Philip Kerr — [Berlin Noir] 03 Recviem german

virtual z o/ec feu 


PHILIP KERA 


POLIROM 


PHILIP KERR 


Seria: BERLIN NOIR 
Volumul 3 


RECVIEM GERMAN 


Original: A German Requiem (1991) 


Traducere din limba engleză și note: 
MIHAELA NEGRILA 


y 


virtual-project.eu 


2009 


Nu ceea ce au construit, ci ceea ce au dărâmat, 

Nu casele, ci locul gol rămas între case, 

Nu străzile care există, ci străzile care nu mai există, 
Și nu amintirile-ţi sunt cele care te bântuie. 

Nu ceea ce ai scris, 

Ci ceea ce ai uitat, ceea ce trebuie să uiti, 

Ceea ce trebuie să uiti întruna, toată viața ta. 


Din Recviem german de James Fenton 


Partea întâi 


Berlin, 1947 


În vremurile astea, dacă ești german, îţi petreci timpul în 
Purgatoriu înainte să mori, într-o suferință pământească pentru 
toate păcatele nepedepsite și nerăscumpărate prin căință ale 
țării tale, până în ziua în care, cu ajutorul rugăciunilor Marilor 
Puteri - a trei dintre ele, oricum -, Germania este în cele din 
urmă purificată. 

Deocamdată trăim în teamă. În cea mai mare parte, este 
teama de Ivani, egalată numai de spaima aproape universală de 
boli venerice, care au devenit un fel de epidemie, deși ambele 
năpaste sunt considerate în general a fi sinonime. 


L. 


Era o zi frumoasă și rece, genul de zi pe care îl poți aprecia 
cel mai bine când ai un foc de întețit și un câine de mângâiat. 
Nu aveam niciuna, nici alta, dar oricum nu exista mai deloc 
combustibil și niciodată nu-mi plăcuseră prea mult câinii. Însă, 
mulțumită  cuverturii pe care mi-o înfășurasem în jurul 
picioarelor, îmi era cald și, când tocmai începeam să mă felicit 
pentru faptul că pot să lucrez acasă - căci salonul îmi servea și 
drept birou -, se auzi un ciocănit la ceea ce trecea drept ușa de 
la intrare. Am înjurat și m-am ridicat de pe canapea: 

— O să dureze puţin! am tipat prin ușa de lemn. Așa că nu 
plecați! 

Am răsucit cheia în broască și am început să trag de mânerul 
mare de alamă: 

— Ajută dacă împingeţi de pe partea dumneavoastră! am 
strigat din nou. 

Am auzit zgomot de pantofi pe palier și apoi am simţit o 
presiune pe cealaltă parte a ușii. In cele din urmă, ușa s-a 
deschis. 


Era un bărbat înalt, la vreo șaizeci de ani. Cu pomeţii lui 
pronunţați, mustăţile demodate, scurte, subțiri și răsucite, și o 
expresie mânioasă, îmi amintea de o tarantulă bătrână. 

— Cred că mi-am sucit ceva, gemu el, frecându-și umărul. 

— Îmi pare rău, i-am zis și m-am dat la o parte ca să îl las să 
intre. Clădirea a fost supusă multor șocuri. Ușile trebuie potrivite 
din nou, dar bineînţeles că nu poţi să faci rost de unelte. 

L-am condus în salon: 

— Totuși, nu o ducem prea rău aici. Avem câteva geamuri noi, 
iar acoperișul pare să facă faţă ploii. Luaţi loc! 

l-am indicat singurul fotoliu și mi-am reluat locul pe canapea. 

Bărbatul își puse jos servieta, își scoase pălăria melon și se 
așeză cu un oftat de epuizare. Nu își descheie pardesiul gri, și 
nu îl puteam condamna pentru asta: 

— Am văzut mica dumneavoastră reclamă pe un zid de pe 
Kurfurstendamm, îmi explică el. 

— Nu mai spuneţi, i-am zis, amintindu-mi vag cuvintele pe 
care le folosisem pe un cartonaș cu o săptămână înainte. Ideea 
lui Kirsten. Cu toate bilețelele care făceau reclamă la parteneri 
de viaţă și afaceri matrimoniale care acopereau zidurile 
clădirilor în ruină din Berlin, presupusesem că nimeni nu se va 
osteni să îl citească. Dar până la urmă ea avusese dreptate. 

— Mă numesc Novak, zise el. Doktor Novak. Sunt inginer 
metalurg la o fabrică din Wernigerode. Munca mea constă în 
extracția și producţia de metale neferoase. 

— Wernigerode... am repetat. Asta e în Munţii Harz, nu-i așa? 
În Zona de Est? 

El aprobă din cap: 

— Am venit la Berlin pentru a susţine o serie de prelegeri la 
universitate. În dimineaţa asta am primit o telegramă la hotel, la 
Mitropa... 

M-am încruntat, încercând să mi-l amintesc. 

— E unul dintre hotelurile alea buncăr, zise Novak. 

Pentru o clipă, păru tentat să-mi povestească despre el, dar 
apoi se răzgândi și continuă: 

— Telegrama era de la soţia mea, care mă îndemna să-mi 
scurtez călătoria și să mă întorc acasă. 

— Vreun motiv anume? 

Îmi înmână telegrama: 

— Zice aici că mama mea nu e bine. 


Am desfăcut hârtia, am aruncat o privire la mesajul tipărit și 
am observat că zicea, de fapt, că e foarte bolnavă. 

— Imi pare rău să aud asta. 

Doktor Novak scutură din cap. 

— Nu o credeţi? 

— Nu cred că soţia mea mi-a trimis asta, zise el. Mama o fi 
într-adevăr bătrână, dar are o sănătate remarcabilă. Acum două 
zile tăia lemne. Nu, bănuiesc că asta e ceva pus la cale de ruși, 
ca să mă facă să merg înapoi cât mai repede posibil. 

— De ce? 

— In Uniunea Sovietică e mare lipsă de oameni de știință. 
Cred că intenționează să mă deporteze ca să lucrez într-o 
fabrică de-a lor. 

Am ridicat din umeri: 

— Și atunci de ce să vă dea voie din capul locului să călătoriți 
la Berlin? 

— Asta ar putea fi pentru a conferi Autorității Militare 
Sovietice un grad de eficiență pe care ea pur și simplu nu-l 
posedă. Bănuiala mea e că tocmai a venit de la Moscova un 
ordin pentru deportarea mea și că AMS-ul dorește să mă facă să 
mă întorc înapoi cât mai repede posibil. 

— l-ați telegrafiat soției dumneavoastră? Ca să aveţi o 
confirmare pentru asta? 

— Da. Mi-a răspuns doar că ar trebui să vin de îndată. 

— Așa că vreţi să știți dacă lvanii au pus mâna pe ea. 

— Am fost la poliţia militară de aici din Berlin, zise el, dar... 

Oftatul lui adânc îmi spuse cu ce rezultat. 

— Da, ei n-o să vă fie de ajutor, i-am zis. Aţi avut dreptate să 
veniţi aici. 

— Mă puteţi ajuta, Herr Gunther? 

— Inseamnă să merg în Zonă, am spus, pe jumătate pentru 
mine însumi, ca și cum aș fi avut nevoie să fiu convins, și chiar 
aveam. Să merg la Potsdam. E acolo cineva la cartierul general 
al Forţelor Sovietice din Germania pe care știu că îl pot mitui. O 
să vă coste, și nu mă refer la două batoane de ciocolată. 

El dădu din cap cu gravitate. 

— Bănuiesc că nu se întâmplă să aveţi ceva dolari, nu-i așa, 
Doktor Novak? 

El clătină din cap. 

— Și mai e și chestiunea onorariului meu. 


— Ce aţi sugera? 

Am făcut un semn din cap spre servieta lui: 

— Ce aveţi? 

— Doar hârtii, mă tem. 

— Trebuie să aveţi ceva. Gândiţi-vă. Poate ceva la hotel... 

EI își lăsă capul în jos și scoase un alt oftat în timp ce încerca 
să își aducă aminte de ceva ce ar fi putut să aibă oarecare 
valoare. 

— Herr Doktor, v-aţi pus întrebarea ce o să faceţi dacă se 
dovedește că soţia dumneavoastră este în mâinile rușilor? 

— Da, zise el pe un ton posomorât, ochii lui înceţoșându-se 
pentru o clipă. Ăsta era un răspuns suficient de articulat. 
Lucrurile nu stăteau bine pentru Frau Novak. 

— Staţi puţin, zise el, afundându-și mâna în interiorul hainei și 
scoțând la iveală un stilou de aur. Am ăsta. 

Îmi întinse stiloul, adăugând: 

— E un Parker. Aur de 18 carate. 

L-am evaluat repede: 

— În jur de 1400 de dolari pe piaţa neagră, am zis. Da, asta o 
să fie de ajuns pentru Ivanul ăla. Le plac stilourile aproape la fel 
de mult ca și ceasurile. 

Am ridicat din sprâncene în mod sugestiv. 

— Mă tem că nu m-aș putea despărţi de ceasul meu, zise 
Novak. E un cadou de la soția mea. 

Schiţă un zâmbet când sesiză ironia. 

Am dat compătimitor din cap și am hotărât să împing lucrurile 
mai departe înainte ca sentimentul de vinovăţie să pună gheara 
pe el: 

— Acum, cât privește onorariul meu... Aţi menţionat 
metalurgia. Se întâmplă să aveţi acces la un laborator? 

— Sigur că da. 

— Și la o topitorie? 

El dădu din cap gânditor și apoi cu mai multă energie când îi 
pică fisa: 

— Vreți niște cărbuni, nu-i așa? 

— Puteţi face rost? 

— Cât vreți? 

— Cincizeci de kilograme ar fi cam cât trebuie. 

— Prea bine. 


— Veniţi înapoi peste 24 de ore, i-am zis. Ar trebui să am niște 
informaţii până atunci. 

Treizeci de minute mai târziu, după ce i-am lăsat un bilețel 
soției mele, am ieșit din apartament și m-am îndreptat spre 
gară. 

La sfârșitul lui 1947, Berlinul semăna cu o colosală Acropole 
de tencuială căzută și edificii ruinate, un megalit vast care 
stătea drept mărturie a distrugerii cauzate de război și de 
puterea a 75 000 de tone de explozibil greu. Distrugerea pe 
care o suferise capitala ambiţiei lui Hitler era fără egal: 
devastarea la scară wagneriană, cu întregul ciclu al operelor ce 
alcătuiesc /nelul Nibelungilor, într-un cerc complet - 
străfulgerarea finală a acelui amurg al zeilor. 

În multe părți ale oraşului, o hartă a străzilor ar fi fost doar un 
pic mai folositoare decât o cârpă de şters geamurile. Străzile 
principale coteau ca nişte râuri în jurul mormanelor înalte de 
moloz. Cărărui șerpuiau abrupt peste munți instabili de moloz 
înșelător care, uneori, când vremea era mai caldă, indicau prin 
mirosul inconfundabil că acolo era îngropat și altceva în afară de 
mobilă veche. 

Cum nu existau busole, aveai nevoie de mult curaj ca să-ţi 
găsești drumul pe ceea ce mai rămăsese din străzi, unde numai 
fațadele magazinelor și ale hotelurilor mai stăteau în picioare, 
într-un echilibru instabil precum un platou de filmare abandonat; 
și aveai nevoie de o memorie bună pentru clădirile în care încă 
locuiau oameni în pivnițe umede sau, mai precar, la etajele 
inferioare ale blocurilor din care un zid întreg fusese îndepărtat, 
expunând vederii toate camerele și viața din interior, ca o 
căsuţă pentru păpuși gigantică: existau doar câţiva oameni care 
riscau să stea la etajele superioare, căci erau prea puţine 
acoperișuri nedeteriorate și prea multe scări periculoase. 

Viaţa în mijlocul epavei care ajunsese Germania era în mod 
frecvent la fel de nesigură cum fusese în ultimele zile ale 
războiului: un zid care se prăbușea ici, o bombă neexplodată 
colo. Incă era un fel de loterie. 

La gară mi-am cumpărat ceea ce am sperat să fie un bilet 
câștigător. 


2. 


În noaptea aceea, în ultimul tren care venea înapoi la Berlin 
de la Potsdam, ședeam de unul singur într-un compartiment. Ar 
fi trebuit să fiu mai atent, numai că mă simţeam mulţumit de 
mine însumi pentru a fi reușit să rezolv cu succes cazul 
doctorului, dar eram de asemenea obosit, de vreme ce această 
afacere îmi mâncase aproape toată ziua și o mare parte din 
seară. Și, nu în ultimul rând, o parte din timpul meu fusese 
consumată pe drum. În general, o astfel de călătorie dura de 
două sau trei ori mai mult decât înainte de război, iar ceea ce 
cândva fusese un drum de o jumătate de oră până la Potsdam îţi 
lua acum aproape două ore. Am închis ochii să trag un pui de 
somn, când trenul începu să încetinească și apoi se opri cu o 
smucitură. 

După câteva minute, ușa compartimentului se deschise și un 
soldat rus care mirosea foarte urât intră înăuntru. Bălmăji un 
salut spre mine, la care am dat din cap politicos. Dar aproape 
imediat m-am ghemuit când, legănându-se ușor pe picioarele 
uriașe, își scoase carabina Mosin Nagant și îi trase siguranța. In 
loc să o îndrepte către mine, se întoarse și trase cu arma afară, 
pe geamul compartimentului, iar după o scurtă pauză, plămânii 
mei începură să funcţioneze din nou când mi-am dat seama că îi 
dăduse un semnal conductorului de tren. 

Rusul râgâi, se așeză cu greutate în timp ce trenul se punea 
din nou în mișcare, își dădu jos de pe cap, cu dosul palmei 
murdare, căciula din blană de miel și, rezemându-se de 
spetează, închise ochii. 

Din buzunarul de la haină am scos un exemplar din Telegraf, 
ziarul condus de britanici. Cu un ochi pe Ivan, m-am prefăcut că 
citesc. Majoritatea ştirilor erau despre infracţiuni: violul și 
tâlhăria erau în Zona de Est la fel de comune precum vodca 
ieftină care, cel mai adesea, era cauza comiterii lor. Uneori 
aveai impresia că Germania era încă în strânsoarea sângeroasă 
a Războiului de Treizeci de Ani. 

Nu cunoșteam decât o mână de femei care să nu poată 
descrie un incident în care fuseseră violate sau molestate de 
către un rus. Și, chiar dacă ar face cineva o reducere pentru 
fanteziile a câţiva nevrotici, tot era un număr impresionant de 


9 


infracțiuni sexuale. Soţia mea cunoștea câteva fete care 
fuseseră atacate foarte de curând, în ajunul celei de-a treizecea 
aniversări a Revoluţiei Ruse. Una dintre aceste fete, violată de 
nu mai puţin de cinci soldaţi din Armata Roșie la o secţie de 
poliție din Rangsdorf și ca rezultat infectată cu sifilis, a încercat 
să formuleze o plângere penală, dar s-a văzut ea însăși supusă 
unei examinari medicale forțate și acuzată de prostituție. Dar 
erau și unii care spuneau că lvanii pur și simplu luau cu forţa 
ceea ce femeile germane erau cât se poate de doritoare să le 
vândă britanicilor și americanilor. 

Plângerile adresate la Kommenaatura sovietică, declarând că 
fuseseși tâlhărit de soldaţi ai Armatei Roșii, erau și ele în zadar. 
Cel mai probabil era să ţi se aducă la cunoștință că „tot ceea ce 
are poporul german este un dar de la poporul Uniunii Sovietice”. 
Asta era o sancţiune suficientă pentru jaful nediscriminatoriu din 
toată Zona, iar uneori erai norocos și numai să supraviețuiești 
ca să raportezi necazul. Jafurile comise de Armata Roșie și de 
numeroșii săi dezertori făceau ca o călătorie în Zonă să fie doar 
cu puţin mai lipsită de pericole decât un zbor cu Hindenburg). 
Călătorii de pe ruta feroviară Berlin-Magdeburg fuseseră 
dezbrăcaţi la piele și aruncaţi din tren, iar șoseaua dintre Berlin 
și Leipzig era atât de periculoasă, că vehiculele mergeau adesea 
în convoi; ziarul Telegraf scrisese despre un jaf în care patru 
boxeri, aflaţi în drum spre Leipzig pentru un meci, fuseseră 
opriţi sub ameninţare și jefuiţi de tot ce aveau, cu excepţia vieții 
lor. Cele mai vestite erau cele 75 de tâlhării comise de către 
Banda Limuzina Albastră, care operase pe șoseaua Berlin- 
Nichendorf și care includea printre liderii săi pe vice-comisarul 
poliţiei din Potsdam, controlat de sovietici. 

Oamenilor care se gândeau să viziteze Zona de Est, eu le 
spuneam „Nu”. Și atunci când ei totuși voiau să meargă, le 
ziceam „Nu purta ceas la mână - Ivanilor le place să le fure; nu 
purta nimic altceva decât cele mai uzate haine și pantofi - 
Ivanilor le place calitatea; nu te certa și nu riposta - Ivanilor nu 
le pasă dacă te împușcă; dacă trebuie musai să vorbești cu ei, 


1 LZ 129 Hindenburg - zepelin german fabricat în 1936 care, alături de LZ 130 Graf 
Zeppelin II, a fost cea mai mare navă aeriană construită vreodată: 245 m lungime, 41 
m diametru. La bord existau cabine pentru 50 de pasageri și echipajul avea circa 60 
de oameni. A fost distrus de un incendiu la aterizare. 


10 


vorbește zgomotos despre fasciștii americani și nu citi niciun 
ziar cu excepţia ziarului lor, Taeg/iche Rundschau”. 

Acestea erau toate sfaturi bune și aș fi făcut bine să le fi 
urmat eu însumi, căci brusc Ivanul din compartimentul meu se 
ridică în picioare și se clătină deasupra mea: 

— Vî vihodite (Coborâţi)? l-am întrebat. 

Clipi din ochii tulburi din pricina băuturii și apoi se uită cu 
răutate la mine și la ziarul meu înainte de a mi-l smulge din 
mâini. 

Părea că face parte dintr-un trib, un cecen mare și prost, cu 
ochi negri migdalați, o falcă tăbăcită la fel de lată ca și stepa și 
un piept precum un clopot de biserică răsturnat: genul de Ivan 
pe socoteala căruia făceam glume - că nu știu ce sunt alea băi 
și că își pun mâncarea în vasele de toaletă, crezând că alea sunt 
frigidere (unele dintre aceste povești chiar erau adevărate). 

— Lj? (Minciuni)! mârâi el, zgâlțâind ziarul din faţa lui, iar gura 
deschisă, din care îi curgeau balele, îi dezvăluia șirurile imense 
de dinţi galbeni, ce semănau cu niște borduri de piatră. 

Punându-și bocancul pe locul de lângă mine, se aplecă mai 
aproape: 

— Lganiu, repetă el pe un ton mai vulgar decât mirosul de 
cârnaţi și bere pe care răsuflarea sa îl purta spre nările mele 
care se dilatară neajutorate. Păru să simtă dezgustul meu și 
acest gând i se învârti prin căpăţâna de urs ca o bomboană 
încinsă. 

Lăsând Te/egraful să cadă pe jos, își ţinu întinsă mâna 
pofticioasă: 

— la hociu podarok, zise el, și apoi repetă rar în germană: ... 
Eu... vreau... cadou. 

Am rânjit spre el aprobând din cap ca un idiot și mi-am dat 
seama că aveam să fiu nevoit să-l omor ori voi fi eu însumi 
omorât: 

— Podarok, am repetat. Podarok. 

M-am ridicat încetișor și, încă rânjind și dând din cap, mi-am 
tras ușor mâneca de la braţul stâng pentru a da la iveală 
încheietura mea goală. Și Ivan rânjea, gândindu-se că urma să 
capete ceva. Eu am ridicat din umeri: 

— U menia niet ciasov, i-am zis, explicându-i că nu aveam 
ceas ca să-i dau. 

— Sto u vas iest (Ce ai)? 


11 


— Nișto, am zis scuturând din cap și invitându-l să caute în 
buzunarele de la haina mea. Nimic. 

— Sto u vas iest? zise el din nou, de data asta mult mai tare. 

Am reflectat că era ca atunci când vorbisem cu sărmanul 
Doktor Novak, a cărui nevastă fusesem capabil să confirm că 
era într-adevăr în mâinile MVD, în încercarea de a afla ce putea 
da în schimb. 

— Nisto, i-am repetat. 

Rânjetul dispăru de pe faţa lui Ivan. Scuipă pe jos: 

— Vrun (Mincinosule)! mârâi el și mă împinse de brat. 

Am clătinat din cap și i-am spus că nu mint. Se întinse să mă 
împingă din nou, numai că de data asta se controlă și mă prinse 
cu degetele murdare de mânecă: 

— Doroga (Scumpă), zise el apreciativ, pipăind țesătura. 

Am clătinat din cap, dar haina era din cașmir negru - genul de 
haină cu care nu aveam ce căuta în Zonă - și nu avea sens să 
mă contrazic: Ivan deja își desfăcea catarama de la curea. 

— la haciu vași căut, zise el dându-și jos propria haină 
peticită. Apoi, făcând un pas spre ușă, o deschise și mă informă 
că fie puteam să-i dau haina, fie mă va arunca din tren. 

Nu aveam nicio îndoială că mă va arunca indiferent dacă îi 
dădeam haina mea sau nu. Era rândul meu să scuip: 

— Nu, nelzia (N-am ce face), am zis. Vrei haina asta? Atunci 
vino s-o iei, svinia prost și afurisit, krestianin urât și prost ce 
ești. Vino și ia-o de la mine, beţiv nenorocit ce ești. 

Ivan ţipă cuprins de furie și-și luă carabina de pe bancheta 
unde o lăsase. Asta a fost prima lui greșeală. Îl văzusem când îi 
dăduse semnalul mecanicului trăgând cu arma pe geam, așadar 
știam că nu mai putea avea un cartuș în magazie. A fost un 
proces de deducție pe care el îl făcu la doar o clipă după mine, 
dar când el armă pentru a doua oară, eu deja îmi înfipsesem 
vârful cizmei în vintrele lui. 

Carabina căzu cu zgomot în timp ce Ivan se chirci de durere, 
cu o mână între picioare; cu cealaltă izbi puternic în faţă, 
trăgându-mi o lovitură zdravănă în coapsă care îmi amorți 
piciorul. 

Când se îndreptă din nou, i-am ars una cu dreapta și m-am 
trezit cu pumnul prins ferm în laba lui mare. Se repezi la gâtul 
meu și i-am tras un cap în plină figură, care îl făcu să-mi dea 
drumul la pumn în timp ce, instinctiv, își duse căușul palmei la 


12 


nasul cât un nap. Am lovit din nou; de data asta se feri și mă 
apucă de reverele hainei. Asta a fost a doua lui greșeală, dar 
pentru o jumătate de secundă de nedumerire eu nu mi-am dat 
seama de ea. Aparent fără motiv, scoase un țipăt și se îndepărtă 
legănându-se de mine, cu mâinile ridicate în aer în faţa lui 
precum un chirurg, cu vârfurile degetelor tăiate, șiroind de 
sânge. Doar atunci mi-am adus aminte de lamele pe care le 
cususem pe sub revere cu multe luni înainte, tocmai pentru o 
astfel de eventualitate. Placajul meu plin de avânt îl aruncă la 
pământ, cu jumătate din tors dincolo de ușa deschisă a trenului 
care se deplasa rapid. Așezându-mă pe picioarele din care 
dădea agitat, m-am luptat să-l împiedic pe Ivan să se tragă 
înapoi în compartiment. Mâini năclăite de sânge mă apucară de 
faţă și apoi mi se încleștară cu disperare în jurul gâtului. 
Strânsoarea lui deveni mai puternică și am auzit cum iese aerul 
din gâtul meu, cu un zgomot ca al unei mașini de făcut 
espresso. 

L-am croit puternic sub bărbie, nu o dată, ci de mai multe ori, 
și apoi mi-am apăsat podul palmei de bărbia lui, încercând să-l 
împing în aerul nopţii care gonea pe lângă noi. Pielea de pe 
frunte mi se strânse în timp ce mă chinuiam să respir. 

Un zgomot asurzitor îmi umplu urechile, ca și cum o grenadă 
explodase chiar în faţa mea, și, pentru o clipă, degetele lui 
părură să-și slăbească strânsoarea. Am vrut să-mi duc mâna la 
capul lui și am dat de spațiul gol care era din fericire semnalat 
acum de un ciot care se termina abrupt printr-o vertebră umană 
însângerată. Un copac sau poate un stâlp de telegraf îl 
decapitase fără greș. 

Cu pieptul zbătându-mi-se ca un sac plin de iepuri, m-am 
prăbușit înapoi în compartiment, mult prea epuizat pentru a icni 
din cauza valului de greață care începea să mă cuprindă. După 
numai câteva minute însă, nu am mai putut rezista și, chemat la 
ordine de contracția bruscă a stomacului meu, am vomitat 
zdravăn peste trupul soldatului mort. Au trecut câteva minute 
înainte să mă simt suficient de întremat pentru a împinge 
cadavrul afară pe ușă, urmat imediat de carabină. Am ridicat de 
pe banchetă haina urât mirositoare a lvanului ca să o arunc, dar 
greutatea ei m-a făcut să ezit. Scotocind buzunarele am găsit un 
pistol automat de 38 mm de producţie cehoslovacă, o mână de 
ceasuri - toate furate, probabil - și o sticlă pe jumătate goală de 


13 


Moscovskaia. După ce m-am decis să păstrez arma și ceasurile, 
am scos dopul de la vodcă, am șters gura sticlei și am ridicat-o 
spre cerul nopţii geroase: 

— Alla rasi bo sun (Dumnezeu să te aibă în pază)! am zis și 
am luat o gură zdravănă, apoi am azvârlit sticla din tren și am 
închis ușa. 

Când am ajuns la gară, zăpada se cernea în aer precum niște 
scame și se strângea în mici troiene în colţurile dintre zidul gării 
și drum. Era mai frig decât fusese toată săptămâna, iar în aer 
plutea ameninţarea unei vremi și mai rele. Ceaţa se așternuse 
pe străzile albe, ca fumul de ţigară care se mișcă leneș 
deasupra unei feţe de masă bine apretate. În apropiere, becul 
de pe stâlp ardea fără prea mare intensitate, dar era totuși 
suficient de puternic pentru a-mi lumina faţa, astfel încât un 
soldat britanic care se întorcea acasă clătinându-se, cu câteva 
sticle de bere în fiecare mână, să se uite scrutător la mine. 
Rânjetul amuzat, de beţiv, de pe faţa lui se schimbă într-o 
expresie circumspectă când mă văzu și înjură cu o voce în care 
se simţea teama. 

Am șchiopătat repede pe lângă el și am auzit zgomotul unei 
sticle care se spărgea pe drum după ce îi alunecase dintre 
degetele nervoase. Mi-am dat brusc seama că mâinile și fața îmi 
erau acoperite de sângele lvanului, ca să nu mai zic de al meu. 
Cu siguranţă arătam precum ultima togă a lui lulius Caesar. 

Cotind pe o alee din apropiere, m-am spălat cu niște zăpadă. 
Părea să îndepărteze nu doar sângele, ci și pielea, așa că 
probabil mi-a lăsat faţa la fel de roșie ca înainte. Odată 
terminată toaleta mea îngheţată, am pășit mai departe cât de 
țanţoș eram în stare și am ajuns acasă fără vreo altă aventură. 

Trecuse de miezul nopţii când am împins cu umărul ca să 
deschid ușa de la intrare - cel puţin era mai ușor de intrat decât 
de ieșit. Așteptându-mă ca soția mea să fie în pat, nu am fost 
surprins să găsesc apartamentul cufundat în întuneric, dar când 
am ajuns în dormitor am văzut că ea nu era acolo. Mi-am golit 
buzunarele și m-am pregătit de culcare. Așezate pe măsuţa de 
toaletă, ceasurile lvanului - un Rolex, un Mickey Mouse, un 
Patek de aur și un Doxas - funcționau toate și erau potrivite la 
un minut-două unul de altul. Dar priveliștea unei atât de exacte 
măsurări a timpului păru să nu facă decât să sublinieze 
întârzierea lui Kirsten. Poate că aș fi fost îngrijorat pentru ea 


14 


dacă nu aș fi avut o bănuială unde e și ce face și dacă nu aș fi 
fost atât de dărâmat de excursia mea. 

Cu mâinile tremurând de oboseală și capul zvâcnindu-mi de 
parcă aș fi fost lovit cu ciocanul de bătut carne, m-am târât la 
culcare cu nu mai mult avânt decât dacă aș fi fost izgonit dintre 
oameni ca să mănânc iarbă precum un bou. 


3, 


M-a trezit zgomotul unei explozii îndepărtate. Dinamitau tot 
timpul ruinele periculoase. Urletul ca de lup al vântului biciui 
fereastra și m-am lipit mai tare de trupul cald al lui Kirsten în 
timp ce mintea mea decoda cu încetineală indiciile care m-au 
adus înapoi în labirintul întunecat al îndoielii: parfumul de pe 
gâtul ei, fumul de ţigară din părul ei. Nu o auzisem venind în 
pat. Treptat, un duet de durere între piciorul meu drept și cap 
începu să se facă simţit și, închizând din nou ochii, am gemut și 
m-am răsucit cu greutate pe spate, amintindu-mi evenimentele 
groaznice ale serii trecute. Omorâsem un om. Cel mai rău era că 
omorâsem un soldat rus. Că acționasem în legitimă apărare ar fi 
fost, știam asta, o chestiune de foarte mică importanţă pentru o 
instanţă sovietică. Exista o singură pedeapsă pentru uciderea 
soldaților Armatei Roșii. 

M-am întrebat câți oameni m-or fi văzut mergând de la gara 
Potsdamer cu mâinile și faţa unui vânător de capete sud- 
american. Am ajuns la concluzia că pentru câteva luni, cel puţin, 
ar fi mai bine dacă aș sta departe de Zona de Est. Dar fixând 
tavanul deteriorat de bombe al dormitorului mi-am reamintit de 
posibilitatea ca Zona să aleagă să vină la mine: iată Berlinul, o 
fâșie tăiată pe o întindere de ipsos altfel imaculată, în timp ce 
într-un colţ al dormitorului se afla ipsosul luat la negru cu care 
intenţionam ca într-o zi să astup gaura. Puţini oameni erau cei 
care să nu creadă, ca și mine, că Stalin era hotărât să 
întreprindă o acţiune similară pentru a acoperi mica fâșie de 
libertate care era Berlinul. 

M-am ridicat de pe partea mea de pat, m-am spălat cu apă 
din cană, m-am îmbrăcat și m-am dus la bucătărie să găsesc 
ceva pentru micul dejun. 


15 


Pe masă se aflau câteva articole de băcănie care nu fuseseră 
acolo cu o seară înainte: cafea, unt, o cutie cu lapte condensat 
și două batoane de ciocolată - toate de la Post Exchange sau 
PX, singurele magazine cu ceva în ele, magazine care erau 
destinate exclusiv militarilor americani. Raţionalizarea însemna 
că magazinele germane erau golite aproape de îndată ce erau 
aprovizionate. 

Orice fel de mâncare era bine-venit: cu un total de 3 500 de 
calorii pe zi pentru amândoi, Kirsten și cu mine făceam adesea 
foamea - eu slăbisem mai mult de 15 kilograme de la sfârșitul 
războiului. În același timp, aveam eu bănuielile mele în legătură 
cu metoda lui Kirsten de a obţine aceste provizii suplimentare. 
Dar deocamdată mi-am lăsat deoparte suspiciunile și am prăjit 
câţiva cartofi cu zațul de la surogatul de cafea, ca să le dea 
ceva gust. Atrasă de mirosul de mâncare, Kirsten se ivi în ușa 
bucătăriei: 

— E destul pentru doi? întrebă ea. 

— Desigur, i-am răspuns și i-am așezat o farfurie în faţă. 

Ea observă acum vânătaia de pe fața mea: 

— Dumnezeule, Bernie, ce dracu’ ai păţit? 

— M-am încăierat cu un Ivan azi-noapte. 

Am lăsat-o să îmi atingă faţa și să își arate îngrijorarea un 
scurt răstimp înainte de a mă așeza la masă ca să-mi mănânc 
micul dejun. 

— Nenorocitul a încercat să mă jefuiască. Ne-am răfuit un 
minut, după care a șters-o. Probabil a fost foarte ocupat până 
ne-am întâlnit. A lăsat niște ceasuri în urmă. 

Nu aveam de gând să-i spun că era mort. Nu avea niciun sens 
să fim amândoi îngrijoraţi. 

— Le-am văzut. Arată bine. Cred că fac 2 000 de dolari. 

— O să mă duc până la Reichstag în dimineaţa asta să văd 
dacă nu găsesc niște Ivani să le cumpere. 

— Să fii atent să nu vină acolo să te caute. 

— Nu-ţi face griji. O să fiu bine. 

Am băgat o furculiță de cartofi în gură, am luat cutia de cafea 
americană și m-am uitat la ea impasibil. Am întrebat: 

— Ai venit cam târziu azi-noapte, nu-i așa? 

— Dormeai ca un prunc când am ajuns eu acasă. 

Kirsten își aranjă părul cu palma și adăugă: 


16 


— Am fost foarte ocupați ieri. Unul dintre yankei a închiriat 
locul pentru ziua lui de naștere. 

— Înţeleg. 

Soţia mea era profesoară, dar lucra ca și chelneriţă la un bar 
din Zehlendorf, care era deschis doar soldaţilor americani. Pe 
sub haina pe care frigul o obliga să o poarte prin apartament, 
era deja îmbrăcată în rochia de creton roșu și șorțulețul cu 
volane care alcătuiau uniforma ei. Am cântărit cafeaua în mână: 

— Ai furat astea? 

Ea aprobă din cap evitându-mi privirea. 

— Nu știu cum scapi cu fața curată, i-am zis. Nu se deranjează 
și ei să vă percheziţioneze? Nu observă și ei o lipsă în depozit? 

Ea râse: 

— Habar n-ai tu câtă mâncare este acolo. Yankeii ăia se 
hrănesc cu mai mult de 4000 de calorii pe zi. Un GI? mănâncă 
raţia ta lunară de carne într-o singură seară și încă mai are loc 
pentru înghețată. 

Își termină micul dejun și scoase la iveală un pachet de Lucky 
Strike din buzunarul hainei: 

— Vrei una? 

— Și pe alea le-ai furat? am întrebat, dar am luat una oricum 
și mi-am aplecat capul spre chibritul pe care ea îl aprindea. 

— Întotdeauna detectiv, bombăni ea, adăugând pe un ton mai 
iritat: De fapt, astea au fost un cadou de la unul dintre yankei. 
Unii dintre ei sunt doar niște băieţi, să știi. Pot fi foarte de 
treabă. 

— Pariez că pot, m-am auzit mormăind. 

— Le place să stea de vorbă, asta-i tot. 

— Sunt sigur că engleza ta se îmbunătățește. 

Am zâmbit larg pentru a dezamorsa orice sarcasm care se 
strecurase în vocea mea. Nu era momentul. Oricum, nu încă. M- 
am întrebat dacă o să îmi spună ceva despre sticla de Chanel pe 
care o descoperisem de curând ascunsă într-unul dintre 
sertarele ei, dar ea nu o menţionă. 

La multă vreme după ce Kirsten plecase la snack-bar, se auzi 
un ciocănit la ușă. Încă neliniștit în legătură cu moartea lvanului, 
mi-am pus arma lui automată în buzunarul de la jachetă înainte 
de a merge să răspund: 

— Cine e acolo? 


? Termen care desemnează în limba engleză un soldat obișnuit din armata americană. 
17 


— Doktor Novak. 

Afacerea noastră a fost încheiată rapid. l-am explicat că 
informatorul meu de la Cartierul General GSOV confirmase cu un 
telefon dat la poliţia din Magdeburg, care era cel mai apropiat 
oraș de Wernigerode din Zonă, că Frau Novak se afla într-adevăr 
în „custodia de protecție” a MVD. La întoarcerea acasă a lui 
Novak, atât el, cât și soția lui urmau să fie deportaţi imediat 
pentru „muncă vitală pentru interesele popoarelor URSS” în 
orașul Harkov din Ucraina. 

Novak dădu din cap posomorât: 

— Asta se înţelege, oftă el. Cea mai mare parte a cercetărilor 
în domeniul metalurgic își are centrul acolo. 

— Ce veţi face acum? l-am întrebat. 

El clătină din cap cu o expresie atât de deznădăjduită, încât 
mi-a fost foarte milă de el. Dar nu la fel de mult ca pentru Frau 
Novak. Ea era în impas. 

— Păi, știți unde să mă găsiţi, dacă vă mai pot ajuta cu ceva. 

Novak făcu un semn din cap spre geanta cu cărbuni pe care îl 
ajutasem să o scoată din taxi și să o care sus și zise: 

— După cum vă arată faţa, îmi închipui că aţi muncit pentru 
cărbunele ăla. 

— Să zicem doar că să-l ard pe tot odată nu ar face camera 
asta nici pe jumătate la fel de fierbinte. 

Am făcut o pauză, după care am întrebat: 

— Nu e treaba mea, doctore Novak, dar o să vă ducețţi înapoi? 

— Aveţi dreptate, nu e treaba dumneavoastră. 

l-am urat noroc oricum și, după ce a plecat, am cărat o lopată 
de cărbuni în salon și, cu o grijă care era tulburată doar de 
nerăbdarea crescândă de a fi din nou cald în casa mea, am făcut 
focul în sobă. 

Am petrecut o dimineaţă plăcută întins pe canapea și mai că 
eram încântat să stau acasă tot restul zilei. Dar după-amiază am 
luat un baston din dulap și am șchiopătat spre Kurfurstendamm, 
unde, după ce am stat la coadă cel puţin o jumătate de oră, am 
luat un tramvai către est. 

— Piaţa neagră! ţipă vatmanul când am ajuns în dreptul 
vechiului Reichstag în ruine, iar tramvaiul se goli. 

Niciun german, oricât de respectabil, nu se dădea înapoi de la 
câte o mică afacere pe piața neagră când și când și, cu un venit 
săptămânal mediu de vreo 200 de mărci - destul pentru a 


18 


cumpăra un pachet de ţigări chiar și afacerile legale aveau o 
mulțime de ocazii de a se baza pe bunuri de pe piaţa neagră 
pentru a-și plăti angajaţii. Oamenii își utilizau mărcile practic 
nefolositoare doar pentru a plăti chiria și a-și cumpara rațiile 
mizere. Pentru un student la Științe Economice clasice, Berlinul 
reprezenta modelul perfect al unui ciclu de afaceri care era 
determinat de lăcomie și nevoie. 

În fața înnegritului Reichstag, pe un câmp de mărimea unui 
teren de fotbal, vreo mie de oameni stăteau împrăștiați în mici 
grupuri conspirative, ţinând ceea ce veniseră să vândă ridicat în 
faţa lor, ca pe niște pașapoarte la o frontieră aglomerată: 
pachete de zaharină, ţigări, ace pentru mașina de cusut, cafea, 
cupoane de raţie (majoritatea false), ciocolată și prezervative. 
Alţii se preumblau pe acolo, privind cu un dispreț fățiș la 
articolele ţinute în sus pentru a fi inspectate și căutând ceea ce 
veniseră să cumpere. Nu exista nimic ce nu putea fi cumpărat 
acolo: orice, de la titluri de posesiune pentru o proprietate 
bombardată până la un certificat fals de denazificare, garantând 
că deţinătorul nu este molipsit de „infecția” nazistă și că prin 
urmare poate fi angajat într-o funcţie care era supusă 
controlului Aliaților, fie ea aceea de dirijor de orchestră sau de 
măturător de stradă. 

Dar nu doar germanii erau aceia care veneau să facă negoț. 
Nici pe departe. Francezii veneau să cumpere bijuterii pentru 
iubitele lor de acasă, iar britanicii ca să cumpere aparate foto 
pentru vacanţele lor la mare. Americanii cumpărau antichități 
care fuseseră falsificate de o mână expertă într-unul dintre 
multele ateliere din Savignyplatz. lar lvanii veneau să-și 
cheltuiască soldele retroactive de pe mai multe luni pe ceasuri; 
sau așa speram eu. 

Am ocupat un loc lângă un bărbat în cârje al cărui picior de 
metal se ițea din vârful raniţei pe care o căra în spate. Mi-am 
ținut ceasurile ridicate de curele. După o vreme am dat din cap 
amical spre vecinul meu cu un singur picior, care în aparenţă nu 
avea nimic ce putea etala, și l-am întrebat ce vindea. 

Făcu un gest scurt cu capul pe spate, către ranița sa: 

— Piciorul meu, zise, fără vreo urmă de regret. 

— Mare păcat. 

Chipul lui luă o expresie de resemnare tăcută. Apoi se uită la 
ceasurile mele: 


19 


— Frumos, spuse. Era un Ivan pe aici acum vreo 15 minute 
care căuta un ceas bun. Pentru 10% o să văd dacă pot să dau 
de el pentru tine. 

Am încercat să mă gândesc cât timp aș putea să stau acolo în 
frig până să fac o vânzare. 

— 5%, m-am auzit spunând. Dacă o să cumpere. 

Bărbatul aprobă din cap și o luă din loc, un tripod în mișcare, 
în direcţia Operei Kroll. După zece minute era înapoi, respirând 
cu greutate și însoţit nu de unul, ci de doi soldaţi ruși care, după 
multe parlamentări, cumpărară Mickey Mouse-ul și Patek-ul din 
aur cu 700 de dolari. După ce s-au cărat, am numărat nouă 
dintre bancnotele soioase din teancul pe care îl luasem de la 
Ivani și i le-am dat: 

— Poate că acum o să poţi să-ţi păstrezi piciorul ăla. 

— Poate, zise el trăgând scurt aer pe nas, dar mai târziu l-am 
văzut vânzându-l pe cinci cartușe de Winston. 

In după-amiaza aia nu am mai avut noroc și, după ce mi-am 
prins la încheieturi cele două ceasuri rămase, m-am hotărât să 
merg acasă. Dar trecând pe lângă clădirea fantomatică a 
Reichstag-ului, cu ferestrele sparte și domul cu înfățișare 
precară, m-am răzgândit din cauza unui graffiti anume mâzgălit 
acolo, multiplicându-se în strângerile mele de inimă: „Ceea ce 
fac femeile noastre pe un german îl face să plângă, iar pe un GI 
îl face să ejaculeze în pantaloni”. 

Trenul spre Zehlendorf și sectorul american al Berlinului m-a 
lăsat la foarte mică distanţă la sud de Kromprinzenallee și de 
Johnny's American Bar, unde lucra Kirsten, la mai puţin de un 
kilometru de Cartierul General al Armatei SUA. 

Era deja întuneric când am ajuns la Johnny's, un loc luminos, 
zgomotos, cu ferestre aburite și câteva jeepuri parcate în faţă. 
Un anunț deasupra intrării cu înfățișare ieftină preciza că barul 
era deschis numai pentru gradaţi până la rangul trei, ce-or mai fi 
fost și ăia. In faţa ușii era un bătrân cocârjat, ca un iglu - unul 
dintre multele mii de colectori ai orașului, care trăiau din 
strângerea mucurilor de ţigări: ca și prostituatele, fiecare 
colector își avea propriul său loc, trotuarele din fața barurilor și 
cluburilor americane fiind cele mai râvnite dintre toate, unde 
într-o zi bună un bărbat sau o femeie putea recupera o sută de 
mucuri: suficient pentru zece sau cincisprezece ţigări întregi, cu 
o valoare totală de circa cinci dolari. 


20 


— Hei, unchiașule, i-am zis, vrei să câştigi cinci ţigări 
Winston? 

Mi-am scos pachetul pe care îl cumpărasem la Reichstag și 
am lăsat să-mi alunece patru ţigări în palmă. Ochii apoși ai 
bărbatului se mutară plini de nerăbdare de la ţigări la faţa mea. 

— Care-i treaba? 

— Două acum, două când vii și-mi spui când iese de aici 
doamna asta. 

l-am întins fotografia lui Kirsten pe care o păstram în portofel. 

— Foarte bună bucăţica, zise el cu o privire ofticoasă. 

— Lasă asta. 

Mi-am îndreptat degetul către o cafenea cu un aspect murdar, 
aflată un pic mai sus pe Kromprinzenallee, în direcţia Cartierului 
General al Armatei SUA: 

— Vezi cafeneaua aia? 

El încuviinţă din cap. Am adăugat: 

— O să te aștept acolo. 

Colectorul salută cu degetul și, vârându-și repede fotografia și 
cele două ţigări Winston în buzunarul de la pantaloni, dădu să- 
mi întoarcă spatele pentru a se uita după mucurile lui. Dar l-am 
apucat de batista murdară pe care o purta legată în jurul gâtului 
său ţepos: J 

— Să nu uiţi, bine? i-am zis răsucind cu putere. Asta pare să 
fie un loc bun, așa că o să știu unde să caut dacă nu-ți aduci 
aminte să vii să-mi spui. Ai priceput? 

Bătrânul păru să-mi simtă tulburarea. Îmi aruncă un rânjet 
îngrozitor: 

— Ea se poate să vă fi uitat, domnule, dar puteţi să fiţi sigur 
că eu n-o s-o fac. 

Chipul lui, o pardoseală de garaj alcătuită din pete 
strălucitoare și petice uleioase, se înroși când, pentru o clipă, 
mi-am întărit strânsoarea. 

— Ai grijă să n-o faci, i-am zis și i-am dat drumul, simțind o 
undă de vinovăție pentru faptul că mă purtasem atât de brutal 
cu el. Drept compensație, i-am mai dat o ţigară și, neluând în 
seamă laudele sale exagerate privind bunătatea mea, am plecat 
spre cafeneaua aia jalnică. 

Pentru un răstimp care îmi păru că durează ore întregi, dar de 
fapt nu depăși două, am stat în liniște sorbind încet dintr-un 
brandy mare de calitate inferioară, fumând câteva ţigări și 


21 


ascultând vocile din jurul meu. Când colectorul veni să mă 
caute, trăsăturile lui scrofuloase purtau un rânjet triumfător. L- 
am urmat afară, în stradă. 

— Doamna, domnule, zise el indicând insistent către gară, a 
luat-o în partea aia. 

Făcu o pauză, cât i-am plătit diferenţa din onorariu, și apoi 
adăugă: 

— Cu schătzF al ei. Un căpitan, cred. Oricum, un tip tânăr și 
arătos, oricine ar fi. 

Nu am stat să aud mai multe și am pășit cât de iute am putut 
în direcţia pe care mi-o indicase. 

În curând i-am zărit pe Kirsten și pe ofițerul american care o 
însoțea, ținând-o cu braţul pe după umeri. l-am urmărit de la 
distanță, luna plină permițându-mi să-i văd mai bine cum se 
îndepărtează alene, până când ajunseră la un bloc de 
apartamente bombardat, cu șase straturi de etaje prăbușite 
unul peste altul, ca un aluat fraged. Dispărură înăuntru. Să intru 
după ei? m-am întrebat. Aveam nevoie să văd totul? 

Un gust amar îmi urcă din ficat pentru a sparge îndoiala 
unsuroasă care zăcea grea în mine. 

Ca pe țânțari, i-am auzit înainte să-i văd. Engleza lor era mai 
fluentă decât puteam eu să înţeleg, dar ea părea să-i explice că 
nu poate să întârzie acasă două nopţi la rând. Un nor acoperi 
luna, întunecând priveliștea, și m-am strecurat în spatele unei 
grămezi enorme de moloz instabil, unde m-am gândit că aș 
putea să văd mai bine. Când norul se îndepărtă și lumina lunii 
străluci clară printre căpriorii dezgoliţi ai acoperișului, am avut o 
priveliște limpede în fața ochilor. Acum erau tăcuţi. Pentru un 
moment părură întruchiparea inocenţei, căci ea îngenunche în 
fața lui în timp ce el își puse mâinile pe capul ei ca și cum i-ar fi 
oferit sfânta binecuvântare. Eram nedumerit, neștiind de ce 
capul lui Kirsten îi sălta pe umeri, dar când el gemu, înţelegerea 
mea cu privire la ceea ce se întâmpla fu la fel de rapidă ca și 
sentimentul de vid care o însoți. 

M-am furișat de acolo în tăcere și m-am îmbătat criţă. 


3 Amant, iubit (în germ. în original). 
22 


4. 


Mi-am petrecut noaptea pe canapea, un eveniment pe care 
Kirsten, deja adormită în pat când eu am ajuns în sfârșit 
clătinându-mă acasă, l-ar fi atribuit în mod greșit izului de 
băutură din răsuflarea mea. M-am prefăcut că dorm până am 
auzit-o ieșind din apartament, deși n-am putut evita ca ea să mă 
sărute pe frunte înainte de a pleca. Fluiera pe când cobora 
scările, ieșind afară, pe stradă. M-am ridicat și am urmărit-o de 
la fereastră mergând spre nord pe Fasanenstrasse către staţia 
Zoo și trenul ei spre Zehlendorf. 

După ce a ieșit din raza privirii mele, m-am apucat să încerc 
să salvez o rămășiță din mine însumi cu care să pot înfrunta 
ziua. Capul îmi zvâcnea precum un doberman neastâmpărat, 
dar, după ce m-am frecat cu o bucată de flanelă rece ca gheaţa, 
am băut două cești din cafeaua căpitanului și am fumat o ţigară, 
am început să mă simt un pic mai bine. Totuși, eram mult prea 
preocupat de amintirea lui Kirsten făcând sex oral cu căpitanul 
american și de gândurile privind vătămările pe care i le-aș putea 
aduce lui pentru ca măcar să-mi amintesc de vătămarea pe care 
i-o cauzasem deja soldatului din Armata Roșie, astfel că nu am 
fost atât de atent la ciocănitul în ușă pe cât ar fi trebuit să fiu. 

Rusul era scund, și totuși mai înalt decât cel mai înalt bărbat 
din Armata Roșie, graţie celor trei stele de aur și a treselor 
albastru-deschis de pe epoleţii argintii ai hainei sale, care îl 
identificau drept un polcovnic, colonel, al MVD - poliţia politică 
secretă sovietică. 

— Herr Gunther? mă întrebă el politicos. 

Am dat din cap posomorât, furios pe mine însumi că nu 
fusesem mai atent. M-am întrebat unde lăsasem arma lvanului 
mort și dacă aș îndrăzni să o zbughesc ca să o iau. Și oare avea 
el oameni care așteptau la baza scărilor tocmai pentru o astfel 
de eventualitate? 

Ofiţerul își scoase chipiul, lovi din călcâie ca un prusac și își 
sumeţi capul: 

— Polcovnic  Poroșin, la dispoziția dumneavoastră. Îmi 
permiteţi să intru? 

Nu așteptă un răspuns. Nu era genul care să fie obișnuit să 
aștepte pentru nimic altceva decât propria sa voinţă. 


23 


Colonelul, care nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani, 
își purta părul lung pentru un soldat. Și-l dădu la o parte de pe 
ochii de un albastru pal, peste capul îngust, și afișă un zâmbet 
fals când se întoarse cu faţa la mine în salon. li făcea plăcere 
disconfortul meu. 

— Sunteţi Herr Bernhard Gunther, nu-i așa? Trebuie să fiu 
sigur. 

Faptul că îmi știa numele întreg era o mică surpriză. Și la fel 
tabachera frumoasă din aur pe care o deschise în faţa mea. 
Nuanţa cenușie de pe vârful degetelor lui cadaverice sugera că 
nu se obosea cu vânzarea de ţigări la fel de mult cum o făcea cu 
fumatul lor. Și MVD-ul nu se deranja în mod normal să împartă o 
țigară cu un bărbat pe care era pe cale să-l aresteze. Așa că am 
luat una și mi-am confirmat identitatea. 

El își vâri o ţigară între fălcile înguste și scoase o brichetă 
subțire Dunhill ca să aprindă ţigările amândurora. 

— Și dumneata ești un... strânse el din ochi când îi intră fum, 
ș'pek... cum se zice în germană? 

— Detectiv particular, i-am spus, traducând în mod automat și 
regretându-mi aproape imediat elanul. 

Sprâncenele lui Poroșin se ridicară pe fruntea-i înaltă: 

— Măi, măi, remarcă el cu o ușoară surprindere care se 
transformă repede mai întâi în interes și apoi în plăcere sadică: 
Vorbești rusă. 

Am ridicat din umeri: 

— Puțin. 

— Dar ăsta nu e un cuvânt obișnuit. Nu e pentru cineva care 
vorbește rusă doar un pic. $'pek este de asemenea cuvântul 
rusesc pentru untură de porc sărată. Știai și asta? 

— Nu, i-am zis, dar ca prizonier de război al sovieticilor 
mâncasem destulă din ea, întinsă pe o bucată uscată de pâine 
neagră, pentru a o ști chiar prea bine. Oare ghicea asta? 

— Nie șuti (Serios)? rânji el. Pariez că știi. Așa cum aș paria că 
știi că sunt de la MVD, hmm? 

Acum râdea tare. 

— Vezi ce bun sunt în meseria mea? Nu vorbesc cu dumneata 
nici de cinci minute și deja sunt capabil să spun că ţii foarte mult 
să ascunzi faptul că vorbești rusa bine. Dar de ce? 

— De ce nu-mi spuneţi ce doriţi, domnule colonel? 


24 


— Haide, zise el. Ca ofiţer de spionaj este foarte normal 
pentru mine să mă întreb de ce. Dumneata trebuie să înţelegi 
acest soi de curiozitate mai bine decât oricine, nu? 

Fumul se ridica subţire din nasul lui ca o aripioară dorsală de 
rechin, în timp ce își strânse buzele într-un rictus, voind parcă să 
se scuze. 

— Nu e bine pentru germani să fie prea curioși, am zis. Nu în 
vremurile astea. 

El ridică din umeri și o luă agale spre biroul meu, uitându-se la 
cele două ceasuri care erau pe el: 

— Poate, murmură gânditor. 

Speram că n-o să-i vină să deschidă sertarul unde îmi 
aminteam acum că pusesem automatul lvanului mort. Incercând 
să-l fac să ajungă la scopul pentru care dorise să mă vadă, 
oricare ar fi fost ăla, i-am zis: 

— Nu e adevărat că toate agenţiile de detectivi particulari și 
de informaţii sunt interzise în zona dumneavoastră? 

În sfârșit, el se îndepărtă de birou: 

— Vierno (Foarte adevărat), Herr Gunther. Și asta deoarece 
asemenea instituţii nu servesc la nimic într-o democraţie... 

Poroșin scoase un sunet dezaprobator când am vrut să-l 
întrerup: 

— Nu, te rog să nu spui asta, Herr Gunther. Voiai să spui că 
Uniunea Sovietică nu poate fi numită o democraţie. Dar, dacă ai 
face asta, tovarășul președinte ar putea să te audă și să trimită 
oameni groaznici ca mine pentru a te răpi pe dumneata și pe 
soție. Bineînţeles că știm amândoi că singurii oameni care 
câștigă ceva ca să trăiască în orașul ăsta acum sunt 
prostituatele, bișnițarii de la piața neagră și spionii. Prostituate 
vor exista mereu, iar bișniţarii vor exista doar atâta timp cât 
moneda germană rămâne nereformată. Mai rămâne spionajul. 
Asta e noua profesie pe care trebuie să o alegi, Herr Gunther. Ar 
trebui să lași baltă chestia asta cu detectivul particular, când 
există atât de multe noi oportunităţi pentru oameni ca 
dumneata. 

— Sună aproape ca și cum mi-aţi oferi o slujbă, domnule 
colonel. 

El zâmbi silit: 

— Nu e o idee rea. Dar nu de asta am venit. 

Se uită la fotoliul din spatele lui: 


25 


— Pot să iau loc? 

— Vă rog. Mă tem că nu vă pot oferi și altceva decât cafea. 

— Mulţumesc, nu. Mi se pare o băutură mult prea 
stimulatoare. 

M-am așezat pe canapea și am așteptat ca el să înceapă. 

— Există un prieten comun al nostru, Emil Becker, care s-a 
băgat în gura lupului, cum se zice. 

— Becker? 

M-am gândit o clipă și mi-am amintit un chip din timpul 
ofensivei ruse din 1941 și de dinainte de asta, din 
Reichskrimminal polizei - Kripo. 

— Nu l-am mai văzut demult. Nu l-aș numi chiar un prieten, 
dar ce-a făcut? Pentru ce l-aţi reţinut? 

Poroșin clătină din cap: 

— Aţi înțeles greșit. Nu cu noi are probleme, ci cu americanii. 
Ca să fiu exact, cu poliţia lor militară din Viena. 

— Inseamnă că, dacă nu-l aveţi voi, ci americanii, trebuie să fi 
comis cu adevărat o infracţiune. 

Poroșin îmi ignoră sarcasmul: 

— A fost acuzat de omorârea unui ofițer american, un căpitan 
de infanterie. 

— Păi, tuturor ne-a venit să facem asta la un moment dat. 

Am scuturat din cap la privirea întrebătoare a lui Poroșin: 

— Nu, nu contează. 

— Ceea ce contează aici este că Becker nu l-a ucis pe 
americanul ăsta, îmi spuse el cu fermitate. Este nevinovat. Cu 
toate astea, americanii au un dosar beton și el va fi cu siguranţă 
spânzurat dacă nu-l ajută cineva. 

— Nu văd ce pot face eu. 

— El dorește să te angajeze în calitatea dumitale de detectiv 
particular, normal. Pentru a-i demonstra nevinovăția. Te va plăti 
pentru asta cu generozitate. Câștigi sau pierzi, suma e de 5 000 
de dolari. 

M-am auzit fluierâna: 

— Inseamnă o grămadă de bani. 

— Jumătate acum, în aur. Restul îţi va fi plătit la sosirea 
dumitale în Viena. 

— Și ce interes aveți dumneavoastră în toate astea, domnule 
colonel? 


26 


Își lăsă gâtul într-o parte peste gulerul strâns al tunicii sale 
imaculate: 

— Cum ziceam, Becker e un prieten. 

— Vă supăraţi dacă îmi explicaţi în ce fel? 

— Mi-a salvat viaţa, Herr Gunther. Trebuie să fac orice pot ca 
să-l ajut. Dar mi-ar fi dificil din punct de vedere politic să îl asist 
în mod oficial, mă înţelegi. 

— Cum de aţi ajuns să fiți atât de familiar cu dorinţele lui 
Becker în această chestiune? Nu-mi pot imagina că vă dă 
telefon dintr-o închisoare americană. 

— Are un avocat, desigur. Avocatul lui Becker a fost cel care 
m-a rugat să încerc să vă găsesc și să vă rog să vă ajutaţi 
vechiul tovarăș. 

— Nu mi-a fost niciodată asta. E adevărat că am lucrat cândva 
împreună. Dar nu „vechi tovarăș”. 

Poroșin ridică din umeri: 

— Cum dorești. 

— 5 000 de dolari. De unde ia Becker 5 000 de dolari? 

— E un om descurcăretț. 

— Ai putea să-i spui așa. Cu ce se ocupă acum? 

— Are o afacere de import și export, aici și la Viena. 

— Frumos eufemism. Bișniţă, presupun. 

Poroșin aprobă din cap cu un aer împăciuitor și îmi mai oferi o 
țigară din tabachera lui de aur. Am fumat-o cu o încetineală 
voită, întrebându-mă ce mic procentaj din toate astea ar fi putut 
să fie adevărat. 

— Ei, ce zici? 

— Nu pot s-o fac, am zis în cele din urmă. Mai întâi o să vă 
dau motivul de bun-simt. 

M-am ridicat și m-am dus la fereastră. Jos, în stradă, era un 
strălucitor BMW nou cu un stegulet rusesc pe capotă; sprijinit de 
el stătea un zdrahon de soldat din Armata Roșie, cu o înfățișare 
dură. 

— Domnule colonel Poroșin, nu avea cum să scape atenţiei 
dumneavoastră că a intra și a ieși din orașul ăsta nu devine 
deloc mai ușor. La urma urmei, aţi încercuit Berlinul cu jumătate 
din Armata Roșie. Însă dincolo de restricţiile de călătorie 
obișnuite care-i afectează pe germani, lucrurile chiar par să se fi 
înrăutățit mult în timpul ultimelor câteva săptămâni, chiar și 
pentru așa-numiții aliaţi ai dumneavoastră. Și cu atât de multe 


27 


persoane care pleacă, încercând să intre în Austria în mod 
ilegal, austriecii sunt foarte fericiți ca aceste călătorii să fie 
descurajate... Asta e motivul de bun-simţ. 

— Dar asta nu e o problemă, zise Poroșin mieros. Pentru un 
vechi prieten ca Emil, voi trage bucuros câteva sfori. Aprobări 
pentru călătoria cu trenul, un permis roz, bilete - totul poate fi 
rezolvat cu ușurință. Poţi avea încredere în mine să mă ocup de 
toate preparativele necesare. 

— Păi, presupun că ăsta este al doilea motiv pentru care n-am 
de gând s-o fac. Motivul de mai puţin bun-simt. Nu am încredere 
în dumneavoastră, domnule colonel. De ce-aș avea? Vorbiţi 
despre a trage câteva sfori pentru a-l ajuta pe Emil. Dar aţi 
putea la fel de ușor să le trageţi în celălalt sens. Lucrurile sunt 
foarte nesigure pe partea dumneavoastră de gard. Știu un 
bărbat care a venit înapoi din război și i-a găsit pe oficialii 
Partidului Comunist locuind în casa lui - oficiali pentru care 
nimic nu a fost mai simplu decât să tragă câteva sfori pentru a 
asigura internarea lui într-un spital de nebuni doar pentru ca ei 
să poată păstra casa. Și, cu doar o lună sau două în urmă, mi- 
am lăsat doi prieteni bând într-un bar din sectorul 
dumneavoastră din Berlin, doar ca să aflu mai târziu că, la 
câteva minute după ce plecasem eu, forțele sovietice au 
înconjurat localul și i-au dus pe toţi cei din bar la muncă forțată 
timp de două săptămâni. Așa că repet, domnule colonel: nu am 
încredere în dumneavoastră și nu văd niciun motiv să am. Din 
câte știu, aș putea fi arestat în clipa în care pășesc în sectorul 
dumneavoastră. 

Poroșin râse zgomotos: 

— Dar de ce? De ce ai fi dumneata arestat? 

— N-am observat niciodată să aveţi nevoie de vreun motiv. 

Am ridicat din umeri cu exasperare: 

— Poate pentru că sunt detectiv particular. Pentru MVD, ăsta 
e un motiv la fel de bun ca și a fi spion american. Cred că 
vechiul lagăr de concentrare de la Sachsenhausen, pe care 
oamenii dumneavoastră l-au preluat de la naziști, este acum 
plin de germani care au fost acuzaţi de spionaj în favoarea 
americanilor. 

— Dacă îmi veţi permite o singură mică aroganță, Herr 
Gunther: dumneata chiar crezi că eu, un pol/covnic MVD, aș 


28 


considera chestiunea  înșelării și arestării dumitale mai 
importantă decât problemele Consiliului Aliat de Control? 

— Sunteţi membru în Kommendatura? 

Eram surprins. 

— Am onoarea de a fi ofiţerul de informaţii al adjunctului 
guvernatorului militar sovietic. Te poţi interesa la sediul 
Consiliului de pe Elsholzstrasse, dacă nu mă crezi. 

Se opri așteptând o reacţie din partea mea: 

— Haide, ce zici? 

Cum tot nu ziceam nimic, oftă și clătină din cap: 

— N-o să vă înţeleg niciodată pe voi, germanii. 

— Vorbiţi limba suficient de bine. Nu uitaţi, Marx a fost 
german. 

— Da, dar era și evreu. Compatrioţii dumitale au petrecut 12 
ani încercând să facă aceste două circumstanţe să se excludă 
reciproc. Asta e unul dintre lucrurile pe care nu le pot înţelege. 
Te-ai răzgândit? 

Am clătinat din cap. 

— Prea bine. 

Colonelul nu arătă niciun semn că ar fi enervat de refuzul 
meu. Se uită la ceas și apoi se ridică: 

— Trebuie să plec, zise el. 

Scoţând un carnetțel, începu să scrie pe o bucată de hârtie. 

— Dacă te răzgândești, mă poţi găsi la acest număr din 
Karlshorst. E 55-16-44. Ceri cu generalul Kavernţev de la Secţia 
de Securitate Specială. Și iată și numărul meu de telefon de 
acasă: 05-00-19. 

Poroșin zâmbi și dădu din cap spre bilețel atunci când l-am 
luat de la el: 

— Dacă ai fi arestat de americani, eu nu i-aș lăsa să vadă 
chestia aia, dacă aș fi în locul dumitale. Vor crede probabil că 
ești spion. 

Încă mai râdea în timp ce cobora scările. 


29 


5. 


Pentru aceia care crezuseră în Vaterland‘, nu înfrângerea a 
fost cea care a oferit prilejul pentru acea abordare patriarhală a 
societății, ci reconstrucția. lar din exemplul Berlinului, ruinat de 
vanitatea bărbaților, putea fi învățată lecţia că, atunci când un 
război a fost purtat, când soldații sunt morți și zidurile sunt 
distruse, un oraș este alcătuit din femeile sale. 

Am mers spre un canion din granit gri care ar fi putut ascunde 
o mină în care se muncea din greu, de unde un tren scurt 
alcătuit din vagonete încărcate cu cărămidă ieșea chiar acum 
sub supravegherea unui grup de femei care cărau moloz. Pe o 
latură a unuia dintre vagonetele lor era scris cu cretă „Nu e timp 
pentru iubire”. Nu aveai nevoie să ţi se aducă aminte asta când 
le vedeai feţele prăfuite și trupurile de luptători. Dar aveau 
inimile la fel de mari ca și bicepșii. 

Zâmbind printre strigătele și fluierăturile lor batjocoritoare - 
unde erau mâinile mele acum, când orașul avea nevoie să fie 
reconstruit? - și fluturându-mi bastonul ca pe o scutire medicală, 
mi-am continuat drumul până am ajuns pe Pestalozzistrasse, 
unde Friedrich Korsch (un vechi prieten de pe vremea când 
eram în Kripo, acum Kommissar în poliția din Berlin, dominată 
de comuniști) îmi spusese că pot să o găsesc pe soția lui Emil 
Becker. 

Numărul 21 era o clădire deteriorată cu cinci etaje, cu 
apartamente identice având hârtie la geamuri, iar înăuntru, la 
intrare, care mirosea puternic a pâine arsă, era un semn care 
avertiza: „Scări nesigure! Se folosesc pe riscul vizitatorului”. Din 
fericire pentru mine, numele și numărul care erau scrise cu 
creta pe zid îmi spuneau că Frau Becker locuiește la parter. 

Am pășit pe un coridor întunecat, umed și rece, până la ușa 
ei. Între ușă și lavoarul de pe palier o bătrână strângea bucăţi 
mari de mucegai de pe peretele umed și le punea într-o cutie de 
carton. 

— Sunteţi de la Crucea Roșie? mă întrebă. 

l-am spus că nu, am ciocănit la ușă și am așteptat. 

Ea zâmbi: 

— E în regulă, să știți. Noi o ducem chiar binișor aici. 


1 Patria-mamă. În germ., patria-tată. 
30 


În vocea ei se simțea o nebunie pașnică. 

Am bătut din nou, de data asta mai tare, și am auzit un sunet 
înăbușit, iar apoi zăvorul tras de cealaltă parte a ușii. 

— Nu facem foamea, zise bătrâna. Domnul se îngrijește de 
noi. 

Îmi arătă spre mucegaiul din cutie. 

— Uite, aici cresc chiar și ciuperci proaspete. 

Și, zicând asta, smulse o bucată de mucegai de pe perete și o 
mâncă. 

Când, în cele din urmă, ușa se deschise, am fost pe moment 
incapabil să vorbesc, atât eram de scârbit. Frau Becker, zărind-o 
pe bătrână, mă dădu la o parte și păși hotărâtă pe coridor, unde, 
strigându-i un potop de insulte bătrânei, o alungă. 

— Baborniţă scârboasă, bombăni ea. Vine mereu aici în 
clădire și mănâncă mucegaiul ăla. Femeia e nebună. E complet 
sărită. 

— Fără îndoială de la ceva ce a mâncat, i-am zis îngreţoșat. 

Frau Becker mă fixă cu ochii ei de bufniţă cu ochelari: 

— Cine sunteţi și ce vreţi? mă întrebă cu bruschețe. 

— Mă numesc Bernhard Gunther... am început eu. 

— Am auzit de dumneata, se răsti ea. Ești în Kripo. 

— Am fost. 

— Poftește înăuntru. 

Mă urmă într-un salonaș friguros, trânti ușa și puse zăvoarele 
de parcă i-ar fi fost o frică teribilă de ceva. Băgând de seamă că 
asta mă nedumerise, adăugă drept explicaţie: 

— Nu poţi să fii suficient de prevăzător în vremurile astea. 

— Nu, într-adevăr. 

M-am uitat în jur la pereţii jalnici, la covorul rărit și la mobila 
veche. Nu era mare lucru, dar erau îngrijit păstrate. Cu igrasia 
nu prea avea ce face. 

— Charlottenburg nu o duce prea rău în comparaţie cu unele 
zone, am remarcat eu simţindu-mă mai ușurat. 

— Așa o fi, răspunse ea, dar pot să-ţi zic că dacă ai fi venit 
după lăsarea întunericului puteai să baţi până în Ziua de Apoi, și 
tot nu ţi-aș fi răspuns. Noaptea ne pricopsim cu tot felul de 
șobolani pe aici. 

Zicând asta, luă o coală mare de placaj de pe canapea și 
pentru o clipă, în obscuritatea încăperii, m-am gândit că lucra la 
un puzzle. Apoi am văzut numeroasele pachete de hârtie de 


31 


țigarete Olleschau, pungile cu chiștoace, grămezile de tutun 
salvat și teancurile înșiruite de ţigări rulate din nou. 

M-am așezat pe canapea, mi-am scos pachetul de Winston și 
i-am oferit o ţigară. 

— Mersi, zise ea mormăind și își puse ţigara după ureche. O s- 
o fumez mai târziu. 

Insă n-am avut nicio îndoială că o va vinde laolaltă cu 
celelalte. 

— Cât face una din ţigările alea reciclate? 

— Cam cinci mărci, îmi răspunse ea. Îmi plătesc colectorii cu 
cinci dolari pentru 150 de chiștoace. Din astea se rulează cam 
douăzeci de ţigări bune. Le vând pentru circa zece dolari. Da' 
ce, scrii un articol despre asta pentru 7agesspiege/? Scutește- 
mă de textu’ cu Victor Gollancz’ - Salvati Berlinul, Herr Gunther. 
Dumneata te afli aici în legătură cu soţul ăla nemernic al meu, 
nu-i așa? Ei bine, nu l-am mai vazut demult. Și sper să nu-l mai 
văd în ochi niciodată. Bănuiesc că știi că e într-o închisoare 
vieneză. 

— Da, știu. 

— Să știi și că atunci când Poliţia Militară Americană a venit 
să mă anunţe că a fost arestat, m-am bucurat. Aș putea să-l iert 
că m-a părăsit pe mine, dar nu și că l-a părăsit pe fiul nostru. 

Nu se putea ști dacă Frau Becker se transformase în vrăjitoare 
înainte sau după ce soțul ei o ștersese de sub nasul ei. Dar, la 
prima vedere, nu era tipul care să mă convingă că soțul ei fugit 
de acasă făcuse o alegere greșită. Gura ei avea o expresie 
amară, maxilarul inferior era proeminent, iar dinţii mici și 
ascuţiţi. Nici nu apucasem să-i explic scopul vizitei mele, că 
începu să turuie plină de iritare. M-a costat restul ţigărilor mele 
ca s-o îmbunez suficient încât să-mi răspundă la întrebări. 

— Ce s-a întâmplat mai exact? Îmi puteţi spune? 

— Cei de la Poliția Militară au zis că a împușcat și a omorât un 
căpitan american la Viena. Se pare că l-au prins în flagrant. Asta 
e tot ce mi s-a spus. 

— Și despre acest colonel Poroșin? Știţi ceva despre el? 


5 Sir Victor Gollancz (1893-1967), editor și scriitor britanic, cunoscut ca socialist și 
luptător pentru cauze umanitare, militând pentru tratarea umană a civililor germani în 
perioada imediat următoare încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. 


32 


— Ce vrei dumneata să știi e dacă poţi sau nu să ai încredere 
în el. Asta e ceea ce vrei să știi. Păi, e un Ivan, rânji ea sarcastic. 
Asta e tot ce artrebui să știi. 

Clătină din cap și adăugă pe un ton nerăbdător: 

— A, s-au cunoscut aici, la Berlin, din cauza uneia dintre 
afacerile lui Emil. Cred că era vorba de penicilină. Emil zicea că 
Poroșin a luat sifilis de la o fată cu care era. Mai degrabă cred că 
a fost invers, m-am gândit eu. Oricum, era cel mai rău fel de 
sifilis. Ala care te face să te umfli. Salvarsan n-a părut să 
meargă. Emil le-a făcut rost de niște penicilină. Ei, știi și 
dumneata ce rară e asta, mă refer la marfa bună. Asta ar putea 
fi un motiv pentru care Poroșin încearcă să-l ajute pe Emil. Rușii 
ăștia sunt toţi la fel. Nu doar creierul îl au în pantaloni, ci și 
inima. Recunoștinţa lui Poroșin vine direct din scrotul lui. 

— Și un alt motiv? 

Privirea ei se întunecă. 

— Aţi spus că ar putea fi un motiv. 

— Păi, bineînţeles. Nu poate fi vorba doar de a-i scoate lui 
Poroșin coada din foc, nu? Nu aș fi deloc surprinsă dacă Emil ar 
fi spionat pentru el. 

— Aveţi vreo dovadă pentru asta? Se vedea mult cu Poroșin 
când era încă aici, în Berlin? 

— Nu pot zice nici da, nu pot zice nici nu. 

— Dar nu e acuzat de nimic altceva în afară de crimă. Nu a 
fost acuzat de spionaj. 

— Ce rost ar avea? Au destule motive ca să-l spânzure. 

— Nu așa merg lucrurile. Dacă el ar fi spionat, ei ar fi vrut să 
știe totul. Aia de la Politia Militară Americană v-ar fi pus o 
grămadă de întrebări despre asociaţii soțului dumneavoastră. 
Au făcut-o? 

Ea înălță din umeri: 

— Nu, din câte îmi amintesc. 

— Dacă ar fi existat vreo suspiciune de spionaj, ei ar fi 
investigat-o, fie și numai pentru a descoperi ce fel de informaţii 
ar fi putut el să deţină. Au făcut percheziţie aici? 

Frau Becker scutură din cap: 

— Oricum ar fi, sper să fie spânzurat, zise ea cu amărăciune. 
Poţi să-i zici asta dacă-l vezi. Eu cu siguranţă n-o să-l văd. 


6 Denumirea medicamentului folosit pentru tratarea sifilisului, pe bază de arsenic. 
inlocuit în anii '40 de penicilină. 


33 


— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Acu' un an. S-a întors dintr-un lagăr sovietic de prizonieri 
de război în iulie și și-a luat tălpășița după trei luni. 

— Şi când a fost capturat? 

— În februarie 1943, la Briansk. 

Strânse din buze: 

— Când te gândești că am așteptat trei ani după bărbatul 
ăsta. Toţi bărbaţii ăia pe care i-am refuzat. M-am păstrat pentru 
el și uite ce s-a întâmplat. 

Păru să-și dea seama de ceva și spuse: 

— lată dovada dumitale pentru spionaj, dacă ai nevoie de 
vreuna. Cum a reușit să-și dobândească eliberarea? Răspunde- 
mi. Cum de a venit el acasă când atâţia alții sunt încă acolo? 

M-am ridicat să plec. Poate că situaţia cu propria-mi soţie mă 
făcea mai tentat să-i iau partea lui Becker. Dar auzisem destul 
ca să-mi dau seama că el o să aibă nevoie de tot ajutorul pe 
care îl putea obţine - poate chiar mai mult, dacă femeia asta era 
implicată. 

l-am spus: 

— Și eu am fost într-un lagăr sovietic de prizonieri de război, 
Frau Becker. Întâmplător, pentru mai puţin timp decât soţul 
dumneavoastră. Asta nu a făcut din mine un spion. Un norocos, 
poate, dar nu un spion. 

M-am îndreptat spre ușă, am deschis-o și m-am oprit: 

— Să vă spun ce a făcut din mine? Pentru cei din poliţie, 
pentru cei ca dumneavoastră, Frau Becker, pentru cei ca propria 
mea soţie, care nici nu mă lasă să o ating de când am venit 
acasă? Să vă spun eu ce-a făcut asta din mine? M-a făcut să mă 
simt un nepoftit. 


6. 


Se zice că un câine înfometat va mânca o budincă murdară. 
Dar foamea nu afectează doar standardele tale de igienă. Ea 
prostește de asemenea gândirea, reduce memoria - ca să nu 
mai zic de apetitul sexual - și în general produce un sentiment 
de apatie, așa că nu a constituit o surpriză pentru mine că 
existaseră un număr de ocazii în decursul anului 1947 în care, 


34 


cu simţurile amorţite din cauza lipsei de hrană, a fost cât pe ce 
să sufăr un accident. Tocmai din acest motiv m-am decis să 
reflectez asupra prezentului meu, o înclinaţie mai degrabă 
iraţională, pentru a accepta până la urmă cazul lui Becker, cu 
avantajul de a avea stomacul plin. 

Pe vremuri cel mai faimos și luxos hotel din Berlin, Adlon era 
acum doar un pic mai mult decât o ruină. Rămânea deschis 
cumva oaspeților, cu cincisprezece camere disponibile care, 
pentru că hotelul se afla în sectorul sovietic, erau de obicei 
ocupate de ofiţeri ruși. La subsol, un mic restaurant nu numai că 
supraviețuise, dar chiar era o afacere înfloritoare, ca rezultat al 
faptului că se adresa exclusiv germanilor, pe baza cupoanelor 
de hrană, care astfel puteau să ia prânzul sau cina acolo fără 
teama de a fi alungaţi de la masă în favoarea vreunui american 
sau britanic, în mod evident mai influent, cum se întâmpla în 
majoritatea celorlalte restaurante din Berlin. 

Presupusa intrare în Adlon se afla sub o grămadă de moloz pe 
Wilhelmstrasse, la foarte mică distanţă de Fuhrerbunkerul unde 
Hitler își găsise moartea și în care se putea face un tur pentru 
preţul a două ţigări date oricăruia dintre polițiștii care chipurile 
trebuiau să țină oamenii afară. Toţi polițiștii din Berlin făceau și 
pe speculanţii de când se încheiase războiul. 

Am luat un prânz târziu constând în supă de linte, 
„hamburger” din nap și fructe din conservă, iar după ce am 
întors pe toate părţile problema lui Becker în mintea-mi 
îndestulată, mi-am predat cupoanele și am urcat în ceea ce 
trecea drept recepţia hotelului ca să folosesc telefonul. 

Mi s-a făcut foarte repede legătura la Autoritatea Militară 
Sovietică din Karlshorst, dar mi s-a părut că aștept o veșnicie ca 
să fie chemat la telefon colonelul Poroșin. Nici faptul că am 
vorbit în rusă nu a grăbit obţinerea legăturii, ci doar mi-a 
câștigat o privire bănuitoare din partea ușierului de la hotel. 
Când, în cele din urmă, am reușit să vorbesc cu Poroșin, ela 
părut sincer încântat că mă răzgândisem și mi-a spus să aștept 
lângă poza lui Stalin de pe Unter den Linden, de unde mașina lui 
de serviciu mă va lua în cincisprezece minute. 

După-amiaza se dovedise la fel de jupuită de experiențe 
pozitive ca buza unui boxer, și am rămas în ușa de la Adlon zece 
minute înainte de a mă îndrepta spre mica scară de serviciu și 
către capătul lui Wilhelmstrasse. Apoi, lăsând în spate Poarta 


35 


Brandenburg, am mers până la poza cât o casă a tovarășului 
secretar care domina centrul bulevardului, flancată de două 
postamente mai mici, fiecare purtând secera și ciocanul 
sovietice. 

Cât am așteptat mașina, Stalin părea să mă privească, o 
senzaţie care, bănuiesc, era urmărită intenţionat: ochii erau la 
fel de adânci, negri și neplăcuţi precum interiorul cizmei unui 
poștaș, iar pe sub mustăţile de gândac zâmbetul era un 
permafrost” dur. Întotdeauna eram uimit de faptul că existau 
oameni care îl numeau pe acest monstru ucigaș „Unchiul Joe”, 
căci mie mi se părea că aduce a unchi cam la fel de mult ca și 
regele Irod. 

Sosi mașina lui Poroșin, cu zgomotul motorului acoperit de cel 
făcut de un escadron de avioane de vânătoare YAK 3 care 
zburau pe deasupra noastră. Am urcat la bord și m-am rostogolit 
neajutorat pe bancheta din spate când șoferul lat în umeri, cu 
față de tătar, apăsă puternic acceleraţia BMW-ului, conducând 
în viteză mașina spre est, către Alexanderplatz și mai departe, 
spre Frankfurter Allee și Karlshorst. 

— Am crezut întotdeauna că le este interzis civililor germani 
să meargă în mașini de serviciu, m-am adresat șoferului în rusă. 

— E adevărat, răspunse el, dar colonelul a zis că dacă e să fim 
opriţi să spun că ești arestat. 

Tătarul râse în hohote văzând expresia îngrozită de pe faţa 
mea și n-am putut decât să mă consolez cu faptul că în timp ce 
noi mergeam cu o asemenea viteză era puţin probabil să putem 
fi opriţi de orice altceva în afară de o mitralieră antitanc. 

Am ajuns la Karlshorst după câteva minute. Cartier de vile cu 
un teren pentru echitație, Karlshorst, poreclit „Micul Kremlin”, 
era acum o enclavă rusă complet izolată în care germanii 
puteau intra numai cu permis special. Sau cu genul de steguleț 
care se afla pe capota mașinii lui Poroșin. Ni s-a făcut semn să 
trecem prin câteva puncte de control și în cele din urmă am tras 
lângă vechiul spital Sf. Anton de pe Zeppelin Strasse, care 
adăpostea acum Autoritatea Militară Sovietică din Berlin. Mașina 
se opri la umbra unui postament de cinci metri înălțime în vârful 
căruia era un mare steag roșu sovietic. Şoferul lui Poroșin țâșni 
de pe scaun, îmi deschise ţanţoș ușa și, ignorând santinelele, 
mă escortă în sus pe treptele care duceau la ușa principală. M- 


7 Strat superficial de sol permanent înghețat. 
36 


am oprit o clipă în ușă, plimbându-mi privirea peste 
strălucitoarele mașini și motociclete BMW noi din parcare. 

— Cineva a făcut cumpărături? am zis. 

— De la fabrica BMW din Eisenbach, îmi răspunse șoferul cu 
mândrie. Acum rusească. 

Cu acest gând deprimant, mă lăsă într-o sală de așteptare 
care mirosea puternic a carbol. Singura concesie pe care 
încăperea o făcea ornamentelor era o altă poză cu Stalin, având 
dedesubt un slogan care spunea: „Stalin, înțeleptul învăţător și 
protector al clasei muncitoare”. Chiar și Lenin, al cărui portret se 
afla într-o ramă mai mică lângă cel al înțeleptului, părea, după 
expresia feţei, să aibă o problemă cu acel sentiment anume. 

M-am întâlnit cu aceste două chipuri populare și în biroul lui 
Poroșin de la ultimul etaj al clădirii AMS, unde erau agăţate pe 
perete. Tunica maro-oliv bine călcată a tânărului colonel atârna 
pe ușa de sticlă, iar el era îmbrăcat într-o cămașă în stil cerchez, 
încinsă cu un brâu negru. Dacă n-ar fi fost lustrul de pe cizmele 
lui din piele moale de vițel, ar fi putut să treacă drept student la 
Universitatea din Moscova. Își puse cana jos și se ridică din 
spatele biroului când tătarul mă conduse înăuntru: 

— la loc, te rog, Herr Gunther, mă invită Poroșin indicându-mi 
un scaun realizat după tehnica lemnului îndoitE. 

Tătarul așteptă să i se spună să plece. Poroșin luă cana și o 
tinu ridicată, ca să mă pot uita în ea: 

— Dorești niște Ovaltine?’, Herr Gunther? 

— Ovaltine? Nu, mersi, urăsc chestia asta. 

— Zău? păru el surprins. Mie îmi place la nebunie. 

— E cam devreme pentru a te gândi să mergi la culcare, nu? 

Poroșin zâmbi răbdător: 

— Poate că ai prefera niște vodcă? 

Trase de sertarul biroului și scoase o sticlă și un pahar, pe 
care le puse pe birou în fața mea. 

Mi-am turnat un pahar plin. Cu coada ochiului l-am văzut pe 
tătar cum își freacă buzele însetate cu dosul labei. Poroșin văzu 
și el asta. Umplu un alt pahar și îl așeză pe fișet astfel încât să 
fie chiar lângă capul bărbatului. 


8 Tehnică de prelucrare a lemnului în care acesta este ţinut la aburi până când devine 
pliabil, astfel încât să poată fi modelat prin îndoire în forma dorită. 
? Băutură dulce, obţinută din malt, lapte, ouă și cacao. 


37 


— Trebuie să-i dresezi pe cazacii ăştia afurisiţi ca pe niște 
câini, îmi explică. Pentru ei, beţia este aproape o poruncă 
religioasă. Nu-i așa, leroșka? 

— Da, domnule, zise acesta fără nicio expresie. 

— A făcut praf un bar, a agresat o chelneriță, a pocnit un 
sergent și, de n-aș fi fost eu, ar fi putut să fie împușcat. Încă mai 
poţi fi împușcat, hmm, leroșka? În clipa în care te atingi de 
paharul ăla fără permisiunea mea. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Poroșin scoase un revolver mare și greu și-l puse pe birou 
pentru a-și întări spusele. Apoi se așeză din nou. 

— Îmi închipui că dumneata știi foarte multe despre disciplină, 
ținând cont de trecutul dumitale, nu-i așa, Herr Gunther? Unde 
ziceai că ţi-ai făcut serviciul militar în timpul războiului? 

— Nu am zis. 

Se lăsă pe spătarul scaunului și-și puse cizmele pe birou. 
Vodca tremură peste marginea paharului meu când ele se 
lăsară cu un zgomot surd pe colile de sugativă. 

— Nu, n-ai zis, nu-i așa? Dar îmi închipui că, la calificările pe 
care le ai, vei fi servit în vreo funcţie de la contrainformaţii. 

— Ce fel de calificări? 

— Haide, ești prea modest. Faptul că vorbeşti rusă, 
experiența dumitale în Kripo. A, da, mi-a povestit avocatul lui 
Emil. Mi-a spus că dumneata și el ați făcut cândva parte din 
Brigada Omucideri din Berlin. Și că dumneata erai Kommissar. 
Asta e un grad superior, nu-i așa? 

Am sorbit din vodcă și am încercat să rămân calm. Mi-am zis 
în sinea mea că ar fi trebuit să mă aștept la așa ceva. 

— Am fost doar un soldat obișnuit care se supune ordinelor, i- 
am zis. Nici măcar n-am fost membru de Partid. 

— S-ar părea acum că foarte puţini au fost. Găsesc lucrul 
acesta foarte remarcabil. 

Zâmbi și își ridică arătătorul în semn de aprobare: 

— N-ai decât să fii cât de reţinut la vorbă dorești, Herr 
Gunther, dar tot aflu eu despre dumneata. la aminte la vorbele 
mele. Chiar și numai pentru a-mi satisface curiozitatea. 

— Uneori curiozitatea e un pic cam ca setea lui leroșka, i-am 
zis, cel mai bine e să fie lăsată nesatisfăcută. Cu excepţia 
cazului în care e acel soi de curiozitate intelectuală, 


38 


dezinteresată, care aparține filosofilor. Răspunsurile au obiceiul 
de a fi dezamăgitoare. 

Mi-am terminat paharul și l-am pus pe sugativă lângă cizmele 
lui: 

— Dar n-am venit aici cu șosete cu monogramă pentru a 
asculta întrebările dumitale vexate de după-amiază, domnule 
colonel. Așa că ce-ar fi să mă hraniţi cu una din ţigările alea 
Lucky Strike pe care le fumatți azi-dimineaţă și să satisfaceți 
curiozitatea mea spunându-mi cel puţin un fapt sau două despre 
acest caz? 

Poroșin se aplecă înainte și deschise dintr-o lovitură o cutie 
din argint cu ţigări de pe birou: 

— Servește-te, îmi spuse. 

Am luat una și mi-am aprins-o cu o brichetă elegantă din 
argint care avea forma unui tun, apoi m-am uitat la ea cu un 
ochi critic, ca și cum i-aș fi cântărit valoarea într-o casă de 
amanet. Mă enervase și voiam să i-o plătesc cumva: 

— Aveţi niște chestii drăguțe, i-am zis. Asta e un tun german. 
L-aţi cumpărat sau nu era nimeni acasă când aţi sunat? 

Poroșin închise ochii, pufni într-un râs scurt, apoi se ridică și 
merse la fereastră. Își trase eșarfa de la brâu și se descheie la 
pantaloni: 

— Ăsta e necazul când bei atâta Ovaltine, zise el, aparent 
netulburat de încercarea mea de a-l insulta. O ia drept prin tine. 

Când începu să facă pipi, aruncă o privire înapoi peste umăr 
la tătarul care stătea în picioare lângă fișet și lângă paharul de 
vodcă de pe acesta: 

— Bea-l și șterge-o, porcule. 

Tătarul nu ezită. Goli paharul dintr-o singură înghiţitură și ieși 
din birou repejor, închizând ușa după el. 

— Dacă ai vedea în ce hal lasă ţăranii ca el toaletele aici, ai 
înţelege de ce prefer să mă piș de la fereastră, zise Poroșin 
încheindu-și nasturii de la pantaloni. 

Închise fereastra și îşi reluă locul. Cizmele se lăsară din nou 
cu zgomot înapoi pe sugativă. 

— Compatrioţii mei ruși pot face ca viaţa în acest sector să fie 
uneori o grea încercare. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru 
oameni ca Emil. El este un om foarte amuzant pe care să-l ai în 
preajmă câteodată. Și unul foarte descurcăreţ. Nu există nimic 


39 


de care să nu poată face rost. Ce cuvânt aveţi pentru acest gen 
de bișniţari? 

— Descurcăreţu' Heinis. 

— Da,  descurcărețu'. Dacă vrei distracție, Emil ar fi 
descurcăreţul care să o pună la cale. 

Râse cu duioșie la acest gând, ceea ce era mai mult decât 
puteam să fac eu. 

— N-am întâlnit niciodată un bărbat care să cunoască atât de 
multe fete. Bineînțeles că sunt toate prostituate și dame de 
companie, chocoladies, dar nu-i o crimă așa de mare în 
vremurile astea, nu? 

— Depinde de choco/aay, i-am răspuns. 

— De asemenea, Emil este foarte ingenios în a face tot felul 
de lucruri să treacă peste graniţă - Frontiera Verde parcă îi 
ziceți, nu? 

Am aprobat din cap: 

— Prin păduri. 

— Un contrabandist nemaipomenit. A făcut o grămadă de 
bani. Până să se întâmple asta, trăia foarte bine la Viena. Casă 
mare, mașină scumpă și iubită atrăgătoare. 

— V-aţi folosit vreodată de serviciile lui? Și nu mă refer la 
cunoștințele pe care le are printre damele de companie. 

Poroșin se mulțumi doar să repete că Emil putea să facă rost 
de orice. 

— Asta include și informații? 

El înălță din umeri: 

— Când și când. Dar orice face Emil, face pentru bani. Mi-este 
greu să cred că nu ar fi făcut și pentru americani tot felul de 
chestii. În acest caz, însă, a avut o treabă la cererea unui 
austriac. Un bărbat numit König, care lucra în publicitate. Firma 
se numea Reklaue & Werbe Zentrale și își avea birourile aici, în 
Berlin, și la Viena. König voia ca Emil să ia tot felul de proiecte 
de la biroul din Viena ca să le aducă la Berlin în mod regulat. 
Zicea că munca era mult prea importantă ca să aibă încredere 
în poștă sau într-un curier, iar König nu putea să meargă el 
însuși deoarece își aștepta denazificarea. Bineînţeles că Emil a 
bănuit că pachetele conţineau lucruri care n-aveau treabă cu 
publicitatea, dar banii erau suficient de buni încât să nu pună 
întrebări și, de vreme ce oricum venea și pleca din Berlin în mod 


40 


regulat, asta nu avea să-i aducă nicio problemă în plus. Sau așa 
a crezut. 

Pentru o vreme, transporturile lui Emil s-au desfășurat fără 
probleme. Când aducea ţigări sau vreo altă marfă de 
contrabandă în Berlin, aducea și un colet de-al lui König. Le 
preda unui bărbat pe nume Eddy Holl și își lua banii. Era cât se 
poate de simplu. 

Ei bine, într-o noapte, Emil era la Berlin și a mers la un club de 
noapte în Berlin-Schânberg numit Gay Island. S-a întâlnit din 
întâmplare cu omul ăsta, Eddy Holl. Era beat și i-a făcut 
cunoștință cu un căpitan american pe nume Linden. Eddy i l-a 
descris pe Emil căpitanului Linden ca fiind „curierul lor de 
Viena”. A doua zi, Eddy i-a telefonat lui Emil, și-a cerut scuze că 
fusese beat și i-a sugerat că ar fi mai bine pentru toţi dacă Emil 
ar uita de căpitanul Linden. 

Câteva săptămâni mai târziu, când Emil era înapoi în Viena, a 
primit un telefon de la acest căpitan Linden care i-a spus că i-ar 
face plăcere să se întâlnească din nou. Așa că s-au întâlnit la un 
bar și americanul a început să-i pună întrebări despre firma aia 
de publicitate, Reklaue & Werbe. Emil nu prea putea să-i 
povestească mare lucru, dar prezenţa lui Linden acolo l-a 
îngrijorat. S-a gândit că, dacă Linden e la Viena, s-ar putea să nu 
mai fie nevoie de propriile lui servicii. Ar fi mare păcat, s-a 
gândit el, să vadă încheiată o sursă atât de ușoară de bani. Așa 
că l-a urmărit pe Linden prin Viena o vreme. După vreo două 
zile, Linden s-a întâlnit cu un alt bărbat și, urmăriţi de către 
Emil, ei au intrat într-un vechi studio de film. Câteva minute mai 
târziu, Emil a auzit o împușcătură și bărbatul a ieșit afară singur. 
Emil a așteptat până ce acest bărbat a plecat. Apoi a intrat și a 
descoperit trupul neînsufleţit al căpitanului Linden și o 
încărcătură de tutun furat. Normal, nu a informat poliţia. Emil 
încearcă să aibă cât mai puţin posibil de-a face cu ea. 

În ziua următoare, König și un al treilea bărbat au venit să-l 
vadă. Nu mă întreba cum îl cheamă, nu știu. Ei i-au spus că un 
prieten american dispăruse și că erau îngrijoraţi ca nu cumva să 
i se fi întâmplat ceva. Și că, ţinând cont de faptul că Emil fusese 
cândva detectiv la Kripo, nu-i așa, să cerceteze lucrul acesta 
pentru ei, în schimbul unei recompense substanţiale. Emil a fost 
de acord, văzând în asta o modalitate ușoară de a face niște 


41 


bani și, poate, o oportunitate de a se servi el însuși cu ceva 
tutun. 

După o zi sau două, punând sub supraveghere studioul o 
vreme, Emil și doi dintre băieţii săi au hotărât că puteau intra 
acolo cu o camionetă. Au găsit Patrula Internaţională 
așteptându-i. Băieții lui Emil erau doi pistolari de duminică și au 
fost uciși. Emil a fost arestat. 

— Ştie cine i-a turnat? 

— Le-am cerut oamenilor mei din Viena să afle. Se pare că 
informaţia a fost anonimă. 

Poroșin zâmbi apreciativ: 

— Și acum vine partea bună. Arma lui Emil e un Walter P 38. 
A luat-o cu el la studio. Dar când a fost arestat și a predat arma 
a observat că nu era pistolul P 38 al lui. Asta avea un vultur 
german pe mâner. Și mai era încă o diferenţă importantă. 
Experții locali de la balistică au identificat repede această armă 
ca fiind aceeași cu care fusese ucis căpitanul Linden. 

— Cineva a schimbat-o cu arma lui Becker, hmm? am zis. 

— Da, nu e genul de lucru pe care l-ai observa imediat, nu-i 
așa? Foarte curat. Un om, care în mod convenabil are asupra sa 
arma crimei, se întoarce la locul faptei, după toate aparențele 
pentru a-și lua tutunul de furat. Un dosar beton, aș zice. 

Am tras un ultim fum din ţigară înainte de a o stinge în 
scrumiera de argint a lui Poroșin și a mă servi cu alta: 

— Nu sunt sigur că aș fi în stare s-o fac, i-am zis. Să transform 
apa în vin nu este meseria mea obișnuită. 

— Emil este neliniștit, așa că avocatul lui, Doktor Liebl, mi-a 
zis că dumneata ar trebui să-l găsești pe acest König. Pare să fi 
dispărut. 

— Pariez că a făcut-o. Credeţi că el a fost cel care a schimbat 
armele, când a mers la Becker acasă? 

— In mod sigur așa pare. König sau poate cel de-al treilea 
bărbat. 

— Știţi ceva despre König sau despre firma asta de 
publicitate? 

— Niet. 

Se auzi o bătaie în ușă și un ofiţer intră în biroul lui Poroșin: 

— Am Kupfergraben la telefon, domnule, anunţă el în rusă. 
Spun că e urgent. 


42 


Am ciulit urechile. Am Kupfergraben era locaţia celei mai mari 
închisori MVD din Berlin. Cu atâtea persoane plecate și dispărute 
în profesia mea, se făcea să-ţi ţii urechile ciulite. 

Poroșin îmi aruncă o privire, aproape ca și cum ar fi știut ce 
gândesc, și apoi îi zise celuilalt ofițer: 

— Asta va trebui să aștepte, legorov. Alte telefoane? 

— Zaisser de la K-5. 

— Dacă nenorocitul ăla nazist vrea să-mi vorbească, poate 
foarte bine să aștepte naibii la ușa mea. Să-i spui asta. Acum 
lasă-ne, te rog. 

Așteptă până când ușa se închise în urma subordonatului său. 

— K-5 înseamnă ceva pentru dumneata, Gunther? 

— Ar trebui? 

— Nu, nu încă. Dar cu timpul, cine știe? 

Fără să detalieze, își privi în schimb ceasul de la mână: 

— Realmente, trebuie să mergem mai departe. Am o întâlnire 
în seara asta. legorov se va ocupa de toate documentele 
necesare pentru dumneata - permisul roz, permis de călătorie, 
legitimaţie pentru raţie, carte de identitate austriacă - ai vreo 
fotografie? Nu contează. legorov va pune să ţi se facă una. A, 
da, cred că ar fi o idee bună dacă ţi s-ar da unul dintre noile 
noastre permise pentru tutun. Asta îţi dă voie să vinzi țigări în 
Zona de Est și obligă tot personalul sovietic să-ţi fie de ajutor 
oriunde este posibil. Ar putea să te scoată din orice belea. 

— Credeam că piaţa neagră e ilegală în zona dumneavoastră, 
i-am zis, curios cu privire la motivul acestei dovezi evidente de 
ipocrizie oficială. 

— Este ilegală, răspunse Poroșin fără nicio urmă de jenă. Asta 
este o piaţă neagră autorizată în mod oficial. Ne permite să 
facem rost de ceva monedă străină. O idee foarte bună, nu 
crezi? Desigur, te vom aproviziona noi cu câteva cartușe de 
țigări pentru a face situaţia să pară mai convingătoare. 

— Am impresia că v-aţi gândit la toate. Cum rămâne cu banii 
mei? 

— Îți vor fi trimiși acasă în același timp cu documentele 
dumitale. Poimâine. 

— Și de unde vin banii ăștia? De la acest doctor Liebl sau din 
afacerile dumneavoastră cu ţigări? 

— Liebl îmi va trimite banii mie. Până atunci, de această 
chestiune se va ocupa Autoritatea Militară Sovietică. 


43 


Nu-mi prea plăcea, dar nu aveam de ales. Să iau banii de la 
ruși sau să merg la Viena și să am încredere că banii vor fi plătiţi 
în absenţa mea. g 

— Prea bine, i-am zis. Incă un singur lucru. Ce știți despre 
căpitanul Linden? Ați spus că Becker l-a cunoscut la Berlin. Era 
staționat la post aici? 

— Da. Uitam de el, nu-i așa? 

Poroșin se ridică și se duse la fișetul pe care tătarul își lăsase 
paharul gol. Deschise un sertar și își plimbă degetul peste 
dosare până îl găsi pe cel căutat. 

— Căpitan Eduard Linden, citi el, întorcându-se pe scaun. 
Născut în Brooklyn, New York, la 22 februarie 1907. A absolvit 
Universitatea Cornell, cu o diplomă în germană, în 1930; își 
desfășoară activitatea în Divizia 970 de Contrainformaţii; 
anterior în Divizia 26 Infanterie, staționată la Centrul de 
Interogatoriu Camp King, ca ofiţer pentru denazificare; în 
prezent atașat la Centrul de Documente al SUA din Berlin ca 
ofițer de legătură Crowcass. Crowcass este Centrul de 
înregistrare a Crimelor de Război și Suspecţilor de Securitate al 
Armatei Statelor Unite. Mă tem că nu e prea mult. 

Lăsă dosarul să cadă deschis în fața mea. Literele ciudate, cu 
aspect grecesc, nu acopereau mai mult de jumătate de pagină. 

— Nu mă prea pricep la alfabetul chirilic, i-am zis. 

Poroșin nu păru convins. 

— Ce este mai exact Centrul de Documente al SUA? 

— E o clădire în sectorul american, lângă marginea pădurii 
Grunewald. Centrul este depozitarul documentelor naziste de 
partid și ministeriale capturate de americani și de britanici către 
sfârșitul războiului. Este foarte cuprinzător. Au dosarele 
complete ale NSDAP, ceea ce face ușor de aflat când mint 
oamenii cu privire la chestionarele lor de denazificare. Pariez că 
au chiar și numele dumitale pe acolo, pe undeva. 

— Cum ziceam, eu n-am fost niciodată membru de partid. 

— Nu, rânji el, bineînţeles că nu. 

Poroșin luă dosarul și îl puse la loc în fișet. 

— Dumneata doar te supuneai ordinelor. 

Era clar că mă credea tot atât de puţin pe cât și-ar fi imaginat 
că sunt capabil să descifrez alfabetul bizantin al Sfântului Chiril, 
dar în cazul ăsta ar fi avut măcar o justificare. 


44 


— lar acum, dacă nu mai ai și alte întrebări, chiar trebuie să 
te părăsesc. Trebuie să fiu la Opera de Stat din Admiralspalast 
în jumătate de oră.. 

Își scoase brâul și, strigând numele lui leroșka și legorov, își 
puse tunica. 

— Ai fost vreodată la Viena? mă întrebă, fixându-și decorația 
sub epolet. 

— Nu, niciodată. 

— Oamenii sunt exact ca arhitectura, zise el, inspectându-și 
înfățișarea în reflecţia din fereastră. Sunt toți numai fațadă. Tot 
ce e interesant în legătură cu ei pare să fie la suprafaţă. Pe 
dinăuntru sunt foarte diferiţi. Ei, uite un popor cu care aș putea 
într-adevăr să lucrez. Toţi vienezii sunt născuţi să fie spioni. 


7. 


— Aseară ai venit din nou târziu, i-am zis. 

— Nu te-am trezit, nu? 

Se strecură goală afară din pat și se duse la oglinda mare din 
colțul dormitorului. 

— Și, oricum, și tu ai venit târziu într-una din seri. 

Începu să-și examineze trupul: 

— Ce plăcut e să fie din nou cald în casă. Unde naiba ai găsit 
cărbune? 

— Un client. 

Privind-o cum stătea acolo, mângâindu-și părul pubian și 
netezindu-și stomacul cu palma, ridicându-și sânii, analizându-și 
gura strânsă, cu linii fine, cu o strălucire ca de ceară, obrajii 
concavi și gingiile micșorate, iar în cele din urmă întorcându-se 
pentru a-și evalua fundul doar ușor lăsat cu mâna ei osoasă, pe 
ale cărei degete inelele erau un pic mai largi decât înainte, 
trăgându-se de carnea de pe o fesă, nu aveam nevoie să mi se 
spună ce anume îi trecea prin minte. Era o femeie matură, 
atrăgătoare, hotărâtă să profite la maximum de timpul pe care-l 
mai avea. 

Simţindu-mă rănit, am ţâșnit din pat, cu piciorul răsucindu-se 
sub mine: 


45 


— Arăţi bine, i-am zis pe un ton obosit și am șchiopătat spre 
bucătărie. 

— E cam puţin pentru un sonet de dragoste, strigă ea după 
mine. 

Pe masa din bucătărie erau alte produse de la PX: două 
conserve de supă, o bucată de săpun adevărat, câteva chestii 
foarte dulci și o cutie de prezervative Parisian. 

Încă goală, Kirsten mă urmă în bucătărie și mă privi cum îi 
examinez prada. Oare exista doar americanul ăla? Sau erau mai 
mulţi? 

— Văd că ai fost din nou ocupată, i-am zis, luând cutia de 
Parisian: Astea câte calorii au? 

Ea râse cu mâna la gură: 

— Șeful ţine un bax sub tejghea. 

Se așeză pe un scaun: 

— M-am gândit că ar fi drăguţ. Știi, a trecut multă vreme de 
când am făcut și noi ceva. 

Își desfăcu ușor coapsele, ca pentru a mă lăsa să văd un pic 
mai mult din ea. 

— E timp acum, dacă vrei. 

Treaba a fost făcută rapid, terminată cu o nonșalanţă aproape 
profesională din partea ei, ca și cum administrase o clismă. Nici 
nu terminasem eu bine, că ea se îndrepta spre baie fără urmă 
de roșeaţă în obraji, ducând Parisian-ul folosit ca și cum ar fi fost 
un șoarece mort pe care îl găsise sub pat. 

După o jumătate de oră, îmbrăcată și gata să plece la lucru, 
se opri un moment în salon, unde eu înteţisem focul și mai 
puneam acum niște cărbune. Pentru o clipă mă privi cum readuc 
focul la viaţă. 

— Ești bun la asta, zise ea. 

Nu mi-am putut da seama dacă intenţia ei fusese și 
sarcastică. Apoi îmi dădu un sărut care nu putea fi refuzat și 
ieși. 

Dimineaţa era mai rece decât cuțitul unui mohef? și am fost 
bucuros să-mi încep ziua într-o bibliotecă unde puteai sta să 
citești de pe Hardenbergstrasse. Bibliotecarul era un bărbat cu o 
gură care avea o cicatrice atât de mare încât era imposibil de 
spus unde îi erau buzele până când nu începea să vorbească. 


10 în comunitatea evreilor, persoana care face circumciziile. 
46 


— Nu, îmi zise el cu o voce care i s-ar fi potrivit unui leu-de- 
mare, nu sunt cărţi despre BDC. Dar au fost două articole în 
ziare publicate în ultimele câteva luni. Unul în Telegraf, cred, iar 
celălalt în Buletinul informativ al guvernului militar. 

Işi luă cârjele și își făcu drum într-un picior spre un fișier care 
adăpostea un index unde, așa cum își amintise, găsi referințe 
pentru ambele articole: unul, publicat în Telegraf în mai, un 
interviu cu ofiţerul comandant al Centrului, un anume 
locotenent-colonel Hans W. Helm; celălalt, o relatare despre 
istoria de început a Centrului, scrisă în august de către un ofițer 
cu rang inferior din personalul acestuia. 

I-am mulțumit bibliotecarului, care îmi spuse unde să caut în 
bibliotecă exemplarele celor două publicații: 

— Aveţi noroc că aţi venit astăzi, îmi zise. Mâine plec la 
Giessen, să mi se pună piciorul artificial. 

Citind articolele, mi-am dat seama că nu mă gândisem 
niciodată că americanii sunt capabili de o astfel de eficienţă. De 
asemenea, era un fapt recunoscut că existase și o anumită 
cantitate de noroc implicată în acumularea unora dintre 
colecțiile documentare ale Centrului. De exemplu, trupele 
Armatei a 7-a a SUA dăduseră peste registrele complete cu 
membrii Partidului Nazist la o fabrică de hârtie de lângă 
Munchen, unde erau pe cale de a fi transformate în pastă. Dar 
personalul de la Centru își propusese să realizeze și să 
organizeze o arhivă foarte amănunţită, astfel încât să se poată 
determina exact cine a fost nazist. Pe lângă dosarele importante 
de la NSDAP, Centrul cuprindea în colecţiile sale cererile de 
primire ca membru în NSDAP, corespondenţa de partid, fișele de 
serviciu SS, registrele Biroului de Siguranţă al Reichului, 
registrele rasiale ale SS, lucrările procedurale ale Curţii Supreme 
de Partid și ale Curţii Poporului - absolut tot, de la dosare de 
membru al Organizaţiei Profesorilor Naţional-Socialiști până la 
un dosar cu detalii privind excluderile din Tineretul Hitlerist. 

După ce am părăsit biblioteca, în timp ce mă îndreptam spre 
gară, un alt gând mi-a trecut prin minte. Nu aș fi crezut 
niciodată că naziștii ar putea fi atât de proști încât să își 
înregistreze propriile activităţi cu detalii atât de cuprinzătoare și 
incriminatoare. 

Am coborât din U-Bahn - mai repede decât trebuia, după cum 
s-a dovedit - la o staţie din sectorul american care, fără să aibă 


47 


deloc de-a face cu faptul că ei ocupau orașul, se numea „Coliba 
unchiului Tom”, și am luat-o pe Argentinische Allee. 

Înconjurat de brazii înalţi din Grünewald și la foarte mică 
distanță de un lac mic, Centrul de Documente din Berlin se 
înălța bine păzit la capătul lui Wasserkăfersteig, o stradă 
pietruită care se înfunda în capăt. Dincolo de un gard din sârmă, 
Centrul cuprindea un număr de clădiri, dar corpul principal 
părea să fie o clădire cu două etaje vopsită în alb și cu obloane 
verzi la ferestre, aflată la capătul unei cărări care urca. Era un 
loc cu înfățișare plăcută, deși mi-am adus curând aminte că era 
cartierul general al vechiului Forschungsamt - centrul de 
înregistrare a convorbirilor telefonice al naziștilor. 

Soldatul de la poartă, un negru solid cu dinţii rari, s-a uitat la 
mine bănuitor când m-am oprit la punctul lui de control. Probabil 
că era mai obișnuit să aibă de-a face cu oameni în mașini sau în 
vehicule militare, decât cu un pieton singuratic. 

— Ce vrei, neamţule? îmi zise el, lovindu-și mănușile de lână 
una de alta și mutându-se de pe un picior pe celălalt ca să se 
încălzească. 

— Am fost prieten cu căpitanul Linden, i-am răspuns în 
engleza mea poticnită. Tocmai am auzit groaznica veste și am 
venit să spun cât de rău ne pare mie și soţiei. A fost cumsecade 
cu noi amândoi. Ne-a dat câte ceva de la PX, știi. 

Am scos din buzunar o scurtă scrisoare pe care o 
compusesem în tren. 

— Poate o să fii amabil să-i dai asta colonelului Helm. 

Tonul soldatului se schimbă imediat: 

— Da, domnule. l-o voi da. 

Luă scrisoarea și se uită la ea încurcat. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră că v-aţi gândit la 
el. 

— Sunt doar câteva mărci pentru niște flori, i-am zis clătinând 
din cap. Și un cartonaș de condoleanţe. Soţia mea și cu mine 
voiam să fie ceva de la noi pe mormântul căpitanului Linden. 
Am merge la înmormântare dacă ar fi la Berlin, dar ne-am 
gândit că familia sa o să-l ducă acasă. 

— Păi, nu, domnule, îmi zise. Înmormântarea e la Viena, vineri 
dimineaţă. Așa a dorit familia. Mai puţină bătaie de cap decât 
transportarea unui cadavru atâta drum până acasă, bănuiesc. 

Am ridicat din umeri: 


48 


— Pentru un berlinez, Viena e totuna cu America. Nu e ușor 
de călătorit în vremurile astea. 

Am oftat și m-am uitat la ceas: 

— Aș face bine să o iau din loc. Că am ceva de mers. 

Când m-am întors să plec, am gemut și, apucându-mă de 
genunchi, cu o grimasă largă afișată pe chip, m-am așezat 
direct pe drumul din faţa barierei, cu bastonul căzând cu zgomot 
pe pietrișul de lângă mine. Spectacol, ce mai! Soldatul făcu un 
pas afară din punctul de control. 

— Sunteţi bine? mă întrebă el ridicându-mi bastonul și 
ajutându-mă să mă pun pe picioare. 

— Un pic de șrapnel rusesc. Când și când îmi face probleme. 
O să fiu bine într-un minut-două. 

— Hei, veniţi în gheretă și așezaţi-vă câteva minute. 

Mă conduse pe lângă barieră, pe ușiţa gheretei lui. 

— Mulţumesc. Ești foarte amabil. 

— Ei, amabil. Orice prieten al căpitanului Linden... 

M-am așezat cu greutate și mi-am frecat genunchiul care nu 
mă durea deloc: 

— Îl cunoșteai bine? 

— Eu nu sunt decât un PFC!!. Nu pot să zic că-l cunoșteam, 
dar îl mai duceam cu mașina din când în când. 

Am zâmbit și am clătinat din cap: 

— Ai putea să vorbești un pic mai rar, te rog? Engleza mea nu 
este prea bună. 

— Îl duceam cu mașina din când în când, zise soldatul mult 
mai tare și imită acțiunea de a roti un volan. Ziceaţi că vă dădea 
produse de la PX? 

— Da, era foarte cumsecade. 

— Da, îi stătea în fire. Avea întotdeauna PX din belșug de dat. 

Făcu o pauză când își aminti ceva: _ 

— A existat un cuplu - ei bine, el le era ca un fiu. Intotdeauna 
le ducea pachete Care. Poate că-i cunoașteţi. Familia Drexler. 

M-am încruntat și mi-am frecat falca gânditor: 

— Nu e cuplul care locuiește în... - am pocnit din degete ca și 
cum numele străzii îmi stătea pe vârful limbii - ... unde? Na, că 
nu-mi vine acum... 

— Steglitz, îmi suflă el. Handjery Strasse. 

Am scuturat din cap: 


11 Grad în armata americană aflat între cel de soldat simplu și caporal. 
49 


— Nu, mă gândesc cu siguranţă la altcineva. Scuze. 

— Nu-i nimic. 

— Băânuiesc că poliţia trebuie să vă fi pus o mulţime de 
întrebări cu privire la uciderea căpitanului Linden. 

— Nt! Nu ne-au întrebat nimic, în baza faptului că deja îl 
aveau pe tipul care a făcut-o. 

— Au pe cineva? Asta e o veste bună. Cine e? 

— Un austriac. 

— Dar de ce a făcut-o? A zis? 

— Nt! Nebun, cred. Da’ dumneavoastră cum l-aţi cunoscut pe 
căpitan? 

— L-am cunoscut într-un club de noapte. La Gay Island. 

— Da, îl știu. Eu nu merg niciodată acolo. Prefer localurile alea 
de pe Ku-damm: Ronny's Bar și Club Royale. Dar Linden 
obișnuia să meargă des la Gay Island. Avea o mulţime de 
prieteni germani, cred, și acolo le plăcea lor să meargă. 

— Păi, vorbea germana foarte bine. 

— Da, domnule. Ca un nativ. 

— Soţia mea și cu mine ne întrebam de ce nu a avut niciodată 
o iubită stabilă. Ne-am oferit chiar să-i facem cunoștință cu fete 
de treabă, din familii bune. 

Soldatul ridică din umeri: 

— Era prea ocupat, bănuiesc. Chicoti: Și avea o mulţime din 
celelalte. Doamne, ce-i mai plăcea să fraternizeze. 

După o clipă mi-am dat seama ce voia să spună, căci a 
fraterniza era eufemismul din limbajul militar pentru ceea ce un 
alt ofiţer american îi făcea nevestei mele. M-am strâns de 
genunchi ca pentru a face o încercare și m-am ridicat. 

— Sigur sunteţi bine acum? mă întrebă soldatul. 

— Da, mulțumesc, ai fost foarte amabil. 

— Ei, amabil. Orice prieten al căpitanului Linden... 


8. 


M-am interesat de familia Drexler la oficiul poștal local 
Steglitz din Sintenis Platz, o piaţă liniștită, cândva acoperită de 
iarbă, dar unde acum se cultivau plante comestibile. 


50 


Diriginta poștei, o femeie cu câte o imensă buclă ionică de o 
parte și de alta a capului, mă informă scurt și la obiect că 
funcţionarii oficiului îi știau pe soţii Drexler și că ei, ca 
majoritatea celor din zonă, veneau și își luau corespondenţa de 
la oficiu. Prin urmare, îmi explică ea, adresa lor exactă de pe 
Handjery Strasse nu se știa. Insă adăugă și că marea cantitate 
de corespondenţă pe care o avea de obicei familia Drexler era 
acum încă și mai mare în virtutea faptului că trecuseră deja 
câteva zile de când nu se mai deranjaseră să o ridice. Folosi 
cuvântul „deranjaseră” cu mai mult decât un simplu dezgust, și 
m-am întrebat dacă exista cumva vreun motiv pentru care să 
nu-i placă de soţii Drexler. Oferta mea de a le duce 
corespondenţa fu refuzată categoric de îndată. Asta nu ar fi fost 
corect. Dar îmi spuse că puteam, desigur, să le aduc aminte să 
vină să și-o ridice, căci începea să devină un impediment. 

Am decis apoi să încerc la comisariatul de poliție din 
Schönberg, aflat în apropiere, pe Grünewald Strasse. Mergând 
într-acolo, pe sub umbra apăsătoare a zidurilor precum 
gorgonzola? care se înclinau înainte ca și cum s-ar fi aflat 
permanent pe vârfurile degetelor de la picioare, pe lângă 
clădirile altfel fără nicio daună, în afară de vreun colţ de 
balustradă lipsă, ca o mostră de tort de nuntă obţinută pe 
ascuns, am ajuns chiar lângă clubul de noapte Gay Island, unde 
se zicea că Becker îl cunoscuse pe căpitanul Linden. Era un loc 
cu un aspect întunecat, sumbru, cu o firmă ieftină de neon, și m- 
am simţit aproape bucuros că era închis. 

Polițistul de la ghișeul comisariatului avea o față la fel de 
lungă ca unghia unui mandarin, dar era un tip îndatoritor și, în 
timp ce consulta registrele cu rezidenții locali, îmi spuse că soţii 
Drexler nu erau necunoscuți poliţiei din Schönberg. 

— Sunt un cuplu de evrei, îmi explică el. Avocaţi. Foarte 
cunoscuţi pe aici. S-ar putea spune chiar că sunt celebri. 

— Zău? De ce? 

— Nu că ar încălca vreo lege, înţelegeți. 

Degetul cât un cârnat al sergentului le găsi numele în registru 
și traversă pagina până la stradă și număr: 

— lată-i. Handjery Strasse. Nr. 17. 

— Mulţumesc, domnule sergent. Și ce e cu ei? 

— Sunteţi un prieten de-al lor? 


12 Specialitate italiană de brânză sfărâmicioasă, verzuie. 
51 


Tonul lui părea precaut. 

— Nu, nu sunt. 

— Păi, domnule, e vorba doar de faptul că oamenilor nu le 
place genul ăsta de lucruri. Vor să uite ce s-a întâmplat. Eu nu 
cred că face bine să tot răscolești așa trecutul. 

— lertaţi-mă, domnule sergent, dar ce anume fac ei, mai 
exact? 

— Vânează așa-ziși criminali de război naziști, domnule. 

Am dat din cap: 

— Mda, înţeleg cum asta ar putea să nu-i facă foarte iubiţi de 
vecini. 

— A fost o greșeală ce s-a întâmplat. Dar trebuie să reclădim, 
să o luăm din nou de la capăt. Și nu putem face asta dacă 
războiul ne urmărește ca un miros urât. 

Aveam nevoie de mai multe informaţii de la el, așa că am 
aprobat. Apoi am întrebat de Gay Island. 

— Nu e genul de local în care m-aș lăsa prins de nevestica 
mea, domnule. E condus de un proxenet pe nume Kathy Fiege. 
Localul e plin de ei. Dar nu e niciodată vreo problemă acolo, în 
afară de vreun yankeu beat, când și când. Nu că asta e ceva ce 
ai putea să numești problemă. lar dacă zvonurile sunt 
adevărate, în curând vom fi cu toţii yankei - cel puţin noi, ăștia 
din sectorul american, nu? 

I-am mulțumit și am luat-o spre ușă: 

— Incă un lucru, domnule sergent, i-am zis întorcându-mă pe 
călcâie. Familia Drexler descoperă vreodată criminali de război? 

Chipul prelung al sergentului luă un aer amuzat, șiret: 

— Nu și dacă putem împiedica asta, domnule. 

Soții Drexler locuiau puţin mai la sud de comisariat, într-o 
clădire recent renovată de lângă linia de S-Bahn, vizavi de o 
școală mică. Dar nu îmi răspunse nimeni atunci când am 
ciocănit la ușa apartamentului lor de la ultimul etaj. 

Mi-am aprins o ţigară ca să îmi îndepărtez din nări mirosul 
puternic de dezinfectant care se simţea pe palier și am ciocănit 
din nou. Privind în jos, am văzut două mucuri de ţigară zăcând, 
nu se știe de ce nestrânse, pe jos, aproape de ușă. Aceasta 
părea nefolosită de ceva vreme. Aplecându-mă să le ridic, am 
simţit că mirosul era și mai puternic. Lăsându-mă la pământ, mi- 
am împins nasul spre spaţiul dintre ușă și podea și mi-a venit să 
vomit când aerul dinăuntrul apartamentului îmi pătrunse în gât 


52 


și plămâni. M-am rostogolit repede într-o parte și am tușit de mi- 
au ieșit ochii înspre scările de dedesubt. 

După ce mi-am recăpătat suflul, m-am ridicat și mi-am 
scuturat capul. Părea imposibil să poată trăi cineva într-o 
asemenea atmosferă. Am aruncat o privire în jos, în casa scării. 
Nu era nimeni prin preajmă. 

M-am dat un pas înapoi de la ușă și am lovit puternic 
încuietoarea cu piciorul meu mai bun, dar nu se clinti deloc. Am 
verificat încă o dată casa scării să văd dacă zgomotul scosese 
pe cineva din apartament și, descoperind că nu fusesem 
detectat, am lovit din nou. Ușa sări în lături și mă izbi un miros 
groaznic, pestilenţial, atât de puternic că pentru o clipă m-am 
dat înapoi clătinându-mă și era cât pe ce să cad jos pe scări. 
Trăgându-mi reverul hainei peste nas și gură, am pătruns în 
apartamentul întunecat și, zărind marginea slab luminată a unei 
draperii, am dat la o parte catifeaua grea și am împins geamul. 

Frigul îmi uscă lacrimile din ochi când m-am aplecat în aerul 
curat. Copiii care se întorceau acasă de la școală mi-au făcut cu 
mâna și, slăbit, le-am făcut și eu cu mâna. 

Când am fost sigur că între ușă și fereastră s-a făcut destul 
curent ca să se aerisească încăperea, m-am tras înăuntru de pe 
fereastră să descopăr ceea ce era de descoperit. Nu m-am 
gândit că era genul de miros destinat să-i vină de hac vreunui 
gândac mai mic decât un elefant ștrengar. 

M-am dus la ușa de la intrare și am împins-o înainte și înapoi 
în balamale pentru a ventila mai mult aer curat, pe când 
cercetam cu privirea biroul, scaunele, rafturile cu cărți, fișetele 
și grămezile de cărţi și hârtii care umpleau cămăruţa. Mai încolo 
era o ușă deschisă și marginea tăbliei unui pat de alamă. 

Piciorul meu lovi ceva pe podea în timp ce mergeam către 
dormitor. O tavă din tablă ieftină, cum găsești în baruri și 
cafenele. 

De n-ar fi fost congestia de pe cele două chipuri care erau 
așezate unul lângă altul pe perne, ai fi putut să crezi că încă 
dormeau. Dacă numele tău se află pe o listă a morții, există și 
modalităţi mai rele de a o aduce la îndeplinire decât asfixierea 
în timpul somnului. 

Am tras cuvertura la o parte și am desfăcut partea de sus a 
pijamalei lui Herr Drexler, dând la iveală un stomac umflat, 
brăzdat cu vinișoare și bășici ca o bucată de brânză mucegăită. 


53 


L-am apăsat cu arătătorul: era tare. lar o presiune mai puternică 
a mâinii mele provocă un zgomot puternic, indicând o eliminare 
a gazelor din organele interne. Se părea că amândoi erau morți 
de cel puţin o săptămână. 

Am tras cuvertura peste ei și m-am întors în camera din față. 
O vreme, m-am uitat neajutorat la cărţile și hârtiile care zăceau 
pe birou, făcând chiar și o tentativă nesistematică de a găsi un 
indiciu sau altul, dar cum deocamdată făcusem doar o vagă 
evaluare a acestui puzzle, l-am abandonat curând, căci era 
pierdere de vreme. 

Afară, sub cerul de culoarea sidefului, tocmai o porneam pe 
stradă către S-Bahn, când ceva îmi atrase privirea. Exista încă 
atât de mult echipament militar zăcând abandonat prin Berlin, 
încât, de n-ar fi fost maniera în care muriseră Drexlerii, nu aș fi 
acordat acelui lucru nicio atenţie. Așezată pe o grămadă de 
moloz care fusese strâns în pubelă se afla o mască de gaze. O 
cutie goală de tablă se rostogoli la picioarele mele în timp ce 
trăgeam de curelușa de cauciuc. Umplând cu rapiditate conturul 
scenariului crimei, am abandonat masca și m-am uitat în jos în 
spatele picioarelor mele ca să citesc eticheta de pe metalul 
curbat al cutiei care ruginea: „Zyklon-B. Gaz otrăvitor! Pericol! A 
se păstra în loc răcoros și uscat! A se ţine departe de razele 
soarelui și flăcări! A se deschide și a se folosi cu extremă 
precauţie! Kaliwerke A.G. Kolin”. 

Cu ochii minţii mi-am imaginat un bărbat stând în faţa ușii 
familiei Drexler. Era noaptea târziu. Fumase pe jumătate, cu 
nervozitate, două ţigări înainte de a-și pune masca de gaze, 
verificând curelușele ca să fie sigur că a fixat-o strâns. Apoi a 
deschis cutia cu acid prusic cristalizat, a răsturnat granulele - 
care deja se lichefiau în contact cu aerul - pe tava pe care o 
adusese cu el și a strecurat-o repede pe sub ușă, în 
apartamentul soţilor Drexler. Cuplul adormit respira profund, 
cufundându-se în inconștiență, când gazul Zyklon-B, utilizat 
pentru prima oară pe fiinţe umane în lagărele de concentrare, a 
început să blocheze aportul de oxigen în sângele lor. Slabe 
șanse ca Drexlerii să fi lăsat un geam deschis pe vremea asta. 
Dar poate criminalul a așternut ceva - o haină sau o pătură - 
jos, în dreptul ușii, pentru a împiedica formarea unui curent de 
aer curat în apartament sau pentru a împiedica omorârea 
altcuiva din clădire. O concentraţie de gaz de unu la două mii 


54 


era letală. În sfârșit, după cincisprezece sau douăzeci de minute, 
când granulele erau complet dizolvate, iar criminalul satisfăcut 
că gazul își îndeplinise pe tăcute sarcina teribilă - încă doi evrei 
alăturându-se, indiferent de motiv, celor șase milioane - el și-a 
luat haina, masca și cutia goală (poate că nu intenţionase să 
lase tava: nu că asta ar fi contat, căci cu siguranţă purta mănuși 
ca să umble cu gazul Zyklon-B) și a plecat în noapte. 

Aproape că îţi venea să admiri această simplitate. 


9, 


Undeva mai departe pe stradă, un jeep rula zgomotos prin 
întunericul încărcat de zăpadă. Am șters aburii de pe fereastră 
cu mâneca și am văzut reflexia unui chip pe care l-am 
recunoscut. 

— Herr Gunther, îmi zise în timp ce mă întorceam la locul 
meu, mă gândeam că ești dumneata. 

Un strat subțire de zăpadă acoperea capul bărbatului. Cu 
creștetul pătrăţos și proeminent și urechile perfect rotunde, 
capul acela îmi amintea de o frapieră. 

— Neumann, i-am zis, eram sigur că ai murit. 

Işi șterse capul și își scoase haina: 

— Te superi dacă stau cu dumneata? lubita mea n-a apărut 
încă. 

— De când ai tu o iubită, Neumann? Cel puţin una pentru care 
să nu fi plătit deja. 

El tresări: 

— Uite ce e, dacă ai de gând să ii... 

— Calmează-te, l-am îndemnat. Stai jos. 

l-am făcut semn chelnerului. 

— Ce vrei? 

— Doar o bere, mersi. 

Se așeză și mă privi critic cu ochii micșoraţi: 

— Nu te-ai schimbat mult, Herr Gunther. Arăţi mai în vârstă, 
ești un pic mai cărunt și mai slab decât erai, dar încă la fel. 

— Urăsc să mă gândesc cum aș fi dacă tu ai crede că arăt 
diferit, i-am zis pe un ton ironic. Dar ceea ce spui pare o 
descriere destul de exactă a efectului a opt ani. 


55 


— Așa de mult a trecut? De când ne-am întâlnit ultima dată? 

— Plus-minus un război mondial. Încă mai asculţi pe la gaura 
cheii? 

— Herr Gunther, nu știi nici măcar jumătate, pufni el. Sunt 
gardian la închisoarea Tegel. 

— Nu cred. Tu? Tu ești la fel de cocoșat ca un balansoar furat. 

— Pe cuvânt, Herr Gunther, e adevărat. Yankeii m-au pus să-i 
păzesc pe criminalii de război naziști. 

— Și tu ești unu' care se spetește muncind, corect? 

Neumann tresări din nou. 

— Uite că vine și berea ta. 

Chelnerul așeză paharul în faţa lui. Am început să vorbesc, 
dar americanii de la masa alăturată izbucniră într-un râs 
zgomotos. Apoi unul dintre ei, un sergent, mai zise ceva și de 
data asta până și Neumann râse. 

— A zis că nu crede în fraternizare, îmi explică Neumann. Zice 
că nu vrea să trateze nicio Frăulein așa cum și-ar trata fratele. 

Am zâmbit și m-am uitat spre americani. 

— Ai învăţat să vorbești engleză lucrând la Tegel? 

— Sigur, învăţ și aflu o mulţime de lucruri”. 

— Ai fost întotdeauna un bun informator. 

— De exemplu, își cobori el vocea, am auzit că sovieticii au 
oprit un tren militar britanic la graniţă ca să ia două mașini cu 
pasageri germani. Se zvonește că asta ar fi drept răzbunare 
pentru crearea Bizoniei!*. 

Se referea la unirea zonelor britanică și americană din 
Germania. Neumann sorbi din bere și înălță din umeri: 

— Poate că va fi un alt război. 

— Nu văd cum, l-am contrazis. Niciun stomac nu mai suportă 
încă o doză din el. 

— Nu știu, poate. 

Puse paharul jos și scoase o cutie de tutun de mestecat pe 
care mi-o oferi. Am clătinat din cap și m-am strâmbat când l-am 
privit cum ia o priză de tutun și și-o pune sub buză. 

— Ai văzut ceva acţiune în timpul războiului? 


15 joc de cuvinte intraductibil în limba română. Verbul englezesc to /earn înseamnă 
deopotrivă a învăța și a afla. 

14 Bizonia era denumirea zonei create prin combinarea zonelor de ocupaţie americană 
și britanică. Mai apoi s-a adăugat și zona franceză, denumirea schimbându-se în 
Trizonia. 


56 


— Haide, Neumann, ar trebui să știi mai bine de atât. Nimeni 
nu pune o astfel de întrebare în vremurile astea. M-ai auzit pe 
mine întrebându-te cum ai obţinut un certificat de denazificare? 

— Vreau să știi că l-am obţinut în mod foarte legal. 

Își scoase portofelul și desfăcu o bucată de hârtie: 

— Nu am fost niciodată implicat în nimic. Neatins de infecția 
nazistă, scrie aici, și așa și este - sunt mândru de asta. Nici 
măcar nu m-am înrolat în armată. 

— Doar pentru că nu au vrut să te ia. 

— Neatins de infecția nazistă, repetă el mânios. 

— Trebuie să fie cam singura infecţie pe care n-ai avut-o 
niciodată. 

— Da’ dumneata ce faci aici, la urma urmei? mârâi el. 

— Îmi place la nebunie să vin la Gay Island. 

— Nu te-am mai văzut niciodată înainte, și eu vin aici de ceva 
vreme. 

— Da, pare să fie genul de local în care tu te-ai simţi 
confortabil. Dar cum de îţi permiţi asta, la salariul tău de 
gardian? 

Neumann ridică din umeri evaziv. 

— Probabil că faci o mulţime de comisioane pentru oameni, 
am sugerat eu. 

— Păi, n-ai încotro, nu? zâmbi el forțat. Pariez că ești aici în 
legătură cu un caz, nu-i așa? 

— Poate. 

— S-ar putea să te pot ajuta. Cum ziceam, vin aici des. 

— Prea bine, atunci. 

Mi-am scos portofelul și am tras afară o bancnotă de cinci 
dolari. 

— Ai auzit vreodată de un bărbat pe nume Eddy Holl? Vine 
aici câteodată. Lucrează în publicitate. O firmă numită Reklaue 
& Werbe Zentrale. 

Neumann înghiţi în sec și se uită melancolic la bancnotă: 

— Nu, zise el fără tragere de inimă, nu-l cunosc. Dar aș putea 
să întreb. Barmanul mi-e prieten. Ar putea... 

— Am încercat deja. Nu e genul vorbăreţ. Dar din ce a spus, 
nu cred că-l cunoștea pe Holl. 

— Firma asta de publicitate... Cum spuneai că-i zice? 


57 


— Reklaue & Werbe Zentrale. Au sediul pe Wilmersdorfer 
Strasse. Am fost acolo în după-amiaza asta. Potrivit lor, Herr 
Eddy Holl se află la birourile de la compania-mamă, din Pullach. 

— Păi, poate că e acolo. In Pullach. 

— N-am auzit niciodată de localitatea asta. Nu-mi pot imagina 
sediul a ceva fiind în Pullach. 

— Ei bine, ai greși. 

— În regulă, i-am zis. Uimește-mă. 

Neumann zâmbi și arătă din cap spre cei cinci dolari pe care îi 
strecuram înapoi în portofel. 

— Pentru cinci dolari aș putea să-ți spun tot ce știu despre 
asta. 

— Fără brașoave. 

El a dat din cap și i-am împins bancnota. 

— Ar fi bine să fie ceva ca lumea. 

— Pullach e o mică suburbie a Munchenului. Și este, de 
asemenea, cartierul general al Autorităţii de Cenzură Poștală a 
Armatei SUA. Corespondenţa pentru toți soldaţii GI din Tegel 
trebuie să treacă pe acolo. 

— Asta-i tot? 

— Da' ce mai vrei, starea vremii? 

— Bine, nu sunt sigur ce înseamnă asta pentru mine, dar 
mersi oricum. 

— Poate că aș putea să fiu cu ochii-n patru după Eddy Holl 
ăsta. 

— De ce nu? Eu plec la Viena mâine. Când ajung acolo, o să-ți 
telegrafiez adresa la care stau, în caz că afli ceva. Plata în bani 
gheață la livrare. 

— Doamne, ce-aș vrea să fiu eu cel care pleacă. lubesc Viena. 

— Nu mi s-a părut niciodată că ai fi genul cosmopolit, 
Neumann. 

— Bănuiesc că n-ai vrea să duci câteva scrisori acolo, hmm? 
Am câţiva austrieci pe sector. 

— Ce? Să fac pe poștașul pentru criminali de război naziști? 
Nu, mersi. 

Mi-am terminat băutura și m-am uitat la ceas. 

— Crezi că mai vine fata asta a ta? 

M-am ridicat să plec. 

— Cât e ora? se încruntă el. 


58 


l-am arătat cadranul Rolexului de la încheietura mea. Mă 
hotărâsem să nu-l vând. Neumann se strâmbă când văzu cât e 
ora. 

— Presupun că a fost reţinută, i-am zis. 

El clătină din cap cu tristețe: 

— Nu mai vine. Femeile... 

l-am dat o ţigară: 

— In vremurile astea, singura femeie în care poţi avea 
încredere e nevasta altuia. 

— Ce lume putredă, Herr Gunther. 

— Da, numai să nu spui nimănui. 


10. 


În trenul de Viena, am întâlnit un bărbat care vorbea despre 
ce le făcuserăm noi evreilor: 

— Uitaţi, zise el, ei nu pot da vina pe noi pentru ce s-a 
întâmplat. Era predestinat. Noi doar am împlinit profeția 
propriului lor Vechi Testament: aia despre losif și fraţii săi. Îl 
avem pe losif, fiul lui lacob, mezinul unui tată represiv și fiul 
preferat, pe care îl putem lua drept simbol al întregii rase 
evreiești. Și apoi îi avem pe toţi ceilalţi fraţi, simbol al ne- 
evreilor de pretutindeni, dar hai să considerăm că sunt germani 
care, în mod foarte natural, sunt geloși pe micuțul de catifea. E 
mai chipeș decât ei. Are o haină în multe culori. Dumnezeule, 
nu-i de mirare că îl urăsc. Nu-i de mirare că îl vând ca sclav. Dar 
ce e important de ţinut minte e că ceea ce fac fraţii este 
deopotrivă o reacție împotriva unui tată sever și autoritar - o 
patrie-tată, dacă vreţi -, cât și împotriva unui aparent mult prea 
privilegiat frate. 

Bărbatul înălţă din umeri și începu, cu o expresie gânditoare, 
să se tragă de lobul uneia dintre urechile sale în formă de semn 
de întrebare: 

— Zău așa, când te gândești, ei ar trebui să ne mulţumească. 

— Cum ajungeţi la această concluzie? l-am întrebat cu o lipsă 
considerabilă de convingere. 

— Dacă n-ar fi fost ceea ce au făcut fraţii lui losif, copiii lui 
Israel nu ar fi ajuns niciodată sclavi în Egipt, nu ar fi fost 


59 


niciodată conduși de către Moise pe Pământul Făgăduinţei. În 
mod similar, dacă n-ar fi fost ceea ce am făcut noi, germanii, 
evreii nu s-ar fi dus niciodată înapoi în Palestina. Păi, chiar 
acum, ei sunt pe punctul de a pune bazele unui nou stat. 

Ochii mici ai bărbatului se îngustară de parcă ar fi fost unul 
dintre puţinii cărora li se permisese să tragă cu ochiul la agenda 
de birou a lui Dumnezeu. 

— O, da, zise el, a fost o profeție îndeplinită, asta e. 

— Eu nu știu de nicio profeție, am mormăit și am arătat brusc 
cu degetul spre scena care se derula prin fața geamului 
compartimentului: un convoi de trupe al Armatei Roșii, aparent 
fără sfârșit, deplasându-se spre sud de-a lungul autobahn'”-ului, 
paralel cu linia de cale ferată. Dar cu siguranţă se pare că am 
ajuns la Marea Roșie, am adăugat. 

Că bine mai era numită coloana asta infinită de furnici roșii, 
sălbatice, omnivore, pustiind pământul și strângând tot ce 
puteau căra - mai mult decât greutatea lor corporală individuală 
- pentru a duce înapoi la coloniile lor semipermanente, conduse 
de lucrătoare. Și precum un plantator brazilian care și-a văzut 
recolta de cafea devastată de aceste creaturi sociale, ura mea 
faţă de ruși era temperată de o cantitate egală de respect. Timp 
de șapte ani lungi mă luptasem cu ei, îi omorâsem, fusesem 
făcut prizonier de către ei, le învățasem limba și, în cele din 
urmă, evadasem dintr-unul din lagărele lor de muncă. Șapte 
știuleți subțiri de porumb explodaseră în vântul de est, devorând 
cei șapte știuleţi buni. 

La izbucnirea războiului fusesem Kriminalkommissar în Secţia 
5 a RSHA, Biroul Principal de Securitate a Reichului, și în mod 
automat aveam gradul de locotenent plin în SS. În afară de 
jurământul de loialitate faţă de Adolf Hitler, faptul că eram un 
SS-Obersturmfiihrer nu păruse să fie o problemă până în iunie 
1941, când lui Arthur Nebe, anterior director al Poliţiei Criminale 
a Reichului, și nou-promovatul SS-Gruppenführer, i s-a dat 
comanda unui Grup de Acţiune ca parte a invaziei din Rusia. 

Eu am fost doar unul dintre diverșii angajaţi ai poliţiei care a 
fost recrutat în grupul lui Nebe, al cărui scop era, așa credeam 
eu, să urmeze Wehrmacht-ul în Bielorusia ocupată și să 
combată încălcarea legii și terorismul de orice fel. Îndatoririle 
mele la cartierul general din Minsk al Grupului avuseseră 


15 Sosea (în germ. în original). 
60 


legătură cu obţinerea dosarelor NKVD-ului rus și capturarea unei 
brigăzi a morții a NKVD care masacrase sute de prizonieri politici 
bieloruși pentru a împiedica eliberarea lor de către armata 
germană. Dar crima în masă este endemică în orice război de 
cucerire, și curând mi-a devenit clar că și ai mei masacrau în 
mod arbitrar prizonieri ruși. Apoi veni descoperirea faptului că 
scopul principal al Grupurilor de Acţiune nu era eliminarea 
teroriștilor, ci uciderea sistematică a civililor evrei. 

În toţi cei patru ani de serviciu militar în primul, Marele 
Război, nu am văzut niciodată ceva care să aibă un efect mai 
devastator asupra spiritului meu decât ceea ce am văzut în vara 
lui 1941. Deși eu nu eram personal însărcinat cu misiunea de a 
comanda vreuna din aceste brigăzi de execuţie în masă, am 
dedus că nu putea să fie decât o chestiune de timp înainte de a 
mi se ordona așa ceva și, ca un corolar inevitabil, înainte de a fi 
împușcat pentru refuzul de a mă supune. Așa că am cerut un 
transfer imediat la Wehrmacht și pe front. 

Ca general în comanda Grupului de Acţiune, Nebe ar fi putut 
să mă trimită într-un batalion disciplinar. Ar fi putut chiar să 
ordone executarea mea. In schimb, mi-a acceptat cererea de 
transfer și, după câteva săptămâni în Bielorusia, timp în care am 
ajutat Secția de Spionaj a Armatelor Străine din Est a 
generalului Gehlen să organizeze dosarele capturate de la 
NKVD, am fost transferat, dar nu pe linia frontului, ci la Biroul 
pentru Crime de Război al înaltului Comandament Militar din 
Berlin. Până în acel moment, Arthur Nebe supervizase omorârea 
a peste 30 000 de bărbaţi, femei și copii. 

După revenirea mea la Berlin nu l-am mai văzut niciodată. 
Peste ani, m-am întâlnit cu un vechi prieten din Kripo care mi-a 
spus că Nebe, întotdeauna un soi ambiguu de nazist, fusese 
executat la începutul lui 1945 ca fiind unul dintre membrii 
complotului pus la cale de contele Stauffenberg pentru a-l ucide 
pe Hitler. 

Intotdeauna mi-a dat un sentiment oarecum straniu gândul că 
era foarte probabil să-i fi datorat viaţa mea unui criminal în 
masă. 

Spre marea mea ușurare, bărbatul cu o aplecare ciudată spre 
hermeneutică se dădu jos din tren la Dresda și am dormit apoi 
până la Praga. Dar în cea mai mare parte a timpului m-am 
gândit la Kirsten și la biletul succint pe care i-l lăsasem, 


61 


explicând că o să fiu plecat câteva săptămâni și motivând 
prezența în apartament a banilor de aur care constituiau 
jumătate din onorariul meu pentru acceptarea cazului lui Becker 
și pe care Poroșin se ţinuse de cuvânt să-i trimită în ziua 
precedentă. 

M-am blestemat că n-am scris mai mult, că nu i-am spus că 
nu există nimic ce nu aș face pentru ea, nicio muncă 
herculeeană pe care n-aș îndeplini-o bucuros în beneficiul ei. 
Toate astea Kirsten le știa, desigur, așa cum fuseseră ele făcute 
cunoscute în scrisorile extravagant concepute din pachetul pe 
care-l păstra în sertar. Alături de flaconul de Chanel de care nu 
pomenise. 


11. 


Călătoria de la Berlin la Viena durează prea mult ca să-ți 
petreci timpul făcându-ţi sânge rău pentru infidelitatea nevestei, 
așa că a fost taman bine că aghiotantul lui Poroșin îmi luase 
bilet la un tren care mergea pe ruta directă - nouăsprezece ore 
și jumătate, prin Dresda, Praga și Brno -, spre deosebire de 
trenul care făcea douăzeci și șapte de ore și jumătate mergând 
prin Leipzig și Nürnberg. Cu un scârțâit de roţi, trenul încetini și 
se opri în Franz Josefs Bahnhof, învăluindu-i pe cei câţiva 
ocupanțţi ai peronului într-un nor de aburi, ca într-o închisoare. 

La punctul de control, mi-am prezentat documentele unui 
polițist militar american și, după ce s-a arătat satisfăcut de 
explicaţiile mele privind prezenţa în Viena, am intrat în gară, mi- 
am lăsat geanta jos și m-am uitat în jur după un semn că sosirea 
mea era deopotrivă cunoscută și întâmpinată de către cineva 
din mica mulţime de oameni care așteptau. 

Apropierea unui bărbat cărunt de statură medie îmi semnală 
că aveam dreptate cu privire la primul dintre aceste calcule, 
deși aveam să fiu curând conștient de vanitatea mea de-o clipă. 
Mă informă că se numește Doktor Liebl și că are onoarea de a fi 
reprezentantul legal al lui Emil Becker. 

— Am un taxi care așteaptă, zise el privind întrebător la 
bagajul meu. Chiar și așa, biroul meu nu este foarte departe și, 


62 


dacă aţi fi adus o geantă mai mică, am fi putut să mergem pe 
jos până acolo. 

— Știu că sună pesimist, i-am zis, dar m-am gândit că o să 
trebuiască să rămân peste noapte. 

Am traversat gara ţinându-mă după el. 

— Sper că aţi avut o călătorie plăcută, Herr Gunther. 

— Sunt aici, nu-i așa? m-am forţat eu să scot un soi de chicotit 
amabil. Cum altfel definește cineva în vremurile astea o 
călătorie plăcută? 

— Chiar n-aş putea spune, replică el înțepat. Eu, unul, nu plec 
niciodată din Viena. 

Flutură din mână în semn de refuz spre un grup de DP cu 
înfățișare zdrenţăroasă care păreau să-și fi făcut tabără în gară. 

— Astăzi, cu întreaga lume într-un fel de călătorie, pare o 
imprudenţă să mă aştept ca Dumnezeu să vegheze asupra 
genului de călător care nu-și dorește decât să se poată întoarce 
de unde a plecat. 

Mă conduse la un taxi care aștepta; i-am dat geanta șoferului 
și m-am urcat pe bancheta din spate, doar ca să descopăr că 
geanta ajunge din nou la mine: 

— Se plătește în plus pentru bagajul cărat afară, îmi explică 
Liebl împingând geanta la mine în poală. Cum ziceam, nu e 
foarte departe și taxiurile sunt scumpe. Cât sunteți aici, vă 
recomand să folosiţi tramvaiele - e un serviciu foarte bun. 

Mașina o luă din loc cu viteză, prima curbă făcându-ne să ne 
lipim unul de altul precum un cuplu de îndrăgostiţi într-un 
cinematograf. Liebl chicoti: 

— Și este, de asemenea, mult mai sigur, ţinând cont de cum 
sunt șoferii vienezi. 

Am arătat în stânga noastră: 

— Aia e Dunărea? 

— Dumnezeule mare, nu. Acela este canalul. Dunărea e în 
sectorul rusesc, mult mai încolo, spre est. 

Arătă în dreapta noastră, spre o clădire cu aspect mohorât: 

— Asta este închisoarea poliţiei, unde se află în prezent 
clientul nostru. Avem o programare acolo mâine la prima oră, 
după care dumneavoastră s-ar putea să doriţi să luaţi parte la 
înmormântarea căpitanului Linden de la Cimitirul Central. 

Liebl făcu un semn cu capul spre închisoare: 


63 


— Herr Becker nu se află acolo de multă vreme. Americanii au 
fost iniţial dispuși să trateze cazul ca pe o chestiune de 
siguranţă militară și drept rezultat l-au ţinut în arestul lor pentru 
prizonieri de război de pe Stiftskaserne - sediul din Viena al 
poliţiei lor militare. Vă garantez că a fost o treabă a dracului de 
grea să intru și să ies de acolo. Însă ofițerul de la Siguranţa 
Publică a Guvernului Militar a hotărât acum că acest caz e de 
competenţa instanțelor austriece și astfel el va fi ţinut aici până 
la proces, indiferent când va fi acesta. 

Liebl se aplecă înainte, îl bătu pe umăr pe șofer și îi spuse să 
facă la dreapta și să o ia spre Spitalul General. 

— Acum, că tot plătim, putem foarte bine să lăsăm bagajul 
dumneavoastră, zise el. E doar un mic ocol. Cel puțin ați văzut 
unde este prietenul dumneavoastră, astfel că puteţi aprecia 
gravitatea situației lui. Nu vreau să fiu nepoliticos, Herr Gunther, 
dar ar trebui să vă spun că am fost împotriva venirii 
dumneavoastră la Viena. Nu e ca și cum aici n-ar exista detectivi 
particulari. Există. l-am folosit chiar eu pe mulţi dintre ei. Și ei 
cunosc Viena mai bine decât dumneavoastră. Sper că nu vă 
supăraţi că zic asta. Adică, dumneavoastră nu cunoașteți orașul 
ăsta deloc, nu-i așa? 

— Apreciez francheţea dumneavoastră, Doktor Liebl, i-am zis, 
neapreciind-o deloc. Și, aveţi dreptate, nu cunosc orașul ăsta. 
De fapt, n-am fost aici în viaţa mea. Așa că daţi-mi voie să 
vorbesc pe șleau. Având în spate douăzeci și cinci de ani de 
muncă în poliţie, nu sunt dispus, în mod deosebit, să dau doi 
bani pe ce naiba credeţi dumneavoastră. De ce Becker m-ar 
angaja pe mine în locul vreunui detectiv local e treaba lui. lar 
faptul că el e pregătit să mă plătească pe mine în mod generos 
e treaba mea. Nu e nimic la mijloc între astea, pentru 
dumneavoastră sau altcineva. Nu acum. Când dumneavoastră o 
să ajungeţi în instanţă, o să vă stau în poală și o să vă pieptăn, 
dacă vreţi să fac asta. Dar până atunci, citiți la cărţile 
dumneavoastră de drept, iar eu o să mă îngrijesc de ceea ce 
trebuie să spuneţi dumneavoastră, astfel încât să-l scoateţi 
afară pe prostul ăla nenorocit. 

— Foarte bine, mormăi Liebl, schițând un zâmbet. Refuzul de 
a spune neadevăruri vă șade foarte bine. Ca majoritatea 
avocaţilor, am o admiraţie ascunsă pentru oamenii care par să 
creadă ceea ce spun. Da, am o înaltă consideraţie pentru 


64 


probitatea altora, și numai pentru că noi, avocaţii, facem atâta 
uz de tertipuri. 

— Credeam că aţi vorbit suficient de limpede. 

— O simplă prefăcătorie, vă asigur, zise el cu demnitate. 

Am lăsat bagajul meu la o pensiune cu aspect plăcut din 
Bezirk!* 8, în sectorul american, și am mers mai departe la 
biroul lui Liebl din centrul vechi. Ca și Berlinul, Viena era 
împărțită între cele Patru Puteri, fiecare dintre ele controlând un 
sector separat. Singura diferenţă era că „orașul vechi” al Vienei, 
înconjurat de un mare bulevard cu hoteluri și palate 
impunătoare, numit Inelul, se afla sub controlul tuturor celor 
Patru Puteri în același timp, prin Patrula Internaţională. O altă 
diferență, mai ușor de observat, consta în stadiul reparațiilor din 
capitala austriacă. Era adevărat că orașul fusese bombardat 
doar puţin, dar, în comparaţie cu Berlinul, Viena arăta mai 
curată decât vitrina unui patron de pompe funebre. 

Când în sfârșit ne-am găsit în biroul lui Liebl, el luă dosarele 
lui Becker și trecu în revistă datele cazului cu mine. 

— Desigur, cea mai puternică dovadă împotriva lui Herr 
Becker este găsirea în posesia lui a armei crimei, zise Liebl, 
înmânându-mi două fotografii cu pistolul care-l ucisese pe 
căpitanul Linden. 

— Walther P 38, am spus. Mâner SS. Am folosit eu însumi unul 
în ultimul an de război. Fac ele un pic de gălăgie, dar odată ce 
stăpânești trăgaciul acela ciudat, poţi în general să tragi cu ele 
foarte precis. Totuși, nu m-am dat niciodată prea mult în vânt 
după percutorul extern. Nu, eu unul prefer modelul PPK. 

l-am dat pozele înapoi. 

— Aveţi și poze de la medicul legist? 

Vădit dezgustat, Liebl îmi întinse un plic. 

— Ce ciudat arată când sunt din nou aranjaţi, i-am spus în 
timp ce mă uitam la fotografii. Împuști un om în faţă cu un pistol 
de 38 de mm și nu arată mai rău decât dacă i s-ar fi scos o 
aluniţă. Chipeș, nenorocitul, asta pot să zic. Au găsit glonţul? 

— Poza următoare. 

Am dat din cap când am găsit-o. Nu era nevoie de prea mult 
pentru a omori un om, m-am gândit. 


16 Denumirea germană a unităţilor administrativ-teritoriale ale orașului; aprox. Sector. 
65 


— Poliţia a găsit, de asemenea, și câteva cartușe de ţigări la 
Herr Becker acasă, zise Liebl. Același fel de ţigări care se aflau 
în vechiul studio în care Linden a fost împușcat. 

Am ridicat din umeri: 

— li place să fumeze. Nu văd cu ce îl pot incrimina câteva 
baxuri de ţigări. 

— Nu? Atunci să explic. Acestea au fost ţigările furate din 
fabrica de tutun de pe Thaliastrasse, care este foarte aproape 
de studio. Cine a furat ţigările folosea studioul ca să le 
depoziteze. Când Becker a găsit cadavrul căpitanului Linden, el 
s-a autoservit cu câteva cartușe înainte de a pleca acasă. 

__— E ceva ce-i stă în fire lui Becker, într-adevăr, am oftat. 
Intotdeauna a avut degete lungi. 

— Ei bine, cea care contează acum este lungimea gâtului său. 
Nu e nevoie să vă reamintesc că acesta este un caz sancționat 
cu pedeapsa capitală, Herr Gunther. 

— Îmi puteţi aminti asta cât de des credeţi de cuviinţă, Herr 
Doktor. Spuneţi-mi, cine deține studioul? 

— Drittemann Film-und Senderaum GmbH. Cel puţin ăsta era 
numele companiei de pe contractul de închiriere, dar nimeni nu 
pare să-și amintească să se fi făcut vreun film acolo. Când 
poliția a percheziţionat locul, n-a găsit nici măcar un reflector 
vechi. 

— AȘ putea să arunc o privire înăuntru? 

— O să văd dacă pot să aranjez. Și acum, dacă mai aveţi și 
alte întrebări, Herr Gunther, propun să le păstraţi până mâine- 
dimineaţă când ne vedem cu Herr Becker. Între timp, sunt una 
sau două chestiuni pe care dumneavoastră și cu mine trebuie să 
le rezolvăm, cum ar fi achitarea onorariului dumneavoastră și 
banii de cheltuială. Vă rog să mă scuzaţi o clipă, până vă aduc 
banii din seif. 

Se ridică și ieși din cameră. 

Cabinetul lui Liebl, pe Judengasse, se afla la etajul întâi 
deasupra unui atelier de încălțăminte. Când reveni în birou, cu 
două teancuri de bancnote, mă găsi stând lângă fereastră. 

— Două mii cinci sute de dolari americani, bani gheață, așa 
cum s-a convenit, zise el calm, și o mie de șilingi austrieci 
pentru a acoperi cheltuielile dumneavoastră. Orice alţi bani în 
plus va fi nevoie să fie autorizaţi de Fräulein Braunsteiner - 


66 


iubita lui Herr Becker. Costurile cazării dumneavoastră vor fi 
acoperite de acest cabinet. 

Îmi întinse un stilou: 

— Vreţi să semnaţi această chitanţă, vă rog? 

Am aruncat o privire pe înscris și am semnat: 

— AŞ vrea să o cunosc, i-am zis. Aș vrea să-i cunosc pe toţi 
prietenii lui Becker. 

— Instrucţiunile mele spun că ea vă va contacta pe 
dumneavoastră la pensiune. 

Am băgat banii în buzunar și m-am întors la fereastră. 

— Sper că, dacă poliţia vă saltă cu toţi dolarii ăia, mă pot baza 
pe discreţia dumneavoastră. Există prevederi privind valuta 
care... 

— N-o să menţionez numele dumneavoastră, nu vă faceți griji. 
Ca fapt divers, ce m-ar opri să iau banii și să mă întorc acasă? 

— Nu faceţi decât să fiţi ecoul propriului meu avertisment 
adresat lui Herr Becker. În primul rând, el a zis că sunteţi un om 
de onoare și că, dacă sunteţi plătit să faceţi o treabă, o faceţi. 
Nu sunteți genul de om care să-l lăsaţi să fie spânzurat. 

Era foarte dogmatic în privinţa asta. 

— Sunt mișcat, i-am zis. Și în al doilea rând? 

— Pot să fiu direct? 

— De ce să vă opriţi acum? 

— Foarte bine. Herr Becker este unul dintre cei mai răi 
interlopi din Viena. În ciuda situaţiei grele în care se află, nu 
este total lipsit de influenţă în anumite, să le zicem, cercuri mai 
rău famate din orașul ăsta. 

Chipul său păru îndurerat: 

— Nu-mi vine să spun mai multe despre riscul implicat, ca să 
nu par un puștan agresiv de rând. 

— E cât se poate de direct, Herr Doktor. Vă mulțumesc. 

Veni și el la fereastră: 

— La ce vă uitaţi? 

— Cred că sunt urmărit. Îl vedeţi pe bărbatul ăla? 

— Cel care citește ziarul? 

— Sunt sigur că l-am văzut la gară. 

Liebl își scoase ochelarii din buzunarul de sus și îi puse pe 
după urechile-i păroase: 

— Nu pare austriac, se pronunţă el în cele din urmă. Ce ziar 
citește? 


67 


Mi-am mijit ochii o clipă: 

— Wiener Kurier. 

— Hmm, nu e comunist, oricum. Probabil e american, un 
agent de teren de la Secţia de Investigaţii Speciale din poliţia lor 
militară. 

— Îmbrăcat în haine obișnuite? 

— Cred că nu mai sunt obligaţi să poarte uniformă. Cel puţin 
în Viena. 

Își scoase ochelarii și se întoarse. 

— Indrăznesc să spun că o să fie ceva de rutină. Vor vrea să 
știe totul despre orice prieten al lui Herr Becker. Ar trebui să vă 
așteptați ca la un moment dat să fiţi chemat pentru a vi se pune 
întrebări. 

— Mulţumesc pentru avertisment. 

Am început să mă îndepărtez de fereastră, dar mâna mea 
întârzie pe oblonul mare, cu bară transversală solidă. 

— Cu siguranţă se pricepeau cum să construiască aceste 
clădiri vechi, nu-i așa? Chestia asta arată de parcă ar fi fost 
concepută să ţină la distanţă o armată. 

— Nu o armată, Herr Gunther. O gloată. Aceasta a fost cândva 
inima ghetoului. În secolul XV, când a fost construită casa, 
trebuiau să fie pregătiţi pentru pogromul ocazional. Nimic nu se 
schimbă foarte mult, nu-i așa? 

M-am așezat vizavi de el și am fumat un Memphis din 
pachetul pe care-l luasem din marfa pusă la dispoziţie de 
Poroșin. Am fluturat pachetul spre Liebl, care luă o ţigară și o 
puse cu grijă într-un portţigaret. El și cu mine nu avuseserăm cel 
mai bun dintre starturi. Era timpul să repar câteva punți: 

— Păstraţi pachetul, i-am spus. 

— Sunteţi foarte amabil, zise el dându-mi în schimb o 
scrumieră. 

Privindu-l cum își aprinde o ţigară, m-am întrebat ce fel de 
excese alteraseră chipul său cândva chipeș. Obrajii lui cenușii 
erau brăzdaţi de striaţii aproape glaciare, iar nasul îi era ușor 
încreţit, de parcă cineva îi spusese un banc scârbos. Buzele îi 
erau foarte roșii și foarte subţiri și zâmbea ca un bătrân șarpe 
șiret, ceea ce nu făcea decât să-i accentueze înfățișarea de om 
consumat pe care anii și, cel mai probabil, războiul o gravaseră 
pe trăsăturile lui. El însuși îmi oferi o explicaţie: 


68 


— Am fost o vreme într-un lagăr de concentrare, înainte de 
razboi, eram membru al Partidului Social-Creștin. Știţi, oamenii 
preferă să uite, dar exista o foarte mare simpatie faţă de Hitler 
în Austria. 

Tuși un pic atunci când primul fum îi umplu plămânii: 

— E foarte convenabil pentru noi că Aliaţii au hotărât că 
Austria a fost o victimă a agresiunii naziste și nu că a participat 
la ea. Dar este și absurd. Noi suntem birocraţi perfecţi, Herr 
Gunther. Este remarcabil numărul de austrieci care au venit să 
ocupe roluri cruciale în organizarea crimelor lui Hitler. Și mulţi 
dintre acești bărbaţi - și foarte puţini germani - locuiesc în 
prezent chiar aici, în Viena. Chiar acum Direcţia de Securitate 
pentru Austria de Sus investighează furtul unui număr de cărţi 
de identitate de la Tipografia de Stat din Viena. Așa că vă puteți 
da seama că pentru aceia care doresc să stea aici, există 
întotdeauna mijloacele de a o face. Adevărul este că acestor 
bărbaţi, acestor naziști, le place să trăiască în ţara mea. Au cinci 
sute de ani de ură împotriva evreilor ca să-i facă să se simtă 
acasă. Menţionez aceste lucruri deoarece ca pifke - zâmbi el ca 
și cum s-ar fi scuzat -, ca prusac s-ar putea să descoperiţi că 
întâmpinați o anumită ostilitate în Viena. În vremurile astea, 
austriecii tind să respingă tot ce e german. Se străduiesc din 
greu să fie austrieci. Un accent ca al dumneavoastră poate servi 
la a le aminti unor vienezi că timp de șapte ani au fost național- 
socialiști. Un fapt neplăcut despre care cei mai mulţi oameni 
preferă acum să creadă că nu a fost nimic mai mult decât un vis 
urât. 

— O să ţin minte asta. 

Când am încheiat întâlnirea cu Liebl, m-am dus înapoi la 
pensiunea din Skodagasse, unde am găsit un mesaj de la iubita 
lui Becker, care spunea că va trece pe acolo în jur de ora șase 
ca să se asigure că sunt instalat confortabil. Pensiunea Caspian 
era un locșor de primă clasă. Aveam un dormitor cu un salonaș 
alăturat și baie. Exista chiar și o mică verandă acoperită, unde 
aș fi putut să stau vara. Era cald și păreau să existe rezerve 
nesfârșite de apă caldă - un lux nemaiîntâlnit. De-abia sfârșisem 
cu baia, la a cărei durată până și Marat s-ar fi opus, când s-a 
auzit o bătaie în ușa salonașului și, privindu-mi ceasul de mână, 
am văzut că e aproape șase. Mi-am pus pardesiul și am deschis 
ușa. 


69 


Ea avea ochii mici și luminoși, obrajii rozalii, ca de copil, și un 
păr negru care părea să fi simţit rareori un pieptăn. Zâmbetul ei 
larg, care-i dezvelea dinţii, se micșoră un pic când îmi văzu 
picioarele goale. 

— Herr Gunther? întrebă ea pe un ton ezitant. 

— Fräulein Traudl Braunsteiner. 

Ea aprobă din cap. 

— Poftiţi. Mă tem că am stat în baie mai mult decât ar fi 
trebuit, dar ultima dată când am avut cu adevărat apă caldă a 
fost când m-am întors din lagărul de muncă sovietic. Luaţi loc 
până mă duc să pun niște haine pe mine. 

Când m-am întors în salonaș, am văzut că adusese o sticlă de 
vodcă și turna din ea în două pahare de pe o masă de lângă 
glasvand. Îmi dădu un pahar și se așeză. 

— Bine aţi venit la Viena, îmi ură ea. Emil a zis să vă aduc o 
sticlă. 

Lovi geanta de la piciorul ei: 

— De fapt, am adus două. Au stat agăţate toată ziua pe 
dinafara ferestrei de la spital, așa că vodca e bună și rece. Nu- 
mi place vodca altfel. 

Am ciocnit paharele și am băut, paharul ei gol ajungând pe 
masă înaintea paharului meu. 

— Nu sunteţi bolnavă, sper? Aţi pomenit de un spital. 

— Sunt asistentă medicală la Spitalul General. Dacă mergeţi 
în capătul străzii, îl puteţi vedea. În parte, de aceea v-am făcut 
rezervare aici - pentru că e atât de aproape. Dar și pentru că o 
cunosc pe proprietăreasă, Frau Blum-Weiss. A fost prietenă cu 
mama mea. Și m-am gândit că aţi prefera să staţi aproape de 
Inel și de locul în care a fost împușcat căpitanul american. Adică 
în Dettergasse, de cealaltă parte a lui Gurtel, Inelul exterior al 
Vienei. 

— Locul ăsta îmi convine foarte bine. Ca să fiu sincer, este 
mult mai confortabil decât cele cu care sunt eu obișnuit acasă, 
la Berlin. Acolo lucrurile merg foarte greu. 

Am mai turnat câte un pahar. 

— Cât de multe știți, mai exact, despre ce s-a întâmplat? 

— Știu tot ce doctorul Liebl v-a spus dumneavoastră și tot ce 
vă va spune Emil mâine-dimineaţă. 

— Dar despre afacerile lui Emil? 


70 


Traudl Braunsteiner zâmbi timid și scoase un mic chicotit 
înfundat: 

— Nici despre afacerile lui Emil nu prea sunt multe lucruri pe 
care să nu le știu. 

Observând că un nasture de la haina ei de ploaie șifonată 
atârna într-un fir de aţă, ea îl smulse și îl băgă în buzunar. Era 
ca o batistă din dantelă fină care avea nevoie să fie spălată. 

— Fiind asistentă, cred că sunt un pic relaxată în legătură cu 
genul acesta de lucruri: piaţa neagră. Am furat eu însumi câteva 
medicamente, nu mă deranjează să o recunosc. De fapt, toate 
fetele o fac la un moment dat. Pentru unele, e o alegere simplă: 
vinzi penicilină sau îţi vinzi trupul. Bănuiesc că suntem destul de 
norocoase că avem și altceva de vânzare. 

Înălță din umeri și dădu pe gât al doilea pahar de vodcă. 

— Să vezi oameni suferind și murind nu-ți cultivă un respect 
foarte sănătos pentru lege și ordine. 

Râse cu aerul că se scuză. 

— Banii nu folosesc la nimic dacă nu ești în stare să îi cheltui. 
Dumnezeule, ce avere are familia Krupp? Miliarde, probabil. Dar 
unul de-al lor e într-un azil de nebuni aici, în Viena. 

— E în regulă, i-am spus. Nu v-am cerut să vă justificaţi în fața 
mea. 

Dar de fapt ea încerca să se justifice în faţa ei înseși. 

Traudl își strânse picioarele sub ea. Stătea în fotoliu într-o 
manieră neglijentă, fără să pară că o deranjează mai mult decât 
pe mine faptul că puteam să-i văd marginea ciorapilor și 
jartierele și un pic din coapsele ei albe, netede. 

— Ce pot să fac? zise ea rozându-și o unghie. Din când în 
când, toată lumea din Viena trebuie să cumpere ceva care e un 
pic Ressel Park. 

Îmi explică faptul că acesta era principalul centru al orașului 
pentru piaţa neagră. 

— Ca Poarta Brandenburg din Berlin, i-am zis. Și în fața 
Reichstag-ului. 

— Ce caraghios, chicoti ea ștrengărește. La Viena ar fi scandal 
dacă așa ceva s-ar desfășura în faţa parlamentului nostru. 

— Asta pentru că aveţi un parlament. Aici, Aliaţii doar 
supraveghează. Dar în Germania, ei chiar guvernează. 

Priveliștea pe care o aveam asupra lenjeriei ei dispăru acum, 
când trase de tivul fustei. 


71 


— Nu știam asta. Nu că ar conta. Tot ar fi scandal la Viena, și 
cu parlament, și fără parlament. Austriecii sunt foarte ipocriţi. Ai 
crede că iau și ei mai ușor lucrurile astea. Aici a existat o piață 
neagră încă de pe vremea Habsburgilor. Atunci nu era vorba de 
țigări, desigur, ci de favoruri, patronaj. Relaţiile contează încă 
foarte mult. 

— Că veni vorba, cum l-aţi cunoscut pe Becker? 

— A aranjat niște documente pentru o prietenă de-a mea, o 
asistentă de la spital. lar noi am furat niște penicilină pentru el. 
Asta a fost când încă mai exista așa ceva pe acolo. La scurt timp 
după moartea mamei mele. 

Ochii ei luminoși se măriră ca și cum se lupta să înțeleagă 
ceva. 

— S-a aruncat sub un tramvai. 

Forțându-se să zâmbească și să râdă amuzată, reuși să își 
stăpânească emoţiile. 

— Mama mea era un tip foarte vienez de austriacă, Bernie. 
Noi ne sinucidem tot timpul, știi. E un mod de viaţă pentru noi. 
Ei, și Emil a fost foarte amabil și foarte distractiv. M-a scos din 
durerea mea, cu adevărat. Vezi tu, nu mai am alte rude. Tata a 
fost omorât într-un raid aerian. lar fratele meu a murit în 
lugoslavia, luptându-se cu partizanii. Fără Emil, chiar nu știu ce 
s-ar fi ales de mine. Dacă ar fi să i se întâmple ceva acum... 

Gura lui Traudl se încleștă când își imagină soarta care părea 
cel mai probabil să-l pască pe iubitul ei. 

— O să faci tot ce poţi pentru el, nu-i așa? Emil zicea că ești 
singura persoană în care poate avea încredere să descopere 
ceva care ar putea să-i ofere măcar jumătate de șansă. 

— O să fac tot ce pot pentru el, Traudl, ai cuvântul meu. 

Am aprins două ţigări și i-am dat una ei. 

— Poate te interesează să știi că în mod normal aș condamna- 
o și pe propria-mi mamă dacă s-ar afla deasupra unui cadavru 
cu o armă în mână. Numai că eu cred povestea lui Becker, chiar 
și numai pentru că este în mod atât de plauzibil proastă. Cel 
puțin până o voi fi auzit și de la el. Asta s-ar putea să nu te 
surprindă foarte mult, dar e al dracului de sigur că mă 
impresionează pe mine. Numai uită-te la degetele mele. Nu prea 
sunt înconjurate de aură de sfânt. lar pălăria de pe comoda aia? 
Nu a fost destinată pentru vânătoarea de căprioare. Așa că, 
dacă e să îl îndrum afară din celula aia de condamnat, iubitul 


72 


tău va trebui să-mi facă rost de un ghem de aţă. Mâine- 
dimineaţă ar face bine să aibă ceva de spus în apărarea lui sau 
spectacolul ăsta n-o să valoreze nici cât preţul fardurilor folosite. 


12. 


Cea mai teribilă pedeapsă a Legii este întotdeauna ceea ce se 
întâmplă în imaginaţia omului: perspectiva propriei sale 
executări judiciare este hrană pentru gânduri de cel mai 
ingenios tip masochist. Să trimiţi un om în judecată pentru ceva 
ce poate plăti cu viaţa înseamnă să îi umpli mintea cu gânduri 
mai crude decât orice pedeapsă deja inventată. Și, în mod 
destul de natural, gândul la cum trebuie să fie să cazi câţiva 
metri printr-o trapă, la scurtă distanţă de pământ, cu o bucată 
de funie legată în jurul gâtului este ceva ce își pune amprenta 
asupra unui om, luându-și obolul. Nu mai poate să doarmă, își 
pierde pofta de mâncare și, deloc neobișnuit, inima lui începe să 
sufere sub povara a ceea ce propria-i minte a impus. Până și 
omul cu cel mai redus și lipsit de imaginaţie intelect nu are 
nevoie decât să-și rotească pe umeri capul și să asculte la 
trosnetul vertebrelor sale pentru a-și face o idee, în străfundul 
stomacului, cu privire la groaznica oroare de a fi spânzurat. 

Așa că nu am fost surprins să-l găsesc pe Becker doar o copie 
mai slabă, lipsită de vlagă și de culoare, a celui de pe vremuri. 
Ne-am întâlnit într-o cameră de interogatoriu mică, mobilată 
sumar, la închisoarea din Rossauer Lânde. Când intră în cameră, 
îmi strânse tăcut mâna înainte de a se întoarce pentru a se 
adresa gardianului care se postase rezemat de ușă. 

— Hei, Pepi, îi zise Becker cu jovialitate, te superi? 

Își vâri mâna în buzunarul de la cămașă, scoase un pachet de 
țigări și îl aruncă în aer. Gardianul numit Pepi îl prinse cu vârful 
degetelor și inspectă marfa. 

— Fumează și tu în faţa ușii, OK? 

— Bine, răspunse Pepi și plecă. 

Becker dădu apreciativ din cap când toți trei ne așezarăm în 
jurul mesei lipite de peretele cu faianţă galbenă. 

— Nu-ţi face griji, îi zise el lui Doktor Liebl. Toţi gardienii de 
aici sunt așa. Mult mai bine decât în Stiftskaserne, să știi. 


73 


Niciunul dintre yankeii ăia afurisiţi nu putea fi mituit. Nu există 
nimic din ceea ce vor nenorociţii ăia de care să nu-și poată face 
rost singuri. 

— Mie îmi spui, i-am zis și mi-am scos ţigările. 

Liebl clătină din cap când i-am oferit una. 

— Astea sunt de la prietenul tău, Poroșin, am explicat în timp 
ce Becker lua o ţigară din pachet. 

— Un tip dat naibii, nu-i așa? 

— Nevastă-ta crede că e șeful tău. 

Becker aprinse ţigările pentru amândoi și suflă un nor de fum 
peste umărul meu: 

— Ai vorbit cu Ella? întrebă el, dar nu părea surprins. 

— În afară de cei cinci mii de dolari, ea este singurul motiv 
pentru care sunt aici, i-am zis. Cu ea implicată în cazul tău, am 
decis că probabil ai nevoie de tot ajutorul pe care-l poţi obţine. 
Din punctul ei de vedere, deja te legeni la capătul funiei. 

— Așa de rău mă urăște, hmm? 

— Ca pe un herpes. 

— Păi, are dreptate. 

Oftă și clătină din cap, apoi trase un fum lung, nervos, din 
țigară, lăsând-o aproape fără hârtie peste tutun. Pentru o clipă 
se uită la mine, ochii lui injectaţi clipind puternic prin fum. După 
câteva secunde, tuși și zâmbi în același timp: 

— Haide, dă-i drumu' și întreabă-mă. 

— Bine. Tu l-ai omorât pe căpitanul Linden? 

— Dumnezeu mi-e martor că nu. 

Râse. 

— Pot să plec acu’, domnule? 

Mai trase încă un fum disperat din ţigară. 

— Mă crezi, nu-i așa, Bernie? 

— Cred că, dacă era să minţi, ai fi avut o poveste mai bună. 
Consider că ai atâta minte. Dar așa cum îi ziceam și iubitei 
tale... 

— Ai cunoscut-o pe Traudl? Bine. E grozavă, nu-i așa? 

— Da, este. Numai Dumnezeu știe ce vede la tine. 

— Îi face plăcere conversaţia mea de după cină, desigur. De- 
aia nu-i place să mă vadă închis aici. li e dor de micile noastre 
discuţii la gura sobei despre Wittgenstein. 

Zâmbetul îi dispăru când mâna i se întinse peste masă și se 
încleștă pe antebraţul meu: 


74 


— Uite ce e, trebuie să mă scoţi de aici, Bernie. Cele cinci 
miare au fost doar ca să te fac să intri în joc. Dovedește că sunt 
nevinovat și o să-ţi triplez onorariul. 

— Știm amândoi că asta nu va fi ușor. 

Becker înţelese greșit: 

— Banii nu sunt o problemă. Am o grămadă de bani. E o 
mașină parcată într-un garaj din Hernals cu 30 000 de dolari în 
portbagaj. Sunt ai tăi dacă mă scoţi de aici. 

Chipul lui Liebl se crispă pe când clientul său continua să-și 
demonstreze aparenta lipsă de pricepere în afaceri: 

— Herr Becker, ca avocat al dumneavoastră, trebuie să 
protestez. Nu acesta este felul în care... 

— Taci din gură, zise Becker cu sălbăticie. Când o să vreau 
sfatul tău, o să ţi-l cer. 

Liebl strânse cu tact din umeri și se sprijini de spătarul 
scaunului. 

— Ascultă, i-am zis, hai să vorbim despre bonus când ieși 
afară. Banii sunt în regulă. M-ai plătit deja bine. Eu nu vorbeam 
despre bani. Nu, ceea ce aș vrea eu acum sunt câteva idei. Așa 
că, ce-ar fi să începi prin a-mi povesti despre Herr König: unde l- 
ai cunoscut, cum arată și dacă ţi se pare că-i place frișca în 
cafea. OK? 

Becker dădu din cap și își stinse ţigara pe podea. Își încleștă și 
își descleștă mâinile și începu să-și strângă încheieturile 
degetelor, deloc în largul său. Probabil că povestise asta de prea 
multe ori ca să se simtă bucuros să o repete: 

— Bine. Păi atunci, să vedem. L-am cunoscut pe Helmut König 
în Koralle. Asta e un club de noapte din Bezirk 9, pe 
Porzellangasse. A venit la mine și s-a prezentat singur. Mi-a zis 
că auzise de mine și că voia să-mi facă cinste cu o băutură. Așa 
că l-am lăsat. Am vorbit despre lucrurile obișnuite. Războiul, 
faptul că eu am fost în Rusia, că am fost în Kripo înainte să fiu în 
SS, la fel ca tine, de fapt. Doar că tu ai plecat, nu-i așa, Bernie? 

— Nu te îndepărta de la subiect. 

— Zicea că auzise de mine de la prieteni. Nu a zis care. Era o 
treabă pe care ar fi vrut să mi-o încredințeze: un transport 
regulat peste Frontiera Verde. Bani gheaţă, fără întrebări. Era 
ușor. Tot ce aveam de făcut era să iau un mic pachet de la un 
birou de aici din Viena și să îl duc la un alt birou în Berlin. Dar 
numai atunci când oricum mă duceam, cu un camion încărcat cu 


75 


țigări, ceva de genul ăsta. Dacă aș fi fost oprit, probabil că nici 
n-ar fi observat pachetul lui König. La început, am crezut că erau 
droguri. Dar apoi am deschis unul dintre pachete. Erau doar 
câteva dosare: dosare de partid, dosare de armată, dosare SS. 
Chestii vechi. Nu vedeam ce le făcea să merite banii. 

— Intotdeauna au fost doar dosare? 

El dădu din cap. 

— Căpitanul Linden lucra la Centrul de Documente al SUA din 
Berlin, i-am explicat. Era un vânător de naziști. Dosarele astea - 
îți amintești niște nume? 

— Bernie, erau mormoloci, d-ăștia mici. Caporali SS și 
funcţionari din cadrul armatei. Orice vânător de naziști le-ar fi 
aruncat. Tipii ăștia umblă după pești mari, oameni ca Bormann 
și Eichmann. Nu după niște mici funcţionari afurisiţi. 

— Fără îndoială, dosarele erau importante pentru Linden. Cine 
l-a ucis pe el a aranjat de asemenea ca doi detectivi amatori pe 
care îi cunoștea să fie omorâţi. Doi evrei care supravieţuiseră 
lagărelor și erau porniţi să regleze câteva conturi. l-am găsit 
morţi în urmă cu câteva zile. Erau în starea aceea de ceva 
vreme. Poate că dosarele erau pentru ei. Așa că ar ajuta dacă ai 
putea să încerci să-ți amintești niște nume. 

— Sigur, orice spui tu, Bernie. O să încerc să strecor asta în 
programul meu încărcat. 

— Așa să faci. Acum spune-mi despre König. Cum arăta? 

— Să vedem: aș zice că avea în jur de patruzeci de ani. Bine 
clădit, brunet, mustață groasă, cântărea vreo nouăzeci de 
kilograme, 1,90 înălțime; purta un costum bun din tweed, fuma 
trabuc și avea întotdeauna un câine cu el - un mic terier. Era 
sigur austriac. Uneori avea o fată în preajmă. Numele ei era 
Lotte. Nu-i știu numele de familie, dar lucra la Casanova Club, o 
curvă arătoasă, blondă. Asta-i tot ce-mi amintesc. 

— Ziceai că aţi vorbit despre război. Nu ţi-a povestit câte 
medalii a primit? 

— Ba da. 

— Atunci, nu crezi că ar trebui să-mi spui? 

— Nu m-am gândit că e relevant. 

— Eu voi decide ce e relevant. Haide, Becker, spune tot. 

Se uită fix la perete și apoi ridică din umeri: 

— Din câte îmi amintesc, a zis că se înscrisese în Partidul 
Nazist Austriac când acesta era încă în ilegalitate, în 1931. Mai 


76 


târziu, a fost arestat pentru că punea afișe. Așa că a fugit în 
Germania ca să evite arestul și s-a înrolat în poliţia bavareză din 
Munchen. A intrat în SS în 1933 și a rămas până la sfârșitul 
războiului. 

— Ce grad? 

— Nu a spus. 

— Ţi-a dat vreun indiciu despre unde a servit la post și în ce 
calitate? 

Becker clătină din cap. 

— Ce mai conversaţie aţi avut și voi! Ce amintiri depânaţi, 
preţul pâinii? Bine. Dar al doilea bărbat - cel care a venit acasă 
la tine cu König și ţi-a cerut să-l cauţi pe Linden? 

Becker își strânse tâmplele: 

— Am încercat să-mi amintesc numele lui, dar pur și simplu 
nu-mi vine, zise el. Era mai mult genul de ofițer superior. Ştii, 
foarte țeapăn și manierat. Un aristocrat, poate. Și el avea în jur 
de patruzeci de ani. Inalt, subţire, complet ras, început de 
chelie. Purta o jachetă Schiller și o cravată de club. 

Clătină din cap: 

— Nu sunt foarte bun la cravatele de club. Ar fi putut să fie cu 
însemnele Herrenklub, nu știu. 

— Și bărbatul pe care l-ai văzut ieșind din studio când Linden 
a fost ucis, el cum arăta? 

— Era prea departe de mine ca să văd bine, în afară de faptul 
că era foarte scund și foarte îndesat. Purta pălărie și haină de 
culoare închisă și se grăbea. 

— Cred și eu că se grăbea, am zis. Firma de publicitate, 
Reklaue & Werbe Zentrale. E pe Mariahilferstrasse, nu-i așa? 

— Era, zise Becker posomorât. S-a închis la puţin timp după 
ce am fost arestat. 

— Povestește-mi despre ea, oricum. Întotdeauna König era cel 
pe care îl vedeai acolo? 

— Nu. De obicei era un tip pe nume Abs, Max Abs. Era genul 
cu înfățișare academică, cioc, ochelari, știi tu. 

Becker se servi cu încă o ţigară de la mine. 

— Era un lucru pe care ţineam să ţi-l spun. Odată, când eram 
acolo, l-am auzit pe Abs răspunzând la telefon, un apel din 
partea unui pietrar pe nume Pichler. Poate că avea o 
înmormântare. M-am gândit că poate îl găsești pe Pichler și afli 


77 


despre Abs când te duci la înmormântarea lui Linden în 
dimineaţa asta. 

— La ora 12, zise Liebl. 

— M-am gândit că s-ar putea să merite o privire, Bernie, 
explică Becker. 

— Tu ești clientul, i-am răspuns. 

— Vezi dacă apare vreunul dintre prietenii lui Linden. Și apoi 
du-te la Pichler. Majoritatea pietrarilor din Viena locuiesc de-a 
lungul zidului Cimitirului Central, așa că n-ar trebui să fie foarte 
dificil să-l găsești. Poate o să poţi descoperi dacă Max Abs a 
lăsat o adresă când și-a comandat piatra funerară. 

Nu mă dădeam în vânt să-mi fie descrisă astfel munca din 
dimineața aia de către Becker, dar păru mai ușor să-l suport. Un 
om care se află în faţa unei posibile pedepse cu moartea poate 
cere anumite indulgenţe de la investigatorul său privat. Mai ales 
când e vorba de bani gheață. Așa că am zis: 

— De ce nu? Îmi plac la nebunie înmormântările reușite. 

Apoi m-am ridicat și m-am plimbat un pic prin celulă, de parcă 
eu aș fi fost cel care era nervos că e încarcerat. Poate că el era 
doar mai obișnuit cu asta decât mine. 

— E un lucru care încă mă nedumerește, am zis după ce m- 
am preumblat gânditor un minut. 

— Ce anume? 

— Doctorul Liebl mi-a zis că tu nu ești un om fără prieteni și 
influenţă în orașul ăsta. 

— Până la un punct. 

— Păi, cum se face că niciunul dintre așa-zișii tăi prieteni n-a 
încercat să-l găsească pe König sau pe iubita lui, Lotte? 

— Cine zice că n-au făcut-o? 

— Ai de gând să păstrezi asta pentru tine sau trebuie să-ți 
dau două batoane de ciocolată? 

Tonul lui Becker deveni conciliant: 

— Ei, nu e sigur ce s-a întâmplat aici, Bernie, așa că nu vreau 
să-ţi faci o idee greșită despre treaba asta. Nu există niciun 
motiv să presupui că... 

— Termină cu brașoavele și spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Bine. Doi asociaţi de-ai mei, tipi care știau ce fac, au 
întrebat în stânga și în dreapta despre König și fată. Au verificat 
câteva cluburi de noapte și - zise el încruntându-se, deloc în 


78 


largul său - n-au mai fost văzuţi de atunci. Poate că m-au trădat. 
Poate că au plecat pur și simplu din oraș. 

— Sau poate că au păţit-o la fel ca Linden, am sugerat eu. 

— Cine știe. Dar de-asta te afli tu aici, Bernie. Pot să am 
încredere în tine. Știu ce fel de tip ești. Respect ce ai făcut în 
Minsk, zău că da. Nu ești genul care să lase un om nevinovat să 
fie spânzurat. 

Zâmbi cu subinţeles: 

— Nu pot să cred că sunt singurul care are de ce să angajeze 
pe cineva cu o asemenea calificare. 

— Mă descurc bine, am spus repede, nefiind mare amator de 
complimente, cu atât mai puţin din partea clienţilor precum Emil 
Becker. Ştii, probabil meriţi să fii spânzurat, am adăugat. Chiar 
dacă nu l-ai omorât pe Linden, trebuie să fi fost mulți alţii pe 
care i-ai ucis. 

— Dar nu mi-am dat seama că se va întâmpla așa. Nu înainte 
de a fi prea târziu. Nu ca tine. Tu ai fost deștept și ai ieșit din 
chestia aia cât încă ai mai avut de ales. Eu n-am avut niciodată 
șansa asta. Fie executai ordinele, fie înfruntai o curte marţială și 
un pluton de execuţie. N-am avut curajul de a face altceva decât 
ceea ce am făcut. 

Am scuturat din cap. Chiar că nu-mi mai păsa: 

— Poate că ai dreptate. 

— Ştii bine că am. Eram în război, Bernie. 

Işi termină ţigara și se ridică pentru a veni în fața mea, la 
colțul de care stăteam sprijinit. Își cobori glasul, de parcă ar fi 
vrut ca Liebl să nu audă: 

— Ascultă, zise el, știu că e o treabă periculoasă. Dar numai 
tu o poți face. Trebuie să fie făcută în liniște, cu discreție, așa 
cum tu o faci cel mai bine. Ai nevoie de o brichetă? 

Imi lăsasem la Berlin arma pe care o luasem de la rusul mort, 
căci nu voisem să risc arestarea pentru trecerea frontierei cu un 
pistol. Mă îndoiam că permisul pentru ţigări de la Poroșin ar fi 
putut să rezolve așa ceva. Am înălţat așadar din umeri și am zis: 

— Tu sa-mi spui mie. Asta e orașul tău. 

— Aș zice că o să ai nevoie de una. 

— Bine, i-am zis, dar, pentru numele lui Dumnezeu, să fie una 
curată. 

Când am ajuns din nou afară, Liebl zâmbi sarcastic și zise: 

— O brichetă e ceea ce cred eu că este? 


79 


— Da. Dar e doar o măsură de precauţie. 

— Cea mai bună măsură de precauţie pe care o puteţi lua cât 
sunteţi la Viena este să staţi departe de sectorul rusesc. Mai 
ales noaptea târziu. 

Am urmărit privirea lui Liebl peste șosea și mai departe, de 
cealaltă parte a canalului, unde un steag roșu flutura în briza 
dimineţii. 

— Există un număr de bande de răpitori care lucrează pentru 
Ivani în Viena, îmi explică el. Saltă pe oricine cred că ar putea să 
spioneze pentru americani și în schimb li se dau concesii de 
piața neagră pentru a opera în afara sectorului rusesc, ceea ce Îi 
pune efectiv mai presus de mâna legii. Au luat o femeie din 
propria-i casă, rulată într-un covor, exact ca pe Cleopatra. 

— Ei bine, o să fiu atent să nu adorm pe podea, i-am zis. ȘI 
acum, cum ajung la Cimitirul Central? 

— E în sectorul britanic. Trebuie să luaţi un 71 din 
Schwarzenbergplatz, doar că în harta dumneavoastră îi spune 
Stalinplatz. N-o puteți rata: e acolo o enormă statuie a soldatului 
sovietic eliberator pe care noi, vienezii, o numim Jefuitorul 
Necunoscut. 

Am zâmbit: 

— Cum zic eu mereu, Herr Doktor, putem supraviețui 
înfrângerii, dar să ne ferească Dumnezeu de o altă eliberare. 


13. 


„Cealaltă Vienă” - așa îl descrisese Traudl Braunsteiner. Nu 
era nicio exagerare. Cimitirul Central era mai mare decât câteva 
orășele pe care le știam și chiar mai aglomerat. Niciun austriac 
de condiţie medie n-ar fi renunţat la a avea o piatră funerară, 
tot așa cum n-ar fi renunțat să frecventeze cafeneaua lui 
preferată. Părea că nu exista nimeni care să fie prea sărac 
pentru o bucată decentă de marmură și, pentru prima oară, am 
început să evaluez atracțiile afacerii de pompe funebre. O 
claviatură de pian, o muză inspirată, acordurile de început ale 
unui vals celebru - nimic nu era prea ornat pentru meșterii 
Vienei, nicio fabulă răsuflată sau o alegorie gogonată care să fie 
dincolo de mâna moartă a artei lor. Uriașa necropolă oglindea 


80 


chiar divizările religioase și politice ale partenerilor săi în viaţă, 
căci existau secțiuni pentru evrei, protestanți și catolici, fără a le 
menţiona pe cele ale celor Patru Puteri. 

La capela de dimensiuni demne de prima minune a lumii, 
acolo unde se auzea slujba religioasă a lui Linden, era mare 
vânzoleală și am descoperit că ratasem cu doar câteva minute 
cortegiul căpitanului. 

Micul convoi nu era dificil de zărit, căci mașinile traversau 
încet parcul îngropat în zăpadă către sectorul francez, unde 
Linden, de religie catolică, urma să fie îngropat. Dar pentru 
cineva care mergea pe jos, ca mine, era greu de prins din urmă: 
până am ajuns eu, sicriul scump se cobora deja încet în șanțul 
maroniu precum o barcă lăsată la apă într-un port murdar. 
Familia Linden, prinzându-se de braţe în maniera unei brigăzi de 
poliție care înfruntă o revoltă stradală, făcea față durerii la fel de 
invincibilă ca și cum se puteau câștiga medalii pentru asta. 

Plutonul de onoare își înălţă puștile și ochi spre zăpada care 
plutea în aer. Când traseră, am avut un sentiment de disconfort 
și doar pentru o clipă am fost din nou la Minsk, atunci când, în 
timpul unei plimbări până la sediu, fusesem atras de zgomotul 
unor Împuşcături: căţărându-mă pe un mal de pământ, văzusem 
șase bărbaţi și femei îngenunchind la marginea unui mormânt 
comun umplut deja cu nenumărate trupuri, dintre care unele 
erau încă în viaţă, iar în spatele lor un pluton de execuţie SS 
comandat de un tânăr ofițer de poliție. Numele lui era Emil 
Becker. 

— Sunteţi un prieten de-al lui? mă întrebă un bărbat, un 
american, apărând din spatele meu. 

— Nu, i-am răspuns. Am venit încoace pentru că nu te aștepți 
să auzi focuri de armă într-un loc ca acesta. 

Nu puteam ști dacă americanul se aflase deja la 
înmormântare sau dacă mă urmase de la capelă. Nu semăna cu 
bărbatul care stătuse în faţa cabinetului lui Liebl. Am arătat spre 
mormânt: 

— Spuneţi-mi cine e... 

— Un tip pe nume Linden. 

Pentru cineva care nu vorbește germana ca limbă maternă 
este greu, așa că se putea să mă înșel, dar mi se păru că nuera 
nicio urmă de emoție în vocea americanului. 


81 


După ce am văzut destul și după ce m-am asigurat că printre 
cei îndoliaţi nu era nimeni care să aducă fie și vag cu König - nu 
că m-aș fi așteptat cu adevărat să-l văd acolo -, m-am 
îndepărtat în tăcere. Spre surprinderea mea, m-am trezit că 
americanul pășește lângă mine. 

— Incinerarea este mult mai blândă pentru gândurile celor 
rămași în viaţă, zise el. Distruge tot soiul de închipuiri hidoase. 
Pentru mine, putrezirea cuiva drag este ceva la care nu mă pot 
gândi. Îţi rămâne în minte cu persistența unui parazit intestinal. 
Moartea este oricum suficient de rea și fără să lași viermii să-și 
facă un festin din ea. Știu ce zic. Mi-am îngropat ambii părinţi și 
o soră. Dar oamenii ăștia sunt catolici. Ei vor ca nimic să nu le 
pună în pericol șansa de reînviere trupească. De parcă 
Dumnezeu o să se deranjeze cu - flutură brațul spre întregul 
cimitir - cu toate astea. Sunteţi catolic, Herr...? 

— Uneori, i-am răspuns. Când mă grăbesc să prind un tren 
sau când încerc să mă las de băutură. 

— Linden obișnuia să se roage la Sfântul Anton, zise 
americanul. Cred că este sfântul patron al lucrurilor pierdute. 

M-am întrebat dacă încerca oare să fie criptic. 

— Eu nu l-am folosit niciodată, i-am zis. 

Mă urmă pe drumul care mergea înapoi la capelă. Era un 
bulevard lung, cu copaci tunși sever, pe care bucăţile de zăpadă 
care stăteau pe vârfurile ca de candelabru ale crengilor 
semănau cu niște resturi de lumânări topite de la vreun recviem 
de proporţii mai mari decât cele obișnuite. 

Arătând spre una dintre mașinile parcate, un Mercedes, zise: 

— Doriţi să vă duc în oraș? Am mașina aici. 

Era adevărat că nu eram catolic. A omori oameni, fie ei și ruși, 
nu era genul de păcat ușor de explicat Dumnezeului cuiva. 
Oricum, nu trebuia să-l consult pe Sfântul Mihail, patronul 
polițiștilor, ca să miros un poliţist militar. 

— Mă puteţi lăsa la poarta principală, dacă doriţi, m-am auzit 
replicând. 

— Sigur, urcați. 

Bărbatul nu mai acordă nicio atenție înmormântării și 
cortegiului. La urma urmei, acum mă avea pe mine, un chip nou 
care să-l intereseze. Poate că eram cineva care putea să arunce 
o lumină într-un colț întunecat al întregii afaceri. M-am întrebat 
ce-ar fi spus dacă ar fi putut să știe că intenţiile mele erau 


82 


aceleași cu ale lui și că exact cu vaga speranţă a unei astfel de 
întâlniri mă lăsasem convins din capul locului să vin la 
înmormântarea lui Linden. 

Americanul conducea încet, ca și cum făcea parte din 
cortegiu, fără îndoială sperând să-și mărească șansa de a 
descoperi cine sunt și de ce mă aflu acolo. 

— Mă numesc Shields, luă el iniţiativa. Roy Shields. 

— Bernhard Gunther, i-am răspuns, nevăzând vreun motiv să- 
| tachinez cu asta. 

— Sunteţi din Viena? 

— Nu de origine. 

— De unde, de origine? 

— Germania. 

— Da, mă gândeam eu că nu sunteţi austriac. 

— Prietenul dumneavoastră - Herr Linden, am schimbat eu 
subiectul. Îl cunoșteaţi bine? 

Americanul râse și scoase un pachet de ţigări din buzunarul 
de sus al jachetei sale sport: 

— Pe Linden? Nu-l cunoșteam deloc. 

Trase o țigară cu buzele și apoi îmi întinse pachetul: 

— A fost omorât acum câteva săptămâni și șeful meu s-a 
gândit că ar fi o idee bună dacă aș reprezenta departamentul 
nostru la înmormântare. 

— Și ce departament e ăsta? l-am întrebat, deși eram aproape 
sigur că știam deja răspunsul. 

— Patrula Internaţională. 

Aprinzându-și ţigara, mimă stilul crainicilor de radio 
americani: 

— Pentru protecția dumneavoastră chemaţi A 29500. 

Apoi îmi dădu o cutie de chibrituri dintr-un loc numit Zebra 
Club. 

— O pierdere de timp, dacă mă întrebaţi pe mine, să baţi 
atâta drum până aici în felul ăsta. 

— Nu e chiar atât de departe, i-am zis. Și apoi am adăugat: 
Poate că șeful dumneavoastră spera că își va face apariţia 
criminalul. 7 

— Pe dracu’, sper că nu, râse el. Il avem pe tipu’ ăla la 
închisoare. Nu, șeful, căpitanul Clark, e genu’ căruia îi place să 
respecte procedurile. 

Shields viră spre sud, către capelă. 


83 


— Isuse, bombăni el, locul ăsta e ca un afurisit de teren de 
fotbal. Știi, Gunther, drumul ăsta de pe care tocmai am cotit are 
aproape un kilometru, în linie dreaptă ca o săgeată. Te-am zărit 
de când erai încă la două sute de metri de înmormântarea lui 
Linden și mi s-a părut că te grăbeai să ni te alături. 

Rânji ca pentru sine: 

— Am dreptate? 

— Tatăl meu e îngropat foarte aproape de mormântul lui 
Linden. Când am ajuns acolo și am văzut plutonul de onoare am 
decis să vin un pic mai târziu, când e mai liniște. 

— Ai bătut atâta drum și n-ai adus o coroană? 

— Dumneata ai adus una? 

— Sigur că da. M-a costat cincizeci de șilingi. 

— Te-a costat pe dumneata sau a costat departamentul? 

— Cred că am trecut pălăria de la unul la altul pentru asta. 

— Și ai nevoie să mă întrebi pe mine de ce n-am adus o 
coroană. 

— Haide, Gunther, râse Shields. Nu e unu’ printre voi care să 
nu fie implicat în vreo mânărie. Cu toţii schimbaţi șilingi pe 
dolari sau vindeţi ţigări pe piaţa neagră. Ştii, câteodată mă 
gândesc că austriecii câștigă mai mult din încălcarea regulilor 
decât o facem noi. 

— Asta pentru că ești poliţist. 

Am ieșit pe poarta principală pe Simmeringer Hauptstrasse și 
am oprit în fața staţiei de tramvai, unde câţiva oameni deja 
stăteau ciorchine pe scara tramvaiului aglomerat precum niște 
purceluși proaspăt fătaţi la burta scroafei. 

— Ești sigur că nu vrei să te duc în oraș? zise Shields. 

— Nu, mersi. Am o treabă cu niște pietrari. 

— Păi, e înmormântarea ta, zise el cu un rânjet și se îndepărtă 
în viteză. 

Am mers de-a lungul zidului înalt al cimitirului, unde se părea 
că își aveau atelierele majoritatea grădinarilor și pietrarilor de 
pe piaţa vieneză, și am descoperit că o bătrână sărmană îmi 
stătea în drum. Își ridică lumânarea de un bănuţ și mă întrebă 
dacă am un foc. 

— Poftim, i-am zis și i-am dat cutia cu chibrituri de la Shields. 

Când a dat să ia doar unul, i-am spus să păstreze toată cutia. 

— Nu-mi permit să plătesc pentru toată, zise ea cu sinceră 
părere de rău. 


84 


La fel de sigur cum știi că un bărbat care așteaptă un tren se 
va uita la ceas, tot așa știam și eu că o să-l mai văd pe Shields. 
Dar îmi doream ca el să fie înapoi chiar atunci și acolo, astfel 
încât să-i pot arăta un austriac care nu avea bani de un chibrit, 
darămite de o coroană de cincizeci de șilingi. 

Herr Josef Pichler era un austriac tipic: mai scund și mai slab 
decât germanul obișnuit, cu piele palidă și moale și cu o 
mustață rară, de băiețandru. Expresia abjectă de pe faţa lui cu 
botul scos în afară îi dădea înfățișarea cuiva care consumase 
prea mult din vinul absurd de tânăr pe care austriecii se pare 
că-l consideră bun de băut. L-am întâlnit când stătea la el în 
curte, comparând planul în creion pentru o inscripţie în piatră cu 
execuţia sa finală. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, zise el posomorât. 

l-am replicat asemenea. 

— Dumneata ești Herr Pichler? Renumitul sculptor? l-am 
întrebat. Traudl mă avizase că vienezii au o pasiune pentru 
titluri pompoase și complimente. 

— Eu sunt, zise el cu o ușoară mândrie. Dorește domnul 
galant să se gândească să comande o piesă? 

Vorbea de parcă fusese curatorul unei galerii de artă de pe 
Dorotheergasse. 

— Poate o frumoasă piatră funerară. 

Îmi indică o bucată mare de marmură neagră lustruită pe care 
numele și o dată fuseseră cioplite și vopsite în aur. 

— Ceva marmoreean? O figură sculptată? Poate o statuie? 

— Ca să fiu sincer, nu sunt prea sigur, Herr Pichler. Cred că aţi 
creat de curând o piesă superbă pentru un prieten de-al meu, 
doctorul Max Abs. A fost atât de încântat de ea încât m-am 
întrebat dacă aș putea avea ceva similar. 

— Da, cred că mi-l amintesc pe Herr Doktor. 

Pichler își scoase pălăria ca o prăjiturică de ciocolată și își 
scărpină vârful capului cărunt. 

— Dar acel design anume îmi scapă pentru moment. Vă 
amintiţi ce fel de piesă avea? 

— Numai că era foarte încântat de ea, din păcate. 

— Nu contează. Poate că onorabilul domn ar dori să revină 
mâine, căci până atunci aș putea să găsesc specificaţiile lui Herr 
Doktor. Permiteţi-mi să explic. 


85 


Îmi arătă desenul din mâna lui pentru un decedat a cărui 
inscripţie îl descria drept „Inginer de lucrări urbane și 
conservare”. 

— Să luăm acest client, zise el, bucuros să vorbească despre 
afacerea sa. Am un design cu numele său și un număr al 
comenzii aici. Când această piesă este gata, desenul va fi 
îndosariat în concordanță cu natura piesei. Din acel moment 
încolo trebuie să-mi consult registrul de vânzări ca să aflu 
numele clientului. Dar chiar acum mă cam grăbesc să termin 
această piesă și - se lovi ușor peste stomac - chiar sunt mort 
astăzi. 

Ridică din umeri drept scuză: 

— Azi-noapte, înțelegeţți dumneavoastră. Și duc și lipsă de 
personal. 

l-am mulţumit și l-am lăsat cu inginerul lui de lucrări urbane și 
conservare. Probabil că așa îţi spuneai dacă erai unul dintre 
instalatorii orașului. Oare ce fel de titlu, m-am întrebat, își 
dădeau  investigatorii privați?  Balansându-mă pe scara 
tramvaiului înapoi spre oraș, mi-am mai luat gândul de la poziţia 
mea precară compunând un număr de titluri elegante pentru 
foarte vulgara mea profesie: Practicant al Stilului de Viață 
Masculin Solitar; Agent de Anchetă Non-Metafizică; Intermediar 
interogativ al Perplecșilor și Anxioșilor; Avocat Confidenţial 
pentru Dezrădăcinaţi și Rătaciţi; Găsitor al Graalului; Căutător al 
Adevărului. Cel mai mult mi-a plăcut ultima. Dar cel puţin în ce îl 
privea pe clientul meu din acest caz particular aflat în faţa mea, 
nu exista nimic care să pară adecvat pentru a reflecta sensul 
expresiei „a munci pentru o cauză pierdută” și care să-i fi putut 
reține atenţia până și celui mai dogmatic susţinător al ideii că 
Pământul este plat. 


14. 


Potrivit tuturor ghidurilor de călătorie, vienezii iubesc dansul 
aproape cu aceeași pasiune cu care iubesc muzica. Numai că 
toate cărțile astea au fost scrise înainte de război și nu credeam 
ca autorii lor să-și fi putut petrece o seară întreagă la Casanova 
Club pe Dorotheergasse. Acolo, orchestra era condusă într-un 


86 


mod care-ţi sugera cea mai infamă retragere, iar bâţâiala care 
trecea drept dans părea o imitație a unui urs polar ţinut într-o 
cușcă foarte mică. Pentru pasiune n-aveai decât să te uiţi la 
priveliștea oferită de gheaţa care sfârâia zgomotos în tăria din 
paharul tău. 

După o oră în Casanova, mă simţeam la fel de amărât ca un 
eunuc într-o sală de baie plină cu virgine. Dându-mi singur sfatul 
de a fi răbdător, m-am lăsat pe spate în separeul meu din 
catifea și satin roșu și m-am uitat nefericit la draperiile care 
coborau ca un cort din tavan, căci ultimul lucru pe care trebuia 
să-l fac, cu excepţia cazului în care voiam să sfârșesc precum 
cei doi prieteni ai lui Becker (indiferent ce zicea el, n-aveam nici 
cea mai mică îndoială că erau morţi), era să mă învârtesc prin 
local întrebându-i pe clienţii fideli dacă îl cunoșteau pe Helmut 
König sau poate pe iubita lui, Lotte. 

La suprafața ei ridicol de plușată, Casanova nu părea să fie 
genul de local pe care un înger temător ar fi putut să prefere să- 
| evite. La ușă nu stăteau de pază costume XXL, în preajmă nu 
era nimeni care să pară că ar fi putut să aibă asupra sa ceva 
mai letal decât o scobitoare din argint, iar chelnerii erau cu toții 
cât se poate de serviabili. Dacă amicul König nu mai frecventa 
Casanova, nu era pentru că s-ar fi temut că îi dispare ceva din 
buzunare. 

— A început să se învârtească? 

Era o fată înaltă, o apariţie senzaţională, cu acel gen de trup 
exagerat de bine făcut, care ar fi putut să împodobească o 
frescă italiană din secolul XVI: toată numai sâni, burtă și fund. 

— Tavanul, explică ea ridicându-și vertical portțigaretul. 

— Nu încă. 

— Atunci poţi să-mi faci cinste cu ceva de băut, zise ea și se 
așeză lângă mine. 

— Incepusem să-mi fac griji că n-o să apari. 

— Știu, sunt genul de fată la care visai. Păi, iată-mă aici, 
acum. 

l-am făcut semn chelnerului și am lăsat-o să-și comande un 
whisky cu sifon. 

— Nu sunt genul care visează prea mult, i-am spus. 

— Păi, ce pacat, nu-i așa? 

Ea înălță din umeri. 

— Tu ce visezi? 


87 


— Ascultă, zise ea scuturându-și strălucitorul păr lung, 
castaniu, aici e Viena. Nu face să-ți descrii visurile oricui. Nu se 
știe niciodată, s-ar putea pur și simplu să ţi se spună ce 
înseamnă cu adevărat, și atunci unde ai ajunge? 

— Asta sună aproape ca și cum ai avea ceva de ascuns. 

— Nici pe tine nu te văd purtând niște etichete pe care să 
scrie totul despre tine. Majoritatea oamenilor au ceva de ascuns. 
Mai ales în vremurile astea. Cel mai mult, ceea ce au în cap. 

— Ei bine, un nume ar trebui să fie foarte ușor. Al meu e 
Bernie. 

— Prescurtare de la Bernhard? Ca și câinele care salvează 
excursioniști în munţi? 

— Mai mult sau mai puţin. Dacă salvez sau nu pe cineva 
depinde de cât de mult brandy am la bord. Nu sunt atât de loial 
când sunt plin. 

— N-am întâlnit niciodată un bărbat care să fie. 

Făcu un semn cu capul în jos spre ţigara mea: 

— Poţi să-mi dai și mie una? 

l-am întins pachetul și am privit-o cum își înșurubează una în 
portțigaretul ei. 

— Nu mi-ai spus numele tău, i-am zis aprinzând un chibrit 
pentru ea pe unghia de la degetul mare. 

— Veronika, Veronika Zarti. Încântată să te cunosc. Nu cred 
că te-am mai văzut vreodată pe aici. De unde ești? Vorbești ca 
un pifke. 

— Berlin. 

— M-am gândit eu. 

— E ceva în neregulă cu asta? 

— Nu, dacă îţi plac pifke. Celor mai mulţi austrieci nu le plac, 
însă. 

Vorbea în stilul acela lent, tărăgănat, aproape lipsit de graţie, 
care părea tipic pentru vienezii moderni. 

— Dar pe mine nu mă deranjează. Câteodată sunt eu însămi 
confundată cu un pifke. Asta pentru că nu vorbesc precum 
restul lumii. Chicoti: E atât de amuzant când auzi vreun avocat 
sau dentist vorbind ca un manipulant sau un miner doar ca să 
nu fie luat drept german. Cel mai adesea o fac în magazine, 
pentru a se asigura că beneficiază de buna servire la care toți 
austriecii cred că sunt îndreptăţiţi. Să încerci și tu asta, Bernie, 
și să vezi ce diferenţă e în felul în care ești tratat. Graiul vienez 


88 


e foarte ușor, să știi. Pur și simplu vorbești ca și cum ai mesteca 
ceva și adaugi un „și” la sfârșitul a tot ce spui. Pricepuși, hmm? 

Chelnerul reveni cu băutura ei, pe care fata o privi cu o 
oarecare dezaprobare: 

— N-are gheaţă, bombăni ea, în timp ce eu am aruncat o 
bancnotă pe tava de argint și am lăsat acolo restul, sub privirea 
întrebătoare a Veronikăi. Cu un bacșiș ca ăla, cu siguranţă 
plănuiești să mai vii aici. 

— Nu-ţi scapă nimic, nu-i așa? 

— Așa e? Plănuiești să mai vii pe aici, vreau să zic? 

— S-ar putea. Dar întotdeauna e așa? Pare la fel de aglomerat 
ca un șemineu gol. 

— Așteaptă doar până se strânge lumea și atunci o să-ți 
dorești să fie din nou ca acum. 

Sorbi din băutură și se sprijini de scaunul îmbrăcat în catifea 
roșie și fir aurit, mângâind cu palma întinsă tapițeria din satin 
care acoperea peretele separeului nostru. 

— Ar trebui să fii recunoscător pentru liniște, îmi spuse. Ne dă 
șansa de a ne cunoaște unul pe celălalt. Exact ca alea două. 

Flutură cu înţeles portţigaretul spre două fete care dansau 
împreună. Cu ţinutele lor ţipătoare, cocuri strâns răsucite și 
coliere din sticlă colorată, arătau ca o pereche de cai de circ. 
Observând privirea Veronikăi, ele zâmbiră și apoi își nechezară 
un mic secret una alteia, la distanţă de o coafură. 

Le-am urmărit cum se mișcă în mici cercuri elegante. 

— Prietene cu tine? 

— Nu tocmai. 

— Sunt... împreună? 

Ea înălță din umeri: 

— Numai dacă faci să renteze. 

Râse suflând fumul pe năsucul ei obraznic. 

— Doar își exersează tocurile, asta-i tot. 

— Cine e aia mai înaltă? 

— Ibolya. Asta înseamnă în maghiară „violetă”. 

— Și blonda? 

— Aia e Mitzy. 

Veronika se îmbufnă un pic când spuse numele celeilalte fete. 

— Poate că ai prefera să vorbești cu ele. 

Işi scoase cutia cu pudră compactă și își analiză rujul în 
oglinda micuță. 


89 


— Oricum, sunt așteptată în curând. Mama mea o să se 
îngrijoreze. 

— Nu e nevoie să faci pe Scufiţa Roșie cu mine, i-am spus. 
Amândoi știm că mama ta nu se supără dacă părăsești cărarea 
și mergi prin pădure. Cât despre cele două parașute sclipitoare 
de colo, un bărbat se poate uita în vitrină, nu? 

— Sigur, dar nu e nevoie să-ţi și lipești nasul de ea. Oricum, 
nu atunci când ești cu mine. 

— Mi se pare mie, Veronika, i-am zis, că n-ar trebui să te 
chinuiești foarte tare să te comporţi ca o nevastă. Sincer să fiu, 
e genul de comportament care îl mână pe bărbat într-un astfel 
de loc. 

Am zâmbit cât să o las să știe că eram încă prietenos. 

— Și mai apari și cu vocea asta înţepată. Ei bine, ar putea să-l 
trimită pe un bărbat înapoi de unde a venit înainte să intre pe 
ușă. 

Îmi zâmbi și ea: 

— Bănuiesc că aici ai dreptate, zise. 

— Ştii, îmi dau seama că ești nouă în chestia asta cu 
chocolady. 

— Isuse, zise ea, zâmbetul ei devenind amar, nu e toată 
lumea așa? 

Dacă n-aș fi fost obosit, poate că aș mai fi stat la Casanova, 
poate chiar m-aș fi dus acasă cu Veronika. În loc de asta, i-am 
dat un pachet de țigări pentru compania oferită și i-am spus că 
voi veni din nou în seara următoare. 

Noaptea târziu nu era cel mai bun moment pentru a compara 
Viena cu orice altă metropolă, cu posibila excepţie a orașului 
pierdut al Atlantidei. Văzusem și o umbrelă mâncată de molii 
stând deschisă mai mult timp decât Viena. Veronika îmi 
explicase, după mai multe pahare de băutură, că austriecii 
preferau să-și petreacă serile acasă, dar că atunci când alegeau 
să-și petreacă noaptea în oraș începeau în mod tradiţional 
devreme - pe la ora șase sau șapte. Ceea ce mă făcu să merg 
înapoi la pensiunea Caspian pe o stradă goală, deși era numai 
22:30, având drept companie doar propria-mi umbră și sunetul 
pașilor mei pe jumătate beti. 

După atmosfera marcată de incendii din Berlin, aerul Vienei 
avea un gust la fel de pur ca un cântec de pasăre. Dar noaptea 
era rece și, tremurând în palton, am grăbit pasul, neplăcându-mi 


90 


liniștea și aducându-mi aminte de avertismentul lui Doktor Liebl 
privind predilecția sovieticilor pentru răpiri nocturne. Totuși, în 
același timp, traversând Heldenplatz în direcţia Volksgarten și 
dincolo de Inel, prin Josefstadt și apoi acasă, era ușor să-ți 
descoperi gândurile îndreptându-se spre Ivani. Deși eram 
departe de sectorul sovietic, existau totuși ample dovezi ale 
omniprezenţei lor. 

Palatul Imperial al Habsburgilor era una dintre multele clădiri 
publice din centrul orașului, condus în mod internaţional, care 
era ocupată de Armata Roșie. Deasupra intrării principale se afla 
o stea roșie imensă, în mijlocul căreia era o poză din profil a lui 
Stalin, plasată față în faţă cu una de-a lui Lenin, în mod 
semnificativ mai neclară. 

În timp ce treceam pe lângă ruinatul Kunsthistorische 
Museum, am simţit că e cineva în spatele meu, cineva care se 
ținea după mine printre umbre și grămezile de moloz. M-am 
oprit, m-am uitat în jur și nu am văzut nimic. Apoi, la vreo 
treizeci de metri depărtare, lângă o statuie din care mai 
rămăsese doar torsul, semănând cu ceva ce văzusem cândva 
într-un sertar de la morgă, am auzit un zgomot și o clipă mai 
târziu am văzut niște pietricele rostogolindu-se pe un maldăr 
înalt de moloz. 

— Te simţi un pic cam singur? am strigat, căci băusem 
suficient de mult încât să nu mă simt un prost punând o astfel 
de întrebare ridicolă. 

Ecoul vocii mele se ridică dinspre muzeul în ruine. 

— Dacă muzeul te interesează, am închis. Bombe, știi: 
groaznice chestii. 

Nu am primit niciun răspuns și m-am trezit râzând de unul 
singur. 

— Dacă ești spion, a dat norocul peste tine. Asta e noua 
profesie pe care e bine să o ai. Mai ales dacă ești vienez. Nu 
trebuie să mă crezi pe cuvânt. Un Ivan mi-a spus. 

Încă râzând singur, m-am întors și am mers mai departe. Nu 
m-am sinchisit să văd dacă sunt urmărit, dar traversând pe 
Mariahilferstrasse am auzit din nou pași când m-am oprit să-mi 
aprind o ţigară. 

Așa cum ar fi putut să spună oricine care cunoaște Viena, ăsta 
nu era tocmai cel mai direct drum înapoi pe Skodagasse. Chiar 
mi-am zis asta în gând. Dar o parte din mine, probabil partea 


91 


cea mai afectată de alcool, voia să afle cine era mai exact cel 
care mă urmărea și de ce. 

Santinela americană care stătea în faţă la Stiftskaserne făcea 
frigul. M-a privit cu atenţie în timp ce treceam pe cealaltă parte 
a strazii pustii și am reflectat că se putea chiar să-l recunoască 
pe bărbatul care mă urmărea ca fiind un compatriot american și 
membru al Secţiei de Investigaţii Speciale din poliţia sa militară. 
Probabil că erau în aceeași echipă de baseball sau vreun alt joc 
pe care soldaţii americani îl jucau când nu mâncau și nu alergau 
după femei. 

Mai încolo, pe panta străzii late, am privit spre stânga mea și 
printr-un intrând am văzut un pasaj îngust, acoperit, care părea 
să dea, câteva trepte mai jos, într-o stradă alăturată. M-am 
strecurat acolo instinctiv. Poate că Viena nu era binecuvântată 
cu o viaţă de noapte fabuloasă, dar era perfectă pentru oricine 
mergea pe jos. Un om care cunoștea drumul printre străzi și 
ruine, care își putea aminti aceste pasaje convenabile, ar putea, 
mi-am spus eu, să-i ofere până și celui mai hotărât cordon de 
poliţie o urmărire mai bună decât Jean Valjean. 

În faţa mea, dincolo de raza privirii mele, mai era cineva care 
își croia drum în jos pe trepte și, gândindu-mă că urmăritorul 
meu ar fi putut lua acest zgomot drept pașii mei, m-am lipit de 
zid și l-am așteptat în întuneric. 

După mai puţin de un minut, am auzit zgomotul care se 
apropia, făcut de un om care alerga ușor. Apoi pașii s-au oprit în 
capătul pasajului, cât persoana aceea încercă să hotărască dacă 
era sau nu lipsit de pericol să vină după mine. Auzind pașii 
celuilalt bărbat, el porni înainte. 

Am ieșit din umbră și l-am lovit puternic cu pumnul în stomac 
- atât de tare că am crezut că o să trebuiască să mă aplec să-mi 
recuperez încheieturile degetelor - și, în timp ce el zăcea 
respirând convulsiv pe treptele pe care căzuse, i-am tras haina 
de pe umeri și i-am împins-o în jos ca să-i imobilizez brațele. Nu 
avea armă, așa că m-am autoservit cu portofelul din buzunarul 
de la piept și am scos o carte de identitate. 

— „Căpitan John Belinsky”, am citit. „CIC a 430-a SUA.” Ce e 
aia? Ești prieten cu domnul Shields? 

Bărbatul se ridică ușor în capul oaselor: 


92 


— Să te ia dracu’, kraut”, zise el înveninat. 

— Ai ordin să mă urmărești? 

l-am azvârilit legitimaţia în poală și am scotocit prin celelalte 
compartimente ale portofelului său. 

— Fiindcă mai bine ai cere altă misiune, Johnny. La asta nu 
ești foarte bun - am văzut la viaţa mea dansatoare de striptease 
care sar mai puţin în ochi decât tine. Nu era nimic interesant în 
portofel: un cec în dolari, câţiva șilingi austrieci, un bilet la 
cinematograful lor, niște timbre, o cartelă de la o cameră din 
hotelul Sacher și fotografia unei fete drăguţe. 

— Ai terminat cu ăla? zise el în germană. 

l-am aruncat portofelul. 

— Ai o fată drăguță acolo, Johnny, i-am spus. Și pe ea ai 
urmărit-o? Poate că ar trebui să-ţi dau o poză cu mine. Să-mi 
scriu și adresa pe spate. Ca să-ți fie mai ușor. 

— Să ţi-o trag, kraut. 

— Johnny, i-am spus începând să urc treptele către 
Mariahilferstrasse, pariez că asta le spui tuturor fetelor. 


15. 


Pichler zăcea sub o bucată masivă de marmură ca un mecanic 
auto primitiv care repară un ax din piatră neolitic, cu uneltele 
meșteșugului său - ciocan și daltă - încleștate în mâinile-i 
prăfuite, pătate de sânge. Era aproape ca și cum, în timp ce 
cioplea inscripţia în piatra neagră, făcuse o pauză preţ de o clipă 
ca să-și tragă răsuflarea și să descifreze cuvintele care păreau 
să țâșnească vertical din pieptul său. Dar niciun pietrar nu lucra 
vreodată într-o asemenea poziție, în unghi drept cu inscripţia sa. 
lar de răsuflat nu avea să o mai facă niciodată, căci, deși pieptul 
omenesc este o colivie suficient de puternică pentru acele 
animăluţe moi, mobile, care sunt inima și plămânii, el poate fi cu 
ușurință zdrobit de ceva atât de greu precum o jumătate de 
tonă de marmură lustruită. 


17 Termen peiorativ adresat unei persoane de origine germană, care provine din 


cuvântul german sauerkraut, însemnând „varză murată”, considerată a fi un fel de 
mâncare naţional. 


93 


Părea un accident, dar exista o modalitate de a fi sigur. 
Lăsându-l pe Pichler unde îl găsisem, am intrat în birou. 

Nu mai ţineam minte decât puţin din descrierea pe care 
bărbatul mort mi-o făcuse cu privire la sistemul său de 
organizare a afacerii. Pentru mine, subtilitățile contabilităţii în 
partidă dublă sunt cam la fel de folositoare ca o pereche de 
pantofi de golf. Dar ca unul care conduceam eu însumi o 
afacere, chiar dacă una mică, aveam cunoștințe rudimentare 
despre modul meschin, pretenţios, în care detaliile unei coloane 
trebuie să corespundă cu cele din cealaltă. Și nu trebuia să fii 
William Randolph Hearst! ca să vezi că registrele lui Pichler 
fuseseră modificate, și nu prin vreo operaţie contabilă subtilă, ci 
prin simplul expedient al ruperii câtorva pagini. Exista numai o 
singură analiză financiară care valora cât de cât ceva, și aceea 
era că moartea lui Pichler fusese oricum, numai accidentală nu. 

Intrebându-mă dacă ucigașul său se gândise să fure și schița 
pentru piatra funerară a doctorului Max Abs, nu doar paginile 
relevante din înregistrările duble, am ieșit în curte să văd dacă 
aș putea să o găsesc. M-am uitat bine în jur și după câteva 
minute am descoperit un număr de blocuri de desen prăfuite, 
rezemate de un perete în atelierul din fundul curții. Am dezlegat 
primul bloc și am început să răsfoiesc prin desenele 
proiectantului, lucrând repede, de vreme ce nu aveam nicio 
dorință să fiu descoperit cotrobăind în perimetrul locuinței unui 
bărbat care zăcea zdrobit la mai puţin de zece metri depărtare. 
Și când în sfârșit am găsit desenul pe care-l căutam, nu i-am 
acordat mai mult decât o privire fugară înainte de a-l împături și 
a mi-l strecura în buzunarul de la haină. 

Am luat un 71 înapoi spre oraș și m-am dus la Cafe 
Schwarzenberg, lângă capătul liniei de tramvai de pe Kărtner 
Ring. Am comandat un mélange” și apoi am întins desenul pe 
masă, în faţa mea. Era cam de mărimea unei pagini duble de 
ziar, cu numele clientului - Max Abs - marcat clar pe o copie a 
comenzii capsată în colțul din dreapta sus al hârtiei. 

Textul inscripţiei spunea așa: „ÎN MEMORIA LUI MARTIN ALBERS, N. 
1899, OMORÂT CA MARTIR LA 9 APRILIE 1945. MULT IUBIT DE SOȚIA LENI ȘI 


FIll MANFRED ȘI ROLF. IATĂ, TAINĂ VĂ SPUN VOUĂ: NU TOȚI VOM MURI, DAR 
TOȚI NE VOM SCHIMBA DEODATĂ, ÎNTR-O CLIPEALĂ DE OCHI LA TRÂMBIȚA 


18 Magnat american, proprietar de ziare. 
19 Specialitate vieneză, asemănătoare cu un cappuccino. 
94 


CEA DE APOI. CĂCI TRÂMBIȚA VA SUNA ȘI MORȚII VOR ÎNVIA NESTRICĂCIOȘI, 
IAR NOI NE VOM SCHIMBA. Corinteni 15, 51-52”. 

Pe comanda lui Max Abs era scrisă adresa lui, dar, dincolo de 
faptul că doctorul plătise o piatră funerară purtând numele unui 
bărbat care era mort - un cumnat, poate? - și care acum 
cauzase uciderea celui care o cioplise, nu-mi părea că aș fi aflat 
prea multe. 

Chelnerul, care își purta precum un halou părul cărunt, 
cârlionţat, de pe partea din spate a capului său care chelea, 
reveni cu tăvița de tablă pe care se afla me/ange-ul meu și 
paharul cu apă servit în mod obișnuit la cafea în cafenelele 
vieneze. Privi în jos la desen înainte să-l împăturesc și să-l iau 
pentru a face loc pe masă pentru tavă și îmi zise cu un zâmbet 
de compasiune: 

— Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. 

l-am mulțumit pentru gândul bun și, oferindu-i un bacșiș 
generos, l-am întrebat mai întâi de unde aș putea trimite o 
telegramă și apoi unde se află Berggasse. 

— Oficiul Central de Telegraf e în Bârseplatz, pe Schottenring, 
îmi răspunse el. Veţi găsi Berggasse la doar două străzi spre 
nord de acolo. 

O oră și ceva mai târziu, după ce am trimis telegrame lui 
Kirsten și lui Neumann, am mers spre Berggasse, care se 
întindea între închisoarea poliţiei, unde era închis Becker, și 
spitalul unde lucra iubita lui. Această coincidență era mai 
remarcabilă decât strada însăși, care părea să fie ocupată în 
mare de doctori și dentiști. Dar nu mi s-a părut atât de 
remarcabil să aflu de la femeia în vârstă care era proprietara 
clădirii în care Abs ocupase mezaninul că, doar cu câteva ore 
mai devreme, îi spusese că pleacă definitiv din Viena. 

— Zicea că slujba lui îi cerea să se ducă de urgență la 
Munchen, îmi explică ea pe un ton care mă făcu să am senzaţia 
că era încă un pic nedumerită de această plecare subită. Sau cel 
puţin undeva în apropiere de Munchen. A menţionat numele, dar 
mă tem că l-am uitat. 

— Nu era Pullach, nu-i așa? 

Ea încercă să pară gânditoare, dar nu reuși decât să arate 
enervată: 

— Nu știu dacă era sau dacă nu era, zise în cele din urmă. 


95 


Norul de pe chipul ei se ridică în timp ce reveni la expresia ei 
normală, bovină. 

— Oricum, a zis că o să mă anunțe unde e atunci când se va 
instala. 

— Și-a luat cu el toate lucrurile? 

— Nu erau multe de luat, spuse femeia. Doar două valize. 
Căci, vedeţi dumneavoastră, apartamentul este mobilat. 

Se încruntă din nou: 

— Sunteţi poliţist sau ceva de genul ăsta? 

— Nu, mă întrebam în legătură cu camerele lui. 

— Păi, de ce n-aţi spus așa? Poftiţi înăuntru, Herr...? 

— De fapt, Professor, i-am spus cu ceea ce am crezut că sună 
a atenţie exagerată pentru detalii minore, tipic vieneză. 
Professor Kurtz. 

Exista și posibilitatea ca, dându-mi un aer academic, să îi pot 
plăcea snoabei din femeia aia. 

— Doktor Abs și cu mine avem o cunoștință comună, pe Herr 
König, care mi-a spus că Herr Doktor s-ar putea să fie pe cale să 
elibereze niște camere excelente la adresa asta. 

Am urmat-o pe bătrână într-un hol mare care ducea la o ușă 
înaltă de sticlă. Dincolo de ușa deschisă se întindea o curte în 
care creștea un platan solitar. Am urcat pe scara din fier forjat. 

— Sper că îmi veţi ierta discreţia, i-am spus. Doar că nu eram 
sigur cât de mult credit să acord informaţiei de la prietenul meu. 
El a fost foarte insistent cum că sunt excelente camerele și sunt 
sigur, doamnă, că nu trebuie să vă spun eu cât de dificil poate fi 
pentru un domn să găsească în Viena un apartament de calitate 
în vremurile astea. Poate că-l cunoașteţi pe Herr König? 

— Nu, zise ea cu fermitate. Nu cred că am cunoscut vreun 
prieten al doctorului Abs. Era un bărbat foarte liniștit. Dar 
prietenul dumneavoastră e bine informat. Nu veţi găsi camere 
mai bune cu patru sute de șilingi pe lună. Acesta e un cartier 
foarte bun. 

La ușa apartamentului, își cobori glasul: 

— Și în întregime fără evrei. 

Scoase o cheie din buzunarul jachetei și o strecură în gaura 
cheii de la ușa mare de mahon. 


96 


— Desigur, am avut câţiva aici înainte de Anschluss”. Chiar și 
în casa asta. Dar până să înceapă războiul cei mai mulţi dintre ei 
plecaseră. 

Deschise ușa și mă conduse în apartament. 

— lată, zise ea cu mândrie. Sunt șase camere în total. Nu e la 
fel de mare ca unele apartamente de pe stradă, dar nici nu este 
atât de scump. Complet mobilat, cum cred că v-am zis deja. 

— Drăguţ, am spus privind în jurul meu. 

— Din păcate, încă nu am avut timp să fac curat, se scuză ea. 
Doctorul Abs a lăsat mult gunoi de aruncat. Nu că mă 
deranjează cu adevărat. Mi-a dat banii pe încă patru săptămâni 
în loc de preaviz. 

Arătă spre o ușă care era închisă: 

— Acolo încă se mai văd urmele deteriorării produse de 
bombardament. Am avut o bombă incendiară în curte, când au 
venit Ivanii. Dar o să se repare foarte curând. 

— Sunt sigur că e în regulă, am spus cu generozitate. 

— Bine, atunci. O să vă las să vă uitaţi un pic pe aici singur, 
profesore Kurtz. Să vă faceţi o idee. Doar încuiați după 
dumneavoastră și bateţi la ușa mea după ce aţi văzut totul. 

După ce bătrâna plecă, am colindat prin camere, descoperind 
doar că, pentru un bărbat singur, Abs părea să fi primit un 
număr extraordinar de mare de pachete Care, pachetele acelea 
cu alimente care veneau din Statele Unite. Am numărat cutiile 
de carton goale, care purtau inițialele distinctive și adresa Broad 
Street, New York, și am aflat că erau peste cincizeci. 

Nu părea să fie vorba atât despre Care, cât mai ales despre o 
afacere bună. 

După ce am terminat cu uitatul, i-am spus bătrânei că de fapt 
voiam ceva mai mare și i-am mulţumit că-mi dăduse voie să văd 
apartamentul. Apoi am mers în pas de plimbare înapoi la 
pensiunea mea din Skodagasse. 

Nu mă întorsesem de mult, când se auzi un ciocănit în ușă. 

— Herr Gunther? mă întrebă cel care purta trese de sergent. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mă tem că va trebui să veniţi cu noi, vă rog. 

— Sunt arestat? 

— Poftiti, domnule? 


20 Termenul desemnează anexarea Austriei de către Germania nazistă în 1938. 
97 


Am repetat întrebarea în engleza mea nesigură. Polițistul 
militar american își tot mesteca guma nerăbdător. 

— Vi se va explica la sediu, domnule. 

Mi-am luat jacheta și am pus-o pe mine. 

— Vă veţi aminti să vă luaţi actele, nu-i așa, domnule? zâmbi 
el cu politețe. Ca să ne scutiţi să venim înapoi după ele. 

— Bineînţeles, i-am zis, luându-mi pălăria și haina. Aveţi un 
mijloc de transport sau mergem pe jos? 

— Camioneta este afară, la intrare. 

Proprietăreasa mă văzu în timp ce mergeam pe hol. Spre 
surprinderea mea, nu păru deloc tulburată. Poate că era 
obișnuită ca oaspeții ei să fie luaţi de Patrula Internaţională. Sau 
poate că doar își spunea că altcineva plătește pentru camera 
mea indiferent că dormeam acolo sau într-o celulă, în 
închisoarea poliţiei. 

Ne-am urcat în camionetă și am mers câţiva metri spre nord 
înainte ca un viraj scurt la dreapta să ne ducă spre sud, în jos pe 
Lederergasse, departe de centrul orașului și de sediul Patrulei 
Internaționale. 

— Nu mergem spre Kărtnerstrasse? am întrebat. 

— Nu este o chestiune a Patrulei Internaţionale, domnule, îmi 
explică sergentul. Asta este jurisdicţia americană. Mergem spre 
Stiftskaserne, pe Mariahilferstrasse. 

— Ca să vedem pe cine? Shields sau Belinsky? 

— Vi se va explica... 

— ... da, bine, când ajungem acolo. 

Intrarea de imitație barocă în Stiftskaserne, sediul Diviziei a 
796-a din Poliţia Militară, cu coloanele sale dorice în semirelief, 
cu grifoni și luptători greci, era situată, oarecum inegal, între 
intrările gemene ale magazinului universal Tiller și era parte a 
unei clădiri cu patru etaje care își avea faţada pe 
Mariahilferstrasse. Am luat-o pe sub arcada masivă a acestei 
intrări și am mers dincolo de capătul clădirii principale, pe un 
teren de paradă, către o altă clădire, care adăpostea o cazarmă 
militară. 

Camioneta intră pe niște porți și se opri în fața cazărmii. Am 
fost escortat înăuntru și am urcat pe scări până la un birou 
spaţios și luminos care oferea o priveliște impresionantă asupra 
turnului antiaerian care se înălța de partea cealaltă a terenului 
de paradă. 


98 


Shields se ridică din spatele biroului și rânji de parcă încerca 
să îl impresioneze pe dentist: 

— Poftim înăuntru și ia loc, îmi spuse de parcă eram vechi 
prieteni. 

Se uită la sergenţi: 

— A venit de bunăvoie, Gene? Sau a trebuit să-l baţi să-i sune 
apa-n cap? 

Sergentul rânji un pic și mormăi ceva ce n-am priceput. Nu 
era de mirare că engleza lor nu putea fi niciodată înţeleasă, m- 
am gândit: americanii mestecau tot timpul ceva. F 

— Mai bine ai rămâne pe-aici un pic, Gene, adăugă Shields. In 
caz că va trebui să fim duri cu tipu' ăsta. 

Scoase un râs scurt și, trăgând în sus de pantaloni, se așeză 
în faţa mea, cu picioarele-i zdravene depărtate, ca un mare 
samurai, numai că el era probabil de două ori mai solid decât 
orice japonez. 

— Întâi de toate, Gunther, trebuie să-ți spun că există un 
locotenent Canfield, un englezoi împuţit de la Cartierul General 
Internaţional, căruia tare i-ar mai plăcea să-l ajute și pe el 
cineva în mica problemă pe care o are. Se pare că un pietrar din 
sectorul britanic a fost omorât când i-a căzut un pietroi peste 
țâțe. Aproape toată lumea, inclusiv șeful locotenentului, crede 
că probabil a fost un accident. Numai că locotenentul e genul 
meticulos. A citit Sherlock Holmes și vrea să meargă la școala 
de detectivi după ce pleacă din armată. Are el o teorie cum că a 
umblat cineva în registrele bărbatului mort. Acuma, eu nu știu 
dacă ăsta e un motiv suficient pentru a omori un om sau nu, dar 
îmi aduc aminte că te-am văzut pe tine intrând în biroul lui 
Pichler ieri-dimineaţă, după înmormântarea căpitanului Linden. 
Chicoti: Recunosc, ce dracu', Gunther. Te spionam. Și acum ce 
ai de spus despre asta? 

— Pichler e mort? 

— Ce-ar fi să încerci să pari mai surprins? „Nu-mi spune că 
Pichler e mort!” sau „Dumnezeule mare, nu-mi vine să cred ce- 
mi spui!” Nu se întâmplă să știi ce-a păţit, nu-i așa, Gunther? 

Am înălţat din umeri: 

— Poate că munca i-a venit de hac. 

Shields râse când auzi asta. Râdea de parcă ar fi urmat 
cândva un curs de râs, arătându-și toți dinţii, în majoritate 
stricaţi, din maxilarul cât o mănușă de box, mai lat decât partea 


99 


de sus a capului său cu păr negru, cu început de chelie. Părea să 
aibă o fire gălăgioasă, ca majoritatea americanilor, și chiar mai 
mult. Era un bărbat musculos, cu umeri ca de rinocer, și era 
îmbrăcat într-un costum din flanelă maro-deschis cu revere la fel 
de late și ascuţite ca două halebarde elveţiene. Cravata lui 
merita să stea agăţată deasupra terasei unei cafenele, iar 
pantofii erau niște Oxford maro, solizi. Americanii păreau să aibă 
o atracţie pentru pantofii solizi în același fel în care lvanii erau 
morți după ceasuri: singura diferenţă era însă că ei, în general, 
își cumpărau pantofii de la magazine. 

— Ca să-ţi spun drept, nu-mi pasă absolut deloc de 
problemele locotenentului, zise el. Rahatu' e în curtea 
britanicilor, nu în a mea. Așa că lasă-i să-l strângă ei. Nu, eu 
doar îţi explicam de ce trebuie să cooperezi cu mine. Se prea 
poate să n-ai niciun amestec în moartea lui Pichler, dar sunt 
sigur că nu vrei să pierzi o zi explicându-i asta locotenentului 
Canfield. Așa că tu ajută-mă pe mine și eu o să te ajut pe tine. O 
să uit că te-am văzut vreodată intrând în atelierul lui Pichler. 
Înţelegi ce-ţi spun? 

— Nu e nimic în neregulă cu germana ta, i-am zis. 

Oricum, îmi sărea în ochi cu ce venin ataca accentul, 
pronunţând consoanele cu un grad de precizie teatral, aproape 
ca și cum privea limba asta ca pe una care trebuie să fie vorbită 
cu cruzime. 

— Bănuiesc că nu contează dacă spun că nu știu absolut 
nimic despre ce i s-a întâmplat lui Herr Pichler, nu? 

Shields ridică din umeri, părând că se scuză: 

— Cum ziceam, e problema britanicilor, nu a mea. Poate ești 
nevinovat. Dar ar fi în mod sigur o mare bătaie de cap să le 
explici asta britanicilor ălora. Jur că ei cred că fiecare dintre voi, 
krauții, e un afurisit de nazist. 

Mi-am ridicat mâinile în sus în semn de înfrângere: 

— Și cum pot să te ajut? 

— Păi, normal, când am auzit că înainte de a veni la 
înmormântarea căpitanului Linden l-ai vizitat la închisoare pe 
ucigașul lui, firea mea cercetătoare nu s-a putut abţine. 

Glasul lui deveni mai ascuțit: 

— Haide, Gunther. Vreau să știu ce e între tine și Becker. 

— Înţeleg că știi versiunea lui Becker. 

— Ca și cum ar fi gravată pe portţigaretul meu. 


100 


— Păi, Becker o crede. Mă plătește pe mine ca să o 
investighez și, speră el, să o dovedesc. 

— O investighezi, zici tu. Și ce face asta din tine? 

— Un investigator privat. 

— Un detectiv particular? Măi, măi. 

Se înclină înainte pe scaun și, apucându-mă de marginea 
jachetei, pipăi materialul între arătător și degetul mare. Norocul 
lui că nu erau cusute lame de bărbierit în haina aia. 

— Nu, nu pot să cred asta. Nu ești nici pe jumătate suficient 
de unsuros. 

— Unsuros sau nu, e adevărat. 

Mi-am scos portofelul și i-am arătat legitimaţia mea. Și apoi 
vechea mea insignă. 

— Inainte de război am lucrat în Poliţia Criminalistică din 
Berlin. Sunt sigur că nu trebuie să spun eu că și Becker lucra 
acolo. Așa l-am cunoscut. 

Mi-am scos ţigările: 

— Te deranjează dacă fumez? 

— Fumează, dar nu lăsa asta să te împiedice să vorbești în 
continuare. 

— Păi, după război nu am vrut să merg înapoi în poliţie. Era 
plină de comuniști. 

Asta era un text pe care i-l plasam. Nu cunoscusem niciun 
american căruia să pară a-i plăcea comunismul. 

— Așa că mi-am pornit o afacere proprie. De fapt, am avut o 
perioadă când nu am fost în poliţie, pe la mijlocul anilor '30, și 
am făcut și atunci ceva investigaţie privată. Așa că nu sunt chiar 
nou în jocul ăsta. Cu atâtea persoane obligate să plece din ţară 
de când cu războiul, multor oameni le poate fi de folos un poliţai 
cinstit. Crede-mă, mulţumită Ivanilor, ăștia sunt foarte rari la 
Berlin. 

— Mda, păi e la fel și aici. Deoarece sovieticii au ajuns aici 
primii, și-au pus propriii lor oameni în slujbele de conducere din 
poliţie. Lucrurile stau atât de prost, că guvernul austriac a 
trebuit să privească spre șeful Departamentului de Pompieri din 
Viena atunci când încerca să găsească un om corect pentru a 
deveni noul vice-comisar al poliţiei. 

Clătină din cap: 

— Ești unul dintre vechii colegi ai lui Becker... Ce zici de asta? 
Ce fel de poliţist era, pentru Dumnezeu? 


101 


— Genu' de pungaș. 

— Nu-i de mirare că ţara asta e într-o mizerie atât de mare. 
Atunci, bănuiesc că și tu ai fost în SS? 

— O scurtă perioadă. Când am aflat ce se întâmplă, mi-am 
cerut transferul pe front. Sunt oameni care au făcut asta, să știi. 

— Nu destui. Prietenul tău nu a făcut-o, de exemplu. 

— Nu-mi este tocmai prieten. 

— Și atunci de ce ai acceptat cazul lui? 

— Aveam nevoie de bani. Și aveam nevoie să fiu departe de 
nevastă-mea o vreme. 

— Poţi să-mi spui de ce? 

Am făcut o pauză, realizând că era prima oară când vorbeam 
despre asta: 

— Are pe cineva. Unu’ dintre fraţii tăi ofiţeri. M-am gândit că 
dacă nu sunt în preajmă un timp s-ar putea hotărî ce-i mai 
important pentru ea: căsnicia sau acest schătzi al ei. 

Shields dădu din cap și apoi scoase un mormăit care suna 
compătimitor. 

— Și, normal, toate documentele tale sunt în ordine, nu? 

— Normal. 

| le-am înmânat și am privit cum îmi examinează cartea de 
identitate și permisul roz. 

— Văd că ai venit prin Zona Rusă. Pentru un om căruia nu-i 
plac Ivanii, probabil că ai niște relaţii bunicele la Berlin. 

— Doar câteva necinstite. 

— Rusnaci necinstiţi? 

— Ce alt fel mai există? Bineînţeles că a trebuit să ung niște 
oameni, dar documentele sunt adevărate. 

Shields mi le înapoie: 

— Ai la tine și Fragebogen? 

Mi-am pescuit din portofel certificatul de denazificare și i l-am 
dat. El îi aruncă doar o privire, nedorind să citească cele 133 de 
întrebări și răspunsuri din el. 

— O persoană exonerată, hmm? Cum de nu ai fost clasificat 
drept infractor? Toţi cei din SS au fost arestaţi în mod automat. 

— Sfârșitul războiului l-am prins în armată. Pe frontul rusesc. 
Și, cum ziceam, m-am transferat din SS. 

Shields mormăi și îmi dădu înapoi Fragebogen-ul: 

— Nu-mi place SS-ul, mârâi el. 

— Nici mie, asta înseamnă că suntem doi. 


102 


Shields își examină inelul mare al Frăției care-i împodobea 
dizgraţios unul dintre degetele-i păroase, îmi zise: 

— Am verificat versiunea lui Becker, să știi. N-am găsit nimic 
în ea. 

— Nu sunt de acord. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Crezi că ar vrea să-mi plătească cinci mii de dolari ca să 
scormonesc în jur dacă povestea lui ar fi fost doar o invenţie? 

— Cinci mii? fluieră Shields. 

— Face banii, când capul tău atârnă de un fir de păr. 

— Desigur. Păi, poate reușești să dovedești că tipu’ se afla în 
altă parte atunci când noi l-am prins. Poate reușești să găsești 
ceva care să-l convingă pe judecător că prietenii lui nu au tras în 
noi. Sau că nu avea asupra lui arma cu care s-a tras în Linden. 
Ei, ţi-au venit deja ceva idei strălucite, detectivule? Poate ca aia 
care te-a făcut să mergi să-l vezi pe Pichler? 

— A fost vorba de un nume pe care Becker și-a amintit că l-a 
auzit menţionat de cineva de la Reklaue & Werbe Zentrale. 

— De cine? 

— Doktor Max Abs? 

Shields dădu din cap, recunoscând numele. Am continuat: 

— Aș zice că el e cel care l-a omorât pe Pichler. Probabil că a 
mers să-l vadă la scurt timp după ce am fost eu și a aflat că 
cineva care pretindea a fi prieten cu el pusese întrebări. Poate 
Pichler i-a spus că îmi zisese să merg înapoi a doua zi. Așa că, 
înainte să o fac, Abs l-a ucis și a luat hârtiile care aveau numele 
și adresa lui. Sau așa a crezut el. A uitat ceva care m-a condus 
la adresa lui. Numai că până am ajuns eu acolo, el o ștersese. 
Potrivit proprietăresei, se afla deja la jumătatea drumului către 
Munchen. Să știi, Shields, s-ar putea să nu fie o idee prea rea să 
pui pe cineva să-l dea jos din trenul ăla. 

Shields își mângâie falca prost rasă: 

— S-ar putea. 

Se ridică și se duse în spatele biroului, unde luă receptorul și 
se apucă să dea câteva telefoane, dar folosind un vocabular și 
un accent pe care nu am fost în stare să le înțeleg. Când în cele 
din urmă puse receptorul în furcă, își privi ceasul de la mână și 
zise: 


103 


— Trenul face până la Munchen unsprezece ore și jumătate, 
așa că e timp berechet să ne asigurăm că primește o 
întâmpinare călduroasă când se dă jos. 

Sună telefonul. Shields răspunse, privindu-mă cu gura căscată 
și fără să clipească, ca și cum nu credea prea multe din 
povestea mea. Dar când puse telefonul jos, rânjea: 

— Unul dintre telefoanele pe care le-am dat a fost la Centrul 
de Documente din Berlin, îmi spuse. Sunt sigur că știi ce e ăsta. 
Și că Linden a lucrat acolo, nu? 

Am aprobat din cap. 

— l-am întrebat dacă au ceva despre individu' ăsta, Max Abs. 
Ei m-au sunat înapoi acum. Se pare că și el era în SS. Nu căutat 
pentru crime de război, dar e o coincidență, n-ai zice? Tu, 
Becker, Abs, cu toţii foști elevi la mica Ivy League a lui Himmler. 

— E doar o coincidenţă și atât, i-am spus plictisit. 

Shields se lăsă pe spate în scaun: 

— Ştii, sunt gata să cred că Becker a fost doar cel care a 
apăsat pe trăgaci în cazul lui Linden. Că organizaţia voastră îl 
voia mort din cauză că descoperise ceva despre voi. 

— Da? am zis fără să mă entuziasmez prea mult de teoria lui 
Shields. Și ce organizaţie e aia? 

— „Vârcolacul ascuns.” 

M-am trezit râzând în hohote: 

— Baliverna aia de coloana a cincea pentru bătrânii naziști? 
Fanaticii care au rămas în spate și care vor continua războiul de 
gherilă împotriva cuceritorilor noștri? Precis glumești, Shields. 

— E ceva greșit în asta, crezi? 

— Păi, au venit un pic cam târziu. Războiul s-a terminat de 
aproape trei ani. În mod sigur voi, americanii, v-aţi pus-o cu 
destule dintre femeile noastre până acum ca să vă daţi seama 
că noi n-am plănuit niciodată să vă tăiem gâturile în pat. 
Vârcolacii - am clătinat din cap cu milă - credeam că sunt ceva 
ce au inventat propriii voștri oameni de la contrainformaţii. Dar 
trebuie să spun că în mod sigur n-am crezut niciodată că ar 
exista cineva care să creadă rahatu' ăla. Ascultă, poate că 
Linden chiar a găsit ceva despre vreo doi criminali de război și 
poate că ei l-au vrut dat la o parte din drum. Dar nu „Vârcolacii 
ascunși”. Hai să încercăm să găsim ceva un pic mai original, 
putem? 


104 


Am început altă ţigară și l-am urmărit pe Shields cum dă din 
cap și se gândește la ceea ce-i spusesem. L-am întrebat: 

— Ce are de spus Centrul de Documente din Berlin despre 
activitatea lui Linden? 

— În mod oficial, el nu era nimic mai mult decât ofițerul de 
legătură al Crowcass - Oficiul Central de înregistrare a Crimelor 
de Război și Suspecţilor de Securitate al Armatei SUA. Ei insistă 
că Linden era doar un funcţionar și nu un agent de teren. Dar, 
dacă lucra în contrainformaţii, băieții ăia oricum nu ne-ar spune. 
Ei au mai multe secrete decât are suprafaţa lui Marte. 

Se ridică din spatele biroului și se duse la fereastră: 

— Ştii, într-una din zile mi-a căzut sub ochi un raport care 
spunea că doi austrieci dintr-o mie spionează pentru sovietici. Ei 
bine, sunt peste 1,8 milioane de oameni în orașul ăsta, Gunther. 
Ceea ce înseamnă că, dacă Unchiul Sam? are tot atâţia spioni 
câţi are Unchiul Joe??, am chiar aici în bătătură peste șapte mii 
de spioni. Ca să nu mai zic de ceea ce fac britanicii și francezii. 
Sau de ceea ce pune la cale poliţia de stat din Viena - adică 
poliţia politică, condusă de comuniști, nu poliţia vieneză 
obișnuită, deși sunt și ei doar o adunătură de comuniști, desigur. 
Și doar cu câteva luni în urmă am avut o întreagă ceată de la 
poliţia de stat maghiară infiltrată în Viena pentru a-i răpi sau 
omori pe câțiva dintre propriii lor conaţionali disidenți. 

Se întoarse de la fereastră și veni înapoi la scaunul din fața 
mea. Apucându-l de spătar ca și cum intenţiona să-l ridice și să 
mă lovească în cap cu el, oftă și zise: 

— Ceea ce încerc să-ţi spun, Gunther, e că ăsta e un oraș 
împuţit. Cred că Hitler îl numea o perlă. Ei bine, cred că în mod 
sigur voia să spună că e la fel de galben și de tocit precum 
ultimul dinte al unui câine mort. Să-ţi spun cinstit, mă uit pe 
fereastra aia afară și văd la fel de multă valoare în locul ăsta cât 
albastru când fac pipi în Dunăre. 

Shields își îndreptă corpul, apoi se aplecă și mă luă de 
reverele jachetei, trăgându-mă în picioare: 

— Viena mă dezamăgește, Gunther, și asta mă face să mă 
simt rău. Să nu faci la fel, bătrâne. Dacă afli ceva ce eu cred că 
ar trebui să știu și nu vii să-mi spui, o să mă amărăsc. Mă pot 
gândi la o sută de motive bune să-ţi dau un picior în fund ca să 


21 SUA. 
22 Stalin. 


105 


pleci din orașul ăsta, chiar și când sunt într-o dispoziţie bună, 
cum sunt acum. M-am făcut clar? 

— Foarte clar, limpede precum cristalul. 

l-am îndepărtat mâinile de pe jacheta mea și mi-am aranjat-o 
pe umeri. La jumătatea drumului spre ușă m-am oprit și am 
spus: 

— Cooperarea asta nouă cu Poliţia Militară Americană se 
întinde până acolo încât să retragi codița pe care mi-ai pus-o? 

— Te urmărește cineva? 

— O făcea până când m-am răţoit la el azi-noapte. 

— Asta e un oraș ciudat, Gunther, poate că-i place de tine. 

— Cred că de-asta am și presupus că lucrează pentru tine. E 
un american pe nume John Belinsky. 

Shields clătină din cap, cu ochii larg deschişi a nevinovăție: 

— N-am auzit niciodată de el. Jur pe Dumnezeu, n-am ordonat 
nimănui să stea pe urmele tale. Dacă te urmărește cineva, nu 
are nicio legătură cu acest birou. Ştii ce ar trebui să faci? 

— Uimește-mă. 

— Du-te acasă, la Berlin. Aici nu e nimic pentru tine. 

— Poate că o s-o fac, doar că nu sunt sigur nici de faptul că 
aici nu e nimic. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am 
venit, îţi amintești? 


16. 


Era târziu când am ajuns la Casanova Club. Localul era plin de 
francezi, iar ei erau plini de ceea ce beau francezii, indiferent ce 
o fi aia, când vor să se simtă bine și țepeni. Până la urmă, 
Veronika avusese dreptate: într-adevăr, preferam Casanova 
când era mai liniștit. Nereușind să o zăresc în mulţime, l-am 
întrebat pe chelnerul căruia îi dădusem un bacșiș atât de 
generos cu o seară înainte dacă ea fusese în club. 

— Acum 10-15 minute era aici, zise el. Cred că a plecat la 
Koralle, domnule. 

Își coborî vocea și îşi lăsă capul în jos spre mine: 

— Nu-i prea plac francezii. Și, ca să fiu sincer, nici mie. 
Britanici, americani, chiar și ruși, cineva poate cel puţin să 
respecte armatele care au avut o contribuţie la înfrângerea 


106 


noastră. Dar francezii? Sunt niște nenorociţi. Credeţi-mă, 
domnule, că știu. Eu locuiesc în Bezirk 15, în sectorul francez. 

Îndreptă faţa de masă și mă întrebă: 

— Și ce vrea domnul să bea? 

— Cred că o să dau și eu o tură prin Koralle. Unde este, știi? 

— Este în Bezirk 9, domnule. Pe Porzellangasse, din 
Berggasse și aproape de închisoarea poliţiei. Știți unde este? 

Am râs: 

— Am început să știu. 

— Veronika e o fată drăguță, adăugă chelnerul. Pentru o 
chocolady. 

e 

În centru, ploaia bătea dinspre est și sectorul rus. Se 
transformă în grindină în aerul rece al noptii și înţepă chipurile 
celor patru din Patrula Internaţională atunci când opriră în față 
la Casanova. Dând scurt din cap către portar și fără un cuvânt, 
trecură pe lângă mine și intrară înăuntru să caute viciul 
soldăţesc, acea manifestare compromiţătoare de dorință 
exacerbată de combinaţia dintre o ţară străină, femei 
înfometate și o rezervă fără sfârșit de ţigări și ciocolată. 

La de-acum familiarul Schottenring, am traversat spre 
Wâăhringer Strasse și m-am îndreptat spre nord, prin 
Rooseveltplatz, în umbra celor două turle gemene de pe 
Votivkirche, luminate de lună; în ciuda înălţimii enorme, care 
zgâria cerul, a bisericii, ele supraviețuiseră cumva tuturor 
bombardamentelor. Intram pe Berggasse pentru a doua oară în 
ziua aceea când, dintr-o clădire mare, ruinată, de pe cealaltă 
parte a drumului, am auzit un strigăt de ajutor. Spunându-mi că 
nu e treaba mea, m-am oprit doar o clipă, intenţionând să-mi 
continui drumul. Dar atunci l-am auzit din nou: strigătul unei 
voci de contralto pe care aproape c-o recunoșteam. 

Am simţit cum mi se face pielea de găină de teamă în timp ce 
mergeam repede în direcţia zgomotului. Un morman înalt de 
moloz era îngrămădit lângă peretele curbat al clădirii și, după ce 
m-am cățărat până în vârf, m-am chiorât printr-o fereastră 
arcuită fără geam într-o cameră semicirculară de dimensiunile 
unui mic teatru. In mica pată de lumină pe care luna o arunca 
pe peretele opus ferestrelor erau trei persoane care se luptau. 
Două erau soldaţi ruși, murdari și zdrenţăroși și care, râzând cu 
mormăieli zgomotoase, încercau să scoată cu forţa hainele de 


107 


pe a treia siluetă, care era o femeie. Am știut că e Veronika 
înainte ca ea să-și ridice chipul spre lumină. Tipa și era plesnită 
puternic de către rusul care îi ţinea braţele și cele două bucăţi 
petrecute ale rochiei de care tovarășul său, îngenunchind la 
picioarele ei, trăsese ca să le desfacă. 

— Pacajite, dușca (Arată-mi, drăguţo), gâfâi el, trăgând de 
lenjeria Veronikăi în jos peste genunchii ei care se loveau unul 
de altul. 

Se lăsă pe spate ca să îi admire goliciunea. 

— Precrasnaia (Frumoasă), zise, de parcă s-ar fi uitat la o 
pictură și apoi își băgă faţa în părul ei pubian. Vcusnaia, toje (Și 
gustoasă), mormăi el. 

Rusul se uită în jur când îmi auzi piciorul alunecând pe 
molozul care se îngrămădea pe podea și văzând bucata de 
țeavă de plumb din mâna mea, se ridică alături de prietenul său, 
care o împingea acum pe Veronika într-o parte. 

— Pleacă de-aici, Veronika, i-am strigat. 

Neavând nevoie de încurajări, fata își apucă haina și fugi către 
o fereastră. Dar rusul care o linsese păru să aibă alte idei și se 
repezi să o înhaţe de păru-i bogat. In același moment i-am tras 
una cu ţeava, care îi lovi căpăţâna afurisită cu un pocnet sonor, 
mâna mea amorţind din pricina vibraţiei loviturii. Tocmai îmi 
trecea prin cap gândul că îl izbisem mult prea tare, când am 
simţit o lovitură ascuţită în coaste și apoi un genunchi se repezi 
în vintrele mele. Teava căzu pe pardoseala acoperită cu resturi 
de cărămizi și am simţit gust de sânge în gură când am alunecat 
și eu încet lângă ea. Mi-am strâns picioarele la piept și m-am 
încordat, așteptând ca bărbatul cu bocancul imens să lovească 
din nou în trupul meu și să mă termine. In loc de asta, am auzit 
un sunet scurt, mecanic, precum cel făcut de un pistol pentru 
împușcat dibluri, și când bocancul își luă din nou avânt era mult 
deasupra capului meu. Cu un picior încă în aer, omul se clătină 
pentru o clipă ca un balerin beat și apoi căzu mort lângă mine, 
cu fruntea trepanată ca la carte de un glonţ bine ţintit. Am 
gemut și pentru o clipă am închis ochii. Când i-am deschis din 
nou și m-am ridicat într-un braţ, în faţa mea era un al treilea 
bărbat ghemuit pe vine și pentru un moment înspăimântător el 
își îndreptă ţeava Lugerului său cu amortizor spre centrul feței 
mele. 


108 


— Să ţi-o trag, kraut, zise el și apoi, zâmbind larg, mă ajută să 
mă ridic în picioare. Aveam de gând să te caftesc eu însumi, dar 
se pare că lvanii ăia doi m-au scutit de o grijă. 

— Belinsky, am zis cu respiraţia șuierătoare, ţinându-mă de 
coaste. Ce ești tu, îngerul meu păzitor? 

— Da, viaţa e minunată. Te simţi bine, kraut? 

— Poate că pieptul meu s-ar simţi mai bine dacă m-aș lăsa de 
fumat. Da, mă simt bine. De unde dracu' ai apărut? 

— Nu m-ai văzut? Grozav. După ceea ce mi-ai spus despre a 
urmări pe cineva, am citit o carte despre asta. M-am deghizat în 
nazist ca să nu mă observi. 

M-am uitat în jur: 

— Ai văzut unde a plecat Veronika? 

— Vrei să spui că o cunoști pe tipa aia? 

Se învârti deasupra soldatului pe care îl culcasem la pământ 
cu ţeava și care zăcea fără simţire pe jos. 

— Credeam că ești doar un fel de Don Quijote. 

— Am cunoscut-o noaptea trecută. 

— Înainte să mă cunoști pe mine, bănuiesc. 

Belinsky se uită în jos la soldat o clipă, apoi lipi Lugerul de 
ceafa omului și apăsă pe trăgaci. 

— E afară, zise el fără să arate mai multă emoție decât dacă 
ar fi tras într-o sticlă de bere. 

— Rahat, am făcut eu, uimit de această demonstraţie de 
duritate. Cu siguranţă ar fi putut să te folosească într-un Grup 
de Acţiune. 

— Poftim? 

— Am zis că sper că nu te-am făcut să pierzi tramvaiul 
noaptea trecută. Chiar trebuia să-l omori? 

El înălță din umeri și începu să deșurubeze amortizorul 
pistolului: 

— Mai bine doi morţi decât să rămână unul în viață pentru a 
depune mărturie în instanță. Crede-mă, știu ce zic. 

Lovi capul bărbatului cu vârful pantofului. 

— Oricum, lIvanilor ăstora n-o să li se simtă lipsa. Sunt 
dezertori. 

— De unde știi? 

Belinsky arătă spre două legături de haine și echipament care 
zăceau lângă intrare, iar lângă ele resturi de mâncare și urmele 
unui foc: 


109 


— Se pare că se ascund aici de câteva zile. Bănuiesc că s-au 


plictisit și au dorit niște... - căută cuvântul corect în germană și 
apoi, clătinând din cap, termină propoziţia în engleză - 
păsărică. 


Vâri Lugerul în toc și puse amortizorul în buzunarul de la 
haină. 

— Dacă vor fi găsiţi înainte să-i mănânce șobolanii, băieţii de 
aici își vor închipui pur și simplu că a făcut-o MVD-ul. Dar eu 
pariez pe șobolani. Viena are cei mai mari șobolani pe care i-ai 
văzut vreodată. Vin direct din canalizare. Dacă stai să te 
gândești, la cum miros ăștia doi, aș zice că au fost și ei acolo 
jos. Canalizarea principală iese în Stadt Park, chiar lângă 
Kommenadatura sovietică și sectorul rusesc. 

Porni spre fereastră: 

— Vino, kraut, hai s-o găsim pe fata asta a ta. 

Veronika stătea puţin mai încolo pe Wâhringer Strasse și 
părea gata să o ia la fugă dacă s-ar fi întâmplat ca din clădire să 
iasă cei doi ruși. 

— Când l-am văzut intrând pe prietenul tău, explică ea, am 
așteptat să văd ce o să se întâmple. 

Își încheiase haina până la gât și dacă n-ar fi fost vânătaia de 
pe obraz și lacrimile din ochii ei, n-aș fi zis că arăta ca o fată 
care a scăpat ca prin urechile acului de un viol. Ea privi cu 
neliniște înapoi spre clădire, cu ochi întrebători. 

— E în regulă, zise Belinsky. N-or să ne mai deranjeze. 

După ce Veronika își încheie mulțumirile adresate mie că o 
salvasem și lui Belinsky că mă salvase pe mine, am condus-o 
acasă în clădirea pe jumătate în ruine de pe Rotenturmstrasse 
unde își avea camera. Acolo ea ne mulţumi încă o dată și ne 
invită pe amândoi să urcăm, ofertă pe care am refuzat-o, și 
numai după ce i-am promis că o vizitez dimineață putu fi 
convinsă să închidă ușa și să meargă la culcare. 

— După cum arăţi, aș zice că ţi-ar prinde bine ceva de băut, 
zise Belinsky. Dă-mi voie să-ţi fac cinste. Renaissance Bar e 
chiar după colţ. E liniștit și putem vorbi. 

În apropiere de catedrala Sf. Ștefan, care se restaura, 
Renaissance Bar de pe Singerstrasse era o imitație de tavernă 
maghiară cu muzică țigănească. Fiind genul de loc pe care îl 
vezi înfățișat într-un puzzle, era fără îndoială popular printre 
turiști, dar era cu o notă prea strident, prea premeditat pentru 


110 


gustul meu simplu, mai melancolic. Exista o compensație 
semnificativă, după cum explică Belinsky. Serveau vișinată, o 
băutură spirtoasă ungurească. Și pentru unu' care fusese de 
curând subiectul unei bătăi, avea un gust chiar mai bun decât 
promisese Belinsky. 

— E o fată drăguță, zise el, dar ar trebui să fie un pic mai 
atentă în Viena. Și așa ar trebui să fii și tu. Dacă o să te tot 
învârţi pe aici făcând pe afurisitu' de Errol Flynn, ar trebui să ai 
sub braţ mai mult decât doar un pic de păr. 

— Cred că ai dreptate, am zis, deja la al doilea pahar. Dar 
pare ciudat să-mi spui asta tu, care ești poliţist și așa mai 
departe. Să ai asupra ta o armă nu este deloc legal pentru 
oricine altcineva decât personalul Aliaților. 

— Cine a zis că sunt poliţist? 

Clătină din cap. 

— Eu sunt CIC. Serviciul de Contrainformaţii. Poliţia militară 
habar nu are cu ce ne ocupăm noi. 

— Ești spion? 

— Nu, noi suntem mai mult un fel de detectivi de hotel ai 
Unchiului Sam. Noi nu suntem spioni, noi prindem spioni. Spioni 
și criminali de război. 

Își mai turnă niște vișinată. 

— Și atunci de ce mă urmărești pe mine? 

— E greu de spus, de fapt. 

— Sunt sigur că aș putea să-ţi găsesc un dicţionar german. 

Belinsky își scoase o pipă gata umplută din buzunar și, în timp 
ce îmi explica mie ce voia să zică, începu să tragă din pipă, 
scoțând un fum constant. 

— Investighez uciderea căpitanului Linden, zise el. 

— Ce coincidenţă! Și eu. 

— Vrem să încercăm să aflăm ce anume l-a adus la Viena din 
capu’ locului. li plăcea să ţină lucrurile foarte aproape de pieptul 
lui. Lucra mult pe cont propriu. 

— Era și el în CIC? 

— Da, în Divizia 970, staționată în Germania. Eu sunt în 430. 
Noi suntem staționaţi în Austria. Ar fi trebuit să ne înștiințeze că 
vine pe felia noastră. 

— Și nu v-a trimis nici măcar o ilustrată, hm? 


111 


— Nici măcar un cuvințel. Probabil pentru că nu exista niciun 
motiv pe pământ pentru care să vină. Dacă lucra la ceva care 
avea legătură cu ţara asta, ar fi trebuit să ne spună. 

Belinsky scoase un cerc de fum și îi făcu vânt cu mâna, 
îndepărtându-l de chipul său. 

— El era ceea ce ai putea să numești un investigator de birou. 
Un intelectual. Genu' de tip pe care îl puteai lăsa liber lângă un 
perete plin de dosare cu instrucţiunea de a găsi reţeta de 
ochelari a lui Himmler. Singura problemă e că, deoarece era un 
tip atât de deștept, nu păstra niciun fel de însemnări despre caz. 

Belinsky își lovi ușurel fruntea cu pipa: 

— Păstra totul aici, sus. Ceea ce face problematic să 
descoperi ce anume investiga de i-a atras un prânz cu plumb. 

— Cei de la poliţia voastră militară cred că organizaţia 
„Vârcolacul ascuns” ar putea avea un amestec. 

— Am auzit și eu. 

Inspectă conţinutul fumegând al pipei sale din lemn de cireș și 
adăugă: 

— Să fiu sincer, cu toţii bâjbâim un pic în întuneric în cazul 
ăsta. Oricum, așa ai intrat tu în viaţa mea. Ne-am gândit că 
poate vei descoperi ceva ce noi înșine nu am reușit, tu fiind un 
nativ, spre deosebire de noi. Și dacă ai face-o, aș fi acolo pentru 
cauza unei democrații libere. 

— Investigaţie criminalistică prin intermediar, hm? N-ar fi 
prima oară când se întâmplă. Nu-mi place să te dezamăgesc, 
numai că sunt și eu însumi cam în ceaţă. 

— Poate că nu. La urma urmei, tu deja ai făcut să fie omorât 
pietrarul. În cartea mea asta contează ca rezultat. Înseamnă că 
ai supărat pe cineva, kraut. 

l-am zâmbit: 

— Poţi să-mi spui Bernie. 

— Îmi dau seama că Becker nu te-ar aduce pe tine la masa de 
joc fără să-ţi dea și câteva cărți. Probabil că numele lui Pichler a 
fost pe una dintre ele. 

— Poate că ai dreptate, am făcut eu o concesie. Dar și așa, nu 
ar fi o mână pe care mi-aș paria cămașa. 

— Vrei să mă lași să trag cu ochiu'? 

— De ce aș face-o? 

— Ți-am salvat viaţa, kraut, mârâi el. 

— Prea sentimental. Fii un pic mai practic. 


112 


— Bine, atunci. Poate că aș putea să te ajut. 

— Mai bine. Mult mai bine. 

— De ce ai nevoie? 

— Cel mai probabil, Pichler a fost omorât de către un bărbat 
pe care îl cheamă Abs, Max Abs. Potrivit celor de la Poliţia 
Militară, el a fost în SS, dar a avut o funcţie măruntă. Oricum, s- 
a urcat într-un tren de Munchen în după-amiaza asta și ei vor 
pune pe cineva să-l întâmpine: mă aștept să-mi spună ce se 
întâmplă. Dar am nevoie să aflu mai multe despre Abs. De 
exemplu, cine a fost tipu' ăsta. 

Am scos desenul lui Pichler cu piatra funerară a lui Martin 
Albers și l-am întins pe masă în fața lui Belinsky. 

— Dacă pot afla cine a fost Martin Albers și de ce Max Abs era 
dispus să plătească pentru piatra lui funerară, s-ar putea să fiu 
pe cale să stabilesc de ce a crezut Abs că e necesar să-l omoare 
pe Pichler înainte ca acesta să stea de vorbă cu mine. 

— Cine e acest Abs? Ce legătură are el? 

— A lucrat la o firmă de publicitate de aici din Viena. Aceeași 
pe care o conducea König. König este cel care i-a pasat lui 
Becker afacerea asta cu transportul dosarelor peste Frontiera 
Verde. Dosare care mergeau la Linden. 

Belinsky dădu din cap. 

— Bine, atunci, i-am zis. lată și următoarea mea carte. König 
avea o iubită pe nume Lotte care se învârtea prin Casanova. Se 
prea poate să fi stat acolo la agăţat, să facă un pic pe dama de 
companie, nu știu încă. Niște prieteni de-ai lui Becker au dat 
buzna acolo și în alte câteva localuri și nu s-au mai întors acasă 
la ceai. Ideea mea e să o pun pe fată la treabă. M-am gândit că 
ar trebui să o cunosc puțin, mai întâi de toate. Dar bineînţeles 
că acum, dacă m-a văzut călare pe cal alb și purtându-mi 
armura de duminică, pot să grăbesc lucrurile. 

— Și să presupunem că Veronika nu o cunoaște pe această 
Lotte. Ce se întâmplă atunci? 

— Să presupunem că te gândești tu la o idee mai bună. 

Belinsky ridică din umeri: 

— Pe de altă parte, schema ta are sens. 

— Și încă ceva. Atât Abs, cât și Eddy Holl, care era persoana 
de contact a lui Becker la Berlin, lucrează la o firmă care are 
sediul în Pullach, lângă Munchen. Compania de Exploatare a 
Industriilor din Germania de Sud. Poate ai vrea să încerci să afli 


113 


ceva despre asta. Ca să nu mai zic și despre motivul care i-a 
făcut pe Abs și Holl să decidă să se mute acolo. 

— N-ar fi ei primii doi krauti care merg să locuiască în Zona 
Americană, zise Belinsky. N-ai observat? Relaţiile cu aliaţii noștri 
comuniști încep să devină un pic mai dificile. Veștile de la Berlin 
spun că au început să distrugă o mulţime de drumuri care leagă 
sectoarele de est și de vest ale orașului. 

Chipul lui ilustra limpede lipsa de entuziasm, iar apoi adăugă: 

— Dar o să văd ce pot să aflu. Altceva? 

— Inainte de a pleca din Berlin am dat peste doi vânători de 
naziști amatori pe nume Drexler. Linden obișnuia să le dea 
colete Care din când în când. N-aș fi surprins ca ei să fi lucrat 
pentru el: toată lumea știe cum plătește CIC ca să-și facă 
treaba. Ne-ar fi de ajutor dacă am ști pe cine căutau ei. 

— Nu-i putem întreba? 

— Ar fi cam dificil. Sunt morți. Cineva le-a strecurat pe sub 
ușă o tavă încărcată cu granule de Zyklon-B. 

— Dă-mi adresa lor, totuși. 

Işi scoase un carneţel și un creion. 

După ce i-am dat-o, își strânse buzele și își frecă falca. Faţa lui 
era imposibil de lată, cu sprâncene ca niște coarne groase care 
se curbau pe jumătate în jurul orbitelor lui, cu un nas precum 
scalpul unui animăluț, cu riduri de expresie care, adăugate la 
bărbia pătrată și nările în unghi ascuţit, completau o figură 
perfect heptagonală: impresia generală era a unui cap de 
berbec care stătea pe o plintă în formă de V. 

— Aveai dreptate, admise el. Nu prea e o pistă, nu-i așa? Dar 
tot e mai bună decât cea pe care o aveam eu. 

Cu pipa strânsă bine între dinţi, își încrucișă braţele și își fixă 
paharul cu privirea. Poate că de vină era alegerea băuturii, ori 
poate era părul lui, lăsat mai lung decât tunsoarea foarte scurtă 
preferată de majoritatea conaţionalilor săi, dar părea în mod 
curios neamerican. 

— De unde ești? l-am întrebat într-un târziu. 

— Williamsburg, New York. 

— Belinsky... am zis eu măsurând fiecare silabă. Ce fel de 
nume e ăsta pentru un american? 

Omul înălță din umeri netulburat: 

— Sunt american la prima generaţie. Tatăl meu era originar 
din Siberia. Familia lui a emigrat pentru a scăpa de unul din 


114 


pogromurile evreiești ale ţarului. Vezi tu, Ilvanii au o tradiţie 
antisemită care e aproape la fel de bună ca a voastră. Belinsky 
a fost numele lui Irving Berlin înainte de a-l schimba. lar în ceea 
ce privește numele pentru americani, nu cred că un nume de 
familie ca ăsta sună mai rău decât un nume kraut ca 
Eisenhower, nu crezi? 

— Bănuiesc că nu. 

— Că veni vorba de nume, dacă vorbești din nou cu cei de la 
Poliţia Militară s-ar putea să fie mai bine dacă nu m-ai menţiona 
pe mine sau CIC-ul. Ținând cont de faptul că ei tocmai au făcut 
praf o operaţiune pe care o desfășuram noi. MVD-ul a reușit să 
fure niște uniforme ale Poliţiei Militare a SUA de la cartierul 
general al batalionului de la Stiftskaserne. S-au îmbrăcat cu ele 
și i-au convins pe polițiștii militari de la secţia din Bezirk 19 să-i 
ajute să-l aresteze pe unul dintre cei mai buni informatori ai 
noștri din Viena. Două zile mai târziu, un alt informator ne-a 
spus că omul era interogat la sediul MVD din Mozartgasse. La 
scurt timp după aia am aflat că fusese împușcat. Nu înainte însă 
de a vorbi și a deconspira alte câteva nume. Ei bine, ăsta a fost 
un șir atotputernic, iar Înaltul Comisar American a trebuit să 
ardă niște picioare în fund pentru proasta securitate a Diviziei 
796. Au dus la curtea marţială un locotenent și i-au luat gradele 
unui sergent. Drept rezultat, faptul că eu sunt din CIC este 
echivalent cu a avea lepră în ochii celor din Stiftskaserne. 
Presupun că asta ţi se pare greu de înţeles, tu fiind german. 

— Din contră, i-am replicat. Aș zice că a fi tratat precum 
leproșii e ceva ce noi, krautii, înţelegem chiar foarte bine. 


17. 


Apa care venea la robinet din Alpii stirieni avea un gust mai 
pur decât scârțâitul degetelor unui dentist. Am dus un pahar plin 
din baie în salonaș ca să răspund la telefonul care suna și am 
sorbit din el în timp ce așteptam ca Frau Blum-Weiss să-mi facă 
legătura. 

— Ei, bună dimineaţa, zise Shields cu un entuziasm afectat. 
Sper că te-am dat jos din pat. 

— Tocmai mă spălam pe dinţi. 


115 


— Și cum te simţi astăzi? mă întrebă el, încă refuzând să 
treacă la subiect. 

— O ușoară durere de cap, asta-i tot, i-am răspuns. Băusem 
prea mult din licoarea favorită a lui Belinsky. 

— Păi, dă și tu vina pe föhn, sugeră Shields, referindu-se la 
vântul cald și uscat care cobora ocazional în Viena din munţi. 
Toţi ceilalți din orașul ăsta dau vina pe el pentru tot felul de 
comportamente ciudate. Numai că tot ce observ eu e că face ca 
mirosul de balegă de cal să fie chiar mai rău decât de obicei. 

— E plăcut să stau din nou de vorbă cu tine, Shields. Ce vrei? 

— Prietenul tău, Abs, nu a ajuns la Munchen. Suntem foarte 
siguri că a urcat în tren, numai că nu era nici urmă de el la 
destinaţie. 

— Poate că s-a dat jos în altă parte. 

— Singura oprire pe care o face trenul e la Salzburg, și ne-am 
ocupat și de aia. 

— Poate că l-a aruncat cineva din tren, în timp ce acesta era 
în mișcare, am spus. 

Doar știam eu prea bine cum se poate întâmpla așa ceva. 

— Nu în Zona Americană. 

— Păi, asta nu începe decât când ajungi la Linz. De aici, din 
Viena, până la zona voastră sunt peste o sută de kilometri din 
Austria de Jos rusească. Ai spus chiar tu că ești sigur că a urcat 
în tren. Așadar, ce altceva rămâne? 

Mi-am adus apoi aminte despre ceea ce-mi spusese Belinsky 
în legătură cu slaba securitate a Poliţiei Militare a SUA și am 
adăugat: 

— Bineînţeles, e posibil și ca el să le fi tras pur și simplu ţeapă 
oamenilor tăi. Să fi fost prea deștept pentru ei. 

Shields oftă: 

— Cândva, Gunther, când nu vei fi prea ocupat cu vechii tăi 
camarazi naziști, o să te duc cu mașina până la tabăra DP de la 
Auhof și îi vei putea vedea pe toți emigranții evrei ilegali care au 
crezut că sunt prea deștepţi pentru noi. 

Râse: 

— Asta dacă nu ţi-e teamă că ai putea să fii recunoscut de 
către cineva dintr-un lagăr de concentrare. Ar fi chiar distractiv 
să te las acolo. Sioniștii ăia nu au simţul umorului pe care îl am 
eu în legătură cu SS-ul. 

— Da, cu siguranţă mi-ar fi dor de el. 


116 


Se auzi un ciocănit ușor, aproape furișat, la ușă. 

— Ascultă, trebuie să plec. 

— Ai grijă pe unde calci. Și chiar dacă doar mi se pare că simt 
miros de rahat pe pantofii tăi, tot o să te arunc în pușcărie. 

— Da... ei bine, dacă o să miroși ceva o să fie probabil doar 
fâhnul. 

Shields râse cu râsul său ca un tren fantomă și apoi închise. 

M-am dus la ușă și am lăsat să intre un tip măruntel, cu 
înfățișare alunecoasă, care mi-a adus în minte copia după un 
portret de Klimt, agăţată în sala pentru micul dejun. Purta o 
haină de ploaie maro, cu cordon, pantaloni care păreau un pic 
prea scurți peste șosetele albe și, de-abia acoperindu-i capul cu 
păr lung și blond, o mică pălărie tiroleză neagră, încărcată cu 
insigne și pene. Oarecum ca nuca în perete, mâinile lui erau 
învelite într-un fular mare de lână. 

— Ce vinzi acolo, baștane? l-am întrebat. 

Privirea alunecoasă deveni suspicioasă: 

— Nu ești dumneata Gunther? zise el cu o voce mică, la fel de 
joasă ca un fagot furat. 

— Calmează-te, i-am zis, eu sunt Gunther. Tu trebuie să fii 
armurierul personal al lui Becker. 

— Așa-i. Mi-s Rudi. 

Aruncă o privire fugară în jur și deveni mai încrezător: 

— Singurel în bârlogu' ăsta? 

— Ca un fir de păr pe ţâţa unei văduve. Mi-ai adus un cadou? 

Rudi dădu din cap și cu un rânjet șiret își scoase brusc o mână 
din fular. Ținea un revolver pe care-l îndreptase spre croasantul 
meu de dimineață. După un scurt moment de disconfort, 
rânjetul lui se lărgi și el eliberă mânerul armei, lăsând-o să stea 
agăţată de piedică de arătătorul său. 

— Dacă o să stau în orașul ăsta, va trebui să-mi cumpăr un 
nou simţ al umorului, i-am zis, luându-i revolverul. 

Era un Smith de 38 de mm cu țeava de 15 cm și cu cuvintele 
„Armată și Poliţie” gravate cu claritate în finisajul negru. 

— Presupun că poliţaiul care deţinea chestia asta ţi-a făcut-o 
cadou în schimbul câtorva pachete de ţigări. 

Rudi a dat să răspundă, dar i-am luat-o înainte: 

— Uite ce, i-am spus lui Becker că vreau o armă curată, nu 
Proba A într-un proces de crimă. 


117 


— Asta e o armă nouă, protestă Rudi indignat. la mijește 
dumneata ochii la țeavă. E încă unsă. Nu s-a tras cu ea. Jur că 
ăia nici n-or să știe măcar că lipsește. 

— De unde ai luat-o? 

— Depozitul Arsenalului. Pe cuvânt, Herr Gunther, zău că 
arma aia e atât de curată pe cât se fac armele în vremurile 
astea. 

Am dat din cap fără tragere de inimă: 

— Ai adus ceva muniţie? 

— Sunt șase gloanţe în ea, zise, și, scoțându-și cealaltă mână 
din fular, puse câteva cartușe amărâte pe servantă lângă cele 
două sticle de la Traudl, zicând: Și astea. 

— Da’ ce, le-ai cumpărat din raţie? 

Rudi ridică din umeri: 

— Asta-i tot ce am putut să fac rost pentru moment, din 
păcate. 

Zărind vodca, se linse pe buze. 

— Eu mi-am luat micul dejun, i-am spus, dar tu servește-te. 

— Doar cât să ţină frigul departe, hm? zise el și își turnă cu 
nerăbdare un pahar plin, pe care îl dădu repede pe gât. 

— Haide, dă-i bătaie, mai ia unu'. Nu mă pun niciodată între 
un bărbat și o sete zdravănă. 

Mi-am aprins o țigară și m-am dus la fereastră. Afară, un nai 
din ţurţuri atârna de marginea acoperișului de la terasă. Am 
adăugat: 

— Mai ales într-o zi atât de friguroasă ca asta. 

— Mersi, zise Rudi, mersi mult. 

Zâmbi forţat și își mai turnă un pahar, unul mai cumpănit, din 
care sorbi încetișor. 

— Ei, și cum merge? Investigația, vreau să zic. 

— Dacă ai tu ceva idei, mi-ar plăcea să le aud. Momentan 
peștele nu se înghesuie să sară pe malul râului. 

Rudi ridică din umeri: 

— Păi, așa cum înţeleg eu, căpitanu' ăsta american, cel care l- 
a luat pe 71... 

Făcu o pauză în timp ce eu făceam legătura: numărul 71 era 
tramvaiul care mergea spre Cimitirul Central. 

Am dat din cap spre el să continue. 

— Păi, trebuie să fi fost implicat într-un fel de afacere 
murdară. la gândește-te, mă instrui el încălzindu-se pe tema 


118 


asta. Merge el într-un depozit cu un malac și locul e plin ochi cu 
țigări. Adică, de ce s-au dus ei acolo din prima? Nu se poate să fi 
fost din cauză că ucigașu' plănuia să-i ucidă acolo. Nu ar fi făcut- 
o lângă marfa lui ascunsă, nu-i așa? Probabil s-au dus să se uite 
la marfă și s-au certat. 

Trebuia să recunosc că era ceva intuiţie în ceea ce spunea. M- 
am gândit un minut. 

— Cine vinde ţigări în Austria, Rudi? 

— În afară de toată lumea? 

— Principalii mahări de pe piaţa neagră. 

— Exceptându-l pe Emil, mai sunt Ivanii, un sergent nebun din 
staff-ul american care locuiește într-un castel de lângă Salzburg, 
un evreu român aici, în Viena, și un austriac pe nume Kurtz. Dar 
Emil era cel mai mare. Majoritatea oamenilor au auzit numele lui 
Emil Becker legat de această afacere anume. 

— Crezi că e posibil ca unu' dintre ei să-i fi făcut lui Emil o 
înscenare ca să-i elimine concurenţa? 

— Sigur că da. Da’ nu cu prețul pierderii tuturor ţigărilor ălora. 
Patruzeci de baxuri de ţigări, Herr Gunther. Asta e o mare 
pierdere pentru oricine. 

— Când anume a fost jefuită fabrica asta de tutun de pe 
Thaliastrasse? 

— Cu luni în urmă. 

— Poliţia Militară nu are nicio idee despre cine ar fi putut să o 
facă? Nu au niciun suspect? 

— Nicio șansă. Thaliastrasse se află în Bezirk 16, parte a 
sectorului francez. Poliţiștii militari francezi n-ar putea să 
„prindă” nici măcar o boală în orașul ăsta. 

— Da’ polițiștii locali - poliţia din Viena? 

Rudi scutură din cap cu hotărâre: 

— Sunt mult prea ocupați să se lupte cu poliţia statului. 
Ministerul de Interne a tot încercat să înglobeze poliţia de stat în 
forța poliţienească regulată, da’ rușilor nu le place asta și 
încearcă să pună beţe-n roate, chiar dacă asta înseamnă să 
distrugă întreaga poliţie. 

Râniji: 

— Nu pot să zic că mi-ar părea rău. Nu, fiindcă ăștia de-aici 
sunt aproape la fel de răi ca și franţujii. Ca să fiu sincer, singurii 
polițiști care valorează cât de cât ceva în orașu' ăsta sunt 


119 


americanii. Până și englejii sunt foarte proști, dacă mă întrebi pe 
mine. 

Rudi privi la unul dintre cele câteva ceasuri pe care le avea 
prinse de braţ: 

— Uite, tre' s-o tai. Altfel o să-mi pierd locu' la Ressel. Acolo 
mă găsești în fiecare dimineaţă dacă ai nevoie de mine, Herr 
Gunther. Acolo sau la Hauswirth Cafe pe Favoritenstrasse în 
timpul după-amiezii. 

Își goli paharul: 

— Mersi pentru băutură. 

— Favoritenstrasse, am repetat, încruntându-mă. Asta e în 
sectorul rusesc, nu-i așa? 

— Adevărat, zise Rudi. Da' asta nu mă face comunist. 

Își ridică pălărioara și zâmbi: 

— Doar prudent. 


18. 


Aspectul trist al chipului ei, cu ochii plecaţi și panta 
maxilarului care se subţia, ca să nu mai zic de hainele ieftine, ca 
de la second-hand, mă făceau să cred că Veronika nu scotea 
prea mult ca prostituată. Și cu certitudine nimic din camera aia 
rece, ca o cavernă, unde stătea cu chirie în inima cartierului cu 
felinar roșu din oraș nu indica decât o existenţă de azi pe mâine, 
plină de lipsuri. 

Îmi mulțumi din nou că o ajutasem și, după ce se interesă cu 
solicitudine de vânătăile mele, se apucă să facă un ibric de ceai, 
în timp ce îmi povestea că plănuia ca într-o zi să devină artistă. 
M-am uitat prin desenele și pastelurile ei fără prea multă 
plăcere. 

Profund deprimat de ambientul întunecat, am întrebat-o cum 
ajunsese să facă pe dama de companie. Asta era o prostie, 
pentru că nu se face să întrebi vreodată o curvă despre nimic, 
cu atât mai puţin despre propria imoralitate, iar singura mea 
scuză era că îmi părea sincer rău pentru ea. Oare avusese 
cândva un soț care o văzuse oferindu-i o felaţie unui american 
într-o clădire în ruină în schimbul a două batoane de ciocolată? 


120 


— Cine a zis că sunt damă de companie? răspunse ea pe un 
ton tăios. 

Am ridicat din umeri: 

— Nu cafeaua e aia care te ţine trează jumătate din noapte. 

— Poate. Oricum, n-o să mă găsești pe mine lucrând în 
vreunul din locurile alea de pe Gurtel unde parașutele pur și 
simplu urcă scările. Și n-o să mă găsești vânzând pe stradă în 
fața Biroului American de Informaţii sau la Hotelul Atlantis. Oi fi 
eu chocolady, dar nu sunt parașută. Trebuie să-mi placă 
domnul. 

— Asta n-o să te împiedice să fii rănită. Ca noaptea trecută, 
de exemplu. Ca să nu mai zic de bolile venerice. 

— Tu te auzi vorbind?... zise ea cu un dispreţ amuzat. 
Vorbești exact ca unul dintre nenorociţii ăia de la Brigada 
Moravuri. Te saltă, pun un doctor să te examineze pentru 
droguri și apoi îţi ţin o predică despre pericolele bolilor venerice. 
Incepi să vorbești ca un poliţai. 

— Poate că poliţia are dreptate. Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Ei bine, nu mi-au găsit niciodată nimic. Și nici n-or să 
găsească. 

Îmi zâmbi viclean: 

— Cum ziceam, sunt atentă. Trebuie să-mi placă domnul. 
Ceea ce înseamnă că n-o fac cu Ivani sau negri. 

— N-a auzit nimeni niciodată de un amf? sau un tom?“ cu 
sifilis, presupun. 

— Ascultă, ţii cont de procente. 

Se încruntă la mine: 

— Și oricum, ce dracu' știi tu despre asta? Faptul că mi-ai 
salvat pielea nu-ţi dă dreptul să-mi citeşti cele zece porunci, 
Bernie. 

— Nu trebuie să fii înotător pentru a arunca un colac de 
salvare cuiva. Am întâlnit destule prostituate la vremea mea ca 
să știu că majoritatea au început fiind la fel de selective ca și 
tine. Apoi apare cineva și le bate de le sună apa în cap, iar data 
următoare, cu proprietarul vânând banii de chirie, nu-și pot 
permite să fie foarte pretenţioase. Vorbești despre procente. Ei 
bine, nu e prea mare procentul de felaţii pentru zece șilingi când 
ai patruzeci de ani. Eşti o fată de treabă, Veronika. Dacă ar fi un 


23 American. 
24 Englez. 
121 


preot în preajmă poate că ar crede că meriţi o scurtă predică, 
dar de vreme ce nu este va trebui să te mulţumești cu mine. 

Ea zâmbi cu tristețe și mă mângâie pe păr: 

— Nu ești chiar așa de rău. Nu că aș avea idee de ce crezi că 
e necesar. Sunt cât se poate de bine. Am bani puși la păstrare. 
In curând voi avea destui ca să mă înscriu la o școală de artă 
undeva. 

M-am gândit că asta era la fel de probabil ca și să câștige un 
contract pentru a repicta Capela Sixtină, dar am simţit cum gura 
mea se forța să schiţeze un zâmbet optimist de politeţe: 

— Sigur că da, așa o să faci, i-am zis. Ascultă, poate îţi pot fi 
de ajutor. Poate ne putem ajuta unul pe celălalt. 

Era o modalitate deznădăjduit de banală de a duce 
conversaţia înapoi la scopul principal al vizitei mele. 

— Poate, zise ea servind ceaiul. Încă un lucru și apoi îmi poţi 
da binecuvântarea. Brigada Moravuri are dosare despre mai 
bine de cinci mii de fete din Viena. Dar asta nu reprezintă nici 
măcar jumătate. În vremurile astea toată lumea trebuie să facă 
lucruri care cândva erau de neconceput. Și tu, probabil. Nu scoţi 
un procent prea mare dacă faci foamea. Și chiar mai puţin dacă 
mergi înapoi în Cehoslovacia. 

— Eşti cehoaică? 

Sorbi un pic din ceai, apoi își scoase o ţigară din pachetul pe 
care i-l dădusem cu o noapte înainte și o aprinse. 

— Potrivit actelor mele, m-am născut în Austria. Dar adevărul 
e că sunt cehoaică: evreică germană din Sudeți. Mi-am petrecut 
cea mai mare parte a războiului ascunzându-mă în băi și poduri. 
Apoi am fost la partizani o vreme și după aia șase luni într-un 
lagăr DP înainte de a evada peste Frontiera Verde. Ai auzit 
vreodată de un loc numit Wiener Neustadt? Nu? Ei bine, e un 
oraș la vreo cincizeci de kilometri de Viena, în Zona Rusă, cu un 
centru sovietic pentru repatrieri. Sunt vreo șaizeci de mii care 
stau acolo în așteptare în orice moment. Ivanii îi împart în trei 
grupuri: inamicii Uniunii Sovietice sunt trimiși în lagăre de 
muncă; pe aceia pe care nu-i pot dovedi că sunt inamici îi trimit 
la lucru în afara lagărelor - așa că și într-un fel, și în altul ajungi 
să faci un fel de muncă silnică; dar asta doar dacă nu ești din al 
treilea grup, adică bolnav, bătrân sau foarte tânăr, caz în care 
ești împușcat pe loc. 

Inghiţi cu greu și trase un fum lung din ţigară: 


122 


— Vrei să știi ceva? Cred că m-aș culca, zău, cu toată armata 
britanică dacă asta ar însemna că rușii nu mă pot revendica. Și 
asta îi include și pe cei cu sifilis. 

Schiţă un zâmbet: 

— Dar se întâmplă să am un prieten cadru medical care mi-a 
făcut rost de câteva sticluțe cu penicilină, îmi fac câte o doză 
din când în când doar ca să fiu în siguranţă. 

— Sună costisitor. 

— Cum ziceam, e un prieten. Nu mă costă nimic care ar putea 
fi cheltuit pe reconstrucţie. 

Ridică ibricul: 

— Mai vrei niște ceai? 

Am clătinat din cap. Voiam să ies cât mai repede din camera 
aia: 

— Hai să mergem undeva, i-am sugerat. 

— De acord. E mai bine decât să stăm aici. Cum stai cu răul 
de înălţime? Fiindcă există un singur loc în care e de mers 
duminica la Viena. 

Parcul de distracţii din Prater, cu roata mare, caruselul și 
trenulețul, era oarecum nelalocul său în acea parte a Vienei 
care, fiind ultima căzută în mâinile Armatei Roșii, arăta încă 
efectul dezastruos al războiului și era cea mai limpede dovadă a 
faptului că ne aflam într-un sector de altfel foarte puţin 
amuzant. Tancuri și arme sfărâmate erau încă împrăștiate pe 
pajiștile din apropiere, în timp ce pe fiecare din zidurile rămase 
fără tencuială ale caselor de pe Ausstellungsstrasse se vedeau 
contururile șterse ale cuvântului scris cu cretă în alfabet chirilic 
„Atacivat” (Percheziţionat), care însemna de fapt „Jefuit”. 

Din vârful roții mari, Veronika îmi arătă pilonii Podului Armatei 
Roșii, steaua de pe obeliscul sovietic de lângă el și, dincolo de 
acestea, Dunărea. Apoi, pe când cabina care ne purta pe 
amândoi își începu coborârea lentă spre pământ, ea își băgă 
mâna în haina mea și mă apucă de testicule, dar și-o retrase 
repede când am oftat, trădându-mi lipsa de confort. 

— S-ar putea ca tu să fii preferat Praterul înainte de naziști, 
zise ea răutăcioasă, când toți frumușeii pe invers veneau aici la 
agăţat o afacere. 

— Nu e asta, chiar deloc, am râs eu. 

— Poate la asta te refereai când ai spus că aș putea să te 
ajut. 


123 


— Nu, doar că sunt genul nervos. Încearcă din nou când nu 
suntem la șaizeci de metri înălțime. 

— Te supără înălţimea, hm? Am crezut că ai zis că nu ai rău 
de înălțime. 

— Am minţit. Dar ai dreptate, chiar am nevoie de ajutorul tău. 

— Dacă ameteala este problema ta, atunci a sta la orizontală 
este singurul tratament pe care sunt calificată să-l prescriu. 

— Caut pe cineva, Veronika: o fată care obișnuia să se învârtă 
prin Casanova Club. 

— De ce altceva merg bărbaţii la Casanova, dacă nu pentru a 
căuta o fată? 

— Asta e o fată anume. 

— Poate că n-ai observat, dar niciuna dintre fetele de la 
Casanova nu e atât de „anume”. 

Îmi aruncă o privire prin ochii îngustaţi, ca și cum brusc n-ar 
mai fi avut încredere în mine: 

— Mi s-a părut mie că vorbești ca ei de la început. Tot rahatu' 
ăla despre sifilis și așa mai departe. Lucrezi cu americanul ăla? 

— Nu, sunt investigator privat. 

— Ca în romanul Un om subtire”? 

Râse când am aprobat din cap. 

— Credeam că treaba asta e doar pentru filme. Și vrei ca eu 
să te ajut la ceva ce investighezi, asta e? 

Din nou, am aprobat din cap. 

— Nu m-am văzut niciodată ca fiind Myrna Loy, zise ea, dar o 
să te ajut dacă pot. Cine e fata asta pe care o cauţi? 

— O cheamă Lotte. Nu-i știu numele de familie. Poate ai 
văzut-o cu un bărbat pe nume König. El poartă mustață și are un 
terier mic. 

Veronika dădu gânditoare din cap: 

— Da, îmi amintesc de ei. De fapt, o cunoșteam pe Lotte 
destul de bine. Numele ei este Lotte Hartmann, dar n-a mai fost 
pe acolo de câteva săptămâni. 

— Nu? Știi unde este? 

— Nu chiar. S-au dus împreună la schi - Lotte și Helmut König, 
schătzi al ei. Undeva în Tirolul austriac, cred. 


25 Titlul original al romanului scris în 1934 de către Dashiel Hammett este The Thin 
Man. Romanul a inspirat în anii '40 o serie de filme polițiste care au avut mare succes 
la public, rolurile personajelor principale fiind interpretate de Myrna Loy și William 
Powell. 


124 


— Când a fost asta? 

— Nu știu. Acum vreo două-trei săptămâni. König pare să aibă 
bani berechet. 

— Ştii când se întorc? 

— Habar n-am. Știu că ea zicea că o să fie plecată cel puţin o 
lună dacă lucrurile merg bine între ei. Cunoscând-o pe Lotte, 
asta înseamnă că va depinde de cât de multă distracție o să-i 
ofere el. 

— Ești sigură că se întoarce? 

— Ar fi nevoie de o avalanșă ca s-o oprească să vină înapoi. 
Lotte e vieneză până în măduva oaselor. Nu știe cum să trăiască 
nicăieri în altă parte. Bănuiesc că vrei ca eu să stau cu ochii 
aproape de gaura cheii în ceea ce-i privește. 

— Cam așa ceva, i-am zis. Normal că o să te plătesc. 

Ea înălță din umeri: 

— Nu e nevoie. 

Işi apăsă nasul de geam: 

— Oamenii care îmi salvează viaţa beneficiază de tot felul de 
reduceri generoase. 

— Sunt dator să te previn. Ar putea fi periculos. 

— Nu e nevoie să-mi spui, replică ea cu un calm rece. L-am 
cunoscut pe König. La club o fi el mieros și fermecător, dar pe 
mine nu mă păcălește. Helmut e genul de bărbat care își ia 
boxul de alamă la spovedanie. 

Când ne-am aflat din nou la sol, mi-am folosit niște cupoane 
pentru a cumpăra o pungă de /angos, o gustare ungurească din 
aluat prăjit presărat cu usturoi, de la un stand de lângă roata 
mare. După acest prânz modest, am luat trenuleţțul până la 
Stadionul Olimpic și am pornit înapoi pe jos prin zăpadă prin 
pădurea de pe Hauptallee. 

Mult mai târziu, când eram din nou în camera ei, îmi spuse: 

— Încă te mai simţi nervos? 

M-am întins către sânii ei ca două tigve mici de dovleac și am 
descoperit că bluza îi era umedă de transpiraţie. Mă ajută să-i 
deschei nasturii și, în timp ce eu mă bucuram de greutatea 
pieptului ei în mâna mea, își descheie fusta. M-am dat înapoi ca 
să-i fac loc să pășească afară din ea și, după ce a așezat-o pe 
spătarul unui scaun, am luat-o de mână și am tras-o spre mine. 
Pentru puţin timp am ţinut-o strâns, bucurându-mă de respiraţia 
ei întretăiată pe gâtul meu, înainte de a căuta în jos curba 


125 


posteriorului ei îngrădit, partea de sus a ciorapilor, lipiţi de ea ca 
o membrană, și apoi carnea moale, rece, dintre coapsele ei cu 
portjartier. Şi după ce ea îndepărtă cu pricepere puţinul rămas 
care o acoperea, am sărutat-o și am lăsat un deget îndrăzneţ să 
se bucure de o scurtă explorare a locurilor ei ascunse. 

În pat ea arboră un zâmbet pe chip în timp ce eu mă 
străduiam să-i sondez adâncimea. Văzându-i ochii deschiși, care 
erau nu mai mult decât visători, de parcă, în căutarea propriei 
satisfacţii, era incapabilă să o uite pe a mea, am descoperit că 
eram mult prea excitat ca să-mi pese prea mult dincolo de ceea 
ce părea politicos. Când, în cele din urmă, ea simţi că răsucirile 
făcute de degetul meu devin mai imperioase, își ridică spre 
piept coapsele și, întinzându-și brațele în jos, se desfăcu larg cu 
palmele, de parcă ar fi ţinut întinsă o bucată de țesătură pentru 
acul unei mașini de cusut, astfel încât să mă pot vedea pe mine 
însumi primit și ţinut strâns înăuntrul ei, prin mișcări ritmice. Un 
moment mai târziu m-am contopit cu ea în timp ce viaţa își 
realiza înaintarea-i independentă și cutremurul spasmodic. 

A nins puternic în noaptea aia și apoi temperatura a scăzut, 
îngheţând întreaga Vienă, ca să o conserve pentru o zi mai 
bună. Am visat, dar nu la un oraș care să dăinuiască, ci la orașul 
care avea să vină. 


126 


Partea a doua 


19. 


— S-a stabilit o dată pentru procesul lui Herr Becker, îmi zise 
Liebl, ceea ce face absolut imperativă necesitatea de a ne grăbi 
să ne pregătim apărarea. Nădăjduiesc că mă veţi ierta, Herr 
Gunther, că vă subliniez această nevoie urgentă de dovezi care 
să valideze versiunea clientului nostru. Deși am încredere în 
capacitatea dumneavoastră ca detectiv, aș dori foarte mult să 
știu exact ce progrese aţi făcut până acum, ca să-l pot sfătui cât 
mai bine pe Herr Becker despre felul în care va trebui să ne 
ocupăm de cazul lui în instanţă. 

Această conversaţie a avut loc la câteva săptămâni după 
sosirea mea în Viena - dar nu era pentru prima oară când Liebl 
mă presase să-i spun ceva despre progresele mele. 

Ne aflam în Cafe Schwarzenberg, care devenise varianta cea 
mai plauzibilă de birou încă dinainte de război. Cafeneaua 
vieneză seamănă cu un club pentru domni, exceptând faptul că 
să fii membru o zi costă un pic mai mult decât preţul unei cești 
de cafea. Pentru atâta poţi să stai cât vrei, să citești ziarele și 
revistele care sunt oferite, să lași mesaje prin intermediul 
chelnerilor, să primești corespondenţă, să rezervi o masă pentru 
întâlniri și în general să conduci o afacere în deplină siguranţă în 
faţa întregii lumi. Vienezii respectă intimitatea în același fel în 
care americanii venerează antichităţile, iar un chelner de la 
Schwarzenberg nu și-ar fi băgat nasul peste umărul tău, cum nu 
ar fi amestecat cu arătătorul într-o ceașcă de moca. 

Cu alte ocazii, îi spusesem lui Liebl că ideea exactă de 
progres nu era ceva care să existe în lumea unui investigator 
privat: că nu e genul de afacere în care cineva poate raporta că 
un anumit curs al acţiunii va avea în mod sigur loc într-o 
anumită perioadă. Asta e problema cu avocații. Se așteaptă ca 
restul lumii să funcţioneze precum Codul lui Napoleon. Totuși, 
de această dată, aveam mai multe să-i spun lui Liebl. 

— lubita lui König, Lotte, s-a întors în Viena, i-am spus. 


127 


— S-a întors în sfârșit din vacanţa ei la schi? 

— Așa se pare. 

— Dar nu aţi găsit-o încă. 

— Cunosc pe cineva de la Casanova Club care are o prietenă 
care a vorbit cu ea chiar acum două zile. S-ar putea să nu se fi 
întors decât de vreo săptămână. 

— O săptămână? repetă Liebl. De ce a durat atât de mult să 
se afle asta? 

— Lucrurile astea necesită timp, am ridicat eu din umeri ca o 
provocare. 

Eram întărâtat de întrebările permanente ale lui Liebl și 
începusem să încerc o plăcere copilărească tachinându-l cu 
aceste izbucniri de indiferenţă aparentă. 

— Da, bombăni el, mi-aţi mai spus și înainte. Nu părea 
convins. 

— Nu e ca și cum am avea adresele acestor oameni, i-am zis. 
lar Lotte Hartmann n-a mai dat prin Casanova de când s-a 
întors. Fata care a vorbit cu ea zice că Lotte a încercat să facă 
rost de un rol mic într-un film la Studiourile Sievering. 

— Sievering? Da, asta e în Bezirk 19. Sunt proprietatea unui 
vienez pe nume Karl Hartl. Mi-a fost client. Hartl a lucrat cu 
toate marile staruri: Pola Negri, Lya de Putti, Maria Corda, Vilma 
Banky, Lilian Harvey. Aţi văzut Baronul țigan? Ei, ăsta a fost 
făcut de Hartl. 

— Nu credeţi că ar putea să știe ceva despre studioul de film 
în care Becker a găsit cadavrul lui Linden? 

— Drittemann Film? 

Liebl amestecă absent în cafea. 

— Dacă ar fi o companie de film legală, Hartl ar ști despre ea. 
Nu se întâmplă multe în producţia de film vieneză despre care 
Hartl să nu știe. Dar ăsta nu a fost nimic mai mult decât un 
nume pe un contract de închiriere. Acolo nu s-au făcut, de fapt, 
filme. Aţi verificat asta chiar dumneavoastră, nu-i așa? 

— Da, i-am răspuns amintindu-mi după-amiaza nefructuoasă 
pe care o petrecusem acolo cu două săptămâni înainte. 

Se dovedise că până și contractul expirase, iar proprietatea 
revenise acum statului. 

— Aveţi dreptate. Linden a fost primul și ultimul lucru care s-a 
făcut acolo. 

Am ridicat din umeri: 


128 


— Era doar o idee. 

— Şi acum ce veți face? 

— Incerc să dau de urma lui Lotte Hartmann la Sievering. Asta 
n-ar trebui să fie foarte greu. Nu te duci să obţii un rol într-un 
film fără să lași o adresă la care să fii contactat. 

Liebl sorbi zgomotos din cafea și apoi își tamponă gura, cu 
delicateţe, cu o batistă de mărimea unei pânze de iaht: 

— Vă rog să nu pierdeţi vremea căutând persoana asta. Îmi 
pare rău că trebuie să vă presez așa, dar, până nu descoperim 
unde se află Herr König, nu avem nimic. Când îl găsiţi, putem 
cel puţin să încercăm să-l obligăm să apară ca martor. 

Am aprobat din cap cu docilitate. Mai erau și altele pe carei 
le-aș fi putut spune, dar tonul lui mă enerva, și orice alte 
explicaţii ar fi generat întrebări la care pur și simplu nu aveam 
încă răspunsul. Puteam, de exemplu, să-i fi povestit despre ceea 
ce aflasem de la Belinsky, la aceeași masă din Schwarzenberg, 
cam la o săptămână după ce îmi salvase pielea - informaţii pe 
care încă mi le mai răsuceam în minte încercând să le dau un 
sens. Nimic nu era atăt de limpede pe cât își imagina Liebl. 

— Intâi de toate, îmi explicase Belinsky, Drexlerii erau ceea ce 
păreau. Ea a supraviețuit lagărului de concentrare Matthausen, 
în timp ce el a scăpat din ghetoul todz și de la Auschwitz. S-au 
cunoscut într-un spital al Crucii Roșii după război și au trăit la 
Frankfurt o vreme înainte de a merge la Berlin. Se pare că 
lucrau foarte strâns cu cei de la Crowcass și cu biroul 
procuraturii. Păstrau un număr mare de dosare despre naziști 
căutaţi și se ocupau simultan de multe cazuri. În consecinţă, 
oamenii noștri din Berlin nu au putut să determine dacă existase 
o anumită investigaţie care avea legătură cu moartea lor sau cu 
cea a căpitanului Linden. Poliţia locală e deconcertată, cum zic 
ei. Ceea ce este probabil exact ce preferă. Sincer, nu le prea 
pasă cine i-a omorât pe Drexleri, iar ancheta Poliţiei Militare 
Americane nu dă semne că o să ducă undeva. 

Dar nu pare probabil ca Drexlerii să fi fost foarte interesaţi de 
Martin Albers. El a fost șeful operaţiunilor clandestine ale SS și 
SD din Budapesta până în 1944, când a fost arestat pentru rolul 
său în complotul lui Stauffenberg de a-l asasina pe Hitler și a 
fost spânzurat în lagărul de concentrare Flossenburg în aprilie 
1945. Dar îndrăznesc să spun că asta îl păștea. Din toate 
relatările, Albers era un nemernic, chiar dacă a încercat să 


129 


scape de Fuhrer. Mulţi dintre voi acordau o grămadă de timp 
acestei idei, să știi. Oamenii noștri de la Informaţii cred chiar că 
Himmler a știut despre complot de la început și l-a lăsat să 
meargă înainte în speranţa că ar putea să ia el însuși locul lui 
Hitler. 

Oricum, s-a aflat că acest Max Abs a fost servitorul, șoferul și 
omul bun la toate al lui Albers, așa că ar părea că își onora 
vechiul șef. Familia Albers a fost ucisă într-un raid aerian, așa că 
bănuiesc că nu exista nimeni altcineva care să ridice o piatră 
funerară în memoria lui. 

— Un gest foarte costisitor, n-ai zice? l-am întrebat. 

— Așa crezi? Păi, cu siguranţă n-aș vrea să fiu omorât având 
grijă de pielea ta, kraut. 

Apoi Belinsky mi-a povestit despre compania din Pullach: 

— Este o organizaţie sponsorizată de americani, condusă de 
germani, înfiinţată cu scopul de a reconstrui comerțul german în 
toată Bizonia. Ideea e ca Germania să fie din nou pe picioarele 
ei din punct de vedere economic cât mai repede posibil, astfel 
încât Unchiul Sam să nu trebuiască să continue să vă tot scoată 
din necaz pe voi toţi. Compania însăși își are sediul la o misiune 
americană numită Camp Nicholas, care până acum câteva luni a 
fost ocupată de autorităţile de cenzură poştală ale Armatei 
Statelor Unite. Camp Nicholas este un așezământ mare, care a 
fost construit iniţial pentru Rudolf Hess și familia lui. Dar după 
ce el a fost AWOL”, Bormann l-a preluat o vreme. Și apoi 
Kesselring și staff-ul său. Acum este al nostru. Există suficient 
de multă securitate pe acolo pentru a-i convinge pe localnici că 
tabăra adăpostește un fel de așezământ de cercetare tehnică, 
dar asta nu e o surpriză, dată fiind istoria locului. Oricum, 
oamenii cumsecade din Pullach îi dau un spaţiu mare de 
manevră, preferând să nu știe prea multe despre ceea ce se 
întâmplă acolo, chiar dacă este ceva atât de pașnic precum un 
institut de cercetare în domeniul economic și comercial. 
Bănuiesc că sunt buni la asta, că doar Dachau e doar la câţiva 
kilometri depărtare. 

Asta părea să acopere secțiunea despre Pullach, mi-am spus 
eu. Dar ce era cu Abs? Nu părea să stea în firea unui bărbat care 
dorea să comemoreze amintirea unui erou al Rezistenței 


26 AWOL (absent without leave) - absent nemotivat, cu sau fără intenţia de a dezerta 
- cu referire la cadrele militare din armata americană. 


130 


Germane (așa cum existase ea) să omoare un om nevinovat 
doar ca să rămână anonim. Și cum putea fi Abs legat de Linden, 
vânătorul de naziști, altfel decât ca un soi de informator? Era 
posibil ca și Abs să fi fost omorât, exact ca Linden și Drexlerii? 

Mi-am terminat cafeaua, mi-am aprins o ţigară și pentru 
moment am fost mulțumit că aceste întrebări și altele nu puteau 
fi puse în niciun alt for decât în propria-mi minte. 

Numărul 39 se întindea spre vest de-a lungul lui Sieveringer 
Strasse în Döbling și se oprea la foarte mică distanţă de Pădurea 
Vienei, un pinten al Alpilor care ajunge până la Dunăre. 

Un studio de film nu este un loc unde e probabil să vezi vreo 
dovadă importantă de activitate. Echipamentul zace 
întotdeauna leneș în camionetele închiriate să-l transporte. 
Decorurile nu sunt niciodată mai mult de jumătate construite 
chiar și atunci când sunt gata. Dar, mai ales, sunt o grămadă de 
oameni, toți câștigând un salariu, care par să facă doar un pic 
mai mult decât să stea pe acolo, fumând ţigări și lungindu-se la 
cafele, iar aceștia stau în picioare doar pentru că nu sunt 
consideraţi suficient de importanţi pentru a li se asigura un 
scaun. Pentru oricine destul de prostovan ca să fi finanţat o 
astfel de afacere aparent neprofitabilă, filmul trebuie să pară 
drept cea mai costisitoare bucată de material de la mătasea 
chinezească încoace și, am reflectat eu, l-ar fi făcut în mod sigur 
pe Doktor Liebl pe jumătate nebun de nerăbdare. 

L-am întrebat despre directorul studioului pe un bărbat cu o 
planșetă pentru hârtii și el m-a îndrumat către un mic birou de 
la etajul întâi. Acolo am găsit un bărbat înalt, burtos, cu părul 
vopsit, îmbrăcat într-un cardigan lila și având comportamentul 
unei excentrice mătuși nemăritate. M-a ascultat vorbindu-i 
despre misiunea mea cu o palmă încleștată deasupra celeilalte, 
de parcă i-aș fi cerut mâna nepoatei al cărei tutore era. 

— Ce sunteţi, vreun soi de poliţist? zise el netezindu-și 
sprânceana rebelă cu unghia. 

De undeva din clădire se auzi sunetul foarte puternic al unei 
trompete, ceea ce îl făcu să tresară vizibil. 

— Detectiv, i-am răspuns fără sinceritate. 

— Păi, întotdeauna ne place să cooperăm cu ei, sunt sigur. 
Pentru ce distribuţie ziceaţi că a venit fata asta? 

— N-am zis. Din păcate nu știu. Dar a avut loc în ultimele 
două sau trei săptămâni. 


131 


El ridică telefonul și apăsă un buton: 

— Willy? Sunt eu, Otto. Poţi să fii un scump și să vii la mine în 
birou o clipă? 

Puse receptorul la loc și își aranjă părul: 

— Willy Reichmann este directorul de producţie de aici. E 
posibil să vă poată ajuta. 

— Mersi, i-am zis și i-am oferit o ţigară. 

El o puse după ureche: 

— Ce amabil, o s-o fumez mai târziu. 

— Ce filmaţi în prezent? l-am întrebat în timp ce aşteptam. 

Cine cânta la trompetă scoase două note înalte care nu 
păreau să se potrivească. 

Otto scoase un geamăt și fixă tavanul cu o privire șireată: 

— Păi, se numește Îngerul cu trompetă, zise el fără să încerce 
deloc să-și ascundă lipsa de entuziasm. De acum e mai mult sau 
mai puţin gata, dar regizorul ăsta este foarte perfecționist. 

— Să fie vorba de Karl Hartl? 

— Da, îl cunoașteţi? 

— Am văzut numai Baronul țigan. 

— A, zise el amar. Ala. 

Se auzi un ciocănit la ușă și un bărbat scund cu păr roşu- 
aprins intră în birou. Îmi amintea de un trol. 

— Willy, acesta este Herr Gunther. E detectiv. Dacă ești 
dispus să îi ierți faptul că i-a plăcut Baronul țigan, poate ai vrea 
să-i dai o mână de ajutor. Caută o fată, o actriţă care a fost la o 
sesiune de casting aici cu puţină vreme în urmă. 

Willy zâmbi nesigur, dând la iveală dinţii mici și inegali care 
semănau cu o gură de sare grunjoasă, aprobă din cap și zise cu 
o voce ascuțită: 

— Haideţi mai bine în biroul meu, Herr Gunther. 

— Să nu-l reţineți prea mult pe Willy, Herr Gunther, mă instrui 
Otto în timp ce ieșeam pe coridor urmând silueta micuță a lui 
Willy. Are o întâlnire peste 15 minute. 

Willy se răsuci pe călcâie și privi inexpresiv spre directorul 
studioului. Otto oftă exasperat: 

— Tu nu-ţi notezi niciodată nimic în agendă, Willy? Ne vine 
englezul ăla de la London Films. Domnul Lyndon-Haynes? Mai ţii 
minte? 

Willy mormăi ceva și apoi închise ușa în urma noastră. O luă 
înainte pe coridor către un alt birou și mă conduse înăuntru. 


132 


— Ei, și cum o cheamă pe fata asta? mă întrebă el, indicându- 
mi un scaun. 

— Lotte Hartmann. 

— Nu cred că știți numele companiei producătoare, nu-i așa? 

— Nu, dar știu că a venit aici în intervalul ultimelor două 
săptămâni. 

Se așeză și deschise un sertar de la birou: 

— Păi, în luna asta care a trecut s-au făcut aici doar trei 
castinguri de film, așa că n-ar trebui să fie foarte dificil. 

Degetele lui scurte scoaseră trei dosare pe care le așeză pe 
sugativă și începu să le răsfoiască. 

— A dat de vreun necaz? 

— Nu. Doar că e posibil să cunoască pe cineva care poate 
ajuta poliţia într-o anchetă pe care o desfășurăm. 

Asta cel puțin era adevărat. 

— Păi, dacă a venit pentru un rol luna asta care a trecut, o să 
fie într-unul din dosarele astea. De ruine atrăgătoare poate că 
ducem lipsă în Viena, dar ceva ce avem din belșug sunt 
actrițele. Jumătate dintre ele sunt dame de companie, vă atrag 
atenţia. Chiar și în cele mai bune vremuri o actriţă e doar o 
chocolady cu alt nume. 

Ajunse la capătul unui teanc de hârtii și începu altul. 

— Nu pot zice că îmi lipsesc ruinele dumneavoastră, am făcut 
eu o remarcă. Eu sunt din Berlin. Avem ruine la scară epică. 

— Parcă eu nu știu. Dar englezul ăsta pe care trebuie să-l văd 
vrea multe ruine aici, în Viena. Exact ca la Berlin. Exact ca 
Rossellini. 

Oftă neconsolat. 

— Vă întreb: Ce mai există în afară de Inel și de cartierul 
Operei? 

Am clătinat din cap cu înțelegere în timp ce el continuă: 

— La ce se așteaptă? Războiul s-a terminat de trei ani. Ce-și 
închipuie, că am amânat reconstrucţia în caz că apare o echipă 
de filmare engleză? Poate că lucrurile astea durează mai mult în 
Anglia decât în Austria. Nu m-ar mira, având în vedere 
cantitatea de hârțogăraie pe care o produc britanicii. N-am mai 
văzut așa birocraţi. Dumnezeu știe ce o să-i spun tipului ăstuia. 
Până se apucă ei de filmări vor fi norocoși să mai găsească o 
fereastră spartă. 


Îmi împinse o foaie de hârtie pe birou. Prinsă cu acul de colţul 
din stânga sus se afla o fotografie tip pașaport. 

— Lotte Hartmann, anunţă el. 

Am aruncat o privire la nume și la fotografie: 

— Așa se pare. 

— De fapt, îmi aduc aminte de ea, îmi spuse. Nu era chiar 
ceea ce căutam cu acea ocazie, dar am zis că aș putea probabil 
să-i găsesc ceva în producţia asta engleză. Frumoasă, atâta pot 
să zic despre ea. Dar, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, Herr 
Gunther, nu prea e actriţă. Două roluri de figuraţie la 
Burgtheater în timpul războiului și asta-i tot. Totuși, englezii fac 
un film despre piaţa neagră, așa că vor o mulţime de dame de 
consumaţie. Având în vedere experienţa lui Lotte Hartmann, m- 
am gândit că ar putea să fie una dintre ele. 

— Da? Ce experienţă? 

— A fost damă de companie la Casanova Club. Și acum este 
crupier la Casino Oriental. Cel puţin așa mi-a zis mie. Dar ar 
putea foarte bine să fie una dintre dansatoarele exotice pe care 
le au acolo. Oricum, dacă o căutaţi, asta-i adresa pe care a dat- 
O. 

— Vă deranjează dacă împrumut foaia asta? 

— Vă rog. 

— Încă un lucru: dacă pentru orice motiv Fräulein Hartmann 
vă contactează, v-aș fi recunoscător dacă aţi păstra asta sub 
pălăria dumneavoastră. 

— Ca și cum ar fi o tocă nouă. 

M-am ridicat să plec: 

— Mersi, i-am zis, mi-aţi fost de mare ajutor. A, succes cu 
ruinele dumneavoastră. 

El rânji ironic: 

— Da... păi, dacă vedeţi niște ziduri șubrede, daţi-le un brânci, 
fiţi băiat de treabă. 

În seara aia, am ajuns la Oriental chiar la timp pentru primul 
spectacol de la ora 20:15. Fata care dansa goală pe ringul de 
dans în formă de pagodă, în acompaniamentul unei orchestre 
din șase instrumente, avea ochi la fel de reci și duri ca și cea 
mai neagră bucată de porfir a lui Pichler. Dispreţul de pe chipul 
ei era la fel de etern ca păsările tatuate pe sânii ei mici, 
feciorelnici. De vreo două ori trebui să-și înăbușe un căscat și o 
dată se strâmbă la gorila care era pusă să vegheze asupra ei în 


134 


caz că voia cineva să-i arate fetei aprecierea sa. Când după 45 
de minute ajunse la sfârșitul numărului, reverența ei fu o 
batjocură la adresa acelora dintre noi care o urmăriserăm. 

l-am făcut semn unui chelner și mi-am mutat atenția asupra 
clubului însuși. „Minunatul cabaret de noapte egiptean” era felul 
în care Casino Oriental se autointitula pe cutia de chibrituri pe 
care o luasem din scrumiera de alamă și era în mod sigur 
suficient de unsuroasă ca să treacă drept ceva din Orientul 
Mijlociu, cel puţin în ochiul plin de clișee al vreunui creator de 
decoruri de la Studiourile Sievering. O scară lungă, curbă, ducea 
jos, în interiorul în stil maur cu stâlpi aurii, tavan în formă de 
cupolă și multe tapiserii persane pe pereţii care imitau mozaicul. 
Mirosul de beci rece și umed, fumul de tutun turcesc ieftin și 
numărul de prostituate doar se adăugau atmosferei orientale 
autentice. Mai că mă aşteptam să văd un hoț din Bagdad 
ocupând loc la masa cu incrustaţii la care stăteam. In loc de 
asta, a venit un proxenet vienez. 

— Căutaţi o fată drăguță? 

— Dacă aș fi făcut-o, nu veneam aici. 

Peștele înţelese greșit și arătă spre o roșcată solidă care 
stătea așezată la anacronicul bar american: 

— Vă pot face lipeala cu aia de acolo. 

— Nu, mersi. Pot să-i simt mirosul chiloţilor de aici. 

— Ascultă, pifke, mititica aia e atât de curată că ai putea să-ți 
mănânci supa dintre picioarele ei. 

— Nu mi-e atât de foame. 

— Atunci, poate altceva. Dacă de sifilis îţi faci griji, știu unde 
pot să găsesc niște zăpadă frumoasă, proaspătă, fără urme de 
pași. Știi ce vreau să zic? 

Se aplecă înainte peste masă: 

— O fată care încă nici măcar n-a terminat școala. Cum îţi 
sună o astfel de prospătură? 

— Dispari, pește, înainte să-ţi închid pliscu'. 

El se lăsă brusc pe spate: 

— Nu te înfierbânta, pifke, mârâi el. Eu încercam doar... 

Icni de durere când se trezi ridicat în picioare de un perciune 
aflat între degetele lui Belinsky. 

— L-ai auzit pe prietenu' meu, zise el amenințător și, 
împingându-l la o parte pe bărbat, se așeză în faţa mea. 
Doamne, ce-i mai urăsc pe pești, bombăni el scuturând din cap. 


135 


— N-aș fi ghicit niciodată, i-am zis și i-am făcut din nou semn 
chelnerului, care, văzând felul în care plecase peștele, se 
apropie de masă cu mai multă obedienţă decât un băiat de casă 
egiptean. Ce iei? l-am întrebat pe american. 

— O bere. 

— Două Gosser, i-am spus chelnerului. 

— Imediat, domnilor, zise el și o șterse. 

— Ei, cu siguranţă asta l-a făcut mai atent, am observat eu. 

— Mda, păi nu vii la Casino Oriental pentru servicii ca la Ritz. 
Vii să pierzi bani la mesele de joc sau într-un pat. 

— Și spectacolul de pe ring? Ai uitat de spectacol. 

— Am uitat pe dracu'. 

Râse obscen și se apucă să-mi explice că, de obicei, încerca 
să prindă spectacolul de la Oriental cel puţin o dată pe 
săptămână. 

Când i-am povestit despre fata cu tatuaje pe sâni, el clătină 
din cap cu indiferenţă și, pentru o vreme, am fost obligat să-l 
ascult povestindu-mi despre stripteuzele și dansatoarele exotice 
pe care le văzuse în Orientul Îndepărtat, unde o fată cu un 
tatuaj nu era considerată ceva despre care să scrii acasă. Acest 
fel de conversaţie prezenta foarte puţin interes pentru mine și 
când, după câteva minute, Belinsky rămase în pană de bancuri 
fără perdea, am fost bucuros să pot schimba subiectul. 

— Am găsit-o pe iubita lui König, pe Fräulein Hartmann, l-am 
anunţat. 

— Da? Unde? 

— În încăperea alăturată. Împarte cărți. 

— Crupiera? Blonda bronzată cu un ţurțure în fund? 

Am dat din cap. 

— Am încercat să-i fac cinste cu ceva de băut, îmi zise el, 
numai că aș fi putut la fel de bine să vând perii. Dacă ai de gând 
să intri în grațiile ăleia, n-o să-ţi meargă, kraut. E atât de rece că 
parfumul ei face să te doară nările. Poate dacă voiai să o răpești 
ai mai fi avut o șansă. 

— Mă gândeam la texte asemănătoare. Serios acum, cât de 
scazut e creditul tău la Poliţia Militară de aici, din Viena? 

Belinsky ridică din umeri: 

— E o treabă alunecoasă. Dar spune-mi ce ai în minte și îţi zic 
eu exact. 


— Cum ţi se pare asta? Patrula Internaţională vine aici într-o 
noapte și ne arestează pe mine și pe fată sub un pretext 
oarecare. Apoi ne duc la Kărtnerstrasse, unde eu încep să 
vorbesc dur despre ce greșeală s-a făcut. Poate niște bani o să 
facă să pară cu adevărat convingător. La urma urmelor, 
oamenilor le place să creadă că toţi polițiștii sunt corupți, nu-i 
așa? Așa că ea și König ar putea să aprecieze acest mic detaliu 
rafinat. Oricum, când poliţia ne lasă să plecăm, eu îi spun lui 
Lotte Hartmann că motivul pentru care am ajutat-o e că o 
consider atrăgătoare. Păi, normal, ea e recunoscătoare și o să 
vrea ca eu să știu asta, numai că ea îl are pe prietenul ăsta care 
e bărbat. Poate că el mă poate răsplăti într-un fel sau altul. Să- 
mi pună vreo afacere la picioare, genul ăsta de lucruri. 

Am făcut o pauză și mi-am aprins o ţigară: 

— Ei bine, ce crezi? 

— În primul rând, răspunse gânditor Belinsky, Patrula 
Internaţională nu are voie în acest local. E un semn mare la ușa 
de la intrare care indică asta. Intrarea ta de zece șilingi cumpără 
calitatea de membru pentru o noapte în ceea ce este, la urma 
urmei, un club privat, ceea ce înseamnă că Patrula 
Internaţională nu poate pur și simplu să intre mărșăluind aici, 
murdărind covorul și speriind doamnele. 

— Bine, atunci așteaptă afară și organizează o verificare pe 
loc a oamenilor atunci când ies din club. Că doar nu există nimic 
care să-i împiedice să facă asta, nu? Ne saltă pe mine și pe 
Lotte cu bănuiala că ea e o chocolady, iar eu un afacerist de pe 
piaţa neagră. 

Chelnerul sosi cu berile noastre. Între timp începea al doilea 
spectacol. Belinsky înghiţi o gură din băutura lui și se lăsă pe 
spate ca să privească. 

— Îmi place de asta, mormăi el, aprinzându-și pipa. Are un cur 
ca și coasta de vest a Africii. Așteaptă numa’ să-l vezi. 

Pufăind mulţumit, cu pipa fixată între dinţii rânjiţi, Belinsky 
stătea cu ochii pe fata care își dădea jos sutienul. 

— S-ar putea să dea rezultate, zise el într-un târziu. Numai că 
lasă deoparte încercarea de a-i mitui pe americani. Nu, dacă 
încerci să simulezi o ungere, atunci trebuie cu adevărat să fie un 
Ivan sau un franţuz. CIC ar fi racolat un căpitan rus din Patrula 
Internaţională. Se pare că el încearcă să-și facă drum spre 
Statele Unite, așa că e bun pentru manuale de instrucţiuni, acte 


137 


de identitate, turnătorii, chestii uzuale. O arestare falsă trebuie 
să fie printre abilităţile sale. Și, printr-o coincidenţă fericită, rușii 
sunt luna asta în scaun, așa că artrebui să fie destul de ușor să 
aranjăm o noapte când e el de serviciu. 

Rânjetul lui Belinsky se lăţi când fata care dansa își lăs 
chiloţii să alunece peste posteriorul ei generos pentru a lăsa s 
se vadă un micut G-string”. 

— O, te uiţi la asta? chicoti el, cu satisfacția răutăcioasă a 
unui băiat de școală. Pune o ramă frumoasă în juru' fundului ei 
și aș putea să o agăța mine pe perete. 

Dădu berea peste cap și îmi făcu lasciv cu ochiul: 

— Un lucru pot să zic despre voi, krauții, vă construiți femeile 
la fel de bine cum vă construiți automobilele. 


ă 
ă 


20. 


Hainele păreau să-mi vină mai bine. Pantalonii nu-mi mai 
atârnau în jurul mijlocului ca la un clovn. Când îmi puneam 
jacheta nu mai simțeam amintirea școlarului care încerca, 
optimist, costumele tatălui mort. lar gulerul de la cămașă îmi 
era la fel de strâns în jurul gâtului precum bandajul pe braţul 
unui fricos. Nu era niciun dubiu că două luni la Viena puseseră 
ceva greutate pe mine, așa încât acum semănăm mai mult cu 
bărbatul care plecase într-un lagăr de prizonieri de război 
sovietic și mai puţin cu bărbatul care se întorsese de acolo. Dar, 
deși îmi făcea plăcere, nu am văzut lucrul ăsta ca pe o scuză să- 
mi ies din formă și am luat hotărârea să petrec mai puţin timp 
stând în Cafe Schwarzenberg și să fac mai multă mișcare. 

Era acea vreme din an când copacii desfrunziţi ai iernii 
începeau să înmugurească și când decizia de a purta paltonul 
nu mai era automată. Cum pe cerul de un albastru uniform se 
zărea doar urma ca de cretă a unui nor, m-am decis să fac o 
plimbare pe jos în jurul Inelului și să-mi expun pigmenţii soarelui 
cald de primăvară. 

Precum un candelabru prea mare pentru camera în care este 
atârnat, așa și clădirile oficiale de pe Ringstrasse, construite 
într-o epocă de optimism imperial debordant, erau cumva prea 


27 Obiect de lenjerie intimă purtat de stripteuze, care acoperă numai zona pubiană. 
138 


mari, prea opulente, pentru realităţile geografice ale noii Austrii. 
Țară cu șase milioane de locuitori, Austria era doar un pic mai 
mult decât capătul unui trabuc foarte mare. Nu pășeam atât pe 
un inel, cât pe o coroană. 

Santinela americană din faţa Hotelului Bristol rechiziţionat de 
SUA își avea faţa roz ridicată în sus ca să prindă razele soarelui 
de dimineață. Omologul său rus care păzea Hotelul Grand de 
alături, rechiziționat în mod similar, arăta ca și cum își petrecuse 
toată viaţa în aer liber, atât de închis la culoare îi era chipul. 

Traversând pe partea sudică a Inelului ca să fiu lângă parc 
când o luam în sus pe Schubertring, m-am trezit lângă 
Kommendatura rusă, cândva Hotelul Imperial, când o mașină 
mare de serviciu a Armatei Roșii trase în fața imensei stele roșii 
și a celor patru cariatide care marcau intrarea. Portiera se 
deschise și cobori colonelul Poroșin. 

Nu păru deloc surprins să mă vadă. Într-adevăr, a fost 
aproape ca și cum s-ar fi așteptat să mă găsească plimbându- 
mă pe acolo și, pentru o clipă, s-a uitat pur și simplu la mine ca 
și cum trecuseră doar câteva ore de când mă aflasem în biroul 
său din micul Kremlin, la Berlin. Bănuiesc că trebuie să-mi fi 
căzut faţa, pentru că după o secundă îmi zâmbi, murmură 
„Dobraie otra” (Bună dimineaţa) și apoi intră în Kommendatura 
urmat îndeaproape de doi ofițeri inferiori care m-au privit peste 
umăr cu suspiciune, în timp ce eu am rămas acolo, pur și simplu 
fără grai. 

Eram mai mult decât un pic nedumerit de motivul pentru care 
Poroșin și-ar face apariţia acum la Viena și am hoinărit înapoi 
peste șosea la Cafe Schwarzenberg, scăpând la mustață de la a 
fi lovit de către o doamnă în vârstă pe bicicletă, care sună cu 
furie din clopoțel. 

M-am așezat la masa mea obișnuită ca să mă gândesc la 
sosirea lui Poroșin pe scenă și am comandat o gustare ușoară, 
cu hotărârea mea legată de siluetă deja dată uitării. 

Prezenţa colonelului la Viena păru mai ușor de explicat după 
ce am sorbit din cafea și am gustat din prăjitură. Nu exista la 
urma urmei niciun motiv pentru care el să nu fi venit. Ca și 
colonel MVD, probabil că putea să meargă oriunde voia. Faptul 
că nu-mi spusese mai multe mie sau nu mă întrebase cum merg 
eforturile mele în favoarea prietenului său m-am gândit că se 
datora lipsei sale de dorinţă de a discuta problema de față cu 


139 


doi dintre ofiţerii săi. Și nu avea decât să ridice receptorul și să 
sune la sediul Patrulei Internaționale pentru a afla dacă Becker 
mai era sau nu la închisoare. 

Oricum, aveam sentimentul că sosirea lui Poroșin de la Berlin 
era legată de propria mea investigaţie, și nu neapărat în bine. 
Ca un om care la micul dejun servise prune uscate, mi-am spus 
în sinea mea că în mod sigur aveam să observ ceva înainte de a 
trece prea mult timp. 


21. 


Fiecare dintre cele Patru Puteri prelua pe rând 
responsabilitatea administrativă pentru activitatea de poliție din 
Orașul Central pentru câte o lună. „In scaun”, cum descrisese 
Belinsky asta. Scaunul în chestiune era situat într-o sală de 
conferinţe de la cartierul general al forțelor combinate din 
Palatul Auersperg, deși asta afecta și pe cine anume stătea pe 
scaunul de lângă șofer în vehiculul Patrulei Internaţionale. Dar, 
deși Patrula Internaţională era un instrument al celor Patru 
Puteri și teoretic era supusă ordinelor de la forțele combinate, 
din raţiuni practice ea era operată și întreţinută de americani. 
Toate vehiculele, benzina și uleiul, staţiile radio, piesele de 
schimb pentru staţiile radio, întreţinerea vehiculelor și a staţiilor 
radio, operarea sistemului reţelei de radio și organizarea 
patrulelor erau responsabilitatea Diviziei 796 a SUA. Asta 
însemna că membrul american al patrulei întotdeauna conducea 
vehiculul, opera staţia radio și îndeplinea îndatoririle de 
întreţinere ale primului eșalon. Astfel, cel puţin în ceea ce privea 
patrula însăși, ideea de „scaun” era un festin în mișcare. 

Deși vienezii se refereau la patrulă prin cuvintele „cei patru 
bărbaţi din Jeep”, iar uneori „cei patru elefanţi din Jeep”, în 
realitate „Jeepul” fusese de mult timp abandonat ca fiind prea 
mic pentru o patrulă alcătuită din patru bărbaţi, 
transmiţătoarele lor pe unde scurte, fără a mai vorbi și de 
prizonieri; modalitatea de transport preferată acum era un 
vehicul de comandă și recunoaștere de 3,25 tone. 

Toate astea le-am aflat de la caporalul rus care comanda 
camioneta Patrulei Internaţionale parcată la mică distanţă de 


140 


Casino Oriental pe Petersplatz, în care stăteam arestat 
așteptându-i pe colegii caporalului să o salte pe Lotte Hartmann. 
Nevorbind nici franceză, nici engleză, și doar o boabă de 
germană, caporalul fu încântat să găsească pe cineva cu care 
putea avea o conversaţie, chiar dacă era vorba de un prizonier 
vorbitor de rusă. 

— Mă tem că nu-ţi pot spune foarte multe despre motivul 
arestării tale, în afară de faptul că e pentru afaceri pe piaţa 
neagră, se scuză el. Vei afla mai multe când ajungem în 
Kărtnerstrasse. Vom afla amândoi, hm? Tot ce-ţi pot spune este 
legat de procedură. Căpitanul meu o să completeze un formular 
de arestare, în dublu exemplar - totul e în dublu exemplar și o 
să lase ambele c6pii la poliţia austriacă. Ei vor înainta un 
exemplar ofițerului pentru siguranța publică al guvernului 
militar. Dacă vei fi reţinut pentru proces într-o instanţă militară, 
rechizitoriul va fi făcut de către căpitanul meu; dacă vei fi 
reținut pentru un proces într-o instanţă austriacă, poliţia locală 
va fi instruită în mod corespunzător. 

Caporalul se încruntă: 

— Ca să fiu sincer cu tine, noi nu prea ne deranjăm cu 
infracțiunile legate de piaţa neagră. Sau cu cele de moravuri. Pe 
noi ne interesează în general contrabandiștii sau emigranții 
ilegali. Ailalţi trei nemernici cred că am înnebunit, pot să zic. Dar 
eu am ordinele mele. 

Am zâmbit cu înţelegere și i-am zis că apreciam faptul că-mi 
explică. Mă gândeam să-i ofer o ţigară când portiera camionetei 
se deschise și francezul din patrulă ajută o Lotte Hartmann 
foarte palidă să urce lângă mine. Apoi el și englezul urcară după 
ea, încuind ușa din interior. Mirosul fricii ei era doar un pic mai 
slab decât mirosul foarte dulce al parfumului cu care se dăduse. 

— Unde ne duc? îmi șopti ea. 

l-am spus că ne îndreptam spre Kărtnerstrasse. 

— Nu e permis vorbitul, zise polițistul militar englez într-o 
germană îngrozitoare. Prizonierii vor păstra tăcerea până 
ajungem la sediu. 

Am zâmbit în sinea mea. Limbajul birocraţiei era singura a 
doua limbă pe care englezul era în stare să o vorbească bine 
vreodată. 

Patrula Internaţională avea ca sediu un vechi palat la o 
aruncătură de băț de Opera de Stat. Camioneta trase în faţă și 


141 


am fost duși prin imensele uși de sticlă într-un hol în stil baroc, 
unde un sortiment de atlanţi și cariatide dovedeau mâna 
omniprezentă a pietrarului vienez. Am urcat o scară la fel de 
lată ca o șină de tren, pe lângă urne și busturi de nobili uitaţi, 
am intrat pe două uși, care erau mai lungi decât picioarele 
uriașului de la circ, până la un aranjament de birouri cu sticlă în 
faţă. Caporalul rus deschise ușa unuia dintre ele, își împinse 
înăuntru cei doi prizonieri și ne spuse să așteptăm acolo. 

— Ce a zis? mă întrebă Fräulein Hartmann după ce el închise 
ușa în urma lui. 

— A zis să așteptăm. 

M-am așezat, mi-am aprins o ţigară și m-am uitat prin 
încăpere. Se găseau acolo un birou, patru scaune și pe perete 
un avizier mare din lemn, de genul celor pe care le vezi în fața 
bisericilor, doar că ăsta era în alfabet chirilic, cu coloanele de 
numere și nume scrise cu creta având drept titlu „Persoane 
căutate”, „Absenţi”, „Vehicule furate”, „Mesaje expres”, „Ordine 
partea întâi” și „Ordine partea a doua”. În coloana persoane 
„Căutate” apărea propriul meu nume și cel al lui Lotte 
Hartmann. Animăluţul de casă rus al lui Belinsky făcea ca 
lucrurile să pară foarte credibile. 

— Ai idee despre ce e vorba? mă întrebă ea cu glas tremurat. 

— Nu, am minţit-o. Tu ai? 

— Nu, bineînțeles că nu. Trebuie să fie o greșeală. 

— Evident. 

— Nu pari prea îngrijorat. Sau poate că doar nu înţelegi că 
rușii sunt cei care au ordonat să fim aduși aici. 

— Vorbești rusă? 

— Nu, bineînțeles că nu, zise ea impacientată. Polițistul militar 
american care m-a arestat zicea că asta a fost o operaţiune 
rusească și n-are nimic de-a face cu el. 

— Păi... Ivanii sunt în scaun luna asta, am spus eu pe un ton 
meditativ. Francezul ce a zis? 

— Nimic. Se tot uita în jos, la rochia mea. 

— Normal, i-am zâmbit, merită o privire. 

Ea îmi aruncă un zâmbet sarcastic: 

— Da. Ei bine, nu cred că m-au adus aici doar ca să mă 
privească, nu crezi? 

Vorbea cu un dezgust înțepat, dar acceptă totuși ţigara pe 
care i-am oferit-o. 


142 


— Nu mă pot gândi la un motiv mai bun. 

Ea înjură printre dinţi. 

— Te-am mai văzut, nu-i așa? am întrebat-o. La Oriental? 

— Da’ ce-ai fost în timpul războiului - descoperitor de talente? 

— Fii drăguță! Poate reușesc să te ajut. 

— Mai bine ajută-te pe tine mai întâi. 

— Poţi să te bazezi pe asta. 

Când ușa biroului se deschise în sfârșit, înăuntru intră un 
ofițer al Armatei Roșii, înalt, musculos, bine făcut. Se prezentă 
drept căpitanul Rustaveli și se așeză în spatele biroului. 

— la ascultați aici, ceru Lotte Hartmann, aţi vrea să-mi 
spuneţi și mie de ce am fost adusă aici în miez de noapte? Ce 
dracu' se întâmplă? 

— Toate la timpul potrivit, Fräulein, replică el într-o germană 
fără cusur. Vă rog să luați loc. 

Ea se trânti pe un scaun lângă mine și se uită la el îmbufnată. 
Căpitanul privi spre mine: 

— Herr Gunther? 

Am dat din cap și i-am spus în rusă că fata vorbește doar 
germană, adăugând: 

— O să creadă că sunt un afurisit mult mai impresionant dacă 
dumneata și cu mine ne vom izola într-o limbă pe care ea nu o 
înțelege. 

Căpitanul Rustaveli mă fixă rece și pentru un scurt moment 
m-am întrebat dacă nu se întâmplase ceva și Belinsky nu 
reușise să facă să-i fie limpede acestui ofiţer rus că arestarea 
noastră era o înscenare. 

— Foarte bine, zise el după un lung răstimp. Totuși, va trebui 
cel puţin să trecem prin etapele unui interogatoriu. Herr 
Gunther, pot să văd actele dumneavoastră, vă rog? 

După accent, mi-am zis că e din Georgia. La fel ca și tovarășul 
Stalin. 

Mi-am vârât mâna în jachetă și i-am dat cartea mea de 
identitate, în care, la sugestia lui Belinsky, strecurasem două 
bancnote de o sută de dolari în timp ce stăteam în camionetă. 
Rustaveli vâri banii repede, fără să clipească, în buzunarul de la 
pantaloni și cu coada ochiului am văzut-o pe Lotte Hartmann 
rămânând cu gura căscată. 

— Foarte generos, murmură el, răsucind cartea mea de 
identitate între degetele-i păroase. 


143 


Apoi deschise un dosar cu numele meu pe el: 

— Deși deloc necesar, pot să te asigur. 

— Trebuie să ne gândim și la sentimentele ei, căpitane. Nu ați 
vrea să o dezamăgesc, nu-i așa? 

— Nu, într-adevăr. E frumoasă, n-aţi zice? 

— Foarte. 

— Curvă? Ce credeţi? 

— Asta sau ceva foarte apropiat de asta. Nu fac decât să 
bănuiesc, desigur, dar aș zice că e genul căreia îi place să 
dezbrace un bărbat de mai mult de zece șilingi și lenjeria intimă. 

— Nu e genul de fată de care să te îndrăgostești, hmm? 

— Ar fi ca și cum ţi-ai pune sula pe o nicovală. 

În biroul lui Rustaveli era cald și Lotte începu să-și facă vânt 
cu jacheta, permițându-i rusului câteva ocheade în decolteul ei 
amplu. 

— Rar se întâmplă ca un interogatoriu să fie atât de amuzant, 
zise el și, privind în jos în hârtiile lui, adăugă: Are ţâţe frumoase. 
Ăsta e genul de adevăr pe care chiar pot să-l respect. 

— Bănuiesc că e mult mai ușor pentru voi, rușii, să vă uitaţi. 

— Ei bine, indiferent pentru obţinerea cărui lucru s-a pus la 
cale acest mic spectacol, sper să apuci să o ai. Nu mă pot gândi 
la un motiv mai bun de a trece prin toată tărășenia asta. Eu, 
unu', am o boală sexuală: mi se scoală de câte ori văd o femeie. 

— Bănuiesc că asta face din tine un rus cât se poate de tipic. 

Rustaveli zâmbi cu șiretenie: 

— În paranteză fie spus, vorbești o rusă excelentă, Herr 
Gunther, pentru un german. 

— Și dumneavoastră, căpitane. Pentru un georgian. De unde 
sunteţi? 

— Tbilisi. 

— Locul de naștere al lui Stalin? 

— Nu, slavă Domnului. Asta este ghinionul lui Gori. 

Rustaveli închise dosarul meu. 

— Asta ar trebui să fie de ajuns ca să o impresioneze, nu 
crezi? 

— Da. 

— Ce să-i spun? 

— Că aveţi informaţii că e curvă, i-am explicat, așa că sunteți 
reticent să o lăsaţi să plece. Dar mă lăsaţi pe mine să vă 
conving. 


144 


— Păi, pare să fie în regulă, Herr Gunther, zise Rustaveli, 
dând-o din nou pe germană. Aveţi scuzele mele că v-am reţinut. 
Acum puteţi pleca. 

Îmi dădu înapoi cartea de identitate și m-am ridicat să mă duc 
spre ușă. 

— Dar cu mine cum rămâne? gemu Lotte. 

Rustaveli clătină din cap: 

— Mă tem că trebuie să rămâneţi, Fräulein. Doctorul de la 
Brigada Moravuri va veni aici în scurt timp. Vă va chestiona în 
legătură cu munca dumneavoastră la Oriental. 

— Dar eu sunt crupieră, se văită ea, nu chocol/ady. 

— Nu astea sunt informaţiile noastre. 

— Ce informaţii? 

— Numele dumitale a fost menţionat de către alte fete. 

— Ce alte fete? 

— Prostituate, Fräulein. E posibil să trebuiască să vă supuneţi 
unui examen medical. 

— Medical? Pentru ce? 

— Pentru boli venerice, desigur. 

— Boli venerice...? 

— Căpitane Rustaveli, am zis astfel încât să acopăr strigătul 
de mânie crescândă al lui Lotte, pot să garantez pentru femeia 
asta. N-aș putea spune că o cunosc foarte bine, dar o cunosc de 
suficient de mult timp ca să pot afirma, cât se poate de 
categoric, că nu este prostituată. 

— Păi... obiectă el. 

— Vă întreb: arată ca o prostituată? 

— Să fiu sincer, n-am întâlnit încă o fată austriacă să nu fie. 

Închise ochii o clipă și apoi scutură din cap: 

— Nu pot să încalc procedura. Astea sunt învinuiri grave. S-au 
infectat mulţi soldați ruși. 

— Din câte ţin minte, Casino Oriental, unde a fost arestată 
Fräulein Hartmann, este interzis Armatei Roșii. Trăiam cu 
impresia că oamenii dumneavoastră tind să meargă la Moulin 
Rouge pe Walfischgasse. 

Rustaveli strânse din buze și-și înălță capul: 

— Asta e adevărat. Dar fără îndoială că... 

— Poate că dacă ne-am întâlni din nou, căpitane, am putea 
discuta posibilitatea ca eu să recompensez Armata Roșie pentru 
orice neajuns privind încălcarea procedurii. Intre timp, n-aţi 


145 


putea să acceptaţi asigurările mele personale privind bunul 
caracter al lui Fräulein? 

Rustaveli își scărpină gânditor barba scurtă: 

— Prea bine, zise el, în baza asigurărilor dumitale personale. 
Dar ţineţi minte, am adresele. Puteţi fi oricând arestaţi din nou. 

Se întoarse spre Lotte Hartmann și îi spuse că e și ea liberă să 
plece. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, răsuflă ea ușurată și țâșni în 
picioare. 

Rustaveli dădu din cap spre caporalul care stătea de pază de 
cealaltă parte a ușii de sticlă acoperită de murdărie și apoi îi 
ordonă să ne escorteze afară din clădire. Apoi căpitanul își lovi 
călcâiele și se scuză pentru „greșeală”, atât de ochii caporalului 
său, cât și pentru efectul pe care îl putea avea asta asupra lui 
Lotte Hartmann. 

L-am urmat amândoi pe caporal înapoi, în josul scării celei 
mari, pașii noștri răsunând până la cornișa ornată de pe tavanul 
înalt, iar apoi am trecut pe ușile arcuite din sticlă și am ieșit în 
stradă, unde el se aplecă peste trotuar și scuipă cu sete în 
rigolă. 

— Greșeală, hmm? 

Caporalul râse amar: 

— Țineţi minte vorbele mele, eu o să fiu ăla care o să tragă 
ponoasele. 

— Sper că nu, i-am zis, dar omul doar înălță din umeri, își 
aranjă căciula din blană de miel și se îndreptă târșâindu-și alene 
picioarele înapoi spre sediul său. 

— Presupun că trebuie să-ți mulţumesc, zise Lotte, 
strângându-și gulerul de la jachetă. 

— Nu-i nevoie, i-am spus și am început să merg către Inel. 

Ea ezită o clipă și apoi ţopăi după mine. 

— Stai puţin, zise ea. 

M-am oprit și m-am întors din nou spre ea. Din faţă, chipul ei 
era chiar mai atrăgător decât din profil, căci lungimea nasului ei 
părea mai puţin evidentă. Și nu era rece deloc. Belinsky se 
înșelase în legătură cu asta, confundând cinismul cu indiferența 
generală. Într-adevăr, m-am gândit că părea mai aptă să 
ademenească bărbaţi, deși o seară de urmărire a ei în Casino 
stabilise că era probabil una dintre acele femei nesatisfăcătoare 


146 


care caută intimitatea doar ca să o retragă într-o etapă mai 
târzie. 

— Da, ce e? 

— Uite, ai fost deja foarte amabil, zise ea, dar te deranjează 
dacă mă conduci acasă? E foarte târziu pentru ca o fată decentă 
să se plimbe pe străzi și mă îndoiesc că voi putea să găsesc un 
taxi la ora asta din noapte. 

Am ridicat din umeri și m-am uitat la ceas: 

— Unde locuiești? 

— Nu e foarte departe. Bezirk 3, în sectorul britanic. 

— Bine, am oftat cu o vădită lipsă de entuziasm. Arată-mi 
drumul. 

Am mers spre est, de-a lungul străzilor care erau la fel de 
tăcute ca o casă de franciscani aparţinând celui de-al treilea 
ordin. 

— Nu mi-ai explicat de ce m-ai ajutat, zise ea rupând tăcerea 
după o vreme. 

— Mă întreb dacă asta i-o fi spus Andromeda lui Perseu după 
ce a salvat-o de monstrul marin. 

— Pari a fi mai puţin eroic, Herr Gunther. 

— Nu te lăsa păcălită de manierele mele, i-am spus. Am un 
cufăr plin cu medalii la casa de amanet din zona mea. 

— Așadar, nu ești nici tipul sentimental. 

— Ba da, îmi place sentimentul. Arată bine pe lucrul de mână 
și felicitările de Crăciun. Doar că nu face multe parale când e 
vorba de Ivani. Sau poate că nu te uitai. 

— Ba da, îmi place sentimentul. Arată bine pe lucrul de mână 
și felicitările de Crăciun. Doar că nu face multe parale când e 
vorba de Ivani. Sau poate că nu te uitai. 

— Ooo, ba mă uitam. A fost foarte impresionant felul în care 
te-ai ocupat de el. Nici nu știam că Ivanii pot fi unși așa. 

— Trebuie doar să știi punctul potrivit de pe ax. Caporalul ăla 
ar fi fost probabil prea speriat ca să ia ceva, iar un maior prea 
mândru. Ca să nu mai zic de faptul că l-am cunoscut pe 
căpitanul Rustaveli al nostru înainte, când era doar locotenent 
Rustaveli, și atât el, cât și iubita lui aveau sifilis. Le-am făcut 
rost de niște penicilină bună, pentru care el mi-a fost foarte 
recunoscător. 

— Nu semeni cu un Heini descurcărețu'. 


147 


— Nu semăn cu un descurcăreț, nu semăn cu un erou. Da’ ce 
ești tu, director de casting la Warner Brothers? 

— Doar mi-aș dori să fiu, murmură ea și apoi adăugă: Oricum, 
tu ai început. Tu i-ai zis Ivanului ăluia că nu semăn a prostituată. 
Venind din partea ta, aș zice că a sunat aproape ca un 
compliment. 

— Cum ziceam, te-am văzut la Oriental, nevânzând nimic mai 
rău decât ghinion. În paranteză fie spus, sper că ești o bună 
jucătoare de cărți, pentru că se presupune că eu trebuie să 
merg înapoi și să-i dau ceva pentru libertatea ta. Asta dacă vrei 
într-adevăr să stai afară din închisoare. 

— Cât o să coste asta? 

— Două de o sută de dolari ar trebui să fie de ajuns. 

— Două sute de dolari? 

Cuvintele ei răsunară cu ecou prin Schwarzenbergplatz în 
timp ce treceam pe lângă o fântână mare și traversam spre 
Rennweg. 

— De unde o să fac eu rost de atâtea parale? 

— Din același loc de unde ai făcut rost de bronz și de jacheta 
drăguță, îmi închipui. Dacă nu-ți reușește asta, ai putea să-l 
inviţi la club și să-i împărţi câţiva ași de la fundul pachetului. 

— Aș putea, dacă aș fi atât de bună. Dar nu sunt. 

— Mare păcat. 

Rămase tăcută un moment, cât se gândi, apoi zise: 

— Poate că ai putea tu să-l convingi să ia mai puţin. La urma 
urmei, pari să vorbești rusa foarte bine. 

— Poate. 

— Bănuiesc că n-ar prea folosi la nimic să merg în instanţă să- 
mi apăr inocenţa, nu? 

— Cu Ivanii? am râs tăios. Ai putea la fel de bine să apelezi la 
zeița Kali. 

— Da, așa credeam și eu. 

Am mers pe vreo două străzi laterale și ne-am oprit în fața 
unei clădiri cu apartamente din apropierea unui părculeț. 

— Ai vrea să intri la un păhărel? 

Scotoci în poșetă după cheie. 

— Știu că mie mi-ar prinde bine unu'. 

— AȘ putea să sorb unu’ chiar de pe covor, i-am spus și am 
urmat-o pe ușă, apoi pe scări, într-un apartament plăcut, cu 
mobilă solidă. 


148 


Nu se putea ignora faptul că Lotte Hartmann era atrăgătoare. 
Cu unele femei, te uiţi la ele şi calculezi timpul modest cu care 
ai fi dispus să te mulțumești. În general, cu cât e mai frumoasă 
fata, cu atât e mai scurt timpul cu care îţi spui că ai fi satisfăcut. 
La urma urmei, o femeie cu adevărat atrăgătoare ar putea să 
trebuiască să facă faţă multor dorințe similare. Lotte era genul 
de fată cu care ai fi putut să te lași convins să te mulțumești cu 
cinci minute fierbinţi, fără opreliști. Doar cinci minute să te lase 
pe tine și imaginaţia ta să faceţi ce vreţi. Nu e prea mult să ceri 
asta, te-ai fi gândit. Totuși, așa cum s-au întâmplat lucrurile, se 
părea că ea ar fi putut de fapt să-mi acorde chiar mai mult de 
atât. Poate chiar o oră întreagă. Dar eram mort de oboseală și 
poate că am băut un pic cam mult din whisky-ul ei excelent ca 
să mai fiu atent la felul în care își mușca buza de jos și mă 
privea lung printre genele alea de văduvă neagră. Probabil că se 
presupunea că eu trebuie să stau întins liniștit în patul ei, cu 
botul meu odihnindu-se în poala ei convexă impresionantă, și să 
o las să-mi îndoaie urechile mari, clăpăuge, numai că eu am 
ajuns să adorm pe canapea. 


22. 


Când m-am trezit mai târziu în aceeași dimineață, mi-am 
mâzgălit adresa și numărul de telefon pe o bucată de hârtie și, 
lăsând-o pe Lotte dormind în pat, am luat un taxi înapoi la 
pensiunea mea. M-am spălat, mi-am schimbat hainele și am 
mâncat un mic dejun zdravăn, care mă puse pe picioare. Citeam 
ediția de dimineaţă a Wiener Zeitung când sună telefonul. 

O voce de bărbat, cu un foarte ușor accent vienez, mă întrebă 
dacă se adresa lui HerrBernhard Gunther. Când i-am răspuns că 
da, vocea zise: 

— Sunt prieten cu Fräulein Hartmann. Mi-a zis că aţi ajutat-o 
cu foarte mare amabilitate să iasă dintr-o situaţie neplăcută azi- 
noapte. 

— Nu a ieșit încă, mai exact. 

— Așa e. Eu speram că am putea să ne întâlnim și să 
discutăm chestiunea. Fräulein Hartmann a menţionat suma de 


149 


două sute de dolari pentru căpitanul ăsta rus și, de asemenea, 
că v-aţi oferit să acţionaţi ca intermediar al ei. 

— Așa am făcut? Bănuiesc că s-ar fi putut s-o fac. 

— Speram că aș putea să vă dau banii ca să-i daţi acestui tip 
nesuferit. Și mi-ar plăcea să vă mulțumesc personal. 

Eram sigur că e König, dar am rămas tăcut o clipă, nedorind 
să par prea nerăbdător să-l întâlnesc. 

— Mai sunteţi acolo? 

— Unde anume sugeraţi să ne vedem? l-am întrebat fără 
tragere de inimă. 

— Știţi unde e Amalienbad, pe Reumann Platz? 

— O găsesc eu. ` 

— Să zicem într-o oră? In baia turcească? 

— Bine. Dar cum o să vă recunosc? Nu mi-ați zis încă nici 
măcar numele dumneavoastră. 

— Nu, nu vi l-am spus, zise el misterios, dar o să fluier 
melodia asta. Și spunând asta se apucă să fluiere pe fir. 

— „Bella, bella, bella Marie”, am zis, recunoscând o melodie 
care fusese în mod enervant peste tot cu niște luni înainte. 

— Exact asta, spuse bărbatul și închise. 

Părea un mod ciudat de recunoaștere, dar mi-am spus că, 
dacă era König, el avea motive serioase să fie prevăzător. 

Amalienbad se afla în Bezirk 10, în sectorul rusesc, ceea ce 
însemna că trebuia să iau un 67 spre sud pe Favoritenstrasse. 
Cartierul era unul muncitoresc, cu multe fabrici vechi, murdare, 
dar băile municipale de pe Reumann Platz erau într-o clădire cu 
șapte etaje care, prin comparaţie, era recent construită și care, 
fără vreo exagerare aparentă, își făcea singură reclamă ca 
adăpostind cele mai mari și mai moderne băi din Europa. 

Am plătit pentru o baie și un prosop și, după ce m-am 
schimbat, am mers să caut baia de aburi pentru bărbați. Se afla 
la capătul unui bazin de înot care era la fel de mare ca un teren 
de fotbal, iar înăuntru se aflau doar câţiva vienezi care, 
înfășuraţi în cearșafurile de baie, încercau să dea jos ceva din 
greutatea care era ușor de luat în capitala austriacă. Printre 
aburi, în capătul îndepărtat al încăperii faianţate ţipător, am 
auzit pe cineva fluierând intermitent. Am pășit către sursa 
melodiei și am fluierat-o și eu în timp ce mă apropiam. 

Am dat de silueta unui bărbat al cărui corp era în întregime 
alb și a cărui faţă era în întregime maro: arăta aproape ca și 


150 


cum s-ar fi dat cu negru pe față, ca Jolson, dar, desigur, 
această nepotrivire de culoare era un suvenir din recenta lui 
vacanţă la schi. 

— Urăsc melodia asta, zise el, dar Fräulein Hartmann o 
fredonează întruna și nu m-am putut gândi la altceva. Herr 
Gunther? 

Am dat din cap, circumspect, de parcă aș fi venit acolo doar în 
ciuda dorinţei mele. 

— Permiteţi-mi să mă prezint. Mă numesc König. 

Ne-am strâns mâinile și m-am așezat lângă el. 

Era un bărbat bine clădit, cu sprâncene groase, negre, și 
mustață mare, stufoasă, care arăta ca și cum vreo specie rară 
de nevăstuică își găsise adăpost deasupra buzei sale venind 
dintr-o climă mai rece, mai nordică. Atârnând peste gura lui 
König, această mică blană completa expresia generală lugubră 
care începea cu ochii lui căprui, melancolici. Era așa cum îl 
descrisese Becker, doar că nu avea câinele acela mic. 

— Sper că vă place baia turcească, Herr Gunther. 

— Da, când e curată. 

— Atunci ce noroc că am ales-o pe asta, zise el, în loc de 
Dianabad. Desigur, Diana e deteriorată de război, dar locul ăla 
pare să atragă mai mult decât un procent normal de incurabili și 
alte specii variate de oameni de jos. Se duc acolo pentru 
bazinele termale. Te îmbăiezi pe riscul tău. Ai putea să intri cu o 
eczemă și să ieși cu sifilis. 

— Nu sună foarte sănătos. 

— Indrăznesc să spun că exagerez un pic, zâmbi König. Nu 
sunteţi din Viena, nu-i așa? 

— Nu, sunt din Berlin, i-am răspuns. Vin și plec din Viena. 

— Cum mai e Berlinul în vremurile astea? Din ce se aude, 
situaţia de acolo se înrăutățește. Delegaţia sovietică a părăsit 
Comisia de Control, nu-i așa? 

— Da, am confirmat, în curând singura modalitate de a intra 
sau a ieși va fi pe calea transportului aerian militar. 

König scoase un sunet de părere de rău și își frecă plictisit 
pieptul mare și păros: 

— Comuniști, oftă el, asta se întâmplă când închei acorduri cu 
ei. A fost groaznic ce s-a întâmplat la Potsdam și lalta. 


28 Al Jolson (1886-1950), cântăreţ american de origine rusă care a apărut în primul 
film de lungmetraj sonor. 


151 


Americanii i-au lăsat pur și simplu pe Ivani să ia ce-au vrut. O 
mare greșeală, care face dintr-un alt război o certitudine reală. 

— Mă îndoiesc că stomacul cuiva mai suportă încă unul, i-am 
zis, repetând același text pe care îl folosisem cu Neumann la 
Berlin. 

Asta era o reacție automată la mine, dar credeam în mod 
sincer ce spuneam. 

— Nu încă, poate. Dar oamenii uită și în timp..., înălţă el din 
umeri, cine știe ce se poate întâmpla? Până atunci, ne vedem de 
viețile și afacerile noastre, făcând tot ce putem. 

O clipă își frecă scalpul cu furie, apoi zise: 

— Cu ce vă ocupați? Singurul motiv pentru care întreb e că 
speram că ar putea exista vreo modalitate în care să vă pot 
răsplăti pentru că aţi ajutat-o pe Fräulein Hartmann. Cum ar fi 
să vă înlesnesc o mică afacere, poate. 

Am clătinat din cap: 

— Nu este nevoie. Dacă vreţi să știți cu adevărat, mă ocup de 
importuri și exporturi. Dar ca să vă spun drept, Herr König, am 
ajutat-o pentru că mi-a plăcut mirosul parfumului ei. 

El dădu din cap apreciativ: 

— E cât se poate de normal. E foarte drăguță. 

Dar încet-încet, perplexitatea luă locul admiraţiei extatice: 

— Deși e ciudat, nu credeţi? Felul în care aţi fost amândoi 
săltaţi. 

— Nu pot răspunde în locul prietenei dumneavoastră, Herr 
König, dar în meseria mea există întotdeauna rivali de afaceri 
care ar fi bucuroși să mă vadă dat la o parte. Un risc profesional, 
aș putea zice. 

— Din ce mi-a povestit Fräulein Hartmann, e un risc căruia 
păreți să-i faceţi faţă din plin. Am auzit că v-aţi descurcat cu 
căpitanul ăla rus ca un expert. Și a fost foarte impresionată că 
vorbeaţi rusă. 

— Am fost prizonier de război în Rusia, i-am spus. 

— Atunci cu siguranţă se explică. Dar spuneţi-mi, credeți că 
rusul ăsta vorbește serios? Că au fost făcute acuzaţii împotriva 
lui Fräulein Hartmann? 

— Mă tem că era foarte serios. 

— Știţi cumva de unde ar fi putut să aibă informaţiile? 

— Nu mai mult decât știu cum a ajuns să aibă numele meu. 
Poate că doamna are pe cineva care îi poartă pică. 


152 


— Poate aţi putea să aflaţi cine. Aș fi gata să vă plătesc. 

— Nu e meseria mea, l-am refuzat, clătinând din cap. Sunt 
șanse să fi fost o informaţie anonimă. Făcută probabil din 
invidie. V-aţi irosi banii. Dacă aţi vrea să-mi urmaţi sfatul, doar 
daţi-i Ivanului ce vrea și plătiţi-l. Două sute nu sunt prea multe 
parale ca să scoţi un nume dintr-un dosar. Și când lvanii 
hotărăsc să ţină un câine departe de o cățea, cel mai bine e să 
rezolvi problema fără necazuri. 

König zâmbi și apoi dădu din cap: 

— Poate că aveţi dreptate, îmi spuse. Dar știți, mi-a trecut 
prin cap că dumneavoastră și acest Ivan sunteţi băgaţi 
împreună în treaba asta. La urma urmei, ar fi o modalitate 
frumoasă de a face rost de bani, nu-i așa? Rusul pune presiune 
pe oameni nevinovați și dumneavoastră vă oferiţi să acţionaţi ca 
intermediar. 

Continuă să dea din cap, cercetând subtilitatea propriului său 
scenariu: 

— Da, ar putea fi foarte profitabil pentru cineva cu o pregătire 
corespunzătoare. 

— Continuaţi, am râs eu. Poate veţi reuși să faceți din ţânțar 
armăsar. 

— Vă daţi seama că asta ar putea fi posibil. 

— Orice e posibil în Viena. Dar dacă dumneata crezi că încerc 
să-ți dau niște ciocolată pentru două sute amărâte, e problema 
dumitale. Poate că a scăpat atenţiei dumitale, König, dar 
prietena dumitale a fost cea care m-a rugat să o conduc acasă și 
dumneata ai fost cel care m-a rugat pe mine să vin aici. Sincer, 
am lucruri mai bune de făcut. 

M-am ridicat și m-am făcut că plec. 

— Vă rog, Herr Gunther, acceptaţi scuzele mele. Poate că i- 
am permis imaginaţiei mele să o ia razna. Dar trebuie să 
mărturisesc că toată afacerea asta m-a intrigat. Chiar și în cele 
mai bune momente, mă trezesc că sunt bănuitor cu privire la 
foarte multe lucruri care se întâmplă azi. 

— Păi, asta sună ca o reţetă pentru viață lungă, i-am zis 
așezându-mă din nou. 

— In meseria mea, e bine să fii un pic sceptic. 

— Ce meserie? 

— Am lucrat în publicitate. Dar este o afacere odioasă, care 
nu-ți aduce răsplată, plină de minţi foarte înguste, fără viziune 


153 


reală. Am dizolvat compania pe care o deţineam și am trecut în 
cercetarea în domeniul afacerilor. Fluxul de informaţii exacte 
este esenţial în toate ramurile comerțului. Dar este ceva ce 
trebuie tratat cu un mare grad de prevedere. Aceia care doresc 
să fie bine informaţi trebuie ca mai întâi să se echipeze cu 
îndoială. Îndoiala naște întrebări, iar întrebările imploră 
răspunsuri. Aceste lucruri sunt esenţiale pentru creșterea 
oricărei noi întreprinderi. lar întreprinderile noi sunt esențiale 
pentru creșterea economică a noii Germanii. 

— Vorbiţi ca un politician. 

— Politica... 

Zâmbi obosit, ca și cum subiectul era prea copilăresc ca să se 
gândească la el. 

— Doar un spectacol colateral pe lângă evenimentul principal. 

— Care este...? 

— Comunismul împotriva lumii libere. Capitalismul este 
singura noastră speranţă de a rezista tiraniei sovietice, nu 
sunteți de acord? 

— Eu nu sunt un prieten al lvanilor, dar capitalismul are și el 
defectele lui. 

Dar König nu asculta: 

— Am purtat un război greșit, zise el, cu un dușman greșit. Ar 
fi trebuit să luptăm cu sovieticii și doar cu sovieticii. Americanii 
știu asta acum. Ei știu ce greșeală au făcut lăsând Rusia să aibă 
mână liberă în Europa de Est. Și n-au de gând să lase Germania 
sau Austria să păţească la fel. 

Mi-am întins mușchii în dogoarea băii și am căscat obosit. 
König începea să mă plictisească. 

— Știţi, zise el, compania mea ar avea nevoie de un om cu 
talentele dumneavoastră speciale. Un om cu experienţa 
dumneavoastră. În ce ramură a SS-ului aţi fost? 

Observând surprinderea care trebuie să fi apărut pe faţa mea, 
adăugă: 

— Cicatricea de la subsuoară. Fără îndoială și dumneavoastră 
ați fost foarte dornic să vă îndepărtați tatuajul SS înainte de a fi 
capturat de câtre ruși. 

Își ridică propriul braţ pentru a-mi arăta o cicatrice aproape 
identică la subsuoara sa. 


154 


— Eram la Serviciul Militar de Informaţii - Abwehr - când s-a 
terminat războiul, nu în SS. Asta a fost mult mai devreme, am 
explicat eu. 

Dar avusese dreptate în legătură cu cicatricea, rezultat al 
unei arsuri insuportabil de dureroase pe care mi-o făcusem cu 
flama de la ţeava unui pistol automat cu care trăsesem pe sub 
partea de sus a braţului. Avusesem de ales între asta și a risca 
descoperirea și moartea în mâinile NKVD. 

König însuși nu oferi nicio explicaţie pentru ștergerea 
tatuajului său. În schimb, începu să detalieze asupra ofertei sale 
de angajare. 

Asta era cu mult mai mult decât sperasem. Dar trebuia totuși 
să fiu atent: abia trecuseră câteva minute de când mai că mă 
acuzase că lucrez mână în mână cu căpitanul Rustaveli. 

— Nu că a lucra pentru altcineva îmi provoacă greţuri sau 
altceva, i-am zis, dar deocamdată am altă sticlă de terminat. 

Am ridicat din umeri: 

— Poate când se golește asta... cine știe? Dar mersi oricum. 

El nu păru ofensat că îi refuzasem oferta și doar înălță filosofic 
din umeri. 

— Unde vă pot găsi dacă o să mă răzgândesc vreodată? 

— Fräulein Hartmann, la Casino Oriental, va ști unde să mă 
contacteze. 

Luă de lângă coapsa lui un ziar împăturit și mi-l dădu: 

— Desfaceţi-l cu atenţie când ieșiţi afară. Sunt două bancnote 
de o sută de dolari ca să-l plătiţi pe Ivan și una pentru deranjul 
dumneavoastră. 

În clipa aia gemu și se prinse de fălci, care aveau incisivi și 
canini la fel de egali precum un șir de sticluţe cu lapte. 
Observându-mi sprâncenele şi confundând expresia lor 
întrebătoare cu îngrijorarea, îmi spuse că se simte foarte bine, 
dar că de curând își pusese două plăci dentare, explicându-mi: 

— Se pare că nu mă pot obişnui cu ele în gură, zise el și lăsă 
viermele orb, leneș, care era limba lui, să treacă scurt de-a 
lungul galeriilor de sus și de jos ale maxilarului său. Și când mă 
văd în oglindă e ca și cum un străin ar rânji la mine. Foarte 
deconcertant. 

Oftă și clătină din cap cu tristețe: 

— Mare păcat, am avut întotdeauna niște dinţi perfecti. 


Se ridică, potrivindu-și cearșaful în jurul pieptului, și apoi îmi 
strânse mâna: 

— A fost o plăcere să vă cunosc, Herr Gunther, zise el cu 
șarmul vienez obișnuit. 

— Nu, plăcerea a fost de partea mea, i-am replicat. 

König chicoti: 

— O să facem un austriac din tine, prietene. 

Apoi păși înapoi în aburi, fluierând aceeași melodie 
înnebunitoare. 


23. 


Nimic nu le place vienezilor mai mult decât să se simtă bine. 
Ei caută să obţină această atmosferă convivială în baruri și 
restaurante, în acompaniamentul unui cvartet muzical 
cuprinzând un bas, o vioară, un acordeon și o țiteră - un 
instrument straniu care seamănă cu o cutie goală de bomboane 
de ciocolată cu 30-40 de corzi care sunt ciupite ca la o chitară. 
Pentru mine, această combinație omniprezentă întruchipează 
tot ce e fals în legătură cu Viena, precum sentimentele 
siropoase și politețea afectată. Da, mă făcea să mă simt bine. 
Doar că era genul de bine pe care poate l-ai fi experimentat 
după ce fuseseși îmbălsămat, închis într-un coșciug de plumb și 
depozitat frumușel în unul dintre mausoleurile alea din marmură 
din Cimitirul Central. 

O aşteptam pe Traudl Braunsteiner în Herrendorf, un 
restaurant de pe Herrengasse. Localul era alegerea ei, dar ea 
întârzia. Când într-un târziu ajunse, chipul ei era roșu pentru că 
alergase, dar și din cauza frigului. 

— Ai un aer mai puţin catolic așa cum stai acolo în umbră, 
zise ea așezându-se la masă. 

— Lucrez la asta, i-am răspuns. Nimeni nu vrea un detectiv 
care arată la fel de cinstit precum dirigintele poștei din sat. Să 
stai în lumină difuză dă bine în afaceri. 

l-am făcut semn chelnerului și am comandat repede. 

— Emil e supărat că n-ai mai fost să-l vezi în ultima vreme, 
zise Traudl înapoind meniul. 


— Dacă vrea să știe ce-am mai făcut, spune-i că o să-i trimit 
nota de plată de la cizmar. Am umblat prin tot orașu' ăsta 
afurisit. 

— Știi că are proces săptămâna viitoare, nu-i așa? 

— Nu sunt șanse să pot uita, cu Liebl ăsta care îmi dă telefon 
aproape în fiecare zi. 

— Nici Emil nu are cum să uite. 

Vorbea încet, evident supărată. 

— Îmi pare rău, i-am zis, a fost o prostie să spun asta. Uite, 
chiar am o veste bună. Am vorbit în sfârșit cu König. 

Fața ei se lumină de entuziasm: 

— Da? Când? Unde? 

— Azi-dimineaţă, la Amalienbad. 

— Ce a zis? 

— Voia să lucrez pentru el. Cred că ar putea să nu fie o idee 
rea, ca modalitate de a ajunge suficient de aproape de el pentru 
a descoperi vreo dovadă. 

— N-ai putea pur și simplu să spui poliţiei unde e, ca ei să-l 
poată aresta? 

— Sub ce acuzaţie? 

Am înălțat din umeri: 

— Din punctul de vedere al celor de la poliţie, ei își au deja 
omul. Oricum, chiar dacă aș putea să-i conving să o facă, König 
nu ar fi foarte ușor de săltat. Americanii nu pot să meargă în 
sectorul rusesc și să-l aresteze, chiar dacă ar vrea să o facă. Nu, 
cea mai bună șansă a lui Emil e să câștig eu încrederea lui König 
cât mai repede posibil. Și ăsta-i motivul pentru care i-am refuzat 
oferta. 

Traudl își mușcă buza de exasperare: 

— Dar de ce? Nu înţeleg. 

— Trebuie să mă asigur că acest König crede că nu vreau să 
lucrez pentru el. Era ușor suspicios privind modul în care am 
cunoscut-o pe iubita lui. Așa că iată ce vreau să fac. Lotte e 
crupieră la Oriental. Vreau ca tu să-mi dai niște bani pe care să-i 
pierd acolo mâine-seară. Suficient de mulţi ca să pară că am 
rămas lefter. Ceea ce mi-ar oferi un motiv să reconsider oferta 
lui König. 

— Asta contează ca și cheltuieli justificate, nu-i așa? 

— Mă tem că da. 

— Cât? 


157 


— Trei sau patru mii de șilingi ar trebui să ajungă. 

Ea se gândi un minut, iar apoi sosi chelnerul cu o sticlă de 
Riesling. După ce ne umplu paharele, Traudl sorbi niște vin și 
zise: 

— Prea bine. Dar cu o singură condiţie: să fiu de faţă când îi 
pierzi. 

După expresia gurii, am dedus că e foarte hotărâtă, dar am 
adăugat: 

— Bănuiesc că nu ar folosi la nimic să-ţi amintesc că ar putea 
fi periculos. Nu e ca și cum ai putea să mă însoțești. Nu-mi pot 
permite să fiu văzut cu tine, în caz că te recunoaște cineva ca 
fiind iubita lui Emil. Dacă ăsta nu ar fi un local atât de liniștit, aș 
fi insistat să ne întâlnim la tine acasă. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, zise ea cu fermitate. O să te 
tratez ca și cum ai fi o bucată de sticlă. 

Am dat să vorbesc din nou, dar ea își puse mâinile peste 
urechile micuţe: 

— Nu, nu mai ascult. Vin și cu asta basta. Eşti sărit dacă îţi 
închipui că o să-ţi dau pur și simplu patru mii de șilingi fără să 
fiu cu ochii pe ce se întâmplă cu ei. 

— Ai și tu dreptate. 

Am fixat un moment cu privirea discul limpede de vin din 
paharul meu și apoi am spus: 

— Îl iubești mult, nu-i așa? 

Traudl înghiţi cu greu și dădu energic din cap. După o scurtă 
pauză adăugă: 

— Îi port copilul. 

Am oftat și am încercat să mă gândesc la ceva încurajator să-i 
spun: _ 

— Lasă, am bălmiăjit eu, nu-ţi face griji. II scoatem noi din 
încurcătura asta. Nu-i nevoie să te amărăști. leși din butoiu' cu 
melancolie. Totul o să se rezolve pentru tine și copil, sunt sigur 
de asta. 

Un discurs foarte nepotrivit, m-am gândit, căruia îi lipsea orice 
convingere adevărată. 

Traudl clătină din cap și zâmbi: 

— Sunt bine, zău că sunt. Doar că mă gândeam că ultima 
dată când am fost aici eram cu Emil, când i-am spus că sunt 
însărcinată. Veneam des aici. N-am intenţionat niciodată să mă 
îndrăgostesc de el, să știi. 


158 


— Nimeni nu intenţionează asta vreodată. 

Am observat că mâna mea era pe a ei. 

— Doar că se întâmplă așa, din senin. Ca un accident de 
mașină. 

Uitându-mă însă la chipul ei mic și delicat, ca de elf, nu eram 
sigur că ea era de acord cu ceea ce spuneam. Frumuseţea ei nu 
era dintr-aceea care își lăsa machiajul pe perna ta dimineaţa, ci 
dintr-aceea care ar fi făcut un bărbat mândru că pruncul său are 
așa o mamă. Am realizat cât de mult îl invidiam pe Becker 
pentru această femeie, cât de mult mi-aș fi dorit eu însumi să 
mă îndrăgostesc de ea dacă mi-ar fi ieșit în cale. l-am dat 
drumul la mână și mi-am aprins repede o ţigară ca să mă 
ascund în spatele fumului. 


24. 


Seara următoare m-a găsit grăbindu-mă să scap de frigul ei 
ascuțit, prevestind zăpadă, deși calendarul sugera ceva mai 
puţin nemilos, ca să intru în atmosfera rarefiată, plină de fum, 
caldă, lubrică, din Casino Oriental, cu buzunarele ticsite de 
teancurile cu banii ușor câștigați ai lui Emil Becker. 

Am cumpărat foarte multe jetoane cu valoare foarte mare și 
apoi am luat-o agale către bar să aștept sosirea lui Lotte la una 
dintre mesele de joc. După ce mi-am comandat băutura, tot cea 
trebuit să fac a fost să le gonesc pe pipițele și damele de 
companie care roiau în preajmă, hotărâte să-mi ţină companie 
mie și portofelului meu, ceea ce mă lăsă cu o mai adâncă 
înțelegere a ceea ce trebuie să fie un fund de cal în plină vară. 
Era trecut de zece când Lotte își făcu apariţia la o masă, oră 
până la care fluturarea mea din coadă devenise mai apatică. Am 
mai întârziat câteva minute de dragul aparențelor înainte de a- 
mi lua băutura, a merge la masa de postav verde a lui Lotte șia 
mă așeza exact vizavi de ea. Ea cercetă cu privirea grămada de 
jetoane pe care le-am aranjat frumos în faţa mea și la fel de 
frumos își strânse buzele: 

— Nu mi-am închipuit că ești jucător, zise ea. Credeam că ai 
mai multă minte. 

— Poate că degetele tale îmi vor aduce noroc, i-am zis vesel. 


159 


— N-aș paria pe asta. 

— Ei, atunci o să ţin minte. 

Nu sunt un jucător de cărţi. N-aș fi putut să spun nici măcar 
numele jocului pe care îl jucam. Așa că, la capătul a douăzeci de 
minute de joc, a fost o surpriză considerabilă pentru mine să 
realizez că aproape îmi dublasem jetoanele iniţiale. Părea o 
logică perversă ca a încerca să pierzi bani la cărți să fie la fel de 
greu cu a încerca să câștigi. 

Lotte mai împărți niște cărți și am câștigat din nou. Privind în 
sus, am observat că Traudl stătea faţă în față cu mine, trăgând 
de un mic teanc de jetoane. Nu o văzusem intrând în club, dar 
deja locul era atât de aglomerat că n-aș fi zărit-o nici pe Rita 
Hayworth. 

— Bănuiesc că e noaptea mea norocoasă, am spus eu fără să 
mă adresez cuiva anume în timp ce Lotte împingea câștigurile 
spre mine. 

Traudl doar zâmbi politicos ca și cum aș fi fost un străin 
pentru ea și se pregăti să-și plaseze următorul pariu modest. 

Am mai comandat o băutură și, concentrându-mă puternic, 
am încercat să fiu un perdant adevărat, luând o carte când ar fi 
trebuit să stau pe loc, pariind când ar fi trebuit să mă abţin și în 
general încercând să ocolesc norocul la fiecare ocazie ivită. 
Când și când am încercat să joc cu cap pentru a face să pară 
mai puțin evident ceea ce urmăream. Dar după alte patruzeci 
de minute, reușisem să pierd tot ce câștigasem, ca și jumătate 
din capitalul meu iniţial. Când Traudl părăsi masa de joc, după 
ce mă văzuse pierzând suficient din banii iubitului ei pentru a fi 
satisfăcută că fuseseră folosiţi în scopul pe care îl afirmasem, 
mi-am terminat băutura și am oftat cu exasperare: 

— Se pare că până la urmă nu este totuși noaptea mea 
norocoasă, am spus posomorăt. 

— Norocul nu are nimic de-a face cu felul în care joci, 
murmură Lotte. Sper doar că ai fost mai priceput când ai tratat 
cu căpitanul ăla rus. 

— O, nu te mai gândi la asta, s-a avut grijă de el. Nu vei mai 
avea nicio problemă cu el. 

— Mă bucur să aud asta. 

Mi-am jucat ultimul jeton, l-am pierdut și apoi m-am ridicat de 
la masă zicând că până la urmă poate voi fi recunoscător pentru 
oferta de lucru făcută de König. Zâmbind cu părere de rău, am 


160 


mers înapoi la bar unde am comandat ceva de băut și o vreme 
am privit o fată fără sutien dansând o parodie de dans latino- 
american în acordurile în surdină ale formaţiei de jazz de la 
Oriental. 

N-am văzut când Lotte a plecat de la masă pentru a da un 
telefon, dar, după un timp, pe scările clubului a coborât König. 
Era însoţit de un terier mic, care stătea lângă călcâiele lui, și de 
un bărbat mai înalt, cu înfățișare mai distinsă, care purta o 
jachetă Schiller și o cravată de club. Acest al doilea bărbat 
dispăru printr-o perdea de mărgele din spatele clubului, în timp 
ce König făcu o pantomimă ca să-mi atragă privirea. 

Păși spre bar, dând din cap spre Lotte și scoțând, în timp ce 
venea spre mine, un trabuc nou din buzunarul de sus al 
costumului său din tweed verde. 

— Herr Gunther, îmi zâmbi el, ce plăcere să te revăd. 

— Salut, König. Ce-ţi mai fac dinţii? 

— Dinţii? 

Zâmbetul lui dispăru de parcă l-aș fi întrebat ce-i făcea 
șancrul??. 

— Nu-ţi amintești? i-am explicat. Mi-ai povestit despre plăcile 
tale. 

Chipul său se relaxă: 

— Da, așa e. Sunt mult mai bine, mulţumesc. 

Zâmbind din nou, adăugă: 

— Aud că ai avut ceva ghinion la masa de joc. 

— Nu și după Fräulein Hartmann. Ea mi-a spus că norocul nu 
are nimic de-a face cu felul în care joc cărți. 

König își termină de aprins trabucul lung, de patru șilingi, și 
chicoti: 

— Atunci trebuie să-mi dai voie să-ţi fac cinste cu ceva de 
băut. 

Îl chemă pe barman cu un semn al mâinii, comandă un scotch 
pentru el însuși și orice voiam eu să beau. 

— Ai pierdut mult? 

— Mai mult decât îmi puteam permite, am spus nefericit. Vreo 
patru mii de șilingi. 

Mi-am golit paharul și l-am împins pe bar pentru a-mi fi 
umplut din nou. 


29 Ulceraţie a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere în organism a unor 
germeni infecțioși (sifilis, de exemplu). 


161 


— Ce prostie, zău. Ar fi trebuit să nu joc deloc. Nu am niciun 
fel de aptitudini pentru jocul de cărți. Așa că acum sunt lefter. 

Am dat noroc cu König în tăcere și am mai înghiţit niște 
vodcă. 

— Slavă Domnului că am avut minte să-mi plătesc hotelul cu 
mult în avans. În afară de asta, am foarte puţine motive să fiu 
fericit. 

— Atunci trebuie sa-mi dai voie să-ţi arăt ceva, zise el și pufăi 
energic din trabuc. 

Suflă un inel mare de fum în aer deasupra capului terierului și 
spuse în direcţia acestuia: 

— E timpul pentru un fum, Lingo, și spre amuzamentul 
proprietarului, animalul începu să sară în sus și în jos, 
adulmecând bucuros aerul îmbogăţit cu tutun ca un dependent 
înrăit de nicotină. 

— Ce giumbușluc, am zâmbit eu. 

— Ooo, dar nu e niciun giumbușluc, zise König. Lingo se dă în 
vânt după un trabuc bun aproape la fel de mult ca și mine. 

Se aplecă și mângâie capul câinelui: 

— Nu-i așa, băiete? 

Câinele lătră drept răspuns. 

— Păi, oricum i-ai zice, de bani am eu nevoie acum, nu de 
râsete. Cel puţin până reușesc să ajung înapoi la Berlin. Să știi 
că e un noroc că s-a nimerit să apari. Stăteam aici întrebându- 
mă cum aș putea să aduc din nou vorba de locul ăla de muncă. 

— Dragul meu, toate la timpul potrivit. Mai întâi, aș vrea să 
cunoști pe cineva. E vorba de baronul von Bolschwing, care 
conduce o filială a Ligii Austriece pentru Naţiunile Unite aici în 
Viena. E o editură numită Osterreichischer Verlag. Îmi este un 
vechi camarad și știu că ar fi interesat să cunoască un om ca 
dumneata. 

Știam că se referă la SS. 

— E asociat în compania asta de cercetare a dumitale? 

— Asociat? Da, asociat, admise el. Informaţia exactă este 
esenţială pentru un bărbat ca baronul. 

Am zâmbit și am clătinat din cap cu ironie: 

— Ce mai oraș e și ăsta, să zici „Petrecere de despărțire” 
când ceea ce vrei să spui de fapt e „mesă funerară”%. 


30 Requiem mass este denumirea formală, în cadrul bisericii catolice și luterane, a 
slujbei (mesa) de înmormântare. 


162 


„Cercetarea” dumitale sună ca și „importurile și exporturile” 
mele, Herr König: o fundă elegantă în jurul unui tort foarte 
obișnuit. 

— Nu pot să cred că un om care a servit în Abwehr ar putea 
să fie foarte străin de aceste eufemisme necesare, Herr 
Gunther. Însă, dacă dorești să fac asta, voi pune cărţile pe 
masă, cum zice proverbul. Dar hai mai întâi să plecăm de la bar. 

Mă conduse la o masă retrasă și ne-am așezat. 

König continuă: 

— Organizaţia al cărei membru sunt este în mod fundamental 
o asociaţie de ofițeri germani, al cărei scop primar este 
strângerea de cercetări - scuză-mă, de informaţii - cu privire la 
pericolul pe care Armata Roșie îl prezintă pentru o Europă liberă. 
Deși rangurile militare sunt rareori folosite, totuși noi 
funcţionăm într-o disciplină militară și rămânem ofițeri și 
gentlemeni. Lupta împotriva comunismului este una disperată și 
sunt vremuri când trebuie să facem lucruri care s-ar putea să ni 
se pară neplăcute. Dar, pentru mulţi vechi camarazi care se 
luptă să se adapteze la viaţa civilă, satisfacția de a continua să 
servească la crearea unei noi Germanii libere depășește 
asemenea consideraţii și există, desigur recompense generoase. 

Suna ca și cum König mai spusese aceste cuvinte sau 
echivalentul lor și cu alte ocazii. Incepeam să cred că existau 
mai mulți vechi camarazi decât aș fi putut să bănuiesc a căror 
luptă de a se adapta la viaţa civilă era remediată prin simplul 
expedient al continuării unei forme de disciplină militară. El mai 
spuse încă multe altele, dintre care majoritatea mi-au intrat pe o 
ureche și mi-au ieșit pe cealaltă, și după un timp sorbi restul de 
băutură și zise că, dacă sunt interesat de propunerea lui, atunci 
ar trebui să îl cunosc pe baron. Când i-am spus că mă interesa 
foarte mult, el dădu din cap cu satisfacţie și mă conduse spre 
perdeaua din mărgele. Am mers de-a lungul unui coridor și apoi 
am urcat niște scări. 

— Aici este perimetrul magazinului de pălării de alături, îmi 
explică. Proprietarul e membru în Organizaţia noastră și ne lasă 
să îl folosim pentru recrutare. 

Se opri în faţa unei uși și ciocăni încet. Auzind un strigăt, mă 
introduse într-o încăpere care era luminată doar de becul de la 
stâlpul de pe stradă. Dar era destul pentru a desluși chipul 
bărbatului așezat la un birou lângă fereastră. Inalt, subţire, ras 


163 


complet, cu părul negru și rar, m-am gândit că avea în jur de 
patruzeci de ani. 

— la loc, Herr Gunther, zise el și îmi indică un scaun de 
cealaltă parte a biroului. 

Am luat de pe el teancul de cutii cu pălării, în timp ce König 
se îndreptă spre fereastra din spatele baronului și se așeză pe 
pervazul lat. 

— Herr König crede că dumneata ai putea să fii un 
reprezentant potrivit pentru compania noastră, zise baronul. 

— Vreţi sa spuneţi un agent, nu-i așa? i-am spus și mi-am 
aprins o țigară. 

— Dacă vrei, mi-a răspuns și l-am văzut zâmbind. Dar înainte 
ca asta să se poată întâmpla, e treaba mea să aflu câte ceva 
despre personalitatea și trecutul dumitale. Să te chestionez ca 
să putem stabili cum ne ești cel mai bine de folos. 

— Ca un Fragebogen? Da, înțeleg. 

— Să începem cu intrarea dumitale în SS, zise baronul. 

l-am povestit totul despre serviciul meu în cadrul Kripo și 
RSCA și cum devenisem în mod automat ofițer în SS. l-am 
explicat că fusesem plecat la Minsk ca membru al Grupului de 
Acţiune al lui Arthur Nebe dar că, neavând niciun chef să ucid 
femei și copii, îmi cerusem transferul pe front și cum în schimb 
fusesem trimis la Biroul pentru Crime de Război din Wehrmacht. 
Baronul mă  chestionă amănunţit, dar politicos, părând 
gentlemanul austriac perfect. Doar că și el avea un aer de falsă 
modestie, se ascundea după gesturi și avea un mod de a vorbi 
care părea să indice ceva de care orice gentleman adevărat s-ar 
fi simţit mai puţin mândru. 

— Vorbește-mi despre serviciul dumitale din cadrul Biroului 
pentru Crime de Război. 

— Asta a fost în perioada ianuarie 1942-februarie 1944, i-am 
explicat. Aveam gradul de Oberleutnant și  conduceam 
investigaţii privind atât atrocități ruse, cât și germane. 

— Și unde era asta, mai exact? 

— Baza mea era la Berlin, în Blumeshof, vizavi de Ministerul 
de Război. Din când în când mi se cerea să lucrez pe teren. Și 
anume, în Crimeea și Ucraina. Mai târziu, în august 1943, OKW- 
ul și-a mutat birourile la Torgau din cauza bombardamentelor. 

Baronul zâmbi cu un surâs arogant și scutură din cap: 


164 


— lartă-mă, zise el, doar că habar n-aveam că existase o 
astfel de instituţie în cadrul Wehrmachtului. 

— Nu a fost ceva diferit de ceea ce s-a întâmplat în cadrul 
armatei prusace în timpul Marelui Război, i-am spus. Trebuie să 
existe niște valori umanitare acceptate, chiar și în vreme de 
război. 

— Presupun că da, oftă Baronul, dar nu părea convins de asta. 
Bine. Ce s-a întâmplat apoi? 

— Odată cu  înteţirea ostilităţilor, a devenit necesară 
trimiterea tuturor bărbaţilor apți fizic pe frontul rusesc. M-am 
alăturat armatei din partea de nord a generalului Schorner din 
Bielorusia în februarie 1944, promovat ca Hauptmann. Eram 
ofiţer de informații. 

— În Abwehr? 

— Da. Vorbeam deja binișor rusă și ceva polonă. Munca era în 
cea mai mare parte de translator. 

— Și unde ai fost capturat în cele din urmă? 

— Königsberg, în Prusia de Est. În aprilie 1945. Am fost trimis 
la minele de cupru din Urali. 

— Unde mai exact în Urali, dacă nu te superi? 

— Lângă Sverdlovsk. Acolo mi-am perfecţionat rusa. 

— Ai fost anchetat de NKVD? 

— Da, desigur. De multe ori. Erau foarte interesaţi de oricine 
fusese ofițer de informații. 

— Și ce le-ai spus? 

— Sincer, le-am spus tot ce știam. Războiul era deja încheiat, 
așa că nu părea să mai conteze prea mult. Normal că am lăsat 
pe dinafară serviciul meu anterior din cadrul SS și munca de la 
OKW. Cei din SS erau duși într-un lagăr separat unde fie erau 
împușcați, fie erau convinși să lucreze pentru sovietici în 
Comitetul pentru Germania Liberă. Se pare că așa au fost 
recrutaţi majoritatea celor din Poliţia Populară Germană. Şi 
îndrăznesc să spun că și cei din Staatspolizei de aici, din Viena. 

— Chiar așa, spuse pe un ton arțăgos. Continuă, Herr 
Gunther. 

— Într-o zi, câtorva dintre noi li s-a spus că urma să fim 
transferați la Frankfurt an der Oder. Asta ar fi în decembrie 
1946. Ziceau că ne trimit acolo la o tabără de odihnă. Așa cum 
vă puteţi imagina, asta ni s-a părut foarte amuzant. Ei bine, în 
timpul transportului cu trenul am auzit fără să vreau doi paznici 


165 


zicând că mergeam la o mină de uraniu în Saxonia. Bănuiesc că 
niciunul dintre ei nu-și dădea seama că eu vorbesc rusă. 

— Poţi să-ţi amintești numele acestui loc? 

— Johannesgeorgenstadt, în Erzebirge, la frontiera cehă. 

— Mulţumesc, zise baronul ţeapăn. Știu unde e. 

— Am sărit din tren de îndată ce am avut ocazia, la scurt timp 
după ce am trecut frontiera germano-poloneză și apoi am făcut 
cale întoarsă la Berlin. 

— Ai fost într-una din taberele pentru prizonieri de război care 
se întorceau? 

— Da. La Staaken. N-am stat foarte mult acolo, slavă 
Domnului. Asistentele medicale nu aveau o părere foarte bună 
despre noi, prizonierii. Nu le interesau decât soldații americani. 
Din fericire, Biroul de Ajutor Social al Consiliului Municipal a 
găsit-o pe soția mea la vechea adresă aproape imediat. _ 

— Ai fost foarte norocos, Herr Gunther, zise baronul. In mai 
multe privinţe. N-ai zice și tu așa, Helmut? 

— Așa cum v-am spus, baroane, Herr Gunther este un bărbat 
foarte descurcăreț, spuse König, mângâindu-și absent câinele. 

— Într-adevăr, este. Dar spune-mi, Herr Gunther, nu te-a pus 
nimeni să raportezi despre experiențele dumitale în Uniunea 
Sovietică? 

— Cine, de exemplu? 

Cel care răspunse fu König: 

— Membri ai Organizaţiei noastre au interogat un mare număr 
de prizonieri reveniţi, zise el. Oamenii noștri se prezintă ca 
lucrători ai asistenţei sociale, cercetători, istorici, genul ăsta de 
lucruri. 

Am scuturat din cap: 

— Poate că dacă aș fi fost eliberat în mod oficial în loc să 
evadez... J 

— Da, zise baronul. Asta trebuie să fie motivul. Caz în care 
trebuie să te socotești de două ori norocos, Herr Gunther. Căci, 
dacă ai fi fost eliberat în mod oficial, noi am fi fost acum 
aproape sigur obligaţi să luăm măsura de prevedere de a te 
împușca, pentru a proteja siguranța grupului nostru. Vezi 
dumneata, ceea ce ai spus despre germanii care au fost 
convinși să lucreze pentru Comitetul pentru Germania Liberă e 
absolut corect. Tocmai acești trădători sunt cei care au fost 
eliberaţi primii. Trimis într-o mină de uraniu din Erzebirge cum ai 


166 


fost, opt săptămâni ar fi fost maximum de timp cât s-ar fi putut 
presupune că ai putea să supraviețuiești. Să fii împușcat de 
către ruși ar fi fost mai ușor. Așa că, vezi dumneata, ne putem 
acum încrede în dumneata, știind că rușii erau bucuroși că mori. 

Baronul se ridică, interogatoriul încheindu-se în mod evident. 
Am văzut că era mai înalt decât bănuisem. König se lăsă să 
alunece de pe pervazul ferestrei și veni alături de el. 

M-am ridicat de pe scaun și am strâns în tăcere mâna întinsă 
a baronului, iar apoi pe a lui König. După aceea König zâmbi și 
îmi dădu un trabuc de-al lui: 

— Prietene, îmi zise, bine ai venit în Organizaţie. 


25. 


În următoarele câteva zile, König se întâlni cu mine de mai 
multe ori la magazinul de pălării de lângă Oriental ca să mă 
școlească în multele metode secrete și elaborate ale 
Organizaţiei. Dar mai întâi a trebuit să semnez o declaraţie 
solemnă prin care eram de acord, pe onoarea mea de ofițer 
german, să nu dezvălui nimic din activităţile tainice ale 
Organizaţiei. Declaraţia mai stipula că orice încălcare a 
secretului va fi sever pedepsită și König mi-a zis că sunt sfătuit 
insistent să ascund noua mea angajare nu numai față de 
prieteni și rude, dar chiar - și acestea au fost exact cuvintele lui 

„faţă de colegii noștri americani”. Asta și încă vreo două 
remarci ale lui m-au făcut să cred că Organizaţia era de fapt în 
întregime înfiinţată și sponsorizată de Serviciul American de 
Informaţii. Așa că atunci când pregătirea mea - scurtată în mod 
considerabil având în vedere experiența mea din Abwehr - se 
încheie, i-am cerut mânios lui Belinsky să stăm de vorbă cât mai 
repede posibil. 

— Ce te roade, kraut? mă luă el în primire când ne-am întâlnit 
la o masă pe care eu o rezervasem pentru noi într-un colț liniștit 
din Cafe Schwarzenberg. 

— Dacă nu sunt în apele mele, e doar din cauză că tu mi-ai tot 
arătat o hartă greșită. 

— Zău? Cum așa? zise și se apucă să folosească una dintre 
scobitorile lui cu miros de cuișoare. 


167 


— Ştii al naibii de bine. König face parte dintr-o organizaţie 
germană de spionaj înfiinţată chiar de către oamenii voștri, 
Belinsky. Știu pentru că ei tocmai au definitivat recrutarea mea. 
Așa că fie mă pui în temă, fie mă duc la Stiftskaserne să explic 
cum cred acum că Linden a fost ucis de o organizaţie de spioni 
germani sponsorizată de americani. 

Belinsky se uită în jur o clipă și apoi se aplecă peste masă, 
încadrând-o cu braţele lui mari de parcă plănuia să o ridice și să- 
mi dea cu ea în cap: 

— Nu cred că asta ar fi o idee foarte bună, zise el încet. 

— Nu? Poate crezi că mă poţi opri. Așa cum l-ai oprit pe 
soldatul ăla rus. Aș putea chiar să menţionez și asta. 

— Poate o să te omor, kraut, zise el. N-ar trebui să fie foarte 
dificil. Am un pistol cu amortizor. Aș putea probabil să te împușc 
chiar aici și nimeni n-ar băga de seamă. Ăsta e unul din lucrurile 
drăguţe în legătură cu vienezii. Chiar și cu creierul cuiva 
împrăștiat în ceștile lor cu cafea, ei tot încearcă să-și vadă de 
afurisitele lor de treburi. 

Chicoti la acest gând și apoi clătină din cap, nelăsându-mă să 
vorbesc când am încercat să răspund. 

— Dar despre ce vorbim noi acum? Nu e nevoie să ne certăm. 
Nu e nevoie deloc. Ai dreptate. Poate că ar fi trebuit să-ți explic 
mai demult, dar dacă ai fi fost recrutat de Organizaţie, atunci ai 
fi fost fără îndoială obligat să semnezi o declaraţie privind 
păstrarea secretului. Am dreptate? 

Am dat din cap. 

— Poate că tu nu iei asta foarte în serios, dar cel puţin poţi să 
înţelegi când îţi spun că guvernul meu mi-a cerut să semnez o 
declarație similară și că eu o iau într-adevăr foarte în serios. 
Abia acum pot să-ți acord totala mea încredere, ceea ce este 
ironic: investighez exact aceeași organizaţie al cărei membru 
ești tu acum, ceea ce îmi permite să te tratez ca pe cineva care 
nu mai prezintă un risc de securitate. Cum sună asta ca logică 
într-o ureche? 

— Prea bine, i-am zis. Mi-ai oferit motivul tău. Dar acum ce-ar 
fi să-mi spui întreaga poveste? 

— Ți-am mai menţionat Crowcass și înainte, corect? 

— Comisia pentru Crime de Război? Da. 

— Ei bine, cum să formulez asta? Urmărirea naziștilor și 
angajarea de personal german în domeniul spionajului nu sunt 


168 


tocmai treburi separate. De mult timp Statele Unite recrutează 
foști membri din Abwehr pentru a-i spiona pe sovietici. O 
organizaţie independentă a fost înființată la Pullach, condusă de 
un ofițer superior german, ca să strângă informaţii pentru CIC. 

— Compania de Exploatare a Industriilor din Germania de 
Sud? 

— Exact. Când a fost înfiinţată Organizaţia, ei au avut 
instrucțiuni clare privind pe cine anume puteau să recruteze. 
Asta se vrea a fi o operaţiune curată, mă înţelegi. Dar de câtva 
timp încoace, avem bănuiala că Organizaţia recrutează și 
personal din SS, SD și Gestapo, încălcându-și mandatul iniţial. 
Pentru Dumnezeu, noi voiam oameni din domeniul spionajului, 
nu criminali de război. Misiunea mea e să aflu nivelul de 
penetrare pe care l-au atins în Organizaţie aceste categorii de 
personal scoase în afara legii. Mă urmărești? 

Am dat din cap și am întrebat: 

— Dar care era locul căpitanului Linden în toată treaba asta? 

— Cum am mai explicat, Linden lucra la înregistrarea datelor. 
E posibil ca poziţia lui de la Centrul de Documente al SUA să-i fi 
dat ocazia de a acţiona ca și consultant pentru membrii 
Organizaţiei cu privire la recrutare. Să verifice oameni pentru a 
vedea dacă relatările lor se potrivesc cu ceea ce se putea afla 
din dosarele lor de serviciu, chestii din astea. Sunt sigur că nu 
trebuie să-ţi spun eu că Organizaţia e foarte dornică să evite o 
posibilă penetrare a germanilor care s-ar putea să fi fost deja 
recrutați de către sovietici în lagărele lor de prizonieri. 

— Da, i-am spus, mi s-a explicat deja asta în termeni foarte 
clari. 

— Poate că Linden chiar i-a sfătuit cu privire la cei pe care ar 
merita să-i recruteze. Dar asta e o părticică de care nu suntem 
siguri. Asta și partea legată de ce anume constituia obiectul 
curieratului pe care-l făcea amicul tău Becker. 

— Poate că le împrumuta niște dosare când interogau 
potenţiali recruți care s-ar fi aflat sub oarecare suspiciune, am 
sugerat eu. 

— Nu, asta pur și simplu nu avea cum să se fi întâmplat. Paza 
Centrului este foarte strictă, mai strânsă decât fundul unei 
scoici. Vezi tu, după război armatei i-a fost teamă că oamenii 
voștri ar putea încerca să ia înapoi documentele din centru. Sau 
să le distrugă. Nu ieși pur și simplu din locul ăla cu un braţ plin 


169 


de dosare. Toate examinările de documente se fac în Centru și 
trebuie să li se ţină o evidență într-un registru. 

— Atunci poate că Linden a modificat niște dosare. 

Belinsky clătină din cap: 

— Nu, ne-am gândit deja la asta și am verificat începând de la 
primul registru fiecare dosar pe care s-a uitat Linden. Nu e nicio 
urmă că s-ar fi scos ceva sau că s-ar fi distrus. Se pare că cea 
mai bună șansă a noastră de a afla ce dracu' punea la cale 
depinde de calitatea ta de membru în Organizaţie, kraut. Ca să 
nu mai zic că e cea mai bună șansă a ta de a descoperi ceva 
care să-l pună în libertate pe amicul tău Becker. 

— Pentru asta aproape că nu mai e timp. Are proces la 
începutul săptămânii viitoare. 

Belinsky păru că se gândește: 

— Poate că aș putea să te ajut să-ţi consolidezi poziţia cu noii 
tăi colegi. Dacă ţi-aș furniza niște informaţii valoroase privindu-i 
pe sovietici, asta ar putea să te pună într-o lumină bună în 
cadrul Organizaţiei. Bineînțeles că vor trebui să fie chestii pe 
care oamenii mei le-au văzut deja, dar băieţii din Organizaţie n- 
or să-și dea seama de asta. Dacă le îmbrac într-o provenienţă 
potrivită, te-ar putea face să pari un spion foarte bun. Cum ţi se 
pare? 

— Bine. Dacă tot ești în starea asta de inspiraţie, mă poţi 
ajuta și cu un alt aranjament. După ce König mi-a făcut 
instructajul folosirii locului secret de corespondență, mi-a dat 
prima misiune. 

— Da? Bine. Care e? 

— Vor ca eu să o ucid pe iubita lui Becker, Traudl. 

— Asistenta aia frumușică? 

Părea foarte revoltat. 

— Cea de la Spitalul General? Ti-au spus de ce? 

— A mers în Casino Oriental ca să mă vadă pierzând banii 
iubitului ei. Am avertizat-o, dar nu a vrut să mă asculte. 
Bănuiesc că asta trebuie să-i fi făcut nervoși sau ceva de genul 
ăsta. 

Dar nu ăsta era motivul pe care mi-l dăduse König. 

— Un pic de muncă sângeroasă este adesea folosită ca test 
de loialitate la început, îmi explică Belinsky. Ti-au zis cum s-o 
faci? 


170 


— Trebuie să fac să pară un accident, i-am răspuns. Așa că 
normal că va trebui să o scot din Viena cât mai repede posibil. Și 
aici intervii tu. Poţi să faci rost de un permis de călătorie și un 
bilet de tren pentru ea? 

— Sigur, dar încearcă să o convingi să lase în urma ei cât mai 
multe lucruri posibil. O s-o scoatem cu mașina din zonă și o s-o 
urcăm într-un tren la Salzburg. În felul ăsta putem face să pară 
ca și cum e dispărută, poate moartă. Ceea ce te-ar ajuta, 
corect? 

— Hai să ne asigurăm că iese din Viena în siguranţă, i-am 
spus. Dacă trebuie să-și asume cineva riscuri, aș prefera să fiu 
eu ăla, nu ea. 

— Las’ pe mine, kraut. O să dureze câteva ore să aranjez, dar 
micuța doamnă e ca și plecată de aici. lţi sugerez să mergi 
înapoi la hotel și să aștepți să-ţi aduc actele ei. Apoi vom merge 
să o luăm. Poate că ar fi mai bine să nu vorbești cu ea înainte de 
asta. S-ar putea să nu vrea să-l lase pe Becker să înfrunte 
muzica de unu' singur. Ar fi mai bine dacă am putea pur și 
simplu s-o luăm și s-o scoatem de aici cu mașina. In felul ăsta, 
dacă decide să protesteze nu prea va mai avea ce să facă. 

După ce Belinsky a plecat să facă pregătirile necesare, m-am 
întrebat dacă ar fi fost la fel de dornic să o ajute pe Traudl să 
plece în siguranţă din Viena dacă ar fi văzut și el fotografia pe 
care König mi-o dăduse mie. König îmi spusese că Traudl 
Braunsteiner e agent MVD. Cunoscând-o pe fată așa cum o 
cunoșteam, asta părea cât se poate de absurd. Dar pentru 
oricine altcineva - mai ales pentru un membru al CIC - care s-ar 
fi uitat la fotografia făcută într-un restaurant din Viena, în care 
Traudl se bucura în mod evident de compania unui colonel rus 
din MVD, al cărui nume era Poroșin, lucrurile ar fi putut să pară 
mult mai puţin limpezi. 


26. 


Când m-am întors la pensiunea Caspian, mă aștepta o 
scrisoare de la soția mea. Recunoscând scrisul îndesat, aproape 
de copil, de pe plicul ieftin din hârtie groasă, șifonat și înnegrit 
după ce stătuse vreo două săptămâni la mila unui serviciu 


171 


poștal al hazardului, l-am pus în picioare sprijinit de polița 
șemineului din salon și m-am uitat lung la el o vreme, 
amintindu-mi de scrisoarea pentru ea pe care o așezasem într-o 
poziţie similară acasă, la Berlin, pe etajera noastră de la 
șemineu și regretând tonul ei succint și dur. 

De atunci îi mai trimisesem doar două telegrame: una ca să-i 
spun că ajunsesem cu bine la Viena și să-i dau adresa mea, iar 
cealaltă pentru a-i spune că treburile mele legate de caz ar fi 
putut să dureze un pic mai mult decât anticipasem. 

Indrăznesc să spun că un grafolog ar fi putut analiza scrisul de 
mână al lui Kirsten și m-ar fi putut cu ușurință convinge că 
scrisoarea din interior fusese scrisă de o femeie adulteră dornică 
să-i spună soțului ei care nu-i acorda atenţie că, în ciuda faptului 
că îi lăsase două mii de dolari în aur, ea intenţiona totuși să 
divorțeze de el și să folosească banii pentru a emigra în SUA cu 
chipeșul ei schătzi american. 

Incă mă mai uitam cu teamă la plicul nedesfăcut când a sunat 
telefonul. Era Shields. 

— Ei, cum ne mai simţim azi? mă întrebă el în germana lui 
prea corectă. 

— Eu fac foarte bine, mulţumesc, i-am răspuns, imitând în 
batjocură modul lui de a vorbi, dar el nu păru să bage de seamă. 
Cum aș putea să-ți fiu de folos, Herr Shields? 

— Păi, cu prietenul tău Becker pe cale de a intra în proces, să 
fiu sincer, mă întrebam ce fel de detectiv ești; sau dacă ai 
descoperit ceva pertinent în legătură cu cazul: își va obține 
clientul tău contravaloarea celor cinci mii de dolari? 

Făcu o pauză, așteptând răspunsul meu, iar când eu nu am 
spus nimic continuă, cu mai puţină răbdare: 

— Deci? Care-i răspunsul? Ai descoperit dovada vitală care-l 
va salva pe Becker de laţul spânzurătorii? Sau va atârna în el? 

— L-am găsit pe martorul lui Becker, dacă la asta te referi, 
Shields. Doar că nu am nimic care să-l lege de Linden. Oricum, 
nu încă. 

— Păi, ai face bine să lucrezi repede, Gunther. În orașul ăsta, 
când încep procesele, ele sunt al naibii de rapide. Chiar nu mi-ar 
plăcea să te văd ajungând să dovedești nevinovăția unui om 
mort. Asta dă rău peste tot, sunt sigur că ești de acord. Rău 
pentru tine, rău pentru noi, dar cel mai rău pentru bărbatul cu 
funia de gât. 


172 


— Să presupunem că aș putea să îi fac o înscenare tipului 
astuia pentru ca voi să-l arestaţi ca martor, i-am zis. Era o 
sugestie aproape disperată, dar mă gândeam că merita o 
încercare. 

— Nu există nicio altă modalitate ca el să apară în instanţă? 

— Nu. Cel puţin asta i-ar oferi lui Becker pe cineva spre care 
să arate cu degetul. 

— Imi ceri să las o urmă murdară pe o podea sclipitoare, oftă 
Shields. Urăsc să nu ofer celeilalte părţi o șansă, să știi. Așa că 
îți spun eu ce am să fac. O să discut cu ofițerul meu executiv, 
maiorul Wimberley, și o să văd ce-mi recomandă. Dar nu-ţi pot 
promite nimic. Sunt șanse ca maiorul să-mi spună să mă dau 
peste cap numai să obţin o condamnare și la dracu' cu martorul 
omului tău. E mare presiune pe noi să obținem un rezultat rapid 
aici, să știi. Lui Brig nu-i place când sunt omorâţi ofițeri 
americani în orașul lui. Asta e Brigadier-General Alexander O. 
Gorder, care comandă Divizia 796. Un dur afurisit. Tinem 
legătura. 

— Mersi, Shields. Mersi mult. 

— Nu-mi multumi încă, domnule, zise el. 

Am pus jos receptorul și am ridicat scrisoarea. După ce mi-am 
făcut vânt cu ea și am folosit-o pentru a-mi curăța unghiile, am 
deschis-o. 

Kirsten nu fusese niciodată bună la scris scrisori. Era mai mult 
genul care scrie cărţi poștale, doar că o ilustrată din Berlin nu 
mai inspira probabil prea multe ca gândire pozitivă. O imagine a 
bisericii Kaiser-Wilhelm în ruine? Sau una cu Opera bombardată? 
Cu locul de execuție de la Plotzensee? M-am gândit că va mai 
trece mult timp până se vor trimite cărți poștale ilustrate din 
Berlin. Am despăturit hârtia și am început să citesc: 


Dragă Bernie, 


Sper ca această scrisoare să ajungă la tine, dar 
lucrurile sunt atât de dificile aici încât s-ar putea să nu 
ajungă, caz în care s-ar putea de asemenea să-ți trimit 
o telegramă, chiar și numai pentru a-ți spune că totul 
e în regulă. Sokolovski a cerut ca poliția militară 
sovietică să controleze tot traficul dinspre Berlin spre 


173 


vest și asta ar putea însemna ca poșta să nu mai 
ajungă. 

Adevărata temere aici este că asta se va transforma 
într-un adevărat asediu al orașului în încercarea de a-i 
scoate din Berlin pe americani, britanici și francezi - 
deși bănuiesc că nu s-ar supăra nimeni dacă i-am 
vedea duși pe frantțuji. Nimeni nu obiectează ca 
americanii și britanicii să facă pe șefii cu noi - cel putin 
ei au luptat și ne-au bătut. Dar franțujii? Sunt atât de 
ipocriti! Ficțiunea unei armate franceze victorioase e 
aproape prea mult pentru a fi îndurată de un german. 
Lumea zice că americanii și englezii n-or să stea 
deoparte să vadă Berlinul căzând în mâinile Ivanilor. 
Nu sunt așa de sigură de britanici. Au mâinile foarte 
ocupate în Palestina acum (toate cărțile despre 
naționalismul sionist au fost scoase din librăriile și 
bibliotecile publice din Berlin, lucru care pare doar 
foarte familiar). Dar chiar când crezi că britanicii au 
lucruri mai importante de făcut, se aude că au mai 
distrus niște vapoare germane. Marea e plină cu pești 
ca noi să mâncăm și ei aruncă în aer bărci! Vor să ne 
salveze de ruși ca să ne poată omori prin înfometare? 
Se aud chiar zvonuri despre canibalism. Prin Berlin 
circulă o poveste cum că politia a fost chemată la o 
casă în Kreuzberg unde vecinii de jos auziseră 
zgomotul unei încăierări groaznice și s-au trezit cu 
sânge picurând prin tavan. Poliția a dat buzna înăuntru 
și a descoperit un cuplu în vârstă cinând din carnea 
crudă a unui ponei pe care-l târâseră de pe stradă și il 
omorâseră cu pietre. S-ar putea să fie sau nu 
adevărat, dar eu am sentimentul groaznic că este. Ce 
e sigur e că moralul a scăzut la noi adâncimi. Cerul e 
plin de avioane de transport și trupele tuturor celor 
Patru Puteri sunt din ce în ce mai nervoase, încordate. 
ȚIi-l mai amintești pe fiul lui Frau Fersen, Karl? S-a 
întors dintr-un lagăr rusesc de prizonieri de război 
săptămâna trecută, dar cu o stare de sănătate foarte 
proastă. Se pare că doctorul zice că plămânii lui sunt 
terminati, sărmanul băiat. Ea îmi povestea ce-i zisese 
el despre prizonieratul lui în Rusia. Pare cumplit! De ce 


174 


nu ai vorbit niciodată cu mine despre asta, Bernie? 
Poate că aș fi fost mai înțelegătoare. Poate că aș fi 
putut să te ajut. Sunt conștientă că nu prea ti-am fost 
soție de când cu războiul. lar acum că nu mai ești aici, 
asta pare mai greu de suportat. Așa că atunci când te 
vei întoarce m-am gândit că poate am putea să 
folosim din banii pe care i-ai lăsat - atât de multi bani! 
ai jefuit o bancă? - ca să mergem în vacanță undeva. 
Să plecăm din Berlin o vreme și să petrecem timpul 
împreună. 

Între timp, am folosit din bani pentru a repara tavanul. 
Da, știu că plănuiseși să faci asta chiar tu, dar știu cum 
ai tot amânat-o. Oricum, e gata acum și arată foarte 
bine. Vino curând acasă să-l vezi. Mi-e dor de tine. 


Soția ta iubitoare, 
Kirsten 


S-a zis cu grafologul meu imaginar, am reflectat fericit și mi- 
am turnat vodca rămasă de la Traudl. Aceasta avu efectul 
imediat de a-mi topi neliniștea de a-i telefona lui Liebl pentru a-i 
raporta progresul meu aproape imperceptibil. La dracu' cu 
Belinsky, am zis în sinea mea și am luat hotărârea să-i solicit lui 
Liebl părerea, întrebându-l dacă ar fi sau nu în interesul lui 
Becker să încerc obţinerea arestării imediate a lui König, astfel 
încât să fie forțat să ofere dovezi. 

Când în sfârșit Liebl veni pe fir, vorbea ca un om care tocmai 
venise la telefon după ce căzuse pe scări. Tonul lui în mod 
normal direct și irascibil era frânt și vocea lui se balansa precar 
pe marginea unei căderi nervoase. 

— Herr Gunther, îmi zise și înghiţi, făcând o pauză în ton cu 
împrejurarea dată. 

Apoi l-am auzit respirând adânc în timp ce își recâștiga 
controlul: 

— A avut loc un accident groaznic. Frâulein Braunsteiner a 
fost omorâtă. 

— Omorâtă? am repetat prostește, mut de uimire. Cum? 

— A fost călcată de o mașină, zise Liebl încet. 

— Unde? 


175 


— S-a întâmplat chiar la intrarea spitalului unde lucra. Se pare 
că a murit pe loc. N-au mai putut face nimic pentru ea. 

— Când asta? 

— Doar cu două ore în urmă, când ieșea din schimb. Din 
nefericire, șoferul nu a oprit. 

Partea asta aș fi ghicit-o și singur. 

— Probabil că i-a fost frică. Se poate să fi băut. Cine știe? 
Austriecii sunt niște șoferi atât de proști! 

— A văzut cineva... accidentul? 

Cuvintele sunau aproape furioase în gura mea. 

— Nu sunt martori deocamdată. Dar cineva pare să-și 
amintească un Mercedes negru rulând foarte repede pe Alser 
Strasse. 

— Doamne, am spus cu o voce slabă, asta-i chiar după colț. 
Când mă gândesc că s-ar putea să fi auzit scârțâitul acelor roţi. 

— Da, într-adevăr, chiar așa, murmură Liebl. Dar nu a avut 
parte de durere. S-a întâmplat atât de repede că n-avea cum să 
sufere. Mașina a lovit-o direct în spate. Doctorul cu care am 
vorbit zicea că avea șira spinării complet zdrobită. Probabil că a 
murit încă înainte de a atinge pământul. 

— Unde e acum? 

— La morga Spitalului General, oftă Liebl. 

L-am auzit aprinzându-și o ţigară și trăgând un fum lung. 

— Herr Gunther, îmi zise, va trebui, desigur să-l anunţăm pe 
Herr Becker. De vreme ce dumneavoastră îl cunoașteți mult mai 
bine decât mine... 

— O, nu, am zis repede, am parte de destule treburi nasoale 
și fără a mai trebui s-o fac pe asta. N-aveţi decât să luaţi cu 
dumneavoastră poliţa ei de asigurare și testamentul, dacă așa 
vă e mai ușor. 

— Vă pot asigura că sunt la fel de supărat ca și 
dumneavoastră, Herr Gunther. Nu-i nevoie să fiți... 

— Da, aveţi dreptate. Scuzaţi-mă. Uitaţi, urăsc să par 
insensibil, dar haideţi să vedem dacă putem să folosim asta ca 
să obținem o amânare. 

— Nu știu dacă asta se califică drept motiv de păsuire, 
murmură Liebl. Nu e ca și cum ar fi fost căsătoriţi sau ceva de 
genul ăsta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ea urma să-i facă un copil. 

Se lăsă o scurtă tăcere. Revenindu-și din șoc, Liebl izbucni: 


176 


— Habar n-aveam. Da, aveţi dreptate, desigur. O să văd ce 
pot face. 

— Așa să faceţi. 

— Dar ce-o să-i spun eu lui HerrBecker? 

— Spuneţi-i că a fost ucisă, i-am zis. 

El vru să spună ceva, dar nu aveam chef să fiu contrazis: 

— Nu a fost un accident, credeţi-mă. Spunetţi-i lui Becker că 
vechii lui camarazi sunt cei care au făcut-o. Să-i spuneţi asta 
exact. O să înțeleagă. Să vedem dacă nu-i împrospătează un pic 
memoria. Poate acum o să-și aducă aminte ceva ce ar fi trebuit 
să-mi spună mai demult. Spuneţi-i că dacă asta nu-l face să ne 
spună tot ce știe, atunci merită să i se zdrobească traheea. 

Se auzi un ciocănit la ușă. Belinsky cu actele de călătorie ale 
lui Traudl. 

— Spuneţi-i asta, m-am răstit și am trântit receptorul înapoi în 
furcă. 

Apoi am traversat camera și am deschis ușa. 

Belinsky ţinea în faţă documentele de călătorie nefolositoare 
acum ale lui Traudl și le flutură în timp ce intră în cameră, prea 
multumit de el însuși pentru a observa starea mea. 

— A fost ceva muncă să obţin un permis roz atât de repede, 
zise el, dar bătrânu' Belinsky s-a descurcat. Numai să nu mă 
întrebi cum. 

— E moartă, i-am spus direct și l-am urmărit cum se schimbă 
la față. 

— Rahat, zise el, mare păcat. Ce dracu' s-a întâmplat? 

— Un șofer care a fugit de la locul accidentului. 

Mi-am aprins o ţigară și m-am trântit în fotoliu. 

— A omorât-o pe loc. Tocmai am vorbit la telefon cu avocatul 
lui Becker, care mi-a povestit. S-a întâmplat nu departe de aici, 
acum două ore. 

Belinsky dădu din cap și se așeză pe canapeaua din faţa mea. 
Deși i-am evitat privirea, tot i-o simţeam încercând să pătrundă 
în sufletul meu. Clătină din cap o vreme și apoi își scoase pipa 
pe care se apucă să o umple cu tutun. După ce termină, începu 
să aprindă pipa și, printre pufăituri menite să înteţească focul, 
îmi zise: 

— lartă-mă... că te întreb... dar nu te-ai răzgândit... nu-i așa? 

— În legătură cu ce? am mârâit arţăgos. 


177 


Își scoase pipa din gură și privi în ea înainte de a o băga din 
nou între dinţii lui mari și neregulaţi. 

— În legătură cu a o ucide chiar tu. 

Aflând răspunsul de pe chipul meu care se colora cu 
repeziciune, scutură repede din cap: _ 

— Nu, desigur că nu. Ce întrebare stupidă. Imi cer scuze. 

Înălţă din umeri: 

— Oricum, trebuia să întreb. Ești de acord că există o 
coincidență, nu-i așa? Organizaţia îţi cere să aranjezi un 
accident pentru ea și apoi, aproape imediat, ea se alege cu o 
lovitură mortală. 

— Poate că tu ai făcut-o, m-am auzit spunând. 

— Poate. 

Belinsky se aplecă în faţă pe canapea. 

— Hai să vedem acum: îmi pierd toată după-amiaza făcându-i 
rost acestei micuţe Fräulein ghinioniste de un permis roz și un 
bilet de plecare din Austria. Apoi dau cu mașina peste ea și o 
omor cu sânge rece în drumul meu spre tine. Asta e? 

— Ce fel de mașină conduci? 

— Mercedes. 

— Ce culoare? 

— Negru. 

— Cineva a văzut un Mercedes negru mărind viteza pe stradă 
de la locul accidentului. 

— Cred și eu. Încă n-am văzut mașină care să meargă încet în 
Viena. Și, în caz că n-ai observat, cam toate vehiculele 
nemilitare din acest oraș sunt Mercedesuri negre. 

— Oricum, poate ar trebui să ne uităm la bara din faţă, să 
verificăm dacă sunt urme. 

EI își întinse mâinile a nevinovăție, de parcă ar fi fost pe cale 
să ţină predica de pe munte: 

— N-ai decât. Doar că vei găsi urme pe toată mașina. Pe aici 
pare să existe o lege împotriva șofatului preventiv. 

Trase iar din pipă. 

— Ascultă, Bernie, dacă nu te superi că spun asta, cred că 
suntem în pericol să punem căruţa înaintea cailor. E mare păcat 
că Traudl e moartă, dar n-are niciun sens ca tu și cu mine să ne 
învrăjbim pe tema asta. Cine știe? Poate că a fost un accident. 
Doar știi că e adevărat ce am spus despre șoferii vienezi. Sunt 
mai răi decât sovieticii, și ei sunt greu de întrecut. Dumnezeule, 


178 


e ca la curse pe drumurile astea. Acum, sunt de acord că eo 
coincidență a dracului, dar nu este una imposibilă, dacă îţi 
folosești un pic imaginaţia. Trebuie să recunoști asta, cu 
siguranţă. 

Am dat încet din cap: 

— În regulă. Recunosc că nu e imposibil. 

— Pe de altă parte, poate că Organizaţia a însărcinat mai mult 
de un singur agent s-o omoare, astfel încât, dacă tu ai rata, 
altcineva să fie sigur că o să-i vină de hac. Nu e ceva neobișnuit 
ca asasinatele să fie organizate în acest fel. Oricum, nu din 
propria mea experienţă, cu certitudine. 

Făcu o pauză și apoi își îndreptă pipa spre mine: 

— Ştii ce cred eu? Cred că data viitoare când te întâlnești cu 
König ar trebui pur și simplu să păstrezi tăcerea în legătură cu 
asta. Dacă el menţionează ceva, atunci poţi să deduci că 
probabil a fost un accident și poţi avea încredere să-ţi asumi 
meritul pentru el. 

Scotoci în buzunarul de la jachetă și scoase un plic maroniu 
pe care mi-l aruncă în poală. 

— Asta face lucrurile un pic mai puţin necesare, dar mă rog... 

— Ce e? 

— De la o secţie MVD de lângă Sopron, în apropiere de 
frontiera maghiară. Sunt detaliile privind personalul și metodele 
MVD în Ungaria și Austria de Jos. 

— Și cum o să justific eu astea? 

— M-am gândit că ai putea să te ocupi tu de omul care ni le-a 
dat nouă. Sincer, nu e chiar genul de material după care se 
omoară ei. Numele lui e luri. Asta e tot ce trebuie să știi. Sunt 
coordonate geografice pe hartă și locaţia pentru corespondență 
pe care o folosește. Există un pod de cale ferată lângă un orășel 
numit Mattersburg. Pe pod există un culoar pietonal și pe vreo 
două treimi din lungimea acestuia balustrada este ruptă. Partea 
de sus e din metal turnat, gol pe dinăuntru. Tot ce trebuie să 
faci e să-ţi ridici informaţiile de acolo o dată pe lună și să lași 
niște bani și instrucțiuni. 

— Cum justific relaţia mea cu el? 

— Până de curând, luri era la post în Viena. Tu i-ai cumpărat 
actele de identitate. Dar acum devine mai ambițios și tu nu ai 
bani să cumperi ce are el de oferit. Așa că poți să îl oferi 
Organizaţiei. CIC deja i-a estimat valoarea. Noi avem deja tot 


179 


ceea ce o să-ţi dea ţie, cel puţin pe termen scurt. Nu se întâmplă 
nimic dacă dă aceleași informații Organizaţiei. 

Belinsky își reaprinse pipa și pufăi energic în timp ce aștepta 
reacţia mea. 

— Zău, zise el, chiar nu e mare lucru. O operaţiune de genul 
ăsta nici nu merită cuvântul „spionaj”. Crede-mă, foarte puţine 
dintre ele îl merită. Dar una peste alta, o sursă ca asta și o crimă 
aparent reușită te acreditează foarte bine, bătrâne. 

— lartă-mi lipsa de entuziasm, am spus eu sec, doar că încep 
să pierd din vedere ce fac eu aici. 

Belinsky dădu vag din cap: 

— Credeam că vrei să dovedești nevinovăția vechiului tău 
prieten. 

— Poate că nu m-ai ascultat. Becker nu a fost niciodată 
prietenul meu. Dar cred cu adevărat că nu e vinovat de 
omorârea lui Linden. Și așa credea și Traudl. Atâta timp cât ea 
era în viaţă, cazul ăsta părea să merite efortul, părea să existe 
un rost în încercarea de a dovedi nevinovăția lui Becker. Acum 
nu mai sunt atât de sigur. 

— Haide, Gunther, zău așa. Viaţa lui Becker fără iubita lui e 
totuși mai bună decât nicio viaţă. Chiar crezi sincer că Traudl ar 
fi vrut ca tu să renunți? 

— Poate, dacă știa în ce fel de afacere murdară este băgat. 
Cu ce fel de oameni avea de-a face. 

— Ştii bine că nu-i adevărat. Becker nu a fost ușă de biserică, 
asta-i sigur. Dar din ceea ce mi-ai spus despre ea, aș paria că ea 
știa asta. Nu a mai rămas multă inocenţă. Nu în Viena. 

Am oftat și mi-am frecat obosit gâtul: 

— Poate că ai dreptate, am cedat eu. Poate că eu sunt de 
vină. Sunt obișnuit ca lucrurile să-mi fie un pic mai bine definite 
decât acum. Vine un client, îmi plătește onorariul și eu mă 
îndrept în ce direcţie mi se pare potrivit. Uneori chiar ajung să 
rezolv un caz. Ăsta e un sentiment foarte plăcut, să știi. Dar 
acum e ca și cum sunt prea mulţi oameni lângă mine, 
spunându-mi cum să lucrez. Ca și cum mi-aș fi pierdut 
independența. Am încetat să mă mai simt ca un investigator 
privat. 

Belinsky dădu din cap ca un vânzător care a rămas fără ceva. 
Probabil explicaţii. Totuși, mai făcu o tentativă: 


— Haide, cu siguranţă trebuie să mai fi lucrat sub acoperire și 
înainte de asta. 

— Sigur, i-am raspuns. Doar că era cu un simţ al finalităţii mai 
adânc. Cel puţin vedeam imaginea unui criminal. Ştiam ce era 
drept. Dar asta nu mai e o treabă prea clară și începe să mă 
deranjeze. 

— Nimic nu rămâne la fel, kraut. Războiul a schimbat totul 
pentru toată lumea, inclusiv pentru investigatorii privaţi. Dar 
dacă vrei să vezi fotografii cu criminali, îți pot arăta o sută. 
Probabil mii. Toţi criminali de război. 

— Fotografii cu krauti? Ascultă, Belinsky, tu ești american și 
ești evreu. E mult mai ușor pentru tine să vezi dreptatea aici. 
Eu? Eu sunt german. Pentru o clipă scurtă, murdară, am fost 
chiar și în SS. Dacă l-aș întâlni pe unul dintre criminalii tăi de 
război, probabil că el mi-ar strânge mâna și m-ar numi un vechi 
camarad. 

Nu spuse nimic. 

Mi-am scos altă țigară și am fumat-o în tăcere. Când se sfârși, 
am clătinat din cap cu o expresie ironică: 

— Poate că de vină e Viena. Poate că e faptul că am fost 
departe de casă atât de mult timp. Mi-a scris soția mea. Când 
am plecat din Berlin, nu ne înţelegeam prea bine. Sincer, de- 
abia așteptam să plec, așa că am luat cazul ăsta fără să mă 
gândesc prea mult. Oricum, ea zice că speră să o putem lua de 
la capăt. Și, ca să știi, de-abia aștept să mă întorc la ea și să 
facem o încercare. Poate..., am zis, clătinând din cap. Poate am 
nevoie de ceva de băut. 

Belinsky rânji cu entuziasm: 

— Ei, acu’ mai vii de acasă, kraut, zise el. Un lucru am învățat 
și eu în meseria asta: când ești în dilemă, pune-o la murat în 
alcool. 


27. 


Era târziu când ne-am întors de la Melodies Bar, un club de 
noapte din Bezirk 1. Belinsky opri în fața pensiunii și când am 
coborât din mașină o femeie păși repede din umbra unei intrări 


181 


din apropiere. Era Veronika Zartl. l-am aruncat un zâmbet 
chinuit, căci băusem prea mult ca să mai am chef de companie. 

— Slavă Domnului că ai venit, zise ea. Am așteptat cu orele. 

Apoi se schimbă la față când prin portiera deschisă l-am auzit 
amândoi pe Belinsky pronunţând o remarcă obscenă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. 

— Am nevoie de ajutorul tău. E un bărbat în camera mea. 

— Și ce e nou? zise Belinsky. 

Veronika își muscă buza: 

— E mort, Bernie. Trebuie să mă ajuţi. 

— Nu sunt sigur ce pot face, i-am spus pe un ton nesigur, 
dorindu-mi să mai fi stat în Melodies. 

Mi-am spus în sinea mea: „O fată n-ar trebui să aibă încredere 
în oricine în vremurile astea”. Ei i-am spus: 

— Ştii, asta chiar e o treabă pentru poliţie. 

— Nu pot spune poliţiei, gemu ea impacientată. Asta ar 
însemna Brigada Moravuri, Poliţia Criminalistică Austriacă, 
funcţionari de la sănătatea publică și o anchetă. Mi-aș pierde 
probabil camera, totul. Nu înţelegi? 

— Bine, bine, ce s-a întâmplat? 

— Cred că a avut un infarct. Își lăsă capul în jos: Îmi pare rău 
că te deranjez, numai că nu aveam la cine altcineva să mă duc. 

M-am înjurat din nou în gând și apoi mi-am vârât capul înapoi 
în mașina lui Belinsky: 

— Doamna are nevoie de ajutorul nostru, am mormăit eu, fără 
prea mult entuziasm. 

— Asta nu e tot ce are ea nevoie. Dar porni motorul și 
adăugă: Haide, urcați amândoi. 

Merse pe Rotenturmstrasse și parcă în faţa clădirii deteriorate 
de bombardamente în care își avea camera Veronika. Când ne- 
am dat jos din mașină am arătat cu degetul peste dalele 
înnegrite din Stephansplatz către catedrala parţial restaurată: 

— Vezi dacă nu poţi găsi o prelată acolo, pe șantier, i-am spus 
lui Belinsky. Eu o să urc să arunc o privire. Dacă găsești ceva 
potrivit, adu sus la etajul al doilea. 

El era prea beat să protesteze. În schimb, dădu din cap fără 
multă energie și se duse către schelele de la catedrală, în timp 
ce eu m-am întors și am urmat-o pe Veronika în sus pe scări în 
camera ei. 


182 


Un bărbat masiv, de culoarea unui homar, în vârstă de vreo 
cincizeci de ani, zăcea mort în patul ei mare de stejar. Vomitatul 
este foarte obișnuit în cazurile de infarct. Voma îi acoperise 
nasul și gura ca o arsură facială gravă. Mi-am apăsat degetele 
pe gâtul rece și ud al bărbatului. 

— De cât timp e aici? 

— Trei sau patru ore. 

— Noroc că l-ai ţinut acoperit, i-am zis. Închide fereastra aia. 

Am luat așternuturile de pe trupul bărbatului mort și am 
început să ridic partea de sus a torsului său. 

— Ajută-mă un pic, am ordonat. 

— Ce faci? 

Mă ajută să îndoi torsul peste picioare ca și cum aș fi încercat 
să închid o valiză supraîncărcată. 

— Îl menţin pe nenorocitu’ ăsta în formă, am zis. Un pic de 
chiropractică ar trebui să încetinească înțepenirea și să facă să 
ne fie mai ușor să-l împingem și să-l scoatem din mașină. 

Am apăsat puternic în jos pe ceafa lui și apoi, suflând greu din 
cauza efortului, l-am împins înapoi pe pernele acoperite de 
vomă. 

— Unchiu' aici de faţă beneficia de bonurile de raţie în plus, 
am spus gâfâind. Trebuie să cântărească mai mult de o sută de 
kile. Ce noroc că-l avem pe Belinsky cu noi să ne ajute. 

— Belinsky e poliţist? mă întrebă ea. 

— Oarecum, dar nu-ţi face griji, nu e genul de poliţist căruia îi 
pasă prea mult de rata criminalităţii. Belinsky are lucruri mai 
bune de făcut. El vânează criminali de război naziști. 

Am început să îndoi braţele și picioarele mortului. 

— Ce ai de gând să faci cu el? zise ea îngrețoșată. 

— Să-l arunc pe linia de cale ferată. Cum e dezbrăcat, va 
părea că lvanii i-au oferit o mică petrecere și apoi l-au aruncat 
din tren. Cu puţin noroc, acceleratul va trece peste el și îi va 
aranja o deghizare bună. 

— Te rog, nu... zise ea cu glas stins. Era bun cu mine. 

După ce am terminat cu cadavrul, m-am ridicat și mi-am 
îndreptat cravata: 

— Asta e o muncă grea după o cină cu vodcă. Și acum unde 
dracu' e Belinsky? 


Zărind hainele bărbatului, care erau așezate ordonat pe 
spătarul unui scaun de lângă perdelele din plasă groaznic de 
murdare, am întrebat-o: 

— l-ai căutat prin buzunare? 

— Nu, bineînțeles că nu. 

— Chiar ești nouă în jocul ăsta, nu-i așa? 

— Tu chiar nu înţelegi. Îmi era bun prieten. 

— Evident, zise Belinsky intrând pe ușă. 

Tinea în sus o bucată de material alb: 

— Mă tem că asta e tot ce am putut găsi. 

— Ce e? 

— O pânză de altar, cred. Am găsit-o într-un dulap din 
catedrală. Nu pare că ar fi folosită. 

l-am spus Veronikăi să-l ajute pe Belinsky să-l înfășoare pe 
prietenul ei în pânză, în timp ce eu scotoceam prin buzunarele 
lui. 

— E bun la asta, îi zise Belinsky fetei. Mi-a cotrobăit și mie 
prin buzunar o dată, în timp ce de-abia mai respiram. Spune-mi, 
scumpo, tu și grăsanu' chiar o făceaţi când el a mierlit-o? 

— Las-o în pace, Belinsky. 

— Binecuvântaţi sunt morţii care mor întru Domnul... chicoti 
el. Da' eu? Eu sper doar să mor într-o femeie bună. 

Am deschis portofelul bărbatului și am scos un teanc de dolari 
și niște șilingi pe care i-am pus pe măsuţa de toaletă. 

— Ce cauţi? mă întrebă Veronika. 

— Dacă e să fac să dispară cadavrul unui bărbat, vreau să știu 
măcar un pic mai mult despre el decât culoarea chiloţilor. 

— Numele lui e Karl Heim, spuse ea liniștită. 

Am găsit o carte de vizită: 

— „Doctor Karl Heim”, am zis. Dentist, hmm? El e cel care-ţi 
făcea rost de penicilină? 

— Da. 

— Un bărbat căruia îi plăcea să-și ia măsuri de precauţie, 
hmm? murmură Belinsky. La cum arată camera asta, pot să 
înțeleg de ce. 

Dădu din cap spre banii de pe măsuţă: 

— Ai face bine să păstrezi banii ăia, scumpo. la-ţi un 
decorator nou. 

În portofelul lui Heim mai era și o altă carte de vizită. 


184 


— Belinsky, i-am zis. Ai auzit vreodată de un maior Jesse P. 
Breen? Din ceva numit „DP Screening Project”? 

— Sigur că am auzit, zise el, venind spre mine și luându-mi 
dintre degete cartea de vizită. DPSP-ul e o secţie specială a 
Diviziei 430. Breen este ofiţerul de legătură local al CIC pentru 
Organizaţie. Dacă vreunul dintre oamenii Organizaţiei dă de 
necaz cu Poliţia Militară a SUA, Breen trebuie să încerce să-i 
ajute să-l rezolve. Asta doar dacă nu e vorba de ceva cu 
adevărat grav, precum crima. Și nici asta nu i-ar fi peste puteri 
să rezolve, cu condiţia ca victima să fi fost orice, numai 
american sau englez nu. Se pare că grăsanu' nostru s-ar putea 
să fi fost unul dintre vechii tăi camarazi, Bernie. 

În timp ce Belinsky vorbea, eu am căutat repede în 
buzunarele de la pantalonii lui Heim și am găsit un set de chei. 

— În acest caz, ar fi o idee ca tu și cu mine să mergem să 
aruncăm o privire în cabinetul bunului doctor, i-am zis. Ceva îmi 
spune că s-ar putea să găsim ceva interesant acolo. 

Am aruncat cadavrul gol al lui Heim pe o porţiune liniștită de 
cale ferată lângă Ostbahnhof, în sectorul rusesc al orașului. 
Eram nerăbdător să părăsesc scena cât mai repede posibil, dar 
Belinsky insistă să stăm în mașină și să așteptăm să vedem 
trenul terminând treaba. După vreo 15 minute, un tren marfar 
care se îndrepta spre Budapesta și mai departe, spre Răsărit, se 
apropie zgomotos, iar cadavrul lui Heim se pierdu sub sutele de 
perechi de roţi ale sale. 

— Caci toată carnea este iarbă, intonă Belinsky, și toată 
bunătatea din ea este precum floarea câmpului: iarba s-a uscat, 
iar floarea a pălit... 

— Încetează, bine? Îmi dai fiori. 

— Dar sufletele celor drepţi sunt în mâna Domnului și nu îi va 
atinge nicio suferinţă... Cum vrei tu, kraut. 

— Haide, i-am zis. Hai să ne cărăm de aici. 

Am mers spre nord către Währing, în Bezirk 18, și ne-am 
îndreptat spre o casă elegantă cu trei etaje de pe 
Turkenschanzplatz, în apropiere de un parc de mărime decentă 
care era împărţit în două de o mică linie de tren. 

— Am fi putut să ne aruncăm pasagerul aici, zise Belinsky, 
chiar în bătătura noastră. Și am fi scutit o excursie în sectorul 
rusesc. 


— Acesta este sectorul american, i-am reamintit. Pe aici, 
singurul fel în care poţi ajunge să fii aruncat din tren e să 
călătorești fără bilet. Şi chiar și atunci ei așteaptă până când 
trenul se oprește din mers. 

— Așa e Unchiu' Sam pentru voi, hmm? Da, ai dreptate, 
Bernie. Îi e mai bine cu Ivanii. Nu ar fi prima oară când ei aruncă 
din tren un om de-al nostru. Dar cu siguranță nu mi-ar plăcea să 
fiu unul dintre lucrătorii lor feroviari. E al naibii de periculos, aș 
zice. 

Am lăsat mașina și am mers pe jos spre casă. Nu era niciun 
semn că era cineva acasă. Deasupra gardului nu foarte înalt din 
lemn, care semăna cu dinţii scoși la iveală de un rânjet larg, 
ferestrele întunecate ale clădirii albe, cu tencuială din ghips, se 
holbau ca niște orbite goale dintr-un craniu imens. O plăcută de 
alamă lipsită de strălucire de pe stâlpul porții, care, cu 
exagerarea vieneză tipică, purta numele doctorului Karl Heim - 
consultant chirurg ortodent, ca să nu mai zic de majoritatea 
literelor alfabetului, indica două intrări separate: una pentru 
locuința lui Heim, iar cealaltă pentru cabinetul său. 

— Tu uită-te în casă, i-am zis, deschizând ușa de la intrare cu 
cheile. Eu o să merg pe partea cealaltă să verific cabinetul. 

— Cum spui tu. 

Belinsky scoase o lanternă din buzunarul paltonului. Văzând 
că ochii mei întârzie pe lanternă, adăugă: 

— Care-i problema? Ți-e frică de întuneric sau ce? mă întrebă 
și râse. Poftim, ia-o. Eu pot să văd pe întuneric. În meseria mea, 
trebuie. 

Am înălţat din umeri și i-am luat lanterna. Apoi el își vâri 
mâna în jachetă și își scoase arma. 

— În afară de asta, zise el înșurubând amortizorul, îmi place 
să-mi păstrez o mână liberă ca să apăs pe clanţele ușilor. 

— Doar să fii atent pe cine împuști, i-am zis și am plecat. 

Înconjurând casa, am intrat pe ușa cabinetului și, după ce am 
închis-o binișor în urma mea, am aprins lanterna. Am ţinut 
lumina spre podeaua acoperită cu linoleum, departe de ferestre, 
în caz că se întâmpla ca vreun vecin băgăcios să stea cu ochii 
pe clădire. 

M-am trezit într-o mică recepţie și zonă de așteptare, care 
adăpostea ghivece cu plante și un acvariu cu broaște țestoase 
de apă dulce. Era o schimbare faţă de peștișorii aurii, mi-am 


186 


spus în sinea mea și, ţinând cont de faptul că proprietarul lor era 
acum mort, am presărat pe suprafața apei din mâncarea cu 
miros îngrozitor pe care o mâncau. Asta era cea de-a doua faptă 
bună a mea în ziua aia. Bunătatea cam începea să devină un 
obicei. 

In spatele biroului de recepţie, am deschis un registru de 
programări și am îndreptat raza lanternei pe paginile sale. Nu 
părea ca Heim să aibă mulţi pacienţi de lăsat concurenţei, 
presupunând că avea vreuna. Nu erau mulţi bani de cheltuit pe 
tratarea durerilor de dinţi în vremurile alea și nu mă îndoiam că 
Heim ar fi câștigat mult mai bine vânzând medicamente pe 
piața neagră. Dând paginile, am văzut că nu avea în medie mai 
mult de două sau trei programări pe săptămână. Mergând cu 
câteva luni în urmă am dat de două nume pe care le știam: Max 
Abs și Helmut König. Ambii erau trecuţi pentru extracții 
complete, la câteva zile unul de celălalt. Existau multe alte 
nume înregistrate pentru extracţii complete, dar niciunul pe 
care să-l recunosc. 

M-am dus la fișet și l-am găsit aproape gol, cu excepţia unui 
sertar care conţinea detalii doar despre pacienţii de dinainte de 
1940. Sertarul nu părea să fi fost deschis de atunci, ceea ce mi 
s-a părut ciudat, căci dentiștii tind să fie foarte meticuloși cu 
aceste lucruri; și, într-adevăr, Heim de dinainte de 1940 fusese 
foarte conștiincios cu fișele pacienţilor săi, detaliind detartrări, 
plombe și mulaje dentare pentru fiecare dintre ei. Devenise pur 
și simplu dezordonat, m-am întrebat, sau un volum de muncă 
inadecvat făcuse ca astfel de înregistrări atente să nu mai 
merite efortul? Și de ce atât de multe extracţii complete în 
ultima vreme? Era adevărat, războiul lasase mulţi bărbați, 
inclusiv pe mine, cu dantură proastă. În cazul meu, asta era 
moștenirea unui an de înfometare ca prizonier sovietic. Dar 
totuși, reușisem să-mi păstrez cât de cât dinţii. Și erau mulţi alţii 
ca mine. Ce nevoie avusese atunci König, care îmi aminteam că 
îmi povestise că dinţii lui fuseseră foarte buni, să și-i scoată pe 
toți? Oare voise să spună pur și simplu că dinţii lui fuseseră buni 
înainte de a se strica? Deși nimic din toate astea n-ar fi ajuns 
pentru Conan Doyle ca să le transforme într-o nuvelă, pe mine 
m-au lăsat cu siguranță nedumerit. 

Cabinetul însuși semăna foarte mult cu oricare altul în care 
mai fusesem vreodată. Poate un pic mai murdar, dar oricum 


187 


nimic nu mai era atât de curat pe cât fusese înainte de război. 
Lângă scaunul îmbrăcat în piele neagră se afla un cilindru mare 
cu gaz anestezic. Am răsucit robinetul și, auzind sunetul sâsâit, 
l-am închis la loc. Totul părea a fi în stare bună de funcţionare. 

În spatele unei uși încuiate se afla o cămară mică și acolo mă 
găsi Belinsky. 

— Ai găsit ceva? mă întrebă el. 

l-am povestit despre lipsa înregistrărilor în fişele pacienţilor. 

— Ai dreptate, zise Belinsky schițând un zâmbet, asta nu pare 
deloc a fi lucru nemtesc. 

Am îndreptat lanterna peste rafturile din cămară. 

— Salutare, spuse el, ce avem noi aici? 

Se întinse pentru a atinge o butelcă din oţel pe a cărei latură 
era vopsită cu galben formula chimică H>S0,. 

— N-aș face-o dacă aș fi în locul tău, i-am zis. Chestia aia nu e 
dintr-un set de chimie pentru școlari. Dacă nu mă înșel foarte 
tare, e acid sulfuric. 

Am mișcat raza lanternei în sus pe latura butelcii, acolo unde 
erau scrise, de asemenea, cuvintele: „A se utiliza cu maximă 
atenție!” 

— E suficient să te transforme în câţiva litri de grăsime 
animală. 

— E kosher, sper, zise Belinsky. Ce face un dentist cu o 
butelcă plină cu acid sulfuric? 

— Poate foarte bine să-și pună la înmuiat peste noapte dinţii 
falși, din câte știu eu. 

Pe un raft lângă butelcă, așezate una peste alta, se aflau 
câteva tăviţe din oţel în formă de rinichi. Am luat una dintre ele 
și am adus-o sub raza lanternei. Ne-am uitat amândoi la ceea ce 
părea să semene cu o mână de bomboane de mentă de formă 
ciudată, lipite toate unele de altele ca și cum ar fi fost pe 
jumătate supte și apoi păstrate de un băiețel dezgustător. Dar 
pe unele dintre ele era și sânge uscat. 

Nasul lui Belinsky se strâmbă de dezgust: 

— Ce dracu' sunt astea? 

— Dinţi. 

l-am dat lanterna și am luat din tăviță unul dintre obiectele 
albe, ţepoase, pentru a-l ţine în lumină: 

— Dinţi extrași. Și sunt câteva guri pline. 


— Urăsc dentiștii, șuieră Belinsky. Se scotoci în vestă și 
scoase una din scobitorile lui ca s-o roadă. 

— Aș zice că ăștia ajung în mod normal în butelca de acid. 

— Și ce? 

Dar Belinsky îmi observase interesul. 

— Ce fel de dentist nu face nimic altceva decât extracțţii 
complete? l-am întrebat. Registrul de programări nu cuprinde 
decât extracții complete. 

Am răsucit dintele între degete: 

— Ai zice că era ceva în neregulă cu molarul ăsta? Nu a fost 
nici măcar plombat. 

— Pare a fi un dinte perfect sănătos, fu de acord Belinsky. 

Am amestecat masa lipicioasă din tăviţă cu arătătorul: 

— La fel ca și restul lor, am observat eu. Nu sunt dentist, dar 
nu văd rostul scoaterii unor dinţi care nici măcar n-au fost 
plombaţi încă. 

— Poate că Heim lucra la bucată. Sau poate că tipului doar îi 
placea să scoată dinţi. 

— Mai mult decât îi plăcea să ţină fișele. Nu există nicio fișă 
pentru vreunul din pacienții lui recenți. 

Belinsky luă altă tăviţă și îi inspectă conţinutul: 

— Un alt set complet, raportă el. 

Dar ceva se rostogoli în tăvița următoare. Păreau niște biluțe. 

— Ei, ce avem noi aici? 

Ridică una și se uită la ea cu fascinaţie: 

— Dacă nu mă înșel foarte tare, aș zice că fiecare dintre 
aceste mici bomboane conţine o doză de cianură de potasiu. 

— Pilule letale? 

— Exact. Erau foarte populare printre unii dintre vechii tăi 
camarazi, kraut. Mai ales în rândul celor din SS și al oficialilor 
superiori de partid și de stat care ar fi avut curajul să prefere 
sinuciderea în locul capturării de către Ivani. Cred că astea au 
fost iniţial concepute pentru agenţii secreți germani, dar Arthur 
Nebe și SS-ul au hotărât că ofiţerii superiori de la vârful ierarhiei 
aveau mai mare nevoie de ele. Omul își punea dentistul să-i 
facă un dinte fals sau folosea o carie existentă, și apoi punea 
înăuntru acest bebeluș. Simplu ca bună ziua - ai fi surprins. 
Când era prins ar fi putut chiar să aibă în buzunar un cartuș din 
alamă cu cianură, ca pistă falsă, ceea ce însemna că oamenii 
noștri nu se mai osteneau cu o examinare dentară. Și apoi, după 


189 


ce omul hotăra că venise timpul potrivit, își scotea dintele fals, 
își punea pe limbă această capsulă și o mesteca până se 
spărgea. Moartea e aproape instantanee. Așa s-a sinucis 
Himmler. 

— Am auzit că și Göring. 

— Nu, zise Belinsky, el a folosit una dintre fiolele pentru 
derută. Un ofițer american i-a dat-o pe ascuns înapoi când se 
afla la închisoare. Ce zici de asta, hmm? Unu' dintre propriii 
noștri oameni să se înmoaie așa și să-i fie milă de nenorocitu’ 
ăla gras. 

Lăsă capsula că cadă înapoi în tăviţă și mi-o dădu mie. 

Mi-am răsturnat câteva în palmă ca să mă uit mai 
îndeaproape. Părea aproape uimitor că niște lucruri care erau 
atât de mici puteau să fie atât de mortale. Patru perluţe pentru 
moartea a patru bărbaţi. Nu credeam că aș fi putut să port una 
în gură, într-un dinte fals sau nu, și totuși să-mi mai tihnească 
cina. 

— Ştii ce cred eu, kraut? Cred că avem o mulţime de naziști 
fără dinţi care bântuie prin Viena. 

L-am urmat înapoi în cabinet. 

— înțeleg că ești familiarizat cu tehnica dentară pentru 
identificarea cadavrelor. 

— La fel de familiarizat ca orice alt poliţist, i-am răspuns. 

— A fost al naibii de folositoare după război. Cel mai bun mod 
pe care îl aveam de stabilire a identităţii unui cadavru. Erau, 
normal, mulţi naziști care ţineau morțiș să ne facă să credem că 
sunt morţi. Și treceau printr-o mare bătaie de cap ca să încerce 
să ne convingă de asta. Cadavre pe jumătate carbonizate având 
asupra lor acte false, știi și tu genul ăsta de lucruri. Bineînţeles 
că primul lucru pe care îl făceam era să punem un dentist să se 
uite la dinţii cadavrului. Chiar dacă nu ai fișa stomatologică a 
unui om, poţi cel puţin să-i stabilești vârsta după dinţi: 
parodontoză, probleme cu gingiile etc. - poţi să spui sigur că un 
cadavru nu este cine se presupune a fi. 

Belinsky făcu o pauză și privi în jur prin cabinet: 

— Ai terminat să te uiţi pe aici? 

l-am spus că da și l-am întrebat dacă descoperise ceva în 
casă. Clătină din cap și îmi spuse că nu. Apoi zise că ar fi mai 
bine să ieșim dracului de acolo. 

Când ne-am urcat în mașină, își reluă explicaţia: 


— Să luăm cazul lui Heinrich Muller, șeful Gestapoului. A fost 
văzut ultima oară în viaţă în buncărul lui Hitler, în aprilie 1945. 
S-a presupus că Muller ar fi fost ucis în bătălia pentru Berlin din 
mai 1945. Dar atunci când, după război, cadavrul său a fost 
exhumat, un expert stomatolog specializat în chirurgia oaselor 
maxilarului de la un spital din Berlin din sectorul britanic nu a 
putut identifica dinţii cadavrului ca aparţinând unui bărbat în 
vârstă de 44 de ani. A stabilit că era mai probabil ca acela să fie 
cadavrul unui bărbat de cel mult 25 de ani. 

Belinsky porni mașina, tură motorul vreo două secunde și apoi 
băgă mașina în viteză. Ghemuit peste volan, conducea prost 
pentru un american, apăsând aiurea pe ambreiaj, ratând 
schimbarea vitezelor și în general răsucind prea mult de volan. 
Îmi era limpede că șofatul îi necesita toată atenţia, dar el 
continuă cu explicaţia lui calmă, chiar și după ce aproape că am 
omorât un motociclist care trecea pe lângă noi: 

— Când îi prindem din urmă pe unii dintre acești nenorociţi, 
vor fi având acte false, tunsori noi, mustăţi, bărbi, ochelari, tot 
ce-ţi trece prin cap. Dar dinţii sunt la fel de buni ca un tatuaj sau 
uneori o amprentă. Așa că, dacă unii dintre ei își scot toți dinţii, 
asta înlătură încă un posibil mijloc de identificare. La urma 
urmei, un bărbat în stare să tragă un glonţ pe sub braţul său 
pentru a îndepărta un număr SS probabil că nu ar refuza să 
poarte dinţi falși, nu-i așa? 

M-am gândit la cicatricea arsă de sub propriul meu braţ și am 
reflectat că probabil avea dreptate. Pentru a mă ascunde de ruși 
în mod sigur aș fi recurs la a-mi scoate dinţii, presupunând că aș 
fi avut aceeași oportunitate de extracţie lipsită de dureri ca Max 
Abs și Helmut König. 

— Nu, bănuiesc că nu. 

— Poţi să pariezi cu viaţa ta pe asta. De aceea am furat 
registrul cu programări al lui Heim. 

Se lovi ușurel peste haină, la piept, unde am presupus că îl 
păstra acum. 

— Ar putea fi interesant să descoperim cine sunt cu adevărat 
bărbaţii aceștia cu dantură proastă. De exemplu, prietenul tău 
König - și Max Abs, de asemenea. Adică, de ce ar simţi un mic 
șofer SS nevoia de a ascunde ce are în gură? Doar dacă nu a 
fost deloc un caporal SS. 

Belinsky chicoti cu entuziasm la acest gând. 


191 


— Ăsta e motivul pentru care trebuie să fiu în stare să văd pe 
întuneric. Unii dintre vechii tăi camarazi chiar știu cum să 
amestece hărțile, ca să-și piardă urma. Știi, n-aș fi deloc surprins 
dacă noi am mai alerga încă după unii dintre nenorociţii ăștia de 
naziști atunci când copiii lor le vor ușura bătrânețile. 

— Oricum, i-am zis, cu cât trece mai mult până îi prindeţi, cu 
atât mai greu va fi de obținut o identificare sigură. 

— Nu-ţi face tu griji, mârâi pe un ton răzbunător. Nu va fi lipsă 
de martori doritori să vină să depună mărturie împotriva acestor 
rahaţi. Sau poate crezi că unor oameni ca Muller și Globocnik ar 
trebui să li se permită să scape basma curată? 

— Cine e Globocnik, pentru prieteni? 

— Odilo Globocnik. El a condus Operaţiunea Reinhard, punând 
bazele majorităţii marilor lagăre ale morții din Polonia. Altu’ care 
se presupune că s-ar fi sinucis în '45. Așa că haide, spune-mi, ce 
crezi? E un proces chiar acum la Nurnberg. Otto Ohlendorf, 
comandantul unuia dintre grupurile alea speciale de acțiune ale 
SS. Crezi că el ar trebui să fie spânzurat pentru crimele lui de 
război? 

— Crime de război? am repetat eu plictisit. Ascultă, Belinsky, 
am lucrat timp de trei ani în Biroul pentru Crime de Război al 
Wehrmacht-ului. Așa că să nu vii să-mi ţii tu mie prelegeri 
despre afurisitele de crime de război. 

— Doar mă interesează să știu care-i poziţia ta, kraut. ȘI 
oricum, ce fel de crime de război, mai exact, aţi investigat voi? 

— Atrocităţi din ambele tabere. Ai auzit de pădurea Katyn? 

— Bineînţeles. Tu ai investigat chestia aia? 

— Am făcut parte din echipă. 

— Ce zici de asta? 

Părea sincer surprins. Majoritatea oamenilor erau. 

— Sincer, cred că ideea de a acuza combatanți de crime de 
război e absurdă. Ucigașii de femei și copii ar trebui să fie 
pedepsiţi, da. Dar cei omorâţi de oameni ca Muller și Globocnik 
nu au fost doar evrei și polonezi. Ei au omorât și germani. Poate 
că, dacă ne-aţți fi dat jumătate de șansă, am fi putut să-i aducem 
în fața justiţiei noi înșine. 

Belinsky coti de pe Wâhringer Strasse și conduse spre sud, pe 
lângă lungul edificiu al Spitalului General și pe Alser Strasse, 
unde, întâlnindu-se cu aceeași amintire ca și mine însumi, 
încetini mașina în semn de respect. Imi puteam da seama că 


192 


fusese pe cale să-mi răspundă, dar acum tăcea, aproape ca și 
cum se simţea obligat să evite a-mi da orice motiv de enervare. 
Oprind în faţa pensiunii mele, îmi zise: 

— Traudl avea familie? 

— Nu de care să știu eu. E doar Becker. 

Totuși, m-am întrebat în sinea mea dacă era așa. Fotografia ei 
cu colonelul Poroșin încă îmi rodea mintea. 

— Păi, e în regulă. N-am de gând să-mi pierd somnu' făcându- 
mi griji pentru suferinţa lui. 

— E clientul meu, în caz că ai uitat. Ajutându-te pe tine, se 
presupune că eu lucrez pentru a-i dovedi nevinovăția. 

— Și ești convins de asta? 

— Da, sunt. 

— Dar cu siguranţă trebuie să știi că e pe lista Crowcass. 

— Eşti foarte drăguţ, i-am zis făcând pe prostu’, să mă lași să 
alerg atâta doar ca să-mi spui asta. Presupunând că o să fiu 
norocos și o să câștig cursa, o să mi se dea voie să iau premiul? 

— Prietenul tău e un nazist criminal, Bernie. A comandat un 
pluton de execuţie în Ucraina, masacrând bărbaţi, femei și copii. 
Aș zice că merită să fie spânzurat indiferent dacă l-a ucis pe 
Linden sau nu. 

— Tare mai ești drăguţ, Belinsky, am repetat cu amărăciune și 
am vrut să mă dau jos din mașină. 

— Dar în ceea ce mă privește, el e un pește mic. Eu caut pești 
mai mari decât Emil Becker. Tu mă poţi ajuta. Poţi să încerci să 
repari ceva din răul pe care l-a făcut ţara ta. Un gest simbolic, 
dacă vrei. Cine știe - dacă destui germani vor face la fel, atunci 
poate că s-ar putea regla contul. 

— Despre ce vorbești acolo? l-am întrebat, de pe stradă. Ce 
cont? 

M-am sprijinit de portieră, m-am aplecat înainte și l-am văzut 
pe Belinsky scoțându-și pipa. 

— Contu' lui Dumnezeu, zise el liniștit. 

Am râs și am scuturat din cap cu neîncredere. 

— Care-i problema? Nu crezi în Dumnezeu? 

— Nu cred în încercarea de a face o înțelegere cu el. Vorbești 
despre Dumnezeu ca și cum ar vinde mașini la mâna a doua. Te- 
am judecat greșit. Ești mult mai american decât am crezut. 

— Ei, aici greșești. Lui Dumnezeu îi place să facă înţelegeri. 
Uită-te la pactul pe care l-a făcut cu Abraham și cu Noe. 


193 


Dumnezeu este un creator de reclame, Bernie. Numai un 
german ar putea confunda o înţelegere cu un ordin direct. 

— Vrei să treci la subiect? Că vrei să ajungi undeva, nu-i așa? 
Maniera lui părea să indice atâta lucru. 

— O să fiu cinstit cu tine... 

— Zău? Parcă îmi amintesc că ai făcut asta un pic mai 
devreme. 

— Tot ce ţi-am spus e adevărat. 

— Doar că mai e și altceva, corect? ` 

Belinsky dădu din cap și își aprinse pipa. Imi venea să-l 
pocnesc cu ea peste gură. In loc de asta, am urcat înapoi în 
mașină și am închis portiera: 

— Cu această mare dragoste pentru adevăr selectiv, ar trebui 
să-ţi iei o slujbă la o agenţie de publicitate. Să auzim. 

— Numai să nu începi să urli la mine până nu termin. 

Am dat scurt din cap. 

— Bine. Pentru început, noi - Crowcass - credem că Becker nu 
e vinovat de uciderea lui Linden. Vezi tu, arma care l-a omorât a 
fost folosită pentru a ucide pe altcineva la Berlin cu aproape trei 
ani în urmă. Oamenii de la balistică au comparat glonţul ăla cu 
cel care l-a omorât pe Linden, și amândouă au fost trase cu 
aceeași armă. Pentru vremea la care a avut loc primul omor 
Becker are un alibi foarte bun: era prizonier de război rus. 
Bineînţeles că ar fi putut să facă rost de armă de atunci, dar n- 
am ajuns încă la partea interesantă, partea care mă face de fapt 
să vreau ca Becker să fie nevinovat. Arma era un Walther P 38 
de fabricaţie standard pentru SS. Am găsit registrele cu 
numerele de serie păstrate la Centrul de Documente SUA și am 
descoperit că acest pistol era unul de colecţie care a fost dat 
ofițerilor superiori din Gestapo. Această armă anume îi fusese 
dată lui Heinrich Muller. Era puţin probabil, dar am comparat 
glonţul care l-a ucis pe Linden cu cel care l-a ucis pe bărbatul pe 
care l-am dezgropat și se presupunea că e Muller, și ce să vezi? 
Loz câștigător. Oricine l-a ucis pe Linden s-ar putea să fie de 
asemenea responsabil pentru îngroparea unui Heinrich Muller 
fals. Înţelegi, Bernie? Este cel mai bun indiciu pe care l-am avut 
că Muller de la Gestapo este încă în viaţă. Asta înseamnă că 
doar acum câteva luni s-ar fi putut ca el să fie chiar aici, în 
Viena, lucrând pentru organizaţia în care acum tu ești membru. 
S-ar putea chiar să mai fie aici. Ştii cât de important este asta? 


194 


Numai gândește-te, te rog. Miller a fost arhitectul terorii 
naziste. Timp de zece ani a controlat cea mai brutală poliţie 
secretă pe care lumea a cunoscut-o vreodată. Acesta a fost un 
om aproape la fel de puternic. Ca însuși Himmler. Poţi să-ţi 
imaginezi câţi oameni trebuie să fi torturat? Cât de multe morți 
trebuie să fi ordonat? Câţi evrei, polonezi și chiar germani 
trebuie să fi omorât? Bernie, asta este șansa ta să ajuţi la 
răzbunarea tuturor acelor germani morţi. Să vezi că s-a făcut 
dreptate. 

Am râs dispreţuitor: 

— Așa se numește când lași un om să fie spânzurat pentru 
ceva ce n-a făcut? Corectează-mă dacă greșesc, Belinsky, dar 
nu asta face parte din planul tău - să-l lași pe Becker să fie 
spânzurat? 

— Normal că sper să nu se ajungă la asta. Dar dacă va fi 
necesar, atunci așa să fie. Atâta timp cât poliţia militară îl are pe 
Becker, Muller nu va fi speriat. Și, dacă asta include spânzurarea 
lui, da. Știind ceea ce știu despre Emil Becker, n-o să-mi prea 
pierd somnul. 

Belinsky se uită la chipul meu cu atenţie după un semn de 
aprobare. 

— Haide, zău așa, ai fost poliţist. Ştii cum merg treburile 
astea. Nu-mi spune că tu n-ai înhățat niciodată un om pentru un 
lucru când nu puteai să dovedești alt lucru despre el. Toate se 
echilibrează, știi asta. 

— Am făcut-o, desigur. Dar nu atunci când era vorba de viața 
unui om. Nu m-am jucat niciodată cu viaţa unui om. 

— Suntem pregătiţi să uităm de Becker, cu condiţia ca tu să 
ne ajuţi să-l găsim pe Muller. Pipa scoase un scurt semnal de 
fum, care părea să trădeze nerăbdarea crescândă a posesorului. 
Uite ce e, tot ce sugerez eu e să-l pui pe Muller în locul lui 
Becker. 

— Și dacă chiar îl găsesc pe Miller, ce se întâmplă atunci? Că 
doar n-o să mă lase să mă duc la el și să-i pun cătușele. Cum se 
presupune că o să-l arestez fără să mi se zboare creierii? 

— Poţi lăsa asta în seama mea. Tot ce ai tu de făcut e să 
stabilești cu exactitate unde se află. Imi dai telefon și echipa 
mea Crowcass va face restul. 

— Cum o să-l recunosc? 


Belinsky se întinse în spatele scaunului său și ridică de acolo o 
servietă ieftină din piele. Desfăcu fermoarul și scoase un plic din 
care luă o fotografie tip pașaport. 

— Asta e Muller. Se pare că vorbește cu un accent de 
Munchen foarte pronunţat, deci chiar dacă și-ar fi schimbat în 
mod radical înfățișarea, cu siguranţă nu vei avea nicio problemă 
să-i identifici vocea. 

Mă privi cum întorc fotografia spre lumina de pe stradă și mă 
uit lung la ea o vreme. 

— Ar avea 57 de ani acum. Nu e foarte înalt, are mâini mari, 
de ţăran. S-ar putea chiar să mai poarte încă verigheta. 

Fotografia nu spunea multe despre bărbat. Nu era un chip 
foarte revelator, și totuși era unul remarcabil. Muller avea un 
craniu pătrăţos, frunte înaltă și buze înguste, strânse. Dar cei 
care puneau stăpânire cu adevărat pe tine erau ochii, chiar și în 
poza aia mică. Ochii lui Muller erau precum cei ai unui om de 
zăpadă: doi cărbuni negri, îngheţați. 

— Uite încă una, zise Belinsky. Astea sunt singurele două 
fotografii cu el despre care se știe că există. 

Cea de-a doua poză era o fotografie de grup. Cinci bărbaţi 
erau așezați în jurul unei mese de stejar ca și cum ar fi luat cina 
într-un restaurant confortabil. l-am recunoscut pe trei dintre ei. 
În capul mesei era Heinrich Himmler, jucându-se cu creionul și 
zâmbindu-i lui Arthur Nebe în dreapta sa. Arthur Nebe - vechiul 
meu camarad, cum ar fi spus Belinsky. In stânga lui Himmler, 
aparent sorbind fiecare cuvânt al Reichsführer-ului SS, se afla 
Reinhard Heydrich, șeful RSHA, asasinat de teroriști cehi în 
1942. 

— Când a fost făcută poza asta? 

— În noiembrie 1939. 

Belinsky se aplecă peste poză și lovi ușurel cu pipa unul 
dintre ceilalți doi bărbaţi, zicând: 

— Ăsta de aici, care stă lângă Heydrich, e Miller. 

Mâna lui Muller se mișcase în aceeași fracțiune de secundă în 
care diafragma aparatului de fotografiat se deschisese și se 
închisese. Mâna era neclară, ca și cum ar fi vrut să acopere 
documentul de pe masă, dar, chiar și așa, verigheta se vedea 
bine. El privea în jos, aproape fără să-l asculte deloc pe 
Himmler. În comparaţie cu Heydrich, capul lui Miller era mic. 
Părul lui era tuns foarte scurt, ras chiar până aproape de vârful 


196 


craniului, unde fusese lăsat să crească un pic pe o zonă mică, 
atent îngrijită. 

— Cine e bărbatul care stă vizavi de Muller? 

— Cel care ia notițe? E Franz Josef Huber. A fost șeful 
Gestapoului de aici, din Viena. Poţi să păstrezi pozele alea două 
dacă vrei. Sunt doar c6pii. 

— Incă nu am fost de acord să te ajut. 

— Dar vei fi. Trebuie să fii. 

— În clipa asta mă văd nevoit să-ţi spun să te duci dracului, 
Belinsky. Vezi tu, eu sunt ca un pian vechi - nu-mi prea place să 
se cânte mult la mine. Dar sunt obosit. Și am băut ceva. Poate 
mâine voi fi în stare să gândesc un pic mai limpede. 

Am deschis portiera și am coborât din nou. 

Belinsky avea dreptate: tăblăria marelui Mercedes negru era 
acoperită de zgârieturi. 

— O să te sun dimineaţă, îmi zise el. 

— Așa să faci, i-am răspuns și am trântit portiera. 

Se îndepărtă ca și cum ar fi fost vizitiul diavolului. 


28. 


Nu am dormit bine. Tulburat de ceea ce spusese Belinsky, 
gândurile m-au făcut să mă întorc de pe o parte pe alta, și după 
numai câteva ore m-am trezit, înaintea zorilor, scăldat într-o 
transpiraţie rece și nu am mai adormit la loc. Măcar de nu l-ar fi 
menţionat pe Dumnezeu, mi-am zis în sinea mea. 

Nu eram catolic până să ajung prizonier în Rusia. Regimul din 
lagăr era atât de greu încât mi se păruse că exista o mare 
probabilitate să mă ucidă și, dorind să mă împac cu mine 
însumi, îl căutasem pe singurul om al bisericii aflat printre 
ceilalţi prizonieri, un preot polonez. Fusesem crescut ca luteran, 
dar confesiunea religioasă părea a fi o problemă de mică 
importanţă în acel loc îngrozitor. 

Devenind catolic în plină așteptare a morţii, asta m-a făcut 
doar mai dornic de viaţă și, după ce evadasem și mă întorsesem 
la Berlin, am continuat să particip la slujbă și să celebrez 
credinţa care aparent mă eliberase. 


197 


Nou-descoperita mea biserică nu avea un trecut bun al 
relațiilor sale cu naziștii și se distanţase acum de orice acuzaţie 
de vină. Din asta decurgea că, dacă biserica catolică nu era 
vinovată, nu erau nici membrii ei. Exista, se pare, ceva bază 
teologică pentru respingerea vinovăţiei germane colective. 
Vinovăţia, ziceau preoţii, era de fapt ceva personal între om și 
Dumnezeul său, iar atribuirea ei unei naţiuni de către o alta era 
blasfemie, căci asta nu putea fi decât o chestiune de prerogativ 
divin. După asta, tot ceea ce mai rămânea de făcut era să te 
rogi pentru morţi, pentru aceia care făcuseră rău și pentru ca 
întreaga epocă groaznică și rușinoasă să fie uitată cât mai 
repede posibil. 

Erau mulți care nu se simțeau în largul lor în legătură cu felul 
în care mizeria morală era măturată sub covor. Dar este cert că 
o naţiune nu poate simţi o vinovăţie colectivă, că fiecare om 
trebuie să o întâlnească în mod personal. De-abia acum am 
realizat natura propriei mele vinovâății - și poate nu era, de fapt, 
foarte diferită de aceea a multor altora: era aceea că nu 
spusesem nimic, că nu-mi ridicasem mâna împotriva naziștilor. 
Am realizat, de asemenea, că nutream un puternic resentiment 
personal împotriva lui Heinrich Muller, deoarece ca șef al 
Gestapoului făcuse mai mult ca orice alt om pentru a obţine 
coruperea forţei de poliție al cărei membru mândru fusesem 
cândva. Din asta se revărsase întreaga teroare. 

Acum se părea că, până la urmă, nu era prea târziu pentru a 
face ceva. Era chiar posibil ca, prin căutarea lui Muller, simbolul 
nu doar al coruperii mele, ci și a lui Becker, și aducerea lui în 
faţa justiţiei, să șterg propria-mi vină pentru ceea ce se 
întâmplase. 

Belinsky sună devreme, aproape ca și cum ar fi bănuit deja 
decizia mea, și i-am spus că îl voi ajuta să-l găsească pe Miller 
de la Gestapo, dar nu pentru Crowcass, nici pentru Armata 
Statelor Unite, ci pentru Germania. Dar mai ales, i-am spus, 
aveam să-l ajut să-l prindă pe Muller pentru mine însumi. 


29. 


După ce i-am telefonat lui König și am stabilit o întâlnire ca 
să-i predau materialul, evident secret, al lui Belinsky, primul 
lucru pe care l-am făcut în dimineața aceea a fost să merg pe 
Judengasse, la cabinetul lui Liebl, să văd dacă ar putea să 
aranjeze să mă văd cu Becker la închisoarea poliţiei. 

— Vreau să-i arăt o fotografie, i-am explicat. 

— O fotografie? 

Tonul lui Liebl părea plin de speranţă. 

— Această fotografie e ceva ce-ar putea deveni o probă? 

Am ridicat din umeri: 

— Asta depinde de Becker. 

Liebl dădu rapid două telefoane, punând la bătaie moartea 
logodnicei lui Becker, posibilitatea descoperirii de noi probe și 
data apropiată a procesului, ceea ce ne aduse aproape imediat 
accesul în închisoare. Era o zi frumoasă și ne-am dus acolo pe 
jos, Liebl purtându-și umbrela așa cum își poartă drapelul un 
sergent dintr-un regiment de gardă imperială. 

— l-aţi spus despre Traudl? l-am întrebat. 

— Aseară. 

— Cum a primit vestea? 

Sprânceana căruntă a bătrânului avocat se ridică a 
nedumerire: 

— Surprinzător de bine, Herr Gunther. Ca și dumneavoastră, 
crezusem că va fi devastat de veste. 

Sprânceana se ridică din nou, de data asta mai mult de 
consternare: 

— Dar nu a fost. Nu, propria sa situație nefericită era aceea 
care părea să-l preocupe. Ca și progresele dumneavoastră sau 
lipsa acestora. Herr Becker pare să aibă o încredere 
extraordinară în capacităţile dumneavoastră de investigaţie. 
Capacităţi pentru care, dacă îmi daţi voie să fiu franc cu 
dumneavoastră, domnule, n-am văzut decât puţine dovezi sau 
deloc. 

— Aveţi dreptul la propria dumneavoastră opinie, Doktor 
Liebl. Bănuiesc că sunteți ca majoritatea avocaţilor pe care i-am 
întâlnit: dacă propria soră vă trimite o invitaţie la nunta ei, ați fi 
fericit numai dacă ar fi semnată și prevăzută cu sigiliu în 


199 


prezenţa a doi martori. Poate dacă clientul nostru ar fi fost mai 
sincer... 

— Bănuiţi că ascunde ceva? Da, îmi amintesc că aţi spus asta 
ieri la telefon. Fără să știu exact despre ce vorbeaţi, nu m-am 
simţit capabil să profit de... - el ezită pentru o clipă, în care 
dezbătu în sinea sa dacă putea sau nu folosi cuvântul în mod 
întemeiat, și apoi decise că putea - ... de durerea lui Herr 
Becker, pentru a face o astfel de acuzație. 

— Câtă sensibilitate din partea dumneavoastră, sunt sigur. 
Dar poate fotografia asta o să-i împrospăteze memoria. 

— Sper că da. Și poate că i se va mai fi înmuiat starea de 
spirit, astfel încât o să își arate mai bine durerea. 

Părea un sentiment foarte vienez. 

Dar când l-am văzut pe Becker nu părea deloc afectat. După 
ce un pachet de ţigări convinsese gardianul să ne lase pe toți 
trei singuri în camera de interogatoriu, am încercat să aflu de 
ce. 

— Îmi pare rău pentru Traudl, i-am zis. Era cu adevărat o fată 
încântătoare. 

El dădu din cap fără nicio expresie, ca și cum ar fi ascultat 
vreo explicaţie plictisitoare de procedură legală făcută de Liebl. 

— Trebuie să spun că nu pari foarte supărat din pricina asta, 
am remarcat eu. 

— Mă descurc așa cum știu mai bine, zise el liniștit. Nu pot să 
fac prea multe aici. Sunt șanse să nici nu mă lase măcar să 
particip la înmormântare. Cum crezi că mă simt? 

M-am întors spre Liebl și l-am întrebat dacă îl deranjează să 
plece din încăpere un minut: 

— E ceva ce doresc să-i spun lui HerrBecker în particular. 

Liebl privi spre Becker, care dădu scurt din cap către el. 
Niciunul dintre noi nu vorbi până când ușa masivă nu se închise 
în urma avocatului. 

— Dă-i drumu', Bernie, spune-mi, zise Becker pe jumătate 
căscând în același timp. Ce te frământă? 

— Prietenii tăi din Organizaţie sunt cei care ţi-au omorât 
iubita, i-am zis urmărindu-i atent chipul prelung în căutarea unui 
semn de emoție. Nu eram sigur dacă asta era adevărat sau nu, 
dar eram dornic să văd ce-ar fi putut să-l facă să-mi dezvăluie. 
Dar n-am văzut nimic. l-am zis: De fapt, mi-au cerut mie să o 
ucid. 


200 


— Așadar, zise el cu ochii îngustându-i-se, ești în Organizaţie. 
Tonul lui era precaut. Când s-a întâmplat asta? 

— Prietenul tău, König, m-a recrutat. 

Chipul lui păru să se relaxeze un pic: 

— Păi, bănuiesc că era doar o chestiune de timp. Să fiu sincer, 
nu eram deloc sigur dacă ești sau nu în Organizaţie când ai 
venit la Viena. Cu experienţa ta, ești genul de bărbat pe care se 
grăbesc să-l recruteze. Dacă ai intrat acum, ai fost ocupat. Sunt 
impresionat. König ţi-a zis de ce vrea să o omori pe Traudl? 

— Mi-a zis că e spion MVD. Mi-a arătat o fotografie în care ea 
vorbea cu colonelul Poroșin. 

Becker zâmbi cu tristețe: 

— Nu era spion, zise el clătinând din cap, și nu era iubita mea. 
Era iubita lui Poroșin. Iniţial, ea s-a dat drept logodnica mea 
astfel încât să pot rămâne în contact cu Poroșin cât eram la 
închisoare. Liebl nu știa nimic despre asta. Poroșin zicea că nu 
fuseseși deloc dornic să vii la Viena. Zicea că nu părea să ai o 
părere foarte bună despre mine. Se întreba dacă vei sta foarte 
mult chiar dacă veneai. Așa că s-a gândit că ar fi o idee bună ca 
Traudl să te lucreze un pic și să te convingă că există cineva 
care mă iubește afară, cineva care are nevoie de mine. E un 
foarte abil judecător de caractere, Bernie. Haide, recunoaște că 
ea este jumătate din motivul pentru care ai rămas să lucrezi la 
cazul meu. Pentru că te-ai gândit că mama și bebelușul merită 
prezumția de nevinovăție, chiar dacă eu nu. 

Acum Becker era cel care mă privea, în căutarea unei reacţii. 
Destul de ciudat, am descoperit că nu eram deloc furios. Eram 
obișnuit să descopăr că în orice moment nu aveam decât 
jumătate din adevăr. 

— Deci bănuiesc că nu era nici asistentă medicală. 

— O, ba era asistentă. Obișnuia să fure penicilină pentru mine 
ca s-o vând pe piaţa neagră. Eu am fost cel care i-a făcut 
cunoștință cu Poroșin. 

Ridică din umeri: 

— Nu am știut de ei doi o vreme. Dar n-am fost surprins. Lui 
Traudl îi plăcea să se distreze, ca majorităţii femeilor din orașul 
ăsta. Ea și cu mine am fost chiar amanți pentru scurt timp, dar 
nimic de genul ăsta nu durează foarte mult în Viena. 

— Soţia ta a spus că tu i-ai făcut rost lui Poroșin de niște 
penicilină pentru sifilis. E adevărat? 


201 


— l-am făcut rost de niște penicilină, sigur, dar nu era pentru 
el. Era pentru fiul său. Avea meningită. Există o adevărată 
epidemie, cred. Și o mare lipsă de antibiotice, mai ales în Rusia. 
In Uniunea Sovietică e o criză de absolut orice în afară de mână 
de lucru. După asta, Poroșin mi-a făcut câteva favoruri. Mi-a 
aranjat acte, mi-a dat o autorizaţie pentru ţigări, genul ăsta de 
lucruri. Ne-am împrietenit. Și când oamenii din Organizaţie s-au 
învârtit în jurul meu pentru a mă recruta, i-am povestit totul 
despre asta. De ce nu? Îi vedeam pe König şi prietenii lui ca pe o 
adunătură de ţicniţi. Dar mă bucuram să fac bani de pe urma lor 
și, s-o spun pe-aia dreaptă, nu eram foarte implicat în 
Organizaţie dincolo de acel mic curierat ciudat la Berlin. Totuși, 
Poroșin dorea foarte mult să devin mai apropiat de ei și, când el 
mi-a oferit o grămadă de bani, am fost de acord să încerc. Darei 
sunt absurd de suspicioși, Bernie, și când mi-am exprimat 
oarece interes de a face mai multă treabă pentru ei, au insistat 
să mă supun unui interogatoriu în legătură cu serviciul meu în 
cadrul SS și prizonieratul în lagărul sovietic. l-a deranjat mult că 
fusesem eliberat. Nu au spus nimic despre asta la vremea aia, 
dar, ţinând cont de ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace, 
bănuiesc că ei trebuie să fi hotărât că nu puteau avea încredere 
în mine și m-au dat la o parte din drum. 

Becker își aprinse o ţigară și se rezemă de spătarul tare al 
scaunului. 

— De ce n-ai spus asta poliţiei? 

El râse: 

— Tu crezi că n-am făcut-o? Când le-am povestit despre 
Organizaţie, nemernicii ăia proști au crezut că le vorbesc despre 
„Vârcolacul ascuns”. Știi tu, rahatu' ăla despre un grup terorist 
nazist. 

— Deci de aici are Shields ideea asta. 

— Shields? pufni Becker. E un tâmpit. 

— Bine, dar de ce nu mi-ai spus mie despre Organizaţie? 

— Cum ziceam, Bernie, nu eram sigur dacă nu te recrutaseră 
deja în Berlin. Fost membru în Kripo și în Abwehr, ai fi fost exact 
ceea ce căutau ei. Dar, dacă n-ai fi fost în Organizaţie și ţi-aș fi 
povestit, ai fi putut foarte bine să umbli prin Viena punând 
întrebări despre asta, caz în care ai fi fost omorât, ca și cei doi 
parteneri de afaceri ai mei. lar dacă ai fi fost în Organizaţie, mă 
gândeam că asta ar fi doar la Berlin. Aici în Viena ai fi fost doar 


202 


un detectiv obișnuit, și anume unul pe care îl cunoșteam și în 
care aveam încredere. Inţelegi? 

Am mormăit un da și mi-am scos țigările: 

— Tot ar fi trebuit să-mi spui. 

— Poate. 

Trase cu sete din ţigară. 

— Ascultă, Bernie, oferta mea iniţială e încă în picioare. 
Treizeci de mii de dolari dacă mă scoţi din gaura asta. Așa că 
dacă ai ceva în mânecă... 

— Am asta, i-am zis, întrerupându-l. 

Am scos fotografia lui Muller, aia tip pașaport: 

— Îl recunoști? 

— Nu cred. Dar am mai văzut poza asta, Bernie. Cel puţin 
cred că am mai văzut-o. Mi-a arătat-o Traudl înainte să vii tu la 
Viena. 

— Da? Ţi-a spus cine i-a dat-o? 

— Poroșin, bănuiesc. 

Studie poza cu mai multă atenţie: 

— Trese cu frunze de stejar la guler, fir de argint pe umeri. Un 
SS-Brigadeführer după cum arată. Cine e? 

— Heinrich Muller. 

— Muller de la Gestapo? 

— Oficial e mort, așa că aș vrea să păstrezi tăcerea despre 
toate astea deocamdată. Am făcut echipă cu agentul ăsta 
american de la Comisia pentru Crime de Război care e interesat 
de cazul Linden. El lucra pentru același departament. Se pare că 
arma care a fost folosită la uciderea lui Linden i-a aparţinut lui 
Muller și a fost folosită pentru a-l omori pe bărbatul care s-a 
presupus a fi Muller. Ceea ce ar putea să însemne că Miller este 
încă în viață. Normal că cei de la Crime de Război sunt 
nerăbdători să îl prindă pe Muller cu orice preţ. Ceea ce mă tem 
că înseamnă că tu rămâi ferm pe loc, cel puţin pentru moment. 

— Nu m-ar deranja dacă ar fi ferm. Dar locul anume pe care îl 
au ei în minte se clatină. Vrei să-mi explici ce înseamnă asta, 
mai exact? 

— Înseamnă că ei nu sunt dispuși să facă ceva care ar putea 
să-l sperie pe Muller astfel încât să plece din Viena. 

— Presupunând că e aici. 

— Așa e. Deoarece asta este o operaţiune a serviciului de 
informaţii, ei nu sunt dispuși să lase poliţia militară să se 


203 


amestece. Dacă acuzaţiile împotriva ta ar fi retrase acum, asta 
ar putea convinge Organizaţia că acest caz ar putea fi redeschis. 

— Și asta ce înseamnă pentru mine, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

— Agentul ăsta american cu care lucrez a promis să te 
elibereze dacă îl putem pune pe Müller în locul tău. O să 
încercăm să-l scoatem din ascunzătoare. 

— Până atunci au de gând să lase pur și simplu procesul să 
meargă mai departe, poate chiar și sentinţa? 

— Cam așa ceva. 

— Și tu îmi ceri să-mi ţin pliscul între timp. 

— Ce poţi să spui? Că Linden e posibil să fi fost omorât de un 
om care e mort de trei ani? 

— E atât de... zise Becker azvârlindu-și ţigara în colțul 
încăperii... atât de al naibii de crud. 

— Vrei să nu-ţi mai plângi de milă? Uite ce e, ei știu ce ai 
făcut la Minsk. Să se joace cu viaţa ta nu e ceva de care să se 
simtă dezgustaţi. Ca să fiu sincer, nici nu le pasă dacă vei fi 
spânzurat sau nu. Asta e singura ta șansă și știi asta. 

Becker dădu din cap posomorât: 

— Bine, zise el. 

M-am ridicat să plec, dar un gând neașteptat m-a făcut să mă 
opresc: 

— Din curiozitate, de ce te-au eliberat din lagărul sovietic 
pentru prizonieri de război? l-am întrebat. 

— Ai fost și tu prizonier. Ştii cum era. Ți-era întotdeauna 
teamă că vor afla că ai fost în SS. 

— De-asta te și întreb. 

Ezită un moment, apoi zise: 

— Era acolo un bărbat care trebuia să fie eliberat. Era foarte 
bolnav și ar fi murit curând. Ce rost mai avea să fie repatriat? 

Ridică din umeri și se uită drept în ochii mei: 

— Așa că l-am sugrumat. Am mâncat niște camfor ca să mă 
îmbolnăvesc - cât pe-aci să mă omor - și i-am luat locul. 

Se uită fix la mine: 

— Eram disperat, Bernie. Tu îţi amintești cum era. 

— Da, îmi amintesc. 

Am încercat să-mi ascund dezgustul, dar n-am reușit. 

— Oricum, dacă mi-ai fi spus asta mai înainte, i-aș fi lăsat să 
te spânzure. 


204 


Am întins mâna spre clanţă. 

— Încă mai e timp. De ce n-o faci? 

Dacă i-aș fi spus adevărul, Becker nu ar fi înțeles despre ce 
vorbesc. El credea probabil că metafizica e ceva ce se folosește 
la producerea de penicilină ieftină pentru piaţa neagră. Așa că, 
în loc de asta, am clătinat din cap și am spus: 

— Să zicem doar că am încheiat o înţelegere cu cineva. 


30. 


M-am întâlnit cu König la Cafe Sperl pe Gumpendorfer 
Strasse, care era în sectorul francez, dar aproape de Inel. Era un 
local mare, întunecat, pe care multele oglinzi în stil art-nouveau 
nu făceau nimic să-l lumineze, și adăpostea câteva mese de 
biliard, care aveau jumătate din mărimea normală. Fiecare 
dintre acestea era luminată de un bec, fixat pe tavanul care se 
îngălbenea într-un fasung din alamă care semăna cu ceva luat 
de pe un vechi submarin. 

Terierul lui König stătea la mică distanţă de stăpânul lui, la fel 
ca în pozele de reclamă, urmărindu-l cum joacă singur, dar 
concentrat. Am comandat o cafea și m-am apropiat de masă. 

Și-a cumpănit lovitura la o jumătate de braț distanţă, a frecat 
apoi cu cretă vârful tacului, remarcându-mi prezenţa în tăcere, 
dând ușor din cap. 

— Chiar și Mozart al nostru îndrăgea în mod deosebit acest 
joc, îmi zise coborându-și ochii spre masă. Fără îndoială, îl 
considera un facsimil foarte asemănător cu dinamismul foarte 
exact al intelectului său. 

Își fixă privirea pe bila albă ca un lunetist care ochește și după 
o clipă lungă, dureroasă, o ţinti spre o bilă roșie, și din ea spre o 
alta. Această a doua bilă roșie alunecă pe lungimea mesei, 
pendulă pe buza găurii și, atrăgând un mic murmur de 
satisfacţie din partea jucătorului, căci nu există manifestare mai 
minunată a legilor gravitaţiei și mișcării - alunecă fără zgomot, 
dispărând din raza privirii. 

— Eu, pe de altă parte, continuă el, îndrăgesc jocul din motive 
legate mai mult de simţuri. Îmi place la nebunie sunetul bilelor 


care se lovesc una de alta și felul în care se rostogolesc atât de 
lin. 

Scoase bila roșie din gaură și o repuse în joc după voia lui. 

— Dar cel mai mult îmi place culoarea verde. Dumneata știai 
că la popoarele celtice culoarea verde e considerată 
nenorocoasă? Nu? Ei cred că verdele e urmat de negru. Probabil 
pentru că englezii îi spânzurau pe irlandezi dacă purtau verde. 
Sau pe scoțieni? 

Pentru o clipă, König se holbă cu o privire aproape dementă la 
suprafaţa mesei de biliard, ca și cum ar fi putut să o lingă cu 
limba. 

— Numai uită-te la ea, zise el cu respiraţia tăiată. Verdele 
este culoarea ambiţiei și a tinereţii. Este culoarea vieţii și a 
odihnei eterne. Requiem aeternam dona eis. 

Fără a părea deloc dornic să facă asta, puse tacul jos pe pâslă 
și, scoțând un trabuc mare din buzunar, se îndepărtă de masa 
de biliard. Terierul se ridică în așteptare. 

— Ziceai la telefon că ai ceva pentru mine. Ceva important. 

l-am înmânat plicul de la Belinsky: 

— Scuze că nu e scris cu cerneală verde, i-am spus 
urmărindu-l cum scoate documentele. Dumneata știi alfabetul 
chirilic? 

König clătină din cap: 

— Din păcate, ar putea la fel de bine să fie în galeză. 

Dar continuă să întindă hârtiile pe masa de biliard și apoi își 
aprinse trabucul. Când câinele lătră, îi ordonă să tacă. 

— Poate că ești dumneata amabil să-mi explici exact la ce mă 
uit? 

— Astea sunt detalii ale dispoziţiilor și procedurilor MVD din 
Ungaria și Austria de Jos. 

Am zâmbit rece și m-am așezat la o masă alăturată unde 
chelnerul tocmai îmi pusese cafeaua. 

König încuviinţă ușor, se uită câteva secunde la documente 
cu aerul unui om care nu înţelege, apoi le strânse, le puse la loc 
în plic și le strecură în buzunarul de la jachetă. 

— Foarte interesant, zise el așezându-se la masa mea. 
Presupunând o clipă că sunt adevărate... 

— O, sunt adevărate, am replicat repede. 


206 


Îmi zâmbi răbdător, de parcă habar nu aveam despre procesul 
îndelungat prin care astfel de informaţii erau verificate cum 
trebuie. 

— Presupunând că sunt adevărate, repetă el pe un ton ferm, 
cum anume ai intrat dumneata în posesia lor? 

Doi bărbaţi veniră la masa de biliard și începură să joace. 
König își trase scaunul mai încolo și îmi făcu semn din cap să-l 
urmez. 

— E în regulă, zise unul dintre jucători. E destul loc să trecem. 

Dar oricum noi ne-am mutat scaunele și, când ne-am aflat la 
o distanţă care asigura mai multă discreţie față de masa de 
biliard, am început să-i spun povestea pe care o repetasem cu 
Belinsky. Doar că acum König scutură din cap cu fermitate și își 
ridică de jos câinele, care îi linse jucăuș urechea. 

— Acesta nu este nici timpul, nici locul potrivit, zise el. Dar 
sunt impresionat de cât de ocupat ai fost. 

Ridică din sprâncene și îi privi pe cei doi bărbaţi de la masa de 
biliard cu un aer distrat. 

— Am aflat azi-dimineaţă că ai avut succes în procurarea unor 
cupoane de benzină pentru prietena aia a mea din domeniul 
medical. Cea de la Spitalul General. 

Mi-am dat seama că vorbea despre uciderea lui Traudl. 
Continuă: 

— Și încă atât de curând după ce discutaserăm chestiunea. A 
fost într-adevăr foarte eficient din partea dumitale, fără îndoială. 

Suflă fum înspre câinele din poala sa, care îl adulmecă și apoi 
strănută. 

— La Viena, e atât de greu în vremurile astea să faci rost de 
furnizori de încredere pentru orice. 

Am ridicat din umeri: 

— Trebuie doar să cunoști oamenii potriviţi, asta-i tot. 

— Așa cum este limpede că o faci dumneata, prietene. 

Se lovi ușurel peste buzunarul de la piept al costumului său 
verde din tweed, unde pusese documentele lui Belinsky. 

— În aceste împrejurări speciale simt că e de datoria mea să 
te prezint cuiva din companie care va fi mai capabil decât sunt 
eu să judece calitatea sursei dumitale. Cineva care se întâmplă 
să fie foarte dornic să te întâlnească și să decidă cum ar putea fi 
folosit cel mai bine un om cu abilităţile și calităţile dumitale. Ne 
gândiserăm să așteptăm câteva săptămâni înainte de a face 


207 


prezentarea, dar aceste informaţii noi schimbă totul. Însă va 
trebui mai întâi să dau un telefon. Lipsesc doar câteva minute. 

Privi în jur în cafenea și îmi arătă spre una dintre mesele de 
biliard libere: 

— De ce nu încerci câteva lovituri cât timp lipsesc? 

— Nu mă pricep la jocuri de îndemânare. Nu am încredere 
într-un joc care se bazează pe orice altceva în afară de noroc. În 
felul ăsta nu-i nevoie să dau vina pe mine dacă pierd. Amo 
imensă capacitate de auto-incriminare. 

In ochii lui König apăru o scilipire jucăușă: 

— Dragul meu, îmi zise el ridicându-se de la masă, ăsta nu 
pare deloc un lucru german. 

L-am urmărit în timp ce mergea în fundul cafenelei pentru a 
folosi telefonul, cu câinele ţinându-se credincios după el. M-am 
întrebat cine era acela pe care îl suna: acela care era mai în 
măsură să judece calitatea sursei mele putea fi chiar Muller. 
Părea mai mult decât se putea spera într-un timp atât de scurt. 

Când reveni câteva minute mai târziu, König părea 
entuziasmat: 

— Așa cum credeam, dădu el din cap cu mulţumire, există 
cineva care e foarte dornic să vadă imediat acest material și să 
te întâlnească. Am o mașină afară. Mergem? 

Mașina lui König era un Mercedes negru ca al lui Belinsky și, 
ca Belinsky, König conducea prea repede din punct de vedere al 
siguranţei pe un drum care văzuse o ploaie zdravănă de 
dimineaţă. l-am zis că ar fi mai bine să ajungem mai târziu 
decât să nu ajungem deloc, dar el nu-mi dădu nicio atenţie. 
Senzaţia mea de disconfort era înrăutăţită de câinele lui König, 
care stătea în poala stăpânului și lătră bucuros la drumul care 
se întindea în faţă cât ţinu călătoria, de parcă ne-ar fi spus pe 
unde s-o luăm. Am recunoscut șoseaua ca fiind aceea care 
ducea la Studiourile Sievering, dar în același moment drumul se 
bifurcă și noi am virat din nou spre nord, spre Grinzinger Allee. 

— Cunoști Grinzing? ţipă König peste lătratul neîncetat al 
câinelui. 

l-am zis că nu. 

— Atunci nu cunoşti cu adevărat vienezii, remarcă el. Grinzing 
e faimos pentru producția sa de vin. Vara, toată lumea vine aici 
seara ca să meargă la una dintre tavernele care vând vin nou. 


208 


Beau prea mult, ascultă un cvartet Schrammel și cântă cântece 
vechi. 

— Sună foarte plăcut, i-am zis fără prea mult entuziasm. 

— Așa și este. Eu însumi sunt proprietarul a două vii acolo. 
Doar două vii mici, înţelegi. Dar e un început. Un bărbat trebuie 
să aibă niște pământ, nu crezi? Vom veni din nou la vară aici și 
atunci vei putea gusta dumneata însuţi vinul nou. Sângele vieţii 
din Viena. 

Grinzing nu părea deloc o suburbie a Vienei, ci mai degrabă 
un sătuc încântător. Dar din cauza apropierii sale de capitală, 
farmecul său provincial părea oarecum la fel de fals ca și un 
decor de film construit la Sievering. Am urcat un deal pe un 
drum șerpuit îngust, care lega vechiul han Heurige de casele cu 
grădini, König declarând cât de drăguţ i se părea că este totul 
acum, că venise primăvara. Dar priveliștea unui provincialism ca 
dintr-o carte cu povești nu servi decât să stimuleze disprețul 
orășeanului din mine și m-am limitat la un mormăit mohorât și o 
fraza bombănită despre turiști. Pentru cineva mai obișnuit cu 
priveliștea perenă a molozului, Grinzing, cu copacii săi mulţi și 
cu viile sale, arăta foarte verde. Însă nu am menţionat această 
impresie de teamă că ar putea să-l provoace pe König la unul 
dintre micile lui monologuri ciudate despre culoarea aia 
bolnăvicioasă. 

Opri mașina în faţa unui zid înalt din cărămidă galbenă, care 
înconjura o casă mare zugrăvită în galben și o grădină care 
arăta de parcă își petrecuse toată ziua într-un salon de 
frumusețe. Casa însăși era o clădire înaltă cu trei etaje, cu un 
acoperiș cu lucarne. În ciuda culorii sale vesele, exista o 
anumită austeritate a detaliilor fațadei, care împrumuta casei o 
înfățișare instituţională. Arăta ca o primărie foarte opulentă. 

L-am urmat pe König pe poartă de-a lungul unei alei cu 
borduri impecabile până la o ușă masivă din stejar, de genul 
celor la care te-ai fi așteptat să ciocănești cu un topor de luptă. 
Am intrat direct în casă pe o podea din lemn care scârțâia atât 
de tare, încât i-ar fi provocat unui bibliotecar un atac de cord. 

König mă conduse într-un salonaș, îmi zise să aştept acolo, 
apoi plecă, închizând ușa după el. M-am uitat bine în jur, dar nu 
era mare lucru de văzut în afară de gustul bucolic al 
proprietarului în ceea ce privește mobilierul. O masă cu o 
suprafaţă aspră bloca ferestrele franțuzești și două scaune din 


209 


roți de căruță erau așezate în fața unui șemineu gol care era la 
fel de mare ca un puț de mină. M-am așezat pe o pernă cu un 
aspect un pic mai confortabil și mi-am legat din nou șireturile de 
la pantofi. Apoi am lustruit vârfurile cu marginea covorului rărit. 
Trebuie să fi așteptat acolo vreo jumătate de oră până să vină 
König înapoi să mă ia. Mă duse printr-un labirint de camere și 
coridoare și apoi în sus pe niște scări spre spatele casei, 
purtându-se ca un om a cărui jachetă e căptușită cu lambriuri 
din stejar. Fără să-mi pese dacă îl insult sau nu, acum că eram 
pe cale să cunosc pe cineva mai important, i-am zis: 

— Dacă ţi-ai schimba costumul ăla, dumneata ai fi un valet 
minunat pentru cineva. 

König nu se întoarse, dar l-am auzit dezgolindu-și placa și 
scoțând un râs sec și scurt: 

— Mă bucur că dumneata crezi asta. Știi, deși îmi place simţul 
umorului la cineva, nu te-aș sfătui să-l exersezi cu generalul. 
Sincer, firea lui este mult mai dură. 

Deschise o ușă și am pătruns într-o încăpere luminoasă, 
aerisită, cu foc în sobă și hectare de rafturi goale pentru cărți. In 
faţa ferestrei late, la o masă lungă de bibliotecă, stătea o siluetă 
îmbrăcată în gri, cu un cap tuns foarte scurt pe care l-am 
recunoscut pe jumătate. Bărbatul se întoarse și zâmbi, nasul lui 
coroiat aparţinând în mod inconfundabil unui chip din trecutul 
meu. 

— Salut, Gunther, îmi spuse bărbatul. 

König se uită întrebător la mine în timp ce clipeam fără grai la 
fața care zâmbea larg. 

— Dumneata crezi în fantome, Herr König? l-am întrebat. 

— Nu. Dumneata? 

— Cred acum. Dacă nu mă înșel, omul de la fereastră a fost 
spânzurat în 1945 pentru rolul său în complotul de asasinare a 
Fuhrerului. 

— Poţi să pleci, Helmut, zise bărbatul de la fereastră. 

König înclină scurt din cap, se răsuci pe călcâie și ieși. 

Arthur Nebe îmi indică un scaun din faţa mesei pe care 
documentele lui Belinsky stăteau întinse lângă o pereche de 
ochelari și un stilou. 

— la loc, zise el. Ceva de băut? 

Râse: 

— Arăţi de parcă ai avea nevoie de un pahar. 


— Nu în fiecare zi mi se întâmplă să văd un om înviat din 
morți. Mai bine toarnă unu’ mare. 

Nebe deschise un dulap mare din lemn sculptat pentru 
băuturi, dând la iveală un interior din marmură plin cu câteva 
sticle. Scoase o sticlă de vodcă și două păhărele, pe care le 
umplu până sus. 

— Pentru vechi camarazi, zise el ridicând paharul. 

Am zâmbit nesigur. 

— Hai, bea! N-o să mă facă să dispar din nou. 

Am dat vodca pe gât și am respirat adânc când mi-a ajuns în 
stomac. 

— Moartea îţi priește, Arthur. Arăţi bine. 

— Mersi. Nu m-am simţit niciodată mai bine. 

Mi-am aprins o ţigară și am lăsat-o între buze o vreme. 

— Minsk, nu-i așa? zise el. În 1941. Atunci ne-am văzut ultima 
oară? 

— Exact. M-ai transferat la biroul pentru Crime de Război. 

— Ar fi trebuit să te pun sub acuzaţie pentru ceea ce ai cerut. 
Chiar să pun să fii împușcat. 

— Din câte aud, ai fost foarte ocupat cu împușcatul în vara 
aia. 

Nebe nu zise nimic. 

— Aşa că de ce n-ai făcut-o? 

— Erai un poliţist al dracului de bun. De-aia. 

— Și tu erai. 

Am tras puternic din ţigară. 

— Erai înainte de război, cel puţin. Ce te-a făcut să te schimbi, 
Arthur? 

Nebe își savură o clipă băutura și apoi o termină dintr-o 
înghiţitură. 

— E bună vodca asta, remarcă el încet, ca pentru sine. Bernie, 
nu te aștepta să-ţi dau o explicaţie. Aveam ordinele mele de 
îndeplinit, așa că era care pe care. Să ucid sau să fiu ucis. Așa a 
fost întotdeauna în SS. Zece, douăzeci, treizeci de mii - după ce 
ai calculat că pentru a-ţi salva propria viaţă trebuie să omori pe 
alţii, atunci cifra are prea puţină importanţă sau deloc. Asta a 
fost soluţia mea finală, Bernie: soluţia finală la problema 
presantă a propriei mele supraviețuiri. Tu ai fost norocos că nu ți 
s-a cerut niciodată să faci același calcul. 

— Mulțumită ţie. 


211 


Nebe înălță din umeri cu modestie înainte de a arăta spre 
hârtiile împrăștiate în fața lui: 

— Acum că am văzut astea, sunt mai degrabă bucuros că nu 
am pus să fii împușcat. Normal, acest material va trebui să fie 
evaluat de un expert, dar la cum arată, tu pari să fi câștigat 
loteria. Oricum, aș vrea totuși să aud mai multe despre sursa ta. 

Am repetat povestea mea, după care Nebe zise: 

— Crezi că se poate avea încredere în el? In rusul tău? 

— Nu m-a dezamăgit niciodată înainte. Desigur, atunci nu 
făcea decât să-mi aranjeze acte. 

Nebe umplu din nou paharele și se încruntă. 

— E vreo problemă? l-am întrebat. 

— Doar că în cei zece ani de când te cunosc, Bernie, nu pot 
găsi nimic care să mă poată convinge că ești acum un simplu 
afacerist pe piaţa neagră. 

— Asta n-ar trebui să fie mai greu decât problema pe care o 
am eu însumi în a mă convinge că ești un criminal de război, 
Arthur. Sau, că veni vorba, de a accepta că nu ești mort. 

Nebe zâmbi: 

— Ai și tu dreptate. Dar cu atât de multe oportunităţi oferite 
de numărul mare de persoane dislocate, sunt surprins că n-ai 
revenit la vechea ta afacere și să devii din nou investigator 
privat. 

— Investigarea privată și piața neagră nu se exclud reciproc, 
i-am răspuns. O informație bună este exact ca penicilina sau 
ţigările. Își are preţul ei. Și cu cât informaţia e mai bună, mai 
ilegală, cu atât mai ridicat e preţul. Așa a fost întotdeauna. În 
paranteză fie spus, rusul meu va vrea să fie plătit. 

— Întotdeauna vor. Uneori cred că lvanii au mai mare 
încredere în dolar decât americanii înșiși. 

Nebe își împreună mâinile și își puse ambele arătătoare de-a 
lungul nasului său viclean, apoi le îndreptă spre mine ca și cum 
ar fi ținut un pistol: 

— Te-ai descurcat foarte bine, Bernie. Într-adevăr foarte bine. 
Dar trebuie să mărturisesc că tot sunt nedumerit. 

— De mine ca bișniţar? 

— Pot să accept ideea asta mult mai ușor decât pot să accept 
ideea ca tu s-o fi omorât pe Traudl Braunsteiner. Crima nu a fost 
niciodată de domeniul tău. 


— Nu am ucis-o eu, i-am zis. König mi-a zis s-o fac și m-am 
gândit că aș putea, pentru că era comunistă. Am învăţat să-i 
urăsc în timp ce eram într-un lagăr sovietic de prizonieri. 
Suficient chiar ca să omor unu'. Dar când m-am mai gândit la 
asta, mi-am dat seama că n-aș putea s-o fac. Nu cu sânge rece. 
Poate că aș fi făcut-o dacă ar fi fost vorba de un bărbat, dar nu 
de o femeie. Aveam de gând să-i spun asta lui König în această 
dimineaţă, dar când m-a felicitat că am făcut-o, am decis să-mi 
țin gura și să-mi asum meritul. Mi-am închipuit că ar putea ieși 
niște bani din asta. 

— Așadar altcineva a omorât-o. Foarte curios. Bănuiesc că n- 
ai habar cine? 

Am clătinat din cap. 

— Un mister, atunci. 

— La fel ca și învierea ta, Arthur. Cum anume ai reușit să faci 
asta? 

— Mă tem că nu-mi pot asuma niciun merit, zise el. A fost 
ceva ce au născocit oamenii de la contrainformaţii. În ultimele 
câteva luni ale războiului, ei au aranjat pur și simplu dosarele de 
personal ale membrilor superiori din SS și din partid, astfel încât 
să reiasa că eram morți. Cei mai mulţi dintre noi au fost 
executați pentru rolul jucat în complotul contelui Stauffenberg 
de asasinare a Fuhrerului. Căci ce mai însemnau încă vreo sută 
de execuţii pe o listă care cuprindea deja mii de nume? lar unii 
dintre noi au fost trecuţi pe liste ca fiind uciși într-un raid aerian 
sau în bătălia pentru Berlin. Apoi, tot ce a rămas de făcut a fost 
să se asigure că aceste registre cădeau în mâinile americanilor. 
Așa că SS-ul a transportat dosarele la o fabrică de hârtie de 
lângă Munchen, iar proprietarul - un bun nazist - a fost instruit 
să aștepte până când americanii se vor afla la ușa lui înainte de 
a începe să distrugă ceva. 

Nebe râse: 

— Îmi amintesc că am citit în ziare cât de încântați au fost 
americanii de ei înșiși. Ce lovitură au crezut ei că dăduseră. 
Desigur, cea mai mare parte din ceea ce au capturat era destul 
de adevărat. Dar pentru aceia dintre noi care eram cel mai mult 
expuși riscului ridicolelor investigaţii ale lor privind crimele de 
război, asta ne-a oferit un spaţiu de respiro și suficient timp 
pentru a face rost de o nouă identitate. Nimic nu se compară cu 
a fi mort când e vorba de a lăsa pe cineva în pace. 


213 


Râse din nou. 

— Oricum, centrul ăla al lor de documente din Berlin încă 
lucrează pentru noi. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat, gândindu-mă că eram pe 
cale să aflu ceva ce putea arunca o lumină asupra motivului 
pentru care fusese ucis Linden. 

Sau poate că el pur și simplu descoperise că documentele 
fuseseră aranjate înainte de a cădea în mâinile aliaţilor? Oare 
asta nu ar fi fost suficient pentru a justifica omorârea lui? 

— Nu, am spus, e destul pentru moment. 

Nebe mai bău niște vodcă și își linse buzele apreciativ. 

— Trăim vremuri interesante, Bernie. Un om poate fi oricine 
dorește să fie. Eu, de exemplu: noul meu nume este Nolde, 
Arthur Nolde, și produc vin pe această proprietate. Înviat din 
morți, ai spus tu. Ei bine, nu ești foarte departe de adevăr. Doar 
că naziștii noștri morţi sunt niște înviaţi din morţi incoruptibili. 
Ne-am schimbat, prietene. Rușii sunt cei care poartă pălării 
negre și încearcă să cucerească orașul. Acum că lucrăm pentru 
americani, noi suntem băieţii buni. Doctorul Schneider - el e cel 
care a înființat Organizaţia cu ajutorul CIC - are întâlniri regulate 
cu ei la sediul nostru din Pullach. A fost chiar și în Statele Unite 
să se întâlnească cu secretarul lor de stat. Poţi să-ţi închipui? Un 
ofițer superior german să lucreze cu numărul doi după 
președinte. Nu poţi fi mai incoruptibil de atât, nu în vremurile 
astea. 

— Dacă nu te superi, îmi este greu să mă gândesc la 
americani ca la niște sfinţi. Când m-am întors din Rusia, soţia 
mea făcea rost de o raţie suplimentară de la un căpitan 
american. Uneori mă gândesc că ei nu sunt cu nimic mai buni 
decât Ivanii. 

Nebe înălță din umeri: 

__— Nu ești singurul din Organizaţie care crede asta, zise el. 
Insă eu, unu’, nu am auzit niciodată ca lvanii să ceară 
permisiunea unei doamne sau să-i dea mai întâi câteva batoane 
de ciocolată. Sunt animale. 

Zâmbi ca și cum i-ar fi venit ceva în minte: 

— Oricum, recunosc că unele dintre femeile alea ar trebui să 
le fie recunoscătoare rușilor. De n-ar fi fost ei, n-ar fi știut 
niciodată cum e. 


214 


Era o glumă slabă și de prost gust, dar am râs totuși împreună 
cu el. Eram încă suficient de neliniștit în legătură cu Nebe, așa 
că voiam să-i fiu o companie plăcută. 

— Și ce ai făcut în legătură cu soţia ta și acest căpitan 
american? mă întrebă el după ce i se stinse râsul. 

Ceva mă făcu să fiu atent înainte de a răspunde. Arthur Nebe 
era un om deștept. Inainte de război, ca șef al poliţiei 
criminalistice, fusese cel mai tare poliţist al Germaniei. Ar fi fost 
mult prea riscant să-i dau un răspuns care să sugereze că 
voisem să ucid un căpitan al armatei americane. Nebe vedea 
factori comuni demni de investigare acolo unde alţii vedeau 
doar mâna unui zeu capricios. Îl cunoșteam mult prea bine ca să 
cred că el uitase că îl desemnase cândva pe Becker să lucreze 
într-o anchetă de crimă pe care eu o conduceam. Cea mai mică 
aluzie a unei asocieri, indiferent cât de accidentală, între 
moartea unui ofițer american având legătură cu Becker și 
moartea altuia având legătură cu mine, și nu mă îndoiam că 
Nebe ar fi dat ordine să fiu omorât. Un ofiţer american era 
suficient de rău. Doi ar fi fost o coincidenţă mult prea mare. Așa 
că am ridicat din umeri, mi-am aprins o ţigară și am zis: 

— Ce poţi face altceva decât să te asiguri că ea, șinuel, e 
cea care primește palma peste gură? Ofiţerilor americani nu le 
place deloc să fie admonestațţi, cu atât mai puţin de către krauti. 
Unul dintre micile privilegii ale cuceririi e că nu trebuie să înghiţi 
nicio mizerie de la inamicul tău învins. Nu-mi pot imagina că tu 
ai uitat asta, Herr Gruppenfuhrer. Tocmai tu dintre toţi oamenii. 

I-am urmărit rânjetul cu mare curiozitate. Era un zâmbet șiret, 
pe chipul unei vulpi bătrâne, dar dinţii lui păreau destul de 
adevăraţi. 

— Asta a fost foarte înțelept din partea ta, zise el. Nu e bine 
să te învârți pe aici omorând americani. 

Confirmându-mi neliniștea în ceea ce-l privea, adăugă după o 
lungă pauză: 

— ÎI mai ţii minte pe Emil Becker? 

Ar fi fost o prostie să încerc să mimez o grea aducere aminte. 
Mă cunoștea mai bine de atât. 

— Desigur, i-am răspuns. 

— Cea pe care König ţi-a spus s-o omori era iubita lui. Oricum, 
una dintre ele. 

— Dar König zicea că ea era MVD, m-am încruntat eu. 


215 


— Și așa era. Așa era și Becker. El a omorât un ofițer 
american, dar nu înainte de a încerca să se infiltreze în 
Organizaţie. 

Am clătinat încet din cap: 

— Să fie un escroc se poate, dar nu-l pot vedea pe Becker 
spion al Ivanilor. 

Nebe dădu din cap insistent. 

— Aici, în Viena? 

Dădu iar din cap. 

— Ştia că tu ești în viață? 

— Bineînţeles că nu. L-am folosit să facă niște treabă de 
curierat când și când. A fost o greșeală. Becker era afacerist pe 
piaţa neagră, ca și tine, Bernie. Întâmplător, unu’ plin de succes. 
Dar și-a făcut iluzii privind propria-i valoare pentru noi. Și-a 
închipuit că era în centrul unui iaz foarte mare. Dar nu era nici 
pe departe. Să fiu foarte sincer, dacă un meteorit ar fi căzut în 
mijlocul acestuia, Becker nici măcar nu ar fi observat undele 
afurisite. 

— Cum aţi aflat de el? 

— Soţia lui ne-a spus, zise Nebe. Când s-a întors dintr-un lagăr 
sovietic pentru prizonieri de război, oamenii noștri din Berlin au 
trimis pe cineva la el acasă pentru a vedea dacă am putea să-l 
recrutăm în Organizaţie. Ei bine, l-au ratat, și până să ajungă ei 
să stea de vorbă cu nevasta lui Becker, el plecase de acasă și 
trăia aici, la Viena. Nevasta le-a povestit despre asocierea lui 
Becker cu un colonel rus din MVD. Dar dintr-un motiv sau altul - 
a fost de fapt o simplă ineficienţă afurisită - a trecut ceva vreme 
până ce această informaţie a ajuns la noi aici, la filiala din Viena. 
Și la această dată el fusese deja recrutat de către unul de-al 
nostru. 

— Și unde este acum? 

— Aici, în Viena. La pușcărie. Americanii îi fac proces pentru 
crimă și va fi mai mult ca sigur spânzurat. 

— Asta trebuie să fie foarte convenabil pentru voi, am zis, 
încercând să-mi vâr niţel nasul. Un pic cam prea convenabil, 
dacă mă întrebi pe mine. 

— Instinct profesional, Bernie? 

— Spune-i mai bine o bănuială. În felul ăsta, dacă mă înșel, 
asta nu mă va face să arăt ca un amator. 

— Încă te mai încrezi în instinctele tale, hm? 


— Mai ales acum că nu mai mor de foame, Arthur. După 
Berlin, Viena e un oraș gras. 

— Așadar, tu crezi că noi l-am omorât pe american? 

— Asta ar depinde de cine era și dacă aţi fi avut un motiv bun. 
Atunci, tot ce aţi fi avut de făcut era să vă asiguraţi că 
americanii vor avea pe cineva care să fie făcut răspunzător 
pentru asta. Poate pe cineva pe care l-aţi fi vrut dat la o parte 
din drumul vostru. In felul ăsta puteaţi împușca doi iepuri dintr- 
un foc. Am dreptate? 

Nebe înclină ușor din cap: 

— Poate. Dar să nu care cumva să încerci să-mi amintești ce 
bun detectiv erai făcând ceva atât de prostesc ca a dovedi asta. 
Este încă un punct foarte sensibil pentru unii oameni din 
această filială, așa că cel mai bine ar fi dacă ţi-ai pune lacăt la 
gură și n-ai mai pomeni-o. Știi, dacă chiar simţi nevoia să faci pe 
detectivul, poate că ai vrea să ne oferi beneficiul sfatului tău cu 
privire la cum am putea să găsim una dintre propriile noastre 
persoane dispărute. Numele lui e doctorul Karl Heim și este 
dentist. Doi dintre oamenii noștri ar fi trebuit să-l ia în dimineaţa 
asta să-l ducă la Pullach, dar când s-au dus la el acasă n-au 
găsit pe nimeni. Bineînţeles, se poate să se fi dus doar la o cură 
locală - Nebe se referea la un tur al barurilor -, dar în orașul 
ăsta există întotdeauna posibilitatea ca lvanii să-l fi răpit. Sunt 
câteva bande pe cont propriu pe care rușii le pun la treabă aici. 
Ei obţin, în schimb, autorizaţii să vândă ţigări pe piaţa neagră. 
Din cât am reușit să aflăm, ambele bande îi raportează 
colonelului rus al lui Becker. Probabil că așa face el rost de cea 
mai mare parte din marfa sa, din capu' locului. 

— Sigur, am zis, descurajat de această ultimă revelaţie 
privind legătura lui Becker cu colonelul Poroșin. Ce vrei să fac 
eu? 

— Vorbește cu König, mă instrui Nebe, dă-i niște sfaturi 
despre cum ar putea să încerce să-l găsească pe Heim. Dacă ai 
timp, ai putea chiar să-l ajuţi. 

— Asta-i foarte simplu, i-am zis. Altceva? 

— Da, aș vrea să te întorci aici mâine-dimineaţă. Există un om 
de-al nostru care s-a specializat în toate chestiunile privind 
MVD-ul. Am senzația că va fi cât se poate de dornic să stea de 
vorbă cu tine despre sursa asta a ta. Să zicem la ora zece? 

— La zece, am repetat. 


217 


Nebe se ridică și ocoli masa ca să-mi strângă mâna: 

— E plăcut să vezi o cunoștință veche, Bernie, chiar dacă faţa 
ei arată ca propria mea conștiință. 

Am schițat un zâmbet și i-am strâns mâna: 

— Trecutul e trecut, i-am zis. 

— Întocmai, spuse el lăsându-și o mână pe umărul meu. 
Atunci, pe mâine. König te va duce înapoi în oraș. 

Nebe deschise ușa și mă conduse în jos pe scări până la ușa 
de la intrare. 

— Îmi pare rău să aud ce probleme ai cu soţia ta. Aș putea 
aranja să i se trimită niște PX dacă ai vrea. 

— Nu te deranja, am zis repede. 

Ultimul lucru pe care îl voiam era să-și facă apariţia la mine 
acasă, în Berlin, cineva din Organizaţie, care să-i pună lui 
Kirsten întrebări ciudate la care ea să nu știe cum să răspundă. 

— Lucrează la o cafenea americană și face rost de toate 
produsele PX de care are nevoie. 

Pe hol, l-am găsit pe König jucându-se cu câinele. 

— Femeile... râse Nebe. O femeie a fost cea care i-a cumpărat 
lui König câinele, nu-i așa, Helmut? 

— Da, Herr General. 

Nebe se aplecă să gâdile burta câinelui. Acesta se rostogoli și 
i-o prezentă supus degetelor lui Nebe. 

— Și știi de ce i-a cumpărat un câine? 

Am zărit surâsul mic, jenat, al lui König și m-am prins că Nebe 
era pe cale să facă o glumă: 

— Ca să-l înveţe pe om supunerea. 

Am râs împreună cu ei doi. Dar după doar câteva zile în care 
l-am cunoscut mai bine pe König, eram convins că lui Lotte 
Hartmann i-ar fi fost mai ușor să-l înveţe pe iubitul ei să recite 
Tora. 


31. 


Când am ajuns înapoi în camera mea, cerul era cenușiu. Am 
auzit cum răpăie ploaia în ferestre și, câteva secunde mai târziu, 
se văzu o străfulgerare și se auzi un tunet puternic, care îi făcu 
pe porumbeii de pe terasa mea să zboare în căutare de adăpost. 


218 


M-am ridicat și am privit furtuna cum leagănă copacii și inundă 
scurgerile, descărcând atmosfera de toată electricitatea în 
exces, până când aerul a fost din nou curat și plăcut. 

Zece minute mai târziu, păsările cântau în copaci ca și cum ar 
fi sărbătorit vijelia care curăța aerul. Le invidiam pentru această 
schimbare de dispoziție climatică și îmi doream ca presiunea pe 
care o simţeam asupra propriilor mei nervi să fi putut fi 
rezolvată la fel de ușor. Încercând să fiu cu un pas înaintea 
tuturor minciunilor, inclusiv ale mele, mă apropiam rapid de 
capătul propriei mele ingenuităţi și eram în pericol de a pierde 
tempoul întregii probleme. Ca să nu mai zic de propria-mi viaţă. 

Era aproape ora opt când l-am sunat pe Belinsky la Sacher, un 
hotel de pe Philharmonikerstrasse rechiziţionat de armată. Mă 
gândeam că s-ar putea să fie prea târziu ca să-l mai prind, dar 
era acolo. Părea relaxat, ca și cum ar fi știut de la început că 
Organizaţia va mușca din momeala sa. 

— Am zis că o să sun, i-am amintit. E un pic cam târziu, dar 
am fost ocupat. 

— Nicio problemă. Au crezut-o? Informaţia? 

— Mai că mi-au smuls mâna. König m-a dus la o casă din 
Grinzing. Posibil să fie cartierul lor general aici în Viena, nu sunt 
sigur. E cu siguranță suficient de mare. 

— Bine. L-ai văzut pe Muller? 

— Nu, dar am văzut pe altcineva. 

— Da? Pe cine? 

Vocea lui Belinsky deveni tăioasă. 

— Arthur Nebe. 

— Nebe? Eşti sigur de asta? 

Acum era entuziasmat. 

— Bineînţeles că sunt sigur. Îl cunoșteam pe Nebe dinainte de 
război. Am crezut că e mort. Dar în după-amiaza asta am stat de 
vorbă aproape o oră. Vrea ca eu să-l ajut pe König să-l găsească 
pe amicu' nostru dentist și să merg înapoi la Grinzing mâine- 
dimineaţă pentru a discuta scrisorile de dragoste ale rusului tău. 
Am o bănuială că Muller va fi acolo. 

— Cum de crezi asta? 

— Nebe zicea că va fi acolo cineva care e specializat în toate 
chestiunile care privesc MVD-ul. 


— Da, venind din partea lui Arthur Nebe, această descriere 
poate foarte bine să i se potrivească lui Muller. La ce oră e 
întâlnirea asta? 

— La zece. 

— Asta îmi lasă la dispoziţie doar noaptea asta pentru a 
organiza lucrurile. Stai să mă gândesc o clipă. 

Rămase tăcut atât de mult încât m-am întrebat dacă mai era 
încă pe fir. Dar apoi l-am auzit respirând adânc: 

— Cât de departe este casa de șosea? 

— Douăzeci sau treizeci de metri în faţă și pe latura de nord. 
În spatele casei, spre sud, e o vie. Nu-mi dau seama cât de 
departe e drumul pe partea aia. E un șir de pomi între casă și 
vie. Și, de asemenea, niște acareturi. 

l-am spus cum să ajungă la casă cât de bine am putut. 

— Bine, spuse hotărât. Uite ce-o să facem. După ora zece, o 
să încep să-i pun pe oamenii mei să încercuiască locul la o 
distanţă discretă. Dacă Muller e acolo, ne dai un semn și noi ne 
vom apropia și-l vom ridica. Asta va fi partea dificilă, deoarece 
vor fi cu ochii pe tine îndeaproape. Cât ai fost acolo s-a 
întâmplat să folosești baia? 

— Nu, dar am trecut pe lângă una la etajul întâi. Dacă 
întâlnirea va avea loc în biblioteca unde m-am întâlnit cu Nebe, 
și așa cred că va fi, aceea va putea fi folosită. Dă cu faţa spre 
nord, către Josefstadt și șosea. Și e o fereastră cu o jaluzea bej. 
Poate că aș putea folosi jaluzeaua pentru a da semnalul. 

Se lăsă din nou o scurtă tăcere, apoi el spuse: 

— La douăzeci de minute după începere sau cât de repede 
reușești, te duci în baie. Când ești acolo tragi jaluzeaua jos și 
numeri cinci secunde, iar apoi o ridici cinci secunde. Faci asta de 
trei ori. O să stau la pândă cu binoclul și când o să văd semnalul 
tău, o să claxonez de trei ori. Acesta va fi semnalul pentru 
oamenii mei să intre. Atunci tu te alături din nou discuţiei, stai 
cuminte și aștepți cavaleria. 

— Pare destul de simplu. Un pic chiar prea simplu. 

— Ascultă, kraut, aș sugera să-ţi scoţi curu’ afară pe fereastră 
și să fluieri „Dixie”, dar asta ar putea atrage atenţia. 

Scoase un soi de oftat plin de iritare: 

— O descindere ca asta are nevoie de o grămadă de 
hârţogăraie, Gunther. Trebuie să găsesc nume de cod și să obţin 
tot felul de autorizaţii speciale pentru o operaţiune de teren 


220 


majoră. Și se mai lasă și cu o anchetă dacă toată treaba asta se 
dovedește a fi o alarmă falsă. Sper să ai dreptate în legătură cu 
Muller. Știi, o să stau treaz toată noaptea ca să pun la punct 
această mică petrecere. 

— Ei, hai că te întreci cu gluma, i-am zis. Eu sunt ăla care stă 
pe plajă, dar tu te plângi de niște nisip în benzină. Păi, ce să zic, 
sunt foarte întristat în legătură cu afurisita ta de hârțogăraie. 

Belinsky râse: 

— Haide, măi kraut, nu-ţi face sânge rău pentru asta. Am vrut 
doar să zic că ar fi drăguţ dacă am putea să fim siguri că Muller 
va fi acolo. Fii rezonabil. Încă nu știm sigur că face parte din 
Organizaţia din Viena. 

— Ba cum să nu, am minţit eu. În dimineaţa asta am fost la 
închisoarea poliţiei și i-am arătat lui Emil Becker una dintre 
pozele lui Muller. El l-a identificat imediat ca fiind bărbatul cu 
care era König când i-a cerut lui Becker să încerce să-l găsească 
pe căpitanul Linden. În afară de cazul în care Miller doar îl place 
pe König, asta înseamnă că trebuie să facă parte din filiala din 
Viena a Organizaţiei. 

— Rahat, zise Belinsky, cum de nu m-am gândit să fac asta? E 
atât de simplu. Becker e sigur că era Muller? 

— Fără niciun dubiu. 

l-am cântat în strună așa o vreme până când am fost sigur că 
îl am și am adăugat: 

— Bine, nu te înfierbânta așa. De fapt, Becker nu l-a 
identificat deloc. Dar mai văzuse fotografia înainte. Traudl 
Braunsteiner i-a arătat-o. Am vrut doar să mă asigur că nutu ai 
fost cel care i-a dat-o ei. 

— Tu tot n-ai încredere în mine, nu-i așa, kraut? 

— Dacă e să intru în gura lupului pentru tine, am dreptul ca 
mai înainte să-ți dau un test. 

— Da, păi asta totuși ne lasă cu o problemă: de unde a luat 
Traudl Braunsteiner o poză cu Muller de la Gestapo? 

— Bănuiesc că de la un colonel Poroșin din MVD. El i-a dat lui 
Becker o autorizaţie pentru ţigări aici la Viena în schimbul 
informaţiilor și al răpirilor ocazionale. Când Becker a fost 
abordat de Organizaţie, i-a spus totul lui Poroșin și a fost de 
acord să încerce să descopere tot ce putea. După ce Beckera 
fost arestat, Traudl a fost omul lor de legătură. Ea doar s-a dat 
drept iubita lui. 


221 


— Ştii ce înseamnă asta, kraut? 

— Înseamnă că și Ivanii îl caută pe Müller, corect? 

— Dar te-ai gândit ce s-ar întâmpla dacă l-ar prinde ei? Sincer, 
nu sunt mari șanse pentru el să aibă parte de un proces în 
Uniunea Sovietică. Cum am mai zis, Muller a făcut un studiu 
special al metodelor polițienești sovietice. Nu, rușii îl vor pe 
Muller deoarece el le poate fi foarte folositor. Ar putea, de 
exemplu, să le spună cine erau toţi agenţii Gestapoului în NKVD. 
Oameni care probabil sunt încă pe poziţii în MVD. 

— Atunci să sperăm că va fi acolo mâine. 

— Mai bine mi-ai spune cum găsesc locul ăsta. 

l-am dat indicaţii precise și i-am spus să nu întârzie: 

— Nenorociţii ăştia mă sperie, i-am explicat. 

— Hei, vrei să știi ceva? Voi toţi, krautii mă speriaţi pe mine. 
Dar nu la fel de mult ca rușii. 

Chicoti într-un mod care aproape că începuse să-mi placă. 

— La revedere, kraut, zise el, și mult noroc. 

Apoi închise, lăsându-mă să mă uit lung la receptorul care 
pârâia, cu senzaţia ciudată că vocea fără corp cu care vorbisem 
nu venea de nicăieri din altă parte decât din propria mea 
imaginaţie. 


32. 


Fumul plutea spre tavanul arcuit al clubului de noapte precum 
cea mai densă ceaţă a lumii de dincolo, înconjura silueta solitară 
a lui Belinsky în timp ce se îndrepta agale spre masa unde 
stăteam eu, de parcă era Bela Lugosi ieșind dintr-un cimitir. 
Orchestra pe care o ascultam era în stare să ţină un ritm cam la 
fel de bine ca un dansator de step având un singur picior, dar 
cumva Belinsky reușea să pășească pe ritmul acesta. Ştiam că 
era încă supărat pe mine pentru că mă îndoisem de el și că era 
foarte conștient că încercam, chiar și acum, să înțeleg de ce nu 
se gândise să-i arate lui Becker poza lui Muller. Așa că nu am 
fost foarte surprins când m-a apucat de păr și m-a lovit de două 
ori cu capul de masă, spunându-mi că nu sunt decât un kraut 
suspicios. M-am ridicat și m-am îndepărtat de el clătinându-mă 
spre ușă, dar am găsit ieșirea blocată de Arthur Nebe. Prezenţa 


222 


lui acolo era atât de neașteptată, că momentan am fost 
incapabil să-i opun rezistenţă lui Nebe, care mă luă de urechi și 
mă dădu cu capul o dată de ușă, iar apoi încă o dată pentru 
noroc, spunând că, dacă nu eu o omorâsem pe Traudl 
Braunsteiner, atunci poate că ar fi de datoria mea să aflu cine o 
făcuse. Mi-am răsucit capul, eliberându-l din mâinile lui, și i-am 
spus că aș fi putut mai degrabă să ghicesc că numele lui 
Rumpelstiltskin e Rumpelstiltskin. 

Mi-am scuturat capul din nou, fără tragere de inimă, și am 
clipit puternic în întuneric. Se auzi o altă lovitură în ușă și am 
deslușit o voce pe jumătate șoptită. 

— Cine e? am întrebat întinzându-mă spre veioza de lângă pat 
și apoi spre ceas. 

Numele nu făcu nicio impresie asupra mea în timp ce mă 
dădeam jos din pat și mă duceam în salon. 

Încă mai înjuram când am deschis ușa un pic mai larg decât 
era prudent. Pe coridor se afla Lotte Hartmann, într-o rochie de 
seară neagră, sclipitoare, și o jachetă din astrahan pe care mi- 
am amintit că o purtase în ultima noastră seară petrecută 
împreună. În ochi avea o privire întrebătoare, cu un soi de 
impertinență. 

— Da? Ce e? Ce vrei? 

Ea pufni cu un dispreţ rece și împinse ușurel ușa cu mâna-i 
înmănușată, așa că am făcut un pas înapoi. Intră, închise ușa în 
urma ei și sprijinindu-se de ea, se uită în jur, în timp ce nările 
mele se antrenară un pic graţie mirosului de fum de ţigară, 
alcool și parfum pe care îl avea trupul ei venal. 

— Îmi pare rău dacă te-am trezit, îmi zise. 

Nu se uita atât la mine, cât la cameră. 

— Ba nu-ţi pare. 

Făcu un tur, trăgând cu ochiul în dormitor și apoi în baie. Se 
mișca cu o grație ușoară și la fel de sigură pe ea ca orice femeie 
care e obișnuită cu senzaţia permanentă că ochii unui bărbat 
sunt fixați pe fundul ei. 

— Ai dreptate, rânji ea, nu-mi pare rău deloc. Ştii, locul ăsta 
nu e atât de rău pe cât am crezut că ar fi. 

— Tu știi ce oră e? 

— Foarte târziu. 

Chicoti ușor: 


223 


— Proprietăreasa ta nu a fost deloc impresionată de mine. 
Așa că a trebuit să-i spun că sunt sora ta și că am venit tocmai 
de la Berlin să-ţi dau o veste proastă. 

Chicoti din nou. 

— Și tu ești vestea proastă? 

Ea își arătă o clipă neplăcerea. Dar era doar un rol. Era încă 
prea amuzată de ea însăși ca să fie prea jignită. 

— Când m-a întrebat dacă am vreun bagaj, i-am spus că mi l- 
au furat rușii în tren. A fost extrem de compătimitoare și cu 
adevărat drăguță. Sper că tu nu vei fi altfel. 

— Zău? Credeam că de-asta ești tu aici. Sau cei de la Brigada 
Moravuri îţi fac din nou probleme? 

Ea ignoră insulta, presupunând desigur că se deranjase ca 
măcar să o observe. 

— Păi... tocmai mă îndreptam spre casă de la Flottenbar - 
ăsta e pe Mariahilferstrasse, îl știi? 

N-am zis nimic. Mi-am aprins o ţigară și mi-am pus-o în colțul 
gurii ca să mă împiedice să mârâi ceva la ea. 

— Ei, oricum, nu e departe de aici. Și m-am gândit că aș 
putea pur și simplu să trec pe aici. Știi... - tonul ei deveni mai 
blând și mai seducător - nu am avut ocazia să-ţi mulțumesc 
cum trebuie... - ea lăsă fraza suspendată în aer o clipă și mi-am 
dorit brusc să fi avut pe mine un halat - ... că m-ai scos din 
neplăcerea aia cu lvanii. 

Își dezlegă funda de la jachetă, apoi lăsă jacheta să alunece 
pe podea. 

— N-ai de gând să-mi oferi ceva de băut? 

— Aș zice că ai băut destul. 

Dar m-am dus totuși și am luat două pahare. 

— Nu crezi că ai vrea să afli singur asta? 

Râse ușor și se așeză fără să se clatine. Părea genul care ar 
putea să-și bage alcool direct în venă și totuși să meargă pe o 
linie trasă cu creta fără ca măcar să sughiţă. 

— Vrei ceva în el? 

Am ţinut paharul cu vodcă în sus în timp ce-i puneam 
întrebarea. 

— Poate după ce l-am băut, zise ea gânditoare. 

I-am întins băutura și am dat și eu paharul repede pe gât ca 
să prind curaj. Am mai tras un fum din ţigară și am sperat că va 
fi suficient ca s-o dau afară. 


224 


— Care e problema? zise ea aproape triumfătoare. Te fac să 
te simţi nervos sau altfel? 

Am bănuit că era probabil „altfel”. 

— Nu pe mine, i-am răspuns, ci doar pe pijamaua mea. Nu e 
obișnuită cu companie mixtă. 

— După cum arată, aș zice că era mai obișnuită cu mixarea 
betonului. 

Se autoservi cu o ţigară de la mine și suflă o dâră de fum 
drept spre vintrele mele. 

— Aș putea să scap de ele dacă te deranjează, i-am zis 
prostește. 

Buzele îmi erau uscate când au tras din nou din ţigară. Voiam 
să plece sau nu? Nu prea făceam treabă bună din a o da afară 
trăgând-o de urechiușa ei perfectă. 

— Hai să stăm un pic de vorbă mai întâi. De ce nu stai jos? 

M-am așezat, ușurat că puteam încă să mă îndoi de mijloc: 

— Bine, i-am spus. Ce-ar fi să-mi spui unde e iubitu' tău în 
noaptea asta? 

Ea se strâmbă: 

— Nu e un subiect bun, Perseu. Alege altu'. 

— V-aţi certat? 

— Chiar trebuie să vorbim despre asta? zise ea cu un geamăt. 

Am ridicat din umeri: 

— Nu ţin morţiș. 

— E un nenorocit, dar tot nu vreau să vorbesc despre asta. 
Mai ales azi. 

— Ce e așa de special azi? 

— Am obţinut un rol într-un film. 

— Felicitări. Ce rol? 

— E un film englezesc. Nu e un rol foarte mare, înţelegi, dar 
vor juca niște staruri în el. Eu joc rolul unei fete de la un club de 
noapte. 

— Păi, sună destul de simplu. 

— Nu că e nemaipomenit? ţipă ea ușor. O să joc cu Orson 
Wells. 

— Tipu' cu Războiul lumilor? 

Ea ridică indiferentă din umeri, lipsită de expresie: 

— N-am văzut filmul ăsta. 

— Lasă asta. 


— Bineînţeles că nu sunt foarte siguri de Wells. Dar ei cred că 
există șanse mari să-l poată convinge să vină la Viena. 

— Toate astea îmi sună foarte familiar. 

— Ce anume? 

— Nici măcar n-am știut că ești actriţă. 

— Vrei să zici că nu ţi-am spus? Ascultă, jobul ăla la Oriental e 
doar temporar. 

— Te descurci destul de bine. 

— A, am fost întotdeauna bună la cifre și bani. Am lucrat la 
departamentul de taxe locale. 

Se aplecă înainte și expresia ei deveni un pic cam prea 
întrebătoare, ca și cum ar fi vrut să mă întrebe despre bilanţul la 
încheierea anului financiar. 

— Am tot vrut să te întreb în noaptea aia când ai pierdut 
atâtea parale. Ce încercai să dovedești? 

— Să dovedesc? Nu sunt sigur că te înțeleg. 

— Nu? 

Zâmbi larg și îmi aruncă o privire atotștiutoare, conspirativă. 

— Văd o mulţime de ciudăţenii, domnule. Ajung să recunosc 
genu'. Chiar o să scriu o carte despre asta într-o zi. Ca Franz 
Josef Gall. Ai auzit de el? 

— Nu pot să zic că da. 

—A fost un doctor austriac care a pus bazele științei 
frenologiei. Acum, de-asta ai auzit, nu-i așa? 

— Sigur. Și cam ce-mi poţi spune după cucuiele pe care le am 
pe cap? 

— Pot să spun că nu ești genu' care să arunce atâta bănet 
fără un motiv întemeiat. 

Işi ridică pe fruntea-i netedă o sprânceană al cărei contur 
avea calitatea unui desen realizat de un proiectant. 

— Și am și o idee despre asta. 

— S-o auzim, am îndemnat-o eu și mi-am mai turnat un 
pahar. Poate vei face o treabă mai bună din a-mi citi gândurile 
decât ai făcut din a-mi citi craniul. 

— Nu te mai preface atât de greu de prins, îmi zise ea. Știm 
amândoi că ești genu' de bărbat căruia îi place să facă impresie. 

— Și am făcut vreo impresie? 

— Păi sunt aici, nu-i așa? Ce vrei - Tristan și Isolda? 

Deci asta era. Credea că pierdusem banii de dragul ei. Ca să 
par un mare mahăr. 


226 


Își goli paharul, se ridică și mi-l dădu înapoi: 

— Mai toarnă-mi din poţiunea aia de dragoste a ta cât îmi 
pudrez eu nasu’. 

In timp ce ea era în baie, am umplut din nou paharele cu 
mâini care nu erau prea sigure. Nu-mi plăcea în mod deosebit 
femeia, dar nu aveam nimic împotriva corpului ei. Era taman 
bun. Presimțeam că mintea mea va avea ceva de obiectat la 
această mică ciocârlie atunci când nu voi mai fi controlat de 
libido, dar în acel moment nu puteam face nimic mai mult decât 
să stau cuminte și să mă bucur de zbor. Chiar și așa, nu eram 
pregătit pentru ceea ce s-a întâmplat în continuare. 

Am auzit-o deschizând ușa de la baie și zicând ceva obișnuit 
despre parfumul pe care-l purta, dar când m-am întors cu 
băuturile am văzut că nu avea pe ea decât parfumul. De fapt, își 
păstrase și pantofii, dar ochilor mei le-a luat ceva timp până să 
ajungă jos, peste sâni și triunghiul pubian. Cu excepţia acelor 
pantofi cu tocuri înalte, Lotte Hartmann era la fel de goală ca 
lama unui asasin și probabil la fel de imprevizibilă. 

Stătu în ușa dormitorului meu, cu mâinile atârnând pe lângă 
coapsele-i goale, radiind de plăcere când limba îmi umezi buzele 
într-o manieră mult prea evidentă ca să pară că m-aș fi gândit s- 
o folosesc la altceva decât pe ea. Poate că aș fi putut să-i țin o 
mică prelegere pompoasă. Văzusem destule femei dezbrăcate la 
viața mea, unele dintre ele arătând chiar bine. Ar fi trebuit s-o 
dau afară, dar transpiraţia care începuse să-mi umezească 
palmele, nările dilatate, nodul din gât și durerea insistentă din 
vintre îmi spuneau că machina avea alte idei în legătură cu 
desfășurarea cursului evenimentelor, decât avea deus care o 
chema acasă. 

Incântată de efectul pe care îl avea asupra mea, Lotte zâmbi 
fericită și îmi luă paharul din mână: 

— Sper că nu te superi că m-am dezbrăcat, doar că rochia 
este scumpă și aveam așa un sentiment ciudat că ai de gând să 
o smulgi de pe mine. 

— De ce să mă supăr? Nu e ca și cum nu mi-aş fi terminat de 
citit ziarul de seară. Și oricum, îmi place să umble pe aici o 
femeie dezbrăcată. 

I-am urmărit uşorul tremur al fundului în timp ce pășea leneș 
spre celălalt capăt al salonului, unde își sorbi băutura și lăsă 
paharul gol pe sofa. 


227 


Brusc am vrut să-i văd fundul tremurând ca o gelatină lipită 
de excitarea de pe abdomenul meu. Ea păru să simtă asta și, 
aplecându-se înainte, se ţinu de calorifer ca un luptător care se 
ține de corzile ringului în colţul său. Apoi își desfăcu ușor 
picioarele și rămase tăcută cu spatele spre mine ca și cum ar fi 
așteptat o percheziţie corporală amănunţită, deloc necesară. Se 
uită înapoi peste umăr, își încordă fesele și apoi se uită din nou 
la perete. 

Mai avusesem și alte invitaţii elocvente, dar cu sângele care 
îmi bubuia în urechi, lovind violent acele puţine celule nervoase 
încă neafectate de alcool sau adrenalină, chiar nu-mi puteam 
aduce aminte când. Probabil că nici nu-mi păsa. Mi-am smuls 
pijamaua de pe mine și m-am dus la ea. 

[] 

Nu mai sunt suficient de tânăr și nici suficient de slab ca să 
împart un pat de o persoană cu orice altceva decât o 
mahmureală sau o ţigară. Așa că poate sentimentul de 
surprindere a fost cel care mă trezi pe la șase dintr-un somn 
neașteptat de confortabil. Lotte, care ar fi putut altfel să-mi 
provoace o noapte de neodihnă, nu mai era întinsă pe brațul 
meu și pentru un scurt moment fericit am presupus că trebuie 
să se fi dus acasă. Atunci am auzit un suspin înăbușit venind 
dinspre salon. M-am strecurat fără tragere de inimă de sub 
plapumă, mi-am pus paltonul și m-am dus să văd ce se 
întâmplase. 

Încă dezbrăcată, Lotte se strânsese ghem pe podea lângă 
calorifer, unde era cald. M-am lăsat în jos lângă ea și am 
întrebat-o de ce plânge. O lacrimă mare se rostogoli pe obrazul 
umed și rămase agăţată de buza ei de sus, ca un neg translucid. 
Și-o linse și își suflă nasul când i-am dat batista mea. 

— Ce-ţi pasă ţie? zise ea cu amărăciune. Odată ce te-ai 
distrat. 

Avea și ea dreptate, dar am continuat și am protestat, 
îndeajuns ca să fiu politicos. Lotte mă ascultă și, când vanitatea 
ei fu satisfăcută, încercă să schiţeze un zâmbet chinuit care îmi 
aminti de felul în care un copil nefericit se înveselește când îi dai 
50 de pfenigi sau o gumă de mestecat de o para. 

— Eşti foarte drăguţ, zise ea în cele din urmă și își șterse ochii 
roșii. O să fiu bine, mulțumesc. 

— Nu vrei să vorbești cu mine despre asta? 


228 


Lotte îmi aruncă o privire cu coada ochiului: 

— În orașu' ăsta? Mai bine mi-ai spune mai întâi tarifu' tău, 
doctore. 

Își suflă nasul și apoi scoase un râs scurt, spart. 

— Ai putea să fii un psihiatru bun. 

— Tu îmi pari foarte sănătoasă, i-am zis, ajutând-o să se 
așeze în fotoliu. 

— N-aș paria pe asta. 

— Asta e sfatul tău profesional? 

Am aprins două ţigări și i-am dat una ei. O fumă cu disperare 
și aparent fără să-i facă prea multă plăcere. 

— Ăsta e sfatu' meu de femeie care e suficient de nebună să 
fi avut o aventură cu un bărbat care tocmai a pocnit-o de s-a 
învârtit pe loc ca un clovn de circ. 

— König? Nu mi s-a părut niciodată genu’ violent. 

— Dacă pare civilizat, e doar morfina pe care o folosește. 

— E dependent? 

— Nu știu dacă e tocmai dependent. Dar, indiferent ce a făcut 
atunci când a fost în SS, a avut nevoie de morfină ca să treacă 
prin război. 

— Și de ce te-a lovit? 

Ea își mușcă buza cu furie: 

— Păi, nu a fost din cauză că ar fi crezut că am nevoie de un 
pic de culoare. 

Am râs. Era o tipă rezistentă, trebuia să recunosc. 

— Oricum, nu cu bronzu' ăsta, i-am zis. 

Am ridicat jacheta de astrahan de pe jos și i-am pus-o în jurul 
umerilor. Lotte și-o trase până la gât și zâmbi amar: 

— Nimeni nu-și pune mâna pe falca mea, nu dacă vrea să-și 
pună vreodată mâna într-un alt loc. În noaptea asta e prima și 
ultima dată când îmi trage o pereche de palme, pe cuvânt. 

Suflă fumul din nări la fel de fioroasă ca un dragon. 

— Cu asta te alegi când încerci să ajuţi pe cineva, bănuiesc. 

— Să ajuţi pe cine? 

— König a venit la Oriental aseară pe la zece, îmi explică ea. 
Era într-o dispoziţie îngrozitoare și, când l-am întrebat de ce, a 
vrut să știe dacă îmi aminteam de un dentist care obișnuia să 
vină la club și să joace un pic. 

Ea înălță din umeri: 


229 


— Ei bine, îmi aminteam de el. Un jucător prost, dar cu 
siguranţă nici pe jumătate atât de prost pe cât îţi place ţie să te 
prefaci că ești. 

Ochii ei mă priviră întrebător. 

Am dat din cap cu nerăbdare: 

— Continuă. 

— Helmut voia să știe dacă doctorul Heim, dentistu', fusese în 
local în ultimele două zile. l-am spus că nu cred că fusese. 
Atunci a vrut ca eu să le întreb pe fete dacă își aminteau să fi 
fost acolo. Ei bine, i-am spus că exista o fată anume cu care ar 
trebui să vorbească. Una cam ghinionistă, dar frumușică. 
Doctorii mergeau întotdeauna la ea. Cred că din cauză că arăta 
întotdeauna un pic mai vulnerabilă și există unii bărbaţi cărora 
le place mult asta. S-a întâmplat să fie la bar, așa că i-am 
arătat-o. 

Am simțit cum stomacul meu se transformă în nisipuri 
mișcătoare: 

— Cum o chema pe fata asta? am întrebat-o. 

— Veronika nu-știu-cum, răspunse ea și, băgând de seamă 
preocuparea mea, adăugă: De ce? O cunoști? 

— Puțin. Ce s-a întâmplat după aia? 

— Helmut și un amic de-al lui au dus-o pe Veronika alături. 

— La magazinu’ de pălării? 

— Da. 

Vocea ei era acum moale și un pic rușinată. 

— Mă  îngrijora temperamentul lui Helmut, tresări ea 
amintindu-și-l. Veronika e o fată drăguță. O gâsculiță, dar 
drăguță, știi... A avut parte de o viaţă destul de grea, dar este 
foarte curajoasă. Poate prea mult pentru propriul ei bine. Mă 
gândeam că la halul în care era Helmut, la starea în care era, ar 
fi fost bine pentru ea să-i spună dacă știe ceva sau nu, și încă 
să-i spună repede. Helmut nu e un om foarte răbdător. Decât să- 
| enerveze... 

Se strâmbă: 

— Nu prea ai în ce colț să te bagi, când îl cunoști pe Helmut. 
Așa că m-am dus după ei. Când i-am găsit, Veronika plângea. O 
pocniseră deja destul de zdravăn. li era de-ajuns și le-am spus 
să înceteze. Și atunci m-a pocnit pe mine. De două ori. 

Se ţinu de obraji ca și cum durerea mai persista odată cu 
amintirea. 


230 


— Apoi m-a scos pe hol și mi-a zis să-mi văd de treaba mea și 
să nu mă amestec. 

— După aceea ce s-a întâmplat? 

— M-am dus la toaletă, în două baruri și am venit aici, în 
ordinea asta. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat cu Veronika? 

— Helmut și celălalt bărbat au plecat cu ea. 

— Vrei să spui că au dus-o undeva? 

Lotte ridică din umeri posomorâtă: 

— Bănuiesc că da. 

— Unde ar fi putut s-o ducă? 

M-am ridicat și m-am dus în dormitor. 

— Nu știu. 

— Încearcă să te gândești. 

— Te duci după ea? 

— Cum spuneai, a trecut deja prin multe. 

Am început să mă îmbrac, adăugând: 

— Și, mai mult de atât, eu am băgat-o în asta. 

— Tu? Cum așa? 

În timp ce terminam cu îmbrăcatul, i-am descris cum, venind 
înapoi cu König de la Grinzing, îi explicasem cum aș fi făcut eu 
ca să încerc să găsesc o persoană dispărută, în acest caz 
doctorul Heim. l-am spus cum am putea să verificăm locurile 
obișnuite în care mergea Heim, dacă ar putea să-mi spună care 
sunt. 

Nu i-am spus însă lui Lotte că mă gândisem că n-o să se 
ajungă niciodată atât de departe, că presupusesem că, de 
vreme ce Muller - și posibil și Nebe și König - vor fi arestaţi de 
Belinsky și de cei de la Crowcass, nu va mai fi nevoie ca Heim să 
fie căutat; cum crezusem că îl făcusem pe König să aștepte 
până ce întâlnirea de la Grinzing se termina înainte de a începe 
să-l căutăm pe dentistul lui mort. 

— De ce-ar fi crezut ei că tu ai putea să-l găsești? 

— Înainte de război am fost detectiv la poliţia din Berlin. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, pufni ea. 

— Nu chiar, i-am zis îndreptându-mi cravata și băgându-mi o 
țigară în gura pe care o simţeam un pic acrișoară. Dar eu în mod 
sigur ar fi trebuit să-mi dau seama că iubitu' tău e suficient de 
arogant ca să meargă să-l caute pe Heim de unu' singur. A fost 
o prostie din partea mea să cred că o să aștepte. 


231 


Mi-am pus din nou paltonul și mi-am luat pălăria: 

— Crezi că or fi dus-o la Grinzing? am întrebat-o. 

— Acum că mă gândesc la asta, am avut senzaţia că ei voiau 
să meargă la Veronika acasă, unde o fi și asta. Dar dacă eanue 
acolo, Grinzing ar fi un loc la fel de bun ca oricare altu' în care 
să cauti. 

— Ei bine, să sperăm că e acasă. 

Dar chiar în timp ce spuneam asta, știam în sinea mea că era 
puţin probabil. 

Lotte se ridică în picioare. Jacheta îi acoperea pieptul și partea 
de sus a torsului, dar lăsa dezgolită pădurea arzătoare care mai 
devreme vorbise atât de convingător și mă lăsase la fel de 
sfârșit ca un iepure jupuit. 

— Și cu mine cum rămâne? zise ea încetișor. Ce să fac? 

— Tu? 

Am făcut un semn din cap spre goliciunea ei: 

— Pune magia deoparte și du-te acasă. 


33. 


Era o dimineaţă senină și rece. În timp ce traversam parcul 
din faţa noii primării în drum spre centru, două veverițe îmi 
săriră în față să mă salute și să mă evalueze ca mic dejun. Dar, 
încă înainte de a se apropia, ele au simţit norul de pe chipul 
meu și mirosul fricii din șosete. Probabil chiar au făcut o 
înregistrare mentală a formei dure din buzunarul de la haină și 
s-au răzgândit. Deștepte creaturi. La urma urmei, nu trecuse 
foarte mult timp de când mamiferele mici erau împușcate și 
mâncate la Viena. Așa că s-au grăbit să-și vadă de drum, ca 
niște mâăzgălituri vii, din blană. 

În dărăpănătura în care locuia Veronika era ceva obișnuit ca 
oamenii, mai ales bărbaţi, să vină și să plece la orice oră din zi 
sau din noapte, și, chiar dacă proprietăreasa strâmbase din nas 
în privinţa lesbienelor, mă îndoiesc că mi-ar fi acordat prea 
multă atenţie dacă m-ar fi întâlnit pe scări. Dar se întâmplă să 
nu fie nimeni prin preajmă și am urcat în camera Veronikăi fără 
să fiu interpelat. 


Nu am avut nevoie să sparg ușa. Era larg deschisă, la fel ca 
toate  sertarele și dulapurile. M-am întrebat de ce se 
deranjaseră, când toate dovezile de care aveau nevoie erau încă 
agăţate pe spătarul scaunului, unde le lăsase doctorul Heim. 

Curvă proastă, am bombănit furios. Ce rost are să scapi de 
cadavrul unui bărbat dacă îi lași costumul în camera ta? Am 
trântit un sertar ca să-l închid. Forţa cu care am făcut-o 
desprinse unul dintre desenele patetice ale Veronikăi de pe 
comodă și acesta pluti spre podea ca o uriașă frunză moartă. 
König probabil că răsturnase casa cu fundu-n sus doar de ciudă. 
Și apoi o dusese la Grinzing. Având o întâlnire importantă acolo 
în dimineaţa aia, îmi dădeam seama că n-ar fi putut-o duce în 
altă parte. Asta presupunând că nu o omorâseră pe loc. Pe de 
altă parte, dacă Veronika le-ar spune adevărul despre ceea ce 
se întâmplase - că doi prieteni o ajutaseră să scape de cadavrul 
lui Heim după ce acesta suferise un infarct atunci (dacă ea 
omisese să menţioneze numele lui Belinsky și al meu) poate că 
ei ar lăsa-o să plece. Dar exista posibilitatea reală ca ei să o 
bruscheze totuși zdravăn pentru a fi siguri că le spusese tot ce 
știe, astfel încât până ajungeam eu să încerc să o ajut să fiu 
deja dat în vileag ca fiind bărbatul care scăpase de cadavrul lui 
Heim. 

Mi-am amintit că Veronika îmi povestise despre viaţa ei de 
evreică din Sudeți din timpul războiului. Cum se ascunsese în 
băi, beciuri murdare, dulapuri și poduri. Și apoi despre lagărul 
DP timp de șase luni. „O viaţă destul de grea”, așa o descrisese 
Lotte Hartmann. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât 
mai mult mi se părea că nu avusese nici măcar un pic din ceea 
ce s-ar putea numi cu adevărat o viaţă. 

Am aruncat o privire la ceasul de la mână și am văzut că era 
ora șapte. Mai erau încă trei ore până să înceapă întrunirea, cu 
mult înainte ca Belinsky să fi stabilit să fie acolo cu „cavaleria”, 
cum o numise el. Și, deoarece bărbaţii care o luaseră pe 
Veronika erau cine erau, am început să mă gândesc că exista o 
posibilitate reală ca ea să nu trăiască atâta. Părea că nu aveam 
nicio alternativă decât să merg eu însumi și să o scot de acolo. 

Mi-am luat revolverul, am deschis magazia și am verificat să 
fie complet încărcată înainte de a mă îndrepta spre scări ca să 
cobor. Ajuns afară, am chemat un taxi de la staţia de pe 
Kărtnerstrasse și i-am spus șoferului să meargă în Grinzing. 


233 


— Unde în Grinzing? mă întrebă el accelerând de lângă 
bordură. 

— O să-ţi spun când ajungem acolo. 

— Mata ești șefu', zise el gonind spre Inel. Singuru’ motiv 
pentru care am întrebat e că totu' la ora asta e închis acolo. Și 
mata nu pari să te duci acolo pentru o drumeţie pe deal, nu în 
haina aia. 

Mașina se zgudui când am lovit două gropi enorme. 

— Și nu eşti austriac. Îmi dau seama după accent. Mata 
vorbești ca un pifke, dom'le. Am dreptate? 

— Sari peste ora de școală a vieţii, bine? Nu am chef de așa 
ceva. 

— E în regulă, dom'le. Singuru’ motiv pentru care am întrebat 
e în caz că ai căuta un pic de distracţie. Vezi mata, dom'le, la 
doar câteva minute mai încolo de Grinzing, pe șoseaua spre 
Cobenzi, e hotelu’ ăsta - Schloss-Hotel Cobenzl. 

Se luptă cu volanul când mașina lovi o altă groapă. 

— Acu’ e folosit ca tabără DP. Sunt acolo fete pe care le poți 
avea doar pentru câteva ţigări. Chiar și la ora asta a dimineţii, 
dacă ai vrea. Un bărbat purtând o haină bună ca a matale ar 
putea avea două sau trei deodată, poate. Să le pui să facă între 
ele un mic spectacol pentru mata, dacă înţelegi ce vreau să zic. 

Râse răgușit. 

— Unele dintre fetele astea, dom'le, au crescut în tabere DP. 
Au moravurile ca iepurii, chiar așa. Ar face orice. Crede-mă, 
dom'le, că știu ce vorbesc. Și eu ţin iepuri. 

Chicoti cu căldură la acest gând. 

— AȘ putea să-ţi aranjez ceva, dom'le. Pe bancheta din spate 
a mașinii. Pentru un mic comision, desigur. 

M-am aplecat înainte pe banchetă. Nu știu de ce m-am 
deranjat cu el. Poate că pur și simplu nu-mi plac proxeneţii. 
Poate că pur și simplu nu-mi plăcea prea mult moaca lui care 
semăna cu a lui Troțki. 

— Ar fi minunat, i-am zis foarte dur. De n-ar fi fost o capcană 
rusească în care am intrat în Ucraina. Partizanii au pus o 
grenadă care se declanșa la presiune în spatele unui sertar pe 
care-l lăsaseră pe jumătate deschis, cu o sticlă de vodcă în el, 
doar ca să-ți atragă atenţia. M-am dus, am tras de sertar și 
grenada a explodat. Mi-a smuls bijuteriile de sub burtă. Aproape 
că am murit din cauza șocului, apoi aproape că am murit din 


234 


cauza pierderii de sânge. lar apoi, când în cele din urmă mi-am 
revenit din comă, aproape că am murit de supărare. |ţi zic eu, 
dacă doar văd un pic de păsărică sunt în stare să înnebunesc de 
frustrare. Aș ucide probabil pe cel mai apropiat bărbat de lângă 
mine pur și simplu de invidie. 

Şoferul aruncă o privire peste umăr: 

— Scuze, zise el neliniștit, n-am vrut să... 

— Nu-i nimic, i-am zis aproape zâmbind acum. 

Când am trecut de casa galbenă, i-am spus șoferului să 
meargă mai departe până în vârful dealului. Mă hotărâsem să 
mă apropii de casa lui Nebe din spate, prin vii. 

Deoarece aparatele de taxat de pe taxiurile din Viena erau 
vechi și depășite, se obișnuia înmulţirea cu cinci a tarifului 
arătat pentru a obţine suma totală de plătit. Ceasul arăta șase 
șilingi când i-am spus să oprească, și asta a fost tot ce-mi ceru 
șoferul, mâna lui tremurând când mi-a luat banii. Mașina se 
îndepărta deja cu zgomot când mi-am dat seama că uitase de 
aritmetica lui. 

Am rămas acolo, pe o cărare noroioasă de lângă marginea 
drumului, întrebându-mă de ce nu-mi ţinusem gura, căci aș fi 
vrut să-i spun omului să mă aștepte. Acum, dacă chiar dădeam 
de Veronika, rămânea problema găsirii unei modalităţi de a 
pleca de acolo. Eu și gura mea slobodă, mi-am zis. Sărmanul 
nenorocit nu făcea decât să ofere un serviciu, mi-am spus în 
sinea mea. Dar se înșela în legătură cu un lucru: era ceva 
deschis, o cafenea un pic mai sus pe Cobenzigasse, Cafe 
Rudelshof. Am decis că dacă era să fiu împușcat preferam să 
încasez un glonț având ceva în stomac. 

Cafeneaua era un locșor drăguţ dacă nu te deranjau 
animalele împăiate. M-am așezat sub privirea sticloasă a unei 
nevăstuici care arăta ca și cum avusese antrax și am așteptat 
ca proprietarul prost împăiat să se târâie la masa mea. 

— Vă salut, domnule, zise el. Ce dimineaţă frumoasă! 

M-am tras înapoi din raza răsuflării lui cu aburi de alcool: 

— Îmi dau seama că dumneata te bucuri deja de ea, i-am zis 
folosindu-mi din nou gura slobodă. 

El înălță din umeri, fără să înţeleagă, și îmi luă comanda. 

Micul dejun vienez de cinci șilingi pe care l-am înfulecat avea 
un gust de parcă tipul îl pregătise între două împăieri: cafeaua 
avea boabe în ea, chifla era cam la fel de proaspătă ca o bucată 


235 


de fildeș, iar oul era atât de tare că ar fi putut să provină dintr-o 
carieră de piatră. Dar l-am mâncat. Aveam atâtea pe cap că 
probabil aș fi mâncat și nevăstuica dacă s-ar fi aflat pe o felie de 
pâine prăjită. 

Când am ieșit din cafenea, am mers o vreme pe șosea și apoi 
m-am cățărat peste un zid în ceea ce am crezut că trebuie să fie 
via lui Arthur Nebe. Nu era mare lucru de văzut. Viţa-de-vie, 
plantată în rânduri ordonate, era încă doar butași tineri, nu mai 
înalţi de genunchiul meu. Ici și colo, pe cărucioare înalte, se 
aflau ceea ce părea să semene cu niște motoare de avion 
abandonate, dar erau de fapt arzătoare rapide pe care le 
foloseau noaptea pentru a încălzi atmosfera din jurul butașilor și 
a-i proteja de îngheţ. Incă erau calde la atingere. Terenul avea 
poate o sută de metri pătraţi și oferea puţin în materie de 
acoperire. M-am întrebat cum anume va reuși Belinsky să-și 
desfășoare oamenii. In afară de a te târî pe burtă cât era terenul 
de lung, nu puteai decât să stai aproape de zid în timp ce 
înaintai spre copacii aflaţi imediat în spatele casei galbene și al 
dependinţelor sale. 

Când am ajuns în dreptul copacilor, m-am uitat după o urmă 
de viaţă și, nevăzând pe nimeni, m-am furișat înainte până am 
auzit voci. Lângă cea mai mare dintre dependinţe, o chestie 
lungă, pe jumătate din lemn, care semăna cu un hambar, 
stăteau de vorbă doi bărbaţi, dintre care nu l-am recunoscut pe 
niciunul. Fiecare bărbat purta o canistră de metal în spate și 
aceasta era conectată printr-un furtun de cauciuc la un tub de 
metal lung și subţire pe care îl ţinea în mână și care am 
presupus că era un fel de pompă de stropit via. 

Într-un târziu își terminară conversaţia și se duseră spre 
celălalt capăt al viei, ca pentru a-și începe atacul asupra 
bacteriilor, ciupercilor și insectelor care le otrăveau viața. Am 
așteptat până s-au aflat suficient de departe înainte de a părăsi 
adăpostul copacilor și a intra în clădire. 

Un miros de fructe putrezite îmi lovi nările. Teascuri mari de 
stejar și căzi erau aranjate sub bârnele acoperișului ca niște 
brânzeturi enorme. Am pășit pe pardoseala de piatră și am 
ajuns în celălalt capăt al acestei prime clădiri pentru a mă afla în 
fața ușii alteia, construită în unghi drept faţă de casă. 

Această a doua dependinţă conţinea sute de butoaie de 
stejar, care erau culcate pe o parte ca și cum ar fi așteptat câini 


236 


Saint-Bernard gigantici să vină să le ia. Nişte scări duceau în jos, 
în întuneric. Părea un loc bun pentru a ţine prizonier pe cineva, 
așa că am aprins becul și am coborât să arunc o privire. Dar 
acolo erau doar mii de sticle de vin, fiecare rastel fiind marcat 
de o mică tablă neagră pe care erau scrise cu creta câteva 
numere care trebuie să fi însemnat ceva pentru cineva. Am 
urcat înapoi, am stins becul și am așteptat lângă geamul 
încăperii cu butoaie. Incepeam să cred că Veronika ar fi putut să 
fie totuși în casă. 

De acolo de unde stăteam, aveam o priveliște clară, dincolo 
de o curticică pietruită, către latura de vest a casei. În faţa unei 
uși deschise, o pisică mare și neagră stătea privind ţintă spre 
mine. Lângă ușă se afla fereastra a ceea ce părea să fie 
bucătăria. Exista o formă strălucitoare, mare, pe raftul 
bucătăriei, despre care credeam că ar putea fi o oală sau un 
ceainic. După o vreme, pisica se îndreptă alene spre anexa în 
care mă ascundeam și mieună zgomotos la ceva de lângă 
geamul unde stăteam. Mă fixă o secundă sau două cu ochii ei 
verzi, iar apoi, fără niciun motiv aparent, o luă la fugă. M-am 
uitat spre casă și am continuat să pândesc ușa și fereastra 
bucătăriei. După alte câteva minute, am considerat că e sigur să 
părăsesc încăperea butoaielor și am pornit să traversez curtea. 

Nu făcusem nici trei pași, când am auzit sunetul de castanietă 
al unui încărcător automat și, aproape simultan, am simţit oţelul 
rece al țevii armei apăsându-se puternic de gâtul meu. 

— Mâinile la ceafă, zise nu prea clar o voce. 

Am făcut ce mi s-a spus. Arma apăsată sub urechea mea 
părea suficient de grea ca să fie una de 45 de mm. Destul 
pentru a-mi zbura o mare parte a craniului. M-am strâmbat când 
el și-a răsucit arma între falca mea și vena jugulară. 

— Doar să clipești și ești lăturile de mâine-dimineaţă ale 
porcului, zise el lovindu-mi buzunarele și luându-mi revolverul. 

— Vei afla că HerrNebe mă așteaptă, i-am zis. 

— Nu cunosc niciun Herr Nebe, zise el împiedicat, ca și cum 
gura lui nu se deschidea cum trebuie. Bineînţeles că n-aveam 
niciun chef să mă întorc și să verific dacă așa era. 

— Da, ai dreptate, și-a schimbat numele, nu? 

Am încercat din răsputeri să-mi amintesc noul nume al lui 
Nebe. Între timp, l-am auzit pe bărbatul din spatele meu dându- 
se înapoi doi pași. 


237 


— Acum ia-o la dreapta, îmi spuse. Către copaci. Nu te 
împiedica de șireturi sau de altceva. 

Părea mare și nu prea inteligent. Vorbea germana cu un 
accent straniu: ca un prusac, dar diferit; mai mult ca vechea 
prusacă pe care o auzisem vorbită de bunicul meu; aproape ca 
germana pe care o auzisem vorbită în Polonia. 

— Ascultă, faci o greșeală. De ce nu te duci să verifici la șeful 
tău? Mă numesc Bernhard Gunther. E o întrunire în dimineaţa 
asta la zece. Sunt așteptat la ea. 

— Nu e nici opt încă, mormăi cel care mă capturase. Dacă ești 
aici pentru întrunire, cum de-ai venit așa devreme? Și de ce nu 
ai venit pe ușa din faţă ca orice vizitator normal? Cum de-ai 
venit peste câmpuri? Cum de dai târcoale prin spate? 

— Am venit mai devreme deoarece sunt proprietarul a două 
magazine de vinuri din Berlin, i-am zis. M-am gândit că ar fi 
drăguţ să arunc o privire domeniului. 

— Da, exact asta făceai, aruncai o privire. Ești un băgăcios. 

Chicoti cu un aer cretin: 

— Am ordine să împușc băgăcioșii. 

— la stai un pic... 

M-am răsucit și am dat o lovitură ca de ciomag pentru a mă 
îndepărta de armă și, în timp ce cădeam, am zărit un bărbat 
mătăhălos, cu capul ras și cu maxilarul într-o parte. M-a apucat 
de ceafă și m-a pus înapoi în picioare, iar eu m-am întrebat cum 
de nu mă gândisem niciodată să cos o lamă de ras sub acea 
parte a gulerului meu de la haină. M-a împins printre șirul de 
pomi și apoi în josul unei pante până la un luminiș, unde erau 
câteva containere mari pentru gunoi. O dâră de fum și un miros 
dulce, grețos, se ridica prin acoperișul unei mici construcţii din 
cărămidă: era locul unde ardeau gunoiul. Lângă câţiva saci de 
ceea ce părea să fie ciment, pe niște cărămizi, zăcea o foaie de 
fier ruginit. Bărbatul îmi ordonă să o trag într-o parte. 

Brusc, m-am dumirit. Era leton. Un leton mare și prost. Și am 
considerat că dacă lucra pentru Arthur Nebe era probabil dintr-o 
divizie SS letonă, că servise într-unul dintre lagărele poloneze 
ale morţii. Obișnuiau să folosească o mulţime de letoni în locuri 
precum Auschwitz. Letonii erau antisemiţi entuziaști, încă de pe 
vremea când Moses Mendelssohn” era unul dintre fiii preferaţi 
ai Germaniei. 


31 Moses Mendelssohn (1729-1786), filozof evreu din Germania. 
238 


Am tras bucata de fier de pe ceea ce s-a dovedit a fi un fel de 
scurgere veche sau o fosă septică. Cu siguranţă mirosea la fel 
de rău. Atunci am văzut din nou pisica. Își făcu apariţia dintre 
doi saci de hârtie cu eticheta oxid de calciu de lângă puț. 
Mieună disprețuitor, ca pentru a spune „te-am prevenit că era 
cineva care stătea în curtea aia, dar n-ai vrut să mă asculţi”. Un 
miros înțepător, de var, se ridică din puț și îmi făcu pielea să se 
încreţească. „Ai dreptate, mieună pisica, precum o creatură din 
Edgar Allan Poe, oxidul de calciu este o substanţă alcalină 
ieftină pentru tratarea solului acid. Exact genul de lucru pe care 
te-ai aștepta să-l vezi într-o vie. Dar se mai numește și var 
nestins și ăsta este un compus extrem de eficient pentru 
grăbirea descompunerii umane.” 

Am realizat cu groază că letonul chiar intenţiona să mă 
omoare. Și uită-te la mine cum încercam să-i identific accentul, 
ca un filolog, și să-mi aduc aminte formulele chimice pe care le 
învăţasem la școală. 

Atunci m-am uitat bine la el pentru prima dată. Era masiv și la 
fel de musculos ca un cal de circ, dar nici nu observai asta când 
te uitai la faţa lui: toată partea dreaptă era îndoită de parcă 
avea acolo o grămadă mare de tutun de mestecat; ochiul lui 
drept se uita fix de parcă ar fi fost din sticlă. Probabil că și-ar fi 
putut săruta propriul lob al urechii. Dornic de afecţiune, cum 
orice bărbat cu o astfel de mutră ar fi fost, probabil că era 
nevoit să facă asta. 

— Ingenunchează lângă puț, mârâi el cu o voce care suna ca 
a unui om de Neanderthal având lipsă doi cromozomi vitali. 

— Doar n-o să omori un vechi camarad, nu-i așa? i-am zis, 
încercând cu disperare să-mi amintesc noul nume al lui Nebe 
sau chiar pe-al unuia dintre regimentele letone. Am luat în 
considerare și să strig după ajutor, doar că știam că m-ar fi 
împușcat fără ezitare. 

— Eşti un vechi camarad? mărâi el, fără să se bâlbâie. 

— Obersturmführer la regimentul întâi leton, i-am zis ușor 
nonșalant. 

Letonul scuipă în boscheţi și mă privi inexpresiv cu ochiul său 
ieșit din orbite. Arma, un Colt automat mare din oțel albastru, 
rămase îndreptată spre pieptul meu. 

— Regimentul întâi leton, hmm? Nu vorbești ca un leton. 


239 


— Sunt prusac. Familia noastră a locuit la Riga. Tata era 
lucrător naval din Danzig. S-a însurat cu o rusoaică. 

Drept confirmare, i-am oferit câteva cuvinte rusești, deși nu- 
mi puteam aduce aminte dacă la Riga se vorbea predominant 
rusa sau germana. 

Ochii lui se îngustară, unul mai mult decât celălalt: 

— Atunci în ce an a fost înfiinţat regimentul întâi leton? 

Am înghiţit cu greu și mi-am scotocit memoria. Pisica mieună 
încurajator. Făcând raţionamentul că înfiinţarea unui regiment 
SS leton ar fi trebuit să urmeze „Operațiunii Barbarossa” din 
1941, am zis: 

— În 1942. 

El rânji groaznic și clătină încet din cap cu sadism: 

— În 1943, zise avansând doi pași. A fost înfiinţat în 1943. Și 
acu' treci în genunchi sau te împușc în burtă. 

M-am lăsat încet în genunchi pe marginea puțului, simțind 
pământul ud prin țesătura pantalonilor. Văzusem mai mult decât 
suficient din crimele SS-ului pentru a ști ce intenţiona: o 
împușcătură în ceafă, corpul meu prăbușindu-se cuminte într-o 
groapă gata făcută, iar deasupra câteva cazmale pline cu var 
nestins. Veni în spatele meu într-un cerc larg. Pisica se așeză jos 
să privească, cu coada înfășurată ordonat în spatele ei. Am 
închis ochii și am așteptat. 

— Rainis! zise o voce și urmă o pauză de câteva secunde. 

Nici n-am îndrăznit să mă uit în jur să văd dacă fusesem 
salvat. 

— E în regulă, Bernie, poţi să te ridici acum. 

Respirația mea era un singur horcăit de teamă. Slăbit, cu 
genunchii ciocnindu-se, m-am ridicat de la marginea puţului și 
m-am întors să-l văd pe Arthur Nebe stând la câţiva metri în 
spatele pocitaniei. Spre enervarea mea, rânjea. 

— Mă bucur că ţi se pare atât de amuzant, doctore 
Frankenstein, i-am zis. Afurisitu' tău de monstru era cât pe ce să 
mă ucidă. 

— Da’ ce credeai, Bernie? Ar fi trebuit să știi mai bine. Rainis 
nu-și făcea decât datoria. 

Letonul dădu din cap posac și își puse Coltul în toc: 

— Își vâra nasu”, zise el fără viaţă. L-am prins. 

Am înălțat din umeri: 


240 


— E o dimineaţă plăcută. M-am gândit să dau o raită prin 
Grinzing. Tocmai îţi admiram proprietatea, când Lon Chaney”? 
ăsta și-a proptit arma în urechea mea. 

Letonul scoase revolverul meu din buzunarul jachetei sale și i- 
| dădu lui Nebe: 

— Avea o armă asupra lui, Herr Nolde. 

— Plănuiai să împuști vânat mic, asta e, Bernie? 

— Nu poţi fi suficient de grijuliu în vremurile astea. 

— Mă bucur că așa gândești, zise Nebe. Mă scutește de la a- 
mi cere scuze. 

Cântări în mână arma mea și apoi o băgă în buzunar. 

— Oricum, o să ţin eu ăsta deocamdată, dacă nu te superi. 
Armele îi fac nervoși pe unii dintre prietenii noștri. Adu-mi 
aminte să ţi-o dau înapoi înainte să pleci. 

Se întoarse spre leton: 

— Bine, Rainis, asta-i tot. Tu doar îţi făceai treaba. Îţi sugerez 
să mergi să iei micul dejun. 

Monstrul dădu din cap și se întoarse spre casă, cu pisica 
ținându-se după el. 

— Pariez că poate să mănânce greutatea lui în alune. 

Nebe zâmbi subțire: 

— Unii oameni ţin câini sălbatici pentru protecţie. Eu îl am pe 
Rainis. 

— Ei bine, sper că e dresat. 

Mi-am scos pălăria și mi-am șters fruntea cu batista. 

— Eu, unu’, nu l-aș lăsa să treacă de ușa de la intrare. L-aș 
ține într-un lanţ în curte. Unde se crede? La Treblinka? 
Nenorocitu' de-abia aștepta să mă împuște, Arthur. 

— O, nici nu mă îndoiesc. Îi face plăcere să omoare oameni. 

Nebe clătină din cap când i-am oferit o ţigară, dar trebui să 
mă ajute să o aprind pe a mea, căci mâna îmi tremura de parcă 
aș fi vorbit cu un apaș surd. 

— E leton, îmi explică Nebe. A fost caporal în lagărul de 
concentrare de la Riga. Când l-au capturat rușii, au călcat peste 
capul lui și i-au fracturat maxilarul cu bocancii. 

— Crede-mă, știu ce trebuie să fi simţit ei. 


32 Lon Chaney (1883-1930), actor american din epoca filmului mut, supranumit 
„Bărbatul cu o mie de feţe”. 


241 


— l-au paralizat jumătate din faţă și l-au făcut cam greu de 
cap. A fost întotdeauna un ucigaș brutal. Dar acum e mai mult 
ca un animal. Și la fel de loial ca orice câine. 

— Păi, normal, mă gândeam eu că își are el motivele lui 
întemeiate. Riga, hmm? 

Am făcut semn cu capul spre puţul deschis și spre incinerator. 

— Pariez că acest mic aranjament de distrugere a deșeurilor îl 
face să se simtă ca acasă. 

Am tras recunoscător din ţigară și am adăugat: 

— Dacă e pe-așa, pariez că vă face pe amândoi să vă simţiţi 
ca acasă. 

Nebe se încruntă: 

— Cred că ai nevoie de un păhărel, zise el calm. 

— Nu aș fi deloc surprins. Numai să te asiguri că nu are lămâi 
verzi în el. Cred că mi-am pierdut pentru totdeauna apetitul 
pentru lămâi verzi”. 


34. 


L-am urmat pe Nebe în casă și apoi sus în biblioteca în care 
stătuserăm de vorbă cu o zi înainte. Îmi dădu un brandy din 
dulapul cu băuturi și se așeză la masă în faţa mea. 

— lartă-mă că nu beau și eu, zise el urmărindu-mă cum dau 
paharul repede pe gât. În mod normal, mi-ar face mare plăcere 
un coniac la micul dejun, dar în dimineaţa asta trebuie să-mi 
păstrez capul limpede. 

Zâmbi cu indulgență când mi-am așezat paharul gol pe masă: 

— E mai bine acum? 

Am dat din cap și l-am întrebat: 

— Spune-mi, l-aţi găsit pe dentistu' vostru dispărut? Pe 
doctorul Heim? 

Acum, că nu mai trebuia să-mi fac griji în legătură cu propriile 
mele perspective imediate de supravieţuire, Veronika se afla din 
nou pe primul loc în mintea mea. 


33 joc de cuvinte intraductibil în limba română. Cuvântul englezesc /ime înseamnă 
atât „lămâi verzi”, cât și „var”. 


242 


— E mort, din păcate. Asta e destul de rău, dar nici pe 
jumătate atât de rău cum a fost să nu știm ce i s-a întâmplat. 
Cel puţin, acum știm că rușii nu au pus mâna pe el. 

— Ce a păţit? 

— A avut un infarct. 

Nebe emise familiarul mic râset sec, pe care-l țineam minte 
de pe vremea când eram la Alex, sediul poliției criminalistice din 
Berlin. 

— Se pare că era cu o fată când s-a întâmplat. O choco/aay. 

— Vrei să zici că s-a întâmplat în timp ce ei...? 

— Exact asta vreau să spun. Totuși, mă pot gândi la 
modalităţi mai rele de a muri, tu nu? 

— După ce tocmai am trecut prin ce-am trecut, asta nu mi se 
pare deloc dificil, Arthur. 

— Exact. 

Zâmbi aproape ca un mielușel. 

Am stat un moment căutând cuvintele care mă puteau ajuta 
să întreb cu inocenţă de soarta Veronikăi: 

— Și ea ce-a făcut? Chocolady, vreau să zic. A sunat la poliţie? 

M-am încruntat și am adăugat: 

— Nu, bănuiesc că nu. 

— De ce spui asta? 

Am ridicat din umeri la simplitatea aparentă a explicaţiei 
mele: 

— Nu pot să-mi închipui că ar fi riscat să dea fuga la o 
întâlnire cu Brigada Moravuri. Nu, pariez că a încercat să-l 
arunce undeva. L-a pus pe peștele ei s-o facă. 

Am ridicat întrebător din sprâncene: 

— Ei bine? Am dreptate? 

— Da, ai dreptate. 

Vorbea ca și cum mai că-mi admira modul de gândire: 

— Ca de obicei. 

Apoi scoase un soi de oftat plin de tristețe meditativă: 

— Ce păcat că nu mai suntem în Kripo... Nu pot să-ţi spun cât 
de mult îmi lipsește. 

— Şi mie. 

— Insă tu, tu ai putea să fii din nou. Că doar nu ești căutat 
pentru nimic. Nu, Bernie? 

— Și să lucrez pentru comuniști? Nu, mersi. Am strâns din 
buze și am încercat să par jignit. Oricum, mai degrabă aș sta 


243 


departe de Berlin o vreme. Un soldat rus a încercat să mă 
jefuiască într-un tren. A fost legitimă apărare, dar din păcate l- 
am omorât. Am fost văzut părăsind locul faptei plin de sânge. 

— „Locul faptei”... cită Nebe, rostogolind fraza în gură ca pe 
un vin bun. Ce bine e să vorbești din nou cu un detectiv. 

— Doar pentru a satisface curiozitatea mea profesională, 
Arthur, cum ai găsit-o pe chocolady? 

— A, nu eu am făcut-o, ci König. Mi-a zis că tu ai fost cel care 
i-a spus cum e cel mai bine să facă pentru a-l căuta pe sărmanul 
Heim. 

— Au fost doar chestii de rutină, Arthur. Ai fi putut să i le spui 
tu. 

— Poate că așa e. Oricum, iubita lui König l-a recunoscut pe 
Heim într-o fotografie. Se pare că obișnuia să frecventeze clubul 
de noapte unde lucrează ea. Ea și-a amintit că Heim se dădea în 
vânt mai ales după una dintre prostituatele care lucrau acolo. 
Tot ce a avut Helmut de făcut a fost s-o convingă să spună 
adevărul. Atât de simplu a fost. 

— A obţine informaţii de la o curvă nu e niciodată „atât de 
simplu”, i-am zis. Poate fi ca și cum ai încerca să scoţi o 
înjurătură de la o călugăriță. Banii sunt singura modalitate care 
nu lasă vânătăi pentru a face o petrecăreaţă să vorbească. 

Am așteptat ca Nebe să mă contrazică, dar el nu zise nimic. 

— Desigur, o vânătaie e mai ieftină și nu lasă loc pentru erori. 

Am rânjit ca pentru a spune că nu aveam prea multe scrupule 
când venea vorba să plesnesc o choco/ady în interesul unei 
investigații eficiente. 

— AŞ zice că nu e König genu’ care să risipească bani, am 
dreptate? 

Spre dezamăgirea mea, Nebe doar ridică din umeri și apoi 
aruncă o privire la ceas: 

— Mai bine l-ai întreba chiar tu când îl vezi. 

— Vine și el la întrunirea asta? 

— Va fi aici. 

Nebe își consultă din nou ceasul: 

— Din păcate, va trebui să te părăsesc acum. Mai am încă un 
lucru sau două de făcut înainte de ora zece. Poate ar fi mai bine 
dacă ai sta aici, înăuntru. Paza e foarte strictă azi și n-am vrea 
un alt incident, nu-i așa? O să trimit pe cineva să-ţi aducă niște 
cafea. Fă-ţi focul dacă vrei. E cam frig aici. 


244 


Am lovit ușurel paharul: 

— Nu pot spune că mai simt acum. 

Nebe mă privi cu îngăduință: 

— Da. Păi, mai pune-ţi niște brandy, dacă crezi că mai ai 
nevoie. 

— Mersi, i-am zis întinzându-mă după sticlă, nu mă supăr s-o 
fac. 

— Dar rămâi treaz. Ți se vor pune o mulţime de întrebări 
despre prietenul tău rus. Nu aș vrea ca părerea ta despre 
valoarea lui să fie pusă sub semnul îndoielii doar pentru că ai 
băut prea mult. 

Se îndreptă spre ușă traversând podeaua care scârțâia. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, i-am zis măturând cu privirea 
rafturile goale. O să citesc o carte. 

Nasul considerabil al lui Nebe se încreţi a dezaprobare: 

— Da, ce păcat că biblioteca nu mai e. Se pare că proprietarii 
anteriori au lăsat o colecție superbă, dar când au venit rușii au 
folosit-o pe toată drept combustibil pentru boiler. 

Clătină din cap cu tristețe: 

— Ce poţi să faci cu astfel de animale? 

După ce Nebe părăsi biblioteca, am făcut ce-mi sugerase și 
am aprins focul. M-a ajutat să-mi canalizez mintea spre ceea ce 
aveam de făcut în continuare. În timp ce flăcările cuprindeau 
micul edificiu de bușteni și vreascuri pe care îl construisem, am 
reflectat că amuzamentul aparent al lui Nebe privind 
circumstanţele morţii lui Heim părea să indice că Organizaţia 
era convinsă că Veronika spusese adevărul. 

Era adevărat, nu știam mai multe despre locul în care ar fi 
putut fi ea, dar simţeam că, totuși, König încă nu era la Grinzing, 
iar fără pistol nu vedeam cum aș putea să plec acum și săo 
caut în altă parte. Cu numai două ore la dispoziţie până la 
întrunirea Organizaţiei, părea că cea mai bună cale de urmat 
pentru mine era să aştept să vină König și să sper că el ar putea 
să aducă minţii mele liniștea. Și, dacă o omorâse sau o rănise pe 
Veronika, urma să reglez personal contul cu el atunci când 
Belinsky ar fi ajuns cu oamenii săi. 

Am luat vătraiul de pe șemineu și am întețit focul într-o doară. 
Omul lui Nebe sosi cu cafeaua, dar nu i-am acordat nicio atenţie 
și, după ce plecă, m-am întins pe canapea și am închis ochii. 


245 


Focul scoase câteva vâlvătăi și mă încălzi. În spatele 
pleoapelor închise, roșul aprins se transformă în purpuriu închis 
și apoi în ceva mai odihnitor... 

— Herr Gunther? 

Capul îmi țâşṣşni de pe canapea. Dormitul într-o poziție ciudată, 
chiar și doar pentru câteva minute, îmi făcuse gâtul la fel de 
țeapăn precum pielea nouă. Dar când m-am uitat la ceas am 
văzut că dormisem mai mult de o oră. Mi-am rotit gâtul. 

Un bărbat îmbrăcat într-un costum din flanelă gri stătea lângă 
canapea. Se aplecă înainte și își întinse mâna ca să i-o strâng. 
Era o mână lată, puternică și surprinzător de fermă pentru un 
bărbat atât de scund. l-am recunoscut treptat chipul, deși nu-l 
mai întâlnisem niciodată înainte pe acest om. 

— Sunt Doktor Moltke, zise el. Am auzit foarte multe lucruri 
despre dumneata, Herr Gunther. 

Ai fi putut să sufli balonașe de pe vârful accentului său, atât 
era de bavarez. 

Am dat din cap nesigur. Era ceva în privirea lui care mi se 
părea extrem de deconcertant. Ochii lui erau ochii unui 
hipnotizator de music-hall. 

— Sunt încântat să vă cunosc, Herr Doktor. 

lată încă unul care își schimbase numele. Încă unul care ar fi 
trebuit să fie mort, ca și Arthur Nebe. Și încă ăsta nu era un 
fugar nazist obișnuit care se ascundea de justiţie, dacă într- 
adevăr exista justiţie undeva în Europa în 1948. Îmi dădu un 
sentiment straniu faptul că mă gândeam că tocmai dădusem 
mâna cu un bărbat care, de n-ar fi fost circumstanțele 
misterioase care îi înconjurau „moartea”, ar fi putut foarte bine 
să fie cel mai căutat om din lume. Era Heinrich Muller de la 
Gestapo, în persoană. 

— Arthur Nebe mi-a povestit despre dumneata, zise el. Ştii, 
dumneata și cu mine suntem foarte asemănători, se pare. Și eu 
am fost detectiv în poliţie, ca și dumneata. Am început de jos și 
am învăţat meserie la școala grea a activităţii de poliţie 
obișnuite. Ca și dumneata, și eu m-am specializat: în timp ce 
dumneata lucrai pentru Brigada Omucideri, eu am fost îndreptat 
spre urmărirea funcţionarilor Partidului Comunist. Am făcut chiar 
un Studiu special al metodelor polițienești sovietice. Am 
descoperit multe de admirat acolo. Fiind dumneata însuţi 
poliţist, le-ai aprecia cu siguranţă profesionalismul. MVD-ul, care 


246 


era pe vremuri NKVD-ul, este probabil cea mai grozavă forță 
polițienească secretă din lume. Mai bună chiar și decât 
Gestapoul. Pentru simplul motiv, cred eu, că naţional-socialismul 
nu a fost niciodată capabil să ofere o credinţă în stare să 
impună o atitudine faţă de viaţă atât de coerentă. Și știi de ce? 

Am clătinat din cap. Amplul său discurs bavarez părea să 
sugereze un geniu nativ, iar eu știam sigur că omul nici vorbă să 
fie așa ceva. 

— Pentru că, Herr Gunther, spre deosebire de comunism, noi 
nu ne-am adresat niciodată atât intelectualilor, cât și clasei 
muncitoare. Ştii, eu însumi nu m-am alăturat Partidului până în 
1939. Stalin face aceste lucruri mai bine. Astăzi îl văd într-o 
lumină foarte diferită față de cum o făceam în trecut. 

M-am încruntat, întrebându-mă dacă asta era ideea de test a 
lui Muller sau era o glumă. Dar el părea să fie cât se poate de 
serios. Exagerat de serios chiar. 

— ÎI admiraţi pe Stalin? l-am întrebat, aproape nevenindu-mi 
să cred. 

— Se află cu un cap deasupra oricărui lider occidental al 
nostru. Chiar și Hitler a fost un om mic prin comparaţie. Numai 
gândește-te cu ce au avut de dat piept Stalin și partidul său. Că 
doar ai fost într-un lagăr de-al lor. Știi cum sunt ei. Chiar 
vorbeşti rusă. Întotdeauna știi unde te afli cu Ivanii. Te pun la zid 
și te împușcă sau te decorează cu Ordinul Lenin. Nu ca 
americanii sau britanicii. 

Chipul lui Muller căpătă brusc o expresie de antipatie intensă: 

— Vorbesc despre moralitate și justiţie și totuși permit ca 
Germania să sufere de foame. Scriu despre etică și totuși într-o 
zi spânzură vechi camarazi, pentru ca a doua zi să îi recruteze 
pentru propriile lor servicii de securitate. Nu poţi avea încredere 
în astfel de oameni, Herr Gunther. 

— lertaţi-mă, Herr Doktor, dar aveam impresia că noi lucrăm 
pentru americani. 

— Asta e o greșeală. Noi lucrăm cu americanii. Dar, în final, 
noi lucrăm pentru Germania. Pentru o nouă Patrie-mamă. 

Având acum o înfățișare mai gânditoare, se ridică și se duse 
la fereastră. Maniera lui de a-și exprima adânca chibzuinţă era o 
rapsodie tăcută caracteristică mai degrabă unui preot de ţară 
care se luptă cu propria conștiință. Işi împreună meditativ 


247 


mâinile groase, le desfăcu și, în cele din urmă, își strânse 
tâmplele cu pumnii. 

— Nu e nimic de admirat în America. Nu ca în Rusia. Dar 
americanii au putere. Și ceea ce le dă această putere este 
dolarul. Acesta este singurul motiv pentru care trebuie să ne 
opunem Rusiei. Avem nevoie de dolarii americani. Tot ceea ce 
ne poate oferi Uniunea Sovietică e un exemplu: un exemplu 
despre cum loialitatea și devoţiunea pot fi obținute simplu, chiar 
și fără bani. Așa că gândește-te ce ar putea să facă germanii cu 
un devotament similar și bani americani. 

Am încercat fără succes să-mi înăbuș un căscat. 

— De ce îmi spuneţi mie asta, Herr... Herr Doktor? 

Pentru o secundă groaznică, fusesem cât pe-aci să-i zic Herr 
Muller. In afară de Arthur Nebe și poate von Bolschwing, care 
mă interogase, oare mai știa cineva cine era cu adevărat 
Moltke? 

— Noi lucrăm pentru un nou mâine, Herr Gunther. O fi 
Germania divizată între ei acum. Dar va veni o vreme când noi 
vom fi din nou o mare putere economică. Atâta timp cât 
Organizația noastră lucrează alături de americani împotriva 
comunismului, ei vor fi dispuși să-i permită Germaniei să se 
reclădească. Și cu industria și tehnologia noastră, noi vom 
atinge ceea ce Hitler n-ar fi putut atinge niciodată. Și ceea ce 
Stalin - da, chiar și Stalin, cu planurile lui cincinale masive - 
ceea ce el poate încă doar să viseze. Germanul poate că nu va 
domina niciodată din punct de vedere militar, dar o poate face 
din punct de vedere economic. Marca, și nu svastica, va fi cea 
care va cuceri Europa. Te îndoiești de ce spun? 

Dacă arătam surprins, era doar pentru că ideea unei industrii 
germane care să fie în top deasupra a orice altceva decât o 
grămadă de fiare vechi părea de tot râsul. 

— Doar că... mă întreb dacă toată lumea din Organizaţie 
gândește la fel ca dumneavoastră? 

El înălţă din umeri: 

— Nu, sigur că nu. Există o varietate de opinii cu privire la 
valoarea aliaţilor noștri și la cât de răi sunt dușmanii noștri. Dar 
toţi sunt de acord asupra unui lucru, și acesta este noua 
Germanie. Indiferent dacă asta va lua cinci ani sau cincizeci și 
cinci de ani. 


248 


Cu un aer absent, Muller începu să se scobească în nas. Asta 
îl ţinu ocupat câteva secunde, după care își inspectă degetul 
mare și arătătorul și apoi și le șterse de draperiile lui Nebe. Era, 
am considerat eu, un indicator slab al noii Germanii de care tot 
vorbise. 

— Oricum, am vrut doar această oportunitate spre a-ţi 
mulțumi personal pentru iniţiativa dumitale. M-am uitat bine la 
documentele pe care le-a furnizat prietenul dumitale și nu există 
nicio îndoială în mintea mea: e material de primă clasă. 
Americanii nu vor mai putea de entuziasm când îl vor vedea. 

— Sunt încântat să aud asta. 

Muller reveni agale la scaunul său de lângă canapea și se 
așeză din nou: 

— Cât de încrezător ești că el poate continua să facă rost de 
materiale la fel de bune? 

— Foarte încrezător, Herr Doktor. 

— Excelent. Știi, asta n-ar fi putut să apară într-un moment 
mai bun. Compania pentru Exploatarea Industriilor din Germania 
de Sud cere de la Departamentul de Stat American mărirea 
fondurilor. Informaţiile omului dumitale vor avea un rol 
important în acest caz. La întrunirea din dimineaţa asta voi 
recomanda ca exploatării acestei noi surse să i se acorde 
prioritate maximă aici, în Viena. 

Luă vătraiul de pe cămin și zgândări violent cărbunii încinși 
din foc. Nu era prea greu să ţi-l închipui făcând același lucru 
vreunui subiect uman. Uitându-se fix în flăcări, adăugă: 

— Fiind o chestiune de un asemenea interes personal pentru 
mine, vreau să-ţi cer o favoare, Herr Gunther. 

— Vă ascult, Herr Doktor. 

— Trebuie să mărturisesc că speram să te conving să mă lași 
să mă ocup eu însumi de acest informator. 

M-am gândit un minut și am răspuns: 

— Va trebui, normal, să-i cer părerea. Are încredere în mine. 
S-ar putea să dureze un pic. 

— Desigur. 

— Și, cum i-am spus și lui Nebe, o să vrea bani. Mulţi. 

— Poţi să-i spui că mă voi ocupa de tot. Un cont într-o bancă 
elveţiană. Orice vrea. 

— Deocamdată, ce vrea cel mai mult e un ceas elveţian, am 
spus improvizând. Un Doxa. 


249 


— Nicio problemă, rânji Muller. Înțelegi ce vreau să zic despre 
ruși? El știe exact ce vrea. Un ceas frumos. Ei bine, lasă asta în 
seama mea. 

Muller puse la loc vătraiul și se lăsă pe spate, mulțumit. 

— Atunci, pot să deduc că nu ai obiecţii la propunerea mea? 
Normal, vei fi bine răsplătit pentru aducerea unui informator 
atât de important. 

— De vreme ce aţi menţionat asta, am o cifră în minte, i-am 
zis. 

Muller își ridică mâinile și mă îndemnă să o spun. 

— S-ar putea să știți sau nu că de curând am suferit o 
pierdere însemnată la cărţi. Mi-am pierdut cea mai mare parte 
din bani, vreo patru mii de șilingi. Mă gândeam că poate aţi vrea 
să rotunjiţi asta la cinci mii. 

El strânse din buze și începu să dea încet din cap: 

— Nu sună nerezonabil. Date fiind împrejurările. 

Am zâmbit. Mă amuza că Muller era atât de preocupat să-și 
protejeze domeniul de expertiză în cadrul Organizaţiei, încât era 
dornic să mă plătească pentru a mă scoate din afacerea cu rusul 
lui Belinsky. Era ușor de priceput că, în acest fel, reputaţia lui 
Muller de la Gestapo ca autoritate în toate chestiunile privind 
MVD-ul ar fi astfel asigurată. Se lovi cu palmele peste genunchi 
și zise: 

— Bine. Mă bucur că s-a rezolvat. Mi-a făcut plăcere mica 
noastră discuţie. Vom mai sta de vorbă după întrunirea din 
această dimineaţă. 

Cu siguranţă, mi-am zis în sinea mea. Numai că asta va fi 
probabil la Stiftskaserne sau oriunde tipii de la Crowcass l-ar fi 
interogat pe Muller. 

— Bineînţeles, va trebui să discutăm procedura de contactare 
a sursei dumitale. Arthur mi-a spus că ai deja o căsuță moartă. 

— E totul stabilit, i-am spus. Sunt sigur că veţi găsi totul în 
ordine. 

M-am uitat la ceas și am văzut că era trecut deja de ora zece. 
M-am ridicat și mi-am îndreptat cravata. 

— O, nu-ţi face griji, zise Muller bătându-mă pe umăr. 

Acum, că obținuse ce voia, părea aproape jovial: 

— Ne vor aștepta, te asigur. 

Dar aproape în același moment ușa bibliotecii se deschise și 
chipul ușor nervos al baronului von Bolschwing se strecură în 


250 


cameră. Arătă spre ceasul de la mână cu un gest semnificativ și 
zise: 

— Herr Doktor, chiar trebuie să începem. 

— E în regulă, tună Muller, am terminat. Le poţi spune tuturor 
să intre acum. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Dar în vocea baronului se simţea iritarea. 

— Şedinţe... mărâi Muller. Una după alta în Organizaţia asta. 
Nu se mai termină cu ele. E ca și cum te-ai șterge la fund cu un 
cauciuc de mașină. E ca și cum Himmler ar fi încă în viaţă. 

Am zâmbit: 

— Asta îmi aduce aminte de ceva. Trebuie să mă duc într-un 
loc. 

— E chiar pe coridor, zise el. 

M-am dus spre ușă, scuzându-mă întâi faţă de baron, și apoi 
faţă de Arthur Nebe, în timp ce treceam pe lângă bărbaţii care 
intrau în bibliotecă. Chiar că erau vechi camarazi. Oameni cu 
ochi duri, zâmbete nesigure, stomacuri bine hrănite și o anumită 
aroganță, ca și cum niciunul dintre ei nu ar fi pierdut vreodată 
un război sau nu ar fi făcut nimic de care să trebuiască să le fie 
într-un fel rușine. Acesta era chipul colectiv al noii Germanii, 
despre care bătuse câmpii Muller. Dar nu era nici urmă de 
König. 

În toaleta mirosind a acru, am zăvorât atent ușa, m-am uitat 
la ceas și am stat la fereastră încercând să văd drumul de 
dincolo de copacii de pe latura casei. Cum vântul mișca 
frunzele, era dificil să văd foarte clar, dar mi s-a părut că zăresc 
la distanță ceva care aducea cu aripa unei mașini mari și negre. 

Am întins mâna după sfoara jaluzelei și, sperând că era 
atașată de perete mai ferm decât jaluzeaua din baia mea din 
Berlin, am tras-o ușurel jos cinci secunde și am lăsat-o ridicată 
din nou încă cinci secunde. După ce am făcut asta de trei ori, 
cum era stabilit, am așteptat semnalul lui Belinsky și m-am 
simţit foarte ușurat când am auzit trei claxoane de la mașina din 
depărtare. După aceea, am tras apa și am deschis ușa. La 
jumătatea coridorului care ducea înapoi la bibliotecă am văzut 
câinele lui König. Stătea în mijlocul holului adulmecând aerul și 
privindu-mă cu ceva ce semăna a recunoaștere. Apoi se întoarse 
și o luă în josul scărilor. M-am gândit că nu exista o modalitate 


251 


mai rapidă de a-l găsi pe König decât a lăsa javra lui să o facă în 
locul meu. Așa că l-am urmat. 

La o ușă de la parter câinele se opri și scoase un mic lătrat. 
De îndată ce am deschis-o, o luă iar din loc, repezindu-se de-a 
lungul unui alt coridor către spatele casei. Se opri încă o dată și 
făcu un spectacol din a încerca să se strecoare pe sub o altă 
ușă, de la ceea ce părea să semene a pivniţă. Preţ de câteva 
secunde am ezitat să o deschid, dar când câinele lătră am decis 
că era mai înţelept să-l las să treacă decât să risc ca zgomotul 
să-l aducă pe König. Am apăsat clanţa, am împins și, când ușa 
nu se clinti, am tras. Veni spre mine doar cu un scârțâit ușor, în 
mare parte acoperit de ceea ce-mi sună la început ca mieunatul 
unei pisici undeva jos, în beci. Aerul rece și conștiința groaznică 
a faptului că nu era vorba de nicio pisică m-au făcut să simt un 
fior involuntar. Atunci, câinele se strecură pe lângă ușă și 
dispăru în josul scării din lemn nefinisat. 

Incă înainte de a fi coborât în vârful picioarelor până la 
capătul scărilor, unde un raft mare cu vin mă ferea de a fi 
descoperit imediat,  recunoscusem vocea  suferindă ca 
aparținând Veronikăi. Scena necesită foarte puţină analiză. 
Stătea pe un scaun, dezbrăcată până la mijloc, cu chipul de o 
paloare cadaverică. Chiar în faţa ei stătea așezat pe un scaun 
un bărbat; avea mânecile suflecate și îi tortura genunchiul cu un 
obiect din metal pătat de sânge. König stătea în spatele ei, 
ținând scaunul nemișcat și din când în când înăbușindu-i ţipetele 
cu o bucată de preș. 

Nu era timp să mă gândesc că nu aveam arma și, din fericire, 
König a fost distras pentru moment de vederea câinelui: 

— Lingo, zise el privind în jos la animal, cum ai ajuns aici jos? 
Credeam că te-am încuiat afară. 

Se aplecă să ridice câinele și în aceeași clipă am pășit apăsat 
pe după raftul cu vin și am fugit spre el. 

Bărbatul era încă așezat pe scaun când i-am pocnit cu mâinile 
ambele urechi cât de tare am putut. Țipă și căzu la pământ, 
ținându-și capul în mâini și zvârcolindu-se cu disperare în timp 
ce încerca să-și domolească durerea pe care o simţea cu 
siguranţă în timpane. Atunci am văzut ce-i făcuse Veronikăi. În 
articulaţia genunchiului ei era înfipt în unghi drept un tirbușon. 

Arma lui KOnig era chiar și acum doar pe jumătate scoasă din 
tocul de umăr. Am sărit la el, i-am tras un pumn zdravăn în 


252 


subsuoara expusă și apoi l-am pocnit deasupra buzei cu muchia 
mâinii. Împreună, cele două lovituri au fost suficiente pentru a-l 
scoate din funcţiune. Se prăbuși în spatele scaunului Veronikăi, 
cu sângele curgându-i din nas. Nu aș fi avut nevoie să-l lovesc 
din nou, dar, acum că mâna sa nu mai acoperea gura fetei, 
tipetele ei sfâșietoare de durere mă convinseră să-i dau o a treia 
lovitură, mult mai puternică, așa că l-am pocnit zdravăn cu 
antebraţul în centrul sternului. Era inconștient încă înainte de a 
atinge pământul. Imediat, câinele își încetă lătratul furios și se 
apucă să încerce să-l învie cu limba. 

Am luat de jos arma lui König, mi-am strecurat-o în buzunarul 
de la pantaloni și m-am apucat repede să o dezleg pe Veronika: 

— E în regulă, i-am spus, ieșim noi de aici. Belinsky trebuie să 
apară cu poliţia în orice clipă. 

Am încercat să nu mă uit la ce făcuseră din genunchiul ei. Ea 
gemu de-ţi era mai mare mila când i-am tras de pe picioarele 
însângerate ultima bucată de sfoară. Pielea îi era rece și 
tremura toată, fiind limpede că intra în stare de șoc. Dar când 
mi-am scos jacheta și i-am pus-o pe umeri, ea mă apucă strâns 
de mână și îmi zise printre dinţii încleștați: 

— Scoate-l, pentru Dumnezeu, scoate ăla din genunchiu' meu. 

Cu un ochi la scara beciului, în caz că și-ar fi făcut apariţia 
unul din oamenii lui Nebe aflat în căutarea mea, acum că 
prezența mea sus era demult așteptată, am îngenuncheat în 
fața ei și am cercetat rana și instrumentul care o provocase. Era 
un tirbușon obișnuit, cu un mâner din lemn, care era acum 
lipicios din cauza sângelui. Capătul ascuţit fusese înșurubat într- 
o parte în articulaţia genunchiului ei, la o adâncime de câţiva 
milimetri, și părea să nu existe nicio modalitate de a-l scoate 
fără a-i provoca aproape la fel de multă durere ca atunci când îi 
fusese înfipt. Cea mai ușoară atingere a mânerului o făcea să 
tipe. 

— Te rog să-l scoţi, mă îndemnă ea insistent, simțindu-mi 
nehotărârea. 

— Bine, i-am zis. Dar ține-te bine de scaun. O să doară. 

Am tras celălalt scaun suficient de aproape pentru a o 
împiedica să mă lovească în vintre și m-am așezat: 

— Gata? Ea închise ochii și dădu din cap. 

Prima răsucire în sens invers acelor de ceasornic îi coloră faţa 
într-o nuanţă aprinsă de stacojiu, apoi ţipă cât o ţinură plămânii. 


253 


Dar la a doua răsucire, leșină, slavă Domnului. Am cercetat cu 
privirea obiectul din mâna mea câteva clipe și apoi l-am azvârlit 
spre bărbatul ale cărui urechi le pocnisem. Zăcând într-un colț, 
respirând cu greu printre gemete, torționarul Veronikăi părea să 
fie într-o stare proastă. Lovitura fusese una dură și, deși nu o 
mai folosisem niciodată înainte, știam din pregătirea mea 
militară că uneori cauza chiar o hemoragie cerebrală fatală. 

Genunchiul Veronikăi sângera puternic. Am căutat în jur ceva 
cu care să-i bandajez rana și am hotărât să o fac cu cămașa 
bărbatului pe care îl asurzisem. M-am aplecat deasupra lui și i- 
am smuls-o. 

După ce am împăturit cămașa, am presat-o puternic de 
genunchi și apoi am folosit mânecile ca să o leg strâns. Când am 
terminat, era un exemplu foarte frumos de acordare a primului 
ajutor. Însă respiraţia ei devenise acum superficială și nu mă 
îndoiam că urma să aibă nevoie de o targă pentru a ieși de 
acolo. 

Între timp, trecuseră aproape cincisprezece minute de la 
semnalul meu către Belinsky și nu se auzea încă niciun sunet 
cum că s-ar fi întâmplat deja ceva. Cât putea să le ia oamenilor 
săi să intre? Nu auzisem nici măcar un țipăt care să indice că ar 
fi întâmpinat vreo rezistenţă. Cu oameni precum letonul în 
preajmă, părea prea mult să mă aştept ca Muller și Nebe să fi 
fost arestați fără luptă. 

König gemu și își mișcă fără vlagă piciorul, precum o insectă 
plesnită cu pliciul. Am dat la o parte câinele cu un șut și m-am 
aplecat să mă uit la König. Pielea de sub mustaţa lui căpătase o 
culoare închisă, lividă și, după cantitatea de sânge care i se 
scursese pe obraji, am dedus că probabil îi separasem cartilajul 
nasului de partea superioară a maxilarului. 

— Bănuiesc că o să treacă o vreme înainte să te bucuri de un 
alt trabuc, i-am zis posac. 

Am scos din buzunar Mauserul lui König și am verificat 
magazia. Prin orificiul de verificare am văzut sclipirea familiară a 
cartușului de pe centru. Unul în camera cartușului. Am tras afară 
încărcătorul și am văzut alte șase ordonat aranjate, ca tot 
atâtea ţigări. Am împins încărcătorul la loc cu podul palmei și l- 
am armat. Era vremea să aflu ce se întâmplase cu Belinsky. 

Am urcat înapoi pe scară, am așteptat un moment în spatele 
ușii și am ascultat. Mi s-a părut o clipă că aud o respiraţie și apoi 


254 


am realizat că era a mea. Am ridicat arma pe lângă cap, am tras 
siguranţa cu unghia de la degetul mare și am ieșit pe ușă. 

Pentru o fracțiune de secundă am văzut pisica neagră a 
letonului și apoi am simţit ceva, ca și cum tot tavanul s-ar fi 
prăbușit peste mine. Am auzit un zgomot precum cel făcut de 
un dop de șampanie și mai că am râs când am realizat că era 
sunetul făcut de arma care trăgea involuntar în mâna mea și pe 
care creierul meu stricat fusese în stare să-l identifice. Zăceam 
pe jos nemișcat ca un somon pe uscat. Trupul îmi zumzăia ca un 
cablu telefonic. Mi-am amintit prea târziu că, pentru o matahală 
de om, letonul avea un mers remarcabil de ușor. El îngenunche 
lângă mine și îmi rânji în faţă înainte de a mă pocni din nou, 
eficient, cu bâta. 

Apoi se lăsă întunericul. 


35. 


Mă aștepta un mesaj. Era scris cu majuscule, ca pentru a-i 
sublinia importanța. Mi-am concentrat privirea, numai că 
mesajul continua să se miște. Epuizat, am citit fiecare literă în 
parte. Era un procedeu laborios, dar nu aveam de ales. În cele 
din urmă, am pus literele laolaltă. Mesajul spunea: „CARE USA”. 
Părea important, deși nu reușeam să înţeleg de ce. Dar apoi am 
văzut că era doar o parte din mesaj, și încă cea de-a doua parte 
a acestuia. Am înghiţit cu o senzaţie de greață și m-am chinuit 
să deslușesc prima parte a mesajului, care era codificată: 
„GR.WT 26 Ibs. CU.FT. 0'10””. Oare ce putea să însemne? Încă 
mai încercam să înțeleg codul când am auzit pași și apoi 
zgomotul unei chei care se răsucea în broască. 

Capul mi se limpezi dureros când am fost luat pe sus și ridicat 
de două perechi de mâini puternice. Unul dintre bărbaţi lovi 
coletul Care gol din carton, dându-l la o parte din drum, în timp 
ce mă scoaseră cu forța pe ușă. 

Gâtul și umerii mă dureau atât de tare, că pielea mi se făcu 
de găină în clipa în care mă apucară de sub braţe, pe care mi- 
am dat seama acum că le aveam prinse în cătușe în față. M-am 
smucit cu disperare și am încercat să ajung înapoi pe jos, unde 
mă simţisem confortabil, prin comparaţie. Dar am rămas în 


255 


continuare suspendat, iar lupta mea nu făcea decât ca durerea 
să fie mai intensă; astfel că m-am lăsat târât de-a lungul unui 
pasaj scurt, umed, pe lângă două butoaie sparte și apoi în sus 
pe niște trepte spre o cadă mare de stejar. Cei doi bărbaţi mă 
trântiră pe un scaun. 

O voce, vocea lui Muller, le spuse să-mi dea niște vin: 

— Vreau să fie pe deplin conștient când îl interogăm. 

Cineva îmi puse un pahar la buze și mă ţinu de cap într-un 
mod dureros. Am băut. Când paharul fu gol, am simţit gust de 
sânge în gură. Am scuipat în fața mea, fără să-mi pese unde: 

— Marfă ieftină, m-am auzit spunând cu o voce spartă. Vin 
pentru gătit. 

Muller râse și mi-am întors capul în direcția de unde venea 
sunetul. Becurile golașe ardeau doar cu o lumină slabă, dar 
chiar și așa reușeau să-mi rănească ochii. Mi-am strâns 
pleoapele tare și apoi le-am deschis din nou. 

— Bine, zise Muller. Încă mai ai ceva viaţă în tine. Va trebui să 
răspunzi la toate întrebările mele, Herr Gunther, pot să te 
asigur. 

Muller stătea pe un scaun picior peste picior, cu braţele 
încrucișate. Semăna cu un om care e pe cale să urmărească o 
audiție. Așezat lângă el și părând ceva mai puţin relaxat decât 
fostul șef al Gestapoului, se afla Nebe. Lângă el ședea König, 
îmbrăcat cu o cămașă curată și ţinându-și o batistă la nas și la 
gură, de parcă avea un atac de alergie. Pe pardoseala de piatră, 
la picioarele lor zăcea Veronika. Era inconștientă și, în afara 
bandajului din jurul genunchiului, era dezbrăcată. Ca și mine, 
avea cătușe, deși paloarea ei indica faptul că asta era o măsură 
de precauţie deloc necesară. 

Mi-am întors capul spre dreapta. La câţiva metri mai încolo se 
aflau letonul și un alt malac pe care nu-l mai văzusem înainte. 
Letonul rânjea plin de entuziasm, anticipând viitoarea mea 
umilire. 

Ne aflam în cea mai mare dintre dependinţe. Dincolo de 
ferestre, noaptea privea înăuntru cu o indiferenţă întunecată. 
Undeva puteam să aud zumzăitul scăzut al unui generator. Mă 
durea să îmi mișc capul sau gâtul și era, de fapt, mai confortabil 
să mă uit înapoi spre Miller: 

— Întreabă-mă ce vrei, i-am zis, n-o să scoţi nimic de la mine. 
Dar chiar în timp ce vorbeam, știam că în mâinile experte ale lui 


256 


Muller existau tot atât de multe șanse să nu spun nimic câte 
erau să pot ghici numele următorului papă. 

El îmi găsi bravura suficient de absurdă ca să râdă și să 
clatine din cap: 

— Sunt ceva ani de când am condus un interogatoriu, zise el 
cu o nostalgie în glas. Totuși, cred că vei descoperi că nu mi-am 
pierdut priceperea. 

Muller se uită la Nebe și König, ca pentru a căuta aprobarea 
lor, și fiecare dintre ei dădu din cap cu un aer sumbru. 

— Pariez că ai câștigat premii pentru ea, piticanie nenorocită. 

La această propoziţie, letonul fu prompt în a mă lovi peste 
obraz. Smucitura bruscă a capului îmi trimise o durere 
agonizantă până în vârful unghiilor de la picioare și mă făcu să 
scot un țipăt. 

— Nu, nu, Rainis, zise Muller ca un tată către un copil, trebuie 
să-i dăm voie lui Herr Gunther să vorbească. Poate ne insultă 
acum, dar la un moment dat ne va spune ceea ce vrem să 
auzim. Te rog să nu-l mai lovești până nu-ți dau eu ordin s-o 
faci. 

Nebe vorbi: 

— Nu are rost, Bernie. Fräulein Zartl ne-a spus de-acum totul 
despre felul în care tu și americanu' ăsta aţi aruncat cadavrul 
sărmanului Heim. M-am întrebat de ce erai atât de curios în 
legătură cu ea. Acum știm. 

— De fapt, știm foarte multe, zise Muller. În timp ce tu ai tras 
un pui de somn, Arthur s-a dat drept poliţist ca să poată intra în 
camera ta. 

Zâmbi mulțumit de sine. 

— Nu a fost foarte greu pentru el. Austriecii sunt oameni 
foarte docili, care se supun legii. Arthur, spune-i lui Herr Gunther 
ce ai descoperit. 

— Fotografiile tale, Heinrich. Îmi închipui că americanu' 
trebuie să i le fi dat. Ce zici, Bernie? 

— Du-te dracu’. 

Nebe continuă netulburat: 

— Mai era și un desen cu piatra funerară a lui Martin Albers. 
Mai ţineţi minte afacerea aia nefericită, Herr Doktor? 

— Da, răspunse Muller, a fost o foarte mare neglijenţă din 
partea lui Max. 


257 


— Îndrăznesc să spun, continuă Nebe, că tu trebuie să fi ghicit 
că Max Abs și Martin Albers era una și aceeași persoană. Era un 
bărbat demodat, foarte sentimental. El nu putea doar să se 
prefacă a fi mort, ca noi, ceilalţi. Nu, el trebuia să aibă o piatră 
care să-i comemoreze dispariţia, să o facă să pară respectabilă. 
Cu adevărat un vienez tipic, n-ai zice? Aș crede că tu ai fost 
probabil persoana care le-a șoptit celor de la poliţia militară din 
Munchen că Max trebuia să ajungă acolo. Desigur, nu aveai cum 
să știi că Max avea la el câteva seturi de acte și permise de 
călătorie. Vezi tu, documentele erau specialitatea lui Max. Era 
un maestru al falsurilor. Ca fost șef al secțiunii de operaţiuni 
clandestine ale SD din Budapesta, el era unul dintre cei mai buni 
în domeniul său. 

— Presupun că a fost și el un alt fals conspirator împotriva lui 
Hitler, am spus. O altă înregistrare falsă pe lista tuturor acelora 
care au fost executaţi. Exact ca și tine, Arthur. Trebuie să 
recunosc asta: aţi fost foarte deştepţi. 

— Asta a fost ideea lui Max, zise Nebe. Ingenios, da, dar cu 
ajutorul lui König nu a fost foarte greu de realizat. Vezi tu, König 
a comandat plutonul de execuţie de la Plotzensee și a spânzurat 
conspiratori cu sutele. El a furnizat toate detaliile. 

— La fel cum a făcut cu cârligele de măcelar și corzile de pian, 
fără îndoială. 

— Herr Gunther, zise König cu o voce nu prea distinctă prin 
batista pe care și-o ţinea apăsată de nas, sper să pot să fac asta 
și pentru tine. 

Muller se încruntă: 

— Pierdem timpul, zise el pe un ton sec. Nebe i-a spus 
proprietăresei tale că poliţia austriacă crede că ai fost răpit de 
ruși. După asta, ea a fost foarte săritoare. Aparent, camera ta 
este plătită de doctor Ernst Liebl. Omul ne este cunoscut ca fiind 
avocatul lui Emil Becker. Nebe e de părere că tu ai fost angajat 
de el să vii la Viena și să încerci să-l scapi de acuzaţia de 
ucidere a căpitanului Linden. Și eu însumi am această opinie. 
Totul se potrivește, ca să zic așa. 

Muller făcu un semn din cap către unul dintre urâţi, care veni 
în față și o ridică pe Veronika în braţele-i de mărimea unor 
piloni. Ea nu făcu nicio mișcare și, de n-ar fi fost respiraţia ei 
care deveni mai zgomotoasă și mai dificilă în timp ce capul i se 


258 


bălăngănea spre spate, ai fi putut crede că era moartă. Arăta ca 
și cum ar fi fost drogată. 

— De ce s-o amesteci și pe ea în toată chestia asta, Müller? O 
să-ți spun eu tot ce vrei să știi. 

Muller se prefăcu încurcat: 

— Asta cu siguranţă rămâne de văzut. 

Se ridică, și la fel făcură Nebe și König. 

— Adu-l pe HerrGunther, Rainis. 

Letonul mă puse în picioare. Și numai efortul de a fi pus să 
stau ridicat mă făcu să simt brusc că leșin. Mă târî câţiva metri 
până la marginea unei căzi rotunde de stejar, îngropată, care 
avea dimensiunile unui iaz pentru pești destul de mare. Cada 
era unită printr-o coloană groasă din oțel urcând până în tavan 
de o placă rectangulară din otel, care avea două aripi 
semicirculare din lemn precum părţile mobile ale unei mese 
mari. Namila care o purta pe Veronika intră în cadă și o așeză pe 
fundul acesteia. Apoi ieși și trase în jos cele două bucăţi ale 
plăcii pentru a forma un cerc perfect, mortal. 

— Asta e o presă de vin, zise Muller ca fapt divers. 

M-am zbătut fără vlagă în braţele mari ale letonului, dar nu 
puteam face nimic. Mă simţeam ca și cum umărul sau clavicula 
îmi erau fracturate. Am strigat la ei câteva cuvinte murdare și 
Muller dădu din cap aprobator. 

— Ingrijorarea ta pentru această tânără femeie este 
încurajatoare, zise el. 

— Pe ea o căutai azi-dimineaţă, nu-i așa? zise Nebe. Atunci 
când ai dat nas în nas cu Rainis? 

— Da, așa e. Acum las-o să plece, pentru Dumnezeu. Arthur, 
îți dau cuvântul meu că ea nu știe absolut nimic. 

— Da, e adevărat, admise Muller. Sau, cel puţin, nu știe 
multe. Cel puţin așa mi-a spus König și el este o persoană foarte 
convingătoare. Dar vei fi flatat să afli că ea a reușit totuși să 
ascundă rolul pe care l-ai jucat în dispariţia lui Heim destul de 
multă vreme. Nu-i așa, Helmut? 

— Da, domnule general. 

— Dar până la urmă ne-a spus totul, continuă Muller. Chiar 
înainte de sosirea ta nemaipomenit de eroică la fața locului. Ne- 
a spus că tu și ea aţi avut o relaţie sexuală și că tu ai fost foarte 
cumsecade cu ea. Și că de-asta ţi-a cerut ajutorul când a fost 
vorba să scape de cadavrul lui Heim. Și că de-asta ai venit s-o 


259 


cauţi atunci când König a luat-o. În paranteză fie spus, trebuie 
să te felicit. L-ai omorât pe unul dintre oamenii lui Nebe într-un 
mod foarte profesionist. E mare păcat că un om cu abilităţile 
tale formidabile nu va lucra niciodată pentru Organizaţia 
noastră, până la urmă. Dar câteva lucruri rămân un mister și mă 
aștept să ne luminezi, Herr Gunther. 

Privi în jur și văzu că bărbatul care o așezase pe Veronika în 
teasc stătea acum lângă un mic panou electric cu butoane de pe 
perete. 

— Ştii ceva despre cum se face vinul? întrebă el, înconjurând 
cada. Zdrobirea, așa cum sugerează și cuvântul, este procesul 
prin care strugurii sunt storși, făcându-li-se pielita să plesnească 
și eliberând sucul. Așa cum, fără îndoială, știi, asta se făcea 
cândva călcându-se strugurii cu picioarele în vase uriașe. Dar 
majoritatea  preselor moderne sunt niște mașini care 
funcţionează pneumatic sau electric. Zdrobirea este repetată de 
câteva ori și astfel este un indicator al calităţii vinului, prima 
presă fiind cea mai bună. Odată ce a fost stors tot sucul, 
reziduul - cred că Nebe îi zice „prăștină” - este trimis la o 
distilerie; sau, așa cum este cazul pe această mică proprietate, 
este transformat în îngrășământ. 

Muller se uită spre Arthur Nebe: 

— Ei, Arthur, am zis bine? 

Nebe zâmbi cu indulgență: 

— Foarte bine, Herr General. 

— Nu-mi place să dezinformez pe cineva, zise Muller cu 
vioiciune. Nici măcar pe un om care o să moară. 

Făcu o pauză și privi în jos în teasc. 

— Desigur, exact în acest moment nu viaţa ta este cel mai 
presant subiect, dacă mi se permite această mică glumă lipsită 
de gust. 

Letonul uriaș respiră în urechea mea și capul îmi fu brusc 
învăluit de duhoarea răsuflării lui mirosind a usturoi. 

— Așa că te sfătuiesc să dai răspunsuri scurte și precise, Herr 
Gunther. Viaţa lui Fräulein Zart| depinde de asta. 

Făcu un semn din cap spre bărbatul de la panoul de comandă, 
care apăsă un buton ce iniţie un zgomot mecanic, crescând 
gradat în intensitate. 

— Nu ne judeca foarte aspru, zise Muller. Sunt vremuri grele. 
Sunt lipsuri de tot felul. Dacă am avea niște pentanol de sodiu, 


260 


ţi-am da. Am căuta chiar să cumpărăm de pe piaţa neagră. Dar 
cred că vei fi de acord că această metodă e la fel de eficientă ca 
orice drog al adevărului. 

— Pune afurisitele tale de întrebări. 

— A, te grăbești să răspunzi. Asta-i bine. Spune-mi atunci: 
cine e poliţistu' ăsta american? Cel care te-a ajutat să scapi de 
cadavrul lui Heim? 

— İl cheamă John Belinsky. Lucrează la Crowcass. 

— Cum l-ai cunoscut? 

— Ştia că lucrez pentru a dovedi nevinovăția lui Becker. M-a 
abordat cu o ofertă de a lucra în tandem. Iniţial, a zis că vrea să 
afle de ce fusese omorât căpitanul Linden, dar apoi, după o 
vreme, mi-a zis că voia de fapt să afle despre voi. Dacă aveți 
vreo legătură cu moartea lui Linden. 

— Așadar, americanii nu sunt convinși că au pe cine trebuie? 

— Nu. Da. Poliţia militară este. Dar cei de la Crowcass nu 
sunt. Arma folosită pentru a-l ucide pe Linden e una pe care ei 
au legat-o de o omucidere din Berlin de mai demult. Un cadavru 
despre care s-a presupus că ai fi tu, Muller. Și arma a corespuns 
cu ceea ce era în registrele SS de la Centrul de Documente din 
Berlin. Crowcass nu a informat poliţia militară de teamă că ei ar 
putea să te facă să pleci din Viena. 

— Și ai fost încurajat să te infiltrezi în Organizaţie în beneficiul 
lor? 

— Da. 

— Ei sunt atât de convinși că eu mă aflu aici? 

— Da. 

— Dar până în dimineaţa asta, tu nu m-ai văzut niciodată 
înainte. Explică-mi cum de știu, te rog. 

— Informațiile pe care eu le-am furnizat despre MVD erau 
destinate să te facă să ieși la lumină. Ei știu că-ţi place să te 
consideri un expert în aceste chestiuni. Raționamentul era că, 
având informaţii de o asemenea calitate, vei vrea tu însuţi să 
preiei conducerea. Dacă te vedeam la întrunirea din dimineața 
asta, trebuia să-i dau un semnal lui Belinsky de la geamul 
toaletei. Trebuia să trag jaluzeaua de trei ori. El ar fi ţinut 
fereastra sub supraveghere cu binoclul. 

— Și apoi? 


— EI ar fi trebuit să aibă agenţi care să înconjoare casa. Ar fi 
trebuit să te aresteze. Înțelegerea a fost că, dacă ei reușesc să 
te aresteze, atunci îl vor elibera pe Becker. 

Nebe îi aruncă o privire unuia dintre oamenii săi și îi făcu 
semn din cap către ușă: 

— la niște oameni să verificaţi terenul. Pentru orice 
eventualitate. 

Muller înălță din umeri: 

— Deci tu zici că singurul motiv pentru care ei știu că eu mă 
aflu la Viena e că le-ai dat tu un semnal de la un geam din baie. 
Asta e? 

Am încuviințat. 

— Dar atunci de ce acest Belinsky nu a venit cu oamenii săi 
să mă aresteze, așa cum plânuiserăţi? 

— Crede-mă, eu însumi mi-am tot pus aceeași întrebare. 

— Haide, Herr Gunther, zău așa. Asta nu se leagă, nu-i așa? ţi 
cer să fii sincer: cum să cred asta? 

— Aș fi mers să o caut pe fată dacă n-aș fi crezut că urmau să 
sosească agenţi? 

— La ce oră trebuia să dai semnalul? mă întrebă Nebe. 

— La douăzeci de minute după începerea întrunirii trebuia să 
mă scuz și să ies puţin. 

— Deci la 10:20. Dar tu o căutai pe Fräulein Zartl înainte de 
ora șapte dimineața. 

— Am decis că s-ar putea ca ea să nu poată aștepta până 
apar americanii. 

— Ai pretenţia să credem că ai fi riscat o întreagă operaţiune 
pentru o... - nasul lui Muller se strâmbă de dezgust - pentru o 
chocolady? 

Clătină din cap: 

— Mi se pare foarte greu de crezut. 

Dădu din cap spre bărbatul care controla presa de vin. El 
apăsă un al doilea buton, și pompa hidraulică a mașinăriei se 
puse în mișcare. 

— Haide, Herr Gunther, dacă ceea ce spui e adevărat, de ce 
nu au venit americanii atunci când le-ai dat semnalul? 

— Nu știu, am strigat eu. 

— Atunci dă-ţi cu presupusul, zise Nebe. 

— N-au intenţionat deloc să te aresteze, am zis, punând în 
cuvinte propriile-mi bănuieli. Tot ce au vrut să știe a fost că ești 


262 


în viaţă și lucrezi în Organizaţie. M-au folosit pe mine și după ce 
au aflat ce voiau m-au lăsat baltă. 

Am încercat să mă lupt să mă eliberez de leton în timp ce 
presa își începea coborârea lentă. Veronika zăcea inconștientă, 
pieptul ei ridicându-se ușor în timp ce continua să respire, fără 
să vadă cum cobora placa. Am scuturat din cap: 

— Ascultaţi, chiar nu știu, sincer, de ce nu și-au făcut apariţia. 

— Deci, zise Muller, să clarificăm asta. Singura dovadă pe 
care o au despre faptul că eu continui să trăiesc, în afară de 
această dovadă balistică pe care ai menţionat-o, este propriul 
tău semnal. 

— Da, așa cred. 

— Incă o întrebare. Tu știi - știu americanii - de ce a fost 
omorât căpitanul Linden? 

— Nu, i-am răspuns, dar apoi, deducând că răspunsurile 
negative nu erau ceea ce voia, am adăugat: Ne-am închipuit că i 
se furnizau informaţii despre criminali de război din Organizaţie. 
Că a venit la Viena să te investigheze pe tine. La început l-am 
bănuit pe König că îi furniza informaţiile. 

Am clătinat din cap, încercând să-mi amintesc unele dintre 
teoriile pe care le elaborasem pentru a explica moartea lui 
Linden: 

— Apoi ne-am gândit că ar fi putut cumva să fi oferit 
informaţii Organizaţiei în scopul de a vă ajuta să recrutați noi 
membri. Oprește mașinăria aia, pentru Dumnezeu! 

Veronika dispăru din raza privirii când presa se închise 
deasupra marginii căzii. Moartea era la o distanță de numai doi 
sau trei metri. 

— Nu știam de ce, lua-te-ar naiba! 

Vocea lui Muller era calmă și lentă, ca a unui chirurg: 

— Trebuie să fim siguri, Herr Gunther. Să repet întrebarea... 

— Nu știu... 

— De ce era necesar pentru noi să-l omorâm pe Linden? 

Am clătinat din cap cu disperare. 

— Spune-mi adevărul. Ce știi? Nu ești corect cu această 
tânără femeie. Spune-ne ce ai descoperit. 

Zgomotul ascuţit al mașinăriei deveni mai puternic, îmi 
amintea de sunetul scos de liftul din vechiul meu birou din 
Berlin. Unde ar fi trebuit să rămân. 


263 


— Herr Gunther - vocea lui Muller devenise imperativă -, de 
dragul acestei sărmane fete, te implor. 

— Pentru Dumnezeu... 

El aruncă o privire către malacul de la panoul de comandă și 
își clătină capul tuns scurt. 

— Nu pot să-ți spun nimic, am ţipat eu. 

Presa se zdruncină când întâlni obstacolul viu. Țiuitul mecanic 
crescu pentru un scurt moment cu două octave în timp ce 
rezistenţa opusă forţei hidraulice era învinsă, iar apoi reveni la 
vechiul său zumzet înainte ca presa să ajungă, în cele din urmă, 
la capătul crudei sale călătorii. Zgomotul încetă la un alt semn 
făcut de Muller. 

— Nu poţi sau nu vrei, Herr Gunther? 

— Nenorocitule, am spus, brusc slăbit și dezgustat. Nemernic 
crud ce ești! 

— Nu cred ca ea să fi simţit ceva, zise el cu o indiferență 
studiată. Era drogată. Ceea ce este mai mult decât vei avea tu 
parte atunci când vom repeta acest mic exerciţiu peste, să 
zicem... - aruncă o privire la ceasul de la mână - douăsprezece 
ore. Ai răgaz până atunci să te mai gândești. Privi spre marginea 
căzii: Nu-ţi pot promite să te ucid dintr-odată, desigur. Nu ca pe 
fata asta. S-ar putea să vreau să te storc de două sau trei ori 
înainte să te împrăștiem pe câmp. La fel ca pe struguri. Pe de 
altă parte, dacă îmi spui ce vreau să știu, pot să-ţi promit o 
moarte mult mai puţin dureroasă. O pastilă ar fi cu mult mai 
puţin groaznică, nu crezi? 

Am simțit cum mi se strâng buzele. Muller tresări de 
neplăcere când eu am început să înjur, iar apoi scutură din cap: 

— Rainis, zise el, poţi să-l lovești pe Herr Gunther o dată 
înainte să-l duci la locul său. 


36. 


Când m-am aflat înapoi în celula mea, mi-am masat coasta de 
deasupra ficatului, pe care letonul lui Nebe o alesese pentru a- 
mi da un pumn paralizant de dureros. În același timp, am 
încercat să-mi șterg din memorie ceea ce tocmai i se întâmplase 
Veronikăi, dar fără succes. 


264 


Cunoscusem bărbaţi care fuseseră torturați de ruși în timpul 
războiului.  Mi-i aminteam descriind că partea cea mai 
îngrozitoare era incertitudinea - dacă o să mori, dacă o să poți 
rezista durerii. Asta era cu siguranță adevărat. Unul dintre ei 
descrisese o modalitate de reducere a durerii. Respirația adâncă 
și rapidă putea induce o ameteală care era parțial anestezică. 
Singura problemă era că îl lăsa, de asemenea, pe prietenul meu 
în situaţia de a înfrunta o hiperventilaţie cronică, provocându-i 
în cele din urmă un infarct fatal. 

M-am blestemat pentru egoismul meu. O fată nevinovată, 
care era deja victimă a naziștilor, fusese ucisă din cauza 
legăturii ei cu mine. Undeva, în sinea mea, o voce mi-a replicat 
că ea fusese cea care îmi ceruse ajutorul și că ei ar fi putut la fel 
de bine să o fi torturat și ucis cu sau fără propriul meu amestec. 
Dar nu eram într-o dispoziţie de a fi îngăduitor cu mine însumi. 
Oare nu era nimic altceva ce aș fi putut să-i spun lui Muller 
despre moartea lui Linden, astfel încât să-l fi mulțumit? Și ce 
urma să-i spun când venea rândul meu? Din nou egoist. Dar n- 
aveam cum să ocolesc ochii de șarpe ai egoismului meu. Nu 
voiam să mor. Și, încă mai important, nu voiam să mor în 
genunchi cerșind mila ca un erou de război italian. 

Se zice că durerea iminentă oferă minţii ajutorul cel mai 
limpede pentru concentrare. Fără îndoială, Muller trebuia să știe 
asta. Gândul la pilula letală pe care mi-o promisese dacă îi 
spuneam ceea ce voia să audă, indiferent ce-o fi fost asta, mă 
ajută sa-mi amintesc ceva vital. Răsucindu-mi cătușele, mi-am 
întins mâinile, le-am băgat în buzunarul de la pantaloni și am 
pipăit țesătura cu degetul mic, astfel încât cele două pilule pe 
care le luasem din cabinetul lui Heim mi s-au rostogolit în 
palmă. 

Nici măcar nu eram sigur de ce le luasem. Poate din 
curiozitate. Sau poate că un sufleur din subconștient îmi 
spusese că s-ar putea să am nevoie eu însumi de o ieșire fără 
dureri de pe scenă. Vreme îndelungată m-am uitat pur și simplu 
la micile capsule cu cianură cu o fascinaţie cuprinzând 
deopotrivă ușurare și groază. După o vreme, am ascuns o pilulă 
în manșeta de la pantaloni, iar pe una am decis să o ţin în gură - 
pe cea care, după toate probabilitățile, mă va ucide. Cu o ironie 
care era mult exagerată de situaţia mea, am reflectat că lui 
Arthur Nebe trebuia să-i mulțumesc pentru felul în care aceste 


265 


pilule letale ajunseseră de la agenţii secreţi pentru care fuseseră 
create la cei mai înalţi ofițeri din SS și de la ei la mine. Poate că 
pastila din mâna mea fusese chiar a lui Nebe. Din astfel de 
speculaţii, oricât de improbabile, este alcătuită filosofia unui om 
în timpul ultimelor sale ore de viaţă. 

Mi-am strecurat pilula în gură și am ţinut-o între măsele. Când 
avea să vină clipa, oare voi avea curajul să o mestec? Am 
împins pilula cu limba peste marginea dintelui, în colțul 
obrazului. Mi-am trecut degetele peste față și am putut să o 
simt prin carne. Oare o s-o vadă cineva? Singura lumină din 
celulă venea de la un bec simplu fixat de unul dintre rastelurile 
din lemn. Aparent fără nimic altceva decât pânze de păianjen. 
Oricum, nu mă puteam împiedica să mă gândesc că forma 
pilulei din gura mea se contura foarte vizibil. 

Când o cheie scârţâi în broască, mi-am dat seama că aveam 
să aflu curând. 

Letonul intră pe ușă ţinând într-o mână Coltul său mare, iar în 
cealaltă o tăviță. 

— Îndepărtează-te de ușă, zise el răstit. 

— Ce e asta? l-am întrebat, trăgându-mă înapoi pe fund. 
Mâncare? Ai putea să spui conducerii că ceea ce aș vrea cel mai 
mult e o ţigară. 

— Zi mersi că primești ceva, mormăi el. 

Se aplecă și așeză tava pe podeaua prăfuită. Era o cană de 
cafea și o felie mare de ștrudel. Imi spuse: 

— Cafeaua e proaspătă. Ștrudelul e făcut în casă. 

Pentru un scurt moment de prostie am luat în calcul 
posibilitatea de a mă da la el, înainte de a-mi reaminti că un om 
în starea mea de slăbiciune ar putea să se miște cam la fel de 
repede ca o cascadă înghețată. N-aș fi avut mai multe șanse de 
a-l întrece în putere pe letonul uriaș decât aș fi avut în a-l atrage 
într-un dialog socratic. Totuși, el păru să simtă un licăr de 
speranţă pe chipul meu, chiar dacă pilula care stătea pe gingia 
mea rămase nedetectată: 

— Hai, dă-i drumu’, zise el, încearcă numa’ ceva. Aș vrea s-o 
faci. Aș vrea să-ți zbor rotula. 

Râzând ca un urs grizzly retardat, ieși cu spatele din celulă și 
închise ușa cu un zgomot puternic. 

La ce mărime avea, am considerat că Rainis era genul căruia 
îi plăcea mâncarea. Atunci când nu omora sau nu rănea oameni, 


266 


asta era probabil singura lui plăcere adevărată. Poate că era 
chiar un mâncău. Îmi trecu prin cap că, dacă aș lăsa ștrudelul 
neatins, s-ar putea ca Rainis să fie incapabil să reziste să nu-l 
mănânce el însuși. Că dacă aș pune una dintre capsulele mele 
cu cianură în umplutura ștrudelului, atunci, mai târziu, poate la 
multă vreme după ce eu însumi eram mort, letonul cel 
prostănac o să mănânce prăjitura mea și o să moară. Ar putea 
fi, am reflectat eu, un gând de alinare când părăseam lumea, ca 
el să mă urmeze la scurt timp. 

Am decis să beau cafeaua cât mă mai gândeam la asta. O 
pilulă letală era solubilă în apă fierbinte? Nu știam. Așa că mi- 
am scos capsula din gură și, gândindu-mă că ea ar putea foarte 
bine să fie cea pe care să o folosesc pentru a-mi pune pateticul 
plan în acţiune, am împins-o cu arătătorul în umplutura din 
fructe. 

Aș fi putut să o mănânc fericit eu însumi, cu pilulă cu tot, atât 
de foame îmi era. Ceasul îmi spuse că trecuseră cincisprezece 
ore de la micul meu dejun vienez, iar cafeaua era bună la gust. 
Am hotărât că doar Arthur Nebe putea fi cel care îi dăduse 
instrucţiuni letonului să-mi aducă de mâncare. 

Mai trecu o oră. Rămăseseră încă opt până când aveau să 
vină să mă ia din nou sus. Urma să aștept până când nu mai 
exista nicio speranţă, nicio posibilitate de amânare a 
deznodământului, înainte de a-mi lua propria viaţă. Am încercat 
să dorm, dar fără prea mult succes. Incepeam să înţeleg ce 
trebuia să fi simţit Becker, înfruntând spânzurătoarea. Cel puţin 
eu stăteam mai bine decât el. Aveam totuși pilula mea letală. 

Era aproape miezul nopţii când am auzit din nou cheia în 
broască. Am mutat repede a doua pastilă din manșeta 
pantalonilor în gură, în caz că se hotărau să-mi scotocească prin 
haine. Dar nu Rainis era cel care să vină să-mi ia tava, ci Arthur 
Nebe. Tinea un pistol automat în mână. 

— Nu mă obliga să folosesc ăsta, Bernie. Știi că nu voi ezita să 
te împușc dacă trebuie. Cel mai bine ar fi să stai cu spatele la 
peretele ăla îndepărtat. 

— Ce e asta? O vizită de curtoazie? 

M-am îndepărtat de ușă mergând cu spatele. El aruncă spre 
mine un pachet de ţigări și niște chibrituri. 

— Ai putea spune asta. 


— Sper că nu ești aici ca să stăm de vorbă despre vremurile 
trecute, Arthur. Nu mă simt foarte sentimental acum. 

M-am uitat la ţigări. Erau Winston. 

— Muller știe că fumezi ţigări americane, Arthur? Fii atent. Ai 
putea da de necaz: are niște idei ciudate despre americani. 

Mi-am aprins una și am inhalat cu mulţumire. 

— Totuși, fii binecuvântat pentru asta. 

Nebe își trase un scaun lângă ușă și se așeză: 

— Miller își are ideile lui despre încotro se îndreaptă 
Organizaţia, zise el. Dar nu există niciun dubiu cu privire la 
patriotismul sau hotărârea sa. Este foarte nemilos. 

— N-aș putea zice că am observat. 

— Oricum, are tendinţa nefericită de a judeca alţi oameni 
după propriile-i standarde dure. Ceea ce înseamnă că el chiar te 
crede în stare să-ţi ţii gura și să permiţi ca fata aia să moară. 

Zâmbi. 

— Eu, desigur, știu că tu ești mai bun de atât. Gunther e un 
tip sentimental, i-am spus. Chiar un pic cam prostuţ. Ar fi exact 
stilul lui să-și riște gâtul pentru cineva pe care nu-l cunoaște. Fie 
ea și o chocolady. La fel a fost și la Minsk, i-am zis. A fost cât se 
poate de pregătit să meargă în linia întâi mai degrabă decât să 
omoare oameni nevinovați. Oameni cărora nu le datora nimic. 

— Asta nu face din mine un erou, Arthur, ci doar o fiinţă 
umană. 

— Face din tine ceva cu care Muller e obișnuit să aibă de-a 
face: un om cu principii. Muller știe cât pot să îndure oamenii și 
totuși să păstreze tăcerea. A văzut o mulțime de oameni 
sacrificându-și prietenii și apoi pe ei înșiși pentru a păstra 
tăcerea. E un fanatic. Fanatismul este singurul lucru pe care îl 
înţelege. Drept rezultat, el crede că tu ești un fanatic. E convins 
că există posibilitatea ca tu să-i ascunzi ceva. Cum ziceam, eu 
te cunosc mai bine de atât. Dacă ai fi știut de ce a fost omorât 
Linden, eu cred că ai fi spus. 

— Ei bine, e drăguţ să știu că mă crede cineva. Asta o să facă 
mult mai suportabil faptul că voi fi transformat în vin nou. 
Ascultă, Arthur, de ce-mi spui toate astea? Ca să-ți pot spune că 
ești un judecător de caractere mai bun decât Muller? 

— Mă gândeam: dacă ar fi să-i spui lui Muller exact ceea ce ar 
vrea să audă, atunci asta ar putea să te scutească de multă 


268 


durere. Nu mi-ar placea să văd suferind un vechi prieten. ȘI, 
crede-mă, o să te facă să suferi. 

— Nici nu mă îndoiesc. Nu cafeaua asta e cea care m-a ajutat 
să rămân treaz, crede-mă. Haide, zău așa, ce e asta? Schema 
veche cu polițistul bun și polițistul rău? Cum ziceam, nu știu de 
ce a fost împușcat Linden. 

— Nu, dar aș putea să-ți spun eu. 

Am strâns din ochi când mi-a intrat fum de ţigară: 

— Stai să înțeleg bine, am zis nesigur. Ai de gând să-mi spui 
ce-a păţit Linden ca eu să-i pot spune lui Muller și, astfel, să mă 
salvez de la o soartă mai rea decât moartea, corect? 

— Cam așa ceva. 

Am înălțat din umerii care mă dureau: 

— Nu văd cum aș avea ceva de pierdut. 

Am rânjit: 

— Desigur, ai putea pur și simplu să mă lași să evadez, 
Arthur. Așa, de dragu' vremurilor trecute. 

— Chiar tu ai zis că n-o să vorbim de vremurile trecute. 
Oricum, știi prea multe. L-ai văzut pe Muller. M-ai văzut pe mine. 
Eu sunt mort, îţi amintești? 

— N-o lua personal, Arthur, dar îmi doresc ca tu să fi fost 
mort. 

Mi-am scos o altă ţigară și am aprins-o cu chiștocul de la 
prima. 

— Bine, atunci dă-i drumu’. De ce a fost omorât Linden? 

— Linden avea un trecut germano-american. El chiar citea în 
germană la Universitatea Cornell. În timpul războiului, a avut un 
rol minor în activitatea de informaţii, iar după aceea a lucrat ca 
ofițer la denazificare. Era un tip inteligent și în curând și-a 
aranjat bine treburile, vânzând certificate Persil, acte 
doveditoare pentru vechii camarazi, știi și tu cam ce chestii. 
Apoi, a intrat în CIC ca investigator de birou și ca ofițerul de 
legătură al Crowcass la Centrul de Documente din Berlin. 
Normal, și-a păstrat vechile legături cu piaţa neagră și între timp 
ne devenise cunoscut nouă, celor din Organizaţie, ca fiind 
înțelegător cu cauza noastră. L-am contactat la Berlin și i-am 
oferit o sumă de bani pentru a îndeplini ocazional câte un mic 
serviciu. 


34 În limba germană, acest termen denumește declaraţia dată de cel care susţine că 
nu a luat parte la crimele naziste. 


269 


Mai ţii minte că ţi-am spus că unii dintre noi ne-am falsificat 
decesele? Ne-am luat identități noi? Ei bine, tu ai fost interesat 
de Albers - Max Abs. Ideea lui. Dar bineînţeles că cel mai 
important punct slab al oricărei identități noi, mai ales când 
trebuie să fie realizată atât de rapid, este acela că persoanei îi 
lipsește un trecut. la gândește-te, Bernie: e război mondial, 
fiecare german apt cu vârsta între doisprezece și șaizeci și cinci 
de ani se află sub arme și nu există niciun dosar privind serviciul 
militar pentru mine, Alfred Nolde. Eu unde am fost? Ce-am 
făcut? Ne-am gândit că am fost foarte deștepţi când am omorât 
identitățile noastre reale, lăsând dosarele să cadă în mâinile 
americanilor, dar, în schimb, asta nu a făcut decât să dea 
naștere la noi întrebări. Noi habar n-am avut că Centrul de 
Documente se va dovedi atât de înțelegător. El a avut ca efect 
crearea posibilităţii de a se verifica fiecare răspuns din 
chestionarul de denazificare al unui om. Mulţi dintre noi lucrau 
deja pentru americani când s-a ajuns în acest stadiu. Normal că 
acum le convine să închidă ochii la trecutul membrilor 
Organizaţiei noastre. Dar ce va fi mâine? Politicienii au obiceiul 
de a-și schimba politica. Acum suntem prieteni în lupta 
împotriva comunismului. Dar asta va rămâne la fel peste cinci 
sau zece ani? 

Așa că Albers a venit cu o schemă nouă. El a creat pentru 
personalul nostru superior documente vechi care să corespundă 
cu identitățile lor noi, inclusiv pentru el. Ni s-au dat tuturor roluri 
mai mici, mai puţin culpabile, în SS și Abwehr, decât 
avuseserăm în realitate. Sub identitatea lui Alfred Nolde, eram 
sergent la departamentul de personal din SS. Dosarul meu 
conţine toate datele mele personale, în detaliu, chiar și fișele 
stomatologice. Am dus un război liniștit în care nu mi se poate 
găsi vină. E adevărat că am fost nazist, dar n-am fost niciodată 
un criminal de război. Așa ceva era altcineva. Faptul că se 
întâmplă să semăn cu cineva cu numele de Arthur Nebe nu e 
relevant. Insă securitatea la Centru e foarte strictă. E imposibil 
să scoţi dosare. Dar este mult mai ușor să introduci dosare. 
Nimeni nu este percheziționat când intră în Centru, ci doar când 
pleacă. Asta era treaba lui Linden. Ca o dată pe lună, Becker să 
ducă la Berlin dosare noi, falsificate de Albers, iar Linden să le 
înregistreze în arhivă. Normal, asta a fost înainte să aflăm de 
prietenii ruși ai lui Becker. 


270 


— De ce erau falsurile făcute aici și nu la Berlin? l-am întrebat. 
Aţi fi putut în felul ăsta să eliminaţi nevoia de a avea un curier. 

— Pentru că Albers a refuzat să meargă la Berlin, îi plăcea 
aici, în Viena, nu în ultimul rând pentru că Austria este primul 
pas pe itinerariile de punere la adăpost. E ușor de trecut 
frontiera în Italia și de acolo în Orientul Mijlociu, America de Sud. 
Mulţi dintre noi au venit în sud. Ca păsările pe timp de iarnă. 

— Și ce n-a mers? 

— Linden a devenit lacom, asta n-a mers. Știa că materialul 
pe care îl primea era falsificat, dar nu înţelegea în ce măsură. La 
început cred că a fost doar curiozitate. A început să fotografieze 
chestiile pe care i le dădeam. lar apoi a cerut ajutorul a doi 
avocaţi evrei - vânători de naziști - pentru a încerca să 
stabilească natura noilor dosare, cine erau oamenii aceștia. 

— Cuplul Drexler. 

— Ei lucrau cu grupul reunit al armatei pentru crime de 
război. Probabil că Drexlerii habar nu aveau că motivele lui 
Linden de a le cere ajutorul erau pur personale și urmăreau 
profitul. Și de ce ar fi trebuit să aibă? Prin poziţia sa era 
deasupra bănuielilor. Oricum, cred că ei au băgat de seamă 
ceva în legătură cu toate aceste dosare noi de personal SS și de 
partid: că ne păstraserăm aceleași iniţiale ca și cele ale vechilor 
identități; e un truc vechi de clădire a unei noi legende. Te face 
să te simţi mai în largul tău cu noul nume. Ceva la fel de 
instinctiv precum e a te semna pe un contract ca să fie în 
regulă. Cred că Drexler trebuie să fi comparat aceste nume noi 
cu numele camarazilor daţi dispăruţi sau presupuși morți și i-o fi 
sugerat lui Linden să compare detaliile dosarului despre Alfred 
Nolde cu dosarul despre Arthur Nebe, Heinrich Muller cu 
Heinrich Moltke, Martin Albers cu Max Abs etc. 

— Deci de-asta i-ați omorât pe Drexleri. 

— Exact. Asta a fost după ce Linden a apărut aici, la Viena, 
cerând mai mulţi bani. Bani pentru a-și ţine gura. Muller a fost 
cel care s-a întâlnit cu el și l-a omorât. Știam că Linden luase 
deja legătura cu Becker pentru motivul foarte simplu că ne-a 
spus Linden. Așa că am decis să ucidem două muște dintr-o 
lovitură. Întâi am lăsat câteva baxuri de ţigări în depozitul în 
care a fost omorât Linden pentru a-l incrimina pe Becker. Apoi 
König s-a dus să-l vadă pe Becker și i-a spus că Linden 
dispăruse. Ideea era ca Becker să înceapă să pună întrebări 


271 


peste tot despre Linden, să-l caute la hotel și în general să se 
facă remarcat. In același timp, König a schimbat arma lui Muller 
cu a lui Becker. După aceea, noi am informat poliția că Becker îl 
împușcase și omorâse pe Linden. A fost un bonus neașteptat 
faptul că Becker știa deja unde se află cadavrul lui Linden și că 
s-a întors la locul crimei cu scopul de a lua ţigările. Desigur că 
americanii l-au așteptat și l-au prins în flagrant. Cazul era beton. 
Oricum, dacă americanii ar fi fost măcar pe jumătate eficienţi, ar 
fi descoperit legătura dintre Becker și Linden la Berlin. Dar nu 
cred că s-au deranjat vreun pic să lărgească aria de investigare 
în afara Vienei. Ei sunt mulţumiţi cu ce au. Sau cel puţin așa am 
crezut până acum. 

— Știind ce știa, de ce Linden nu și-a luat măsura de 
precauţie de a lăsa o scrisoare cuiva? De a informa poliţia 
despre ce se întâmplase, în eventualitatea în care ar fi murit? 

— A, dar a făcut-o, zise Nebe. Numai că avocatul pe care l-a 
ales la Berlin era și el membru în Organizaţie. La moartea lui 
Linden, el a citit scrisoarea și a dat-o mai departe șefului filialei 
din Berlin. 

Nebe se uită fix la mine și dădu din cap cu seriozitate: 

— Asta e, Bernie. Asta e ceea ce Muller vrea să afle dacă știi 
sau nu. Ei bine, acum că știi, îi poţi spune și te poţi salva de la a 
fi torturat. Normal, aș prefera ca această conversaţie să rămână 
un secret. 

— Atât cât voi trăi, Arthur, te poţi baza pe asta. Și mersi. 

Am simţit că vocea îmi cedează un pic: 

— Îți mulțumesc mult. 

Nebe dădu din cap în semn că mi-a primit mulțumirile și se 
uită în gol în jurul lui cu un aer de disconfort. Apoi privirea lui 
căzu pe felia de ștrudel rămasă neatinsă. 

— Nu ţi-a fost foame? 

— Nu am prea multă poftă de mâncare, i-am răspuns. Îmi stă 
mintea la altele, cred. Dă-i-l lui Rainis. 

Mi-am aprins a treia ţigară. Mă înșelam eu sau chiar își linsese 
buzele? Asta ar fi fost prea mult să sper. Dar cu siguranţă merita 
o încercare: 

— Sau mănâncă tu, dacă ţi-e foame. 

Acum Nebe chiar își linse buzele: 

— Pot? mă întrebă el politicos. 

Am dat din cap nepăsător. 


— Păi, dacă ești sigur... zise el ridicând farfuria de pe tava 
care se afla pe jos. Menajera mea l-a făcut. A lucrat pe vremuri 
pentru Demel. Cel mai bun ștrudel pe care l-ai gustat în viaţa ta. 
Ar fi păcat să se risipească, nu? 

Luă o mușcătură mare. 

— Eu nu m-am dat niciodată în vânt după dulciuri, l-am minţit. 

— Nimic nu e mai tragic ca asta în Viena, Bernie. Te afli în cel 
mai vestit oraș din lume pentru prăjituri. Ar fi trebuit să vii aici 
înainte de război: Gerstner's, Lehmann's, Heiner's, Aida, Haag, 
Sluka's, Bredendick's - produse de cofetărie și de patiserie cum 
n-ai mai mâncat niciodată. 

Mai luă încă o îmbucătură mare. 

— Să vii la Viena fără să-ţi placă dulciurile? Păi, asta e ca și 
cum un orb s-ar da cu Roata Mare în Prater. Nici nu știi ce pierzi. 
De ce nu guști un pic? 

Am clătinat din cap cu hotărâre. Inima îmi bătea atât de 
repede, că m-am gândit că sigur mi-o aude. Dacă nu-l termina? 

— Chiar nu aș putea mânca nimic. 

Nebe clătină din nou capul a compătimire și mai mușcă o 
dată. Dinţii nu puteau fi adevăraţi, m-am gândit, cercetându-le 
regularitatea albă. Dinţii lui Nebe fuseseră mult mai pătati. 

— Oricum, i-am spus cu nonşalanţă, ar trebui să-mi 
supraveghez greutatea. Am pus câteva kile de când am venit la 
Viena. 

— Și eu, zise el. Știi, chiar ar trebui să... 

Nu-și mai termină propoziția. Tuși și se înecă în același timp, 
apoi își smuci capul. Înţepenind brusc, scoase un șuierat 
îngrozitor printre buze, ca și cum ar fi încercat să cânte la tubă, 
și bucăţi din prăjitura pe jumătate mestecată i se rostogoliră din 
gură. Farfuria cu ștrudel căzu zdrăngănind la podea, urmată de 
Nebe. Cocoţându-mă treptat deasupra lui, am încercat să mă 
lupt să-i iau pistolul automat din mâna încleștată înainte ca el să 
tragă și să-i aducă pe capul meu pe Muller și pe malacii săi. Spre 
spaima mea, am văzut că pistolul era armat și, în aceeași 
fracțiune de secundă, degetul muribund al lui Nebe împinse 
trăgaciul. 

Dar percutorul armei scoase un clic nevătămător. Siguranţa 
era încă pusă. 

Picioarele lui Nebe zvâcniră fără energie. O pleoapă se 
închise, în timp ce cealaltă rămase, în mod oarecum pervers, 


273 


deschisă. Ultima sa răsuflare fu un lung gâlgâit cu mucozităţi, 
mirosind puternic a migdale. În cele din urmă zăcu nemișcat, 
chipul său devenind deja albăstriu. Dezgustat, am scuipat din 
gură pastila letală. Nu mi-a fost deloc milă de el. Peste câteva 
ore, și el ar fi privit cum mi se întâmplă același lucru. 

Am eliberat arma din mâna moartă a lui Nebe, care avea 
acum pielea cenușie, cianotică și, după ce am căutat fără 
succes în buzunare după cheia de la cătușele mele, m-am 
ridicat. Capul, umărul, coasta, chiar și penisul păreau să mă 
doară teribil, dar m-am simţit mult mai bine ţinând în mână 
Waltherul P 38. Tipul de armă care-l ucisese pe Linden. Am 
armat pistolul pentru operare semi-automată, așa cum făcuse și 
Nebe înainte de a veni în celula mea, am tras siguranţa, ceea ce 
el uitase să facă, și am ieșit cu grijă din celulă. 

Am mers până la capătul pasajului umed și am urcat scările în 
camera de presare și fermentație în care murise Veronika. Era o 
singură lumină lângă ușa principală și am mers spre ea, fără să 
îndrăznesc să arunc o privire la presa de vin. Dacă l-aș fi zărit pe 
Muller, i-aș fi ordonat să coboare în mașinărie și l-aș fi stors, să-l 
scot din pielea lui bavareză. Poate că în altă formă fizică mi-aș fi 
asumat riscul cu paznicii și aș fi intrat în casă, unde aș fi putut 
încerca să-l arestez; probabil că pur și simplu l-aș fi împușcat. 
Dar nu fusese o astfel de zi. Acum, nu aveam decât să încerc să 
scap cu viaţă. 

Stingând lumina, am deschis ușa. Fără o jachetă pe mine, m-a 
luat tremuratul. Era o noapte rece. M-am strecurat pe lângă 
rândul de pomi unde letonul încercase să mă execute și m-am 
ascuns în niște tufe. 

În vie străluceau luminile încălzitoarelor. Câţiva bărbaţi erau 
ocupați cu împingerea cărucioarelor înalte care transportau 
încălzitoarele în susul și în josul brazdelor în poziţiile pe care 
păreau să le considere importante. De unde stăteam, flăcările 
lor lungi semănau cu niște licurici gigantici care se mișcau ușor 
prin aer. Se părea că trebuia să aleg o altă rută pentru a evada 
de pe domeniul lui Nebe. 

M-am întors spre casă și m-am furișat de-a lungul zidului, pe 
lângă bucătărie, către grădina din faţă. Nicio lumină de la parter 
nu era aprinsă, dar una de la o fereastră de sus se reflecta pe 
peluză ca un mare bazin pătrat de înot. M-am oprit la colț și am 
adulmecat aerul. Cineva stătea pe verandă, fumând o ţigară. 


274 


După un răstimp care îmi păru o veșnicie, am auzit pașii 
bărbatului pe pietriș și, aruncând rapid o privire pe după colț, 
am văzut silueta inconfundabilă a lui Rainis deplasându-se încet, 
stânjenit de greutatea trupului său, pe cărare către porţile 
deschise unde era parcat, cu botul spre șosea, un BMW mare și 
gri. 

Am pășit pe peluza din faţă ferindu-mă de lumina dinspre 
casă și m-am ţinut după el până a ajuns la mașină. A deschis 
portbagajul și a început să scotocească de parcă ar fi căutat 
ceva. Până să-l închidă la loc, ajunsesem la doar cinci metri de 
el. S-a întors și a îngheţat când a văzut Waltherul ridicat la 
nivelul capului său prost croit. 

— Pune cheile alea de la mașină în contact, i-am zis încet. 

Chipul letonului deveni și mai urât la perspectiva evadării 
mele: 

— Cum ai ieșit? mârâi el. 

— Era o cheie ascunsă în ștrudel, i-am răspuns și am arătat cu 
arma spre cheile de la mașină din mâna lui. Cheile de la mașină! 
i-am repetat. Fă-o! Încetișor. 

Se dădu înapoi și deschise portiera șoferului. Apoi se aplecă 
înăuntru și am auzit zăngănitul cheilor când le băgă în contact. 
Îndreptându-se din nou, îşi sprijini piciorul aproape cu neglijenţă 
pe scăriţă și, rezemându-se de plafonul mașinii, îmi adresă un 
rânjet care avea forma și culoarea unui robinet care ruginește. 

— Vrei s-o și spăl înainte să pleci? 

— Nu de data asta, Frankenstein. Ce aș vrea să faci e să-mi 
dai cheile de la astea. l-am arătat încheieturile mele care încă 
mai aveau cătușe. 

— Cheile de la ce? 

— Cheile de la cătușe. 

El înălță din umeri și continuă să rânjească: 

— N-am chei pentru nici fel de cătușe. Nu crede la mine, tu 
caută la mine, tu află. 

Auzindu-l vorbind, aproape că am tresărit. O fi fost el leton și 
slab de minte, dar Rainis habar nu avea de gramatica germană. 
Probabil credea că o conjuncție este un ţigan care face un joc de 
cărți la colț de stradă. 

— Ba sigur că ai cheile, Rainis. Că doar tu mi-ai pus cătușele, 
mai ţii minte? Te-am văzut punându-le în buzunarul de la vestă. 

El rămase tăcut. Începeam să vreau mult de tot să-l omor: 


275 


— Ascultă, nenorocit de leton prost ce ești. Dacă zic „sari”, ai 
face bine să nu te uiţi după o coardă. Asta e o armă, nu o 
afurisită de perie de păr. 

Am făcut un pas înainte și am mărâit printre dinţii încleștați: 

— Acu’ găsește-le, că, dacă nu, îţi fac pe mutra urâtă un fel 
de gaură care n-are nevoie de cheie. 

Rainis se prefăcu un pic că-și scotocește prin buzunare și apoi 
scoase o cheiță argintie din vestă. O ţinu în sus ca pe o 
plevușcă. 

— Las-o pe scaunu' șoferului și îndepărtează-te de mașină! 

Acum, că era mai aproape de mine, Rainis putea să vadă 
după expresia chipului meu că eram plin de ură. De data asta 
nu ezită să se supună și azvârli cheița pe scaun. Dar, dacă îl 
crezusem prost sau brusc ascultător, am făcut o greșeală. 
Probabil că de vină era oboseala. 

El făcu un semn din cap spre una dintre roți: 

— Mai bine m-ai lăsa pe mine să rezolv pana aia de cauciuc, 
zise. 

Am privit în jos și apoi din nou repede în sus, în timp ce 
letonul începuse să sprinteze către mine, cu mâinile-i mari 
întinzându-se spre gâtul meu ca un tigru sălbatic. O fracțiune de 
secundă mai târziu am apăsat pe trăgaci. Waltherul își luă 
glonţul în mai puţin timp decât îmi luă mie să clipesc. Am tras 
din nou. Împușcăturile răsunară în grădină și se ridicară spre cer 
ca și cum cele două sunete gemene duceau sufletul letonului la 
judecata-i finală. Nu m-am îndoit că sufletul lui se va îndrepta 
din nou foarte repede spre pământ și apoi sub pământ. Trupul 
său mare se prăbuși cu faţa pe pietriș și rămase nemișcat. 

Am fugit la mașină și am sărit pe scaun, ignorând cheia de la 
cătușe aflată sub fundul meu. Nu era timp de făcut nimic 
altceva decât să pornesc mașina. Am răsucit cheia în contact și 
mașina mare, nouă după miros, prinse viață. In spatele meu am 
auzit ţipete. Luând arma din poală, m-am aplecat afară și am 
tras de două ori înapoi spre casă. Apoi am aruncat-o pe scaunul 
de lângă mine, am băgat în viteză, am trântit ușa și am apăsat 
pe acceleraţie. Roţile din spate au scârțâit pe alee când BMW-ul 
țâșni înainte. Pentru moment, nu conta că încă mai aveam 
mâinile încătușate: drumul din faţa mea se întindea drept și 
cobora un deal. 


Dar mașina viră periculos de pe o parte pe alta a drumului 
când am lăsat volanul pentru o fracțiune de secundă și m-am 
chinuit să bag în viteza a doua. Cu mâinile înapoi pe volan am 
ocolit să evit o mașină parcată și aproape că am intrat cu BMW- 
ul într-un gard. Numai dacă aș fi putut ajunge la Stiftskaserne și 
Roy Shields, ca să-i spun totul despre uciderea Veronikăi. Dacă 
americanii erau rapizi, ar fi putut să-i înhațe cel puţin pentru 
asta. Explicaţiile despre Muller și Organizaţie ar fi putut veni mai 
târziu. Când poliția militară avea să-l ţină pe Miller într-o cușcă, 
nu va exista limită pentru jena pe care aveam să le-o provoc lui 
Belinsky, Crowcass-ului, CIC-ului - întregii lor găști putrede. 

M-am uitat în oglinda laterală și am văzut farurile unei mașini. 
Nu eram sigur dacă mă urmărea pe mine sau nu, dar am turat și 
mai mult motorul care deja urla și aproape imediat am frânat, 
trăgând mult de volan spre dreapta. Mașina lovi bordura și sări 
înapoi pe șosea. Piciorul meu atinse din nou podeaua, motorul 
protestând zgomotos din cauza vitezei inferioare. Dar nu 
puteam risca să schimb în a treia acum, că existau mai multe 
benzi pe șosea de care să ţin seamă. 

La intersecţia lui Billrothstrasse cu Gurtel, aproape că a 
trebuit să mă aplec peste volan pentru a redresa mașina pe 
traiectorie dreaptă, pe lângă un camion care rula pe stradă, 
stropind cu un furtun. Nu am văzut bariera de oprire a traficului 
decât când a fost prea târziu și, de n-ar fi fost camionul parcat în 
spatele barierei care fusese ridicată cu ce se avea la îndemână, 
nu cred că m-aș fi deranjat să încerc să ocolesc sau să opresc. 
Dar așa, am virat puternic la stânga și am derapat cu roţile din 
spate pe apa de pe șosea. 

Pentru un moment, am avut o viziune ca în camera obscură 
atunci când BMW-ul scăpă de sub control: bariera, polițiștii 
militari americani care își fluturau braţele sau mă urmăreau, 
șoseaua de pe care tocmai mă răsturnasem, mașina care mă 
urmărise, un șir de magazine, o vitrină din sticlă. Mașina dansă 
într-o parte pe două roţi ca un Charlie Chaplin mecanic și apoi 
se auzi un zgomot de sticlă spartă când m-am izbit de un 
magazin. M-am rostogolit neajutorat peste scaunul din dreapta 
și am lovit portiera când ceva solid pătrunse de pe cealaltă 
parte. Am simţit ceva ascuţit sub cot, apoi capul meu a lovit 
cadrul geamului și trebuie să fi leșinat. 


277 


S-ar putea să fi durat doar câteva secunde. O clipă a fost doar 
zgomot, mișcare, durere și haos, iar în următoarea doar liniște, 
auzindu-se numai sunetul făcut de roţile care se învârteau ușor 
pentru a-mi spune că încă sunt în viaţă. Din fericire, motorul se 
opri, astfel că prima mea grijă, care era aceea că mașina ar 
putea lua foc, se risipi. 

Auzind pași pe cioburile de sticlă și voci americane anunțând 
că vin să mă scoată, mi-am strigat bucuria, dar spre 
surprinderea mea nu se auzi decât un pic mai mult de o șoaptă. 
Și când am încercat să-mi ridic brațul pentru a ajunge la 
mânerul portierei, mi-am pierdut din nou cunoștința. 


37. 


— Ei, cum ne simţim azi? 

Roy Shields se aplecă de pe scaunul de lângă patul meu și mă 
bătu ușurel pe ghipsul care îmi îmbrăca braţul susţinut în aer de 
un fir și un cadru. 

— Trebuie să fie foarte la îndemână, zise el. Un salut nazist 
permanent? La naiba, voi, germanii, puteţi să faceţi până și un 
braţ fracturat să arate patriotic. 

Am aruncat o scurtă privire în jur. Părea să fie o rezervă de 
spital cât se poate de normală, cu excepţia gratiilor de la 
ferestre și a tatuajelor de pe antebraţul asistentelor. 

— Ce fel de spital e ăsta? 

— Te afli în spitalul militar de la Stiftskaserne, îmi răspunse el. 
Pentru propria-ţi protecție. 

— De când sunt aici? 

— De aproape trei săptămâni. Ai avut ditamai cucuiu' pe 
capul tău pătrat. Ti-ai fracturat craniul. Claviculă ruptă, braţ 
fracturat, coaste rupte. Ai fost inconștient de când ai venit. 

— Da? Păi... de vină e fohnu', bănuiesc. 

Shields chicoti și apoi chipul său deveni mai sumbru: 

— Ai face bine să-ţi păstrezi simţu' ăsta al umorului, zise el. 
Am niște vești proaste pentru tine. 

Am  răscolit prin fișierul din capul meu. Majoritatea 
cartonașelor fuseseră aruncate pe jos, dar cele pe care le-am 


ridicat primele părură cumva deosebit de relevante. Ceva la 
care lucrasem. Un nume. 

— Emil Becker, am spus amintindu-mi un chip de maniac. 

— A fost spânzurat alaltăieri, înălță Shields din umeri în semn 
de scuză. Îmi pare rău. Zău că-mi pare. 

— Ei, da' chiar n-aţi irosit timpul, am remarcat eu. Asta e 
vechea eficiență americană? Sau unu' dintre oamenii voștri a 
acaparat piaţa de desfacere pentru funie? 

— Eu nu mi-aș pierde somnu' pentru asta, Gunther. Fie că l-a 
omorât pe Linden, fie că nu, Becker merita guleru' ăla. 

— Asta nu sună a reclamă foarte bună pentru justiţia 
americană. 

— Haide, doar știi că o instanță austriacă a fost cea care a 
lăsat să cadă bila lui. 

— Voi doar le-aţi dat tacu' și creta, nu-i așa? 

Shields privi o clipă în altă parte și apoi își frecă faţa cu 
enervare: 

— Ei, ce dracu'. Ești poliţist. Știi cum e. Lucrurile astea se 
întâmplă în orice sistem. Doar pentru că ţi-au intrat pantofii un 
pic în rahat, nu înseamnă că trebuie să cumperi o altă pereche. 

— Desigur, da’ înveţi să rămâi pe potecă în loc s-o iei pe 
scurtături peste câmp. 

— Ce tip înțelept. Nici măcar nu știu de ce avem această 
discuţie. Că nu mi-ai dat încă nici cea mai mică dovadă pentru 
care aș accepta ideea că Becker nu l-a omorât pe Linden. 

— Ca să poţi să ordoni rejudecarea cauzei? 

— Un dosar nu este niciodată terminat, zise el ridicând din 
umeri. Un caz nu este niciodată cu adevărat închis, chiar și 
atunci când toţi participanţii sunt morţi. Mai am încă unu’ sau 
două capete dezlegate. 

— Nu mai pot eu de capetele tale dezlegate, Shields. 

— Poate că ar trebui, Herr Gunther. 

Tonul lui era acum mai înţepat. 

— Poate ar trebui să-ţi reamintesc că ăsta e un spital militar 
sub jurisdicție americană. Şi, dacă-ţi amintești, am avut cândva 
ocazia să te previn în legătură cu amestecul în acest caz. Acum 
că ai făcut exact asta, aș zice că mai ai de dat niște explicații. 
Posesia unei arme de foc de către un cetățean german sau 
austriac - ei bine, asta contravine ghidului de siguranță publică 
al guvernării militare austriece, pentru început. Ai putea să iei 


279 


cinci ani numai pentru asta. Și apoi mai e și mașina pe care o 
conduceai. În afară de faptul că șofai purtând cătușe și că nu 
pari să fii în posesia unui permis de conducere valabil, mai e și 
mica problemă a conducerii printr-un punct de control militar. 

Făcu o pauză și își aprinse o ţigară. 

— Așadar, ce-o să fie: informaţii sau închisoare? 

— Foarte la obiect pusă problema. 

— Eu sunt un tip foarte la obiect. Toţi polițiștii sunt așa. Haide, 
dă-i drumu'. Să auzim. 

M-am lăsat pe pernă cu resemnare: 

— Te previn, Shields, e foarte probabil să rămâi cu la fel de 
multe capete dezlegate câte ai avut la început. Mă îndoiesc că 
aș putea să dovedesc jumătate din ceea ce am să-ţi spun. 

Americanul își încrucișă braţele puternice și se lăsă pe 
spătarul scaunului: 

— Dovezile sunt pentru sala de judecată, prietene. Eu sunt 
detectiv, ţii minte? Asta e pentru propria mea arhivă cu dosare. 

l-am povestit aproape totul. După ce am terminat, chipul său 
căpătă o expresie lugubră și el dădu din cap cu înţelepciune: 

— Ei bine, cu siguranţă pot să sug un pic la asta. 

— Asta-i bine, am oftat eu, dar acum mă cam dor ţâțele, 
iubire. Dacă ai întrebări, ce-ar fi să le păstrezi pentru mâine? Aș 
vrea să trag un pui de somn. 

Shields se ridică: 

— O să revin mâine. Dar, deocamdată, doar o singură 
întrebare: tipu’ ăsta de la Crowcass... 

— Belinsky? 

— Da, Belinsky. Cum de a părăsit jocu’ înainte de final? 

— Bănuiala ta e la fel de bună ca și-a mea. 

— Poate chiar mai bună. 

Ridică din umeri și adăugă: 

— O să mai întreb în stânga și-n dreapta. Relaţiile noastre cu 
băieții de la contrainformaţii s-au îmbunătăţit de când cu chestia 
asta de la Berlin. Guvernatorul militar american ne-a spus și 
nouă, și lor că trebuie să formăm un front unit în caz că 
sovieticii încearcă același lucru și aici. 

— Ce chestie de la Berlin? l-am întrebat. Ce să încerce aici? 

Shields se încruntă: 

— Nu știi? Nu, desigur, cum să știi, nu-i așa? 


280 


— Ascultă, soția mea e la Berlin. N-ar fi mai bine să-mi spui ce 
s-a întâmplat? 

Se așeză din nou jos, doar pe marginea scaunului, ceea ce 
mai adăugă ceva la disconfortul lui evident: 

— Sovieticii au impus o blocadă militară totală asupra 
Berlinului, zise el. Nu lasă nimic să intre sau să iasă din Zonă. 
Așa că noi aprovizionăm orașul cu avionul. S-a întâmplat în ziua 
în care amicul tău și-a luat el însuși zboru’. Pe 24 iunie. 

Schiţă un zâmbet: 

— E destul de tensionată situaţia acolo, din câte aud. Mulţi 
oameni cred că va fi mare tărăboi între noi și rusnaci. Eu, unu’, 
nu aș fi deloc surprins. Ar fi trebuit să le dăm un șut în fund de 
multă vreme. Dar nu o să abandonăm Berlinul, te poţi baza pe 
asta. Cu condiţia ca toată lumea să-și păstreze capul pe umeri, o 
să ieșim cu bine și din asta. 

Shields aprinse o ţigară și mi-o puse între buze: 

— Îmi pare rău pentru soţia ta, îmi zise. Sunteţi căsătoriţi de 
mult? 

— Șapte ani, i-am răspuns. Da' tu? Ești căsătorit? 

El clătină din cap: 

— Cred că n-am întâlnit fata potrivită. Nu te supăra că te- 
ntreb: pân' la urmă a ieșit bine pentru voi amândoi? Tu fiind 
detectiv și toate alea. 

M-am gândit un minut și i-am răspuns: 

— Da, ne-a mers bine. 

e 

Patul meu era singurul pat ocupat din spital. În noaptea aia, o 
barjă care plutea pe canal mă trezi cu fluieratul ei care aducea 
cu un sunet bovin, lăsându-mă apoi cu ochii deschiși în 
întuneric, fără să mai pot să adorm, în timp ce ecoul fluieratului 
ei dispăru în eternitate precum chemarea trâmbiţei la Judecata 
de Apoi. Fixând cu privirea vidul întunericului de smoală, cu 
respiraţia mea șoptită servind doar la a-mi aminti de propria-mi 
mortalitate, se părea că, nevăzând nimic, puteam să văd dincolo 
de ceea ce era tangibil. Moartea însăși, o siluetă subțire, 
mâncată de molii, înfășurată în catifea grea, neagră, mereu gata 
să apese tamponul tăcut cu cloroform peste nasul și gura 
victimei și să o care până la o berlină neagră aflată în așteptare 
pentru a o duce într-o zonă îngrozitoare și într-un lagăr DP unde 
întunericul nu piere niciodată și de unde nimeni nu scapă 


281 


vreodată. Când lumina reveni să se lovească de gratiile 
ferestrei, se întoarse și curajul, deși știam că lvanii Morţii nu 
aveau nicio stimă pentru aceia care îi întâmpinau fără teamă. 
Indiferent dacă un om este pregătit sau nu să moară, recviemul 
său sună întotdeauna la fel. 

e 

Trecură câteva zile până când Shields reveni la spital. De data 
asta era însoţit de încă doi bărbaţi pe care, după tunsori și fețele 
bine hrănite, i-am luat drept americani. Precum Shields, purtau 
costume cu croială țipătoare. Dar chipurile lor erau mai în vârstă 
și mai înțelepte. Genul de Bing Crosby cu servietă, pipă și emoţii 
limitate la sprâncenele disprețuitoare. Avocaţi sau anchetatori. 
Sau de la armată. Shields făcu prezentările: 

— Acesta este maiorul Breen, zise el indicându-l pe cel mai în 
vârstă dintre cei doi. Și acesta este căpitanul Medlinskas. 

Anchetatori, deci. Dar pentru ce instituție? 

— Ce sunteţi, studenți la Medicină? am întrebat. 

Shields rânji ezitant: 

— Ar dori să îţi pună câteva întrebări. Eu o să ajut cu 
interpretarea. 

— Spune-le că mă simt mult mai bine și că le mulțumesc 
pentru struguri. Și poate unu' dintre ei ar putea să-mi dea oala. 

Shields mă ignoră. Işi traseră trei scaune și se așezară ca o 
echipă de arbitri la o expoziţie canină, Shields fiind cel mai 
aproape de mine. Au fost deschise servietele, s-au scos 
carneţelele. 

— Poate că ar trebui să am aici avocatul. 

— Chiar e necesar? zise Shields. 

— Tu să-mi spui mie. Numai că mă uit la ăștia doi și nu cred 
că sunt turiști americani care vor să știe cele mai bune locuri din 
Viena pentru a agăța o fată drăguță. 

Shields le traduse celor doi îngrijorarea mea, iar cel mai în 
vârstă dintre ei mormăi și zise ceva despre criminali. 

— Maiorul spune că nu este o chestiune penală, relată 
Shields. Dar, dacă vrei un avocat, îţi va fi adus unul. 

— Dacă nu e o chestiune penală, atunci cum de sunt într-un 
spital militar? 

— Aveai cătușe la mâini când te-au scos din mașina aia, oftă 
Shields. Pe jos era un pistol, iar în portbagaj se afla o mitralieră. 
Doar nu era să te ducă la o maternitate. 


282 


— Oricum, nu-mi place. Nu cred că bandajul ăsta de pe cap îţi 
dă dreptu’ să mă tratezi ca pe un idiot. Cine sunt oamenii ăștia? 
Mie îmi par spioni. Pot să recunosc genu'. Simt mirosu' cernelii 
invizibile de pe degetele lor. Spune-le asta. Spune-le că cei de la 
CIC și Crowcass îmi provoacă arsuri la stomac din cauza faptului 
că am avut încredere în unu' dintre oamenii lor înainte și m-am 
ales cu degetele arse. Spune-le că nu aș fi zăcut acum aici dacă 
n-ar fi fost un agent american pe care îl cheamă Belinsky. 

— Despre asta vor să discute cu tine. 

— Zău? Păi, poate că dacă și-ar pune deoparte carnetelele 
alea, m-aș simţi un pic mai în largu' meu. 

Ei părură să priceapă asta. Ridicară simultan din umeri și 
puseră carneţelele înapoi în serviete. 

— Incă un lucru, am spus. Sunt eu însumi un anchetator cu 
experienţă. Țineţi minte asta. Dacă începe să mi se pară că se 
încearcă să mi se aducă acuzaţii penale, atunci interviul s-a 
terminat. 

Bărbatul mai în vârstă, Breen, își schimbă poziția pe scaun și 
își strânse mâinile peste genunchi. Nu-l făcea să pară cu nimic 
mai drăguţ. Când vorbi, germana lui n-a fost atât de rea pe cât 
îmi imaginasem: 

— Nu văd nicio obiecţie la asta, zise el liniștit. 

Și apoi începu. Maiorul puse majoritatea întrebărilor, în timp 
ce bărbatul mai tânăr dădea din cap și mă întrerupea ocazional 
în germana lui proastă pentru a-mi cere să clarific o remarcă. In 
cea mai mare parte a celor două ore, am răspuns la întrebările 
lor sau am încercat să le evit, refuzând să răspund direct doar în 
două ocazii, când mi se păru că încălcaseră linia stabilită prin 
înţelegerea noastră. Treptat, însă, am priceput că cea mai mare 
parte a interesului lor consta în faptul că nici Divizia 970 CIC din 
Germania, nici Divizia 430 CIC din Austria nu știau nimic despre 
un anume John Belinsky. Și nu exista niciun John Belinsky atașat 
la Oficiul Central pentru Crime de Război și Suspecţi de 
Securitate din cadrul Armatei SUA. Poliția militară nu avea pe 
nimeni cu acest nume, și nici armata. Exista însă un John 
Belinsky în cadrul forțelor aeriene, dar avea aproape cincizeci de 
ani. Și la marină erau trei de John Belinsky, dar care erau toți pe 
mare. Ceea ce era exact cum mă simțeam eu. 

Pe parcursul discuţiei, cei doi americani mi-au ţinut predici 
despre importanţa de a-mi ţine gura cu privire la ceea ce 


283 


aflasem despre Organizaţie și legătura ei cu CIC. Nimic nu mi-ar 
fi convenit mai mult și am considerat asta drept un indiciu 
puternic că, de îndată ce mă făceam bine, mi se va da voie să 
plec. Dar ușurarea mea era temperată de o mare curiozitate 
legată de cine fusese cu adevărat John Belinsky și ce sperase el 
să realizeze. Niciunul dintre anchetatorii mei nu-mi oferi 
privilegiul părerii sale. Dar normal că eu aveam propriile mele 
idei. 

Shields și cei doi americani veniră la spital de câteva ori în 
săptămânile următoare pentru a-și continua ancheta. Erau 
întotdeauna extrem de politicoși, aproape comic de politicoși. 
lar întrebările erau întotdeauna despre Belinsky. Cum arăta? Din 
ce parte a New Yorkului zisese că e? Îmi puteam aduce aminte 
numărul mașinii sale? 

Le-am spus tot ce am putut să-mi aduc aminte despre el. l-au 
verificat camera de la Sacher și nu au găsit nimic: plecase chiar 
în ziua în care ar fi trebuit să vină la Grinzing cu cavaleria. Au 
pus sub observaţie câteva dintre barurile pe care zisese că le 
preferă. Cred că i-au întrebat chiar și pe ruși despre el. Când au 
încercat să stea de vorbă cu ofițerul georgian din Patrula 
Internațională, căpitanul Rustaveli, cel care ne arestase pe mine 
și pe Lotte Hartmann la instrucţiunile lui Belinsky, aflară că 
fusese rechemat la Moscova pe neașteptate. 

Desigur că totul era mult prea târziu. Pisica deja căzuse în 
pârâu și era clar acum că Belinsky lucrase pentru ruși tot timpul. 
Nu era de mirare că se folosise de rivalitatea dintre CIC și poliţia 
militară, le-am zis eu noilor mei prieteni americani întru adevăr. 
M-am crezut foarte deștept că mi-am dat seama de asta atunci 
când am făcut-o. De acum, el mai mult ca sigur îi spusese 
șefului său MVD totul despre recrutarea de către America a lui 
Heinrich Muller și Arthur Nebe. 

Dar au fost câteva subiecte în legătură cu care am păstrat 
tăcerea. Unul dintre ele era colonelul Poroșin: nu voiam să mă 
gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ei descopereau că un ofițer 
superior din MVD aranjase venirea mea la Viena. Curiozitatea lor 
față de documentele mele de călătorie și autorizaţia pentru 
țigări era și așa foarte neplăcută. Le-am spus că fusesem nevoit 
să plătesc o sumă mare de bani pentru a mitui un ofițer rus și ei 
părură mulţumiţi de această explicaţie. 


284 


În sinea mea m-am întrebat dacă întâlnirea mea cu Belinsky 
fusese întotdeauna o parte din planul lui Poroșin. Ca și despre 
împrejurările în care noi am decis să lucrăm împreună: era oare 
posibil ca Belinsky să-i fi împușcat pe cei doi dezertori ruși doar 
pentru a-mi demonstra mie cât de necruţător urăște tot ce e 
sovietic? 

A mai fost un lucru despre care am păstrat tăcerea, și anume 
explicaţia lui Arthur Nebe privitoare la felul în care Organizaţia 
sabotase Centrul de Documente al SUA din Berlin cu ajutorul 
căpitanului Linden. Am hotărât că asta era problema lor. Nu 
credeam că trebuie să-mi pese să ajut un guvern care era 
pregătit să spânzure naziști lunea, marțea și miercurea și să-i 
recruteze pentru propriul său serviciu de securitate joia, vinerea 
și sâmbăta. Partea asta, cel puţin, Heinrich Muller o zisese bine. 

Cât despre Miller însuși, maiorul Breen și căpitanul 
Medlinskas erau ferm convinși că eu trebuie să mă fi înșelat în 
legătură cu el. Fostul șef al Gestapoului era mort de multă 
vreme, m-au asigurat ei. Au insistat că Belinsky, pentru motive 
numai de el știute, mai mult ca sigur îmi arătase poza altcuiva. 
Poliţia militară făcuse o percheziţie foarte atentă a domeniului 
viticol al lui Nebe din Grinzing și descoperise doar că 
proprietarul, un anume Alfred Nolde, era plecat cu afaceri în 
străinătate. Nu au fost găsite cadavre, și nici vreo dovadă că 
cineva fusese ucis. Și, deși era adevărat că exista o Organizaţie 
alcătuită din foști militari germani care lucrau alături de Statele 
Unite pentru a împiedica o și mai mare extindere a 
comunismului internaţional, era de neconceput, insistară ei, ca 
această Organizaţie să fi putut include criminali de război naziști 
fugari. 

Am ascultat impasibil toate aceste nonsensuri, prea epuizat 
de întreaga afacere ca să-mi mai pese prea mult ce credeau ei 
sau, la urma urmei, ce voiau ei să cred eu. Reprimându-mi 
prima reacţie în faţa indiferenţei lor pentru adevăr, reacție care 
a fost să le spun să se ducă la dracu', am dat doar din cap 
politicos, apropiindu-mă prin maniere de adevăratul vienez. Să 
fiu de acord cu ei părea cea mai bună modalitate posibilă de a- 
mi grăbi libertatea. 

Însă Shields a fost mai puţin dornic să facă pe plac. Ajutorul 
său în interpretare deveni mai înclinat spre tonuri mânioase și 
necooperant pe măsură ce treceau zilele și deveni evident că el 


285 


era nemulțumit de felul în care cei doi ofițeri păreau să fie mai 
preocupaţi să ascundă, decât să dezvăluie implicaţiile a ceea ce 
îi spusesem lui prima dată, și cu certitudine el crezuse. Spre 
enervarea lui Shields, Breen se declară mulţumit că în cazul 
căpitanului Linden se ajunsese la o concluzie satisfăcătoare. 
Singura satisfacţie a lui Shields trebuie să fi venit din 
cunoașterea faptului că Divizia 796 a poliţiei militare, încă 
suferind profund ca rezultat al scandalului ce implica ruși 
pozând în polițiști militari americani, avea acum ceva cu care să 
arunce înapoi în Divizia 430 CIC: un spion rus, dându-se drept 
membru al CIC, cu acte în regulă, locuind la un hotel 
rechiziționat de armată, conducând un vehicul înregistrat pe 
numele unui ofițer american și, în general, venind și plecând 
după bunul plac din zone cu acces limitat la personalul 
american. Ştiam că asta ar fi doar o slabă consolare pentru un 
om ca Roy Shields, un poliţist cu un apetit destul de obișnuit 
pentru precizie și lucrul bine făcut. Îmi era ușor să-l 
compătimesc. Adesea, mă confruntasem eu însumi cu același 
sentiment. 

La ultimele două interogatorii, Shields a fost înlocuit de un alt 
bărbat, un austriac, și nu l-am mai văzut niciodată. 

Nici Breen, nici Medlinskas nu mi-au spus la sfârșit că își 
încheiaseră ancheta. Și nici nu mi-au dat vreun indiciu că au fost 
satisfăcuţi de răspunsurile mele. Pur și simplu au lăsat 
chestiunea în coadă de pește. Dar așa sunt cei care lucrează în 
serviciile de securitate. 

Pe parcursul următoarelor două sau trei săptămâni, mi-am 
revenit complet de pe urma rănilor. Însă am fost deopotrivă 
amuzat și șocat să aflu de la doctorul închisorii că atunci când 
am fost internat în spital după accident sufeream de gonoree. 

— In primul rând, ai fost al naibii de norocos că te-au adus 
aici, zise el, unde avem penicilină. Dacă te-ar fi dus oriunde în 
altă parte decât într-un spital militar american, ar fi folosit 
Salvarsan și chestia aia arde precum scuipatul lui Lucifer. lar în 
al doilea rând, ai fost norocos că a fost doar gonoree și nu sifilis 
rusesc. Târfele astea locale sunt pline de el. Niciunul dintre voi 
n-a auzit de plicurile franțuzești? 

— Vrei să spui prezervative Parisian? Sigur că da. Dar nu le 
folosim. Le dăm naziștilor colaboraţioniști, care fac găuri în ele și 


286 


le vând soldaților ca să se îmbolnăvească atunci când și-o trag 
cu femeile noastre. 

Doctorul râse. Dar am putut să-mi dau seama că într-un colț 
îndepărtat din sufletul său mă credea. Asta a fost doar unul 
dintre multele incidente similare pe care le-am avut în timpul 
însănătoșirii mele, pe măsură ce engleza mea s-a îmbunătățit 
ușor, dându-mi posibilitatea să stau de vorbă cu cei doi 
americani care erau asistenții medicali ai spitalului din 
închisoare. Căci, deși noi râdeam și făceam glume, întotdeauna 
mi se părea că e ceva straniu în ochii lor, dar ceva ce nu eram 
niciodată în stare să identific. 

Și apoi, cu doar câteva zile înainte să fiu externat și eliberat, 
mi-am dat seama ce era, cu un sentiment care îmi făcu rău. 
Pentru că eram german, acești americani erau de fapt îngroziţi 
de mine. Era ca și cum, când se uitau la mine, în capul lor rula 
un film documentar despre Belsen și Buchenwald. lar ceea ce se 
afla în ochii lor era o întrebare: cum ai putut să permiţi să se 
întâmple? Cum ai putut să lași ca așa ceva să continue? 

Poate că, cel puţin pentru câteva generaţii, atunci când alte 
națiuni ne vor privi în ochi, va fi întotdeauna cu aceeași 
întrebare nerostită în inimile lor. 


38. 


Era o dimineaţă plăcută de septembrie când, îmbrăcat într-un 
costum care nu-mi venea bine, împrumutat de asistenții de la 
spitalul militar, m-am întors la pensiunea mea de pe 
Skodagasse.  Proprietăreasa, Frau Blum-Weiss, mă salută 
călduros, mă informă că bagajele mele erau depozitate în 
siguranţă la subsol, îmi dădu un bilet care sosise de nici 
jumătate de oră și mă întrebă dacă aș vrea să iau micul dejun. |- 
am spus că da și, după ce i-am mulţumit că avusese grijă de 
lucrurile mele, am întrebat-o dacă îi datoram bani. 

— Doctorul Liebl a achitat tot, Herr Gunther, răspunse ea. Dar 
dacă doriţi să luaţi din nou camera, e în regulă. E liberă. 

De vreme ce nu aveam habar când aș fi putut să mă întorc la 
Berlin, i-am zis că aș vrea. 


— Doctorul Liebl mi-a lăsat vreun mesaj? am întrebat, 
cunoscând deja răspunsul. Nu făcuse nicio încercare de a mă 
contacta în timpul șederii mele în spitalul militar. 

— Nu, niciun mesaj. 

Apoi mă conduse în vechea mea cameră și îl puse pe fiul ei 
să-mi aducă bagajele sus. l-am mulțumit din nou și i-am zis că 
voi lua micul dejun de îndată ce mă voi fi schimbat în hainele 
mele. 

— Totul este acolo, îmi spuse ea când fiul ei așeză gențile pe 
suportul pentru bagaje. Am o chitanţă pentru câteva lucruri pe 
care le-a luat poliţia: hârtii, chestii de-astea. 

Îmi zâmbi apoi dulce, îmi ură ședere plăcută și închise ușa în 
urma ei. Vieneză tipică, nu arătă nicio dorinţă de a ști ce mi se 
întâmplase de când mă aflasem ultima oară în casa ei. 

De îndată ce părăsi încăperea, mi-am deschis genţile și am 
descoperit, aproape spre uluirea mea și spre marea mea 
ușurare, că eram încă în posesia celor 2 500 de dolari ai mei și a 
celor câteva cartușe de ţigări. M-am așezat pe pat și am fumat 
un Memphis cu ceva care se apropia de încântare. 

Am deschis biletul în timp ce îmi mâncam micul dejun. Era o 
singură propoziţie scurtă, scrisă în alfabet chirilic: „Întâlnește-te 
cu mine la Kaisergruft la ora 11 în această dimineaţă”. Biletul 
era nesemnat, dar nici nu avea nevoie să fie. Când Frau Blum- 
Weiss reveni la masa mea să strângă resturile, am întrebat-o 
cine îl adusese. 

— Era un elev, Herr Gunther, zise ea adunând vesela pe o 
tavă, un elev obișnuit. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, i-am explicat. La 
Kaisergruft. Unde e asta? 

— Cripta Imperială? 

Își șterse mâna pe șorțul bine apretat, de parcă era pe cale să 
se întâlnească cu însuși Kaiserul și apoi își făcu cruce. 
Menţiunea unei persoane regale părea întotdeauna să-i facă pe 
vienezi de două ori mai respectuoși. 

— Păi, e la mănăstirea capucinilor de pe latura de vest a lui 
Neuer Markt. Dar mergeţi devreme, Herr Gunther. E deschis 
doar dimineața, de la 10 la 12. Sunt sigură că o să vi se pară 
foarte interesantă. 


288 


Am zâmbit și am dat din cap în semn de mulţumire. Nu era 
niciun dubiu că era foarte probabil să mi se pară într-adevăr 
foarte interesant. 

Neuer Markt nu semăna deloc cu o piaţă. Câteva mese 
fuseseră așezate afară ca o terasă de cafenea. Erau câţiva 
clienți care nu beau cafea, chelneri care nu păreau tentaţi să îi 
servească și foarte puţine semne ale unei cafenele de unde să 
se fi obținut cafea. Totul părea făcut de mântuială, chiar și după 
standardele ușoare ale unei Viene reconstruite. Erau, de 
asemenea, și câţiva oameni care doar priveau, aproape ca și 
cum avusese loc o crimă și toată lumea aștepta poliția. Dar am 
acordat puţină atenţie tuturor acestor lucruri și, auzind în turnul 
cu ceas din apropiere bătăile care marcau ora 11, m-am grăbit 
spre biserică. 

Senzaţia era la fel ca și pentru acel zoolog care denumise 
faimoasa maimuţă - stilul de viaţă al călugărilor capucini era cu 
mult mai remarcabil decât biserica lor simplă din Viena. |n 
comparaţie cu majoritatea lăcașelor de cult din orașul ăsta, 
Kapuzinerkirche arăta ca și cum ar fi cochetat cu calvinismul la 
vremea când a fost construită. Fie asta, fie trezorierul ordinului 
rămăsese fără bani pentru meșterii pietrari; nu exista nici măcar 
o sculptură. Biserica era o construcție îndeajuns de obișnuită 
încât să trec pe lângă ea fără ca măcar să o recunosc. Poate că 
aș fi făcut asta dacă nu ar fi fost un grup de soldați americani 
care se învârteau pe lângă intrare și de la care am auzit o 
referire la „înţepaţi”. Noile mele cunoștințe de limba engleză, 
așa cum era ea vorbită de către asistenții de la spitalul militar, 
îmi spuseră că acest grup dorea să viziteze același loc ca și 
mine. 

Am plătit un șiling intrarea unui bătrân călugăr morocănos și 
am pătruns într-un coridor lung, aerisit, pe care l-am considerat 
a fi parte din mănăstire. O scară îngustă ducea jos, în criptă. 

De fapt, nu era o singură criptă, ci opt cripte legate între ele și 
mult mai puţin întunecate decât mă așteptasem. Interiorul era 
simplu, pereţii albi fiind parţial îmbrăcaţi în marmură, și 
contrasta puternic cu opulenţa conţinutului său. 

Aici erau rămășițele a peste o sută de Habsburgi și faimoasele 
lor maxilare, deși ghidul pe care mă gândisem să-l aduc cu mine 
zicea că inimile lor erau păstrate în urne aflate sub catedrala Sf. 
Ștefan. Aici erau mai multe dovezi de mortalitate regală decât ai 


289 


fi putut să găsești oriunde la nord de Cairo. Părea să nu 
lipsească nimeni, cu excepţia arhiducelui Ferdinand, care era 
îngropat la Graz, fără îndoială supărat pe ceilalţi că insistaseră 
ca el să viziteze Sarajevo. 

Ramura mai îndepărtată și mai săracă a familiei, cea din 
Toscana, era pusă în sicrie simple din plumb, așezate unul peste 
altul precum sticlele într-un rastel de vinuri, în capătul cel mai 
îndepărtat al celei mai lungi dintre cripte. Mai că mă așteptam 
să văd un bătrân deschizând vreo două pentru a încerca un mai 
nou și un set de scripeţi. Lucru destul de normal, Habsburgii cu 
cele mai mari ego-uri aveau cele mai grandioase sarcofage. 
Acestor coșciuge uriașe din cupru, morbid ornamentate, păreau 
să nu le lipsească decât șenilele și turelele ca să fi cucerit 
Stalingradul. Doar împăratul losif al II-lea arătase ceva reţinere 
în alegerea cutiei sale și numai un ghid vienez ar fi putut descrie 
sicriul de cupru ca fiind „excesiv de simplu”. _ 

L-am găsit pe colonelul Poroșin în cripta lui Franz Josef. Imi 
zâmbi călduros când mă văzu și mă bătu pe umăr: 

— Vezi, am avut dreptate. Poţi să citești chirilicele, până la 
urmă. 

— Poate că reușești să-mi citești și gândurile. 

— În mod sigur, zise el. Te întrebi ce am putea avea oare să 
ne mai spunem unul altuia, dat fiind tot ceea ce s-a întâmplat. 
Cu atât mai puţin în acest loc. Te gândești că într-un loc diferit 
ai putea încerca să mă omori. 

— Ar trebui să fii pe scenă, polcovnic. Ai putea să fii un alt 
profesor Schaffer. 

— Cred că te înșeli. Profesorul Schaffer e un hipnotizator, nu 
un cititor de gânduri. 

Se lovi cu mănușile peste palma întinsă cu aerul cuiva care 
marcase un punct. 

— Eu nu sunt hipnotizator, Herr Gunther. 

— Nu te subestima. Ai reușit să mă faci să cred că sunt 
investigator privat și că ar trebui să vin la Viena pentru a încerca 
să-l scap pe Emil Becker de acuzaţia de crimă. Dacă am avut 
vreodată o fantezie hipnotică, asta a fost. 

— O sugestionare puternică, poate, zise Poroșin, dar ai 
acționat sub influenţa propriului tău liber arbitru. 

Oftă: 


290 


— Păcat de sărmanul Emil. Greșești dacă îţi închipui că n-am 
sperat să-i poţi dovedi nevinovăția. Dar, ca să împrumut un 
termen din șah, a fost gambitul meu de la Viena: are o primă 
apariţie pacifistă, dar urmarea este plină de subtilităţi și 
posibilități agresive. Tot ce îţi trebuie este un cal puternic și 
curajos. 

— Și ăsta am fost eu, presupun. 

— Tocino (Exact). Și acum partida este câștigată. 

— Te deranjează să-mi explici în ce fel? 

Poroșin arătă spre sicriul aflat în dreapta celui în care era 
împăratul Franz Josef: 

— Prinţul moștenitor Rudolf, zise el. S-a sinucis în faimoasa 
cabană de vânătoare de la Mayerling. Povestea este bine 
cunoscută în mare, dar detaliile și motivele rămân neclare. Cam 
singurul lucru de care putem fi siguri e că se odihnește chiar în 
acest mormânt. Pentru mine, să știu asta sigur este suficient. 
Dar nu toţi cei despre care credem că s-au sinucis sunt cu 
adevărat la fel de morţi ca sărmanul Rudolf. De exemplu, 
Heinrich Muller. A demonstra că el este încă în viață - ei, asta 
era ceva care merita efortul. Partida a fost câștigată când am 
știut-o sigur. 

— Dar am minţit în legătură cu asta, i-am zis cu nonșalanţă. 
Nu l-am văzut niciodată pe Muller. Singurul motiv pentru care i- 
am dat semnalul lui Belinsky a fost că voiam ca el și oamenii lui 
să vină să mă ajute să o salvez pe Veronika Zarti, choco/aay de 
la Oriental. 

— Da, recunosc că aranjamentele lui Belinsky cu tine au fost 
mai puţin decât perfecte în concepție. Dar se întâmplă să știu că 
acum minţi. Vezi tu, Belinsky chiar a fost la Grinzing cu o echipă 
de agenţi. Nu erau americani, bineînțeles, ci oamenii mei. 
Fiecare vehicul care a plecat de la casa galbenă din Grinzing a 
fost urmărit, inclusiv, dă-mi voie să-ți spun, al tău. Când Müller 
și prietenii săi au descoperit evadarea ta, au fost atât de loviți 
de panică încât și-au luat zborul aproape imediat. Noi pur și 
simplu i-am urmărit, la o distanţă discretă, până când au crezut 
că se află din nou în siguranţă. De atunci am fost capabili să îl 
identificăm noi înșine pozitiv pe Herr Muller. Așa că vezi? Nu ai 
minţit. 

— Dar de ce nu l-aţi arestat pur și simplu? La ce vă folosește 
să fie lăsat în libertate? 


291 


Poroșin își luă o expresie șireată: 

— In meseria mea, nu este întotdeauna necesar din punct de 
vedere politic să arestez un om care îmi este inamic. Uneori, el 
poate fi cu mult mai valoros dacă i se permite să rămână în 
libertate. Incă de la începutul războiului, Müller a fost agent 
dublu. Spre sfârșitul lui 1944, normal că a fost foarte nerăbdător 
să dispară cu totul din Berlin și să vină la Moscova. Ei, Herr 
Gunther, poţi să-ţi imaginezi? Șeful Gestapoului fascist să 
trăiască și să muncească în capitala socialismului democratic? 
Dacă agenţiile de spionaj britanice sau americane ar fi 
descoperit așa ceva, ele ar fi lăsat fără îndoială ca această 
informaţie să se scurgă în presa mondială în vreun moment 
oportun din punct de vedere politic. Apoi, ar fi stat cuminţi și ar 
fi privit cum ne zvârcolim de rușine. Așa că s-a hotărât că Muller 
nu putea veni. Singura problemă era că știa atât de multe 
despre noi. Ca să nu mai zic de localizările a zeci de spioni ai 
Gestapoului și Abwehr-ului din toată Uniunea Sovietică și Europa 
de Est. Trebuia să fie neutralizat, înainte să-l putem izgoni de la 
ușa noastră. Așa că l-am păcălit să ne dea numele tuturor 
acestor agenţi și în același timp am început să-l alimentăm cu 
informaţii noi care, deși nu ajutau nicicum efortului de război 
german, puteau să se dovedească de un interes considerabil 
pentru americani. Nu mai trebuie să spun că aceste informaţii 
erau și ele false. Oricum, în toată vremea asta am continuat să 
amânăm dezertarea lui Muller, spunându-i să mai aștepte doar 
un pic și că nu are de ce să-și facă griji pentru nimic. Dar când 
am fost pregătiţi, i-am permis să descopere că din diverse 
motive politice fuga lui nu putea fi aprobată. Am sperat că asta 
îl va face să își ofere serviciile americanilor, cum făcuseră și 
alţii. Generalul Gehlen, de exemplu. Baronul von Bolschwing. 
Chiar și Himmler - deși el era pur și simplu mult prea cunoscut 
pentru ca britanicii să accepte oferta sa. Și mult prea nebun, 
nu? Poate că am calculat greșit. Poate că Miller a amânat prea 
mult și a fost incapabil să scape din ochii lui Martin Bormann și 
ai SS-iștilor care păzeau Fuhrerbunker. Cine știe? Oricum, Muller 
aparent s-a sinucis. Și-a înscenat moartea, dar a durat destul 
până când am putut dovedi asta într-o manieră care să ne 
satisfacă. Muller este un om foarte deștept. Când am aflat 
despre Organizaţie, ne-am gândit că nu va dura mult până când 
Muller își va face din nou apariţia. Numai că el a rămas în umbră 


292 


în mod constant. A fost zărit ocazional, fără să se poată 
confirma asta, dar nimic sigur. Și apoi, când căpitanul Linden a 
fost împușcat, am observat din rapoarte că numărul de serie al 
armei crimei era cel care fusese iniţial emis lui Muller. Dar 
partea asta deja o cunoști, cred. 

Am aprobat din cap: 

— Mi-a spus Belinsky. 

— Un om foarte descurcăreț, plin de resurse. Știi, familia lui e 
siberiană. S-au întors în Rusia după Revoluţie, când Belinsky era 
încă un băieţel. Dar era deja american get-beget, cum se zice. 
Întreaga familie a început să lucreze curând pentru NKVD. A fost 
ideea lui Belinsky să se dea drept agent Crowcass. Nu numai că 
Crowcass și CIC chiar lucrează adesea în scopuri divergente, dar 
în Crowcass sunt deseori încadraţi oameni din personalul CIC. Și 
este ceva foarte obișnuit ca poliţia militară americană să fie 
lăsată în ignoranță cu privire la operaţiunile CIC/Crowcass. 
Americanii sunt chiar mai bizantini în structurile lor instituționale 
decât suntem noi înșine. Belinsky era un personaj verosimil 
pentru tine; dar el era de asemenea verosimil, ca idee, și pentru 
Muller: suficient încât să-l sperie ca să iasă la lumină, atunci 
când i-ai spus că un agent Crowcass e pe urmele lui, dar nu 
îndeajuns ca să-l sperie să plece tocmai în America de Sud, 
unde nu putea să ne fie de niciun folos. La urma urmei, sunt alţii 
în CIC cu mai puţine scrupule în angajarea de criminali de război 
decât cei din Crowcass, iar Muller putea să le caute protecţia. Și 
așa s-a și întâmplat. Chiar în timp ce vorbim, Muller se află 
exact acolo unde l-am vrut: cu prietenii săi americani în Pullach. 
Fiindu-le folositor, oferindu-le beneficiul masivei sale cunoașteri 
a structurilor spionajului sovietic și a metodelor poliţiei secrete. 
Lăudându-se cu reţeaua de agenţi loiali pe care el încă îi crede 
în poziţiile lor. Aceasta a fost prima etapă a planului nostru - să-i 
dezinformăm pe americani. 

— Foarte inteligent, am zis cu o admiraţie sinceră. lar a doua? 

Fața lui Poroșin adoptă o expresie mai filosofică: 

— La timpul potrivit, noi vom fi cei care vom lăsa să se scurgă 
informaţia în presa mondială: că Muller de la Gestapo este o 
unealtă a spionajului american. Noi vom fi cei care vom sta 
cuminţi și îi vom privi zvârcolindu-se de rușine. Asta poate fi 
peste zece ani sau chiar douăzeci. Dar, cu condiţia ca Muller să 
rămână în viaţă, se va întâmpla. 


293 


— Și presupunând că presa mondială n-o să vă creadă? 

— Dovada nu va fi atât de greu de obţinut. Americanii sunt 
grozavi la a păstra dosare și registre. Numai uită-te la centrul 
ăla de documente al lor. Și noi avem alţi agenţi. Cu condiţia ca 
ei să știe unde și ce să caute, nu va fi foarte dificil de găsit 
dovada. 

— Se pare că v-aţi gândit la toate. 

— Mai mult decât vei ști vreodată. lar acum, că ţi-am răspuns 
la întrebare, am și eu una pentru tine, Herr Gunther. Îmi vei 
răspunde, te rog? 

— Nu pot să-mi imaginez ce pot eu să-ţi spun, polcovnic. Tu 
ești jucătorul, nu eu. Eu sunt doar un cal în gambitul tău de la 
Viena, mai ţii minte? 

— Ar fi totuși ceva. 

Am înălţat din umeri: 

— Dă-i drumu’. 

— Da, zise el, ca să ne întoarcem la tabla de șah pentru un 
moment. Te aștepți să faci sacrificii. Becker, de exemplu. Și tu, 
desigur. Dar uneori te confrunţi cu o pierdere neașteptată de 
piese. 

— Regina ta? 

El se încruntă o clipă: 

— Dacă vrei. Belinsky mi-a spus că tu ai fost cel care a 
omorât-o pe Traudl Braunsteiner. Dar el era un om foarte 
hotărât în toată afacerea asta. Faptul că eu aveam un interes 
personal în ce-o privea pe Traudl, pentru el nu conta deloc în 
mod special. Știu asta sigur. Ar fi ucis-o fără să stea pe gânduri. 
Dar tu... L-am pus pe unul dintre oamenii mei din Berlin să te 
verifice la Centrul de Documente al SUA. Ai spus adevărul. Nu ai 
fost niciodată membru de partid. Și restul se află acolo, de 
asemenea. Cum ţi-ai cerut transferul din SS. Că asta ar fi putut 
să-ţi atragă execuţia. Așadar, un prostuţ sentimental, poate. Dar 
un ucigaș? O să-ți spun pe șleau, Herr Gunther: intelectul meu 
zice că nu tu ai omorât-o. Dar trebuie să știu asta și aici, zise el 
lovindu-se peste stomac. Poate că cel mai mult aici. 

Mă fixă cu ochii lui de un albastru-deschis, dar nici nu am 
tresărit, nici nu m-am uitat în altă parte. 

— Tu ai ucis-o? 

— Nu. 

— Ai călcat-o cu mașina? 


294 


— Belinsky avea mașină, nu eu. 

— Spune că nu ai avut niciun rol în uciderea ei. 

— Aveam de gând să o previn. 

Poroșin dădu din cap: 

— Da, dogovorilis (Da, se înțelege), zise el. Spui adevărul. 

— Slava bogu (Slavă Domnului). 

— Ai dreptate să-l mulțumești. 

Se lovi din nou peste stomac. 

— Dacă nu aș fi simţit asta, te-aș fi omorât și pe tine. 

— Și pe mine? 

M-am încruntat: cine altcineva era mort? L-am întrebat: 

— Belinsky? 

— Da, din nefericire. Fumatul ăla din pipa lui infernală. Un 
obicei foarte periculos. Ar trebui să te lași. 

— Cum? 

— E o metodă cehă veche. O cantitate mică de explozibil în 
muștiuc, atașată la un fitil care duce la un punct de sub cuptorul 
pipei. Când pipa se aprinde, se aprinde și fitilul. Foarte simplu, 
dar și foarte mortal. l-a zburat capu'. 

Tonul lui Poroșin era aproape indiferent. 

— Vezi? Mintea mea mi-a spus că nu tu ai fost cel care a 
omorât-o. Voiam doar să fiu sigur că nu va trebui să te omor și 
pe tine. 

— Și acum ești sigur? 

— Bineînţeles, răspunse el. Nu numai că vei pleca de aici în 
viaţă... 

— M-ai fi omorât aici, jos? 

— E un loc destul de potrivit, nu crezi? 

— O, da, foarte poetic. Ce-aveai de gând să faci? Să mă muști 
de gât? Sau ai pus o bombă într-un sicriu? 

— Există multe otrăvuri, Herr Gunther. Scoase un mic briceag. 
Tedrodotoxină* pe lamă. Chiar cea mai mică zgârietură și la 
revedere. 

Băgă cuțitul în buzunarul de la tunică și ridică din umeri cu un 
aer ușor jenat. 

— Voiam să spun că nu numai că poţi pleca viu de aici, dar și 
că, dacă te vei duce acum la Cafe Mozart, vei găsi acolo pe 
cineva care te așteaptă. 

Expresia mea de nedumerire păru să-l amuze: 


35 Neurotoxină prezentă în corpul unor specii de pești. 


— Nu poţi să ghicești? zise el încântat. 

— Soţia mea? Ai scos-o din Berlin? 

— Coneșno (Bineînţeles). Nu știu cum altfel ar fi ieșit de acolo. 
Berlinul e încercuit de tancurile noastre. 

— Kirsten mă așteaptă acum la Cafe Mozart? 

Se uită la ceas și încuviinţă din cap: 

— De cincisprezece minute, zise el. Mai bine nu ai lăsa-o să te 
aștepte mai mult. O femeie atrăgătoare ca ea, de una singură 
într-un oraș ca Viena? Trebuie să fii atât de atent în ziua de azi! 
Sunt vremuri grele. 

— Eşti plin de surprize, colonele. Acum cinci minute erai gata 
să mă ucizi fără nicio dovadă mai tangibilă decât indigestia ta. 
lar acum îmi spui că mi-ai adus soția de la Berlin. De ce mă ajuţi 
astfel? /a ne ponimaiu (Nu pricep). 

— Hai să zicem doar că asta a fost o parte a întregii povești 
de iubire fără rost a comunismului, vot í vsio (asta-i tot). 

Pocni din călcâie ca un bun prusac: 

— La revedere, Herr Gunther. Cine știe? După chestia asta cu 
Berlinul, poate ne vom întâlni din nou. 

— Sper că nu. 

— Mare păcat. Un bărbat cu talentele tale... 

Se răsuci apoi și se îndepărtă agale. 

Am părăsit Cripta Imperială cu la fel de multă elasticitate în 
pași ca și Lazăr. Afară, pe Neuer Markt, erau încă și mai mulţi 
oameni care priveau la ciudata terasă de cafenea fără cafenea. 
Apoi am văzut camera de filmat și reflectoarele și, în același 
timp, l-am zărit pe Willy Reichmann, micuțul director de 
producţie roșcat de la Studiourile de Film Sievering. Vorbea în 
engleză cu un alt bărbat care ţinea un megafon. Asta era sigur 
filmul englezesc de care îmi povestise Willy: cel pentru care 
ruinele tot mai rare din Viena fuseseră o condiţie absolut 
necesară. Filmul în care lui Lotte Hartmann, fata care îmi 
dăduse o binemeritată gonoree, i se dăduse un rol. 

M-am oprit să privesc câteva momente, întrebându-mă dacă 
aș putea să o văd pe iubita lui König, dar nu era nici urmă de ea. 
Am crezut că era puţin probabil ca ea să fi plecat din Viena cu el 
și să rateze primul ei rol pe marele ecran. 

Unul dintre privitorii din jurul meu zise: 

— Ce naiba fac? 

Un altul îi răspunse: 


296 


— Ar trebui să fie o cafenea - Cafe Mozart. 

Râsetele începură să se răspândească în mulțime. 

— Ce, aici? zise o altă voce. 

— Se pare că le place mai mult priveliștea de aici, replică un 
al patrulea. E ceea ce ei numesc licenţă poetică. 

Bărbatul cu megafon ceru liniște, ordonă camerelor să filmeze 
și apoi strigă „Motor”. Doi bărbaţi, unul dintre ei purtând o carte 
de parcă ar fi fost un soi de icoană, își strânseră mâinile și se 
așezară la una dintre mese. 

Lăsând mulţimea să privească ce se întâmpla în continuare, 
am plecat și m-am îndreptat repede spre sud, către adevărata 
Cafe Mozart și soția care mă aștepta acolo. 


Nota autorului 


În 1988, lui lan Sayer și Douglas Botting, care scriau o 
istorie a forțelor americane de contrainformaţii 
intitulată America's Secret Army: The Untold Story of 
the Counter-Intelligence Corps, li s-a cerut de către o 
agenţie guvernamentală de investigaţii să verifice un 
dosar constând din documente semnate de agenţi CIC 
din Berlin către sfârșitul anului 1948 în legătură cu 
angajarea lui Heinrich Muller ca și consultant CIC. 
Dosarul indica faptul că agenţii sovietici ajunseseră la 
concluzia că Muller nu fusese omorât în 1945 și că era 
posibil să fie folosit de către agenţiile de spionaj 
occidentale. Sayer și Botting au respins materialul ca 
fiind o  plăsmuire  „contrafăcută de o persoană 
pricepută, dar foarte confuză”. Această opinie a fost 
susținută cu probe de către colonelul E. Browning, care 
era șeful operaţiunilor CIC în Frankfurt la vremea când 
se presupunea că documentele fuseseră realizate. 
Browning a fost de părere că întreaga idee a ceva atât 
de sensibil precum angajarea lui Muller ca și consilier 
CIC era ridicolă. „Cu tot regretul, au scris cei doi 
autori, trebuie să conchidem că soarta șefului 
Gestapoului celui de-Al Treilea Reich rămâne învăluită 
în mister și speculaţii, așa cum a fost întotdeauna și 
cum probabil va fi.” Încercările făcute de un important 
ziar britanic și de o revistă americană de știri de a 
investiga în detaliu povestea nu au dus până acum la 
nimic. 


virtual-project.eu 


298 


299