţe. Don Ugo Alcesi mă 
recomandase călduros însuşi şefului suprem al Mafiei siciliene. 

Intr-o seară, întorcându-mă de la un spectacol - mă înnebuneam 
după filmele de cinematograf - l-am găsit în faţa casei mele pe 
Tadeo care - după cum mi-a spus chiar el - mă aştepta cu 
înfrigurare de câteva ore. Era înspăimântat. Avea în ochi o expresie 
rătăcită şi îi tremurau mâinile. 

— Trebuie să-ţi vorbesc, Nino. Am dat de dracul. 

L-am poftit în casă. Locuiam pe atunci într-un mic apartament pe 


— 144 — 


Via San Cristoforo. Tadeo tremura atât de tare, încât i-am dat să 
bea trei coniacuri, pe nerăsuflate. Asta l-a mai calmat puţin. 

— Acum spune-mi ce s-a întâmplat, l-am poftit, după ce mi-am 
degustat coniacul. 

— Sunt urmărit de doi derbedei care mă şantajează. Mi-au stors 
până acum sume importante. 

Apoi Tadeo s-a avântat într-o poveste incoerentă, întretăiată de 
suspine şi exclamaţii tipic italieneşti. Am putut să înţeleg că Tadeo, 
împreună cu doi prieteni ai săi, ieşeau la plimbare cu Fiatul. Pofteau 
în maşină pe câte o biată fată, agăţată cine ştie de pe unde, o 
plimbau în împrejurimile oraşului, iar când ajungeau în vreun loc 
pustiu, o coborau cu sila din maşină, o batjocoreau pe rând, apoi 
plecau, lăsând-o să se întoarcă singură acasă. Isprava se repetase 
de mai multe ori. Fetele nu reclamau. Poate că le era ruşine. Ultima 
oară însă, lui Tadeo i se încurcaseră socotelile. O fată, mai 
îndrăzneață decât celelalte, se plânsese la poliţie. Medicul legist de 
serviciu o consultase, eliberând un certificat de constatare a vio- 
lului. Afacerea luase amploare. Se amestecase parchetul. Fata avea 
doi martori. Nişte vagabonzi, care se odihneau într-un desiş, din 
apropiere. Nu numai că văzuseră totul, dar luaseră şi numărul 
maşinii. 

— Tata nu ştie nimic, mi s-a destăinuit Tadeo. Dacă ar afla, m-ar 
omori. 

Deodată, a îngenuncheat în faţa mea. 

— Scapă-mă, Nino, scapă-mă! Sunt disperat. Nu ştiu ce să mă 
fac. 

Frica din ochii lui avea ceva abject. L-am poftit să se ridice. 

— E ruşinos să te milogeşti, Tadeo, Aş vrea să te ajut. Dar cu 
poliţia şi cu procurorii nu stau tocmai bine. 

Tadeo m-a privit cu viclenie. 

— Ar exista un mijloc. Să dispară martorii. 

— Cum adică? 

Tadeo mi-a zâmbit servil. 

— Dacă i-ai suprima tu? 

— Eşti nebun, am replicat. Să risc munca silnică pe viaţă, ca să 
te scap de doi martori supărători! 

Tadeo a început să-şi frângă mâinile. 

— Dacă martorii nu sunt împiedicaţi să vorbească, mă paşte 
închisoarea. 

Puțin îmi păsa dacă Tadeo avea să facă sau nu închisoare. 


— 145 — 


Relaţiile noastre de prietenie nu fuseseră tocmai strânse. 

— De ce nu te adresezi unchiului Matteo? l-am întrebat. Are, în 
orice caz, mai multe relaţii decât mine. 

— Unchiul Matteo e în Elveţia de două săptămâni. Nu ştiu când 
are să se înapoieze. 

— Băiatule dragă, du-te la un avocat, l-am sfătuit. Nu ai altceva 
mai bun de făcut. 

In noaptea aceea a plecat distrus. 

A doua zi, de dimineaţă, m-au trezit din somn unchiul Spiridone 
şi mătuşa Zenobia. Mi-am aruncat un halat pe mine şi i-am primit în 
salonaş. 

Unchiul Spiridone era vânăt. Mi-a declarat că abia aflase de 
pacostea căzută pe capul fiului său. Mătuşa Zenobia avea ochii 
plânşi, iar cerceii cu ciucuri de aur pendulau mai violent ca 
altădată. Amândoi m-au implorat să le salvez fiul. Să nu las a fi 
pătat numele familiilor di Girolamo şi Trabona. Dacă unchiul Matteo 
ar afla că am stat cu mâinile în sân, m-ar blama cu siguranţă. 

Plictisit de rugăminţile lor, am acceptat să mă ocup de această 
afacere. Adevărul este că nu mi-a fost prea greu să soluţionez 
criza. Prin oamenii mei am dat uşor de urma celor doi vagabonzi. 
Le-am oferit să aleagă: sau o sumă rezonabilă de bani şi dispariţia 
voluntară din Palermo, sau un cuţit între coaste şi somnul cei de 
veci. Cum era şi firesc, vagabonzii au ales prima variantă. Au luat 
banii şi s-au făcut nevăzuţi. La termenul de judecată, Tadeo şi 
prietenii săi au fost achitaţi din lipsă de probe. 

Unchiul Spiridone şi mătuşa Zenobia mi-au jurat recunoştinţă 
veşnică. Veşnicia a durat exact patru săptămâni. La sfirşitul acestui 
interval de timp, m-am înfăţişat unchiului Spiridone şi i-am solicitat 
un împrumut. Voiam să mă lansez într-o afacere pe cont propriu. Pe 
vremea aceea nu o duceam strălucit cu banii. Cheltuiam mult, căci 
petreceam noapte de noapte, dornic să recuperez timpul pierdut la 
şcoala de corecție şi la închisoarea Ucciardone. 

Spre surprinderea mea, unchiul Spiridone a refuzat să mă ajute, 
sub cuvânt că negoţul stagna. Nu i-am zis nimic, dar m-am jurat să 
nu-i mai calc pragul. 

Imprejurările m-au răzbunat mai repede şi mai crud decât aş fi 
dorit-o. Cam la un an după treaba asta, Tadeo a dat de un nou 
bucluc. Fata pe care a acostat-o, pe Via Maqueda, era fiica unui 
mafiot cu oarecare suprafaţă. Tadeo nu ştia însă acest lucru. A 
invitat-o la plimbare a dus-o afară din oraş şi acolo a batjocorit-o 


— 146 — 


împreună cu cei doi prieteni ai săi. 

Riposta a fost fulgerătoare. Trei zile după această ispravă, Tadeo 
şi cei doi amici au fost găsiţi ucişi pe un loc viran din împrejurimile 
oraşului. Inainte de a fi sugrumaţi, li se extirpaseră testiculele şi li 
se vârâseră căluş, în gură. Asta era pedeapsa rezervată tuturor 
acelora care necinsteau nevestele sau fiicele mafioţilor... 


Veturia îmi umple paharul cu vin. 

— iți mai aminteşti de vărul meu Tadeo? o întreb. 

— Cum să nu? A avut o moarte îngrozitoare. Veturia îşi face 
semnul crucii. Şi-a dat sufletul în chinuri atât de cumplite, încât şi-a 
plătit toate păcatele. 

— Ţi-e frică de moarte, Veturia? 

— Nu mi-e frică. Dacă mi-ar fi, aş schimba lucrurile cu ceva? Las 
totul să meargă de la sine. Poate că mâine n-am să mai fiu în viaţă. 
Ei şi? Mă bucur de clipa de azi. 

— Te mulţumeşti cu puţin, Veturia. 

— Oamenii care se mulţumesc cu puţin sunt fericiţi. Dacă aş vrea 
acum să am o casă mare, şi n-aş putea să-mi împlinesc dorinţa, mi- 
aş amări zilele. 

Imi golesc paharul. 

— Ai dreptate, Veturia. 

Bătrâna îmi zâmbeşte cu bunătate. Cred că este cam simpluţă. 
Am terminat cu masa. 

— Pot să strâng? mă întrebă Veturia cu glasul ei ca molcom. 

— Strânge. Am mâncat împărăteşte. Mulţumesc. 

Veturia înclină din cap. In câteva clipe masa s-a eliberat de 
tacâmuri, de farfuriile murdare, de cuvertura albă, apretată. Mi-a 
lăsat carafa cu vin şi un pahar cu picior, îmi urează noapte bună şi 
iese. 

„Poate că mâine n-am să mai fiu în viaţă”. Vorbele ei sunt oare 
profetice? Dacă m-aş fi mulţumit cu puţin, n-aş fi ajuns aici. Dar nici 
n-aş fi gustat viaţa din plin. Am trăit cu dureroasă intensitate. M-am 
bucurat de toate plăcerile. Dacă va fi să mor, am să plec dintre cei 
vii, sătul. 

Mai golesc un pahar cu vin. Mă dezbrac. Veturia mi-a pregătiţi 
baia. Mă afund în apa caldă, moleşitoare. E atât de bine. Mă 
destind. Acum îmi poartă altul de grijă. Nu se poate spune că n-am 
avut noroc în viaţă. După moartea mamei, când mă încolţise 
deznădejdea, unchiul Pietro, abatele, mi-a întins o mână 


=5147 = 


proteguitoare. Apoi unchiul Matteo a intervenit în viaţa mea, 
scoţându-mă de urechi din Pantellaria. Şi Don Alcessi m-a sprijinit. 
Şi Louis Valentine. În America, Louis Valentine a fost pentru mine 
un al doilea părinte. L-am pierdut tocmai când aş fi avut mai multă 
nevoie de el. Şi pe unchiul Pietro l-am pierdut în împrejurări 
asemănătoare. Don Ugo a murit în patul lui, înconjurat de nevastă, 
de copii şi nepoți. Un sfârşit liniştit, de care au parte puţini mafioţi. 
Dintre toţi oamenii care şi-au întins cu bunăvoință mâna asupra 
mea, numai unchiul Matteo se mai află în viaţă. A intervenit în 
momentul cel mai critic. Mă scoate din mlaştină în clipa în care 
noroiul mi-a ajuns la gură. Acum pot să dorm liniştit. 

les din baie. Pe jumătate adormit, mă şterg cu prosopul moale 
care miroase a lavandă. Şi cearşafurile şi perna miros a lavandă. 

Ce-ar fi să telefonez Veronicăi? 

Nu e prea târziu. Cred că nu i-a ajuns încă la ureche veste morţii 
Corinei. Nu. N-am să-i telefonez. Mi-e somn. Mi-e tare somn. Mă 
cufund într-o beznă moale, de puf. Stele căzătoare cu cozi albe, 
verzui, roşiatice, străbat noaptea, dezvăluindu-şi cozile de păun. 
Alte stele ţâşnesc de jos în sus, geyzere luminoase, focuri de 
artificii multicolore... Culori, culori, culori... Chipuri omeneşti cu con- 
tururi nedesluşite... Văzute prin oglinda unei ape, joacă, tremură, 
se tulbură, dispar... Cine să fie?... Un dovleac, sau luna, mă priveşte 
cu ochii lui Don Caló... Câtă ură varsă ochii lui Don Caló... Sunt verzi 
şi aruncă scântei... Scântei aruncă şi Vezuviul. Unchiul Matteo îşi 
întinde braţele spre culmile muntelui... Ce braţe lungi are... Cu mâi- 
nile făcute pâlnie, vrea să pună căluş vulcanului... Cine va fi mai 
tare? Vezuviul sau unchiul Matteo?... Don Cal6 râde... li aud glasul 
dogit... Râde şi Veronica... Din nările ei ţâşnesc şuvoaie de fum. 
Stranie mai e Veronica! A luat înfăţişarea damei din patul lui 
Ercole... Ercole s-a ridicat din bălăriile în care a zăcut până acum. E 
vesel. Râde şi el... Ce farsă straşnică, Nino!... Noi suntem cei mai 
buni prieteni... Păzea!... Vin să te iau, Nino, fereşte-te!... Ercole 
râde, râde cu hohote, arătându-şi dinţii albi, strălucitori. Dinţii îi 
cresc lungi, colţi de crocodil, de hipopotam, de elefant... Un şarpe 


se strecoară spre mine... Îl lovesc în cap cu colţul de elefant... 
Şarpele se răsuceşte şfichiuind aerul cu coada-i de foc... Colţi de 
elefant... Corina!... Corina!... Nu bea vinul!... Nu, nu-l bea!... 


Aşteaptă-mă!... Te aştept, dragule... Am telegrafiat mamei... Mă va 
aştepta şi ea, două zile... şi doamna Wong mă aşteaptă... Mă 
aşteaptă Ingrid, mă aşteaptă Nocera, mă aşteaptă Mary... Pe Corina 


— 148 — 


o aşteaptă cu toţii? Sau pe mine mă aşteaptă?... Mă cheamă... şi 
Tadeo mă cheamă... Ţine ceva în gură... Ce ţine?... Ah, da, ba- 
nanele verzi, despuiate... Din banane ies femei goale, ispititoare, 
tentante... Fug după ele... Vreau să le îmbrăţişez... Aşteptaţi-mă... 
Bine, te aşteptăm!... Glasul lui Ingrid îmi sună în ureche... Te 
aştept, Nino... Mă mângâie pe păr... O puşcă mitralieră scuipă foc... 
tat-tat-tat-tat-tat... 

Sar în capul oaselor. 

Cineva ciocăneşte în uşă. 

E ziuă. Soarele bate în ferestre. 

— Intră! 

Se deschide uşa. Unchiul Mateo apare în prag. Poartă un costum 
bleu marine la două rânduri, foarte frumos croit. Părul alb are 
onduleuri mari. E bărbierit proaspăt. 

— Bună dimineaţa, ai dormit bine, Nino? 

— Bună dimineaţa, unchiule Matteo. Datorită dumitale, am 
dormit fără griji. Ca un prunc. 

— Mă bucur. 

Unchiul Matteo trage un scaun la picioarele patului şi se aşază 
picior peste picior. 

— li aduc o veste, Nino. Am rupt toate punţile cu Don Caló. 

— Cum se poate? 

— Azi noapte, continuă unchiul Matteo, magazinul lui Spiridone a 
ars până în temelii. lar secretarul meu, care se afla la Palermo, a 
fost găsit strangulat în camera sa de la hotel. Don Cal6 mi-a dat un 
dublu avertisment. Aşteaptă acum reacţia mea. 

— Şi? îl întreb cu sufletul la gură. 

— N-am de gând să capitulez. Se uită la ceasul său de mână. 
Nouă, rosteşte el. Aştept veşti de la Palermo. Ilmbracă-te. Mă 
găseşti jos. Luăm micul dejun împreună. 

Unchiul Matteo îmi zâmbeşte, se ridică de pe scaun şi părăseşte 
camera, calm, ca un preot în timpul slujbei religioase. Sunt uluit. 
Unchiul Matteo a îndrăznit să-l înfrunte pe Don Cal6 Castiglione! 
Cine şi-ar fi închipuit una ca asta! 

Mă  bărbieresc la repezeală. Ce explicaţie are rebeliunea 
unchiului Matteo? A făcut-o pentru mine? N-aş crede. Unchiul 
Matteo este extrem de calculat. Işi pregăteşte loviturile cu 
minuţiozitatea unui şahist angajat într-o partidă de campionat 
mondial. Mai mult ca sigur că de multă vreme plănuia să-şi ia 
libertatea de acţiune faţă de Palermo. Eu n-am fost decât picătura 


— 149 — 


de apă care a făcut să se reverse paharul. Sau poate şi mai puţin. 
Pretextul pe care-l căuta unchiul Matteo spre a se scutura de tutela 
lui Don Caló. 

Imi fac toaleta şi cobor la parter. Unchiul Matteo mă aşteaptă în 
sufragerie citind ziarele de dimineaţă. Veturia a servit micul dejun. 
Lapte, ciocolată, frişcă, ouă, şuncă, unt, dulceaţă, prăjituri. Unchiul 
Matteo a fost întotdeauna un sibarit. La apariţia mea, împătureşte 
ziarele şi le aşază pe masă, la dreapta sa. 

— Bietul Spiridone, exclamă el, în vreme ce îşi toarnă laptele 
aburind în ceaşcă. Prostănacul ăsta plăteşte oalele sparte. Don Cal6 
i-a incendiat magazinul, închipuindu-şi că voi resimţi din plin 
lovitura. Ar fi trebuit să ştie că puţin mă sinchisesc de Spiridone şi 
de scumpa lui jumătate. Pierderea secretarului meu e altceva... 

Îmi torn şi eu lapte. 

— Aştept să obţin Roma la telefon, continuă unchiul Matteo. Aş 
pune pariu că la ora asta şi Don Cal6 a cerut Roma. 

l-am înţeles planul. Vrea să obţină sprijinul mărimilor din 
Capitală. Şi unchiul Matteo are oamenii lui. 

— În vreme ce dormeai, am lucrat, îmi spune zâmbindu-mi pe 
deasupra laptelui, peste care a turnat pulbere de ciocolată. 

Telefonul zbârnâie. Aparatul e instalat pe o măsuţă la îndemâna 
lui. Unchiul Matteo duce fără grabă receptorul la ureche. 

— Pronto!... Cine? Ah, tu eşti Angelo!... 

Îmi face semn cu mâna. 

— Palermo, îmi explică el, îndepărtând o clipă receptorul. 

Continuă convorbirea telefonică. 

— Berzele să-şi ia zborul!... Cuiburile rămân pustii?... Foarte 
bine!... Dacă ai nevoie de câteva lăzi cu sticle de şampanie... În 
regulă. |ţi trimit... Păunul şi-a pierdut penele?... lată o veste bună. 
Să-i trimiţi o coroană din partea mea. Nu! Două să fie. De trandafiri, 
Cei mai scumpi... Aştept veşti... g 

Unchiul Matteo aşază telefonul în furcă... Işi freacă încântat 
mâinile. Ard de nerăbdare să-l întreb pentru cine sunt coroanele. 
Dar mă abţin. Unchiul Matteo a folosit un limbaj cifrat. Desigur spre 
a nu fi înţeles de cei care ar fi ispitiţi să-i intercepteze convorbirile 
telefonice. Dacă va voi să-mi explice înţelesul adevărat, cu atât mai 
bine. 

— Bietul Enzo! rosteşte el cu afectată tristeţe. Cine ar fi crezut! 
Până mai ieri era plin de viaţă şi de sănătate. 

— Care Enzo? Intreb. 


— 150 — 


— Enzo Gualda. Mâna dreapta a lui Don Cal6. A murit, sărmanul. 
Acum o jumătate de oră. Fiatul lui îl aştepta ca de obicei în faţa 
casei, spre a-l duce la birou, când s-a apropiat de maşină a văzut 
pe secretarul său stând cu capul rezemat de volan. Intrigat a 
deschis portiera. In aceeaşi clipă maşina a sărit în aer, făcându-l 
bucăţi. Poliţiştii veniţi la faţa locului i-au găsit creierii lipiţi de 
peretele casei. Resturile secretarului atârnau într-un pom din 
apropiere. Eh, Dumnezeu să-l ierte. 

Işi muie cornul rumenit în lapte. 

— Ce amărât trebuie să fie Don Caló! Am să-i trimit o telegramă 
de condoleanţe. 

Am înţeles. Unchiul Matteo răzbunase asasinarea secretarului 
său. Surprinzător era faptul că ostilitățile se angajaseră cu 
asemenea violenţă, într-un timp atât de scurt. Am impresia că Don 
Cal6 la ora asta a şi uitat de existenţa mea. j 

Unchiul Matteo îşi soarbe tacticos cafeaua cu lapte. Il recunosc în 
calmul cu care face faţă situaţiei. Don Caló este în permanenţă 
înconjurat de un numeros stat major. Dă ordine, se agită, ascultă 
încruntat rapoartele subalternilor, răspunde personal la apelurile 
telefonice. Unchiul Matteo stă singur. Nu-şi cheamă colaboratorii 
decât în cazuri extreme. Dirijează totul de la distanţă. E atâta 
linişte în casă, încât n-ai crede că în clipa asta s-a angajat într-o 
bătălie pe viaţă şi pe moarte. 

— Ai să lucrezi cu mine, nu-i aşa? 

— Sunt omul dumitale, unchiule Matteo. 

Faţă de situaţia pe care am avut-o odinioară în Statele Unite, e o 
degradare să lucrez sub ordinele unei piese de 90 provinciale, chiar 
dacă această piesă este unchiul meu. Dacă ţin seama de faptul că 
omul ăsta m-a scăpat de la moarte şi că datorită lui îmi pot reface o 
situaţie în Mafie, considerentele de fals amor propriu nu-şi mai au 
rostul. 

De ieri şi până azi, situaţia s-a răsturnat în favoarea mea. 
Evident, criza nu s-a rezolvat încă. Incleştarea dintre unchiul Matteo 
şi Don Cal6 se află abia la începuturile ei. Războaiele acestea din 
sânul Mafiei au urmări imprevizibile. Rebeliunea unchiului Matteo 
nu reprezintă un fenomen rarisim. Şi în Sicilia şi în Statele Unite, 
bătălia, pentru putere în sânul Mafiei a prilejuit lupte intestine 
sângeroase. Învinşii n-au întâlnit cruţare! 

Aparent, rebeliunea unchiului Matteo s-a produs într-un moment 
nepotrivit. „Onorata Familie” siciliană face obiectul unor asalturi 


— 151 — 


înverşunate din partea duşmanilor ei. Campaniile în presă, atacurile 
de la tribuna camerei deputaţilor, ostilitatea opiniei publice, silesc 
justiţia şi forţele de represiune ale Statului să-şi înteţească 
activitatea împotriva mafioţilor. Tocmai acum când „Onorata 
Familie” ar trebui să aştepte cu capul în ţărână trecerea furtunii, 
unchiul Matteo a dezlănţuit atacul împotriva lui Don Caló. In 
realitate, lovitura lui nu s-a produs în contratimp. Şefii Mafiei îl vor 
sili pe Don Cal6 să nu treacă la represalii şi să accepte sciziunea, 
tocmai spre a nu spori vâlva, şi aşa destul de mare. Unchiul Matteo 
nu e prost. Mie, cel puţin, subtilitatea acestei strategii şi tactici nu- 
mi scapă. 

Unchiul Matteo şi-a terminat micul dejun. 

— Să trecem în birou, îmi spune. 

Işi strânge tacticos nodul cravatei, îşi trece mâna prin părul alb 
frumos ondulat, apoi se îndreaptă spre cabinetul de lucru. Îl urmez. 

Acolo îl aşteaptă colaboratorii săi apropiaţi. Cinci la număr. 
Cunosc dintre ei numai pe Falcone Turinetti, mâna dreaptă a 
unchiului Matteo, şi pe Manolo Puddu, unul dintre locotenenţii lui. 
Falcone e tânăr şi foarte elegant, însă ochii lui te îngheaţă. Puddu 
are mutra şi gesturile unui măcelar în haine de duminică. Cred că 
este un perfect executant, dar că n-ar fi în stare să ia hotărâri de 
unul singur. Ceilalţi trei au înfăţişare de burghezi liniştiţi. Primul e 
masiv. Un ochi cată aiurea, derutându-te. Nu-ţi poţi da seama dacă 
te priveşte pe tine, sau fixează alt punct. Al doilea e slab, uscat. 
Mâinile i se agită continuu, derulând un şirag de chihlimbar. Al 
treilea e mai vârstnic. Ţine ochii pe jumătate închişi. Ai zice că dor- 
mitează. 

— Pe Falcone şi pe Manolo îi cunoşti, îmi spune unchiul Matteo. 
lată şi pe Luca Buo, îmi arată el pe saşiu. Luca Buo, Franco Liguoro, 
căruia îi mai spunem şi călugărul, fiindcă nu se lipseşte nici în somn 
de mătăniile lui, şi Niccardo Albrile, veteranul, alcătuiesc grupul 
meu de consilieri. Prieteni, se întoarce el către colaboratorii săi, pe 
Nino Bellocampo nepotul meu, nu mai e nevoie să vi-l prezint. Mă 
îndoiesc că vreunul din voi să nu-i cunoască faima. 

Falcone, Puddu şi Liguoro îmi zâmbesc. Inapoia zâmbetului lor 
desluşesc o ostilitate pe care reuşesc anevoie să şi-o ascundă. Luca 
Buo, saşiul, e impenetrabil. Albrile, veteranul, abia clatină din cap. 

Imi dau seama că cel puţin primilor trei nu le convine prezenţa 
mea. Sunt convinşi că voi câştiga un ascendent puternic asupra 
unchiului Matteo, lăsându-i în umbră. 


— 152 — 


— Falcone, glăsuieşte unchiul Matteo, în noaptea asta fabrica de 
bomboane a lui Nero Sirigu trebuie să sară în aer. 

— Nero Sirigu? mormăie întrebător Luca Buo, saşiul. Nero Sirigu 
e cumnatul lui Don Cal6. 

— Nu-mi spui o noutate. 

— Mânia lui Don Cal6 n-o să mai cunoască margini, Don Matteo. 

— Asta şi vreau, Luca. 

— Işi va revărsa toată urgia asupra noastră. 

— Caló e mai primejdios calm decât mânios. La mânie 
săvârşeşte greşeli. Aştept să facă un pas greşit. 

— Noi suntem puţini şi ei sunt mulţi, intervine Riccardo Albrile, 
deschizând un ochi. 

— Ţi-e frică, Riccardo? îl priveşte de sus unchiul Matteo. 

— N-am spus asta, se apără Albrile, vădit indispus de riposta 
şefului său. 

Liguoro îşi prefiră calm mătăniile. 

— Ai dat de veste „amicilor” de la Roma? 

— Am dat. Luigi Mazzacuo a plecat de dimineaţă cu avionul, la 
Roma. 

— N-ai primit încă nici un răspuns? 

— E încă prea devreme, Franco. 

— Don Caló are amici puternici la Roma, zice Buo saşiul. 

— Şi eu am „amici“ puternici, răspunde unchiul Matteo. 

Manolo Puddu izbeşte cu pumnul în masă. 

— Destul! se răsteşte el la Buo, la Liguoro şi la Albrile, Nu vă e 
ruşine să discutaţi măsurile lui Don Matteo? Cui nu-i place să o 
spună verde. Am eu grijă să-i bag minţile în cap. 

Puddu a mârâit aşa cum mârâie un câine ciobănesc, când i se 
pare că stăpânul lui e ameninţat de primejdii. 

Buo îl priveşte neliniştit cu ochiul sănătos. Cu celălalt ochi mă 
priveşte pe mine. 

— Nimeni nu vrea răul lui Don Matteo, încercă Falcone să-l 
liniştească. 

Falcone e diplomat. Ştie că Puddu ar fi în stare să ucidă şi pe 
maică-sa, dacă i-ar cere-o unchiul Matteo. 

Albrile lasă în jos pleoapa ridicată, asemenea unui crocodil care 
se prăjeşte alene la soare. 

— Nu punem în discuţie hotărârile lui Don Matteo. explică el. Ne 
sfătuim. Ştii bine că ne aşteaptă o luptă grea. 

— Don Matteo e capabil să judece pentru noi toţi. Noi nu avem 


— 153 — 


altceva de făcut decât să-i executăm poruncile, stăruie Puddu, fără 
să se clintească de pe poziţie. 

Unchiul Matteo îl priveşte cu bunăvoință. Ştie că Puddu îi este 
mai devotat decât toţi ceilalţi mafioţi de sub comanda sa. 

— Lasă, Manolo, îi vorbeşte el blând. Oamenii au unele 
nedumeriri. E bine să-i lămuresc. Se întoarce spre ceilalţi. Şi acum 
destul cu discuţiile. Incepând din clipa aceasta suntem în stare de 
război. Ştiţi fiecare ce aveţi de făcut. Deviza noastră e limpede: 
Loveşte ca să nu fii lovit. 

Oaspeţii unchiului Matteo se ridică de pe scaun. 

— Fiecare la postul lui, le mai spune el. Tu mai rămâi, Manolo. 

Buo iese primul, urmat de Liguoro, de Albrile şi de Falcone, care 
încheie coloana. 

— Ascultă, Manolo, îi vorbeşte unchiul Matteo, după ce s-a închis 
uşa. Doi oameni de nădejde să asigure paza nepotului meu, zi şi 
noapte. Ai înţeles? 

— Inţeles, stăpâne. 

— Tu nu te dezlipeşti de mine. 

— Prea bine, stăpâne. 

— Poţi pleca, Manolo. 

Manolo iese, bombându-şi marţial pieptul. Unchiul Matteo îşi 
aprinde o ţigară. . 

— l-ai văzut? In afară de Manolo Puddu, toţi sunt nişte laşi. La 
câştig se înghesuie... la ananghie, se îmbrâncesc ca să rămână mai 
la urmă. În sfârşit. Aştia sunt oamenii. Mafioţi sau nemafioţi. 

Rămâne câteva clipe adâncit în gânduri. Se trezeşte din reverie 
şi îmi vorbeşte. N 

— Dacă vrei să ieşi în oraş, poţi s-o faci. Ţi-am mai spus. in 
Trapani autoritatea lui Don Cal6 Castiglione a încetat să mai existe. 
Ca atare, a încetat şi urmărirea ta. Acum du-te şi lasă-mă să lucrez. 
Dacă am nevoie de tine te chem. 

— Mulţumesc, unchiule Matteo, îi spun, apoi ies din birou în 
vârful picioarelor. 

Deşi poziţia mea în Mafia a fost în trecut mult mai înaltă decât a 
lui, mă simt în prezenţa sa intimidat, ca şi când aş fi fost copilul de 
altădată. 

Mă înapoiez în sufragerie şi mă servesc din dulapul-bar cu un 
coniac franțuzesc. In colecţia de băuturi a unchiului Matteo nu 
găseşti whisky. 

Simţământul acesta de siguranţă, de linişte, pe care-l încerc 


— 154 — 


acum, după aproape trei zile de tensiune nervoasă, este bizar. Nu- 
mi vine să cred că - cel puţin pentru moment - nici o primejdie nu 
mai planează asupra mea. 

Fiindcă mă pot mişca nestingherit prin Trapani, aş putea să fug 
din Sicilia, cu atât mai mult cu cât libertatea de care mă bucur 
acum are un caracter precar. Dacă unchiul Matteo ar ieşi înfrânt din 
lupta în care s-a angajat, situaţia mea s-ar complica şi mai mult. 
Don Cal6 m-ar socoti vinovat de noua poziţie adoptată de unchiul 
Matteo faţă de el. Şi m-ar trata ca atare. Dacă unchiul Matteo 
rămâne învingător, nu mi-ar rămâne să joc în Sicilia decât un rol de 
mâna a doua. In afara graniţelor Italiei, mi-aş putea crea o situaţie 
mai frumoasă. Mai am încă relaţii în Germania Federală, în Franţa, 
în Spania, în Extremul Orient. Din nefericire, porţile Statelor Unite - 
terenul ideal de activitate al mafioţilor - îmi sunt încă închise. 

Aş putea să fug, dar nu o fac. 

Acest simţământ ciudat care - în ciuda intereselor mele - mă 
împiedică să trec la acţiune, îmi aminteşte un impuls, tot atât de 
ciudat, care m-a determinat să acţionez, într-o anumită 
împrejurare, deşi interesele mele mi-ar fi impus să stau de o parte. 


Pe vremea aceea, maică-mea - biata de ea - trăia încă. La 
ultimul etaj al casei în care locuiam, închiriase câteva camere unui 
agent de poliţie cu o droaie de copii. Nu era om rău agentul ăsta. 
Avea o mutră blajină, vorbea molcom şi nu se amesteca în desele 
scandaluri stârnite - din orice fleac - între majoritatea colocatarilor. 
Uniforma lui de agent al autorităţilor publice îl desemna din oficiu 
duşman al tineretului din cartier. Oamenii săraci au o ură 
instinctivă faţă de poliţişti. 

II chema Salvatore Dematteis. Noi copiii nu ştiam ce şotii să-i 
mai jucăm, ce mizerii să-i mai facem. Când trecea pe stradă, era 
întâmpinat cu ploaie de fluierături şi de invective. 

— Păzea, trece Dematteis copoiul! Astupaţi-vă nasurile, să nu vă 
înăbuşe putoarea! 

Uneori ne urcam pe acoperiş, şi pândeam când ieşea din casă 
spre a merge la serviciu. II bombardam de sus cu proiectile - 
pietricele, sau spărturi de cărămidă - destul de mici ca să-l doară, 
fără a-i sparge capul. 

li boicotam copiii, care erau siliţi să se joace între ei. Când îi 
prindeam la înghesuială, le mai trăgeam şi câte o bătaie, de-i lăsam 
plini de vânătăi. Mergeam până acolo cu duşmănia, încât 


— 155 — 


ajunsesem să ungem cu materii fecale uşa apartamentului său. 
Biata nevastă-sa trebuia să o spele în fiecare zi. O freca aprig cu 
apă şi săpun, până o făcea lună. A doua zi o găsea iarăşi murdară. 
Lua munca de la început, ocărându-ne şi blestemându-ne. 

Poate că Dematteis, exasperat de mizeriile pe care i le făceam, 
s-ar fi mutat din mahala. Apartamentul ocupat de ei era însă 
încăpător şi mai ales ieftin. Diferenţa de chirie pe care ar fi plătit-o 
într-un cartier central o cheltuia cumpărând de mâncare la liota lui 
de plozi. Avea vreo şaisprezece la număr. 

Când am văzut, noi copiii, că polițistul rezistă pe poziţie, am 
adoptat o nouă şi foarte îndrăzneață tactică. Dematteis a început 
de pildă să constate că îi dispăreau lucruri din casă. Şi-a ferecat 
intrarea în apartament cu tot felul de broaşte şi sigurante. 
Zadarnic. Dispariţia obiectelor, mai mult cu valoare afectivă - 
fotografii înrămate, şerveţele lucrate anevoie de soţia sa, pahare 
desperecheate, şi alte fleacuri casnice - continua cu regularitate. 
Dematteis ajunsese să-şi acuze copiii că fură lucruri din casă şi le 
vând prin vecini, ca să facă rost de bani pentru dulciuri. 

Intr-o dimineaţă, când s-a trezit din somn, a constatat că i-a 
dispărut ceasul de pe masa de noapte. Asta l-a înnebunit 
literalmente. Uşa apartamentului era ferecată. Şi-a percheziţionat 
copiii, convins fiind că printre ei se află un hoţ precoce. N-a găsit 
nimic. A plecat exasperat la serviciu. 

Nevastă-sa a opinat că o coţofană, atrasă de strălucirea ceasului, 
a intrat pe geam - dormeau cu ferestrele deschise căci era vară - şi 
l-a furat. Se mai văzuseră astfel de năzdrăvănii, în dimineaţa 
următoare, furia lui Dematteis a atins paroxismul. În zori, a găsit pe 
măsuţa de noapte ceasul zdrobit cu ciocanul. Geamul, rotiţele, 
capacele, erau un amestec inform de sfărâmături strălucitoare. 

Afacerea asta a pus vârf. Dematteis şi-a dat seama că este ţinta 
unor maşinaţii diabolice. Şi-a zis că cineva a intrat pe fereastră, dar 
a renunţat la această supoziţie după ce a constatat că deasupra 
ferestrei se afla o streaşină mult ieşită în stradă, iar faţada nu avea 
balcoane care să poată fi escaladate. Nu era de presupus că o fiinţă 
omenească era capabilă să se caţăre pe ornamentele de pe ziduri. 

Disperat, Dematteis a hotărât să se mute. A dat preaviz 
proprietarului casei şi a început să-şi strângă boarfele. 

Cu două zile înainte de mutare, s-a întâmplat nenorocirea. Unei 
bătrâne de la etajul trei i-a făcut explozie un „Sirius” la care-şi 
gătea o omletă, împroşcând cu benzină mobilele din jur, care au 


— 156 — 


luat foc. Bătrâna nu se afla în acel moment lângă lampa de gătit, 
aşa că a scăpat cu viaţă. Incendiul, alimentat de benzină, s-a întins 
cu repeziciune, cuprinzând şi apartamentele învecinate şi casa 
scării. Lumea din clădire, alertată de zbieretele bătrânei, a apucat 
să evacueze etajele de sus. 

Au fost anunţaţi pompierii. Nu s-au putut apropia cu maşinile de 
clădirea incendiată, fiindcă strada era atât de strâmtă şi de 
înclinată, încât numai o cărucioară de mână ar fi încăput cu 
greutate. 

Şi-au instalat tulumbele pe balcoanele casei de peste drum şi au 
început să toarne apă peste etajele incendiate. Debitul tulumbelor - 
datorită probabil presiunii scăzute din conducte - era foarte redus. 

La un moment dat, s-a auzit din apartamentul lui Dematteis un 
țipăt de copil. Când fugiseră din casă, plozii poliţistului îl uitaseră 
pe cel mai mic dintre ei în leagăn. Mama, care se afla în piaţă după 
cumpărături, habar n-avea de ceea ce se petrece acasă. 

Dematteis, care fusese de serviciu noaptea, se înapoia spre 
casă. Când a văzut nenorocirea, şi mai ales când i s-a spus că unul 
din copiii săi se află sus, în apartament, şi că scara nu putea fi 
folosită deoarece fusese cuprinsă de flăcări, a crezut că-l apucă 
damblaua. 

In clipa aceea am intervenit eu. Nu ştiu ce m-a împins s-o fac. 
Sub privirile lui Dematteis, ale mulţimii de sinistraţi şi de curioşi, 
precum şi ale pompierilor, instalaţi ca în loji pe balcoanele de 
vizavi, am început să mă caţăr pe burlan în sus. Aveam experienţă, 
aşa că avansam cu repeziciunea unei maimuțe. Jos, mama îşi 
frângea mâinile, deznădăjduită. 

Urcam, urcam întruna. 

Am ajuns sus, la etajul al cincilea. Burlanul, destul de fragil, n-ar 
fi rezistat la un om în toată firea. Eram uşor, aşa că n-am 
întâmpinat dificultăţi. M-am strecurat în apartamentul lui Dematteis 
şi, pe aceeaşi cale, am pornit înapoi. 

Cu un copil mic în braţe, operaţia a fost mult mai grea. 

Abia după ce eu am ajuns jos, au izbutit şi pompierii să plaseze o 
scară, ca un pod, de pe acoperişul casei pe care se instalaseră, 
până la fereastra de la etajul patru al clădirii noastre. Dar efortul 
acesta devenea acum inutil. 

I-am predat copilul lui Dematteis, care l-a luat în braţe privindu- 
mă cu ochii umeziţi de recunoştinţă. 

Şi el, şi eu ştiam acum cine îi provocase mizeriile fu-rându-i 


— 157 — 


atâtea obiecte. Este adevărat că nu o făcusem cu scopul de a mi le 
însuşi sau de a le vinde. Eram delegatul copiilor care le luau în 
primire şi le distrugeau din ură împotriva lui Dematteis. 

Până la urmă incendiul a fost localizat. S-au făcut reparaţii şi la 
scară, şi la apartamentele deteriorate de incendiu aflate la etajele 
trei şi patru. 

Etajul lui Dematteis nu suferise stricăciuni. Totuşi, Dematteis s-a 
mutat din imobil, respectându-şi preavizul dat. 

Salvatore Dematteis!.. 

Singurul poliţist la care mă gândesc cu simpatie. Sunt convins că 
şi sentimentele lui faţă de mine sunt reciproce... 


Inactivitatea asta forţată mă macină. Mă plimb prin casa 
unchiului Matteo, ca fantoma tatălui lui Hamelt pe zidurile cetăţii. 
Am nimerit şi în bucătărie, unde am făcut conversaţie cu Veturia, şi 
în pivniţă, la compartimentul cu sticle de vin frumos orânduite în 
nisip, şi în garaj - m-am învârtit o oră în jurul maşinii unchiului 
Matteo, un Fiat 130. l-am examinat motorul, i-am reglat tacheţii, 
am verificat instalaţia electrică. 

Mă uit la ceas. Timpul trece infernal de încet. Nu mi-am închipuit 
că aşteptarea poate fi atât de chinuitoare. Cred că prin aceleaşi 
torturi sufleteşti trec condamnaţii la moarte, care aşteaptă 
rezultatul la cererile de grațiere. 

De la Roma trebuie să vină cuvântul hotărâtor. Protectorii din 
Roma vor tăia nodul gordian. Roma... 

Cu „amicii” mari şi puternici din Capitală, cei care lucrează din 
umbră, trăgând sfori, ridicând obstacole nevăzute în calea 
autorităţilor şi a comisiilor antimafiote, am avut rareori de-a face. 
Nici nu i-am cunoscut vreodată pe toţi. Alcătuiesc, o camarilă 
misterioasă, un fel de francmasonerie cu legile şi principiile ei. Se 
sprijină unii pe alţii, se îmbuibă cu subvenţiile şi cadourile noastre 
şi dau indicaţii şefilor Mafiei siciliene, indicaţii care sunt respectate 
aşa după cum deciziile Curţii Supreme de justiţia sunt literă de lege 
pentru toate tribunalele şi pentru toate celelalte instanţe 
dependente. 

Şeful Mafiei siciliene, un al doilea Dumnezeu în Sicilia, n-ar fi 
acceptat o asemenea îngrădire a puterilor sale, o asemenea 
dependenţă, de neconceput în secolul trecut, dacă transformările şi 
exigenţele societăţii moderne, cu toate complexităţile ei, nu i-ar fi 
impus-o. Idealul mafioţilor de totdeauna a fost crearea unei Sicilii 


— 158 — 


independente, într-o asemenea eventualitate, Palermo n-ar mai fi 
nevoit să primească norme de conduită de la Roma. Intr-o Sicilie 
independentă, Mafia ar constitui „alfa” şi „omega”. Ea ar dirija 
viaţa politică, economică şi socială a insulei. Sicila ar deveni un 
centru al tuturor piraţilor din zilele noastre, un punct de sprijin 
pentru răufăcătorii din lumea întreagă - care ar accepta bineînţeles 
tutela şi legile Mafiei. Până în prezent, visul acesta n-a fost încă 
realizat. Dar mafioţii continuă să acţioneze cu tenacitate. Poate că 
înţr-o zi... 

Veturia intră în garaj şi îmi spune că masa de prânz este gata. 
Pofta de mâncare, înăbuşită până acum de preocupările şi grijile 
mele, scoate capul la lumină. Imi amintesc brusc de castroanele şi 
cratiţele cu mâncăruri savuroase şi aromate preparate de Veturia. 

Fac orânduială în garaj, mă spăl pe mâini, pe faţă, şi mă înfăţişez 
în sufragerie. Unchiul Matteo stă în capul mesei. In aşteptarea mea 
îşi citeşte jurnalele. 

— Nu ţi-e foame? mă întreabă. De ce ai întârziat atât? 

Îi explic că am trebăluit pe la maşină. 

— Nu e prea bine întreţinută, îi spun. Să-ţi schimbi mecanicul. 

Unchiul Matteo n-are şofer. Işi conduce singur maşina. Un 
mecanic i-o îngrijeşte. 

— Am să-l schimb, îmi spune. 

lau şi eu un jurnal din teancul de ziare plasate pe colţul mesei. 
Caut ştirile din Palermo. Nimic despre cei doi mafioţi pe care i-am 
împuşcat în faţa uşii apartamentului meu. Sigur că „Onorata 
Familie” a făcut şi aici ordine. Opinia publică nu trebuie să ştie că la 
Palermo se mai moare şi altfel decât de cancer sau de infarct 
cardiac. Firma asta de onorabilitate pacifică pe care Mafia încearcă 
să şi-o agate de gât este semnificativă. „Onorata Familie” vrea să- 
şi schimbe metodele de lucru. Cel puţin în aparenţă, până se vor 
mai potoli spiritele. 

Despre Ercole scrie foarte puţin. Dintre toţi martorii interogaţi 
asupra mea, numai un agent de circulaţie din Trapani, mi-a dat 
semnalmentele exacte. Înseamnă că pe omul ăsta cu memorie 
fidelă trebuie să-l ocolesc. 

Veturia a adus supa. Aburii apetisanţi îmbălsămează sufrageria. 

Unchiul Matteo împătureşte ziarul şi îl pune la o parte, îl imit. 
Veturia umple farfuriile cu supă. Ne aşternem pe sorbit. 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, unchiule Matteo. Mă priveşte pe 
deasupra ochelarilor, 


— 159 — 


— Dă-i drumul. 

— AŞ vrea să ştiu dacă Pierpaolo, Claudio sau Giorgio au vorbit 
mai mult decât trebuie. 

Unchiul Matteo soarbe o lingură de supă. Şi încă una. N-au 
vorbit, rosteşte el după un timp. 

— Au fost siliţi s-o facă? 

— Au încercat să-i silească, dar n-au reuşit. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? i 

— Au fost executaţi. Toţi trei. Intâi Giorgio. apoi Claudio şi la 
urmă Pierpaolo. L-au lăsat ultimul, fiindcă l-au socotit mai slab de 
înger. 

— Dar Ercole? 

— Cu Ercole, le-ai luat-o tu înainte. 

— Deci nu m-a trădat nici el. Unchiul Matteo zâmbeşte. 

— Să n-ai remuşcări din cauza lui Ercole. Nu ţi-era prieten. Te-a 
acoperit ca să-şi apere propria piele. Acum nu mai poate trăncăni. E 
mai bine aşa. 

— Atunci cine a ciripit 

— Nu ştiu precis. După câte sunt informat, totul a plecat de la un 
frate al lui Giorgio. La un pahar de vin, a scăpat o vorba care a 
ajuns unde nu trebuia. Şi cum Don Caló nu iartă... 

Terminăm supa şi atacăm friptura. Mâncăm în linişte. Nu se aude 
decât zgomotul tacâmurilor lovite de farfurii şi gâlgâitul vinului 
turnat în pahare. Tăcerea devine apăsătoare. 

— Am auzit că ţi-ai petrecut vacanţa pe Costa Brava, încep eu ca 
să spun ceva. 

Se scurge un timp. Unchiul Matteo îşi taie tacticos friptura. 
Soarbe şi câteva înghiţituri de vin. 

— Ce-ai spus? mă întreabă, smulgându-se din gânduri. Repet 
întrebarea. 

— Am stat vreo zece zile la Puerto de la Selva, îmi spune. 

— Frumos? 

— M-da. Un sat de pescari, cu străzi pitoreşti. Am vizitat 
mânăstirea San Pedro de Roda, ruinele castelului San Salvador... M- 
am odihnit. In fond, asta am şi căutat... M-am simţit foarte bine. La 
anul s-ar putea să mă duc tot acolo... 

Şi-a terminat friptura. Soarbe încă puţin vin. Veturia ne serveşte 
cafelele şi desertul. Prăjituri şi fructe. Unchiului Matteo îi plac 
fructele. 

— După ce voi lua frâiele Mafiei în mână, îmi spune el deodată, 


— 160 — 


mă voi strădui si-i redau prestigiul pierdut. „Onorata Familie” 
trebuie să reprezinte o considerabilă forţă economică şi socială. 
Trebuie să devenim respectabili. Să recâştigăm consideraţia 
oamenilor, încrederea lor... Il voi înfrânge pe Don Caló, luptând 
cavalereşte. Da, da, voi purta împotriva lui un război curat... 

Mă scutură un fior. Visul unchiului Matteo e utopie. Vrea să-l 
dărâme pe Don Cal6, luptând cinstit! Ridicol! Ridicol şi stupid! 
Unchiul Matteo va pierde bătălia. Lipsa de scrupule a lui Don Cal6 
reprezintă cea mai formidabilă armă în războiul care s-a deschis 
între el şi unchiul Matteo. Cauza unchiului meu este pierdută. Incep 
să cred că unchiul Matteo s-a ramolit. Că nu este decât o unealtă în 
mâinile lui Falcone Turinetti, ale lui Luca Buos, Riccardo Albrile şi 
Franco Liguoro. Dacă Don Cal6 va fi doborât, Falcone Turinetti va 
deveni noul şef al „Onoratei Familii”. Unchiul Matteo va deţine o 
situaţie onorifică sau - mai simplu - va fi suprimat. In ceea ce 
priveşte sentimentele lui Falcone, sunt edificat. Omul ăsta mă 
urăşte. Mă urăşte prin definiţie. i 

Ştiu că unchiul Matteo nu admite să fie contrazis. Indrăznesc 
totuşi să încerc a-i deschide ochii. 

— Mi-ai vorbit de o luptă cavalerească. Nu crezi că te vei înfăţişa 
într-o armură medievală şi cu o sabie pe jumătate ruginită, în faţa 
unui adversar înarmat cu o mitralieră? Se poate vorbi azi de un 
război curat? In faţa unui duşman pregătit să folosească orice 
mijloace spre a te distruge, nu poţi răspunde numai cu lovituri 
permise. Este ca şi când te-ai urca senin pe un ring de box, deşi ştii 
că adversarul tău are în mănuşă o bucată de fier. 

Unchiul Matteo mă priveşte cu ochii lui albaştri. 

— Imi voi face datoria faţă de „Onorata Familie” şi faţă de cei 
care şi-au pus nădejdea în mine. 

Se ridică de la masă. 

— Să-ţi fie de bine, Nino. 

lese, lăsându-mă singur în sufragerie. Nici nu şi-a băut cafeaua. 
Mănânc un măr. Sunt foarte neliniştit. Toată afacerea asta a luat o 
întorsătură care nu-mi place. Unchiul Matteo e un mafiot fanatic. 
Dar nu are calităţile unui conducător înnăscut. În cursul discuţiilor 
de azi dimineaţă, colaboratorii lui au îndrăznit să-şi exprime 
părerile contrarii. Destul de voalat, dar au îndrăznit. Pe Don Cal6 
Castiglione nimeni nu are curajul să-l contrazică. 

Îmi termin mărul, apoi mă urc în odaia mea. Îmi scot haina şi mă 
arunc pe pat. Încerc să dorm puţin, dar somnul, nu mi se lipeşte de 


— 161 — 


gene. Nu-mi găsesc astâmpărul. Cred că cel mai înţelept lucru e să 
fug. Să fug din Trapani cât mai e timp. 

Aud un ciocănit în uşă, apoi Veturia intră fără a mai aştepta 
invitaţia mea. 

— Vă caută doi tineri, îmi spune. Sar în capul oaselor. 

In urma ei au şi apărut doi inşi. Unul să tot aibă douăzeci şi cinci 
de ani. Are mustață, favoriţi negri, păr ondulat, buze cărnoase şi un 
obraz ce bate în arămiu. Tipul sicilianului. 

— Bună ziua, Don Nino. 

Utilizează formula „Don”. Mă socoteşte un înalt personaj, de 
vreme ce mi se adresează cu atâta respect. 

— Sunt Angelo Raia, continuă. lată şi pe colegul meu Rubio 
Monteperta. 

Rubio e foarte tânăr şi foarte blond. Nu are mai mult de 
nouăsprezece ani. O mutră de nordic frumos, cu totul neobişnuită 
în Sicilia. 

— Suntem trimişi de Manolo Puddu, adăugă Angelo, care şi-a 
atribuit pare-se şi rolul de purtător de cuvânt ai lui Rubio. Să vă 
asigurăm paza. 

Se leagănă când pe un picior, când pe celălalt. 

— Ne pricepem în treaba asta. Vă puteţi bizui pe noi. Şi-a 
încheiat discursul. Blondul mă priveşte cu nedeghizată curiozitate. 
Ce i-o fi spus Puddu despre mine? 

Băieţii ăştia sunt căzuţi ca musca în lapte. Numai grija lor n-o 
mai aveam. Cuvântul „pază” pe care l-a folosit nu-mi place. „De 
pază” face şi temnicerul. Dacă i-ar fi trimis Falcone, n-aş fi avut nici 
o încredere în ei. Puddu e însă devotat unchiului meu. Rămâne de 
văzut dacă Raia şi Monteperta nu sunt în realitate în solda lui 
Falcone, fără ca Puddu să-şi dea seama. De perspicacitatea gorilei 
acesteia mă îndoiesc foarte. 

— Unde doriţi să vă aşteptăm? întreabă Raia. 

— In nici un caz aici, în camera mea, îi răspund morocănos. Staţi 
în holul de jos, de la intrare. De altfel nici nu cred că voi avea 
nevoie de prezenţa voastră în seara asta. 

— Puddu a dat poruncă să nu vă pierdem din ochi. Monteperta îşi 
răsuceşte pălăria în mâini. Pe cât e de frumos, pe atâta pare de 
prostănac. Sau poate că este numai timid. 

— Nu eşti prea tânăr, Rubio, pentru treburile astea? îl întreb 
direct. 

Luat prin surprindere, clipeşte des. 


— 162 — 


— Nu sunt prea tânăr, îmi răspunde. Am optsprezece ani. Se 
spune că sunt un neîntrecut trăgător la ţintă, îmi zâmbeşte încântat 
de sine. Am participat la două concursuri. De fiecare dată am ieşit 
întâiul. 

— Bravo, Rubio. Cu ce armă preferi să tragi? 

— Indiferent. 

— Acum ce armă ai asupra ta? 

— Un Parabellum. 

— Straşnic... Raia, Monteperta, cred că o să ne înţelegem bine. 
Instalaţi-vă în hol, aşa cum v-am spus. 

Le ofer câte un „Chesterfield”. Raia îşi aprinde o ţigară. 
Monteperta declară că nu fumează. 

Inainte de a ieşi, Raia îmi spune peste umăr. 

— Aveţi la dispoziţie şi o maşină. Un Alfa Romeo 2000. Eu îl 
conduc. 

Adaugă umflându-şi penele. 

— Sunt cascador. M-au folosit şi în câteva filme. M-au concediat, 
după ce l-am făcut knock-out pe un şef de platou, care-mi făcea 
mizerii. 

Au ieşit. Mă scarpin în cap. Maşina care mi s-a pus la dispoziţie 
nu poate să-mi strice. Voi avea grijă să o schimb - la prima ocazie - 
cu altă maşină a Mafiei, ca să nu se mai ştie cu care din ele circul. 

Mă întind iarăşi pe pat. Incerc să aţipesc. Zadarnic. Deschid ochii 
de-a binelea şi îmi aprind o ţigară. Nu sunt un fumător convins. 
Fumez numai când mă apasă gândurile. 

Mă uit la ceas. S-a făcut ora şapte. 

Se aude din nou un ciocănit în uşă. Intră unchiul Matteo. Sar 
iarăşi în picioare. 

— Am primit răspunsul de la Roma, îmi spune, aşezându-se pe 
un scaun picior peste picior. 

Simt că mi se umezesc palmele, 

— Am obţinut o jumătate de succes, continuă el. Mi s-a 
recunoscut autonomia faţă de Palermo, dar mi s-a cerut în acelaşi 
timp să mă întâlnesc cu Don Caló. spre a stabili pe viitor un modus- 
vivendi. 

Strâmb din nas. Nu-mi place formula preconizată de Roma. 

— Nu eşti încântat de rezultatul obţinut, îmi vorbeşte unchiul 
Matteo, 

— Sincer să-ţi spun, nu sunt deloc încântat. 

— „Amicii” din Roma pretind să fie linişte în Sicilia. Cel puţin 


— 163 — 


pentru un timp. Izbucnirea unor noi frământări ne-ar face o 
publicitate dezastruoasă. 

— Şi când trebuie să te întâlneşti cu Don Cal6? 

— In noaptea asta. Pe teren neutru. Don Cal6 a propus casa unui 
mafiot din Alcamo. Am refuzat acest loc. Nu-mi inspiră încredere. 
Am făcut o contrapropunere. Un loc deschis, sub cerul liber. De 
pildă, lângă ruinele din Segesta. 

Zâmbesc. 

— Ai rămas un incorijibil romantic, unchiule Matteo. Lumină de 
lună, ruine, atmosferă de conspirație... 

— Mă bucură, Nino, că în ciuda încercărilor prin care ai trecut, nu 
ţi-a pierit simţul umorului. Poate că sunt un romantic incorijibil. 

— Şi Don Cal6 a acceptat contrapropunerea dumitale? 

— A acceptat-o. 

— Perfect. Ora? 

— Miezul nopţii. 

— Din ce în ce mai romantic. Acum să privim chestiunea sub 
aspectul ei serios. Eşti convins că nu ţi se întinde o cursă? 

— Nu mă duc singur la întâlnire. Mă vor însoţi Puddu, Falcone şi 
Buo. Plus patru oameni de pază. Don Caló va fi însoţit de acelaşi 
număr de inşi. Am căzut de acord asupra acestui punct. 

Mă uit la fereastra pe care o împurpurează asfinţitul. 

— Mâine vom avea o vreme frumoasă, spun. 

— Se pare că se va însenina. M-am săturat de ploile din ultima 
vreme. 

Mă întorc spre unchiul Matteo. 

— Îndată după ce se va întuneca, mă înfiinţez la Segesta. Printre 
ruine. Vreau să mă conving dacă Don Cal6 este de bună credinţă. 

— Cum? 

— Dacă surprind vreo prezentă suspectă, îţi dau de ştire printr- 
un radio-emiţător portativ, ca să nu te mai prezinţi la întâlnire. 

— Crezi că Don Cal6 e în stare să plaseze printre ruine oameni 
care să tragă asupra mea? 

— De ce nu? Don Cal6 nu e un sfânt. 

— S-ar compromite. 

— Faţă de cine? „Amicii” de la Roma s-ar feri să-l blameze. Acum 
au nevoie de linişte. Don Cal6 se va scuza pretinzând că te-a 
lichidat spre a stinge un focar de rebeliune care ameninţa să 
incendieze Sicilia. 

Unchiul Matteo rămâne cu privirile aţintite în gol. 


— 164 — 


— Poate că ai dreptate. Cred totuşi că-l bănuieşti pe degeaba. 

— Strică o măsură de precauţiune suplimentară? îl întreb. 

— Nu strică. Dar dacă Don Cal6 observă prezenţa la şi mă acuză 
că am avut intenţia să-l asasinez? 

— Dacă trimite oameni în ruine, în ciuda acordului încheiat cu 
dumneata, înseamnă că este de rea credinţă, în cazul ăsta sunteţi 
chit. 

— Bine, Nino. Faci cum crezi că e mai bine. 

Se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre uşă. Se opreşte cu 
mâna pe clanţă. 

— Una din condiţiile armistiţiului va fi absolvirea ta de orice vină, 
Nino. 

— Mulţumesc, unchiule Matteo. 

Mă uit la ceas. 

— Peste o jumătate de oră plec la Calatafini, îi spun. Vreau să 
ajung la Segesta îndată după căderea nopţii. Te rog să mi-l trimiţi 
pe Puddu. Să stabilesc împreună cu el modalitatea contactului pe 
care va trebui să-l păstrăm în permanenţă. _ 

Unchiul Matteo înclină din cap, apoi iese. Indată ce rămân singur, 
respir adânc. Acţiunea îmi prieşte. Mă regenerează. Inactivitatea 
mă imbecilizase. Trăiască lupta! 

Perspectiva prezenţei mele în ruine îmi sugerează idei 
năstruşnice. De ce nu l-aş curăța eu pe Don Calò? l-aş plăti cu 
aceeaşi monedă. j 

Peste zece minute apare Pudu. Imi spune că unchiul Matteo se 
va duce la întâlnire cu Fiatul său, fiind însoţit de el, Puddu, şi de doi 
oameni, din gardă. Va fi urmat de maşina lui Falcone, care va asista 
de asemenea la discuțiile cu Don Caló. Falcone va veni împreună cu 
Liguoro şi cu alţi doi oameni de pază. 

Am stabilit cu Puddu să păstrăm legătura printr-un aparat de 
emisie-recepţie. Din ruinele de la Segesta, unde mă voi strecura 
împreună cu Angelo Raia şi cu blondul Rubio Monteperta, îl voi ţine 
la curent cu tot ce se întâmplă. Dacă observ ceva care nu-mi place, 
îl anunţ pe Puddu, astfel ca unchiul Matteo să se înapoieze imediat 
la Trapani. Am stabilit în amănunt ceea ce convenisem de altfel şi 
cu unchiul Matteo ceva mai înainte. 

Incântat de planul meu, îmi vestesc oamenii să se pregătească 
de drum. Angelo şi Rubio sunt încântați de misiunea încredinţată. 
Îşi închipuie că este vorba de un simplu filaj în ruinele de la 
Segesta. Nu le-am spus că personajul filat va fi însuşi Don Cal6. Ar 


— 165 — 


fi însemnat să le tai suflul. Şi nu am interesul să-i timorez. 
Executanţii mărunți trebuie să ştie cât mai puţin. O lege 
elementară. 

Ne urcăm tustrei în Alfa Romeo şi pornim la drum. S-a întunecat. 
O dată cu lăsatul serii s-au aşternut şi norii. Sub mâna expertă a lui 
Angelo Raia, automobilul zboară. Angelo nu s-a lăudat, atribuindu-şi 
talente de cascador. la curbele pe două roţi, trece la milimetru 
printre maşini, face depăşiri riscate, în sfârşit conduce cu atâta 
temeritate, încât sunt tot timpul cu sufletul la gură. Trecem în 
trombă prin Calatafini, apoi încetinim tempoul. Un vânt stârnit pe 
neaşteptate a dat iama prin nori, destrămându-i, lăsând luna să-şi 
strecoare timid razele spre pământ. 

Pe stânga şoselei a apărut Muntele Barbaro. Silueta lui se 
distinge anevoie. Pe versantul dinspre nord, ruinele oraşului 
Segesta zac măcinate de intemperii şi de timpul care se scurge 
inexorabil. Cotim la stânga, pe drumul care duce spre ruine. 
Trecem peste râuleţul Lo Scamandro, depăşim casa paznicului, 
cufundată în întuneric, şi garăm maşina într-o văgăună, în 
apropiere de templu. 

Coloanele lui cenuşii, deşi obosite de mileniile care s-au 
rostogolit peste ele, îşi ridică mândru culmile, încercând parcă să 
sfideze timpul. Coborâm din maşină şi ne apropiem de colonada 
singuratică. Scrutez împrejurimile. Muntele e golaş ca un gât de 
găină jumulită de pene. Lipsa vegetației e suplinită de stâncile 
după care te poţi ascunde uşor. Nu aprind lampa de buzunar ca să 
nu-mi trădez prezenţa. Luna luminează de altfel acceptabil 
muntele. 

Inspectăm ruinele templului. Nu găsim nimic care să ne 
trezească bănuielile. Să fie oare Don Cal6 de bună credinţă? Nu-mi 
vine să cred. Trebuie totuşi să mă înclin în faţa evidenţei. 

Vântul şuieră printre coloane. O bufniţă, deranjată de prezenţa 
noastră, trece ca o umbră, fâlfâindu-şi mătăsos aripile. Alta ţipă 
jalnic. Vremea s-a răcit mult. Imi ridic gulerul trench-coatului. 

Raia îşi aprinde o ţigară şi fumează molcom, ascunzând vârful 
aprins sub mâna făcută căuş. Avem mult de aşteptat, dar nu ne 
plictisim. Suntem cu ochii în patru. 

La ora unsprezece şi jumătate, aparatul de emisie-recepţie face 
apel. 

— Ei, cum e vremea pe acolo? mă întreabă Puddu. 

Mă uit încă o dată în jur. Nu se vede nici o mişcare. 


— 166 — 


— Senin, îi răspund. 

— Bine. In clipa asta plecăm şi noi din Trapani. Falcone ne 
urmează. 

— Rămâneţi în permanenţă pe recepţie, îi recomand lui Puddu. 

Aud glasul unchiului Matteo. 

— Ai văzut, Nino, te-ai alarmat zadarnic. 

Râde. 

— Nu e timpul pierdut, îi răspund. 

— Pe acolo, nimic? 

— Până acum, nici o mişcare. Dacă am ceva nou, te anunţ. 

Raia şi-a aprins încă o ţigară. Aşteptarea devine tot mai 
încordată. Rubio nu pierde din ochi drumul care ne leagă de şosea. 

Minutele trec. Nu mai simt nici frigul. Mă uit la ceas. S-a făcut 
douăsprezece fără un sfert. 

— O maşină! Mă vesteşte Rubio. Şi încă una. 

Mă uit şi eu într-acolo. Într-adevăr, au apărut două automobile cu 
farurile aprinse. Nu-şi ascund prezenţa. Să fie Don Cal6 care 
soseşte cuminte la întâlnire? Sunt oare gorilele lui, care vin cu 
gândul să-i întindă o cursă unchiului Matteo? In clipa asta nu pot 
încă să-mi dau seama. 

Cele două maşini au oprit cam la o sută de metri de templu. 
Coboară opt inşi, printre care un individ gros ca un pachiderm. 
Recunosc silueta lui Don Cal6. 

Sunt perplex. Are realmente de gând Don Cal6 să-şi respecte 
angajamentul luat faţă de Roma şi faţă de unchiul Matteo? 

II chem pe Puddu. 

— A venit Don Caló cu suita. 

— Bravo, răspunde unchiul Matteo. Ne apropiem şi noi de 
Calatafini. 

Deodată aud un scârţâit lung de frâne, ca şi când o maşină 
lansată cu peste o sută de kilometri pe oră e nevoită să oprească 
brusc. 

— Ce e cu căruţa asta în mijlocul drumului? exclamă Puddu. 

— Mare minune că n-am intrat în ea, rosteşte un glas. Probabil 
şoferul. 

Aparatul lui Puddu a rămas pe emisie, aşa că pot să aud tot ce 
se petrece acolo. 

— Daţi-o la o parte! porunceşte unchiul Matteo. 

Aud două portiere deschizându-se. 

In aceeaşi clipă, o răpăială ca de grindină pe un acoperiş de 


— 167 — 


metal vibrează în aparat. i 

— Inapoi! urlă unchiul Matteo. Inap... 

Glasul i s-a curmat. Mai aud un geamăt şi iarăşi răpăiala de 
grindină. Nu mai am nici o îndoială. Acolo se trage cu mitralierele. 
La ora asta unchiul Matteo nu mai există printre cei vii. Mi-am 
încleştat dinţii cu atâta furie, încât mă dor fălcile. 

— L-au ucis! exclamă Rubio. 

Răpăiala mitralierelor a încetat. 

Nu m-am înşelat. Don Cal6 i-a întins o cursă şi l-a curăţat. Mai 
am o singură nedumerire. Dacă Don Cal6 ştia că unchiul Matteo 
trebuia să fie ucis la intrarea în Calatafini, de ce s-a mai ostenit să 
vină la întâlnire? 

Pentru orice eventualitate, îmi pregătesc pistoalele. N-am de 
gând să-l las nepedepsit. 

— Ce facem? mă întreabă Rubio. 

— Fiţi gata de luptă, le poruncesc. 

Adevărul e că sunt încă năucit. N-am fost pregătit pentru ceea ce 
a urmat. 

In aparat aud zgomotul unei maşini care opreşte frânând brusc. 
Zgomot de portiere trântite, apoi glasul lui Falcone. Îl recunosc 
dintr-o mie, căci e uşor gâjâit. 

— l-aţi lichidat pe toţi? 

— Toţi, răspunde o voce de bas. 

— Daţi căruţa la o parte, să putem trece mai departe. Mai 
repede. Să-l anunţ pe Don Cal6 că l-am scăpat de Don Matteo di 
Girolamo. Acum poate să aibă toată încrederea în mine. Haidem, 
Franco! 

Aud ropot de paşi, zgomot de portiere trântite şi huruit de 
motor... 

Trebuie să reacţionez. Dar cum? Nu ştiu, în primul rând, ce 
atitudine vor adopta Angelo şi Rubio, acum după ce au aflat că 
Puddu, şeful lor direct, a păşit în lumea drepţilor. Vor trece în 
tabăra lui Falcone, noul soare-răsare? 

Singur nu mă pot lupta şi împotriva lui Don Cal6, şi împotriva lui 
Falcone, care trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. 

Angelo Raia, care a tăcut până acum, buimăcit de avalanşa de 
evenimente, îşi revine cel dintâi. Scapă o înjurătură cumplită. 

— Să-i căsăpim pe toţi! scrâşneşte. Manolo Puddu e unchiul meu. 
Trebuie să-l răzbun. 

— Sunt alături de tine, Angelo, zice Rubio. Ce avem de făcut Don 


— 168 — 


Nino? 

Mi-a vorbit cu un calm de luptător încercat. Băiatul ăsta va 
ajunge departe, dacă bineînţeles nu-i va găuri cineva pielea pe 
parcurs. În clipa de faţă am un punct câştigat. Ştiu că mă pot bizui 
pe Angelo Raia şi pe Rubio Monteperta. 

Răzbunarea trece - momentan - pe planul doi. Ca să-l curăţ pe 
Falcone, trebuie să am în primul rând mâinile libere. Şi mâinile 
mele vor fi legate atâta vreme cât va trăi Don Cal6. Don Cal6 este 
omul pe care trebuie să-l suprim. Cu urmaşul lui voi putea sta de 
vorbă şi eventual cădea la un compromis. 

Don Cal6 şi oamenii lui se află pe teren deschis. Maşinile ar fi 
singurul obstacol în calea tirului nostru. Coloanele templului nostru. 
Coloanele templului în care ne adăpostim ar constitui un baraj 
eficient în calea focului duşmanilor noştri. 

Trag piedica pistolului şi îl ridic ochindu-l pe Don Cal6. Sunt un 
bun ţintaş. Noaptea şi distanţa mă stânjenesc serios. 

— Eu deschid focul, şoptesc lui Angelo şi lui Rubio. N-aveţi 
teamă. Deşi sunt opt la număr, îi putem înjumătăţi din primele 
focuri. De Falcone şi de oamenii lui vom avea grijă la timpul 
potrivit. Avem sorţi de izbândă dacă îi atacăm pe pachete. 

Don Cal6 este în dreptul catarii pistolului meu. li văd capul 
mătăhălos. Ai zice că este o focă imensă, cocoţată pe două 
picioare. 

Trag. Bubuitura răsună în vale, stârnind ecouri. Don Cal6 se 
clatină. Doi inşi sar să-l sprijine. Aproape simultan pistoalele 
însoţitorilor mei scuipă foc. 

Un om al lui Don Cal6 cade şi rămâne nemişcat. Altul se lasă în 
genunchi, apoi se ridică clătinându-se. Tipii care l-au sprijinit pe 
Don Cal6 îl împing într-o maşină. Ceilalţi încep să tragă asupra 
noastră. Şi-au dat seama că agresorii lor se adăpostesc după 
coloanele templului. Se încinge un duel activ. Maşina lui Don Caló 
se pune în mişcare. Sare ca o capră pe terenul accidentat. Scapă 
de puţin să nu se răstoarne. Se angajează pe drumeag, 
îndreptându-se cu mare viteză spre şosea. 

Patru oameni, dintre care unul rănit, au rămas să le acopere 
retragerea. Schimbul de focuri dintre aceştia şi noi continuă cu 
violenţă. Sunt înfuriat că nu l-am lichidat pe Don Cal6. Nu-mi dau 
seama cât de grav l-am rănit. 

Dinspre şosea se apropie o maşină cu farurile aprinse. Desigur, 
Falcone. Cele două automobile, a lui Cal6 şi a lui Falcone, se 


— 169 — 


apropie una de alta ca nişte uriaşi gândaci. Când să se încrucişeze, 
maşina care venea dinspre şosea este învăluită brusc într-o flacără 
violetă, care o spulberă într-un bubuit infernal. 

Automobilul lui Don Cal6 se îndepărtează, dispărând după un cot 
al drumului. 

Explicaţia exploziei e simplă. Oamenii lui Don Cal6, închipuindu- 
şi că sunt prinşi între două focuri, au aruncat o grenadă în maşina 
lui Falcone, aruncând-o în aer. Asta m-a făcut să înţeleg că Falcone 
a lucrat pe cont propriu. 

Indivizii care au acoperit retragerea lui Don Caló mai trag câteva 
focuri asupra noastră, apoi se urcă în propria lor maşină. In clipa în 
care pune mâna pe clanţa portierei, altul cade trăsnit. Maşina 
porneşte şi în curând dispare la rândul ei pe drumeagul cotit. 

Am rămas singur cu Angelo şi cu Rubio. Angelo are ochii în 
lacrimi. Îşi plânge unchiul. Rubio exaltă. 

— Cel puţin unuia i-am venit eu de hac. 

— Eşti un foarte bun ţintaş, Rubio, îl laud. 

leşim din ruinele templului. Trecem pe lângă cei doi morţi, la 
care Angelo Raia nici nu se uită. Privirile lui sunt aţintite asupra 
mormanului de fiare calcinate, care au mai rămas din automobilul 
lui Falcone. 

— S-o ştergem, strig eu. Zgomotul împuşcăturilor va atrage pe 
carabinierii din Calatafini. Vino-ţi în fire, Angelo, mă adresez eu lui 
Raia, înşfăcându-l de umăr şi smucindu-l cu putere. 

Işi revine şi bâiguie: 

— Da, da, să plecăm... să plecăm. 

Alergăm la maşina care ne aştepta în văgăună. Sărim în ea şi o 
întindem la drum. Trecem pe lângă maşina arsă şi pe lângă cabina 
cufundată în întuneric a paznicului ruinelor. Lipseşte de acasă, sau 
schimbul de focuri l-a determinat să stea zăvorât în locuinţa sa? 

Nu-mi fac o problemă din asta. Gonim zănatec. leşim în sfârşit în 
şoseaua care duce la Alcamo. Cotim spre Alcamo, lăsând în urmă 
Segesta şi Calatafini. In noaptea asta trebuie să ajung la Cefalu. Am 
acolo un om al meu. 

Străbatem Alcamo şi la ieşirea din oraş îi spun lui Angelo să 
oprească. Mulţumesc lui Angelo şi lui Raia pentru frumoasa lor 
purtare. 

— Nu mă mai întorc la Trapani, le spun. Nu mai am ce căuta 
acolo. Am altă ţintă. Dacă vreţi să mă urmaţi, sunt gata să vă iau 
cu mine. Aventurile n-au să vă lipsească. Vă previn însă că am 


— 170 — 


plecat la un drum greu. La capătul lui ne aşteaptă mulţi bani, femei 
frumoase, automobile de mare lux şi o viaţă de neîntrerupt huzur. 
N-ar fi însă exclus să ne poticnim înainte de a ne atinge ţinta. 
Riscurile meseriei. Dacă vreţi să rămâneţi aici, sau să vă las la 
Palermo, n-am de asemenea nimic împotrivă. Hotărâţi-vă. Repede. 

Angelo Raia suspină. 

— Imi pare rău că trebuie să vă părăsesc. M-am simţit bine cu 
dumneavoastră. La Trapani am nevastă şi copii. Mă întorc la ei. De 
ucigaşii unchiului Manolo nu mă tem. Don Falcone, e mort, iar de 
ceilalţi - dacă îmi vor căuta râcă - ştiu să mă apăr. 

Se întoarce spre prietenul său. 

— Mergi cu mine, Rubio? 

Rubio îl priveşte lung. Se uită la mine, apoi iarăşi la Angelo. 

— Rămân cu Don Nino, zice. La Trapani n-am decât o mătuşă 
bătrână cu care nu o duc prea bine. Va fi încântată să scape de 
mine. 

— Bine, Rubio, răspunde Angelo Raia, coborând din maşină. 

Înainte de a închide portiera în urma lui, ne salută. 

— Drum bun. Şi morţilor noştri să le fie ţărâna uşoară. 

— Să le fie, răspundem eu şi Rubio. 

Raia îşi duce mâna la şapcă, apoi o porneşte încet spre Alcamo. 

— Ştii să conduci, Rubio? îl întreb pe tânărul meu tovarăş de 
drum. 

— Ştiu. La volan nu sunt atât de priceput ca la tragerea la ţintă, 
dar mă descurc. 

— Bravo, Rubio. Treci în locul lui Angelo. 

Flăcăul se instalează la volan. Demarează uns. 

Mă uit la ceas. S-a făcut ora unu fără douăzeci şi cinci. Multe s-au 
mai întâmplat în ultimele două ore. În clipa de faţă sunt iarăşi un 
fugar asupra căruia s-a pus preţ. In noaptea asta am să fiu mai 
liber în mişcări. Don Cal6 are alte treburi, decât să-şi mobilizeze 
toate forţele pe urmele mele. Masacrarea unchiului Matteo şi a 
oamenilor săi, aruncarea în aer a maşinii lui Falcone, lupta de la Se- 
gesta, propria sa rănire au să-i dea serios de lucru. 

Mâine, după ce se va mai degaja din acest păienjeniş se va 
năpusti iarăşi asupra mea. Pentru Don Cal6 am fost întotdeauna 
infinit mai primejdios decât unchiul Matteo. 

De data asta nu mai sunt un simplu fugar. Am datoria să-l răzbun 
pe unchiul Matteo. Don Caló a reuşit să mă exaspereze. Pe viitor 
voi răspunde la lovituri. 


— 171 — 


Mai înainte de toate trebuie să ies din Sicilia, din acest imperiu în 
care Don Cal6 a reuşit să-şi impună autoritatea. Mai târziu, după ce 
îmi voi reface forţele, mă voi înapoia în propriul lui bârlog şi îl voi 
strivi ca pe un vierme. Ah, dulce e răzbunarea! Dar până atunci se 
va mai scurge timp. 

— In noaptea asta trebuie să ajungem la Cefalu, Rubio. 

— Intr-o oră şi jumătate - cel mai târziu - suntem la Cefalu, Don 
Nino. 

— Aş vrea să ajungem acolo teferi, îi zâmbesc. 

Rubio îşi scutură buclele blonde şi râde. 

— Teferi ajungem, Don Nino. Teferi. 

Maşina goneşte pe şosea. Bietul unchi Matteo. Era un om foarte 
punctual. Cred că întâlnirea de la Segesta este singura la care nu s- 
a prezentat la ora fixată. Şi eu am avut o dată o astfel de întâlnire 
cu Nocera, la Calcutta... 


Mă aflam de mai bine de şase luni în India. Relaţiile mele cu 
Nocera se deteriorau pe zi ce trece. Intr-o noapte, un tip a încercat 
să mă împuşte în timp ce intram într-un tripou de pe Chowringhee. 
Am avut atunci un noroc porcesc. Renunţasem la pieptarul 
antiglonţ deoarece ţinea cald. Purtam însă un brâu violet, asortat 
cu smokingul meu albastru antracit. Glonţul ţintise pântecele. A 
deviat însă datorită unei tabachere de aur masiv pe care o ţineam 
într-un buzunărel al brâului, provocându-mi o rană superficială. 
Tipul s-a topit în mulţime. Aş fi putut să jur că atentatul fusese pus 
la cale de Nocera. N-am avut însă probe care să-mi confirme 
bănuielile. 

Nocera mă ura şi era natural să fie aşa. Nu ar fi ajuns el şeful 
unei atât de vaste reţele de traficanţi de aur şi de stupefiante, dacă 
nu ar fi fost înzestrat cu însuşiri deosebite. Printre altele, avea şi un 
miros foarte fin. De la prima noastră întâlnire îşi dăduse seama că îl 
suspectez. Fusese jocul meu prea transparent, sau conştiinţa 
trădării pe care o punea la cale îl făcea să vadă în orice emisar al 
Mafiei siciliene un ins pus să-l spioneze? Cert este că de la sosirea 
mea în India îmi pusese tot felul de piedici, în îndeplinirea 
misiunilor mele. Atât misiunea mărturisită cât şi cea secretă. 

In ciuda obstrucţiilor, nu mi-a fost greu să descopăr firul 
manevrelor sale subterane. Nocera voia să se rupă de Mafia 
siciliană şi să se alipească altei organizaţii similare, care i-ar fi oferit 
beneficii mai mari şi posibilităţi de extindere a afacerilor. Poate că 


— 172 — 


s-ar fi rupt de mai multă vreme de Palermo, dacă nu i-ar fi sosit de 
aici aurul de care avea nevoie pentru a-şi procura stupefiantele. 
Trebuie să recunosc. Reţeaua lui era bine organizată. În limita 
puterilor mele, îi sporisem eficienţa. Tocmai această activitate fruc- 
tuoasă trezise şi interesul altora. Nocera primise astfel de oferte de 
colaborare din partea „Cosei Nostra” americane şi din partea 
Doamnei Wong. „Cosa Nostra” îmi făcuse şi mie unele avansuri prin 
Armstrong. Nu dădusem însă un răspuns, fiindcă nu ştiam dacă 
acest Armstrong nu era un agent provocator. 

Aparent relaţiile mele cu Nocera erau pline de prietenie. Ne 
pândeam însă reciproc. Fiecare vâna greşelile celuilalt. La 
momentul oportun aveam să lichidăm socotelile într-un chip care 
nu îngăduia decât un singur supravieţuitor. In ceea ce mă priveşte 
eram hotărât să supraviețuiesc lui Nocera. 

Intr-o dimineaţă m-a chemat în cabinetul său de lucru. 

— Nino, am o treabă serioasă pentru tine. Trebuie să dai o raită 
până la Macao. 

Am înţeles că voia să mă îndepărteze de Calcuta. Nu aveam însă 
motive să-l refuz. 

— Ce trebuie să fac acolo? l-am întrebat cu prefăcut interes. 

— Să-l contactezi pe Kuo Tse, proprietarul tripoului „Evantaiul 
Liliachiu”. Mi se pare că l-ai cunoscut. 

— Da. Odată, la Hong Kong. 

— l-am acontat lui Kuo Tse un transport de haşiş. Trebuia să mi-l 
livreze la începutul acestei luni, dar n-a făcut-o. Aş vrea să stai de 
vorbă cu el. Să-l convingi să nu se joace. 

Misiunea avea un miros suspect. Este adevărat că ne aflam în 
relaţii de afaceri cu Kuo Tse. N-ar fi fost imposibil ca motivele 
invocate de Nocera să fie reale. Ceva însă îmi spunea că mi se 
întinde o cursă. De ce natură? Rămânea să mă lămuresc singur. | 

A doua zi de dimineaţă am expediat un telex cifrat la Palermo. Il 
încunoştinţam pe Don Ugo Alcesi de manevrele lui Nocera. 

Dimineaţa la 7, am decolat cu un Boeing, de pe aeroportul Dum 
Dum din Calcutta; am făcut o escală, de aproape o oră la Bangkok, 
iar la ora 15 am debarcat pe aeroportul Kai Tak din Hong Kong. 
Eram însoţit de Saki şi de doi oameni din garda mea personală. Inşi 
verificaţi, pe care-i plăteam princiar spre a-i feri de tentaţii venite 
din afară. Am reţinut camere la hotelul Mandarin - din principiu trag 
la cele mai respectabile şi selecte hoteluri - apoi m-am îmbarcat pe 
primul vapor cu destinaţia Macao. 


— 173 — 


Călătoriile pe mare m-au încântat întotdeauna. Navigaţia printre 
insule, de la Hong Kong la Macao, prezintă un farmec suplimentar 
prin pitorescul peisajului şi mai ales prin furnicarul de jonci, 
sampane, bărci şi de tot felul de nave cu aburi - începând cu 
vetustele vase cu zbaturi şi terminând cu ultramodernele 
pacheboturi rapide - care se îmbulzesc mai vârtos decât 
automobilele pe o mare arteră de circulaţie. 

Drumul până la Macao a durat exact trei ore şi jumătate. Nu 
debarcam pentru întâia oară în această colonie portugheză care a 
supravieţuit prin nu ştiu ce minune unui imens imperiu colonial. 
Macao m-a captivat întotdeauna prin patina sa de străvechi oraş 
iberic, peste care chinezii şi-au impus pecetea lor atât de vie, de 
colorată, încât au reuşit să dea acestui oraş o înfăţişare 
carnavalescă, de continuă sărbătoare. 

M-am instalat într-un hotel arhaic, cu aspect de palat decrepit, 
am luat cina la un restaurant modest, din apropierea ruinelor 
bisericii Sao Paolo, unde m-am delectat cu o foarte gustoasă supă 
de rechin, iar pe înserat, m-am înfiinţat la „Evantaiul Liliachiu”, 
însoţit - bineînţeles - de oamenii mei de pază. „Eventaiul Liliachiu” 
era unul din nenumăratele tripouri care împânzesc oraşul, 
furnizându-i de altfel cele mai substanţiale venituri. Fusesem in- 
format că jocurile de noroc nu constituiau unica atracţie a localului, 
şi că amatorii de îmbrăţişări tarifate şi de droguri îşi puteau 
satisface dorinţele la orice oră din zi şi din noapte. 

La intrare, o firmă luminoasă de neon înfăţişa un evantai imens, 
care strălucea luându-ţi ochii. În tripou era o lume de abia îţi trăgea 
sufletul. În jurul meselor lungi se înghesuiau fanaticii jocului „Fan 
Tan”, în majoritate marinari, prostituate, inşi fără căpătâi, muncitori 
din port, coolies, atraşi nu atât de perspectiva unor câştiguri uşoare 
- până la urmă foarte puţini erau acei care nu plecau decavaţi -, 
cât de emoţiile puternice, aproape voluptuoase provocate de 
fluctuațiile hazardului. 

Ca să nu se amestece cu vulgul, jucătorii cu stare, printre care 
se agitau prostituate de lux, stăteau la etaj, în jurul unor balcoane 
plasate deasupra meselor. De acolo de sus, băieţi de serviciu lăsau 
cu nişte coşuleţe prinse cu sfoară sumele pontate pe mesele de 
dedesubt. Jocul se desfăşura într-un ritm drăcesc. Se câştigau şi se 
pierdeau sume fabuloase. 

M-am învârtit prin local, spre a mă familiariza cu distribuţia 
încăperilor şi cu ieşirile pe care le-aş fi putut folosi în cazul că 


IA = 


evenimentele ar fi luat o întorsătură nedorită. 

Am agăţat un crupier. 

— Du-mă la stăpânul tău, i-am spus. Am să-i vorbesc. 

M-a privit bănuitor. 

— Pe cine să anunţ? 

— Nu te îngriji de asta. Spune-i doar că îl caută un prieten din 
Calcutta. Ai să-i faci o bucurie atât de mare încât are să te sărute 
pe amândoi obrajii. 

A ridicat din umeri. 

— Bine. Aşteptaţi o clipă. 

A dispărut printr-o uşă acoperită cu o perdea grea. După circa 
două minute şi-a făcut din nou apariţia. 

— Mr. Kuo a plecat în oraş acum un sfert de oră. Puteţi vorbi cu 
altcineva. Poftiţi după mine. 

L-am urmat fără comentarii. Am străbătut un coridor lung şi am 
intrat într-o încăpere minusculă mobilată în stil chinezesc. Saki şi 
cei doi cerberi ai mei nu se dezlipeau de mine. La o masă de lac, 
dominată de o lampă cu abajur rotund ca o minge, stătea o femeie 
tânără, subţire, cu trăsături ciudate, euro-asiatice. Chipul ei exotic 
nu era lipsit de farmec. Să tot fi avut douăzeci şi cinci de ani. Purta 
o tunică de mătase verde, cu nasturi de diamant, ce-i mula perfect 
corpul. S-a ridicat de la masă, şi mi s-a adresat cu glas melodios. 

— Mr. Kuo lipseşte pentru moment. Cu ce vă pot servi? 

— Am să discut cu dumnealui câteva chestiuni mai delicate... 

Tânăra femeie mi-a zâmbit. 

— Vă asigur că Mr. Kuo nu are secrete faţă de mine. Suntem 
asociaţi. Numele meu este May Chenn. Mi se mai spune şi „Floare 
de Lotus”. 

— Regret, Miss Chenn, sunt însă lucruri pe care numai Mr. Kuo le 
cunoaşte... A 

— Credeţi? mi-a zâmbit ea. Sunteţi foarte discret. In sfârşit, 
faceți cum credeți că e mai bine. Vă propun să treceţi pe aici în altă 
zi, când îl veţi găsi probabil pe Mr. Kuo. 

— Am să revin mâine dimineaţă. 

— Cum doriți. 

Am salutat-o, pregătindu-mă să mă retrag. 

— Un moment, mi-a spus ea, agitând un clopoțel. După o perdea 
a ţâşnit o fată cu breton, ochi bridaţi şi tunică albastră. 

— Pregăteşte o mică gustare pentru domnii în salonul auriu. 

S-a întors spre mine. 


— 175 — 


— Sper că nu veţi refuza a ne cinsti casa, acceptând un pahar cu 
şampanie. 

Am fost ispitit s-o refuz. Am vrut să văd însă unde va ajunge. 
Expresia uşor ironică a ochilor ei mă intriga. Fata cu breton s-a 
topit. Miss Chenn ne-a oferit ţigări havane foarte scumpe, apoi ne-a 
rugat să o urmăm. Am străbătut iarăşi câteva coridoare, am urcat o 
scară, am coborât alta şi am pătruns într-o sală de proporţii mo- 
deste, dar cu pereţii îmbrăcaţi în lac auriu. Mobile chinezeşti de o 
autentică valoare, suluri de mătase cu desene fine, în peniță, 
covoare de mătase şi lampadare de porțelan decorau încăperea. Pe 
o masă lungă şi joasă, înconjurată de taburete mici, ne aştepta o 
gustare mai mult decât copioasă. Ni s-a servit şampanie, whisky şi 
coniac franțuzesc. Câteva chinezoaice, foarte tinere şi foarte dră- 
guţe, au venit să ne distreze. 

Eu am preferat compania domnişoarei Chenn. Plăcut surprinsă 
de preferința pe care i-am arătat-o, s-a comportat ca o desăvârşită 
gazdă. Mica agapă s-a prelungit două ore. Inainte de plecare, 
amfitrioana m-a poftit să revin a doua zi de dimineaţă, spre a sta 
de vorbă cu asociatul ei. Am plecat, folosind - potrivit indicaţiilor 
domnişoarei Chenn - altă ieşire, care răspundea într-o stradă 
laterală. 

In noaptea aceea m-am culcat bine dispus. Aş putea spune chiar 
că am binecuvântat lipsa lui Mr. Kuo. 

In dimineaţa următoare m-am prezentat din nou la „Evantaiul 
Liliachiu”. Deşi mai erau două ore până la prânz, tripoul gemea de 
clienţi. Un servitor ne-a condus în acelaşi birou în care fusesem 
primiţi cu o seară înainte, Ne-a întâmpinat Mr. Kuo, un chinez 
mititel şi foarte tânăr, care râdea şi cu ochii, şi cu nasul, şi cu gura. 
A apărut şi Miss Chenn. 

— Nu s-ar putea să stăm de vorbă fără martori? m-a întrebat Mr. 
Kuo, aruncând o privire peste umăr spre oamenii mei de pază. In 
timp ce noi vom discuta chestiunile care ne interesează, însoțitorii 
dumneavoastră se vor delecta cu câte un pahar de whisky în 
camera alăturată. 

Propunerea nu era lipsită de sens. Am acceptat-o. Eram bine 
înarmat, aşa că nu mă temeam de vreo surpriză. 

Indată ce am rămas singur cu Mr. Kuo şi cu Miss Chenn, m-am 
aşezat pe un scaun, picior peste picior. 

— Cred că ştii ce vânt mă aduce, Mr. Kuo? 

— Ştiu, Mr. Bellocampo, mi-a răspuns. 


— 176 — 


— Pot să vorbesc de faţă cu Miss Chenn? 

— Desigur. 

Am derulat banda aşa cum îmi indicase Nocera. l-am reproşat 
încălcarea angajamentului luat faţă de Nocera, şi am încheiat 
pretinzându-i să-mi fixeze o dată foarte apropiată, înlăuntrul căreia 
să-şi onoreze obligaţiile. 

Miss Chenn a râs. 

— Să discutăm cu cărţile pe masă, Mr. Bellocampo. 

— Evident, am replicat demn şi băţos. 

— Dacă există unele obligaţii între noi şi Mr. Nocera, a reluat ea, 
debitorul este Mr. Nocera. Am făcut această precizare ca să ştiţi pe 
ce teren ne aflăm. 

I-am zâmbit cu superioritate. 

— Sunteţi sigură? 

— Sunt foarte sigură. Este adevărat că ne luasem şi noi o 
obligaţie faţă de Mr. Nocera. Să vă suprimăm la ieşirea 
dumneavoastră de la „Evantaiul Liliachiu”. 

Am avut impresia că-şi bate joc de mine. 

— Ce înseamnă povestea asta? 

— Nu e o poveste ci trista realitate. Colegul dumneavoastră, Mr. 
Nocera, ne-a cerut să vă asigurăm o călătorie promptă în lumea 
umbrelor. În ultimul moment am hotărât să nu-i mai satisfacem 
dorinţa şi să vă lăsăm a vă bucura în continuare de privilegiul unei 
existenţe printre muritorii de rând. 

Amuţisem. 

— Cred că glumiţi, am bâigulit. 

— Nu glumesc deloc, a adăugat Miss Chenn. 

Mr. Kuo stătea nemişcat ca un Budha. Se mărginea să-mi 
zâmbească binevoitor. 

— Aseară, a reluat Miss Chenn, v-am invitat să folosiţi altă ieşire. 
leşirea pe care în mod normal ar fi trebuit să o folosiţi spre a părăsi 
„Evantaiul Liliachiu” era păzită de un beţivan înarmat cu un brici. 
Trebuia să provoace o busculadă şi să vă secţioneze carotida. 
Intervenţia oamenilor dumneavoastră ar fi fost tardivă. 

Glasul amfitrioanei suna sincer. 

— Mr. Nocera ne datorează un milion de dolari. A pretins că nu-şi 
poate onora această obligaţie deoarece prezenţa dumneavoastră îi 
încurcă socotelile. 

Femeia asta tânără vorbea cu un calm uluitor. Dacă juca teatru, 
apoi era o actriţă desăvârşită. Incepusem să cred că nu minţea. 


— 177 — 


Mr. Kuo mi-a oferit o havană. La atât s-a rezumat participarea lui 
la discuţie. 

— Vă veţi mira poate, Mr. Bellocampo, de ce vă vorbesc atât de 
deschis. O fac pentru că vreau să vă câştig de partea noastră, a 
continuat Miss Chenn. Mr. Nocera trata şi cu noi, şi cu un 
reprezentat al „Cosei Nostra”, şi cu un grup de levantini. Lipsa 
aceasta de sinceritate este agravată de faptul că s-a îndatorat cu 
mulţi bani faţă de organizaţia din care Mr. Kuo şi cu mine facem 
parte. 

Nu mai ştiam ce să cred. 

— Nu vă cerem un răspuns imediat, Mr. Bellocampo. Am fi 
absurzi dacă v-am pretinde aşa ceva. Ştim că aveţi nevoie să 
analizaţi la rece datele problemei şi să judecaţi îndelung, înainte de 
a lua o hotărâre definitivă. Dacă treceţi de partea noastră, vă 
asigurăm triplarea beneficiilor. Ceva mai mult, vă înscăunăm în 
locul lui Nocera. Destul pentru azi, Mr. Bellocampo. Credeţi că 
patruzeci şi opt de ore v-ar fi de ajuns spre a ne da un răspuns? 

— Am să reflectez asupra propunerii dumneavoastră i-am 
răspuns. Nu ştiu dacă patruzeci şi opt de ore... 

— Bine, fixaţi dumneavoastră termenul, a adăugat Miss Chenn. 
N-ar trebui să depăşiţi însă un număr rezonabil de zile fiindcă i-aţi 
da de bănuit lui Nocera. Dacă nu cădem de acord, sunteţi liber să 
vă înapoiaţi la Calcutta. Suntem siguri că nu veţi comunica discuţia 
noastră lui Nocera, fiindcă v-aţi complica şi mai mult situaţia. 
Ştiindu-se descoperit, va face tot posibilul ca să scape de prezenţa 
dumneavoastră. Şi nu i-ar fi prea greu. Noi v-am asigura o pază 
discretă şi eficientă. Mai eficientă decât a  pistolarilor 
dumneavoastră, care au întipărită pe frunte pecetea de gorile. 

l-am mulţumit pentru încrederea acordată şi am plecat la hotel. 
Toată noaptea m-am frământat, cântărind argumentele pro şi 
contra. Oferta lui Miss Chenn era ispititoare. Nu mă îndurăm totuşi 
să dau cu piciorul Mafiei siciliene, care făcuse dintr-un biet orfan un 
om important, cu un masiv cont în bancă şi cu imense posibilităţi în 
viitor. 

A doua zi m-am înfăţişat la „Evantaiul Liliachiu”. 

— Regret, Miss Chenn, că trebuie să vă dau un răspuns negativ. 
Nu sunt încă pregătit să fac gestul pe care mi l-aţi cerut. 

Mi-a surâs prieteneşte, aproape cu afecţiune. 

— Prima frază m-a întristat. A doua zi îmi dă speranţe. 

Mr. Kuo era de faţă. Zâmbea şi el. 


— 178 — 


— Mai e o piedică, am adăugat. În afară de dovada de prietenie 
pe care mi-aţi dat-o, nu ştiu nimic despre dumneavoastră. 

Adevărul este că aveam unele bănuieli. Miss Chenn şi Mr. Kuo 
făceau parte din organizaţia faimoasă Mrs. Wong, de care-mi 
vorbise Armstrong. Nu ştiam încă cât de tare era această 
organizaţie şi cât de vaste erau ramificaţiile ei... Nu aveam de gând 
să-mi limitez activitatea în Extremul Orient. 

— Ce răspuns îi dau lui Nocera? l-am întrebat pe Mr. Kuo. 

A replicat cântând cuvintele. 

— Nu mi-am putut îndeplini obligaţia fiindcă era condiţionată de 
executarea obligaţiilor sale faţă de noi. Cunoaşteţi deviza 
europeană: „Ce-mi dai, să-ţi dau?”. 

Am părăsit Macao foarte încântat de cunoştinţa mea cu Miss 
Chenn. Evident, Miss Chenn era un personaj mult mai puternic 
decât Mr. Kuo. In prezenţa ei, acest omuleţ aproape că nici nu 
exista. Ştiam că la Macao aveam prieteni. Mai bine zis, oameni 
dispuşi să-mi devină prieteni. E reconfortant gândul că poţi găsi 
oricând undeva un sprijin. Simţeam instinctiv că o câştigasem pe 
Miss Chenn. 

Când am intrat în biroul din Calcutta al lui Nocera, acesta m-a 
privit cu ochi rotunzi, ca şi când i-ar fi apărut în faţă o stafie. l-am 
repetat mesajul încredinţat de Mr. Kuo. Nocera a început să-l înjure 
şi să-l amenințe. Izbea cu pumnii în masă, i se umflaseră vinele de 
la gât, şi împroşca stropi de salivă pe hârtiile de pe birou. 

— Am să-l învăţ eu minte pe acest galben puturos. Am să-l 
desfiinţez. Am să-i arunc în aer şandramaua. 

În ciuda exploziei lui de mânie, regizată pentru galerie, mi-am 
dat imediat seama că era speriat. Refuzul lui Kuo de a mă suprima 
era semnificativ. Pe de altă parte, Nocera mă privea acum nu 
numai cu ostilitate dar şi cu îndoială. Ce aflasem eu despre această 
afacere? Nu cumva Mr. Kuo făcuse unele indiscreţii voite? Dacă ob- 
ţinusem unele informaţii în legătură cu tratativele purtate între 
Nocera şi organizaţia Doamnei Wong, nu aveam de gând să le 
transmit la Palermo? Nocera era pe punctul de a trăda Mafia. Atâta 
vreme cât nu va încheia un pact formal cu viitorii lui aliaţi, care să-l 
apere cu toate forţele lor, poziţia lui rămânea şubredă. Trebuia deci 
să lucreze repede, şi mai ales să scape de mine, singurul om care-i 
surprinsese jocul. 

Două săptămâni după această discuţie, mi-am făcut de lucru la 
Macao. Simţeam nevoia să o văd pe Miss Cheen. Era un imbold mai 


— 179 — 


puternic decât raţiunea. 

Vizita mea la „Evantaiul Liliachiu” i-a făcut vizibil plăcere. Mi-a 
oferit un supeu imperial în camera aurie. Nu eram decât noi doi. Pe 
oamenii mei de gardă îi lăsasem în sălile de jos. Mr. Kuo mi-a şoptit 
că va face ca aşteptarea să le pară cât mai scurtă. Cum? Dăruindu- 
le pentru o noapte câte o adolescentă din colecţia de animatoare 
ale „Evantaiului Liliachiu”. 

— Nu ştiu dacă am să rămân aici toată noaptea, i-am răspuns. 

— Dacă ai să doreşti a-ţi grăbi plecarea, Mr. Bellocampo, va fi de 
ajuns un semn şi oamenii dumitale vor fi prezenţi la datorie. 

Contrar previziunilor mele, în noaptea aceea am rămas la 
„Evantaiul Liliachiu”. N-a fost nevoie să-mi chem oamenii decât în 
zori, când am plecat la hotel după un neuitat turnir de dragoste 
petrecut în compania lui May Chenn. 

Mi-am prelungit o săptămână şederea mea la Macao. Mă 
îndrăgostisem ca un şcolar de May Chenn. Şi ea mă iubea. Mi se 
dăruise cu o simplitate care evoca inocenţa relaţiilor amoroase ale 
primilor oameni din Paradis. 

La Calcutta, Nocera m-a întâmpinat cu un zâmbet rău. 

— Ai cam început să-ţi neglijezi îndatoririle, Nino. Trebuia să 
supraveghezi intrarea în India a transportului de aur expediat din 
Bangkok de Francesco Pecoraro. Ai preferat să te plimbi la Hong 
Kong şi la Macao. În lipsa dumitale, transportul de aur a căzut în 
mâinile poliţiei indiene. Imi pare rău, Nino, dar va trebui să raportez 
acest lucru la Palermo. 

Riposta mea l-a descumpănit. 

— Eşti sigur că a căzut în mâinile indienilor? 

S-a înroşit ca o guşă de curcan. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Se poate să fi căzut. Dar numai o infimă parte. Restul a ajuns 
în alte mâini. Ştii, Adolfo, de multă vreme urmăresc manevrele 
suspecte ale unora din oamenii tăi. Sunt pe punctul de a-mi formula 
unele concluzii defavorabile ţie. N-ar fi exclus să le semnalez şefilor 
noştri din Palermo. 

Din roşu, Nocera s-a făcut verde. 

— Spion! Spion infect! Asta a fost rolul tău de la începutul 
începutului. l 

— Foloseşti un cuvânt cam tare, scumpul meu Adolfo. inseamnă 
că spionez dacă apăr interesele „Onoratei Familii”? 

S-a ridicat de pe scaun. 


— 180 — 


— Ai făcut afirmaţii grave, Nino, în legătură cu transportul de aur 
de la Bangkok. Va trebui să le dovedeşti. 

Am minţit. 

— Am dovezi, Adolfo. Suficiente ca să te arunce în aer. 

M-a străfulgerat cu privirile. 

— Din clipa asta orice colaborare între noi devine imposibilă. 
Rolul dumitale, aici, în India, a încetat. Poţi să te înapoiezi la 
Palermo şi să raportezi acolo, prin viu grai, tot ce pofteşti. 

l-am râs în nas. 

— Te supraestimezi, Adolfo, dacă-ţi închipui că îţi voi executa 
ordinele. Mă aflu aci din însărcinarea „Onoratei Familii” şi aici 
rămân până voi fi chemat tot de către cei care m-au trimis. E 
limpede? 

Nocera a scrâşnit furios. 

— In cadrul organizaţiei mele nu mai ai ce căuta. Dacă vrei să 
rămâi în India, n-ai decât. Consecințele te privesc. 

— Organizaţia ta? Nu înţeleg acest termen, Nocera. Organizaţia 
aceasta constituie o ramificaţie a „Onoratei Familii“. In sânul ei am 
aceleaşi drepturi ca şi tine. Şi nu înţeleg să renunţ la ele. Discuţia 
aceasta a început să-mi displacă, Adolfo Nocera. Mi-ai vorbit de 
anumite consecinţe pe care aş putea să le sufăr. la aminte. Şi re- 
versul medaliei este posibil. 

Mi-am luat pălăria şi fără să-l mai salut am părăsit biroul, 
trântind uşa. 

Mi-am dat perfect de bine seama că din acel moment criza era 
deschisă, cu toate implicaţiile ei. Armistițiul dintre mine şi Nocera 
încetase. Ne aflam în stare de război. Eram sigur că Nocera va face 
tot ce-i va sta în putinţă spre a mă dărâma. Va folosi toată gama de 
arme, începând cu informările la centru şi terminând cu încercările 
de asasinat. Trebuia să lucrez şi eu. Primul meu drum a fost la 
telex. Am expediat un mesaj cifrat lui Don Ugo Alcesi, protectorul 
meu. l-am raportat tot ce ştiam despre Nocera, având grijă să 
adaug şi unele floricele, care să-i înnebunească pe grangurii de la 
Palermo. 

In cursul aceleiaşi zile, am primit de la Don Ugo un mesaj care 
m-a pus pe gânduri. Redactat de asemenea în limbaj cifrat, mesajul 
îmi confirma primirea probelor pe care le furnizasem anterior 
împotriva lui Nocera - probe din nefericire incomplete, dar 
susceptibile să germineze îndoieli serioase asupra activităţii 
acestuia. Pe de altă parte, Don Ugo mă povăţuia să acţionez cu 


— 181 — 


multă judecată, şi dacă se poate să ajung la un nou armistițiu cu 
Nocera, deoarece acesta se bucura de protecţia naşului său Don 
Mariano Schillaci, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui 
Don Caló Castiglione, şeful „Onoratei Familii”. Don Mariano, 
prevenit de Nocera, mă înnegrise în ochii lui Don Cal6, care nu 
luase măsuri disciplinare împotriva mea decât datorită intervenţiei 
hotărâte a lui Don Ugo. 

Părea că vânturi favorabile începeau să bată pentru Nocera. 
Ştiam că Don Mariano era un personaj de prim rang şi că în 
cercurile înalte ale Mafiei era considerat urmaşul lui Don Cal6. 

In cadrul politicii mele de demascare a lui Nocera, acţionam şi pe 
cale internă. Saki, pe care-l câştigasem trup şi suflet datorită unor 
cadouri frumoase, intrase în grațiile secretarei personale a lui 
Nocera. Prin intermediul acesteia, nu numai că avea acces la 
corespondenţa patronului, dar pusese mâna şi pe cifrul acestuia. În 
ultimul său mesaj către Palermo, Nocera mă încondeia serios, 
atribuindu-mi nu numai toată vina pentru pierderea transportului 
de aur intrat în India via Bangkok, dar şi formulând acuzaţii abile în 
legătură cu unele încercări ale mele de a intra în legătură cu 
organizaţia Doamnei Wong. Cu alte cuvinte, punea în spinarea mea 
toate nelegiuirile lui. Intr-un răspuns din Palermo, Don Mariano îl 
asigura de tot sprijinul său şi îl informa că se înfăţişase lui Don Caló 
şi îl pusese în curent cu toate manoperele mele. Îl mai încunoştinţa 
că aveam un protector puternic în persoana lui Don Ugo, dar că în 
curând cauza lui Nocera va triumfa. 

Trebuia deci să lucrez repede. Nu vream să risc ca Don Ugo să 
fie covârşit de argumentele lui Don Mariano. 

In acel timp, relaţiile mele cu Nocera se înveninaseră la culme. 
Nu ne mai vorbeam, iar colaboratorii lui apropiaţi refuzau să mai 
lucreze cu mine. Imi creasem şi eu partizani în organizaţie. Nocera 
îşi făcuse mulţi duşmani datorită aroganţei şi favoritismului arătat 
faţă de câţiva inşi, cu ajutorul cărora îşi executa operaţiile 
marginale, atât de păgubitoare Mafiei. 

O întâmplare nenorocită avea să grăbească deznodământul 
acestei afaceri. Un telex din Palermo, semnat de Alessandro della 
Rocca, unul din secretarii lui Don Cal6, care-mi arăta o simpatie 
deosebită şi cu care colaborasem fructuos într-o serie de afaceri, 
mi-a vestit moartea lui Don Ugo, în urma unui fulgerător infarct 
cardiac. 

Cam la câteva ore după acest telex, secretara lui Nocera a 


— 182 — 


recepționat un mesaj cifrat de la Palermo, prin care Don Mariano îl 
autoriza pe Nocera să mă expedieze la Palermo, unde aveam să fiu 
judecat de tribunalul Mafiei pentru pretinsele mele malversaţii. 
Dacă refuzam să răspund acestei somaţii, Nocera era liber să 
folosească împotriva mea mijloace extreme, mergând până la 
suprimarea mea fizică. 

Spre marele meu noroc, Nocera se afla în acel timp la Hong 
Kong. Aveam indicii că negocia o colaborare cu agenţii lui 
Armstrong, făcând totodată tatonări şi pe lângă Doamna Wong. O 
ruptură între el şi Mafia devenise inevitabilă, îşi însuşise sume atât 
de mari din fondurile destinate „Onoratei Familii”, încât n-ar fi putut 
să le acopere nici în cinci ani de activitate cinstită. Ce făcuse cu 
banii, nu ştiu. li depusese la băncile din Elveţia? li cheltuise cu 
femeile? li pierduse la cărţi? Pentru moment chestiunea aceasta 
era secundară. Esenţial era să-l suprim pe Nocera înainte de a mă 
suprima el pe mine. Trebuia să-mi joc atuurile de care dispuneam. 
După moartea lui Nocera nu-mi va fi greu să-i scotocesc prin hârtii 
şi să adun toate probele care să mă absolve de toate învinuirile ne- 
drepte ce mi se aduceau şi să stabilească în acelaşi timp, fără 
tăgadă, vina lui Nocera. 

L-am expediat deci pe Saki şi pe alţi trei oameni ai mei, cu 
misiunea precisă de a instala o maşină infernală pe avionul 
personal al lui Nocera. Nocera trebuia să dispară. Operația era grea 
şi implica riscuri serioase. Aeroporturile erau  straşnic 
supravegheate. Este adevărat că avionul lui Nocera nu prezenta 
pentru autoritățile din Hong Kong aceeaşi importanță ca avioanele 
de călători cu o sută şi mai bine de locuri, vizate în special de aten- 
tatorii politici. 

Nocera dispunea de un „Cesna” pe care i-l pusese la dispoziție 
însăşi Doamna Wong, în epoca în care plănuiau o colaborare 
strânsă în dauna Mafiei siciliene. 

După plecarea lui Saki şi a oamenilor săi la Hong Kong, am pus 
la punct planul de invadare a birourilor lui Nocera. Eram sigur că îşi 
lăsase acolo oameni, cu consemnul de a mă împiedica să ajung la 
hârtiile lui. 

In aşteptarea rezultatului, mă instalasem în barul hotelului meu, 
spre a fi văzut de cât mai multă lume, şi cu cel mai placid aer, 
degustam cocktailurile preparate de Rocco, barmanul, un tip jovial 
cu care întreţineam adeseori conversații despre timp şi despre 
rafinata artă a mixturilor alcoolice. În câteva rânduri, Rocco îmi 


— 183 — 


furnizase partenere tinere şi drăguţe, foarte complezente pe tărâm 
amoros. 

Seara, m-am retras în camera mea, însoţit de o apetisantă 
stewardesă suedeză - aveam o adevărată slăbiciune pentru nordice 
- care ar fi putut depune oricând mărturie că îmi petrecusem 
noaptea în compania ei. A doua zi de dimineaţă m-am înfiinţat 
iarăşi la bar. 

Ziua întreagă şi noaptea care a urmat, n-am părăsit hotelul. 
Aşteptarea aceasta îmi măcina nervii. Nu aveam însă altceva de 
făcut, decât să-mi rumeg gândurile, în faţa unui cocktail căruia nici 
nu-i mai simţeam gustul. 

A treia zi de dimineaţă, pe când mă aflam la bar, am fost chemat 
la telefon. Saki mă înştiinţa că achiziţionase statueta de jad care 
mă interesa - asta însemna că plasase bomba la bordul avionului - 
şi că, după ce-şi va încheia şi celelalte treburi, se va înapoia la 
Calcutta. Prin „celelalte treburi”, înţelegea supravegherea avionului 
Cesna până avea să se ridice de pe sol, avându-l pe Nocera la bord. 

Am respirat adânc. Incepusem să mă uşurez sufleteşte. Triumful 
meu se profila la orizont. 

Peste două ore am primit un nou apel telefonic din partea lui 
Saki. 

— V-am expediat statueta prin poştă acum zece minute. 

Semnificaţia acestui apel era limpede. Avionul lui Nocera se 
ridicase de pe sol. Bomba avea să explodeze numai când avionul 
va atinge altitudinea de o mie cinci sute de metri. 

Am golit cu poftă ultimul pahar de cocktail. Primisem în sfârşit 
marea veste pe care o aşteptam de atâta vreme. Nu îmi făceam 
griji în privinţa maşinii infernale. Acestea erau simple şi funcționau 
fără greş. Acum nu mai rămânea decât să-mi adun oamenii şi să 
iau cu asalt birourile lui Nocera. Ştiam că voi întâmpina rezistenţă, 
dar mai ştiam că rezistenţa nu va fi puternică, dacă se va afla că 
Nocera a murit într-un accident de avion. 

Mă pregăteam să părăsesc barul, când un groom mi-a anunţat 
un nou apel telefonic. Saki voia să-mi anunţe explozia avionului? 
Am intrat în cabină. La celălalt capăt al firului am auzit glasul lui Mr. 
Kuo. Vorbea cântat aşa cum îi era felul. M-a salutat, folosind 
formule de politeţe complicate şi meşteşugite, apoi a intrat în 
subiect. 

— Am o veste bună pentru dumneata, Mr. Bellocampo. Miss 
Chenn e în drum spre Calcutta. Il însoţeşte pe Mr. Nocera, care a 


— 184 — 


fost silit să accepte toate condiţiile noastre, inclusiv trecerea 
dumitale în fruntea societăţii de export pe care a condus-o până 
acum. Pe viitor, Mr. Nocera va rămâne consilierul dumitale. Te 
asigur că nu vei mai avea nici o neplăcere din partea lui. Absolut 
nici una. 

Am simţit că se învârteşte cu mine nu numai cabina telefonică ci 
şi întregul hotel. 

— Mr. Kuo, am răcnit, cheamă prin radio avionul lui Nocera şi 
cere-i să aterizeze imediat. Repet, să aterizeze numaidecât! 

— Nu înţeleg, Mr. Bellocampo... 

— Fă ce-ţi spun, şi nu mai cere lămuriri. La revedere, Mr. Kuo. 

Am trântit telefonul în furcă. Mi-am şters cu batista broboanele 
de sudoare care-mi acoperiseră fruntea. Nu concepeam să fiu 
asasinul involuntar al lui May Chenn. Al singurei femei pe care o 
iubisem cu adevărat. 

Poate că la ora aceea avionul explodase. La ancheta care trebuia 
să urmeze, aveam să fiu interogat asupra rolului meu în această 
afacere. Intervenţia mea insolită pe lângă Mr. Kuo evidenția faptul 
că deţineam unele informaţii. De ce nu le dezvăluisem la timp? Era 
firesc să fiu considerat autorul moral al atentatului. Mă expuneam 
unor complicaţii incalculabile, ca să previu moartea femeii pe care 
o iubeam. Deşi aveam convingerea că încercările mele erau 
tardive, am chemat la telefon şi turnul de control al aeroportului din 
Hong Kong... M-am identificat, apoi le-am cerut să ordone 
coborârea imediată la sol a avionului lui Nocera. Am motivat 
cererea mea afirmând că primisem un denunţ anonim în legătură 
cu o încercare de a se arunca în aer aeronava colegului meu Adolfo 
Nocera. Cei de pe turnul de control mi-au făgăduit că vor depune 
toate eforturile spre a contacta avionul în chestiune. 

Peste o oră am telefonat din nou la Hong Kong. Mi s-a răspuns că 
nu s-a reuşit încă a se stabili legătura prin radio cu avionul indicat 
de mine. 

Nu mai aveam nici îndoială. Dezastrul era consumat. Scăpasem 
de un rival, dar o ucisesem pe May Chenn. 

Avionul Cesna al lui Nocera n-a mai ajuns niciodată la Calcutta. A 
dispărut undeva deasupra mării... 


Rubio conduce corect. Nu depăşeşte viteza regulamentară, îmi 


place prudenţa lui. Cu un astfel de şofer nu risc să intru în conflict 
cu poliţiştii de la circulaţie. La ora asta trebuie să fie mare 


— 185 — 


forfoteală la Segesta. Carabinieri, fotografi, medicul legist, vreun 
procuror trezit din somn în miez de noapte, spre a face lumină într- 
o nouă răfuială între mafioţi. La concluzia aceasta vor ajunge 
autorităţile. Mâine jurnalele vor anunţa cu titluri de o şchioapă 
masacrul de la Segesta. Bietul unchi Matteo! Va avea parte de acea 
publicitate monstră de care s-a ferit toată viaţa. Un bun mafiot, 
spunea el, trebuie să treacă mai neobservat decât o pasăre de 
noapte. În legătură cu asta, mi-a mărturisit o dată că în toată viaţa 
lui nu şi-a făcut fotografii decât pentru actele de identitate. Acum îi 
vor fotografia cadavrul sub toate unghiurile. Chipul lui, pe care 
moartea şi-a aşternut pecetea, va apare în toate jurnalele. Şi presa 
străină îi va cita numele. Işi dorea un sfârşit paşnic, asemenea 
morţii lui Don Ugo. Dar n-a avut parte de aşa ceva. 

Dintre toate rudele mele, nu mai trăieşte decât mătuşa Zenobia. 
Când mătuşa Zenobia îşi va da ultimul suflu, se va termina şi cu 
neamul Di Girolamo. În ceea ce mă priveşte, încep să cred că o voi 
preceda în mormânt. Nu folosesc vorbe mari. De la o vreme mă 
urmăreşte un ghinion feroce. Faptul că am scăpat până acum de 
duşmanii mei nu reprezintă decât o prelungire a agoniei. 

lată că am început să cad în cel mai negru pesimism. Bizară e şi 
firea omenească! Câteodată sunt atât de abătut, încât îmi vine să- 
mi trag un glonte în cap. Apoi, fără veste, trec în extrema cealaltă. 
Optimismul irupe, debordează, înecând amărăciunea sub un val de 
exuberanţă trandafirie. 

— Singurul meu vis e să am o maşină frumoasă! exclamă Rubio, 

tulburându-mi gândurile. 
__ Intorc privirile spre el. Ochii îi strălucesc. Şi chipul îi străluceşte. 
li disting bine faţa în lumina cadranelor de la bord. Obrazul reflectă 
gândurile-i lăuntrice. l-am vorbit de maşini frumoase, Rubio s-a şi 
văzut la volanul unei limuzine americane de comandă, cu 
doisprezece cilindri şi cu patru sute de cai putere. 

— De câte ori zăresc pe stradă un automobil frumos şi mare, mă 
opresc şi-l urmăresc cu privirile. Imi place Fordul Thunderbird, îmi 
spune. Şi Pontiacul Bonneville, şi Chryslerul Imperial, şi Mercedesul 
600... 

Hm! Adoră maşinile mari. Mă uit la el şi mă văd pe mine la vârsta 
lui. Şi eu mă dădeam în vânt după maşinile lungi şi luxoase. 

— AŞ fi în stare să fac orice, ca să am un astfel de automobil, 
adăugă el. 

Sunt convins că nu minte. Ar fi capabil să şi ucidă. Mi-a şi 


— 186 — 


demonstrat că poate s-o facă. 

— Dumneavoastră aţi avut astfel de maşini? mă întreabă. 

— Am avut, Rubio. Da, da, am avut şi un Lincoln Continental. Ai 
văzut vreodată un Lincoln Continental? 

— N-am văzut, îmi răspunde cu regret. 

— Nu e de mirare, îi spun. La noi, numai preşedintele republicii 
se plimbă cu o astfel de maşină. Şi asta la ocaziile mari. 

— Era frumoasă? mă întreabă timid. 

E gata să se extazieze în faţa descrierii pe care o aşteaptă cu 
nerăbdare. De ce să nu-i fac plăcere, stimulându-i fantezia. 

— Frumoasă e puţin zis. Inchipuieşte-ţi o limuzină lungă şi grea, 
ale cărei alămuri o fac să strălucească orbitor. Un Lincoln 
Continental este un vis pe roate, o frântură de paradis coborâtă pe 
pământ, o expresie materializată a Dumnezeirii! 

— Ce frumos! exclamă Rubio. 

— Când te plimbi cu un Lincoln Continental, lumea de pe stradă 
te priveşte cu ochi mari, plini de admiraţie. N-ai să crezi, Rubio, toţi 
se opresc ca în faţa unei procesiuni. Dacă ai să fii băiat dezgheţat, 
ai să ai şi tu o astfel de limuzină. 

— Credeţi? 

— Sunt sigur. 

— Şi cu Lincolnul acela ce-aţi făcut? 

— L-am lăsat în America. Era greu să-l aduc până aici. 

— Ce păcat! suspină Rubio. Eu nu m-aş fi despărţit de el. Aş fi 
mâncat, aş fi dormit înăuntru. 

De ce încerc să-l epatez? De ce îl las să creadă că toţi gangsterii 
duc un trai de lux şi de huzur? Eu am avut o vilă superbă la Los 
Angeles şi o casă somptuoasă la New York. Dar câţi din lumea 
noastră se bucură de acest privilegiu? Majoritatea gangsterilor duc 
un trai precar, ascunzându-se ziua şi ieşind la aer noaptea, ca hu- 
hurezii. Alţii sunt încântați că se pot bucura de o publicitate 
răsunătoare, ca Bonnie şi Clyde. Jefuiesc o bancă, se bălăcesc în 
dolari, dar cu ce preţ? După un an, doi sau trei, de belşug, ajung la 
Sing-Sing sau nimeresc pe scaunul electric. Este adevărat că până 
atunci poartă cămăşi de mătase, costume de comandă care-i costă 
150 de lire sterline, butoni de diamante, joacă poker pe mize 
fantastice, cumpără prostituate de lux, aruncă bani în dreapta şi în 
stânga... Deodată, ghearele legii se abat asupra lor... li vezi la 
procese, purtându-şi spaima ca pe o povară grea, deşi fac paradă 
de calm şi nepăsare... Avocaţii îi jumulesc de ultimele economii... 


— 187 — 


Femeile îi părăsesc, lepădându-se de ei, cu teamă... Apoi cavalerii 
aceştia fără armură zac în celule, blestemând societatea care i-a în- 
gropat sub zidurile închisorii. Fac planuri de evadare şi visează să-şi 
recâştige libertatea pierdută... Când pedeapsa se încheie, o iau de 
la capăt, fiindcă nu ştiu să muncească. Hm! De ce nu-i spun lui 
Rubio aceste adevăruri? De ce nu încerc să-i deschid ochii? De ce? 
... Cred că aş face-o pe degeaba. Şi-ar închipui că sunt gelos pe 
tinereţea lui, pe viitorul care-i deschide braţe primitoare. Că sunt 
un lup moralist, un om sfârşit, bun doar să-mi trăiesc restul zilelor 
hăituit de poliţie sau încolţit de mizerie. Dacă aş încerca să-i 
vorbesc, m-ar asculta politicos, căci în ochii lui am încă un mare 
prestigiu. Mi-ar uita însă poveţele. Se spune că filmele şi romanele 
polițiste exercită o influenţă nefastă asupra tineretului. Crime şi 
criminali au existat şi pe vremea Curţii Miracolelor şi în umbra 
faraonilor. Se zice că sunt oameni născuţi să ucidă, aşa cum 
rechinii sau tigrii sunt născuţi să ucidă. Citeam într-o carte că un 
om de ştiinţă preconizează anumite tratamente glandulare, care ar 
putea stârpi instinctul crimei. Poate că şi Rubio are porniri spre 
crimă. Automobilele, luxul, femeile, viaţa uşoară nu sunt decât 
pretexte, în realitate simte nevoia să ucidă. Şi nu o face gratuit, 
fiindcă numai un nebun ucide doar pentru plăcerea exclusivă de a 
ucide. Rubio şi cei de o seamă cu el caută să obţină un profit de pe 
urma crimei. Asemenea prostituatelor care se vând pentru bani. E 
absurd să se spună că îşi pun corpul la mezat numai din nevoie. În 
realitate, simt o plăcere morbidă să se înjosească, să se supună tu- 
turor masculilor, oricât ar fi ei de respingători. Sufletul omenesc are 
ascunzişuri inaccesibile filozofilor sau oamenilor de ştiinţă. 

— Conca d'Oro! exclamă Rubio cu încântare. 

Pe băiatul ăsta toate îl încântă. Acum, după plecarea lui Angelo 
Raia, care-şi atribuise rolul de purtător de cuvânt al amândurora, 
Rubio şi-a găsit subit glasul. Vorbeşte, se  minunează, îşi 
exteriorizează gândurile, este gata să lege o conversaţie. 

— Frumoasă e Conca d'Oro, repetă el, contemplând oraşul 
Palermo desfăşurat ca un brâu de stele de-a lungul golfului, între 
înălțimile munţilor Pellegrino şi Grifone. Grifone depăşeşte cu puţin 
800 de metri, iar Pellegrino abia atinge 600. In copilărie, pentru 
mine, care nu mai văzusem alte masive muntoase, Pellegrino şi 
Grifone îmi păreau mai formidabile decât lanţul Himalaya. M-am că- 
ţărat adeseori pe Pellegrino. Mă urcam la Cruce sau la Semafor, şi 
de acolo priveam ore întregi marea, sau oraşul Palermo, având 


— 188 — 


convingerea că am săvârşit o mare ispravă, comparabilă cu 
ascensiunea celor mai înalte piscuri din lume. 

Bizar. Rubio a ales pentru a intra în Palermo acelaşi drum pe 
care eu îl folosisem la plecare. Coborâm serpentinele de la Scala şi 
trecem pe lângă văgăuna în care am aruncat stârvul lui Ercole. 
Locul ăsta nu-mi face nici o impresie. Ercole merita să moară. Am 
scăpat lumea de un ticălos. 

Am revenit în oraşul pe care l-am părăsit înspăimântat acum trei 
zile. De data asta frica nu-mi mai încinge ca un cerc de fier pieptul. 
Respir în voie. Sunt gata să înfrunt întreaga Mafie, să-l sfidez pe 
Don Cal6 în vizuina lui. Ah, nu-i sfătuiesc pe mafioţi să-mi iasă 
acum în cale. Dacă le-aş vedea mutrele amenințătoare, aş 
dezlănţui un măcel în mijlocul oraşului, cum nu s-a mai văzut de pe 
vremea vesprelor siciliene. 

Ca să ies în şoseaua ce duce la Cefalu de-a lungul țărmului, 
trebuie să străbat oraşul Palermo. Nu o iau pe străzi lăturalnice. 
Intru pe Via Volturno, trec pe lângă Teatro Massino - inima oraşului 
-, o cotesc la dreapta pe cea mai importantă arteră, - Via Maqueda 
- apoi la stânga pe Via Lincoln. leri n-aş fi conceput acest marş prin 
Palermo. Azi îl execut fără umbră de teamă. Oraşul e adormit. Câte 
o maşină trece cu mare viteză pe străzile goale. Măturărese ridică 
nori de praf în Piazza Garibaldi. Ocolim parcul la Flora şi ieşim în 
şoseaua care duce spre Cefalu. 

S-a făcut ora unu şi un sfert. Am străbătut oraşul fără nici un 
incident. Dacă ar şti Don Cal6 că am trecut prin Palermo fără să fiu 
deranjat, l-ar lovi apoplexia. 

Pe stânga şoselei, marea, acoperită cu o plasă de argint, îşi 
desfăşoară valurile de-a lungul țărmului. Nu le aud foşnetul fiindcă 
le acoperă susurul motorului. 

Lăsăm pe stânga muntele Grifone. Trecem prin Romagnolo şi 
Bandite. Drumul acesta îmi aminteşte de numeroasele mele 
plimbări cu maşina, în compania a tot felul de dame. Da, da, am 
avut întotdeauna trecere la femei. Nu pot să mă plâng. Îmi 
amintesc de Lolita... 

Nu! Nu mă mai las răpit de reverii. Acum trebuie să mă 
concentrez.asupra evadării mele din insulă. Nimic nu mă mai reţine 
în Sicilia. Nici măcar unchiul Matteo. Băiatul ăsta de lingă mine nu- 
mi este o povară. În compania lui, singurătatea nu mai îmi pare 
atât de grea. Rubio e capabil să se devoteze. Il simt. Nu strică să 
am un astfel de om lângă mine. La ora actuală e singurul meu prie- 


— 189 — 


ten. Aproape că îmi inspiră afecţiune. Are o naivitate, o prospeţime, 
care mă înduioşează. i 

Trecem prin Bagheria, cu vilele ei luxoase. In Baghe-ria 
intenționam odinioară să-mi construiesc o vilă în stil neogrec. Mă 
inspirau ruinele elenistico-romane de la Solunto. De atunci mi-am 
schimbat preferinţele. In umbra coloanelor ciuntite de la Solunto, 
am făcut dragoste cu Lolita. Am aşternut pe jos propriul meu 
trench-coat... 

— De ce îmi vine mereu în minte Lolita? 

Intrăm în Termini Imerese. Imaginea Lolitei dispare, acoperită de 
imaginea şi mai vie a Corinei. Biata Corina! Trecem pe lângă 
motelul care a văzut-o murind. Dacă spiritul supravieţuieşte 
rămăşiţelor pământeşti, Corina mă însoţeşte în drumul meu spre 
Cefalu. 

Incerc să mi-o închipui stând pe bancheta din urmă. Nu-mi 
vorbeşte. Dar e prezentă. li aud respiraţia. Mă străduiesc să nu 
întorc capul, ca să prelungesc această senzaţie stranie. Poate că nu 
e o simplă impresie înşelătoare. Poate că... Mă răzvrătesc împotriva 
propriei mele complezenţe de a cocheta cu morţii... Ce rost are să-i 
evoc tocmai acum... Hm! Corina!... Câtă încredere a avut în mine 
fata asta!... 

— In zece minute suntem la Cefalu, zice Rubio, 

Masivul calcaros care domină portul Cefalu îşi ridică spre cer 
silueta greoaie, alburie, învăluită în ploaia feerică a razelor lunii. La 
picioarele ei, oraşul nou cu blocuri pretenţioase, dar jalnic de 
monotone, sclipeşte prin zeci de lampadare. Ceva mai departe, 
oraşul vechi îşi desfăşoară contururile pitoreşti. Cele două turnuri 
cenuşii ale catedralei se înalţă îndrăzneţ din noianul de acoperişuri. 
E lumină ca în plină zi. Indiscreţia lunii a început să mă supere. 
Întunericul e mai propice fugarilor. 

Casa lui Gervasi Volpe e rezemată de poalele masivului calcaros. 
Ajungem până la ea urcând pe o uliţă strâmtă şi întortocheată, 
strivită între clădiri înalte, cu ferestre puţine, straşnic zăbrelite. 
Casa lui Volpe nu se deosebeşte cu nimic de cele din jur. Construită 
din piatră, cu un balcon deasupra uşii ferecate de la intrare, are 
aspectul unei minuscule fortărețe. 

Oprim. Cobor şi izbesc în uşă cu un ciocan de fier forjat. Aştept 
aproape cinci minute. Am răbdare. Aud în dosul uşii nişte paşi 
târşiţi. Se deschide o ferestruică săpată în tăblia uşii. 

— Cine este? 


— 190 — 


— Bellocampo. Nino Bellocampo, şoptesc. 

— Un moment, Don Nino. 

Am recunoscut vocea Silvanei Volpe, soţia lui Gervasi. 

Uşa grea se deschide scârţâind. Silvana apare în prag. E grasă, 
brună şi surâzătoare. Poartă un halat ponosit care-i evidenţiază 
rotunjimile masive. 

— Volpe e acasă? 

— A plecat la pescuit, îmi răspunde, arătându-şi dinţii albi şi 
sănătoşi. Ştiţi cum e treaba. 

Sigur că ştiu. 

Pescuitul e un paravan pentru operaţiile de contra-bandă pe care 
Volpe le face cu destul succes. 

— Poftiţi înăuntru, mă îmbie. 

— Mai sunt cu cineva, îi spun. 

— Să poftească şi dumnealui! Avem loc berechet. 

Silvana Volpe e foarte primitoare. 

— Pot să-mi bag maşina în curte? Dacă o las în drum, împiedic 
circulaţia. 

li zâmbesc, ca şi când aş fi făcut o glumă bună. 

— Un moment, să deschid poarta mare. 

Silvana deplasează cu uşurinţă canaturile masive ale porţii mari. 
Are muşchi de luptător de circ. Rubio bagă maşina, în curte. Nu e 
un cascador ca Raia, dar are tot timpul să devină. 

După ce garăm maşina în curte, intrăm în casă. Camerele de 
locuit sunt la etaj. Parterul e ocupat de o fostă prăvălie, 
transformată în depozit, precum şi de un atelier de reparaţii, legat 
de îndeletnicirile profesionale ale lui Volpe. 

Silvana ne invită în sufragerie. 

— O gustare? 

— N-ar strica, îi răspund. Mă încearcă o foame... 

— Imi plac grozav musafirii care nu fac fasoane, zice Silvana. 

Ne aduce măsline, brânză, plăcinte cu carne, un pui rece, şi 
fructe. Rubio înfulecă lacom ca un căpcăun. Îl imit. Mâncăm şi bem 
pe săturate. 

— Când se înapoiază Volpe? o întreb. 

— Spre seară. 

— Bun. Până atunci poţi să ne dai adăpost? 

— Desigur. Don Nino e prietenul nostru. Nici nu ştiţi ce frumos 
vorbeşte  Gervi despre dumneata. „Don Nino este un nobil 
adevărat”. 


— 191 — 


După ce lichidăm „supeul”, ne retragem la culcare. Silvana mi-a 
oferit camera fiului ei, plecat la învăţătură în nordul Italiei. De ce l-o 
fi trimis tocmai acolo, nu ştiu. Pe Rubio l-a instalat în camera de 
musafiri. 

Inainte de a mă culca, mă uit pe pereţi. Tot felui de poze cu 
artişti de cinema şi cu nuduri în poziţii lascive. Apoi afişe colorate - 
gen pop -, iar pe un perete, un fel de blazon de catifea, cam de un 
metru pătrat, cu tot felul de insigne sportive. Cărţi - nici una. Pe un, 
raft zac maldăre de reviste. Săptămânale de film şi periodice cu 
fotografii pornografice. Băiatul ăsta promite: Nu se poate spune că 
nu e consecvent în preferinţele sale. 

Silvana şi Gervasi au o droaie de copii. Vreo cincisprezece, dacă 
mai ţin bine minte. Şase au plecat să-şi facă rosturi la Roma, la 
Messina şi la Palermo. Contrabanda lui Gervasi nu e îndeajuns de 
prosperă ca să ocupe întreaga familie. Lui Gervasi i-am făcut pe 
vremuri un mare serviciu. Poliţia îl înhăţase. Il aşteptau câţiva ani 
de închisoare. Cunoşteam pe atunci câţiva funcţionari superiori. l- 
am pus în mişcare. Gervasi a ieşit din încurcătură mai alb ca neaua. 
Păţania nu l-a cuminţit. L-a făcut însă mai prudent. Inainte se 
angaja orbeşte în orice afacere susceptibilă să-i aducă bani. Acum 
alege. Câştigă mai puţin, dar doarme liniştit. Evident, meseria lui 
nu e lipsită de primejdii. Dar cu grijă sporită poţi să le eviţi. Totul e 
să nu te lăcomeşti. Aş putea să spun acelaşi lucru despre mine?... 
Eu m-am lăcomit întotdeauna... De-asta am şi ajuns aici. 

Deşi sunt obosit, nu reuşesc să adorm. Gândurile mă ţin treaz. 
Liniştea din casa asta mă tulbură mai vârtos decât duduitul unui 
tren. De la început trebuia să vin la Gervasi Volpe. L-aş fi scutit şi 
pe unchiul Matteo de ceea ce a urmat. Sau mai ştii? Poate că 
unchiul Matteo şi-ar fi urmat propriul destin. 

Cobor din pat şi deschid fereastra, care priveşte spre masivul 
calcaros. Am senzaţia că stânca vrea să se prăvale peste ruine. Mă 
învârtesc prin cameră. Aş bea ceva, dar nu vreau să o trezesc pe 
Silvana. Cred că în clipa asta doarme. Când ai atâţia copii, pe care 
trebuie să-i îngrijeşti, să-i speli, să le dai de mâncare, să-i îmbraci, 
să le faci educaţie şi pe deasupra să duci în spinare şi întreaga 
gospodărie, aştepţi somnul ca pe o mană cerească. 

Pe raft, deasupra revistelor văd un radio cu tranzistori. Un aparat 
ieftin de mare serie. Funcţionează? Bateriile nu sunt descărcate? 
Învârtesc butoanele. Aparatul scoate un cârâit de găină 
strangulată, apoi începe să cânte. Cam răguşit, dar tot e mai bine 


— 192 — 


decât nimic. Cântă Franck Sinatra. Ultima oară l-am ascultat la un 
concert, în Las Vegas. Mă întind pe pat, cu faţa în sus şi încerc să 
aţipesc, legănat de muzică. Deasupra mea, pe pereţi, printre 
fotografiile cu nuduri, se află o tipesă care seamănă grozav cu 
Ingrid. Acelaşi păr blond, lăsat pe umeri, acelaşi corp subţire de 
manechin, aceeaşi supleţe felină... 


Parcă o văd prăjindu-se la soare, într-un chaise-/on-gue pe 
balconul acelei vile încântătoare de pe Isola Bella. Lacul Maggiore 
oglindea mirific văzduhul albastru. Un vânticel molcom cobora 
dinspre Monte Leone, încreţind pe alocuri învelişul apelor. 
Închiriasem o vilă pe tot timpul verii. Alesesem Isola Bella, acest 
minunat  giuvaer din grupul insulelor Borromee, pentru 
splendoarea, dar mai ales pentru liniştea aceea ireală, de catifea, 
care îţi creează o ambianţă de vis. 

Inchiriasem şi o barcă cu motor, cu care făceam dese plimbări 
până la Locarno, Cannobio, Pallanza sau Stresa. Impleteam 
agrementul cu interesele profesionale. Lago Maggiore prezenta 
pentru noi un mare avantaj. Apele lui scaldă şi ţărmuri italieneşti, şi 
ţărmuri elveţiene. Locarno, de pildă, se află în Elveţia. lar la 
Locarno îşi petrecea invariabil week-endul un cunoscut bancher din 
Berna, pe nume Erich Hoffman. 

Spre deosebire de tipul clasic de bancher, durduliu cu ceafă în 
etaje, degete grase, încărcate cu inele şi burtă ornată cu un greu şi 
strălucitor lanţ de ceas, Hoffman era suplu, blond şi foarte tânăr. 
Avea mai degrabă aspectul unui campion de ski, decât al unui om 
de afaceri. 

La acest tânăr - mai precis la secretele lui - trebuia să ajung 
neapărat. In banca sa, îşi depusese câteva zeci de milioane de 
dolari - sub un nume de împrumut - unul dintre corifeii Mafiei 
americane, Cicci Cuddetta. Numărul acestor conturi trebuia să-l aflu 
eu. Se spune că secretul bancar helvetic este cel mai bine păzit. 
Este un adevăr. Nici F.B.l.-ul nu a reuşit să-i pătrundă tainele. Cu 
ajutorul lui Ingrid, voiam să obţin ceea ce nimeni nu obținuse până 
atunci. 

Planul meu era simplu. De vreme ce Ingrid reuşise să incendieze 
inima atâtor bătrâni - pe care vârsta ar fi trebuit să-i blindeze 
împotriva tentaţiilor carnale -, cu atât mai vârtos va izbuti să prindă 
în mreje pe un ins cu sânge tânăr, gata oricând să se înfierbânte 
sub văpaia privirilor ei. 


— 193 — 


Erich Hoffman avea reputaţia unui om singuratec, care evita pe 
cât posibil frecventarea cercurilor mondene, din care prin definiţie 
ar fi trebuit să facă parte. Deşi mă străduisem să mă informez 
asupra gusturilor şi înclinărilor sale, nu reuşisem să aflu mare lucru. 
Ştiam doar că îşi petrecea timpul liber plimbându-se cu avionul său 
personal, ori cu maşina lui de sport, un Lamborghini Espada. Dar 
marea lui pasiune rămânea skiul nautic. 

Ingrid era tipul de femeie susceptibilă să răspundă celor mai 
variate preferinţe ale bărbaţilor. Sânii ei frumos conturaţi, puşi în 
valoare de corsajul unor toalete de o feminitate exuberantă, puteau 
să satisfacă pe amatorii de forme planturoase, rubensiene. Dacă 
erau prinşi în teaca unei rochii foarte tinereşti, care le ascundea 
abil relieful, împlineau gusturile amatorilor de forme plate. 

Ca să preîntâmpine eventualele capricii cromatice ale tânărului 
bancher, Ingrid îşi pregătise o amplă colecţie de peruci, care îi 
îngăduiau să treacă de la blondul argintiu, la negrul spaniol cu 
reflexe albastre. 1 

După ce am socotit pregătirile încheiate, am deschis asediul. În 
fiecare dimineață făceam lungi plimbări pe lac cu barca cu motor, 
frecventând în special porţiunea elveţiană. Uneori dădeam câte o 
raită până la Locarno, având grijă s-o expun pe Ingrid în cele mai 
avantajoase poze. 

Vila lui Hoffman era situată pe malul lacului, într-o poziţie 
minunată, la nord de Locarno. Debarcaderul privat al vilei rămânea 
însă pustiu, spre marea noastră dezolare... Intr-o sâmbătă de 
dimineaţă, am plecat în croazieră mai devreme ca de obicei. Poate 
că tânărul nostru bancher prefera exhibiţiile sportive matinale. De 
data aceea am nimerit-o. L-am întâlnit străbătând vijelios apele, pe 
skiurile lui, tras de o foarte puternică şalupă. Avea o alură atât de 
mândră, respira atâta forţă, atâta vigoare, încât a cucerit-o pe 
Ingrid din primul moment. 

— N-are să-mi fie greu să-mi joc rolul de îndrăgostită, mi-a 
zâmbit ea încântată de perspectiva aventurii cu Erich. 

Deşi nu eram îndrăgostit de Ingrid, am simţit o vagă 
împunsătură de gelozie. 

— Te rog să nu intri prea adânc în pielea personajului, i-am 
replicat. Nu uita, suntem aici în interes de afaceri. 

Ingrid arbora o perucă blondă şi un ansamblu vestimentar care-i 
sublinia voluptuos rotunjimile. Eu stăteam cuminte la volanul bărcii 
cu motor, afectând ţinuta unui demn şi eficient mecanic. 


— 194 — 


Am trecut pe lângă tânărul Hoffman, care nu ne-a acordat nici o 
atenţie. Eşecul acesta nu ne-a descurajat. A doua zi, odată cu 
răsăritul soarelui, am ieşit din nou pe lac. Ingrid se împodobise cu o 
perucă brună, cu breton, gen „Cleopatra, regina Egiptului”. 

Ca şi în ajun, rezultatul a fost nul. Ingrid era vexată. De obicei, 
făcea victime de la prima vedere. 

Luni nu l-am mai văzut pe skiurile lui acvatice. Se înapoiase 
probabil la Berna, unde îl aştepta o nouă săptămână de lucru. 
Sâmbăta următoare l-am zărit iarăşi brăzdând valurile, ca un zeu al 
apelor. Ingrid îşi pusese o perucă roşie foc, care îi dădea înfăţişarea 
unei vampe gen „Hollywood”. Pentru prima dată am văzut-o 
manifestând o oarecare nervozitate. Incepuse să-şi piardă 
încrederea în puterea ei de seducţie? Eu îmi vedeam corect şi 
impasibil de treburile mele, aşa cum i se cuvine unui mecanic stilat. 

Peruca roşie a avut efectul scontat. Tânărul ne-a aruncat o 
privire fugitivă şi s-a îndepărtat, lăsând în urmă - asemenea unei 
comete - o trenă de spumă. Ne-a ocolit, a revenit în preajma 
noastră, apoi l-am pierdut din vedere. 

— De azi înainte rămâi roşcovană, i-am spus lui Ingrid. Am 
impresia că l-ai dat gata. 

Duminică l-am aşteptat zadarnic pe lac. Spre marea noastră 
surprindere, l-am regăsit pe skiurile lui luni, la început de 
săptămână. 

— Victorie, Ingrid! am felicitat-o. Peştişorul a muşcat momeala. 

Două săptămâni mai târziu schimbam saluturi cu tânărul 
reprezentant al lumii bancare helvetice. Ingrid şi cu mine nu ne 
grăbeam să speculăm acest succes. Ştiam că bancherii sunt 
suspicioşi, şi nu voiam să stricăm totul printr-o mişcare bruscă. 

Intr-o dimineaţă, Erich Hoffman a luat o voltă prea în scurt şi a 
căzut în apă. Cum noi ne aflam în apropiere ne-am oferit să-l luăm 
în barca noastră cu motor. A acceptat imediat. Până să se 
înapoieze ambarcaţiunea lui, s-a şi urcat într-a noastră. Nu am 
lungit plimbarea, ca să nu-i dăm de bănuit. L-am dus la 
debarcaderul vilei sale. Ne-a mulţumit cu efuziune. La despărţire, a 
sărutat galant mâna lui Ingrid, iar mie mi-a strecurat un bacşiş 
gras. 

— İn curând junele ne va cădea în plasă, i-am spus roşcatei mele 
complice. 

S-au mai scurs două săptămâni. Volta scurtă s-a repetat. Erich a 
ajuns iarăşi în barca noastră. De data aceea renunţase la rezerva 


— 195 — 


care caracterizase prima noastră întâlnire. Vorbea degajat, cu acea 
familiaritate amabilă a oamenilor de stirpe nobilă şi cu educaţie 
aleasă, care se adaptează cu uşurinţă oricărei companii. 

A invitat-o pe Ingrid la un cocktail servit pe terasa vilei sale. Eu 
am rămas la debarcader. Un valet cu alură britanică mi-a adus o 
sticlă de whisky şi două pachete cu ţigări fine. După cum mi-a 
relatat Ingrid mai târziu, Erich s-a comportat cu o politeţe 
desăvârşită. Spre deosebire de clienţii ei obişnuiţi, care după primul 
pahar de alcool îşi luau nasul la purtare, Erich aproape că a 
intimidat-o cu manierele lui alese. ă 

Relaţiile acestea deveneau din ce în ce mai cordiale. Întâlnirile 
pe lac nu mai erau întâmplătoare. Intr-o duminică, în ajunul plecării 
lui Erich la Berna, Ingrid i-a lansat o invitaţie pentru sâmbăta 
următoare. El a acceptat numaidecât. Apoi ne-am luat rămas bun. 

Sosise în sfârşit momentul hotărâtor. In previziunea acestui 
eveniment, am început să fac pregătiri febrile. Am împănat cu 
microfoane dormitorul, buduarul şi salonaşul lui Ingrid. N-am uitat 
nici camera de baie. Unii clienţi aveau predilecție pentru camera de 
baie, care le stimula pare-se instinctele amoroase. Am făcut o 
repetiţie generală cu Ingrid. l-am indicat locurile în care vocea lui 
Erich putea fi înregistrată în cele mai bune condiţii. N-am instalat 
aparate de fotografiat ascunse, fiindcă tânărul acesta nu era 
însurat şi n-am fi realizat nimic imortalizându-l în poziţii 
supărătoare doar pentru familiştii care vor să-şi păstreze intactă 
liniştea conjugală şi onorabilitatea în societate. 

In seara fixată, Erich Hoffman a acostat punctual în micul 
debarcader al vilei noastre din Isola Bella. Fiindcă nu era însoţit, am 
rămas să-i păzesc barca. In realitate, absentam spre a îngăduli lui 
Ingrid să-şi seducă oaspetele, fără ca acesta să se socotească 
stingherit de eventuali martori. 

Două ore a rămas Erich în tête à tête cu Ingrid. După plecarea 
lui, am ascultat pe banda de magnetofon - din pură curiozitate - 
conversaţia pe care o purtaseră. Totul s-a desfşurat în limitele unei 
curtenii desăvârşite. S-a vorbit despre tot felul de banalităţi. 
Tânărul bancher nu s-a lăsat antrenat în efuziuni sentimentele şi 
nici în destăinuiri susceptibile să fie utilizate mai târziu în scopuri 
lucrative. 

După ce s-a îmbarcat, a pornit spre Locarno. M-am întors furios 
în casă. 

— Acum ştiu de ce ai eşuat, i-am spus eu lui Ingrid. Nu merg 


— 196 — 


până acolo cu devotamentul faţă de Mafia încât să te suplinesc, 
când clientela manifestă gusturi oarecum bizare. În cazul ăsta 
socotesc misiunea mea încheiată. 

Şi pentru ca Ingrid să nu-şi piardă antrenamentul, l-am suplinit 
eu pe Erich, fără să ţin seama de microfoanele instalate prin toate 
colţurile casei... 


Ingrid... Erich... Isola Bella... 

Şalupa descrie arabescuri de spumă pe învelişul albastru al lui 
Lago Maggiore... Prova sparge apele albastre. Şi cerul e albastru, 
albaştri sunt şi munţii ce-şi înalţă crestele în zare... Simfonie de 
albastru... Totul e albastru... Albastru... Albastru... 


Cântecul cocoşilor mă trezeşte din somn. Cobor din pat şi 
deschid fereastra. In odaie pătrunde un aer proaspăt şi rece. Mă 
vâr iarăşi sub păturile groase şi în mai puţin de un minut călătoresc 
în lumea viselor... Vise tulburi... Somn agitat.. 

Un bocănit repetat în poartă mă trezeşte din nou la realitate. 
Cine bate atât de insistent? Câinele din curte latră furios. Mă uit la 
ceas. S-a făcut zece. În odaia în care mă aflu, lumina soarelui nu 
pătrunde. Stânca ridică un paravan cenuşiu care te sufocă... 

— Gervasi Volpe! aud un glas autoritar. Gervasi Volpe! Hei, nu e 
nimeni acasă?... 

— Îndată, îndată! răsună glasul Silvanei. 

Papucii ei clămpănesc pe pardoseala de piatră a curţii. Zăvoarele 
trase clănţăne metalic. 

— Unde ţi-e bărbatul? îl caută Signor Capitano. 

— Dumnezeule, dar pentru ce? Bărbatul meu e om cinstit. 
Săptămâna trecută l-aţi ţinut două zile la post... Nu e frumos ce 
faceţi, Signor Carabiniere. Gervasi nu-şi mai vede capul de atâta 
muncă, şi dumneavoastră îl sâcâiţi toată ziua... 

Izbucneşte într-un plâns hohotit, destinat să moaie inima 
carabinierilor. 

— Ho! Mai încet, că nu l-am omorât! zbiară reprezentantul 
autorităţii. 

S-au adunat la poartă şi copiii Silvanei. Scâncesc. Unul începe să 
urle. Câinele latră tot mai îndârjit. 

— Aţi băgat spaima în copii, protestează Silvana. Şi câinii vă ştiu 
de frică. 

— Unde e Gervasi? întreabă insul. 


— 197 — 


— Nu ştiu. De unde vrei să ştiu? Credeţi că eu sunt una din 
cicălitoarele alea care-şi bat toată ziua soţul la cap? Unde te duci, 
Gervasi? De unde vii, Gervasi? Ce-ai făcut, Gervasi? Ce ai de gând, 
Gervasi? 

— Bine, bine, bine! exclamă exasperat agentul forţei publice. 
Taci odată, că nu ţi-am omorât bărbatul. Te-am întrebat unde e? 
Atâta. Şi te-ai pornit ca o moară... Nu e? Am plecat. Bună ziua. 

— Bună ziua, răspunde Silvana, şi închide cu zgomot poarta. 

Copiii nu se mai smiorcăie. A tăcut şi clinele. Peste zece minute 
Silvana îmi bate la uşă. 

— Pofteşte, îi strig. 

Silvana intră cu o tavă pe care fumegă o ceaşcă mare cu lapte şi 
o bucată respectabilă de pâine. 

— Dacă nu-i iei repede, ţi se urcă în cap, îmi explică ea în vreme 
ce orânduieşte tava pe noptieră. Ptiu! Aştia nu-ţi dau o clipă de 
răgaz. Mă tem să nu fie tot chestia cu ţigările alea de 
contrabandă... l-am dat şi băiatului o cană de lapte, îmi explică. 
Fiindcă veni vorba de ţigări, nu vreţi un pachet de Chesterfield, Don 
Nino? 

— Nu ţi-e frică să ţii în casă ţigări americane, Signora Silvana? 

— Frică? De cine să-mi fi frică? De tonţii ăştia? Avem o 
ascunzătoare pe care nici dracul n-ar dibui-o. 

Imi aduce ţigările făgăduite, apoi pleacă bombănind împotriva 
abuzurilor autorităţii. 

Am rămas iarăşi singur. Lipsa de acasă a lui Volpe îmi încurcă 
treburile, căci dă timp oamenilor lui Don Cal6 să-şi vină în fire. Nu- 
mi rămâne însă altceva de făcut decât să aştept. 

Imi beau laptele, mă îmbrac şi cobor în curte. Copiii s-au adunat 
în jurul meu. Mă iubesc, fiindcă ori de câte ori am trecut pe la 
Volpe, le-am adus jucării şi dulciuri. De data asta am sosit 
nepregătit. Numai la jucării nu mi-a font gândul. Copiii mă privesc 
cu reproş. Sunt dezamăgiţi. Ca să-i înveselesc, bag mâna în 
buzunar şi le împart câteva sute de lire. l-am înseninat. Se mai 
învârtesc în jurul meu apoi pleacă la treburile lor. 

N-a rămas lângă mine decât câinele. Un dulău ciobănesc, cu paie 
în blană. Am impresia că şi el mă priveşte cu reproş. Are nişte ochi 
blânzi, prietenoși... Pe cât de prietenos e dulăul ăsta, pe atât de 
arţăgoasă era javra baronesei di Ravona... 


În mahalaua noastră cu case vechi şi dărăpănate, se afla un 


— 198 — 


palat. Palatul baronesei di Ravona. Era palat numai cu numele. 
Zidurile, jupuite de tencuială, păreau roase de o eczemă uscată, 
ferestrele nespălate ani de-a rândul, acoperişul desfundat, faţada 
cu ornamente ciuntite îi dădeau înfăţişarea unei ruine. Baroneasa 
di Ravona era tot atât de bătrână şi de decrepită ca şi palatul ei. 
Noi copiii ne întrebam dacă a sărit peste suta de ani. Era scundă, 
pungită ca o smochină uscată şi atât de încovoiată, încât bărbia îi 
ajungea la nivelul buricului. Purta pălării cu tot felul de pene, 
dantele, mărgele şi nenumărate lănţişoare, broşe şi alte nimicuri. 
Mergea anevoie, sprijinindu-se într-un baston de abanos cu 
măciulie de fildeş. In tot palatul nu locuia, în afară de baroneasă, 
decât un servitor, atât de bătrân încât ai fi zis că moartea îl uitase 
printre cei vii, şi o bucătăreasă chioară şi grasă, cu un neg păros în 
bărbie, peste care buza de jos se răsfrângea vânătă, străduindu-se 
să-l acopere. 

Palatul mai avea un locatar. L-am lăsat la urmă, fiindcă noi copiii 
îl socoteam cel mai important. Il chema Baldassare, dar noi îi 
ziceam Irod. De ce Irod? N-aş putea spune. Era pechinez. Toată ziua 
lătra. Lătra cu atâta înverşunare, încât îl îneca furia. Baroneasa şi 
slugile ei mâncau numai iaurt şi pâine, Irod se detecta cu tot ce se 
găsea mai bun la măcelăria din colţ. Muşchi de vițel, şuncă, piept 
de curcan şi la desert prăjituri cu cremă de ciocolată. Dacă nu 
aveau cremă de ciocolată, le respingea cu indignare. 

Odată Irod s-a pierdut. Deznădăjduită de dispariţia javrei, 
baroneasa se văita de răsuna palatul. Slugile ei au răscolit 
mahalaua în căutarea căţelului. Zadarnic. Când a văzut că Irod 
rămâne definitiv pierdut, baroneasa a dat un anunţ la ziar, oferind 
o recompensă uriaşă - sau cel puţin aşa mi se părea - celui care îi 
va readuce pechinezul. 

Spre minunarea mahalalei, într-o seară un vagabond şi-a făcut 
apariţia cu Irod în braţe. Baroneasa l-a primit ca pe un Dumnezeu. 
Pe lângă recompensă, i-a dăruit şi nişte haine de-ale răposatului 
baron. Din nenorocire, hainele erau atât de putrede încât s-au rupt 
în fâşii în vreme ce vagabondul încerca să le îmbrace. 

Fiindcă Irod se întorsese din escapada lui slab, jigărit, murdar, cu 
scaieţi în blană şi cu coada jumulită, baroneasa l-a pus pe cură de 
îngrăşare. In mai puţin de-o lună, Irod s-a rotunjit la loc. lIşi 
recăpătase glasul şi se făcuse mai rău decât înainte. 

Pe vremea aceea, ziarele erau împănate cu reportaje 
senzaţionale asupra unor răpiri de persoane, săvârşite de bandiții 


— 199 — 


din Sardinia. Persoanele răpite erau eliberate numai în schimbul 
unor sume astronomice. 

Isprăvile astea ne-au sugerat o idee. De ce nu l-am răpi pe noi pe 
lrod? Am cere un preţ ridicat pentru răscumpărarea lui. Cu banii 
ăştia, ne-am asigura dulciurile pe un an. Ştiam că baroneasa, 
îndeobşte foarte zgârcită, e dispusă să accepte orice sacrificii 
pentru cățelul ei. 

Am făcut deci cu toţii un plan de bătaie. Aflasem că baroneasa 
suferea de puternice crize de reumatism, care o ţintuiau în pat zile 
întregi. În asemenea cazuri, bucătăreasa chioară ieşea cu Irod la 
plimbare. Doctorul veterinar recomandase javrei plimbări zilnice, 
spre a-i păstra forma şi sănătatea. Bucătăreasa era nu numai 
chioară dar şi pe jumătate surdă. Din cauza grăsimii, se deplasa 
greu. Abia îşi târa picioarele, iar efortul ăsta o făcea să gâfâie ca o 
locomotivă. 

Cu baroneasa nu ne încumetam să avem de-a face. Era vioaie ca 
o maimuţă, şi cred că ar fi fost în stare să alerge după noi până ne- 
ar fi prins, dacă i-am fi furat cățelul, în timp ce se plimba prin oraş. 
Am aşteptat să se îmbolnăvească. Era toamnă şi ploua în fiecare zi. 
Ploaia şi umezeala erau cei mai buni aliaţi ai reumatismului 
baronesei. Tustrele o dădeau gata pe bătrâna scorpie. 

Am pândit până când am văzut-o pe bucătăreasă ieşind cu Irod 
la plimbare. Il trăgea de o lesă din piele împletită. Javra lătra cu 
înverşunare pe toată lumea. Această împrejurare avea să ne 
servească. Unul din noi s-a apropiat pe la spate de bucătăreasă, şi 
cu un brici, furat de la taică-său, a tăiat lesa căţelului. Irod, care 
intuise primejdia, lătra furios şi se repezea să-l muşte. Bucătăreasa 
nu i-a luat în seamă lătrăturile, care atunci aveau semnificaţia unui 
semnal de alarmă, fiindcă Irod lătra îndeobşte şi cu rost şi fără rost. 
Un alt băiat l-a luat pe căţel în braţe, în ciuda zvârcolelilor acestuia, 
şi dus a fost. 

Abia mai târziu s-a dezmeticit bucătăreasa, când n-a mai auzit 
lătrăturile javrei. Când a văzut că nu i-a rămas în urmă decât o 
bucată de lesă, a început să se vaite. Se învârtea anevoie pe loc, 
bălăbănindu-şi braţele ca orbii care caută un punct, de sprijin. Când 
a văzut că nu mai e nimic de făcut, s-a înapoiat acasă. 

Băiatul a dus cățelul într-o pivniţă adâncă, săpată sub ruinele 
unei case din fundul curţii noastre. Acolo Irod putea să latre până la 
răguşeală, fără să-l audă cineva. Ne-am adunat toţi copiii în pivniţă 
şi am hotărât să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Ştiam să 


— 200 — 


anunţul în jurnal pentru regăsirea lui Irod nu va întârzia. 

S-a scurs o zi, s-au scurs două, s-au scurs trei. In ziare nu apărea 
nimic. Eram îngrijoraţi. Subzistenţa căţelului o făceam anevoie. 
Familiile noastre erau foarte sărace. Mâncarea era pregătită cu 
măsură şi consumată până la ultima bucăţică. In condiţiile astea, 
trebuia să furăm carne de la măcelar, ca să-i asigurăm hrana lui 
lrod. Şi asta implica primejdii. Zilele treceau una după alta, fără să 
se întâmple ceva. 

Am început atunci să dăm târcoale palatului baronesei. Să 
vedem cum stau lucrurile. Intr-un târziu am aflat adevărul. 
Baroneasa era grav bolnavă. Când auzise de pierderea lui lrod, o 
lovise apoplexia. Zăcea de atunci între viaţă şi moarte. Toate 
rudele veniseră spre a se convinge dacă bătrâna mai avea de trăit. 
Incepuseră deja să facă inventarul obiectelor din casă. Cui îi mai 
ardea de căţel? 

Noi copiii eram furioşi. Făcusem o afacere proastă. Unul dintre 
noi propusese să-l dăm pe Irod la hingheri. Să scăpăm astfel de o 
gură în plus, care ne dădea mult de furcă. Altul a venit cu o idee 
mai simplă. Să-i tragem una în cap javrei şi să o aruncăm apoi pe 
un loc viran din apropiere. Irod protesta, lătrându-i cu disperare. Se 
îneca de atâta lătrat. Numai la mine cățelul ăsta se uita cu nişte 
ochi rugători, omeneşti, care încetul cu încetul au început să mă în- 
duioşeze. 

Am opinat să-l ducem baronesei. 

— Fără să căpătăm recompensa? a obiectat Aldo pistruiatul. Nici 
vorbă. 

Propunerea mea n-a obţinut adeziunea unanimă pe care o 
aşteptam. 

— Am o idee! a zbierat Nardi, burtosul. Să-l tăiem, să-i jupuim 
blana şi să-l vindem drept miel! 

Am scuipat scârbit. 

— Are ăsta aer de miel, idiotule! l-am apostrofat. Te ia lumea la 
goană. 

— Atunci să-l omorâm! a stăruit Riri, arapul. 

Fiindcă nu am reuşit să cădem de acord, am amânat luarea unei 
hotărâri pe a doua zi. A 

In noaptea aceea am dormit mizerabil. Îl visam pe Irod înghesuit 
printre alte javre, în cuşca hingherilor, ori rumenit la proţap, 
deasupra jăratecului. M-am trezit din somn leoarcă de năduşeală. 
Soarele nu răsărise încă. Cerul începuse să se lumineze. Avea o 


— 201 — 


culoare liliachie de toată frumuseţea. M-am îmbrăcat în tăcere şi, 
neobservat de mama, care călca în bucătărie nişte rufe, am ieşit 
tiptil din casă. Ştiam că nesocoteam consemnul pe care noi, copiii 
din bandă, ne luasem legământ să-l respectăm cu stricteţe. Dar 
ochii rugători ai pechinezului mă dăduseră gata. 

Am alergat direct lă pivniţă, l-am scos pe lrod de acolo şi am 
luat-o la picior spre palatul baronesei. Eram sigur că la ora aceea 
nu mă voi întâlni cu nici un băiat care să-mi reproşeze trădarea. 

Am bătut la intrarea palatului. După un timp care mi s-a părut 
nesfârşit de lung, s-a ivit bucătăreasa. Irod scheuna şi dădea din 
coadă. 

— L-am găsit pe stradă! am spus cu grabă şi l-am pus 
bucătăresei în braţe. 

Am şters-o fără să mai aştept vreun cuvânt de mulţumire. M-am 
întors acasă, m-am dezbrăcat şi m-am vârât iarăşi între cearşafuri. 
Am dormit până la nouă fără vise. 

Dimineaţa, după ce mi-am băut ceaiul, am coborât în pivniţă, 
unde toţi copiii se adunau zi de zi, spre a vedea cum o mai duce 
Irod. Lipsa căţelului era comentată în fel şi chip. Pe feţele tuturor 
citeam o expresie de uşurare. 

— Sigur că unul din noi a uitat uşa deschisă şi javra şi-a luat 
valea, a zis Aldo. 

— Barem de-ar ajunge la el acasă, a adăugat Riri. 

— Păcat că nu l-am vândut drept miel, a suspinat Nardi. 

Înapoierea lui Irod la palat a rezolvat în chip neaşteptat criza. 
Baroneasa, fericită că şi-a regăsit comoara, s-a vindecat. Rudele, 
dezamăgite că moştenirea întârzia să le revină, s-au întors pe la 
casele lor. Şi Irod şi baroneasa au mai trăit ani mulţi. Erau încă în 
viaţă când bunicul m-a luat la el acasă... 


Mă joc cu dulăul lui Volpe. Încântat de acest tratament, câinele 
dă din coadă şi face tot felul de giumbuşlucuri. 

— Ai să iei purici, îmi strigă din uşa bucătăriei Silvana. 

Copiii se joacă în ţărână, fără să mă deranjeze. 

Mă simt foarte bine în casa asta. Aici nu ţi se pun întrebări. Şi cei 
mari, şi cei mici ştiu să-şi ţină gura, Rareori se pronunţă nume. 
Gervasi Volpe şi-a convins familia că şi zidurile au urechi. Ocupaţia 
lui cere o discreţie absolută. Copiii săi au învăţat să-şi ţină gura. Nu 
vor scoate o vorbă despre mine sau despre Rubio. lar Silvana, spre 
deosebire de suratele ei, ştie să păstreze o taină. 


— 202 — 


Şi Rubio a ieşit în curte. Stăm la soare şi facem conversaţie. Mai 
bine zis, Rubio vorbeşte şi eu îl ascult. Imi vorbeşte despre copilăria 
lui, care nu s-a deosebit mult de a mea, despre visurile lui aproape 
identice cu ale mele, despre automobile, care reprezintă idealul 
vieţii lui. 

Dimineaţă asta calmă şi însorită îmi destinde nervii. Nu mă mai 
gândesc la nimic. Mă bucur de liniştea din jur, de giumbuşlucurile 
dulăului care-şi manifestă vizibil prietenia, de căldura plăcută a 
soarelui, de compania reconfortantă a lui Rubio. Băiatul ăsta cu 
chip de nordic a început să mă înduioşeze, aşa cum m-a înduioşat 
odinioară Irod. 

Aş vrea să-i pot dărui o maşină frumoasă. Un Pontillac 
Bonneville, lung cât un vagon de dormit. l-aş face o bucurie 
nemaipomenită. Ar vedea în mine un zeu... De ce nu m-a cunoscut 
pe vremea când eram un mare „boss”? Pe atunci însă, nu i-aş fi dat 
nici o importanţă. Acum ne leagă propria noastră nimicnicie. Am 
căzut amândoi la acelaşi nivel. La ora actuală nu avem aici un rost 
pe lume. Suntem nişte bieţi fugari. El e mai bogat în speranţe decât 
mine. Poate fiindcă e mai tânăr. Eu am avut tot timpul să mi le 
tocesc. g 

S-a făcut ora unu. Inainte de a ne aşeza la masă, a-pare şi 
Gervasi Volpe. Când mă vede, se bucură din tot sufletul. Omul ăsta 
nu uită serviciile pe care i le-ai făcut cândva. Afară de asta, ştie că 
nu mă scumpesc la bani. Şi Gervasi are întotdeauna nevoie de bani. 
Intreţine guri multe. De aceea face şi contrabandă. 

Mâncăm cu poftă supa de peşte, peşte rasol şi peşte prăjit. 
Silvana e o bucătăreasă neîntrecută. Cred că şi-ar găsi uşor 
angajament la cele mai mari restaurante din Palermo. 

După masă ies cu Gervasi în curte. li spun ca am neapărată 
nevoie de o barcă cu motor. 

Gervasi clatină din cap, plin de înţelegere. Ştie despre ce e 
vorba. Cred că are unele relaţii cu Mafia, deşi nu vrea să o 
recunoască. li făgăduiesc o recompensă generoasă. 

— Ştiu eu că nu eşti zgârcit, îmi zâmbeşte. Fii liniştit. La noapte 
facem treabă. Plec chiar acum să pregătesc barca. 

Gervasi îşi ia pălăria şi pleacă. Straşnic om e Gervasi. Nu-i plac 
vorbele. Acţionează cum trebuie şi când trebuie. Situaţia mea pare 
să se limpezească. S-ar zice că Rubio îmi poartă noroc. 

Mă retrag în odaia mea şi mă întind pe pat. Nu-mi arde de 
dormit, dar trebuie să-mi omor timpul într-un fel. Fiindcă somnul nu 


— 203 — 


vrea să vină, iau o revistă de cinema din vraful de pe raft şi încep 
să o răsfoiesc. Filmele şi actorii m-au fascinat întotdeauna. De ce 
nu m-am făcut şi eu actor de cinema? Se spune că aş fi frumos. 
Deşi am trecut de prima tinereţe, am încă mare succes la femei. 
Lolita îmi spunea că sunt înzestrat cu un magnetism căruia nu i se 
poate rezista. Lolita... Nici nu mai îmi amintesc cum o chema în 
realitate. li spuneam Lolita, fiindcă îmi evoca unul din personajele 
feminine ale lui Nabokov. N-avea decât paisprezece ani, deşi se 
lăuda că are optsprezece. Adevărata ei vârstă n-am aflat-o decât 
mai târziu... Lolita... Am cunoscut-o la Acapulco... Era mai 
frumoasă, decât Veronica. Mai frumoasă şi decât Corina. Pe Lolita 
însă n-am iubit-o niciodată. Era prea dezlănţuită, prea voluntară, 
prea fantastă... Lolita îmi spunea că ar fi trebuit să mă fac actor de 
cinema... 

Aud o bătaie în uşă. Deschid. Intră Gervasi. 

— Am aranjat treaba. La noapte ne luăm zborul. L-am lăsat pe 
ajutorul meu - Pietro, mi se pare că-l cunoşti - să facă plinul de 
benzină. l-am spus că plecăm la pescuit. 

Se uită la ceasul său de buzunar, o ceapă prinsă cu lanţ gros de 
argint de o butonieră a vestei. Gervasi e foarte mândru de lanţul 
său. Spune că îl are de la stră-străbunicul său, care a luptat sub 
steagul lui Garibaldi. 

— La nouă precis ridicăm ancora. 

„Ridicarea ancorei” e o figură de stil. Barca lui Gervasi stă de 
obicei legată la țărm, lângă alte bărci, în portul vechi. 

— Până atunci să jucăm table, îmi propune. 

Accept. Trecem în salon. Casa lui Gervasi are o încăpere cu acest 
nume pretenţios. Silvana a încărcat-o cu cele mai frumoase mobile 
din casă, cu vase de flori, şerveţele de dantelă, scoarţe lucrate de 
mână şi litografii colorate, care înfăţişează scene din Othelo şi din 
Hamlet. La loc de cinste se află portretul lui Garibaldi. Fotografii cu 
membri ai familiei, răposaţi sau în viaţă, atârnă pe toţi pereţii. 
Majoritatea înfăţişează perechi de tineri însurăţei. Mirese şi gineri, 
ţepeni ca nişte păpuşi cu schelet de sârmă. Silvana ne prepară 
cafele. 

Jucăm table. Rubio face pe chibiţul. Chiuie de bucurie ori de câte 
ori am zaruri bune. Băiatul ăsta ţine sincer la mine. 

In timpul jocului, Gervasi îmi spune că treburile nu prea îi merg. 
Nu îmi furnizează amănunte şi nici nu i le cer. Silvana i-a spus că l- 
au căutat carabinierii. 


— 204 — 


— De la o vreme, oamenii ăştia nu mai îmi dau pace şi pe 
degeaba. Nu m-au prins cu nimic. Au găsit însă ţigări americane la 
un pantofar cam sărac cu duhul. Pantofarul nu le-a spus de unde le 
are. De atunci carabinierii fac mizerii la toţi acei pe care-i bănuiesc 
că s-ar îndeletnici cu contrabanda de ţigări. Pe mine m-au chemat 
la post de nu ştiu câte ori. Şi pe Pietro l-au chemat. Bineînţeles, n- 
am scos nici o vorbă. Nici eu şi nici Pietro. Carabinierii au jurat că n- 
au să se lase până n-au să pună mâna pe contrabandişti. In sfârşit, 
cum e, nu e bine. 

Gervasi are un noroc porcesc. Scoate dublele ca la comandă. 
Totuşi scorul e destul de echilibrat. Silvana ne tratează cu rachiu şi 
cu prăjiturele de casă. Straşnică gospodină, Silvana. Rachiul e 
foarte bun, dar nu ne întrecem cu băutura. La noapte trebuie să 
avem capul limpede. Şi Rubio bea cu socoteală. Imi place din ce în 
ce mai mult băiatul ăsta. 

Inserarea ne prinde jucând table. 

Silvana intră în odaie. 

— Destul cu tablele. Vă aşteaptă masa. 

Primesc cu bucurie vestea. Mi s-a făcut iarăşi foame. Talentele 
culinare ale Silvanei sunt o chezăşie a excelentei cine care ne 
aşteaptă. Ne aşezăm în jurul mesei, iarăşi peşte. Dar cât de 
minunat pregătit. Ne delectăm cu o saramură apetisantă, când 
bătăi puternice zguduie iarăşi poarta. 

Silvana tresare. 

— Carabinierii! 

Gervasi suspină. 

— Tocmai în seara asta s-au găsit... 

Silvana a ieşit la poartă. 

— A venit acasă Gervasi Volpe? 

— Să vedeţi... 

— Nu încerca să ne duci cu vorba. Vrei să-l căutăm noi, cameră 
cu cameră? 

Gervasi se ridică de la masă. 

— Mă duc eu la ei, îmi spune. Nu trebuie să te găsească aici. 
Dacă mă iau la post, să ştii că Pietro te aşteaptă la nouă, în portul 
vechi. Ştie ce are de făcut, Arrividerci, Don Nino. 

Mângâie pe creştet pe cel mai nevârstnic dintre copii, apoi iese 
în curte. 

— Ce vreţi cu mine? întreabă. 

— O să afli la post, Gervasi Volpe. Urmează-ne. Silvana 


— 205 — 


A 


vociferează, aşa cum ar vocifera orice italiancă în împrejurări 
asemănătoare. 

— Imi luaţi bărbatul pe sus, blestemaţilor! Nu v-ar mai răbda 
Dumnezeu! Imi lăsaţi copiii fără tată. N-ai şi dumneata copii, Signor 
carabiniere? N-ai o mamă? Ah, nu mai e de trăit în ţara asta. O să 
ne luăm lumea în cap. O să plecăm în America, în Patagonia, în 
orice colţ de pământ, oricât de urgisit de Dumnezeu. Aici în Sicilia 
nu mai avem loc, oameni răi şi fără suflet ce sunteţi... 

Între timp poarta s-a închis cu zgomot, Silvana se întoarce 
bătăioasă, în salon. 

— L-au luat, tâlharii. Dar vine el înapoi. N-am grijă. Gervasi cade 
în picioare ca pisica. 

Copiii îşi văd de saramură. Nu i-a zguduit prea rău arestarea 
tatălui. Sunt obişnuiţi cu asemenea scene. Ştiu că absenţa lui nu 
are să se prelungească. Mâine, poimâine, Gervasi are să se 
întoarcă triumfător acasă. Are să mângâie copiii pe creştet, şi are 
să se aşeze la masă. 

— lar i-am dus, Silvana! Le-am pus o barbă de cinci coţi. Credeau 
că mă dau gata. Dar şi-au găsit! Unul e Gervasi! Adu supa, Silvana! 

Silvana râde. 

— Şmecher e Gervasi al meu! Carabinerii ştiu că nu-i pot veni de 
hac. Dar îl ridică din când în când, aşa, ca să nu se spună că stau 
cu mâinile în sân. Să vă aduc rasolul! 

Dispare în bucătărie. i 

Rubio se scarpină în cap. In concepţia lui o arestare are 
semnificaţia unei tragedii. Optimismul Silvanei îl nedumereşte. 

Şi eu sunt oarecum uluit. Tragedia pare să se transforme în 
comedie, chiar şi pentru mine. Mă întreb de ce n-am venit de la 
început la Gervasi. Acum aş fi fost în Germania Federală sau în 
Elveţia. Regretele tardive sunt inutile. 

Mă uit la ceas. Peste patruzeci şi cinci de minute va fi ora nouă. 
Poate că am mâncat prea mult şi prea repede, căci a început să mă 
doară stomacul. Un doctor mi-a spus, nu de mult, că sunt predispus 
la ulcer. Va trebui să iau măsuri de prevedere. Nu-mi pot îngădui să 
mă îmbolnăvesc. Cel puţin până voi ieşi din Sicilia. Tăietura de la 
mână e aproape vindecată. Bine că nu mai trebuie să am şi grija ei. 

Ca să-mi mai treacă timpul, mă bărbieresc. Practice sunt 
maşinile de ras electrice cu baterii. Te scutesc de multă bătaie de 
cap. Rubio mă priveşte cu admiraţie. 

— Mâine pe vremea asta sper să fiu la Roma, îi spun. Ai fost 


— 206 — 


vreodată la Roma? 

— Nu. N-am ieşit niciodată din Sicilia, îmi răspunde. Am fost însă 
şi la Messina, şi la Syracusa, şi la Taormina. L-am însoţit de două ori 
pe Don Matteo. 

— Roma e minunată. Nu există pe lume ceva mai frumos decât 
fântânile din Roma. 

Mă uit la ceas. 

— E timpul să plecăm. Până la port nu facem cu maşina mai mult 
de trei minute. 

Aş fi putut să plec pe jos, dar e mai prudent să am la îndemână 
un mijloc rapid de locomoţie. Ne luăm rămas bun de la Silvana, 
care ne oferă o sacoşă cu mâncare pentru drum. Gestul ei m-a 
mişcat. O sărut pe obraji, frăţeşte. 

— Treci la volan, Rubio. 

Nu aşteaptă să-l invit a doua oară. E încântat că pornim în marea 
aventură. Noaptea ne înghite. Străzile sunt pustii. Câte o pisică 
aferată trece prin faţa farurilor maşinii. In mai puţin de două minute 
suntem în port. Barca cu motor a lui Gervasi ne aşteaptă cuminte 
între două ambarcaţii. O văd de departe, fiindcă luna plină 
luminează puternic peisajul. Îl văd şi pe Pietro. Ne aşteaptă stând 
jos, rezemat de o bornă. Picoteşte. N 

Coborâm din maşină şi ne îndreptăm în grabă spre Pietro. Il ating 
pe umăr. 

— Haide, Pietro, trezirea. Să nu ne pierdem vremea. Stă cu capul 
plecat, sprijinindu-şi bărbia în piept. Nu se mişcă. Îl apuc de păr, îi 
ridic capul. In frunte are o gaură mică, cu margini însângerate. Am 
înţeles. L-au împuşcat. 

— La barcă, Rubio, îi şoptesc. 

Alergăm într-acolo. Mă opresc pe muchia cheiului. Barca e pe 
jumătate plină cu apă şi se scufundă. Incet. Injur printre dinţi. 

— Inapoi la maşină, Rubio. 

Aud un pocnet discret şi şuierul unui zgomot la ureche. S-a tras 
cu amortizor de zgomot. 

— La pământ, Rubio. 

Mă arunc cu burta pe lespezile reci ale cheiului. Simultan aud 
încă un pocnet. Am văzut de unde s-a tras. Şi Rubio s-a aruncat pe 
sol, lângă mine. 

— M-au lovit, îmi şopteşte. 

Şi el a văzut umbra, ascunsă în parte după nişte butoaie de 
metal. Scoate pistolul şi trage. Umbra se clatină şi cade. 


— 207 — 


— L-am curăţat, zice Rubio. 

— Repede, la maşină, îi poruncesc. 

— Nu pot, îmi răspunde. 

II înşfac, îi trag braţul pe după grumaz şi, purtându-l pe sus, 
alerg spre maşină. N 

Se trage iarăşi asupra noastră. Il simt pe Rubio cum tresare, se 
încordează şi se lasă moale. Mă tem că l-au lovit a doua oară. 
Gloanţele destinate mie. Corpul lui mi-a fost pavăză. Il urc pe 
bancheta din spate, apoi mă arunc la volan. Ţâşnesc din loc ca din 
puşcă, în vreme ce două găuri minuscule apar în parbriz. In mai 
puţin de cincisprezece secunde am lăsat portul, departe, în urmă. 
Străbat oraşul cu mare viteză şi ies în şoseaua care duce spre 
Messina. Mă uit prin retrovizor. Nu ne urmăreşte nimeni. Mai merg 
încă zece minute şi după ce socotesc că am destul spaţiu liber în 
jur, astfel încât să nu fiu luat prin surprindere, opresc. Trec pe 
bancheta din urmă. Rubio stă rezemat pe-o parte, cu capul sprijinit 
de spătarul banchetei. Răsuflă greu. Un fir de sânge i se scurge din 
colţul gurii, prelingându-se pe bărbie. 

li pun mâna pe umăr. Deschide ochii şi îmi zâmbeşte. 

— Mă tem că n-am să mai apuc să mă plimb vreodată cu un 
Lincoln... 

Sughite. 

— Şi nici n-am să privesc fântânile Romei... 

Am văzut mulţi oameni murind în preajma mea. Dar nici unul din 
aceştia nu m-au tulburat cum mă tulbură acum Rubio. Ştiu că nu 
mai are mult de trăit. Cunosc bine semnele. Firul de sânge, 
simptom al unor leziuni interne, apoi sughiţurile... Razele lunii i se 
încurcă în firele de păr blond. Deşi s-a făcut frig, broboane de 
sudoare i-au împăienjenit fruntea. 

— Mă arde, şopteşte. Mă arde un fier roşu... 

Ceva mai sus de inimă, cămaşa i s-a îmbibat de sânge. Cred că a 
fost lovit şi în spate. În vreme ce-l căram spre maşină. 

— Mă arde! suspină el, încleştându-şi şi descleştându-şi mâna pe 
banchetă. 

Băiatul ăsta a avut încredere în mine. Acum culege roadele 
acestei încrederi. Deodată sângele începe să-mi clocotească în 
vine. Din străfundurile fiinţei mele se ridică, se umflă, răbufneşte o 
furie dementă. Moartea Corinei, moartea unchiului Matteo nu m-au 
zguduit aşa cum mă cutremură agonia lui Rubio. Deşi mi-erau mai 
apropiaţi sufleteşte decât băiatul ăsta, nu i-am văzut murind. În 


— 208 — 


creier mi s-a înfipt ca un piron o hotărâre care n-a avut nevoie de 
mult timp spre a îmbrăca o formă inexorabilă. Don Cal6 trebuie să 
plătească uciderea Corinei şi a unchiului Matteo, suferinţele lui 
Rubio şi moartea care nu va întârzia să-i îngheţe buzele. 

Don Cal6 m-a subestimat. Trebuie să ştie că din vânat pot să 
devin vânător. Trebuia să-şi dea seama că situaţiile se pot răsturna 
şi că, dacă n-a reuşit să mă facă şah mat de la primele mişcări, 
riscă serios să-l pun cu spatele la zid. Acum nu mai îmi pasă dacă 
am să mor. Înainte însă de a-mi da sfârşitul, îmi voi plăti poliţele. 
Cu vârf şi îndesat. Cred că fanaticii care sunt gata să se jertfească 
pentru a ucide pe un duşman al cauzei lor încearcă exact 
simţămintele mele de acum. Asupra mea coboară brusc o linişte 
adâncă. Din clipa asta nu mai mi-e permis să mă agit. Voi acţiona 
ca un ordinator, ca un automat lipsit cu desăvârşire de slăbiciunile 
umane. Trebuie să ucid. Şi voi ucide. Am reuşit să-mi stăpânesc 
tumultul lăuntric. 

— Să nu-ţi fie teamă, Rubio? Te duc la un doctor, în câteva zile te 
pune pe picioare! lţi garantez! 

Niciodată n-am minţit cu o inimă mai uşoară. 

Rubio închide ochii, face o schimă de durere, apoi îi deschide 
iarăşi. Reuşeşte să articuleze. 

— O să ne plimbăm cu un Lincoln?... 

— Cu un Lincoln, care are să fie al tău. [i-o jur!.. 

Îmi scot trench-coat-ul, îl fac sul şi i-l pun sub cap, în chip de 
pernă. 

— Acum mergem la un doctor. Un prieten al meu. N-are să te 
doară. Ai să vezi. Gândeşte-te ce are să fie după ce ai să te vindeci. 
Vom cutreiera împreună Italia, Elveţia, Franţa... Vom traversa 
oceanul... 

Rubio a rămas cu ochii aţintiţi în gol. Un surâs palid s-a aşternut 
pe obrazul lui livid. Şopteşte: 

— O să fie atât de frumos... 

— Acum să stai cuminte, îi spun. Intr-un sfert de oră suntem la 
doctor. 

Ştiu cu precizie că nici un doctor pe lume nu-l mai poate salva pe 
Rubio. Pe fruntea lui moartea a şi început să-şi pună amprenta. 
Totuşi nu abandonez lupta. Se va întâmpla, poate, o minune. Am 
să-l duc pe Rubio la Palermo. Acolo sunt spitale multe şi doctori 
buni. Fac o încercare... poate că... 

Trec la volan. Intorc maşina şi mă îndrept spre Cefalu. Duşmanii 


— 209 — 


mei ştiu că am pornit spre Messina. La ora asta s-a şi dat alarma în 
zona de vest a Siciliei. Cine şi-ar putea închipui că destinaţia mea e 
Palermo, văgăuna lui Don Cal6 şi a hienelor lui. 

Acul vitezometrului înregistrează cifre tot mai mari. 

80... 90... 100... 110... 120... 150... 

Am grijă să nu-l zgudui pe Rubio. Frânez din timp la curbe, astfel 
încât să-i evit trepidaţiile şi smuciturile inerente. 

Trec prin Cefalu, ţinând luminile stinse, ca să nu las să se 
desluşească numărul maşinii. Văd destul de bine drumul, fiindcă 
cerul e senin şi luna îşi face din plin datoria, argintind asfaltul. Nu 
zăresc țipenie de om. 

Las în urmă ultimele case ale orăşelului. Am ieşit la drum întins. 
Între Cefalu şi Palermo sunt circa o sută de kilometri. În mai puţin 
de o oră am să fiu la poarta unui spital. Numai de ar rezista Rubio 
până atunci... 

După ce traversez Termini Imerese opresc maşina şi trec pe 
bancheta din urmă să văd cum se mai simte Rubio. Doarme. Mă 
apropii de el. Doarme... sau... 

— Rubio... Rubio... 

Nu-mi răspunde. li iau pulsul. Abia mai bate. 

— Rubio, şoptesc iarăşi. 

Mişcă uşor buzele... Incearcă să deschidă ochii dar nu reuşeşte... 
Spectacolul acesta dureros al neputinței lui îmi sfâşie sufletul. N-aş 
fi crezut că mai sunt capabil de asemenea simţăminte. Mi se 
umezesc ochii... Sunt mulţi ani de când nu mi s-au mai umezit 
ochii. 

— Rubio... 

Mâna lui se mişcă uşor, încercând să zgârie bancheta. 

— Încă puţin, Rubio... Încă puţin... 

Mă aşez din nou la volan. Scrâşnind, pun motorul în mişcare. 
Demarez fin, pe nesimţite, să-l scutesc pe Rubio de suferinţe... Pe 
cât îmi va fi posibil... 

Noaptea ne înghite iarăşi... Pe dreapta noastră, marea îşi 
desfăşoară imensa-i mantie împletită din argint. Un lințoliu 
strălucitor pe care luna i-l pregăteşte lui Rubio... 

Acul vitezometrului oscilează în jurul lui 140... 

În viaţa mea n-am condus cu mai multă grijă, cu mai multă 
încordare. Din când în când mă uit prin retrovizor la Rubio. Stă 
culcat pe-o parte. Sângele i se prelinge iarăşi din colţul gurii... Luna 
îi luminează obrazul alb, de fildeş... 


— 210 — 


Aproape fără să-mi dau seama frânez. Trec lângă Rubio. ÎI 
privesc. Chipul i s-a înseninat. Nu mai suferă. li încerc pulsul. Nu 
mai bate. Scot din buzunar caseta maşinii de bărbierit. Capacul e 
prevăzut în interior cu o oglindă. Apropii oglinda de nările lui Rubio. 
Invelişul ei nu se mai abureşte... 

II las pe Rubio singur pe banchetă şi mă înapoiez la volan. 
Pornesc iarăşi la drum. Acum nu mai are rost să mă grăbesc. 
Inaintez încet, foarte încet. Cred că nu depăşesc zece kilometri pe 
oră. Mersul lent, solemn, al unui cortegiu funerar... 

II duc pe Rubio pe ultimul lui drum. 

Am intrat în Bagheria. Ca şi la Cefalu, străzile sunt goale. Opresc 
în dreptul primei biserici. li încerc uşa. O găsesc încuiată. Din lădiţa 
cu scule a maşinii scot o sârmă, din care meşteresc un fel de 
şperaclu. Descui la repezeală broasca arhaică. Intru în biserică. 
Paşii mei stârnesc ecouri sub bolțile cufundate în beznă. Razele 
lunii pătrund în mănunchiuri piezişe prin vitraliile colorate, 
aşternând covoraşe de lumină pe pardoseala de piatră. In stânga 
altarului se află o masă pentru daruri. Trag masa în mijlocul 
bisericii, apoi mă întorc la maşină, îl iau pe Rubio în spinare şi îl car 
în biserică. E atât de uşor Rubio... Se spune că datorită fenomenului 
morţii, cadavrele par mai grele decât sunt în realitate. Poate că 
rigiditatea le dă această aparenţă. Rubio e foarte uşor. Hm, nu e 
decât un copil... 

Nu ştiu ce m-a făcut să-l car în biserica. Aş fi putut să-l las pe 
trepte, la intrare. Poate că încerc să mă spăl de păcate. Nu pot să 
uit că mi-am petrecut parte din copilărie în umbra bisericii. 

Pe Rubio îl întind pe masă, cu faţa în sus. li încrucişez mâinile pe 
piept. Intru în altar şi reuşesc să dibui o cruce. Mă înapoiez la Rubio 
şi îi vâr crucea între degete. 

In pronaos se află o masă cu lumânări, pentru dreptcredincioşi. 
lau lumânările şi le înfig în sfeşnice. Apoi le aprind. Am aprins zeci 
de lumânări. Biserica străluceşte de lumină. In jurul cadavrului lui 
Rubio flăcăruile aurii se împletesc într-o cunună de văpăi. In 
schimbul lumânărilor cu care am împodobit sfeşnicele, las un teanc 
gros de lire. Destul ca să plătesc şi lumânările, şi slujba religioasă, 
şi un cor. Corurile bisericeşti mi-au plăcut întotdeauna. Le ascultam 
transportat. Aveam impresia că se deschideau porţile raiului şi că 
un stol de îngeri cânta pentru mine. 

Mă mai uit o dată la Rubio. Moartea nu i-a schimonosit chipul. Ai 
zice că doarme. Pe buze îi pluteşte un zâmbet, ca şi când ar visa 


— 211 — 


ceva frumos. Poate că lui Rubio i s-au deschis porţile paradisului. 
Se îndreaptă transfigurat spre ele. Viziune de care eu nu mă pot 
bucura, fiindcă păstrez încă suflul vieţii... 

Imi fac semnul crucii. Schiţez o genuflexiune spre altar, apoi 
părăsesc biserica. Nu uit să încui uşa. Văzute din stradă, vitrourile 
bisericii strălucesc ca în noaptea Paştelui. 

Câteva clipe mai târziu, automobilul mă poartă cu mare viteză 
spre Palermo. Ultima mea ţintă este casa lui Don Cal6. Vizuina 
lupului. Ultimul loc unde duşmanii mei s-ar gândi să mă caute. Am 
să cad acolo ca un trăznet din cer senin. Şi cu aceleaşi efecte. 

Sunt convins că la ora asta Don Cald este încă în viaţă, 
împuşcătura mea nu a reuşit să-l expedieze pe lumea cealaltă. 
Dacă Don Cal6 ar fi murit, urmaşul său ar fi avut alte preocupări 
decât să mă urmărească pe mine. Agresiunea de la Cefalu nu face 
decât să confirme această ipoteză. Dacă Don Cal6 este rănit, i se 
vor da îngrijiri la locuinţa sa. Are destui bani şi destulă putere spre 
a-şi amenaja în vila lui de pe povârnişul de la Bellolampo un 
sanatoriu propriu, cu personalul medical şi auxiliar corespunzător. 

Lupta care se profilează la orizont îmi creează o stare de 
exaltare pe care recenta moarte a lui Rubio, a unchiului Matteo şi a 
Corinei mi-o stimulează până la paroxism. 

Aproape că îmi vine să cânt. Un marş războinic care să 
preamărească victoria sau moartea. Aceeaşi stare sufletească am 
încercat-o după asasinarea lui Don Louis Valentine. Don Louis 
Valentine, omul care mi-a îngăduit să urc cele mai înalte trepte în 
ierarhia „Cosei Nostra” americane... 


Parcă îl văd. Mijlociu de statură, rubicond, cu obraji trandafirii ca 
burta unui purcel de lapte, cu ochi albaştri, limpezi ca apele mării. 
Seninătatea ochilor lui te-ar fi făcut să crezi că ai de-a face cu un 
sfânt spiritualizat de meditaţiile-i profunde, dedicate salvării şi 
purificării sufletelor întinate de păcate. Avea gesturi onctuoase de 
înalt prelat, deprins să întindă mâna sa albă spre a fi sărutată de 
drept-credincioşi. Şi vorbirea lui avea un debit calm, lent, 
mângâietor. Ascultându-l, îţi puteai lesne închipui că urmăreşti o 
predică plină de înţelepciune şi căldură, ce pogoară asupra ta din 
înălţimea unui amvon. 

Don Louis Valentine nu fusese înconjurat întotdeauna de această 
aură de imaculată respectabilitate. Işi începuse cariera pe vremea 
prohibiţiei, făcând contrabandă de alcool, sub ordinele lui Big Jim 


— 212 — 


Colossimo. Când steaua lui Colossimo a început să pălească, 
eclipsată de strălucirea tot mai vie a lui Al Capone, Louis Valentine 
a trecut în tabăra acestui nou soare-răsare al lumii interlope din 
Chicago. Cu tenacitate de cârtiţă, şi-a făcut loc spre culmile 
organizaţiei. Şi-a înlăturat rivalii unul după altul, folosindu-se de 
toată gama de mijloace permise şi nepermise. Mai ales nepermise. 
Intr-o zi „Cosa Nostra” s-a trezit cu Louis Valentine la cârmă. 
Personalităţi cu înalt prestigiu în organizaţie, care se războiseră 
crunt pentru şefie, s-au văzut împinse pe linia moartă de manevrele 
machiavelice ale acestui rotofei cu înfăţişare şi maniere de cleric. 
Când şi-au dat seama că fuseseră jucaţi, au încercat să-şi unească 
forţele împotriva intrusului. Era prea târziu. Unii au muşcat ţărâna. 
Cuminţiţi, cei rămaşi în viaţă au plecat steagul, acceptând 
ocârmuirea lui Valentine, noul şef al „Cosei Nostra”. 

Louis Valentine era un mafiot de modă nouă. Lui însuşi îi plăcea 
să se definească astfel. Socotea că era violenţelor, a crimelor, a 
spargerilor de bănci, a jafurilor de trenuri, a răpirilor, a răfuielilor 
sângeroase s-a încheiat. Mafia trebuia să îmbrace o haină nouă, de 
o gravă respectabilitate. Autoritatea ei urma să se impună pe cale 
paşnică. La violenţe nu trebuia să se recurgă decât în ultimă 
instanţă, aşa după cum în societatea hipercivilizată de azi războiul 
devine un mijloc de rezolvare al conflictelor la care se apelează 
numai în cazuri extreme. Adevărul e că în ciuda principiilor 
propovăduite de Louis Valentine, violențele în rândurile Mafiei 
subzistau, având acelaşi caracter endemic pe care războiul între 
naţiuni îl păstrează pe plan politic. Aparent însă „Cosa Nostra” pă- 
rea a fi adoptat o linie de conduită conformă directivelor lui. Casele 
de prostituție, pariurile, traficul de stupefiante, loteriile clandestine, 
tripourile, traficul de influenţă, controlul sindicatelor căpătaseră 
aspectul unor afaceri comerciale tratate în cel mai pur stil 
capitalist. 

Şeful suprem al Mafiei şi căpeteniile de „consorterii“ - tagme 
organizate pe baze regionale sau legate de o anumită categorie de 
afaceri - trebuiau feriţi de orice contacte care i-ar fi putut 
compromite, astfel ca reputaţia lor să rămână neatinsă. 
Indeplinirea strictă a acestei condiţii îi ferea de mânia justiţiei şi le 
îngăduia să intervină cu toate forţele în sprijinul mafioţilor din 
subordine, căzuţi - prin jocul împrejurărilor - pe mâna autorităţilor 
respective. 

Louis Valentine s-a ataşat repede de mine. l-a plăcut cum i-am 


— 213 — 


adus la picioare întreaga reţea de stupefiante şi aur, după dispariţia 
lui Nocera, şi modul cum am ştiut să mă descurc într-o serie de 
afaceri spinoase, în care un tip mai slab de înger decât mine şi-ar fi 
lăsat lesne pielea. 

Adevărul este că trecerea mea în rândurile „Cosei Nostra” 
americane fusese oarecum forţată. Liberul meu arbitru nu jucase 
un rol hotăritor. Moartea lui Nocera mă pusese în conflict cu Mafia 
siciliană, iar dispariţia lui May Chenn făcuse ca o prelungire a 
şederii mele în Extremul Orient să devină extrem de riscată. 
Doamna Wong avea o memorie tenace. Tentaculele răzbunării ei 
mă puteau ajunge şi la Calcutta, şi la Hong Kong, şi la Macao. 
Pentru Doamna Wong eu rămâneăm unicul autor al dispariţiei lui 
May Chenn. De Mafia siciliană mă despărţisem oarecum onorabil. 
După moartea lui Nocera, expediasem la Palermo probe scrise care 
dovedeau fără posibilitate de tăgadă jocul său dublu. Schillaci n- 
avea să-mi ierte niciodată demascarea şi suprimarea protejatului 
său, cu atât mai mult cu cât dezvăluirea activităţii subterane a lui 
Nocera îi ştirbise oarecum influenţa în Mafia. 

Afectând o virtuoasă indignare faţă de suspiciunile care 
planaseră atâta vreme asupra mea, cerusem în scris lui Don Cal6 
să mă desărcineze din toate funcţiile mele şi să trimită la Calcutta 
un alt personaj care să-l înlocuiască pe Nocera. Procedeul nu era 
tocmai corect. Odată intrat în Mafie, mafiot rămâi până la moarte. 
Eu adoptasem o cale lăturalnică. Nu-mi afirmasem dorinţa de a mă 
retrage efectiv din Mafie, ceea ce nici nu ar fi fost posibil, ci îmi 
exprimasem dorinţa de a beneficia de un fel de concediu. 
Neregularitatea consta în faptul că îmi luasem libertatea de acţiune 
fără să fi aşteptat aprobarea lui Don Cal6. Când am plecat de la 
Calcutta cu destinaţia San Francisco, am avut grijă să iau cu mine 
listele nominale - cifrate bineînţeles - ale celor mai importanţi 
traficanţi de stupefiante şi de aur din India, Pakistan, Iran, Turcia, 
Liban şi Siria, care aveau să lucreze ulterior cu mine. Succesorului 
lui Nocera - un oarecare Domenico Geloso - i-am lăsat doar o reţea 
descompletată, în care nu mai activau decât un număr infim de 
comparşi lipsiţi de anvergură. Scurt timp după ce a preluat puterea, 
Domenico Geloso şi principalii lui colaboratori au şi fost arestaţi. Nu 
s-a aflat nici până azi cine i-a dat peste cap. Un timp s-a vorbit de 
intervenţia ocultă a Doamnei Wong, care ar fi urmărit să scape de 
concurenţa Mafiei siciliene. La Palermo, Schillaci a lansat zvonul că 
eu n-aş fi fost străin de căderea lui Geloso. N-a putut să furnizeze 


= 214 


însă niciodată probe în justificarea tezei lui. 

Ceva mai târziu, am fost somat de „Onorata Familie” să mă 
înfăţişez la Palermo spre a da socoteală de tot ce s-a întâmplat în 
legătură cu organizaţia lui Nocera, până la plecarea mea la San 
Francisco. Pe atunci însă ajunsesem un mare grangure în „Cosa 
Nostra”, aşa că am pus la bătaie o fantastică gamă de influenţe, 
care au avut darul să domolească mânia lui Don Cal6. Nu ştiu dacă 
puţinele explicaţii furnizate de mine l-au convins. Important însă e 
faptul că s-a declarat satisfăcut. 

Louis Valentine m-a apreciat pentru calităţile mele de mafiot, dar 
mai ales pentru faptul că eram susceptibil să îndeplinesc condiţiile 
pretinse de el mafioţilor de tip nou. Aveam o înfăţişare care nu-mi 
trăda adevăratele îndeletniciri. Păream un tânăr om de afaceri, cu o 
ţinută extrem de sobră şi de corectă. Louis Valentine îmi spunea că 
aveam o anumită distincţie, urmă a originii mele nobile. Spre a-mi 
da lustrul unui desăvârşit om de lume, mi-a angajat profesori de 
dicţiune şi specialişti în diferite domenii, care să-mi dezvolte 
bagajul de cunoştinţe. Camarazii mei din Mafie, mai puţini capabili 
să reziste unui astfel de program, care pe lângă activitatea 
profesională impunea şi o intensă, obositoare şi continuă pregătire 
pe tărâmul culturii generale, mă priveau cu nedeghizată invidie. 
Ascensiunea mea lentă dar sigură, şi mai cu seamă stima de care 
mă bucuram în ochii lui Don Louis, prinsese să indispună chiar pe 
unele căpetenii de „consorterii”, care începuseră să vadă în mine 
pe unul din eventualii urmaşi ai şefului suprem. 

Cel mai grăitor semn de simpatie şi încredere din partea lui Louis 
Valentine - semn care avea să-mi stârnească mari duşmănii printre 
rivalii mei din sânul „Cosei Nostra” - s-a materializat într-o invitaţie 
pe care acesta mi-a lansat-o în prezenţa câtorva căpetenii mafiote, 
după o conferinţă în legătură cu dezvoltarea traficului de 
stupefiante în universităţile americane. 

— Mâine seară, Nino, eşti invitatul meu la cină. La ora opt precis, 
îmi vei face plăcerea să te înfăţişezi la reşedinţa mea din Long 
Island. Ţinută de rigoare. De preferinţă smoking alb. 

Am schiţat un zâmbet oarecum stingherit. 

— Să nu-mi spui că n-ai smoking alb, m-a privit el cu severitate. 
Dacă aceasta este realitatea, să te duci chiar în după-amiaza 
aceasta la croitorul meu - secretarul meu îţi va da adresa - şi-i vei 
cere să-ţi confecţioneze în douăzeci şi patru de ore un smoking alb. 
Totodată îi vei comanda un set de costume pentru toate ocaziile. 


— 215 — 


Începând cu un ansamblu de polo şi terminând cu un frac albastru. 

M-am executat. Poruncile lui Louis Valentine nu permiteau 
amânare. El mi-a deschis gustul pentru închegarea unei garderobe 
complete. Multe costume - cum e cel de polo, de pildă - n-am 
apucat să le îmbrac vreodată. Eram prea acaparat de treburi ca să 
mă pot ocupa intensiv şi de sport. 

In seara următoare, m-am înfăţişat la adresa indicată. Louis 
Valentine locuia într-o vilă superbă pe ţărmul oceanului. Cu o 
maşină bună puteai parcurge într-o oră drumul de la New York 
până la reşedinţa şefului suprem al Mafiei americane. Clădirea era 
înconjurată de un parc magnific. Louis Valentine m-a primit într-un 
living-room vast, cu o splendidă piscină îmbrăcată în marmură 
verde. Imense uşi de sticlă culisante erau deschise spre ocean. 

Sosirea mea a fost anunţată de un majordom britanic scorţos şi 
măreț, care cred că servise până atunci numai în case de duci şi de 
marchizi. Louis Valentine era singur. Stătea într-un larg fotoliu 
îmbrăcat în piele de vițel şi fuma o havană. M-a întâmpinat cu o 
cordială strângere de mână. 

— Stai jos, m-a poftit. Doreşti o havană, sau preferi ţigări? 

— Havanele sunt cam tari pentru mine, i-am răspuns. 

A făcut un semn majordomului care s-a şi înfăţişat cu o casetă de 
argint, bogat sculptată, în care erau etalate felurite sorturi de ţigări 
americane şi străine. Am ales o Rothmans King Size, pe care 
servitorul mi-a aprins-o cu o brichetă de aur masiv. Apoi s-a 
evaporat. Am aruncat o privire admirativă asupra casetei. 

— Superbă! am exclamat. 

— Benvenuto Cellini! Originală! a replicat cu mândrie Louis 
Valentine. Cu certificat! a zâmbit. Certificat autentic, Nino! Mă 
pricep în treaba asta. Au trecut prin mâna mea atâtea certificate 
false cu aparenţă de autenticitate, încât am ajuns să le deosebesc 
mai vârtos decât un expert autorizat. Şi semnăturile bune le 
deosebesc de cele mai puţin bune. Experții de artă se clasează pe 
categorii. Incoruptibilii, coruptibilii care-şi preţuiesc scump com- 
plicitatea, coruptibilii ieftini şi escrocii de rând. Ai să te familiarizezi 
şi tu cu fauna asta, Nino. De pe urma unui tablou de Picasso abil 
falsificat poţi câştiga mai mult decât de pe urma a zece case de 
toleranţă într-o lună întreagă. Am să te educ, astfel încât să poţi 
evolua şi pe tărâmul acesta. 

Vorbea alegându-şi cu grijă cuvintele. Privindu-l, ai fi putut să 
crezi că este un foarte luminat şi pasionat colecţionar de tablouri. 


— 216 — 


— Nu te ispiteşte un cocktail? 

S-a îndreptat spre barul amenajat într-un colţ al /iv/ng-room-ului. 
Pe poliţele de sticlă, luminate abil pe dedesubt, se înşiruiau zeci de 
flacoane cu etichete viu colorate. Louis Valentine era foarte mândru 
de jucăria asta, pe care şi-o făurise spre a fi în ton cu moda. Ştiam 
că nu-i prea plăceau băuturile tari. Un pahar cu whisky înjumătăţit 
cu sifon îi ajungea o seară întreagă. 

In seara aceea mi-a preparat un cocktail după toate regulile 
artei. Cred că studiase şi experimentase nenumărate reţete spre a 
ajunge la perfecțiunea pe care şi-o însuşise cu silinţa-i 
caracteristică. 

Am băut câte un cocktail delicios, apoi a mai pregătit un rând. 
Eram uimit de alura sa mondenă. 

— Inainte de masă un cocktail bun este indispensabil! a declarat 
el sentenţios. 

Am golit şi al doilea pahar. 

— Incă unul? m-a îmbiat Louis Valentine. 

— Dacă se poate!... Minunate mixturi!... 

Voiam să-i fac plăcere. Exclamaţia mea l-a încântat. : 

— Am să te învăţ şi pe tine să le prepari. Nu e mare lucru! Iţi 
trebuie doar puţin fler, ca în orice afacere. Dacă nu eşti înzestrat cu 
o doză de fler, poţi să-ţi iei adio... 

A lăsat fraza neterminată. Cele trei cocktailuri l-au ameţit uşor. A 
suspinat adânc. 

— Am învăţat să prepar cocktailurile astea pentru desfătarea 
mea şi a doi sau trei prieteni care-mi intră în casă. 

M-a măsurat din cap până în picioare, examinându-mi critic 
smokingul alb. El purta un impecabil smoking Phavane. 

— Nu-ţi vine rău! a rostit după un timp. Croitorul acesta are 
mână de artist. Dragă Nino, te felicit! Ai căpătat aerul unui tânăr 
bancher, de familie bună, în drum spre Yaht-Club. 

A pufăit de câteva ori din havană. 

— Casa aceasta nu este decât un punct de tranzit. Tie am să-ţi 
deschid porţile celor mai exclusive cluburi. Am bani destui să 
cumpăr adeziunile celor mai scorţoşi membri. Eu n-aş putea să le 
frecventez. Sunt prea deochiat. Nimeni nu vrea, şi nici nu poate să 
uite că am lucrat odinioară sub ordinele lui Al Capone. Tu încă eşti 
un necunoscut. Nu va fi greu să-ţi creez o reputaţie ireproşabilă. Iți 
pregătesc o ocupaţie de faţadă, care să-ţi permită să intri cu 
fruntea sus în cele mai aristocratice şi rigide saloane. 


— 217 — 


Şi-a tamponat cu batista de mătase fruntea asudată. 

— Ştii cât mă costă casa aceasta, Nino?... Un milion de dolari. Şi 
mobilierul încă pe atât. Nu pun la socoteală tablourile şi obiectele 
de artă, care ar putea figura în Muzeul Guggenheim. Numai ce vezi 
în odaia asta se ridică la peste douăzeci de milioane de dolari. Şi 
pentru ce atâta cheltuială? Pentru mine şi pentru propria-mi 
familie, alcătuită din nevastă, fiica şi fiul meu. Pentru oamenii pe 
care-i pot pofti aici, nu merită să mă ostenesc. Tablourile nu i-ar 
interesa decât în măsura în care pot fi transformate în bani. Numai 
băuturile acestea i-ar atrage. lar oamenii pe care aş vrea eu să-i 
poftesc, n-ar catadixi ei să mă onoreze cu prezenţa lor. Cred că m- 
ai înţeles, Nino... 

Am înclinat din cap în semn de încuviinţare. Destăinuirile lui 
Louis Valentine îmi creau o stare de jenă. Imi dezvăluise singura 
slăbiciune a armurii lui. De ce? 

— Fiului şi fiicei mele vreau să le făuresc altă viaţă. Nimeni să nu 
se ruşineze a le intra în casă. Pe fiica mea aş vrea s-o mărit cu un 
senator, cu un profesor universitar sau cu un savant. Dar nu se 
poate. Care dintre aceştia m-ar accepta ca socru? N-aş putea aspira 
- în cel mai fericit caz - decât la vreun tânăr de familie bună, ruinat 
şi cu tare fizice şi morale, care l-ar face impropriu unei căsnicii 
fericite. Şi pe fiica mea nu vreau s-o nenorocesc! Nici să o mărit cu 
un om de teapa mea nu vreau! Mă gândesc să-i fac un rost şi nu 
găsesc o soluţie potrivită. In seara aceasta ai s-o cunoşti. Nu are 
decât paisprezece ani, dar îi dai lesne optsprezece. ltaliencele au 
sânge cald. Sunt nubile de timpuriu. 

Louis Valentine ridică paharul de cristal, golit pe jumătate, şi 
privi în lumina candelabrului de Murano băutura chihlimbarie, cu 
irizări purpurii. Sorbi încă puţin cocktail. 

— Presimt că fiica mea are să-mi facă multe griji. E la vârsta 
primejdioasă. N-aş vrea să se nenorocească, aruncându-se de gâtul 
primului venit. 

Mă privi lung. 

— M-am gândit la tine, Nino. Să ieşi cu ea la plimbare. Să-i 
înfăţişezi lumea în adevărata ei lumină. Să-i deschizi ochii, să-i arăţi 
că oamenii sunt interesaţi, prefăcuţi, răi. Sunt convins că tu ai să-i 
câştigi încrederea. Poate că nu-ţi dai seama. Dar tu eşti un 
gentleman, Nino. Adeseori mi-am spus că locul tău nu este printre 
noi... Viaţa te-a făcut şi pe tine lup. Urli o dată cu ceilalţi lupi. Dar 
eşti un lup albinos. Te deosebeşti de cei pe care-i consideri semenii 


— 218 — 


tăi... 

Îmi zâmbi cu prietenie. 

— Am de gând să fac din tine un om, Nino. Te voi feri de 
contacte susceptibile să te compromită. Poate că într-o zi îţi voi 
preda sceptrul... Numai de tine depinde, Nino, să-mi dovedeşti că 
nu m-am înşelat acordându-ţi încrederea. 

In aceeaşi clipă, majordomul şi-a făcut o apariţie solemnă, de 
cioclu. 

— Masa este servită, Sir. 

Louis Valentine a clătinat din cap. 

— Să trecem în sufragerie, Nino. Să te prezint familiei 
Valentine... 

In seara aceea am cunoscut-o pe Lolita... 


Strălucirea luminilor din Palermo se confundă cu strălucirea 
mării. Apele au o fosforescenţă feerică. Culmea este că găsesc timp 
să admir peisajul. Frumuseţea şi luminozitatea naturii sunt - cred - 
unele din cauzele care ne leagă de viaţă. Intunericul ne repugnă. 
Imaginaţia populară identifică moartea cu bezna totală, eternă, in- 
destructibilă. Dacă morţii ar fi lăsaţi să putrezească pe culmi de 
munte, în bătaia razelor soarelui, poate că crepusculul vieţii nu ne- 
ar înspăimânta atât de mult. Aşa procedau Pieile Roşii. E preferabil 
să ştii că vei servi drept hrană vulturilor care săgetează văzduhul 
luminos, decât viermilor colcăitori din adâncurile negre ale 
pământului. Străbat străzile oraşului adormit. Trebuie să traversez 
întreg Palermo, ca să ajung la reşedinţa lui Don Cal6. Casa lui Don 
Caló e situată pe înălțimile de la Bellolampo. Omul ăsta a 
transformat un colţ arid de munte într-un minuscul paradis. 
Ferestrele clădirii privesc spre Conca d'Oro, îmbrăţişând într-o 
vastă perspectivă oraşul şi golful Palermo. Are gust Don Cal6! Gust 
şi bani. Dacă ar şti că la ora aceasta mă pregătesc să-l privez pe 
veci de paradisul său de la Bellolampo, expediindu-l în adâncurile 
regatului lui Hades, şi-ar lua măsuri de apărare. Nici nu bănuieşte 
însă că îl pândesc, aşa cum un şarpe îşi pândeşte prada. Momentul 
în care îl voi lovi se apropie. Se apropie, inexorabil. Trec pe lângă 
Stazione Lolli, străbat cartierul Perpignano şi ies din oraş, 
îndreptându-mă spre înălțimile care înconjoară ca un amfiteatru 
Conca d'Oro. Şoseaua urcă în serpentină pe versantul muntelui. 
Trec pe lângă văgăuna în care am abandonat cadavrul lui Ercole. 
Bietul Ercole! Şi-a meritat soarta. Nu mă trădase încă, dar n-ar fi 


— 219 — 


întârziat s-o facă. Am prevenit un gest. 

Maşina s-a angajat pe serpentinele poleite de razele lunii. 
Peisajul e magnific. S-ar zice că natura mi se înfăţişează dinadins 
sub aspectele ei cele mai încântătoare, spre a-mi anunţa astfel ce 
comori de frumuseţe voi pierde, când oamenii lui Don Cal6 vor 
reuşi să mă lichideze. 

In definitiv, de ce să mă las copleşit de gânduri triste! Am 
altceva mai bun de făcut. Moartea e în ordinea firească a lucrurilor. 
Mai devreme sau mai târziu, cu voie sau fără voie, tot acolo trebuie 
să ajungem. Filozofie ieftină, dar care ascunde un mare adevăr. 

Casa lui Don Cal6 apare după o cotitură a şoselei. Albă, ca un 
palat de argint şi ascunsă în parte de pilcurile arbuştilor. Un drum 
particular, şerpuit, duce până la clădire. Un indicator anunţă: 
„Accesul pe acest drum este interzis”. 

Trec mai departe şi opresc abia după vreo cinci sute de metri. 
Caut din ochi, în dreapta şoselei, un loc în care să-mi ascund 
maşina. O strecor la adăpostul unui desiş de vegetaţie sălbatică. O 
plasez astfel încât - la nevoie - să o pot scoate repede în şosea. 

Mă îndrept pe jos spre vilă, tăind de-a dreptul râpele repezi. 
Planul meu e simplu. Voi intra în grădina vilei, sărind gardul de 
sârmă care o înconjoară. Gardul este înecat în vegetaţie. Don Caló 
nu s-a înconjurat cu tot felul de sisteme electronice de apărare, aşa 
ca în romanele lui James Bond. Prestigiul său de şef al Mafiei 
siciliene îl apără de intruşi. Ce hoţ ar îndrăzni să pătrundă în vila lui 
Don Caló? Dacă ar săvârşi o asemenea imprudenţă, şi-ai urca în 
cap toată Mafia. E binecunoscut sfârşitul tragic al lui Saroyan, acel 
hoţ tânăr şi de mică anvergură, care a cutezat să intre prin efracţie 
în vila surorii marelui boss marsiliez Meme Barzini, spre a fura nişte 
bijuterii. Urmărit îndelung şi identificat de oamenii lui Barzini, a fost 
silit să restituie bijuteriile furate. Nemulțumit totuşi de acest final, 
Meme Barzini a ordonat asasinarea lui. 

Don Cal6 este păzit şi de o gardă personală. Doi oameni înarmaţi 
fac cu schimbul din şase în şase ore, asigurând astfel în 
permanenţă o supraveghere atentă a clădirii. Prezenţa lor nu şi-a 
dovedit încă utilitatea. Rivalii lui Don Cal6 sunt la pământ. De când 
a preluat conducerea Mafiei, nimeni nu a îndrăznit să-i conteste 
supremaţia. Unchiul Matteo nu a încercat decât să obţină o 
oarecare autonomie. Sfârşitul rebeliunii lui este cunoscut. 

Escaladarea gardului nu constituie o problemă. Mă apropii de 
vilă, strecurându-mă printre arbuştii decorativi. Un supliment de 


— 220 — 


precauţie. Oamenii din gardă joacă îndeobşte poker în vestibulul 
vilei, iar portarul picoteşte pe un scaun. Cunosc aceste obiceiuri, 
căci am vizitat adeseori vila lui Don Cal6 când relaţiile noastre erau 
normale. Cordiale n-au fost ele niciodată. Don Cal6 s-a temut întot- 
deauna de mine. 

Servitorii locuiesc într-o aripă a vilei. O ocolesc cu grijă. 
Ferestrele cu rame de fier cromat ale clădirii sunt cufundate în 
întuneric. Numai intrarea este viu luminată. Desigur că la ora asta 
toată lumea doarme. Am identificat ferestrele, mari cât peretele, de 
la dormitorul lui Don Cal6. Pe sub draperiile trase nu se strecoară 
nici o geană de lumină. Voi pătrunde în salon, folosindu-mă de 
ferestrele din stânga. Cu ajutorul unui levier forţez una din uşile- 
ferestre. Deşi am lucrat cu multă grijă, n-am putut evita ţăcănitul 
încuietorii care a cedat. Rămân câteva clipe nemişcat, în alertă. Nu 
mi-ar conveni să am o ciocnire cu oamenii din vestibul. Ar însemna 
să se dea alarma, ceea ce mi-ar compromite planul. Don Caló 
trebuie luat prin surprindere. 

Uşa culisantă se deplasează uns. Suficient spre a-mi permite să 
mă strecor în salon. Linişte. Luna luminează din plin încăperea cu 
tapete şi covoare vişinii. Ocolesc mobilele grele şi mă îndrept spre 
uşa care răspunde în coridor. N-am întâmpinat până acum nici o 
dificultate. Uşa e descuiată. O deschid cu grijă. Coridorul e luminat 
slab de o plafonieră de onix. Paşii mei nu fac zgomot pe mocheta 
portocalie. În vila lui Don Caló te întâmpină o ambianţă de lux şi 
opulenţă. In aer pluteşte un miros uşor de lavandă. Cred că 
instalaţia de climatizare răspândeşte miresme. 

Uşa dormitorului lui Don Caló este închisă. Scot pistolul din 
hamul de sub haină, apoi apăs uşor clanţa. Uşa se deschide fără 
nici o dificultate. Strecor mâna spre întrerupătorul de lumină. În 
clipa în care aprind plafonierele, împing cu putere uşa şi dau navală 
în dormitor. 

Surpriza penibilă pe care i-o pregătisem lui Don Caló se 
transformă într-o surpriză penibilă pentru mine. Dormitorul este 
gol, iar patul - nedesfăcut. Cred că ăsta e şi motivul pentru care am 
putut pătrunde atât de uşor în vilă. Imi închipui că oamenii de pază 
dorm fără grijă, ca şi personalul de serviciu. 

Mă simt oarecum ridicol, ca un erou don-quijottesc după o 
ispravă ratată. Din fericire nu-mi lipseşte simţul umorului. Râd fără 
zgomot. 

Mă munceşte totuşi o întrebare. Unde este Don Cal6? Poate că 


— 221 — 


este rănit grav şi se află internat la vreun sanatoriu particular. 

Unde? Asta e întrebarea. Trebuie să-i dau de urmă. Voi găsi un 
mijloc. Mai întâi să părăsesc vila. Sting lumina şi ies în coridorul cu 
mochetă portocalie. Ce bine mi-ar fi fi prins un somn în patul lui 
Don Cal6! 

Deodată mâna mi se încleştează pe patul pistolului. Am auzit 
zgomotul metalic al unei clanţe, apoi uşa din capătul coridorului se 
deschide. Abia am avut timp să mă lipesc de perete şi să îndrept 
gura pistolului spre uşă. In prag apare Cleveland, majordomul 
britanic al lui Don Cal6. Don Cal6, ca şi Louis Valentine, are 
preferinţă pentru personalul de serviciu din ţara Albionului. 
Cleveland poartă un halat de mătase şi o bonetă de lână albastră 
cu pampon alb. Chiar şi în ţinuta asta nocturnă are un aer demn. 

Când mă vede rămâne siderat. Ochii i s-au mărit de spaimă. 

— Dumneavoastră, Don Nino? 

M-a recunoscut imediat, deşi am pălăria trasă adânc pe ochi şi 
gulerul trench-coat-ului ridicat. Bietul Cleveland! Când mi-a rostit 
numele, şi-a semnat sentinţa de moarte. Don Cal6 nu trebuia să 
ştie că l-am căutat în propria lui văgăună. Altfel îşi va lua măsuri de 
apărare, reducându-mi la zero şansele de a pune mâna pe el. 

Cleveland tremură. Atitudinea lui demnă a lăsat locul unei 
expresii de groază, care i-a rotunjit ochii. Ştie, desigur, că sunt 
urmărit de Don Cal6, şi presupune, pe drept cuvânt, că nu am intrat 
aici în miez de noapte spre a face o vizită protocolară. 

— Unde e Don Cal6? îl întreb printre dinţi. 

— A plecat aseară, bolboroseşte Cleveland. 

— Incotro? 

— Nu ştiu, Sir. 

— Caută să-ţi aminteşti, Cleveland, rostesc ameninţător. 

— Vă jur că nu ştiu, Sir. 

— N-ai observat? E rănit? 

Majordomul ezită. 

— Vorbeşte, Cleveland! îi poruncesc. 

— Se pare că a avut un accident, bâiguie servitorul. Doctorul 
Tommasi i-a pansat umărul. Nimic grav, Sir. 

Ochii lui_cată instinctiv spre butonul soneriei. Înţeleg ce 
urmăreşte. Îl las să înceapă a-şi materializa intenţia, spre a-mi 
acorda circumstanţe atenuante. În clipa în care mâna lui se apropie 
fulgerător de sonerie, trag. Surdina pistolului meu înăbuşe 
zgomotul celor trei detunături. Braţul lui Cleveland rămâne o clipă 


— 222 — 


suspendat în aer. Pe halatul lui de mătase apar trei maci. Cleveland 
se răsuceşte încet, apoi se prăbuşeşte dintr-odată pe mocheta 
portocalie. g 

Imi pare rău că a trebuit să-l ucid. N-am avut altă alternativă. In 
cursul războaielor pier multe victime nevinovate. Şi eu mă aflu în 
război cu Don Cal6. Cleveland a avut ghinion să-mi iasă în cale într- 
un moment nepotrivit. Va fi bănuit vreodată Cleveland că îşi va da 
ultimul suflu pe mocheta portocalie a unei vile din Sicilia? Soarta l-a 
purtat prin atâtea colţuri de lume, făcându-l să eşueze tocmai aici. 
Bietul Cleveland! 

Sting lumina de pe culoar şi părăsesc clădirea pe aceeaşi cale pe 
care am intrat. In mai puţin de zece minute mă aflu la volanul 
maşinii mele. les în şosea şi fac drumul întors spre Palermo. 

Vizita mea la vila lui Don Cal6 s-a dovedit inutilă. A mai şi trebuit 
să ucid un om nevinovat. Aşa se întâmplă când lucrezi pripit. Nu 
mi-era îngăduit să acţionez fără să-mi fi preparat bine lovitura. 
Moartea lui Rubio, intervenită curând după suprimarea unchiului 
Matteo, mă exasperase. La violenţă am vrut să răspund cu violenţă. 
infruntând orice riscuri. Rezultatul? Nul! 

Pe viitor, lovitura asta în apă să-mi fie lecţie. Acum nu voi mai 
lăsa nimic la voia întâmplării. Dacă aş fi fost mai bătrân, aş fi spus 
că am început să mă ramolesc. Că am săvârşit imprudenţe datorită 
sclerozei. La vârsta mea, asemenea scuze nu ţin. 

Trebuie să profit de faptul că prezenţa mea la Palermo nu este 
cunoscută încă de oamenii Mafiei şi să acţionez în consecinţă. Cum 
să dau de urmele lui Don Cal6! Cine mi-ar putea furniza indicii. 
Evident numai inşi din imediata lui apropiere. Oamenii care se 
bucură de încrederea lui şi care îi cunosc deplasările. Cine sunt 
aceştia? Lucio Carmello, şeful gărzii personale a lui Don Cal6, cum- 
natul Nero Sirigu şi Mariano Schillaci, mâna dreaptă a marelui boss 
şi protectorul lui Nocera. 

Dacă Don Cal6 lipseşte din Palermo, este - fără îndoială - însoţit 
de Lucio Carmello. La Carmello trebuie să renunţ. Nero Sirigu 
locuieşte cu familia într-o vilă de pe Foro Umberto I. N-aş putea să-l 
iau pe sus fără să se dea alarma. lar ca să-l pândesc până va ieşi 
pe stradă neânsoţit - nu am timp. Schillaci e burlac. În lipsa lui Don 
Caló din Palermo, el girează conducerea „Onoratei Familii”. li 
cunosc adresa - locuieşte într-o casă veche pe Via Merlo, în 
apropiere de biserica San Francesco d'Assisi. 

Nu va fi greu să ajung la Schillaci. N-are decât o singură 


— 223 — 


servitoare. O bătrână de peste şaptezeci de ani. Un edec, moştenit 
din tată în fiu. Schillaci e un conservator. Nu numai în ceea ce 
priveşte personalul de serviciu, ci şi în modul de a se îmbrăca. 
Poartă numai costume negre, şi nu se dezlipeşte de umbrelă nici 
când umblă cu automobilul. Circulă zvonul că în mânerul umbrelei 
s-ar afla un şiş. 

Am intrat iarăşi în Palermo. Circul prin oraşul ăsta cu nepăsare, 
ca în vremurile bune. Acum sunt iarăşi calm. Primejdios de calm. 
Imi cunosc temperamentul. 

Pe servitoarea lui Schillaci trebuie s-o neutralizez fără să-i fac 
vreun rău. Noi, mafioţii, nu ne atingem de femei. Aş fi preferat ca 
Schillaci să aibă în serviciul său un bărbat sau doi. Cu ăştia m-aş fi 
descurcat altfel. Ca şi cu Cleveland! Tipul servitorului rasat... Hm! 
Ce alură avea şi Cleveland! De câte ori îl vedeam pe Clevedand, îmi 
revenea în minte mutra severă şi distantă a lui Celestin, valetul 
contelui Amedeo di Galatone-Fucino... 


Celestin, ca şi Cleveland, avea aerul unui ambasador sau al unui 
cardinal. Cu toate astea, era una dintre cele mai neruşinate canalii 
pe care le-am cunoscut vreodată. Contactul cu Celestin m-a învăţat 
să nu acord nici un credit aparenţelor. Se spune că ochii sunt 
oglinda sufletului. Dacă te-ai fi călăuzit după acest dicton, ai fi 
putut să crezi că Celestin este cel mai cinstit om din lume. Avea o 
privire de o limpezime şi de o bunătate incomensurabile. 

Când mi-a deschis pentru întâia oară uşa locuinţei stăpânului 
său, am fost ispitit să-mi scot pălăria şi să mătur cu ea pardoseala, 
într-un salut adânc, ca pe vremea muşchetarilor. 

Eram invitaţii contelui de Galatone-Fucino, pe care Giulio, fiul lui 
Louis Valentine, îl cunoscuse la cursele de cai de la Lexington. Ca şi 
Lolita, Giulio era un tânăr sofisticat, cu gusturi rafinate şi extrem de 
costisitoare. Tatăl său îl crescuse ca pe un prinţ. Giulio şi Lolita nu 
ştiuseră vreodată ce înseamnă o dorinţă nesatisfăcută. Obţineau 
tot ce voiau. Cred că dacă le-ar fi venit fantezia să ceară o turmă 
de elefanţi, prea îngăduitorul lor părinte ar fi fost în stare să 
organizeze o expediţie în Africa sau India pentru a-şi procura 
animalele cerute. Problema instalării lor în America şi-ar fi pus-o 
mai târziu. 

Ca şi Lolita, Giulio era un băiat de o frumuseţe nefirească. La 
optsprezece ani, succesele lui feminine se numărau cu zecile. Şi 
adolescentele, şi matroanele i se ofereau cu neobrăzare. Cu o 


— 224 — 


simplă privire, aruncată pe sub genele-i lungi şi mătăsoase, 
sfărâma cele mai severe virtuţi. Lolita era replica sa feminină. În 
prezenţa ei, bărbaţii înnebuneau literalmente. 

Făceam pe cavalerul servant al Lolitei de aproximativ şase luni. 
Şi pe mine mă tulburase Lolita. Dar rezistasem ferm pe poziţie. Nu 
înţelegeam să-mi compromit situaţia în „Cosa Nostra” făcând un 
gest necugetat, care ar fi riscat să-l indispună pe Louis Valentine. 
Bănuiam că acesta cocheta cu ideea de a-mi oferi într-o zi mâna 
fetei. Nu voiam să anticipez însă această alianţă matrimonială, 
făcând Lolitei avansuri susceptibile a fi defavorabil interpretate de 
Louis Valentine. Omului acesta nu-i plăcea să i se forţeze mâna. li 
lăsam iniţiativa, cu atât mai mult cu cât îmi arăta o încredere şi o 
simpatie crescânde. Aşteptam deci să bată ceasul şi pentru mine. 
Nu era nevoie să dau limbile înainte. 

Era pe la începutul lui februarie. Serbasem Crăciunul la New York 
împreună cu Louis Valentine şi cu familia sa. Imediat după Anul 
nou, plecasem cu Lolita şi cu Giulio la Miami Beach. Copiii aceştia 
nu-şi desminţeau rasa meridională. Urau zăpada şi frigul. lernile şi 
le petreceau invariabil în zonele calde ale emisferei occidentale. 
California, Florida, Mexicco le plăceau cu deosebire. Cutreieraseră 
şi Coasta de Azur franceză, şi Italia Centrală şi de Sud, cu excepţia 
Siciliei. Louis Valentine, bun cunoscător al moravurilor siciliene, se 
temea să nu i se răpească odraslele. 

La Miami Beach aveam de gând să rămânem până la sfârşitul lui 
martie. Louis Valentine îmi încredinţase paza şi îngrijirea copiilor 
săi. Nu-i putuse însoţi în Florida, fiindcă era reţinut de treburi 
spinoase în nordul Statelor Unite. Soţia sa, o italiancă ştearsă şi 
timidă - exemplar extrem de rar, căci italiencele sunt îndeobşte 
furtunoase şi cu sânge foarte fierbinte - se afla internată într-un sa- 
natoriu din New York. Suferea de o hepatită rebelă. 

N-aş putea spune că îmi plăcea rolul de dădacă al copiilor lui 
Louis Valentine. Şi Giulio şi Lolita erau imposibili. Aveau un caracter 
atât de dificil, încât l-ar fi exasperat şi pe Sfântul Stelian, 
protectorul copiilor. Câteodată îmi venea să-i bat. Făceam eforturi 
ca să mă stăpânesc. 

Ocupam un apartament de mare lux la hotelul Boca Raton. Deşi 
vremea era minunată, în cele patru săptămâni de când ne aflam la 
Miami, nu făcusem o zi de plajă, fiindcă toată noaptea ne-o 
petreceam cutreierând dancingurile, barurile şi tripourile. Giulio 
ieşea din casă înainte de lăsatul soarelui numai când aveau loc 


— 225 — 


alergări de cai spectaculoase la Hialeah Park, hipodromul 
fashionable din Miami. 

La Hialeah Park l-am cunoscut pe contele Amedeo di Galatone- 
Fucino. Contele ăsta mi-a trezit din primele clipe antipatie. Ai fi zis 
că e un tip desprins dintr-un jurnal de modă masculină. Era de o 
eleganţă ireproşabilă. Avea un profil clasic, ca într-o camee antică. 

Giulio îl reîntâlnea cu plăcere. La Lexington jucaseră împreună 
sume mari, pariind pe favoriţii turfului. Bilanţul se încheiase 
dezastruos. Giulio pierduse peste o sută de mii de dolari. Când 
aflase de isprava fiului său iubit, Don Louis Valentine se făcuse foc. 
li trecuse însă repede. Dacă Giulio era cheltuitor, trăsătura aceasta 
nu putea fi imputată decât educaţiei primite. 

Fizicul contelui făcu ravagii în sufletul Lolitei. Mi-am dat imediat 
seama că se îndrăgostise de individul acesta cu înfăţişare de 
model. Seara am cinat tuspatru la Regency, apoi am început /a 
tournée des Grands Ducs. Am luat lichiorurile la Crown, am dansat 
la Saxony şi la Casablanca, am asistat la spectacolul de la barul 
Americano şi am încheiat noaptea destupând câteva sticla cu 
şampanie la Sherry Frontenac. 

Ne-am înapoiat la hotel o dată cu răsăritul soarelui. 

— Ce părere ai, Nino, de prietenul meu Amedeo? m-a întrebat 
Giulio, înainte de a ne retrage la culcare. Nu e formidabil? 

— Să-ţi spun drept, nu m-a entuziasmat deloc, am replicat acru. 
Cred că în afară de cursele de cai, de partidele de polo şi de 
regatele de yahturi, habar nu are ce se mai întâmplă pe lume. 

— Eşti gelos pe Amedeo, a chicotit Lolita bătând din palme. 

— Gelos pe maimuţoiul ăsta pomădat şi spilcuit ca o damă?!? am 
exclamat jignit de această bănuială. 

Adevărul este că Lolita îmi intuise sentimentele. Eram realmente 
gelos. 

— Este în orice caz mai agreabil decât tine, a reluat Lolita atacul. 
Nu îi e gândul numai la afaceri. 

— Afacerile vă asigură luxul din jur, i-am ripostat. 

— Nu eşti decât un mic burghez setos de parvenire, a declarat 
cu ifos Lolita. Amedeo ştie să-şi piardă cu eleganţă timpul... 

— Şi timpul, şi banii, am replicat sec. În ritmul în care 
cheltuieşte, are să ajungă în curând pe paie. 

— Crezi că numai tata şi cu tine aveţi parale cu toptanul? După 
toate aparențele, şi Amedeo are. Dar spre deosebire de voi, ştie să 
cheltuiască. Da, da, numai nobilii autentici ştiu să cheltuiască fără 


— 226 — 


să-şi facă mereu socoteli peste socoteli. 

— Mulţi nobili autentici ai cunoscut tu, Lolita? am întrebat-o 
înţepat. 

— Destul ca să-i deosebesc de tine şi de tata. De-ajuns cu 
morala. Plec la culcare. 

Giulio râdea eu poftă. 

— Cu Lolita nu o scoţi la capăt, Nino. Va trebui să-ţi facem şi ţie 
educaţia. Lasă-te în seama noastră! Nu vei avea decât de câştigat. 

Am bolborosit ceva neînțeles printre dinţi, apoi m-am retras în 
camera mea. Eram tare nemulţumit. Imi venea să-i las baltă pe 
copiii lui Louis Valentine şi să mă înapoiez la New York. După o 
matură chibzuinţă, am renunţat la aceste gânduri. Evoluţia mea în 
sânul Mafiei înscria o linie ascendentă, care graţie noului meu 
protector şi propriei mele abilităţi n-ar fi fost exclus să mă cata- 
pulteze într-o zi în vârful „Cosei Nostra”. Trebuia deci să las 
lucrurile să-şi urmeze cursul lor normal. 

In zilele următoare, contele a devenit parte componentă a 
grupului nostru. li vedeam mutra şi la cursele de cai, şi prin 
dancinguri, şi în jurul meselor verzi, şi la pescuit nocturn... Incepuse 
să mă obsedeze. 

Intr-o seară ne-a invitat la vila sa de pe malul oceanului. 
Clădirea, de o somptuozitate mirifică, împletea ultra-modernismul 
cu elemente spaniole arhaice. Combinația aceasta, aparent hibridă, 
nu era lipsită de bun gust. Mobilierul şi tablourile vădeau un 
rafinament indiscutabil. 

Majordomul, pe nume Celestin, era în ton cu casa. M-a 
impresionat cu aerul său măreț şi în acelaşi timp de o nobilă 
solicitudine. 

Mai erau de faţă şi alţi invitaţi. Am recunoscut printre ei câteva 
celebrităţi ale lumii filmului şi ale teatrului. Intr-un salon cu tapete 
de mătase vişinie se jucau cărţi pe sume fabuloase. Am observat că 
amfitrionul era un jucător de înaltă clasă. Mânuia cărţile cu o 
eleganţă şi o nepăsare cu adevărat aristocratice. 

Intr-alt salon, cu uşile-ferestre larg deschise spre ocean, se 
dansa cu frenezie. Lolita mi-a oferit un tango şi un blues. Celelalte 
dansuri le-a rezervat lui Amedeo. 

Giulio se răsfăţa în mijlocul câtorva femei acoperite cu bijuterii, 
care se întreceau să-l îmbie. 

Dezgustat de această atmosferă, m-am instalat la bar. Restul 
nopţii am pendulat între cocktailurile servite pe tejghea şi mesele 


— 227 — 


de chemin-de-fer. În zori m-am ridicat de la joc cu buzunarele 
doldora de dolari. 

Ne-am înapoiat la hotel când soarele se căţăra deja pe cer... 

Şederea noastră la Miami se apropia de sfârşit. In ajunul plecării 
la New York, contele a oferit în cinstea noastră o petrecere 
monstră. Ne aflam la cină, când Celestini m-a anunţat onctuos că 
sunt chemat la telefon. Am trecut într-un salonaş alăturat, fiindcă în 
sufragerie era o larmă indescriptibilă. 

— Lolita mi-a scris că petreceţi împărăteşte, am auzit de la 
celălalt capăt al firului vocea jovială a lui Louis Valentine. V-am 
căutat la hotel, dar mi s-a spus că am să vă găsesc la vila contelui 
di Galatone-Fucino. Mi-au dat şi numărul vilei. Ce fel de om e 
contele acesta, Nino? 

l-am explicat că nu mi-a făcut o impresie grozavă. 

— Cred că e unul din acei feciori de bani gata care risipesc până 
la ultimul cent averea paternă. Sau poate un aventurier cu blazon... 

Louis Valentine a izbucnit în râs. 

— Mi se pare că eşti gelos pe conte, a rostit, repetând aproape 
cuvânt cu cuvânt replica Lolitei. Trebuie să recunoşti că Giulio şi 
Lolita au gust. Mă întreb numai ce are să spună contele când are să 
mă cunoască... 

Am desluşit în glasul lui o umbră de teamă. Cum va reacţiona 
nobilul Amedeo di Galatone-Fucino când va afla că Lolita este fiica 
unui gangster notoriu? 

— Va puteţi amâna înapoierea la New York, a continuat Louis 
Valentine. Aici e o vreme cumplită. Furtuni cu zăpadă şi un frig 
îngrozitor. Întreabă pe Lolita şi pe Giulio. Nu le-ar plăcea o 
croazieră de câteva săptămâni prin Marea Caraibilor? Vă trimit 
yahtul meu. Il puteţi invita şi pe conte. 

A adăugat după o scurtă pauză. 

— Să fii bun cu copiii, Nino. Eu i-am cam răsfăţat. In câteva zile 
yahtul meu va sosi la Miami. j 

Am înţeles planul bietului tată. incerca să prelungească pe cât 
posibil, contactul odraslelor sale cu un membru al înaltei aristocrații 
italiene. Poate că Lolita va avea norocul să ajungă contesă di 
Galatone-Fucino. S-ar putea o bucurie mai mare? Eforturile lui Louis 
Valentine ar fi fost încununate de cea mai strălucită victorie. 
Intrarea copiilor săi în nobilimea Italiei. După Lolita, poate că şi 
Giulio se va căsători cu o contesă. 

Convorbirea s-a încheiat într-o notă falsă. Louis Valentine ştia că 


— 228 — 


îmi hrănise unele iluzii, pe care avea să mi le sfărâme o eventuală 
alianţă matrimonială între fiica sa şi contele di Galatone-Fucino. 

— Vom avea în curând mult de lucru împreună, Nino, a declarat 
cu expansivitate Louis Valentine, înainte de a încheia convorbirea. 

Imi aurea pilula. 

In zilele următoare Lolita a început să iasă în oraş în tovărăşia 
contelui. Nu mi-a mai cerut nici mie şi nici lui Giulio să o însoţim. Nu 
m-am opus. Faţă de cele discutate cu tatăl ei, nu avea rost să mai 
ridic obiecţii. g 

Yahtul n-a mai apucat să ajungă la Miami. In largul portului 
Charleston s-a ciocnit cu un petrolier, suferind grave avarii. 

In locul yahtului a sosit la Miami mama copiilor, care între timp 
se vindecase de hepatită. Timida şi ştearsă Aglae Valentine avea să 
preia sarcina supravegherii Lolitei şi a lui Giulio. Eu am primit 
dispoziţie să mă prezint de urgenţă la New York spre a căpăta noi şi 
importante însărcinări. Pretextul nu mă putea înşela. 

Inainte de a pleca din Miami, am făcut o vizită şefului unei 
agenţii private de detectivi. In schimbul unui onorariu gras, şi-a luat 
obligaţia să facă investiţii cât mai complete asupra contelui di 
Galatone-Fucino. Aş fi putut să apelez la serviciile reţelei de mafioţi 
din Florida, dar nu voiam să-i amestec în această chestiune 
delicată. Aveam unele îndoieli asupra onorabilităţii tânărului nobil 
italian. Nimic precis. Doar un vag miros. Imi spuneam uneori că 
bănuielile mele sunt datorate geloziei. Că cel mai înţelept lucru ar fi 
să renunţ şi să socotesc definitiv încheiat acest capitol. 

La New York, Louis Valentine m-a primit cu toată afecțiunea. Mi- 
am dat seama că omul acesta ţinea sincer la mine. Dar că 
preferase să aibă pe un conte drept ginere. Nu puteam să-l 
condamn pentru asta. 

Louis Valentine mi-a încredințat o sarcină importantă. 
Reorganizarea reţelei de tripouri din sudul Statelor Unite. Trebuia 
să acord o atenţie specială caselor de joc din Las Vegas. 

Două luni încheiate ocupația aceasta m-a absorbit, 
precumpănind orice alte chestiuni. Aproape că uitasem şi de Lolita, 
şi de contele ei. Intr-o zi când m-am înapoiat la locuinţa mea din 
New York, după o scurtă călătorie cu avionul până la Reno, am 
găsit pe birou un plic din partea agenţiei de detectivi din Miami. L- 
am deschis cu interes. Nu credeam că voi găsi înăuntru mare lucru. 
Realitatea însă depăşea cele mai extravagante aşteptări. 

Mi se aducea la cunoştinţă că ultimul conte di Galatone-Fucino 


— 229 — 


decedase la Napoli în 1884. Individul care se dădea actualmente 
drept conte di Galatone-Fucino nu era decât un aventurier pe nume 
Gaetano Corelli, care îşi făcuse o tristă glorie de trişor prin 
staţiunile balneare şi climaterice din Europa Centrală. Urmărit de 
poliţiile din Italia, Austria, Germania Federală şi Elveţia, se re- 
fugiase în Statele Unite, sub un nume de împrumut. La Baltimore 
cunoscuse pe un oarecare Charles Mercier, alias Georges Vanel, 
alias Robert Golding, urmărit de Interpol pentru o serie de 
escrocherii de mare anvergură. In clipa de faţă, Charles Mercier 
juca, pare-se, rolul de majordom al falsului conte di Galatone- 
Fucino. 

Nu sunt om rău. Nenorocirea altuia nu m-a bucurat niciodată. Am 
încercat totuşi o vagă satisfacţie la gândul că omul care mă luxase 
nu era decât un răufăcător de rând. Louis Valentine căpăta o lecţie 
dureroasă, dar într-o oarecare măsură bine meritată. Imi părea rău 
că eram vestitorul unor ştiri proaste. Nu trebuia să pierd însă nici o 
clipă. 

Deşi era târziu, mi-am scos maşina din garaj şi am pornit spre 
reşedinţa lui Louis Valentine din Long Is-land. Aveam pe atunci un 
Lincoln Continental care-mi permitea să depăşesc uşor două sute 
de kilometri pe oră. La acea oră înaintată, autostrada era liberă. 
Am avut norocul să nu mă întâlnesc cu agenţi de circulaţie care să- 
mi dreseze procese-verbale de contravenţie, răpindu-mi din timp. 

Curând după miezul-nopţii am ajuns la destinaţie. La ferestrele 
camerei de lucru a lui Louis Valentine, era lumină. Oamenii care 
făceau de pază m-au lăsat să intru la marele patron. Ştiau că mă 
bucuram de încrederea acestuia. 

L-am găsit pe Louis Valentine în pijama şi în halat de mătase, 
citindu-şi corespondenţa, la birou. Avea la îndemână un pahar cu 
şampanie, în care îşi muia din când în când buzele. Când m-a văzut 
că apar în prag, mi-a ieşit în întâmpinare întinzându-mi braţele. 

— Ai de-a face cu un tată ferict, Nino. In clipa asta am primit o 
scrisoare de la Aglae, care m-a anunţat că Amedeo di Galatone- 
Fucino i-a cerut oficial mâna Lolitei. Aglae i-a mulţumit pentru 
această cinste, dar s-a scuzat că nu-i poate da un răspuns afirmativ 
decât după ce va obţine şi încuviințarea mea. Ei, ce zici, Nino? Eu 
mi-am ridicat copiii, şi acum mă ridică ei pe mine. lată-mă şi socru 
de conte! Ah, cum am să mă mai umflu în pene! Fica mea Lolita, 
contesă di Galatone-Fucino... Ce frumos sună!... Pregăteam tocmai 
răspunsul meu scris. Aştept felicitările tale, Nino! Eşti primul care ai 


— 230 — 


acest privilegiu... 

Strălucea de fericire. Nu-şi găsea astâmpărul. 

— Să ciocnim o cupă de şampanie, Nino... 

Am scos încet scrisoarea din buzunarul dinăuntru al hainei şi i- 
am întins-o. 

— Vă rog să o citiţi, Don Louis. 

Am pus-o pe biroul său. 

— Permiteţi-mi să mă retrag, Don Louis. 

Nu voiam să fiu martorul prăbuşirii visurilor sale. Ştiam că 
orgoliul lui va suferi o lovitură cumplită. Că se va simţi umilit, 
batjocorit... 

A luat scrisoarea şi a început s-o parcurgă cu privirile, N-am 
aşteptat să-i citesc în ochi deziluzia, suferinţa. 

Am ieşit fără zgomot... Ştiam că este mai bine aşa... 


O maşină încărcată cu cheflii iese cu mare viteză de pe Via San 
Agostino, tăindu-mi drumul. Frânez brusc, spre a evita o ciocnire. 
Cântând şi chiuind, noctambulii îmi dau cu tifla, apoi cotesc pe Via 
Maqueda, luându-mi înainte. Conducătorul nu e sigur pe volan. 
Aproape că merge în zigzag. O roată din spate fulează - probabil că 
a izbit-o de un trotuar - făcând maşina să joace din coadă, ca o 
rață. i 

Caut să-i depăşesc, dar nu reuşesc. Imi taie sistematic drumul. 
Au poftă de joacă. Micşorez viteza spre a-i lăsa să se îndepărteze. 
Micşorează şi ei viteza. Tot timpul fac un vesel vacarm, dornici 
parcă să trezească din somn întreg oraşul. Unul din noctumbuli se 
uită la mine prin geamul din spate. Răzând, îmi arată o sticlă de 
şampanie, din care trage o duşcă. Mă întreabă prin semne dacă nu 
vreau şi eu să beau. Tot prin semne îi răspund că e prea târziu, 
arătându-i ceasul şi înclinând apoi lateral capul pe mâna făcută - 
pentru o secundă - pernă. 

Deodată maşina chefliilor descrie o voltă scurtă şi intră cu 
zgomot de tablă îndoită în stâlpul unui lampadar. Din fericire 
ciocnirea nu a fost prea violentă. Chefiliii îşi înteţesc chiotele. 

Opresc la câţiva milimetri în spatele maşinii accidentate. Din 
puţin am scăpat să nu le boţesc şi eu portbagajul. Noctambulii 
coboară clătinându-se din automobilul care şi-a încheiat definitiv 
cursa. Vânturându-şi braţele prin aer, îmi cer să-i iau cu mine. Unul 
din ei pune mâna pe clanţa portierei din dreapta. Asta îmi mai 
lipsea! Fac un foarte hotărât marşarier, silind pe noctambul să-şi ia 


— 231 — 


mâna de pe clanţă, apoi pornesc din nou înainte, descriind o curbă 
largă, pe partea stânga a străzii, spre a-i evita pe chefilii, care 
rămân în urmă dezamăgiţi. 

Bine că am scăpat de ei. Incidentul ăsta comic m-a destins. Ceva 
mai departe, opresc la o staţie de benzină. Vreau să fac plinul. Va 
trebui să evit pe cât posibil să iau benzină când Schillaci se va afla 
la bordul maşinii mele. S-ar putea să fie recunoscut. Şi asta nu m-ar 
aranja deloc. 

In vreme ce pompistul umple rezervorul maşinii, îmi zic că n-ar fi 
rău să am şi o canistră cu benzină, suplimentară, pentru orice 
eventualitate. Deschid portbagajul în căutarea unei canistre. Văd 
însă înăuntru două puşti mitraliere, trei pistoale, câteva cutii de 
carton cu muniţia respectivă şi două perechi de cătuşe. Armament 
suficient să rezişti unui asediu în regulă. Inchid la repezeală port- 
bagajul, trăgând cu ochiul spre pompist. Nu cumva i-a zărit şi el 
conţinutul? 

Pompistul îşi vede liniştit de treabă. Renunţ la canistră. Achit 
costul benzinei şi plec spre locuinţa lui Schillaci. În mai puţin de 
cinci minute, opresc în faţa intrării casei lui. O clădire veche, cu un 
singur etaj, înghesuită între două case înalte, puţin arătoase, cu 
mulţi locatari, judecând după rufele spălate, atârnate la uscat pe 
balcoane. 

Sun la uşa lui Schillaci. Aştept cu răbdare. Ştiu că nu voi 
întâmpina dificultăţi. Schillaci - spre deosebire de Don Cal6 - nu are 
gardă personală şi duce un trai modest şi cât se poate de şters. 
Numai iniţiaţii cunosc marea lui influenţă asupra lui Don Caló. Dacă 
l-ai vedea pe stradă, ai zice că e un profesoraş oarecare, rezervat, 
taciturn, preocupat numai de studiile şi lucrările sale de 
specialitate. 

Uşa se deschide şi nasul lui Mariano Schillaci apare circumspect. 
Respir uşurat. Bine că nu mi-a ieşit în întâmpinare femeia de 
servicu. 

— Cine e? întreabă Schillaci. 

O tuse tabagică îi încheie vorbele. Nu-mi poate distinge 
trăsăturile, fiindcă am pălăria trasă pe ochi, iar strada e 
întunecoasă. 

Imi iau avânt şi împing cu putere uşa, repezindu-l pe Schillaci de- 
a-ndăratelea până în zidul opus intrării. 

— Ce, ce, ce?!?! bâiguie el, sugrumat de surprindere şi de 
indignare. 


— 232 — 


Închid uşa în urma mea. 

— Nu mă mai cunoşti, Don Mariano? Sunt eu, Nino Bellocampo. 
Prietenul dumitale. 

Cască gura, vrea să scoată un răspuns, dar cuvintele refuză să 
iasă. Mă priveşte înspăimântat. Lui Schillaci îi repugnă violențele. 
Sfătuit de acesta, Don Cal6 a suprimat mulţi oameni. Mariano 
Schillaci n-a fost însă direct implicat în nici unul din asasinate. 
Preferă să dirijeze din umbră. Corifeii din Mafia l-au poreclit 
„eminenţa cenuşie a lui Don Caló”. Sunt convins că Don Caló i-a 
cerut sfatul înainte de a ordona exterminarea mea. 

— Pun pariu că nu te aşteptai la această vizită, Don Mariano. 

Schillaci e verde. Se bâlbăâie. 

— Adevărat, nu mă aşteptam. Eşti totuşi bine venit. 

Laşitatea lui mă îngreţoşează. Don Caló, cu toate defectele lui, 
are curaj. E un adversar primejdios, dar se luptă pe faţă. Schillaci 
îmi aminteşte un şobolan infect, care nu se simte bine decât în 
întunericul împuţit din dosul pubelelor cu gunoaie. Pijamaua şi 
halatul îi subliniază slăbiciunea scheletică. 

— Am nevoie de serviciile dumitale, Don Mariano, îi spun 
zâmbind. 

— Îți stau la dispoziţie, Don Nino. 

Deşi sunt mult mai tânăr decât el, mi se adresează folosind 
titulatura de Don, care implică o deosebită consideraţie faţă de cel 
căruia i-o atribui. Schillaci nu uită că în America am, fost un boss de 
prima mărime. Frica îi sporeşte respectul. 

— Pofteşte în salon, Don Nino. 

— Regret că trebuie să te refuz, Don Mariano. Timpul meu e 
drămuit. În noaptea asta am multe de făcut. Dumneata îmi poţi da 
o mână de ajutor. 

— Dacă stă în putinţa mea, Don Nino... 

— Trebuie să stea, Don Mariano. Vreau să ajung la Don Cal6. Am 
să-i vorbesc. 

— Pe Don Cal6 îl poţi găsi în locuinţa sa... 

Probabil expresia ochilor mei s-a înăsprit, căci Schillaci îşi duce 
instinctiv mâna la gulerul pijamalei, care i se pare prea strâmt. Il 
pleznesc peste faţă. Urmele degetelor mele i s-au întipărit pe 
obraz. Se lipeşte pe perete. 

— Nu înţeleg, Don Nino, bolboroseşte înspăimântat. 

— Te îmbraci şi mergi cu mine la Don Caló. Ştii prea bine că 
lipseşte de acasă. Şi mai ştii şi unde poate fi găsit... 


— 233 — 


— Ţi-o jur, Don Nino... 

Il pleznesc a doua oară. Ţeasta i se izbeşte de perete, făcând un 
zgomot surd. 

— Dacă în noaptea asta nu ajung la Don Cal6, îţi făgăduiesc 
solemn, Schillaci, că nu vei măi apuca viu răsăritul soarelui. Te vei 
întâlni în iad cu amicul tău Nocera. Şi lui tot eu i-am făcut de 
petrecanie. A 

Spaima i-a tăiat respiraţia. Incepe să sughiţă. Un sughiţ nervos, 
care se repetă, fără a-i mai da pace. Se uită în ochii mei, cu aerul 
nenorocit al unui câine bătut. Şi-a dat desigur seama că nu 
glumesc. Ştie că trebuie să-mi execute porunca. 

— Să mă îmbrac, îmi spune. 

— Cât mai repede, îi răspund. 

ÎI urmez în dormitor. Asist la toaleta lui. Când îşi scoate 
pijamaua, îi văd pieptul uscat, peste care pielea atârnă ca o pânză 
de sac îmi face literalmente scârbă dar nu-l pierd din ochi. Nu-l las 
să se reculeagă, să schiţeze un gest de împotrivire... 

Se îmbracă încet. li activez mişcările, pocnindu-l cu palma peste 
ceafă. Schillaci îmi aminteşte scena din dormitorul lui Ercole. 
Situaţia este oarecum similară, cu o deosebire. Ercole încerca să 
mă joace, folosind o viclenie rudimentară. Schillaci manifestă însă o 
frică abjectă. Tremură ca un jeleu. 

Cu gesturi nesigure îşi înnoadă cravata, apoi îşi îmbracă haina. 
Poartă un costum negru, de o croială severă, îşi ia pălăria şi 
pardesiul. 

— Sunt gata, murmură într-un suflu. 

— Unde mergem? îl întreb. 

— La Caltanissetta. 

— Ca caută Don Cal6 la Caltanissetta? 

— Are o întâlnire cu un „amic” de la Roma. 

— De ce tocmai la Caltanissetta? 

„Amicul” e invitat la o vânătoare de un prieten al său. 
Întâlnirea cu Don Caló va fi - cum se spune - întâmplătoare. 

— Când a plecat din Palermo? 

— Abia aseară. Era aşteptat la Caltanissetta încă de ieri de 
dimineaţă. Şi-a amânat plecarea cu câteva ore, fiindcă a avut 
nevoie de unele îngrijiri medicale. 

Am ciulit urechile. Mă interesa acest amănunt. 

— Îngrijiri medicale? Pentru care motiv? 

— Işi curăța un pistol. N-a observat că un glonte se afla pe ţeava. 


— 234 — 


A apăsat pe trăgaci şi... 

— Şi?... 

— S-a rănit singur. În umăr. 

Motivarea e abilă, dar eu ştiu mai bine cum stau lucrurile. Don 
Cal6 nu vrea să se afle că a fost de faţă la masacrul de la Segesta. 
Înseamnă că până la ora actuală Schillaci nu a aflat că şi eu am fost 
prezent acolo. 

Când să ieşim din odaie, a zbârnâit telefonul. Schillaci se uită la 
aparat, apoi la mine. 

— Ce fac? Răspund? mă întreabă. Dacă nu răspund vor intra la 
bănuieli. 

Schillaci vrea oare să-mi întindă o cursă? Telefonul sună strident. 
Fără să se oprească. 

— Răspunde! îi poruncesc. Dar dacă scapi vreo vorbă, îţi găuresc 
pielea. 

l-am îngăduit să vorbească fiindcă telefonul este prevăzut cu o 
cască suplimentară, aşa că pot urmări discuţia fără să fiu tras pe 
sfoară. 

— l-am pierdut urma, Don Mariano, se aude un glas de la celălalt 
capăt al firului. A fost văzut ieşind din Cefalu la bordul unui Alfa 
Romeo, cu direcţia Finale. N-a ajuns însă la Finale şi nici nu a luat-o 
la dreapta spre Castelbuono. Ce facem? 

Schillaci mă priveşte cu teamă, îi citesc panica oglindită în ochi, 
fiindcă i-am înţeles rolul jucat în urmărirea mea. Se uită la mine 
întrebător. Aşteaptă indicaţiile mele. 

li şoptesc. 

— Palermo. 

— S-ar putea să se fi înapoiat spre Palermo, le răspunde 
Schillaci. Căutaţi-l între Cefalu şi Palermo. 

— Bine. Vă ţin în curent. 

— Da, răspunde Schillaci. 

li fac un imperios semn negativ. Dacă i se va telefona şi se va 
vedea că nu răspunde, se vor isca bănuieli. Şi eu am nevoie de 
timp. Un avans de cel puţin şase ore mi-e absolut necesar. Schillaci 
m-a înţeles. 

— Nu mă mai deranjaţi până mâine dimineaţă. Sunt foarte 
obosit. Vreau să mă odihnesc. 

Inchide telefonul. 

Îl privesc zâmbind ironic. 

— Te-ai ramolit, Schillaci. Ar trebui să te retragi. Mă cauţi la 


— 235 — 


Finale şi la Castelbuno, iar eu îţi bat la uşă. Don Caló va fi foarte 
nemulţumit de ineficienta dumitale. Odinioară îţi ajungeau 
tentaculele până în India. Ar fi cazul să laşi locul tinerilor. 

Mă priveşte întunecat. 

— Să mergem, Don Nino. 

leşim în stradă. Schillaci închide cu grijă uşa în urma lui. Ne 
îndreptăm spre Alfa Romeo. 

— Nu crezi că ar fi mai bine să folosim maşina mea? îmi spune. 
Automobilul dumitale a fost reperat. Riscăm să ne pomenim cu o 
rafală de mitralieră... 

— Ţi-e frică de moarte, Don Mariano. 

— Sunt prudent, îmi răspunde. 

Argumentele lui nu sunt lipsite de înţelepciune. Sigur că până la 
ora actuală, semnalmentele maşinii mele au fost difuzate în 
întreaga Sicilie. Aş prefera un automobil care să nu fie al lui 
Schillaci. Dar nu am de ales. 

— Fie, îi răspund. Mergem cu maşina dumitale. 

Sub directa şi imediata mea supraveghere, Schillaci scoate dintr- 
un garaj amenajat în corpul clădirii un Fiat 130. Se pricepe la 
maşini omul ăsta. N 

Mut arsenalul din Alfa Romeo în Fiat. Il plasez pe Schillaci pe 
bancheta din față, alături de locul conducătorului, îl leg cu cătuşele 
de mânerul fixat deasupra seifului de bord. Mafioţii, care recurg 
adeseori la viteze mari şi la adevărate exhibiţii automobilistice spre 
a ieşi din încurcături, îşi instalează îndeobşte asemenea mânere, de 
care se pot prinde la nevoie. Pentru ei nu sunt preferabile centurile 
de siguranţă, în general mai greu de manevrat. Poziţia lui Schillaci, 
cu mâinile agăţate de bord, nu e tocmai comodă. Dar nu 
protestează. 

Ne angajăm pe şoseaua care duce spre Cefalu, dar înainte de a 
ajunge la Bagheria, o luăm la dreapta spre Misilmeri. Până la 
Caltanissetta avem de parcurs 170 de kilometri. In maximum două 
ore suntem la destinaţie. Şoseaua e liberă, luna luminează din plin, 
iar motorul trage minunat. 

Traversăm Misilmeri şi ne apropiem de Bolognetta fără să fi 
schimbat o vorbă. Tensiunea din atmosferă şi tăcerea ne apasă pe 
amândoi. Schillaci deschide vorba. 

— Mă întristasem adineauri când mi-ai spus că m-am ramolit. 
Acum mi-a trecut. Imi dau seama că ai glumit. Dacă nu te-ai fi 
temut de mine, nu mi-ai fi pus cătuşe. 


— 236 — 


Nu e prost bătrânul. Încearcă să mă ambiţioneze. Numai că nu 
şi-a găsit omul. 

— Totuşi, dacă stau şi mă gândesc, continuă Schillaci, la vârsta 
mea - şaizeci şi cinci de ani - e normal să mă ramolesc. Mai trist e 
pentru dumneata. Nu ştiu dacă ai împlinit patruzeci de ani. Eşti 
mult mai tânăr decât mine. Cu toate astea, de câţiva ani încoace ai 
făcut numai gafe. Şi plecarea dumitale din America, Don Nino, tot 
unor gafe se datoreşte. Trebuie să-ţi fac o mărturisire. Te-am apre- 
ciat întotdeauna. Da, da! Să nu mă priveşti cu neîncredere. Asta e 
realitatea. Incă de pe vremea când lucrai în India, mi-am dat seama 
de posibilităţile dumitale. In afacerea cu Nocera te-ai descurcat 
admirabil. Mi-ai dejucat iţele ţesute în jurul dumitale, spre a-ţi 
paraliza mişcările. Ai reuşit să-l scoţi din luptă pe Nocera, care nu 
era un novice. incă de pe atunci am vrut să te înfiez - ca să 
folosesc o expresie plastică. Dar te-ai pripit. Ai trecut la americani 
cu întreaga reţea pe care eu - cu sprijinul lui Nocera - m-am 
străduit ani de zile s-o pun pe picioare. Ai renunţat la mama 
noastră Sicilia, pentru dolarii americani. Puteam să uităm acest 
lucru? Mai târziu, când ai fost silit să părăseşti America, ţi-ai întors 
privirile iarăşi spre noi. Aici ţi-ai căutat refugiul. Noi am şters totul 
cu buretele. Dar gafele au continuat. Dacă toţi membrii „Onoratei 
Familii” ar proceda aşa, unde am ajunge? Toată organizaţia 
noastră, cu adâncul ei trecut istoric, s-ar prăbuşi ca un castel din 
cărţi de joc. Forţa noastră stă în disciplina noastră. Mă întreb cum 
dumneata - care ai fost o căpetenie în Mafie - n-ai înţeles acest 
lucru? Ca să se dezvolte bine, porumbul se copileşte. 

Tonul fals patern al lui Schillaci nu reuşeşte să mă înşele. Ah, nu! 
„„.„ N-am făcut gafe. Am avut de câteva ori ghinion. Eşecurile mele 
din ultimii ani nu s-au datorat nepriceperii, ori lipsei mele de 
abilitate. In Las Vegas, de pildă, am fost învins fiindcă am avut de-a 
face cu un adversar mult mai puternic... lar cei din Mafia m-au lăsat 
descoperit... 


Când am pus piciorul pentru întâia oară în Las Vegas, eram un 
personaj de seamă cu un remarcabil palmares de succese, 
înregistrate într-un timp relativ scurt. Ajunsesem mâna dreaptă a 
lui Louis Valentine şi în culise, circula zvonul că voi deveni în 
curând ginerele său, ceea ce nu era departe de adevăr. Louis 
Valentine îmi încredinţase câteva misiuni spectaculoase, spre a mă 
impune în ochii căpeteniilor „Cosei Nostra”. Las Vegas trebuia să 


— 237 — 


reprezinte un punct culminant în cariera mea. Îndată ce aveam să 
mă impun în lumea cazinourilor, din Nevada, Louis Valentine 
plănuia să mă declare moştenitorul său prezumtiv. 

In 1946, Las Vegas constituia o modestă aglomerare de clădiri 
gen „western” în jurul unei gări tot atât de modeste. Zece ani mai 
târziu, târguşorul adormit din inima Nevadei exploda la viaţă, 
extinzându-se ca ciuperca unei bombe atomice, orbind cu 
strălucirea ei nu numai sud-vestul Statelor Unite, ci şi lumea 
întreagă. Într-un termen record, Las Vegas a umbrit faima tuturor 
oraşelor care şi-au durat gloria în jurul cazinourilor cu jocuri de 
noroc. Nisa, Monte Carlo, Spa, Macao, San Remo nu se bucură nici 
pe departe de prestigiul cu adevărat miraculos al oraşului Las 
Vegas. 

In Las Vegas, câştigul propriu-zis trece pe planul doi. Oamenii vin 
să guste senzațiile tari prilejuite de jocurile de hazard, indiferent de 
rezultatul lor. Dacă realizează câştiguri, cu atât mai bine. in 
realitate, nimeni nu s-a îmbogăţit de pe urma jocurilor de noroc. 
Fenomenul invers se petrece însă în mod curent. 

In schimbul dolarilor, Las Vegas oferă pe lângă maşinile 
mecanice de joc, cele mai somptuoase hoteluri, cele mai cristaline 
piscine, cele mai frumoase femei, cele mai feerice spectacole, cele 
mai luxoase cluburi, cea mai încântătoare ambianţă... 

Dacă în timpul zilei, Las Vegas reprezintă o oază paradisiacă în 
mijlocul deşertului - în timpul nopţii este o apoteoză de lumină şi 
culoare, o erupție vulcanică de neon, argon, cripton, xenon, o 
imensă văpaie rece, care împurpurează văzduhul nocturn, un 
fanatic joc de artificii, turnat în tiparele reclamelor orbitoare... 

Se spune că Las Vegas este oraşul superlativelor. Nu se 
exagerează. Broadway, acea superbă „cale lactee” a New York-ului, 
nu este cu nimic superior faimosului „strip” din Las Vegas... 

Sosisem însoţit de Lolita şi de Giulio, care ardeau de nerăbdare 
să joace câteva mii de dolari la ruletă sau la pokerul automat. Până 
atunci, Louis Valentine nu le îngăduise să calce în această Sodomă 
a lumii americane, spre a nu le strecura în sânge virusul pasiunii 
pentru jocurile de hazard. Penibila aventură sentimentală a Lolitei 
cu contele Amedeo di Galatone-Fucino şi zvonurile ce-i ajunseră la 
ureche, în legătură cu tainica înclinare spre droguri şi spre unele 
perversiuni sexuale ale lui Giulio îi risipiseră ultimele iluzii pe care 
le mai păstra asupra purității sufleteşti a copiilor săi. O călătorie la 
Las Vegas nu mai prezenta pentru ei nici un pericol. Louis Valentine 


— 238 — 


ajunsese la concluzia că pokerul automat era în orice caz mai puţin 
pernicios fiului său decât celelalte porniri ale sale. 

Păţania cu Galatone-Fucino, alias Gaetano Corelli, îl lecuise şi de 
visul alianțelor matrimoniale aristocratice. Intr-o seară mă chemase 
la locuinţa sa din Long Island şi, după ce ne instalasem în jurul unei 
mese încărcate cu sticle de whisky, coniac şi şampanie - ca şi când 
ar fi căutat în alcool uitarea supărărilor şi cuvinte cât mai 
convingătoare pentru mine - făcuse „mea culpa” faţă de un trecut 
pe care voia să-l dăm împreună uitării, şi îmi oferise oficial mâna 
Lolitei. Acceptasem, fiindcă un refuz m-ar fi expus unei rupturi cu 
un om pe care-l stimam îndeosebi. Poate că profilul meu moral - 
dacă se poate vorbi de aşa ceva - a ieşit oarecum şifonat din 
această afacere. Acceptam să devin paravanul cinstei unei fete 
care mersese atât de departe cu primul ei logodnic, încât fusese 
nevoie să se facă apel la serviciile unui doctor ginecolog cu o largă 
experienţă în domeniul înlăturării urmelor supărătoare ale unor 
experienţe amoroase avansate până la ultimele lor consecinţe. 

Relaţiile mele cu Lolita erau oarecum bizare. Nu putea fi vorba 
de iubire. Eu îi cunoşteam trecutul, iar ea aflase condiţiile în care 
acceptasem să-i devin soţ. Logodna noastră era rezultatul unui 
compromis, care prin însăşi ambiguitatea sa excludea orice 
sentimente sincere de dragoste. 

— lubirea vine o dată cu timpul, folosea Louis Valentine un 
dicton răsuflat. 

In fond, poate că avea dreptate. Sunt, cred, unele cazuri când 
acest principiu îşi găseşte aplicarea. Lolita avea impresia că mă 
lăsasem cumpărat. Această situaţie crea între noi o stare de 
tensiune uşor de înţeles. Şi ea şi eu eram irascibili. In asemenea 
condiţii era natural ca relaţiile noastre să îmbrace uneori forme 
explozive, fireşti doar în acele căsnicii înăcrite, în care interesele şi 
nu dragostea au prezidat la închegarea lor. Incercam o adevărată 
voluptate să ne împroşcăm cu insulte. Evitam bineînţeles 
asemenea excese verbale în prezenţa lui Louis Valentine, care în 
realitate ne inspira - şi Lolitei şi mie - un vag şi impecabil 
simţământ de teamă. Noi îl cunoşteam pe Don Louis în cadrul 
relaţiilor afectuoase, de familie, dar ştiam că omul acesta bun şi 
onctuos avea la activul său crime, care nu atestau un caracter 
tocmai pacific. Avusesem ocazia să-l vedem într-una din puţinele 
sale crize de mânie, când i se adusese, de pildă, la cunoştinţă că Jo 
Minelli, un membru influent al „Cosei Nostra”, participase la un 


— 239 — 


hold-up asupra unei camionete blindate, care transporta lingouri de 
aur ale unei bănci din Kansas City. Minelli fusese prins datorită unui 
denunţ, şi eliberat pe cauţiune. In cursul cercetărilor, fusese adusă 
pe tapet activitatea Mafiei. Louis Valentine, care voia să spele de 
orice bănuieli activitatea acestei organizaţii, convocase consiliul 
suprem al „Cosei Nostra” şi după o filipică furibundă împotriva lui 
Minelli, terminase, amenințând cu fulgerele sale pe toţi acei care ar 
fi tentaţi să urmeze exemplul acestui inconştient. 

Douăzeci şi patru de ore după acea şedinţă, cadavrul lui Minelli, 
ciuruit de gloanţe, fusese găsit pe un loc viran din periferia 
oraşului. O dată cu dispariţia lui Minelli, nu-şi mai avea rațiune nici 
teama că acesta ar putea să facă poliţiei unele destăinuiri 
susceptibile să creeze neplăceri Mafiei... 

Misiunea mea la Las Vegas, deşi importantă, nu implica primejdii 
şi nici nu promitea complicaţii supărătoare. 

Există un elogiu care spune că planurile cele mai bine gândite 
sunt adeseori răsturnate de împrejurări cu totul imprevizibile. Aşa 
mi s-a întâmplat şi mie. 

In Las Vegas, Mafia impusese controlul asupra unui mare număr 
de cazinouri şi hoteluri. Vizita mea în acest oraş avea drept scop 
consolidarea şi extinderea autorităţii „Cosei Nostra” asupra tuturor 
caselor de joc. Operația nu implica dificultăţi insurmontabile. Las 
Vegas era un teren propice activităţii noastre. Din nenorocire, la 
câteva zile după sosirea mea în această localitate, afacerea a luat o 
întorsătură foarte neplăcută, datorită intervenţiei unui miliardar, 
John Hastings, căruia îi intrase în cap să ajungă stăpânul 
necontestat al oraşului Las Vegas. Lupta dintre el şi „Cosa Nostra” 
avea să ia în curând proporţii epice, speculate cu voluptate de 
ziarele şi revistele din lumea întreagă. N-am să mă refer la această 
formidabilă încercare de forţe, decât în măsura în care mi-a afectat 
negativ propria-mi carieră. 

Descinsesem la „Coronas”, unul din cele mai mari hoteluri din 
Las Vegas. Mi se rezervaseră trei apartamente. Unul pentru Lolita, 
celălalt pentru Giulio şi ultimul pentru mine. Louis Valentine dorise 
să apar în postura unui foarte onorabil şi prosper om de afaceri. 
Împreună cu Lolita şi cu fratele ei, frecventam cele mai somptuoase 
localuri de distracţie fără să ţinem seama de cheltuieli. In epoca 
aceea aveam un Rolls Royce Phantom, care până şi în ambianța de 
lux dezlănţuit de la Las Vegas reuşea să stârnească senzaţie. 
Printre picături îmi făceam treburile potrivit instrucţiunilor primite 


— 240 — 


din partea lui Don Louis. 

Purtam în acea vreme discuţiuni neobişnuit de spinoase cu 
Arthur Ottis, proprietarul complexului „Copacabana”. Mr. Ottis 
refuza să se lase convins că protecţia noastră i-ar servi interesele. 
Spre a nu crea fricţiuni dăunătoare reputației Mafiei, Louis 
Valentine ar fi fost dispus să achiziţioneze întregul complex pe un 
preţ convenabil. Nu eram autorizat să exercit presiuni asupra lui 
Ottis decât în cazul că s-ar fi arătat recalcitrant oricărui aranjament 
acceptabil nouă. 

Jacky Dickinson, proprietarul hotelului şi cazinoului „Coronas” 
intrase de mult în orbita „Cosei Nostra”. 

Prezenţa lui John Hasting în Las Vegas, care coincidea cu a mea, 
îmi crea o enervare inexplicabilă. Poate că instinctele mele 
ancestrale, trezite şi ascuţite de primejdiile pe care le întâmpinam 
zilnic, mă preveneau să-mi sporesc vigilenţa. Oamenii Mafiei, care 
împănau Las Vegas, nu-mi semnalaseră nimic suspect. Surpriza 
mea avea să fie deci cu atât mai penibilă. 

Intr-o noapte, după ce am asistat la un foarte reuşit spectacol de 
muzic-hall la „Stardust”, am hotărât să fac o vizită lui Arthur Ottis. 
Discuţiile noastre ajunseseră într-un stadiu înaintat. Părea că 
eforturile mele aveau să fie încoronate de succes, spre satisfacția 
lui Louis Valentine şi spre exasperarea rivalilor mei din „Cosa 
Nostra”, 

Purtam în noaptea aceea - ca şi Giulio un smoking roşu cardinal, 
care crea un cadru frapant toaletei de lame argintiu şi capei de 
chincilla a Lolitei. Amănuntele astea mi-au rămas gravate în minte. 
Eram într-o excepţională stare de spirit. Spectacolul mă dispuse, iar 
şampania roşie, import, cu care stropisem supeul, îmi accentua 
euforia. 

Când am oprit Rolls Royce-ul în faţă, la Copacabana, am 
remarcat că portarul care s-a repezit să deschidă portiera maşinii 
avea o mutră nouă. Sunt înzestrat cu un foarte viu spirit de 
observaţie, indispensabil ocupaţiilor mele. 

Am dat o raită prin sălile de joc. La mesele verzi, sute de mii de 
dolari treceau dintr-o mână în alta, dijmuiţi la fiecare donă de 
caniota lacomă. Era evident că beneficiile cazinoului înregistrau o 
curbă constant ascendentă. 

Am lăsat pe Lolita şi pe Giulio la ruletă, şi m-am îndreptat spre 
biorul lui Ottis. In faţa uşii acestuia se afla un zăplan cu nasul 
cârmit spre stânga. Profesiunea de boxer îi era înscrisă pe chip. 


— 241 — 


— Pe cine căutaţi? 

— Vreau să vorbesc cu patronul. 

— Nu ştiu dacă are să vă poată primi. E foarte ocupat. Pe cine să 
anunţ? 

— Nino Bellocampo, am rostit sec. Simţeam, că încep să-mi pierd 
răbdarea. 

Zăplanul a dispărut în biroul lui Ottis, iar după circa două minute, 
care mi-au părut iritant de lungi, a revenit. 

— Poftiţi înăuntru, m-a invitat, privindu-mă cu o insolenţă greu 
de digerat. 

Mi-am făgăduit să-l concediez de îndată ce voi deveni stăpânul 
„Copacabanei”. Am intrat în birou. Spre surprinderea mea, la masa 
de lucru se afla o mutră nouă. 

— Bună seara. Vreau să stau de vorbă cu Mr. Ottis. Fii bun, te 
rog, şi cheamă-l încoace. 

Insul nici nu s-a deranjat să-mi răspundă la salut. M-a privit de 
sus, ca şi gorila de la uşă. 

— Eu sunt noul director. Aveţi vreo reclamaţie? Am început să 
văd roşu. 

— Este nevoie să-ţi repet?. Pe Mr. Ottis îl vreau. 

— Căutaţi-l atunci la New York. Acolo îl puteţi găsi. 

— Ascultă, tinere, am replicat, nu-mi place să mi se vorbească 
pe tonul ăsta. Dacă vrei, pot să te învăţ să fii mai respectuos. 

A făcut o schimă obraznică. 

— Serios? 

S-a ridicat de pe fotoliul său. Abia atunci am remarcat că, 
asemenea zăplanului de la uşă, avea peste doi metri. 

— Dacă, vreţi să vă lămuresc, am s-o fac şi pe asta, a rostit 
ironic, deşi comportarea dumneavoastră m-ar îndritui să vă poftesc 
afară. 

N-am avut timp să reacţionez, proptindu-i un pumn în bărbie căci 
fraza pe care a rostit-o în continuare m-a lăsat fără glas. 

— Mr. Ottis nu mai este proprietarul „Copacabanei”. Nu sunt 
obligat să vă furnizez numele noului proprietar. Şi fiindcă sunt 
extrem de ocupat, vă rog să... 

Nu l-am mai lăsat să termine. Pumnul meu a ţâşnit ca din 
praştie, ţintindu-i bărbia. Noul director al Copacabanei a făcut o 
voltă de-a-ndăratelea, aterizând dincolo de fotoliu, pe covorul 
pufos. Zgomotul l-a atras şi pe zăplanul de la uşă. 

N-am să uit niciodată lupta aceea scurtă, dar extrem de violentă 


— 242 — 


cu cei doi indivizi. l-am răpus, dar cu preţul unei buze despicate şi a 
doi dinţi din faţă. Când m-am înapoiat în sala de joc, plastronul de 
dantelă al cămăşii mele era mânjit de sânge. Tamponându-mi cu 
batista buza sângerândă, am poftit pe Lolita şi pe Giulio să mă 
urmeze. Lumea din jurul meselor verzi se uita la mine ca lao 
arătare. N 

Turbat de furie, că fusesem jucat, am părăsit „Copacabana”. In 
maşină am explicat pe scurt Lolitei şi fratelui ei, incidentul în care 
participasem. Aveam de gând să dau în aceeaşi noapte un telex 
cifrat lui Louis Valentine spre a-i comunica cele întâmplate şi a-i 
cere instrucţiuni. Evenimentele de la „Copacabana” mă depăşeau. 
Nu puteam trece la represalii înainte de a obţine aprobarea lui Don 
Louis, cu atât mai mult cu cât cunoşteam oroarea lui de o 
publicitate care nu putea decât dăuna „Cosei Nostra”. 

La „Coronas”, unde venisem să mă schimb, mă aştepta o nouă 
surpriză. Funcţionarul de la recepţie, un tinerel pe care nu-l mai 
văzusem până atunci, îmi înmână cheia apartamentului zâmbindu- 
mi cu exagerată politeţe: 

— Mr. Bellocampo, regret că trebuie să vă dau o veste proastă. 
Apartamentele ocupate de dumneavoastră şi de însoțitorii 
dumneavoastră urmează a fi renovate. V-am rămâne recunoscători 
dacă aţi binevoi să părăsiţi hotelul în cursul zilei de mâine. 
Bineînţeles, dumneavoastră veţi fixa ora... 

Cred că dacă tavanul mi s-ar fi prăvălit în creştet, n-aş fi încercat 
o surpriză mai neplăcută. O clipă, am fost ispitit să-i stâlcesc mutra 
cu o directă, dar m-am abținut. Holl-ul era plin de noctambuli. 
Gestul meu ar fi stârnit un scandal cu urmări incalculabile. 

— Procedeul acesta e oarecum, ciudat, am ripostat cu îngheţată 
linişte. Nu mai vorbesc de lipsa lui de eleganţă... 

— Regret, Mr. Bellocampo, a rostit tinerelul cu diplomatică 
amabilitate. Nu am făcut decât să vă transmit dispoziţiunile noii 
direcţii. 

Am înregistrat lovitura. Mi se comunica şi de data asta - şi pe 
cale ocolită - că şi „Coronas” schimbase de stăpân. Eşecul misiunii 
mele la Las Vegas era deplin. 

In aceeaşi noapte am trimis uni telex la Long Island. Am primit 
răspunsul în mai puţin de un sfert de oră. Louis Valentine îmi 
ordona să mă înapoiez cu primul avion la New York. Bineînţeles, 
Lolita şi Giulio aveau să mă însoţească. Prezenţa lor nu mai era 
oportună în Las Vegas. Faţă de noua întorsătură pe care riscau să o 


— 243 — 


ia evenimentele, odraslele lui Louis Valentine trebuiau să dispară 
din Nevada. 

A doua zi de dimineaţă, pe aeroport, am avut umilinţa să aflu din 
gura hamalului ce-mi căra valizele, vestea pe care mafioţii mei nu 
fuseseră în stare să mi-o furnizeze. 

— Se spune că Mr. John Hastings vrea să facă din Las Vegas cel 
mai important centru din această zonă a Statelor Unite. Nu ştiu 
dacă aţi auzit că a cumpărat cinci hoteluri deodată. Fără ca nimeni 
să prindă de veste. Aşa om zic şi eul!... 


— Ai făcut multe greşeli, Don Nino. Şi greşelile se plătesc. 

Schillaci suspină, apoi îşi pleacă încet capul, lăsând bărbia să i se 
proptească în piept. Pare să-l toropească somnul. Stă nemişcat. 
Liniştea lui îmi dă de gândit. E atât de mare contrastul între spaima 
pe care i-o citeam în ochi, între agitația febrilă de acasă şi 
imobilitatea lui de acum, încât încep să mă întreb dacă atunci nu a 
jucat teatru. Schillaci e un vulpoi bătrân. N-ar fi dobândit actuala-i 
poziţie în Mafie dacă n-ar fi dat dovadă de viclenie, de îndrăzneală, 
de sânge rece şi de acea absenţă totală de scrupule, indispensabilă 
unui mafiot care se respectă. 

Luna s-a acoperit de nori. A început iarăşi să plouă. Pe şosea s-a 
făcut mâzgă. Sunt nevoit să micşorez viteza. Nu cred că voi reuşi 
să ajung la Caltanissetta înainte de a se crăpa de ziuă. 

Sunt obosit. Foarte obosit. Mi se închid ochii. Motorul toarce, 
şoseaua se avântă sub roţile maşinii, ploaia cade pe ferestre. 
Monotonia aceasta mă amorţeşte. Imi dau scama că dacă mai 
continui să merg, risc să intru într-un şanţ. 

Opresc în dreptul unei fântâni. Cobor din maşină, mă spăl bine 
pe ochi şi pe ceafă, apoi fac câteva mişcări de înviorare. Ridic faţa 
spre cer şi aspir adânc aerul curat. Picături reci de apă îmi cad pe 
frunte. Am reuşit să izgonesc somnul. 

Mă instalez iarăşi la volan. Las geamul din stânga deschis. 
Schillaci se cutremură, înfiorat de frig, dar nu se plânge. Mă 
priveşte cu coada ochiului. Ce i-o fi trecând acum prin minte lui Don 
Mariano Schillaci? 

Cerul prinde să se lumineze spre răsărit. Norii groşi şi zdrenţuiţi 
sunt de un cenuşiu murdar. Ce minunată a fost vremea ieri! 

Dau drumul la radio. Cad peste ştirile de la prima oră. Se 
vorbeşte despre masacrele de la Calatafini şi Segesta. „Răfuieli 
între bande”, comentează  crainicul. „Poliția îşi continuă 


— 244 — 


cercetările... Arestări iminente... Autorităţile au intrat în posesia 
unor indicii importante”... Vorbăria goală a reporterilor care vor să 
spună ceva, fără să ştie nimic... 

Trecem prin Mussomeli. Şoseaua nu e deloc faimoasă. Nu pot să 
depăşesc optzeci de kilometri pe oră. Schillaci tace ca un peşte. Mă 
studiază, privindu-mă pieziş, pe sub sprâncene. Ce-o fi punând la 
cale? Intrebarea asta trebuia să mi-o pun mai de mult. Dacă 
îndoielile îmi par justificate, nu am decât să fac drumul întors. Aş 
ieşi în şoseaua care coboară spre Agrigento şi de acolo aş lua-o de- 
a lungul coastei sudice a Siciliei, prin Licate, Gela şi Vittoria, spre 
Siracuza. Aş putea să aleg ruta care taie centrul insulei, ieşind 
direct la Messina. 

Oricare din aceste variante m-ar îndepărta de Don Cal6. Şi eu 
trebuie să ajung la Don Cal6. E o idee fixă. 

— La Caltanissetta, Don Cal6 nu e singur, rosteşte Schillaci care 
mi-a desluşit parcă gândurile. 

Refuz să-i răspund. Bătrânul e dezamăgit de lipsa de efect a 
vorbelor lui. 

— Ce te faci dacă Don Cal6 nu pune nici un preţ pe pielea mea? 
revine iarăşi la atac. Dacă Don Carlo mă sacrifică spre a pune mâna 
pe dumneata? Nu te temi că în calitate de ostatec nu reprezint 
mare lucru? 

Afectează o îngrijorare bine jucată. Vrea să-mi sugereze că îl 
înfricoşează perspectiva ciocnirii mele cu Don Cal6, subliniind 
indirect că acesta se află la Caltanissetta. Aluziile lui sunt bine 
calculate. Nu-mi dă răgaz să judec situaţia. Nu vrea să fac drumul 
întors. Nici o grijă! Am să fiu foarte atent. N-am să mă las lovit prin 
surprindere. Sunt pregătit pentru orice eventualitate. Dacă aş da 
înapoi, Don Cal6, Schilllaci şi oamenii lor ar face mare haz pe 
seama mea. M-ar acuza de laşitate. Parcă-l văd pe Don Caló 
săltându-şi burta într-un râset plin de ironie. 

— Când a fost să dea ochii cu mine, s-a dezumflat ca un balon 
găurit. Fricosul! 

Schillaci şi-a atins scopul Merg înainte. Riscurile nu sunt însă 
numai ale mele. Dacă a încercat să mă înșele, îl plâng anticipat. 

Intrăm în Caltanissetta. Când trecem prin Piazza Garibaldi, cerul 
e atât de jos, încât norii se agaţă de clopotniţele Domului. Viale 
Regina Margherita, cu clădirile ei masive şi rare, este pustie. 

— Casa lui Don Franco Albertazzi e afară din oraş, spune Schillaci 
în vreme ce mă dirijează prin oraşul mort. 


— 245 — 


Străbatem o mahala tristă şi ieşim iarăşi la câmp. Casa lui 
Franco Albertazzi stă singuratecă în mijlocul unui peisaj arid, 
opresiv. Pare o cetate în miniatură. Ziduri puternice, jupuite pe 
alocuri de tencuială, ferestre cu grilaje. Un balcon cu parapet 
împodobit cu sculpturi deasupra intrării. O clădire mohorâtă, 
respingătoare ca o temniţă. 

Un bătrân cocoşat deschide porţile de la intrare. Pătrundem într- 
o curte interioară, în care se mai află o maşină. Un Fiat 125 negru. 
Bătrânul ne priveşte cu mirare. Semn bun. Înseamnă că nu eram 
aşteptaţi. 

Desprind cătuşele lui Schillaci de bara de la bord, apoi i le pun 
iarăşi la mâini. Nu-i las libertate în mişcări. Pe lângă pistoalele 
mele, îmi iau o mitralieră şi îmi încarc buzunarele cu muniţie, înfig 
gura mitralierei în şalele lui Schillaci şi îi ordon să coboare. Se 
execută, sub privirile uluite ale bătrânului. 

Sunt surprins că nu văd nici maşinile şi nici oamenii din garda lui 
Don Cal6. 

— Nu văd nici o mişcară. Don Mariano, îi spun. 

— Mă mir şi eu, îmi răspunde. Trebuia să fie aici. Să nu fi 
intervenit vreo complicaţie. Rana de la umăr... poate... Să nu se fi 
înrăutățit. 

— Şi „amicul” de la Roma? 

— Trebuie să sosească în cursul zilei... 

Explicaţiile îmi par trase de păr. 

— Să intrăm în casă, propune Schillaci. Gazda o să ne 
lămurească. 

Traversăm un vestibul, străbatem câteva coridoare pustii şi 
intrăm într-o încăpere cu ferestre înguste. E atât de întunecoasă, 
încât abia disting mobilele din jur. Infig şi mai adânc gura ţevii în 
vertebrele lui Schillacci. 

Dintr-un fotoliu se ridică un ins scheletic, de vreo şaizeci de ani, 
cu şuviţe de păr negru întinse peste chelia lucioasă. Aduce vag cu 
defunctul comedian Toto. 

— Eh, ce-i cu dumneata, Mariano? 

Bătrânul are un glas subţire, de babă şi un debit sacadat. 

— S-a răzgândit Dan Cal6 şi te-a trimis pe tine? Să nu se simtă 
jignit „amicul” de la Roma. 

Don Franco Albertazzi are înfăţişarea tipică a unui bătrân ajuns 
în ultimul grad de ramolisment. 

— Nu văd eu bine? rosteşte piţigăiat. Ce e cu cătuşele alea? Faci 


— 246 — 


antrenament pentru închisoare?... Şi dumnealui cine e? Ţi-ai 
schimbat băieţii?... Ascunde, fiule, tunul ăla, că nu suntem pe 
vremea fasciştilor! 

II poftesc să stea pe o canapea, împreună cu Schillacci. Apoi îi 
leg unul de altul cu cătuşele. 

— Ce mai e şi asta? se miră Albertazzi. La mine în casă? 

— Gura! îl reped. 

— Eh, cine eşti de cutezi să-mi dai porunci? 

Bătrânul servitor stă ca o bufniţă lângă canapea şi mă priveşte 
cu ochi rotunzi. Cred că e sărac cu duhul. Nu-l pierd din ochi. Nu 
vreau să am surprize. 

— Afară de voi mai e cineva în casă? îl întreb pe amfitrion. 

Albertazzi ripostează supărat. 

— Eh, nu vreau să-ţi spun! Ce-o să-mi faci? Am rezistat eu 
torturilor haidamacilor lui Mussolini. Crezi că mă sperii? Am mai 
văzut mucoşi ca tine făcând pe grozavii! 

Enervarea îl face să scape un şuierat. Scena îmi pare comică, 
deşi situaţia în care mă aflu nu e deloc plăcută. Sunt intrigat. La 
sperietoarea asta bătrână vine un „amic de la, Roma” spre a 
negocia cu Don Cal6? Neverosimil! Mă temeam că mi se întinde o 
cursă. Cursa asta pare acum să se materializeze. Simt primejdia în 
aer. Instinctele nu m-au înşelat niciodată. 

Renunţ să mai cer explicaţii celor doi inşi care mă privesc cu 
ostilitate. Deschid una câte una toate uşile care răspund în această 
încăpere. Una din ele face legătura cu un fel de cămară, încărcată 
cu mobile. Are o singură ferestruică zăbrelită, plasată aproape de 
tavan. Aici am să-i închid pe cei trei, apoi am să cercetez casa din 
pod până în pivniţă. 

Imi pun planul în aplicare. Trioul mi-a ghicit intenţiile. Slabi şi 
cocârjaţi ca nişte bâtlani jumuliţi de pene, intră - la porunca mea - 
în cămara cu mobile vechi. li încui de două ori pe dinafară, iau 
cheia în buzunar şi plec în explorare. 

Cu mitraliera în poziţie de tragere, trec din cameră în cameră. 
Casa e realmente goală. In bucătărie arde focul, într-un ibric fierbe 
cafea. A ajuns pe fund şi răspândeşte un miros pătrunzător de ars. 
les în curtea interioară. Are două porţi. Una - cea dinspre sud - răs- 
punde în şosea. Cealaltă - orientată spre nord - face comunicaţie 
cu un drum de ţară, care se pierde în depărtare. O ramură a acestui 
drum ocoleşte casa şi iese de asemenea în şoseaua principală. 

Inchid porţile şi le zăvorăsc. Mă întorc la trioul de bătrâni şi îi 


— 247 — 


scot din cămară. Îi poftesc să se aşeze iarăşi pe canapea. 

Schillaci e calm. Albertazzi se tot uită la ceasul de bronz de pe 
masa lui de lucru. Din când în când trage cu urechea spre 
fereastră. Bătrânii îmi pregătesc ceva. |n ochii lui Albertazzi 
desluşesc un licăr de ironie foarte lucidă. Omul ăsta cu mutră de 
clovn nu este atât de ramolit pe cât pare. 

Aud de afară zgomot de motoare. Dintr-un salt, sunt la fereastră. 
Trei automobile prăpădite apar pe şosea, în dreptul casei. Coboară 
nişte tipi cu şepci adâncite pe ochi, îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi 
cu puşti retezate şi cu mitraliere. Se adună şi fac un mic 
conciliabul. 

Am înţeles. De cursa de care m-am temut n-am scăpat. M-am 
dat singur pe mâna duşmanilor mei. Întâlnirea lui Don Caló cu 
„amicul” de la Roma n-a fost decât o poveste. Schillaci nu a urmărit 
decât să mă atragă în casa asta. Şi a reuşit. Totuşi, situaţia mea nu 
e atât de disperată pe cât s-ar crede. li am pe Schillaci şi pe Alber- 
tazzi ostateci. Bănuiesc că şi Albertazzi e un personaj influent. 

Deodată îi aud glasul. Un glas ferm, care nu mai tremură. 

— Ei tinere, nu crezi că ar fi mai bine să te predai? întorc capul 
spre el. 

— Aţi lucrat abil. 

— Imi pare bine că recunoşti, răspunde Albertazzi. Te sfătuiesc 
să desfaci cătuşele astea. Mă jenează. 

— Bag de seamă că v-am subestimat, le spun. Cum ai făcut, Don 
Mariano, să-ţi anunţi prietenul? 

Schillaci răspunde cu afectată modestie. 

— Eh, metode prăfuite. Nimic senzaţional. Bătrâna mea 
servitoare s-a uitat prin gaura cheii şi a auzit toată conversaţia 
noastră. Restul... cred că l-ai înţeles... Ai intrat singur în gura 
lupului. Ce-şi face omul cu mâna lui... 

— Uiţi un lucru, Don Mariano, îi răspund. Dumneata şi cu amicul 
dumitale sunteţi încă în mâna mea. Cu un atu atât de puternic la 
dispoziţie, numai un prost ar pierde partida. Cum vă închipuiţi că aş 
ceda fără luptă? lar dacă n-aş mai avea şanse de scăpare credeţi 
că aţi mai scăpa voi cu viaţă? Inainte de a-mi zbura creierii, vă 
expediez pe voi în paradis, ca să-mi anunţaţi sosirea. 

— Eşti un adversar primejdios! exclamă Albertazzi în batjocură. 

— Don Nino nu glumeşte, intervine Schillaci, suspinând. 

Ni se adresează împăciuitor: p 

— Mă tem că de data asta partida se va încheia cu o remiză. |ţi 


— 248 — 


fac o propunere. Îţi îngădui şă pleci. 

— Câtă mărinimie! Şi cum vei proceda? N 

Dau poruncă oamenilor să te lase să treci. Iți pun maşina mea la 
dispoziţie. 

— Propunerea îmi surâde, îi răspund. 

Deschid fereastra. Am observat un om care se apropie de 
intrarea casei. Trag o salvă de avertisment la picioarele lui. Sare în 
aer ca un iepure apoi se îndepărtează în fugă, adăpostindu-se după 
o maşină. 

— Oamenii dumitale sunt cam nărăvaşi, Don Franco, îi vorbesc 
lui Albertazzi. 

— Lasă-mă să le vorbesc, propune Schillaci. Să aranjez lucrurile. 

— Poftim, îi zic. 

— Nu ne scoţi cătuşele? 

— V-aţi săturat să fiţi fraţi siamezi? îi întreb. 

— Cum doreşti, Don Nino. 

Trăgându-l după el pe Albertazzi, Schillaci ajunge la fereastră. De 
sus, le strigă oamenilor. 

— II lăsaţi pe Don Nino Bellocampo să treacă nevătămat. Asta e 
porunca mea. Aţi înţeles? 

— Inţeles, se aude de jos un glas. 

— Toată lumea a înţeles? 

— Toată, repetă mai multe voci în cor. 

— Don Nino va folosi automobilul meu, un Fiat 135 negru. 

Schillaci se întoarce spre mine. 

— Ai drumul liber, Don Nino. 

— Mulţumesc, Don Mariano. Sper că mă veţi conduce până jos. 

— Este neapărat necesar? 

— Prefer să fiu însoţit până la maşină. 

Împreună cu Albertazzi şi cu bătrânul servitor, mă procedează 
până în curtea interioară. Ţinându-i sub ameninţarea mitralierei, 
deschid porţile larg. Descui apoi cătuşele. Albertazzi îşi degajează 
mâna şi începe să-şi frece încheietura amorţită. Schillaci e 
impasibil. 

— Treci, te rog, la volanul maşinii dumitale, Don Mariano, îl 
poftesc politicos. 

Schillaci tresare. 

— Nu înţeleg! 

— Să-ţi explic! Dumneata ai să ieşi cu prima maşină. Ca să-mi 
deschizi drumul. Eu te urmez cu a doua maşină. 


— 249 — 


— Nu mă întrebi şi pe mine dacă sunt de acord să-mi iei maşina? 
mă întrebă cu impertinenţă Albertazzi. 

— Nu te întreb, ripostez tăios. 

Albertazzi nu mai insistă. Schilacci în schimb e palid. 

— Să-mi anunţ oamenii că vor trece două maşini. Imi spune. 
Altfel riscăm să-i derutăm. 

— Nu-i nimic. 

— N-a fost vorba aşa, Don Nino, 

— Urcă-te în maşină, îi poruncesc. 

Intăresc vorbele, ameninţându-l cu mitraliera. Descumpănit mă 
priveşte în ochi. Işi dă seama că nu mă joc. Ştie că dacă nu-mi va 
executa ordinul, nu va mai apuca viu minutul următor. Crispat, se 
urcă la volan. 

— Dă-i drumul, rostesc cu duritate. 

Fiatul porneşte, se angajează pe sub portalul sudic şi se 
îndreaptă cu viteză spre şosea. Rafale de mitralieră îl întâmpină. 
Maşina virează brusc, apoi capotează. Rafalele continuă să o 
potopească, găurind-o ca pe un ciur. Mi-l închipui pe Schillaci 
zvârcolindu-se spasmodic înăuntru sub impactul gloanţelor. Bietul 
Don Mariano Schillaci! A căzut în propriul său laţ. 

Râd sardonic şi mă întorc spre Albertazzi. Bătrânul prieten al lui 
Schillacci s-a făcut pământiu. 

— Acum plecăm şi noi, îi spun. Cu maşina dumitale, Don Franco. 
Sus! 

Se execută fără să crâcnească. De data asta spaima lui nu mai 
este trucată. Işi dă seama,că pentru el nu mai există scăpare, decât 
dacă va juca aşa cum îi cer. Ne instalăm în Fiatul 125. Demarez cu 
maximum de viteză. Mă angajez prin portalul nordic, ocolesc casa 
şi ies în şosea. Zăresc prin retrovizor Fiatul 130 răsturnat şi oameni 
în jur, apoi îi pierd din vedere. 

Nu mi-e teamă că se vor lua după noi. Maşinile lor arhaice nu s- 
ar putea ţine după Fiatul acesta de ultimul tip, nervos şi rapid ca o 
gazelă. Pericolul vine din altă parte. După ce vor constata că l-au 
curăţat în locul meu pe Schillaci, vor da alarma. După moartea 
omului său de încredere, Don Caló se va năpusti asupra mea cu 
furie sporită. Işi va mobiliza toate forţele spre a mă suprima cât mai 
repede. Contraofensiva mea îl va pune pe gânduri. Se va teme că 
ar putea împărtăşi soarta lui Schillaci. 

Albertazzi stă pe banchetă, lângă mine şi îşi frământă nervos 
mâinile. Nu i-am pus cătuşele. Nici nu este necesar. Omul ăsta nu e 


— 250 — 


pe măsura lui Schillaci. Nu va ridica mâna asupra mea. Îşi dă 
seama că n-ar avea nici o şansă să mă răpună. Ar putea de pildă să 
pună mâna pe volan. Faţă de viteza cu care circulăm, o cât de mică 
răsucire necontrolată a volanului spre dreapta sau spre stânga ne- 
ar arunca în şanţ. Dar Albertazzi nu e la vârsta eroismelor. Bătrânii 
se cramponează cu disperare de viaţă. Poate fiindcă o simt cum le 
scapă zilnic printre degete. Tinerii ştiu că vor muri, dar nu le vine să 
creadă că şi lor li se va întâmpla aşa ceva vreodată. Sfârşitul se 
estompează pentru ei într-o negură pierdută în depărtări practic 
intangibile. 

Moartea lui Mariano Schillaci m-a umplut de scârbă. După acest 
ultim succes ar fi fost firesc să mă scald într-o mare de euforie. Incă 
o dată am fost mai tare decât Mafia. Cu toate astea simt o 
nemărginită greață. Greaţă faţă de Schillaci, de Don Caló, de 
„Onorata Familie”, de zvârcolelile ei spre a-şi păstra o putere pe 
care este pe punctul de a o pierde, greață faţă de mine, faţă de 
viaţa pe care o duc. 

Mă uit cu coada ochiului la Albertazzi. Colţul buzelor îi tresare 
într-un tic nervos pe care nu şi-l poate stăpâni, aşa cum nu-şi poate 
stăpâni nici tremurul mâinilor. Şi-a pierdut toată îndrăzneala afişată 
la el acasă. Acum nu mai joacă teatru. Se întreabă, desigur, cât îi 
mai va fi dat să trăiască. 

Frânez. Maşina se opreşte atât de brusc, încât Albertazzi, împins 
de inerție, se izbeşte cu fruntea de bordul maşinii. Pielea i-a pleznit 
aproape de tâmpla stângă şi sângele a început să-i curgă în două 
fire sinuoase până la minusculul gard viu al sprâncenei stâng. Işi 
duce instinctiv mâna la frunte, apoi îşi priveşte degetele mânijite de 
sânge. Un gest firesc pe care-l fac mai toţi răniții. 

— Am să mă infectez, rosteşte aproape fără voie. 

Imi vine să râd. Moartea îi pluteşte deasupra capului, şi el se 
gândeşte că are să i se infecteze zgârietura. Ciudate fiinţe mai sunt 
şi oamenii! 

— N-ai nişte spirt? mă întreabă. 

— N-am. Coboară! Ai să te duci pe jos până la Canicatti. Nu mai 
e mult până acolo. Ai să găseşti o farmacie. 

Fruntea i se încreţeşte, chinuită de o întrebare care nu-şi găseşte 
explicaţia. 

— Mă laşi să cobor? 

— Da. 

O expresie de neîncredere îi apare în ochi. 


— 251 — 


— Mă laşi să cobor, apoi ai să tragi în mine. Cunosc procedeul. 

— Dacă aş vrea să te curăţ, aş putea s-o fac şi aici, în maşină. 
Crezi că mă tem să nu pătez de sânge pernele banchetei? 

— Nu cobor! rosteşte cu o încăpățânare senilă. 

II înspăimântă perspectiva morţii. Frica îi dă curajul să mă 
înfrunte. 

— Bătrân caraghios! rostesc eu, deschizând portiera din partea 
lui. Îl apuc de umăr, şi îl împing fără menajamente afară din 
maşină. 

Când se vede pe asfalt, în ploaie, se uită la cer, la pă-mânt, apoi 
la mine. Groaza i-a rotunjit ochii. Aşteaptă să scot un pistol şi să-l 
trăsnesc între ochi. 

Nu ştiu ce mă face să prelungesc această aşteptare. Cred că 
Albertazzi îşi trăieşte cele mai cumplite clipe din viaţa lui. Refuză să 
creadă că i-aş putea da libertatea. Fiindcă el, în condiţii similare, nu 
mi-ar fi dat-o. N 

Demarez. Maşina porneşte încet. L-am lăsat singur cu ploaia. Il 
privesc prin oglinda retrovizoare. Stă în picioare, înlemnit, şi se uită 
după maşină. Ce s-o fi petrecând acum în capul lui? 

l-am dat drumul fiindcă prezenţa lui m-ar fi stingherit. Franco 
Albertazzi, ostatec, nu mi-ar fi fost de nici un folos. Don Caló nici nu 
s-ar fi gândit să pună viaţa bătrânului în cumpănă cu a mea. Cred 
că la ora asta Don Cal6 ar fi în stare să sacrifice o sută de mafioţi - 
în cap cu Franco Albertazzi - numai să pună mâna pe mine. 

Am ajuns în Enna. De aici şoseaua se desparte în două. Ramura 
din stânga duce prin Agira, Regaibuto, Adrano şi Paterno, spre 
Catania. Cea din dreapta sfârşeşte tot la Catania, dar străbate o 
regiune mai puţin populată, în care probabilitatea unor întâlniri 
nedorite ar fi minimă. 

Este, oarecum ciudat că în momentele astea de tensiune îmi vin 
în minte astfel de nimicuri. Mi s-a mai întâmplat însă de multe ori. 
Creierul caută o diversiune, spre a se elibera pentru câteva clipe de 
povara gândurilor negre. Are nevoie din când în când de o vacanţă. 
Vacanţa s-a încheiat, căci imaginea lui Don Cal6 îmi apare brusc în 
faţa ochilor. 

incercarea mea ratată de a-l ucide, soldată că moartea lui 
Schillaci, nu reprezintă totuşi o înfrângere. Am provocat lichidarea 
unui om care m-a deservit sistematic în ultimii ani. La hotărârea lui 
Don Cal6 şi a tribunalului „Onoratei Familii” de a mă condamna la 
moarte, Schillaci şi-a adus desigur o serioasă contribuţie. Regret un 


— 252 — 


singur lucru. Sfârşitul lui a fost atât de năprasnic şi de rapid, încât 
nu a avut timp să regrete greşelile trecutului. A pierit secerat de 
gloanţele destinate mie. Cred totuşi că în scurta lui călătorie cu 
maşina de la portalul casei lui Albertazzi şi până la şosea, l-a 
sugrumat spaima. Ştia că mafioţii primiseră instrucţiuni să tragă 
asupra mea şi că acum soarta se întorsese împotriva lui. A sperat 
poate să se facă recunoscut şi să împiedice cu un semn 
declanşarea focului. Ploaia, vremea închisă nu le-au permis însă 
oamenilor, ascunşi după automobilele lor vetuste, să-i desluşească 
trăsăturile. Au fost siguri că la volanul Fiatului se afla Nino 
Bellocampo, care trebuia ucis cu orice preţ. Au tras. Au tras cu 
îndârjire rafale de mitraliere. Ce senzaţie a încercat oare Schillaci 
când l-au potopit plumbii?... Inşelăciunea nu i-a servit. 

Cum să dau de Don Cal6? De la cine să mă informez? Lupta 
dintre mine şi Don Cal6 a luat acum aspectul unei probe contra 
cronometru - dacă mi-e permis să folosesc acest termen tehnic. 
Izbânda este a aceluia care va acţiona mai repede. Sunt sigur că la 
ora asta Don Caló ştie că am trecut la contraofensivă. Moartea 
majordomului şi a lui Mariano Schillaci nu l-au lăsat indiferent. A 
avut norocul să nu se afle acasă, când am reuşit să pătrund în 
locuinţa sa. A avut a doua oară noroc, când m-am lăsat înşelat de 
Schillaci. Il va avea şi a treia oară? 

In acţiunea pe care a pornit-o împotriva mea este ajutat de toate 
forţele de represiune ale „Onoratei Familii Eu sunt singur. Pe de o 
parte, această împrejurare mă serveşte. Pare paradoxal, dar asta e 
realitatea. Mă pot deplasa cu rapiditate, scăpându-le relativ uşor de 
sub supraveghere. Aplic principiile războiului de guerillă, lovind 
acolo unde duşmanul nu se aşteaptă şi dispărând îndată după 
executarea acţiunii. Dacă aş avea zece oameni hotărâți, care să 
lucreze concertat în mai multe puncte ale insulei, aş termina 
repede cu Don Caló. 

Mă fulgeră o idee. Soluţiile simple sunt cele mai bune. Şi eu nu 
am ales soluţia cea mai simplă când am dat buzna peste Schillaci. 
Trebuia să fi telefonat la locuinţa lui Don Cal6. Poate că încercarea 
n-ar fi dat greş. Am să folosesc un telefon interurban automat, 
astfel ca telefonista să nu-l poată anunţa că este cerut dintr-o 
localitate anume. Şi am să mă folosesc de numele unui „amic” din 
Roma. Don Cal6 vă răspunde personal, sau în cazul lipsei sale, mi 
se va spune unde să-l găsesc. Are destui secretari care răspund la 
telefon în locul lui. 


— 253 — 


Dar pentru asta trebuie să ajung la Catania sau la Messina. În 
zona de est a insulei, Mafia are rădăcini mai puţin adânci. In oraşele 
de pe coasta răsăriteană mă voi putea mişca mai liber. Păcat că nu 
ştiu să mă deghizez. Nici ochelarii negri nu-i mai pot folosi. Pe 
vremea asta întunecată, ochelarii de soare ar atrage atenţia. Dacă 
m-aş fi aflat în America, aş fi apelat la serviciile unui chirurg es- 
tetician, care mi-ar fi schimbat fizionomia. Aici, în Sicilia, o 
asemenea soluţie e de domeniul fanteziei. 

Poate că în această ultimă fază a luptei dintre mine şi Don Cal6, 
hazardul va fi de partea mea. Este adevărat că în ultimii ani, 
norocul m-a părăsit. Mi-a mers tot mai rău. Nu a fost o prăbuşire 
bruscă, ci o rostogolire, lentă, cu întreruperi. Cea mai teribilă 
lovitură am suferit-o însă prin pierderea lui Louis Valentine, omul 
care voia să mă ridice pe culmile puterii... 


Mă aflam la Acapulco, faimoasa staţiune balneară de pe coasta 
de vest a Mexicului, când am aflat de dispariţia lui Louis Valentine. 
Părăsise clădirea în care erau instalate birourile sale din New York 
şi plecase pe jos spre hotelul Piaza, unde avea o întâlnire cu un 
prieten al său. N-a mai ajuns însă niciodată la destinaţie. S-a topit 
pur şi simplu în aer. Din clipa în care a ieşit în stradă, după cea 
oferit portarului o havană - cum îi era obiceiul - nimeni nu l-a mai 
văzut. 

Cum era şi firesc, volatilizarea asta a făcut mare senzaţie. 
Membrii „Cosei Nostra” - mari şi mici - au intrat în fierbere. Şi 
poliţia s-a amestecat, deschizând ample cercetări, care n-au dus 
însă la nici un rezultat. 

Indată ce mi s-a adus la cunoştinţă dispariţia lui Louis Valentine, 
m-am urcat în primul avion cu destinaţia New York. În vreme ce 
avionul survola munţii sălbatici ai Mexicului, am avut tot timpul să 
reflectez asupra noii situaţii create prin intempestiva ieşire din 
scenă a protectorului meu. Era evident că mă aşteptau încercări 
grele. Louis Valentine avea mulţi duşmani, care nu văzuseră cu 
ochi buni rapida mea ascensiune. În ultima vreme, Louis Valentine 
suferise o serie de înfrângeri care-i ştirbiseră serios autoritatea. 

In anii douăzeci, anii prohibiţiei şi ai charlestonului, Al Capone 
părea de neînvins. Chicago se afla la picioarele lui. Poliţişti şi 
oameni politici veroşi îi acceptau subsidiile. Un singur om, agentul 
federal Eliot Ness, a reuşit să-l doboare, realizând un tur de forţă pe 
care nimeni nu l-ar fi socotit posibil. Cu o tenacitate de bull-dog a 


— 254 — 


săpat prima breşă în citadela aparent inexpugnabilă a lui Capone. 
Pe urmele lui au dat năvală agenţii fiscului. Intr-un timp record, 
marele Al Capone, invincibilul Al Capone, a fost doborât de pe 
piedestalul său şi târât într-o celulă cu ferestre zăbrelite din 
închisoarea Alcatraz. 

Louis Valentine retrăise peripeţiile care precedaseră dezastrul lui 
Capone. Doi oameni se ţinuseră de capul lui, exasperându-l cu 
atacurile lor repetate şi din ce în ce mai puternice. Primul era 
Mariano Rambella, din Narcotic Bureau, iar al doilea - Giorgio 
Schiarelli, inspector-şef în Interpol. Ca şi „Incoruptibilii” din 
detaşamentul lui Ness, Rambella şi Schiarelli rezistaseră tuturor 
încercărilor lui Louis Valentine de a-i mitui. Căpeteniile „Cosei 
Nostra” intraseră în panică. Rambella şi Schiarelli contribuiseră 
hotărâtor la distrugerea plantațiilor de mac din jungla braziliană şi 
a celor de marijuana din Mexic. Tot ei, în colaborare cu poliţia şi 
funcţionarii de vamă americani, strangulaseră în mare măsură 
importul de stupefiante în Statele Unite, dezorganizând reţeaua de 
traficanţi de droguri dirijată de „Cosa Nostra”. Tone de marijuana şi 
de heroină fuseseră depistate, capturate şi distruse de autorităţi. 
Mafia înregistrase pierderi uriaşe. După ce mijloacele de corupţie se 
dovediseră  ineficace, câteva căpetenii ale  „Cosei Nostra” 
propuseseră suprimarea primejdioşilor adversari. Louis Valentine se 
împotrivea acestei măsuri extreme. 

— Opinia publică este şi aşa destul de înverşunată împotriva 
noastră. Asasinarea lui Rambella şi a lui Schiarelli - dacă ar reuşi - 
ar stârni o indignare generală, care s-ar traduce prin noi măsuri 
luate împotriva noastră. 

Louis Valentine, care în tinereţe mânuise cu dezinvoltură pistolul 
şi mitraliera, exterminându-şi fără ezitare duşmanii, prefera acum 
mijloace de luptă mai puţin spectaculoase, dar - credea el - mai 
eficace şi mai potrivite vremurilor actuale. 

Tactica lui Louis Valentine nu fusese în cele din urmă adoptată 
de corifeii „Cosei Nostra”. Dar duşmanii săi din sânul Mafiei nu 
dezarmaseră. Dispariţia lui Louisi Valentine era evident opera 
acestora. Cine ar fi putut însă dovedi acest lucru? 

La New York am fost întâmpinat pe aeroport de Lolita, de Giulio 
şi de cei doi secretari personali ai lui Louis Valentine. Lolita avea 
ochii plânşi. Paloarea îi sporea frumuseţea. Giulio era pierit. Abia 
mai putea vorbi. M-au poftit să mă stabilesc provizoriu în vila lor de 
la Long Island. La New York viaţa mea ar fi primejduită. După 


— 255 — 


dispariţia lui Louis Valentine, vechile răfuieli - ţinute până atunci în 
frâu - răbufniseră cu violenţă. Camillo Magnani, şeful reţelei de 
traficanţi de stupefiante din New York, şi Jo Frankfurter, unul din 
corifeii organizaţiei care se ocupa cu loteriile clandestine din zona 
de Est a Statelor Unite, fuseseră împuşcaţi în ultimele douăzeci şi 
patru de ore. Şi Magnani, şi Frankfurter erau oamenii lui Don Louis. 
Era de presupus că şi alţi partizani ai fostului şef al Mafiei 
americane le vor împărtăşi soarta. 

— Cu câteva zile înainte de dispariţie, Mr. Valentine a avut un 
conciliabul cu un grup de căpetenii, mi-a explicat Ed Fox, primul 
său secretar. Cu acest prilej a pus pe tapet chestiunea unei 
eventuale succesiuni. Cred că Mr. Valentine bănuia că zilele îi sunt 
primejduite. Voia să evite luptele intestine, inerente unui interegn. 
După discuţii lungi, numele dumneavoastră a fost reţinut de toţi cei 
prezenţi. Dacă socotiți necesar, Mr. Bellocampo, îi putem convoca 
neîntârziat la vilă. Trebuie să lucrăm rapid. Să nu le dăm timp celor 
ostili nouă să impună alt candidat. 

Ce simplu ar fi fost dacă Louis Valentine ar fi reuşit să 
definitiveze - înainte de a muri - desemnarea mea ca succesor la 
conducerea Mafiei. Şansele mele de reuşită erau acum mult mai 
reduse. Trecusem pe lângă noroc. 

Consiliul căpeteniilor cuprindea şapte persoane. Tony Fontana, 
Francesco  Scaparone, Bug Weintraub, Riky Moran, Tobey 
Warbrouk, Aurelio Bassola şi Jim Marchessi. Toţi îşi câştigaseră 
gloria, activând în domenii mai mult sau mai puţin înrudite: 
proxenetismul,  stupefiantele, pariurile, tripourile clandestine, 
controlul sindicatelor, spargerile de bănci, răpirile şi alte operaţii 
mai mărunte dar tot atât de profitabile. In ultimii ani Louis 
Valentine reuşise să imprime activităţii organizaţiei pecetea unei 
onorabilităţi de faţadă. Violenţele, crimele, acţiunile brutale, în 
conflict strigător cu legea, erau pe cât posibil evitate. Acum se 
lucra după metode ştiinţifice. Oamenii Mafiei pătrundeau treptat în 
întreprinderi şi în instituţii, asigurându-şi un control ocult asupra 
pârghiilor de comandă. Corupţia rămânea cea mai eficace armă. 
Corupţia face mai puţin zgomot decât mitralierele şi rezultatele 
obţinute sunt infinit superioare, 

Fontana şi Scaparone erau partizanii lui Louis Valentine. Nu 
fuseseră potrivnici desemnării mele ca succesor al lui Don Louis, 
fiindcă şi-ar fi păstrat şi sporit toate avantajele şi privilegiile 
obţinute graţie lui. Weintraub, Bassola şi Marchessi erau neutri. 


— 256 — 


Moran şi Warbrouk se socoteau îndreptăţiţi să preia - fiecare în 
parte - conducerea Mafiei. Moran era partizanul metodelor 
ştiinţifice, Warbrouk - al mijloacelor dure, violente. Argumentele lui 
nu păreau lipsite de temei. In ultimii ani se ridicaseră câteva bande 
independente, care începuseră să concureze făţiş Mafia. Fiindcă nu 
mai aveau a se teme de un război deschis - cunoşteau principiile lui 
Louis Valentine - acționau cu tot mai multă îndrăzneală, acaparând 
domenii care într-o vreme fuseseră apanajul exclusiv al „Cosei 
Nostra”. Traficul de stupefiante nu mai era de multă vreme un 
monopol al Mafiei. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu pariurile ilicite şi 
cu tripourile clandestine. 

A doua zi după sosirea mea la New York, am avut o întrevedere 
cu Fontana şi cu Scaparone. Traiul bun şi calmul birourilor 
somptuoase făcuseră din ei nişte indivizi durdulii, comozi, cu 
tabieturi de pensionari. Amândoi s-au declarat dispuşi să-mi susţină 
candidatura, dar îi timora opoziţia violentă a lui Warbrouk, care - 
credeau ei - n-ar fi fost străin de lichidarea lui Camillo Magnani şi a 
lui Jo Frankfurter. Erau de acord că organizaţia trebuia să-şi aleagă 
neîntârziat un şef, căci altfel risca să se fărâmiţeze într-o 
ciupercărie de bande mărunte, aşa cum fusese situaţia înainte de 
constituirea marelui sindicat al crimei, din iniţiativa lui Johnny 
Torrio. Erau categoric împotriva înscăunării lui Warbrouk la 
conducerea Mafiei. Mă preferau pe mine oricărui alt candidat, 
deoarece eram omul lui Louis Valentine şi pe deasupra aveam 
frumoase state de serviciu. 

Neutrii, în cap cu Weintraub, înclinau spre o conducere colectivă. 
Şi ei se temeau de excesele lui Warbrouk. 

Scaparone şi Weintraub - purtătorii de cuvânt ai celor două 
grupuri ostile lui Warbrouk - au luat iniţiativa convocării unei 
reuniuni secrete a căpeteniilor Mafiei, care să găsească o soluţie 
viabilă, acum după dispariţia lui Louis Valentine. După lungi 
negocieri, au ajuns la concluzia ca discuţiile să aibă loc la Phoenix, 
în Arizona. Era un teren neutru, care convenea tuturor părţilor în 
cauză. La această reuniune aveau să participe şi alte personaje de 
seamă din sânul „Cosei Nostra”. 

Pentru a-mi întări şi mai mult poziţia, Fontana, Scaparone şi Ed 
Fox m-au sfătuit să mă însor cu Lolita. In calitatea mea de ginere al 
răposatului Louis Valentine, aş fi putut vorbi cu autoritate sporită. 

Eram logodit cu Lolita de aproape doi ani. Nu ne căsătorisem 
încă fiindcă era minoră. Acest impediment nu mai exista. Cu o 


— 257 — 


săptămână înainte de dispariţia lui Louis Valentine, Lolita împlinise 
optsprezece ani. 

Mrs. Valentine cât şi răposatul ei soţ îşi exprimaseră adeseori 
dorinţa ca nunta fiicei lor să se desfăşoare într-o atmosferă de fast 
principar. Italienii au mania să îmbrace într-o pompă şi într-o 
strălucire cât mai mari ceremoniile nupţiale şi mortuare. Mrs. 
Valentine a stăruit să mă mut definitiv în vila de la Long Island. 
Ţinea să aibă în preajma ei şi a copiilor un om de nădejde, care să-i 
ferească de surprize neplăcute. 

Puteam să fac acest pas cu atât mai vârtos cu cât în cursul 
anului precedent întreprinsesem o lungă călătorie în Europa, 
împreună cu Lolita şi cu fratele ei. Vizitasem cu acest prilej Franţa, 
Anglia, Germania Federală, Spania şi Italia. In Sicilia, pământul de 
baştină al lui Louis Valentine, stătusem aproape două luni. 
Cutreierasem insula în lung şi în lat, uimind lumea cu un Ford 
„Schelby-Cobra” cu număr american. Şederea mea în vila din Long 
Island nu putea trezi deci comentarii răuvoitoare la adresa Lolitei. 

Mrs. Valentine, Lolita şi Giulio mă împuterniciseră să mă ocup de 
administrarea bunurilor lui Louis Valentine. 

In „Cosa Nostra” situaţia mea era bizară. Deşi nu aveam o 
responsabilitate precisă, mă bucurăm încă de un oarecare 
prestigiu, datorită faptului că fusesem atâta vreme mâna dreaptă a 
lui Don Louis. Mi se încredinţaseră numeroase misiuni, dar după 
insuccesul de la Las Vegas, Louise Valentine preferase să mă ţină 
în rezervă. Bunele lui intenţii se întorceau acum împotriva mea. 
Neavând un loc precis în spaţiu, nu prinsesem rădăcini, nu îmi 
creasem un suport, o organizaţie proprie, pe care să o pot folosi în 
lupta pentru putere. Nu-mi rămânea decât să le manevrez pe unele 
căpetenii ale Mafiei împotriva celorlalte - joc de basculă cu puţine 
şanse de izbândă, dacă nu dispui şi de o forţă reală, care să te 
impună în cazul că manevrele de culise dau greş. 

Consfătuirea de la Phoenix fusese fixată la sfârşitul lui aprilie. Cu 
două săptămâni înainte, trebuia să aibă loc nunta. Ne aflam la 
începutul lui martie. Imi făceam socoteala că în viitoarele patruzeci 
de zile voi avea destul timp să trag sforile, astfel ca la Phoenix să- 
mi consolidez situaţia. 

Warbrouk, un vulpoi isteţ şi viclean, şi-a dat seama că timpul 
lucra în favoarea mea. Ca să preîntâmpine o manevră care l-ar fi 
putut dezavantaja, a trimis un ultimatum consiliului căpeteniilor, 
pretinzând imediata convocare a consfătuirii. In caz contrar, se va 


— 258 — 


retrage din organizaţie o dată cu Riky Moran. 

Impanicaţi, dornici să evite o sciziune care ar fi slăbit forţele 
organizaţiei, ceilalţi şefi mafioţi au acceptat formula lui Warbrouk. 
In ultima duminică a lunii martie, a rămas să ne întâlnim la 
Phoenix. Nu-mi plăcea cum evoluau lucrurile, dar nu mă puteam 
împotrivi. 

Mi-am luat rămas bun de la Lolita, de la Giulio şi de la Mrs. 
Valentine, şi în aceeaşi dimineaţă am plecat la drum. Dacă aş fi fost 
într-o stare de spirit mai puţin agitată, aş fi gustat din plin călătoria 
cu avionul de la New York la Phoenix. Am părăsit în plină iarnă 
coasta Atlanticului, ca peste câteva ore să survolez deserturile arse 
de soare ale Arizonei. Am aterizat la Phoenix aproape de ora 
prânzului. La aeroport mă aştepta Scaparone. Era îngrijorat. 
Frământările actuale din sânul Mafiei americane nu-i prevesteau 
nimic bun. Era convins că Warbrouk va încerca să dea o lovitură, 
înscăunându-se cu forţa şef al „Cosei Nostra”. 

Reuniunea urma să aibă loc în casa unui mafiot de seamă din 
Arizona, Dicky Ralston, cunoscut pentru politica de echilibru pe 
care se străduise s-o păstreze în sânul organizaţiei. Vila, imensă şi 
foarte luxoasă, fusese construită pe Desert Cove Avenue, în 
apropiere de Paradise Park. Când am sosit la destinaţie, 
majoritatea corifeilor convocați la consfătuire sosiseră deja. Ne 
aştepta un adevărat banchet, cu multă şampanie, menită să dez- 
gheţe atmosfera şi să creeze o ambianţă de înţelegere şi armonie. 
In faţa vilei erau parcate tot felul de maşini, unele mai luxoase 
decât celelalte. Toţi mafioţii sosiți la consfătuire ţinuseră să se 
prezinte cât mai bine. Se spune că nevasta şi maşina sunt firma 
bărbatului. Soţiile nu erau de faţă, dar automobilele demonstrau 
din plin opulenţa proprietarilor. 

In timp ce ne aflam la masă şi ascultam un toast al gazdei în 
cinstea oaspeţilor, a pătruns în sufragerie un tânăr care făcea de 
pază în faţa casei. Congestionat la faţă, a rostit gâtuit de emoție; 

— Poliţia! Casa este înconjurată de poliţie! 

Stupoarea şi panica iscată printre căpetenii este imposibil de 
descris. Până şi cei mai bătăioşi renunţaseră la atitudinea lor de 
bravadă. Se priveau uluiţi, întrebându-se cine i-a trădat. In ceea ce 
mă priveşte, nu-mi pierdusem firea. Activitatea mea în Statele 
Unite fusese destul de redusă. Mă uitam cu dispreţ la aceşti tipi 
cuprinşi de spaimă, care alergau de colo până colo ca şoarecii 
prinşi în cursă. 


— 259 — 


Uşa sufrageriei s-a deschis deodată şi în încăpere a irupt un 
mare număr de poliţişti în uniformă şi agenţi în costume civile. Am 
remarcat în primele rânduri pe Mariano Rambella, a cărui fotografie 
o văzusem în ziare în legătură cu acţiunea lui de stârpire a 
traficului de stupefiante. 

— Frumoasă colecţie de prieteni, Ralston, s-a adresat gazdei un 
căpitan de poliţie. Toată grangurimea crimei organizate. De data 
asta ţi s-a înfundat. Sunt curios să văd cum ai să explici prezenţa 
acestor indivizi în casa dumitale. 

— N-am de gând să vorbesc decât în prezenţa avocatului meu, a 
rostit Ralston cu forţată demnitate. Inainte de toate, ţin să 
protestez faţă de această violare a drepturilor cele mai elementare. 
N-am auzit că n-ai voie să-ți inviţi cunoscuţii la o agapă 
prietenească. In ceea ce priveşte crimele de care vorbiţi 
dumneavoastră, nu am nici un fel de cunoştinţă. Dacă există 
criminali printre noi - ceea ce mă îndoiesc foarte - justiţia are să-şi 
spună cuvântul. Din clipa aceasta nu mai am nimic de spus. Gura 
mea va rămâne închisă. 

— Poate că noaptea pe care ai s-o petreci la poliţie are să te 
îndemne la sentimente mai bune. 

Mariano Rambella stătea de o parte şi ne privea critic. Era însoţit 
de Schiarelli, inspectorul-şef din Interpol. Rambella avea o privire 
aspră, stăruitoare, care te pătrundea ca razele X. lţi dădea senzaţia 
că e în stare să-ţi citească gândurile. 

Inconjuraţi de poliţişti, corifeii mafioţi se încolonaseră - de voie, 
de nevoie - şi erau conduşi spre ieşire. Cu excepţia lui Warbrouk, 
care-şi păstrase neştirbită aroganţa, ceilalţi arătau ca o turmă de 
vite speriate, duse la abator. Erau de-a dreptul jalnici. Eu nu mă 
încadrasem, încă în coloană. 

— Ce aştepţi? m-a repezit căpitanul de poliţie. la-o din loc! 

— De ce? am replicat. Nu am nimic să-mi reproşez. 

— Pe noi ne-ai întrebat ce părere avem? a ripostat căpitanul. 
Haide! Mişcă! O să stăm mai târziu de vorbă. Nici o grijă! Avem tot 
timpul! 

Noaptea aceea mi-am petrecut-o la poliţie, într-o celulă cu 
ferestre zăbrelite. Ilmpreună cu mine se mai afla un vagabond 
foarte vorbăreţ, care încerca să mă tragă de limbă. Cunoşteam 
trucurile poliţiei, aşa că nu am rostit nici un cuvânt compromiţător. 
Când m-au chemat ia interogator eram calm, destins. Ştiam că nu 
au nimic a-mi imputa. 


— 260 — 


M-au împins într-o cameră mică, văruită, fără ferestre. M-au 
poftit să stau pe un scaun, în faţa unei lămpi electrice extrem de 
puternice, care mă lumina din plin, orbindu-mă. Am putut să-mi 
dau totuşi seama că în jurul meu se aflau mulţi oameni. L-am zărit 
şi pe Rambella, Nu mă scăpa din ochi. 

intrebările au început să se abată grindină asupra mea. 

Răspundeam liniştit, alegând cuvintele. Cred că i-am înnebunit 
cu debitul meu domol. După trei ore de duel verbal, au încheiat 
interogatoriul. 

— De data asta ai scăpat uşor, a intervenit Rambella, adresându- 
mi-se direct pentru întâia oară. Am însă ochii pe tine. Mă 
interesează cu deosebire activitatea ta de la Calcutta şi Hong-Kong. 

Nici n-am clipit, deşi lovitura era directă. In sfârşit, am fost 
eliberat. In aceeaşi zi însă, am fost anunţat că se hotărâse 
expulzarea mea din Statele Unite. Visul meu de a deveni şeful 
Mafiei americane se năruia, Douăzeci şi patru de ore mai târziu mă 
îmbarcam pe avionul care avea să mă ducă în Europa. Lolita şi 
Giulio mi-au trimis o lungă telegramă în care îşi exprimau părerea 
de rău fiindcă eram silit să părăsesc definitiv America. Căsătoria 
mea cu Lolita a fost - bineînţeles - amânată sine die. Familia 
Valentine avea nevoie de un om care să le apere interesele în 
Statele Unite. Eu nu le mai puteam fi de nici un folos. Mi-am lăsat la 
New York maşina. Bogata colecţie de costume pe care mi-o 
înjghebasem între timp mi-a expediat-o ulterior în Europa Giulio. 

Lolifa mi-a scris de câteva ori de la New York. l-am răspuns cu 
regularitate. Treptat, schimbul nostru de scrisori s-a rărit, apoi a 
încetat cu desăvârşire. 

Pe atunci eram potopit de griji. Nu mai aveam timp să plâng pe 
ruinele trecutului. La Londra, unde mă stabilisem temporar, 
lucrurile nu mergeau tocmai bine. Ghinionul continua să mă 
urmărească. Cu ghinionul nu te poţi lupta. Se ţine de tine ca lepra... 


Ajung la Catania după trei ore de mers. Distanţa de 106 kilometri 
dintre Enna şi Catania aş fi putut s-o străbat în mai puţin de un 
ceas. Sunt însă istovit. Abia reuşesc să-mi ţin ochii deschişi. Am 
luat o hotărâre eroică. Noaptea asta am să mi-o petrec într-o 
cameră de hotel. Simt nevoia unui pat bun şi moale, în care să mă 
cufund ca într-un aşternut de vată. Sunt atât de obosit încât mi-a 
pierit şi foamea. 

Mă opresc la o cofetărie şi beau două cafele tari, care mă mai 


— 261 — 


înviorează. Merg apoi la poştă. Obţin o convorbire interurbană cu 
Palermo. Telefonul lui Don Cal6 sună. Aştept cu răbdare. După 
câteva zbârnâituri, îmi răspunde un glas pe care-l recunosc. Este 
unul din secretarii lui Don Caló. 

— Vreau să vorbesc cu Don Cal6 Castiglione. 

— Cine întreabă? 

— Salvatore Cavalcanti. 

Am folosit numele unui „amic” din Roma. Dacă-mi răspunde Don 
Cal6, închid telefonul. Mi-e de-ajuns să ştiu unde îl pot găsi. 

Vocea secretarului devine brusc deferentă. Cunoaşte reputaţia 
lui Salvatore Cavalcanti. 

— Regret, Signor Cavalcanti. Don Cal6 Castiglione nu se află 
momentan la Palermo. 

— Cum pot să dau de el? Am o chestiune urgentă... 

— Incercaţi la Siracusa. A plecat să-şi vadă familia. Cunoaşteţi, 
cred, numărul telefonului de la Siracusa. 

Nu-l cunoşteam, dar asta nu avea nici o importanță.. Obţinusem 
informaţia de care aveam nevoie. 

— Am numărul. Mulţumesc. Bună ziua. 

— Bună ziua. Signor Cavalcanti. 

Am închis aparatul. Imi vine să fluier de bucurie. Siracusa se află 
la circa şaizeci de kilometri de Catania. les în stradă şi privesc în 
dreapta şi în stânga. Lumea numai timp de mine nu are. Umblă 
zgribulită şi indispusă de ploaia şi de frigul care s-a lăsat. Urâtă e 
iarna în Sicilia. 

Intru în primul magazin cu articole de voiaj şi îmi cumpăr o 
valiză. Mă înapoiez la maşină. Vâr în valiză mitraliera şi muniţia de 
rezervă. Trebuia să mă debarasez de Fiatul lui Albertazzi. Caut un 
punct mai retras unde să-l parchez. Găsesc pe o stradă lăturalnică 
un loc ideal între două maşini de acelaşi tip. Las Fiatul în plata 
Domnului. Nici nu-l încui. Nu mă interesează dacă va fi furat. 

Cu valiza în mână, plec spre centru. Oraşul, îndeobşte atât de 
însorit, arată acum lugubru. In Piazza del Duomo, şiroaie de apă se 
scurg pe spinarea elefantului imortalizat în piatră deasupra fântânii 
ce-i poartă numele. les în Via Stesicoro Etnee. Deşi în plină zi, cerul 
e atât de întunecat încât în vitrine sunt aprinse luminile. Aici, la Ca- 
tania, mă simt în largul meu. Intru într-un garaj cu maşini de 
închiriat. Aleg un Fiat 1800 destul de bine îngrijit. Mă legitimez cu 
paşaportul american, ceea ce face să-mi crească serios prestigiul. 
Dolarii americani au mare trecere în Sicilia. 


— 262 — 


La Palermo n-aş fi îndrăznit să iau o maşină cu chirie. Aici, în 
Catania, domneşte altă atmosferă. Intru la un bufet expres şi îmi 
cumpăr tot ce găsesc mai bun. După ce mă satur, mă urc la volan 
şi plec spre Siracusa. 

Şoseaua şerpuieşte paralel cu marea. Peisajul ar fi minunat, dacă 
ploaia nu l-ar întuneca, estompându-i contururile. Pe aici m-am 
plimbat o dată cu Lolita. Soarele scălda în aur şi cerul, şi marea, şi 
pământul. Am impresia că toate astea s-au petrecut într-o epocă 
imemorială. 

Ciudat! Nu mai simt oboseala. Masa îmbelşugată mi-a restaurat 
forţele. Aş fi putut să trag maşina undeva, pe vreun drumeag 
lăturalnic, şi acolo să dorm un ceas sau două. Dar aş risca să-l pierd 
pe Don Cal6. Şi asta nu trebuie să se întâmple. Sunt uimitor de 
lucid şi de treaz. Poate că ura, setea de răzbunare m-au trezit din 
somnolenţă. 

Sunt îndrăgostit de Siracusa. Oraşul ăsta, a cărui vârstă se 
măsoară în milenii, m-a cucerit cu frumuseţea lui calmă, cu clădirile 
lui vechi şi atât de frumoase, cu marea care-l înconjoară, tot atât 
de albastră şi de cristalină ca şi văzduhul veşnic însorit. 

Evident „veşnic însorit“ este o figură de stil, folosită cu 
predilecție pe afişele bogat colorate ale societăţilor de turism. Azi, 
de pildă, norii plutesc deasupra Siracusei. Dar asta se întâmplă rar. 

Odinioară, când entuziasmul netocit al tinereţii mă îndemna să 
iau legăminte pe care le credeam definitive, hotărâsem să mă 
stabilesc la Siracusa. Bineînţeles, după ce aş fi devenit bogat şi aş fi 
socotit că a sosit timpul să mă retrag din afaceri şi să mă bucur de 
odihnă şi de linişte, îmi făgăduisem să-mi cumpăr o casă frumoasă 
spre vârful peninsulei, lângă Castel. Mai târziu, târât de puhoiul 
frământat al sorții, am uitat de Siracusa şi de promisiunile pe care 
mi le făcusem. Când am trecut cu Lolita prin Siracusa, vechiul meu 
amor pentru oraşul acesta peninsular a răbufnit o clipă de sub 
cenuşă. Insă nu m-am mai gândit să-mi cumpăr o casă în umbra 
Castelului. Lolita ar fi vrut o viaţă agitată, luxoasă, plină de senzaţii 
tari, în ambianța trepidantă a marilor metropole occidentale, 

Cine ar fi crezut că într-o zi, aici, în Siracusa. voi da una dintre 
cele mai hotărâtoare lupte din viaţa mea? Mi-a intrat în cap să-l fac 
pe Don Cal6 să plătească pentru toate insuccesele mele din ultimii 
ani, pentru toate deziluziile, frământările sufleteşti şi nopţile mele 
nedormite. 

S-ar putea spune - cu destul temei - că la ora asta sunt un om 


— 263 — 


terminat. M-au năpădit iarăşi gândurile negre? Trec printr-una din 
acele repetate crize de pesimism, sau am intrat într-o criză finală? 
Poate că a sosit timpul să-mi fac bilanţul vieţii. Dacă analizez 
coloana „profituri”, constat cu tristeţe că este mult mai săracă 
decât coloana „pierderi”. Am gustat câteva satisfacţii intense, dar 
cu ce preţ? Azi, la treizeci şi ceva de ani, sunt un om sfârşit. Ce să 
mă mai ascund după degete? Asta e realitatea crudă, seacă, 
batjocoritoare. Dacă-l răpun pe Don Cal6, va trebui să încep o nouă 
luptă cu Rambella şi cu Schiarelli. Şi ăştia îmi vor pielea. 

Dacă aş fi urmat sfaturile unchiului Pietro, abatele sfânt, m-aş fi 
bucurat de o viaţă domoală, lipsită de zguduiri, dar şi de emoţii. La 
vârsta mea de azi mi-ar fi fost îngăduit să-mi fac planuri de viitor. 
Dacă n-aş fi devenit preot, mi-aş fi înjghebat o familie, aş fi avut 
copii, o carieră, idealuri, vise... Poate că mi-aş fi împlinit visurile. 
Poate că aş fi atins o vârstă venerabilă. Impovărat de ani şi de 
amintiri senine, m-aş fi plimbat pe străduţele de la Siracusa, 
gândindu-mă din când în când - fără teamă - la moartea care mă 
aştepta la capătul drumului... 

Astăzi sunt tânăr. Sau, aparent tânăr, căci sufleteşte mă simt 
foarte bătrân. Aproape în fiecare clipă dau ochii eu moartea. Chiar 
când nu o văd, ştiu că mă pândeşte, mă adastă, dornică să mă 
înhaţe. A înarmat braţul lui Nocera, al lui Don Caló şi al atâtor rivali 
şi duşmani care au vrut sau vor cu tot dinadinsul să mă expedieze 
pe lumea cealaltă. Am fost ispitit să folosesc expresia „lumea drep- 
ţilor”. Pot eu oare să râvnesc, după moarte, la o asemenea lume? 
Dacă bineînţeles există o astfel de lume? Dante credea în existenţa 
infernului, a Purgatoriului şi a Paradisului. Uneori cred şi eu. Alteori 
nu. Când cred, mă cuprinde însă o spaimă surdă, pe care n-o pot 
defini. Coşmarurile sunt probabil eşantioane ale iadului care ne aş- 
teaptă. Pliante ale unei societăţi de turism, cu excursii post 
mortem, prin imperiul Doamnei cu coasa... 

Destul cu gândurile astea triste. Trebuie să rămân cu picioarele 
pe pământ. Nu am timp şi nici nu mi-e îngăduit să mă pierd în 
reverii mohorâte sau vesele, dar la fel de sterile. 

Am intrat în Siracusa. Străbat Corso Umberto |, această stradă 
dreaptă şi largă din oraşul nou - monoton şi lipsit de personalitate 
ca toate oraşele noi - trec peste canalul Darsena şi pătrund în 
oraşul vechi cu dantelăria lui de străduţe întortocheate, cu casele 
lui vechi sculptate parcă în fildeş, cu amintirile şi cu fantomele lui 
plutind invizibile prin toate colţurile oraşului. 


— 264 — 


Cunosc casa părintească a lui Don Cal6. l-am trecut pragul, o 
dată, e mult de atunci, când eram protejatul lui Don Ugo Alcesi. 
Don Ugo mă trimisese cu un mesaj la Don Cal6, care se afla pe 
atunci la Siracusa, în sânul familiei. Am cunoscut-o cu acest prilej şi 
pe mama lui, o femeie slăbuţă şi distinsă, pe cumnatul său, Don 
Nero Sirigu, pe cei doi fii ai lui Don Cal6, unul adolescent, celălalt 
atât de mititel încât abia putea să umble, rostind cuvinte numai de 
el înţelese. Don Cal6 îl făcuse cu o femeie cu care trăise într-o 
vreme, ferindu-se de ochii lumii. De ce nu se însurase cu ea n-aş 
putea spune. Femeia lui Don Cal6 - ţin minte că a murit la naşterea 
celui de-al doilea copil - a reprezentat o enigmă pe care nimeni n-a 
încercat să o dezlege. Ar fi fost prea periculos. Lui Don Cal6 nu-i 
plăceau oamenii indiscreţi, mai ales când era vorba de viaţa lui 
privată. Am auzit că adolescentul de ieri ar fi azi un bărbat tânăr, 
foarte chipeş, dar extrem de bolnăvicios. Toată viaţa şi-o petrecuse 
prin sanatorii şi prin staţiunile climaterice scumpe, aşteptând o 
fortificare a sănătăţii. Pentru fiul mai mare al lui Don Caló 
sănătatea era un fel de fata Morgana, care nu se lăsa prinsă, în 
ciudat eforturilor celor mai renumiţi medici. 

De al doilea băiat al lui Don Cal6 nu mai ştiam nimic. Cred că 
acum este la vârsta adolescenţei. 

Vizita mea la Siracusa va provoca mari surprize acestei familii. 
Surprize pe care Don Cal6 mi le rezervase mie. 

Opresc Fiatul în faţa unei cafenele, pe o stradă curbată ca un arc 
de cerc. Din locul acesta, casa lui Don Cal6 se vede perfect. Cred că 
are peste trei sute de ani. Stilul e composit. Influenţa Renaşterii se 
face bine simțită. Parter, etaj nobil, încă un etaj şi un atic. Colonete, 
sculpturi, grile de fier forjat, un balcon vast. In faţă staţionează 
două maşini. 

Intru în cafenea şi mă aşez la o masă. Imi convine fiindcă e mică 
şi, la ora asta, pustie. Cafegiul şi-a modernizat-o, instalându-se în 
dosul unei tejghele de bar încărcate cu alămuri lucitoare. 
Tejgheaua nu se potriveşte deloc cu restul cafenelei, care 
păstrează un aer bătrânesc. 

Comand o cafea dublă, foarte tare. Patronul e vorbăreţ. Fiindcă 
nu are alţi clienţi şi se plictiseşte, vrea să lege o conversaţie cu 
mine. li răspund în monosilabe care nu mă angajează la nimic Nu 
vreau să-l indispun printr-o tăcere ostilă. Prefer să mi-l fac prieten. 
Cafeaua fumegă în ceaşcă, răspândind o aromă care mă îmbată. 
De aci, de la masa mea, plasată lângă vitrină, casa lui Don Cal6 se 


— 265 — 


vede perfect. Pot observa pe toţi cei care intră şi ies. 

— Nu sunteţi de pe aici, îmi spune sentenţios cafegiul. 

— Nu, nu sunt, îi răspund. Vin din America. 

— American? 

— Acolo m-am născut. Din părinţi sicilieni. 

— Şi părinţii? 

— Din Agrigento. 

— Frumos, Agrigento. Am fost şi eu pe acolo. 

În faţa casei lui Don Cal6 se mai apropie o maşină. Un tip pe care 
nu-l cunosc bate la uşa de la intrare. li deschide un ins cu mutră de 
gorilă. Uşa se închide în urma lor. 

— Turist, sau afaceri? mă întreabă iarăşi. 

— Turist. 

Cafeaua e delicioasă şi reconfortantă. 

— Vă place pe aici, pe la noi? 

— Nu prea. E frig şi plouă. Credeam că e soare mai mult. 


— Eh, anotimpul... larna... Trebuia să veniţi primăvara sau 
toamna... Vara e prea cald. 

— Da? 

— Da. 


— În Montana de unde viu eu, e frig trei sferturi din an. 

— Am şi eu un văr în America. La Dallas. Unde l-a omorât pe 
preşedinte. 

Intră un client. Cafegiul mă părăseşte cu regret. Serveşte pe noul 
venit cu o cafea îndoită cu rom, apoi se întoarce la mine. 

— Staţi mult? 

— Până mi se termină vacanţa. 

— Aha! Şi pe unde aţi umblat? 

— Peste tot. 

Râde, săltându-şi abdomenul înfăşurat într-un şort mare şi alb. 

— Ştiu eu de ce nu sunteţi prea entuziasmat. V-aţi deprins cu 
zgârie-norii şi cu confortul american. Dar adevăratul leagăn al 
civilizaţiei aicea este. Istoria dumneavoastră, a americanilor, 
cuprinde câteva sute de ani. Trecutul Siciliei numără mii de ani de 
civilizaţie. lată, numai pe strada asta sunt câteva case mai bătrâne 
decât Statele Unite. Casa din faţă, de pildă, are şapte sute de ani. 
Este leagănul familiei di Nicolosi. Cea de alături, cu scară de piatră, 
împodobită cu lei, are patru sute de ani. E proprietatea cardinalului 
Roccella. Cealaltă, cu statui între ferestre, are cinci sute de ani. A 
fost reşedinţa principilor di Cannicattini. Acum a trecut în 


— 266 — 


stăpânirea unui negustor de brânzeturi, Nicolo Spontini... 

Sunt curios să văd ce va spune când va ajunge la casa lui Don 
Cal6. O omite însă, şi trece la cea imediat următoare. 

— Clădirea cu turn are şi ea vreo câteva sute de ani. Este a 
abatelui Romacca... 

— Dar casa cu balcon? îl întreb făcând pe naivul. 

— Care? 

— Clădirea dintre casa cu lei şi cea cu turn... 

— Aha, reşedinţa familiei Castiglione... Cum spuneam, casa cu 
turn... 

II întrerup iarăşi. 

— Castiglione? Am mai auzit undeva numele ăsta. 

— Se poate, îmi răspunde cafegiul. Don Cal6 Castiglione este un 
om însemnat. Casa cu turn... 

— Mi se pare că e bancher, îi spun. 

Cafegiul mă priveşte pieziş. 

— Vă spuneam despre casa cu turn... 

Se teme să vorbească de Don Cal6. Nu insist să-l descos. Nu 
vreau să dau de bănuit. 

Necunoscutul care a intrat în casa lui Don Cal6 iese, se urcă în 
maşină şi o ia din loc. Gorila care i-a deschis uşa se uită cercetător 
în susul şi în josul străzii, apoi dispare iarăşi în casă. 

— Mai staţi mult în Siracusa? mă întreabă cafegiul. 

— Depinde. Cred că mâine am să-mi iau valea. 

— Aha!... Mai vreţi o cafea? 

— Nu. mulţumesc. Mă duc la hotel să trag un pui de somn. 

Am aflat ce voiam să aflu. Casa lui Don Cal6 este păzită, 
înseamnă că va trebui să neutralizez gorila - sau gorilele - care fac 
de gardă, înainte de a pătrunde în casă. Nu trebuie să folosesc 
mijloace violente, fiindcă ar însemna să atrag poliţia, ceea ce nu 
este de dorit. 

Achit cafeaua, strâng mâna cafegiului, care mă bate prieteneşte 
pe umăr şi ies din prăvălie. Am un plan de acţiune. Dar pentru a-l 
pune în aplicare, trebuie să se întunece. Anticipez cu plăcere 
surpriza pe care i-o voi face lui Don Cal6 când mă va vedea 
ţintindu-i cu mitraliera pântecele-i revărsat. 

De la prăvălie cumpăr o pungă de nylon. Imi va folosi. Până la 
lăsarea nopţii trebuie să-mi omor timpul într-un fel. Cred că până în 
clipa de faţă, Albertazzi i-a vestit lui Don Caló moartea lui Schillaci 
şi direcţia în care m-am îndreptat. Mai cred că l-a prevenit asupra 


— 267 — 


intenţiilor mele. 

Aş pune rămăşag că foarte curând Siracusa va fi inundată de 
oamenii lui Don Cal6. Vor colcăi ca viermii pe străzile oraşului în 
căutarea mea. Dacă lovitura mea nu va da rezultate în noaptea 
asta, mâine nu-mi va mai fi posibil s-o execut cu sorţi de izbândă. 

Mă întorc cu maşina pe strada lui Don Cal6. Mă plasez cam la 
două sute de metri de casa lui şi aştept. Sunt foarte atent la tot ce 
se petrece acolo în faţa casei. 

O maşină la volanul căreia se află Lucio Carmello însoţit de doi 
inşi cu mutră de gangsteri trece pe lângă mine şi se opreşte în 
spatele automobilelor staționate în faţa intrării. Carmello coboară, 
intră în clădire şi după un sfert de oră, iese. Se urcă în maşină şi 
dispare. 

Nici urmă de Don Cal6. Nu-l văd ieşind şi nici in-trând. Probabil 
că rana pe care i-am provocat-o îl sileşte să stea în repaus deplin. 
Astea sunt numai supoziţii. Nu am cum să le verific. Dacă aş 
telefona, le-aş trezi şi mai vârtos bănuielile. Mă întreb dacă 
secretarul l-a anunţat pe Don Cal6 că a fost căutat pe Cavalcanti, 
„amicul” din Roma. 

Nu stau prea mult în acelaşi loc. Aş putea atrage atenţia. Pun 
motorul în mişcare şi dau un ocol prin oraş. Mi-am ridicat gulerul de 
la trench-coat. Imi acoperă partea de jos a figurii, iar borul pălăriei 
îmi umbreşte ochii. Frigul care domneşte îmi permite să umblu bine 
protejat, fără să par bizar. 

Mă uit la ceas. Cinci. Peste două ore se va însera. Mai am deci 
două ore de aşteptat. Până atunci mă plimb, fiindcă nu am altceva 
mai bun de făcut. Mă plimb ca să-mi treacă timpul... 


Aşa mă plimbam pe străzile Londrei după expulzarea mea din 
Statele Unite. Bani aveam destui. Aş fi putut trăi din rente până la 
adânci bătrâneţe. Dar asupra mea plutea un blestem. Nu-mi 
găseam  astâmpărul. Mă rodea inactivitatea. Asemenea 
narcomanilor, nu mă puteam lipsi de agitația vieţii de aventurier pe 
care o gustasem până atunci din plin. Narcomanii ştiu că îi aşteaptă 
un sfârşit tragic. Cu toate astea merg orbeşte înainte. Drumul lor 
nu mai are întoarcere. Asemenea senzaţii şi simţăminte încercam şi 
eu. 
Porţile Statelor Unite mi se încinseseră definitiv. În Sicilia nu 
eram tentat să mă întorc. Orizonturile insulei mele natale îmi 
păreau prea înguste. 


— 268 — 


Aş fi putut să-mi găsesc un teren de activitate în Brazilia. Aveam 
acolo relaţii preţioase, încă de pe vremea când lucram cu Louis 
Valentine. Nu-mi plăceau însă abuzurile săvârşite de cei din 
„Esquadrao da Morte”, această organizaţie ocultă, care execută 
fără nici o formă de judecată spărgători, traficanţi de stupefiante, 
criminali, contrabandişti, gangsteri de tot soiul, vestindu-şi isprăvile 
cu surle şi trompete. Dacă asasinatele astea ar fi fost îndreptate 
numai împotriva bandelor rivale Mafiei, n-aş fi avut nici o obiecţie. 
Ne scuteau pe noi de asemenea operaţii. Din nefericire printre 
victimele lor erau şi numeroşi mafioţi. In Brazilia, oamenii noştri nu 
se mai puteau bucura de scutul legii, ca în alte ţări. Graţie 
mecanismului procedural complicat şi bogat în chichiţe uşor de 
exploatat de către avocaţii noştri, mulţi inşi cu bogate caziere judi- 
ciare reuşeau să scape cu faţa curată, ori cu foarte puţini ani de 
închisoare, deşi faptele lor erau adeseori de o extremă gravitate. În 
Brazilia însă, scamatoriile procedurale nu-şi mai aveau rostul. 
Oamenii noştri ajunseseră să ceară protecţia autorităţilor şi mai 
ales bisericii. Nici în Orientul Indepărtat nu era prudent să mă 
aventurez. Doamna Wong nu mă dăduse uitării. 

Londra rămânea însă pentru mine un teren virgin, în care m-aş fi 
putut dezvolta în relativă libertate. Cu poliţia britanică nu 
avusesem încă încurcături. Făcusem unele tatonări, în lumea 
tripourilor şi a turfului, dar nu întâlnisem ocazii care să merite a fi 
speculate. 

Locuiam într-un foarte luxos hotel din West End, în care numai 
snobii mai aduceau o notă de originalitate, dar atmosfera aceea 
respectabilă mă plictisea de moarte. Foloseam hotelul numai 
pentru dormit. Zilele şi serile mi le petreceam aproape invariabil în 
Soho. Imi plăcea ambianța boemă şi vag interlopă din acest cartier 
extrem de colorat, în care sordidul şi bogăţia fac un trai atât de 
bun. Restaurantele şi barurile franţuzeşti, italieneşti, spaniole, 
nemţeşti, chinezeşti sunt frecventate de o lume foarte amestecată 
şi extrem de pitorească. Tipurile cele mai stranii şi mai exotice - 
galbeni, albi, negri, arămii - se îmbulzesc în jurul meselor mici. 
Toate limbile globului - fără excepţie - le poţi auzi într-o singură zi 
în Soho. 

Dacă îţi plac călătoriile, n-ai decât să intri într-un restaurant 
olandez. Abia i-ai călcat pragul, şi te poţi crede la Haga, la 
Amsterdam sau în cine ştie ce orăşel chircit la umbra marelui dig. 
Te urci pe covorul fermecat şi aterizezi într-o tavernă chinezească. 


— 269 — 


Te şi vezi la Hong Kong sau la Macao. 

Culmea este că insula aceasta bizară se află cuprinsă într-un 
perimetru alcătuit din străzi tipic londoneze - Oxford şi Regent 
Streets, Shaftesbury Avenue, Charing Cross - împănate toate cu 
magazine de lux, teatre, hoteluri de rangul întâi... 

Mă aflam într-o seară la o masă, în atmosfera îmbăc-sită de fum 
de ţigară şi de efluvii de parfumuri ieftine a unui mic bar italienesc 
de pe Wardour Street. O gălăgioasă orchestră, alcătuită din patru 
chitare electrice, acompania pe un tânăr păros care cânta în stilul 
lui Giani Morandi. Chelneri italieni, cu tăvi încărcate cu băutură se 
strecurau printre mesele ocupate până la ultima de o clientelă 
foarte amestecată. Artişti îmbrăcaţi aiurea, derbedei cu costume 
ţipătoare, prostituate, domni în fracuri impecabile şi tot felul de tipi 
cu mutre patibulare. Aş pune rămăşag că în localul ăsta se făcea un 
intens trafic de stupefiante, cu complicitatea patronului, un italian 
gras şi vesel, care-şi împletea conversaţia cu glume echivoce şi 
pipărate. Nu-mi ţineau companie decât un pahar, o sticlă de Chianti 
şi o farfurie cu alune sărate. O tipesă, care încerca să-şi ascundă 
anii suplimentari sub un machiaj tineresc şi să-şi sporească 
farmecele, etalându-şi picioarele lungi şi destul de frumoase sub 
tivul de mărgele al unui mini-jupe care abia îi acopereau sexul, 
încercase să mă agate, dar o expediasem, spunându-i cu 
amabilitate că aşteptam pe cineva. Femeile astea, care nu vor să 
înţeleagă că au pornit pe panta îmbătrânirii, îmi produc o milă 
grozavă. 

Scoteam tocmai din pachetul de Dunhill o ţigară pe care o 
duceam la gură, când flacăra unei brichete mi se oferi cu 
solicitudine. Am ridicat ochii. Un tip cu favoriţi stufoşi şi surâs 
amabil mă privea de sus. 

— Imi permiteţi să iau loc la masa dumneavoastră? N-am să vă 
inoportunez cu prezenţa mea mai mult de zece minute. 

Fără să mai aştepte răspunsul meu, s-a şi aşezat pe scaunul 
liber. Continua să-mi surâdă cu o prietenie pe care o dorea 
contagioasă. M-am întrebat dacă nu e un ins cu moravuri 
particulare. In curând însă am avut prilejul să-mi dau seama că mă 
înşelasem. 

— Sosirea dumneavoastră la Londra s-a făcut remarcată, mi-a 
vorbit el, cu accent cockney. 

— Remarcată? Mă mir!... N-am anunţat pe nimeni că voi sosi. N- 
am fost primit cu flori, nici cu muzica militară şi nici cu discursuri de 


— 270 — 


circumstanţă... 

Imi dădusem imediat seama cu cine am de-a face. L-aş fi poftit 
să-şi vadă urgent de drum sau i-aş fi trân-tit o directă în nasul lui 
drept şi cu nări fremătânde, dacă n-aş fi fost curios să văd unde 
vrea să ajungă. Aveam tot timpul să trec la acţiuni contondente. 

— Nino Bellocampo nu are nevoie de publicitate spre a-şi face 
cunoscută prezenţa, a replicat. 

L-am privit cu aparentă bunăvoință. 

— Ştii ceva, tinere, nu obişnuiesc să stau de vorbă cu 
necunoscuţi. N-ai vrea să te prezinţi? Şi să-mi spui direct ce te 
doare? 

— Imi permiteţi să-mi comand mai întâi un whisky? 

— La masa mea eu comand. Depinde numai de impresia pe care 
ai să mi-o faci, ca să-ţi ofer un whisky. 

— Prea amabil. Numele meu este George Simpson. Nu vă spune 
nimic, nu-i aşa?... Sunt procuristul firmei „Frey, Frey and Frey”. 

Acum era limpede. Incă de la New York auzisem de fraţii Frey, 
care dirijau o reţea de tripouri la Londra şi în câteva oraşe mari din 
sudul şi vestul Angliei. Pe lângă această activitate, se ocupau şi cu 
prostituţia clandestină. La Londra puseseră bazele unor foarte 
înfloritoare şi rentabile „Bilete roz şi albastre”. Tineretul recrutat de 
ei nu depăşea niciodată vârsta de douăzeci şi unu de ani. 

— Firma dumitale vrea să-mi ofere serviciile? l-am întrebat 
candid. 

— Nu tocmai. 

— Nu? Atunci, ce doreşti de la mine? 

— Firma „Frey, Frey and Frey” doreşte, să ştie dacă vă aflaţi la 
Londra în calitate de turist... Sau dacă... 

— „„Intenţionez să mă stabilesc în oraşul dumneavoastră!?... V- 
am înţeles bine intenţiile, nu-i aşa?... Dacă v-aş spune că sunt doar 
în trecere, m-aţi crede?... Presupun că nu... 

— Aveţi talentul, Mr. Bellocampo, de a citi gândurile 
interlocutorilor dumneavoastră. Aveţi dreptate! Nu v-am crede. 

— Ca atare? 

— Ca atare, v-am ruga să vă scurtaţi vizita la Londra. Anotimpul 
acesta e primejdios pentru sănătatea dumneavoastră. 

— Cât eşti de bun, Mr. Simpson. Patronii dumitale îmi arată o 
solicitudine pentru care le sunt recunoscător. li rog să nu mai îmi 
poarte de grijă. Ştiu să mă feresc de curenţii de aer, m-am vaccinat 
împotriva gripei, a tifosului şi a tetanosului... Nu şi împotriva 


— 271 — 


turbării. Câteodată am accese de turbare. Atunci nu mai sunt 
stăpân pe mine. Muşc în dreapta şi în stânga. Uite, chiar în clipa 
asta simt că se apropie o criză. Şterge-o repede, Mr. Simpson, ca să 
nu te sfâşii cu colții... Bea-ţi whisky-ul în altă parte. E mai prudent... 

Simpson s-a ridicat de la masă. 

— Am să ţin seama de sfatul dumneavoastră. Doresc numai să 
vă atrag atenţia că firma noastră dispune de un eficient serviciu de 
ecarisaj. Aş fi foarte trist dacă aţi cădea pe mâna hingherilor. Ştiţi, 
s-ar putea să vă transforme în săpun... 

— Dacă v-aţi spăla cu un astfel de săpun, şi dumneata şi patronii 
dumitale aţi muri otrăviţi. 

— Să nu spuneţi că nu v-am prevenit, a replicat Simpson, 
ridicându-se fără grabă de pe scaunul său. 

M-a salutat şi s-a pierdut printre clienţii localului. 

Ultimatum-ul fraţilor Frey nu m-a înspăimântat. Eram deprins cu 
asemenea avertismente. Fraţii Frey îmi intuiseră intenţiile. 
incercarea lor de a mă îndepărta din Anglia m-a îndârjit să-mi 
realizez planul britanic, care până atunci nu depăşise stadiul de 
proiect. 

In seara aceea, când m-am înapoiat la hotel, unul din tinerii de la 
„recepţie” m-a anunţat că am fost căutat de un avocat, pe nume 
Dodsworth, care mă aştepta de altfel în salonul albastru. Deşi nu 
aveam poftă de conversaţie, m-am înfiinţat la locul anumit. Eram 
curios să văd dacă fraţii Frey nu-mi trimiseseră alt ambasador. 

Salonul albastru era o încăpere imensă, cu pereţi de marmură 
azurie, în care clienţii hotelului îşi primeau vizitatorii. O uşă 
răspundea în barul american, unde se şi putea dansa de lao 
anumită oră. 

La intrarea mea în salon, s-a ridicat de pe scaun un bărbat 
voinic, roşcovan, corect îmbrăcat. 

— Mr. Bellocampo, dacă nu mă înşel, m-a întâmpinat roşcovanul. 

— Exact. Dumneavoastră sunteţi avocatul Dodsworh? 

— Mi-aţi reţinut bine numele, Mr. Bellocampo. Mi-am permis să 
vă solicit o întrevedere, într-o chestiune de afaceri. 

— Mr. Dodsworth, mă aflu la Londra în calitate de turist. 

— Vă rog totuşi să mă ascultați. N-am să vă rețin mai mult de 
cinci minute. 

L-am poftit să ia loc şi i-am oferit o ţigară. 

— Vă ascult, i-am spus, adâncindu-mă într-un fotoliu. 

— Mr. Bellocampo, am să vă vorbesc direct. 


— 272 — 


— Cu atât mai bine. Ora e târzie şi mă simt cam obosit. 

A tras un fum de ţigară. 

— Trebuie să vă spun că reprezint interesele unui foarte 
important personaj, care ar dori să vă ofere posibilitatea unei 
colaborări rodnice într-un domeniu extrem de fertil în beneficii 
grase... 

— Dacă afacerea e atât de bună şi de rentabilă, ce interes are 
să-mi ofere o participare?... Aveţi mandat să discutaţi deschis, Mr. 
Dodsworth? Să nu ne pierdem vremea cu tatonări... 

Avocatul m-a privit în ochi, apoi a atacat pieptiş subiectul. 
Revelaţiile lui m-au trezit imediat din letargie. 

— Reprezint pe Mr. John Tillman. 

Cunoşteam reputaţia lui John Tillman, ca şi pe aceea a fraţilor 
Frey. Tillman fusese într-o vreme regele neîncoronat al tripourilor şi 
al caselor de toleranţă din Anglia. Vârsta îi tocise însă colții. 
Domeniul nedisputat până atunci al bătrânului leu începuse să fie 
năpădit de fiare mai mari sau mai mici. Toate urmăreau să 
acapareze imperiul intrat în declin. Tillman dusese o luptă înverşu- 
nată cu haitele de duşmani, care îl asediau cu furie. Spre norocul 
său, adversarii se luaseră la harţă între ei. A putut astfel să reziste 
cu oarecare succes mareei de rivali care se ridicau împotriva sa din 
toate părţile. Cei mai periculoşi erau însă fraţii Frey, care izbutiseră 
să doboare pe mulţi dintre candidaţii la succesiunea lui John 
Tillman. 

Acum bătrânul acesta decrepit, stăpân al unui imperiu şi mai 
decrepit, îmi oferea colaborarea. Două ore a vorbit Dodsworth, în 
cursul cărora mi-a zugrăvit - fără machiaje de circumstanță - 
adevărata situație a organizației lui Tillman. 

— Mr. Tillman vă cunoaşte faima. Mr. Louis Valentine, care îi era 
prieten, i-a vorbit odată despre dumneavoastră în termeni deosebit 
de elogioşi. Mr. Tillman ştie că aţi părăsit America în condițiuni 
oarecum neplăcute. Mai ştie că actualmente nu sunteţi angajat în 
nici o combinaţie care v-ar putea determina să-i respingeţi propu- 
nerea. Mr. Tillman vrea să ştie dacă aţi fi dispus să preluaţi 
conducerea efectivă a organizaţiei sale în schimbul unei participări 
la beneficii pe care o veţi fixa de comun acord. Deşi aveţi toată 
libertatea să acţionaţi potrivit metodelor pe care le veţi găsi mai 
adecvate, vă revine totuşi obligaţia să-l ţineţi la curent cu toate 
măsurile luate şi să-i acceptaţi directivele, atunci când va socoti 
necesar să vi le dea. Mr. Tillman este gata să încheie cu dumnea- 


— 273 — 


voastră un înscris, care să precizeze drepturile şi îndatoririle 
fiecărei părţi. 

l-am cerut avocatului Dodsworth un termen de gândire de 
douăzeci şi patru de ore. Adevărul este că voiam să-l las pe 
bătrânul Tillman să mai fiarbă în sosul lui. Imi dădeam seama că 
situaţia sa era disperată. Altfel n-ar fi apelat la serviciile mele. 
insemna că aveam să intru în război cu fraţii Frey. Perspectiva nu 
îmi displăcea. Dar mai întâi trebuia să ştiu de ce resurse dispunea 
încă bătrânul Tillman. 

In seara următoare, Dodsworth s-a prezentat la întâlnire spre a- 
mi cere răspunsul. l-am declarat că am reflectat serios asupra 
propunerii ce mi s-a făcut şi că sunt dispus să accept colaborarea, 
sub rezerva unei analize complete şi amănunțite a întregii 
organizaţii Tillman. 

A doua zi am avut prima întâlnire cu John Tillman, la reşedinţa sa 
din Mayfair. Aspectul lui era jalnic. Vârsta şi supărările îl 
cocoşaseră, capul îi tremura, iar picioarele, subţiri şi slabe, abia îl 
mai ţineau. Ochii îi scăpărau însă de viclenie. Nu acceptase să se 
retragă din afaceri, fiindcă - spunea el - oamenii care fac acest pas 
au şi început să-şi sape groapa. „Inactivitatea este cel mai mare 
duşman al omului”, declara Tillman sentenţios. 

Imperiul lui, aşa cum bănuisem, era pe cale să se prăbuşească, 
Tillman pierduse câteva tripouri şi case de toleranţă, care intraseră 
în patrimoniul fraţilor Frey. Numeroşi colaboratori îl părăsiseră, 
trecând în slujba duşmanului. Tillman spera ca metodele mele 
americane să vină de hac fraţilor Frey. Era sigur că trecerea mea în 
fruntea organizaţiei lui va duce automat la declanşarea unui război 
de exterminare cu rivalii săi. 

Dacă în cursul ostilităţilor ar fi fost să cad pe baricade, cu atât 
mai bine. Ar fi scăpat şi de mine, şi de duşmanii săi. Nu aveam însă 
de gând să-i fac pe plac. A 

M-am înhămat la lucru cu toată energia. In primul rând, am 
constituit o forţă de şoc menită să răspundă cu violenţă la 
violențele fraţilor Frey. Forţa aceasta de şoc era alcătuită din 
grupuri de commando bine pregătite şi bine înarmate. Nu mi-a 
trebuit mult timp ca să le pun la punct. Cu bani poţi cumpăra pe 
toţi mercenarii din lume. In mai puţin de treizeci de zile, eram gata 
de luptă. Nici fraţii Frey nu stătuseră inactivi. Nu erau însă de an- 
vergura mea. Metodele lor de acţiune erau învechite. Fraţii Frey 
rămăseseră credincioşi tacticii lui Capone. Pistoale, mitraliere, 


— 274 — 


asasinate în miez de noapte, răpiri, şi alte mijloace tot atât de 
teatrale, care trezeau atenţia poliţiei. Poliţia britanică nu era 
coruptă ca cea din Chicago în epoca atotputerniciei lui Capone. 

Intr-o noapte, fraţii Frey au încercat să mă suprime, instalând o 
bombă la bordul maşinii mele. Fiindcă mă aşteptam la asemenea 
reacţii copilăreşti, îmi luasem măsuri de prevedere, aşa că mi-a fost 
uşor să le dejoc planul, într-altă noapte, au atacat un tripou de-al 
nostru, aruncând în sălile de joc grenade fumigene, menite să ne 
înspăimânte clientela. Părăsiţi de jucători, am fi dat repede 
faliment. i 

Riposta mea a fost de altă natură. Intr-o sâmbătă seara - am 
ales dinadins un sfârşit de săptămână, când afluenţa e mai mare şi 
deci supravegherea mai puţin eficace - oameni de-ai mei, dându-se 
drept clienţi, s-au strecurat în câteva tripouri şi case de toleranţă 
ale fraţilor Frey. Profitând de neatenţia gazdelor, au plasat în 
diverse locuri - sub pernele unor fotolii, sub saltele, pe după 
tablouri, în w.c.-uri - pachete cu stupefiante. Asta s-a petrecut cam 
la un ceas după miezul nopţii. Două ore mai târziu, oamenii mei s- 
au volatilizat. La trei şi jumătate, poliţia, alertată de un denunţ 
telefonic anonim, a făcut simultan descinderi în toate localurile 
indicate. Rezultatele au întrecut aşteptările mele cele mai 
optimiste. Tripourile şi stabilimentele vizate au fost închise, iar toţi 
cei care le deserveau - crupieri, prostituate, chelneri, gorile, direc- 
tori - s-au văzut luaţi pe sus şi puşi la popreală. Printre cei arestaţi 
s-a nimerit să fie şi unul din cei trei fraţi Frey. Stupefiantele găsite 
cu această ocazie aveau să-i implice pe toţi într-un proces monstru, 
din care puţini mai puteau spera să iasă cu faţa curata. Captura era 
de proporţii spectaculoase. Fraţii Frey înregistraseră un Waterloo, 
de pe urma căruia nu aveau să-şi mai revină vreodată. 

Tripourile altor bande mai mărunte au luat foc ca din întâmplare. 
Victime omeneşti n-au fost. 

La procesul fraţilor Frey - căci până la urmă toţi trei au fost 
implicaţi în această afacere - a apărut şi omniprezentul Mariano 
Rambella. Omul ăsta avea un miros formidabil. Şi-a dat imediat 
seama că stupefiantele găsite cu ocazia descinderii erau în cantităţi 
prea mici ca să nu permită unele suspiciuni în legătură cu 
proveniența lor. Bineînţeles s-a ferit să-şi dezvăluie bănuielile. 
Scoaterea din acţiune a fraţilor Frey şi condamnarea lor pe termene 
lungi prezenta un punct câştigat. f 

Din nefericire, succesul acesta l-a înnebunit pe John Tillman. În 


— 275 — 


loc să fie mulţumit că scăpase de concurenţă şi că-şi putea jumuli 
clienţii în linişte, s-a gândit să dea extindere afacerilor, să-şi 
înmulțească tripourile şi să-şi tripleze beneficiile. Dacă ar fi fost 
modest şi s-ar fi mulţumit cu puţin, autorităţile nu s-ar fi sesizat. 
Tripouri au existat şi vor exista cât lumea. Operaţiile lui trebuiau să 
se desfăşoare subteran, fără zgomot. Tillman le-a dat însă 
amploare. Victimele ruinate la mesele verzi au început să se 
plângă. Ziarele au pornit o campanie furibundă împotriva lui 
Tillman şi a mea. Când mi-am dat seama că furtuna iscată riscă să 
ne doboare pe amândoi, am încercat să mă retrag din afacere. Era 
însă prea târziu. Autorităţile intraseră deja în acţiune. 

Intr-o dimineaţă, pe când mă pregăteam să ies în oraş, m-am 
pomenit cu o convocare la Scotland Yard. Acolo mi s-a adus la 
cunoştinţă că împotriva mea se lansase un ordin de expulzare şi că 
în douăzeci şi patru de ore trebuia să părăsesc teritoriul Angliei. În 
aceeaşi zi mi-am făcut bagajele. Seara debarcam la Orly... 

Nu mă aştepta nimeni. Numai în gări şi pe aeroporturi am 
regretat lipsa unei familii. In timp ce alţi călători erau întâmpinați 
cu explozii de bucurie, eu treceam singur printre grupuri vesele, 
îndreptându-mă grăbit spre ieşire. Nu aduceam daruri căci nu 
aveam cui să le ofer... 


O bufnitură puternică pe capota motorului face să tresar, cu 
inima la gură. Pistolul mi-a şi răsărit în mână... 

Deodată încep să râd. In umbra fugară, care s-a proiectat pe 
parbriz, am recunoscut mingea unor copii care se jucau în 
apropiere, în ciuda întunericului nopţii. 

Prea au început să mă împresoare amintirile. Parcă aş fi 
îmbătrânit înainte de vreme şi aş fi pierdut capacitatea de a trăi în 
prezent. 

Idioată chestie!... Trebuie să mă scutur de pulberea trecutului! 
Nu-mi folosesc la nimic regretele!... 

A sosit timpul să intru în acţiune. Noaptea şi-a întins aripile negre 
asupra străzii. Câteva felinare descriu pe pavaj cercuri de lumină, 
ale căror margini se pierd în întuneric. Pe trotuare, pietoni zgribuliţi 
trec în grabă. Cafeneaua în care mi-am petrecut câteva ore, de 
dimineaţă, este luminată a giorno. 

In faţa casei lui Don Caló nu se mai află decât o maşină. 
Caroseria reflectă felinarele aprinse. Câteva ferestre de la etajul 
nobil sunt luminate. Acolo se află sufrageria. Desigur că la ora asta 


— 276 — 


familia e adunată în jurul mesei. Servitorii servesc cina 
ceremonioşi, aşa cum îi place lui Don Cal6. 

Cobor din Fiatul meu. Scot din rezervor puţină benzină, 
suficientă ca să umple pe jumătate punga de nylon, apoi fără 
grabă, ca şi când m-aş plimba, mă îndrept spre casa lui Don Cal6. 
Ţin punga de gură, nepăsător, ca şi când aş purta un pachet 
oarecare. Sub trench-coat, mitraliera este prinsă cu o curea pe 
după umăr. intunericul de pe stradă nu permite să fiu recunoscut, 
dacă cei din casă ar pândi mişcările oamenilor care trec pe trotuar. 

Merg agale. Mă încrucişez cu un bărbat vârstnic bărbos, şi cu o 
fată grăbită. Mă depăşeşte un tip cu gulerul ridicat şi cu nasul vârât 
în reverele pardesiului. Il privesc cercetător cu coada ochiului. Nu 
cumva face parte din iscoadele lui Don Cal6? Tipul trece însă de 
clădire şi se pierde în susul străzii. Imi continui drumul fără să mă 
grăbesc. 

Mă apropii de maşina din faţa casei lui Don Cal6, mergând pe 
lângă rigolă. Când ajung în dreptul automobilului, las benzina din 
pungă să se verse sub roţi. Arunc şi punga. Sper că gestul meu a 
trecut neobservat. Imi aprind o ţigară, din care trag cu putere 
câteva fumuri, ca să-i măresc vârful incandescent, apoi o arunc 
peste benzina de pe jos. Intr-o secundă benzina ia foc. Mă apropii 
de intrarea casei şi sun. 

— Arde maşina! strig eu individului care deschide uşa. 

Planul meu - copilăresc de simplu - dă rezultate. Am băgat de 
seamă că planurile simple sunt în general cele mai reuşite. 
Surprins, individul iese în stradă, repezindu-se spre maşina 
incendiată. 

— Pietro! strigă el. Stingătorul!..: 

Peste câteva clipe, un alt individ iese din casă, înarmat cu un 
stingător, pe care-l agită spre a-l pune în stare de funcţionare. Mă 
întreb dacă va mai fi urmat de alţii. Aştept două clipe, apoi pe uşa 
rămasă deschisă mă strecor în casă. Simultan scot mitraliera de 
sub trench-coat, Vestibulul slab luminat are colţurile cufundate în 
penumbră. Sunt surprins că nu apar şi alţi oameni. Intru în holul cel 
mare. Şi acesta e luminat cu zgârcenie. O scară monumentală duce 
la etaj. O urc din câteva salturi. 

Uşurinţa cu care am reuşit să pătrund în casă, şi mai ales 
camerele pustii, îmi dau serios de gândit. Nu cumva mi s-a întins o 
cursă? 

Traversez un coridor, cu tablouri mari, înrămate cu aur. Am ajuns 


— 277 — 


în dreptul uşii de la sufragerie. Trag adânc aerul în piept, apoi o 
deschid, repezind-o de perete. In încăperea imensă, cu stucaturi 
bogate, masa este servită pentru mai multe persoane. Dar 
scaunele sunt goale. Convivii şi o servitoare, înghesuiți la ferestre, 
se uită în stradă. 

Inchid încet uşa. Dar zgomotul metalic al clanţei îi face pe toţi cei 
de la ferestre să se întoarcă brusc cu faţa spre mine. Privirile 
tuturor rămân aţintite asupra mitralierei mele. Il caut din ochi pe 
Don Caló. N-o văd decât pe maică-sa - albă, plăpândă, înfricoşată -, 
pe Nero Sirigu - uluit, cu ochii măriţi de spaimă şi tremurând din tot 
corpul -, pe fiul cel mic al lui Don Cal6 - mai mult mirat decât 
îngrozit -, precum şi o servitoare, cu rochie neagră şi şorţ alb, 
scrobit. g 

Am înţeles! Incă o lovitură în gol! Cred că în clipa asta sunt mai 
consternat decât toţi cei prezenţi. Deodată simt că mă cuprinde o 
furie năprasnică. Doar cu preţul unui mare efort de voinţă reuşesc 
să mă stăpânesc şi să nu-i rad pe toţi cu o salvă de mitralieră. 

Deşi aerul din cameră este rece, lui Nero Sirigu i se scurg pe 
frunte şiroaie de sudoare. Mama lui Don Cal6 răsuflă greu. Mă tem 
să nu leşine. Băiatul mă priveşte mânios. Desigur, i se pare de 
neconceput ca el, fiul şefului Mafiei, să stea sub ameninţarea unei 
mitraliere. Servitoarea a înlemnit. 

Sunt surprins că până în clipa asta n-am auzit maşina explodând. 
Cred că cei doi indivizi au reuşit să stingă incendiul, îmi displace, 
căci în curând am să-i am şi pe ei pe cap. 

— Unde e Don Cal6? 

Vocea mea a răsunat aspru ca o lovitură de bici. Aproape că nici 
eu nu mi-am recunoscut-o. E 

Nero Sirigu vrea să răspundă, dar nu reuşeşte. inghite în sec, 
scoțând un fel de gâfâit. Bătrâna se reazemă sfârşită de glaful 
ferestrei. 

Mă întorc spre băiat! 

— Răspunde tu, pletosule! 

Mă priveşte cu sfidare, 

— Caută-l singur!... Şi grăbeşte-te! Acum se întorc Pietro şi Luigi! 

. Deşteaptă figura cu incendierea maşinii!... 

Indrăzneala flăcăiaşului mă dispune. In tensiunea pe care o 
resimţim cu toţii, s-a creat un respiro, care îmi serveşte şi mie, şi 
lor. Nimeni nu va mai fi ispitit să facă un gest necugetat. E mai uşor 
să tratezi cu oameni care-şi păstrează aproape intactă luciditatea şi 


— 278 — 


care sunt capabili să reflecteze asupra consecinţelor generate de 
eventualele lor gesturi. 

Nero Sirigu o ia de braţ pe bătrână şi o aşează pe un scaun. 

— Nu te trebuie să te sperii, Mamina! Tânărul nu are nimic cu 
dumneata ori cu vreunul dintre noi... II caută pe Caló! 

— Dar arma aceea... îndreptată spre noi, bâigui bătrână. 

— Eh, ce vrei... ca să pară toată afacerea mai serioasă! intervine 
adolescentul privindu-mă pe sub sprâncene. 

Imi dau seama că reflectează. Reflectează intens. S-ar zice că 
prezenţa mea îl amuză. Are probabil senzaţia că a căzut fără veste, 
într-un film western. 

Las arma în jos. Efectul ei iniţial s-a stins. Atmosfera a devenit 
brusc respirabilă. N-aş putea să spun de ce, dar în clipa asta mânia 
mea s-a topit cu totul. Ce este vinovat tânărul ăsta de faptele 
tatălui său?! Cât priveşte Nero Sirigu, rolul lui în Mafia a fost 
întotdeauna şters. Nu are decât calitatea de a fi cumnatul lui Don 
Cal6. Bătrâna şi servitoarea sunt femei şi ca atare sunt sacre în 
ochii oricărui mafiot. 

Am brusc impresia că am devenit ridicol. Poate că realmente 
sunt ridicol. Ce caut aici? Dacă mi-aş fi canalizat eforturile din 
ultimele douăzeci şi patru de ore în scopul evadării din insulă, 
poate că în clipa asta m-aş fi aflat pe un vapor, undeva, departe de 
coastele Siciliei. S-ar părea că setea de răzbunare mi-a rătăcit 
mintea. 

Glasul bătrânei se desprinde slab şi tremurat în tăcerea grea 
care s-a lăsat asupra odăii. 

— Fiul meu cel mare a plecat în Elveţia... la un sanatoriu... de ieri 
a plecat... e bolnav... 

Băiatul arată telefonul de pe bufet. 

— Dacă vrei să te convingi, găseşti numărul sanatoriului în 
agenda telefonică, de lângă aparat... 

Se aud paşi grăbiţi pe coridor. Mă aşez după uşă şi ridic arma. 
Pietro intră grăbit în odaie. 

— Am stins focul, Don Nero!... 

— Sus mâinile! îl invit, cu glas domol. 

Pietro a îngheţat. Se uită la mutrele celor din cameră. A înţeles 
că invitaţia nu este o glumă. Ridică încet mâinile, rămânând în 
aceeaşi poziţie. Mă apropii de el pe la spate şi îi smulg pistolul din 
hamul de sub haină. Il vår în buzunar. După ce mă asigur că nu mai 
are altă armă asupra lui. li poruncesc: 


— 279 — 


— Treci lângă bufet! 

Pietro cunoaşte consemnul. Se execută fără să crâcnească, sub 
privirile ironice ale băiatului. 

Nu mai am ce căuta în casa asta. Lucru cel mai bun pe care-l am 
de făcut este să părăsesc şi eu Sicilia. In absenţa lui Don Cal6 îmi 
va fi mai uşor să mă îmbarc pe vreo navă străină. 

— O să scăpaţi curând de mine, le spun. Plec! Dar ca să fiu sigur 
că oamenii lui Don Cal6 nu vor încerca să mă oprească, trebuie să 
iau un ostatec. 

Nero Sirigu face instinctiv un pas înapoi. 

— Nu te teme, Don Nero. Dacă te-aş lua pe dumneata, ar 
însemna să te car în spinare. Abia te mai ţin picioarele, îl voi lua pe 
băiat. Ai să mergi cu mine, pletosule! 

Băiatul zâmbeşte. Nu îi este deloc frică. Mă uit la Pietro. 

— Te las în viaţă, ca să le dai de veste tuturor mafioţilor puşi să 
mă urmărească hotărârea mea de a-l ţine ostatec pe fiul lui Don 
Cal6, până când voi părăsi insula. 

Las pe masă pistolul lui Pietro şi propria mea mitralieră. 

— Nu mai am nevoie de astea. De acum înainte un pistol îmi 
ajunge. Pietro, ia-o înainte şi spune-i lui Luigi să mă lase să trec! 
Haide, pletosule! 

— Bine... Merg! îmi răspunde cu glas sigur. Temeritatea băiatului 
mă uimeşte. Indiferenţa lui în faţa primejdiei atinge inconştienţa. 
Se comportă de parcă l-aş fi invitat la un film. 

Pietro aruncă o privire piezişă spre arma sa de pe masă, apoi cu 
o umbră de regret, se îndreaptă spre uşă. Il urmez, ţinându-l pe 
băiat în bătaia pistolului. Străbatem coridorul cu tablouri în rame 
aurite, coborâm scara şi traversăm holul cel mare, îndreptându-ne 
spre vestibul. Paşii noştri fac să răsune dalele de marmură. In 
vreme ce Pietro vorbeşte lui Luigi, care se uită la mine uluit, băiatul 
îşi ia o canadiană din cuier. 

Inainte de a ieşi din stradă, vâr pistolul în buzunar, ţinându-l însă 
cu gura ţevii spre şalele adolescentului. Trecem pe lângă Pietro şi 
pe lângă Luigi, care mă fixează cu o furie neputincioasă. Işi dau 
seama că în ochii lui Don Cal6 s-au compromis definitiv. Cum ar 
putea acesta să le ierte răpirea fiului său, săvârşită sub nasul lor? 

Sus, la etaj, aud deschizându-se o fereastră. In cadrul ei a apărut 
capul lui Nero Sirigu, care ne urmăreşte cu privirile. Ne îndreptăm 
spre Fiatul meu. Mergem fără grabă, ca să pot fi atent la tot ce se 
petrece în jur. Pentru moment pericolul nu este prea mare. Dansul 


— 280 — 


va începe abia după ce Pietro şi Nero Sirigu vor da alarma. Ce 
surpriză va fi pentru toată lumea! In special pentru Don Caló! Sigur 
că şi pe el au să-l anunţe. 

Cafeneaua de peste drum este luminată şi geme de tineri. Se 
aude şi un juke-box urlând o muzică mai bâţâită decât un vibro- 
masaj. 

— Bine ai făcut că m-ai luat pe mine, îmi spune băiatul. Tot 
voiam să ies la plimbare. 

Glasul lui este enervant de calm. 

Ne urcăm în maşină. Nu-i pun cătuşe. Este atât de firav, încât 
dacă i-aş atinge una l-aş scoate imediat din circulaţie. 

— Un singur lucru îţi cer, îi spun. Să stai cu mâinile sprijinite de 
bord. Să le văd tot timpul. 

In mai puţin de trei minute am ajuns în port. Cu fiul lui Don Cal6 
lângă mine nu am de ce să mă mai feresc. Am să caut un vapor 
care se pregăteşte de plecare. Câteva nave de mic tonaj sunt 
ancorate la chei. Două sunt viu luminate. Poate că am noroc să 
găsesc una care să plece chiar în noaptea asta. Dacă nu, îmi 
continui drumul cu maşina până la Catania. In portul Cataniei, 
traficul naval este mult mai intens. Imposibil să nu dibuiesc vreun 
cargobot gata de plecare. Mă aranjez uşor cu căpitanul. Cu bani 
cumperi orice servicii. 

Garez Fiatul lângă un depozit de mărfuri, 

— Coboară, pletosule! îi spun. 

Se execută. Cobor şi eu, fără să-l scap din ochi, Portul e pustiu. 
Numai în jurul celor două nave luminate se vede oarecare agitaţie. 
Ne îndreptăm spre prima din ele. Un cargobot cu carcasa neagră şi 
cu supra-structură vopsită în alb. Are pavilion panamez. Tocmai ce- 
mi trebuie. Opresc pe un marinar care se învârteşte pe lângă 
pasarelă. 

— Plecaţi? îl întreb. 

— Nu ştiu intalieneşte, îmi răspunde scâlciat. Repet întrebarea în 
englezeşte. 

— Peste o oră, zice el, scărpinându-se după ureche. 

— Pot să stau de vorbă cu căpitanul? 

Mă priveşte enigmatic. li strecor un bacşiş. Devine imediat 
prietenos. 

— Nu e pe vas. Trebuie să vină peste vreo jumătate de oră. 

— Luaţi şi pasageri? îl mai întreb. 

Marinarul se uită pieziş la băiat. 


— 281 — 


— Doi?... 

— Unul 

— S-ar putea. Dar... 

— Bani? 

— Da da. Bani. 

— Unde mergeţi? 

— Marsilia îţi convine? 

— Da. 

— Atunci vino peste o jumătate de oră. 

Totul pare atât de simplu!... O jumătate de oră şi coşmarul se va 
încheia. Nu-mi vine să cred. Nu vreau să mă bucur prea repede... 


Aşa m-am bucurat şi în ziua când am pus la cale combinaţia cu 
Ali Fawzi, iranianul. Mă aflam la Paris de aproape o lună. Amintirea 
insuccesului de la Londra mă ustura încă... Londra îmi mâncase 
mulţi bani. Trebuia să-mi refac capitalul. 

intr-o dimineaţă însorită, mă aflam pe terasa unei cafenele în 
apropiere de Pantheon. Imbulzeală, gălăgie, râsete. Atmosferă 
aceasta duminicală începuse să mă enerveze. Mă uitam după 
„garcon” ca să plătesc, când un tip arămiu, care abia se aşezase la 
o masă alăturată, m-a salutat, ridicându-şi pălăria de panama. 

— Bonjour, Monsieur Bellocampo! Mă bucur că vă revăd! 

l-am aruncat o privire plictisită. Nu aveam chef de vorbă. Abia 
atunci l-am recunoscut. Lucrasem împreună în Liban. Întâlnirea mi- 
a făcut plăcere. 

— Bonjour, Monsieur Fawzi! 

Ali Fawzi şi-a luat paharul cu Pernod şi a trecut la masa mea. S-a 
aşezat alături de mine. Am mai comandat şi eu un Pernod. Am 
evocat cu Fawzi clipele petrecute la Beirut. Amândoi aveam 
amintiri. Împreună făcusem treabă bună. Fawzi avea nenumărate 
legături în Iran, Siria şi Turcia. Imi procura orice cantitate de opium, 
în termene uluitor de scurte. 

— Vreau să mă retrag din afaceri, mi-a spus el la un moment 
dat. M-am săturat să stau tot timpul cu frica în sân. Ba că un 
transport nu a ajuns la destinaţie, ba că te pândeşte Interpolul, ba 
că un partener vrea să mă tragă pe sfoară, ba că rivalii vor să te 
împăieze. Destul cu grijile, cu emoţiile, cu frământările... Viaţa 
trebuie trăită... Să nu regreţi când îţi va bate ceasul că nu te-ai 
bucurat şi de plăcerile ei... Mi-am cumpărat şi o căsuţă la Monte- 
Carlo. Şase camere, trei băi, piscină... Loc berechet să-mi instalez 


— 282 — 


un harem cu adolescente de toate rasele şi culorile... Înainte însă 
de a zice bun rămas activităţii mele de traficant de stupefiante, 
vreau să mai dau o ultimă lovitură. 

li scăpărau ochii lui Fawzi. Perspectiva afacerii acesteia îl făcea 
să se înfioare de plăcere. Cred că Fawzi încerca o adevărată 
voluptate când se lansa în noi combinaţii. 

— In cursul anilor, mi-am pus de o parte o mică rezervă de opiu. 
De colo cinci kilograme, de colo zece, de dincolo douăzeci... Am 
ajuns astfel la două tone de opiu... 

Am rămas cu gura căscată. 

— Două tone? Dar asta reprezintă o avere. Poţi inunda piaţa 
americană! 

— La asta m-am şi gândit. Aveam însă nevoie de un om sigur... 
pe care să mă pot bizui... Nu poţi scurge două tone de opiu aşa cât 
ai bate din palme... Transportul, prelucrarea lui, intrarea în Statele 
Unite, plasamentul... înţelegi ce vreau să spun... Vreau să lichidez, 
fiindcă operaţia a început să devină primejdioasă... Probabil că am 
început să îmbătrânesc. Vezi, cu dumneata, Monsieur Bellocampo, 
mi-ar plăcea să lucrez. Te cunosc, ştiu ce-ţi poate pielea, şi îţi mai 
cunosc corectitudinea. Da, da, ţi-o cunosc mai bine ca oricine... 


După două ceasuri de discuţii şi petractări, am bătut palma. Am 
pus la punct una din cele mai formidabile afaceri din viaţa mea. Am 
băgat şi eu bani în combinaţie. Aproape trei sute de mii de dolari. 
Dacă reuşeam, îmi triplam capitalul angajat... 

Fawzi îşi depozitase opiul în Iran, ţara lui de baştină. Ştiam că 
operaţia era grea şi, mai ales, comporta riscuri mari. Mirajul 
succesului, al câştigului enorm era mai puternic decât raţiunea. 

Efectuasem un prim transport. Opiul intrat în Franţa era 
prelucrat în mica uzină clandestină a unui farmacist cu reputaţie 
impecabilă. Al doilea transport plecase de la Beirut spre Marsilia. 
Treburile păreau să meargă minunat. Ar fi trebuit să fiu extrem de 
mulţumit. Cu toate acestea nu era aşa. Mă apăsa o temere bizară, 
nemaiîncercată. Instinctele?... Poate. Instinctele au jucat un mare 
rol în viaţă mea. Aşteptam declanşarea unui dezastru... Il aşteptam 
şi simţeam că se va produce. Adeseori mă mustram cu severitate. 
Imi spuneam că insuccesele din ultima vreme mă făcuseră să-mi 
pierd curajul, că nu avea rost să mă frământ, de vreme ce 
operaţiile se desfăşurau într-un ritm tot atât de viu, de satisfăcător, 
în mai puţin de şase luni, întreaga cantitate de opiu, transformată 


— 283 — 


în heroină, trebuia să ajungă pe piaţa americană. Şi eu şi Fawzi am 
fi fost atunci nişte oameni făcuţi... 

Era la începutul verii. Mă aflam la Marsilia. Aşteptam sosirea 
celui de-al doilea transport de opiu. Farmacistul descoperise un 
procedeu nou, care micşora considerabil durata prelucrării. 

Tocmai când ne aşteptam mai puţin, trăsnetul a căzut asupra 
noastră. Eram invitatul farmacistului la vila sa din Marsilia. 
Incheiasem un supeu regesc. Cu o sticlă de şampanie frapată la 
îndemână, urmăream împreună cu farmacistul emisiunea de 
televiziune. Era un program savuros, retransmis de la Moulin 
Rouge. În pauză s-a dat radio-jurnalul. Deodată, eu şi amfitrionul 
meu am împietrit. În cadrul ştirilor din străinătate crainicul a 
anunţat capturarea de către poliţia iraniană a unui uriaş depozit de 
stupefiante şi arestarea unui periculos grup de traficanţi dirijat de 
Ali Fawzi. A 

Ştiam ce va urma. În Iran se votase de curând o lege care 
prevedea pedeapsa cu moartea pentru traficanţii de stupefiante. 
„Cercetările poliţiei continuă cu asiduitate, a adăugat crainicul, în 
vederea capturării complicilor din străinătate”. 

In aceeaşi noapte mi-am făcut bagajele şi am şters-o în Elveţia. 
Farmacistul şi-a închis uzina. Au urmat pentru mine zile cumplit de 
negre. Aşteptam să fiu arestat dintr-un moment într-altul. 

Pe prima pagină a lui „Zürcher Zeitung” am citit într-o dimineaţă 
vestea pe care o aşteptam cu groază. Ali Fawzi fusese judecat, 
condamnat la pedeapsa capitală şi executat. Avusese eleganța să 
moară fără să-mi fi rostit numele. Dar asta nu m-a liniştit. Ştiam că 
Mariano Rambella continua să se ocupe de această afacere. Era de 
o tenacitate diabolică. Reuşise să pună mâna pe câţiva comparşi 
fără importanţă, dar nu ajunsese până la mine... 

Am părăsit Elveţia şi m-am înapoiat în Sicilia, în bârlogul meu... 

Nu fusese soluţia cea mai fericită. Conflictul meu cu Don Cal6 
avea să se aprindă... 


— N-am crezut că am să ajung dădaca unui om în toată firea, 
rosteşte ironic pletosul, rupându-mi şirul gândurilor. 

Îl privesc surprins. 

— Ce-ai spus? 

— Mă mai ţii mult? Am început să mă plictisesc. Credeam că are 
să fie mai palpitant. 

— Într-o oră ai şi scăpat de mine. Mai repede ca la dentist. 


— 284 — 


Pletosul râde. 

— Văd că îţi arde de glumă! Apropierea plecării te dispune! Nu ai 
impresia că te-ai speriat de fantome? Că pretinsele primejdii de 
care te temi nu există? Că prezenţa mea aici e inutilă? 

lşi scoate din buzunarul pantalonilor un pachet de „Camel” 
mototolit. Işi aprinde o ţigară. 

— Când m-ai luat cu dumneata, am fost foarte emoţionat. Mă 
gândeam că am să petrec o aventură pe care să o istorisesc mai 
târziu tuturor colegilor, umflându-mă în pene. Degeaba. M-am 
înşelat. Imi pare rău că trebuie să ţi-o spun. Voi mafioţii sunteţi 
nişte laşi. Dumneata, de exemplu, m-ai luat pe mine drept scut, 
ceilalţi nu te atacă de frică să nu mă găurească pe mine. Unii sunt 
laşi, iar alţii sunt proşti. Când a plecat tata în Elveţia, i-am spus să 
nu ne lase pe cap pe Pietro şi pe Luigi, căci sunt nişte cretini, şi 
până la urmă, tot eu va trebui să le port de grijă... Hm! Aţi început 
să ruginiţi!... Schimbaţi fie metodele, fie oamenii!... Cel mai 
cuminte lucru ar fi să vă faceţi oameni cinstiţi! V-aţi gândit 
vreodată cum o să vă descurcaţi când ordinatoarele vor lua locul 
slăbuţei substanţe cenuşii a poliţiştilor de azi?... Când laşitatea şi 
prostia voastră va trebui să se măsoare cu perspicacitatea 
maşinilor electronice?... 

II las să vorbească, fiindcă tirada lui mă interesează, Nu e prost 
băiatul. Se pare că e mai inteligent chiar decât Don Cal6. 

— Poate că vom folosi şi noi ordinatoare, îi răspund fără 
convingere. 

Face o schimă plină de dispreţ. 

— Ca să mânuieşti un ordinator şi să-i foloseşti datele, îţi trebuie 
o anumită pregătire. Nu îl văd eu pe Luigi sau pe Pietro folosindu-se 
de avantajele electronicii. lartă-mă, nici pe dumneata nu te văd, 
deşi pari ceva mai răsărit decât ceilalţi... 

Pletosul vorbeşte o limbă pe care nu o înţeleg. Am citit şi eu 
despre conflictul dintre generaţii. Se pare că la ora actuală s-a 
deschis o prăpastie între tineri şi vârstnici. Şi Mafia va resimţi acest 
fenomen. Generaţia ordinatoarelor nu va mai fi, cred, generaţia 
pistoalelor şi a puştilor cu ţeava tăiată... 

Marinarul se apropie de noi. Imi face semn cu ochiul. 

— Vine căpitanul, şefule! Dacă-l ungi bine... e omul dumitale... 

Căpitanul, un ins spătos, cu cascheta dată pe spate şi cu 
vestonul deschis la toţi nasturii, se apropie cântând pe nas. Nu se 
clatină, dar se vede cât de colo că e băut. Are piciorul sigur al 


— 285 — 


lupului de mare. 

Când ajunge în dreptul pasarelei, scot din buzunar cinci sute de 
dolari în bancnote de câte o sută şi i le pun sub nas. Sunt adeptul 
vorbirii directe, al atacurilor frontale. 

— Căpitane, vreau să ajung neapărat la Marsilia. Şi cum nimic nu 
mi se pare mai încântător decât călătoriile pe mare, m-am gândit 
să mă folosesc de transatlanticul dumitale... 

La început, căpitanul mă priveşte clipind cu nedumerire, apoi 
chipul i se luminează treptat. Mintea înceţoşată de băutură prinde 
sensul cuvintelor mele. Culoarea bancnotelor americane face 
restul. 

Căpitanul izbucneşte în râs. 

— Ne-am înţeles. lţi pun la dispoziţie apartamentul prezidenţial. 
Numai că instalaţia de climatizare s-a defectat. Dacă ai să laşi 
hubloul deschis, ai toate şansele să nu te sufoci de căldură. 

Pune punct ultimei fraze, înhăţând bancnotele, care dispar în 
buzunarul vestonului. Se uită la ceas. g 

— În patruzeci de minute, ieşim în larg. Înainte de plecare te 
poftesc să bei un Scotch în cabina mea. 

Mă salută ducându-şi mâna la cozorocul caschetei şi o porneşte 
pe pasarelă în sus. 

— Nu-mi dai şi mie un bacşiş, fiindcă te-am adus până aici? mă 
întrebă băiatul cu impertinenţă. 

— l-ascultă, măi pletosule, ai început să cânţi fals. Şterge-o 
acasă! Dacă mă mai freci mult, mă tem că n-o să ne mai despărţim 
prieteni! 

Băiatul îşi propteşte o mână în şold şi îşi înclină capul pe o parte. 
Seamănă cu un cocker care se miră. 

— Nu zău? Ştii ce te paşte dacă plec?! 

— Tocmai d-aia! Nu sunt atât de laş pe cât ţi-ai închipuit. 
Complimente lui Don Cal6. 

Mă îndrept spre pasarelă. 

— Nu vrei să te duc de mână până sus? mă întreabă iarăşi. 

— N-am nevoie de dădacă. M-am făcut băiat mare. Am încă 
ordinatorul pe umeri... Arrivederci! 

— Ciao!... îmi strigă din urmă, fluturându-şi mâna. 

Ciudat! Mi-a devenit simpatic pletosul ăsta. 

Am ajuns la pasarelă. Pun piciorul pe prima treaptă. Prima 
treaptă pe drumul libertăţii... Incep să urc... 

O pasarelă identică am urcat când am plecat întâia oară din 


— 286 — 


Sicilia. Era... 


O lovitură ca de pumn şi o arsură cumplită între coaste. Prima 
detunătură e urmată de încă o arsură sub omoplat... Pasarela se 
învârteşte cu mine, mă izbeşte în cap... Simt pe buze fierul unei 
trepte şi pe limbă gustul dulceag de sânge... Se lasă beznă!... 
Arsuri!... Arsuri!... Detunături!... Foc de artificii... Intuneric... Cad!... 
Cad!... Cad!... 


Sfârşit 


Versiune ebook: [2.0] 
Revizuită şi îmbunătăţită pentru [V2.1] la 07.11.2015 


— 287 —