Philip Kerr — [Berlin Noir] 02 Criminalul din umbra

virtual z 


MNILIP NH 


POLIROM 


PHILIP KERR 


Seria: BERLIN NOIR 
Volumul 2 


CRMINALUL DIN UMBRĂ 


Original: The Pale Criminal (1990) 


Traducere din limba engleză și note: 
MIHAELA NEGRILA 


y 


virtual-project.eu 


2008 


Multe dintre cele care au legătură cu 
oamenii voştri de treabă mă dezgustă, și 
nu la răul din ei mă refer. Cât aș vrea ca 
ei să fie stăpâniți de o nebunie care să le 
poată atrage pierzania, precum acest 
criminal din umbră! Imi doresc cu 
adevărat ca nebunia lor să se cheme 
adevăr, loialitate sau justiție: numai că ei 
posedă virtuți doar ca să trăiască mult și 
într-un jalnic huzur. 


Nietzsche 


Partea întâi 


Tinzi să observi mult mai adesea tarta cu căpşune de la 
Kranzler's Cafe atunci când dieta îţi interzice să o mănânci. 

Ei bine, în ultima vreme am început să simt cam la fel când e 
vorba de femei. Numai că eu nu sunt la regim, ci pur și simplu 
m-am trezit că sunt ignorat de către chelneriță. Și sunt multe 
de-astea drăgute prin preajmă. Femei, vreau să zic, deși aș 
putea la fel de ușor să mi-o trag cu o chelneriţă ca și cu orice alt 
gen de femeie. A existat o femeie acum vreo doi ani. Eram 
îndrăgostit de ea, doar că a dispărut. Ei, dar asta li se întâmplă 
multor oameni în acest oraș. De atunci însă nu am avut decât 
câte o aventură când și când. lar acum, dacă mă vezi pe Unter 
den Lindeni!, întorcându-mi capul dintr-o parte în alta, ai crede 
că mă uit la pendulul unui hipnotizator. Nici nu știu, poate că de 
vină o fi căldura. Vara asta, Berlinul e la fel de fierbinte precum 
subsuoara unui brutar. Ori poate că nu e decât vina mea: 
împlinesc patruzeci de ani și devin niţel cam sentimental în 
preajma  bebelușilor. Oricare ar fi motivul, dorinţa mea 
imperioasă de a procrea este de-a dreptul animalică, și 
bineînţeles că femeile îţi văd asta în ochi și atunci te ocolesc 
bine-mersi. 

În ciuda acestui fapt, în lunga vară dogoritoare a anului 1938, 
comportamentul animalic se bucura într-un mod plin de cinism 
de un fel de renaștere ariană. 


Vineri, 26 august 


— E exact ca un afurisit de cuc. 

— Cine? 

Bruno Stahlecker își ridică privirea din ziar. 
— Hitler, cine altcineva? 


1 Mare bulevard din Berlin, al cărui nume a fost dat de teii care îl mărgineau. 


Stomacul mi se strânse, simțind că urmează una dintre 
profundele analogii ale asociatului meu legate de naziști. 

— Da, desigur, am aprobat cu fermitate, sperând că totala 
înţelegere de care dădeam dovadă asupra chestiunii îl va opri 
de la a-mi furniza o explicaţie mai detaliată. Dar n-a fost să fie. 

— Nici n-a scăpat bine de puiul austriac abia ieșit din ou în 
cuibul european, că ăla cehoslovac începe să pară a se afla în 
primejdie. 

Lovi ziarul cu dosul palmei: 

— Ai văzut asta, Bernie? Mișcări ale trupelor germane la 
graniţă, în regiunea Sudeţilor. 

— Da, bănuiam că despre asta vorbeai. 

Am luat poșta sosită de dimineaţă și, așezându-mă, am 
început să o sortez. Erau mai multe cecuri, ceea ce făcu să-mi 
mai scadă din iritarea față de Bruno. Deși greu de crezut, era 
cât se poate de clar că băuse deja ceva. In mod normal Bruno 
era aproape monosilabic (ceea ce îmi convine, eu însumi fiind 
cam taciturn), dar băutura îl făcea întotdeauna mai vorbăreţ 
decât un chelner italian. 

— Ce e ciudat e că părinţii nu bagă de seamă. Cucul îi tot 
aruncă pe ceilalți pui din cuib, dar părinţii săi adoptivi continuă 
să-l hrănească. 

— Poate speră și ei că o să tacă și o să plece, am zis cu 
subiînțeles, dar aluzia fu prea fină pentru obrazul gros al lui 
Bruno ca s-o priceapă. Mi-am aruncat ochii pe cuprinsul uneia 
dintre scrisori și apoi am citit-o din nou, mai atent. 

— Pur și simplu nu vor să bage de seamă. Ce corespondență 
e? 

— Hmm? A, niște cecuri. 

— Binecuvântată fie ziua care aduce un cec. Altceva? 

— O scrisoare. Una anonimă. Cineva vrea să mă întâlnesc cu 
el în clădirea Reichstag?-ului la miezul nopţii. 

— Zice de ce? 


2 Clădire care adăpostea Reichstag-ul, parlamentul Imperiului german. Inaugurată în 
1894, a fost sediul acestei instituţii până în 1933, când aici a avut loc un incendiu 
izbucnit în circumstanţe neclare, la foarte scurt timp după numirea lui Hitler în funcţia 
de cancelar al Reichului - pretext pentru naziști de a suspenda aproape toate 
drepturile omului consfințite de constituția din 1919. Denumirea de Reichstag se 
referă atât la clădire, cât și la instituţia parlamentară (în zilele noastre, pentru aceasta 
din urmă se utilizează termenul de Bundestag, dar clădirea continuă să poarte 
numele de Reichstag). 


5 


— Pretinde că are informaţii în legătură cu un caz mai vechi al 
meu. O persoană dispărută care a rămas dispărută. 

— Da, sigur, că eu le ţin minte cum ţin minte câinii cu coadă. 
Foarte neobișnuit. Te duci? 

Am ridicat din umeri: 

— În ultima vreme am dormit prost, așa că de ce nu? 

— Vrei să zici, în afară de faptul că e o ruină arsă și că e 
periculos să mergi înăuntru? Păi, un motiv ar fi acela că e posibil 
să fie o capcană. Cineva ar putea să încerce să te ucidă. 

— Oi fi trimis-o chiar tu, atunci. 

El râse fără tragere de inimă: 

— Poate că ar trebui să vin cu tine. Aș putea rămâne ascuns 
privirilor, dar suficient de aproape încât să aud tot. 

— Sau destul de aproape încât să tragi un foc de armă? 

Am scuturat din cap: 

— Dacă vrei să omori pe cineva, nu-l chemi într-un loc care, 
prin natura lui, să-l facă să fie circumspect. 

Am deschis sertarul de la birou. Când te uitai la ele, nu era 
mare diferenţă între Mauser și Walther, dar arma pe care am 
ales-o a fost Mauser-ul. Una peste alta, datele lui generale îl 
făceau mai potrivit decât mai micul Walther și nu-i lipsea nimic 
în ceea ce privește puterea de oprire a adversarului. Precum un 
cec gras, era o armă care îmi conferea întotdeauna un 
sentiment de încredere și de liniște atunci când mi-o strecuram 
în buzunarul de la haină. Am fluturat pistolul în direcţia lui 
Bruno. 

— Și oricine mi-a trimis invitaţia va ști că port la mine o armă. 

— Dar dacă sunt mai mulţi? 

— Rahat, Bruno, chiar nu e nevoie să-l desenezi pe dracu’ pe 
perete. Îmi dau și eu seama de riscuri, dar asta e afacerea în 
care suntem băgaţi. Ziariștii primesc buletine informative, 
soldaţii primesc misiuni, iar detectivii primesc scrisori anonime. 
Dacă aș fi vrut să am corespondenţă cu sigilii de ceară, m-aș fi 
făcut un afurisit de avocat. 

Bruno dădu din cap, trase un pic de peticul de pe ochi și apoi 
își transferă nervii asupra pipei - simbolul eșecului 
parteneriatului nostru. Urăsc toate accesoriile care însoțesc 
fumatul de pipă: punguta de tutun, filtrul, peria de curăţat, 
cuţitașul de buzunar și bricheta specială. Fumătorii de pipă sunt 
maeștri ai neastâmpărului fără rost și o tot atât de grozavă 


6 


mană pentru lumea noastră ca un misionar care debarcă în 
Tahiti cu o valiză plină cu sutiene. Nu era vina lui Bruno, căci, în 
ciuda obiceiului de a bea și a micilor sale metehne enervante, 
era încă detectivul bun pe care-l salvasem din obscuritatea unei 
funcţii pe linie moartă în secția Kripo? din Spreewald. Nu, eu 
eram cel care purtam vina: descoperisem că eu însumi eram la 
fel de incompatibil cu noţiunea de parteneriat precum aș fi fost 
cu funcția de președinte la Deutsche Bank. 

Numai că, uitându-mă la el, am început să mă simt vinovat. 

— Mai ţii minte ce obișnuiam să spunem în război? Dacă are 
numele și adresa ta pe el, poți fi sigur că îţi va parveni. 

— Imi amintesc, zise el aprinzându-și pipa și întorcându-se la 
Völkischer Beobachter. 

L-am privit cum îl citea și, stăpânit de confuzia celui care nu 
reușește să priceapă, i-am zis: 

— Ai putea la fel de bine să aștepți după crainicul orașului“ 
decât să afli vreo știre adevărată din ăla. 

— E adevărat. Dar îmi place să citesc ziarul dimineața, chiar 
dacă e un munte de rahat. Așa m-am obișnuit. 

Câteva clipe am tăcut amândoi. 

— Uite aici încă una din reclamele alea: „Rolf Vogelmann - 
detectiv particular, specializat în persoane dispărute”. 

— N-am mai auzit de el. 

— Ba cum să nu. A mai fost una și la rubrica de anunţuri de 
vinerea trecută. Ți-am citit-o eu. Nu-ţi mai amintești? 

Işi scoase pipa din gură și o îndreptă spre mine: 

— Ştii, poate că ar trebui să ne facem și noi reclamă, Bernie. 

— De ce? Avem de lucru chiar mai mult decât putem face 
faţă. Treburile n-au mers niciodată așa de bine, așa că la ce ne 
trebuie o cheltuială în plus? Și, oricum, în afacerea asta, 
reputaţia este cea care contează, nu rândurile apărute în ziarul 
Partidului. E clar că acest Rolf Vogelmann habar n-are ce dracu' 
face. Gândește-te la toate cazurile cu evrei pe care le avem. 
Niciunul dintre clienţii noștri nu citește genul ăla de porcării. 

— În sfârșit, dacă tu nu crezi că avem nevoie, Bernie... 

— Ca de un al treilea sfârc. 


3 Kripo (Kriminalpolizei - poliţia criminalistică) era una dintre cele două ramuri ale 
Sipo  (Sicherheitspolizei - siguranța statului), alături de Gestapo (Geheime 
Staatspolizei - poliția secretă, implicată și în activități de poliţie politică). 

4 Funcţionar public care pe vremuri avea atribuţia de a merge pe străzile orașului și a 
aduce la cunoștința locuitorilor, prin viu grai, hotărârile municipalității. 


7 


— Unii obișnuiau să creadă că ăsta era un semn aducător de 
noroc. 

— Și erau destui și din aceia care considerau că e un motiv 
suficient ca să te ardă pe rug. 

— Semnul diavolului, nu? chicoti el. Hei, poate că și Hitler are 
unul. 

— La fel de sigur cum are Goebbels o copită despicată. Rahat, 
doar toţi sunt din iad. Fiecare dintre blestemații ăştia. 

e 

Îmi auzeam paşii răsunând în pustia Königsplatz în timp ce mă 
apropiam de ceea ce mai rămăsese din clădirea Reichstag-ului. 
Numai Bismarck, de pe soclul său, cu mâna pe sabie, în faţa 
intrării vestice, cu capul întors spre mine, părea pregătit să 
acorde vreun interes prezenţei mele acolo. Dar mi-am amintit că 
nu fusese niciodată un mare entuziast în privinţa parlamentului 
german - nu călcase niciodată în locul ăla -, așa că mă îndoiam 
că ar fi fost câtuși de puţin tentat să apere instituția căreia, 
poate în mod simbolic, statuia sa îi întorcea spatele. Nu că ar 
mai fi fost acum prea multe din clădirea asta cândva excesiv 
ornamentată în stil renascentist care să pară că ar merita să 
lupți pentru ea. Cu faţada înnegrită de fum, Reichstag-ul arăta 
ca un vulcan care își trăise ultima și cea mai spectaculoasă 
erupție. Dar incendiul fusese mai mult decât jertfa de foc a 
Republicii de la 1918; era, de asemenea, cel mai clar exemplu 
de piromanie pe care Germania l-ar fi putut da pentru a oferi o 
idee despre ceea ce Adolf Hitler și cel de-al treilea sfârc al său 
aveau pregătit pentru noi. 

Am mers spre partea de nord și ceea ce fusese Portalul V, 
intrarea publică, prin care mai trecusem, cândva, împreună cu 
mama, cu mai bine de treizeci de ani în urmă. 

Mi-am lăsat lanterna în buzunarul hainei. Un om care ţine o 
lanternă aprinsă noaptea nu trebuie decât să-și deseneze 
câteva cercuri colorate pe piept ca să facă din el însuși o ţintă 
mai bună. Și, oricum, prin ceea ce mai rămăsese din acoperiș 
razele lunii luminau mai mult decât suficient ca să văd pe unde 
calc. Totuși, când am pășit în vestibulul nordic, în ceea ce fusese 
cândva sala de așteptare, am tras zgomotos de cocoșul Mauser- 
ului, pentru a da de știre oricui m-ar fi așteptat că sunt înarmat. 
În tăcerea stranie, plină de ecouri, acest zgomot răsună mai tare 
decât o șarjă a cavaleriei prusace. 


— N-o să ai nevoie de ăla, zise o voce de deasupra mea, din 
galeria de la etaj. 

— Nu contează, îl mai ţin puţin așa la îndemână, că s-ar putea 
să fie șobolani pe-aici. 

Bărbatul râse batjocoritor: 

— Șobolanii au părăsit locul ăsta de multă vreme. 

Un fascicul de lumină de la o lanternă îmi lumină faţa. 

— Vino aici sus, Gunther. 

— Se pare că ar trebui să-ţi recunosc vocea, am răspuns, 
luând-o în sus pe scări. 

— Și cu mine e la fel. Câteodată îmi recunosc vocea, dar pur 
și simplu nu și pe cel care o folosește. Nu e nimic neobișnuit în 
asta, nu? Nu în vremurile astea. 

Mi-am scos lanterna și am îndreptat-o către bărbatul pe care 
acum îl vedeam retrăgându-se în încăperea din fața mea. 

— Mă interesează să aud asta, i-am spus. Mi-ar plăcea să te 
aud spunând o astfel de chestie și acolo, în Prinz Albrecht 
Strasse. 

El râse din nou: 

— Așadar m-ai recunoscut, până la urmă. 

L-am ajuns din urmă lângă o imensă statuie din marmură a 
împăratului Wilhelm | care se găsea în centrul unui uriaș hol 
octogonal, unde lanterna mea îi dezvălui în sfârșit trăsăturile. 
Exista ceva cosmopolit în ele, deși vorbea cu accent berlinez. 
Unii ar fi putut spune că semăna destul de mult cu un evreu, 
dacă ar fi fost să ia în considerare mărimea nasului. Acesta 
domina centrul feței sale precum tija unui cadran solar și îi 
trăgea buza superioară într-un zâmbet subţire, mai mult un 
rânjet. Își purta părul blond, care încărunţea, tuns scurt, ceea ce 
îi accentua fruntea înaltă. Era un chip șiret, al unui expert în arta 
disimulării, și i se potrivea perfect. 

— Surprins? mă întrebă. 

— De faptul că șeful Poliţiei Criminalistice din Berlin ar putea 
să-mi trimită un bileţel anonim? Nu, că doar mi se întâmplă așa 
ceva tot timpul. 

— Ai fi venit dacă m-aș fi semnat? 

— Probabil că nu. 

— Sau dacă aș fi sugerat să vii în Prinz Albrecht Strasse în loc 
de locul ăsta? Hai, recunoaște că ai fost curios. 


— De când trebuie Kripo să se bazeze pe sugestii ca să-i facă 
pe oameni să vină la sediu? 

— Aici ai și tu dreptate. 

Cu un zâmbet larg, Arthur Nebe făcu să apară din buzunarul 
de la piept o sticluţă metalică plată: 

— Bei? 

— Mersi, nu zic nu. 

Am tras o dușcă zdravănă din alcoolul distilat oferit cu 
solicitudine de către Reichskriminaldirektor și apoi mi-am scos 
țigările. După ce am aprins câte una pentru amândoi, am ţinut 
bățul de chibrit în sus câteva secunde. 

— Nu e nicidecum un loc căruia să-i dai foc cu ușurință, i-am 
spus. Un singur om, acţionând de unul singur: ar fi trebuit să fie 
un tip foarte agil. Și, chiar și așa, cred că i-ar fi luat lui Van der 
Lubbe’ toată noaptea ca să aprindă acest mic foc de tabără. 

Am tras din ţigară și am adăugat: 

— Umblă vorba că a fost mâna lui Hermann Grasu' aici. Adică 
o mână care a ţinut o bucată de iască aprinsă. 

— Sunt șocat, de-a dreptul șocat să aud că faci o aluzie atât 
de scandaloasă la mult-iubitul nostru prim-ministru. 

Numai că Nebe spunea asta râzând. 

— Sărmanul Hermann, să se aleagă neoficial cu o astfel de 
acuzaţie. O, a fost de acord cu incendiul, dar nu clica lui a fost. 

— Dar a cui, atunci? 

— A lui Joey cel Șchiop. Nenorocitul ăla de olandez nu a fost 
decât un bonus în plus pentru el. Van der Lubbe a avut ghinionul 
să ia decizia de a da foc acestui loc în aceeași noapte în care se 
hotărâseră să facă asta și Goebbels și băieţii lui. Joey a crezut că 
e ziua lui de naștere, mai ales când s-a dovedit că Lubbe era 
bolșevic. Numai că a uitat că arestarea unui vinovat înseamnă 
un proces, ceea ce presupunea că ar fi trebuit să existe 
enervanta formalitate a înfățișării de probe. Și normal că, de la 
bun început, pentru orice om cu capul pe umeri era limpede că 
Lubbe nu ar fi putut să acţioneze de unul singur. 

— Și atunci, de ce nu a zis ceva la proces? 

— l-au pompat ceva ca să-l facă să-și ţină gura, i-au 
amenințat familia. Știi cum e. 

Nebe păși pe lângă uriașul candelabru din bronz care zăcea 
contorsionat pe pardoseala murdară de marmură. 


5 Comunistul olandez găsit vinovat pentru incendierea clădirii Reichstag-ului. 
10 


— Aici. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Porni înaintea mea, conducându-mă în marea Sală a Dietei, 
unde Germania văzuse ultima dată ceva ce semăna cu 
democrația. Deasupra noastră se înălța cochilia a ceea ce 
fusese odată domul de sticlă al Reichstag-ului. Acum toată sticla 
lipsea și, în lumina lunii, traversele de susţinere din cupru 
semănau cu pânza unui păianjen gigantic. Nebe își îndreptă 
lanterna spre stâlpii carbonizaţi, plesniţi, care înconjurau Sala. 

— Au fost foarte deterioraţi în incendiu, dar acele siluete în 
semiprofil care sprijină stâlpii - vezi cum unele dintre ele ţin și 
niște litere? 

— Parcă. 

— Mda, așa-i, unele dintre ele sunt de nedescifrat. Dar dacă 
te uiţi cu atenţie, tot poţi să-ţi dai seama că alcătuiesc un motto. 

— Ba la ora 1 noaptea nu pot. 

Nebe nu mă luă în seamă: 

— Zice așa: „Patria mai presus de partid”. 

Repetă motto-ul, aproape cu evlavie, și îmi aruncă pe urmă 
ceea ce am bănuit a fi „o privire plină de înţeles”. 

Am oftat și am clătinat din cap: 

— Vai, dar m-ai lăsat mască. Tocmai tu? Arthur Nebe? 
Reichskriminaldirektor-ul? Un nazist convins? Ei bine, să-mi zici 
mie cuţu'. 

— Da, maro pe dinafară, zise el. Nu știu ce culoare am pe 
dinăuntru, dar nu sunt roșu - nu sunt bolșevic. Dar nu sunt nici 
maro. Nu mai sunt nazist. 

— Rahat, în acest caz ești un imitator al dracu’ de bun. 

— Acum sunt un imitator. Trebuie să fiu ca să rămân în viață. 
Desigur, nu a fost întotdeauna așa. Poliţia e viaţa mea, Gunther. 
Îmi place la nebunie. Când am văzut-o măcinată de liberalism în 
timpul Republicii de la Weimar, am crezut că național- 
socialismul va reinstaura în ţara asta respectul pentru lege și 
ordine. În loc de asta, însă, e mai rău ca niciodată. Eu am fost 
cel care a ajutat la scoaterea Gestapoului de sub controlul lui 
Diels, doar ca să descopăr că a fost înlocuit cu Himmler și 
Heydrich, și... 

— ... Și apoi a început să dea pe dinafară. Mi-am făcut o idee. 

— Va veni vremea când fiecare va trebui să facă la fel. Nu e 
loc pentru agnosticism în Germania pe care Himmler și Heydrich 
au plănuit-o pentru noi. Va trebui fie să stai în poziţie de drepţi 


11 


și să fii numărat, fie să accepţi consecinţele. Dar încă e posibil 
ca lucrurile să se schimbe din interior. lar când va sosi vremea, 
vom avea nevoie de oameni ca tine. Oameni în poliţie în care să 
se poată avea încredere. De-aia te-am chemat aici - ca să încerc 
să te conving să vii înapoi. 

— Eu? Să mă întorc în Kripo? Cred că glumești. Uite ce e, 
Arthur, mi-am pus pe roate o afacere bună, fac bani frumoși 
acum. De ce aș da cu piciorul la toate astea pentru plăcerea de 
a fi din nou în poliție? 

— S-ar putea să nu prea ai de ales. Heydrich crede că i-ai 
putea fi de folos dacă te întorci în Kripo. 

— Pricep. Din vreun motiv anume? 

— E un caz de care vrea să te ocupi. Sunt sigur că nu trebuie 
să-ți spun eu că Heydrich își ia foarte în serios fascismul. În 
general, obţine ceea ce vrea. 

— Care-i treaba cu cazul ăsta? 

— Nu știu ce are el în minte; Heydrich nu-mi face confidente. 
Am vrut doar să te avertizez, ca să fii pregătit, astfel încât să nu 
faci vreo prostie, cum ar fi să-i spui să se ducă dracului, ceea ce 
ar putea să fie prima ta reacţie. Amândoi avem un mare respect 
pentru capacităţile tale de detectiv. Și se întâmplă ca și eu să 
vreau în Kripo pe cineva în care să pot avea încredere. 

— Ei, ca să vezi ce înseamnă să fii popular. 

— Să te gândești un pic la asta. 

— Nu văd cum aș putea evita să mă gândesc. O să reprezinte 
o schimbare faţă de rebus, presupun. Oricum, mersi pentru 
becul roșu de avertizare, Arthur, îţi mulțumesc mult pentru 
intenţie. 

Mi-am șters nervos gura uscată: 

— Mai ai niște limonadă din aia? Mi-ar prinde bine o gură 
acum. Nu primești în fiecare zi asemenea vești bune. 

Nebe îmi înmână sticla și m-am întins după ea precum un 
bebeluș după sânul mamei. Mai puţin atrăgătoare, dar aproape 
la fel de alinătoare. 

— În scrisoarea ta de amor menţionai că ai niște informaţii 
legate de un caz vechi. Sau era echivalentul tău pentru 
cătelușul pe care l-ar folosi un pedofil ca să-și amăgească 
victima? 

— Cu ceva vreme în urmă, era o femeie pe care o tot căutai. 
O ziaristă. 


12 


— A trecut mult timp de atunci. Aproape doi ani. Nu am găsit- 
o. Unul dintre mult prea desele mele eșecuri. Poate ar trebui să-i 
spui și lui Heydrich asta. L-ar putea convinge să mă lase în pace. 

— Vrei să-ţi spun sau nu? 

— Haide, nu mă face să mor de curiozitate, Arthur. 

— Nu e mare lucru, dar ascultă. Acum vreo două luni, 
proprietarul clădirii în care locuia clienta ta a hotărât să 
redecoreze unele dintre apartamente, inclusiv pe alei. 

— Foarte generos din partea lui. 

— In toaleta ei, în spatele unui fel de panou fals, a descoperit 
o trusă pentru droguri. Nu droguri, dar tot ce e nevoie pentru 
consumarea lor - ace, seringi, tot tacâmul. Ei, chiriașul care a 
preluat locuinţa de la clienta ta când aceasta a dispărut era 
preot, așa că pare puţin probabil ca acele ace să fie ale lui, nu? 
lar dacă tipa se droga, atunci asta ar putea explica multe, nu 
crezi? Vreau să zic că niciodată nu poţi anticipa ce o să facă un 
drogat. 

Am scuturat din cap: 

— Nu era genul. Aș fi observat ceva, nu? 

— Nu întotdeauna. Nu și dacă încerca să se lase. Nu și dacă 
avea un caracter puternic. Ei bine, chestia asta mi s-a raportat 
mie și m-am gândit că ai vrea să știi și tu. Așa că acum poți să 
închizi cazul ăla. Cu un astfel de secret, nu se poate spune și ce 
altceva ar fi putut să ascundă faţă de tine. 

— Nu, era în regulă. M-am uitat foarte bine la sfârcurile ei. 

Nebe zâmbi cu nervozitate, nu foarte sigur dacă îi spuneam 
un banc porcos sau nu: 

— Și erau ca lumea sfârcurile ei? 

— Erau doar două, Arthur. Dar erau frumoase. 


2 


Luni, 29 august 


Casele de pe Herbertstrasse, în orice alt oraș în afară de 
Berlin, ar fi fost fiecare înconjurată de două hectare de peluză 
mărginită de gard viu. Dar așa, își ocupau loturile individuale de 
pământ fără să lase loc pentru iarbă sau pavaj. Unele dintre ele 


13 


se aflau la o distanţă de trotuar egală doar cu lăţimea porţii de 
la intrare. Din punct de vedere arhitectonic, erau un amestec de 
stiluri, variind de la palladian€ la neogotic, Wilhelmine și ceva 
care era atât de comun încât era imposibil de descris. Judecată 
ca întreg, Herbertstrasse era ca o machetă alcătuită din bătrâni 
mareșali de infanterie și mari amirali echipați în uniformele de 
paradă, obligaţi să stea pe scaune de campanie extrem de mici 
și de incomode. 

Casa ca un tort imens de nuntă la care fusesem chemat ar fi 
fost mai potrivită pe o plantație din Mississippi, impresie întărită 
de slujnica tuciurie care mi-a răspuns la ușă. l-am arătat 
legitimaţia mea și i-am spus că sunt așteptat. S-a uitat plină de 
îndoială la ea, de parcă se credea însuși Himmler: 

— Frau Lange nu mi-a zis nimic despre mata. 

— Poate o fi uitat, i-am răspuns. Uite ce e, tocmai m-a sunat 
la birou acum o jumătate de oră. 

— Bine, zise ea fără tragere de inimă. Poftim în'untru. 

M-a condus într-un salonaș pe care l-ai fi putut considera 
elegant de n-ar fi fost pe covor un ditamai osul, numai parţial 
ros. M-am uitat împrejur după stăpâna casei, dar nici urmă de 
ea. 

— Să nu pui mâna pe nimic, zise tuciuria. Îi voi spune că ai 
venit. 

După care, bombănind și mormăind de parcă o întrerupsesem 
când se afla la baie, se îndepărtă alene după stăpâna ei. M-am 
așezat pe o sofa din mahon, cu delfini sculptați pe brațe. Lângă 
ea se găsea o măsuţă asortată, a cărei tăblie se sprijinea pe cozi 
de delfini. Delfinii reprezentau un efect comic, întotdeauna 
popular printre confecţionerii de mobilă germani, numai că eu, 
unul, văzusem o mostră de umor mai bun pe un timbru de trei 
pfenigi. Stăteam acolo de mai bine de cinci minute când tuciuria 
veni înapoi și-mi zise că Frau Lange vrea să mă vadă. 

Am mers pe un hol lung și întunecat, care găzduia o puzderie 
de pești împăiaţi, dintre care unul, un somon minunat, îmi reținu 
atenţia și m-am oprit să-l admir. 

— Frumos pește, am remarcat. Cine e pescarul? 

Ea se întoarse enervată spre mine: 


6 Stil creat de către arhitectul italian Andrea Palladio (1508-1580). Ceea ce este 
cunoscut astăzi ca fiind stilul palladian este de fapt o evoluţie a concepţiilor și ideilor 
arhitecturale ale lui Palladio pe parcursul secolelor XVII și XVIII. 


14 


— Nu-i niciun pescar. Numai pești. Ce mai casă e și asta 
pentru pești, pisici și câini. Numa’ că mai rău îi cu pisicile. Măcar 
peștii îs morţi. Da’ nu poţi șterge de praf pisicile și câinii. 

Aproape din reflex, mi-am trecut mâna peste vitrina în care 
era expus somonul. Nu părea că praful de pe ea ar fi fost șters 
de curând. Și chiar dacă făcusem doar de puţină vreme 
cunoștință cu reședința Lange, era ușor de observat că și 
covoarele erau foarte rar aspirate, asta dacă erau vreodată. 
După noroiul din tranșee, un pic de praf și câteva scame pe jos 
nu mă ofensează pe mine chiar așa. Și cu toate astea, văzusem 
destule cămine mai curate decât ăsta, chiar și în cele mai 
sărace părți ale cartierelor Neukölln și Wedding. 

Tuciuria mi-a deschis niște uși de sticlă și s-a dat la o parte. 
Am pășit într-o cameră de zi care părea să fie parţial și birou, iar 
ușile s-au închis în urma mea. 

Femeia era trupeșă, ca o orhidee cărnoasă. Grăsimea îi atârna 
gelatinoasă pe fața și braţele de culoarea piersicii, făcând-o să 
arate precum câinii ăia stupizi care sunt crescuți astfel încât să 
aibă o blană de câteva ori mai mare decât corpul. Propriul ei 
câine stupid era una peste alta mai lipsit de formă decât 
Sharpei'-ul prost croit cu care semăna ea. 

— Ce frumos din partea dumitale să vii să mă vezi atât de 
repede, îmi zise. 

Am rostit câteva bălmăjeli politicoase, dar ea avea acel soi de 
putere pe care nu o poţi dobândi decât atunci când locuiești la o 
adresă simandicoasă cum e Herbertstrasse. 

Frau Lange se așeză pe un șezlong verde și întinse blana 
câinelui în poala-i generoasă ca și cum ar fi fost un lucru de 
mână la care intenţiona să tricoteze în timp ce-mi explica 
despre problema ei. Bănuiam că are vreo cincizeci și cinci de 
ani. Nu că asta ar fi avut vreo importanţă. Când femeile trec de 
cincizeci, vârsta lor încetează să mai intereseze pe oricine 
altcineva în afară de ele însele. În cazul bărbaţilor, situaţia stă 
exact pe dos. 

Scoase la iveală o tabacheră și mă invită să fumez, adăugând 
preventiv: 

— Sunt mentolate. 


7 Rasă de câini originară din China, ale cărei caracteristici sunt cutele multiple ale 
pielii, care, pe măsură ce câinele crește, se restrâng în jurul capului, gâtului și labelor, 
precum și limba de culoare albastră. 


15 


Am crezut că numai curiozitatea m-a împins să iau una, dar 
când am tras primul fum m-am strâmbat, dându-mi seama că 
uitasem, de fapt, cât de nasol e gustul ţigărilor mentolate. Ea a 
chicotit când mi-a văzut neplăcerea evidentă. 

— O, stinge-o, omule, pentru Dumnezeu. Au un gust oribil. 
Nici eu nu știu de ce le fumez, zău că nu știu. la-ţi una de-a 
dumitale, că altfel nu o să-ţi câștig atenţia în veci. 

— Mersi, i-am spus stingându-mi ţigara într-o scrumieră de 
mărimea capacului de la butucul unei roţi. Cred că așa o să fac. 

— Și, dacă tot te-ai deranjat, ai putea să torni și ceva de băut 
pentru noi. Nu știu dumneata cum te simţi, dar mie cu siguranţă 
mi-ar prinde bine un păhărel. 

Îmi indică un imens secrétaire Biedermeier, a cărui parte de 
sus, decorată cu coloane ionice din bronz, părea un antic templu 
grecesc în miniatură, și zise: 

— E acolo o sticlă de gin. Nu-ţi pot oferi decât niște suc de 
lămâie ca să pui în el. E singurul lucru pe care-l beau vreodată. 

Era un pic cam devreme pentru mine, dar am pregătit două 
pahare din amestecul acela. Mi-a plăcut la ea faptul că încerca 
să mă facă să mă simt în largul meu, chiar dacă se presupune 
că asta e ceea ce ar trebui să fac eu pentru clienţi, în virtutea 
profesiei. Numai că Frau Lange nu era câtuși de puțin 
emoţionată. Părea să fie genul de doamnă care avea ea însăși 
foarte multe calităţi profesionale. l-am dat paharul și m-am 
așezat pe un scaun îmbrăcat în piele scârțâitoare aflat lângă 
șezlong. 

— Ești un om cu spirit de observaţie, Herr Gunther? 

— Văd și eu ce se întâmplă în Germania, dacă la asta vă 
referiţi. 

— Nu, dar oricum mă bucur să aflu asta. Ceea ce voiam să zic 
este: cât de bun sunteţi la a observa lucruri? 

— Haideţi, Frau Lange, nu trebuie să procedaţi precum o mâţă 
care se furișează în jurul laptelui fierbinte. Atacaţi direct. 

Am așteptat un moment, privind-o cum devine încurcată. 

— O să spun eu în locul dumneavoastră: vreţi să știți cât sunt 
de bun ca detectiv. 

— Din păcate, știu foarte puţin despre treburile astea. 

— Nici nu există vreun motiv pentru care ar trebui să știți. 

— Dar dacă e să mă încred în dumneata, simt că ar trebui să- 
mi fac o oarecare idee despre referințele dumitale. 


16 


Am zâmbit: 

— Înțelegeţi că afacerea mea nu e din acelea în care pot să vă 
arăt mărturii ale mai multor clienţi mulţumiţi. Confidenţialitatea 
este la fel de importantă pentru clienţii mei cum este și în 
confesional. Poate chiar mai importantă decât acolo. 

— Și atunci cum poate cineva să știe că și-a asigurat serviciile 
cuiva care chiar e bun în ceea ce face? 

— Sunt foarte bun în ceea ce fac, Frau Lange. Reputația mea 
e recunoscută. Acum două luni am avut chiar și o ofertă de 
cumpărare a afacerii. Se întâmplă să fi fost o ofertă foarte bună. 

— Şi de ce nu ai vândut? 

— În primul rând, pentru că afacerea nu era de vânzare. Și în 
al doilea rând, pentru că aș fi un angajat la fel de prost pe cât de 
prost aș fi și ca angajator. Cu toate astea, când așa ceva apare, 
e flatant. Desigur, toate discuţiile astea nu au nicio finalitate. 
Majoritatea oamenilor care doresc serviciile unui detectiv 
particular nu trebuie să cumpere și firma. De obicei, îi roagă pe 
avocaţii lor să le găsească unul. Puteţi afla că sunt recomandat 
de mai multe firme de avocatură, inclusiv de către acelea care 
nu se prea dau în vânt după accentul și manierele mele. 

— lertaţi-mă, Herr Gunther, dar după părerea mea, dreptul e 
o profesie mult supraevaluată. 

— Aici nu vă pot contrazice. N-am întâlnit niciodată un avocat 
care să se dea în lături de la a fura economiile maică-sii, cu tot 
cu salteaua sub care ea le ţine. 

— În aproape toate problemele privind afacerile, am 
descoperit că propria-mi judecată este cu mult mai de 
încredere. 

— Cu ce afaceri vă ocupați, mai exact, Frau Lange? 

— Deţin și conduc o editură. 

— Editura Lange? 

— Cum spuneam, nu m-am înșelat prea des atunci când am 
avut încredere în propria-mi judecată, Herr Gunther. Activitatea 
de editare ţine numai de gust, și pentru a ști ce anume se va 
vinde trebuie să știi să estimezi gusturile oamenilor cărora le 
vinzi. Ei bine, eu sunt berlineză până-n vârful unghiilor și cred că 
știu orașul ăsta și îi cunosc oamenii la fel de bine ca oricine. Așa 
că, în legătură cu întrebarea mea iniţială, care se referea la 
spiritul dumitale de observaţie, ia răspunde-mi la asta: dacă aș 


17 


fi fost o străină în Berlin, cum mi i-ai fi descris pe locuitorii 
orașului? 

Am zâmbit: 

— Ce e un berlinez, vreţi să spuneți? Asta e o întrebare foarte 
bună. Niciun client nu mi-a mai cerut vreodată să sar prin 
câteva cercuri ca să vadă ce câine deștept sunt. Știţi, în general 
nu prea fac giumbușlucuri, dar voi face o excepţie în cazul 
dumneavoastră. Berlinezilor le place ca oamenii să facă excepţii 
pentru ei. Sper că sunteţi atentă, căci am început să-mi joc rolul. 
Da, le place să fie făcuţi să se simtă excepţionali, deși în același 
timp le place să păstreze aparențele. In general, au cam aceeași 
înfățișare. O eșarfă, pălărie și pantofi cu care poţi merge pe jos 
până la Shanghai fără să faci bătături. Căci se întâmplă ca 
berlinezilor să le placă să meargă pe jos, și din această cauză 
mulţi dintre ei au câine: ceva urât dacă ești bărbat, ceva drăguţ 
dacă ești altceva. Bărbaţii își piaptănă părul mai mult decât 
femeile și își mai lasă și mustăţi în care ai putea să vânezi un 
mistreț. Turiștii cred că mulţi dintre bărbaţii din Berlin se 
îmbracă în haine femeiești, dar de fapt nu sunt decât femeile 
urâte din oraș, care dau astfel bărbaţilor o faimă proastă. Nu că 
ar mai fi prea mulţi turiști în vremurile astea. Național- 
socialismul a făcut din ei o priveliște la fel de rară ca și Fred 
Astaire în bocanci militari. 

Oamenii din orașul ăsta pun smântână în aproape orice, 
inclusiv în bere, iar berea e ceva ce iau într-adevăr foarte în 
serios. Femeile preferă să stea zece minute cu capul în halbă, la 
fel ca bărbaţii, și nu le deranjează să și-o plătească singure. 
Aproape toţi cei care șofează conduc mult prea repede, dar 
nimănui nu i-ar trece vreodată prin cap să treacă pe roșu. Au 
plămânii putrezi pentru că aerul nu e bun și pentru că fumează 
prea mult, și au un simţ al umorului care pare plin de cruzime 
dacă nu-l înţelegi și chiar mai crud dacă-l pricepi. Işi cumpără 
vitrine Biedermeier scumpe, la fel de solide ca blocurile de 
locuit, și apoi atârnă în interiorul ușilor de sticlă perdeluțe care 
să ascundă vederii tot ce ţin în ele. Este un amestec excentric 
tipic de ostentativ și privat. Cum mă descurc? 

Frau Lange dădu aprobator din cap: 

— În afara comentariului despre femeile urâte din Berlin, te 
descurci foarte bine. 

— Nu era pertinent. 


18 


— Aici te înșeli. Nu da înapoi, că o să încetez să te mai plac. 
Era pertinent. O să vezi imediat de ce. Care sunt tarifele 
dumitale? 

— Șaptezeci de mărci pe zi, plus cheltuielile aferente. 

— Și cam ce astfel de cheltuieli ar putea fi? 

— Greu de spus. Deplasări. Șpăgi. Orice care poate duce la o 
informaţie. Primiţi chitanțe pentru tot, mai puţin pentru șpăgi. 
Aici mă tem că va trebui să mă credeți pe cuvânt. 

— Ei bine, să sperăm că te pricepi să apreciezi pentru ce 
merită să plătești. 

— N-am avut plângeri. 

— Și presupun că vrei un avans. 

Imi dădu un plic: 

— Înăuntru vei găsi o mie de mărci. Consideri mulţumitoare 
această sumă? 

Am aprobat din cap. 

— Vreau, desigur, o chitanţă pentru banii ăștia. 

— Bineînţeles, i-am zis și am semnat hârtia pe care o 
pregătise. 

O manieră foarte profesională, mi-am zis. Mda, cu siguranţă 
era o adevărată doamnă. 

— Așa, ca o paranteză, cum de m-aţi ales pe mine? Nu v-aţi 
întrebat avocatul și, am adăugat eu gânditor, eu nu-mi fac 
publicitate, desigur. 

Se ridică și, încă ţinându-și câinele, se duse către birou. 

— Aveam o carte de vizită de-a dumitale, răspunse ea 
arătându-mi-o. Adică o avea fiul meu. A ajuns în posesia mea 
anul trecut, din buzunarul unui costum mai vechi de-al lui pe 
care voiam să-l dau la Ajutoarele de larnă. 

Se referea la programul de asistență socială pe care-l 
desfășura Frontul Muncitoresc, DAF-ul. 

— Am păstrat-o cu gândul să i-o dau înapoi. Dar când am 
adus vorba despre ea, mi-a spus s-o arunc. Numai că eu nu am 
făcut asta. Cred că mi-am zis că s-ar putea să-mi fie de folos 
cândva. Ei bine, nu m-am înșelat, nu? 

Era una dintre cărțile mele de vizită mai vechi, datând de 
dinainte de parteneriatul meu cu Bruno Stahlecker. Pe spate 
avea chiar și numărul de telefon pe care-l avusesem înainte 
acasă. 

— Mă întreb de unde o fi avut-o, i-am spus. 


19 


— Parcă mi-a zis că era a doctorului Kindermann. 

— Kindermann? 

— Ajung și la el îndată, dacă nu te superi. 

Am scos o carte de vizită nouă din portofel: 

— Nu e important. Numai că am un asociat acum, așa că mai 
bine luaţi o carte de vizită nouă. 

l-am dat-o și a pus-o pe birou lângă telefon. În timp ce se 
așeza, faţa ei căpătă o expresie serioasă, de parcă s-ar fi 
declanșat un buton în capul ei. 

— Și acum aș face bine să îţi spun de ce te-am chemat aici, 
zise ea posomorâtă. Vreau să descoperi cine mă șantajează. 

Făcu o pauză, foindu-se nervos în șezlong: 

— Scuză-mă, nu mi-e deloc ușor. 

— Nu-i nicio grabă. Șantajul neliniștește pe toată lumea. 

Ea dădu din cap și sorbi din gin: 

— Păi, acum vreo două luni, poate chiar un pic mai mult, am 
primit un plic în care erau două scrisori care fuseseră scrise de 
către fiul meu unui alt bărbat. Doctorului Kindermann. 
Bineînţeles că am recunoscut scrisul fiului meu și, deși nu le-am 
citit, am știut că sunt de natură intimă. Fiul meu e homosexual, 
Herr Gunther. Ştiam asta de ceva vreme, așa că nu a fost o 
revelaţie șocantă pentru mine, așa cum intenţionase persoana 
aceea răuvoitoare. Asta reieșea limpede din biletelul său. Și, de 
asemenea, zicea că existau mai multe scrisori în posesia sa, ca 
acelea pe care le primisem, și că mi le va trimite dacă îi plăteam 
suma de o mie de mărci. Dacă refuzam, nu îi rămânea decât să 
le trimită Gestapoului. Sunt convinsă că nu trebuie să îţi spun 
eu, Herr Gunther, că această guvernare arată o atitudine mult 
mai puţin deschisă faţă de acești nefericiți tineri decât o făcea 
Republica. Orice contact între bărbaţi, nu contează cât de lipsit 
de importanţă, este privit în vremurile astea ca fiind pasibil de 
pedeapsă. Dacă s-ar afla că Reinhard e homosexual, asta ar 
avea cu siguranță drept efect trimiterea lui într-un lagăr de 
concentrare vreo zece ani. 

Așa că am plătit, Herr Gunther. Şoferul meu a lăsat banii în 
locul care mi s-a indicat, iar după vreo săptămână am primit nu 
un teanc de scrisori, cum mă așteptam, ci doar o singură 
scrisoare. Era însoţită de un alt bileţel anonim, care mă informa 
că autorul s-a răzgândit, că e sărac, că ar trebui să plătesc 
pentru fiecare scrisoare în parte și că în posesia lui se găsesc 


20 


încă zece asemenea scrisori. De atunci am primit înapoi patru, 
care m-au costat aproape cinci mii de mărci. De fiecare dată îmi 
cere mai mult decât ultima dată. 

— Fiul dumneavoastră știe de treaba asta? 

— Nu, și, cel puţin pentru moment, nu văd niciun motiv să 
suferim amândoi. 

Am oftat și era cât pe-aci să dau glas dezacordului meu, când 
ea mă opri: 

— Da, o să-mi spui că asta face prinderea acestui infractor 
mai dificilă și că Reinhard ar putea să aibă informaţii care ţi-ar fi 
de folos. Ai perfectă dreptate, desigur. Dar ascultă și motivele 
mele, Herr Gunther. 

Întâi de toate, fiul meu e un băiat impulsiv. Cea mai probabilă 
reacţie a lui va fi să-i spună acestui șantajist să se ducă dracului 
și să nu dea banii. Asta ar duce aproape sigur la arestarea lui. 
Reinhard e fiul meu, și ca mamă îl iubesc nespus, dar e un prost 
care nu pricepe deloc chestiunile pragmatice. Bănuiesc că, 
indiferent cine e cel care mă șantajează, posedă o abilă 
cunoaștere a psihologiei umane. Ințelege ce simte o mamă 
văduvă pentru unicul ei fiu - mai ales o mamă bogată și foarte 
singură ca mine. 

În al doilea rând, cunosc eu însămi câteva lucruri despre 
lumea homosexualilor. Răposatul doctor Magnus Hirschfeld a 
scris mai multe cărţi pe această temă, dintre care una sunt 
mândră să spun că am publicat-o chiar eu. E o lume secretă și 
foarte periculoasă, Herr Gunther. O mină de aur pentru un 
șantajist. Așa că s-ar putea ca această persoană răuvoitoare să 
îl cunoască pe fiul meu. Chiar și între bărbaţi și femei, iubirea 
poate constitui un motiv potrivit pentru un șantaj - cu atât mai 
mult atunci când e vorba și de un adulter sau de degradarea 
rasială, care pare a fi o cauză chiar mai mare de îngrijorare 
pentru naziștii ăştia. 

Prin urmare, după ce vei descoperi identitatea șantajistului, îi 
voi spune lui Reinhard și atunci va decide el ce e de făcut. Dar 
până atunci nu o să știe nimic despre asta. 

Mă privi întrebătoare: 

— Eşti de acord? 

— Nu găsesc nicio fisură în raţionamentul dumneavoastră, 
Frau Lange. Se pare că v-aţi gândit foarte bine la asta. Pot să 
văd scrisorile de la fiul dumneavoastră? 


21 


Întinzându-se spre un dosar de lângă șezlong, ea aprobă din 
cap și apoi ezită: 

— E necesar acest lucru? Să-i citești scrisorile, vreau să spun. 

— Da, este, am afirmat eu cu tărie. Bileţelele de la șantajist le 
mai aveţi? 

Ea îmi dădu dosarul: 

— Totul este acolo, îmi spuse. Scrisorile și bilețelele anonime. 

— Nu v-a cerut niciunul înapoi? 

— Nu. 

— Asta e bine. Înseamnă că avem de-a face cu un amator. 
Cineva care a mai făcut așa ceva înainte v-ar fi spus să îi dați 
înapoi bileţelele la fiecare plată. Ca să vă împiedice să strângeţi 
orice dovezi împotriva lui. 

— Da, înțeleg. 

Am aruncat o privire la ceea ce în mod optimist numeam 
dovezi. Bileţelele și plicurile erau scrise la mașină pe articole de 
papetărie de bună calitate, fără nicio trăsătură distinctivă, și 
erau expediate din diverse cartiere din vestul Berlinului - W.35, 
W.40, W.50 - toate timbrele celebrând a cincea aniversare de la 
venirea naziștilor la putere. Asta îmi spunea ceva. Această 
aniversare avusese loc pe 30 ianuarie, așa că șantajistul lui Frau 
Lange nu părea să cumpere prea des timbre. 

Scrisorile lui Reinhard Lange erau scrise pe hârtia mai 
pretențioasă pe care numai persoanele îndrăgostite se ostenesc 
să o cumpere - acel tip de hârtie care costă atât de mult, că 
trebuie să fie musai luată în serios. Scrisul era ordonat, aproape 
prea îngrijit chiar, ceea ce nu se putea spune și despre conţinut. 
Un îngrijitor de la o baie publică otomană poate că nu ar fi găsit 
nimic la care să obiecteze în mod deosebit, dar în Germania 
nazistă scrisorile de dragoste ale lui Reinhard Lange erau în mod 
sigur de ajuns ca să-i asigure nerușinatului lor autor o excursie 
într-un KZ, unde să aibă pieptul plin de triunghiuri roz. 

— Doctorul Lanz Kindermann ăsta, am zis eu citind numele de 
pe plicul mirosind a parfum de lămâie. Ce anume știți, de fapt, 
despre el? 

— A fost o perioadă când Reinhard a fost încurajat să se lase 
tratat de homosexualitatea sa. La început, a încercat diverse 
preparate pe bază de hormoni, dar s-au dovedit a fi ineficiente. 
Psihoterapia a părut să ofere o șansă mai bună de succes. Cred 
că mai mulți membri de partid de la vârf și băieţi din Organizaţia 


22 


de Tineret a lui Hitler au urmat același tratament. Kindermann e 
psihoterapeut și Reinhard l-a cunoscut când s-a internat în 
clinica lui din Wannsee căutând o metodă de tratament. În loc 
de asta, s-a implicat într-o relaţie intimă cu Kindermann, care e 
și el homosexual. 

— lertaţi-mi  neștiinţa, dar ce anume e, mai precis, 
psihoterapia? Credeam că genul ăsta de lucruri nu mai e permis. 

Frau Lange scutură din cap: 

— Nu sunt foarte sigură. Dar cred că accentul este pus pe 
tratarea afecţiunilor mintale ca parte a sănătăţii fizice generale 
a individului. Nu mă întrebaţi prin ce se deosebește metoda asta 
de a tipului ăluia, Freud, în afara faptului că el e evreu, pe când 
Kindermann e german. Clinica lui Kindermann e numai pentru 
germani. Germani sănătoși, care au probleme legate de droguri 
sau de băutură, aceia atrași de latura mai excentrică a 
medicinei - chiropractică și alte chestii de genul ăsta. Sau 
pentru aceia care caută pur și simplu un loc costisitor pentru a 
se relaxa. Printre pacienţii lui Kindermann se numără și 
aghiotantul Fuhrer-ului, Rudolf Hess. 

— L-aţi văzut vreodată pe doctorul Kindermann? 

— O singură dată. Nu mi-a plăcut de el. E un austriac foarte 
arogant. 

— Nu sunt toţi așa? am murmurat eu. Credeţi că ar putea fi 
genul care să încerce un șantaj? La urma urmei, scrisorile îi erau 
adresate lui. Dacă nu e Kindermann, atunci e cu siguranță 
cineva care-l cunoaște. Sau cel puţin cineva care a avut ocazia 
să îi fure scrisorile. 

— Mărturisesc că nu l-am bănuit pe Kindermann pentru 
simplul motiv că scrisorile îi implică pe amândoi. 

Se gândi o clipă și adăugă: 

— Știu că sună prostește, dar nu m-am gândit deloc la cum ar 
fi putut să ajungă scrisorile în posesia altcuiva. Dar acum că ai 
zis dumneata asta, presupun că trebuie să fi fost furate. De la 
Kindermann, mă gândesc. 

Am aprobat-o dând din cap. 

— Bine, i-am zis. Și acum daţi-mi voie să vă pun o întrebare 
mai dificilă. 

— Cred că știu ce ai de gând să spui, Herr Gunther, zise ea 
scoțând un oftat adânc. Dacă am luat în considerare și 
posibilitatea ca însuși fiul meu să fie făptașul, nu? 


23 


Mă cântări cu privirea și apoi completă: 

— Nu m-am înșelat în privința dumitale, nu-i așa? E exact 
genul de întrebare cinică pe care speram să mi-o adresezi. 
Acum știu că pot avea încredere în dumneata. 

— Ca un detectiv să fie cinic e la fel de normal precum e 
pentru un grădinar să aibă îndemânare, Frau Lange. Uneori mă 
bagă în bucluc, dar de cele mai multe ori mă împiedică de la a 
subaprecia oamenii. Așa că mă veți ierta, trag nădejde, dacă 
sugerez că acesta ar putea fi cel mai bun motiv dintre toate 
pentru a nu-l implica pe fiul dumneavoastră în această 
investigaţie și că și dumneavoastră v-aţi gândit deja la acest 
lucru. 

Am văzut-o schițând un zâmbet și am continuat: 

— După cum vedeţi, nu vă subestimez, Frau Lange. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ce credeţi, ar putea fi un pic cam strâmtorat cu banii? am 
întrebat-o. 

— Nu. Ca director al consiliului de administraţie de la editura 
Lange, câștigă un salariu substanţial. De asemenea, are venituri 
dintr-un cont mare pe care i l-a lăsat tatăl lui. Este adevărat că îi 
place să joace jocuri de noroc. Dar, din punctul meu de vedere, 
mai rău chiar decât asta e faptul că e proprietarul unei fițuici 
complet inutile care se numește Urania. 

— Fiţuică? 

— O revistă. Despre astrologie sau o prostie de genul ăsta. Nu 
a făcut decât să meargă în pierdere din ziua când a cumpărat-o. 

Își aprinse încă o ţigară și trase din ea cu buzele strânse de 
parcă ar fi avut de gând să fluiere un cântecel. 

— Și știe că dacă vreodată ar rămâne cu adevărat fără bani, 
nu trebuie decât să vină să-mi ceară mie. 

l-am zâmbit, chipurile îndurerat: 

— Știu că nu sunt ceea ce s-ar putea numi drăguţ, dar v-aţi 
gândit vreodată să adoptați pe cineva ca mine? 

Ea râse când auzi asta. Am continuat: 

— Pare să fie un tânăr foarte norocos. 

— E foarte răsfățat, asta e. Și nu mai e chiar atât de tânăr. 

Privi în gol, ochii ei părând să urmărească fumul de ţigară: 


24 


— Pentru o văduvă bogată ca mine, Reinhard e ceea ce 
oamenii din lumea afacerilor numesc un produs /oss leader. Nu 
există dezamăgire mai mare în viaţă care să se poată compara, 
măcar de departe, cu dezamăgirea provocată cuiva de propriul 
fiu. 

— Chiar așa? Am auzit spunându-se că, pe măsură ce 
îmbătrânești, copiii sunt o binecuvântare. 

— Ştii, pentru un cinic, începi să vorbeşti cam ca un 
sentimental. Îmi dau seama că nu ai copii. Așa că dă-mi voie să 
îți clarific un lucru, Herr Gunther. Copiii sunt reflectarea 
bătrâneţii. Sunt cel mai rapid mod de a îmbătrâni pe care-l 
cunosc. Sunt oglinda declinului cuiva. Al meu, mai ales. 

Câinele căscă și sări din poala ei de parcă mai auzise asta de 
nenumărate ori. Ajuns pe podea, se întinse și fugi la ușă, unde 
se întoarse și se uită înapoi, în așteptare, la stăpâna lui. Deloc 
perturbată de spectacolul de mândrie canină fără margini, ea se 
ridică să lase animalul să iasă din cameră. 

— Și acum ce urmează? întrebă, revenind pe șezlong. 

— Aşteptăm un alt bileţel. Mă voi ocupa eu de realizarea 
următoarei plăţi. Dar până atunci cred că ar fi o idee bună să 
mă internez pentru câteva zile în clinica lui Kindermann. Aș vrea 
să aflu mai multe despre prietenul fiului dumneavoastră. 

— Presupun că la asta te refereai când vorbeai de cheltuieli 
suplimentare, nu? 

— Voi încerca să fie o internare scurtă. 

— Așa să faci, zise ea arborând un ton de directoare de 
școală. O zi la clinica lui Kindermann costă o sută de mărci. 

Am scos un fluierat: 

— O sumă considerabilă. 

— Ei, și acum trebuie să mă scuzi, Herr Gunther, zise ea. 
Trebuie să mă pregătesc pentru o ședință. 

Am băgat banii în buzunar și apoi ne-am strâns mâinile, după 
care am luat dosarul pe care mi-l dăduse și m-am îndreptat 
către ușă. 

Am luat-o înapoi de-a lungul coridorului prăfuit și apoi prin 
hol. O voce lătră spre mine: 


3 Produs oferit spre vânzare la costul de achiziţie/de fabricaţie (sau chiar în pierdere) 
în scopul sporirii deverului unui magazin. 


25 


— la mai zabovești dumneata un pic acolo. Trebe să deschid 
ușa la tine. Lui Frau Lange nu-i place dacă nu-i conduce chiar io 
însămi pe musafiri. 

Am crăpat ușa în timp ce tuciuria se legăna agale spre mine 
din celălalt capăt al holului. A 

— Nu te deranja, i-am spus inspectându-mi palma. Intoarce-te 
liniștită la ce treburi oi fi făcând prin căsoiul ăsta plin de praf. 

— Îs de multă vreme la Frau Lange, mormăi ea. Ea niciodată 
nu avut plângere. 

M-am întrebat dacă șantajul avea vreo legătură cu asta. La 
urma urmei, trebuie să ai un motiv foarte bun ca să ţii un câine 
de pază care nu latră. Nu vedeam nici unde ar fi putut să intre în 
peisaj afecțiunea - nu cu femeia asta. Era mai probabil să te 
atașezi de un crocodil. Ne-am uitat unul la altul o clipă, după 
care i-am zis: 

— Doamna fumează întotdeauna atât de mult? 

Negresa se gândi un pic, cântărind dacă era sau nu vorba de 
o întrebare-capcană. În cele din urmă hotărî că nu era: 

— Are mereu o ţigară în gură și ăsta îi adevăru'. 

— Păi, atunci asta trebuie să fie explicaţia. Cu atâta fum de 
țigară în jurul ei, pariez că nici măcar nu știe că ești aici. 

Mă înjură aprig și îmi trânti ușa în faţă. 

Am avut multe lucruri la care să mă gândesc în timp ce 
conduceam înapoi pe Kurfürstendamm spre centrul orașului. M- 
am gândit la cazul lui Frau Lange și apoi la mia de mărci de la 
ea care se găsea acum la mine în buzunar. M-am gândit la 
scurta pauză într-o clinică drăguță și confortabilă, pe banii ei, și 
la ocazia care mi se ivise, cel puţin temporar, de a scăpa de 
Bruno și de pipa lui; ca să nu mai zic de Arthur Nebe și de 
Heydrich. Poate că reușeam chiar să mă lecuiesc și de insomnie 
și depresie. 

Dar cel mai mult m-am gândit la cum de-mi dădusem 
vreodată cartea de vizită și telefonul de acasă unui austriac de 
care nu auzisem în viața mea. 


Miercuri, 31 august 


26 


În zona aflată la sud de K&nigstrasse, în Wannsee, se găsesc 
tot felul de clinici și spitale private - de-alea elegante și scumpe, 
unde se folosește la fel de mult eter pe podele și geamuri ca și 
pe pacienţi. În ceea ce privește tratamentul, există tendinţa de 
a fi adepţii egalitarismului. Un bărbat poate să aibă constituţia 
fizică a unui elefant african, că ei tot sunt fericiţi să-l trateze de 
parcă ar fi suferit o comoţie, cu câteva asistente rujate care să-l 
ajute cu mărcile mai scumpe de periuță de dinţi și de hârtie 
igienică, însă cu condiţia să poată plăti pentru toate astea. In 
Wannsee, balanţa de plăţi a contului bancar contează mai mult 
decât tensiunea arterială. 

Clinica lui Kindermann se înălța pe o stradă liniștită, într-un fel 
de grădină mare, dar bine amenajată, care se lăsa în pantă spre 
un mic heleșteu izolat din lacul principal și care includea, printre 
numeroșii ulmi și nuci, un ponton cu coloane, o baracă pentru 
bărci și un turn gotic cu foișor care era construit cu atâta grijă 
încât să atragă atenţia prin eleganța lui. Arăta ca o cabină 
telefonică medievală. 

Clinica însăși era un asemenea amestec de frontoane, 
lemnărie, ornamente, creneluri și turnulețe, încât părea mai 
degrabă un castel de pe Rin decât un sanatoriu. Privind-o, mai 
că mă așteptam să văd două spânzurători sus pe acoperiș sau 
să aud ţipete venind din vreun beci adânc. Dar era liniște și nu 
se vedea nici ţipenie de om. Numai zgomotul îndepărtat al unui 
echipaj alcătuit din patru bărbaţi aflaţi pe lac dincolo de copaci 
le făcea pe gălăgioasele ciori de câmp să tulbure pacea. 

Intrând pe ușa principală, am decis că erau probabil mai 
multe șanse să găsesc câţiva prizonieri furișându-se pe-afară 
cam la ora când liliecii se pregăteau să-și ia zborul în lumina 
crepusculară. 

Camera mea de la etajul al treilea avea o excelentă priveliște 
spre bucătării. La optzeci de mărci pe zi, era cea mai ieftină pe 
care o aveau și, învârtindu-mă pe loc prin ea, nu m-am putut 
împiedica să mă întreb dacă, pentru vreo cincizeci de mărci în 
plus pe zi, n-aş fi meritat ceva un pic mai mare, de exemplu un 
coș de rufe. Dar clinica era ocupată. Camera mea era tot ce 
aveau disponibil, mi-a zis sora medicală care m-a condus sus. 

Era drăguță. Ca o negustoreasă baltică de pește, dar fără 
conversaţia ţărănească a acesteia. În momentul când terminase 
de făcut patul și a spus să mă dezbrac, aproape că rămăsesem 


27 


fără suflu de emoție. Mai întâi slujnica lui Frau Lange, apoi asta, 
la fel de străină de ruj precum e un pterodactil. Și nu că nu ar fi 
fost și asistente mai drăguțe prin preajmă. Văzusem destule la 
parter. Ce se gândiseră ei, că dacă tot îmi dăduseră o cameră 
atât de mică, măcar să-mi dea o soră medicală foarte grasă, în 
compensație. 

— La ce oră se deschide barul? am întrebat-o. 

Simţul umorului nu-i era deloc mai prejos decât frumusețea: 

— Aici e interzis alcoolul, îmi răspunse ea trăgându-mi dintre 
buze ţigara încă neaprinsă. lar fumatul este strict interzis. Indată 
vine și doctorul Meyer să vă vadă. 

— Ce e el, echipajul de pe puntea pentru clasa a Il-a? Unde-i 
doctorul Kindermann? 

— Domnul doctor e la o conferinţă în Bad Neuheim. 

— Ce face acolo, stă la un sanatoriu? Când vine înapoi? 

— La sfârşitul săptămânii. Sunteţi pacientul doctorului 
Kindermann, Herr Strauss? 

— Nu, nu sunt, dar pentru optzeci de mărci pe zi, speram că îi 
voi fi. 

— Doctorul Meyer e un medic foarte competent, vă asigur. 

S-a încruntat nervoasă la mine când și-a dat seama că încă nu 
schițasem nicio mișcare ca să mă dezbrac și a început să scoată 
un zgomot dezaprobator care suna ca și cum ar fi încercat să fie 
drăguță cu un papagal cacadu. Bătând scurt din palme, mi-a zis 
să mă grăbesc și să mă bag în pat, căci doctorul Meyer va dori 
să mă consulte. Gândindu-mă că era în stare să mă vâre chiar 
ea în pat, m-am hotărât să nu opun rezistență. Nu numai că 
asistenta mea era urâtă, dar mai era și posesoarea unor 
maniere la patul bolnavului pe care cu siguranţă le dobândise 
într-o grădină de legume cultivate pentru piaţă. 

După ce a plecat, m-am așezat în pat să citesc. Nu genul de 
lectură pe care l-ai descrie ca fiind captivant, cât mai ales 
incredibil. Da, ăsta era cuvântul: incredibil. Existaseră 
întotdeauna reviste ciudate, de ocultism, în Berlin, precum Zenit 
și Hagal, dar de pe țărmurile fluviului Maas până pe malurile 
fluviului Memel nu exista nimic care să se poată compara cu 
apucaţii care scriau pentru revista lui Reinhard Lange, Urania. 
Să o rasfoiesc timp de numai vreo cinșpe minute mi-a fost de 
ajuns ca să mă conving că Lange era probabil complet dus cu 


28 


capu’. Erau articole intitulate „Wotanismul* și originile adevărate 
ale creștinismului”, „Puterile supranaturale ale locuitorilor 
dispăruţi ai Atlantidei”, „Teoria glaciară explicată”, „Exerciţii 
ezoterice de respiraţie pentru începători”, „Spiritismul și 
memoria rasei”, „Doctrina Pământului gol pe dinăuntru”, 
„Antisemitismul ca moștenire teocratică” etc. Pentru un tip care 
putea să publice genul ăsta de nonsensuri, șantajarea unui 
părinte, m-am gândit eu, era probabil genul de activitate cât se 
poate de obișnuită, care-l ţinea ocupat între revelaţiile 
ariosofice!. 

Chiar și doctorul Meyer, el însuși un exemplu deloc evident de 
normalitate, s-a văzut obligat să facă o remarcă la adresa 
alegerii mele în materie de lectură: 

— Citiţi des genul ăsta de lucruri? mă întrebă întorcând în 
mâini revista de pe o parte pe alta de parcă ar fi fost cine știe ce 
artefact scos la lumină de către Heinrich Schliemann în urma 
săpăturilor făcute la ruinele Troiei. 

— Nu. Am cumpărat-o și eu așa, doar din curiozitate. 

— Bine. Un interes neobișnuit pentru ocult este adesea un 
semn al unei personalităţi labile. 

— Ştiţi, și eu mă gândeam tocmai la acest lucru. 

— Nu oricine ar fi de acord cu mine în această privinţă, 
desigur. Dar viziunile multor figuri religioase moderne - Sfântul 
Augustin, Luther - sunt cel mai probabil de origine nevrotică. 

— Chiar așa? 

— O, da. 

— Ce crede doctorul Kindermann? 

— Oh, Kindermann are niște teorii foarte puţin obișnuite. Nu 
sunt sigur că îi înțeleg opera, dar e un om de o inteligenţă 
sclipitoare. 

Doctorul, un elveţian, purta un costum din trei piese făcut din 
tweed, un jabou cât o molie imensă, plus ochelari și o barbă 
lungă și albă ca a unui om sfânt din India. Mi-a împins în sus 
mâneca de la pijama și mi-a prins un mic pendul deasupra părţii 
de jos a încheieturii. L-a privit o vreme cum se învârtește și se 
răsucește înapoi, înainte de a decreta că încărcătura de 


? Numele unei religii rasiste fondate de către David Lane, religie care punea accentul 
pe supremaţia rasei albe și pe naţional-socialism. Iniţialele W.O.T.A.N. vin de la 
sintagma „Will of the Aryan Nation” („voinţa naţiunii ariene”); în același timp, Wotan e 
și numele unui zeu germanic (cunoscut în țările scandinave sub numele de Odin). 

10 Ariosofismul era un curent ocult din cadrul mișcării naziste. 


29 


electricitate de care dădeam dovadă indica faptul că mă 
simțeam neobișnuit de deprimat și că mă neliniștea ceva. Era un 
mic spectacol impresionant, dar fără îndoială lipsit de riscuri, dat 
fiind că majoritatea oamenilor care se internau în clinică erau 
probabil deprimaţi sau neliniștiţi în legătură cu ceva, fie chiar și 
numai în legătură cu nota de plată pe care aveau să o achite. 

— Cum dormiţi? 

— Prost. Câteva ore pe noapte. 

— Aveţi coșmaruri vreodată? 

— Da, și nici măcar nu-mi place brânza. 

— Aveţi vise care se repetă? 

— Nu ceva anume. 

— Și cu pofta de mâncare cum staţi? 

— Nu am așa ceva, ca să vă pot povesti despre ea. 

— Viaţa sexuală? 

— La fel ca pofta mea de mâncare. Nu merită adusă în 
discuţie. 

— Vă gândiţi mult la femei? 

— Tot timpul. 

Mâzgăli niște însemnări, își mângâie barba și zise: 

— Vă prescriu un supliment de vitamine și minerale, mai ales 
magneziu. O să vă pun și la un regim fără zahăr, cu multe 
legume crude și alge. Vă vom ajuta să eliminaţi toxinele din corp 
cu ajutorul unui tratament cu tablete pentru purificarea 
sângelui. E un bazin de înot excelent aici și poate că o să vreţi 
chiar să încercaţi și baia cu apă de ploaie, o să vi se pară foarte 
înviorătoare. Fumaţi? 

Am aprobat dând din cap. 

— Încercaţi să renunţaţi o vreme la fumat. 

Își închise cu zgomot agenda: 

— Ei bine, toate astea ar trebui să ajute la sănătatea 
dumneavoastră fizică. Pe parcurs vom vedea dacă nu putem 
îmbunătăţi și starea dumneavoastră mentală printr-un 
tratament psihoterapeutic. 

— Ce anume este, mai exact, psihoterapia, domnule doctor? 
lertați-mă, dar credeam că naziștii au catalogat-o ca fiind 
decadentă. 

— Vai, nu, nu. Psihoterapia nu e psihanaliză. Nu se bazează 
deloc pe gândirea subconștientă. Genul ăla de chestii sunt 
potrivite pentru evrei, dar nu au nicio relevanţă pentru germani. 


30 


Așa cum vă veți da seama și dumneavoastră, niciun tratament 
psihoterapeutic nu se realizează vreodată separat de corp. Aici 
țintim să înlăturăm simptomele bolilor mintale prin îndreptarea 
atitudinilor care au dus la apariţia lor. Atitudinile sunt 
condiționate de personalitate, ca și de relaţia personalităţii cu 
mediul ei înconjurător. Visele dumneavoastră mă interesează 
numai atât cât să știu dacă le aveţi sau nu. Să vă tratez 
încercând să vă interpretez visele și să descopăr semnificaţia lor 
sexuală este, cinstit vorbind, lipsit de sens. Asta e decadent, 
chicoti el cu un aer plin de bunăvoință. Dar asta e o problemă 
pentru evrei, și nu pentru dumneavoastră, Herr Strauss. Acum, 
cel mai important lucru e să dormiţi bine noaptea. 

Spunând asta, își luă trusa medicală și scoase din ea o 
seringă și o sticluţă pe care le puse pe noptieră. 

— Ce e aia? l-am întrebat cu o voce lipsită de convingere. 

— Atropină, răspunse el frecându-mi brațul cu un tampon 
îmbibat cu spirt medicinal. 

Injecţia mi se păru rece atunci când pătrunse în braţ ca un 
fluid de îmbălsămare. La câteva secunde după ce mi-am dat 
seama că va trebui să găsesc o altă noapte în care să adulmec 
prin clinica lui Kindermann, am simţit legăturile care mă ţineau 
ancorat în starea de veghe slăbind și am fost luat de curent, 
îndepărtându-mă încet de țărm, vocea lui Meyer fiind deja prea 
departe de mine ca să mai aud ce zicea. 

e 

După câteva zile petrecute la clinică, mă simţeam mai bine 
decât mă simţisem în ultimele patru luni. Odată cu vitaminele și 
dieta cu alge și legume proaspete, am încercat hidroterapia, 
terapia naturistă și tratamentul prin expunerea la soare. Starea 
mea de sănătate a fost mai detaliat diagnosticată prin 
examinarea irișilor, a palmelor și unghiilor, care au arătat că 
aveam deficit de calciu; am fost învăţat și o tehnică de 
autorelaxare. Doctorul Meyer făcea progrese cu abordarea 
jungiană a „totalităţii”, cum o numea el, și intenţiona să îmi 
atace depresia cu electroterapie. Și, cu toate că încă nu 
reușisem să cercetez biroul lui Kindermann, aveam o nouă soră 
medicală, o adevărată frumuseţe pe care o chema Marianne, 
care și-a amintit că Reinhard Lange stătuse la clinică mai multe 
luni, și se arătase deja disponibilă să discute despre angajatorul 
ei și despre treburile clinicii. 


31 


M-a trezit la șapte dimineaţa cu un pahar de suc de grepfrut și 
cu o colecţie de pastile care semăna aproape cu un tratament 
veterinar. 

Bucurându-mă de priveliștea fundului ei bombat și de felul în 
care i se balansau sânii când se mișca, am privit-o cum trage 
draperiile pentru a dezvălui o zi însorită și mi-am dorit să-și fi 
dezvăluit la fel de ușor și corpul dezbrăcat. 

— Ei, cum te simţi în această zi minunată? am întrebat-o. 

— Groaznic, răspunse ea cu o grimasă pe chip. 

— Marianne, știi prea bine că ar trebui să fie invers, nu? Eu ar 
trebui să fiu cel care să se simtă groaznic și tu să fii cea care se 
interesează de sănătatea mea. 

— lertaţi-mă, Herr Strauss, dar m-am săturat până peste cap 
de locul ăsta. 

— Păi, de ce nu vii tu aici în pat lângă mine să-mi povestești 
totul despre asta? Sunt un foarte bun ascultător când e vorba de 
problemele celorlalţi. 

— Pariez că sunteţi bun și la alte chestii, zise ea râzând. Va 
trebui să vă pun bromură în sucul de fructe. 

— La ce bun? lnăuntrul meu deja înoată o întreagă farmacie. 
Nu văd cum un alt preparat ar putea face vreo diferenţă. 

— Aţi fi surprins. 

Era o blondă din Frankfurt, înaltă, atletică, cu un simţ nervos 
al umorului și cu un zâmbet forțat care indicau o lipsă de 
încredere în propria-i persoană. Ceea ce era ciudat, dat fiind 
faptul că era cât se poate de atrăgătoare. 

— O întreagă farmacie, mă luă ea în râs. Nişte vitamine acolo 
și ceva care să vă ajute să dormiţi noaptea. Asta e nimic în 
comparaţie cu unii dintre ceilalți pacienţi. 

— Povestește-mi despre asta. 

Ea ridică din umeri: 

— Ceva care să-i trezească și stimulenţi care să ajute la 
combaterea depresiei. 

— Și ce folosesc în cazul băieţilor veseli? 

— A, la ei... Obișnuiau să le dea hormoni, dar nu a mers. Așa 
că acum încearcă terapia prin aversiune. Numai că, în ciuda a 
ceea ce spun ei la Institutul Göring, cum că ar fi o boală care se 
poate vindeca, în particular toți doctorii spun că e greu de 
influenţat condiţia de bază. Kindermann ar trebui să știe. Cred 
că e pe invers el însuși. L-am auzit spunându-i unui pacient că 


32 


psihoterapia ajută numai la rezolvarea reacţiilor nevrotice care 
pot să apară din cauza homosexualității. Asta îl ajută pe pacient 
să nu se mai mintă singur. 

— Astfel încât singurul lucru de care să trebuiască să-și facă 
griji să fie Secţiunea 175. 

— Ce e aia? 

— Secţiunea din codul penal german care stipulează că 
homosexualitatea este o infracţiune. Asta i s-a întâmplat lui 
Reinhard Lange? A fost tratat doar de reacţiile nevrotice 
asociate? 

Ea dădu aprobator din cap și se așeză pe marginea patului 
meu. 

— Povestește-mi despre Institutul Göring. Are vreo legătură 
cu Hermann cel Gras? 

— Matthias Göring este vărul lui. Locul ăsta există pentru a 
oferi asistenţă psihoterapeutică sub protecţia numelui lui 
Göring. De n-ar fi el, în Germania ar mai exista foarte puţină 
asistenţă medicală, demnă de acest nume, pentru bolile 
mintale. Naziștii ar fi distrus medicina psihiatrică pentru simplul 
motiv că steaua ei călăuzitoare e un evreu. Toată chestia asta 
nu e decât o mare ipocrizie. În particular, mulţi dintre ei 
continuă să subscrie la ideile lui Freud, deși în public îl reneagă. 
Până și așa-numitul Spital de Ortopedie pentru SS de lângă 
Ravensbrück nu e nimic altceva decât un spital psihiatric pentru 
SS. Kindermann e consultant acolo, și e și unul dintre membrii 
fondatori ai Institutului Göring. 

— Și cine finanţează Institutul? 

— Frontul Muncitoresc și Luftwaffe. 

— A, normal. Cutia cu mărunţiș a primului-ministru. 

Ochii Mariannei se îngustară: 

— Știţi, puneţi cam prea multe întrebări. Ce, sunteți poliţai 
sau ceva de genu' ăsta? 

M-am dat jos din pat și mi-am pus halatul. 

— Ceva de genu' ăsta, i-am răspuns. 

— Lucraţi aici la un caz? mă întrebă ea cu ochii măriţi de 
uimire. Ceva în care ar putea să fie implicat Kindermann? 

Am deschis fereastra și m-am aplecat în afară pentru o clipă. 
Aerul dimineţii era plăcut de respirat, chiar și mirosul care venea 
dinspre bucătărie, dar o ţigară era și mai bună. Mi-am luat 
ultimul pachet de pe pervazul ferestrei și mi-am aprins una. 


33 


Privirea Mariannei zăbovi dezaprobatoare pe ţigara din mâna 
mea: 

— N-ar trebui să fumaţi, să știți. 

— Nu știu dacă doctorul Kindermann e sau nu implicat, i-am 
zis. Speram să descopăr asta aici. 

— Ei bine, nu trebuie să vă faceţi griji în privinţa mea, zise ea 
cu asprime în glas. Nu-mi pasă ce se întâmplă cu el. 

Se ridică în picioare cu brațele încrucișate, cu gura strânsă 
într-o expresie și mai îndârjită: 

— Tipu’ e un nemernic. Ştiţi, cu doar câteva săptămâni în 
urmă am muncit un week-end întreg pentru că nimeni altcineva 
nu era disponibil. Mi-a zis că o să mă plătească dublu, cu bani 
gheaţă, numai că nici acum nu mi-a dat banii. Atât e de porc. 
Mi-am cumpărat o rochie. A fost o prostie din partea mea, ar fi 
trebuit să mai aștept. Ei, și acu' am rămas în urmă cu plata 
chiriei. 

Cântăream în mintea mea dacă încerca sau nu să-mi vândă 
gogoși, când i-am zărit lacrimile din ochi. Dacă juca teatru, 
atunci o făcea al naibii de bine. Și într-un caz și în celălalt, faptul 
merita să fie luat în seamă. 

Își suflă nasul și zise: 

— Îmi daţi și mie o ţigară, vă rog? 

— Sigur că da. 

l-am dat pachetul și apoi i-am aprins un chibrit. 

— Știţi, Kindermann l-a cunoscut pe Freud, îmi spuse ea 
tușind ușor când trase primul fum. Pe vremea când era student 
la Facultatea de Medicină din Viena. După ce a absolvit, a lucrat 
un timp la Azilul de boli mintale din Salzburg. El e originar din 
Salzburg. În 1930, când a murit unchiul lui, i-a lăsat casa asta, și 
a hotărât să o transforme într-o clinică. 

— Se pare că-l cunoști destul de bine. 

— Vara trecută, secretara lui a fost bolnavă două săptămâni. 
Kindermann știa că am ceva experienţă de secretariat și m-a 
rugat să-i ţin locul lui Tarja cât a lipsit. Am ajuns să-l cunosc 
binișor. Destul de bine ca să nu-mi placă de el. N-am de gând să 
mai rămân mult timp aici. M-am săturat. Credeţi-mă, mai sunt 
destui care simt la fel. 

— Zău? Crezi că ar fi cineva care să vrea să se răzbune pe el? 
Cineva care i-ar putea purta pică? 


34 


— Vorbiţi de o pică serioasă, nu? Nu doar pentru neplata 
câtorva ore suplimentare. 

— Cred că da, i-am răspuns, aruncându-mi ţigara afară prin 
geamul deschis. 

Marianne scutură din cap. Apoi zise: 

— la staţi puţin. A existat cineva. Acum vreo trei luni, 
Kindermann l-a dat afară pe unul dintre infirmieri pentru că l-a 
prins beat. Era un tip după care cred că nu i-a părut rău nimănui 
că pleacă. Nu eram de față, dar am auzit că atunci când a plecat 
a folosit un limbaj foarte violent la adresa lui Kindermann. 

— Și cum îl chema pe infirmierul ăsta? 

— Hering, cred că Klaus Hering. 

Uitându-se la ceasul de la mână, exclamă: 

— Hei, trebuie să mă duc la treburile mele. Nu pot să stau de 
vorbă cu dumneavoastră toată dimineaţa. 

— Încă ceva, doar. Trebuie să-mi arunc un ochi prin biroul lui 
Kindermann. Mă poţi ajuta? 

Începu să clatine din cap, dar am adăugat: 

— Nu pot să fac asta fără tine, Marianne. Diseară? 

— Nu știu. Dacă vom fi prinși? 

— Nu suntem împreună. Tu ţii de șase și dacă te găsește 
cineva spui că ai auzit un zgomot și că verificai despre ce e 
vorba. Va trebui să-mi asum riscul. Poate că o să zic că sunt 
somnambul. 

— Ha, ce mai explicaţie. 

— Haide, Marianne, ce zici? 

— Bine, o s-o fac. Dar lăsaţi-o până după miezul nopţii, că 
atunci încuiem. Ne întâlnim în solar pe la 12:30. 

Expresia ei se schimbă când mă văzu scoțând o bancnotă de 
cincizeci din portofel. Am băgat-o în buzunarul de la piept al 
uniformei ei albe și apretate. Ea o scoase de acolo: 

— Nu-i pot lua, zise. Nu trebuie să mi-i dați. 

l-am ţinut pumnul închis, ca să o împiedic să-mi dea bancnota 
înapoi: 

— Ascultă la mine, nu e decât ceva care să te ajute să te 
descurci, măcar până vei fi plătită pentru orele suplimentare. 

Părea nehotărâtă: 

— Știu și eu, zise. Nu mi se pare corect. Atâta câștig într-o 
săptămână. E mai mult decât am nevoie ca să mă descurc. 


35 


— Marianne, e bine când te poţi descurca, dar e și mai bine 
când ai un pic mai mult de atât. 


4 


Luni, 5 septembrie 


— Doctorul mi-a spus că electroterapia are ca efect temporar 
tulburarea memoriei. În rest, mă simt grozav. 

Bruno mă privi cu neliniște: 

— Ești sigur? 

— Nu m-am simţit nicicând mai bine. 

— Ei, mai bine tu decât eu, aruncat așa acolo, zise. Apoi pufni: 
Așadar, ceea ce ai reușit să afli cât ai stat la clinica lui 
Kindermann e temporar rătăcit în capul tău, nu-i așa? 

— Nu e chiar atât de rău. Am reușit să arunc o privire prin 
biroul lui. Și mai era și o asistentă drăguță care mi-a spus totul 
despre el. Kindermann e lector la Facultatea de Medicină a 
Luftwaffe și consultant la clinica privată a Partidului din 
Bleibtreustrasse, ca să nu mai zic de calitatea lui de membru în 
Asociaţia Medicilor Naziști și în Herrenklubi!. 

Bruno ridică din umeri: 

— Tipu’ e placat cu aur. Și ce-i cu asta? 

— Placat cu aur, dar nu tocmai o comoară. Nu e prea popular 
în rândul personalului său. Am aflat numele cuiva pe care l-a dat 
afară și care ar putea fi genul care să poarte ranchiună. 

— Asta nu prea e un motiv, nu? Să fii dat afară. 

— După spusele Mariannei, asistenta mea, era un fapt 
cunoscut că i s-a făcut vânt pentru că fura medicamente din 
dispensarul clinicii și că le vindea probabil pe stradă. Așa că nu 
era tocmai genul de voluntar în Armata Salvării, nu-i așa? 

— Tipu’ ăsta are și un nume? 

M-am gândit bine o clipă și apoi mi-am scos carneţelul din 
buzunar: 

— E în regulă, l-am asigurat eu. Mi l-am notat. 

— Un detectiv cu memoria paradită. Grozav, ce mai. 


11 Club exclusivist destinat bărbaţilor din lumea bună. 
36 


— Hei, ia-o mai ușurel, că-l am, nu te înfierbânta. Îl cheamă 
Klaus Hering. 

— O să verific dacă la Alex! există ceva despre el. 

Ridică receptorul și formă un număr. Nu dură decât două 
minute. Plăteam un poliţist cu cincizeci de mărci pe lună pentru 
acest serviciu. Dar Klaus Hering nu avea cazier. 

— Și unde trebuie duși banii? 

Îmi dădu bileţelul anonim pe care Frau Lange îl primise cu o zi 
înainte și care-l făcuse pe Bruno să mă sune la clinică. 

— Şoferul doamnei l-a adus personal, îmi explică el în timp ce 
citeam ultima compunere cu ameninţări și instrucţiuni redactată 
de către șantajist. 

— O mie de mărci trebuie puse într-o geantă Gerson care să 
fie lăsată într-un coș de gunoi din fața Sectorului Păsări de la 
Zoo, în această după-amiază. 

Am privit afară pe fereastră. Era o altă zi călduroasă și fără 
îndoială aveau să fie o mulţime de vizitatori la Zoo. 

— E un loc bun, am remarcat eu. Tipu' va fi greu de reperat și 
va fi și mai greu de urmărit. Din câte ţin minte, sunt patru ieșiri. 

Am găsit o hartă a Berlinului în sertar și am întins-o pe birou. 
Bruno veni și se aplecă peste umărul meu. 

— Și atunci cum facem? mă întrebă el. 

— Tu te vei ocupa de lăsarea banilor, eu voi juca rolul 
vizitatorului. 

— Vrei să aștept după aia la una dintre ieșiri? 

— Ai o șansă din patru. Tu ce ieșire ai alege? 

Bruno studie harta un minut și apoi indică spre ieșirea dinspre 
canal: 

— Podul Liechtenstein. Aș pune o mașină să mă aștepte pe 
partea cealaltă, în Rauch Strasse. 

— Păi, atunci ai face bine să ai și tu o mașină acolo. 

— Cât timp să aştept? Că Grădina Zoologică e deschisă până 
la 9 seara, pentru Dumnezeu. 

— leșirea dinspre Acvariu se închide la ora 6, așa că bănuiala 
mea e că o să-și facă apariţia înainte, chiar și numai pentru a 
avea mai multe opţiuni la dispoziţie. Dacă nu ne zărești până 
atunci, te duci acasă și aștepți să te sun. 


12 Prescurtare de la Alexanderplatz, numele pieţei unde era situat sediul Kripo. 
37 


Am ieșit de sub apărătoarea din sticlă de dimensiunea unui 
avion care e Staţia Zoo și am traversat Hardenbergplatz către 
intrarea principală a Grădinii Zoologice din Berlin, care e doar un 
pic mai la sud față de Planetariu. Mi-am cumpărat un bilet care 
includea și accesul la Acvariu și un ghid care să facă mai 
plauzibilă calitatea mea de turist, după care m-am dus întâi la 
Cușca Elefanţilor. Un bărbat ciudat care desena acolo și-a 
acoperit secretos mapa și s-a tras îndărăt când m-am apropiat. 
Sprijinindu-mă de bara ţarcului am observat acest 
comportament bizar repetându-se din nou ori de câte ori veneau 
alți vizitatori, până când bărbatul se află din nou lângă mine. 
Enervat de presupunerea lui că aș fi câtuși de puţin interesat de 
desenul lui amărât, mi-am lungit gâtul peste umărul lui, 
fluturându-mi aparatul de fotografiat aproape de chipul său. 

— Poate că ar trebui să te apuci de fotografiat, i-am zis vesel. 

A mormăit ceva și s-a tras deoparte. Uite unul pentru doctorul 
Kindermann, mi-am zis. Un ţicnit cu acte în regulă. La orice fel 
de spectacol sau expoziţie, oamenii sunt întotdeauna cei care îţi 
oferă cel mai interesant spectacol. 

Abia după încă cincisprezece minute l-am zărit pe Bruno. 
Părea să nu observe nimic, nici pe mine, nici elefanții, în timp ce 
mergea ţinând sub braţ micuța geantă Gerson în care erau 
banii. L-am lăsat să ia un avans considerabil și după aceea l-am 
urmat. 

În faţa Sectorului Păsări, o clădire mică din cărămidă și 
scândură, acoperită de iederă, care arăta mai degrabă ca o 
pivniţă pentru bere, de la ţară, decât ca un adăpost pentru 
păsările sălbatice, Bruno se opri, privi în jur și apoi aruncă 
geanta în coșul de gunoi de lângă o bancă. Apoi se îndreptă 
repede spre est, în direcţia stației pe care și-o alesese de la 
ieșirea spre Canalul Landwehr. 

Vizavi de Sectorul Păsări se afla un maldăr înalt de piatră de 
gresie, habitatul unei turme de oi Barbary. Potrivit ghidului, era 
unul dintre punctele de interes din Zoo, dar mi-am spus că arăta 
mult prea teatral ca să fie o bună imitație a locului în care acele 
animăluţe care se agitau în trap mărunt ar fi trăit în sălbăticie. 
Era mai degrabă ceva ce ai fi găsit în decorul trivial de încărcat 
al unei producții Parsifal, dacă un astfel de lucru e omenește 
posibil. Am întârziat acolo o vreme, citind despre oi și în cele din 
urmă făcând câteva poze acestor animale total neinteresante. 


38 


În spatele Stâncii Oilor se găsea un turn de observaţie de pe 
care se putea vedea în fața Sectorului Păsări și de fapt toată 
Grădina Zoologică, și mi-am zis că ăia 10 pfenigi pentru a urca 
păreau niște bani cheltuiţi cu chibzuială de către oricine ar fi 
vrut să se asigure că nu e pe cale să cadă într-o capcană. Cu 
acest gând în minte mă îndepărtam pe un traseu sinuos de 
Sectorul Păsări către lac, când își făcu apariţia, din partea cea 
mai îndepărtată a Casei Păsărilor, un puști de vreo optsprezece 
ani, cu părul negru și purtând o jachetă sport gri. Fără ca măcar 
să se uite în jur, scoase repede geanta Gerson din coșul de 
gunoi și o aruncă într-o altă geantă, una de la magazinul Ka-De- 
We, apoi trecu rapid pe lângă mine, iar eu, după un interval de 
timp rezonabil, m-am luat după el. 

În faţa adăpostului în stil maur pentru Antilope, tânărul se opri 
puţin lângă un grup de centauri din bronz aflat acolo, iar eu, 
lăsând impresia cuiva care s-a adâncit în ghidul turistic, am 
mers drept la Templul Chinezesc unde, ascuns privirii de câţiva 
oameni, m-am oprit și l-am urmărit cu coada ochiului. O luă iar 
din loc și am bănuit că se îndreaptă spre Acvariu și spre ieșirea 
din partea de sud. 

Peștii erau ultimul lucru pe care te-ai fi așteptat să-l vezi în 
clădirea imensă care leagă Grădina Zoologică de Budapester 
Strasse. Un iguanodon se înălța, cu un aspect de prădător, lângă 
ușa deasupra căreia se afla capul unui alt dinozaur. In rest, 
pereţii Acvariului erau acoperiţi cu scene murale în relief care 
înfățișau tot felul de creaturi preistorice care ar fi putut înghiţi 
chiar și un rechin întreg. Aceste decoraţiuni erau, de fapt, 
preferabile celorlalţi locatari ai acvariului, reptilele. 

Văzând cum omul meu dispare pe ușa din față și dându-mi 
seama că i-ar fi fost foarte ușor să se facă pierdut în interiorul 
întunecos al Acvariului, am grăbit pasul. Ajuns înăuntru, am 
înţeles că nu era doar posibil, ci chiar foarte probabil să-mi 
scape, căci mulţimea de vizitatori făcea să-mi fie greu să văd 
încotro o luase. 

Luând în considerare varianta cea mai rea, m-am grăbit spre 
ușa cealaltă, care dădea în stradă, și fu cât pe ce să mă 
ciocnesc de puști atunci când el se îndepărtă de lângă un 
acvariu în care se găsea ceva care arăta mai degrabă ca o mină 
plutitoare decât ca un pește. Preţ de câteva secunde, se opri 
nehotărât la baza scărilor mari din marmură care duceau sus la 


39 


reptile, după care merse spre ieșire, părăsind Acvariul și Grădina 
Zoologică. 

În stradă, pe Budapester Strasse, m-am ţinut în spatele unui 
grup de elevi până am ajuns pe Ansbacher Strasse, unde m-am 
descotorosit de ghid, mi-am pus pe mine impermeabilul pe care- 
| ţinusem în mână și mi-am răsucit în sus borul pălăriei. Micile 
modificări ale înfățișării sunt esenţiale când urmărești pe cineva. 
Asta, plus rămânerea în spaţii deschise, la vedere. Numai când 
începi să te pitești pe lângă ziduri omul tău începe să devină 
bănuitor. Doar că tipu' ăsta nu s-a uitat nici măcar o dată în 
urma sa când a tăiat-o prin Wittenberg Platz și a intrat pe ușa 
principală de la Kaufhaus des Westens, sau Ka-De-We, cel mai 
mare magazin universal din Berlin. 

Crezusem că folosise cealaltă geantă doar ca să deruteze 
vreun urmăritor, pe cineva care ar fi putut să stea la una dintre 
ieșiri în așteptarea unui bărbat cu o geantă Gerson în mână, dar 
acum mi-am dat seama că era vorba și despre un schimb. 

Berăria de la etajul trei al magazinului era plină de 
consumatorii de la ora prânzului, care stăteau apatici în fața 
farfuriilor cu cârnaţi și a halbelor cu bere, înalte cât niște veioze. 
Tânărul care ducea banii rătăci printre mese ca și cum s-ar fi 
uitat după cineva anume și în cele din urmă se așeză în fața 
unui bărbat îmbrăcat în costum albastru, care stătea singur. 
Puse geanta cu bani lângă una identică aflată pe pardoseală. 

Am găsit o masă liberă, m-am așezat astfel încât să-i văd și 
am luat un meniu pe care m-am făcut că-l studiez. Işi făcu 
apariţia un chelner. l-am zis că încă nu mă hotărâsem și plecă. 

Bărbatul în costum albastru se ridică, lăsă câteva monede pe 
masă și, aplecându-se, luă de jos geanta cu banii. Niciunul 
dintre ei nu spuse o vorbă. 

Când tipul în costum ieși din restaurant, m-am luat după el, 
respectând regula de bază a tuturor cazurilor în care e vorba de 
o răscumpărare: întotdeauna să te ţii după bani. 

(J 
Cu portalul ei masiv, arcuit, și turnurile gemene, ca niște 
minarete, clădirea Teatrului Metropol din Nollendorfplatz avea 
un aer monolitic, aproape bizantin. La baza marilor contraforți 
ieșeau în relief vreo douăzeci de nuduri - părea să fie locul ideal 
în care să-ţi încerci mâna într-un cadru de sacrificiu virginal. Pe 
partea dreaptă a teatrului se afla o poartă uriașă din lemn și, 


40 


dincolo de ea, parcarea mare cât un teren de fotbal, care se 
înfunda în spatele câtorva clădiri înalte de locuințe. Intr-una 
dintre aceste clădiri l-am urmat pe Costum Albastru cu banii. Am 
verificat numele de pe cutiile de scrisori din holul de la parter și 
am fost încântat să descopăr că la apartamentul nr. 9 locuia un 
anume K. Hering. L-am sunat apoi pe Bruno de la o cabină 
telefonică din staţia de U-Bahn” de peste drum. 

Când vechiul DKW al partenerului meu se opri la poarta de 
lemn, m-am urcat în dreapta și am arătat spre cealaltă parte a 
parcării, aflată cel mai aproape de clădiri, unde mai erau încă 
vreo câteva locuri libere, cele din vecinătatea teatrului fiind deja 
ocupate de către cei care mergeau la spectacolul de la ora 8. 

— Aici locuiește omu' nostru, i-am spus. La etajul al doilea, 
apartamentul 9. 

— Ai un nume? 

— Cel al amicului nostru de la clinică, Klaus Hering. 

— Foarte frumos. Cum arată tipu’? 

— Cam cât mine de înalt, subțire, dar cu mușchi, păr blond, 
ochelari fără ramă, la vreo treizeci de ani. Când a intrat era 
îmbrăcat într-un costum albastru. Dacă pleacă, vezi dacă te poţi 
strecura înăuntru să găsești scrisorile de dragoste ale 
amorezilor. Dacă nu, stai calm. Mă duc să mă întâlnesc cu 
clienta pentru alte instrucţiuni. Dacă are vreuna, sunt înapoi 
până la miezul nopţii. Dacă nu, te eliberez din post mâine- 
dimineaţă la 6. Întrebări? 

Bruno scutură din cap. 

— Vrei să o sun eu pe nevastă-ta? 

— Nu, mersi. Katia s-a obișnuit demult cu orele mele ciudate, 
Bernie. Și oricum, dacă nu sunt eu acolo, se mai destinde 
atmosfera. Am mai avut o ceartă cu Heinrich, fiu-meu, când m- 
am întors de la Zoo. 

— De data asta care-a mai fost baiul? 

— S-a dus pur și simplu și s-a înscris în brigada motorizată a 
Tineretului Hitlerist. 

Am ridicat din umeri: 

— Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi fost nevoit să se 
înscrie în trupele regulate ale Tineretului Hitlerist. 


15 Denumirea familiară în Ib. germană pentru metroul berlinez. 
41 


— Porcu’ ăsta mic nu trebuia să dea el fuga să li se alăture, 
măcar atâta. Putea să aștepte dracului să fie luat de ei, ca restul 
băieţilor din clasa lui. 

— Ei, și tu, haide, privește partea bună a lucrurilor. Or să-l 
învețe să conducă și să se ocupe de un motor. Or să-l 
transforme într-un nazist, desigur, da' cel puţin va fi un nazist 
care se pricepe la ceva. 

Stând pe bancheta din spate a taxiului care mă ducea înapoi 
în Alexanderplatz, unde-mi lăsasem mașina, am meditat la 
faptul că perspectiva ca fiul său să dobândească o calificare în 
mecanică nu era, probabil, cine știe ce consolare pentru un 
bărbat care, la vârsta pe care o avea Heinrich acum, fusese 
campion de juniori la ciclism. Și avea dreptate într-o privinţă: 
Heinrich era cu adevărat un porc mic. 

e 

Nu am sunat-o pe Frau Lange ca s-o anunţ că merg la ea și, deși 
era de-abia ora 8 când am ajuns pe Herbertstrasse, casa părea 
întunecată și neprimitoare, ca și cum cei care locuiau acolo ar fi 
fost plecați sau s-ar fi dus deja la culcare. Dar ăsta e unul dintre 
aspectele cele mai pozitive ale acestei profesii. Dacă ai descâlcit 
cazul, atunci ești întotdeauna sigur de o primire călduroasă, 
indiferent cât de nepregătiţi sunt pentru sosirea ta. 

Am parcat mașina, am urcat treptele de la ușa de la intrare și 
am tras de clopotel. Aproape imediat, prin geamul de deasupra 
ușii s-a văzut o lumină și după vreun minut ușa s-a deschis, 
dând la iveală chipul posomorât al tuciuriei. 

— Dumneata știi cât e ceasu'? 

— Abia a trecut de 8, i-am zis. În toate teatrele din Berlin se 
ridică acum cortinele, cei care iau cina în restaurante se uită 
prin meniu și mamele se gândesc că ar cam fi timpul ca 
odraslele lor să meargă la culcare. Frau Lange e acasă? 

— Nu e îmbrăcată să primească vizitatori domni. 

— Păi, nu-i nimic. Nu i-am adus nici flori, nici bomboane de 
ciocolată, și cu siguranţă nu sunt un domn. 

— Aici adevărat grăiești. 

— Asta era o glumă care nu costă nimic. Așa, ca să te bine- 
dispun îndeajuns încât să faci ce ţi se spune. Aici e vorba de 
afaceri, afaceri urgente, și cred că doamna va dori să mă vadă 
sau să știe motivul pentru care nu am fost primit înăuntru. Așa 
că de ce nu te duci tu fuguța să-i spui că sunt aici? 


42 


Am așteptat în aceeași cameră pe sofaua cu delfini sculptați. 
Nu mi-a plăcut mai mult a doua oară, mai ales că acum era 
acoperită cu păr de la o pisică enormă care dormea întinsă pe o 
pernă sub o comodă lungă de stejar. Incă îmi mai pescuiam 
firele de păr de pe pantaloni când Frau Lange intră în încăpere. 
Era îmbrăcată cu un capot din mătase verde care-i lăsa la 
vedere partea de sus a sânilor mari, precum cocoașele gemene 
ale unui monstru marin roz; avea papuci asortațţi și ținea între 
degete o ţigară neaprinsă. Câinele stătea apatic lângă călcâiele 
ei cu plasturi pentru bătături, cu nasul încreţit de mirosul 
pătrunzător de lavandă englezească pe care-l lăsa în urmă, ca 
pe un boa de pene, corpul lui Frau Lange. Vocea ei era chiar mai 
masculină decât mi-o aminteam: 

— Spune-mi că Reinhard nu are nicio legătură cu asta, zise ea 
pe un ton care nu admitea contrazicere. 

— Absolut deloc, i-am confirmat. 

Monstrul marin se lăsă un pic în jos când răsuflă ușurată: 

— Slavă Domnului. Și știi cine mă șantajează, Herr Gunther? 

— Da. Un bărbat care a lucrat la clinica lui Kindermann. Un 
infirmier pe nume Klaus Hering. Presupun că numele nu vă 
spune mare lucru, dar Kindermann a fost nevoit să-l concedieze 
cu vreo două luni în urmă. Bănuiala mea e că pe vremea când 
lucra acolo a furat scrisorile pe care fiul dumneavoastră i le-a 
scris lui Kindermann. 

Ea se așeză și își aprinse ţigara: 

— Dar dacă îi purta pică lui Kindermann, ce treabă a avut cu 
mine? 

— Merg doar pe supoziţii, să știți, dar aș zice că are mare 
legătură cu averea dumneavoastră. Kindermann e bogat, dar 
mă îndoiesc că are măcar a zecea parte din cât deţinetți 
dumneavoastră, Frau Lange. Mai mult, probabil că mare parte 
din averea lui e băgată în clinica aia. Are, de asemenea, destui 
prieteni în SS, așa că se prea poate ca Hering să-și fi spus că e 
mai sigur să vă strângă pe dumneavoastră cu ușa. Pe de altă 
parte, s-ar putea să fi încercat deja cu Kindermann și să fi eșuat. 
Fiind psihoterapeut, el ar putea foarte ușor să explice scrisorile 
de la fiul dumneavoastră ca fiind fanteziile unui fost pacient. La 
urma urmei, nu e ceva neobișnuit ca un pacient să ajungă să se 
atașeze de medicul său, chiar dacă e atât de demn de dispreţ 
cum e Kindermann. 


43 


— L-ai cunoscut? 

— Nu, dar asta e ceea ce am auzit de la o parte din personalul 
care lucrează la clinică. 

— Înţeleg. Ei, și acum? Ce urmează? 

— Din câte ţin minte, aţi spus că asta rămâne să hotărască 
fiul dumneavoastră. 

— Bine. Presupunând că el vrea ca dumneata să te ocupi în 
continuare de această problemă. La urma urmei, ai rezolvat 
repede treaba până acum. Care ar fi pasul următor pe care l-ai 
face? 

— Chiar în acest timp, partenerul meu, Herr Stahlecker, îl ţine 
sub observaţie pe amicu' Hering la apartamentul lui de pe 
Nollendorfplatz. De îndată ce Hering iese în oraș, Herr 
Stahlecker va încerca să pătrundă înăuntru și să vă recupereze 
scrisorile. După aia, aveţi trei posibilităţi. Una ar fi să uitaţi toată 
povestea asta. Alta ar fi aceea că puteţi da afacerea în grija 
poliţiei, caz în care vă expuneţi riscului ca Hering să facă 
acuzaţii la adresa fiului dumneavoastră. Și mai puteţi și să 
aranjaţi ca Hering să-și ia o papară pe spinare. Nu prea severă, 
mă înțelegeți, dar destul cât să-l sperie și să-l învețe minte. 
Personal, eu întotdeauna sunt în favoarea celei de a treia 
posibilităţi. Cine știe? Ar putea chiar să ducă la recuperarea unei 
părți din banii dumneavoastră. 

— O, mi-ar plăcea să pun mâna pe nemernicul ăla. 

— Mai bine lăsaţi genul ăsta de treabă pe mâinile mele, bine? 
O să vă sun mâine și-mi veți putea spune atunci ce ați hotărât 
împreună cu fiul dumneavoastră. Cu puţin noroc, până atunci s- 
ar putea ca noi să fi recuperat și scrisorile. 

Nu a fost nevoie să mi se forțeze mâna ca să accept băutura 
pe care mi-a oferit-o ca să sărbătorim. Era un brandy excelent 
care trebuia savurat niţel. Dar eram obosit și atunci când ea și 
monstrul marin mi s-au alăturat pe sofa am simţit că era timpul 
să plec. 

e 
Pe vremea aia locuiam într-un apartament mare de pe 
Fasanenstrasse, un pic mai la sud de Kurfurstendamm și la o 
aruncătură de băț de toate teatrele și restaurantele mai bune în 
care nu mergeam niciodată. 

Era o stradă liniștită și frumoasă, cu portaluri albe și atlanţi 
care susțineau faţade elaborate pe umerii lor musculoși. Nu era 


44 


ieftin. Dar apartamentul ăla și partenerul meu fuseseră 
singurele două luxuri pe care mi le permisesem în doi ani. 

Primul dintre ele a fost mult mai plin de succes pentru mine 
decât al doilea. Un hol impresionant, având mai multă marmură 
decât altarul de la Pergamoni!*, ducea la al doilea etaj, unde 
aveam un apartament cu camere ale căror tavane erau la fel de 
înalte ca vagoanele tramvaielor. Arhitecţii și constructorii 
germani nu s-au zgârcit niciodată. 

Cum picioarele mă dureau precum o iubire aflată la 
începuturi, am făcut o baie fierbinte. 

Am zăcut în cadă mult timp, uitându-mă în gol la fereastra din 
sticlă colorată care era suspendată de tavan în unghiuri drepte 
și care servea, oarecum redundant, la a oferi un fel de divizare 
estetică a zonelor mai înalte ale sălii de baie. Niciodată nu am 
încetat să fiu nedumerit de posibilul motiv care dusese la 
construirea ei. 

Dincolo de fereastra băii, o privighetoare stătea în copacul 
solitar, dar impunător, din curte. Am simţit că am mai multă 
încredere în cântecul ei simplu decât în cel pe care-l cânta 
Hitler. 

M-am gândit că era genul de comparaţie simplistă după care 
s-ar fi dat în vânt partenerul meu cel fumător de pipă. 


5 


Marţi, 6 septembrie 


Soneria de la intrare sună în întuneric. Ameţit de somn, m-am 
întins să iau ceasul deșteptător de pe noptieră. Arăta 4:30 și mai 
era încă o oră până să trebuiască să mă trezesc. Soneria sună 
din nou, numai că de data asta păru și mai insistentă. Am aprins 
lumina și am ieșit în hol. 

— Cine e? am întrebat, deși știam foarte bine că, în general, 
numai cei de la Gestapo aveau o plăcere grozavă să-i deranjeze 
pe oameni când dormeau. 


14 Construită în sec. II î.H. în orașul antic grecesc cu același nume (azi Bergama, în 
Turcia), structura era de o opulenţă magnifică; părţi din ea au fost excavate de 
arheologii germani în 1879 și 1904 și trimise la Berlin, unde partea frontală a altarului 
a fost reconstruită în Muzeul Pergamon. 


45 


— Haile Selassie”, îmi răspunse o voce. Cine dracu’ crezi că 
e? Haide, Gunther, mișcă-te și deschide ușa, că n-avem toată 
noaptea la dispoziţie. 

Da, deci era Gestapoul. Nu încăpea nicio îndoială, școala lor 
de bune maniere era inconfundabilă. 

Am deschis ușa și am lăsat să treacă valvârtej pe lângă mine 
doi tipi, niște butoaie de bere purtând pălării și trenciuri. 

— Imbracă-te, îmi zise unul. Ai o întâlnire. 

— Rahat, va trebui să am o vorbă cu secretara aia a mea, am 
căscat eu. Am uitat cu desăvârșire de asta. 

— Ce nostim ești, zise celălalt. 

— Ce, asta numește Heydrich o invitaţie prietenească? 

— Pastrează-ţi comentariile pentru tine, bine? Și acu’ trage-ţi 
niște haine pe tine, ca să nu te luăm dracului în pijamale. 

M-am îmbrăcat cu grijă, alegând cel mai ieftin costum 
German Forest pe care-l aveam și o pereche de pantofi vechi. 
Mi-am umplut buzunarele cu ţigări. Mi-am luat chiar și un 
exemplar din Berlin Illustrated News. Când Heydrich te invită la 
micul dejun, întotdeauna cel mai bine e să fii pregătit pentru o 
vizită lipsită de confort și, cel mai probabil, pe termen nedefinit. 

e 

Chiar la sud de Alexanderplatz, pe Dircksenstrasse, Prezidiul 
Poliţiei Imperiale și Tribunalul Penal Central stăteau față în față 
într-o confruntare deloc ușoară: conducerea administrativă a 
puterii judecătorești împotriva justiţiei. Era ca și cum doi 
luptători de categorie grea s-ar fi aflat umăr la umăr la începutul 
unei lupte, fiecare încercând să-l doboare pe celălalt doar 
fixându-l cu privirea. 

Dintre cele două instituții, Alex, cunoscută și sub numele de 
„Tristeţea Cenușie”, avea o înfățișare mai brutală, dată fiind 
arhitectura de fortăreață gotică, la fiecare colț cu câte un turn în 
formă de dom și cu alte două turnuri mai mici deasupra zidurilor 
din faţă și din spate. Ocupând o suprafață de circa 16 000 de 
metri pătraţi, era, dacă nu o lecţie de arhitectură, cel puţin o 
lecţie de forță. 

Clădirea un pic mai mică în care se afla Tribunalul Central 
berlinez avea și un aspect mai plăcut. Fațada ei din gresie, în stil 


15 Haile Selassie I, împăratul Etiopiei între 1916 și 1974, considerat de către adepţii 
mișcării religioase a rastafarienilor drept simbol al lui Dumnezeu incarnat pe pământ. 


46 


neobaroc, avea un „ceva” mai subtil și mai inteligent decât 
rivala sa. 

Nu se putea spune care dintre acești giganți era mai probabil 
să se dovedească a ieși învingător, dar când ambii luptători au 
fost mituiţi ca să se lase învinși, nu mai are niciun sens să rămâi 
și să asiști la finalul competiţiei. 

Se iveau zorii când mașina trase în curtea centrală de la Alex. 
Era încă mult prea devreme pentru mine ca să mă întreb de ce 
m-o fi adus Heydrich aici, în loc să mă ducă la Sipo, la sediul 
central al Serviciilor Secrete de pe Wilhelmstrasse, acolo unde 
Heydrich își avea propriul birou. 

Cele două escorte ale mele mă conduseră într-o cameră de 
interogatoriu și mă lăsară singur. Din camera alăturată se 
auzeau ţipete și asta îmi dădu un subiect de gândire. 
Nenorocitul de Heydrich. Nu făcea niciodată ceva așa cum te-ai 
fi așteptat. Mi-am scos o ţigară și mi-am aprins-o nervos. Cu 
ţigara arzând în colţul gurii uscate, m-am ridicat și am mers 
până la fereastra murdară. Nu vedeam decât tot alte ferestre, 
întocmai ca a mea, iar în vârful acoperișului antena de la staţia 
radio a poliţiei. Mi-am stins ţigara în cutia de cafea Mexico 
Mixture care servea drept scrumieră și m-am așezat din nou la 
masă. 

Se așteptau să încep să mă neliniștesc. Voiau să le simt 
puterea. În felul ăsta, Heydrich avea să mă găsească cu atât 
mai dispus să fiu de acord cu el atunci când în cele din urmă se 
hotăra să-și facă apariţia. Probabil că încă dormea dus în patul 
său. 

Dacă asta se așteptau să simt, am decis să fac pe dos. Așa 
că, în loc să-mi rod unghiile pe post de mic dejun și să-mi tocesc 
pingelele pantofilor ieftini umblând de colo până colo prin 
încăpere, am încercat o tehnică de autorelaxare sau cum îi zicea 
doctorul Meyer: cu ochii închiși, respirând adânc pe nas, cu 
mintea concentrată asupra unei forme simple, am reușit să 
rămân calm. Atât de calm, că nici măcar nu am auzit ușa. După 
o vreme, am deschis ochii și am dat nas în nas cu poliţaiul care 
intrase. Clătină încet din cap: 

— Măi să fie, ce sânge rece ai, zise el, luându-mi revista. 

— Nu-i așa? 

Mi-am privit ceasul de la mână. Trecuse o jumătate de oră. 

— Da' știu că nu te-ai grăbit deloc, am remarcat. 


47 


— Aşa am făcut? Îmi cer scuze. Mă bucur că nu te-ai plictisit. 
Că văd că te așteptai să stai aici o vreme. 

— Nu așa se așteaptă toată lumea? am ridicat eu din umeri, 
uitându-mă la un furuncul cât o piuliță de la roată care se freca 
de marginea gulerului său unsuros. 

Când vorbi, glasul lui avea un ton grav, bărbia cu cicatrice 
lăsându-i-se în pieptul larg ca la un tenor de cabaret: 

— Văd că le știi pe toate, zise el. Că doar ești detectiv 
particular, nu? Un afurisit de isteț de profesie. Te superi dacă 
întreb cam cât câștigă ăștia ca tine? 

— Da' de ce, nu mai primești mită suficient de des? 

Auzind asta, zâmbi forţat. 

— Mă descurc binișor, i-am răspuns. 

— Nu te apasă singurătatea? Adică, doar ai fost poliţist aici, ai 
avut prieteni. 

— Nu mă face să râd. Am un partener la firmă, așa că nu duc 
lipsă de un umăr prietenesc pe care să plâng, atât cât am 
nevoie, bine? 

— A, da. Parteneru' tău. E vorba de Bruno Stahlecker, nu-i 
așa? 

— Exact. Aș putea să-ţi dau adresa lui dacă vrei, dar am 
impresia că e însurat. 

— Bine, Gunther. Ai demonstrat că nu ești speriat. Nu e 
nevoie să faci un spectacol din asta. Ai fost ridicat la 4:30. Acum 
e 7... 

— Când vrei să știi ora exactă, întrebi un poliţist. 

— ... dar încă nu ai întrebat pe nimeni de ce te afli aici. 

— Credeam că despre asta vorbim. 

— Zău? Presupune că eu habar n-am. Asta n-ar trebui să fie 
prea greu pentru un isteț ca tine. Ce ziceam noi? 

— Rahat, uite ce e, ăsta e spectacolul tău, nu al meu, așa că 
să nu te aștepți să ridic eu cortina și să mă ocup de nenorocitele 
de lumini. Continuă cu rolu' tău, eu doar voi încerca să râd și să 
aplaud la momentele potrivite. 

— Prea bine, zise el și tonul i se înăspri. Unde ai fost azi- 
noapte? 

— Acasă. 

— Ai un alibi? 

— Da. Ursuleţul meu de pluș. Eram în pat, dormeam. 

— Și înainte de asta? 


48 


— M-am văzut cu un client. 

— Poţi să-mi spui cine? 

— Ştii ce? Nu-mi place chestia asta. După ce anume dăm cu 
năvodul? Spune-mi chiar acum sau nu mai scot nicio vorbuliță. 

— İl avem pe partenerul tău jos. 

— Ce e suspectat că ar fi făcut? 

— Ce a făcut e că s-a lăsat ucis. 

Am scuturat din cap: 

— Ucis? 

— Omorât, ca să fiu mai exact. Așa-i spunem de obicei în 
asemenea circumstanţe. 

— Fir-ar să fie, am zis închizând din nou ochii. 

— Asta e rolul meu, Gunther. Și mă aştept să mă ajuţi cu 
cortina și cu luminile. 

Mă împunse cu arătătorul în piept. 

— Așa că vreau să aud naibii niște răspunsuri, da? 

— Nenorocitule! Doar nu crezi că aș avea ceva de-a face cu 
asta, nu? Isuse, eu eram singurul prieten pe care-l avea. Când tu 
și toți drăguții tăi de amici de aici din Alex aţi reușit să-l mutaţi 
pe un post la mama naibii în Spreewald, eu am fost ăla care a 
sărit la interval pentru el. Eu am fost ăla care a considerat că, în 
ciuda lipsei lui bizare de entuziasm faţă de naziști, era încă un 
poliţist bun. 

Am clătinat din cap cu amărăciune și am înjurat din nou. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Aseară, pe la 8. L-am lăsat în parcarea din spate de la 
Metropol, în Nollendorfplatz. 

— Lucra? 

— Da. 

— Ce anume făcea? 

— Pândea pe cineva. Nu, ţinea pe cineva sub observaţie. 

— Cineva care lucra la teatru sau pe cineva care locuia în 
apartamentele de acolo? 

Am aprobat din cap. 

— Ce apartament? 

— Nu pot să-ţi spun. Cel puţin, nu înainte să discut cu clientul 
meu. 

— Despre care nu poţi să-mi spui nimic, normal. Cine te crezi, 
vreun popă? E vorba de o crimă, Gunther. Nu vrei să-l prinzi pe 
cel care l-a omorât pe partenerul tău? 


49 


— Tu ce crezi? 

— Cred că ar trebui să iei în considerare posibilitatea ca, în 
situaţia dată, clientul tău să aibă vreo legătură cu asta. Și să 
presupunem că zice: „Herr Gunther, îţi interzic să discuţi cu 
poliţia despre această afacere nefericită”. Unde ajungem așa? 

Clătină din cap și adăugă: : 

— Pe dracu’, nu facem nicio înțelegere, Gunther. Imi spui mie 
sau Îi vei spune judecătorului. 

Se ridică și se îndreptă spre ușă: 

— Ţine numai de tine. Mai gândește-te, nu e nicio grabă. Eu 
nu mă grăbesc nicăieri. 

Închise ușa după el, lăsându-mă cu sentimentul de vinovăţie 
pentru faptul că le dorisem răul lui Bruno și pipei lui inofensive. 

e 
După vreo oră, ușa se deschise și un ofițer superior din SS intră 
în încăpere. 

— Chiar mă întrebam când o să-ţi faci apariţia, i-am spus. 

Arthur Nebe oftă și clătină din cap: 

— Îmi pare rău de Stahlecker. Era un om bun. Vrei, desigur, 
să-l vezi. 

Îmi făcu semn să-l urmez, adăugând: 

— lar după aia, mă tem că va trebui să te vezi cu Heydrich. 

Dincolo de un birou urmat de o sală de autopsie în care un 
medic patolog lucra deasupra cadavrului unei adolescente, se 
găsea o sală lungă, răcoroasă, cu șiruri de mese întinzându-se în 
faţa mea. Pe câteva dintre ele zăceau corpuri omenești, unele 
dezgolite, altele acoperite cu cearșafuri, iar altele, ca al lui 
Bruno, încă îmbrăcate și părând mai degrabă niște obiecte de la 
bagaje pierdute decât aducând cu ceva omenesc. 

M-am apropiat și am aruncat o privire lungă, pătrunzătoare, 
spre partenerul meu mort. Partea din faţă a cămășii sale arăta 
de parcă și-ar fi vărsat pe piept o sticlă plină cu vin roșu, iar 
gura îi era larg deschisă, de parcă fusese înjunghiat în timp ce 
stătea pe scaunul unui dentist. Sunt multe modalităţi de a scăpa 
de un parteneriat, dar niciuna nu e la fel de permanentă ca 
aceasta. 

— Nici nu știam că purta proteză, am remarcat absent, zărind 
sclipirea a ceva metalic în gura lui Bruno. A fost înjunghiat? 

— O singură dată, până în inimă. Legiștii cred că de sub 
coaste și în sus prin stomac. 


50 


l-am ridicat fiecare dintre mâini și le-am inspectat cu atenţie, 
remarcând: 

— Nu există tăieturi care să indice că s-ar fi apărat. Unde l-au 
găsit? 

— In parcarea de la Teatrul Metropol, zise Nebe. 

l-am deschis jacheta, observând că tocul pentru armă pe 
care-l purta prins de umăr era gol, și apoi i-am desfăcut nasturii 
de la cămașă, care era încă lipicioasă din cauza sângelui, pentru 
a mă uita la rană. Era greu de spus până nu o curăţau puţin, dar 
ce se vedea la suprafaţă părea sfâșiat, ca și cum cuțitul ar fi fost 
răsucit înăuntru. 

— Indiferent cine a făcut asta, se pricepea să omoare un om 
cu cuțitul, am zis. Asta arată ca o rană de baionetă. 

Am oftat și am clătinat din cap: 

— Am văzut destul. Nu e nevoie ca soţia lui să treacă prin 
asta, fac eu identificarea oficială a cadavrului. Ea a aflat? 

Nebe ridică din umeri: 

— Nu știu. 

Pornind înapoi prin sala de autopsie, adăugă: 

— Insă presupun că îi va spune cineva destul de curând. 

Patologul, un tip tânăr cu o mustață mare, se oprise din 
autopsierea cadavrului fetei ca să fumeze. Sângele de pe mâna 
lui înmănușată pătase hârtia ţigării și avea o mică pată roșie pe 
buza de jos. Nebe se opri și privi scena din faţa sa cu ceva mai 
mult decât un simplu dezgust. 

— Ei? întrebă el vădit supărat. Încă una? 

Patologul suflă fumul cu încetineală și se strâmbă: 

— In această etapă de început, așa pare, răspunse el. Are pe 
ea toate accesoriile corespunzătoare. 

— Înţeleg. 

Era cât se poate de evident că Nebe nu dădea prea mulţi bani 
pe tânărul patolog. li spuse: 

— Nădăjduiesc că raportul dumitale va fi mult mai detaliat 
decât ultimul. Ca să nu zic mult mai exact. 

Se răsuci apoi brusc și se îndepărtă repede, adăugând tare 
peste umăr: 

— Şi să te asiguri că-l voi avea cât mai curând posibil. 

In mașina de serviciu a lui Nebe, în drum spre Wilhelmstrasse, 
l-am întrebat ce fusese cu faza aia din sala de autopsie. 


51 


— Prietene, cred că tocmai ești pe cale de a afla, îmi răspunse 
el. 


Sediul SD-ului lui Heydrich, Serviciul de Siguranță a Statului, 
aflat la nr. 102 pe Wilhelmstrasse, părea destul de inofensiv pe 
dinafară. Elegant, chiar. La fiecare dintre capetele unui șir de 
coloane ionice se găsea câte o lojă cu două etaje și o arcadă 
care ducea spre curtea din spate. O perdea de copaci îngreuna 
vederea asupra a ceea ce se afla dincolo și numai prezenţa a 
două santinele îți indica faptul că acolo se afla o clădire oficială. 

Am intrat cu mașina pe poartă, pe lângă o peluză îngrijită, de 
mărimea unui teren de tenis, mărginită de gard viu, și ne-am 
oprit în faţa unei clădiri frumoase cu trei etaje, cu ferestre 
arcuite, mari cât niște elefanţi. Nişte stormtrooperi!$ se repeziră 
să deschidă portierele și am coborât din mașină. 

Interiorul nu era chiar ceea ce mă așteptasem să văd în sediul 
Sipo. Am stat puţin într-un hol al cărui element central era o 
scară cu ornamente aurite, decorată cu cariatide în mărime 
naturală, și cu candelabre imense. M-am uitat la Nebe, 
sugerându-i din sprâncene că eram impresionat favorabil. 

— Nu-i rău, nu? zise el și, luându-mă de braţ, mă conduse la 
glasvandul care dădea spre o grădină magnifică. Dincolo de ea, 
către vest, se putea zări silueta modernă a clădirii Europa Haus 
a lui Gropius”, în vreme ce spre nord se vedea bine aripa sudică 
a sediului Gestapoului de pe Prinz Albrecht Strasse. Aveam 
motive întemeiate să o recunosc, căci fusesem cândva reţinut 
acolo la ordinul lui Heydrich. 

În același timp, determinarea diferenţei dintre SD - sau Sipo, 
cum mai era numit Serviciul de Securitate - și Gestapo era o 
problemă foarte delicată, chiar și pentru unii dintre cei care 
lucrau pentru aceste două instituţii. Atât cât pricepeam eu 
distincția dintre ele, erau exact ca specialităţile de bockwurst și 
frankfurter’: fiecare cu denumirea lui, dar arătând la fel și 
având același gust. 

Ceea ce era ușor de înţeles era faptul că Heydrich se 
descurcase foarte bine în propriu-i interes alegându-se cu 


16 Soldaţi din trupele de asalt. 

17 Walter Adolph Georg Gropius (1883-1969), arhitect german, pionier al arhitecturii 
moderne. 

18 Specialităţi tradiţionale de cârnaţi din Germania. 


52 


clădirea Prinz Albrecht Palais. Poate chiar mai bine decât 
prezumtivul său șef, Himmler, care ocupa acum clădirea de 
lângă sediul Gestapoului, fostul Hotel Prinz Albrecht Strasse. 
Fără îndoială, vechiul hotel, numit acum SS-Haus, era mai mare 
decât Palais, numai că, exact ca și în cazul cârnăciorilor, gustul 
e rareori legat de mărime. 

L-am auzit pe Arthur Nebe lovind din călcâie și, privind în jur, 
am văzut că prinţul încoronat al terorii din cadrul Reichului ni se 
alăturase lângă fereastră. 

Inalt, slab ca un schelet, cu fața prelungă și palidă lipsită de 
expresie, precum un mulaj din ipsos, cu degetele-i reci de Moș 
Gerilă strânse la spate, pe care-l ţinea drept ca un băț, Heydrich 
privi pe fereastră câteva clipe fără să se adreseze vreunuia 
dintre noi. 

La un moment dat, zise: 

— Haideţi, domnilor, e o zi foarte frumoasă, să ne plimbăm un 
pic. 

Deschizând glasvandul, ne conduse în grădină și am băgat de 
seamă ce tălpi mari avea și cât de crăcănate îi erau picioarele, 
ca și cum ar fi călărit mult, iar dacă decorația lui de argint, 
Călărețul, avea vreo legătură cu realitatea, probabil chiar făcuse 
asta. 

La aer curat și în lumina soarelui, păru să devină mai plin de 
însuflețire, asemenea unei reptile. 

— Aceasta a fost reședința de vară a lui Friedrich Wilhelm |, 
spuse el pe un ton exaltat. lar mai recent, Republica a folosit-o 
pentru oaspeţi de seamă, precum regele Egiptului sau premierul 
britanic. Mă refer, desigur, la Ramsay MacDonald?*, nu la idiotul 
ăla cu umbrela. Cred că e unul dintre cele mai frumoase palate 
vechi. Mă plimb adesea pe aici. Grădina asta leagă sediul Sipo 
de cel al Gestapoului, așa că de fapt îmi este foarte la 
îndemână. Şi e frumoasă mai ales în această perioadă a anului. 
Aveţi grădină, Herr Gunther? 

— Nu. Mi s-a părut întotdeauna că necesită prea multă 
muncă. Când mă opresc din treburi, exact asta fac - nu 
muncesc, nu mă apuc de săpat într-o grădină. 


19 james Ramsay MacDonald (1866-1937), premier al Marii Britanii între 1929 și 1935, 
după ce el mai deținuse această funcţie în 1924, dar pentru o scurtă perioadă. 


53 


— Păcat. La mine acasă, în Schlactensee, avem o grădină 
frumoasă care are și teren de crichet. E vreunul dintre 
dumneavoastră familiarizat cu acest joc? 

— Nu, i-am răspuns noi la unison. 

— E un joc interesant. Cred că e foarte popular în Anglia. 
Oferă o metaforă interesantă pentru noua Germanie. Legile nu 
sunt decât niște portițe de crichet prin care trebuie conduși 
oamenii, folosind diferite grade de forță. Dar nu poate exista 
mișcare fără crosă - crichetul este cu adevărat un joc perfect 
pentru un polițist. 

Nebe îl aprobă dând gânditor din cap, iar Heydrich păru 
încântat de această comparaţie. Începu să vorbească 
nestingherit. Pe scurt - despre unele dintre lucrurile pe care le 
detesta -  francmasonii, catolicii, martorii lui lehova, 
homosexualii și amiralul Canaris?, șeful Abwehr-ului, și pe larg - 
despre unele dintre lucrurile care-i făceau plăcere - pianul și 
violoncelul, scrima, cluburile de noapte preferate și familia lui. 

— Ştitți, noua Germanie, zise el, nu înseamnă altceva decât 
stoparea declinului familiei și realizarea unei comuniuni de 
sânge la nivel naţional. Lucrurile se schimbă. De exemplu, acum 
nu mai sunt decât 22 787 de prostituate în Germania, cu 5 500 
mai puţine decât la începutul anului. Sunt mai multe căsătorii, 
mai multe nașteri și s-au redus la jumătate divorțurile. S-ar 
putea să mă întrebaţi, pe bună dreptate, de ce e atât de 
importantă familia pentru Partid. Păi, o să vă spun de ce. Copiii. 
Cu cât sunt mai buni copiii noștri, cu atât e mai bun viitorul 
Germaniei. Așa că atunci când ceva îi ameninţă pe copiii aceia, 
trebuie să acționăm de îndată. 

Mi-am scos o țigară și am devenit atent. Părea să ajungă, în 
sfârșit, la miezul discuţiei. Ne-am oprit în dreptul unei bănci din 
parc și ne-am așezat, eu între Heydrich și Nebe, ficatul de pui 
din sendvișul de pâine neagră. 

— Dumitale nu-ţi plac grădinile, zise el gânditor. Dar copiii îţi 
plac? 

— Îmi plac. 

— Bine. După părerea mea intimă, este esenţial să-ţi placă de 
ei, atunci când faci ce facem noi - chiar dacă lucrurile pe care 
trebuie să le facem sunt grele pentru că ni se par neplăcute - 


20 Wilhelm Franz Canaris (1887-1945), amiral german care s-a aflat la conducerea 
Abwehr-ului (serviciul de contra-informații al armatei germane) între 1935 și 1945. 


54 


căci altfel nu am putea să găsim niciun mod prin care 
umanitatea noastră să se manifeste. Ințelegi ce vreau să spun? 

Nu eram prea sigur că pricepeam, dar am dat totuși aprobator 
din cap. 

— Pot să fiu sincer cu dumneata? Așa, confidenţial? 

— Vă rog. 

— Un maniac e liber pe străzile Berlinului, Herr Gunther. 

Am ridicat din umeri: 

— Nu atât de mult încât să observi, i-am răspuns. 

Heydrich scutură nerăbdător din cap: 

— Nu, nu mă refer la vreun stormtrooper care bate un evreu 
bătrân. Mă refer la un ucigaș. A violat și a omorât patru tinere 
germane în tot atâtea luni. 

— N-am văzut nimic prin ziare despre asta. 

Heydrich râse: 

— Ziarele tipăresc ceea ce le spunem noi să tipărească, iar 
asupra acestei știri există embargo. 

— Graţie lui Streicher și a fiţuicii sale antisemite, nu ar fi făcut 
decât să fie aruncată pe seama evreilor, explică Nebe. 

— Exact, întări Heydrich. Ultimul lucru pe care-l doresc este 
declanșarea în orașul ăsta a unei revolte antievreiești. Așa ceva 
ofensează simţul meu de ordine publică. Mă ofensează ca 
polițist. Atunci când chiar vom decide să scăpăm de evrei, va fi 
așa cum trebuie, nu cu o gloată care să o facă. Sunt și 
implicaţiile comerciale aici. Acum două săptămâni, niște idioţi 
din Nürnberg s-au hotărât să șteargă de pe faţa pământului o 
sinagogă - una care întâmplător era asigurată pentru o sumă 
mare la o companie germană de asigurări. l-a costat mii de 
mărci să plătească despăgubirea. Așa că, vezi dumneata, 
revoltele rasiale sunt cât se poate de dăunătoare afacerilor. 

— Și atunci, de ce îmi spuneți mie? 

— Vreau ca nebunul ăsta să fie prins, și încă repede, Gunther. 

Se uită cu înţeles la Nebe și continuă: 

— In cea mai bună tradiţie Kripo, un bărbat, un evreu, a 
mărturisit deja crimele; numai că, de vreme ce mai mult ca 
sigur atunci când a avut loc ultima crimă el era reţinut, se pare 
că s-ar putea să fie de fapt nevinovat și că un element mult prea 
zelos din preaiubita forță poliţienească a lui Nebe pur și simplu i- 
a înscenat acestui bărbat povestea asta, punându-i-o în cârcă. 


55 


În schimb, dumneata, Gunther, nu ai niciun fel de afinități 
rasiale sau politice. Și, mai mult decât atât, ai o experienţă 
considerabilă în domeniul anchetei criminalistice. Căci la urma 
urmei, doar ai fost cel care l-a prins pe Gormann, strangulatorul, 
nu? Chiar dacă asta a fost acum zece ani, toată lumea își mai 
amintește încă de acest caz. 

Făcu o pauză și se uită drept în ochii mei - ce senzaţie de 
total disconfort: 

— Cu alte cuvinte, te vreau înapoi, Gunther. Înapoi în Kripo, 
pe urmele acestui nebun, înainte să apuce să omoare din nou. 

Mi-am aruncat mucul de ţigară în boscheţi și m-am ridicat. 
Arthur Nebe m-a fixat cu un aer imparțial, aproape ca și cum nu 
ar fi fost de acord cu dorința lui Heydrich ca eu să fac din nou 
parte din poliţie și să conduc investigaţiile în locul unuia dintre 
oamenii săi. Mi-am mai aprins o ţigară și m-am gândit un 
moment: 

— Ce naiba, cu siguranță mai sunt și alţi polițiști. Ce ziceţi de 
ăla care l-a prins pe Kurten, Bestia din Dusseldorf? De ce nu-l 
luați pe el? 

— L-am verificat deja, zise Nebe. S-ar părea că Peter Kürten s- 
a autodenunţat pur și simplu. Anterior acelui moment, ancheta 
nu a fost deloc una satisfăcătoare. 

— Și nu mai e nimeni altcineva? 

Nebe clătină din cap. 

— Vezi, Gunther, tot la dumneata am ajuns, zise Heydrich. Ca 
să fiu foarte sincer, mă îndoiesc că există un detectiv mai bun în 
toată Germania. 

Am râs, clătinând din cap: 

— Sunteţi priceput. Foarte priceput. Ce discurs drăguţ despre 
copii și despre familie, domnule general, dar amândoi știm, 
desigur, că adevăratul motiv pentru care ţineţi ascunsă sub 
pălărie chestia asta e pentru că face ca moderna 
dumneavoastră forţă poliţienească să pară o gașcă de 
incompetenți. E rău pentru ei, e rău și pentru dumneavoastră. 
lar adevăratul motiv pentru care mă vreţi înapoi nu e faptul că 
eu sunt un detectiv așa de bun, ci faptul că restul sunt niște 
detectivi așa de proști. Singurele crime pe care actualul Kripo e 
capabil să le rezolve sunt chestii precum contaminarea rasială 
sau spunerea unui banc despre Fuhrer. 


56 


Heydrich zâmbi, ca prins cu mâţa în sac, și ochii i se 
îngustară: 

— Mă refuzi, Herr Gunther? 

— Aș vrea să fiu de ajutor, zău că aș vrea, dar sincronizarea 
temporală e proastă. Vedeţi dumneavoastră, tocmai ce-am aflat 
că partenerul meu a fost omorât azi-noapte. N-aveţi decât să 
mă consideraţi de modă veche, dar aș vrea să aflu cine l-a ucis. 
În mod obișnuit, aș lăsa asta în sarcina băieţilor de la Brigada 
Omucideri, dar luând în considerare ceea ce tocmai mi-aţi spus, 
nu sună prea promiţător, nu? M-au acuzat cu toţii că eu l-aș fi 
ucis, așa că, cine știe, poate că mă vor obliga să semnez 
recunoașterea faptei, caz în care voi fi nevoit să lucrez pentru 
dumneavoastră ca să scap de ghilotină. 

— Normal că am auzit de nefericita moarte a lui Herr 
Stahlecker, zise el ridicându-se. Și desigur că vei dori să faci 
niște investigaţii. Dacă vreunul dintre oamenii mei îți poate fi de 
folos, indiferent cât de incompetent este, te rog să nu eziţi. 
Totuși, presupunând pentru o clipă că acest impediment nu ar 
mai exista, care ar fi răspunsul dumitale? 

Am ridicat din umeri: 

— Cum bănuiesc că în cazul unui refuz mi-aş pierde 
autorizația de detectiv particular... 

— Normal... 

— ... permisul de portarmă, permisul de conducere... 

— Fără îndoială că am găsi noi niște pretexte... 

— ... atunci probabil că aș fi obligat să accept. 

— Excelent. 

— Cu o singură condiţie. 

— Doar spune-o. 

— Ca pe durata anchetei să mi se dea gradul de 
Kriminalkommissar și să mi se permită să conduc investigațiile 
așa cum cred eu de cuviinţă. 

— la stai niţel, interveni Nebe. Da’ vechiul tău grad de 
Inspektor ce are, nu e bun? 

— Lăsând la o parte salariul, zise Heydrich, fără îndoială că 
Gunther e dornic să fie cât mai puţin constrâns de amestecul 
ofițerilor superiori. Și are dreptate, bineînţeles. Va avea nevoie 
de acest rang pentru a depăși prejudecățile care în mod 
indubitabil vor însoţi revenirea sa în Kripo. Ar fi trebuit să mă 
gândesc eu însumi la asta. De acord, așa rămâne. 


57 


Ne-am întors la Palais. Cum am intrat înăuntru, un ofițer SD îi 
înmână lui Heydrich un bilet. El îl citi și apoi zâmbi: 

— Ca să vezi ce coincidenţă! S-ar părea că incompetenta mea 
poliţie a descoperit cine l-a ucis pe partenerul dumitale, Herr 
Gunther. Mă întreb, oare numele de Klaus Hering îţi spune ceva? 

— Stahlecker îi ţinea sub observaţie apartamentul atunci când 
a fost omorât. 

— Asta e o veste bună. Singura chestie e că tipu' ăsta, Hering, 
se pare că s-ar fi sinucis. 

Se uită la Nebe și zâmbi: 

— Păi, am face bine să mergem să aruncăm o privire, nu 
crezi, Arthur? Că altfel Herr Gunther o să creadă că am inventat 
noi asta. 

& 

E dificil să-ți formezi o altă impresie decât aceea de grotesc 
despre un om care a fost spânzurat. Limba, umflată și ieșită în 
afară ca o a treia buză, ochii la fel de proeminenți ca ai unui 
câine de curse - aceste lucruri tind să-ți bântuie niţel gândurile. 
Așa că, pe lângă sentimentul de convingere că în niciun caz nu 
avea să mai câștige premiul local pentru activism social, nu se 
puteau spune prea multe despre Klaus Hering - decât că avea 
cam treizeci de ani, construcţie astenică, părul blond și, în parte 
graţie cravatei, că era mai degrabă înalt. 

Treaba părea cât se poate de clară. Din experienţa mea, 
spânzurarea e aproape întotdeauna sinucidere, că doar există 
alte modalităţi, mai ușoare, de a omori un om. Am văzut câteva 
excepţii, dar acestea au fost toate cazuri rezultate în urma unor 
accidente, când victima avusese nenorocul să sufere o inhibare 
a nervilor vagi în timpul unei perversiuni sado-masochiste. 
Acești nonconformiști într-ale sexului erau de obicei găsiţi 
dezbrăcaţi sau îmbrăcați în lenjerie de damă, având în mâna 
lipicioasă ceva literatură pornografică, și erau întotdeauna 
bărbați. 

In cazul lui Hering nu exista o astfel de dovadă a morții 
survenite în urma unui experiment sexual nefericit. Avea haine 
care ar fi putut să-i fie alese de maică-sa, iar mâinile lui, care 
atârnau libere pe lângă corp, erau o dovadă elocventă a faptului 
că moartea sa fusese autoprovocată. 

Inspectorul Strunck, polițistul care mă interogase la Alex, le 
explică lui Heydrich și lui Nebe: 


58 


— Am găsit numele și adresa acestui bărbat în buzunarul lui 
Stahlecker, zise el. În bucătărie e o baionetă înfășurată în ziar. E 
plină de sânge, și, după cum arată, aș zice că ăsta a fost cuțitul 
care l-a ucis. Mai e și o cămașă pătată de sânge, pe care Hering 
a purtat-o, probabil, în momentul comiterii crimei. 

— Altceva? întrebă Nebe. 

— Tocul de armă de la umăr al lui Stahlecker era gol, domnule 
general, răspunse Strunck. Poate ne spune Gunther dacă 
aceasta este sau nu arma. Am găsit-o într-o pungă de hârtie, la 
un loc cu cămașa. 

Imi întinse un Walther PPK. Mi-am apropiat de nări capătul 
ţevii și am mirosit uleiul de armă. Apoi am manevrat 
încărcătorul și am văzut că pe țeavă nu era nici măcar un glonţ, 
deși magazia era plină. Apoi am tras siguranţa. Iniţialele lui 
Bruno erau îngrijit scrijelite pe metalul negru. 

— Da, e arma lui Bruno, le-am zis. Se pare că nici măcar nu a 
apucat să pună mâna pe ea. Aș vrea să văd și eu cămașa aia, vă 
rog. 

Strunck se uită la Reichskriminaldirektor-ul său pentru 
aprobare. 

— Lasă-l să o vadă, inspectore, zise Nebe. 

Cămașa era de la C & A și era plină de sânge în dreptul 
stomacului și pe manșeta dreaptă, ceea ce părea să confirme 
cadrul general de desfășurare a faptelor. 

— Se pare că, într-adevăr, el e cel care l-a ucis pe partenerul 
dumitale, Herr Gunther. A venit înapoi aici, s-a schimbat de 
haine, după care a avut timp să mediteze la ce făcuse, iar 
remușcarea l-a împins să se spânzure. 

— Așa s-ar părea, am spus, destul de convins. Dar dacă nu vă 
supăraţi, domnule general Heydrich, aș vrea să mă mai uit un 
pic pe aici. De unul singur. Doar așa, ca să-mi satisfac 
curiozitatea în legătură cu unul sau două lucruri. 

— În regulă. Numai să nu-ţi ia prea mult, bine? 

După ce Heydrich, Nebe și poliţia au plecat din apartament, 
m-am uitat mai îndeaproape la cadavrul lui Klaus Hering. 
Aparent, legase o bucată de cablu electric de balustradă, făcuse 
o buclă pe care și-o trecuse pe după gât și apoi își dăduse pur și 
simplu drumul jos de pe scară. Dar numai examinarea mâinilor 
lui Hering, a încheieturilor și a gâtului îmi putea spune dacă asta 
era ceea ce se întâmplase cu adevărat. Ceva din circumstanţele 


59 


morţii sale, ceva ce încă nu puteam indica, îmi ridica întrebări. 
Nu mai puţin curios era faptul că alesese să-și schimbe cămașa 
înainte de a se spânzura. 

M-am căţărat peste balustradă pe un mic parapet făcut de 
peretele casei scării și m-am lăsat în genunchi. 

Aplecându-mă înainte, am putut să văd bine punctul de 
suspensie din partea din spate a urechii drepte a lui Hering. 
Gradul de strângere a ligamentului este întotdeauna mai ridicat 
și vertical în cazul unei spânzurări decât în cazul unei 
strangulări. Numai că exista și o a doua urmă, orizontală, chiar 
sub buclă, care părea să-mi confirme îndoielile. Inainte de a se 
spânzura, Klaus Hering fusese omorât prin strangulare. 

Am verificat dacă gulerul de la cămașa lui Hering era de 
aceeași mărime cu cel de la cămașa pătată de sânge pe care o 
examinasem mai devreme. Era. După aceea, am trecut înapoi 
peste balustradă și am coborât câteva trepte. M-am întins în sus 
ca să-i inspectez mâinile și încheieturile. Desfăcându-i larg mâna 
dreaptă am văzut sângele uscat și un mic obiect lucios, care 
părea să-i stea înfipt în palmă. L-am tras și mi l-am așezat cu 
atenţie în palma întinsă. Acul era îndoit, probabil din cauza 
presiunii exercitate de pumnul lui Hering, și, deși era năclăit de 
sânge, motivul decorativ al capului de mort era inconfundabil. 
Era o insignă SS pentru chipiu. 

M-am oprit puţin, încercând să-mi imaginez ce se întâmplase, 
sigur acum că Heydrich avea un amestec în toate astea. Acolo, 
în grădina de la Prinz Albrecht Palais, nu mă întrebase chiar el 
care mi-ar fi răspunsul la propunerea lui dacă „obstacolul” 
reprezentat de obligaţia mea de a-l găsi pe ucigașul lui Bruno ar 
fi înlăturat? Și nu era asta o modalitate completă de a-l înlătura? 
Fără îndoială, anticipase care va fi răspunsul meu și ordonase 
deja omorârea lui Hering până să plecăm în plimbarea aia a 
noastră. 

Cu aceste gânduri și cu încă altele în minte, am cercetat 
apartamentul. Am făcut-o repede, dar amănunţit, ridicând 
saltelele, examinând recipientele existente, dând covoarele la o 
parte și chiar frunzărind printr-un set de manuale medicale. Am 
reușit să descopăr o coală întreagă cu timbre vechi care 
celebrau a cincea aniversare de la venirea la putere a naziștilor, 
timbrele care apăreau constant pe scrisorile de șantaj ale lui 


60 


Frau Lange. Dar nici urmă de scrisorile fiului ei către doctorul 
Kindermann. 


Vineri, 9 septembrie 


Mi se părea ciudat să mă aflu din nou la o ședință de 
discutare a unui caz la Alex și încă și mai ciudat să-l aud pe 
Nebe făcând referire la mine cu titulatura de Kommissar 
Gunther. Se scurseseră cinci ani de la acea zi din iunie 1933 
când, nemaiputând să rabd epurările din cadrul poliţiei lui 
Göring, îmi dădusem demisia din funcţia de Kriminalinspektor ca 
să devin detectivul „casei” la Hotel Adlon. După alte câteva luni, 
probabil că oricum m-ar fi dat ei afară. Dacă mi-ar fi spus cineva 
că mă voi întoarce la Alex ca membru al clasei de ofițeri 
superiori atâta timp cât la putere se mai afla încă guvernul 
naţional-socialist, i-aș fi spus că e nebun. 

Majoritatea celor așezați în jurul mesei și-ar fi exprimat, 
aproape sigur, aceeași opinie, dacă e să ne luăm după feţele lor: 
Hans Lobbes, al treilea în ierarhie după Reichskriminaldirektor și 
șeful executivului în Kripo; contele Fritz von der Schulemberg, 
aghiotantul președintelui poliției berlineze și reprezentându-i pe 
băieţii în uniforme din Orpo. Chiar și cei trei ofițeri din Kripo, 
unul de la Moravuri și doi de la Omucideri, care fuseseră 
desemnaţi să constituie o nouă echipă de investigație, ce urma 
să fie, la cererea mea, o echipă restrânsă, cu toţii mă priveau cu 
un amestec de teamă și dispreţ. Nu că-i condamnam prea mult 
pentru asta. Din punctul lor de vedere, eu eram spionul lui 
Heydrich. In locul lor, probabil că și eu aș fi simţit la fel. 

Mai erau încă doi oameni, prezenţi la invitaţia mea, care 
contribuiau la atmosfera de neîncredere. Unul dintre aceștia, o 
femeie, era psihiatru legist la Spitalul Berlin Charité. Frau Marie 
Kalau vom Hofe era prietenă cu Arthur Nebe, el însuși un fel de 
criminolog, și era atașată oficial pe lângă comandamentul 
poliţiei în calitate de consultant în probleme de psihologie 
judiciară. Celălalt oaspete era Hans lllmann, profesor de 
medicină legală la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin, 


61 


fostul patolog-șef de la Alex până când ostilitatea sa față de 
nazism să-l oblige pe Nebe să-l pensioneze. Chiar și Nebe 
recunoștea că lllmann era mai bun decât oricare dintre medicii 
legiști care lucrau în prezent la Alex, așa că, la cererea mea, îl 
invitase să se ocupe de aspectele medico-legale ale cazului. 

Un spion, o femeie și un disident politic. Mai lipsea doar ca 
stenografa să se ridice și să intoneze „Steagul roșu”, pentru ca 
noii mei colegi să se creadă obiectul unei glume. 

Nebe își termină lunga prezentare a persoanei mele, după 
care am preluat ștafeta. 

Am clătinat din cap: 

— Urăsc birocraţia, le-am spus. O disprețuiesc. Dar ceea ce se 
impune aici este o birocraţie a informaţiilor. Ceea ce este 
relevant pentru caz va deveni clar mai târziu, pe parcursul 
anchetei. Informaţiile sunt esenţiale pentru orice investigație 
criminalistică, și, dacă acele informaţii sunt contaminate, atunci 
se otrăvește întregul corp al anchetei. Nu mă supăr dacă un om 
se înșală și greșește în legătură cu ceva. În acest joc, aproape 
întotdeauna greșim înainte de a avea dreptate. Dar dacă 
descopăr că vreun membru al echipei mele furnizează în mod 
intenţionat informaţii eronate, chestiunea nu va mai fi de 
competența tribunalului disciplinar, că-l omor chiar eu. Și asta e 
o informaţie pe care vă puteți baza. 

Aș vrea să mai spun și asta. Nu-mi pasă cine a făcut-o. Evreu, 
negru, homosexual, stormtrooper, fruntaș din Tineretul Hitlerist, 
funcționar public, muncitor de la drumuri, mi-e totuna. Atâta 
timp cât e chiar cel care a făcut-o. Ceea ce mă conduce la 
subiectul numit Josef Kahn. În caz că vreunul dintre voi a uitat, e 
vorba de evreul care a recunoscut uciderea Brigittei Hartmann, 
a Christianei Schulz și a lui Zarah Lischka. În prezent este 
internat în baza paragrafului 51 în Azilul municipal pentru 
nebuni de la Herzberg, și unul dintre scopurile acestei întâlniri 
este evaluarea mărturisirii lui în lumina existenței unei alte 
victime, a patra fată ucisă, Lotte Winter. 

Daţi-mi voie ca în acest moment al discuţiei noastre să vi-l 
prezint pe profesorul Hans Illmann, care a avut amabilitatea de 
a fi medicul patolog în acest caz. Pentru cei care nu-l cunosc, e 
unul dintre cei mai buni legiști din ţară, așa că suntem foarte 
norocoși că lucrează alături de noi. 


62 


lllmann dădu din cap în semn de mulțumire și continuă cu 
rularea perfectă a ţigării sale. Era un bărbat cu o constituţie 
fragilă, cu părul negru și rar, cu ochelari fără rame și cu o barbă 
mică. Termină de lins hârtia și o rulă, vârând apoi ţigara în gură 
- părea făcută cu mașina pentru ţigări. M-am minunat în tăcere. 
Faptul că era un medic strălucit era nimic pe lângă acest soi de 
dexteritate subtilă. Am continuat: 

— Profesorul Illlmann o să ne dezvăluie constatările sale după 
ce Kriminalassistant Korsch va fi citit datele relevante ale 
cazului, am arătat eu din cap spre tânărul brunet și bondoc care 
stătea de partea cealaltă, în faţa mea. Era ceva artificial în 
legătură cu chipul său, de parcă fusese realizat de un artist al 
poliţiei de la Serviciul tehnic al Sipo, cu trei trăsături clare și 
foarte puţin în rest: sprâncenele i se împreunau la mijloc și 
stăteau cocoțate deasupra genelor, ca un vultur care se 
pregătește de luptă; o bărbie lungă, șireată de vrăjitor și o 
mustăcioară în stilul lui Fairbanks?!. Korsch își drese vocea și 
începu să vorbească, dar pe un ton care era cu o octavă mai sus 
decât mă așteptam. 

— Brigitte Hartmann, citi el, în vârstă de cincisprezece ani, 
părinţi germani. A dispărut pe 23 mai 1938. Corpul ei a fost 
găsit într-un sac de cartofi pe o parcelă din Siesdorf, pe 10 iunie. 
Locuia cu părinţii în zona rezidenţială Britz, la sud de Neukölln??, 
și plecase de acasă pe jos, ca să ia metroul de la 
Parchimerallee. Se ducea să-și viziteze mătuşa în 
Reinickendorf”. Mătușa trebuia să o aștepte la staţia Holzhauser 
Strasse, numai că Brigitte nu a mai ajuns acolo. Șeful de stație 
de la Parchimer nu-și amintea ca ea să fi urcat în tren, dara 
spus că stătuse la băute toată noaptea și probabil că oricum nu 
și-ar fi amintit. 

Această remarcă provocă un hohot de râs general. 

— Beţivul naibii, pufni Hans Lobbes. 

— Aceasta este una dintre cele două fete care au fost 
îngropate de atunci, zise lllmann pe un ton calm. Nu cred că aș 
mai putea adăuga ceva la rezultatele acestei autopsii. Puteţi 
continua, Herr Korsch. 


21 Douglas Fairbanks Jr. (1909-2000), actor american de teatru și film. 

22 Una dintre cele douăzeci de unităţi administrative (bezirk - cartier) ale Berlinului, 
câte existau de la intrarea în vigoare a unei legi din 1920; anterior acestei legi multe 
dintre ele fuseseră orășele sau localităţi de sine stătătoare. 

23 Un alt bezirk al Berlinului. 


63 


— Christiane Schulz. 16 ani, părinţi germani. A dispărut pe 8 
iunie 1938. Corpul ei a fost găsit pe 2 iulie într-un tunel de 
tramvai care leagă Treptower Park de pe malul drept al Spree- 
ului cu satul Stralau de pe celălalt mal. La jumătatea tunelului 
se află un punct de întreţinere, puţin mai mare ca o adâncitură. 
Omul de la întreținerea șinelor i-a descoperit acolo cadavrul, 
înfășurat într-o bucată veche de prelată. 

Se pare că fata era cântăreaţă și lua adesea parte la 
programul de seară de la radio al BdM, Liga Fetelor Germane. În 
noaptea dispariţiei sale fusese la Funkturm Studios pe Masuren- 
Strasse, și cântase un solo - cântecul Tineretului Hitlerist - la 
ora 7. Tatăl fetei lucrează ca inginer la fabrica de avioane Arado 
din Brandenburg-Neuendorf și trebuia să o ia în drumul său spre 
casă la ora 8. Dar mașina a făcut o pană de cauciuc șiela 
întârziat 20 de minute. Când a ajuns la studio, Christiane nu era 
nicăieri, și, presupunând că plecase acasă singură, s-a întors în 
Spandau. Când la 9:30 ea tot nu apăruse încă, după ce i-a 
contactat pe toți prietenii ei apropiaţi, a sunat la poliţie. 

Korsch privi în sus la lllmann și apoi la mine. Își netezi 
mustăcioara șmecheră și dădu pagina următoare din dosarul 
care stătea desfăcut în fața lui. 

— Zarah Lischka, spuse el. 16 ani, părinţi germani. A dispărut 
pe 6 iulie 1938, corpul i-a fost găsit pe 1 august într-un canal din 
Tiergarten aproape de Siegessäule. Familia locuia pe 
Antonstrasse, în Wedding. Tatăl lucrează la abatorul de pe 
Landsbergeralle. Mama fetei a trimis-o la niște magazine situate 
pe  Lindowerstrasse, în apropiere de staţia de S-Bahn”. 
Vânzătorul își amintește că a servit-o. A cumpărat niște ţigări, 
deși niciunul dintre părinţii ei nu fumează, niște Blueband și o 
pâine. Apoi a mers la farmacia de alături. Proprietarul își 
amintește și el de ea. A cumpărat niște vopsea de păr 
Schwarzkopf Extra Blonde. 

60 din 100 de fete germane folosesc asta, mi-am spus în 
sinea mea aproape automat. Erau caraghioase prostiile pe care 
mi le aminteam în acele zile. Nu cred că aș fi putut să vă 
povestesc multe din ceea ce era cu adevărat important în lume, 


24 Abreviere de la Stadschnellbahn (în Ib. germ.) - aprox. „tren orășenesc rapid”; e 
vorba de metroul de suprafață din suburbiile berlineze, introdus în 1930, care, spre 
deosebire de U-Bahn (metroul subteran citadin propriu-zis), s-a dezvoltat din sistemul 
feroviar de rulare clasic existent deja la acea dată. 


64 


în afară de ceea ce se întâmpla în zona Sudeților germani - 
revoltele şi conferințele privind naționalitatea din Praga. 
Rămânea de văzut dacă ceea ce se întâmpla în Cehoslovacia 
era sau nu singurul lucru care conta cu adevărat la urma urmei. 
lllmann își stinse ţigara și începu să citească rezultatele 
autopsiei: 

— Fata era dezbrăcată și erau urme care indicau că picioarele 
ei fuseseră legate; fusese înjunghiată de două ori cu cuțitul în 
gât; existau și indicii puternice că fusese de asemenea 
strangulată, probabil pentru a fi făcută să tacă. Este foarte 
probabil să fi fost inconștientă atunci când ucigașul i-a tăiat 
gâtul, fapt sugerat de vânătaia traversată de răni. Și încă un 
lucru interesant. Analizând cantitatea de sânge existentă încă în 
picioarele ei și din sângele închegat din nas și din păr, și faptul 
că picioarele îi fuseseră foarte strâns legate, am ajuns la 
concluzia că fata atârna cu capul în jos atunci când i-a fost tăiat 
gâtul. Ca unui porc. 

— Dumnezeule, zise Nebe. 

— Din cercetarea pe care am făcut-o în notele de caz ale celor 
două victime anterioare, pare foarte probabil ca și în acest caz 
să se fi utilizat același modus operandi. Sugestia făcută de către 
predecesorul meu cum că acestor fete li s-a tăiat gâtul în timp 
ce zăceau pe pământ este un nonsens și nu ia în considerare 
zgărieturile de pe glezne sau cantitatea de sânge rămasă în 
picioare. Într-adevăr, asta nu pare altceva decât o neglijenţă. 

— S-a notat, zise Arthur Nebe, scriind. Predecesorul dumitale 
este, și după opinia mea, un incompetent. 

— Vaginul fetei era intact și nepenetrat, continuă lIllmann. 
Totuși, anusul se deschidea larg permiţând trecerea a două 
degete. Testele de spermă s-au dovedit pozitive. 

Cineva scoase un geamăt. 

— Stomacul era moale și era gol. Se pare că Brigitte a mâncat 
apfelkrauF” și pâine cu unt la prânz, înainte de a pleca spre 
stație. Toată mâncarea fusese digerată până la momentul 
morţii, dar mărul nu se digeră ușor deoarece absoarbe apa. 
Astfel, aș plasa moartea acestei fete între șase și opt ore după 
ce a mâncat prânzul și astfel la două ore după ce s-a anunţat 


25 Fel de mâncare tipic german, având ca ingrediente de bază varză și mere murate, 
șuncă, ceapă și cartofi, toate călite într-un sos din supă de carne și vin. 


65 


dispariţia ei. Concluzia evidentă este că a fost răpită și doar apoi 
ucisă. 

M-am uitat la Korsch: 

— Și ultima, vă rog, Herr Korsch. 

— Lotte Winter, zise el. 16 ani, părinţi germani. A dispărut pe 
18 iulie 1938. Corpul ei a fost găsit pe 25 august. Locuia pe 
Pragerstrasse și frecventa gimnaziul local, unde se pregătea 
pentru examenul de nivel intermediar. A plecat de acasă pentru 
o lecţie de echitație la școala de călărie la Grădina Zoologică, 
unde nu a ajuns. Cadavrul ei a fost descoperit într-o canoe 
veche dintr-un adăpost pentru bărci de lângă Lacul Muggel. 

— Omul nostru se plimbă mult, nu-i așa? zise contele von der 
Schulemberg pe un ton liniștit. 

— Exact ca Moartea Neagră, spuse Lobbes. 

lllmann luă din nou cuvântul: 

— Strangulată, zise el. Fracturi ale laringelui, osului hioid și 
lobilor tiroidei, indicând un grad mai mare de violenţă decât în 
cazul fetei Schulz. Această fată era mai puternică, fiind mai 
atletică. S-au putea să se fi luptat mai mult. Sufocarea este 
cauza morții aici, deși artera carotidă de pe partea dreaptă a 
gâtului ei a fost tăiată. Ca și înainte, picioarele prezintă urme de 
legare, și avea sânge în păr și în nări. Fără îndoială, atârna cu 
capul în jos atunci când i-a fost tăiat gâtul și, în mod similar, 
corpul ei era aproape lipsit de sânge. 

— Parcă ar fi un afurisit de vampir, exclamă unul dintre 
detectivii de la Brigada Omucideri. 

Se uită la Frau Kalau vom Hofe: 

— Imi cer scuze, adăugă el. 

Ea scutură din cap. 

— Abuzată sexual? am întrebat. 

— Din cauza mirosului neplăcut, vaginul fetei a trebuit să fie 
irigat, anunţă lllmann provocând și mai multe murmure 
mânioase, astfel că nu a putut fi găsită spermă. Totuși, intrarea 
în vagin prezenta urme de zgărieturi și exista o urmă de 
vânătaie pe pelvis, indicând că fusese penetrată în mod forțat. 

— Înainte ca gâtul să-i fie tăiat? am întrebat. 

lllmann aprobă din cap. În încăpere fu liniște pentru o clipă. 
lllmann se apucă să-și ruleze încă o ţigară. 

— lar acum a dispărut o altă fată, am spus. Nu-i așa, 
Inspektor Deubel? 


66 


Deubel se foi încurcat în scaun. Era un tip mare, blond, cu 
ochi cenușii, neliniștiţi, care priveau ca și cum ar fi petrecut prea 
multe schimburi de noapte în poliție, din acelea care necesită să 
porți mănuși de protecţie din piele groasă. 

— Da, domnule, zise el. Numele ei este Irma Hanke. 

— Păi, de vreme ce dumneata ești ofițerul ce anchetează 
cazul, poate ne vei spune câte ceva despre ea. 

El ridică din umeri: 

— E dintr-o familie germană cumsecade. 17 ani, locuiește pe 
Schloss Strasse, în cartierul Steglitz. 

Făcu o pauză în timp ce ochii lui se uitară fugar în jos pe 
notițe. 

— A dispărut miercuri, 24 august, când a plecat de acasă să 
facă o colectă pentru Programul Economic al Reichului, pentru 
BdM. 

Făcu din nou o pauză. 

— Și ce anume colecta? întrebă contele. 

— Tuburi vechi de pastă de dinţi, domnule. Cred că metalul 
este... 

— Mulţumesc, inspectore, știu care este valoarea reziduală? a 
tuburilor de pastă de dinți. 

— Da, domnule. 

El privi din nou notițele: 

— S-a raportat că a fost zărită pe Feuerbachstrasse, 
Thorwaldsenstrasse și Munster Damm. Munster Damm se 
întinde spre sud pe lângă un cimitir și paracliserul de acolo 
spune că a văzut o fată de la BdM care corespunde 
semnalmentelor lrmei trecând pe acolo pe la ora 8:30 seara. S-a 
gândit că mergea spre vest, în direcţia Bismarckstrasse. 
Probabil că se întorcea acasă, căci le spusese părinţilor că va fi 
înapoi pe la 8:45. N-a mai ajuns, desigur. 

— Vreo pistă? am întrebat. 

— Niciuna, domnule, răspunse el apăsat. 

— Mulţumesc, inspectore. 

Mi-am aprins o ţigară și apoi am ţinut chibritul în dreptul lui 
lllmann ca să-și aprindă ţigara de foiţă. 

— Bine, atunci... 


26 Termen din limbajul economic care desemnează preţul la care se preconizează 
vânzarea unui bun la finalul duratei sale de întrebuințare, luându-se în calcul diferite 
tipuri de depreciere. 


67 


Am tras un fum și am adăugat: 

— Așadar, ceea ce avem sunt cinci fete, toate cam de aceeași 
vârstă și toate încadrându-se în stereotipul arian pe care îl 
cunoaștem și îl iubim atât de mult. Cu alte cuvinte, toate aveau 
părul blond, natural sau nu. Ei, și după ce a treia fecioară de pe 
Rin e omorâtă, Josef Kahn se lasă arestat pentru tentativă de 
viol asupra unei prostituate. Cu alte cuvinte, a încercat să plece 
fără să plătească. 

— Evreu tipic, zise Lobbes. 

Se auziră câteva râsete. 

— Se întâmplă ca acest Kahn să aibă asupra lui un cuţit, unul 
foarte ascuţit, și să aibă chiar și un cazier judiciar nu foarte 
grav, pentru mici furturi și atacuri la pudoare. Foarte convenabil. 
Așa că ofiţerul care l-a arestat la secția de poliţie 
Grolmanstrasse, un anume inspector pe nume Willi Oehme, 
hotărăște să tragă câteva cărţi ca să vadă dacă nu poate să facă 
21 de puncte. A stat un pic la taifas cu tânărul Josef, care e niţel 
slab de minte și, ajutat de vorba sa dulce și de boxul” său gros, 
Willi reușește să-l convingă pe Josef să semneze o declaraţie 
privind recunoașterea faptei. 

Domnilor, aș vrea să v-o prezint acum pe Frau Kalau vom 
Hofe. Spun „Frau” de vreme ce nu are voie să-și spună doctor, 
deși chiar asta este, pentru că-i femeie și, după cum știm cu 
toţii, nu-i așa, locul femeii este acasă, să facă recruți pentru 
Partid și să gătească cina pentru bărbat. Dumneaei este de fapt 
psihoterapeut și e un expert recunoscut în micul mister 
impenetrabil pe care-l numim Mintea Criminală. 

Ochii mei priviră către femeia cu ten deschis, cremos, care 
stătea la capătul îndepărtat al mesei, în timp ce în mintea mea 
mă lingeam pe buze. Purta o fustă de culoarea magnoliei și o 
bluză albă din crep, iar părul ei blond era prins într-o coc răsucit, 
strâns la ceafa capului ei fin sculptat. Zâmbi la prezentarea mea 
și își scoase din servietă un dosar, pe care îl deschise. 

— Când Josef Kahn era copil, zise ea, a făcut encefalită 
letargică acută, boală care a afectat într-o formă epidemică, 
între 1915 și 1926, copiii din Europa Occidentală. Aceasta 
produce o modificare vizibilă a personalităţii. După faza acută a 
bolii, copiii pot să devină mult mai neastâmpăraţi, iritabili, 


27 Armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete și cu o creastă 
cu sinuozităţi, cu care se atacă ţinând pumnul strâns. 


68 


agresivi chiar, și par să-și piardă întregul simţ moral. Cerșesc, 
fură, mint și sunt adesea cruzi. Vorbesc fără încetare și devin de 
nestăpânit la școală și acasă. Adesea se observă o curiozitate 
sexuală anormală și probleme sexuale. Adolescenţii care au 
suferit de encefalită ilustrează uneori anumite trăsături ale 
acestui sindrom, mai ales lipsa capacităţii de a-și stăpâni 
instinctele sexuale, iar acest fapt este cu siguranţă valabil în 
cazul lui Josef Kahn. El suferă și de Parkinson, care are ca efect 
o debilitate fizică mărită. 

Contele von der Schulemberg căscă și se uită la ceasul de la 
mână, dar doctorita nu fu intimidată. In schimb, păru să 
găsească amuzantă nepolitețea lui. 

— În ciuda aparentei sale vinovăţii, zise ea, nu cred că Josef a 
omorât-o pe vreuna dintre fetele acestea. După ceea ce am 
discutat împreună cu profesorul lllmann despre probele medico- 
legale, sunt de părere că aceste omoruri indică un grad de 
premeditare de care Kahn este pur și simplu incapabil. Kahn 
este în stare numai de genul de crimă impulsivă care l-ar fi făcut 
să-și lase victima acolo unde a căzut. 

lllmann aprobă din cap: 

— O analiză a declaraţiei sale relevă un număr de discrepanțe 
faţă de faptele cunoscute, zise el. In declaraţia sa, el susţine că 
a folosit un dres pentru strangulare. Probele arată însă foarte 
clar că au fost folosite mâinile goale. El zice că și-a înjunghiat 
victimele în stomac. Probele arată că niciuna dintre ele nu a fost 
înjunghiată, ci tuturor li s-a tăiat gâtul. Apoi, mai e și faptul că a 
patra crimă a avut cu siguranţă loc în timp ce Kahn era arestat. 
Ar putea această crimă să fie opera unui alt criminal, cineva 
care le-a copiat pe primele trei? Nu. Și asta pentru că nu a 
existat nicio relatare în presă despre primele trei, ca să aibă ce 
copia. Și nu, pentru că similarităţile dintre cele patru crime sunt 
mult prea mari. Ele sunt toate opera aceluiași om. 

Zâmbi către Frau Kalau vom Hofe: 

— Doriţi să mai adăugaţi ceva, doamnă? 

— Doar că omul acela nu are cum să fie Josef Kahn, zise ea. Și 
că Josef Kahn a fost obiectul unei forme de fraudă despre care 
cineva și-ar fi închipuit că e imposibil să existe în al Treilea 
Reich. 

Avea pe buze un zâmbet când își închise dosarul și se lăsă pe 
spate în scaun, ridicând capacul tabacherei. Fumatul, ca și a fi 


69 


doctor, încă era ceva ce femeile nu aveau voie să facă, dar îmi 
dădeam seama că nu era genul de lucru care i-ar fi dat prea 
multe mustrări de conștiință. Contele fu cel care vorbi după 
aceea: 

— În lumina acestor informaţii, poate fi întrebat 
Reichskriminaldirektor dacă interzicerea știrilor în ziare, care s-a 
aplicat în acest caz, va fi acum înlăturată. 

Cureaua lui scârțâăi când se aplecă peste masă, aparent dornic 
să audă răspunsul lui Nebe. Fiul unui cunoscut general, care era 
acum ambasador la Moscova, tânărul von der Schulenberg avea 
foarte multe relaţii sus-puse. Cum Nebe nu răspunse, el adăugă: 

— Nu înţeleg cum poate cineva să-i convingă pe părinţii 
fetelor din Berlin de nevoia de precauţie fără a fi făcută o 
declaraţie oficială în ziare. Bineînţeles că mă voi asigura ca 
fiecare Anwärter? din poliție să fie conștient de necesitatea 
vigilenţei pe stradă. Totuși, ar fi mai ușor pentru oamenii mei 
din Orpo dacă ar exista asistenţă din partea Ministerului 
Propagandei. 

— Este un fapt acceptat în criminologie, zise Nebe calm, că 
publicitatea poate acţiona ca o încurajare pentru un criminal ca 
acesta, așa cum sunt sigur că Frau Kalau vom Hofe poate 
confirma. 

— Așa este, zise ea. Criminalilor în serie pare să le placă să 
citească în ziare despre ei înșiși. 

— Totuși, continuă Nebe, o să am grijă să sun astăzi la Muratti 
și să-i întreb dacă nu există niște măsuri de propagandă prin 
care tinerele fete să fie făcute să înţeleagă că trebuie să aibă 
grijă. In același timp, o astfel de campanie ar trebui să 
primească binecuvântarea  Obergruppenfiihrer-ului. El este 
foarte îngrijorat ca nu cumva să se spună ceva care ar putea 
crea panică în rândul femeilor germane. 

Contele dădu aprobator din cap: 

— Și acum, zise el uitându-se la mine, am o întrebare pentru 
domnul Kommissar. 

Zâmbi, dar nu aveam de gând să mă încred prea mult în acest 
zâmbet. Dădea impresia că făcuse aceeași școală pentru 
sarcastici aroganţi ca și Obergruppenfiihrer Heydrich. Mental, 
m-am pus în gardă, pregătit pentru prima lovitură. 


28 Cel mai mic grad acordat unui membru al diferitelor organizaţii paramilitare din 
Germania nazistă. 


70 


— Ca detectivul care în mod ingenios a soluţionat celebrul caz 
al lui Gormann Strangulatorul, va binevoi dumnealui să ne 
împărtășească acum gândurile sale în acest caz? mă luă el. 

Zâmbetul șters persistă dincolo de ceea ce ar fi putut părea 
confortabil, ca și cum și-ar fi încordat strâns sfincterul. Sau cel 
puţin așa presupuneam eu, că era strâns. Deși, ca aghiotant al 
unui fost om din SA, contele Wolf von Helldorf, care avea 
reputaţia de homosexual, ca și răposatul șef al SA, Ernst Röhm, 
s-ar fi putut foarte bine ca Schulenberg să fi avut acel gen de 
fund care ar fi indus în eroare un hoţ de buzunare miop. 

Simţind că se putea merge chiar mai departe pe această linie 
de falsă sinceritate a discuţiei inchizitoriale, el adăugă: 

— Poate chiar un indiciu cu privire la tipul de caracter pe care 
îl căutăm? 

— Cred că aici îl pot ajuta eu pe președintele administrativ, 
zise Frau Kalau vom Hofe. 

Capul contelui zvâcni iritat în direcția femeii. 

Ea scoase din servietă o carte mare pe care o așeză pe masă, 
apoi încă una și încă una până când se făcu o grămadă la fel de 
înaltă ca una dintre cizmele foarte lustruite ale lui von der 
Schulenberg. 

— Pentru că am prevăzut tocmai o astfel de întrebare, mi-am 
permis să aduc cu mine câteva cărți care se ocupă de psihologia 
criminalului, zise ea. Criminal de profesie de Heindl, excelentul 
Manual de delincventă sexuală al lui Wulffen, Patologia sexuală 
de Hirschfeld, Criminalul și judecătorii săi de F. Alexander... 

Asta fu prea mult pentru el. Își strânse hârtiile de pe masă și 
se ridică zâmbind cu nervozitate: 

— Poate cu altă ocazie, Frau vom Hofe, zise el, apoi lovi din 
călcâie, se înclină ţeapăn spre cei din cameră și plecă. 

— Ce nemernic, murmură Lobbes. 

— Nu e nicio problemă, zise ea, adăugând câteva exemplare 
din Revista Poliţiei Germane la grămada de tratate. Nu-l poți 
învăţa pe un Hans ceea ce nu vrea să învețe. 

Am zâmbit, apreciindu-i stăpânirea de sine, ca și sânii frumoși 
care împungeau materialul bluzei. 

După ce întâlnirea luă sfârșit, am zăbovit puţin ca să rămân 
singur cu ea. 

— A pus o întrebare bună, i-am zis. Una la care nu prea 
aveam răspuns. Vă mulțumesc că mi-aţi venit în ajutor atunci. 


71 


— Pentru puţin, zise ea, apucându-se să pună cărţile la loc în 
servietă. 

Am luat una și m-am uitat la ea. 

— Știţi, m-ar interesa să aud răspunsul dumneavoastră. Vă 
pot oferi ceva de băut? 

Ea se uită la ceas: 

— Da, zise și îmi zâmbi. Mi-ar face plăcere. 

e 
Die Letze Instanz, la capătul lui Klosterstrasse de la vechiul zid 
al orașului, era un bar frecventat de polițiștii de la Alex și de 
oficialii de la Curtea de ultimă instanţă din apropiere, de unde și 
numele locului. 

Înăuntru erau numai pereţi cu lambriuri maro-închis și 
pardoseală din piatră. Lângă bar, cu marea sa pompă pentru 
dozarea berii, făcută din ceramică galbenă, în vârful căreia 
stătea figurina unui soldat din secolul XVII, se afla un scaun 
încăpător din plăci de faianţă verde, maro și galbenă, cu figuri și 
capete turnate în relief. Oferea priveliștea unui tron foarte rece 
și inconfortabil, iar pe el era așezat proprietarul barului, 
Warnstorff, un bărbat cu tenul palid, brunet, îmbrăcat într-o 
cămașă fără guler și purtând un șorţ mare din piele care îi 
servea și ca geantă de mărunţiș pentru rest. Când am ajuns, m- 
a salutat călduros și ne-a condus la o masă liniștită din spate, 
unde ne-a adus două beri. La o altă masă, un bărbat se ocupa 
energic de cea mai mare bucată de picior de porc pe care o 
văzuserăm vreodată. 

— Vă este foame? am întrebat-o. 

— Nu acum, după ce l-am văzut pe el, răspunse ea. 

— Da, înţeleg ce vreţi să spuneți. Chiar că îţi taie pofta, nu-i 
așa? Ai crede că încearcă să câștige Crucea de Fier, la cum se 
războiește cu încheietura aia. 

Ea zâmbi și am rămas tăcuţi un moment. Apoi mă întrebă: 

— Credeţi că va fi război? 

Mi-am fixat privirea în berea din fața mea ca și cum m-aș fi 
așteptat ca răspunsul să plutească pe suprafaţa ei. Am ridicat 
din umeri și am clătinat din cap: 

— N-am prea urmărit cu atenţie lucrurile din ultima vreme, i- 
am zis, și i-am povestit despre Bruno Stahlecker și revenirea 
mea în Kripo. Dar n-ar trebui să vă întreb eu pe dumneavoastră? 
Ca expertă în psihologia criminalilor, dumneavoastră ar trebui 


72 


să aveţi o mai bună evaluare a minţii Fuhrer-ului decât 
majoritatea oamenilor. Sunteţi de părere că, din punctul de 
vedere al definiţiei din paragraful 51 din Codul Penal, 
comportamentul său e compulsiv sau impulsiv? 

Fu rândul ei să-și caute inspiraţia în paharul cu bere. 

— Nu ne cunoaștem cu adevărat suficient de bine unul pe 
celălalt pentru a avea acest gen de conversaţie, nu-i așa? zise 
ea. 

— Bănuiesc că nu. 

— Totuși, o să spun atât, zise ea coborându-și vocea. Aţi citit 
Mein Kampf? 

— Cartea aia veche și caraghioasă pe care o dau gratis 
tuturor celor proaspăt căsătoriţi? Este cel mai bun motiv de a 
rămâne necăsătorit la care mă pot gândi. 

— Ei bine, eu am citit-o. Și unul dintre lucrurile pe care le-am 
observat a fost că există un pasaj de șapte pagini în care Hitler 
face referiri repetate la boala venerică și la efectele ei. El chiar 
zice că eliminarea bolii venerice este „Misiunea” aflată în fața 
națiunii germane. 

— Dumnezeule, vreţi să spuneți că este sifilitic? 

— Eu nu zic nimic. Eu vă spun doar ce e scris în marea carte a 
Fuhrer-ului. 

— Dar cartea a apărut la mijlocul anilor '20. Dacă ar fi fost 
infectat încă de atunci, sifilisul lui ar trebui să fie terțiar. 

— S-ar putea să vă intereseze să știți că mulţi dintre colegii lui 
Josef Kahn de la Azilul Herzberg sunt aceia a căror demenţă 
organică este un rezultat direct al sifilisului lor. Pot fi făcute și 
acceptate declaraţii contradictorii. Starea variază între euforie și 
apatie și există o instabilitate emoţională generală. Tipul clasic 
se caracterizează printr-o euforie dementă, deliruri de 
grandoare și accese de paranoia extremă. 

— Isuse, singurul lucru pe care l-aţi omis este mustaţa 
nebună, am zis. 

Mi-am aprins o ţigară și am tras din ea posomorât. 

— Pentru Dumnezeu, să schimbăm subiectul. Haideţi să 
discutăm despre ceva vesel, ca de exemplu despre amicul 
nostru criminal în serie. Știţi, încep să înţeleg punctul lui de 
vedere, sincer. Vreau să spun că acestea pe care le omoară sunt 
tinerele mame de mâine. Niște mașini de făcut copii pentru a 
produce noi recruți pentru Partid. Eu, unul, sunt pentru aceste 


73 


produse secundare ale civilizaţiei de asfalt despre care se 
vorbea întruna - familii fără copii, cu femei infertilizate prin 
mijloace eugenice, cel puţin până când vom fi scăpat de acest 
regim al bastoanelor de cauciuc. Ce mai înseamnă un psihopat 
în plus printre atâţia alții? 

— Spuneţi mai mult decât vă daţi seama, zise ea. Noi suntem 
cu toţii capabili de cruzime. Fiecare dintre noi este un criminal 
latent. Viaţa este doar o luptă pentru a menţine o aparenţă 
civilizată. Mulţi criminali sadici descoperă că numai în mod 
ocazional ea dispare. Peter, de exemplu. El era în aparenţă un 
bărbat atât de cumsecade, încât nimeni dintre cei care îl 
cunoșteau nu-l credea în stare de crime atât de oribile ca acelea 
pe care le-a comis. 

Scotoci din nou în servietă și, după ce șterse masa, așeză o 
carte albastră, subțire, între paharele noastre. 

— Această carte e scrisă de Carl Berg, un medic legist care a 
avut prilejul de a-l studia pe Kurten timp îndelungat după ce a 
fost arestat. L-am cunoscut pe Berg și îi respect munca. Ela 
fondat Institutul de Medicină Legală și Socială din Dusseldorf și 
pentru o vreme a fost funcţionarul medico-legal de la Curtea 
Penală din Dusseldorf. Cartea asta, Sadicul/, este probabil una 
dintre cele mai bune descrieri ale minţii unui criminal care a fost 
scrisă vreodată. O puteți împrumuta dacă doriţi. 

— Mersi, o s-o iau. 

— Vă va ajuta să înțelegeţi, zise ea. Dar ca să intraţi în mintea 
unui om precum Kürten, ar trebui să citiți asta. 

Își strecură din nou mâna în geanta cu cărți. 

— Les Fleurs du mal, de Charles Baudelaire, am citit eu. 

Am deschis-o și m-am uitat peste versuri. 

— Poezie? am întrebat, ridicând din sprânceană. 

— O, nu fiţi așa de suspicios, Kommissar. Sunt cât se poate de 
serioasă. E o traducere bună și veți găsi în ea mult mai mult 
decât v-aţi putea aștepta, credeţi-mă. 

Îmi zâmbi. 

— N-am mai citit poezie de când l-am studiat pe Goethe la 
școală. 

— Și care a fost părerea dumneavoastră despre el? 

— Avocaţii din Frankfurt sunt poeţi buni? am făcut eu retoric. 


74 


— E o perspectivă interesantă, zise ea. Ei, să sperăm că veți 
avea o părere mai bună despre Baudelaire. lar acum, îmi pare 
rău, dar trebuie să plec. 

Se ridică și ne strânserăm mâinile. 

— După ce veți fi terminat cărțile, mi le puteţi înapoia la 
Institutul Göring de pe Budapesterstrasse. Suntem chiar peste 
drum de Acvariul de la Zoo. În mod sigur m-ar interesa să aud 
părerea unui detectiv despre Baudelaire, zise ea. 

— Va fi plăcerea mea. Și atunci îmi veţi putea spune părerea 
dumneavoastră despre doctorul Lanz Kindermann. 

— Kindermann? îl cunoașteţi pe Lanz Kindermann? 

— Într-un fel. 

Mă cântări din priviri: 

— Știţi, pentru un Kommissar de poliție sunteți cu siguranţă 
plin de surprize. Fără discuție. 


Duminică, 11 septembrie 


Prefer roşiile când nu sunt încă perfect coapte. Atunci sunt 
dulci și tari, cu coaja netedă și rece, numai bune de salată. Dar 
atunci când o roșie a stat prea mult, capătă câteva riduri, 
devenind prea moale când pui mâna pe ea, și începe chiar să 
aibă un gust un pic cam acru. La fel e și cu femeile. Numai că 
femeia asta era poate un pic prea verde pentru mine și e posibil 
să fi fost prea rece pentru binele ei. Stătea în fața ușii mele de 
la intrare și mă măsura cu un soi de impertinență, ca și cum 
încerca să-mi stabilească priceperea, sau lipsa acesteia, ca 
amant. 

— Da? i-am zis. Ce dorești? 

— Colectez pentru Reich, îmi explică fata, făcându-mi cu 
ochiul. 

Ținea întinsă o geantă din material textil pentru a-și întări 
spusele. 

— Programul de Economie al Partidului. A, portarul m-a lăsat 
să intru. 

— Văd și eu asta. Și mai exact, ce anume ai dori? 


75 


Ridică dintr-o sprânceană și m-am întrebat dacă tatăl ei nu o 
considera încă destul de mică să o plesnească. 

— Păi, ce aveţi? 

In tonul ei se simţea o batjocură mocnită. Era drăguță, cu 
aerul ei de puștoaică răzgâiată și sexy. 

In haine civile ar fi putut să treacă drept o fată de 20 de ani, 
dar, cu cele două codițe ale ei, îmbrăcată cu fusta lungă 
bleumarin, cămașa albă, jacheta din piele maro a BdM - Liga 
Fetelor Germane - și încălțată cu ghetele solide, am bănuit că 
nu avea mai mult de 16 ani. 

— O să mă uit să văd ce pot găsi, i-am zis pe jumătate 
amuzat de atitudinea ei de persoană adultă, care părea să 
confirme ceea ce se auzea uneori despre fetele de la BdM, și 
anume că erau promiscue din punct de vedere sexual și cât se 
poate de predispuse la a rămâne însărcinate în Tabăra 
Tineretului Hitlerist, tot așa cum trebuiau să înveţe cusutul, 
primul ajutor și istoria populară germană. 

— Cred că mai bine ai intra. 

Fata intră cu pas degajat pe ușă ca și cum ar fi tras după ea o 
capă din nurcă și privi de jur împrejur. Nu păru să fie prea 
impresionată. 

— Drăguţ loc, murmură ea încetișor. 

Am închis ușa și mi-am lăsat ţigara în scrumiera de pe masa 
din hol. 

— Așteaptă aici, i-am spus. 

M-am dus în dormitor și am scotocit pe sub pat după valiza în 
care păstram cămăși vechi și prosoape rărite, ca să nu mai zic 
de toate cârpele de praf de rezervă. Când m-am ridicat și m-am 
scuturat, ea stătea rezemată în ușă, fumând din ţigara mea. 
Suflă cu insolenţă un inel perfect din fum în direcția mea. 

— Credeam că voi, fetele de la „Credinţă și Frumuseţe”, nu 
aveţi voie să fumaţi, i-am spus, încercând să-mi ascund 
enervarea. 

— Chiar așa? zâmbi ea afectat. Sunt o grămadă de lucruri pe 
care nu suntem încurajate să le facem. N-avem voie să facem 
asta, n-avem voie să facem aia. Aproape totul pare să fie imoral 
în vremurile astea, nu-i așa? Dar eu întotdeauna spun că dacă 
nu poți să faci lucrurile rele când ești încă suficient de tânăr ca 
să te bucuri de ele, atunci ce rost are să le mai faci? 


76 


Se îndepărtă de perete și ieși din cameră cu mers de 
prădător. 

Ce parașută mică, mi-am spus, urmând-o în camera de zi de 
alături. Ea inspiră zgomotos, ca și cum ar fi sorbit dintr-o lingură 
de supă, și îmi aruncă un alt inel de fum în faţă. Dacă aș fi putut 
să-l prind, i l-aș fi înfășurat în jurul gâtului ăluia frumușel. 

— Oricum, zise ea, nu prea cred că o singură ţigară îţi vine de 
hac, nu crezi? 

Am râs: 

— Par eu a fi genul de pramatie care ar fuma ţigări ieftine? 

— Bănuiesc că nu, admise ea. Cum te cheamă? 

— Plato. 

— Plato. Ți se potrivește. Ei, bine, Plato, poți să mă săruți 
dacă vrei. 

— Nu te ascunzi după deget, nu-i aşa? 

— N-ai auzit de poreclele pe care le au pentru BdM? „Liga 
Saltelelor Germane”? „Bunuri de consum pentru bărbații 
germani”? 

Iși puse brațele în jurul gâtului meu și execută o varietate de 
expresii cochete, pe care probabil le exersase în fața oglinzii de 
la măsuța ei de toaletă. 

Respirația ei tânără, fierbinte, nu avea gust de proaspăt, dar 
mi-am dat voie să egalez competența sărutului ei doar ca să fiu 
amabil și prietenos, mâinile mele strângându-i sânii tineri, 
frământându-i sfârcurile cu degetele. Apoi i-am luat fesele 
rotunde în căușul palmelor mele umede și am tras-o mai 
aproape de ceea ce era din ce în ce mai mult în mintea mea. 
Ochii ei neastâmpăraţi se rotunjiră când se lipi de mine. Nu pot 
spune cu mâna pe inimă că nu eram ispitit. 

— Ştii ceva poveşti bune, Plato? chicoti ea. 

— Nu, i-am zis, strângând-o mai tare. Da’ știu o grămadă de 
povești proaste, genu’ în care frumoasa, dar răsfățata prințesă 
ajunge să fie fiartă de vie și mâncată de către trolul cel rău. 

O sclipire vagă de îndoială începu să crească în strălucitorul 
iris albastru al fiecărui ochi corupt, iar zâmbetul ei nu mai fu în 
întregime încrezător atunci când i-am ridicat fusta în sus și am 
început să trag de chiloţii ei. 

— O, aș putea să spun o grămadă de povești ca asta, i-am zis 
pe un ton ameninţător. Genu' de povești pe care polițiștii le 


77 


spun fiicelor lor. Povești oribile, care inspiră groază și care le 
dau fetelor genul de coşmaruri de care se pot bucura taţii lor. 

— Incetează, râse ea nervos, mă sperii. 

Sigură acum că lucrurile nu mergeau conform planului, se 
întinse cu disperare după chiloţi, dar i-am tras brusc în jos, 
lăsând la vedere puful care se cuibărea în vintrele ei. 

— Ei se bucură pentru că asta înseamnă că drăgălașele lor 
fiice vor fi mult prea speriate ca să intre vreodată în casa unui 
bărbat străin, ca nu cumva el să se transforme într-un trol rău. 

— Vă rog, domnule, nu, zise ea. 

Am plesnit-o peste fundul gol și am împins-o de lângă mine. 

— Așa că, norocul tău, prințeso, e că sunt detectiv și nu trol, 
că altfel ai fi ketchup. 

— Sunteţi poliţist? înghiţi ea spasmodic, cu lacrimile ţâșnindu- 
i din ochi. 

— Exact, sunt poliţist. Și dacă te mai prind vreodată făcând pe 
târfa ucenică, o să am grijă ca tatăl tău să pună băţul pe tine, ai 
înțeles? 

— Da, șopti ea, și își trase repede chiloţii. 

Am luat grămada de cămăși vechi și prosoape din locul unde 
o lăsasem pe podea și i-am îndesat-o în brațe: 

— Acum cară-te de aici înainte să fac eu treaba asta. 

Inspăimântată, fugi în hol și afară din apartament, ca și cum 
aș fi fost Niebelung însuși. 

După ce am închis ușa în urma ei, mirosul și atingerea acelui 
trup delicios și dorința frustrantă pentru el mă stăpâniră o 
vreme, atât cât să-mi torn ceva de băut și să fac o baie rece. 

In acel septembrie, se părea că pasiunea de pretutindeni, 
care mocnea deja precum o siguranță defectă, era aprinsă cu 
ușurință, iar eu îmi doream ca sângele fierbinte al germanilor 
sudeţi din Cehoslovacia să poată fi domolit la fel de ușor cum 
fusese propria mea excitare. 

e 
Ca polițist, înveți să te aștepți la o creștere a criminalității în 
timpul sezonului cald. In ianuarie și februarie, până și cei mai 
disperaţi criminali stau acasă în fața focului. 

Mai târziu în ziua aceea, citind cartea profesorului Berg, 
Sadicul, m-am întrebat câte vieţi fuseseră salvate din simplul 
motiv că era un timp prea friguros sau prea ploios pentru Kurten 
ca să se aventureze afară. Totuși, nouă crime, șapte tentative și 


78 


patruzeci de incendieri  premeditate erau un record 
impresionant. 

Potrivit lui Berg, Kurten, rezultatul unui mediu familial violent, 
ajunsese să comită infracțiuni încă din copilărie, având la activ o 
serie de tâlhării mărunte și îndurând câteva perioade de 
încarcerare până când, la vârsta de 38 de ani, se însurase cu o 
femeie cu un caracter puternic. Avusese întotdeauna impulsuri 
sadice, fiind înclinat să tortureze pisici și alte animale 
neajutorate, iar acum era obligat să-și ţină aceste tendințe într-o 
cămașă de forţă mentală. Dar când soția lui nu era acasă, 
demonul rău al lui Kurten devenea câteodată prea puternic 
pentru a fi stăpânit și îl mâna să comită crimele groaznice și 
sadice care aveau să-i aducă trista faimă. 

Acest sadism era sexual la origine, explica Berg. Situaţia de 
acasă îl făcuse pe Kürten să fie predispus la o deviaţie a 
instinctului sexual, iar experienţele lui timpurii ajutaseră la 
condiționarea direcției acestui impuls. 

In cele douăsprezece luni dintre prinderea lui Kurten și 
executarea lui, Berg se întâlnise frecvent cu el și descoperise că 
era un bărbat talentat, cu un caracter deosebit. Avea un șarm și 
o inteligenţă considerabile, o memorie excelentă și un spirit de 
observație pătrunzător. Berg a fost impresionat să remarce cât 
de ușor se putea sta de vorbă cu el. O altă trăsătură remarcabilă 
era vanitatea lui Kürten, care se manifesta în înfățișarea lui 
elegantă, îngrijită, și în plăcerea sa de a fi fost mai deștept 
decât poliţia din Dusseldorf, atât timp cât avusese el chef să fie 
așa. 

Pentru orice membru civilizat al societăţii, concluzia lui Berg 
nu era una deosebit de liniștitoare: Kurten nu era nebun în 
condițiile prevăzute de paragraful 51, prin aceea că acţiunile lui 
nu erau nici complet compulsive, nici în întregime impulsive, cât 
cruzime pură, nealterată. 

Și, ca și cum asta nu era destul de rău, lectura din Baudelaire 
m-a făcut să mă simt la fel de liniștit în sufletul meu precum e 
un vițel într-un abator. Nu era nevoie de un efort de imaginaţie 
supraomenesc pentru a accepta sugestia lui Frau Kalau vom 
Hofe că acest poet gotic francez oferea o articulare explicită a 
minţii unor oameni precum Landru, Gormann sau Kurten. 

Și mai era ceva. Ceva mai adânc și mai universal decât un 
simplu indiciu privind psihicul unui criminal în serie. În interesul 


79 


lui Baudelaire pentru violenţă, în nostalgia lui pentru trecut și 
prin revelarea lumii morţii și a corupției, auzeam ecoul unei 
litanii satanice care era cât se poate de contemporană și 
vedeam palida reflecţie a unui tip diferit de criminal, unul a 
cărui proastă dispoziţie avea forţă de lege. 

Nu prea am memorie pentru cuvinte. De-abia dacă pot să-mi 
amintesc cuvintele imnului naţional. Însă unele dintre aceste 
versuri mi-au rămas în cap precum mirosul persistent al unui 
amestec de mosc și smoală. 

e 
În seara aceea am mers cu mașina să o văd pe Katia, văduva lui 
Bruno, acasă la ei în Berlin-Zehlendorf. Aceasta era a doua mea 
vizită de la moartea lui Bruno și i-am adus câteva dintre lucrurile 
de la birou, ca și o scrisoare de la compania mea de asigurări, 
care confirma chitanța pentru cererea pe care o făcusem în 
numele Katiei. 

Acum erau și mai puține de spus decât înainte, dar am stat 
totuși o oră întreagă, ținând-o pe Katia de mână și încercând să 
înghit nodul din gât cu câteva pahare de șnaps. 

— Cum se descurcă Heinrich? am zis, deloc în largul meu, 
auzind sunetul inconfundabil al vocii băiatului care cânta în 
dormitor. 

— Nu a vorbit despre asta încă, zise Katia, glasul ei îndurerat 
ei părând puţin încurcat. Cântă, cred, deoarece vrea să evite să 
înfrunte situaţia. 

— Durerea îi afectează pe oameni în mod foarte diferit, i-am 
zis, încercând să inventez o scuză. 

Dar nu credeam deloc că e adevărat. De moartea prematură 
a propriului meu tată, când nu eram cu mult mai mare decât era 
Heinrich acum, era legată ca un corolar brutal logica de neevitat 
că nici eu însumi nu eram nemuritor. În mod obișnuit, nu aș fi 
fost insensibil la situaţia lui Heinrich. 

— Dar de ce trebuie să cânte acest cântec? 

— l-a intrat în cap că evreii ar avea vreo legătură cu moartea 
tatălui său. 

— Asta e absurd, i-am zis. 

Katia oftă și își clătină capul: 

— l-am spus asta, Bernie. Dar nu vrea să asculte. 

În drum spre ieșire am zăbovit în dreptul ușii băiatului, 
ascultându-i vocea tânără și puternică: „Incărcaţi-vă armele 


80 


goale, /Și  lustruiţi-vă  cuţitele, /Să-i omorâm pe evreii 
nenorociţi, /Care ne otrăvesc tuturor viața”. 

Pentru o clipă, am fost tentat să deschid ușa și să-l pocnesc 
peste bot pe puștanul dornic de violenţă. Dar ce rost avea să fac 
orice altceva decât să-l las în pace? Sunt doar atât de multe 
modalităţi de a scăpa de ceea ce ne temem, iar una deloc de 
neglijat dintre acestea este ura. 


8 


Luni, 12 septembrie 


O insignă, o legitimaţie, un birou la etajul al treilea și, cu 
excepția numărului de uniforme SS care umblau pe acolo, mă 
simţeam aproape ca pe vremuri. Era mare păcat că nu erau 
multe amintiri plăcute, dar fericirea nu a fost niciodată o emoție 
care să se găsească din belșug la Alex, cu excepţia cazului în 
care ideea voastră de petrecere implică să „lucrezi” la un rinichi 
cu piciorul de la scaun. De câteva ori, oameni pe care îi 
cunoșteam de pe vremuri m-au oprit pe coridor ca să mă salute 
și să-mi spună cât de rău le părea de Bruno. Dar, în general, 
aveam parte de acel gen de priviri care ar fi putut să-l întâmpine 
pe un cioclu într-o secţie de oncologie. 

Deubel, Korsch și Becker mă așteptau în birou. Deubel le 
explica mai tinerilor săi ofiţeri tehnica subtilă a lovirii la ţigară: 

— Uite așa, zise el, când își pune ţigara în gură, îi dai un 
upercut. Un maxilar deschis se fracturează foarte ușor. 

— Ce plăcut e să auzi că ancheta criminalistică ţine pasul cu 
vremurile moderne, am zis în timp ce intram pe ușă. Bănuiesc 
că ai învăţat asta la Freikorps?%, Deubel. 

Bărbatul zâmbi: 

— Mi-aţi citit dosarul, domnule. 

— Am citit o grămadă, am zis, așezându-mă la biroul meu. 

— Eu, unul, n-am fost niciodată un mare cititor, zise el. 

— Mă surprinzi. 

— Aţi citit cărţile femeii ăleia, domnule? mă întrebă Korsch. 
Alea care explică mintea criminalului? 


29 Grupare paramilitară alcătuită din voluntari. 
81 


— Criminalul ăsta n-are nevoie să fie explicat prea mult, zise 
Deubel. E un ţăcănit afurisit. 

— Poate, am zis eu. Dar nu o să-l prindem cu bâte și boxuri de 
alamă. Puteţi să uitaţi de toate metodele voastre obișnuite, 
lovitura la ţigară și chestii de-astea. 

M-am uitat fix la Deubel: 

— Un criminal ca ăsta este greu de prins deoarece, în cea mai 
mare parte a timpului, cel puţin, arată și se comportă ca un 
cetăţean obișnuit. Și fără să avem vreun indiciu de criminalitate, 
și fără vreun motiv evident, nu ne putem baza pe informatori să 
ne ajute să îi dăm de urmă. 

Kriminalassistent Becker, detașat de la Departamentul VB; - 
Moravuri - clătină din cap: 

— Scuzaţi-mă, domnule, asta nu e chiar adevărat. Lucrând în 
branșă, printre delincvenţi sexuali, vă asigur că sunt câţiva 
informatori. Poponari și păpușei, e drept, dar din când în când 
mai vin cu câte ceva. 

— Cum să nu, bombăni Deubel. 

— Bine, am spus. Vom vorbi cu ei. Dar mai întâi sunt două 
aspecte ale acestui caz pe care vreau să le avem cu toții în 
vedere. Unul e că fetele astea dispar și apoi cadavrele lor sunt 
găsite prin tot orașul. Ei bine, asta îmi spune că omul nostru 
folosește o mașină. Celălalt aspect e că, din câte știu eu, nu am 
primit niciodată un raport cum că cineva ar fi fost martor la 
răpirea victimei. Niciun raport despre vreo fată care să fie luată 
cu japca, dând din picioare și țipând, și băgată în portbagajul 
unei mașini. Mie mi se pare că asta indică posibilitatea ca ele să 
fi plecat cu criminalul de bunăvoie. Că nu le era frică. E foarte 
puţin probabil ca ele să-l fi cunoscut toate pe criminal, dar e 
posibil să fi avut încredere în el din cauza a ceea ce este. 

— Un preot, poate, zise Korsch, sau un tânăr fruntaș. 

— Sau un poliţist, am spus. Este foarte posibil să poată fi 
oricare dintre astea. Sau toate la un loc. 

— Credeţi că s-ar putea să se deghizeze? întrebă Korsch. 

Am ridicat din umeri: 

— Cred că trebuie să ne păstrăm mintea deschisă în legătură 
cu toate aceste lucruri. Korsch, vreau să verifici prin dosare și să 
vezi dacă nu poţi să găsești pe cineva cu cazier pentru 
agresiune sexuală care să aibă fie o uniformă, fie o sutană, fie 
permis de conducere. 


82 


Korsch se dezumflă puţin, așa că am adăugat: 

— E o treabă grea, știu, așa că am vorbit cu Lobbes de la 
executivul Kripo și o să îţi dea un ajutor. 

M-am uitat la ceas și am adăugat: 

— Kriminaldirektor Muller te așteaptă la VC. în circa 10 
minute. Așa că ai face bine să o iei din loc. 

— Incă nu e nimic despre Hanke, fata dispărută? l-am întrebat 
pe Deubel după ce a plecat Korsch. 

— Oamenii mei au căutat peste tot, zise el. Terasamentele de 
cale ferată, parcurile, groapa de gunoi. Am dragat canalul 
Teltow de două ori. Mai mult de atât nu putem face. 

Işi aprinse o ţigară și se încruntă: 

— E deja moartă. Toată lumea știe asta. 

— Vreau să desfășori o anchetă de la ușă la ușă prin zona în 
care a dispărut. Vorbește cu toată lumea, subliniez - cu toată 
lumea, inclusiv cu colegele de școală ale fetei. Trebuie să fi 
văzut cineva ceva. Fă niște fotografii ca să trezești câteva 
amintiri. 

— Nu vă supăraţi pe mine că vă spun, domnule, mormăi el, 
dar asta e o treabă pentru băieţii în uniformă din Orpo. 

— Capetele alea seci sunt bune ca să aresteze betțivi și 
proxeneţți, i-am zis. Treaba asta, însă, necesită inteligență. Asta-i 
tot. 

Strâmbându-se, Deubel își stinse ţigara într-un mod care îmi 
dădu de știre că își dorea ca scrumiera să fi fost mutra mea, 
după care se târî, în silă, afară din birou. 

— Mai bine aveţi grijă ce-i spuneţi lui Deubel despre Orpo, 
domnule, zise Becker. E prieten cu Daluege Prostovanu'. Au fost 
în același regiment la Stettin Freikorps. 

Freikorps erau organizaţiile paramilitare de foști soldați care 
fuseseră formate după război pentru a distruge bolșevismul din 
Germania și pentru a apăra frontierele germane de incursiunile 
frauduloase ale polonezilor. Kurt Daluege Prostovanu' era șeful 
Orpo. 

— Mersi, i-am citit dosarul. 

— Era un poliţist bun, dar acum lucrează de ochii lumii, fără 
să se spetească și apoi o șterge acasă. Tot ce vrea Eberhard 
Deubel de la viaţă este să trăiască suficient de mult încât să își 
ia pensia și să-și vadă fiica crescând mare ca să se mărite cu 
directorul de la banca locală. 


83 


— La Alex sunt o grămadă ca el, am zis. Ai și tu copii, nu-i 
așa, Becker? 

— Un fiu, domnule, spuse el cu mândrie. Norfried. Are 
aproape doi ani. 

— Norfried, zici? Sună foarte german. 

— Nevastă-mea, domnule. Ea ţine foarte mult la chestia asta 
ariană a doctorului Rosenberg. 

— Și ce părere are de faptul că tu lucrezi la Moravuri? 

— Nu vorbim prea mult despre ce se întâmplă la mine la 
serviciu. Din punctul ei de vedere, sunt doar un poliţist. 

— Spune-mi și mie despre informatorii ăștia pervertiţi sexual. 

— Când eram la Secţia M2, la Brigada de Supraveghere a 
Bordelurilor, nu foloseam decât unul sau doi, îmi explică el. Dar 
Brigada Homo a lui Meisinger îi folosește tot timpul. El depinde 
de informatori. Acum câţiva ani a existat o organizaţie a 
homosexualilor care se numea „Liga Prieteniei”, cu circa 30 000 
de membri. Ei, Meisinger a pus mâna pe întreaga listă și încă se 
mai bazează pe câte un nume când și când pentru informații. 
Are, de asemenea, listele de abonaţi confiscate ale câtorva 
reviste pornografice, ca și numele celor care le editează. Am 
putea să încercăm la câţiva dintre ei, domnule. Și mai e și roata- 
norocului a Re/chsfuhrer-ului Himmler. Este o agendă rotativă, 
acționată electric, cu mii și mii de nume în ea, domnule. Am 
putea oricând să vedem ce iese și din asta. 

— Pare să fie ceva ce ar folosi o ţigancă ghicitoare. 

— Se zice că lui Himmler îi place foarte mult rahatul ăsta de 
dispozitiv. 

— Și cum rămâne cu un bărbat care vrea să agaţe ceva? 
Unde sunt toate albinuțele din orașul ăsta, acum când toate 
bordelurile au fost închise? 

— La saloanele de masaj. Dacă vrei să i-o pui unei fete, 
trebuie mai întâi să o lași să te frece pe spate. Kuhn - el e șeful 
de la M: - nu le deranjează prea mult. Vreţi să întrebaţi câteva 
curve dacă au fost nevoite să facă masaj vreunui ţicnit în ultima 
vreme, domnule? 

— E un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a începe. 

—O să avem nevoie de un mandat pentru căutarea 
persoanelor dispărute. 

— Mai bine te-ai duce să faci rost de unul, Becker. 


84 


Becker era înalt, cu ochi albaștri, mici și plictisiţi, cu o fâșie 
subțire de păr blond, nasul ca de câine și un zâmbet batjocoritor 
aproape ca de maniac. Avea o expresie cinică a feţei, care îi 
reflecta firea. In conversaţia de zi cu zi a lui Becker era mai 
multă blasfemie împotriva frumuseţii divine a vieții decât ai fi 
găsit în mijlocul unei haite de hiene flămânde. 

Gândindu-ne că era încă prea devreme pentru afacerea cu 
masajul, am hotărât să încercăm mai întâi la departamentul cu 
materiale deocheate, așa că de la Alex am mers cu mașina în 
sud, la Hallesches Tor. 

Wende Hoas era o clădire înaltă, cenușie, în apropiere de linia 
de S-Bahn. Am urcat la ultimul etaj, unde, cu un zâmbet de 
maniac ferm instalat la locul său, Becker dădu un picior într-o 
ușă. 

Un omuleț gras și spilcuit, cu monoclu și mustață, se uită în 
sus la noi de pe scaun și zâmbi nervos când am intrat în birou. 

— A, Herr Becker, zise el. Poftiţi, poftiţi. Aţi adus și un prieten 
cu dumneavoastră, excelent. 

Nu era prea mult loc în camera care mirosea a mucegai. 
Teancuri înalte de cărți și reviste înconjurau biroul și dulapul cu 
dosare. Am luat o revistă și am început să o răsfoiesc. 

— Bună, Helmut, chicoti Becker luând o alta. Mormăi 
satisfăcut când dădu paginile: Asta e greţoasă, râse el. 

— Serviţi-vă, domnilor, zise bărbatul numit Helmut. Dacă e 
ceva anume ce căutaţi doar cereţi, nu vă sfiiţi. 

Se lăsă pe spătarul scaunului și scoase din buzunarul de la 
piept al hainei gri și soioase o cutie de prizat, pe care o deschise 
cu un bobârnac al degetului său murdar. Se servi cu o doză, o 
plăcere care avu ca efect o ofensă la fel de mare asupra auzului 
precum oricare dintre materialele tipărite disponibile ar fi putut- 
o avea asupra ochiului. 

Cu detalii ginecologice fotografiate de aproape, dar prost, 
revista la care mă uitam făcea parţial loc unui text care era 
destinat să desfacă nasturii de la pantaloni. Dacă era să te 
încrezi în ea, tinerele asistente medicale germane se 
împerecheau fără mai multă minte decât pisicile maidaneze 
obișnuite. 

Becker azvârli revista pe podea și ridică alta. 

— Noaptea nunții pentru virgină, citi el. 

— Nu e genul dumitale, Herr Becker, zise Helmut. 


85 


— Povestea unui dildo? 

— Aia nu e rea deloc. 

— Violată în U-Bahn. 

— A, asta e bună. E o fată în aia cu cea mai suculentă 
păsărică pe care am văzut-o vreodată. 

— Și ai văzut câteva, nu-i așa, Helmut? 

Bărbatul zâmbi cu modestie și se uită peste umărul lui Becker 
în timp ce acordă fotografiilor o atenţie sporită. 

— Tipul de fată drăguță din vecini, nu crezi? 

Becker pufni: 

— Dacă se întâmplă să locuiești lângă un afurisit de adăpost 
pentru câini. 

— O, asta e bună, râse Helmut și începu să-și curețe 
monoclul. În timp ce făcea asta, o șuviţă lungă și foarte căruntă 
din părul lui șaten, lins, se desprinse dintr-o meșă foarte prost 
ascunsă, ca o cuvertură care alunecă de pe pat, și spânzură 
ridicol pe lângă una dintre urechile lui de un roșu transparent. 

— Căutăm un bărbat căruia îi place să mutileze fete tinere, i- 
am zis. Ai ceva ce ar putea să hrănească genul ăsta de pervers? 

Helmut zâmbi și își scutură capul cu tristețe: 

— Nu, domnule, mă tem că nu. Nu ne prea interesează să ne 
ocupăm de segmentul de sadici al pieţei. Lăsăm altora loviturile 
cu biciul și bestialitatea. 

— Ba pe dracu' le lăsaţi, mârâi Becker. 

Am încercat dulapul pentru dosare, care era încuiat. 

— Ce e aici înăuntru? 

— Câteva hârtii, domnule. Cutia cu mărunţiș. Dosarele de 
contabilitate, genul ăsta de lucruri. Nimic care să vă intereseze, 
cred. 

— Deschide-l. 

— Zău, domnule, nu e nimic care să prezinte interes. 

Cuvintele îi pieriră de pe buze când mă văzu cu bricheta în 
mână. Am aprins-o și am ţinut-o sub revista pe care o citeam. 
Arse încet, cu o flacără albastră. 

— Becker, cam cât crezi că face revista asta? 

— O, sunt scumpe, domnule. Cel puţin zece mărci fiecare. 

— Înseamnă că stocul din gaura asta de șobolan valorează cu 
siguranţă câteva mii. 

— Pe puţin. Ar fi mare păcat să izbucnească un incendiu. 

— Sper că Helmut are asigurare. 


86 


— Vreţi să vă uitaţi în dulap? zise Helmut. Nu trebuia decât să 
îmi spuneţi. 

Îi dădu lui Becker cheia, în timp ce eu am lăsat revista 
cuprinsă de flăcări să cadă, fără să producă vreo pagubă, în 
coșul metalic de hârtii. 

Nu se găsea nimic în sertarul de sus de lângă o casă de bani, 
dar în sertarul de jos era un alt teanc de reviste pornografice. 
Becker luă una și întoarse coperta simplă. 

— Sacrificiul virginei, zise el citind titlul. la priviţi aici, 
domnule. 

Imi arătă o serie de fotografii înfățișând degradarea și 
pedepsirea unei fete care părea elevă de liceu, de către un 
bărbat bătrân și urât care purta o meșă prost croită. Dungile pe 
care bastonul lui le lăsase pe spatele ei gol păreau cu adevărat 
foarte reale. 

— Nasol, am zis. 

— Ințelegeţi și dumneavoastră, eu sunt doar distribuitorul, 
zise Helmut, suflându-și nasul într-o batistă împuţită, nu 
producătorul. 

O fotografie era interesantă în mod deosebit. În ea, fata 
dezbrăcată era legată de mâini și de picioare și era întinsă pe un 
altar de biserică precum o jertfă umană. Vaginul ei fusese 
penetrat cu un castravete enorm. Becker se uită mânios la 
Helmut: 

— Dar știi cine a realizat-o, nu-i așa? 

Helmut rămase tăcut numai până când Becker îl apucă de gât 
și începu să-l pălmuiască peste gură. 

— Vă rog, nu mă loviți. 

— Probabil că-ţi face plăcere, pervers mic și urât ce ești, se 
rățoi Becker, înfierbântându-se. Haide, vorbește cu mine, sau o 
să vorbești cu ăsta. 

Scoase un baston scurt de cauciuc din buzunar și îl lipi de faţa 
lui Helmut. 

— Poliza a fost, ţipă Helmut. 

Becker îl strânse tare de obraz: 

— Mai spune o dată. 

— Theodor Poliza. E fotograf. Are un studio pe 
Schiffbauerdamm, lângă Teatrul de Comedie. Pe el îl vreți. 

— Dacă ne minţi, Helmut, ne vom întoarce, zise Becker rulând 
cauciucul pe obrazul lui Helmut. Și nu numai că vom da foc 


87 


depozitului tău, ci și ţie. Sper că ai priceput asta, spuse și îl 
împinse deoparte. 

Helmut se tamponă cu batista la gura plină de sânge: 

— Da, domnule, zise el, înţeleg. 

Când am ajuns din nou afară, am scuipat în rigolă. 

— iți lasă un gust neplăcut în gură, nu-i așa, domnule? Mă 
face să mă bucur că nu am o fiică, sincer. 

Mi-ar fi plăcut să-i spun că eram de acord cu el, numai că n- 
am facut-o. Am mers spre nord. Ce oraș, mi-am zis, cu clădirile 
lui publice la fel de imense ca și munţii cenușii din granit. Le 
construiau mari doar ca să ne aducă aminte de importanţa 
statului și de insignifianţa individului, prin comparaţie. Asta vă 
arată cum a început toată afacerea asta a național- 
socialismului. E greu să nu fii lăsat mut de uimire de un guvern, 
orice guvern, care își are sediul în clădiri atât de grandioase. lar 
bulevardele lungi și late, care se întindeau în linie dreaptă dintr- 
un cartier în altul, păreau să fi fost făcute pentru coloane de 
soldați în marș. 

Senzaţia de greață îmi trecu repede, și i-am spus lui Becker 
să oprească mașina la o carmangerie de pe Friedrichstrasse, de 
unde am cumpărat pentru amândoi câte o farfurie de supă de 
linte. Stând în picioare la una dintre micile tejghele, le-am privit 
pe gospodinele berlineze stând la coadă să-și cumpere cârnaţi, 
care erau încolăciţi pe tejgheaua lungă de marmură precum 
arcurile ruginite ale unei mașini enorme, sau agăţaţi, în 
mănunchiuri mari, de pereţii îmbrăcaţi în faianţă, ca niște 
banane prea coapte. 

O fi fost Becker însurat, dar încă se mai uita după femei, căci 
făcea câte un comentariu aproape obscen despre cam toate 
tipele care au intrat în magazin cât am stat noi acolo. Și nu 
scăpase atenţiei mele faptul că se autoservise cu vreo două 
reviste pornografice. Cum ar fi putut să-mi scape? Nici măcar nu 
încercase să le ascundă. Să lovești un om peste față, să faci să-i 
curgă sânge din gură, să-l ameninţi cu un baston de cauciuc, să- 
| faci degenerat scârbos și apoi să te autoservești cu niște cărți 
porcoase de-ale lui - asta însemna să fii în Kripo. 

Ne-am întors la mașină. 

— ÎI cunoști pe Poliza ăsta? l-am întrebat. 

— Ne-am cunoscut, răspunse el. Ce vă pot spune despre el, în 
afară de faptul că valorează cât un rahat de pe talpa pantofului? 


88 


Teatrul de Comedie de pe Schiffbauerdamm se afla în partea 
de nord a Spree-ului, o relicvă cu un turn în vârf, ornamentată 
cu tritoni, delfini și nimfe goale asortate din alabastru, iar 
studioul lui Poliza se afla într-un subsol din apropiere. ` 

Am coborât niște trepte și apoi am luat-o pe o alee lungă. In 
fața ușii studioului lui Poliza am fost întâmpinați de un bărbat 
îmbrăcat într-un sacou de culoare crem, pantaloni verzi, cravată 
din mătase în diferite nuanţe de verde și cu o garoafă roșie la 
butonieră. Niciun efort sau bănuț nu fusese cruțat pentru 
înfățișarea lui, dar efectul general era o lipsă atât de mare de 
bun-gust, încât arăta ca un mormânt ţigănesc. 

Poliza ne aruncă o privire și hotărî că nu ne aflăm acolo ca să 
vindem aspiratoare. Nu era un alergător prea bun. Fundul lui era 
prea mare, picioarele prea scurte, iar plămânii îi erau probabil 
prea uzaţi. Dar până să ne dăm noi seama ce se întâmplă, el era 
la aproape zece metri mai încolo pe alee. 

— Nenorocitule, scrâșni Becker. 

Vocea raţiunii trebuie să-i fi spus lui Poliza că se comporta 
prostește, că Becker și cu mine eram capabili să-l prindem cu 
ușurință, dar această voce era probabil atât de răgușită de 
teamă, încât sunase la fel de neatrăgător precum trebuie să-i fi 
părut și noi înșine. 

Nu există o astfel de voce pentru Becker, răgușită sau altfel. 
Țipând la Poliza să se oprească, el se lansă într-un sprint 
susținut. M-am chinuit să ţin pasul cu el, dar după numai câteva 
salturi se afla cu mult în faţa mea. În câteva clipe l-ar fi prins. 

Atunci am văzut arma din mâna lui, un Parabellum cu ţeava 
lungă, și am urlat la amândoi să se oprească. 

Aproape imediat Poliza se opri. Incepu să-și ridice braţele ca și 
cum ar fi vrut să-și protejeze urechile de zgomotul împușcăturii, 
răsucindu-se în timp ce se prăbuși, cu sânge și umoare apoasă 
revărsându-se gelatinos din ochiul lui, sau din ceea ce rămăsese 
din acesta. 

Ne-am aplecat amândoi deasupra cadavrului lui Poliza. 

— Ce e cu tine? i-am zis cu răsuflarea tăiată. Ai bătături? Te 
strâng pantofii? Ori poate n-ai crezut că plămânii tăi fac față? 
Ascultă, Becker, am cu zece ani mai mult decât tine și aș fi 
putut să îl prind pe omul ăsta și dacă aș fi purtat un costum de 
scafandru. 

Becker oftă și clătină din cap: 


89 


— O, Doamne! Îmi pare rău, domnule, zise el. Nu am vrut 
decât să îl opresc. 

Se uită stânjenit la pistol, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă 
că arma putuse să omoare un om. 

— Doar să îl oprești? Ce ţinteai, lobul urechii? Ascultă, Becker, 
când încerci doar să oprești un om, cu excepţia cazului în care 
ești Buffalo Bill, ţintești la picioare, nu încerci să-i faci afurisita 
de freză. 

M-am uitat în jur, jenat, aproape așteptându-mă să se fi 
adunat o mulţime de oameni, dar aleea rămase goală. Am dat 
din cap spre pistol: 

— Și ce e cu tunul ăsta? 

Becker își ridică arma: 

— Parabellum de artilerie, domnule. 

— La naiba, n-ai auzit niciodată de Convenţia de la Geneva? 
Asta e o armă suficient de mare ca să forezi după petrol. 

l-am spus să meargă să cheme o mașină care să ridice 
cadavrul și cât timp a fost plecat am aruncat o privire prin 
studioul lui Poliza. 

Nu era mare lucru de văzut. Un grupaj de instantanee cu 
picioare desfăcute, lăsând la vedere organele genitale, se uscau 
pe o sârmă în camera obscură. O colecţie de bice, lanţuri, 
cătușe și un altar cu tot cu sfeșnice, de genul celor pe care le 
văzuserăm în seria de fotografii cu fata cu castravetele. Două 
grămezi de reviste ca acelea pe care le găsiserăm în biroul lui 
Helmut. Nimic care să indice că Poliza ar fi putut să ucidă cinci 
școlărițe. 

Când am ieșit din nou afară am descoperit că Becker revenise 
cu un poliţist în uniformă, un sergent. Cei doi stăteau și se uitau 
la cadavrul lui Poliza ca niște băieţei care privesc o pisică 
moartă în canal, iar sergentul chiar îl atingea pe Poliza într-o 
parte cu vârful bocancului. 

— Drept prin ochi, l-am auzit pe bărbat spunând pe un ton ce 
suna admirativ. Nu mi-am dat seama niciodată că e atât de 
multă gelatină acolo. 

— Ce mizerie, nu-i așa? zise Becker fără prea mult entuziasm. 

Ridicară privirea când m-am apropiat de ei. 

— Vine duba? am întrebat, la care Becker dădu din cap. Bine, 
poți să faci raportul mai târziu. 

l-am vorbit apoi sergentului: 


90 


— Până sosește duba, rămâi lângă cadavru, sergent? 

El luă poziţie de drepți: 

— Da, domnule. 

— Tu ai terminat să-ți admiri lucrul manual? 

— Da, domnule, zise Becker. 

— Atunci hai să mergem. 

Ne-am întors la mașină. 

— Unde mergem? mă întrebă. 

— Aș vrea să verificăm câteva dintre saloanele astea de 
masaj. 

— Evona Wylezynska este cea cu care trebuie vorbit. E 
proprietara câtorva saloane. la 25% din tot ce fac fetele. Cel mai 
probabil e la ea acasă pe Richard Wagner Strasse. 

— Richard Wagner Strasse? am repetat eu. Unde dracu’ e 
asta? 

— Se numea Sesenheimerstrasse, se întinde către 
Spreestrasse. Știţi, unde e Opera. 

— Bănuiesc că ar trebui să ne considerăm norocoși că Hitler 
iubește opera și nu fotbalul. 

Becker rânji. Pe drum, păru să-și recapete ceva din buna 
dispoziţie. 

— Vă supăraţi dacă vă pun o întrebare foarte personală, 
domnule? 

Am ridicat din umeri: 

— Dă-i bătaie. Numai să nu fiu nevoit să pun răspunsul într-un 
plic și să-l trimit prin poștă. 

— Păi, întrebarea e: v-aţi pus-o vreodată cu o evreică, 
domnule? 

M-am uitat la el, încercând să-i prind privirea, dar se uita fix 
înainte. 

— Nu, nu pot să zic că mi-am pus-o, dar în mod sigur nu legile 
rasiale au împiedicat asta. Cred că pur și simplu n-am întâlnit 
una care să vrea să și-o pună cu mine. 

— Deci n-aţi avea nicio obiecție dacă vi s-ar oferi ocazia? 

Am ridicat din umeri: 

— Bănuiesc că n-aș avea. 

Am făcut o pauză, așteptând ca el să continue, dar n-o făcu, 
așa că am zis: 

— De ce întrebi, de fapt? 

Becker zâmbi deasupra volanului: 


91 


— E o micuță curvă evreică la salonul ăsta de masaj la care 
mergem, zise el cu entuziasm. O adevărată diavoliţă. Are o 
păsărică precum interiorul unui ţipar de mare, doar o bucată 
lungă de mușchi de sucţiune. Genul care te aspiră înăuntru ca 
pe-o plevușcă și te aruncă afară prin fund. Cea mai bună 
bucăţică pe care am avut-o vreodată. 

Scutură din cap cu un aer de îndoială: 

— Nu cred că există ceva care să bată o evreică drăguță și 
coaptă. Nici măcar o negresă sau o chinezoaică. 

— N-am știut că ai vederi atât de largi, Becker, sau că ești 
atât de al naibii de cosmopolit. Isuse, pariez că l-ai citit până și 
pe Goethe. 

Becker râse. Părea să fi uitat cu desăvârșire de Poliza. 

— Un singur lucru despre Evona, zise el. N-o să vorbească 
decât dacă ne relaxăm un pic, dacă înțelegeţi ce vreau să zic. 
Beţi ceva, luaţi lucrurile încet. Purtaţi-vă ca și cum nu ne-am 
grăbi. În clipa în care începem să ne purtăm ca doi oficiali 
țepeni, va trage obloanele și va începe să lustruiască oglinzile 
din dormitoare. 

— Ei, sunt o mulţime de astfel de oameni în vremurile astea. 
Așa cum zic eu mereu, oamenii n-o să vrea să-și pună degetele 
lângă sobă dacă se prind că ai ciorba la fiert pe ea. 

e 

Evona Wylezynska era o poloneză cu părul tăiat scurt, care 
mirosea vag a ulei de Macassar”, și cu un decolteu periculos ca 
o crevasă. Deși era doar mijlocul după-amiezii, era îmbrăcată cu 
un neglijeu din voal de culoarea piersicii peste un furou asortat 
din satin gros și încălţată cu papuci cu tocuri înalte. Il salută pe 
Becker de parcă era un funcţionar de la primărie venit acolo să 
o anunţe de reducerea chiriei. 

— Dragă Emil, gânguri ea. Nu te-am mai văzut de mult pe 
aici. Unde te-ai ascuns? 

— Nu mai sunt la Moravuri, explică el, sărutând-o pe obraz. 

— Ce păcat. Și erai atât de bun la asta. 

Îmi aruncă o privire de parcă era hârtie de turnesol, gata să-și 
schimbe culoarea dacă aș fi fost ceva care i-ar fi putut păta 
covorul scump: 

— Și pe cine ai adus la noi? 


3% Ulei de păr ale cărui ingrediente erau aduse, iniţial, din Macassar, un oraș din 
Indonezia. 


92 


— E în regulă, Evona, e un prieten. 

— Prietenul tău are un nume? Și nu știe și el să-și scoată 
pălăria atunci când intră în casa unei doamne? 

Am lăsat de la mine și mi-am scos-o: 

— Bernhard Gunther, Frau Wylezynska, i-am zis și i-am strâns 
mâna. 

— Încântată să te cunosc, dragule. 

Vocea ei languroasă, cu accent puternic, părea să înceapă 
undeva lângă capătul corsajului, al cărui contur vag de-abia îl 
puteam ghici pe sub furoul ei. Până ajungea la gura ei prefăcut 
bosumflată, avea în ea mai multă tachinare decât pisicuța unei 
zâne. Și gura îmi punea câteva probleme. Era genul de gură 
care putea să mănânce o cină cu cinci feluri la Kempinski's fără 
să își strice rujul, numai că de data asta eu păream să fiu 
preocuparea papilelor ei gustative. 

Ne-a condus într-un salon confortabil, cu care nu i-ar fi fost 
rușine nici unui avocat din Potsdam, și ne-am îndreptat spre o 
tavă enormă cu băuturi. 

— Ce doriţi să beți, domnilor? Am absolut orice. 

Becker izbucni într-un râs zgomotos: 

— Asta e sigur, zise el. 

Am zâmbit forțat. Becker începea să mă enerveze rău de tot. 
Am cerut un whisky, iar când Evona mi-a dat paharul, degetele 
ei reci le-au atins pe-ale mele. 

Luă o gură din propria-i băutură, ca și cum ar fi fost un 
medicament cu gust neplăcut, care trebuia dat repede pe gât, și 
mă așeză pe o sofa mare din piele. Becker chicoti și luă loc pe 
fotoliul de lângă noi. 

— Și vechiul meu prieten, Arthur Nebe, ce mai face? întrebă 
ea. 

Observând surprinderea mea, adăugă: 

— A, da, eu și Arthur ne cunoaștem de mulţi ani, de fapt din 
1920, când a intrat în Kripo. 

— E la fel, i-am răspuns. 

— Spune-i să vină să-mi facă o vizită odată, zise ea. Poate să 
facă nebunii cu mine oricând vrea. Sau să vină doar pentru un 
masaj bun. Da, asta e. Spune-i să vină aici pentru un masaj bun. 
O să i-l fac chiar eu. 

Râse zgomotos la acest gând și își aprinse o ţigară. 


93 


— O să-i spun, i-am zis, întrebându-mă dacă o s-o fac și 
întrebându-mă dacă ei chiar îi păsa dacă o voi face sau nu. 

— lar tu, Emil, n-ai vrea un pic de companie? Poate că aţi vrea 
amândoi câte un masaj, ce ziceţi? 

Eram cât pe ce să spun pe șleau scopul real al vizitei noastre, 
dar am descoperit că Becker bătea deja din palme și chicotea. 

— Chiar așa, zise el, hai să ne relaxăm niţel. O să fie plăcut. 

Privi spre mine cu subînţeles: 

— Nu ne grăbim nicăieri, nu-i așa, domnule? 

Am strâns din umeri și mi-am scuturat capul: 

— Atâta timp cât nu uităm pentru ce-am venit, i-am răspuns, 
încercând să nu par un nesuferit încrezut. 

Evona Wylezynska se ridică și apăsă soneria de pe peretele 
din spatele unei draperii. Scoase un sunet de dezaprobare și 
zise: 

— Ce-ar fi să uităm de toate? De-asta vin majoritatea 
domnilor aici, să-și uite de griji. 

În timp ce ea era întoarsă cu spatele, Becker se încruntă și își 
scutură capul spre mine. Nu eram sigur ce voia să însemne asta 
exact. 

Evona îmi luă ceafa în palme și începu să frământe carnea de 
acolo cu degetele ei la fel de puternice precum cleștii unui 
fierar. 

— E multă încordare aici, Bernhard, mă informă ea pe un ton 
seducător. 

— Nici nu mă îndoiesc. Ar trebui să vezi căruţa pe care m-au 
pus să o trag la Alex. Ca să nu mai zic de numărul de pasageri 
pe care mi s-a cerut să-l car. 

Era rândul meu să privesc cu înțeles spre Becker. Am 
îndepărtat apoi degetele Evonei de pe gâtul meu și le-am 
sărutat amical. Miroseau a săpun cu iod și zău că există 
afrodiziace olfactive mai bune decât ăsta. 

Fetele Evonei intrară încet în cameră, ca o trupă de cai de 
circ. Unele purtau numai furou și ciorapi, dar majoritatea erau 
dezbrăcate. Ocupară poziţii în jurul meu și al lui Becker și 
începură să fumeze sau să-și toarne de băut, aproape ca și când 
noi nici nu am fi fost acolo. Era mai multă carne de femeie decât 
văzusem de o lungă perioadă de timp și trebuie să recunosc că 
ochii mei ar fi ars precum fierul roșu trupurile oricăror femei de 
rând, numai că aceste fete erau obișnuite să fie privite și 


94 


rămaseră netulburate de ocheadele noastre pofticioase. Una luă 
un scaun, îl puse în faţa mea și se așeză pe el astfel încât să am 
priveliștea perfectă asupra organelor ei genitale, pe care era de 
presupus că doream să o am. Incepu să-și încordeze fesele 
goale, frecându-se de suprafața scaunului. 

Aproape imediat Becker fu în picioare frecându-și mâinile 
precum cel mai îndatoritor dintre comercianții stradali. 

— Ei, foarte drăguţ, nu-i așa? 

Becker își puse braţele în jurul a două dintre fete, cu faţa 
înroșindu-i-se de excitare. Privi prin cameră și, negăsind chipul 
pe care îl căuta, zise: 

— Spune-mi, Evona, unde e mașinuţa aia drăguță de făcut 
copii, evreica aia care lucra pentru tine? 

— Te referi la Esther. Din păcate, a trebuit să plece. 

Am așteptat, dar nu mai fu și altceva care să detalieze ceea 
ce spusese, decât fumul care ieșea din gura ei. 

— Mare păcat, zise Becker. Îi povesteam prietenului meu cât 
de drăguță era. 

Ridică din umeri: 

— Nu-i nimic. Mai sunt o grămadă de unde a venit ea, nu? 

Ignorând expresia de pe chipul meu și încă sprijinit ca un 
betiv de cele două curve, se întoarse și porni pe hol spre unul 
din dormitoare, lăsându-mă singur cu celelalte. 

— Și tu ce preferi, Bernhard? 

Evona pocni din degete și îi făcu semn cu mâna uneia dintre 
fete să iasă în faţă: 

— Asta și Esther seamănă foarte mult, zise ea, luând-o pe fată 
de spatele dezgolit și răsucindu-l spre fața mea, netezindu-l cu 
palma: Are două vertebre în plus, așa încât fundul ei e la mare 
distanţă de mijloc. Foarte frumos, nu crezi? 

— Foarte frumos, am întărit eu și am bătut ușurel cu mâna, 
politicos, fundul rece ca marmura al fetei. Dar ca să fiu sincer, 
eu sunt de modă veche. Îmi place ca fata să se gândească doar 
la mine și nu la portofelul meu. 

Evona zâmbi: 

— Nu, nici n-am crezut că ai fi genul. 

O pocni peste fund pe fată ca pe un câine preferat: 

— Haide, plecaţi cu toatele. 


95 


Le-am privit mărșăluind în tăcere afară din cameră și am avut 
un sentiment de dezamăgire că nu semănam mai mult cu 
Becker. Ea păru să simtă această ambivalenţă. 

— Tu nu ești ca Emil. El e atras de orice fată care i-ar arăta 
unghiile de la mâini. Cred că ar regula și o pisică cu spatele 
rupt. Cum e băutura ta? 

Am scos un sunet demonstrativ și am adăugat: 

— Foarte bună, i-am răspuns. 

— Ei bine, pot să-ţi ofer și altceva? 

I-am simţit pieptul apăsându-se pe braţul meu și am zâmbit în 
jos spre ceea ce atârna la galerie. Mi-am aprins o ţigară și am 
privit-o în ochi: 

— Nu te preface că ești dezamăgită când îţi voi zice că tot ce 
vreau sunt niște informații. 

Ea zâmbi, încetându-și avansurile, și se întinse să își ia 
băutura: 

— Ce fel de informaţii? 

— Caut un bărbat și înainte să faci o glumă pe chestia asta, îţi 
zic că bărbatul pe care îl caut este un criminal, cu patru goluri 
marcate. 

— Cum te pot ajuta eu? Conduc un bordel, nu o agenţie de 
detectivi particulari. 

— Nu e ceva neobișnuit ca un bărbat să-ţi folosească vreuna 
din fete în mod violent. 

— Nu e niciunul care să poarte mănuși de catifea, Bernhard, 
atâta pot să-ţi spun. Foarte mulţi dintre ei își imaginează că, 
doar pentru că au plătit pentru acest privilegiu, asta le dă 
dreptul să rupă lenjeria unei fete. 

— Atunci, cineva care a mers mai departe decât ceea ce este 
considerat a fi riscul normal al meseriei. Poate vreuna dintre 
fetele tale a avut un astfel de client. Sau a auzit de cineva care 
a avut. 

— Spune-mi mai multe despre criminalul tău. 

— Nu știu multe, am oftat. Nu știu cum îl cheamă, unde 
locuiește, de unde vine sau cum arată. Ce știu este că îi place să 
lege fedeleș școlăriţe. 

— Multor bărbaţi le place să lege fete, zise Evona. Nu mă 
întreba ce le iese la asta. Sunt chiar și unii cărora le place să 
biciuiască fete, deși eu nu permit așa ceva. Un porc ca ăsta ar 
trebui să fie închis. 


96 


— Ascultă, orice ar putea ajuta. În acest moment nu sunt prea 
multe date pentru a continua. 

Evona ridică din umeri și își stinse ţigara: 

— Ce dracu’, zise ea, am fost și eu școlăriță cândva. Ai zis 
patru fete... 

— S-ar putea să fie chiar cinci. Toate între 15 și 16 ani. Din 
familii cumsecade, fete cu viitor luminos în faţă, până ce acest 
maniac le răpește, le violează, le taie gâtul și apoi le aruncă 
trupurile goale. 

Evona păru gânditoare: 

— A fost ceva, zise ea cu precauţie. Desigur, îţi dai seama că 
e puţin probabil ca genul de bărbat care vine în salonul meu sau 
în orice loc ca ăsta să fie genul de bărbat care atentează la fete 
tinere. Vreau să zic, rostul unui loc ca ăsta e să se ocupe de 
nevoile unui bărbat. 

Am dat din cap, dar mă gândeam la Kürten, la felul în care 
cazul lui o contrazicea. Am decis să nu pomenesc de asta. 

— Cum ziceam, e doar o încercare. 

Evona se ridică și se scuză pentru un moment. Când se 
întoarse, era însoţită de fata al cărei spate lung fusesem obligat 
să-l admir. Acum purta o rochie și lăsa impresia că, îmbrăcată, 
era mai neliniștită decât atunci când fusese dezbrăcată. 

— Ea este Helene, zise Evona așezându-se din nou. Helene, ia 
loc și povestește-i domnului Kommissar despre bărbatul care a 
încercat să te omoare. 

Fata s-a așezat pe scaunul pe care stătuse Becker. Era 
frumoasă, oarecum obosită, ca și cum nu ar fi dormit destul sau 
ar fi luat droguri. De-abia îndrăznind să mă privească în ochi, își 
mușcă buza și se trase de o șuviță din părul ei lung și roșcat. 

— Ei, haide, o îndemnă Evona. N-o să te mănânce. A avut 
această ocazie mai devreme. 

— Bărbatului pe care îl căutăm îi place să lege fetele, i-am zis 
eu, înclinându-mă înainte în semn de încurajare. Apoi le 
strangulează și le taie gâtul. î 

— Îmi cer scuze, zise ea după un minut. Îmi este greu. Voiam 
să uit toată chestia asta, dar Evona zice că au fost omorâte niște 
școlăriţe. Vreau să fiu de ajutor, zău că vreau, dar mi-e greu. 

Mi-am aprins o ţigară și i-am oferit pachetul. Ea scutură din 
cap. 


97 


— Nu te grăbi, Helene, i-am zis. E vorba despre un client? 
Cineva care a venit pentru un masaj? 

— Nu va trebui să merg în instanță, nu-i așa? Nu zic nimic 
dacă asta înseamnă să merg în fața unui judecător și să spun că 
sunt o femeie ușoară. 

— Singura persoană cu care trebuie să vorbești sunt eu. 

Fata pufni fără prea mult entuziasm: 

— Păi, păreţi de treabă, cred. 

Aruncă o privire la ţigara din mâna mea: 

— Pot să mă răzgândesc în legătură cu ţigara aia? 

— Sigur, i-am zis și i-am întins pachetul. 

Primul fum păru să o învioreze. Se ambală pe măsură ce 
povesti, un pic jenată și probabil un pic speriată. 

— Acum vreo lună, am avut, într-o seară, un client. l-am făcut 
un masaj și când l-am întrebat dacă voia să-i ofer mai mult, el 
m-a întrebat dacă poate să mă lege și să-i fac o felaţie. l-am zis 
că o să-l coste încă douăzeci de mărci, și a fost de acord. 
Stăteam acolo, imobilizată ca un pui la rotisor, după ce el 
terminase, și l-am rugat să mă dezlege. Ochii lui iau o expresie 
ciudată, mă face curvă nenorocită sau ceva de genul ăsta. Mă 
rog, te obișnuiești ca bărbaţii să devină nesimţiţi cu tine după ce 
au terminat, ca și cum le-ar fi rușine de ei înșiși, dar mi-am dat 
seama că ăsta era altfel, așa că am încercat să rămân calmă. 
Apoi și-a scos cuțitul și i-a pus lama pe gâtul meu, ca și cum 
voia să-mi fie frică. Și mi-era. Eram pregătită să tip din toți 
rărunchii, doar că nu voiam să-l sperii, să-l fac să mă taie pe loc, 
gândindu-mă că aș putea să reușesc să-l conving să înceteze. 

Mai trase un fum tremurat din ţigară: 

— Dar ăsta a fost doar semnalul pentru el ca să înceapă să 
mă strângă de gât, gândindu-se că vreau să tip, probabil. M-a 
prins de gât, aproape să mă sufoce. Dacă n-ar fi intrat una 
dintre fete din greșeală, m-ar fi aranjat, fără discuţie. Am avut 
vânătăi pe gât aproape o săptămână după aia. 

— Ce s-a întâmplat când a intrat cealaltă fată? 

— Păi, n-aș putea să spun sigur. Eram mai preocupată să-mi 
trag răsuflarea decât să mă asigur că el a ajuns cu bine acasă 
într-un taxi, înțelegeți ce vreau să zic? Din câte știu eu, pur și 
simplu și-a luat repede lucrurile și s-a cărat. 

— Cum arăta? 

— Purta uniformă. 


98 


— Ce fel de uniformă? Poţi să fii un pic mai exactă? 

Ea ridică din umeri: 

— Da' cine sunt eu, Hermann Goring? Rahat, nu știu ce fel de 
uniformă era. 

— Păi, era verde, neagră, maro sau cum? Haide, fato, 
gândește-te. E important. 

Trase cu furie din ţigară și scutură din cap enervată: 

— O uniformă veche, ca alea pe care le purtau pe vremuri. 

— Vrei să zici ca un veteran de război? 

— Da, ceva de genul ăsta, numai că un pic mai... prusacă. 
Ştiţi, mustață cernită, cizme de cavalerist. A, da, era cât pe-aci 
să uit. Avea pinteni. 

— Pinteni? 

— Da, ca la costumul de călărie. 

— Îţi mai amintești și altceva? 

— Avea un burduf de vin, pe un cordon pe care îl aruncase 
peste umăr, astfel încât arăta ca un corn de suflat la șoldul lui. 
Numai că el a zis că era plin cu șnaps. 

Am dat din cap satisfăcut, și m-am rezemat de sofa, 
întrebându-mă cum ar fi fost să mi-o fi pus totuși cu ea. Am 
observat pentru prima dată pielea decolorată și gălbuie a 
mâinilor ei, care nu era nicotină, icter sau trăsătura ei naturală, 
ci un indiciu că lucrase într-o fabrică de muniții. In același fel, 
identificasem cândva un cadavru scos din Landwehr. Un alt 
lucru pe care îl învăţasem de la Hans Illmann. 

— Hei, ascultați aici, zise Helene, dacă îl prindeţi pe 
nemernicul ăsta, asiguraţi-vă că primește din plin ospitalitatea 
obișnuită a Gestapoului, bine? Cu tot cu clești și bastoane de 
cauciuc. 

— Doamnă, i-am zis, ridicându-mă, vă puteţi baza pe asta. 
Mersi de ajutor. 

Helene se ridică în picioare, cu brațele încrucișate și strânse 
din umeri: 

— Da, mă rog, am fost și eu cândva școlăriţă, înțelegeţi ce 
vreau să zic? 

I-am aruncat o privire Evonei și am zâmbit: 

— Știu ce vrei să zici. 

Am făcut un semn din cap spre dormitoarele de pe coridor: 

— După ce Don Juan își încheie investigaţiile, spune-i că m-am 
dus să-l iau la întrebări pe chelnerul-șef de la Peltzer. Și că m- 


99 


am gândit să vorbesc cu directorul de la Winter Garden, să văd 
ce pot să scot de la el. Și că după aia s-ar putea să mă duc 
direct înapoi la Alex și să îmi curăţ arma. Cine știe, s-ar putea 
chiar să găsesc timp să fac și puţină muncă poliţienească pe 
parcurs. 


Vineri, 16 septembrie 


— De unde ești, Gottfried? 

Bărbatul zâmbi cu mândrie: 

— Eger, din regiunea Sudeţilor. Peste câteva săptămâni puteţi 
să o numiţi Germania. 

— Eu numesc asta nesăbuinţă, i-am zis. Peste câteva 
săptămâni Sudetendeutsche Partei al vostru o să ne bage pe toți 
în război. Legea marţială a fost deja declarată în majoritatea 
districtelor SDP. 

— Bărbaţii trebuie să-și dea viața pentru lucrurile în care cred. 

Se sprijini de scaun și îl trase ca pe un pinten, scrijelind 
podeaua camerei de interogatoriu. M-am ridicat, slăbindu-mi 
gulerul de la cămașă, și m-am îndepărtat de raza de soare care 
strălucea prin fereastră. Era o zi caniculară. Mult prea cald ca să 
porţi sacou, darămite uniforma unui ofiţer din vechea cavalerie 
prusacă. Gottfried Bautz, arestat mai devreme în aceeași 
dimineaţă, nu părea să bage de seamă căldura, deși mustaţa lui 
ceruită începea să dea semne că vrea să se pleoștească. 

— Dar despre femei ce părere ai, l-am întrebat, și ele trebuie 
să moară? 

Ochii lui se micșorară: 

— Cred că mai bine mi-aţi spune de ce am fost adus aici, nu 
credeţi, Herr Kommissar? 

— Ai fost vreodată la un salon de masaj de pe Richard Wagner 
Strasse? 

— Nu, nu cred. 

— Ești un bărbat greu de uitat, Gottfried. Mă îndoiesc că ai fi 
putut să-ți faci înfățișarea mai ușor de ţinut minte și dacă ai fi 


100 


urcat scările călare pe un armăsar alb. Că veni vorba, de ce 
porţi uniformă? 

— Am servit Germania și sunt mândru de asta. De ce n-aș 
purta uniformă? 

Am început să zic ceva de faptul că războiul s-a terminat, dar 
nu prea părea să aibă rost, de vreme ce un altul era pe cale să 
înceapă, iar Gottfried era atât de sărit de pe fix. 

— Așadar, ai fost sau nu la salonul de masaj de pe Richard 
Wagner Strasse? 

— Poate. Nu-ţi amintești întotdeauna adresa exactă a unor 
astfel de locuri. Nu-mi fac un obicei din... 

— Scutește-mă de autocaracterizare. Una dintre fetele de 
acolo zice că ai încercat să o omori. 

— Este absurd de ridicol. 

— Mă tem că ea e foarte fermă în ce zice; dură ca un 
diamant. 

— A făcut fata vreo plângere împotriva mea? 

— Da, a făcut. 

Gottfried Bautz chicoti cu un aer de superioritate: 

— Haideţi, Herr Kommissar. Ştim amândoi că nu e adevărat. 
În primul rând, nu s-a făcut o identificare din grup. lar în al 
doilea rând, și dacă ar fi fost, nu e curvă în toată Germania care 
să depună plângere măcar pentru un pudel pierdut. Nici 
plângere, nici martor, nu-mi dau seama de ce mai purtăm 
această conversaţie. 

— Ea zice că ai legat-o ca pe un porc, ţi-ai dat drumu’ în gura 
ei și apoi ai încercat să o sugrumi. 

— Ea zice, ea zice... la ascultați, ce e rahatu' ăsta? E cuvântul 
meu împotriva cuvântului ei. 

— Uiţi de martor, nu-i așa, Gottfried? Fata care a intrat în timp 
ce tu scoteai untul din cealalta? Cum ziceam, nu ești un bărbat 
ușor de uitat. 

— Sunt gata să las instanţa să hotărască cine spune adevărul, 
zise el. Eu, un bărbat care a luptat pentru patria lui, sau două 
tâmpite de albinuţe!? Sunt ele pregătite să facă la fel? 

Tipa acum, cu transpiraţia începând să i se scurgă pe frunte 
ca o glazură: 

— Nu aveţi nimic concret, și știți foarte bine asta! 

M-am așezat din nou și mi-am îndreptat arătătorul spre 
mijlocul feței sale: 


101 


— Nu face pe deșteptul, Gottfried. Nu aici. Alex rupe mai 
multe oase decât Max Schmelling*!, și nu întotdeauna mai apuci 
să te duci înapoi în cabina ta la sfârșitul luptei. 

Mi-am împreunat mâinile la ceafă, m-am lăsat pe spate și am 
privit nonșalant în tavan: 

— Crede-mă pe cuvânt, Gottfried, albinuța asta nu e atât de 
proastă încât să nu vrea să facă exact ce-i spun eu să facă. 
Dacă îi spun eu să-i facă o felaţie judecătorului în văzul Curţii, o 
s-o facă. Pricepi? 

— Atunci, să vă ia dracu’, mărâi el. Adică, dacă tot aveţi de 
gând să-mi faceţi o cușcă pe mărimea mea, nu văd de ce aveţi 
nevoie de mine să fac cheia. De ce dracu' v-aș răspunde la 
întrebări? 

— Cum vrei. Pentru mine nu e nicio grabă. Eu, unul, o să merg 
înapoi acasă, o să fac o baie fierbinte, o să dorm bine la noapte, 
apoi o să vin din nou aici să văd ce fel de noapte ai avut tu. Ce 
să zic? Locu’ ăsta nu e numit degeaba „Tristeţea Cenușie”. 

— Bine, bine, gemu el. Haide, puneți-mi afurisitele alea de 
întrebări. 

— Ți-am cercetat camera. 

— V-a plăcut? 

— Nu atât de mult cât ne-au plăcut gândacii cu care o împărți. 
Am găsit niște funie. Inspectorul meu crede că este sortimentul 
special pentru strangulare pe care îl cumperi la Ka-De-We. Pe de 
altă parte, ar putea fi sortimentul potrivit ca să legi pe cineva. 

— Sau ar putea fi genul de funie pe care îl folosesc la serviciu. 
Lucrez la Rochling, firma care transportă mobilă. 

— Da, am verificat. Da' de ce să iei acasă cu tine o bucată de 
funie? De ce să n-o lași pur și simplu în furgonetă? 

— Aveam de gând să mă spânzur. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? 

— M-am gândit la asta o vreme, iar apoi lucrurile nu mi s-au 
mai părut atât de rele. Asta a fost înainte să vă cunosc. 

— Și ce e cu cârpa pătată de sânge pe care am găsit-o într-o 
pungă sub patul tău? 

— Aia? Sânge menstrual. O cunoștință de-a mea a avut un 
mic accident. Voiam să o ard, dar am uitat. 

— Poţi dovedi asta? Cunoștinţa asta va confirma povestea ta? 


31 Boxer german, campion mondial la categoria grea în perioada 1930-1932, care a 
refuzat să se alăture Partidului Nazist. 


102 


— Din păcate, nu vă pot spune foarte multe despre ea, 
Kommissar. O legătură întâmplătoare, mă înţelegeţi. Făcu o 
pauză: Dar cu siguranţă că există teste științifice care vor 
confirma ceea ce spun, nu? 

— Testele vor determina dacă este sau nu sânge uman. Dar 
nu cred că există ceva atât de precis cum sugerezi tu. Nu pot 
afirma cu certitudine, nu sunt patolog. 

M-am ridicat din nou și m-am dus la fereastră. Mi-am aprins o 
țigară. 

— Fumezi? l-am întrebat. 

El aprobă din cap și i-am aruncat pachetul pe masă. L-am 
lăsat să tragă primul fum înainte de a-i arunca grenada: 

— Anchetez omorârea a patru, posibil cinci fete tinere, i-am 
spus calm. De-aia ești aici. Ca să ne ajuţi la anchetă, cum se 
zice. 

Gottfried se ridică repede în picioare, umezindu-și cu limba 
buza de jos, cu ţigara rostogolindu-se pe masă, acolo unde o 
aruncase. Incepu să scuture din cap, fără să se oprească: 

— Nu, nu, nu. Nu, aţi arestat pe cine nu trebuie. Nu știu 
absolut nimic despre asta. Vă rog, trebuie să mă credeţi. Sunt 
nevinovat. 

— Și cum rămâne cu fata aia pe care ai răpit-o la Dresda în 
1931? Ai fost la mititica pentru asta, nu-i așa, Gottfried? Vezi, ți- 
am verificat cazierul. 

— A fost raport sexual cu o minoră. Fata era minoră, asta-i 
tot. Eu n-am știut. Ea a consimțit. 

— la să vedem, câţi ani avea? Cincisprezece? Șaisprezece? 
Cam aceeași vârstă ca fetele care au fost omorâte. Ştii, s-ar 
putea ca pur și simplu să-ţi placă de ele tinere. Te simţi rușinat 
de ceea ce ești și îţi transferi sentimentul de vinovăţie asupra 
lor. Cum pot ele să te oblige să faci aceste lucruri? 

— Nu, nu e adevărat. Jur... 

— Cum pot fi ele atât de dezgustătoare? Cum pot ele să te 
provoace cu atâta nerușinare? 

— Încetaţi, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Eşti nevinovat... Nu mă face să râd! Nevinovăţia ta nu 
valorează nici cât un rahat în canal, Gottfried. Nevinovăţia e 
pentru cetățeni decenţi care respectă legea, nu pentru o 
scursoare ca tine, care încearcă să stranguleze o fată la salonul 
de masaj. Și acum stai jos și taci din gură. 


103 


Se legănă pe călcâie un moment și apoi se așeză jos cu 
greutate: 

— N-am omorât pe nimeni, bombăni el. Oricum aţi vrea să o 
daţi, sunt nevinovat, ascultați bine. 

— S-ar putea să fii, dar mă tem că nu pot să tai o bucată de 
lemn fără să sară niște așchii. Așa că, nevinovat sau nu, trebuie 
să te ţin aici un timp, cel puţin până când pot să te verific. 

Mi-am luat sacoul și m-am îndreptat spre ușă: 

— O ultimă întrebare, deocamdată, i-am zis. Bănuiesc că n-ai 
o mașină proprie, nu-i așa? 

— La salariul meu? Glumiţi, nu-i așa? 

— Și, atunci, furgoneta pentru mobilă... tu ești șoferul? 

— Da, eu sunt șoferul. 

— Ai folosit-o vreodată seara? 

Nu răspunse nimic. Am ridicat din umeri și am zis: 

— Mă rog, cred că pot să-l întreb oricând pe angajatorul tău. 

— Nu e voie, dar uneori, da, o folosesc. Fac un pic de treabă 
pe cont propriu. 

Mă privi în ochi: 

— Dar nu am folosit-o niciodată ca să omor pe cineva în ea, 
dacă într-acolo bateţi. 

— Întâmplător nu, dar mersi pentru idee. 

e 
Am stat în biroul lui Arthur Nebe și l-am așteptat să termine de 
vorbit la telefon. Când în cele din urmă puse receptorul jos, 
chipul lui era grav. Eram pe cale să zic ceva când își ridică 
degetul la buze, deschise sertarul de la birou și scoase o 
pernuţă pentru menţinerea caldă a ceaiului, cu care acoperi 
telefonul. 

— Pentru ce e aia? 

— Telefonul este ascultat. De Heydrich cred, dar cine poate 
ști? Pernuţa ne asigură că discuţia noastră rămâne privată. 

Se lăsă pe spate în scaunul aflat sub un tablou al Fuhrer-ului 
și scoase un oftat lung și obosit: 

— Era unul dintre oamenii mei, care suna de la 
Berchtesgaden, zise el. Discuţiile lui Hitler cu premierul britanic 
nu par să meargă prea bine. Nu cred că mult iubitului nostru 
cancelar al Germaniei îi pasă dacă va fi război cu Anglia sau nu. 
El nu lasă de la sine absolut nimic. 


104 


— Bineînţeles că nu dă doi bani pe germanii ăștia din Sudeți. 
Chestia asta naționalistă e doar un paravan. Toată lumea știe 
asta. Ce vrea el este toată industria grea austro-ungară. De asta 
are el nevoie, dacă vrea să ducă un război european. 
Dumnezeule, aș vrea să fi avut de furcă cu cineva mai puternic 
decât Chamberlain. Și-a adus umbrela cu el, știi? Al naibii 
directoraș de bancă. 

— Așa crezi? Eu aș zice că umbrela denotă un bărbat foarte 
raţional. Ti-l poți imagina pe Hitler sau Goebbels reușind 
vreodată ca purtând umbrele să stârnească entuziasm în rândul 
unei mulțimi de bărbaţi? Tocmai absurditatea britanicilor îi face 
atât de imposibil de radicalizat. Și de aceea ar trebui să-i 
invidiem. 

— E o idee drăguță, zise el zâmbind meditativ. Dar 
povestește-mi despre tipul ăsta pe care l-ai arestat. Crezi că ar 
putea fi omul nostru? 

Am privit prin cameră un moment, sperând să găsesc o mai 
mare putere de convingere în pereţi și în tavan, și apoi mi-am 
ridicat mâinile ca și cum aș fi vrut să dau de înţeles că prezenţa 
lui Gottfried Bautz din celula de jos nu e vina mea. 

— Din punct de vedere circumstanţial, ar putea să 
corespundă tiparului. 

Am oftat și eu. 

— Dar nu există nicio dovadă care să îl indice pe el în mod 
sigur. Funia pe care am găsit-o în camera lui este același tip de 
funie care a fost folosită pentru legarea picioarelor uneia dintre 
fetele moarte, numai că e un tip de funie foarte comun. ÎI 
folosim și noi aici la Alex. 

O cârpă pe care am găsit-o sub patul lui ar putea fi pătată cu 
sânge de la una dintre victime. La fel de bine, ar putea fi sânge 
menstrual așa cum susţine el. Are acces la o furgonetă în care 
ar fi putut să-și transporte și să-și omoare victimele cu relativă 
ușurință. Am pus niște băieţi să o verifice, dar până acum se 
pare că e la fel de curată precum degetele unui dentist. 

Și mai e, desigur, cazierul lui. L-am mai închis o dată pentru 
un delict sexual - coruperea unei minore. Mai recent, probabil că 
a încercat să stranguleze o prostituată, pe care mai întâi o 
convinsese să se lase legată. Așa că ar putea să corespundă 
profilului psihologic al bărbatului pe care îl căutăm, dar sunt mai 


105 


multe de „ar putea fi” decât într-un film regizat de afurisitul de 
Fritz Lang. Ce vreau eu e o dovadă clară. 

Nebe aprobă din cap cu un aer înțelept și își puse picioarele 
pe birou. Bătând darabana cu vârful degetelor, zise: 

— Ai putea să construiești un caz? Să-l faci să cedeze? 

— Nu e prost. Va fi nevoie de timp. Nu sunt un anchetator 
atât de bun și nici nu am de gând să folosesc scurtături. Ultimul 
lucru pe care îl vreau în acest caz e un dinte spart pe 
rechizitoriu. Așa s-a trezit Josef Kahn băgat în haine de spital. 

M-am servit din cutia cu ţigări americane de pe biroul lui Nebe 
și mi-am aprins una cu o brichetă imensă din alamă, un cadou 
de la Göring. Prim-ministrul le dădea întotdeauna brichete 
oamenilor care îi făcuseră vreun mic serviciu. Le folosea așa 
cum o dădacă folosește dulciurile. 

— Că veni vorba... a fost eliberat? am întrebat. 

Faţa îngrijită a lui Nebe luă o expresie îndurerată: 

— Nu, nu încă, îmi răspunse el. 

— Știu că este considerat doar un mic detaliu faptul că nu a 
omorât, de fapt, pe nimeni, dar nu crezi că e timpul să i se dea 
drumul? Incă mai avem și noi niște standarde, nu-i așa? 

Se ridică și ocoli biroul venind în fața mea: 

— N-o să îţi placă asta, Bernie, îmi spuse. Așa cum nici mie 
nu-mi place. 

— De ce ar fi asta o excepţie? Bănuiesc că singurul motiv 
pentru care nu există oglinzi în toalete este pentru ca nimeni să 
nu fie obligat astfel să se privească în ochi. N-au de gând să-i 
dea drumul, nu? 

Nebe se sprijini de marginea biroului, își încrucișă brațele și 
fixă pentru un minut vârful bocancilor: 

— Mă tem că e mai rău de atât. E mort. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Oficial? 

— Poţi să încerci. 

— Josef Kahn și-a luat singur viaţa în timp ce echilibrul minţii 
sale era tulburat. 

— Înţeleg că asta sună bine. Dar tu știi altceva, nu? 

— Nu știu nimic sigur, ridică el din umeri, așa că numește-o 
bănuială întemeiată. Aud chestii, citesc chestii și trag câteva 
concluzii raţionale. Normal, ca Reichskriminaldirektor, am acces 
la tot felul de documente secrete din Ministerul de Interne. 


106 


Își scoase o ţigară şi o aprinse: 

— De obicei, acestea sunt camuflate sub tot felul de nume 
birocratice care sună neutru. Ei bine, în momentul de față, se 
dorește stabilirea unui nou comitet de cercetare a bolilor 
constituționale severe... 

— Vrei să zici ca acelea de care suferă ţara asta? 

— ... cu scopul de a încuraja „eugenia pozitivă, în concordanţă 
cu ideile Fuhrer-ului pe această temă”. 

Își flutură ţigara spre portretul din spatele lui: 

— Ori de câte ori citește fraza asta - „ideile Fuhrer-ului pe 
această temă”, fiecare știe să-și ia exemplarul citit și răscitit al 
cărţii Fuhrer-ului. Și acolo o să descoperi că el vorbește despre 
folosirea celor mai moderne mijloace medicale aflate la 
dispoziția noastră pentru a preveni posibilitatea ca degenerații 
fizic și bolnavii mintal să contamineze sănătatea viitoare a rasei. 

— Păi, și ce dracu' înseamnă asta? 

— Eu presupusesem că asta înseamnă că astfel de nefericiţi 
vor fi pur și simplu împiedicaţi să aibă familii. Adică, pare 
rezonabil, nu-i așa? Dacă sunt incapabili să aibă grijă de ei înșiși, 
atunci cu greu ar putea fi potriviţi să crească și să educe copii. 

— Asta nu pare să-i fi împiedicat pe fruntașii de la Tineretul 
Hitlerist. 

Nebe pufni și se duse înapoi în spatele biroului său: 

— Va trebui să ai grijă ce vorbești, Bernie, zise el pe jumătate 
amuzat. 

— Treci la partea interesantă. 

— Păi, e asta: un număr de rapoarte recente, plângeri dacă 
vrei, adresate Kripo-ului de către cei care au legătură cu 
persoane instituționalizate, mă face să suspectez că se practică 
deja, în mod neoficial, un soi de omoruri din milă. 

M-am aplecat înainte și mi-am masat fruntea: 

— Pe tine te ia vreodată durerea de cap? Pe mine mă ia. 
Mirosul este cel care o declanșează. Vopseaua miroase foarte 
urât. La fel și formaldehida din morgă. Dar cel mai rău e în 
locurile împuţite de pișatul în care dorm beţivii care transpiră 
rom. Ăsta e un miros pe care mi-l pot aminti în cele mai rele 
coșmaruri ale mele. Știi, Arthur, am crezut că știu fiecare miros 
urât care există în orașul ăsta, dar ăsta este rahatul de luna 
trecută prăjit cu ouăle de anul trecut. 


107 


Nebe trase un sertar și scoase o sticlă și două pahare. Nu zise 
nimic în timp ce turnă din belșug. 

L-am dat pe gât și am așteptat ca alcoolul arzător să ajungă 
la ce mai rămăsese din inima și stomacul meu. Am dat din cap 
și l-am lăsat să-mi mai toarne unul. l-am zis: 

— Chiar atunci când credeai că lucrurile n-au cum să fie mai 
rele, descoperi că ele au fost întotdeauna cu mult mai rele decât 
credeai că sunt. Și abia apoi devin și mai rele. 

Am sorbit din al doilea pahar și apoi m-am uitat cercetător la 
forma paharului, gol de-acum. 

— Mersi că mi-ai spus adevărul, Arthur. 

M-am ridicat cu greu în picioare și am adăugat: 

— Și mersi pentru avertisment. 

— Te rog să mă ţii la curent în legătură cu suspectul tău, zise 
el. Ai putea să te gândești să-ţi lași vreo doi oameni să-i facă 
numărul cu polițistul bun și polițistul rău. Nimic prea brutal, doar 
un pic din presiunea psihologică de modă veche. Știi tu ce vreau 
să zic. Că veni vorba, cum te împaci cu echipa ta? Merge treaba, 
vă înțelegeți? Nu tu resentimente sau ceva de genul ăsta? 

Aș fi putut să mă așez din nou și să îi fac o listă de greșeli, 
care ar fi fost la fel de lungă ca un miting al Partidului, dar nu 
avea cu adevărat nevoie de ea. Știam că Kripo avea o sută de 
polițiști care erau mai răi decât cei trei pe care îi aveam în 
echipa mea, așa că doar am dat din cap și am spus că totul e 
bine. 

Dar la ușa biroului lui Nebe m-am oprit și am articulat 
cuvintele automat, fără să mă gândesc măcar. Am spus-o, și nu 
din obligaţie, ca răspuns la spusele altcuiva, situaţie în care m- 
aș fi putut consola măcar cu scuza că doar îmi ţineam și eu 
capul plecat ca să evit complicațiile. Nu, eu am spus-o primul: 

— Heil Hitler. 

— Heil Hitler. 

Nebe nu ridică privirea din ceea ce începuse să scrie atunci 
când mi-a răspuns distrat, așa că nu îmi văzu expresia. N-aș 
putea spune cum arăta fața mea. Dar oricare mi-ar fi fost 
expresia, ea era născută din realizarea faptului că singura 
plângere adevărată pe care o aveam la Alex avea să fie cea 
făcută de mine însumi împotriva mea. 


108 


10 


Luni, 19 septembrie 


Sună telefonul. M-am luptat să ajung în cealaltă jumătate a 
patului și am răspuns. Incă înregistram ora în timp ce Deubel 
vorbea. Era ora 2 noaptea. 

— Mai spune o dată. 

— Credem că am găsit-o pe fata dispărută, domnule. 

— E moartă? 

— Ca un șoarece într-o cursă. Nu avem încă o identificare 
pozitivă, dar pare să fie la fel ca toate celelalte, domnule. L-am 
sunat pe profesorul lllmann. E pe drum. 

— Unde sunteţi, Deubel? 

— Zoo Bahnhof. 

Afară era cald, încă, atunci când m-am dus la mașină și am 
deschis geamul ca să mă bucur de aerul nopţii și totodată ca să 
mă ajute să mă trezesc. Se anunţa o zi frumoasă pentru oricine 
în afară de Herr și Frau Hanke, care dormeau acasă la ei în 
Steglitz. 

Am condus spre est, de-a lungul lui Kurfürstendamm, cu 
magazinele sale cu forme geometrice, luminate de neoane, și 
am cotit spre nord pe Joachimstaler Strasse, în capătul căreia se 
zărea marea seră luminoasă care era Staţia Zoo. În față erau 
câteva dube ale poliţiei, o ambulanţă de care nu mai era nevoie 
și câţiva beţivi dornici, încă, să-și petreacă noaptea acolo, și 
care erau îndepărtați de un poliţist. Înăuntru, am traversat holul 
central de bilete către bariera pe care poliţia o ridicase în faţa 
zonei de obiecte pierdute și de bagaje lăsate în păstrare. Mi-am 
arătat insigna celor doi bărbaţi care păzeau bariera și mi-am 
continuat drumul. După colț, Deubel m-a întâmpinat la 
jumătatea drumului. 

— Ce avem? am zis. 

— Cadavrul unei fete într-un cufăr, domnule. După cum arată 
și miroase, se află acolo de ceva vreme. Cufărul era la biroul de 
obiecte lăsate în păstrare. 

— Profesorul a ajuns? 

— El și fotograful. N-au făcut prea mare lucru, doar s-au uitat 
la ea. Am vrut să vă așteptăm pe dumneavoastră. 

109 


— Sunt mișcat de consideraţia voastră. Cine a găsit cadavrul? 

— Eu, domnule, cu unul dintre sergenţii în uniformă din 
brigada mea. 

— Da? Și cum ai făcut-o? Ai consultat un medium? 

— A existat un telefon anonim, domnule, dat la Alex. Bărbatul 
i-a spus sergentului de la recepţie unde se găsește cadavrul, iar 
sergentul de la recepţie i-a spus sergentului meu. El m-a sunat 
pe mine și am venit direct aici. Am găsit cufărul, am găsit fata și 
apoi eu v-am sunat pe dumneavoastră. 

— Zici că un telefon anonim. La ce oră era asta? 

— Pe la 12. Eu tocmai ieșeam din schimb. 

— O să vreau să vorbesc cu bărbatul care a preluat apelul ăla. 
Mai bine ai pune pe cineva să aibă grijă să nu iasă nici el din 
schimb, cel puţin nu înainte de a-și fi făcut raportul. Cum aţi 
intrat aici? 

— Supraveghetorul de noapte al staţiei, domnule. El 
păstrează cheile în biroul său atunci când se închide la bagaje 
lăsate în păstrare. 

Deubel arătă spre un bărbat gras, cu înfățișare soioasă, care 
stătea la câţiva metri mai încolo, rozându-și podul palmei: 

— Ăla e. 

— Se pare că îl reținem de la cină. Spune-i că vreau numele și 
adresele tuturor celor care lucrează în sectorul ăsta și ora la 
care încep să lucreze dimineaţa. Indiferent de orele la care 
lucrează, vreau să-i văd pe toţi aici la ora normală de 
deschidere, cu toate registrele și documentele. 

Am rămas tăcut pentru o clipă, întărindu-mă pentru ceea ce 
avea să urmeze. 

— Bine, am spus. Arătaţi-mi unde e. 

În biroul de bagaje lăsate în păstrare, Hans lllmann stătea pe 
un pachet mare cu eticheta „Fragil”, fumând una dintre ţigările 
sale de foiţă și uitându-se cum fotograful poliţiei își potrivește 
luminile și trepiedul. 

— A, Kommissar, zise el, zărindu-mă și ridicându-se în 
picioare. Nici noi nu suntem demult aici și am știut eu că o să 
vrei să te așteptăm. Cina e un pic cam prea bine făcută, așa că 
vei avea nevoie de astea. 

Imi dădu o pereche de mănuși din cauciuc și apoi se uită la 
Deubel ţâfnos: 

— Te așezi cu noi la masă, inspectore? 


110 


Deubel se strâmbă: 

— Aş prefera să nu mă așez, dacă nu vă supăraţi, domnule. În 
mod normal aș sta, dar am eu însumi o fiică de vârsta asta. 

Am înclinat din cap: 

— Mai bine i-ai trezi pe Becker și Korsch și le-ai zice să vină 
încoace. Nu văd de ce am fi noi singurii care să ne stricăm 
somnul. 

Deubel se întoarse să plece. 

— O, inspectore, zise Illmann, ai putea să-l rogi pe unul dintre 
prietenii noștri în uniformă să facă niște cafea. Lucrez mult mai 
bine când sunt treaz. De asemenea, am nevoie de cineva care 
să ia notițe. Sergentul dumitale poate să scrie lizibil? Ce crezi? 

— Presupun că da, domnule. 

— Inspectore, singura prezumție care poate fi făcută în 
siguranţă cu privire la standardele educaţionale care prevalează 
în Orpo este aceea care se referă la bărbatul care este capabil 
doar să completeze un bilet la pariuri. Află sigur, dacă nu te 
superi. Prefer să iau eu însumi notițe decât să trebuiască mai 
târziu să descifrez mâzgălelile chirilice ale unei forme de viaţă 
primitive. 

— Da, domnule, zâmbi Deubel forţat și merse să 
îndeplinească ordinele. 

— Nu credeam să fie genul sensibil, comentă lllmann, 
privindu-l plecând. Imaginează-ţi un detectiv care nu vrea să 
vadă cadavrul. E ca un comerciant de vinuri care refuză să 
guste din vinul de Burgundia pe care are de gând să-l cumpere. 
De neimaginat. Unde îi găsesc pe puţoii ăștia? 

— Simplu. Se duc și îi iau cu arcanul pe toţi bărbaţii care 
poartă pantaloni scurţi din piele*?. Este ceea ce naziștii numesc 
selecţie naturală. 

Pe podea, în capătul biroului, zăcea cufărul care conţinea 
cadavrul, acoperit cu un cearșaf. Am luat două colete mari și ne- 
am așezat. 

lllmann dădu cearșaful la o parte și m-am strâmbat un pic 
când mirosul de animal de casă se ridică să mă întâmpine, 
făcându-mă să îmi întorc automat capul spre aerul mai bun de 
peste umărul meu. 

— Da, într-adevăr, murmură el, a fost o vară călduroasă. 


32 Acești pantaloni se poartă adesea susținuți de bretele, mai ales în Bavaria, de către 
bărbaţi și băieți. 
111 


Era un cufăr mare făcut din piele albastră de bună calitate, cu 
încuietori și ornamente din alamă, de genul celor pe care le vezi 
încărcate pe vasele alea de croazieră de lux care navighează 
între Hamburg și New York. Pentru solitarul ocupant al cufărului, 
o fată dezbrăcată în vârstă de vreo 16 ani, exista un singur fel 
de călătorie care mai rămânea să fie făcută, și anume una 
finală. Parţial înfășurată în ceea ce părea să fie o bucată de 
țesătură maro pentru draperie, era întinsă pe spate, cu 
picioarele îndoite spre stânga, cu pieptul dezgolit arcuindu-se în 
sus ca și cum s-ar fi aflat ceva sub ea. Capul zăcea într-un unghi 
imposibil, nepotrivit cu restul corpului, gura îi era deschisă și 
aproape zâmbea, ochii erau pe jumătate închiși, și, fără sângele 
din nări și funia din jurul gleznelor, mai că ai fi putut să te 
gândești că fata se afla în prima fază de trezire după un somn 
lung. 

Sergentul Deubel, un tip musculos, bine clădit, cu un gât mai 
scurt decât o sticluță de băutură și cu un piept precum un sac 
plin cu nisip, sosi cu un carneţel și un creion și se așeză un pic 
mai departe de mine și lllmann, sugând o bomboană, cu 
picioarele încrucișate aproape nonșalant, aparent netulburat de 
priveliștea care se înfăţișă în faţa noastră. 

Preţ de o clipă, lllmann se uită la el ca pentru a-l evalua și 
apoi dădu din cap înainte de a începe să descrie ceea ce vedea: 

— Adolescentă, zise el cu solemnitate, în vârstă de circa 16 
ani, dezbrăcată, întinsă într-un cufăr mare, de calitate. Corpul 
este acoperit parţial cu o bucată de creton? maro, iar picioarele 
sunt legate cu o bucată de funie. 

Vorbea rar, cu pauze între fraze, pentru ca sergentul să poată 
ține pasul cu el: 

— Îndepărtarea ţesăturii de pe cadavru relevă capul aproape 
complet detașat prin tăiere de tors. Corpul însuși prezintă 
semne de descompunere avansată, care denotă că a stat în 
cufăr cel puţin între patru și cinci săptămâni. Mâinile nu prezintă 
semne că ar fi încercat să se apere, și le înfășor pentru o 
examinare ulterioară a degetelor în laborator, deși, de vreme ce 
ea în mod evident își rodea unghiile, mă aștept să fie pierdere 
de vreme. 


33 Tesătură rezistentă din bumbac, cânepă sau in, cu imprimeuri, folosită mai ales la 
confecționarea draperiilor și a huselor de mobilă. 


112 


Scoase din servietă două pungi groase din hârtie și l-am 
ajutat să le pună peste mâinile fetei moarte. 

— Hei, ce e asta? Mă înșală ochii sau ceea ce văd în fața mea 
este o bluză pătată de sânge? zise el. 

— Pare să fie uniforma ei BdM, am spus, urmărindu-l cum 
scoate întâi bluza și apoi o fustă bleumarin. Cât de frumos din 
partea amicului nostru să ne trimită rufele ei! Și asta exact când 
mă gândeam că devine un pic cam prea previzibil. Mai întâi un 
telefon anonim la Alex și acum asta. Adu-mi aminte să-mi 
consult agenda ca să verific dacă nu e ziua mea de naștere. 

Și încă ceva îmi fură privirea și m-am aplecat să ridic un 
cartonaș din cufăr: 

— Cartea de identitate a Irmei Hanke, am zis. 

— Păi, asta mă scutește de efort, bănuiesc. 

llImann întoarse capul spre sergent: 

— In cufăr se aflau, de asemenea, hainele fetei moarte și 
cartea ei de identitate, dictă el. 

Pe interiorul cărții de identitate era o urmă de sânge. 

— Ar putea să fie asta amprenta unui deget, ce crezi? l-am 
întrebat. 

El îmi luă din mână cartea de identitate și se uită cu atenţie la 
urma aceea: 

— Da, ar putea. Dar nu văd relevanţa. O amprentă concretă 
ar fi o cu totul altă poveste. Ar răspunde la multe dintre 
rugăciunile noastre. 

Am scuturat din cap: 

— Nu e un răspuns. E o întrebare. De ce s-ar deranja un 
psihopat să se uite la identitatea victimei sale? Vreau să zic, 
sângele indică faptul că era, probabil, deja moartă, presupunând 
că acesta e de la ea. Așa că de ce s-a simţit obligat omul nostru 
să-i afle numele? 

— O fi făcut-o pentru a putea să-i folosească numele în 
telefonul anonim dat la Alex? 

— Mda, dar atunci de ce să fi așteptat câteva săptămâni 
înainte de a da telefonul? Nu ţi se pare ciudat? 

— Aici ai dreptate, Bernie. 

Vâri într-o pungă cartea de identitate și o puse cu grijă în 
servietă, înainte de a se uita din nou în cufăr: 

— Ce avem noi aici? 

Ridică un săculeţ care părea greu și se uită în el: 


113 


— Că tot vorbim de lucruri ciudate, ce zici de asta? 

ÎI tinu desfăcut ca să mă pot uita. Erau tuburile goale de pastă 
de dinţi pe care Irma Hanke le colectase pentru Programul de 
Economie al Reichului. 

— Criminalul nostru chiar pare să se fi gândit la toate. 

— E aproape ca și cum nenorocitul ne-ar sfida să-l prindem. 
Ne dă totul mură-n gură. Gândește-te cât de mulţumit de sine o 
să fie dacă noi tot nu suntem în stare să-l prindem. 

lllmann îi mai dictă sergentului niște observaţii și apoi declară 
că a terminat cu ancheta preliminară de la locul faptei și că 
acum era rândul fotografului. Scoțându-ne mănușile, am plecat 
de lângă cufăr și am văzut că șeful staţiei adusese cafea. Era 
fierbinte și tare și aveam nevoie de ea ca să îndepărtez gustul 
de moarte care îmi acoperea limba. Illmann rulă două ţigări de 
foiţă și îmi întinse și mie una. Tutunul savuros avea gust de 
nectar la grătar. 

— Cum se potrivește cehul tău nebun în toată povestea asta? 
mă întrebă el. Ăla care se crede ofiţer de cavalerie? 

— Se pare că este într-adevăr ofiţer de cavalerie, i-am 
răspuns. S-a ales cu un mic șoc pe frontul de est și nu și-a 
revenit niciodată complet. Oricum, nu e el ușor de prins, și, 
sincer să fiu, dacă nu fac rost de o probă ca lumea nu cred că 
voi obţine o acuzaţie împotriva lui. Și nu am de gând să trimit pe 
nimeni pe lumea cealaltă pe baza unei recunoașteri a faptei 
obținute în stilul Alexanderplatz. Nu că ar recunoaște el ceva. A 
fost interogat tot week-end-ul și încă își susține nevinovăția. O 
să văd dacă cineva de aici, de la biroul de bagaje lăsate în 
păstrare, poate să-l identifice drept persoana care a lăsat 
cufărul, dar, dacă nu, atunci voi fi nevoit să-i dau drumul. 

— Îmi imaginez că asta o să îl supere pe sensibilul tău 
inspector, chicoti lllmann. Cel care are o fiică. Din ceea ce îmi 
spunea mai devreme, era foarte sigur că e doar o chestiune de 
timp până când o să ai dovezi împotriva lui. 

— Aproape sigur. El vede condamnarea cehului pentru 
corupere de minore ca fiind cel mai bun motiv pentru care ar 
trebui să-l bag pe tip într-o celulă retrasă și să dansez step pe 
el. 

— Ce solicitante sunt metodele astea polițienești moderne. 
Unde-și găsesc energia băieţii ăştia? 


114 


— Găsesc energie numai pentru asta. E trecut de mult de ora 
de culcare a lui Deubel, după cum deja mi-a pus în vedere. Unii 
dintre poliţaii ăștia trăiesc cu impresia că au program de lucru 
ca la bancă. 

l-am făcut un semn cu mâna lui Deubel să vină la mine, apoi 
am adăugat: 

— Ai observat vreodată că majoritatea infracţiunilor din Berlin 
par să se întâmple în timpul zilei? 

— Uiţi de bătaia de dis-de-dimineaţă administrată de tipul 
prietenos de la Gestapo din cartier. 

— N-o să ai niciodată pe cineva mai mare în grad decât un 
Kriminalassistent care să facă verificări. Și numai dacă e cineva 
important. 

M-am întors să dau ochii cu Deubel, care făcea tot ce îi stătea 
în putinţă să arate frânt de oboseală, numai bun de dus la spital. 

— După ce termină fotograful de pozat cadavrul, spune-i că 
vreau să pozeze și cufărul cu capacul închis. Mai mult, vreau să- 
mi scoată pozele pe hârtie până vine personalul de la biroul de 
bagaje lăsate în păstrare. Or să-i ajute să-și împrospăteze 
memoria. Profesorul o să ducă la Alex cufărul imediat ce acesta 
a fost pozat. 

— Și cu familia fetei, domnule, cum rămâne? Este Irma 
Hanke, nu-i așa? 

— Vor trebui să facă o identificare oficială, dar nu înainte ca 
profesorul să fi terminat cu ea. Poate chiar să o aranjeze un pic 
pentru mama ei? 

— Nu sunt de la pompe funebre, Bernie, zise lllmann cu 
răceală. 

— Haide, că te-am văzut și altă dată cosând un sac de carne 
tocată. _ 

— Bine, bine, oftă Illlmann, o să văd ce pot face. Insă voi avea 
nevoie de aproape toată ziua, posibil până mâine. 

— Stai cât vrei tu, dar vreau să le spun vestea în seara asta. 
Așa că vezi dacă nu poţi ca măcar capul să i-l prinzi la loc pe 
umeri până atunci, bine? 

Deubel căscă zgomotos. 

— În regulă, inspectore, ai trecut audiţia. Rolul bărbatului 
obosit care are mare nevoie să ajungă în patul său este al tău. 
Dumnezeu știe că ai muncit din greu ca să-l obţii. Cum apar 
Becker și Korsch, poţi merge acasă. Dar vreau să organizezi o 


115 


identificare din grup mai târziu în dimineaţa asta. Să vedem 
dacă oamenii care lucrează la biroul ăsta nu-și aduc aminte de 
prietenul nostru din Sudeți. 

— Bine, domnule, zise el, deja mult mai vioi acum că plecarea 
sa acasă era iminentă. 

— Cum îl cheamă pe sergentul ăla de la recepţie? Cel care a 
preluat apelul anonim? 

— Gollner. 

— Bătrânul Tanker Gollner? 

— Da, domnule. Îl găsiţi la cazarma poliţiei, domnule. Se pare 
că a zis că o să ne aștepte acolo, pentru că s-a întâmplat să mai 
fie și altă dată lăsat cu ochii în soare de Kripo și n-a vrut să fie 
nevoit să stea toată noaptea să aștepte să apărem noi. 

— Același Tanker de altă dată, am zâmbit eu. În regulă, atunci 
mai bine să nu-l fac să mai aștepte, nu? 

— Ce să le spun lui Korsch și Becker să facă atunci când vin? 
mă întrebă Deubel. 

— Spune-i lui Korsch să se uite prin ce-a mai rămas aici. Să 
vadă dacă nu cumva ne-a mai fost lăsat și vreun altfel de cadou. 

Illmann își drese vocea: 

— Ar fi o idee ca unul dintre ei să fie de faţă la autopsie, zise 
el. 

— Te poate ajuta Becker. Pare să-i facă plăcere să se afle 
lângă un trup de femeie. Ca să nu mai zic de calificarea lui 
excelentă în materie de moarte violentă. Numai să nu-l lași 
singur cu cadavrul tău. Se prea poate să o împuște sau să o 
reguleze, în funcţie de cum se simte. 

J 
Kleine Alexander Strasse se întindea spre nord-est către Horst 
Wessel Platz și acolo era situată cazarma poliției pentru cei care 
își aveau posturile la Alex, în apropiere. Era o clădire mare, cu 
apartamente micuțe pentru cei căsătoriți și ofițerii superiori, și 
garsoniere pentru restul. 

În ciuda faptului că nu mai era căsătorit, Wachmeister Fritz 
Gollner Tanchistul avea un mic apartament în capătul cazărmii, 
la etajul trei, ca recunoaștere a serviciului său militar îndelungat 
și plin de merite. 

O jardinieră la fereastră, bine îngrijită, era singura concesie 
făcută confortului domestic, pereţii fiind goi, cu excepţia a două 
fotografii care-l înfățișau pe Gollner în timpul decorării. 


116 


Îmi făcu semn cu mâna spre singurul fotoliu din cameră, iar el 
se așeză pe marginea patului strâns cu grijă. 

— Am auzit că v-aţi întors, zise el pe un ton calm. 

Aplecându-se, scoase de sub pat o ladă. 

— Bere? 

— Mersi. 

Am dat din cap adâncit în gânduri, iar el împinse capacele de 
pe sticle doar cu degetul mare. i 

— Și aud că acum sunteți Kommissar. lși dă demisia ca 
Inspektor și se reincarnează ca și Kommissar... Te face să crezi 
în afurisita de magie, nu-i așa? Dacă nu v-aș cunoaște mai bine, 
aș zice că sunteţi la mâna cuiva. 

— Nu suntem toţi? Într-un fel sau altul. 

— Eu nu; și, asta dacă nu cumva v-aţi schimbat, nici 
dumneavoastră. 

Își sorbi berea cu înghiţituri mari, gânditor. 

Tanchistul era din nord-estul Germaniei, din Emsland, unde se 
zice că mintea e la fel de rară cum e blana pe un pește. Deși 
poate că n-ar fi fost în stare să ortografieze Wittgenstein, 
darămite să explice filosofia acestuia, Tanchistul era un bun 
poliţist, unul din vechea școală de poliţai în uniformă, genul 
ferm, dar corect, care aplică legea cu un box prietenos în 
urechea tinerilor violenţi care tulbură liniștea publică, și care 
este mai puţin înclinat să aresteze un om și să-l zorească violent 
în celulă, decât să-i ofere o simplă poveste de noapte bună, într- 
o manieră eficientă și administrativă, cu pumnul său cât o 
enciclopedie. Se zicea despre Tanchist că era cel mai dur poliţai 
din Orpo și, privindu-l așezat în fața mea acum, doar în cămașă, 
cu imensa curea scârțâind sub greutatea burții sale și mai 
imense, nu mi s-a părut deloc greu de crezut asta. În mod sigur 
timpul se oprise în loc în privinţa trăsăturilor sale cu prognatism 
accentuat - undeva pe la circa un milion de ani înainte de 
Hristos. Tanchistul nu ar fi putut să aibă o înfățișare mai puţin 
civilizată nici dacă ar fi fost îmbrăcat cu blana unui tigru 
aparținând familiei felinelor uriașe din neozoic. 

Mi-am scos ţigările și i-am oferit una. Clătină din cap și își 
scoase pipa. 

— Dacă vrei părerea mea, i-am zis, fiecare dintre noi suntem 
la mâna lui Hitler și el vrea să dea cu noi de pământ. 


117 


Tanchistul își umplu pipa cu tutun. După ce termină, zâmbi și 
își ridică sticla: 

— Atunci să bem pentru pământul care lovește înapoi. 

Râgâi zgomotos și își aprinse pipa. Norii de fum înţepător care 
se rostogoleau spre mine precum ceața baltică îmi amintiră de 
Bruno. Până și mirosul era același cu al amestecului de tutun pe 
care îl fuma Bruno. 

— Îl cunoșteai pe Bruno Stahlecker, nu-i așa, Tanchistule? 

El aprobă din cap, încă trăgând din pipă. Printre dinţii 
încleștaţi, zise: 

— Da, l-am cunoscut. Am auzit ce s-a întâmplat. Bruno era un 
om bun. 

Își scoase pipa din gura strânsă într-o expresie dură și urmări 
cum iese fumul: 

— L-am cunoscut chiar foarte bine. Am fost împreună la 
infanterie. Am avut parte chiar și de ceva acţiune. Desigur, pe 
vremea aia nu era mai mult decât un băietan, dar nu părea să-l 
deranjeze prea mult, era curajos. 

— Înmormântarea a fost joia trecută. 

— M-aș fi dus dacă aș fi avut timp. Se gândi o clipă: Dar era 
tocmai în Zehlendorf. Prea departe. 

Își termină berea și mai desfăcu două sticle: 

— Însă am auzit că l-au prins pe nenorocitul care l-a omorât. 
Asta e bine. 

— Da, în mod cert așa pare, am spus. Povestește-mi despre 
telefonul din noaptea asta. Cât era ora? 

— Chiar înainte de miezul nopţii, domnule. Tipu' cere cu 
sergentul de serviciu. La telefon, zic eu. Ascultă bine, zice el. 
Fata dispărută, Irma Hanke, zice el, poate fi găsită într-un cufăr 
mare din piele albastră la biroul de bagaje de la Zoo Bahnhof. 
Cine e, întreb eu, dar el deja închisese. 

— Poţi să-i descrii vocea? 

— AŞ zice că era o voce educată, domnule. Și obișnuită să dea 
ordine și ca acestea să fie îndeplinite. Ca de ofițer. 

Iși scutură capul mare: 

— N-aș putea să vă zic vârsta, totuși. 

— Vreun accent? 

— Doar o urmă de accent bavarez. 

— Eşti sigur de asta? 

— Răposata mea nevastă era din Nürnberg. Sunt sigur. 


118 


— Și cum i-ai descrie tonul? Agitat? Vreun pic tulburat? 

— Nu părea să fie un ţăcănit, dacă la asta vă referiţi, 
domnule. Era la fel de rece ca pișatul care iese dintr-un 
eschimos înghețat. Cum ziceam, exact ca un ofițer. 

— Și a cerut cu sergentul de serviciu? 

— Astea au fost exact cuvintele lui, domnule. 

— Vreun zgomot de fundal? Trafic? Muzică? Ceva de genul 
ăsta? 

— Nimic. 

— Apoi ce-ai făcut? După apel? 

— l-am telefonat operatorului de la Oficiul Telefonic Central 
de pe Französische Strasse. A localizat numărul la o cabină 
telefonică de lângă Bahnhof West Kreutz. Am trimis o maşină de 
patrulă acolo să o sigileze până când o echipă de la 5D putea să 
ajungă acolo și să verifice dacă sunt amprente. 

— Bun băiat. Și apoi l-ai sunat pe Deubel? 

— Da, domnule. 

Am înclinat din cap și am început și eu a doua sticlă de bere: 

— Să înțeleg că Orpo știe despre ce este vorba? 

— Von der Schulenberg i-a chemat pe toți Hauptmann-ii în 
sala de consiliu la începutul săptămânii trecute. Ei ne-au 
transmis ceea ce mulţi dintre noi deja bănuiam. Că exista un alt 
Gormann pe străzile din Berlin. Majoritatea băieţilor presupun că 
de-aia v-aţi întors dumneavoastră în poliție. Cei mai mulţi dintre 
civilii pe care îi avem acum n-ar putea să-și găsească nici 
ochelarii de pe nas. Darămite un Gormann. Ei, aia a fost o 
treabă bine făcută. 

— Mersi, Tanchistule. 

— Oricum, domnule, ţăcănitul ăsta mic din Sudeți pe care l-aţi 
reținut nu pare că ar fi putut să o facă, nu-i așa? Dacă nu vă 
supăraţi că spun asta. 

— Nu, dacă nu avea un telefon în celulă, nu putea. Totuși, 
vom vedea dacă oamenilor de la biroul de bagaje lăsate în 
păstrare de la Zoo Bahnhof le place înfățișarea lui. Nu se știe 
niciodată, s-ar putea să fi avut un partener afară. 

Tanchistul dădu din cap: 

— Și asta e foarte adevărat, zise el. Orice este posibil în 
Germania atâta timp cât Hitler își face nevoile în Cancelaria 
Reichului. 


119 


Câteva ore mai târziu eram înapoi la Zoo Bahnhof, unde Korsch 
deja distribuise fotografiile înfățișând cufărul întregului personal 
de la biroul de bagaje lăsate în păstrare. Ei s-au uitat ce s-au 
uitat, au scuturat din capete și și-au scărpinat bărbiile de grizzly, 
dar totuși niciunul dintre ei nu și-a putut aduce aminte de cineva 
care a lăsat cufărul din piele albastră. 

Cel mai înalt dintre ei, un bărbat purtând cel mai lung halat 
de lucru de culoare kaki și care părea să fie șeful celorlalţi, 
scoase un caiet de sub tejgheaua placată cu metal și mi-l aduse. 

— Probabil că înregistrați numele și adresele celor care lasă 
bagaje la voi, i-am spus eu fără mult entuziasm. Ca regulă 
generală, criminalii care își lasă victimele la biroul de bagaje din 
gări nu se oferă, în mod normal, să-și dea numele și adresele 
reale. 

Bărbatul în haină kaki, ai cărui dinţi stricați semănau cu 
izolaţiile din ceramică înnegrită de la cablurile de tramvai, se 
uită la mine liniștit și plin de încredere și bătu darabana pe 
coperta tare a registrului său: 

— Cel care a lăsat cufărul dumneavoastră sângeros este aici 
înăuntru. 

Își deschise caietul, linse un deget pe care un câine l-ar fi 
refuzat și începu să dea paginile soioase: 

— Pe cufărul din fotografie e un tichet, zise el, și pe tichetul 
ăla e un număr, identic cu numărul scris cu cretă pe o latură a 
obiectului. lar acest număr va fi în registru, împreună cu o dată, 
un nume și o adresă. 

Mai dădu câteva pagini și apoi se duse în josul paginii, 
urmărind cu arătătorul. 

— lată, zise el, cufărul a fost depozitat aici vineri, 19 august. 

— La patru zile după dispariţia ei, zise Korsch încet. 

Omul își urmări degetul de-a lungul liniei până la pagina 
alăturată: 

— Aici zice că acest cufăr îi aparţine unui anume Herr 
Heydrich, R., de pe Wilhelmstrasse, nr. 102. 

Korsch izbucni în râs. 

— Mulţumesc, i-am spus omului. Ai fost de mare ajutor. 

— Nu înțeleg ce-i așa amuzant, mormăi omul în drum spre 
ieșire. 

l-am zâmbit lui Korsch: 

— Se pare că cineva are simțul umorului. 


120 


— Aveţi de gând să menţionaţi asta în raport, domnule? rânji 
el. 

— E o dovadă materială, nu-i așa? 

— Numai că generalului n-o să-i placă. 

— N-o să-și mai încapă în piele, mă gândesc. Numai că, vezi 
tu, criminalul nostru nu este singurul care gustă o glumă bună. 

e 
Când am ajuns la Alex, am primit un telefon de la șeful a ceea 
ce era, după toate aparențele, departamentul lui Illmann - VD1, 
Medicină Legală. Am vorbit cu un anume SS-Hauptsturmfihrer 
doctor Schade, al cărui ton era în mod previzibil servil, fără 
îndoială din credinţa că aș avea oarece influență pe lângă 
generalul Heydrich. 

Doctorul m-a informat că o echipă luase amprentele din 
cabina telefonică de la West Kreutz din care se părea că 
ucigașul dăduse telefon la Alex. Acestea erau acum de 
competenţa VC; Departamentul Probe. Cât despre cufăr și 
conţinutul său, vorbise cu Kriminalassistent Korsch și o să îl 
informeze pe acesta de îndată, dacă se descoperă amprente. 

l-am mulțumit pentru telefon și i-am spus că investigația mea 
trebuie să primească prioritate maximă și că orice altceva va 
trebui să fie lăsat pe planul doi. 

In nici cincisprezece minute de la această conversaţie, am 
primit un alt telefon, de data asta de la Gestapo. 

— La telefon Sturmbannfuhrer, zise el. Secţia 4B1. Kommissar 
Gunther, vă amestecați în desfășurarea unei investigaţii foarte 
importante. 

— 4B1? Nu cred că știu departamentul ăsta. Sunaţi din 
clădirea Alex? 

— Avem sediul pe Meinekestrasse, unde investigăm criminali 
catolici. 

— Mă tem că nu știu nimic despre departamentul 
dumneavoastră, Sturmbannführer. Şi nici nu vreau să știu. Cu 
atât mai mult, nu înțeleg cum aș putea eu să mă amestec într- 
una dintre investigaţiile dumneavoastră. 

— Este un fapt că o faceţi. Dumneavoastră sunteţi cel care i-a 
ordonat lui SS-Hauptsturmfuhrer doctor Schade să dea prioritate 
propriei dumneavoastre investigaţii față de oricare alta? 

— Așa este. 


121 


— Atunci dumneavoastră, un Kommissar, ar trebui să știți că 
Gestapoul are prioritate în faţa Kripo atunci când e nevoie de 
serviciile VD1. 

— Nu știu. Dar ce infracţiune gravă s-a comis, încât e nevoie 
ca departamentul dumneavoastră să aibă prioritate în faţa 
investigării unei crime? Să acuze un preot de transsubstanţiere 
frauduloasă, poate? Sau să încerce să treacă vinul de la 
împărtășanie drept sângele lui Hristos? 

— Ușurătatea dumneavoastră este total nepotrivită, 
Kommissar, zise el. Acest departament investighează învinuiri 
foarte serioase de homosexualitate în rândul preoțimii. 

— Chiar așa? Atunci cu siguranţă voi dormi mult mai bine în 
patul meu la noapte. Oricum, investigaţiei mele i s-a dat 
prioritate maximă de către însuși generalul Heydrich. 

— Cunoscând importanţa pe care o acordă prinderii inamicilor 
religioși ai statului, mi se pare foarte greu de crezut. 

— Atunci daţi-mi voie să vă sugerez să telefonaţi la 
Wilhelmstrasse și să-l puneţi pe general să vă explice asta 
personal. 

— Așa voi face. Fără îndoială că și el va fi foarte deranjat de 
neputinţa dumneavoastră de a evalua ameninţarea celei de-a 
treia conspirații internaţionale dedicate ruinării Germaniei. 
Catolicismul este o ameninţare la fel de mare la adresa 
siguranţei Reichului ca bolșevismul și conspirația mondială a 
evreilor. 

— Aţi uitat de oamenii din spaţiul extraterestru, am spus eu. 
Sincer, nu dau doi bani pe ce o să-i spuneţi. VD1 face parte din 
Kripo, nu din Gestapo, și în toate problemele care au legătură cu 
această investigaţie Kripo trebuie să aibă prioritate la serviciile 
propriului nostru departament. Am asta în scris de la 
Reichskriminaldirektor, la fel și doctorul Schade. Așa că ce-ar fi 
să vă luaţi așa-numitul dumneavoastră caz și să vi-l vârâţi în 
fund? Un pic mai mult rahat acolo n-o să facă prea mare 
diferenţă la felul cum mirosiți. 

Am trântit receptorul în furcă. Erau până la urmă câteva 
aspecte plăcute ale serviciului ăstuia. Nu cel mai mic dintre ele 
era posibilitatea pe care ţi-o dădea de a te pișa pe pantofii 
Gestapoului. 


122 


La identificarea din grup organizată mai târziu în aceeași 
dimineaţă, angajaţii de la biroul de bagaje n-au reușit să-l 
identifice pe Gottfried Bautz ca fiind bărbatul care lăsase în 
depozit cufărul conţinând cadavrul lrmei Hanke, și, spre 
enervarea lui Deubel, am semnat ordinul de eliberare a acestuia 
din arest. 
e 

Prin lege, toți străinii care sosesc la Berlin trebuie să fie raportați 
la secția de poliție de către hotelierul sau proprietarul la care 
stau într-un interval de șase zile. În acest fel, Oficiul de 
Registratură a Rezidenţilor de la Alex poate să dea adresa 
oricărui rezident berlinez la preţul de 50 de pfenigi. Oamenii își 
închipuie că această lege o fi parte a Forţelor de Intervenţie 
Naziste, dar adevărul e că ea există de ceva vreme. Poliţia 
prusacă a fost întotdeauna foarte eficientă. 

Biroul meu era la câteva uși de Biroul de Registratură din 
Camera 350, ceea ce însemna că întotdeauna pe coridor era 
zgomot, iar asta mă obliga să-mi ţin ușa închisă. Fără îndoială, 
acesta era și unul dintre motivele pentru care fusesem pus 
acolo, cât mai departe posibil de birourile de la Brigada 
Omucideri. Bănuiesc că ideea era ca prezenţa mea să fie ținută 
departe de restul personalului din Kripo, de teamă ca nu cumva 
să-i contaminez cu unele dintre atitudinile mele anarhice de 
investigaţie poliţienească. Sau poate speraseră că spiritul meu 
neobedient ar putea fi înfrânt dacă mai întâi aș fi înjosit în mod 
dramatic. Chiar și într-o zi însorită cum era asta, biroul meu 
avea un aspect întunecat, deprimant. Biroul din metal verde-oliv 
avea mai multe margini în care te puteai agăța decât un gard 
din sârmă ghimpată și singura lui virtute era că se asorta cu 
linoleumul tocit și cu draperiile murdare, în timp ce pereţii 
aveau o tentă galbenă de la câteva mii de ţigări. 

Intrând în birou, după ce furasem câteva ore de somn în 
apartamentul meu, și zărindu-l pe Hans Illmann așteptându-mă 
răbdător cu un dosar de fotografii, m-am gândit că locul ăla nu 
era pe cale să devină mai plăcut. Felicitându-mă singur pentru 
că avusesem prevederea de a mânca ceva înainte de ceea ce 
promitea să fie o întâlnire deloc apetisantă, m-am așezat în fața 
lui. 

— Așadar, aici te-au ascuns ăștia, zise el. 


123 


— E, chipurile, numai temporar, am explicat eu. Exact ca și 
mine. Dar, sincer să fiu, îmi convine să fiu departe de restul 
Kripo. Sunt mai puţine șanse să devin din nou un element 
permanent aici. Și îndrăznesc să spun că și lor le convine. 

— Nu te-ai fi gândit că este posibil să se provoace o astfel de 
tevatură în tot executivul Kripo dintr-o temniţă birocratică 
precum asta, râse el și, mângâindu-și ciocul, adăugă: Tu și un 
Sturmbannführer de la Gestapo i-aţi făcut tot felul de necazuri 
sărmanului doctor Schade. A primit telefoane de la o grămadă 
de oameni importanți: Nebe, Muller, chiar și Heydrich. Foarte 
satisfăcător din partea ta. Nu, nu ridica așa modest din umeri. Ai 
toata admiraţia mea, Bernie, zău așa. 

Am deschis sertarul biroului și am scos o sticlă și două 
pahare. 

— Să bem pentru asta. 

— Cu mare plăcere. Mi-ar prinde bine un păhărel după ziua pe 
care am avut-o. 

Ridică paharul plin și sorbi din el cu recunoștință. 

— Ştii, habar n-aveam că există un departament special în 
Gestapo care să-i persecute pe catolici. 

— Nici eu, dar nu pot zice că asta mă surprinde prea mult. 
Naţional-socialismul permite un singur tip de credință 
organizată. 

Am dat din cap spre dosarul din poala lui lllmann. 

— Ei, ce ai acolo? 

— Ceea ce avem este victima numărul cinci. 

Îmi dădu dosarul și începu să își ruleze o ţigară. 

— Sunt bune astea, am zis, răsfoindu-i conţinutul. Omul tău 
face fotografii frumoase. 

— Da, m-am gândit eu că o să le apreciezi. Mai ales aia cu 
gâtul este interesantă. Artera carotidă dreaptă este aproape 
complet distrusă ca urmare a unei singure tăieturi de cuţit 
perfect orizontale. Oricum, cea mai mare parte a rănii este pe 
partea dreaptă a gâtului, așa că, după toate probabilitățile, omul 
nostru este dreptaci. 

— Ce mai cuţit trebuie să fi fost, am spus eu, observând 
adâncimea rănii. 

— Da, a tăiat laringele aproape complet, își linse el ţigara. 
Ceva foarte ascuţit, ca o chiuretă chirurgicală, aș zice. În același 
timp, totuși, epiglota a fost puternic comprimată, iar între ea și 


124 


esofag în dreapta erau hematoame la fel de mari ca sâmburii de 
portocală. 

— Strangulată, corect? 

— Foarte bine, rânji Illmann. Dar pe jumătate strangulată, de 
fapt. Exista o cantitate mică de sânge în plămânii parţial măriţi 
ai fetei. 

— Așadar, a omorât-o prin strangulare și apoi i-a tăiat gâtul? 

— A sângerat până a murit, spânzurată cu capul în jos ca un 
vițel măcelărit. La fel ca toate celelalte. Ai un chibrit? 

l-am aruncat cutia peste birou: 

— Și cum e cu locșoarele ei importante? A regulat-o? 

— A regulat-o și a rupt-o un pic în timpul acţiunii. Ei, era de 
așteptat. Îmi închipui că fata era virgină. Erau chiar și urme ale 
unghiilor ei imprimate în mucoasa membranei. Dar și mai 
important, am găsit niște păr pubian străin, și nu mă refer la 
unul care a fost importat de la Paris. 

— Ce culoare? 

— Șaten. Nu mă întreba ce nuanţă, nu pot fi atât de exact. 

— Dar ești sigur că nu-i aparţine Irmei Hanke? 

— Foarte sigur. leșea în evidenţă din perfecta ei păsărică 
ariană blondă precum rahatul într-un borcan cu zahăr. 

Se lăsă pe spate și suflă un nor deasupra capului său: 

— Vrei să încerc să văd dacă se potrivește cu o mostră din 
pădurea cehului tău nebun? 

— Nu, i-am dat drumul la prânz. E curat. Şi, întâmplător, părul 
lui e blond. 

Am răsfoit prin paginile bătute la mașină ale raportului de 
autopsie: 

— Asta-i tot? 

— Nu chiar. 

Trase din ţigară și apoi o lăsă în scrumiera mea. Scoase din 
buzunarul de la jacheta lui de vânătoare din tweed o foaie de 
ziar împăturită pe care o întinse pe birou: 

— M-am gândit că trebuie să vezi asta. 

Era prima pagină dintr-un număr vechi din Der Sturmer, 
publicația antisemită a lui Julius Streicher. Un titlu mare de-a 
latul colțului de sus din stânga a ziarului îi făcea reclamă ca fiind 
un „număr special despre crima rituală”. Nu că era nevoie să se 
reamintească asta. llustraţia vorbea de la sine. Opt fete 
germane blonde, dezbrăcate, atârnau cu capul în jos, cu gâturile 


125 


tăiate, iar sângele lor se vărsa într-o imensă farfurie de 
împărtășanie, care era ţinută de o oribilă caricatură a unui 
evreu. 

— Interesant, nu crezi? zise el. 

— Streicher publică întotdeauna genul ăsta de prostii, i-am 
replicat. Nimeni nu le ia în serios. 

lllmann scutură din cap și își recuperă ţigara: 

— Nici nu spun că ar trebui să le ia. Nu cred mai mult în crima 
rituală decât cred în Adolf Hitler, făcătorul de pace. 

— Numai că există desenul ăsta, corect? 

El aprobă din cap. 

— Care seamănă, în mod remarcabil, cu metoda prin care 
cinci fete germane au fost deja omorâte. 

El aprobă din nou. 

Mi-am aruncat o privire în josul paginii, la articolul care 
însoțea desenul, și am citit: 

— „Evreii sunt acuzaţi că ademenesc copii puberi arieni, îi 
măcelăresc și îi scurg de sânge. Sunt acuzaţi că amestecă acest 
sânge în liturghiile lor (pâine nedospită), și că îl folosesc pentru 
a practica un fel de magie superstiţioasă. Ei sunt acuzaţi că își 
torturează victimele, mai ales pe copii, și că în timpul acestei 
torturi urlă ameninţări, blesteme și aruncă vrăji împotriva 
arienilor. Această crimă sistematică are un nume special. Se 
numește «crimă rituală»”. Sugerezi că Streicher s-ar putea să 
aibă vreo legătură cu aceste omoruri? 

— Nu știu dacă sugerez ceva, Bernie. Eu doar m-am gândit că 
ar trebui să supun asta atenţiei tale. Ridică din umeri: Dar de ce 
nu? La urma urmei, n-ar fi el primul Gauleiter?* care să comită o 
crimă. Guvernatorul Kube: de la KurmarK. 

— Se aud niște povești pe seama lui Streicher, i-am zis. 

— În orice altă ţară, Streicher ar fi la închisoare. 

— Pot să păstrez eu ăsta? 

— Chiar vreau să îl păstrezi. Nu e ceva ce îţi place să lași să 
zacă pe măsuţa de cafea. 

Stinse ţigara și se ridică să plece: 


34 Liderul de Partid al unei filiale administrative locale a NSDAP (Partidul Nazist); după 
1928, a devenit și rang nazist paramilitar, ajungând până la urmă să devină al doilea 
ca importanţă după cel de Reichsleiter. 

35 Wilhelm Kube (1887-1943), înalt oficial al Partidului Nazist și guvernator, de-a 
lungul timpului, al mai multor teritorii, printre care și al unității administrative 
Kurmark. 


126 


— Ce-ai de gând să faci? 

— În legătură cu Streicher? Nu știu exact. M-am uitat la ceas: 
O să mă gândesc la asta după identificarea oficială. Becker e 
deja pe drum încoace cu părinţii fetei. Am face mai bine să 
coborâm la morgă. 

e 
Ceva din ceea ce zise Becker mă făcu să-i conduc acasă eu 
însumi pe soţii Hanke, după ce Herr Hanke identificase pozitiv 
rămășițele fiicei lui. 

— Nu este prima dată când a trebuit să dau vestea proastă 
unei familii, explicase Becker. Într-un fel ciudat, ei speră 
întotdeauna până la capăt, agăţându-se de ultimul fir de pai 
până în ultimul moment. Și apoi când le spui, îi lovește cu 
adevărat. Mama cedează, știți. Cumva, însă, ăștia doi au fost 
diferiți. E dificil de explicat ce vreau să zic, domnule, dar am 
avut impresia că se așteptau la asta. 

— După patru săptămâni? Ei, și tu, pur și simplu se 
resemnaseră. Asta-i tot. 

Becker se încruntă și își scărpină vârful capului zburlit: 

— Nu, zise el rar, a fost mai puternic de-atât, domnule. Ca și 
cum știau deja sigur. Îmi pare rău, domnule, nu explic foarte 
bine. Poate ar fi trebuit să nu menţionez asta deloc. Poate că 
doar îmi imaginez. 

— Crezi în instinct? 

— Bănuiesc că da. 

— Bine. Uneori este singurul lucru pe care îl are un poliţist ca 
să continue. Și atunci, n-are de ales decât să se încreadă în 
acesta. Un poliţist care nu se încrede în instinct din când în 
când, nu își asumă niciodată riscuri. Și, fără asumarea lor, nu 
poţi să speri vreodată să rezolvi un caz. Nu, ai făcut bine că mi- 
ai povestit. 

Stând acum lângă mine, în timp ce conduceam spre sud-vest 
către Steglitz, Herr Hanke, un contabil de la fabricile AEG de pe 
Seestrasse, părea oricum altcumva, numai resemnat de 
moartea unicei sale fiice, nu. Totuși, nu am scăpat din vedere 
ce-mi povestise Becker. Îmi păstram mintea deschisă până 
puteam să-mi formez propria opinie. 

— Irma era o fată deşteaptă, oftă Hanke. Vorbea cu accent 
din zona Rinului, cu o voce care era exact ca a lui Goebbels. 
Suficient de deșteaptă ca să-și vadă de școală și să își ia 


127 


diploma de Abitur’, pe care o dorise. Dar nu era tocilară. Doar 
deșteaptă și frumoasă pe deasupra. Bună la sport. Tocmai 
câștigase Medalia pentru Sport a Reichului și certificatul de înot. 
N-a făcut niciodată vreun rău nimănui. Vocea lui se frânse în 
timp ce adăugă: Cine ar fi putut să o ucidă, Kommissar? Cine ar 
fi putut să facă așa ceva? 

— Asta este ceea ce intenţionez să aflu, am zis. 

Dar soţia lui Hanke, care stătea pe bancheta din spate, 
credea că are deja răspunsul: 

— Nu este evident cine e răspunzător? zise ea. Fiica mea era 
o bună BdM, lăudată la ora de teorie rasială ca fiind exemplul 
perfect al tipului arian. Știa imnul și putea să citeze pagini 
întregi din marea carte a Fuhrer-ului. Așa că, cine credeți că ar fi 
putut să o omoare pe ea, o virgină, decât evreii? Cine altcineva 
decât evreii ar fi putut să-i facă asemenea lucruri? 

Herr Hanke se întoarse și își luă soția de mână: 

— Nu știm asta, Silke dragă, zise el. Nu-i așa, Kommissar? 

— Cred că este foarte puţin probabil, am spus. 

— Vezi, Silke, Kommissar-ul nu crede asta, și nici eu. 

— Eu văd ce văd, sâsâi ea. Greșiţi amândoi. E la fel de clar 
precum nasul de pe faţa unui evreu. Cine altcineva decât evreii? 
Nu vă daţi seama cât de evident este? Oriunde în lume, acuzația 
este făcută imediat cu voce tare atunci când este găsit un 
cadavru care poartă semnele unei crime rituale. Această 
acuzaţie este făcută numai împotriva evreilor. 

Mi-am amintit cuvintele din articolul din Der Stürmer pe care îl 
aveam împăturit în buzunar și, în timp ce o ascultam pe Frau 
Hanke, mi-am dat seama că avea dreptate, numai că într-un fel 
pe care ea ar fi putut cu greu să și-l închipuie. 


11 


Joi, 22 septembrie 


Se auzi un fluierat, trenul săltă pe șine și apoi pornirăm încet, 
plecând din gara Anhalter, în călătoria de șase ore spre 


36 Denumirea dată în sistemul de învăţământ german diplomei de bacalaureat. 
128 


Nurnberg. Korsch, singurul care mai era în compartiment cu 
mine, își citea ziarul. 

— La dracu’, zise el, ia ascultați la asta. Aici zice că ministrul 
de externe sovietic, Maxim Litvinov, a declarat în fața Ligii 
Naţiunilor din Geneva că guvernul său este hotărât să respecte 
tratatul de alianţă pe care-l are cu Cehoslovacia și că va oferi 
ajutor militar la fel ca Franţa. Isuse, chiar că o să fie groasă, un 
atac pe ambele fronturi. 

Am mormăit dezaprobator. Erau mai puţine șanse ca francezii 
să-i opună cu adevărat rezistenţă lui Hitler decât erau ca ei să 
declare prohibiţia. Litvinov își alesese cuvintele cu grijă. Nimeni 
nu voia un război. Adică nimeni în afară de Hitler. Hitler 
sifiliticul. 

Gândurile mele reveniră la întrevederea pe care o avusesem 
marți cu Frau Kalau vom Hofe la Institutul Göring. 

— V-am adus cărţile înapoi, i-am explicat. Mai ales cea a 
profesorului Berg a fost deosebit de interesantă. 

— Mă bucur că vi s-a părut așa, zise ea. Dar a lui Baudelaire? 

— Și aia, deși pare să se aplice mult mai mult Germaniei de 
azi. Mai ales poeziile intitulate Spleen”. 

— Poate că acum sunteţi pregătit pentru Nietzsche, zise ea, 
lăsându-se pe spătarul scaunului. 

Biroul luminos, cu vedere spre Grădina Zoologică de peste 
drum, era elegant mobilat. Mai că auzeai maimuţele ţipând în 
depărtare. 

Zâmbetul îi întârzie pe buze. Arăta mai bine decât îmi 
aminteam. Am ridicat singura fotografie de pe biroul ei și m-am 
uitat lung la un bărbat chipeș cu doi băieţei. 

— Familia dumneavoastră? 

— Da. 

— Sunteţi cu siguranţă foarte fericită. 

Am pus poza la locul ei. 

— Nietzsche... am zis, schimbând subiectul. Nu știu ce să 
spun. Vedeţi dumneavoastră, nu sunt cu adevărat un mare 
cititor. Par să nu fiu în stare să găsesc timpul necesar. Dar am 
căutat paginile alea din Mein Kampf - cele despre bolile 
venerice. Vă spun, asta a însemnat că pentru o vreme am fost 


37 Lb. engleză - stare de melancolie, urât, plictiseală, supărare; de asemenea, în mod 
figurat, înseamnă și ură, supărare, mânie, ciudă, pică. 


129 


nevoit să folosesc o cărămidă pentru a ţine deschis geamul de 
la baie. 

Ea râse. 

— Oricum, cred că aveţi dreptate. 

Ea vru să vorbească, dar am ridicat mâna: 

— Știu, ştiu, dumneavoastră nu aţi spus nimic. 
Dumneavoastră doar mi-aţi spus ce stă scris în minunata carte a 
Fuhrer-ului. Nu mi-aţi oferit o analiză psihoterapeutică a lui din 
perspectiva scrierilor sale. 

— Exact. 

M-am așezat la birou în faţa ei: 

— Dar chestia asta este posibilă? 

— O, da. 

l-am dat pagina din Der Stürmer: 

— Chiar și ceva de genul ăsta? 

Mă privi ţintă și apoi își deschise tabachera. Am luat și eu o 
țigară și apoi le-am aprins pentru amândoi. 

— Mă întrebaţi oficial? zise ea. 

— Nu, sigur că nu. 

— Atunci aș zice că e posibil. De fapt, aș zice că Der Sturmer 
este opera nu a uneia, ci a câtorva personalități psihotice. Așa- 
zisele editoriale, ilustrațiile astea de Fino - numai Dumnezeu 
știe ce efect are asupra oamenilor genul ăsta de mizerii. 

— Puteţi să faceţi niște speculaţii? Asupra efectului, vreau să 
ZIC. 

Își strânse buzele frumoase: 

— E greu de evaluat, spuse după o pauză. In mod sigur, 
pentru personalităţile mai slabe, chestiile de genul ăsta, 
absorbite în mod regulat, ar putea fi corupătoare. 

— Suficient de corupătoare încât să transforme un om în 
criminal? 

— Nu, zise ea. Nu cred. N-ar face un criminal dintr-un om 
normal. Dar pentru un om care are deja predispoziția să 
omoare, cred că este foarte posibil ca acest gen de istorii și 
desene să aibă un efect profund asupra lui. Și așa cum știți din 
propria lectură a cărții lui Berg, Kürten însuși era de părere că 
relatările despre cele mai lubrice crime îl afectaseră în mod cert. 

Își încrucișă picioarele, sunetul șuierător al ciorapilor ei 
ducându-mă cu gândul la ce se afla sus, la jartiere și, în cele din 
urmă, la paradisul de dantelă pe care mi-l imaginam acolo. Mi s- 


130 


a strâns stomacul la gândul de a-i ridica fusta în sus, de a o 
vedea goală-pușcă în faţa mea, și totuși discutând încă în mod 
inteligent cu mine. M-am întrebat: unde începe coruperea, 
exact? 

— Înţeleg, i-am zis. Și care ar fi opinia dumneavoastră 
profesională despre cel care a publicat acest articol? Mă refer la 
Julius Streicher. 

— O astfel de ură este aproape sigur rezultatul unei 
instabilităţi mintale puternice. Se opri o clipă, apoi continuă: Pot 
să vă spun ceva confidențial? 

— Bineînţeles. 

— Știţi că Matthias Göring, președintele acestui institut, este 
vărul prim-ministrului? 

— Da. 

— Streicher a scris o mulţime de nonsensuri otrăvite despre 
medicină ca fiind o conspirație evreiască, mai ales psihoterapia. 
Pentru o vreme, viitorul asistenței medicale pentru bolile 
mintale s-a aflat în pericol din cauza lui. Prin urmare, doctorul 
Goring are un motiv bun să-și dorească să-l vadă dat la o parte 
pe Streicher și a pregătit deja o evaluare psihologică a lui la 
ordinul prim-ministrului. Sunt sigură că aș putea garanta 
cooperarea acestui institut la orice investigaţie cu privire la 
Streicher. 

Am dat încet din cap. 

— Îl anchetați pe Streicher? mă întrebă. 

— Confidenţial? 

— Bineînţeles. 

— Sincer, nu știu. Deocamdată să zicem doar că sunt curios în 
legătură cu el. 

— Vreţi să-i cer eu ajutorul doctorului Göring? 

Am scuturat din cap: 

— Nu în această fază. Dar mersi de ofertă. O să ţin minte. 

M-am ridicat și m-am dus spre ușă: 

— AȘ pune rămășag că probabil aveţi o părere foarte bună 
despre prim-ministru, el patronând acest institut. Am dreptate? 

— A fost bun cu noi, este adevărat. Fără ajutorul său mă 
îndoiesc că institutul ar mai exista. Normal că avem o părere 
foarte bună despre el pentru asta. 

— Vă rog să nu credeţi că vă învinovăţesc. N-o fac. Dar v-a 
trecut vreodată prin minte că e la fel de probabil ca 


131 


binefăcătorul dumneavoastră să meargă să-și facă nevoile în 
grădina altcuiva la fel cum o face Streicher în a voastră? V-aţi 
gândit vreodată la asta? Mă izbește cât de murdar e cartierul în 
care trăim și îmi dau seama că vom continua cu toţii să găsim 
rahat pe pantofi până când cineva o să aibă destulă minte încât 
să-i bage pe toţi câinii vagabonzi în adăposturi speciale. 

Mi-am dus mâna la borul pălăriei: 

— Gândiţi-vă la asta. 

e 

Korsch își răsuci absent mustața, continuând să citească ziarul. 
Bănuiam că și-o lăsase să crească într-un efort de a părea mai 
impozant, la fel cum unii bărbaţi își lasă barbă: nu pentru că le 
displace bărbieritul - o barbă necesită la fel de multă îngrijire ca 
și o față rasă ci pentru că își închipuie că o să-i facă să pară 
demni de luat în serios. Numai că la Korsch, mustaţa, doar un 
pic mai groasă decât linia trasată de un creion de ochi, servea 
doar la a atrage atenţia asupra aerului său evaziv, înșelător. Il 
făcea să arate ca un proxenet, un efect în contradicţie însă cu 
caracterul său, pe care, în răstimpul celor nici două săptămâni, îl 
descoperisem a fi unul voluntar și de încredere. 

Observând privirea mea, se simţi îndemnat să mă informeze 
că ministrul de externe polonez, Josef Beck, ceruse o soluţie la 
problema minorității poloneze din regiunea Olsa din 
Cehoslovacia. 

— Exact ca o bandă de gangsteri, nu-i aşa, domnule? zise el. 
Fiecare își vrea partea sa. 

— Korsch, ţi-ai greșit vocația. Ar fi trebuit să fii crainic de știri 
la radio. 

— Scuze, domnule, zise el împăturind ziarul. Ați mai fost 
vreodată la Nürnberg? 

— O dată. Imediat după război. Dar nu pot zice că îmi plac 
mult bavarezii. Dar tu? 

— E prima oară. Dar știu ce vreți să ziceți despre bavarezi. 
Atâta conservatorism ciudat. Ce prostie fără sens, nu-i așa? 

Privi o clipă pe geam la priveliștea în mișcare oferită de 
spaţiul rural german. Uitându-se din nou la mine, zise: 

— Chiar credeţi că Streicher ar putea avea vreo legătură cu 
aceste omoruri, domnule? 


132 


— Nu ne prea împiedicăm de atâtea indicii în cazul ăsta, nu-i 
așa? Și nici nu prea pare că Gauleiter-ul din Franconia este 
ceea ce ai putea să numești un tip popular. Arthur Nebe a mers 
chiar până acolo încât mi-a spus că Julius Streicher e unul dintre 
cei mai mari criminali al Reichului și că există deja mai multe 
anchete împotriva lui în așteptare. Era foarte dornic să vorbim 
personal cu șeful poliţiei din Nurnberg. Se pare că nu există 
mare dragoste între ei. Dar, în același timp, trebuie să fim 
extrem de atenţi. Streicher își conduce districtul ca un senior al 
războiului chinez. Ca să nu mai zic de faptul că este la pertu cu 
Fuhrer-ul. 

e 

Când trenul a ajuns la Leipzig, în compartiment ni se alătură un 
tânăr fruntaș de la regimentul naval al SA, iar eu și Korsch ne- 
am dus să căutăm vagonul restaurant. Până am terminat noi de 
mâncat, trenul ajunse la Gera, aproape de graniţa cehă, dar, în 
ciuda faptului că tovarășul nostru de drum din SA a coborât în 
stația aia, nu era nici urmă de concentrarea de trupe despre 
care auziserăm noi. Korsch sugeră că prezența acolo a 
bărbatului de la trupele navale SA însemna că avea să fie un 
atac amfibiu și asta, am fost amândoi de acord, ar fi fost cel mai 
bun lucru pentru toată lumea, dat fiind că graniţa era în cea mai 
mare parte muntoasă. 

Era seara devreme când trenul a ajuns la gara Haupt din 
centrul Nurnberg-ului. Din faţa gării, de lângă statuia ecvestră a 
unui aristocrat necunoscut, am luat un taxi care ne-a dus spre 
est, de-a lungul lui Frauentorgraben și paralel cu zidurile 
orașului vechi. Acestea sunt înalte de șapte sau opt metri, iar pe 
ele se ridică din loc în loc mari turnuri pătrate. Acest imens zid 
medieval și un șanț mare secat, plin de iarbă, lat de treizeci de 
metri, ajută la delimitarea vechiului Nurnberg de cel nou care, 
cu excepţia unei singure posibilităţi de intrare, îl înconjoară 
complet. 

Noi stăteam la hotelul Deutscher Hof, unul dintre cele mai 
vechi și mai bune din oraș, iar camerele noastre aveau priveliști 
excelente peste zid către acoperișurile ascuţite, lunecoase, și 
regimentele de coșuri de fum care se întindeau în depărtare. 


38 În timpul perioadei naziste, Franconia (Franken, în Ib. germană) era un Gau, adică o 
regiune administrativ-teritorială, din Bavaria. 


133 


La începutul secolului XVIII, Nürnberg era cel mai mare oraș 
din vechiul regat Franconia, și, de asemenea, unul dintre 
principalele centre de comerț dintre Germania, Veneţia și Est. 
Era încă principalul oraș comercial și manufacturier din sudul 
Germaniei, dar acum avea o nouă importanţă, ca și capitală a 
naţional-socialismului. În fiecare an, Nurnberg-ul juca rolul de 
gazdă pentru marile demonstraţii ale Partidului, care erau opera 
minţii lui Speer, arhitectul lui Hitler. 

Așa cum se gândeau naziștii la toate, normal că nu era nevoie 
să mergi la Nurnberg ca să vezi unul dintre aceste evenimente 
supra-orchestrate, astfel că, în septembrie, oamenii stăteau 
departe de cinematografe, alungaţi de teama de a fi nevoiţi să 
urmărească jurnalele de știri, care nu conţineau, de fapt, nimic 
altceva decât așa ceva. 

După toate datele, uneori se aflau chiar și o sută de mii de 
oameni pe Câmpul Zeppelin? ca să-și fluture steagurile. 
Nürnberg, ca orice oraș din Bavaria din câte ţin minte, n-a oferit 
niciodată mare lucru când a fost vorba de distracție adevărată. 

De vreme ce nu aveam fixată o întâlnire cu Martin, șeful 
poliţiei din Nurnberg, decât abia a doua zi dimineaţă la ora zece, 
eu și Korsch ne-am simţit obligaţi să petrecem seara în căutarea 
oricărei posibile forme de distracţie. Mai ales că executivul Kripo 
era cel care acoperea nota de plată. Era un gând care-l atrăgea 
în mod deosebit pe Korsch. 

— Asta nu e rău deloc, zise el cu entuziasm. Nu numai că Alex 
mă plătește să stau într-un hotel de lux, dar am parte și de ore 
suplimentare plătite. 

— Să profiţi din plin. Nu se întâmplă des ca niște tipi ca tine și 
ca mine să facă pe mahării din Partid. Și dacă Hitler obţine 
războiul pe care îl vrea, s-ar putea să fim nevoiţi să trăim destul 
de mult timp din această mică amintire. 

Multe baruri din Nürnberg aveau înfățișarea unor locuri care 
ar fi putut să fie sediile unor bresle mai mici. Erau pline de 
colecții de obiecte militare și alte relicve din trecut, iar pereții 
erau adesea împodobiți cu poze vechi și suvenire curioase 
colecționate de generaţii de proprietari, care nu prezentau mai 


33 Teren care făcea parte din complexul (numit în lb. germană 
Reichsparteiagsgelânde) creat de naziști pentru desfășurarea manifestărilor publice, 
situat la sud-est de Nurnberg; proiectul acestui complex a fost realizat de către 
arhitectul Albert Speer, mai puţin clădirea care adăpostea Sala Congreselor, 
proiectată de către Ludwig și Franz Ruff. 


134 


mult interes pentru noi decât un set de tabele cu logaritmi. Însă, 
cel puţin, berea era bună, asta era ceva ce puteai spune 
întotdeauna despre Bavaria, iar la Blaue Flasche din Hall Platz, 
unde am ajuns noi ca să cinăm, mâncarea era chiar mai bună. 

Când ne-am întors la Deutscher Hof, am intrat în barul 
hotelului pentru un brandy și am fost întâmpinați de o priveliște 
uluitoare: așezat la o masă din colţ, era un grup de trei 
persoane, îmbătate zdravăn, care includea două blonde cu 
înfățișare de capete seci și un fruntaș politic de la NSDAP, 
îmbrăcat într-o tunică maro deschis la un rând de nasturi, care 
era însuși Julius Streicher, Gau/eiter-ul Franconiei. 

Chelnerul care se întoarse cu băuturile noastre zâmbi nervos 
când l-am rugat să ne confirme că bărbatul din colț era într- 
adevăr Julius Streicher. Ne zise că da, el era, și plecă repede 
când Streicher începu să urle după încă o sticlă de șampanie. Nu 
era dificil de înţeles de ce Streicher era temut de ceilalți. Pe 
lângă gradul său, care era destul de mare, bărbatul era clădit ca 
un luptător. Aproape lipsit de gât, cu capul chel, urechi mici, 
bărbie zdravănă și cu sprâncene aproape invizibile, Streicher era 
o versiune mai palidă a lui Benito Mussolini. Vizibilul său spirit 
războinic era accentuat și mai mult de un bici enorm, care zăcea 
pe masă în faţa lui ca un lung șarpe negru. 

Lovi masa cu pumnul, și toate paharele și vesela zăngăniră 
puternic: 

— Ce mama dracu' tre' să facă un om aici ca să fie servit? 
urlă el la chelner. Murim de sete. 

Își îndreptă degetul spre un alt chelner: 

— Tu! Ți-am zis să stai dracului cu ochii pe noi, puţoi ce ești, 
și cum vezi că se golește sticla să ne aduci alta! Ești tâmpit sau 
ce? 

Lovi din nou masa cu pumnul, spre marele amuzament al 
celor două însoțitoare, care chiţăiră de plăcere, făcându-l pe 
Streicher să râdă de propria-i izbucnire. 

— De cine vă aduce aminte? întrebă Korsch. 

— Al Capone, i-am zis fără să mă gândesc și apoi am adăugat: 
De fapt, ei toți îmi amintesc de Al Capone. 

Korsch râse. 

Ne-am sorbit băuturile și am privit spectacolul, care era mai 
mult decât am fi putut spera atât de devreme în timpul vizitei 
noastre, și, pe la miezul nopţii, grupul lui Streicher și noi înșine 


135 


eram singurii rămași în bar, ceilalţi fiind puși pe fugă de 
înjurăturile neîncetate ale lui Gauleiter. Un alt chelner veni să ne 
șteargă masa și să ne golească scrumiera. 

— Întotdeauna face așa de urât? l-am întrebat. 

Chelnerul râse cu amărăciune: 

— Asta? Asta nu-i nimic, zise el. Trebuia să-l vedeţi acum zece 
zile, când s-au terminat în sfârșit mitingurile Partidului. A făcut 
praf locul ăsta. 

— Atunci de ce îl mai lăsaţi să vină aici? zise Korsch. 

Chelnerul se uită cu milă la el: 

— Glumiţi? Numa’ să-ncerci să-l oprești. Deutscher este locul 
preferat în care bea. Ar găsi repede vreun pretext să ne închidă, 
dacă l-am da afară vreodată. Poate chiar mai rău de atât, cine 
știe. Se zice că merge adesea la Palatul de Justiţie pe 
Furtherstrasse și biciuiește băieți tineri în celulele de acolo. 

— Ei, nu mi-ar plăcea deloc să fiu evreu în orașul ăsta, zise 
Korsch. 

— Chiar așa, zise chelnerul. Luna trecută a convins o gloată 
să ardă din temelii o sinagogă. 

Streicher începu atunci să cânte și să se acompanieze cu o 
percuție asigurată de cuţit, furculiță și masă, de pe care 
îndepărtase grijuliu fața de masă. Combinația dintre loviturile lui 
de tobă, accent, beţie și completa incapacitate de a ţine ritmul, 
ca sa nu mai zic de chiţăielile și chicotelile celor două invitate 
ale lui, făcu imposibilă recunoașterea cântecului de către mine 
sau Korsch, dar ai fi putut paria că nu era unul de Kurt Weill%, și 
avu ca efect trimiterea noastră la culcare. 

e 

A doua zi dimineaţa, am mers un pic pe jos spre nord în Jakob's 
Platz, unde vizavi de o biserică frumoasă se înalţă o fortăreață 
construită de un vechi ordin al cavalerilor teutoni. In punctul său 
sud-estic, ea include un edificiu sub formă de dom care este 
Elisabeth-Kirche, în timp ce în punctul sud-vestic, colt cu 
Schlotfegergasse, se află vechea cazarmă, acum sediul poliţiei. 
Din câte știam eu, nu mai exista în toată Germania un alt sediu 
al poliţiei care să aibă ca facilitate propria sa biserică catolică. 


+9 Kurt Julian Weill (1900-1950), compozitor german, naturalizat american în 1943; 
evreu fiind, a fugit în 1933 din Germania, întâi la Paris, emigrând apoi în Statele Unite. 
A scris muzică orchestrală și de cameră și a colaborat cu scriitorul Berthold Brecht la 
opere precum Opera de trei parale şi Ascensiunea și decăderea orașului Mahagonny. 
În Statele Unite a compus o serie de partituri de succes pentru Broadway. 


136 


— În felul ăsta sunt siguri că smulg o mărturisire de la tine, 
într-un fel sau altul, glumi Korsch. 

SS-Obergruppenfuhrer doctorul Benno Martin, printre ai cărui 
predecesori ca șefi ai poliţiei din Nurnberg se număra și Heinrich 
Himmler, ne întâmpină în biroul său impresionant de la ultimul 
etaj. Locul avea o asemenea înfățișare, încât mai că mă 
așteptam să-l văd cu o sabie în mână; într-adevăr, când se 
întoarse într-o parte, am observat că avea pe obraz o cicatrice 
dintr-un duel. 

— Ce mai e pe la Berlin? întrebă el liniștit, oferindu-ne câte o 
țigară din cutia lui. Pe a lui și-o potrivi într-un portţigaret din 
lemn de trandafir care semăna mai mult cu o pipă și care ţinea 
ţigara vertical, în unghi drept faţă de chipul său. 

l-am răspuns: 

— Liniște. Dar asta pentru că toată lumea își ţine răsuflarea. 

— Chiar așa, spuse el și flutură din mână către ziarul din 
biroul său. Chamberlain a zburat la Bad Godesberg pentru alte 
negocieri cu Fuhrer-ul. 

Korsch trase ziarul spre el și aruncă o privire la titlu, apoi îl 
împinse la loc. 

— Prea multă afurisită de vorbărie, după părerea mea, zise 
Martin, mormăind apoi ceva ce n-am înţeles. 

Martin rânji și-și puse bărbia pătrată în palmă: 

— Arthur Nebe mi-a zis că aveţi un psihopat care bântuie pe 
străzile din Berlin, violând și tăind floarea fecioarelor germane; 
și mai zice că aveţi de gând să aruncaţi o privire la cel mai 
infam psihopat al Germaniei, ca să vedeţi dacă ei doi ar putea 
măcar să se ţină de mână. Mă refer, desigur, la sfincterul ăla de 
porc, Streicher. Am dreptate? 

l-am înfruntat privirea rece, pătrunzătoare. Eram dispus să 
pariez că generalul nu era nici el ușă de biserică. Nebe îl 
descrisese pe Benno Martin ca fiind un administrator extrem de 
capabil. Pentru un șef al poliţiei din Germania nazistă, asta ar fi 
putut să însemne cam aproape orice, până la, inclusiv, un 
adevărat Torquemada“. 


+1 Tomás de Torquemada (1420-1498) - călugăr dominican spaniol, primul Mare 
Inchizitor, faimos pentru cruzimea cu care a condus Inchiziția spaniolă în demersul 
său împotriva necatolicilor, mergând până la adoptarea unui decret care prevedea 
expulzarea tuturor evreilor din Spania. În timpurile moderne, numele său e folosit în 
cultura populară ca simbol al ipocriziei și corupţiei morale din sânul Bisericii Catolice, 
ca instituție organizată, sau cu aluzie la alte instituţii publice. 


137 


— Așa este, domnule, i-am zis și i-am arătat prima pagină din 
Der Stürmer. Asta ilustrează exact felul în care cinci fete au fost 
omorâte. Cu excepţia evreului care așteaptă să picure sângele 
în farfurie, desigur. 

— Desigur, zise Martin. Dar nu aţi eliminat evreii ca 
posibilitate. 

— Nu, dar... 

— Dar tocmai această teatralitate a aceluiași mod de omorăre 
vă face să vă îndoiţi că ar fi ei. Am dreptate? 

— Asta, și faptul că niciuna dintre victime nu era evreică. 

— Poate că doar preferă fete mai atrăgătoare, rânji Martin. 
Poate că pur și simplu preferă fete blonde cu ochi albaștri în 
locul depravatelor de corcituri evreice. Sau poate că e doar o 
coincidenţă. 

Îmi zări sprânceana ridicată: 

— Numai că nu sunteți genul de bărbat care crede prea mult 
în coincidenţe, Kommissar, nu-i așa? 

— Nu atunci când e vorba de crimă, domnule, nu. Eu văd 
tipare unde alţi oameni văd coincidenţe. Sau cel puţin încerc. 

M-am lăsat pe spătarul scaunului, încrucișându-mi picioarele: 

— Cunoașteţi opera lui Carl Jung pe această temă, domnule? 

El pufni dispreţuitor: 

— Dumnezeule, de așa ceva se ocupă Kripo la Berlin acum? 

— Cred că ar fi fost un poliţist foarte bun, domnule, i-am zis 
zâmbind afabil, dacă nu vă supăraţi că spun asta. 

— Scutiţi-mă de prelegerea de psihologie, Kommissar, oftă 
Martin. Spuneţi-mi doar ce tipar vedeţi încât ar putea să-l 
implice pe iubitul nostru Gauleiter de aici din Nürnberg. 

— Păi, domnule, e ăsta: mi-a trecut prin cap că ar putea 
cineva să încerce să-i coasă pe evrei într-o nasoală husă pentru 
cadavre. 

Fu rândul generalului să ridice o sprânceană: 

— Chiar vă pasă ce se întâmplă cu evreii? 

— Domnule, îmi pasă ce se întâmplă cu fetele de 15 ani când 
se întorc seara acasă de la școală. l-am întins generalului o 
hârtie bătută la mașină, zicând: 

— Acestea sunt datele la care au dispărut cele cinci fete. 
Speram că mi-aţi putea spune dacă Streicher sau vreunul dintre 
partenerii lui au fost la Berlin în vreuna dintre aceste zile. 

Martin aruncă o privire la pagină: 


— Bănuiesc că pot să aflu, zise el. Dar vă pot spune chiar 
acum că el este, teoretic, persona non grata acolo. Hitler îl ţine 
aici, unde nu poate să facă rău, astfel încât singurii oameni pe 
care îi poate enerva să fie aceia care nu contează, ca mine. 
Desigur, asta nu înseamnă că Streicher nu vizitează Berlinul în 
secret uneori. O face. Fuhrer-ului îi plac conversațiile de după 
cină ale lui Streicher, deși nu îmi pot imagina de ce, de vreme 
ce, aparent, îi plac, de asemenea, și conversațiile mele. 

Se întoarse către șirul de telefoane de pe birou și își sună 
aghiotantul, spunându-i să afle cu precizie locul unde era 
Streicher în zilele respective. 

— Am fost lăsat să înțeleg că îmi veţi da, de asemenea, 
anumite informaţii privind comportamentul delincvent al lui 
Streicher, i-am spus. 

Martin se ridică și merse spre fișier. Râzând încetișor, scoase 
un dosar care era la fel de gros ca o cutie de pantofi și îl aduse 
pe birou: 

— Teoretic, nu există nimic ce să nu știu despre nenorocitul 
ăsta, mârâi el. Gărzile lui SS sunt oamenii mei. Telefonul lui este 
ascultat și am dispozitive de ascultare în toate casele lui. Am 
chiar și fotografi, mereu la pândă, într-un magazin vizavi de 
camera în care se vede din când în când cu o prostituată. 

Korsch scăpă o înjurătură care era expresia atât a admiraţiei, 
cât și a surprinderii sale. 

— Deci, de unde vreți să începețţi? Aș putea să dau de lucru 
unui întreg departament la câte face nemernicul ăsta în oraș. 
Acuzaţii de viol, procese de paternitate, atacuri asupra băieţilor 
tineri cu biciul ăla pe care îl ţine la el, mituirea funcţionarilor 
publici, însușirea fondurilor Partidului, fraudă, furt, fals, 
incendiere, extorcare - vorbim despre un gangster, domnilor. Un 
monstru care terorizează oamenii din acest oraș, nu-și achită 
niciodată notele de plată, falimentează afaceri, distruge 
carierele bărbaţilor onorabili care au avut curajul să-i stea în 
cale. 

— Am avut ocazia să-l vedem noi înșine, am spus. Azi-noapte, 
la Deutscher Hof. Stătea la băute cu două doamne. 

Privirea generalului era severă: 

— Doamne... Glumiţi, desigur. Erau în mod sigur nimic mai 
mult decât niște prostituate ordinare. Le prezintă oamenilor 


139 


drept actriţe, dar sunt prostituate. Streicher se află în spatele 
celei mai mari părți din prostituţia organizată din acest oraș. 

Deschise dosarul și începu să frunzărească prin formularele 
de plângere: 

— Atac la pudoare, distrugere, sute de acuzaţii de corupţie - 
Streicher conduce orașul ăsta ca pe regatul său personal și 
scapă cu faţa curată. 

— Acuzaţiile de viol sună interesant, i-am zis. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu există dovezi. Victimele au fost fie speriate, fie 
cumpărate. Vedeţi dumneavoastră, Streicher este un om foarte 
bogat. Pe lângă ceea ce câștigă în calitate de guvernator 
districtual, vânzând favoruri și slujbe, face o avere din ziarul ăla 
nenorocit al lui. Are un tiraj de jumătate de milion, ceea ce la 30 
de pfenigi exemplarul se ridică la 150 000 de mărci pe 
săptămână. 

Korsch scoase un fluierat. 

— Și asta fără a pune la socoteală ce obţine din publicitate. O, 
da, Streicher poate cumpăra pentru sine o grămadă de favoruri. 

— Ceva mai serios decât învinuirile de viol? 

— Vreţi să spuneţi dacă a omorât pe cineva? 

— Da. 

— Păi, nu punem la socoteală linșările câte unui evreu ici-colo. 
Lui Streicher îi place să organizeze când și când câte un pogrom 
frumușel. Pe lângă orice altceva, asta îi dă ocazia să mai 
agonisească prin jaf câte un pic. Și nu vom pune la socoteală 
cele două fete care au murit la el în casă în mâinile unei moașe 
de la colț de stradă. Streicher n-ar fi primul membru cu state 
vechi în Partid care facilitează un avort ilegal. Asta lasă două 
omoruri nerezolvate în care este implicat. Unul, un chelner de la 
o petrecere la care s-a dus Streicher, și care a decis să aleagă 
acea împrejurare pentru a se sinucide. Un martor l-a văzut pe 
Streicher plimbându-se cu chelnerul cu mai puţin de douăzeci 
de minute înainte ca bărbatul să fie găsit înecat în heleșteu. 
Celălalt, o tânără actriță care îl cunoștea pe Streicher, al cărei 
trup gol a fost găsit în Luitpoldhain Park. Fusese biciuită până își 
dăduse sufletul cu un bici din piele. Știţi, am văzut cadavrul. Nu 
mai rămăsese centimetru de piele pe ea. 

Se așeză din nou, vizibil satisfăcut de efectul pe care 
revelațiile sale îl avuseseră asupra mea și a lui Korsch. Chiar și 


140 


așa, nu putu rezista să mai adauge câteva detalii deocheate 
când îi veniră în minte: 

— Mai e și colecţia de pornografie a lui Streicher, despre care 
se laudă că e cea mai mare din Nurnberg. Lăudatul este lucrul la 
care Streicher e cel mai bun: numărul copiilor nelegitimi pe care 
i-a avut, numărul viselor ude pe care le-a avut săptămâna asta, 
câţi băieţi a biciuit într-o zi. E chiar genul de detalii pe care le 
include în discursurile lui publice. 

Am clătinat din cap și m-am trezit oftând. Cum de se putuse 
ajunge atât de rău? Cum de putuse un monstru sadic ca 
Streicher să ajungă într-o poziţie de putere absolută? Și câţi alţii 
ca el mai existau? Dar poate că cel mai surprinzător lucru era că 
încă mai aveam capacitatea de a fi surprins de ceea ce se 
întâmpla în Germania. 

— Și partenerii lui Streicher? am zis. Cei care scriu la Der 
Stürmer. Angajaţii săi personali. Dacă Streicher încearcă să le 
însceneze ceva evreilor, ar putea să folosească pe altcineva 
pentru treburile murdare. 

Generalul Martin se încruntă: 

— Da, dar de ce să o facă la Berlin? De ce să n-o facă aici? 

— Mă pot gândi la câteva motive bune, am zis. Cine sunt 
principalii dușmani ai lui Streicher la Berlin? 

— Cu excepţia lui Hitler și, posibil, Goebbels, puteţi să alegeţi 
pe oricine. Ridică din umeri: Mai ales Göring. Apoi Himmler și 
Heydrich. 

— Asta și credeam că o să spuneți. lată, deci, primul motiv. 
Cinci crime nerezolvate la Berlin ar provoca o rușine imensă 
pentru cel puţin doi dintre cei mai mari dușmani ai săi. 

El aprobă din cap: 

— Și al doilea motiv? 

— Nürnberg are o istorie vizavi de ura împotriva evreilor, am 
zis. Pogromurile sunt ceva destul de obișnuit aici. Dar Berlinul 
este încă, prin comparaţie, liberal în tratamentul evreilor. Așa că 
dacă Streicher vrea să arunce vina pentru aceste crime asupra 
mai-marilor comunităţii evreiești din Berlin, atunci asta ar face 
ca lucrurile să fie mai dure și pentru ei. Poate pentru evreii din 
toată Germania. 

— S-ar putea să fie ceva în asta, admise el, luând altă ţigară 
și înșurubând-o în micuțul său portţigaret. Dar o să ia mult timp 
pentru a organiza o astfel de investigaţie. Normal, presupun că 


141 


Heydrich va asigura întreaga cooperare a Gestapoului. Cred că 
cel mai ridicat grad de supraveghere este garantat, ce spuneţi, 
Kommissar? 

— În mod sigur asta este ceea ce voi scrie în raportul meu, 
domnule. 

Sună telefonul. Martin răspunse și apoi îmi dădu receptorul: 

— De la Berlin, zise el. Pentru dumneavoastră. 

Era Deubel: 

— A mai dispărut o fată, zise el. 

— Când? 

— Aseară, pe la 9. Blondă, ochi albaștri, de aceeași vârstă ca 
și celelalte. 

— Nu sunt martori? 

— Deocamdată nu. 

— O să luăm trenul de după-amiază. 

l-am dat receptorul lui Martin. 

— Se pare că azi-noapte criminalul nostru a fost din nou 
ocupat, i-am explicat. O altă fată a dispărut în jurul orei la care 
eu și Korsch ne aflam în bar la Deutscher Hof, furnizându-i lui 
Streicher un alibi. 

Martin scutură din cap: 

— Ar fi fost prea mult să speraţi că Streicher ar fi putut să 
lipsească din Nurnberg în toate zilele care vă interesează, zise 
el. Dar nu vă daţi bătut. S-ar putea, totuși, să reuşim să găsim 
un soi de coincidenţă care să aibă legătură cu Streicher și 
partenerii săi, astfel încât să vă satisfacă și pe dumneavoastră, 
și pe mine, ca să nu mai zic de tipul ăsta, Jung. 


12 


Sâmbătă, 24 septembrie 


Steglitz este o suburbie prosperă, pentru clasa mijlocie, din 
sud-vestul Berlinului. Cărămizile roșii ale primăriei îi marchează 
partea estică, iar Grădina Botanică pe cea vestică. În acest 
capăt, lângă Muzeul Botanic și Institutul de Fiziologie Planzen, 
locuia Frau Hildegard Steininger cu cei doi copii ai săi, 
Emmeline, în vârstă de 14 ani, și Paul, de 10 ani. 


142 


Herr Steininger, victimă a unui accident de mașină mortal, 
fusese un funcţionar bancar strălucit la Privat Kommerz și genul 
care era asigurat până în vârful părului, lăsându-și văduva 
tânără într-un confortabil apartament de șase camere de pe 
Lepsius Strasse. 

Aflat la ultimul etaj al unei clădiri cu patru niveluri, 
apartamentul avea un balcon mare din fier forjat în faţa unui 
glasvand mic, vopsit în maro, și nu unul, ci trei luminatoare pe 
tavanul din salon. Era un loc spaţios, aerisit, mobilat și decorat 
cu gust, mirosind puternic a cafea proaspătă, pe care tocmai o 
făcea. 

— Imi pare rău că trebuie să vă fac să treceţi din nou prin 
asta, i-am spus. Vreau doar să mă asigur că nu ne-a scăpat 
ceva. 

Ea oftă și se așeză la masa din bucătărie, deschizându-și 
poșeta din piele de crocodil și scoțând o tabacheră asortată. l- 
am aprins ţigara și i-am văzut faţa frumoasă încordându-se un 
pic. Vorbi ca și cum repetase ceea ce spunea de prea multe ori, 
pentru a juca rolul bine. 

— In serile de joi, Emmeline merge la un curs de dans la Herr 
Wiechert în Potsdam. Grosse Weinmeisterstrasse, dacă vreţi să 
știți adresa. Asta înseamnă la ora 8, așa că întotdeauna pleacă 
de aici la ora 7 șiia un tren din gara Steglitz, care face 30 de 
minute. Cred că schimbă la Wannsee. Ei, la exact zece minute 
după ora opt, Herr Wiechert mi-a telefonat să vadă dacă 
Emmeline e bolnavă, căci nu ajunsese. 

Am turnat cafeaua și am pus două cești pe masă înainte dea 
mă așeza faţă în faţă cu ea. 

— Cum Emmeline nu întârzie niciodată, l-am rugat pe Herr 
Wiechert să sune din nou de îndată ce ea ajunge. Și, într-adevăr, 
a sunat din nou la 8:30 și la 9, dar de fiecare dată a fost pentru 
a-mi spune că nu era încă nici urmă de ea. Am așteptat până la 
9:30 și am sunat la poliţie. 

Sorbi din cafeaua pe care o ţinea cu o mână fermă, dar nu era 
greu de văzut că e supărată. Ochii ei albaștri erau umezi și în 
mâneca de la rochia din crep albastru se putea zări o batistă din 
dantelă care părea udă fleașcă. 

— Povestiţi-mi despre fiica dumneavoastră. E un copil fericit? 

— Atât de fericită cât poate fi orice fată care de curând și-a 
pierdut tatăl. 


143 


Își dădu la o parte părul blond de pe faţă, ceva ce a făcut cu 
siguranţă nu o dată, ci de cincizeci de ori cât am fost acolo, și 
privi ţintă în ceașca ei de cafea. g 

— A fost o Întrebare stupidă, i-am zis. Imi cer scuze. 

Mi-am scos țigările și am umplut tăcerea cu zgomotul făcut de 
chibrit, iar respirația mea rușinată cu fumul plăcut de tutun. 

— Merge la şcoală la Paulsen Real Gymnasium, nu-i aşa? 
Acolo e totul în regulă? Cu examenele sau ceva de genu’ ăsta? 
Fără bătăuși care să-i facă probleme? 

— Nu e cea mai deşteaptă de la ea din clasă, poate, zise Frau 
Steininger, dar e foarte populară. Emmeline are o mulţime de 
prieteni. 

— Și la BdM? 

— La ce? 

— Liga Fetelor Germane. 

— A, asta. Și acolo totul este bine. 

Ridică din umeri și își înălță capul cu exasperare: 

— E un copil normal, Kommissar. Emmeline nu e genul care 
să fugă de acasă, dacă asta sugerați. 

— Cum ziceam, îmi pare rău că trebuie să pun aceste 
întrebări, Frau Steininger, dar ele trebuie să fie puse. Sunt sigur 
că înţelegeţi. Cel mai bine e să știm absolut totul. 

Am sorbit din cafea și apoi am contemplat zaţul de pe fundul 
ceștii. Oare ce însemna o formă ca o cochilie de scoică? mi-am 
zis. 

— Ce-mi puteți spune despre băieți? am întrebat-o. 

Ea se încruntă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, are 14 ani. 

Mânioasă, își stinse ţigara. 

— Fetele cresc mai repede decât băieții. Mai repede decât ne 
place, poate. 

Isuse, ce știam eu despre asta? Uite la mine, m-am gândit, 
bărbatul care are o grămadă de copii. 

— Nu o interesează băieţii încă. 

Am ridicat din umeri și am repezit-o: 

— Spuneţi-mi pur și simplu când aţi obosit să răspundeţi la 
întrebările astea, doamnă, și n-o să vă mai stau în drum. Sunt 
sigur că aveţi o grămadă de lucruri mai importante de făcut 
decât să mă ajutați pe mine să vă găsesc fiica. 

Mă privi ţintă pentru o clipă și apoi își ceru scuze. 


144 


— Pot să văd camera Emmelinei, vă rog? 

Era o cameră normală pentru o fată de 14 ani, cel puţin una 
normală pentru o fată care frecventa o școală particulară. 
Deasupra patului, într-o ramă masivă neagră, se afla un afiș 
mare al unui spectacol cu Lacu/ Lebedelor de la Opera din Paris, 
iar pe cuvertura roz stăteau câţiva ursuleţi din pluș mult iubiți. 
Am ridicat perna. Era o carte acolo, un roman de dragoste care 
costa 10 pfenigi, de genul pe care îl puteai cumpăra la orice colț 
de stradă. Nu tocmai Emil și detectivif"?. 

l-am dat cartea lui Frau Steininger: 

— Cum ziceam, fetele cresc repede. 

e 
— Ai vorbit cu băieţii de la tehnic? 

Am intrat pe ușa biroului în același timp în care Becker ieșea. 

— E ceva pe cufărul ăla? Sau pe bucata aia de țesătură pentru 
draperii? 

Becker se răsuci pe călcâie și mă urmă la birou. 

— Cufărul a fost făcut de Turner & Glanz, domnule. 

Scoțându-și carnețelul, adăugă: 

— Friedrichstrasse, nr. 193a. 

— Sună foarte elegant. Păstrează o evidență a vânzărilor? 

— Din păcate, nu, domnule. Este un model popular, se pare, 
mai ales cu toți evreii care pleacă din Germania în America. Herr 
Glanz estimează că vând trei sau patru pe săptămână. 

— Norocu' lui. 

— Țesătura de draperie este un material ieftin. O poți 
cumpăra de oriunde. 

Incepu să caute prin tava mea de materiale și corespondenţă 
primite. 

— Continuă, te ascult. 

— Înseamnă că nu mi-aţi citit încă raportul? 

— Ți se pare că l-am citit? 

— Mi-am petrecut după-amiaza de ieri la școala lui Emmeline 
Steininger - Paulsen Real Gymnasium. 

Își găsi raportul în tavă și mi-l flutură prin faţă. 

— Trebuie să fi fost tare bine de tine. Cu toate fetele alea... i- 
am zis. 

— Poate ar trebui să îl citiți acum, domnule. 


+2 Roman pentru copii apărut în 1929, al cărui autor este scriitorul german Erich 
Kästner. 


145 


— Scutește-mă de efort. 

Becker făcu o grimasă și se uită la ceas: 

— Păi, de fapt, domnule, chiar mă pregăteam să plec. Trebuie 
să îmi duc copiii în parcul de distracții. 

— Te faci la fel de rău ca Deubel. El unde e, ca fapt divers? 
Face un pic de grădinărit? La cumpărături cu nevastă-sa? 

— Cred că este la mama fetei dispărute, domnule. 

— Taman de acolo m-am întors eu. Nu contează. Spune-mi ce- 
ai aflat și apoi poţi să o ștergi. 

Se așeză pe marginea biroului meu și își încrucișă braţele: 

— Îmi pare rău, domnule, era cât pe-aci să uit să vă spun 
altceva mai întâi. 

— Chiar așa? Îmi pare că, mai nou, poliţaii uită cam multe 
aici, la Alex. În caz că ai nevoie să ţi se aducă aminte, asta este 
ancheta unei crime. Acum dă-te jos de pe biroul meu și spune- 
mi ce dracu' se întâmplă. 

El sări de pe birou și luă poziţie de drepţi: 

— Gottfried Bautz e mort. Omorât, se pare. Proprietăreasa lui 
i-a găsit cadavrul în apartament azi-dimineaţă devreme. Korsch 
s-a dus acolo să vadă dacă e ceva pentru noi. 

Am dat tăcut din cap. 

— Înţeleg. 

Am înjurat și apoi mi-am ridicat privirea spre el. Stând acolo, 
în faţa biroului meu, ca un soldat, reușea să arate foarte ridicol. 

— Pentru Dumnezeu, Becker, stai jos înainte să se instaleze 
rigor mortis și spune-mi de raportul tău. 

— Mulţumesc, domnule. 

Își trase un scaun, îl întoarse și se așeză cu antebraţele 
sprijinite pe spătar: 

— Două lucruri, zise el. Întâi, majoritatea colegilor Emmelinei 
Steininger cred că au auzit-o vorbind despre fuga de acasă cu 
mai multe prilejuri. Se pare că ea și mama ei vitregă nu se 
înțelegeau prea bine. 

— Mama ei vitregă?! Ea n-a menţionat deloc asta. 

— Se pare că mama ei adevărată a murit acum vreo 12 ani, 
iar apoi, de curând, i-a murit tatăl. 

— Altceva? 

Becker se încruntă. 

— Tu ai zis că erau două lucruri. 


146 


— Da, domnule. Una dintre fete, o evreică, și-a adus aminte 
de ceva ce s-a întâmplat acum două luni. A zis că un bărbat 
îmbrăcat în uniformă și-a oprit mașina lângă poarta școlii și a 
chemat-o. l-a spus că dacă ea îi răspunde la niște întrebări, el o 
să o ducă acasă cu mașina. Ei bine, ea zice că s-a dus și a stat 
lângă mașina lui și că bărbatul a întrebat-o cum o cheamă. Ea i- 
a spus că o cheamă Sarah Hirsch. Atunci bărbatul a întrebat-o 
dacă e evreică și când ea i-a spus că da, el pur și simplu a pornit 
mașina și a plecat fără un cuvânt. 

— Ţi-a dat o descriere? 

Se strâmbă și scutură din cap: 

— Era prea speriată ca să zică prea multe. Aveam cu mine doi 
poliţai în uniformă și cred că ei au speriat-o. 

— Poţi să o condamni? A crezut probabil că ai de gând să o 
arestezi pentru oferire de favoruri sexuale sau ceva. Totuși, 
trebuie să fie o fată deșteaptă dacă este la un Gymnasium. 
Poate că ar vorbi, dacă părinţii ei ar fi cu ea și dacă n-ar fi de 
faţă prostovani ca tine. Tu ce crezi? 

— Sunt sigur de asta, domnule. 

— O să fac eu însumi asta. Ti se pare că sunt genul de tip care 
seamănă cu un unchi, Becker? Nu, mai bine nu răspunde la 
asta. 

El rânji politicos. 

— În regulă, asta-i tot. Distracţie plăcută. 

— Mulţumesc, domnule. 

Se îndreptă spre ușă. 

— Becker? 

— Da, domnule. 

— Bună treabă. 

După ce plecă, am stat și am privit în gol destul de mult timp, 
dorindu-mi să fi fost eu cel care merge acasă să-și ia copiii și să- 
i ducă să petreacă sâmbăta după-amiaza la Luna Park“. Nu mai 
avusesem parte de multă vreme de o perioadă de relaxare, dar 
când ești singur pe lume așa ceva nu pare să conteze prea mult. 
Stăteam în echilibru precar pe marginea unui butoi de 
autocompătimire când se auzi un ciocănit la ușă și Korsch intră 
în încăpere: 

— Gottfried Bautz a fost omorât, domnule, zise el imediat. 


43 Numele câtorva parcuri de distracţie situate în mari orașe de pe glob. 
147 


— Da, am auzit. Becker zicea că te-ai dus să arunci o privire. 
Ce s-a întâmplat? 

Korsch se așeză pe scaunul ocupat un pic mai devreme de 
Becker. Arăta mai animat decât îl văzusem vreodată înainte și în 
mod clar ceva îl făcuse să fie foarte entuziasmat: 

— Cineva a crezut că îi lipsea un pic de aer creierului său, așa 
că i-a făcut o gaură specială. O treabă cu adevărat îngrijită. Intre 
ochi. Medicul legist care era acolo estimează că a fost probabil o 
armă foarte mică. Probabil de 6 mm. 

Se foi pe scaun: 

— Dar partea interesantă e asta, domnule. Cine l-a împușcat, 
mai întâi l-a lovit până l-a omorât. Maxilarul lui Gottfried era rupt 
perfect în două și avea o jumătate de ţigară în gură, ca și cum 
își mușcase ţigara în două. 

Făcu o pauză, așteptând ca eu să rumeg un pic informația. 

— Cealaltă jumătate era pe jos. 

— Lovitura de ţigară? 

— Așa se pare, domnule. 

— Te gândești la ce mă gândesc eu? 

Korsch dădu din cap: 

— Mă tem că da. Și mai e ceva. Deubel are în buzunarul de la 
haină un revolver cu șase focuri. El zice că e doar pentru cazul 
în care își pierde vreodată pistolul Walter. Un revolver ca ăsta 
folosește un glonţ de aceeași mărime cu a celui care l-a ucis pe 
ceh. 

— Așa zice? 

Am ridicat din sprâncene. 

— Deubel a fost întotdeauna convins că, chiar dacă Bautz n-ar 
avea nicio legătură cu cazul nostru, locul lui tot la închisoare e. 

— El a încercat să-l convingă pe Becker să stea de vorbă cu 
unii dintre vechii lui amici de la Moravuri. Voia ca Becker să-i 
facă să îi lege lui Bautz o tinichea de coadă sub un pretext 
oarecare și să-l trimită la un KZ. Dar Becker nu a vrut. A zis că 
nu puteau să facă asta nici măcar în baza dovezii privind 
parașuta pe care a încercat să o taie. 

— Mă bucur foarte mult să aud asta. De ce nu mi s-a spus 
despre asta mai înainte? 

Korsch ridică din umeri. 


148 


— Ai menționat ceva din toate astea echipei care 
investighează moartea lui Bautz? Vreau să spun, despre lovitura 
de ţigară a lui Deubel și pistol? 

— Nu încă, domnule. 

— Atunci o să rezolvăm asta noi înșine. 

— Ce-aveţi de gând să faceţi? 

— Asta depinde în totalitate de faptul dacă încă mai are sau 
nu arma aia. Dacă tu i-ai fi făcut lui Bautz găuri în urechi, ce-ai 
face cu ea? 

— AŞ găsi cea mai apropiată topitorie. 

— Exact. Așa că, dacă nu-mi poate prezenta arma aia pentru 
examinare, s-a zis cu el, nu mai are ce căuta în această 
anchetă. S-ar putea ca asta să nu fie suficient pentru instanţă, 
dar pe mine mă va satisface. Eu n-am ce face cu ucigași în 
echipa mea. 

Korsch își scărpină gânditor nasul, evitând cu greu tentaţia de 
a se scobi în el. 

— Bănuiesc că nu ai nici cea mai mică idee unde se află 
inspectorul Deubel, nu-i așa? 

— Mă caută cineva? 

Deubel pătrunse degajat pe ușa deschisă. Duhoarea de bere 
care îl însoțea era suficientă pentru a explica unde fusese. Cu o 
țigară neaprinsă în colțul gurii strâmbe, se uită fix cu un aer 
belicos la Korsch și apoi, cu un dezgust fluctuant, la mine. Era 
beat. 

— Am fost la Cafe Kerkau, zise el cu gura refuzând să i se 
miște așa cum el s-ar fi așteptat în mod normal. E în regulă, să 
știți. E în regulă, nu sunt de serviciu. Cel puţin nu pentru încă o 
oră, oricum. O să fiu bine până atunci. Nu vă faceţi griji pentru 
mine. Pot să am grijă de mine. 

— De ce altceva ai mai avut grijă? 

Se îndreptă precum o marionetă care se clatină spre spate pe 
picioarele-i nesigure: 

— Am fost să pun întrebări la gara unde a dispărut puștoaica 
Steininger. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Nu? Păi, la ce vă refereaţi, Herr Kommissar? 

— Cineva l-a omorât pe Gottfried Bautz. 

— Ce, nemernicul ăla ceh? 

Emise un râset care era în parte râgâit și în parte scuipat. 


149 


— Maxilarul lui era fracturat. În gura lui se afla o jumătate de 
țigară. 

— Și? Ce-are asta de-a face cu mine? 

— Asta e una dintre micile tale specialități, nu-i așa? Lovitura 
de ţigară. Te-am auzit spunând-o chiar tu. 

— Nu există un afurisit de brevet pe ea, Gunther. 

Trase lung din ţigara stinsă și își micșoră ochii injectați. 

— Mă acuzaţi că l-am aranjat? 

— Pot să-ţi văd arma, inspectore Deubel? 

Preţ de câteva secunde, Deubel mă privi mărâind înainte de 
a-și duce mâna la tocul armei. În spatele lui, Korsch își ducea 
încet mâna la propria-i armă și își ţinu mâna pe trăgaci până 
când Deubel își puse pistolul Walter PPK pe biroul meu. L-am 
ridicat și am mirosit ţeava, urmărindu-i fața ca să descopăr 
vreun semn că știe că Bautz fusese omorât de un pistol cu un 
calibru mai mic. 

— Împușcat, hmm? zâmbi el. 

— Executat, mai degrabă, am zis. Se pare că cineva i-a băgat 
un glonţ în ochi când era deja ţeapăn. 

— Sunt șocat. 

Deubel clătină încet din cap. 

— N-aș prea crede. 

— Doar faci pipi pe perete, Gunther, și speri că o parte din el 
îmi va stropi afurisiţii de pantaloni. Sigur, nu-mi plăcea de cehul 
ăla, așa cum urăsc fiecare pervers care se atinge de copii și 
rănește femei. Dar asta nu înseamnă că am vreo legătură cu 
uciderea lui. 

— Există o modalitate simplă ca să mă convingi de asta. 

— Zău, și care-i aia? 

— Arată-mi arma de la jartea pe care o ai la tine, pe aia mică. 

Deubel își ridică mâinile cu un aer inocent: 

— Ce armă de la jartea? N-am un astfel de pistol. Singura 
armă pe care o am este uite-acolo pe masă. 

— Toată lumea care a lucrat cu tine știe despre arma aia. Te- 
ai lăudat cu ea de multe ori. Arată-mi arma și s-a lămurit. Dar 
dacă nu o ai, atunci o să-mi închipui că n-o ai pentru că a trebuit 
să scapi de ea. 

— Despre ce vorbești? Cum ziceam, nu am... 

Korsch se ridică și zise: 


— Haide, Eb. Mi-ai arătat arma aia chiar acum două zile. Ai zis 
chiar că nu mergi nicăieri fără ea. 

— Rahat cu ochi ce ești. Eşti de partea lui împotriva unuia de- 
al tău, nu-i așa? Nu pricepi? El nu e unul dintre noi. E un 
nenorocit de spion de-al lui Heydrich. Nu dă nici două cepe 
degerate pe Kripo. 

— Eu nu văd așa lucrurile, zise încet Korsch. Așa că, ce zici? 
Vedem arma aia sau nu? 

Deubel scutură din cap, zâmbi și clătină dintr-un deget spre 
mine: 

— Nu poţi dovedi nimic. Absolut nimic. Ştii asta, nu-i așa? 

Mi-am împins scaunul. Trebuia să fiu în picioare ca să spun 
ceea ce aveam de gând să spun: 

— Așa o fi. Oricum, nu mai lucrezi la cazul ăsta. Eu, unul, nu 
dau doi bani pe ce se întâmplă cu tine, Deubel, dar în ce mă 
privește poţi să te târăști înapoi în colțul de excremente al 
acestei instituţii de unde ai venit. Sunt foarte pretenţios în 
legătură cu cei cu care trebuie să lucrez. Nu-mi plac ucigașii. 

Deubel își dezgoli și mai mult dinţii galbeni. Rânjetul lui 
semăna cu claviatura unui pian vechi și foarte dezacordat. 
Trăgând în sus de pantalonii din flanel lucios, își îndreptă umerii 
și împunse cu burta în direcția mea. M-am stăpânit cu greu să 
nu-l lovesc cu pumnul în ea, dar o bătaie ca aia probabil că i-ar fi 
convenit foarte mult. 

— Fă bine și deschide-ţi ochii, Gunther! Fă o plimbare jos la 
celule și în camerele de interogatoriu și vezi ce se întâmplă în 
locul ăsta. Pretenţios în legătură cu cei care lucrezi?! Porc 
nenorocit. În clădirea asta, există oameni care sunt bătuţi până 
mor. Probabil, chiar în timp ce vorbim. Crezi că-i pasă cu 
adevărat cuiva despre ce se întâmplă cu un pervers amărât? 
Morga e plină de ei. 

M-am auzit replicându-i pe un ton care chiar și mie mi s-a 
părut că sună a naivitate lipsită de speranţă: 

— Cuiva trebuie să-i pese, altfel nici noi înșine nu suntem cu 
nimic mai buni decât criminalii. Nu-i pot împiedica pe alţi 
oameni să poarte pantofi murdari, dar pot să mi-i lustruiesc pe- 
ai mei. Chiar de la început ai știut că așa vreau să meargă 
lucrurile. Dar tu a trebuit să faci în felul tău, în felul Gestapoului, 
și să zici că o femeie este vrăjitoare dacă plutește și nevinovată 
dacă se scufundă. Acum piei din ochii mei înainte să fiu tentat 


151 


să văd dacă influența mea pe lângă Heydrich merge atât de 
departe încât să-ţi pot zbura curu’ afară din Kripo. 

Deubel rânji batjocoritor: 

— Eşti un prostănac, zise el. Şi, după ce se uită la Korsch până 
când respiraţia lui mirosind a băutură îl obligă pe acesta să se 
întoarcă, Deubel ieși clătinându-se afară. 

Korsch scutură din cap: 

— Nu mi-a plăcut niciodată nemernicul ăsta, zise el, dar nu 
credeam că e... Își clătină din nou capul. 

M-am așezat obosit și m-am întins spre sertarul de la birou și 
spre sticla pe care o păstram acolo: 

— Din nefericire, are dreptate, am zis, umplând două pahare. 

Am întâlnit privirea întrebătoare a lui Korsch și am zâmbit cu 
amărăciune: 

— Să acuzi de crimă un poliţai din Berlin... am râs eu. Rahat, 
ai putea la fel de bine să începi să arestezi beţivi la festivalul 
berii de la Munchen. 


13 


Duminică, 25 septembrie 


— Herr Hirsch e acasă? 

Bătrânul care răspunse la ușă se îndreptă de spate și apoi 
dădu din cap: 

— Eu sunt Herr Hirsch. 

— Sunteţi tatăl lui Sarah Hirsch? 

— Da. Cine sunteţi? 

Trebuie să fi avut pe puţin 70 de ani; avea chelie, cu păr alb 
care îi creștea lung peste partea din spate a gulerului, nu era 
foarte înalt, gârbovit chiar. Era greu de închipuit că acest bărbat 
avea o fiică în vârstă de 15 ani. l-am arătat insigna: 

— Poliţia, am zis. Vă rog să nu vă alarmați. Nu sunt aici ca să 
vă fac necazuri. Vreau doar să-i pun niște întrebări fiicei 
dumneavoastră. E posibil să poată să descrie un bărbat, un 
criminal. 

Revenindu-i un pic însufleţirea, Herr Hirsch se dădu la o parte 
și mă pofti în tăcere într-un hol care era plin cu vaze chinezești, 


152 


bronzuri, farfurii cu model albastru și sculpturi din lemn de plută 
în vitrine de sticlă. Am admirat astea în timp ce a închis și a 
încuiat ușa de la intrare, iar el menţionă că în tinereţe fusese în 
marina germană și călătorise mult în Orientul Indepărtat. 
Conștient acum de mirosul delicios care umplea casa, mi-am 
cerut scuze și i-am spus că speram că nu deranjam familia de la 
masă. 

— Mai e ceva până ne așezăm la masă, zise bătrânul. Soţia și 
fiica mea încă trebăluiesc în bucătărie. 

Zâmbi nervos, fără îndoială neobișnuit cu  politețea 
funcționarilor publici, și mă conduse într-o cameră de primire: 

— Și acum, zise el, spuneaţi că aţi dori să vorbiţi cu fiica mea, 
Sarah. Că ea s-ar putea să fie în stare să identifice un criminal. 

— Exact, i-am răspuns. O fată de la școala fiicei 
dumneavoastră a dispărut. Este foarte posibil să fi fost răpită. 
Unul dintre oamenii mei, interogându-le pe unele dintre fetele 
din clasa fiicei dumneavoastră, a descoperit că în urmă cu 
câteva săptămâni Sarah a fost ea însăși abordată de un bărbat 
ciudat. Aș vrea să văd dacă își poate aduce aminte ceva despre 
el. Cu permisiunea dumneavoastră. 

— Sigur că da. Mă duc să o chem, zise el și ieși. 

În mod evident, era o familie care iubea muzica. Lângă un 
pian Bechstein negru și lucios erau câteva cutii de instrumente 
și câteva stative pentru partituri, în apropiere de fereastra care 
dădea spre o grădină mare se afla o harpă, iar în majoritatea 
fotografiilor de familie de pe bufet o tânără fată cânta la vioară. 
Până și pictura în ulei aflată deasupra șemineului înfățișa ceva 
muzical - un recital de pian, am bănuit eu. Mă uitam la el și 
încercam să ghicesc melodia, când Herr Hirsch reveni cu soția 
lui și cu fata. 

Frau Hirsch era mult mai înaltă și mai tânără decât soțul ei. 
Probabil că nu avea mai mult de 50 de ani - o femeie zveltă și 
elegantă, cu un set din perle asortat. Își șterse mâinile de șorţ și 
apoi își strânse fiica de umeri, ca și cum ar fi dorit să sublinieze 
drepturile ei părintești în fața unui posibil amestec al statului 
care era în mod declarat ostil faţă de rasa ei. 

— Soţul meu zice că a dispărut o fată din clasă de la Sarah, 
zise ea calm. Ce fată? 

— Emmeline Steininger, am răspuns. 

Frau Hirsch o întoarse un pic pe fiica ei spre ea: 


— Sarah, o mustră ea, de ce nu ne-ai spus că una dintre 
prietenele tale a dispărut? 

Sarah, o adolescentă supraponderală, dar sănătoasă și 
atrăgătoare, care nu se conforma deloc stereotipului rasist al lui 
Streicher despre evrei, căci avea ochi albaștri și părul blond, își 
smuci nerăbdătoare capul ca un ponei încăpățânat: 

— A fugit de acasă, asta-i tot. Vorbea întotdeauna despre 
asta. Nu că mi-ar păsa prea mult ce-a păţit. Emmeline 
Steininger nu e prietenă cu mine. Spune întotdeauna lucruri 
urâte despre evrei. O urăsc și nu-mi pasă că tatăl ei e mort. 

— Ajunge, zise tatăl ei cu fermitate, probabil neţinând prea 
mult să audă despre taţi care erau morţi. Nu contează ce-a spus 
ea. Dacă știi ceva care l-ar putea ajuta pe Kommissar să o 
găsească, atunci trebuie să-i spui. E clar? 

Sarah se strâmbă: 

— Da, tati, căscă ea și se aruncă într-un fotoliu. 

— Haide, Sarah, zău așa, zise mama ei. 

Zâmbi nervos către mine: _ 

— În mod normal nu este așa, Kommissar. Îmi cer scuze. 

— Nu-i nimic, i-am zâmbit, așezându-mă pe un taburet în fața 
fotoliului în care stătea Sarah. 

— Vineri, când unul dintre oamenii mei a vorbit cu tine, Sarah, 
i-ai spus că îți amintești că ai văzut un bărbat dând târcoale pe 
lângă școală, cu vreo două luni în urmă. Așa este? 

Ea aprobă din cap. 

— Aș vrea să încerci să-mi povestești tot ce îţi poţi aminti 
despre el. 

Fata își roase o unghie o clipă și apoi se uită la ea gânditoare, 
zicând: 

— Păi, a fost destul de demult. 

— Orice ţi-ai aminti m-ar putea ajuta. De exemplu, la ce oră a 
fost? 

Mi-am scos carnețelul și mi l-am pus pe coapsă. 

— La ora când se pleacă acasă. Ca de obicei, mă duceam 
acasă singură. 

Strâmbă din nas la această amintire. 

— Ei, și mașina asta era lângă școală. 

— Ce fel de mașină? 

Ea ridică din umeri: 


154 


— Nu știu mărci de mașini. Dar era o mașină mare, neagră, cu 
șofer în faţă. 

— El a fost cel care a vorbit cu tine? 

— Nu, mai era un bărbat pe bancheta din spate. M-am gândit 
că sunt polițiști. Cel care stătea în spate avea geamul lăsat și m- 
a chemat când am ieșit pe poartă. Eram singură. Aproape toate 
celelalte fete plecaseră deja. M-a rugat să mă apropii și, când 
am făcut-o, mi-a spus că sunt... 

Fata roși un pic și se opri. 

— Continuă, i-am zis. 

— ... că sunt foarte frumoasă și că e sigur că tata și mama 
sunt foarte mândri să aibă o fată ca mine. 

Se uită ușor jenată spre părinţii ei: 

— Nu inventez, spuse ea cu un glas în care se simţea un fel 
de amuzament. Pe cuvânt, asta a zis. 

— Te cred, Sarah. Ce altceva a mai spus? 

— A vorbit cu șoferul și l-a întrebat dacă nu eram un exemplu 
minunat de feciorie germană, sau o prostie de genul ăsta. Râse: 
A fost foarte amuzant. 

Prinse privirea tatălui ei, pe care eu n-am văzut-o, și se potoli 
din nou: 

— Oricum, a fost ceva de genu' ăsta. Nu-mi amintesc exact. 

— Și șoferul i-a răspuns ceva? 

— l-a sugerat șefului său că mă puteau duce acasă cu mașina. 
Apoi cel din spate m-a întrebat dacă aș vrea asta. Am spus că n- 
am mai mers niciodată cu o mașină așa mare și că mi-ar 
plăcea... 

Tatăl lui Sarah oftă zgomotos: 

— Sarah, de câte ori ţi-am spus noi să nu... 

— Dacă nu vă supăraţi, domnule, am zis eu cu fermitate, 
poate că asta ar putea aștepta până mai târziu. 

M-am uitat din nou la Sarah: 

— Și apoi ce s-a întâmplat? 

— Bărbatul a zis că dacă o să-i raspund corect la niște 
întrebări o să mă ducă cu mașina, exact ca pe o vedetă de 
cinema. Ei, întâi m-a întrebat cum mă cheamă și, când i-am 
spus, s-a uitat pur și simplu la mine ca și cum ar fi fost șocat. 
Desigur, era din cauză că și-a dat seama că sunt evreică și asta 
a fost următoarea lui întrebare: Sunt evreică? Mai că i-am spus 
că nu sunt, doar așa, ca distracţie. Dar mi-era teamă că o să 


155 


descopere și că o să dau de necaz, așa că i-am zis că sunt. 
Atunci s-a rezemat de spătarul banchetei și i-a spus șoferului să 
pornească. Fără vreun alt cuvânt. A fost foarte ciudat. De parcă 
eu mă evaporasem. 

— Foarte bine, Sarah. Acum, ia spune-mi. Ai zis că ai crezut că 
sunt polițiști. Purtau uniforme? 

Ea dădu nesigură din cap. 

— Să începem de la culoarea acestor uniforme. 

— Un fel de verde, cred. Știţi, ca de poliţist, numai că un pic 
mai închis. 

— Cum erau pălăriile lor? Ca de poliţist? 

— Nu, erau pălării cu borul ascuţit. Mai degrabă ca ale unor 
ofițeri. Tati a fost ofițer în marină. 

— Altceva? Insigne, panglici, medalii, trese la guler? Ceva de 
genu' ăsta? 

Ea continuă să scuture din cap. 

— Bine. Și acum, bărbatul care a vorbit cu tine. Cum arăta? 

Sarah își strânse buzele și apoi își făcu de lucru cu o șuviţă de 
păr. Aruncă o privire spre tatăl ei: 

— Mai în vârstă decât șoferul. La vreo 55-60 de ani. Foarte 
voinic, fără prea mult păr, sau poate că era tuns foarte scurt, și 
cu o mustață mică. 

— Și celălalt? 

Ridică din umeri: 

— Mai tânăr. Un pic cam palid. Păr blond. Nu-mi aduc deloc 
aminte prea multe despre el. 

— Spune-mi despre vocea lui, a bărbatului care stătea în 


spate. 
— Vă referiţi la accent? 
— Da, dacă poţi. 


— Nu știu sigur, zise ea. Accentele mi se par foarte greu de 
identificat. Îmi dau seama că sunt diferite, dar nu pot 
întotdeauna să spun de unde e persoana. 

Oftă adânc și se încruntă în timp ce încerca din greu să se 
concentreze: 

— Ar fi putut să fie austriac. Dar bănuiesc că putea la fel de 
bine să fi fost bavarez. Știţi, de modă veche. 

— Austriac sau bavarez, am zis eu, scriind în carnețel. M-am 
gândit să subliniez cuvântul bavarez și apoi m-am răzgândit. Nu 
avea niciun rost să îi dau mai multă importanţă decât îi dăduse 


156 


ea, chiar dacă bavarez îmi convenea mie mai mult. Am făcut o 
pauză, păstrându-mi ultima întrebare până când am fost sigur 
că ea terminase ce avea de spus. 

— Și acum gândește-te foarte bine, Sarah. Tu ești lângă 
mașină. Geamul e lăsat în jos și te uiţi direct în mașină. |! vezi 
pe bărbatul cu mustață. Ce altceva mai poţi să vezi? 

Ea închise ochii strâns și, lingându-și buza superioară, își 
frământă mintea pentru a găsi și cel mai mic detaliu: 

— Țigări, zise ea, după un minut. Nu ca ale lui tati. 

Deschise ochii și se uită la mine. 

— Aveau un miros ciudat. Dulce și foarte puternic. Ca frunzele 
de dafin sau de oregano. 

Mi-am trecut în revistă notițele și, când am fost sigur că ea nu 
mai avea nimic de adăugat, m-am ridicat: 

— Îţi mulţumesc, Sarah, ai fost de mare ajutor. 

— Am fost? zise ea veselă. Chiar am fost? 

— Cu siguranţă. 

Am zâmbit cu toţii și pentru un moment toți patru am uitat 
cine și ce eram. 

În timp ce conduceam m-am întrebat dacă își dădea vreunul 
dintre ei seama că, o dată în viaţa ei, rasa lui Sarah fusese în 
avantajul ei - că faptul că era evreică îi salvase, probabil, viața. 

Eram mulțumit de ce aflasem. Descrierea ei era prima 
informaţie adevărată din acest caz. În materie de accente, 
descrierea ei se corela cu cea a Tanchistului, sergentul de la 
recepţie care preluase apelul anonim. Dar ceea ce era mai 
important, asta însemna că, până la urmă, trebuia să fac rost de 
la generalul Martin din Nurnberg de datele exacte la care 
Streicher fusese la Berlin. 


14 


Luni, 26 septembrie 


Am privit afară, pe fereastra apartamentului, la spatele 
clădirilor alăturate, în câteva camere de zi în care fiecare familie 
era deja strânsă în așteptare în jurul aparatelor de radio. De la 
fereastra din faţă a apartamentului meu puteam vedea că 


157 


Fasanenstrasse era pustie. Am intrat la mine în camera de zi și 
mi-am turnat ceva de băut. Prin podea, auzeam sunetul muzicii 
clasice de la radioul de dedesubt. Un pic de Beethoven asigura 
începutul și sfârșitul discursurilor de la radio ale liderilor de 
Partid. Exact cum spun eu mereu: cu cât e mai prost tabloul, cu 
atât mai ornamentată este rama. 

In mod obișnuit, nu sunt un ascultător al transmisiunilor 
Partidului. Mai degrabă îmi ascult propriile gânduri. Dar cea din 
seara aia nu era o emisiune obișnuită. Fuhrer-ul vorbea la 
Sportspalast de pe Potsdamerstrasse și se știa în mare că își va 
declara adevăratele intenţii faţă de Cehoslovacia și regiunea 
Sudeţilor. 

Personal, ajunsesem demult la concluzia că de ani de zile 
Hitler păcălise pe toată lumea cu discursurile sale de pace. Și 
văzusem destule filme western la cinema ca să știu că, atunci 
când bărbatul cu pălărie neagră se ia de tipul pipernicit care stă 
lângă el la bar, se pregătește de o bătaie cu șeriful. În acest caz, 
se întâmpla ca șeriful să fie francez și nu era prea greu să-ţi dai 
seama că el nu era prea tentat să facă altceva decât să stea 
înăuntru și să-și spună că împușcăturile pe care le aude de 
peste drum sunt doar câteva pocnitori. 

In speranţa că nu am dreptate în legătură cu asta, am dat 
drumul la radio și, ca alţi 75 de milioane de germani, am 
așteptat să aflu ce avea să se aleagă de noi. 

Multe femei spun că în timp ce Goebbels doar seduce, Hitler 
fascinează. Pentru mine e dificil să comentez asta. Totuși, nu se 
poate nega efectul hipnotic pe care discursurile Fuhrer-ului par 
să-l aibă asupra oamenilor. În mod sigur, mulţimea de la 
Sportspalast părea să-l aprecieze. Bănuiesc că trebuie să te afli 
acolo ca să simţi atmosfera adevărată. Precum o vizită la stația 
de colectare a apei reziduale din canalizare. 

Pentru aceia dintre noi care ascultam acasă, nu era nimic de 
apreciat. Nicio speranţă în nimic din ceea ce zicea vorbitorul 
număru' 1 al țării. Nu era decât conştientizarea 
înspăimântătoare a faptului că eram cu un pas și mai aproape 
de război decât fuseserăm cu o zi înainte. 


Marti, 27 septembrie 


După-amiaza a fost o paradă militară pe Unter den Linden, 
una care părea mai pregătită pentru război decât oricare alta pe 
care o mai văzusem pe străzile Berlinului. Era o divizie 
mecanizată în echipament complet de luptă. Dar spre uimirea 
mea, nu erau urale, nu erau saluturi, nu erau fluturări de 
steaguri. Realitatea spiritului belicos al lui Hitler se afla în 
mintea tuturor și, văzând această paradă, oamenii pur și simplu 
s-au întors cu spatele și au plecat. 

Mai târziu, în aceeași zi, când, la rugămintea lui Arthur Nebe, 
m-am întâlnit cu el departe de Alex, la biroul firmei Gunther & 
Stahlecker, Investigatori Particulari - ușa încă mai aștepta după 
cel care trebuia să vină să schimbe la loc numele - i-am povestit 
ce văzusem. 

Nebe râse: 

— Ce ai zice dacă ţi-aș spune că divizia pe care ai văzut-o era 
probabil eliberatoarea acestei ţări? 

— Armata plănuiește un puci? 

— Nu-ţi pot spune foarte multe în afara faptului că înalţi ofiţeri 
din Wehrmacht au fost în legătură cu prim-ministrul britanic. De 
îndată ce britanicii dau ordinul, armata va ocupa Berlinul și 
Hitler va fi adus în faţa unui tribunal. 

— Când va fi asta? 

— Când Hitler va invada Cehoslovacia, britanicii vor declara 
razboi. Acela va fi momentul. Momentul nostru, Bernie. Nu ţi-am 
zis eu că cei din Kripo o să aibă nevoie de oameni ca tine? 

Am dat încet din cap: 

— Dar Chamberlain tot negociază cu Hitler, nu? 

— Așa e stilul britanic. Să negocieze, să fie diplomați. N-ar 
exista crichet dacă ei nu ar încerca să negocieze. 

— Fără îndoială, e posibil ca el să creadă că Hitler va semna 
un tratat. Mai mult, atât Chamberlain, cât și Daladier, sunt ei 
înșiși, probabil, pregătiți să semneze un tratat. 

— Hitler n-o să renunţe la Sudeți, Bernie. lar britanicii nu-și 
vor încălca propriul tratat cu cehii. 

M-am dus la bufetul cu băuturi și am turnat două pahare: 

— Dacă britanicii și francezii intenţionează să-și respecte 
tratatul, atunci n-o să mai fie nimic de negociat, i-am zis lui 
Nebe, dându-i un pahar. Dacă vrei părerea mea, îi fac doar jocul 
lui Hitler. 

— Doamne, ce pesimist ești. 


— Bine, hai să te întreb asta: A trebuit să dai vreodată piept 
cu perspectiva de a te bate cu cineva cu care nu voiai să te 
baţi? Cineva mai mare decât tine, poate? E posibil să te 
gândești să te ascunzi bine. E posibil ca pur și simplu să nu ai 
curajul pentru asta. Incerci s-o rezolvi cu vorba, desigur. Cel 
care vorbește prea mult nu vrea deloc să se bată. 

— Dar noi nu suntem mai mari decât britanicii și francezii. 

— Numai că ei nu au curajul pentru a face asta. 

Nebe ridică paharul: 

— Pentru curajul britanic! 


Miercuri, 28 septembrie 


— Generalul Martin ne-a furnizat informaţiile despre Streicher, 
domnule. 

Korsch se uită la telegrama pe care o ţinea în mână și zise: 

— Din cele cinci zile aflate în discuţie s-ar părea că Streicher 
era la Berlin în cel puţin două dintre ele. În privinţa celorlalte 
două despre care nu știm, Martin nu are idee unde se afla. 

— Și se lăudase cu spionii lui... 

— Păi, mai e o chestie, domnule. Se pare că într-una din dăţi, 
Streicher a fost văzut venind de la aerodromul Furth din 
Nurnberg. 

— Cât durează un zbor de aici la Nurnberg? 

— Cel mult două ore. Vreţi să verific la aeroportul Tempelhof? 

— Am o idee și mai bună. Du-te la băieţii de la propagandă de 
la Muratti. Cere-le o fotografie frumoasă a lui Streicher. Mai bine 
cere-le câte una cu toţi Gav/eiterii, ca să nu atragi prea mult 
atenția asupra ta. Zi-le și tu că e pentru securitatea de la 
Cancelaria Reichului, asta întotdeauna dă bine. După ce ai făcut 
rost de ea, vreau să mergi să vorbești cu fata Hirsch. Vezi dacă 
nu îl poate identifica pe Streicher ca fiind bărbatul din mașină. 

— Și dacă o face? 

— Dacă o face, atunci tu și cu mine vom descoperi că ne-am 
făcut o grămadă de prieteni noi. Cu o singură excepţie notabilă. 

— Exact de-asta mi-era teamă. 


Joi, 29 septembrie 


160 


Chamberlain reveni la Munchen. Dorea să negocieze din nou. 
Șeriful veni și el, dar se părea că avea doar să privească în altă 
direcţie atunci când începeau împușcăturile. Mussolini își lustrui 
cureaua și capul și își făcu și el apariţia pentru a-și oferi ajutorul 
aliatului său spiritual. 

În timp ce acești bărbaţi importanţi veneau și plecau, o tânără 
fată, având o importanţă mică sau chiar deloc în schema 
generală a lucrurilor, dispăru în timp ce făcea cumpărăturile 
familiei la piaţa din cartier. 

Piaţa Moabit se afla la intersecţia dintre Bremerstrasse și 
Arminius Strasse. Era o clădire mare din cărămidă, cam la fel de 
mare ca un depozit, și era locul în care clasa muncitoare din 
Moabit - ceea ce însemna toată lumea care trăia în zonă - își 
cumpăra brânza, peștele, carnea și alte provizii proaspete. Erau 
chiar unul sau două locuri unde puteai să stai în picioare ca să 
bei repede o bere și să mănânci un cârnat. Locul era 
întotdeauna aglomerat și existau cel puţin șase intrări. Nu e un 
loc unde hoinărești pur și simplu. Majoritatea oamenilor se 
grăbesc, n-au timp să stea și să se uite la lucrurile pe care nu și 
le pot permite; și, oricum, în Moabit nici nu există astfel de 
sortimente. Așa că hainele mele și atitudinea mea detașată mă 
scoaseră în evidenţă. 

Știam că Liza Ganz dispăruse de acolo, deoarece în acest loc 
un vânzător de pește găsise o plasă de cumpărături pe care 
mama Lizei o identificase mai târziu ca aparţinându-i. In afară 
de asta, nimeni nu văzuse nimic. În Moabit, oamenii nu-ţi acordă 
prea multă atenţie decât dacă ești un poliţist care caută o fată 
dispărută și, chiar și atunci, e doar curiozitate. 


Vineri, 30 septembrie 


După-amiază am fost chemat la sediul Gestapoului de pe 
Prinz Albrecht Strasse. 

Privind în sus când am intrat pe ușa principală, am văzut o 
statuie stând pe un postament ca o anvelopă de camion, 
lucrând la o bucată de broderie. Deasupra capului ei zburau doi 
heruvimi, unul scărpinându-se în cap, iar celălalt având o 
expresie generală de nedumerire. Bănuiala mea fu că se 
întrebau de ce oare Gestapoul alesese taman clădirea aia ca să- 
și deschidă prăvălia. În aparenţă, școala de artă care ocupase 


161 


anterior clădirea de la nr. 8 de pe Prinz Albrecht Strasse și 
Gestapoul, care era rezidentul ei actual, nu păreau să aibă prea 
multe în comun dincolo de gluma cât se poate de la îndemână 
pe care toată lumea o făcea despre activitatea de a pune în 
scenă diverse chestii. Dar în acea zi, pe mine mă nedumerea și 
mai mult faptul că Heydrich mă chemase aici, în loc de Prinz 
Albrecht Palais de lângă Wilhelmstrasse. Nu mă îndoiam că avea 
el un motiv. Heydrich avea un motiv pentru tot ceea ce făcea și 
am fost sigur că ăsta avea să-mi displacă la fel de mult ca și 
toate celelalte pe care le auzisem. 

Dincolo de ușa principală, treceai printr-un punct de control și, 
mergând mai departe, te găseai la baza unei scări care era la fel 
de mare ca un apeduct. Sus, la capătul scărilor, te trezeai într-o 
cameră de așteptare cu tavan boltit, cu trei ferestre cu arcadă 
de dimensiunile unei locomotive. Sub fiecare dintre ferestre se 
afla o bancă din lemn de felul celor pe care le vezi la biserică și 
acolo am așteptat așa cum mi se spusese. 

Intre ferestre, pe niște postamente, erau așezate busturile lui 
Hitler și Göring. M-am minunat niţel de faptul că Himmler lăsase 
capul lui Hermann Grăsanu' acolo, știind cât de mult se urau 
unul pe celălalt. Poate că Himmler pur și simplu admirase bustul 
ca pe o piesă de sculptură. Și, apoi, poate că nevastă-sa era 
fiica rabinului-șef... 

După aproape o oră, Heydrich ieși în cele din urmă pe ușile 
duble din faţa mea. Ducea o servietă și îl goni pe aghiotantul 
său SS când mă zări: 

— Kommissar Gunther, zise el, părând să găsească ceva 
amuzant în sunetul pe care rostirea rangului meu îl făcea în 
urechile sale. 

Mă conduse înainte, de-a lungul galeriei: 

— M-am gândit că am putea să ne plimbăm din nou prin 
grădină, ca ultima dată. Te deranjează dacă mă însoțești înapoi 
pe Wilhelmstrasse? 

Am pășit prin intrarea arcuită și am coborât o altă scară 
masivă spre celebra aripă sudică, unde ceea ce cândva fuseseră 
atelierele sculptorilor erau acum celulele Gestapoului. Aveam un 
motiv întemeiat să mi le amintesc, căci odată fusesem eu 
însumi reţinut acolo pentru puţină vreme, și am fost foarte 
ușurat când am ieșit pe ușă și ne-am aflat din nou în spaţiul 
deschis. Cu Heydrich, nu se știa niciodată. 


162 


Se opri acolo pentru o clipă, aruncând o privire la Rolexul său. 
Am vrut să spun ceva, dar el își ridică arătătorul și, aproape 
conspirativ, își duse degetul la buzele subţiri. Am stat noi și am 
așteptat, dar eu habar n-aveam după ce anume. 

După vreun minut, se auzi sunând o rafală de împușcături, 
trimițându-și ecoul peste grădină. Apoi alta; și încă una. 
Heydrich își verifică din nou ceasul, dădu aprobator din cap și 
zâmbi: 

— Mergem? zise el, pornind agale pe aleea cu pietriș. 

— Aia a fost pentru mine? am zis, știind foarte bine că da. 

— Plutonul de execuţie? chicoti el. Nu, nu, Kommissar 
Gunther. Îţi imaginezi prea multe. Și, oricum, nu prea cred că 
tocmai dumneata, dintre toți oamenii, ai nevoie de o lecţie 
practică de putere. Doar că ţin foarte mult la punctualitate. La 
regi se zice că e o virtute, dar la un poliţist este doar semnul 
caracteristic al eficienței administrative. La urma urmei, dacă 
Fuhrer-ul poate face trenurile să meargă la timp, m-am gândit 
că eu trebuie cel puţin să fiu capabil să mă asigur că vreo câţiva 
preoţi sunt lichidaţi la ora stabilită. 

Așadar era o lecție practică, până la urmă, mi-am zis. Era felul 
lui Heydrich de a-mi da de știre că era conștient de 
neînțelegerea mea cu  Sturmbannfuhrer-ul Roth de la 
departamentul 4B1. 

— Da’ cu execuțiile în zori de zi ce s-a întâmplat? 

— S-au plâns vecinii. 

— Preoți aţi spus, nu-i așa? 

— Biserica catolică nu e mai puţin o conspirație mondială 
decât bolșevismul sau iudaismul, Gunther. Martin Luther a 
condus o Reformă, Fuhrer-ul va conduce o alta. El va aboli 
autoritatea Romei asupra catolicilor germani, indiferent dacă 
preoții îi vor da voie sau nu. Dar asta e altă problemă, și e cel 
mai bine să fie lăsată pe seama celor care sunt versaţi în 
rezolvarea ei. Nu, eu voiam să vorbesc cu tine despre o 
problemă pe care o am, și anume că sunt cam presat de 
Goebbels și trepădușii lui de la Muratti ca acestui caz la care 
lucrezi să i se facă publicitate. Nu sunt sigur cât de mult timp 
pot să-i mai duc cu vorba. 

— Când mi s-a dat acest caz, domnule general, i-am zis 
aprinzându-mi o ţigară, am fost împotriva unei interziceri a 


163 


publicităţii. Acum sunt convins că publicitatea este exact ceea 
ce criminalul nostru a căutat tot timpul. 

— Da, Nebe a zis că dumneata mergi pe teoria că asta s-ar 
putea să fie un soi de conspirație pusă la cale de Streicher și 
amicii lui antisemiţi pentru a provoca un pogrom împotriva 
conducătorilor comunității evreiești din capitală. 

— Sună fantastic, domnule general, numai dacă nu-l cunoști 
pe Streicher. 

El se opri și, vârându-și mâinile adânc în buzunarele de la 
pantaloni, scutură din cap: 

— Nimic legat de porcul ăla bavarez nu ar putea să mă mai 
surprindă. 

Lovi spre un porumbel cu vârful cizmei și rată: 

— Dar vreau să aud mai multe. 

— O fată a identificat fotografia lui Streicher ca putând fi omul 
care a încercat să o ia din fața școlii din care o altă fată a 
dispărut săptămâna trecută. Ea crede că bărbatul avea accent 
bavarez. Sergentul de la recepţie care a preluat apelul anonim 
prin care ni s-a indicat cu exactitate unde să găsim cadavrul 
unei alte fete dispărute a spus că persoana care a sunat avea 
accent bavarez. Atunci există un motiv. Luna trecută oamenii 
din Nurnberg au dat foc la sinagoga din oraș, dar aici în Berlin 
sunt numai câteva ferestre sparte și niște vătămări corporale, în 
cel mai rău caz. Lui Streicher i-ar plăcea la nebunie să vadă că 
evreii din Berlin și-o iau cum și-au luat-o cei din Nurnberg. Mai 
mult, obsesia lui Der Sturmer pentru crima rituală mă determină 
să fac comparații cu modus operandi folosit de criminal. Adaugi 
toate astea la reputaţia lui Streicher și începe să se lege. 

Heydrich mări pasul în faţa mea, cu braţele ţepene pe lângă 
corp ca și cum ar fi călărit la Școala de Echitaţie din Viena, și 
apoi se întoarse cu faţa la mine. Zâmbea înflăcărat: 

— Știu o persoană care ar fi încântată să vadă căderea lui 
Streicher. Nemernicul ăla prost a rostit discursuri în care mai că- 
| acuza pe prim-ministru de impotenţă. Göring e furios pe 
chestia asta. Dar încă nu ai cu adevărat destule probe, nu-i așa? 

— Nu, domnule. În primul rând, martorul meu e evreu. 

Heydrich gemu. 

— Și, bineînţeles, restul e mai mult teoretic. 

— Totuși, îmi place teoria dumitale, Gunther. Îmi place foarte 
mult. 


164 


— Aș vrea să-i reamintesc domnului general că mi-a luat șase 
luni să-l prind pe Gormann Strangulatorul. La cazul ăsta, n-am 
petrecut încă nici măcar o lună. 

— Mă tem că nu avem la dispoziţie șase luni. la fii atent. Dă- 
mi o dovadă cât de mică și o să pot să-l fac pe Goebbels să mă 
lase în pace. Dar am nevoie de ceva repede, Gunther. Mai ai o 
lună, șase săptămâni cel mult. M-am făcut înțeles? 

— Da, domnule. 

— la spune-mi, de ce anume ai nevoie de la mine? 

— De supravegherea permanentă de către Gestapo a lui Julius 
Streicher, i-am răspuns. O anchetă complet sub acoperire a 
tuturor afacerilor lui și a partenerilor săi cunoscuți. 

Heydrich își încrucișă braţele și își puse bărbia ascuţită în 
palmă: 

— Va trebui să vorbesc cu Himmler despre asta. Dar ar trebui 
să fie în regulă. Reichsfiihrer-ul urăște corupţia chiar mai mult 
decât îi desconsideră pe evrei. 

— Păi, asta e în mod sigur o consolare, domnule. 

Am mers mai departe spre Prinz Albrecht Palais. 

— Fără nicio legătură, zise el în timp ce ne apropiam de 
propriul său sediu, tocmai am primit o știre importantă care ne 
afectează pe toţi. Britanicii și francezii au semnat un acord la 
Munchen. Fuhrer-ul a obținut Sudeţii. 

Scutură din cap, minunându-se: 

— Un miracol, nu-i așa? 

— Da, într-adevăr, am murmurat eu. 

— Cum, nu înţelegi? N-o să mai fie război. Cel puţin nu acum. 

Am zâmbit cu tact: 

— Da, este cu adevărat o veste bună. 

Întelegeam perfect. Nu avea să mai fie război. Nu mai avea să 
fie niciun semnal din partea britanicilor. Și, fără asta, nu avea să 
mai fie nici vreun puci al armatei. 


Partea a doua 


15 


Luni, 17 octombrie 


Familia Ganz, sau ce mai rămăsese din ea în urma unui al 
doilea telefon anonim dat la Alex, informându-ne unde putea fi 
găsit corpul Lizei Ganz, locuia la sud de Wittenau, într-un mic 
apartament de pe Birkenstrasse, chiar în spatele Spitalului 
Robert Koch, unde Frau Ganz era angajată ca asistentă 
medicală. Herr Ganz era funcţionar la Judecătoria districtului 
Moabit, aflată și ea în apropiere. 

Potrivit lui Becker, era un cuplu foarte muncitor, spre 40 de 
ani; amândoi munceau până târziu, astfel că Liza Ganz fusese 
adesea lăsată de una singură. Dar niciodată nu fusese lăsată 
așa cum tocmai o văzusem eu, goală pe o lespede de la Alex, cu 
un bărbat care îi cosea acele părţi din ea pe care găsise de 
cuviinţă să le taie în efortul de a stabili totul despre ea, de la 
virginitate la conținutul stomacului ei. Totuși, cel care 
confirmase ceea ce eu începusem să bănuiesc fusese conținutul 
gurii ei, unde era mai ușor de umblat. 

— Ce te-a făcut să te gândești la asta, Bernie? mă întrebase 
lllImann. 

— Nu toată lumea rulează ţigările la fel de bine ca tine, 
profesore. Uneori, un pic de tutun îţi rămâne pe limbă sau sub 
buză. Când fata evreică, cea care a zis că l-a văzut pe omul 
nostru, a spus că acesta fuma ceva cu un miros dulce, ca 
frunzele de dafin sau oregano, se referea cu siguranţă la hașiș. 
Probabil că așa le face el să-l însoțească în liniște. Le tratează ca 
pe niște oameni mari, oferindu-le o ţigară. Numai că nu e genu' 
de ţigară la care ele se așteaptă. 

lllmann clătină din cap cu aparentă uimire: 

— Și când te gândești că mi-a scăpat asta... Am început să 
îmbătrânesc. 


Becker trânti portiera și mi se alătură pe trotuar. 
Apartamentul era situat deasupra unei farmacii. Am avut 
sentimentul că urma să am nevoie de ea. 

Am urcat scările și am bătut la ușă. Bărbatul care a deschis-o 
era brunet și avea o înfățișare posomorâtă. Recunoscându-l pe 
Becker, a scos un oftat și a strigat-o pe soţia sa. Apoi a privit din 
nou înăuntru și l-am văzut dând din cap posomorât: 

— Mai bine aţi pofti înăuntru, zise el. 

ÎI priveam cu atenţie. Faţa lui rămase congestionată și în timp 
ce m-am strecurat pe lângă el i-am putut zări micile broboane 
de transpiraţie de pe frunte. Intrând mai mult înăuntru, am 
simţit un miros cald de săpun și am bănuit că tocmai terminase 
de făcut baie. 

Închizând ușa, Herr Ganz o luă înaintea noastră și ne conduse 
într-un salonaș în care soţia lui stătea în picioare, tăcută. Era 
înaltă și palidă, ca și cum petrecea prea mult timp în casă, și era 
limpede că se oprise nu demult din plâns. Batista din mâna ei 
era încă udă. Herr Ganz, mai scund decât soția sa, își puse un 
braţ în jurul umerilor ei lați. 

— Acesta este Kommissar Gunther de la Alex, zise Becker. 

— Herr și Frau Ganz, le-am spus, mă tem că trebuie să vă 
pregătiți pentru vestea cea mai rea cu putință. Am găsit 
cadavrul fiicei dumneavoastră Liza dis-de-dimineaţă. Imi pare 
foarte rău. 

Becker înclină capul cu solemnitate. 

— Da, zise Ganz. Da, m-am gândit eu. 

— În mod normal va trebui să aibă loc o identificare, i-am 
spus. Nu e nevoie să fie făcută chiar acum. Poate mai încolo 
niţel, după ce vă mai adunaţi un pic. 

Am așteptat ca Frau Ganz să se topească, dar, pentru 
moment cel puţin, ea păru înclinată să rămână în stare solidă. 
Oare era din cauză că era asistentă medicală și era mai imună 
la suferinţă și la durere? Chiar și la a ei proprie? 

— Putem să ne așezăm? 

— Da, vă rog, zise Ganz. 

l-am spus lui Becker să meargă să facă niște cafea pentru noi 
toţi. El plecă oarecum bucuros, dornic să scape de atmosfera 
plină de durere, chiar dacă numai pentru câteva momente. 

— Unde aţi găsit-o? întrebă Ganz. 


167 


Nu era o întrebare la care să-mi vină ușor să răspund. Cum le 
spui unor părinţi că trupul gol al fiicei lor a fost găsit într-un turn 
de anvelope dintr-un garaj nefolosit de pe Kaiser Wilhelm 
Strasse? l-am dat versiunea îndulcită, care nu cuprindea decât 
locaţia garajului. La asta avu loc un schimb de priviri foarte clar. 

Ganz se așeză jos, cu mâna pe genunchiul soţiei sale. Ea era 
tăcută, absentă chiar, și avea probabil mai puţină nevoie de 
cafeaua lui Becker decât aveam eu. 

— Aveţi idee cine ar fi putut să o omoare? întrebă Ganz. 

— Lucrăm pe baza mai multor posibilităţi, domnule, i-am zis, 
trezindu-mă din nou că îmi vin pe buze vechile platitudini 
polițienești. Facem tot ce putem, credeţi-mă. 

Ganz se posomori și mai tare. |și clătină capul cu mânie: 

— Ce nu reușesc eu să înțeleg este de ce nu a fost nimic în 
ziare. 

— E important să prevenim orice crimă la indigo, i-am spus. 
Se întâmplă adesea într-un caz ca ăsta. 

— Nu este de asemenea important să împiedicaţi omorârea 
altor fete? întrebă Frau Ganz. Expresia ei era una de exasperare: 
E adevărat, nu-i așa? Au fost omorâte și alte fete. Asta spune 
lumea. Poate că reușiţi să faceţi asta să nu apară în ziare, dar 
nu-i puteți împiedica pe oameni să vorbească. 

— Au existat câteva îndemnuri de propagandă pentru a 
avertiza fetele să fie atente, am zis. 

— Ei, bine, în mod evident, ele nu au folosit la nimic, nu-i așa? 
zise Ganz. Liza era o fată inteligentă, Kommissar, nu genul care 
ar face ceva prostesc. Deci criminalul ăsta trebuie că e și el 
deștept. lar eu văd lucrurile în felul ăsta: singurul mod de a le 
pune pe fete în gardă așa cum trebuie e tipărirea știrii, cu toate 
grozăviile ei. Ca să le sperii. 

— Poate că aveţi dreptate, domnule, am zis eu pe un ton 
nefericit. Dar nu e la latitudinea mea. Eu doar respect ordinele. 

Asta era scuza germană tipică pentru toate în vremurile alea 
și m-am simţit rușinat să o folosesc. 

Becker își scoase capul de după ușa bucătăriei: 

— AȘ putea să vă spun o vorbă, domnule? 

Era rândul meu să fiu bucuros că plec din cameră: 

— Ce s-a întâmplat? i-am zis pe un ton amar. Ai uitat cum se 
fierbe apa? 

Îmi dădu o tăietură din ziarul Beobachter: 


— la uitaţi-vă la asta, domnule. Am găsit-o aici în sertar. 

Era o reclamă pentru firma „Rolf Vogelmann - Investigator 
Privat, specializat în dispariţii de persoane”, același anunţ pe 
care îl folosise Bruno Stahlecker ca să mă chinuie cu el. 

Becker indică data din partea de sus a tăieturii: 

— 3 octombrie, zise el. Patru zile după ce Liza Ganz a 
dispărut. 

— N-ar fi prima oară când oamenii se satură să aștepte ca 
poliţia să descopere ceva. La urma urmei, așa reușeam eu să 
duc un trai onest. 

Becker luă niște cești și farfurioare și le puse pe tavă lângă 
cafetieră: 

— Credeţi că s-ar putea să fi apelat la el, domnule? 

— Nu văd niciun rău în a întreba. 

Ganz era încăpățânat, genul de client pentru care nu m-ar fi 
deranjat să lucrez eu însumi. 

— Cum ziceam, Kommissar, n-am găsit nimic în ziare despre 
fiica noastră și l-am văzut pe colegul dumneavoastră aici de față 
doar de două ori. Așa că pe măsură ce a trecut timpul, ne-am 
întrebat cam ce eforturi se fac pentru găsirea fiicei noastre. Cel 
mai tare te roade faptul că nu știi. Ne-am gândit că dacă-l 
angajăm pe Herr Vogelmann, cel puţin atunci vom putea fi siguri 
că cineva face tot ce-i stă în putinţă ca să încerce să o 
găsească. Nu vreau să fiu nepoliticos, Kommissar, dar așa s-a 
întâmplat. 

Am sorbit din cafea și am scuturat din cap: 

— Înţeleg foarte bine, i-am zis. Probabil că și eu aș fi făcut la 
fel. Doar că îmi doresc ca acest Vogelmann să fi putut să o 
găsească. 

Nu se putea să nu-i admiri, m-am gândit. Probabil că nu-și 
puteau permite serviciile unui detectiv particular și totuși 
merseseră înainte și angajaseră unul. Probabil că-i costase toate 
economiile lor. 

După ce ne-am terminat cafeaua și eram pe picior de plecare, 
am sugerat că o mașină de poliţie ar putea să treacă în 
dimineaţa următoare să-l ia pe HerrGanz pentru a-l duce la Alex 
ca să identifice cadavrul. 

— Vă mulţumim pentru amabilitate, Kommissar, zise Frau 
Ganz încercând să schițeze un zâmbet. Toată lumea a fost 
foarte drăguță. 


169 


Soţul ei dădu din cap în semn de aprobare. Stând lângă ușa 
deschisă, era în mod evident dornic să ne vadă plecaţi de acolo. 

— Herr Vogelmann nu a vrut să ne ia bani. lar acum 
dumneavoastră aranjaţi o mașină pentru soţul meu. Nici nu vă 
pot spune cât de mult vă multumim. 

I-am strâns mâna cu compasiune și apoi am plecat. 

De la farmacia de jos am cumpărat niște prafuri și am înghiţit 
un plic în mașină. Becker mă privi cu dezgust: 

— Dumnezeule, nu știu cum de puteţi să faceţi asta, zise el 
scuturându-se. 

— Își face efectul mai repede așa. lar după cele prin care 
tocmai am trecut nu pot zice că am băgat de seamă gustul. 
Urăsc să dau vești proaste. 

Mi-am trecut limba prin gură ca să scap de restul de praf. 

— Deci? Ce crezi despre asta? Mai ai vreo bănuială bazată pe 
instinct, ca mai înainte? 

— Da. Se tot uita la ea cu subiînţeles. 

— Așa ai făcut și tu, dacă e să o luăm așa, i-am zis scuturând 
din cap. 

Becker rânji larg: 

— Nu era rea, nu-i așa? 

— Presupun că acum o să-mi povestești și cum ar fi ea la pat, 
nu-i așa? 

— Mai mult genu' dumneavoastră, mă gândesc, domnule. 

— Zău? Ce te face să spui asta? 

— Ştiţi dumneavoastră, genu’ care răspunde la amabilitate. 

Am râs, în ciuda durerii mele de cap: 

— Mai mult decât răspunde la veștile proaste. lată-ne acolo, 
cu picioarele noastre mari și feţe lungi, și tot ce poate ea să facă 
e să arate ca și cum e în acea perioadă a lunii. 

— Este asistentă medicală. Ele sunt obișnuite să aibă de-a 
face cu vești proaste. 

— Mi-a trecut asta prin minte, dar cred că-și luase deja porţia 
de plâns, și încă foarte recent. Cum a fost cu mama lrmei 
Hanke? Ea a plâns? 


170 


— A, nu. Aia a fost la fel de tare ca și Süss Evreul“. Poate că 
s-a smiorcăit un pic când am apărut prima dată, dar și ei 
transmiteau același gen de atmosferă ca și familia Ganz. 

M-am uitat la ceas: 

— Eu cred că avem nevoie de ceva de băut. Ce zici? 

Am mers cu mașina la Cafe Kerkau pe Alexanderstrasse. 
Având șaizeci de mese de biliard, era locul în care mulți polițiști 
de la Alex mergeau să se relaxeze când ieșeau din schimb. 

Am cumpărat două beri și le-am dus la o masă unde Becker 
exersa câteva lovituri. 

— Jucaţi? mă întrebă el. 

— Faci mișto de mine? Ăsta era salonul meu pe vremuri. 

Am luat un tac și l-am privit pe Becker lovind bila albă. 
Aceasta lovi roșul, atinse mantaua și lovi puternic cealaltă bilă 
albă. 

— Vreti să pariem? 

— Nu după lovitura aia. Ai multe de învăţat despre cum se 
face o linie. Dar dacă ai fi ratat-o... 

— A fost doar o lovitură norocoasă. Atâta tot, insistă Becker. 
Se aplecă și trase o lovitură aiurea care dădu greș cu jumătate 
de metru. 

Am pocnit din buze: 

— Ții în mână un tac de biliard, nu un baston pentru orbi. Nu 
mai încerca să mă aburești, bine? Uite, dacă asta te face fericit, 
jucăm pe cinci mărci partida. 

El zâmbi ușor și-și roti umerii: 

— Douăzeci de puncte vă convine? 

Imi reveni lovitura de spargere a bilelor, dar am ratat-o. După 
asta, aș fi putut la fel de bine să fiu babysitter. Becker nu fusese 
la cercetași când era tânăr, atâta lucru era sigur. După patru 


4 Porecla lui Joseph Siiss Oppenheimer (1698-1738), bancher evreu din Stuttgart. La 
moartea protectorului său, ducele Karl Alexander de Wurttenberg, al cărui consilier în 
materie de finanţe era, a fost arestat la cererea numeroșilor săi dușmani și acuzat de 
numeroase lucruri, printre care fraudă, evaziune, deturnare de fonduri, luare de mită 
și încercarea de a reinstaura catolicismul. Comunitatea evreiască a încercat fără 
succes să îl răscumpere. Supus torturii, el a cedat și a recunoscut tot ce i se punea în 
cârcă. Totuși, atunci când torţionarii săi i-au cerut să se convertească la creștinism, el 
a refuzat, astfel că a fost spânzurat, iar trupul său a fost pus într-o cușcă și ţinut 
vreme de șase ani în piaţa publică din Stuttgart, înainte de a fi returnat în cele din 
urmă familiei pentru a fi îngropat. Povestea lui a fost subiectul mai multor opere 
literare, în care s-a folosit ideea că el nu era, de fapt, evreu, dar că la aflarea acestei 
vești a preferat să nu trădeze comunitatea în care fusese crescut și educat. 


171 


partide, am aruncat o bancnotă de douăzeci pe masa de joc și 
am cerșit îndurare. Becker mi-o aruncă înapoi: 

— E în regulă, zise el. M-aţi lăsat să vă bat. 

— Asta e un alt lucru pe care trebuie să-l înveţi. Pariul e pariu. 
Să nu joci niciodată pe bani decât dacă intenţionezi să-i iei. Un 
bărbat care nu-i ia s-ar putea aștepta ca nici tu să nu iei banii de 
la el. Asta îi face pe oameni nervoși, atâta tot. 

— Asta pare să fie un sfat foarte bun. 

Işi băgă banii în buzunar. 

— E ca în afaceri, am continuat eu. Nu lucrezi niciodată gratis. 
Dacă nu iei banii pentru munca ta, atunci înseamnă că ea nu 
poate să fi valorat prea mult. 

Mi-am pus tacul la loc în rastel și mi-am terminat berea. 

— Să n-ai niciodată încredere în cineva care e fericit să facă 
treaba pe gratis. 

— Asta e ceea ce aţi învățat ca detectiv particular? 

— Nu, e ce-am învăţat ca un bun om de afaceri. Dar de vreme 
ce ai menţionat asta, nu-mi place cum miroase treaba asta: un 
detectiv particular care încearcă să găsească o școlăriţă 
dispărută și apoi refuză onorariul. 

— Rolf Vogelmann? Dar el n-a găsit-o. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva. În vremurile astea, o grămadă 
de oameni dispar în orașul ăsta dintr-o grămadă de motive 
diferite. Să găsești unul este excepția, nu regula. Dacă aș fi 
refuzat onorariul de la fiecare client dezamăgit pe care l-am 
avut, aș fi spălat vase până acum. Când ești particular, nu există 
loc pentru sentimente. Cel care nu ia banii, nu mănâncă. 

— Poate că Vogelmann ăsta e pur și simplu mai generos 
decât eraţi dumneavoastră, domnule. 

Am clătinat din cap: 

— Nu înțeleg cum își poate permite, i-am zis, desfăcând 
anunţul lui Vogelmann și uitându-mă din nou la el. Nu când 
cheltuiește așa de mult pe aceste anunţuri. 


16 
Marţi, 18 octombrie 


172 


Ea era, într-adevăr. Capul auriu și picioarele frumos sculptate 
nu puteau fi confundate. Am privit-o cum se chinuiește să iasă 
pe ușa rotativă de la Ka-De-We, încărcată cu pachete și pungi, 
arătând ca și cum și-ar fi făcut cumpărăturile de Crăciun în 
ultimul moment. Flutură mâna la un taxi, scăpă o pungă, se 
aplecă să o recupereze și ridică privirea ca să descopere că 
șoferul n-o văzuse. Era dificil de înţeles de ce. Ai fi observat-o pe 
Hildegard Steininger și dacă ai fi avut un sac pe cap. Arăta de 
parcă ar fi locuit într-un salon de frumusețe. 

Din mașină, am auzit-o înjurând și, trăgând mai aproape, am 
lăsat în jos geamul de la scaunul din dreapta: 

— Aveţi nevoie să vă duc undeva? 

Ea se uita încă în jur după un alt taxi când mi-a răspuns: 

— Nu, e în regulă, zise, de parcă aș fi agăţat-o într-un colț la 
un cocteil și ea s-ar fi uitat peste umarul meu să vadă dacă nu 
cumva apare cineva mai interesant la orizont. Nu era, așa că își 
aduse aminte să zâmbească scurt și apoi adăugă: Păi, dacă 
sunteți sigur că nu vă încurc... 

Am sărit din mașină ca să o ajut să-și încarce cumpărăturile. 
Pungi de la magazinele de pălării, de la magazinele de pantofi, 
de la un parfumier, de la un creator de modă de fiţe de pe 
Friedrich Strasse și de la faimoasa hală de alimente de la Ka-De- 
We. Mi-am dat seama că era genul de femeie pentru care un 
carnet de cecuri oferă cel mai bun remediu pentru ceea ce o 
frământă. Dar, la urma urmei, sunt multe femei așa. 

— Nu-i niciun deranj, i-am zis, ochii mei urmărindu-i picioarele 
în timp ce se urcă în mașină, bucurându-mă pentru puţin timp 
de priveliștea marginilor ciorapilor ei și a jartierelor. Mută-ţi 
gândul, mi-am spus în sinea mea. Asta e prea scumpă. In plus, 
avea alte lucruri pe cap. Cum ar fi dacă pantofii se potrivesc cu 
geanta și ce se întâmplase cu fiica ei dispărută. 

— Încotro? am întrebat-o. Acasă? 

Ea oftă de parcă îi sugerasem ieftinul și sordidul motel Palme 
de pe Frobelstrasse și apoi, cu un zâmbeţel curajos, aprobă din 
cap. Am mers spre est către Bulowstrasse. 

— Mă tem că nu am nicio veste pentru dumneavoastră, i-am 
zis, luându-mi o expresie serioasă și încercând să mă concentrez 
la drum și nu la amintirea coapselor ei. 

— Nu, nici nu credeam că aveţi, zise ea pe un ton egal. Sunt 
aproape patru săptămâni, nu-i așa? 


173 


— Nu vă pierdeţi speranţa. 

Un alt oftat, mai degrabă nerăbdător: 

— Nu o s-o găsiţi. E moartă, nu-i așa? De ce nu admite cineva 
asta pur și simplu? 

— Este în viață până când descopăr contrariul, Frau 
Steininger. 

Am cotit spre sud pe Potsdamerstrasse și pentru o vreme am 
tăcut amândoi. Apoi am devenit conștient de faptul că ea clătina 
din cap și respira ca și cum urcase un șir de trepte: 

— Oare ce veţi fi crezând despre mine, Kommissar? zise ea. 
Fiica mea a dispărut, a fost probabil ucisă, și uite la mine cum 
cheltui bani ca și cum n-aş avea nicio grijă pe lume. Cu 
siguranţă mă credeți o femeie lipsită de inimă. 

— Nu cred deloc așa ceva, i-am zis și am început să-i 
povestesc despre cum înfruntau oamenii aceste lucruri în 
moduri diferite, și că, dacă niște cumpărături o ajutau să-și mai 
ia gândul de la dispariţia fiicei ei măcar pentru câteva ore, 
atunci asta era cât se poate de bine, și că nimeni nu ar 
condamna-o. Am crezut că sunt convingător, dar când am ajuns 
la apartamentul ei din Steglitz, Hildegard Steininger plângea. 

Am prins-o de umăr și i l-am strâns puţin, lăsând-o să se 
descarce un pic înainte de a-i spune: 

— V-aș oferi batista mea dacă nu mi-aş fi împachetat 
sendvișurile în ea. 

Ea încercă un zâmbet printre lacrimi: 

— Am una, zise, și scoase un pătrat din dantelă din mânecă. 
Apoi privi la propria mea batistă și râse: Chiar că arată ca și cum 
v-aţi fi împachetat sendvișurile în ea. 

După ce am ajutat-o să-și ducă sus cumpărăturile, am rămas 
în faţa ușii ei cât și-a căutat cheia. Descuind, se întoarse și-mi 
zâmbi cu graţie: 

— Vă mulţumesc pentru ajutor, Kommissar, spuse. A fost cu 
adevărat foarte amabil din partea dumneavoastră. 

— Nu a fost nimic, i-am spus, gândind cu totul altceva. 

Nici măcar o invitaţie la o ceașcă de cafea, mi-am zis când am 
fost din nou în mașină. Mă lasă să o duc atâta cu mașina și nici 
măcar nu mă invită înăuntru. Numai că sunt multe femei așa, 
pentru care bărbaţii sunt doar taximetriști cărora nu trebuie să 
le dea bacșiș. 


174 


Mirosul puternic lăsat de parfumul Bajadi al tipei mă făcea să 
mă cam strâmb. Unii bărbaţi nu sunt deloc afectaţi de el, dar pe 
mine parfumul unei femei mă lovește drept în pantalonii scurți 
din piele. Ajungând înapoi la Alex după vreo douăzeci de 
minute, cred că am adulmecat și inhalat realmente fiecare 
moleculă a parfumului femeii ăleia, precum un aspirator. 

e 
Mi-am sunat un prieten care lucra la Dor/anas, agenţia de 
publicitate. Îl cunoșteam pe Alex Sievers din război. 

— Alex, încă mai cumperi spaţiu de reclamă? 

— Atâta timp cât munca asta nu necesită să ai un creier. 

— E întotdeauna plăcut să vorbești cu un bărbat căruia îi 
place munca sa. 

— Din fericire, îmi plac banii mult mai mult. 

Am continuat așa încă vreo câteva minute până să-l întreb pe 
Alex dacă are un exemplar din ediția de dimineaţă a ziarului 
Beobachter. L-am pus să se uite la pagina cu anunțul lui 
Vogelmann. 

— Ce e asta? întrebă el. Nu-mi vine să cred că există oameni 
în domeniul tău de activitate care au intrat în sfârșit în secolul 
XX. 

— Reclama asta a apărut de cel puţin două ori pe săptămână 
de câteva săptămâni încoace, i-am explicat. Cât costă o 
campanie ca asta? 

— La atât de multe apariţii, trebuie să fie vreun soi de 
discount. Ascultă, las’ pe mine. Știu vreo doi oameni la 
Beobachter. Probabil că o să pot afla asta pentru tine. 

— Ti-aş fi recunoscător, Alex. 

— Vrei să-ţi faci și tu reclamă, poate? 

— Îmi pare rău, Alex, dar ăsta e un caz. 

— Pricep. Spionezi concurenţa, hmm? 

— Cam așa ceva. 

Mi-am petrecut restul după-amiezii aceleia citind rapoartele 
Gestapoului despre Streicher și partenerii săi de la Der Stürmer. 
despre aventura Gauleiter-ului cu o anume Anni Seitz și cu 
altele, aventuri pe care le avea în secret față de soţia lui, 
Kunigunde; despre aventura fiului său Lothar cu o englezoaică 
pe nume Mitford, care era de viţă nobilă; despre 
homosexualitatea lui Ernst Hiemer, editorul de la Stürmer, 
despre activităţile ilegale ale lui Philippe Rupprecht, desenatorul 


175 


de la Stürmer, făcute după război, în Argentina; și despre cum 
echipa de scriitori de la Sturmer includea un bărbat pe nume 
Fritz Brand, care era în realitate un evreu pe care îl chema Jonas 
Wolk. 

Aceste rapoarte constituiau o lectură fascinantă, plină de 
picanterii, de genul celei care, fără îndoială, s-ar fi potrivit la Der 
Stürmer, dar ele nu m-au adus cu nimic mai aproape de 
stabilirea unei legături între Streicher și crime. 

Sievers mă sună înapoi pe la ora cinci și-mi spuse că 
publicitatea lui Vogelmann costa cam trei sau patru sute de 
mărci pe lună. 

— Când a început să cheltuiască atâta mălai? 

— La începutul lui iulie. Numai că nu el îi cheltuie, Bernie. 

— Nu-mi spune că o obţine gratis. 

— Nu, altcineva plătește factura. 

— Zău? Cine? 

— Ei, asta-i partea ciudată, Bernie. Te poţi gândi la vreun 
motiv pentru care editura Lange ar plăti campania de publicitate 
a unui detectiv particular? 

— Eşti sigur în legătură cu asta? 

— Foarte sigur. 

— Asta e foarte interesant, Alex. Rămân dator. 

— Tu doar asigură-te că, dacă vreodată te hotarăști să-ți faci 
reclamă, eu voi fi primul cu care vorbești, bine? 

— Poţi fi sigur. 

Am pus jos receptorul și mi-am deschis agenda. Plata mea 
pentru serviciile aduse lui Frau Gertrude Lange ar fi trebuit să 
fie făcută de cel puţin o săptămână. Mi-am privit ceasul și m-am 
gândit că aș putea foarte bine să o iau din loc înaintea orei de 
vârf spre vestul orașului. 

e 
La casa de pe Herbertstrasse erau zugravii când am ajuns, iar 
slujnica de culoare a lui Frau Lange se plânse cu amărăciune 
despre oamenii care veneau și plecau tot timpul, astfel încât ea 
stătea numai în picioare. N-ai fi crezut asta când te uitai la ea, 
căci era chiar mai grasă decât mi-o aminteam. 

— Va trebui să stai mata aici în hol să aștepți cât mă duc eu 
să văd dacă e disponibilă, îmi zise. Peste tot în altă parte se 
zugrăvește. Bagă de seamă, să nu atingi nimic. 


176 


Ea tresări când în casă se auzi ecoul unei lovituri foarte 
puternice, bombăni ceva despre bărbaţii cu salopete murdare 
care distrugeau locul și plecă în căutarea stăpânei, lăsându-mă 
să bat din călcâie pe pardoseala din marmură. 

Zugrăvitul părea să aibă sens. Probabil că o făceau în fiecare 
an înainte de curăţenia de primăvară. Mi-am trecut mâna peste 
statueta art-deco din bronz a unui somon în plin salt, care ocupa 
mijlocul unei mari mese rotunde. Poate că mi-ar fi făcut plăcere 
netezimea lui, dacă obiectul nu ar fi fost acoperit cu praf. M-am 
întors, strâmbându-mă, când negresa reveni cu un mers legănat 
în hol. Ea se strâmbă înapoi la mine și apoi în jos la picioarele 
mele: 

— Mata nu vezi ce-au făcut cizmele matale la pardoseala mea 
curată? zise ea arătând cu degetul la cele câteva urme negre pe 
care le lăsaseră tocurile mele. 

Mi-am exprimat îngrijorarea pe un ton teatral: 

— Poate vei reuși s-o convingi să cumpere una nouă, i-am zis. 

Am fost sigur că a înjurat în șoaptă înainte de a-mi spune să o 
urmez. Am mers de-a lungul aceluiași hol întunecat până la ușile 
duble ale salonului-birou. Frau Lange, bărbiile ei și câinele mă 
așteptau în același șezlong, cu excepţia faptului că acesta 
fusese retapițat cu un material a cărui culoare nu te deranja la 
ochi decât dacă aveai o pietricică în ei asupra căreia să te 
concentrezi. Să ai o mulţime de bani și niciun dram de bun-gust 
nu poate decât să facă lipsa acestuia și mai evidentă. 

— Telefon nu ai? bubui ea ca un clopot de ceață prin fumul de 
țigară. 

l-am auzit chicotitul în timp ce adăugă: 

— Cred că dumneata trebuie să fi fost cândva funcţionar la 
strângerea impozitelor și taxelor sau ceva de genu' ăsta. 

Apoi, dându-și seama ce spusese, își duse mâna la falcă: 

— O, Doamne, nu ţi-am plătit onorariul, nu-i așa? Râse din 
nou și se ridică: Îmi cer mii de scuze. Îmi pare foarte rău. 

— Nu-i nimic, e în regulă, i-am spus, privind-o cum se 
îndreaptă spre birou și își scoate carnetul de cecuri. 

— Și nu ţi-am mulţumit încă așa cum se cuvine pentru 
rapiditatea cu care ai rezolvat lucrurile. Le-am spus tuturor 
prietenilor mei cât de bun ești. 

Îmi dădu cecul: 


177 


— Am adăugat și un mic bonus acolo. Nu pot să spun cât de 
ușurată am fost că am scăpat de omul acela groaznic. In 
scrisoarea dumitale spuneai că se pare că s-ar fi spânzurat, Herr 
Gunther. A scăpat pe altcineva de osteneală, nu? 

Râse din nou zgomotos, ca o actriță amatoare care joacă mult 
prea energic pentru a fi în totalitate credibilă. Dinţii ei erau, de 
asemenea, falși. 

— E și ăsta un mod dea privi lucrurile, i-am zis. 

Nu mi s-a părut că avea vreun sens să-i povestesc despre 
bănuiala mea că Heydrich pusese să fie omorât Klaus Hering cu 
scopul de a grăbi revenirea mea la Kripo. Clienţilor nu le prea 
pasă de scăpări, de micile chestii care rămân fără răspuns. Nici 
eu însumi nu mă prea dau în vânt după ele. 

Acela fu momentul în care ea își aduse aminte că Bruno 
Stahlecker își pierduse viaţa lucrând la cazul ei. Râsul i se stinse 
și, cu o expresie mai serioasă întipărită pe chip, se porni să-și 
exprime condoleanţele. Asta implică și carnetul ei de cecuri. 
Pentru o clipă m-am gândit să-i zic ceva nobil legat de riscurile 
meseriei, dar apoi m-am gândit la văduva lui Bruno și am lăsat-o 
să termine de scris cecul. 

— Foarte generos din partea dumneavoastră, i-am zis. Voi 
avea grijă ca ăsta să ajungă la familia lui. 

— Așa să faci, te rog, spuse ea. Și dacă mai e și altceva ce pot 
face pentru ei, să mă anunti, bine? 

l-am zis că așa voi face. 

— Este ceva ce poţi face pentru mine, Herr Gunther, spuse 
ea. Există încă scrisorile pe care ţi le-am dat dumitale. Fiul meu 
m-a întrebat dacă acele ultime câteva scrisori i-ar putea fi 
returnate. 

— Da, desigur. Uitasem, i-am răspuns. 

Dar oare ce voia să spună cu asta? Era posibil ca ea să vrea 
să spună că scrisorile pe care încă le mai aveam în fișier la birou 
erau singurele scrisori care mai existau? Sau voia să spună că 
Reinhard Lange le avea deja pe restul? Caz în care cum 
ajunsese la ele? În mod sigur nu reușisem să aflu mai multe 
despre scrisori atunci când cercetasem apartamentul lui Hering. 
Ce se întâmplase cu ele? Am adăugat: 

— O să trec chiar eu să vi le aduc. Slavă Domnului că le are el 
pe celelalte înapoi în siguranţă. 

— Da, nu-i așa? zise ea. 


178 


Așadar asta era. El chiar le avea pe celelalte. 

M-am îndreptat spre ușă: 

— Ei, ar fi mai bine să o iau din loc, Frau Lange. 

Am fluturat cele două cecuri în aer și apoi mi le-am strecurat 
în portofel: 

— Vă mulțumesc pentru generozitate. 

— Pentru nimic. 

M-am încruntat ca și cum îmi trecuse ceva prin minte: 

— E un lucru care mă nedumerește, i-am spus. Ceva ce voiam 
să vă întreb. Ce interes are firma dumneavoastră în agenţia de 
detectivi Rolf Vogelmann? 

— Rolf Vogelmann? repetă ea deloc în largul ei. 

— Da. Vedeţi dumneavoastră, am aflat printr-o pură 
întâmplare că editura Lange finanţează o campanie de 
publicitate pentru Rolf Vogelmann din luna iulie a acestui an. Mă 
întrebam doar de ce să mă fi angajat pe mine când aţi fi avut 
mai multe motive să-l fi angajat pe el? 

Frau Lange clipi în mod deliberat și își scutură capul: 

— Mă tem că habar n-am. 

Am ridicat din umeri și mi-am permis un mic zâmbet: 

— Păi, cum vă zic, doar m-a nedumerit, atâta tot. Nimic 
important. Dumneavoastră semnaţi toate cecurile firmei, Frau 
Lange? Vreau să zic, mă întrebam doar dacă asta n-ar putea să 
fie ceva ce ar putea să fi făcut fiul dumneavoastră de unul 
singur, fără să vă spună. Ca și cumpărarea acelei reviste despre 
care mi-aţi povestit. Cum se numea oare? Urania. 

Era în mod evident jenată și chipul ei începu să se înroșească. 
Frau Lange înghiţi cu greu înainte de a răspunde: 

— Reinhard are drept de semnătură asupra unui cont bancar 
limitat care este prevăzut să acopere cheltuielile lui ca director 
al firmei. Însă nu vă pot explica la ce se poate referi asta, Herr 
Gunther. 

— Ei, poate că s-a plictisit de astrologie. Poate s-a decis să 
devină el însuși investigator privat. Ca să vă spun adevărul, Frau 
Lange, sunt vremuri când un horoscop este o modalitate la fel 
de bună ca oricare alta de a descoperi ceva. 

— Chiar o să-l întreb pe Reinhard despre asta cu prima ocazie 
când o să-l văd. Vă rămân îndatorată pentru informaţie. Aţi 
putea să-mi spuneţi de unde o aveți? 


179 


— Informaţia? Scuze, am o regulă foarte strictă de a nu 
încălca niciodată confidenţialitatea. Sunt sigur că înţelegeţi. 

Ea dădu scurt din cap și-mi ură o seară plăcută. 

Înapoi în hol negresa încă mai fierbea de enervare deasupra 
pardoselii ei. 

— Știţi ce-aș recomanda eu? i-am zis. 

— Ce? întrebă ea morocănoasă. 

— Cred că ar trebui să îi dai un telefon fiului lui Frau Lange la 
revista lui. Poate că reușește să aranjeze vreo vrajă ca să 
îndepărteze urmele alea. 


17 


Vineri, 21 octombrie 


Când i-am sugerat prima dată ideea lui Hildegard Steininger, 
ea nu fu prea entuziasmată: 

— Daţi-mi voie să văd dacă am înțeles eu bine. Vreţi să vă 
dați drept soțul meu? 

— Exact. 

— În primul rând, soţul meu e mort. lar în al doilea rând, nu 
semănați deloc cu el, Herr Kommissar. 

— În primul rând, mă bazez pe faptul că acest om nu știe că 
adevăratul Herr Steininger e mort. lar în al doilea rând, n-aș 
prea crede că el are mai mult habar despre cum arăta soțul 
dumneavoastră, decât am eu. 

— Și, oricum, cine este acest Rolf Vogelmann, mai precis? 

— O anchetă ca aceasta nu este nimic altceva decât căutarea 
unui tipar, a unui factor comun. Aici, factorul comun este faptul 
că am descoperit că Vogelmann a fost angajat de către părinţii a 
două fete. 

—A două victime, vreţi să spuneţi, zise ea. Vedeţi 
dumneavoastră, știu și eu că alte fete au dispărut și că apoi au 
fost găsite moarte. Chiar dacă nu e nimic despre asta în ziare, 
lucrurile se aud. 

— Două victime, atunci, am admis eu. 

— Dar în mod sigur este doar o coincidenţă. Ascultaţi-mă, vă 
pot spune că și eu m-am gândit să fac asta, să știți, să plătesc 


180 


pe cineva pentru a o căuta pe fiica mea. La urma urmei, 
dumneavoastră nu aţi găsit nici urmă de ea, nu-i așa? 

— E drept. Dar ar putea să fie mai mult decât o coincidenţă. 
Asta este ceea ce aș vrea să aflu. 

— Presupunând că este implicat, ce-ar putea el spera să 
câștige din asta? 

— Noi nu vorbim aici neapărat despre o persoană raţională. 
Așa că nu știu dacă vreun câștig intră în ecuaţie. 

— Ei bine, toate astea îmi sună foarte dubios, spuse ea. Adică, 
vreau să zic, cum a intrat el în legătură cu aceste două familii? 

— Nu a făcut-o. Ele au intrat în legătură cu el după ce i-au 
văzut reclama din ziar. 

— Nu vă arată acest lucru că dacă el e factorul comun, atunci 
nu este prin propria-i alegere? 

— Poate că doar vrea să pară așa. Nu știu. Oricum, mi-ar 
plăcea să aflu mai multe, chiar dacă și numai pentru a-l scoate 
din discuţie. 

Ea își încrucișă picioarele lungi și își aprinse o ţigară. 

— Vreţi să o faceţi? 

— Răspundețţi-mi mai întâi la această întrebare, Kommissar. Și 
vreau un răspuns sincer. M-am săturat de chestii evazive. 
Credeţi că Emmeline poate fi încă în viață? 

— Nu, nu cred asta. 

— Atunci sunt de acord. 

Acum, în timp ce ne aflam în sala de așteptare din biroul lui 
Vogelmann de pe Nurnbergerstrasse, sub privirea secretarei 
sale cu aspect de matroană, Hildegard Steininger juca la 
perfecţie rolul de soție îngrijorată, ţinându-mă de mână și 
ocazional zâmbindu-mi cu genul de zâmbete care în mod normal 
sunt rezervate celui iubit. Purta chiar și verigheta. La fel și eu. 
Mi se părea ciudat și mă strângea pe deget după atâţia ani. 
Avusesem nevoie de săpun ca să mi-o pun pe deget. 

Prin perete se putea auzi sunetul unui pian la care se cânta. 

— Este o școală de muzică alături, explică secretara lui 
Vogelmann. Zâmbi amabil și adăugă: N-o să vă facă să așteptați 
foarte mult. 

Cinci minute mai târziu am fost conduși în biroul lui. 

Din experiența mea, investigatorul privat e predispus la 
câteva boli: platfus, varice, dureri de spate, alcoolism și, 
ferească Dumnezeu, boli venerice; dar niciuna dintre ele, cu 


181 


posibila excepţie a gonoreei, nu prea poate să influențeze 
negativ impresia pe care o face asupra unui potenţial client. 
Totuși, există o dizabilitate, deși una minoră, care trebuie să 
pună clientul pe gânduri, dacă o vede la un detectiv, și aceasta 
este miopia. Dacă ai de gând să plătești un bărbat cu cincizeci 
de mărci pe zi ca să dea de urma bunicii tale dispărute, vrei ca 
măcar să te simţi încrezător în faptul că omul pe care îl angajezi 
să facă treaba vede suficient de bine încât să-și găsească 
propriii butoni. 

Ochelarii cu lentile ca fundul de borcan, ca aceia purtaţi de 
Rolf Vogelmann, trebuie prin urmare să fie consideraţi dăunători 
pentru afacere. 

Urâţenia, pe de altă parte, atunci când se oprește la mică 
distanță de o anumită diformitate fizică scârboasă, nu trebuie 
neapărat să constituie un dezavantaj profesional. Astfel că 
Vogelmann, a cărui înfățișare neplăcută era oarecum mai 
generală, era probabil capabil să ciugulească atât cât să 
trăiască. Zic să ciugulească, și îmi aleg cuvintele cu mare grijă, 
deoarece, cu părul său creț și roșu în neorânduială, cu nasul lat 
ca un cioc și cu pieptul bombat, Vogelmann semăna cu o rasă 
preistorică de cocoșel, și încă una care în mod clar trebuia să fi 
dispărut demult. 

Trăgându-și pantalonii până-n gât, Vogelmann ieși alene pe 
labele-i mari de poliţist de după birou ca să dea mâna cu noi. 
Pășea ca și cum tocmai s-ar fi dat jos de pe o bicicletă. 

— Rolf Vogelmann. Incântat să vă cunosc pe amândoi, zise el 
cu o voce strangulată și subţire și cu un puternic accent 
berlinez. 

— Steininger, i-am zis. lar aceasta este soția mea, Hildegard. 

Vogelmann arătă înspre două fotolii aranjate în fața unei 
mese mari de birou și i-am auzit pantofii scârțâind în timp ce 
pășea pe covor în urma noastră. Nu era prea multă mobilă. Un 
cuier, un cărucior pentru băuturi, o sofa lungă, cu aspect uzat, 
și, în spatele ei, o masă lipită de perete pe care erau două 
veioze și câteva teancuri de cărți. 

— Ce amabilitate din partea dumneavoastră să ne primiţi atât 
de repede, zise Hildegard cu graţie. 

Vogelmann se așeză în faţa noastră. Chiar și cu un metru de 
birou între noi, puteam totuși să-i simt răsuflarea cu miros de 
iaurt stricat. 


182 


— Păi, când soțul a menţionat că fiica dumneavoastră 
lipsește, normal că am presupus că este oarece urgență. 

Își trecu palma pe deasupra teancului de coli de scris luând 
una și un creion: 

— Când anume a dispărut? 

— Joi, 22 septembrie, i-am răspuns. Se ducea la o lecţie de 
dans în Potsdam și plecase de acasă - noi locuim în Steglitz - la 
7:30 seara. Cursul trebuia să înceapă la ora 8, numai că ea n-a 
mai ajuns. 

Mâna lui Hildegard o căută pe a mea, iar eu i-am strâns-o 
consolator. 

Vogelmann înclină din cap: 

— Aproape o lună, înseamnă, zise el reflectând adânc. Și 
poliţia...? 

— Poliţia? am repetat eu cu amărăciune. Poliţia nu face nimic. 
Nu se aude nimic din partea lor. Nu e nimic în ziare. Și totuși 
umblă zvonul că și alte fete de vârsta Emmelinei au dispărut. 
Am făcut o pauză: Și că au fost omorâte. 

— Asta este aproape sigur, zise el, îndreptându-și nodul 
cravatei din lână, de proastă calitate. Motivul oficial pentru ca 
presei să i se interzică tipărirea de știri despre aceste dispariţii 
și omoruri este că poliţia dorește să evite panica. De asemenea, 
nu vrea să-i încurajeze pe toţi sonaţii pe care un astfel de caz 
are obiceiul să-i producă. Dar adevăratul motiv este că poliția 
este pur și simplu rușinată de propria-i neputinţă fără margini de 
a captura acest bărbat. 

Am simţit-o pe Hildegard strângându-mă mai tare de mână: 

— Herr Vogelmann, zise ea, tocmai faptul că nu știm ce i s-a 
întâmplat este foarte greu de suportat. Dacă am putea măcar să 
fim siguri ori de una ori de alta... 

— Înţeleg, Frau Steininger. 

Privi spre mine: 

— Să înţeleg că doriţi ca eu să încerc să o găsesc? 

— Aţi vrea, Herr Vogelmann? i-am zis. Am văzut anunțul 
dumneavoastră în Beobachter și sunteţi cu adevărat ultima 
noastră speranţă. Ne-am săturat să stăm doar și să așteptăm să 
se întâmple ceva. Nu-i așa, draga mea? 

— Da, așa este. 

— Aveţi o fotografie a fiicei dumneavoastră? 


Hildegard își deschise poșeta și îi dădu o poză la fel ca aceea 
pe care i-o dăduse mai demult lui Deubel. Vogelmann o privi 
fără emoție: 

— Frumușică. Cu ce călătorea la Potsdam? 

— Cu trenul. 

— Și dumneavoastră credeţi că trebuie să fi dispărut undeva 
între casa dumneavoastră din Steglitz și școala de dans, nu-i 
așa? 

L-am aprobat din cap. 

— Ceva probleme acasă? 

— Niciuna, răspunse Hildegard pe un ton ferm. 

— La școală atunci? 

Am clătinat amândoi din cap și Vogelmann mâzgăli niște 
notițe. 

— Avea prieten? 

M-am uitat la Hildegard. 

— Nu cred, zise ea. Am căutat în camera ei și nu e nimic care 
să indice că s-ar fi văzut cu vreun băiat. 

Vogelmann dădu din cap posomorât și apoi fu victima unui 
scurt acces de tuse pentru care își ceru scuze prin batistă și în 
urma căruia faţa i se făcu la fel de roșie ca părul. 

— După patru săptămâni, veți fi verificat deja la toate rudele 
și la toate prietenele de la școală ca să vedeţi dacă nu stă acolo. 
Se șterse la gură cu batista. 

— Normal, confirmă Hildegard pe un ton băţos. 

— Am întrebat peste tot, am zis și eu. M-am dus și am parcurs 
fiecare metru din drumul ei ca s-o caut și n-am găsit nimic, am 
adăugat, iar asta era ceva aproape literalmente adevărat. 

— Cu ce era îmbrăcată când a dispărut? 

Hildegard îi descrise hainele. 

— Ce-mi puteți spune despre bani? 

— Câteva mărci. Economiile ei erau neatinse. 

— Bine. O să întreb în stânga și în dreapta să văd ce pot afla. 
Să-mi daţi adresa dumneavoastră. 

l-am dictat-o și am adăugat numărul de telefon. După ce 
termină de scris, se ridică, se îndreptă greoi de spate și apoi se 
plimbă puţin prin cameră cu mâinile vârâte adânc în buzunare, 
ca un școlar speriat. Îmi dădusem până acum seama că nu 
putea să aibă mai mult de 40 de ani. 


184 


— Mergeţi acasă și așteptați un semn de la mine. Voi lua 
legătura cu dumneavoastră în câteva zile, sau mai devreme, 
dacă descopăr ceva. 

Ne-am ridicat să plecăm. 

— Care credeți că sunt șansele ca ea să fie găsită în viaţă? îl 
întrebă Hildegard. 

Vogelmann ridică din umeri descurajat: 

— Trebuie să recunosc că nu sunt mari. Dar voi face tot ce 
pot. 

— Care-i prima mișcare? l-am întrebat eu, curios. 

El își aranjă din nou nodul de la cravată și mărul lui Adam i se 
îți peste guler. Mi-am ţinut respiraţia când se întoarse cu faţa la 
mine: 

— Păi, o să încep prin a face câteva câpii după fotografia fiicei 
dumneavoastră și apoi o să le pun în circulaţie. Orașul ăsta are 
o mulţime de fugiţi de acasă, să știți. Sunt niște copii cărora nu 
le prea place Tineretul Hitlerist și genul ăsta de lucruri. O să 
încep în această direcţie, Herr Steininger. Își puse mâna pe 
umărul meu și ne însoți până la ușă. 

— Vă mulțumim, zise Hildegard. Aţi fost foarte amabil, Herr 
Vogelmann. 

Am zâmbit și am aprobat politicos. El înclină din cap și, în 
timp ce Hildegard ieșea pe ușă în faţa mea, l-am prins uitându- 
se în jos la picioarele ei. Nu-l puteai învinovăţi. În boleroul din 
lână bej, bluza din mătase cu buline și fusta din lână de un roșu- 
închis, ea arăta precum valoarea despăgubirilor de război pe un 
an întreg. Era plăcut și doar să pretinzi a fi căsătorit cu ea. 

Am dat mâna cu Vogelmann și am urmat-o afară pe 
Hildegard, gândindu-mă în sinea mea că dacă aș fi fost cu 
adevărat soţul ei aș fi dus-o acasă ca să o dezbrac și să o bag în 
pat. 

În timp ce părăseam biroul lui Vogelmann și ieșeam în stradă, 
visam cu ochii deschiși o închipuire erotică elegantă cu mătase 
și dantelă. Sex-appealul lui Hildegard era una peste alta mai 
eficient decât închipuirile fierbinţi cu sâni săltăreţi și fese. 
Oricum, știam că fantezia mea de soţior era puţin probabilă de 
vreme ce, mai mult ca sigur, adevăratul Herr Steininger, dacă ar 
fi fost în viață, și-ar fi condus aproape sigur tânăra și frumoasa 
soție acasă pentru ceva cu nimic mai stimulativ decât o ceașcă 
de cafea proaspătă înainte de a se întoarce la banca la care 


185 


lucra. Și asta pentru simplul fapt că un bărbat care se trezește 
singur se va gândi întotdeauna la o femeie, la fel de sigur cum 
un bărbat care se trezește lângă nevastă se va gândi la micul 
dejun. 

— Ei, ce impresie v-a lăsat? mă întrebă ea în mașină, în timp 
ce conduceam înapoi spre Steglitz. Mie mi s-a părut că nu era 
atât de rău pe cât părea. De fapt, era destul de cumsecade, 
chiar. În mod sigur nu mai rău decât propriii dumneavoastră 
oameni. Nu-mi pot închipui de ce ne-am deranjat. 

Am lăsat-o să mai continue așa câteva minute. 

— Vi s-a părut perfect normal faptul că erau atât de multe 
întrebări evidente pe care nu le-a pus? 

Ea oftă: 

— Cum ar fi? 

— Nu a pomenit nimic de onorariul său. 

— Îndrăznesc să spun că dacă ar fi crezut că nu ni-l putem 
permite, atunci ar fi adus vorba de el. Și, apropo, să nu vă 
așteptați ca eu să mă ocup de nota de plată pentru acest mic 
experiment al dumneavoastră. 

l-am spus că va plăti Kripo pentru tot. 

Zărind galbenul închis care indica o tonetă de ţigări, am oprit 
și am coborât din mașină. Am cumpărat două pachete și am 
aruncat unul în torpedou. Am scuturat pachetul ca să scot o 
țigară pentru ea, apoi pentru mine, și le-am aprins pentru 
amândoi. 

— Nu vi s-a părut ciudat că a neglijat, de asemenea, să 
întrebe câţi ani are Emmeline, la ce școală merge, cum îl 
cheamă pe profesorul ei de dans, unde lucrez eu, genu' ăsta de 
lucruri? 

Ea suflă fumul prin ambele nări, ca un taur furios: 

— Nu în mod special, zise ea. Cel puţin nu până nu le-aţi 
menţionat. 

Lovi puternic bordul și înjură: 

— Dar dacă ar fi întrebat la ce școală merge Emmeline? Ce v- 
aţi fi făcut dacă ar fi apărut acolo și ar fi aflat că adevăratul meu 
soţ e mort? Asta aș vrea să știu. 

— Nu s-ar fi dus. 

— Păreți foarte sigur de asta. De unde știți? 

— Pentru că știu cum lucrează detectivii particulari. Nu le 
place să meargă imediat după poliţie și să pună aceleași 


186 


întrebări. De obicei, le place să se îndrepte spre un lucru din 
cealaltă parte. Să îi dea târcoale un pic înainte de a vedea o 
portiţă. 

— Așadar credeţi că acest Rolf Vogelmann e suspect? 

— Da, cred. Destul încât să pun pe cineva să stea cu ochii pe 
el. 

Ea înjură din nou, mult mai tare decât prima dată. 

— Asta e a doua oară, i-am zis. Ce-aţi păţit? 

— De ce să fi păţit ceva? Chiar deloc. Pe femeile singure nu le 
deranjează să-și dea adresa și numărul de telefon acelora pe 
care poliția îi crede suspecți. Asta este ceea ce face traiul de 
una singură atât de palpitant. Fiica mea e dispărută, probabil 
ucisă, iar acum trebuie să-mi fac griji că bărbatul ăla oribil ar 
putea să treacă pe la mine într-o seară pentru o mică discuţie 
despre ea. 

Era atât de furioasă încât aproape supse tutunul din învelișul 
de hârtie al ţigării. Dar chiar și așa, de data asta, când am ajuns 
la apartamentul ei de pe Lepsius Strasse, mă invită înăuntru. M- 
am așezat pe sofa și am ascultat sunetul care venea din baie în 
timp ce ea făcea pipi. Părea cu totul ieșit din comun pentru 
cineva ca ea să nu fie deloc conștientă în legătură cu un astfel 
de lucru. Poate că nu-i păsa dacă auzeam sau nu. Nici nu sunt 
sigur dacă se obosise măcar să închidă ușa de la baie. 

Când se întoarse în cameră, mi-a cerut pe un ton imperativ 
încă o ţigară. Aplecându-mă, am fluturat o ţigară spre ea, pe 
care mi-o smulse dintre degete. Și-o aprinse singură cu bricheta 
de pe masă și trase din ea ca un soldat din tranșee. Am urmărit- 
o cu interes în timp ce se plimba încoace și încolo prin fața mea, 
imagine întruchipată a îngrijorării părintești. Mi-am luat și eu o 
țigară și am scos chibriturile din buzunarul de la piept. Hildegard 
s-a uitat furioasă la mine când mi-am aplecat capul către 
flacără: 

— Credeam că detectivii trebuie să fie capabili să aprindă 
chibrituri cu vârful unghiei. 

— Numai cei neglijenţi, care nu dau cinci mărci pentru o 
manichiură, i-am spus căscând. Bănuiam că pune ea ceva la 
cale, dar habar nu aveam ce putea fi, nu mai mult decât aveam 
despre gusturile lui Hitler în materie de amenajări interioare. M- 
am uitat încă o dată bine la ea. 


187 


Era înaltă - mai înaltă decât un bărbat obișnuit; cu puţin peste 
30 de ani, dar cu înfățișarea unei fete având jumătate din vârsta 
ei. Nu prea avea piept și fund. Nasul era poate un pic prea lat, 
buzele un pic prea subțiri, iar ochii ca albăstrelele erau un pic 
prea apropiaţi; cu posibila excepţie a temperamentului ei, nu 
era în mod sigur nimic delicat la ea. Dar, fără îndoială, 
frumusețea longilină a membrelor ei avea ceva în comun cu cele 
mai rapide iepșoare de la Hoppegarten“. Probabil că era la fel 
de greu de ţinut în frâu, iar dacă ai fi reușit vreodată să te urci 
în șa nu ai fi putut decât să speri că ajungeai până la linia de 
sosire. 

— Nu vă daţi seama că sunt speriată? zise ea lovind cu 
piciorul podeaua din lemn ceruit. Nu vreau să fiu de una singură 
acum. 

— Unde este fiul dumneavoastră, Paul? 

— S-a dus înapoi la internat. Oricum, nu are decât 10 ani, așa 
că nu-l prea văd venind în ajutorul meu, nu credeți? 

Se lăsă să cadă lângă mine pe sofa. 

— Păi, nu mă deranjează să dorm în camera lui câteva nopţi, 
i-am spus, dacă vă este cu adevărat teamă. 

— Aţi vrea? spuse ea pe un ton bucuros. 

— Sigur, i-am zis și m-am felicitat în sinea mea. Va fi plăcerea 
mea. 

— Nu vreau să fie plăcerea dumneavoastră, zise ea, cu doaro 
umbră de zâmbet, vreau să fie datoria dumneavoastră. 

Pentru o clipă, aproape că am uitat de ce mă aflam acolo. Mai 
că mă gândisem că uitase și ea. Numai atunci când am văzut 
lacrima din colţul ochilor ei mi-am dat seama că îi era cu 
adevărat frică. 


18 


Miercuri, 26 octombrie 


45 Hoppegarten este unul dintre cele mai mari hipodromuri din Germania; a fost 
înfiinţat în 1867 (printre fondatori aflându-se însuși Kaiserul Wilhelm 1), are o 
suprafaţă de 65 ha și adăpostește cca 200 de cai. 


188 


— Nu pricep, zise Korsch. Cum rămâne cu Streicher și șleahta 
lui? Îi mai investigăm sau nu? 

— Da, i-am răspuns. Dar până când supravegherea 
Gestapoului nu ne aruncă ceva interesant, nu prea avem ce face 
în direcţia aia. 

— Și ce vreţi să facem noi în timp ce dumneavoastră aveţi 
grijă de văduvă? interveni Becker, care era pe punctul de a-și 
permite un zâmbet pe care aș fi putut să-l găsesc enervant. 
Adică, în afară de a verifica rapoartele Gestapoului. 

Am decis să nu fiu prea sensibil în legătură cu chestia asta. Ar 
fi dat de gândit. 

— Korsch, am zis, vreau să fii cu ochii pe cercetările făcute de 
Gestapo. În paranteză fie spus, cum se descurcă omul tău cu 
Vogelmann? 

El clătină din cap: 

— Nu sunt prea multe de raportat, domnule. Vogelmann ăsta 
nu-și părăseşte niciodată biroul. Nu prea e detectiv, dacă mă 
întrebaţi pe mine. 

— În mod sigur nu pare, am zis. Becker, vreau să-mi găsești o 
fată. 

El rânji și își privi vârful pantofilor. 

— N-ar trebui să fie prea greu pentru tine. 

— Vreun anumit gen de fată, domnule? 

— 15-16 ani, blondă, ochi albaștri, membră BdM și... l-am 
lăsat un pic să aștepte, preferabil virgină. 

— Partea asta ultimă s-ar putea să fie cam dificilă, domnule. 

— Trebuie să aibă mult curaj. 

— Vă gândiţi s-o folosiți ca momeală, domnule? 

— Cred că ăsta a fost întotdeauna cel mai bun mod de a vâna 
un tigru. 

— Totuși, uneori capra sfârșește omorâtă, zise Korsch. 

— Cum ziceam, fata asta va trebui să aibă curaj. Vreau ca ea 
să știe cât mai mult posibil. Dacă tot e să-și riște viața, atunci 
trebuie să știe de ce o face. 

— Mai exact unde o să facem asta, domnule? întrebă Becker. 

— Tu să-mi spui mie. Gândește-te la câteva locuri în care 
omul nostru ar putea să o remarce. Un loc de unde putem să o 
urmărim fără să fim noi înșine urmăriți. 

Korsch se încruntă. 

— Ce te frământă? l-am întrebat. 


Clătină din cap cu o ușoară neplăcere: 

— Nu-mi place, domnule. Să folosim o tânără fată ca 
momeală. Este inuman. 

— Și ce sugerezi să folosim? O bucată de cașcaval? 

— Un drum principal, zise Becker, gândind cu voce tare. Cum 
ar fi Hohenzollerndamm, dar cu mai multe mașini, pentru a mări 
șansele noastre ca el să o vadă. 

— Sincer, domnule, nu credeţi că e un pic cam prea riscant? 

— Bineînţeles că este, dar ce știm noi cu adevărat despre 
nenorocitul ăsta? Conduce o mașină, poartă o uniformă, are un 
accent austriac sau bavarez. De aici încolo, totul este sub 
semnul întrebării. Nu e nevoie să vă reamintesc eu că timpul ni 
se scurge printre degete. Că Heydrich mi-a acordat mai puţin de 
patru săptămâni pentru soluţionarea acestui caz. Singura 
modalitate e să luăm iniţiativa, să-i selectăm noi următoarea 
victimă. 

— Dar am putea aștepta la infinit, zise Korsch. 

— N-am zis că o să fie ușor. Vânezi tigri și poţi să ajungi să 
adormi într-un copac. 

— Cum rămâne cu fata? continuă Korsch. Doar nu propuneţi 
să o ţineţi zi și noapte la treaba asta, nu? 

— O poate face după-amiaza, zise Becker. După-amiaza și 
seara devreme. Nu pe întuneric, astfel încât să putem fi siguri că 
el o vede, și că noi îl vedem pe el. 

— Ai început să pricepi ideea, i-am zis. 

— Dar unde se potrivește Vogelmann în chestia asta? 

— Nu știu. Am eu o bănuială, atâta tot. Poate nu e nimic, dar 
vreau doar să verific. 

Becker zâmbi: 

— Un poliţist trebuie să se încreadă în instinct din când în 
când, zise el. 

Am recunoscut propria-mi retorică răsuflată: 

— Detectiv scoatem din tine, i-am spus. 

e 
Își asculta plăcile de gramofon cu Gigli“ cu aviditatea cuiva care 
e pe cale să surzească, oferind și pretinzând la fel de puţină 
conversaţie precum un controlor de bilete de tren. Până acum, 
îmi dădusem deja seama că Hildegard Steininger era cam la fel 
de ermetică precum rezervorul unui stilou, și îmi închipuiam că 


46 Beniamino Gigli (1890-1957), unul dintre cei mai mari tenori italieni ai vremii sale. 
190 


prefera probabil genul de bărbat care poate să se gândească la 
el însuși ca la nimic mai mult decât ca la o coală albă de hărtie. 
Și totuși, aproape că împotriva ei, am continuat să o consider 
atrăgătoare. Pentru gustul meu, era prea mult preocupată de 
nuanţa părului ei blond, de lungimea unghiilor și de starea 
dinţilor, pe care și-i peria întruna. Prea vanitoasă și prea egoistă. 
Dacă i s-ar fi dat de ales între a-și face pe plac sieși și a face pe 
plac altcuiva, ea ar fi sperat că a-și face pe plac sieși ar fi 
mulțumit pe toată lumea. Convingerea că una trebuia să 
decurgă în mod aproape sigur din cealaltă era pentru ea o 
reacţie la fel de simplă ca tresărirea unui genunchi sub lovitura 
unui ciocănel. Era cea de-a șasea noapte pe care mi-o 
petreceam în apartamentul ei și, ca de obicei, gătise o cină care 
era aproape necomestibilă. 

— Nu trebuie să o mâncaţi, să știți, zisese ea. N-am fost 
niciodată o bucătăreasă prea bună. 

— N-am fost niciodată oaspete la cină, îi replicasem eu și 
mâncasem aproape tot, nu din politețe, ci pentru că îmi era 
foame și învățasem în tranșee să nu fiu prea mofturos la 
mâncare. 

Acum ea închise dulăpiorul gramofonului și căscă: 

— Mă duc la culcare, zise. 

Am dat la o parte cartea pe care o citeam și i-am spus că o să 
mă culc și eu. 

În dormitorul lui Paul, mi-am petrecut câteva minute studiind 
harta Spaniei, care era prinsă cu ţinte de perete, înfățișând 
comorile Legiunii Condor“, înainte de a stinge lumina. Se părea 
că mai nou fiecare școlar german voia să fie pilot de luptă. 
Tocmai mă așezam jos, când se auzi un ciocănit în ușă: 

— Pot să intru? zise ea, zăbovind goală în cadrul ușii. Pentru 
câteva clipe stătu pur și simplu acolo, înconjurată ca într-o ramă 
de lumina de pe hol precum o madonă minunată, aproape ca și 
cum Îmi oferea posibilitatea să-i determin proporţiile. Cu pieptul 
și scrotul încordate, am privit-o cum pășește cu graţie spre 
mine. 

În timp ce capul și spatele îi erau mici, picioarele îi erau atât 
de lungi încât ea părea să fi fost creată de un proiectant de 
geniu. O mână îi acoperea sexul și această mică dovadă de 


47 Unitate militară nazistă alcătuită din voluntari din Luftwaffe, aflată sub comanda 
Falangei Spaniole în timpul războiului civil din Spania. 


191 


timiditate m-a excitat foarte mult. M-am complăcut astfel un 
scurt răgaz, cât am privit la volumetria simplă a sânilor ei 
rotunzi. Aveau mărimea unor nectarine perfecte, iar sfârcurile 
erau aproape invizibile. 

M-am aplecat în faţă, am dat la o parte mâna aia modestă și 
apoi, apucând-o de șoldurile netede, mi-am presat buzele pe 
firișoarele lucioase care îi îmbrăcau sexul. Ridicându-mă în 
picioare să o sărut, am simţit cum mâna ei coboară grăbită în 
căutarea membrului meu și am tresărit când ea a tras de pielea 
sensibilă. Gestul fu prea violent pentru a mai fi politicos, pentru 
a mai fi tandru, așa că am răspuns mai întâi împingându-i faţa 
pe pat, trăgând de fesele ei reci spre mine și modelându-i trupul 
într-o poziție care mă satisfăcea. Ea ţipă în momentul în care am 
plonjat în corpul ei, iar coapsele ei lungi tremurară minunat în 
timp ce ne jucarăm pantomima zgomotoasă până la finalu-i 
cutremurător. 

Am dormit până când zorii se strecurară prin țesătura subţire 
a draperiilor. Trezit înaintea ei, am fost uimit de culoarea sa, 
care era la fel de rece ca și expresia pe care o avu când se 
deșteptă, și care nu se schimbă deloc în timp ce-mi căută 
penisul cu gura. lar apoi, răsucindu-se pe spate, se trase în 
capătul patului și-și lăsă capul pe pernă, cu coapsele desfăcute 
larg astfel încât puteam să văd unde începe viața, și din nou am 
lins-o și am sărutat-o acolo înainte de a-i face cunoștință cu 
întreaga măsură a ardorii mele, vârându-mă cu putere în corpul 
ei până când am crezut că numai capul și umerii îmi vor rămâne 
afară. 

În cele din urmă, când nu mai rămase nimic în niciunul dintre 
noi, ea se înfășură în jurul meu și plânse de-am crezut că o să se 
topească. 


19 


Sâmbătă, 29 octombrie 


— Credeam că o să vă placă ideea. 
— Nu sunt sigur că nu-mi place. Dă-mi doar o secundă să mai 
rumeg la ea. 


192 


— Doar nu vreţi să se învârtă undeva numai așa, de-amoru' 
artei. El o să miroasă rahatu' ăsta în câteva minute și n-o să se 
apropie de ea. Trebuie să pară natural. 

Am aprobat din cap fără prea multă convingere și am încercat 
să-i zâmbesc fetei de la BdM pe care o găsise Becker. Era o 
adolescentă extraordinar de drăguță și nu eram sigur de ce 
anume fusese Becker impresionat: de curajul sau de sânii ei. 

— Haideţi, domnule, doar știți cum este, zise el. Fetele astea 
își fac întotdeauna veacul pe lângă avizierele lui Der Stürmer de 
la colț de stradă. Işi procură o senzație ieftină citind despre 
doctori evrei care se dau la virgine germane hipnotizate. Priviţi 
lucrurile în felul ăsta. Nu numai că o va împiedica să se 
plictisească, dar, de asemenea, dacă Streicher și oamenii lui 
sunt implicaţi, atunci este mult mai probabil ca ei să o observe 
acolo, în faţa uneia dintre aceste Sturmerkăsten, decât oriunde 
în altă parte. 

M-am uitat nemulțumit la o casetă elaborată, vopsită cu roșu, 
construită probabil de niște cititori loiali, ale cărei sloganuri în 
culori ţipătoare proclamau: „Femei germane: evreii sunt 
distrugerea voastră”, și la cele trei pagini duble de ziar aflate 
sub sticlă. Era destul de rău că-i ceream unei fete să joace rolul 
de momeală și fără să trebuiască să o expunem acestui fel de 
mizerii. 

— Bănuiesc că ai dreptate, Becker. 

— Știţi că am. Uitaţi-vă la ea. Deja îl citește. Jur că-i place. 

— Cum o cheamă? 

— Ulrike. 

Am pășit către Stirmerkăsten-ul unde stătea cântând 
încetișor de una singură. 

— Ştii ce ai de făcut, Ulrike? i-am zis încet, fără să o privesc, 
acum că eram chiar lângă ea, ci fixând desenul standardizat, cu 
obligatoriul său evreu urât. Nimeni nu ar putea să arate așa, mi- 
am zis. Nasul era la fel de mare ca botul unei oi. 

— Da, domnule, răspunse ea pe un ton vesel. 

— Sunt o mulţime de polițiști prin preajmă. Tu nu poţi să-i 
vezi, dar ei sunt cu toţii cu ochii pe tine. Înțelegi? 

Am văzut cum dă din cap în reflecţia din geam. 

— Ești o fată foarte curajoasă. 

La această remarcă ea începu din nou să cânte, și mai tare, și 
mi-am dat seama că era cântecul Tineretului Hitlerist: 


193 


„Steagul nostru îl vedem fluturând înaintea noastră, 
Steagul nostru înseamnă o vârstă frumoasă, 
Steagul nostru ne conduce spre veșnicie, 

Steagul nostru mai scump decât viata ne e”. 


M-am întors în locul unde stătea Becker și am intrat în 
mașină. 

— E o fată grozavă, nu-i așa, domnule? 

— Cu siguranță. Ai grijă numai să nu care cumva să-ți pui 
mâinile pe ea, mă auzi? 

El fu tot numai inocenţă: 

— Haideţi, domnule, doar nu credeţi că aș încerca să mă dau 
la ea, nu-i așa? 

Se așeză la volan și porni motorul. 

— Cred că ai regula-o și pe străbunică-ta, dacă chiar vrei să 
știi opinia mea. M-am uitat peste umăr: Unde sunt oamenii tăi? 

— Sergentul Hingsen se află la etajul întâi din blocul acela de 
locuinţe, zise el, și am doi oameni pe stradă. Unul face curat în 
cimitirul de pe colț, iar celălalt șterge geamurile în partea aia. 
Dacă omu' nostru apare, o să-l prindem. 

— Părinţii fetei știu despre treaba asta? 

— Da. 

— Cât spirit civic din partea lor să-și dea permisiunea, nu 
crezi? 

— Nu au făcut exact asta, domnule. Ulrike i-a informat că s-a 
oferit voluntară să facă asta în serviciul Fuhrer-ului și al Patriei- 
Mamă. Le-a zis că n-ar fi patriotic din partea lor să încerce să o 
oprească, așa că ei n-au prea avut de ales în această problemă. 
E o fată puternică. 

— Pot să-mi închipui. 

— Și foarte bună înotătoare, se pare. O viitoare speranţă 
olimpică, consideră profesorul ei. 

— Păi atunci, să sperăm doar că o să plouă un pic în caz că va 
fi nevoită să încerce să-și scape pielea înot. 

e 
Am auzit clopoțelul din hol și m-am dus la fereastră. Ridicând-o, 
m-am aplecat afară să văd cine trăgea de sfoară. Chiar și de la 
etajul al treilea, puteam recunoaște capul cu inconfundabilul păr 
roșu al lui Vogelmann. 


194 


— Ăsta e un lucru foarte banal, zise Hildegard. Să te apleci 
afară pe fereastră precum o nevastă de pescar. 

— Intâmplător, s-ar putea să fi prins un pește. E Vogelmann și 
a adus și un prieten cu el. 

— Păi, mai bine te-ai duce să le deschizi. 

Am ieșit pe palier și am manevrat pârghia care trăgea lanțul 
pentru a deschide ușa de la stradă și i-am privit pe cei doi 
urcând scările. Niciunul dintre ei nu zise nimic. 

Vogelmann pătrunse în apartamentul lui Hildegard afișându-și 
mutra de cioclu, ceea ce era o binecuvântare de vreme ce asta 
însemna că, cel puţin pentru un timp, gura lui urât mirositoare, 
afișând dezolare, rămânea din fericire închisă. Bărbatul care-l 
însoțea era cu un cap mai scund decât Vogelmann și avea în jur 
de 35 de ani, păr blond, ochi albaștri și un aer academic. 
Vogelmann așteptă până ce ne așezarăm cu toţii înainte de a-l 
prezenta pe celălalt bărbat drept doctorul Otto Rahn și promise 
să spună mai multe despre el curând. Apoi oftă zgomotos și 
clătină din cap: 

— Din păcate, n-am avut deloc noroc în căutarea fiicei 
dumneavoastră Emmeline, zise el. l-am întrebat pe toţi cei pe 
care i-aș fi putut întreba, am căutat peste tot pe unde aș fi putut 
să caut. Niciun rezultat. A fost foarte dezamăgitor. Făcu o 
pauză, apoi adăugă: Desigur, îmi dau seama că dezamăgirea 
mea trebuie să fie nimic în comparaţie cu a dumneavoastră. 
Totuși, m-am gândit că aș putea cel puţin să găsesc vreo urmă a 
ei. Dacă ar exista ceva, orice, care să îmi dea vreun indiciu 
despre ceea ce s-ar fi putut alege de ea, atunci m-aș simţi 
îndreptăţit să vă sfătuiesc să-mi continui cercetările, dar nu 
există nimic care să-mi dea încredere că nu v-aș irosi timpul și 
banii. 

Am dat din cap cu resemnare: 

— Vă mulţumim că sunteţi atât de sincer, HerrVogelmann. 

— Cel puţin puteți spune că am încercat, Herr Steininger, zise 
Vogelmann. Nu exagerez când spun că am epuizat toate 
metodele obișnuite de cercetare. 

Se opri să-și dreagă vocea și, cerându-și scuze, își tamponă 
gura cu o batistă. 

— Ezit să vă sugerez asta, Herr și Frau Steininger, și vă rog să 
nu mă credeţi un glumet, dar când obișnuitul s-a dovedit inutil, 


195 


atunci cu siguranţă nu poate fi niciun rău în a recurge la 
neobișnuit. 

— Eu credeam că de-asta am apelat la dumneavoastră din 
capul locului, zise Hildegard pe un ton înțepat. Obișnuitul, cum 
ziceţi dumneavoastră, era ceva ce aşteptam din partea poliţiei. 

Vogelmann zâmbi jenat: 

— M-am exprimat prost, zise el. Poate că ar fi trebuit să 
vorbesc în termeni de ordinar și extraordinar. 

Celălalt bărbat, Otto Rahn, veni în ajutorul lui Vogelmann: 

— Ceea ce încearcă Herr Vogelmann să sugereze, cu atâta 
bun-gust cât poate în aceste împrejurări, este să luaţi în 
considerare apelarea la serviciile unui medium care să vă ajute 
să vă găsiți fiica. Avea un accent educat și vorbea cu viteza unui 
om dintr-un loc precum Frankfurt. 

— Un medium? am zis. Vă referiţi la spiritism? 

Am scuturat din cap: 

— Noi nu credem în astfel de lucruri. 

Voiam să aud ce-ar fi putut spune Rahn pentru a ne convinge 
de idee. El zâmbi cu răbdare: 

— In ziua de azi, asta nu e o problemă de credinţă. Spiritismul 
este acum mai mult o știință. S-au făcut progrese uimitoare de 
la război încoace, mai ales în ultimul deceniu. 

— Dar asta nu este ilegal? l-am întrebat pe un ton temător. 
Sunt sigur că am citit undeva că tot ghicitul profesionist din 
Berlin a fost interzis de contele Helldorf încă din 1934. 

Rahn era calm și deloc jignit de felul în care îmi alesesem 
cuvintele: 

— Sunteţi foarte bine informat, Herr Steininger. Și aveți 
dreptate, șeful poliţiei chiar l-a interzis. De atunci însă, situaţia a 
fost rezolvată în mod satisfăcător, iar practicanți ai științelor 
paranormale cu origine rasială sănătoasă sunt încorporaţi în 
secţiunile Profesiilor Liberale din cadrul Frontului Muncitoresc 
German. Numai rasele corcite, evreii și ţiganii, au dat un prost 
renume științelor paranormale. Păi, acum Fuhrer-ul însuși 
apelează la un astrolog! Așa că, vedeti, lucrurile s-au dezvoltat 
mult de pe vremea lui Nostradamus. 

Vogelmann aprobă din cap și chicoti încetișor. 

Așadar acesta era motivul pentru care Reinhard Lange 
sponsoriza campania de publicitate a lui Vogelmann, m-am 
gândit. Ca să atragă niște afaceri pentru comerțul paharului 


196 


zburător. Şi părea să fie o operaţiune foarte îngrijită. Detectivul 
tău eșua în găsirea persoanei tale dispărute, după care, prin 
intermediul lui Otto Rahn, erai pasat unei puteri aparent 
superioare. Acest serviciu avea probabil efectul că plăteai de 
câteva ori mai mult pentru privilegiul de a afla ceea ce era deja 
evident: că persoana iubită se înălţase la cer. 

Da, într-adevăr, o piesă de teatru frumoasă. Avea să-mi facă 
plăcere să îi închid pe oamenii ăștia. Poţi ierta uneori un bărbat 
care încalcă legea, dar nu pe aceia care se hrănesc din durerea 
și suferinţa altora. Era ca furtul pernuţelor de pe o pereche de 
cârje. 

— Peter, zise Hildegard, nu mi se pare că avem cu adevărat 
prea multe de pierdut. 

— Nu, bănuiesc că nu. 

— Sunt atât de bucuros că gândiţi așa, zise Vogelmann. 
Întotdeauna eziţi să recomanzi oamenilor un astfel de lucru, dar 
cred că în acest caz nu există alternativă. 

— Cât va costa? 

— Aici vorbim de viaţa Emmelinei, izbucni Hildegard. Cum poţi 
să te gândești la bani? 

— Costul este foarte rezonabil. Sunt foarte sigur că veți fi 
satisfăcuţi pe deplin. Dar haideţi să discutăm despre asta mai 
încolo. Cel mai important lucru este ca dumneavoastră să vă 
întâlniți cu cineva care vă poate ajuta. Există un om, un om 
foarte înzestrat și deosebit, care posedă o capacitate 
paranormală enormă. E posibil să vă poată ajuta. Acest bărbat, 
ca ultim descendent al unui lung șir de bărbaţi germani 
înţelepţi, are o memorie clarvăzătoare ancestrală, care este 
unică în epoca noastră. 

— Pare să fie minunat, zise Hildegard cu respiraţia întretăiată. 

— Este, întări Vogelmann. 

— Atunci voi aranja să-l întâlniți, zise Rahn. Întâmplător știu 
că este liber joia care vine. Veţi fi disponibili seara? 

— Da, vom fi disponibili. 

Rahn își scoase un carnețel și începu să scrie. După ce 
termină, rupse pagina și mi-o dădu: 

— lată adresa. Să zicem la ora 8? Dacă nu mai auziţi nimic de 
la mine până atunci? 

Am dat din cap și el zise: 

— Excelent. 


197 


Vogelmann se ridică să plece în timp ce Rahn se aplecă și 
căută ceva în servietă. li dădu lui Hildegard o revistă: 

— Poate că asta ar putea să vă intereseze, zise el. l-am 
condus și când m-am întors am găsit-o pe Hildegard adâncită în 
revistă. Nu era nevoie să mă uit la copertă ca să știu că era 
Urania lui Reinhard Lange. Și nici nu era nevoie să vorbesc cu 
Hildegard ca să știu că era convinsă că Otto Rahn e sincer. 


20 


Joi, 3 noiembrie 


Biroul de înregistrare a Rezidenţilor găsi în registre un Otto 
Rahn care locuise înainte în Michelstadt, lângă Frankfurt, și care 
își avea acum domiciliul la adresa Tiergartenstrasse 8a, Berlinul 
de Vests. 

Pe de altă parte, VC, - Serviciul Caziere nu avea nimic despre 
el. 

Nici VC>, departamentul care alcătuia Lista Persoanelor 
Căutate, nu avea nimic. Tocmai voiam să plec, când directorul 
serviciului, un SS Sturmbannführer pe nume Baum, m-a chemat 
în biroul lui: 

— Kommissar, v-am auzit întrebându-l pe acel ofițer despre 
cineva pe nume Otto Rahn? mi se adresă el. 

l-am spus că eram interesat în găsirea oricărei informaţii aș fi 
putut afla despre Otto Rahn. 

— La ce departament lucraţi? 

— Brigada Omucideri. E posibil ca el să ne poată ajuta într-o 
anchetă. 

— Așadar nu pe el îl suspectaţi de a fi comis o crimă? 

Simţind că Sturmbannfuhrer-ul știa ceva despre un Otto Rahn, 
am decis să îmi acopărun pic urmele: 

— Doamne ferește, nu, i-am zis. Cum spuneam, este doar 
posibil ca el să ne pună în legătură cu un martor important. De 
ce? Cunoașteţi pe cineva cu acest nume? 

— Da, cunosc, răspunse el. De fapt, e mai mult decât o simplă 
cunoștință. Există un Otto Rahn în SS. 


Vechiul Hotel Prinz Albrecht Strasse era o clădire cu patru etaje 
obișnuită, cu ferestre arcuite și o tentativă de coloane corintice, 
cu două balcoane lungi, mari, pe gustul unui dictator, aflate la 
primul etaj, deasupra cărora se găsea un imens ceas 
ornamentat. Cele șaptezeci de camere ale sale însemnau că nu 
fusese niciodată în aceeași ligă cu mari hoteluri precum Bristol 
sau Adlon, și probabil de aceea ajunsese să fie preluat de către 
SS. Se numea acum SS-Haus și, situat lângă sediul Gestapo de 
la numărul 8, era de asemenea cartierul general al lui Heinrich 
Himmler, în calitatea sa de Reichsführer-SS. 

La Departamentul Personal, de la etajul al doilea, le-am arătat 
legitimaţia mea și am explicat ce misiune aveam: 

— Mi s-a cerut de către SD să obţin o verificare de rutină 
pentru un membru din SS pentru ca el să poată fi luat în 
considerare pentru o promovare în staff-ul personal al 
generalului Heydrich. 

Caporalul SS de serviciu înțepeni la menţionarea numelui lui 
Heydrich: 

— Cum vă pot ajuta? zise el foarte serviabil. 

— Vreau să văd dosarul acestui om. Îl cheamă Otto Rahn. 

Caporalul mă rugă să aștept și apoi intră în camera de alături, 
unde căută în fișierul corespunzător. 

— Poftiţi, iată-l, zise el, întorcându-se după câteva minute cu 
dosarul. Din păcate, mă tem că va trebui să vă rog să-l 
examinaţi aici. Un dosar poate fi luat din acest birou numai cu 
aprobarea scrisă a Reichsfiihrer-ului însuși. 

— Normal că știam asta, am spus eu cu răceală, dar sunt 
sigur că nu voi avea nevoie să arunc decât o scurtă privire. Este 
numai un control formal de securitate. 

M-am dat într-o parte și am stat la un pupitru din cealaltă 
parte a biroului, unde am deschis dosarul pentru a-i examina 
cuprinsul. Constituia o lectură interesantă. 

e 
SS Unterscharführer Otto Rahn; născut la 18 februarie 1904 la 
Michelstadt, în Odenwald; a studiat filologia la Universitatea din 
Heidelberg, absolvind în 1928; înrolat în SS în martie 1936; 
promovat SS Unterscharführer în aprilie 1936; trimis la post în 
Divizia „Cap de mort” Oberbayern din Lagărul de Concentrare 
Dachau în septembrie 1937; transferat temporar la Biroul de 
Relocare rasială în decembrie 1938; orator și autor al cărților 


199 


Cruciadă împotriva Graalului (1933) și Servitorii lui Lucifer 
(1937). 

Urmau câteva pagini de însemnări medicale și evaluări 
psihologice, iar acestea includeau și evaluarea făcută de un SS- 
Gruppenfiihrer Theodor Eicke, care îl descria pe Rahn drept 
„sârguincios, deși este supus unor anumite excentricităţi”. După 
aprecierea mea, asta ar fi putut să acopere cam orice, de la 
crimă la lungimea părului său. 

Am returnat dosarul lui Rahn caporalului de la birou și am 
plecat din clădire. 

Otto Rahn. Cu cât descopeream mai multe despre el, cu atât 
eram mai înclinat să cred că nu se ocupa doar cu o înșelătorie 
elaborată. lată, aveam de-a face cu un bărbat interesat și de 
altceva în afară de bani. Un bărbat pentru care cuvântul 
„fanatic” nu părea nepotrivit. Mergând cu mașina înapoi în 
Steglitz am trecut pe lângă casa lui Rahn de pe 
Tiergartenstrasse, și cred că n-aș fi fost surprins să văd ieșind 
zburând pe ușa din faţă pe Femeia Stacojie“* sau pe Fiara 
Apocalipsei. 

e 
Se întunecase când am pornit pe Caspar-Theyss Strasse, care se 
întinde chiar la sud de Kurfürstendamm, la marginea cartierului 
Grunewald“. Era o stradă liniștită cu vile, care nu erau departe 
de a fi de-a dreptul arătoase și care erau în mare parte ocupate 
de doctori și dentiști. Numărul 33, de lângă un mic spital, era pe 
colţ cu Paulsbornerstrasse și se afla vizavi de o florărie mare, de 
unde vizitatorii care mergeau la spital își puteau cumpăra florile. 

Era ceva care îţi amintea de Omul-de-Turtă-Dulce* în 
înfățișarea ciudată a casei la care ne invitase Rahn. Zidăria 
subsolului și a parterului era vopsită în maro, iar etajul întâi și 
etajul al doilea erau zugrăvite în crem. Un turn în formă de 
heptagon ocupa latura estică a casei, în partea centrală era o 
logie din cherestea peste care se afla un balcon, iar pe latura 
vestică un pinion din lemn acoperit cu mușchi atârna deasupra a 
două ferestre rotunde. 


48 Termen generic care se referă la o femeie de moravuri ușoare sau la o femeie 
adulterină. 

4 Grunewald este numele atât al cartierului, cât și al pădurii la marginea căreia se 
află. 

5% Eroul unei povești, care, iniţial, înainte de a prinde viaţă, nu era decât o bucată de 
turtă dulce tăiată în forma unui om. 


200 


— Sper că ţi-ai luat o căpăţână de usturoi la tine, i-am spus lui 
Hildegard în timp ce parcam maşina. Îmi dădeam seama că nu-i 
prea păsa de aspectul locului, dar rămase într-o tăcere 
încăpăţânată, convinsă încă de faptul că totul era adevărat. 

Am mers până la poarta din fier forjat, care fusese decorată 
cu o varietate de simboluri zodiacale, și m-am întrebat ce 
credeau despre asta cei doi bărbaţi din SS care stăteau și fumau 
sub unul dintre mulţii arbori coniferi din grădină. Acest gând m-a 
frământat numai o clipă înainte de a trece la o întrebare mult 
mai provocatoare, și anume: oare ce căutau acolo ei și cele 
câteva mașini de Partid care erau parcate pe trotuar? 

Otto Rahn deschise ușa, salutându-ne cu o căldură plină de 
compasiune, și ne conduse într-o cameră special amenajată în 
care ne-am lăsat hainele. 

— Înainte să intrăm, zise el, ar trebui să vă explic că se mai 
află aici și alţi oameni pentru această ședință de spiritism. 
Capacităţile lui Herr Weisthor de clarvăzător au făcut din el cel 
mai important înțelept din Germania. Cred că am menţionat că 
un număr de membri de seamă din Partid simpatizează cu 
activitatea lui Herr Weisthor - în paranteză, aceasta este casa 
lui - astfel că, în afară de Herr Vogelmann și de mine însumi, 
unul dintre ceilalți oaspeți aflaţi aici în această seară vă va fi 
probabil familiar. 

Hildegard rămase cu gura căscată: 

— Doar nu Fuhrer-ul! 

Rahn zâmbi: 

— Nu, nu el. Dar cineva foarte apropiat lui. A cerut să fie 
tratat la fel ca toţi ceilalţi pentru a facilita o atmosferă favorabilă 
pentru contactul din această seară. Așa că am să vă spun eu 
acum, ca să nu fiţi prea surprinși, că personajul la care mă refer 
este Reichsführer-SS Heinrich Himmler. Fără îndoială aţi văzut 
paznicii de afară și v-aţi întrebat ce se întâmplă. Reichsführer-ul 
este un mare susţinător al activităţii noastre și a participat la 
multe ședințe. 

leșind de la garderobă, am intrat pe o ușă antifonată 
îmbrăcată în piele verde într-o cameră mare în formă de L, 
mobilată simplu. Pe covorul verde, gros, se afla, într-un capăt al 
camerei, o masă rotundă, iar în celălalt capăt era un grup de 
vreo zece persoane care stăteau în picioare lângă o canapea și 
două fotolii. Pereţii, acolo unde se vedeau între panourile ușoare 


201 


de stejar, erau vopsiți în alb, iar draperiile verzi erau toate trase. 
Camera asta avea un aer german clasic, care era același lucru 
cu a spune că era cam la fel de caldă și prietenoasă ca un cuţit 
al armatei elveţiene. 

Rahn ne-a adus niște băuturi și ne-a prezentat pe mine și pe 
Hildegard celor din cameră. Mai întâi am zărit capul roșu al lui 
Vogelmann, l-am salutat, și apoi m-am uitat după Himmler. De 
vreme ce nu era nicio uniformă, a fost mai greu de identificat în 
costumul său închis la culoare, cu două rânduri de nasturi. Era 
mai înalt decât mă așteptasem și, de asemenea, mai tânăr - nu 
avea poate mai mult de 37-38 de ani. Când vorbi, păru să fie 
genul de bărbat cu maniere blânde și, cu excepţia imensului 
Rolex din aur, impresia mea generală fu a unui bărbat pe care l- 
ai fi luat mai degrabă drept director de școală, decât șeful 
poliţiei secrete germane. Și ce aveau ceasurile astea elvețiene 
încât erau atât de atrăgătoare în ochii bărbaţilor cu putere? Dar 
un ceas de mână nu era la fel de atrăgător pentru acest bărbat 
cu putere cum se pare că a fost Hildegard, și cei doi se adânciră 
curând în conversaţie. 

— Herr Weisthor vine imediat, explică Rahn. El are de obicei 
nevoie de o perioadă de meditaţie netulburată înainte de a 
aborda lumea spiritelor. Daţi-mi voie să vă fac cunoștință cu 
Reinhard Lange. Este proprietarul revistei aceleia pe care i-am 
lăsat-o soţiei dumneavoastră. 

— A, da, Urania. 

Așadar, iată-l acolo, scund și îndesat, cu o gropiţă într-unul 
dintre obraji și cu buza de jos în afară, ca și cum te-ar fi 
provocat să-l pocnești sau să-l săruţi. Părul lui blond era bine dat 
peste cap, deși era ca de bebeluș pe lângă urechi. Nu avea 
sprâncene, iar ochii îi erau pe jumătate închiși, ca niște fante 
chiar. Amândouă aceste trăsături îl făceau să pară slab și labil, 
într-un fel care aducea cu Nero. Poate că nu era niciunul dintre 
aceste două lucruri, deși mirosul de colonie care îl înconjura, 
aerul mulțumit de sine și felul ușor teatral de a vorbi nu făcură 
nimic pentru a corecta prima mea impresie. Meseria a făcut din 
mine un judecător de caractere rapid și destul de exact, iar cinci 
minute de conversaţie cu Lange au fost de ajuns pentru a mă 
convinge că nu mă înșelasem asupra lui. Omul era un poponar 
care nu făcea doi bani. 


M-am scuzat și am mers la toaleta pe care o văzusem dincolo 
de garderobă. Mă hotărâsem deja să revin în casa lui Weisthor 
după ședința de spiritism ca să văd dacă celelalte camere erau 
mai interesante decât cea în care ne aflam noi. Nu părea să fie 
vreun câine, așa că tot ce aveam de făcut era să-mi pregătesc 
intrarea. Am pus zăvorul la ușă în urma mea și m-am apucat să 
desfac ivărul de la fereastră. Era înţepenit și de-abia reușisem 
să-l fac să se deschidă, când s-a auzit un ciocănit la ușă. Era 
Rahn. 

— Herr Steininger? Sunteţi înăuntru? 

— Numai un pic! 

— Vom începe în câteva momente. 

— Vin imediat, am zis și, lăsând geamul deschis doi 
centimetri, am tras apa și m-am întors să mă alătur celorlalţi 
invitaţi. 

In cameră mai venise un bărbat și mi-am dat seama că 
trebuia să fie Weisthor. In vârstă de vreo 65 de ani, purta un 
costum din trei piese din flanel maro deschis și ţinea un baston 
cu mâner din fildeș, ornat cu sculpturi ciudate pe toată lungimea 
sa, dintre care unele erau la fel cu inelul său. Fizic, semăna cu o 
versiune mai bătrână a lui Himmler, cu mustăcioara sa ca o 
părere, cu obrajii ca de hamster, cu gura cuiva care suferă de 
indigestie și bărbia trasă înapoi; dar era mai gras, și, în timp ce 
Reichsfiihrer-ul îţi amintea de un șobolan miop, trăsăturile lui 
Weisthor aduceau mai mult cu un castor, un efect care era 
accentuat de distanța mare dintre cei doi dinți din față. 

— Trebuie să fiţi Herr Steininger, zise el strângându-mi mâna. 
Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt Karl Maria Weisthor și am 
plăcerea să fi făcut deja cunoștință cu  încântătoarea 
dumneavoastră soţie. Vorbea foarte formal, cu accent vienez: In 
această privinţă, cel puţin, sunteţi un bărbat foarte norocos. Să 
sperăm că voi putea să vă fiu de ajutor amândurora înainte de 
sfârșitul serii. Otto mi-a povestit despre fiica dumneavoastră 
dispărută, Emmeline, și despre faptul că poliţia și bunul nostru 
prieten Rolf Vogelmann nu au putut să o găsească. Cum îi 
spuneam și soției dumneavoastră, sunt sigur că spiritele 
anticilor noștri strămoși germani nu ne vor abandona și că ne 
vor spune ce s-a ales de ea, așa cum ne-au mai spus și despre 
alte lucruri înainte. 

Se întoarse și își flutură mâna spre masă: 


203 


— Ne așezam? zise el. Herr Steininger, dumneavoastră și 
soţia veți sta de o parte și de alta a mea. Toată lumea se va ţine 
de mână, Herr Steininger. Aceasta va mări puterea noastră 
conștientă. Încercaţi să nu daţi drumul mâinilor, indiferent ce 
veţi auzi sau vedea, căci asta poate provoca ruperea legăturii. 
Aţi înţeles amândoi? 

Noi am dat din cap și ne-am ocupat locurile. După ce restul 
asistenței s-a așezat, am observat că Himmler făcuse în așa fel 
încât să stea lângă Hildegard, căreia îi acorda o atenţie 
deosebită. Îmi trecu prin cap că aş putea povesti întâmplarea 
asta în mod diferit și că i-ar amuza pe Heydrich și Nebe dacă le- 
aș relata că mi-am petrecut seara ţinându-mă de mâini cu 
Heinrich Himmler. Mi-a venit să râd și, ca să-mi ascund 
începutul de zâmbet, m-am întors cu spatele la Weisthor și m- 
am trezit privind la un fel de Siegfried de oraș, înalt, îmbrăcat în 
ţinută de seară, cu genul de maniere calde, sensibile, care 
provin numai din îmbăierea în sânge de balaur. 

— Numele meu este Kindermann, zise el pe un ton aspru. 
Doctorul Lanz Kindermann, la dispoziţia dumneavoastră, Herr 
Steininger. 

Privi în jos la mâna mea ca și cum ar fi fost o cârpă murdară 
de spălat vase. 

— Celebrul psihoterapeut? i-am zis. 

El zâmbi. 

— Mă îndoiesc că m-aţi putea numi celebru, zise, dar cu ceva 
satisfacţie totuși. Vă multumesc însă pentru compliment. 

— Sunteţi austriac? 

— Da, de ce întrebaţi? 

— Îmi place să știu câte ceva despre bărbaţii cărora le strâng 
mâna, i-am întins eu mâna, strângând-o cu fermitate pe a lui. 

— Într-o clipă, zise Weisthor, îl voi ruga pe prietenul nostru 
Otto să stingă lumina. Dar, întâi de toate, aș vrea să închidem 
cu toţii ochii și să respirăm adânc, cu scopul de a ne relaxa. 
Numai dacă suntem relaxaţi spiritele se vor simţi suficient de în 
largul lor pentru a ne contacta și a ne oferi beneficiul a ceea ce 
ele sunt capabile să vadă. S-ar putea să ajute dacă vă gândiţi la 
ceva liniștitor, cum ar fi o floare sau o formaţiune de nori. 

Făcu o pauză, astfel încât singurele sunete care puteau fi 
auzite erau respirația adâncă a oamenilor din jurul mesei și 
ticăitul unui ceas de pe polita șemineului. L-am auzit pe 


204 


Vogelmann dregându-și vocea, ceea ce îl făcu pe Weisthor să 
vorbească din nou: 

— Incercaţi să vă lăsaţi să plutiţi cu persoana de lângă 
dumneavoastră astfel încât să putem simţi puterea cercului. 
Când Otto va stinge lumina, eu voi intra în transă și voi permite 
ca trupul meu să fie luat sub controlul spiritului. Spiritul îmi va 
controla vorbirea, fiecare funcţie a corpului, astfel încât voi fi 
într-o poziție vulnerabilă. Nu faceţi zgomote bruște sau 
întreruperi. Vorbiţi cu delicateţe dacă doriţi să comunicaţi cu 
spiritul sau lăsaţi-l pe Otto să vorbească în locul dumneavoastră. 

Făcu din nou o pauză și apoi zise: 

— Otto! Luminile, te rog! 

L-am auzit pe Rahn ridicându-se în picioare ca și cum s-ar fi 
trezit dintr-un somn adânc și pășind în surdină pe covor: 

— De acum încolo, Weisthor nu va vorbi decât dacă este sub 
influenţa spiritului, zise el. Vocea mea va fi cea pe care o veţi 
auzi vorbind cu el în timpul transei. 

Stinse lumina și după câteva clipe l-am auzit revenind în 
cadrul cercului. 

M-am chinuit să mă uit prin întuneric spre locul în care stătea 
Weisthor, dar, oricât aș fi încercat, n-am putut să văd nimic 
altceva decât umbrele stranii care se formează în spatele retinei 
atunci când aceasta este privată de lumină. Ceea ce spusese 
Weisthor despre flori sau nori am descoperit că pe mine mă 
ajuta să mă gândesc la pistolul automat Mauser de la brâu și la 
frumoasa formaţiune de muniție de 9 mm din încărcător. 

Prima schimbare de care mi-am dat seama a fost aceea a 
respirației sale, care devenea din ce în ce mai rară și mai 
adâncă. După o vreme, ea fu aproape insesizabilă și, cu 
excepția strângerii lui de mână, care slăbise considerabil, aș fi 
putut zice că el dispăruse. 

Intr-un târziu vorbi, dar cu o voce care îmi făcu pielea de 
găină și îmi ridică părul în cap: 

— Am aici un rege înţelept de foarte, foarte demult, zise el, 
strânsoarea lui devenind brusc mai puternică. Dintr-o vreme 
când trei sori străluceau pe cerul nordului. Scoase un oftat lung, 
sepulcral. A suferit o teribilă înfrângere în luptă din partea lui 
Carol cel Mare și a armatei lui creștine. 

— Erai saxon? întrebă Rahn cu voce scăzută. 


— Da, saxon. Francii îi numeau păgâni și omorau pentru asta. 
Morți agonizante, pline de sânge și durere. Păru să ezite: E dificil 
de spus toate astea. El zice că sângele acela trebuie plătit. El 
zice că păgânismul german este puternic din nou și trebuie să 
fie răzbunat de franci și religia lor, în numele vechilor zei. Apoi 
gemu aproape ca și cum ar fi fost lovit și tăcu din nou. 

— Nu vă alarmaţi, murmură Rahn. Spiritul poate pleca foarte 
violent uneori. 

După câteva minute, Weisthor vorbi din nou: 

— Cine ești? întrebă el ușor. O fată? Ne spui cum te cheamă, 
copilă? Nu? Haide... 

— Nu-ţi fie teamă, zise Rahn. Te rog, vino la noi. 

— Numele ei este Emmeline, zise Weisthor. 

Am auzit-o pe Hildegard inspirând zgomotos. 

— Numele tău este Emmeline Steininger? întrebă Rahn. Dacă 
da, atunci mama și tatăl tău sunt aici ca să stea de vorbă cu 
tine, copilă. 

— Ea zice că nu este copil, șopti Weisthor. Și că unul dintre 
acești doi oameni nu este deloc părintele ei real. 

Am înlemnit. Ar fi putut să fie adevărat până la urmă? Chiar 
avea Weisthor puteri de medium? 

— Eu sunt mama ei vitregă, zise Hildegard cu voce tremurată 
și m-am întrebat dacă ea își dăduse seama că Weisthor ar fi 
trebuit să spună că niciunul dintre noi nu era părintele adevărat 
al Emmelinei. 

— Ea zice că îi este dor de cursul ei de dans. Dar mai ales îi 
este dor de voi doi. 

— Și nouă ne este dor de tine, scumpo. 

— Unde ești, Emmeline? am întrebat eu. 

Urmă o lungă tăcere, așa că am repetat întrebarea. 

— Ei au omorât-o, zise Weisthor cu un glas întretăiat. Și au 
ascuns-o undeva. 

— Emmeline, trebuie să încerci să ne ajuţi, zise Rahn. Ne poți 
spune ceva despre locul în care te-au pus? 

— Da, o să le spun. Ea zice că în faţa ferestrei este un deal. La 
poalele dealului este o cascadă frumoasă. Ce e aia? O cruce sau 
poate altceva înalt, ca un turn, se află în vârful dealului. 

— Kreuzberg? am spus. 

— Este Kreuzberg? întrebă Rahn. 


206 


— Ea nu știe numele, șopti Weisthor. Unde? O, ce groaznic. 
Zice că ea este într-o cutie. Imi pare rău, Emmeline, dar nu cred 
că te-am auzit cum trebuie. Nu într-o cutie? Un butoi? Da, un 
butoi. Un butoi vechi, putrezit, urât mirositor, dintr-o pivniță 
veche plină cu butoaie putrezite. 

— Pare a fi o fabrică de bere, zise Kindermann. 

— Te referi cumva la fabrica de bere Schultheiss? zise Rahn. 

— Ea crede că asta trebuie să fie, deși nu pare să fie un loc în 
care merg mulţi oameni. Unele butoaie sunt vechi și au găuri. Ea 
poate să vadă afară din unul dintre ele. Nu, draga mea, nu ar fi 
foarte bun pentru a păstra berea. Sunt perfect de acord. 

Hildegard șopti ceva ce nu am reușit să aud. 

— Curaj, dragă doamnă, zise Rahn. Curaj. Apoi zise mai tare: 
Cine te-a omorât, Emmeline, și ne poţi spune de ce? 

Weisthor gemu adânc: 

— Nu le știe numele, dar crede că a fost pentru Misterul 
Sângelui. Cum ai aflat despre asta, Emmeline? Înţeleg, acesta 
este unul dintre miile lucruri pe care le înveţi când mori. Ei au 
omorât-o așa cum își omoară animalele și apoi sângele i-a fost 
amestecat cu vin și pâine. Crede că trebuie să fi fost pentru 
ritualuri religioase, dar nu de genul celor pe care le-a mai văzut 
vreodată înainte. 

— Emmeline, zise o voce despre care am crezut că trebuie să 
fie a lui Himmler. Evreii au fost cei care te-au omorât? Erau evrei 
cei care au folosit sângele tău? 

O altă lungă tăcere. 

— Nu știe, zise Weisthor. Nu a spus cine sau ce erau. Nu 
semănau cu imaginile cu evrei pe care le-a văzut. Ce anume, 
draga mea? Zice că s-ar putea să fi fost, dar că nu vrea să bage 
pe nimeni în bucluc, indiferent ce i-au făcut ei. Spune că, dacă 
erau evrei, atunci erau doar niște evrei răi și că nu toţi evreii au 
aprobat un astfel de lucru. Nu vrea să spună mai mult despre 
asta. Vrea doar să meargă cineva și să o scoată din butoiul 
acela murdar. Da, sunt sigur că se va ocupa cineva de asta, 
Emmeline. Nu-ţi face griji. 

— Spune-i că mă voi ocupa personal ca asta să se întâmple 
diseară, zise Himmler. Copila are cuvântul meu pentru asta. 

— Ce anume ai spus? Bine. Emmeline zice să vă mulțumesc 
pentru că încercaţi să o ajutaţi. Și zice să le spun mamei și 
tatălui ei că îi iubește foarte, foarte mult, dar să nu se mai 


207 


îngrijoreze pentru ea acum. Nimic nu o mai poate aduce înapoi. 
Ar trebui ca amândoi să vă continuaţi viaţa și să lăsaţi în urmă 
ceea ce s-a întâmplat. Încercaţi să fiţi fericiţi. Emmeline trebuie 
să plece acum. 

— La revedere, Emmeline, suspină Hildegard. 

— Adio, am spus și eu. 

Din nou se lăsă tăcerea, cu excepţia zgomotului făcut de 
sângele care îmi năvălea în urechi. Eram bucuros că era 
întuneric, deoarece îmi ascundea chipul, care cu siguranţă îmi 
arăta furia, și îmi dădea posibilitatea de a respira ca și cum aș fi 
trăit o tristeţe și o resemnare liniștite. Dacă nu ar fi fost cele 
două sau trei minute care se scurseră între finalul reprezentaţiei 
lui Weisthor și aprinderea luminii, cred că i-aș fi împușcat pe toți 
acolo unde erau: Weisthor, Rahn, Vogelmann, Lange - rahat, aș 
fi omorât întregul grup scârbos pe care îl alcătuiau doar așa, din 
pură plăcere. l-aș fi făcut să ia ţeava pistolului în gură și le-aș fi 
zburat căpăţânile la rând. O nară în plus pentru Himmler. O a 
treia orbită de ochi pentru Kindermann. 

Încă mai respiram cu greutate când se aprinseră din nou 
luminile, dar asta a trecut cu ușurință drept durere. Faţa lui 
Hildegard strălucea de lacrimi, ceea ce îl făcu pe Himmler să-și 
pună braţul în jurul ei. Întâlnindu-mi privirea, el dădu din cap cu 
un aer mohorât. 

Weisthor a fost ultimul care s-a ridicat în picioare. Se clătină 
pentru un moment ca și cum ar fi fost cât pe ce să cadă, iar 
Rahn îl prinse de cot. Weisthor îi zâmbi și lovi ușurel mâna 
prietenului său, cu recunoștință. 

— Îmi dau seama după chipul dumneavoastră, draga mea 
doamnă, că fiica dumneavoastră a venit. 

Hildegard aprobă din cap: 

— Vreau să vă mulţumesc, Herr Weisthor. Vă mulțumesc 
foarte mult că ne-ați ajutat. 

Își trase nasul cu zgomot și își scoase batista. 

— Karl, ai fost excelent în seara asta, zise Himmler. 
Remarcabil. 

Se auzi un murmur de aprobare din partea celorlalţi de la 
masă, inclusiv a mea. Himmler încă își clătina capul de uimire: 

— Foarte, foarte remarcabil, repetă el. Puteţi cu toţii să fiți 
siguri că o să contactez eu însumi autorităţile competente 


208 


pentru ca o echipă a poliţiei să fie imediat trimisă ca să caute în 
fabrica Schultheiss trupul nefericitei copile. 

Himmler se uita fix la mine acum și am dat din cap prostește 
ca răspuns la ceea ce spunea: 

— Dar nu mă îndoiesc nicio clipă că o vor găsi acolo. Am 
deplină încredere că ceea ce tocmai am auzit a fost copila 
vorbindu-i lui Karl pentru ca mintea dumneavoastră, a 
amândurora, să poată acum să se liniștească. Cred că cel mai 
bun lucru pe care aţi putea să-l faceţi acum este să mergeţi 
acasă și să așteptați vești de la poliţie. 

— Da, desigur, l-am aprobat și, ocolind masa, am luat-o pe 
Hildegard de mână și am îndepărtat-o din îmbrăţișarea 
Reichsfiihrer-ului. Apoi, ne-am strâns mâinile cu cei adunați 
acolo, le-am primit condoleantele și l-am lăsat pe Rahn să ne 
conducă la ușă. 

— Ce se poate spune? zise el cu adâncă gravitate. Desigur, 
îmi pare foarte rău că Emmeline a trecut pe lumea cealaltă, dar, 
așa cum însuși Reichsfiihrer-ul a spus, este o binecuvântare că 
acum puteţi ști sigur. 

— Da, își trase nasul Hildegard. E mai bine să știi, cred. 

Rahn își micșoră ochii și păru ușor îndurerat în timp ce mă 
strânse de braț: 

— Cred că, de asemenea, cel mai bine ar fi ca, din motive 
evidente, să nu spuneţi nimic poliţiei despre evenimentele din 
această seară, dacă vin să vă anunţe că într-adevăr au găsit-o. 
Mă tem că v-ar pune într-o situaţie foarte neplăcută pentru 
dumneavoastră dacă aţi părea să știți că a fost găsită înainte ca 
ei să o găsească. Așa cum sunt sigur că veţi fi și dumneavoastră 
de părere, poliţia nu este foarte deschisă când vine vorba de 
înţelegerea acestui gen de lucruri și ar putea să vă pună tot 
soiul de întrebări dificile. Ridică din umeri: Vreau să spun, noi 
toți avem întrebări referitoare la ceea ce ne vine din lumea 
cealaltă. Este într-adevăr o enigmă pentru toată lumea, și încă 
una la care avem foarte puţine răspunsuri în această etapă. 

— Da, îmi dau seama în ce fel s-ar putea dovedi poliţia a fi 
neplăcută, i-am spus. Puteţi conta pe mine că nu voi spune 
nimic despre ceea ce s-a revelat în această seară. La fel și soţia 
mea. 

— Herr Steininger, știam eu că veţi înţelege. 

Deschise ușa de la intrare: 


209 


— Vă rog să nu ezitaţi să ne contactaţi din nou dacă veți dori 
la un moment dat să intraţi în legătură cu fiica dumneavoastră. 
Dar eu aș mai sta un pic. Nu e bine să chemi un spirit prea des. 

Ne-am luat din nou la revedere și am mers înapoi la mașină: 

— Du-mă departe de aici, Bernie, șuieră ea în timp ce-i 
deschideam portiera. Până să pornesc eu motorul, ea plângea 
din nou, numai că de data asta era de uimire și oroare: Nu pot 
să cred că oamenii ar putea fi atât... atât de malefici, suspină 
ea. 

— Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta, i-am zis. Zău că- 
mi pare. Aș fi dat orice să fi putut evita asta, dar era singura 
modalitate. 

Am mers până la capătul străzii și apoi către Bismarckplatz, o 
intersecţie liniștită de străzi suburbane, cu un mic petic de iarbă 
în mijloc. De-abia acum am realizat cât de aproape ne aflam de 
casa lui Frau Lange de pe Herbertstrasse. Am ochit mașina lui 
Korsch și am oprit în spatele ei. 

— Bernie, crezi că poliţia o s-o găsească acolo? 

— Da, cred că o vor găsi. 

— Dar cum putea să se prefacă și să știe unde e? Cum putea 
să știe lucrurile alea despre ea? Dragostea ei pentru dans? 

— Pentru că el sau unul dintre ceilalți a pus-o acolo. Probabil 
că au vorbit cu Emmeline și au întrebat-o câte ceva înainte de a 
o ucide, doar de dragul autenticității. 

Ea își suflă nasul și apoi ridică privirea: 

— De ce ne-am oprit? 

— Pentru că mă duc înapoi acolo să mai arunc o privire. Să 
văd dacă pot descoperi care este micul lor joc urât. Mașina 
parcată în faţa noastră este condusă de unul dintre oamenii 
mei. Îl cheamă Korsch și el o să te ducă acasă. 

Ea dădu din cap: 

— Te rog să ai grijă, Bernie, zise ea fără suflare, capul 
căzându-i în faţă pe piept. 

— Te simţi bine, Hildegard? 

Ea bâjbâi după mânerul portierei: 

— Cred că o să mi se facă rău. 

Căzu într-o parte spre caldarâm, vomitând în rigolă și pe 
mânecă, în timp ce-și opri căderea cu mâna. Am sărit din 
mașină și am alergat roată spre portiera din dreapta ca să o 


210 


ajut, dar Korsch fu acolo înaintea mea, susţinând-o de după 
umeri până când ea putu să respire din nou. 

— Isuse Hristoase, zise el, ce s-a întâmplat acolo înăuntru!? 

Lăsându-mă pe vine lângă ea, i-am șters transpiraţia de pe 
față înainte de a-i șterge gura. Hildegard luă batista din mâna 
mea și îl lăsă pe Korsch să o ajute să se ridice la loc în scaun. 

— E o poveste lungă, i-am răspuns, și mă tem că va trebui să 
mai aștepte un pic. Vreau să o duci tu acasă și apoi să mă 
aștepți la Alex. Spune-i și lui Becker să fie acolo. Am senzaţia că 
vom fi ocupați la noapte. 

— Îmi pare rău, zise Hildegard. Acum sunt bine, zâmbi ea cu 
bravură. 

Eu și Korsch am ajutat-o să coboare din mașină și, susținând-o 
de talie, am condus-o la mașina lui Korsch. 

— Să fiți atent, domnule, zise el în timp ce se așeză la volan și 
porni motorul. 

l-am spus să nu-și facă griji. 

e 

După ce au plecat, am mai aşteptat în maşină vreo jumătate de 
oră, după care m-am întors pe jos pe Caspar-Theyss Strasse. 
Vântul se înteţise și de vreo două ori foșni atât de tare prin 
copacii care se înșiruiau pe strada întunecată, încât dacă m-aș fi 
aflat într-o dispoziție mai fantezistă mi-aș fi putut închipui că 
avea vreo legătură cu ceea ce se întâmplase în casa lui 
Weisthor. Deranjarea spiritelor sau ceva de genu' ăsta. Dar eu 
eram posedat de un simţ al pericolului pe care geamătul 
vântului printre norii care se strângeau pe cer nu făcea nimic ca 
să-l reducă, iar acest sentiment fu și mai mult acutizat de 
revederea casei de turtă dulce. 

Între timp, mașinile de serviciu dispăruseră de pe caldarâm, 
dar eu m-am apropiat totuși de grădină cu precauţie, pentru 
cazul în care, din cine știe ce motiv, cei doi tipi de la SS ar fi 
rămas în urmă. După ce m-am convins că într-adevăr casa nu 
era păzită, am mers în vârful picioarelor și am ocolit pe lângă o 
latură a casei până la fereastra toaletei pe care o lăsasem 
descuiată. A fost bine că am mers cu băgare de seamă, 
deoarece lumina era aprinsă și dinăuntrul camerei micuţe se 
putea auzi sunetul inconfundabil al unui bărbat care se scremea 
pe vasul de toaletă. Făcându-mă una cu peretele în umbră, am 
așteptat până când a terminat și, în cele din urmă, după ceea ce 


211 


îmi păru să fie 10-15 minute, am auzit sunetul apei trase și am 
văzut lumina stingându-se. 

Au trecut câteva minute înainte să consider că e sigur să mă 
duc la fereastră și să o împing în sus. Dar aproape imediat după 
ce am intrat în toaletă, aș fi putut să îmi doresc să fiu în altă 
parte sau cel puţin să port o mască de gaze, căci mirosul de 
fecale care mi-a salutat nările ar fi întors stomacurile unei clinici 
întregi de proctologi. Bănuiesc că la asta se referă polițiștii 
atunci când spun că asta e o meserie împuţită. După părerea 
mea, mai împuţită decât să trebuiască să stai potolit într-o 
toaletă în care cineva tocmai a reușit o eliminare de proporții cu 
adevărat gotice nu se poate. 

Mirosul groaznic fu principalul motiv pentru care am decis să 
ies afară ca să mă duc în garderobă mult mai repede decât ar fi 
fost prudent și era cât pe ce să fiu văzut de Weisthor însuși 
atunci când acesta trecu agale, pe lângă ușa deschisă a 
garderobei, de-a lungul holului spre o cameră din partea opusă. 

— Ce vânt e în noaptea asta, zise o voce pe care am 
recunoscut-o ca aparținându-i lui Otto Rahn. 

— Da, chicoti Weisthor, nu a făcut decât să amplifice 
atmosfera, nu-i așa? Mai ales Himmler va fi încântat de această 
schimbare a vremii. Fără îndoială că îi va asocia tot felul de idei 
supranaturale wagneriene. 

— Ai fost foarte bun, Karl, zise Rahn. Până și Reichsfuihrer-ul a 
făcut un comentariu în legătură cu asta. 

— Numai că pari obosit, zise o a treia voce, pe care am 
considerat-o a fi a lui Kindermann. Mai bine m-ai lăsa să mă uit 
puţin la tine. 

M-am aplecat înainte și m-am uitat prin crăpătura ușii de la 
garderobă; am văzut că Weisthor își scotea haina și o agăța de 
spătarul unui scaun. Așezându-se cu greutate, îi dădu voie lui 
Kindermann să-i ia pulsul. Părea lipsit de vlagă și palid, aproape 
ca și cum fusese cu adevărat în legătură cu lumea spiritelor. El 
păru să îmi audă gândurile: 

— Să te prefaci este aproape la fel de obositor ca și să o faci 
de-adevăratelea, zise el. 

— Poate că ar trebui să-ţi fac o injecție, propuse Kindermann. 
Puţină morfină ca să te ajute să dormi. 


Fără a mai aștepta un răspuns, scoase o sticluţă și o seringă 
dintr-o trusă medicală și se apucă să pregătească acul, 
adăugând: 

— La urma urmei, nu-i așa, nu vrem să te simţi obosit la 
apropiata Curte de Onoare? 

— O să te vreau acolo, desigur, Lanz, zise Weisthor, 
suflecându-și mâneca pentru a scoate la iveală un antebraţ care 
avea atât de multe vânătăi și urme de înţepături încât părea 
tatuat. Nu voi fi în stare să trec prin asta fără cocaină. Găsesc că 
limpezește mintea în mod minunat. Și voi avea nevoie să fiu 
atât de stimulat transcendental încât SS Reichsfihrer-ul să 
considere ceea ce am de spus ca fiind total irezistibil. 

— Ştii, pentru o clipă, am crezut că erai cu adevărat pe cale 
să faci revelaţia în seara asta, zise Rahn. Chiar l-ai tachinat cu 
toată chestia aia cum că fata nu vrea să bage pe nimeni în 
necaz. Păi, sincer, acum el crede mai mult sau mai puțin. 

— Numai atunci când va fi timpul potrivit, dragul meu Otto, 
zise Weisthor. Numai atunci când va fi timpul potrivit. Gândește- 
te cu cât mai dramatic va fi pentru el atunci când o voi revela în 
Wewelsburg. Complicitatea evreiască va avea forța de revelaţie 
spirituală și noi vom termina cu acest nonsens al lui despre 
respectarea proprietăţii și domnia legii. Evreii o vor păţi rău și 
nu va mai exista niciun poliţist ca să oprească asta. 

Dădu din cap spre seringă și privi impasibil în timp ce 
Kindermann înfipse acul, apoi oftă cu satisfacţie în timp ce 
pistonul era împins. 

— lar acum, domnilor, aveţi amabilitatea de a ajuta un om 
bătrân să meargă la culcare. 

I-am urmărit cum l-au luat fiecare de un braţ și l-au condus în 
sus pe scările care scârţâiau. 

Mi-a trecut prin minte că dacă Rahn sau Kindermann plănuiau 
să plece, atunci poate ar fi vrut să-și pună haina, așa că m-am 
strecurat afară din garderobă și am mers în camera în formă de 
L unde fusese pusă în scenă ședința de vrăjeală, ascunzându- 
mă în spatele draperiilor groase în caz că vreunul dintre ei ar fi 
intrat. Dar când au coborât din nou la parter, au stat doar în hol 
și au discutat. N-am auzit decât pe jumătate ceea ce-și spuneau, 
dar esenţialul părea să fie că Reinhard Lange ajungea la capătul 
utilității sale. Kindermann făcu o încercare slabă de a se scuza 
pentru iubitul său, dar inima lui nu părea să participe la asta. 


213 


Mirosul din toaletă era o scenă greu de suportat, dar ceea ce 
se întâmplă în continuare fu chiar mai dezgustător. Nu puteam 
să văd exact ceea ce avea loc și nu se rosteau cuvinte. Dar 
zgomotele a doi bărbaţi angajaţi într-un act homosexual sunt 
inconfundabile și m-au scârbit. Când în cele din urmă și-au adus 
comportamentul scârbos la finalitatea-i zgomotoasă și au plecat 
chicotind ca un cuplu de școlari degeneraţi, m-am simţit 
îndeajuns de slăbit încât să fiu nevoit să deschid fereastra 
pentru niște aer curat. 

În biroul alăturat, mi-am turnat un pahar mare din brandy-ul 
lui Weisthor, care funcționă mult mai bine decât gura de aer 
berlinez, și, cu draperiile trase, m-am simțit chiar suficient de 
relaxat încât să aprind lampa de birou și să arunc o privire 
cercetătoare prin cameră înainte de a scotoci sertarele și 
dulapurile. 

Și merita să arunci o privire. Gustul lui Weisthor în decorațiuni 
nu era mai puţin excentric decât al nebunului rege Ludwig. 
Existau calendare cu înfățișare stranie, blazoane heraldice, 
picturi ale unor pietre care stăteau în picioare, Merlin, Sabia din 
piatră, Graalul și cavalerii templieri și fotografii cu castele, 
Hitler, Himmler și în sfârșit cu Weisthor însuși în uniformă: întâi 
ca ofițer într-un regiment din infanteria austriacă și apoi în 
uniforma de ofițer superior în SS. 

Karl Weisthor era în SS. Aproape că am spus-o cu voce tare, 
atât de fantastic părea. Și nu era doar un simplu gradat, ca Otto 
Rahn, ci, judecând după numărul treselor de pe guler, cel puţin 
brigadier. Și încă ceva. Cum de nu observasem mai înainte - 
asemănarea fizică dintre Weisthor și Julius Streicher? Era 
adevărat că Weisthor era probabil cu zece ani mai în vârstă 
decât Streicher, dar descrierea făcută de micuța evreică, 
școlărița Sarah Hirsch, se putea aplica la fel de ușor lui 
Weisthor, ca și lui Streicher: amândoi erau solizi, fără mult păr și 
o mustață mică; și amândoi aveau puternice accente din sud. 
Austriac sau bavarez, zisese ea. Păi, Weisthor era din Viena. M- 
am întrebat dacă Otto Rahn putea să fi fost bărbatul care 
conducea mașina. 

Totul părea să se lege cu ceea ce deja știam și ceea ce 
auzisem din conversaţia de pe hol îmi confirma mai vechea 
bănuială că motivul din spatele omorurilor era aruncarea vinii pe 
evreii din Berlin. Totuși, cumva, părea să fie mai mult de atât. 


214 


Existase amestecul lui Himmler. Oare aveam dreptate să mă 
gândesc că motivul lor secundar fusese înrolarea Reichsführer- 
ului SS ca discipol al lui Weisthor, asigurând în acest fel baza 
puterii acestuia din urmă și perspectivele de avansare în cadrul 
SS, poate chiar în defavoarea lui Heydrich însuși? 

Era o teorie frumoasă. Acum, tot ce trebuia să fac era să o 
demonstrez, iar dovada ar fi trebuit să fie imbatabilă dacă 
Himmler era pe cale să permită ca Rasputinul său personal să 
fie executat pentru crimă multiplă. Cu atât mai mult dacă era 
probabil să-l arate pe șeful poliţiei Reichului ca fiind victima 
naivă a unei scheme elaborate. 

Am început să caut prin biroul lui Weisthor, gândindu-mă că, 
și dacă aș găsi suficient ca să-l prind pe Weisthor și să demasc 
schema sa diabolică, nu aveam cum să fac un prieten prin 
corespondenţă din omul care era, pe drept cuvânt, cel mai 
puternic bărbat din Germania. Asta nu era o perspectivă 
liniștitoare. 

Se dovedi că Weisthor era un tip meticulos cu corespondența 
sa și am găsit dosare cu scrisori care includeau cópii ale acelora 
pe care le trimisese el, ca și pe cele pe care le primise. Stând la 
biroul lui, am început să le citesc la întâmplare. Dacă mă uitam 
după dovezi scrise ale vinovăției, am fost dezamăgit. Weisthor și 
partenerii săi își dezvoltaseră acel talent pentru eufemisme pe 
care munca în securitate sau spionaj pare să îl încurajeze. 
Aceste scrisori confirmau tot ce știam, dar erau atât de atent 
formulate și includeau câteva cuvinte cifrate astfel încât să fie 
deschise mai multor interpretări. 


K.M. Wiligut Weisthor 
Caspar-Theyss Strasse 33, 


Berlin Vest 
Către SS-Unterscharfihrer Otto Rahn, 
Tiergartenstrasse 8a, 
Berlin Vest 
8 iulie 1938 


STRICT CONFIDENȚIAL 


215 


Dragă Otto, 


Este așa cum am bănuit. Reichsfuhrer-ul m-a informat 
că embargoul de presă a fost impus de evreul de 
Heydrich în tot ceea ce privește Proiectul Krist. Fără o 
acoperire a subiectului în presă, nu va mai exista un 
mijloc legitim ca noi să aflăm cine este afectat ca 
rezultat al activităţilor din cadrul Proiectului Krist. 
Pentru ca noi să putem să le oferim asistenţă spirituală 
celor care sunt afectaţi și să ne îndeplinim astfel 
obiectivul, trebuie să concepem repede alte mijloace 
prin care să ni se permită în mod legitim ca implicarea 
noastră să aibă efect. 
Ai vreo sugestie? 


Heil Hitler, 
Weisthor 


Otto Rahn 
Tiergartenstrasse 8a, 
Berlin Vest 


Către SS-Brigadeführer K.M. Weisthor, 
Berlin Grunewald 


10 iulie 1938 
STRICT CONFIDENȚIAL 
Stimate Brigadeführer, 


M-am gândit îndelung la scrisoarea dumitale și, cu 
ajutorul lui SS-Hauptsturmfuhrer Kindermann și al lui 
SS-Sturmbannfuhrer Anders, cred că am soluţia. 
Anders are ceva experienţă în chestiuni polițienești 
și este încrezător că într-o situaţie creată ca urmare a 
Proiectului Krist nu ar fi neobișnuit ca un cetățean să 


solicite o anchetă făcută de propriul său agent privat, 
dat fiind că eficienţa poliţiei e așa cum e. 

Prin urmare, se propune ca, prin demersurile și 
finanţarea bunului nostru prieten Reinhard Lange, să 
antamăm serviciile unei mici agenţii particulare de 
investigație și apoi pur și simplu să facem publicitate 
în ziare. Suntem cu toţii de părere că părțile interesate 
vor contacta tocmai acest detectiv particular care, 
după un interval de timp rezonabil, astfel încât în mod 
aparent să-și fi epuizat cercetările, va aduce el însuși 
în discuţie participarea noastră în această problemă, 
prin orice mijloace se va găsi de cuviinţă. 

În principal, astfel de oameni sunt motivaţi numai de 
bani și, prin urmare, cu condiţia ca agentul nostru să 
fie remunerat îndestulător, el va crede numai ceea ce 
dorește să creadă, și anume că noi suntem un grup de 
țicniţi. Dacă la un moment dat el s-ar dovedi în vreun 
fel tulburat, sunt sigur că nu va avea nevoie decât săi 
se reamintească de interesul Reichsfuihrer-ului în 
această chestiune pentru a se garanta tăcerea lui. 

Am întocmit o listă de candidați potriviţi și, cu 
permisiunea dumitale, aș vrea să-i contactez cât mai 
curând posibil. 


Heil Hitler, 
Al dumitale, 
Otto Rahn 


K.M. Wiligut Weisthor 
Caspar-Theyss Strasse 33, 


Berlin Vest 
Către SS-Unterscharfiihrer Otto Rahn, 
Tiergartenstrasse 8a, 
Berlin Vest 
30 iulie 1938 


STRICT CONFIDENȚIAL 


217 


Dragă Otto, 


Am aflat de la Anders că poliţia a reţinut un evreu 
bănuit de anumite crime. De ce nu ne-a trecut prin 
minte nici unuia dintre noi că poliţia, fiind așa cum e, 
va pune în cârca unei persoane, mai ales un evreu, 
aceste crime? La momentul potrivit în planul nostru o 
astfel de arestare ar fi fost de mare ajutor, dar în acest 
moment, înainte ca noi să fi avut posibilitatea de a ne 
demonstra puterea în beneficiul Reichsfiihrer-ului și de 
a spera să-l influențăm în mod corespunzător, nu este 
nimic altceva decât o neplăcere. 

Totuși, mă gândesc că putem de fapt să întoarcem 
asta în avantajul nostru. Un alt incident provocat de 
Proiectul Krist în timpul cât acest evreu este încarcerat 
nu numai că va avea ca efect eliberarea acestui om, 
dar în consecinţă îl va face de rușine pe Heydrich 
foarte tare. Te rog să te ocupi de asta. 


Heil Hitler, 
Weisthor 


SS-Sturmbannftihrer Richard Anders 
Ordinul Cavalerilor Templieri, Berlin 
Lumenklub, Bayreutherstrasse 22 Berlin Vest 


Către SS-Brigadeführer K.M. Weisthor, 
Berlin Grunewald 


27 august 1938 
STRICT CONFIDENȚIAL 
Stimate Brigadeführer, 
Cercetările mele au confirmat că la sediul central al 
poliţiei din Alexanderplatz s-a primit într-adevăr un 
apel telefonic anonim. Mai mult, o conversaţie cu Karl 


Wolff, adjunctul Reichsfuhrer-ului, indică faptul că el, și 
nu Reichsfuhrer-ul, a fost cel care a făcut apelul 


amintit. Îi displace foarte mult să inducă poliţia în 
eroare în acest fel, dar admite că nu vede altă 
modalitate de a ajuta ancheta, dar de a păstra totuși și 
anonimatul necesar al Reichsfuhrer-ului. 

Se pare că Himmler este foarte impresionat. 


Heil Hitler, 

Al dumitale, 

Richard Anders 

SS-Hauptsturmfuhrer dr. Lanz Kindermann 
Am Kleinen Wannsee 

Berlin Vest 


Către Karl Maria Wiligut, 
Caspar-Theyss Strasse 33, 
Berlin Vest 


29 septembrie 
STRICT CONFIDENȚIAL 
Dragul meu Karl, 


Mai întâi de toate ceva serios. Prietenul nostru 
Reinhard Lange a început să îmi dea motive de 
îngrijorare. Lăsând la o parte propriile mele 
sentimente pentru el, cred că s-ar putea să devină mai 
slab în hotărârea lui de a ajuta la executarea 
Proiectului Krist. Că ceea ce facem noi este în acord cu 
străvechea noastră moștenire păgână pare să nu-l mai 
impresioneze ca fiind ceva neplăcut, dar necesar. Deși 
nu cred nicio clipă că ne-ar trăda vreodată, simt că ar 
trebui să nu mai participe la acele activităţi ale 
Proiectului Krist a căror desfășurare trebuie să aibă loc 
în cadrul acestei clinici. În rest, eu continui să mă 
bucur de moștenirea ta spirituală străveche și aștept 
cu nerăbdare ziua când vom putea continua să ne 
investigăm strămoșii prin clarviziunea care izvorăște 
din trupul tău. 


Heil Hitler, 

Al tău ca întotdeauna, 

Lanz 

Comandantul, 

SS-Brigadeführer Siegfried Taubert 
SS-Schule Haus, 

Wewelsburg, lângă Paderborn, 
Westfalia 


Către SS-Brigadeführer Weisthor, 
Caspar-Theyss Strasse 33, 
Berlin Grunewald 


3 octombrie 1938 


STRICT CONFIDENȚIAL: 
PROCEDURILE CURȚII DE ONOARE, 6-8 NOIEMBRIE 
1938 


Herr Brigadeführer, 


Aceasta este pentru a confirma că următoarea Curte 
de Onoare va avea loc aici, în Wewelsburg, la datele 
de mai sus. Ca de obicei, securitatea va fi strictă și, în 
timpul procedurilor, dincolo de metodele uzuale de 
identificare, se va cere o parolă pentru intrarea în 
școală. La sugestia dumneavoastră, aceasta va fi 
GOSLAR. 

Participarea este prevăzută de Reichsführer a fi 
obligatorie pentru toţi acei ofițeri și inși din lista de 
mai jos: 


Reichsführer-SS Himmler 
SS-Obergruppenfuhrer Heydrich 
SS-Obergruppenfuhrer Heissmeyer 
SS-Obergruppenfuhrer Nebe 
SS-Obergruppenftihrer Daluege 
SS-Obergruppenfuhrer Darre 


220 


SS-Gruppenführer Pohl 
SS-Brigadeführer Taubert 
SS-Brigadeführer Berger 
SS-Brigadeführer Eicke 
SS-Brigadeführer Weisthor 
SS-Oberführer Wolff 
SS-Sturmbannführer Anders 
SS-Sturmbannführer von Oeynhausen 
SS-Hauptsturmführer Kindermann 
SS-Obersturmbannführer Diebitsch 
SS-Obersturmbannführer von Knobelsdorff 
SS-Obersturmbannführer Klein 
SS-Obersturmbannführer Lasch 
SS-Unterscharfiihrer Rahn 
Landbaumeister Bartels 

Profesor Wilhelm Todt 


Heil Hitler, 
Taubert 


Mai erau multe alte scrisori, dar deja riscasem prea mult 
stând atâta. In plus, mi-am dat seama că, poate pentru prima 
dată de când ieșisem din tranșee în 1918, îmi era teamă. 


21 


Vineri, 4 noiembrie 


În timp ce mergeam cu mașina de la casa lui Weisthor la Alex, 
am încercat să găsesc un înţeles lucrurilor pe care le 
descoperisem. 

Rolul lui Vogelmann era explicat și, într-o oarecare măsură, și 
acela a lui Reinhard Lange. Și probabil clinica lui Kindermann 
era locul în care uciseseră fetele. Ce loc mai bun să omori pe 
cineva decât un spital, de unde oamenii veneau și ieșeau mereu 
cu picioarele înainte. In mod sigur, scrisoarea lui către Weisthor 
părea să indice asta. 


Exista o ingeniozitate înspăimântătoare în soluţia lui Weisthor. 
După omorârea fetelor, care fuseseră selectate toate pe baza 
înfățișării lor ariene, cadavrele lor au fost ascunse cu foarte 
multă grijă, astfel încât să fie practic imposibil de găsit: cu atât 
mai mult cu cât se lua în considerare lipsa în poliţie a forţei 
umane disponibile pentru a investiga ceva de rutină, cum e 
dispariţia unei persoane. Când poliţia a realizat că un criminal în 
serie se plimbă pe străzile din Berlin, a fost mai preocupată să 
păstreze tăcerea astfel încât eșecul său de a prinde criminalul 
să nu pară incompetenţă - cel puţin atâta vreme cât avea 
nevoie să găsească un tap ispăşitor convenabil, precum Josef 
Kahn. 

Dar ce era cu Heydrich și Nebe, m-am întrebat. Era prezenţa 
lor la această Curte de Onoare a SS considerată obligatorie doar 
în virtutea rangului lor superior? La urma urmei, SS-ul își avea 
facțiunile sale exact ca orice altă organizaţie. Daluege, de 
exemplu, șeful Orpo, ca și corespondentul său, Arthur Nebe, 
simțea aceeași antipatie faţă de Himmler și Heydrich precum 
simțeau aceștia vizavi de el. Și, desigur, era foarte limpede că 
Weisthor și facțiunea sa se aflau pe o poziţie antagonistă faţă de 
„Evreul de Heydrich”. Heydrich, evreu. Era unul dintre acele 
drăguţțe exemple de anti-propagandă care se bazează pe o 
masivă contradicţie pentru a suna convingător. Mai auzisem 
acest zvon și înainte, așa cum îl auziseră majoritatea polițiștilor 
de la Alex, și, ca și ei, știam unde își avea originea: amiralul 
Canaris, șeful Abwenhr-ului, Serviciul Militar German de Spionaj, 
era cel mai îndârjit oponent al lui Heydrich și, cu siguranţă, cel 
mai puternic. 

Sau mai era și un alt motiv pentru care Heydrich se ducea la 
Wewelsburg peste câteva zile? Toată povestea asta nu păruse 
vreodată să aibă vreo legătură cu el, deși nu mă îndoiam nicio 
clipă că s-ar bucura de perspectiva ca Himmler să se facă de 
rușine. Pentru el ar fi glazura groasă de pe tortul care ar avea ca 
principal ingredient arestarea lui Weisthor și a altor conspiratori 
anti-Heydrich din cadrul SS. 

Ca să o dovedesc, însă, urma să am nevoie și de altceva în 
afară de hârtiile lui Weisthor. Ceva mai elocvent și fără echivoc, 
care să-l convingă pe Reichsführer însuși. 

Acela a fost momentul în care m-am gândit la Reinhard 
Lange. Cea mai slabă excrescenţă din trupul impur al 


222 


complotului lui Weisthor nu avea să necesite, cu siguranţă, un 
bisturiu curat și ascuţit pentru a fi îndepărtată. Nu aveam decât 
un bobârnac murdar, obosit, care să facă treaba. Și mai aveam 
și două dintre scrisorile lui către Lanz Kindermann. 
e 

Ajungând înapoi la Alex, m-am dus direct la sergentul de 
serviciu de la recepție și i-am descoperit pe Korsch și Becker 
așteptându-mă împreună cu profesorul lllmann și sergentul 
Gollner. 

— Încă un telefon? 

— Da, domnule, răspunse Gollner. 

— Bine. Să mergem. 

De afară, fabrica de bere Schultheiss din Kreuzberg, cu 
cărămizile sale uniforme, numeroasele turnuri și turnulețe, ca și 
cu grădina măricică, părea să semene mai mult cu o școală 
decât cu o fabrică de bere. Cu excepţia mirosului, care chiar și 
la două noaptea era suficient de puternic să te înţepe în nări, te- 
ai fi putut aștepta să găsești încăperi pline cu bănci, nu cu 
butoaie de bere. Ne-am oprit lângă o gheretă în formă de cort. 

— Poliţia! urlă Becker la paznicul de noapte, care părea să 
aibă el însuși o slăbiciune pentru bere. Burta lui era atât de 
mare că mă îndoiesc că el ar fi putut să ajungă la buzunarele de 
la salopetă, chiar dacă ar fi vrut. 

— Unde ţineţi butoaiele vechi? 

— Poftim? Vă referiţi la butoaiele goale? 

— Nu chiar. Mă refer la cele care probabil au nevoie de ceva 
reparații. 

Omul își atinse fruntea într-un soi de salut: 

— Aveţi dreptate, domnule. Acum știu exact la ce vă referiţi. 
Pe aici, vă rog. 

Ne-am dat jos din mașini și l-am urmat înapoi pe drumul pe 
care veniserăm. După foarte puţin timp, am intrat în clădire, 
ferindu-ne capetele, pe o ușă verde și am mers de-a lungul unui 
pasaj îngust și lung. 

— Nu ţineţi încuiată ușa aia? l-am întrebat. 

— Nu-i nevoie, zise paznicul. Aici nu e nimic bun de furat. 
Berea se ţine în spatele porții. 

Am ajuns la o pivniţă veche având două secole de murdărie 
pe tavan și pe jos. Un bec de pe zid adăuga o tentă de galben 
întunericului. 


223 


— lată, aici este, zise omul. Bănuiesc că asta trebuie să fie 
ceea ce căutaţi. Aici sunt puse butoaiele care necesită reparații. 
Numai că multe dintre ele nu mai ajung să fie reparate 
niciodată. Unele dintre ele n-au fost mișcate de zece ani. 

— Rahat, zise Korsch. Trebuie să fie aproape vreo sută aici. 

— Cel puţin, râse ghidul nostru. 

— Păi, atunci, am face bine să începem, nu? am zis eu. 

— Ce anume căutați? 

— Ceva de desfăcut sticle... zise Becker. Și acum fii băiat de 
treabă și fugi de aici, bine? 

Omul mârâi, zise ceva în barbă și apoi se îndepărtă alene, 
spre amuzamentul lui Becker. 

lllmann a fost cel care a găsit-o. Nici măcar n-a ridicat 
capacul: 

— Aici. Ăsta. A fost mișcat de curând. lar capacul are o 
culoare diferită de restul. 

Îndepărtă capacul, respiră adânc și apoi lumină înăuntru cu 
lanterna: 

— Ea este. 

M-am apropiat de el și am aruncat o privire pentru mine 
însumi și una pentru Hildegard. Văzusem destule fotografii ale 
Emmelinei prin apartament ca să o recunosc imediat. 

— Scoate-o de acolo cât de repede poţi, profesore. 

lllmann se uită la mine ciudat și apoi aprobă din cap. Poate 
auzise ceva în tonul meu care îl făcuse să creadă că interesul 
meu era mai mult decât doar profesional. Îi făcu semn cu mâna 
fotografului poliţiei să intre. 

— Becker, am spus. 

— Da, domnule. 

— Tu vii cu mine. 

e 
În drum spre casa lui Reinhard Lange am trecut pe la birou ca să 
iau scrisorile lui. Am turnat pentru mine și Becker câte un pahar 
mare cu șnaps și i-am explicat câte ceva din ceea ce ieșise la 
iveală în seara aia: 

— Lange este veriga slabă. l-am auzit spunând asta. Mai mult, 
e poponar. 

Am golit paharul și mi-am turnat încă unul, inhalând adânc din 
el pentru a mări efectul, simțind cum mă mănâncă buzele în 
timp ce ţineam băutura în cerul gurii un pic înainte de a o 


224 


înghiţi. M-am scuturat niţel când am lăsat-o să alunece pe gât și 
am spus: 

— Vreau să îi aplici o lucrătură ca de la Brigada de Moravuri. 

— Da? Cât de dură? 

— Ca un vals îndrăcit. 

Becker rânji și își termină băutura: 

— Să-l obosesc? Pricep ideea. 

Își deschise haina și scoase un scurt baston de cauciuc cu 
care se lovi ușurel cu nerăbdare în podul palmei. 

— O să-l mângâi cu ăsta. 

— Ei bine, sper că știi mai multe despre cum se folosește ăla 
decât știi despre Parabellumul ăla pe care-l porţi. Îl vreau pe 
tipu' ăsta viu. Speriat de moarte, dar viu. Ca să răspundă la 
întrebări. Ai băgat la cap? 

— Nu vă faceţi griji, zise el. Sunt expert cu micuțul ăsta din 
cauciuc. Doar o să-i fac pielea zdrenţe un pic, o să vedeți. 
Oasele le putem lăsa până altă dată, când veţi da ordin. 

— Chiar cred că-ţi place asta, așa-i? Să-i faci pe oameni să se 
pișe pe ei de frică? 

Becker râse: 

— Dumneavoastră nu vă place? 

Casa era pe Lutzowufer-Strasse și dădea spre Canalul 
Landwehr, la numai câteva aruncături de băț de Zoo, de unde 
unele dintre rudele lui Hitler puteau fi auzite plângându-se în 
legătură cu standardul de cazare. Era o elegantă clădire cu trei 
etaje în stil Wilhelmine, vopsită în portocaliu, cu o mare 
fereastră pătrată, ieșită în afară, la etajul întâi. Becker începu să 
tragă de clopoțel de mama focului. Când se plictisi, începu cu 
ciocănelul de la ușă. Până la urmă, în hol se aprinse o lumină și 
am auzit sunetul zăvorului tras. Ușa se deschise atât cât 
permise lanţul pus și am văzut faţa palidă a lui Lange trăgând 
cu ochiul, cu neliniște, de după ușă. 

— Poliţia, zise Becker. Deschideţi. 

— Ce se întâmplă? Ce doriţi? 

Becker făcu un pas în spate: 

— Feriţi-vă, domnule, zise el și apoi își înfipse în ușă talpa 
bocancului. 

L-am auzit pe Lange scâncind când Becker lovi din nou. La a 
treia încercare ușa se deschise larg, cu un zgomot puternic de 


225 


lemn rupt, dând la iveală un Lange în pijamale care se grăbea în 
sus pe scări. 

Becker se luă după el. 

— Să nu-l împuști, pentru numele lui Dumnezeu, am urlat la 
Becker. 

— O, Doamne, ajutor, gânguri Lange când Becker îl prinse de 
glezna goală și începu să-l tragă înapoi. Răsucindu-se, el încercă 
să lovească pentru a se elibera din strânsoarea lui Becker, dar 
fără folos, iar pe măsură ce Becker trăgea, Lange sărea în jos pe 
scări pe fundu-i gras. Când lovi podeaua, Becker se înfipse în 
moaca lui și începu să-l tragă de obraji spre urechi. 

— Când zic să deschizi ușa, deschizi afurisita de ușă! 

Apoi își puse toată mâna peste fața lui Lange și îl lovi tare cu 
capul de scară. 

— Ai priceput asta, poponarule? 

Lange protestă zgomotos și Becker îl apucă de păr și-l pălmui 
de două ori zdravăn peste faţă: 

— Am zis, ai priceput asta, poponarule? 

— Da, ţipă el. 

— De ajuns, i-am spus trăgându-l de umăr. 

Becker se ridică gâfâind din greu și rânji spre mine: 

— Aţi spus un vals, domnule. 

— iți spun eu când o să aibă nevoie de mai mult. 

Lange se șterse la buza care-i sângera și se uită la sângele 
care lăsase o dâră pe dosul mâinii sale. Avea lacrimi în ochi, dar 
reuși totuși să-și exprime indignarea: 

— la ascultați aici, strigă el, ce dracu’ e asta? Ce înseamnă 
asta, să năvăliţi așa aici? 

— Spune-i, am zis. 

Becker apucă gulerul pijamalei de mătase a lui Lange și îl 
răsuci în jurul gâtului său scurt și gros: 

— Triunghiul roz te paşte, grăsuțul meu, zise el. Un triunghi 
roz și închisoarea, dacă scrisorile către Kindermann, prietenul 
tău care mângâie cururi, au ceva de zis. 

Lange îndepărtă mâna lui Becker de la gâtul său și îl privi cu 
amărăciune: 

— Nu știu despre ce vorbiţi, șuieră el. Triunghi roz? Ce 
înseamnă ăla, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Paragraful 175 din Codul Penal German, am spus eu. 

Becker cită secțiunea din memorie: 


226 


— „Orice bărbat care se complace în activităţi indecente 
ilegale cu alt bărbat, sau care participă la astfel de activităţi, va 
fi pedepsit cu închisoarea”. 

Becker îl strânse în joacă de obraz cu degetele și adăugă: 

— Asta înseamnă că ești arestat, grăsan futăcios în cur ce 
ești. 

— Dar este inadmisibil. N-am scris niciodată nicio scrisoare 
nimănui. Și nu sunt homosexual. 

— Nu ești homosexual, îl îngână Becker, mârâind. lar eu nu 
mă piş cu puța. 

Din buzunarul de la haină scoase cele două scrisori pe care i 
le dădusem eu și le agită prin faţa lui Lange: 

— Să presupun că pe astea i le-ai scris Zânei Măseluță? 

Lange vru să apuce scrisorile și rată. 

— Ce maniere urâte, zise Becker, ciupindu-l din nou, dar mai 
tare. 

— De unde ai alea? 

— Eu i le-am dat. 

Lange se uită la mine și se mai uită o dată: 

— la stai puţin, zise el. Te știu. Tu ești Steininger. Ai fost acolo 
în seara asta la... Se opri brusc. 

— Așa e, am fost la mica petrecere a lui Weisthor. Știu destule 
despre ceea ce se petrece. Și tu o să mă ajuţi cu restul. 

— Îţi pierzi timpul, oricine ai fi. Nu o să-ţi spun nimic. 

Am dat din cap spre Becker, care începu să-l lovească din 
nou. Am privit fără emoție cum mai întâi l-a lovit zdravăn peste 
genunchi și glezne, iar apoi o dată în ureche, urându-mă pentru 
faptul că menţineam vii cele mai bune tradiţii ale Gestapoului și 
pentru brutalitatea rece, inumană, pe care o simţeam înlăuntrul 
meu. l-am spus lui Becker să se oprească. 

Așteptând ca Lange să înceteze a mai suspina, m-am învârtit 
prin casă un pic, aruncând câte o privire din cadrul ușilor. În 
total contrast cu exteriorul, interiorul casei lui Lange era oricum, 
numai tradițional nu. Mobila, covoarele și tablourile, existente în 
număr mare, erau toate în cel mai costisitor stil modern - genul 
la care e mai ușor să te uiţi decât să trăiești în el. 

Când la un moment dat am văzut că Lange se mai adunase 
un pic, am zis: 

— Ce casă frumoasă. Poate că nu pe gustul meu, căci eu sunt 
un pic de modă veche. Ştii, unul dintre acei oameni ciudaţi cu 


227 


locuințe  împrejmuite, genul care pune confortul personal 
înaintea adorării geometriei. Dar pariez că tu te simţi foarte 
confortabil aici. Becker, cum crezi că o să-i placă pușcaria de la 
Alex? 

— Ce? Mititica? Foarte geometrică, domnule. Cu toate barele 
alea de fier. 

— Ca să nu uităm de toţi tipii ăia boemi care vor fi acolo și 
care fac viaţa de noapte a Berlinului faimoasă în toată lumea. 
Violatorii, ucigașii, hoţii, beţivii - au o grămadă de betivi în 
pușcărie, care vomită peste tot... 

— Este într-adevăr groaznic, domnule. Așa e. 

— Ştii, Becker, nu cred că putem să băgăm pe cineva ca Herr 
Lange acolo. Nu cred că ar considera-o pe gustul lui, ce zici? 

— Nemernicilor. 

— Nu cred că ar rezista până dimineaţă, domnule. Mai ales 
dacă ar fi să-i găsim ceva special de îmbrăcat din garderoba sa. 
Ceva artistic, cum îi șade bine unui bărbat cu sensibilitatea lui 
Herr Lange. Poate chiar un pic de machiaj, nu, domnule? Ar 
arăta chiar drăguţ cu un pic de ruj și pudră. 

Chicoti cu entuziasm, un sadic înnăscut. 

— Cred că mai bine aţi vorbi cu mine, Herr Lange, i-am zis. 

— Nu mă speriaţi, nenorociţilor. Mă auziţi? Nu mi-e frică de 
voi. 

— Asta este un mare ghinion. Pentru că, spre deosebire de 
Kriminalassistent Becker aici de faţă, mie nu-mi face plăcere în 
mod deosebit perspectiva suferinţei umane. Dar mă tem că nu 
am de ales. Mi-ar plăcea să fac asta cum trebuie, dar, ca să fiu 
sincer, pur și simplu nu am timp. 

L-am târât la etaj, în dormitor, unde Becker selectă o ţinută 
din garderobă. Când găsi niște pudră și ruj, Lange răcni puternic 
și vru să mă lovească. 

— Nu, ţipă el, nu o să port asta. 

l-am prins pumnul și i-am răsucit braţul la spate: 

— Laș nenorocit! Lua-te-ar naiba, Lange! O să o porți și o să-ţi 
placă, sau Dumnezeu mi-e martor că o să te atârnăm cu capul în 
jos și o să-ţi tăiem gâtul, ca la toate fetele alea pe care prietenii 
tăi le-au omorât. Și apoi poate o să-ţi aruncăm cadavrul golit de 
sânge într-un butoi cu bere sau într-un cufăr vechi și vom vedea 
ce simte mama ta când te va identifica după șase săptămâni. 


228 


l-am pus cătușele și Becker începu să-l machieze. După ce 
termină, Oscar Wilde ar fi părut, prin comparaţie, la fel de 
conservator ca și asistentul unui vânzător de textile din 
Hanovra. 

— Haide, am tunat eu. Hai să o ducem pe dansatoarea asta 
de la Kit-Kat”! înapoi la hotelul ei. 

Nu exageraserăm în legătură cu pușcăria de noapte de la 
Alex. E probabil la fel în fiecare secţie de poliţie dintr-un oraș 
mare. Dar cum Alex este cu adevărat o secţie de poliţie dintr-un 
oraș foarte, foarte mare, rezulta că și pușcăria de acolo era 
foarte mare. De fapt, este uriașă. La fel de mare ca un 
cinematograf mediu, cu excepţia faptului că nu sunt scaune. Și 
nu sunt nici paturi, nici ferestre, nici ventilaţie. Nu există decât 
podeaua murdară, găleţile murdare pe post de latrine, barele 
murdare, oamenii murdari și păduchii. Gestapoul ţinea o 
mulțime de arestaţi acolo pentru care nu mai era loc pe Prinz 
Albrecht Strasse. Orpo băga acolo beţivii nopţii ca să se bată, să 
vomite și să se trezească din beţie. Kripo folosea locul așa cum 
Gestapoul folosea canalizarea: ca o toaletă pentru lăturile 
umane. Un loc groaznic pentru o ființă umană. Chiar și una ca 
Reinhard Lange. A trebuit să-mi tot repet în minte ceea ce el și 
prietenii săi făcuseră, să-mi reamintesc de Emmeline Steininger 
stând în butoiul ăla ca niște cartofi putreziţi. Unii dintre 
prizonieri fluierară și trimiseră bezele când ne văzură aducându- 
| jos, iar Lange se făcu palid de frică. 

— Dumnezeule, doar n-o să mă lăsaţi aici, zise el, agăţându- 
se strâns de braţul meu. 

— Atunci, ciripește, i-am spus. Weisthor, Rahn, Kindermann. O 
declaraţie semnată și poţi să ai o celulă drăguță doar pentru 
tine. 

— Nu pot, nu pot. Nu știți ce-mi vor face. 

— Nu, i-am zis; am dat din cap înspre oamenii aflaţi în spatele 
gratiilor și am adăugat: Dar știu ce-ţi vor face ei. 

Gardianul deschise imensa cușcă și se dădu înapoi în timp ce 
Becker îl împinse pe Lange înăuntru. Țipetele lui încă îmi mai 
răsunau în urechi atunci când am ajuns înapoi în Steglitz. 

e 
Hildegard adormise întinsă pe sofa, cu părul împrăștiat pe pernă 
precum aripioara dorsală a unui peștișor auriu exotic. M-am 


51 Numele barului fictiv, plasat în Berlinul anilor '30, din music-hall-ul Cabaret. 
229 


așezat, mi-am trecut mâna pe mătasea lui fină și apoi am 
sărutat-o pe frunte, iar când am făcut asta am simţit un iz de 
băutură în răsuflarea ei. Clipind, ochii ei se deschiseră, trişti și 
împăienjeniţi de lacrimi. Işi puse mâna pe obrazul meu și apoi 
pe ceafă, trăgându-mă în jos spre gura ei. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, i-am spus trăgându-mă înapoi. 

Ea își apăsă degetul pe buzele mele: 

— Știu că e moartă, îmi zise. Am terminat cu plânsul. Nu mai 
e apă în puț. 

Imi zâmbi cu tristețe și i-am sărutat fiecare pleoapă cu 
tandreţe, netezindu-i părul parfumat cu palma, suflându-i ușor 
în ureche, mușcând-o încet de gât în timp ce braţele ei mă 
țineau aproape, tot mai aproape. 

— Și tu ai avut o seară cumplită, nu-i așa, dragule? 

— Cumplită. 

— Mi-am făcut griji pentru tine că te-ai dus înapoi în casa aia 
groaznică. 

— Hai să nu discutăm despre ea. 

— Du-mă la culcare, Bernie. 

Işi puse braţele în jurul gâtului meu și am ridicat-o, strângând- 
o de corpul meu ca pe un invalid și purtând-o spre dormitor. Am 
așezat-o jos pe marginea patului și am început să-i desfac 
nasturii de la bluză. Când n-o mai avu pe ea, oftă și căzu pe 
spate pe cuvertură: s-a amețit un pic, m-am gândit, desfăcându- 
i fermoarul fustei și trăgându-i-o în jos peste netezimea 
ciorapilor care îi îmbrăcau picioarele. Trăgând în jos de furoul ei, 
am sărutat-o pe sânii mici, pe abdomen și apoi pe interiorul 
coapselor. Dar chiloţii ei păreau să fie ori prea strâmţi, ori prinși 
între fese, căci nu am putut să-i trag. Am rugat-o să-și ridice 
fundul. 

— Rupe-i, îmi zise ea. 

— Ce? 

— Rupe-i! Rănește-mă, Bernie! Folosește-mă! 

Vorbea cu o grabă imperativă, cu răsuflarea întretăiată, iar 
coapsele ei se deschideau și se închideau precum fălcile unei 
enorme insecte de pradă. 

— Hildegard... 

Ea mă lovi puternic peste gură: 

— Ascultă, lua-te-ar naiba! Rănește-mă când îţi spun! 

Am prins-o de încheietură când lovi din nou: 


230 


— Mi-a fost de ajuns pentru o singură seară. 

l-am prins și celălalt braţ: 

— Încetează. 

— Te rog, trebuie să o faci! 

Am scuturat din cap, dar picioarele ei s-au înfășurat în jurul 
pieptului meu și rinichii mei se strâmbară când coapsele ei 
puternice strânseră tare. 

— Încetează, pentru Dumnezeu! 

— Lovește-mă, nemernic prost și urât ce ești! Am zis și prost? 
Un polițai tipic cu capul sec. Dacă ai fi bărbat, m-ai viola, dar nu 
ești în stare, nu-i așa? 

— Dacă urmărești un soi de durere, atunci o să facem o 
plimbare cu mașina până la morgă. 

Am clătinat din cap și i-am îndepărtat coapsele din jurul meu: 

— Dar nu așa. Artrebui să fie cu dragoste. 

Ea încetă să se zvârcolească și pentru o clipă păru să 
recunoască adevărul a ceea ce-i spuneam. Zâmbind, apoi 
ridicându-și gura spre mine, mă scuipă în față. 

După asta nu mai era nimic de făcut, decât să plec. 

Aveam un nod în stomacul care-mi era la fel de rece și 
singuratic ca apartamentul meu de pe Fasanenstrasse și 
aproape imediat ce am ajuns acasă am lăsat pe seama unei 
sticle de brandy sarcina de a-l dizolva. Cineva a spus odată că 
fericirea este aceea care este negativă, simplă abolire a dorinţei 
și extincţie a suferinţei. Brandy-ul a ajutat un pic. Dar înainte de 
a adormi, încă îmbrăcat cu pardesiul și așezat în fotoliu, cred că 
mi-am dat seama cât de pozitiv fusesem afectat. 


22 


Sâmbătă, 6 noiembrie 


Supravieţuirea, mai ales în aceste vremuri dificile, trebuie să 
conteze ca fiind un soi de realizare. Nu este ceva care se obţine 
cu ușurință. Viața în Germania nazistă presupune să lucrezi 
întruna la asta. Dar, după ce-ai realizat-o, rămâi cu problema de 
a-i da și un sens. Căci, până la urmă, la ce folosesc sănătatea și 
siguranţa, dacă viaţa ta nu are niciun sens? 


Și nu era că-mi plângeam de milă. Ca mulţi alți oameni 
credeam sincer că există întotdeauna cineva care se află într-o 
situaţie mai proastă ca a mea. Însă în acest caz, știam asta 
sigur. Evreii erau deja persecutați, dar dacă Weisthor își făcea 
mendrele suferinţa lor avea să fie dusă la o nouă extremă. În 
care caz ce spunea asta despre ei și despre noi? În ce stare 
avea să lase asta Germania? 

E adevărat, îmi spuneam singur, că nu era grija mea și că 
evreii își atrăseseră singuri asta: dar chiar dacă era așa, care 
era plăcerea noastră pe lângă suferinţa lor? Era viaţa noastră 
mai dulce pe socoteala lor? Imi simţeam libertatea mai mare ca 
rezultat al persecutării lor? Cu cât mă gândeam mai mult la 
asta, cu atât îmi dădeam mai mult seama de necesitatea 
urgentă a stopării nu doar a omorurilor, ci și a frustrantului ţel 
declarat al lui Weisthor de a aduce iadul asupra capetelor 
evreiești, și cu atât mai mult simţeam că a nu face nimic m-ar 
lăsa degradat peste măsură. 

Nu sunt vreun cavaler în armură strălucitoare. Doar un bărbat 
bătut de vreme, îmbrăcat într-un pardesiu șifonat, aflat la colț 
de stradă, cu doar o idee vagă despre ceva ce aţi putea foarte 
bine să numiţi Moralitate. Sigur, nu sunt deloc prea scrupulos în 
legătură cu lucrurile care ar putea să îmi aducă un profit în 
buzunar, și cu atât mai mult n-aș putea inspira o ceată de tineri 
răzvrătiți să facă lucruri bune, nu mai mult decât aș putea să mă 
ridic în picioare ca să cânt un solo în corul bisericii. Dar eram 
sigur de un lucru. Terminasem cu privitul în altă parte atunci 
când erau hoți în magazin. 

Am aruncat teancul de scrisori pe masa din fața mea: 

— Am găsit astea când am scotocit la tine în casă, am spus. 

Un Reinhard Lange foarte obosit și răvăşit le privi fără prea 
mult interes. 

— Ai putea să-mi spui și mie cum au ajuns astea în posesia 
ta? 

— Sunt ale mele, ridică el din umeri. Nu neg asta. Oftă și-și 
lăsă capul să-i cadă în mâini: Uite ce e, am semnat declaraţia 
aia a voastră. Ce vreți mai mult de atât? Am cooperat, nu-i așa? 

— Aproape că am terminat, Reinhard. Mai sunt doar câteva 
capete desfăcute pe care vreau să le leg. Cum ar fi cine l-a ucis 
pe Klaus Hering. 

— Nu știu despre ce vorbiţi. 


— Ai memorie scurtă. El o șantaja pe mama ta cu aceste 
scrisori pe care le-a furat de la iubitul tău, care se întâmpla să 
fie angajatorul lui. A crezut că ea va ieși mai repede în faţă cu 
banii, bănuiesc. Ei, ca s-o scurtez, mama ta a angajat un 
investigator privat pentru a afla cine o storcea de bani. 
Persoana aia am fost eu. Asta a fost înainte de a mă duce înapoi 
la Alex ca să fiu poliţist. E o cucoană vicleană mama ta, 
Reinhard. Păcat că n-ai moștenit un pic din asta de la ea. 
Oricum, ea a crezut posibil ca tu și oricine era cel care o șantaja 
să fiţi implicaţi sexual. Şi astfel, când eu am descoperit numele, 
a vrut ca tu să decizi ce e de făcut în continuare. Bineînţeles că 
nu știa că tu deja angajaseși un detectiv particular sub forma 
urâtă a lui Rolf Vogelmann. Sau, cel puţin, Otto Rahn a făcut-o, 
folosind banii furnizaţi de tine. Printr-o coincidență, când Rahn a 
căutat o afacere pe care s-o cumpere, el chiar mi-a scris și mie. 
N-am avut niciodată plăcerea de a discuta propunerea lui, așa 
că mi-a luat ceva vreme ca să-mi amintesc numele său. Oricum, 
asta e doar așa în treacăt. Când mama ta ţi-a spus că Heringo 
șantaja, normal că tu ai discutat problema cu doctorul 
Kindermann și el a recomandat să rezolvaţi chestiunea voi 
înșivă. Tu și Otto Rahn. La urma urmei, ce mai contează o 
treabă murdară în plus când ai făcut atâtea? 

— N-am omorât niciodată pe nimeni, v-am spus asta. 

— Dar ai fost de acord cu omorârea lui Hering, nu-i așa? 
Bănuiesc că șofezi. Probabil chiar l-ai ajutat pe Kindermann să 
agaţe corpul neînsufleţit al lui Hering ca să pară o sinucidere. 

— Nu, nu este adevărat. 

— Purtau uniformele lor SS, nu-i așa? 

El se încruntă și scutură din cap: 

— Cum aţi putea să știți asta? 

— Am descoperit o insignă SS înfiptă în carnea din palma lui 
Hering. Pariez că s-a luptat destul de mult. Spune-mi, bărbatul 
din mașină s-a luptat și el? Bărbatul care purta un petic pe ochi. 
Cel care supraveghea apartamentul lui Hering. El a trebuit să fie 
de asemenea ucis, nu-i așa? Doar în caz că te identifica pe tine. 

— Nu... 

— Toate bune și frumoase. Îl omorâţi, faceţi să pară că l-a 
omorât Hering și apoi faceţi ca Hering să se spânzure sub 
impulsul remușcării. Fără a uita să luaţi scrisorile, desigur. Cine 
l-a omorât pe bărbatul din mașină? A fost ideea ta? 


233 


— Nu, eu nu voiam să fiu acolo. 

L-am apucat de revere, l-am ridicat de pe scaun și am început 
să-l plesnesc: 

— Haide, că m-am cam săturat de văicăreala ta. Spune-mi 
cine l-a omorât sau voi face să fii împușcat într-o oră. 

— Lanz a făcut-o. Cu Rahn. Otto i-a ţinut braţele, în timp ce 
Kindermann... l-a înjunghiat. A fost groaznic. Groaznic. 

L-am lăsat înapoi jos pe scaun. Se prăbuși înainte pe masă și 
începu să suspine pe braţ. 

— Ştii, Reinhard, te cam afli la mare ananghie, i-am zis 
aprinzându-mi o ţigară. Faptul că ai fost acolo face din tine 
complice la crimă. Și mai e și faptul că știi despre omorârea 
tuturor fetelor ălora. 

— V-am zis, își trase el nasul cu un aer nefericit, ei m-ar fi 
omorât. Nu am fost niciodată de acord cu asta, dar mi-a fost 
teamă să nu fiu. 

— Asta nu explică cum ai ajuns să fii băgat în asta din capu' 
locului. 

Am luat declaraţia lui Lange și am aruncat o privire pe ea. 

— Să nu credeţi că nu m-am întrebat eu însumi același lucru. 

— Și ai găsit un răspuns? 

— Un bărbat pe care l-am admirat. Un bărbat în care 
credeam. El m-a convins că ceea ce făceam noi e pentru binele 
Germaniei. Că era datoria noastră. Kindermann a fost cel care 
m-a convins. 

— Nu o să le placă asta în instanță, Reinhard. Kindermann nu 
joacă o Evă foarte convingătoare pentru Adam-ul tău. 

— Dar este adevărat, vă zic. 

— S-ar putea să fie așa, dar tocmai am rămas fără frunze de 
smochin. Dacă vrei o apărare, mai bine te-ai gândi la ceva ca să 
îmbunătăţești asta. Asta e un bun sfat juridic, poţi să te bazezi 
pe asta. Și lasă-mă să-ţi spun ceva, o să ai nevoie de toate 
sfaturile bune pe care le poţi obţine. Pentru că așa cum văd eu 
lucrurile, tu ești singurul care e posibil să aibă nevoie de avocat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— O să fiu direct cu tine, Reinhard. Am suficiente probe în 
declarația asta a ta pentru a te trimite drept la închisoare. Dar 
pe restul, nu știu. Sunt cu toţii din SS, se cunosc cu 
Reichsfuhrer-ul. Weisthor este un prieten personal al lui 
Himmler și, ei bine, îmi fac griji, Reinhard. Îmi fac griji că tu vei fi 


234 


tapul ispăşitor. Că toţi vor scăpa cu faţa curată ca să se evite un 
scandal. Desigur, probabil că vor trebui să-și dea demisia din SS, 
dar nimic mai mult. Tu vei fi cel care își va pierde capul. 

— Nu, nu poate fi adevărat. 

Am dat din cap: 

— Acum... dacă ar exista și altceva pe lângă declaraţia ta. 
Ceva care ar putea să te scape de belea cu privire la acuzaţia de 
crimă. Desigur, ar trebui să-ți asumi riscurile în privinţa 
paragrafului 175. Dar ai putea să scapi cu cinci ani într-un KZ, în 
loc de o condamnare la moarte sigură. Ai mai avea o șansă. Am 
făcut o pauză: Așa că, ce zici de asta, Reinhard? 

— Bine, zise el după un minut. Există ceva. 

— Spune-mi. 

El începu pe un ton ezitant, nu foarte sigur dacă avea sau nu 
dreptate să aibă încredere în mine. Eu însumi nu eram sigur. 

— Lanz e austriac, din Salzburg. 

— Atâta lucru am ghicit și eu. 

— A făcut medicina la Viena. Când a absolvit s-a specializat în 
afecțiuni nervoase și a acceptat un post la Azilul de Boli Mintale 
din Salzburg. Acolo l-a cunoscut pe Weisthor... sau Wiligut, cum 
își spunea pe vremurile alea. 

— Era și el doctor? 

— Dumnezeule, nu. Era pacient. De profesie soldat în armata 
austriacă. Dar el este de asemenea ultimul dintr-un lung șir de 
înţelepţi germani care datează din timpuri preistorice. Weisthor 
posedă memorie clarvizionară ancestrală, care îi conferă 
capacitatea de a descrie viața și practicile religioase ale 
păgânilor germani de demult. 

— Cât de folositor. 

— Păgâni care îl venerau pe zeul germanic Krist, o religie care 
a fost mai târziu furată de către evrei ca și noua evanghelie a lui 
Isus. 

— Au raportat acest furt? 

Mi-am mai aprins o ţigară. 

— Aţi vrut să știți, zise Lange. 

— Nu, nu. Te rog, continuă. Ascult. 

— Weisthor a studiat runele, dintre care svastica este una 
dintre formele de bază. De fapt, formele de cristal, cum este 
piramida, sunt toate tipuri de rune, simboluri solare. De aici vine 
cuvântul „cristal”. 


235 


— Nu mai spune. 

— Ei bine, la începutul anilor '20, Weisthor a început să 
prezinte semne de schizofrenie  paranoidă, crezându-se 
victimizat de către catolici, evrei și francmasoni. Asta a urmat 
morţii fiului său, care a însemnat că șirul de înţelepţi Wiligut a 
fost întrerupt. El a dat vina pe soţia sa și pe măsură ce a trecut 
timpul a devenit din ce în ce mai violent. In cele din urmă, a 
încercat să o sugrume și, mai târziu, a fost certificat ca fiind 
nebun. În câteva ocazii, în timpul reţinerii sale, a încercat să 
omoare alţi colegi de celulă. Dar, treptat, sub influența 
tratamentului medicamentos, mintea sa a fost adusă sub 
control. 

— Și Kindermann a fost doctorul lui? 

— Da, până la eliberarea lui Weisthor în 1932. 

— Nu pricep. Kindermann știa că Weisthor e ţicnit și i-a dat 
drumul? 

— Abordarea lui Lanz a psihoterapiei este anti-freudiană și a 
văzut în opera lui Jung material pentru istoria și cultura unei 
rase. Domeniul său de cercetare a fost investigarea 
inconștientului uman în căutarea unor straturi spirituale care ar 
putea face posibilă reconstruirea preistoriei culturilor. Așa a 
ajuns el să lucreze cu Weisthor. Lanz a văzut în el cheia către 
propria sa ramură de psihoterapie jungiană care, speră el, îi va 
da posibilitatea de a pune bazele, cu binecuvântarea lui 
Himmler, propriei sale versiuni a Institutului de Cercetare 
Göring. Ăsta este un alt institut psiho-terapeutic... 

— Da, îl știu. 

— Ei, la început cercetarea a fost adevărată. Dar apoi a 
descoperit că Weisthor era un impostor, că se folosea de așa- 
numita sa clarviziune ancestrală ca mijloc de a arăta importanţa 
strămoșilor săi în ochii lui Himmler. Dar deja era prea târziu. Și 
Lanz ar fi plătit orice preț pentru a se asigura că își obţine 
institutul. 

— De ce are el nevoie de un institut? Are clinica, nu-i așa? 

— Asta nu e de ajuns pentru Lanz. Vrea ca în domeniul său să 
fie ţinut minte pe aceeași treaptă cu Freud și Jung. 

— Și ce e cu Otto Rahn? 

— Talentat din punct de vedere academic, dar de fapt nu e 
mai mult decât un fanatic nemilos. A fost paznic la Dachau 
pentru o vreme. Un astfel de om este. 


236 


Se opri și își roase unghia: 

— AȘ putea primi o ţigară, vă rog? 

I-am împins pachetul și l-am privit cum își aprinde ţigara cu o 
mână tremurândă, de parcă ar fi suferit de febră mare. Dacă îl 
vedeai fumând-o, ai fi zis că e proteină pură. 

— Asta e tot? 

El clătină din cap: 

— Kindermann mai are încă dosarul medical al lui Weisthor, 
care îi dovedește nebunia. Lanz obișnuia să spună că este 
asigurarea lui pentru a garanta loialitatea lui Weisthor. Vedeţi, 
Himmler nu poate suporta boala mintală. Un nonsens legat de 
sănătatea rasială. Așa că, dacă ar pune vreodată mâna pe 
dosarul ăla medical, atunci... 

— ... atunci jocul ar fi terminat cu adevărat pentru totdeauna. 

e 
— Aşadar, care-i planu’, domnule? 

— Himmler, Heydrich, Nebe - cu toții au plecat la această 
Curte de Onoare SS din Wewelsburg. 

— Unde dracu’ e Wewelsburg? întrebă Becker. 

— E foarte aproape de Paderborn, zise Korsch. 

— Propun să mergem după ei. Să vedem dacă nu-l pot 
demasca pe Weisthor și toată afacerea asta împuţită chiar în 
fața lui Himmler. O să-l iau pe Lange în această călătorie, doar 
pentru scopuri legate de probatoriu. 

Korsch se ridică și merse la ușă: 

— Bine, domnule, mă duc să aduc mașina. 

— Mă tem că nu. Vreau ca voi doi să rămâneţi aici. 

Becker mormăi zgomotos: N 

— Dar asta este ridicol, zău că e ridicol, domnule. Inseamnă a 
căuta necazul cu lumânarea. 

— S-ar putea să nu meargă chiar așa cum plănuiesc. Nu uita 
că acest Weisthor este prietenul lui Himmler. Mă îndoiesc că 
Reichsfiihrer-ul îmi va accepta cu prea multă amabilitate 
revelaţiile. Încă și mai rău, s-ar putea să le desființeze, caz în 
care ar fi mai bine dacă aș fi doar eu să încasez papara. La urma 
urmei, nu mă poate da afară din poliţie de vreme ce eu sunt aici 
doar atâta timp cât durează cazul ăsta și apoi mă întorc la 
propria mea afacere. Dar voi doi aveţi o carieră în faţa voastră. 
Nu una foarte promițătoare, e adevărat, am rânjit eu. Oricum, ar 


237 


fi păcat ca voi doi să vă atrageţi supărarea lui Himmler când aș 
putea la fel de ușor să fac asta de unul singur. 

Korsch schimbă o scurtă privire cu Becker și apoi replică: 

— Haideţi, domnule, nu ne serviţi varza asta rece. Ce puneţi 
la cale este periculos. Noi știm asta și o știți și dumneavoastră. 

— Nu numai asta, zise Becker, dar cum veți ajunge acolo cu 
un prizonier? Cine o să conducă mașina? 

— Așa e, domnule, sunt peste trei sute de kilometri până la 
Wewelsburg. 

— O să iau o mașină de serviciu. 

— Și dacă Lange încearcă ceva pe drum? 

— O să aibă cătușele puse, așa că mă îndoiesc că o să-mi dea 
de furcă. 

Am clătinat din cap, mi-am luat pălăria și haina din cuier și 
am adăugat: 

— Îmi pare rău, băieţi, dar așa o să facem. M-am îndreptat 
spre ușă. 

— Domnule, zise Korsch. Îmi întinse mâna. l-am strâns-o, apoi 
am dat mâna cu Becker și apoi m-am dus să-mi iau prizonierul. 

e 

Clinica lui Kindermann părea la fel de îngrijită și elegantă ca și 
prima dată când fusesem acolo, la sfârșitul lui august. Dacă era 
ceva schimbat, era faptul că părea mai tăcută, fără ciori în 
copaci și fără bărci pe lac care să le deranjeze. Se auzea doar 
sunetul vântului și al frunzelor moarte, pe care le sufla peste 
cărare ca pe tot atâtea lăcuste zburătoare. 

Mi-am pus mâna pe spatele lui Lange și l-am împins cu 
fermitate către ușa principală. 

— E foarte jenant, zise el. Să vin aici cu cătușe la mâini, ca un 
infractor de rând. Sunt foarte cunoscut aici, să știți. 

— Un infractor de rând și ești, Lange. Vrei să-ţi pun un prosop 
pe capul ăla urât? 

L-am îmbrâncit din nou: 

— Ascultă, numai sufletul meu bun mă oprește să te pun să 
mărșăluiești înăuntru cu puţa atârnând afară din pantaloni. 

— Cum rămâne cu drepturile mele civile? 

— Rahat, unde ai fost în ultimii cinci ani? Asta e Germania 
nazistă, nu Atena antică. Și acum taci dracului din gura aia 
afurisită. 


238 


O asistentă veni în întâmpinarea noastră pe hol. Dădu să-l 
salute pe Lange și atunci văzu câătușele. Mi-am fluturat 
legitimaţia prin fața chipului ei speriat: 

— Poliţia, i-am zis. Am un mandat de percheziţie pentru a 
căuta în biroul doctorului Kindermann. Asta era adevărat, căci îl 
semnasem eu însumi. Numai că asistenta medicală fusese în 
aceeași tabără de vacanţă ca și Lange: 

— Nu cred că puteți să intraţi pur și simplu așa, zise ea. Eu va 
trebui să... 

— Cucoană, acum câteva săptămâni svastica asta mică pe 
care o vezi pe legitimaţia mea a fost considerată o autoritate 
suficientă pentru ca trupele germane să mărșăluiască în Sudeti. 
Așa că poţi să pariezi că o să mă lase și pe mine să mărșăluiesc 
în chiloţii bunului doctor, dacă asta vreau să fac. 

L-am împins din nou pe Lange înainte: 

— Haide, Reinhard, arată-mi drumul! 

Biroul lui Kindermann se afla la capătul clinicii. Dacă ar fi fost 
un apartament în oraș, ar fi fost considerat mic, dar ca și 
cameră privată de doctor, era foarte bună. lnăuntru se aflau o 
canapea lungă și joasă, un birou drăguţ din lemn de nuc, două 
picturi moderne mari, de genul celor care păreau să semene cu 
interiorul minţii unei maimute, și suficient de multe cărți scump 
legate încât să explice deficitul de piele pentru pantofi al ţării. 

— la un loc undeva unde pot sta cu un ochi pe tine, Reinhard, 
i-am spus. Și nu face nicio mișcare bruscă. Mă sperii cu ușurință 
și atunci devin violent ca să-mi acopăr jena. Care-i cuvântul pe 
care doctorii de ţăcăniţi îl folosesc pentru asta? 

Lângă fereastră se afla un fișier mare. L-am deschis și am 
început să frunzăresc prin dosarele lui Kindermann: 

— Comportament compensator, am zis. Astea sunt două 
cuvinte, dar bănuiesc că așa se numește. Ştii, nu ţi-ar veni să 
crezi unele dintre numele pe care prietenul tău Kindermann le-a 
tratat. Fișierul ăsta zici că e lista de invitaţi de la o gală nocturnă 
la Cancelaria Reichului. Stai o clipă, ăsta pare să fie dosarul tău. 

L-am scos și i l-am aruncat în poală: 

— De ce nu te uiţi ce a scris despre tine, Reinhard? Poate asta 
va explica cum ai ajuns să te încurci cu nemernicii ăștia. 

El se uită la dosarul închis: 

— Este de fapt foarte simplu, zise calm. Așa cum v-am 
explicat și mai devreme am început să fiu interesat de științele 


239 


paranormale ca rezultat al prieteniei mele cu doctorul 
Kindermann. 

Îmi aruncă o privire provocatoare. 

— O să-ţi zic eu de ce te-ai încurcat cu ei, i-am zis rânjind. Erai 
plictisit. Cu toți banii tăi, nu știi ce să mai faci. Asta e problema 
cu cei ca tine, care s-au născut cu bani. Nu le înveţi niciodată 
valoarea. Ei știau asta, Reinhard, și te-au jucat cum au vrut, 
luându-te de prost. 

— Nu ţine, Gunther. Vorbești prostii. 

— Zău? Înseamnă că ai citit dosarul. Știi asta sigur. 

— Un pacient nu trebuie să vadă niciodată însemnările 
doctorului său. Nu ar fi etic din partea mea nici măcar să-l 
deschid. 

— Îmi dau seama că ai văzut mult mai multe decât 
însemnările doctorului tău, Reinhard. lar Kindermann a învățat 
etica la Sfânta Inchiziţie. 

M-am întors la fișier și am rămas tăcut când am dat de un alt 
nume pe care-l recunoșteam. Numele unei fete pentru care 
cândva irosisem câteva luni încercând să o găsesc. O fată care 
fusese cândva importantă pentru mine. Voi recunoaște că am 
fost chiar îndrăgostit de ea. Meseria este așa uneori. O persoană 
dispare fără urmă, viaţa merge înainte și găsești o informaţie 
care la momentul potrivit ar fi rezolvat cazul. Lăsând la o parte 
enervarea evidentă pe care o simţi când îţi aduci aminte cât de 
marcat ai fost cu adevărat, în cea mai mare parte înveți să 
trăieşti cu asta. Meseria mea nu prea se potrivește acelora care 
sunt înclinați să fie ordonați. Să fii investigator privat te face să 
ţii uneori mai multe capete desfăcute decât un țtesător de 
covoare orb. Oricum, nu aș fi om dacă nu aș recunoaște găsirea 
unei anumite satisfacţii în legarea lor. Însă acest nume, numele 
unei fete pe care Arthur Nebe mi-l menţionase cu multe 
săptămâni în urmă, atunci când s-a întâlnit cu mine noaptea 
târziu la ruinele Reichstag-ului, însemna cu mult mai mult decât 
satisfacția de a găsi o soluţie mult prea întârziată la o enigmă. 
Sunt ocazii când descoperirea are forța unei revelații. 

— Nemernicul, zise Lange, dând paginile propriului său dosar. 

— Și eu mă gândeam la același lucru. 

— „Un efeminat nevrotic”, cită el. Eu. Cum a putut să 
gândească un asemenea lucru despre mine? 


240 


Am trecut la sertarul următor, ascultând numai pe jumătate 
ceea ce zicea: 

— Tu să-mi spui mie, e prietenul tău. 

— Cum a putut să zică lucrurile astea? Nu pot să cred. 

— Haide, Reinhard. Ştii cum e când înoţi cu rechinii. Din când 
în când, trebuie să te aștepți să-ţi fie mușcate oușoarele. 

— O să-l omor, zise el, azvârlind foile dosarului prin birou. 

— Nu înainte să o fac eu, i-am zis, găsind în sfârșit dosarul lui 
Weisthor. 

Am închis cu zgomot sertarul. 

— Bun. Îl am. Acum putem să plecăm de aici. 

Eram pe cale de a duce mâna la clanţă, când un revolver 
pătrunse pe ușă, urmat îndeaproape de Lanz Kindermann: 

— Îmi spuneţi și mie ce dracu' se întâmplă aici? 

M-am tras înapoi: 

— Ei, ce surpriză plăcută, am spus. Tocmai vorbeam despre 
tine. Ne gândeam că ai fi putut să pleci la ora ta de religie din 
Wewelsburg. În paranteză fie spus, aș fi foarte atent cu arma aia 
dacă aș fi în locul tău. Oamenii mei au pus locul ăsta sub 
supraveghere. Sunt foarte loiali, să știi. Așa suntem noi la poliţie 
în vremurile astea. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar face dacă 
ar afla că mi s-a întâmplat ceva rău. 

Kindermann privi spre Lange, care nu se mișcase, și apoi la 
dosarele de sub brațul meu: 

— Nu știu care este jocul dumitale, Herr Steininger, dacă ăsta 
ţi-e numele real, dar cred că ai face mai bine să pui alea jos pe 
birou și să ridici mâinile sus, ce zici? 

Am pus dosarele pe birou și am început să spun ceva despre 
mandat, dar Reinhard Lange luase deja iniţiativa, dacă așa poți 
să numești când ești îndeajuns de prost sfătuit încât să te arunci 
la un bărbat care ţine un pistol de calibrul 45 îndreptat spre tine. 
Primele trei sau patru injurii strigate în gura mare sfârșiră în 
mod abrupt când împușcătura asurzitoare îi zbură gâtul. 
Horcăind groaznic, Lange se răsuci împrejur ca un derviș care se 
rotește ameţitor în dans, ţinându-se înnebunit de gât cu mâinile 
care mai aveau cătușe și decorând tapetul cu trandafiri roșii în 
timp ce cădea la podea. 

Mâinile lui Kindermann se potriveau mai bine pe o vioară 
decât pe ceva atât de mare ca un 45 mm, și cu cocoșul jos ai 
nevoie de arătătorul unui dulgher ca să manevrezi un trăgaci 


241 


atât de greu, astfel că am avut suficient de mult timp ca să iau 
bustul lui Dante așezat pe biroul lui Kindermann și să i-l fac 
bucăți lovindu-l în cap. 

Kindermann fiind fără cunoștință, m-am uitat în jur spre locul 
unde Lange se ghemuise într-un colț. Cu antebraţul însângerat 
apăsat de ceea ce mai rămăsese din jugulara sa, mai răsuflă de 
câteva ori și apoi muri fără să mai scoată un cuvânt. l-am scos 
cătușele și i le transferam lui Kindermann care gemea când, 
atrase de împușcătură, două asistente dădură buzna în birou și 
se uitară înspăimântate la scena din faţa lor. Mi-am șters 
mâinile de cravata lui Kindermann și apoi am mers spre birou: 

— Înainte să întrebaţi, șeful vostru tocmai și-a împușcat 
iubitul. 

Am ridicat receptorul: 

— Centralistă, dă-mi sediul poliţiei din Alexanderplatz, te rog. 

În timp ce așteptam să mi se facă legătura, am privit cum o 
asistentă îi căuta pulsul lui Lange, iar cealaltă îl ajuta pe 
Kindermann să meargă pe canapea. 

— E mort, zise prima asistentă. Amândouă mă fixară cu 
suspiciune. 

— Kommissar Gunther la telefon, i-am spus centralistei de la 
Alex. Fă-mi legătura cu Kriminalassistent Korsch sau Becker de 
la Brigada Omucideri cât mai repede posibil, te rog. 

După o scurtă așteptare pe fir se auzi vocea lui Becker. 

— Sunt la clinica lui Kindermann, i-am explicat. Ne-am oprit să 
luăm dosarul medical al lui Weisthor și Lange a reușit să fie 
împușcat. Și-a pierdut cumpătul și o bucată de gât. Kindermann 
avea la el un pistol. 

— Vreţi să mă ocup de furgoneta pentru cadavre? 

— Asta e ideea generală, da. Numai că eu nu voi fi aici când 
vine. Mă ţin de planul meu iniţial, cu excepția faptului că acum îl 
iau pe Kindermann cu mine în loc de Lange. 

— În regulă, domnule. Lăsaţi pe mine. A, în paranteză fie 
spus, a sunat Frau Steininger. 

— A lăsat vreun mesaj? 

— Nu, domnule. 

— Chiar nimic? 

— Nu, domnule. Domnule, știți de ce anume are aia nevoie, 
dacă nu vă supăraţi că vorbesc așa? 

— Incearcă să mă uimești. 


242 


— Cred că are nevoie... 

— M-am răzgândit, mai bine nu te osteni. 

— Păi, știți și dumneavoastră genu’, domnule. 

— Nu chiar, Becker. Dar în timp ce conduc o să mă gândesc 
cu siguranță. Poţi să te bazezi pe asta. 

e 
Am ieșit din Berlin prin vest, urmărind indicatoarele galbene 
pentru traficul pe distanță lungă, îndreptându-mă către Potsdam 
și dincolo de el, spre Hanovra. 

Autostrada se ramifică din șoseaua de centură a Berlinului la 
Lehnin, lăsând la nord vechiul oraș Brandenburg, și dincolo de 
Zeisar, bătrânul oraș al arhiepiscopilor de Brandenburg, se 
întinde spre vest în linie dreaptă. 

După o vreme, am fost conștient de faptul că stătea în capul 
oaselor pe bancheta din spate a Mercedesului. 

— Unde mergem? zise el fără elan. 

Am aruncat o privire peste umărul drept. Cum avea mâinile 
încătușate la spate, mă gândeam că nu ar fi chiar așa de prost 
încât să încerce să mă lovească taman cu capul. Mai ales că-l 
avea bandajat, ceva ce asistentele alea două de la clinică 
insistaseră să facă înainte de a mă lăsa să-l iau de acolo pe 
doctor cu mașina. 

— Nu recunoști drumul? i-am zis. Ne îndreptăm spre un orășel 
aflat la sud de Paderborn. Wewelsburg. Sunt sigur că-l știi. Mă 
gândeam că n-ai vrea să ratezi Curtea de Onoare SS din cauza 
mea. 

Cu coada ochiului l-am văzut zâmbind și rezemându-se de 
banchetă, sau, cel puţin, atât cât putea să o facă: 

— Asta îmi convine. 

— Ştii, chiar mi-ai dat bătaie de cap, Herr Doktor. Să-mi 
împuști așa martorul vedetă. Urma să dea o reprezentaţie 
specială pentru Himmler. Noroc că a făcut o declaraţie scrisă la 
Alex. Și, desigur, tu va trebui să-i ţii locul. 

El râse: 

— Și ce te face să crezi că o să accept rolul ăla? 

— Nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla cu tine 
dacă mă dezamăgești. 

— Uitându-mă la tine, aș zice că ești obișnuit să fii dezamăgit. 

— Poate. Dar mă îndoiesc că dezamăgirea mea se va 
compara cu cea a lui Himmler. 


243 


— Viaţa mea nu se află în niciun pericol din partea 
Reichsfiihrer-ului, pot să te asigur. 

— N-aș pune prea mare bază pe grad sau pe uniformă dacă 
aș fi în locul tău, Hauptsturmführer. Poţi să fii împușcat la fel de 
ușor cum au fost Ernst Röhm și toţi oamenii ăia din SA. 

— ÎI cunoșteam pe Röhm foarte bine, zise el liniștit. Eram buni 
prieteni. Poate că te interesează să știi că acesta e un fapt care 
îi este bine-cunoscut lui Himmler, cu tot ceea ce implică o astfel 
de relaţie. 

— Vrei să zici că știe că ești poponar? 

— Bineînțeles. Dacă am supraviețuit Nopţii cuţitelor lungi, 
cred că pot să reușesc să mă descurc cu orice inconvenient ai 
aranjat pentru mine, nu crezi? 

— Atunci, Reichsfihrer-ul va fi încântat să citească scrisorile 
lui Lange. Chiar dacă numai pentru a-și confirma ceea ce deja 
știe. Nu subestima niciodată importanţa pentru un poliţist de a 
avea confirmarea informaţiilor. Indrăznesc să spun că el știe și 
despre nebunia lui Weisthor, corect? 

— Ceea ce acum zece ani era nebunie, astăzi nu este decât o 
afecţiune nervoasă tratabilă. Psihoterapia a ajuns departe într- 
un timp scurt. Chiar crezi cu adevărat că Herr Weisthor poate fi 
primul ofițer superior SS tratat? Sunt consultant la un spital 
ortopedic special din Hohenlychen, lângă lagărul de concentrare 
Ravensbruck, unde mulţi ofiţeri superiori din SS sunt trataţi de 
eufemismul răspândit care descrie boala mintală. Știi, mă 
surprinzi. Ca poliţist, ar fi trebuit să știi cât de priceput este 
Reichul în practica unor asemenea ipocrizii convenabile. Dar 
uită-te la tine, cum te grăbești să creezi un mare spectacol de 
artificii pentru Reichsführer cu două mici pocnitori umede. O să 
fie dezamăgit. î 

— Imi place să te ascult, Kindermann. Intotdeauna îmi place 
să văd munca altcuiva. Pariez că ești foarte bun cu toate 
văduvele alea bogate care își aduc depresiile menstruale la 
clinica ta de fiţe. la spune-mi, pentru câte dintre ele prescrii 
cocaină? 

— Cocaina hidrocloridică a fost întotdeauna utilizată ca 
stimulent pentru combaterea celor mai grave cazuri de 
depresie. 


5 La 30 iunie 1934, Hitler a iniţiat o acţiune de epurare a liderilor SA și a altor 
dușmani politici, acțiune cunoscută sub denumirea de Noaptea cuțitelor lungi. 


244 


— Cum le împiedici să devină dependente? 

— E adevărat că există întotdeauna acest risc. Trebuie să fii 
foarte atent la orice semn de dependenţă de drog. Asta e 
meseria mea. 

Făcu o pauză și adăugă: 

— De ce întrebi? 

— Eram doar curios, Herr Doktor. Asta e meseria mea. 

La Hohenwarhe, la nord de Magdeburg, am traversat Elba pe 
un pod dincolo de care, pe dreapta, se puteau vedea luminile de 
la aproape finisata ecluză Rothensee, proiectată să lege Elba de 
canalul Mittelland, aflat la douăzeci de metri mai în amonte. In 
curând trecuserăm în următorul land, Miedersachsen, iar la 
Helmstedt ne-am oprit pentru un popas și ca să luăm niște 
benzină. 

Se întuneca și, uitându-mă la ceas, am văzut că era aproape 
ora 7. Prinzând cu cătușele una dintre mâinile lui Kindermann de 
mânerul portierei, i-am dat voie să facă pipi și am avut grijă de 
nevoile mele un pic mai încolo. Apoi, am împins roata de rezervă 
pe bancheta din spate lângă Kindermann și i-am prins de ea cu 
cătușele încheietura mâinii stângi, lăsându-i-o liberă pe cealaltă. 
Mercedesul este o mașină mare însă, așa că el se afla suficient 
de departe în spatele meu ca să nu-mi fac griji. Oricum, mi-am 
scos Walterul de la brâu, i l-am arătat și apoi l-am așezat lângă 
mine pe scaun. 

— O să stai mai confortabil așa, i-am zis. Dar să îndrăznești 
numai să te scobești în nas și o să te alegi cu ăsta. 

Am pornit mașina și am plecat mai departe. 

— Care-i graba? zise Kindermann pe un ton exasperat. Nu 
reușesc să înțeleg de ce faci asta. Ai putea la fel de ușor să îţi 
regizezi spectacolul luni, când toată lumea ajunge înapoi la 
Berlin. Chiar nu pricep necesitatea de a conduce atâta drum. 

— Până atunci o să fie prea târziu, Kindermann. Prea târziu 
pentru a opri pogromul special pe care l-a plănuit prietenul tău 
Weisthor pentru evreii din Berlin. Proiectul Krist, nu așa îi zice? 

— A, ştii și despre asta, nu? Ai avut multă treabă. Nu-mi 
spune că ești un iubitor de evrei. 

— Să zicem doar că nu mă dau în vânt după legea linșajului și 
domnia gloatei. De-asta m-am făcut poliţist. 

— Ca să aperi justiţia? 

— Dacă vrei să îi zici așa, da. 


245 


— Te păcălești singur. Forța este cea care domnește. Voința 
umană. Și ca să construiești voinţa aia colectivă, trebuie să i se 
ofere un scop precis. Ceea ce facem noi nu e mai mult decât 
ceea ce face un copil cu o lupă când concentrează cu ea lumina 
soarelui asupra unei bucăţi de hârtie și o face să se aprindă. Noi 
doar folosim o putere care deja există. Justiţia ar fi un lucru 
minunat dacă n-ar fi oamenii. Herr...? la ascultă, cum te 
cheamă? 

— Mă cheamă Gunther și poţi să mă scutești de propaganda 
de Partid. 

— Astea sunt fapte, Gunther, nu propagandă. Eşti un 
anacronism, știai asta? Nu ești în rând cu vremurile. 

— Din puţina istorie pe care o știu, mi se pare că justiţia nu 
este niciodată foarte la modă, Kindermann. Dacă nu sunt în rând 
cu vremurile, dacă nu sunt în rând cu voinţa oamenilor, așa cum 
o descrii tu, atunci sunt bucuros. Diferența dintre noi doi este 
că, în timp ce tu dorești să folosești voința lor, eu vreau să o văd 
ținută în frâu. 

— Eşti cel mai rău tip de idealist: ești naiv. Chiar crezi că poți 
opri ceea ce li se întâmplă evreilor? Ai pierdut trenul ăsta. 
Ziarele au deja știrea despre crima rituală evreiască din Berlin. 
Mă îndoiesc că Himmler și Heydrich ar putea împiedica ceea ce 
se întâmplă, chiar dacă ar vrea să o facă. 

— Poate că nu voi fi în stare să opresc asta, i-am zis, dar 
poate că pot să încerc să o amân. 

— Și chiar dacă reușești să-l convingi pe Himmler să îţi 
accepte dovada, chiar crezi serios că va dori ca prostia lui să fie 
făcută publică? Mă îndoiesc că vei obţine prea multe în ceea ce 
privește justiția din partea Re/chsfuhrer-ului SS. El pur și simplu 
o să măture asta sub covor și în scurt timp totul va fi uitat. Așa 
cum se va întâmpla și cu evreii. Să ţii minte vorbele mele. 
Oamenii din ţara asta au o memorie foarte scurtă. 

— Eu nu, i-am zis. Eu nu uit niciodată. Sunt un afurisit de 
elefant. Hai să luăm pacienta asta a ta, de exemplu. 

Am luat unul dintre cele două dosare pe care le luasem cu 
mine din biroul lui Kindermann și l-am aruncat în spate: 

— Ştii, până foarte de curând am fost detectiv particular. Și ce 
să vezi? Se dovedește că, deși tu ești o grămadă de rahat, avem 
ceva în comun. Pacienta ta a fost o clientă de-a mea. 

El aprinse lumina din plafon și luă dosarul: 


246 


— Da, îmi aduc aminte de ea. 

— Acum doi ani, a dispărut. Se întâmplă ca ea să fi fost în 
vecinătatea clinicii tale atunci. Știu asta deoarece a parcat 
mașina mea în apropiere. Spune-mi, Herr Doktor, ce are de spus 
prietenul tău Jung despre coincidențe? 

— Aăă... presupun că te referi la coincidenţele relevante. Este 
un principiu pe care el îl numește sincronicitate: un anumit 
eveniment, aparent coincidenţă, poate avea un înţeles potrivit 
unei cunoașteri inconștiente care leagă un eveniment fizic de o 
stare psihică. E foarte greu de explicat în termeni pe înţelesul 
tău. Dar nu văd cum această coincidenţă ar putea fi una care să 
însemne ceva. 

— Nu, bineînțeles că nu vezi. Nu ai nicio cunoaștere a 
inconștientului meu. Poate că asta este. 

Rămase tăcut multă vreme după asta. 

La nord de Brunswick, am traversat canalul Mittelland, unde 
se termina autostrada, și am mers spre sud-vest către 
Hildesheim și Hamelin. 

— Nu mai e mult, am zis peste umăr. 

Nu se auzi niciun răspuns. Am cotit de pe drumul principal și 
am condus încet câteva minute pe un drum îngust care ducea 
într-o zonă împădurită. 

Am oprit mașina și m-am uitat în jur. Kindermann moţăia 
ușor. Mi-am aprins o ţigară cu mâna tremurândă și am coborât. 
Bătea acum un vânt puternic și cerul negru, zguduit de tunete, 
era brăzdat de fulgerele argintii ale furtunii. Poate că erau 
pentru Kindermann. 

După câteva minute, m-am aplecat înăuntru peste scaunul 
din faţă și mi-am luat arma. Apoi am deschis portiera din spate 
și l-am zgâlţâit pe Kindermann de umăr. 

— Haide, i-am zis, dându-i cheia de la cătușe. Mergem din nou 
să ne dezmorțim picioarele. Am arătat spre cărarea care se 
întindea în fața noastră, luminată de farurile mari ale 
Mercedesului. Ne-am deplasat până acolo unde ajungea 
fasciculul de lumină și m-am oprit. 

— Aici e suficient de departe, am zis. 

El se întoarse cu fața la mine. 

— Sincronicitate... Îmi place asta. Un cuvânt simandicos 
pentru ceva care mă roade la stomac de multă vreme. Sunt un 
om retras, Kindermann. Făcând ceea ce fac, mă îndeamnă să 


247 


îmi preţuiesc și mai mult intimitatea. De exemplu, eu nu mi-aş 
scrie niciodată numărul de telefon de acasă pe spatele cărții 
mele de vizită. Decât dacă acel cineva este foarte special pentru 
mine. Așa că atunci când am întrebat-o pe mama lui Reinhard 
Lange cum de a ajuns să mă angajeze pe mine în locul altcuiva, 
ea mi-a arătat exact o astfel de carte de vizită, pe care o avea 
din buzunarul hainei lui Reinhard înainte de a-i trimite costumul 
la curățătorie. Normal că am început să mă gândesc. Când a 
văzut cartea de vizită, a fost îngrijorată că el s-ar putea afla în 
vreun necaz și i-a pomenit de ea lui. El a zis că o luase de pe 
biroul tău. Mă întreb dacă a avut un motiv pentru a face asta. 
Poate că nu. Nu vom ști niciodată, bănuiesc. Dar, indiferent de 
motiv, cartea aia de vizită demonstrează că clienta mea, fără 
îndoială, a fost la tine în birou în ziua în care a dispărut și nu a 
mai fost văzută niciodată din nou. Ei, cum e asta ca 
sincronicitate? 

— Ascultă, Gunther, ce s-a întâmplat a fost un accident. Era 
dependentă. 

— Și cum a ajuns așa? A 

— O tratasem de depresie. Işi pierduse slujba, i se încheiase o 
relaţie. Avea nevoie de cocaină mai mult decât părea evident în 
acel moment. Nu era absolut niciun mod de a ști asta doar 
uitându-te la ea. Până mi-am dat eu seama că ea începea să se 
obișnuiască cu drogul, a fost prea târziu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Într-o după-amiază și-a făcut pur și simplu apariţia la 
clinică. Mi-a zis că s-a întâmplat să se afle în vecinătate și că se 
simte la pământ. Că era o slujbă pe care încerca să o obţină, o 
slujbă importantă, și că simţea că ar putea să reușească dacă 
eu îi dădeam un mic ajutor. La început am refuzat. Dar era o 
femeie foarte convingătoare și în cele din urmă am fost de 
acord. Am lăsat-o singură un pic. Cred că nu mai luase droguri 
demult și avea mai puţină toleranţă la doza ei obișnuită. Trebuie 
să se fi înecat cu propria-i vomă. 

Nu am spus nimic. Era un context nepotrivit ca să mai 
însemne și altceva. Răzbunarea nu e dulce. Adevăratul ei gust 
este amar, de vreme ce mila este cel mai probabil ceea ce 
rămâne. 


248 


— Ce-ai de gând să faci? zise el cu neliniște. Că doar n-ai de 
gând să mă omori. Ascultă-mă, a fost un accident. Nu poţi omori 
un om pentru asta, nu-i așa? 

— Nu, i-am zis. Nu pot. Nu pentru asta. 

L-am văzut respirând ușurat și venind spre mine. Am adăugat: 

— Într-o societate civilizată nu împuști un om cu sânge rece. 

Numai că asta era Germania lui Hitler și nu era mai civilizată 
decât chiar păgânii ăia veneraţi de Weisthor și Himmler. 

— Dar pentru omorârea tuturor fetelor ălora sărmane, cineva 
trebuie să o facă, i-am zis. 

Mi-am îndreptat arma spre capul lui și am apăsat pe trăgaci o 
dată; iar apoi am mai tras de câteva ori. 

e 

De pe drumul îngust, șerpuit, Wewelsburg semăna cu un sat 
tipic din Westfalia, cu la fel de multe altare pe ziduri închinate 
Fecioarei Maria și borduri de iarbă de o parte și de alta a 
drumurilor, câte piese de utilaje de fermă zăceau pe afară în 
curtea caselor de poveste, pe jumătate din lemn. Știam că mă 
pot aștepta la ceva ciudat de când am decis să opresc la una 
dintre acestea și să întreb de drumul spre școala SS. Grifonii 
zburători, simbolurile runice și cuvintele vechi din germană, 
care erau sculptate sau zugrăvite în aur pe cadrele vopsite în 
negru ale ferestrelor, mă duseră cu gândul la vrăjitoare și 
vrăjitori, astfel că am fost aproape pregătit pentru priveliștea 
hidoasă care mi se prezentă la ușa din faţă, decorată cu un cerc 
de fum de lemn și carne de mânzat prăjită. 

Fata era tânără, nu avea mai mult de 25 de ani, și, cu 
excepția cancerului uriaș care îi mânca o parte din faţă, ai fi 
putut spune că era atrăgătoare. Nu am ezitat mai mult de o 
clipă, dar fu destul ca să se mânie: 

— Ei? La ce te holbezi? se răţoi ea, gura lărgindu-i-se într-o 
grimasă care îi dezvăluia dinţii înnegriţi și marginea a ceva mai 
întunecat și mai putred. Și ce oră de vizită e asta? Ce anume 
doriţi? 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, i-am zis, concentrându-mă 
asupra părții din faţa ei care nu era marcată de boală. M-am 
cam rătăcit și speram că aţi putea să-mi spuneţi încotro e școala 
SS. 

— Nu e nicio școală în Wewelsburg, zise ea, uitându-se 
bănuitoare la mine. 


249 


— Școala SS, am repetat cu glasul coborât. Mi s-a spus că e 
pe aici prin apropiere. 

— A, aia, se răsti ea și, întorcându-se în ușă, îmi arătă cu 
degetul în direcția în care drumul se lăsa în jos, pe panta unui 
deal. Acolo e drumul dumitale. Drumul șerpuiește la dreapta și 
la stânga pe o mică porţiune, după care în stânga ta o să vezi 
un drum mai îngust pe lângă o îngrăditură care urcă pe o pantă. 

Râzând batjocoritor, adăugă: 

— Școala, cum îi zici dumitale, e acolo sus. Și cu asta îmi 
trânti ușa în nas. 

Era bine să fii afară din oraș, mi-am zis în timp ce mergeam 
înapoi la Mercedes. Oamenii de la ţară au mult mai mult timp 
pentru politețuri obișnuite. 

Am găsit drumul cu îngrăditura și am cotit în sus pe pantă 
până la o esplanadă acoperită cu pietriș. 

Era destul de ușor de înțeles acum de ce fata cu cărbune în 
gură fusese atât de amuzată, căci ceea ce îmi văzură ochii nu 
era deloc ceva ce ar fi semănat cu o școală, nu mai mult decât 
dacă cineva ar fi crezut că o grădină zoologică e un magazin de 
animale de casă sau că o catedrală e o sală de conferinţe. 
Școala lui Himmler era în realitate un castel de mărime decentă, 
cu tot cu turnurile sub formă de dom, dintre care unul se înălța 
peste esplanadă precum capul acoperit de un coif al vreunui 
imens soldat prusac. 

Am oprit lângă o bisericuţă aflată la mică distanţă de câteva 
camioane militare și mașini de ofițeri, care erau parcate în faţa 
a ceea ce părea să fie ghereta de pază a castelului de pe latura 
estică. Pentru o clipă, furtuna aprinse tot cerul și am avut o 
priveliște spectrală în alb și negru asupra întregului castel. 

După orice standarde, era un loc cu o înfățișare 
impresionantă, cu un aer de film horror care nu i-ar fi fost 
indiferent unui trecător întâmplător. Această așa-zisă școală 
semăna cu reședința lui Dracula, Frankenstein, Orlac și o pădure 
întreagă de vârcolaci - era genul de ocazie care ar fi putut să 
mă facă să-mi reîncarc pistolul cu căţei de 9 mm de usturoi. 

Aproape sigur erau destul de mulţi monștri adevăraţi în 
castelul Wewelsburg și fără să trebuiască să-mi fac griji pentru 
cei fantastici. Și nu m-am îndoit că Himmler ar fi putut să-i dea 
Doctorului X destul de multe ponturi. 


Dar oare în Heydrich puteam avea încredere? M-am gândit la 
asta o vreme. În cele din urmă, am decis că puteam avea în 
mod aproape sigur încredere în faptul că el e un tip ambițios și, 
de vreme ce eu efectiv îi ofeream mijloacele de distrugere a 
unui dușman sub forma lui Weisthor, nu aveam nicio alternativă 
reală decât să mă pun pe mine însumi și informaţiile mele în 
albele-i mâini ucigașe. 

Micul clopot de biserică din turnul cu ceas bătea miezul nopții 
când am condus Mercedesul până la marginea esplanadei și, 
dincolo de ea, pe podul care se curba în stânga peste șanțul gol 
dinspre poarta castelului. 

Un soldat SS ieși dintr-o gheretă de pază din piatră pentru a 
se uita la documentele mele și a-mi face semn să merg mai 
departe. 

În faţa porţii din lemn m-am oprit și am claxonat de două ori. 
Erau lumini în tot castelul și nu părea probabil că voi trezi pe 
cineva, mort sau viu. O ușiţă din poartă se deschise și un 
caporal SS ieși afară să discute cu mine. După ce mi-a examinat 
cu atenţie documentele la lumina lanternei, mi-a dat voie să 
pășesc prin ușă în spaţiul arcuit al porţii, unde mi-am repetat 
povestea și am prezentat actele, numai că de data asta unui 
tânăr locotenent, aflat în aparenţă la comanda serviciului de 
pază. 

Există o singură modalitate de a trata în mod eficient cu 
tinerii ofițeri SS aroganţi, care arată ca și cum au fost special 
concepuțţi cu ochi în nuanţa potrivită de albastru și păr blond, și 
aceasta este să îi întreci în aroganță. Așa că m-am gândit la 
bărbatul pe care îl omorâsem în seara aia și l-am fixat pe 
locotenent cu acel soi de privire rece, plină de superioritate 
atotdisprețuitoare, care ar fi zdrobit un prinţ Hohenzollern. 

— Sunt Kommissar Gunther, am turuit răspicat, și sunt aici 
într-o problemă Sipo extrem de presantă legată de securitatea 
Reichului, care necesită atenţia imediată a domnului general 
Heydrich. Vă rog să-l informaţi de îndată că sunt aici. Veţi afla 
că mă așteaptă, până într-atât încât a considerat potrivit să-mi 
dea parola castelului din timpul acestor proceduri ale Curţii de 
Onoare. 

Am articulat cuvântul și am urmărit cum aroganța 
locotenentului aducea un omagiu aroganței mele. 


251 


— Daţi-mi voie să accentuez delicateţea misiunii mele, 
locotenente, i-am zis coborându-mi glasul. Este imperativ ca în 
această fază numai domnul general Heydrich sau adjunctul său 
să fie informaţi despre prezenţa mea aici la castel. Este foarte 
posibil ca spioni comuniști să se fi infiltrat deja la aceste 
proceduri. Aţi înțeles? 

Locotenentul aprobă scurt din cap și intră înapoi în birou ca să 
dea telefon, în timp ce eu am mers până la marginea curții 
pietruite care se întindea sub cerul nopţii reci. 

Din interior castelul părea mai mic, cu cele trei aripi acoperite 
unite prin trei turnuri, două dintre ele cu cupolă, iar al treilea, 
cel mai puţin înalt, dar cel mai lat, având înălţat un catarg pe 
care un steag SS flutura zgomotos în bătaia vântului care se 
întețea. 

Locotenentul veni înapoi și, spre surprinderea mea, luă poziţie 
de drepţi și lovi din călcâie. Am bănuit că asta avea probabil mai 
multă legătură cu ceea ce Heydrich sau ajutorul lui îi spusese 
decât cu personalitatea mea puternică. 

— Kommissar Gunther, zise el cu respect, generalul tocmai își 
termină cina și vă roagă să așteptați în salon. Acesta se află în 
turnul din vest. Sunteţi amabil să mă urmaţi, vă rog? Caporalul 
se va ocupa de vehiculul dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, domnule locotenent, i-am răspuns, dar întâi 
trebuie să iau niște documente importante pe care le-am lăsat 
pe bancheta din faţă. 

După ce mi-am recuperat servieta, care conţinea dosarul 
medical al lui Weisthor, declaraţia lui Lange și corespondenţa 
dintre Lange și Kindermann, l-am urmat pe locotenent de-a latul 
curții pietruite către aripa de vest. De undeva din stânga 
noastră se putea auzi zgomotul făcut de niște bărbaţi care 
cântau. 

— Sună ca o petrecere pe cinste, am spus cu răceală. 

Escorta mea mormăi fără mult entuziasm. Orice fel de 
petrecere e mai bună decât serviciul de pază noaptea târziu în 
noiembrie. Am intrat pe o ușă masivă din stejar și am pătruns în 
holul imens. 

Toate castelele germane ar trebui să fie atât de gotice. 
Fiecare senior teuton al războiului ar trebui să trăiască și să 
umble țanţos într-un asemenea loc; fiecare bătăuș inchizitorial 
arian ar trebui să se înconjoare cu la fel de multe embleme ale 


252 


tiraniei nemiloase. În afară de covoarele imense, grele, de 
tapiseriile groase și de tablourile plictisitoare, existau suficiente 
armuri, rasteluri cu muschete și arme albe în panoplii pentru a 
purta un război cu regele Gustav Adolf și întreaga armată 
suedeză. 

Prin comparaţie, salonul, la care am ajuns pe o scară din lemn 
în spirală, era mobilat cu simplitate și oferea o priveliște 
spectaculoasă asupra luminilor de aterizare de pe o mică pistă 
aflată la doi kilometri depărtare. 

— Serviţi-vă cu ceva de băut, zise locotenentul deschizând 
dulapul. Dacă aveţi nevoie și de altceva, domnule, sunați din 
clopoțel. Apoi lovi din nou din călcâie și dispăru înapoi în jos pe 
scări. 

Mi-am turnat un brandy mare și l-am dat pe gât. Eram obosit 
după atâta șofat. Cu un alt pahar în mână m-am așezat ţeapăn 
într-un fotoliu și am închis ochii, încă mai puteam să văd 
expresia uimită de pe chipul lui Kindermann când primul glonţ |- 
a lovit între ochi. Weisthor îi duce dorul rău de tot și lui, și genţii 
sale cu droguri, m-am gândit. Și mie mi-ar fi fost de folos. 

Am mai sorbit din brandy. Trecură zece minute și mi-am 
simţit capul căzându-mi în piept. Am adormit și galopul terifiant 
al coșmarului meu mă aduse în fața unor bestii de oameni, 
predicatori ai morţii, judecători sângeroși și a izgoniţilor din 
paradis. 


23 


Luni, 7 noiembrie 


Până să-i termin eu de spus povestea mea lui Heydrich, 
trăsăturile în mod obișnuit palide ale generalului se animară de 
entuziasm: 

— Te felicit, Gunther, zise el. Este mult mai mult decât mă 
așteptam. lar sincronizarea ta este perfectă. Nu ești de aceeași 
părere, Nebe? 

— Da, într-adevăr, domnule general. 

— S-ar putea să te surprindă, Gunther, reluă Heydrich, dar eu 
și Reichsführer Himmler suntem în prezent în favoarea 


253 


menţinerii protecţiei poliţiei pentru proprietățile evreiești, chiar 
și numai pentru motivele legate de ordinea publică și comerț. 
Dacă lași o gloată să declanșeze o revoltă pe străzi, atunci nu 
vor fi doar magazinele evreiești cele care vor fi prădate, ci și 
cele germane. Ca să nu mai zic de faptul că pagubele vor trebui 
să fie acoperite de companiile de asigurări germane. Göring își 
va ieși din minţi. Și cine poate să-l condamne? Intreaga idee e o 
batjocură la adresa oricărei planificări economice. Dar așa cum 
spui și tu, Gunther, dacă Himmler ar fi convins de păcăleala lui 
Weisthor, atunci va fi cu siguranţă înclinat să ridice acea 
protecţie a poliţiei. Caz în care ar trebui să fiu de acord cu 
această poziţie. Așa că trebuie să fim atenţi cum ne ocupăm de 
asta. Himmler este un prost, dar este un prost periculos. Trebuie 
să-l demascăm pe Weisthor în mod neechivoc și în faţa a cât 
mai mulți martori posibili. Faăcu o pauză: Nebe? 

Reichskriminaldirektor-ul își mângâie nasul lung și aprobă 
gânditor din cap: 

— Nu ar trebui să menţionăm deloc implicarea lui Himmler, 
dacă e posibil să putem evita asta, domnule general, zise el. 
Sunt cu totul de acord cu demascarea lui Weisthor de față cu 
martori. Nu vreau ca nemernicul ăla împuţit să scape cu fața 
curată. Dar în același timp ar trebui să evităm să-l punem pe 
Reichsfiihrer într-o situaţie jenantă de faţă cu staff-ul superior al 
SS. Ne va ierta distrugerea lui Weisthor, dar nu ne va ierta dacă- 
| facem pe el de râs. 

— Sunt de acord, zise Heydrich. Se gândi o clipă: Aceasta este 
secţia 6 din Sipo, nu-i așa? 

Nebe dădu din cap. 

— Unde este cea mai apropiată secţie provincială SD faţă de 
Wewelsburg? 

— Bielefeld, răspunse Nebe. 

— Așa. Vreau să le dai telefon imediat. Să trimită aici o 
companie întreagă până în zori. Zâmbi fără sinceritate: Asta așa, 
în caz că Weisthor reușește să-și facă acuzaţia asta de evreu 
împotriva mea să stea în picioare. Nu-mi place locul ăsta. 
Weisthor are o mulţime de prieteni aici, la Wewelsburg. El chiar 
oficiază la unele dintre ceremoniile de nuntă SS care au loc aici. 
Așa că s-ar putea să fim nevoiţi să dăm un spectacol de forță. 


254 


— Comandantul castelului, Taubert, a fost în Sipo înainte de a 
fi trimis la post aici, zise Nebe. Sunt foarte sigur că putem avea 
încredere în el. 

— Bine. Dar să nu-i spui despre Weisthor. Rămâi la povestea 
iniţială a lui Gunther despre infiltraţi ai KPD și spune-i să ţină un 
detașament în alertă maximă. Și dacă tot te duci, spune-i și să 
pregătească un pat pentru Kommissar, căci îl merită, Dumnezeu 
știe. 

— Camera de lângă a mea este liberă, domnule general. Cred 
că e Camera lui Heinrich | de Saxonia, rânji Nebe. 

— Ce nebunie, râse Heydrich. Eu sunt în Camera Regelui 
Arthur și a Sfântului Graal. Dar cine știe? Poate că astăzi cel 
puţin o voi învinge pe Morgana le Fay”. 

e 
Sala de judecată era la parterul aripii vestice. Cum uşa de la una 
dintre camerele alăturate era întredeschisă, aveam o priveliște 
perfectă asupra a ceea ce se întâmpla înăuntru. 

Camera avea peste patruzeci de metri lungime, o pardoseală 
goală din lemn lustruit, pereţi lambrisaţi și un tavan înalt cu 
bârne de stejar și gargui sculptați. Încăperea era dominată de o 
masă lungă de stejar, care era înconjurată pe toate cele patru 
laturi de scaune din piele cu spătar înalt, fiecare având pe el un 
disc de argint cu ceea ce am presupus a fi numele ofițerului SS 
care avea dreptul să stea acolo. Cu uniformele negre și toată 
ceremonia rituală care însoțea începerea procedurilor curţii, era 
ca și cum aș fi spionat o întâlnire a Marii Loji Masonice. 

Primul punct pe ordinea de zi în dimineața aceea era 
aprobarea de către Reichsführer a planurilor pentru dezvoltarea 
turnului nordic lăsat în paragină. Acestea au fost prezentate de 
câtre Landbaumeister Bartels, un omuleţ gras, cu aspect de 
bufniță, care stătea între Weisthor și Rahn. Weisthor însuși 
părea nervos și era foarte limpede că simţea lipsa cocainei lui. 

Când  Reichsfiihrer-ul i-a cerut părerea despre planuri, 
Weisthor și-a bâlbâit răspunsul: 

— În... ăăă... în termen de... ăăă... importanță a cultului... 
ăăă... castelului, zise el, și... ăăă... a importanţei sale magice în 
orice... ăăă... în orice conflict viitor dintre... ăăă... est și vest... 


> > 


aaa... 


55 Puternica vrăjitoare din ciclul legendelor despre Regele Arthur și cavalerii Mesei 
Rotunde. 


255 


Heydrich interveni și a fost imediat clar că nu pentru a-l ajuta 
pe Brigadefuhrer. 

— Reichsfuhrer, zise el pe un ton calm, de vreme ce aceasta 
este o curte și de vreme ce cu toţii îl ascultăm pe Brigadeführer 
cu imensă fascinaţie, cred că ar fi incorect față de 
dumneavoastră toți să i se permită să continue fără a vi se 
aduce la cunoștință învinuirile foarte grave care trebuie să fie 
făcute împotriva lui și a colegului său Unterscharfiihrer Rahn. 

— Ce învinuiri sunt alea, spuse Himmler cu un oarece dispreț. 
Nu știu nimic de nicio învinuire împotriva lui Weisthor. Nici 
măcar de vreo anchetă cu privire la el. 

— Aceasta din cauză că nu exista nicio anchetă despre 
Weisthor. Totuși, o anchetă complet separată a revelat rolul 
principal al lui Weisthor într-o conspirație odioasă care a avut ca 
rezultat omorârea perversă a șapte inocente școlărițe germane. 

— Reichsführer, protestez, răcni Weisthor. E monstruos. 

— Sunt foarte de acord, zise Heydrich, și tu ești monstrul. 

Weisthor se ridică în picioare, tremurând din tot corpul: 

— Mincinos mic și ovreu! scuipă el. 

Heydrich îi aruncă un surâs leneș: 

— Kommissar, zise el cu o voce puternică, poţi să poftești aici 
acum, te rog? 

Am intrat agale în cameră, cu pantofii răsunând pe podea 
precum un actor neliniștit pe cale să participe la o audiție pentru 
o piesă. Toate capetele se întoarseră când am intrat și, în timp 
ce cincizeci dintre cei mai puternici bărbaţi din Germania își 
concentrară ochii asupra mea, mi-aș fi dorit să fiu oriunde în altă 
parte decât acolo. Lui Weisthor îi pică faţa, în timp ce Himmler 
se ridică pe jumătate în picioare. 

— Ce înseamnă asta?! urlă Himmler. 

— Unii dintre dumneavoastră probabil îl cunosc pe acest 
bărbat ca fiind Herr Steininger, zise Heydrich pe un ton așezat, 
tatăl uneia dintre fetele omorâte. Numai că el nu este deloc 
asta. El lucrează pentru mine. Spune-le cine ești în realitate, 
Gunther. 

— Kriminalkommissar Bernhard Gunther, Brigada Omucideri, 
Berlin-Alexanderplatz. 

— Și spune-le acestor ofițeri, dacă vrei, de ce ai venit aici. 

— Ca să-i arestez pe numiții: Karl Maria Weisthor, cunoscut și 
sub numele de Karl Maria Wiligut, cunoscut și sub numele de Jarl 


256 


Widar; Otto Rahn și Richard Anders, toţi pentru omorurile 
comise asupra a șapte fete din Berlin în perioada 23 mai-23 
septembrie 1938. 

— Mincinosule! ţipă Rahn, sărind în picioare împreună cu un 
alt ofițer despre care am presupus că era Anders. 

— Staţi jos, zise Himmler. Să înţeleg că dumneata crezi că 
poţi dovedi asta, Kommissar? 

Nici dacă aș fi fost Karl Marx însuși nu s-ar fi putut uita la 
mine cu mai multă ură. 

— Da, domnule, cred că pot. 

— Ar fi bine ca ăsta să nu fie unul dintre trucurile dumitale, 
Heydrich, avertiză Himmler. 

— Un truc, Reichsführer? zise el cu un aer nevinovat. Dacă 
trucuri căutaţi, acești doi bărbaţi malefici le-au făcut pe toate. Ei 
au urmărit să treacă drept medium-uri pentru a-i convinge pe 
oamenii cu mintea mai slabă că spiritele erau acelea care îi 
informau unde sunt ascunse cadavrele fetelor pe care ei înșiși le 
omorâseră. Și de n-ar fi fost Kommissar Gunther, ei ar fi încercat 
același truc nebun cu această adunare de ofițeri. 

— Reichsführer, asta este de-a dreptul inadmisibil, izbucni 
Weisthor. 

— Unde este dovada pe care ai menţionat-o, Heydrich? 

— Am spus nebun. Exact asta am vrut să spun. Normal că nu 
este nimeni aici care ar fi putut să se lase păcălit de o 
înșelătorie atât de ridicolă ca asta a lor. Totuși, este caracteristic 
pentru cei care sunt nebuni să creadă că sunt îndreptăţiți să 
facă lucrurile pe care le fac. 

Scoase de sub teancul său de hârțoage dosarul care conţinea 
fișa medicală a lui Weisthor și i-l puse în față lui Himmler: 

— Aceasta este fișa medicală a lui Karl Maria Wiligut, 
cunoscut și sub numele de Karl Maria Weisthor, dosar care până 
de curând s-a aflat în posesia doctorului său, Hauptsturmfiihrer 
Lanz Kindermann... 

— Nu! urlă Weisthor și se repezi la dosar. 

— Imobilizaţi-l pe bărbatul acela! ţipă Himmler și imediat cei 
doi ofițeri care stăteau în picioare lângă Weisthor îl prinseră de 
braţe. Rahn își duse mâna la tocul de la brâu, numai că eu am 
fost mai rapid și, trăgând cocoșul de la Mauser, i-am pus ţeava 
pistolului la cap. 


257 


— Atinge-te de ăla și-ţi fac aerisire la creier, i-am zis, luându-i 
apoi arma. 

Heydrich continuă, aparent netulburat de niciunul dintre 
aceste incidente. Trebuia să-i recunoști acest merit: era la fel de 
rece ca un somon din Marea Nordului, și la fel de alunecos: 

— În noiembrie 1924, Wiligut a fost internat într-un azil de 
nebuni din Salzburg pentru tentativa de omor asupra soţiei sale. 
În urma examinării, a fost declarat nebun și a rămas 
instituţionalizat în grija doctorului Kindermann până în 1932. 
După externare, și-a schimbat numele în Weisthor, iar restul - 
fără îndoială, îl cunoașteţi, Reichsführer. 

Himmler aruncă o privire dosarului preţ de un minut-două. În 
cele din urmă oftă și întrebă: 

— E adevărat, Karl? 

Weisthor, ţinut de cei doi ofiţeri SS, scutură din cap: 

— Jur că e o minciună, pe onoarea mea de gentleman și de 
ofițer. 

— Suflecaţi-i mâneca de la mâna stângă, am spus eu. Omu’ e 
dependent de droguri. Kindermann îi dă cocaină și morfină de 
ani de zile. 

Himmler le făcu un semn cu capul bărbaţilor care-l ţineau pe 
Weisthor, și, când aceștia scoaseră la lumină antebraţul lui 
negru-vânăt, am adăugat: 

— Dacă nu sunteți convins încă, am o declaraţie de douăzeci 
de pagini făcută de Reinhard Lange. 

Himmler continuă să dea din cap. Își ocoli scaunul ca să stea 
în faţa Brigadefiihrer-ului său, înțeleptul SS-ului, și îl plesni 
puternic peste față de două ori: 

— Luaţi-l din fața mea, zise el. E consemnat în camera lui 
până la noi ordine. Rahn! Anders! Asta e valabil și pentru voi. 
Glasul lui căpătă o ascuțime aproape isterică: Afară, am zis! Nu 
mai sunteţi membri ai acestui ordin. Toţi trei veţi returna inelele 
voastre cu însemnele diviziei „Cap de Mort”, pumnalele și 
săbiile. Voi hotărî mai târziu ce e de făcut cu voi. 

Arthur Nebe chemă paznicii care așteptau gata pregătiţi și, 
când apărură, le ordonă să-i escorteze pe cei trei în camerele 
lor. 

Între timp, aproape fiecare ofiţer SS din jurul mesei rămăsese 
cu gura căscată de uimire. Numai Heydrich stătea calm, cu fața- 
i prelungă netrădând niciun semn din satisfacția pe care o 


258 


simţea, în mod sigur, la vederea înfrângerii dușmanilor săi, nu 
mai mult decât dacă faţa lui ar fi fost făcută din ceară. 

După ce Weisthor, Rahn și Anders au fost scoși de acolo sub 
pază, toţi ochii se întoarseră la Himmler. Din nefericire, ochii lui 
se aflau asupra mea și mi-am pus pistolul la loc în tocul de la 
umăr cu senzaţia că drama încă nu se sfârșise. Preţ de câteva 
clipe deloc confortabile, el pur și simplu se uită ţintă, fără 
îndoială rememorând faptul că-l văzusem acasă la Weisthor 
păcălit, prostit, naiv, supus erorii, trădat - pe el, Reichsfuhrer-ul 
SS și Șeful Poliţiei Germane. Pentru bărbatul care se vedea el 
însuși în rol de papă nazist pentru Antihristul lui Hitler, asta fu 
prea mult de suportat. Venind suficient de aproape de mine ca 
să-i simt mirosul coloniei de pe faţa lui minuţios rasă, și clipind 
furios din ochi, cu gura strâmbată de un rictus plin de ură, el mă 
lovi puternic în fluierul piciorului. 

Am gemut de durere, dar am rămas nemișcat, aproape în 
poziție de drepți. 

— Ai stricat totul, zise el, tremurând. Totul! Mă auzi? 

— Mi-am făcut meseria, am mârâit eu. 

Cred că m-ar fi lovit din nou cu bocancul dacă intervenţia lui 
Heydrich nu ar fi venit la timp: 

— Pentru asta pot să garantez, zise el. Poate că, date fiind 
împrejurările, ar fi mai bine dacă lucrările acestei curți s-ar 
amâna vreo oră, măcar până veţi fi avut ocazia să vă recăpătați 
cumpătul, Reichsführer. Descoperirea unei trădări atât de 
evidente în cadrul unui for atât de aproape de inima domniei- 
sale, precum e acesta, a fost fără nicio îndoială un șoc la fel de 
profund pentru domnia-sa, ca și pentru noi toţi, desigur. 

La aceste remarci se auzi un murmur de aprobare și Himmler 
păru să-și recapete controlul. Colorându-se un pic, probabil 
încurcat, el tresări și dădu scurt din cap: 

— Ai mare dreptate, Heydrich, murmură el. Un șoc teribil. Da, 
într-adevăr. Trebuie să-mi cer scuze faţă de dumneata, 
Kommissar. Cum ai spus, nu ţi-ai făcut decât datoria. Foarte 
bine. Și cu asta se întoarse pe călcâiul său deloc de neglijat și 
mărșălui cu eleganţă afară din încăpere, însoţit de câţiva dintre 
ofițerii săi. 

Heydrich afișă un surâs ușor, care nu îi depăși colțul gurii. 
Apoi, ochii săi îi întâlniră pe ai mei și îmi făcură semn spre 


259 


cealaltă ușă. Arthur Nebe ne urmă, lăsându-i pe ofițerii rămași 
să vorbească zgomotos între ei. 

— Nu sunt mulţi oameni care trăiesc pentru a primi scuzele 
personale ale lui Heinrich Himmler, zise Heydrich când ne-am 
aflat toți trei singuri în biblioteca din castel. 

Mi-am frecat fluierul dureros al piciorului: 

— Păi, sunt sigur că voi face o însemnare despre asta în 
jurnalul meu diseară, i-am zis. Este tot ce am visat. 

— În paranteză fie spus, nu ai menţionat ce s-a întâmplat cu 
Kindermann. 

— Să zicem doar că a fost împușcat în timp ce încerca să 
scape, i-am zis. Sunt sigur că dacă există cineva care să 
înțeleagă ce vreau să zic, dumneavoastră sunteţi acela. 

— Ce ghinion. Ar fi putut încă să ne fie folositor. 

— A primit ceea ce un ucigaș trebuie să primească. Cineva 
trebuia să o facă. Nu cred că vreunul dintre ceilalţi nenorociţi 
vor primi vreodată ceea ce li se cuvine. Frăția SS și toate alea, 
hmm? 

Am făcut o pauză și mi-am aprins o ţigară: 

— Lor ce li se va întâmpla? 

— Poţi să te bazezi pe faptul că sunt terminaţi în SS. L-ai auzit 
pe însuși Himmler spunând asta. 

— Ei, ce groaznic pentru ei toţi. M-am întors spre Nebe: Haide, 
Arthur, va ajunge Weisthor în apropierea unei săli de judecată 
sau a ghilotinei? 

— Nici mie nu-mi place asta mai mult decât ţie, zise el 
întunecat. Dar Weisthor este prea apropiat de Himmler. Ştie 
prea multe. 

Heydrich strânse din buze: 

— Otto Rahn, pe de altă parte, este doar un simplu gradat. Nu 
cred că Reichsfiihrer-ul se va supăra dacă se va întâmpla vreun 
accident. 

Am clătinat din cap cu amărăciune: 

— Ei bine, cel puţin există un sfârșit pentru micul lor complot 
murdar. Cel puţin vom fi scutiţi de un alt pogrom, măcar pentru 
o vreme. 

Heydrich părea acum să nu se simtă în largul său. Nebe se 
ridică și se uită afară pe geamul bibliotecii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! am urlat eu. Doar nu vreţi să 
spuneţi că o să se meargă mai departe? 


260 


Heydrich tresări în mod vizibil. 

— Ascultaţi, știm cu toţii că evreii nu au avut nimic de-a face 
cu crimele. 

— O, da, zise el cu voce clară, asta e sigur. Și nu vor fi 
învinuiți, ai cuvântul meu pentru asta. Te pot asigura că... 

— Spuneţi-i, zise Nebe. Merită să știe. 

Heydrich se gândi o clipă și apoi se ridică. Scoase o carte de 
pe un raft și o examină cu un aer lipsit de interes: 

— Da, ai dreptate, Nebe. Cred că probabil merită. 

— Ce să-mi spuneți? 

— Am primit un telex înainte de reunirea curții azi-dimineață, 
zise Heydrich. Printr-o simplă coincidenţă, un tânăr evreu 
fanatic a atentat la viaţa unui diplomat german în Paris. Se pare 
că dorea să protesteze împotriva tratamentului evreilor polonezi 
din Germania. Fuhrer-ul și-a trimis medicul personal în Franța, 
dar nu sunt speranţe ca omul nostru să trăiască. Ca rezultat, 
Goebbels face deja lobby pe lângă Führer ca dacă acest 
diplomat moare, atunci anumite expresii spontane ale mâniei 
publice germane să fie permise împotriva evreilor din întregul 
Reich. 

— Și voi toți veţi privi în altă parte, nu-i așa? 

— Eu nu aprob fărădelegea, zise Heydrich. 

— Weisthor își va avea pogromul, până la urmă. Nemernici ce 
sunteţi. 

— Nu un pogrom, insistă Heydrich. Vandalismele și furturile 
nu vor fi permise. Proprietăţile evreiești vor fi doar ușor distruse. 
Poliţia va veghea să nu existe furturi. Și nu va fi permis nimic 
care să pună în pericol în vreun fel siguranța vieții sau 
proprietăţii germane. 

— Cum poţi controla o gloată? 

— Vor fi emise directive. Cei care le vor încălca vor fi reținuți 
și se va avea grijă de ei. 

— Directive? am aruncat cu ţigările în bibliotecă: Pentru o 
gloată? Hai, că asta e bună. 

— Fiecare șef de poliţie din Germania va primi un telex cu 
instrucţiuni. 

Brusc, m-am simţit foarte obosit. Voiam să merg acasă, să fiu 
dus departe de toate astea. Și doar să vorbesc despre un astfel 
de lucru mă făcea să mă simt murdar și incorect. Eșuasem. Dar, 


261 


ceea ce era infinit mai rău, nu părea că aș fi fost vreodată sortit 
să izbândesc. 

O coincidenţă, așa o numise Heydrich. Dar o coincidență cu 
sens, potrivit ideii lui Jung? Nu. Nu putea fi. Nu mai exista niciun 
sens în nimic. 


24 


Joi, 10 noiembrie 


„Expresiile spontane ale mâniei poporului german” - așa s-au 
exprimat la radio. 

Ei da, eram furios, dar nu era nimic spontan în asta. 
Avusesem toată noaptea ca să-mi adun furia. O noapte în care 
auzisem ferestre spărgându-se și strigăte obscene răsunând pe 
stradă și mirosisem fumul clădirilor în flăcări. Rușinea mă ţinuse 
în casă. Dar în dimineaţa care pătrunse senină și însorită prin 
draperiile mele am simţit că trebuia să ies afară și să arunc eu 
însumi o privire. 

Nu cred că voi uita vreodată. 

Incă din 1933, un geam spart fusese un fel de risc profesional 
pentru orice afacere evreiască, la fel cum sinonim cu nazismul 
era un bocanc militar sau o svastică. De data asta însă era ceva 
cu totul diferit, ceva mult mai sistematic decât vandalismul 
ocazional al câtorva puștani beţi din SA. Cu acest prilej avusese 
loc o adevărată Wa/purgisnacht* a distrugerii. 

Peste tot era împrăștiată sticlă, ca bucăţile unui uriaș puzzle 
sticlos, aruncat pe pământ de răbufnirea mânioasă a unui prost- 
dispus prinţ de cristal. 

La doar câţiva metri de intrarea în blocul meu se aflau două 
magazine de haine, unde am văzut o urmă argintie, lungă, de 
melc, ridicându-se până deasupra unui manechin de croitorie, în 
timp ce pânza gigantică a unui păianjen ameninţa să înfășoare 
un altul într-o țesătură tăioasă ca o lamă. 


54 Trimitere la „noaptea valpurgiilor”, sărbătoare de origine păgână, celebrată în 
noaptea de 30 aprilie, care vestește sosirea primăverii și în care, potrivit tradiţiei 
germanice, are loc o întâlnire a vrăjitoarelor. 


262 


Mai încolo, la colțul lui Kurfürstendamm, am dat de o oglindă 
enormă care zăcea pe jos spartă într-o sută de bucăţi, oferind 
imagini împrăștiate cu mine însumi, care se sfărâmau și 
trosneau sub picior pe măsură ce îmi continuam drumul pe 
stradă. 

Pentru cei precum Weisthor și Rahn, care credeau într-o 
legătură simbolică între cristal și un Hristos german străvechi 
din care îi deriva numele, priveliștea trebuie să fi părut foarte 
incitantă. Dar pentru un geamgiu trebuie să fi părut o licență 
pentru a tipări bani și erau o grămadă de oameni afară, la privit, 
care demonstrau asta. 

In capătul nordic al Fasenenstrasse, sinagoga din apropiere 
de linia de S-Bahn fumega încă mocnit, o ruină înnegrită, 
dezmembrată, de bârne și ziduri arse până la temelie. Nu sunt 
clarvăzător, dar pot să spun că fiecare om cinstit care a văzut-o 
se gândea la același lucru ca și mine: câte alte clădiri aveau să 
mai sfârșească în același fel înainte ca Hitler să termine cu noi? 

Erau soldaţi - două camioane pline cu ei pe strada următoare 
- și ei testau alte geamuri cu bocancii. Hotărând prevăzător să o 
iau pe alt drum, tocmai eram pe cale să mă întorc când am auzit 
o voce pe care am recunoscut-o pe jumătate. 

— leșiţi afară de aici, evrei nenorociţi, urlă tânărul. 

Era Heinrich, fiul în vârstă de 14 ani al lui Bruno Stahlecker, 
îmbrăcat în uniforma Tineretului Hitlerist motorizat. L-am zărit 
chiar în timp ce azvârlea un pietroi într-o altă vitrină. Râse 
încântat de propria-i îndemânare și zise: 

— Evrei împuţiţi. 

Căutând în jur cu privirea aprobarea tinerilor săi camarazi, mă 
văzu pe mine în schimb. În timp ce mergeam spre el m-am 
gândit la toate lucrurile pe care i le-aș fi spus dacă aș fi fost 
tatăl lui, dar când am fost aproape de el am zâmbit. Aș fi vrut 
mai degrabă să-i dau o lovitură zdravănă peste bot cu dosul 
palmei. 

— Bună, Heinrich. 

Frumoșii lui ochi albaștri mă priviră ursuzi: 

— Presupun că dumneata crezi că mă poţi face să încetez, 
zise el, doar pentru că ai fost prieten cu tatăl meu. 

— Eu? Nu-mi pasă deloc ce faci. 

— Zău? Atunci ce vrei? 


263 


Am ridicat din umeri și i-am oferit o ţigară. El luă una și le-am 
aprins eu pentru amândoi. l-am aruncat apoi cutia cu chibrituri: 

— Poftim, i-am spus, s-ar putea să ai nevoie de astea la 
noapte. Poate că aţi putea încerca la Spitalul Evreiesc. 

— Vezi? Ai de gând să-mi ţii o predică. 

— Dimpotrivă. Am venit să-ţi spun că i-am găsit pe cei care l- 
au ucis pe tatăl tău. 

— Da? 

Câţiva dintre prietenii lui Heinrich care erau acum ocupați cu 
vandalizarea magazinului de haine strigară la el să meargă să-i 
ajute. 

— Vin imediat, le strigă el înapoi, apoi îmi spuse: Unde sunt? 
Oamenii care mi-au ucis tatăl. 

— Unul dintre ei e mort. L-am împușcat eu însumi. 


— Bine. Bine. 

— Nu știu ce o să se întâmple cu ceilalți doi. Căci asta 
depinde. 

— De ce? 


— De SS. Dacă vor decide să-i aducă în fața curţii marţiale 
sau nu. Am urmărit cum chipul său tânăr și frumos se încruntă a 
nedumerire. 

— A, nu ţi-am spus? Da, acești bărbaţi, cei care l-au omorât 
pe tatăl tău într-un mod atât de laș, erau toți ofițeri SS. Inţelegi 
tu, trebuiau să-l ucidă deoarece el ar fi încercat probabil să-i 
oprească de la a încălca legea. Erau oameni răi, înţelegi, 
Heinrich, iar tatăl tău a făcut întotdeauna tot ce i-a stat în 
putinţă pentru a opri oamenii răi. Era un poliţist al naibii de bun. 

Mi-am fluturat mâna spre toate geamurile sparte: 

— Mă întreb oare ce-ar fi crezut despre toate astea. 

Heinrich ezită, un nod ridicându-i-se în gât în timp ce cântărea 
implicațiile a ceea ce-i spusesem. 

— Atunci... nu au fost... evreii cei care l-au ucis? 

— Evreii? Dumnezeule mare, nu. Am râs: De unde naiba ţi-a 
venit ideea asta? Nu au fost deloc evreii. Eu n-aș crede tot ce 
citeşti în Der Stürmer, să știi. 

Heinrich se întoarse la prietenii săi cu o considerabilă lipsă de 
elan după ce el și cu mine terminaserăm de vorbit. Am zâmbit 
posomorât la această priveliște, reflectând că propaganda 
funcționează în ambele sensuri. 


264 


Trecuse aproape o săptămână de când o văzusem pe Hildegard. 
La revenirea mea din Wewelsburg am încercat să-i telefonez de 
vreo două ori, dar ea nu era niciodată acolo sau, cel puţin, nu 
răspundea niciodată. Până la urmă am decis să trec pe acolo ca 
să o văd. 

In timp ce conduceam spre sud pe Kaiserallee, prin Wilersdorf 
și Friedenau, am văzut și mai multe distrugeri, și mai mult din 
expresiile spontane de mânie a poporului: firme cu nume 
evreiești smulse și aruncate pe jos, noi sloganuri antisemite 
vopsite proaspăt peste tot; și tot poliţia, nefăcând nimic pentru 
a împiedica vandalizarea vreunui magazin sau pentru a-l proteja 
pe proprietarul său. În apropiere de Waghăuselerstrasse am 
trecut pe lângă o altă sinagogă în flăcări, unde pompierii 
vegheau pentru a se asigura că flăcările nu se răspândesc la 
clădirile învecinate. 

Nu era cea mai bună zi pentru a mă gândi la mine însumi. 

Am parcat aproape de blocul ei pe Lepsius Strasse, și am 
intrat singur pe ușa principală, cu cheia pe care mi-o dăduse ea, 
iar apoi am urcat la etajul al treilea. Am folosit ciocănelul de la 
ușă. Aș fi putut să intru și singur, dar cumva nu mi s-a părut că 
ei i-ar conveni asta, având în vedere circumstanțele ultimei 
noastre întâlniri. 

După o vreme am auzit pași și ușa fu deschisă de un tânăr 
maior SS. Ar fi putut să fie luat direct dintr-unul din cursurile de 
teorie rasială ale Irmei Hanke: păr blond deschis, ochi albaștri și 
un maxilar care părea că fusese turnat în beton. Tunica lui era 
descheiată, cravata era slăbită și nu arăta ca și cum s-ar fi aflat 
acolo pentru a vinde un exemplar din revista SS. 

— Cine e, dragule? am auzit-o pe Hildegard strigând. Am 
urmărit-o cum vine spre ușă, căutând încă ceva în poșetă, fără a 
ridica privirea decât atunci când se află doar la câţiva metri 
distanță. 

Purta un costum din tweed negru, o bluză argintie din crep și 
o pălărie neagră cu pene care se legănau spre partea din faţă a 
capului ei precum fumul dintr-o clădire care arde. Era o imagine 
pe care îmi vine greu să mi-o scot din minte. Când m-a văzut s-a 
oprit, gura ei perfect rujată deschizându-se un pic în timp ce 
încerca să se gândească la ceva de spus. 

Nu era nevoie de prea multe explicaţii. Asta e chestia atunci 
când ești detectiv: mă prind foarte repede. Nu aveam nevoie de 


265 


un motiv. Poate că el se pricepea mai bine să o plesnească 
decât mine, dat fiind că el era în SS. Indiferent de motiv, 
alcătuiau un cuplu cu înfățișare frumoasă, și aceasta fu 
modalitatea în care ei stătură în faţa mea, Hildegard 
înlănţuindu-și în mod elocvent brațul de al lui. 

Am dat încet din cap, întrebându-mă dacă ar trebui să 
menţionez prinderea ucigașilor fiicei ei vitrege, dar, cum ea nu 
m-a întrebat, am zâmbit filosofic, continuând doar să dau din 
cap, după care i-am dat înapoi cheile. 

Coborâsem aproape până la jumătatea scărilor când am auzit- 
o strigând în urma mea: 

— Îmi pare rău, Bernie. Cu adevărat. 

e 

Am luat-o pe jos spre sud către Grădina Botanică. Cerul palid de 
toamnă era plin de exodul milioanelor de frunze deportate de 
vânt în colţurile îndepărtate ale orașului, departe de ramurile 
care le dăduseră cândva viaţă. Ici și colo, bărbaţi cu chipuri 
împietrite munceau cu concentrare scăzută pentru a controla 
această diaspora arboricolă, arzând crengile uscate căzute din 
frasini, stejari, ulmi, fagi, sicomori, arțari, castani, tei și sălcii 
plângătoare, fumul cenușiu, înţepător, atârnând în aer precum 
ultima suflare a sufletelor pierdute. Numai că întotdeauna mai 
erau și altele, și încă și mai multe, astfel că grămezile care 
ardeau păreau să nu scadă niciodată, și, în timp ce stăteam și 
priveam  tăciunii strălucitori din flăcări și respiram fumul 
fierbinte al morţii copacilor cu frunze căzătoare, mi se păru că 
aș putea gusta însuși sfârșitul a toate câte sunt. 


266 


Nota autorului 


Otto Rahn și Karl Maria Weisthor și-au dat demisia din SS în 
februarie 1939. Rahn, un excursionist experimentat, a murit 
degerat în timpul unei drumeţii în munţi lângă Kufstein la mai 
puţin de o lună după aceea. Circumstanţele morții sale nu au 
fost niciodată explicate cum se cuvine. Weisthor a fost trimis în 
orașul Goslar, unde SS-ul i-a purtat de grijă până la sfârșitul 
războiului. A murit în 1946. 

Un tribunal public, alcătuit din șase Gauleiteri, s-a reunit pe 
13 februarie 1940 cu scopul de a investiga conduita lui Julius 
Streicher. Tribunalul Partidului a concluzionat că Streicher era 
„nepotrivit pentru conducerea oamenilor” și Gaul/eiter-ul 
Franconiei s-a retras din viața publică. 

Pogromul Kristallnacht din 9 și 10 noiembrie 1938 s-a soldat 
cu moartea a 100 de evrei, arderea a 177 de sinagogi și 
distrugerea a 7 000 de afaceri evreiești. S-a estimat că toată 
cantitatea de sticlă distrusă a fost echivalentă cu jumătate din 
producţia anuală de sticlă pentru geamuri a Belgiei, de unde 
fusese iniţial importată. Pagubele au fost estimate la sute de 
milioane de dolari. Acolo unde banii de asigurări au fost plătiţi 
evreilor, aceștia au fost confiscaţi drept compensație pentru 
omorârea diplomatului german, von Rath, de la Paris. Această 
amendă a însumat 250 de milioane de dolari. 


virtual-project.eu 


267