Bernhard Schlink — Crima lui Selb

Bernhard Schlink 


Crima lui Selb 


Bernhard Schlink 
Selbs Mord, 2001 


© 2001 by Diogenes Verlag AG Zurich 
© 2005 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 
SCHLINK, BERNHARD 

Crima lui Selb / Bernhard Schlink 

trad. Herta Spuhn. - laşi: Polirom, 2005 

ISBN 973-681-902-7 

I. Spuhn, Herta (trad.) 

821.112.2-31=135.1 


Versiune ebook: 1.0 


PARTEA ÎNTÂI 


1. La sfârşit 


La sfârşit am mai plecat o dată acolo. 

Nu am anunţat-o pe sora Beatrix. Ea nu-mi dă voie să fac 
nici măcar drumuri scurte, drepte, cum sunt cele de la 
Speyerer Hof până la Cimitirul Eroilor sau până la Bierhelder 
Hof, cu atât mai puţin îmi îngăduie să străbat un traseu 
lung şi anevoios, cum este cel urcând în pantă spre Kohlhof. 
În zadar i-am povestit că am schiat cu ani în urmă, alături 
de nevastă-mea, pe colina Kohlhof. Porneam de dimineaţă, 
ne înghesuiam în autobuzul plin de oameni, de schiuri, de 
sănii şi până la lăsarea întunericului ne îmbulzeam, cu 
sutele, pe povârnişul mai mult maroniu decât alb, cu o 
bătrână trambulină ponosită din lemn. La prânz se servea 
supă de mazăre la ospătăria Kohlhof. Klarchen avea schiuri 
mai bune şi luneca pe ele cu mai multă îndemânare decât 
mine; când se întâmpla să cad, ea râdea. Imi făceam de 
lucru cu schiurile, îndreptam curelele de piele ale legăturilor 
şi strângeam din dinţi. Amundsen cucerise Polul Sud pe 
schiuri mult mai vechi. Seara eram obosiţi şi fericiţi. 

- Lăsaţi-mă să mă duc până la Kohlhof, soră Beatrix, o să 
merg încet de tot. Aş vrea să revăd locurile şi să-mi 
amintesc de vremurile de altădată. 

- Vi le amintiţi oricum, domnule Selb. Altfel nu mi-aţi 
povesti despre ele. 

Tot ce-mi permite sora Beatrix după cele două săptămâni 
petrecute în clinica de pe Speyerer Hof sunt câţiva paşi 
până la ascensor, coborârea la parter, alţi paşi, foarte 
puţini, până la terasă; apoi, de pe terasă, pot cobori scările 
până-n grădină şi să mă plimb un pic prin iarbă în jurul 

1 


fântânii arteziene. Sora Beatrix e generoasă doar când e 
vorba de privelişte. 

- Uitaţi ce privelişte frumoasă, vastă! Are dreptate. 
Priveliştea de la fereastra camerei pe care o împart cu un 
funcţionar de la Finanţe, bolnav de stomac, este frumoasă 
şi vastă, dincolo de pomi vezi câmpia şi lanţul munţilor 
Haardt. Mă uit aşadar pe fereastră şi gândesc că acest 
ţinut, unde am nimerit din întâmplare în timpul războiului, 
mi-a devenit drag şi-l socotesc patria mea. Dar de ce să-mi 
ocupe gândul ăsta ziua întreagă? 

Am aşteptat ca funcţionarul de la Finanţe să adoarmă 
după masa de prânz, mi-am luat iute şi fără zgomot 
costumul din dulap şi l-am îmbrăcat, am găsit drumul spre 
poartă fără să-mi iasă în cale o soră sau un medic care să 
mă cunoască şi l-am rugat pe portar, căruia statutul meu - 
pacient fugar ori vizitator plecând - îi era indiferent, să-mi 
cheme un taxi. 

Am coborât cu taxiul spre şes, am mers întâi printre pajişti 
cu pomi fructiferi, apoi am trecut pe lângă o pădure, printre 
vârfurile copacilor înalţi soarele desena pete luminoase pe 
autostradă şi desişuri; după aceea s-a ivit o cabană de 
lemn. Pe vremuri, mai era de aici o bună bucată de drum 
până la oraş şi excursioniştii se opreau pentru un ultim 
popas înainte de a se întoarce acasă. Azi, după doar două 
viraje apar în dreapta primele case. Undeva în stânga se 
află un cimitir alpin. La poalele muntelui, am oprit la 
semafor, lângă vechiul pavilion care mi-a bucurat 
întotdeauna ochii: un templu în stil elen, cu o mică terasă în 
faţă; copertina e susţinută de două coloane dorice. 

Şoseaua dreaptă spre Schwetzingen era liberă şi înaintam 
cu repeziciune. Şoferul îmi povestea despre albinele lui. Am 
dedus că e fumător şi l-am rugat să-mi dea o ţigară. Nu 
avea nici un gust. Dar iată-ne ajunşi, şoferul m-a lăsat în 
locul indicat şi a promis că peste o oră va veni să mă ia şi 
să mă ducă înapoi la clinică. 


M-am postat în Piaţa Castelului. Casa pe care dorisem s-o 
revăd era refăcută. Schelele nu dispăruseră încă, dar 
ferestrele fuseseră înnoite, iar gresia de pe postament şi de 
la ferestre şi poartă - curățată. Nu mai lipsea decât o ultimă 
Zugrăvire. Atunci clădirea avea să fie iar la fel de 
aspectuoasă cum erau celelalte case care împrejmuiau 
Piaţa Castelului, toate cu două etaje, îngrijite, cu flori la 
ferestre. Incă nu se ştia ce folosinţă urma să se dea casei - 
un restaurant sau o cafenea, un birou de avocatură, un 
cabinet medical ori o firmă de software; prin ferestre nu se 
zăreau decât duşumelele acoperite cu hârtie, scările, 
găleţile şi rolele zugravilor. 

Piaţa Castelului era pustie, în afara castanelor şi a statuii 
Vânzătoarei necunoscute de sparanghel!. 

Ce aşteptam? Ca poarta casei să se deschidă şi toate 
personajele să iasă, să se rânduiască în şir drept, să se 
încline şi apoi să se împrăştie râzând? 

Un nor a acoperit soarele. În piaţă s-a pornit un vânt rece. 
Mi s-a făcut frig. În aer se simţea toamna. 


2. În şanţ 


Totul începuse într-o duminică din februarie. Mă întorceam 
cu prietena mea Brigitte şi cu fiul ei Manuel de la 
Beerfelden acasă, la Mannheim. O amică a Brigittei, mutată 
din Viernheim la Beerfelden, ne invitase la inaugurarea 
locuinţei, oferindu-ne cafea şi cozonac. Copiii se împăcau 
bine, cele două amice nu se mai opreau din şuetă; când am 
pornit spre casă, se lăsase noaptea. 

Abia demarasem, când a început să ningă cu fulgi mari, 
umezi, grei. Autostrada îngustă trecea prin pădure, urcând. 
Era pustiu, nici o maşină înaintea sau în urma noastră, nici 


1 Schwetzingen este centrul unei cunoscute zone de cultivare a 
sparanghelului. 


3 


una care să ne iasă în cale din partea opusă. Ninsoarea se 
înteţea, maşina balansa la viraje, în pante roţile nu mai 
făceau faţă, vizibilitatea slabă îmi permitea cu greu să 
menţin maşina pe autostradă. Mânu, care sporovăise 
întruna cu vioiciune, a tăcut, iar Brigitte şi-a împreunat 
mâinile în poală. Numai câinele ei Nonni dormea, ca şi cum 
toate ar fi fost în ordine. Căldura din maşină nu funcţiona ca 
lumea, dar eu îmi simţeam fruntea asudând. 

- N-ar fi mai bine să oprim şi să aşteptăm până când... 

- Poate să ningă ore în şir, Brigitte. Dacă ne înzăpezim, nu 
ne mai mişcăm de aici. 

Am observat acea maşină rămasă locului numai pentru 
că-şi aprinsese farurile. Luminau orbitor autostrada - ca o 
barieră. Am oprit. 

- Să vin cu tine? 

- Lasă. 

Am coborât, mi-am ridicat gulerul jachetei şi am înaintat 
anevoie prin zăpadă. Era un Mercedes; s-o fi rătăcit, în 
timpul unui viraj, o luase probabil pe un drum lăturalnic; 
încercând să revină pe autostradă, nimerise în şanţ. 
Auzeam muzică, un pian acompaniat de orchestră, iar în 
spatele geamurilor aburite am zărit doi bărbaţi în interiorul 
luminat al maşinii, primul la volan şi al doilea pe bancheta 
din spate. Ca un vapor naufragiat, mi-am zis, sau un avion 
după aterizarea forţată. Muzica nu se opreşte, de parcă 
nimic nu s-ar fi întâmplat, dar călătoria s-a sfârşit. Am bătut 
în geamul şoferului. A lăsat geamul uşor întredeschis. 

- Pot să vă ajut cumva? 

Până să răspundă şoferul, celălalt s-a aplecat şi a deschis 
uşa din dreptul său. 

- Slavă Domnului! Veniţi, aşezaţi-vă. 

S-a aşezat şi el comod şi a făcut un gest semănând a 
invitaţie. Dinăuntrul maşinii radia căldura şi urca spre mine 
un miros plăcut de piele şi fum de ţigară. Muzica răsuna 
atât de tare, încât era nevoit să-mi vorbească pe un ton 
ridicat. S-a întors spre şofer: 


- Dă muzica mai încet, te rog! 

M-am urcat în maşină. Şoferul trăgea de timp. Foarte lent 
şi-a întins braţul spre radio, a pus mâna pe buton, l-a 
învârtit şi muzica s-a auzit mai slab. Şeful aştepta încruntat 
să înceteze de tot. 

- Nu reuşim să ne urnim şi telefonul nu merge. Mă tem că 
suntem aici la capătul lumii. 

A râs cu obidă, de parcă nu i s-ar fi întâmplat doar un 
ghinion tehnic, ci i s-ar fi adus o ofensă personală. 

- Doriţi să vă luăm cu noi? 

- Puteţi să ne ajutaţi la împins? Dacă reuşim să ieşim din 
şanţ, o să izbutim şi să ne continuăm drumul, maşina nu s-a 
stricat. 

M-am uitat la şofer, aşteptându-mă să spună şi el ceva. 
Doar era, probabil, răspunzător pentru tot necazul. Dar nu 
spunea nimic. În oglinda retrovizoare îi vedeam ochii aţintiţi 
asupra mea. 

Şeful îmi observase privirea întrebătoare. 

- Cel mai bine ar fi să trec eu la volan, iar Gregor şi cu 
dumneavoastră să împingeţi. Avem nevoie să... 

- Nu. Şoferul se întoarse. Un chip mai vârstnic şi un glas 
estompat, răguşit. Eu rămân la volan şi voi împingeţi. 

Am  desluşit în puţinele cuvinte rostite un vag accent 
străin, dar nu l-am putut identifica. 

Şeful era mai tânăr, dar văzându-i mâinile fragile şi statura 
subţire, nu înţelegeam deloc propunerea şoferului. Insă 
şeful nu l-a contrazis. Am ieşit noi doi din maşină. Şoferul a 
pornit motorul, iar noi ne-am opintit; roţile se învârteau în 
loc, zuruind şi împrăştiind zăpadă, ace de brad, frunze 
veştede şi pământ. Am continuat să ne opintim, a continuat 
să ningă, părul ne era ud, iar mâinile şi urechile amorţite de 
frig. Apoi au sosit Brigitte şi Mânu, i-am pus să se aşeze pe 
portbagaj şi când m-am aşezat şi eu, roţile au pornit şi 
dintr-o smucitură maşina a ieşit din şanţ. 

- Drum bun! 

Am salutat şi am plecat. 


- Staţi! Şeful a alergat după noi. Cui îi datorez salvarea? 

Am găsit o carte de vizită şi i-am dat-o. 

- Gerhard Selb... 

Sufla fulgii de zăpadă de pe cartea mea de vizită şi citea 
cu voce tare: 

- „Investigaţii private? Adică... sunteţi detectiv particular? 
Aş avea ceva pentru dumneavoastră. Treceţi pe la mine. 

Căuta în zadar o carte de vizită prin buzunare. 

- Welker e numele meu. Banca din Schwetzingen. În Piaţa 
Castelului. O să ţineţi minte? 


3. Profesia e profesie 


Nu m-am dus la Schwetzingen nici a doua zi şi nici în 
următoarea. De fapt, n-aş fi vrut să mă duc deloc. Întâlnirea 
noastră pe Culmea Hirschhorn, noaptea sub ninsoarea 
deasă şi invitaţia necunoscutului să trec pe la el - totul îmi 
amintea de schimburile întâmplătoare de adrese din timpul 
călătoriilor sau a concediilor. Revederea nu e niciodată 
plăcută. _ 

Dar profesia e profesie şi o comandă e o comandă. In 
toamnă mă ocupasem pentru firma Tengelmann de 
certificatele medicale ale vânzătoarelor şi descoperisem 
câte o falsă bolnavă. Satisfacţia era cam aceeaşi pe care aş 
fi simţit-o în chip de controlor la tramvaie, care urmăreşte şi 
prinde călătorii fără bilet. larna nu-mi adusese încă nici o 
nouă misiune. Adevărul e că nu angajează nimeni un 
detectiv particular trecut de şaptezeci de ani pe post de 
bodyguard şi nici nu-l trimite cineva să urmărească pe mai 
multe continente un hoţ de bijuterii. Chiar şi patronului unui 
lanţ de magazine, care-şi propune să spioneze vânzătoarele 
intrate în concediu medical, îi face mai multă impresie un 
vlăjgan tânăr, cu telefon mobil şi maşină BMW, eventual 


mutat de la poliţie în sistemul de pază particular, decât un 
tip bătrâior, cu un Opel Kadett învechit şi el. 

N-aş spune că iarna nu-mi găseam nici o treabă, dacă nu 
primeam comenzi. Am făcut curăţenie în biroul meu din 
Augustaanlage, am frecat şi dat cu ceară podelele de lemn 
şi am spălat geamul. E un geam foarte mare; biroul a fost 
cândva o tutungerie, iar actuala mea fereastră fusese 
vitrina. Am perseverat, făcând ordine în apartamentul meu 
situat după colţ în Richard Wagner-Strasse şi l-am pus la 
regim pe motanul Turbo, care se cam îngrăşase. l-am 
explicat lui Mânu, la Galeriile de Artă, de ce a fost împuşcat 
împăratul Maximilian al Mexicului, l-am dus la Muzeul Reiss, 
să vadă cum arătau gorganele ridicate deasupra 
mormintelor străvechi de la Suebenheim, precum şi la 
Muzeul pentru Muncă şi Tehnică, unde erau expuse 
scaunele şi paturile electrice din secolul al XIX-lea, menite 
pe-atunci să scoată tenia din intestinul unor bolnavi. Am 
fost cu el la Moscheea Sultan Selim Camil şi la Sinagogă. 
Am urmărit la televizor, împreună cu el, realegerea lui Bill 
Clinton, apoi l-am privit depunând jurământul. In Luisenpark 
am vizitat berzele, care nu plecaseră în Africa în iarna asta, 
ci rămăseseră locului, iar pe malul Rinului ne-am plimbat 
până la ştrand, al cărui restaurant închis, alb, inaccesibil şi 
impozant, avea aerul unui Cazinou dintr-o hibernală 
staţiune balneară engleză. M-am  amăgit singur 
spunându-mi că mă bucur să-mi ofer, în sfârşit, tot ce 
dorisem mereu să fac, dar nu dispusesem de timpul 
necesar. Până când Brigitte m-a întrebat: 

- De ce te duci atât de des la cumpărături? Şi de ce nu 
înainte de amiază, când magazinele sunt goale, în loc să te 
înghesui la târguieli seara, în plină aglomeraţie? Vrei să-ţi 
procuri o trăire, ca bătrânii lipsiţi de întâmplări? Şi a 
continuat: Ăsta să fie şi motivul că mănânci la prânz la 
restaurant, la Nordsee ori la Kaufhof? Altădată îţi plăcea să 
găteşti acasă, când aveai un răgaz. 


Mai erau doar câteva zile până la Crăciun, când n-am 
reuşit să urc scările până la apartamentul meu. Un cerc de 
fier părea să-mi strângă pieptul, mă durea braţul stâng, iar 
capul mi-l simţeam, în mod ciudat, limpede şi buimac 
totodată. La primul nivel m-am aşezat pe o treaptă şi am 
stat aşa, până au venit domnul şi doamna Weiland şi m-au 
ajutat să ajung la etajul superior, unde locuinţa lor se află 
vizavi de a mea. M-am trântit pe pat şi am adormit, am 
dormit o zi întreagă şi încă una şi chiar în seara de Ajun. 
Când Brigitte, supărată mai întâi şi îngrijorată apoi, a venit 
să vadă ce-i cu mine, în prima zi de Crăciun, m-am sculat, 
am mâncat din friptura ei în sos marinat şi am băut cu ea 
un pahar de vin roşu. Dar vreme de săptămâni nu m-a lăsat 
oboseala şi nu eram în stare de nici un efort fără să transpir 
şi să mi se taie răsuflarea. 

- A fost un infarct, Gerd, şi nu unul mic, ci de-acum unul 
de extindere medie. Se cădea să fii internat la reanimare. 

Prietenul meu Philipp, chirurg al Spitalului Orăşenesc, 
dădea din cap cu reproş, când i-am povestit după un timp 
ce păţisem. 

- Nu e de glumit cu năzdrăvana de inimă. 

Dacă o superi, te-ai dus pe lumea ailaltă. 

M-a trimis la colegul său internist, care a vrut să-mi 
introducă un stent din zona inghinală până la inimă. Un 
stent din zona inghinală până la inimă - nu, mulţumesc; am 
refuzat. 


4. Un partener discret 


Doamna care mă serveşte cu o grijă ocrotitoare la banca 
mea, Badische Beamtenbank, cunoştea numele Welker şi 
banca aflată în Piaţa Castelului din Schwetzingen. 

- Weller & Welker. Cea mai veche bancă particulară din 
spaţiul Palatinatului. In anii '70 şi '80 - mă refer la secolul al 


8 


XIX-lea - a fost în situaţia să lupte pentru supravieţuire şi a 
reuşit. Dar sper că ne veţi rămâne credincios, nu-i aşa? 

Am telefonat şi mi s-a făcut legătura. 

- A, domnul Selb! Mă bucur că m-aţi chemat, mi-ar 
conveni să ne vedem azi sau mâine, cel mai bine ar fi... 
Pentru o clipă vocea i-a dispărut aproape, pesemne că 
acoperise receptorul cu mâna... Aţi putea azi la ora 14? 

Autostrada era uscată. Zăpada se murdărise la marginea 
drumului, picurase din copaci şi se topise în brazdele 
ogoarelor. Sub un cer cenuşiu, panourile indicatoare de 
circulaţie, barele de protecţie, casele şi gardurile aşteptau 
curăţenia de primăvară. 

Banca Weller & Welker nu se deconspira decât printr-o 
tăbliță aburită de alamă. Am apăsat pe butonul soneriei, de 
alamă şi el, iar uşa, înglobată într-o poartă masivă, s-a 
învârtit, deschizându-se. Într-un culoar de intrare boltit şi 
pavat, trei trepte aflate în partea stângă duceau spre o altă 
uşă, care se deschidea concomitent cu închiderea celeilalte. 
Am suit treptele şi am intrat; mi s-a părut că trec din ziua 
de azi într-un alt timp. Ghişeele erau din lemn întunecat, 
aveau la înălţimea pieptului şi a capului grilaje de lemn şi 
pe lângă ele intarsii, acestea dintr-un lemn de culoare 
deschisă - o roată dinţată, două ciocane încrucişate, o altă 
roată cu aripi, o piuliţă cu pisălog, o ţeavă de tun. Bancheta 
din partea opusă a încăperii, din lemn întunecat la fel cu 
ghişeele, era acoperită cu perne din catifea de un 
verde-închis. Pereţii erau tapisaţi cu o stofă lucioasă, 
reluând verdele închis al pernelor, iar plafonul, iarăşi din 
lemn întunecat, avea ornamente bogate. 

În încăpere domnea linişte. Nici un fâsâit de bancnote, nici 
un zornăit de monede, nici măcar voci estompate. În 
spatele grilajelor n-am zărit nici bărbaţii cu mustață şi părul 
lipit de ţeastă, cu câte un creion după ureche şi cu 
mânecuţe apărătoare, care s-ar fi potrivit cu ambianța, dar 
nici pe urmaşii lor contemporani. M-am apropiat de un 
ghişeu, am văzut praful de pe grilaj, aş fi vrut să arunc o 


9 


privire dincolo de el. Atunci s-a deschis uşa aflată faţă-n 
faţă cu aceea pe care intrasem. 

In prag stătea şoferul. 

- Domnule Selb, eu... 

N-a apucat să-şi termine fraza. Trecând pe lângă el, 
Welker se grăbea să-mi iasă în întâmpinare. 

- Mă bucur că aţi reuşit să veniţi. Ultimul vizitator a plecat 
chiar acum; poftiţi, vă rog, sus. 

In spatele uşii începea o scară îngustă, abruptă. Suiam 
scara în urma lui Welker, iar şoferul urca în urma mea. 
Scara ducea spre o sală largă, cu pereţi despărțitori, cu 
birouri, computere şi telefoane, iar aici - da, se aflau mai 
mulţi bărbaţi tineri cu feţe serioase, purtând costume 
închise, erau şi câteva femei tinere. Welker m-a escortat cu 
paşi repezi spre biroul său de şef, cu ferestrele dând spre 
Piaţa Castelului. Am fost rugat să iau loc pe un divan de 
piele, pe unul din scaune s-a aşezat Welker, pe celalalt 
şoferul. 

Welker şi-a întins braţul cu un gest ospitalier şi orientativ. 

- Gregor Samarin face parte din familie. Este un 
conducător auto mai priceput decât mine şi şofează cu mai 
multă plăcere... Nu i-a scăpat expresia de mirare de pe faţa 
mea şi a accentuat:...credeţi-mă, conduce bine şi-i place la 
volan, de aceea l-aţi văzut de curând în această postură. 
Dar nu asta e sarcina lui. În sarcina lui cad toate problemele 
practice. 

S-a uitat la Samarin, ca şi cum ar fi vrut să fie sigur că-i va 
confirma spusele. 

Samarin a aprobat fără grabă, dând din cap. Părea de vreo 
cincizeci şi ceva de ani, avea un cap masiv, cu o frunte 
puţin cam teşită, ochi exoftalmici de un albastru-deschis, 
părul blond tuns foarte scurt. Şedea pe scaunul lui cu 
picioarele crăcănate, cât se poate de sigur de sine. 

Welker nu şi-a continuat expunerea imediat, întâi am 
crezut că reflectează la ce urma să-mi spună, apoi m-am 
întrebat dacă nu cumva tăcerea lui reprezenta un mesaj. Ce 


10 


mesaj, oare? Dar poate nu intenţiona decât să-mi lase un 
răgaz, ca să receptez totul, atmosfera, pe Gregor Samarin, 
pe el însuşi? Fusese atent şi politicos într-un mod firesc, şi 
în timp ce mă întâmpinase, şi când mă poftise în biroul lui şi 
pe divan; mi-l imaginam ca pe un amfitrion fără cusur, i-ar 
fi stat bine şi într-un mediu diplomatic ori academic. 
Corespundea tăcerea lui unui stil, unei educaţii de şcoală 
veche, aşa cum se obişnuia într-o familie bună? Părea de 
familie bună: trăsăturile erau sensibile, inteligente, ţinuta 
dreaptă, gesturile cumpănite. Dar avea în acelaşi timp un 
aer melancolic, iar dacă faţa i se lumina pentru o clipă, în 
timpul unui salut sau al unui surâs, o umbră revenea 
numaidecât şi-i întuneca din nou chipul. Nu era numai 
umbra melancoliei. Gura lui trăda o trăsătură arţăgoasă şi 
îmbufnată a firii lui, izvorâtă din cine ştie ce dezamăgire, de 
parcă soarta l-ar fi înşelat, retrăgându-i un răsfăţ pe care i-l 
promisese. 

- Vom sărbători peste puţină vreme două sute de ani de 
existenţă, un eveniment de seamă, cu prilejul căruia tatăl 
meu îşi doreşte o istorie a casei noastre bancare. De ceva 
timp lucrez la această istorie, atunci când treburile îmi 
îngăduie un răgaz; bunicul a făcut cercetări istorice şi ne-a 
lăsat nişte însemnări, aşa că n-am o muncă grea - în afara 
unui anumit punct. 

Ezita; îşi ridică nişte cârlionţi de pe frunte, se lăsă un pic 
pe spate în scaunul lui şi-i aruncă o scurtă privire lui 
Samarin, rămas nemişcat şi imperturbabil. 

- La 1873 Bursa din Viena şi cea din Berlin s-au prăbuşit. 
Depresiunea a durat până la 1880, destul de mult pentru ca 
zilele bancherilor particulari să pară numărate. Unii dintre 
ei, care au supravieţuit crizei, şi-au transformat casele în 
societăţi pe acţiuni, alţii au fuzionat, câţiva au renunţat şi 
au închis. Banca noastră a rezistat. 

A ezitat din nou. Dar eu, azi, nu-mi mai pierd răbdarea. 
Altădată mi-o pierdeam. Totuşi, detest expunerile care nu 
ajung la subiect. 


11 


- Banca noastră nu a rezistat numai pentru că străbunicul 
şi stră-străbunicul meu au gospodărit-o bine, ceea ce au 
făcut şi bătrânii din familia asociată Weller. De pe la 
sfârşitul deceniului şapte al secolului al XIX-lea am avut un 
partener discret, care până la izbucnirea primului război 
mondial ne-a adus o jumătate de milion. Poate că 
dumneavoastră nu vi se pare mult, dar era o sumă 
importantă. De fapt, nu-mi permit să scriu istoria băncii 
noastre, fără să scriu şi despre partenerul discret. Dar - aici 
a mimat o ezitare numai pentru sporirea efectului dramatic 
- nu ştiu cine a fost. Tata nu-i cunoaşte numele, bunicul nu-l 
pomeneşte în însemnările lui, iar eu n-am găsit nimic în 
documente. 

- Un partener cu adevărat discret. 

A râs; pentru o clipă a avut un aer tineresc şi o expresie 
ştrengărească. 

- Ar fi frumos dacă l-aţi determina să se deconspire. 

- Doriţi să... 

- Doresc să aflaţi despre cine este vorba. Numele, datele 
biografice, de când până când a trăit, care-i era profesia, 
dacă avea familie. A avut copii? O să mă trezesc într-o bună 
zi cu un strănepot care o să-şi ceară partea? 

- Parteneriatul discret nu s-a încheiat niciodată? 

A negat din cap. 

- În însemnările bunicului nu mai apare, după 1918, 
efectiv nimic în acest sens. Nici despre vreo intrare de bani, 
nici despre calcule, lichidare de cont, plată. Intr-un fel sau 
altul, parteneriatul s-a sistat şi nu mă aştept în realitate la 
strănepotul care se iveşte brusc şi-şi cere partea. Cine avea 
depusă la noi, pe la 1918, o sumă mare, ar fi avut de atunci 
încoace destule motive să şi-o ia înapoi. 

- De ce nu angajaţi un istoric? Îmi închipui că în fiecare an 
îşi dau examenul de absolvire câteva sute de studenţi; dacă 
nu găsesc de lucru, ar căuta cu plăcere parteneri dispăruţi. 

- Am încercat atât cu studenţi, cât şi cu profesori de istorie 
pensionari. Rezultatul a fost lamentabil. La urmă ştiam mai 


12 


puţin decât înainte. Nu, optez deliberat pentru o încercare 
cu dumneavoastră. Într-un anume sens, istoricii şi detectivii 
fac ceva asemănător, ambii scot la lumină adevăruri 
îngropate, dar procedează cu totul diferit. Poate că 
demersurile dumneavoastră ne vor aduce mai mult decât 
cele ale istoricilor. Faceţi-vă timp pentru câteva zile, 
uitaţi-vă în jur, întrebaţi ici şi colo, alegeţi o cale sau alta. 
Dacă nu iese nimic, n-a ieşit - o să suport asta, fiţi convins. 

Şi-a mutat blocul de cecuri şi stiloul de pe masă pe 
genunchi. 

- Cât să scriu, ca avans? 

Să mă uit în jur, să întreb, să ascult, vreme de câteva zile - 
dacă Welker voia să plătească pentru aşa ceva, bun, aveam 
s-o fac. 

- Două mii. lau o sută pe oră, în afară de cheltuieli, la 
sfârşit primiţi un decont detaliat. 

Mi-a dat cecul şi s-a ridicat în picioare. 

- Aştept o veste pe curând. Dacă treceţi pe-aici în loc să 
telefonaţi, o să-mi pară bine. Sunt aici, zilele astea. 

Samarin m-a însoţit când coboram scările şi m-a condus 
prin încăperea ghişeelor pustii. Ajunşi în culoarul de la 
intrare, mi-a luat braţul. 

- Soţia domnului Welker a murit anul trecut şi de atunci el 
lucrează ca un nebun. N-ar fi trebuit să se împovăreze şi cu 
istoria băncii. Vă rog să mă sunaţi pe mine, dacă aţi 
descoperit ceva sau dacă aveţi nevoie de ceva. Ce pot, aş 
vrea să rezolv eu în locul lui. 

M-a privit, parcă solicitându-mi acceptul. 

- Cum merg împreună numele Welker, Weller şi Samarin? 

- Vreţi să întrebaţi, de fapt, cum se potriveşte Samarin cu 
Weller şi Welker? Deloc. Mama mea a fost rusoaică, a lucrat 
în război ca translator şi a murit la naşterea mea. Am 
crescut în casa Welker, ca un copil de suflet. 

M-a privit în continuare, cu oarecare insistenţă. Aştepta 
din parte-mi o confirmare că nu mă voi adresa lui Welker, ci 
lui? 


13 


Mi-am luat rămas-bun. Uşa nu avea mâner; era un buton 
alături de ea. Am apăsat pe buton, uşa s-a deschis, m-a 
lăsat să ies şi s-a închis în urma mea cu un clămpănit. Am 
cuprins cu privirea piaţa pustie şi m-am bucurat de 
comandă şi de cecul din buzunar. 


5. Tunelul Gotthard şi calea ferată peste Munţii Anzi 


În biblioteca Universităţii din Mannheim am găsit o istorie 

a activităţii bancare din Germania, trei volume groase cu 
text, cifre şi tabele grafice. Mi s-a permis să le împrumut, 
le-am luat cu mine, m-am instalat în biroul meu şi m-am 
apucat de citit. De afară se auzea vuietul circulaţiei; s-a 
înserat, apoi s-a lăsat întunericul. Turcul de alături, care 
vindea ziare, ţigări şi tot soiul de mărunţişuri, şi-a închis 
prăvălioara, m-a văzut prin fereastră stând la masa de 
lucru, cu lampa aprinsă, şi mi-a bătut în geam ca să-mi 
ureze seară bună. N-am plecat acasă până nu au început să 
mă doară ochii, iar a doua zi dimineaţa şedeam din nou cu 
cărţile în faţă, când turcul şi-a deschis prăvălia şi copiii, 
primii săi clienţi, au sosit să-şi cumpere, în drum spre 
şcoală, gumă de mestecat şi ursuleţi de cauciuc. 
După-amiaza parcursesem ce era esenţial. 

Nu mă interesasem nicicând, până acum, de activitatea 
bancară, n-aveam de ce s-o fac. Ce câştig se depune în 
contul meu curent, ce-mi trebuie pentru nevoile zilnice se 
scoate de acolo, după cum tot de acolo sunt extrase şi 
sumele pentru asigurări: de sănătate, de internare în caz de 
nevoie, de viaţă. Câteodată rămâne în cont, pentru mai 
multă vreme, o sumă mai mare decât aceea care se scoate. 
Atunci cumpăr câteva acţiuni de la întreprinderile Chimice 
Renane şi le adaug la depozitul meu bancar. Acolo stau 
neatinse de creşterea ori scăderea cursului monetar. Am 
constatat că activitatea bancară şi istoria ei nu erau deloc 


14 


plicticoase. În cele trei volume, Banca Weller & Welker era 
menţionată în câteva rânduri; fusese întemeiată spre 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, când comerciantul suab 
Weller, care avea la Stuttgart o firmă de consignaţie şi 
expediţie, şi bancherul Welker din Baden, care lucra pentru 
un văr al principelui elector, au fuzionat, începându-şi 
afacerea ca agenţie de schimb şi trecând curând la 
împrumuturi de stat şi la emiterea unor hârtii de valoare. 
Banca lor era prea mică pentru a juca un rol de sine 
stătător la finanţarea unor proiecte de anvergură. Dar era 
atât de serioasă şi se bucura de o reputaţie atât de bună, 
încât băncile mai mari şi-o asociau cu plăcere, bunăoară la 
întemeierea întreprinderilor Chimice Renane, la lansarea 
împrumutului din partea oraşului Mannheim de la 1868, 
servind construirii liniei ferate Mannheim-Karlsruhe, precum 
şi la finanţarea tunelului Gotthard. Casa Weller & Welker se 
implicase cu rezultate optime în probleme ale Americii 
Latine, de la împrumuturi de stat braziliene şi columbiene 
până la sprijinul acordat construirii căii ferate Vera Cruz - 
Mexico ori a celei peste Munţii Anzi. 

lată un trecut ce impunea respect şi rezista comparaţiei cu 
al unor bănci particulare care intraseră în istorie, precum 
casele Bethmann, Oppenheim şi Rothschild. Autorul îşi 
exprima regretul de a nu fi putut să se refere mai pe larg la 
băncile private. Ele îşi ţineau închise arhivele, permiţând 
accesul doar unor specialişti care, primind o astfel de 
însărcinare, făceau cercetări şi întocmeau scrieri în vederea 
unor ocazii festive, a unor jubilee bunăoară. Se întâmpla 
extrem de rar ca o bancă privată să-şi predea registrele 
arhivistice unor arhive publice, cel mult în cazul unor 
lichidări sau al creării unor fundaţii. 

Am scos un pachet Sweet Afton din dulapul cu acte 
unde-mi ţin sub cheie şi ţigările, pentru a fi nevoit, atunci 
când mă apucă pofta de fumat, să nu iau pur şi simplu 
ţigara din pachet, ci să mă scol, să mă duc la dulap şi să-l 
descui. Brigitte speră că, procedând astfel, voi fuma mai 


15 


puţin. Mi-am aprins o ţigară. Welker nu-mi vorbise decât 
despre documentaţia lui proprie şi nu despre o arhivă a 
casei sale bancare. şi lichidase oare Banca Weller & Welker 
arhiva şi o predase? Am dat un telefon la Arhiva de Stat din 
Karlsruhe; funcţionarul de resort pentru industrie şi 
economie mai era la program. Nu, registrele arhivistice ale 
Băncii Weller & Welker nu se aflau la ei. Nu - nici în altă 
arhivă publică. Nu-mi putea spune cu deplină certitudine 
dacă banca poseda o arhivă; arhivele particulare nu erau 
cercetate şi înregistrate decât incomplet. Dar n-ar fi lucru 
curat dacă o bancă privată n-ar avea... 

- Şi nu vorbim despre o casă bancară oarecare. 
Parteneriatul Weller & Welker datează de aproape două 
sute de ani. Banca a co-finanţat tunelul Gotthard şi calea 
ferată care străbate Munţii Anzi. 

Mă lăudam un pic cu proaspăt dobânditele mele 
cunoştinţe. Să mai spună cineva că nu e de folos să te 
lauzi. 

- Ah, despre această bancă este vorba! N-a finanţat ea şi 
calea ferată Michelstadt-Eberbach? O clipă, vă rog. L-am 
auzit punând jos receptorul, mişcând un scaun, deschizând 
şi închizând un sertar. Există la Schwetzingen un domn 
Schuler, a continuat apoi, care are legături cu arhiva băncii. 
Cercetează istoria căilor ferate din Baden-Wurttemberg şi 
ne-a dat destul de lucru cu toate întrebările sale. 

- Aveţi adresa domnului Schuler? 

- N-o am la îndemână. Trebuie să fie în dosarul unde se 
păstrează corespondenţa. Dar dacă să vă... Adică, eu cred 
că astea sunt date personale, nu? Şi astea sunt secrete, nu? 
De ce, daţi-mi voie să vă întreb, doriţi să aflaţi adresa? 

Insă aveam de-acum în faţă cartea de telefon, 
deschisesem la localitatea Schwetzingen şi găsisem adresa 
învățătorului pensionar Adolf Schuler. Am rostit un 
„mulţumesc“ şi am închis. 


16 


6. Dar prost nu sunt 


Învățătorul pensionar Adolf Schuler locuia într-o căsuţă în 
spatele Parcului Castelului, nu mai mare decât casele cu 
grădină învecinate. După ce căutasem în zadar o sonerie şi 
bătusem la poarta casei, am luat-o prin zăpada fleşcăită din 
grădină şi, în spate, am găsit uşa de la bucătărie deschisă. 
Omul şedea lângă plită, mânca dintr-o oală cu lingura şi 
citea o carte; pe masă şi duşumea, pe frigider şi pe maşina 
de spălat, pe bufet şi pe dulapuri se îngrămădeau cărţi, 
dosare, vase murdare, cutii de tablă şi sticle pline şi goale, 
pâine  mucegăită, fructe pe jumătate putrezite, rufe 
nespălate. Te izbea un miros acru şi stătut, un amestec de 
duhori ca de beci şi de mâncare stricată. Şi Schuler însuşi 
mirosea urât; respiraţia îi puţea, iar din treningul plin de 
pete ieşea un abur de transpiraţie veche. Ilmbibată de 
sudoare părea şi şapca, model american, pe care o purta pe 
cap; avea ochelari cu ramă metalică pe nas şi atâtea pete 
de bătrâneţe pe faţa ridată, încât ele se împreunau într-o 
culoare aparte, închisă, a pielii. 

Nu mi-a reproşat că am apărut dintr-o dată în bucătăria 
lui. M-am prezentat drept funcţionar pensionar din 
Mannheim; aveam în sfârşit răgazul să aprofundez istoricul 
căilor ferate, de care am fost dintotdeauna interesat. 
Schuler s-a arătat morocănos la început, dar a devenit 
prietenos când a constatat cât mă bucuram de comorile 
ştiinţei lui. Le etala cu plăcere, mă conducea prin vizuina de 
viezure a casei lui ticsită de cărţi şi hârtii de la o grotă la 
alta, dintr-un gang la celălalt, scoțând la iveală ici o carte, 
colo un document, pentru a mi le arăta. După un timp, nu 
dădea semne că ar observa sau l-ar deranja că nu mai 
puneam întrebări legate de participarea Casei bancare 
Weller & Welker la construirea căilor ferate din Baden- 
Wurttemberg. Mi-a povestit despre brazilianca Estefania 
Cardozo, cameristă la curtea lui Pedro al Il-lea, pe care 
Weller cel bătrân a luat-o de nevastă în 1834, în cursul unei 


17 


călătorii în America Centrală şi de Sud, şi despre fiul lor, 
care a fugit de tânăr în Brazilia, şi-a întemeiat acolo o 
afacere proprie şi nu s-a întors acasă decât după moartea 
tatălui, cu o soţie braziliancă, preluând conducerea alături 
de Welker cel tânăr. Mi-a vorbit despre sărbătorirea 
centenarului băncii, desfăşurată în Parcul Castelului, 
prezent fiind şi Marele Duce; în timpul festivităţii, un locote- 
nent din Baden aparţinând familiei Welker şi un locotenent 
prusac din anturajul Marelui Duce s-au luat la harţă atât de 
tare, încât în dimineaţa zilei următoare s-au bătut în duel, 
spre bucuria lui Schuler, brav cetăţean al Badenului, 
prusacul fiind cel care a dat ortul popii. Mi-a mai povestit 
despre un Welker care, la şaisprezece ani, s-a îndrăgostit în 
vara lui 1914 de tânăra Weller, care n-avea decât 
cincisprezece; neîngăduindu-i-se s-o ia căsătorie, Welker 
s-a înrolat ca voluntar în armată, la izbucnirea războiului, 
căutându-şi şi găsindu-şi moartea într-un act de bravură cu 
totul nechibzuit, în cadrul cavaleriei. 

- La şaisprezece ani? 

- Pentru ce anume eşti prea tânăr la şaisprezece ani? 
Pentru a muri? Pentru război? Pentru iubire? Tânăra Weller 
avea în vine sânge portughez şi indian, de la mama şi de la 
bunica ei, şi la cincisprezece ani era de-acum destul de 
muiere ca să-ţi ia ochii şi să-ţi tulbure minţile. 

M-a dus la un perete pe care se înşirau fotografii, una 
lângă alta, şi mi-a arătat o tânără femeie cu ochi mari, 
întunecaţi, cu buze pline, bucle bogate şi cu o expresie 
îndurerată şi trufaşă pe chip. Da, era răpitor de frumoasă şi 
aşa avea să rămână şi la bătrâneţe, cum se vedea dintr-o 
fotografie alăturată. 

- Dar pentru căsătorie părinţii i-au socotit prea tineri. 

- N-a fost vorba despre vârstă. Părinţii îşi făcuseră un 
principiu din a nu admite căsătorii între descendenţii lor. Nu 
doreau ca între cei doi parteneri să intervină o relaţie de 
înrudire, să fie cumnaţi ori veri; potenţialului de conflicte 
inerent afacerii nu se cuvenea să i se adauge şi o sursă de 


18 


conflicte familiale. Ei bine, da, copiii ar fi putut să fugă 
împreună şi să accepte să fie dezmoşteniţi, dar n-au avut 
destul curaj. Azi, pentru Welker al zilelor noastre problema 
nu s-a mai pus aşa. Bertram a fost copil unic, ca şi 
Stephanie, iar părinţii lor erau bucuroşi că banii rămân 
laolaltă. Nici nu mai sunt atât de mulţi. 

- Ea a murit? 

- Anul trecut a fost victima unui accident în munţi, în 
timpul unei excursii unde au plecat împreună. Cadavrul ei 
n-a fost găsit niciodată. 

A tăcut, am tăcut şi eu. Ştia la ce mă gândeam. 

- A avut loc o investigaţie a poliţiei, cum se face totdeauna 
în asemenea cazuri, iar el n-a putut fi acuzat de nimic. 
Înnoptaseră împreună într-o cabană, el mai dormea când ea 
a pornit-o de una singură şi s-a aventurat pe un ghețar pe 
care el nu dorea să urce. N-aţi citit? Ziarele erau pline de 
întâmplarea asta. 

- Copii? 

A dat din cap afirmativ. 

- Doi, un băiat şi o fată. De atunci sunt într-un internat în 
Elveţia. 

Am dat din cap la rândul meu. Da-da, viaţa e dură. Schuler 
a oftat, am scos şi eu sunete de compasiune. S-a dus cu 
paşi târşâiţi în bucătărie, a luat o cutie de bere din frigider 
şi un pahar murdar de pe masă, a şters paharul cu mâneca 
treningului, a deschis cu greu cutia, cu degetele lui 
deformate de gută, a turnat jumătate din conţinut în pahar. 
Mi l-a întins cu stânga; i-am luat cutia din mâna dreaptă şi 
am spus: 

- Noroc! 

- Baftă! 

Am ciocnit şi am băut. 

- Sunteţi arhivarul Casei Weller & Welker? 

- Cum v-a venit ideea asta? 

- Funcţionarul de la Arhiva de Stat vorbea despre 
dumneavoastră ca şi cum aţi fi colegi. 


19 


- Despre a fi colegi, a zis, sughiţând, nu prea poate fi 
vorba, şi nici despre o arhivă adevărată. Welker cel bătrân 
era interesat de istorie şi m-a rugat să pun în ordine 
documentele vechi. Ne cunoaştem din şcoală, bătrânul 
Welker şi cu mine, şi ne-am socotit într-un fel prieteni. Mi-a 
vândut casa asta pe mai nimic, iar eu i-am dat lecţii fiului şi 
apoi nepotului său; când aveam posibilitatea să ne ajutăm 
reciproc, ne-am ajutat. Pivniţa lui era plină de hârţoage 
vechi, şi podul la fel, şi nimeni nu ştia cum să se descurce 
în ele. Nici nu s-a priceput careva să le folosească. 

- Dar dumneavoastră? 

- Ce-am făcut eu cu ele? Welker bătrânul a instalat 
lumină, aerisire şi încălzire în pivniţă, când a fost 
reconstruit depozitul vechi. Hârţoagele există, iar eu tot le 
mai triez şi tot mai pun ordine în ele. Poate că totuşi sunt 
arhivarul lor. 

- Şi în fiecare an vi se aduc alte hârţoage vechi - mie mi se 
pare o muncă de Sisif. 

- Mda. 

S-a dus la frigider, a mai scos două cutii de bere şi mi-a 
dat una. Apoi m-a privit drept în ochi. 

- Am fost învăţător şi am ascultat o viaţă întreagă 
minciunile  prosteşti sau isteţe ale elevilor, scuzele, 
pretextele, eschivările lor. La mine totul e cu susu-n jos; 
nepoata mea mi-o spune întruna şi o ştiu şi eu. Nu mai am 
miros, înţelegeţi, nu am miros nici pentru ce e bun, nici 
pentru ce e rău, nu simt miros de floare ori de parfum, 
nu-mi dau seama când se arde mâncarea la gătit sau când 
se ard rufele la călcat şi nici când put eu însumi. Dar - şi-a 
scos şapca din cap şi şi-a trecut mâna peste ţeasta cheală - 
prost nu sunt. Nu vreţi să-mi spuneţi cine sunteţi în 
realitate şi ce doriţi de fapt? 


20 


7. C sau L sau Z 


Un învăţător rămâne mereu un învăţător şi în faţa unui 
învăţător bun rămânem elevi, oricâţi ani am avea. l-am 
spus cine sunt şi ce doresc. Poate că i-am mărturisit 
adevărul din pricina vârstei noastre; cu cât îmbătrânesc, cu 
atât mai des presupun că cineva de vârstă apropiată se şi 
află, implicit, de partea mea. Oricum, voiam să ştiu ce-ar 
avea el de spus. 

- Partenerul discret... E o poveste veche. Bertram are 
dreptate: participarea lui discretă era echivalentă cu un 
total de o jumătate de milion, cam tot atât cât partea celor 
două familii asociate, şi această sumă a ajutat banca să nu 
dea faliment. Nu cunoaştem numele partenerului, iar acei 
Weller şi Welker, pe care i-am mai apucat şi care azi nu mai 
sunt în viaţă, nu-l cunoşteau nici ei. Ceea ce nu înseamnă 
că nu ştim nimic despre el. Îşi trimitea scrisorile din 
Strasbourg şi probabil că a trăit la Strasbourg şi a fost jurist, 
jurisconsult ori avocat sau poate profesor. Când au apărut, 
prin anii '80 ai secolului trecut?, cartelurile şi Banca Weller 
& Welker a început să arate interes pentru ele, partenerul 
discret i-a lămurit cum se procedează legal la o astfel de 
implicare şi ce înseamnă ea din punct de vedere juridic. In 
1887 se gândea să vină la Heidelberg; există o scrisoare 
unde cere informaţii despre case şi locuinţe. Dar în loc de 
iscălituri citeţe nu avem de la el decât abrevieri, un C sau 
un L sau un Z, iar dacă inițialele îi reprezintă numele sau 
prenumele rămâne o întrebare deschisă, pentru că el se 
tutuia cu Weller şi cu Welker, dar în vremea aceea te puteai 
tutui şi adresându-te interlocutorului cu numele de familie. 

- Nu vor fi existat pe-atunci chiar atât de mulţi jurişti la 
Strasbourg. O sută, două sute - ce credeţi? 

- Să admitem că în intervalul în discuţie or fi fost cu totul 
şase sute. Cu inițialele menţionate însă nu existau decât cel 


2 Este vorba de secolul al XIX-lea 
21 


mult o sută - şi de aici mai putem elimina jumătate, şi 
anume pe cei care nu au trăit permanent acolo, în perioada 
care ne interesează. Să-i urmăreşti pe cei cincizeci rămaşi 
în vizor înseamnă muncă multă, dar nu-i imposibil. Welker 
cel bătrân însă considera că nu merită osteneala şi aşa am 
crezut şi eu, iar faptul că Bertram nu poate să scrie istoria 
băncii fără a elucida numele partenerului discret e o prostie 
- dar de ce nu vine el cu această problemă la mine, ci la 
dumneavoastră? Se înfierbântă. Oricum, de ce nu vine 
nimeni la mine? Eu stau în pivniţă, şi nimeni nu mi se 
adresează. Ce sunt eu, o cârtiţă, un şobolan, un cârcăiac? 

- Sunteţi un viezure. Priviţi-vă vizuina: grote, ganguri, 
intrări şi ieşiri săpate într-un munte de cărţi şi acte. 

- Un viezure - se lovi peste pulpe - un viezure! Hai să vă 
arăt cealaltă vizuină a mea. 

Alergă în grădină, ignorând semnalarea mea că uşa de la 
bucătărie s-ar cuveni închisă; deschise uşa garajului şi porni 
motorul maşinii. Era un BMW-lsetta, un curios produs din 
anii '50, cu roţile din faţă mai distanţate între ele decât cele 
din spate, partea din faţă constituindu-i şi portiera, care 
sărea în lături cu volan cu tot; proprietarul nu avea nevoie 
de un permis de conducere auto, fiindu-i suficient unul de 
motocicletă. M-am aşezat lângă el şi vehiculul a luat-o din 
loc, pârâind. 

Vechiul depozit se afla în apropierea Pieței Castelului, 
într-o clădire cu două etaje, prelungă, adăpostind birouri şi 
apartamente şi nemaiamintind de trecuta ei menire. In 
secolul al XVIII-lea, pe vremea când se mai ocupau de 
consignaţie şi expediţie, cei din neamul Weller îşi avuseseră 
aici sediul din Palatinat - contor, grajduri, pod şi pivniţă cu 
două niveluri. În pivniţa inferioară Schuler îşi stocase cutiile 
de carton cu documente neexaminate, în cea de deasupra 
mapele cu hârtii gata cercetate umpleau rafturile situate 
de-a lungul pereţilor. Şi aici domnea un miros stătut, 
acrişor, de mucegai; dar se simţea în aer şi mirosul plăcut 
al cleiului folosit de Schuler pentru a-şi lipi mapele cu acte. 


22 


Intra din plin lumina zilei; afară, câmpia cobora în aşa fel, 
încât fusese loc destul pentru ca şi beciul să aibă o 
fereastră largă. Aici îşi desfăşura Schuler activitatea, aici 
m-am aşezat şi eu la o masă. Noianul de acte îmi lăsa 
impresia unui haos inextricabil. Dar Schuler ştia cu precizie 
de unde să ia fiecare document, mânuia hârtiile fără greş, 
desfăcea unul după altul vrafurile de acte din legăturile lor 
şi-şi expunea descoperirile în faţă-mi. 

- Domnule Schuler! 

- Uitaţi-vă, aici am... 

- Domnule Schuler! 

Abandonă actele. 

- Nu-i nevoie să-mi aduceţi dovezi că e adevărat ce mi-aţi 
spus. Vă cred. 

- Dar el de ce nu mă crede? De ce nu mi-a spus nimic, de 
ce nu m-a întrebat pe mine? 

Se înfierbântă din nou; dădea din mâini şi din braţe şi 
împrăştia în valuri miros de transpiraţie. Am încercat să-l 
îmbunez. 

- Banca a trecut printr-o criză, Welker şi-a pierdut soţia şi 
a trebuit să se despartă de copii - nu puteţi presupune că-i 
mai stă mintea la documente şi arhivă. M-a trimis în 
căutarea partenerului discret pe mine, numai pentru că 
ne-am întâlnit cu totul întâmplător. 

- Aşa vi se pare? 

Tonul lui oscila între îndoială şi speranţă. Am dat din cap 
afirmativ. 

- Îmi închipui că nu-i e uşor. Nu mi s-a părut prea robust. 

Schuler se lăsă cuprins de amintiri. 

- Aşa e, copiii târzii sunt fragili, şi, fiindcă s-au lăsat 
îndelung aşteptaţi, sunt mai răsfăţaţi decât alţii. Când s-a 
născut Bertram, în 1958, părinţii lui trecuseră de patruzeci 
de ani. Era un copil înduioşător, înzestrat, un pic visător şi 
destul de răsfăţat. Un copil al miracolului economic, poate 
ştiţi ce vreau să spun. Cred că aveţi dreptate, nu i-o fi uşor 


23 


fără Stephanie şi fără copii, iar de la moartea părinţilor 
într-un accident de maşină au trecut numai câţiva ani. 

Işi clătină capul. 

- Are câte unul tot ce şi-ar putea dori un om, şi dintr-o 
dată... 


8. Femeile! 


Seara am gătit pentru Brigitte şi Mânu mămăligă cu felii 
subţiri de carne de porc în sos de sardele cu măsline. 
Şedeam toţi trei în bucătăria mea, în jurul mesei 
încăpătoare. 

- Un bărbat are o soţie, doi copii şi, împreună cu soţia, 
mulţi bani. Într-o bună zi se duc într-o excursie în munţi. 
Doar el singur se întoarce. 

- A omorât-o. 

Mânu îşi trecu degetele peste beregată. Nu s-a arătat 
niciodată prea delicat în simţire şi de când a intrat în 
schimbare de voce pare şi mai puţin emotiv. Brigitte îl 
observă cu îngrijorare şi aşteaptă de la mine s-o sprijin - 
doar e o mamă singură - oferindu-i fiului ei un model 
bărbătesc plin de forţă, dar şi multă înţelegere. 

Aşadar, s-a uitat la noi amândoi cu severitate: 

- Poate că a fost într-adevăr un accident tragic. De ce vă 
gândiţi numaidecât la... 

- De ce n-ai fiert nişte spaghetti? Mie nu-mi plac chestiile 
astea galbene. 

- Bine, poate că a fost un accident, am replicat. Dar hai să 
presupunem că, totuşi, a omorât-o. Pentru bani? 

- Avea o gagică. 

- Avea ce?! 

Subapreciasem cunoştinţele lexicale ale lui Mânu. 

- Păi, o tipă cu care se regula. 


24 


- Din pricina unei amante nu mai trebuie să-ţi omori 
nevasta, în zilele noastre, a obiectat Brigitte. Divorţezi de 
nevastă şi te însori cu amanta. 

- Dar pierzi jumătate din bani. Gerd tocmai a spus că 
împreună aveau mulţi bani. Şi de ce să te însori cu amanta? 

- Mie mi se par foarte reuşite şi mămăliga şi carnea şi 
sosul. Ai gătit pentru noi şi ai cumpărat Merlot-ul care-mi 
place mie şi eşti un scump. lşi ridică paharul. Dar voi, 
bărbaţii, sunteţi cam proşti. S-a întors doar el singur, ziceai? 

Am aprobat din cap. 

- Exact. Şi cadavrul ei n-a fost găsit niciodată. 

- Păi vezi? Nu e moartă deloc. Avea un iubit, cu care a 
şters-o. lar bărbatul ei, care nu i-a dat atenţie nicicând, îşi 
merită soarta. 

- Cool, mami. Dar n-ai nimerit-o. Dacă toţi o consideră 
moartă, cum pune mâna pe banii ei? 

Era rândul meu să intervin. 

- Nici nu se gândeşte la bani. Chiar dacă iubitul ei nu-i 
decât un profesor de tenis ori de golf - e marea ei iubire, iar 
iubirea e mai de preţ decât toate bunurile din lume. 

Brigitte m-a privit cu milă, de parcă aş fi cel mai prost 
dintre bărbaţii proşti. 

- Soţul şi soţia n-au avut numai bani împreună. Au condus 
împreună şi o afacere. lar femeia, cu regret o spun, a fost 
efectiv mai pricepută; şi-a scos banii fără ca el să bage de 
seamă şi i-a depus în Costa Rica. Acolo trăieşte acum cu 
iubitul ei, de altfel un tânăr pictor, şi pentru că nu-i place să 
stea degeaba, s-a apucat iar să muncească şi face din nou 
avere, aprovizionându-i cu prăjituri, cu negrese, de pildă, 
pe cei din Costa Rica. 

- De unde ţi-a venit ideea cu Costa Rica? 

- Astrid s-a dus acolo într-o vacanţă cu Dirk şi amândoi 
s-au întors entuziasmați. De ce n-am merge şi noi acolo 
într-un concediu? Oricum, Mânu şi cu mine vorbim 
braziliana, adică portugheza, pe când ei doi nu ştiu decât 


25 


engleza; că, din pricina asta, au fost socotiți nişte gringos 
tâmpiţi era unicul lucru care nu le-a convenit. 

- Mami? 

- Ce-i, Mânu? 

- Dar de copii ce se alege? Dacă tipa se duce cu iubitul ei 
în Costa Rica - uită pur şi simplu de copii? 

Mânu a stat mulţi ani la tatăl lui în Brazilia. Brigitte n-a 
discutat vreodată cu el din ce motiv a fost ea de acord ca 
taică-său să-l ia în Brazilia şi nici el nu i-a mărturisit ce a 
simţit şi ce simte azi. Acum băiatul îi arunca, din ochii săi 
de culoare închisă, o privire greu de desluşit. 

Brigitte l-a privit la rândul ei; apoi şi-a lăsat ochii în jos, 
nemaiuitându-se decât la farfurie. Când lacrimile i-au 
picurat pe mămăligă, a spus „Uf, rahat“, şi-a luat şervetul 
din poală, l-a pus lângă farfurie, şi-a tras scaunul, s-a sculat 
de la masă şi a ieşit. După un timp s-a sculat şi Mânu şi a 
dat să iasă. Din uşă s-a întors spre mine, a ridicat din umeri 
şi a rânjit: 

- Femeile! 

Mai târziu, când Mânu şi motanul Turbo adormiseră în faţa 
televizorului, iar noi, după ce-l acoperiserăm pe băiat cu o 
pătură, ne suisem în pat, stăteam întinşi unul lângă altul, 
fiecare pierdut în gândurile sale. De ce mă angajase 
Welker? Fiindcă-şi ucisese nevasta pentru bani şi acum se 
temea că un descendent al partenerului discret va intra în 
dispută cu el pentru banii aceia? Se temea mai tare decât 
îmi dăduse de înţeles? Dar de ce nu-l trimisese pe Schuler 
în căutarea partenerului discret, de ce nu mă trimisese pe 
mine la Schuler? Nu-mi puteam imagina că uitase de 
Schuler şi de arhivă. Nici nu era credibil că se interesa 
numai de istoria casei lor bancare. Că-şi ucisese nevasta - 
nici asta nu mi se părea o ipoteză verosimilă. lţi ucizi 
nevasta şi după aceea angajezi un detectiv particular, un 
ins pe care profesia îl defineşte ca scormonitor şi suspicios, 
aşadar angajezi o iscoadă? Apoi m-am gândit la conversaţia 
noastră din timpul cinei şi am râs. 


26 


- Ce-i? 

- Eşti o femeie minunată. 

- Te însori cu mine? 

- Eu, ăsta bătrân? 

- Vino, tu ăsta bătrân. 

S-a întors spre mine şi mi-era bine lângă ea, în braţele ei 
m-au cuprins întâi valuri mari, apoi valuri potolite şi la 
sfârşit mă găseam lângă o mare calmă. 

Când s-a lipit de mine în pragul somnului, i-am simţit 
lacrimile. 

- O să treceţi peste asta, Mânu şi cu tine. 

- Ştiu. Vorbea în şoaptă. Dar tu? Cazul tău? 

Am decis că nu-l voi implica pe vechiul meu prieten, 
comisarul principal Năgelsbach, că nu voi investiga moartea 
soţiei lui Welker, că nu voi încerca nici să-l întâlnesc pe 
tatăl despre care Welker îmi vorbise şi care, al lui fiind 
mort, nu putea fi decât un tată Weller, şi nici să mă 
lămuresc în ce chip se redresase banca sub raport financiar 
şi în ce stadiu se afla ea acum. Aveam să las la o parte 
toate acestea şi, aşa cum se cuvenea pentru un detectiv 
particular care-şi vede de treabă, aveam să-l informez pe 
comanditarul meu asupra înaintării cercetărilor, 
întrebându-l doar dacă să urmăresc pista ce ducea spre 
Strasbourg. 

- O să trec şi eu peste asta. 

Dar ea adormise de-acum. 


9. Nu te opreşti niciodată 


Pentru început, nu m-a iritat faptul că nu reuşeam să intru 
în contact cu Welker. Deocamdată nu se putea vorbi cu el, 
mi s-a comunicat de câteva ori, pe un ton binevoitor, la 
telefon, urmând întrebarea dacă n-aş dori să discut cu 
domnul Samarin. In ziua următoare, amabila voce feminină 


27 


m-a informat, dimineaţa, că domnul director nu va reveni 
până la sfârşitul programului, să încerc mâine. Dar poate 
să-mi facă legătura cu domnul Samarin. Aceeaşi ofertă a 
fost reînnoită şi în ziua următoare, vocea exprimându-şi 
regretul că domnul director va lipsi ceva mai mult, 
întârziindu-şi întoarcerea. 

- Până când? 

- Nu v-aş putea spune. Dar poate ştie domnul Samarin. O 
clipă. 

- Alo, domnule Selb! Cum merg investigaţiile? 

Deşi accentul lui străin se auzea mai pronunţat la telefon, 
tot nu eram în stare să-l definesc. 

- Progresează. Când se întoarce şeful dumneavoastră? 

- L-am aşteptat de ieri şi credem că va veni azi. Dar n-ar fi 
exclus să sosească abia mâine. Cel mai bine ar fi să daţi un 
telefon săptămâna viitoare. Sau aş putea să vă fiu eu de 
folos? 

Mai târziu am primit un telefon de la Schuler, agitat şi 
indignat: 

- Ce i-aţi spus lui Bertram despre mine? 

- Nici o vorbă. Nici măcar nu am... 

- Atunci de ce nu m-a lăsat Gregor Samarin, ăsta care se 
crede un factotum, să ajung la el? Am fost şi învățătorul lui 
Gregor, mi-a fost şi el elev, ce-i drept, unul îndărătnic. Ce 
motiv are acum să-mi declare, condescendent, că este la 
curent în toate privinţele şi că n-au nevoie de mine, nici el, 
şi nici Bertram? 

- Domnul Welker nu e la bancă zilele astea. De ce... 

- Prostii! Când am ajuns eu, tocmai intrau pe poartă cu 
maşina ei doi, Bertram şi Gregor. Nu ştiu dacă Bertram m-a 
recunoscut, cred că nu, altfel nu m-ar fi ignorat pur şi 
simplu. 

- Asta când s-a întâmplat? 

- Adineauri. 

Am telefonat din nou la bancă şi mi s-a răspuns că domnul 
director e tot plecat. Am decis să mă lămuresc pe cont 


28 


propriu şi m-am dus cu maşina la Schwetzingen. Era soare, 
zăpada dispăruse, în grădini răsăriseră ghioceii, mirosea a 
primăvară. În Piaţa Castelului apăruseră primii plimbăreţi; 
băieţii îşi atârnaseră puloverele cu voită neglijenţă pe 
umeri, iar bluziţele fetelor lăsau să li se vadă buricul. 
Cafenelele scoseseră afară câteva mese, la care puteai sta 
un timp, dacă nu-ţi dezbrăcai paltonul. 

M-am aşezat şi eu la una dintre ele, până când a dispărut 
soarele şi s-a făcut răcoare. Fumam şi beam ceai, Earl Grey, 
fiindcă se potrivea cu ţigările mele Sweet Afton. Vedeam 
cine intra în bancă şi cine ieşea, urmăream vânzoleala din 
larga sală-birou de la etajul întâi, se ridicau de la mese şi se 
aşezau, circulau grăbiţi prin încăpere. La fereastra biroului 
directorial însă erau trase jaluzelele din bare metalice şi nu 
se zărea nimic. Dar în clipa când m-am sculat, cu intenţia 
să mă mut înăuntrul localului la o masă lângă geam, 
jaluzelele s-au ridicat şi Welker a deschis fereastra, şi-a 
sprijinit mâinile pe pervaz şi şi-a plimbat privirea prin piaţă. 
M-am grăbit să mă instalez în local, l-am urmărit cercetând 
din ochi piaţa şi dând din cap, a negaţie; după un timp, a 
închis fereastra. jaluzelele au fost coborâte la loc şi în birou 
s-a aprins lumina. 

Frecvența publicului era redusă. Dintre puţinii vizitatori ai 
băncii, majoritatea veneau cu maşina, se îndreptau spre 
poarta care se deschidea automat, îi lăsa să intre şi, după 
vreo jumătate de oră, să iasă din nou în stradă. La ora cinci, 
patru tinere au părăsit banca, la ora şapte plecau trei tineri. 
Lumina din biroul lui Welker a rămas aprinsă până la nouă 
şi jumătate. Îmi făcusem griji că nu voi reuşi să ajung destul 
de repede lângă maşina mea, ca să-l pot urmări. Dar am 
aşteptat în zadar, în Piaţa Castelului, să se învârtească 
poarta, deschizându-se, iar el să iasă cu maşina, ori poate 
pe jos, prin uşa încastrată în poartă. Banca a rămas în 
întuneric. După o vreme, am străbătut piaţa cu pas domol 
şi am înconjurat clădirea. Nu am descoperit altă cale de 
acces spre bancă. Dar într-o curte învecinată, am putut 


29 


observa acoperişul casei; era lărgit în spate, şi am zărit 
fereastra şi o uşă de balcon, luminate. Pe câţiva pereţi se 
vedeau tablouri, perdelele erau din stofă. Aici nu erau alte 
birouri, ci o locuinţă. 

N-am plecat imediat acasă. Am sunat-o la telefon pe Babs, 
o veche prietenă, profesoară de germană şi franceză, care 
nu se culca niciodată înainte de miezul nopţii. 

- Sigur că mai poţi să treci pe la mine. 

Corecta compuneri, cu o a doua sticlă de vin roşu şi o 
scrumieră plină în faţă. l-am povestit cazul meu şi am 
rugat-o să sune, în dimineaţa următoare, la o agenţie de 
detectivi din Strasbourg, solicitând descoperirea unor jurişti 
care locuiseră în perioada 1885-1918 la Strasbourg şi al 
căror nume sau prenume avea inițialele L, C ori Z. Eu nu 
vorbesc franceza. 

- Care agenţie anume? 

- Ţi-o spun mâine dimineaţă. Am colaborat cu ei la 
începutul anilor '50. Sper că mai există. 

- Cum te-ai descurcat pe-atunci cu franceza? 

- Colegul de-acolo ştia germana. Dar era de-acum bătrân, 
precis că nu mai lucrează. Un tânăr din Baden-Baden 
nimerise în legiunea străină, fusese probabil deportat şi am 
descoperit unde se afla. Nu noi l-am salvat; a fost nevoie de 
o uriaşă agitaţie, implicând ambasadori şi episcopi. Oricum, 
măcar ne-am imaginat cum am putea încerca să-l eliberăm, 
închipuie-ţi, un comando franco-german la numai câţiva ani 
de la sfârşitul războiului! 

A râs: 

- Ţi-e dor de vremurile de odinioară? Când erai tânăr şi în 
puteri şi totul era în regulă? 

- Totul în regulă - nu, nu mai era totul în regulă nici în 
timpul războiului şi cu atât mai puţin după război. Ori crezi 
că mă preocupă îmbătrânirea? Da, aşa e, deşi aş putea 
spune - gata, de-acum sunt bătrân. Înainte vreme credeam 
că într-o bună zi începi să îmbătrâneşti, tot continui aşa, iar 
după câţiva ani ai încheiat treaba şi te-ai şi trezit bătrân. 


30 


Dar nu se întâmplă aşa. Îmbătrâneşti întruna, tot mai tare, 
nu te opreşti niciodată. 

- Eu una sunt bucuroasă că o să ies la pensie. Nu mai 
predau cu plăcere. Copiii sunt nepăsători, trec prin şcoală şi 
apoi se pregătesc pentru o profesie, dar nu-i mişcă nimic, 
nici o carte, nici o idee, nici o iubire. Nu-mi mai sunt dragi. 

- Dar ai tăi? 

- Sigur că ţin la copiii mei. Când Roschen, micuța mea 
Rosa, a încetat să-şi mai vopsească părul în verde şi l-a 
lăsat să crească, m-am bucurat. E nemaipomenit că şi-a dat 
cu strălucire bacalaureatul, că are o bursă de la Fundaţia 
Germană de Studii şi că, după ce a urmat numai două 
semestre la Facultatea de Management, a fost trimisă la 
London School of Economics. Ca studentă, câştigă de-acum 
mai mult decât mine, profesoară cu vechime, ce zici de 
asta? 

Am dat din cap, neîncrezător. 

-Are o mică firmă de succes, care se ocupă de 
fundraising, de colectare de fonduri, dar pentru că în acest 
domeniu tot ce contează este cine şi când îşi aniversează 
ziua de naştere, ce firmă îşi serbează jubileul şi când 
anume, ce-i interesează pe nişte eventuali sponsori şi ce 
viaţă au dus strămoşii lor, Roschen a construit o enormă 
bancă de date şi continuă s-o dezvolte, lucrând cu alţi 
studenţi, cărora le plăteşte un salariu minim. „Mami“, m-a 
întrebat deunăzi, „crezi că aş putea angaja studenţi 
germanişti din Europa de Răsărit? Mi-aş înjumătăţi 
cheltuielile pentru salarizare.“ 

- Şi ce i-ai răspuns? 

- Cool, i-am răspuns şi i-am sugerat să le ofere studenţilor 
din acele zone computere, pe care să le plătească lucrând 
fără salariu. Computere vechi, evident, care aici se scot din 
uz, dar cei de acolo n-au nevoie de computere foarte 
moderne. 


- Şi? 


31 


- Fiică-mea a socotit că i-am făcut o propunere isteaţă. 
Dar uite ce-mi vine în minte: de ce nu l-ai trimite pe băiatul 
meu cel mare la Strasbourg? Doar nu e vorba despre o 
adevărată treabă detectivistă, mai degrabă de una cu profil 
istoric, iar franceza fiu-meu o vorbeşte mai bine decât 
mine, după ce a urmat trei semestre la Dijon. Şi-a trecut 
examenul, dar îşi ocupă postul de judecător specializat în 
legislaţia muncii abia în mai, aşa că are timp. 

- Mai stă în campusul studenţesc? 

- Da. Dă-i un telefon! 


10. Să mori de râs 


A doua zi nici n-am mai încercat să-l găsesc pe Welker. În 
schimb, mi-am început investigaţiile în privinţa lui. 

- Fireşte că avem un dosar al cazului. Elveţienii ne-au 
trimis raportul lor final şi ne-am băgat şi noi nasul, pe ici, pe 
colo. Aşteaptă o clipă. 

Comisarul principal Năgelsbach* se arătase altădată mai 
şovăielnic, înainte de a-mi îngădui să arunc o privire într-un 
dosar al lui. 

- Nu observi nimic? m-a întrebat, după ce adusese dosarul 
şi se instalase din nou în spatele biroului. 

M-am uitat la el şi apoi în jur. Sub fereastră se afla un 
teanc de cutii de carton. 

- Te muţi? _ 

- Mă mut acasă. Impachetez lucrurile care-mi aparţin şi pe 
care le iau cu mine. Îmi încetez activitatea. 

Am dat din cap a îndoială. A râs. 

- Crede-mă! În aprilie împlinesc şaizeci şi doi de ani şi a 
trebuit să-i promit nevesti-mii că o să mă opresc, devreme 


3 Comisarul Năgelsbach apare şi în cele două romane precedente pe 
care Schlink le-a dedicat detectivului Selb. 


32 


ce s-a inventat pensionarea la vârsta asta. Săptămâna 
viitoare îmi iau restul de concediu. Poftim! 

Mi-a întins dosarul peste birou. 

Am început să citesc. Bertram şi Stephanie Welker 
fuseseră văzuţi pentru ultima oară împreună în dimineaţa 
când urcau spre cabana pustie, situată mai sus de ghețarul 
Roseg. In după-amiaza zilei următoare el apăruse singur la 
cabana Coaz, mai jos de ghețar. Dimineaţa găsise un bilet 
de la soţia sa, în care ea-i scria că va trece peste ghețar, 
dându-i întâlnire la ora unsprezece, la jumătatea drumului 
pe care urma să meargă el, ocolind ghețarul. Welker 
pornise imediat, o aşteptase un timp la locul indicat, se 
încumetase apoi să urce pe ghețar ca s-o caute, iar în cele 
din urmă se îndreptase, cât de repede i-a fost cu putinţă, 
spre cabana aflată mai jos, care dispunea de personal; de 
acolo îi anunţase pe salvamontişti. Căutarea durase 
săptămâni în şir. 

- Iţi poţi închipui că pur şi simplu n-ai cum găsi un cadavru 
pe un ghețar? _ 

- Pe un ghețar? Intr-un ghețar! Pesemne că ea a căzut 
într-una din nenumăratele crevase şi, neştiindu-se exact pe 
ce rută a luat-o, căutarea n-a putut fi direcţionată cu atâta 
precizie ca în alte cazuri. 

-O idee sinistră, nu ţi se pare? Femeia zace prinsă în 
gheaţă, îşi păstrează tinereţea şi frumuseţea şi, cine ştie, e 
găsită cândva, într-o zi îndepărtată, când soţul gârbovit de 
bătrâneţe se apropie de catafalcul ei şi o identifică. 

- Aşa a zis şi nevastă-mea şi că există o poveste cu un 
asemenea subiect în literatură. Dar să nu ne grăbim. 
Aminteşte-ţi de omul din epoca de piatră conservat în 
Otztal, de oştenii lui Hannibal, de cei ai unor împărați 
germani ori ai lui Suvorov, de călugării bernardini şi de 
pionierii alpinişti englezi. Toţi au dispărut de multă vreme în 
ghețari şi e drept să aibă prioritate faţă de doamna Welker. 

Nu-l cunoşteam pe vechiul meu amic amator de astfel de 
glume. Pesemne că l-am privit cu mirare. 


33 


- Ai vrea să ştii ce cred eu - dacă el a omorât-o? Că avea 
biletul de la ea nu înseamnă nimic; biletul nu era datat şi 
putea fi mai vechi. Că era cu totul terminat când a ajuns în 
cabana de jos iar nu spune nimic. Trebuie să fii un monstru 
ca să nu te lase nervii, după ce ţi-ai ucis soţia. Dar pe de 
altă parte vorbeşte în favoarea lui faptul că un ghețar din 
preajma unei localităţi ca St. Moritz nu-i destul de pustiu 
nici măcar dimineaţa devreme. Să-ţi împingi în zona aceea 
nevasta de pe ghețar într-o crevasă este cam la fel cu 
tentativa de a o arunca de pe un pod pe o autostradă 
circulată. 

- Dar dacă sunt în joc bani destui... 

- „înfrunţi şi riscuri mai mari, ştiu. Însă cei doi au adunat 
bani - mai mult decât destui - de când cu preluarea Băncii 
Cooperatiste Sorbe. 

- De când au făcut ce...? 

- După unificarea Germaniei, Banca Weller & Welker a 
preluat Banca Cooperatistă Sorbă, o bancă din Est cu 
centrala la Cottbus şi diverse filiale în localităţi din zone 
apropiate. Preluarea s-a dovedit a fi un succes şi orice 
investiţie era finanțată din o mie de surse, de la Berlin până 
la Bruxelles. 

- Se riscă foarte mult şi din iubire, sau din ură... 

- Nu - oricât am cercetat, n-am descoperit nici o iubită a 
lui şi nici un iubit al ei. Cei doi s-au iubit din copilărie şi au 
avut o căsnicie fericită. Ai văzut oare fotografii ale ei? O 
frumuseţe de femeie, tipul brunet, cu părul şi ochii de 
culoare închisă, cu o privire pasionată şi visătoare. Sigur, 
sunt ucise şi femeile frumoase, sau mai cu seamă femeile 
frumoase. Dar criminalul nu e tocmai soţul lor, fericit în 
dragoste. 

- Brigitte crede că ea, cine ştie, a vrut să dispară, că a 
fugit. 

Râse: 


34 


- Şi nevastă-mea şi-a pus o asemenea întrebare: dacă nu 
cumva Stephanie a fost cuprinsă dintr-o dată de un dor de 
ducă - oricum, ceva profund femeiesc. Da, poate că a fugit. 

M-am aşteptat să aflu dacă şi cum a verificat poliţia 
această ipoteză, la ce concluzii s-a ajuns, cât de verosimilă i 
se părea lui personal o astfel de posibilitate. Dar el n-a mai 
spus nimic. Am insistat. 

- Ar putea să fie oriunde. Nu e tocmai distins modul ăsta 
de a-l părăsi, dar, la urma urmei, n-ai cum să fii elegant, 
dacă ţi-ai pus în gând să-ţi părăseşti partenerul. 

II ştiu pe Năgelsbach din vremea când a intrat, pe post de 
curier, la procuratura din Heidelberg. E un poliţist calm, 
serios, nu se pripeşte. Hobby-ul lui e să meşterească mici 
construcţii din chibrituri, de la Domul din Koln şi castelul 
Neuschwanstein la închisoarea din Bruchsal. De câte ori îl 
întâlnesc e bine dispus şi-i place să râdă de o glumă bună. 
Umorul sumbru, satira şi sarcasmul nu sunt genul lui. 

- Ce se întâmplă? l-am întrebat. 

Mi-a evitat privirea, uitându-se pe fereastră. Pomii erau 
golaşi încă, dar mugurii erau gata să plesnească. Şi-a 
ridicat mâinile şi apoi le-a lăsat să cadă. 

- La pensionare o să primesc Crucea de Merit Federală. 

- Te felicit din inimă. 

- Mă feliciţi? Întâi m-am bucurat şi eu. Dar apoi... A 
respirat adânc. Aveam un şef nou, tânăr, energic, eficient. 
Fireşte, nu ne cunoaşte aşa cum ne cunoştea cel vechi. Dar 
nici nu-l interesăm. Vine el la mine şi-mi zice: „Domnule 
Năâgelsbach, la pensionare vor să vă dea Crucea de Merit 
Federală şi avem nevoie de câteva pagini cu motivaţia 
decorării. Eu nu vă cunosc, aşa că puneţi dumneavoastră 
pe hârtie de ce meritaţi panglica de la butonieră“. 
Închipuie-ţi cum m-am simţit! 

- Aşa sunt şefii ăştia tineri azi! 

- l-am spus că eu nu fac aşa ceva. Mia răspuns că e un 
ordin de serviciu. 

- Şi cum a rămas? 


35 


- A râs şi a plecat. 

- Chestia cu ordinul de serviciu nu era decât o glumă 
proastă. 

- Totul nu-i decât o glumă proastă. Crucea de Merit, 
ordinele de serviciu, anii petrecuţi aici, cazurile pe care 
le-am investigat - să mori de râs şi alta nu. Numai că am 
priceput prea târziu. Dacă pricepeam mai devreme, m-aş fi 
distrat mai bine. 

- N-am ştiut noi asta dintotdeauna? 

- Ce? 

Era ofensat şi pus pe harţă. 

- Că ne-am fi putut distra mai bine în viaţă? 

- Păi... 

N-a mai continuat. S-a uitat din nou pe fereastră, şi-a 
plimbat ochii de la copaci la masa lui de lucru şi în cele din 
urmă şi-a oprit privirea asupra mea. Şi-a mişcat buzele, 
schiţând un zâmbet. 

- Poate că, într-adevăr, am ştiut-o şi eu dintotdeauna. 

Şi-a tras scaunul, ridicându-se în picioare. 

- Trebuie să plec. Ţi-ai notat adresa bătrânului Weller? 
Căminul Augustinum* din Emmertsgrund? Ceilalţi doi părinţi 
- adică mamele - au murit. Să ştii că Weller nu are 
Alzheimer. 

Câteodată se preface, atunci când nu-i convine o 
întrebare. 


11. Bani câştigaţi rapid 


Emmertsgrund se află deasupra localităţii Leimen, pe 
costişă. Frumoasele apartamente din Căminul Augustinum 
au ferestrele orientate spre apus, oferind o privelişte a văii 
Rinului, asemenea frumoaselor camere ale sanatoriului din 


4 Colegiul Augustinum patronează un lanţ de aşezăminte pentru 
bătrâni, răspândite în numeroase localităţi din Germania. 


36 


Speyerer Hof. La poalele muntelui se află o fabrică de 
ciment, împrăştiind o fină pulbere albă. 

Bătrânul Weller şi cu mine şedeam lângă fereastră. Îşi 
amenajase cele două camere ale apartamentului său cu 
lucruri aduse de acasă şi-mi depanase povestea fiecărei 
piese de mobilier, înainte de a ne aşeza. Îmi vorbise şi 
despre vecinii pe care nu-i suferea, despre mâncarea fără 
gust, despre activităţile organizate, de la dansurile de grup 
până la pictura pe mătase, care nu-l interesau. Nemaiavând 
vederea bună, nu mai era în stare să-şi conducă maşina, 
aşa că nu mai putea să evadeze din Augustinum şi se 
simţea singur. N-am impresia că m-a crezut, când i-am spus 
că strâng bani pentru Uniunea Populară care ocrotea 
mormintele din război. Dar era atât de însingurat, încât îi 
era indiferent cine eram de fapt. În plus, fuseserăm 
amândoi răniţi în campania din Polonia. 

Mi-am inventat un fiu, o noră şi un nepot, iar el mi-a 
povestit despre familia lui şi despre moartea fiicei sale. 

- Ginerele şi nepoţii dumneavoastră nu vă vizitează? 

- De când a murit Stephanie, ginerele meu n-a mai venit. 
Nu i-am făcut nici un reproş. Dar are conştiinţa încărcată. 
lar nepoţii sunt într-un internat din Elveţia. 

- De ce are el conştiinţa încărcată? 

- Ar fi fost dator să aibă mai multă grijă de ea. Şi n-ar fi 
trebuit să facă prostia cu banca din zona de Est. 

Când îşi descrisese traiul cotidian, avusese un ton 
plângăreţ. Acum vorbea cu fermitate şi-mi dădeam seama 
ce autoritate emanase cândva. 

- Imi închipuiam că băncile noastre câştigă aur curat în 
noile landuri din Est. 

- Tinere - era de vârsta mea, dar îmi spunea „tinere“ -, nu 
sunteţi în branşa bancară şi habar n-aveţi cum merg 
lucrurile acolo. Banca noastră a supravieţuit pentru că s-a 
restrâns, în loc să se extindă. Administrăm averi, îi 
consiliem pe deponenţi, investim fonduri la nivel înalt, 
internaţional. Cei câţiva clienţi din Schwetzingen care mai 


37 


au conturi la noi nu mai corespund de fapt profilului nostru 
actual. Îi păstrăm din sentimentalism. Dar nici clienţii Băncii 
Cooperatiste Sorbe nu se încadrează în profil. Chiar dacă 
sunt numeroşi. Dobitoacele mărunte fac şi multă murdărie. 

- Ginerele dumneavoastră vede altfel lucrurile? 

- Asta... A hohotit scurt, un râs dispreţuitor, ca un behăit. 
Nu ştiu ce vede el şi dacă vede ceva. E un tânăr înzestrat, 
dar banca nu este şi nici n-a fost vreodată domeniul lui. A 
studiat medicina, iar Welker ar fi făcut bine dacă l-ar fi lăsat 
să devină medic, în loc să-l oblige să intre la bancă, doar ca 
să respecte tradiţia familiei. De parcă ar mai avea de-a face 
cu tradiţia familiei ce se petrece acum! E vorba de bani 
câştigaţi rapid, de noi prieteni şi de noi angajaţi, şi, dacă 
sectorul depozite şi investiţii de fonduri mai continuă să 
existe aşa cum l-am conceput noi, Welker şi cu mine, eu 
unul n-am cum să ştiu. Atât de departe s-a ajuns: să nu mai 
ştiu nimic. 

Înainte să plec, mi-a arătat un portret al fiică-sii. Nu era 
frumuseţea  debordantă pe care mi-o imaginasem, 
gândindu-mă la fotografia acelei mătuşi, sora bunicului ei, 
pe care o văzusem la Schuler, sau la descrierea lui 
Năgelsbach. O faţă îngustă, părul de culoare închisă, lins, o 
gură severă, iar în privire nu doar pasiune şi visare, ci şi o 
vie inteligenţă. 

- Era specializată în comerţul bancar şi studiase Dreptul. 
Moştenise întru totul acel simţ al banului, care se 
dezvoltase în familia noastră de-a lungul anilor. Dacă mai 
trăia, altfel ar fi mers treburile băncii noastre. 

Şi-a scos portmoneul din buzunar şi mi-a dat o bancnotă 
de cincizeci de mărci. 

- Pentru mormintele din război. 

În drum spre casă, m-am oprit la Schwetzingen. Personalul 
cafenelei m-a întâmpinat ca pe un client vechi. Era ceasul 
trei şi jumătate, oră potrivită pentru o ciocolată caldă şi o 
felie de chec marmorat, dar - fiind vineri - se încheia curând 
şi programul Băncii Weller & Welker. La patru au ieşit din 


38 


clădire cele trei funcţionare tinere. După ce au mai stat o 
clipă împreună, s-au salutat şi s-au despărţit, două pornind 
pe Schlossgraben, iar celelalte îndreptându-se spre gară. La 
patru şi jumătate au apărut cei trei tineri, luând-o tot pe 
Schlossgraben, dar în direcţie opusă. l-am făcut semn 
chelnerului, am lăsat douăzeci de mărci pe masă şi am 
pornit în urma lor. Au mers cale lungă, trecând de Meliplatz, 
apoi pe sub calea ferată, până să ajungă într-un cartier 
unde se aflau un depozit de cabluri, o spălătorie auto, un 
depozit de materiale de construcţie şi altul de băuturi. Au 
intrat într-un hotel de şapte etaje şi am văzut cum li s-au 
înmânat, la recepţie, cheile de la camere. 

In biroul meu licărea luminiţa robotului telefonic. Georg 
îmi primise mesajul şi voia să treacă pe la mine; îmi 
convenea duminica ori lunea? Brigitte avea chef să mergem 
la un film, sâmbătă seara. Al treilea apel venea de la 
Schuler. 

„Regret că am fost arţăgos deunăzi la telefon. Am vorbit 
între timp cu Bertram şi cu Gregor şi m-am lămurit că nu 
m-aţi vorbit de rău. Bertram a fost pur şi simplu înnebunit 
de prea multe treburi, dar m-a anunţat că vine pe la mine 
astă-seară. Nu vreţi să mai treceţi şi dumneavoastră o 
dată? Poate săptămâna viitoare? Eventual luni?“ 

Râdea, dar nu era un râs vesel. 

„Mai are totuşi un pic de viaţă-n el, bătrânul viezure! A 
prins o gâscă!“ 


12. Plină ochi 


La sfârşitul acesta de săptămână, primăvara se străduia 
să ne convingă că a venit într-adevăr, că o să rămână şi nici 
zăpada ori gheaţa nu mai au cum s-o alunge. În Luisenpark, 
şezlongurile fuseseră aşezate pe pajişti, iar eu, învelit într-o 
pătură, am dormit dus, de parcă lumea ar fi fost teafără, iar 


39 


inima mea, sănătoasă. Când Brigitte şi cu mine am ieşit de 
la cinema, luna plină lumina străzile şi pieţele. Pe un dâmb, 
câţiva tineri punkişti jucau fotbal cu o cutie de bere, în faţa 
primăriei nişte haimanale îşi dădeau din mână-n mână o 
sticlă de vin roşu, iar în chioşcurile din Parcul Trandafirilor 
perechile de îndrăgostiţi îşi şopteau vorbe dulci. 

Brigitte mi-a pus braţul în jurul umerilor: 

- Mă bucur că vine curând vara. 

Duminică, am luat prânzul cu Georg în localul numit „Micul 
Parc al Trandafirilor“. Îi plăcea să-mi fie de folos, 
scormonind la Strasbourg în tot soiul de publicaţii şi 
documente vechi - agende cu adrese, cărţi de telefon, acte 
ale unor cabinete juridice şi notariale, cataloage cu autorii 
şi titlurile unor prelegeri - ca să dea de urma partenerului 
discret. Işi propunea să plece acolo chiar luni. L-am numit 
ajutor de detectiv şi am comandat şampanie, dar el n-a 
acceptat decât bere fără alcool. 

- Bei prea mult, unchiule Gerd. 

Seara, m-am mai cufundat o dată, în biroul meu, în 
studierea istoriei sistemului nostru bancar. Un subcapitol îi 
era dedicat şi Băncii Cooperatiste Sorbe, care părea un 
unicat. Băncile cooperatiste erau înfiinţate, de regulă, ca 
instituţii de autofinanţare ale unor grupuri profesionale. 
Schulze-Delitzsch dorea să-şi asocieze, creând băncile 
populare, meseriaşii, iar Raiffeisen - ţăranii. Hans Kleiner 
din Cottbus însă, care îşi întemeiase Banca Cooperatistă în 
1868, năzuia să pună ideea cooperatistă în slujba întăririi 
minorităţii slave a sorbilor. Avea o mamă sorbă, care se 
îmbrăca în portul sorb, îi spunea copilului Hans basme 
sorbe şi-l învăţa cântece sorbe, şi aşa îşi asumase cauza 
sorbilor drept misiune a vieţii lui. Cât a trăit el, banca nu 
avea decât membri cooperatori de etnie sorbă; dar după 
moartea lui au fost acceptaţi şi alţi clienţi, iar banca s-a 
extins şi a prosperat, supraviețuind inflaţiei şi crizei 
economice mondiale. După aceea însă, soarta i s-a 
schimbat în rău; naziştii nu erau deloc interesaţi de sorbi şi 


40 


au transformat Banca Sorbă într-o bancă populară 
obişnuită. 

Când şi cum şi-o fi revenit Banca Cooperatistă Sorbă de pe 
urma acestei lovituri - o fi fost o chestiune de timp, nu 
tocmai scurt. Dar o dată ce Weller & Welker o preluaseră, 
era cert că se redresase şi avusese parte de un happy-end. 
În drumul meu nocturn spre casă, mă gândeam că ideea 
cooperatistă este atât de convingătoare, încât cunoscuta 
străduinţă a băncilor şi bancherilor de acumulare a tot mai 
mulţi bani mi s-a părut dintr-o dată stranie. Ce rost are să 
îngrămădeşti ban peste ban? Doar pentru că instinctul 
infantil de colecţionar nu mai poate fi satisfăcut, la vârsta 
adultă, cu bile colorate, capace de cutii de bere ori timbre, 
trebuie el să se concentreze asupra banilor? 

Dimineaţa următoare m-a găsit din nou instalat la masa 
de lucru; era devreme, înainte de ora când copiii pornesc 
spre şcoală. Brutăria aflată la câteva case distanţă 
deschisese de-acum, aşa că aveam şi un corn matinal lângă 
ceaşca de cafea aburindă din faţa mea. Povestea Băncii 
Cooperatiste Sorbe nu mai era prea lungă. Pe când celelalte 
bănci populare fuseseră închise din ordinul ocupanților 
sovietici, cele din oraşul Cottbus şi din localităţile din jur au 
continuat să funcţioneze sub titulatura de Bancă 
Cooperatistă Sorbă. Asta nu însemna mai mult decât 
păstrarea unei denumiri proprii; în rest, banca era afiliată 
întru totul sistemului caselor de economii de stat. Dar 
denumirea proprie a fost menţinută, respectul pentru 
neamul slav al sorbilor, popor-frate cu victoriosul popor 
sovietic, interzicea abolirea numelui. lar o dată cu numele a 
fost păstrată şi o anumită autonomie, suficientă pentru a 
îngădui custozilor să oferteze în chip de sine stătător Banca 
Cooperatistă Sorbă şi s-o vândă în cele din urmă Casei 
Weller & Welker. 

La ora nouă, circulaţia matinală de pe Augustaanlage se 
mai domolise. Îmi ajungeau la urechi glasuri de copii - unii 
care, cine ştie de ce, se duceau la şcoală mai târziu. Apoi 


41 


am auzit cum o maşină a oprit la marginea trotuarului şi a 
rămas pe loc, motorul continuând să meargă. 

După un timp, zgomotul m-a iritat - o bolboroseală, un 
păcănit, asurzitoare. De ce nu-şi oprea omul ăsta motorul? 
M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus la fereastră. 

Am dat cu ochii de Isetta verde a lui Schuler. Portiera era 
deschisă, maşina - goală. Am ieşit din birou pe trotuar. 
Schuler, în faţa intrării casei vecine, citea numele de pe 
tăbliţele de lângă sonerii. 

- Domnule Schuler! am strigat, iar el s-a întors spre mine 
şi mi-a făcut un semn cu mâna. Ca şi cum voia să mă 
alunge de pe trotuar, să mă îndemne să mă întorc în biroul 
meu. 

Nu-l înţelegeam şi nici nu auzeam nimic, deşi tot făcea 
nişte grimase, de parcă mi-ar striga şi el ceva. Apoi porni 
spre mine, cu paşi împleticiţi, continuând să-şi agite în aer 
mâna dreaptă, cu stânga apăsându-şi burta. M-am dumirit 
că strângea în mâna stângă mânerul unei valize diplomat 
de culoare neagră, care i se lovea de picioare în timpul 
mersului. Am înaintat câţiva paşi, iar el s-a prăbuşit 
aproape peste mine, i-am simţit mirosul greu şi l-am auzit 
şoptind „uite“ şi „pleacă“; mi-a întins valiza, iar eu am 
luat-o. Cu mâna cu care-mi dăduse valiza s-a sprijinit de 
mine, ridicându-se; s-a dus la maşină, s-a aşezat la volan, a 
închis portiera şi a demarat. 

L-am urmărit cum mergea pieziş de la marginea 
trotuarului spre banda de circulaţie din dreapta şi de aici 
spre cea din stânga, îndreptându-se spre barele de fier care 
împrejmuiau spaţiul verde din mijlocul străzii, zgâriindu-se 
de una, zgâriindu-se şi de a doua, atingându-se şi de 
semaforul din preajma lui Mollstrasse; a accelerat, fără să-i 
pese că semaforul era pe roşu şi fără să se sinchisească de 
grupul de copii care se pregăteau să traverseze pe 
Augustaanlage. Credeam că se va izbi ori de semafor, ori 
de copacul aflat la cotitura dintre spaţiul verde şi 
Mollstrasse. Dar s-a lovit de bordură, a ocolit semaforul şi a 


42 


atins doar în trecere copacul. A fost însă de-ajuns: piatra de 
bordură şi copacul au dezechilibrat Isetta, care s-a 
răsturnat, derapând pieziş prin iarbă şi s-a oprit în alt 
copac. 

S-a auzit un trosnet puternic şi în aceeaşi clipă frânele 
maşinilor de pe partea opusă a carosabilului, unde Isetta 
fusese cât pe ce să ajungă, au scârţâit strident, 
automobilele cărora nu le acordase prioritate au claxonat, 
iar un copil a izbucnit în ţipete: nu lipsise mult ca roţile să-i 
treacă peste picioare. S-a dezlănţuit un infern. Turcul din 
vecini, care ieşise în grabă din prăvălia lui, mi-a luat valiza 
din mână şi mi-a spus: 

- Du-te să vezi ce s-a întâmplat, eu anunţ poliţia şi 
Salvarea. 

Am alergat spre maşină, dar nu mă mai mişc destul de 
repede: până să ajung, curioşii se strânseseră de-acum 
roată în jurul Isettei. Am dat din coate, ca să răzbat până-n 
faţă. Copacul înfundase portiera şi rămăsese prins între 
capota şi podeaua maşinii. M-am uitat de sus, prin geamul 
lateral, în interior; peste tot, sânge şi cioburi de sticlă; 
portiera turtită îl imobilizase pe Schuler pe scaunul său, 
volanul îi intrase în coşul pieptului. Era mort. 

Apoi au venit poliţia şi ambulanţa, în cele din urmă şi 
pompierii, numai ei reuşind să desprindă Isetta de copac. 
Poliţiştii nu se arătau interesaţi să mă interogheze ca 
martor, iar eu n-am manifestat nici o iniţiativă să mă 
prezint în această calitate. Aşa că am luat-o înapoi spre 
biroul meu, a cărui uşă o lăsasem deschisă. De la distanţă 
am văzut că tocmai ieşea cineva din birou. Nu-mi dădeam 
seama ce ar fi avut de căutat acolo, nu ştiam ce căutase 
efectiv. Nu lipsea nimic. Prăvălia vecinului meu, turcul, a 
avut parte de oarece vânzare; curioşii urmăreau lucrările de 
deblocare a Isettei, se lansau în comentarii de specialitate 
şi-şi cumpărau batoane de ciocolată, pungi de lapte ori de 
musli. 


43 


Abia după ce toată agitația s-a sfârşit şi s-a reinstaurat 
liniştea, mi-a venit în minte valiza lui Schuler. Am adus-o de 
alături şi am aşezat-o pe masa de lucru, s-o privesc. 
Imitaţie de piele din material plastic negru, mat, un lacăt 
auriu cu cifru - o valiză diplomat obişnuită şi urâtă. Am luat 
o sticlă şi cutia de cafea dintr-un raft al mesei mele de 
lucru, mi-am turnat din Sambuca şi am pus în pahar trei 
boabe de cafea. Din dulapul cu dosare mi-am luat pachetul 
de ţigări Sweet Afton; mi-am aprins o ţigară, apoi spirtiera 
pentru flambarea rachiului; şi am rămas cu ochii la flăcăruia 
albastră şi la fumul albăstrui. 

Mă gândeam la Schuler. Mi-ar fi plăcut să-l mai ascult 
povestind. Din ce cauză se luaseră la harţă locotenentul 
Welker şi prusacul. Ce s-o fi ales de tânăra moştenitoare 
Weller, după ce iubitul ei îşi căutase moartea, aproape ca 
Romeo, numai că de astă dată familiile nu erau învrăjbite, 
ci prea prietene. Când începuse dragostea dintre Bertram şi 
Stephanie. Am stins flacăra, suflând în ea, şi mi-am sorbit 
băutura. l-aş fi dorit lui Schuler ca în pragul morţii să-şi fi 
redobândit mirosul şi gustul. 

Apoi am deschis valiza. Era plină ochi cu bani, bancnote 
uzate de cincizeci şi de o sută de mărci. 


13. Sub urmărire 


Nu, nu mi-a trecut prin cap să înghesui bancnotele în 
geanta mea de voiaj, să rânduiesc alături de ele câteva 
cămăşi, nişte pantaloni şi pulovere, lenjerie de corp, periuţa 
de dinţi şi aparatul de ras, să merg la aeroportul din 
Frankfurt şi să plec cu avionul spre Buenos Aires. Sau spre 
insulele Maldive, Azore ori Hebride. Existenţa mea e 
de-ajuns de complicată şi la Mannheim. Cum aş duce-o 
altundeva, unde nu cunosc nici măcar limba? 


44 


Nici n-am căutat un ascunziş pentru bani. Oricum, sub 
tortură l-aş divulga. Am coborât uşa rulantă a dulapului 
meu din birou, am înghesuit puţinele acte vechi într-un raft, 
am scos plăcile despărţitoare dintre celelalte rafturi şi am 
făcut loc valizei. După care am ridicat uşa rulantă. 

Şi nici n-am numărat banii. Erau foarte mulţi. Destui ca să 
sperie de moarte pe cineva. Evocându-mi întâlnirea cu 
Schuler pe trotuar, gândindu-mă la mersul, la gesticulaţia, 
la grimasele lui, la vorbele lui bâiguite, îmi spuneam că era 
înspăimântat. De moarte. 

Năgelsbach nu părea mai bine dispus la telefon decât 
fusese cu prilejul vizitei mele. 

- Şi-acum ce să fie, accident sau crimă? Dumneata ştii 
doar că, după caz, faptele ţin de două departamente 
diferite. 

- Nu vreau să aflu decât data când ajunge Schuler la 
Institutul de Medicină Legală. 

- O să ajungă atunci când o să-l suni pe amicul dumitale 
de la Clinicile Municipale, care la rândul lui o să anunţe 
medicii legişti - dumneata chiar nu vrei să faci nimic de 
unul singur? Cât despre mine... Marţi... Nevastă-mea... şi 
eu... Adică, mâine e ultima mea zi de lucru, iar seara dăm o 
mică petrecere de adio, şi ne-am bucura dacă aţi veni, 
dumneata cu prietena dumitale. Veniţi? 

S-ar fi zis că se temea că n-o să-i vină nimeni la petrecere. 
De câte ori îi văzusem împreună, soţia lui şi dânsul arătau 
de parcă n-ar avea nevoie de prieteni, de parcă şi-ar ajunge 
unul altuia, şi câteodată îi invidiasem. Şedeau în atelier, el 
construia din bețe de chibrituri o miniatură a Palatului de 
Justiţie din Munchen, ea îi citea din Procesul lui Kafka, iar 
înainte de culcare mai beau un pic de vin. Oare simbiozele 
conjugale nu funcționau decât până în momentul 
pensionării? 

Pe drumul spre Schwetzingen am fost urmărit. Mergând de 
la biroul meu, câţiva metri, până la maşină, am avut 
sentimentul că păşeşte cineva în urma mea. Dar când 


45 


întorceam capul, nu vedeam pe nimeni, iar o senzaţie te 
poate înşela, deşi Brigitte crede că sentimentele spun 
totdeauna adevărul şi numai gândurile mint. Pe autostradă 
nu s-a întâmplat mare lucru. Fiesta de culoare bej, pe care 
am zărit-o, începând de la răscrucea spre Mannheim, în 
oglinda retrovizoare, m-a depăşit, ce-i drept, când am oprit 
lângă Pfingstberg pe tronsonul lateral, dar a plecat fără să 
staţioneze şi a dispărut la următoarea cotitură. Numai că 
atunci când mi-am pornit şi eu maşina, depăşind un camion 
la următoarea cotitură şi uitându-mă din nou în oglinda 
retrovizoare, iată Fiesta tot în spatele meu. La câteva sute 
de metri înainte de ieşirea din Schwetzingen, am repetat 
jocul. Când Fiesta m-a depăşit, m-am ţinut după ea, până a 
ieşit din oraş; apoi mi-am continuat voiajul şi doar la câţiva 
kilometri după Bruhl am luat-o în pantă, hurducăindu-mi 
Opel-ul, pe un drumeag de ţară. 

Nu m-a mirat că în faţa casei lui Schuler staţiona o maşină 
de poliţie. În faţa vechiului depozit nu se afla însă nici una. 
Am sunat, am intrat, dar n-am reuşit să deschid uşa spre 
arhivă. Când mi-am continuat drumul cu maşina, Fiesta s-a 
ivit din nou în oglinda mea retrovizoare. 

Eram obosit. Obosit de o lume în care cineva, din senin, 
înspăimântase de moarte un bătrânel inofensiv, pasionat de 
hârţoage vechi şi mirosind urât. O lume unde apăreau prea 
multe bancnote uzate de cincizeci şi o sută de mărci. O 
lume în care cineva se strecurase în biroul meu şi mă 
urmărise apoi într-o Fiesta de culoare bej, fără să ştiu cine 
era şi ce voia. O lume în care nu eram deloc împăcat cu 
investigația ce mi se comandase. Comanda nu mă interesa 
cu adevărat şi, de fapt, n-avea de ce să-l intereseze nici pe 
comanditarul meu. Mă interesau în schimb persoana 
acestui comanditar, dispariţia soţiei lui, moartea arhivarului 
său. Preocupările mele n-aveau, fireşte, de ce să-l 
intereseze pe comanditarul meu. Dar ce-l interesa oare? Și 
de ce îmi comandase să investighez ceea ce, de fapt, 
n-avea de ce să-l intereseze? 


46 


Mesajul care-mi fusese lăsat pe robot suna ca şi cum 
Welker mi-ar fi citit gândurile. „Bună ziua, domnule Selb. Aţi 
putea să treceţi mâine pe la noi? N-am mai avut de la un 
timp veşti de la dumneavoastră şi aş vrea să ştiu cum 
evoluează cercetările, în ce punct au ajuns. Problema 
devine tot mai presantă acum şi...“ Aici acoperise pâlnia 
telefonului şi pe linie se auzea un foşnet ca al scoicii de pe 
plaja Timmendorf, pe care mama mi-o punea la ureche, în 
copilărie, ca să ascult sunetul mării; cu intermitențe 
prindeam frânturi de cuvinte, fără să le înţeleg. Apoi, 
continuase Samarin: „Ştim că domnul Schuler a fost la 
dumneavoastră. Că a depus la dumneavoastră bani. 
Trebuie să ne fiţi şi dumneavoastră de ajutor, pentru ca o 
unică faptă nechibzuită să nu-i ruineze prestigiul. Se cuvine 
ca banii să ajungă înapoi în bancă. Atunci, mâine la trei.“ 

Mă obosise şi jocul pe care-l jucau Welker şi Samarin. N- 
am telefonat nici unuia din ei. Mi-am propus să-l sun a doua 
zi de dimineaţă pe Georg la Strasbourg şi să-l întreb dacă a 
obţinut vreun prim rezultat. Mi-am pus în gând să-i 
telefonez şi lui Năgelsbach în ultima lui zi de slujbă la 
Direcţia de Poliţie. Intr-un târziu, am uitat că fusesem 
urmărit de un automobil marca Fiesta. 


14. N-am venit cu mâna goală 


Dar şoferul Fiestei nu mă uitase. În dimineaţa următoare, 
la opt şi jumătate, suna la uşa apartamentului meu. A 
apăsat pe sonerie de mai multe ori. Mai târziu, mi-a explicat 
că se consideră un om care ştie să-şi menajeze semenii; a 
sunat de câteva ori, deşi ar fi putut deschide uşa cu toată 
uşurinţa. Lacătul meu nu era, în ochii lui, decât o glumă. 

Stătea în faţa uşii mele ca un negustor ambulant, cu o 
expresie insolentă şi lipsită de speranţă în acelaşi timp, 
într-o atitudine de pândă. Părea de vreo cincizeci de ani, nu 


47 


era nici înalt, nici scund, nici gras şi nici slab, obrajii îi erau 
plini de vinişoare plesnite, iar părul, rar. Purta un pantalon 
din fibră sintetică, pantofi papuc gri, o cămaşă de un 
albastru-deschis cu un paspoal bleumarin la buzunar şi la 
baza nasturilor şi un hanorac neîncheiat. Hanoracul era bej, 
ca şi Fiesta. 

- Dumneavoastră aţi fost, aşadar. 

- Eu? 

- Dumneavoastră m-aţi urmărit ieri. 

A dat din cap a confirmare: 

- Manevra dumneavoastră la Schwetzingen n-a fost rea. 
Dar ştiam încotro mergeţi. Aţi ieşit pur şi simplu de pe 
autostradă? Cum s-ar zice, aţi trecut graniţa verde? 

A continuat cu o amabilitate condescendentă: 

- Dar Mercedesul albastru? V-a urmat şi el peste graniţa 
verde? 

N-aş fi vrut să bage de seamă că nu ştiam despre ce 
vorbeşte. Dar m-a ghicit: 

- Ei, asta-i bună! Nici nu l-aţi observat! Şi pe mine m-aţi 
observat abia ieri. 

- Aş prefera să nu vă observ nici azi. Ce vreţi? 

M-a privit ofensat. 

- De ce îmi vorbiţi aşa? Nu v-am făcut nimic. Am vrut 
doar... 

- Ei bine? 

- Sunteţi... Sunt... 

Aşteptam. 

- Sunteţi tatăl meu. 

Mă ştiu dintotdeauna un tip lent, iar o dată cu trecerea 
anilor n-am ajuns mai sprinten. Reacţionez emoţional cu 
întârziere, constat abia la prânz că m-a jignit cineva în 
cursul dimineţii şi-mi vine în minte abia seara că la prânz 
cineva mi-a spus ceva plăcut, nişte vorbe menite să mă 
bucure. Nu am nici un fiu. Dar nu l-am luat în râs pe 
interlocutorul meu şi nici nu i-am închis uşa în nas, ci l-am 


48 


poftit în camera de zi, să se aşeze pe una din sofale, iar eu 
m-am instalat pe cealaltă. 

- Nu mă credeţi? A dat din cap. Asta e, nu mă credeţi. Noi 
nu existăm pentru dumneavoastră. 

- Noi? Mai am şi alţi copii? 

- Nu-i cazul să vă bateţi joc! 

Mi-a povestit că în timpul Schimbării, sau imediat după ea, 
a pus mâna pe dosarul lui şi a descoperit acolo că fusese 
dat spre adopţie, iar adevărata lui mamă era Klara Selb din 
Berlin. 

- Ce dosar? 

- Dosarul meu de cadre. 

- Cadre...? 

- Am lucrat la Ministerul pentru Siguranţa Statului? şi sunt 
mândru de asta. M-am ocupat de criminalistică, am 
investigat crime grave, iar noi dispunem de o cotă a 
informaţiei la care voi nu puteţi decât visa. N-a fost chiar 
totul rău la noi şi nu îngădui să fie denigrat şi nu accept să 
fiu denigrat nici eu. 

Am dat din mâini, încercând să-l calmez. 

- Când te-ai născut dumneata? 

-La 9.11.1942. Dumneavoastră participaţi tocmai la 
invadarea Uniunii Sovietice de către Wehrmacht-ul nazist. 

Am făcut un calcul. La 9.1ll.1942 trăiam într-un hotel la 
Heidelberg, lăsasem în urmă campania militară din Polonia, 
rănirea pe front, lazaretul, terminasem Dreptul, făcusem 
practică în calitate de asesor, începusem să lucrez la 
Procuratură. Fiindcă nu găsisem încă locuinţă, Klara stătea 
la părinţii ei, la Berlin. Sau poate călătorea tocmai atunci 
prin Italia, cu prietena ei Gigi? Ori se ascundea undeva şi 
aducea pe lume un copil? Îmi doream copii. Dar nu pe acela 
născut pe 9.1l1.1942. Din mai până în august 1941 fusesem 
în Polonia în zona Warthegau şi nu petrecusem nici o 
noapte cu Klara. 


5  Faimoasa Stasi 
49 


- Îmi pare rău, am spus, dând din cap, dar nu... _ 

- Ştiam. Ştiam că o să daţi din cap şi o să-mi spuneţi: „Imi 
pare rău, dar n-am nici o legătură cu dumneata“. Să 
spuneţi vorbe mari, că am fi cu toţii fraţi şi surori, la asta 
v-aţi priceput - dar când apar nişte fraţi şi surori, altceva 
nu ştiţi să faceţi decât să daţi din cap şi din mâini. 

A dat din cap şi din mâini, aşa cum procedam noi, în 
închipuirea lui. Cuvintele lui se doreau sarcastice, dar tonul 
vocii îi trăda descurajarea. 

N-ar fi trebuit să-i spun că-mi pare rău. Nu-mi părea rău că 
nu-i eram tată. În plus, formularea unei scuze provoca alte 
învinuiri, la care reacţiona din nou reflexul meu de a-mi 
cere scuze. Era cât pe ce să-mi cer iertare pentru toate 
nedreptăţile pe care Vestul le săvârşise ori nu le săvârşise 
faţă de Est. 

- Şi nici măcar n-am venit cu mâna goală. N-aţi observat 
Mercedes-ul albastru, care vă urmărea la ora când aţi 
plecat la Schwetzingen, şi probabil că nu l-aţi observat nici 
dimineaţa. 

Mi-a citit pe chip interesul faţă de informaţiile lui. 

- Acum aţi vrea să ştiţi mai mult. Şi chiar o să vă spun mai 
mult. Mercedes-ul a sosit atunci când bătrânul v-a dat 
valiza şi s-a suit apoi în maşina lui. Isetta a demarat, 
Mercedes-ul însă a rămas pe loc, şi după toată zarva şi 
bufnitura, omul de lângă şofer a ieşit din maşină şi s-a dus 
să cotrobăie atât prin biroul dumneavoastră, cât şi în 
maşina bătrânului. Ce căuta - asta nu mai trebuie să vă 
spun. 

- Ştiţi şi cine erau cei doi bărbaţi din Mercedes? 

- Nu ştiu decât că Mercedes-ul avea un număr de Berlin. 
Dar pot să aflu şi ceea ce vă interesează. Dacă am lucra 
împreună, dumneavoastră şi cu mine - fiind, nu-i aşa, din 


6 Aluzie la discursurile exaltate ale unor R.F.G.-işti adresate 
R.D.G.-iştilor, cu prilejul Unificării. 


50 


aceeaşi branşă - iar dumneavoastră n-o să... poate nu prea 
mult timp n-o să mai... 

Ezita. 

Intenţiona cu adevărat să-mi preia afacerea, fiul de la tată. 
Nu imediat, dar după o perioadă de tranziţie, în cursul 
căreia să scriem pe firmă „Investigaţii particulare. Gerhard 
Selb & fiul“. Nu i-am propus „Gerhard Selb şi fiul Klarei 
Selb“. Nu i-am explicat că era, poate, fiul răposatei mele 
soţii, dar în nici un caz fiul meu. Nu doream să intru în 
intimităţi cu el, să-i vorbesc despre căsnicia mea, să-i fac 
mărturisiri şi s-o discreditez pe Klara. Spre sfârşit, în 
căsnicia mea se instalase vidul. Dar în vremea când abia 
mă angajasem la Procuratura din Heidelberg şi Klara avea 
să mă urmeze curând, căsnicia noastră era tânără şi - 
gândesc azi - plină de farmec, promițând fericire şi 
statornicie. Nu mi-era indiferent că existase un altul, cu 
care Klara avusese o relaţie, rămânând însărcinată şi dând 
naştere unui copil. Celălalt nici măcar nu o iubise destul ca 
s-o convingă să divorţeze, pentru a o lua el de nevastă. Sau 
căzuse pe front? Mi-a venit în minte un ofiţer prieten cu noi, 
despre care Klara vorbise mereu, într-un timp, iar de la un 
moment dat deloc. Acela căzuse în faţa Moscovei. Am 
încercat să desluşesc în chipul vizitatorului meu trăsături 
asemănătoare ofițerului, dar n-am găsit nimic. 

- Cum te numeşti dumneata? 

- Karl-Heinz Ulbrich, numele mic se scrie cu cratimă, cel 
de familie fără t la urmă”. 

- Unde locuieşti? 

- In casa Kolping din... R7 este adresa. Ce nebunie! Aşa 
poţi să numeşti o marcă de ţigări, dar în nici un caz o 
stradă. 

Dădu din cap, de astă dată cu indignare. 


7 Aluzie la numele lui Walter Ulbricht, preşedinte al R.D.G. În 
perioada 1960-1973. 


51 


Am renunţat să-l lămuresc în privinţa cvartalurilor 
urbanistice ale Mannheim-ului. Nici nu l-am întrebat cum de 
nu se jenează să înnopteze - el, un vechi comunist - în Casa 
Kolpingt. 

De parcă lucrurile n-ar fi fost îndeajuns de încurcate, 
motanul Turbo s-a întors dintr-o expediţie de pe 
acoperişuri, a sărit de pe pervazul ferestrei pe sofa şi, în 
drum spre bucătărie, s-a frecat prietenos de picioarele lui 
Karl-Heinz Ulbrich. Acesta sâsâi un „tsstss“, se uită 
mulţumit în urma lui Turbo şi triumfător la mine, ca şi cum 
ar fi ştiut dintotdeauna şi s-ar fi dovedit acum că în Vest 
animalele sunt mai bune decât oamenii. Noroc că n-a spus- 
o cu voce tare. S-a ridicat. 

- Acum e mai bine să plec. Dar am să mai vin. 

Nu a aşteptat un salut din partea mea, ci a luat-o prin 
vestibul spre uşă; a deschis-o şi apoi a închis-o cu grijă, pe 
dinafară. 


15. Fără spovedanie, nici dezlegare de păcate 


Am sunat la Strasbourg. Dar nu l-am găsit pe Georg; 
oricum, după o singură zi petrecută la faţa locului n-ar fi 
avut prea multe de relatat. Aşa că trebuia să mă limitez la 
cele aflate de la Schuler. 

Însă juristul de la Strasbourg, al cărui nume începea cu 
litera C, ori L, ori Z, îi lăsa rece pe cei doi, pe Welker şi pe 
Samarin. Când şedeam faţă-n faţă cu ei, raportându-le ce 
am întreprins, Samarin îşi arăta făţiş plictiseala, iar Welker 
se străduia disperat să mimeze răbdarea. 

Ajunsesem la încheiere: 


8 Kolping, Adolf (1813-1865), întemeietorul Asociaţiilor catolice de 
calfe, din 1845 preot; a fondat în 1846 prima Asociaţie de calfe la 
Ebersfeld. Din 1849 vicar al Domului din Köln. A scris o carte despre 
Asociaţiile de calfe şi numeroase povestiri. 


52 


- Am în vizor urma care duce la Strasbourg şi pot s-o 
cercetez în continuare, dar aş putea s-o şi abandonez. S-ar 
spune că partenerul discret nu mai prezintă importanţă 
pentru dumneavoastră? 

Welker a ţinut să mă asigure că interesul lui pentru 
căutarea partenerului discret a rămas neştirbit. 

- Permiteţi-mi să vă mai completez un cec. 

Cercetările de la Strasbourg vor fi costisitoare. 

Şi-a scos carnetul de cecuri şi stiloul din buzunarul interior 
al sacoului şi a început să scrie. 

Samarin a lunecat mai în faţă pe scaun. 

- Domnule Selb, s-ar părea că Schuler a avut acces la 
bancă şi a scos bani. 

M-a privit ţintă. 

- A depus banii la dumneavoastră şi... 

- Mi-a adus o valiză, pe care o voi pune la păstrare. Nu ştiu 
dacă s-o dau moştenitorilor sau poliţiei. Nu ştiu nici măcar 
cine sunt moştenitorii şi nici de ce a murit Schuler. 

- A avut un accident de maşină. 

- Cineva l-a speriat de moarte. 

Samarin clătină din cap. Şi-l mişcă încet, greoi, iar o dată 
cu capul îşi legăna torsul într-o parte şi în alta. 

- Domnule Selb, rosti el, ca şi cum cuvintele îi ieşeau cu 
greu din gură, nu-i face bine nimănui să ia ce nu-i aparţine. 

- Lasă, lasă..., interveni Welker, părând dornic să calmeze 
lucrurile; îi aruncă lui Gregor o privire iritată şi-mi înmână 
cecul. 

-Vă rog să ne înţelegeţi. Domnul Schuler ne-a fost 
învăţător, cu decenii în urmă, un învăţător bun, şi nu uităm 
asta. Moartea lui ne-a lovit, ca şi suspiciunea legată de 
bani. Ce-i drept, eu nu cred... 

Samarin izbucni: 

- Tu crezi ce... 

- ...Ce spui tu? 

Vreme de o clipă, Welker se uită triumfător la Samarin şi la 
mine. 


53 


Samarin era atât de furios, încât, ridicându-se, aproape 
că-şi răsturnă scaunul masiv. Dar se stăpâni. Apăsat şi 
ameninţător zise: 

- Domnule Selb, o să ţinem legătura. 

Am mers pe lângă Parcul Castelului spre casa lui Schuler. 
Nu pricepeam de ce triumfase Welker. Şi de ce banii 
dispăruţi din bancă păreau să-l neliniştească în mult mai 
mică măsură decât pe Samarin. 

Indiferent ce nu era în regulă cu bancnotele uzate de 
cincizeci şi de o sută de mărci, ori dacă Schuler le luase sau 
nu -, logic era ca şeful să se enerveze mai tare decât 
adjunctul, chiar dacă acest adjunct răspundea de 
problemele practice şi era arogant şi impulsiv. Sau ambii 
jucau pentru mine o variantă a piesei cu sticletele bun şi 
sticletele rău, good-cop-bad-cop? Dar atunci Samarin ar fi 
fost normal să explodeze, în loc să-şi ţină firea. 

M-am uitat în spate, dar nu mă urmărea nimeni, nici falsul 
meu fiu şi nici Mercedes-ul albastru. Femeia care mi-a 
deschis uşa era nepoata lui Schuler. Plânsese şi a izbucnit 
din nou în lacrimi, îndată ce a început să vorbească. 

- Puţea şi era cicălitor şi cusurgiu. Dar a fost un om atât 
de cumsecade, atât de drăguţ! Toţi ştiau cum era, elevii 
ţineau la dânsul şi-l vizitau, iar el îi ajuta ori de câte ori îi 
stătea în puteri. 

Ea însăşi îi fusese elevă, îi fusese elev şi bărbatul ei, se 
cunoscuseră când veniseră întâmplător în vizită la Schuler, 
în acelaşi timp. 

Şedeam în bucătărie, unde nepoata făcuse un pic de 
ordine şi de curăţenie. Preparase un ceai şi-mi oferi o 
ceaşcă. 

- Zahăr nu există. Măcar atât am reuşit, să nu mai 
consume zahăr. In privinţa alcoolului, nu admitea să i se 
spună nimic. 

Gândul ăsta îi aduse alte lacrimi în ochi. 

- N-ar mai fi dus-o mult, ştiu, dar tot nu mi-e uşor dacă 
ştiu, înţelegeţi? Nu mi-e uşor. 


54 


- Poliţia ce spune? 

- Poliţia? 

l-am povestit că accidentul unchiului ei se petrecuse chiar 
în faţa uşii mele. 

- Am plecat imediat la Schwetzingen, să vă anunţ, dar 
sosise de-acum poliţia. 

- Aşa e, cei din Mannheim i-au înştiinţat pe cei de aici, 
care au şi venit. A fost o întâmplare că tocmai eram în casă. 
Nu trec pe-aici în fiecare zi, el nu doreşte... adică nu 
dorea... 

Incepu să plângă iar. 

- Au mai spus cei de la poliţie ceva în plus sau v-au 
întrebat ceva anume? 

- Nu. 

- Când a fost la mine, cu puţin înainte de accident, unchiul 
dumneavoastră era într-o stare proastă. Ca şi cum ar fi 
trecut printr-un şoc, ca şi cum ceva l-ar fi speriat cumplit. 

- De ce l-aţi lăsat să se suie în maşină? 

Ochii ei plânşi mă priveau cu reproş. 

- Totul s-a întâmplat mult prea repede. Unchiul 
dumneavoastră... nici nu venise bine, că a şi plecat. 

- Aţi fi putut totuşi să-l opriţi, vreau să zic - aţi fi... 

Scotoci după o batistă şi-şi suflă nasul. 

- Scuzaţi, ştiu ce om îndărătnic era, când îşi punea ceva în 
cap! Cât pe ce să vă fac reproşuri! N-am vrut. 

Acum mă privea doar cu tristeţe, dar eu însumi îmi făceam 
reproşurile la care ea renunţase. Chiar aşa, de ce nu-l 
oprisem? De ce nu încercasem măcar? Şi de astă dată mă 
dovedisem prea lent - dar nu numai în reacţiile mele 
afective. 

E Eu... 

Insă nu găseam nimic de spus. Mă uitam la ea, cum stătea 
uşor încovoiată,  ţinându-şi mâinile  împreunate cu 
resemnare peste batistă, îi vedeam faţa, în care citeam 
căldură şi bună credinţă. Nu mă întrebase cine eram, ci mă 
primise firesc, ca pe un prieten al unchiului ei, care-i 


55 


împărtăşea doliul. Mă simţeam de parcă aş fi ratat ceva, nu 
numai în privinţa lui Schuler, dar şi în privinţa ei, şi i-am 
căutat pe chip un semn de iertare. Dar n-am desluşit nimic. 
Fără spovedanie, nu există nici dezlegare de păcate. 


16. N-are clasă 


Când Brigitte şi cu mine am ajuns la petrecerea de 
pensionare, în cartierul Pfaffengrund, Năgelsbach era 
de-acum băut şi de o veselie încrâncenată. 

- Ei, domnule Selb? Întâi, colegii n-au vrut să se 
ostenească să-l ducă pe amicul dumitale la medicul legist, 
dar am vorbit eu cu ei şi i-am convins. Apropo de osteneală 
- de-acum înainte o să te descurci de unul singur, eu nu mai 
am cum să te ajut. 

Soţia lui ne-a luat deoparte, pe Brigitte şi pe mine. 

- Şeful lui m-a întrebat ce fel de cadou i-ar face plăcere şi 
mă tem că o să pice în chip de musafir-surpriză. Dacă vine, 
o să vă ocupați de el? N-aş vrea să-l ia în primire, pe 
nepregătite, bărbatul meu. 

Purta o rochie lungă, neagră; nu era limpede dacă marca 
un doliu fiindcă soţul ei îşi lua rămas-bun de la slujbă, ori o 
îmbrăcase fiindcă era frumoasă şi-i stătea bine; era posibil 
să se şi vadă în rolul cuiva, s-o facă pe Virginia Woolf, pe 
Juliette Greco, sau pe Charlotte Corday în drum spre 
eşafod. Uneori îi veneau asemenea idei. 

În camera de zi şi în sufragerie, legate printr-o uşă 
glisantă, acum deschisă, se înghesuiau oaspeţii. l-am 
recunoscut şi i-am salutat pe unul sau altul din angajaţii 
Direcţiei de Poliţie Heidelberg. 

Brigitte mi-a şoptit: 

- Medic legist? A spus ceva despre Institutul de Medicină 
Legală? Tu ai de-a face cu medicina legală? 


56 


Doamna Năgelsbach ne-a adus două pahare de cruşon de 
caise. 

Soneria se auzea iar şi iar şi oaspeţii soseau întruna. Uşa 
dinspre vestibul era deschisă şi am auzit o voce pe care o 
cunoşteam. 

- Nu, nu sunt invitat. Sunt un apropiat al domnului Selb şi 
trebuie să vorbesc cu el neapărat. 

Era Karl-Heinz Ulbrich, în hanorac bej peste cămaşa albă 
din perlon; avea şi o cravată înflorată. A venit imediat la 
mine, m-a luat de braţ şi m-a manevrat, prin vestibul, în 
bucătăria unde nu era nimeni. 

- Sunt ruşi. 

Vorbea în şoaptă, de parcă aceia se aflau lângă el şi n-ar fi 
bine să-l audă. 

- Cine? 

- Cei de la Bancă şi din Mercedes-ul albastru. Ruşi sau 
ceceni sau gruzini sau azerbaidjeni. 

Mă privi cu un aer plin de importanţă şi de mari aşteptări. 

- Şi? 

- Chiar nu aveţi habar de nimic! Dădu din cap. Cu ăştia 
nu-i de glumit! Mafia rusească nu-i ceva inofensiv, cum e la 
voi în Vest, ca italienii şi turcii voştri. Aştia sunt efectiv răi. 

- O spuneţi ca şi cum v-aţi mândri cu ei. 

- Trebuie să fiţi cu băgare de seamă. Când vor ăştia ceva, 
capătă numaidecât! Orice ar fi în valiză - nu merită să vă 
puneţi cu ei! 

Se dădea mare? Sau era unul dintre „ăia“, oricine ar fi fost 
ei? După procedeul lor dur dinafară, un procedeu blând 
dinăuntru, pentru a pune din nou mâna pe valiză? 

- Dar ce e în valiză? 

M-a privit cu tristeţe. 

- Cum vreţi să colaborăm, dacă n-aveţi încredere în mine? 
Şi cum vreţi să aveţi o şansă împotriva ăstora, dacă nu 
colaborăm? 

Brigitte intră în bucătărie. 

- A venit şeful, şi doamna Năgelsbach... 


57 


Prea târziu însă. L-am auzit pe Năgelsbach salutându-şi 
şeful cu exagerată politeţe. Dorea un pahar de cruşon? Sau 
două, sau trei? Există situaţii pe care le suporţi numai dacă 
te îmbeţi. Există şi oameni de acest fel, spunea. 

Brigitte şi cu mine am trecut în camera de zi, deşi Ulbrich 
nu înceta să mă prelucreze. Şeful îi adusese lui Năgelsbach 
o fotografie a Direcţiei de Poliţie din Heidelberg, din vremea 
când clădirea mai adăpostea Grand-Hotelul; se străduia să 
fie amabil şi nu înţelegea emoţiile negative pe care le 
stârnea. L-am antrenat într-o discuţie despre oficiile de 
poliţie din landuri şi din Republica Federală, ca şi despre 
serviciile de informaţie, iar el părea să se priceapă la 
problemele abordate. L-am întrebat ce ştie despre mafia 
rusească şi a dat din umeri. 

- Ştiţi ce mi-a spus de curând un angajat al postului RTL? 
Că televiziunile particulare caută întruna subiecte de film, 
aşa cum diavolul e mereu în căutarea câte unui biet suflet, 
dar ce nu merge deloc la public sunt scenariile cu mafia 
rusească. Nu pentru că n-ar exista. Există, dar n-are clasă şi 
n-are stil, n-are tradiţie şi n-are nimic sfânt - nimic din tot 
ce ne place la italieni. Mafia rusească e brutală, atât. 

Dădu din cap, cu o expresie de regret: 

- Şi aici comunismul a distrus tot ce ţine de cultură. 

Când am pornit cu Brigitte spre casă, Ulbrich dispăruse. 
Speram ca reflectoarele pe care le vedeam în oglinda 
retrovizoare să aparţină Fiestei lui. Dacă nu, însemna că 
„aia“ aflaseră despre existenţa lui Brigitte. 


17. Valiza neagră 


Noaptea am rămas treaz. Chibzuiam: să-i duc valiza 
diplomat lui Samarin? Sau la poliţie, asigurându-mă că 
indivizii din Mercedes-ul albastru mă urmăresc şi văd ce 
fac? Ori s-o aşez lângă felinarul din faţa biroului meu, atunci 


58 


când „ăia“ vor parca la câteva maşini distanţă, şi să aştept 
ca ei să coboare din Mercedes, să-şi ia valiza şi să plece? 
leşind din viaţa mea? 

Când l-am sunat pe Năgelsbach a doua zi dimineaţa, era 
mahmur. N-a fost simplu să-i explic ce voiam de la el. Când 
a priceput, în cele din urmă, a fost indignat. 

- La Direcţia de Poliţie Heidelberg, unde mi-am petrecut 
toată viaţa... 

Mi-a închis telefonul. După o jumătate de oră m-a chemat 
el. 

- Putem s-o facem la Comandamentul de Poliţie din 
Mannheim. Cei de acolo mă cunosc, şi pot să-mi parchez 
maşina pentru un timp la ei în curte. La cinci, ziceai? 

- Da. Şi transmite-i mulţumiri soţiei dumitale. 

A râs: 

- Aşa-i, a pus o vorbă bună pentru dumneata! 

Nu mi-am luat decât puţine lucruri. Trebuiau să încapă în 
valiza neagră. Nici nu aveam nevoie de prea multe. Urma 
să lipsesc doar câteva zile. 

Motanul Turbo a simţit că mă pregăteam de drum. Vecinii 
aveau să se ocupe de el, dar era supărat şi a dispărut - cum 
fac copiii mici, când bagă de seamă că tati şi mami pleacă 
într-o călătorie. 

Mi-am pus bagajul în maşină şi am trecut pe la Cabinetul 
de Masaj Medical al lui Brigitte din Collini-Center. A trebuit 
să aştept şi am citit într-un număr mai vechi din revista 
Stern rezumatul unui film recent: înainte de Unificare, dar 
după introducerea mărcii vestice în R.D.G., un cuplu de 
tineri din Est imită modelul lui Bonnie şi Clyde şi atacă 
băncile vechi, cu slabe sisteme de securitate, furând noua 
monedă forte. Până ce se dezlănţuie cu prea mare 
sălbăticie, încep să jefuiască băncile din Berlin şi sfârşesc 
împuşcaţi. După ce pacienta ei şi-a luat la revedere, Brigitte 
s-a aşezat lângă mine. 

- Curând vine următoarea, slavă Domnului! Reforma 
Sănătăţii mi-a luat o treime din vechii pacienţi şi nu-i uşor 


59 


să găsesc alţii noi, care vin şi fără să plătească pentru ei 
Casa de Asigurări. 

Am dat din cap, aprobativ. 

- S-a întâmplat ceva? 

- Trebuie să plec pentru câteva zile. Cercetările mele nu 
progresează aici, poate în altă parte vor înainta mai bine. În 
plus, aici nu prea mă simt la adăpost. Dacă te întreabă 
cineva de mine, poţi să repeţi ce ţi-am spus. 

Se sculă şi mă privi jignită. 

- Cunosc scenariul ăsta. „Ce-i?“ îl întreabă ea. „Nimic“, 
spune el şi se uită cu o faţă împietrită pe fereastră, 
contemplând amurgul. Apoi se întoarce spre ea şi o priveşte 
adânc în ochi. „E mai bine aşa, micuţo. E mai bine să nu ştii 
nimic. Nu vreau să te hărţuiască şi pe tine!“ 

- Ei, Brigitte! Îţi explic totul, când mă întorc. Fireşte că ai 
voie să afli cât ştiu şi eu. Dar acum e mai bine să nu afli. 
Crede-mă! 

- “Ai încredere în mine, iubito“, zice mai departe scenariul. 
El o priveşte cu un aer grav: „E momentul să gândesc 
pentru amândoi.“ 

S-a auzit soneria. Brigitte se duse la uşă. 

- Ai grijă de tine! 

Nu departe de biroul meu am găsit un loc de parcare pe 
Augustaanlage. Când am coborât din maşină, ca să intru în 
birou, nu am văzut Mercedes-ul albastru. Am scos valiza 
neagră din lăcaşul ei şi am deşertat bancnotele într-o 
pungă de plastic pentru gunoi. Sub masa de lucru plasasem 
un săculeţ cu pământ şi un ghiveci mai încăpător, 
cumpărate de mult, cu intenţia să mut palmierul meu de 
cameră, care crescuse. Am aşezat punga la fundul noului 
ghiveci, sub palmier. Ce-i drept, îi vitregeam rădăcinile de o 
parte a pământului pe care i-l destinasem iniţial. Dacă nu-i 
pria, n-avea decât să se usuce. Nu ţineam la el. 

In valiză mi-am înghesuit bagajul de drum. Când am ieşit 
cu ea din birou, Mercedes-ul albastru aştepta pe cealaltă 
parte a străzii. Insoţitorul şoferului deschise uşa maşinii, 


60 


cobori şi porni spre mine în goană. Dar până să ajungă, prin 
aglomeraţia sfârşitului de săptămână, lângă trotuarul meu, 
mă suisem de-acum în Opel-ul meu Kadett şi demaram. 
Omul a făcut un semn cu mâna, Mercedes-ul a claxonat şi 
s-a încadrat în şirul de maşini, a trecut lângă Werderstrasse 
spre trotuarul meu, deşi semaforul era pe roşu, iar 
însoţitorul şi-a reluat locul lângă şofer; apoi s-au ţinut după 
mine, în timp ce traversam oraşul Schwetzingen. 

MollStrasse, Seckenheimer Strasse, Heinrich-Lanz-Strasse 
- şi pe străzi circulau automobile şi biciclete, magazinele 
erau deschise, pe trotuare zoreau trecătorii, iar în faţa unei 
biserici - Heilig-Geist-Kirche - se juca un grup de copii. Era 
lumea mea normală, neprimejduită. Ce putea să mi se 
întâmple aici? Dar Mercedes-ul rula atât de aproape de 
maşina mea, încât în oglinda retrovizoare nu-i vedeam 
partea din faţă, ci doar chipurile crispate, lipsite de umor 
ale şoferului şi însoţitorului. Pe Heinrich Lanz-Strasse m-au 
tamponat - o atingere uşoară între cele două bare de 
protecţie - şi am simţit cum mă cuprinde frica. Când a 
trebuit să oprim la intrarea în Reichskanzler Muller Strasse, 
semaforul fiind pe roşu, însoţitorul s-a dat jos din Mercedes, 
a venit lângă portiera mea zăvorâtă şi nu ştiu ce ar fi fost în 
stare să facă, dacă n-ar fi trecut chiar atunci o maşină de 
poliţie; apoi, semaforul a trecut pe verde. 

Lângă Comandamentul de poliţie mi-am urcat parţial 
maşina pe trotuar, am ieşit fulger cu valiza şi am gonit pe 
trepte până la intrare, înainte ca însoţitorul să reuşească 
măcar să coboare din Mercedes. M-am rezemat de perete, 
ţinând valiza în braţe şi gâfâind, de parcă aş fi alergat din 
Augustaanlage până în Bismarck Strasse. 

În curte mă aştepta Năgelsbach cu maşina lui, marca Audi. 
Mi-a aşezat valiza pe podeaua vehiculului, în faţa scaunului 
de lângă şofer. Apoi m-a ajutat să mă instalez în portbagaj. 

- Nevastă-mea ţi-a aşternut o pătură - e suportabil? 

Când m-a lăsat să ies, în parcarea aeroportului 
Neuostheim, era sigur că nu-l urmărise nimeni. Era sigur, 


61 


totodată, că nici nu mă văzuse nimeni furişându-mă afară 
din portbagaj, aşa că nu exista vreun martor gata să se 
minuneze. 

- Să vin cu tine? 

- Ai şi început să simţi că ai prea mult timp liber? Că n-ai 
ce să faci cu el? 

- Ba nu, am de făcut ordine şi de spălat vase după seara 
de ieri. 

Dar avea un aer amărât şi nesigur. 

- Ei, cu bine! 

După scurt timp eram în văzduh şi priveam din avion 
oraşul Mannheim, căutând din ochi Mercedes-uri albastre şi 
Fieste de culoare bej. 


18. Teamă de zbor 


Femeii de lângă mine îi era teamă de zbor. M-a rugat s-o 
tin de mână şi am tinut-o. Când ne-am luat startul, am 
liniştit-o spunându-i că majoritatea accidentelor de avion nu 
se petrec la decolare, ci la aterizare. După un ceas şi 
jumătate, când avionul începuse să coboare spre sol, i-am 
mărturisit că o păcălisem; în realitate, majoritatea 
accidentelor de avion nu se întâmplă la aterizare, ci la 
decolare. Or, asta trecuse de mult - putea să se relaxeze cu 
totul. Nu s-a relaxat; odată ajunsă în aeroportul Tempelhof, 
a plecat în pripă, fără să mă salute. 

Din 1942 nu mai fusesem la Berlin şi nici acum nu aş fi 
fost ispitit să-l revăd, dacă pe calea aerului, via Berlin, nu 
s-ar fi ajuns cel mai repede la Cottbus. Ştiam: casa de patru 
etaje unde crescusem fusese distrusă de bombe în 1945, 
asemenea caselor învecinate, şi înlocuită, în anii '50, cu un 
bloc de locuinţe de cinci etaje. Părinţii mei îşi pierduseră 
viaţa în acel bombardament. Părinţii Klarei se mutaseră, 
încă înainte de sfârşitul războiului, din vila lor de pe malul 


62 


lacului Wannsee într-o vilă lângă lacul Starnberg. Prietenii 
mei din copilărie şi tinereţe se împrăştiaseră în toate 
colţurile lumii. Prin anii şaptezeci s-a organizat la Berlin o 
întâlnire a colegilor de clasă. Nu m-am dus. Nu doream să 
evoc amintiri. 

La răscrucea dintre Friedrichstrasse şi bulevardul Unter 
den Linden am găsit un hotel ieftin. Când m-am instalat la 
fereastră şi am privit strada, urmărind circulaţia vehiculelor, 
m-a apucat cheful să ies, să mă uit în jur, să găsesc poate 
un local unde să-mi placă mâncarea, cum îmi plăcea pe 
vremuri, cum îmi plăcea acasă. Am hoinărit spre 
Brandenburger Tor; în Pariser Platz am văzut ridicându-se 
clădirile noi şi macaralele înălțându-se spre cer. În 
Potsdamer Platz oraşului i se despicase coşul pieptului şi 
era supus unei operaţii pe cord deschis: reflectoare, 
pământ dislocat, macarale, schele ale viitoarelor case şi 
uneori chiar etaje finisate, cu zidărie, balcoane şi ferestre. 
Mi-am continuat plimbarea şi am recunoscut Ministerul 
Aviației, rămăşiţele Gării Anhalt şi, pe Tempelhofer Ufer, 
casa unde lucrasem, ca tânăr stagiar, la un avocat. Am 
evitat strada copilăriei mele. 

Nu am găsit localul dorit, unde să pot spera că mâncarea 
va avea gustul de pe vremuri. Am descoperit însă un 
restaurant italian, unde bibanul cu salvie şi crema caramel 
erau aşa cum trebuiau să fie şi vinul vărsat din Sardinia 
întrecea multe alte soiuri de vin vărsat, precum Frascati sau 
Soave ori Pinot Grigio. Am fost mulţumit de masă, am cerut 
să mi se indice staţia de metrou cea mai apropiată şi am 
pornit spre hotel. 

La Hallesches Tor am vrut să schimb metroul. Dar când 
am ieşit din ultimul vagon al trenului, m-am trezit cu şapte 
sau opt vlăjgani raşi în cap, purtând jachete negre şi cizme 
înguste, proţăpiţi în faţa mea, ca şi cum m-ar fi aşteptat. 

- Hei, tataie! 

Aş fi vrut să-mi văd de drum, dar nu m-au lăsat să trec, iar 
când am încercat să-i ocolesc, mi s-au aşezat în cale. M-au 


63 


împins spre marginea peronului. Metroul a fost conceput 
aici ca tren aerian deasupra canalului Landwehr; privind în 
jos, puteam să văd apa întunecată. 

- Încotro te grăbeşti, tataie? 

Pe peronul de vizavi am zărit câţiva tineri care ne priveau 
curioşi. În rest, cele două peroane erau pustii. 

- La hotel şi în pat. 

Au râs, ca şi cum aş fi făcut o glumă grozav de hazlie. 

- La hotel şi în pat, a repetat unul din ei, s-a aplecat şi şi-a 
lovit ritmic pulpele cu ambele mâini, o dată şi încă o dată. 
Apoi a zis: 

- Tu l-ai mai apucat. 

- Pe cine? 

- Pe Fuhrer, pe cine altul? L-ai văzut vreodată? 

Am făcut semn din cap că da. 

- Dă-i lui tataia din berea ta, l-a văzut pe Fuhrer. 

Purtătorul de cuvânt l-a împins cu cotul pe combatantul de 
lângă el. Combatantul de lângă el mi-a întins o cutie cu 
bere. 

- Mulţumesc, dar am băut destul astă-seară. 

- Auziţi, l-a văzut pe Führer! 

Purtătorul de cuvânt se adresa grupului său, dar îşi strigă 
mesajul şi tinerilor de pe peronul celălalt. Apoi mă întrebă: 

- Şi cum îl salutai? 

- Ştiţi voi cum. 

- Arată-mi, tataie! 

- N-aş vrea. 

- Nu vrei să-mi arăţi cum îl salutai? Atunci fă ce fac eu! 

Şi-a pocnit călcâiele, luând poziţia de drepţi, şi-a zvârlit 
braţul drept în sus şi a răcnit: 

- Heil Hitler! 

Dintre ceilalţi, nici unul n-a scos o vorbă. Purtătorul de 
cuvânt şi-a coborât braţul. 

- Ei? 

- N-aş vrea. 

- Vrei mai degrabă să înoţi acolo jos? 


64 


- Nu, aş vrea pur şi simplu să plec, să ajung la hotel şi în 
pat. 

De astă dată n-a mai râs nimeni. Purtătorul de cuvânt s-a 
apropiat, iar eu m-am dat înapoi, până am simţit parapetul 
peronului atingându-mi spatele. Şi-a ridicat mâinile şi m-a 
pipăit, aşa cum controlezi pe cineva pe care-l bănuieşti că 
poartă o armă. 

- Nu porţi centură de salvare, tataie. Ai putea să te îneci. 
Când o să simţi apa în nas... 

Brusc mi-a vârât în nări degetul arătător şi pe cel mijlociu 
şi mi-a împins capul pe spate, aşa încât era cât pe ce să-mi 
pierd echilibrul. 

- Ei? 

M-a lăsat liber. 

Mă durea nasul. Mi-era frică. Nu eram în stare să gândesc 
destul de repede. Să le fac jocul? Era mai înţelept aşa? Era 
o laşitate? Era o trădare? Ceea ce se petrecea merita 
încasarea unor lovituri ori o răceală zdravănă? 

M-au înşfăcat, m-au imobilizat şi am bâiguit „Heil Hitler!“, 
iar când purtătorul de cuvânt mi-a cerut-o, am spus-o mai 
tare, şi când a ordonat: „Şi mai tare!“ şi ceilalţi şi-au luat 
mâinile de pe mine, stăteam pe peron şi strigam în gura 
mare „Heil Hitler!“ 

Râdeau din nou şi aplaudau. 

- Bravo, tataie, bravo! 

Dar purtătorul de cuvânt a făcut un semn negativ din cap, 
tăcând, până când au tăcut şi ceilalţi. Atunci a vorbit: 

- N-aţi văzut? N-a ridicat braţul. Dacă nu ridici braţul, nu-i 
valabil salutul. 

S-au uitat la el, şi la mine, şi iarăşi la el şi au priceput, 
înainte să pricep eu. M-au apucat de braţe şi de picioare, 
m-au balansat într-o parte şi într-alta, hăulind: „şi unu şi doi 
şi trei“ răcneau sacadat, iar când a apărut, duduind, 
metroul, m-au zburat peste parapet în canal. Când am ieşit 
la suprafaţa apei, încă îi mai auzeam hăulind. 


65 


Povârnişul de piatră al malului apropiat era prea abrupt, 
dar pe partea cealaltă am reuşit să urc şi să ajung, 
traversând un podeţ de lemn, în stradă. Două taxiuri au 
refuzat să oprească, dar al treilea avea scaunele acoperite 
cu huse de plastic şi m-a luat. După douăzeci de minute 
eram la hotel şi făceam un duş fierbinte. 

Nu suferisem nici o vătămare gravă. Acolo unde mă 
izbisem de apă, îmi apăruse în dimineaţa următoare o 
vânătaie mare. Îmi curgea nasul şi aveam un pic de febră. 
Dureros era însă altceva. Avusesem prilejul să îndrept ceva 
din greşeala mea de odinioară. Rareori ţi se oferă o astfel 
de şansă. Dar greşisem din nou. 


19. Se sudează ceea ce e menit să vieţuiască laolaltă 


Banca Cooperatistă Sorbă se află lângă Piaţa Veche din 
Cottbus. Am intrat şi mi-am tot rotit privirile în jur, până 
când riscam să atrag atenţia; aşa că am schimbat la casă, 
pe 91,50 de mărci, bancnota de 50 de dolari, pentru care 
plătisem la Banca Germană de vizavi 99,50 de mărci. 

Aproape totul arăta ca-n alte bănci. Mobilier modern din 
lemn şi oţel, iar pe pereţi panouri largi cu artă abstractă. 
Dar, nu ca-n alte case bancare, aici te întâmpină, în mărime 
naturală, Hans Kleiner; dintr-un relief de lemn de lângă uşă 
păzea intrarea şi ieşirea. Diferit era şi faptul că directoarea 
Vera Soboda îşi avea masa de lucru în sala ghişeelor - o 
moştenire  cooperatistă ori socialistă sau, dimpotrivă, 
ultimul răcnet al unui mod modern de conducere: al unei 
afaceri şi al unor oameni. Dacă aceea care stătea la masa 
de lucru era cu adevărat Vera Soboda, Banca Cooperatistă 
Sorbă avea o directoare de vârstă medie, un pic cam 
corpolentă, un pic cam din topor, semănând mai degrabă 
cu o tractoristă dintr-o cooperativă agricolă decât cu o 
doamnă bancher. Dar colaboratoarele care veneau de la 


66 


alte mese de lucru la masa ei îşi rezolvau treaba atât de 
repede, încât am dedus că directoarea le îndruma cu 
competenţă şi precizie. 

Şi aici exista, lângă clădire, o curte străjuită de o poartă 
masivă. Dar - deşi m-am învârtit o bună parte din zi, 
înfrigurat, pe partea cealaltă a străzii, vizitând câte un 
magazin, bunăoară Eduscho, adăpostindu-mă în coridoarele 
şi gangurile de la intrările caselor - n-am văzut nici un 
automobil trecând în curte şi nici unul ieşind. Nici n-am 
observat vreun grup de tineri în costume negre. Numerosul 
public era compus din localnici, modeşti posesori ai unor 
conturi de economii, unii în hanorac şi pantofi-papuc de 
culoare deschisă, cum îi avea şi Karl-Heinz Ulbrich, ori în 
treninguri colorate din material lucios, alţii în pantaloni şi 
jachete cu ţinte, atât de intens albastre, încât puteai crede 
că albastrul cămăşilor purtate până nu de mult de cei din 
FDJ? tinde la o nouă carieră în design vestic. 

Doar îmbrăcămintea oamenilor părea să mai amintească 
de cealaltă Germanie. Magazinele aparţineau aceloraşi 
firme ca şi cele din Mannheim şi Heidelberg, Viernheim şi 
Schwetzingen. Hoinărind pe străzile laterale, am constatat 
că erau ceva mai multe cărora li se schimba pavajul decât 
la noi; după cum erau ceva mai multe case aflate chiar 
acum în renovare; câteodată însă apărea şi o clădire lăsată 
cu totul în paragină. În schimb, aici dădeai peste mai puţine 
păcate arhitectonice tipice anilor '60 şi '70, iar şirurile de 
case din material prefabricat, pe care le văzusem la 
intrarea trenului în oraş, nu arătau mai rău decât aşezările 
similare din Waldhof sau de pe Boxberg. Tindea să se 
sudeze ceea ce era menit să vieţuiască laolaltă. 

După-amiază a început ploaia, îmi curgea nasul, îmi 
creştea febra şi mi-am luat de la farmacie un medicament 
care prefăcea toate mucoasele în pergament. Mi-am dat 


9 FDJ — Freie Deutsche Jugend (Tineretul Liber German), organizaţie 
de tineret din R.D.G. 


67 


seama că şi oamenii de aici erau altfel decât la noi. Nu era 
vorba doar de hainele lor mai ponosite. Şi feţele lor erau 
altfel, mai obosite. Se mişcau mai lent, mai şovăitor, cu mai 
multă prudenţă. Nimic din vioiciunea şi fermitatea în 
expresie şi gesturi cu care eram obişnuit. Imi aminteau de 
un anume trecut. M-am văzut în geamul unei vitrine, 
ponosit şi eu în vechea mea manta de ploaie udă, cu faţa 
obosită, şi aş fi preferat să nu mă mai mişc deloc. Mă 
potriveam mai degrabă cu Estul decât cu Vestul? 

Am reuşit să vorbesc, după-amiază, dintr-o cabină 
telefonică din faţa Băncii Cooperatiste Sorbe, cu Georg la 
Strasbourg.  Descoperise un nume. Paul Laban - 
corespundea inițiala L, corespundea perioada; ca profesor 
la Universitatea din Strasbourg şi expert renumit, Laban era 
un om bogat, şi fusese chemat la Universitatea din 
Heidelberg exact în vremea când partenerul discret se 
interesa de case şi locuinţe la Heidelberg. 

- Există moştenitori? 

- N-a avut copii. Ce au devenit fiul şi fiica surorii lui nu ştiu 
încă, dar am să aflu. 

La ora patru se închidea banca. La ora cinci au plecat 
funcţionarii. La şase pleca şi directoarea. Am urmat-o spre 
tramvai. Vagonul era gol, şedeam în el singuri, ea în faţă, în 
rândul doi, eu în spate, în rândul şapte. După câteva staţii 
s-a sculat de pe scaun şi s-a oprit lângă mine, în drum spre 
ieşire. 

- Bun, veniţi cu mine. 


20. Ca ai noştri, înainte 


Mergeam prin ploaie. Cartierul era unul vechi, de vile. 
Unele case fuseseră restaurate, redobândindu-şi vechea 
strălucire; plăci indicatoare informau despre firmele care se 
instalaseră aici, cabinete de avocatură sau birouri de 


68 


consultanţă fiscală. La alte case tencuiala devenise 
sfărâmicioasă, se vedeau cărămizile, ferestrele şi uşile erau 
în vizibilă ruină, ici-colo lipsea câte un balcon. Doamna 
Soboda umbla repede, în tăcere, iar eu păşeam tăcut lângă 
ea. Am urmat-o într-una din casele părăginite. La etajul doi, 
un perete despărțitor şi uşa de intrare în locuinţa ei 
fuseseră adăugate construcţiei iniţiale. Doamna Soboda 
descuie şi mă invită în camera de zi. 

- Nu s-a stins focul, a zis, arătând spre voluminoasa sobă 
verde de teracotă, dar a ars aproape în întregime. O să se 
încălzească numaidecât. 

A mai pus cocs în sobă şi a deschis uşiţa de aerisire. 

- Eu... 

- Sunteţi de la poliţie, ştiu. 

- Cum... 

- Arătaţi exact ca ai noştri, înainte. Vreau să spun, ăia de 
la firmă. De la Stasi. V-am văzut cum aţi intrat în bancă şi 
cum v-aţi rotit privirile. Cum n-aţi scăpat din ochi banca, 
toată ziua - în aşa fel încât să nu se observe imediat, dar şi 
dacă s-ar observa, n-ar mai avea importanţă. Fiindcă jocul 
s-a terminat oricum. Mă examina. 

- Sunteţi din Vest, şi mai în vârstă decât ăia, ai noştri, 
înainte. Totuşi... 

Rămăsesem amândoi în picioare. 

- Aş putea să-mi atârn mantaua în antreu? N-aş vrea să vă 
ud covorul. 

A râs: 

- Daţi-mi-o. Ăia dinainte n-ar fi întrebat aşa ceva. 

Când s-a întors, m-a poftit pe un scaun, şi când ne-am 
aşezat, a spus: 

- Sunt bucuroasă că totul s-a terminat. Aşteptam, dar ea 
era pierdută în gânduri. 

- Ce-ar fi să-mi povestiţi totul de la început? 

A dat afirmativ din cap. 

- Lungă vreme nu mi-am dat seama de nimic. Cred că de 
aceea m-au şi lăsat să conduc banca. Mi-am învăţat 


69 


meseria înainte de 1990, de sistemul bancar uzual la voi nu 
aveam habar şi nu m-am adaptat la noul stil de muncă 
decât încet şi anevoios. 

A netezit cuvertura de pe măsuţa aflată între scaunul ei şi 
al meu. 

- Am crezut cu adevărat că m-am întâlnit cu şansa vieţii 
mele. Multe din celelalte case de economii au fost închise, 
mulţi colegi şi multe colege s-au văzut concediaţi, iar cei 
cărora li s-a permis să rămână au trebuit să accepte posturi 
absolut inferioare. Şi iată, eu eram aici şi din casieră am 
devenit directoare. Un timp am crezut că am fost 
promovată doar pentru ca cineva din echipa noastră veche 
săi concedieze pe colegi şi nimeni dintre ai voştri să nu-şi 
murdărească mâinile. Nu e necesar să vă spun că aşa s-au 
petrecut lucrurile frecvent. Dar nu, la Banca Sorbă nimeni 
nu şi-a pierdut slujba. Aşadar, trăsesem lozul cel mare, şi 
am tocit şi tocit până când... până când mi-am stricat 
căsnicia. 

Şi-a clătinat capul. 

- Nu, n-a fost o căsnicie prea fericită. S-ar fi stricat oricum. 
Dar poate nu chiar în urmă cu un an, când citeam şi 
învăţam ca o nebună; şi când am băgat de seamă că 
reuşesc, că tot ce am citit, învăţat, văzut şi făcut bine - ce 
am făcut bine adesea cu mai mult noroc decât cu pricepere 
- se leagă. Acum m-aş încumeta să conduc orice bancă din 
Vest comparabilă ca mărime. 

M-a privit cu mândrie: 

- Dar n-o să mi se dea pe mână nici una, ori cum nu, iar 
acum cu atât mai puţin. 

Am spus, cerându-mi iertare în gând că o asemănasem cu 
o tractoristă: 

- Dacă aş avea o bancă, v-aş numi directoare. 

- Dar nu aveţi nici una. 

A zâmbit. În timp ce vorbise, i-am citit inteligenţa pe 
chipul cu trăsături cam grosolane, iar acum i-am văzut 
farmecul reţinut. 


70 


- Când v-aţi dat seama ce se întâmplă? 

- Acum o jumătate de an. Intâi, nu mi-am dat seama decât 
că e ceva în neregulă. A durat un timp până să ştiu ce 
anume. Atunci aş fi vrut să mă duc la poliţie. Dar juristul pe 
care l-am consultat cu multă precauţie nu era sigur dacă 
mi-e permis să mă adresez poliţiei; s-ar părea că în 
legislaţia muncii există aşa-numitul whistle blower, cel 
care-şi „fluieră“, îşi pârăşte patronul şi poate fi dat afară, 
deşi patronul a făcut ceva ce n-ar fi trebuit să facă şi 
angajatul l-a denunţat pe drept. Dar nu era vorba numai de 
teama că-mi voi pierde postul. Ştiţi - m-a privit cu un aer 
aproape sfidător - eu una cad mereu în picioare, însă care 
ar fi soarta colegelor şi colegilor din Banca Sorbă? Suntem 
mulţi, probabil mult prea mulţi, şi nu cred că Banca Sorbă 
rezistă, dacă iese totul la iveală. 

Cu cât o ascultam, cu atât interlocutoarea mea îmi plăcea 
mai mult. Pe vremuri credeam că bărbaţii sunt cei 
pragmatici, iar femeile, romantice. Azi ştiu că e tocmai 
invers şi că bărbaţii pragmatici şi femeile romantice nu fac 
decât să se amăgească pe sine şi pe ceilalţi. Mai ştiu că o 
femeie pragmatică având şi inimă şi un bărbat romantic 
având şi minte sunt oameni rari şi minunaţi. Vera Soboda 
era o astfel de femeie. 

- Şi cum aţi descoperit totul? 

- Datorită întâmplării, cum altfel? Vine când nu te aştepţi 
la ea şi n-o cauţi. Posesoarea unui cont de economii a 
afirmat, insistând, că a depus cu o săptămână în urmă 
cincizeci de mărci, dar n-a avut la ea carnetul de cec, iar 
acum, când îl are, banca nu ştie nimic despre banii ei. 

- Ce aţi făcut? 

- O cunosc pe doamna Sellmann de o veşnicie. O bătrână, 
probabil zgârcită ca o veveriţă, dar conştiincioasă până la 
pedanterie. Avea la dânsa chitanţa depunerii, care, ce-i 
drept, se poate falsifica uşor, dar doamna Sellmann nu 
falsifica nimic. Aşa că am înscris cele cincizeci de mărci în 
carnetul ei, iar seara am început să cercetez unde s-au 


71 


rătăcit banii în sistemul băncii noastre. Căci Tania, care a 
completat chitanţa, este la fel de conştiincioasă ca doamna 
Sellmann şi nu-mi puteam închipui că uitase să înregistreze 
banii. 

- Aţi găsit cele cincizeci de mărci? 

- Avem un sistem pe baza căruia lucrăm, avem şi o arhivă, 
cu evidenţa tuturor operaţiunilor noastre. Noi nu avem 
acces la ea; pentru că prin intermediul arhivei putem fi 
controlaţi, nu se cade să o putem noi manipula. Dar eu mă 
pricep destul de bine să lucrez la computer, aşa că am 
încercat să accesez arhiva care ne stochează datele. 

- Şi? 

A râs: 

- Sunteţi de-a binelea în tensiune. 

Am dat din cap, aşa era. Mă simţeam rău, febra-mi creştea 
şi aveam senzaţia că nu mai rezist decât puţină vreme, iar 
în acest scurt interval trebuia să aflu şi să înţeleg totul. 

- Am reuşit să accesez arhiva şi acolo era înregistrată 
depunerea de cincizeci de mărci. Dar concomitent apărea o 
depunere de treizeci şi cinci de mii de mărci, mai mult 
decât ar fi reuşit să adune vreodată, cu toată zgârcenia ei, 
doamna Sellmann. Din greşeală se înregistrase în arhivă nu 
ceea ce intrase în contul ei real, ci într-un cont al ei fictiv, 
iar pentru că ambele depuneri avuseseră loc concomitent, 
cele cincizeci de mărci fuseseră incluse, alături de cele 
treizeci şi cinci de mii, în contul fictiv. Când am căutat în 
continuare, am descoperit întreg sistemul de conturi fictive, 
iar în cel al doamnei Sellmann cele cincizeci, dar şi cele 
treizeci şi cinci de mii de mărci de curând depuse, precum 
şi un total de o sută douăzeci de mii de mărci, aproximativ 
cu o sută de mii de mărci în plus faţă de contul ei real. Am 
găsit şi toate celelalte conturi, în care sorbii mei nevoiaşi 
apar ca oameni bogaţi. Şi conturile în care sărmanii mei 
sorbi morţi sunt nişte oameni bogaţi şi vii. 

- Totul e de fapt destul de simplu. 


72 


Speram că va fi de acord cu mine, confirmându-mi că am 
înţeles. 

- Da. Când ai la dispoziţie o bancă, spălarea banilor nu 
este dificilă - în felul pe care vi l-am descris, probabil şi în 
alte moduri. Odată banii intraţi în bancă, trebuie doar ca 
banca să-i investească în aşa fel, încât să se piardă. 
Majoritatea banilor au fost investiţi în Rusia. 

- În întreprinderile lor proprii. 

- Aşa presupun. 

M-a privit: 

- Şi mai departe? Ce se întâmplă, dacă îi arestaţi pe 
Welker şi pe Samarin? Care e soarta Băncii Sorbe? 

- Nu ştiu. Până de curând l-aş fi putut întreba pe 
Năâgelsbach, dar el s-a pensionat; mi-aş transfera fără 
probleme contul de la banca mea, Badische Beamtenbank, 
la Banca Cooperatistă Sorbă, dar asta n-ar salva situaţia. 
Oricum, nu contează că nu sunt cooperator, nu-i aşa? Nici 
funcţionar nu sunt. Schuler era un funcţionar ieşit la pensie, 
dar a murit. Înţelegeţi oare? Eu unul tot nu înţeleg că 
Schuler e mort. 

Doamna Soboda mi-a aruncat o privire, îngrijorată de astă 
dată. M-am ridicat în picioare. 

- Trebuie să plec. Nu vreau să vă rămân dator cu nici un 
răspuns. Dar trebuie să mă bag în pat. Sunt bolnav. Am 
febră. leri nişte capete rase m-au aruncat în canalul 
Landwehr, ceea ce într-un fel am meritat, iar azi m-am 
învârtit cam toată ziua prin ploaie şi frig. Nasul nu-mi curge, 
doar pentru că mi-am luat de la farmacie un medicament 
adecvat. In schimb, mi-e capul atât de greu şi de confuz, că 
mai bine nu l-aş avea. Pe deasupra, mi-e şi frig. 

Îmi clănţăneau dinţii. 

S-a ridicat şi ea de pe scaun. 

- Domnule... 

- Selb. 

- Domnule Selb, să vă chem un taxi? 


73 


- Cel mai bun lucru ar fi dacă m-aş putea întinde aici pe 
sofa, şi aţi veni lângă mine, până mă încălzesc. 

N-a venit lângă mine. Dar m-a pus să mă culc pe sofa, a 
îngrămădit peste mine câte pilote şi pături de lână avea, 
mi-a dat două aspirine, mi-a fiert un grog şi mi-a pus mâna 
ei răcoritoare pe fruntea înfierbântată, până am adormit. 


21. Chipuri de copil 


M-am trezit târziu, în plină zi. Costumul meu era aşezat cu 
grijă pe un scaun. Pe masă am găsit un bilet: „Mă 
străduiesc să vin acasă pe la patru, însănătoşire grabnică!“ 
Mi-am făcut un ceai în bucătărie, l-am luat cu mine în 
cameră şi m-am mai întins o dată pe sofa. 

Aveam din nou mintea limpede. Dar îmi curgea nasul, mă 
durea în gât şi mă simţeam atât de slăbit, încât mi-ar fi 
plăcut să rămân toată ziua în pat, între trezie şi moţăială. 
Să mă uit când şi când pe fereastră, la norii cenuşii gonind 
pe cer, împinşi de vânt, şi la crengile golaşe ale platanilor, 
agitându-se şi ele în bătaia vântului. Să văd picăturile de 
ploaie curgând de-a lungul geamurilor. Să ascult ploaia. Să 
nu mă mai gândesc la Schuler, pe care l-aş fi putut salva, 
dacă n-aş fi acţionat prea încet. Să nu-mi mai amintesc de 
capetele rase, care-şi bătuseră joc de mine fără ca eu să 
mă împotrivesc, şi nici de Karl-Heinz Ulbrich, care mă 
înduioşa, deşi nu-mi era deloc simpatic. Însă de îndată ce 
aţipeam, mă bântuiau cu toţii - Ulbrich, năzuind să-l accept 
şi să-i dăruiesc afecțiunea mea paternă, capetele rase şi 
frica mea de ele, Schuler, împleticindu-se cu valiza diplomat 
în mână. Aşa că m-am sculat, m-am aşezat lângă soba de 
teracotă şi am cumpănit tot ce-mi povestise Vera Soboda. 
Avea dreptate: când ai o bancă, spălarea de bani nu este o 
problemă. Banii murdari erau trecuţi în conturile fictive ale 
clienţilor Băncii Cooperatiste Sorbe, conturi înregistrate 


74 


într-un al doilea sistem de arhivă - şi apoi investiţi în 
întreprinderi care aduceau numai pierderi sau, în unele 
cazuri, nici nu existau în realitate. În felul acesta clienţii 
scăpau rapid de banii despre a căror existenţă oricum nu 
avuseseră habar, iar cei cărora le aparţineau atât banii 
murdari cât şi întreprinderile îşi făcuseră treaba: banii 
fuseseră spălaţi. Doamna Sellmann, bunăoară, avea o sută 
de mii în plus în contul ei - chiar dacă nu era un principiu să 
suplimentezi contul fiecărui client cu o sută de mii, ci doar 
să înmulţeşti cu trei sau patru suma avută în depozit, la 
câteva mii de clienţi puteau fi spălate milioane şi milioane. 

Schuler se vede că aflase unde erau depozitaţi banii 
murdari. De ce nu se dusese cu ei la poliţie? De ce venise la 
mine? Pentru că nu se îndura să-l demaşte pe Welker? 
Fostul său elev, fiul prietenului şi protectorului său? 

Se făcuse ora douăsprezece. M-am plimbat prin 
apartamentul gazdei mele. Bucătăria fusese desprinsă din 
spaţiul băii, camera de zi îi servea şi ca dormitor, sofaua pe 
care dormisem era chiar patul ei, iar ea îşi petrecuse 
noaptea în veranda acoperită, unde-şi amenajase odaia de 
lucru, cu birou, computer şi hamac. O directoare de bancă 
ar fi fost cazul să-şi permită mai mult. Cum îşi folosea banii? 
Lângă biroul ei erau atârnate fotografii: ea, cu şi fără 
bărbat, cu şi fără copil - o fată cu fruntea înaltă şi părul 
blond, subţirică, în total contrast cu robusta doamnă 
Soboda. Poate că nu era fiica ei, ci o nepoată? Am luat o 
foaie de hârtie de pe birou. 


„Dragă doamnă Soboda, 

Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. M-am simţit 
bine la dumneavoastră, deşi m-a şocat că aş arăta - cum mi-aţi 
spus - ca un fost agent Stasi. Am dormit până târziu, am scăpat 
de febră şi mă bucur că am iarăşi capul pe umeri. 

Nu sunt de la poliţie. Sunt detectiv particular. Poate n-o să mă 
credeţi - însuşi domnul Welker, bancherul, m-a angajat. Pentru a 
face investigaţii într-o problemă despre care sunt aproape sigur 
că nu e decât un pretext. Pretext pentru ce? Nu am idee. 


75 


Dar aş dori să aflu. Aş dori să aflu mai mult - nu numai în această 
privinţă. Abia atunci o să mă duc la poliţie, să spun ce ştiu. Vă voi 
ţine la curent. 

Cu salutări cordiale, al dumneavoastră, 

Gerhard Selb“ 


Am notat, sub iscălitură, adresa şi numărul meu de 
telefon. Apoi am chemat un taxi şi m-am dus la gară. Spre 
sfârşitul după-amiezii mă aflam din nou la Berlin. 

Ce diavol mi-a fost sfetnic? În loc să-mi schimb biletul de 
avion, destinat zilei următoare, pentru ziua în curs, ori să-l 
las nefolosit şi să iau trenul spre casă, m-am cazat pentru a 
doua oară la acelaşi hotel, aproape de bulevardul Unter den 
Linden, am hoinărit încă o dată prin Berlin şi am ajuns din 
nou la Hallesches Tor. Ce căutam oare? Ei da, n-am mai 
evitat să revăd strada unde am copilărit. Hidrantul din care 
scoteam apă - copil mânuind o cumpănă mare - părea să fie 
acelaşi; n-aveam cum să fiu sigur. 

Aici, la Hallesches Tor, aveam să-i întâlnesc de astă dată 
pe cei aflaţi alaltăieri pe peronul celălalt. Băieţii în pantaloni 
şi jachete negre; fetele în negru şi ele, în ţinuta ostentativ 
neglijentă la modă. Eu nu i-am recunoscut. Ei pe mine - da. 

- Uite-l pe bătrânelul care a răcnit „Heil Hitler“, deunăzi. 
Nazist vechi, aşa-i? 

N-am răspuns. Chiar nu văzuseră că nu acţionasem de 
bunăvoie şi că zburasem în cele din urmă în canal? 
Profitându-se de sosirea metroului? 

S-au apropiat şi m-au împins spre parapet. Ce chipuri de 
copil, mi-am zis, ce chipuri zeloase şi neştiutoare de copil! 
Mi-a mai trecut prin minte că pentru acel „Heil Hitler!“ 
de-acum două zile am fost pedepsit îndeajuns. Pentru 
saluturile de „Heil Hitler!“, rostite cu mulţi ani în urmă, şi 
pentru năpasta pricinuită atunci, ca tânăr procuror, poate 
că meritam o pedeapsă mai aspră. Dar nu din partea 
acestor copii. 

- Lăsaţi-mă să trec, vă rog. 


76 


- Noi suntem cei din Antifa! Antifasciştii! 

Aveau şi ei un purtător de cuvânt, un tip lung, slăbănog, 
cu ochelari. Când am încercat să mă strecor printre ei, 
acela mi-a pus mâna în piept. 

- Nu vrem fascişti în oraşul nostru. 

- Nu există destui tineri cu care să vă răfuiţi? 

- Toate la timpul lor. Întâi bătrânii, apoi vin tinerii la rând. 

Nu-şi lua mâna de pe pieptul meu. 

Atunci nu mi-am mai ţinut firea. L-am plesnit peste mână 
şi i-am tras două palme peste faţa neghioabă, una pe 
obrazul stâng, alta pe cel drept. S-a năpustit asupra mea şi 
m-a apăsat cu toată forţa de parapet, nu mai striga nimeni 
„Şi unu şi doi şi trei“, ceilalţi îl ajutau tăcuţi şi înverşunaţi, 
tăcut şi înverşunat mă apăram şi eu, până când m-am 
pomenit atârnând cu capul în jos, de partea cealaltă a 
parapetului. Am căzut cu zgomot în apă. 

Ajuns din nou în stradă, am văzut iarăşi taxiurile 
încetinind, când observau de la distanţă că le fac semn, 
apoi, când se apropiau şi-mi zăreau hainele ude, plecau în 
grabă. La fel a procedat şi o maşină de poliţie. In cele din 
urmă s-a îndurat de mine o femeie tânără, m-a poftit în 
maşina ei şi m-a lăsat în faţa hotelului. Portarul care fusese 
de serviciu în urmă cu două seri era de serviciu şi azi, m-a 
recunoscut şi a izbucnit în râs. Eu unul nu găseam nimic de 
râs. 


22. Bătrânul cal de circ 


Nu mi-a fost greu să-mi iau rămas-bun de la Berlin. 
Duminică dimineaţa, când avionul meu zbura deasupra 
oraşului, descriind un amplu arc de cerc, am privit în jos. 
Multă apă, multe spaţii verzi, străzi drepte sau 
întortocheate, case mare şi mărunte, biserici cu turle ori 
cupole - tot ce-i trebuie unui oraş. Nimic de obiectat că 


77 


Berlinul e un oraş mare. Că berlinezii sunt neprietenoşi, 
copiii lor prost crescuţi, taximetriştii neprimitori, poliţiştii 
incapabili, iar portarii habar n-au ce-i politeţea - poate că 
n-are cum să fie altfel într-un oraş pe care, de zeci de ani, 
alţii îl întreţin. Dar mie toate astea nu-mi sunt pe plac. 

Lipsit de umor, răcit, cu febră, cum plecasem din Berlin, 
am ajuns la Mannheim. Pe robotul telefonic, Năgelsbach îmi 
lăsase mesajul că maşina mea se află pe Werderstrasse; 
reuşise să convingă poliţia să n-o transporte pe insula 
Friesenheim, în faţa porţilor oraşului, ci s-o aducă la colţul 
străzii unde-mi aveam biroul; mă scutise şi de taxa de 
penalizare. Georg se întorsese de la Strasbourg şi dorea 
să-mi relateze ce aflase. Brigitte pleca la sfârşit de 
săptămână la Beerfelden, cu Mânu. Welker insista să ne 
vedem. Să fixăm o întâlnire cel târziu pentru duminică 
dimineaţa; rămâne în oraş în weekend şi aşteaptă să-i dau 
telefon şi să-l vizitez. Cu intermitențe pisălogea Karl-Heinz 
Ulbrich: aşa nu mai merge. Trebuie să stăm urgent de 
vorbă. Are între timp telefon mobil, să-l sun. Am şters 
mesajul lui, fără să-mi notez numărul. 

Cei câţiva paşi de la birou spre casă i-am făcut atât de 
greu, de parcă mi-aş fi croit drum prin noroi; iar pe scări 
m-am temut că n-o să reuşesc să urc până la mine, 
întocmai ca atunci, în prag de Crăciun. După ce m-am întins 
în pat, l-am sunat pe Philipp. Nu era de serviciu şi a venit 
imediat. 

- Nu ştii ce bine-mi pare că eşti aici! Mă examinezi? Îmi 
prescrii ceva şi-mi şi cumperi tu medicamentul? Mâine 
trebuie neapărat să fiu iar pe picioare. 

Şi-a scos stetoscopul. 

- Să vedem dacă mai funcţionează. Nu l-am mai folosit de 
pe vremea când eram medic secundar la spital. 

Am tuşit, mi-am ţinut respiraţia, am inspirat şi expirat. 
Auzeam şi eu că-mi hârâie ceva în piept. S-a uitat la mine 
cu oarecare gravitate şi s-a sculat în picioare. 


78 


- Ai nevoie de un antibiotic; mă duc chiar acum să ţi-l iau. 
Dar să te scoli mâine din pat? Ce idee! Doar n-ai băut! 

- N-am încotro. 

- Când mă întorc, îmi explici, iar eu te conving să te 
răzgândeşti. 

A luat cheile şi a plecat. Sau mai stătea lângă patul meu? 
Nu, se întorsese de afară, procurase medicamentul şi 
umpluse un pahar cu apă în bucătărie. 

- Înghite-ţi hapul! 

Se vede că mă luase somnul. Şi-a adus din bucătărie un 
scaun şi l-a tras lângă pat. 

- E doar o chestiune de timp până faci infarctul următor. 
Deşi fumezi mai puţin. Cineva fragil ca tine, dacă se mai şi 
supune la eforturi, e cu deosebire expus. Ştiu că faci numai 
cum te taie capul. Dar te întreb de-a dreptul: ceea ce îţi 
propui pentru mâine, orice ar fi, merită atâta risc? Nu există 
lucruri care să valoreze mai mult? Misiuni mai importante, o 
escapadă cu Mânu, o noapte de nebunii cu Brigitte? 

- Altădată ai fi pomenit noaptea de nebunii cu Brigitte 
înainte de toate. Sau mi-ai fi recomandat două asistente 
nostime. 

A rânijit: 

- Ce de oferte ţi-am făcut altădată! Stricam orzul pe gâşte. 
Fii bucuros c-o ai pe Brigitte. Fără ea ai fi un bătrân 
morocăânos, acru şi cusurgiu. 

- Dar tu? 

- Eu? Sunt bucuros c-o am pe micuța mea Füruzan. O 
să-mi fac din nou curaj şi o să mă însor cu ea. 

Mi-am amintit de primul lui elan. Când îl aşteptam pe 
Philipp, alături de Furuzan, asistenta medicală turcoaică, 
frumoasă, mândră, şi de mama şi fratele ei. Mi-am adus 
aminte de Philipp, beat criţă, care în faţa intrării la Oficiul 
Stării Civile a mărturisit că n-are curajul să se însoare, după 
care fratele lui Füruzan l-a înjunghiat. Mi l-am evocat pe 
Philipp, zăcând la spital, revenindu-şi de pe urma loviturii 
de cuţit şi nemaiştiind ce să creadă despre viaţă şi femei. 


79 


- Nu ţi se mai întâmplă nimic cu alte femei? 

Şi-a ridicat mâinile, apoi le-a lăsat să cadă. 

- Dacă se uită una la mine, mă uit şi eu la ea. Suntca un 
bătrân cal de circ. Când aude bătăile din tobă, se învârteşte 
în cerc în arenă. Insă i-ar plăcea mai mult să se ducă în 
grajd şi să-şi ronţăie ovăzul. Aşa cum spectatorii bagă de 
seamă că a îmbătrânit calul, deşi mai aleargă în cerc, 
femeilor nu le scapă că am îmbătrânit la rândul meu, deşi 
mă uit la ele şi flirtez şi încă mai ştiu ce le place să audă şi 
cum le place să le atingi. 

- Ţi-ai închipuit că o să vină şi vremea asta? 

- Mi-am închipuit că, atunci când o să ajung aici, amintirile 
mă vor răsplăti pentru ceea ce prezentul nu-mi mai 
îngăduie. Dar aducerea aminte nu funcţionează cum 
trebuie. Pot să-mi povestesc ce şi cum şi ce nebunie a fost 
şi pot să-mi evoc imagini. Dar nu apare şi sentimentul. Ştiu 
că era plăcut să-i mângâi sânii sau fundul sau că avea un 
fel de a se mişca deasupra mea, care pur şi simplu... sau că 
mă... Ştiu, dar nu retrăiesc nimic. Nu mai simt ce-am simţit. 

- N-ai ce să-i faci! Amintirile sunt amintiri! 

- Nu! Reacţiona cu iritare. Dacă-mi aduc aminte cât m-am 
supărat când a fost modificată construcţia blocului 
operator, retrăiesc toată supărarea. Dacă-mi amintesc cât 
am fost de mulţumit când mi-am cumpărat barca, simt 
aceeaşi mulţumire. Numai iubirea se refuză amintirilor 
mele. 

Se ridică: 

- Trebuie să te odihneşti. Să nu faci vreo prostie mâine. 

Stăteam întins şi priveam amurgul. Se refuză iubirea 
amintirilor? Sau doar plăcerea? Oare confunda amicul meu 
plăcerea cu dragostea? 

Mi-am propus să nu-i telefonez a doua zi lui Welker. 
Oricum, nu ştiam deocamdată ce să-i spun, cum să-l 
ameninţ, în ce chip să-l opresc. Aveam să dorm pe săturate 
şi să-mi revin. Aveam să-i desfac motanului Turbo conserva 
de macrou, pe care i-o adusesem de la Cottbus. Aveam să 


80 


citesc o carte şi să joc de unul singur o partidă de şah, 
luându-l ca partener pe Keres, ori pe Euwe sau pe Bobby 
Fisher. Aveam să-mi fac de mâncare. Şi să beau vin roşu; 
Philipp nu suflase o vorbă din care să înţeleg că vinul roşu 
şi antibioticul meu ar fi incompatibile. Aveam să las pe mai 
târziu următorul meu infarct. 


23. Pisică şi şoarece 


Dar la ora nouă m-a trezit apelul lui Welker. 

- De unde aveţi numărul meu? 

De cinci ani nu figurează în cartea de telefon. 

- Ştiu că e duminică dimineaţa. Totuşi, trebuie să insist să 
treceţi pe la noi. Parcaţi în curte, o să vă fie mai uşor să... 

N-a continuat. Între timp, învăţasem jocul: Welker începea 
dialogul, apoi acoperea receptorul şi Samarin prelua 
conversaţia. 

- Vă aşteptăm pe la prânz. La ora douăsprezece. 

- Cum intru în curte? 

- Sunaţi de trei ori, a venit răspunsul, după o scurtă 
ezitare. 

lată că nu se alegea nimic din planurile mele: să dorm pe 
săturate, să mă odihnesc, să gătesc, să citesc, să joc şah. 
Am lăsat să curgă apă în cadă, am adăugat esenţă de 
rozmarin şi m-am instalat comod în baie. A sosit Turbo şi 
l-am necăjit cu picături de apă bine ţintite. Să-ţi pui apă pe 
degetul mare şi s-o zvârli cu arătătorul - exersând, poţi să 
ajungi la măiestrie. Antrenamentul meu durează de ani. 

De ce ezitam în privinţa atitudinii mele faţă de spălarea de 
bani, efectuată de comanditarul meu? De fapt, nu mi se 
oferea nici o alternativă. Mafia rusă n-avea clasă şi stil, 
n-avea tradiţie, n-avea nimic sfânt şi probabil nici umor - 
dar dacă echipa de la postul RTL nu manifesta interes 
pentru ea, poliţia în schimb avea să fie neîndoielnic 


81 


interesată, şi aşa era drept. De ce nu telefonam la poliţie? 
De ce nu telefonasem chiar ieri? Mi-am dat seama că sunt 
incapabil s-o fac, câtă vreme eram legat de Welker prin 
comanda pe care o acceptasem. 

Aşadar apelul matinal şi convocarea pentru ora 
douăsprezece Îmi aduceau şi ceva bun. Puneam să-mi 
socotesc misiunea încheiată. Mi-am adus telefonul lângă 
cadă şi l-am sunat pe Georg, care mi-a povestit până la 
capăt trista istorie a familiei Laban. Nepoata de frate a lui 
Laban murise de tuberculoză, la începutul anilor treizeci, 
într-un sanatoriu din Davos, nepotul şi soţia lui se 
sinuciseseră în „Noaptea de cristal“ a Reichului. Fiul acelui 
nepot emigrase cu soţia la Londra, unde muriseră, fără 
urmaşi. Fiica nepotului nu mai reuşise să ajungă în 
străinătate; dispăruse când începuseră deportările şi de 
atunci nu se mai ştia nimic de ea. Nu mai exista nimeni 
care să ridice pretenţii la o moştenire. 

Am ieşit din cadă şi m-am şters cu prosopul. Găsesc că 
Dorian Gray a exagerat; nu trebuie să-ţi doreşti să arăţi 
mereu ca la douăzeci de ani şi nu e de mirare că personajul 
n-a sfârşit bine. Dar eu de ce n-aş putea să arăt ca la 
şaizeci şi şase? Cum de şi-au permis picioarele şi braţele 
mele să devină atât de slăbănoage? Cum de a migrat 
carnea de pe ele spre abdomen? Nu mi se cere şi mie 
părerea, când în trupul meu se petrec astfel de mutații? 

Fără să mai jelesc, mi-am supt burta, când am îmbrăcat 
pantalonii de catifea raiată, pe care nu-i mai purtasem de 
mult. Un pulover cu guler rulat, jacheta de piele, şi iată că 
arătam aproape ca la şaizeci şi şase. În timpul micului 
dejun mi-am pus un disc cu Udo Jürgens. La douăsprezece 
şi un sfert ajunsesem la Schwetzingen. 

Samarin m-a condus în locuinţa amenajată în mansardă. 
Trecând prin vechea sală a ghişeelor şi apoi prin noile 
încăperi ale birourilor, ne-am jucat de-a pisica şi şoarecele. 

- Am auzit că v-aţi dus la poliţia din Mannheim. 

- V-am urmat sfatul. 


82 


- Sfatul meu? 

- Sfatul dumneavoastră să nu păstrez ceea ce nu-mi 
aparţine. Am dus ceea ce nu-mi aparţine la poliţie. | se 
poate adresa cel căruia-i lipseşte ceva. 

Welker era nervos. Asculta fără interes informaţiile mele 
despre partenerul discret. Se uita la ceas, iar şi iar, şi după 
cum îşi ţinea capul, părea să aştepte ceva, să-şi încordeze 
urechile în nu ştiu ce direcţie. După ce îmi terminasem 
relatarea, credeam că mi se vor pune întrebări, întrebări, 
dacă nu referitoare la partenerul discret, atunci cu privire la 
Schuler, la valiza neagră, la cum fugisem la poliţie ori la 
dispariţia mea temporară din Mannheim. Întrebări 
necesitând un răspuns urgent, de unde insistența de a ne 
întâlni duminică dimineaţa. Dar n-a urmat nimic. Welker 
avea aerul că, de fapt, era vorba de cu totul altceva şi că e 
nerăbdător să discute deschis despre acea problemă. Însă 
n-a spus un cuvânt, ci s-a ridicat în picioare. 

M-am ridicat şi eu. 

- Asta a fost. Vă trimit decontul. 

Ce-i drept, era posibil ca ex-comanditarul meu să ajungă 
la închisoare chiar a doua zi şi să nu-mi citească decontul 
decât după câţiva ani buni. Şase ani? Opt? Cât luau pentru 
crimă organizată? 

- Vă ducem la maşină. 

Samarin în faţă, apoi eu şi în urma noastră Welker, am 
trecut prin birouri şi am coborât treptele. În holul de la 
parter, mi-am luat pe tăcute rămas-bun de la vechile ghişee 
cu grilaje de lemn, de la intarsii şi de la băncile cu perne din 
catifea verde. Păcat, mi-ar fi plăcut să stau o vreme pe una 
din acele bănci şi să meditez la evoluţia în timp a 
evenimentelor şi la vicisitudinile vieţii. În curte mi-am luat 
rămas-bun de la Welker. Era într-o stare ciudată de 
surescitare nervoasă, i-am simţit transpiraţia rece pe mâini, 
pe faţă îi apăruseră pete roşii, vocea îi tremura. Bănuia ce 
aveam să fac? Dar cum ar fi putut bănui? 


83 


Samarin nu mi-a răspuns la salut. A apăsat pe cele două 
butoane de lângă uşă şi poarta s-a deschis. Am mers la 
maşină, am intrat şi mi-am pus centura. Am aruncat o 
privire în urmă şi am văzut pe faţa lui Welker o expresie 
atât de încordată şi deznădăjduită, încât m-am speriat, în 
timp ce Samarin părea plin de forţă, înverşunat şi satisfăcut 
totodată - eram bucuros că scăpăm de aici. 

Am dat drumul la motor şi am demarat. 


84 


PARTEA A DOUA 


1. Daţi-i drumul! 


Am demarat, şi chiar în clipa aceea Welker a făcut un salt, 
i-am văzut chipul, cu gura deschisă şi ochii larg deschişi 
lângă geamul din partea cealaltă a maşinii şi l-am auzit 
bătând cu pumnii în portieră. Ce vrea, m-am întrebat. Am 
pus frâna, m-am aplecat şi am lăsat în jos geamul. Şi-a 
întins o mână prin geam, a desfăcut pe dinăuntru 
închizătoarea uşii şi a deschis-o cu violenţă, a sărit în 
maşină, s-a prăbuşit pe scaunul de lângă mine, a pus 
zăvorul la uşa mea, apoi la uşa lui şi a ridicat la loc geamul 
de lângă el. lar în minutele acelea striga: 

- Daţi-i drumul! Porniţi o dată, ce naiba! 

N-am reacţionat pe loc. Dar deodată am văzut că poarta 
din curte dădea să se închidă; am pornit în marşarier şi în 
ultima secundă am izbutit să ies, cu preţul câtorva 
zgârieturi pe aripile din faţă ale maşinii. Samarin alerga pe 
lângă maşină şi încerca să deschidă portiera. 

- Daţi-i drumul! răcnea Welker în continuare şi strângea 
clanţa uşii pe dinăuntru, ca şi cum aşa ar mai avea o şansă 
împotriva lui Samarin, chiar dacă închizătoarea ar ceda. 
Porniţi! 

Am pus din nou în mişcare motorul şi am intrat prin Piaţa 
Castelului în Schlossstrasse. Welker a întins mâna: 

- Repede, daţi-mi telefonul mobil! 

- N-am. 

- O, Doamne! Welker bătea cu pumnii în torpedo. Cum de 
n-aveţi mobil? 


85 


Am cotit spre locul de parcare de lângă Hebel-strasse şi 
am vrut să opresc în faţa cabinei telefonice şi să-i ofer 
cartela mea. 

- Mergeţi mai departe! Mergeţi acolo unde e lume! 

Locul de parcare era încă pustiu, cum era firesc duminică 
dimineaţa. Dar de ce anume se temea? Că Samarin o să 
apară însoţit de câţiva tineri în costume închise şi-l va răpi? 
Am mers la gara din Schwetzingen, un spaţiu nu tocmai 
foarte circulat, dar, oricum, aici staţionau taxiuri, aştepta 
un autobuz, era deschis un chioşc, funcţiona un ghişeu şi se 
aflau pe peron câţiva călători. Welker mi-a luat cartela, s-a 
uitat cu prudenţă în toate direcţiile şi s-a îndreptat spre 
cabina telefonică. L-am văzut ridicând receptorul, 
introducând în aparat cartela, formând numărul, aşteptând 
şi în cele din urmă vorbind. După care a pus receptorul în 
furcă şi s-a sprijinit de peretele cabinei. Arăta ca şi cum, 
dacă nu s-ar rezema de perete, s-ar prăbuşi. 

Am aşteptat. Apoi am coborât din maşină şi m-am dus la 
el. Plângea. Plângea fără să scoată un sunet, lacrimile îi 
curgeau pe obraji, se adunau lângă bărbie şi-i picurau pe 
pulover. Nu şi le ştergea, braţele îi atârnau neputincioase, 
părând de prisos. După un timp m-a văzut lângă el. 

- Copiii sunt la ei. Au pornit acum o jumătate de oră. 

- Au pornit? Unde? Încotro? 

-La Zurich, înapoi la internat. Dar nu vor ajunge la 
internat decât dacă mă întorc eu. 

Şi-a îndreptat spatele şi şi-a şters lacrimile. 

- Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? În ce v-aţi băgat? Care 
este miza în toată povestea? 

- Sunteţi dator să păstraţi tăcerea, ca detectiv particular? 
Ca un medic sau un preot? 

Dar nu mi-a aşteptat răspunsul. A început să vorbească şi 
a tot vorbit. Era frig şi după un timp mă dureau picioarele şi 
stomacul de prea mult stat pe loc. Dar el nu se oprea, iar 
eu nu-l întrerupeam. O femeie a vrut să folosească telefonul 
şi atunci ne-am aşezat în maşină, iar eu am pornit motorul 


86 


şi am dat drumul la încălzire, punând-o la maximum, în 
pofida cerinţelor ecologice. La sfârşit, a izbucnit din nou în 
plâns. 


2. Dublă asigurare 


Începutul relatării lui se situa în luna august 1991. La 
Moscova avusese loc tentativa de puci a unor generali, 
steaua lui Gorbaciov era în declin, cea a lui Elțîn urca. 
Gregor Samarin a venit cu propunerea ca Weller şi Welker 
să-l trimită în Rusia, pentru investigarea unor noi posibilităţi 
de investiții. O dată cu eşuarea puciului, soarta 
comunismului era pecetluită şi înaintarea victorioasă a 
capitalismului de nestăvilit. Acum ar fi momentul potrivit 
pentru a câştiga noi fonduri cu participare rusească. Weller 
şi Welker, afirmase Gregor, ar avea - datorită cunoştinţelor 
lui în materie de limbă, ţară şi oameni -, un avantaj în 
competiţie, care se cerea folosit. 

Până atunci Gregor fusese omul bun la toate, de la şofer la 
curier pentru curse scurte sau mai lungi, de la reparaţii în 
bancă, în casă ori în curte până la ajutor temporar la 
ghişee, în probleme de contabilitate ori de gestionare a 
actelor. Işi dăduse bacalaureatul, dar nu insistase să facă 
studii superioare şi nici nu-l încurajase nimeni în această 
direcţie. De pe vremea când era elev se arătase priceput şi 
se dovedise util; mai târziu, era plăcut să-l ştii disponibil în 
multe domenii. Avea o locuinţă cuprinsă în casa spațioasă a 
bătrânului Welker din Gustav-Kirchhoff-Strasse, era retribuit 
cu un salariu lunar modest şi primea pentru achiziţii 
personale şi concedii tot ce cerea. Dar cerea rar. În 
memoria mamei sale învățase la şcoală limba rusă şi o dată 
pe an făcea o călătorie în Rusia. Prelua pentru uz personal 
automobilele mai vechi ale ambelor clanuri. Făcea parte din 
inventarul lor familiar. 


87 


Fuseseră surprinşi cu toţii de propunerea lui. Dar de ce 
nu? De ce să nu încerce şi el, o dată, să se afirme? Dacă nu 
ieşea nimic, se plimba un pic, petrecând un fel de concediu. 
Dacă ieşea ceva - dar nimeni nu prea credea într-o reuşită 
-, cu atât mai bine. Aşa că i s-a îngăduit să plece. 

Lipsise aproape o jumătate de an. li contacta telefonic, 
prin fax şi e-mail, propunea cele mai diverse investiţii în 
sectorul energetic, de la uzine electrice din Moscova şi 
Sverdlovsk până la obţinerea unor drepturi de forare în 
Kamceatka şi anunţase sosirea unor oameni de afaceri ruşi, 
care doreau să investească bani în Occident şi se şi 
prezentaseră la Schwetzingen. Propunerile nu se 
dovediseră rentabile şi nici oamenii de afaceri nu-şi 
confirmaseră eficiența. Dar când s-a întors, Gregor părea 
radical schimbat. Nu numai că vorbea cu accent rusesc. Se 
îmbrăca, se mişca, se purta altfel - ca şi cum ar face parte 
din conducerea băncii. Bătrânul Welker tocmai se retrăsese 
şi se mutase la Căminul de Bătrâni al Colegiului 
Augustinum. Bertram şi Stephanie nu voiau să-l contrarieze 
pe Gregor. Nu-şi propuseseră ei să aibă altă atitudine decât 
taţii lor, când vor deveni şefi, să nu se arate orgolioşi şi 
înfumuraţi? Nu crescuseră împreună Bertram şi Gregor? Nu 
fusese Gregor mereu devotat familiilor şi băncii? 

La un moment dat începuse să aducă vorba despre Banca 
Cooperatistă Sorbă. Bertram şi Stephanie se străduiseră 
să-i explice de ce preluarea acesteia ar fi o greşeală. 
Viitorul Băncii Weller & Welker era consultanţa în domeniul 
investiţiilor, şi nu ocrotirea unor Case de economii. Criza din 
anii '80 fusese depăşită datorită restrângerii, a eliminării 
activităţilor nesemnificative, în favoarea concentrării asupra 
celor esenţiale. Dar Gregor nu renunţa. Într-o bună zi se 
întorsese dintr-o călătorie de la Berlin, aducându-le tinerilor 
săi şefi vestea că încheiase, după câteva săptămâni, 
negocierile privind Banca Cooperatistă Sorbă, cumpărând-o 
de la custozi pentru o sumă de nimic. Folosise o 
împuternicire falsificată, aşa că-l puteau denunța, chema în 


88 


judecată, cerând chiar să fie închis. Dacă acționau rapid şi 
decis împotriva lui, puteau eventual să şi anuleze afacerea 
încheiată cu cei de la custodie. Insă procedând aşa, n-ar 
pune într-o lumină proastă Banca Weller & Welker? Oare 
le-ar plăcea clienţilor să citească în gazete despre 
dezordinile din cadrul conducerii Băncii? N-ar fi mai bine 
să-l lase să-şi continue treaba cu Banca Cooperatistă 
Sorbă? E sigur că va reuşi s-o facă rentabilă. Era o bancă a 
oamenilor modeşti şi la aceştia se pricepe, fiind el însuşi 
unul dintre ei. Oricum, n-ar fi datori să-i ofere şi lui o şansă? 

Ei doi au cedat şi - ce să vezi - lucrurile păreau să meargă 
bine. După un an, Banca Sorbă nu realizase un câştig, dar 
nici nu înregistrase pierderi, deşi centrala din Cottbus şi 
filialele de la ţară fuseseră renovate şi solicitarea custodiei 
de a păstra întregul personal a fost respectată. Pesemne că 
RDG-iştii rulau mai mulţi bani decât se presupunea de 
regulă. În plus, Gregor demonstra un autentic talent în a 
face rost de sponsorizări atât din partea landului, cât şi la 
nivel federal şi european. 

Până când Stephanie a descoperit adevărul. Nu credea în 
aparențele frumoase, nu avea încredere în Gregor şi nu şi-a 
făcut scrupule să-i umble în dulapul cu acte şi să-i 
examineze înregistrările din computer, apelând la ajutorul 
unui economist rus emigrant pentru a-i traduce pasajele pe 
care nu le înţelegea. L-a informat pe Bertram şi împreună 
l-au înfruntat pe Gregor. l-au oferit o lună pentru a-şi 
retrage afacerile necurate şi propria persoană din banca şi 
din viaţa lor. Nu aveau să-l denunțe. Dar nici nu mai voiau 
să-l vadă. 

Însă Gregor nu a reacţionat aşa cum se aşteptau ei. Ce-şi 
închipuiau Stephanie şi Bertram? El, Gregor, nu le-a făcut 
nici un rău, ba chiar le-a adus un profit, iar ei intenționau 
să-l ruineze. Fiind om de afaceri, are obligaţii şi nu-şi poate 
permite să nu le respecte. N-o să retragă nimic. Şi pentru 
că tot venise vorba: s-a săturat să transporte bani veniţi din 


89 


Occident în regiunea Lausitz!%; îi va primi de acum înainte 
la Schwetzingen şi-i va stoca aici. 

- O lună, spusese Stephanie, aşa rămâne. Nu ne sili să ne 
adresăm poliţiei. 

După două săptămâni Stephanie era moartă. Dacă 
Bertram nu se arăta cooperant, veneau la rând copiii - întâi 
unul, apoi celălalt, iar în cele din urmă el însuşi putea fi 
lichidat; Gregor nu era dispus să renunţe la ce dobândise cu 
destul efort. 

De atunci, copiii au fost duşi într-un internat din Elveţia şi 
în preajma lor se aflau permanent doi tineri în costume de 
culoare închisă. Sau în ţinută de schi, de tenis, de jogging 
sau de drumeţie. Bertram fusese nevoit să-i lămurească pe 
cei din conducerea internatului că erau bodyguarzi; după 
misterioasa dispariţie a mamei, motivată poate printr-o 
răpire sau o tentativă de şantaj, erau indicate măsuri de 
precauţie. Conducerea internatului nu avusese obiecţii. 
Tinerii se şi comportau cât de discret cu putinţă. 

- Cum stăteau lucrurile cu mine aţi putut constata 
dumneavoastră personal. A trebuit să mă mut din casa mea 
în sediul băncii şi nu mai eram lăsat să fac nici un pas 
neînsoţit. Apoi v-am întâlnit şi am izbutit să vă implic, 
folosindu-mă de povestea cu partenerul discret, pentru că 
Gregor socotea inofensive cercetările dumneavoastră şi, în 
plus, se temea să nu vă trezească bănuieli, dacă vă dădea 
afară. Nu v-am angajat de dragul neroziei cu partenerul 
discret. Am sperat că o să vă daţi seama ce se petrece aici 
şi o să fiţi prezent, când va fi cazul. Dar n-aţi fost. 

L-am privit deconcertat. Nu înţelegeam. 

- Doamne, nu vă fac nici un reproş! Am sperat că o să vă 
prindeţi, să înţelegeţi ce se întâmplă. Când Gregor nu mă 
lăsa să vorbesc la telefon, când nu-i păsa ce susţineam eu, 
când pretindea că se cuvine să gândesc doar ce spune el, 


10 Lausitz — veche regiune din Germania, cu populaţie parţial de 
origine slavă. 


90 


când făcea atâta caz de valiza care mie îmi era indiferentă - 
credeam că toate astea o să vă semnaleze ce se petrece în 
banca noastră. Am şi nădăjduit că o să veniţi azi mai 
devreme. Dar am şi crezut că o să rămână copiii pe loc. Am 
vrut să scap din colții lui Gregor cu ajutorul dumneavoastră, 
în timp ce copiii se află în vizită la prietenii mei şi ai 
dumneavoastră de la Zürich. Înţelegeţi? Gregor s-a asigurat 
de două ori: dacă nu poate să ajungă la copii, mă mai are 
pe mine, iar dacă eu scap din laţ, cu prilejul unei întâlniri de 
afaceri sau al unui eveniment de societate, unde n-are cum 
să-mi închidă gura, îi mai are pe copii. Câtă vreme erau în 
vizită la prieteni de-ai mei din Zurich, îi scăpau din gheare. 
Acum îi are din nou. 

- Ar trebui să ne adresăm poliţiei. 

- Aţi înnebunit? Ăştia îi ţin captivi pe copiii mei. Îi omoară, 
dacă mă duc la poliţie. 

Îşi privea mâinile cu o privire îngheţată. 

- N-am altă cale decât să mă întorc. Să mă întorc. 

De astă dată a plâns ca un copil, în hohote disperate; 
umerii îi tremurau spasmodic. 


3. Nu mai e lumea mea 


l-am explicat lui Welker că mai poate amâna, pentru 
câteva ore, să se întoarcă. Nu li se va întâmpla nimic 
copiilor, câtă vreme Samarin nu ia legătura cu el. Samarin 
n-are nevoie de copiii morţi. Are nevoie de ei vii, ca să-l 
amenințe cu moartea lor. Şi nu-l poate ameninţa decât 
atunci când va vorbi cu el. 

- La ce să-mi folosească amânarea? 

- Câteva ore fără Gregor - asta nu-i nimic? În plus, aş vrea 
să vorbesc cu un vechi prieten, un poliţist pensionat de 
curând. Ştiu că nu doriţi amestecul poliţiei. Dar aşa nu mai 
merge, nici pentru copii, nici pentru dumneavoastră. 


91 


Trebuie întreprins ceva. Şi vom avea nevoie de orice ajutor 
care ni se oferă. 

- Cum credeţi... 

L-am sunat deci pe Năgelsbach şi l-am rugat pe Philipp să 
ne primească la el acasă, pentru că era posibil ca oamenii 
lui Gregor să mă fi urmărit atât până la Năgelsbach, cât şi 
până la Brigitte. Am evitat autostrada şi am mers în 
meandre, pe ruta Plankstadt, Grenzhof, Friedrichsfeld şi 
Rheinau, spre locuinţa lui Philipp, aproape de cheiul Rinului 
de lângă Waldparkdamm. În lung şi-n lat nu se zărea nici un 
Mercedes - albastru, negru sau verde -, nu se arăta nici un 
grup de tineri în costume de culoare închisă. Pe 
Stephanieufer, mămici şi tătici care-şi luaseră de-acum 
prânzul îşi plimbau odraslele în cărucioare, iar pe Rin 
pufăiau paşnic navele de transport. 

Năâgelsbach venise cu nevasta, iar Philipp, o dată ce 
discuţiile aveau loc în casa lui, voia să asculte şi el ce se 
punea la cale. Neîncrezător, Welker se uita de la unul la 
altul, iar prin uşa pe jumătate întredeschisă privea şi la 
dormitorul lui Philipp, cu oglinda fixată în tavan, deasupra 
patului: acela avea o saltea medicinală umplută cu apă. În 
cele din urmă, Welker şi-a oprit ochii asupra mea. 

- Sunteţi sigur că... 

Am dat afirmativ din cap şi am început să istorisesc 
povestea lui. Uneori, Welker mă completa, iar de la un 
moment dat a continuat chiar el relatarea. La sfârşit i-au 
dat din nou lacrimile. Doamna Năgelsbach şi-a părăsit locul, 
s-a sprijinit de speteaza scaunului său şi l-a îmbrăţişat. 

- Asta nu mai e lumea mea. Năgelsbach îşi clătina capul 
cu tristeţe. Nu zic că în lumea mea era totul în regulă. N-aş 
fi fost poliţist, dacă ar fi mers totul cum trebuie. Însă banul 
era ban, o bancă era o bancă şi crima era crimă. Un omor 
ştiam că este motivat de pasiune, gelozie sau disperare, iar 
dacă e săvârşit din lăcomie, e vorba tot de un act pătimaş. 
Dar uciderea asta calculată la rece, spălarea de bani 
însumând milioane, banca asta care seamănă cu un 


92 


ospiciu, unde nebunii ţin captivi medicii şi infirmierele - iată 
o lume care mi-e străină. 

- Uf, încetează! Doamna Năgelsbach se enerva. De 
săptămâni bune aşa o ţii. Chiar nu eşti în stare să mai uiţi 
de amărăciunea pensionării? Nu poţi s-o refulezi? Sau s-o 
combaţi muncind, lămurindu-l pe bietul om aici de faţă şi pe 
prietenii tăi cu ce să înceapă? Ai fost un poliţist bun, eram 
totdeauna mândră de tine şi vreau să fiu mândră şi în 
continuare. 

Philipp interveni: 

- Eu îl înţeleg. Nu mai e nici lumea mea. N-aş şti cu 
precizie care anume este cauza: sfârşitul războiului rece ori 
capitalismul, globalizarea, Internetul sau faptul că oamenii 
nu mai au nici o morală. 

Se vede că m-am uitat la el nedumerit. El m-a privit 
netulburat. 

- Crezi că moralitatea n-ar trebui să fie problema mea? Am 
iubit multe femei: nu înseamnă că n-am simţ moral. În plus, 
acolo unde se spală bani, femeile sunt exploatate. Nu, nu 
sunt dispus să renunţ fără luptă la lumea mea şi sper că 
nici voi nu sunteţi. 

Mi-am rotit ochii, mirat, de la unul la altul. Doamna 
Năgelsbach dădu din cap: 

- Luptă? Nu e nevoie să dovediţi nimănui că nu sunteţi 
încă ieşiţi din uz. Că mai puteţi să intraţi în competiţie cu 
tinerii. Chemaţi poliţia, dar aveţi grijă să nu-l alertaţi pe 
Samarin. Rudi, tu ştii doar care ar fi oamenii potriviţi. Şi 
dacă Samarin pricepe că jocul s-a terminat, n-o să facă 
nebunia să se atingă de copii. 

- Nici eu nu cred că ar face-o, am spus. Dar sigur - nu, 
sigur nu sunt. Dumneata eşti sigură? Dacă jocul îţi scapă 
din mâini, ori revii la rațiune, ori îţi ieşi din minţi. Nu l-am 
văzut nicicând pe Samarin pierzându-şi cumpătul. Dar 
deunăzi era cât pe ce să-şi iasă din fire şi mă tem că, atunci 
când ar exploda cu adevărat, ar fi în stare de orice. 


93 


- Puteţi fi convins: e în stare să explodeze. E capabil să 
ucidă. Nu, fără poliţie. Mulţumesc, dar eu... 

Welker se ridică de pe scaun. 

- Staţi jos. Trebuie să ne folosim de ce avem: un medic, o 
ambulanţă... 

- „un poliţist în uniformă..., continuă Philipp. 

Năgelsbach râse: 

- Dacă mai încap în ea - n-am mai purtat-o de ani de zile. 

- „şi putem alege noi locul întâlnirii, am conchis eu. 
Domnule Welker, aţi reuşi să intraţi atât de convingător în 
panică, la telefon, încât Samarin să se sperie şi să accepte 
să vă întâlniți acolo unde doriţi dumneavoastră, ca să nu 
faceţi o criză de demenţă? Credeţi că aţi izbuti? 

Philipp râniji: 

- Nici o grijă. Mă ocup eu de el. 

- La Turnul de apă. 

Năgelsbach aşeză o scrumieră în mijlocul mesei, în chip de 
Turn de apă, puse în faţa scrumierei un ziar, închipuind 
Kaiserring-ul şi îşi folosi stiloul, ca să ne arate cum vor 
decurge lucrurile. 

- Evident că Samarin îşi va posta oamenii în jurul Turnului 
de apă. lar dacă dispune de patru maşini, le va pune să 
aştepte lângă cele patru benzi de circulaţie, care pleacă de 
la Turn. Dar nu-şi poate băga toţi oamenii în maşini... 

Năâgelsbach dezvolta planul, dădea explicaţii, răspundea la 
întrebări, ţinea seama de obiecţii, şi lucrurile prindeau 
contur. Doamna Năgelsbach îl privea cu mândrie Şi eu 
eram mândru de prietenii mei. Cât calm, câtă concentrare 
şi autoritate dovedea Philipp! Aşa îşi planifica el şi 
operaţiile? Îşi pregătea oare asistenții şi asistentele pentru 
rolul care avea să le revină în echipa chirurgicală, aşa cum 
îl pregătea pe Welker pentru rolul său telefonic? li vorbea 
asiduu, îl interoga, îl ironiza, îl liniştea, îl repezea şi după un 
timp chiar îl adusese într-o stare vecină cu nebunia: era 
momentul când i-a telefonat lui Gregor. 


94 


Samarin acceptă întâlnirea, la ora cinci lângă Turnul de 
apă. 

- Fără poliţie. Ne punem de acord, vorbeşti cu copiii pe 
telefonul mobil şi apoi ne întoarcem la Schwetzingen. 


4. Lovitură după lovitură 


Dacă ar fi de-ajuns să-ţi pui o dorinţă ca să se împlinească, 
m-aş fi aflat într-o rotondă de pe acoperişul uneia din cele 
două clădiri de cărămidă de la colţul Friedrichsplatz cu 
Augustaanlage. În loc să stau cam fără rost lângă Turnul de 
apă, unde nu era efectiv nevoie de mine, aş fi aşezat un 
şezlong pe terasa circulară, aş fi scos binoclul Zeiss 
moştenit de la taică-meu şi aş fi urmărit desfăşurarea 
operaţiunii. 

Welker sosise cu mult înaintea orei cinci, umbla agitat în 
jurul Turnului de apă, se uita la bazinele goale şi-şi întorcea 
mereu capul, în aşteptare, de la Parcul Trandafirilor la 
Galeria de Artă. Nu-i era bine; îşi ţinea braţele încrucişate la 
piept, de parcă ar fi vrut să-şi ofere un sprijin, păşea prea 
repede, iar când se oprea, se muta, vizibil nervos, de pe un 
picior pe altul. Năgelsbach şedea pe o bancă, cu nevasta 
alături, într-o atitudine relaxată de civilist, dar îmbrăcat în 
uniformă. 

Probabil că de sus i-aş fi avut în vizor şi pe toţi oamenii lui 
Samarin. De aici, de jos, vedeam Mercedes-ul albastru; 
oprise în staţia de autobuz de pe Kaiserring, la volan era 
unul din garda lui. 

Nu-i vedeam pe ceilalţi tineri. Nici pe Samarin nu l-am 
văzut decât atunci când, traversând Kaiserring-ul, se 
îndrepta spre Welker. Inainta cu un pas apăsat şi ferm, ca şi 
cum nimic nu l-ar putea impresiona sau opri. Pesemne 
făcuse ocolul terenului şi se asigurase că totul era normal. 
Dacă Welker ar fi implicat poliţia, aceasta n-ar fi plasat un 


95 


poliţist în uniformă, în compania soţiei, la locul întâlnirii. Nu 
mi-ar fi îngăduit nici mie să fiu de faţă. Samarin îşi înălţă 
privirea scrutătoare spre Turnul de apă, dădu mulţumit din 
cap şi râse de unul singur. 

Am uitat să-l întreb mai târziu pe Welker ce i-a spus 
Samarin şi ce i-a răspuns el. N-au apucat să schimbe prea 
multe vorbe. Planificasem totul, lovitură după lovitură. 

Ambulanţa aştepta în Kunststrasse, până când semaforul a 
trecut pe verde. A traversat Kaiserring-ul până la fântâna 
din faţa Turnului de apă; sirena şi lumina albastră au fost 
declanşate cu precizie atunci când maşina a oprit la câţiva 
metri distanţă de Welker şi Samarin; Gregor se nelinişti; se 
uită la ambulanţa din care se ivi Philipp în halat alb, urmat 
de Furuzan şi o colegă a ei în uniformă de soră medicală, 
cele două purtând o targă; privind în jur, o văzu pe doamna 
Năgelsbach prăbuşită de pe bancă şi întinsă pe jos şi se 
calmă chiar în clipa când Philipp îl luă de umeri şi-i înfipse 
acul seringii în braţ. Se clătină, şi Philipp, ţinându-l de umăr, 
părea să-l sprijine ca să nu-şi piardă echilibrul. Apoi 
Samarin căzu lat pe targă, iar aceasta fu introdusă într-o 
secundă în ambulanţă. Asistentele închiseră dinăuntru 
uşile, Philipp sări la volan, iar ambulanţa o luă pe 
Friedrichsring, dispărând în viteză. Năgelsbach era aplecat 
asupra soţiei, care-şi gusta cu încântare rolul şi n-avea chef 
să-şi revină; s-a ridicat în picioare doar când sirena 
ambulanţei nu se mai auzea şi s-a lăsat condusă la taxiul 
care staţiona în parcarea din faţa Băncii Germane. Intr-un 
minut totul se terminase. 

Mercedesul demară, cu roţile scârţâind, întoarse trecând 
peste spaţiul verde şi şinele de tramvai şi ajunse la rândul 
lui pe Friedrichsring, fără şansa de a ajunge din urmă 
ambulanţa. Pe ceilalţi tineri tot nu-i zăream. Dintre trecători 
şi plimbăreţi nu se opri nimeni; nimeni nu se miră, nimeni 
nu întrebă pe altcineva ce văzuse şi ce se întâmplase de 
fapt. Totul mersese atât de repede, încât nu stârnise 
curiozitatea nimănui. 


96 


M-am aşezat pe banca unde stătuse cuplul Năgelsbach şi 
mi-am aprins una din rarele mele ţigări. Ţigările rare n-au 
nici un gust, seamănă cu prima ţigară fumată cândva, care 
n-avea nici ea nici un gust. Peste o jumătate de oră 
Samarin avea să-şi revină la clinică, într-o încăpere servind 
drept magazie, fără ferestre, îmbrăcat în cămaşă de forţă şi 
legat de pat. Eu urma să tratez cu el, fiindcă ne cunoşteam. 
Welker insista pentru schimbarea copiilor chiar cu Samarin 
în persoană. Dorea ca Samarin să-şi trăiască din plin 
înfrângerea. 

- Altfel, n-o să mă lase nicicând în pace. 


5. Pe întuneric 


Când am ajuns la Samarin, l-am găsit zăcând cu ochii 
închişi. Nu încăpea nici un scaun în spaţiul strâmt; m-am 
rezemat de perete şi am aşteptat. Era îmbrăcat în cămaşa 
de forţă şi legat de pat. Apoi a deschis ochii şi mi-am dat 
seama că-i ţinuse închişi doar pentru a simţi, asculta, 
adulmeca în ce stare de spirit mă aflam. Mă fixa şi nu 
scotea o vorbă. 

- Welker îşi vrea copiii. Copiii lui în schimbul persoanei 
dumneavoastră. Şi mai vrea să dispăreţi din viaţa şi din 
banca lui. 

Samarin zâmbi. 

- Ca să se restabilească ordinea în lume. Cei de sus între 
ei, noi cei de jos între noi. 

Nu i-am răspuns. 

- Cât timp aveţi de gând să mă ţineţi aici? 

Am dat din umeri. 

- Cât va fi nevoie. Încăperea nu prea este folosită. Dacă aţi 
deveni incomod, v-ar îndopa cu hapuri şi v-ar înfăţişa unui 
judecător, care v-ar transfera la Psihiatrie. Deşi, pentru 


97 


omucidere, ar fi drept să fiţi chemat în judecată. Poate că 
asta se va întâmpla mai târziu. 

- Dacă nu ajung curând la oamenii mei, o să le facă un rău 
copiilor. Aşa s-a stabilit. Dacă mi se întâmplă mie ceva, li se 
întâmplă ceva şi lor. 

Am dat din cap şi m-am îndepărtat de perete. 

- Mai gândiţi-vă. Mă întorc peste o oră. 


Philipp, Füruzan şi colega ei beau coniac în camera 
asistentelor. Füruzan îl privea cu adoraţie pe Philipp. Colega 
ei era măgulită că fusese implicată într-o misiune pe care 
n-o înţelegea pe deplin, dar care era evident importantă şi 
primejdioasă. Philipp, din nou lăudărosul uşuratic şi 
încântător, nu înceta să se bucure: 

- Ce privire avea, când a simţit acul seringii! Şi cum stătea 
întinsă pe jos doamna Năgelsbach! Ce bine au mers toate, 
una după alta! Ambulanţa pornind cu sirenă şi lumină 
albastră! 

Welker nu-şi revenea din încordare decât încetul cu 
încetul. Lângă Turnul de apă se aşezase tăcut lângă mine, 
pe bancă. După câteva minute ne-am suit în taxiul pe care 
cuplul Năgelsbach mi-l trimisese din staţie. Înainte de a ne 
duce la clinică, ne-am rotit prin Mannheim, ca să fim siguri 
că nu ne urmăreşte nimeni. În timpul drumului, Welker se 
cuibărise într-un colţ, palid şi mut. Acum îl asculta pe 
Philipp, parcă nevenindu-i să creadă în reuşită. 

- Pot să beau şi eu un coniac? 

Peste un ceas m-am dus din nou la Samarin. 

- Şi banii mei? 

- Banii dumneavoastră? 

- OK, numai o parte îmi aparţin. Tocmai de aceea am 
nevoie de ei. Partenerii... partenerii mei de afaceri n-ar fi 
bucuroşi, dacă banii lor n-ar mai exista. 

- Dacă e mai sigur că dispăreţi, împreună cu banii, Welker 
nu va avea nimic împotrivă să-i luaţi cu dumneavoastră. Mă 
duc să-l întreb. 


98 


Welker avu o reacţie retractilă: 

- Pentru Dumnezeu, nu vreau banii lui murdari! Dacă i-aş 
găsi, i-aş da de pomană. Dacă se duc, sunt buni duşi, să şi-i 
ia chiar mâine. 

Samarin păru uluit. 

- Aşa a spus Welker? Omul cel mai zgârcit şi cel mai 
hrăpăreţ pe care-l cunosc? 

- Aşa a spus. 

Samarin închise ochii. 

- Mai aveţi nevoie de un răgaz? Revin. 

Philipp era dornic să plece cu ceilalţi, să mănânce, să bea, 
să sărbătorească. 

- Noi mergem acum, vino şi tu după noi. Vine şi perechea 
Năgelsbach. Dacă Samarin cedează în cele din urmă, tot 
mai durează câteva ore până să ajungă aici copiii. Nu e 
nevoie să-l păzeşti. Nu se poate mişca, iar dacă ne-ar 
pricinui vreun necaz, sora de noapte îi face o injecție. 

- Duceţi-vă. Eu rămân. Poate aţipesc o oră sau două. 

Stăteam în camera asistentelor şi-mi răsuna încă în urechi 
râsul prietenilor mei. Apoi se închise uşa liftului şi le înghiţi 
râsul, se făcu linişte, nu se mai auzea decât zumzetul 
potolit al caloriferelor. Intenţionam să-i comunicăm cât mai 
târziu lui Samarin locul şi ora întâlnirii. Ca să nu poată face 
altceva decât să-şi dirijeze oamenii într-acolo. Acum nu 
trebuia decât să le indice să pornească, împreună cu copiii, 
spre Mannheim. M-am dus pentru a treia oară la el. 

- Trebuie... trebuie să urinez. 

- Nu am cum să vă desfac legăturile. 

Deşi în cămaşă de forţă şi legat de pat, tot mai avea un 
aer puternic şi periculos. Am căutat şi am găsit în camera 
asistentelor o ploscă. Când i-am descheiat pantalonii, i-am 
coborât chiloţii, i-am scos membrul şi l-am potrivit cum 
m-am priceput în orificiul ploştii, el şi-a întors capul. 

- Hai! am zis. 

Când îl îmbrăcasem la loc, m-a privit în ochi. 

- Mulţumesc. 


99 


După un timp, m-a întrebat: 

- Pe cine credeţi că am omorât? 

- Nu vă mai prefaceţi. Intâi pe soţia lui Welker şi apoi... N- 
am cum s-o dovedesc. Dar sunt sigur că pe Schuler l-a 
speriat cineva de moarte. Dacă aţi fost dumneavoastră 
înşivă sau mafioţii dumneavoastră - ce mai contează? 

- O cunoşteam pe Stephanie de pe vremea când eram 
doar un băieţaş. lar de la Schuler am învăţat cititul şi 
scrisul, aritmetica şi geografia ţării. Meterezul circular celtic 
de la Heiligenberg, Podul roman peste râul Neckar, Biserica 
Sfântului Duh - Heilig-Geist Kirche - incendiată de Melac. 

- Ceea ce nu vă înfrumuseţează crimele. 

A mai lăsat să treacă un timp, până să mă-ntrebe: 

- De ce-aş avea de-a face cu mafia? 

- Uf, nu mai jucaţi teatru! Nu mai e un secret că spălaţi 
bani pentru mafia rusească. 

- De asta eu, sau oamenii mei, am fi mafioţi? Scoase un 
fornăit dispreţuitor. N-aveţi idee ce spuneţi! Credeţi că 
Welker ar mai fi în viaţă, dacă noi am ţine într-adevăr de 
mafia rusească? Sau că dumneavoastră chiar aţi mai trăi? 
Sau măscăricii care m-au băgat în cămaşa de forţă? Am 
crescut sub controlul lui Weller & Welker şi nu mă mai las 
controlat din nou. Da, spăl bani. Da, mi-e indiferent pentru 
cine - ca oricărui bancher. Da, oamenii mei sunt ruşi şi-şi 
cunosc meseria. lar eu (alt fornăit apăsat-dispreţuitor) - eu 
sunt singurul meu stăpân. 

Inchise ochii. Când credeam că n-o să mai spună nimic, 
adăugă: 

- Ce-i drept, nu mi-au fost dragi cele două familii, nici 
Weller şi nici Welker. Bunicul lui Bertram şi mama lui 
Stephanie erau oameni de treabă. Dar tatăl lui Bertram... şi 
Bertram însuşi... pe ăştia doi ar fi trebuit să-i omor. 

- Tatăl lui Bertram - nu el a avut grijă de dumneavoastră? 

Râse: 

- În Siberia mi-ar fi fost mai bine. 

- Ce-i cu copiii lui Welker? 


100 


- Ce să fie? Nimeni nu le-a atins un fir de păr. Ei cred că 
oamenii mei sunt gărzile lor de corp, se laudă cu ei, fetiţa 
chiar cochetează cu ei. 

- Vă sunaţi oamenii? Ca să pornească la drum împreună 
cu copiii? 

Dădu din cap, cumpănind: 

- Să pornească imediat! Pentru ca schimbul să aibă loc 
încă în noaptea asta. Nu mai vreau să zac aici. 

l-am găsit mobilul, am format numărul pe care mi l-a 
indicat şi i-am pus telefonul la ureche. 

- Vorbiţi în germană! 

A dat ordine scurte. Apoi m-a întrebat: 

- Unde o să se facă schimbul? 

- O să aflaţi atunci când oamenii dumneavoastră vor fi 
ajuns aici. Cât timp le trebuie? 

- Cinci ore. 

- În regulă. Vorbim peste cinci ore. 

L-am întrebat dacă să las lumina aprinsă sau s-o sting. 
Prefera să rămână în întuneric. 


6. Gata! 


lar aveam febră şi i-am cerut asistentei de gardă două 
aspirine. 

- Nu arătaţi bine. Duceţi-vă acasă şi băgaţi-vă în pat. 

N-am fost de acord. 

- N-aş putea dormi aici, câteva ore? 

- Mai avem o încăpere folosită ca magazie, la celălalt 
capăt al culoarului. Vă pun un pat acolo. 

Odată culcat, m-am gândit la Samarin. Aerul era la fel de 
înăbuşitor la el ca şi la mine? Il apăsa şi pe el strâmtoarea 
încăperii? Cămăruţa mea n-avea nici o fereastră; era beznă. 
Mi-am aşezat mâinile în faţa ochilor, dar nu le vedeam. 


101 


Câteodată mi se pare că o treabă s-a încheiat, dar ea abia 
porneşte. Aşa mi se întâmplase în dimineaţa când Welker şi 
Samarin m-au condus până la maşină. Altă dată am 
impresia că mă aflu în plină desfăşurare a unei probleme, 
iar ea, de fapt, s-a terminat. Poate, ceea ce puneam noi la 
cale, pentru noaptea asta, se rezolvase de-acum? Fireşte că 
nu era aşa. Dar oare rolurile erau atât de ferm distribuite, 
implicările aşa de riguros fixate încât evenimentele, 
indiferent ce proiectasem şi stabilisem noi, nu se puteau 
derula decât într-un singur mod? 

Era o senzaţie. O teamă. Teama de a fi din nou prea lent, 
de a nu-mi da seama la timp ce se petrece de fapt. Am 
recapitulat încă o dată totul: ce voia Welker şi ce urmărea 
Samarin, ce putea obţine fiecare din ei în cazul cel mai bun 
şi ce ar fi putut pierde şi unul, şi celălalt, în cazul cel mai 
rău, prin ce acţiune-surpriză ar fi capabili să-şi provoace 
reciproc deruta şi să ne ia pe nepregătite şi pe noi. 

Tot frământându-mă, m-a luat somnul. La miezul nopţii 
m-a trezit asistenta de noapte: 

- S-au întors ceilalţi. 

Philipp,  Năgelsbach şi Welker stăteau în camera 
asistentelor şi discutau despre locul unde urma să se 
efectueze schimbul. Welker dorea un loc cât mai puţin 
expus, foarte discret, de preferinţă la marginea oraşului. 

Năâgelsbach stăruia să fie o piaţă deschisă, bine luminată, 
sau o stradă în inima oraşului: 

- Eu unul vreau să-i văd pe ceilalţi! 

- Ca să fii sigur că nu ne pot atrage într-o cursă? Noi 
decidem unde şi când ne întâlnim. Limităm în aşa fel 
timpul, încât nu le dăm posibilitatea să ne întindă o cursă. 

- Dar unde spaţiul e luminat şi deschis... 

- Pentru schimb, ar fi cazul să ţinem pe unul sau chiar doi 
dintre ai noştri în rezervă - ei să vadă totul, dar să nu poată 
fi văzuţi. Să fie pregătiţi să intervină, la nevoie, 
surprinzându-i pe ceilalţi. 


102 


Am ales Luisenpark. Erau acolo copaci şi tufişuri potrivite 
ca ascunzători, dar şi un vast gazon. Echipa adversă urma 
să sosească prin Werderstrasse, iar noi, cu Samarin, să 
venim prin Lessingstrasse. Schimbul urma să aibă loc la 
mijlocul parcului. 

- Ne ocupăm noi doi de realizarea schimbului, Philipp? Pe 
când ceilalţi doi să constituie rezerva? 

Eu am decis, ceilalţi m-au aprobat. Năgelsbach a consimţit 
să-şi îmbrace iar uniforma şi chipiul. 

- Până la urmă suntem bucuroşi să ne prefacem că poliţia 
e de partea noastră. 

A urmat aşteptarea. Voluminosul, vechiul ceas deşteptător 
din camera asistentelor fărâmiţa timpul. Năgelsbach găsise 
două cutii de chibrituri şi construia un turnuleţ, câte două 
bețe orizontale şi două verticale, capetele orientate 
simetric în toate direcţiile. Welker îşi ţinea ochii închişi; pe 
faţa lui se citea tensiunea, ca şi cum s-ar dedica unui 
complicat calcul matematic. Philipp părea să privească 
schimbul ca pe o aventură, pe care o gusta din plin. 

M-am dus în camera-magazie, am aprins lumina şi 
Samarin i-a chemat la telefon pe oamenii săi. 

- Se află de zece minute în Augustaanlage. 

- Spuneţi-le să aştepte acolo până la noi indicaţii. 

Apoi i-am desfăcut legăturile şi l-am ajutat să se ridice de 
pe pat. 

- Şi cu asta ce-i? 

Se uita la cămaşa de forţă, care-i ţinea în continuare 
braţele imobilizate pe piept. l-am pus paltonul pe umeri. 

- Oamenii dumneavoastră o să vă scoată imediat cămaşa. 

Chiar şi în cămaşa de forţă părea primejdios. Ca şi cum 
m-ar putea strivi de perete cu trupul lui masiv şi puternic. 
M-am ţinut la oarecare distanţă, până am ajuns la maşină. 
N-a scos o vorbă, nici când i-a văzut pe ceilalţi, printre ei pe 
Năgelsbach în uniformă, nici când Năgelsbach şi cu mine 
l-am aşezat între noi pe bancheta din spate, nici în timpul 
drumului. 


103 


Am parcat în Lessingstrasse, iar Welker şi Năgelsbach au 
coborât şi au luat-o din loc. l-am explicat lui Samarin unde 
să se oprească oamenii lui, pentru a veni cu copiii în parc, 
iar el a transmis comunicarea. 

Apoi am coborât la rândul nostru din maşină şi ne-am 
postat la intrarea în parc, Philipp la dreapta, iar eu la stânga 
lui Samarin. Nu-i zăream pe Năgelsbach şi Welker. Dar 
vedeam  tufişurile din partea cealaltă a parcului, unde 
intenţionaseră să se ascundă. Era semilună, lumină destulă 
pentru a distinge clar tufişurile, copacii şi băncile. Vastul 
gazon licărea cenuşiu sub lună. M-a cuprins teama că mi-a 
scăpat ceva şi m-am străduit să rememorez o dată în plus 
toate amănuntele. Urma să-i dăm drumul lui Samarin, iar 
ceilalţi să le dea drumul copiilor. Sau ne vor împuşca pur şi 
simplu, pe mine şi pe Philipp? Nu se vor arăta deloc, pentru 
a efectua schimbul, ci ne vor observa din ascunzişul lor şi 
vor aştepta să ne retragem extenuaţi, cu nervii la pământ, 
şi atunci ne vor lovi? Vor... Febra mă împiedica să gândesc 
limpede. Deodată situaţia mi s-a părut ireală până la ridicol. 
Undeva în perimetrul parcului se ascundeau, stând la 
pândă, Năgelsbach şi Welker, doi puşti, gata să iasă la 
iveală, printr-o săritură bruscă, să strige „uuu“ şi să-i sperie 
pe ceilalţi. Lângă mine se afla Samarin, în chip de urs, cu 
un inel în nas şi un lanţ prins de inel; nu m-ar fi mirat dacă 
aş fi auzit un zăngănit, însoţindu-i orice mişcare. Philipp 
scruta întunericul, cu un aer concentrat şi mulţumit 
totodată, asemenea unui vânător care nu-şi pierde din ochi 
vânatul. 

In cealaltă parte a parcului a izbucnit dintr-o dată lumina 
farurilor. Apoi maşina impunătoare a oprit, doi bărbaţi au 
coborât, au deschis portierele din spate şi au ajutat un băiat 
şi o fată să iasă din vehicul. Grupul a pornit, am pornit şi 
noi. 

Când ne aflam la douăzeci de paşi unii de ceilalţi, m-am 
adresat lui Samarin: 


104 


- Ziceţi-le oamenilor dumneavoastră să se oprească şi să 
spună copiilor să înainteze numai ei. 

Le-a strigat nişte comenzi, pe ruseşte. Bărbaţii s-au oprit, 
le-au spus băiatului şi fetei o vorbă, ceva în genul 
îndemnului „Porniţi“ şi cei doi au prins să se apropie. 

- Gata. 

Samarin a dat din cap, pesemne în chip de salut, şi a 
plecat. A ajuns lângă oamenii săi, au schimbat între ei 
câteva vorbe şi s-au îndreptat spre Werderstrafie. Copiii 
întrebau: 

- Ce s-a întâmplat? Unde e tati? 

Philipp mâărâia să tacă din gură şi să se grăbească. Ajunşi 
din nou lângă intrarea în parc, noi doi am aruncat o privire 
în urmă. Am privit în urmă exact în clipa când s-a întâmplat. 

Nu am văzut din ce parte a venit împuşcătura. Am auzit-o 
numai. Şi după prima, imediat încă una. L-am văzut pe 
Samarin prăbuşindu-se, pe cei doi bărbaţi aplecându-se, ca 
să vadă de el, sau să-şi caute o poziţie ferită, sau din 
ambele motive, „O, Doamne“ mi-am zis, mi-a sunat în 
urechi liniştea parcului şi mi-a ajuns până în creier ecoul 
împuşcăturilor, iar apoi a pornit vacarmul. Oamenii lui 
Gregor s-au ridicat, au tras, au alergat spre maşina lor 
trăgând mereu, au sărit înăuntru şi au dispărut. 

Să-i adăpostim pe copii în maşina noastră, iar unul din noi 
să rămână cu ei - până să-mi sfârşesc gândul, puştii o şi 
zbughiseră de lângă noi. 

- Tati! 

În capătul opus al parcului, Welker ieşi din spatele 
tufişului, păşi în întâmpinarea lor şi-i luă în braţe. Philipp 
goni spre Samarin. Când am ajuns şi eu, cu răsuflarea 
tăiată, tocmai se ridica: 

- A murit. 

- Unde e Năgelsbach? 

Philipp privi în jur şi se răsti la Welker: 

- Unde e Năgelsbach? 

Welker arătă spre tufişurile de la capătul aleii: 


105 


- S-a dus acolo, să... 

Atunci l-am văzut. Venea cu paşi târşâiţi şi-şi apăsa şoldul 
cu mâna. 

- Sunteţi un idiot, îi zise Philipp lui Welker. 

Nu-l mai văzusem niciodată atât de furios. 

- Haide, Gerd, trebuie să-l ducem la maşină. 

Am alergat lângă Năgelsbach, l-am luat de subsuori şi am 
înaintat spre maşină, încet, pas cu pas. 

- Eu ce să... 

Welker mergea în neştire alături de noi. 

- Aşteptaţi până vine poliţia! 

În câteva case s-a aprins lumina. 


7. Retragerea pensiei? 


L-am dus pe Năgelsbach la maşină, la spital şi în sala de 
operaţii. În două ore, Philipp i-a scos glonţul şi i-a cusut 
intestinul şi burta. Când s-a aşezat lângă mine, scoţându-şi 
boneta şi masca sterilă de pe nas şi gură, m-a privit cu un 
rânjet voios: 

- Am ceva pentru tine. Am luat glonţul. 

- Poliţia o să aibă nevoie de ăsta. 

- Nu. Poliţia o să aibă nevoie de ăstălalt. 

M-am uitat la el nedumerit. 

- Se vede că s-a tras în el cu amar de vreme în urmă şi 
pe-atunci o fi fost prea periculos să se umble la glonţ. 
Glonţul cel vechi a migrat şi azi se afla în apropierea celui 
recent încasat. 

S-a uitat în jur: 

- Poliţia a fost deja pe-aici? 

Am negat din cap. 

- Welker a tras în Samarin, sau...? 


106 


- Pesemne că Samarin avea asupra lui o armă, pe care 
Welker i-a luat-o. Oare a fost la Samarin în 
camera-magazie? 

- În timp ce tu dormeai? Welker nu ne-a comunicat nimic, 
iar eu n-am fost atent. Samarin să nu fi băgat de seamă? Să 
nu ne fi spus nici el nimic? 

- Sigur că a băgat de seamă. Dar să ne-o spună... Nu, să ni 
se plângă nouă că Welker i-a luat arma - asta nu se 
potrivea cu stilul lui. 

- Totul a mers bine, până când nătărăul ăsta... 

- Despre mine vorbiţi? Welker apăruse în faţa noastră. N- 
aţi avut cum să observați. Gregor şi oamenii lui au şuşotit 
între ei, apoi au pus mâna pe arme, şi tocmai când... 

- Prostii! Samarin, care mai era în cămaşa de forţă, nu 
putea ataca pe nimeni! Şi de ce n-aţi tras asupra oamenilor 
lui? De ce l-aţi împuşcat pe el, pe la spate? 

- Eu... 

Welker se lupta cu plânsul. Am înţeles dintr-o dată că 
lucrurile n-or să meargă. Că Gregor a abandonat această 
rundă, dar nicidecum bătălia. Că va persevera în acţiunile 
sale, iar eu voi ajunge curând în postura în care am mai 
fost. 

Lacrimile care nu se lăsau stăpânite erau lacrimi de furie: 

- Doamne Dumnezeule, chiar nu înţelegeţi? Omul ăsta m-a 
terorizat, luni de zile, mi-a luat în stăpânire banca, mi-a ucis 
soţia, mi-a ameninţat copiii - nu, nu-mi pare rău! Sunt 
terminat, dar nu-mi pare rău! 

- Poliţia ce a spus? 

- N-am stat s-o aştept. 

- Aţi şters-o? 

S-a aşezat lângă noi. 

- Am găsit un taxi la Collini-Center şi am pus la adăpost 
copiii. Pentru ei a fost o zi infernală. Nu sunt dispus să-i 
sacrific vitezei cu care se vor porni investigaţiile. 

Mi-a pus mâna pe braţ. 


107 


- Sincer să fiu, nici nu eram sigur că aţi vorbit serios, în 
privinţa poliţiei. Nu sunt din branşă, nu am deloc noţiuni de 
drept. Dar a fost chiar legal tot ce am făcut noi? Ce aţi făcut 
voi - dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră? De altfel, 
cum îi merge poliţistului? 

- O să se pună pe picioare. 

- Tocmai în cazul lui nu ştiam ce o să se întâmple. Un 
poliţist pensionat se înfurie -urmează o procedură 
disciplinară? Cumva, retragerea pensiei? N-am vrut să-mi 
asum singur răspunderea, şi de aceea am venit să vorbesc 
cu dumneavoastră. Nici nu ştiu dacă se poate spune să ne 
asumăm împreună răspunderea, până nu discut cu 
polițistul. Când credeţi că o să putem sta de vorbă cu el? 

- Peste câteva zile. Philipp îşi clătină sceptic capul. Doar 
nu credeţi că ne putem eschiva. Suntem patru; în plus, 
asistenta Furuzan, colega ei, de asemenea asistenta care a 
fost de gardă în noaptea asta, ca şi doamna Năgelsbach au 
prins ceva din toată povestea, deci sunt implicate, şi cine 
ştie dacă nu a fost văzută ambulanţa noastră sosind şi 
plecând, sau dacă n-am fost observați, Gerd şi cu mine, 
aducându-l pe Năgelsbach rănit. Că Gregor a lucrat în 
banca dumneavoastră este un aspect pe care poliţia îl va 
descoperi imediat. Aşa încât - ce aveţi de gând să-i spuneţi? 

- Adevărul. Că Samarin avea de-a face cu mafia rusă, că a 
încercat să-mi folosească abuziv banca pentru spălarea 
banilor, că are pe conştiinţă vieţi omeneşti şi că...în cele din 
urmă şi-a pierdut total busola. 


Philipp o sunase pe doamna Năgelsbach, îndată după ce 
operaţia fusese dusă la bun sfârşit. Acum, ea sosise la spital 
şi ne cerceta din priviri. 

- Cine a tras în Rudi? 

- Oamenii lui Samarin. 

- De ce? 

- Samarin a fost împuşcat. 

- De cine? 


108 


- Chibzuim tocmai cum am putea, şi cum ar trebui de fapt, 
să contribuim la investigaţiile poliţiei... 

Welker se uita la doamna Năgelsbach, cerându-i parcă 
sfatul şi ajutorul: 

- „şi ne întrebăm dacă soţului dumneavoastră i-ar fi pe 
plac ca poliţia... şi opinia publică... _ 

Ea citi pe faţa lui Welker: el îl împuşcase pe Samarin. Il 
privi la rândul ei, fără să-i răspundă. Apoi i se adresă lui 
Philipp: 

- Du-mă la el. Vreau să fiu lângă dânsul, când se trezeşte 
din anestezie. 

Au plecat. Welker dorea să mai rămână. 

- II aştept pe prietenul dumneavoastră, doctorul. De orice 
ar avea nevoie pacientul - costurile nu contează; aş vrea să 
nu-i lipsească nimic. Trebuie să mă credeţi: Imi pare grozav 
de rău că a fost lovit şi el de un glonţ. 

M-a privit ca şi cum i-ar părea într-adevăr grozav de rău. 
Am dat din cap. 


8. Un tinerel sensibil 


Am ieşit în faţa spitalului, sperând să găsesc un taxi în 
staţia de maşini. Dar era prea devreme dimineaţa. 

Cineva se îndrepta spre mine. Nu l-am recunoscut imediat. 
Era Karl-Heinz Ulbrich. 

- Veniţi, vă duc acasă. 

Mă simţeam prea bolnav şi prea obosit ca să refuz. M-a 
condus la maşina lui - nu mai era Fiesta de culoare bej, ci 
un automobil Polo, vopsit într-un verde deschis. Mi-a ţinut 
deschisă uşa pentru locul de lângă şofer, până m-am 
aşezat. Străzile erau pustii, dar Karl-Heinz nu depăşea 
viteza legală. 

- Arătaţi prost. 

Ce era să-i spun? 


109 


A râs. 

- Nu e de mirare, după câte vi s-au întâmplat în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. 

Din nou, n-am spus nimic. 

- Lângă Turnul de apă - toată admiraţia. Dar în parc aţi 
avut mai mult noroc decât minte. 

- Nu sunteţi fiul meu, vă asigur. Poate că sunteţi fiul 
răposatei mele soţii, dar eu nu sunt tatăl dumneavoastră. 
Când aţi fost... când aţi fost conceput, eu eram în Polonia, 
la mare depărtare de soţia mea. 

Dar el nu se lăsă antrenat în această discuţie. 

- Probabil că v-aţi lămurit între timp - cei din Mercedes-ul 
albastru sunt ruşi. Au venit din Moscova şi se află de doi 
sau trei ani în Germania, întâi la Berlin, apoi la Frankfurt şi 
acum aici. Am vorbit ruseşte cu ei, dar ei ştiu destul de bine 
germana. 

- V-aţi perfecţionat nemaipomenit în meseria de a urmări. 
Efectiv fantastic! 

- Urmărirea a fost dintotdeauna specialitate mea. Vă daţi 
seama, în sfârşit, ce echipă bună am forma? 

- Noi, o echipă? Mi se pare că lucraţi mai degrabă 
împotriva mea decât pentru mine. 

Se arătă ofensat. 

- Fiindcă nu-mi  permiteţi să lucrez în favoarea 
dumneavoastră. Oricum, e totdeauna bine venit să ai mai 
multe informaţii. 

Nu voiam să-l mâhnesc. 

- Nu e vorba de dumneavoastră. Nu-mi doresc o echipă. 
Nu mi-am dorit-o niciodată, n-am avut niciodată una şi 
acum, la bătrâneţe, n-am de gând să încep cu aşa ceva. 

Apoi m-am gândit că-i pot mărturisi liniştit adevărul 
adevărat: 

- În plus, zilele micilor birouri particulare, aparţinând unor 
detectivi care lucrează singuri, sunt numărate. Am putut 
rezista atât de lungă vreme, pentru că aici totul îmi este 
cunoscut: zona, oamenii, specificul vieţii. Şi pentru că ştiu 


110 


cui, când şi unde pot solicita un ajutor profesional. Dar în 
zilele noastre toate astea nu mai sunt suficiente. Cele 
câteva comenzi pe care le mai primesc nu ajung pentru 
menţinerea biroului. În doi nu ne-ar merge mai bine. 

Karl-Heinz trecu pe lângă Luisenpark. Poliţia plecase. 
întinsele spaţii verzi, desişurile şi copacii se odihneau 
paşnic în lumina cenuşie a zorilor. 

- N-aţi fi de acord să... Nu ştiu dacă nu sunteţi sau nu vreţi 
să fiţi tatăl meu. Mi-aş dori mult să văd o dată o fotografie a 
mamei mele şi să ştiu ce fel de om era. Şi dacă nu 
dumneavoastră - cine ar putea fi tatăl meu? Trebuie să 
aveţi măcar o bănuială. Ştiu că nu vreţi decât să vă las în 
pace. Dar nu puteţi să vă purtaţi ca şi cum eu şi noi n-am 
exista! 

- Noi? 

- Nu se cuvine să-mi puneţi mereu aceeaşi întrebare! Ştiţi 
despre ce vorbesc. Vă incomodăm, şi aţi fi bucuroşi dacă 
am rămâne dincolo şi n-aţi mai auzi şi nici n-aţi mai vedea 
nimic în privinţa noastră. 

Din nou ofensat: ce tinerei sensibili recrutase Siguranţa 
Statului! 

- Nu-i adevărat. Am fost de curând la Cottbus şi mi s-a 
părut un orăşel destul de plăcut. Pur şi simplu nu sunt tatăl 
dumneavoastră, şi nici nu v-aş fi tată, dacă aţi fi, de pildă, 
din Sinsheim, nu mai mult decât dacă sunteţi... de unde 
sunteţi, de fapt? 

- Din Prenzlau, la nord de Berlin. 

L-am privit dintr-o parte. Chipul lui cumsecade, supărat de 
lipsa mea de înţelegere. Părul lui pieptănat corect. 
Hanoracul lui bej. Pantalonii lui negri, dintr-un material 
plastic lucios. Pantofii lui papuc, de culoare gri-deschis. Aş fi 
preferat să-i cumpăr ceva de îmbrăcat decât să-i povestesc 
despre Klara. Dar mi-am dat seama că nu voi scăpa de 
insistenţele lui, referitoare la acest subiect. 


111 


- Cât timp mai rămâneţi la Mannheim? Aţi vrea să-mi 
faceţi o vizită duminica viitoare? Şi să mă lăsaţi în pace 
până atunci? 

A consimţit. 

- La ora patru e bine? 

A rămas stabilită ora patru. Şi iată-ne ajunşi la mine, pe 
Richard-Wagner-Strasse. A coborât, a înconjurat cu 
repeziciune maşina şi mi-a deschis din nou uşa, în dreptul 
scaunului meu, de lângă şofer. 

- Mulţumesc! 

- Insănătoşire grabnică! 


9. Reversi!! 


Am rămas toată ziua în pat. Turbo se încolăcea pe 
picioarele mele şi torcea. Brigitte a venit la prânz şi mi-a 
adus supă de găină. Seara m-a sunat Philipp. Îşi făcea 
reproşuri că nu mă trimisese acasă, duminică. Oare inima 
mea suportase totul cu bine? Năâgelsbach se refăcea şi 
miercuri aveam voie să-l vizitez. Atunci urma să stăm de 
vorbă noi trei. 

- Poliţia n-a venit nici azi. Îţi poţi imagina că ar fi posibil să 
nu ne implice? Eu unul nu pot. 

Şi totuşi s-a putut. Numai Welker a fost interogat de 
poliţie. A povestit despre originea rusă a lui Samarin, 
despre călătoriile lui în Rusia, despre jumătatea de an pe 
care a petrecut-o acolo, despre contactele lui dubioase şi 
despre încercările de a stoca mari sume de bani lichizi la 
banca Weller & Welker, în numele unor pretinşi deponenţi 
ruşi. Intr-o ladă de gunoi din Luisenpark s-a găsit pistolul cu 
care fusese împuşcat Gregor - o armă Malakov. Victima 


11 Reversi — un joc combinatoriu, în genul domino-ului, pentru doi 
parteneri. Sensul secund al titlului de capitol se referă şi la termenul 
revers (din lat. reversus) — partea cealaltă, neplăcută, a unei situaţii. 


112 


purta o cămaşă de forţă şi fusese împuşcată din spate -o 
execuţie. Oameni din vecini auziseră Împuşcături, zgomotul 
trântirii unor uşi de automobil, al demarării grăbite a unor 
maşini - o ciocnire între membrii unei bande. 

Cotidianul Mannheimer Morgen îşi intitula marţi un articol 
„Execuţie în Luisenpark“, iar miercuri revenea cu textul 
„Reglare de conturi între bande inamice la Mannheim?“ 
Peste câteva zile ziarul se întreba dacă mafia rusească se 
aciuase cumva în mediile criminale din Mannheim şi 
Ludwigshafen. Dar întrebarea apărea doar într-o scurtă 
notă. 

Philipp şi cu mine şedeam lângă patul de spital al lui 
Năgelsbach şi ne simţeam ciudat de stingheriţi. Ca nişte 
băieţandri după ce au făcut o poznă, o ispravă nesocotită 
din care ei au scăpat cu faţa curată, dar care, pentru 
altcineva, s-a arătat păgubitoare. Băieţii nu doriseră acest 
deznodământ. Insă nimic nu se mai putea drege. Probabil, 
Welker s-ar fi cuvenit să fie condamnat. Probabil, 
Năgelsbach şi Philipp ar fi meritat o sancţiune disciplinară. 
Probabil, se cuvenea ca eu însumi să fiu acuzat de nu ştiu 
ce neglijenţă profesională. 

- La naiba... De fapt, sunt pe zi ce trece tot mai optimist, 
văzând că poliţia nu vrea nimic de la noi - azi de patru ori şi 
mâine de opt ori mai optimist decât eram luni. 

Philipp zâmbea, bravând. 

- N-o să mă înţelegeţi - Năgelsbach se uita la noi de parcă 
îşi cerea scuze -, dar eu n-aş fi vrut să exclud poliţia. Am 
fost totdeauna împăcat cu mine însumi şi cu legea. E drept, 
am discutat cu Reni despre cazurile mele, ceea ce nu era 
permis. Dar ea este de o discreţie desăvârşită şi, în plus, 
n-am reuşit să rezolv unele cazuri decât cu ajutorul ei. Aici 
e vorba de altceva. Welker ar trebui chemat în judecată. Ce 
i-a făcut Samarin constituie neîndoielnic o circumstanţă 
atenuantă pentru fapta lui. Dar în ce măsură se ţine seama 
de acest factor şi dacă Welker ia câţiva ani sau i se 


113 


suspendă pedeapsa sau este achitat - numai judecătorul 
are competenţa să decidă. 

- Ce părere are soţia dumitale? 

- Ea zice... Năgelsbach roşi. Ea spune că e vorba de 
sufletul meu. Şi că ea şi cu mine avem tăria să suportăm 
consecinţele celor întâmplate; la nevoie, zice ea, se 
angajează să muncească undeva. 

- Despre sufletul dumitale? Philipp îi aruncă lui Năgelsbach 
o privire, ca şi cum nu-l credea în toate minţile. Dar cu 
sufletul meu cum rămâne? 

Năgelsbach îi întoarse privirea, nespus de mâhnit. 

- Nu concep, după ce am muncit toată viaţa cu scopul ca 
oamenii să răspundă pentru faptele lor, dintr-o dată să... 

- Legea nu te obligă să te duci la poliţie şi să determini 
judecarea lui Welker. Nu te abaţi de la lege, dacă nu-l 
denunţi. 

- Ah, domnule Selb, ştii ce vreau să spun! 

Philipp se ridică, se lovi cu palma peste frunte şi părăsi 
încăperea. Năgelsbach nu joacă şah, aşa că adusesem cu 
mine un joc de reversi. 

- Jucăm? 

Şedeam alături, aşezam pietrele şi le întorceam de pe 
partea roşie pe cea verde şi de pe cea verde pe cea roşie. 
După ce încheiasem primul joc, am mai continuat în tăcere 
cu unul şi apoi cu încă unul. 

- Da, înţeleg ce gândeşti. Inţeleg şi ce a spus soţia 
dumitale. Ar mai exista şi o altă justificare, ca să te adresezi 
poliţiei. Îţi mai aminteşti de individul care a năvălit 
neanunţat la petrecerea dumitale, cea din pragul 
pensionării, şi a cerut să-mi vorbească? El ne-a ţinut sub 
observaţie şi mi se pare posibil să vrea să ne şantajeze. 
Probabil, mai curând pe Welker decât pe dumneata, sau pe 
Philipp, sau pe mine. 

- Nu, nu-mi aduc aminte. Zâmbi jenat. La petrecerea mea 
de rămas-bun de la slujbă eram cu gândurile un pic cam 
aiurea. 


114 


- Eu risc cel mai puţin dintre noi trei, dacă ai merge la 
poliţie. Să ne declare vinovaţi indirect de omor, datorită 
neglijenţei, pentru că l-am lăsat pe Welker să-i ia pistolul lui 
Samarin - aşa s-ar putea construi cazul. Dar nu sună efectiv 
extrem de construit? Spre deosebire de dumneata şi de 
Philipp, eu nu am cum să fiu sancţionat disciplinar. lar 
pentru un detectiv particular acţiunea noastră nu implică o 
problemă, ca publicitate, dimpotrivă. Pentru un poliţist ieşit 
la pensie, sau pentru un chirurg angajat al clinicilor 
municipale, altfel stau lucrurile. De mine, aşadar, nu trebuie 
să ţii seama. Insă, ce să-i facem, am fost în trei, am 
proiectat şi realizat împreună toată acţiunea şi suntem 
datori să decidem împreună dacă informăm poliţia sau nu. 
Ori îl convingi pe Philipp, ori trebuie să te resemnezi la 
gândul că Welker nu va fi judecat. 

l-am aşteptat răspunsul, dar el n-a zis nimic. Stătea culcat, 
cu ochii închişi. 

- Cât priveşte justificarea lui Welker - eu îl cred; are 
dreptate. Samarin ar fi continuat să-l hărţuiască. Cum l-ar fi 
putut apăra poliţia ori tribunalul de Samarin? Deloc - o ştii, 
ca şi mine. 

Năgelsbach îşi deschise lent ochii. 

- Trebuie să mă mai gândesc. Să revăd totul. Să... 

- lar eu mai am ceva de adăugat. Despre suflet. Nu-ţi 
pierzi sufletul, dacă se întâmplă, o dată şi o dată, să nu fii în 
consens cu legea şi cu propriile principii. Ba dimpotrivă: 
dacă ai fi veşnic în acord cu ele, la ce ţi-ar mai trebui un 
suflet? Sufletul e bun tocmai ca să ne reconcilieze cu noi 
înşine, atunci când suntem neîmpăcaţi cu noi. Nu-mi plac 
poliţiştii corupți. Insă cunosc pe unii dintre ei care s-au 
făcut vinovaţi de o greşeală; nu le-a fost uşor, dar în cele 
din urmă s-au împăcat cu ei înşişi şi tocmai de aceea au 
devenit poliţişti deosebit de convingători. Poliţişti cu mult 
suflet. 

- li ştiu şi eu. Ce-i drept, mereu i-am disprețuit un pic. 


115 


Îşi îndreptă poziţia în pat şi-mi prezentă, cu o largă 
mişcare a braţului, camera: spaţiul gol, neocupat de un al 
doilea pat, televizorul, telefonul, florile; încercă să 
glumească: 

- lată, şi eu mă las corupt. Eu n-aş fi avut bani pentru 
toate astea. Welker este cel care plăteşte. 


10. Ca o comandă 


Seara şedeam în biroul meu şi îi scriam Verei Soboda. Că 
s-a terminat cu spălarea banilor la Weller & Welker. Că 
banca fusese un ospiciu, unde nebunii îi ţinuseră în 
captivitate pe medici şi infirmiere şi le preluaseră chiar ei 
funcţiile. Că Samarin, conducătorul nebunilor, era mort. lar 
la cârma casei bancare era din nou medicul Welker. 
Metafora lui Năgelsbach îmi plăcuse. 

De la Welker primisem o scrisoare prin poştă. Îmi 
mulțumea, trimiţându-mi un cec de douăsprezece mii de 
mărci. In plus, mă invita la o petrecere; peste două 
săptămâni, sâmbătă, îşi va sărbători reinstalarea în locuinţa 
din Gustav-Kirchhoff-Strasse. Atunci aveam să ne revedem 
cu toţii. 

Mă întrebam dacă să-i mai pun la dispoziţie un decont 
detaliat, cum îi promisesem la preluarea comenzii. De 
regulă, le ofer comanditarilor mei, după închiderea cazului, 
şi un raport scris. Dar era cazul închis? Comanditarul meu 
nu-mi mai cerea nimic. Îmi mulţumise, mă plătise, şi 
sărbătorirea la care mă invita, oferindu-mi prilejul unei 
revederi, era o festivitate de adio. Cert, în ceea ce-l privea, 
cazul era închis. Dar pentru mine? 

Cine-l speriase de moarte pe Schuler? Samarin nici nu 
recunoscuse, nici nu contestase în mod clar că ar fi făcut-o. 
Nu-mi venea să cred că-l înlăturase pe Schuler doar din 
pricina banilor. Dacă ar fi fost aşa, nu mi-ar mai fi pomenit 


116 


că Schuler îl învățase să scrie şi să citească. Dacă-l 
omorâse sau pusese să fie omorât, motivul lui era altul 
decât valiza cu bani. Dar ce anume? Şi cum îl 
înspăimântase mortal pe fostul său învăţător? 

Oare mă lăsam amăgit de închipuirile mele? Fiindcă nu 
voiam să accept că eu însumi îi pricinuisem moartea? 
Căutam să descopăr o agresiune acolo unde nu era vorba 
decât de fragilitatea şi zăpăceala unui bătrân şi de propria 
mea încetineală? O condiţie fizică vulnerabilă, o zi proastă, 
o sumă de bani, suficient de mare ca să-l tulbure - nu era 
oare de-ajuns ca să-l aducă pe Schuler în starea în care-mi 
ieşise în cale? 

M-am sculat de la birou şi m-am dus la fereastră. Vedeam 
locul unde se oprise Isetta lui şi pe cel unde-mi dăduse 
valiza; de pe carosabil, se abătuse cu maşina, într-o lungă 
linie oblică, pe spaţiul verde dintre semafor şi copac. Lângă 
copac îşi găsise moartea. Semaforul trecu de la roşu la 
galben şi verde şi din nou la galben şi roşu. Nu-mi puteam 
lua ochii de la el: lampa funerară pentru învățătorul 
pensionar Adolf Schuler. 

Fie că Samarin îi provocase acea spaimă de moarte sau că 
vârsta îl adusese într-o stare deplorabilă - eu l-aş fi putut 
salva şi nu-l salvasem, îi eram dator. Nu-mi stătea în puteri 
să schimb împrejurările în care murise; nu mai puteam 
decât să-i elucidez moartea. Era ca o comandă. 

Roşu, galben, verde, galben, roşu. Nu, nu-i datoram numai 
lui Schuler elucidarea sfârşitului său, îmi datoram şi mie 
elucidarea ultimului meu caz. Căci asta însemna pentru 
mine: ultimul caz. In afara lui, care-mi fusese încredinţat 
datorită unei întâlniri întâmplătoare pe Culmea Hirschhorn, 
nu mai primisem de luni de zile nici o altă comandă. 
Eventual, un patron m-ar mai trimite o dată în urmărirea 
unor falşi bolnavi. N-aş mai accepta. 

Păcat că nu poţi să-ţi alegi cazul ultim: să fie punctul 
culminant, o încununare, o misiune care să dea rotunjime şi 
frumuseţe tuturor acţiunilor pe care le-ai întreprins. Dar 


117 


ultimul caz se dovedeşte la fel de întâmplător precum toate 
celelalte. Aşa se petrec lucrurile: faci una, faci alta - şi 
dintr-o dată îţi dai seama că în urmă ai lăsat o viaţă. 


11. O mie de posibilităţi 


L-am prins pe Philipp pe culoar. 

- Aş prefera să nu mă mai duc acolo. 

Arătă, cu o mişcare a capului, spre camera de bolnav a lui 
Năâgelsbach. 

- Ai raportul de la Medicina Legală? 

- Medicina Legală? 

Apoi îşi aminti ce-i cerusem eu şi că avea raportul pe 
birou. 

- Hai cu mine. 

Pe cele două scaune din faţa biroului se îngrămădeau acte 
şi corespondenţă, aşa că m-am întins pe patul de 
consultaţii, ca şi cum Philipp şi-ar fi pus în gând să-mi 
testeze peste câteva clipe reflexele, lovindu-mi genunchiul 
cu ciocănaşul. El însă răsfoia raportul. 

- Torsul şi abdomenul turtite, leziuni ale organelor vitale, 
gâtul frânt - a fost un accident nenorocit. 

- L-am văzut cu scurt timp înainte. Ceva nu era în regulă 
cu el. De parcă-i provocase cineva o spaimă cumplită. 

- Poate că era bolnav. Poate că luase din greşeală prea 
multe somnifere. Poate că medicamentele lui erau prost 
dozate. Poate că n-a tolerat bine un calmant nou ori o 
pastilă contra tensiunii, recent prescrisă. Doamne, Gerd, 
există o mie de posibilităţi pentru ca un om să se simtă rău 
şi să facă un accident! 

Nu-mi intra în cap ipoteza că Schuler ar fi luat din greşeală 
un hap neindicat pentru reglarea tensiunii ori o supradoză 
de somnifere. Nu era lipsit de minte. Munţii lui de dosare şi 


118 


documente făceau o impresie haotică, dar de fapt erau 
rânduite cu rigoare. Să-şi fi încurcat el medicamentele? 

Philipp mă zorea: 

- Altceva, Gerd. Trebuie să... 

- Şi dacă descopăr ce medicamente lua? Dacă fac rost de 
numele medicului său şi tu îi telefonezi? 

- Ce-ai vrea să-ţi spună medicul? 

- Nu ştiu. Poate că într-adevăr i-a prescris lui Schuler un 
medicament nou, care nu i-a priit. Poate că Schuler şi-a 
procurat singur un preparat şi medicul ştie că produsul 
acesta nu se împăca bine cu celelalte, luate în mod curent. 
Insă mai e posibil să-mi spună că Schuler era alergic la 
căpşuni, iar cineva l-a silit, să zicem, să mănânce o 
căpşună. Sau că avea astm şi ar fi tras o spaimă teribilă, 
dacă i s-ar fi luat spray-ul care-i ajută pe astmatici să 
respire mai uşor. Dacă aş înţelege ce l-a speriat, mi-ar fi 
mai lesne să descopăr cine a făcut-o. 

- Dacă te lămureşti, mă ocup eu de rest. 

Philipp se străduia să pară implicat, dar altceva îl 
frământa. 

- Trebuie să-l opreşti pe Năgelsbach. Trebuie să-l opreşti 
până nu e prea târziu. Nu ţi-am povestit, pentru că nu-i bine 
să cotcodăceşti până ce n-ai văzut oul, dar află că sunt în 
tratative pentru a mi se încredința conducerea secţiei de 
chirurgie dintr-o clinică particulară, efectiv fantastică. Exact 
acum mi-ar lipsi o sancţiune disciplinară cum mi-ar trebui o 
guşă. 

- Credeam că urmează să te scoată la pensie. 

- Aşa şi este. Dar particularii se arată mai flexibili în 
problema limitei de vârstă. Să-mi îngrijesc de dimineaţă 
până seara florile de pe balcon ori să mă plimb cu barca - 
nu, aşa ceva nu-i de mine! Şi asistentele... În fine. 
Inchipuie-ţi, mi se oferă şansa unui nou început. Un loc de 
muncă unde nu e şi Furuzan, care n-ar mai avea cum să fie 
mereu cu ochii pe mine şi să le gonească pe celelalte. 


119 


Poate că de-aia m-oi fi simțind ca un bătrân cal de circ. 
Pentru că ea mă păzeşte tot timpul. 

- Am vorbit de-acum cu Năgelsbach. 

- Sufletul lui, iar şi iar... De sufletul meu ar fi vai şi amar, 
dacă n-aş mai avea parte de munca de la clinică. 

Mi-a aruncat o privire absolut disperată. Oare acest fel de 
a fi le plăcea femeilor la el? Că, ajuns într-o anumită 
dispoziţie, se lăsa cu totul în voia ei? 

- Chiar dacă nu-ţi face plăcere, n-ai încotro: orice ai vrea 
să-i ceri lui Năgelsbach, trebuie să stai singur de vorbă cu 
el. 

- Nu mă pricep să fac conversaţie. 

- Încearcă. Nu e încăpățânat, doar îngrozitor de 
conştiincios. Dar ar lua în serios tot ce i-ai spune. 

Philipp zise cu tristeţe: 

- Devin violent fără să vreau. Asistentelor le place să urlu 
la ele. Lui Năgelsbach nu i-ar plăcea. 

S-a uitat la ceas şi s-a sculat în picioare: 

- Trebuie s-o iau din loc. După părerea ta, ce o să facă? 

- Ori se duce la poliţie imediat după externare, ori nu se 
mai duce deloc. Înainte de a se duce, vorbeşte cu noi. Dar 
până la externare va trebui să mai aştepţi. 

A râs şi a dat din cap, ca şi cum eu aş fi mai în temă decât 
el. 

- Cum să aştept atât de mult? 


12. Plecat din oraş 


Am plecat la Schwetzingen, am sunat la uşile vecinilor lui 
Schuler şi am întrebat cu răbdare de adresa nepoatei lui, 
până când unul m-a îndrumat spre Werkstrasse, dincolo de 
calea ferată. Poarta spre grădină era deschisă, pe uşa casei 
am găsit un bilet, că doamna Schubert se întoarce îndată. 


120 


Am aşteptat. În mica grădină de partea cealaltă a străzii li 
se făcea baie unor pitici de ceramică într-o cadă de zinc; 
erau băgaţi în apă murdari şi trişti şi scoşi din cadă curaţi şi 
veseli. 

Doamna Schubert sosi pe bicicletă. 

- A, dumneavoastră eraţi! Fac o cafea. 

Am ajutat-o să-şi ducă târguielile în casă. Apoi a sosit 
furnizorul de băuturi, pentru care lăsase biletul pe uşă, şi 
i-am dus în casă şi lăzile de bere, de suc şi de apă minerală, 
pe care omul i le-a depus la poarta grădinii. Când 
terminasem, era gata şi cafeaua. 

Era uşor stânjenită. 

- Nu v-am reţinut numele şi nu v-am trimis anunţul 
funerar. Pentru asta aţi venit? Înmormântarea va fi 
săptămâna viitoare, marţi. 

Am promis că o să vin, iar ea m-a invitat şi la masa de 
după ceremonie. Când am adus vorba despre nişte cărţi pe 
care i le-aş fi împrumutat unchiului ei şi de care aş avea 
nevoie, s-a oferit numaidecât să mă însoţească în maşina 
mea până la casa lui Schuler şi să mă lase să-mi caut 
cărţile. In timpul drumului, mi-a povestit despre oferta 
primită pentru biblioteca unchiului. 

- Imaginaţi-vă - cincisprezece mii de mărci! 

- Sunteţi singura moştenitoare? 

- Unchiul n-a avut copii, iar un văr de-al meu s-a prăbuşit 
acum câţiva ani cu planorul. Eu moştenesc casa, şi e nevoie 
de atâtea reparaţii, încât o să mă bucur sincer de banii pe 
cărţi. 

Nu ştiu cât valorează nişte cărţi vechi. Dar umblând prin 
casa lui Schuler, mi-am dat seama că adunase o bibliotecă 
remarcabilă. Întâi, studii despre teritoriul dintre Edingen şi 
Waghăusel, apoi scrieri despre liniile ferate şi despre 
băncile din landul Baden - îmi venea să cred că nu exista 
vreo tipăritură pe această temă, pe care n-aş găsi-o aici. 
Erau în majoritate broşuri de mici dimensiuni, dar printre 
ele apăreau şi tomuri groase, legate în pânză ori în piele, 


121 


câteodată opere în mai multe volume din secolul al XIX-lea, 
bunăoară despre ajustarea albiei Rinului şi despre 
ameliorarea pământurilor de pe insulele fluviului de către 
colonelul Tulla, despre viaductele şi tunelurile căilor ferate 
din Odenwald ori despre poliţia circulaţiei fluviale pe Rin şi 
Neckar, de la începuturile ei până în zilele noastre. Am 
rezistat ispitei de a desemna o relatare a evenimentelor din 
timpul construirii Turnului Bismarck pe Heiligenberg drept 
una din cărţile pe care le-aş fi împrumutat lui Schuler, ca 
s-o pot lua cu mine. 

În baie, raftul de deasupra chiuvetei era plin de 
medicamente. Tablete pentru inimă şi hipertensiune, contra 
insomniei şi durerilor de cap, contra constipaţiei şi diareei, 
pentru terapia prostatei şi calmarea sistemului 
neurovegetativ, unguente pentru reumatism şi circulaţie, 
plasturi şi bisturie pentru bătături - unele cutii şi flacoane 
conţinând acelaşi preparat erau în număr dublu şi triplu, 
multe cu termenul de valabilitate expirat, câteva tuburi 
fiind cu desăvârşire uscate şi destule tablete cândva albe 
deveniseră gălbui. Am lăsat locului bisturiele, plasturii şi 
unguentele, tabletele contra constipaţiei şi diareei şi 
preparatele fortifiante. Calmantele şi somniferele, tabletele 
pentru inimă şi tensiune mi le-am băgat în buzunare; erau 
şapte pacheţele. Raftul tot mai rămăsese destul de plin. 

Doamna Schubert deschisese toate ferestrele şi aerul de 
primăvară se lupta cu duhoarea lui Schuler. Din bucătărie 
dispăruse mirosul de mâncare stricată şi de pivniţă, înlocuit 
cu cel al unui detergent cu aromă de lămâie; domnea 
ordinea şi totul lucea de curăţenie. 

- Nu v-aţi găsit cărţile? 

Doamna Schubert m-a văzut venind spre ea cu mâinile 
goale. 

- Unchiul dumneavoastră avea prea multe. Am renunţat. 

A dat din cap, cu solicitudine, dar şi cu mândrie. 


122 


- Ca şi în cazul medicamentelor, i-am spus - şi din ele avea 
prea multe. A trebuit să mă duc la baie şi peste tot era plin 
de medicamente. _ 

- Pur şi simplu, nu se îndura să arunce nimic! In plus, 
prefera medicamentele în ambalaje vechi, în sticluţe. 
Ambalajele mai noi, din plastic sau aluminiu, nu reuşea să 
le deschidă, cu degetele lui bolnave de gută. Trebuia 
totdeauna să-i scot pastilele şi să le mut în flaconaşele 
vechi. 

Îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului. 

- Cine era medicul lui curant? 

- Doctorul Armbrust din Luisenstrasse. 

În drum spre ieşire, am trecut pe lângă peretele unde 
Schuler îşi atârnase fotografiile. Una îl înfăţişa pe el însuşi, 
tânăr şi cu zâmbet larg; stătea lângă Isetta lui şi-şi aşezase 
mâna pe caroserie, cu gestul unui conducător de oşti care 
se sprijină de masa unde şi-a desfăşurat hărţile strategice. 
Am stat să privim portretul, până când plânsul a podidit-o 
iar pe doamna Schubert. 

De la cabina telefonică de pe Hebelstrasse, de unde 
Welker refuzase deunăzi să telefoneze, l-am sunat pe 
Philipp. 

- Doctorul Armbrust, cabinetul pe Luisenstrasse din 
Schwetzingen. 

- A, tu eşti, Gerd! Era evident că picam prost. Dar s-a 
resemnat. Îl chem imediat. 

Când i-am telefonat după puţină vreme, m-a informat că 
doctorul Armbrust era în concediu pentru trei săptămâni. 

- Mă laşi în pace, acum? 

- Nu poţi să-l suni acasă, dacă n-ai reuşit la cabinet? Doar 
e posibil să nu fi plecat din oraş. 

- Adică vrei... 

- „.„imediat. Da, vreau să-l suni imediat. 

Philipp oftă. Dar căută numărul şi-mi spuse: 

- Rămâi la aparat. Il sun pe mobil. 


123 


Doctorul Armbrust nu era nici acasă, după cum nu fusese 
de găsit nici la cabinet. Menajera îi explică lui Philipp că 
stăpânul ei e plecat din oraş până în ultima zi de concediu. 


13. Plăcintă cu mere şi cappuccino 


Duminică după-masă a sosit Ulbrich. Nu-mi mai lua în 
nume de rău că refuzam constant să fiu tatăl lui. Citisem 
cândva că RDG-iştilor le place o atmosferă caldă, tihnită, şi 
pregătisem sâmbătă o plăcintă cu mere. O consuma 
încântat; îmi ceru ciocolată rasă, adăugă frişca bătută tot 
de mine şi-şi prepară un cappuccino, din cafeaua pe care 
i-o oferisem. Turbo acceptă să se lase mângâiat de Karl- 
Heinz şi-mi ziceam că ambianța creată era cel puţin la fel 
de agreabilă ca aceea de la el acasă, din socialism. 

Îi căutasem câteva fotografii ale Klarei. Am cinci albume în 
raft, unul cu Klara în pruncie şi în copilărie, cu părinţii şi 
fratele ei, un altul cu Klara în chip de frumuseţe tânără, la 
tenis, schi şi la lecţiile de dans, al treilea din perioada 
logodnei, căsătoriei şi călătoriei noastre de nuntă, al 
patrulea din ultimele luni berlineze şi primii ani de la 
Heidelberg. Toate aceste albume mă întristau. Dar cel mai 
mult mă întrista ultimul, din vremea imediat postbelică şi 
din anii '50 şi '60. Klara, care visase la o viaţă strălucitoare 
alături de un procuror cu o carieră ascendentă, ea însăşi 
strălucind radioasă în timpul acela, fusese obligată să se 
resemneze la o existenţă mai mult decât modestă şi 
devenise, cu trecerea anilor, tot mai amară. Nu-i putusem 
ierta, pe vremuri, amărăciunea şi reproşurile. Nu mai 
aveam cum să fiu procuror, întâi pentru că nu mai eram 
dorit, datorită trecutului meu, dar şi fiindcă mă simţeam 
potrivnic, cu întreaga mea fiinţă, celor care se prefăceau că 
nimeni dintre noi n-are un trecut, deşi ştiam că eram 
îndemnați să gândim aşa. Eram detectiv particular - soţia 


124 


mea de ce nu-mi accepta situaţia? Nu mă putea iubi aşa 
cum eram? Azi ştiu că iubirea se poate datora nu numai 
chipului, râsului, umorului, inteligenţei sau firii grijulii a 
partenerului, dar şi poziţiei sale în societate şi condiţiilor 
sale de viaţă. Şi-ar fi dorit să devină o mamă fericită? După 
Karl-Heinz Ulbrich nu mai putuse avea copii; ceva nu 
mersese bine la naşterea lui. 

Dar aparențele erau altele. lată fotografia din aprilie 1942, 
în faţa casei de pe Banhofstrasse; eu i-o făcusem, după 
întoarcerea ei din pretinsa vacanţă în Italia, în compania 
prietenei Gigi; în poză, ea râdea. Şi în imaginea din iunie 
1941, care o arată în mers, pe bulevardul Unter den Linden, 
pare voioasă. Oare a fotografiat-o celălalt? Adăugasem o 
poză din vremea ei de şcolăriţă, o alta din anii cincizeci, 
când, în sfârşit, juca din nou tenis - începusem să câştig iar 
suficient - şi cea ultimă, arătând-o cu puţin timp înainte de 
moarte. 

Ulbrich se uita la poze fără grabă şi fără să scoată o vorbă. 
În cele din urmă întrebă: 

- De ce a murit? 

- De cancer. 

A făcut o mutră tristă. 

- Oricum, nu-i drept. După mine, nu-i permis numai să 
naşti un copil, ci şi... 

Nu-şi termină fraza. 

Ce aş fi făcut eu, dacă Klara ar fi vrut să păstreze copilul? 
Îşi pusese ea întrebări? Şi ajunsese la concluzia că n-aş 
suporta această încercare? 

A dat din cap: 

- Zău, nu-i drept! Ce femeie superbă a fost! Şi bărbatul... 
şi bărbatul cred că era frumos. Şi acum, uitaţi-vă la mine! 


Şi-a întins spre mine obrazul, ca şi cum nu i l-aş fi 
cunoscut. 

- Dacă dumneavoastră aţi fi fost tatăl, mai mergea. Dar 
aşa... 


Mi-a venit să râd. 


125 


El nu pricepea de ce. Şi-a mai făcut un cappuccino, şi-a 
mai luat o bucată de plăcintă. 

-Am citit Mannheimer Morgen. Eu zic că poliţia 
dumneavoastră îşi ia treaba prea uşor. La noi, altfel ar fi 
decurs lucrurile. Dar şi aici ar putea decurge altfel, dacă-i 
venim în ajutor poliţiei. 

Nu mai avea o mutră amărâtă, ci una sfidătoare, ca atunci 
când ne-am întâlnit pentru prima oară. Oare nu-mi lua 
nimic în nume de rău, în după-masa asta, fiindcă se simţea 
stăpân pe situaţie? 

Nu i-am răspuns. 

- Dumneavoastră n-aţi făcut nimic, de fapt. Dar celălalt, 
cel de la bancă... 

A rămas în aşteptare, iar când tot n-am spus nimic, a 
înaintat pe dibuite: 

- Adică, a preferat să nu-i spună poliţiei că el... Atunci, 
probabil că ar prefera ca nici alt cineva să nu-i spună 
poliţiei că... 

- De pildă, dumneata? 

- Nu trebuie să-mi vorbiţi atât de aspru, ca şi cum eu aş... 
Cred doar că n-ar trebui lăsat nimic la voia întâmplării. Mai 
lucraţi pentru el? 

Intenţiona să-l şantajeze pe Welker? 

- O duci chiar atât de prost? 

- Eu... 

- Ar fi cazul să te întorci, domnule Ulbrich, în locurile de 
unde ai venit. Şi acolo va înflori branşa securităţii, ca peste 
tot, şi acolo întreprinderile vor avea nevoie de 
reprezentanţi, şi agenţiile de asigurări de agenţi, de inşi 
care să cunoască bine populaţia. Aici n-ai nimic de câştigat. 
Cuvântul dumitale împotriva cuvântului nostru - ce rost ar 
avea? 

- Cuvântul meu? Dar ce am spus? N-am făcut decât să 
întreb. Eu zic... 

După o pauză a spus cu voce scăzută: 


126 


- Am încercat să mă angajez la societatea de protecţie şi 
pază, şi ca agent de asigurări, şi ca îngrijitor de animale. 
Nu-i aşa de simplu. 

- Îmi pare rău. 

A dat din cap: 

- Nu se mai capătă nimic pe gratis. 

După ce a plecat, l-am sunat pe Welker. Voiam să-l previn; 
Ulbrich nu trebuia să-l găsească nepregătit, dacă avea să-l 
viziteze. 

- Mulţumesc mult că mi-aţi telefonat! 

Şi-a notat numele şi adresa, arătându-se foarte calm. 

- Vă aştept sâmbătă! 


14. Unul şi cu una fac doi 


Petrecerea lui Welker era mai ales pe gustul copiilor. Erau 
potriviţi ca vârstă: Mânu şi Max, băiatul lui Welker, puţin 
mai mari decât Anne - fiica acelei colege a lui Furuzan care 
fusese în echipa noastră, lângă Turnul de apă - şi decât fata 
lui Welker, Isabel. Pentru început, băieţii au ignorat fetele şi 
s-au aşezat în faţa computerelor. Fetele s-au retras şi s-au 
aranjat. Brigitte, care ar fi preferat să le vadă şi pe ele la 
computer decât să cadă în capcana feminităţii, strâmbă din 
nas. Dar băieţii au părăsit computerele în favoarea fetelor, 
care se gătiseră şi au început să flirteze, Mânu cu Isabel, 
care moştenise de la mama ei părul negru şi privirea plină 
de temperament, iar Max cu Anne, blonzi amândoi. Grădina 
era spațioasă; când Brigitte şi cu mine am făcut o plimbare 
până la părul de lângă gard, am văzut una din perechi 
spunându-şi vorbe dulci pe banca de lângă porumbar, iar 
cealaltă - pe zidul din preajma trandafirilor. Era o privelişte 
paşnică, plină de candoare. Totuşi, Brigitte se nelinişti când 
se lăsă întunericul şi copiii nu sosiră la masa pusă în 
grădină; porni să-i caute. Stăteau pe balcon, bând cola şi 


127 


mâncând cartofi prăjiţi din pungă şi vorbeau despre 
dragoste şi moarte. 

Veniseră Năgelsbach cu soţia, Philipp cu Füruzan, colega 
lui Furuzan cu prietenul ei şi Brigitte cu mine. Philipp părea 
uşurat că Năgelsbach nu se dusese la poliţie. Mai era acolo 
o femeie tânără, pe care Welker o prezentă ca profesoara 
lui Max la gimnaziul „Kurfurst Friedrich“; o trata cu exact 
atâta curtoazie câtă i se permite unui tânăr văduv, tată a 
doi copii. Pe ceilalţi invitaţi nu-i ţin minte; erau vecini şi 
prieteni ai gazdei sau cunoscuţi de la clubul de tenis. 

Iniţial, conversaţia se poticnea, dar vinul, un Chardonnay 
din Palatinat, se lăsa băut atât de firesc, masa - de la supa 
din boabe de alac la bibanul victorian şi desertul din brânză 
garnisită cu mure - era atât de plăcută şi gustoasă, 
lumânările răspândeau o lumină atât de intimă, încât 
stinghereala  dispăru. Welker rosti o foarte scurtă 
cuvântare; îşi exprima bucuria că e din nou acasă şi alături 
de copii. Şi mulțumea comando-ului de la Turnul de apă. De 
ce lipsise şi pentru ce ne mulțumea - preferase să nu 
clarifice aceste aspecte. Dar toată lumea părea mulţumită. 

Când s-a făcut răcoare şi în casă s-a aprins focul în cămin, 
Welker mă luă deoparte. 

- Mai facem câţiva paşi prin grădină, până intrăm în casă? 

Am mers peste peluză şi ne-am aşezat pe banca de sub 
porumbar. 

- M-am gândit mult la Gregor - şi la noi, familia Welker. l- 
am oferit adăpost, dar tot ce i-am dat au fost pomeni. 
Pentru că totuşi i-am dat câte ceva, i-am pretins să ne şi 
slugărească. Când eram copii, eu aveam camera de la 
mansardă, iar el pe cea din pivniţă, ca să aibă grijă, iarna, 
de încălzire, alimentată pe atunci cu cărbuni şi încă nu cu 
ulei. 

Dând încet din cap, a continuat: 

- Am încercat să-mi amintesc în ce moment al copilăriei 
noastre am băgat de seamă, pentru prima oară, că mă 
urăşte. Nu mi-am amintit. Pur şi simplu, pe atunci 


128 


sentimentele lui nu mă interesau, aşa că nici nu le-am ţinut 
minte. 

Mă privi în ochi: 

- Nu e cumplit? 

Am confirmat, dând din cap la rândul meu. 

- Ştiu, că l-am împuşcat este şi mai cumplit. Dar, într-un 
fel, faptele sunt înrudite, stau sub acelaşi semn al grozăviei. 
Ce s-a petrecut în copilăria noastră a dat roade, cum se 
spune în Biblie - la el a dus la asasinarea soţiei mele şi la 
câte a mai făcut, iar la mine, la senzaţia că numai aşa îmi 
voi găsi salvarea. 

- Mi-a spus că ţinea la soţia dumneavoastră. 

- Ţinea la Stephanie, aşa cum poate să ţină servitorul la 
fiica stăpânului pe care-l urăşte. În ultimă instanţă, ea se 
afla de partea cealaltă, iar când înfruntarea devine dură, nu 
mai contează decât poziţia ei potrivnică. Când Stephanie i 
s-a împotrivit, conflictul a fost dur. 

In casă s-au aprins luminile; s-a luminat şi peluza. Sub 
porumbar dăinuia întunericul. „Unul şi cu una fac doi“ - 
cineva a pus CD-ul cu Hildegard Knef, iar eu îmi doream s-o 
ţin pe Brigitte în braţe şi să dansez cu ea. 

- Unde or fi prins-o pe Stephanie... Au pândit-o chiar în 
preajma cabanei? N-am nici o idee cum ne-au putut urmări, 
fără să prindem de veste. Eram convinşi că suntem singuri. 

Işi apăsă pumnii strânşi pe ochi şi oftă: 

- N-am reuşit încă să scap de coşmar. Nu-mi doresc 
altceva decât să mă trezesc odată şi să-l uit. 

Imi părea rău pentru el. Dar în acelaşi timp nu tineam cu 
adevărat să aflu ce-mi povestea. Nu eram prietenul lui. îi 
rezolvasem comanda. Acum, misiunea mea era alta. 

- Despre ce aţi vorbit cu Schuler, când aţi fost să-l vizitaţi, 
în seara aceea? 

- Schuler... Dacă-l contrariasem, schimbând tema, Welker 
n-o arăta. Gregor şi cu mine am fost împreună la el. Ne-a 
povestit despre munca lui cu actele şi despre urma 


129 


partenerului discret de la Strasbourg, de care v-aţi ocupat 
dumneavoastră mai târziu. Altceva... 

- L-aţi întrebat de bani? Banii din valiză? 

- A adus vorba despre ei, dar atunci n-am înţeles prea 
bine. Dacă găseşti bani în pivniţă, devii bănuitor, spunea. 
Te întrebi ai cui sunt. Că bunurile dobândite pe căi necurate 
nu au şansa să sporească, a mai spus - oare am uitat noi 
această regulă? Şi s-a uitat la Gregor. 

- lar dumneavoastră, ce aţi... 

- N-am fost de faţă chiar tot timpul. Aveam... aveam 
diaree şi mă duceam des la toaletă. Pesemne că Schuler a 
găsit într-o parte a vechii pivnițe, unde nu avea ce căuta de 
fapt, banii stocaţi acolo de Gregor. Şi-a pus întrebări şi l-a 
suspectat pe Gregor, pentru că eu sunt un Welker, iar 
Gregor nu face parte din familie. Şi atunci şi-a propus să-l 
aducă pe elevul său de odinioară pe calea cea bună. 

A râs, ironic şi trist totodată. 

- Aţi mai vrea să ştiţi în ce dispoziţie era Schuler. Mirosea 
rău, dar îi era bine. De altfel, nu ne-a ameninţat deloc. Nici 
măcar n-a pomenit că are banii. Asta a aflat-o Gregor abia 
în ziua următoare. 

Cântecul se  sfârşise, oaspeţii aplaudau, râdeau, îşi 
adresau chemări, apoi melodia începu din nou, cu sonorul 
mărit. Dacă nu dansam pe sunetele cântecului, mi-aş fi 
dorit măcar să cânt şi eu, rostind şi cuvintele: „Bunul 
Dumnezeu vede totul şi te-a zărit de mult“. 

Welker îmi puse o mână pe genunchi: 

- N-am să uit ce aţi făcut pentru mine. Cândva, cu ajutorul 
lui Dumnezeu, amintirea ultimelor luni va păli. Până acum 
lucrurile bune care mi s-au întâmplat mi s-au întipărit mai 
durabil în memorie decât cele rele. lar ce aţi făcut 
dumneavoastră pentru mine, ca detectiv particular în 
serviciul meu, a fost un lucru bun. 

S-a ridicat de pe bancă. 

- Mergem? 


130 


Când Hildegard Knef şi-a intonat cântecul pentru a treia 
oară, am luat-o pe Brigitte la dans. 


131 


PARTEA A TREIA 


1. Prea târziu 


De ce n-au putut rămâne lucrurile aşa cum erau în seara 
aceea? Atât de uşor, senin şi însufleţit ne părea totul, cu un 
pic de regret şi un pic de melancolie; regret pentru 
Stephanie Welker, Adolf Schuler şi Gregor Samarin, da - 
chiar şi pentru viaţa distrugătoare şi distrusă a lui Gregor 
Samarin; melancolie, poate pentru că abia acum 
descopeream cât de firesc intuiau picioarele noastre paşii 
potriviţi, ca să ne mişcăm laolaltă şi să ne bucurăm unul de 
celălalt? De ce nu ne-a fost îngăduit să parcurgem dansând 
anul acesta şi încă unul şi iarăşi unul, mulţi sau puţini, câţi 
ne mai erau hărăziţi? 

Zăream fericirea care mă cuprinsese şi pe feţele celorlalţi; 
soţii Năgelsbach surâdeau, ca şi cum ar împărtăşi o taină 
de preţ, de pe chipul lui Philipp dispăruse mâhnirea că 
îmbătrâneşte, pe obrazul lui Füruzan nu se mai citea 
oboseala lungului drum din Anatolia până în Germania şi 
nici osteneala nopţilor - mult prea multe - când făcea de 
gardă ca să câştige banii pe care-i trimitea alor săi 
de-acasă, iar Brigitte era radioasă, de parcă toate aveau să 
se încheie, în sfârşit, cu bine. Welker nu dansa. Se rezema, 
cu braţele încrucişate, de cadrul uşii şi ne privea - 
prietenos, dar părând să aştepte să plecăm. La ora când s-a 
făcut târziu pentru copii, ne-am luat rămas-bun. 

După câteva zile am plecat cu Brigitte într-o călătorie: în 
Sardinia. Mânu avea vacanţă şcolară şi, în chip de surpriză, 
a fost luat de tatăl său, ca să schieze împreună. Brigitte, 
care nu prevăzuse această iniţiativă paternă şi nu 
programase nici o clientă la cabinetul ei, ca să fie liberă 


132 


pentru băiat, a decis: „Acum ori niciodată“. lată că 
ajunsesem aici: pentru ceea ce făceam sau abandonam, nu 
mai conta calendarul meu, ci alei. 

Zece zile în Sardinia - nu mai petrecusem nicicând atâta 
timp împreună. Eleganţa hotelului nostru aparţinea 
trecutului, pielea de un roşu închis de pe scaune ori sofale 
era crăpată, candelabrele din sala de mese nu se mai 
aprindeau, din robinetele de alamă ale băii curgea la 
început o apă fierbinte cu multă rugină. Dar eram serviţi şi 
îngrijiţi cu toată atenţia. Hotelul se afla între copacii unui 
parc copleşit de vegetaţie, lângă un mic golf marin mărginit 
de pietriş, şi fie că zăboveam în parc ori mergeam la plajă - 
nici nu apucam bine să ne-o dorim că ne şi aducea cineva 
două şezlonguri, o măsuţă, o umbrelă de soare, dacă era 
nevoie, şi, la alegere, un espresso, o apă minerală, un 
Campari sau un vin alb de prin partea locului. 

În primele zile n-am făcut altceva decât să stăm întinşi, să 
ne mijim ochii, printre frunze, la soare şi să atingem visând 
orizontul, înălţându-ne deasupra mării. Apoi am închiriat o 
maşină şi ne-am dus, în sus de-a lungul coastei, în munţi, 
am ajuns, pe ulicioare înguste şi curbate, la sate mărunte, 
cu biserică, piaţă şi privelişte spre vale, uneori până la 
mare. In piaţă şedeau bătrânii şi mi-ar fi plăcut să mă aşez 
lângă ei, să-i ascult povestind ce tâlhari fioroşi au fost ei pe 
vremuri, să povestesc la rândul meu ce detectiv de ispravă 
am fost cândva şi să mă laud cu Brigitte. La Cagliari am 
urcat trepte după trepte, până când ni s-a deschis în faţă 
terasa bastionului, de unde am privit portul şi acoperişurile 
oraşului: nici unul nu semăna cu celălalt. Într-un alt mic port 
am dat peste o sărbătoare, cu procesiune, cor şi orchestră, 
oamenii cântând din gură şi la instrumente atât de 
sfâşietor, încât Brigitte a izbucnit în lacrimi. Ultimele zile 
le-am petrecut iar sub copaci şi la plajă. 

În Sardinia m-am îndrăgostit de Brigitte. Sună caraghios, 
ştiu. Suntem împreună de ani de zile şi altceva m-a legat de 
ea decât dragostea. Dar abia în Sardinia mi s-au deschis 


133 


ochii. Am văzut ce frumoasă era, departe de grijile şi 
tracasările cotidiene. Ce graţie avea în mişcări, când alerga, 
cu paşi uşori şi fermi totodată. Ce mamă minunată era 
pentru Mânu - în ciuda multelor ei temeri, mereu plină de 
încredere în el. Ce umor putea să aibă. Ce amuzant mă lua 
peste picior. Cât de afectuoasă era cu mine, răbdându-mi 
ticurile şi rutinele. Cum îmi masa spatele, când mă durea. 
Cum aducea lumină şi voioşie în viaţa mea. 

M-am străduit să-mi amintesc dorinţele neimplinite pe 
care le exprimase uneori şi să i le împlinesc acum, aici. Să-i 
spun când şi când, fără vreun prilej anume, o vorbă tandră, 
să-i dăruiesc flori, să-i citesc dintr-o carte, să inventez ceva 
frumos, ceva ce nu mai făcusem vreodată noi doi împreună, 
să-i aduc, în chip de surpriză, o sticlă din vinul care i-a 
plăcut la restaurant, sau poşeta pe care o admirase într-o 
vitrină - erau atât de mărunte toate aceste bucurii şi mi-era 
ruşine că o privasem de ele, ca un avar. 

Zilele au trecut în zbor. Îmi adusesem cărţi, dar n-am citit 
nici una până la capăt. Stând în şezlong, mi-era mai drag 
s-o privesc pe Brigitte citind, decât să citesc eu însumi. Sau 
să mă uit la ea cum doarme şi se trezeşte. Câteodată nu se 
dumerea imediat unde se află. Vedea cerul albastru, marea 
albastră, era un pic zăpăcită, până când toate îi veneau în 
minte şi îmi surâdea, încă somnoroasă şi fericită. 

Îi întorceam fericit zâmbetul. Dar în acelaşi timp eram 
trist. Din nou reacţionasem prea lent, avusesem nevoie de 
ani, când ar fi fost de-ajuns săptămâni sau cel mult luni. Şi 
pentru că am avut totdeauna revelaţia încetinelii mele 
atunci când, datorită ei, ratasem sau pierdusem ceva 
irepetabil, m-a copleşit şi de astă dată sentimentul că era, 
de fapt, prea târziu pentru fericirea noastră. 


134 


2. Matei 25, versetele 14-30 


Mânu s-a întors bronzat din vacanţă, de la schi, şi a 
umplut-o de fericire pe Brigitte, spunându-i: „Chiar îmi pare 
bine că sunt din nou aici“. Pe mine m-a surprins 
comunicându-mi că doreşte să se ducă în dimineaţa 
următoare la biserică. În vacanţa recentă, ca şi înainte 
vreme în Brazilia, îl însoţise pe taică-său la liturghie. Pe 
când aici, zicea el, maică-sa nu-l luase niciodată, până 
acum, la o slujbă religioasă. 

Aşa încât m-am dus cu el, duminică, la Christuskirche. Era 
soare, lângă Turnul de apă narcisele şi lalelele înfloriseră 
mai frumoase decât mătăsurile lui Solomon, iar de pe vârful 
cupolei bisericeşti ne saluta îngerul de aur cu trompeta lui 
aurită. Ceea ce ne-a spus preotul, comentând pilda despre 
talanţii încredinţaţi mai multor slugi şi despre sluga cea 
vicleană, care-şi îngroapă partea, în loc să lucreze cu ea, 
fugind astfel de răspundere, m-a şocat. Eu - ce aveam oare 
de gând cu banii pe care-i îngropasem în pământul 
palmierului din biroul meu? Să-i mut într-o cutie a 
milosteniilor? De fapt, uitasem de ei. i 

Şi Mânu ascultase cu atenţie predica. In timpul prânzului, 
ne-a povestit că fratele unui prieten de-al lui, fiind doar cu 
câţiva ani mai mare, cumpără şi vinde acţiuni prin Internet 
şi-şi sporeşte astfel capitalul. Mânu deducea din acest 
exemplu, precum şi din pasajul amintit - capitolul 25, 
versetele 14-30 - al Evangheliei după Matei, că mama ori 
tatăl lui s-ar cuveni să-i achiziţioneze un computer conectat 
la Internet. Apoi s-a uitat la mine: 

- Ori, poate, te oferi tu? 

După-masă ne-am dus cu maşina la Schwetzingen şi 
ne-am plimbat prin Parcul Castelului, pe care, în timpul 
investigaţiilor mele, îl văzusem de atâtea ori, de la distanţă. 
Am hoinărit pe aleea căreia pomişorii de castan, recent 
plantați aici, îi dădeau un aer atât de tânăr, am trecut pe 
lângă Oranjerie înspre apeductul roman, am traversat Podul 


135 


Chinezesc şi am mers de-a lungul lacului spre Templul lui 
Mercur. Brigitte ne-a arătat locul unde părinţii ei obişnuiau, 
pe vremuri, să ascundă ouăle de Paşte pentru ea şi sora ei. 
În faţa moscheii, Mânu declamă „Allah îndrumă spre lumina 
lui pe cel ales de voia sa“, cuvinte învăţate la şcoală, în 
lecţiile dedicate Islamului. Apoi ne-am aşezat la soare, în 
cafeneaua din Piaţa Castelului, comandând cafea şi 
cozonac. l-am recunoscut pe chelneri, nu şi ei pe mine. Mă 
uitam spre banca Weller & Welker. 

În piaţă se plimbau turişti şi localnici, era multă forfotă. 
Prin toată această animaţie o maşină îşi croia drum, fără 
grabă, răbdătoare; era un automobil marca Saab, de 
culoare închisă. Opri în cele din urmă în faţa băncii. Poarta 
se roti, deschizându-se şi lăsând maşina să intre în curte. 

Atâta tot. O maşină care opreşte în faţa porţii, poarta care 
se roteşte, deschizându-se pentru o clipă şi închizându-se la 
loc. Nu era imaginea pe care o păstram în memorie, de 
când ţinusem sub observaţie banca pentru prima oară. 
Atunci Piaţa Castelului era pustie, iar astăzi plină de lume, 
atunci numeroasele maşini care intrau şi ieşeau nu puteau 
trece neobservate, azi Saab-ul închis la culoare se pierdea 
aproape în forfoteala pieţii. 

Dar am simţit un fior, de parcă m-ar fi şfichiuit un şoc 
electric. Te sui în maşină, răsuceşti cheia în contact şi dai 
drumul radioului, ori ieşi în balcon, poate încă în pijama şi 
halat, ca să vezi cum e cerul şi să-ţi dai seama câte grade 
sunt afară, cu mâinile sprijinite de balustrada metalică. 
Şfichiul acela nu te-a durut aproape deloc. Nu durerea, ci 
altceva te frapează: brusca revelaţie că maşina, radioul ori 
balustrada - tot ce ţi-e familiar şi pe care te bizui - pot avea 
şi o altă faţetă, imprevizibilă şi amenințătoare. Dintr-o dată, 
lucrurile nu mai sunt în ordine, nu mai sunt de încredere, 
cum le ştiai. Automobilul care a intrat, poarta care s-a rotit, 
pentru a se deschide şi închide - mă înfiora senzaţia pe care 
o mai trăisem o dată: ceva se petrecea sub ochii mei, ceva 
ce nu era în regulă. 


136 


Un client, duminica? Fireşte, nu era exclus, în cazul unei 
bănci mici şi a unui client de seamă. Dar treaba care, cu 
toată certitudinea, nu suferea amânare, neţinând seama de 
o zi de duminică sau de oricare altă sărbătoare, era 
spălarea de bani. 

Când, după o jumătate de oră, poarta s-a deschis, a lăsat 
cale liberă Saab-ului întunecat la culoare şi s-a închis iar, 
mă  postasem în apropiere. Maşina avea număr de 
Frankfurt. Geamurile erau opace. Nici o bancnotă de 
cincizeci de mărci, uitată la despachetare, nu rămăsese 
agăţată de marginea portbagajului. 

Seara, în pat, i-am spus Brigittei că o să mai plec pentru 
câteva zile. M-a întrebat pe un ton sceptic: 

- Cowboy-ul solitar călăreşte pe tăcute spre soare-apune? 

- Cowboy-ul călăreşte spre Cottbus, nu spre soare-apune, 
ci spre soare-răsare. Şi nici nu călăreşte pe tăcute. 

l-am spus toată povestea despre spălarea banilor în Banca 
Cooperatistă Sorbă şi că voiam să mă lămuresc dacă 
această operaţiune încetase sau continua. l-am povestit 
despre Vera Soboda. l-am povestit despre Schuler şi banii 
lui. 

- Banii vin din Est şi trebuie să se întoarcă în Est. Poate 
găsesc un preot sau o instituţie care să-i întrebuinţeze în 
chip rezonabil. Şi poate găsesc ceva care să-mi fie de ajutor 
pentru elucidarea morţii lui Schuler. 

Brigitte şi-a încrucişat braţele sub cap şi şi-a fixat privirile 
în tavan. 

- Şi eu le-aş găsi banilor o întrebuințare rezonabilă. Pentru 
ce mi-ar plăcea să fac, în loc să lucrez la cabinetul meu de 
masaj, sau pentru ce mi-ar mai fi de trebuinţă la cabinet, 
sau pentru ce şi-ar dori Mânu - toate, numai utilizări 
rezonabile. 

- Sunt bani obţinuţi pe droguri, prin prostituție sau şantaj. 
Nu sunt buni. O să fiu bucuros când o să scap de ei. 

- Banii n-au miros - asta nu te-au învăţat? 


137 


M-am ridicat în coate şi m-am uitat la Brigitte. După un 
timp şi-a luat ochii din tavan şi m-a privit, la rândul ei, drept 
în faţă. 

Expresia ei nu-mi plăcea. 

- Hai, Brigitte... 

N-am mai ştiut ce să-i spun. 

- Poate că de aceea eşti aşa cum eşti. Un bărbat 
singuratic, dificil, în vârstă. Nu vezi norocul, când îţi iese în 
cale, darmite să-l prinzi - cum l-ai putea prinde, o dată ce 
nu-l vezi? În cazul de faţă, îţi pică în mână, dar îl laşi să ţi se 
scurgă printre degete. Cum laşi să-ţi scape printre degete şi 
norocul nostru. 

S-a uitat din nou în tavan. 

- Nu vreau ca norocul nostru... 

- Ştiu, Gerd. Nu vrei, dar asta faci. 

Ascultam răsunetul vorbelor ei. Nu eram dispus să mă 
întorc pe o parte în pat, singuratic, dificil şi bătrân. Nu după 
zilele din Sardinia. 

- Brigitte? 

- Da. 

- Ce ţi-ar plăcea să faci, dacă n-ai lucra la cabinet? 

A tăcut atât de lungă vreme, încât am crezut că n-o să mai 
spună nimic. Apoi a plâns un pic. Câteva lacrimi doar. 

- Mi-ar fi plăcut să am copii cu tine. Pe Mânu l-am avut în 
ciuda steriletului. Cu tine n-am rămas însărcinată, deşi nu 
m-am protejat. Ar fi trebuit să încercăm în vitro. 

- Tu şi cu mine în eprubetă? 

- Crezi că medicul ne-ar amesteca în eprubetă, cum 
prepară barmanul un cocteil în mixer? Nu, el aşază 
spermatozoidul tău şi ovulul meu pe o lamă de sticlă, iar ele 
fac ce se face în pat, adică dragoste. 

Mă încânta imaginea celor două celule îngemănate pe 
sticlă. 

- Acum e prea târziu, spuse ea. 

- Îmi pare rău, Brigitte. Tocmai ţi-am vorbit despre Schuler 
- ar mai fi în viaţă, dacă n-aş fi reacţionat atât de lent. 


138 


Reacţionez prea lent dintotdeauna, nu doar de când 
îmbătrânesc. Pe tine ar fi trebuit să te întreb după prima 
noastră noapte dacă vrei să te căsătoreşti cu mine. 

Mi-am întins braţul, şi după o clipă de ezitare Brigitte şi-a 
ridicat un pic capul; mi-am strecurat braţul sub capul ei. 

- Pentru asta n-ar fi prea târziu. 

- Vrei? 

S-a lipit de mine şi a şoptit „da“ în subsuoara mea. 

- Nu mai duc la capăt decât cazul ăsta. Ultimul meu caz. 


LI Mei 
| 


3. Să furi tractoare 


De astă dată am ocolit Berlinul. Am plecat cu maşina, am 
părăsit autostrada lângă Weimar şi mi-am făcut propriul 
meu traseu. In meandre. Aproape de Cottbus era un parc 
amenajat de un duce, Puckler, cu o piramidă pentru el şi 
soţia lui, o alta pentru calul lui preferat şi încă una pentru 
câinele pe care-l iubea cel mai mult. lubita lui egipteană a 
trebuit să se mulţumească, timpuriu, cu un simplu mormânt 
în cimitir; fusese tânără şi frumoasă, cu părul şi pielea de 
culoare întunecată, dar fragilele bronhii orientale nu 
făcuseră faţă climei sorbilor. O înţelegeam. Nici eu nu-i 
făcusem faţă, la vizita mea precedentă. 

O sunasem pe Vera Soboda dimineaţa, acasă, iar ea mă 
invitase la cină. A pus pe masă cartofi cu brânză de vaci şi 
o bere de Lausitz, din zonă, în care se simţea tăria 
hameiului, dar care-ţi luneca plăcut pe gât. 

- Ce vă aduce la Cottbus? 

- Tot Banca Sorbă. Ştiţi cum aş putea avea acces la datele 
despre care mi-aţi povestit? 

- Nu mai lucrez acolo. M-au concediat. 

A râs: 

- Degeaba afişaţi o mutră atât de nedumerită. Ştiţi, de 
fapt, nu eram şefă cu adevărat. Am avut doar grijă de 


139 


toate, pentru că trebuia s-o facă cineva şi postul de şef era 
vacant. Acum două săptămâni însă a fost ocupat de un 
prostănac, care habar n-are de treburile bancare. După trei 
zile am intrat în conflict cu el şi m-a dat afară. lute ca 
fulgerul! S-a proţăpit lângă masa mea de lucru şi mi-a spus: 
„Doamnă Soboda, sunteţi concediată. Vă dau o jumătate de 
oră, ca să eliberaţi biroul de obiectele dumneavoastră 
personale.“ Şi a rămas în picioare lângă birou, păzindu-mă, 
ca şi cum altfel aş fi luat cu mine perforatorul sau clamele 
de birou sau stiloul. Apoi m-a însoţit până la uşă şi a 
adăugat: „Vă primiţi salariul încă şapte luni. Fără supărare.“ 

- Aţi fost la un avocat? 

- Acela a dat din cap şi n-a vrut să-mi promită nimic. 
Poate, zicea, i-am spus puţin prea drastic noului şef ce 
gândesc despre el. Aşa că m-am lăsat păgubaşă. Nu 
suntem experimentați, noi, cei din Est, în materie de 
procese. lar dacă pierd, de unde bani ca să plătesc? 

- Şi acum? 

- Ar fi destule de făcut aici. Însă există o problemă: ce 
ne-ar fi de trebuinţă nu aduce bani, iar ce aduce bani nu ne 
prea e de trebuinţă. Dar o să ne descurcăm noi. Bunul 
Dumnezeu nu va lăsa de izbelişte o bravă comunistă, cum 
obişnuia să spună şefa mea, de la care am învăţat meserie. 

Eram încredinţat că o s-o scoată la capăt. Arăta din nou ca 
o tractoristă, alături de care ţi-ar plăcea să porneşti la 
drum, ca să furi tractoare. 

Şi-a încreţit fruntea: 

- Ce date vă interesează? 

- Aş vrea să ştiu dacă se mai spală bani. 

- Dar mi-aţi scris... 

- Aşa e. Însă nu mai sunt sigur dacă e adevărat ce v-am 
scris. Am impresia că... 

- Vă pricepeţi să lucraţi la computer? 

- Deloc. 

S-a sculat de pe scaun, şi-a proptit braţele în şolduri şi m-a 
măsurat de sus până jos. 


140 


- Să intru pe furiş, împreună cu dumneata, prin noapte şi 
ceaţă, în Banca Sorbă, să pun în funcţiune computerul şi să 
caut nişte date, numai pentru că dumneata ai o impresie? 
Să-mi risc capul pentru o impresie? Crezi că mă mai 
angajează în vreo bancă măcar pe post de măturătoare, 
dacă mă prinde în Banca Sorbă? Cum îţi trece prin minte că 
aş... 
Stătea în faţa mea şi îmi făcea scandal, cum nu-mi mai 
făcuse nimeni în afară de mama. Dacă m-aş fi ridicat şi eu 
în picioare, aş fi fost cu un cap mai înalt decât ea şi aş fi 
destrămat vraja. Aşa că am rămas rezemat şi am privit-o cu 
mare entuziasm, până când s-a oprit din cuvântare, s-a 
aşezat la loc şi a izbucnit în râs. 

- Am spus eu să intrăm pe furiş? 

- Nu, a râs ea, eu - eu am spus-o şi chiar m-aş furişa cu 
plăcere în bancă şi aş răscoli programele şi datele stocate. 
Dar nu merge. Nici dacă m-aş asocia cu dumneata, care 
n-ai pomenit nimic despre furişarea în bancă, dar te-ai 
gândit la asta. 

- Dar fără dumneata? N-aş putea să mă strecor de unul 
singur în bancă, să pun în priză computerul şi să-mi caut 
datele? 

- Nu mi-ai spus dumneata adineauri că nu ştii să umbli la 
computer? 

- N-ai putea să-mi descrii dumneata, pas cu pas, cum ai 
procedat atunci când ai descoperit totul? Mă gândesc... 

- ... Să devii peste noapte un hacker? Las-o baltă, domnule 
Selb! 

- Dar... 

- E aproape unsprezece noaptea, iar sorbii se culcă 
devreme. Mai bem o bere şi îţi aştern patul pe divan. 


141 


4. În dulap 


- Doar ca un joc al imaginaţiei - există vreo posibilitate să 
te strecori, prin noapte şi ceaţă, cum spuneai dumneata, 
doamnă Soboda, în Banca Sorbă? 

Îi puneam întrebarea la micul dejun şi mi-a răspuns atât 
de repede, încât era cert că şi ea cântărise ipotezele, în 
timpul nopţii. 

- N-ar fi nevoie să se facă noaptea această treabă. S-ar 
putea descuia cu şperaclul, în timpul după-amiezii, uşa 
camerei unde îşi prepară angajaţii ceaiul. Acolo, omul 
nostru s-ar ascunde în dulapul cu tabloul electric, până 
când pleacă toţi. Atunci, ar fi stăpân pe bancă. Problema nu 
este cum să intre, ci cum să iasă. Dimineaţa, la şapte, când 
vin femeile de serviciu, omul nostru ar trebui să se ascundă 
din nou, până la ora când începe programul băncii şi el s-ar 
putea amesteca printre clienţi. Dar nu e rost să te 
adăposteşti în dulapul ăla cu tabloul electric, fiindcă acolo 
se păstrează şi tot ce ţine de curăţenie; în toalete, în 
camera xeroxurilor, în spatele ghişeelor şi pe sub birouri se 
bagă femeile de serviciu ca să facă curat, iar în încăperea 
seifurilor sau în cea a caselor de bani nu se poate intra. 

- Cum intră femeile de serviciu în camera unde se 
pregăteşte ceaiul? 

- Au chei pentru o uşă laterală. 

- Când intră femeile pe uşa asta, poţi să treci în viteză pe 
lângă ele? 

Ea îşi chibzui răspunsul. Micul dejun cuprindea ouă cu 
slănină prăjită şi cartofi, pâine cu marmeladă şi cafea. 
Mânca de parcă nu s-ar mai fi hrănit de mult şi urma să 
n-aibă parte lungă vreme de altă masă. Când am capitulat 
înainte de al doilea ou, a golit şi farfuria mea. 

- Dimineaţa se cade să mănânci ca un episcop, la prânz ca 
un preot, iar seara ca un călugăr cerşetor... Să treci în 
viteză pe lângă femeile de serviciu? Dacă s-ar speria, ar 
alerta poliţia... Dar, în definitiv, de ce nu?... 


142 


Şterse ambele farfurii cu o felie de pâine, până le lăsă 
curate. 

- Ne mai continuăm un pic jocul? Râse: 

- Doar nu-i strică nimănui, aşa-i? 

- Dacă omul nostru ar ajunge la bancă şi nu s-ar descurca 
în faţa computerului cu programele şi cu datele, dar ar avea 
un telefon mobil şi ar putea suna pe cineva care se pricepe, 
atunci... 

Râse iar. Râdea săltându-şi burta, râdea atât de tare încât 
se ţinea de masă, de parcă altfel ar fi căzut de pe scaun. 
Am aşteptat să se liniştească. 

- Doamnă Soboda, mi-ai putea explica dumneata, la 
computerul dumitale, cum va trebui să procedez la noapte? 
Şi m-ai putea ajuta, dacă m-aş împotmoli şi te-aş suna pe 
telefonul meu mobil? Ştiu că n-am prea multe şanse să 
descopăr ceva, dar n-o să am linişte dacă nu încerc. 

S-a uitat la ceas. 

- Peste şase ore. Dumneata ai un telefon mobil? 

Am pus-o să-mi descrie drumul la magazinul de resort şi 
mi-am cumpărat telefonul. Când am revenit, doamna 
Soboda s-a aşezat cu mine în faţa computerului. Îmi explica 
şi mă instruia, eu puneam întrebări şi exersam. Să introduc 
parola. Care putea fi parola exactă? Cum se putea trece de 
la obişnuitul sistem de lucru bancar la arhiva înregistrărilor 
din procesele verbale? Cum puteam verifica starea 
conturilor din sistemul de lucru normal, dar şi operaţiunile 
efectuate în arhivă? Cum se putea ajunge de aici la 
procedeele de spălare a banilor? Cum să descriu la telefon 
ce apărea pe ecran? La ora trei îmi vâjâia capul. 

- Mai aveţi la dispoziţie câteva ore să recapitulaţi totul. 
Şeful cel nou stă până târziu în bancă; înainte de opt seara 
n-ar fi prudent să ieşiţi din dulap. 

Mi se adresa din nou cu „dumneavoastră“. Mă mai lămuri 
o dată cum să pătrund în încăperea-ceainărie. 

- Baftă! 


143 


Am parcat maşina într-o străduţă din preajmă şi am intrat 
în Banca Sorbă. Prin sala ghişeelor, pe lângă casierie, spre 
scurtul coridor învecinat cu toaletele şi încăperea ceaiurilor, 
până la acea intrare laterală - n-a fost greu. Nu mi-a dat 
nimeni atenţie, când treceam fără grabă prin aglomerata 
sală a ghişeelor şi nici când, ajuns în scurtul coridor, am 
descuiat repede cu şperaclul uşa spre camera ceaiurilor şi 
am încuiat-o la loc, după ce am intrat. 

Dulapul cu pricina era plin; a trebuit să scot şi să stivuiesc 
cu grijă mături, perii, cârpe, găleți şi detergenţi, până 
mi-am făcut loc. Nu era un loc comod. Stăteam în poziţie de 
drepţi, având tabloul electric, cu picioarele strânse şi 
braţele lipite de trup. Mirosul detergenţilor era foarte 
intens, dar nu simţeam o mireasmă de lămâie proaspătă, ci 
un amestec de odori, de la cel al săpunului de rufe la acela 
de amoniac, dar şi de fructe putrede. Întâi am lăsat 
deschisă uşa dulapului; credeam că o să aud la timp paşii 
cuiva pe cale să intre în încăpere. Dar când a venit cu 
adevărat cineva, n-am prins de veste decât atunci când 
omul înaintase de-a binelea prin cameră; dacă s-ar fi uitat 
în direcţia mea, aş fi fost pierdut. Aşa că am închis uşa 
dulapului. La ora patru, când se terminau orele de program 
ale Băncii Sorbe, încăperea-ceainărie s-a animat. Salariaţii 
care au fost de serviciu la ghişee şi mai aveau de rezolvat 
treburi la birou îşi permiteau o pauză, pentru ceai sau 
cafea. Auzeam şuieratul şi gâlgâitul maşinii, clinchetul 
ceştilor şi al linguriţelor, comentarii despre clienţi şi bârfe 
despre colegi. Nu eram la largul meu în dulap. Dar pauza a 
trecut repede. 

In restul orelor, timpul se ţâra cu încetinitorul. La începutul 
intervalului, am recapitulat tot ce învăţasem despre 
funcţionarea computerului. Dar curând nu mă mai puteam 
gândi la nimic altceva decât la un mod de a-mi muta 
picioarele măcar cu un centimetru sau a-mi schimba cât de 
cât poziţia braţelor, ca să mă doară mai puţin. Mă mai 
gândeam când şi când, cu mare admiraţie, la soldaţii care 


144 


făceau de gardă în posturi rigide, în faţa Palatului 

Buckingham sau la Elysée. Am ajuns să-i invidiez pentru 
spaţioasele lor gherete. Uneori auzeam câte un zgomot. 
Dar nu-mi dădeam seama dacă venea din sala ghişeelor 
sau din stradă, dacă un scaun era împins spre o masă-birou 
sau o maşină se ciocnise de alta, ori o scândură căzuse de 
pe o schelă. La ora opt îmi propusesem să ies din dulap, să 
deschid uşa încăperii şi să înaintez cu prudenţă spre sala 
ghişeelor. 

Însă la opt fără un sfert planul mi-a fost zădărnicit. Am 
auzit iarăşi un zgomot. Dar pe când mă întrebam de unde 
vine şi ce înseamnă, uşa încăperii a fost deschisă cu 
violenţă, gălăgios. Pentru o clipă a urmat o tăcere; cel ce 
intrase stătea locului, ca şi cum şi-ar plimba privirile peste 
chiuvetă, plită şi frigider, peste masă şi scaune, peste 
dulăpiorul de vase suspendat deasupra chiuvetei şi dulapul 
cu tabloul electric din preajma plitei. Apoi, insul a făcut 
energic cei câţiva paşi până la dulapul meu şi a deschis cu 
brutalitate uşa. 


5. Costum închis, cu vestă 


Întâi, lumina mi-a luat vederea şi abia am desluşit un 
bărbat stând în faţa mea. Am închis o clipă ochii, i-am 
deschis brusc şi am clipit. Apoi l-am recunoscut. Cel din faţa 
mea era Ulbrich. 

Karl-Heinz Ulbrich, în costum închis cu vestă, la care 
asortase o cămaşă roz şi o cravată roşie. Purta ochelari cu 
lentile înguste în ramă argintie, prin care îmi arunca o 
privire ce se voia autoritară şi amenințătoare. 

- Domnule Selb... 

Am început să râd. Râdeam, fiindcă mă relaxam după 
încordarea atât a ultimelor minute, cât şi a lungilor ore de 
aşteptare, în poziţie de drepţi. Râdeam de costumul lui 


145 


Ulbrich şi de felul cum mă privea. Râdeam pentru că 
fusesem surprins în dulap, ca şi cum aş fi fost amantul 
Băncii Sorbe şi Ulbrich soţul ei gelos. 

- Domnule Selb... 

Glasul nu suna nici autoritar, nici ameninţător. Cum de 
uitasem ce tinerel simţitor era Ulbrich? Am încercat să 
închei accesul de râs în aşa fel încât el să se simtă 
întâmpinat cu un dram de simpatie şi nu cu ironie. Dar era 
prea târziu şi am ghicit din expresia lui că-l jignisem o dată 
în plus. 

- Domnule Selb, râsul o să vă treacă foarte curând. Aţi 
pătruns aici ilegal. 

Am dat din cap. 

- Da, domnule Ulbrich. Eu sunt. Cum m-aţi găsit? 

- V-am văzut maşina în străduţa din preajmă. Unde era să 
fiţi decât la noi? 

- Nu-mi imaginam că cineva o să-mi recunoască maşina 
aici, la Cottbus. Dar poate că trebuia să-mi vină ideea că 
Welker o să vă trimită încoace, în calitate de nou şef. 

- Dacă vreţi să insinuaţi... dacă insinuaţi că eu... Domnule 
Selb, insinuarea dumneavoastră, că l-aş fi şantajat pe 
domnul director Welker, este o neruşinare, la care mă opun 
în chipul cel mai categoric. Domnul director Welker a 
observat ceea ce n-aţi fost în stare să observați 
dumneavoastră şi este bucuros că-mi poate folosi serviciile. 
E bucuros, înţelegeţi? 

Am ieşit din dulap şi picioarele mele înţepenite au 
răsturnat detergentii, găleţile, periile şi măturile. Ulbrich mă 
privea cu reproş. De ce, de câte ori îmi ieşea în cale, îmi 
simţeam conştiinţa încărcată? Nu eram tatăl lui. Nu în 
postura de tată eşuasem în relaţia cu el. Nu-i eram nici 
unchi, nici văr, nici frate. 

- Da, înţeleg. Nu-l şantajaţi. E bucuros că lucraţi pentru el. 
lar acum aş vrea să plec. 

- Aţi pătruns ilegal... 


146 


- Am epuizat subiectul ăsta. Welker nu ar dori să se işte 
necazuri în banca lui. Eu şi poliţia - ar fi un necaz. Probabil 
n-ar vrea nici măcar să afle că am petrecut câteva ore în 
banca lui, în vecinătatea unor mături şi găleți. Uitaţi de 
intruziunea ilegală. Uitaţi-o, şi lăsaţi-mă să ies. 

A clătinat din cap, dar s-a rotit pe călcâie şi a ieşit din 
încăpere. L-am urmat spre intrarea laterală. A descuiat uşa 
şi m-a lăsat să plec. Am privit strada în lung şi în lat şi am 
auzit uşa închizându-se în urma mea şi cheia întorcându-se 
de două ori în broască. 

Străduţa unde îmi parcasem maşina era pustie. 
Intenţionam să ajung la Piaţa Veche, dar am greşit direcţia 
şi am ajuns la o stradă largă, necunoscută. Nici aici nu se 
afla nimeni. Seara era călduţă şi invita la hoinăreală, la stat 
pe afară, la şuetă în faţa unui pahar de vin sau de bere, la 
flirt şi drăgosteală, dar localnicilor din Cottbus nu părea să 
le stea mintea la nimic din toate astea. In cele din urmă am 
dat, după o cotitură, de o ospătărie turcească, în faţa căreia 
stăteau pe trotuar o masă cu două scaune; m-am aşezat şi 
am comandat o bere şi sarmale în foi de viţă. 

Pe celălalt trotuar, doi tineri îşi tot făceau de lucru la 
motoretele lor şi porneau din când în când motorul, 
lăsându-l să urle. După o vreme au demarat, au făcut un tur 
în jurul blocului şi încă unul şi iarăşi unul. Apoi au oprit iar 
pe trotuarul celălalt, lăsând motoarele să meargă şi să urle 
cu intermitențe; după alt răstimp şi-au reluat rundele. Au 
continuat tot aşa, fără să se oprească. Băieţii aveau un aer 
cumsecade şi ce-şi strigau unul altuia suna inofensiv. ŞI 
totuşi, zgomotul motoarelor stăruia în aer atât de agresiv, 
ca sunetul bormaşinii la dentist. Înainte să simţi durerea în 
dinte, o simţi în creier. 

- Nu sunteţi de aici. 

Proprietarul ospătăriei mi-a pus pe masă farfuria, paharul 
şi sticla. 

- Aşa e. Cum e viaţa pe-aici? 

- Auziţi doar cum e. Mereu se întâmplă ceva. 


147 


Până să apuc să-l întreb ce se mai întâmplă, în afara 
agitaţiei celor doi tineri cu motoretele, s-a întors în local. 
Am mâncat sarmalele cu degetele. Tacâmuri nu mi s-au 
oferit. Apoi mi-am turnat berea în pahar. 

Nu credeam că Ulbrich l-a şantajat pe Welker. Mai degrabă 
Welker, avertizat de mine, îi telefonase lui Ulbrich, îi făcuse 
o invitaţie şi-l angajase. Nu era greu să-ţi dai seama că 
pentru Ulbrich o slujbă valora mai mult decât tot ce ar fi 
putut obţine prin şantaj. 

Să-i fie indiferent lui Welker că locul eficientei Vera 
Soboda fusese luat de atât de puţin informatul Karl-Heinz 
Ulbrich? Sau schimbul chiar îi convenea? O socotea prea 
informată pe doamna Soboda? Dar de unde ştia el cât de 
informată era? Oare arhiva cu evidenţa operaţiunilor 
înregistrase  escapadele ei,  ghidate de computer, 
intruziunea ei în sistemul de lucru al băncii? Dacă Welker 
înţelesese şi o înlocuise deliberat cu neştiutorul Ulbrich, 
pentru a-şi vedea liniştit mai departe de spălarea banilor - 
ce puteam deduce de aici în privinţa morţii lui Schuler? 


6. Treabă murdară 


Abia apucase Vera Soboda să mă salute, că a şi sunat la 
uşă. 

- Aţi crezut că m-aţi intimidat. Aţi crezut că de-aia v-am 
dat drumul. Aşa-i? 

Karl-Heinz Ulbrich m-a privit triumfător: 

- Am vrut doar să descopăr cine vă ajută. 

Acum o privea pe Vera Soboda. 

- O să regretaţi. Dacă v-aţi închipuit că puteţi să luaţi o 
leafă de la Banca Sorbă şi totodată să vă băgaţi nasul unde 
nu vă fierbe oala, v-aţi înşelat amarnic. 

Doamna Soboda s-a uitat la Ulbrich ca şi cum voia să-l 
strângă de gât. Dacă mă băgăm între ei, n-avea să rămână 


148 


prea mult din el, dar nici din mine. Fără să-l scape din ochi, 
m-a întrebat: 

- V-aţi lămurit? 

- Nu. Dar faptul că Welker te-a înlocuit tocmai pe 
dumneata cu el s-ar potrivi cu ce cred eu. Dumneata ştii 
ce-a fost în joc aici. El nu ştie. Totuşi, asta nu dovedeşte 
nimic. 

- Ce anume nu ştiu? 

- Idiot util! 

Era atât de scârbită, încât n-avea nevoie de dovezi. 

- Ce... 

- Nu vă mai daţi mare! De ce credeţi că Welker v-a adus 
pe post de nou şef tocmai pe dumneavoastră, care vă 
pricepeţi la treburile bancare cât mă pricep eu să cresc 
struţi? Fiindcă aţi fi în stare să conduceţi Banca Sorbă? Ce 
tâmpenie! Unicul motiv e că nu v-aţi prins ce se întâmplă 
aici: că în Banca Sorbă se spală bani. Ba nu, nu e unicul 
motiv. Mai există unul: felul cum vă purtaţi cu colegele şi 
colegii din bancă. Şi că vă pretaţi la orice mârşăvie. 

- Ei, nu mai spuneţi! Munca la bancă nu ţine de vrăjitorie, 
iar eu nu sunt omul care să nu se prindă, atunci când e 
cazul. Altfel, cum v-aş fi demascat pe voi amândoi? În Est, 
am lucrat la secţia XVIII, o secţie-cheie, care se ocupa de 
securitatea economiei populare, iar acolo nu erau încadraţi 
decât cei mai capabili. Cei mai capabili, aşa să ştiţi! Spălare 
de bani - mă faceţi să râd! 

- Aţi fost la Stasi! 

Doamna Soboda l-a privit mai întâi cu uimire, iar apoi de 
parcă-l revedea după o lungă vreme, amintindu-şi de el 
treptat, reconstituindu-i faţa trăsătură cu trăsătură. 

- Era de aşteptat. În rahat aţi fost, în rahat aţi rămas! 
Dacă nu mai lucraţi pentru ai noştri, lucraţi pentru ceilalţi. 
Pentru cine vă foloseşte şi vă plăteşte. 

- Rahat? Selb a intrat în bancă prin efracţie, iar 
dumneavoastră vă înverşunaţi împotriva mea, mie îmi 
aruncaţi în faţă acuzaţii monstruoase şi lipsite de temei - 


149 


ăsta da rahat. Cum adică, nu mai lucrez pentru ai noştri, ci 
pentru ceilalţi! Ce anume, vă rog să-mi precizaţi, aş mai 
putea lucra pentru ai noştri? Vorbiţi de parcă i-aş fi trădat - 
o prostie mai mare n-am mai auzit de mult! Noi nici nu mai 
existăm, există doar ceilalţi! 

Tot mai încerca să-şi menţină aerul de superioritate, dar 
vocea îi trăda oboseala şi disperarea. Părea să fi crezut în 
RDG şi în Stasi, să-şi fi iubit munca, să se simtă debusolat 
fără ea. Parcă rămăsese orfan. 

Dar Vera Soboda nu-l ierta. leri la Stasi, azi angajat la o 
Bancă vest-germană cu statut îndoielnic, ignorant pe plan 
profesional, purtându-se urât în relaţia cu colegele şi 
colegii, impunându-i-se fără rost prezenţa lui, pentru ca 
apoi să-i şi ia locul - o înfuriase prea tare ca să aibă ochi 
pentru oboseala şi disperarea lui şi să-i fie milă de el. I se 
cerea efectiv prea mult. 

- Ştiu şi eu că noi nu mai existăm. Nici nu mă refer la 
trădare - dar a fost o treabă murdară ce aţi făcut înainte şi 
e o treabă murdară ce faceţi acum. Pregătiţi de-acum 
concedierile, nu-i aşa? Toată lumea e la curent. Vreţi să ştiţi 
cum vi se spune? Ingerul morţii - şi nu-i un motiv de 
mândrie că oamenii se tem de dumneavoastră. Poate să-ţi 
fie teamă şi de un cârnăcior, dacă e suficient de toxic şi de 
scârbos. 

- Doamnă Soboda... 

Aş fi vrut s-o liniştesc. Dar nici Ulbrich nu mai era dispus 
să cedeze. 

- Daţi-vă jos de pe caii cei mari! Dacă ar fi adevărat că se 
spală bani în bancă, asta nu se întâmplă doar de câteva 
săptămâni, ci de pe vremea când eraţi şi dumneavoastră 
acolo, aşadar cu ştiinţa dumneavoastră, sub ochii 
dumneavoastră. In ce măsură v-aţi implicat? Ce aţi făcut 
împotrivă? V-aţi dus oare la poliţie? 

Îşi redobândise privirea triumfătoare: 


150 


- Rahat? Aţi stat cu amândouă picioarele în rahat şi v-ar 
plăcea să staţi în continuare în el. Dacă cineva s-a pretat la 
porcării, dumneavoastră aţi fost aceea. 

Acum Vera Soboda părea extenuată. A dat din umeri, şi-a 
înălţat braţele şi le-a lăsat să cadă, a plecat din vestibul, 
unde ne aflam, în camera de zi şi s-a aşezat. Ulbrich s-a 
luat după ea. 

- Nu scăpaţi atât de uşor! Aştept măcar o scuză din partea 
dumneavoastră. 

Nici el nu ştia ce ar mai fi putut să spună. 

M-am dus în bucătărie, am scos trei sticle de bere din 
frigider, le-am deschis şi am venit cu ele în cameră. Am pus 
una în faţa Verei Soboda, pe masă, alta în faţa scaunului 
gol, iar cu a treia m-am aşezat eu pe divan. Ulbrich s-a 
apropiat, a rămas mai întâi în picioare, lângă scaunul gol, 
s-a aşezat apoi, cu un gest stingher, pe margine, a luat 
berea şi a început s-o mişte încet între palme. Era atâta 
linişte, încât am putut auzi zumzetul computerului din seră. 

- Noroc! 

Ulbrich şi-a ridicat sticla şi a luat o înghiţitură. Vera 
Soboda se uita la mine şi la el, de parcă nici n-am fi acolo. 
Ulbrich îşi drese glasul: 

- Îmi pare rău că v-am concediat. N-a fost nimic personal. 
N-am primit vreo explicaţie, ci doar o indicație - şi ce era să 
fac? Şi eu sunt conştient că nu mă pricep la problemele 
bancare. Dar poate că nu e nevoie de cineva care să se 
priceapă. Poate e de ajuns cineva care să ştie să dea un 
telefon. De câte ori nu înţeleg ceva, dau un telefon şi capăt 
lămurirea cerută. 

Tuşi uşor: 

- Cât despre treaba murdară pentru ceilalţi, cum v-aţi 
exprimat - noi nu mai avem nimic de raportat, nimeni dintre 
noi, nici dumneavoastră, nici eu, iar cine n-are nimic de 
raportat trebuie să accepte orice muncă i se oferă. Nici asta 
nu-i ceva personal. 


151 


Mai luă o înghiţitură bună, râgâi uşor, îşi şterse gura cu 
dosul palmei şi se ridică: 
- Mulţumesc frumos pentru bere. Noapte bună. 


7. Cartofi prăjiţi 


- A plecat? 

Ulbrich închisese atât de discret uşa apartamentului şi 
coborâse atât de grijuliu scările, încât nici un zgomot nu 
tulburase liniştea. 

- A plecat. 

- M-am purtat cum n-ar fi trebuit. lar când aş fi putut să 
dreg lucrurile, la urmă, am ratat şi ocazia aceea. Omul avea 
dreptate şi chiar s-a străduit să fie amabil. De supărată ce 
eram, n-am fost în stare să-i răspund măcar la „noapte 
bună“. 

- Supărată pe el? 

- Pe el, pe mine, pe faptul că-l găsesc atât de respingător. 

- Nu e respingător. 

- Ştiu. Şi de aceea, printre altele, mi-e ciudă pe mine. 
Corect ar fi să-i cer scuze. 

- Salata cu mezeluri din frigider e pentru noi? 

- Da. Aveam de gând să fac şi nişte cartofi prăjiţi, pe lângă 
ea. 

- Mă ocup eu. 

Am găsit în bucătărie cartofi fierţi, ceapă, slănină şi ulei. 
Să tai totul mărunt, să aud cum sfârâie uleiul în tigaie, să 
simt mirosul mâncării - după harţa dintre Vera Soboda şi 
Ulbrich, astea îmi făceau bine. Nu, înfrângerile nu te fac mai 
bun, ci mai mic. Înfrângerile din viaţa mea nu m-au făcut 
mai bun, după cum eşecurile îndurate o dată cu 
Schimbarea şi cele de după Schimbare i-au diminuat pe 
Vera Soboda şi pe Karl-Heinz Ulbrich. Înfrângerile nu se 
plătesc numai cu tot ce-ai investit într-o cauză. Fiecare din 


152 


ele îţi mai ia o parte din credinţa că vei trece măcar de 
următoarea încercare, că vei ieşi biruitor din următoarea 
bătălie, că vei reuşi să iei în piept viaţa. 

Am adus mâncarea şi ne-am aşezat la masă. Vera Soboda 
a vrut să afle ce-am păţit la Banca Sorbă şi i-am făcut o 
relatare. l-am povestit cum l-am cunoscut pe Ulbrich şi i-am 
explicat de ce eram convins că, de fapt, nu ştia despre 
spălarea banilor, mai veche sau mai nouă, de la Banca 
Sorbă. 

- A bănuit că la Weller & Welker se petrec lucruri 
necurate, a spus ceva despre mafia rusă sau cecenă şi 
poate chiar s-a gândit la spălarea de bani. Dar ceva precis - 
el, de unul singur, n-avea cum să descopere, iar Welker, 
nici vorbă, nu l-a iniţiat în chestiunea asta: dacă mai există 
ceva în care să-l fi putut iniţia. 

- Dacă... Probabil că m-am pripit cu deducţiile mele, zise 
ea. 

- Aşa e. 

- Atunci poate că Ulbrich nici nu greşeşte, spunând că nu 
mai e nevoie de cineva care să se priceapă la treburile 
bancare. Poate că Banca Sorbă e obligată să facă economii, 
tocmai pentru că nu se mai spală bani, deci e nevoită să 
treacă la concedieri şi s-a început cu mine. Poate că au vrut 
să scape de mine, ca să nu le fac greutăţi la celelalte 
concedieri. 

M-a privit cu un zâmbet trist şi a dat din cap, cu 
resemnare: 

- Nu, aşa ceva e doar un vis. Nu le-aş fi făcut greutăţi la 
celelalte concedieri. 

M-am ridicat de la masă şi am luat din geanta mea de 
voiaj punga cu banii lui Schuler. l-am povestit cum au ajuns 
banii la mine şi cum era de presupus că dăduse Schuler de 
ei. 

- Dumneata îmi spuneai că ar fi multe de făcut aici, în Est. 
la dumneata banii şi foloseşte-i pentru ce-i de făcut. 

- Eu? 


153 


- Da, dumneata. Fireşte, nu gândesc să rezolvi tot ce-i de 
făcut. Doar o parte. 

- Eu... M-ai luat... M-aţi luat prin surprindere. Nu ştiu dacă 
eu... Adică, idei aş avea. Dar dumneata ai văzut, domnule 
Selb, cât de repede mă aprind, iar la mânie fac cele mai 
nechibzuite lucruri. N-ai vrea... n-aţi vrea să vă adresaţi 
cuiva care... care ar fi mai bun decât mine? N-aţi vrea chiar 
dumneavoastră... 

A doua zi dimineaţa am găsit-o în bucătărie, în cămaşă de 
noapte. Împărţise majoritatea banilor în mici grămezi 
înşirate pe masă şi număra restul bancnotelor cu o 
dexteritate ieşită din comun. 

- Ei da, râse ea, văzându-mi privirea mirată, noi aici am 
mai învăţat cu adevărat cum se numără banii, şi cine 
număra cel mai repede ajungea activist. 

- Te-ai hotărât, doamnă Soboda? 

- Sunt aproape o sută de mii de mărci. Vă voi da socoteală 
pentru fiecare bănuţ. 

Mi-a întins o mică legitimaţie de culoare gri. 

- Am găsit-o printre bancnote. 

Era un paşaport al Reich-ului German. L-am deschis şi am 
găsit fotografia şi înregistrarea pe numele Ursula Sara 
Brock, născută la 10 octombrie 1911. Deasupra numelui se 
afla o ştampilă cu o literă stilizată: J1. Împreună cu banii, 
îmi dădeam seama că Schuler îmi încredinţase un legat. Un 
legat care mă lăsa perplex. Am răsfoit paşaportul, l-am 
întors pe o parte şi pe alta şi l-am pus în buzunar. 

Conform legilor rasiale ale Germaniei naziste, inițiala J (de 
la Jude - evreu, în germană) figura obligatoriu în actul de 
identitate al cetăţenilor evrei, după cum numelor de botez 
feminine li se adăuga obligatoriu apelativul „Sara“ („Israel“, 
în cazul bărbaţilor). 


154 


8. Ai grijă! 


La întoarcere, am mers pe autostradă. Voiam să mă 
încadrez în fluxul maşinilor, fără să fiu obligat să fiu atent la 
volan şi fără să mi se abată atenţia de la ce mă preocupa: 
voiam să mă gândesc. 

Cine era Ursula Brock? Dacă ar trăi, ar fi o doamnă tare 
bătrână, prea puţin potrivită în rolul persoanei care-l 
speriase de moarte pe Schuler. Să-l fi speriat Samarin sau 
oamenii lui... Tuturor întrebărilor li se mai adăuga una: de 
ce, dacă ar fi fost aşa, nu-i luaseră imediat banii? Să fi fost 
Welker, care abia mai târziu se apucase şi el de spălat bani, 
dacă-i spăla... Nu, chiar dacă aş fi putut dovedi că Welker 
spăla bani şi azi, nu prea avea sens să-l fi înspăimântat 
mortal pe Schuler, atunci. Sau, poate, ştia de atunci că 
avea să-l moştenească pe Samarin, preluând spălarea 
banilor, şi se temea de curiozitatea neobosită şi eficientă a 
lui Schuler? 

Ţineam dreapta, înaintând între camioane, perechi 
vârstnice în automobile vechi, marca Ford sau Opel, turişti 
polonezi în nişte epave de maşini pârâind şi fumegând şi 
comunişti nedezminţiţi, în Trabanturi vopsite în culori 
pastel. 

Câteodată, când nişte gaze de eşapament împuţeau prea 
tare aerul din faţa mea, treceam spre stânga şi înaintam pe 
lângă camioane, polonezi şi comunişti, până când găseam o 
altă pereche vârstnică, în urma căreia îmi puteam relua 
traseul pe dreapta. La un moment dat am zărit tronând pe 
un torpedo un câine din plastic, mişcându-şi capul dintr-o 
parte într-alta, în sus şi în jos, plin de o meditativă tristeţe. 

O maşină Saab de culoare închisă în Piaţa Castelului din 
Schwetzingen şi înlocuirea Verei Soboda prin Karl-Heinz 
Ulbrich - în ultimă instanţă era atât de puţin, încât mă 
întrebam dacă nu cumva aveam ceva împotriva lui Welker. 
ÎI invidiam pentru bogăţia, pentru banca, pentru casa, 
pentru copiii lui? Pentru că obținuse şi obținea totul fără 


155 


efort? Pentru uşurinţa cu care trecea prin viaţă? Pentru 
capacitatea de a nu se lăsa atins de râul care i se făcea ori 
pe care-l săvârşea el însuşi? li pizmuiesc oare bătrânii pe 
tineri? Există o lipsă de toleranţă a generaţiei războiului şi a 
celei imediat postbelice faţă de generaţia miracolului 
economic? A celor împovăraţi de vină faţă de cei inocenți? 
Mă rodea oare faptul că-l împuşcase pe Samarin şi-l pusese 
în primejdie pe Năgelsbach, fără să-şi facă din asta o 
problemă? Nu-l iertam pentru că nu mă simţeam la fel de 
nevinovat, la fel de neimplicat? 

Am înnoptat la Nürnberg. A doua zi dimineaţa am pornit la 
drum devreme şi am ajuns la unsprezece la Schwetzingen. 
Am rămas până la şapte seara, aşezându-mă succesiv în 
două cafenele, şi am ţinut banca sub observaţie. Au intrat 
câteva maşini şi câţiva clienţi fără maşină, câţiva 
funcţionari s-au aşezat în pauza de prânz pe o bancă în 
Piaţa Castelului şi la cinci şi jumătate şi-au luat la revedere 
în faţa porţii - altceva nimic. 

Seara, Brigitte m-a sunat la birou şi m-a întrebat dacă am 
ajuns la un rezultat în călătoria mea. A perseverat cu altă 
întrebare: 

- Înseamnă că ţi-ai încheiat cazul? 

- Aproape. 

Pe când îmi făceam însemnări, sintetizând ce ştiam şi ce 
nu ştiam, ce ar mai fi de făcut şi ce mai puteam spera, a 
bătut cineva la uşă. Era Georg. 

- Treceam pe-aici şi te-am văzut la masa de lucru. Ai un 
pic de timp? 

Venise cu bicicleta şi-şi curăța lentilele ochelarilor. Apoi 
s-a aşezat în faţa mea, în cercul de lumină al lămpii de 
birou. A văzut sticla de vin pe jumătate golită. 

- Bei prea mult, unchiule Gerd. 

Mi-am mai umplut un pahar, iar lui i-am făcut un ceai. 

- Trebuie să existe nişte acte, nişte acte la Oficiul pentru 
despăgubiri de război. Fiul acelui nepot al lui Laban, îţi 
aminteşti, fiul care a emigrat la Londra şi a murit acolo în 


156 


anii cincizeci, a cerut cu siguranţă, după război, despăgubiri 
pentru averea pierdută a familiei sale. Naziştii au distrus 
locuinţa părinţilor săi, făcând ţăndări totul, în aşa hal, încât 
cei doi şi-au pierdut orice speranţă şi şi-au pus capăt zilelor. 
Poate că fiul a ştiut şi altceva şi a menţionat ce ştia. 

Mi-au trebuit câteva minute bune până m-am dumerit. 

- Să fi ştiut despre parteneriatul discret? 

Dar ăsta nu mai interesează pe nimeni. Nu a interesat 
niciodată, nici pe comanditarul meu şi nici pe mine. Numai 
că vreme îndelungată nu am priceput pentru ce anume 
servea drept pretext acel parteneriat. 

Insă Georg se înfierbântase. 

-Am citit, m-am documentat. În anii '50 chestiunea 
despăgubirilor de război făcea valuri uriaşe şi demersurile 
juridice erau extrem de numeroase. Multe mărunţişuri, dar 
şi probleme de amploare efectivă. Evrei care fuseseră siliţi 
să vândă - fabrici, mari magazine şi terenuri - pe mai nimic 
şi doreau acum să-şi redobândească avutul ori să capete 
despăgubiri. Nu mai ţii minte? 

Fireşte că ţineam minte. În primul rând, aşa-numitele 
preluări ariene. O dată, un evreu naiv, care refuza să vândă 
şi era şantajat de partenerul lui de afaceri german, se 
adresase procuraturii. Când mi-am început eu, în 1942, 
cariera de procuror, istoria se întâmplase cu ceva timp în 
urmă, dar încă mai constituia subiect de anecdote. 

- Chiar nu vrei să ştii ce a fost? 

- La ce bun? 

- La ce bun? Pur şi simplu, eu unul am vrut să ştiu. 

M-a privit cu un aer încăpățânat. 

- L-am cercetat pe partenerul discret. Ştiu ce fel de tip 
uman era. Conservator, plăcându-i să asculte muzică, să 
bea un vin bun, să fumeze havane. A primit decoraţii peste 
decoraţii. A câştigat o avere cu expertizele lui pentru 
nobilime, dar n-a risipit banii, ci i-a depus în conturi de 
economii pentru nepoată şi nepot. Pentru mine e viu! 

- Georg... 


157 


- E mort, fireşte. A fost doar un fel de a spune. Dar eu ÎI 
găsesc pe Laban destul de interesant ca să doresc să ştiu 
chiar totul despre el. De fapt, cât primesc pentru 
investigaţiile mele de până acum? 

- M-am gândit la o mie, plus acoperirea cheltuielilor. Dacă 
tot veni vorba... 

l-am completat un cec pentru două mii de mărci. 

- Mulţumesc. Ajunge ca să plec la Berlin şi să scotocesc în 
arhive. Până încep lucrul, mai am câteva zile libere. O să te 
pun la curent cu ce mai descopăr. 

- Georg? 

- Ce-i? 

M-am uitat la el, i-am văzut obrazul îngust, privirea atentă 
şi serioasă, gura puţin întredeschisă, ca şi cum s-ar mira. 

- Ai grijă! Fereşte-te de capetele rase! 

A râs. 

- Bine, unchiule Gerd. 

- Nu-i de râs! Fereşte-te şi de ceilalţi! 

- În regulă. 

S-a ridicat în picioare răzând şi a plecat. 


9. Căderi 


Luni l-am sunat pe Philipp, dar n-a fost de acord să-i 
telefoneze colegului Armbrust în prima zi după întoarcerea 
din concediu. 

- N-ai idee ce aglomeraţie e în cabinetul unui doctor în 
asemenea împrejurare. Lasă-mă până mâine sau mai bine 
până miercuri. 

Miercuri a venit la mine la birou. 

- Chiar dacă n-am prea multe de oferit, măcar ţi le prezint 
personal. Un coleg de treabă, Armbrust ăsta. S-a dovedit că 
mi-a trimis de mai multe ori nişte pacienţi de-ai lui. 


- Şi? 


158 


- L-am întrebat de astm şi alergii. Nimic. În afară de 
hipertensiune şi de nişte probleme cardiace, Schuler era 
sănătos. Contra insomniei i-a dat Ximovan, un medicament 
care nu te face să te trezeşti a doua zi dimineaţa cu capul 
greu. Pentru inimă lua blocante ale ritmului cardiac crescut 
şi Centramin, pentru diureză Moduretik. Pentru echilibrarea 
tensiunii lua Catapresan, un preparat excelent, care însă nu 
trebuie întrerupt brusc, fiindcă există riscul major al unor 
căderi. 

Cunoşteam numele acestea. Erau numele unora dintre 
medicamentele pe care le luasem din baia lui Schuler, 
pentru ca Philipp să mă poată informa asupra stării fizice a 
bătrânului, începusem chiar să citesc câte un prospect din 
cutii. 

- „„Căderi? 

- Dificultăţi la condusul maşinii, la vorbire, la tot ce 
presupune concentrare. De aceea, Catapresan-ul nu este 
prescris nicicând unui pacient distrat, confuz sau pur şi 
simplu uituc. Armbrust l-a descris însă pe Schuler ca pe un 
domn bătrân cu miros urât, dar uimitor de lucid. 

- Aşa l-am cunoscut şi eu. 

- Asta nu înseamnă că n-ar fi putut uita de pastilele sale. 
În prima zi mai merge. Şi într-a doua. Dar într-a treia 
căderile pot fi importante. Trebuie să-ţi imaginezi mersul 
lucrurilor aşa: în prima şi a doua zi nu s-a simţit în apele lui 
şi a crezut că de vină e vremea sau că a băut prea multă 
bere cu o seară înainte sau că are un moment prost, cum i 
se întâmplă fiecăruia. În ziua a treia nu mai era în stare să 
gândească prea mult. 

- Chiar crezi asta? 

- Ce anume? 

- Că uită cineva dintr-o dată de pastilele pe care le ia de 
ani de zile? 

Philipp şi-a întins braţele. 

- Dacă înveţi un lucru în practica de medic este că nu 
există nici un soi de pacient care să nu facă măcar o dată 


159 


ceva ciudat. Poate că Schuler se săturase de medicamente. 
Sau poate că-i mersese prea mult timp bine, luându-le. Ori 
poate a luat din greşeală alte pastile decât cele prescrise. 

- Sau n-a făcut nimic din toate astea, ci cu totul altceva. 

- Cu tot regretul - asta-i. Atât. Poate că Schuler şi-a luat 
pastilele zi de zi şi doar în seara dinainte de accident a băut 
prea multă bere. Nu te încăpăţâna, Gerd! Şi ai grijă de 
inima ta! 


10. Bătrânul căcănar 


S-a întors şi Georg de la Berlin. Avusese grijă să se 
ferească de capetele rase, ca şi de ceilalţi. Şi găsise dosarul 
privind despăgubirile de război cerute de nepotul lui Laban. 

- Să porneşti un demers pentru obţinerea unei despăgubiri 
era aproape tot atât de neplăcut pe cât fusese să pierzi 
lucrurile pentru care cereai despăgubirea. Două sfeşnice de 
argint, douăsprezece cuțite de argint, tot atâtea furculiţe, 
linguri şi linguriţe, douăsprezece farfurii adânci, 
douăsprezece plate, un bufet, un ansamblu de fotolii de 
piele, valoare estimată, unde a fost cumpărat, ce uzură 
avea, există oare chitanţe, există alte dovezi, există 
martori, de ce este estimată valoarea aşa cum se 
menţionează aici, din ce motiv a fost abandonată 
proprietatea, se poate dovedi cu martori că în Noaptea de 
cristal a Reichului locuinţa a fost spartă şi prădată, a fost 
paguba anunţată la poliţie, a fost anunţată o societate de 
asigurări - poate că erau de neocolit toate aceste 
chestionări, dar mie mi s-au părut cumplite. În plus, cred că 
nepotul n-o ducea rău la Londra; avea o adresă stabilă în 
zona Hampstead şi o galerie de artă care există şi azi şi are 
un nume bun. 

Stăteam din nou în biroul meu, aşezaţi unul în faţa 
celuilalt. Chipul lui radia de atâta sârguinţă. Era mândru de 


160 


ceea ce găsise şi dornic să continue, să afle şi mai mult, 
chiar totul. 

- Ce ar mai fi de aflat? 

M-a privit ca şi cum aş fi pus o întrebare lipsită de sens. 

- De unde veneau banii care-i permiteau să trăiască la 
Londra aşa cum a trăit? Ce s-a întâmplat cu sora lui? Unde 
a rămas moştenirea din partea fratelui tatălui său? A existat 
un bust al lui Laban, amplasat cândva în lăcaşul 
Universităţii din Strasbourg, căutat azi şi de un profesor al 
acelei instituţii cu care am stat de vorbă - închipuie-ţi ce ar 
fi dacă l-aş găsi eu la un negustor de vechituri din 
Strasbourg sau alt undeva în Alsacia. Oricum, ştiu unde mă 
duc în concediul viitor. 

Şi eu ştiam unde era cazul să mă duc. În timpul drumului 
spre Emmertsgrund ploua, dar când am ajuns, vântul a 
împrăştiat norii şi a răsărit soarele. Priveliştea spre apus era 
cu desăvârşire clară, aşa că din ochi am căutat şi găsit 
uzina atomică din Philippsburg, turnurile Catedralei Speyer, 
turnul de telecomunicaţie de lângă Luisenpark şi Collini- 
Center, toate părând pictate de o pensulă fină. În timp ce 
gustam panorama, norii se îngrămădeau iar deasupra 
munţilor Haardt, pregătind următoarea ploaie. 

Bătrânul Weller stătea în acelaşi scaun, lângă aceeaşi 
fereastră, de parcă nu s-ar fi urnit din locul acela în timpul 
care trecuse de la vizita mea precedentă. După ce m-am 
aşezat, şi-a apropiat obrazul de al meu, până când nasurile 
noastre erau cât pe ce să se atingă, şi mi-a cercetat faţa cu 
ochii săi slăbiţi. 

- Nu sunteţi un om tânăr. Sunteţi un căcănar bătrân, ca şi 
mine. 

- Se zice „un scârţar bătrân“. 

- Ce aţi urmărit de fapt, când aţi fost aici data trecută? 

Am pus pe masă cincizeci de mărci. 

- Ginerele dumneavoastră m-a angajat ca să descopăr 
identitatea partenerului discret care, la răscrucea secolelor 


161 


XIX şi XX, a adus băncii dumneavoastră un profit de o 
jumătate de milion. 

- Nu m-aţi întrebat nimic în privinţa asta. 

- Mi-aţi fi dat vreun răspuns? 

N-a făcut nici un gest, nici afirmativ, nici negativ. 

- De ce, totuşi, nu m-aţi întrebat? 

Nu-mi convenea să-i spun că investigația mea de atunci 
nu era făcută în favoarea, ci împotriva ginerelui său. 

- Mi-a fost de-ajuns să-mi dau seama dacă familiile Weller 
& Welker - mă refer la generaţia dumneavoastră - ar fi 
putut efectiv să dea uitării un astfel de partener discret. 

- Şi? 

- Nu l-am cunoscut pe tatăl lui Welker. A râs behăind, ca 
un ap. 

- Asta n-a uitat niciodată nimic, puteţi fi sigur. 

- Nici dumneavoastră n-aţi uitat, domnule Weller. De ce 
aţi ţinut secret acest fapt? 

- Secret, secret... Aţi rezolvat cu succes investigația cerută 
de ginerele meu? 

- Paul Laban, profesor la Strasbourg, cel mai solicitat, cel 
mai renumit, cel mai bine plătit expert al vremii sale, fără 
copii, dar purtând de grijă nepoatei şi nepotului său şi 
urmaşilor acestora. Nu s-ar părea că măcar vreunul din 
urmaşi s-a putut bucura de moştenirea parteneriatului 
discret. 

Am aşteptat o replică, dar el a aşteptat la rândul său. 

- Nici nu era o epocă potrivită pentru ca nişte evrei să se 
poată bucura de avutul lor din Germania, am spus. 

- Aici aveţi dreptate. 

- Câteodată era mai bine să salvezi măcar puţin şi să duci 
acel mic capital în străinătate, decât să pierzi totul. 

- Ce ne tot învârtim noi, nişte căcănari bătrâni, în jurul 
acestui subiect! Fiul nepotului a emigrat în Anglia, n-a putut 
scoate nimic din Germania, şi, la solicitarea noastră, 
prietenii noştri londonezi au avut grijă ca el să nu 
pornească acolo de la zero. 


162 


- lar nepotul a trebuit să plătească într-un fel. 

- Pe gratis nu vine decât moartea. 

Am aprobat din cap. 

- Printre actele dumneavoastră se găseşte aşadar un 
document din 1937 sau 1938, în care nepotul declară 
anulate toate drepturile şi rezolvate toate pretenţiile ce 
decurgeau din parteneriatul discret. Înţeleg de ce ţineţi 
acest document sub cheie. 

- Dumneavoastră, un căcănar bătrân, înţelegeţi. Dar azi 
mai degrabă se scoate la lumină şi se trâmbiţează totul. 
Pentru că nimeni nu mai înţelege cum a fost atunci. 

- Nici nu e uşor de înţeles. 

Weller se însufleţi. 

- Nu-i uşor de înţeles? N-a fost nici frumos, nici 
îmbucurător, nici plăcut. Dar ce ar fi atât de greu de înţeles, 
o dată ce s-a jucat doar vechiul joc, unde unii au ceea ce îşi 
doresc ceilalţi? Este jocul jocurilor; el ţine în mişcare banii, 
economia şi politica. 

- Dar... 

- Nici un dar! 

A lovit cu dreapta în braţul scaunului său. 

- Faceţi ce aveţi de făcut şi lăsaţi-i pe ceilalţi să rezolve ce 
au de rezolvat. Băncile sunt datoare să nu-şi lase capitalul 
să se risipească. 

- Oare fiul acela, după război, a mai apărut? 

- Să apară - la noi? 

N-am răspuns şi am aşteptat. 

- După război a rămas la Londra. 

Aşteptam în continuare. 

- A refuzat să mai pună vreodată piciorul pe pământ 
german. 

Când tot n-am zis nimic, a râs. 

- Ce bătrân căcănar îndărătnic sunteţi! 

Mă săturasem de el. 

-Nu se spune „căcănar bătrân“. Se spune „scârţar 
bătrân“. 


163 


- Ehei - şi a mai lovit o dată braţul scaunului cu mâna -, aţi 
vrea să mai scârţâie ceva la dumneavoastră, dar nu mai 
ţine! Fiţi bucuros dacă mai reuşiţi cu cealaltă treabă, aia 
conformă apelativului, domnule căcănar! 

A râs, cu behăitul lui de ţap. 

- Bine, şi? Fiul nepotului...? 

- Avocatul lui l-a lămurit că de la noi nu mai are ce lua. 
Inflaţia de după primul război mondial, Vinerea neagră, 
reforma monetară după al doilea război - în asemenea 
împrejurări până şi dintr-o grămadă mare nu mai rămâne 
decât o grămăjoară de excremente de şoarece. Şi nici n-ar 
fi drept să afirmăm că n-a primit destul. Mai e şi primejdia 
pe care am înfruntat-o - am fi putut ajunge în lagărul de 
concentrare. 

- L-a lămurit avocatul lui german? 

A dat din cap şi a replicat calm: 

- Da, pe-atunci noi germanii mai eram solidari. 


11. Remuşcări? 


Da, ei aşa fuseseră, dintotdeauna. Al Treilea Reich, 
războiul, înfrângerea, reconstrucţia şi miracolul economic - 
pentru ei, doar diferite circumstanţe, în condiţiile cărora îşi 
vedeau neabătut de treabă, o treabă mereu aceeaşi: 
sporeau ce se afla în proprietatea sau sub administraţia lor. 
Nu simțeau, afirmând că nu fuseseră nazişti, că 
n-avuseseră nimic cu evreii şi că acționau în temeiul 
constituţiei. Temeiul, acesta conta, înainte de toate, 
temeiul pe care se bazau şi în virtutea căruia îşi lărgeau, îşi 
îmbogăţeau, îşi consolidau întreprinderile. Trăiau cu ideea 
că fac unicul lucru fără de care celelalte nu însemnau nimic. 
Ce însemnătate aveau guverne, sisteme, idei, durerile şi 
bucuriile oamenilor, dacă economia nu era prosperă? Dacă 
nu se găsea de lucru şi nici pâine? 


164 


Aşa fusese şi Korten. Korten, prietenul, cumnatul, 
duşmanul meu. În acest spirit se bătuse, în timpul 
războiului, pentru uzinele Chimice Renane, în acest spirit 
făcuse din ele, după război, ceea ce erau azi. Pentru el, ca 
şi pentru ceilalţi asemenea lui, puterea şi succesul 
întreprinderii şi ale lui personale ajunseseră să se confunde. 
Ce îşi permitea dincolo de ce era permis era făcut cu 
certitudinea că serveşte cauzei: a Uzinelor Renane, a 
economiei, a poporului. Până când s-a prăbuşit, la 
Trefeuntec!?, de pe un colţ de stâncă. Până când l-am 
împins eu de pe stâncă”. 

Nu mi-am regretat fapta niciodată. Uneori gândeam că 
s-ar cuveni s-o regret, neavând acoperire nici sub raport 
juridic, nici sub cel moral. Dar nu m-a cuprins nicicând un 
sentiment de remuşcare. Poate că în inimile noastre mai 
dăinuie cealaltă morală, mai veche, mai dură, valabilă 
înaintea celei de azi. 

Numai în vis se iveşte un rest neasumat, cu neputinţă de 
asumat, al trăirilor noastre. În noaptea urmând întoarcerii 
mele de la Emmertsgrund am visat că eu şi Korten şedeam 
la o masă plasată sub un copac înalt, bătrân, cu crengi larg 
răsfirate. Mâncam şi stăteam de vorbă, nu mai ştiu despre 
ce. Era o conversaţie uşoară, pe teme familiare; îmi făcea 
plăcere, fiindcă în vis ştiam că nu era firesc să stăm de 
vorbă pe tonul acesta familiar şi uşor, după cele întâmplate 


12 Localitate în Bretagne, Franţa. 


13 Referire la romanul Justiţia lui Selb: Ferdinand Korten îi 
încredinţează lui Selb — fost coleg de şcoală, un timp şi cumnatul 
său — o anchetă legată de Uzinele Chimice Renane, al căror director 
general este. Investigația îl va confrunta pe detectiv cu propriul 
trecut: în timpul nazismului, tânăr procuror, a fost unealta naivă a 
unei crime — condamnarea unor nevinovaţi. Autorul moral se 
dovedeşte a fi fost Korten, care a ştiut să-şi asigure o strălucită 
ascensiune profesională, neşovăind nici în prezent să iniţieze din 
umbră asasinarea unui incomod. Neavând suficiente dovezi pentru 
a-l deferi justiţiei, Selb îşi asumă el însuşi rolul de justiţiar: îl ucide pe 
cinicul ex-prieten, a cărui moarte va fi socotită „un tragic accident". 


165 


la Trefeuntec. Deodată am observat cât de mohorâtă era 
atmosfera. Întâi am crezut că frunzişul des al copacului 
împuţinează lumina, dar apoi am văzut cerul întunecat, 
prevestind furtuna, şi am auzit vântul vuind printre frunze. 
Continuam să vorbim, prefăcându-ne nepăsători, până când 
vântul a început să ne smucească, a smuls dintr-o dată faţa 
de masă, cu veselă şi pahare, iar în cele din urmă l-a ridicat 
în văzduh pe Korten, care plutea în aer şezând pe scaunul 
lui ca pe un tron, plin de forţă, râzând zgomotos. M-am luat 
după el în goană, încercând să-l opresc, goneam cu braţele 
întinse, goneam fără nici o şansă să pun mâna pe el ori pe 
scaunul lui, alergam atât de iute, că picioarele mele abia de 
atingeau pământul. În timp ce goneam, Korten nu înceta să 
râdă, ştiam că de mine râdea, însă nu ştiam de ce, până 
când am băgat de seamă că depăşisem colţul de stâncă 
unde stătusem sub copac noi doi, iar acum alergam prin 
aer; undeva departe, sub mine, era marea. Aici se şi încheia 
goana mea nebună şi cădeam în gol. 


12. Vară 


Vara a început brusc: nu doar câte o zi caldă, urmată de o 
noapte răcoroasă, ci o caniculă la fel de apăsătoare la soare 
şi la umbră, persistând şi noaptea, când nu izbuteam să 
dorm şi număram bătăile orologiului de pe Heilig-Geist- 
Kirche. Catedrala Sfântului Duh. Când se lumina de ziuă, 
mă simţeam uşurat, deşi ştiam că dimineaţa nu va primeni 
aerul şi că ziua care începea va fi toridă, ca şi cea 
precedentă. Mă sculam din pat şi beam din ceaiul pe care-l 
preparasem în seara dinainte şi-l aşezasem în frigider. 
Câteodată, zgârieturile şi juliturile pe care Turbo le 
căpătase în aventurile lui nocturne erau atât de adânci, 
încât trebuia să i le îngrijesc cu iod. Şi el îmbătrânea. Oare 
motanul meu îşi mai câştiga bătăliile? 


166 


Era atât de cald, încât totul părea mai puţin important, 
mai puţin urgent. Şi problema mea nu mai părea chiar 
adevărată, ci doar o eventualitate. Ca şi cum, pe asemenea 
căldură, era imposibil de lămurit cum stă treaba. 

Dar nu vreau să dau vina pe caniculă. Chiar nu mai ştiam 
ce să fac pentru a elucida moartea lui Schuler. Poate că nu 
era - poate că nu fusese vreodată nimic de elucidat. Mă 
încăpăţânam eu oare? Dar am ajuns la concluzia că 
frământarea mea avea şi ceva bun. Dacă fusese vorba de 
un atentat la viaţa lui Schuler, răspunderea mea nu era mai 
mică, după cum crezusem iniţial. Lucrurile stăteau tocmai 
invers. Dacă tulburarea stării lui fizice nu era întâmplătoare, 
ci pusă la cale de cineva, viaţa lui fusese efectiv în mâinile 
mele. Dacă însă ar fi fost doar mahmur sau sensibil la 
capriciile vremii, accidentul fatal i s-ar fi putut întâmpla 
oricând şi eram absolvit. 

Săptămânile de caniculă s-au încheiat printr-un şir de zile 
în care căldura se descărca, seara, prin furtuni 
spectaculoase. La cinci apăreau norii, iar la şase cerul era 
atât de întunecat, încât părea că se lasă noaptea. Se 
stârnea vântul, mătura străzile cu trombe de praf şi 
smulgea crengi din copacii a căror scoarță ajunsese uscată 
şi crăpată de atâta căldură. În timpul primelor furtuni, copiii 
rămâneau afară, chiuiau sub picături şi erau nebuni de 
bucurie când ploaia răpăia în cascade şi-i uda până la piele. 
Apoi s-au plictisit. Stăteam în faţa biroului meu şi mă uitam 
la apa care se revărsa în valuri în lungul trotuarului pustiu şi 
se acumula gâlgâind în preajma rigolei, neintrând de-ajuns 
de repede în canalul de scurgere. Îndată ce furtuna se 
oprea, ieşeam primul în stradă şi inspiram aerul proaspăt, 
în drum spre casă sau spre Brigitte. Soarele apusese în 
timpul furtunii. Dar cerul se mai însenina o dată, 
colorându-se într-un albastru pal, care lucea violet în 
amurg, înainte de lăsarea treptată a întunericului; 
urmăream succesiunea culorilor, albastru-închis, gri-închis, 
negru. 


167 


Mă bucuram de vară. Mă bucuram de caniculă şi de 
încetineala pe care o impunea, dându-mi o senzaţie de bine 
şi de libertate. Mă bucuram de furtuni şi de temperaturile 
potolite ale săptămânilor următoare. Brigitte şi cu mine 
căutam o locuinţă pentru noi doi; iar ea înţelegea că nu 
sabotam căutarea, stăruind în ideea unui apartament cu 
perspectiva spre Rin sau spre Neckar. Mi-ar fi plăcut 
dintotdeauna să am o locuinţă pe malul mării sau măcar pe 
malul unui lac. Mannheim-ul neoferindu-mi nici mare, nici 
lac, mi se părea drept să-mi doresc o vecinătate cu Rinul 
sau Neckarul. 

- O să găsim noi până la urmă o locuinţă cum ne-o dorim, 
Gerd. 

Totul părea în ordine, dar nu era. Poveştile pe care le scrie 
viaţa reclamă un sfârşit; până nu se încheie, o poveste 
blochează existenţa tuturor celor implicaţi în ea. Nu e 
nevoie de un happy-end. Cei buni nu trebuie neapărat 
răsplătiți şi nici cei răi pedepsiţi. Dar firele destinelor nu se 
cuvine să atârne dezordonat. Ele trebuie ţesute în covorul 
poveştii. Abia atunci putem lăsa povestea în urmă. Abia 
atunci suntem liberi pentru noi întâmplări. 

Nu, povestea care debutase la începutul anului, sub 
zăpadă, nu se sfârşise încă, oricât mi-aş fi dorit să cad la 
pace cu Schuler, care băuse un pahar în plus sau suportase 
prost capriciile meteorologice. Nu cunoşteam toate firele 
care aşteptau să fie ţesute în covor şi cu atât mai puţin 
ştiam cum avea să arate modelul final al covorului ori în ce 
chip puteam s-o aflu. Dar nu trebuia decât să aştept. 
Poveştile îşi reclamă sfârşitul şi nu ne îngăduie să trăim 
liniştiţi până când nu-l obţin. 


168 


13. Copiii lui Laban 


Când frunzele au început să se coloreze, am primit poştă 
de la Georg. Imi trimitea un manuscris care urma să fie 
publicat într-o revistă de istorie a dreptului. „Copiii lui 
Laban“ - Georg îşi sintetizase cercetările cu privire la 
urmaşii lui Laban într-un mic eseu. Aveam şi eu sugestii pe 
marginea textului? 

De la bun început autorul meu preciza că Laban nu 
avusese copii. Fusese lipsit nu numai de urmaşi naturali, 
dar nu-şi crescuse nici urmaşi ştiinţifici; pe când alţi 
profesori îşi păzeau ca nişte cloşti cercul discipolilor, Laban 
urmărea ca elevii lui să stea cât mai curând pe picioarele 
lor proprii şi să-şi urmeze calea. Georg mai lansa ipoteza că 
o iubire timpurie - poate nu neîmpărtăşită, dar cert 
neîmplinită - pentru soţia unui coleg de la Königsberg îl 
marcase în aşa măsură pe Laban, încât nu s-a mai simţit în 
stare să intre în relaţii mai profunde fie şi numai cu elevii 
săi, cu atât mai puţin cu o femeie. 

Şi totuşi, a avut copii. Era atât de legat de cei doi copii ai 
surorii sale, încât nu şi-ar fi putut iubi mai mult propriii 
copii. li purta o afecţiune deosebită nepotului său, care 
studiase şi el dreptul şi devenise judecător: Walter Brock. 

Walter Brock. Georg îi descria traseul biografic de la 
Breslau la Leipzig, cariera lui, de la judecător de primă 
instanţă la consilier juridic al Curţii de Apel, jignirile, 
umilinţele şi în cele din urmă concedierea care au pus capăt 
acestei cariere în 1933, căsnicia lui, copiii - Heinrich şi 
Ursula -, sinuciderea lui şi a soţiei sale după ce locuinţa le 
fusese făcută ţăndări în Noaptea de Cristal a Reichului. 
Georg relata cum Heinrich reuşise în ceasul al 
doisprezecelea să fugă la Londra. Şi menţiona că Ursula nu 
mai izbutise să părăsească ţara şi că, o dată cu începutul 
deportărilor, dispăruse, pierzându-i-se orice urmă. Laban, 
care murise în 1918, ţinuse cu toată tandreţea la fetiţă. 


169 


De fapt, nici n-ar mai fi fost nevoie să verific. Dar am scos 
paşaportul Ursulei Brock din dulapul meu cu acte şi am 
regăsit data naşterii: 11 octombrie 1911. Am privit lung 
fotografia din paşaport. Ursula Brock avea părul de culoare 
închisă, era tunsă băieţeşte, avea şi o gropiţă în obrazul 
stâng şi mă privea atent cu ochii ei negri, voioşi, poate cam 
speriaţi. 

L-am găsit pe Georg la Tribunal. 

- Am paşaportul Ursulei Brock. 

- Ce spui că ai? 

- Ursula Brock, strănepoata lui Laban - am paşaportul ei. 
Ţi-am citit eseul şi... 

- Intru într-o dezbatere la ora două. Pot să vin după aceea 
la tine? 

- Da. Voi fi la birou. 

A venit şi n-a vrut nici cafea, nici ceai, nici apă minerală. 

- Arată-mi-l. 

S-a adâncit în puţinele pagini cu fotografie, text tip şi 
înregistrări şi a răsfoit cu atâta grijă şi precauţie filele 
goale, de parcă ar fi putut să extragă din ele cine ştie ce 
informaţii secrete. 

- De unde-l ai? 

l-am povestit şi lui despre Adolf Schuler, despre arhiva lui 
şi despre ultima lui vizită. 

- Mi-a dat valiza, unde era şi... şi acest paşaport, s-a suit în 
maşină, a demarat, s-a ciocnit de un copac şi a murit. 

- Aşadar, după ce a făcut să i se piardă urma, Ursula a 
cerut ajutor la Schwetzingen. | s-a dat? l-au procurat Weller 
şi Welker un alt paşaport? | l-au păstrat pe acesta, pentru 
vremea de după război? 

Şi-a clătinat capul încet şi cu tristeţe. 

- Oricum, n-a reuşit să se salveze. 

- Tu scrii numai că în 1936 a fost exmatriculată ca evreică. 
Ce a studiat? 


170 


- Tot soiul de discipline. Părinţii ei erau generoşi şi n-au 
presat-o să-şi termine facultatea. Ultimul ei domeniu de 
studii a fost slavistica. 

S-a uitat la mine rugător: 

- Ai nevoie de paşaportul ăsta? Mi-l dai? Am o fotografie a 
lui Walter Brock cu soţia şi cu cei doi copii mici şi o alta cu 
Heinrich la Londra, dar n-am nici o poză cu Ursula adultă. 

A scos un plic din servieta lui şi mi-a înşirat un număr de 
fotografii pe masa de lucru. Un cuplu, în faţa unui gard viu 
tuns cu acuratețe, el în costum, cu guler tare până sub 
bărbie şi cu un baston în mâna stângă, ea în rochie lungă 
până la pământ, cu un fel de lesă în mâna dreaptă, care 
cuprinde pieptul şi umerii băieţelului Heinrich, ca hamul 
unui cal. Heinrich poartă costum şi beretă de marinar, iar 
Ursula, mai mare decât fratele, şi fără ham, apare într-o 
rochie de vară de nuanţă deschisă, cu o pălărie largă de pai 
pe cap. „Nu vă mişcaţi!“ tocmai le va fi strigat fotograful, 
iar ei chiar stau ţepeni şi se uită fix la aparat. O altă 
fotografie arată un bărbat tânăr în faţa lui Tower Bridge; 
podul tocmai este ridicat, pentru a lăsa să treacă o navă. 

- Heinrich la Londra? 

Georg mi-a confirmat din cap. 

- lar aici este casa natală a lui Laban din Breslau, aceasta - 
casa unde a locuit la Strasbourg, această carte poştală 
arată clădirea principală a Universităţii purtând numele 
împăratului Wilhelm, aflată în construcţie şi... 

- Dar aici cine e? 

Am scos la iveală un portret fotografic, pe jumătate 
acoperit de cărţile poştale ilustrate. Cunoşteam acest cap 
masiv, fruntea uşor teşită, urechile mari şi ochii exoftalmici. 
Îl văzusem pentru prima oară printr-un geam aburit de frig 
pe Culmea Hirschhorner, şi pentru ultima dată în imediata 
mea apropiere, când am plecat de la clinică la Luisenpark. Il 
mai văzusem şi când am coborât din maşină şi am intrat în 
parc. Dar niciodată nu mă impresionase atât de tare capul 
lui Samarin ca în timpul acelei călătorii, când am stat alături 


171 


de el pe bancheta din spate, el privind stoic înainte, iar eu 
uitându-mă la el dintr-o parte. 

- Dar ăsta-i Laban! N-ai mai văzut niciodată o fotografie a 
lui? 


14. Centramin 


Am plecat din nou la Emmertsgrund. În verdele munţilor 
se iviseră primele pete de galben şi roşu. Pe multe ogoare 
ardeau focuri, iar fumul a ajuns o dată până la autostradă. 
Am deschis geamul mâinii, vrând să-mi dau seama dacă 
mirosurile erau cele de pe vremuri. Dar n-a vâjâit decât 
vântul în preajma geamului deschis. 

Locuinţa bătrânului Weller avea uşa deschisă şi era goală. 
Am intrat şi m-am uitat un timp, de la locul unde şezusem 
faţă-n faţă cu el şi stătusem de vorbă, la fabrica de ciment. 
Au sosit două femei de serviciu, nu s-au sinchisit de mine şi 
au început să şteargă podeaua. M-am întrebat de ce nu 
aşteaptă ca locuinţa să fie zugrăvită. Când am întrebat de 
Weller, n-au înţeles despre cine era vorba. 

La administraţie am aflat că murise cu o săptămână în 
urmă, după un atac cerebral. Nu m-a preocupat niciodată 
medicina şi nici în viitor nu mă va preocupa. Mi-am 
imaginat creierul lui Weller la lucru, neobosit, viclean şi rău, 
acţionat de râsul lui behăit ca de un motor cu defecţiuni 
intermitente. Până când motorul s-a oprit brusc. Mi s-au 
comunicat locul şi ora înmormântării; dacă mă grăbeam, 
mai puteam să ajung. Mi-am amintit de înmormântarea lui 
Adolf Schuler. Uitasem de ea şi aveam senzaţia că uitam 
din nou să-l opresc şi să-l împiedic să se suie în maşina lui 
şi să se ciocnească de copac. 

Bătrânului Weller îi plăcuse să stea de vorbă cu mine şi 
i-ar fi plăcut să stăm de vorbă din nou. Mi-ar fi explicat cum 
se  întâmplau lucrurile în război. Că  strănepoata 


172 


partenerului său discret ar fi fost sortită morţii, dacă Welker 
şi el nu ar fi primit-o şi nu i-ar fi oferit o nouă identitate. Că 
ea făcuse nebunia să aibă şi un copil - el ar fi zis: să pună 
pe unul să-i facă un plod. Mi-ar mai fi spus că Welker şi cu 
el făcuseră mai mult decât destul, crescând plodul - 
bastardul - după moartea maică-sii. Adevărata lui 
identitate? La ce i-ar fi folosit lui Gregor Samarin să i se 
comunice adevărata lui identitate? Ca să-şi bage în cap cine 
ştie ce idei! In plus, rude ale familiei Brock trăiau după 
război la Leipzig. Nu i-a fost mai bine bastardului, devenit 
Gregor Samarin, în Occident, decât într-un orfelinat 
comunist? 

Da, aşa mi-ar fi vorbit, de la căcănar bătrân la căcănar 
bătrân. Nu era greu să-mi imaginez expunerea lui. În 
ipoteza că l-aş fi întrebat dacă Gregor Brock nu ar fi avut 
dreptul să formuleze unele pretenţii care n-ar fi fost valabile 
în cazul lui Gregor Samarin, m-ar fi potolit. Pretenţii? Ce 
pretenţii? După inflaţie, criza economică mondială şi 
reforma monetară? După ce Welker şi cu el riscaseră să 
ajungă în lagărul de concentrare, pentru ceea ce făcuseră, 
ca s-o ajute pe Ursula Brock? 

Imi puteam imagina şi o altă conversaţie, care avusese loc 
astă primăvară. Schuler îl aştepta pe Welker, ca să-l 
informeze în privinţa lui Samarin, să-i dezvăluie identitatea 
sa şi uneltirile sale. Dăduse în pivniţă peste bani şi găsise, 
căutând documente privitoare la partenerul discret, 
paşaportul. Paşaportul Ursulei Brock, pe care nu o 
cunoscuse decât în calitate de doamnă Samarin. Poate se 
simţea dator să-l informeze şi pe Samarin. Dar era loial în 
primul rând familiei Welker, şi Bertram Welker trebuia 
informat în primul rând. Dar Welker venise cu Samarin, aşa 
că Schuler nu a putut vorbi cu Welker cum ar fi vrut. 
Spusese vorbe misterioase - aşa-mi zisese Welker - şi 
probabil că bătrânul vorbise într-adevăr misterios, nu atât 
despre bani, cât despre Gregor Brock. Poate că nu Welker 
avusese diaree, ci Samarin, încât Gregor fusese acela care 


173 


dispărea mereu la toaletă. Poate că Schuler avusese noroc 
şi putuse totuşi să-i spună lui Welker tot ce dorise să-i 
spună. 

Sau acesta fusese nenorocul lui? 

Am plecat la birou şi am scos din sertar medicamentele 
luate din baia lui Schuler; le pusesem bine. Flaconul cu 
Catapresan l-am dus la Farmacia Copernic, unde patru 
farmaciste prietenoase mă servesc de multă vreme atât de 
bine, încât nu mă adresez decât rar medicului. l-am dat 
flaconul şefei. Nu ştia când o să aibă timp să-l cerceteze. 
Dar când am mai trecut seara pe la birou, venind spre casă 
de la Parcul Mic al Trandafirilor, ea examinase flaconul şi-mi 
lăsase rezultatul pe robotul telefonic. În flacon erau pastile 
de Centramin, un preparat inofensiv pe bază de magneziu, 
calciu şi caliu; era un calmant al sistemului neurovegetativ 
şi un stabilizator al tulburărilor ritmului cardiac pe bază 
nervoasă. Il cunoşteam; şi  Centramin era printre 
medicamentele prescrise lui Schuler de doctorul Armbrust 
şi găsite de mine în dulăpiorul lui din baie. Farmacista 
menţiona că pastilele de Centramin semănau atât de mult 
cu cele de Catapresan, încât puteau fi uşor confundate. 


15. Dar mai ales felul de a vorbi! 


Nu am apucat să chibzuiesc ce trebuia să fac. Când 
ajunsesem la uşa blocului şi scoteam cheia din buzunar, 
m-am auzit strigat, „Domnule Selb!“ şi Karl-Heinz Ulbrich 
păşi din întuneric în cercul de lumină al lămpii de la intrare. 
Purta din nou un costum din trei piese, dar vesta era 
descheiată, gulerul cămăşii desfăcut, iar cravata atârna 
strâmb. Nu se mai străduia să arate ca un bancher. 

- Ce-i cu dumneata aici? 

- Pot să urc cu dumneavoastră? 

Când am ezitat o clipă, a zâmbit. 


174 


- V-am mai spus că lacătul de la uşa locuinţei 
dumneavoastră nu-i decât o glumă. 

Am urcat scările în tăcere. Am descuiat şi, cum făcusem şi 
la prima lui vizită, l-am poftit pe una din sofale şi m-am 
aşezat pe cealaltă. Apoi mi-am zis că mă port meschin; am 
adus o sticlă de Sancerre şi două pahare. Am turnat în ele 
licoarea. 

- Iţi place să bei vin? 

A dat din cap, aprobativ. Turbo a sosit şi i s-a învârtit iar 
pe la picioare. 

- Ce de greşeli facem, a început el fără altă introducere, 
câte lucruri nu ştim! Sigur că le-am putea învăţa, dar să 
înveţi la cincizeci de ani ce învăţaţi voi la douăzeci e greu, 
iar o greşeală de care nu-ţi pasă la douăzeci de ani te 
doare, când ai cincizeci. Declaraţii de venit pentru 
impozitare, conturi în bancă, asigurări, contractele pe care 
le încheiaţi pentru absolut orice - n-aveam habar de toate 
astea. Dar mai ales felul de a vorbi! Nici acum nu-mi dau 
seama când sunteţi sinceri şi când nu. Nu numai când 
minţiţi, dar şi când vă prezentaţi sau când negociaţi ori 
vindeţi ceva, cuvintele au altă semnificaţie. 

- Îmi pot închipui că... 

- Nu, n-aveţi cum să vă închipuiţi. Dar e amabil că mi-o 
spuneţi. 

Şi-a luat paharul şi a băut. 

- Când Welker mi-a oferit slujba, am crezut mai întâi că 
l-aţi avertizat în privinţa mea şi că vrea să mă cumpere. Dar 
apoi mi-am spus: De ce? De ce mă gândesc imediat la aşa 
ceva? Am avut o convorbire foarte reconfortantă. Mi-a spus 
că nu-l deranjează că am avut de-a face cu delicte 
economice, că am fost la Stasi, că vin din Est. Mi-a mai spus 
că are nevoie tocmai de cineva ca mine. lar eu mi-am spus 
că vreau să cred în vorbele lui şi în mine însumi. Mi-am zis 
că munca într-o bancă nu ţine de vrăjitorie şi am citit o 
gazetă financiară, Handelsblatt, deşi nu a fost o lectură 
uşoară, de asemenea mi-am procurat cărţi despre 


175 


economia, managementul şi contabilitatea în întreprinderi. 
Credeţi-mă, cei din Vest nu gătesc nici ei altfel decât cu 
apă. Şi nici măcar nu-şi cunosc ţara şi oamenii. Eu îmi 
cunosc sorbii. 

Nu ştiu ce mi se întâmpla. Îmi venea mereu în minte un 
şlagăr al lui Peter Alexander din anii şaizeci, îmi sunau în 
cap textul şi melodia: „Îmi număr zilnic grijile...“ Îmi număr 
zilnic sorbii? 

- Mi-am dat toată silinţa. 

Continuând, se uita în gol: 

- Dar iar nu-i înţelesesem limbajul. Felul lui de a vorbi. Ce 
mi-a spus Welker de fapt era ceea ce dumneavoastră aţi 
înţeles imediat: „Am nevoie de un idiot, care nu pricepe ce 
se petrece cu adevărat aici“. Karl-Heinz Ulbrich, ăsta a fost 
idiotul. 

- Când aţi înţeles? 

- A, cu săptămâni în urmă. Datorită unei întâmplări. Avem 
o mulţime de filiale la ţară şi m-am gândit că sunt dator să 
le cunosc şi m-am dus să le vizitez, una după alta. Într-o 
bună zi, mă nimeresc într-un sătuleţ prăpădit, cinci case 
cenuşii, zăvorâte ca şi cum nimeni n-ar locui în ele, pe o 
uliţă care nu duce nicăieri, iar filiala nu pare să facă nimic, 
şi mă întreb - ce face filiala noastră aici? Păi, uite ce face: e 
un loc de adăpostit bani. Nu mi-a trebuit prea mult ca să 
mă lămuresc. Când îmi propun să aflu ceva... 

- Ştiu, în urmărire sunteţi neîntrecut. 

- Nu m-am limitat la urmăriri. M-am informat şi pe alte căi. 
Welker nu este cu Mafia. Oamenii lui sunt ruşi şi el lucrează 
pentru ruşi, asta-i tot. Inainte de a lucra pentru el, oamenii 
lui au lucrat pentru celălalt, pentru tipul pe care el l-a 
împuşcat. Nici nu lucrează numai pentru ruşi. Este 
independent, scoate un câştig de patru până la şase 
procente, ceea ce nu e mult, dar spălarea banilor atât 
aduce. Numai cantitatea aduce profitul. Profitul ăsta e chiar 
considerabil, iar de ce am descoperit noi, Vera şi cu mine - 
spălarea de bani lichizi - nu e decât un mic adaos, de dragul 


176 


clienţilor. Adevărata afacere o reprezintă spălarea banilor în 
monedă scriptică. 

- Te-ai dus la poliţie? 

- Nu. Dacă treaba ar fi dată în vileag, Banca Sorbă ar sări 
în aer, iar colegii şi colegele ar ajunge în stradă. N-a fost 
nevoie să citesc prea mult timp cărţi, ca să-mi dau seama 
că avem prea mult personal. Cei din Schwetzingen nu se 
ating deocamdată de el, ca să nu creeze agitaţii. Şi ştiţi ce 
îmi mai spun? Înainte vreme, aşa ceva n-a existat la noi. Ai 
voştri ne-au adus de-alde astea. Să le descurce poliţia 
voastră, îmi spun. 

- Poţi fi sigur că la noi la Schwetzingen, înainte vreme, nu 
se spălau nicidecum bani, cum nu se spălau nici la voi, la 
Cottbus. Nu mi-ai vorbit dumneata de ceceni, gruzini şi 
azerbaidjeni? 

- La noi, cecenii rămâneau acasă în Cecenia şi gruzinii în 
Gruzia. Voi aţi adus haosul în toate. 

Îşi făcuse o părere şi nu se lăsa contrazis. Faţa lui avea o 
expresie hotărâtă, dar hotărârea lui mi se părea asociată cu 
o îndărătnicie opacă. 

- Şi acum? De ce ai venit aici? Credeam că te-ai împăcat 
Cu... 

- Să mă fi împăcat? 

M-a privit cu consternare. 

- Adică, dacă nu m-am dus la poliţie, m-am resemnat să 
înghit batjocura, jignirile, umilinţele, înjosirile... - căuta şi 
alte noţiuni adecvate, dar nu le găsea -, aşa credeţi? Ba nu, 
o să fac eu ceva! 

- De când eşti în oraş? 

- De o săptămână. Mi-am luat concediu. O să fac eu ceva, 
ca Welker să mă ţină minte. 

- Of, domnule Ulbrich! Nu ştiu ce ai de gând să faci. Dar 
n-ar fi şi atunci terminată Banca Sorbă, n-ar ajunge colegii 
şi colegele în stradă? Welker nu şi-a bătut joc de dumneata, 
nu ţi-a făcut tot ce mi-ai înşirat. Welker s-a folosit de 


177 


dumneata, cum s-a folosit şi de alţii, din Est sau din Vest. 
Nu e ceva personal, numai la adresa dumitale, cum crezi. 

- Mi-a spus... 

- Dar el nu vorbeşte pe limba dumitale! Abia mi-ai explicat 
că vorbim limbi diferite. 

M-a privit cu tristeţe, şi cu spaimă am constatat că era 
aceeaşi privire dezorientată şi puţin cam neghioabă, pe 
care o văzusem uneori în ochii Klarei. Şi hotărârea 
îndărătnică de pe faţa lui îmi amintea de Klara. 

- Să nu faci nimic, domnule Ulbrich! Intoarce-te la Cottbus 
şi câştigă nişte bani la Banca Sorbă, atâta vreme cât se 
poate câştiga acolo; nu va dura veşnic. Câştigă suficient, ca 
să-ţi poţi deschide un birou, la Cottbus sau la Dresda sau la 
Leipzig: Karl-Heinz Ulbrich. Investigaţii particulare. Şi dacă 
vreodată vei avea prea mult de lucru, cheamă-mă şi voi 
veni să-ţi dau o mână de ajutor. 

A zâmbit, un biet zâmbet strâmb, în luptă cu hotărârea 
cea îndărătnică. 

- Welker te-a folosit - foloseşte-l acum dumneata pe el! 
Foloseşte-l ca să pui bazele a ceea ce vrei să faci în viitor. 
Nu te hazarda într-o reglare de conturi la care poţi doar să 
pierzi, chiar şi atunci când câştigi. 

Tăcea. Apoi şi-a golit paharul. 

- Bun vin. 

A lunecat spre marginea divanului, rămânând într-o poziţie 
indecisă, de parcă n-ar şti dacă să mai stea aşezat sau să 
se ridice. 

- Nu vrei să terminăm împreună sticla? 

- Cred... S-a ridicat. Cred că e mai bine să plec. Mulţumesc 
frumos. 


178 


16. O mică glumă 


Aşadar, am terminat sticla de unul singur. Ce ar putea să 
facă, pentru ca Welker să-l ţină minte - dacă Ulbrich şi-ar fi 
pus în gând să-i ia lui Welker viaţa, pesemne că s-ar fi 
exprimat altfel. Dar ce-şi pusese în gând? Ce-l putea face 
pe Welker să nu-l uite - pe Welker, care păstra în memorie 
doar lucrurile bune, preferând să le uite pe cele rele? 

M-am gândit la Schuler şi la Samarin. Dacă Welker nu-i 
uitase de-acum, avea să-i uite curând. Nu era lucru bun cei 
se întâmplase cu ei, după cum nu era lucru bun ce le făcuse 
el. Putea fi împiedicat să uite? Trebuia omorât chiar el, 
Welker? Morţii nu sunt uituci. 

N-am dormit bine. L-am visat iar pe Korten, care se 
prăbuşea în hău, cu mantia fluturând. Am visat crâmpeie 
din ultimul nostru dialog, eu spunându-i „am venit să te 
omor“, el răspunzându-mi batjocoritor „crezi că o să învie 
ăia?“ L-am visat pe Schuler, care venea spre mine 
clătinându-se, l-am visat pe Samarin în cămaşă de forţă. La 
sfârşit s-au încurcat toate, Welker se prăbuşea de pe stâncă 
şi Schuler mi se adresa batjocoritor: „Crezi că mă poţi 
învia?“ 

Dimineaţa i-am telefonat lui Welker, anunţându-l că 
trebuie să-i vorbesc. 

- Vreţi să faceţi un depozit? 

Avea un glas voios. 

- Un depozit, să depun, să scot - depinde cum priveşti 
lucrurile. 

Bătrânul meu aparat de înregistrări, pe care l-am înzestrat 
cu două baterii noi, era repus în funcţiune. Există azi unele 
de dimensiuni mai mici, care înregistrează mai clar şi mai 
mult, având şi un aspect mai elegant. Dar vechea mea 
unealtă mai face treabă bună. Ca şi vechea mea haină de 
catifea reiată: are un mic orificiu în spatele reverului şi un 
altul la pieptul hainei, aşa încât cablul ascuns duce de la 
reportofonul din buzunarul interior la microfonul din rever. 


179 


De câte ori scot batista din buzunarul interior, ca să-mi 
şterg sudoarea de pe frunte sau să-mi suflu nasul, pot 
deschide sau închide concomitent reportofonul. 

La zece eram în biroul lui Welker. - După cum vedeţi, aici 
nu s-a schimbat nimic. Am vrut să trec la îmbunătăţiri, la 
modificări, să redecorez totul. Dar nu-mi ajunge timpul. 

Un gest larg al mâinilor i-a însoţit discursul. 

Am privit în jur. Într-adevăr, nu se schimbase nimic. Doar 
castanii pe care-i vedeam prin fereastră începuseră să-şi 
coloreze frunzişul. 

- După cum ştiţi, bătrânul Schuler a fost la mine, înainte 
de a-şi ciocni Isetta de un copac, deci înainte de a muri. Nu 
mi-a adus numai bani. Pe lângă bani mi-a încredinţat ce 
descoperise în legătură cu Laban şi Samarin. 

Welker n-a spus nimic. 

- V-a dezvăluit totul în seara când aţi fost la el cu Samarin, 
iar Samarin a ieşit un timp din cameră, mergând la baie. 

Welker tăcea în continuare. Cine tace nu spune nimic 
greşit. 

- Ceva mai târziu, când aţi fost dumneavoastră la baie, aţi 
observat că Schuler lua un medicament contra 
hipertensiunii, care nu trebuie întrerupt brusc. Doar sunteţi 
cunoscător în materie. In bogatul arsenal de medicamente 
al lui Schuler aţi căutat şi găsit nişte pastile cu aspect 
asemănător. Aţi mutat aceste pastile din flaconul original în 
cel fals. Pur şi simplu! Poate că manevra avea să-l omoare 
pe Schuler - asta v-ar fi convenit cel mai bine. Poate avea 
să-l zăpăcească numai, să zicem pentru multă vreme, mă 
rog - pentru un timp mai lung sau mai scurt; nici asta nu 
era rău. Exista şi posibilitatea ca bătrânul să observe ce se 
întâmplase şi să corecteze greşeala. Nici în acest caz n-aţi fi 
riscat nimic. Schuler şi-ar fi reproşat eroarea lui însuşi sau 
i-ar fi atribuit-o nepoatei, dar pe dumneavoastră nu v-ar fi 
bănuit niciodată. 

- Sigur că nu. 


180 


Welker vorbise aşa cum se obişnuieşte într-un dialog, când 
reiei ce a spus celălalt, ca să-i arăţi că-l asculţi atent şi cu 
participare constructivă. Şi chiar mă privea, cu ochii săi 
inteligenţi, sensibili şi melancolici, ca şi cum mi-ar asculta 
cu binevoitoare simpatie expunerea, ca şi cum eu aş fi cel 
care avea o problemă şi-i cerea să mă ajute. 

- Ştiam că aveţi şi studii de medicină, am reluat. Dar n-am 
pus în legătură acest fapt cu ceea ce aflasem despre 
medicamentul contra hipertensiunii şi cu starea lui Schuler 
dinainte de accident, câtă vreme nu v-am văzut motivul. 
Abia când l-am înţeles, mi-a venit ideea să cer verificarea 
pastilelor din flacon. 

- Hm. 

Nu m-a întrebat: „Motivul? Ce motiv să fi avut eu? Ce 
afirmaţi că aţi înţeles?“ Nu a spus decât „hm“, continuând 
să şadă pe scaunul său într-o atitudine relaxată şi să mă 
privească binevoitor, cu solicitudine. 

- A fost crimă, domnule Welker, crimă, chiar dacă nu 
puteaţi fi sigur că schimbarea pastilelor îl va ucide pe 
Schuler. Crimă din lăcomie. E drept că bunicul lui Samarin a 
renunţat în 1937 sau 1938 la toate drepturile şi pretenţiile 
decurgând din parteneriatul discret. Dar renunţarea unui 
evreu la drepturile sale, în favoarea partenerilor săi de 
afaceri arieni, tipică pentru acea perioadă, nu ar mai sta în 
picioare azi. Solicitările lui Samarin ar fi devenit 
dezagreabile. 

A zâmbit: 

- Situaţia n-ar fi lipsită de ironie, nu-i aşa? Parteneriatul 
discret, pretextul de care m-am folosit pentru a vă implica, 
să fi devenit o primejdie pentru mine? 

- Nu mi se pare deloc amuzant. Nu mi se pare amuzantă 
uciderea lui Samarin, săvârşită de dumneavoastră în 
deplină luciditate, în mod rece şi calculat, dar pe care aţi 
ştiut s-o prezentaţi ca fapta unui om ajuns la disperare. La 
fel de puţin amuzantă mi se pare continuarea afacerilor lui 


181 


Samarin sub patronajul dumneavoastră. Nu, efectiv nu 
găsesc că-i loc de amuzament... 

- Am vorbit despre „ironie“, nu despre „amuzament“. 

- Ironie, amuzament - nu văd nici un motiv să mă amuz. ŞI 
când mă gândesc că Samarin, care nu e vinovat de 
moartea lui Schuler, probabil că nu a omorât-o nici pe soţia 
dumneavoastră, omor pe care i l-aţi atribuit mereu, 
arătându-vă zguduit de durere - atunci pofta de amuzament 
îmi trece cu desăvârşire. Ce-a fost cu soţia dumneavoastră? 
Aţi considerat că, dacă tot era moartă, s-ar mai putea 
dovedi utilă, cât de cât, ca victimă a unei crime? Sau n-a 
fost, totuşi, un accident? V-aţi ucis chiar dumneavoastră 
soţia? 

Mă lăsasem copleşit de furie. Acum o să se apere, mi-am 
spus. Trebuie să se apere. Nu e firesc să rabde felul în care 
i-am vorbit. Într-adevăr, n-a mai stat picior peste picior, ci 
şi-a adus picioarele laolaltă, şi-a sprijinit braţele pe 
genunchi şi şi-a rotunjit buzele într-o expresie îmbufnată şi 
arţăgoasă. A dat din cap, cu încetineală: 

- Domnule Selb, domnule Selb... 

Aşteptam. 

După un scurt răgaz, s-a îndreptat în scaun şi m-a privit cu 
un aer ferm. 

- Cert este că Gregor a fost împuşcat în Luisenpark, captiv 
într-o cămaşă de forţă. Cum a ajuns în Luisenpark şi în 
cămaşa de forţă şi cum şi-a găsit moartea - dacă aveţi ceva 
de spus în privinţa asta, de ce nu vă duceţi la poliţie? Cert 
este, de asemenea, că Schuler suferea de hipertensiune, şi 
că în faţa biroului dumneavoastră şi-a ciocnit maşina de un 
copac şi a murit. Dacă înainte de acest accident el v-a mai 
adus ceva, deci l-aţi văzut şi aţi constatat că era într-o stare 
proastă - de ce l-aţi lăsat să se suie în maşină? Vreau să 
spun că s-ar mai găsi, fără îndoială, şi alte câteva detalii 
cam absurde, cam lipsite de logică. Poate şi în cazul morţii 
soţiei mele, când poliţia, cum era de aşteptat, m-a 
suspectat în primul moment pe mine, dar curând m-a 


182 


absolvit cu toată hotărârea de orice prezumtivă vinovăţie. 
Trăim înconjurați de situaţii absurde, n-avem încotro. Dar 
când intervin acuzaţii lipsite de temei... 

A mai dat o dată din cap. 

Am vrut să intervin, dar nu m-a lăsat să vorbesc. 

- V-am răspuns la un prim mănunchi de probleme. Dar 
vreau să mai lămuresc şi altceva -şi anume că poveştile 
vechi nu mă interesează. Al Treilea Reich, războiul, evreii, 
partenerul discret, moştenitori care nu mai sunt în viaţă, 
pretenţii din trecut - toate astea ţin de ieri, de zăpezile de 
altădată, cum se spune. Nu am întru nimic de-a face cu aşa 
ceva. Nu mă las implicat. Mă plictiseşte. Nici Estul nu mă 
priveşte deloc. Dacă rămâne acasă la el, e cel mai bine, din 
punctul meu de vedere. Dar dacă trece încoace şi se 
aciuează aici şi începe să se bage în treburile mele şi vrea 
să mă păgubească, atunci trebuie să-i arăt că lucrurile nu 
se pot petrece decât invers. Samarin cu ruşii lui a venit aici 
ca să mă păgubească - nu uitaţi acest aspect. 

Trecutul, mereu trecutul! Nu mai suport să tot aud asta! 
Părinţii ne-au împuiat capul cu suferinţele îndurate în război 
şi cu faptele lor de vitejie din timpul reconstrucției şi al 
miracolului economic, învățătorii tineri ne-au agasat cu 
miturile lor despre anul 1968. Aveţi şi dumneavoastră să-mi 
oferiţi un mit? Lăsaţi-vă păgubaş! Trebuie să o scot la capăt 
cu Banca Weller & Welker. 

Suntem un anacronism. Pe marea cea mare a economiei, 
printre atâtea petroliere şi cargouri, contratorpiloare şi 
portavioane, suntem doar un mărunt barcaz, aruncat de 
valuri dintr-o parte într-alta când marea e învolburată, în 
timp ce vasele puternice continuă s-o străbată în linişte. Nu 
ştiu cât timp mai rezistăm. Poate copiii mei nu vor mai avea 
chef să-mi urmeze. Poate că eu însumi, într-o bună zi, nu o 
să mai am răbdare să merg mai departe. Oricum, nu-mi e 
locul aici. Aş fi fost mai bun ca medic, iar pe lângă profesie 
aş fi colecţionat tablouri şi poate aş fi pictat eu însumi. Sunt 
de modă veche, să ştiţi. Nu în sensul că trecutul, totuşi, 


183 


m-ar putea interesa. Dar mi-ar fi plăcut să duc o viaţă 
calmă, în spiritul modei vechi. Că m-am supus tradiţiei de 
familie şi conduc azi banca - şi asta e de modă veche. Insă 
nu se poate trăi cu jumătăţi de măsură; te investeşti total 
sau deloc; câtă vreme sunt eu la cârma băncii, câtă vreme 
rezistăm încă, nu ne va lua nimeni în balon - şi a repetat, pe 
un ton categoric: nimeni. Apoi a zâmbit din nou: 

- Îmi treceţi cu vederea imaginea şchioapă? Balonul, care 
nu se potriveşte deloc cu barcazul? 

S-a ridicat în picioare, m-am ridicat şi eu. Eram sătul de 
vorbele lui. De minciunile lui atent chibzuite şi atent turnate 
în cuvinte, de adevărurile lui mereu asociate cu jumătăţi de 
adevăruri. 

Pe scări a zis: 

- Uite cum te pot duce la pierzanie nişte deprinderi vechi! 

- Ce vreţi să spuneţi? 

- Dacă Schuler nu şi-ar fi mutat Catapresan-ul din folie în 
flacon, nimeni nu i-ar fi putut schimba medicamentul. 

- Nu din pricina vechii lui deprinderi l-a mutat. De fapt, nici 
n-a făcut-o el, ci nepoata lui, ştiind că degetele lui bolnave 
de artroză nu mai reuşesc să scoată pastilele din folie. 

Atunci mi-am amintit că-i vorbisem lui Welker doar de un 
medicament pentru tratarea hipertensiunii, dar nu 
pomenisem deloc de Catapresan. Se trădase? M-am oprit 
pe o treaptă. 

S-a oprit şi el, s-a întors spre mine şi m-a privit cu 
amabilitate: 

- Numele medicamentului era Catapresan, nu? 

- Eu n-am... 

Dar n-are rost să se înregistreze pe bandă „Eu n-am 
menţionat numele medicamentului.“ Asta nu dovedea 
nimic. Nici să-i spun lui Welker ceea ce el ştia prea bine 
n-avea rost. Îşi permisese doar o mică glumă. 


184 


17. Prezumţie de nevinovăție 


M-am dus acasă şi m-am aşezat în balcon. Am fumat o 
ţigară şi încă una, şi ajuns la a treia, i-am simţit din nou 
gustul, cum îl simţeam pe vremea când fumam câte ţigări 
pofteam. 

Eram furios. Pe Welker. Pe aerul lui de superioritate, pe 
detaşarea şi insolenţa lui. Pe faptul că scăpa nepedepsit 
după două asasinate, după ce-şi însuşise ce ar fi aparţinut, 
de drept, partenerului discret, după ce spăla bani şi azi. 
Eram furios pentru modul lui de a-mi semnala că el era 
vinovatul, dar că nu trebuie să cred că pot să mă lupt cu el. 
Nu trebuia să cred că mă pot lupta cu el? Ba el să nu 
creadă că scapă! 

Mi-am sunat prietenii, i-am invitat seara la mine şi le-am 
spus că e urgent. Cuplul Năgelsbach, Philipp şi Füruzan au 
promis că vor sosi la opt. 

- E ceva de sărbătorit? Dar ai şi ceva de mâncare? 

- Spaghetti Carbonara, dacă vă e foame. Brigitte a spus că 
nu poate veni decât mai târziu. 

Nu le-a fost foame. Nu ştiau ce să creadă despre invitaţia 
venită pe nepregătite, şedeau în jurul meu într-o atitudine 
de aşteptare şi învârteau paharele de vin în mâini. Le-am 
spus întâi că fusesem la Welker şi înregistrasem ce-am 
vorbit. Apoi am pus să se deruleze caseta. Când s-a 
terminat, s-au uitat la mine, întrebător. 

- Mai ţineţi minte? Welker mi-a încredinţat sarcina de a-l 
găsi pe partenerul discret doar pentru a mă avea la 
dispoziţie, fără ca Samarin să devină bănuitor. Istorii ale 
băncii şi istorii ale familiei, poveşti de ieri şi de alaltăieri - 
nimic nu suna suspect. Welker dorea să intru în joc, pentru 
a se folosi de mine când avea să i se ofere prilejul să se 
întoarcă împotriva lui Samarin. Partenerul discret nu-l 
interesa, de fapt, deloc. 

Dar interesant a fost felul cum au evoluat lucrurile. 
Partenerul discret a prins chip - nu în sens figurat, ci în 


185 


sensul cel mai concret. Un chip cu o frunte teşită, cu urechi 
mari şi ochi exoftalmici. O să-l recunoaşteţi. 

Am făcut să circule din mână-n mână fotografia-portret a 
lui Laban. 

- Drace! a zis Philipp. 

- Weller şi Welker s-au purtat relativ cumsecade. L-au 
ajutat financiar pe strănepotul partenerului discret să-şi 
facă o situaţie la Londra şi au avut grijă ca strănepoata, 
care n-a mai putut părăsi la timp Germania, să capete acte 
noi pe numele Samarin. După ce a murit, pare-se curând 
după naştere, s-au ocupat şi de copilul ei. O dată ce băiatul 
s-a născut ca Gregor Samarin, l-au crescut sub această 
identitate. Strănepotul lui Laban a murit la Londra, fără 
copii, iar strănepoatei i se pierduse urma, o dată ce despre 
Ursula Brock nu se mai ştia nimic. Depozitul partenerului 
discret a rămas definitiv fără stăpân. Orfan. 

- Cât era de mare? 

- Nu ştiu exact. Când Laban şi-a depus iniţial capitalul, 
acesta echivala cu tot ce aveau atunci Weller & Welker. 
Banca se afla în pragul falimentului şi s-a redresat datorită 
noului partener. Cum se calculează asta de-a lungul multor 
ani, sub raportul economiei unei instituţii, cu adunări şi 
scăderi - habar n-am. 

- Ce legătură are Schuler cu această poveste? 

- Schuler a fost cândva învățătorul lui Welker şi Samarin şi 
ulterior arhivar al băncii. Când i-am pomenit despre 
interesul renăscut pentru partenerul discret şi că mi s-a 
cerut să-i aflu identitatea, l-a cuprins ambiția. A vrut să 
demonstreze că este mai competent decât mine, că el 
poate investiga singur, că eu sunt de prisos. A scormonit în 
actele băncii, până a găsit ce căuta. Acesta e paşaportul 
strănepoatei lui Laban. 

Doamna Năgelsbach a sucit documentul pe toate părţile. 
-De unde a ştiut bătrânul că Ursula Brock a fost 
strănepoata lui Laban? De unde a dedus că a fost mama lui 
Samarin? 


186 


- O cunoscuse personal, ca doamna Samarin şi mamă a lui 
Gregor, iar o documentaţie cu privire la familia Brock nu 
putea exista decât printre actele referitoare la partenerul 
discret. Mi se pare posibil ca el să fi găsit, pe lângă acest 
paşaport, şi alte documente, pe care nu mi le-a încredinţat. 
A mai găsit însă - şi mi-a adus - altceva: bani, care urmau 
să fie spălaţi în bancă. Multă vreme am ignorat paşaportul, 
mergând doar pe urma banilor. Nu mi-am putut imagina 
decât un Schuler ameninţându-l pe Samarin că va da pe 
faţă spălarea banilor şi iscălindu-şi astfel condamnarea la 
moarte. În realitate, şi-a scris sentinţa în momentul când i-a 
dezvăluit lui Welker adevărata identitate a lui Samarin. 
Welker a înlocuit atunci un preparat vital pentru Schuler - 
este vorba despre nişte pastile - cu un altul. Nu era o 
modalitate absolut certă de a-l omori. Dar o încercare 
merita făcută. Dacă reuşea, Schuler era înlăturat într-un 
mod nebătător la ochi, dacă nu, mai rămânea timp destul 
pentru o nouă înscenare. Welker nu era în criză de timp; 
ştia cât de loial îi era Schuler şi că nu avea să-l pună 
imediat în temă şi pe Samarin. Welker a reuşit de la prima 
tentativă. Schuler se simţea rău, era confuz şi şi-a izbit 
maşina de un copac. Ce-i drept, i s-a părut suspect că se 
simţea, zile în şir, tot mai rău şi atunci a decis - şi a mai 
apucat - să-mi încredinţeze ceea ce găsise: banii şi 
paşaportul. 

- Pastile pentru hipertensiune... Suntem nişte ipohonari, 
Reni şi cu mine, iar eu chiar am interes pentru medicină. 
Dar n-aş avea habar cum să omor pe cineva cu pastile 
pentru hipertensiune. 

Philipp îl lămuri pe Năgelsbach: 

- Nici n-ai putea. Dar când iei Catapresan de multă vreme 
şi-l întrerupi brusc, rişti să ai o cădere. Mă întreb numai 
cum de a ştiut Welker că... 

- A studiat medicina. După ce a terminat, şi-a sacrificat 
licenţa pentru bancă. 

- Şi ce s-a mai întâmplat? 


187 


- După moartea lui Schuler? Partea asta o ştiţi şi voi. 
Welker l-a împuşcat pe Samarin şi ne-a făcut să credem că 
şi-a pierdut minţile, copleşit de durere şi mânie. In realitate, 
a acţionat cu sânge rece şi cu o mână sigură şi calmă. Voia 
să scape de Samarin, urmaşul partenerului discret, 
factotum-ul care dintr-o dată dorea să aibă un cuvânt de 
spus şi să devină şi el un factor de decizie, omul cu legături 
primejdioase, care-l şantaja, omul cu legături lucrative, 
care-i stătea în cale. 

Au rămas o vreme tăcuţi. Apoi Philipp m-a întrebat: 

- De ce ne-ai povestit toată treaba asta? 

- Nu vă interesează? 

- Ba da. Dar dacă nu ne-ai fi povestit-o, sincer vorbind, nu 
i-aş fi simţit lipsa. 

Pesemne că l-am privit pe Philipp ca şi cum n-ar fi întreg la 
minte. 

- Nu mă înţelege greşit, Gerd! Sunt un om practic. Mă 
implic acolo unde am ceva de făcut. Să operez o inimă, 
să-mi repar barca, să-mi cultiv florile, s-o fac fericită pe 
Füruzan - şi-a pus mâna pe mâna ei şi a privit-o cu atâta 
devotament, încât am izbucnit cu toţii în râs. 

- Dar nu se poate să nu facem nimic! Oricum ne-am 
implicat, l-am ajutat pe Welker, iar pe Samarin... Samarin ar 
mai fi în viaţă, dacă nu intram noi în acţiune. 

ÎI înţelegeam tot mai puţin pe Philipp. 

- N-ai spus tu că lumea, pe care o credeam atunci a lui 
Samarin şi despre care ştim azi că e a lui Welker, nu maie 
şi lumea ta? Şi că nu eşti dispus să renunţi la lumea ta fără 
luptă? Nu mai e valabil nimic din vorbele tale? 

- Atunci a fost altceva. Credeam că Welker e în primejdie 
şi voiam să-l ajutăm. Acum pe cine vrei să ajuţi? E cineva în 
primejdie? Nimeni, iar vorba aceea a mea cu lumea... Poate 
a fost cam patetică. De fapt, mă gândeam la primejdie. Şi 
cum s-o contracarăm. 

Doamna Năgelsbach m-a privit cercetător. 

- În urmă cu câteva săptămâni aţi fost împotrivă să... 


188 


- Nu, n-am fost împotrivă. Dar socoteam că soţul 
dumneavoastră şi Philipp trebuie să cadă de acord. Pentru 
amândoi consecinţele previzibile erau mai grave decât 
pentru mine. 

- Am perfectat într-adevăr contractul cu clinica privată. 
Dar ce s-ar întâmpla dacă intervine un scandal... 

Philipp avea un aer sceptic. 

- Mă tem, domnule Selb, cuvântă Năgelsbach, că am ratat 
momentul potrivit - dacă el va fi existat vreodată. Atunci 
urmele erau proaspete, iar noi - nişte martori buni. Azi 
suntem martori proşti. De ce am tăcut atâta timp? De ce 
vorbim abia acum? În plus, era întuneric, nu l-am văzut pe 
Welker apăsând pe trăgaci, pe arma crimei nu există 
amprente, iar Welker va nega totul. În cazul uciderii lui 
Schuler, şansele de a-i dovedi vinovăția sunt şi mai mici. 
Poate că procurorul ar reuşi să-l încolţească în privinţa 
spălării banilor. Dar şi un procuror are nevoie de noroc. 

Nimeni dintre oaspeţi n-a mai spus nimic şi le interpretam 
tăcerea ca un semn că ei aşteaptă să declar închis 
subiectul. Să le dau pace. Dar nu puteam. 

- Şi faptul că noi ştim că are pe conştiinţă două crime? 
Chiar nu ne interesează? Chiar nu ne obligă să acţionăm? 

Năgelsbach făcu un gest de negatie. 

- Ai auzit vreodată de prezumția de nevinovăție? Dacă 
Welker nu poate fi pus sub acuzare, din lipsă de probe, 
n-avem ce face. Aşa stau lucrurile. 

- Dar noi... 

- Noi? Atunci ar fi trebuit să ne ducem la poliţie. Nu ne-am 
dus, iar acum e prea târziu. Îţi mai aminteşti ce ţi-am spus 
atunci? Cum poţi crede măcar o clipă - ţi-am spus - că pot fi 
de partea cuiva care-şi face singur dreptate? De partea 
unui act justiţiar fără justiţie? 

Tăcerea a devenit apăsătoare. Philipp n-a mai răbdat: 

- Domnule Nâăgelsbach, domnule Rudi Năgelsbach, dacă 
nu m-a înşelat auzul, Rudi, dacă-mi dai voie să-ţi spun aşa, 
ai avea chef să alcătuim, dumneata, cu Gerd, cu mine şi cu 


189 


un alt prieten vechi de-al nostru, o echipă de jucat cărţi? Să 
ne întâlnim o dată la paisprezece zile sau chiar o dată pe 
săptămână? 

Năâgelsbach era contrariat. Este de o politeţe demodată, 
distantă, formală. Prea multă apropiere îl şochează. 
Adresarea cu numele de botez îi displăcea. Schimbarea 
forţată a temei i se părea penibilă. Dar a trecut peste 
principiile sale: 

- Mulţumesc, Philipp. Mă bucur de invitaţie şi o accept cu 
plăcere. Dar trebuie să insist: cei doi aşi de caro, dacă se 
află într-o singură mână... 

- „„„devin purceluşi. 

Philipp râdea. 

- Gerd? 

Furuzan mi se adresa pe un ton atât de serios, încât 
Philipp a încetat să râdă, iar ceilalţi au devenit atenţi. 

- Furuzan? 

- Vin cu tine, dacă-l lichidezi pe Welker sau îi dai foc băncii 
lui. Dar copiilor nu le faci nimic, promiţi? 


18. Nu eşti Dumnezeu 


Brigitte a venit pe la unsprezece. 

- Unde-ţi sunt prietenii? V-aţi certat? 

S-a aşezat pe braţul sofalei şi şi-a pus mâna în jurul 
umerilor mei. 

- Da şi nu. 

Nu ne despărţisem certaţi. Dar în comunicarea noastră 
plină de încredere intervenise o mică fisură şi eram 
stingheriţi, când ne-am luat rămas-bun. l-am povestit 
Brigittei ce le relatasem prietenilor şi ce sperasem din 
partea lor. Şi cum reacţionaseră ei. 

- Ah, Gerd! Îi înţeleg. Te înţeleg şi pe tine, dar ei... Tu 
du-te la poliţie şi dă în vileag spălarea banilor. 


190 


- Are doi oameni pe conştiinţă. 

- Cu soţia lui ce-a fost? 

- Nu vom şti niciodată cu certitudine. Totul pledează 
pentru ipoteza că a fost într-adevăr un accident. Dar dacă 
nu şi-a omorât soţia, nu înseamnă... 

- Nici n-am vrut să spun asta. Am priceput că ar trebui 
condamnat ca asasin. Numai că nu-i de-ajuns ce ştim noi; 
fără dovezi... E singurul care ar merita să fie închis şi umblă 
liber? Vrei să-i prinzi şi să-i termini pe toţi? 

- N-am treabă cu toţi. Doar cu Welker. 

- Ce ai tu cu el? Ce reprezintă el pentru tine? Vi s-au 
încrucişat drumurile şi atât. Măcar să fi avut ceva personal 
de împărţit! 

- Nu, tocmai atunci n-aş avea dreptul să... 

M-am întrerupt. Cândva, la Trefeuntec, luasem justiţia în 
propriile-mi mâini. Încercam oare să-mi dovedesc azi că o 
făcusem în numele unor principii, că nici în trecut nu fusese 
vorba doar de o reglare de conturi personală? 

Brigitte s-a uitat dojenitor la mine: 

- Doar nu eşti Dumnezeu! 

- Nu, Brigitte, nu sunt Dumnezeu. Dar nu mă pot resemna 
la gândul că el, care i-a omorât pe Schuler şi pe Samarin, 
trăieşte bogat şi mulţumit - şi că aşa a fost să fie! Pur şi 
simplu nu reuşesc să mă împac cu gândul ăsta. 

M-a privit cu mâhnire şi îngrijorare. Mi-a luat capul în mâini 
şi m-a sărutat pe gură. A rămas o vreme aşa, ţinându-mi 
capul în mâini şi mi-a zis: 

- Mânu mă aşteaptă, trebuie să plec. Lasă-l pe Welker. 

A citit în ochii mei cum mă chinuia propria-mi neputinţă. 

- E chiar aşa de grav? E aşa de grav, pentru că te simţi 
bătrân, dacă nu faci ceva? 

N-am spus nimic. Ea căuta un răspuns în ochii mei. 

- Lasă-l. Numai dacă... numai dacă altfel te-ai distruge, 
nu-l lăsa. Dar ai grijă, auzi? De Welker nu-mi pasă, mort, 
viu, ducând-o bine sau rău. De tine îmi pasă. 


191 


Apoi a plecat, iar eu m-am aşezat în balcon şi am fumat, 
cu privirile pierdute în noapte. Brigitte avea dreptate. 
Neputinţa mea era atât de chinuitoare, fiindcă mă făcea 
să-mi simt vârsta. Îmi marca memoria cu fierul roşu, 
amintindu-mi cât de des sesizasem că am reacţionat prea 
lent doar atunci când era prea târziu. Îmi imprima arzător în 
conştiinţă vinovăția pentru moartea lui Schuler. Pecetluia 
sentimentul că nu lăsam în urmă, nici ca procuror şi nici ca 
detectiv particular, o faptă de care să fiu cu adevărat 
mândru. Neputinţa mă rodea, muşca din mine cu mânie, 
spaimă, durere şi jignire. Dacă nu voiam să mă devoreze cu 
totul, trebuia să acţionez. 

Înainte de a mă sui în pat, am scos din comoda cu rufe 
revolverul lăsat acolo de ani de zile. Multă vreme n-am 
posedat nici o armă şi nici pe aceasta nu mi-o dorisem, dar 
n-a fost chip să scap de ea. Un client mi-o lăsase în păstrare 
şi nu mai venise s-o ia. Am pus revolverul pe masa din 
bucătărie: negru, uşor de mânuit, ucigaş. L-am luat în 
mână, cântărindu-l şi l-am pus înapoi pe masă. Oare trebuia 
să mi-l pun sub pernă, ca să mă familiarizez cu el? 


19. Cu lumină albastră şi sirenă 


M-am trezit când mai era întuneric afară şi am simţit că e 
ceva în neregulă. În pieptul meu era ceva străin şi lua în 
stăpânire spaţiul în care inspir şi în care inima mea se 
destinde, când bate. Nu era propriu-zis o durere. Dar era o 
jenă, o prezenţă care mă strâmtora, persistentă, 
amenințătoare. 

Dintr-o dată fruntea şi dosul palmelor mi-erau ude de 
transpiraţie. Mi-era teamă, şi mi se părea că şi acel ceva 
străin din pieptul meu se preface în teamă, o materie 
vâscoasă, lunecoasă, dezagregantă. 


192 


M-am sculat din pat, am făcut câţiva paşi, am deschis întâi 
fereastra şi apoi uşa balconului şi am tras aer în piept. Dar 
elementul străin din pieptul meu nu dispărea, ci dobândea 
consistenţă. Mă apăsa. Teama a evoluat spre panică. 

Apăsarea a cedat şi m-am liniştit. La ultimul meu infarct 
nu avusesem dureri radiante în braţul stâng? Acum nu 
simţeam nimic în braţul stâng. Totuşi, mi-am propus să duc 
de-acum înainte o viaţă mai sănătoasă, să mă las de ţigări 
şi de băutură şi să am mai multă activitate fizică. Philipp a 
obţinut insigna sportivă de aur - n-aş putea s-o obţin măcar 
pe cea de bronz? Imi chemam în minte gânduri plăcute, 
optimiste. Până când apăsarea şi transpiraţia au revenit. 
Mi-am dat seama, panica mea crescând, că apăsarea 
stăruie şi se intensifică în valuri care se apropie şi se 
depărtează. M-am aşezat pe pat, mi-am cuprins pieptul cu 
braţele, m-am legănat într-o mişcare unduitoare - înainte, 
înapoi - şi m-am auzit gemând încet. 

Apăsarea fusese preludiul durerii. Şi ea venea în valuri, 
uneori mai lente, alteori mai grăbite, nu exista un ritm la 
care să mă pot adapta. Primul impact al durerii semăna cu 
un şoc electric, care-mi strângea pieptul ca într-o 
menghină. Şocul mi-a electrizat şi creierul. Aveam mintea 
trează şi limpede şi am înţeles că trebuie să acţionez. Dacă 
nu acţionam, aveam să mor. Trecuse cu puţin de ora cinci. 

Am chemat Salvarea şi după douăzeci de minute au venit 
doi sanitari de la Crucea Roşie cu o targă. Douăzeci de 
minute, în timpul cărora durerea mă străbătea în valuri. Aşa 
îmi închipuiam durerile facerii - şi trăgeam adânc aer în 
piept, de câte ori revenea valul dureros. Cei doi sanitari 
mi-au spus vorbe liniştitoare, m-au ajutat să mă sui pe 
targă şi mi-au prins în venă un aparat de perfuzie, din care 
picura un anti-coagulant. M-au coborât cu targa, erau cinci 
etaje până jos, şi m-au aşezat în ambulanţă. Au aprins 
lumina albastră, prin fereastră am văzut-o reflectată pe 
peretele casei. Au pus în funcţiune şi sirena şi au pornit. Nu 
mergeau prea repede. Perfuzia şi furtunul ei de plastic se 


193 


legănau liniştite dintr-o parte într-alta. Oare mi-au pus şi un 
calmant în perfuzie? Durerile nu scădeau în intensitate. Dar 
în suişurile şi coborâşurile lor, impresiile se estompau, iar 
teama se preschimba într-o resemnare plângăreaţă. 

La Spitalul de Urgenţă, doctoriţa mi-a pus în perfuzie 
medicamente mai tari. Erau menite să dizolve sângele 
coagulat din inima mea. Am vomitat fiere şi m-am mirat că 
vezicii mele biliare nu-i era pe plac sângele meu diluat. 
infirmiera nu s-a mirat; a luat o tăviţă în formă de rinichi, 
aflată la îndemână, şi mi-a pus-o sub bărbie. 

După un timp am fost dus în sala de Terapie intensivă. 
Tavane ale culoarelor, uşi turnante, lifturi, medici în verde, 
asistente medicale în alb, pacienţi şi vizitatori - nu sesizam 
toate acestea decât într-o stare de toropeală, ca şi cum aş 
luneca într-un tren silențios printr-un furnicar şi vârtej de 
neînțeles. O dată am traversat cu targa un culoar lung, 
unde nu era nimeni în afara unui pacient în pijama şi halat, 
care s-a uitat după mine plictisit, fără curiozitate şi fără 
compasiune. Uneori reuşeam să vomit în tăviţa în formă de 
rinichi, aşezată lângă capul meu, alteori fierea se vărsa 
alături. Mirosea urât. 

Durerea se instalase temeinic în pieptul meu. De parcă l-ar 
fi măsurat în timpul suişurilor şi coborâşurilor ei şi ştia 
acum că-l luase pe deplin în stăpânire. Devenise uniformă, 
un junghi egal, din piept în afară, din afară în piept. După 
câteva ore petrecute la Terapia intensivă, durerea s-a 
potolit, a încetat şi voma. Nu mai eram decât extenuat, atât 
de extenuat încât mi se părea cu putinţă să mă sting de 
epuizare. 


20. Onoarea pierdută duce la crimă 


După-masă a sosit Philipp şi mi-a explicat cu răbdare ce se 
întâmplă în timpul unei angiograme. Nu mi se mai explicase 


194 


o dată? Ţi se introduce în corp un cateter, care este ghidat 
spre inimă, pentru a-i face poze. În imagini se va vedea 
cum pulsează inima, vor apărea arterele bune, arterele 
îngustate, arterele astupate. Dacă ai ghinion, cateterul îţi 
irită inima atât de tare, încât ea nu-şi mai regăseşte ritmul. 
Sau dislocă un cheag de sânge, care migrează şi-ţi astupă 
un vas într-o zonă cheie. 

- Am vreo altă opţiune? 

Philipp îmi făcu semn din cap: nu. 

- Atunci nu e cazul să-mi explici. 

- Credeam că te interesează. 

Am aprobat, absent. 

Aşa am făcut şi atunci când chirurgul mi-a explicat, după 
angiogramă, că sunt necesare două bypassuri. Nu doream 
să ştiu unde şi cum şi de ce. Nu aveam chef să conving pe 
nimeni că aş mai avea ceva de spus; nu aveam - nici 
medicilor, nici asistentelor, cu atât mai puţin mie însumi. 

Chirurgul mi-a povestit despre un coleg de la Mosbach, 
căruia i s-au făcut nouă bypassuri, după care s-a urcat pe 
Katzenbuckel, cel mai înalt munte al masivului Odenwald. 
Nu aveam de ce să-mi fac griji. Trebuia doar să mai 
aşteptăm câteva zile cu operaţia, până când inima se mai 
întremează şi nu mai este atât de fragilă. 

Aşa că am aşteptat, iar senzaţia de extenuare a început să 
cedeze, încetul cu încetul. Dar a rămas oboseala. Oboseala, 
datorită căreia am îndurat mai uşor pierderea autonomiei 
mele, canula de la încheietura mâinii, chipul schimbat care 
mă privea din oglindă şi faptul că, atunci când urinam, 
jumătate mergea alături. De fapt, somnolam. 

Uneori Brigitte şedea lângă patul meu şi-şi ţinea mâna pe 
mâna sau pe fruntea mea. Îmi citea, dar după câteva pagini 
oboseam. Sau stăteam de vorbă, doar câteva propoziţii, dar 
nu rareori le uitam conţinutul, după prea puţin timp. Am 
reţinut totuşi că Ulbrich mai era încă - sau venise din nou - 
la Mannheim, mă căutase în zadar şi o găsise în cele din 
urmă pe ea. Era agitat. Voia să vorbească neapărat cu 


195 


mine, fie şi la spital. Dar medicii nu îngăduiau nimănui să 
mă vadă, cu excepţia Brigittei şi a lui Philipp, iar eu eram 
de acord. 

Apoi medicii au decis că trebuie să mă scol din pat şi să 
umblu. Mergeam de la un capăt la altul al culoarului, 
înconjuram iazul din grădină şi mi-era teamă că oricând o 
mişcare necugetată ar putea disloca în arterele mele ceea 
ce le astupa, făcând cheagul să migreze în alt loc mai 
periculos. Ştiam că teama era fără temei, dar o simţeam în 
continuare. Mă mai temeam că durerile ar putea reveni, că 
inima mea şi-ar putea ieşi din ritm şi ar înceta să mai bată. 
Mi-era teamă de momentul morţii. 

Fireşte că în perioada de aşteptare de dinaintea operaţiei, 
mi-au venit în minte imagini din trecut, am retrăit scene din 
viaţa mea. Copilăria de la Berlin, cariera de procuror, 
căsnicia cu Klara, munca mea recentă ca detectiv 
particular, anii cu Brigitte. M-am gândit şi la cazul meu 
ultim, pe care nu-l încheiasem aşa cum aş fi vrut. 

- Sunt bucuroasă că nu i-ai făcut nimic lui Welker. Te-a 
zgândărit, dar nu te-a ucis neintervenţia ta. O să-ţi revii. 

Abia mai târziu am înţeles cu adevărat vorbele Brigittei. 
Nu citeam ziare, nu vedeam şi nu ascultam ştiri. Dar într-o 
zi un număr mai vechi al cotidianului Mannheimer Morgen 
fusese lăsat pe banca din grădină, şi un titlu din prima 
pagină mi-a sărit în ochi: „Explozie la Schwetzingen“. Am 
citit că într-o bancă din Schwetzingen explodase o bombă. 
Nimeni din personal nu fusese rănit grav, dar pagubele din 
clădire erau considerabile. Autorul atentatului, un angajat al 
băncii de curând concediat, care se alesese cu răni uşoare, 
a fost întâi reţinut la locul faptei de alţi angajaţi, apoi 
arestat de poliţie. Bomba explodase, pare-se, mai devreme 
decât plănuise el. Articolul de fond punea în discuţie 
explozia. Nu lăsa nici un dubiu asupra faptului că un atentat 
cu bombă nu era răspunsul potrivit la o concediere, fie ea 
justificată sau nejustificată. Dar semnala că autorul 
atentatului venea de la Cottbus, iar concetăţenii şi 


196 


concetăţenele din noile landuri se adaptau greu, după 
patruzeci şi cinci de ani de comunism, la piaţa muncii 
libere, în optica lor o concediere constituind o dezonoare. 

În încheiere, autorul articolului lansa câteva observaţii, nu 
lipsite de sentiment, asupra crimelor motivate de pierderea 
onoarei. 

Şedeam pe bancă şi mă gândeam la Karl-Heinz Ulbrich. 
Aveam s-o rog pe Brigitte să-l viziteze la închisoare, să-i 
ducă o carte bună, un vin de calitate, de pildă un Bordeaux, 
şi fructe proaspete. Aveam să-i sugerez să-i ducă şi o tablă 
de şah, alături de o carte cu partidele dintre Spaski şi 
Korcinoi. În Est se jucase mult şah. Aveam să-i spun să se 
adreseze lui Năgelsbach, rugându-l să pună o vorbă bună 
pentru Karl-Heinz la vechii lui colegi. O crimă motivată de 
pierderea onoarei - autorul articolului nu ştia câtă dreptate 
are. 

A doua zi dimineaţa o infirmieră mi-a ras părul de pe piept, 
burtă şi din zona genitală, până şi părul de pe pulpe, care 
mai fusese ras o dată în vederea angiogramei. Brigitte a 
fost somată să iasă, cât timp dura procedura, ca şi cum 
această nuditate totală ar implica revelații cumplite. Când 
m-am ridicat şi mi-am plimbat ochii de-a lungul trupului, 
m-a înduioşat sexul meu lipsit de păr, lipsit de apărare. M-a 
înduioşat atât de tare, că mi-a venit să plâng. Mi-am dat 
seama că mi-au pus un calmant în infuzie. 

Brigitte a avut voie să mă însoţească până la ascensor. 
Infirmierul m-a aşezat în ascensor în aşa fel, încât am putut 
s-o văd până când s-a închis uşa. Mi-a făcut semn cu mâna 
că mă sărută. 

În ascensor mi s-a făcut somn. Mai ţin minte cum, scos din 
ascensor cu targa, am fost transportat printr-un culoar în 
sala de operaţii şi ridicat pe masa operatorie. Ca ultimă 
amintire, fixată în memorie înainte ca anestezia să-şi facă 
efectul, retrăiesc imaginea chipurilor medicilor cu părul 
strâns în bonetă şi faţa pe jumătate acoperită de masca 
sterilă; în lumina dură a lămpii de deasupra mea, le 


197 


vedeam ochii, a căror expresie nu ştiam cum s-o 
interpretez. Probabil nu era nimic de interpretat. Se apucau 
de treabă. 


21. La sfârşit 


La sfârşit m-am mai dus o dată acolo. 

Pentru ce? Aflasem oricum totul, şi de n-ar fi fost aşa, 
Piaţa Castelului nu m-ar fi putut lămuri. Ştiam că Welker 
vânduse Banca Sorbă, după ce concediase jumătate din 
angajaţi. Ştiam că dizolvase Banca Weller & Welker. Casa 
din Gustav-Kirchhof-Strasse, unde locuise, era pusă în vân- 
zare, iar el plecase din oraş, cu copiii. In Costa Rica, spune 
Brigitte, şi i-ar plăcea să creadă că soţia lui trăieşte şi-l 
aşteaptă acolo. 

Ştiam de asemenea că Ulbrich nu suflase o vorbă la poliţie 
şi la procuratură. Îşi pusese lacăt la gură. Brigitte m-a 
întrebat: 

- N-ai fost cândva procuror? Nu poţi să fii apărătorul lui, la 
proces? 

M-am interesat şi mi s-a spus că aş putea să obţin 
autorizaţia de avocat. Faptul că Welker a ieşit din scenă dă 
o şansă apărării. 

Ce am căutat în Piaţa Castelului din Schwetzingen? 
Sfârşitul poveştii? Povestea se încheiase. Nici un fel de fire 
ale destinului nu mai atârnau dezordonate. Dar şi dacă 
înţelegeam că o poveste nu se termină neapărat - nu este 
obligatoriu să se termine - cu victoria dreptăţii, mi-era greu 
să accept acest sfârşit: Welker scăpând nevătămat, în timp 
ce Ulbrich stătea la puşcărie, iar Schuler şi Samarin zăceau 
sub pământ. Şi iar mă chinuia neputinţa că nu mai puteam 
face nimic, că nu mai puteam îndrepta nimic. 

A venit însă ceasul când am înţeles că stătea în puterea 
mea să decid cum interpretez sfârşitul poveştii, dacă stărui 


198 


să-l găsesc nedrept şi nesatisfăcător şi sufăr din cauza asta, 
sau dacă ajung la concluzia că aşa, exact şi tocmai aşa se 
cuvenea să se întâmple. Negreşit, decizia îmi aparţinea. Un 
Welker mort sau la închisoare, un Karl-Heinz Ulbrich fericit, 
chiar şi un Schuler îngrijindu-şi în continuare arhiva şi un 
Samarin care continua să spele bani - nici această versiune 
nu ar fi fost chiar cea dreaptă şi satisfăcătoare, decât dacă 
eu decideam să o consider aşa. Incât am încercat să privesc 
altfel lucrurile. Nu, n-am acceptat necondiţionat sfârşitul. 
Dar nu exista o anumită justeţe în faptul că Samarin, care 
fusese un luptător, a fost împuşcat în luptă, nu era, într-o 
măsură, drept că Schuler îşi dăduse viaţa pentru un adevăr 
ocrotit de iubita sa arhivă? Pentru ca Ulbrich să nu rămână 
închis prea multă vreme se putea întreprinde ceva. lar 
Welker? Brigitte şi cu mine puteam pleca în vacanţă în 
Costa Rica. 

Dacă medicul o permite. Este un vechi prieten al lui Philipp 
şi i-a fost coleg la Mannheim, înainte de a prelua una din 
secţiile sanatoriului de la Speyerer Hof. Dă din cap şi din 
umeri, când îl întreb care este în realitate starea mea şi ce 
perspective am. 

„Ce vreţi, domnule Selb - îmi spune - inima 
dumneavoastră e pur şi simplu ultrauzată.“ Ultrauzată! Dar 
ştiu şi eu, fără să întreb pe nimeni, că operaţia mea n-a fost 
un succes. Dacă ar fi fost o reuşită, doctorii mi-ar fi spus-o. 
Şi n-aş fi atât de obosit. Uneori am senzaţia că oboseala 
tinde să mă otrăvească. 

Am fost bucuros când a venit taxiul. 


Sfârşit 
Autorul mulţumeşte Center for Scholars and Writers de pe 
lângă New York Public Library; în calitate de Fellow al 


acestui Center, şi-a încheiat în iarna 2000-2001 romanul 
Crima lui Selb. 


199