Luis Sepulveda — Nume de toreador

Luis Sepulveda 
Nume de toreador 


Prima parte 


Mai devreme sau mai târziu, viaţa îmi va ieşi în cale 
şi voi porni vijelios la drum. Asemenea unui leu. 
Haroldo Conti, scriitor argentinian 
dispărut la Buenos Aires pe 4 mai 1976 


Ţara de Foc: ulii pe cer 


Şoferului maşinii Luceafărul Pampei îi străluciră ochii când 
zări silueta călăreţului la marginea drumului. De cinci ore stătea 
cu privirea aţintită pe şoseaua dreaptă, fără să fi avut parte de 
altă distracţie decât perechea de struţi pe care-i speriase, 
claxonându-i strident, în faţă avea drumul, în stânga, ciulinii şi 
tufişurile pampei. În dreapta, marea, care trecea cu nesfârşitul 
ei murmur de ură prin Strâmtoarea Magellan. Nimic altceva. 

Călărețul se afla la vreo două sute de metri, pe o mârţoagă 
păroasă, care-şi omora vremea păscând. Călărețul se-nfăşurase 
într-un poncho negru, ce acoperea şi spinarea animalului, purta 
o pălărie de crescător de vite cu boruri mici, pe care şi-o trăsese 
pe ochi, şi nu i se clintea nici un muşchi. Şoferul opri autobuzul 
şi îi dădu un ghiont ajutorului său. 

— Scoală, Pacheco. 

— Ce-i, ce s-a-ntâmplat? Nu dormeam, şefule. 

— Nu? Din pricina sforăiturilor tale nici motorul nu se auzea. 
Şi mai spui că eşti o companie plăcută. 

— Drumul e de vină. Întotdeauna se întâmplă aşa. lertaţi- 
mă. Vreţi un mate!? 

— la uită-te acolo. Moţăie sau a adormit bătrânul ăla 
nătâng? 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, şefule. 


1 1Ceai preparat din frunzele unui arbust (numit tot mate) 
originar din America de Sud). 


În autobuz călătoreau câţiva pasageri cărora li se puseseră 
cârcei după atâtea ceasuri petrecute pe drum. Unii dintre ei 
dormitau cu capul în piept, iar cei treji discutau fără chef despre 
matrapazlăcurile din fotbal sau despre cât de mult scăzuse 
preţul lânii. Şoferul se întoarse spre ei şi, după ce le arătă figura 
liniştită a omului călare, le făcu semn să tacă. 

Luceafărul Pompei înainta încet, în virtutea inerţiei, până în 
faţa călăreţului adormit, unde se opri. Calul continuă să pască 
netulburat micile smocuri de iarbă. Calul şi stăpânul său se aflau 
lângă o ciudată construcţie de lemn, vopsită în roşu şi galben. 
Era un fel de cotet pentru porumbei, ridicat pe nişte stâlpi la un 
metru şi jumătate deasupra pământului. Dimensiunea 
construcţiei i-ar fi îngăduit unui om să doarmă nestingherit 
înăuntru. 

Sunetul răguşit al claxonului sperie calul, care îşi ridică 
grumazul, îşi scutură capul, îşi roti ochii mari şi temători şi, 
încercând să se întoarcă, fu cât pe-aci să-l trântească pe călăreț. 

— Stai liniştit! Stai liniştit, bălosule! — strigă surprins. 

— Scoală-te, bătrân nătâng! Puțin mai lipsea şi te făceam 
una cu pământul! — îl salută şoferul printre hohotele de râs ale 
ajutorului şi ale pasagerilor. 

— Nemernicule. Ticălosule. Stârpitură! — răspunse călăreţul 
bătând uşor calul pe grumaz pentru a-l linişti. 

— Nu te enerva, că poţi să faci un atac. Şi dă-te la o parte, 
că trebuie să punem scrisorile în cutie. 

— Ai adus ceva pentru mine, pungaşule? 

— Cine ştie? Legea spune că trebuie să cauţi în cutie. 

Ajutorul de şofer cobori. Se apropie de construcţia aceea 
ciudată, deschise uşa pe care scria 


OFICIUL POŞTAL NUMĂRUL CINCI. ŢARA DE FOC 


Scoase dinăuntru câteva cutii legate cu nişte cureluşe de 
piele şi o geantă cu însemnele Poştei chiliene. Urcă în maşină cu 
ele şi după câteva minute cobori din nou, încărcat cu pachete 
sigilate cu ceară roşie şi o altă geantă a Poştei. După ce băgă 
toate coletele în cutie, închise uşa cu gesturi studiate. 

— Să vedem dacă şi-a adus cineva aminte de tine. 

Călărețul aşteptă ca Luceafărul Pampei să plece, îl văzu 
micşorându-se pe măsură ce se îndepărta, până când din el nu 


mai rămase decât o umbră tremurătoare în priveliştea uniformă 
a câmpiei. Atunci dădu pinteni calului şi se apropie de căsuţa 
poştală. ` 

Scrisoarea spunea: „Imi pare rău, Hans. Cei dintotdeauna 
vin după tine. Ne vedem în iad. Prietenul tău, Ulrich". 

— Bine. Trebuia să se-ntâmple şi asta odată şi-odată. Aştept 
de mai bine de patruzeci de ani clipa asta. N-au decât să vină 
când poftesc — şopti el, recitind scrisoarea pe care vântul i-o 
scutura în mână. 

Pintenii de argint atinseră uşor burta calului, îndemnându-l 
să pornească la trap şi să iasă alături de drum, pe ierburile 
înalte şi grase care străluceau în soarele amiezii. Deodată trase 
hăţurile pentru a-şi struni calul şi se opri, ridicându-se în pinteni, 
pentru a arunca o privire spre cer. Deasupra capului său, la 
mare înălţime, planau doi ulii dintre aceia care se rotesc mereu 
în văzduh în căutare de hoituri. 

— Oare de ce păsările astea sunt întotdeauna primele care 
adulmecă veştile proaste? — se întrebă el cu voce tare şi 
imediat după aceea înfipse pintenii în burta calului, pentru a-l 
îndemna să pornească la galop. 


Berlin: Aufwiedersehen (Rămâi cu bine, pampă) 


„Ştiu că această scrisoare e inegală, însă trebuie să 
înţelegeţi că memoria îţi joacă feste uneori şi că nici o 
mărturisire nu e curată dacă e însoţită de umbra trădării. 

Am trădat un om, l-am trădat pe omul care mi-a fost cel mai 
bun prieten, dar nu cred că sentimentalismele ar avea ce să 
caute în povestea asta blestemată, prin urmare mă voi mărgini 
la a expune faptele. 

În 1941, Hans Hillermann şi cu mine lucram pentru poliţia 
celui de-al Treilea Reich. Nu eram nazişti. Nu am luat niciodată 
parte la persecuția evreilor şi nici la reprimarea opozanților. 
Misiunea noastră la Berlin era să păzim poarta principală a 
lagărului Spandau. 

lernile la Berlin erau şi continuă să fie aspre. Pe vremea 
aceea, autorităţile lagărului hotărâ-seră să încălzească o 
cămăruţă în pivniţa clădirii, unde paznicii intrau ca să-şi mai 
dezmorţească oasele şi să bea, din când în când, o ceaşcă de 


cafea. De Hans mă lega o veche prietenie, cimentată prin 
interminabile partide de şah şi prin dorinţa secretă de a emigra 
într-o bună zi, de a ne refugia pentru totdeauna într-un loc pe 
care-l socoteam ultimul cotlon promiţător de pe planetă: Ţara de 
Foc. Strângeam informaţii despre acest colţ îndepărtat, 
decupam fragmente din cronicile de călătorie, din cărţile de 
geografie, care ne hrăneau imaginaţia şi dorinţa de a pleca din 
Germania. Eu m-am născut în Saxonia. Hans, la Hamburg. El 
cunoştea mediile marinăreşti din oraşul natal şi nu prididea să- 
mi repete că era destul de uşor să ne îmbarcăm pe un vas. 
Aveam chiar şi un plan de evadare, însă ne lipseau banii. Şi 
astfel ne petreceam nopţile lungi în pivniţa încălzită, mutând 
piesele pe tabla de joc şi deplângând sărăcia care ne condamna 
să purtăm acele uniforme. 

Odată, nu-mi mai amintesc exact când, eram singuri în 
acea încăpere şi ne-am încumetat să forţăm uşa care dădea 
spre un fel de cramă. Ştiam că acea încăpere era folosită de 
ofiţerii SS, care intrau şi ieşeau de-acolo cărând colete bine 
împachetate. Am forţat încuietoarea nădăjduind să găsim nişte 
vin bun sau o sticlă de coniac care să ne mai înveselească orele 
de strajă, dar n-am dat decât peste nişte colete uşoare şi subţiri. 
Cu mare grijă am desfăcut unul dintre ele şi ne-am trezit în faţa 
unui tablou. Nici eu, nici Hans nu aveam cunoştinţe despre artă, 
dar ne-am dat seama că, de vreme ce naziştii păstrau acele 
tablouri, trebuiau să fie valoroase, îmi amintesc că Hans a spus: 
«Ulrich dragă, se pare că ne apropiem de călătoria noastră». 

De multe ori am deschis uşa cramei pentru a contempla 
acele opere de artă. Şi tot de multe ori am fost ispitiţi să luăm 
un tablou şi să evadăm, dar ne-a împiedicat certitudinea amară 
că habar nu aveam ce să facem cu o asemenea operă. Cum să-i 
stabilim valoarea? Cui să i-o vindem? Mai mult, ştiam că în clipa 
în care naziştii i-ar fi descoperit lipsa, nu le-ar fi fost deloc greu 
să pună mâna pe hoţi. Bănuiam că aveam la îndemână o 
bogăţie fabuloasă, şi ignoranţa noastră în materie de artă ne 
făcea să ne perpelim. Aşa au trecut câteva luni, până când într-o 
noapte în care stăteam de pază am mai forţat o dată 
încuietoarea. De data asta am descoperit o cutie mare de lemn, 
împachetată meticulos. Am deschis-o cu grijă, ca să nu îndoim 
vreun cui şi să nu lăsăm urme pe scândurile din care era făcută, 
înăuntru se afla, învelită în câlţi de cânepă, o cutie mai mică, 


închisă cu un lacăt solid de bronz. Pe lacăt scria: «Lloyd 
Hanseatice, Hamburg». 

La vederea lacătului, ne-am simţit ispitiţi să deschidem 
cutia, şi asta am şi făcut, cu toate că ştiam că în felul ăsta 
făceam cel mai primejdios pas din viaţa noastră. Ceea ce am 
găsit înăuntru ne-a luat piuitul: şaizeci şi trei de monede de aur. 

Ne-am îmbrăţişat, nebuni de fericire, în sfârşit ne apropiam 
de împlinirea acelui vis pe care-l împărtăşeam amândoi. Hans a 
fost primul care şi-a revenit din euforie. A lăsat monedele în 
cutie şi mi-a spus: «Ulrich, trebuie să plecăm chiar în clipa asta. 
Monedele astea valorează mai mult decât ne putem noi închipui. 
Ne luăm picioarele la spinare şi-o să vedem ce facem cu ele 
după aceea. O să ne caute şi-n gaură de şarpe, aşa că trebuie 
să fugim cât mai departe». 

Am ajuns la Hamburg în noiembrie 1941. Hans avea într- 
adevăr legături cu muncitorii din port. În timp ce aşteptam 
vaporul care trebuia să ne scoată de-acolo, am aflat de la el 
multe lucruri pe care nu mi le destăinuise niciodată înainte, de 
pildă faptul că militase în gruparea Spartacus şi că avusese un 
frate care murise în Spania ca partizan al internaţionaliştilor din 
brigada Thalmann. 

Adepții grupării Spartacus din port ne-au ascuns într-o casă 
din Altona. 

Am petrecut acolo trei săptămâni, aşteptând vaporul pe 
care ne sfătuiseră să-l luăm. Urma să călătorim în cala unui vas 
chilian, Lebu, care de două ori pe an ancora în Hamburg 
încărcat cu lemne, în timp ce aşteptam vaporul, îmi amintesc că 
l-am întrebat dacă se gândise cum aveam să vindem monedele. 
Răspunsul lui n-a fost prea liniştitor: «Uită de ele, Ulrich. N-o să 
le vindem niciodată. Trebuie să aşteptăm să se termine războiul 
ca să ne ocupăm de ele. Atunci vom vedea dacă stăpânii lor vor 
să le recupereze sau dacă o să trebuiască să le topim. Mi-e 
teamă că o să treacă multă vreme până când o să ne procopsim 
de pe urma lor». 

Într-o noapte, caracatiţa şi-a întins tentaculele până la noi. 

Habar n-am dacă am fost vânduți sau dacă nu cumva casa 
în care fuseserăm găzduiţi nu era un obiectiv dinainte pregătit 
de Gestapo, în orice caz, Hans a reuşit să fugă, luând şi 
monedele. Presupun că nu mai e nevoie să descriu amănunţit 
torturile la care am fost supus de către Gestapo. Când am 


pierdut şirul săptămânilor, sau poate chiar al lunilor care se 
scurseseră de când căzusem în ghearele lor, am fost convins că 
Hans se afla în siguranţă, iar în mărturisirile pe care mi le-au 
smuls n-am recunoscut nici o clipă altceva decât că fusesem 
complice la furt. Scurta mea experienţă de poliţist mă 
încredinţase că oamenii aceia nu aveau să mă omoare înainte 
de a obţine informaţia care le lipsea: ascunzătoarea prietenului 
meu. 

Ştiau să-şi facă bine treaba. Bătăile, torturile se ţineau lanţ, 
însă fără a-mi pune în pericol viaţa sau sănătatea mintală. Ştiau 
prea bine că un nebun le-ar fi alunecat printre degete. Am 
îndurat aceste chinuri vreme de aproape patru ani, agăţându- 
mă de cele trei cuvinte care nu mi-au ieşit niciodată pe gură şi 
pe care mi le-am întipărit în minte ca pe un tatuaj: Ţara de Foc. 
În iunie 1945, nişte soldaţi ruşi m-au găsit în beciul cartierului 
general al Gestapoului. Nu mai puteam să merg. O lovitură în 
coloana vertebrală îmi paralizase pentru totdeauna picioarele. 
M-au scos de-acolo. Am văzut lumina zilei. Am văzut Berlinul în 
ruine. Am aflat că Germania capitulase, că Al Treilea Reich nu 
mai exista, că se terminase coşmarul. 

Am inventat o poveste pe care le-am spus-o ofiţerilor de la 
serviciile secrete ruseşti. Le-am spus că fusesem poliţist şi că 
Gestapoul pusese mâna pe mine pentru că militasem împotriva 
fasciştilor. Ca să fac credibilă toată povestea, le-am dat numele 
membrilor organizaţiei Spartacus care ne ajutaseră la Hamburg. 
Ruşii au făcut cercetări. Am avut noroc, pentru că toţi acei 
oameni muriseră în timpul războiului şi, cum nu aveau martori 
care să contrazică versiunea mea, au acceptat-o. 

La începutul anului 1946, ruşii m-au transportat la Moscova 
pentru îngrijiri medicale. Cu picioarele mele nu mai era nimic de 
făcut, drept pentru care, după ce mi-am petrecut alţi cinci ani 
într-un scaun cu rotile, încercând să-i identific pe nazişti dintre 
miile de soldaţi germani care căzuseră prizonieri la ruşi, mi-au 
dat voie să mă întorc la Berlin. Planul meu era să plec din 
Germania şi să ajung cumva în Ţara de Foc. Eram pe deplin 
încredinţat că Hans reuşise să ajungă acolo şi că mă aştepta să- 
mi dea partea mea din comoară, însă un invalid nu se poate 
mişca cu repeziciunea cu care şi-ar dori, şi astfel m-am trezit 
transformat în cetăţean al Republicii Democrate Germane, 
prizonier într-o închisoare deschisă care se jura pe toţi sfinţii că 


e paradisul socialist. 

În 1955 am primit prima veste de la Hans. Nu ştiu prin ce 
mijloace a reuşit să-mi trimită o scrisoare de la Sidney, dar 
bănuiesc că un turist o luase cu sine în acea călătorie. Mesajul 
era foarte laconic, dar spunea totul printre rânduri: «Am aflat că 
ai probleme cu sănătatea. Eu sunt acolo unde ştii. E un loc 
nemaipomenit pentru cei care vor să se tămăduiască dacă au 
probleme cu oasele». Laconismul scrisorii i-a nemulţumit în 
primul rând pe cei de la Stasi. Coşmarul a reînceput. Şi mai 
multe ameninţări. Şi mai multe lovituri. Ştiau pe dinafară 
povestea monedelor şi voiau să ştie în ce oraş din Australia 
locuia Hans. De sute de ori m-au aşezat în faţa unei hărţi a 
Australiei. De sute de ori am născocit tot felul de poveşti. Din 
fericire, Australia e un continent. Pe scurt, toată perioada în care 
a existat RDG-ul am trăit sub interdicţia de a părăsi Berlinul. 
Fiecare scrisoare pe care o primeam era mai întâi citită şi 
analizată de cei de la Stasi, iar numele meu apărea pe un dosar 
care număra peste o mie de pagini. 

Cincizeci de ani am păstrat secretul cu privire la 
ascunzătoarea lui Hans şi a monedelor. Cincizeci de ani am visat 
că aveam să-l reîntâlnesc şi să mă bucur de prada aceea de 
război. Când RDG-ul s-a destrămat ca un castel din cărţi de joc, 
m-am gândit că în sfârşit sosise clipa atât de mult aşteptată. 
Aveam câteva economii, suficiente pentru un bilet de avion 
către America de Sud, aveam un paşaport în bună regulă, şi 
nimeni şi nimic nu mă împiedica să călătoresc. Asta am crezut 
până acum câteva zile, când am căzut pentru ultima oară în 
mâinile forţelor armate, care mai întâi fuseseră naziste, pe urmă 
comuniste şi dracu' ştie ce-or mai fi acum. 

Am fost acostat în centrul Berlinului de către doi indivizi pe 
care îi cunoşteam de-acum. Foşti agenţi de la Stasi. «Hai să 
mergem. Trebuie să vorbim despre Hans Hillermann», mi-au 
spus, înainte de a mă înşfăca din scaunul cu rotile, pentru a mă 
băga într-o maşină. Au acţionat cu mare repeziciune şi nu mi-au 
lăsat timp să strig după ajutor. N-am putut să strig nici când m- 
am dat jos din maşină, pentru că m-au scos de-acolo în garajul 
subteran al unei clădiri şi m-au dus repede într-un birou pe a 
cărui uşă se lăfăia o plăcuţă cu denumirea unei agenţii 
imobiliare. De la fereastră însă am văzut că mă aflam în 
Kurfurstendamm. 


Pentru prima oară am fost interogat de un individ căruia toţi 
îi spuneau «Maiorul». Mi-a arătat dosarul voluminos pe care era 
trecut numele meu şi, făcându-şi vânt cu el, mi-a dat de înţeles 
că înainte nu fuseseră mai drastici cu mine pentru că 
aşteptaseră, răbdători, să fac marea greşeală. 

lar greşeala nu o făcusem eu. Bărbatul căruia i se spunea 
Maiorul a scos din sertar o a doua scrisoare de la Hans, la fel de 
scurtă ca precedenta: «Acum nimic nu te mai poate împiedica 
să vii aici. Anunţă-ţi sosirea la locul ştiut. Oficiul poştal numărul 
cinci». Scrisoarea venea din Santiago de Chile. 

Un om poate îndura multă durere, înspăimântătorul 
mecanism al creierului are cotloane nebănuite, zone absolut 
pustii, în care e posibil să te ascunzi, şi mai poţi să alegi 
întotdeauna, dacă nu ai încotro, să te laşi cuprins de nebunie. 
Pentru atingerea acestor două obiective trebuie să crezi în 
«ceva» şi să vezi, să simţi că liniştea pe care ai păstrat-o face ca 
acest «ceva» să devină cu neputinţă de atins de către cei ce te 
torturează. 

Văzând că scrisoarea venea din Chile, mi-am dat seama că 
nu mai aveam în ce să cred, şi întotdeauna m-am considerat un 
neamt atipic, pentru că am ştiut să pierd. 

Pe Maior şi pe oamenii lui nu-i mai puteam minţi că Hans nu 
s-ar fi aflat în Chile şi, dacă le-aş fi pomenit orice zonă din 
această ţară ca ascunzătoare a prietenului meu, s-ar fi 
documentat cu privire la toate oficiile poştale numărul cinci şi ar 
fi izbutit în cele din urmă să-l găsească, luând-o prin excludere. 

Şi astfel mi-am trădat prietenul. L-am trădat, dar la 
insistenţele Maiorului de a afla numele celui care ne dăduse 
dispoziţii să furăm, am înţeles că încă mai puteam trage de 
timp, compli-cându-i victoria. Presupunea că cineva ne ordonase 
să furăm monedele şi îi era teamă că persoana cu pricina avea 
să ajungă înaintea lui să le recupereze, iar amintirea cuvintelor 
«Lloyd Hanseatice» scrise pe lacăt mi-a invadat memoria ca o 
scrisoare care anunţă izbânda. 

Ca să mai trag de timp, i-am cântat în strună, făcându-i 
jocul, şi am pomenit numele şefului poliţiei berlineze din 1941. 
Atunci Maiorul a deschis calculatorul şi pe ecran au apărut nişte 
informaţii după toate aparențele interesante, pentru că, citindu- 
le, a devenit euforic. 

Habar n-am în ce afaceri se băgase fostul meu şef şi puţin 


îmi păsa de asta, ce contează e că m-a ajutat să ies de-acolo. 
Era evident că nu mă gândeam să fug, cum să fug într-un scaun 
cu rotile? Voiam să ies de-acolo înainte ca Maiorul să descopere 
că uitase să mă întrebe ceva foarte important, şi anume care 
era identitatea actuală a prietenului meu. 

M-au dus din nou în garajul subteran, am urcat în maşină, 
de data asta Maiorul s-a alăturat grupului şi am ieşit pe străzile 
Berlinului. «O să-l identifici pe fostul tău şef. Atâta tot. Ne spui 
cine e şi s-a terminat cu amestecul tău în povestea asta», a 
spus Maiorul. 

Eu nici măcar nu-mi mai aduceam aminte cum arăta omul 
acela, pe care îl văzusem numai de câteva ori în timpul 
războiului, dar am încuviinţat. Maşina s-a oprit foarte aproape 
de Grădina Zoologică, unul dintre foştii agenţi Stasi a început să 
împingă scaunul cu rotile şi, când m-am văzut înconjurat de zeci 
de trecători, m-am aruncat pe jos, prefăcându-mă că strig de 
durere. 

Imediat s-au strâns în jurul meu mai mulţi curioşi şi oameni 
care voiau să mă ajute. «E inima. Am mai avut un infarct», am 
spus eu, şi nici Maiorul, nici oamenii lui nu s-au putut opune ca o 
ambulanţă să mă ia de-acolo. 

Unui om de şaptezeci şi doi de ani i se pot întâmpla oricând 
asemenea accidente, mai ales dacă e invalid. 

Vă scriu din spitalul din Charlottenburg. O să-l găsiţi pe 
Hans Hillermann şi monedele alea blestemate de aur în Ţara de 
Foc. Singura adresă pe care o am este cea pomenită mai 
devreme: oficiul poştal numărul cinci. Să dea Dumnezeu ca 
scrisoarea asta să ajungă la dumneavoastră şi să-l găsiţi pe 
Hans înaintea celor pe care i-a trimis Maiorul. Prietenul meu se 
numeşte acum Franz Stahl. 

De-aici nu voi mai ieşi viu. Aş fi putut să mă duc şi să spun 
povestea asta la Poliţie, cerându-le să mă protejeze, dar jocul a 
durat prea mult şi ar fi de-a dreptul scabros dacă l-aş încheia 
într-o manieră atât de stupidă. Şi sunt convins că lui Hans îi va 
face plăcere să-l joace până la ultimele consecinţe. Lui nu i-am 
scris decât atât: «Îmi pare rău, Hans. Cei dintotdeauna vin după 
tine. Ne vedem în iad». 

Când veţi citi aceste cuvinte, eu voi fi mort. Am pierdut, 
întotdeauna am pierdut. Nu mă enervează asta şi nici nu mă 
preocupă. Să pierzi e o chestiune de metodă. 


Ulrich Helm." Berlin, februarie 1991 


Hamburg: „La mulţi ani!" 


În acea după-amiază de februarie m-am trezit din pricina 
frigului. Am sărit din pat scoțând aburi pe gură şi primul lucru pe 
care l-am făcut a fost să verific dacă ferestrele erau închise. 
Erau. M-am uitat imediat la termostatul caloriferului pus pe 
treapta a cincea, cea mai înaltă, dar radiatorul era rece ca 
gheaţa. Tocmai voiam să sun la portar când am auzit soneria de 
la intrare. 

Am deschis. Un grăsun cu o cipilică albastră trasă până-n 
dreptul sprâncenelor şi care se străduia să se exprime într-un 
amestec de germană, engleză şi limba surdomuţilor mi-a arătat 
o trusă de scule. 

— Îmi pare rău. Nu cumpăr nimic — i-am spus. 

— Nu! încălzirea, înţelegeţi? 

L-am poftit să intre. S-a dus la radiator, s-a opintit, i-a scos 
un şurub şi din gaura cu pricina au început să se prelingă 
picături de apă uleioasă, a pus şurubul la loc, a întors caloriferul 
pe toate părţile, a dat din cap, a dus mâna la walkie-talkie şi a- 
nceput să vorbească într-o chiliană neaoşă: 

— Am căcat steagul, măi mucea. Ţi-am spus, over. Cum? 
Adică eu trebuie să merg pe la toate apartamentele dând 
explicaţii. Pe mine nu mă înţelege nimeni, măi mucea, over. 

Grăsunul a rămas câteva secunde cu aparatul lipit de 
ureche, dar se pare că bunul lui coleg se hotărâse să întrerupă 
convorbirea. 

— Eşti din Chile? — l-am întrebat. 

Grăsunul a dat din cap în semn că da. Tot mai aştepta să 
audă glasul colegului său. 

— Şi ce-o să se-ntâmple cu încălzirea? Suntem în plină 
iarnă. 

— Se pare că am înfundat conducta centrală. Problema e să 
vedem unde anume s-a înfundat. Va trebui să demontăm 
radiatoarele de la toate apartamentele. Rahat cu perje, şefule. 

— Atunci n-ai decât să-ncepi cu radiatorul meu, fiindcă eu 
trebuie să plec în scurt timp. 

— Nu e chiar aşa uşor. Trebuie să-l aştept pe inginer. Asta o 


să dureze. 

— Şi ce facem? Nu mă puteţi lăsa fără încălzire. 

— Nu vă faceţi griji. Dumneavoastră ne lăsaţi cheia, dar 
înainte de asta trebuie să ne semnaţi o autorizaţie ca să putem 
intra în apartament. Am aici un formular. 

Grăsunul mi-a dat o hârtie pe care am completat-o, 
respectând astfel obsesia nemţească pentru biografii, am 
semnat şi i-am dat-o înapoi împreună cu o cheie de la 
apartament. 

— Bine, acum mă duc să-i anunţ pe ceilalţi chiriaşi. Şi nu vă 
faceţi griji, pentru că la întoarcere veţi găsi caloriferul 
funcţionând — mi-a spus înainte de a pleca. 

— Asta şi vreau. N-am vocaţie de pinguin. 

La baie am descoperit că nu era nici apă caldă, şi când 
tocmai mă resemnasem să mă bărbieresc fără apă am auzit din 
nou soneria de la intrare. 

Am deschis; în prag se afla tot grăsunul, de astă dată cu 
hârtia pe care i-o semnasem într-o mână şi cu faţa luminată de 
un zâmbet larg. 

— La mulţi ani! 

— Cum? Nu înţeleg. 

— E ziua dumneavoastră de naştere. Uitaţi, aici aţi notat 
data naşterii. Vă daţi seama? La mulţi ani! 

Patruzeci şi patru. Grăsun nenorocit. lată un număr care se 
poate citi la fel de la dreapta la stânga şi de la stânga la 
dreapta. Aşezat pe closet, am hotărât că nu merita să mă 
gândesc prea mult la asta. Patruzeci şi patru. Pentru un individ 
ca mine, singurul merit de a fi ajuns la o asemenea vârstă era 
chiar ăsta: faptul că ajunsesem la această vârstă. La mulţi ani! 
Am aprins prima ţigară pe ziua respectivă şi am văzut cărţile 
îngrămădite pe pervazul ferestrei. Erau acolo poveştile lui Paco 
Taibo, Jurgen Aberts şi Daniel Chavarria, pe care le citeam când 
stăteam pe closet, cu plăcerea de necontestat pe care ţi-o oferă 
răzbunările mărunte, pentru că în paginile lor indivizii pe care-i 
simţeam de aceeaşi parte a baricadei cu mine pierdeau fără 
excepţie, dar ştiau foarte bine de ce pierd, ca şi cum s-ar fi 
încăpățânat să formuleze estetica celei mai actuale arte: aceea 
de a şti să pierzi. 

Frigul m-a scos afară din casă. Când am închis uşa cu 
încuietoare dublă am simţit un junghi în rinichi şi m-am întrebat 


dacă nu cumva era certitudinea subită că împlinisem patruzeci 
şi patru de ani. Am coborât scările. Ajungând pe palierul de la 
etajul doi, am dat nas în nas cu doi vecini, soţ şi soţie, care 
urcau treptele încărcaţi cu sacoşe, venind de la cumpărături. 
Erau nişte vecini destul de speciali, care practicau sportul de a-i 
socoti turci pe toţi cei care le ieşeau în cale. 

Soţul cucoanei întreținea o vastă corespondenţă cu 
portarul, şi în scrisorile cu pricina denunța orice activitate de-a 
mea ca fiind un supărător obicei turcesc. Dacă ascultam 
tangouri în surdină, îi scria văitându-se că s-a săturat de 
liturghiile mele musulmane, iar dacă puneam vreun disc de 
muzică salsa, reclamaţiile lui scoteau în evidenţă moralitatea 
îndoielnică a turcului, pe a cărui soţie nu o cunoştea nimeni. Le- 
am dat bună ziua fără nici cea mai mică dorinţă ca urarea mea 
să se-mplinească. Tipul a răspuns printr-un mârâit, ceea ce mi-a 
demonstrat o dată în plus că nu era surd, dar de la soţia lui n- 
am primit nici un răspuns, pentru că tocmai îşi spărgea bojocii 
strigând la copii să urce dracului odată în casă. Am continuat să 
cobor şi m-am trezit privit cu neîncredere de cei doi copii. 

— Ce mai faceţi, picilor? 

— Nu suntem pici, iar tu eşti un nene foarte puturos — a zis 
unul. 

— De unde ştiţi voi asta? 

— Ştim, pentru că părinţii ne spun mereu că trebuie să 
învăţăm carte, ca să nu ajungem ca tine, un turc puturos care se 
trezeşte la cinci după-amiaza — a răspuns celălalt. 

— Cântaţi-mi ceva. Astăzi e ziua mea. 

— Străinii n-au zile de naştere — a spus primul dintre ei, dar 
n-a mai reuşit să adauge nimic, pentru că vocea duioasă a 
maică-şi s-a auzit din nou, de data asta ameninţându-i cu 
bătaia. 

Era noapte. Pe stradă, frigul de februarie încovoia spinările 
trecătorilor, obligându-i să caute ceva inexistent pe jos. Mi-am 
ridicat gulerul paltonului şi am pornit la drum cu mâinile în 
buzunare. Era noapte. Până la sfârşitul lui martie aveam să 
trăiesc fără să văd lumina zilei, dar ăsta nu era un motiv 
suficient de puternic ca să mă plâng. 

Când aveau să vină zilele interminabile de vară, ştiam că o 
să-mi doresc cu ardoare întunericul nopţii, care-i înfrăţeşte pe 
toţi motanii. 


Ca în fiecare seară, un râu respectabil de urină se scurgea 
pe treptele de la metrou. Ocolind izvoarele, m-am apropiat de 
automatul de bilete. Ca de obicei, nu funcţiona decât unul 
singur din cinci şi tot ca de obicei, lângă automatele cu pricina 
se aflau câţiva beţivi, care încercau să deschidă nişte cutii de 
bere cât mai repede cu putinţă. Am băgat în aparat monedele 
pentru bilet. 

— Hei! la te uită! De când au voie porcii să intre la metrou? 
— a bolborosit unul dintre ei printre dinţi. 

— Cară-te în Anatolia, Mustafa! — a mârâit altul. 

Cu toate că era abia şase seara, mi s-a părut că ziua 
începuse destul de promiţător. Fără încălzire, insultat de doi 
ţânci şi imediat după aceea băieţandrii ăştia, care duhneau de la 
o poştă a pipi. Unul dintre avantajele de a trăi în Hamburg 
constă în faptul că poţi găsi foarte des posibilitatea de a te 
mişca. Un nazist era ceva ce semăna cu un putchingball 
vorbitor, care cerşeşte un pumn în gură, cu toate că mulţi 
intelectuali în mod evident laşi, dar deghizați în pacifişti, 
încercau să mă convingă că în această bandă de beţivi nu 
trebuia să identific nici un nazist, ci numai nişte oameni 
dezamăgiţi de sistem, victime ale societăţii de consum, ca şi 
cum nazismul n-ar fi fost chintesenţa rahatului. 

— Te cari sau nu, porcule Kanaka? — m-a întrebat altul. 

Da. Chiar dacă era abia şase seara, ziua mea începea bine. 
„La mulţi ani!", mi-am spus, trăgând un şut cu piciorul stâng în 
cutiile de bere. 

Băieţii s-au dat înapoi, păstrând o distanţă prudentă faţă de 
mine, insultându-mă în continuare, în timp ce eu striveam cutiile 
de bere cu talpa. „La mulţi ani!", mi-am spus încă o dată, făcând 
ultimele ţopăituri din acel dans demolator, şi imediat după 
aceea m-am îndepărtat spre peron, cu pantofii plini de spumă. 

Vagonul era înţesat de indivizi tăcuţi. Unii dintre ei m-au 
cercetat cu evidenta dezaprobare de fiecare zi, apoi s-au întors 
la cursul de alfabetizare oferit de Bild. Tovarăşi de călătorie 
pentru numai cinci staţii. Poate că de fapt nu mă întâlnisem 
niciodată cu aceiaşi oameni, însă îi vedeam mereu la fel. Obosiţi 
după cele opt ore de muncă petrecute în fabrică sau prin birouri, 
fără energia sau dorinţa de a intra într-o cafenea încălzită şi de 
a se aşeza, hotărându-se cum să-şi petreacă frumoasele ore de 
răgaz câştigat cu trudă. Total opaci, sorbind din nelipsita cutie 


de bere călduţă, se îndreptau către o casă tăcută, către o pâine 
tăcută, către nişte castraveciori tăcuţi, către nişte felii de cârnat 
îngrozitor de triste, către nişte papuci incomozi, dar care nu 
strică mocheta, către o bere şi mai apoi către alta, şi alta, în faţa 
televizorului dat la minimum pentru a verifica dacă vecinul de 
deasupra respectă legile tăcerii. Unul dintre călători s-a apropiat 
de un afiş de la Biroul Forţelor de Muncă. L-a citit, a scos un 
creion din buzunar şi şi-a notat ceva pe marginea ziarului. M-am 
apropiat şi eu de afiş. Oferea informaţii despre cât de bine e să 
ai o calificare pentru muncă. „Niciodată nu e prea târziu să 
înveţi." 

Şi ce mai putea să înveţe un individ ca mine la patruzeci şi 
patru de ani? 

Aveam un loc de muncă şi trebuia să-l păstrez, pentru că 
şansele de a găsi altul, dacă nu voiam să încarc banane 
congelate în port, nu erau dintre cele care au darul să te facă să 
sari în sus de bucurie. La ce naiba mai e bun unul ca mine? La 
ce naiba mai poate fi bun un fost luptător de gherilă ajuns la 
patruzeci şi patru de ani? Cei de la Biroul Forţelor de Muncă din 
Hamburg n-ar fi văzut cu ochi buni cererea mea de angajare, 
dacă la rubrica „Ce ştiţi să faceţi?" aş fi scris: expert în tehnicile 
de verificare şi contra-verificare, sabotaj şi altele asemenea, 
falsificare de documente, producţie artizanală de explozibil, cu 
doctoratul obţinut în înfrângeri. 

Locul meu de muncă îmi permitea să dorm dimineaţa, iar 
când mă trezeam, îmi puteam petrece câteva ceasuri citind 
poveşti cu crime, aşezat pe closet sau în cadă. Serile îmi 
exercitam meseria de bodyguard, fiind însărcinat cu păstrarea 
ordinii la Regina, unul dintre ultimele cabarete de pe Grosse 
Freiheit. Strada Marii Libertăţi. 

Munca mea nu era în nici un caz epuizantă şi nici nu-mi 
impunea complicaţii analitice. Trebuia să-i aduc la ordine şi 
cumpătare pe bătrâneii care, însufleţiţi la vederea unor sâni, 
încercau să urce pe scenă ca să verifice dacă minunile res- 
pective erau simple trucuri din silicon sau carne adevărată de 
femeie. De asemenea, trebuia să le explic celor care vociferau 
prin separeurile rezervate că fetele cu gâtlejul adânc nu făceau 
reduceri în perioada respectivă, şi din când în când îmi revenea 
sarcina de a le trage un dos de palmă peste faţă zgârciţilor care 
încercau să ia chiloţii stripteuzelor fără să plătească. Nu era 


prea rău să fii mardeiaş de bordel, aşa încât am preferat să fac 
abstracţie de sugestiile Biroului Forţelor de Muncă. 

Când am ieşit din staţia de metrou, frigul te pătrundea până 
la oase, şi primele târfe îmbrăcate în astronaut au început să 
apară, pentru a ocupa metrii care le reveneau din trotuar, chiar 
în faţa postului de poliţie de pe Davidstrasse. Suflându-mi în 
pumni, mi-am continuat drumul până la localul /mb;ss ţinut de 
Zelma. De cum am deschis uşa magherniţei, căldura ce domnea 
înăuntru şi mirosul de kebab care se pătrundea la foc, vertical şi 
zemos, mi-au făcut poftă să-mi sărbătoresc ziua de naştere. 
Zelma, grasă ca un butoi, îi împacheta unei fete două porţii de 
ardei umpluti. 

— Ce mai faci, compatrioate? — m-a salutat ea. 

— Mi-e foame, compatrioato. Mi-e foarte foame. 

— Şi ţi-e şi frig, compatrioate. Dârdâi. Haide, stai să bei o 
ceaşcă de ceai. 

Fata şi-a primit pachetul, în timp ce plătea, a întrebat: 

— De ce vorbiţi în nemţeşte între dumneavoastră? Nu 
sunteţi din aceeaşi ţară? 

— Nu, el e turc prin forţa împrejurărilor — a spus Zelma. 

— Nu. Prin osmoză — am lămurit-o eu. 

— Nu înţeleg — a răspuns fata. 

— Ştii ce este aceea osmoză? Este trecerea, impusă sau 
voluntară, a două lichide cu densități diferite prin acelaşi tub. Pe 
turci îi obligă să treacă prin tubul urii prin intermediul înjurătu- 
rilor. Eu nu sunt turc, prin urmare s-ar fi cuvenit să trec prin alt 
tub, însă mă bagă în acelaşi. 

— Foarte bine ai pus punctul pe i, compatrioate. Tu ar 
trebui să intri în învăţământ — a fost de părere Zelma. 

— E prea complicat pentru o studentă. Insă ai înfăţişare de 
turc — a adăugat fata, îndepărtându-se cu ardeii ei umpluţi. 

Ceaiul cald, dulce şi parfumat m-a făcut să uit de frigul de- 
afară. Au intrat doi tineri şi au cerut Donner Kebab. Cu ceaşca 
de ceai în mână, m-am uitat la Zelma, care se apucase să taie 
bucățele din carnea aurie de miel şi le înfăşură în lipii subţiri, 
turceşti. Era ea grasă ca un butoi, dar ştia să se mişte cu graţia 
unei balerine. Poate că dansase cândva din buric, electrizând tot 
felul de indivizi mustăcioşi. Pe cap avea un batic alb, iar 
strălucirea copilăroasă a ochilor ei lăsa să se-nţeleagă că lua 
toată acea activitate comercială drept un joc. Generaţii întregi 


de târfe mâncaseră în localul /mbiss ţinut de Zelma, le dădea de 
mâncare pe datorie, iar mai târziu unele dintre ele plăteau cu 
bani, altele cu insulte, însă Zelma nu-şi pierdea niciodată nici 
umorul, nici strălucirea din privire. 

— la spune acum, compatrioate. Ce-ai de gând să mănânci? 

— Ceva foarte gustos. E ziua mea. 

— Ali! — a strigat Zelma, iar din spatele magherniţei a 
apărut Ali, soţul ei, cu ochii roşii din pricina cepei pe care-o 
tocase. 

Câteva minute mai târziu mă aflam în faţa unei tăvi cu 
vinete prăjite, ardei umpluţi, brânză de capră, ardei iute, miel la 
cuptor şi prăjituri din foietaj uns cu miere. 

— Nu ştiu cum o să reuşesc să mănânc toate astea — am 
îngăimat eu. 

— Cu vin — mi-a răspuns Zelma. Ali, ce mai aştepţi? 

A scos dopul unei sticle de vin portughez şi m-a întrebat 
câţi ani împlineam. l-am răspuns în timp ce înfulecam cât şapte. 

— Patruzeci şi patru — a repetat el, socotind — patruzeci şi 
patru. Când am împlinit vârsta ta, mi-am zis că venise vremea 
să mă gândesc la întoarcerea în patrie. Cu economiile noastre 
am fi putut să deschidem un restaurant în Turcia, dar Zelma, pe 
care o cunoşti de-acum, a refuzat să plece din cartierul ăsta. Tu 
ar trebui să te gândeşti la întoarcere, băiete, pentru că timpul 
trece foarte repede şi altfel încremeneşti aici. 

— La naiba, Ali. Până şi tu ai ajuns să mă dai afară din 
Germania? 

Râsul Zelmei a umplut localul, şi nu s-a mai oprit până nu 
mi-au cântat amândoi Happy birthday to you. 

Când am ieşit în stradă începuse să plouă. Reclamele de la 
sex shops se reflectau pe asfalt şi peştii treceau în 
Mercedesurile lor sport controlând carnea expusă pe trotuar şi 
adăpostită de umbrele. Tocmai îmi sărbătorisem ziua de naştere 
şi eram în formă, sau cel puţin asta îmi spunea gustul 
mirodeniilor care-mi rămăsese întipărit în cerul gurii, însă 
duceam cu mine şi cuvintele lui Ali, care-mi răsunau în urechi. 

să mă întorc. Să merg din nou acasă. Să mă-ntorc cu 
fruntea plină de riduri, cu zăpada pe care-o lasă în păr trecerea 
timpului etc. Să mă întorc? Unde? Singurul lucru care mă 
aştepta în Chile era convingerea unei răzbunări imposibile. Nu. 
Nu era singurul lucru. Mai era cineva, o persoană, o femeie, care 


poate mă aştepta sau care poate nici nu-mi observase absenţa, 
pentru că totul în ea era absenţă şi depărtare. De multe ori mi- 
am tras palme peste faţă ca să mă trezesc la realitate. „Haide, 
mi-am spus, eşti în Europa, în Occident, în Germania, în 
Hamburg, cutare latitudine", dar tot de fiecare dată m-am simţit 
ca şi cum aş fi pălmuit imaginea lipsită de apărare pe care-o 
reflectă oglinda, pentru că neuronii mei rebeli şi-au asumat 
sarcina de a-mi aduce aminte că trăiam în ţara nimănui, pe care 
unii o numesc, eufemistic, exil. 

Se exilează cel care nu cunoaşte reversul medaliei şi care-şi 
hrăneşte greşelile dincolo de lumea în care a învăţat să le facă, 
însă cel care a străbătut întregul tunel, descoperind că extre- 
mele sunt la fel de întunecoase, rămâne prizonier, asemenea 
unei muşte lipite de o fâşie de hârtie unsă cu miere. Lumina nu 
exista. Nu era decât o invenţie înfierbântată, iar claritatea 
ortopedică a locului unde se-ntâmplă să stai îţi spune că te afli 
pe un teritoriu fără ieşire care, pe măsură ce trec anii, în loc să- 
ţi dea seninătate, înţelepciune, şiretenie pentru a te ajuta să 
fugi, se transformă într-o nouă verigă ce te leagă. Şi poţi să te 
mişti, sau să crezi c-o faci, să te duci în ce direcţie îţi trăsneşte 
prin minte, însă graniţele se vor îndepărta la rândul lor, în 
progresie geometrică faţă de distanţa pe care-ai străbătut-o cu 
piciorul. Nu, Ali. De-aici nu plec decât dacă se-ntâmplă o 
minune, iar noi, bătrânii luptători de gherilă, nu avem nici 
timpul, nici însufleţirea necesare pentru a ne agăța de noi 
mituri. E şi-aşa destul de greu să ne-ngrijim de mormintele celor 
pe care i-am pierdut. In fond, Ali, nu mi-e teamă decât că s-ar 
putea să mor în fundul gol. Atâta amar de ani am căutat pe 
coclauri, ca atâţia alţii, glonţul care-mi purta numele. Ar fi fost 
cheia unei morţi demne, îmbrăcată în costumul elementar de a 
mai crede în ceva. Insă totul s-a sfârşit, s-a dus pe pustii şi 
credinţa, dogma n-a mai fost altceva decât o anecdotă puerilă şi 
am rămas în pielea goală, despuiat de cea mai mare perspectivă 
care i-a marcat vreodată pe indivizii de teapa mea: să mori 
pentru ceva numit revoluţie şi care semăna cu paradisul 
făgăduit pashdaranilor islamici, dar pe acorduri de salsa. 

Am intrat în Regina când spectacolul începuse. Pe scenă, o 
fată se prefăcea că se masturbează cu un boa din pene. Mi-am 
ocupat locul la tejghea, în timp ce lângă mine Big Jim îşi 
amesteca băutura obişnuită, obţinută din jumătate de litru de 


lapte, şase ouă, un pumn de piper şi un pahar cu rom. A dat-o 
de duşcă fără să respire şi imediat după asta a rostit printre 
dinţi acelaşi cuvânt dintotdeauna: „Rahat!", însoţindu-l de un 
gest de scârbă. Inainte de a urca pe scenă, m-a bătut cu palma 
pe umăr. 

— E arhiplin. Am numărat patru pezevenghi. 

— Urâtă noapte, tuciuriule. Să sperăm că se-mbunătăţeste 
situaţia până în runda a doua. 

Big Jim era un pachet de muşchi acoperit de o piele neagră, 
bine întinsă, înfăşurat în mantia de poliester care imita blana de 
leopard, a aşteptat într-un colţ al scenei să fie prezentat de 
către showman. 

— Respectabil public al cabaretului Regina..., mă rog, e un 
fel de-a spune, nimeni nu trebuie să se simtă jignit. Nu chiar 
atât de respectabil public al cabaretului Regina. Aşa e mai bine? 
Venit direct din New Orleans, colosul binecunoscutului peep 
show american. Big Jim Splash, regulatorul telepatic! 

Cei patru pezevenghi din sală l-au huiduit pe Big Jim în timp 
ce acesta înainta spre centrul scenei târând după el un taburet. 
Ajungând acolo, a aşteptat ca tonomatul să atace primul acord 
din A/so sprach Zarathustra pentru a-şi da jos mantia, rămânând 
gol puşcă. 

Cei patru pezevenghi din sală puteau fi identificaţi, din 
punct de vedere fonetic, ca bavarezi. Cu siguranţă nu 
înţeleseseră ce însemna regulator telepatic şi, prin zgomote 
spasmodice şi guturale, voiau să dea de înţeles că veniseră să 
vadă femei goale puşcă, nicidecum bărbaţi, şi cu atât mai puţin 
negri, dar când Big Jim s-a aşezat pe taburet şi, mişcându-şi 
şoldurile, a făcut să oscileze ca un pendul halca straşnică şi 
netedă a bărbăţiei lui, s-a făcut linişte, acea linişte plină de 
respect de care toţi artiştii au parte. 

— O noapte de tot rahatul. Şi trebuie să scot bani ca să-mi 
plătesc chiria — a spus Tatiana, poloneza. 

— Frigul inhibă. Sunt patru mugşterii cu lovele în sală — i-am 
răspuns. 

— Ba cinci, într-un separeu e un tip într-un scaun cu rotile. 
Am vrut să-i ţin companie, dar are un câine scârbos care nu m-a 
lăsat să m-apropii. 

Am aruncat o privire spre separeuri. L-am zărit pe omul din 
scaunul cu rotile. Pe masa lui se afla o frapieră pentru 


şampanie. Câinele se afla probabil sub masă. 

Pe scenă, Big Jim îşi strângea, cu pleoapele închise, pumnii 
şi fesele. Penisul câştigase teren, îndreptându-şi spre public 
ochiul întunecat. Big Jim a început să scrâşnească din dinţi în 
timp ce şoldurile lui se agitau într-o mişcare ondulatorie. 

— Îmi iei un rachiu? N-am nici un sfanţ — s-a plâns Tatiana. 

— Unul singur. Trebuie să-ţi faci numărul. Uite. Negroteiul 
nostru e gata să-şi dea drumul. 

— Negru nenorocit. Nu ştiu cum naiba reuşeşte. L-am primit 
de trei ori în patul meu şi n-a mers. Ai văzut ce fericit e când 
vede în sală femei care se bat să-i pipăie penisul? 

— Pe mine nu m-ai invitat niciodată în patul tău. 

— Aşa e. Poate pentru că mi-eşti ca un frate şi fraţii nu se 
regulează între ei. Ştii că ai ceva de călugăr în tine? Nu te 
supăra. Mersi pentru rachiu. 

Mişcările ondulatorii ale lui Big Jim s-au transformat într-un 
dans frenetic. Pe faţa regulatorului telepatic curgea transpiraţia. 
Dintr-o dată s-a ridicat, şi-a înălţat mâinile, şi le-a dus la ceafă, 
s-a opintit ca penisul lui să dobândească lungimea maximă şi 
atunci, în timp ce scotea un geamăt din rărunchi, deschizătura 
glandei s-a dilatat, împrăştiind şuvoaie de spermă care au 
stropit mesele goale din primul rând. 

Cei patru pezevenghi au întârziat cu aplauzele. Unul dintre 
ei a îndrăznit să întrerupă catolica stupefacţie bavareză cerând 
un bis, însă Big Jim tocmai ieşea din scenă, târând după el blana 
sintetică de leopard. Venise rândul Tatianei, poloneza. 

„lar acum, direct de la Varşovia, Tatiana, bijuteria poloneză 
a striptease-ului. Persoanele cu probleme cardiace sunt rugate 
să părăsească sala înainte ca ea să-şi scoată sutienul", ar fi 
trebuit să anunţe showman-ul, dar n-a mai scos nici o vorbă. Era 
livid şi se uita spre uşa de la intrare. Nici pe mine nu m-a prea 
umplut de fericire ceea ce am văzut. 

Cinci bebeluşi monstruoşi. Cu capetele rase chilug. Cu 
cămăşi pe care era trecută emblema: „Sunt mândru că sunt 
neamt". Vestoane de artilerist yancheu. Bocanci de paraşutist. 
Au intrat lătrând Deutschland, Deutschland über alles şi râgâind 
după pofta inimii. Veneau cu bojocii şi dragostea de ţară doldora 
de bere. Când au terminat de lătrat imnul patriei, unul dintre ei 
s-a cocoţat pe masă. 

— Heil Hitler! Din acest moment, în local se respectă 


regulile moralei germane. Regula numărul unu: e interzis ca 
filipinezele, polonezele şi negrii degeneraţi să se prezinte în 
public, pentru că lezează demnitatea germană. Doi: e interzis ca 
târfele să se reguleze cu porci străini. Trei: tot personalul artistic 
şi de serviciu şi sugătoarele de penis de prin separeuri trebuie 
să cotizeze cu cincizeci la sută din încasări la Uniunea Poporului 
German, ai cărei reprezentanţi plini de abnegaţie se află 
dinaintea dumneavoastră pentru strângerea donațiilor. Heil 
Hitler! 

O dată încheiat discursul patriotic, au cerut un rând de 
bere, avertizându-ne că, în cazul în care dorinţa nu le era 
satisfăcută, urmau să facă o mică demonstraţie de forţă şi, 
pentru a-şi întări spusele, i-au tras barmanului două palme zdra- 
vene. Acum era rândul meu să stau de vorbă cu bebeluşii. Ce 
dracu', doar pentru asta mă plăteau. 

În timp ce mă-ndreptam spre bebeluşii din „Al Patrulea 
Reich" cu cel mai frumos gest conciliant de care eram în stare, 
nu ştiu cum se face că m-am împiedicat de o treaptă invizibilă, 
am venit în faţă şi fruntea mi s-a proptit în râtul nazistului care 
tocmai îşi încheiase discursul. Adevărul e că niciodată nu m-am 
priceput la pediatrie, dar ştiam că pe bebeluşi trebuie să-i iei 
repede, aşa că, în timp ce-l consolam pentru dinţii împrăştiaţi pe 
jos printr-o nouă lovitură, de data asta drept în boaşe, m-am 
alăturat corului de noctambuli din Hamburg care strigau după 
poliţie. 

Şi poliţiştii au venit. Precedaţi de urletul sirenelor şi cu 
pistoalele Walter de nouă milimetri, pline de candoare, în mână. 
Mai întâi l-au văzut pe bebeluşul întins la podea. Chelul tocmai 
descoperea deliciile aerului care pătrundea încet în plămâni şi, 
chircit în formă de echer, răspundea cu lovituri la orice încercare 
de a-l ridica de-acolo. 

— Cine l-a agresat pe omul ăsta? — a întrebat unul dintre 
poliţişti. 

— Nimeni. Ei au venit şi ne-au provocat. Uitaţi-vă ce mi-au 
făcut la faţă — a spus barmanul. 

— Minte. Am intrat să bem o bere şi turcul ăsta s-a repezit 
asupra noastră — a şuierat unul dintre bebeluşi. 

— Hei, turcule! Scoate actele, mi-a ordonat cel care 
păstorea turma. 

— De ce? 


— Pentru că ţi-o cer eu, la naiba. Nu ţi se pare un motiv 
suficient de bun? 

Cu sticleţii nu trebuie să te cerţi, mai ales dacă vin în echipă 
şi cu pistoalele îndreptate spre tine. Cu mişcări lente am băgat 
mâna în buzunarul interior al canadienei şi am scos paşaportul 
cu două degete. Polițistul s-a uitat cu atenţie la coperta albastră 
a documentului. Poate că lipsa de cunoştinţe în domeniul 
zoologiei nu-i îngăduia să-şi dea seama că pasărea de pe stema 
chiliană nu e o găină, ci un condor, şi că dihania ridicată pe 
două picioare nu e un ogar, ci un cerb. 

— De ce ai paşaport chilian? 

— Nimeni nu alege locul în care se naşte. 

— Eu sunt neamt şi porcii ăştia m-au pocnit. Sau poate 
trebuie să le mulţumesc pentru palmele pe care mi le-au tras? 
— a insistat barmanul. 

— Sunt martor. L-au pocnit din senin — a intervenit Tatiana. 

— Numele — a spus polițistul. 

— Tatiana Janowsky. Cetăţean polonez. 

— Şi nu vă e teamă că aţi putea răci? — a întrebat-o 
polițistul arătând spre chiloţii aproape inexistenţi ai Tatianei. 

— Tocmai voiam să-mi prezint numărul de culturism când 
banda asta de porci a dat buzna peste noi — i-a explicat 
Tatiana. 

— Ne-a insultat, sunteţi martori. Nici nu intraserăm bine în 
local când Kanaka s-a năpustit asupra noastră — a şuierat alt 
bebeluş. 

Polițistul cu glas de stentor a făcut un gest prin care ne 
îndemna pe toţi la calm şi i-a pasat paşaportul meu altuia, 
inferior în rang. 

— Vezi dacă tipul e curat şi cere o ambulanţă pentru 
celălalt — a ordonat el, arătând spre bebeluşul care se văicărea 
pe jos. 

— la spune, care e versiunea ta asupra faptelor? — m-a 
întrebat el. 

— Ei au venit insultând localul, l-au pocnit pe barman şi, 
când m-am dus să le cer să părăsească stabilimentul, m-am 
împiedicat şi am căzut peste domnul, îmi pare rău. A fost o pură 
întâmplare. 

— Bineînţeles. Şi are boaşele în dreptul gulerului pentru că 
suferă de sughiţ cronic. Mi-e teamă că va trebui să vii cu noi. 


Chestie de rutină. 

— De ce? El n-a făcut altceva decât să apere prestigiul 
localului — a spus Big Jim. 

— Cine-i ăsta? — a întrebat polițistul. 

— Big Jim Splash. Regulatorul telepatic. American — l-a 
informat barmanul. 

— Îmbracă-te sau te arestez pentru imoralitate. lar chilianul 
vine cu noi la sediu — a declarat emfatic polițistul. 

Povestea lua o turnură destul de neplăcută. Poliţia germană 
e deosebit de sensibilă când i se dau peste cap schemele. Acolo 
tocmai li se prezentase un caz, limpede ca lumina zilei, de 
tulburare a ordinii, iar capul răutăţilor fusese un turc, care era 
vinovat şi servit pe tavă, dar când colo, turcul nu era turc şi mai 
avea şi un martor german de partea lui. Urâtă treabă, părea să 
gândească polițistul, şi nu trebuia să fii foarte perspicace ca să-i 
ghiceşti intenţiile: voia să mă vadă pentru câteva ore într-o 
celulă, împreună cu cei patru bebeluşi care stăteau cu toţii în 
patru labe, ca nişte tovarăşi uniţi de o soartă vitregă. 

— Dă-mi mânuţele — mi-a spus polițistul arătându-mi 
cătuşele. 

Trebuie să ştii să pierzi. l-am ascultat ordinul, şi chiar în 
clipa aceea s-a auzit glasul bărbatului din scaunul cu rotile. A 
vorbit rar, cu accent elveţian şi fără să se clintească din 
separeul lui. 

— Ofiţer! Apropie-te, vă rog. Cred că putem colabora pentru 
depăşirea acestei neînţelegeri. 

In timp ce polițistul se apropia de invalid, au apărut 
brancardierii. L-au examinat pe bebeluş, evitând loviturile 
acestuia. 

— Câţiva dinţi pierduţi şi posibilă fractură a septului nazal. 
Restul o să aflăm la radiografie —a şoptit unul dintre ei şi l-au 
scos pe targa, chircit ca vai de el. 

Polițistul de serviciu s-a întors din separeu. l-am întins 
mâinile ca să-mi pună cătuşele, dar s-a făcut că nu mă vede. 

— Paşaportul — i-a spus el poliţistului care se interesase de 
biografia mea. 

— E curat — l-a informat celălalt. 

— Să mergem. lar voi, băieţi, de-acum încolo vă duceţi să 
vă distraţi în altă parte — i-a povăţuit el pe bebeluşi. 

— Şi eu? Şi plângerea mea? Aştia m-au pocnit — a insistat 


din nou barmanul. 

— Dacă vreţi să depuneti plângere, treceţi pe la circa 
noastră. Noapte bună! 

Au plecat. Abia atunci patronul Reginei s-a încumetat să 
iasă din biroul lui. Tipul era un adevărat monument de curaj. 

— Ai depăşit măsura. O lovitură mai treacă-meargă, dar de 
data asta ai mers prea departe. Scandalurile astea compromit 
localul şi-i pun pe fugă pe clienţi. 

— Intervenţia dumneavoastră a picat la tanc. Mulţumesc. 

— Şi ce-ai fi vrut să fac? Nu-mi plac încurcăturile cu poliţia. 

— Mulţumesc oricum. 

Barmanul îşi mângâia faţa cu un cub de gheaţă. Când 
patronul s-a întors în atmosfera liniştită a biroului său, a făcut în 
urma lui un gest dispreţuitor. 

— Vrei să bei ceva? 

— Un Jack Daniel's cu gheaţă, dar nu cu asta pe care ţi-ai 
lăsat balele. Te mai doare? 

— Puțin. Ai făcut ce trebuia. L-ai osândit pe nenorocitul ăla 
să mănânce terci şi să se-ngri-jească de spinarea lui. Păcat că 
nu i-ai făcut boaşele omletă. Nu l-am văzut murdar de sânge 
între picioare. 

— Nimeni nu e perfect. 

— Tipul din separeu îţi face semn să te duci la el. 

M-am dus într-acolo. Bavarezii plecaseră imediat după 
incident, aşa încât el rămăsese singurul muşteriu, îi dădeam 
vreo şaizeci de ani. Abia dacă se atinsese de şampanie şi fuma 
un trabuc gros. Când m-am apropiat de el, câinele a ieşit de sub 
masă arătându-şi colții. 

— Stai liniştit, Canalie. Vreţi un pahar? 

— Nu ştiu ce i-aţi spus poliţistului, dar bănuiesc că ar trebui 
să vă mulţumesc. 

— Lasă asta. Îmi permiţi să te tutuiesc? 

— Clientul nostru, stăpânul nostru. 

— N-a fost rea demonstraţia. 

— Uneori ai noroc, alteori nu. 

— Juan Belmonte. Ştii că ai nume de toreador? 

— Văd că-mi ştiţi numele. 

— Ştiu multe despre tine. Multe. 

Ce caută un invalid ca tine într-un asemenea loc? 
Întrebarea îi venea ca turnată bătrânului. Stătea într-un scaun 


cu rotile, dotat cu numeroase butoane de comandă, iar partea 
superioară a costumului său era de cea mai bună calitate. 

Bătrânul nu se îmbrăca de la soldurile C & A. Scotea la 
iveală nişte mâini mici, foarte îngrijite. Poate că la operă n-ar fi 
atras atenţia, dar într-un cabaret atât de rău famat ca Regina se 
potrivea ca nuca-n perete. L-am văzut cum mă scruta fără să 
renunţe la zâmbetul lui cinic. Câinele mă observa şi el cu 
atenţie. 

— Dumneavoastră m-aţi chemat. Ce doriţi de la mine? 

— Să vorbim pe larg. Intre patru ochi, se-nţelege. 

— Zece metri mai încolo o să găsiţi un club de homosexuali, 
îmi pare rău, dar ăsta nu e punctul meu forte. 

— Poponar, eu? Dumnezeule! Într-un scaun cu rotile şi 
dorindu-mi să mă reguleze unul în fund. Aş fi ca un excavator cu 
cupă. Şi cu penisul în erecţie aş semăna cu un tanc. 
Dumnezeule! 

A izbucnit într-un hohot de râs, înăbuşit de o puternică tuse 
tabagică. Câinele, alarmat, a mârâit ameninţător. 

— Stai liniştit, Canalie. Nu se-ntâmplă nimic. Trebuie să 
stăm de vorbă, Belmonte. 

— Depinde despre ce. 

— Despre trecutul tău, de pildă. Nu mă dezamăgi. Ştiu că 
eşti chilian şi chilienii sunt mari povestitori. Cred că li se trage 
de la indieni. Araucanii îşi alegeau căpeteniile dintre câştigătorii 
concursurilor de oratorie. 

— Şi elveţienii sunt mari povestitori. Dar nu mă interesează 
să vorbim despre trecutul meu sau al dumneavoastră. 

— E chiar atât de puternic accentul meu? În fine. O să 
vorbim despre un loc de muncă. 

Un loc de muncă. Nu era prima oară când cineva venea la 
mine propunându-mi un: „Loc de muncă simplu, fără 
complicaţii, trebuie numai să duci nişte pachete la Berlin, 
înţelegi? Un prăfuleţ alb, un detergent foarte fin". 

— Am un loc de muncă şi-mi place ce fac. Să ne oprim aici. 
Noapte bună! 

— Aşteaptă. Dacă mai faci un singur pas, Canalie îţi smulge 
boaşele de la locul lor. O să lucrezi pentru mine, Belmonte. Ştiu 
tot ce se poate şti despre tine. Totul. Nu mă crezi? O să-ţi dau 
un exemplu: acum două săptămâni ai trimis cinci sute de mărci 
pentru Veronica. 


Degetele, întreaga mână parcă îmi luase foc.Mi-am întins 
braţele cu intenţia de a-l lua pe sus cu tot cu scaun, dar câinele 
a intervenit, gata să-mi sară la beregată. 

— Cine naiba eşti, jigodie împuţită? 

— Vezi că putem sta de vorbă? Stai liniştit, Canalie. O să 
lucrezi pentru mine şi te asigur că n-o să-ţi pară rău. Uite aici 
cartea mea de vizită. Ne vedem mâine dimineaţă la ora zece. 
Hai să mergem, Canalie. 

L-am văzut dând la o parte masa şi înaintând în scaunul cu 
rotile până la ieşire. Câinele, cu spinarea arcuită şi fără să 
înceteze o clipă să-şi arate colții, i-a acoperit retragerea. M-am 
uitat la cartea de vizită. Pe ea era desenat un velier şi erau 
trecute trei rânduri de text: 


Oskar Kramer 
Lloyd Hanseatice 
Investigaţii transmarine 


— Belmonte, m-a strigat invalidul din dreptul uşii, era să 
uit! La mulţi ani! 

Localul rămăsese pustiu. M-am întors la tejghea simțind 
cum mi se scurge sudoarea pe şira spinării. Invalidul îmi ştia 
punctul cel mai vulnerabil. Trebuia să mă gândesc la ce aveam 
de făcut, şi încă repede. Dacă mă oprise ceva până atunci, era 
certitudinea că Veronica se afla în siguranţă, la adăpost de 
primejdii, în ţara ei construită din uitare şi tăcere. Invalidul 
aflase de existenţa ei pentru că numele meu, datele mele, 
acţiunile şi obiceiurile mele nu fuseseră uitate de maşina de 
înghiţit oameni. Cineva citea scrisorile pe care mi le trimiteau de 
la Santiago, ştia în ce stare se afla Veronica, poate chiar făcea 
comentarii cu colegii în camera lor secretă. Acest cineva citea şi 
scrisorile mele, propoziţiile, cuvintele de dragoste pe care le 
trimiteam lună de lună pentru a-i fi aşezate în poală, cu 
speranţa că până la urmă avea să întrebe de mine, iar viaţa 
avea să capete din nou un sens. lar în acea încăpere secretă, 
angajaţii maşinii de înghiţit oameni râdeau de cuvintele mele, 
făceau comentarii obscene în timp ce beau bere şi îngroşau 
teancul de hârtii care-mi descriau fiecare mişcare. 

— Te cheamă şeful — mi-a spus barmanul. 

Individul stătea într-un scaun rotativ, la birou. Pe peretele 


din spatele lui atârnau zeci de fotografii cu artistele de la 
cabaret. A vorbit pe şleau: 

— Nu mi-a plăcut ce-ai făcut. 

— Mi-aţi mai spus. 

— Nu mă refer la Skids. Mă refer la invalid. Am văzut toată 
scena. 

— E o problemă personală. 

— Mă doare-n cot de problemele tale personale. Invalidul a 
rezolvat încurcătura cu poliţia. lar tu ai încercat să-l loveşti. Nu 
mai am nevoie de serviciile tale. Nu poţi să ameninţi sau să 
loveşti pe cineva care e în relaţii bune cu poliţia. 

— Mă concediaţi? 

— Să treci mâine pe-aici să-ţi iei banii care ţi se cuvin. 

Halal zi. Mă prăbuşisem cu totul. Când m-am întors la 
tejghea, localul era animat de o duzină de turişti japonezi. M-am 
uitat la ceas. Era aproape miezul nopţii. Bine măcar că se 
termina blestemata mea zi de naştere. 

— Dă-mi ultimul Jack Daniel's — i-am cerut barmanului. 

— Am auzit totul. La naiba cu nemernicul ăsta. Dacă aflu 
ceva, te anunţ. 

— Noroc, turcule — mi-a şoptit Big Jim. 

— Mulţumesc, băieţi. 

Afară ploua cu găleata. Mi-am ridicat gulerul paltonului şi 
am pornit spre port. Trebuia să acţionez, să trec la atac, să 
anticipez faptele, însă nu ştiam nici cum, nici de unde să încep. 
Deodată, în timp ce mergeam pe lângă pereţii caselor, am simţit 
greutatea monedelor în buzunar. Binecuvântat fie obiceiul de a 
avea mereu monede la mine. Binecuvântată fie obişnuinţa de a 
păstra mereu deschise posibilităţile de comunicare. M-am închis 
în prima cabină telefonică. 

Două zerouri şi dorinţele tale sunt lansate în spaţiu, acolo 
sunt depozitate de un satelit, dovada de netăgăduit a viitorului 
ştiinţific al omenirii. Alte două numere îţi catapultează dorinţele 
spre coasta sudică a Pacificului, un singur număr le trimite în 
oraşul Santiago, iar următoarele cinci le fac să zboare în 
sufrageria unei case. 

— Alo? Doamna Ana?... Da. Eu sunt. Sunt bine, foarte bine. 
Şi Veronica?... E la fel. Da. E tot aşa... Da, vă rog. Vedeţi dacă e 
trează. 

Se aud paşi. Scârţâitul unei uşi ţi se întipăreşte în memorie. 


Ar trebui să ungă balamalele. Să fixeze ţâţânii. 

— E trează? Vă rog, daţi-i receptorul. Veronica? l-am auzit 
răsuflarea sacadată şi nu i-am spus nimic. Ce i-aş fi putut 
spune? Sunt eu, dragostea mea, Juan, şi îţi vorbesc chiar dacă 
ştiu că vocea mea nu ajunge până la tine, după cum nici un glas 
nu va ajunge la tine câtă vreme vei fi prizonieră în labirintul 
ororii. De ce nu ieşi din el, Veronica? De ce nu urmezi exemplul 
trupului tău încăpățânat, care a ţâşnit din marea dispariţiilor 
după doi ani în care maşina de înghiţit oameni a încercat să-l 
distrugă? Trupul tău gol într-o groapă de gunoi din Santiago. 
Veronica, dragostea mea. 

— Domnule Juan, vorbiţi degeaba, n-are rost. Nu vă aude. 

— Bine, doamna Ana. Nu voiam decât să ştiu ce mai face. 

— Ca de obicei. Nu vorbeşte. Nu conteneşte să privească 
ceva ce numai ea poate să vadă. Domnule Juan... Se întâmplă 
ceva? 

— De ce întrebaţi asta? 

— Pentru că acum câteva ore a sunat un prieten de-al 
dumneavoastră, care a întrebat cum se mai simte Veronica. A 
spus că şi dumneavoastră o să sunaţi şi să vă amintesc de 
întâlnirea de mâine. Era un prieten de-al dumneavoastră, 
domnule Juan? 

— Da. Un bun prieten. Un prieten de nădejde. 

Să acţionez. Să trec la atac. Ce voia invalidul? Disperat, am 
început să caut numărul lui în cartea de telefoane. Nu l-am 
găsit. Şi tocmai când mă pregăteam să sun la serviciul de infor- 
maţii, o crampă mi-a dat de ştire că pântecul meu se întărise. 

Mi-e teamă. Asta-i bine. Teama te face să te gândeşti la ce 
ai de făcut, încă mai funcţionezi, Juan Belmonte. Încă mai 
funcţionezi, mi-am repetat în timp ce mă plimbam pe alei pustii. 

Din stradă am văzut că în apartamentul meu era lumina 
aprinsă. Nu putea să fie invalidul acolo, aşteptându-mă. Clădirea 
nu avea lift. Am urcat scările în vârful picioarelor, iar când am 
ajuns în faţa uşii mi-am scos cureaua. Am deschis şi, ţinând 
cureaua cu amândouă mâinile, am înaintat spre sufragerie. 
Acolo dormea, răscrăcărat, grăsunul cu cipilica albastră. 

— Te simţi în largul tău? — l-am salutat. Grăsunul a sărit 
brusc în picioare. 

— La naiba. Am adormit. lertaţi-mă, şefu'. 

— De când eşti aici? 


— De la opt. N-am reuşit să reparăm încălzirea şi v-am adus 
un calorifer electric. M-am aşezat puţin să vă aştept şi am 
adormit. lertaţi-mă. 

S-a oprit, şi-a luat cutia de scule şi a-nceput să-şi târască 
picioarele spre uşă. Pe lângă că era gras, mai era şi îndesat şi 
avea gâtul mai scurt decât o midie. 

— Nu vreau să vă deranjez, dar... 

— Dar trebuie să iei cu tine şi caloriferul electric. la-l, nu 
mai sta pe gânduri. 

— Nu. N-am să vă las fără căldură. Am pierdut ultimul 
metrou şi locuiesc departe, foarte departe. 

— Asta e. Rămâi aici. O să-ţi dau o pătură. 

— V-aţi sărbătorit ziua de naştere? 

— Aşa şi-aşa. 

Atunci grăsunul a deschis cutia de scule şi a scos o sticlă de 
vin. Mi-a arătat-o fericit, ca pe un adevărat trofeu. 

— Îi dăm cep? — mi-a sugerat el. 

— Vezi că sunt pahare la bucătărie — i-am răspuns, 
amintindu-mi proverbul care spune că singurătatea e cel mai 
prost sfetnic. 


Berlin: ce face un războinic în zori 


Frank Galinsky deschise uşa apartamentului şi se trezi față- 
n faţă cu singurătatea. Aprinzând lumina din sufragerie, 
dreptunghiurile goale rămase în locul tablourilor i s-au părut 
nepotrivite şi obscene. Fără mobilă, încăperea părea enormă. 
Aprinse toate luminile şi străbătu întreaga locuinţă, în camera 
lui jan nu mai rămăseseră decât câteva afişe cu rockeri care-i 
aminteau că până-n urmă cu câteva zile ăsta fusese dormitorul 
fiului său. Închise uşa şi descoperi un os de cauciuc. Cum avea 
să se descurce Blitz, câinele ciobănesc, fără jucăria lui? Helga 
luase cu ea totul, mobilele, pe Jan, luase până şi câinele. Trase 
un şut osului şi se duse în bucătărie. Acolo se afla mobilierul 
sărăcăcios pe care i-l lăsase Helga; un pat pliant, o masă şi un 
scaun. Trist patrimoniu, mai ales dacă e aşezat în bucătărie, 
unde dormea ca să facă economie la căldură. 

Îşi puse scaunul în faţa ferestrei, dintr-o pungă de plastic 
scoase o cutie de bere şi, cu picioarele aşezate pe calorifer, se 


uită în stradă, în curând avea să se oprească în staţia încă 
pustie primul tramvai, în curând avea să răsară soarele, în 
curând avea să treacă iarna, în curând avea să sosească 
incomparabila primăvară berlineză. În curând... 

Adevărul e că toate se întâmplau prea repede în viaţa lui 
Frank Galinsky. 

Devenise peste noapte cetăţean al Republicii Federale 
Germane, fără să fie nevoie să dezerteze ca să treacă de partea 
duşmanilor, pentru că tot peste noapte dispăruse şi Republica 
Democrată Germană. Se evaporase, se făcuse nevăzută, se 
dezumflase fără să lase urme, într-o acţiune complet lipsită de 
dramatismul înspăimântător şi megaloman care-i caracterizase 
existenţa ca naţiune. Nemţii din est, după ce le trecuse subit 
euforia de a se ghiftui cu banane, învățau să se pună la punct cu 
viaţa fericită pe care-o auziseră propovăduită vreme de 
patruzeci de ani, pe care-o intuiseră, o mirosiseră de partea 
cealaltă a zidului blestemat. Acum trebuiau să pretindă, să 
ceară şi să aibă totul. Până şi gusturile le erau călăuzite de 
nerăbdarea de a-şi satisface curiozitatea interzisă până atunci. 
Acum nu se mai mulţumeau cu o simplă îngheţată de ciocolată 
sau de vanilie. Nu. Acum pretindeau aromele bine împachetate 
în ambalajul exotismului: ananas, mango, papaya, maracuja. 
Până şi fiul lui îl lăsase cu gura căscată într-o zi, când îl 
întrebase dacă nu se făcea îngheţată de aguacate?. Da. Totul se 
schimbase brusc şi nu înceta să se schimbe. 

Frank Galinsky îşi aprinse o ţigară cu tutun galben, 
americană, din acelea care puteau fi cumpărate acum de la 
orice chioşc. Americană. Nu porcăria pe care-o fumase vreme de 
patru decenii, făcută probabil din paie. 

Ce noroc că îl căutase Maiorul, pentru că atunci când 
lucrurile se schimbă într-un ritm aşa de rapid, e bine să fii de 
partea celor care hotărăsc direcţia schimbării. 

Când se prăbuşise zidul Berlinului, primul capitol din tăcuta 
extincţie a statului proletar, Galinsky avusese mai întâi o 
strângere de inimă pe care-o recunoscuse imediat ca fiind 
teamă, dar o teamă diferită de cea trăită în timpul „misiunilor 
internaţionaliste" din Angola, Cuba, Mozambic sau Nicaragua. 
Ca ofiţer al Armatei Populare Germane, dar mai ales ca ofiţer al 
serviciilor secrete, făcuse parte din elita care se bucurase de 


2 Avocado 


multe înlesniri din partea statului, şi nu există teamă mai 
cumplită decât aceea care vine când nu ştii cum şi când ţi se va 
cere să plăteşti pentru avantajele pe care le-ai avut. 

Tot peste noapte au dispărut şi vechile instituţii. Armata 
RDG-ului s-a dizolvat, uniformele şi medaliile au fost schimbate 
pe solide mărci federale în pieţele de mărunţişuri, iar militarii au 
fost disponibilizaţi, pentru a se cerceta participarea lor în 
serviciile fostului regim comunist. 

A fi disponibilizat era totuna cu a fi suspectat, a fi bolnav de 
o boală contagioasă, cu carantină obligatorie, al cărei prim 
simptom fusese refuzul de a răspunde la salut din partea foştilor 
prieteni, colegi, ticăloşi care odinioară stăteau la coadă ca să 
comande diferite lucruri de fiecare dată când el pleca peste 
hotare. 

Boala aceea pusese stăpânire şi pe Helga, care îşi pierduse 
postul de profesoară de arte plastice, deoarece: „După cum bine 
ştiţi, Frau Galinsky, activităţile soţului dumneavoastră se află 
sub cercetare. Sigur că, în cazul în care dumneavoastră vă 
hotărâți să cooperaţi cu autorităţile de ocupaţie, pardon, de 
reunificare, şi ne informaţi cu privire la diverse chestiuni pe care 
probabil soţul dumneavoastră le-a uitat...". 

La puţin timp după asta, boala a cuprins întregul 
apartament, o dată cu apariţia unui individ care picase acolo 
înconjurat de avocăţei şi poliţişti. 

— Cum care proprietar? Apartamentul e al meu. Am 
documente care dovedesc asta. Mi l-a vândut statul. 

— Ce spuneţi dumneavoastră nu face doi bani, Herr 
Galinsky. Clădirea a fost construită ilegal, pentru că terenul pe 
care s-a înălţat îi aparţine clientului nostru. Vă putem arăta 
copiile certificatelor care acreditează acest fapt. Şi care datează 
de pe vremea Republicii de la Weimar. Time is gold, Herr 
Galinsky: ori semnaţi un contract de închiriere, ori iniţiem 
procedura legală pentru a vă scoate în stradă. 

Banii obţinuţi ca ajutor de şomaj abia îi ajungeau, aşa încât 
Helga s-a văzut nevoită să se angajeze ca vânzătoare la un mic 
magazin de îmbrăcăminte, în timp ce Galinsky strângea pumnii 
de fiecare dată când trecea prin fata Biroului Forţelor de Muncă. 

„Numele: Frank Galinsky. Vârsta: patruzeci şi patru. 
Profesia: militar. Indicaţi studiile sau specializarea: instructor de 
submarine şi profesor de arte marţiale. Limbi: spaniolă, 


portugheză, rusă şi engleză. Interesant. Vai, dar sunteţi disponi- 
bilizat. O să vă căutăm noi. Când vi se va lămuri situaţia." 

La ce dracu' mai e bun un fost ofiţer al serviciilor secrete 
din RDG la patruzeci şi patru de ani? Galinsky îşi pusese această 
întrebare timp de o jumătate de an, aşezat în faţa aceleiaşi 
ferestre de la bucătărie, bând aceeaşi marcă de bere, cu 
privirea pierdută în aceeaşi staţie de tramvai pe care chiar în 
clipa aceea o avea sub ochi. 

Şi tot de la acea fereastră văzuse într-o după-amiază un 
BMW care se oprise în faţa porţii. Din el coborâse un tip elegant, 
cu o frizură studiată ce dorea să pară neglijentă, cu păr cărunt, 
strălucitor. Cu mişcări agile, individul ocolise automobilul pentru 
a deschide uşa din dreapta şoferului. Şi de acolo coborâse 
Helga. Surâzătoare, schimbase cu individul respectiv câteva 
cuvinte pe care Galinsky nu le putea auzi. Bărbatul cu pricina nu 
încetase nici o clipă să o mângâie pe braţ, iar la despărţire îi 
sărutase mâna. 

— Cum se numeşte şoferul tău? Nu ştiam că la magazin ţi 
se oferă şi serviciu de transport —o salutase Galinsky în timp ce 
Helga îşi dădea jos pelerina. 

— E patronul magazinului. Un bărbat foarte politicos. 

— Chiar prea politicos, aş spune. Te-a pipăit după pofta 
inimii. 

— Nu fi vulgar. 

— lar tu nu fi curvă. Dreptul primei nopţi a dispărut o dată 
cu feudalismul. Sau poate că ai uitat şi istoria? 

Atunci Helga îl privise cu o răceală pe care ochii ei albaştri, 
larg deschişi, o scoteau şi mai mult în evidenţă. Femeia 
pronunţase foarte rar cuvintele, ca şi cum le-ar fi repetat în 
timpul unor lungi nopţi de insomnie. 

— Nu. N-am uitat istoria. Mai mult chiar: abia acum am 
înţeles-o. lar dacă tu încă nu-ţi dai seama, află că vin de la 
muncă, unde m-am dus ca să câştig bani, pentru a putea plăti, 
printre altele, chiria apartamentului ăstuia blestemat, în vreme 
ce tu nu faci decât să bei bere, văitându-te cât e ziua de lungă. 
Bărbatul care m-a adus acasă e şeful meu şi are nişte planuri 
minunate în legătură cu viitorul meu. O să deschidă o sucursală 
şi mi-a propus să o conduc, înţelegi? E vorba despre viitorul 
meu, al lui Jan şi cine ştie dacă nu cumva şi al tău. 

Mâna deschisă a lui Galinsky o pocnise pe Helga peste faţă. 


O văzuse pierzându-şi echilibrul, agăţându-se de spătarul unui 
scaun şi căzând cu el. Primul lui impuls fusese să o ajute să se 
ridice, însă Helga îl respinsese printr-un gest. 

Se ridicase, îşi aranjase rochia şi se închisese în dormitor. 

Galinsky încercase să intre, dar uşa era încuiată cu cheia. 

— Helga. Îmi pare rău. N-am vrut să te lovesc. Helga. 

Trecuseră câteva minute şi femeia deschisese din nou uşa. 
În mâna ţinea o geantă mică de voiaj. 

— Ce-nseamnă asta? Unde pleci? 

— Nu te priveşte. Lasă-mă să trec. 

— Helga. Mi-am cerut iertare. Nu fi ranchiunoasă. 

— Nu sunt, Frank. Îţi sunt chiar recunoscătoare. Mi-ai dat 
impulsul de care aveam nevoie. Te părăsesc şi iau şi copilul cu 
mine. M-am gândit foarte mult la asta şi dacă n-am făcut-o până 
acum a fost poate pentru că mai păstram o urmă de fidelitate, 
solidaritate şi toate celelalte prostii pe care mi le-au băgat în 
cap. Dar mai ştiu şi că trebuie să reuşesc, fie ce-o fi. In noua 
Germanie nu e loc pentru cei care dau greş. Asta-i adevărul, 
singurul adevăr. 

— Dacă mai faci un singur pas, îţi rup oasele. 

— Dacă mă atingi cu un singur deget denunţ legăturile pe 
care le-ai avut cu terorismul. Mă crezi tâmpită? Presupui că nu 
ştiu ce anume vor să afle despre trecutul tău? Ai uitat călătoriile 
pe care le-ai făcut în Africa şi în America Centrală? Lasă-mă să 
trec, Frank. E cel mai bine pentru noi. 

— Cară-te sau te omor. 

Helga se cărase. O săptămână mai târziu se întorsese, 
însoţită de un avocat, pentru a lua lucrurile ei, ale copilului şi 
câinele. N-o mai văzuse vreme de cinci luni, până când un 
judecător îi convocase pentru îndeplinirea formalităţilor de 
divorţ. 

La ce dracu' mai e bun un fost ofiţer al serviciilor secrete, 
care făcuse parte dintr-o armată învinsă fără să fi avut loc o 
luptă cât de mică? Galinsky nu încetase să-şi pună întrebarea, şi 
asta făcea în continuare, de două ore, aşezat pe o bancă în faţa 
şcolii unde învăţa Jan, când un bărbat se aşeză lângă el. 

— De ce ţi-ai tras faţa asta, Galinsky? Nimeni nu are motive 
să fie trist în Germania reuni-ficată — îl salută Maiorul. 

Galinsky nu intrase niciodată în intimităţi cu Maiorul, însă îl 
cunoştea încă de la sfârşitul anilor '70, când ofiţerul conducea o 


academie militară clandestină, unde se predau cursuri de 
sabotaj, spionaj şi logistică pentru câteva zeci de revoluționari 
africani şi latino-americani, oameni sortiţi să devină ofiţerii 
viitoarelor forţe armate din ţările de baştină. El era pe vremea 
aceea instructorul latino-americanilor. 

— Ce surpriză! Ce mai faceţi, domnule Maior? 

— Foarte bine. Poţi spune şi tu acelaşi lucru? Galinsky se 
uită la el cu atenţie. Trebuia să fi avut vreo şaizeci de ani, însă 
părea mai tânăr fără uniforma cenuşie. Era îmbrăcat într-un cos- 
tum negru, bine croit, şi avea mănuşi fine de şevro. Prezenţa lui 
emana parfumul subtil al unui after shave de bună calitate şi 
siguranţa celui care ţine în mână hăţurile. 

— Fac rău, domnule Maior. Foarte rău. 

— Am auzit eu ceva. Dar voiam să ascult versiunea ta. 

„Vulpoi bătrân", se gândi Galinsky. „Nu e nimic întâmplător 
în faptul că ne-am întâlnit acum, iar el se foloseşte de trucul 
dintotdeauna: iată legiunea celor mai buni războinici, a celor 
mai încercaţi, a celor exemplari, a celor capabili să ducă la bun 
sfârşit orice misiune în linia întâi, dar când soseşte clipa cea mai 
grea, aceea de a plasa un om în spatele liniilor inamice, eroii nu 
fac nici cât o ceapă degerată. Atunci se recurge la cel mai 
neglijent, la cel care nu s-a remarcat în linia întâi, la cel care 
înţeapă un cal mort pentru a arăta la sfârşitul luptei că şi spada 
lui e însân-gerată. Povesteşte-mi despre problemele tale, îi 
spune ofiţerul. Să uităm pentru o clipă care e ordinea rangurilor. 
Să vorbim ca de la om la om. lar celălalt îşi dă drumul la limbă, 
îşi mărturiseşte punctele slabe, iar ofiţerul se preface că-l 
ascultă în timp ce le enumera pentru sine. E un test de 
inteligenţă, la care celălalt se supune fără să ştie. În cele din 
urmă, toate dovezile de sensibilitate transformate în păcate 
primesc generoasa ofertă de a fi răscumpărate, reabilitate prin 
penitenţă, mutate în tabăra forţelor inamice. E recomandabil să 
alegi voluntarii dintre cei mai puţin apți pentru acţiunile eroice 
sau dintre cei mai afectaţi de consecinţele războiului în 
societatea civilă. Mare şmecher ai fost, Von Clausewitz." 

— Sunt terminat. Disponibilizat. Fără serviciu. Divorţat. Şi în 
două săptămâni trebuie să părăsesc apartamentul. Kaputt, 
domnule Maior. Kaputt. 

— Ştiu. Totuşi, situaţia ta s-ar putea schimba, Frank 
Galinsky, bătrânul meu tovarăş de la secţia latino-americană. 


Eşti dispus să-ţi asumi o misiune? 

— Oricare, cu condiţia să ies din rahatul în care mă aflu. 

— Fără să pui întrebări? 

— Un soldat nu trebuie să cunoască decât destinaţia şi 
obiectivul. 

— Situaţia ta a şi început să se schimbe, Galinsky. Mâine ai 
stabilită o cină de afaceri cu mine. Vin să te iau la ora opt fix din 
mult iubita noastră Alexander Platz, de lângă ceasul care arată 
toate orele din lume. 

Frank Galinsky îl întâmpină pe fiul său ciufulindu-i părul. Luă 
ghiozdanul copilului şi-l aruncă pe umăr. Astfel trecură pe lângă 
cele cinci blocuri care separau şcoala de apartamentul Helgăi. 
Lăsându-l la poartă, îl îmbrăţişă. 

— Jan, îţi aminteşti că ţi-am promis că într-o zi o să mergem 
în vacanţă în Spania? Vom merge, şi încă foarte curând. 

— Adevărat? Sunt tabere de pionieri în Spania? Dar ce 
facem cu Blitz? Putem să-l luăm şi pe el? 

— Sigur că da. Merge şi cățelul cu noi. 

După ce-l lăsă pe Jan, îşi începu plimbarea prin oraş. Era 
euforic, simţea că viaţa începea din nou. Dintr-o dată îşi 
recunoscu chipul oglindit într-o vitrină. 

— Eşti de-a dreptul greţos, camarade, de-a dreptul greţos. 
lar dacă vrei să redevii cel care-ai fost, trebuie să începi din 
clipa asta — mormăi el şi se îndreptă spre malul lacului 
Wandsee. 

Alergă în jurul lacului până când întunericul se aşternu 
asupra Berlinului, până când ultima casă de pe mal îşi stinse 
luminile, până când muşchii îi porunciră să se oprească, până 
când se simţi în stare să-i domine şi să-şi învingă trupul, până 
când se uită la ceas şi văzu că era patru dimineaţa. 

Când în sfârşit se opri, era leoarcă de sudoare. Scosese 
afară prin toţi porii ruşinea înfrângerii. 


Hamburg: o plimbare pe malul Elbei 


M-am trezit din cauza frisoanelor. Căutându-mi piciorul 
drept, înţepenit de frig, am deschis ochii şi am constatat că 
eram pe canapea. Foarte aproape, pe măsuţa din mijlocul 
camerei, se aflau un termos, chifle proaspete şi un borcan cu 


marmeladă. 

— Bună dimineaţa, şefule — m-a salutat grăsunul. Fără 
cipilică şi cu părul ud părea şi mai bondoc. Se vedea că abia 
ieşise de la duş. 

— Cât e ceasul? 

— Şapte şi jumătate, şefule. Se pare că vi s-a urcat la cap 
vinul de azi-noapte. Dintr-o dată v-a făcut knock-out şi n-am 
vrut să vă deranjez. Vreţi să vă torn puţină cafea? Avem şi chifle 
proaspete. 

— Unde-ai dormit? 

— În patul dumneavoastră, şefule, dar pe cuvertură. Să nu 
credeţi că v-am murdărit cearşafurile. Nu voiam să vă deranjez. 
Şi-acuma plec, pentru că trebuie s-apară inginerul. Astăzi chiar 
că vă reparăm încălzirea. Să trăiţi. 

Şi-a pus cipilică albastră, a înşfăcat cutia cu scule şi a pornit 
spre uşă. 

— Stai puţin. Trebuie să ai şi tu un nume, nu? 

— Pedro de Valdivia. Mă rog, de fapt mă numesc Pedro 
Valdivia, doar că mi-am adăugat un „de". Sună mai elegant, nu-i 
aşa, şefule? 

— Foarte. la ascultă, Pedro de Valdivia. Vreau să-ţi cer să- 
mi faci un serviciu. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— E posibil ca cineva să dea telefon când eşti aici. Dacă 
întreabă de mine, spune-i că am plecat într-o călătorie ieri şi că 
nu ştii când mă-ntorc. Acelaşi lucru îl spui şi dacă vine cineva 
aici să întrebe. Ai înţeles? 

— E vreo femeie la mijloc, şefule? 

— E mai rău decât atât. Poţi să-mi faci serviciul ăsta? 

— „A plecat ieri şi cine ştie când se-ntoarce." 

— Exact. Mulţumesc. 

Pe când mă aflam sub duş am început mecanic să analizez 
situaţia: a) invalidul nu era de la poliţie; poliţişti în scaune cu 
rotile nu vezi decât în filme; b) avea relaţii bune cu poliţia, cu 
alte cuvinte era cineva „sus pus", oricare ar fi fost înălţimea la 
care se mişca; c) în afara relaţiilor cu poliţia, avea contacte cu 
serviciul de apărare constituţională, poliţia politică din Germania 
Federală. Numai de la ea ar fi putut să aibă informaţii despre 
mine, şi faptul că ştia despre Veronica îmi confirma acest lucru, 
întotdeauna am fost convins că, fiind un exilat, eram înregistrat 


în memoria lui Big Brother, dar nu-mi imaginasem că m-ar putea 
considera atât de important încât să-mi controleze mandatele 
poştale şi corespondenţa. Eram ceea ce se numeşte un om 
transparent; d) invalidul nu făcea parte din poliţia politică, 
pentru că-mi dăduse întâlnire la o agenţie de asigurări şi, chiar 
dacă biroul cu pricina ar fi fost o simplă faţadă a serviciului 
secret, de ce să fi renunţat la acoperire dezvăluindu-i-o unui tip 
ca mine? în plus, dacă poliţia politică ar fi vrut ceva de la mine, 
de pildă să devin turnător, nu m-ar fi căutat într-un loc public. 
Concluzie: nici una. Ce naiba voia de la mine invalidul? 

leşind pe stradă am descoperit cât timp trecuse de când nu 
văzusem lumina zilei. Mai erau câteva minute până la nouă. Am 
scos din buzunar cartea de vizită pe care mi-o lăsase invalidul şi 
am văzut că nu era trecută nici o adresă. Asta nu mi-a plăcut 
deloc. Bătrânul aruncase singura momeală pe care aş fi muşcat- 
o vreodată: Veronica; dar îmi dădea întâlnire într-un loc pe care 
nu-l stabilise cu precizie. Ce joc mai era şi ăsta? Am căutat într-o 
carte de telefoane adresa de la Lloyd Hanseatice. Nu era 
departe, era undeva în port, şi m-am hotărât să merg pe jos 
până acolo. 

Mergând, am început să văd oraşul într-o lumină pe care n- 
o cunoşteam. Era frig, copacii desfrunziţi aveau trunchiurile 
impregnate de un muşchi verde, aproape strălucitor, un verde 
intens, şi tot verzi erau acoperişurile de aramă ale caselor tipic 
hamburgheze. Mi-a plăcut oraşul. Mi-a plăcut aşa cum îţi place 
să te reîntâlneşti cu cineva care te-a ocrotit, te-a adăpostit, 
uneori cu bucurie, şi m-a durut gândul că poate aveam să fiu 
nevoit să-mi iau tălpăşiţa. 

Durerea asta nu-mi era necunoscută. Mi-am amintit cât de 
bine trăisem în Cartagena de Indias după ultima mea înfrângere 
politică. Făceam corectură la un ziar, ceea ce îmi îngăduia să 
mă bucur de incomparabilele apusuri din Caraibe, până când 
într-o după-amiază am fost acostat de doi indivizi care mi-au 
înfipt în burtă două ţevi de puşcă. 

Până aici mi-a fost, m-am gândit, crezându-i membri ai 
vreunui escadron al morţii pe care, dintr-un motiv oarecare, îi 
supărase numele meu. 

— Stai liniştit, omule. Nu se-ntâmplă nimic — mi-a spus unul 
dintre ei. 

— „Cineva" te-a invitat să bei un pahar cu el. Şi pentru că 


tu nu cunoşti drumul o să te însoţim noi. Nu face valuri, băiete 
— mi-a spus celălalt. 

Escorta m-a dus la un restaurant din centrul Cartagenei. 
Acolo am fost întâmpinat de un bărbat căruia i se spunea 
„licenţiatul". Mi-a oferit un pahar de Chivas, pe care l-am 
refuzat. 

— Nu vă place whisky-ul? — m-a întrebat licenţiatul. 

— Ba da. Însă nu beau decât Jack Daniel's cu gheaţă. 

Licenţiatul a întors capul şi le-a spus celor din escortă: 

— Un comandant sandinist care bea whisky străin. Ce ziceţi 
de asta? 

— Refuză să bea Chivas pentru că e o băutură pentru 
bărbaţi — a spus unul dintre ei. 

— În Columbia toţi suntem bărbaţi, chilianule. În ţara ta 
prăpădită cum e? — a vrut să ştie celălalt. 

— Acolo suntem jumătate bărbaţi şi cealaltă jumătate 
femei. Nu ne plictisim împreună. 

Cei din escortă m-au lovit, au mormăit un „du-te-n p... mă- 
tii", dar licenţiatul le-a dat ordin să tacă. 

— Aşa-mi plac bărbaţii, curajoşi, dar haide să scurtăm 
porcăria asta. Ascultă, Belmonte, Juan Belmonte, ce chestie, te 
cheamă la fel ca pe toreadorul lui Hemingway, ascultă: „cineva 
de sus" vrea să lucrezi pentru el. Cunoşti oraşul Medellin? E 
foarte frumos şi curg pe-acolo râuri de dolari, dar trebuie să 
facem puţină ordine. „Cineva de sus" se gândeşte că un om cu 
experienţa ta se potriveşte ca o mănuşă. Mă-nţelegi, nu-i aşa? 

— Pot să mă gândesc dacă da sau ba? 

— „Acolo sus" se spune că deja te-ai gândit. 

— Aşa e. Uitasem. Şi pe când plecarea „sus"? 

— Mâine. Băieţii o să-ţi ţină companie până atunci. „Acolo 
sus" nu vor să ne scapi printre degete. 

Binecuvântate fie cele cinci porunci ale clandestinităţii care 
înlesnesc mişcările fiilor lor preaiubiţi, care le îngăduie să 
cunoască barurile cu ferestre la closet, care îi obligă să aibă 
căsuțe poştale unde se păstrează documentele şi puţinele 
economii, să aibă întotdeauna la îndemână un bilet pentru linia 
aeriană naţională către oraşul cel mai important, să-şi pronunţe 
numele rar şi corect, ca să apară bine transcris pe lista de 
pasageri, şi să aibă drept amantă o târfuliţă cu care să fie 
generoşi fără să ceară nimic ruşinos în schimb. 


Nobilă târfuliţă. Ea m-a ajutat să părăsesc Cartagena 
instalat la bordul unui tramp care naviga pe apele din Caraibe. 
Lăsând aşadar în urmă golful Darien, în timp ce oamenii licen- 
ţiatului mă aşteptau pe aeroportul din Bogota, mi-am luat adio 
de la Cartagena şi de la visul de a trăi liniştit şi lipsit de griji pe 
malul mării, ca în versurile lui Gil de Biedma: „ca un nobil ruinat, 
printre ruinele inteligenţei mele". 

Şi sigur că m-a durut să plec din Caraibe, dar pe lângă 
posibilitatea a te vedea transformat în ucigaş plătit de către 
traficanţii de droguri sau în carte câştigătoare a militarilor 
columbieni care se pozează lângă cadavrul unui extremist 
străin, viaţa ne oferă întotdeauna o alternativă: aceea de a 
spăla putina. 

La naiba. Poate că sosise ceasul să plec definitiv din 
Hamburg. Păstram un bilet de avion cu dată deschisă pentru 
Costa Rica şi în căsuţa poştală aveam două mii de dolari, bani 
gheaţă. Puteam să plec oriunde, însă problema era Veronica; ea 
era singură şi nu se avea nici măcar pe ea însăşi acolo, în 
Santiago. 

„Pornesc, Oskar Kramer. M-ai prins în ghearele tale. Poate 
că îmi cunoşti viaţa în cele mai mici amănunte, dar e ceva de 
care nu ai habar: ştiu să pierd, şi în vremurile noastre asta eo 
mare calitate", mi-am spus şi m-am îndreptat spre clădirea în 
care îşi avea sediul firma Lloyd Hanseatice. 

„Regula numărul unu înainte de bătălie: luptătorul trebuie 
să ştie că are de înfruntat un duşman mai bine înzestrat decât el 
din punct de vedere militar. Trebuie să lovească o singură dată, 
hotărâtor, definitiv, şi după aceea să se retragă. Trebuie să 
meargă la luptă liniştit, relaxat, cu siguranţa că a analizat corect 
raportul de forţe. Să se gândească tot timpul că natura ajută la 
dobândirea seninătăţii indispensabile războinicului." Coman- 
dantul Giap. 

Un împuţit şi jumătate, o lepădătură, o hahaleră ordinară. 
Însă i-am urmat sfatul. Nu făcusem bine câţiva paşi, că s-a 
pornit o ploaie torențială şi m-am hotărât să mă relaxez grăbind 
pasul şi gândindu-mă în tot acest timp la o umbrelă. Să-mi 
cumpăr o umbrelă japoneză, de ultimă generaţie, înzestrată cu 
un senzor care, când îşi dă seama că stăpânul ei se 
îndepărtează la mai mult de un metru de ea, să înceapă să 
strige: „Nu mă uita!" cu voce de robot. O fi existând asemenea 


minune? Japonezii sunt bătuţi rău de tot în cap dacă nu s-au 
gândit să inventeze o maşinărie atât de necesară. Umbrela care 
nu poate fi pierdută. Umbrela cu sistem de alarmă. Umbrela 
care ar refuza să se deschidă dacă ar pune altcineva mâna pe 
ea. 

Ei, da. Reuşeam să mă gândesc la alte subiecte, dar aerul 
din Hamburg era, ca de obicei, impregnat de o duhoare pe care 
o cunoşteam foarte bine: duhoarea respingătoare a fugii. 

Recepţionerul de la Lloyd Hanseatice, cea mai mare firmă 
de asigurări maritime, după cum reieşea din placa de bronz de 
la intrare, m-a privit cu interesul pe care i-l acorzi de obicei unui 
rahat de pe trotuar. 

— Bună ziua. Am o întâlnire cu domnul Oskar Kramer — i- 
am spus. 

— Vorbiţi germana? 

— Am o întâlnire cu domnul Kramer. La zece. 

— V-am întrebat dacă vorbiţi germana. 

— Nu cred că până acum am vorbit în africană. 

— Actele. 

l-am dat paşaportul chilian şi s-a uitat la el cu scârbă. Când 
în sfârşit mi-a înţeles numele, m-a căutat pe listă. 

— La zece aveţi întâlnire cu domnul Kramer. 

— Serios? Ce surpriză plăcută! 

— Vă consideraţi amuzant? — mi-a trântit el, străpungându- 
mă cu privirea. 

Am primit provocarea şi am început să mă uit la luminile 
străzii reflectate în ochii lui. Aşadar, Kramer se afla într-un birou 
din clădirea aceea, îmi lăsase cartea de vizită fără să-mi indice 
adresa exactă, fiind convins că aveam să-l caut. Individul şi-a 
coborât privirea, prefăcându-se că se uită la ceva de pe birou. 
Mi-a provocat milă. Un mitocan frustrat, nefericit în modesta lui 
uniformă albastră, pe care o poartă de obicei funcţionarii 
mărunți. Ceea ce îşi dorea acest individ era o uniformă 
extradotală, care să-i pună în evidenţă puterea de a hotărî cine 
are voie să intre în clădirea firmei Lloyd şi cine nu. A început să- 
şi noteze datele mele, răsfoind paşaportul cu un gest care 
trecea de la scârbă la stupefacţie. 

li dădusem peste cap toate schemele. Cum se putea numi 
paşaport acel caieţel cu nişte însemne de neînțeles, împodobit 
cu două dihănii care ar fi putut la fel de bine să fie un pui de 


găină sau un şobolan ridicat pe labele din spate, în locul 
vulturului puternic, cu aripile deschise? Da, îi dădusem peste 
cap toate schemele. Poate se întreba cum era cu putinţă ca un 
individ după toate aparențele străin să călătorească prin lume 
fără să aibă paşaport turcesc. 

— Aşteptaţi aici. La zece fără cinci am să vă chem şi am să 
vă dau un permis de vizitator — a lătrat el arătându-mi un colţ 
de vestibul. 

M-am instalat într-un fotoliu de piele şi mi-am aprins o 
ţigară. După ce am aruncat o privire către masă şi către 
ghiveciul cu nelipsitele flori artificiale, m-am întors la biroul 
recepţionerului. 

— V-am ordonat să aşteptaţi acolo. 

— Calm, Fritz. Aveţi o scrumieră? 

— Fumatul e interzis şi nu mă cheamă Fritz. 

— Atunci avem trei probleme: unu, dumneavoastră nu vă 
numiţi Fritz, care e un nume adorabil; doi, va trebui să fumez 
afară, şi trei, va trebui să ieşiţi şi să mă chemaţi la zece fără 
cinci. 

Fumând la intrarea în clădire, am descoperit că eram 
surprinzător de liniştit. Kramer, oricine ar fi fost şi orice-ar fi 
făcut, era fără îndoială un tip puternic şi cu toate astea nu-mi 
era teamă de el. Odată şi-odată trebuie să facem faţă situaţiilor 
fără ieşire. Kramer ştia de Veronica. Ştiinţa înseamnă putere, a 
spus Mac Luhan, şi dacă la asta se adaugă dorinţa de a face rău, 
rezultatul combinației e înspăimântător. Mă temeam pentru ea, 
dar eu eram la fel de liniştit ca o fotografie. Deodată m-am 
simţit ca personajul din Campionul lui Ring Lardner, un boxer 
pus în situaţia de a câştiga un meci, însă nu pentru el, ci pentru 
nişte oameni lipsiţi de apărare, a căror soartă depinde de pumnii 
lui. 

Tocmai striveam chiştocul, când recepţionerul m-a chemat, 
bătând în geamul de la intrare. 

— Domnul Kramer vă aşteaptă. Biroul numărul cinci sute 
cinci. Atârnaţi-vă permisul de vizitator undeva unde să se vadă 
— mi-a spus el, înmânându-mi un dreptunghi de plastic pe care 
l-am băgat în buzunar. 

Asteptând liftul am scos încă o ţigară. 

— V-am spus că fumatul e interzis — a spus recepţionerul 
cu voce ascuţită, din colţul lui. 


— Nu fumez. 

— Şi puneţi-vă permisul undeva unde să fie văzut. 

— Sacoul ăsta e din flanea englezească. Nu-l împodobesc 
cu orice. Ce-ar spune Regina? 

— Ordinele trebuie respectate. 

— Cu asta suntem de acord, Fritz — i-am spus intrând în lift. 

Biroul lui Kramer era mare şi rece. Pe un perete ere 
atârnată o planşetă de plută pe care se aflau câteva foi de 
hârtie prinse în pioneze. Pe birou nu se vedea decât un telefon 
negru cu disc. Lumina de neon întărea impresia de răceală care 
stăpânea acel spaţiu. Printr-un gest mi-a arătat singurul scaun 
disponibil. 

— Belmonte, Juan Belmonte. De ce te-au botezat aşa? Din 
câte ştiu, chilienii nu sunt mari amatori de coride. 

— Nici pe mine nu mă interesează. Despre asta voiaţi să 
discutăm? 

— Nu. Ca să sparg gheaţa, am să-ţi spun că am de gând să 
joc cinstit, cât de cinstit îmi vor îngădui interesele mele. După 
cum ştii, numele meu este Oskar Kramer şi sunt elveţian. 
Conform contractului meu de muncă, sunt şeful Departa- 
mentului de Investigaţii Transmarine al firmei Lloyd Hanseatice. 
Înainte de asta am fost poliţist la Zurich, până într-o zi, când un 
traficant de arme a ordonat să mi se administreze o porţie de 
plumb în şira spinării. 

— Tristă poveste. Ce-are a face cu mine? 

— O să afli. Totul la timpul său. Noi, elveţienii, suntem 
renumiţi pentru încetineala noastră, dar eu am să încerc să nu 
fiu prea tipic, Juan Belmonte. Ca marele toreador. Relaţiile pe 
care le am cu autorităţile germane îmi sunt de obicei foarte 
folositoare. Ştiai că documentele tale se numără printre cele ale 
IPP, adică ale Indivizilor Potenţial Periculoşi? Mi-au dat o copie a 
CV-ului tău. Interesant, Belmonte. Foarte interesant. Luptător de 
gherilă în Bolivia, în timpul ofensivei Armatei de Eliberare 
Naţională din Teoponte. Luptător în gherila urbană din Chile. Ai 
participat la mai multe atacuri împotriva băncilor, sau mai bine 
spus „exproprieri", ca să respectăm argoul militar. Să 
continuăm. Participant la mai multe atentate teroriste în timpul 
primilor ani de rezistenţă împotriva regimului generalului 
Pinochet. Alt amănunt interesant. Ţi-ai făcut serviciul militar în 
trupa de comando a armatei chiliene. Două şederi în Cuba, 


turism în Angola şi Mozambic. Luptător de gherilă în Nicaragua. 
Brigada Internaţională Simon Bolivar. Mai târziu comandant 
sandinist. E o viaţă mult prea interesantă pentru un mardeiaş de 
bordel care pe deasupra mai are şi nume de toreador. Să merg 
mai departe? 

— Continuaţi, Big Brother. Spuneţi-mi acum ce ştiţi despre 
Veronica. 

— Aproape nimic. Faptul că i-am pomenit numele a fost un 
truc, e-adevărat, cam murdar. Presupun că trebuie să-mi cer 
scuze. 

— Aţi spus că aveţi de gând să jucaţi corect. Spuneţi-mi tot 
ce ştiţi despre Veronica. 

— Dacă ţii neapărat. Fişa ei e scurtă: până în 1973 a fost 
militantă în cadrul organizaţiei Tineretul Socialist. A fost arestată 
în 1977 de cadre ale Direcţiei Naţionale a Serviciului de Infor- 
matii din Santiago, în ianuarie 1978 a fost dată dispărută, dar în 
iulie 1979 nişte vagabonzi au găsit-o într-o groapă de gunoi din 
sudul capitalei chiliene. Un raport medical realizat de Comisia de 
Apărare a Drepturilor Omului ne informează că a fost supusă la 
toate torturile posibile. Din ziua în care a reapărut e 
handicapată. Alt raport medical face referire la o formă de 
schizofrenie cunoscută sub numele de autism. Urmează adresa 
ei din prezent, numărul de telefon, iar în final se menţionează că 
e singurul contact pe care îl păstrezi în Chile. Există fotocopii ale 
tuturor scrisorilor pe care i le-ai trimis. Asta-i tot. 

— Nenorociţii care colecţionează scrisorile mele sunt 
poliţişti sau au un pedigree mai de soi? 

— Şi cu ei joc cinstit. Nu pot să-ţi spun asta, dar... 

— Continuaţi. Până acum nu mi-aţi spus ce vreţi de la mine. 

— Dar pot să distrug cele două fişe şi te asigur că nu există 
copii. 

— Blufaţi. Ştiţi bine că pe Veronica nu o puteţi atinge, în 
Chile dictatura s-a terminat şi, chiar dacă ar mai fi la putere, n- 
au existat niciodată acuzaţii împotriva ei. 

— În mod direct împotriva ei, nu. Dar ce-o să se-ntâmple cu 
tine, dacă te expulzează din Germania? Ea depinde de tine. De 
banii pe care îi trimiţi. Am pus să te urmărească, Belmonte. 
Trăieşti ca un spartan, îţi răsuceşti singur ţigările pe care le 
fumezi. lar despre Veronica am aflat că n-are altă companie în 
afara acelei mătuşi care o-ngrijeşte. Cred că se numeşte Ana. E 


admirabilă fidelitatea ta faţă de o femeie pe care n-ai mai văzut- 
o din 1973, dacă nu cumva ai întreţinut raporturi cu ea în 
perioada ta de clandestinitate din Chile. Admirabil. 

— M-am săturat să vă ascult. Spuneţi odată ce anume vreţi 
de la mine. 

— Totul la timpul potrivit. O să facem o plimbare. Tu vei 
împinge scaunul cu rotile (cu ocazia asta economisesc bateriile) 
şi în timpul ăsta arunc undiţa, la capătul căreia o să atârn o 
momeală apetisantă pe care în cele din urmă o vei muşca. 

Am ieşit din clădire. Recepţionerul s-a pierdut în mii de 
zâmbete când m-a văzut în compania lui Kramer şi a câinelui 
său respingător, care ţopăia de fericire întrezărind perspectiva 
de a face o plimbare. Am pornit de-a lungul cheiului care 
străjuia Elba şi m-am gândit că ar fi fost de-ajuns să-i dau un 
brânci ca să-l fac să dispară în amestecul de apă şi murdărie. 

Plimbarea s-a prelungit până la grădinile Blankenesse. În 
vreme ce ne uitam la vapoarele care intrau şi ieşeau din port, 
Kramer mi-a vorbit despre bogății, comori artistice, colecţii de 
obiecte de o valoare inestimabilă care se rătăciseră înaintea, în 
timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Eu îl ascultam 
luptându-mă cu tentaţia de a-l arunca în apă. Câinele părea 
dotat cu capacităţi telepatice, pentru că la fiecare pas îşi arăta 
colții. 

— lar cei care-au pierdut în toată povestea asta cu bogăţiile 
dispărute n-au fost stăpânii lor, Belmonte, ci companiile de 
asigurări. După ce s-a tras ultimul glonţ, în '45, a început 
războiul rece, deşi istoricii insistă că totul a-nceput o dată cu 
construirea zidului Berlinului. O mie nouă sute patruzeci şi cinci, 
anul în care harta Europei a fost împărţită între culorile roşu şi 
alb, a fost pentru asigurători ca o ghilotină care a tăiat fără milă 
o serie de puncte de suspensie ce marcau drumul până la 
averile pierdute, însă toate companiile de asigurări ştiau că mai 
devreme sau mai târziu verigile lanţului aveau să se unească 
din nou, recuperând continuitatea logică ce va conduce la 
deznodământ, la închiderea inevitabilă a cercurilor. 

— Vorbiţi în chineză. Nu pricep o iotă. 

— De acord. Am să scurtez povestea: timp de mai bine de 
patruzeci de ani, de cele două părţi ale zidului Berlinului s-au 
păstrat frânturi din povestea asta, cu certitudinea că posesorii 
aflaţi de partea cealaltă aveau să aştepte, răbdători, clipa în 


care puteau să lege lucrurile între ele. Această clipă a sosit când 
s-a prăbuşit socialismul ; cercurile au început să se închidă, dar 
într-o manieră prea vertiginoasă şi care ameninţa să le 
transforme în spirale. 

— M-am săturat să vă ascult, Kramer. Aţi spus că aveţi de 
gând să jucaţi cinstit şi nu încetaţi să mă aburiţi cu parabole pe 
care nu le înţeleg. Ce-mi pasă mie dacă nenorocitele 
dumneavoastră de cercuri se închid sau rămân deschise? Şi 
spuneţi-i câinelui ăstuia blestemat să nu se mai frece de 
picioarele mele. Nu-l spălaţi niciodată? 

— Igiena lui Canalie e problema lui personală, împinge-mă 
spre cafeneaua de-acolo. Incă n-am luat micul dejun. 

Cafeneaua „Foişorul Elbei" era pustie la ora aceea. Ne-am 
aşezat la o masă lângă fereastră. Vapoarele continuau să se 
perinde prin port. Pe puntea multora dintre ele se zăreau 
membrii echipajului care se pregăteau să ridice ancora. l-am 
invidiat. Foarte curând aveau să ajungă la Cuxhaven, 
bucurându-se de libertatea pe care ţi-o oferă largul mării. 
Kramer a comandat două ceşti de cafea şi ouă jumări. Câinelui i- 
au adus un cârnat enorm. 

— Mănâncă, Belmonte. Între timp am să-ţi spun o poveste 
care-o să te ajute să înţelegi de ce am nevoie de tine. Ascultă: 
când prăbuşirea zidului Berlinului devenise doar o chestiune de 
timp, toţi nemţii din est sărbătoreau cu anticipație, defilau pe 
străzi strigând: „Suntem un singur popor" şi îşi pregăteau 
papilele gustative pentru Coca-Cola, toţi, cu excepţia unui 
bătrânel pe care îl vom boteza Otto. Nu-i aşa că în toată 
America de Sud sunt cunoscute bancurile cu nea Otto? Ei bine, 
acest domn Otto, fost membru SS şi mai târziu erou al muncii 
socialiste în RDG, s-a eschivat de la marea petrecere şi s-a 
postat în faţa legendarului Check Point Charlie. A aşteptat acolo 
zi şi noapte. Nemişcat ca o santinelă din alte vremuri. A aşteptat 
înfrigurat, înăbusindu-şi dorinţa de a urina, până când a sosit 
clipa istorică în care RDG-iştii au început să le vândă ziariştilor 
uniformele şi decoraţiile. Şi când RDG-ul tocmai îşi dădea duhul, 
în vreme ce berlinezii din cele două părţi ale oraşului alergau să 
se îmbrăţişeze şi să dărâme zidul chiar şi cu unghiile dacă ar fi 
fost nevoie, Otto al nostru a alergat până la prima cabină 
telefonică pe care a găsit-o în Occident, a format numărul de la 
informaţii, a aflat numărul de la Lloyd Hanseatice din Hamburg, 


a sunat şi a cerut să vorbească cu şeful cel mare. Presupun că 
domnul Otto s-a simţit cam frustrat când a primit drept răspuns 
un: „Sunaţi mâine", însă un om care a aşteptat mai bine de 
patruzeci de ani pentru a-şi juca în sfârşit cartea nu-şi poate 
permite să mai piardă timpul. Domnul Otto a insistat. A spus: 
„Căutaţi-l pe şeful cel mare la el acasă sau pe unde-o fi el şi 
spuneţi-i numai atât: Kunsthalle, Bremen, 1945. O să înţeleagă 
despre ce e vorba. Eu vă sun din nou peste o oră". 

Cuvinte magice, Belmonte. Directorul de la Lloyd a apărut 
la un'şpe noaptea în pijama. In mai puţin de două ore, domnul 
Otto al nostru îşi instala fundul într-o limuzină care l-a adus de la 
Berlin la Hamburg şi la şase dimineaţa era primit cu surle şi 
trâmbiţe de către director şi de o armată întreagă de istorici şi 
experţi de artă. Mulţi angajaţi de la Lloyd n-au dormit în noaptea 
aceea. Să trec direct la subiect, Belmonte. Domnul Otto a 
acceptat o cafea şi a spus: „Dumneavoastră căutaţi colecţia de 
artă pierdută de la Kunsthalle din Bremen. Eu ştiu unde se află. 
Să vorbim despre recompensă", în cazul în care nu ştiai, e vorba 
despre o colecţie de pictură magnifică, în valoare de vreo 
şaizeci de milioane de dolari. „Cercetările noastre arată că s-ar 
putea să se afle la Moscova", a spus unul dintre istorici. Domnul 
Otto a rămas în continuare nemişcat. „S-ar putea. Dar numai 
parţial", a spus el şi le-a povestit cum participase el la 
subtilizarea tablourilor. O dată lămurită problema recompensei, 
a devenit mai vorbăreţ. O parte importantă din colecţie se afla 
la Asuncion, în Paraguay, păzită de un fost camarad de arme SS- 
ist, ale cărui identitate şi ascunzătoare valorau o grămadă de 
bani în Israel. Pentru a da greutate argumentelor sale, domnul 
Otto a scos nişte fotografii care, în pofida calităţii mizerabile, i- 
au făcut pe experţi să tremure de emoție. Domnul Otto a 
început să vadă viaţa într-o nuanţă trandafirie, însoţit de 
membrii executivi de la Lloyd şi de experţii de artă, a zburat 
peste Atlantic, în timpul călătoriei s-a gândit probabil la ce avea 
să facă el cu recompensa, la virtutea de a fi răbdător, însă 
atunci când a aterizat la Asuncion, visele sale au ajuns în infern. 
Ziarele din Paraguay anunţaseră tragica dispariţie a unui distins 
membru al coloniei germane din Asuncion. După cât se părea, 
suferise un accident în cadă. Un foehn care, din nefericire, era 
băgat în priză căzuse în apă şi îl făcuse să zboare direct în 
lumea cealaltă. Un accident, înţelegi? 


— Am văzut ceva asemănător într-un film cu James Bond. 
Cu un ventilator. Ce s-a întâmplat cu tablourile? 

— Nimeni nu ştie unde se află acum. Poate că o s-apară. 
Dar cel mai probabil e c-o să sfârşească în pivniţa cu aer 
condiţionat a unui colecţionar arab. 

— Spuneţi până la capăt povestea domnului Otto. 

— Nu cred să i se fi părut prea amuzantă. l-am plătit biletul 
de întoarcere şi l-am dat pe mâna poliţiei. La urma urmei, în 
anul o mie nouă sute patruzeci şi cinci fusese complice la un furt 
care a afectat interesele companiei Lloyd. Ai prins morala 
povestirii? 

— Dacă te scoli de dimineaţă nu înseamnă că o să ajungi 
neapărat foarte departe. Aţi ajuns târziu în Paraguay. Dar tot n- 
am înţeles de ce îmi spuneţi toate astea şi ce vreţi de la mine. 

— Am nevoie de şiretenia şi de experienţa ta. Ca să fac 
investigaţii. Ca să nu ajung prea târziu în Paraguay sau oriunde 
altundeva. 

— Sunteţi nebun. Nu mă pricep deloc la investigaţii. 
Presupun că o companie cum e Lloyd lucrează cu cei mai buni 
detectivi. Şi spuneţi-i câinelui ăstuia împuţit să-mi lase în pace 
pantalonii. 

— Cred că-i placi. Presupui corect. Avem cei mai buni 
detectivi, investigatori, dar sunt şoareci de bibliotecă sau de 
laborator. Investighează cu ajutorul computerului, în realitate, 
să găseşti ascunzătoarea unei opere de artă sau a unui obiect 
de valoare nu e chiar aşa de greu. E o chestiune de răbdare. 
Adevăratele dificultăţi se ivesc mai târziu, când apar tocmaelile, 
mai dă jupâne, mai lasă stăpâne, când trebuie să dai mită, când 
se aplică regulile impuse de legea cererii şi a ofertei, pentru că 
ele stabilesc în fond dacă obiectul îşi schimbă sau nu posesorul. 
Dar lucrurile se întâmplă aşa numai în vremuri de normalitate şi, 
după cum ştii, Belmonte, vremurile s-au schimbat foarte repede. 
Acum trebuie să investigăm cazul fără să avem prea multe 
piste, trebuie să adulmecăm, să luăm urma, să aflăm anumite 
informaţii şi să trecem la fapte. Nu face mutra asta, pentru că 
mă apropii de miezul problemei. Nu-ţi poţi închipui şi nimeni nu- 
şi poate închipui cantitatea de bunuri pe care am reuşit să le 
recuperăm din America de Sud. Vreme de patruzeci şi ceva de 
ani ne-am străduit să stabilim reguli de negociere — care au 
salvat Odessa Connection — cu băieţii din Al Treilea Reich. O 


muncă anevoioasă şi lentă, de birocraţi, care a fost posibilă 
numai pentru că aveam suficient timp. Însă acum, după 
ştergerea graniţelor care îi ţineau prizonieri pe locuitorii din 
lumea socialistă, nimic nu-i poate împiedica pe posesorii multor 
secrete să călătorească pentru a recupera ceea ce consideră ei 
că le aparţine. Şi cum majoritatea acestor depozitari de 
adevăruri au îmbătrânit, se vor vedea nevoiţi fie să-şi vândă 
secretele celui care le dă mai mult, fie să pornească la drum. 
Vor felia care li se cuvine. 

— Tot nu pricep ce naiba caut eu în povestea asta. 

— Gândeste-te la un tip ca Menghele. Deşi era proscris şi 
acuzat de jumătate din planetă, a reuşit să se bucure de o 
existenţă legală şi fericită undeva în Brazilia şi Paraguay. Evreii 
n-au putut niciodată să demonstreze în faţa vreunui tribunal din 
Brazilia sau Paraguay că bătrânelul cu înfăţişare bonomă, 
fotografiat de mii de ori, era unul şi acelaşi cu îngerul Morţii. Și- 
atunci au încercat să-i arunce mănuşa prin alte mijloace, aşa 
cum au făcut cu Adolf Eichmann la Buenos Aires, dar nu le-a 
ieşit figura. Au trimis mai multe trupe de comando să-l 
sechestreze sau să-l elimine pe Menghele, dar toate au dat greş, 
şi ştii de ce? Pentru că nu cunoşteau secretele ilegalităţii sud- 
americane. lar tu chiar că eşti tare la afacerea asta, Belmonte. 
Stăpâneşti la perfecţie arta de a trăi în clandestinitate. Un fost 
luptător de gherilă din America de Sud nu e individul romantic şi 
ratat pe care-l descriu rapoartele politice ale social-democraţiei. 
Capitalismul victorios a făcut în aşa fel încât cunoştinţele tale să 
fie o ştiinţă deocamdată exactă şi necesară. Şi-atunci, iată ce 
vreau de la tine: experienţa ta. 

Invalidul şi-a încheiat discursul şi a început să se uite la 
mine cu o expresie de autosuficienţă. Şi de un asemenea 
dobitoc îmi fusese mie frică? Chiar că era jenant. Dacă acest 
Kramer, cu ideile lui ridicole despre luptătorii de gherilă, era un 
individ respectat de poliţia politică, atunci nu era de mirare că 
nu reuşiseră să-i găsească pe fugarii de la Baader-Meinhof. 

— Experienţă! Dumneavoastră nu ştiţi despre ce vorbiţi. Nu 
înţelegeţi chiar nimic. Nu neg că am fost implicat în câteva 
aventuri, dar toate au eşuat, Kramer. Au eşuat. Daţi o raită prin 
Paris sau Berlin şi veţi întâlni sute de luptători de gherilă 
pensionaţi. A 

— E-adevărat. Insă nu poţi pune pe picior de egalitate un 


om care a tras cu puşca în pădure cu unul care cunoaşte toate 
ascunzişurile ei. Ştiai că poliţia antitero germană consideră că 
atentatul împotriva lui Somoza e o operă de artă? Studiază 
cazul. Cinci oameni reuşesc să se strecoare în ţara cel mai strict 
supravegheată din toată America de Sud, Paraguay, unde din 
patru locuitori unul este turnător la Securitate. Cei cinci 
transportă acolo arme, ba chiar şi două lansatoare de rachete, îl 
găsesc pe Somoza şi îl lichidează. Şi nu erau nicaraguani, 
Belmonte. Erau din extremitatea sudică. Erau indivizi de genul 
tău. Multă vreme am căutat un fost terorist, unul ca tine, dintre 
cei care au învăţat limbi străine, tehnici de sabotaj şi de 
clandestinitate, arta de a se face nevăzuţi, care s-au fâţâit prin 
lume şi au lăsat în fiecare ţară prin care au trecut o reţea de 
contacte. 

— Sunteţi nebun, Kramer. Ce spuneţi dumneavoastră e 
literatură. Omul de care aveţi nevoie se numeşte Ivan llici 
Ramirez. Vă fac cadou această informaţie. 

— Legendarul „Carlos". Să nu crezi că nu m-am gândit la el. 
Din păcate, a devenit un moşneag. Când l-au dat afară din Liban 
s-a dus în Siria cu haremul lui de nemţoaice. Rele de muscă mai 
sunt şi femeiuştile astea din gruparea Partizanilor Armatei Roşii. 
L-au secătuit de puteri. Dar să încheiem. O să lucrezi pentru 
mine. Nu pentru Lloyd. Pentru mine. 

— Nu. Nici pentru Lloyd, nici pentru dumneavoastră. Mai 
aveţi ceva de spus? 

— Da. Ar mai fi ceva. Trebuie să ştii că poliţia politică a 
primit un telefon anonim care i-a condus spre o captură de 
cocaină. Când mă aşteptai în holul de la Lloyd tocmai îţi 
percheziţionau casa. Cam neplăcut, Belmonte, pentru că un 
oarecare Valdivia, complicele tău, a opus rezistenţă atunci când 
poliţia a încărcat marfa. Cam neplăcut. Aveai două mii de dolari 
în căsuţa poştală? Au fost şi ei confiscaţi. E normal, în asemenea 
cazuri. Nu te încorda. Lui Canalie îi plac tipii relaxaţi. 

— V-aţi gândit la toate, nemernic ordinar ce sunteţi. 

— Bineînţeles. Nouă, elveţienilor, nu ne place sa lăsăm 
lucrurile făcute numai pe jumătate. E o deformaţie naţională. Şi- 
acum să plecăm de-aici. O să ne întoarcem fără grabă. Poliţia 
are nevoie de timp ca să-şi recunoască greşeala. 

— Ce trebuie să fac? 

— Să călătoreşti. În Chile. Eşti iar în pâine, Belmonte. Şi să 


nu cumva să-ţi treacă prin minte să dezertezi. Ştii foarte bine că 
mecanismele de extrădare dintre ţara ta şi Germania 
funcţionează de minune. 

— Deocamdată aţi câştigat. Dar o să mi-o plătiţi, Kramer. 
Nu ştiu cum, dar o să fac în aşa fel încât o să vă iasă pe nas. 

— Ai văzut „Casablanca"? La sfârşitul filmului, polițistul 
francez îi spune lui Rick: „Mă gândesc că din asta se poate naşte 
o prietenie frumoasă". 


Berlin: cină de afaceri 


Galinsky şi Maiorul s-au urcat într-un taxi în Alexander Platz. 
O perdea de ploaie amestecată cu zăpadă făcea ca maşina să 
înainteze încet spre partea de vest a oraşului. S-a oprit în faţă la 
Candy, unul dintre restaurantele bune din Charlottenburg. Au 
intrat. Ospătarul-şef s-a apropiat de ei pentru a-i întâmpina. 

— Bună seara, Herr Director. Doriţi aperitivul obişnuit? 

— Sigur că da. Fă-te comod, Galinsky. Aici se prepară cel 
mai bun Martini din Berlin. 

Galinsky a încuviinţat printr-o mişcare a capului. A aşteptat 
ca ospătarul să se îndepărteze înainte de a întreba: 

— Sunteţi clientul casei? 

— lau cina aici din când în când. Şi e drept că sunt şi 
director. Conduc o agenţie imobiliară care are birourile foarte 
aproape de-aici. 

Un chelner le-a adus Martini. Au băut. Maiorul i-a oferit 
ţigări. 

— Cum te simţi, Galinsky? 

— Acum, bine. Până ieri mă tot gândeam la un psiholog 
militar care vorbea despre abulie ca despre un simptom al 
oboselii după luptă. Eu mă simţeam ca un abulic care n-a putut 
lupta. Nu e ciudat? 

— Aveai planuri? 

— Nici unul. De fiecare dată când încercam să mă gândesc, 
situaţia mă copleşea, mă strivea de-a dreptul. Singurul lucru pe 
care l-am făcut a fost să-mi cumpăr una dintre publicaţiile 
acelea pentru mercenari, dar n-am deschis-o. Nu neg că încă 
mi-e teamă pentru rezultatele investigaţiilor asupra trecutului 
meu. E insuportabil să fii disponibilizat. 


— N-ai nici un motiv să-ti fie teamă. Ofițerii de la serviciile 
secrete sunt de neatins. E prea mult rahat în jurul nostru, care i- 
ar putea stropi pe mulţi, aşa că nimănui n-o să-i vină ideea să-l 
scormonească. Singurii care au de pierdut sunt civilii, turnătorii 
care au colaborat cu Stasi, amanţii care şi-au vândut vecinii. 
Vânătoarea de vrăjitoare merge mai departe, dar pe noi nu ne 
poate atinge. 

— Îmi place optimismul dumneavoastră, domnule Maior. 

— Ştiu ce spun. În trecutul tău nu există nimic reprobabil, 
Galinsky. Ai fost în Cuba şi i-ai învăţat pe ofiţerii de pe 
submarinele nicaraguane să dezamorseze bombe la mare 
adâncime. Ei, şi? Naţiunile Unite i-au condamnat pe americani 
pentru că minaseră porturile. Ai dus la bun sfârşit o misiune 
umanitară şi nimeni nu te va condamna pentru asta. Ai fost şi în 
Angola şi i-ai pregătit pe aceiaşi ostaşi, care mai târziu au 
apărat instalaţiile de la Shell, în Mozambic ai dat o mână de 
ajutor la apărarea căilor ferate şi a aeroportului din Moputo. Ce 
e atât de condamnabil în asta? Înainte ai ţinut cursuri despre 
materialele explozibile pentru chilieni şi bolivieni. Şi ce? Veneau 
din nişte ţări cu mari resurse miniere şi ţi-au fost prezentaţi 
drept muncitori cu burse de specializare. Ceea ce ai făcut cu ei 
se numeşte ajutor pentru dezvoltare. Erai militar şi toate 
acţiunile tale s-au bazat pe legi. N-ai făcut decât să asculţi de 
ele. 

Au luat o cină copioasă. Maiorul a ales vinurile cu multă 
pricepere şi, după desert, în timp ce degustau un coniac 
excelent, i-a spus din nou că nu avea motive să se teamă de 
sancţiuni sau represalii. 

— Sigur că cineva o să plătească oalele sparte. Şi acest 
cineva e un bătrân senil care chiar în clipa asta îşi face bagajele, 
îl vor lăsa să călătorească în Chile şi acolo va muri, în exil. Asta 
e sfârşitul tragic pe care-l cere dramaturgia germană. Bea, 
Galinsky. În sănătatea secretarului nostru general, preşedinte, 
ultimul conducător proletar. Sărmanul bătrân a fost atât de idiot 
încât a ajuns să creadă în omagiile care chiar el dădea ordin să i 
se aducă, în statisticile şi bilanţurile pe care tot el le inventa. 
Bea, Galinsky. Vrei să ştii cât costă o sticlă de coniac? Exact cât 
câştigam noi doi la un loc într-un an de zile. Dar vremurile alea 
au trecut. Vremurile alea nenorocite nu mai sunt acum decât 
istorie prăfuită şi supărătoare. Acum, timpurile noi aleargă şi 


lucrează în favoarea noastră. 

— Mi-aş dori să pot vedea şi eu lucrurile în lumina asta. 
Există vreo reţetă? 

— Bineînţeles. Există, iar ea începe prin a-ţi fixa singurul 
obiectiv valabil: să fii bogat. Cu cât mai bogat, cu atât mai bine. 
Bogăția e un balsam, în timp ce sărăcia e necuwviincioasă. 
Gândeşte-te, Galinsky; când s-a prăbuşit zidul Berlinului, am 
crezut că occidentalii, aşa-numiţii Wess;s, aveau să privească 
sărăcia noastră cu evlavie, cu milă. Şi ce s-a întâmplat de fapt? 
Au privit-o cu scârbă, cu o silă neascunsă. Discursul oficial 
decreta că eram toţi egali, dar noi ştim prea bine că nu e 
adevărat. Când unul dintre noi, un Ossi păduchios ridică o mână 
ca să se uite la porcăria lui de ceas rusesc, simte că timpul i-a 
jucat o farsă urâtă, că îi scapă pur şi simplu printre degete, că 
se scurge cu o viteză cu neputinţă de atins. Însă când un Wessi 
se uită la un ceas Rolex cu diamante, descoperă că timpul îi 
aparţine şi că e în stare să-l domine. Trebuie să te hotărăşti să 
fii bogat, Galinsky, iar noi ne aflăm şi în situaţia extraordinară 
de a reuşi acest lucru. Am fost comunişti, de aceea cunoaştem 
regulile capitalismului. Şi am fost şi militari, cu alte cuvinte 
indivizi care s-au pregătit tot timpul să depăşească înfrângerile. 

— lertaţi-mă, domnule Maior. Nu înţeleg. 

— Ce-l face pe un militar să meargă mai departe? 

— Tot ce-mi vine acum în minte sună prosteşte. 

— Şi poate chiar este. Eşti tânăr, Galinsky. Ai fost mereu 
socotit un ofiţer cinstit pentru că înghiţeai pe nerăsuflate toate 
gogoşile. Insă eu sunt veteran şi pot să-ţi spun marele adevăr: 
raţiunea de a fi a oricărui militar e nici mai mult, nici mai puţin 
decât obţinerea prăzii de război. 

Au mai băut un pahar din deliciosul coniac şi au ieşit din 
restaurant să facă o plimbare pe străzile din Charlottenburg. 
Galinsky simţea că o senzaţie neplăcută de proastă dispoziţie 
ameninţa să-i dea peste cap cina extraordinară. Oare îi dăduse 
întâlnire şi-l invitase numai pentru asta? Ca să filozofeze într-un 
limbaj presărat cu acele coduri moralizatoare bizare? Ca să-i 
demonstreze că ar fi putut să facă parte din tabăra învingă- 
torilor, fără să-i spună însă şi cum să procedeze? 

Ajungând în faţa grilajului unei parcări cu plată, s-au oprit. 

— Sesam, deschide-te — a spus Maiorul introducând o 
cartelă magnetică în uşa cu deschidere automată. 


Au intrat într-un garaj subteran. Au trecut pe lângă două 
rânduri de maşini şi au ajuns în dreptul unui Mercedes 
decapotabil. Maiorul a deschis de la distanţă portiera cu o 
telecomandă. 

— lţi place? E jucăria mea preferată. 

— E a dumneavoastră? 

— Fă-mi, te rog, plăcerea şi condu tu. Sunt cam obosit. 

Au ieşit din garaj. Lui Galinsky nu-i venea să creadă. 
Conducea o maşină ca-n filme. Un Mercedes sport. 
Instrumentele de pe panoul de comandă străluceau şi luminile 
oraşului se reflectau pe capota sclipitoare. Urmând instrucţiunile 
Maiorului, a condus până în partea de est a oraşului, slab 
luminată, flancată de clădiri cenuşii şi turtite ca socialismul pe 
care-l reprezentaseră. 

— la-o pe Unten den Linden. Cum traduci asta în spaniolă? 

— Bajo los Tilos5. Unde mergem, domnule Maior? 

— Eşti în formă, Galinsky? 

— In ce sens, domnule Maior? 

— În cel mai bun sens. Am o misiune pentru tine. 

— Dumneavoastră ordonaţi. V-am mai spus şi ieri. 

— Ca pe vremuri. Numai că de data asta nu te mai aşteaptă 
nici o insignă de tinichea la întoarcere, în cazul în care-ţi 
îndeplineşti misiunea. Te aşteaptă un sfert de milion de mărci. 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine. Dumneavoastră 
ordonaţi, domnule Maior. 

— Nemaipomenit. Continuă să mergi pe Unten den Linden. 
Mergem la curve. 

Teii care dădeau numele bulevardului erau la fel de fanaţi 
ca şi clădirile dimprejur. Trecând prin faţa mausoleului ridicat în 
memoria victimelor militarismului şi fascismului, Maiorul a 
izbucnit în râs. 

— Totul e de vânzare, Galinsky. De câte ori nu ţi-a venit 
rândul să faci parte din garda de onoare a mausoleului? 
Degerăturile pe care ni le-a dăruit patria noastră. N-o să treacă 
multă vreme şi-o să-l vândă. Sigur o să deschidă un chioşc de 
hamburgeri în locul lui. Ar putea chiar să folosească flacăra 
eternă pentru prăjit. 

Au parcat aproape de Platz der Akademie. Galinsky s-a uitat 
la luminile palide ale hotelului Charlottenhof. Maiorul a izbucnit 


3 Pe sub tei 


din nou în râs. 

— Bătrânul Charlottenhof. Probabil că-ţi aminteşte de 
vremurile când veneai aici să-i cauţi pe latino-americani ca să-i 
duci la baza Cottbus. Cel care-o să cumpere hotelul ăsta o să 
dea peste o adevărată comoară de fire şi microfoane. Stasi 
instala microfoane pentru fiecare invitat, noi puneam altele, 
KGB-ul, CIA, arabii, cubanezii şi angolezii, la fel. Aici sunt mai 
multe microfoane decât cărămizi. Am auzit că un englez a 
cumpărat lifturile. 

Galinsky a râs şi el împreună cu Maiorul. A râs, dar n-a 
putut să nu-şi aducă aminte de o anumită dimineaţă a anului 
1980. Trecuse atunci pe la hotelul Charlottenhof ca să se 
întâlnească cu o nicaraguană. Femeia venise în RDG cu o 
delegaţie de copii care nu se puteau juca, dar nu pentru că n-ar 
fi avut chef de joacă. N-aveau mâini. Cu puţin înainte de victoria 
sandinistă, gardienii lui Anastasio Somoza ciuruiseră mâinile a 
douăzeci de copii care aruncaseră cu pietre în timpul insurecției 
de la Masaya. Doisprezece dintre ei supravieţuiseră şi veniseră 
la Berlin ca să-şi primească protezele care le-ar fi îngăduit să se 
joace din nou. Copiii îl întâinpinaseră ridi-cându-şi cioturile de la 
mâna dreaptă, închipuind astfel o înspăimântătoare parodie a 
salutului proletar, Galinsky a-nghiţit în sec, dar n-a spus nimic. 
să fi pomenit ceva despre un asemenea subiect ar fi fost ca şi 
cum ar fi aruncat o găleată cu lături pe noaptea aceea veselă, 
prevestind frumoasele vremuri care stăteau să-nceapă. 

Au împins o poartă impunătoare şi demodată care dădea 
într-un gang tipic berlinez. Pe margine se aflau scările care 
conduceau spre cele două aripi ale clădirii, în dreptul lor erau 
înşirate cutiile poştale şi contoarele electrice. Au înaintat spre 
uşa care dădea spre curtea interioară. Galinsky cunoştea foarte 
bine genul acela de clădiri. A presupus aşadar că în grădina 
interioară, în /nnenhof, aveau să găsească blocuri cu zidurile 
scorojite, balcoane atârnând ameninţător şi, în spatele câte unei 
ferestre slab luminate, silueta unui bătrân citind sau răsfoind un 
album de cărţi poştale. 

Spre surprinderea lui Galinsky însă, clădirea din curtea 
interioară era ascunsă în spatele unor schele de care atârnau 
afişe publicitare ale unor firme de construcţii din Occident. 
Primul etaj era scăldat în lumină. La intrare mirosea a var 
proaspăt, iar o voce îi salută puternic chiar în dreptul uşii cu 


deschidere automată. 

— Bună seara. Ce doriţi? 

— Am dori să bem ceva, dar într-o companie plăcută — a 
răspuns Maiorul. 

Un individ musculos i-a primit la intrarea în apartament. L-a 
recunoscut pe Maior şi s-a scuzat pentru mirosul pătrunzător de 
var. Imediat după aceea i-a condus într-o încăpere mare. Acolo, 
înşirate la o tejghea de tip american, mai multe femei stăteau 
de vorbă cu câţiva clienţi. Au comandat două ginuri. 

— Din toate bordelurile care s-au deschis, ăsta e cel mai 
bun. Înveseleşte-te, Galinsky. N-ai nici un motiv să-i invidiezi pe 
cei care se află de partea cealaltă. Patronul e un tip din 
Munchen care-a cheltuit o avere ca să renoveze clădirea. Cum ţi 
se par fetele? Sunt pentru toate gusturile. Uite. Cu mulatra aia 
poţi să-ţi exersezi spaniola. E cubaneză. Dar unde s-o fi ascuns 
gheişa mea? 

La trei dimineaţa, o pătură groasă de zăpadă acoperea 
străzile Berlinului. Galinsky s-a apropiat de fereastră şi a 
deschis-o ca să tragă în piept aerul rece şi înviorător. De două 
ore studia documentele pe care i le dăduse Maiorul. 

— Eşti obosit, Galinsky? — l-a întrebat acesta din celălalt 
capăt al biroului. 

— Nu, domnule Maior. Sunt impresionat de poveste. 

— Bine. Ai un răgaz de două zile ca să te pregăteşti pentru 
călătorie. 

— Chile. N-am fost niciodată în ţara asta. 

— Nu cred că e foarte diferită de Cuba. O să sărbătorim 
întoarcerea ta la acelaşi bordel. Şi atunci o să mă inviţi tu. 

— Va fi o plăcere, domnule Maior. O adevărată plăcere — a 
spus Galinsky, lăsând pe birou un exemplar din catalogul 
general al Muzeului Numismatic din Zurich. 


Hamburg: timp de gândire 


L-am lăsat pe Kramer la intrarea în clădirea firmei Lloyd, iar 
după aceea am pornit la drum fără o direcţie precisă. Mai întâi 
m-am gândit să mă duc spre localul /mbiss ţinut de Zelma, apoi 
am vrut să trec pe la Regina să-mi iau banii pe care mi-i 
datorau, dar în cele din urmă a triumfat nepăsarea, nevoia de a 


mă vedea înconjurat de cei patru pereţi proteguitori, şi astfel m- 
am trezit urcând scările, în căutarea vizuinii mele. 

Vecinul de la apartamentul de dedesubt stătea probabil de 
mai multe ceasuri cu ochii lipiţi de vizor, sau cum s-o fi numind 
acel odios orificiu de pază. A aşteptat să traversez palierul ca să 
deschidă uşa. 

— Ştiţi ce? Vrem să vă comunicăm că asta e o casă 
respectabilă — mi-a spus printre dinţi. 

— „Vrem?" Nu văd cine formează restul corului. 

— Am vorbit şi cu vecinii. Azi dimineaţă a venit poliţia să vă 
inspecteze apartamentul. Am semnat o cerere prin care ne 
exprimăm dorinţa să fiţi evacuat. 

— Mulţumesc pentru înştiinţare, îmi plac oamenii amabili. 

— De ce nu vă cărăbăniţi în Turcia? 

— Fiindcă n-am chef. Fiindcă îmi place să trăiesc înconjurat 
de fii de căţea ca tine. Pricepi? 

În timp ce-i puneam întrebarea asta am urcat treptele, iar 
individul a trântit uşa. 

Apartamentul arăta ca şi cum ar fi trecut pe-acolo un 
uragan. Toate cărţile erau risipite pe unde se nimerea, pernele 
fotoliilor fuseseră sfâşiate cu cuțitul şi nici din pat nu mai 
rămăsese mare lucru, în chiuvetă, un amestec format din pastă 
de dinţi, şampon şi apă de colonie îşi bolborosea neputinţa de a 
se scurge pe ţeava, în bucătărie, congelatorul deschis scotea la 
iveală o hartă compusă din orez, supă la plic şi tăieţei striviţi cu 
conştiinciozitate sub tălpi. Pe podeaua din salon am zărit un alt 
obiect care le căzuse victimă: caloriferul electric al lui Pedro de 
Valdivia îşi expunea cablurile tăiate. Poliţia îşi făcuse bine 
treaba. 

Am adunat de pe jos pernele ciopârţite şi m-am prăbuşit pe 
arcurile canapelei. Era frig, la fel de frig ca afară. După cum se 
vedea treaba, tot nu aveam căldură. M-am gândit la grăsunul cu 
cipilica albastră. Când acceptasem însărcinarea lui Kramer, 
invalidul mă asigurase că Pedro de Valdivia avea să fie pus în 
libertate fără a fi acuzat, dar nu puteam să nu mă gândesc că-i 
datoram mai mult decât nişte scuze. 

— Mâine vei primi biletele, ultimele instrucţiuni şi un avans 
pentru cheltuieli — mi-a spus Kramer la despărţire. 

— Şi şansa de a juca murdar. De a vă trage o ţeapă. 

— N-ai s-o faci. Încet, încet, chiar dacă refuzi să accepţi 


asta, o să descoperi că ţi-am propus târgul cel mai convenabil. 
O să câştigi, Belmonte. 

Pentru prima dată o să tragi foloase de pe urma unei 
aventuri. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre pierdere sau câştig! 

— Ştiu mai mult decât îţi închipui. Şi nu uita: lucrezi pentru 
mine. În exclusivitate. 

Mă întorceam în Chile. Am trăit cu spaima acelei clipe, şi 
asta nu pentru că ţara mea nu mi-ar mai fi plăcut sau pentru că 
n-ar fi ocupat în continuare un loc în sufletul meu. Mi-era teamă 
de întoarcere pentru că întotdeauna am fost imun la amnezie, 
mai cu seamă la acele amnezii impuse de raţiuni de stat, de 
pacturi politice, de mandate bune de aruncat la gunoi. 

Ce mă aştepta în Chile? O teamă cumplită. Incertitudinea 
de a nu şti cum avea să reacționeze stomacul meu, ca să dau 
un nume oarecare acelei zone în care ni se cuibăreşte sufletul. 

Şi mai eşti şi tu, Veronica, dragostea mea, în reduta de 
tăcere de care nu vreau să mă apropii pentru că ştiu că nu mă 
vei lăsa să intru. 

Din acea perspectivă de reptilă am văzut deodată 
exemplarul făcut ferfeniţă din Călătorie la capătul nopții, în 
această carte păstram singura scrisoare care îmi provocase 
cândva toată durerea pe care o poate ascunde o veste bună. M- 
am ridicat să caut între paginile ei. Era acolo, împăturită în 
patru, ca şi cum i-ar fi fost frig şi ei. 


„Santiago de Chile, 3 septembrie 1982 
Domnule Juan Belmonte, 


Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Mă numesc Ana Lagos 
de Sânchez şi sunt soţia unui deţinut dispărut. Pe bărbatul meu, 
Angel Sânchez, l-au arestat pe 22 mai 1974, la ora zece 
dimineaţa, când ieşea din casă. Se ducea să cumpere materiale 
de la un magazin de fierărie. Era instalator şi avea patruzeci de 
ani. Mai multe persoane au văzut cum l-au luat într-o maşină 
fără numere, şi de la acea dată nu mai ştiu nimic despre el. 
Angel era militant în partidul comunist. Eu încă mai sunt. 
Căutându-l pe soţul meu, am început să activez în Comitetul 
rudelor celor dispăruţi. Dumneavoastră ştiţi probabil că am 


reuşit să găsim mormintele tăinuite ale multora dintre ei şi că 
uneori, din păcate prea rar, i-am găsit pe unii în viaţă, mai ales 
pe copii. Una din modalităţile noastre de a-i căuta constă în a 
ieşi din casă foarte devreme, imediat ce se ridică interdicţia de 
circulaţie pe timp de noapte, pentru a ne îndrepta spre gropile 
de gunoi şi alte locuri virane din jurul oraşului Santiago. Facem 
asta în fiecare zi. Nu vreau să vă tulbur, dar cred că am găsit-o 
pe prietena dumneavoastră, şi încă în viaţă. Pe 19 iulie 1979, 
într-o groapă de gunoi din San Bernardo a apărut o femeie 
tânără. Am fost anunţaţi şi ne-am dus. Ceea ce vă voi spune în 
continuare e foarte dureros, domnule Juan, dar ştiu că sunteţi un 
om curajos. După cum ştiţi, ea a fost arestată în octombrie 
1977. Dumneavoastră nu vă aflaţi atunci în Chile. Tatăl prietenei 
dumneavoastră, care era văduv, s-a încăpățânat s-o caute până 
când l-au lăsat puterile. Don Andres Tapia a murit în septembrie 
1978, după ce a reuşit să facă în aşa fel încât poliţia chiliană să 
o dea dispărută pe Veronica Tapia Marquez. Comitetul nostru 
are fotografii cu aproape toţi dispăruţii, şi cu ajutorul unei 
asemenea fotografii am reuşit să o identificăm. 

Din punct de vedere fizic ea e bine, domnule Juan, dar au 
distrus-o psihic. Nu vorbeşte. De când am găsit-o n-am reuşit s-o 
facem să rostească nici măcar un cuvânt. Cine ştie ce orori a 
trăit şi a văzut cât timp s-a aflat la discreţia soldaţilor. 

După ce am identificat-o, am început să-i căutăm familia, 
însă, după cum ştiţi, Veronica nu avea altă rudă decât pe tatăl 
ei. Acum ea locuieşte cu mine. Pentru a ne ocroti pe amândouă, 
am spus că e nepoata mea. Sunt trei ani de când locuieşte la 
mine şi, deşi nu vorbeşte şi e tot timpul absentă, am învăţat să 
o iubesc ca pe o fiică. Şi în sfârşit am dat de dumneavoastră. Cu 
câteva săptămâni în urmă, când aşteptam autobuzul ce trebuia 
să ne ducă acasă după o vizită la un prieten doctor care are 
grijă de Veronica, un bărbat s-a apropiat de noi şi a recunoscut- 
o. Ea a rămas mai departe închisă în tăcerea ei, şi atunci eu l- 
am întrebat pe necunoscutul acela dacă era prieten cu Veronica 
şi dacă ne putea ajuta să găsim mai multe persoane care să o fi 
cunoscut înainte. Omului îi era teamă. Se vedea cu ochiul liber. 
Sunt atâţia laşi în ţara asta. Am insistat, iar el mi-a vorbit foarte 
grăbit despre dumneavoastră, ştia că vă aflaţi în exil. 

Mai apoi am căutat informaţii la Comitetul rudelor celor 
dispăruţi. Şi pentru că nefericirea îi uneşte pe oameni, am ajuns, 


prin bunăvoința soartei, să avem relaţii cu Măicuţele din Piaza 
de Mayo. De la ele am aflat adresa dumneavoastră. 

Ştiu că nu puteţi şi nici nu trebuie să vă întoarceţi în Chile 
câtă vreme ne vom afla sub dictatură. Vreau să ştiţi că Veronica 
e bine îngrijită şi că, în pofida faptului că nu ştie unde se află, 
prizonieră poate a ororilor pe care le-a îndurat, nu îi lipsesc nici 
afecțiunea, nici solidaritatea celor învinşi, care încă mai cred în 
dragoste. 

Vă trimit alăturat adresa şi numărul meu de telefon. 

Vă îmbrăţişez în acest moment atât de dificil şi vă rog să 
păstraţi din el bucuria de a o şti în viaţă. 

Prietena dumneavoastră, Ana Lagos de Sánchez" 


Aşa s-a întors Veronica, aşa te-ai întors, dragostea mea, în 
fotografii pe care mai târziu mi le-a trimis buna doamnă Ana. 
Chipul tău de copil marcat de absenţa pe care o filtrează ochii 
tăi. Părul tău lung, presărat cu fire cărunte, pe care l-am 
mângâliat cu degetele până când aproape că am şters imaginea 
ta, în vreme ce de fiecare dată am acceptat să trăiesc numai 
pentru tine, pentru binele tău, şi am renunţat la luptele la care 
fusesem chemat să iau parte prin pădurile din Salvador sau 
Guatemala. Să trăiesc pentru tine, ca să nu-ţi lipsească nimic, 
Veronica, dragostea mea. Ducând la bun sfârşit orice slujbă, 
oricât de nedemnă ar fi fost, ruşinându-mă că râsesem în 
Managua în acea zi de 19 iulie 1979, când apăreai, când înviai 
într-o groapă de gunoi din Santiago. Dacă ai şti cât de mult am 
urât aceste mâini care, în ziua cu pricina, au atins cerul negru- 
roşietic al victoriei sandiniste. Cât de mult am vrut să mă întorc 
chiar atunci şi cât de tare m-am disprețuit văzând că nu voiam 
de fapt să mă întorc pentru tine, aşa absentă cum eşti, ci pentru 
a răzbuna moartea celei care ai fost. Şi acum mă întorc, 
Veronica, dragostea mea, şi mi-e teamă, tare mi-e teamă, 
pentru că setea de răzbunare hotărăşte şi determină fiecare 
gând al meu. 

Cineva a sunat la uşă, iar eu am strâns pumnii. Dacă era 
unul dintre vecinii mei puşi pe dat sfaturi, aveam de gând să-l 
fac să coboare val-vârtej, împrăştiindu-i dinţii pe scări. 

Pedro de Valdivia s-a uitat la mine cu singurul său ochi 
deschis. Celălalt era umflat şi împodobit cu o vânătaie. 

— Poliţia a făcut prăpădul ăsta, şefule. Au distrus totul — m- 


a întâmpinat el. 

— Mi-am dat seama. Intră. 

— Le-am spus că nu sunteţi acasă şi nu m-au crezut. 

— Aşa e poliţia. Neâncrezătoare. Cine ţi-a închis ochiul ăla? 

— N-au fost ei. M-au băgat într-o celulă cu un norvegian 
beat, care a ţinut neapărat să mă vadă dansând un dans al ploii. 
Dar şi-a primit şi el partea, şefule. l-am tras o lovitură de cap 
care-o să-l facă să doarmă câteva zile de-aici încolo. 

Grăsunul s-a uitat la dezastrul din jurul lui dând din cap. 
Văzând caloriferul electric cu firele tăiate, figura lui a căpătat o 
expresie de Polifem dezlănţuit. 

— Ticăloşii. Ticăloşi împuţiţi. Au luat radiatorul. 

— Nu-i nimic. ŢIi-l plătesc eu. 

— Nu-i vorba despre asta, şefule. Toată clădirea are 
încălzire, mai puţin dumneavoastră — a spus el, începând să 
culeagă cărţi şi alte obiecte de pe jos. 

În timp ce Pedro de Valdivia se îndeletnicea cu reordonarea 
lumii în urma unei explozii poliţieneşti, m-am dus la bucătărie să 
verific dacă forţele de ordine respectaseră vreo sticlă. Am avut 
noroc. Lăsaseră o sticlă de tequila Cuervo, îngrămădită lângă 
ustensilele pentru curăţenie. 

— Lasă asta. Hai să tragem o duşcă. 

— Rachiu? Mă duc să cumpăr lămâi şi vă fac un piscosour. 

— E tequila. Băutură pentru bărbaţi. Sănătate! 

— E bun rachiul mexican — a spus grăsunul făcându-mi cu 
ochiul, cu singurul lui ochi intact. 

Două ore mai târziu, Pedro de Valdivia făcuse o asemenea 
ordine în apartament, de parcă trecuse pe-acolo o ceată 
întreagă de menajere. L-am ajutat fără prea mare tragere de 
inimă, dar mi-a făcut plăcere că era cu mine. Ultima scamă de 
puf din pernele spintecate a dispărut o dată cu ultima picătură 
de tequila. 

— Vin mâine cu ac şi aţă şi vă fac pernele ca noi, şefule. 

— N-o să mă-ntrebi ce-a vrut poliţia? 

— Poliţia vrea întotdeauna ce-i mai rău. 

— Te-au băgat la pârnaie din vina mea. 

— Câteva ore. Şi ce rău credeţi că poate să-i facă peştelui 
apa? Ce mă surprinde însă e cum de mi-au dat drumul după ce 
i-am spart faţa norvegianului. 

— Ştii ceva, Pedro de Valdivia? O să mergem să mâncăm 


într-un loc unde am eu nişte prieteni turci. 

— Nemaipomenit, şefule. Sărbătorim ceva? 

— De ce nu? Sărbătorim întoarcerea mea în Chile. 

Mergând spre /mbiss, localul Zelmei, a început să ningă. 
Grăsunul şi-a tras cipilica pe ochi şi nu făcea bine doi paşi, că 
întorcea capul spre mine. Strălucirea ochiului său nevătămat 
părea să-mi atragă atenţia că ne implicam într-o mare aventură, 
într-una din acele întreprinderi ale căror consecinţe nefaste ar fi 
cu neputinţă de îndurat în absenţa unui tovarăş de nădejde. 


Intermezzo 


„Am părăsit Tangerul natal pe 13 iunie 1325 (după 
calendarul creştin). Aveam douăzeci şi unu de ani şi mi-am 
motivat hotărârea cu argumentele pelerinului. Astfel am lăsat în 
urmă părinţi, fraţi, neveste, copii, prieteni şi avere. Am plecat la 
drum cu seninătatea solemnă a păsării care-şi părăseşte cuibul. 
Numai Cel de Sus, Milostivul, Atotputernicul stăpân al celor 
nouăzeci şi nouă de virtuţi cunoştea direcţia vânturilor care mă 
împingeau de la spate..." 

(Cu aceste cuvinte începe povestirea pe care şeicul Abu 
Abdallati Muhammad Ibn Abdallah Ibn Muhammad Ibn Ibrahim 
Al Klawatti, cunoscut sub numele de Ibn Batutta de-a lungul 
celor o sută douăzeci de mii de kilometri pe care i-a străbătut cu 
piciorul, a dictat-o cu peste şase sute de ani în urmă.) 

„„..în timpul călătoriilor mele, care încă nu s-au încheiat — 
numai Cel Nepătruns ştie ce anume caut şi dacă voi găsi într-o 
bună zi ceea ce caut —, am cunoscut trei feluri de călători: mai 
întâi sunt evlavioşii pelerini. Cel Darnic să vegheze asupra lor. 
Urmează negustorii paşnici care iau urma caravanelor. Cel 
Desăvârşit să aibă grijă de bunurile lor şi să le înmulțească. Şi la 
urmă vin aceia care suspină contemplând orizontul indefinibil al 
mării. Oameni ciudaţi, care nu ştiu să iubească cele primite în 
dar de la Allah. Ei preferă să depindă de voinţa Lui în timpul 
furtunilor înfricoşătoare decât să se bucure de ospitalitatea plină 
de iubire pe care ar găsi-o în bazar. Sufletele lor găsesc mai 
mare alinare în înspăimântătoarea suflare a vântului decât în 
glasul plin de evlavie al imamului care vesteşte vremea de 
rugăciune din vârful minaretului. Cel Milostiv să le uşureze 


durerile atât lor cât şi mie, pentru că simt că ei sunt fraţii mei..." 

(În 1367, după mai bine de patruzeci de ani petrecuţi în 
călătorii pe trei continente ca deschizător a nenumărate 
drumuri, Ibn Batutta a intrat sub oblăduirea sultanului din Fez. 
In oraşul acesta prin care era interzis să treci, a fost oaspetele 
respectabilei Universităţi Quarawiyin. Ajutat de poetul andaluz 
Ibn Yuzay, a lucrat mai bine de doi ani la redactarea Rhilei sale, 
o surprinzătoare carte de călătorii şi navigaţie, al cărei 
manuscris se află astăzi în proprietatea Bibliotecii Naţionale din 
Paris.) 

„...Măreţia lui Allah m-a ajutat să-mi păstrez amintirile şi a 
inspirat cuvintele frumoase şi cumpătate prin care Ibn Yuzay le- 
a transcris. Viaţa mi se pare în continuare o taină mare şi un 
mister sublim, însă voinţa Celui Nepătruns nu mi-a îngăduit să 
mă opresc decât înaintea unei singure porţi dintre cele care 
adăpostesc tainele sale. S-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, pe 
când mă bucuram de ospitalitatea şi prețuirea lui Muhammad 
Ibn Tuglug, sultanul Indiei. Cel Mărinimos să-i păstreze cinstea 
nepătată şi să-i înjosească pe defăimătorii lui. Ne aflam în sala 
cu nouăzeci şi nouă de coloane a palatului din Yahanpanah şi 
admiram munca meticuloasă a unor artizani. Oamenii aceia 
îmbrăcau în bucăţi minuscule de mozaic interiorul unei cupole, 
începuseră de la margini şi, încet-încet, piesele desăvârşit 
îmbinate se întinseseră spre centru, lăsând un spaţiu gol pentru 
ultima piesă. Atunci artizanii şi-au întrerupt lucrul pentru a lăuda 
desăvârşirea lui Allah. În acea clipă am înţeles că nici un călător, 
oricât de departe ar merge, nu e văduvit de ocrotirea Celui de 
Sus, de privirea lui care le vede pe toate şi de memoria lui care 
păstrează totul. Pelerinii care nu s-au mai întors niciodată, 
negustorii ale căror caravane au fost înghiţite de deşertul 
fierbinte, corăbierii care au pierdut linia orizontului pe mare, cei 
cărora văduvele nu le-au putut stropi mormintele cu lacrimile lor 
sunt la rându-le piesele unui mozaic creat din vrerea lui Allah, 
care s-au lăsat conduse de mâna lui neşovăielnică în căutarea 
locului potrivit, a sălaşului care li se cuvenea. Poate că mulţi 
dintre ei şi-au găsit simetrica eternitate în ţinuturi pe care nici 
un om nu le va călca vreodată, pentru că aşa a hotărât Cel 
Atotputernic. Alţii, ca mine, nevrednici de a ajunge desăvârsiţi, 
nu ne-am găsit încă sălaşul cuvenit, însă într-o bună zi 
nesfârşita lui bunătate va strânge laolaltă piesele împrăştiate. 


Atunci mozaicul va fi complet, sufletele îşi vor afla odihna, 
bucurându-se de desăvârşita ordine a Celui Darnic, a Celui 
Evlavios, a Celui Preamilostiv şi plin de virtuţi..." 

(Ibn Batutta a murit în 1369 în oraşul Fez, la vârsta de 
şaizeci şi patru de ani. Protectorul său, sultanul, profund 
îndurerat, a poruncit să se bată în memoria lui o sută de 
monede de aur de câte zece uncii, care urmau să fie îngropate 
la o sută de răscruci de pe drumurile străbătute de călătorul 
nostru, însă voinţa sultanului nu a fost împlinită întocmai, şi 
monedele şi-au schimbat stăpânul de nenumărate ori. In 
catalogul Muzeului Numismatic din Zuirich se menţionează că 
ultimul proprietar al monedelor — şaizeci şi trei dintr-o sută — a 
fost un prestigios argintar din Bremen, pe nume Isaac 
Rosemberg, mort în 1943 în lagărul de concentrare Bergen- 
Belsen. Monedele au fost văzute ultima oară la Berlin în 1941. 
Sunt cunoscute sub numele de Colecţia Jumătăţii de Lună 
Rătăcitoare.) 


Partea a doua 


A trăi intens compensează orice efort şi 
aproape orice sacrificiu. A trăi pe jumătate 
a fost întotdeauna rolul şi pedeapsa celor 
mediocri. 
Rolo Diez, O placă de pardoseală din 
valea morții 


La zece mii de metri altitudine reflecţiile unui insomniac 


După cină au proiectat un film în mod clar adormitor, şi 
majoritatea pasagerilor sforăiau, înveliţi cu păturile albastre de 
la Lufthansa. Am urmărit filmul despre Indiana Jones fără să-mi 
pun căştile, dorindu-mi să se termine, iar pe ecran să apară din 
nou contururile Europei şi ale Americii de Sud, separate de o 
porţiune albastră. O linie formată din puncte indica drumul pe 
care-l parcurgea avionul. Zburam foarte aproape de câteva pete 
identificate drept arhipelagul Capului Verde, iar eu simţeam că 


fiecare dintre acele puncte era încă o verigă din lanţul ce mă 
lega de o aventură din care mă îndoiam că aveam să ies teafăr. 

Cu două zile înainte de plecare avusesem ultima 
întrevedere cu Kramer. Fusese una dintre acele zile cu un soare 
inutil, care totuşi umplea străzile Hamburgului de indivizi 
extaziaţi, pentru că tocmai li se confirmase că bătrânul astru 
încă mai străluceşte. 

Îmi dăduse întâlnire în grădinile Ptanten und Blumen, un 
parc mare care începe în centrul oraşului şi se termină în 
vecinătatea portului, întâlnirea urma să aibă loc la nouă 
dimineaţa şi, când am ajuns, el se afla acolo, bucurându-se de 
un spectacol degradant şi de înjurăturile pe care i le adresa o 
bătrânică furioasă şi în acelaşi timp îngrozită, deoarece câinele 
scârbos al invalidului o regula pe căţeluşa ei. 

— Bătrân degenerat, fă ceva ca bestia asta să-i dea drumul 
căţeluşei mele! — striga bătrânica mototolind o poşetă pe care 
nu i-o arunca lui Kramer în cap, după cum aş fi vrut eu. 

— Stimată doamnă, instinctele nu pot fi înăbuşite — a 
răspuns invalidul cu un zâmbet cinic. 

— Domnule, vă rog — m-a implorat bătrâna când m-am 
apropiat de ea; am vrut să-i trag un şut câinelui, profitând de 
faptul că gemea, foarte ocupat, dar n-am avut noroc, pentru că 
exact în momentul ăla s-a dat jos de pe căţeluşă. Cu penisul 
roşu încă în erecţie, ca un corn, s-a întins pe pământ şi de-acolo 
a început să-mi arate colții. 

— Mulţumesc. Ştiu că dumneavoastră Coranul vă interzice 
asemenea porcării — a spus bătrânică şi s-a îndepărtat cu 
mascota ei batjocorită. 

— Nu te băga în afacerile lui Canalie. E un sfat prietenesc — 
m-a salutat Kramer. 

— Câte rase a făcut lighioana asta să degenereze? 

— Hai să luăm micul dejun. Canalie şi-a câştigat o gustare. 

Ne-am aşezat la o masă în aer liber. Până şi Kramer simţea 
nevoia să se amăgească la gândul că soarele acela i-ar fi încălzit 
oasele. A cerut două cești de cafea cu brioşe şi a comandat o 
tortilla de soia pentru câine. 

— Soia e un bun regenerant sexual. Chinezii ştiu multe 
lucruri în privinţa asta. 

— Din partea mea, n-aveţi decât să-i daţi otravă câinelui 
astuia jegos. 


— Tu şi Canalie o să ajungeţi să vă iubiţi. Sunt sigur. Ai 
biletele? 

— Ştiţi prea bine că le am. 

— Nu încercam decât să fiu amabil. Hai să vedem: care e 
misiunea ta? 

— Să călătoresc în Ţara de Foc. Să-l găsesc pe un oarecare 
Hans Hillermann şi să-l conving să înapoieze şaizeci şi trei de 
monede de aur. Totul e foarte uşor, dacă nu cumva un anumit 
individ căruia i se spune Maiorul n-a ajuns acolo înaintea mea, 
pentru că atunci se prea poate să nu mai existe nici Hillermann, 
nici monedele. 

— N-a ajuns. Nu s-a mişcat din Berlin. Despre asta voiam 
să-ţi vorbesc, Belmonte. Am plătit un detectiv particular şi am 
descoperit cine e faimosul Maior. E un fost ofiţer din cadrul 
serviciilor secrete din RDG, în prezent patron al unei agenţii 
imobiliare. 

— Un fost ofiţer al serviciilor secrete. Asta înseamnă că a 
trimis pe altcineva. Poate că respectivul se află acum pe drumul 
de întoarcere. 

— Se prea poate, în orice caz, asta te obligă să acţionezi 
foarte rapid. Ştiu şi înţeleg că vrei s-o vezi pe Veronica... 

— Nu-i pomeniţi numele. Nu vreau s-aud numele iubitei 
mele în gura dumneavoastră. 

— Stai liniştit, Canalie. Bine, Belmonte, dar nu mai ţipa, 
pentru că se enervează câinele. Ascultă aici: tot ce are legătură 
cu viaţa ta personală o să faci după ce-ţi vei încheia misiunea. 
Am schimbat biletul de avion pe care-l aveai spre Santiago 
pentru Punta Arenas. În aeroportul din Santiago vei sta două ore 
şi imediat după aceea vei pleca spre sud. Am aranjat totul şi 
trebuie să iei biletul de la linia aeriană naţională de pe acelaşi 
aeroport. O să ajungi înaintea celuilalt, Belmonte. O să câştigi 
partida. Trebuie s-o câştigi şi ştii de ce. Şi zău că ştiam, încă de 
la prima întâlnire încercase să-mi dea de înţeles că mă avea la 
mână. Reuşise să facă în aşa fel încât poliţia să mă şteargă din 
evidenţă, cu tot cu infrastructura ponegrită a episoadelor legate 
de lupta de gherilă, şi rămăsesem în limbul decapitaţilor, al 
celor care nu au încotro să meargă, al celor care au pierdut totul 
în afară de principii şi n-au habar ce naiba ar mai putea face cu 
ele. Principiile mele încep şi se termină cu Veronica. Poartă 
numele ei, şi tot ce am făcut sau fac se leagă de satisfacerea 


nevoilor ei minime. Habar n-am dacă nu cumva Kramer îmi 
dispreţuise trecutul gândindu-se că mă arunca într-o fundătură 
a cărei singură ieşire o supraveghea aşezat în scaunul lui cu 
rotile, sau dacă nu făcuse totul pentru a-şi confirma că oamenii 
ca mine gândesc mai bine atunci când se grăbesc, din pricina 
cercului care se strânge în jurul lor. Să evaluăm situaţia din 
mers, spuneam noi în vechiul jargon, şi exact asta am făcut în 
timp ce mă plimbam cu Kramer pe malul Elbei. Strângea 
cureaua pentru că avea nevoie de mine. Recurgea la şantaj, 
pentru că amândoi aveam ceva de câştigat sau de pierdut. Mai 
mult, invocase o sumă frumuşică drept recompensă pentru 
serviciile mele. In Nicaragua învăţasem ceva de la Eden Pastora, 
unul dintre cei mai buni luptători de gherilă din istorie: retra- 
gerile dificile reuşesc atunci când sunt mascate de atacuri 
masive. 

— Bine, Kramer. O să fac ce-mi cereţi, dar vă pun o 
condiţie. 

— Să vedem. Totul se poate negocia. 

— Banii dumneavoastră nu mă interesează nici cât negru 
sub unghie. Vreau ceva mai mult: o să-mi duc la bun sfârşit 
misiunea, o să obţineţi monedele alea blestemate, dar 
dumneavoastră vă asumaţi sarcina de a o aduce pe Veronica în 
Europa, la cel mai bun centru medical pentru boli psihice. 

— De acord. La cea mai bună clinică elveţiană. 

— Nu, daneză. La Copenhaga se află cel mai bun centru 
pentru victimele torturii. O să faceţi asta oricât v-ar costa. 

— Prea bine. Când am să văd monedele pe biroul meu am 
să încep să pun la cale călătoria prietenei tale. Oricât m-ar 
costa. 

Punctele înaintau încet pe pata albastră, ca şi cum ar fi 
trasat o punte între două maluri. O stewardesă m-a întrebat 
dacă mi-era greu să adorm şi mi-a oferit ochelari de pânză 
neagră. l-am cerut un Jack Daniel's cu gheaţă şi, cu paharul în 
mână, am început să rememorez plecarea din Hamburg. 
Trecuseră abia opt ore şi mie mi se părea că se întâmplase totul 
în altă viaţă, din care abia dacă reuşeam să-mi amintesc câteva 
detalii. 

Pedro de Valdivia m-a dus la aeroport. Grăsunul a rămas în 
apartamentul meu, cu instrucţiuni precise. 

— Deci ştii ce ai de făcut; dacă nu mă întorc în două 


săptămâni, vinzi tot ce poţi şi trimiţi banii la adresa pe care ți- 
am lăsat-o. 

— Nu vă faceţi griji, şefule. O să vă-ntoarceţi. Nu ştiu de ce 
vă duceţi în Chile, dar o să vă meargă bine. Eu nu pun întrebări, 
şefule. 

— Aşa e. Asta-mi place la tine cel mai mult. Februarie. Acolo 
e vară. Nici nu-mi aduc aminte cum e să fie cald. 

— Depinde, şefule, în capitală e vară, dar în sud începe 
toamna. 

— Da. Am o întâlnire în Ţara de Foc. 

— Eu sunt de-acolo, şefule. Din Porvenir. Trebuie să vă luaţi 
haine groase, în perioada asta începe să sufle vântul de la pol. 
Ştiu ce vorbesc, şefule. 

— Adică n-o să scap de palton. 

— Mai bine vă luaţi un hanorac. N-aveţi? Nu contează. Vă 
dau unul de-al meu, care mi-e foarte mare. E umplut cu puf de 
rață. 

In dimineața plecării a apărut cu un hanorac verde care și 
mie mi-era mare. Ne-am despărțit strângându-ne mâna şi, după 
ce am trecut de punctul de control, am întors capul. Grăsunul 
era în continuare în hol, surâzător, cu cipilica albastră trasă pe 
frunte până-n dreptul sprâncenelor şi cu un ochi pe jumătate 
închis încă. 

După zece ore de zbor a fost o adevărată binecuvântare să- 
mi pot dezmorţi picioarele pe aeroportul din Sao Paulo. O 
căldură sufocantă se lipea de haine şi de trup. În timp ce beam 
o cafea adevărată într-un bar din sala de aşteptare, mi-a venit o 
idee: şi dacă acel „cineva'" trimis de către Maior, orice-ar fi fost, 
bărbat sau femeie, călătorea în acelaşi avion cu mine? În avion 
eram vreo două sute de persoane. M-am hotărât să rețin 
chipurile. De îndată ce reîncepea zborul, aveam de gând să 
străbat coridorul încercând să memorez figurile pasagerilor. La a 
doua cafea, mi s-a părut un efort inutil. Mă comportam ca un 
detectiv particular, presupunând că aşa se comportă copoii care 
lucrează pe cont propriu. Ştiam pe dinafară numele multor 
detectivi particulari care soluţionau cazuri în lumile tulburi ale 
romanelor polițiste, dar în carne şi oase nu cunoscusem decât 
unul, al cărui nume îl şi uitasem, după cum cere regulamentul. 

Cred că l-am cunoscut în 1977, când lumea era un fel de 
magazin universal în care revoluționari de toate soiurile se 


aprovizionau cu bani şi armament. Mă întorceam din Mozambic 
în Panama, cu o escală de două zile la Rabat. Acolo trebuia să 
mă întâlnesc cu un militant al Frontului Naţional care urma să- 
mi înmâneze un mesaj pentru Hugo Spadafora. Ne-am dat 
întâlnire într-o cafenea şi omul mi-a plăcut din prima clipă. Se 
numea „Salem", ca marca de ţigări, şi vorbea spaniola 
ceremonioasă a locuitorilor din Sahara. 

— Pe noi ne uită. Se pare că războaiele de independenţă nu 
mai au căutare — mi-a spus Salem. 

— Eu unul nu vând aşa ceva. Ştiu puţine lucruri despre 
locuitorii din Sahara, dar asta nu mă împiedică să îi simpatizez. 
Poate pentru că mi-au plăcut poveştile despre tuaregi. 

— Ai fi în stare să faci ceva pentru noi? 

— Duc un mesaj pentru Hugo. Nu-i de-ajuns? 

— E vorba despre ceva mai mult. Trebuie „recuperate" nişte 
parale de care avem nevoie. Un traficant de arme ne-a dus cu 
zăhărelul, ne-a dat nişte rable de tinichea, şi nu le poţi face una 
ca asta fiilor deşertului. 

— Unde locuieşte individul? 

— În Ciudad de Mexico, un oraş foarte liniştit, după cum ştii, 
dar banii îi manevrează în Luxemburg. Omul care e mâna lui 
dreaptă e supravegheat de noi zi şi noapte. 

De la Rabat mi-am continuat drumul spre Panama şi de- 
acolo la Havana, ca să-l caut pe cel care m-ar fi putut sprijini să 
le dau o mâna de ajutor fiilor deşertului. Despre Ciudad de 
Mexico ştiu foarte puţin, după cum e şi firesc, pentru că nimeni 
nu se poate lăuda că ar cunoaşte cel mai mare oraş de pe 
planetă. lar despre mexicani ştiam şi mai puţin. Ciudaţi, 
mexicanii ăştia. Un popor lipsit de cicatricea traumatizantă a 
istoriei, pe care au reprezentat-o loviturile militare din 
extremitatea sudică a Americii Latine, îşi vedeau de viaţa lor, o 
duceau rău, dar continuau cu încăpățânare să lupte pentru zile 
mai bune, numai că, spre deosebire de restul latino- 
americanilor, nu-şi ipotecaseră posibilitatea de a fi fericiţi pentru 
cecul fals al preluării puterii. 

Pe vremea aceea ştiam foarte puţine despre mexicanii din 
Mexic, dar multe despre mexicanii din Cuba. Cu un an în urmă 
mă împrietenisem cu Marcos Salazar, un profesor care, la 
sfârşitul anilor '60, se lansase în aventura luptei armate pentru 
a duce la bun sfârşit fapta eroică, dar neterminată a lui Villa şi a 


lui Zapata. Mişcarea lor se numea Lucio Cabanas, şi erau 
convinşi că acţiunile lor se înscriau în panorama insurecţională 
care zguduia la acea dată continentul. Se gândiseră prost, 
deoarece Cuba nu i-a sprijinit. Revoluţia cubaneză nu-şi putea 
permite luxul de a strica relaţiile cu Mexicul. Raţiuni de stat. 
Concluzii bazate pe „analiza obiectivă a corelării forţelor". 

Mişcarea n-a ţinut mult. Reprimarea Partidului Revoluționar 
Instituţional s-a repercutat şi asupra lor şi mai mulţi militanţi, 
printre care şi Salazar, au sechestrat un avion ca să scape cu 
viaţă. S-au dus în Cuba şi au rămas acolo, pentru totdeauna sau 
până când pânza de păianjen lipicioasă a istoriei avea să 
hotărască ceva cu privire la viaţa, moartea sau teama lor, sau 
cu privire la alte halucinaţii. Am început să mă plimb pe faleza 
din Havana, un adevărat loc de întâlnire, unde aveam să găsesc 
firul care urma să mă conducă la Marcos. Am cumpărat ziarul 
Gramma şi l-am citit de la cap la coadă, aşezat într-un loc unde 
puteam fi luat la ochi. Am fumat o grămadă de ţigări uitându-mă 
la frumoasele cubaneze, până când în sfârşit m-a salutat un glas 
cunoscut. 

— Tu aici, Belmonte? — m-a întâmpinat Braulio, un mulatru 
cu mers legănat care căra o valiză legată cu sfoară. 

— Ce mai faci, Braulio? Pleci în călătorie? 

— Sigur, mă duc în Elveţia să depozitez câştigurile de pe 
ziua de astăzi. Sunt reprezentantul exclusiv, distribuitorul şi 
vânzătorul unui produs extraordinar. Vă jur, domnule. 
Extraordinar. 

— Şi cine e producătorul? 

— Un pom. Vând aguacate, la dracu'. 

Braulio era unul dintre descurcăreţii ingenioşi din Cuba. 
Fost combatant al mişcării Playa Giron, căzut în dizgrație, nu-şi 
pierduse niciodată umorul. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu un prieten. Mexican. 

— Cam greu. Acum o săptămână ne-a vizitat patronul de la 
PEMEX şi băieţii au fost duşi la Camaguey. 

— Zece dolari deschid multe uşi. 

— Frumoase cuvinte. Tu ai putea să fii poet. Vino mâine să 
admiri culturile de pomi fructiferi din Havana. Între zece şi 
douăsprezece. Vrei un aguacate? 

Marcos Salazar. Ce s-o mai fi întâmplat cu el? Pe-atunci 
avea vreo patruzeci de ani, o figură obosită şi era un fumător 


înrăit. O chelie pronunţată şi arsă de soare îi tăgăduia orice 
înfăţişare de luptător de gherilă. Un individ cu cămaşă kaki şi cu 
înfăţişare de notar nu-l scăpa din ochi, prefăcându-se că se uită 
la valuri. 

— Belmonte, la naiba. Mă uit la tine şi nu pot să-mi cred 
ochilor. 

— Mergem să bem un păhărel? 

— Eu fac invitaţia şi domnul plăteşte. Şi îngerul meu 
păzitor? 

— L-am văzut. Mai sunt şi alţii? 

— Nu. Sunt atât de insignifiant, încât nu mi l-au mai 
schimbat de luni de zile. Uită-te la hoţomanul ăsta de turnător 
că mai e şi saşiu pe deasupra. Orice-ar fi, prietene, scuipă-l între 
ochi când trecem pe lângă el. După aia mergem să bem un rom 
şi ne punem pe depănat amintiri. 

— Am nevoie de un om în Ciudad de Mexico. Unul în stare 
să se ia la trântă şi cu dracul. 

— Înţeleg. Destupă-ţi urechile: i-ai uitat deja numele şi îl 
găseşti în Azcapotzalco. Farul de la Capătul Lumii, îi lipseşte un 
ochi, nu ştiu care. Ultima dată când l-am văzut îi avea pe 
amândoi. 

— Ce-ţi datorez? 

— O beţie care să mă ţină câteva zile. 

Azcapotzalco era ceea ce în multe oraşe se numeşte 
suburbie, un furuncul care nu apăruse netam-nesam pe faţa 
oraşului, ci era acolo dinainte, aşezat la pândă. Totul părea să 
se-nvârtească în jurul unei rafinării megalomane care împuţea 
aerul. A fost de-ajuns să pun câteva întrebări ca să găsesc 
„Farul de la Capătul Lumii", o bodegă frecventată de muncitorii 
de la rafinărie şi de alţi indivizi pe care-i înfrăţea tejgheaua 
barului. 

— Salut — a spus crâşmarul. 

— O bere. Caut un camarad care e clientul casei. Unul 
căruia îi lipseşte un ochi. 

— Şi credeţi că el vrea să fie găsit? 

— Sigur. V-am spus doar că suntem camarazi. E urgent. 

— Aşteptaţi. Din partea cui? — m-a întrebat crâşmarul 
punând mâna pe telefon. 

— Din partea lui Robinson Crusoe. 

Am aşteptat preţ de vreo cinci beri, timp suficient ca să mă 


conving că lumea era formată din şmecheri împuţiţi şi hahalere 
şucărite. Încercam să mă hotărăsc în care dintre cele două 
tabere mi-ar fi plăcut să intru, când l-am văzut pe crâşmar că-şi 
întinde gâtul şi-şi ţuguie buzele în direcţia mea. Gesturile îi erau 
adresate unui bărbat care tocmai intrase, un individ fără vârstă, 
care purta pe cap o şapcă de baseball şi avea ochiul drept 
acoperit cu o bucată de piele maro. 

— Nu sunteţi Robinson Crusoe — m-a salutat el. 

— Nu, dar sunt prietenul lui Marcos. Mi-a spus numele 
dumneavoastră în port. 

— Şmecheri cubanezii ăştia. Pune-mi şi mie un eufemism, 
stimabile. 

— Un ce? — l-a întrebat crâşmarul. 

— Un cubalibre. 

Crâşmarul i-a îndeplinit cererea şi-atunci l-am văzut pe 
chior cum apucă paharul ţinând un deget înăuntru, pentru ca 
felia de lămâie şi cuburile de gheaţă să nu cadă în timp ce 
arunca romul. A scurs şi ultima picătură şi a umplut paharul cu 
Coca-Cola. 

— Asta se numeşte cubalibre pentru copii. Haide. Să vedem 
despre ce e vorba. 

l-am spus ce ştiam de la Salem. Chiorul mă asculta, 
sorbindu-şi băutura pentru copii. După cum clipea cu singurul lui 
ochi, mi-am dat seama că începuse să pună la cale acţiunea şi, 
când am terminat ce aveam de spus, mi-a replicat că voia să 
vadă obiectivul. 

Chiorul al cărui nume îl şi uitasem conducea o broscuţă 
Volkswagen. Am traversat oraşul, marele Ciudad de Mexico, 
care părea că nu se mai sfârşeşte, şi am ajuns într-o zonă de 
bungalouri în stil hollywoodian. A parcat la vreo cincizeci de 
metri de casa care ne interesa şi a început să se uite în oglinda 
retrovizoare cu singurul ochi sănătos. 

— Nu mi se pare prea greu — şi-a dat el cu părerea. 

— Mi-ar plăcea să verific locul, să fac o prospecţie 
operativă. 

— Aveţi un accent prea puternic. De asta mă ocup eu. 
Dumneavoastră săriţi în ochi. 

— Nu vorbim puţin despre factorul risc? 

— De ce? Robinson Crusoe mi-e ca un frate, iar prietenii 
prietenilor etc. 


M-a dus cu broscuţa lui Volkswagen într-o staţie de taxiuri. 
La despărţire, mi-a dat o carte de vizită şi indicaţia de a-l suna la 
opt seara. Pe cartea de vizită apărea numele lui, iar mai jos: 
„detectiv particular”. 

L-am sunat seara, după cum stabilisem. Ciudaţi, mexicanii 
ăştia. Când spun da, e definitiv. 

— O facem mâine. Vin să vă iau de la hotel la şase sute, 
cum spunea generalul Patton. 

— De acord. Presupun că ai o sculă pentru mine. 

— Care e numărul dumneavoastră norocos? 

— Nouă, lung. 

Noaptea am sunat la Rabat şi i-am povestit lui Salem cum 
stăteau lucrurile. Fiul deşertului mi-a spus că, din partea lui, 
totul mergea aşa cum stabilisem. 

A doua zi, imediat după răsăritul soarelui, în apropierea 
unui bungalou hollywoodian, în Ciudad de Mexico, trei bărbaţi 
îmbrăcaţi în salopete galbene şi cu căşti de protecţie pe cap au 
aşteptat până când a ieşit din casă un automobil cu trei 
persoane înăuntru. Atunci au coborât din camionetă. Unul era 
chiorul, al doilea, un băiat foarte ager şi al treilea, eu. Chiorul i 
se adresa băiatului cu „Vecine". 

Vecinul n-a sunat la sonerie, ci mai bine spus s-a lipit de ea 
până când un dulap cu trei uşi s-a târât până la intrare. Culata 
sidefie a unui pistol de patruzeci şi cinci scotea capul de la brâul 
lui. 

— Ce s-a întâmplat? — l-a întrebat dulapul. 

— Deschideţi uşa asta nenorocită, că trebuie să găsim 
scurgerea de gaz, şi grăbiţi-vă, că dacă n-o găsim în timp util o 
să ne trezim cu o explozie care-o să ne zboare cât colo pe toţi, 
haideţi, deschideţi odată. 

Dulapul a muşcat momeala. Discursurile pe nerăsuflate nu 
dau greş niciodată. Am intrat. Vecinul a tot vociferat până când 
au apărut alţi doi bodyguarzi, cu ochii cârpiţi încă de somn, şi 
câteva servitoare. 

— Scurgerea e undeva în casă şi e mai rău decât ne 
aşteptam! — a strigat vecinul, urmărind indicaţiile unui 
ampermetru pe care-l manevra ca pe un contor Geiger. 

Am intrat în bungalou în fugă şi, când am văzut că cei trei 
mardeiaşi şi servitoarele erau şi ei înăuntru, am scos armele. 
Chiorul manevra un patruzeci şi cinci negru, vecinul un treizeci 


şi opt cu ţeava scurtă, iar eu mă simţeam destul de în siguranţă 
cu un Browning de nouă milimetri, lung. 

— Adunătura asta de şmecheri şi de fetiţe îţi aparţine, 
vecine. Noi ne ducem să-l vedem pe bătrân — a spus chiorul şi 
ne-am continuat drumul, deschizând uşile cu piciorul. 

Wolfgang Obermeier, alias Ernesto Schmidt, alias Cesar 
Braun, în orice caz, fost comandant al trupelor SS hitleriste, 
stătea în pat şi mânca un grepfrut cu linguriţa. 

Chiorul s-a postat în uşa dormitorului, supraveghind cu 
singurul lui ochi holul şi încăperea. Am sărit în patul bătrânului 
nazist şi am înlocuit linguriţa cu ţeava pistolului. Obermeier a 
început să tremure, cu ochii ieşiţi din orbite. Balele i se scurgeau 
pe ţeava Browning-ului fără cel mai mic respect pentru industria 
belgiană. 

— Ascultă-mă cu atenţie, porc bătrân. O să vezi fotografia 
unui om care ar vrea tare mult să afle unde locuieşti. 

Am scos din buzunar fotografia unui bărbat îmbrăcat în 
uniforma armatei israelite, care avea un număr tatuat cu fierul 
roşu pe mână. Bătrânul nazist s-a uitat la poză şi, aşa cum ar fi 
spus Salem, era cât pe-aci să se scape pe el de frică. Cu balele 
curgându-i, a îngăimat câteva cuvinte de neînțeles. 

— Scoate-i ţeava din gură. Nu vezi că nenorocitul vrea să 
vorbească? — m-a sfătuit detectivul din uşă. 

Inainte de a face cum mă sfătuise chiorul, l-am apucat pe 
nemernic de părul lui rar. Bătrânul nazist tremura ca un câine. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Ce doriţi? 

— Fiii deşertului. Dar ne plac băieţii de la Mosad. 

— Familia mea, familia mea — s-a bâlbăit el. 

— Familia ta nu mă interesează nici cât negru sub unghie. 
Ascultă aici: o să suni imediat la agentul tău din Luxemburg. O 
să-l trezeşti din somn, dar asta e situaţia. 

Obermeier s-a lăsat târât până la birou. 

— Dă-l pe ascultare. Vreau s-aud şi eu ce-i spui. Şi ai grijă 
ce faci, pentru că din întâmplare ştiu nemţeşte. 

Lac de sudoare, a format numărul din Luxemburg pe care 
Salem mi-l dăduse la Rabat. După câteva clipe, s-a auzit un glas 
somnoros care a răspuns în germană. 

— Ja? Hallo? 

— Sunt eu, Braun. 

— Herr Braun! S-a întâmplat ceva? 


l-am băgat ţeava pistolului în urechea liberă. 

— Spune-i să iasă la fereastra care dă spre Marienplatz. Jos 
o să vadă un bărbat care-şi repară bicicleta. Să-l cheme sus şi 
să-i deschidă uşa. 

Obermeier a ascultat. Cel de la capătul firului a început să 
pună întrebări, însă ţeava pistolului care-i turtea o ureche l-a 
făcut pe bătrânul nazist să-şi recapete glasul poruncitor şi i-a 
dat comandă să asculte. 

Trei minute mai târziu, luxemburghezul l-a informat că 
biciclistul era sus. Am vorbit cu el în spaniolă. 

— Salutări din Mexic. 

— Salutări din oază, mi-a răspuns. l-am dat înapoi 
receptorul lui Obermeier. 

— Spune-i să facă un ordin de plată de patru sute de mii de 
dolari. 

— Dar eu n-am primit decât jumătate din sumă — a bâiguit 
el. 

— Şi dobânda? — a spus detectivul chior din uşă. 

Cu câţiva milimetri de ţeava băgaţi în ureche, i-a comunicat 
luxemburghezului ordinul. După alte câteva minute vorbeam din 
nou cu tuaregul. 

— Ai primit prăjitura? 

— Zemoasă şi plină de cremă. les s-o mănânc. 

— Acuma, nemernicule, spune-i partenerului tău să-l 
conducă până la uşă, să aştepte până pleacă şi să se-ntoarcă la 
telefon. 

După cinci minute, luxemburghezul era din nou la telefon. 
Nu contenea să întrebe ce altceva mai avea de făcut. 

— Spune-i să pună mâna pe-o carte. Orice carte. 

Luxemburghezul i-a răspuns că avea Muntele vrăjit pe 
masă. 

Era opt dimineaţa când a început să citească opera lui 
Thomas Mann la telefon. Detectivul chior s-a dus în camera în 
care Vecinul îi păzea pe cei trei mardeiaşi şi pe cele două 
servitoare şi s-a întors cu ei cu tot. Era o şezătoare frumoasă, 
care s-a prelungit până la ora unu după-amiază, în pofida 
faptului că luxemburghezul citea îngrozitor. La unu şi cinci i-am 
spus lui Obermeier să închidă telefonul şi să sune la Rabat. 
Salem era euforic. 

— Am luat banii. Dacă vii vreodată pe-aici sărbătorim 


împreună. 

— S-a făcut, fiu al deşertului. 

Inainte de a pleca am făcut un pachet consistent format din 
mardeiaşi, iar pe servitoare le-am lăsat într-o toaletă. Obermeier 
tremura de frică, ură şi neputinţă. S-a încumetat să pună o între- 
bare în timp ce-l legam de un scaun: 

— O să mă daţi pe mâna evreilor? 

— Noi jucăm cu cărţile pe faţă. Eu unul ţi-aş zbura creierii, 
dar dacă aş face asta m-aş trezi cu poliţia pe cap. Şi nu te dăm 
pe mâna evreilor dintr-un singur motiv: pentru că ai negocia cu 
ei tot ce ştii despre palestinieni. 

Am plecat din bungalow şi ne-am urcat în camionetă. 
Vecinul a fost de părere că nu fusese rea deloc recolta armei de 
calibrul 45. Detectivul chior şi-a manifestat îngrijorarea faţă de 
nota de plată a telefonului pe care i-o lăsasem bătrânului nazist. 

Da. Acela era singurul detectiv particular pe care-l 
cunoşteam, şi m-am gândit ce bine-ar fi fost dacă l-aş fi avut de 
partea mea în Chile. 

Oboseala m-a răpus imediat după ce am decolat din Buenos 
Aires şi puteam să bag mâna-n foc că, din pricina ei, aveam să- 
mi petrec ultima oră de zbor dormind, când am simţit că cineva 
îmi dă coate. Am deschis ochii şi l-am văzut pe bărbatul rotofei 
care se nimerise să-mi fie tovarăş de călătorie. 

— Ce este? — l-am întrebat fără să ştiu dacă eram treaz sau 
nu. 

— Uite, uite! — mi-a răspuns rotofeiul încercând să 
găurească hubloul cu un deget. 

— Ce? — i-am spus, gândindu-mă la un motor în flăcări. 

— Munţii Anzi. Suntem în Chile! 

Rotofei afurisit! Mi-a alungat somnul. M-am ridicat şi m-am 
îndreptat ca un pelican spre toaletă. Acolo m-am uitat în 
oglindă. La naiba, Belmonte. Când ai plecat din Chile nu aveai 
nici măcar un fir de păr alb, iar acum părul tău e bicolor, ca şi 
cum o parte din el ar fi un negativ prost conservat a ceea ce 
erai înainte, iar cealaltă parte o copie şi mai proastă a ceea ce 
eşti. 


Santiago de Chile: un spărgător de nuci saxon 


Spărgătorul de nuci din lemn privea camera de la înălţimea 


raftului celui mai înalt. Gura lui deschisă, enormă, scotea la 
iveală două şiruri de dinţi identici şi albi. Dinţii din partea de sus 
erau vopsiți şi ascunşi de o buză groasă şi roşie, iar cei de jos 
erau sculptați la un capăt al pârghiei care servea drept 
mandibulă. Pârghia îi străpungea trupul, ieşindu-i prin spate ca o 
cocoaşă flască, suspendată, şi era de-ajuns să o mişti puţin în 
sus pentru ca mandibula să coboare, deschizându-i gura până la 
jumătatea pieptului. Altă mişcare, de data asta în jos, îi închidea 
gura, iar falca lui puternică spărgea nuca sau orice altceva ar fi 
fost băgat înăuntru. 

Avea vreo patruzeci de centimetri înălţime şi reprezenta un 
lampagiu saxon, încrezut şi ascultător, dintre aceia care au 
existat până când bombardamentele forţelor aliate au îngropat 
Dresda în 1945. Pe capul său hidrocefalic purta un joben negru, 
iar pe trup avea desenat un pardesiu albastru, cu nasturi, 
epoleţi şi manşete aurite. Nişte pantaloni albi cu margini 
albastre şi o pereche de cizme de călărie negre îi completau 
îmbrăcămintea. In mâna dreaptă ţinea o nuia lungă, cu vârful 
argintat, iar în stânga un felinar hexagonal. De sub borurile 
înguste ale jobenului se iveau smocuri de păr de cal, iar o 
mustață ascuţită în stil kaiser, pictată sub nasul proeminent, 
desăvârşea personificarea paiaţei. Era inutil şi uimit. Ca orice 
exilat. 

— Gura asta cât o şură m-a însoţit — spuse Javier Moreira, 
arătând spre spărgătorul de nuci. Moreira era un bărbat de 
patruzeci de ani, cu părul la fel de rar ca şi motivele care-l 
obligau să-şi asume o identitate veche, conştient de faptul că 
celălalt ştia pe dinafară totul despre el. Însă aşa îi dictau regulile 
unui scenariu la fel de rezistent ca şi râia, a cărui încălcare ar fi 
fost pedepsită. Nu se numea Javier Moreira, după cum nici omul 
aşezat de cealaltă parte a mesei nu se numea Werner 
Schroeders. Viaţa lor insista să se arate aşa cum era de fapt: o 
farsă. 

— E o piesă de muzeu. Dar au început deja să le fabrice în 
Hong Kong — comentă Schroeders. 

— Deci totul s-a dus de râpă. 

— Unii susţin contrariul. Spun că totul era încă de la-nceput 
aşa, şi-atunci n-a mai fost nevoie să se schimbe. 

— Nenorocitul ăla de Gorbaciov. Au fost prea blânzi. Toţi am 
fost prea blânzi. Nu crezi? 


— Eu sunt un tip disciplinat. Nu gândesc, nu am păreri, nu 
cred şi nu spun nimic, îndeplinesc ordinele. 

Moreira se duse în bucătărie şi începu să stoarcă lămâi 
pentru un rând de piscosour. Voia să descopere un semn de 
optimism în cuvintele neamţului. Dacă un individ, un „cadru" ca 
el, ajungea în Chile pentru a duce la îndeplinire ordinele, 
însemna că încă mai exista cineva care să dea aceste ordine şi 
că poate încă nu se punea problema ultimei lupte, însă 
evenimentele se succedaseră cu asemenea repeziciune, încât 
realitatea devenise apăsătoare ca o placă de mormânt şi nu lăsa 
să se întrevadă nici o rază de lumină dătătoare de speranţă. 

— Spune drept, Werner, te aşteptai să mă-ntâlneşti? 

— Mi-am asumat riscul ăsta şi mă bucur să constat că nu m- 
am înşelat. 

Moreira îşi muşcă buzele. Aştepta un „Da, bineînţeles, 
prietene". Se întorsese în Chile în 1986, în cele mai rele 
împrejurări, când partidul său se destrăma, iar singura acţiune 
pe care o întreprinsese fusese aceea să-şi închirieze o căsuţă 
poştală într-un cartier şi să-şi facă două chei. Una o trimisese în 
Cuba, iar cealalaltă în RDG. Vreme de aproape patru ani se 
dusese în fiecare luni şi joi, disciplinat, să-şi verifice micuța urnă 
zidită într-un perete de cărămizi şi de fiecare dată avusese de 
înfruntat singurătatea învinşilor, a naufragiaţilor uitaţi pe insule 
fără nume, până când, într-o după-amiază, iar asta se petrecuse 
cu exact şapte zile în urmă, prezenţa unui plic trimis de la Berlin 
îi provocase tahicardie. 

În el găsise un anunţ decupat dintr-un ziar german: 
„Şobolani? Lăsaţi-ne adresa şi în numai şapte zile vă scăpăm de 
belea". Mesajul era scurt, însă pentru Moreira conţinea mai 
multe informaţii decât o enciclopedie întreagă. 

— Mă bucur că te văd, Werner. 

— De asta o să-mi dau seama după ce-o să verific ce faci. 

Moreira aduse cele două pahare. 

— Toastăm pentru ceva anume? Pentru vremurile de 
altădată? 

— Tot romantic ai rămas, Moreira. Îmi amintesc că erai unul 
dintre puţinii oameni care se emoţionau când toastau pentru 
înfrăţirea popoarelor. 

— La Rostock. Cu şampanie din Crimeea. 

— Sau cu rom. Am tras câteva chefuri pe cinste cu ataşatul 


militar cubanez. 

— Pentru vremurile de altădată şi pentru tovarăşii de 
nădejde. 

— Eşti incorigibil, Moreira. Sănătate. 

Cei doi se cunoscuseră la Cottbus, la începutul anilor '80. Pe 
vremea aceea, lucrurile mergeau foarte prost în Ministerul 
Afacerilor Interne din RDG, pentru că în Occident se deconspirau 
numele multor turnători care lucraseră pentru Stasi şi totul 
demonstra că supapa prin care se scurseseră informaţiile era de 
fabricaţie latino-americană. 

Werner Schroeders era ofiţer în cadrul serviciilor secrete şi 
era cunoscut sub acest nume în Departamentul latino-american 
din minister. Lui îi revenise misiunea să găsească o otravă care 
să distrugă viermele aflat în miezul mărului. 

Documentele confidenţiale cu privire la Javier Moreira 
vorbeau despre el ca despre un comunist înfocat. Militant de 
frunte în cadrul Tineretului Comunist. Serviciul militar satisfăcut 
în infanteria Marinei. Cu puţin timp înainte de lovitura militară 
din 1973 fusese membru al securităţii din cadrul partidului. Până 
în 1975 lucrase în clandestinitate, în slujba securităţii 
Comitetului Central, între 1977 şi 1979 făcuse instructaj militar 
în Bulgaria şi în Cuba. Spre sfârşitul anului 1979 se mutase în 
Nicaragua, fiind însărcinat cu operaţiunile de epurare ideologică. 
Misiunea lui constase în anularea elementelor troţkiste, 
anarhiste şi guevariste care pătrunseseră în Nicaragua o dată cu 
Brigada Internaţională Simon Bolivar. 

— Cu cine locuieşti? — îl întrebă Schroeders. 

— De ce mă-ntrebi asta? 

— Apartamentul are trei camere. Cam mult pentru un 
bărbat singur. 

— Ai un ochi la ceafă. Locuiesc singur. Când m-am întors în 
Chile m-am însurat, dar n-a durat mult. Fosta mea nevastă a 
şters-o, luându-şi catrafusele şi canarul. Poţi să locuieşti aici, 
dacă vrei. 

— Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru. E bună băutura 
asta. Mai toarnă un rând. 

Werner Schroeders îl observă pe Moreira cum stoarce 
lămăâile şi descoperi că în mişcările acestuia se făcea simțită o 
înfrângere mult prea evidentă, aproape obscenă. Nu mai era 
omul sigur pe sine care, în 1981, într-o clădire veche din Berlinul 


de est, ascultase vreme de câteva ceasuri, fără să i se 
clintească vreun muşchi, raportul de activitate care i se citea, 
iar după ce primise dosarul de documente false, îşi luase rămas- 
bun lovindu-şi călcâiele unul de altul. 

Moreira se dovedise atunci un om foarte eficient, un „cadru 
de mare încredere". Cu răbdarea încrâncenată a unei furnici 
bântuise prin Frankfurt, Munchen, Hamburg, Berlin, Leipzig. 
Luase parte la nenumărate petreceri latino. La slujbe catolice şi 
protestante. Ascultase sute de discuri cu Mercedes Sosa, Joan 
Baez, Inti Illimani, Pet Segers, Quilapayun, Viglietti. Se alăturase 
mai multor marşuri care sprijineau Bolivia, Chile, Africa de Sud, 
Nicaragua, El Salvador şi toate țările care se confruntau cu 
conflicte sociale. Se lăsase cotonogit în timpul protestelor din 
faţa centralelor nucleare şi fabricilor poluante. Fumase 
marijuana cultivată pe balcoane şi haşiş cumpărat de la 
Amsterdam. Făcuse amor în saci de dormit, în jalnice paturi 
burgheze şi în aer liber. Trăise, în fond, viaţa normală a exilaţilor 
latino-americani. Şase luni mai târziu descoperise intrarea în 
labirint şi se întorsese la Berlin cu un portret robot al 
minotaurului. 

În RDG, Stasi lovise cu sete. Nemţii implicaţi fuseseră trimişi 
pe banca celor acuzaţi de colaborare cu duşmanul de clasă, le 
fuseseră confiscate bunurile şi fuseseră condamnaţi la o lungă 
detenţie în puşcării cu nimic mai prejos decât beciurile lui 
Pinochet sau ale lui Videla. Latino-americanii care nu reuşiseră 
să scape fuseseră expulzați în ţările de baştină, spre încântarea 
multor dictatori de toate soiurile, iar Moreira primise ordinul de 
a se întoarce la Frankfurt pentru a clasa cazul. 

Creierul corespondenţei era un uruguayan, un militant care 
activase o bună bucată de vreme în cadrul gherilei urbane. El, 
ca persoană venită din est, văzuse cum se destrăma reţeaua şi 
începuse să sape sârguincios, până când descoperise 
identitatea agentului dublu. Atunci făcuse o analiză destul de 
obiectivă a situaţiei: represiunea proletară n-avea cum să-şi 
întindă ghearele până la Frankfurt ca să-l prindă. Nu. Nu erau 
atât de proşti fiii tătucului Stalin. Aveau să-l dea pe mâna poliţiei 
politice din Germania de Vest. Ştia prea multe despre mişcarea 
contestatară din Germania Federală. Nemţii occidentali aveau 
să-i îngăduie să aleagă între a lucra ca turnător sau a se duce în 
Uruguay, ca să putrezească într-o puşcărie cu nume paradoxal, 


Libertatea. Fusese o analiză reuşită. După cum la fel de bine 
fusese să se gândească la cartea câştigătoare pe care o avea în 
mână: cunoştea adevărata identitate a lui Moreira. Comuniştii 
chilieni şi nemţii din est nu voiau să-l vadă „pârlit" pe cel în care 
investiseră bani, încredere şi timp. Găsise o posibilitate de a 
negocia cu Moreira şi i-o luase înainte, dându-i întâlnire într-un 
loc deschis ca să stea de vorbă. Propunerea lui fusese simplă şi 
directă: să nu dezvăluie nici acţiunea dejucată, nici identitatea 
lui Moreira, în schimbul a două săptămâni de linişte, timp sufi- 
cient pentru a se muta într-o ţară scandinavă din care făgăduia 
solemn să nu mai iasă niciodată. În vreme ce se gândea la toate 
astea, îl văzuse pe Moreira în faţa uneia dintre intrările staţiei 
Konstablerwache. Ceea ce nici nu văzuse, nici nu prevăzuse 
fusese militantul din cadrul Partidului Muncitoresc din Kurdistan, 
care îl împinsese spre liniile de metrou. 

— Povesteşte-mi despre tine, Moreira. Ce mai faci? 

— Vegetez. Citesc, defechez, dorm şi o iau de la capăt. Am 
pierdut. 

— Partidul avea multe bunuri. 

— Partidul. Tu l-ai cunoscut pe cel care manevra fondurile 
noastre la Berlin. Un cadru. Un tovarăş de nădejde, cu studiile 
făcute în URSS şi RDG. Acum are o firmă de transport şi singura 
dată când m-am dus să-i cer ajutorul mi-a turuit poliloghia 
binecunoscută despre economia de piaţă: „Nu se pot crea locuri 
de muncă fantomă, prietene, înţeleg foarte bine în ce situaţie 
eşti, dar eu nu lucrez pentru Caritas, dragul meu. Ne-am înşelat 
amândoi, amice. Aşa că îţi spun ca unui frate, prietene, n-ai 
decât să crapi de foame şi ieşi din biroul meu înainte să chem 
poliţia". Partidul. Vrei să ştii unde lucrez? Sunt majordom, un 
cuvânt frumos, dar nu sunt majordomul cine ştie cărui lord. Sunt 
îngrijitor la o grădiniţă, în fiecare dimineaţă trebuie să fac 
curăţenie, să aprind soba, să verific leagănele, pentru ca nici un 
copil să nu-şi frângă gâtul, să lustruiesc toboganul, să repar 
mesele şi scaunele alea pentru pitici, să atârn perdele, să adun 
suzetele şi forfe-cuţele uitate şi după-amiaza să strâng 
scutecele murdare de rahat. Partidul. Doi ani am trăit din puţinii 
bani pe care-i adusesem din RDG şi după aceea din ce câştiga 
fosta mea soţie. Ca să plătesc căsuţa poştală, contactul meu 
neîntrerupt cu cauza în care cred, cu oamenii ca tine, Werner, a 
trebuit să trăiesc săptămâni întregi numai cu apă şi cu pâine. 


Partidul. Câţiva dintre cei care au fost cadre de conducere sunt 
bine înfipţi acum, sunt de-a dreptul prosperi. Odată l-am vizitat 
pe unul dintre ei ca să-i cer ceva de lucru şi ştii ce m-a întrebat? 
„Ce studii ai, amice?" Studiile mele. Geopolitică, materialism 
istoric şi dialectic, dirijarea psihologică a războiului, tehnici de 
sabotaj, contraspionaj, teoria lui Von Clausewitz, a lui Ho Shi 
Min, istoria rezistenţei algeriene, tae kwon do. Apă de ploaie. Nu 
sunt bun nici măcar de gunoier. Partidul. Nu există. Totul a fost 
o farsă, o şarlatanie ordinară. Când ruşii ne-au smuls ţâţa din 
gură în 1985, totul s-a dus de râpă şi a urmat binecunoscutul 
„scapă cine poate". lar pentru conducătorii de azi oamenii ca 
mine sunt nişte aventurieri ordinari, răspunzători de marea 
nenorocire, vinovaţii din pricina cărora s-a petrecut dezastrul. 
Partidul... Noroc! 

— Urâtă prelegere, Moreira. Nu mi-a trecut niciodată prin 
minte că şi castelul vostru avea să se prăbuşească în felul ăsta. 
După ruşi, chinezi şi italieni, voi aveaţi partidul comunist cel mai 
bine organizat din întreaga lume. 

— Totul a fost o şarlatanie. Mai pregătesc un rând? 

— Nu. Ai produsul? 

— Distrugătorul de şobolani? Da. 

Moreira se duse la baie. In timp ce scotea şuruburile care 
fixau oglinda, îşi văzu chipul şi se ruşină. Arătase că e un tip 
disperat, pe punctul de a-şi pierde controlul, şi la ce-ar fi putut 
să servească un om care se afla în starea asta? Ajunsese o 
lepădătură. Dădu oglinda la o parte şi cu ajutorul unui cleşte 
înlătură cărămida care ascundea caseta. 

Înainte de a se întoarce în salon se spălă pe faţă. Punând pe 
masă coletul înfăşurat într-un prosop, răsuflă uşurat. Nu se afla 
chiar la sfârşitul drumului. Şi aceea era cea mai bună dovadă. 

Werner scoase coletul. 

— Crezi că mă pot întoarce la Berlin? 

— Colt de nouă milimetri, lung. E un pistol excelent. Și 
teava asta ce naiba e? 

— Tehnologie autohtonă. Un amortizor. Am început să le 
fabricăm înainte de 1973. E foarte simplu; o ţeava de oţel în 
care se introduc nişte perniţe în formă de spirală, în sens 
contrar striurilor de pe gura de foc. Amortizează zgomotul 
împuşcăturii în proporţie de optzeci la sută. Se cuplează cu 
teava şi, chiar dacă e fix, e bine să-l ţii cu mâna, pentru ca 


reculul să nu-l deplaseze. 

— Admirabil. Şi chiar funcţionează? 

— Nu ţi-am tras niciodată clapa. Werner, răspunde-mi. 

— Berlin? Nici să nu te gândeşti. Ai uitat de vânătoarea de 
vrăjitoare care s-a dezlănţuit între timp? S-ar găsi imediat 
cineva care să te recunoască, şi deocamdată orice denunţ 
confirmă pedigree-ul democratic al turnătorului. 

— Dar am prieteni care mi-ar putea da o mână de ajutor. 

— Uită-i. Se toarnă unii pe alţii. E o modalitate de a 
supravieţui şi trebuie să ştii că nemţii sunt campioni la aşa ceva. 
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial toţi şi-au vândut 
vecinul pentru o tabletă de ciocolată sau un pachet de ţigări. 
Acum o facem pentru aparatură video, maşini, vacanțe la 
Torremolinos sau pentru un loc de muncă. 

— Nu-mi vine să cred. Erau mii, sute de mii de camarazi. l- 
am văzut defilând cu pumnii ridicaţi, cu torţe, îmbrăcaţi cu 
cămăşile albastre ale FDJ. Am fost de faţă. Anticomunismul nu 
se putea impune cu atâta uşurinţă. 

— Ce spui tu nu există. Comunismul nu există, aşa că 
nimeni nu poate fi anticomunist. Acum suntem toţi împotriva 
RDG-ului. Nu pricepi? Tot ce am făcut noi ca RDG a fost rău, 
pervers, putred, ruşinos. Vreme de patruzeci de ani ne-am 
hrănit cu gunoaie, ne-am îmbrăcat în zdrenţe, am făcut amor cu 
femei bolnave de blenoragie şi am avut copii cretini. Dar toate 
astea au luat sfârşit, iar acum, în schimbul unei turnătorii sin- 
cere, Occidentul ne iartă, ne mântuieşte, ne bagă într-un uter 
climatizat, cordoanele noastre ombilicale sunt conectate la o 
cutie de Coca-Cola şi imediat după aceea suntem scoşi afară 
prin vaginul doamnei Mercedes Benz. Aleluia, Moreira. Ne-am 
născut din nou. 

— Doar nu vorbeşti serios, Werner. Mă crezi tâmpit? Nu faci 
decât să mă provoci, să mă încerci. Nu sunt chiar atât de prost. 
Ai venit aici cu un scop, Werner. Nu degeaba ai păstrat cheia de 
la căsuţa poştală. Vii să îndeplineşti o misiune şi ai nevoie de 
mine. Ca pe vremuri. 

— Aşa e. L-ai verificat? 

— Funcţionează perfect, încă mai sunt apreciat acolo, nu-i 
aşa? 

— Eşti omul nostru de cealaltă parte a Atlanticului. Leagă- 
mă la ochi. Ca pe vremuri. 


Moreira îl ascultă şi, pentru a se asigura că eşarfa îi 
acoperea bine ochii, simula un atac, prefăcându-se că vrea să îi 
tragă un pumn şi oprindu-se la numai câţiva centimetri de faţa 
lui. Neamţul nu reacţiona în nici un fel. 

— Desfă-l, Moreira. 

Cu mişcări precise, Moreira desfăcu încărcătorul, dădu la o 
parte încuietorile de siguranţă, îşi făcu palma căuş pentru a 
prelua resortul recuperator, decupla gura de tragere de canalul 
ţevii şi în numai câteva secunde pistolul se transformă într-un 
puzzle cu piesele împrăştiate care-ncotro. 

— Gata, Werner. Poţi să-ncepi. 

— Cronometrează-mă, Moreira. 

Mâinile neamţului se mişcară ca nişte automate, rapide şi 
precise. Fiecare deget îşi asuma sarcina de a susţine sau 
împinge o piesă, şi nu se opriră până când pistolul nu-şi 
recupera forma definitivă şi mortală cu un glonţ în culată. 

— Spune-mi cât a durat. 

— Un minut şi cinci secunde. Nu-i rău, Werner. 

— Imbătrânesc. Intotdeauna figura asta mi-a ieşit în mai 
puţin de un minut. Să vedem ce faci tu. 

— Trebuie să-mi dea o şansă. Lipsa asta de activitate mă 
scoate din minţi. Nu le-am tras niciodată clapa. Ştii asta, 
Werner. 

Neamţul îl legă la ochi, se asigură la rândul său că celălalt 
nu vede nimic şi îl privi cu atenţie. 

— Un cadru militar se stăpâneşte în orice situaţie. Chestia 
asta cu scosul din minţi nu sună convingător, Moreira. 

— Ştiu. Şi tocmai de asta mi-e frică. 

— Am ceva pentru tine, Moreira. O să faci o călătorie lungă. 
Nu. Nu-ţi scoate eşarfa de la ochi. Vreau să verific dacă eşti în 
formă. 

— Ştiam. Imediat ce am găsit mesajul tău mi-am dat seama 
că nu mă vor lăsa baltă. Amestecă bine piesele, întotdeauna am 
fost cel mai bun la jocul ăsta. 

Insă Frank Galinsky nu desfăcu pistolul. Cuplă amortizorul 
de fabricaţie autohtonă şi ţinti spre capul celui legat la ochi. 

Moreira primi glonţul drept în frunte şi se răsturnă pe spate 
cu tot cu scaun. Când se afla la podea, reuşi să-şi scoată eşarfa 
care-i acoperea ochii, însă din acea perspectivă umilitoare nu 
reuşi să-l vadă pe neamţul aşezat de cealaltă parte a mesei. 


Ultimul lucru pe care-l văzu fu spărgătorul de nuci saxon, cu 
mutra lui batjocoritoare. 


Ţara de Foc: intimităţi 


Bătrânul îşi dădu jos partea superioară a salopetei albastre 
îngălate şi se aşeză în pat, pentru ca Griselda să-l dezbrace de 
restul. Se întinse cât ai clipi şi se uită la acoperişul nou de 
calamină, ce reflecta licărul tremurător al lămpii. Femeia îl 
întrebă dacă voia să-şi pună cămaşa de noapte, iar bătrânul îi 
răspunse că prefera să rămână aşa, cu flaneaua pe el şi în 
izmene, haine care, din pricina transpiraţiei, dobândiseră 
aceeaşi nuanţă cenuşie pe care o avea pielea lui. Stând în pat 
aşezat pe spate, suspină şi după aceea lăsă să îi scape din 
gâtlej un murmur indescifrabil, tipic pentru un om pe care vârsta 
îl făcea să confunde durerea cu fericirea. 

— Vă simţiţi rău, don Franz? — îl întrebă femeia. 

— Nu, doar obosit. Şi ce-ţi pasă ţie, bătrână intrusă? 

— Vi se-ntâmplă asta numai pentru că aţi fost încăpățânat. 
Pentru că v-aţi apucat să schimbaţi acoperişul la sfârşitul verii şi 
n-aţi lăsat pe nimeni să vă ajute. Nici acum nu pricep de ce-aţi 
făcut asta. Celălalt acoperiş era mult mai bun. O să-ngheţaţi din 
cauza calaminei. 

— Asta s-o crezi tu! îndată o să-nceapă să ningă şi-atunci ai 
să vezi ce cald o să fie aici. Eschimogşii trăiesc în case de gheaţă. 
Ştii ce-s ăia eschimoşi? De unde să ştii, bătrână nătângă. 

— Sunteţi complet nebun, ca toţi străinii, de altfel. Şi 
acoperiţi-vă, că vi se văd toate cele. 

— Dacă nu-mi coşi nasturii, normal că-mi iese puţa pe- 
afară. Nu-i vina mea. lar dacă te deranjează puţa mea, n-ai 
decât să te uiţi în altă parte, bătrână toantă. Ce-ai făcut de 
mâncare? 

— Supă de pui. Ştiţi doar că n-aveţi voie să mâncaţi lucruri 
grele seara. V-a spus asta şi doctorul Aguirre. 

— Prostii răsuflate. Supe chioare. Ce ştie veterinarul ăla? 
Vreau să mestec, pricepi? Ai pe-acolo nişte coaste de... Cum se 
cheamă oaia aia cu coarne pe care-a adus-o Jacinto? 

— led, don Franz, ieduţ. Jacinto a adus nişte coaste de ied. 
E de necrezut că după atâţia ani petrecuţi aici n-aţi învăţat să 


vorbiţi ca un creştin. 

— Vorbesc spaniola mai bine decât tine, patrupedă bătrână. 
Fă o friptură şi pune nişte muzică. Multă muzică. 

— Cum doriţi. Am să vă pregătesc o bucată de „oaie cu 
coarne", dar să nu v-aud mai târziu că vă dor bojocii. 

Din pat, bătrânul Franz o văzu pe Griselda dând la o parte 
macrameul care acoperea patefonul. Femeia scoase capacul de 
lemn, răsuci manivela, luă din dulap mai multe discuri şi îl alese 
pe cel care-i plăcea cel mai mult bătrânului. Braţul cu ac căzu 
între şanţurile discului şi încăperea se umplu mai întâi de 
zgomotul unor dinţi de rozătoare lacomă, care se-ncăpăţânau 
să-şi deschidă drum, sfidând timpul, şi care, reuşind ce-şi 
propuseseră, făcură ca o voce bărbătească să se strecoare 
acolo, melancolică şi lipsită de chef, intonând o melodie care 
mai degrabă îţi dădea ghes să pleci decât să te abandonezi în 
voia unui dans de salon. Griselda nu pricepea nici un cuvânt din 
ce cânta bărbatul acela, dar simţea că glasul lui frânt era în 
stare să deştepte mari pasiuni în patria cu neputinţă de 
imaginat a bătrânului. De fiecare dată când asculta discul, 
rămânea încredinţată că acela era glasul marinarilor care se 
avântau în larg. 

Femeia aţâţă focul din vatră. Cu o lopată scurtă făcu două 
grămăjoare de jăratic, pe care le puse sub grătar. Imediat după 
aceea ieşi afară, în noaptea limpede de toamnă, aşa cum făcea 
întotdeauna, îşi făcu semnul crucii sub miile de stele care 
ocrotesc sufletele naufragiaţilor şi tăie o bucată mare din 
coastele de ied, atârnate la uscat. Se-ntoarse în încăpere, puse 
carnea pe grătar şi o condimentă cu sare de gemă şi rozmarin 
uscat. Din pat, bătrânul îi strigă să prăjească bine grăsimea, să-i 
aducă un pahar de vin şi să întoarcă discul. 

Griselda termină de prăjit carnea şi, întorcându-se spre 
bătrân, îl văzu că stă cu ochii închişi, cu o expresie de senină 
mulţumire, pe care niciodată până atunci nu o surprinsese pe 
faţa lui. 

— E gata friptura. Veniţi la masă. 

— Adu-o aici. O să mănânc în pat. 

— O să murdăriţi cearşaful, don Franz. 

— Nu te băga în patul meu, aşa cum nici eu nu mă bag între 
picioarele tale. Da ori ba, bătrână focoasă? 

— Nu fiţi mârlan, don Franz. Altfel plec chiar în clipa asta. 


— Glumeam, bătrână toantă. Nu mai regulez de mult. 
Sărmana mea puţă e bună numai la pişat, dar chiar şi-atunci îmi 
face probleme din când în când. la şi tu nişte friptură şi bea 
nişte vin cu mine, bătrână ramolită. 

Bătrânul mâncă totul cu o poftă de invidiat. Devoră una 
după alta coastele de ied rumenite şi, în ciuda privirilor 
reprobatoare ale Griseldei, îşi şterse degetele de cearşaf. Bău 
trei pahare de vin şi era cam cherchelit când îi comandă femeii 
să-i mai toarne un pahar şi să mai întoarcă o dată discul. 

Griselda îl ascultă, învârti manivela, întoarse discul, mai 
puse un braţ de lemne pe foc şi când ajunse din nou în faţa 
bătrânului îl auzi fredonând refrenul cântecului. 

— Aufdie Repperbahn nachts um halb eins... Ştii cine cântă, 
bătrână patagoneză? 

— De unde să ştiu, don Franz. 

— Hans Albers. Era un fel de Carlos Gardel. Femeile se 
băteau pentru el. 

— Şi despre ce e vorba în cântecul ăsta, don Franz? 

— Despre o stradă din Hamburg cu mai multe târfe decât 
oile de pe-aici. Frumoasă stradă. Foarte frumoasă. 

— Sunteţi foarte ciudat, don Franz. Şi vorbiţi ca un porc. Ar 
fi bine să nu mai beţi vin. 

— Astea sunt glume, bătrână mustăcioasă. la şi tu nişte vin. 
Trebuie să stăm de vorbă, dar înainte de asta mai spune-mi o 
dată ce-a zis fiul tău. 

— Incă o dată? V-am mai spus de vreo douăzeci de ori. 

— Nu contează. Mai spune-mi o dată, coţofană bătrână. 

Griselda îşi netezi sorţul. Luă o înghiţitură de vin şi îi mai 
spuse o dată că la poşta din Punta Arenas, unde lucra fiul ei, 
apăruse un străin care întrebase unde se afla oficiul poştal 
numărul cinci din Ţara de Foc. lar străinul mai întrebase şi de un 
oarecare Hillaman, sau Halmann, asta nu ştia prea sigur. 

— Hillermann, bătrână surdă. Hillermann. 

— S-ar putea. Noi ăştia de-aici avem nume creştineşti. Dar 
de ce vă interesează atât de tare povestea asta? Străinul n-a 
pomenit numele dumneavoastră. Fiul meu i-a spus că ştie mulţi 
străini care stau aici, dar nici unul nu se numeşte aşa. 

— Discul, bătrână nesuferită. 

Griselda îl ascultă şi de această dată. De la masa pe care 
era aşezat patefonul se duse la semineu ca să pună ceainicul pe 


cărbunii aprinşi. Pe când presăra frunzele de mate se întoarse 
spre pat. Bătrânul se aşezase din nou pe spate, contemplând 
calamina strălucitoare a acoperişului. 

„Ciudaţi mai sunt şi străinii ăştia", se gândi Griselda, „ia 
uite cum a pus acoperiş de grajd în casă". Bătrânul îi arătă 
paharul gol. 

— Griselda, e frig afară? 

— A-nceput să cam fie. Strâmtoarea e albastru-închis şi 
astăzi am văzut două dropii îndrep-tându-se spre nord. 

— De câţi ani mă cunoşti, bătrână toantă? 

— De douăzeci? De mai mult? Tocmai rămăsesem văduvă 
când aţi venit să reparaţi maşinile de la fabrica de cherestea. Să 
tot fie vreo douăzeci de ani. 

— Atunci ascultă la mine, bătrână îndărătnică, şi nu mă 
contrazice: dacă am să mor într-o zi, tot ce vezi aici, casa, oile, 
bucata de pământ, toate sunt ale tale. Notarul din Porvenir ştie 
asta. Doctorul Aguirre ştie şi el. Totul e al tău, aşa că să nu te 
laşi furată, bătrână netoată. Calul e pentru fiul tău. Tu nu-i dai 
niciodată de mâncare mârţoagei ăleia. Cu tine moare de foame. 
Tu nu ştii să dai de mâncare altceva decât supă chioară, 
înţelegi? 

— Nu mai vorbiţi aşa, don Franz. E semn rău ca un 
guanaco’ să dea ortul popii înainte să-l înşface condorul. 

— Nu mă contrazice. Tot ce rămâne de pe urma mea eal 
tău. Dar am şi eu o condiţie : să nu vinzi casa asta şi nici să nu 
te lepezi de ea. Şi nici să nu-i schimbi acoperişul. Casa asta e 
monumentul meu. Când o să mori, să i-o laşi fiului tău. El ştie 
foarte bine ce are de făcut. 

— Mă speriaţi de-a binelea, don Franz. Sper că nu aveţi cine 
ştie ce secrete murdare, sper că nu sunteţi ca don Walter Raulff, 
domnul acela din Punta Arenas. Au venit mulţi după el, 
încercând să-l ia cu forţa. Se spune că erau evrei şi veneau în 
submarine. Nu s-au lăsat păgubaşi nici morţi. 

— Dar n-au pus mâna pe el. Din păcate. A 

Bătrânul îi porunci femeii să mai întoarcă o dată discul. Intr- 
o rână, îşi aprinse pipa şi zâmbi atunci când simţi pe limbă 
gustul picant, amestecat cu tutunul danez atât de parfumat. Se 
simţea de la o poştă mâna protectoare a Griseldei, care punea 
pe furiş bucățele de balegă de cal în cutie. Ca toţi patagonezii şi 


+ Specie de lamă sălbatică din Anzii chilieni 


băştinaşii din Ţara de Foc, Griselda atribuia mari virtuţi 
antireumatice balegii de cal, iar dacă nu punea bucăţelele în 
tutun, le strecura în ceaiul de mate. 

In timp ce fuma, bătrânul privi cu atenţie obiectele care-l 
însoţiseră timp de mai bine de douăzeci de ani. Majoritatea lor, 
ca de altfel şi casa, erau rodul iscusinţei şi al mâinilor lui 
îndemânatice. Casa era o navă spațioasă, construită cu ce mai 
rămăsese dintr-o corabie yankee cu pânze care naufragiase 
printre recifele de la Capul Cameron. 

Lemnul de bună calitate, nobil chiar, din Oregon, care 
fusese folosit pentru pereţi, cu harmuzul bine călăfătuit şi 
scândurile de pe punte, șlefuite de valurile tuturor mărilor, 
serveau drept podea care păstra căldura. Locuinţa avea vreo 
şaptezeci de metri pătraţi. Uşa principală era orientată spre sud- 
vest şi dădea spre golf, iar cea din spate, dinspre nord-est, 
dădea spre dealuri. Un perete despărțitor din scânduri luate de 
pe nefericita corabie separa cămara de restul locuinţei, iar un 
şemineu din piatră de înălţimea unui cal stătea mărturie pentru 
iernile paşnice, când afară zăpada acoperă totul, în partea din 
spate, o cărăruie făcută din scânduri de bordaj şi străjuită de 
meri se oprea în dreptul closetului. Era una dintre cele mai bune 
case din zonă, împodobită acum cu un acoperiş nou de calamină 
strălucitoare. Bătrânul schiţă un surâs la gândul că începuse să- 
şi ia rămas-bun de la ea fără urmă de durere. 

— N-aveţi decât să veniţi, ticăloşilor. O să fiţi foarte aproape 
de ceea ce căutaţi, însă n-o să găsiţi nimic, pentru că voi nu ştiţi 
decât să răscoliţi rahatul — şopti bătrânul în limba lui şi observă 
că femeia moţăia pe scaun. 

— Griselda. 

Nu primi nici un răspuns. Dormea cu mâinile împreunate în 
poală. Da. O cunoştea de douăzeci de ani sau chiar mai bine. Işi 
aduse aminte de vremurile în care, sătul până peste cap să mai 
trăiască singur cuc undeva în sudul insulei Navarino, ajunsese la 
concluzia că se ascunsese prea mult, că împovărătoarea avere 
păstrată într-o cutie de tablă începuse să nu mai fie altceva 
decât o incomodă ironie a destinului, şi se mutase în Ţara de 
Foc pentru a-şi face meseria de mecanic la fabrica de cherestea 
din Lago Vergara. Nimeni nu punea şi nu pune întrebări în Ţara 
de Foc. Orice străin care ajunge acolo o face numai pentru a 
scăpa de alţii, de ceva anume sau poate chiar de el însuşi. Pe 


aceste meleaguri trecutul nu există. 

Locuise câţiva ani la fabrica de cherestea, printre oameni 
de mare nobleţe şi printre fugari, până când într-o zi, străbătând 
golful, descoperise resturile corăbiei şi lemnul acela tare îi 
amintise că sosise vremea să-şi construiască o casă. 

Cineva îi spusese atunci că singurătatea nu era privită cu 
ochi buni pe-acolo şi îi pomenise de Griselda, văduva lui Abel 
Echevema, un pescar care făcea scufundări în căutare de fructe 
de mare şi care într-o dimineaţă nefastă coborâse în adâncuri 
printre bancurile de midii din fiordul Almirantazgo şi apăruse la 
suprafaţă abia trei luni mai târziu, înfăşurat într-o jumătate de 
tonă de gheaţă şi la vreo treizeci de mile mai spre sud. Acolo îl 
descoperise Nilssen, un bătrân care navighează pe mările 
australe cu un cuter de-acum legendar, celebrul Finisterre. 
Nilssen şi asociatul lui, un nimeni-în-drum de dimensiuni 
gigantice, căruia i se spune Pedro Micuţul, îl remorcaseră pe 
drumul de întoarcere către Puerto Nuevo şi, pentru că era iarnă, 
îl îngropaseră în coşciugul de gheaţă în care-l găsiseră. 

Bătrânului Franz îi trebuiseră ani buni pentru a învinge 
rezistenţa văduvei şi când în sfârşit, într-o scurtă noapte de 
vară, aceasta îl primise în aşternutul ei, descoperiseră amândoi 
că vieţile lor erau mult prea impregnate de amintiri care-i 
obligau să tacă şi că singurul lucru pe care-l puteau face 
împreună era să încerce să construiască amintiri noi, la adăpost 
de microbul distanţei, singurele în stare să le ofere ocrotirea 
tandră de care aveau nevoie. Şi pentru că asta cere timp, se 
hotărâseră să aibă o relaţie ca între un străin singuratic şi o 
menajeră care locuieşte în altă parte, statut pe care femeia îl 
recunoştea prin aceea că i se adresa invariabil cu 
„dumneavoastră". 

— Griselda, focă bătrână! 

— Da, don Franz... Vă rog să mă iertaţi. Cred că am 
adormit. 

— Ce minciună gogonată. Mi-ai văzut puţa şi vrei să vii în 
patul meu. 

— Sunteţi incorigibil, don Franz. Mai bine plec. Mâine vă 
schimb aşternutul, ia uitaţi ce pete de grăsime aţi lăsat pe el. 

— E frig afară? 

— Da. V-am mai spus că strâmtoarea şi-a schimbat 
culoarea. De-acuma trebuie să ne-aşteptăm să dea prima 


ninsoare. 

— Sărmanele păsărele. 

— Păsărele? Ce păsărele? 

— Ulii. Când am plecat la drum am văzut doi ulii zburând, şi 
când am schimbat acoperişul am mai văzut încă vreo câţiva. 
Probabil le e foarte frig acolo, în înaltul cerului. 

— Vă las ceaiul pregătit în ceainic. 

Inainte de a ieşi, femeia îşi aruncă pe umeri un poncho gros 
şi-şi puse pe cap o căciulă de lână. li ură somn uşor aruncând un 
braţ de lemne pe foc şi închise uşa în urma ei. 

Bătrânul îl auzi pe câinele Griseldei lătrând vesel. Cobori din 
pat şi se apropie de fereastră, pentru că voia s-o vadă 
îndepărtându-se pe iapa ei pagă şi docilă, însă geamul nu-i oferi 
decât reflectarea propriului chip obosit. 

Hans Hillermann mai bău un pahar de vin, îşi aruncă o 
haină pe umeri, luă un scaun şi se aşeză în faţa şemineului. 
Dintr-un buzunar al hainei scoase scrisoarea pe care o primise 
cu şapte zile în urmă. O mai citi o dată şi o aruncă în flăcări. 

— Au ajuns, Ulrich. Mulţumesc pentru înştiinţare. Habar n- 
am câţi sunt, dar au ajuns. Noroc. Ce păcat că n-ai ajuns să 
guşti împreună cu mine vinul chilian, Ulrich. E vârtos şi negru ca 
nopţile din Germania. Noroc, camarade. Te-am aşteptat mai 
bine de patruzeci de ani. Aş fi putut să topesc rahatul ăla 
strălucitor şi să-l vând la kilogram, dar te-am aşteptat trăgând 
nădejde că într-o dimineaţă blestemată aveai să apari. Ce 
frumos ar fi fost să stăm împreună, cu o sticlă de vin în mână, în 
faţa Strâmtorii Magellan, şi să pălăvrăgim în timp ce aruncam în 
mare comoara noastră inutilă. A fost un vis frumos, Ulrich, 
foarte frumos, dar se vede treaba că pisica poate să fure o 
ciozvârtă de carne de la măcelar, însă niciodată vaca întreagă. 
Sănătate, Ulrich. O să le trag clapa în numele tău. 

Hans Hillermann se ridică, se îndreptă spre raftul unde-şi 
ţinea vinul şi tutunul, luă puşca cu două ţevi şi câteva cartuşe. 
După aceea se duse în dreptul patefonului, învârti manivela şi 
aşeză acul pe disc. 

—Aufdie Repperbahn nachts um halb eins... — mai apucă să 
fredoneze şi după aceea nu mai spuse nimic, pentru că exact în 
acel moment degetul lui mare de la mâna dreaptă apăsă pe 
trăgaci. Hans Albers continuă să cânte de unul singur şi câteva 
picături de sânge stropiră calamina strălucitoare. 


Santiago de Chile: întorsăturile vieţii 


La nouă dimineaţa soarele strălucea pe aeroportul din 
Santiago. Bravo. Călcam pe pământ chilian după şaisprezece ani 
de călătorie prin lumea întreagă. De ce nu ai venit cu mine, 
Veronica? De ce nici o vrăjitoare nu ne-a vândut elixirul cu 
ajutorul căruia să ne fi putut vedea viitorul? De ce febra acelui 
fenomen atât de inexplicabil, pe care îl numeam consecinţă, s-a 
strecurat în dragostea noastră şi ne-a azvârlit pe tărâmuri 
îndepărtate unul de altul? De ce am fost atât de imbecil? De ce? 

— Belmonte, Juan Belmonte — spuse agentul de la Interpol 
examinând paşaportul. 

— Da. Aşa mă cheamă. S-a întâmplat ceva? 

— Nimic. Suntem în democraţie. Nu se întâmplă nimic. 

— Şi-atunci? 

— Purtaţi numele unui toreador celebru, ştiaţi? 

— Nu. E prima oară când aud asta. 

— Trebuie să mai citiţi... Belmonte a fost un mare toreador. 
La naiba, n-aţi mai călcat în Chile de ani de zile. 

— Aşa e. Sunt un turist înrăit şi lumea e plină de locuri 
interesante. 

— Nu mă interesează ce aţi făcut în străinătate şi nici 
motivele pentru care aţi plecat. Totuşi, am să vă dau un sfat pe 
gratis: ţara asta nu e cea pe care aţi părăsit-o în urmă cu ani de 
zile. Lucrurile s-au schimbat, şi încă în bine, aşa că vă rog să 
încercaţi să nu creaţi probleme. Suntem în democraţie şi toţi 
suntem fericiţi. 

Tipul avea dreptate. Ţara se afla în democraţie. Nici măcar 
nu se deranjase să afirme că se recuperase democraţia. Nu. 
Chile „se afla" în democraţie, ceea ce era totuna cu a spune că 
se afla pe drumul cel bun şi că orice întrebare incomodă ar fi 
putut îndepărta ţara de la calea cea dreaptă. 

Poate că omul acela îşi practicase meseria în închisori care 
nu existaseră niciodată sau de a căror ascunzătoare era cu 
neputinţă să-şi aducă aminte, anchetând femei, bătrâni, bărbaţi 
şi copii care nu fuseseră niciodată arestaţi şi de ale căror chipuri 
era iarăşi imposibil să-şi amintească, pentru că atunci când 
democraţia îşi desfăcuse picioarele pentru ca Chile să pătrundă 


în ea, îi ceruse mai întâi banii, iar valuta în care fusese plătită se 
numea uitare. 

Poate că tocmai tipul ăsta care acum îşi permitea să-mi dea 
sfatul de a nu crea probleme a fost unul dintre cei care îşi 
revărsaseră ura împotriva Veronicăi, împotriva ta, dragostea 
mea, împotriva trupului şi a minţii tale, iar acum se bucură de 
liniştea de care au parte învingătorii, pentru că ei au câştigat, 
dragostea mea, au câştigat de departe şi cu un scor ucigător de 
mare, fără să ne lase nici măcar consolarea de a crede că am 
pierdut luptând pentru cea mai bună dintre cauze. Şi pentru că 
nu poţi să sari la beregata primului individ care duhneşte de la o 
poştă a fiu de căţea, m-am hotărât să mă îndepărtez grăbit de 
postul de control al poliţiei. 

Urmând instrucţiunile lui Kramer, imediat după ce am trecut 
de postul de control m-am prezentat la ghişeul liniei aeriene 
naţionale. Acolo mi-au înmânat biletele pentru a-mi continua 
zborul către Punta Arenas. Aveam la dispoziţie două ore, aşa că 
am lăsat valiza şi am ieşit din clădire ca să mă întâlnesc din nou 
cu căldura aceea sufocantă. 

Aeroportul e înconjurat de un parc de conifere ; am 
cumpărat un ziar la întâmplare şi am căutat un loc la umbră. De- 
acolo am început să cercetez mişcarea soarelui şi m-am întors 
cu faţa către sud. Undeva într-acolo se afla Veronica. Aproape 
că m-am bucurat că aveam în buzunar biletul către Punta 
Arenas. Cât de mult jinduiam după întâlnirea asta şi cât de tare 
mă temeam de ea. 

Am deschis ziarul. Ştirile vorbeau despre greutăţile cu care 
se confrunta echipa chiliană de fotbal, despre creşterea 
exportului, despre încântarea turiştilor care-şi petreceau 
vacanţa de vară în staţiunile balneare de pe coastă. Printre 
informaţii se remarcau fotografiile unor indivizi surăzători, 
triumfători, stăpâni ai viitorului. l-am recunoscut pe câţiva dintre 
conducătorii mişcării revoluţionare de stânga, purtând costume 
bine croite şi cravate de firmă. Nu mi-a păsat, sunt încă tare şi 
scârba nu mă răpune prea uşor, dar cred că am tresărit la 
vederea fotografiei acelui bărbat cu ochii holbaţi şi cu o gaură 
cât toate zilele în frunte. 

Informaţia vorbea despre o crimă: 


„La domiciliul său din strada Ureta Cox 120, apartamentul 


3-C, a fost găsit cadavrul lui Bonifacio Prado Cifuentes, de 
patruzeci şi cinci de ani, căsătorit, fără ocupaţie. Prado 
Cifuentes a murit în urma unei Împuşcături de la mică distanţă. 
Conform informaţiilor primite de la Brigada de Omucideri, Prado 
Cifuentes murise în urmă cu aproximativ patruzeci şi opt de ore 
atunci când a fost găsit de soţia lui, Marcia Sandoval, de care se 
despărţise, întrebaţi de poliţie, vecinii din imobil au declarat că 
nu au auzit nici un zgomot care să indice o luptă şi cu atât mai 
puţin Împuşcături în apartamentul defunctului. Prado Cifuentes 
lucra ca îngrijitor la grădiniţa Lucero din comuna San Miguel. 
Colegii de muncă îl descriu ca pe un om rezervat...". 


Ce întorsătură a vieţii! Atâţia ani mi-am dorit să-l întâlnesc 
pe nemernicul despre care nu ştiam decât că poartă numele de 
Galo. Comandantul Galo. lar acum, când nu trecuse nici o 
jumătate de oră de când mă aflam din nou în Chile, un ziar mi-l 
punea în braţe cu ditamai gaura în frunte şi cu identitatea 
completă. 

Îl cunoscusem în cele mai cumplite împrejurări, în 
Nicaragua, la începutul anilor '80. 

Noi, internaţionaliştii din Brigada Simon Bolivar, auzisem 
despre venirea unui efectiv de chilieni şi argentinieni, indivizi 
pregătiţi în academiile militare din Cuba, URSS şi alte ţări 
socialiste care, o dată cu tragerea ultimului foc de armă 
împotriva gărzii lui Somoza, apăruseră în Nicaragua pentru a-şi 
îndeplini misiunea de epurare ideologică. Nu ne era teamă de ei 
şi nici nu ne îngrijora prezenţa lor, poate pentru că nicaraguanii 
ne contaminaseră cu principiile lor de oameni cu boaşele bine 
înfipte unde le era locul. Indivizii care nu intraseră în horă atunci 
când fusese cazul nu puteau face parte din banda noastră, însă 
ei vedeau cu totul altfel lucrurile. 

În 1980, într-o noapte de ianuarie, cinci indivizi mascaţi m- 
au înhăţat în apropiere de locuinţa mea. La cea mai mică 
încercare de a mă apăra, răspundeau lovindu-mă cu paturile 
armelor, nişte mitraliere Kalaşnikov impecabile, curate, dintre 
acelea care nu au tras niciodată împotriva gărzii lui Somoza. Imi 
amintesc că mi-am pierdut cunoştinţa în timp ce mă călcau în 
picioare într-un jeep şi că, atunci când mi-am revenit, mă aflam, 
bătut măr şi în pielea goală, într-o încăpere pustie. Bătăile s-au 
repetat, la intervale suficient de lungi ca să nu mă mai pot 


bucura de starea de inconştienţă. Gorilele îşi făceau bine treaba. 
Ştiau că, trezindu-se după al patrulea sau al cincilea knock-out, 
victima nu mai avea noţiunea timpului şi nici nu avea habar 
unde se află. Insă eu cunoşteam prea bine acea încăpere. Atunci 
şi-a făcut apariţia Galo. 

l-a pus să mă aşeze cu mâinile legate de picioarele din faţă 
ale scaunului. "Patul de armă al birocratului' numeam noi acea 
poziţie în jargonul clasic. Nu era poziţia cea mai comodă, pentru 
că orice încercare de a mă îndoi de şale era împiedicată de 
gorila care mă ţinea de păr. Galo s-a aşezat în faţa mea cu faţa 
descoperită. 

— Uită-te bine la mine. Sunt comandantul Galo, iar noi doi o 
să stăm cam multişor de vorbă. Numele şi naționalitatea. 

— Comandant de coloană Ivan Leiva. Nicaraguan. 

— Fac ceva pe gradul tău. Te numeşti Juan Belmonte şi eşti 
chilian. 

— Comandant de coloană Ivan Leiva. Nicaraguan. Oamenii 
tăi au toate actele mele. 

— Mă şterg la fund cu ele. Eşti chilian. Infiltrat pentru a 
destabiliza procesul revoluţionar. Eşti agent CIA. 

— Comunist paranoic. N-ai decât să verifici. Şi dacă vrei să 
mă surprinzi spune-le gorilelor tale să mă ducă în altă parte. 
Cunosc încăperea asta. Ştiu unde ne aflăm; în buncăr. Exact în 
camera asta am jucat de mai multe ori cărţi după victorie. Ştii 
despre ce vorbesc? A fost o insurecție în Nicaragua. 

Loviturile s-au prelungit vreme de două săptămâni, iar 
acuzaţiile au pierdut mult din greutate : din agent CIA 
devenisem un simplu provocator. După aceea am ajuns troţkist, 
anarhist, iar în cele din urmă marele meu păcat a devenit acela 
de a fi luptat alături de Chato Peredo în Bolivia, îmi petreceam a 
treia săptămână în buncăr, când soarta a vrut să fiu zărit de un 
comandant sandinist. 

— Frate! Ce cauţi aici, şi pe deasupra în pielea goală? 

— Intreabă-l pe Galo. 

M-a scos de acolo înjurându-le de mama focului pe gorilele 
îmbrăcate în uniforme frumoase, care-i răspundeau pocnindu-şi 
călcâiele şi ducându-şi pumnul strâns în dreptul inimii, în timp 
ce ne plimbam pe străzile părăginite din Managua, sandinistul 
m-a informat despre activitatea lui Galo. 

— l-au înfundat cu totul pe camarazii din Brigada Simon 


Bolivar. l-au dezarmat, arestat şi judecat. Mă rog, în felul lor. 
Brigada nu mai există, frate, îmi pare rău, dar politica e arta de 
a negocia, iar cubanezii au exigenţele lor. Înţelegi tu. 

Am înţeles, înțelegând, a trebuit să renunţ la naționalitatea 
de nicaraguan pe care abia o dobândisem, la noua mea 
identitate, a trebuit să redevin chilian, să mă numesc Juan 
Belmonte şi să îmi iau tălpăşiţa din America Centrală, însă 
măcar mai pot depune mărturie. Alţii n-au avut norocul ăsta şi 
au dispărut în cine ştie ce beciuri din Argentina, Paraguay sau 
Uruguay, pentru că Galo şi-a asumat sarcina de a-i trimite în 
ţările lor de baştină. 

Incepeam să-l simpatizez pe asasinul lui Galo, când un 
amănunt din ziar m-a pus pe jar. Lângă poza care-i înfăţişa în 
prim-plan chipul mai era încă una, cu încăperea în care se afla şi 
care îl arăta în întregime, lângă un scaun răsturnat. 

La mică distanţă de picioarele sale se vedeau câteva rafturi, 
iar pe cel mai înalt dintre ele se afla un obiect care mi se părea 
cunoscut. 

Fotografia era destul de ştearsă. M-am întors în aeroport şi 
m-am dus direct la punctul de presă. Am văzut că aveau 
ochelari de lectură şi am răsuflat uşurat. Mi-am cumpărat o 
pereche şi atunci imaginea mărită mi-a îngăduit să identific 
figura neclară: era un spărgător de nuci făcut din lemn. Un 
spărgător de nuci tipic saxon. 

Nu mi-a plăcut asta. lar atunci când ceva nu-mi place, 
neuronii mei încep să scormonească în profunzime. 

Informaţia din ziar spunea că Galo lucra de doi ani la o 
grădiniţă. Asta însemna că se întorsese în Chile în timpul 
dictaturii, în 1980 era un tip tânăr, cu experienţă şi merite 
profesionale. După treaba pe care o făcuse în Nicaragua, parti- 
dul îl trimisese fără îndoială într-o ţară socialistă puternică, în 
Cuba nu. Latino-americanii sfârşesc întotdeauna prin a-şi plăti 
poliţele, iar colum-bienii din Brigada Simon Bolivar care 
scăpaseră nevătămaţi din Nicaragua juraseră să se răzbune, în 
Cuba nu. Nici în China sau în Coreea, Tovarăşii cu ochi migdalaţi 
negociau cu Pinochet. Şi nici în URSS. Chiar în 1980 partidul 
comunist din Uniunea Sovietică îngheţase pregătirea militară a 
chilienilor. Sovieticii descoperiseră că în aparatul militar al 
partidului comunist se strecuraseră elemente din dictatură. 
Aşadar, nici în URSS. Munca depusă în Nicaragua îi dădea totuşi 


lui Galo dreptul la un premiu, şi singurul loc în care îi putea fi 
acordat era Cottbus, academia de spionaj militar din RDG. lar 
spărgătorul de nuci saxon ţinea neapărat să-mi demonstreze că 
Galo fusese la Cottbus şi, printre altele, ridica o sumedenie de 
semne de întrebare: dacă Galo a trecut pe la Cottbus, l-a 
cunoscut oare pe Maior? El era omul Maiorului în Chile? Dacă 
toate astea se confirmau, cadavrul lui Galo prevestea mai multe 
greutăţi pe care nici eu, nici Kramer nu le luasem în calcul. 

— Vreau să amân zborul către Punta Arenas — i-am spus 
fetei de la linia aeriană naţională. 

— Când doriţi să plecaţi, domnule? 

— Mâine sau poimâine. _ 

— Vă fac rezervarea, domnule Belmonte. Insă vă rog s-o 
anulaţi cu câteva ore înainte de decolare, dacă vă hotărâți să nu 
mai plecaţi. 

— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. 

— Pentru nimic. Suntem în democraţie. 

Santiago. Ce oraş urât. Soarele ardea îngrozitor la amiază. 
Am ieşit din metrou la Gran Avenida, la numai câţiva metri de 
strada Ureta Cox. Nu ştiam ce anume trebuia să caut în locuinţa 
lui Galo, însă mă duceam acolo sigur că voi găsi ce trebuia, în 
faţa clădirii era o fabrică. Mai mulţi muncitori în salopete 
albastre se strânseseră în faţa unui chioşc cu băuturi 
răcoritoare. M-am apropiat şi am cerut o îngheţată. 

— La naiba, ce cald e — a spus un individ bondoc, care îmi 
amintea de Pedro de Valdivia. 

— Aşa e. E mai cald decât în măruntaiele pământului — i- 
am răspuns, surprins că recuperasem brusc chiliana. 

— Mai ales când trebuie să lucrezi ca un fraier — a adăugat 
bondocul. 

— N-avem încotro. 

— Bineînţeles. Şi dumneavoastră? Cu ce vă pierdeţi 
vremea? 

— Sunt casier la un magazin de mobilă. Aştept un client 
care locuieşte acolo, vizavi. 

— Acolo unde l-au împuşcat pe tipul ăla? 

— Da, chiar acolo. Ce ciudat că nu sunt poliţişti în zonă... 

— Ba sunt. Au lăsat la faţa locului câţiva jandarmi, care 
acum iau prânzul în barul de la colţ. 

Am urcat treptele din două-n două. Uşa de la apartamentul 


3-C nu avea cheie, ca şi cum sigiliul poliţiei, o banderolă din 
plastic, ar fi slujit drept baricadă. Am intrat. Primul lucru pe care 
l-am văzut a fost silueta lui Galo desenată cu creta pe podea. M- 
am dus direct la rafturi şi am luat spărgătorul de nuci saxon. L- 
am întors. Avea o dedicație în germană: „Genosse Moreira, wir 
werden siegen. Berlin, 7. November 1985". Camarade Moreira, 
vom învinge. Plecase cu dedicaţia după el în RDG? O amintire a 
zilei revoluţiei bolşevice. Am străbătut camerele căutând ceea 
ce nu ştiam că trebuie să caut, până când deodată mi-am dat 
seama că mă purtam prosteşte. „Haide, Belmonte, mi-am spus, 
unde naiba o fi caseta?" 

Mi-am înfăşurat pumnul într-un prosop şi am spart oglinda 
de la baie. Nu mi-a fost greu să găsesc cărămida lipsă, în casetă 
am găsit o vergea pentru curăţarea unei ţevi de calibrul nouă, o 
cutie cu ulei Walter şi o cheie cu inscripţia: POŞTA CHILE 2722. 

Am ieşit de-acolo fără să mă grăbesc. După câte se vedea, 
jandarmii se bucurau de un prânz pe cinste. 

Ajungând la întretăierea străzilor Gran Avenida şi Ureta Cox 
m-am gândit că era de-ajuns să mă urc în metrou şi în numai 
cinci minute aş fi fost în faţa casei doamnei Ana. Ar fi reacţionat 
oare Veronica? Ar fi ca şi cum te-ai trezi dintr-un somn lung, 
dragostea mea? M-ai bombarda cu întrebări? As fi oare în stare 
să-ţi răspund? Cu cheia în mână am intrat într-un restaurant. 

— Ce doriţi? — m-a întrebat chelnerul. 

— Ce-aveţi în meniu? 

— Mâncare de porumb în lapte, salată, carne la grătar cu 
cartofi prăjiţi, vin sau apă. 

— Carne la grătar. 

— Nu. Meniul le include pe toate, la care se adaugă 
desertul, se-nţelege. 

M-a surprins să constat că nu simţeam oboseala orelor de 
zbor şi că, în plus, mâncam cu lăcomie. „Bravo, Belmonte. Se 
vede treaba că tot chilian ai rămas", mi-am spus în timp ce 
tăiam carnea. 

Galo, Moreira, sau cum naiba s-o fi numind, închiriase 
probabil căsuţa poştală la o poştă de cartier, dar cu siguranţă nu 
în cartierul lui. Şi nici aproape de locul de muncă. Faptul că 
găsisem cheia ascunsă în casetă demonstra cât de importantă 
era căsuţa poştală. Trebuia să fie o poştă importantă, însă nu 
poşta centrală; înainte de a plăti, am cerut o carte de telefoane 


şi am studiat lista oficiilor poştale din Santiago. 

La poşta de pe Avenida Matta, pe care am ales-o după 
numărul de magazine care-o înconjurau, n-am descoperit nimic. 
Cheia nu se potrivea. Şi nici la poşta din piaţa centrală. Deştept 
Galo ăsta. Mi-au trebuit trei ceasuri ca să găsesc ce căutam. 
Poşta respectivă se afla într-o clădire în care mai funcționau o 
primărie, o bancă şi un centru comercial. 

Am deschis căsuţa. Nu era nimic înăuntru. După ce am 
aruncat o privire asupra angajaţilor, m-am hotărât să încerc un 
truc. M-am apropiat de funcţionarul cel mai în vârstă. 

— Scuzaţi-mă, domnule, cum o cheamă pe noua angajată? 

— Care dintre ele, că sunt două? Cea blondă? 

— Nu, cealaltă. 

— A, Jacqueline. Se numeşte Jacqueline. 

— Mulţumesc. Nu reuşeam să-mi aduc aminte. Mulţumesc. 

— E normal, dacă abia a venit la noi... 

Binecuvântat fie obiceiul care îi obligă pe funcţionari să 
poarte o plăcuţă de plastic cu numele lor. 

M-am apropiat de ghişeul deservit de „J. Gatica", hotărât să 
merg până la capăt cu trucul. 

— Domnişoară, m-aţi putea ajuta, vă rog? 

— Spuneţi, domnule. 

— Am aici o căsuţă poştală şi aştept o scrisoare din 
Germania. E de la fratele meu, ştiţi? Şi îmi trimite nişte 
documente foarte importante. E ciudat însă că am vorbit cu 
fratele meu ieri la telefon şi mi-a spus că a trimis scrisoarea 
acum vreo două săptămâni. Ce s-o fi-ntâmplat? 

— Cum vă numiţi? 

— Bonifacio Prado Cifuentes, căsuţa 2722. 

„]. Gatica" s-a ridicat şi s-a uitat într-un registru gros. Şi-a 
notat ceva pe o bucată de hârtie şi s-a întors la masa ei. 

— Scrisoarea a ajuns deja, domnule Prado. Am pus-o în 
căsuţa dumneavoastră acum nouă zile. Venea de la Berlin, din 
Alexander Platz, iar expeditorul are inițialele W.S. 

— la te uită. Probabil că a ridicat-o soţia mea şi a uitat să 
mi-o dea. 

—Asta trebuie să se fi-ntâmplat, domnule Prado. 

Santiago era pentru mine un oraş nou în multe privinţe. Una 
dintre ele, care m-a bucurat nespus, a fost prezenţa telefoanelor 
în staţiile de metrou. Era cinci după-amiaza în Chile. Zece seara 


la Hamburg. Kramer aştepta telefonul meu din Ţara de Foc la 
miezul nopţii. Am sunat mai devreme. 

— Belmonte. Cum merge treaba? Unde eşti? 

— Cred că nu merge deloc. Sunt în Santiago. 

— Ce naiba se-ntâmplă? 

— Ascultaţi-mă bine: vreau să vă puneţi în funcţiune 
relaţiile cu poliţiştii cei mai tari. Vreau să verificaţi dacă ştiu 
ceva despre un tip cu inițialele W.S. Cred că e omul Maiorului. 

— Bine. Du-te la un hotel şi sună-mă imediat după aceea. 

Calculatoarele poliţiei au funcţionat cu mare eficienţă în 
Germania. Am primit telefonul lui Kramer la opt seara, într-o 
cameră de la hotelul Santa Lucia. Invalidul era euforic. 

— Belmonte? Bingo. 

— Spuneţi odată. 

— W.S. Werner Schroeders. Asta era numele fals al unui 
ofiţer din spionajul RDG de la baza Cottbus. Se numeşte de fapt 
Frank Galinsky, iar asta nu e tot: acum patru zile a plecat spre 
Santiago de Chile. Mâine pleci în Ţara de Foc. Nu e timp de 
pierdut. 

— Mai e o problemă, Kramer. 

— Care? 

— Tipul are un pistol de nouă milimetri. 

— Imposibil. Nimeni nu poate să strecoare arme în 
avioanele Lufthansa. 

— L-a cumpărat aici. Şi l-a omorât pe cel care i-l vânduse. 

— Avem o înţelegere, Belmonte. Mâine mă suni din sud. 

— Am să respect înţelegerea, Kramer. Dar am să acţionez 
aşa cum cred eu de cuviinţă. 

Se lăsa noaptea în Santiago de Chile. Şi Veronica era atât 
de aproape, atât de aproape, iubirea mea, iar mie îmi era teamă 
de întâlnire, dar de fapt îmi era tot mai puţin teamă, şi nu 
alergam în braţele tale numai pentru că mă paraliza febra asta 
blestemată care mă obligă mereu să termin ce-am început şi 
pentru că viitorul imediat îmi arăta un drum pe care-l credeam 
acoperit de uitare, Veronica, dragostea mea, drumul ce avea să 
mă transforme din nou în cel care am fost, în cel pe care l-ai 
iubit. 


Partea a treia 


„„„pentru că numai proştilor le-ar putea păsa 
de altceva în afară de arta de a rămâne în viaţă. 
Marcio Souza, sfârşitul cărţii Mad Măria 


Ţara de Foc: adio 


Griselda stătea pe un scaun de lângă şemineu, în dreapta 
mortului. Lângă ea se aflau doctorul Aguirre şi fiul ei, Jacinto. În 
partea cealaltă a încăperii erau aliniaţi Mansur de la pensiune şi 
soţia lui Ana cea mută, Santos Ledesma jugănarul, sergentul 
Gâlvez, jandarmul Bryce şi poliţiştii care primiseră insolita 
misiune de a apăra ordinea publică. 

Fiecare dintre cei prezenţi îi adresase sincere condoleanţe 
Griseldei, pe care aceasta le ascultase la început ruşinată, 
pentru că nu făceau decât să confirme zvonurile nefondate 
legate de relaţia dintre ea şi bătrânul Franz şi care foarte curând 
fuseseră acceptate ca fiind perfect justificate. La urma urmei, 
văduva îi datora un priveghi în toată regula, dat fiind că un mort 
de-al ei prezida acum ceremonia cu acel chip galben ca ceara. 
Soţului ei nu-i văzuse faţa înainte de înmormântare, pentru că 
avea pe el costumul de scafandru şi o jumătate de tonă de 
gheaţă îl separa de această lume. 

— Nu pricep de ce-a făcut-o. L-am văzut acum câteva zile, 
când schimba acoperişul. Am vrut să-l ajut, dar mi-a răspuns că 
sunt lucruri pe care un om trebuie să le facă singur. Arăta bine. 
Nu-l înţeleg, dar îl respect — a spus Santos Ledesma. 

— A fost abătut în ultima vreme? — a întrebat Mansur. 

— Nu. Am fost cu el înainte de..., mă rog. A vrut să 
mănânce carne de ied şi i-am pregătit-o. A băut câteva pahare 
de vin, ca-ntotdeauna, şi a ascultat muzica lui preferată. A făcut 
până şi câteva glume înainte de plecarea mea — a suspinat 
Griselda. 

— Nu e creştineşte să-ţi zbori creierii, doamnă, vă rog să 
mă iertaţi... — a fost de părere jandarmul Bryce. 

— Dar trebuie să fii un bărbat curajos ca să faci asta — l-a 
corectat sergentul Gâlvez. 


— N-aţi vrea să schimbăm subiectul? — a sugerat doctorul 
Aguirre. 

— Aveţi dreptate, domnule doctor. Vino, Ana. 

L-a chemat pe Mansur şi s-a îndepărtat cu el şi cu soţia lui, 
Ana cea mută, spre şemineu. Griselda a dat să se ridice şi ea, 
însă Mansur i-a făcut semn, delicat, să rămână aşezată. 

Ana cea mută a făcut o grămăjoară de cărbuni, a pus 
deasupra lor o crăticioară cu ulei şi, când a început să fiarbă, a 
aruncat înăuntru păsările pe care le adusese gata jumulite. 
Păsările şi plăcintele fără carne, numai cu ceapă, garnitura 
indispensabilă la orice priveghi în Ţara de Foc, se rumeneau pe 
rând. 

Au început să mănânce aplecaţi, ca să nu se păteze cu 
picăturile groase de sos. Mansur a turnat vin şi a trecut din 
mână în mână tava cu pahare. 

— Chiar că ştiţi să gătiţi păsări, domnule Mansur — a spus 
sergentul Gâlvez. 

— Eu nu pregătesc decât umplutura. Adevărata artă este 
însă să pregăteşti sosul şi asta e specialitatea Anei — a răspuns 
Mansur, atingând mâna soţiei sale. 

— Aveţi mâini de aur, doamnă — o complimentă jandarmul 
Bryce. 

Ana cea mută îl privi pe Mansur cu ochi întrebători. 

— Spune că ai mâini de aur. 

Ana cea mută zâmbi şi se grăbi să prăjească în continuare 
păsările. 

— Pentru mort. Odihnească-se în pace — toastă Griselda. 

Toţi încuviinţară, ridicând paharele în tăcere. 

Jacinto şi doctorul Aguirre ieşiră să ia aer. Cerul era de un 
albastru intens, şi un stol de dropii care zburau spre nord îi 
făcură să ridice capetele. Se îndreptară către o culme de deal de 
unde se zărea golful în toată imensitatea lui. 

— Marea îşi schimbă culoarea. Mai vine o iarnă — a 
comentat doctorul. 

— Auziţi, cum e cu testamentul ăsta, că tot nu pricep? 

— E foarte simplu. Bătrânul a numit-o pe mama ta 
moştenitoare absolută a tuturor bunurilor sale. Casa, pământul, 
animalele. l-a lăsat tot ce avea. Însă testamentul include o 
clauză specială: mama ta nu are dreptul să vândă sau să facă 
modificări în casă. 


— Pentru câtă vreme? 

— Pentru totdeauna, însă atunci când Griselda nu va mai fi, 
totul îţi va rămâne ţie şi vei putea să faci ce vrei. 

— Ce prostie. Nu mi-a plăcut niciodată bătrânul ăsta, 
doctore, întotdeauna l-am considerat un impostor care încerca 
să-l înlocuiască pe tata. Şi am plecat la Punta Arenas pentru că 
nu puteam suporta bârfele care circulau cu privire la relaţia 
dintre el şi mama. Moştenirea asta face din mama văduva 
oficială a bătrânului. Dacă o iubea atât de mult, de ce nu s-a 
însurat cu ea? 

— Eşti tare prost, Jacinto. Între mama ta şi bătrânul ăsta a 
fost ceva foarte frumos şi intens, ceva care se numeşte 
prietenie. Prietenia dintre două fiinţe care aveau o viaţă lungă în 
urma lor. Şi asta e de obicei mult mai interesant decât 
dragostea. 

Când s-au întors acasă, au văzut un al treilea cal priponit 
alături de caii jandarmilor. Era mârţoaga preotului. Părea un 
pitic păros pe lângă armăsarii focoşi ai poliţiştilor. 

Preotul mâncă printre elogii două păsări, dădu de duşcă un 
pahar cu vin, îşi puse veşmântul şi se apropie de mort. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Te iert de 
toate păcatele, frate Franz. Nu ştim mai nimic despre tine, sunt 
atât de multe amănunte din viaţa ta pe care nu le vom afla 
niciodată, însă probabil că Dumnezeu a hotărât ca această 
imensitate să fie plină de taine. Ai făcut cel mai mare păcat, ţi-ai 
luat cu mâna ta viaţa pe care numai Domnul avea dreptul să ţi-o 
ia. Cu toate acestea, eu te iert; Dumnezeu nu se uită niciodată 
către Ţara de Foc. Amin. 


Ţara de Foc: omul care s-a desprins de toate 


Când am aterizat la Punta Arenas i-am mulţumit în gând lui 
Pedro de Valdivia pentru hanoracul pe care mi-l dăduse. Soarele 
strălucea, însă căldura lui era furată de rafalele îngheţate de 
vânt sărat care biciuiau copacii şi trupurile oamenilor. 

Nu mi-a fost prea greu să ajung în port şi nici să găsesc 
intrarea la „Cinci bărbaţi şi un coşciug". Nu fusesem niciodată în 
oraşul ăsta austral, însă la Hamburg auzisem poveştile spuse de 
zeci de marinari, care vorbeau despre „Cinci bărbaţi şi un 


coşciug" ca despre una dintre cele mai bune bodegi pentru 
oamenii mării. 

Nici nu-i trecusem bine pragul şi am simţit pe pielea mea 
primirea călduroasă a unei sobe cu cărbuni, aflată în mijlocul 
localului, şi aroma apetisantă de stufat de miel care ieşea din 
bucătărie. Tejgheaua era lungă, din lemn bine şlefuit şi 
strălucitor, în spatele ei stăteau aliniate sute de sticle, astrolabi, 
compasuri, flamuri şi alte obiecte trebuincioase pe mare. 

— Mai durează puţin până se face mielul — m-a întâmpinat 
hangiul. 

— Nu mă grăbesc. 

— Vreţi ceva sec? 

— Vreau ceva care să-mi încălzească oasele. 

— Atunci vă dau un rachiu. 

La mese se aflau ca la vreo duzină de bărbaţi. Vorbeau 
despre preţurile fructelor de mare. Îi înjurau de mama focului pe 
pescarii japonezi. Cu paharul de tărie în mână, m-am aşezat 
singur la o masă. Un tip vânjos s-a întors spre mine ca să-mi 
vorbească. 

— Joci cărţi, compatrioate? Lipseşte al patrulea — mi-a spus 
el. 

— Unul care să fie dispus să plătească mâncarea — a 
intervenit altul care etala o cască argintie de miner. 

— Nu, îmi pare rău. Am vrut întotdeauna să învăţ, dar n-am 
avut norocul ăsta. 

— Nu-i nimic. Dacă vrei să înveţi pierzând, trage scaunul 
mai încoace — m-a invitat vânjosul. 

M-am alăturat lor. Al treilea bărbat fuma pipă şi a început 
să amestece cărţile. 

Era adevărat că-mi dorisem întotdeauna să învăţ să joc, dar 
la fel de adevărat era că n-aş fi avut chef să joc în momentul 
acela, însă aşa-i viaţa. 

— Am un prieten care ştie să joace. E cu adevărat bun — 
am spus. 

— Din Patagonia sau din Ţara de Foc? — a vrut să ştie 
vânjosul. 

— De-aici, din Punta Arenas — am răspuns. 

— Patagonez, deci. Şi cum se numeşte prietenul tău, dacă 
nu sunt indiscret? — m-a întrebat fumătorul de pipă. 

— Cano. Carlos Cano. Il cunoaşteţi? 


— Cano. Ăla de la Per/a Sudului — a spus vânjosul. 

— Chiar el. Ştiţi cumva dacă e în oraş? 

— Dar tu ştii dacă el vrea să-ţi răspundem la întrebarea 
asta? — m-a interpelat minerul cu casca argintie. 

— Pun pariu pe masa de prânz că s-ar bucura să mă vadă. 

— Bună idee... Dacă nu se bucură, noi o să-ţi plătim dinţii, 
fiindcă sigur o să fie nevoie — a replicat vânjosul. 

Bărbatul cu casca argintie a ieşit, anunţându-ne că se 
întoarce peste o jumătate de oră. Ceilalţi doi m-au invitat să 
schimb rachiul cu vinul pe care îl beau ei. 

— lar suntem trei. jucăm un domino? — a propus fumătorul 
de pipă. 

Am început să jucăm domino, îi vedeam pe cei doi 
urmărindu-mă cu coada ochiului. M-am străduit să joc cât de 
bine eram în stare, gândindu-mă în tot acest timp cum avea să 
reacționeze Cano când va da cu ochii de mine. 

Carlos Cano. Rareori îmi fusese dat să întâlnesc oameni cu 
un simţ al umorului atât de ascuţit. Era capabil să inventeze 
bancuri în toiul celor mai grave situaţii. Cano fusese singurul 
individ din Ţara de Foc care făcuse parte din GAP, grupul de 
prieteni personali ai lui Salvador Allende, garda personală a 
preşedintelui defunct. | se spunea Pacostea sau Naufragiatul de 
la Kanasaka şi fusese întotdeauna un tip cu sânge la fel de rece 
ca regiunea din care provenea. Ca membru al GAP luptase în 
Piaţa Palatului la 11 septembrie 1973. Aproape toţi cei din GAP 
muriseră luptând alături de Allende, iar Cano reuşise să se 
salveze prefăcându-se că e mort. După ce se alesese cu două 
gloanţe, se culcase la pământ, printre tovarăşii de arme, şi, 
ţinându-şi respiraţia, îi văzuse pe ofiţerii din armată omorându-i 
pe răniţi. Însă reuşise să scape din iad şi, când se văzuse 
departe de Santiago, sărise din camionul care transporta morţii. 
Şonticăind, vlăguit din cauza sângelui pe care-l pierduse, se 
târâse până la cordonul San Joaquin, unde încă se mai duceau 
lupte împotriva soldaţilor. 

Acolo îl văzuse un doctor, care dădea din cap a 
neîncredere. 

— Ai un glonţ în burtă şi altul în umăr — îi spusese. 

— Aşa e. Dar şi eu am tras vreo câteva — îi replicase. 

Cano reuşise să plece în Argentina în noiembrie 1973 şi pe 
drumul dezamăgirii lui politice se hrănise cu înfrângerile 


îndurate de luptătorii de gherilă argentinieni, de Forţele Armatei 
Revoluţionare din Columbia şi în cele din urmă văzuse cu ochii 
lui sfârşitul Brigăzii Simon Bolivar din Nicaragua. Ultima dată îl 
văzusem în 1985 la Malmo. Se afla la cârma unui transbordor de 
mici dimensiuni, care făcea drumuri între portul suedez şi 
Copenhaga. 

— Intr-un an mă cărăbănesc. Am strâns nişte bani ca să-mi 
cumpăr un vas. Un vas adevărat — mi-a spus la o bere. 

— Pleci în Chile? 

— Da, însă cât mai spre sud. N-o să mai trec niciodată la 
nord de Strâmtoarea Magellan. 

— Şi ce se-ntâmplă cu cauza pentru care luptai? 

— Să se ducă dracului, dar fără mine. Eu m-am desprins de 
toate. 

Cinci ani mai târziu l-am văzut din nou, de data asta la 
televiziunea germană. Era comandantul unui vapor cu nemți 
care căutau comori în apele preantarctice. 

Bărbatul cu cască argintie a intrat primul în bar şi m-a 
arătat cu degetul, în urma lui a intrat Cano. M-a văzut şi şi-a 
acoperit ochii cu mâna. M-a invitat la tejghea. 

— Nu. Orice-ar fi, răspunsul meu e nu — mi-a spus. 

— Bucură-te, dacă nu vrei să le plătesc prânzul celor trei. 

— Vreau şi eu o-nghiţitură. Cu ce te mai ocupi, Belmonte? 

— Cu nimic ilegal. E pur şi simplu o afacere legată de 
munca mea. 

— Cum m-ai găsit? 

— N-am uitat mărturisirea pe care mi-ai făcut-o la Malmo, 
după aia te-am văzut la televiziunea germană şi acum o 
jumătate de oră le-am spus numele tău prietenilor aici de faţă. 
Foarte uşor. 

— Şi voiai să mă vezi pentru că sunt adorabil. Hai, scuipă 
tot. 

— E lungă povestea. Ne aşezăm? 

— Bine. Insă nu uita că stai de vorbă cu unul care s-a 
desprins de toate. 

In timp ce potenţialii jucători de cărţi devorau o porţie 
uriaşă de stufat de miel la care insistasem să-i invit, Cano şi cu 
mine ne-am aşezat la o masă mai retrasă. Acolo am făcut ce fac 
de obicei toţi veteranii care au fost complici în bătăliile pierdute: 
n-am vorbit despre ele şi ne-am minunat că încă mai eram în 


viaţă. 

l-am explicat motivele care mă aduseseră în colţul acela 
uitat de lume, i-am povestit despre înţelegerea cu Kramer, 
despre monedele de aur, despre moartea lui Galo, legată poate 
de altcineva interesat să găsească prada de război, şi în cele din 
urmă i-am vorbit despre Veronica. 

— Nu e singurul caz. Îmi pare rău, Belmonte. Îmi pare cu 
adevărat rău. 

— Te cred. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Dacă pot, te-ajut, cu toate că neamţul ăla mi-e tare 
simpatic. Şi eu am visat să-l găsesc pe Galo şi să-l fac să-i iasă 
pe nas tărăşenia din Nicaragua. 

— Tu cunoşti bine locurile astea. Mă poţi ajuta să câştig 
timp. 

— Cât de cât. Ţara de Foc e foarte mare, Belmonte. Şi pe 
deasupra mai e şi plină de secrete. Povestea ta confirmă acest 
adevăr. 

— Prietenul nostru Franz Stahl, care trebuie să aibă peste 
şaptezeci de ani, îşi primeşte corespondenţa la oficiul poştal 
numărul cinci. Îţi spune ceva? 

— Nu prea mult. Se află undeva între Puerto Nuevo şi Tres 
Vistas. 

— Vorbeşti în chineză. Explică-mi. 

— Puerto Nuevo e un mic port de pescari. Înainte erau 
pescari de balene, dar de când cetaceele au dispărut, 
exterminate de japonezi, cei de-acolo se ocupă cu pescuitul 
artizanal de fructe de mare. Sunt în jur de douăzeci de familii. 
Tres Vistas se află la vreo cincizeci de kilometri de Puerto 
Nuevo. E un popas cu două case. Una din ele slujeşte drept 
prăvălie şi cealaltă e pensiune. Pe proprietarul pensiunii îl 
cunosc. E un tip din nord şi se numeşte Mansur. Din ce-mi spui, 
deduc că neamţul pe care-l cauţi locuieşte mai aproape de Tres 
Vistas decât de Puerto Nuevo, pentru că în port se află un oficiu 
poştal. Am o idee, Belmonte. Mai toarnă-mi nişte vin, că mă 
luminez. 

Am ieşit de la „Cinci bărbaţi şi un coşciug" şi ne-am 
îndreptat spre Biroul de Intendenţă. Pe drum, Cano mi-a vorbit 
cu mândrie despre Perla sudului, un velier cu trei catarge, pe 
care-l cumpărase din economiile făcute în Scandinavia. Trăia de 
pe urma lui şi locuia pe el. larna ancora în portul sportiv din 


Punta Arenas, iar vara organiza excursii turistice în jurul Capului 
Horn. 

— Şi caut comori. Am găsit o colecţie straşnică de tunuri 
spaniole şi tot felul de tinichele bine plătite de muzee, într-o zi 
precis am să dau peste comoara lui Francis Drake. 

— Sună bine, dar miroase a misoginie. 

— Nu-i adevărat. Nu-mi petrec verile singur. Soţia mea e 
scafandru, îşi petrece iernile în nord, în Arica, unde îi învaţă pe 
turiştii amatori de apă caldă să se scufunde. E mai bine aşa. 
Nimic nu se compară cu o iarnă petrecută în compania unui 
butoiaş cu coniac şi a operelor complete ale lui Simenon. Dacă 
veneai acum două zile ţi-o prezentam. Se numeşte Nilda şi 
pleacă de aici o dată cu primele dropii. Uite acolo un stol. Vine 
iarna, bătrâne. 

La Biroul de Intendenţă, Cano a ţinut să vorbească cu 
cineva care în mod clar era călare pe situaţie, pentru că altfel nu 
s-ar fi putut explica amabilitatea jandarmului care ne-a 
întâmpinat. Am aşteptat vreo cinci minute şi imediat jandarmul 
ne-a deschis o uşă furniruită, în spatele biroului de mahon se 
afla un bărbat care s-a ridicat de îndată ce l-a văzut pe Cano. 

— Carlitos. Ce surpriză plăcută — l-a salutat el. 

— Acesta este prietenul meu, Juan Belmonte. Belmonte, 
domnul Marchenko, însărcinatul cu afacerile petrolifere din 
Strâmtoarea Magellan. 

— Juan Belmonte. Ştiaţi că aveţi nume de toreador? — mi-a 
spus, întinzându-mi mâna dreaptă. 

— Serios? E prima oară când mi se spune asta. 

După încheierea prezentărilor, Cano i-a explicat că eram un 
agent de asigurări interesat să soluţionez o problemă legată de 
o moştenire. A adăugat că veneam din Germania şi că îl căutam 
pe un oarecare Franz Stahl, dar că din păcate nu aveam decât 
adresa căsuţei lui poştale. Marchenko a fost de părere că era 
foarte uşor să găseşti adresa cuiva în Ţara de Foc, atâta vreme 
cât cel căutat era proprietar. Ne-a lăsat singuri câteva minute şi 
s-a întors cu o hartă pe care a desfăcut-o pe birou. 

— Asta e coasta de sud-est a Ţării de Foc. Franz Stahl este 
proprietarul unui teren aflat la cincisprezece kilometri de Tres 
Vistas. Ca să ajungi acolo ai nevoie de o maşină de teren sau de 
un cal. Vă mai pot ajuta cu ceva, domnule Belmonte? 

— Nu. M-aţi ajutat deja foarte mult. Vă mulţumesc. 


— Juan Belmonte. Trebuie să fie reconfortant să te numeşti 
la fel ca marele toreador. Nu sunt mulţi Belmonte în Chile, iar 
Marchenko sunt şi mai puţini — mi-a spus la despărţire. 

— S-ar putea ca în cazul ălora pe care-i cheamă Belmonte 
să fie mai bine pentru ţară. 

Am plecat de la Biroul de Intendenţă cu informaţia care-mi 
lipsea. Cano zâmbea. Ne-am îndreptat spre port. 

— N-a fost rea observaţia despre cei care se numesc 
Belmonte. 

— Am fost sincer. Ce hram poartă individul? 

— Marchenko nu e băiat rău. E un idiot ceremonios care-mi 
trimite turişti peste vară. 

— E rudă cu celălalt Marchenko? 

— E fratele lui. Ştie că am făcut parte din GAP, aici se ştie 
totul, şi pentru că trăieşte cu fundu-n două luntre, încearcă să 
fie prietenos. Fratele lui mai e încă în armată. Acum e colonel. 
Mai multe victime ale torturii l-au recunoscut, dar se pare că 
face parte dintre cei pe care nu-i poţi da jos. 

— Asta-i preţul democraţiei. Nu-mi vine să cred că sunt în 
Chile. Nu m-am gândit niciodată că o să mă întorc crispat de 
teama de a da nas în nas cu indivizi de teapa lui, dintre cei care 
au ştiut tot timpul ce se întâmplă, dar n-au mişcat un deget ca 
să împiedice dezastrul şi au profitat de pe urma celor care 
făceau munca murdară. Presupun că acuma e un vajnic 
apărător al democraţiei, dintre cei care sunt capabili să admită 
că s-au făcut şi excese. Greţos mai e preţul democraţiei. 

— Asa.-i. Însă e un preţ relativ. Nu trece o lună fără ca un 
ofiţer implicat în torturi şi dispariţii să nu fie împuşcat în plină 
stradă. A mai rămas ceva sănătos în ţara asta. 

— Ţara asta nu mă interesează nici cât negru sub unghie, 
Cano. Nici cât negru sub unghie. Nu mi-ai spus unde mergem. 

— La vapor. Am să te las pe malul celălalt al strâmtorii. 
Consideră-te oaspetele meu la bordul Per/ei sudului. 

Am traversat strâmtoarea pe o mare liniştită. Corabia lui 
Cano aluneca pe apă tăind o brazdă de spumă cu mascaronul 
provei. Pe lângă el mai erau doi marinari la bord. Din cabina de 
comandă i-am văzut cum mânuiau cu îndemânare pânzele. Erau 
oameni tăcuţi, şi deodată am început să-l invidiez pe Carlos 
Cano pentru viaţa pe care o ducea. Am simţit că avea încredere 
în oamenii aceia, şi la fel de bine îmi dădeam seama că şi ei 


aveau încredere în priceperea lui de timonier. Mergeau 
împreună unde aveau ei chef. Îşi atingeau obiectivele fixate, şi 
puţini se pot lăuda că şi-au permis luxul ăsta. 

Traversarea a durat cam trei ore. Când am ancorat în 
Puerto Nuevo, în golf, se întuneca. Cano a dat ordin să fie 
debarcată o motocicletă. 

— Uite-aici, Belmonte. Are rezervorul plin. Acum ştii ce ai de 
făcut. De-aici până la Tres Vistas faci cam o oră. Să-l saluţi pe 
Mansur din partea mea. El o să-ţi arate cum să ajungi la casa 
neamţului. 

— Mulţumesc, Cano. Când termin ce-am început, mă-ntorc 
la Punta Arenas şi-ţi înapoiez motocicleta. Pe curând. 

— Succes. 

M-am urcat pe motocicleta de teren care făcea un zgomot 
asurzitor. Tocmai îmi potriveam casca de protecţie când l-am 
auzit pe Cano strigându-mă de pe corabie. 

— Belmonte, aruncă o privire în cutia de scule. Sub şa. 

Am ridicat şaua. Printre mai multe chei se zărea un 
Browning de calibrul 765. L-am salutat pe Cano ridicând mâna. 

— Nu e bine să mergi prin viaţă în pielea goală — mi-a 
strigat de pe punte. 

Câteva minute mai târziu lăsasem în urmă Puerto Nuevo. 
Drumul părea drept ca o săgeată care străbătea pampa, şi am 
continuat să merg în căutarea țintei. 


Ţara de Foc: apusul soarelui 


Galinsky făcuse un drum lung ca să ajungă pe culmea 
aceea de deal. Se odihnea, trântit cu faţa-n jos pe iarbă, 
supraveghind casa de la poale. 

De la Berlin la Frankfurt, de-acolo la Santiago, după aceea 
la Punta Arenas, pentru ca în cele din urmă să traverseze 
strâmtoarea. Şi-acum se afla acolo, la vreo cinci sute de metri 
de obiectiv, îşi deschise rucsacul, scoase o tabletă de ciocolată 
şi începu să mestece încet. Luă o sticlă de apă minerală, bău 
câteva înghiţituri şi îşi aprinse o ţigară, în timp ce fuma, se 
gândi că totul devenea mai greu decât îşi imaginase, începeau 
să apară imponderabilele, inevitabilele întâmplări neprevăzute. 
Şi pentru că nu-i chip să le înfrunţi decât dacă începi să le 


cunoşti, se hotărî să recapituleze situaţia. 

Sărmanul Moreira. Ideea iniţială fusese să-l recruteze, să-l 
pună să acţioneze în timp ce el i-ar fi dat ordine din umbră. Un 
chilian ar fi avut şanse mai mari să treacă neobservat, însă el 
devenise isteric şi în asemenea oameni nu trebuie să ai 
încredere. Când îi trăsese glonţul între ochi intuise greutăţile de 
care avea să se lovească acţionând singur, mai ales că pentru a 
descoperi identitatea ulterioară a lui Hillermann trebuia să 
interogheze mai multe persoane. Nu ştia pe cine să întrebe, dar 
nu era un secret faptul că în Ţara de Foc se afla o colonie 
germană numeroasă, şi uneori compatrioţii devin comunicativi. 
Totuşi, temerile lui se spulberaseră când îl sunase pe Maior de la 
Punta Arenas. 

— Prima misiune OK. Însă despre Hillermann nu ştie nimeni 
nimic. Nimeni nu primeşte corespondenţă sub numele ăsta. 

— E normal. Colecţionarul nostru se numeşte Franz Stahl. 
Un nume destul de original. Te bucuri că ai aflat asta? 

— Sunt de-a dreptul emoţionat. Mulţumesc pentru 
informaţie. 

Maiorul continua să fie un model de eficienţă, întins pe 
iarbă, Galinsky îşi spuse că nu avea nici un rost să se întrebe 
cum obținuse informaţia, însă după aceea se gândi cum ar fi 
procedat el. 

„Să analizăm faptele: Ulrich Helm, deşi era invalid, ne-a tras 
pe sfoară în toate privinţele. S-ar putea spune că, fără ca noi să 
ne dăm seama, şi-a condus propriul interogatoriu. A ştiut să 
devieze ancheta, evitând întrebarea cea mai importantă : noua 
identitate a lui Hillermann, dar nici o clipă nu a pierdut din 
vedere că formularea ei era numai o chestiune de timp. Şi ce-a 
făcut atunci? A scăpat de două ori. Prima oară simulând un 
infarct în plină stradă şi a doua oară tăindu-şi venele într-un 
spital. Un om atât de credincios nu-şi abandonează prietenul 
aflat în primejdie fără să-l pună în temă... Asta e: i-a scris, într- 
un fel sau altul a scos scrisoarea din spital. N-a fost nevoie decât 
să vorbească cu medicii sau cu asistentele." 

Galinsky îşi frecă mâinile. Simţea nevoia să se ridice, să 
facă puţină mişcare pentru ca sângele să-i dea înapoi căldura 
care începuse să se piardă. Căscă şi imediat după aceea se 
plesni uşor peste obraji, îşi spuse că poate nu fusese o idee 
bună să călătorească de la Porvenir la Tres Vistas pe timp de 


noapte. 

În Porvenir, la agenţia care-i închiriase un Land Rover de 
teren, îi spuseseră că nu era greu să ajungă la Tres Vistas şi că 
acolo aveau să-l informeze cum să ajungă la parcela prietenului 
său Franz Stahl. 

— Sunt vreo cinci, şase ore de drum. Cu o canistră de 
benzină de rezervă puteţi face drumul dus şi-ntors — îi explicase 
agentul. 

Galinsky plecase la scurt timp după miezul nopţii. Luna 
plină îi luminase drumul solitar, făcând aproape inutile farurile. 
Era crispat şi vesel totodată. Simţea că trupul lui se pregăteşte 
să primească seninătatea indispensabilă care prevesteşte 
succesul misiunii. 

Drumul era anevoios, presărat cu gropi, iar priveliştea pe 
care-o scotea la iveală lumina lunii era pe cât de monotonă, pe 
atât de dezolantă; o întindere nesfârşită de pete cenuşii 
întrerupte de câţiva arbuşti, însă Galinsky nu străbătuse două- 
zeci de mii de kilometri pentru a se bucura de peisajul din Ţara 
de Foc. Binecunoscuta obsesie de a intra în acţiune pusese 
stăpânire pe toţi muşchii lui şi deodată îşi dusese mâna între 
picioare şi descoperise că mădularul i se-nvârtoşase peste 
măsură, îşi amintise că citise mai demult despre erecţiile şi chiar 
ejaculările involuntare care-i surprind pe vânători în momentul 
cel mai încordat al hăituirii, când întreaga atenţie se 
concentrează asupra prăzii şi ritmul respirației e stabilit de 
apropierea sau depărtarea ei. „Şi nu numai pe vânători", şoptise 
el. Îi surprind şi pe soldaţi. Alexandru cel Mare îi punea pe 
ofiţerii săi să observe mădularele soldaţilor înainte de a intra în 
luptă. 

Land Rover-ul înainta încet, ocolind gropile prea mari şi 
şanţurile dubioase, a căror adâncime n-o putea estima. Aşa îl 
prinseseră zorii zilei. Luna strălucea în continuare, ca şi cum ar fi 
pus la îndoială obiceiul soarelui de a se ivi din apele Atlanticului. 
Mergea atent la surprizele de pe drum. Stinsese farurile. 
Concentrarea îl împiedicase să vadă privirea încărcată de ură pe 
care nagâţii i-o împlântau în spate de la înălţimea stâlpilor de 
telegraf, sau stolurile mari de bâtlani care brăzdau cerul către 
nord-vest când soarele îşi revărsa jăraticul. Păsările acelea 
veneau de departe, poate de la aceeaşi distanţă ca şi Galinsky, 
sau poate chiar mai de departe, din Insulele Malvine sau din 


Georgiile Sudului, căutând adăpostul fiordurilor la nord de 
peninsula Brunswick. 

La şase şi ceva se oprise. Ajunsese la Tres Vistas. Locul era 
aşa cum i-l descriseseră la agenţia de închirieri de maşini: două 
case aşezate faţă-n faţă, despărțite de drum, în încercarea de a 
crea iluzia unei străzi. 

Mai întâi sunase la uşa pensiunii, dar nu i se răspunsese. 
După aceea mersese la prăvălie şi fusese întâmpinat de un 
bătrânel care-l privise prietenos şi neîncrezător. 

— Nu vă pot oferi decât mate şi biscuiţi — spusese 
bătrânelul. 

— Nu mi-e foame. Caut un prieten care locuieşte aproape 
de-aici. 

— Au plecat cu toţii. Nu ştiu unde s-au dus. Poate că mi-au 
spus, dar am uitat. Uit tot ce mi se-ntâmplă. Aguirre spune că e 
din cauza vârstei. Vreţi să jumulesc o găină? 

— Prietenul meu se numeşte Franz Stahl, înţelegeţi? E 
neamt. 

— Poate-l cunosc. Cine ştie. Acum nu-mi aduc aminte. Dacă 
nu vă place găina pot să tai un miel, dar va trebui să mă ajutați. 
Nu am atâta putere. 

— Mai e cineva aici cu care aş putea vorbi? 

— Nu. V-am spus că au plecat cu toții. 

— La cine vă referiți? 

— La ginerele meu Mansur, fiica mea cea mută, doctorul 
Aguirre şi jugănarul. 

— Unde s-au dus? 

— Cine? 

— Mansur, jugănarul, fiica dumneavoastră. 

— Nu-mi aduc aminte. Au plecat şi mi-au spus: noi plecăm, 
să nu faci prostii în lipsa noastră. Ştiam unde-au plecat, dar am 
uitat. Vreţi să tăiem un miel? 

Galinsky întinsese o mână şi-l apucase pe bătrân de 
beregată, îl zguduise violent, până când auzise că văicărelile lui 
se amestecau cu jalnicul trosnet al oaselor. Văzuse în ochii lui 
spaima. 

— Ascultă, bătrân nenorocit. Franz Stahl, neamţul. Cum 
ajung la casa lui? Franz Stahl. Franz Stahl. Repetă împreună cu 
mine. 

— Franz..., dă-mi drumul, prostule. Acum îmi amintesc. 


— Vorbeşte. Cum ajung la casa lui Franz Stahl? 

— Aveţi un cal? Aveţi nevoie de un cal. 

— Am. Cum ajung la casa lui Franz Stahl? 

— Mergeţi până la oficiul poştal. Acolo intraţi în pampă, 
până daţi de o viroagă. La capătul ei o să vedeţi casa. Unde 
aveţi calul? 

— Ascultă, idiotule: ca să ajung la casa neamţului merg pe 
drum până la oficiul poştal, intru în pampă până dau deo 
viroagă. Aşa e? 

— Dacă ştiaţi de ce-aţi mai întrebat, la naiba. Ce facem cu 
mielul? _ 

Galinsky îi dăduse drumul bătrânului. II lăsase blestemând 
pentru că refuzase să-l ajute să taie mielul. Se dusese la Land 
Rover, scosese o hartă şi o desfăşurase. Poate că bătrânul îl 
informase corect. Văzuse punctul care indica oficiul poştal de 
lângă drum. Spre sud se afla o porţiune îngustă de pampă şi 
după aceea marea. Spre nord văzuse semnele unui accident de 
teren care putea să fie un izvor sau o viroagă. Mult mai sus 
curgea şerpuitorul China Creek, care izvora în lunca râului 
Boqueron. Mai erau câteva pătrăţele reprezentând crescătoriile 
de vite presărate de-a lungul râului. Un cerc minuscul desenat la 
capătul viroagei trebuia să fie casa pe care-o căuta. Bătrânul îi 
atinsese mâna. 

— Acum îmi amintesc — spusese. 

— Cum se ajunge la neamt? 

— S-au dus la priveghi. Toţi s-au dus la priveghi. 

— La priveghiul cui? 

— La priveghiul prietenului dumneavoastră, neamţul. 
Sincere condoleanţe. 

Bătrânul rămăsese cu mâna întinsă în mijlocul drumului. 
Tuşi, apoi se frecă la ochi ca să poată urmări cu privirea maşina 
care se îndepărta într-un nor de fum. 

Pe culmea dealului, Galinsky începu să facă nişte exerciţii 
de relaxare. Mai întâi îşi chirci degetele de la picioare, trase 
adânc aer în piept şi începu să expire încet, în timp ce-şi 
întindea degetele. După aceea repetă exerciţiul încordându-şi 
muşchii de la picioare, fesele şi abdomenul, până ajunse în 
dreptul sprâncenelor. La sfârşit se simţi străbătut de un val 
înviorător, care-i îngădui să uite pentru o vreme cele şapte ore 
petrecute pe iarbă. 


Plecase din Tres Vistas la şase şi jumătate dimineaţa: Pe la 
opt zărise construcţia pe stâlpi a oficiului poştal şi intrase în 
pampă. Nu-i fusese uşor să ajungă la viroagă. Roţile alunecau 
pe iarba grasă şi de câteva ori fusese cât pe-aci să piardă 
controlul. Abandonase Land Rover-ul la intrarea în viroagă, era 
cu neputinţă să înainteze aşa pe iarba alunecoasă, aşa că îşi 
aruncase rucsacul pe umăr şi mersese în ritm alert până la nouă 
şi jumătate. Luminişul se termina pe culmea de deal de unde 
supraveghea casa aflată la poale. Până acolo să fi fost vreo cinci 
sute de metri de pampă. 

După cât se părea, bătrânul din Tres Vistas îşi recuperase 
coerenţa într-un moment prielnic. De pe deal, Galinsky se uită la 
casă cu binoclul. Numără nouă cai care stăteau priponiţi lângă 
casă. Doi dintre ei erau de departe mai zdraveni şi mai îngrijiţi. 
Erau cai de rasă; ceilalţi şase erau, în schimb, mai scunzi şi mai 
păroşi. Examinând şeile aliniate la intrarea în casă, descoperi că 
două dintre ele purtau emblema carabinelor încrucişate ale 
poliţiei chiliene. Mai târziu îi văzu şi pe jandarmi, când ieşiră din 
casă pentru o scurtă plimbare, însoţiţi de un individ cu părul 
cărunt. Opt persoane diferite ieşiseră şi intraseră, după ce 
vizitaseră o construcţie micuță aflată departe de casă, la care se 
ajungea mergând pe o cărare de scânduri, străjuită de meri. 
Două erau femei. Galinsky aşeză opt bețe de chibrit pe iarbă şi 
le împrumută caracteristicile observate la cei care apăreau şi 
dispăreau sub acoperişul de calamină. 

Soarele începu să coboare spre Pacific. Galinsky scoase o 
altă tabletă de ciocolată. 

„Ciudată mai e şi viaţa asta, îşi spuse, am ajuns aici hotărât 
să-l elimin pe omul ăsta şi acum descopăr că e deja mort. Ce i s- 
o fi întâmplat? O criză datorată vârstei? Un accident? A primit 
oare înştiinţarea credinciosului său prieten Ulrich Helm şi i-a 
cedat inima?" 

De când văzuse casa, Galinsky nu avusese nici o îndoială cu 
privire la proprietarul ei. Se uitase prin binoclu la construcţia 
aceea din lemn şi îi atrăseseră atenţia canaturile ferestrelor. 
Toate purtau, fără deosebire, însemnele porții cu trei turnuri, în 
vârful căreia fuseseră încrustate două stele evreieşti şi o cruce 
creştină. Povara nostalgiei sau puterea obişnuinţei îl denunţau 
pe Hans Hillermann; casa aceea putea fi din Bergedorf, Curslack 
sau din oricare cătun de pe malul Elbei. Numai acoperişul 


strălucitor de calamină trăda fidelitatea arhitectonică. 

Frank Galinsky văzu soarele strălucind ca un glob uriaş de 
foc spre apus. Îşi făcu socoteala că îi mai rămân două ore de 
lumină şi, fără să înceteze să se întrebe ce naiba făceau cu 
mortul, scoase din rucsac un sac de dormit subţire. Se băgă în el 
acoperindu-se până-n dreptul ochilor şi se mai uită o dată prin 
binoclu. Părea un vierme enorm care admiră apusul soarelui, 
însă privirea sa era concentrată asupra celor doi bărbaţi care 
ieşiseră din casă, se îndepărtaseră vreo sută de metri şi 
începuseră să sape o groapă dreptunghiulară. 


Ţara de Foc: lunga noapte australă 


Cele două case care alcătuiau aşezarea Tres Vistas 
semănau cu urechile unui ac a cărui gaură se deschide drept în 
mijlocul drumului. Am ajuns acolo când umbrele puneau 
stăpânire pe întregul peisaj. Erau două case din lemn, cărora 
acoperişul de coiron le împrumuta înfăţişarea unor animale 
adormite. Una dintre ele era împodobită cu o inscripţie 
neobişnuită: „Anasonul Maimuţei", şi chiar sub fundul maimuţei 
gemene a lui Charles Darwin se afla o plăcuţă scrisă cu vopsea 
închisă la culoare: PRĂVĂLIA cu DE TOATE. Cealaltă casă avea o 
inscripţie discretă desenată pe o scândură: PENSIUNEA MANSUR. 
Nici una dintre ele nu era luminată, înainte de a opri motorul am 
apăsat pe claxon. Din prăvălie a apărut un bătrânel care ţinea 
într-o mână o lampă cu carbid. 

— Nu sunt acasă. Nu e nimeni aici — mi-a spus în timp ce 
mă scruta cu privirea. 

— Dumneata eşti cineva, bunicule. 

— Poftiţi înăuntru. Dacă doriţi ceva, luaţi şi ţineţi minte 
preţul. Mi-au spus să nu fac prostii şi să nu mă amestec în 
prăvălie. 

L-am urmat şovăind. Nu părea prea simplu să stau de vorbă 
cu bătrânul. A deschis uşa prăvăliei şi mi-a arătat un scaun, 
înăuntru mirosea a mirodenii, cafea, mate, tutun; erau mii de 
arome pe care le împrăştiau produsele ordonate în dulapuri şi 
cutii, printre unelte de grădină, oale, găleți şi harnaşamente. 

— Vă e foame? Dacă doriţi, pot să tai o găină de-a mea. Sau 
poate preferaţi o bucată de miel? 


— Nu vreau decât un mate. Mulţumesc. Bunicule, caut un 
neamt... 

— Toţi căutăm câte ceva în viața asta. Şi eu am căutat 
ceva, dar nu mai ştiu ce anume. Am uitat. Uit tot ce mi se- 
ntâmplă. Aguirre spune că nu trebuie să mănânc carne. 

— Cine e Aguirre? 

— Aguirre? Doctorul. Vindecă râia oilor şi febra aftoasă a 
vacilor. Mai vindecă şi oameni, uneori. De ce îl căutaţi pe 
neamţul ăla? 

— ÎI cunoaşteţi? Am o treabă pentru el. E o chestiune 
urgentă. 

— Cine ştie. Poate că-l cunosc. Acum nu-mi aduc aminte. 
Asteptaţi-l pe ginerele meu. El îi cunoaşte pe toţi. 

— Unde e ginerele dumitale? Îl poţi chema? 

— A plecat. Toţi au plecat. Dar o să se-ntoarcă. Aveţi 
răbdare. 

— Ştii cumva unde au plecat? 

— Mi-au spus, dar am uitat. V-am mai spus: uit tot ce mi se- 
ntâmplă. Avem ouă fierte. Vreţi să vă aduc vreo două? 

L-am văzut pe bătrân ducându-se în camera alăturată. S-a 
întors după puţină vreme cu o tavă pe care se aflau două ouă 
fierte şi o franzelă cu aspect marmorean: biscuitul tare al 
crescătorilor de vite. M-a poftit la o masă. În vitrină erau mai 
multe sticle de vin argentinian. Am luat o sticlă şi m-am 
îndreptat spre bătrân. 

— Poftă bună. Nu v-am auzit calul. Unde l-aţi lăsat? 

— Am venit cu motocicleta. Ştii ce este aceea o 
motocicletă? 

— Prostii. Tâmpenii. Bărbaţii merg călare. 

— Bunicule, ajută-mă. Neamţul pe care-l caut se numeşte 
Franz Stahl şi locuieşte prin apropiere, îl cunoaşteţi? 

— Nu-mi aduc aminte. Am cunoscut mulţi nemti, şi buni, şi 
hahalere. Aşa e viaţa. Dacă toţi ar fi buni, ar fi tare plicticoasă. 
Am cunoscut şi americani şi croaţi. La nord de strâmtoare sunt 
foarte mulţi croaţi. Nu-mi plac. 

— la un pahar de vin, bunicule. Franz Stahl. Franz, poate i 
se spune Francisco. 

— Francisco a fost o căpetenie de indieni. Francisco 
Calfucura. De asta îmi amintesc. De vremea când pe-aici mai 
erau indieni. Acum nu mai sunt. Străinii i-au omorât pe toţi. 


Hahalere. Şi croații au omorât indieni. V-am mai spus că nu-mi 
plac. Mănâncă iepuri. Nătărăii. Când avem atâţia miei, să le facă 
rău bieţilor iepuri. Jucaţi cărţi? Când s-or întoarce ginerele meu 
şi doctorul putem să facem o partidă. 

Bătrânul acela avea amintirile împrăştiate care-ncotro, ca 
piesele unui caleidoscop, şi mi-ar fi trebuit multă vreme ca să i 
le pun în ordine. Ascultându-l în timp ce rostea fraze care pentru 
el erau pline de miez m-am gândit la Veronica, la tine, 
dragostea mea. Cu tine se întâmpla acelaşi lucru? Era oare 
tăcerea ta o lume de mici cristale pe care nimeni, nici măcar tu, 
nu reuşea să le ordoneze într-o geometrie exactă? Măcar 
bătrânul acela vorbea, pe când tu, dragostea mea, pierdusei 
până şi arhitectura cuvintelor. 

Pe când sorbeam din vinul acela aspru şi tare când am auzit 
lătrat de câine şi zgomot de copite apropiindu-se. Bătrânul a 
aprins câteva lămpi. 

Mai întâi a intrat un bărbat voinic, apoi o femeie micuță cu 
ochi strălucitori, urmată de un individ cu părul cărunt şi ochelari 
cu lentile groase şi cu ramă de baga. M-au privit cu mirare. 

— Are de plătit nişte ouă fierte şi două sticle de vin — a 
spus bătrânul. 

— Bine, tată socrule. Du-te să te culci — a răspuns bărbatul 
mai plinuţ. 

— Dumneavoastră sunteti Mansur, cel cu pensiunea? 

— Da. Pensiunea şi prăvălia îmi aparţin. Mă căutaţi? 

— Vin din partea lui Carlos Cano. Mi-a spus că 
dumneavoastră m-aţi putea ajuta. 

— Dar dumneavoastră cum vă numiţi? 

— Belmonte. Juan Belmonte. 

— Ca toreadorul. Eu sunt Romualdo Aguirre. Cel care te 
omoară când eşti sănătos — s-a prezentat bărbatul cu ochelarii 
de baga. 

— Ana, soţia mea. E mută, însă aude bine. Nu trebuie decât 
să ridicați puțin glasul — mi-a spus Mansur, strângându-mi 
mâna. A 

— Caut un neamt. Se numeşte Franz Stahl. IlI cunoaşteţi? 

Nou-veniţii s-au privit unii pe alţii. Mansur a atins mâna 
soţiei sale şi femeia s-a dus în încăperea alăturată. 

— Aţi ajuns târziu. Doctore, vorbeşte dumneata cu prietenul 
nostru. Eu mă duc să scot şeile de pe cai. 


Romualdo Aguirre a luat trei pahare şi s-a aşezat în faţa 
mesei. Mi-a oferit o ţigară. A băut puţin vin şi înainte de a vorbi 
a dat din cap. 

— Presupun că veniţi din Germania. 

— Să vorbim pe şleau. De unde ştiţi? 

— Nu ştiu. Presupun. Omul pe care-l căutaţi, Franz Stahl, a 
murit. L-am îngropat în urmă cu câteva ceasuri. Şi-a zburat 
creierii cu o puşcă. 

Îmi stătea pe limbă numele lui Galinsky. Ajunsesem târziu. 
E foarte simplu să simulezi o sinucidere cu puşca. 

— Când s-a-ntâmplat asta? 

— leri noapte. S-a purtat foarte ciudat în ultimele zile. 
Dumneavoastră sunteţi cel care a-ntrebat de un oarecare 
Hallmann, sau Hillman la poşta din Punta Arenas? 

— Nu. Dar cred că ştiu despre cine vorbiţi. Se purta ciudat... 
Ce altceva a mai făcut? 

— Nu aşa. Cel care are multe de povestit sunteţi 
dumneavoastră — a spus Mansur din uşă. 

Ana s-a alăturat şi ea grupului. Cu mişcări energice a tăiat 
câteva bucăţi de brânză de oaie, pâine şi felii de carne de cal 
uscată şi aţoasă, al cărei gust cerul gurii mele îl uitase. Mansur a 
destupat altă sticlă de vin. Mă simţeam expus verdictului unui 
complet de judecată şi, în timp ce căutam cuvintele potrivite 
pentru a le vorbi despre bărbatul pe care tocmai îl îngropaseră, 
ceva, acel ceva inexplicabil care însoţeşte întotdeauna moartea 
celor care au trăit intens, mi-a şoptit că dispariţia neamţului era 
de fapt o carte jucată magistral, o carte câştigătoare, ca o 
strâmbătură sarcastică adresată lui Kramer, Maiorului, lui 
Galinsky, lui Galo şi tuturor nemernicilor care porniseră pe 
urmele lui ca să-l vâneze. Şi acest ceva inefabil m-a făcut să văd 
în moartea lui un semn cu ochiul prietenesc, frăţesc, făcut lui 
Ulrich Helm, celălalt protagonist al istoriei, care trăise partea 
cea mai rea. Atunci am început să le povestesc despre 
adevărata identitate a lui Franz Stahl şi imediat, credincios 
vremurilor care m-au şlefuit şi cărora le datorez amărăciunea pe 
care-o maschez în duritate, le-am istorisit povestea celor doi 
antifascişti care au visat cândva să trăiască utopia libertăţii în 
Ţara de Foc şi care, pentru a-şi pune în aplicare planul, nu 
şovăiseră nici o clipă să fure ouăle vulturului chiar din cuibul 
acestuia. 


Într-o tăcere abia întreruptă de sforăiturile bunicului, care 
refuzase cu îndârjire să părăsească masa, au ascultat povestea 
acelei prietenii, a unei fidelităţi care trecuse prin toate încer- 
cările, reuşind să treacă intactă prin cea mai îngrozitoare probă: 
aceea a timpului. 

— N-am văzut niciodată la el măcar un gram de aur. Tot ce- 
a avut a făcut cu mâinile lui, muncind din greu — a suspinat 
Aguirre. 

— Şaizeci şi trei de monede de aur? — a spus Mansur, 
neîncrezător. 

— De câte zece uncii fiecare. Valoarea lor e inestimabilă. 
Trebuie să fie pe undeva — am adăugat. 

— Nu mă interesează. Aici trăim liniştiţi din ce avem. 
Dumneavoastră ce părere aveţi, doctore? — a întrebat Mansur. 

— Îmi plac legendele. Monedele astea or fi şi ele tot o 
legendă. Ţara de Foc e plină de comori ascunse. N-o fi foc dacă 
mai e încă una. 

Ana a lovit masa şi, privindu-l fix în ochi pe Mansur, a 
început să gesticuleze. Ochii îi ardeau, mişcările îi erau 
emfatice, sigure, incontestabile. Mansur încuviinţa din cap. 

— Cred că Ana are dreptate. Aurul ăsta o să ne-aducă 
numai necazuri. Primul a fost moartea lui Franz. Trebuie găsit 
înainte de a se transforma în molimă. Ea vrea să ştie cine este 
bărbatul care-a întrebat de Franz în Punta Arenas. 

Le-am spus ce ştiam despre Galinsky, despre urmele pe 
care le lăsase în trecerea lui prin Santiago. 

— Doi morţi — a comentat Aguirre. 

— Trei. Nu-l uitaţi pe Ulrich Helm. Şi eu gândesc la fel ca ea. 
Monedele astea or să aducă numai complicaţii. Asta e. V-am 
spus tot ce ştiam, acum vreau să aflu amănunte despre moartea 
lui Hillermann, sau cum preferaţi dumneavoastră să-l numiţi. 

— De când i s-a spus că cineva a întrebat de el, lucru pe 
care noi de-abia l-am aflat, a început să se poarte ciudat — a 
spus Aguirre. Eram prieteni, toată lumea de aici îl admira, în 
urmă cu patru zile, m-a surprins pentru că mi-a cerut să-l ajut 
să-şi redacteze testamentul, prin care-i lăsa tot ce avea 
Griseldei, o văduvă care i-a fost alături în ultimii douăzeci de 
ani. Am scris tot ce mi-a dictat, am semnat ca martor şi am 
trimis totul la notarul din Porvenir. Asta a fost ultima oară când 
l-am văzut. Griselda ştie mai multe, ea a stat cu el ieri seară. Ca 


de obicei, i-a pregătit ceva de mâncare şi a plecat cam pe la 
zece. Din câte spune Griselda, el era bine, poate cam vesel din 
cauza unor pahare de vin pe care le băuse în timpul mesei. Eaa 
plecat, s-a îndepărtat vreun kilometru şi, deodată, una dintre 
acele intuiţii tipic feminine a făcut-o să se întoarcă. Era foarte 
aproape de casă când a auzit împuşcătura. L-a găsit mort, cu 
puşca încă între picioare. Eu am examinat cadavrul şi pot să vă 
asigur că s-a sinucis. Griselda a ieşit din casă, s-a urcat pe iapa 
ei şi a venit să ne povestească nenorocirea. Ce s-a mai 
întâmplat? Am plecat aproape imediat şi am ajuns la casa lui 
Franz înainte de răsăritul soarelui. leri noapte era cu noi şi 
Ledesma, un jugănar de noateni care umblă pe la toate 
crescătoriile de vite. Pe el l-am trimis la Puerto Nuevo să anunţe 
poliţia. Mai târziu ni s-a alăturat, împreună cu doi jandarmi — a 
încheiat Aguirre. 

— Trebuie să merg la casa mortului. Mă puteţi ajuta? 

— Bineînţeles. Să aşteptăm până în zori şi plecăm. Caii au 
nevoie de câteva ore de odihnă —a explicat Mansur, dar nu şi-a 
putut continua vorba, pentru că exact în acea clipă s-a auzit 
zgomotul de copite al unui cal care se apropia în galop. 

Mansur a ieşit în poartă. 

— Doctore! Asta-i iapa Griseldei — a strigat el de-afară. 

Ana şi-a dus mâinile la gură. 

— La naiba. Griselda a rămas singură acolo — a mârâit 
Aguirre. 

Am sărit de pe scaune şi zgomotul l-a trezit pe bătrân. 

— Bătrânul Franz. Şi dumneavoastră vreţi să mergeţi la 
casa bătrânului Franz. Am să vă spun cum se ajunge acolo, 
numai să nu mă loviți — a gemut el încercând să se apere. 

— Stai liniştit, bunicule. Visezi — i-a spus Aguirre. 

— Nu. Celălalt om care a întrebat de bătrânul Franz m-a 
lovit. Acum îmi amintesc. Nu-l lăsaţi să mă lovească. 

— Când te-a lovit omul acela, bunicule? Adu-ţi aminte. 
Când? 

— Nu ştiu. Mergea într-o maşină verde. Nu avea cal. 

Am plecat val-vârtej. Mansur blestema oboseala cailor. 
Aguirre a luat o lampă şi am început să cercetăm drumul. Nu ne- 
a fost greu să descoperim urmele lăsate de roţi şi pista enormă 
lăsată de Galinsky; pe marginea drumului strălucea o cutie de 
ţigări nemţeşti, Revals. 


— Pe unde o iau? — am întrebat de pe motocicletă. 

— La dreapta până la oficiul poştal. După aceea mergeţi 
prin viroagă. Venim şi noi într-o oră — a răspuns Aguirre. 

Se lumina de ziuă când am dat peste construcţia ridicată pe 
stâlpi. Înainte de a ieşi de pe drum am oprit motorul, am ridicat 
şaua şi am luat pistolul. Sunetul glonţului intrând în culată a fost 
primul semn de viaţă pe care l-a auzit pampa. 


Ţara de Foc: o întâlnire fraternă 


Land Rover-ul lăsase urme foarte adânci în pampă. Le-am 
urmărit în viteză până la poalele dealului. Galinsky nu se 
gândise să ascundă maşina, se credea în deplină siguranţă şi 
chiar îşi îngăduise să lase actele de la agenţia de închirieri în 
torpedou. Acolo apărea numele lui complet. Am ridicat capota, 
am smuls toate cablurile de contact şi am început să urc pe 
marginea viroagei. 

Motocicleta aluneca pe iarba grasă, însă motorul puternic o 
obliga să se opintească şi să înainteze. Mă simţeam ca un 
călăreț din divizia a şaptea cavalerie, un fel de răzbunător 
chemat pe scenă la momentul potrivit pentru a evita tragedia; 
dădeam dovadă de o prostie suverană, pe care-am înţeles-o 
când mai aveam vreo cincizeci de metri până-n vârful dealului: 
dacă mergeam în continuare pe motocicletă, sunetul motorului 
avea să-l pună în alertă pe Galinsky. 

Am urcat pe jos. Pe cerul fără nori se-nvârteau în cercuri 
păsări negre. Cu câţiva metri înainte de a ajunge în vârful 
dealului m-am aruncat pe iarbă şi m-am târât de-a buşilea. La 
poale se zărea o casă. Lumina dimineţii făcea acoperişul de 
calamină să strălucească. M-am hotărât să cobor dând un ocol 
care să mă asigure că am mereu soarele în spate. 

Ajungând în dreptul crucii de lemn înfipte într-o movilită de 
pământ, mi-am dat seama că lăsam în urmă pene albe. 
Hanoracul lui Pedro de Valdivia nu rezistase urcuşului pe coate. 
Mai aveam încă o datorie faţă de prietenul meu bondoc. Pe 
cruce am citit două cuvinte: FRANZ STAHL, iar la câţiva metri în 
faţă am zărit ceva care m-a obligat să scot pistolul din buzunar. 
Erau doi câini morţi, eliminaţi de un bun trăgător, pentru că 
amândoi aveau capetele făcute zob. 


„Ei bine, Belmonte, a sosit clipa să demonstrezi că încă mai 
eşti bun de ceva", mi-am spus în timp ce alergam în zig-zag spre 
uşa din spate a casei. Am intrat învăluit într-un nor de praf şi 
aşchii care au sărit o dată cu balamalele. M-am prăbuşit căutând 
o căpăţână în care să înfig mai multe gloanţe 765, însă n-am 
găsit decât dezordinea provocată de trecerea unui uragan sau a 
unui căutător de comori care n-avea timp de pierdut. 

M-am ridicat încet. Am străbătut cu privirea, de la dreapta 
la stânga, vestigiile căutării întreprinse de Galinsky, cu 
arătătorul pe trăgaci. Atunci am văzut-o pe femeie. 

Mulţi morţi mi-a fost dat să văd, şi pe chipurile tuturor era 
întipărită o expresie grotescă de-a dreptul, ca şi cum clipa în 
care îi părăsise viaţa ar fi sosit atât de brusc, încât nu mai avu- 
seseră vreme să-şi aşeze trupul într-o atitudine demnă sau 
armonioasă. Femeia avea încheieturile legate de marginea unui 
şemineu înalt. Picioarele fleşcăite şi îndoite sub ea făceau ca 
braţele să pară foarte lungi, fiind nevoite să suporte greutatea 
întregului trup. Era dezbrăcată de la brâu în sus şi avea chipul şi 
trunchiul pline de arsuri. 

Am lăsat pistolul pe marginea şemineului ca să tai sfoara cu 
o mână, iar cu cealaltă am apucat trupul femeii. Am întins-o pe 
podea. Expresia de groază de pe faţa ei demonstra că murise în 
toiul torturii, în timp ce o acopeream cu un cearşaf m-am gândit 
că, dacă Hillermann îi împărtăşise secretul, cu siguranţă îl 
trădase. Galinsky fusese un călău eficient; arsurile îi afectaseră 
numai suprafaţa pielii, fără să-i fi pârlit carnea, pentru a evita ca 
victima să leşine. Acum se afla probabil departe. M-am 
blestemat că nu stricasem motocicleta după ce-o abandonasem 
la mijocul dealului. Când mă ridicam, am simţit ceva rece 
apăsându-mi urechea dreaptă. 

— Mişcă-te încet. Cu multă grijă — mi-a spus stăpânul ţevii. 

M-am lăsat împins către un scaun. 

— Stai jos. Şi cu mâinile la umeri. 

Am ascultat. A îndepărtat ţeava de urechea mea şi, 
continuând să ţină pistolul îndreptat spre mine, s-a aşezat pe 
marginea unei mese. 

— Cine eşti? 

— N-are importanţă, Frank Galinsky. 

Bărbatul care ţinea un Colt de nouă milimetri îndreptat spre 
mine avea pe puţin un metru nouăzeci. Era blond, tuns scurt, iar 


ochii lui albaştri nu reuşeau să disimuleze surprinderea pe care 
i-o provocaseră vorbele mele. 

— De unde ştii cum mă cheamă? 

— Ai lăsat multe urme. Prea multe. Maiorul nu va mai avea 
încredere în tine. 

— Văd că ştii multe. Cine naiba eşti? 

— Mă numesc Juan Belmonte. Nu ne-am mai văzut 
niciodată până acum. 

— Ca faimosul toreador. Vorbeste-mi despre greşelile pe 
care le-am făcut. 

— Unu: ar fi trebuit să faci curăţenie în casa lui Moreira 
după ce l-ai ucis. Am fost acolo şi am găsit cheia de la căsuţa 
poştală. Doi: i-ai scris folosind inițialele numelui tău militar, 
Deckname: Werner Schroeders. Asta scrie şi în actele tale de la 
poliţia germană. Trei: l-ai lăsat în viaţă pe bătrânul de la 
prăvălie. Cam multe greşeli pentru un fost ofiţer de spionaj. Prea 
multe pentru un militar de la Cottbus. 

— Îmbătrânim. Dar te asigur că, în ce te priveşte, n-am să 
greşesc. Presupun că ştii ce caut. 

— Bineînţeles. Nu era nevoie s-o omori pe femeie. Şi eu vin 
din Germania după Colecţia jJumătăţii de Lună Rătăcitoare. Dar 
există o mare diferenţă între noi: eu ştiu unde se află monedele. 

— Formidabil, înseamnă că putem negocia. Te văd destul 
de preocupat de propria ta piele. Ce i-am făcut femeii e o joacă 
de copii în comparaţie cu ce-am să-ţi fac ţie. 

— Te cred. Unul ca tine, care toată viaţa n-a fost altceva 
decât un fascist roşu respingător, nu are nici un fel de scrupule. 
Dar n-o să-ţi fie uşor. Şi ea cunoştea ascunzătoarea monedelor, 
îți dai seama, Genosse? Nu eşti decât un morman de gunoi 
incapabil să acţioneze dacă nu e împins de la spate. Un gunoi şi 
nimic mai mult. Asta eşti. Un Ossi. 

L-am văzut cum strângea patul pistolului. Strălucirea ochilor 
lui nu lăsa nici o umbră de îndoială că dorinţa de a-mi înfige un 
glonţ în ţeastă făcea să i se crispeze mâinile. Voia să mă 
omoare, însă nu înainte de a verifica adevărul spuselor mele. 
Trebuia să câştig timp. Mansur, Aguirre şi Ana erau probabil pe 
drum. 

— Număr până la trei. Unde sunt monedele? Unu. 

— Mă crezi idiot? Eşti copleşit de îndoieli. N-o să-mi clinteşti 
nici un fir de păr până nu mă faci să vorbesc. Toţi erau la fel de 


idioţi ca tine la Cottbus? Sau e o problemă de alimentaţie? 

— „doi... 

— Bine. Dacă tot eşti hotărât să mă elimini, s-ar cuveni să 
afli că îți datorez ceva. Întotdeauna am vrut să bag câteva 
gloanţe în Moreira. Ne cunoşteam de mult. Probabil că ţi-a 
povestit ce-a făcut în Nicaragua. Am fost şi eu pe-acolo. Ai în 
faţa ta un luptător de gherilă, Galinsky. Unul care nu s-a sfiit să- 
şi arate curajul, în afară de paradele la care-ţi ţineai fundul 
strâns ai intrat vreodată în acţiune? 

— „trei... 

Glonţul a intrat prin glezna stângă. Am simţit lovitura care 
m-a făcut să-mi înfig piciorul în pământ, după aceea arsura şi 
imediat durerea care urca în picior. 

— Am fost în Angola şi în Mozambic. Băieţii din Zamora 
Machel mi-au arătat jocurile astea. Dacă ai fost luptător de 
gherilă, aşa cum te lauzi, trebuie să ştii despre ce vorbesc. Se 
începe cu un picior, se continuă cu celălalt şi în felul ăsta te 
trezeşti treptat cu tot mai mult plumb în organism. Hai să mai 
facem o tură. Unu... 

Durerea continua să urce. Câteva fire de sânge au început 
să curgă din pantof. Mi-am adus aminte de cei doi câini morţi. 
Un Colt ca acela pe care-l mânuia Galinsky are de regulă un 
încărcător cu nouă gloanţe. Îi mai rămâneau şase. 

— Unde-ai învăţat spaniola? O vorbeşti cu accentul din 
America Centrală. Cunoşti expresia „te-ai dus dracului, 
ticălosule"? Exact asta ai făcut tu acum. Te-ai dus dracului. 
Hillermann a ascuns monedele foarte departe de-aici. Va trebui 
să mă iei în cârcă. Te-ai dus dracului, ticălosule. 

— „doi... 

— Limba spaniolă are o listă nesfârşită de insulte şi toate ţi 
se potrivesc ca o mănuşă. Ticălos, mişel, fătălău, fiu de căţea, 
avorton, puţoi, dobitoc, papă-lapte, însă cea mai potrivită insultă 
pentru tine vine din propria-ţi limbă: Ossi. 

— N-ai înţeles regulile jocului. De ce mă insulţi? La urma 
urmei, tu şi cu mine suntem tovarăşi de luptă. Tu luptai ca să 
construieşti socialismul şi eu îl apăram. Trei... 

A ridicat pistolul şi m-am aruncat de pe scaun în timp ce 
zgomotul puştii zguduia încăperea. Galinsky a sărit de pe masă 
din pricina impactului celor două gloanţe şi s-a prăbuşit la 
picioarele mele, cu pieptul transformat într-un şuvoi de sânge şi 


măruntaie. 

Carlos Cano a rămas în prag. 

— De ce-ai aşteptat atât de mult până să tragi? — m-am 
plâns eu de pe podea. 

— Fiindcă mi-a plăcut lista de înjurături. La naiba. Ţi-a 
ciuruit un picior. 

Aguirre, Mansur şi Ana cea mută au intrat în urma lui Cano. 
Tremurând din toate mădularele în faţa acelui măcel, nu ştiau 
ce să facă. Ana s-a ghemuit la pieptul lui Mansur, acoperindu-şi 
ochii. 

— Strânge din dinţi, că-ţi scot pantoful — mi-a spus Aguirre. 

— ÎI ţin eu. Ăsta are pielea tăbăcită — a intervenit Cano. 

Glonţul intrase şi ieşise frumos. Aguirre a fost de părere că 
oasele erau întregi. A dezinfectat rana şi după ce m-a bandajat 
s-a ocupat de trupul Griseldei şi de cel al lui Galinsky. 

— Cum ai ajuns aici, Cano? 

— Nu ştiu. Presupun că m-a interesat povestea cu comoara. 
Când te-am văzut ieri îndepărtându-te, m-am gândit că as putea 
să-ţi dau o mână de ajutor şi m-am întors la Puerto Nuevo. Mi- 
am petrecut noaptea acolo, în zori am ajuns la Tres Vistas, chiar 
când prietenii noştri se pregăteau să vină încoace. Am văzut 
câinii morţi, i-am cerut lui Mansur puşca şi restul îl ştii. 

— Nu-i rău pentru unul care s-a desprins de toate. 

— Şi monedele? Nu-i aşa că ştii unde sunt? 

— Nemernic ce eşti! Ai fost aici afară tot timpul! 

Cano a ridicat din umeri. A aprins două ţigări şi mi-a pus 
una în gură; am început să râdem amândoi în hohote. Aguirre a 
aşteptat răbdător să ne liniştim. 

— Ştiu eu unde sunt. Luaţi de-aici rahatul ăsta — ne-a spus 
şi ne-a făcut semn să-l urmăm. 

Afară, mai multe păsări negre se roteau în cercuri deasupra 
capetelor noastre. 


Santiago de Chile: ultima cafea 


Îmi tremurau picioarele când am trecut pragul micului bar. 
M-am aşezat pe taburetul cel mai apropiat de ieşire, ca să 
privesc de acolo strada şi casa. Am cerut o cafea şi ospătarul a 
răspuns printr-o lungă dezvinovăţire, care s-a încheiat cu laude 


la adresa Nescafe-ului. Am răspuns că nu avea importanţă şi în 
timp ce aşteptam am descoperit că, în pofida căldurii, a soarelui 
matinal, a copacilor rămuroşi, Santiago era un oraş scufundat 
într-o atmosferă opacă, în mod evident tristă. Oraşul e trist. Aşa 
şi-a intitulat Dâaz Eterovic singurul roman negru despre 
Santiago, pe care l-am citit cândva la Hamburg. Oraşul e trist. 
La naiba, Belmonte, trebuie să-ţi aduni forţele ca să duci la 
îndeplinire cea mai importantă acţiune. Să-ţi aduni forţele ca să 
ieşi de-acolo şi să traversezi strada. 

să traversez strada. Nimic mai mult, Verdnica, dragostea 
mea. Să traversez strada, să ating sfârcul negru de bachelită al 
soneriei şi voi fi cu tine, înfruntând în sfârşit realitatea ta de 
absenţă şi tăcere. Mi-e teamă. Lasă-mă să termin de băut ultima 
cafea din toţi anii ăştia de despărţire. 

Din bar m-am uitat lung spre casa doamnei Ana. Rana de la 
picior mă mai durea încă, dar nu-mi păsa. Intorcând ceaşca, am 
rememorat pentru ultima oară ceea ce se întâmplase în înde- 
părtata Ţară de Foc. 

Cu trei zile în urmă, Aguirre se cocoţase pe acoperişul 
strălucitor de calamină al casei lui Hillermann. Cano îl urmase. 
Cu un ciocan scoseseră cuiele care fixau plăcuţele de zinc şi 
dintre ele recuperaseră blestematele monede de aur. Şiret 
neamţul. Le dăduse cu tărâţe ca să le ascundă strălucirea. 

Una după alta, au căzut în locul unde mă aflam. Cu un brici 
am curăţat stratul de tărâţe şi a ieşit la iveală strălucirea celor 
şaizeci şi trei de monede reci, la fel de reci ca jumătatea de lună 
care le împodobea, o strălucire păstrată prin ambiţie de-a lungul 
veacurilor. 

— Luaţi de-aici mizeria asta — a spus Aguirre. Şi toată acea 
bogăţie a rămas împrăştiată pe iarbă, lângă bălegarul cailor 
vlăguiţi, în timp ce el, Cano, Mansur şi Ana cea mută se ocupau 
plini de evlavie de morţi. 

— Presupun că trebuie să dau seamă pentru toate astea la 
poliţie — am spus în timp ce luam monedele. 

— Plecaţi. Dacă-i anunţăm pe jandarmi o să se ducă vorba, 
unii vor presupune că mai avem aur şi-atunci locul ăsta se va 
umple de nedoriți. Luaţi-o din loc şi aveţi grijă ca rahatul ăsta să 
se îndepărteze de Ţara de Foc. Noi ştim ce-avem de făcut cu 
morţii — a precizat Mansur. 

— Are dreptate. Comorile nu sunt bune decât ca să stai de 


vorbă despre ele în timpul iernii — a adăugat Cano. 

De pe aeroportul din Punta Arenas l-am sunat pe Kramer. 

— Am gunoiul. Pe tot. 

— Bravo, Belmonte. Ştiam eu că n-ai să mă dezamăgeşti. A 
fost greu? 

— N-are importanţă. Acum e rândul dumneavoastră să vă 
ţineţi de cuvânt. 

— De îndată ce voi avea obiectele pe biroul meu. 

Am lăsat câteva monede pe masă şi am ieşit şchiopătând 
din bar. Oraşul era în continuare trist, cu toate că era vară, cu 
toate că nici un nor nu se strecurase între oameni şi cer, cu 
toate că nici o pasăre neagră nu plana deasupra capului meu, şi 
am început să traversez strada, gândindu-mă, Veronica, 
dragostea mea, gândindu-mă de ce ne e atât de teamă să 
privim în faţă viaţa nouă, celor care am întrezărit scânteierile 
aurii ale morţii. 


Hamburg 1993 — Paris 1994 


Probabil cel mai faimos scriitor chilian contemporan, Luis 
Sepulveda, născut la Ovalle în 1949, a străbătut încă de foarte 
tânăr teritoriile posibile ale geografiei şi utopiei, din selva 
amazoniană în deşertul Saharei, din Patagonia până la 
Hamburg, din celulele dictatorului Pinochet pe navele 
organizaţiei ecologiste Greenpeace. Din 1997 trăieşte la Gijon, 
în Spania. Din această viaţă extrem de agitată a dat la iveală 
povestiri şi romane care l-au impus imediat drept unul dintre cei 
mai înzestrați romancieri şi nuvelişti sud-americani şi nu numai. 
A debutat cu un volum de versuri pe când avea doar 
şaptesprezece ani. Trei ani mai târziu îi apărea prima carte de 
povestiri, intitulată Cronicile lui Pedro Nimeni. l-au urmat 
romanele Bătrânul care citea romane de dragoste (1989, 
recompensat cu Premiul Tigre Juan), Lumea sfârşitului lumii 
(1989), Nume de toreador (1994), Povestea unui pescăruş şi a 
motanului care l-a învățat să zboare (1996), Jurnalul unui killer 
sentimental. Yacare (1996), Hot Line (2002), volumele de 
povestiri Patagonia Express (1995), Neintâlniri (1997) şi Istorii 
marginale (1999), acestea din urmă apărute mai întâi în ziarul 
spaniol £/ Pais. A fost distins cu premii literare de mare prestigiu 
în lumea hispanică şi tradus în numeroase ţări. 


Nume de toreador este o poveste ironică, amară, plasată la 
sfârşitul Războiului Rece. Eroul cărţii, Juan Belmonte (care 
poartă numele faimosului personaj al lui Hemingway), 
bodyguard într-un club din Hamburg, pleacă în ţara natală, 
Chile, în căutarea unei fabuloase comori medievale, furate din 
Germania nazistă în 1943. Adversarul său este Frank Galinsky, 
un fost agent Stasi devenit şomer în Germania unificată. Pe 
lângă înfruntarea palpitantă dintre cei doi, Luis Sepulveda 
surprinde cu o extraordinară acuitate imaginea unei lumi 
sfâşiate de totalitarismele secolului XX — nazismul german, 
regimul dictatorial al generalului Pinochet sau cel comunist din 
Germania de Est.