Philip Kerr — [Berlin Noir] 01 Toporasi de martie

irtual-p Torect, Zu 


PHILIP KERR 


9. 


POLIROM 


PHILIP KERR 


Seria: BERLIN NOIR 
Volumul 1 


TOPORAȘI DE MARTIE 


Original: March Violets (2004) 


Traducere din limba engleză și note: 
MIHAELA NEGRILA 


y 


virtual-project.eu 


2007 


Philip Kerr s-a născut la Edinburgh în 1956 și locuiește la 
Londra. Ca jurnalist independent, a scris pentru mai multe ziare 
și reviste, inclusiv pentru Sunday Times. Este autorul a 
unsprezece romane, printre care March Violets, The Pale 
Criminal și A German Requiem (publicate împreună sub titlul 
Berlin Noir), A Philosophical Investigation, Dead Meat și Gridiron. 
A editat The Penguin Book of Lies și The Penguin Book of Fights, 
Feuds and Heartfelt Hatreads. Folosindu-se de pseudonimul P.B. 
Kerr, a scris The Children of the Lamp, o carte pentru copii care 
s-a bucurat de un enorm succes. 


Toporași de martie este romanul de debut al scriitorului Philip 
Kerr. Apărut în 1989, este primul volum din trilogia Ber/in Noir, 
avându-l ca protagonist pe Bernhard Gunther. Acţiunea cărții se 
desfășoară pe fundalul brutalităţii și corupţiei caracteristice 
Germaniei naziste în deceniul ascensiunii la putere a lui Hitler. 
Bernhard Gunther este un detectiv particular trecut prin multe, 
care s-a specializat în găsirea persoanelor dispărute - 
majoritatea lor fiind alcătuită, din cauza situaţiei politice, din 
evrei. Angajat de un mare industriaș să-l descopere pe cel care 
i-a ucis fiica și ginerele în timpul unei spargeri la locuința 
acestora, în urma căreia a dispărut un preţios colier cu 
diamante, Gunther se pomenește în mijlocul unui mare scandal 
politic, în care sunt implicaţi doi dintre apropiații lui Hitler: 
Goering și Himmler. Naratorul este un ghid spiritual și plin de 
energie prin haosul Berlinului anilor '30, iar bătăile cu agenții 
Gestapoului, întâlnirile cu diverși infractori și cadavrele apărute 


3 


în cele mai neașteptate locuri îl ţin pe cititor cu sufletul la gură 
până la final. 


BERLIN, 1936 


Primul bărbat: Ai observat cum 7Toporașii de martie! au 
reușit să ne dea complet la o parte din partid pe noi, 
veteranii ca tine și ca mine? 

Al doilea bărbat: Așa e, ai dreptate. Poate că, dacă și 
Hitler ar fi așteptat un pic înainte să urce în barca 
naziștilor, ar fi ajuns și el mai repede Fuhrer. 


Schwarze Korps, 
noiembrie, 1935 


1 Termen cu conotaţie peiorativă, care se referea în epocă la cei care, din motive de 
interes pragmatic (bani, carieră, poziție socială), manifestau o adeziune exagerată la 
politica de partid, indiferent de convingerile lor lăuntrice. 


5 


1. 


Lucruri dintre cele mai stranii se petrec în visele întunecate 
ale Stăruitorului cel Mare... 


Azi-dimineaţă, la colţul dintre străzile Friedrichstrasse şi 
Jăgerstrasse, am văzut doi bărbaţi, doi SAz-iști, deșurubând 
avizierul roșu al ziarului Der Stürmer de pe zidul unei cladiri. Der 
Sturmer este cotidianul antisemit condus de Julius Streicher, 
hăitaș de seamă al Reichului în vânătoarea de evrei. Impactul 
vizual al acestor aviziere, cu desenele lor semi-pornografice 
înfățișând fecioare ariene voluptuos îmbrăţișate de monștri cu 
nas lung, urmărește să atragă cititorul mai slab de minte, 
oferindu-i excitaţii superficiale. Oamenii respectabili nu au nimic 
de-a face cu asta. Așadar, cei doi bărbaţi de la SA au pus 
avizierul în camion, lângă altele de același fel. Işi făceau treaba 
fără prea mare grijă, de vreme ce erau câteva care aveau 
geamul spart. 

După o oră, i-am văzut tot pe cei doi scoțând un avizier din 
ăsta dintr-o staţie de tramvai din faţa primăriei. De astă dată, 
m-am dus la ei și i-am întrebat ce fac. 

— E pentru Jocurile Olimpice, zise unul. Ni s-a ordonat să le 
dăm jos pe toate, ca să nu-i șocheze pe vizitatorii străini care 
vor veni la Berlin să vadă Jocurile. 

Din experienţa mea, nu s-a mai pomenit o asemenea 
delicateţe din partea autorităţilor. 

(J 

M-am dus acasă cu maşina proprie - un Hanomag? vechi de 
culoare neagră - și m-am schimbat în ultimul meu costum bun, 
făcut dintr-o țesătură de flanel gri deschis, care m-a costat 120 


? Stumabeteilung, prescurtat SA (în Ib. germană în original) - organizație paramilitară 
a Partidului Național-Socialist, denumită și „cămășile maro”. Este miliția nazistă 
creată de Hitler în 1921 și care l-a ajutat să ajungă la putere, dar care, după anul 
1943, a fost eclipsată de către SS. 

3 Hanomag (Hannoversche Maschinenbau AG) - producător german de tractoare, 
camioane și vehicule militare, care a devenit pentru prima dată cunoscut pe plan 
mondial atunci când a fabricat vehicule pentru trupele SS în anii '30. După mai multe 
restructurări, fuziuni și preluări de-a lungul timpului, compania aparţine din 1990 
concernului Komatsu. 


6 


de mărci când l-am cumpărat acum trei ani și care e deo 
calitate ce se întâlnește din ce în ce mai rar în ţara asta; ca și 
untul, cafeaua și săpunul, noile ţesături sunt cel mai adesea din 
înlocuitori de proastă calitate. Noul material este destul de 
folositor, de acord, numai că nu e prea rezistent la purtat și e 
cât se poate de ineficient când vine vorba să te ferească de frig 
iarna. Ori vara, totuna. 

Mi-am verificat înfățișarea în oglinda din dormitor și apoi mi- 
am luat pălăria cea mai bună. E o pălărie cu boruri mari, din 
fetru gri închis, garnisită cu o panglică neagră din mătase. 
Destul de banală. Dar, ca și ăia din Gestapof, îmi port pălăria în 
mod diferit faţă de alţi tipi, cu borul din partea din faţă lăsat mai 
în jos decât în spate. Bineînţeles, efectul e că-mi ascunde ochii, 
astfel că oamenilor le e mai greu să mă recunoască. E un stil 
care a luat naștere în Poliția Criminalistică din Berlin, Kripo, de 
unde l-am adoptat și eu. 

Mi-am strecurat un pachet de ţigări Murattis în buzunarul de 
la haină și am ieșit, purtând cu grijă la subsuoară un obiect din 
porțelan Rosenthal frumos împachetat, așa, ca pentru un cadou. 

e 

Nunta avea loc la Luther Kirche, o biserică din Dennewitz 
Platz, chiar la sud de gara Potsdamer și la o aruncătură de băț 
de casa părinţilor miresei. Tatăl, Herr Lehmann, era mecanic de 
locomotivă la gara Lehrter, și conducea „D-Zug”, trenul expres, 
până la Hamburg și înapoi, de patru ori pe săptămână. Mireasa, 
Dagmarr, era secretara mea, și habar n-aveam cum urma să mă 
descurc fără ea. Nu că m-ar fi interesat să știu asta: mă 
gândisem adesea să mă însor eu însumi cu Dagmarr. Era 
drăguță și se pricepea de minune să mă organizeze și, în felul 
meu, cred că o iubeam; numai că la treizeci și opt de ani eram 
probabil prea bătrân pentru ea, și poate un pic prea plictisitor. 
Nu prea mi se oferă ocazia de a trăi aventuros, iar Dagmarr era 
genul de fată care merita să se distreze. 

Așa că iat-o măritându-se cu aviatorul ăsta. După toate 
aparențele, el era tot ce și-ar fi putut dori o fată: era tânăr, 
chipeș și, în uniforma gri-albastră a Trupelor Aeriene Național- 
Socialiste, părea să fie chintesența tânărului bărbat arian, 


4 Gestapo (Geheime Staatspolizei - poliția secretă, implicată și în activităţi de poliţie 
politică) și Kripo (Kriminalpolizei - poliția criminalistică) erau cele două ramuri ale Sipo 
(Sicherheitspolizei - siguranţa statului). 


7 


atrăgător și sigur pe sine. Însă am fost dezamăgit când l-am 
cunoscut la recepţia organizată pentru nuntă. Ca majoritatea 
membrilor de partid, Johannes Buerckel avea înfățișarea și aerul 
unui bărbat care se lua prea mult în serios. Dagmarr a fost cea 
care ne-a făcut cunoștință. Johannes, fidel tipului pe care-l 
întruchipa, și-a lovit călcâiele cu zgomot și și-a înclinat scurt 
capul înainte de a da mâna cu mine. 

— Felicitări, i-am zis. Ești un tip foarte norocos. Aș fi cerut-o 
chiar eu în căsătorie, numai că nu cred că arăt la fel de bine ca 
tine în uniformă. 

M-am uitat mai bine la uniforma lui: la buzunarul de la piept 
din partea stângă purta insigna de argint a SA pentru sport și 
insigna de pilot; deasupra acestor două decoraţii era 
omniprezenta insignă „Sperietoarea” - insigna de partid; iar la 
braţul stâng purta banderola cu svastică. 

— Mi-a spus mie Dagmarr că ești pilot la Lufthansa, detașat 
temporar la Ministerul Aviației, dar habar n-aveam că un... Ce 
ziceai că e, Dagmarr? 

— Pilot sportiv. 

— Da, așa. Pilot sportiv. Ei, habar n-aveam că voi purtați 
uniformă. 

Bineînţeles că nu era nevoie să fii detectiv ca să-ţi dai seama 
că „pilot sportiv” e unul din acele eufemisme elegante folosite 
de Reich, care în acest caz avea legătură cu antrenamentul 
secret al piloților de vânătoare. 

— Chiar arată splendid, nu-i așa? zise Dagmarr. 

— Și tu arăţi minunat, draga mea, gânguri îndatoritor mirele. 

— lartă-mă că te întreb, Johannes, dar va fi recunoscută acum 
în mod oficial aviația militară germană? l-am întrebat eu. 

— Detașamente aeropurtate, zise Buerckel. E vorba de 
Detașamente aeropurtate. 

Și asta fu tot ce mi-a răspuns. 

— lar dumneavoastră, Herr Gunther - sunteţi detectiv 
particular, nu? Cu siguranţă este o ocupaţie interesantă. _ 

— Investigator particular, i-am spus, corectându-l. Işi are 
importanţa ei. 

— Ce fel de lucruri investigați? 

— Aproape orice, în afară de divorțuri. Oamenii se poartă 
aiurea când sunt înșelaţi de soţi sau de neveste, sau atunci când 
ei sunt cei care înșală. M-a angajat odată o femeie ca să-i spun 


8 


soțului ei că are de gând să-l părăsească. Îi era teamă că el o 
să-i facă felul. Așa că i-am spus, și ce să vezi? Nenorocitul a 
încercat să mă omoare pe mine. Am stat trei săptămâni în 
spitalul St. Gertrauden cu gâtul într-o proteză. Asta m-a făcut 
să-mi iau gândul pentru totdeauna de la munca în domeniul 
matrimonial. Acum fac orice, de la investigaţii pentru companii 
de asigurare la paza darurilor de nuntă și găsirea persoanelor 
dispărute - adică a acelora de care poliţia nu știe încă, dar și a 
acelora de care știe. Da, asta e o parte a afacerii mele care a 
cunoscut o adevărată înflorire de când au ajuns la putere 
naţional-socialiștii. 

Am zâmbit cât de afabil am putut și am ridicat sugestiv din 
sprâncene. 

— Cred că am tras cu toţii ceva foloase de pe urma acestui 
naţional-socialism, nu-i așa? Suntem niște adevăraţi mici 
Toporași de martie. 

— Nu trebuie să-l bagi în seamă pe Bernhard, zise Dagmarr. 
Are un simț al umorului mai ciudat. 

Aș fi avut eu de spus mai multe, dar orchestra a început să 
cânte și Dagmarr, înțeleaptă, îl conduse pe Buerckel pe ringul 
de dans, unde au fost călduros aplaudaţi. 

Sătul de vinul spumant oferit la nuntă, am mers la bar în 
căutarea unei băuturi adevărate. Am comandat o bere Bock, 
urmată imediat de un pahar de Klares, o licoare spirtoasă 
obținută din cartofi, limpede și incoloră, care-mi place mie mult. 
Am băut astea destul de repede și am comandat al doilea rând, 
la fel. 

— O afacere care provoacă sete, nunțile astea, zise omulețul 
de lângă mine. 

Era tatăl lui Dagmarr. Se întoarse cu spatele la bar și o urmări 
mândru cu privirea pe fiica lui. 

— Arată ca o poză, nu-i așa, Herr Gunther? 

— Nu știu ce-o să mă fac fără ea, i-am spus. Poate că o veţi 
putea convinge să se răzgândească și să rămână în continuare 
angajata mea. Sunt convins că, în mod sigur, au nevoie de bani. 
Tinerele cupluri au întotdeauna nevoie de bani la începutul 
căsniciei. 

Herr Lehmann scutură din cap: 

— Tare mi-e teamă că există o singură ocupaţie pe care 
Johannes și guvernul ăsta naţional-socialist al lui o consideră a fi 


9 


potrivită pentru o femeie, și anume aceea pe care o are după o 
perioadă de nouă luni. 

Işi aprinse pipa și pufăi din ea cu un aer filosofic. 

— Oricum, zise el, bănuiesc că vor depune o cerere pentru 
unul din acele împrumuturi ale Reichului pentru tinerii căsătoriţi, 
iar asta o va face să înceteze lucrul, nu? 

— Mda, cred că aveţi dreptate, am zis dând peste cap al 
doilea pahar, să sting berea. 

Am văzut pe faţa lui că nu ar fi crezut niciodată cum c-aș fi un 
beţiv, așa că i-am spus: 

— Nu vă lăsaţi păcălit de asta, Herr Lehmann, folosesc 
băutura asta ca apă de gură, numai că sunt mult prea al naibii 
de leneș ca s-o scuip. 

E| chicoti la auzul acestor vorbe, mă bătu ușor cu palma pe 
spate și comandă pentru noi două pahare mari. Le-am băut, 
după care l-am întrebat unde aveau să meargă fericiţii însurăţei 
în luna de miere. 

— Pe Rin, zise el. Eu și Frau Lehmann am fost la Königstein în 
luna noastră de miere. E un colț minunat de lume. Dar imediat 
ce se întorc, el trebuie să plece într-o excursie din aia „Putere 
prin distracţie”, graţie Oficiului de Muncă al Reichului. 

— Zău? Unde anume? 

— Marea Mediterană. 

— Și dumneavoastră credeți asta? 

Bătrânul se încruntă: 

— Nu, zise el posomorât. Nu i-am spus nimic lui Dagmarr, dar 
bănuiesc că pleacă în Spania... 

— ... Şi la război. 

— Și la război, da. Mussolini l-a ajutat pe Franco, așa că Hitler 
n-o să rateze distracţia, nu? Nu va fi fericit până când n-o să ne 
vâre într-un alt război nenorocit. 

După asta am mai băut ceva și mai târziu m-am trezit 
dansând cu o angajată drăguță de la magazinul Grundfeld's, 
care se ocupa de aprovizionarea raionului de ciorapi de damă. O 
chema Carola și am convins-o să plece cu mine. Am mers la 
Dagmarr și Buerckel să le urăm noroc și casă de piatră. Mi s-a 
părut destul de ciudat că Buerckel a ales acel moment pentru a 
face o aluzie la dosarul meu de război. 

— Dagmarr zice că aţi fost pe front în Turcia. 


10 


Oare era niţel îngrijorat de plecarea în Spania? m-am întrebat 
în sinea mea. 

— Și că aţi fost decorat cu Crucea de Fier. 

Am ridicat din umeri: 

— Doar o medalie clasa a l-a. 

Deci asta e, mi-am spus, aviatorul e însetat de glorie. 

— Totuși, o Cruce de Fier, zise el. Și Crucea de Fier a Fuhrer- 
ului era clasa a l-a. 

— Ei bine, nu pot vorbi în numele lui, dar, din câte mi- 
amintesc, dacă un soldat era cinstit și mergea pe front, era 
destul de ușor ca spre sfârșitul războiului să se aleagă cu o 
medalie clasa a l-a. Știi, majoritatea medaliilor clasa | au fost 
acordate bărbaţilor din cimitire. Mi-am obţinut Crucea de Fier 
pentru că n-am dat de necaz. 

Incepeam să mă încălzesc vorbind despre acest subiect. 

— Cine știe, i-am zis, dacă treburile merg bine, poate vei 
căpăta și tu una. Ar arăta bine pe o tunică frumoasă ca asta. 

Mușchii de pe faţa tânără și prelungă a lui Buerckel se 
încordară. Se aplecă înainte și prinse mirosul respirației mele. 

— Sunteţi beat, zise el. 

— Si, am răspuns. Nesigur pe picioare, m-am întors să plec, 
adresându-i un salut de despărțire: Adios, hombre. 


11 


2. 


Era târziu, după ora unu, când am ajuns în sfârșit înapoi la 
apartamentul meu din Trautenaustrasse, în Wilmersdorf, un 
cartier modest, dar totuși mult mai bun decât Wedding, cartierul 
berlinez în care am crescut. Strada merge către nord-est de la 
Guntzelstrasse pe lângă Nikolsburger Platz, unde se găsește o 
fântână frumoasă în mijlocul pieţei. Locuiam, deloc lipsit de 
confort, la capătul lui Prager Platz. 

Simţindu-mă prost pentru că-l tachinasem pe Buerckel de faţă 
cu Dagmarr și pentru libertăţile pe care mi le luasem faţă de 
Carola de la raionul de ciorapi în Tiergarten, lângă heleșteul cu 
peștișori aurii, am stat în mașină și am fumat gânditor o ţigară. 
Am fost nevoit să recunosc în sinea mea că fusesem mult mai 
afectat de nunta lui Dagmarr decât crezusem în prealabil că aș 
putea fi. Îmi dădeam seama că n-aveam nimic de câștigat dacă 
mă tot gândeam la asta. Nu credeam că o să o pot uita, dar era 
un pariu câștigat că puteam găsi multe modalităţi de a-mi lua 
gândul de la ea. 

De-abia când m-am dat jos din mașină am observat pe stradă 
imensul Mercedes decapotabil albastru-închis parcat la vreo 
douăzeci de metri mai încolo și pe cei doi bărbaţi care stăteau 
sprijiniți de el, așteptând pe cineva. M-am pregătit pentru ceva 
neplăcut atunci când unul dintre bărbaţi și-a azvârlit ţigara și s-a 
îndreptat repede spre mine. Când s-a apropiat, mi-am dat 
seama că era mult prea bine îmbrăcat și îngrijit ca să fie de la 
Gestapo și că bărbatul celălalt purta o uniformă de șofer, deși, 
cu fizicul lui de ridicător de greutăţi, ar fi părut mult mai în 
largul său într-un music-hall, într-un costum de dans mulat, gen 
piele de leopard. Prezenţa lui, care numai discretă nu era, îi 
împrumuta celuilalt, tânărului spilcuit, o siguranţă evidentă. 

— Herr Gunther? Sunteţi Herr Bernhard Gunther? 

Se opri în faţa mea și l-am săgetat cu cea mai dură privire a 
mea, cea care l-ar face și pe un urs să clipească: nu mă 
interesează oamenii care mă abordează în fața casei la ora unu 
noaptea: 

— Sunt fratele lui. Momentan e plecat din oraș. 


12 


Bărbatul zâmbi larg. Nu se lăsă păcălit. 

— Herr Gunther, detectivul particular? Șeful meu ar dori să 
discute cu dumneavoastră. Își îndreptă degetul spre Mercedesul 
uriaș: Vă așteaptă în mașină. Am vorbit cu portăreasa și ea mi-a 
spus că sunteţi așteptat să vă întoarceţi în seara asta. Asta era 
acum trei ore, deci vă daţi seama că așteptăm de ceva vreme. 
Chiar este ceva foarte urgent. 

Mi-am ridicat încheietura mâinii și m-am uitat la ceas: 

— Amice, e 1:40 noaptea, așa că indiferent ce ai de vânzare, 
nu mă interesează. Sunt obosit și sunt beat și vreau să merg la 
culcare. Am un birou în Alexanderplatz, așa că fă-mi hatârul și 
lasă pe mâine treaba asta. 

Tânărul, un tip plăcut, cu chip proaspăt, îmi blocă drumul: 

— Nu poate aștepta până mâine, zise el, zâmbind apoi 
cuceritor. Vă rog să vorbiţi cu el, doar un minut, vă rog. 

— Cu cine să vorbesc? am mormăit eu, uitându-mă spre 
mașină. 

— Uitaţi cartea sa de vizită. 

Mi-o întinse și m-am uitat lung, prostește, la ea, ca și cum ar fi 
fost un bilet câștigător la tombolă. Se aplecă și o citi în locul 
meu, de-a-ndoaselea. „Dr. Fritz Schemm, avocat german, firma 
de avocatură Schemm & Schellenberg, str. Unter den Linden, nr. 
67.” 

— E o adresă bună, insistă el. 

— Sigur că da, am zis, dar un avocat ieșit în oraș la ora asta 
din noapte, și încă de la o firmă așa simandicoasă? Îţi imaginezi, 
cu siguranţă, că eu mai cred în povești cu zâne. 

L-am urmat totuși la mașină. Şoferul deschise portiera. Cu un 
picior pe scăriță, am aruncat o privire înăuntru. Un bărbat 
mirosind a apă de colonie se aplecă înainte, cu chipul ascuns în 
umbră, iar când vorbi, vocea lui fu rece și deloc amabilă, ca a 
cuiva care se chinuie pe un vas de toaletă. 

— Gunther, detectivul? 

— Exact, am răspuns eu, iar dumneata trebuie să fii - m-am 
prefăcut că mă uit pe cartea lui de vizită - Dr. Fritz Schemm, 
avocat german. Am rostit în mod intenţionat cuvântul „german” 
pe un ton de emfază sarcastică. Întotdeauna am urât menţiunea 
asta pe cărțile de vizită și pe plăcuţe, din cauza subinţelesului 
de respectabilitate rasială; iar acum cu atât mai mult, când - cel 
puțin în ceea ce-i privește pe avocaţi - asta e o informaţie 


13 


redundantă, de vreme ce evreilor le este interzisă oricum 
practicarea acestei profesii. Nu m-aș descrie pe mine însumi 
drept „detectiv particular german”, tot așa cum nu mi-aș spune 
„detectiv particular luteran”, „detectiv particular antisocial” ori 
„detectiv particular văduv”, chiar dacă sunt sau am fost, la un 
moment dat, toate astea (nu prea mai sunt văzut la biserică 
acum). E adevărat că mulţi dintre clienţii mei sunt evrei. 
Afacerea cu ei este foarte profitabilă (plătesc în bani gheaţă) și 
este întotdeauna aceeași: persoane dispărute. lar rezultatele 
sunt și ele cam întotdeauna aceleași: un cadavru aruncat în 
Landwehr Canal prin „amabilitatea” Gestapoului sau a SA-ului; o 
sinucidere singuratică într-o barcă cu vâsle pe Wannsee sau un 
nume pe o listă de condamnați trimiși într-un KZ, adică într-un 
lagăr de concentrare. Așa că instantaneu mi-a displăcut 
avocatul ăsta, un avocat german. l-am zis: 

— Ascultă, Herr Doktor, așa cum îi spuneam și puștiului 
dumitale aici de față, sunt obosit și am băut suficient de mult 
încât să uit că am un consilier bancar care își face griji în 
legătură cu bunăstarea mea. 

Schemm își duse mâna la buzunarul de la haină și eu nici 
măcar nu m-am clintit, ceea ce arată cât de ameţit eram. Dar el 
nu a scos decât portofelul și a zis: 

— Am făcut niște cercetări în ce te privește și am fost 
informat că oferi un serviciu de încredere. Am nevoie de 
dumneata acum pentru câteva ore, pentru care îţi voi plăti 200 
de mărci: în fapt, banii pe o săptămână. 

Işi așeză portofelul pe genunchi și prinse între degete două 
bancnote albastre pe care le puse pe cracul pantalonului. Cu 
siguranţă că nu-i fusese ușor, de vreme ce avea un singur braț. 
Continuă: 

— lar după aceea, Ulrich te va duce cu mașina acasă. 

Am luat bancnotele și am spus: 

— Ei, ce naiba, nu făceam decât să mă duc la culcare și să 
dorm. Asta pot să fac oricând. 

Am lăsat capul în jos și am urcat în mașină. 

— Să mergem, Ulrich. 

Portiera se trânti și Ulrich se urcă în mașină pe scaunul 
șoferului, avându-l alături pe Tinerel. Ne-am îndreptat spre vest. 

— Unde mergem? am întrebat. 


14 


— Toate la momentul potrivit, Herr Gunther, zise el. Servește- 
te cu o băutură sau cu o țigară. 

Deschise un minibar care arăta de parcă fusese salvat de pe 
Titanic și făcu să apară și un pachet de ţigări, spunând: 

— Astea sunt ţigări americane. 

Am acceptat ţigara, dar am refuzat băutura: când cineva e 
atât de dornic să se despartă de 200 de mărci cum fusese Dr. 
Schemm, merită să-ţi păstrezi capul limpede. 

— Ești amabil să-mi dai un foc, te rog? zise Schemm, 
potrivindu-și o ţigară între buze. Chibriturile sunt singurul lucru 
cu care nu mă descurc. Mi-am pierdut braţul alături de 
Ludendorff” la cucerirea fortăreței din Liege. Ai prins vreun pic 
de serviciu militar activ? 

Vocea lui era curtenitoare, suavă chiar - joasă și lentă, cu 
doar o nuanţă de cruzime. Genul de voce, m-am gândit eu, care 
putea bine mersi să te facă foarte ușor să te autoincriminezi. 
Genul de voce care i-ar fi fost de mare folos posesorului ei dacă 
ar fi lucrat pentru Gestapo. Am aprins ţigările și m-am rezemat 
de spătarul scaunului mare al Mercedesului. 

— Da, am fost în Turcia. 

Isuse, atâţia oameni se interesau deodată de serviciul meu 
militar, că m-am întrebat dacă nu ar fi fost mai bine să obţin o 
Insignă de Veteran. M-am uitat pe geam și am văzut că ne 
îndreptam spre Grunewald, o zonă împădurită care se întinde la 
vest de oraș, lângă râul Havel. 

— Ofiţer desemnat prin numire guvernamentală? 

— Sergent. 

L-am simţit cum zâmbește. 

— Eu am fost maior, îmi spuse, punându-mă la locul meu cu 
fermitate. Și poliţist ai ajuns după război? 

— Nu, nu imediat. O vreme am fost funcţionar civil, dar nu am 
putut suporta munca de rutină. M-am alăturat forțelor 
polițienești abia în 1922. 

— Și când ai plecat? 


5 Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (uneori menţionat incorect cu numele de Erich 
Friedrich Wilhelm von Ludendorff) (1865-1937), ofițer în armata germană care s-a 
remarcat ca general în Primul Război Mondial. După război, pentru o vreme, l-a 
sprijinit pe Hitler și Partidul Naţional-Socialist. Dezamăgit de politică, s-a retras din 
viaţa publică în anul 1928. 


15 


— Ascultă, Herr Doktor, nu ţin minte să mă fi pus să rostesc, 
atunci când m-am suit în mașină, vreun jurământ de a spune 
adevărul și numai adevărul. 

— Îmi cer scuze, zise el. Eram doar curios să aflu dacă ai 
plecat din proprie iniţiativă sau... 

— Sau am fost obligat să plec? Mult tupeu mai ai dacă mă 
întrebi așa ceva, Schemm. 

— Ai fost obligat? întrebă el pe un ton inocent. 

— O să-ţi răspund la întrebare. Am plecat eu. Îndrăznesc să 
spun că dacă aș mai fi așteptat suficient de mult, m-ar fi 
îndepărtat ei, ca pe toți ceilalţi, care eram, chipurile, buruienile. 
Nu sunt eu național-socialist, dar nu sunt niciun afurisit de 
comunist; îmi displace bolșevismul în aceeași măsură în care îi 
displace Partidului, sau cel puţin atât cât cred eu că-i displace. 
Dar asta nu e suficient pentru noul Kripo sau Sipo sau cum i-o 
mai fi spunând acum. După ei, dacă nu ești de-al lor înseamnă 
că ești sigur împotriva lor. 

— Așa că dumneata, un inspector la criminalistică, ai părăsit 
Kripo - și făcu o pauză, după care adăugă pe un ton de uimire 
afectată - ca să devii detectivul casei la Hotel Adlon. 

— Eşti foarte haios, am zâmbit eu dispreţuitor, îmi pui toate 
întrebările astea, când deja știi răspunsurile. 

— Clientului meu îi place să știe cine sunt cei care lucrează 
pentru el, îmi zise cu îngâmfare. 

— Încă n-am acceptat cazul. Poate că o să-l refuz doar ca să 
văd ce faţă faci dumneata. 

— Poate. Dar ai fi un prost. Berlinul e plin d'alde ăștia ca 
dumneata - detectivi particulari. 

Rosti numele profesiei mele pe un ton care arăta ceva mai 
mult decât un simplu dispreț. 

— Și-atunci de ce m-ai ales pe mine? l-am întrebat. 

— Ai mai lucrat pentru clientul meu, în mod indirect. Acum 
vreo câţiva ani, ai desfășurat o anchetă de asigurări pentru 
Germania Life Assurance Company, la care clientul meu deţine 
un pachet de acţiuni majoritar. În timp ce Kripo se învârtea încă 
în ceaţă, tu ai reușit să recuperezi niște titluri de obligaţiune 
furate. 

— Îmi amintesc. 


16 


Și chiar aveam un motiv să ţin minte, căci fusese unul dintre 
primele mele cazuri după ce plecasem de la Adlon și începusem 
să lucrez ca detectiv particular, pe cont propriu. 

— Am avut noroc, i-am zis. 

— Să nu subestimezi niciodată norocul, replică pompos 
Schemm. 

Cum nu, m-am gândit, numai uită-te la Fuhrer. 

Eram de-acum la marginea pădurii Grunewald, în Dahlem, 
unde locuiesc unii dintre cei mai bogați și mai influenți oameni 
din ţară, cum ar fi familia Ribbentrop*. Am oprit la o imensă 
poartă din fier forjat, prinsă între niște ziduri masive, iar 
Tinerelu' se dădu jos ca să se lupte s-o deschidă. Ulrich intră. 

— Mergi mai departe, ordonă Schemm. Nu aștepta. Suntem 
deja în întârziere. 

Timp de vreo cinci minute am mers cu mașina de-a lungul 
unei alei mărginite de copaci înainte de a ajunge într-o curte 
mare, cu pietriș pe jos, care era înconjurată din trei părţi de 
clădirea centrală lungă, cu două aripi laterale, care alcătuia 
reședința. Ulrich opri lângă o mică fântână și sări din mașină ca 
să deschidă portierele. Ne-am dat jos. 

Inchizând cercul în jurul curţii, se afla un pasaj al cărui 
acoperiș era susţinut de căpriori subţiri și de coloane din lemn, 
unde patrula un bărbat însoţit de o pereche de dobermani fioroși 
la vedere. Altă lumină, în afara lămpii de deasupra ușii 
principale, nu era, dar din câte îmi puteam da seama casa era 
albă, cu pereţii exteriori decoraţi cu pietricele prinse în mortar și 
cu un acoperiș care lăsa loc unei mansarde înalte - o casă de 
mărimea unui hotel bun, genul de hotel pe care eu nu mi l-aș fi 
putut permite. Undeva, în copacii din spatele casei, se auzea 
țipătul unui păun. 

Când ne-am apropiat de ușă, m-am putut uita pentru prima 
oară mai bine la doctor. Cred că se poate zice că era un bărbat 
frumos. Cum avea pe puţin 50 de ani, cred că s-ar putea spune 
că avea o înfățișare distinsă. Mai înalt decât îmi păruse când 
stătea rezemat de scaunul mașinii, îmbrăcat cu multă grijă 
pentru detalii, dar cu o totală lipsă de consideraţie pentru modă. 


6 Ulrich Friedrich Wilhelm Joachim von Ribbentrop (născut Ulrich Friedrich Wilhelm 
Joachim Ribbentrop) (1893-1946) a fost ministrul de externe al Germaniei din 1938 
până în 1945. Mai târziu, a fost judecat de Tribunalul Militar Internaţional în cadrul 
Procesului de la Nurnberg și executat prin spânzurare pentru crime de război. 


17 


Purta un guler apretat, cu care ai fi putut tăia pâine, un costum 
cu dungi fine de un verde deschis, o vestă crem și ghetre”; 
mâna pe care o mai avea era învelită într-o mănușă gri din piele 
fină de ied, iar pe capul acoperit de păr cărunt, tuns cu grijă, 
purta o pălărie mare, gri, cu boruri care înconjurau partea de 
sus a pălăriei, bine îndoită, ca un șanț de apărare al unui castel. 
Arăta ca o armură de demult. 

Mă conduse spre ușa mare din mahon; deschizându-se, 
aceasta dădu la iveală un valet cu faţa pământie care se dădu la 
o parte în timp ce pășirăm peste prag și intrarăm în holul 
spaţios de la intrare. Era un hol din acela care te făcea să te 
simţi norocos și numai pentru faptul că ai fost lăsat să intri. 
Două scări identice, cu balustrade de un alb strălucitor, duceau 
către etajele superioare, iar de tavan era prins un candelabru 
mai mare decât un clopot de biserică și mai împopoţonat decât 
cerceii unei stripteuze. În sinea mea, mi-am propus să îmi 
măresc tariful. 

Valetul, care era arab, se înclină grav și îmi ceru pălăria. 

— O păstrez, dacă nu ţi-e cu supărare, i-am răspuns, 
trecându-mi degetele peste boruri. O să mă ajute să-mi ţin 
mâinile departe de argintărie. 

— Cum doriţi, domnule. 

Schemm îi dădu valetului pălăria ca și cum s-ar fi născut într-o 
astfel de reședință. Poate că așa și era, dar când vine vorba de 
avocați, întotdeauna consider că și-au dobândit averea și poziția 
socială prin avariţie și metode deloc cinstite: încă nu am întâlnit 
vreunul în care să pot avea încredere. Își scoase atent mănușa 
printr-o mișcare aproape dublă de contorsionare a degetelor și o 
lăsă să cadă în pălărie. Își îndreptă apoi cravata și îi spuse 
valetului să ne anunţe. 

Am așteptat în bibliotecă. Nu era mare, după standardele 
navei Bismarck sau ale zeppelinului Hindenburg”: nu ai fi putut 


7 Accesoriu pentru încălțămintea bărbătească, specific sfârșitului de secol XIX și 
începutului de secol XX, care constă într-o învelitoare de postav, de fetru etc. care 
acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei. 

3 Celebră navă de luptă din al Doilea Război Mondial, a cărei construcţie a început în 
anii '30. Avea 251 m lungime, 36 m lățime; avea la bord 4 avioane de luptă și un 
efectiv de peste 2 200 de oameni. 

? LZ 129 Hindenburg - zeppelin german fabricat în 1936 care, alături de LZ 130 Graf 
Zeppelin II, a fost cea mai mare navă aeriană construită vreodată: 245 m lungime, 41 
m diametru. La bord existau cabine pentru 50 de pasageri și echipajul avea circa 60 
de oameni. 


18 


parca mai mult de șase mașini în spaţiul dintre ușă și biroul 
comparabil ca dimensiuni cu clădirea Reichstag'0. Era decorată 
într-un stil care amintea de opera Lohengrin, cu bârne imense, 
un șemineu din granit în care trosnea încetișor un buștean și o 
colecţie de arme montate pe pereţi. Erau o mulţime de cărți, 
genul pe care le cumperi la kilogram: mulţi poeţi, filosofi și 
juriști germani despre care pot să afirm că am oarecare habar, 
dar numai ca nume de străzi, cafenele și baruri. 

Am dat o raită prin încăpere, spunând mai întâi: 

— Dacă nu mă întorc în cinci minute, trimiteţi după mine o 
echipă de căutare. 

Schemm oftă și se așeză pe una dintre cele două canapele din 
piele care erau plasate lângă foc exact în unghiurile cele mai 
potrivite. Luă o revistă din suport și se prefăcu a citi din ea. 

— Căsuţele astea de ţară nu vă dau o stare de claustrofobie? 
l-am întrebat. 

Oftă ușor iritat, ca o mătușă bătrână nemăritată care simte 
miros de gin în răsuflarea pastorului. 

— Luaţi loc, Herr Gunther, zise el. 

Nu l-am luat în seamă. Pipăind cu degetele cele două 
bancnote din buzunarul pantalonilor ca să mă ajute să rămân 
treaz, m-am îndreptat pe o traiectorie sinuoasă spre birou și am 
aruncat o privire pe suprafaţa lui îmbrăcată în piele verde, unde 
se aflau: un exemplar din ziarul Berliner Tageblatt, care se 
vedea că fusese citit și răscitit; o pereche de ochelari cu lentile 
tăiate în formă de semilună; un stilou; o scrumieră masivă din 
bronz, în care era capătul bine mestecat al unui trabuc, și lângă 
ea - cutia de Black Wisdom Havanas din care acesta fusese luat; 
un vraf de scrisori și câteva fotografii în rame de argint. M-am 
uitat la Schemm, pe care, chipurile, cititul din revistă îl solicita 
mult, și apoi am luat una dintre fotografiile înrămate. Tipa din 
poză era brunetă și drăguță, bine făcută, exact cum îmi place 
mie, deși îmi dădeam seama că ei s-ar fi putut să nu-i pună 


10 Clădire care adăpostea Reichstag-ul, parlamentul Imperiului german. Inaugurată în 
1894, a fost sediul acestei instituţii până în 1933, când aici a avut loc un incendiu 
izbucnit în circumstanţe neclare, la foarte scurt timp după numirea lui Hitler în funcţia 
de cancelar al Reichului - pretext pentru naziști de a suspenda aproape toate 
drepturile omului consfințite de constituția din 1919. Denumirea de Reichstag se 
referă atât la clădire, cât și la instituţia parlamentară (în zilele noastre, pentru aceasta 
din urmă se utilizează termenul de Bundestag, dar clădirea continuă să poarte 
numele de Reichstag). 


19 


probleme conversaţia mea de după cină: îmi spunea asta roba 
de absolvire a facultăţii, cu care era îmbrăcată. 

— E frumoasă, nu crezi? rosti o voce care venea din direcţia 
ușii de intrare în bibliotecă și care-l făcu pe Schemm să se ridice 
de pe sofa. 

Era o voce cântată, cu un ușor accent berlinez. M-am întors ca 
să mă uit la posesorul ei și m-am trezit privind în faţă un bărbat 
foarte scund. Faţa bucălată îi plesnea de sănătate și avea o 
expresie atât de deznădăjduită, încât era cât pe ce să nu-mi dau 
seama de natura ei. În timp ce Schemm era ocupat să facă 
plecăciuni, eu am bălmiăjit niște complimente la adresa tinerei 
din fotografie. 

— Herr Six, zise Schemm mai ceremonios decât concubina 
unui sultan, daţi-mi voie să vi-l prezint pe Herr Bernhard 
Gunther. 

Se întoarse apoi către mine, modificându-și vocea astfel încât 
să corespundă contului meu bancar deficitar. 

— Dumnealui este Herr Doktor Hermann Six. 

În sinea mea, m-am gândit cât de amuzant era faptul că în 
cercurile înalte toată lumea era doctor. l-am strâns mâna și mi-a 
reținut-o un răstimp, într-un mod neplăcut, vreme în care ochii 
noului meu client mă priviră în faţă. Am parte de o grămadă de 
clienţi care fac asta: se cred experți în a cunoaște caracterul 
unui om, căci la urma urmei doar n-o să-și destăinuie jenantele 
lor mici probleme unui bărbat care pare alunecos și necinstit: 
așa că e un noroc că am înfățișarea cuiva care e stăpân pe sine 
și pe care te poţi baza. Oricum, cât despre ochii noului meu 
client, erau albaștri, mari și bulbucaţi, cu un soi ciudat de 
strălucire apoasă în ei, ca și cum doctorul tocmai ar fi ieșit dintr- 
un nor de gaz de iperită!!. Am fost oarecum șocat atunci când 
mi-am dat seama că plânsese. 

Six îmi dădu drumul la mână și luă poza la care tocmai mă 
uitasem. O privi fix preţ de câteva clipe și apoi oftă adânc. 

— Era fiica mea, zise el, cu vocea sugrumată de emoție. 

Am dat răbdător din cap. Puse la loc fotografia pe birou, cu 
faţa în jos, și-și împinse de pe frunte părul cărunt, cu frizură de 
călugăr. 

— Era, căci este moartă, adăugă el. 


11 Gaz toxic din arsenalul chimic al Primului Război Mondial, al cărui efect era iritarea 
gravă a pielii, a ochilor și a căilor respiratorii. 


20 


— Îmi pare rău, i-am spus pe un ton solemn. 

— N-ar trebui să-ți pară rău, îmi răspunse. Dacă ea ar fi în 
viață, n-ai mai fi aici, având șansa să faci o grămadă de bani. 

L-am ascultat: vorbea pe limba mea. 

— Vezi tu, a fost omorâtă. 

Făcu o pauză, pentru un efect dramatic: clienţii o fac adesea, 
dar de astă dată efectul chiar era unul reușit. 

— Omorâtă, am repetat, abia articulând sunetele. 

— Omorâtă. 

Se trase de una dintre urechile-i clăpăuge, elefantine, înainte 
de a-și vâri mâinile noduroase în buzunarele costumului său fără 
formă de culoare bleumarin. N-am putut să nu observ că 
manșetele cămășii erau tocite și murdare. Nu mai întâlnisem 
până atunci un magnat al oţelului (auzisem de Hermann Six, era 
unul dintre cei mai importanți industriași din bazinul Ruhr), dar 
asta mi s-a părut din cale-afară de ciudat. Se răsuci pe călcâie și 
am privit în jos la pantofii lui. Poţi să afli multe despre un client 
doar uitându-te la încălțămintea sa. Asta e singurul lucru pe 
care l-am învăţat de la Sherlock Holmes. Ai lui Six erau buni de 
dat la „Ajutorul de iarnă”, adică Organizaţia Naţional-Socialiștilor 
pentru Bunăstarea Poporului, acolo unde îţi trimiţi toate hainele 
vechi. Numai că, oricum, pantofii nemţești nu sunt prea grozavi. 
Incălțămintea din „înlocuitori” este ca un carton tare; exact ca și 
celelalte surogate, carnea, cafeaua, untul și hainele din 
„înlocuitori”. Revenind însă la Herr Six, nu mi s-a părut a fi genul 
de om atât de lovit de suferință încât să doarmă îmbrăcat. Nu; 
am hotărât că făcea parte dintre acei milionari excentrici despre 
care citim câteodată prin ziare: nu cheltuie niciun ban pe nimic, 
acesta fiind, în primul rând, exact modul în care au devenit 
bogați. 

— A fost împușcată mortal, cu sânge rece, zise el cu 
amărăciune. 

Mi-am dat seama că ne aștepta o noapte lungă. Mi-am scos 
țigările. 

— Vă deranjează dacă fumez? am întrebat, și el păru să-și 
revină. 

— Scuzaţi-mă, Herr Gunther, oftă el. Unde-mi sunt bunele 
maniere? Doriţi o băutură, ceva? 

Acel „ceva” mi-a sunat bine, ca un pat cu baldachin, poate, 
dar am cerut o cafea mocca în schimb. 


21 


— Tu, Fritz? 

Schemm se foi pe sofaua mare: 

— Doar un pahar cu apă, mulţumesc, zise el umil. 

Six trase de șnurul clopotelului, iar apoi alese un trabuc gros, 
negru, din cutia de pe birou. Mă invită să iau loc și m-am 
afundat și eu în cealaltă canapea, față în faţă cu Schemm. Six 
luă un fitil și-l apropie de flacără, apoi își aprinse trabucul și se 
așeză lângă bărbatul în gri. Ușa bibliotecii se deschise în spatele 
lui și un tânăr de vreo treizeci și cinci de ani intră în cameră. O 
pereche de ochelari fără rame, purtaţi într-o manieră studiată 
pe vârful unui nas lat, aproape negroid, venea în contradicție cu 
înfățișarea lui atletică. Și-i scoase cu o mișcare rapidă și mă privi 
stăruitor, ciudat, după care se uită la stăpânul său: 

— Vreţi să fiu prezent la această întâlnire, Herr Six? întrebă el 
cu un vag accent de Frankfurt. 

— Nu, e în regulă, Hjalmar, zise Six. Eşti liber să mergi la 
culcare, băiete. Poate-i spui tu lui Farraj să ne aducă o cafea 
mocca, un pahar cu apă și băutura mea obișnuită. 

— Da, imediat, Herr Six. 

Se uită din nou la mine și nu mi-am putut da seama dacă 
prezenţa mea acolo era un motiv de enervare pentru el sau nu, 
așa că mi-am propus să stau de vorbă cu el când voi avea 
ocazia. 

— Incă un lucru, zise Six, răsucindu-se pe sofa. Să-mi aduci 
aminte, te rog, să recapitulez cu tine detaliile de organizare a 
înmormântării, mâine la prima oră. Vreau să te ocupi tu de asta 
cât sunt eu plecat. 

— Prea bine, Herr Six. 

Cu asta, ne ură noapte bună și plecă. 

— Și acum, Herr Gunther, zise Six după ce ușa se închise. 

Vorbea cu trabucul Black Wisdom înfipt în colţul gurii, încât 
semăna cu un crainic de bâlci, iar vocea lui suna ca a unui copil 
care are o bomboană în gură: 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru că v-am adus aici la această 
oră total nepotrivită; totuși, sunt un om ocupat. Și cel mai 
important, trebuie să înțelegeţi că sunt, de asemenea, o 
persoană foarte retrasă. 

— Cu toate astea, Herr Six, cu siguranță am auzit de 
dumneavoastră, am zis. 


22 


— Tot ce se poate. În poziţia mea, trebuie să fiu patronul 
multor cauze și sponsorul multor acțiuni caritabile - știți la ce 
mă refer. Bogăția are și ea obligaţiile ei. 

Și un closet plasat afară are obligaţiile lui, mi-am spus. 
Anticipând ce avea să urmeze, am căscat în sinea mea, dar am 
zis: 

— Sunt convins. 

Am spus-o pe un ton atât de afectat, încât ezită un moment 
înainte de a continua cu frazele uzate pe care le mai auzisem de 
atâtea ori înainte. „Nevoia de discreţie”; și „nu doresc 
implicarea autorităţilor în treburile mele”; și „respect desăvârșit 
pentru confidenţialitate” etc., etc. Așa e în meseria mea. 
Oamenii îţi spun mereu cum să-ţi desfășori activitatea în cazul 
lor, aproape ca și cum nu ar avea cu adevărat încredere în tine, 
aproape ca și cum ai avea nevoie să îți îmbunătăţești 
standardele ca să lucrezi pentru ei. 

— Dacă aș fi putut să câștig mai mult nefiind un detectiv atât 
de particular, aș fi făcut-o de mult timp, i-am spus. Numai că, în 
branșa mea, o gură spartă dăunează afacerilor. S-ar duce vorba, 
și câteva companii de asigurări și firme de avocatură serioase, 
pe care le pot numi ca fiind clienţii mei obișnuiți, ar merge în 
altă parte. Haideţi, știu că m-aţi verificat, așa că să trecem la 
treabă, da? 

Lucrul curios în ceea ce-i privește pe bogătași e că le place să 
li se spună când s-o lase baltă. Confundă asta cu onestitatea. 
Six dădu apreciativ din cap. 

În acel moment, valetul pătrunse ușor în cameră, ca o roată 
de cauciuc pe o pardoseală ceruită, și, mirosind vag a 
transpiraţie și a ceva aromat, servi cafeaua, apa și paharul cu 
brandy al stăpânului său cu înfățișarea lipsită de expresie a 
unuia care își schimbă dopurile din urechi de șase ori pe zi. Am 
sorbit din cafea și m-am gândit că aș fi putut să-i spun lui Six că 
bunica mea nonagenară fugise cu iubitul ei secret, Fuhrerul, că 
valetul tot și-ar fi văzut în continuare de servirea băuturilor, fără 
ca măcar să clipească. Jur că nici n-am observat când a plecat 
din cameră. 

— Fotografia pe care o priveaţi a fost făcută cu doar câţiva 
ani în urmă, la absolvirea fiicei mele. După aceea, a devenit 
profesoară la Arndt Grammar School, în Berlin-Dahlem. 


23 


Am scos un stilou și m-am pregătit să fac însemnări pe 
spatele invitaţiei de nuntă de la Dagmarr, dar el îmi zise: 

— Nu, vă rog să nu luaţi notițe, doar ascultați. Herr Schemm 
vă va da un dosar complet cu informaţii la finalul acestei 
întrevederi. De fapt, era o profesoară bună, deși trebuie să fiu 
sincer și să vă spun că mi-aș fi dorit să facă altceva în viaţă. 
Grete - da, am uitat să vă spun numele ei -, Grete avea o voce 
minunată, și aș fi vrut să facă din cântat o profesie. Dar în 1930 
s-a măritat cu un tânăr avocat de la Curtea Provinciei Berlin. Îl 
chema Paul Pfarr. 

— ÎI chema? 

Întreruperea făcută de mine îl făcu să ofteze adânc, din nou. 

— Da. Ar fi trebuit să menţionez asta. Din păcate, și el e mort. 

— Două omoruri, deci. _ 

— Da, zise el pe un ton reţinut. Două omoruri. Işi scoase 
portofelul și din el luă o poză: Asta a fost făcută la nunta lor. 

Nu puteai să îţi dai seama de mare lucru din ea, decât că, 
asemenea majorităţii recepţiilor de nuntă din lumea bună, și 
aceasta avusese loc la Hotel Adlon. Am recunoscut pagoda 
caracteristică a „Fântânii Șoaptelor”, cu elefanții ei sculptați, din 
Grădina Goethe a hotelului. Mi-am înăbușit un căscat. Nu era 
tocmai o fotografie bună și avusesem parte de suficiente nunţi 
pentru o zi. l-am dat poza înapoi. 

— Un cuplu frumos, am remarcat, aprinzându-mi un alt 
Muratti. Trabucul negru al lui Six zăcea stins în scrumiera 
rotundă din bronz. 

— Grete a predat până în 1934, când și-a pierdut slujba, ca 
multe alte femei - victimă a discriminării generale a autorităţilor 
împotriva femeilor care lucrează. Între timp, Paul a prins un post 
la Ministerul de Interne. Nu mult timp după aceea, Lisa, prima 
mea soţie, a murit, iar Grete a fost foarte deprimată. A început 
să bea și să stea în oraș până târziu. Insă doar cu câteva 
săptămâni în urmă, a părut să redevină cea de pe vremuri. 

Six își privi morocănos băutura și o dădu pe gât dintr-o 
singură înghiţitură, după care continuă: 

— Totuși, acum trei nopţi, Paul și Grete au murit într-un 
incendiu, la ei acasă, în Lichterfelde-Ost. Numai că, înainte ca 
imobilul să fie cuprins de flăcări, au fost împușcați, fiecare de 
mai multe ori, iar seiful lor a fost jefuit. 

— Aveţi idee ce se afla în seif? 


24 


— Le-am spus tipilor de la Kripo că habar n-am ce conţinea. 

Am citit printre rânduri și am remarcat: 

— Ceea ce nu era chiar adevărul-adevărat, nu-i așa? 

— Habar n-am de cea mai mare parte a conţinutului seifului. 
Se afla însă acolo un obiect despre care știam, dar despre care 
nu i-am informat. 

— De ce aţi făcut asta, Herr Six? 

— Pentru că aș prefera ca ei să nu știe. 

— Dar eu? 

— Obiectul în cauză îţi dă o șansă excelentă să dai de urma 
criminalului înaintea poliţiei. 

— Și atunci? 

Speram că nu pune la cale vreo mică execuţie privată, căci nu 
aveam deloc chef să mă lupt cu propria-mi conștiință, mai ales 
că era vorba și de o grămadă de bani. 

— Inainte de a-l da pe criminal pe mâna autorităţilor, îmi vei 
recupera bunul. Ei nu trebuie, cu niciun chip, să pună mâna pe 
el. 

— Despre ce anume vorbim, mai exact? 

Gânditor, Six își puse mâinile una într-alta, apoi le desfăcu, ca 
pe urmă să-și încrucișeze braţele în jurul corpului, cum face o 
fată cu eșarfa la o petrecere. Mă privi întrebător. 

— Confidenţial, desigur, am mormăit. 

— Bijuterii, îmi răspunse. Vedeţi dumneavoastră, Herr 
Gunther, fiica mea a murit fără a lăsa un testament, iar în lipsa 
acestuia, toate bunurile îi rămân soţului ei. Paul a făcut un 
testament, prin care lăsa totul Reichului. 

Clătină din cap. 

— Vă vine să credeţi o asemenea prostie, Herr Gunther? A 
lăsat totul statului. Totul. E greu de crezut. 

— Inseamnă că era patriot. 

Six nu reuși să perceapă ironia din remarca mea. Pufni 
dispreţuitor. 

— Stimate Herr Gunther, era naţional-socialist. Oamenii ăștia 
cred că ei sunt primii care își iubesc patria. Zâmbi aspru: îmi 
iubesc ţara. Și nimeni nu dă mai mult ca mine. Dar pur și simplu 
nu suport gândul că Reichul urmează să se îmbogăţească și mai 
mult pe socoteala mea. Mă înțelegeți? 

— Cred că da. 


25 


— Și nu e numai asta. Bijuteriile au fost ale mamei ei, așa că 
pe lângă valoarea lor intrinsecă, pot să spun considerabilă, au și 
o valoare sentimentală. 

— Cât valorează? 

Schemm se amestecă în discuţie pentru a oferi date și cifre: 

— Cred că vă pot fi eu de ajutor cu asta, Herr Six, zise el, 
căutând într-o servietă aflată la picioarele lui și scoțând la iveală 
un dosar gălbui pe care îl puse pe carpeta dintre cele două 
canapele. Am aici ultimele evaluări ale asigurătorului și niște 
fotografii. 

Ridică o foaie de hârtie și citi cifra de la finalul adunării pe un 
ton de parcă ar fi spus suma cheltuită lunar de el pe ziare: 750 
000 de mărci. Am lăsat să-mi scape un fluierat involuntar, care-l 
făcu pe Schemm să se încrunte. Îmi întinse niște poze. Văzusem 
pietre preţioase mai mari, dar numai în fotografii ale 
piramidelor. Six reluă povestirea cu o descriere a istoriei 
acestora: 

— În 1925, piaţa mondială a bijuteriilor a fost saturată de 
pietrele preţioase vândute de către rușii în exil sau scoase la 
vânzare de către bolșevici, care descoperiseră o comoară 
ascunsă în pereţii palatului prinţului lusupov, soţul nepoatei 
tarului. În același an, am achiziţionat câteva în Elveţia: o broșă, 
o brățară și, cea mai valoroasă dintre ele, un colier de diamante 
alcătuit din douăzeci de briliante. A fost creat de Cartier și 
cântărește peste 100 de carate. Nu e nevoie să spun, Herr 
Gunther, că de așa ceva nuva fi deloc ușor de scăpat. 

— Într-adevăr, nu va fi ușor. 

Poate că pare cinic din partea mea, dar valoarea sentimentală 
a bijuteriilor mi se părea insignifiantă acum, în comparaţie cu 
valoarea lor materială. 

— Spuneţi-mi despre seif. 

— Eu l-am plătit, zise Six. Așa cum tot eu am plătit pentru 
casă. Paul nu avea prea mulţi bani. Când a murit mama lui 
Grete, i-am dat ei bijuteriile, iar în același timp am pus să fie 
montat un seif pentru ca ea să și le poată ţine acolo atunci când 
nu erau în căsuţa de valori de la bancă. 

— Așadar, le purtase destul de recent? 

— Da. Ne-a însoțit pe mine și pe soția mea la un bal cu doar 
câteva nopţi înainte de a fi omorâtă. 

— Ce fel de seif era? 


26 


— Un Stockinger. Montat în perete, cu încuietoare pe bază de 
combinaţie. 

— Și cine știa combinaţia? 

— Fiica mea - și Paul, desigur. Nu aveau secrete unul faţă de 
altul. Cred că el ţinea acolo anumite documente legate de 
munca lui. 

— Nimeni altcineva? 

— Nu, nici măcar eu. 

— Știţi cum a fost deschis seiful, dacă s-a folosit vreun 
explozibil? 

— Nu cred că s-au folosit explozibili. 

— Inseamnă că a fost un „spărgător de nuci”. 

— Poftim? 

— Un profesionist care se ocupă cu deschiderea seifurilor. 
Subliniez, trebuie să fi fost cineva foarte bun ca să descopere 
combinaţia. 

Six se aplecă înainte pe sofa: 

— Poate că hoţul i-a forțat, pe Grete sau pe Paul, să-l 
deschidă, și după aceea le-a cerut să meargă înapoi în pat, unde 
i-a împușcat pe amândoi. Și după aceea a dat foc la casă ca să- 
și acopere urmele - ca să încurce poliţia. 

— Da, se poate și asta, am admis eu. 

Mi-am frecat o porţiune perfect circulară de piele fină de pe 
fața-mi nebărbierită: este locul în care m-a înțepat un ţânţar 
când eram în Turcia, și de atunci nu a mai fost nevoie să rad 
vreodată acea zonă. Destul de des, mă pomenesc trecându-mi 
degetele peste ea atunci când nu mă simt în largul meu în 
legătură cu ceva. Și dacă e vreun lucru care mă face în mod 
garantat să nu mă simt în largul meu, acela este clientul care se 
joacă de-a detectivul. Nu am exclus posibilitatea ca lucrurile să 
se fi întâmplat așa cum sugera el, dar era rândul meu să joc 
rolul expertului: 

— E posibil, dar e alandala. Nu-mi vine în minte un mod mai 
bun de a declanșa alarma decât, instaurarea propriului 
Reichstag. Să te joci de-a Van der Lubbe?” și să incendiezi locul 
faptei nu prea e genul de treabă pe care ar face-o un 
profesionist, cum nici crima nu este. 


12 Marinus (Rinus) van der Lubbe (1909-1934), comunist german acuzat și executat 
pentru incendierea clădirii Reichstag la 27 februarie 1933. 


27 


Erau multe găuri în acest raţionament, desigur: habar nu 
aveam dacă era vorba de un profesionist și, mai mult decât atât, 
din experienţa mea, foarte rar o treabă executată de un 
profesionist implica și crimă. Voiam doar să mă aud și pe mine 
vorbind, ca variaţie. 

— Cine ar fi putut să știe că ea ţinea bijuteriile în seif? l-am 
întrebat. 

— Eu, zise Six. Grete nu ar fi spus nimănui. Nu știu dacă Paul 
n-o fi spus. 

— Și avea vreunul dintre ei dușmani? 

— Nu pot da un răspuns în ce-l privește pe Paul, dar sunt 
sigur că Grete nu avea niciun dușman pe lumea asta. 

Deși puteam accepta posibilitatea ca fetița lu’ tăticu' să se fi 
spălat întotdeauna pe dinţi și să-și fi spus rugăciunea în fiecare 
seară, mi-era greu să ignor felul evaziv în care Six se referea la 
ginerele său. Era a doua oară când nu era sigur de ceea ce ar fi 
putut să facă Paul. 

— Dar dumneavoastră? Un om bogat și puternic ca 
dumneavoastră are cu siguranţă destui dușmani. 

El încuviință din cap. 

— Există cineva care s-ar putea să vă urască suficient de mult 
încât să se răzbune folosindu-se de fiica dumneavoastră? 

Își aprinse din nou havana Black Wisdom, pufăi din ea și apoi 
o tinu între vârfurile degetelor, departe de el: 

— Dușmanii sunt corolarul inevitabil al unei mari bogății, Herr 
Gunther, îmi spuse. Dar eu vorbesc despre aceia care-mi sunt 
rivali în afaceri, nu despre gangsteri. Nu cred că vreunul dintre 
ei ar fi capabil de ceva care implică atâta cruzime. 

Se ridică și se duse să se îngrijească de foc. Cu ajutorul unui 
vătrai mare din bronz, pe care-l manevră cu mișcări energice, 
răsuci bușteanul care ameninţa să se rostogolească din cămin. 
Luându-l pe nepregătite, i-am aruncat lui Six o întrebare despre 
ginerele său: 

— Vă înţelegeaţi bine cu soțul fiicei dumneavoastră? 

Cu vătraiul încă în mână, se răsuci ca să se uite la mine, cu 
fața ușor îmbujorată. Era exact răspunsul de care aveam nevoie, 
numai că el încercă totuși să-mi arunce praf în ochi: 

— De ce puneţi o astfel de întrebare? vru el să afle. 

— Zău așa, Herr Gunther, zise Schemm, arătându-se șocat de 
faptul că mă dovedisem atât de insensibil. 


28 


— Am avut și noi divergenţele noastre de opinie, zise Six. Dar 
care bărbat nu are, uneori, altă părere decât ginerele său? 

Puse vătraiul jos. Eu am rămas tăcut vreun minut. 

În cele din urmă, spuse: 

— În legătură cu investigația dumitale, aș prefera să-ţi limitezi 
acţiunile la găsirea bijuteriilor. Nu vreau să-ţi vâri nasul în 
treburile familiei mele. Îți voi plăti onorariul, oricare ar fi 
acesta... 

— 70 de mărci pe zi, plus cheltuielile aferente, am minţit eu, 
sperând că Schemm nu verificase acest aspect. 

— Mai mult, companiile de asigurări Germania Life Assurance 
și Germania Insurance îţi vor plăti o sumă de 5% pentru 
recuperare. Vă sunt pe plac aceste condiţii, Herr Gunther? 

Am calculat în minte suma ca ridicându-se la 37 500 de mărci. 
Cu banii ăștia, eram aranjat. M-am trezit aprobând din cap, deși 
nu prea-mi păsa mie de regulile de bază pe care mi le enunţase: 
numai că, pentru aproape 40 000 de mărci, jocul îi aparţinea. 

— Dar vă avertizez, nu sunt un tip răbdător, zise el. Vreau 
rezultate, și le vreau repede. Am scris un cec pentru necesităţile 
dumneavoastră imediate. 

Îi făcu semn cu capul omului său de încredere, care mi-l 
înmână. Era un cec de 1 000 de mărci, de ridicat în numerar de 
la Privat Kommerz Bank. Schemm scotoci din nou în servietă și 
îmi dădu o scrisoare cu antetul Germania Life Assurance 
Company: 

— Asta certifică faptul că aţi fost angajat de compania noastră 
să investigaţi incendiul, în urma formulării unei cereri de 
despăgubire. Casa a fost asigurată de firma noastră. Dacă aveți 
probleme, mă contactaţi pe mine. Nu-l deranjaţi pe Herr Six 
pentru nimic, nici nu-i pomeniţi numele. Aveţi aici un dosar care 
conţine toate informaţiile de care aţi putea avea nevoie. 

— Se pare că v-aţi gândit la toate, am zis eu pe un ton apăsat. 

Six se ridică în picioare, urmat de Schemm și apoi, fără 
tragere de inimă, de mine. 

— Când veţi începe investigația? mă întrebă el. 

— Dimineaţă, la prima oră. 

— Perfect. 

Mă bătu pe umăr. 

— Ulrich vă va duce acasă cu mașina. 


29 


Se duse apoi la birou, se așeză și se apucă să se uite pe niște 
hârtii, fără a-mi mai acorda vreo atenţie. 

Când m-am aflat din nou în holul modest, așteptându-l pe 
valet să apară împreună cu Ulrich, am auzit o altă mașină oprind 
afară. Era prea zgomotoasă ca să fie o limuzină, așa că am 
bănuit că era o mașină sport. Se trânti o portieră, se auziră pași 
pe pietriș și apoi o cheie învârtindu-se în ușa de la intrare; 
înăuntru pătrunse o femeie pe care am recunoscut-o imediat ca 
fiind Ilse Rudel, vedeta de cinema de la UFA Film Studio. Purta o 
haină neagră din samur și o rochie albastră de seară din 
organza de satin. Se uită la mine nedumerită, în vreme ce eu 
am rămas prostește cu ochii la ea. Și era o priveliște pe cinste. 
Avea un corp din ăla ca-n visele pe care îmi doream adesea să 
le am din nou. Nu erau multe lucruri pe care nu mi le puteam 
imagina făcându-le corpul ăla, mai puţin cele obișnuite, cum ar 
fi să muncească sau să apară în calea unui bărbat. 

— Bună dimineața, i-am spus, dar valetul era deja acolo, cu 
mersul lui de pisică șireată, ca să-i distragă atenţia de la mine și 
să o ajute să-și dea jos haina de blană. 

— Unde este soțul meu, Farraj? 

— Herr Six este în bibliotecă, doamnă. 

La asta, ochii mei albaștri s-au mărit de uimire și am simţit 
cum Îmi pică falca. Faptul că o zeiță ca ea putea fi căsătorită cu 
piticul care stătea în birou e genul de lucru care-ţi întărește 
credinţa în Bani. Am privit-o îndreptându-se către biblioteca din 
spatele meu. Frau Six - nu-mi puteam eu reveni - era înaltă și 
blondă, și afișa aceeași înfățișare sănătoasă pe care o avea 
contul elveţian al soţului ei. Gura ei avea ceva care trăda o 
natură capricioasă și cunoștințele de fizionomie pe care le dețin 
mi-au spus că era obișnuită să i se facă pe plac așa cum voia ea: 
cu bani gheaţă. La urechile-i perfecte scânteiau clipsuri cu 
briliante și pe măsură ce se apropia aerul se umplea de mirosul 
parfumului ei: 4711”. Exact când credeam că nu mă va băga în 
seamă, se uită în direcția mea și spuse pe un ton rece: 

— Noapte bună, oricine ai fi. 


13 Apă de toaletă al cărei brand este deţinut în zilele noastre de compania Mairer & 
Wirtz şi care este denumită astfel după numărul atribuit clădirii de pe strada 
Glockengasse care adăpostea, în secolul XIX, fabrica în care era produsă. 


30 


Apoi fu înghițită de bibliotecă înainte ca eu să apuc să-i 
răspund la fel. Am închis gura și m-am uitat la ceas: era 3:30. 
Ulrich își făcu apariţia. 

— Nu e de mirare că stă treaz până târziu, am zis și l-am 
urmat pe ușă afară. 


31 


3. 


Dimineaţa care a urmat a fost cenușie și umedă. M-am trezit 
având în gură un gust de parcă aș fi mestecat lenjeria intimă a 
unei târfe, am băut o ceașcă de cafea și am răsfoit ediţia de 
dimineaţă a ziarului Berliner Borsenzeitung, care era chiar mai 
greu de priceput decât de obicei, cu fraze atât de lungi și de 
alambicate de parcă erau luate dintr-un discurs al lui Hess". 

In mai puţin de o oră, bărbierit, îmbrăcat și cu sacul de rufe 
de spălat după mine, eram în Alexanderplatz, zona cu cel mai 
mare trafic din estul Berlinului. Când vii dinspre Neue 
K6nigstrasse, piaţa este flancată de două mari clădiri de birouri: 
Berolina Haus în dreapta și Alexander Haus în stânga, în ultima 
avându-mi biroul și eu, la etajul patru. Înainte de a urca, mi-am 
lăsat rufele la Adler's Wet-Wash Service, curățătoria de la 
parter. 

În așteptarea liftului, mi-a fost greu să nu observ micul avizier 
care era pus chiar lângă lift și de care erau prinse un apel 
pentru contribuţii bănești în favoarea Fondului „Mama și 
Copilul”, o invitaţie imperativă a Partidului de a merge la 
vizionarea unui film antisemit și o imagine a Fuhrerului menită 
să trezească entuziasmul. Acest avizier intra în atribuţiunile 
administratorului clădirii, Herr Gruber, un omuleţ alunecos, ca 
un cioclu. El era nu doar responsabil în clădire pe linie de 
apărare antiaeriană, învestit cu puteri polițienești (prin 
bunăvoința Orpo”, poliţia în uniformă, obișnuită), ci și un 
informator al Gestapoului. Hotărâsem cu multă vreme în urmă 
că dăunează afacerilor să nu te ai bine cu Gruber, așa că, la fel 
ca toți ceilalţi rezidenţi din Alexander Haus, îi dădeam trei mărci 
pe săptămână, care se presupunea că acopereau partea mea de 


14 Walther Richard Hess (1894-1987) - lider nazist, desemnat de Hitler în 1939 al 
doilea la succesiunea conducerii Partidului Naţional-Socialist. A fost luat prizonier în 
Scoţia în 1941, unde se pare că mersese în încercarea de a începe negocierile de 
pace cu Marea Britanie. In cadrul Procesului de la Nürnberg a fost condamnat la 
închisoare pe viaţă. 

15 Ordnungspolizei (poliţia de ordine) - numele forţelor polițienești regulate din 
Germania în perioada 1936-1945, cunoscute și sub denumirea de Grüne Polizei 
(poliţia verde), datorită culorii uniformelor pe care le purtau. 


32 


contribuții la orice nouă schemă aducătoare de bani născocită 
de DAF, Frontul Muncitoresc German. 

Am înjurat încetineala liftului, când am zărit ușa lui Gruber 
doar ușor crăpată, atât cât să permită feţei lui de macrou 
piperat să tragă cu ochiul pe coridor. 

— A, Herr Gunther, dumneavoastră eraţi, zise el ieșind din 
birou. Se apropie încet de mine, ca un crab care trebuie să se 
descurce cu niște clești prea mari. 

— Bună dimineaţa, Herr Gruber, i-am răspuns, evitându-i 
chipul. Avea ceva care îmi amintea întotdeauna de prestaţia 
actoricească a lui Max Schreck?’ în filmul Nosferatu, efect care 
era amplificat de mișcările de rozătoare care se spală, pe care le 
făcea cu mâinile-i scheletice. 

— V-a căutat o tânără doamnă, îmi zise. Am trimis-o sus. Sper 
că am făcut bine, Herr Gunther. 

— Da... 

— Adică dacă o mai fi acolo, că asta s-a întâmplat acum cel 
puţin o jumătate de oră. Doar că știam că Fraulein Lehmann nu 
mai lucrează pentru dumneavoastră, așa că m-am vazut nevoit 
să îi spun că nu se știe când o să apăreţi dumneavoastră, de 
vreme ce nu aveţi un program strict. 

Spre ușurarea mea, liftul sosi, am deschis ușa și am intrat. 

— Mulţumesc, Herr Gruber, i-am spus și am închis ușa liftului. 

— Heil Hitler! zise el. 

Liftul începuse să urce, așa că am strigat: 

— Heil Hitler! 

Nu omiţi un astfel de salut cu cineva ca Gruber. Nu merită 
osteneala. Dar într-o bună zi am s-o bat măr pe nevăstuica asta, 
doar așa, din pură plăcere. 

Împart etajul 4 cu un dentist „german”, cu un agent de 
asigurări „german”, cu o agenţie de plasare de forță de muncă 
„germană”, aceasta din urmă  trimiţțându-mi secretara 
temporară care, bănuiam eu acum, era femeia din anticamera 
mea. leșind din lift, am sperat doar că nu e urâtă ca moartea. 
Nu am presupus nicio secundă c-o să primesc o frumușică, dar 
nici nu aveam de gând să mă mulţumesc cu o cobră. Am 
deschis ușa. 


16 Maximilian „Max” Schreck (1879-1936) - actor german, cunoscut mai ales pentru 
rolul contelui Orlok din filmul expresionist german Nosferatu, eine Symphonie des 
Grauens (1922, în regia lui Friedrich Wilhelm Murnau). 


33 


— Herr Gunther? 

Ea se ridică în picioare și am evaluat-o dintr-o privire: ei, nu 
era chiar atât de tânără cum mă făcuse Gruber să cred (i-am dat 
vreo 45 de ani), dar nu era rea, mi-am spus. Un pic cam prea 
caldă și primitoare, poate (avea un posterior consistent), dar 
întâmplător prefer femeile așa. Părul ei era roșcat, cu o tentă de 
gri în părţi și în vârful capului, și era strâns la spate într-un nod. 
Purta un costum gri dintr-o țesătură simplă, o bluză albă care-i 
acoperea gâtul și o pălărie neagră cu boruri bretone întoarse în 
sus de jur-împrejurul capului. 

— Bună dimineaţa, i-am răspuns cât de amabil am putut în 
mahmureala mea care semăna cu mieunatul jalnic al unui cotoi. 
Dumneavoastră trebuie să fiţi secretara mea temporară. 

Eram norocos să fac rost de o femeie ca secretară, iar aceasta 
arăta pe jumătate acceptabil. 

— Frau Protze, se prezentă ea și dădu mâna cu mine. Sunt 
văduvă. 

— Îmi pare rău, i-am zis descuind ușa biroului. Din ce parte a 
Bavariei sunteţi? Accentul era inconfundabil. 

— Regensburg. 

— E un oraș frumos. 

— Probabil că aţi descoperit acolo vreo comoară îngropată. 

Și spirituală, mi-am spus. Asta era bine, căci avea nevoie de 
simţul umorului ca să lucreze pentru mine. ` 

l-am povestit totul despre activitatea mea. Imi zise că totul îi 
părea incitant. Am condus-o în cămăruţa învecinată unde avea 
să stea. 

— De fapt, nu e chiar așa de rău, dacă lăsaţi deschisă ușa 
spre anticameră, i-am explicat eu și apoi i-am arătat baia de pe 
coridor, cerându-mi scuze pentru bucătelele de săpun și 
prosoapele murdare. 

— Dau 75 de mărci pe lună și uite ce primesc în schimb, am 
zis. Fir-ar să fie, o să mă plâng nenorocitului ăluia de proprietar. 
Numai că, în timp ce spuneam asta, știam deja că n-o să o fac 
niciodată. 

Când m-am întors în birou, mi-am deschis agenda și am văzut 
că singura mea programare era Frau Heine, la ora 11. 


34 


— Am o întrevedere în douăzeci de minute, am zis. Femeia 
vrea să știe dacă am reușit să dau de urma fiului ei dispărut. E 
un „submarin”!” evreiesc. 

— Un ce? 

— Un evreu care se ascunde. 

— Dar ce-a făcut de trebuie să se ascundă? întrebă ea. 

— Vreţi să spuneţi - pe lângă faptul că e evreu? 

Imi dădeam deja seama că-și dusese viața în siguranță, 
protejată, chiar și pentru cineva care venea din Regensburg, și 
simţeam că e păcat că trebuie să-i arăt sărmanei femei 
imaginea curului rău mirositor al ţării ei, care putea să-i 
provoace îngrijorare și neliniște. Era însă om în toată firea și nu 
aveam timpul necesar să-mi fac probleme din astea, așa că i-am 
zis: 

— Doar a ajutat un bătrân care era snopit în bătaie de nişte 
tineri violenți. L-a omorât pe unul dintre ei. 

— Dar dacă îl ajuta pe bătrân, cu siguranță că... 

— A, bătrânul era evreu, i-am explicat. lar cei doi tineri 
violenți erau de la SA. Ciudat cum asta schimbă datele 
problemei, nu? Mama lui m-a rugat să aflu dacă este încă în 
viață și liber. Vedeţi dumneavoastră, când un om este arestat și 
decapitat sau trimis într-un KZ, autorităţile nu se deranjează 
întotdeauna să-i anunţe familia. În vremurile astea, sunt multe 
cazuri de PD-uri - persoane dispărute - din familii evreiești. 

Frau Protze părea îngrijorată: 

— Ajutaţi evrei? 

— Nu vă faceţi griji, i-am spus. Este perfect legal. Banii lor 
sunt la fel de buni ca ai altora. 

— Cred că da. 

— Ştiţi, Frau Protze, evrei, ţigani, piei-roșii, mie îmi sunt 
totuna. Nu am niciun motiv să-i plac, după cum nu am niciun 
motiv să-i urăsc. Când intră pe ușa aia, un evreu primește 
același tratament ca oricine altcineva. Același cu cel pe care l-ar 
primi dacă ar fi verișorul Kaiserului. Asta nu înseamnă că mă 
dedic bunăstării lor. Afacerile sunt afaceri. 


17 U-boat în lb. engleză - traducere parţială a termenului german folosit pentru 
submarin, dar care îi desemna în Germania nazistă și pe evreii fugari, care 
„dispăreau” de pe suprafața pământului, trăind ascunși sub pământ (uneori la 
propriu) și care se deplasau din loc în loc folosind acte false și făcându-și apariţia 
sporadic pentru a obţine ajutor de la simpatizanți. 


35 


— Desigur, aprobă ea roșind puţin. Sper că nu credeţi că am 
ceva împotriva evreilor. 

— Bineînţeles că nu, i-am răspuns, deși știam că asta era ce 
zicea toată lumea. Chiar și Hitler. 

e 

— Dumnezeule, am spus după ce mama „submarinului” a 
părăsit biroul, aşa arată un client mulțumit. Gândul m-a 
deprimat atât de mult, că m-am hotărât să ies un pic în oraș. 

La Loeser & Wolff mi-am cumpărat un pachet de Murati, 
după care am încasat cecul de la Six. Am pus jumătate din sumă 
în contul meu personal și m-am răsfățat cu un halat scump din 
mătase de la Wertheim's în cinstea faptului că fusesem atât de 
norocos încât mă pricopsisem cu un om cu așa dare de mână 
precum Six. 

Am mers apoi spre sud-vest, pe lângă gara din care tocmai 
pleca, pufăind și troncănind, un tren care se îndrepta spre Podul 
Jannowitz, să-mi iau mașina, pe care o parcasem pe 
Konigstrasse. 

Lichterfelde-Ost este un cartier rezidenţial prosper din sud- 
vestul Berlinului, preferat de către funcţionarii civili mai în 
vârstă și de către cei care lucrează în cadrul armatei. În mod 
obișnuit, ar fi fost ceva mult peste posibilităţile financiare ale 
unui cuplu tânăr, numai că majoritatea cuplurilor tinere nu au 
drept tată un multimilionar cum e Six. 

Ferdinandstrasse se întinde la sud de calea ferată, în fața 
casei cu numărul 16, căreia îi lipseau toate geamurile și o bună 
parte din acoperiș, stătea de pază un poliţist, un tânăr 
Anwärter! din Orpo. Căpriorii și cărămizile înnegrite ale 
bungaloului erau dovada clară a ceea ce, se întâmplase. Am 
parcat Hanomag-ul și m-am îndreptat spre poarta grădinii, unde 
mi-am fluturat legitimația în faţa vajnicului apărător, un tinerel 
de vreo 20 de ani cu faţa pătată. Se uită la ea cu atenţie, naiv, și 
remarcă, redundant: 

— Detectiv particular, hm? 

— Exact, am fost angajat de compania de asigurări să fac 
niște investigaţii în legătură cu incendiul. 


18 Rang paramilitar; termenul desemna, de asemenea, o persoană care fusese 
acceptată de curând într-o funcţie publică, dar și cel mai mic rang în ierarhia 
Partidului Naţional-Socialist. 


36 


Mi-am aprins o ţigară și m-am uitat sugestiv la chibrit în timp 
ce flacăra ardea, apropiindu-se de vârful degetelor mele. EI 
dădu din cap, dar fața lui părea preocupată. Se lumină dintr- 
odată când mă recunoscu: 

— Hei, nu aţi lucrat în Kripo, la sediul din Alex? 

Am aprobat cu o înclinare a capului, scoțând fum pe nări de 
parcă eram un coș de fabrică. 

— Da, mi s-a părut mie că recunosc numele - Bernhard 
Gunther. Dumneavoastră l-aţi prins pe Gormann, Strangulatorul, 
nu-i așa? Îmi amintesc că am citit despre asta în ziare. Aţi fost 
celebru. 

Am ridicat modest din umeri. Avea dreptate, însă. Când l-am 
prins pe Gormann, am fost celebru un timp. Eram un bun poliţist 
pe vremea aia. 

Tânărul Anwärter își scoase chipiul înalt și se scărpină în 
vârful capului său oarecum pătrăţos: 

— Măi să fie, zise el, apoi adăugă: O să intru în Kripo. Adică, 
dacă mă vor accepta. 

— Pari a fi un tip destul de inteligent, o să faci sigur faţă. 

— Mulţumesc. Ei, ce-ar fi să-mi daţi un pont? 

— Încearcă să pariezi pe calul Scharhorn în cursa de la ora 3 
de la Hoppegarten”... 

Am ridicat din umeri: 

— Să fiu al naibii dacă știu. Cum te numești, tinere? 

— Eckhart, răspunse el. Wilhelm Eckhart. 

— la spune-mi despre incendiu, Eckhart. Întâi de toate, cine 
este patologul care se ocupă de caz? 

— Un tip din Alex. Cred că-l cheamă Upmann sau lllmann. 

— Unu’ în vârstă, cu cioc și cu ochelari fără rame? 

El aprobă din cap. lllmann era. 

— Când a fost aici? 

— Alaltăieri. Împreună cu Kriminalkommissar Jost. 

— Jost? Nu prea-i genul lui să se murdărească pe labe. 
Credeam că e nevoie de mai mult decât omorârea fiicei unui 
milionar ca să-l facă să-și miște fundul ăla mare. 

Mi-am aruncat ţigara, în direcţie opusă faţă de casa 
devastată: nu avea niciun sens să ispitesc soarta. l-am zis: 


19 Hoppegarten este unul dintre cele mai mari hipodromuri din Germania; a fost 
înfiinţat în 1867 (printre fondatori aflându-se însuși Kaiserul Wilhelm 1), are o 
suprafaţă de 65 de hectare și adăpostește circa 200 de cai. 


37 


— Am auzit că a fost vorba de un incendiu provocat. E 
adevărat, Wilhelm? 

— E de ajuns să mirosiţi aerul. 

Am inspirat adânc și am scuturat din cap. 

— Nu simţiţi mirosul de benzină? 

— Nu, Berlinul miroase întotdeauna așa. 

— Poate am stat eu prea mult timp aici. Păi s-a găsit în 
grădină o canistră de benzină, așa că bănuiesc că asta înlătură 
orice dubiu. 

— Auzi, Wilhelm, te superi dacă arunc o scurtă privire pe-aici? 
M-ai scăpa de osteneala de a completa niște hârțoage. Mai 
devreme sau mai târziu, oricum trebuie să mă lase să mă uit pe 
aici. 

— Nicio problemă, mergeţi, Herr Gunther, zise el deschizându- 
mi poarta. Nu că ar fi prea multe de văzut. Mă îndoiesc că ar fi 
ceva care să vă intereseze. Nici nu știu de ce eu mai sunt încă 
aici. 

— Presupun că pentru a fi atent în caz că ucigașul se întoarce 
la locul crimei, i-am spus astfel încât să-i trezesc speranţele. 

— O, Doamne, credeţi că s-ar putea să revină? respiră 
sacadat puștiul. 

Am strâns din buze: 

— Cine știe? i-am răspuns, deși eu unul nu auzisem niciodată 
de așa ceva. O să mă uit totuși pe aici. Mersi, apreciez gestul. 

— N-aveţi pentru ce să-mi mulțumiți. 

Avea dreptate. Nu era mare lucru de văzut. Bărbatul cu 
chibriturile făcuse treabă bună. M-am uitat prin ușa de la 
intrare, dar era atât de mult moloz că nu aveam pe unde călca. 
Pe o laterală a casei am găsit o fereastră care dădea într-o 
cameră pe unde se putea merge. Sperând că poate măcar 
găsesc seiful, m-am cățărat înăuntru, deși nu era neapărată 
nevoie să mă aflu acolo, de fapt. Voiam doar să-mi fac o 
imagine. Funcţionez mai bine în felul ăsta: mintea mea e ca o 
carte de benzi desenate. Așa că nu am fost prea dezamăgit 
atunci când am descoperit că poliţia deja luase seiful și că tot ce 
mai rămăsese era o gaură în perete. Îmi mai rămânea lIllmann, 
mi-am spus. 

Când am ajuns înapoi la poartă l-am găsit pe Wilhelm 
încercând să liniștească o femeie de vreo șaizeci de ani, cu faţa 
în lacrimi. 


38 


— Femeia care face curat, îmi explică el. A apărut chiar acum. 
Se pare că a fost plecată în concediu. N-a auzit de incendiu. A 
avut un șoc, săraca de ea. 

O întrebă unde locuiește. 

— Neuenburger Strasse, răspunse ea trăgându-și nasul. Mi-e 
bine acum, mulțumesc, tinere. Scoase din buzunarul hainei o 
batistuţă din dantelă care părea la fel de nelalocul ei în mâinile-i 
mari, de ţărancă, precum ar fi părut o husă pentru scaun în 
mâinile lui Max Schmelling?, boxerul, și deloc potrivită pentru 
sarcina care o aștepta: femeia își suflă nasul ca o nucă murată 
cu un zgomot și cu o tărie care mă făcură să fiu tentat să-mi ţin 
pălăria pe cap cu ajutorul mâinii. Își șterse apoi fața lată cu 
batista umedă. Mirosind că e rost de ceva informaţii despre 
familia Pfarr, m-am oferit s-o duc acasă cu mașina mea pe 
bătrâna bucată de șuncă. 

— Mi-e în drum, am spus. 

— N-aș vrea să vă deranjez. 

— Nu-i niciun deranj, am asigurat-o eu. 

— Ei, dacă sunteţi sigur că nu vă încurc, ar fi tare frumos din 
partea dumneavoastră. Am avut un șoc. 

Ridică o cutie așezată jos, la picioarele ei care dădeau pe 
dinafara pantofilor negri, bine lustruiţi, cam cum ar arăta 
degetul mare al măcelarului într-un degetar. O chema Frau 
Schmidt. 

— Sunteţi de treabă, Herr Gunther, zise Wilhelm. 

— Ei, na, exageraţi, i-am spus și așa era. 

Nu se putea ști ce informaţii despre foștii ei angajatori 
reușeam să culeg de la bătrână. l-am luat cutia din mână: 

— Daţi-mi voie să vă ajut. 

Era o cutie pentru costume de la Stechbarth's, croitorul oficial 
al funcţionarilor, și mi-a trecut prin cap ideea că o aducea 
pentru cuplul Pfarr. Am înclinat tăcut din cap către Wilhelm și 
am mers înainte spre mașină. 

— Neuenburger Strasse, am repetat eu pornind mașina. Asta 
se ramifică din Lindenstrasse, nu-i așa? 

Ea confirmă, îmi dădu niște indicaţii și rămase tăcută o 
vreme, după care începu să plângă din nou. 

— Ce tragedie groaznică, vorbi ea printre suspine. 


20 Boxer german, campion mondial la categoria grea în perioada 1930-1932, care a 
refuzat să se alăture Partidului Naţional-Socialist. 


39 


— Da, într-adevăr, mare nenorocire. 

Mă întrebam cât de multe îi spusese Wilhelm. Cu cât îi 
spusese mai puţin, cu atât mai bine, mă gândeam, convins că, 
cu cât era mai puțin șocată, cel puţin în această fază, cu atât 
puteam scoate mai multe de la ea. 

— Sunteţi polițist? mă întrebă. 

— Anchetez incendiul, i-am răspuns evaziv. 

— Cu siguranţă sunteți prea ocupat ca să duceţi cu mașina 
prin Berlin o femeie bătrână ca mine. Mă puteţi lăsa pe partea 
cealaltă a podului și de-acolo merg pe jos. Mi-e bine acum, 
serios. 

— Nu e niciun deranj. Oricum, chiar aș vrea să vorbesc cu 
dumneavoastră despre familia Pfarr - asta dacă nu vă face rău. 

Traversarăm Landwehr Canal și intrarăm în Belle-Alliance 
Platz, în centrul căreia se află marea Columnă a Păcii. 

— Vedeţi dumneavoastră, o să fie o anchetă și m-ar ajuta 
dacă aș ști cât mai multe posibil despre ei. 

— Da, păi nu mă deranjează, dacă dumneavoastră credeţi că 
vă pot fi de ajutor... 

Când am ajuns pe Neuenburger Strasse, am parcat mașina și 
am urmat-o pe bătrână la etajul al doilea al unui bloc de 
locuințe. 

Apartamentul lui Frau Schmidt era tipic pentru generaţia mai 
în vârstă din acest oraș. Mobila era solidă și plină de înflorituri: 
berlinezii cheltuiesc mulţi bani pe mese și scaune - iar în 
camera de zi mai era și o sobă din plăci mari de porțelan. O 
reproducere după o gravură a lui Durer, care era la fel de des 
întâlnită într-un cămin berlinez ca și un acvariu în sala de 
așteptare a unui medic, atârna lipsită de strălucire deasupra 
unei servante Biedermeier pe care erau așezate diverse 
fotografii (inclusiv una a mult-iubitului nostru Fuhrer) și o 
svastică mică din mătase montată într-o ramă mare din bronz. 
Era acolo și o tavă pentru băuturi, de pe care am luat o sticlă de 
șnaps și am turnat un păhărel plin. 

— O să vă simţiţi mai bine după ce beţi asta, i-am zis dându-i 
paharul și întrebându-mă dacă să îndrăznesc sau nu să-mi torn 
și mie unul. Am privit-o cu invidie cum îl dă peste cap dintr-o 
înghiţitură. Plescăind din buze se așeză pe un scaun îmbrăcat în 
brocart de lângă fereastră. 

— Vă simţiţi în stare să răspundeţi la câteva întrebări? 


40 


Ea dădu afirmativ din cap: 

— Ce vreţi să știți? 

— Păi, pentru început, de cât timp îi cunoșteați pe Herr și Frau 
Pfarr? 

— Hmm, să vedem. 

Pe faţa femeii trecu o umbră de nesiguranţă. Cum se scurge 
nisipul dintr-o găleată, așa și vocea ei își făcu încet drum din 
gura care semăna cu a lui Boris Karloff, cu dinţii ușor ieșiți în 
afară: 

— Cred că de vreun an. 

Se ridică din nou în picioare și își scoase haina, dând la iveală 
un halat decolorat cu model floral. Tuși apoi de câteva ori, 
bătându-se ușor cu palma peste piept în timp ce tușea. 

In tot acest răstimp, am stat proțăpit în mijlocul camerei, cu 
pălăria dată pe cap și cu mâinile în buzunare. Am întrebat-o ce 
fel de cuplu fusese familia Pfarr. 

— Vreau să zic, erau fericiţi? Certăreţi? 

Ea dădu din cap la ambele întrebări. 

— La început, când m-am dus să lucrez acolo, se iubeau 
foarte mult, îmi spuse. Dar la scurt timp după aceea, ea și-a 
pierdut slujba de profesoară. Era foarte supărată din pricina 
asta. Și n-a mai trecut mult, și au început să se ciorovăiască. Nu 
prea era el pe acasă atunci când mergeam eu acolo. Dar când 
era, de cele mai multe ori se certau, și nu e vorba de certuri din 
alea mici, cum au toate cuplurile. Nu, ei se certau pe un ton 
foarte ridicat, cu mânie, aproape ca și cum s-ar fi urât unul pe 
altul, și de câteva ori am găsit-o pe urmă plângând în camera ei. 
Chiar nu știu ce motive or fi avut să fie nefericiţi, zău așa. Aveau 
o casă frumoasă - era o plăcere să faci curat în ea. Și vă pot 
spune că nu făceau pe grozavii. N-am văzut-o nici măcar o dată 
cheltuind bani mulţi pe lucruri. Avea multe haine frumoase, dar 
nimic să-ţi ia ochii. 

— Dar bijuterii? 

— Cred că avea niște bijuterii, dar nu pot să zic că-mi 
amintesc să o fi văzut purtându-le, numai că eu mergeam acolo 
doar în timpul zilei. Pe de altă parte, s-a întâmplat ca odată, 
când am luat o jachetă de-a lui, să cadă niște cercei pe jos, iar 
ăia să nu fie genul de cercei pe care ea i-ar fi purtat. 

— Cum adică? 


41 


— Erau cercei cu tortițe, or Frau Pfarr purta numai clipsuri, 
așa că am tras eu concluziile mele, dar n-am spus nimic. Nu era 
treaba mea ce punea el la cale. Dar cred că avea și ea bânuielile 
ei, că nu era o femeie proastă. Nici pe departe. Mă gândesc că 
asta o fi împins-o la băutură. 

— Obișnuia să bea mult? 

— Ca un burete. 

— Dar de el, ce știi? Lucra la Ministerul de Interne, nu? 

Femeia ridică din umeri: 

— Lucra undeva la guvern, dar n-aș putea să vă spun unde 
anume. Era ceva care avea legătură cu dreptul - avea o diplomă 
pe peretele din birou. Oricum, era foarte discret în ceea ce 
privea serviciul lui. Și era foarte atent să nu lase documente la 
întâmplare prin casă, pe care aș fi putut să le văd eu. Nu că le- 
aș fi citit, vă asigur. Dar nu-și asuma astfel de riscuri. 

— Lucra mult acasă? 

— Uneori. Și știu că obișnuia să petreacă mult timp în clădirea 
aia de birouri din Bulowplatz - știți, aia care a fost cândva sediul 
bolșevicilor. 

— vă referiţi la clădirea DAF, sediul Frontului Muncitoresc 
German. Asta e acum acolo, după ce au fost daţi comuniștii 
afară. 

— Așa e. Din când în când, Herr Pfarr mă lua cu mașina până 
acolo. Vedeți dumneavoastră, sora mea locuiește pe 
Brunenstrasse și în mod normal l-aș fi luat după lucru pe 99 
până la Rosenthaler Platz. Când și când, Herr Pfarr era drăguţ și 
mă ducea până în Bulowplatz, unde îl vedeam intrând în 
clădirea DAF. 

— Când i-aţi văzut ultima oară? 

— leri au fost două săptămâni. Am fost plecată în concediu, 
știți. O excursie până în Rugen Island prin programul „Putere 
prin distracţie”. Pe ea am văzut-o, dar pe el - nu. 

— Și cum era ea? 

— Părea de-a dreptul fericită. Mai mult de-atât, nu avea în 
mână nicio băutură când a vorbit cu mine. Mi-a povestit că 
plănuia o mică vacanţă la băi. Mergea des acolo. Cred că era 
secătuită. 

— Înţeleg. Şi astăzi de dimineață aţi mers pe 
Ferdinandstrasse după ce aţi fost la croitor, nu-i așa, Frau 
Schmidt? 


42 


— Da, așa e. Făceam adesea mici comisioane pentru Herr 
Pfarr. El era de obicei prea ocupat ca să ajungă la magazine, așa 
că mă plătea pe mine să fac asta în locul lui. Înainte de a pleca 
în concediu, am găsit un bileţel în care mă ruga să îi las 
costumul la croitor, că știau ei despre ce e vorba. 

— Costumul lui, spuneţi. 

— Păi, da, așa cred. 

Am ridicat cutia de jos: 

— AȘ putea să mă uit un pic? 

— Nu văd de ce nu. La urma urmei, el e mort, nu? 

Încă înainte de a fi îndepărtat capacul cutiei, am avut o idee 
foarte clară asupra a ceea ce se afla înăuntru. Nu m-am înșelat. 
Nu aveam cum să confund negrul ca tăciunele care amintea de 
vechile regimente de elită ale cavaleriei Kaiserului, cele două 
trese în formă de fulger, cât se poate de wagneriene, prinse de 
marginea din dreapta a gulerului, și vulturul în stil roman și 
svastica de pe mâneca stângă. Cele trei trese de pe partea 
stângă a gulerului arătau că deţinătorul uniformei era căpitan 
sau cum s-or fi numind în termeni pompoși căpitanii din SS. De 
mâneca dreaptă era prinsă cu un ac o hârtie. Era o factură de la 
Stechbarth's, adresată lui Hauptsturmfuhrer Pfarr, pentru 35 de 
mărci. Am scos un fluierat. 

— Deci Paul Pfarr era un înger negru. 

— N-aș fi crezut niciodată așa ceva, zise Frau Schmidt. 

— Adică nu l-aţi văzut niciodată purtând asta? 

Femeia scutură din cap: 

— Nici măcar nu am văzut vreodată costumul ăsta atârnat la 
el în șifonier. 

— Nu mai spuneţi. Nu eram sigur dacă să o cred sau nu, dar 
nu-mi venea în minte niciun motiv pentru care m-ar fi minţit în 
legătură cu asta. Nu era ceva neobișnuit ca unii avocaţi - 
avocaţii germani, care lucrau pentru Reich - să fie în SS: îmi 
închipuiam că Pfarr purta uniforma numai cu ocazia unor 
ceremonii. 

Era rândul lui Frau Schmidt să fie uimită: 

— Voiam să vă întreb cum a izbucnit incendiul. 

M-am gândit un pic și am decis să îi spun adevărul gol-goluţ 
fără menajamente, în speranţa că șocul o va împiedica să pună 
întrebări mai grele, la care nu puteam răspunde: 


43 


— A fost provocat. S-a pus benzină, am spus încetișor. Au fost 
amândoi omorâți. 

Încremeni și ochii i se umeziră din nou, de parcă ar fi stat în 
curent. 

— Dumnezeule mare, articulă ea cu greu. Ce groaznic! Cine 
putea să facă așa ceva? 

— Asta e o întrebare foarte bună, am spus. Știți dacă vreunul 
dintre ei avea dușmani? 

Ea oftă adânc și apoi scutură din cap. 

— Aţi auzit vreodată din întâmplare pe vreunul dintre ei 
certându-se cu cineva? La telefon, poate? Cu cineva la ușă? 
Orice. 

Ea continuă să scuture din cap. 

— la staţi puţin totuși, zise încet. Da, s-a întâmplat o singură 
dată, cu câteva luni în urmă. L-am auzit pe Herr Pfarr certându- 
se cu un alt bărbat la el în birou. Era o ceartă destul de încinsă 
și, dacă-mi permiteţi, unele dintre cuvintele pe care le foloseau 
nu erau pentru urechile oamenilor cumsecade. Se certau pentru 
ceva legat de politică. Cel puţin așa cred, că de politică era 
vorba. Herr Six spunea niște lucruri îngrozitoare despre Führer 
care... 

— Herr Six aţi spus? 

— Da, confirmă ea, el era celălalt bărbat. După un timp a ieșit 
ca o vijelie din birou și apoi pe ușa casei, vânăt la faţă de furie. 
Mai că m-a dat jos când a trecut pe lângă mine. 

— Vă amintiţi și altceva din ce s-a mai spus atunci? 

— Doar că fiecare îl acuza pe celălalt că încearcă să-l 
distrugă. 

— Unde era Frau Pfarr când s-a întâmplat asta? 

— Era plecată de acasă, într-una dintre excursiile ei, cred. 

— Mulţumesc. Mi-aţi fost de mare ajutor. Ei, acum trebuie să 
mă întorc în Alexanderplatz. 

M-am întors spre ușă. 

— Scuzaţi-mă, zise Frau Schmidt, arătând cu mâna către cutia 
de la croitor. Ce să fac cu uniforma lui Herr Pfarr? 

— Trimiteţi-o prin poștă, i-am răspuns și am pus câteva mărci 
pe masă. Lui Reichsführer Himmler, pe Prinz Albrecht Strasse nr. 
9. 


44 


4. 


Simeonstrasse e doar la câteva străzi de Neuenburger 
Strasse, dar pe când ferestrelor de la clădirile de pe aceasta din 
urmă le cam lipsește vopseaua, celor de pe Simeonstrasse le 
cam lipsește sticla. Să spui că asta e o zonă săracă e cam cum 
ai spune că Joey Goebbels are dificultăţi în a-și găsi încălțări pe 
măsură. 

Blocurile de cinci și șase etaje, cu apartamente sărăcăcioase, 
se închideau în jurul unei fâșii înguste, ca spinarea unui crocodil, 
din pavele înalte, ca două stânci de granit, legate între ele doar 
prin podurile aeriene formate din frânghiile pentru uscat rufe. 
Puștani tăcuţi și morocănoși, fiecare dintre ei având între buzele 
subţiri o ţigară de foi, cu capătul plin de scrum, ca o urmă de 
rahat de peștișor plictisit în bolul său de sticlă, sprijineau 
colțurile părăginite ale intrândurilor întunecate, uitându-se fără 
vreo expresie pe chip la hoarda de copii mucoși care săreau și 
țopăiau pe pavaj. Copiii se jucau zgomotos, fără a-i lua în seamă 
pe cei mai mari decât ei și fără să observe semnele vopsite 
rudimentar - svastici, ciocane și seceri ori celelalte obscenități 
care împânzeau zidurile pe stradă, reprezentând dogmele ce-i 
separau pe adulţi. Sub nivelul străzilor pline de gunoaie și la 
umbra construcţiilor care le înconjurau și care împiedicau 
soarele să pătrundă, se aflau beciurile în care erau deschise 
micile magazine și birouri care deserveau zona. 

Nu că ar fi o zonă care necesită asigurarea multor servicii. 
Într-un astfel de cartier nu sunt bani și, din această cauză, o 
afacere este la fel de sănătoasă ca și scândurile de stejar din 
pardoseala unei catedrale luterane. 

Într-un astfel de mic magazin am intrat, la un cămătar, 
ignorând Steaua lui David vopsită mare pe obloanele din lemn 
care protejau vitrina ca să nu fie spartă. Un clinchet de clopotel 
îmi anunţă intrarea. Privat astfel de două ori de lumina zilei, 
singura sursă de iluminat a magazinului venea de la o lampă cu 
petrol atârnată de tavanul jos, care-ţi crea impresia că te afli în 
cala unei vechi corăbii. M-am uitat în jur, așteptând ca 
Weizmann, proprietarul, să apară din spatele prăvăliei. 


45 


Se aflau acolo un coif Pickelhaube?! vechi, o marmotă 
împăiată pusă într-o casetă din sticlă, care arăta ca și cum ar fi 
murit de antrax, și un aspirator Siemens vechi; erau câteva cutii 
pline cu medalii militare - în majoritate Cruci de Fier clasa a II-a, 
ca a mea, douăzeci de volume ciudate din Ca/enaarul naval al 
lui Kohler, pline cu vapoare care între timp se scufundaseră sau 
fuseseră trimise la fiare vechi, un aparat de radio Blaupunkt, un 
bust ciobit al lui Bismarck și un aparat vechi de fotografiat, 
marca Leica. Inspectam cutiile cu medalii când mirosul de tutun 
și tușea familiară a lui Weizmann mi-au anunțat apariţia lui. 

— Ar trebui să ai grijă de tine, Weizmann. 

— Și ce-aș face cu o viaţă lungă? 

Amenințarea tusei sale șuierătoare era permanent prezentă 
când vorbea. Îl pândea, așteptând să-i pună piedică precum 
unui halebardier care doarme. Uneori, reușea să se abţină, dar 
de astă dată fu cuprins de o tuse spasmodică, parcă 
neomenească, semănând mai mult cu zgomotul rezultat în urma 
încercării de a porni o mașină care are bateria pe ducă, și, tot ca 
de obicei, tusea păru să nu-i fi adus nicio alinare și nici nu-i 
impuse să-și scoată pipa din gura-i ca un săculeţ de tutun. 

— Ar trebui să încerci să mai inspiri din când în când și un pic 
de aer, i-am zis. Sau măcar ceva căruia nu i-ai dat foc mai întăi. 

— Aerul, replică el, mi se urcă drept la cap. Și oricum, încerc 
să mă antrenez astfel încât să mă descurc fără el, căci nu se știe 
când vor interzice evreilor și să respire oxigen. 

Ridică tejgheaua și zise: 

— Hai, vino în camera din spate, prietene, și spune-mi cu ce-ţi 
pot fi de folos. 

L-am urmat în spatele tejghelei, pe lângă un raft de cărți gol. 

— Să înțeleg că afacerile încep să meargă mai bine? l-am 
întrebat și el se întoarse ca să se uite la mine. Ce s-a întâmplat 
cu toate cărţile de aici? 

Weizmann clătină din cap cu tristeţe: 

— Din păcate, a trebuit să le scot de aici. Legile de la 
Nürnberg, continuă el cu un râs batjocoritor, interzic vânzarea 
de cărţi de către evrei. Chiar și a celor uzate. 

Se întoarse și merse în camera din spate. 


x 


21 Un coif care avea un fel de „ţepușă” metalică, ascuţită la vârf; designul lui a fost 
conceput în secolul XIX și coiful a fost purtat de soldaţii germani și adoptat, într-o 
formă mai mult sau mai puţin asemănătoare, și de alte armate de pe glob. 


46 


— În vremurile astea, cred în legi cam tot atât de mult cât 
cred în eroismul lui Horst Wessel??. 

— Horst Wessel? N-am auzit de el. 

Weizmann zâmbi și arătă cu vârful pipei fumegânde spre o 
sofa veche îmbrăcată în jacard: 

— la loc, Bernie, și dă-mi voie să torn ceva de băut pentru noi. 

— Ei, nu mai spune! Incă li se dă voie evreilor să bea. Și mie 
care mai că mi-era milă de tine în magazin, când mi-ai zis de 
cărţile alea. Lucrurile nu sunt niciodată chiar atât de rele 
precum par, atâta timp cât se mai poate trage o dușcă. 

— Chiar așa, prietene. 

Deschise un dulăpior de colţ, scoase sticla de șnaps și turnă 
cu grijă, dar din belșug. Dându-mi un pahar, adăugă: 

— Să-ţi spun ceva. Dacă nu erau toți cei care beau, ţara asta 
ar fi fost cu adevărat într-o stare jalnică. 

Își ridică paharul: 

— Să închinăm pentru cât mai multe băute și pentru 
frustrarea de a avea o Germanie condusă eficient de național- 
socialiști. 

— Pentru mai multe băute, am răspuns, privindu-l cum bea, 
aproape cu prea multă recunoștință. Avea un chip șiret, cu o 
gură care schița un zâmbet marcat de o ironie mușcătoare, în 
ciuda faptului că ţinea pipa între buze. Un nas cărnos, mare, 
separa ochii oarecum prea apropiaţi unul de altul, și susținea o 
pereche de ochelari cu lentile groase, fără rame. Părul încă 
negru era pieptănat îngrijit spre dreapta frunţii înalte. Îmbrăcat 
în costumul albastru cu dungi fine, bine călcat, Weizmann 
semăna cu Ernst Lubitsch, actorul comic devenit regizor. Se 
așeză la o veche măsuţă de scris și se întoarse într-o parte ca să 
stea cu fața la mine. 

— Ei, ce pot face pentru tine? 

l-am arătat fotografia care înfățișa colierul lui Six. Scoase un 
șuierat scurt când se uită la ea și apoi, în timp ce tușea, articulă: 

— Dacă e veritabil - zâmbi și dădu din cap dintr-o parte în alta 
- e veritabil? Sigur e veritabil, căci altfel de ce mi-ai arăta o poză 


22 Important activist nazist, declarat erou după moartea sa violentă în 1930 și cinstit 
ca atare de autorităţile naziste până la căderea acestui regim în 1945. A compus 
imnul Partidului Naţional-Socialist, care între 1933 și 1945 a fost parte a imnului 
național al Germaniei. 


47 


așa de frumoasă? Ei, atunci pare să fie într-adevăr o bijuterie 
deosebită. 

— A fost furată, i-am spus. 

— Bernie, din moment ce ești aici, nici nu mi-am închipuit că 
ar fi pe undeva înțepenită în vreun pom, așteptând pompierii s-o 
dea jos. 

Ridică din umeri. 

— Dar despre un așa colier frumos ce-aș putea să-ţi spun eu 
și tu să nu știi deja? 

— Haide, Weizmann. Până să fii prins furând, erai unul dintre 
cei mai buni bijutieri ai lui Friedländer”. 

— Vai, ce delicat prezinţi situaţia. 

— După douăzeci de ani în branșă, știi despre astea cum îţi 
știi propriul buzunar. 

— Douăzeci și doi de ani, zise el încet și turnă încă un rând. 
Prea bine. Intreabă-mă, Bernie, și-om mai vedea ce-o mai fi. 

— Cum ar putea scăpa cineva de marfa furată? 

— Vrei să spui altfel decât aruncând-o pur și simplu în 
Landwehr Canal? Ca să scoată niște bani? Depinde. 

— De ce? am întrebat, răbdător. 

— Dacă persoana în posesia căreia se află marfa este evreu 
sau arian. 

— Hai, măi Weizmann, că nu-i nevoie să te strofoci atâta de 
dragul meu. 

— Pe bune, Bernie, serios. Acum piaţa de bijuterii e la 
pământ. Sunt mulţi evrei care părăsesc Germania și care, 
pentru a-și finanța emigrarea, trebuie să-și vândă bijuteriile de 
familie. Cel puţin, ăia care sunt îndeajuns de norocoși încât să 
aibă ce vinde. Și, așa cum poţi bănui, obţin preţuri foarte mici. 
Un arian și-ar permite să aștepte până când piaţa își revine. Un 
evreu, nu. 

Tușind în reprize scurte, explozive, se mai uită o dată, lung, la 
fotografie și pieptul i se zgudui un pic când adăugă: 

— Ce pot să-ţi spun e că o bijuterie ca asta nu e de nasul 
meu, e mult peste nivelul la care lucrez. Sigur, mai cumpăr și eu 
câte un mărunțiș. Dar nimic atât de valoros încât să-i intereseze 
pe băieții de la Alex. Ca și tine, și ei știu de mine, Bernie. Aș 
ajunge la zdup, pentru început. Dacă era să nu stau în banca 


23 Theodor Friedländer era un vestit bijutier berlinez la începutul secolului XX, furnizor 
al monarhului german. 


48 


mea cât de cât, m-ar fi expediat într-un lagăr mai repede decât 
își dă chiloţii jos o tipă din spectacolele de Kit-Kat??. 

Șuierând ca un armoniu? cu burduful crăpat, Weizmann rânji 
și-mi înapoie fotografia spunând: 

— Amsterdam ar fi locul cel mai potrivit pentru a-l vinde. Asta 
dacă poţi să-l scoţi din Germania. Vameșii germani sunt 
coșmarul oricărui contrabandist. Nu că n-ar fi destui oameni în 
Berlin care ar putea fi amatori să-l cumpere. 

— Cine, de exemplu? 

— Ar putea fi interesați tipii care fac atât afaceri legale, cât și 
pe sub tejghea, ca Peter Neumaier. Are un magazinaș înfloritor 
pe Schliterstrasse, specializat în bijuterii vechi. Ar putea fi genul 
lui. Am auzit că are mălai berechet și că poate plăti în orice 
monedă. Da, eu unu' m-aș gândi că merită întrebat. 

Scrise numele pe o bucăţică de hârtie și continuă: 

— Mai e apoi și Werner Seldte. O fi părând el de modă veche, 
un Potsdam, dar nu s-ar da în lături de la cumpărarea de marfă 
furată. 

Potsdam era un cuvânt ușor peiorativ folosit pentru oamenii 
care, precum locuitorii acelui oraș, vechi susținători ai 
monarhiei, erau foarte mulţumiţi de ei înșiși, ipocriți și depășiți 
iremediabil atât în privinţa ideilor intelectuale, cât și în privința 
ideilor sociale. 

— Sincer vorbind, spuse el mai departe, are mai puţine 
scrupule decât o „creatoare de îngeri”?* care locuiește pe o alee 
dosnică. Magazinul lui e pe Budapester Strasse ori pe 
Ebertstrasse sau Göring Strasse sau cum dracu’ o mai fi 
numind-o Partidul acum. Apoi mai sunt și dealerii, comercianții 
de diamante care cumpără și vând în birouri elegante, unde 
cineva care doar se uită, în căutarea unui inel de logodnă, e cam 


24 Kit-Kat Klub este numele unui club de noapte fictiv plasat în Berlinul anilor '30, în 
care se desfășoară acțiunea din Cabaret, un music-hall celebru. 

25 Instrument muzical cu claviatură, asemănător cu orga, la care sunetele sunt 
produse de vibrarea unor lame metalice la presiunea aerului ieșit dintr-un burduf 
acționat cu pedale. 

26 Trad. aprox. Din Ib. eng. pentru ange/maker, un termen care face referire la The 
Angel Makers (of Nagyrev), un grup de femei din satul Nagyrev din Ungaria, care în 
perioada 1914-1929 și-au otrăvit soţii și alte rude (cca 300 de persoane, după unele 
surse) cu arsenicul obținut prin fierberea hârtiei de prins muște. Lucrarea monografică 
A Social History of a Murder Epidemic (2002), semnată de un istoric american de 
origine maghiară, Bela Bodo, oferă drept cauze ale acestor omoruri abuzurile la care 
erau supuse femeile de către soţii lor și mai largul context socioeconomic al acelei 
perioade. 


49 


la fel de des întâlnit ca un cotlet de porc în buzunarul unui rabin. 
Aceștia sunt genul de oameni care-și fac afacerile aproape în 
întregime repede și pe tăcute. 

Mai notă câteva nume, continuând să vorbească: 

— Asta, Laser Oppenheimer, e evreu. Asta doar ca să-ţi arăt 
că sunt corect și că nu am nimic cu arienii. Oppenheimer are un 
birou pe Joachimsthaler Strasse. Ultima dată când am auzit eu, 
cel puţin, de el, încă mai făcea afaceri. Mai e și Gert Jeschonnek. 
E venit de curând la Berlin, a avut afacerea în Munchen. Din 
câte am auzit, e din cel mai rău soi de Toporași de martie - mă- 
nțelegi tu, din ăla care s-a băgat în Partid dându-se cu ei doar ca 
să aibă repede un câștig. Și-a tras niște birouri șmechere în 
monstruozitatea aia din oțel din Potsdamer Platz. Cum îi zice...? 

— Columbus Haus, i-am răspuns. 

— Așa, vezi. Columbus Haus. Se spune că lui Hitler nu prea-i 
place arhitectura modernă, Bernie. Știi ce înseamnă asta? 
Weizmann scoase un chicotit și adăugă: înseamnă că eu și el 
avem ceva în comun. 

— Mai e cineva? 

— Poate. Știu și eu... posibil. 

— Cine? 

— llustrul nostru prim-ministru. 

— Goring? Cumpără el bijuterii furate? Vorbești serios? 

— O, da, afirmă el. Omul ăla are o pasiune pentru deținerea 
de obiecte scumpe. Și nu întotdeauna e atât de preocupat de 
modul în care le obţine, cum ar putea fi. Știu sigur că are o 
slăbiciune pentru bijuterii. Când lucram la Friedländer, venea 
destul de des la magazinul acestuia. Era sărac pe vremea aia - 
cel puţin, prea sărac ca să cumpere ceva. Dar îţi puteai da 
seama că ar fi cumpărat mult dacă ar fi putut. 

— Isuse Hristoase, am exclamat. Îţi poţi închipui, nu? Să mă 
duc mot la Karinhall?” și să spun: „Scuzaţi-mă, domnule prim- 
ministru, dar nu cumva se întâmplă să știți ceva despre un 
valoros colier de diamante pe care l-a șterpelit unu' dintr-o 
reședință de pe Ferdinandstrasse acum câteva zile? Sper că nu 
aveţi nimic împotrivă dacă arunc o privire prin sertarul lui 
Emmy, soția dumneavoastră, să văd dacă îl are ascuns pe 
undeva printre bijuteriile ei?” 


27 Numele reședinței private a lui Göring, situată foarte aproape de Berlin. 
50 


— Chiar că ar fi o treabă demnă de diavolul însuși să găsești 
ceva acolo, spuse Weizmann cu vocea întretăiată de 
surescitare. Scroafa aia grasă e aproape la fel de mare ca el. 
Pun pariu că ar putea alăpta tot tineretul nazist și tot ar mai 
avea de ajuns pentru micul dejun al lui Hermann. 

Începu o repriză de tușit care pe altul l-ar fi băgat în pământ. 
Am așteptat până scăzu un pic în intensitate și apoi am scos o 
bancnotă de 50. El o dădu la o parte cu mâna: 

— Ce ţi-am spus eu ţie? 

— Dă-mi voie atunci să cumpăr ceva. 

— Care-i problema ta? Ai rămas brusc fără texte de vrăjeală? 

— Nu, dar... 

— Stai, totuși... E ceva ce s-ar putea să vrei să cumperi. A 
săltat-o un hoţ de buzunare la o paradă mare de pe Unter den 
Linden. 

Se ridică și merse în bucătărioara din spatele biroului, de 
unde se întoarse cu un pachet de Persil. 

— Mersi, i-am zis, dar îmi trimit lucrurile la curăţătorie. 

— Nu, nu, nu, făcu el, vârându-și mâna în detergent. Am 
ascuns-o aici de vizitatorii nepoftiţi. Așa, uite-o. 

Scoase din pachet un obiect mic, plat, argintiu, pe care-l 
lustrui de rever înainte de a mi-l pune în palmă. Era un disc oval 
cam de mărimea unei cutii de chibrituri. Pe o parte era 
omniprezentul vultur german ţinând în gheare coroana de laur 
în jurul svasticii; pe cealaltă faţă erau cuvintele „Poliţia Secretă 
a Statului” și o serie alcătuită din numere. Sus era o mică gaură 
care-i oferea posibilitatea celui care o purta să o atașeze pe 
partea interioară a hainei. Era o insignă de Gestapo. 

— Asta ar trebui să-ţi deschidă niște uși, Bernie. 

— Tu chiar nu glumești. Isuse, dacă ar fi găsită asta la tine... 

— Da, da, știu. O să te scape de dat bani în stânga și-n 
dreapta, nu crezi? Așa că, dacă o vrei, o să-ţi cer 50 pe ea. 

— E un târg cinstit, i-am răspuns, deși nu eram sigur că o să o 
port eu însumi. 

Ce zicea era adevărat: m-ar fi scutit să dau mită. Dar dacă 
eram prins folosind-o, aș fi fost trimis cu primul tren la 
Sachsenhausen. l-am plătit cele 50 de mărci și am adăugat: 

— Un poliţai fără permisul lui pentru bere gratis. Doamne, ce 
mi-ar fi plăcut să-i văd mutra nenorocitului. E ca și cum un 
cântăreţ din corn nu ar avea muștiucul. 


51 


M-am ridicat să plec: 

— Mulţumesc pentru informaţii, am zis. lar în caz că nu știai, 
afară, la suprafaţă, este vară. 

— Da, am observat eu că a fost mai caldă ploaia decât de 
obicei. Măcar o vară nasoală nu e un lucru pentru care să dea 
vina pe evrei. 

— Să nu fii convins de asta, am replicat. 


52 


5. 


Înapoi, în Alexanderplatz, era haos: deraiase un tramvai. 
Ceasul din înaltul turn din cărămidă roșie de la biserica Sf. 
Gheorghe bătea ora trei, aducându-mi aminte că nu mai 
mâncasem nimic de la castronul cu cereale Quaker Quick 
(„Pentru copiii naţiunii”) de la micul dejun. M-am dus la Cafe 
Stock; se afla în apropiere de magazinul universal Wertheim, la 
umbra viaductului de cale ferată S-Bahn. 

Cafe Stock era un restaurant mic, modest, cu un bar și mai 
modest în colțul cel mai îndepărtat faţă de intrare. Burta de 
băutor de bere a proprietarului cu același nume avea o mărime 
care mai lăsa doar puţin loc în spatele barului, cât să se 
strecoare el. Când am intrat pe ușă, acolo l-am găsit, turnând 
beri și lustruind pahare, în timp ce frumușica de nevastă-sa îi 
servea pe clienţi la mese. Acestea erau adesea ocupate de 
ofițeri de la Kripo din Alex, iar asta avea ca efect faptul că Stock 
era obligat să își etaleze devotamentul față de național- 
socialism, chipurile. Pe perete se afla un afiș mare cu Fuhrerul, 
ca și un îndemn tipărit care zicea: „Daţi întotdeauna Salutul 
Hitler!” 

Stock nu fusese mereu așa, iar înainte de martie 1933 fusese 
un pic cam „roșu”. Știa că eu știu și îl îngrijora permanent 
gândul că și alţii ar putea să-și aducă aminte de asta. Nu-l 
condamnam nicidecum pentru afiș și pentru notiţă. Toată lumea 
în Germania fusese altceva înainte de martie 1933. Și am eu o 
vorbă: cine nu e național-socialist dacă are o armă îndreptată 
spre cap? 

M-am așezat la o masă liberă și am cercetat cu privirea restul 
clientelei. La câteva mese mai încolo stăteau doi polițai de la 
brigada homo, Departamentul pentru Suprimarea 
Homosexualităţii: o adunătură numai un pic mai brează decât 
șantajiștii. La o masă lângă ei, stând de unul singur, era un 
tânăr Kriminalassistent de la secţia din Wedersche Market, a 
cărui faţă buboasă mi-o aminteam în principal pentru că el 
fusese cel care-mi arestase o dată informatorul, pe Neumann, 
bănuit de furt. 


53 


Frau Stock îmi luă rapid comanda de picioare de porc cu varză 
murată, fără să se încurce în politețuri. Femeie ageră la minte, 
știa și dezaproba faptul că-l plăteam pe Stock pentru crâmpeie 
de bârfă interesantă despre ceea ce se mai întâmpla pe la Alex. 
Cu atâţia ofiţeri de poliţie învârtindu-se prin localul lui într-un 
du-te-vino, auzea adesea destule chestii. Femeia se duse la 
ușița liftului pentru mâncare și strigă comanda mea în josul 
coloanei, spre bucătărie. Stock se strecură din spatele barului și 
veni încet către mine. În mâna-i grasă avea un exemplar din 
Beobachter, ziarul Partidului. 

— Bună, Bernie, mă salută el. Ce vreme groaznică avem, nu? 

— Potop, Max, i-am răspuns. O să iau o bere când termini. 

— Imediat vine. Vrei să te uiţi prin ziar? 

— E ceva în el? 

— Doamna și domnul Charles Lindbergh sunt la Berlin. El e 
tipul care a zburat peste Atlantic. 

— Sună fascinant, zău așa. Presupun că marele aviator va 
inaugura deschiderea câtorva fabrici de bombardiere cât se află 
aici. Poate chiar o să facă un zbor de încercare cu un avion de 
vânătoare strălucitor. Mai știi, poate că ăştia vor ca el să 
piloteze unul până în Spania. 

Stock se uită nervos peste umăr și-mi făcu semn să vorbesc 
mai încet: 

— Nu așa tare, Bernie, zise el tremurând ca un iepure. Îi faci 
p-ăștia să mă împuște. 

Bombănind supărat, plecă să-mi aducă berea. 

Am aruncat o privire pe ziarul pe care-l lăsase pe masa mea. 
Era acolo un mic paragraf despre „ancheta unui incendiu de pe 
Ferdinandstrasse, în care se știe că și-au pierdut viaţa două 
persoane”, dar care nu menţiona numele acestora sau legătura 
lor cu clientul meu și nici faptul că poliţia trata cazul drept 
crimă. Dezgustat, am împins ziarul în alt colț al mesei. Se 
găsesc mai multe știri adevărate pe spatele unei cutii de 
chibrituri decât în Beobachter. Între timp, detectivii de la 
brigada homo plecară, iar Stock se întoarse cu berea mea. Tinu 
paharul ridicat, să-l văd, înainte de a-l pune pe masă: 

— Cu spumă din belșug, ca de obicei, îmi spuse. 

— Mersi. 

Am luat o dușcă zdravănă și apoi mi-am șters cu dosul palmei 
spuma de pe buza de sus. Frau Stock luă prânzul meu din liftul 


54 


pentru mâncare și mi-l aduse. Îi aruncă soţului ei o privire care 
ar fi putut să-i facă o gaură în cămașă, dar el se prefăcu că n-o 
vede. Merse apoi să curețe masa pe care o eliberase 
Kriminalassistent-ul cel bubos. Stock se așeză și mă privi cum 
mănânc. După un timp, l-am întrebat: 

— Și? Ce-ai mai auzit? 

— Cadavrul unui bărbat a fost pescuit din Landwehr. 

— Asta e ceva cam la fel de neobișnuit ca un conductor de 
tren gras, i-am spus. Canalul este toaleta Gestapoului, doar știi 
asta. A ajuns să fie mai ușor să cauţi la biroul paznicului farului 
pe cineva care a dispărut în orașul ăsta blestemat decât să-l 
cauţi la poliţie sau la morgă. 

— Da, dar ăsta avea un tac de biliard înfipt în nas. l-a 
străpuns creierul, zic ei. 

Am pus jos furculiţa și cuțitul: 

— Te superi dacă amâni detaliile astea sângeroase până 
termin de mâncat? 

— Scuză-mă, spuse Stock. Păi, cam asta e tot, de fapt. Dar în 
mod normal Gestapoul nu face astfel de chestii, nu? 

— Nu se poate spune ce anume este considerat normal pe 
Prinz Albrecht Strasse. Poate că tipul și-a vârât nasul unde nu-i 
fierbea oala. lar ei poate că au vrut să facă, astfel, ceva poetic. 

M-am șters la gură și am pus niște mărunţiș pe masă, pe care 
Stock îl luă fără ca măcar să se obosească să-l numere și zise: 

— Ce caraghios, când te gândești că acolo era Școala de Artă 
- vreau să zic, acolo unde e sediul Gestapoului. 

— De-a dreptul hilar. Pun rămășag că, la acest gând, sărmanii 
nenorociți care sunt „lucraţi” acolo merg la culcare la fel de 
fericiţi ca niște omuleţi de zăpadă. 

M-am ridicat și am mers spre ușă: 

— Drăguţ articolul despre cuplul Lindbergh. 

e 

Am mers pe jos înapoi la birou. Frau Protze lustruia sticla de 
pe poza cu Tilly? care se îngălbenea, atârnată pe un perete din 
sala de așteptare, și îl contempla, cu oarecare amuzament, pe 


PI) 


28 Contele Johann Tserclaes de Tilly (1559-1632), supranumit „Călugărul în armură”, 
unul dintre marii comandanți de oști ai Sfântului Imperiu Roman de Apus. 


55 


vrednicul de milă burgrav? al Rothenburgului3*. Când am intrat 
pe ușă, a început să sune telefonul. Frau Protze îmi zâmbi și 
apoi păși cu eleganţă în micul ei separeu ca să răspundă, 
lăsându-mă să privesc imaginea acum curată. Trecuse multă 
vreme de când mă uitasem cu adevărat la ea. După ce îl rugase 
pe Tilly, comandantul armatei imperiale germane din secolul 
XVI, să îi cruţe orașul de la distrugere, primarului i s-a cerut de 
către cuceritor să bea șase litri de bere fără să își tragă 
răsuflarea. Din câte îmi aminteam eu, primarul a reușit să facă 
față acestei încercări, a băut întreaga cantitate de alcool și 
orașul a fost salvat. Întotdeauna am considerat că o astfel de 
întâmplare era ceva foarte caracteristic pentru germani. Și 
exact genul de șmecherie sadică pe care un bătăuș de la SA ar 
pune-o la cale. Nimic nu se schimbă prea mult cu adevărat. 

— E o doamnă, strigă Frau Protze la mine. Nu vrea să-mi 
spună cine e, dar vrea neapărat să vorbească la telefon cu 
dumneavoastră. 

— Faceţi-mi legătura, i-am zis, intrând în biroul meu. 

Am ridicat receptorul. 

— Ne-am întâlnit azi-noapte, zise vocea. 

Am înjurat, gândindu-mă că era Carola, tipa de la petrecerea 
de nuntă a lui Dagmarr, or eu voiam să uit de acea mică 
escapadă. Dar nu era Carola, căci vocea continuă: 

— Sau să zic mai bine azi-dimineaţă. Era destul de târziu, tu 
erai pe picior de plecare, iar eu tocmai mă întorceam de la o 
petrecere. Îţi amintești? 

— Frau..., am ezitat eu, încă nefiind în stare să-mi cred 
urechilor. 

— Te rog, fără Frau. Ilse Rudel, dacă nu te superi, Herr 
Gunther. 

— Nu mă supăr deloc. Cum aș putea să nu-mi amintesc? 

— Ai putea, răspunse ea. Păreai foarte obosit. Vocea ei era la 
fel de dulce ca o farfurie cu clătite de-a Kaiserului: Eu și 
Hermann uităm adesea că alţii nu stau până la ore atât de târzii. 

— Dacă-mi dai voie să remarc, tu arătai foarte bine la ora aia. 

— Ei, mersi, gânguri ea, părând sincer flatată. 


29 Conducătorul unui burg, în Germania, în Evul Mediu, funcţie echivalentă cu aceea 
de primar. 

3 Rothemburg ob der Tauber, oraș german din districtul Ansbach, în Bavaria. Orașul a 
fost asediat și cucerit în 1631 de trupele conduse de Tilly. 


56 


Din experienţă, știu că niciodată nu poți flata prea mult o 
femeie, tot așa cum niciodată nu există riscul de a da prea mulţi 
biscuiţi unui câine. 

— Cum aș putea să-ţi fiu de folos? 

— Aș vrea să discut cu tine o chestiune destul de presantă, 
zise ea. Oricum, aș prefera să nu vorbesc despre asta la telefon. 

— Treci pe la mine pe la birou? 

— Din păcate, nu pot. Sunt la studiourile din Babelsberg 
acum. Ai putea să vii în seara asta la mine la apartament? 

— La tine? Păi, da, aș fi încântat. Care e adresa? 

— Badenschestrasse nr. 7. Să zicem la 9? 

— E perfect. 

Închise. Mi-am aprins o ţigară și am fumat-o absent. Probabil 
că lucra la un film, m-am gândit, și mi-am imaginat-o 
telefonându-mi din cabina ei, îmbrăcată doar cu un halat, după 
ce tocmai terminase de filmat o scenă în care trebuise să înoate 
goală într-un lac de munte. Asta mi-a luat câteva minute, căci 
am o imaginaţie bogată. M-am întrebat apoi dacă Six știa oare 
de apartament și am ajuns la concluzia că știa. Nu ai cum să fii 
atât de bogat ca Six și să nu știi că nevastă-ta are un 
apartament. Probabil că-l avea pentru a-și putea menţine o 
oarecare independenţă. Bănuiam că nu prea erau lucruri pe care 
să și le dorească și să nu le aibă, dacă-și punea mintea la 
contribuţie. Și dacă adăuga și corpul, probabil că era în stare să 
obţină și luna, și vreo două galaxii pe deasupra. Dar mă 
gândeam că nu era probabil ca Six să știe sau să fi fost de acord 
ca ea să aibă o întrevedere cu mine. Nu după ce îmi spusese 
clar că nu vrea să-mi bag nasul în problemele lui de familie. 
Indiferent ce anume voia ea să discute cu mine de urgenţă, era 
clar că nu era și pentru urechile piticaniei. 

L-am sunat pe Muller, reporterul care se ocupa de crime la 
Berliner Morgenpost, singurul mai de doamne-ajută rămas în 
branșă. Muller era un reporter bun care se irosea, căci nu prea 
mai era loc pentru vechiul stil de reportaj criminalistic: 
Ministerul Propagandei avusese grijă de asta. 

— Ascultă, i-am zis după politețurile de început, îmi trebuie 
niște informaţii biografice din dosarele tale de arhivă, cât mai 
multe posibil, despre Hermann Six. 

— Milionarul oţelului? Lucrezi la cazul morţii fiicei lui, Bernie? 


57 


— Am fost angajat de compania de asigurări să investighez 
incendiul. 

— Ce-ai aflat până acum? 

— Tot ce știu ar putea fi scris pe un bilet de tramvai. 

— Păi, zise Muller, cam atât e și articolul pe care-l avem 
pentru ediţia de mâine. Ministerul ne-a spus s-o lăsăm mai încet. 
Doar să menţionăm faptele, fără prea multe detalii. 

— Cum așa? 

— Six are niște prieteni influenţi, Bernie. La banii pe care-i 
are, poate cumpăra tăcerea. 

— Și descoperiseși ceva? 

— Am auzit că a fost vorba de un incendiu provocat, asta e 
tot. Când ai nevoie de chestiile astea? 

— O bancnotă de 50 zice că mâine. Și vreau orice altceva poți 
face rost despre restul familiei. 

— Nişte bănuţi în plus îmi prind întotdeauna bine. Mai vorbim. 

Am închis și am strecurat niște documente în niște ziare 
vechi, făcându-le apoi vânt într-un sertar al biroului în care mai 
era un pic de loc liber. După ce am mâzgălit la întâmplare pe 
hârtia de sugativă, am luat un pres- papier din cele câteva care 
se aflau pe biroul meu. Îmi treceam degetele peste suprafaţa lui 
rece, când s-a auzit un ciocănit în ușă. Frau Protze își făcu 
apariţia: 

— Mă întrebam dacă sunt ceva îndosarieri de făcut. 

Am arătat către vrafurile dezordonate de dosare care zăceau 
pe podea în spatele biroului meu: 

— Ăsta e sistemul meu de îndosariere. Mă credeţi sau nu, 
chiar sunt într-un fel de ordine. 

Ea îmi zâmbi, fără îndoială pentru a-mi face pe plac, și dădu 
din cap cu atenţie, ca și cum îi explicam ceva care avea să-i 
schimbe viața, și zise: 

— Toate sunt în fază de lucru? 

Am râs: _ 

— Aici nu e un cabinet de avocatură. In cazul a destul de 
multe dintre ele, nici nu știu dacă sunt în lucru sau nu. 
Investigarea nu e o treabă rapidă, cu rezultate imediate. Trebuie 
să ai multă răbdare. 

— Da, înţeleg asta, zise ea. 

Pe biroul meu se afla o singură fotografie. A întors-o spre ea, 
ca să se uite mai bine, remarcând: 


58 


— E foarte frumoasă. E soția dumneavoastră? 

— A fost. A murit în ziua când a avut loc puciul lui Kapp*!. 

Cred că mai spusesem această replică de sute de ori. Așa, 
asociind moartea ei cu un astfel de eveniment, pare că reduc 
durerea provocată de dispariţia ei chiar și după șaisprezece ani. 
Niciodată însă cu succes. 

— A murit de gripă spaniolă. Eram împreună doar de zece 
luni. 

La această explicaţie, Frau Protze dădu din cap cu 
compasiune. Pentru puţină vreme, am tăcut amândoi. Apoi mi- 
am privit ceasul de la mână și i-am spus: 

— Puteţi merge acasă, dacă vreți. 

După ce plecă, am stat mult timp în picioare lângă fereastra 
înaltă și am privit în jos, la străzile ude care sclipeau ca pantofii 
de lac în soarele după-amiezii târzii. Ploaia se oprise și părea că 
va fi o seară frumoasă. Funcţionarii de pe la diverse birouri se 
îndreptau deja spre casele lor, înșirându-se ca furnicile din 
Berolina Haus, clădirea de peste drum, și coborând către 
labirintul de tuneluri și peroane de la stația de U-Bahn*? din 
Alexanderplatz. 

Berlin. Cândva, iubisem orașul ăsta vechi. Dar asta a fost 
înainte să-și zărească propria imagine și să fie obligat să poarte 
corsete atât de strânse încât de-abia mai putea respira. lubisem 
filosofia ușoară, lipsită de griji, jazzul ieftin, cabaretele vulgare și 
toate celelalte excese culturale care caracterizaseră epoca 
Weimar și făcuseră Berlinul să pară una dintre cele mai incitante 
metropole din lume. 

In spatele clădirii în care se afla biroul meu, către sud-est, era 
sediul poliţiei şi-mi închipuiam toată munca asiduă care se 
desfășura acolo pentru a se veni de hac infracţionalităţii din 
Berlin: fapte grave, nu glumă, ca a vorbi cu lipsă de respect 
despre Führer, a pune în vitrina măcelăriei o plăcuță pe care 
scrie „Nu avem marfă”, a nu da Salutul Hitler sau a fi 
homosexual. Asta era Berlinul în timpul naţional-socialiștilor: o 
imensă casă bântuită, cu unghere întunecoase, cu scări sumbre, 
cu beciuri sinistre, cu camerele zăvorâte și cu podul plin de 


31 Puciul Kapp-Littwitz din 1920 a fost o încercare de a răsturna Republica de la 
Weimar; capii acestei acţiuni au fost generalul german Walther von Liuttwitz și 
funcţionarul public naţionalist de origine prusacă Wolfgang Kapp. 

32 Prescurtarea cuvântului din Ib. germană Untergrundbahn, care înseamnă metrou. 


59 


strigoi în libertate, care azvârleau cu cărţi, trânteau ușile, 
spărgeau ferestrele, ţipau noaptea și, în general, băgau o 
spaimă atât de mare în proprietari, încât existau cazuri când 
aceștia erau gata să vândă și să plece, doar ca să scape. Dar, de 
cele mai multe ori, doar își astupau urechile, își acopereau cu 
ceva ochii încercănațţi și încercau să se poarte ca și cum nimic 
nu ar fi fost nelalocul său. Transformaţi de teamă în niște lași, 
nu vorbeau mai deloc, refuzând să ia în seamă covorul care se 
mișca sub picioarele lor, iar râsul le era slab, un râs nervos, ca 
râsul de complezenţă al angajaţilor care însoțește întotdeauna 
glumiţele șefului. 
e 

A face poliţie, ca și construirea metroului și a fi informator, 
este una dintre activitățile lucrative aflate în plină dezvoltare în 
noua Germanie, așa că la Alex este mereu agitaţie. Chiar dacă 
pentru multe dintre departamentele care lucrează cu publicul 
era după orele de program, atunci când am ajuns eu încă mai 
erau o mulțime de oameni care se învârteau pe acolo, intrând și 
ieșind prin diferitele căi de acces în clădire. Era aglomeraţie mai 
ales la Intrarea 4, de la Biroul Pașapoarte. Berlinezi, majoritatea 
evrei, care stătuseră la coadă toată ziua pentru a obţine o viză 
de ieșire din ţară, se iveau chiar și acum din această parte a 
clădirii, cu chipurile fericite sau triste, în funcţie de cum 
avuseseră noroc în demersul lor. 

Am luat-o în jos pe Alexanderstrasse și am trecut de Intrarea 
3, în faţa căreia doi polițiști de la brigada rutieră, poreciliţi 
„Şoareci albi” din cauza hainelor scurte, albe, se dădeau jos de 
pe motocicletele lor BMW de un gri prăfos. O dubă a poliţiei, o 
Minna verde, trecu în trombă pe șosea, cu sirena în funcțiune, 
gonind în direcţia podului Jannowitz. Fără să dea atenţie 
zgomotului, cei doi polițiști merseră ţanţoși către Intrarea 3, 
ducându-se să dea raportul. 

Am pătruns în clădire prin Intrarea 2, căci cunoșteam destul 
de bine locul încât să știu că pe acolo era cel mai puţin probabil 
să fiu interpelat de cineva. Dacă aș fi fost oprit, puteam spune 
că sunt în drum spre Camera 32a, la Biroul de Obiecte Pierdute. 
Numai că Intrarea 2 duce și către morgă. 

Am pășit cu nonșalanţă de-a lungul coridorului și apoi am 
coborât la subsol, pe lângă o cantină mică, spre ieșirea în caz de 
incendiu. Am împins bara de la ușă și m-am trezit într-o imensă 


60 


curte pietruită în care erau parcate mai multe mașini de poliţie. 
Un bărbat încălțat cu cizme de cauciuc, care nu mi-a acordat 
nicio atenţie, tocmai spăla o mașină. Am traversat curtea și m- 
am strecurat pe o altă ușă. Aceasta ducea către sala cazanelor 
și m-am oprit un moment, cât am făcut o verificare în gând a 
terenului. Nu lucrasem timp de zece ani la Alex degeaba, ca să 
nu știu ce și cum. Mi-era teamă doar să nu mă întâlnesc cu 
cineva care ar fi putut să mă recunoască. Am deschis singura 
ușă care dădea afară din sala cazanelor și am urcat câteva 
trepte, ajungând apoi într-un coridor la capătul căruia se afla 
morga. 

Când am intrat în biroul din faţa morgii am fost întâmpinat de 
mirosul acru care aduce cu carnea de pasăre caldă și udă. 
Acesta era amestecat cu mirosul de formol, dând naștere unui 
cocteil groaznic pe care l-am resimţit în stomac în aceeași clipă 
când l-am tras pe nări. Biroul, sumar mobilat cu două scaune și 
o masă, nu conținea nimic care să avertizeze un necunoscător 
de ceea ce se afla după cele două uși din sticlă, cu excepţia 
mirosului și a unei plăcuţe pe care scria simplu: „Morga. Intrarea 
interzisă”. Am crăpat ușa și m-am uitat înăuntru. 

În mijlocul unei încăperi macabre și jilave se afla o masă de 
operaţie care avea o porțiune concavă. Pe părţile laterale ale 
unei scurgeri placate cu ceramică pătată se aflau, faţă în față, 
două plăci de marmură, așezate într-un unghi care să permită 
scurgerea fluidelor dintr-un cadavru spre centru, sub presiunea 
unui jet de apă dintr-unul din cele două robinete înalte care erau 
montate la fiecare capăt. Masa era suficient de mare încât să 
permită așezarea pe lungime a două cadavre, de fiecare parte a 
scurgerii. Dar acum, sub cuțitul și sub ferăstrăul chirurgical era 
un singur cadavru, acela al unui bărbat. Instrumentele erau 
mânuite cu pricepere de un tip pirpiriu, ușor adus de spate, cu 
părul negru și frunte înaltă, cu ochelari pe un nas lung, coroiat, 
cu mustață îngrijită și o barbă scurtă. Purta cizme de cauciuc, 
un șort mare, mănuși de cauciuc, un guler apretat și cravată. 

Am intrat încetișor pe ușă și am privit cadavrul cu o 
curiozitate profesională. Mergând mai aproape, am încercat să 
îmi dau seama care fusese cauza morţii. Era evident că trupul 
stătuse în apă, căci pielea era îmbibată de apă, și se lua de pe 
palme și de pe tălpi, precum mănușile și șosetele. Altfel, era 
într-o stare relativ bună de conservare, cu excepţia capului. 


61 


Acesta era negru la culoare și lipsit complet de trăsături faciale, 
ca o minge de fotbal înnoroită, iar partea superioară a craniului 
fusese tăiată cu ferăstrăul pentru a se scoate creierul, care 
zăcea acum, ca un nod gordian ud, într-un vas în formă de 
rinichi, în așteptarea disecției. 

Confruntat cu moartea violentă și tot ce are ea dezgustător - 
paloare, poziţii contorsionate și expunere de carne -, nu am 
reacționat mai mult ca atunci când aș fi privit în vitrina 
măcelarului meu „german”, doar că acesta din urmă avea mai 
multă carne etalată în galantar. Uneori eram surprins de 
indiferența mea totală la vederea celor înjunghiaţi, înecați, 
accidentaţi, împușcați, arşi sau omorâţi în bătaie, deși știam 
prea bine de unde venea această insensibilitate. După ce 
văzusem atâta moarte pe frontul turcesc și cât timp lucrasem la 
Kripo, aproape că încetasem să mai văd un cadavru ca fiind încă 
în vreun fel uman. Această cunoștință cu moartea continuase de 
când devenisem detectiv particular, căci adesea urmele unei 
persoane dispărute duceau la morga de la St. Gertrauden, cel 
mai mare spital din Berlin, sau la postul de salvamar de lângă 
un debarcader de pe Landwehr Canal. 

Inainte ca doctorul Illmann să se uite în cele din urmă în jur și 
să mă vadă, am stat acolo preţ de câteva minute, holbându-mă 
la scena de groază din fața mea, intrigat de ce anume ar fi putut 
să cauzeze starea diferită în care se afla capul comparativ cu 
restul corpului. 

— Dumnezeule mare, bombăni doctorul, Bernhard Gunther. 
Mai trăieşti? 

M-am apropiat de masă și am strâmbat din nas: 

— Isuse, ultima dată când am întâlnit o astfel de duhoare, pe 
faţa mea stătea un cal. 

— Tipul e o adevărată priveliște, nu-i așa? 

— Mie-mi spui? Da’ ce-a făcut, s-a sărutat franţuzește cu un 
urs polar? Sau poate l-o fi pupat Hitler. 

— E ieșit din comun, nu? Aproape ca și cum capul i-ar fi fost 
ars. 

— Acid? 

— Da. 

lllmann păru satisfăcut, ca și cum aș fi fost un elev istet. 

— Foarte bine. E greu de spus ce fel de acid, dar cel mai 
probabil hidroclorhidric sau sulfuric. 


62 


— Ca și cum cineva nu ar fi vrut să afli cine e. 

— Întocmai. Îţi atrag atenţia că asta nu a mascat cauza morţii. 
Avea un tac de biliard rupt care-i fusese vârât cu forță pe una 
din nări. l-a perforat creierul, omorându-l pe loc. Nu eo 
modalitate foarte obișnuită de a ucide pe cineva; într-adevăr, în 
experiența mea, acest caz e unic. Totuși, înveţi să nu mai fi 
surprins de metodele variate pe care criminalii le aleg pentru a- 
și ucide victimele. Dar sunt sigur că nu ești surprins. Ai avut 
întotdeauna o imaginaţie bună pentru un poliţai, Bernie. Ca să 
nu mai spun de sânge rece. Știi, ai al naibii de mult tupeu de 
intri aici așa, ca la tine acasă. Numai natura mea sentimentală 
mă împiedică să pun să fii scos afară de urechi. 

— Trebuie să vorbesc cu tine despre cazul Pfarr. Tu ai făcut 
autopsia, nu? 

— Ești bine informat, zise el. De fapt, familia a venit azi- 
dimineaţă să ridice corpurile. 

— Și raportul tău? 

— Ascultă, nu pot discuta aici. Termin curând cu amicul 
nostru de pe masă. Mai lasă-mă o oră. 

— Unde ne vedem? 

— Ce zici de Künstler Eck, pe Alt Kolln. Acolo e liniște și nu 
vom fi deranjati. _ 

— La Künstler Eck, am repetat. Il găsesc eu. 

M-am întors, îndreptându-mă spre ușile din sticlă. 

— A, Bernie, să nu uiţi să-mi aduci ceva pentru osteneală, da? 

e 

Orăşelul de sine stătător Alt Kölln, de multă vreme înghiţit de 
capitală, este o mică insulă pe râul Spree. In mare parte, a făcut 
loc muzeelor, dobândindu-și astfel el însuși porecla de „Insula 
Muzeu”. Trebuie să mărturisesc însă că eu n-am intrat niciodată 
în vreunul dintre ele. Nu mă prea interesează Trecutul și, dacă e 
să mă întrebaţi pe mine, taman această obsesie a ţării ăsteia 
privind istoria ne-a adus unde ne aflăm acum: în rahat. Nu mai 
poţi intra într-un bar fără ca vreun dobitoc să nu înceapă să 
turuie despre graniţele noastre din 1918 ori să bată apa în piuă 
despre vremea lui Bismarck sau despre timpurile când îi făceam 
praf pe francezi. Astea sunt răni vechi și, după părerea mea, nu 
face bine să le tot zgândări. 

Privit de afară, localul ăla nu avea nimic care să-l fi atras pe 
trecător să intre să bea ceva: nici ușa de pe care se cojea 


63 


vopseaua, nici florile uscate de la ferestre și, în niciun caz, 
bileţelul scris de mână, deloc caligrafic, care era pus în geamul 
murdar și pe care scria: „Discursul de diseară poate fi ascultat 
aici”. Am înjurat, căci asta însemna că Joey cel Șchiop ţinea în 
seara aia un discurs la un miting al Partidului, ceea ce avea să 
se soldeze cu obișnuitul trafic infernal. Am coborât scările și am 
deschis ușa. 

Interiorul localului ar fi avut și mai puţine șanse de a convinge 
un consumator ocazional să zăbovească un pic acolo. Pereţii 
erau acoperiţi cu sculpturi întunecate din lemn - machete 
micuţe de tunuri, capete de mort, sicrie și schelete. Lângă 
peretele din fund era un imens armoniu, pictat astfel încât să 
semene cu un cimitir, cu cripte și morminte care-și arătau 
morţii, la care un cocoșat cânta o compoziţie de Haydn. O făcea 
mai mult pentru sine decât pentru altcineva, de vreme ce un 
grup de soldați din Sturmtruppen** cânta „Prusia mea mândră și 
măreaţă” cu destul gusto% încât să acopere aproape complet 
interpretarea cocoșatului. Am văzut eu multe lucruri ciudate în 
Berlin la viaţa mea, dar asta era ceva desprins parcă dintr-un 
film cu Conrad Veidt, și încă nu unul bun. Mă aşteptam ca în 
orice clipă să se năpustească înăuntru ciungul căpitan de poliţie. 

În loc de asta, l-am găsit pe Illmann stând singur într-un colț și 
bând dintr-o sticlă de Engelharat. Am comandat încă două și m- 
am așezat, timp în care soldaţii își terminară cântecul, iar 
cocoșatul începu să masacreze una dintre sonatele mele 
preferate de Schubert. 

— Al dracului loc de întâlnire ai ales, i-am spus cu răceală. 

— Mie mi se pare, în mod curios, cât se poate de atrăgător. 

— Da, cum să nu, exact genul de loc în care să te întâlnești cu 
prietenoșii hoţi de cadavre din cartier. Nu vezi destulă moarte în 
timpul orelor de program de trebuie să vii să bei ceva într-o 
criptă ca asta? 

El ridică din umeri deloc jenat: 


33 Trupele de asalt. Erau cunoscuţi pentru agresivitatea și violenţa lor. 

34 Termen muzical (în Ib. italiană) - interpretare caracterizată prin entuziasm și 
vigoare. 

35 Actor german (1893-1943), oponent al nazismului, care a emigrat din Germania în 
1933, la o săptămână după ce se însurase cu o evreică. Din filmografia sa de peste 
100 de pelicule fac parte The Cabinet of Dr. Caligari, The Man Who Laughs, The Spy in 
Black, Contraband, The Thief of Bagdad şi Casablanca. 


64 


— Numai atunci când sunt înconjurat de moarte îmi amintesc 
neîncetat că sunt în viață. 

— Ar fi multe de spus despre necrofilie, i-am replicat. 

lllImann zâmbi, ca și cum ar fi fost de acord cu mine. 

— Ei, și zici că vrei sa afli ceva despre sărmanul 
Hauptsturmführer și soţioara lui? 

Am aprobat dând din cap, la care el continuă: 

— E un caz interesant și, de tine nu mă feresc s-o spun, 
cazurile interesante devin din ce în ce mai rare. Ai zice că sunt 
un tip ocupat, cu atâţia oameni care mor pe neașteptate în 
orașul ăsta. Desigur, de obicei cauzele care duc la moartea lor 
sunt puţin sau chiar deloc misterioase. Jumătate din vreme mă 
pomenesc oferind dovezile criminalistice ale unui omor tocmai 
celor care l-au comis. Trăim într-o lume cu susul în jos. 

Își deschise servieta și scoase un dosar cu șină albastru și îmi 
zise: 

— Am adus fotografiile. M-am gândit că o să vrei să vezi 
fericitul cuplu. Mă tem că sunt o pereche de adevărați fochiști. 
N-am putut să fac identificarea decât după verighetele pe care 
le purtau. 

Am răsfoit prin dosar. Unghiul din care erau făcute pozele 
varia, dar subiectul rămânea același: două cadavre carbonizate, 
lipsite de păr precum faraonii egipteni, zăceau pe arcurile 
vizibile și înnegrite ale unui obiect ce fusese cândva un pat, de 
parcă erau niște cârnăciori uitaţi prea mult pe grătar. 

— Frumos album. Ce făceau, erau în mijlocul unei bătăi cu 
pumnii? l-am întrebat, observând felul în care fiecare cadavru 
avea pumnii ridicaţi, ca la luptătorii care se bat fără mănuși. 

— E ceva destul de comun într-o astfel de moarte. 

— Dar tăieturile astea din piele? Arată ca niște răni cauzate 
de cuțit. 

— Din nou, ceva la care te poți aștepta, răspunse lllmann. 
Căldura din timpul unui incendiu puternic face ca pielea să 
crape precum coaja unei banane coapte. Asta, dacă mai ii 
minte cum arată o banană. 

— Unde ai găsit canistrele cu benzină? 

El își ridică sprâncenele întrebător: 

— Oho, și despre astea știi? Da, am găsit două canistre goale 
în grădină. Nu cred că erau acolo de multă vreme. Nu erau 
ruginite și într-una dintre ele mai era încă o cantitate mică de 


65 


petrol rămas neevaporat. După spusele pompierului, la locul 
incendiului se simţea un puternic miros de benzină. 

— Așadar, un incendiu provocat. 

— Fără urmă de îndoială. 

— Și ce te-a făcut să cauţi urme de gloanţe? 

— Experienţa. Când incendiul are loc după moartea 
victimelor, întotdeauna te întrebi dacă nu există posibilitatea ca 
acesta să fie o încercare de a distruge probele. E o procedură 
standard. Am găsit trei gloanțe în femeie, două în bărbat și trei 
în tăblia patului. Femeia era moartă înainte să izbucnească 
incendiul. A fost împușcată în cap și în gât. Nu și bărbatul. Am 
găsit urme de fum în căile respiratorii și monoxid de carbon în 
sânge. Țesuturile erau încă roz. A fost împușcat în piept și în 
faţă. 

— S-a găsit arma cu care s-a tras? am întrebat. 

— Nu, dar îţi pot spune că a fost vorba, cel mai probabil, de 
un pistol automat de 7,65 mm, ceva foarte puternic în ce 
privește muniţia, cum ar fi un Mausser vechi, de exemplu. 

— De la ce distanţă au fost împușcați? 

— Aș zice că ucigașul se afla cam la 150 cm distanţă de 
victime atunci când a tras. Rănile de intrare și de ieșire a 
glonţului sprijină ipoteza că ucigașul a stat la capătul de la 
picioare al patului. Și, bineînțeles, sunt gloanţe în tăblia de la 
cap a patului. 

— Crezi că a fost doar o singură armă? 

lllImann confirmă din cap. 

— Opt gloanțe, am adăugat. Asta înseamnă o magazie 
întreagă în cazul unui pistol de buzunar, nu-i așa? Cineva ori a 
vrut să fie foarte sigur de ce face, ori era foarte mânios. Isuse, și 
vecinii n-au auzit nimic? 

— Se pare că nu. Și dacă au auzit, s-au gândit probabil că nu 
e decât Gestapoul care dă o mică petrecere. Incendiul nu a fost 
anunţat până la ora 3:10 dimineaţa, când deja nu mai era nicio 
șansă de a-l ţine sub control. 

Cocoșatul își abandonă recitalul când soldaţii se lansară într-o 
interpretare a cântecului Germanie, mândria noastră. Unul 
dintre ei, un zdrahon de bărbat cu o cicatrice pe faţă de 
lungimea și consistenţa unei cruste de șuncă, merse în jurul 
barului fluturând din mâna în care-și ţinea berea, cerându-le 
insistent clienţilor aflaţi în local să cânte și ei. Lui lllmann nu 


66 


păru să-i pese și cântă cu un glas puternic de bariton. Cântatul 
meu făcu dovada unei considerabile lipse de voce și de 
entuziasm. Nu cântecele răsunătoare fac din tine un patriot. 
Problema cu naţional-socialiștii ăștia afurisiţi, mai ales cu ăia 
tineri, e că au impresia că deţin monopolul patriotismului. Și 
chiar dacă nu îl dețin acum, la cum merg treburile, or să-l aibă 
în curând. 

Când se termină cântecul, i-am mai pus lui lllmann niște 
întrebări. El îmi relată: 

— Erau amândoi dezbrăcaţi complet și băuseră destul de 
mult. Ea - câteva cocteiluri Ohio, iar el - o mare cantitate de 
bere și de șnaps. Mai mult ca sigur erau foarte beţi când au fost 
împușcați. De asemenea, am luat și o probă de secreție vaginală 
și am găsit urme recente de spermă, care aveau aceeași grupă 
sanguină cu cea a bărbatului. Cred că avuseseră o seară de 
pomină. A, și ea era însărcinată în opt săptămâni. Asta e, 
lumânarea plăpânadă a vieţii arde foarte puţin. 

— Însărcinată, am repetat eu cuvântul, gânditor. 

lllmann se întinse și căscă. 

— Da, zise el. Vrei să știi ce mâncaseră la cină? 

— Nu, am răspuns eu cu fermitate. Spune-mi, în schimb, ceva 
despre seif. Era deschis sau închis? 

— Deschis. Făcu o pauză. Știi, e interesant, nici măcar nu m-ai 
întrebat cum a fost deschis. Ceea ce mă face să bănuiesc că știi 
deja că, în afară de un pic de pârjoleală, seiful era intact; dacă o 
fi fost deschis în mod ilegal, atunci acest lucru a fost făcut de 
cineva care chiar știa ce face. Un seif Stockinger nu e o simplă 
jucărie. 

— Amprente erau? 

lllmann clătină din cap: 

— Era mult prea pârjolit ca să se poată lua amprente. 

— Hai să presupunem că, am început eu, chiar înainte de 
moartea cuplului Pfarr seiful conţinea ce conţinea și că acel 
ceva era, așa cum ar fi trebuit să fie, încuiat acolo pe timpul 
nopții. 

— Așa... 

— Atunci sunt două posibilităţi: prima - un profesionist în 
deschiderea de seifuri a făcut treaba și apoi i-a omorât, iar a 
doua - au fost obligați de cineva să deschidă seiful și li s-a 
ordonat după aia să meargă înapoi în pat, unde au fost 


67 


împușcați. Însă un profesionist nu ar fi lăsat deschisă ușa 
seifului. 

— Cu excepţia cazului în care s-ar fi străduit să dea impresia 
că e amator, zise lllmann. Părerea mea e că amândoi dormeau 
când au fost împușcați. Oricum, după unghiul de pătrundere a 
glonțului aș zice că, în mod sigur, amândoi erau întinși în pat. 
Or, dacă ești treaz și cineva ar sta cu arma aţintită spre tine, 
mai mult ca sigur că ai sta în pat ridicat în capul oaselor. Așa că 
eu aș trage concluzia că teoria asta a ta, cu intimidarea, este 
puţin probabilă. 

Se uită la ceas și își termină de băut berea. Lovindu-mă ușor 
cu palma peste picior, adăugă pe un ton plin de căldură: 

— A fost tare bine, Bernie. Exact ca în vremurile bune. E 
foarte plăcut să discuţi cu cineva ale cărui idei legate de munca 
de investigare nu implică o lumină în ochi și o pereche de 
boxuri*$ în mâini. Totuși, nu mai am mult de tras la Alex. Ilustrul 
nostru Reichskrimminaldirektor, Arthur Nebe, mă scoate la 
pensie, așa cum i-a scos la pensie pe toți ceilalți vechi 
conservatori înaintea mea. 

— N-am știut că te interesează politica, am spus. 

— Nu mă interesează. Dar nu așa a ajuns Hitler să fie ales? 
Pentru că prea multor oameni nu le păsa cine conduce tara? 
Partea amuzantă e că acum îmi pasă chiar mai puţin decât 
înainte. Mă și vezi pe mine alăturându-mă Toporașilor ăstora de 
martie, cu ideile lor. Chiar n-o să-mi pară rău că plec. M-am 
săturat de toate frecușurile astea dintre Sipo și Orpo legate de 
cine să controleze Kripo. Te bagă în ceaţă când vine vorba de 
întocmit un raport, că nu știi dacă ar trebui sau nu să fie 
implicați și amicii noștri în uniformă din Orpo. 

— Eu credeam că Sipo și Gestapoul sunt la cârma Kripo. 

— La nivelul eșaloanelor superioare de comandă așa este, 
confirmă lllmann. Dar la nivelul de mijloc și la nivelurile 
inferioare încă mai operează vechile lanţuri administrative de 
comandă. La nivelul municipalităţii, șefii poliţiei locale, care ţin 
de Orpo, răspund și de Kripo. Dar umblă vorba că vârfurile de la 
conducerea Orpo îi încurajează pe ascuns pe toți șefii de poliţie 
care sunt gata să le producă frustrare băieţilor de la Sipo. La 
Berlin, asta îi convine propriului nostru șef al poliţiei. El și 


3 Box - armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete și cu o 
creastă de sinuozităţi, cu care se atacă ţinând pumnul strâns. 


68 


Reichskriminaldirektor-ul, Arthur Nebe, se urăsc de moarte. 
Caraghios și lipsit de sens, nu? Și acum, dacă nu te superi, chiar 
trebuie să plec. 

— Ce mai manieră de a conduce o poliţie afurisită, i-am zis. 

— Crede-mă, Bernie, mai bine de tine că nu mai faci parte din 
ea. Rânji fericit. Și încă e loc de mai rău. 

e 

Informaţiile oferite de Illmann m-au costat o sută de mărci. 
Informaţiile nu sunt niciodată ieftine, dar în ultima vreme 
costurile implicate de investigația privată par să crească. Nu e 
greu de înţeles de ce. Toată lumea învârte câte ceva în 
vremurile astea. Corupţia într-o formă sau alta este o altă 
trăsătură caracteristică a vieţii în regimul naţional-socialist. 
Guvernanţii au dat în vileag câte ceva despre corupţia diverselor 
partide politice în epoca Weimar, dar asta nu a fost nimic în 
comparaţie cu tipul de corupţie care există acum. Corupţia 
înflorește la vârf și toată lumea o știe, așa că majoritatea 
oamenilor se gândesc că și lor li se cuvine o parte. Nu știu pe 
nimeni care să fie prea scrupulos în legătură cu aceste lucruri, 
așa cum era înainte. Și asta mă include și pe mine. Adevărul gol- 
golut e că sensibilitatea oamenilor la corupţie, indiferent că e 
vorba despre piaţa neagră a alimentelor sau despre obţinerea 
de favoruri de la un funcţionar public, este la fel de tocită 
precum un creion bont. 


69 


6. 


În seara aceea, părea că tot Berlinul se îndrepta spre Neukölln 
pentru a fi martor la felul în care Goebbels avea să dirijeze 
orchestra de viori suave, convingătoare, și de trompete 
stridente, sarcastice, care alcătuiau vocea lui. Pentru cei care 
aveau nenorocul de a nu-l vedea pe lluminatorul Popular, 
existau câteva locuri în Berlin special amenajate pentru a li se 
pune la dispoziție măcar posibilitatea de a-l auzi. Așa cum în 
restaurante și cafenele era obligatoriu să existe aparate de 
radio, pe majoritatea străzilor existau megafoane montate pe 
stâlpii pentru reclame sau pe stâlpii de iluminat. lar un 
detașament de gardieni radio era împuternicit să bată pe la 
ușile oamenilor și să impună să fie respectată datoria civică 
obligatorie de a asculta transmisiunea Partidului. 

Mergând cu mașina spre vest pe Leipzigerstrasse, m-am 
întâlnit cu o paradă de torţe aprinse a legiunilor Cămășilor Maro, 
care se îndrepta spre sud pe Wilhelmstrasse, și am fost nevoit 
să cobor din mașină și să le salut drapelul. Dacă nu aș fi făcut 
asta, aș fi riscat să fiu bătut măr. Bănuiesc că mai erau și alţii ca 
mine în mulțimea aia, cu braţele drepte întinse precum polițiștii 
de trafic, făcând acest gest doar ca să evite să dea de bucluc și 
simțindu-se un pic ridicoli. Cine știe? Dar dacă stai să te 
gândești, partidele politice din Germania au avut întotdeauna 
ceva cu saluturile: social-democraţii își aveau salutul lor cu 
pumnul strâns ridicat deasupra capului, bolșevicii din KPD?” 
aveau salutul cu pumnul strâns ridicat la nivelul umerilor, 
centriștii aveau salutul cu două degete lipite în formă de pistol și 
cu degetul mare pe post de trăgaci, iar naziștii aveau controlul 
manichiurii ca salut. Țineam minte vremea când noi consideram 
că toate astea erau mai degrabă ridicole și melodramatice; 
poate de-aia niciunul dintre noi nu le-a luat în serios, iar acum 
ne aflam în această situaţie, salutându-ne cu cei mai de soi 
dintre ei. O adevărată nebunie. 


37 Abreviere de la numele din lb. germană al Partidului Comunist German 


(Kommunistische Partei Deutschlands). 
70 


Badenschestrasse, care pornește din Berliner Strasse, e doar 
la o stradă distanță de Trautenau Strasse, unde se află 
apartamentul meu. Imediata apropiere este singurul lucru pe 
care îl au în comun. Pe Badenschestrasse, la nr. 7, se află unul 
dintre cele mai moderne blocuri de locuinţe din oraș și e cam la 
fel de exclusivist ca un dineu în compania Ptolemeilor. 

Mi-am parcat mașinuţa murdară între un imens Deusenberg și 
un Bugatti strălucitor și am pășit într-un hol care părea să fi 
lăsat fără marmură vreo două catedrale. Un portar rotofei și un 
soldat din trupele de asalt m-au zărit și, părăsindu-și biroul și 
radioul la care se difuza muzică de Wagner înainte de emisiunea 
Partidului, s-au pus în calea mea ca o adevărată barieră umană, 
neliniștiți la gândul că aș putea să-l insult pe vreunul dintre 
locatari cu hainele mele ponosite și manichiura făcută de mine 
însumi. 

— Așa cum scrie și pe plăcuța de afară, aici e o clădire 
privată, mârâi Grasu’. 

Nu am fost impresionat de eforturile lor reunite de a face pe 
durii cu mine. Sunt obișnuit să mi se arate că nu sunt binevenit, 
așa că nu mă înmoi cu una, cu două. 

— Nu am văzut nicio plăcuţă, am afirmat eu cu sinceritate. 

— Nu vrem necazuri, domnule, zise soldatul. Avea un maxilar 
care părea delicat și care s-ar fi spart ca o nucă dacă ar fi făcut 
o scurtă cunoștință cu pumnul meu. 

— Nu aduc așa ceva, i-am explicat. 

Grasu' preluă discuţia: 

— Ei, atunci, indiferent ce vinzi, nu vrem. 

Am schiţat un zâmbet fără chef: 

— Ascultă, Grasule, singurul lucru care mă oprește de la a te 
împinge la o parte din calea mea este respiraţia ta urât 
mirositoare. Știu că va fi destul de complicat pentru tine, da' ia 
vezi dacă te descurci să dai de telefon și să o suni pe Fräulein 
Rudel. O să descoperi că mă așteaptă. 

Grasu’ se trase de uriașa-i mustață cafenie înspicată cu negru 
care-i atârna pe lângă buza arcuită ca un liliac pe zidul unei 
cripte. Respirația lui era mai îngrozitoare decât mi-aş fi putut 
imagina. 

— Pentru binele tău, șmecherule, ar fi bine să fie adevărat. Ar 
fi o adevărată plăcere să te azvârl afară. 


71 


Înjurând în barbă, se îndreptă legănat spre birou și, furios, 
formă un număr: 

— Fräulein Rudel așteaptă pe cineva? întrebă el, temperându- 
și tonul. Numai că mie nu mi-a spus. 

Când povestea mea îi fu confirmată, încremeni. Puse 
receptorul jos și-mi făcu semn cu capul către lift, șuierând doar: 

— Etajul 3. A 

La etajul 3, diametral opuse, se aflau numai două uși. Intre 
ele - o întindere de parchet de dimensiunile unui velodrom și, 
de parcă aș fi fost așteptat, una dintre uși era lăsată 
întredeschisă. Menajera mă conduse în salonul de primire și mi 
se adresă morocăânoasă: 

— Mai bine aţi lua loc. Încă se îmbracă și nu se știe cât 
durează. Dacă doriţi, turnaţi-vă ceva de băut. 

Dispăru apoi și eu am examinat ce era în jurul meu. 

Apartamentul nu era mai mare decât o pistă particulară și 
părea tot atât de somptuos ca un decor dintr-un film de Cecil B. 
de Mille, a cărui fotografie era pusă la loc de cinste, alături de 
alte poze, pe pianul cu coadă. In comparaţie cu persoana care 
decorase și mobilase acest loc, arhiducele Ferdinand fusese 
binecuvântat cu bunul-gust care caracterizează o trupă 
turcească de circ alcătuită din pitici. M-am uitat și la alte 
fotografii. Majoritatea erau secvenţe cu Ilse Rudel din diferite 
filme în care jucase. În multe dintre ele, era mai mult 
dezbrăcată decât îmbrăcată - înota goală sau privea timid de 
după un copac care-i ascundea părţile cele mai interesante ale 
corpului. Rudel era celebră pentru rolurile ei care presupuneau o 
costumaţie sumară. În altă fotografie, era așezată la o masă 
într-un restaurant elegant alături de Dr. Goebbels, iar în alta se 
antrena cu boxerul Max Schmelling. Era și una în care era 
purtată în braţe de un muncitor, numai că întâmplător 
„muncitorul” nu era nimeni altul decât faimosul actor Emil 
Jannings. Mi-am dat seama că era o secvenţă din filmul Co/iba 
constructorului. Îmi place cartea mult mai mult decât mi-a 
plăcut filmul. 

Când am simţit mirosul de 4711 m-am întors și m-am trezit 
dând mâna cu frumoasa vedetă de cinema. 

— Văd că vă uitaţi la mica mea galerie, zise ea, aranjând la 
loc fotografiile pe care le luasem și le studiasem. Cred că vi se 
pare o dovadă de vanitate fără margini din partea mea să ţin la 


72 


vedere atâtea fotografii cu mine însămi, dar pur și simplu nu 
suport albumele. 

— Nu, deloc, i-am răspuns. Este foarte interesantă. 

Îmi aruncă acel zâmbet care făcea mii de bărbaţi germani, 
inclusiv eu, să simtă că li se înmoaie genunchii. 

— Mă bucur mult că sunteţi de acord. 

Era îmbrăcată cu niște pijamale de casă din catifea verde, cu 
un lung cordon franjurat, auriu, și purta niște papuci din 
marochin verde, cu tocuri înalte. Părul ei blond era prins la ceafă 
într-un nod împletit, așa cum era la modă; numai că, spre 
deosebire de majoritatea femeilor germane, ea era și fardată și 
fuma o ţigară. Aceste obiceiuri nu sunt privite cu ochi buni de 
BdM, Liga Femeilor, care le consideră nepotrivite cu idealul 
nazist de feminitate germană; totuși, eu sunt băiat de la oraș: 
poate că feţele simple, bine spălate și trandafirii sunt tot ce 
trebuie la o fermă, însă, ca aproape toţi bărbaţii germani, eu 
prefer ca femeile mele să fie fardate și pudrate. Desigur, Ilse 
Rudel trăia într-o lume diferită decât celelalte femei. Probabil că 
ea își închipuia că Liga Femeilor Naziste e vreo asociaţie de 
hochei. 

— Îmi cer scuze pentru tipii ăia de la intrare, îmi zise ea, dar 
vedeţi, Josef și Magda Goebbels au un apartament mai sus, așa 
că măsurile de securitate trebuie să fie maxime, vă daţi seama. 
Că veni vorba de ei, mi-am amintit că i-am promis lui Josef că o 
să încerc să-i ascult discursul, măcar în parte. Vă deranjează? 

Nu era genul de întrebare pe care să o adresezi cuiva, decât 
dacă se întâmpla să fii la per tu cu ministrul propagandei, 
lluminatorul Popular, și cu nevastă-sa. Am ridicat din umeri. 

— N-am nimic împotrivă. 

— O să ascultăm doar câteva minute, mă asigură ea, dând 
drumul la radioul Philco așezat pe dulăpiorul din lemn de nuc în 
care se aflau băuturile. Ei, și acum - ce pot să vă ofer de băut? 

Am cerut un whisky și ea îmi turnă o cantitate suficient de 
mare ca să pui în ea un set de dinţi falși. Pentru ea însăși turnă 
dintr-o carafă înaltă din sticlă albastră un pahar de Bowle, 
băutura de vară preferată la Berlin, și apoi se așeză lângă mine 
pe canapeaua de forma și culoarea unui fruct necopt de ananas. 
Am ciocnit paharele și, când s-au încălzit lămpile radioului, 
vocea molcomă a bărbatului care locuia la etaj s-a strecurat 
încetișor în cameră. 


73 


Întâi de toate, Goebbels îi puse la zid pe jurnaliștii străini 
pentru observaţiile lor critice, comentând dur la adresa modului 
părtinitor în care relatau despre viaţa în noua Germanie. Unele 
dintre aceste remarci erau destul de inteligente încât să 
stârnească râsul și apoi aplauzele în rândul audienței sale 
lingușitoare. Rudel afișă o umbră de zâmbet, dar nu scoase 
niciun cuvânt, și m-am întrebat dacă pricepea vreo iotă din ceea 
ce spunea vecinul ei cu picior de lemn. Atunci el ridică vocea și 
se porni să peroreze împotriva trădătorilor - oricare ar fi fost ei, 
nu mi-am dat seama - care încercau să saboteze revoluția 
națională. Aici ea își înăbuși un căscat. Până la urmă, când Joey 
ajunse la subiectul lui preferat, glorificarea Fuhrerului, ea sări în 
picioare și opri radioul. 

— Dumnezeule, cred că l-am auzit destul pentru o singură 
seară. 

Se duse la gramofon și alese un disc. 

— Vă place jazzul? mă întrebă, schimbând subiectul. O, staţi 
liniștit, e în regulă, nu e jazz cântat de negri. Îmi place la 
nebunie, dumneavoastră nu? 

În Germania e permis acum numai jazzul care nu e cântat de 
negri, numai că mă întreb adesea cum pot să-și dea seama de 
diferenţă. l-am răspuns: 

— Îmi place orice fel de jazz. 

Ea învârti de manivela gramofonului și puse acul pe șănțuleţul 
discului. Era o melodie plăcută, relaxată, cu un clarinet puternic 
și cu un saxofonist care ar fi putut conduce o companie de 
italieni peste graniţă, pe pământul nimănui. l-am spus: 

— Vă supăraţi dacă vă întreb de ce ţineţi apartamentul ăsta? 

Ea veni în pași de dans înapoi spre canapea și se așeză. 

— Păi, domnule detectiv particular, Hermann îi consideră pe 
prietenii mei cam prea gălăgioși. El lucrează mult acasă, la 
reședința noastră din Dahlem, la diverse ore, așa că eu îmi 
primesc musafirii aici, ca să nu-l deranjez. 

— Sună cât se poate de logic. 

Ea suflă un nor de fum spre mine din fiecare din nările-i 
perfecte, iar eu am inspirat adânc; nu pentru că-mi plăcea 
mirosul țigărilor americane - deși îmi place -, ci pentru că venea 
direct din pieptul ei și orice avea legătură cu acest piept era bun 
din punctul meu de vedere. Din mișcările zărite sub jacheta ei, 


74 


ajunsesem deja la concluzia că sânii ei erau generoși și că nu 
purta sutien. 

— Ei, și de ce voiaţi să mă vedeţi? am întrebat-o și, spre 
surprinderea mea, mă atinse încetișor pe genunchi. 

— Relaxaţi-vă, îmi zâmbi. Nu vă grăbiţi, nu-i așa? 

Am scuturat din cap și am privit-o cum fumează ţigara până la 
capăt. În scrumieră mai erau câteva mucuri, toate purtând din 
abundență urma rujului ei, dar niciuna dintre ţigări nu fusese 
fumată mai mult de jumătate, și mi-a trecut prin cap că ea era 
de fapt aceea care avea nevoie să se relaxeze și că probabil 
nervozitatea ei avea o cauză. Eu, poate. Ca pentru a-mi 
confirma teoria, ea țâșni de pe canapea, își mai turnă un pahar 
de Bowle și schimbă discul. 

— Băutura ta e OK? mă întrebă. 

— Da, i-am răspuns, sorbind din ea. Era un whisky bun, închis 
la culoare, nediluat, care aluneca plăcut pe gât. Am întrebat-o 
apoi cât de bine îi cunoscuse pe Paul și Grete Pfarr. Nu cred că 
întrebarea mea o surprinse. În loc de asta, se dădu mai aproape 
de mine, încât practic ne atingeam unul de altul, și zâmbi într-un 
mod ciudat. 

— A, da, zise ea impulsiv. Am uitat - tu ești cel pe care 
Hermann l-a angajat să ancheteze incendiul, nu-i așa? 

Zâmbi forțat și adăugă: _ 

— Presupun că poliţia a fost depășită de caz. In vocea ei era o 
nuanță de sarcasm: Și vii tu, Marele Detectiv, și găsești indiciul 
care va duce la dezlegarea întregului mister. 

— Nu e niciun mister, Fräulein Rudel, i-am zis încercând să o 
provoc, dar scopul meu nu fu nici pe departe atins. 

— Ei, cum nu, misterul e, de bună seamă, cine e autorul, nu? 

— Un mister este ceva care se află dincolo de cunoașterea și 
înțelegerea minţii omenești, ceea ce înseamnă că mi-aș pierde 
vremea și numai încercând să-l anchetez. Nu, acest caz nu e 
nimic mai mult decât un puzzle, și întâmplarea face să-mi placă 
jocurile de puzzle. 

— O, și mie îmi plac, zise ea, și m-am gândit că sună ca și 
cum m-ar lua peste picior. Și te rog, trebuie să îmi spui Ilse cât 
ești aici. Și o să mă adresez și eu ţie cu numele de botez. Care 
e? 

— Bernhard. 


75 


— Bernhard, repetă ea, să vadă cum sună întreg, ca apoi să-l 
prescurteze: Bernie. 

Luă o înghiţitură mare din amestecul de șampanie și vin dulce 
pe care-l avea în pahar, scoase o căpșună care se afla pe 
marginea paharului și o mâncă. 

— Păi, Bernie, cu siguranţă ești un detectiv particular foarte 
bun, dacă lucrezi pentru Hermann la ceva atât de important. Eu 
credeam că voi sunteţi cu toţii niște omuleţi prăpădiţi care vă 
ţineţi după soți și vă uitaţi prin gaura cheii ca să vedeţi ce pun la 
cale, pentru ca apoi să le spuneţi nevestelor lor. 

— Cazurile de divorţ sunt de fapt cam singurul gen de afacere 
de care nu mă ocup. 

— Chiar așa? zise ea zâmbind ușor, ca pentru sine. 

Zâmbetul ăla mă cam enervă niţel; în parte, pentru că aveam 
senzația că mă lua de sus, dar și pentru că îmi doream cu 
disperare să-l fac să dispară cu un sărut, iar în caz că nu se 
putea așa, cu un dos de palmă. 

— la spune-mi, îţi ies mulţi bani din ceea ce faci? 

Lovindu-mă ușor cu palma peste coapsă, ca să-mi atragă 
atenţia că nu își terminase întrebarea, adăugă: 

— Nu vreau să par nepoliticoasă. Ce vreau să știu e: câştigi 
destul cât să ai o viaţă confortabilă? 

Înainte de a-i răspunde, m-am mai uitat o dată la luxul 
opulent care mă înconjura: 

— Eu, confortabil? Cum nu, ca un scaun Bauhaus. 

La acest răspuns, ea râse. l-am zis: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea cu privire la familia Pfarr. 

— Nu ţi-am raspuns? 

— Știi al naibii de bine că nu. 

Ridică din umeri: 

— Îi cunoșteam. 

— Suficient de bine ca să știi ce anume avea Paul împotriva 
soțului tău? 

— Asta e ceea ce te interesează cu adevărat? 

— Va fi de ajuns pentru început. 

Ea scoase un mic suspin de nerăbdare: 

— Prea bine, o să jucăm jocul tău, dar numai până mă 
plictisesc de el. 

Ridică întrebător din sprâncene spre mine și, deși habar n- 
aveam despre ce vorbește, am ridicat din umeri și am zis: 


76 


— De acord. 

— Este adevărat, nu se înțelegeau, dar nu am nici cea mai 
vagă idee de ce. Când Paul și Grete s-au cunoscut, Hermann nu 
a fost de acord ca ei să se căsătorească. Credea că tot ce voia 
Paul era o nevastă bogată. A încercat să o convingă pe Grete să- 
i dea papucii, dar ea nici nu a vrut să audă de așa ceva. După 
aceea, după toate semnele, s-au înțeles bine, cel puţin până 
când prima soţie a lui Hermann a murit. Înainte de asta, mă 
vedeam deja cu el de ceva vreme. Abia după ce ne-am căsătorit 
noi lucrurile au început să se răcească de-a binelea între ei doi. 
Grete a început să bea. lar căsătoria lor părea mai mult de 
fațadă, atât cât să se evite gura lumii - știi, cum Paul lucra la 
minister... 

— Ştii ce anume făcea el acolo? 

— Nu, habar n-am. 

— Călca strâmb? 

— Dacă avea și alte femei? râse ea. Paul era un tip arătos, dar 
un pic cam lipsit de strălucire. Era dedicat muncii sale, nu altei 
femei. Sau dacă avea vreuna, era foarte discret. 

— Dar ea? 

Rudel scutură din capul blond și luă o înghiţitură mare din 
băutura ei: 

— Nu era felul ei. 

Făcu însă o scurtă pauză și păru că se gândește mai mult: 

— Deși... ridică ea din umeri, dar probabil că nu înseamnă 
nimic... 

— Haide, acum, spune! 

— Păi, odată, la Dahlem, s-a întâmplat să rămân cu impresia 
vagă că între Grete și Haupthändler s-ar putea să fie ceva. 

Am ridicat o sprânceană, iar ea continuă: 

— Secretarul particular al lui Hermann. Asta era cam pe 
vremea când italienii au intrat în Addis Abeba. Ţin minte asta 
pentru că m-am dus la o petrecere la ambasada Italiei. 

— Asta a fost pe la începutul lui mai, în acest caz. 

— Da. Ca să revin, Hermann era plecat cu afaceri, aşa că eu 
m-am dus singură. A doua zi dimineața filmam la studiourile UFA 
și trebuia să mă trezesc devreme. M-am hotărât să-mi petrec 
noaptea la Dahlem, ca să am mai mult timp la dispoziţie 
dimineaţa. E mult mai ușor să ajungi la Babelsberg de acolo. 
Așadar, când am ajuns acasă mi-am băgat capul pe ușa 


77 


salonului, în căutarea unei cărţi pe care o lăsasem acolo, și pe 
cine crezi că am găsit stând acolo pe întuneric? Pe Hjalmar 
Haupthândler și pe Grete. 

— Ce făceau? 

— Nimic. Chiar nimic. Tocmai asta mi-a stârnit bănuielile. Era 
două noaptea și ei stăteau acolo, la capetele opuse ale aceleiași 
canapele ca o pereche de școlari la prima lor întâlnire. Mi-am 
dat seama că se simțeau încurcaţi să mă vadă. Mi-au vândut 
niște gogoși cum că doar stăteau de vorbă și că pierduseră 
noţiunea timpului, dar nu i-am crezut. 

— l-ai pomenit de asta soţului tău? 

— Nu. De fapt, chiar am uitat de ea. Și chiar dacă nu aș fi 
uitat, nu i-aș fi spus nimic lui Hermann. Nu e genul de persoană 
care să lase lucrurile să se rezolve singure. Cred că majoritatea 
bărbaţilor bogaţi sunt așa. Neîncrezători și suspicioși. 

— Eu aș zice că are mare încredere în tine, de vreme ce te 
lasă să ai propriul tău apartament. 

Ea râse disprețuitor: 

— Doamne, ce glumă. Dacă ai ști cât a trebuit să mă lupt. Dar 
probabil că știi totul despre noi, fiind detectiv particular. 

Fără să mă lase să răspund, continuă: 

— A trebuit să zbor câteva menajere din cauză că erau 
mituite să mă spioneze. Este cu adevărat un bărbat foarte gelos. 

— În împrejurări similare, probabil că și eu m-aș purta la fel ca 
el, i-am spus. Majoritatea bărbaţilor ar fi geloși pe o femeie ca 
tine. 

Mă privi în ochi și apoi se uită la mine de sus până jos. Era 
acel gen de privire provocatoare care le este permis numai 
târfelor și vedetelor de cinema extrem de bogate și de 
frumoase. Era un zâmbet menit să mă facă să mă urc pe ea ca o 
plantă agăţătoare pe un arac. O privire care mă făcea să-mi 
doresc să dau gaură în covor. Am adăugat: 

— Ca să fiu sincer, probabil că îţi place să faci gelos un 
bărbat. Îmi pari genul de femeie care scoate mâna pe geam ca 
să semnalizeze la stânga și apoi o ia la dreapta, doar ca să-l 
facă pe un tip să-și dea cu presupusul cu privire la semnificaţia 
întâmplării. Ești pregătită să-mi spui de ce m-ai chemat aici în 
seara asta? 

— Am trimis menajera acasă, zise ea, așa că termină cu 
vorbele fără rost și sărută-mă, prostule. 


78 


În mod normal, nu-mi prea place să execut ordine, dar de 
data asta n-am comentat. Nu în fiecare zi ti se întâmplă ca o 
vedetă de cinema să-ţi ceară s-o săruţi. Îmi dărui interiorul 
moale, plăcut la gust al buzelor ei și, chipurile ca să fiu politicos, 
mi-am dat voie să le egalez priceperea. După un minut, i-am 
simţit trupul tremurând ușor și când își smulse buzele din 
sărutul meu de lipitoare vocea ei era înfierbântată. 

— Măi să fie, ăsta a fost un adevărat sărut la foc mic. 

— ÎI exersez pe antebraţ. 

Zâmbi și își ridică gura spre mine, sărutându-mă de parcă ar fi 
vrut să-și piardă controlul și astfel încât eu să încetez a-i 
ascunde ceva. Respira pe nas, ca și cum ar fi avut nevoie de mai 
mult oxigen, devenind treptat din ce în ce mai serioasă în ceea 
ce făcea, în timp ce eu ţineam pasul cu ea, până când îmi spuse: 

— Bernie, vreau să mi-o tragi. 

Am auzit fiecare cuvânt în fermoarul pantalonilor. Ne-am 
ridicat în tăcere și, luându-mă de mână, mă conduse în 
dormitor. 

— Trebuie să merg mai întâi până la baie, i-am spus în timp 
ce ea își scotea jacheta de la pijama, dând-o peste cap, cu sânii 
mișcându-i-se ușor: erau cu adevărat demni de o vedetă de 
cinema și, pentru un moment, nu mi-am putut lua ochii de la ei. 
Fiecare sfârc maroniu era precum casca unui Tommy”. 

— Să nu stai prea mult, Bernie, îmi zise, dându-și jos cordonul 
și apoi pantalonii, rămânând doar în chiloţi. 

Dar în baie m-am privit îndelung în oglinda care acoperea un 
perete întreg și m-am întrebat fără să mă amăgesc cu iluzii de 
ce o zeiţă ca aceea care desfăcea acum lenjeria din satin alb 
avea nevoie tocmai de mine, dintre toţi oamenii, să o ajute să 
justifice o sumă mare pentru serviciile curăţătoriei. Nu era, 
desigur, faţa mea de băiat bun, care cântă în corul bisericii, și 
nici felul meu optimist de a fi. Cu nasul meu spart și maxilarul 
proeminent, eram chipeș numai după standardele unui ring de 
box dintr-un bâlci. Nu-mi închipuiam nici măcar pentru o clipă că 
părul meu blond și ochii mei albaștri m-ar face la modă. Voia ea 
și altceva decât o tăvăleală și, ajutat de inteligenţa mea 
practică, aveam oarecare idee cam ce anume. Problema era că 


3 Tommy Atkins sau doar Tommy este numele generic dat soldaţilor britanici, mai 
ales în timpul Primului Război Mondial, atât de către soldaţii germani, cât și de către 
cei francezi sau din trupele aparținând statelor din Commonwealth. 


79 


aveam o erecţie care, cel puţin temporar, era într-o manieră 
foarte fermă la comandă. 

Înapoi în dormitor, ea stătea încă în picioare, așteptându-mă 
să revin și să mă servesc singur. Nerăbdător, flămând de ea, i- 
am scos rapid chiloţii, am împins-o în pat și i-am desfăcut 
coapsele netede, bronzate, exact așa cum un școlar 
entuziasmat deschide o carte neasemuită. Am petrecut câtva 
timp concentrându-mi atenţia asupra textului, dând paginile cu 
degetele și îmbătându-mi ochii cu ceea ce nu visasem nicicând 
să am. 

Am lăsat lumina aprinsă, așa că am avut în sfârșit o priveliște 
perfectă a mea în timp ce plonjam în deschizătura moale dintre 
picioarele ei. După aceea, ea rămase deasupra mea, respirând 
ca un câine somnoros, dar mulțumit, mângâindu-mă pe piept ca 
și cum și-ar fi manifestat astfel recunoștinţa faţă de mine. 

— Doamne, da' ce bărbat bine făcut ești. 

— Mama a fost fierar, i-am zis. Bătea cuie în potcoava unui cal 
doar cu mâna goală. Cu ea semăn. 

Ea chicoti: 

— Nu vorbeşti tu prea mult, dar când o faci, îţi place să 
glumești, așa e? 

— Sunt o mulţime de oameni morţi în Germania care arată cât 
se poate de serios. 

— Și ești foarte cinic. De ce? 

— Am fost preot. 

Își trecu degetele peste o cicatrice mică de pe fruntea mea, 
unde mă scrijelise un șrapnel. 

— Cum ai căpătat asta? mă întrebă. 

— După slujba de duminică, încingeam un box în sacristie cu 
băieţii din cor. Îţi place să boxezi? am întrebat-o, aducându-mi 
aminte de fotografia cu Schmelling de pe pian. 

— Ador boxul, zise ea. Îmi plac bărbaţii violenţi, cu fizic 
impunător. Îmi place la nebunie să merg la Busch Circus și să-i 
privesc în timp ce se antrenează pentru un meci important, doar 
ca să văd dacă se apără sau atacă, cum lovesc, dacă au curaj. 

— Exact ca una dintre acele femei de viță nobilă din Roma 
antică, i-am spus, verificându-și gladiatorii să vadă dacă vor ieși 
învingători, înainte de a paria. 

— Desigur. Îmi plac învingătorii. Tu... 

— Da? 


80 


— Aş zice că tu ești genul care ar putea rezista la o luptă 
dură. Poate chiar la mai multe. Îmi pari genul rezistent, 
răbdător. Metodic. Gata să îndure mai mult decât o simplă 
pedeapsă. Asta te face periculos. 

— Și tu? 

Sări entuziasmată pe pieptul meu, cu sânii legănându-i-se 
atrăgător, deși, pe moment cel puţin, nu mai aveam apetit 
pentru corpul ei. 

— O, da, da, da, ţipă plină de entuziasm. Ce fel de luptător 
sunt eu? 

Am privit-o cu coada ochiului: 

— Cred că tu ai dansa în jurul unui bărbat și l-ai lăsa să-și 
consume multă energie înainte de a te întoarce la el cu un 
singur pumn zdravăn ca să câștigi prin knock-out. Un meci 
câștigat la puncte nu ar fi genul de concurs care să-ţi placă. Îţi 
place să-i pui întotdeauna la podea. Un singur lucru mă 
nedumerește, însă. 

— Ce anume? 

— Ce te face să crezi că eu m-aș preface că sunt făcut knock- 
out? 

Se ridică în capul oaselor: 

— Nu înțeleg. 

— Cum să nu înţelegi? 

Acum, că o avusesem, mi-era destul de ușor să o spun: 

— Crezi că soțul tău m-a angajat ca să te spionez, nu-i așa? 
Nu crezi deloc cum că aș face investigaţii în legătură cu 
incendiul. De aceea ai plănuit tot acest rendez-vous secret în 
seara asta și acum îmi închipui că se așteaptă din partea mea să 
fiu ascultător ca un pudel, pentru ca atunci când tu îmi vei 
ordona să o las baltă să fac întocmai ce îmi ceri sau altfel s-ar 
putea să nu mai am parte de alte bunătăţi. Ei bine, îți pierzi 
timpul de pomană. Ti-am mai spus, nu mă ocup de divorțuri. 

Oftă și își acoperi sânii cu braţele: 

— Da’ știi să-ţi alegi momentul, zău așa, Herr Câine de 
Vânătoare. 

— E adevărat, nu? 

Sări ca un arc din pat și am știut că-i priveam trupul complet 
dezbrăcat pentru ultima oară; de-acum încolo aveam să fiu 
nevoit să merg la cinematograf ca să prind frânturi îmbietoare 
din el, întocmai ca alţi bărbaţi. Se duse la dulap și scoase un 


81 


halat de pe un umeraș. Din buzunarul acestuia luă un pachet de 
ţigări. Își aprinse una și o fumă cu furie, cu un braţ îndoit peste 
piept. _ 

— Ți-aş fi putut oferi bani, îmi spuse. In loc de asta, m-am 
oferit pe mine însămi. 

Mai trase un fum nervos, de-abia inhalându-l: 

— Cât vrei? 

Exasperat, mi-am lovit cu palma coapsa goală și am spus: 

— Fir-ar să fie, nu mă asculţi. Ți-am zis. Nu am fost angajat să 
trag cu ochiul prin gaura cheii și să aflu numele iubitului tău. 

Ea scutură din umeri cu neîncredere: 

— De unde știai că am un iubit? 

M-am dat jos din pat, am început să mă îmbrac și i-am 
răspuns: 

— N-aveam nevoie de o lupă și de pensetă ca să observ asta. 
E cât se poate de logic că dacă nu ai fi avut deja un amant, nu ai 
fi fost atât de al naibii de neliniștită din cauza mea. 

Îmi aruncă un zâmbet care era la fel de subţire și de dubios 
precum cauciucul unui prezervativ refolosit: 

— Nu? Pun pariu că ești genul de tip care ar putea descoperi 
păduchi în capul unui chelios. Și cine zice că eram neliniștită din 
cauza ta? Doar că nu-mi place să mi se invadeze intimitatea. 
Uite ce e, cred că mai bine ai lua-o din loc. 

Și cu asta, îmi întoarse spatele. 

— Chiar acum plec. X 

Mi-am prins bretelele de la pantaloni și mi-am pus jacheta. In 
uşa dormitorului, am făcut o ultimă încercare de a ajunge la ea: 

— Pentru ultima oară îți spun, n-am fost angajat să te verific 
pe tine. 

— M-ai făcut să mă dau în spectacol, să par o proastă. 

Am scuturat din cap: 

— Ce spui tu n-are sens nici cât să umpli o carie. N-aveai 
nevoie de mine ca să te fac să pari proastă, după toate calculele 
de lăptăreasă pe care le-ai făcut. Mersi pentru seara 
memorabilă. 

Când am ieșit din cameră, începu să înjure cu acel soi de 
înflăcărare pe care l-ai aștepta numai de la un bărbat care 
tocmai și-a dat cu ciocanul peste deget. 


82 


Am condus spre casă simţindu-mă ca ulcerul bucal al unui 
ventriloc. Eram necăjit de cum evoluaseră lucrurile. Nu în fiecare 
zi una dintre cele mai mari stele de cinema ale Germaniei face 
amor cu tine și apoi te scoate de urechi afară pe ușă. Mi-ar fi 
plăcut să am mai mult timp la dispoziţie pentru a ajunge să-mi 
fie familiar trupul ei faimos. Eram un bărbat care câștigase 
premiul cel mare la bâlci, doar ca să i se spună apoi că se 
făcuse o greșeală. Cu toate astea, mi-am spus, ar fi trebuit să 
mă aștept la așa ceva. Nimic nu seamănă așa de mult cu un 
mitocan de pe stradă ca o femeie bogată. 

Odată întors în apartamentul meu, mi-am turnat ceva de băut 
și apoi am încălzit niște apă să fac baie. Mi-am pus pe mine 
halatul pe care-l cumpărasem de la Wertheim's și am început să 
mă simt din nou bine. În casă era un aer cam închis, așa că am 
deschis câteva ferestre. Apoi am încercat să citesc ceva. Mai 
mult ca sigur că oi fi adormit, căci trecuseră vreo două-trei ore 
când am auzit ciocănitul în ușă. 

— Cine e? am întrebat ducându-mă pe hol. 

— Deschide! Poliţia! zise o voce. 

— Ce doriți? 

— Să-ţi punem niște întrebări în legătură cu Ilse Rudel. A fost 
găsită moartă în apartamentul ei acum o oră. A fost ucisă. 

Am deschis ușa larg și m-am pomenit cu ţeava unui 
Parabellum împungându-mă în stomac. 

— Treci înapoi înăuntru, zise omul cu pistolul. 

M-am retras, ridicându-mi instinctiv mâinile. 

Era îmbrăcat cu o haină bavareză cu croială sport, din 
țesătură de culoare albastru-deschis, și purta o cravată de 
culoare galben-aprins. Pe faţa lui tânără, palidă, se vedea o 
cicatrice, dar era superficială și părea neinfectată, probabil și-o 
făcuse singur cu lama de ras în speranţa că ar putea fi luată 
drept o cicatrice căpătată într-un duel dintre studenți. Insoţit de 
un puternic miros de bere, intră la mine în hol, închizând ușa 
după el. 

— Cum spui tu, băiete, i-am zis, ușurat să observ că nu se 
simțea deloc în largul său cu pistolul ăla în mână. M-ai păcălit 
servindu-mi povestea aia despre Fräulein Rudei. N-ar fi trebuit 
să mă las dus așa. 

— Nenorocitule! zbieră el la mine. 


83 


— Te superi dacă las mâinile în jos? Circulaţia mea nu mai e 
ce-a fost. 

Mi-am lăsat mâinile de-a lungul corpului și l-am întrebat: 

— Despre ce e vorba? 

— Să nu negi! 

— Ce să neg? 

— Că ai violat-o! 

Își potrivi mai bine arma în mână și înghiţi nervos, mărul lui 
Adam mișcându-i-se încolo și-ncoace ca un cuplu în luna de 
miere sub un cearșaf subţire și roz. Vorbi mai departe: 

— Mi-a spus ce i-ai făcut, așa că nu ai de ce să încerci să spui 
că nu. 

Am ridicat din umeri: 

— Ce rost ar avea? Dacă aș fi în locul tău, știu pe cine aș 
crede. Numai că ascultă la mine, ești sigur că știi ce faci? Când 
ai dat buzna aici, fluturai steagul războiului. Or fi părând naziștii 
liberali în unele chestii, dar încă nu au înlăturat pedeapsa cu 
moartea, să știi. Chiar dacă nu ești destul de în vârstă ca să ţii o 
băutură în mână. 

— O să te omor, mă ameninţă el, trecându-și limba peste 
buzele uscate. 

— Ei, foarte bine, dar te superi dacă nu mă împuști în burtă? 

Am arătat înspre pistolul lui: 

— Nu e deloc sigur că o să mă omori și chiar n-aș vrea să-mi 
petrec restul vieții bând lapte. In locul tău, aș ţinti spre cap. 
Dacă reușești, chiar între ochi. E o treabă grea, dar o astfel de 
împușcătură m-ar omori sigur. Sincer să fiu, la cum mă simt 
acum, chiar mi-ai face un favor. Cred că mi se trage de la 
mâncare, dar mă simt de parcă măruntaiele mele ar fi mașina 
de făcut valuri de la Luna Park*, i-am spus și drept confirmare 
am tras un vânt sonor cu duhoare de carne. O, Doamne, am 
exclamat, agitându-mi mâna prin faţa nasului, înţelegi ce vreau 
să zic? 

— Taci din gură, animalule, zise tânărul, dar am văzut că 
ridică ţeava armei la nivelul capului meu. Mi-am adus aminte de 
Parabellum-ul de pe vremea când eram în armată, când fusese 
pistolul standard din dotare. La acest model cu calibrul de 8 
mm, la prima împușcătură mecanismul este întotdeauna mai 


33 Parc de distracţii. 
84 


țeapăn. Capul meu constituia o ţintă mai mică decât stomacul și 
speram că o să am suficient timp să mă feresc. 

M-am aruncat spre pieptul lui și când am făcut asta am văzut 
scânteia și am simţit curentul de aer stârnit de glonţul de 9 mm 
atunci când mi-a trecut razant pe deasupra capului și a spart 
ceva aflat în spatele meu. Greutatea corpului meu ne-a purtat 
pe amândoi până când ne-am izbit de ușa de la intrare. Mă 
înșelasem însă când estimasem că adversarul meu nu va fi în 
stare decât de o ripostă slabă. L-am prins de încheietura mâinii 
în care ţinea arma și am descoperit că braţul lui se agita în 
direcția mea cu mult mai multă putere decât prevăzusem eu. L- 
am simţit cum mă apucă de gulerul halatului și-l răsucește, 
după care am auzit țesătura sfâșiindu-se. 

— Rahat, asta chiar e prea mult, am spus și am împins arma 
spre el, reușind să apăs ţeava pe sternul lui. Pentru că mă lăsam 
cu toată greutatea, speram să-i rup vreo coastă, numai că în loc 
de asta am auzit arma descărcându-se din nou și m-am trezit 
acoperit de sângele lui cald. l-am ţinut corpul fără vlagă câteva 
secunde înainte de a-l lăsa să se rostogolească departe de mine. 

M-am ridicat și m-am uitat la el. Nu era nicio îndoială că 
murise, deși sângele continua să ţâșnească din gaura din pieptul 
lui. M-am uitat apoi prin buzunarele lui. Întotdeauna vrei să știi 
cine e cel care a încercat să te omoare. Am găsit un portofel în 
care erau o carte de identitate pe numele Walther Kolb și două 
sute de mărci. Nu avea niciun sens să las banii pentru băieţii de 
la Kripo, așa că am luat o sută cincizeci ca sa acopăr costul 
halatului meu distrus. Mai erau și două fotografii; una dintre ele 
era o carte poștală obscenă în care un bărbat își făcea de lucru 
la fundul unei tipe cu un tub din cauciuc, iar cealaltă era o 
imagine publicitară înfăţișând-o pe Ilse Rudel, semnată „cu 
multă dragoste”. Am ars fotografia fostei mele partenere de pat, 
mi-am turnat o tărie și, minunându-mă de imaginea clismei 
erotice, am sunat la poliţie. 

De la Alex au venit doi polițiști. Ofiţerul superior, 
Oberinspektor Tesmer, era de la Gestapo; celălalt, /nspektor 
Stahlecker, era un prieten, unul dintre puţinii mei prieteni 
rămași în Kripo, dar cu Tesmer prin preajmă nu erau șanse să fie 
o afacere ușoară. 

— Asta e povestea, le-am spus eu, după ce le-am relatat 
tărășenia de trei ori. Eram cu toţii așezați în jurul mesei din 


85 


sufragerie pe care zăceau pistolul Parabellum și tot ce fusese în 
buzunarele bărbatului mort. Tesmer scutură încet din cap, ca și 
cum m-aș fi oferit să vând castraveți grădinarului. 

— Ai fi putut foarte bine să modifici adevărul pe ici, pe colo. 
Haide, mai fă o încercare. Poate de data asta mă vei face să râd. 

Cu buzele-i extrem de subţiri, aproape invizibile, gura lui 
Tesmer era ca o tăietură într-o perdea de proastă calitate. Tot 
ce se zărea prin deschizătura ei erau vârfurile ascuţite ale 
dinților săi ca de rozătoare și priveliștea ocazională a limbii sale 
ca o stridie aspră, de culoare gri-alburie. 

— Uite ce e, Tesmer, știu că pare niţel cam uzat, dar crede- 
mă pe cuvânt, e cât se poate de demn de încredere. Nu tot ce 
strălucește e și de valoare. 

— Atunci încearcă și tu să mai ștergi praful de pe el din când 
în când. Ce știi despre ăsta împușcatu'? 

Am ridicat din umeri: 

— Doar ce am putut afla uitându-mă în buzunarele lui. Și că 
noi doi nu aveam să ne înţelegem. 

— Asta îi asigură câteva puncte în plus din partea mea, zise 
Tesmer. 

Stahlecker stătea cam încurcat lângă șeful său și se tot trăgea 
cu nervozitate de peticul care-i acoperea o orbită. Işi pierduse 
ochiul pe vremea când făcea parte din infanteria prusacă și 
câștigase tot atunci mult râvnita medalie pour le merite pentru 
bravura sa. Eu, unul, aș fi vrut să rămân cu ochiul, deși peticul 
arăta foarte șic. În combinaţie cu tenul său măsliniu și cu 
mustata neagră și stufoasă, îl ajuta să aibă aerul unui pirat, 
chiar dacă felul său de a fi era în ansamblu mai puţin entuziast, 
lent chiar. Dar era un bun poliţai și un prieten loial. Oricum însă 
nu avea să riște să se ardă la degete cât timp Tesmer se 
străduia din răsputeri să vadă dacă eu voi lua foc. Sinceritatea 
sa îl făcuse deja să-și exprime una sau două opinii nechibzuite 
privitoare la NSDAP“ în timpul alegerilor din '33. De atunci, 
avusese atâta minte cât să-și ţină gura, dar și el și eu știam că 
directorul de la Kripo aștepta doar un pretext ca să-l treacă pe 
linie moartă. Numai trecutul său militar extraordinar din timpul 
războiului îl ajutase să rămână în poliţie atâta timp. 


4 Abrevierea din Ib. germană pentru Mational/sozialistische Deutsche Arbeiterpartei - 
Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania. 


86 


— Și presupun că a încercat să te omoare pentru că nu-i era 
pe plac apa ta de colonie, zise Tesmer. 

— Ai băgat și tu de seamă, hm? 

L-am văzut pe Stahlecker zâmbind ușor, dar așa făcu și 
Tesmer, și lui nu îi plăcu gluma mea: 

— Gunther, ai o gură mai mare decât un negru care cântă la 
trompetă. Poate că amicul tău aici de față te-o fi crezând 
amuzant, dar eu cred doar că ești o moară stricată, așa că nu 
mă mai aburi. Nu sunt genul de tip cu simţul umorului. 

— Ti-am spus adevărul, Tesmer. Am deschis ușa și în prag era 
Herr Kolb cu pistolul îndreptat spre cina mea. 

— Avea un Parabellum îndreptat spre tine și tu ai reușit totuși 
să-i vii de hac. Nu văd nicio afurisită de gaură în tine, Gunther. 

— Fac un curs de hipnoză prin corespondenţă. Cum ţi-am zis, 
am avut noroc, nu m-a nimerit. Ai văzut și tu becul spart. 

— la ascultă, vezi că eu nu mă hipnotizez cu una, cu două. 
Tipul ăsta era un profesionist. Nu era genul care să te lase să 
pui laba pe arma lui în schimbul unei porții de șerbet. 

— Ce fel de profesionist? Un negustor de mărunţișuri 
profesionist? Nu mai vorbi în dodii, Tesmer. Era doar un puști. 

— Păi, asta îţi îngreunează și mai mult situaţia, că nu va mai 
avea ocazia să crească. 

— O fi fost el tinerel, i-am replicat eu, dar nu era deloc 
neajutorat. Nu mi-am mușcat buza pentru că te găsesc al 
dracului de atrăgător. Asta e sânge adevărat, să știi. Și halatul 
meu: e sfâșiat. Sau n-ai observat asta? 

Tesmer râse disprețuitor: 

— Am crezut că ești doar șleampăt în ce privește 
îmbrăcămintea. 

— Hei, ăsta e un halat de cincizeci de mărci. Doar nu crezi că 
l-aș face praf doar de dragul tău, nu? 

— Dacă ţi-ai permis să-l cumperi, atunci ţi-ai fi permis și să 
rămâi fără el. Întotdeauna am considerat că ăștia ca tine câștigă 
prea mulți bani. _ 

M-am sprijinit de spătarul scaunului. Il ţineam minte pe 
Tesmer ca fiind unul dintre oamenii care taie și spânzură ai lui 
Walther Wecke, maiorul de poliţie care era însărcinat cu 
misiunea de a curăța instituţia de buruienile conservatoare și 
bolșevice. Un nenorocit al dracu', dacă exista așa ceva. Mă 
miram cum de reușea Stahlecker să supravieţuiască. 


87 


— Cât câştigi, Gunther? Trei? Patru sute de mărci pe 
săptămână? Probabil că faci cât mine și Stahlecker la un loc, ce 
zici, Stahlecker? 

Prietenul meu ridică din umeri: 

— Nu știu. 

— Vezi? zise Tesmer. Nici măcar Stahlecker nu are idee cam 
câte sute faci pe an. 

— Ţi-ai ales greșit meseria, Tesmer. La cum exagerezi, ar fi 
trebuit să lucrezi la Ministerul Propagandei. 

El nu zise nimic. Am adăugat: 

— Bine, bine, am priceput. Cât o să mă coste afacerea asta? 

Tesmer strânse din umeri, încercând să-și controleze rânjetul 
care ameninţa să i se întindă pe față: 

— Pe un bărbat care are un halat de cincizeci de mărci? Să 
zicem o sumă rotundă: o sută. 

— O sută? Pentru măscăriciul ăsta mic? Mai uită-te o dată la 
el, Tesmer. Nu are o mustață a la Charlie Chaplin și un braţ 
drept rigid. 

Tesmer se ridică în picioare: 

— Vorbești prea mult, Gunther. Să sperăm că gura ta începe 
să se tocească pe la margini înainte să te bage în vreun bucluc 
serios. 

Se uită la Stahlecker și apoi din nou la mine și spuse: 

— Mă duc să mă piş. Vechiul tău prieten are la dispoziţie 
acest răstimp pentru a te convinge, altfel... 

Strânse din buze și scutură din cap. În timp ce ieșea, am 
strigat în urma lui: 

— Vezi să nu uiţi să ridici colacul! 

Am rânjit la Stahlecker. 

— Ce mai faci, Bruno? 

— Ce e cu tine, Bernie? Ai băut sau ce? Ţi s-a urât cu binele? 
Că doar știi ce greutăţi îţi poate face Tesmer. Întâi îl iriţi cu toată 
vorbăria aia de duh, apoi vrei să te tocmești cu el. Dă-i banii 
nenorocitului și gata. 

— Ei, și tu, dacă nu aș încerca să mă tocmesc cu el un pic și 
aș spune pe loc, fără să clipesc, că îi dau atâţia bani, și-ar 
imagina că valorez mult mai mult. Bruno, de cum l-am văzut 
intrând pe ușă pe nenorocit am știut că seara asta o să mă 
coste ceva. Înainte de a pleca din Kripo, el și Wecke îmi 


88 


puseseră gând rău. Eu nu am uitat asta, și nici el. Trebuie să-l 
chinui un pic. 

— Păi, cu siguranţă ai făcut în așa fel încât să te usture la 
buzunar când ai menţionat cât a costat halatul ăla. 

— Nu chiar, i-am răspuns. A costat aproape o sută. 

— Isuse, rămase Stahlecker fără grai. Tesmer are dreptate. 
Chiar câștigi prea mulţi bani. 

Işi vâri adânc mâinile în buzunare și mă privi drept în faţă: 

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat aici? 

— Altă dată, Bruno. In cea mai mare parte, am spus adevărul. 

— Exceptând un detaliu-două. 

— Da. Ascultă, am nevoie de un favor. Ne putem întâlni 
mâine? La spectacolul de matineu de la Kammerilichtespiele în 
Haus Vaterland. În ultimul rând, la ora 4. 

Bruno oftă și apoi aprobă dând din cap: 

— O să-ncerc. 

— Inainte, încearcă să vezi dacă găsești ceva despre cazul 
Paul Pfarr. 

Bruno se încruntă și voi să spună ceva, dar tocmai atunci 
Tesmer se întoarse de la toaletă. l-am aruncat: 

— Sper că ai șters pe jos. 

Tesmer își luă o mină decorată cu o expresie belicoasă tot 
atât de evidentă pe cât de reliefate sunt cornișele în stilul gotic. 
Maxilarul și nasul lui alcătuiau un profil la fel de pronunţat ca o 
țeavă de plumb. Efectul general era de paleolitic timpuriu. 

— Sper că te-ai hotărât să fii înțelept, mărâi el. 

Ar fi fost mult mai probabil să te înţelegi cu un bivol. 

— Se pare că nu prea am de ales, i-am zis. Bănuiesc că nu e 
nicio șansă să primesc chitanţă pentru ei, nu? 


89 


7. 


Chiar după Clayallee, la marginea Dahlemului, se afla imensa 
poartă din fier forjat de la reședința lui Six. Am rămas o vreme 
în mașină și am supravegheat șoseaua. De câteva ori, am închis 
ochii și m-am pomenit că moţăi. Fusese o noapte lungă. După ce 
am tras un pui de somn, m-am dat jos și am deschis poarta. 
Apoi am dat încetișor cu spatele, am cotit pe drumul privat și 
am rulat pe o pantă lungă, ușoară, prin umbra răcoroasă 
aruncată de pinii întunecaţi care se întindeau de o parte și de 
alta a fâșiei cu pietriș. 

La lumina zilei, casa lui Six era și mai impresionantă, deși 
acum puteam să văd că nu era o singură casă, ci erau două, 
foarte aproape una de cealaltă: case de fermă în stil Wilhelmine, 
solide și frumoase. 

Am oprit la intrare, acolo unde Ilse Rudel își parcase BMW-ul 
în noaptea în care o văzusem prima dată, și m-am dat jos, 
lăsând portiera deschisă pentru cazul în care cei doi dobermani 
și-ar fi făcut apariţia. Câinii nu prea se dau în vânt după 
detectivii particulari, iar această antipatie este cât se poate de 
reciprocă. 

Am bătut la ușă. Am auzit ecoul în hol și, observând obloanele 
trase, m-am întrebat dacă nu făcusem cumva drumul degeaba. 
Mi-am aprins o ţigară și am stat acolo, sprijinit de ușă, fumând și 
ascultând. Era atâta liniște, că ai fi putut să auzi musca în zbor. 
Atunci a ajuns la mine zgomotul unor pași și mi-am îndreptat 
corpul în timp ce ușa s-a deschis, dând la iveală capul levantin și 
umerii rotunzi ai lui Farraj, majordomul. 

— Bună dimineaţa, am spus eu zglobiu. Speram să-l găsesc 
acasă pe HerrHaupthândler. 

Farraj mă privi cu dezgustul clinic al unei pedichiuriste care se 
uită la o unghie infectată. 

— Aveţi stabilită o întâlnire? mă întrebă el. 

— Nu tocmai, i-am răspuns, înmânându-i cartea mea de vizită. 
Totuși, speram că s-ar putea să-și facă timp cinci minute. Am 
mai fost aici cu o noapte în urmă, să mă întâlnesc cu Herr Six. 


90 


Farraj încuviință din cap în tăcere și îmi înapoie cartea de 
vizită spunând: 

— Îmi cer scuze că nu v-am recunoscut, domnule. 

Încă ţinând de ușă, se retrase în hol, invitându-mă să poftesc 
înăuntru. După ce închise ușa în urma lui, se uită la pălăria mea 
cu o urmă de amuzament: 

— Fără îndoială, doriţi să vă păstraţi pălăria și de această 
dată, domnule. 

— Cred că ar fi mai bine, nu? 

Fiind mai aproape de el, puteam detecta mirosul clar de 
alcool, și nu dintr-acela care le este servit domnilor în cluburi 
exclusiviste. 

— Prea bine, domnule. Dacă așteptați aici un moment, o să 
merg să-l caut pe Herr Haupthăndler, să-l întreb dacă poate să 
vă primească. 

— Mersi. Ai o scrumieră? l-am întrebat, ţinându-mi ţigara 
ridicată de parcă era o seringă hipodermică. 

— Da, domnule. 

Făcu să apară o scrumieră din onix negru de mărimea unei 
biblii, pe care o ţinu cu ambele mâini cât mi-am stins ţigara în 
ea și am lăsat mucul acolo, după care se întoarse și, încă ţinând 
scrumiera în mâini, dispăru pe coridor, lăsându-mă acolo să mă 
întreb ce anume o să-i spun lui Haupthândler dacă o să vrea să 
mă vadă. Nu aveam nimic în mod special în minte și nici măcar 
pentru o clipă nu mi-am închipuit că ar fi pregătit să asculte 
povestea lui Ilse Rudel despre el și Grete Pfarr. Incercam și eu 
marea cu degetul: pui așa, la întâmplare, cuiva tot felul de 
întrebări aiurea și, uneori, atingi un nerv sensibil. Câteodată, 
dacă nu ești prea plictisit să observi, reușești să-ţi dai seama că 
ai prins un fir. Era într-un fel ca și cum ai căuta aur într-un râu. 
Te duci în fiecare zi pe mal și dai prin sită grămezi de mâl, iar 
uneori, din senin, cu condiţia să fii cu ochii larg deschiși, găsești 
o piatră micuță care e, de fapt, o pepită. 

M-am dus la baza scării și am privit în sus. Printr-un iluminator 
rotund, mare, pătrundea lumina, scăldând tablourile de pe 
pereții zugrăviți într-un roșu strălucitor. Mă uitam la o natură 
moartă cu un rac și un vas de metal, când am auzit pași pe 
pardoseala de marmură din spatele meu. 


91 


— E pictat de Karl Schuch, să știți, zise Haupthândler. Are o 
valoare considerabilă. Făcu o pauză, adăugând apoi: Dar e 
foarte, foarte anost. Poftiţi, vă rog, după mine. 

Mă conduse în biblioteca lui Six și îmi spuse: 

— Din păcate, nu am prea mult timp la dispoziţie. Vedeţi 
dumneavoastră, mai am încă foarte multe lucruri de făcut în 
vederea înmormântării de mâine. Sunt convins că mă înțelegeți. 

M-am așezat și mi-am aprins o ţigară. Haupthândler își 
încrucișă brațele, pielea de la jacheta lui sport de culoarea cojii 
de nucă scârțâind peste umerii lui laţi, și se sprijini de biroul 
stăpânului său. 

— Spuneţi-mi acum - despre ce e vorba? 

— De fapt, chiar despre înmormântare e vorba, i-am răspuns 
improvizând pe ce tocmai îmi spusese el. Mă întrebam unde o 
să aibă loc. 

— Trebuie să-mi cer scuze, Herr Gunther. Din păcate, nu mi- 
am dat seama că Herr Six ar dori să luaţi parte. A lăsat în seama 
mea toate pregătirile, cât e plecat în Ruhr, dar fără a-mi lăsa 
instrucţiuni precise în legătură cu lista participanţilor. 

Am încercat să par pus în încurcătură și, ridicându-mă, i-am 
zis: 

— Păi, știți, fiind vorba de un client așa de important ca Herr 
Six, aș fi vrut, desigur, să-mi pot prezenta condoleanţele pentru 
moartea fiicei sale, că așa se obișnuiește. Dar sunt sigur că va 
înțelege. 

— Herr Gunther, îmi răspunse Haupthândler după o scurtă 
pauză, ar fi prea nepotrivit din partea mea dacă v-aș oferi abia 
acum o invitație, direct? 

— Nu, deloc, dacă sunteţi sigur că nu vă încurcă în niciun fel 
planurile. 

— Nu e nicio problemă, mă asigură el. Mai am niște invitaţii 
aici. 

Dădu ocol biroului și deschise un sertar. 

— Lucraţi de mult pentru Herr Six? 

— De vreo doi ani, îmi răspunse el absent. Înainte de asta am 
fost diplomat la serviciul consular german. 

Scoase din buzunarul mare de la piept o pereche de ochelari 
și îi puse pe vârful nasului înainte de a scrie pe invitaţie. 

— Și o cunoșteați bine pe Grete Pfarr? 

Se uită în treacăt la mine și îmi zise: 


92 


— De fapt, n-am cunoscut-o deloc cu adevărat. În afară de 
faptul că ne salutam. 

— Știţi cumva dacă avea dușmani, amanți geloși, ceva de 
genul ăsta? 

Termină de scris invitaţia și o presă pe hârtia de sugativă. 

— Nu, sunt cât se poate de sigur că nu avea, zise el pe un ton 
rece, scoțându-și ochelarii și punându-i la loc în buzunar. 

— Chiar așa? Dar despre el ce știți? Despre Paul. 

— Despre el știu chiar mai puţin, mă tem, îmi zise, strecurând 
invitaţia într-un plic. 

— El și Herr Six se înțelegeau bine? 

— Nu erau dușmani, dacă asta vreţi să insinuați. Divergenţele 
lor erau pur politice. 

— Păi, asta cântărește foarte mult în vremurile astea, nu 
credeţi? 

— Nu și în cazul ăsta. Și acum, vă rog să mă scuzaţi, Herr 
Gunther, dar chiar trebuie să-mi văd de treburi. 

— Da, desigur. 

Îmi întinse invitaţia. 

— Ei, vă mulţumesc pentru asta, i-am spus, urmându-l afară 
în hol. Locuiţi și dumneavoastră aici, Herr Haupthândler? 

— Nu, am un apartament în oraș. 

— Da? Unde? 

Pentru o clipă, avu o ezitare, dar până la urmă îmi spuse: 

— Kurfurstenstrasse. De ce întrebaţi? 

Am ridicat din umeri: 

— Pun prea multe întrebări, Herr Haupthăndler. Îmi cer scuze, 
e un defect profesional, din păcate. O fire bănuitoare face casă 
bună cu această meserie. Vă rog să nu vă simţiţi jignit. Ei bine, 
trebuie să plec. 

Schiţă un zâmbet și, pe când mă conducea la ușă, mi se păru 
ușurat; speram însă că spusesem suficient încât să-i tulbur 
apele liniștite. 

(J 

Hanomag-ului pare să-i ia o veșnicie să prindă viteză, așa că 
optimismul meu nu prea avea baze reale atunci când am decis 
să o iau pe „șoseaua rapidă” Avus ca să mă întorc în centrul 
orașului. Costă o marcă să intri pe această autostradă, dar 
merită: 10 km fără nicio curbă, cât e drumul de la Potsdam la 
Kurfurstendamm. E unul dintre drumurile din oraș pe care 


93 


oricine se crede Carraciola, marele pilot de curse, poate apăsa 
pedala de acceleraţie ca să atingă viteza de 150 km/oră. Sau cel 
puţin putea face asta înainte de introducerea combustibilului BV 
Aral, un substitut inferior din punct de vedere octanic al 
benzinei, și care nu e cu mult mai bun decât alcoolul metilic. Cu 
toate sforţările mele, n-am scos mai mult de 90 km/oră de la 
Hanomag-ul meu cu motor de 1,3 1. 

Am parcat mașina la intersecţia dintre Kurfurstendamm și 
Joachimsthaler Strasse, loc cunoscut drept „Colţul Grunfeld”, 
după numele magazinului universal care se află acolo. Atunci 
când chiar Grunfeld, un evreu, era încă proprietarul 
magazinului, exista obiceiul să se servească gratis limonadă la 
Fântâna de la subsol. Dar de când statul l-a expropriat, așa cum 
a făcut cu toţi evreii care dețineau mari magazine, ca Wertheim, 
Hermann Teitz și Israel, zilele limonadei gratis s-au dus. Și ca și 
cum asta nu era îndeajuns de rău, limonada pentru care acum 
trebuie să plătești și pe care cândva o primeai gratis nu mai are 
nici măcar pe jumătate același gust bun și nu trebuie să ai cele 
mai sensibile papile gustative din lume ca să te prinzi că te trag 
în piept punând mai puţin zahăr. Așa cum trag în piept lumea cu 
toate celelalte. 

Am stat acolo, bându-mi limonada și privind la liftul care 
mergea când în sus, când în jos de-a lungul cuștii de sticlă, care- 
ți permitea să vezi în magazin în timp ce mergeai de la un etaj 
la altul, și încă nu mă hotărâsem dacă să merg sau nu la raionul 
de ciorapi de damă, să o văd pe Carola, tipa de la nunta lui 
Dagmarr. Gustul acru al limonadei a fost cel care mi-a adus în 
minte comportamentul meu deloc potrivit și asta m-a făcut să 
decid să n-o văd. Am plecat de la Grunfeld's și am parcurs pe 
jos mica distanţă de pe Kurfurstendamm pe Schluterstrasse. 

Un magazin de bijuterii este unul dintre puţinele locuri din 
Berlin unde te poţi aștepta să vezi mai multă lume stând la 
coadă ca să vândă, nu ca să cumpere. Magazinul lui Peter 
Neumaier nu constituia o excepţie. Când am ajuns acolo, coada 
încă nu era ieșită afară din magazin, dar cu siguranţă se lipea 
de sticla ușii; plus că era mai în vârstă și mai tristă decât 
majoritatea cozilor la care eram obișnuit să stau. Oamenii care 
așteptau aici la rând proveneau dintr-un amestec de medii. Dar 
aveau, în mare, două lucruri în comun: religia iudaică și, ca un 
corolar inevitabil, lipsa unui loc de muncă, acestea fiind cele 


94 


care-i făceau să-și vândă lucrurile de valoare. În faţă, unde 
începea coada, în spatele unei tejghele lungi din sticlă, erau doi 
angajaţi cu feţele împietrite, îmbrăcaţi în costume bune. Aveau 
un text foarte reținut când era vorba de aprecierea bunurilor de 
vânzare, care voia să-i dea de înţeles potenţialului vânzător cât 
de puţin valoros era, de fapt, obiectul respectiv și cât de puțin 
se putea obţine pe el pe piaţa liberă. 

— Vedem marfa ca asta tot timpul, zicea unul dintre ei, 
încrețindu-și buzele și clătinând din cap spre mulţimea de perle 
și broșe întinse pe tejgheaua din faţa lui. Vedeţi dumneavoastră, 
noi nu putem să punem un preț și pe valoarea lor sentimentală. 
Sunt sigur că înțelegeţi asta. 

Era un tip tânăr, care avea jumătate din vârsta bătrânei 
arătând ca o saltea intrată la apă care se afla în faţa lui, și mai 
era și arătos, deși poate ar fi avut nevoie de un bărbierit. 
Colegul lui era mai puţin direct în indiferența sa: trase zgomotos 
aer pe nas, își ridică pe jumătate umerii de mărimea unui 
umeraș și mormăi lipsit de entuziasm. Numără în tăcere cinci 
bancnote de o sută de mărci dintr-un rulou din manșeta de la 
mâna-i osoasă, unde cu siguranţă se afla o sumă de treizeci de 
ori mai mare. Bărbatul în vârstă de la care cumpăra nu era decis 
dacă să accepte sau nu ceea ce mai mult ca sigur era o ofertă 
derizorie, și arătă cu o mână tremurândă spre brățara care 
zăcea pe bucata de țesătură în care o înfășurase. 

— Dar priviţi aici, zise bătrânul, aveţi în vitrină una exact ca 
asta a mea, la un preţ de trei ori mai mare decât cel pe care mi-l 
oferiţi mie. 

Umerașu' strânse din buze și îl întrebă pe colegul său: 

— Fritz, de când e brăţara aia cu safire în vitrină? 

Era un joc la dublu eficient, trebuia să recunoști asta. 

— Să tot fie șase luni, răspunse celălalt. Nu mai cumpăra încă 
una, aici nu e societate de binefacere, doar știi. 

Probabil că spunea asta de mai multe ori pe zi. Umerașu' clipi 
din ochi plictisit. 

— Vedeţi? Ce v-am spus? Uitaţi, mergeţi în altă parte, dacă 
credeţi că aţi putea obţine mai mult pe ea. 

Numai că vederea banilor gheață fu prea mult pentru bătrân 
și el capitulă. Am pășit în faţă și am spus că-l caut pe Herr 
Neumaier. 


95 


— Dacă aveţi ceva de vânzare, va trebui să staţi la rând ca 
toată lumea, mă apostrofă Umerașu' pe un ton scăzut. 

— N-am nimic de vânzare, am răspuns eu evaziv, adăugând: 
Caut un colier de diamante. 

La asta, Umerașu' îmi zâmbi de parcă eram unchiul lui bogat 
demult pierdut, acum regăsit. 

— Dacă sunteţi amabil să așteptați un moment, mă perie el, 
mă duc de îndată să văd dacă Herr Neumaier e liber. 

Dispăru în spatele unei draperii și când reveni am fost însoțit 
până la un mic birou de la capătul coridorului. 

Peter Neumaier ședea la biroul său, fumând un trabuc care 
mai degrabă își avea locul în trusa cu scule a unui instalator. Era 
un tip brunet, cu ochi albaștri, exact ca mult iubitul nostru 
Führer, și era stăpânit de un stomac care-i țâșnea în față 
precum sertarul unei case de marcat. Obrajii lui aveau o piele 
roșiatică, de parcă ar fi avut o eczemă, sau poate că doar 
exagerase în dimineaţa aia când folosise lama de ras. Îmi 
strânse mâna în timp ce eu m-am prezentat. Fu ca și cum aș fi 
ținut un castravete. 

— Sunt foarte încântat să vă cunosc, Herr Gunther, îmi spuse 
el călduros. Am auzit că vă interesează niște diamante. 

— Așa este. Dar ar trebui să vă spun că acţionez în numele 
altei persoane. 

— Înţeleg, rânji Neumaier. Aveţi ceva anume în minte? 

— Da, sigur că da. Un colier cu diamante. 

— Păi, aţi venit unde trebuie. Avem câteva coliere cu 
diamante pe care vi le pot arăta. 

— Clientul meu știe exact ce anume vrea, i-am spus. Trebuie 
să fie un colier cu diamante creat de Cartier. 

Neumaier își lăsă trabucul în scrumieră și suflă un amestec de 
fum, nervi și amuzament. 

— Ei, cu siguranţă că acest fapt îngustează aria posibilităţilor. 

— Așa e cu oamenii bogaţi, Herr Neumaier. Par să știe 
întotdeauna exact ce vor, nu credeţi? 

— O, da, asta cu siguranţă, Herr Gunther. 

Se aplecă înainte și, luându-și trabucul, zise: 

— Un colier cum aţi descris dumneavoastră nu e genul de 
bijuterie cu care te întâlnești în fiecare zi. Și, desigur, valoarea 
lui e considerabilă. 

Era momentul să-l zgândăr, să simtă urzici în pantaloni: 


96 


— Bineînţeles, clientul meu e gata să plătească o sumă 
considerabilă. 25% din valoarea asigurată, fără întrebări. 

Se încruntă: 

— Nu sunt sigur dacă înţeleg eu bine ce tot spuneți acolo. 

— Haide, las-o moartă, Neumaier, doar știm amândoi foarte 
bine că afacerile de care te ocupi dumneata sunt mai mult decât 
par a fi, nu constau doar în scenete înduioșătoare care au loc la 
tejghea. 

Suflă fumul și se uită la capătul trabucului: 

— Insinuaţi cumva că aș cumpăra marfă furată, Herr Gunther? 
Căci dacă asta faceţi... 

— Ciulește bine urechile, Neumaier, că n-am terminat încă. 
Clientul meu dispune de o grămadă de parale. Bani gheață. 

Văârându-i sub nas fotografia cu colierul lui Six, am adăugat: 

— Dacă intră aici vreun șmanglitor și încearcă să vândă 
colierul ăsta, să mă suni. Ai numărul de telefon pe spatele pozei. 

Neumaier se uită dezgustat la ea și la mine și apoi se ridică în 
picioare: 

— Eşti un papagal, Herr Gunther. Și îţi lipsește o doagă. Acum 
cară-te de aici, până nu chem poliţia. 

— Știi, asta n-ar fi o idee rea. Sunt sigur că vor fi impresionați 
de spiritul tău civic atunci când te vei oferi să-ţi descui seiful și 
să-i lași să-i inspecteze conţinutul. Asta e încrederea pe care ţi-o 
conferă cinstea, presupun. 

— Cară-te! 

M-am ridicat și am ieșit din biroul lui. Nu intenţionasem să 
acţionez astfel, dar nu-mi plăcuse ce văzusem din felul în care-și 
conducea afacerea. In magazin, Umerașu' aproape terminase de 
făcut o ofertă unei doamne în vârstă pentru caseta ei cu 
bijuterii, cu un preţ care era chiar mai mic decât cel pe care l-ar 
fi putut obţine de la Armata Salvării. Câţiva dintre evreii care 
așteptau la rând în spatele ei s-au uitat la mine cu o expresie 
care trăda un amestec de speranţă și deznădejde. Asta m-a 
făcut să mă simt la fel de în largul meu ca un pește pe uscat și, 
fără un motiv anume, am simţit ceva asemănător cu rușinea. 

e 

Gert Jeschonnek era de cu totul alt calibru. Teatrul lui de 
operaţiuni se afla la etajul opt în Columbus Haus, o clădire cu 
nouă etaje din Potsdamer Platz care pune mare accent pe linia 
verticală. Părea genul de construcţie pe care ar face-o un 


97 


prizonier care are de ispășit o pedeapsă cu închisoarea de mulţi 
ani, dacă i s-ar pune la dispoziţie o rezervă nelimitată de bețe 
de chibrit. În același timp, îmi aducea în minte imaginea clădirii 
cu nume asemănător de lângă aeroportul Tempelhof - Columbia 
Haus, închisoarea din Berlin a Gestapoului. Țara asta își arată în 
cele mai ciudate moduri admiraţia față de descoperitorul 
Americii. 

Etajul opt adăpostea un adevărat country-club alcătuit din 
doctori, avocaţi și editori, care se descurcau, săracii de ei, cu 
doar vreo 30 000 de mărci pe an. 

Ușile duble de la intrarea în biroul lui Jeschonnek erau din 
mahon lustruit, pe care era prinsă o plăcuţă cu litere aurii: 
„GERT JESCHONNEK. COMERCIANT DE PIETRE PREȚIOASE”. În 
spatele acestor uși era un birou în formă de L cu pereții zugrăviți 
într-o nuanță plăcută de roz, pe care atârnau mai multe 
fotografii înrămate reprezentând diamante, rubine și alte 
asemenea pietricele care ar fi putut stimula lăcomia unui 
Solomon sau doi. Am luat loc și am așteptat ca tânărul anemic 
din spatele mașinii de scris să termine de vorbit la telefon. După 
un minut, zise: 

— Te sun eu mai târziu, Rudi. 

Puse receptorul jos și mă privi cu o expresie care nu era 
departe de a fi de-a dreptul nepoliticos de ursuză: 

— Da? mi se adresă el. 

Oi fi eu demodat, dar nu mi-au plăcut niciodată bărbații- 
secretar. Vanitatea unui bărbat stă în calea satisfacerii nevoilor 
profesionale ale unui alt bărbat, iar acest specimen nu avea 
darul să mă convingă de contrariu. 

— După ce-ţi vei fi terminat de retușat unghiile, poate-l anunţi 
pe șeful tău că aș vrea să-l văd. Numele meu e Gunther. 

— Aveţi programare? mă întrebă el pe un ton condescendent. 

— De când are nevoie de programare un bărbat în căutare de 
ceva diamante? Poţi sa-mi zici? 

Mi-am dat seama că mă găsea mai puţin amuzant decât o 
cutie umplută cu fum. 

— Păstrează-ţi forțele ca să sufli în ciorbă, îmi replică el și 
veni din spatele biroului ca să meargă la singura ușă care mai 
exista. O să văd dacă poate să te primească. 

Cât lipsi din încăpere, am luat din suportul pentru ziare și 
reviste un exemplar din Der Sturmer. Pe prima pagină era un 


98 


desen care înfățișa un bărbat în robă de înger ţinând o mască de 
înger în faţa chipului său. Din spate, de sub poalele robei, i se 
itea coada de drac și umbra-i de „înger”, numai că aceasta era 
făcută în așa fel încât să nu fie nicio îndoială că profilul din 
spatele măștii aparţine unui evreu. Graficienilor ălora de la Der 
Sturmer le place la nebunie să deseneze un nas mare, iar cel de 
aici era un adevărat plisc de pelican. M-am gândit că era lucru 
curios să găsești așa ceva în biroul unui respectabil om de 
afaceri. Făcându-și apariţia din celălalt birou, tânărul anemic îmi 
oferi explicaţia acestui fapt: 

— Nu mai durează mult până te primește, zise el, adăugând: 
Pe alea le ţine ca să-i impresioneze pe ovreiași. 

— Mă tem că nu pricep. 

— Avem mulţi clienţi evrei, îmi explică el. Desigur, nu vor 
decât să vândă, nu cumpără niciodată. Herr Jeschonnek crede 
că dacă văd că e abonat la Der Stürmer, asta o să-l ajute să facă 
o negociere mai dură. 

— Foarte istet din partea lui. Și merge? 

— Bănuiesc că da. Intreabă-l pe dânsul, mai bine. 

— Poate voi face asta. 

Nu era cine știe ce de văzut în biroul șefului. Pe mocheta de 
câţiva metri pătraţi buni era așezat un seif metalic gri care 
fusese cândva o mică navă de război și un birou îmbrăcat în 
piele închisă la culoare, mare cât un tanc Panzer. Pe birou erau 
foarte puţine lucruri, în afară de un pătrat din fetru pe care era 
așezat un rubin destul de mare încât să decoreze elefantul 
preferat al vreunui maharajah, și de picioarele lui Jeschonnek, 
cu ghetre de un alb imaculat, care dispărură imediat sub masă 
când am intrat pe ușă. 

Gert Jeschonnek era un fel de arici țâfnos, cu ochi mici, 
porcini, și cu o barbă tăiată scurt pe faţa-i arsa de soare. Era 
îmbrăcat cu un costum la două rânduri de nasturi gri-deschis, 
care i s-ar fi potrivit mai degrabă unui bărbat cu zece ani mai 
tânăr decât el, iar la rever avea o „Sperietoare”, insigna 
partidului. Miroseai de la o poștă că e un arivist, un Toporaș de 
martie, de parcă s-ar fi dat cu soluţie contra insectelor. 

— Herr Gunther, mă întâmpină el cu vioiciune și, pentru o 
clipă, se ridică în picioare și stătu foarte drept, apoi veni în 
întâmpinarea mea. Mâna mea fu strânsă de o mână roșiatică, de 
măcelar, care păstră urme albe când i-am dat drumul: mai mult 


99 


ca sigur, tipul avea sângele ca un sirop diluat. Îmi zâmbi dulce și 
apoi se uită peste umărul meu la secretarul său anemic, care 
tocmai voia să închidă ușa. Jeschonnek îi zise: 

— Helmut! Un ibric cu cea mai bună cafea tare pe care o poți 
face, te rog. Două cești, fără întârziere. 

Vorbi repede și precis, bătând darabana ca un profesor de 
elocință care bate masura. Mă conduse la birou și la rubin, 
despre care mi-am închipuit că era pus acolo ca să mă 
impresioneze pe mine, întocmai cum numerele din Der Stürmer 
erau acolo ca să impresioneze clientela de origine evreiască. M- 
am făcut că nu-l observ, dar Jeschonnek nu putea scăpa ocazia 
de a i se refuza mica punere în scenă. Ridică rubinul, îl ţinu în 
lumină între degetele-i grase și rânji obscen: 

— Un rubin en cabochon” excepţional de frumos, îmi zise el, 
întrebându-mă: Vă place? 

— Roșul nu e culoarea mea. Nu mi se potrivește cu părul. 

Râse și puse la loc rubinul pe o bucată de catifea pe care apoi 
o împături și vâri pachețelul astfel obținut în seif. M-am așezat 
într-un fotoliu mare din faţa biroului său. 

— Sunt în căutarea unui colier cu diamante, i-am zis. 

Se așeză în faţa mea: 

— Păi, Herr Gunther, eu sunt expert recunoscut în diamante. 
Clătină din cap plin de mândrie, ca un cal de curse, și la mine 
ajunse o puternică undă de parfum. 

— Chiar așa? 

— Mă îndoiesc că mai există cineva la Berlin care să știe 
despre diamante câte știu eu. 

Işi aruncă bărbia înainte, de parcă m-ar fi provocat să-l 
contrazic. Aproape că mi se făcu greață. 

— Mă bucur să aflu asta, i-am răspuns. 

Sosi cafeaua și, în timp ce secretarul său se strecura afară pe 
ușă, Jeschonnek se uită după el cu o privire care-i trăda 
disconfortul: 

— Nu mă pot obişnui să am un bărbat drept secretară, 
mărturisi el. Desigur, înțeleg că locul unei femei este acasă, să 
aibă grijă de familie, dar am o mare slăbiciune pentru femei, 
Herr Gunther. 


+1 Tehnica prin care unei pietre preţioase i se dă o formă de dom, cu suprafaţa curbă, 
extrem de lustruită, dar nefaţetată. 


100 


— Cred că mai repede mi-aș lua un asociat decât să-mi iau ca 
secretară un bărbat, i-am răspuns. 

El zâmbi politicos. 

— Ei, și înțeleg că sunteţi în căutarea unui diamant. 

— Diamante, l-am corectat eu. 

— Înţeleg. De sine stătătoare sau montate împreună într-o 
bijuterie? 

— De fapt, încerc să dau de urma unei anumite bijuterii care i- 
a fost furată clientului meu, am explicat eu și i-am dat cartea 
mea de vizită, la care se chiori impasibil. Un colier, ca să fiu mai 
exact. Am aici o fotografie a lui. 

Am scos o altă poză și i-am înmânat-o. 

— Magnific, zise el. 

— Fiecare dintre baghete“ are un carat, am menţionat. 

— Mda, așa e. Dar nu înțeleg cu ce vă pot ajuta eu, Herr 
Gunther. 

— Dacă hoţul încearcă să vi-l vândă, cumva, v-aș fi foarte 
recunoscător dacă m-aţi contacta. Bineînţeles, există și o 
recompensă substanţială. Am fost autorizat de către clientul 
meu să ofer 25% din valoarea lui asigurată, fără niciun fel de 
discuţie. 

— Se poate ști numele clientului dumneavoastră, Herr 
Gunther? 

Am ezitat: 

— Păi... în mod normal, identitatea unui client e 
confidențială... Dar îmi dau seama că dumneavoastră sunteţi 
genul de om care e învăţat cu respectarea confidenţialităţii. 

— Sunteţi mult prea amabil, îmi răspunse. 

— Colierul este indian și îi aparţine unei prințese care se află 
la Berlin pentru Jocurile Olimpice, la invitaţia guvernului. 

Jeschonnek începu să se încrunte la auzul minciunilor mele. 
Eu am continuat însă: 

— Nu am cunoscut-o personal pe prințesă, dar mi s-a spus c- 
ar fi cea mai mare frumusețe pe care-a văzut-o vreodată 
Berlinul. Stă la Hotel Adlon, de unde a fost furat colierul acum 
câteva nopți. 

— | s-a furat unei prințese indiene, hmm? rosti el retoric, 
adăugând și un zâmbet pe chip. Adică, vreau să zic, de cenua 


42 Pietre mici, tăiate în formă rectangulară și faţetate. 
101 


apărut nimic despre asta în ziare? Și de ce nu investighează 
poliția acest caz? 

Am băut un pic din cafea, ca să prelungesc o pauză 
dramatică: 

— Conducerea hotelului ţine foarte mult să evite un scandal, 
i-am zis. Nu a trecut mult timp de când la Adlon a avut loco 
serie nefericită de furturi, comise de cunoscutul hoț de bijuterii 
Faulhaber. 

— Da, mi-aduc aminte că am citit despre asta. 

— E de la sine înţeles că acest colier este asigurat, dar în ce 
privește reputaţia hotelului Adlon, așa ceva nu e posibil, sunt 
convins că înțelegetți. 

— Păi, domnule, cu siguranţă o să vă contactez de îndată ce 
voi avea vreo informaţie care v-ar putea ajuta, zise JeschonneKk, 
scoțând din buzunar un ceas de aur. ÎI privi lung în mod 
intenţionat: Și acum, vă rog să mă scuzati, dar trebuie să-mi văd 
de treburi. 

Se ridică și îmi întinse mâna-i scurtă și grasă. 

— Vă mulţumesc pentru timpul acordat, i-am spus. Nu-i 
nevoie să mă conduceti, cunosc drumul. 

— Sunteţi amabil, când ieșiţi, să îi spuneţi băiatului ăluia să 
vină la mine în birou? 

— Sigur că da. 

Îmi dădu Salutul Hitler. Am bălmăjit și eu: 

— Heil Hitler. _ 

În celălalt birou, anemicul citea o revistă. Înainte de a termina 
să-i spun că șeful lui îi solicitase prezenţa, privirea mi-a căzut pe 
cheile care stăteau pe birou, lângă telefon. Mormăi și se smulse 
de pe scaun, în dreptul ușii, am zăbovit: 

— A, ai cumva o foaie de hârtie? 

Îmi arătă cu degetul teancul pe care se aflau cheile: 

— Servește-te singur, îmi zise și intră în biroul lui Jeschonnek. 

— Mersi, așa o să fac. 

Pe inelul de la chei era o etichetă pe care scria „Birou”. Am 
scos un portţigaret din buzunar și l-am deschis, în suprafața 
moale de argilă pentru modelat am luat trei amprente - două 
laterale și una verticală - de pe ambele chei. Aţi putea spune, 
bănuiesc, că am făcut asta dintr-un impuls. Nu avusesem timp 
să diger tot ceea ce-mi spusese Jeschonnek sau, mai degrabă, 
ceea ce nu-mi spusese. Întotdeauna am la mine niște argilă și 


102 


mi se pare păcat să nu o folosesc atunci când mi se oferă 
ocazia. Aţi fi surprinși să aflaţi cât de des vreo cheie făcută de 
mine se dovedește a-mi fi de folos la un moment dat. 

În stradă, am căutat un telefon public și am sunat la Adlon. 
Îmi aminteam încă multe din momentele plăcute petrecute 
acolo, unde mai aveam încă mulţi prieteni. 

— Bună, Hermine, Bernie la telefon. 

Hermine era una dintre centralistele de la Adlon. 

— Bună, străine! Nu ne-am văzut de secole, îmi spuse ea. 

— Am fost un pic cam ocupat. 

— Așa e și Fuhrerul, dar el tot își face timp să treacă pe aici și 
să ne facă semn cu mâna. 

— Poate ar trebui să-mi cumpăr și eu un Mercedes 
decapotabil și vreo doi călăreţi. 

Mi-am aprins o ţigară: 

— Hermine, am nevoie de un mic favor. 

— Spune. 

— Dacă dă telefon un bărbat și vă întreabă pe tine sau pe 
Benita dacă e cazată la hotel o prinţesă indiană, vrei, te rog 
frumos, să-i spui că da? Dacă vrea să vorbească la telefon cu 
ea, spune-i că nu vrea să răspundă la niciun apel telefonic. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

— Prinţesa asta are un nume? 

— Ştii tu nume de fete din India? 

— Păi, am văzut un film săptămâna trecută în care era și o 
indiancă, pe care o chema Mushmi. i 

— Atunci hai s-o cheme prințesa Mushmi. iți mulţumesc, 
Hermine. Mai vorbesc eu cu tine cât de curând. 

Am intrat în restaurantul Pschorr Haus și am mâncat o portie 
de fasole cu șuncă și am băut două beri. Fie Jeschonnek chiar nu 
ştia nimic despre diamante, fie avea ceva de ascuns. li 
spusesem cum că acel colier e indian, or el ar fi trebuit să își 
dea seama că era un Cartier. Și nu doar atât, dar nu reușise nici 
măcar să mă corecteze atunci când îi descrisesem, incorect, 
pietrele ca fiind tăiate în formă de baghete. Baghetele sunt 
pătrate sau dreptunghiulare, cu margini drepte, pe când colierul 
lui Six era alcătuit din briliante, care sunt rotunde. Și mai era și 
treaba cu caratele: eu spusesem că fiecare piatră cântărea un 
carat, când era evident faptul că erau de câteva ori mai mari. 


103 


Nu aveam prea multe, ca să pot continua. Și e normal să faci 
și greșeli, că nu poţi să iei întotdeauna un băț de capătul care 
trebuie. Cu toate astea, aveam sentimentul nelămurit că urma 
să-i mai fac o vizită lui Jeschonnek. 


104 


8. 


După ce am plecat din Pschorr Haus, am intrat în Haus 
Vaterland, care adăpostea atât cinematograful în care trebuia să 
mă întâlnesc cu Bruno Stahlecker, cât și un număr aproape 
infinit de baruri și cafenele. Locul e popular printre turiști, dar 
este mult prea demodat pentru gustul meu: imensele holuri gri, 
urâte, zugrăveala argintie, barurile cu miniaturale căderi de apă 
și trenuri în mișcare, toate astea aparţin unei bătrâne Europe 
care atrage într-un mod ciudat, o lume de jucării mecanice și 
music-hall, cu bărbați puternici îmbrăcaţi în costume mulate de 
dans și cu papagali dresați. Un alt lucru care îl face neobișnuit e 
faptul că e singurul bar din Germania care percepe o taxă de 
intrare. Stahlecker nu a fost deloc fericit de asta: 

— Am fost nevoit să plătesc de două ori, bombăni el. O dată la 
intrarea principală, și o dată ca să intru aici. 

— Ar fi trebuit să-ţi fluturi și tu legitimația de la Sipo, i-am 
spus. Ai fi intrat fără să plătești. Ăsta e și scopul ei, altfel la ce 
bun să o ai? 

Stahlecker privi ecranul fără să schiţeze vreo expresie: 

— Foarte amuzant. Da’ rahatu' ăsta ce e? 

— Știrile, deocamdată, i-am spus. Ei, ce-ai găsit? 

— Întâi trebuie să lămurim mica problemă de azi-noapte. 

— Îți dau cuvântul meu de onoare, Bruno, că nu l-am mai 
văzut niciodată pe puști. 

Stahlecker oftă plictisit: 

— Se pare că acest Kolb nu era decât un actoraș de mâna a 
doua. A avut vreo două rolișoare în filme și a făcut parte din 
ansamblu în câteva spectacole. Nu era vreun Richard Tauber. Ei 
bine, de ce ar fi vrut cineva ca el să te omoare pe tine? Doar 
dacă nu te-ai transformat în critic între timp și i-ai făcut o 
recenzie proastă. 

— Pricep la fel de mult din teatru cât se pricepe un câine să 
aprindă focul. 

— Dar tu știi de ce a încercat să te omoare, nu-i așa? 

— La mijloc e o doamnă, i-am răspuns. Soţul ei m-a angajat 
pentru o treabă. Ea a crezut că am fost angajat ca să mă uit pe 


105 


gaura cheii la ce pune ea la cale. Așa că tipa mă invită la ea, îmi 
cere să o las moartă cu urmăritul și mă acuză că o mint când 
spun că nu mă interesează cu cine se culcă ea, după care mă dă 
afară. Și tot ce știu e că mă pomenesc apoi cu cap ţuguiat ăsta 
la ușa mea, care-mi pune pistolul în burtă și mă acuză că aș fi 
violat-o pe gagică. Ne-am învârtit prin cameră și în încăierare 
pistolul s-a descărcat. Bănuiesc că puştiul era mort după ea și 
că ea știa asta. 

— Și că ea l-a pus s-o facă, nu? 

— Așa văd eu lucrurile. Dar încearcă să faci mai mult și vezi 
unde ajungi. 

— Bănuiesc că n-o să-mi dezvălui numele acestei doamne sau 
pe cel al soțului ei, nu-i așa? 

Am scuturat din cap. 

— Mda, nici nu credeam c-o să faci asta, zise el. 

incepea filmul. Se numea O ordine superioară și era unul 
dintre acele filmuleţe patriotice pe care băieţii de la Ministerul 
Propagandei le născociseră într-o zi proastă. Stahlecker mormăi, 
cu un geamăt: 

— Hai de-aici. Hai să mergem să bem ceva. Nu cred că mă țin 
nervii să mă uit la rahatu' ăsta. 

Ne-am dus în Wild West Bar, situat la etajul unu, unde o trupă 
de cowboy cânta Acasă, pe culmi. Pereţii erau acoperiţi cu prerii 
pictate, cu tot cu bizoni și indieni. Rezemându-ne de bar, am 
comandat două beri. 

— Și presupun că nimic din toate astea nu are nicio legătură 
cu cazul Pfarr, nu-i așa, Bernie? 

— Eu am fost angajat să investighez incendiul, am explicat. 
De către compania de asigurări. 

— Bine, bine, îmi răspunse. O singură dată o să-ţi spun asta, 
doar așa, ca să știi, după care mă poți trimite la dracu’: las-o 
moartă. E ceva mult prea murdar, scuză-mi expresia. 

— Bruno, du-te la dracu'. Lucrez la comision. 

— Bine, numai să nu zici că nu te-am avertizat când te-or 
azvârili ăia într-un KZ. 

— Promit. Și acum spune tot. 

— Bernie, ai mai multe promisiuni decât are un debitor față 
de executorul judecătoresc. Oftând și clătinând din cap, adăugă: 
Uite aici tot. Acest Paul Pfarr era aviator. În 1930 și-a luat licenţa 
în drept, și-a făcut stagiul la instanţele provinciale din Stuttgart 


106 


și Berlin, în 1933, acest Toporaș de martie se alătură SA-ului și 
până în 1934 ajunge judecător asesor la procuratura poliţiei din 
Berlin, unde judecă anchete legate de corupţia din poliţie, 
anchete de tot felul. In același an e recrutat de SS, iar în 1935 
intră și în Gestapo, în asociaţii de control și economice și, 
desigur, în DAF, Oficiul de Muncă al Reichului. Mai târziu în 
cursul aceluiași an este din nou transferat, de data asta la 
Ministerul de Interne, sub directa conducere a lui Himmler, 
având propriul său departament de investigare a corupţiei în 
rândul funcţionarilor Reichului. 

— Mă mir că au observat-o. 

— Se pare că Himmler n-o privește deloc cu ochi buni. 
Oricum, Paul Pfarr era însărcinat cu misiunea de a acorda o 
deosebită atenție DAF-ului, unde corupţia este endemică. 

— Așadar, era băiatu' lui Himmler, hmm? 

— Exact. lar fostul lui șef privește cu ochi și mai puţin buni 
uciderea oamenilor săi decât corupţia, așa că acum câteva zile 
Reichskriminaldirektor numește o echipă specială să facă o 
anchetă. E un detașament impresionant: Gohrmann, Schild, Jost, 
Dietz. Vâră-ți nasul în povestea asta și o să reziști mai puțin 
decât un geam de sinagogă. 

— Au vreun fir? 

— Singurul lucru pe care l-am auzit e că ar căuta o fată. Se 
pare că Pfarr ar fi avut o amantă. Nu se știe numele ei, din 
păcate. Mai mult, a dispărut. 

— Vrei să știi ceva? i-am zis. Dispariţia e ceva la modă. Toată 
lumea face asta. 

— Așa am auzit și eu. Sper însă că tu nu ești genul care ţine la 
modă. 

— Eu? Cred că sunt unul dintre puţinii oameni din orașul ăsta 
care nu deţine o uniformă. Aș zice că asta arată că nu sunt 
deloc în pas cu moda. 

e 

Când m-am întors în Alexanderplatz, m-am dus la lăcătuș ca 
să-i dau mulajul să-mi facă o dublură a cheilor de la biroul lui 
Jeschonnek. Mai apelasem la el de multe ori înainte și niciodată 
nu punea întrebări. Mi-am luat apoi rufele de la curăţătorie și am 
urcat la mine în birou. 


107 


Nu eram nici la jumătatea drumului până la ușă, când în faţa 
mea a fost fluturată o legitimaţie de la Sipo. In aceeași clipă, l- 
am zărit pe Walther în jacheta descheiată din flanel gri. 

— Tu trebuie să fii ăla care adulmecă urmele, mi-a spus. Te 
așteptam ca să stăm puţin de vorbă. 

Părul lui era de culoarea muștarului, aranjat parcă de un 
tunzător de oi care participă la concursuri, iar nasul lui era ca un 
dop de șampanie. Avea o mustață mai mare decât borurile unei 
pălării mexicane. Cel care-l însoțea era genul de arhetip rasial, 
cu trăsături faciale pronunţate - bărbia și pomeții - pe care le 
copiase dintr-un poster electoral prusac. Amândoi aveau ochi 
reci, calmi, ca niște midii în saramură, și strâmbau din nas de 
parcă ar fi tras cineva un vânt sau ar fi debitat vreun banc prost. 

— Dacă știam, mă duceam să văd vreo două filme, le-am 
spus, făcându-l pe cel cu legitimaţia și cu frizura să mă fixeze cu 
o privire lipsită de expresie. Îmi zise: 

— Dumnealui e Kriminalinspektor Dietz. 

Cel pe care-l chema Dietz și care bănuiam că e ofițerul 
superior stătea pe marginea biroului meu, legănându-și un 
picior și părând, în general, a fi un tip deloc plăcut. 

— Scuzaţi-mă că nu-mi scot carnetelul pentru autografe, am 
replicat și am mers spre colţul de la fereastră unde stătea Frau 
Protze. Ea suspină, scoase o batistă din mâneca bluzei și își 
suflă nasul. Cu nasul în batistă, îmi spuse: 

— Îmi pare rău, Herr Gunther, dar au dat pur și simplu buzna 
aici și au început să răscolească peste tot. Le-am spus că nu știu 
unde sunteţi, nici când vă întoarceţi, dar n-au făcut decât să 
devină și mai nervoși. N-am știut că polițiștii pot fi atât de 
nepoliticoși. 

— Ei nu sunt polițiști. Sunt mai degrabă niște boxuri la 
costum. Mai bine te-ai duce fuguţa acasă. Ne vedem mâine. 

Ea continuă să-și tragă nasul: 

— Mulţumesc, Herr Gunther, dar nu cred că mai vin. Nu cred 
că nervii mei sunt pregătiţi pentru astfel de lucruri. Imi pare rău. 

— Nu-i nimic. O să-ţi trimit prin poștă ce-ţi datorez. 

Ea dădu aprobator din cap și, după ce mă ocoli pe mine, ieși 
din birou aproape în fugă. Cel tuns scurt izbucni în râs și închise 
dintr-o lovitură de picior ușa după ea. Am deschis fereastra, 
spunând: 


108 


— Cam miroase aici. Ce faceți voi, atunci când nu speriaţi 
femei văduve și nu căutaţi vreo cutie cu mărunţișul din încasări? 

Dietz își ridică fundul de pe biroul meu și veni la geam: 

— Am auzit de tine, Gunther, îmi zise uitându-se la trafic. Știu 
că ai fost poliţai, așa că știu că știi regulamentul cu privire la cât 
de departe pot să merg. Și mai e al dracului de mult până ajung 
acolo. Pot să stau pe capu' tău afurisit toată după-amiaza fără 
să trebuiască măcar să-ţi spun de ce. Așa că mai bine termină 
naibii cu prostiile și spune-mi ce știi despre Paul Pfarr, ca să te 
lăsăm să-ţi vezi de-ale tale din nou. 

— Știu că nu era un fumător neatent, am răspuns. Uite ce e, 
dacă n-aţi fi dat iama pe aici ca un cutremur, aș fi putut găsi 
scrisoarea aia de la Germania Life Assurance Company prin care 
m-au angajat să investighez incendiul în baza clauzei. 

— A, am găsit noi scrisoarea aia, spuse Dietz. Și am găsit și 
asta. 

Scoase din buzunarul hainei pistolul meu și îl îndreptă în joacă 
spre capul meu. 

— Am permis pentru el. 

— Normal că ai, zise el zâmbind. 

Mirosi apoi capătul de la ţeava pistolului și se adresă 
partenerului său: 

— Ştii, Martins, părerea mea e că pistolul ăsta a fost curăţat, 
și încă de curând. 

— Sunt un tip curat, am replicat. Uită-te la unghiile mele, 
dacă nu mă crezi. 

— Walther PPK, 9 mm, constată Martins aprinzându-și o 
țigară. Exact ca pistolul cu care au fost omorâţi bietul Herr Pfarr 
și soţia lui. 

— Eu altceva am auzit, l-am contrazis, ducându-mă la 
dulăpiorul cu băuturi. Eram surprins să constat că nu se 
serviseră singuri cu whisky-ul meu. 

— Desigur, spuse Dietz, ne-a scăpat, nu-i așa, din vedere că 
încă mai ai ceva prieteni la Alex. 

Mi-am turnat de băut. Un pic prea mult pentru a fi dat pe gât 
în mai puţin de trei înghiţituri. 

— Și eu care credeam că au scăpat de toți reacţionarii ăia, 
zise Martins. 

Am privit la ultima dușcă de whisky: 


109 


— V-aș oferi ceva de băut, băieţi, numai că nu vreau să fiu 
nevoit să arunc paharele după aia, le-am zis și am pus băutura 
la loc. 

Martins azvârli ţigara și, încleștându-și pumnii, veni câţiva 
pași spre mine: 

— Nenorocitu’ ăsta are o gură mare, cum are un ovreu nasu’ 
mare, șuieră el. 

Dietz rămase pe loc, sprijinit de fereastră, dar când se 
întoarse cu faţa ochii lui aruncau fulgere: 

— Îmi pierd răbdarea cu tine, vorbă-lungă. 

— Nu pricep, zău așa. Aţi văzut scrisoarea de la ăia cu 
asigurările. Dacă ziceţi că e un fals, n-aveţi decât să verificaţi. 

— Am făcut asta deja. 

— Și-atunci ce-i cu jocul ăsta? 

Dietz veni spre mine și mă măsură de sus până jos de parcă 
eram un rahat în care călcase. Îmi luă apoi ultima sticlă de 
scotch bun, o cântări în mână și o aruncă în peretele de 
deasupra biroului. Se făcu ţăndări cu un zgomot de tacâmuri de 
cantină care cad pe scări, iar aerul se umplu brusc de mirosul de 
alcool. Dietz își aranjă jacheta și spuse: 

— Am vrut doar să-ți băgăm în cap că trebuie să ne ţii la 
curent cu tot ce faci, Gunther. Dacă descoperi ceva, orice, 
absolut orice, să faci bine să ne spui. Că dacă aflu că ne-ai 
vândut gogoși, te arunc într-un KZ atât de repede de o să-ţi ţiuie 
afurisitele alea de urechi. 

Se aplecă spre mine și i-am simţit mirosul transpiraţiei când 
mă întrebă: 

— Ai înţeles, gură-spartă? 

— Nu-ţi scoate prea mult maxilarul la mine, Dietz, că o să mă 
văd obligat să-l pocnesc. 

Zâmbi: 

— Mi-ar face plăcere, cândva. Pe bune. 

Se întoarse către partenerul lui și îi spuse: 

— Haide. Hai să ne cărăm de-aici, până nu-i trag una la biluțe. 

e 

Tocmai terminasem de făcut ordine în balamucul ăla, când 
sună telefonul. Era Muller, de la Berliner Morgenpost, să-mi 
spună că regretă, dar mai mult de genul de materiale cu 
anunțuri despre decese și scurte biografii, colecţionate în timp, 


110 


nu găsise nimic despre Hermann Six care să prezinte interes 
pentru mine. 

— Mă duci cu vorba, Eddie? Isuse, omu’ ăsta e milionar. E 
proprietarul a jumate din Ruhr. Dacă și-ar băga degetu' în fund, 
ar da de petrol. Cineva trebuie să se fi uitat prin gaura cheii la 
el, la un moment dat. 

— A fost un reporter acum câtva timp care a făcut niște 
săpături destul de serioase în legătură cu mahării din Ruhr: 
Krupp, Voegler, Wolff, Thyssen. Tipa a rămas fără slujbă când 
guvernul a rezolvat problema șomajului. O să văd, poate 
reușesc să aflu unde locuiește. 

— Mersi, Eddie. Și despre familia Pfarr, ceva? 

— Ea era cu adevărat amatoare de staţiuni balneoclimaterice. 
Nauheim, Wiesbaden, Bad Homburg, spune un nume și ea a 
trecut pe acolo. A scris chiar și un articol pe tema asta în Die 
Frau. Și o atrăgea medicina neconvenţională. Dar n-am găsit 
nimic despre el, din păcate. 

— Mersi de bârfă, Eddie. Data viitoare, o să citesc pagina 
mondenă și-o să te scutesc de deranj. 

— Nu face o sută de mărci, hm? 

— Nici măcar cincizeci. Găsește-mi-o pe tipa asta reporter și-o 
să văd ce pot să fac. 

Am închis biroul și m-am dus iar la lăcătușerie să-mi iau setul 
nou-nouț de chei și cutia cu argilă. Imi dau seama că sună un 
pic teatral, dar zău așa, am purtat cu mine cutia aia mulţi ani și, 
în afară de șterpelirea cheii adevărate, chiar că nu știu o altă 
metodă mai bună de a deschide uși încuiate. Eu n-am un 
instrument din ăla delicat din oţel fin cu care se poate descuia 
orice fel de încuietoare. Adevărul e că acum, la cele mai bune 
dintre încuietorile astea moderne, poţi să te lași păgubaș, că nu 
merge să le descui doar așa, cu una, cu două. Asta e valabil 
doar pentru tipii ăia din filme de la UFA. Cel mai adesea, un 
spărgător pur și simplu taie cu ferăstrăul butucul sau dă cu 
burghiul de jur împrejurul lui și scoate o bucată din afurisita de 
ușă. Și asta mi-a adus aminte de ceva: mai devreme sau mai 
târziu, aveam să fiu nevoit să verific cine ar fi putut avea, în 
branşa spărgătorilor, destul talent ca să fi deschis seiful familiei 
Pfarr. Dacă așa se procedase. Ceea ce însemna că exista un mic 
tenor scrofulos căruia de mult îi venise rândul să ia o lecţie de 
cântat. 


111 


Nu mă aşteptam să-l găsesc pe Neumann în magherniţa în 
care locuia, pe Admiralstrasse, în cartierul Kottbusser Tor, dar 
mi-am încercat totuși norocul. Kottbusser Tor era o zonă de-aia 
care se trecuse ca un poster de music-hall, iar Admiralstrasse 
nr. 43 era genul de loc în care șobolanii poartă dopuri în urechi, 
iar gândacii suferă de o tuse nasoală. Camera lui Neumann era 
în spate, la subsol. Era umedă. Era murdară. Era împuţită. lar 
Neumann nu era acolo. 

Portăreasa era o țestoasă cu căpăţâna mare și maxilare 
proeminente, cu un corp otova de sus până jos ca un puț de 
mină. Părul ei era la fel de natural ca parada în marș pe 
Wilhelmstrasse și era cât se poate de evident că purtase mănuși 
de box atunci când se dăduse cu rujul sângeriu pe buzele-i ca o 
agrafă de birou. Sânii ei erau ca posteriorul unei perechi de cai 
de povară la sfârșitul unei zile lungi și grele. Poate că mai avea 
câţiva mușterii, dar m-am gândit că erau mai multe șanse să 
văd un evreu în față la coadă la o măcelărie cu carne de porc 
din Nurnberg. Apăru în ușa apartamentului ei, fără nimic pe sub 
halatul murdar din prosop, pe care-l lăsase desfăcut, și își 
aprinse o ţigară pe jumătate fumată. 

— Îl caut pe Neumann, i-am zis făcând tot posibilul să ignor 
cele două copane care erau lăsate la vedere de dragul meu și 
barba de boier rus dintre ele. 

Simţeai mâncărimile sifilisului numai uitându-te la ea. Am 
adăugat: 

— Sunt un prieten de-al lui. 

Țestoasa căscă neconvingător și, considerând că am văzut 
destul pe degeaba, își petrecu halatul, legându-l cu cordonul. 

— Eşti polițai? pufni ea pe nas. 

— Am mai zis, sunt un prieten. 

Își încrucișă braţele și se sprijini de tocul ușii: 

— Neumann nu are niciun prieten, îmi spuse privindu-și 
unghiile murdare de la mâini și uitându-se apoi din nou la mine. 
În afară de mine, poate, și asta numai pentru că mi-e milă de 
amărâtu' de el. Dacă-i ești prieten, mai bine l-ai trimite la 
doctor. Nu e zdravăn la cap, să știi. 

Trase un fum lung din ţigară și apoi azvârli mucul peste 
umărul meu. 


112 


— Nu e dus, doar că are tendinţa de a vorbi de unul singur. E 
un pic ciudat și atâta tot. 

— Dacă nici asta nu înseamnă că e dus, atunci nu știu ce 
dracu’ e, zise ea. 

Era ceva adevăr și în asta. 

— Ştii cumva când se întoarce? 

Țestoasa ridică din umeri. Cu o mână care era toată numai 
vinișoare albastre și inele masive, mă apucă de cravată. Încercă 
să-mi zâmbească sfios, numai că îi ieși doar o grimasă. 

— Poate că vrei să-l aștepți. Ştii, cu douăzeci de mărci se 
cumpără o grămadă de timp, îmi zise. 

Recuperându-mi cravata, mi-am scos portofelul și i-am dat o 
bancnotă de cinci: 

— Aş vrea să pot, zău, am asigurat-o eu. Dar trebuie să mă 
duc la treburile mele. Poate că-i spui tu lui Neumann că l-am 
căutat. Mă numesc Gunther. Bernhard Gunther. 

— Mulţumesc, Bernhard. Ești un adevărat domn. 

— Ai idee cam pe unde-ar putea fi? 

— Bernhard, cât știi tu, atât știu și eu. Poţi să alergi după el 
de la Ana la Caiafa, și tot să nu-l găsești. Ridică iar din umeri și 
clătină din cap, continuând: Dacă e lefter, își face veacul prin X 
Bar sau Rucker. Dacă are ceva bani în buzunare, dă pe gât niște 
rachiu la Femina sau la Cafe Casanova. 

Am început să cobor scările, când adăugă: 

— Și dacă nu e în niciunul dintre locurile astea, atunci e la 
curse. 

Se tinu după mine pe palier și apoi pe câteva trepte. M-am 
urcat în mașină cu un suspin de ușurare. E întotdeauna dificil să 
scapi de o muiere ca asta. Nu îi place să vadă cum pleacă pe 
ușă o potenţială sursă de venit. 

e 

Nu am prea mare încredere în experți și, că tot veni vorba, 
nici în declaraţiile martorilor. De-a lungul anilor, am ajuns să 
aparțin școlii de investigaţie care favorizează bunele și 
demodatele dovezi circumstanţiale de felul celei care zice că un 
tip a făcut ceva pentru că e genul de tip care ar face așa ceva 
oricum. Asta, și informațiile primite. 

Să ţii un tenor ciripitor ca Neumann e ceva care necesită 
încredere și răbdare. Și așa cum prima dintre ele nu-i este 
specifică lui Neumann, tot așa a doua dintre aceste calităţi nu 


113 


mă caracterizează pe mine. Dar numai când e vorba de el. 
Neumann e cel mai bun informator pe care l-am avut vreodată, 
și de regulă informaţiile lui sunt corecte. Aș fi făcut orice să-l 
protejez. Pe de altă parte, asta nu înseamnă că te poţi baza pe 
el. Ca toţi informatorii, și el și-ar vinde propria-i soră. Să-l faci pe 
unul ca el să aibă încredere în tine, asta e partea grea, dar la 
rândul tău nu poţi avea mai multă încredere în el decât sunt eu 
convins că aș putea să câștig Sierstorpff Stakes la 
Hoppengarten. 

Am început căutarea la X Bar, un club ilegal de jazz unde 
orchestra făcea sendviș cu hituri americane, strecurându-le între 
piesele de început și de sfârșit din program, care erau 
constituite din orice cântec suficient de acceptabil din punct de 
vedere arian care le venea la socoteală. Și făceau asta suficient 
de bine încât să nu deranjeze nicio conștiință nazistă cu privire 
la așa-numita muzică inferioară. 

În ciuda comportamentului său ciudat din când în când, 
Neumann era unul dintre oamenii cei mai șterși, imposibil de 
descris, pe care-i întâlnisem. Asta îl făcea să fie un informator 
excelent. Trebuia să te uiţi cu atenţie la el ca să-l vezi, dar în 
acea noapte chiar nu era nici urmă de el la X Bar. Și nici la 
Allaverdi sau la Rucker Bar, la marginea cartierului rău famat al 
bordelurilor. 

Nu era încă întuneric, dar apăruseră deja traficanţii de 
droguri. Să fii prins cu cocaină însemna să fii trimis într-un KZ și, 
din punctul meu de vedere, nu puteau să prindă prea mulţi. Dar 
așa cum știam din experienţă, nu era o treabă ușoară, căci 
traficanţii nu aveau niciodată cocaina asupra lor, ci o puneau 
într-o ascunzătoare aflată prin preajmă, cum ar fi o alee retrasă 
sau lângă o intrare. Unii dintre ei pozau în invalizi de război care 
vindeau ţigări, iar unii chiar erau invalizi de război care vindeau 
țigări, purtând la braţ banderola galbenă cu trei puncte negre 
care dăinuia din zilele de la Weimar. Această banderolă nu 
conferea totuși niciun statut oficial. Numai Armata Salvării 
primea aprobarea de a vinde mărunţișuri la colț de stradă, dar 
legile împotriva vagabondajului nu erau aplicate cu strictețe 
peste tot, ci doar în zonele mai bune ale orașului, unde era mai 
probabilă prezenţa turiștilor. 


114 


— Trrabucuri și țigăni, rârâi“ o voce. Cei familiarizați cu acest 
cod pentru cocaină răspundeau cu o inspiraţie puternică și 
descopereau adesea că au cumpărat sare de bucătărie și 
aspirină. 

Femina, pe Nürnberger Strasse, era genul de local în care 
mergeai când te aflai în căutarea unei companii feminine, dacă 
nu te deranja faptul că erau grase și împopoţonate și că 
privilegiul te costa treizeci de mărci. Telefoanele de la mese 
făceau ca Femina să fie un loc potrivit mai ales pentru tipii 
timizi, așa că era exact ce-i trebuia lui Neumann, presupunând 
că avea ceva bani. Putea să comande o sticlă de vin spumant și 
să invite o fată să i se alăture fără ca măcar să se miște de la 
masă. Existau chiar și tuburi pneumatice prin care puteau fi 
suflate mici cadouri în mâna unei fete din celălalt capăt al 
localului. În afară de bani, singurul lucru de care avea nevoie un 
bărbat la Femina era să aibă ochi buni. 

M-am așezat la o masă în colţ și am privit într-o doară meniul. 
Alături de o listă cu băuturi, era și o listă cu acele cadouri care 
puteau fi cumpărate de la chelner, pentru a fi trimise prin tub: 
pudră compactă la preţul de o marcă și jumătate, o cutie 
specială pentru chibrituri la o marcă și parfum la cinci mărci. Nu 
m-am putut abţine să nu mă gândesc că banii erau probabil cel 
mai răspândit cadou pe care-l puteai lansa în direcţia oricărei 
petrecăreţe care-ţi sărea în ochi. Nu era nici urmă de Neumann, 
dar m-am hotărât să mai stau pe acolo un pic, în caz că apărea. 
l-am făcut semn chelnerului și am comandat o bere. 

Era și un spectacol de cabaret, prestat de o cântăreaţă cu 
părul portocaliu și cu o voce ascuţită, nazală, ca o harpă 
evreiască, și un comic mic și slăbănog, cu sprâncenele 
împreunate, care era cam la fel de deplasat ca o napolitană în 
vârful unei îngheţate pe băț. Erau mai puţine șanse ca 
oamenilor de la Femina să le placă spectacolul decât 
posibilitatea  reconstruirii Reichstag-ului: râdeau în timpul 
cântecelor, cântau în timpul monologului comicului, iar palmele 
lor nu se apropiau una de alta ca să aplaude nici cât s-ar fi 
apropiat de un câine turbat. 

Uitându-mă în jurul meu prin local, am descoperit că spre 
mine fluturau atâtea gene false, încât am început să mă simt 


43 Efect stilistic bazat pe transcrierea fonetică a cuvintelor - Ssigars and ssigarettes, 
hissed a voice (engl.). 


115 


secătuit. La câteva mese mai încolo, o grăsană mă salută cu o 
mișcare vălurită a degetelor de la mâna-i scurtă și grasă și, 
interpretând greșit rânjetul meu ca fiind un zâmbet, începu a se 
lupta ca să se ridice de pe locul ei. Am gemut. 

— Da, domnule? răspunse chelnerul. 

Am scos din buzunar o bancnotă mototolită și i-am aruncat-o 
pe tavă. Fără să mă mai deranjez să aștept restul, m-am întors 
și am șters-o. 

Un singur lucru mă scoate mai mult din minţi decât compania 
de o seară a unei femei urâte, și anume compania aceleiași 
femei urâte a doua zi dimineaţa. 

M-am urcat în mașină și am mers până la Potsdamer Platz. 
Era o seară caldă, uscată, dar tunetele îndepărtate de pe cerul 
violet îmi spuneau că vremea avea să se strice. Am oprit mașina 
în Leipziger Platz, în faţă la Palast Hotel, unde am intrat și am 
dat un telefon la Adlon. 

Mi-a răspuns Benita, care îmi zise că Hermine i-a lăsat un 
mesaj pentru mine cum că, la vreo jumătate de oră după ce 
vorbisem cu ea, sunase un bărbat care a întrebat de o prințesă 
indiană. Asta era tot ce aveam nevoie să știu. 

Mi-am luat din mașină haina de ploaie și o lanternă. Cu 
lanterna sub haină, am mers pe jos cincizeci de metri înapoi în 
Potsdamer Platz, pe lângă Regia Tramvaiului Berlinez și 
Ministerul Agriculturii, spre Columbus Haus. La etajele 5 și 7 era 
lumină, dar la etajul 8 nu. Am privit înăuntru prin ușile masive 
din sticlă. Un agent de pază stătea la recepţie și citea ziarul, iar 
pe coridor, mai încolo, era o femeie care lustruia pardoseala cu 
o mașină electrică. Începu să plouă când am dat colţul pe 
Hermann Goering Strasse și am făcut la stânga pe îngusta alee 
de serviciu care ducea la parcarea subterană din spatele clădirii 
Columbus Haus. 

Erau parcate acolo doar doua mașini - un DKW și un 
Mercedes. Părea puţin probabil ca vreuna dintre ele să fie a 
paznicului ori a femeii de serviciu; pesemne că proprietarii lor 
mai erau încă la serviciu în birourile de la etaje. In spatele celor 
două mașini, sub un bec montat pe perete, era o ușă gri din oțel 
pe care scria cu vopsea „Service”. Nu avea clanță și era 
încuiată. Am stabilit că era probabil o ușă din aia care are un 
mecanism cu arc ce poate fi retras cu un mâner sferic din 


116 


interior sau cu o cheie prin exterior și m-am gândit că erau mari 
șanse ca femeia de la curățenie să iasă pe acolo. 

Cu gândul aiurea, am verificat portierele celor două mașini 
parcate și am descoperit că Mercedesul nu era încuiat. M-am 
așezat pe scaunul șoferului și am bâjbâit după butonul pentru 
faruri. Cele două lămpi uriașe au tăiat întunericul ca 
reflectoarele de la un miting al Partidului la Nurnberg. Am 
așteptat. Au trecut câteva minute. Plictisit, am deschis 
torpedoul: o hartă rutieră, un pachet cu dropsuri mentolate și un 
carnet de membru de partid cu ștampilele la zi. Reieșea că 
posesorul se numea Henning Peter Manstein. Manstein avea un 
număr de legitimaţie foarte mic, care contrazicea tinereţea 
bărbatului din fotografia de la pagina 9 a carnetului. Exista o 
adevărată piaţă neagră a numerelor de început din partid, așa 
că nu era niciun dubiu cum făcuse Manstein rost de al lui. Un 
număr mic era esenţial pentru avansarea rapidă pe scena 
politică. Chipul lui tânăr, frumos, avea întipărită pe el lăcomia 
unui Toporaș de martie, arătând asta la fel de clar cum o făcea 
și insigna de partid imprimată în relief în colțul fotografiei. 

Au trecut cincisprezece minute până să aud zgomotul făcut 
de deschiderea ușii de serviciu. Am sărit de la locul meu. Dacă 
era Manstein, trebuia s-o șterg foarte repede. Pe jos se revărsa 
o pată mare de lumină și își făcu apariţia femeia de serviciu. 

— Ține ușa, am strigat. 

Am oprit farurile și am trântit portiera, spunându-i femeii: 

— Am uitat ceva sus. M-am speriat că o să trebuiască să merg 
tocmai până la intrarea din față. 

Femeia rămase pe loc fără să spună nimic, ţinând ușa 
deschisă în timp ce mă apropiam. Când am ajuns lângă ea, se 
dădu la o parte și zise: 

— Eu trebuie să merg pe jos tocmai până la Nollendorf Platz. 
Și nu am o mașină mare la dispoziţie ca să mă ducă acasă. 

l-am zâmbit tâmp, ca un mielușel, ca idiotul pe care-l 
credeam a fi Manstein: 

— Mulţumesc mult de tot, i-am zis și am bălmăijit ceva legat 
de faptul că-mi lăsasem cheia în birou. Femeia de serviciu 
zăbovi puţin și apoi îmi dădu ușa în primire. Am intrat în clădire 
și i-am dat drumul. Ușa se închise în urma mea și am auzit 
zgomotul puternic făcut de încuietoarea cilindrică atunci când 
zăvorul se izbi în broască. 


117 


Două uși batante cu geamuri ca niște hublouri dădeau într-un 
coridor lung, puternic luminat, în care de o parte și de alta erau 
aliniate grămezi de cutii de carton. În capăt era un lift, dar nu se 
putea folosi fără a-i atrage atenţia paznicului. M-am așezat jos 
pe trepte, mi-am scos pantofii și șosetele și mi le-am pus la loc 
în ordine inversă, cu ciorapii peste pantofi. E un truc vechi, 
preferat mai ales de către hoţii de locuinţe, pentru a înăbuși 
zgomotul făcut de încălțăminte pe suprafețele dure. M-am 
ridicat în picioare și mi-am început lunga ascensiune. 

Când am ajuns la etajul 8, inima îmi bătea tare din cauza 
efortului de a urca și de a trebui să respir în așa fel încât să nu 
fiu auzit. Am așteptat în capătul scărilor, dar din niciunul dintre 
birourile alăturate celui al lui Jeschonnek nu se auzea nimic. Am 
luminat cu lanterna la ambele capete ale holului și apoi am 
mers la ușa lui. Așezându-mă în genunchi, m-am uitat după 
firele care ar fi putut trăda existenţa unui sistem de alarmă, dar 
ele nu existau. Am încercat întâi cu o cheie, apoi cu cealaltă. A 
doua aproape că se răsucea în broască, așa că am scos-o și am 
șlefuit-o cu o pilă mică. Am încercat din nou, de data asta cu 
succes. Am deschis ușa și am pătruns înăuntru, încuind-o la loc 
după mine, în caz că paznicul se hotăra să-și facă rondul. Am 
îndreptat lanterna spre birou, peste afișele de pe pereţi și spre 
ușa care dădea în biroul personal al lui Jeschonnek. Fără să 
opună niciun fel de rezistenţă, cheia s-a răsucit ușor. Acoperind 
numele lăcătușului meu cu binecuvântări rostite în gând, am 
mers spre fereastră. Firma cu neon de pe clădirea Pschorr Haus 
arunca o strălucire roșie în biroul opulent al lui Jeschonnek, așa 
că nu prea era nevoie de lanternă și am stins-o. 

M-am așezat la birou și am început să caut nici eu nu știu ce. 
Sertarele nu erau încuiate, dar în ele se aflau puţine lucruri care 
să mă intereseze. M-am entuziasmat când am găsit un carneţel 
cu adrese legat în piele roșie, dar l-am citit cu atenţie pe tot și 
am recunoscut un singur nume: acela al lui Hermann Goering, 
numai că de el se ocupa un tip cu numele de Gerhard Von Greis, 
care locuia pe Derfflingerstrasse. Mi l-am amintit pe Weizmann, 
cămătarul, spunând ceva în legătură cu faptul că Hermann 
Grasu' ar avea un agent care uneori cumpără pentru el pietre 
preţioase, așa că mi-am notat adresa lui Von Greis și am vârât-o 
în buzunar. 


118 


Nici dulapul cu dosare nu era încuiat, dar nici acolo n-am avut 
noroc: o mulţime de cataloage cu pietre preţioase și 
semiprețioase, o măsuţă pentru zbor de la Lufthansa, o 
grămadă de hârțogăraie care avea de-a face cu schimbul 
valutar, niște facturi și niște polite de asigurare de viaţă, dintre 
care una era de la Germania Life. 

Intre timp, seiful cel mare stătea într-un colț, inexpugnabil, 
bătându-și joc de slabele mele încercări de a descoperi secretele 
lui jeschonnek, dacă avea vreunul. Nu era greu de priceput de 
ce locul nu era dotat cu alarmă. N-ai fi putut deschide cutia aia 
nici dacă ai fi avut un camion încărcat cu dinamită. Nu mai era 
mare lucru de cercetat, în afară de coșul pentru hârtii de 
aruncat. l-am golit conţinutul pe birou și am început să 
scotocesc printre bucăţile de hârtie: hârtia de la un pachet de 
gumă de mestecat Wrigley's, ediția de dimineață a ziarului 
Beobachter, jumatăţile biletului de la Lessing Theater, o chitanţă 
de la magazinul KDW și niște ghemotoace de hârtie. Pe astea le- 
am netezit. Una dintre ele era cu numărul de telefon de la 
Adlon, iar dedesubt era notat numele „prinţesa Mushmi”, în 
dreptul căruia era pus un semn de întrebare și peste care erau 
apoi trase mai multe linii în cruciș; lângă el era trecut propriul 
meu nume. Era încă un număr de telefon, scris lângă numele 
meu, și acesta fusese mâzgălit de jur împrejur cu niște desene, 
astfel încât arăta ca ornamentele unei pagini dintr-o biblie 
medievală. Numărul reprezenta un mister pentru mine, deși mi- 
am dat seama că era din partea de vest a Berlinului. Am ridicat 
receptorul și am așteptat să-mi răspundă centralista: 

— Numărul, vă rog, mi-a cerut ea. 

— J1 - 90 - 33. 

— Incerc să vă fac legătura. 

După un scurt moment de linişte, s-a auzit cum sună. 

Am o memorie excelentă când e vorba să recunosc o figură 
sau o voce, dar mi-ar fi putut lua minute bune să identific vocea 
cultivată, cu un uşor accent de Frankfurt, care mi-a răspuns la 
telefon. Oricum, bărbatul și-a declinat identitatea de îndată ce a 
confirmat numărul. 

— Imi cer mii de scuze, am articulat eu cât mai nelămurit, am 
greşit numărul. Dar când am pus receptorul la loc, am ştiut că 
nu era deloc așa. 


119 


9. 


După o slujbă scurtă la Nikolai Kirche de lângă Molken Market, 
trupurile celor doi au fost înmormântate, unul peste celălalt, 
într-un mormânt din apropierea zidului nordic al cimitirului 
bisericii, pe aleea Penzlauer, la foarte mică distanţă de 
monumentul comemorativ al celui mai venerat martir național- 
socialist, Horst Wessel. 

Cu uimitoarea ei pălărie neagră asemănătoare unui pian 
deschis, Ilse Rudel era încă și mai frumoasă în hainele de doliu 
decât era în pat. l-am prins de câteva ori privirea, dar ea, cu 
buzele strâns lipite, de parcă ar fi ţinut gâtul meu între dinţi, a 
privit drept prin mine ca și cum aș fi fost o bucată de sticlă 
murdară. Six însuși avea o mină care părea mai degrabă 
expresia mâniei decât a unei adânci dureri: cu sprâncenele 
încruntate și capul plecat, privea ţintă în mormânt ca și cum ar 
fi încercat ca printr-un efort supranatural să-l facă să azvârle din 
el trupul reînsuflețit al fiicei sale. Și mai era și Haupthăndler, 
care părea foarte adâncit în gânduri, ca un om presat de 
probleme mult mai importante, cum ar fi, de exemplu, să scape 
de un colier cu diamante. Faptul că pe acea bucăţică de hârtie 
din coșul de gunoi al lui Jeschonnek se aflau alături numărul de 
telefon de acasă al lui Haupthândler și cel de la Adlon Hotel, 
propriul meu nume și cel al prinţesei inventate făcea dovada 
unui posibil lanţ cauzal: alarmat de vizita mea și totuși 
nedumerit de povestea mea, Jeschonnek telefonase la Adlon 
pentru a verifica existenţa prinţesei indiene, iar apoi, când 
aceasta i se confirmase, îl sunase pe Haupthândler pentru a-l 
pune faţă în față cu niște informații legate de proprietar și de 
furtul bijuteriei care erau diferite de ceea ce probabil că-i fusese 
explicat lui iniţial. 

Era posibil. Cel puţin, era suficient pentru a continua. 

La un moment dat, Haupthândler m-a privit impasibil pentru 
câteva clipe, dar nu am putut citi nimic pe chipul său: nici 
vinovăţie, nici teamă, nici necunoașterea legăturii pe care o 
stabilisem între el și Jeschonnek, dar nici bănuiala c-aș fi făcut 
această legătură. N-am văzut nimic care să mă facă să cred c-ar 


120 


fi fost incapabil de comiterea unei duble crime. Dar cu siguranţă 
nu era un spărgător profesionist de seifuri. O convinsese cumva 
pe Frau Pfarr să i-l deschidă? Oare făcuse dragoste cu ea ca să 
ajungă la bijuteriile ei? Dată fiind suspiciunea llsei Rudel cum că 
se putea ca ei să fi avut o aventură, acest fapt putea fi luat în 
considerare ca fiind o posibilitate. 

Mai erau și alte fețe pe care le recunoșteam. Vechi fețe din 
Kripo: Reichskriminaldirektor Arthur Nebe; Hans Lobbe, șeful de 
la Kripo Executive; și un chip care, cu ochelarii săi fără rame și 
mustața mică, părea să-i aparțină mai degrabă unui mărunt 
director de școală decât șefului Gestapoului și deţinătorului 
funcţiei de Reichsführer al SS. Prezenţa lui Himmler la funeralii 
confirma impresia lui Bruno Stahlecker - că Pfarr fusese elevul 
lui vedetă și că nu avea de gând să-l lase nepedepsit pe 
criminal. 

Nu era nici urmă de vreo femeie venită de una singură, care 
să fi putut fi amanta aia de care amintise Bruno c-ar fi avut-o 
Paul Pfarr. Nu că m-aș fi așteptat cu adevărat să o văd, dar nu 
se știe niciodată. 

După înmormântare, Haupthăândler mi-a servit câteva sfaturi 
din partea șefului său și al meu, cum că, Herr Six nu vede de ce 
a trebuit să te preocupe ceva care e de fapt o problemă de 
familie. Mi-a cerut de asemenea să îţi reamintesc că ești plătit 
pe zi de muncă”. 

l-am privit pe participanţii la înmormântare urcându-se în 
mașinile lor mari și negre, iar apoi pe Himmler și mahării din 
Kripo urcându-se și ei în mașinile lor. 

— Uite ce e, Haupthândler, i-am spus eu, lasă vrăjeala. 
Spune-i șefului tău că dacă el consideră că a prins o mâţă în sac, 
poate să mă pună pe liber. Nu mă aflu aici pentru că mă dau în 
vânt după aer curat și panegirice. 

— Atunci de ce te afli aici, HerrGunther? 

— Ai citit vreodată Cântecul Nibelungilor? 

— Bineînţeles. 

— Înseamnă că-ţi amintești că războinicii Nibelungi voiau să 
răzbune uciderea lui Siegfried. Numai că nu-și dădeau seama pe 
cine ar trebui să tragă la răspundere pentru ea. Așa că a fost 
început un proces al sângelui. Războinicii burgunzi au trecut 
unul câte unul prin faţa catafalcului eroului, iar când a fost 


121 


rândul ucigașului Hagen, rănile lui Siegfried s-au umplut din nou 
de sânge, dând la iveală astfel vinovăția lui Hagen. 

Haupthândler zâmbi: 

— Asta nu prea ţine de ancheta criminalistică modernă, nu? 

— Activitatea de investigaţie ar trebui să ţină seamă de micile 
ceremonii, Herr Haupthândler, chiar dacă par învechite. Poate 
că aţi observat că nu am fost singura persoană implicată în 
soluționarea acestui caz care a participat la funeralii. 

— Vorbiţi serios când sugeraţi că e posibil ca una dintre 
persoanele prezente aici să-i fi omorât pe Paul și Grete Pfarr? 

— Nu fiți atât de burghez. Bineînțeles că e posibil. 

— Este pur și simplu de neînchipuit. Și aveți deja pe cineva în 
minte pentru rolul lui Hagen? 

— E ceva încă în dezbatere. 

— Atunci sunt sigur că veți putea să-i raportați foarte curând 
lui Herr Six că l-aţi identificat pe făptaș. La revedere. 

Trebuia să recunosc un lucru: dacă Haupthăndler îi omorâse 
pe soții Pfarr, atunci era la fel de rece și de netulburat ca o 
comoară scufundată la 100 de metri sub apă. 

e 

Am ieșit cu mașina din Prenzlauer Strasse și am mers în 
Alexanderplatz. Mi-am luat corespondenţa și am urcat în biroul 
meu. Femeia de serviciu deschisese fereastra, dar mirosul 
băuturii încă persista. Cu siguranţă s-o fi gândit că mă spălasem 
cu alcool. 

Îmi veniseră două cecuri, o factură și un mesaj trimis prin 
curier din partea lui Neumann, în care-mi spunea să mă 
întâlnesc cu el la Cafe Kranzler la ora 12. M-am uitat la ceasul 
de mână: era aproape 11:30. 

În faţa Memorialului German al Războiului era o trupă din 
Reichswehr“* care-și întreținea buna funcţionare a picioarelor în 
acompaniamentul unei fanfare. Uneori cred că în Germania 
există mai multe fanfare decât mașini. Aceasta atacă Marșul 
Cavaleriei Marelui Elector şi o porni în marș rapid spre Poarta 
Brandenburg. Toţi cei care-i priveau se angajau într-un exercițiu 
al brațului, așa că m-am tras înapoi, oprindu-mă în faţa intrării 
unui magazin, ca să nu fiu nevoit să mă alătur lor. 


44 Armata germană între 1919 și 1935, alcătuită conform prevederilor limitative ale 
Tratatului de la Versailles. 


122 


Am mers mai departe, la o distanţă discretă în urma paradei, 
reflectând asupra ultimelor stricăciuni aduse celui mai faimos 
bulevard al capitalei: modificări pe care guvernanţii le 
consideraseră absolut necesare pentru a face Unter den Linden 
mai potrivit pentru paradele militare, cum era și aceea pe care o 
vedeam. Fără a se mulțumi doar cu îndepărtarea majorităţii 
teilor care dăduseră denumirea bulevardului, înălţaseră albe 
coloane dorice în vârful cărora erau puși vulturii germani. 
Fuseseră plantați alţi tei, dar aceștia nu erau nici măcar la fel de 
înalţi ca stâlpii pentru iluminatul stradal. Banda din mijloc fusese 
lărgită, astfel încât coloanele militare să poată mărșălui în șiruri 
de câte doisprezece oameni umăr la umăr, și fusese presărată 
cu nisip roșu pentru ca să nu le alunece ghetele. Erau arborate 
stindarde albe cu ocazia apropiatei Olimpiade. Unter den Linden 
fusese întotdeauna foarte colorat, fără prea multă armonie în 
amestecul său de stiluri arhitectonice; dar această trăsătură era 
acum în mod brutal evidenţiată. Pălăria ţanţoșă se transformase 
în cască militară. 

Cafe Kranzler, pe colț pe Friedrichstrasse, era cunoscută și 
apreciată de turiști și, prin urmare, prețurile erau ridicate, așa 
că nu era genul de loc pe care m-aș fi așteptat să-l aleagă 
Neumann pentru o întâlnire. L-am găsit strâimbându-se nervos 
deasupra unei cești de cafea și a unei farfurioare pe care stătea, 
uitată, o prăjitură. 

— Care-i baiul? l-am întrebat așezându-mă. Ti-ai pierdut pofta 
de mâncare? 

Neumann fornăi către farfurie: 

— Exact ca și guvernul ăsta. Arată al naibii de bine, dar nu are 
niciun gust. Frișcă din înlocuitori foarte proști. 

L-am chemat pe chelner cu o fluturare de mână și am 
comandat două cafele. 

— Herr Gunther, uitaţi cum stă treaba, putem să nu ne- 
ntindem? În după-amiaza asta mă duc până la Karlshorst. 

— Zău? Ai făcut rost de vreun pont, hm? 

— Păi, de fapt... 

— Neumann, n-aş paria pe un cal pe care ai avea tu de gând 
să-l susţii nici dacă ar putea să depășească expresul de 
Hamburg în mers, am spus râzând. 

— Atunci lasă-mă dracu' în pace! izbucni el. 


123 


Dacă era într-adevăr un membru al speciei umane, atunci 
Neumann era cel mai puţin atrăgător dintre ei. Sprâncenele lui, 
care zvâcneau nervos și se arcuiau ca două omizi otrăvite, erau 
împreunate printr-o linie neregulată de păr care nu se potrivea 
deloc. În spatele ochelarilor groși care erau aproape opaci de 
atâtea urme de grăsime de la degete, ochii lui cenușii erau 
nervoși și priveau lunecos în podea de parcă el s-ar fi așteptat 
ca în orice moment să se trezească întins pe jos. Printre dinţii 
atât de rău pătaţi de tutun că păreau două gărduleţe din lemn 
se strecura fumul de la ţigară. 

— N-ai dat de vreun bucluc, nu? 

Mutra lui Neumann adoptă o expresie flegmatică: 

— Datorez niște mălai unora, atâta tot. 

— Cât? 

— Două sutare. 

— Aha, și te duci la Karlshorst ca să încerci să câștigi o parte 
din banii ăștia, nu? 

Ridică din umeri: 

— Și ce dacă? 

Își stinse ţigara și se căută în buzunare după alta. 

— Ai o ţigară? C-am rămas fără. 

Am împins pachetul pe masă: 

— Păstrează-l, i-am spus aprinzând ţigările pentru amândoi. 
Două sutare, zici? Știi, s-ar putea să te pot ajuta eu cu asta. 
Poate chiar să-ţi dau și ceva în plus. Dar numai dacă obţin 
informaţii corecte. 

Neumann ridică din sprâncene: 

— Ce fel de informaţii? 

Am tras din ţigară și am inspirat fumul adânc în plămâni: 

— Numele unui spărgător profesionist de primă clasă care ar 
fi putut să facă o trebușoară acum vreo săptămână, să fure 
niște brizbrizuri de valoare. 

Își strânse buzele pungă și clătină încet din cap: 

— N-am auzit nimic, Herr Gunther. 

— Ei bine, dacă auzi, să faci bine să-mi dai de știre. 

— Pe de altă parte, zise el coborându-și glasul, aș putea să vă 
spun ceva care v-ar face să vă puneţi bine cu Gestapoul. 

— Ce anume? 

— Știu unde se pitește un evreu U-Boat, zâmbi el plin de sine. 

— Neumann, doar știi că nu mă interesează așa ceva. 


124 


În timp ce vorbeam însă mi-am adus aminte de Frau Heine, 
clienta mea, și de fiul ei. 

— la stai niţel, cum îl cheamă pe evreu? 

Neumann îmi spuse numele și rânji, oferindu-mi o priveliște 
dezgustătoare: făcea parte dintr-un ordin de animale nu cu mult 
deasupra buretelui de calcar. Mi-am îndreptat degetul fix spre 
nasul lui: 

— Dacă aflu că acel U-Boat a fost săltat, o să știu cine l-a 
denunţat. Îţi promit, Neumann, că vin și-ţi smulg afurisitele alea 
de pleoape. 

— Da’ ce vă pasă? necheză el. De când aţi devenit un cavaler 
apărător al evreilor? 

— Mama lui îmi este clientă. Înainte să uiţi că ai auzit 
vreodată de el, vreau adresa locului în care se află, ca să i-o pot 
spune ei. 

— Bine, bine. Da’ asta valorează sigur ceva, nu? 

Mi-am scos portofelul și i-am dat o bancnotă de douăzeci. Mi- 
am notat apoi adresa pe care mi-a spus-o. 

— Ai face și un gândac să se strâmbe de scârbă. Și acum, ce 
știi de spărgătorul ăla? l-am întrebat. 

Se încruntă exasperat la mine: 

— V-am zis doar că nu știu nimic. 

— Ești un mincinos. 

— Pe cuvânt, Herr Gunther, nu știu nimic. Dacă știam, vă 
spuneam. Doar am nevoie de bani, nu? 

Înghiţi greu și își șterse sudoarea de pe frunte cu o batistă 
care arăta ca o ameninţare la adresa sănătăţii publice. Ocolindu- 
mi privirea, își stinse ţigara fumată numai pe jumătate. 

— Nu te porţi ca și cineva care nu știe nimic, i-am zis. Cred că 
ești speriat de ceva. 

— Nu, mă asigură el pe un ton sec. 

— Ai auzit vreodată de Brigada homo? 

Scutură din cap. 

— S-ar putea zice că au fost colegi cu mine. Mă gândeam că 
dacă descopăr cumva că nu mi-ai spus ceva, aș putea să le zic o 
vorbuliță despre tine. Că ești un împuţit mic care încalcă art. 
175. 

Mă privi cu un amestec de surpriză și revoltă: 

— Da' ce, arăt eu ca unu’ care e pe invers? Nu sunt pederast, 
știți bine că nu sunt. 


125 


— Da, eu știu asta, dar ei nu. Și pe cine-o să creadă? 

— N-aţi face așa ceva, mă apucă el de încheietura mâinii. 

— Din câte am auzit, stângacii nu o duc prea bine în KZ-uri. 

Neumann se uită posomorât în ceașca lui: 

— Ticălos nenorocit, oftă el. Aţi spus două bătrâne și ceva pe 
deasupra. 

— O sută acum, și încă două dacă-mi furnizezi informaţia. 

Incepu să clipească nervos: 

— Nu știți ce-mi cereţi, Herr Gunther. E implicată o frăţie. M-ar 
ucide dacă ar afla că i-am arătat cu degetul. 

Frăţiile erau sindicatele foștilor condamnaţi, dedicate oficial 
reabilitării infractorilor. Aveau nume respectabile de cluburi, iar 
regulamentele și statutele lor vorbeau de activităţi sportive și 
reuniuni mondene. Nu rareori, o frăţie găzduia o cină 
simandicoasă (erau cu toţii bogaţi) la care avocaţi ai apărării și 
oficiali din poliţie își făceau apariţia ca invitaţi de onoare. Numai 
că, în spatele fațadei lor semi-respectabile, frăţiile nu erau nimic 
altceva decât instituţiile crimei organizate din Germania. 

— Care dintre ele? l-am întrebat. 

— „Puterea Germană”. 

— Ei, nu vor afla. Oricum, niciuna dintre ele nu mai e la fel de 
tare ca pe vremuri. O singură frăţie mai are afaceri prospere în 
vremurile astea, și aceea e Partidul. 

— Poate că li s-a dat la cap în ce privește prostituția și traficul 
de droguri, îmi zise el, dar frăţiile desfășoară încă tot ce ţine de 
jocurile de noroc, traficul de valută, piaţa neagră, pașapoartele 
noi, cămătăria și tranzacţiile cu bunuri furate. 

Își mai aprinse o ţigară: 

— Credeţi-mă, Herr Gunther, sunt încă puternice. Nu vreți să 
aveți de-a face cu ele. 

Işi cobori vocea și se aplecă spre mine: 

— Am auzit chiar un zvon puternic cum că i-ar fi făcut de 
petrecanie unui bătrân Junker care lucra pentru primul-ministru. 
Ce ziceţi de asta? Poliţaii nici măcar nu știu încă de faptul că ăla 
e mort. 

Mi-am stors creierii și am dat de numele pe care-l notasem 
din carnetţelul lui Gert jJeschonnek: 

— Numele acestui Junker nu se întâmplă să fie Von Greis, nu? 

— N-am auzit niciun nume. Tot ce știu e că e mort și că 
poliţaii îl caută încă. 


126 


Își scutură neglijent scrumul de la ţigară în scrumieră. 

— la spune-mi acum de spărgătorul de seifuri. 

— Păi, mi se pare că am auzit ceva, parcă. Acum vreo lună, 
un tip pe nume Kurt Mutschmann a ieșit după doi ani petrecuți 
la zdup în închisoarea Tegel. Din ce-am auzit despre el, 
Mutschmann e un adevărat artist. E în stare să desfacă și 
picioarele unei călugăriţe cu rigor mortis“. Dar curcanii nu știu 
de el pentru că, vedeţi dumneavoastră, a ajuns la pârnaie 
fiindcă și-a băgat ghearele într-o mașină. Ceva ce nu are nicio 
legătură cu specialitatea lui. Ei, și el e membru în „Puterea 
Germană”, și când a ieșit de la mititica frăţia a fost acolo ca să 
aibă grijă de el. După o vreme, l-au pus să facă prima 
trebușoară. Nu știu ce anume. Acum vine însă partea 
interesantă, Herr Gunther. Șeful „Puterii Germane”, Dieter 
Roșcovanul, a pus acum o recompensă pe capu’ lui 
Mutschmann, care e de negăsit. Umblă vorba că Mutschmann |- 
ar fi trădat. 

— Zici că Mutschmann era profesionist. 

— Unu’ dintre cei mai buni. 

— Crezi că din portofoliul lui făcea parte și crima? 

— Păi, deh, zise Neumann, nu-l cunosc personal, dar din ce- 
am auzit e un maestru. Nu pare să fie genul lui. 

— Dar de Dieter Roșcovanul ăsta ce știi? 

— E un nenorocit afurisit. Ar omori un om la fel de ușor cum s- 
ar scobi în nas. 

— Unde dau de el? 

— N-o să-i spuneţi că eu v-am zis, nu-i așa, Herr Gunther? Nici 
dacă ar fi să vă amenințe cu arma. 

— Nu, n-o să-i spun, l-am minţit eu, căci doar până acolo 
mergea loialitatea mea. 

— Păi, aţi putea încerca să-l căutaţi la Rheingold Restaurant în 
Potsdamer Platz. Sau la Germania Roof. Și ascultați sfatul meu, 
luaţi-vă arma la dumneavoastră. 

— Sunt mișcat de grija ta pentru binele meu, Neumann. 

— Aţi uitat de bani, zise el corectându-mă. Aţi zis că-mi mai 
daţi două sute dacă e bun pontul. Făcu o pauză și apoi adăugă: 
Și o sută acum. 


4 Termen latinesc care se referă la rigiditatea specifică unui cadavru. 
127 


Mi-am scos din nou portofelul și i-am pasat două de cincizeci. 
El ridică bancnotele înspre fereastră ca să se uite cu atenţie la 
desenele vizibile numai în lumină. 

— Cred că glumești, i-am zis. 

Neumann se uită la mine fără să clipească: 

— În legătură cu ce? 

Strecură repede banii în buzunar. 

— Las-o baltă. 

M-am ridicat, am lăsat niște mărunţiș pe masă și l-am 
întrebat: 

— Încă ceva. Îţi amintești când anume ai auzit de recompensa 
pusă pe capul lui Mutschmann? 

Neumann păru cât de gânditor putea el să pară: 

— Păi, dacă stau să mă gândesc bine, a fost săptămâna 
trecută, cam atunci când am auzit că Junkerul ăla a fost omorât. 
e 

Am mers spre vest pe Unter den Linden către Pariser Platz și 
Adlon. 

Am intrat pe uşa frumoasă a hotelului în somptuosul lobby cu 
coloane pătrate din marmură neagră cu irizații galbene. Peste 
tot erau objects d'art de bun gust, iar din fiecare colţ se ivea 
strălucirea a și mai multă marmură. Am intrat în bar, care era 
plin de jurnaliști străini și de funcţionari de pe la ambasade și l- 
am rugat pe barman, un vechi prieten de-al meu, să-mi dea o 
bere și să mă lase să dau un telefon. L-am sunat pe Bruno 
Stahlecker la Alex. 

— Alo, Bernie la telefon. 

— Ce dorești, Bernie? 

— Ce zici de Gerhard Von Greis? 

Urmă o lungă pauză: 

— Ce-i cu el? Vocea lui Bruno părea vag provocatoare, ca și 
cum mă sfida să știu mai mult decât se aștepta să știu. 

— E doar un nume pe o hârtie pentru mine deocamdată. 

— Doar atât? 

— Păi, am auzit că a dispărut. 

— Poţi să-mi spui și mie cum de-ai auzit? 

— Haide, Bruno, de ce te tot ascunzi după deget în legătură 
cu asta? Uite, mi-a ciripit și mie păsăreaua mea, e bine? Poate 
dacă aș ști un pic mai mult, aș putea fi de ajutor. 


128 


— Bernie, în departament sunt acum două cazuri fierbinţi, iar 
tu pari să fii amestecat în amândouă. Asta mă îngrijorează. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, o să termin mai devreme 
diseară. la mai lasă-mă, Bruno, dă-mi pace o dată. 

— Asta înseamnă de două ori într-o săptămână. 

— Rămân dator. 

— Să știi că da, al naibii de dator. 

— Deci, care-i povestea? 

Stahlecker își cobori glasul: 

— Ai auzit vreodată de Walther Funk? 

— Funk? Nu, nu cred... la stai niţel, nu e un mahăr din lumea 
afacerilor? 

— A fost cândva consilierul economic al lui Hitler. Acum e 
vicepreședinte la Camera de Cultură a Reichului. S-ar părea că 
el și Von Greis se plăceau cam prea mult. Von Greis era iubitul 
lui Funk. 

— Credeam că Fuhrerul nu-i suportă pe homosexuali. 

— Nu-i suportă nici pe invalizi. Ce-o să facă, așadar, când o să 
afle de piciorul de lemn al lui Joey Goebbels? 

Era un banc vechi, dar tot am râs. 

— Deci motivul pentru care se umblă pe vârfuri este că ar 
putea să fie jenant pentru Funk, prin urmare jenant pentru 
guvern, nu? 

— Nu e doar atât. Von Greis și Goering sunt vechi prieteni. Au 
fost amândoi în armată în vremea războiului. Goering l-a ajutat 
pe Von Greis să-și facă rost de primul loc de muncă, la I.G. 
Farben Chemicals. lar în ultima vreme a acționat ca intermediar 
pentru Goering. Pentru cumpărarea de obiecte de artă și alte 
chestii de genul ăsta. Re/chskriminaldirektor ţine morţiș să-l 
găsim pe Von Greis cât mai repede posibil. Numai că a trecut 
deja o săptămână, și nici urmă de el. El și Funk aveau un 
cuibușor secret pe Privatstrasse, de care nevasta lui Funk nu 
știa. Dar nu a mai trecut pe acolo de zile întregi. 

Am scos din buzunar hârtiuţa pe care notasem adresa din 
carnețelul găsit în sertarul lui Jeschonnek: era un număr de pe 
Derfflingerstrasse. 

— Privatstrasse, hm? Mai era și vreo altă adresă? 

— Nu, din câte știu eu. 

— Tu lucrezi la caz? 

— Nu mai lucrez la el. L-a preluat Dietz. 


129 


— Dar el parcă lucrează la cazul Pfarr, nu? 

— Cred că da. 

— Păi, și asta nu-ţi spune nimic? 

— Nu știu, Bernie. Sunt mult prea ocupat să aflu numele unuia 
care are juma' de tac de biliard înfipt în nas, ca să pot fi un 
detectiv adevărat, așa ca tine. 

— E ăla de l-au pescuit din râu? 

Bruno oftă iritat: 

— Ştii, odată și odată o să-ţi spun ceva ce nu știi deja. 

— lllmann mi-a zis despre asta. M-am întâlnit cu el 
întâmplător într-o seară. 

— Zău? Unde? 

— La morgă. Am făcut cunoștință acolo cu mușteriul tău. 
Chipeș, tipu’. Poate el e Von Greis. 

— Nţ, că m-am gândit și eu la asta. Von Greis avea un tatuaj 
pe antebraţul drept: un vultur imperial. Hai, Bernie, că tre’ s-o 
şterg. Și cum ţi-am zis de-o sută de ori, nu te feri de mine. Dacă 
auzi ceva, dă-mi de știre. La cum mă călărește șefu', aș avea 
nevoie de o mână de ajutor. 

— Ti-am zis doar, Bruno, îţi rămân dator o dată. 

— De două ori, Bernie, de două ori. 

Am închis și am dat un alt telefon, de data asta directorului 
închisorii Tegel. Mi-am fixat o audienţă și apoi am mai comandat 
o bere. În timp ce beam din ea, am desenat aiurea ceva pe o 
bucată de hârtie, genul de mâăzgăleli algebrice care speri să te 
ajute să gândești mai clar. Când am terminat, eram mai confuz 
ca niciodată. Algebra nu a fost nicicând punctul meu forte. 
Știam că ajung undeva, dar m-am hotărât să mă întreb unde 
anume abia când o să ajung acolo. 


10. 


Derfflingerstrasse era o adresă foarte convenabilă pentru 
Ministerul nou-nouţ al Aerului, situat la capătul sudic al 
Wilhelmstrasse și la intersecţia cu Leipzigerstrasse, ca să nu mai 
spun de Palatul Prezidenţial din apropiere de Leipzigerplatz: 
convenabilă pentru Von Greis ca să-și slujească stăpânul în 
dubla sa funcţie de șef al Luftwaffe și de prim-ministru al Prusiei. 

Apartamentul lui Von Greis se afla la etajul 3 al unui bloc 
elegant. Nici urmă de portar, așa că am urcat direct. Am lovit cu 
ciocănelul în ușă și am așteptat. După un minut-două, m-am 
aplecat ca să mă uit prin cutia de scrisori. Spre surprinderea 
mea, când am împins capacul mobil al acesteia, prins într-un arc 
strâns, am descoperit că se deschide și ușa. 

N-aveam nevoie de cine știe ce pricepere ca să-mi dau seama 
că locul fusese întors cu susul în jos. Parchetul de pe holul lung 
era acoperit cu cărţi, hârtii, plicuri și dosare goale, ca și de o 
considerabilă cantitate de sticlă spartă, care provenea de la 
ușile unei biblioteci mari, cu rafturi și sertare. 

Am trecut pe lângă două uși și m-am oprit locului când am 
auzit un târșâit de scaun într-una dintre camerele din fața mea. 
Am întins instinctiv mâna după armă. Din păcate, o lăsasem în 
mașină. Mă duceam să iau o sabie grea de cavalerie, care era 
prinsă pe perete, când în spatele meu am auzit o bucată de 
sticlă scrâșnind sub piciorul cuiva și o lovitură puternică în ceafă 
m-a trimis val-vârtej în întuneric. 

Pentru un timp care mi se păru nesfârșit, dar care nu putea să 
fi fost mai mult de câteva minute, am zăcut pe fundul unui puț 
adânc. Bâjbâind înapoi pe drumul care ducea la recăpătarea 
cunoștinței, am devenit conștient de ceva ce aveam în buzunare 
și apoi de o voce care părea să vină de departe. Apoi am simţit 
cum cineva mă ridică de subsuori, mă târăște cale de vreo două 
mile și-mi bagă faţa sub o cascadă. 

Am scuturat din cap și m-am chiorât în sus ca să mă uit la 
bărbatul care mă lovise. Era aproape un uriaș, cu o gură imensă 
și obrajii umflaţi, de parcă-i umpluse pe fiecare în parte cu câte 
o felie de pâine. În jurul gâtului se vedea gulerul unei cămăși, 


131 


dar era una care s-ar fi potrivit pe scaunul unui bărbier, iar gâtul 
lui ar fi trebuit să fie înhămat la plug. Mânecile jachetei sale 
fuseseră îndesate cu câteva kilograme de cartofi și se sfârșeau 
brusc, prematur, dând la iveală încheieturi și pumni care aveau 
mărimea și culoarea a doi raci fierţi. Respirând adânc, am 
scuturat din cap, amortit de durere. M-am ridicat în capul 
oaselor încet, ținându-mă de gât cu amândouă mâinile. 

— Hristoase, cu ce m-ai pocnit? Cu o bucată de șină de tren? 

— Îmi pare rău, zise atacatorul meu, dar când am văzut că te 
duci spre sabia aia am hotărât să-ţi încetinesc niţel avântul. 

— Bănuiesc că ar trebui să mă consider norocos că nu ai 
hotărât să mă dobori, că altfel... 

Am dat din cap spre actele mele pe care le ţinea în labele lui 
mari: 

— Se pare că tu știi cine-s eu. Te deranjează dacă-mi spui 
cine ești? Se pare că artrebui să te cunosc. 

— Rienacker, Wolf Rienacker. De la Gestapo. Ai fost cândva 
polițist, nu-i așa? La Alex. 

— Așa e. 

— lar acum ești un adulmecător de urme. Ce te-a adus aici? 

— Îl căutam pe HerrVon Greis. 

M-am uitat de jur împrejur prin cameră. Era o adevărată 
harababură, dar nu părea să lipsească nimic. Pe o comodă ale 
cărei sertare goale zăceau pe podea stătea neatinsă o fructieră 
din argint cu mai multe talere pentru suport. Erau zeci de picturi 
în ulei sprijinite de pereţi în șiruri ordonate. În mod evident, 
oricine fusese cel care dăduse spargerea și scotocise locul, nu 
se aflase în căutarea prăzii obișnuite, ci căuta ceva anume. 

— Înţeleg, dădu el din cap. Știi al cui e acest apartament? 

Am ridicat din umeri: 

— Presupuneam că e al lui Herr Von Greis. 

Rienacker își scutură capul cât o găleată: 

— Numai uneori. Nu, apartamentul e proprietatea lui 
Hermann Goering. Puţini oameni știu de el, foarte puţini. 

Își aprinse o ţigară și îmi aruncă pachetul. Mi-am aprins și eu 
una și am fumat recunoscător. Am băgat de seamă că îmi 
tremura mâna. Rienacker continuă: 

— Așa că primul mister e cum de ai știut tu de apartament. Al 
doilea e de ce voiai să vorbeşti cu Von Greis. E posibil ca tu să ai 
ca ţintă același lucru pe care l-a avut primul spărgător? Al 


132 


treilea mister e unde se află acum Von Greis. Poate că se 
ascunde, poate că l-a răpit cineva, poate că e mort. Nu știu. Aici 
s-a intrat prin efracţie acum mai bine de o săptămână. Am venit 
din nou în după-amiaza asta să mai arunc o privire în caz că mi- 
ar fi scăpat ceva prima dată și ca să analizez un pic, și ce să 
vezi, pe ușă intri mătăluţă. 

Trase lung din ţigară. În șunca enormă care era pumnul său, 
ţigara părea un dinte de copilaș. 

— E prima mea descoperire adevărată în acest caz. Ce-ar fi să 
începi să vorbești? 

M-am ridicat, mi-am îndreptat cravata și am încercat să-mi 
aranjez gulerul îmbibat cu apă. l-am zis: 

— Stai un pic ca să-mi clarific povestea asta. Am un amic la 
Alex care mi-a spus că poliţia nu știe de locul ăsta, și când colo 
tu ești aici, la pândă. Ceea ce mă conduce la presupunerea că 
tu, sau cel pentru care lucrezi, așa vreţi. Ai prefera să-l găsești 
pe Von Greis sau, măcar, să pui mâna pe ceea ce-l face atât de 
căutat, înainte ca ei să o facă. Acum, nu e vorba de argint, și nu 
e vorba de picturi, căci astea sunt încă aici. 

— Continuă. 

— Ăsta e apartamentul lui Goering, așa că bănuiesc că asta 
înseamnă că tu ești câinele de pază al lui Goering. Nu există 
niciun motiv pentru care Goering ar avea vreo consideraţie 
pentru Himmler. La urma urmei, Himmler a câștigat controlul 
poliţiei și al Gestapoului de la el. Așa că ar avea sens ca Goering 
să vrea să evite amestecul oamenilor lui Himmler mai mult 
decât e necesar. 

— Nu cumva uiţi ceva? Eu lucrez pentru Gestapo. 

— Rienacker, oi fi eu ușor de doborât, da' nu-s tâmpit. Știm 
amândoi că Goering are o grămadă de prieteni în Gestapo. Ceea 
ce nu-i deloc surprinzător, de vreme ce el l-a creat. 

— Ştii, ar fi trebuit să fii detectiv. 

— Clientul meu are aceeași părere ca și al tău despre 
implicarea poliţailor în treburile sale. Ceea ce înseamnă că pot 
să dau cărţile pe față cu tine, Rienacker. Omului meu i s-a furat 
o pictură, o pictură în ulei pe care a obținut-o pe alte căi decât 
cele recunoscute, așa că, vezi tu, cel mai bine ar fi ca poliţia să 
nu afle nimic despre asta. 

Poliţaiul uriaș nu spuse nimic, așa că am continuat: 


— Ei, acum două săptămâni a fost furată din locuinţa sa. Aici 
a intervenit rolul meu. M-am tot învârtit printre dealeri și am 
auzit un zvon cum că Hermann Goering e mare cumpărător de 
artă - că undeva în pivnițele de la Karinhall are o colecție de 
picturi semnate de mari maeștri, nu toate obţinute pe căi legale. 
Am auzit că are un agent intermediar, Herr Von Greis, care se 
ocupă de tot ce ţine de cumpărarea obiectelor de artă. Așa că 
m-am hotărât să vin să văd dacă pot vorbi cu el. Cine știe, 
pictura pe care o caut s-ar putea foarte bine să fie una dintre 
alea îngrămădite lângă perete. 

— Poate că e, zise Rienacker. Presupunând, desigur, că te 
cred. De cine e pictată și care e subiectul? 

— Rubens, i-am răspuns, încântat de propria-mi inventivitate. 
Vreo două-trei femei goale lângă un râu. Se numește La scăldat 
sau ceva de genu' ăsta. Am o fotografie la birou. 

— Cine e clientul tău? 

— Mi-e teamă că asta nu pot să-ţi spun. 

Rienacker clătină încetișor un pumn: 

— Aș putea să încerc să te conving, ce zici? 

Am ridicat din umeri: 

— Tot nu ţi-aș spune. Nu că aș fi de felul meu un om de 
onoare, care protejează reputaţia clientului meu, și alte povești 
de-astea. Numai că mi se va da o răscumpărare considerabilă. 
Cazul ăsta e șansa mea cea mare să fac niște mălai, și dacă e să 
mă coste câteva vânătăi și coaste rupte, asta e. 

— Bine, zise Rienacker. Uită-te la tablouri dacă vrei, da' dacă 
se află acolo, va trebui să cer aprobare mai întâi. 

M-am ridicat pe picioarele nesigure și m-am dus spre tablouri. 
Nu știu mare lucru despre artă. Totuși, recunosc calitatea când o 
văd și majoritatea pânzelor din apartamentul lui Goering erau 
originale valoroase. Spre ușurarea mea, nu era niciuna care să 
conţină femei goale, așa că nu a fost nevoie să-mi dau cu 
părerea dacă era sau nu pictată de Rubens. 

— Nu e aici, am spus în cele din urmă. Dar mersi că m-ai lăsat 
să mă uit. 

Rienacker înclină din cap. 

Pe hol, mi-am luat pălăria de pe jos și mi-am pus-o înapoi pe 
capul care-mi zvâcnea de durere. El îmi spuse: 

— Sunt la secţia de pe Charlottenstrasse. La intersecţia cu 
Französische Strasse. 


134 


— Da, o știu. La parter e Lutter & Wegner's Restaurant, nu-i 
așa? 

Rienacker aprobă din cap. 

— Și da, dacă aud ceva, te anunț. 

— Ai grijă, așa să faci, mormăi el și mă lăsă să ies. 

e 

Când am ajuns înapoi în Alexanderplatz, am descoperit că 
aveam un vizitator în anticameră. 

Era o femeie bine făcută și foarte înaltă, îmbrăcată cu un 
costum din material negru care împrumuta curbelor ei 
impresionante contururile unei chitare spaniole meșteșugit 
lucrate. Fusta era scurtă, conică, strâns lipită de posteriorul ei 
generos, iar jacheta avea o croială cu talia înaltă, astfel încât să 
se potrivească bustului ei plin. Pe capul acoperit cu păr lucios, 
negru, avea o pălărie neagră cu borurile întoarse în sus de jur 
împrejur, iar în mâini ţinea o poșetă din pânză neagră cu 
mânere și închizătoare de culoare albă, și o carte pe care o puse 
jos când am intrat în sala de așteptare. 

Ochii albaștri și buzele perfect date cu ruj îmi zâmbeau cu o 
prietenie dezarmantă: 

— Herr Gunther, presupun. 

Am aprobat-o dând prostește din cap. 

— Sunt Inge Lorenz. O prietenă de-a lui Eduard Muller. De la 
Berliner Morgenpost? 

Ne-am strâns mâinile. Am descuiat ușa biroului meu. 

— Intraţi și faceţi-vă comodă, i-am zis. 

Ea a aruncat o privire prin încăpere și a inspirat scurt aerul de 
câteva ori. Locul încă mirosea ca șorțul unui barman. 

— Îmi cer scuze pentru miros. Din păcate am avut un mic 
accident. 

M-am dus la fereastră și am deschis-o. Când m-am întors, am 
văzut că femeia venise lângă mine. 

— O panoramă impresionantă, observă ea. 

— Nu e rea. 

— Berlin Alexanderplatz. Aţi citit romanul lui Döblin? 

— Nu prea mai am timp de citit, i-am zis. Și oricum, atât de 
puţine merită a fi citite. 

— E o carte interzisă, desigur, spuse ea, dar ar trebui să o 
citiţi, cât e din nou în circulaţie. 

— Nu pricep. 


— O, n-aţi băgat de seamă? Scriitorii interziși sunt iarăși în 
librării. Din cauza Olimpiadei. Ca să creadă turiștii că regimul nu 
e chiar atât de represiv cum este prezentat. Desigur, or să 
dispară din nou de îndată ce se vor termina Jocurile, dar și 
numai pentru că sunt interzise, și ar trebui să le citiţi. 

— Mersi. O să ţin minte. 

— Aveţi o ţigară? 

Am deschis cutia de argint de pe birou și am ridicat-o, ținând- 
o de capac, ca să poată lua o ţigară, pe care m-a lăsat să i-o 
aprind. 

— Mai zilele trecute, într-o cafenea de pe Kurfurstendamm, 
distrată, mi-am aprins una, și un băgăcios bătrân a venit la mine 
ca să-mi reamintească de datoria mea de femeie, soţie și mamă 
germană. Slabe șanse, mi-am zis, că am aproape treizeci și 
nouă de ani, deloc vârsta potrivită pentru a începe să produc noi 
recruți pentru Partid. Sunt ceea ce numesc ei un eșec eugenic. 

Se așeză într-un fotoliu, încrucișându-și picioarele frumoase. 
Eu nu vedeam la ea nimic care să fie un eșec, cu excepţia, 
poate, a cafenelelor pe care le frecventa. 

— S-a ajuns până acolo încât o femeie nu mai poate ieși 
fardată în oraș, de teamă să nu fie numită târfă, adăugă. 

— Nu-mi păreţi a fi genul de femeie care să-și facă prea multe 
griji despre cum o strigă lumea, i-am zis. Şi se întâmplă ca mie 
să-mi placă o femeie care arată ca o doamnă, și nu ca o 
lăptăreasă hessiană. 

— Vă mulţumesc, Herr Gunther, îmi spuse zâmbind. E foarte 
drăguţ din partea dumneavoastră că spuneţi asta. 

— Muller zice că aţi fost reporter la DAZ. 

— Da, așa e. Mi-am pierdut slujba în timpul campaniei 
Partidului pentru alungarea femeilor de pe piaţa muncii. Un mod 
ingenios de a rezolva problema șomajului din Germania, nu 
credeţi? Spui doar că femeia are deja un serviciu, și acela este 
să aibă grijă de cămin și de familie. Dacă nu are un soț, atunci 
ar face bine să-și ia unul, dacă știe ce e bine pentru ea. Această 
logică este înspăimântătoare. 

— Cum vă întreţineţi acum? 

— Muncesc un pic pe cont propriu. Dar chiar acum, ca să fiu 
sinceră, Herr Gunther, sunt lefteră, și de aceea mă aflu aici. 
Muller zice că faceţi săpături după informaţii despre Hermann 
Six. Aș vrea să încerc să vând ceea ce știu. Il investigaţi pe el? 


136 


— Nu. De fapt, este clientul meu. 

— Oh. 

Părea un pic surprinsă de asta. 

— Ceva din felul în care m-a angajat m-a făcut să vreau să 
știu mult mai multe despre el, i-am explicat, și nu mă refer doar 
la a ști la ce școală a mers. Cred că s-ar putea spune că m-a 
enervat. Vedeţi dumneavoastră, mie nu-mi place să mi se spună 
ce să fac. 

— Nu e o atitudine prea sănătoasă în vremurile astea. 

— Cred că nu, am rânjit eu. Să zicem cincizeci de mărci 
pentru ceea ce știți? 

— Haideţi să fie o sută și nu veţi fi dezamăgit. 

— Ce ziceţi de șaptezeci și cinci și o invitaţie la cină? 

— S-a făcut. 

Am pecetluit înțelegerea noastră strângând mâna pe care mi- 
o oferise. 

— E vorba de un dosar, ceva, Frâulein Lorenz? 

— Vă rog să-mi spuneţi Inge. E totul aici, până la ultimul 
amănunt, zise ea, bătându-se ușurel cu mâna pe tâmplă. 

Și apoi îmi povesti. 

e 

— Hermann Six, fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni din 
Germania, s-a născut în aprilie 1881, cu exact nouă ani înainte 
de ziua în care iubitul nostru Führer avea să vină pe lume. Că 
tot ați pomenit de școală, a frecventat König Wilhelm 
Gymnasium din Berlin. După aceea a intrat în afaceri la bursă și 
apoi în afacerea tatălui său, care era, desigur, Six Steel Works. 

Împreună cu Fritz Thyssen, moștenitorul unei alte mari averi 
de familie, tânărul Six, care era un naţionalist înfocat, a 
organizat rezistenţa pasivă la ocupaţia franceză din Ruhr în 
1923. Pentru asta, amândoi au fost arestați și băgați la 
închisoare. Dar asemănările dintre cei doi se termină aici, 
deoarece, spre deosebire de Thyssen, lui Six nu i-a păsat 
niciodată de Hitler. El era un naţionalist conservator și 
nicidecum un naţional-socialist, și orice sprijin pe care l-ar fi 
acordat Partidului nu a fost decât din raţiuni pur pragmatice, ca 
să nu le zicem oportuniste. 


46 Adolf Hitler s-a născut într-adevăr în aprilie, mai exact pe 20 aprilie, dar nu în 1890, 
cum ar reieși din afirmaţia lui Inge, ci în 1889. 


137 


Între timp s-a căsătorit cu Lisa Voegler, o fostă actriţă de la 
Teatrul de Stat din Berlin. Au avut un copil, Grete, care s-a 
născut în 1911. Lisa a murit de tuberculoză în 1934 și Six s-a 
însurat cu Ilse Rudel, actriţa. 

Inge Lorentz se ridică și începu să patruleze prin cameră în 
timp ce vorbea. Privind-o, îmi era foarte greu să mă concentrez: 
când se întorcea cu spatele la mine, ochii mei se holbau la 
fundul ei, iar când se întorcea cu faţa, îi fixau abdomenul. 

— Ziceam că lui Six nu-i pasă de Partid. E adevărat. El se 
opune însă, în aceeași măsură, și cauzei sindicatelor, și a 
apreciat felul în care Partidul s-a apucat să le neutralizeze atunci 
când a ajuns la putere. Dar ceea ce îi stă cu adevărat în gât este 
așa-zisul socialism al Partidului. Și politica economică a acestuia. 
Six a fost unul dintre cei câţiva oameni de afaceri de frunte 
prezenţi la o întâlnire secretă din 1933 ţinută la Palatul 
prezidenţial, la care viitoarea politică naţional-socialistă a fost 
explicată de către Hitler și Goering. Ei, acești oameni de afaceri 
au răspuns contribuind cu mai multe milioane de mărci la 
vistieria Partidului în schimbul promisiunii ferme a lui Hitler de a- 
i elimina pe bolșevici și de a reface armata. A fost un parteneriat 
care nu a durat mult. Ca mulţi dintre industriașii germani, Six 
vede cu ochi buni extinderea activităţii economice și creșterea 
schimburilor comerciale. In ceea ce privește industria oțelului, 
mai ales, preferă să-și cumpere materia primă din străinătate, 
deoarece este mai ieftină. Goering nu este de acord însă și 
crede că Germania ar trebui să se bazeze doar pe zăcămintele 
de fier proprii, ca și pe orice altceva. El crede în nivelul controlat 
al consumului și al exporturilor. E ușor de înţeles de ce. 

Ea făcu o pauză, așteptând ca eu să-i furnizez explicaţia aia 
așa de ușor de dedus. 

— Chiar așa? am zis. 

Scoase un sunet dezaprobator, oftă și scutură din cap, toate 
în același timp: 

— Păi, normal că e ușor. Răspunsul la această problemă se 
rezumă la simplul fapt că Germania se pregătește de război, 
astfel că politica economică obișnuită are puţină relevanţă, dacă 
nu deloc. 

Am aprobat din cap, într-o manieră inteligentă: 

— Mda, înțeleg ce vrei să spui. 

Ea se așeză pe brațul fotoliului și își încrucișă braţele. 


— Am vorbit cu cineva care mai lucrează încă la DAZ, zise ea, 
și îmi spunea că există un zvon cum că în vreo două-trei luni 
Goering își va asuma controlul asupra celui de-al doilea plan 
economic pe patru ani. Dat fiind interesul său declarat privind 
înființarea unor fabrici de stat în domeniul materiilor prime 
pentru a se garanta furnizarea resurselor strategice, cum ar fi 
zăcămintele de fier, e ușor de închipuit că Six e departe de a fi 
mulțumit de această posibilitate. Vezi tu, industria oțelului a 
suferit de o mare capacitate de supraproducţie în timpul crizei 
economice. Six se codește să aprobe investiţia pe care o 
presupune ajungerea Germaniei în situaţia de a depinde numai 
de resursele proprii de fier, deoarece el știe că de îndată ce va 
înceta boomul reînarmării se va găsi în situaţia de a fi masiv 
supra-capitalizat, producând fier și oţel scumpe, care sunt 
rezultatul unor costuri de producţie mari și al folosirii 
zăcămintelor de fier interne. El va fi incapabil să vândă în 
străinătate oţelul german din cauza prețului ridicat al acestuia. 
Desigur, e de la sine înţeles că Six vrea ca afacerile să dețină 
inițiativa în economia germană. Și bănuiala mea e că o să facă 
tot ce poate pentru a-i convinge pe ceilalți oameni de afaceri 
importanţi să se alăture în opoziţia față de Goering. Dacă ei nu 
vor reuși să-l susţină, nu se poate ști de ce e în stare. Nu se află 
mai presus de lupta murdară. Eu îl suspectez, și e vorba numai 
de o suspiciune de-a mea, te avertizez, că are legături cu lumea 
interlopă. 

Toate chestiile astea despre politica economică germană 
aveau doar o consecință marginală, m-am gândit eu, dar Six și 
lumea interlopă, ei bine, asta mi-a captat cu adevărat interesul, 
așa că am întrebat-o: 

— Ce te face să spui asta? 

— Păi, în primul rând, a fost acţiunea antigrevistă care a avut 
loc în timpul grevelor din oțelării, îmi răspunse ea. Unii dintre 
bărbaţii care i-au bătut măr pe muncitori aveau legături cu 
lumea crimei organizate. Mulţi dintre ei erau foști deținuți, 
membri ai unei frăţii, înţelegi, o societate din aia de reabilitare a 
infractorilor. 

— Mai ţii minte numele acelei frăţii? 

Ea scutură din cap. 

— Era cumva „Puterea Germană”? 

— Nu-mi amintesc. 


Se gândi puţin și adăugă: 

— Probabil că aș putea să fac săpături ca să aflu numele 
persoanelor implicate, dacă asta e de ajutor. 

— Dacă poţi, da, i-am zis, și, dacă nu ți-e greu, și orice altceva 
care are legătură cu episodul ăla de înăbușire a grevei. 

Mai erau și multe altele, dar deja ceea ce aflasem meritase 
cele șaptezeci și cinci de mărci ale mele. Aflând mai multe 
despre secretosul meu client, am simţit că sunt pe drumul cel 
bun. Și acum că o ascultasem pe ea până la capăt, mi-a trecut 
prin cap că o puteam folosi la ceva: 

— Ți-ar plăcea să vii să lucrezi pentru mine? Am nevoie de 
cineva ca ajutor, cineva care să facă săpăturile prin dosarele 
disponibile publicului și care să fie pe aici din când în când. Cred 
că ţi s-ar potrivi. Aș putea să te plătesc, hai să zicem, cu șaizeci 
de mărci pe săptămână. Bani gheaţă, așa că nu va fi nevoie să-i 
amestecăm pe ăia de la forțele de muncă. Poate chiar mai mult, 
dacă treaba merge bine. Ce zici? 

— Păi, dacă ești sigur... 

Ridică din umeri. 

— Mi-ar prinde bine banii, asta e sigur. 

— Atunci așa rămâne. M-am gândit o clipă și am adăugat: E 
de presupus că mai ai niște cunoștințe pe la ziare, pe la 
ministere, nu? 

Ea aprobă din cap. 

— Se întâmplă să știi pe cineva la DAF, Departamentul de 
Muncă? 

Reflectă puţin, jucându-se cu nasturii de la jachetă: 

— Era cineva, zise ea gânditoare. Un fost iubit, un tip de la 
SA. De ce întrebi? 

— Dă-i un telefon și spune-i să te invite în oraș în seara asta. 

— Dar nu m-am mai vazut și n-am mai vorbit cu el de luni de 
zile, protestă ea. Și a fost destul de greu să-l fac să mă lase în 
pace ultima dată. E o adevărată lipitoare. 

Ochii ei albaștri mă priviră neliniștiţi. l-am zis: 

— Vreau să găsești orice poţi despre ce îl interesa atât de 
mult pe ginerele lui Six, Paul Pfarr, încât se ducea acolo de trei 
ori pe săptămână. Avea și o amantă, așa că află orice poți și 
despre ea. Și vorbesc serios, chiar orice. 


140 


— Atunci ar fi mai bine să port încă o pereche de chiloţi pe 
mine, zise ea. Tipul are niște mâini de zici că se crede moașă 
comunală. 

Pentru o fracțiune de secundă, mi-am permis o mică răbufnire 
de gelozie, când mi l-am închipuit dându-se la ea. Poate că, în 
timp, o să fac și eu asta. 

— O să-l rog să mă ducă la un spectacol, zise ea trezindu-mă 
din reveria mea erotică. Poate că o să-l și îmbăt niţel. 

— Asta era și ideea, am aprobat eu. Și dacă asta dă greș, 
oferă-i nenorocitului niște bani și gata. 


141 


11. 


Închisoarea Tegel este situată la nord-vest de Berlin și se 
învecinează cu un mic lac și cu proprietatea companiei Borsig 
Locomotive. Pe când conduceam spre Seidelstrasse, zidurile ei 
roșii din cărămidă s-au ivit în fata mea ca spinarea plină de 
noroi a unui dinozaur cu pielea cornoasă. lar când ușa grea din 
lemn s-a închis cu zgomot în urma mea, făcând albastrul cerului 
să dispară de parcă ar fi fost stins întocmai ca un bec electric, 
am început să am un oarecare sentiment de simpatie pentru 
deţinuţii din această închisoare, una dintre cele mai dure din 
Germania. 

O menajerie alcătuită din gardieni pierdea vremea prin holul 
de la intrarea principală și unul dintre ei, un individ cu față de 
maimuţă mirosind puternic a săpun dezinfectant, care avea la el 
un mănunchi de chei cam de mărimea unei anvelope de la roata 
unei mașini, m-a condus printr-un labirint, ca ăla din Creta, de 
coridoare pavate cu gresie îngălbenită și apoi într-o curte mică, 
pavată, în central căreia se înălța ghilotina. Este un obiect 
înfricoșător la vedere și întotdeauna mă face să simt fiori reci pe 
șira spinării când o văd din nou. De când venise Partidul la 
putere, ghilotina avusese parte de ceva acțiune și chiar și în 
acel moment era testată, fără îndoială în așteptarea celor 
câteva execuţii care erau afișate pe poartă ca fiind programate 
în zorii zilei următoare. 

Gardianul m-a condus dincolo de o ușă din stejar, în sus pe 
niște scări mochetate și pe un coridor la capătul căruia s-a oprit. 
În faţa noastră era o ușă din mahon lustruit în care a ciocănit. A 
așteptat un moment și apoi m-a poftit înăuntru. Guvernatorul 
închisorii, Dr. Konrad Spiedel, s-a ridicat din spatele biroului ca 
să mă salute. Erau câţiva ani de când făcusem prima dată 
cunoștință cu el, pe vremea când fusese directorul închisorii 
Brauweiler, de lângă Köln, dar el nu uitase momentul: 

— Eraţi în căutare de informaţii privind colegul de celulă al 
unui prizonier, își aminti el, făcându-mi semn din cap către un 
fotoliu. Era ceva în legătură cu jefuirea unei bănci. 

— Aveţi o memorie bună, Herr Doktor, i-am spus. 


142 


— Mărturisesc că amintirea mea nu este în întregime 
întâmplătoare, zise el. Același bărbat este acum prizonier între 
aceste ziduri, sub altă acuzație. 

Spiedel era înalt, lat în umeri și avea cam cincizeci de ani. 
Purta o cravată Schiller și o jachetă bavareză oliv, având prinsă 
la butonieră cocarda în culorile alb și negru din mătase și 
spadele încrucișate care indicau faptul că era veteran de război. 

— In mod destul de ciudat, sunt aici în același soi de misiune, 
i-am explicat. Cred că până de curând aţi avut un prizonier pe 
care îl chema Kurt Mutschmann. Speram că aţi putea să-mi 
spuneţi câte ceva despre el. 

— Mutschmann... da, mi-aduc aminte de el. Ce pot să vă spun 
despre el, în afară de faptul că s-a ţinut departe de necazuri cât 
a fost aici și că părea un tip foarte cu capul pe umeri? 

Spiedel se ridică și merse la dulapul cu dosare arhivate, unde 
scotoci în câteva secţiuni: 

— Da, iată-l aici. Mutschmann, Kurt Hermann, 36 de ani. 
judecat pentru furt de autoturism în aprilie 1934, condamnat la 
pedeapsa cu închisoarea cu durata de 2 ani. Adresa declarată: 
Cicerostrasse nr. 29, Halensee. 

— Acolo a plecat când a ieșit de aici? 

— Din păcate, cât știți dumneavoastră, atât știu și eu. 
Mutschmann avea nevastă, dar din dosar rezultă că în timpul 
încarcerării nu l-a vizitat decât o singură dată. Nu prea pare să fi 
avut multe după care să ofteze de nerăbdare până la împlinirea 
termenului. 

— A avut și alţi vizitatori? 

Spiedel verifică în dosar: 

— Doar unul, de la Uniunea Foștilor Deținuți, o organizaţie 
care încearcă să ne convingă că e de binefacere, deși am eu 
îndoielile mele cu privire la adevărata ei activitate. Un tip pe 
nume Kasper Tillessen. L-a vizitat pe Mutschmann de două ori. 

— Mutschmann avea vreun coleg de celulă? 

— Da, împărțea celula cu deţinutul numărul 7888319, pe 
numele lui Bock, H.J. 

Scoase încă un dosar - Hans Jurgen Bock, de 38 de ani. 
Judecat pentru atacarea și lovirea gravă a unui bărbat la vechiul 
Sindicat al Oţelarilor în martie 1930, condamnat la pedeapsa cu 
închisoarea cu durata de 6 ani. 

— Vreţi să spuneţi că era un spărgător de grevă? 


143 


— Da. 

— Nu se întâmplă să aveți detalii cu privire la acest caz, nu? 

Spiedel clătină din cap: 

— Din păcate, nu. Dosarul cazului a fost trimis înapoi la Arhiva 
Criminalistică de la Alex. Făcu o pauză și adăugă: Hmm... Asta s- 
ar putea să vă ajute. La ieșirea din închisoare, Bock a dat adresa 
la care intenţiona să locuiască: „Pensiunea Tillessen, 
Chamissoplatz nr. 17, Kreuzberg”. Mai mult de-atât, același 
Kasper Tillessen l-a vizitat o dată venind din partea Uniunii 
Foștilor Deținuți. Mă tem că asta e cam tot ce am, îmi zise 
privindu-mă nedefinit. 

— Cred că am aflat suficient, l-am asigurat răspicat. Aţi fost 
foarte amabil că mi-aţi acordat din timpul dumneavoastră. 

Spiedel își luă o expresie de mare sinceritate și îmi spuse cu 
un aer solemn: 

— Domnule, a fost o plăcere să-l ajut pe cel care l-a adus pe 
Gormann în faţa justiţiei. 

Bănuiesc că încă vreo zece ani de-acum încolo o să-mi fie de 
folos cazul Gormann. 

e 

Când nevasta unui deținut îl vizitează pe acesta doar o 
singură dată pe durata celor doi ani pe care-i are de petrecut 
după gratii, înseamnă că nu o să-i facă vreo prăjitură ca să 
sărbătorească libertatea  recâștigată. Dar era posibil ca 
Mutschmann să fi mers să o vadă după eliberare, chiar și numai 
pentru a o cafti zdravăân, așa că am decis să o verific și pe ea 
totuși. 

Nici Mutschmann, nici soţia lui nu mai locuiau la adresa din 
Cicerostrasse. Femeia cu care am stat de vorbă acolo mi-a spus 
că Frau Mutschmann se recăsătorise și locuia pe Ohmstrasse, în 
cartierul deţinut de Siemens. Am întrebat-o dacă mai fusese 
cineva pe acolo ca s-o caute, dar femeia mi-a răspuns că nu. 

S-a făcut 7:30 până am ajuns în cartierul Siemens. Erau vreo 
sută de case, toate construite din cărămidă văruită în alb, care 
ofereau adăpost familiilor angajaţilor de la Siemens Electrical 
Company. Nu-mi puteam închipui nimic mai puţin potrivit naturii 
umane decât locuitul într-o casă care avea toate caracteristicile 
unei bucăţi de zahăr cubic, dar știam că în al Treilea Reich se 
făceau multe în numele progresului, lucruri mult mai grave 
decât uniformizarea locuinţelor muncitorilor. 


144 


Stând afară în fața ușii, mi-a venit miros de carne gătită, porc, 
probabil, și brusc mi-am dat seama cât de foame îmi era și cât 
eram de obosit. Îmi doream să fiu acasă sau să văd împreună cu 
Inge vreun spectacol ușor, stupid. Voiam să fiu oriunde în altă 
parte decât să mă aflu în faţa brunetei cu chip de cremene care- 
mi deschise ușa. Își șterse mâinile rozalii, pline de pete, de 
șorțul soios și se uită la mine plină de suspiciune. 

— Frau Buverts? am întrebat-o folosind noul ei nume după 
căsătorie și aproape sperând că nu e ea. 

— Da, îmi răspunse tăios. Și tu ești...? Nu c-aș avea nevoie să 
întreb, scrie pe faţa ta de prostănac că ești politai. Așa că o să-ți 
spun o singură dată și după aia poţi s-o iei din loc. Nu l-am mai 
văzut de mai bine de 18 luni. Și dacă dai de el, atunci să-i spui 
să nu care cumva să mă caute. E la fel de binevenit aici ca 
mădularul unui evreu în curu' lui Goering. lar asta e valabil și 
pentru tine. 

Tocmai aceste mici manifestări de umor bun și politeţe fac ca 
munca mea să merite efortul. 

e 

Mai târziu în acea seară, undeva între 11 și 11:30, s-a auzitun 
ciocănit puternic la ușă. Nu băusem nimic, dar somnul în care 
eram adâncit mă făcea să mă simt ca și cum aș fi băut. Am pășit 
clătinându-mă spre hol, unde conturul neclar trasat cu creta al 
corpului lui Walther Kolb de pe podea mă trezi de-a binelea din 
buimăceala somnului și mă făcu să merg glonţ înapoi ca să-mi 
iau arma de rezervă. Urmă o nouă bătaie în ușă, de data asta 
mai puternică, și apoi o voce de bărbat zise: 

— Hei, Gunther, eu sunt, Rienacker. Haide, deschide, că vreau 
să vorbesc cu tine. 

— Încă mă refac după ultima noastră mică discuţie. 

— Hai, zău așa, că doar nu-mi porți încă pică pentru aia, nu? 

— Mie mi-a trecut, dar gâtul meu încă se resimte, pentru el 
ești persona non grata, mai ales la ora asta din noapte. 

— Hei, fără ranchiună, Gunther, zise Rienacker. Ascultă, e 
important. Și ies și bani. 

Urmă o lungă pauză, iar când vorbi din nou glasul lui de bas 
avea un ton iritat: 

— Haide, Gunther, deschide! De ce dracu' ţi-e frică? Dacă era 
să te arestez, până acum dărâmam ușa. 


145 


Era ceva adevăr în asta, m-am gândit, așa că am deschis ușa, 
dând la iveală silueta lui masivă. Se uită calm la pistolul din 
mâna mea și dădu aprobator din cap ca și cum ar fi admis 
pentru o clipă că eram încă în avantaj. 

— Se pare că mă așteptai, remarcă sec. 

— O, da, mi-am dat seama că ești tu, Rienacker. Ți-am auzit 
încheieturile degetelor strânse în pumn târându-se pe scări. 

El scoase un râs disprețuitor alcătuit în principal din fum de 
țigară și apoi zise: 

— Îmbracă-te, plecăm la o plimbare. Și mai bine ai lăsa arma 
aia. 

Am ezitat. 

— Care-i problema? rânji el văzându-mi reținerea. Nu ai 
încredere în mine? 

— Ei, na, cum poţi să spui așa ceva? Vine la mine un tip de 
treabă de la Gestapo și îmi bate la ușă în miez de noapte și mă 
întreabă dacă vreau să fac o plimbare în strălucitoarea lui 
mașină neagră. Normal că mi se înmoaie genunchii, că doar știu 
că ai rezervat pentru noi cea mai bună masă de la Horcher's. 

— Cineva important vrea să te vadă, căscă el. Cineva foarte 
important. 

— M-au ales pe mine în echipa olimpică de aruncare a 
rahatului, nu? 

Faţa lui Rienacker se schimbă la culoare și nările îi palpitară 
puternic și repede, ca două sticle cu apă fiartă care se golesc. 
Începea să-și piardă răbdarea. 

— Bine, bine, i-am spus. Bănuiesc că, vreau, nu vreau, tot o 
să merg. O să mă îmbrac. Să nu tragi cu ochiul, i-am mai zis, 
mergând spre dormitor. 

Era un Mercedes mare, negru, și m-am urcat în el fără să scot 
o vorbă. În faţă erau doi măscărici, iar pe jos, în spate, cu 
mâinile prinse la spate cu cătușe, zăcea trupul semiconștient al 
unui bărbat. Era întuneric, dar din gemetele lui mi-am dat 
seama că fusese bătut zdravăn. Rienacker se urcă lângă mine. 
Când mașina se puse în mișcare, bărbatul de pe podea se foi 
ușor și făcu o tentativă de a se ridica, alegându-se astfel cu 
vârful cizmei lui Rienacker după ureche. 

— Da’ ce-a făcut? Și-a lasat deschis șlițul pantalonilor? 

— E un nemernic de comunist, răspunse Rienacker, furios 
nevoie mare, de parcă arestase vreun pedofil. E un nenorocit de 


146 


poștaș de noapte. L-am prins în flagrant în timp ce împrăștia 
fluturași bolșevici de la KPD în cutiile de scrisori din cartierul 
ăsta. 

Am scuturat din cap: 

— Bag seama că îndeletnicirea asta e la fel de periculoasă ca 
întotdeauna. 

Mă ignoră și ţipă la șofer: 

—O să scăpăm de ăsta și apoi mergem direct pe 
Leipzigerstrasse. Nu care cumva să-l lăsăm pe majestatea sa să 
aștepte. 

— Să scăpăm de el unde? Pe Podul Schöneberger? 

Rienacker râse: 

— Mai știi... 

Scoase din buzunarul hainei o sticluță extraplată din metal și 
trase o dușcă zdravănă. 

Găsisem și eu un astfel de fluturaș în cutia de scrisori cu o 
seară înainte. În mare, era dedicat ridiculizării persoanei 
primului-ministru prusac, nici mai mult nici mai puţin. Știam că 
în săptămânile premergătoare Olimpiadei cei de la Gestapo 
făceau eforturi îndârjite pentru a zdrobi în Berlin mișcarea 
comunistă din ilegalitate. Mii de comuniști fuseseră arestaţi și 
trimiși în lagăre de concentrare ca Oraniemburg, Columbia 
Haus, Dachau și Buchenwald. Adunând unu și cu unu, mi-am dat 
brusc seama, șocat, cine era persoana pe care eram dus s-o 
întâlnesc. 

La secţia de poliţie Grolmanstrasse mașina s-a oprit și unul 
dintre măscărici l-a târât pe prizonierul de la picioarele noastre 
afară. Dacă am văzut vreodată un om căruia îi era sortită o 
lecție nocturnă de înot, atunci el era. Apoi am mers spre est pe 
Berlinerstrasse și Charlottemburgehaussee, axa de la est la vest 
a Berlinului, care era decorată cu o mulţime de steaguri negre, 
albe și roșii în onoarea apropiatei Olimpiade. Rienacker le-a 
privit morocănos: 

— Ale dracu’ Jocuri Olimpice, pufni el. O risipă de bani, fir-ar al 
dracu' să fie. 

— Mă văd obligat să fiu de acord cu tine, i-am spus. 

— Aş vrea să știu și eu la ce folosește toată asta. Suntem 
ceea ce suntem, așa că de ce să ne prefacem că n-am fi? Toată 
mascarada asta mă scoate din sarite rău de tot. Știi, s-au apucat 
chiar să racoleze curve din Munchen și Hamburg, pentru că în 


147 


Berlin comerțul de dame a fost foarte puternic lovit de „Forţele 
de Intervenţie”. lar jazzul negru e din nou în legalitate. Tu ce 
înţelegi din asta, Gunther? 

— Una spunem, alta facem. Doar atâta e de capu' guvernului 
astuia. 

Mă privi scrutător: 

— In locul tău, n-aş spune așa ceva pe toate drumurile, îmi 
zise. 

Am clătinat din cap: 

— Nu contează ce spun, Rienacker, doar știi asta. Nu atâta 
vreme cât îi pot fi de ajutor șefului tău. Nu i-ar păsa nici dacă aș 
fi Karl Marx și Moise la un loc, dacă ar crede că-i sunt de vreun 
folos. 

— Atunci ai face bine să profiţi de asta. Nu mai pupi tu client 
la fel de important ca ăsta. 

— Asta spun toți. 

Cu puţin înainte de Poarta Brandenburg, mașina coti spre sud 
pe Hermann Goering Strasse. La ambasada Marii Britanii erau 
aprinse toate luminile și erau câteva zeci de limuzine parcate în 
față. Când mașina a încetinit și a virat pe aleea clădirii mari de 
lângă ambasadă, șoferul a lăsat geamul în jos ca să-i permită 
soldatului de gardă să ne identifice și am auzit zgomotul marii 
petreceri din vecini plutind peste peluză. 

Am așteptat, împreună cu Rienacker, într-o cameră de 
dimensiunile unui teren de tenis. Nu după multă vreme, un 
bărbat înalt și subțire, îmbrăcat în uniformă de ofițer de la 
Luftwaffe, ne-a anunţat că Goering se schimbă și că ne va primi 
în zece minute. 

Palatul era mohorât: apăsător, grandios, afișând un aer 
bucolic care contrasta cu situarea lui urbană. Rienacker s-a 
așezat pe un scaun cu aspect medieval și nu a scos o vorbă cât 
m-am uitat eu în jur, ci doar m-a urmărit îndeaproape cu 
privirea. 

— Drăguţ, am spus oprindu-mă în faţa unei tapiserii din 
goblen care înfățișa câteva scene de vânătoare, ale cărei 
dimensiuni ar fi putut cu ușurință găzdui imaginea la scară reală 
a Hindenburgului. Singura lumină din încăpere era dată de o 
lampă de pe imensul birou în stil renascentist, alcătuită din două 
candelabre din argint cu lampadare din pergament; ea lumina 
un altar alcătuit din fotografii: una era cu Hitler purtând cămașa 


148 


maro și cureaua încrucișată din piele a SA-ului, iar altele cu 
două femei, care am bănuit că erau soţia decedată a lui 
Goering, Karin, și actuala lui nevastă, Emmy. Lângă fotografii se 
afla o carte mare legată în piele, pe coperta căreia era un 
blazon care, mi-am închipuit, era chiar al lui Goering: un pumn 
care ţinea strâns un ciomag și m-a izbit cât de mult ar fi fost mai 
potrivit decât svastica pentru naţional-socialiști. 

M-am așezat și eu lângă Rienacker, care a scos niște ţigări. 
Am așteptat o oră, dacă nu mai mult, până să auzim voci în faţa 
ușii, iar când aceasta s-a deschis ne-am ridicat amândoi în 
picioare. Doi tipi în uniformă Luftwaffe l-au urmat pe Goering în 
încăpere. Uluit, am văzut că acesta purta în braţe un pui de leu. 
L-a sărutat pe cap, l-a tras de urechi și apoi l-a pus pe un 
covoraș de mătase. 

— Fuguţa la joacă, Mucki... așa... ce cuminte ești. 

Puiul de leu a scos fericit niște sunete și s-a dus voios la 
fereastră, unde a început să se joace cu marginea uneia dintre 
draperiile grele. 

Goering era mai scund decât îmi imaginasem, ceea ce-l făcea 
să pară cu atât mai masiv. Purta o vestă de vânătoare din piele 
verde, o cămașă din flanel alb, pantaloni albi și pantofi albi de 
tenis. 

— Bună, zise el strângându-mi mâna și zâmbind larg. Era 
ceva oarecum animalic în înfățișarea sa și ochii lui erau de un 
albastru intens, plini de inteligenţă. Avea câteva inele la mână, 
unul dintre ele cu un rubin mare. 

— Mulţumesc c-aţi venit. Îmi pare foarte rău că a trebuit să 
așteptați. Probleme de stat, înțelegetți... 

l-am spus că era în regulă, deși adevărul e că habar nu aveam 
ce să spun. De aproape, am fost izbit de cât de fină îi era pielea, 
ca de bebeluș, și m-am întrebat dacă era dată cu pudră. Ne-am 
așezat. Preţ de câteva minute a continuat să pară încântat de 
prezența mea acolo, într-un fel aproape copilăresc chiar, și după 
un timp s-a simțit obligat să se justifice: 

— Intotdeauna am dorit să cunosc un detectiv particular 
adevărat, îmi zise. Spuneţi-mi, aţi citit vreuna dintre cărţile 
polițiste ale lui Dashiell Hammett? Este american, dar cred că e 
nemaipomenit. 

— N-aș putea spune c-am citit, domnule. 


149 


— Vai, dar ar trebui. O să vă împrumut Red Harvest, în ediţia 
germană. Și purtaţi o armă cu dumneavoastră, Herr Gunther? 

— Uneori, domnule, când cred că s-ar putea să am nevoie de 
ea. 

Goering se lumină la faţă ca un școlar entuziasmat: 

— O aveţi la dumneavoastră acum? 

Am scuturat din cap: 

— Rienacker aici de faţă a crezut că ar putea să sperie 
pisica“. 

— Ce păcat, zise Goering, mi-ar fi plăcut să văd pistolul unui 
adevărat detectiv. 

Se lăsă pe spate pe scaunul său, care arăta de parcă ar fi 
aparţinut cândva unui papă din familia Medici de statură mare și 
flutură din mână: 

— Ei bine, atunci, să trecem la afacerile noastre. 

Unul dintre aghiotanţi a adus un dosar și l-a pus dinaintea 
stăpânului său. Goering l-a deschis și i-a studiat conținutul 
câteva clipe. Mi-am închipuit că era despre mine. Existau 
deodată atâtea dosare despre mine în zilele alea, că începeam 
să mă simt ca un dosar cu antecedente medicale. 

— Aici scrie că aţi fost poliţist, zise el. Un dosar cu adevărat 
impresionant. Aţi fi ajuns kommisar până acum. De ce aţi plecat 
din poliţie? 

A scos din vestă o cutiuță lăcuită și a scuturat din ea câteva 
pastile roz în palma-i grasă, așteptând să-i răspund. Le-a luat cu 
un pahar de apă. 

— Nu mă prea dădeam în vânt după cantina poliţiei, domnule. 

El râse zgomotos, iar eu am adăugat: 

— Cu tot respectul, Herr Prim-Ministru, sunt sigur că știți la fel 
de bine ca și mine de ce am plecat, de vreme ce chiar 
dumneavoastră eraţi pe atunci la conducerea poliţiei. Nu-mi 
amintesc să fi făcut un secret din opoziţia mea față de 
înlăturarea unor ofiţeri de poliție care nu erau, chipurile, de 
încredere. Mulţi dintre oamenii ăia îmi erau prieteni. Mulţi dintre 
ei și-au pierdut dreptul la pensie. Unii dintre ei, chiar, și-au 
pierdut capetele. 

Goering zâmbi ușor. Cu fruntea lui lată, ochii reci și vocea 
joasă, ca un răget, cu rânjetul de animal de pradă și burta 


47 Joc de cuvinte în limba engleză: big cats este termenul generic pentru felinele 
sălbatice, dar cat înseamnă și pisică domestică. 


150 


leneșă, cel mai mult îmi amintea de un tigru mare, gras, care se 
hrănește cu oameni. De parcă ar fi fost, în mod telepatic, 
conștient de impresia pe care o făcea asupra mea, s-a aplecat 
înainte și a luat puiul de leu de pe covoraș, punându-l ca într-un 
leagăn în poala sa de mărimea unei canapele. Puiul a clipit 
somnoros, de-abia mișcându-se în timp ce stăpânul său îl 
mângâia pe cap și îi prindea urechile între degete, părând că își 
admiră propriul copil. 

— Ca să vezi, zise el. Nu stă în umbra nimănui, nu e protejatul 
nimănui și nu îi e teamă să spună ce gândește. Aceasta este 
marea virtute a independenţei. Nu există niciun motiv pe lumea 
asta pentru care acest bărbat să-mi facă mie un favor. Are 
curajul să-mi vorbească de lucruri pe care alt bărbat le-ar fi ţinut 
sub tăcere. Pot avea încredere într-un astfel de om. 

Am înclinat din cap spre dosarul de pe biroul lui: 

— Aș pune rămășag că Diels este cel care l-a făcut. 

— Și ai avea dreptate. Am moștenit acest dosar, dosarul tău, 
împreună cu multe altele, când și-a pierdut postul de șef al 
Gestapoului în faţa rahatului ăluia mic de crescător de păsări. A 
fost ultimul mare serviciu pe care a trebuit să-l facă pentru 
mine. 

— Vă supăraţi dacă vă întreb ce s-a ales de el? 

— Nu, cum să mă supăr. Este încă în slujba mea, deși ocupă o 
funcţie mai joasă, ca administrator naval la Hermann Goering 
Works din Cologne. 

Goering își spuse numele fără cea mai mică umbră de ezitare 
sau jenă; cu siguranţă, i se părea ca fiind cel mai natural lucru 
din lume ca o fabrică să-i poarte numele. 

— Vedeţi dumneavoastră, adăugă el plin de mândrie, eu am 
grijă de oamenii care mi-au făcut servicii. Nu-i așa, Rienacker? 

Răspunsul uriașului veni cu viteza unei mingi de pilotă: 

— Da, domnule, Herr Prim-Ministru, aveţi foarte mare grijă, 
într-adevăr. 

Nemaipomenit, m-am gândit eu în timp ce în cameră intră un 
servitor cu o tavă mare cu cafea, Moselle și ouă Benedict pentru 
primul-ministru. Goering se înfruptă de parcă nu mâncase toată 
ziulica. 

— N-oi mai fi eu șeful Gestapoului, zise el, dar sunt mulţi în 
poliția secretă, cum e și Rienacker, care îmi sunt încă loiali mie, 
nu lui Himmler. 


151 


— Foarte mulţi, întări cu devotament Rienacker. 

— Care mă ţin la curent cu ce face Gestapoul. 

După ce se șterse delicat cu un șervet la gura lui mare, 
continuă: 

— Ei bine, Rienacker mi-a spus că după-amiază aţi apărut la 
apartamentul meu din Derfflingerstrasse. După cum probabil v-a 
spus el deja, e un apartament pe care l-am pus la dispoziţia unui 
bărbat care este agentul meu personal, confidenţial, în anumite 
probleme. Numele lui este, așa cum cred că știți, Gerhard Von 
Greis și a dispărut de peste o săptămână. Rienacker zice că 
dumneavoastră credeaţi că era posibil ca el să fi fost abordat de 
cineva care să încerce să-i vândă o pictură furată. Un nud de 
Rubens, mai exact. Ce v-a făcut să credeţi că merita să încercați 
să-l contactaţi pe agentul meu și cum aţi reușit să daţi de el la 
această adresă, habar nu am. Dar mă impresionați, Herr 
Gunther. 

— Vă mulțumesc foarte mult, Herr Prim-Ministru. 

Cine știe, mi-am spus în sinea mea, cu un pic de 
antrenament, aș fi putut să vorbesc exact ca Rienacker. 

— Dosarul tău de ofițer de poliţie vorbește de la sine și nu mă 
îndoiesc că, în calitate de detectiv particular, ești la fel de 
competent. 

Termină de mâncat, dădu pe gât un pahar de Moselle și își 
aprinse o ţigară enormă. Nu arăta semne de oboseală, spre 
deosebire de cei doi aghiotanţi și de Rienacker, și începeam să 
mă întreb ce-or fi fost pastilele alea roz pe care le luase. Scoase 
un nor de fum de mărimea unei gogoși. 

— Gunther, vreau să-ți fiu client. Vreau ca tu să mi-l găsești 
pe Gerhard Von Greis, de preferat înainte să-l găsească Sipo. Nu 
că ar fi comis cine știe ce crimă, înţelegi, ci doar pentru că este 
deţinătorul unor informaţii personale pe care nu vreau să le văd 
încăpând pe mâna lui Himmler. 

— Ce fel de informaţii personale, Herr Prim-Ministru? 

— Mă tem că, din păcate, nu pot să-ţi spun asta. 

— Domnule, uitaţi cum stă treaba, dacă e să vâslesc în barcă, 
mi-ar plăcea să știu dacă sunt spărturi în ea. Asta e diferența 
dintre mine și un poliţist obișnuit. El nu are cum să întrebe de 
ce, eu da. Este privilegiul independenţei. 

Goering dădu aprobator din cap: 


152 


— Admir vorba dreaptă, fără ocolișuri. Eu nu zic doar că o să 
fac ceva, ci o fac și o fac cum trebuie. Nu cred că are rost să te 
angajez dacă nu am încredere deplină în tine. Dar trebuie să 
înţelegi că asta impune asupra ta niște obligaţii, Herr Gunther. 
Prețul trădării încrederii mele este foarte mare. 

De asta nu mă îndoiam nici măcar pentru o clipă. Apucasem 
să dorm atât de puţin în zilele alea, că m-am gândit că dacă mai 
pierd câteva ore de somn din cauza a ceea ce știam despre 
Goering nu mai are cum să conteze. Nu puteam da înapoi. Pe 
lângă asta, era foarte probabil să iasă și niște bani buni din asta, 
și încerc să nu mă lipsesc de bani când mi se oferă ocazia. 
Goering mai luă două pastiluțe roz. Părea să le ia la fel de des 
cum mi-aş fi aprins eu ţigările. 

— Domnule, Rienacker o să vă spună că atunci când s-a 
întâlnit după-amiază cu mine în apartamentul dumneavoastră 
mi-a cerut să-i spun numele celui pentru care lucrez, numele 
celui care e proprietarul nudului pictat de Rubens. Nu am vrut 
să-i spun. M-a ameninţat că mă bate măr, și tot nu am vrut să-i 
spun. 

Rienacker se aplecă în faţă: 

— Așa este, Herr Prim-Ministru, confirmă el. 

Eu mi-am continuat pledoaria: 

— Fiecare dintre clienţii mei are parte de același tratament. 
Discreţie și confidenţialitate. Nu aș rezista prea mult în afacere 
dacă aș proceda altfel. 

Goering aprobă din cap: 

— Sunteţi foarte sincer, zise el. Atunci daţi-mi voie să fiu la fel 
de franc. Multe poziţii din aparatul birocratic al Reichului sunt 
sub patronajul meu. Prin urmare, sunt adesea abordat de vreun 
fost coleg, o cunoștință din lumea afacerilor, să-i fac un mic 
favor. Nu-i învinovăţesc pe oameni că încearcă să se descurce. 
Dacă pot, îi ajut. Dar desigur că voi cere și eu un favor în 
schimb. Așa merg lucrurile pe lumea asta. În același timp, mi- 
am construit un depozit imens de informaţii. E un rezervor de 
cunoaștere pe care-l folosesc pentru a-mi rezolva treburile. 
Știind ceea ce știu, e mai ușor să-i conving pe oameni să-mi 
împărtășească punctul de vedere. Eu trebuie să-mi asum 
punctul de vedere mai larg, pentru binele patriei-mamă. Chiar și 
acum, sunt mulţi bărbați cu influență și putere care nu sunt de 
acord cu ceea ce Fuhrerul și eu însumi am identificat ca fiind 


153 


priorităţile pentru dezvoltarea corespunzătoare a Germaniei, 
astfel încât această minunată ţară a noastră să-și poată ocupa 
locul pe care-l merită în lume. 

Făcu o pauză. Poate că se aștepta să sar în picioare și să dau 
Salutul Hitler, pentru ca apoi să izbucnesc în recitarea a două- 
trei versuri din Horst Wessel, numai că eu am stat în banca mea, 
dând din cap cu răbdare, așteptând ca el să ajungă la 
adevăratul subiect al discuţiei. 

— Von Greis era instrumentul voinţei mele, zise el mieros, și 
de asemenea al capriciilor mele. Era deopotrivă agentul meu 
intermediar la cumpărare, ca și cel care-mi făcea rost de 
fonduri. 

— Vreţi să spuneţi că era un artist în a obţine prin intimidare 
bunuri de lux. 

Goering se strâmbă și zâmbi în același timp: 

— Herr Gunther, toată stima pentru că ești atât de onest și de 
obiectiv, dar încearcă să nu faci din asta un comportament 
compulsiv. Eu însumi sunt un tip foarte direct, dar nu-mi fac o 
virtute din asta. Înțelege și dumneata asta: totul este permis în 
slujba Statului. Uneori, trebuie să fii dur. Goethe e cel care a 
spus că trebuie fie să cucerești și să conduci, fie să slujești și să 
pierzi, să suferi sau să triumfezi, să fii nicovala sau ciocanul. 
Înţelegi? 

— Da, domnule. Dar mi-ar putea fi de ajutor dacă aș ști cu 
cine făcea afaceri Von Greis. 

Goering clătină din cap: 

— Chiar nu pot să-ţi spun asta. E rândul meu să mă folosesc 
de vorbele alea privind Discreţia și Confidenţialitatea. Va trebui 
să muncești pe întuneric, în ce privește acest aspect. 

— Prea bine, domnule, o să fac tot ce pot. Aveţi o fotografie a 
acestui domn? 

Scoase dintr-un sertar un mic instantaneu pe care mi-l 
înmână spunând: 

— Poza asta a fost făcută acum cinci ani. Nu s-a schimbat 
prea mult. 

M-am uitat la bărbatul din fotografie. Ca mulți germani, își 
purta părul blond tuns foarte scurt, cu excepţia unui zuluf 
absurd care-i decora fruntea lată. Faţa, plină de încreţituri 
precum un pachet vechi de ţigări, se mândrea cu o mustață 
ceruită și rezultatul general era acela de clișeu al Junkerului 


154 


german, care putea fi găsit în paginile unui număr mai vechi din 
Jugend. 

— Are și un tatuaj, adăugă Goering. Pe brațul drept. Un vultur 
imperial. 

— Foarte patriotic, am spus. 

Am pus poza în buzunar și am cerut o ţigară. Unul dintre 
aghiotanţii lui Goering mi-a oferit-o din cutia mare de argint și 
mi-a aprins-o de la bricheta lui. Am continuat: 

— Cred că poliţia merge pe ideea că dispariţia lui ar putea 
avea legătură cu faptul că era homosexual. 

Nu am spus nimic despre informaţia pe care mi-o dăduse 
Neumann privind faptul că „Puterea Germană” omorâse un 
aristocrat fără nume. Până când aveam să pot să-i verific pontul, 
nu avea niciun sens să scot din mânecă ceva ce s-ar fi putut 
dovedi o carte bună. 

— Aceasta este, într-adevăr, o posibilitate, admise Goering 
părând a nu fi în largul său. E adevărat, homosexualitatea sa l-a 
dus în niște locuri primejdioase și, într-un rând, l-a adus chiar și 
în atenţia poliției. Totuși, am reușit să mă ocup de problemă, 
astfel încât să se renunţe la acuzarea sa. Pe Gerhard nu l-a 
împiedicat să continue ceea ce ar fi trebuit să fie o experienţă 
salutară. A existat chiar și o relaţie cu un înalt funcţionar. 
Prostește, am permis ca aceasta să continue, sperând că asta îl 
va obliga pe Gerhard să devină mai discret. 

Am înghiţit această informaţie cu ceva rezervă. M-am gândit 
că era mai probabil ca Goering să fi permis ca relaţia să 
continue pentru a-l putea compromite pe Funk - un rival politic 
mai mărunt - cu scopul de a-l putea avea și pe el la degetul mic. 
Asta, dacă nu cumva deja îl avea. 

— Von Greis avea și alţi iubiţi? 

Goering ridică din umeri și privi spre Rienacker, care se foi 
uşor Și spuse: 

— Nu exista nimeni în particular, din câte știm noi. Dar e greu 
de spus cu certitudine. Majoritatea pederaștilor s-au dat la fund 
de când cu Forţele de Intervenţie. Și majoritatea cluburilor mai 
vechi pentru homosexuali, ca Eldorado, au fost închise. Cu toate 
astea, Herr Von Greis reușea încă să întreţină un oarecare 
număr de legături întâmplătoare. 

— Există o posibilitate, am zis, și anume ca într-o vizită 
nocturnă într-un colţ ascuns al orașului făcută de acest domn în 


155 


căutare de sex, el să fi fost arestat de o brigadă locală a Kripo, 
bătut zdravăn și aruncat într-un KZ. Puteţi să nu aflaţi despre 
asta decât abia peste câteva săptămâni. 

Nu-mi scăpa ironia situaţiei: discutam dispariţia unui slujitor al 
bărbatului care era el însuși arhitectul atâtor alte multe 
dispariţii. M-am întrebat dacă își dădea și el seama de asta. 

— Sincer, domnule, o săptămână sau două nu reprezintă un 
timp îndelungat de dispariţie în Berlinul din vremurile astea. 

— Se fac deja cercetări în această direcţie, zise Goering. Dar 
ai dreptate să menţionezi asta. În afară de acestea, ţine numai 
de dumneata. Din ce a aflat Rienacker despre dumneata, 
persoanele dispărute s-ar părea că sunt specialitatea dumitale. 
Aghiotantul meu îţi va furniza bani și orice vei avea nevoie. E 
ceva de care ai nevoie? 

M-am gândit o clipă și am spus: 

— Aş vrea să fie pus sub urmărire un telefon. 

Ştiam că Forschungsamt, Direcţia de Cercetare Științifică, 
aceea care se ocupa de înregistrarea convorbirilor telefonice, 
era în subordinea lui Goering. Aflată în clădirea Ministerului 
Aerului, se spunea că până și Himmler trebuia să obțină 
permisiunea lui Goering pentru a pune pe cineva sub 
supraveghere, și aveam o puternică bănuială că tocmai prin 
acest mijloc Goering continua să adauge la „rezervorul de 
informaţii” pe care i-l lăsase lui Diels, ca pentru fostul său 
stăpân. 

Goering zâmbi: 

— Ești bine informat. Se face. 

Se întoarse către aghiotantul său și îi spuse: 

— Să te ocupi de asta. E o prioritate. Și ai grijă ca lui Herr 
Gunther să i se dea zilnic transcrierea convorbirilor. 

— Da, domnule, zise bărbatul. 

Am scris două numere de telefon pe o bucată de hârtie și i-am 
dat-o. După asta, Goering se ridică în picioare: 

— Acesta e cel mai important caz al dumitale, îmi spuse el, 
punându-și mâna ușor pe umărul meu și mă conduse până la 
ușă, urmat îndeaproape de Rienacker. Și dacă vei avea succes, 
vei descoperi că nu stau prost la capitolul generozitate. 

Și dacă nu aveam succes? Pentru moment, am preferat să uit 
de această posibilitate. 


12. 


Aproape că se luminase de ziuă când am ajuns înapoi acasă. 
Brigada care se ocupa de îndepărtarea mâzgălelilor de pe ziduri 
era afară, muncind de zor pentru a face să dispară lozincile 
scrise de KPD în timpul nopţii - „Frontul Roșu va învinge” și 
„Trăiască Thaelman și Torgler” - înainte ca orașul să se 
trezească la viaţă într-o nouă zi. 

Nu adormisem de nici două ore, când zgomotul sirenelor și al 
fluierelor m-a smuls violent din somnul meu dulce. Era un 
exerciţiu de apărare antiaeriană. 

Mi-am îngropat capul sub pernă și am încercat să-l ignor pe 
gardianul de sector care-mi bătea în ușă mai s-o spargă. Ştiam 
însă că tot trebuia să dau socoteală mai târziu pentru absența 
mea și că neputinţa de a oferi o explicaţie care să poată fi 
verificată se va lăsa cu o amendă. 

Treizeci de minute mai târziu, când fluierele și sirena au 
anunţat că totul s-a terminat, mi s-a părut fără sens să mă mai 
bag la loc în pat, așa că am cumpărat un litru de lapte în plus de 
la lăptar și mi-am pregătit o omletă uriașă. 

(J 

Inge a sosit la birou imediat după ora 9. Fără multe vorbe și 
politeţuri, s-a așezat de partea cealaltă a biroului și s-a uitat la 
mine cât am terminat de făcut niște însemnări de caz. 

— Te-ai văzut cu amicul tău? am întrebat-o după o scurtă 
vreme. 

— Ne-am dus la teatru. 

— Da? Ce aţi văzut? 

Mi-am dat seama că voiam să știu totul, inclusiv detaliile care 
nu prea aveau legătură cu ce-ar fi putut să știe tipul despre Paul 
Pfarr. 

— The Base Wallah. A fost slab spectacolul, dar lui Otto a 
părut să-i placă. A insistat să plătească el biletele, așa că nu am 
avut nevoie de banii pentru cheltuieli neprevăzute. 

— Și după aia ce-aţi făcut? 

— Am mers la berăria Baarz's. Nu mi-a plăcut deloc acolo, e 
un loc cu adevărat nazist. Toată lumea se ridica și saluta radioul 


157 


când se difuzau imnurile Horst Wessel și Deutschland Uber Alles. 
A trebuit să fac și eu așa, deși urăsc să salut. Mă face să mă 
simt de parcă fac semn să opresc un taxi. Otto a băut multicel și 
a devenit foarte vorbăreţ. De fapt, și eu însămi am băut mult - 
mă simt cam nasol în dimineaţa asta. 

Și-a aprins o ţigară și a continuat: 

— Ei, și Otto îl cunoștea foarte puţin pe Pfarr. Zice că la DAF 
Pfarr era cam la fel de iubit pe cât e un dihor într-o cizmă de 
cauciuc, și nu e greu de priceput de ce. Pfarr ancheta corupţia și 
fraudele din Uniunea Sindicală. În urma investigaţiilor sale, doi 
trezorieri de la Sindicatul Muncitorilor din Transporturi au fost 
daţi afară și trimiși în KZ-uri, unul după altul; președintele 
consiliului de achiziţii de pe Koch Strasse al Ullstein's, marea 
tipografie, a fost găsit vinovat de sustragere de fonduri și 
executat; Rolf Togotzes, casierul de la Sindicatul Muncitorilor din 
Metalurgie, a fost trimis la Dachau. Și tot așa, mulţi alţii. Dacă 
un om a avut vreodată dușmani, apoi cu siguranţă Paul Pfarr e 
ăla. Se pare că pe la minister multe feţe s-au luminat de un 
zâmbet când s-a aflat că Pfarr a murit. 

— Ai aflat ceva cu privire la ce anume ancheta la momentul 
morții sale? 

— Nu. Se pare că nu bătea toba despre ce lucrează, îi plăcea 
să lucreze prin intermediul informatorilor, să adune multe 
dovezi până când era pregătit să înainteze o acuzaţie oficială. 

— Avea colegi de muncă acolo? 

— Doar o stenografă, o fată pe care o cheamă Marlene Sahm. 
Otto, amicul meu, dacă se poate numi așa, o cam plăcea și a 
invitat-o în oraș de vreo două ori, dar nu i-a ieșit nimic la 
afacerea asta. Povestea vieţii lui, din păcate pentru el. Totuși, și- 
a adus aminte adresa ei. 

Inge și-a deschis poșeta și s-a uitat într-un carneţel: 

— Nollendorfstrasse nr. 23. Probabil că ea știe ce punea Pfarr 
la cale. 

— Amicul ăsta al tău, Otto, pare să fie mare crai. 

Inge a râs: 

— Asta a spus și el despre Pfarr. Era foarte sigur că Pfarr își 
înșela nevasta și că avea o amantă. L-a zărit de câteva ori cuo 
femeie prin niște cluburi de noapte. Zicea că Pfarr părea 
încurcat când era văzut. Otto zice că tipa era o adevărată 


158 


frumusețe, chiar dacă un pic prea stridentă. Are impresia că 
numele ei e Vera sau Eva, sau ceva de genul ăsta. 

— A spus asta poliţiei? 

— Nu. Zice că nu l-au întrebat. Una peste alta, ar prefera să 
nu aibă de-a face cu Gestapoul decât dacă nu are încotro. 

— Vrei să spui că nici măcar nu i s-au pus câteva întrebări? 

— Se pare că nu. 

Am clătinat din cap: 

— Mă întreb de-a ce se joacă ăștia. 

M-am gândit un pic și am adăugat: 

— Îți mulţumesc că ai făcut asta, oricum. Sper că nu te-a 
supărat prea tare. 

A negat din cap și m-a întrebat: 

— Dar tu, cum ești? Pari obosit. 

— Am lucrat până târziu. Și nici nu am dormit prea bine. lar 
azi-dimineață a fost blestematul ăla de exerciţiu de apărare 
antiaeriană. 

Am încercat să mă masez pe creștet ca să mă simt mai bine. 
Nu i-am povestit de faza cu Goering. Nu era nevoie să știe mai 
mult decât trebuia. Era mai sigur pentru ea astfel. 

În dimineaţa aia era îmbrăcată cu o rochie din bumbac, verde- 
închis, cu guler înalt pe gât și manșete apretate din dantelă 
albă. Pentru un scurt răstimp, m-am hrănit cu închipuirea că îi 
ridic rochia în sus și mă familiarizez cu linia curbă a feselor și cu 
adâncimea sexului ei. 

— Fata asta, amanta lui Pfarr. O să încercăm să dăm de ea? 
mă întrebă Inge. 

Am scuturat din cap: 

— Poliţaii o să trebuiască să afle de ea. Și apoi, ar putea 
deveni aiurea situaţia. Ei ţin foarte mult să o găsească ei înșiși, 
și n-aş vrea să încep să fac valuri. 

Am ridicat receptorul și am cerut să mi se facă legătura cu 
numărul de telefon de acasă al lui Six. Cel care mi-a răspuns a 
fost Farraj, majordomul. 

— Herr Six sau Herr Haupthândler sunt acasă? Bernhard 
Gunther la telefon. 

— Îmi pare rău, domnule, dar sunt amândoi plecaţi la o 
ședință în dimineaţa asta. lar apoi cred că vor participa la 
ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice. Aș putea să 
transmit un mesaj vreunuia dintre ei? 


159 


— Da, te rog, i-am zis. Spune-le amândurora că sunt pe- 
aproape. 

— Asta e tot, domnule? 

— Da, o să înțeleagă ei ce vreau să spun. Și să le spui asta la 
amândoi, Farraj, da? 

— Da, domnule. 

Am închis telefonul: 

— Așa... Și acum e timpul să o luăm din loc. 

e 

A costat zece pfennigi călătoria cu metroul până la stația 
Grădina Zoologică, proaspăt zugrăvită ca să arate bine pe 
timpul celor două săptămâni cât țineau Jocurile Olimpice. Chiar 
și zidurile caselor de lângă stație fuseseră date cu un strat nou 
de alb. Dar sus, deasupra oraşului, acolo unde zeppelinul 
Hindenburg se deplasa zgomotos de colo-colo ducând un steag 
olimpic, pe cer se adunase o gașcă tțâfnoasă de nori plumburii. 
Când am ieșit de la metrou, Inge se uită în sus și zise: 

— Așa le trebuie, să plouă, să se înveţe minte. Și mai bine ar 
fi să plouă pe toată durata Jocurilor, astea două săptămâni. 

— Asta e singurul lucru pe care nu-l pot controla. 

Ne-am apropiat de Kurfurstenstrasse și i-am zis: 

— Ei, și acum, în timp ce Herr Haupthândler e plecat cu 
stăpânul său, îmi propun să arunc o scurtă privire prin casa lui. 
Așteaptă-mă la restaurantul Aschinger. 

Inge începu să protesteze, dar eu am vorbit mai departe: 

— Intrarea prin efracţie într-o locuinţă e o infracţiune gravă și 
nu vreau să fii prin preajmă dacă se îngroașă treaba. Înţelegi? 

Se încruntă și apoi aprobă din cap. In timp ce mă îndepărtam, 
am auzit-o bombănind: 

— Brută. 

La nr. 120 era un bloc de cinci etaje, care părea să aibă 
apartamente scumpe, o clădire din aia cu ușă masivă neagră 
atât de ceruită că ar fi putut fi folosită ca oglindă în garderoba 
unui club de jazz ţinut de negri. L-am chemat pe micuțul portar 
cu ajutorul unui enorm ciocănel de bătut în ușă, confecționat din 
bronz. Părea cam la fel de rapid ca un exemplar drogat de 
leneș“ într-un copac. Mi-am fluturat mandatul de la Gestapo 


48 Animal mamifer din America de Sud, cu un corp robust, cu membre prevăzute cu 
gheare puternice și arcuite, care se mișcă încet și stă zile întregi agăţat pe aceeași 
creangă. 


160 


prin faţa ochilor săi apoși. În același timp, i-am aruncat răstit 
„Gestapoul!” și, împingându-l brutal la o parte, am intrat repede 
în hol. Portarul emana teamă prin toţi porii. 

— Care e apartamentul lui HerrHaupthândler? 

Dându-și seama că nu era pe cale de a fi arestat și trimis într- 
un KZ, portarul se relaxă oarecum: 

— La etajul 2, apartamentul 5. Dar nu e acasă acum. 

Am pocnit din degete în direcţia lui: 

— Cheia ta, fă-o-ncoa'. 

Cu mâini nerăbdătoare, deloc ezitante, scoase o mică 
legătură de chei și desprinse una din inel. l-am luat-o din 
degetele tremurânde. 

— Dacă se întoarce Herr Haupthăndler, lași telefonul să sune 
o dată și apoi pui receptorul în furcă. Clar? 

— Da, domnule, zise el, înghițind cu zgomot. 

Apartamentul lui Haupthăândler era impresionant, cu camerele 
pe două niveluri, cu arcade la uși și pardoseala din lemn lucios 
acoperită cu covoare orientale groase. Totul era ordonat și bine 
lustruit într-o asemenea măsură, încât apartamentul nici nu 
părea locuit. In dormitor erau două paturi mari identice, o 
măsuță de toaletă și un taburet. Schema coloristică era alcătuită 
din culoarea piersicii, verde-jad și crem, prima dintre ele fiind 
predominantă. Nu mi-a plăcut, în fiecare dintre paturi se afla 
câte o valiză deschisă, iar pe podea erau pungi goale de la 
câteva magazine cunoscute, printre care C & A, Grunfeld's, 
Gerson's și Tietz. M-am uitat prin valize. În prima erau haine de 
damă și m-a izbit faptul că toate erau, sau cel puţin păreau, 
nou-nouțe. Unele dintre articole mai aveau încă etichetele, și 
până și tălpile de la pantofi arătau că nu fuseseră purtaţi. Din 
contră, în cealaltă valiză, care presupuneam că îi aparținea, mai 
mult ca sigur, lui Haupthândler, nu era nimic nou, cu excepţia 
câtorva articole de toaletă. Nici vorbă de colier cu diamante. Dar 
pe măsuţă era o mapă de mărimea unui portofel care conţinea 
două bilete de avion de la Deutsche Lufthansa pentru zborul de 
marţi seara cu destinaţia Londra, aeroportul Croydon“?. Biletele 
erau dus-întors și rezervate pe numele Herr și Frau Teichmuller. 

Inainte de a părăsi apartamentul lui Haupthăndler, am dat un 
telefon la Adlon Hotel. Când mi-a răspuns Hermine, i-am 


4 Primul aeroport din Londra, construit în 1915, dar care a fost închis în 1959, după 
darea în folosință a aeroportului Heathrow. 


161 


mulțumit pentru faptul că mă ajutase în istoria cu prinţesa 
Mushmi. Nu mi-am putut da seama dacă oamenii lui Goering de 
la Forschungsamt înregistrau deja convorbirile de la acest 
telefon; nu se auzea niciun clic, și nicio mai mare rezonanţă în 
vocea lui Hermine. Dar știam că dacă puseseră într-adevăr 
telefonul sub ascultare, atunci urma să primesc obligatoriu mai 
târziu transcrierea acestei convorbiri dintre mine și Hermine. Era 
un mijloc foarte bun de a testa adevărata măsură a cooperării 
primului-ministru. 

Am ieșit din apartament și am coborât la parter. Portarul ieși 
din birouașul lui și își luă cheia în primire. 

— Nu spui nimănui că am fost aici, că altfel e vai de tine. Ai 
înțeles? 

Încuviinţă tăcut din cap. Am salutat cu eleganţă, ceva ce tipii 
de la Gestapo nu fac niciodată, ei preferând, pe cât posibil, să 
treacă neobservaţi, dar am făcut asta de dragul efectului: 

— Heil Hitler! am spus. 

— Heil Hitler! repetă portarul și, întorcându-mi salutul, reuși 
să scape cheile pe jos. 

e 

— Avem timp la dispoziţie doar până marţi ca să dăm de cap 
tărășeniei ăsteia, am spus, așezându-mă la masa ocupată de 
Inge. 

l-am relatat despre biletele de avion și despre cele două 
valize, spunându-i apoi: 

— Ce e mai ciudat e că valiza femeii era plină cu lucruri noi. 

— Herr Haupthăândler ăsta al tău pare să știe cum să aibă grijă 
de o fată. 

— Totul era nou. Portjartierul, poșeta, pantofii. Nu exista nici 
măcar un singur obiect în valiza aia care să nu arate de parcă 
nu ar fi fost folosit niciodată. Ce-ţi spune asta? 

Inge ridică din umeri. Era încă ușor supărată că o lăsasem în 
urmă. 

— Poate că și-a luat o slujbă nouă: vinde haine de damă din 
ușă în ușă, îmi zise. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Bine, atunci, spuse ea. Poate că femeia asta pe care o ia cu 
el la Londra nu are deloc haine drăgute. 

— Mai degrabă nu are haine deloc. O femeie foarte ciudată, 
nu crezi? 


162 


— Bernie, vino la mine acasă și-ţi arăt eu ce înseamnă o 
femeie fără haine. 

Preţ de o clipă, am cochetat în gând cu ideea, dar am 
continuat: 

— Nu, sunt convins că iubita misterioasă a lui Haupthândler 
pleacă în această călătorie cu o garderobă complet nouă, din 
cap până în picioare. Ca o femeie fără trecut. 

— Sau ca o femeie care o ia de la capăt, zise Inge. 

Această teorie prindea contur în mintea ei pe măsură ce 
vorbea. Cu și mai multă convingere, adăugă: 

— O femeie care a fost nevoită să înceteze brusc orice 
legătură cu existenţa ei anterioară. O femeie care nu a putut să 
meargă acasă ca să-și ia propriile haine, pentru că nu a mai 
avut timp. Nu, nu are cum să fie așa. Are timp până marți totuși. 
Așa că, poate, îi e frică să meargă acasă, ca nu cumva să o 
aștepte cineva. 

Am dat aprobator din cap și eram pe cale să continui acest fir 
de raționament, dar am descoperit că ea mi-o luase înainte, căci 
spuse: 

— Poate că femeia asta era amanta lui Pfarr, aceea pe care o 
caută poliţia. Vera sau Eva, nu mai știu cum o cheamă. 

— Și să fie amestecat Haupthândler în asta alături de ea? 
Mda, am zis eu gânditor, s-ar potrivi. Poate că Pfarr îi dă papucii 
amantei sale când află că soţia lui e însărcinată. Perspectiva 
apropiatei paternităţi e cunoscută ca având capacitatea de a le 
băga minţile în cap unora dintre bărbaţi. Dar asta îi strică 
socotelile lui Haupthândler, care are el însuși anumite ambiţii în 
ceea ce o privește pe Frau Pfarr. Poate că Haupthândler și 
femeia asta, Eva, se combină și hotărăsc să joace rolul 
înșelatului - în tandem, ca să zic așa - și să facă și niște bani cu 
ocazia asta. Nu este improbabil ca Pfarr să-i fi spus Evei despre 
bijuteriile soției sale. 

M-am ridicat, terminându-mi băutura. 

— Și atunci poate că Haupthândler o ţine pe Eva ascunsă 
undeva. 

— Sunt deja trei de dacă. Mai mulţi decât sunt eu obișnuit la 
prânz. Încă unul și mi se face rău. M-am uitat la ceas și am spus: 
Hai să mergem, ne mai putem gândi la astea pe drum. 

— Pe drum încotro? 

— Kreuzberg. 


Ridică spre mine un deget cu manichiură perfectă: 

— De data asta, nu mă lași undeva în siguranţă în timp ce tu 
ai parte de toată distracţia. Ai înţeles? 

I-am zâmbit larg și am ridicat din umeri: 

— "'Nțeles. 

e 

Kreuzberg, Dealul Crucii, este situat la sud de oraș, în Victoria 
Park, lângă aeroportul Tempelhof. Este locul în care se strâng 
artiștii berlinezi ca să-și vândă picturile. La doar o stradă 
depărtare de parc, Chamissoplatz este o piaţă înconjurată de 
clădiri înalte, gri, cu aspect de fortărețe. Pensiunea Tillessen era 
la nr. 17, dar obloanele trase, pe care erau lipite afișe ale 
partidului și erau desene cu KPD, îi dădeau aerul unui loc care 
nu a mai primit oaspeți de pe vremea când i-a dat mustaţa lui 
Bismarck. Am mers la ușa din faţă, dar era încuiată. Aplecându- 
mă, m-am uitat prin gaura de la cutia de scrisori, dar nu se 
zărea ţipenie de om înăuntru. 

În vecini, la biroul lui Heinrich Billinger, contabil „german”, 
cărbunarul livra niște bricheţi din cărbune cafeniu pe ceva care 
semăna cu o tavă de copt pâine. L-am întrebat dacă-și aduce 
aminte când s-a închis pensiunea. El se șterse pe sprânceana-i 
transpirată, și apoi încercă să-și amintească. 

— Nu a fost niciodată ceea ce s-ar putea numi o pensiune 
adevărată, declară el în cele din urmă. 

Privi nesigur la Inge și, alegându-și cuvintele cu băgare de 
seamă, adăugă: 

— Ci mai mult ceea ce s-ar putea numi o casă cu proastă 
reputaţie. Nu un bordel în toată legea, se-nțelege. Dar un loc din 
ăla unde se mai vedea când și când o prostituată ducându-și 
clientul. Îmi amintesc că am văzut nişte bărbaţi ieșind de acolo 
chiar acum două săptămâni. Patronul nu cumpăra niciodată 
cărbune în mod regulat. Doar câte o tavă din când în când. Dar 
când s-o fi închis, n-aș putea să vă spun. Asta dacă e închisă, vă 
atrag atenţia. Nu judecați după cum arată. Mi se pare că așa a 
arătat întotdeauna. 

Am condus-o pe Inge prin spate, pe o mică alee pavată 
mărginită de garaje și magazii încuiate. Pisici vagaboande 
murdare stăteau înșirate pe zidurile din cărămidă; o saltea 
zăcea aruncată la o intrare, cu arcurile de fier revărsându-se pe 
jos; cineva încercase să-i dea foc, și asta mi-a amintit de cadrul 


164 


carbonizat al patului din fotografiile făcute de criminaliști pe 
care mi le arătase lllmann. Ne-am oprit lângă ceea ce am crezut 
a fi garajul care aparţinea pensiunii și m-am uitat înăuntru prin 
geamul groaznic de murdar, dar a fost imposibil să zăresc ceva. 

— Mă întorc după tine într-un minut, i-am spus lui Inge și m- 
am căţărat pe burlanul de pe peretele lateral al garajului sus pe 
acoperișul de tablă ruginită. 

— Vezi să nu uiţi, strigă ea după mine. 

Am pășit cu băgare de seamă, în patru labe, pe acoperișul 
foarte ruginit, fără să îndrăznesc să mă ridic în picioare și să 
concentrez toată greutatea corpului meu într-un singur punct de 
sprijin. La capătul acoperișului, am privit în jos într-o curticică 
ducând la pensiune. Majoritatea ferestrelor de la camere aveau 
perdele murdare, cu ochiuri mari, și nu se vedea nici urmă de 
viaţă la niciuna dintre ele. Am căutat cu privirea o modalitate de 
a cobori, dar nu era niciun burlan, iar peretele proprietăţii 
învecinate, cea a contabilului „german”, era prea jos ca să fie de 
vreun folos. Aveam mare noroc că peretele din spate al 
pensiunii ascundea vederea spre garaj pentru oricine s-ar fi uitat 
din întâmplare în sus ca să scape de studierea unor calcule 
contabile plicticoase. Nu exista altă soluţie decât de a sări, deși 
era vorba de o înălţime de peste patru metri. Am făcut săritura, 
dar asta mi-a provocat în tălpi o durere ascuţită care a durat 
câteva minute bune după aceea, de parcă mi le-ar fi lovit cineva 
cu o bucată de furtun din cauciuc. Ușa din spate a garajului nu 
era încuiată și, în afară de o grămadă de anvelope uzate, acesta 
era gol. Am dat la o parte zăvorul de la ușile duble ca să o las pe 
Inge să intre și apoi le-am zăvorăt la loc. Am rămas tăcuţi un 
moment, uitându-ne unul la altul în semiîntuneric, și aproape că 
mi-a venit să o sărut. Dar există locuri mai bune decât un garaj 
nefolosit din Kreuzberg în care să săruți o fată frumoasă. 

Am traversat curtea și când am ajuns la ușa din spate a 
pensiunii am încercat mânerul. Ușa a rămas închisă. 

— Și acum ce facem? întrebă Inge. Un șperaclu? O cheie 
universală? 

— Ceva de genul ăsta, i-am răspuns și am dat cu piciorul în 
ușă. 

— Foarte subtil, remarcă ea privind cum ușa se deschise 
sărind din balamale. Să înţeleg că ai ajuns la concluzia că nu e 
nimeni pe aici. 


165 


Am rânjit cu subînţeles: 

— Când m-am uitat prin gaura de la cutia de scrisori, am 
văzut un morman de corespondenţă nedesfăcută pe covoraș. 

Am pășit înăuntru. Inge ezită suficient de mult încât să mă uit 
în spate după ea. l-am spus: 

— E în regulă. Nu e nimeni aici. Pun rămășag că nici nu a fost 
de multă vreme. 

— Păi, și atunci ce căutăm aici? 

— Aruncăm și noi o privire, atâta tot. 

— Vorbești de parcă ne-am afla la magazinul Grunfeld's, zise 
ea ţinându-se după mine pe coridorul întunecat din piatră. 

Nu se auzea decât zgomotul pașilor noștri, ai mei puternici și 
apăsaţi, de mers care are o ţintă precisă, ai ei nervoși și pe 
jumătate în vârful picioarelor. 

La capătul coridorului m-am oprit și am privit într-o bucătărie 
spațioasă și care mirosea groaznic. Grămezi de vase murdare 
zăceau în neorânduială. Pe masă, brânza și carnea se umpluseră 
de ouă și larve de muște. O insectă umflată îmi zumzăi pe lângă 
ureche. Când am făcut un pas înăuntru, duhoarea fu atât de 
puternică, încât era de nesuportat. In spatele meu, am auzit-o 
pe Inge tușind de parcă era cât pe ce să vomite. M-am dus 
repede la fereastră și am deschis-o. Am stat o clipă în faţa ei, 
bucurându-ne de aerul curat. Apoi, uitându-mă în jur, am văzut 
niște hârtii în faţa sobei de gătit. Una dintre ușile incineratorului 
era deschisă și m-am aplecat ca să arunc o privire. lnăuntru, 
soba era plină cu hârtie arsă, în mare parte transformată în 
cenușă. Ici și colo mai erau petice din câte ceva ce nu fusese ars 
de flăcări. 

— Vezi dacă poţi să salvezi ceva din astea, i-am zis lui Inge. 
Se pare că era cineva foarte grăbit să-și ascundă urmele. 

— Să mă uit după ceva anume? 

— Orice care să aibă sens, mă gândesc. 

Am mers către ușa bucătăriei. 

— Tu unde o să fii? m-a întrebat. 

— Mă duc să arunc un ochi și la etaj. 

Arătând cu degetul spre liftul pentru mâncare, am adăugat: 

— Dacă ai nevoie de mine, strigă pur și simplu în puţul liftului. 

Ea încuviință din cap în tăcere și își suflecă mânecile. 

Sus, la același nivel cu ușa principală, era și mai multă 
mizerie. În spatele recepţiei erau sertare goale, al căror conţinut 


166 


zăcea pe covorul rărit. Ușile de la fiecare bufet erau smulse din 
țâţâni. Mi-a amintit de dezordinea din apartamentul lui Goering 
din  Derfflingerstrasse. Cele mai multe dintre scândurile 
podelelor din dormitoare fuseseră scoase și unele dintre 
șemineuri purtau urma faptului că fuseseră încercate cu o 
mătură. Am intrat apoi în sala de mese. Tapetul alb era pătat cu 
sânge, de parcă avea o imensă julitură, iar pe covor era o pată 
de mărimea unei farfurii mari. Am călcat pe ceva tare și când m- 
am aplecat am ridicat ceva ce părea a fi un glonț. Avea o 
greutate de plumb și era incrustat cu sânge. L-am ţinut în palmă 
și apoi l-am băgat în buzunarul de la haină. 

Și mai mult sânge pătase pervazul din lemn al liftului de 
mâncare. M-am aplecat în puţul liftului ca să strig în jos la Inge 
și mi-a venit să vomit, atât de puternic era mirosul de 
putrefacție. M-am tras înapoi clătinându-mă. Era ceva ce 
duhnea în puţul liftului și nu era vorba de un mic dejun târziu. 
Acoperindu-mi nasul și gura cu batista, mi-am vârât din nou 
capul în puț. Uitându-mă în jos, am văzut că liftul însuși era 
blocat între etaje. Privind în sus, am observat că la una dintre 
frânghiile care susțineau liftul fusese pusă o bucată de lemn 
acolo unde se învârtea pe scripete. Stând așezat pe pervaz, cu 
jumătatea din partea de sus a corpului în puţul liftului, m-am 
întins în sus și am scos bucata de lemn. Funia a luat-o la vale pe 
lângă faţa mea în josul puțului și a aterizat în bucătărie cu un 
zgomot puternic. Am auzit ţipătul șocat al lui Inge. Țipă apoi din 
nou, numai că de astă dată mai tare și mai îndelung. 

Am luat-o la goană prin sala de mese, în jos pe scările spre 
subsol și am găsit-o stând pe coridor, sprijinită fără vlagă de 
peretele bucătăriei. 

— Ești bine? 

— E oribil. 

— Ce anume? am întrebat-o și am intrat pe ușă auzind-o 
spunând: 

— Nu te duce acolo, Bernie. 

Dar era prea târziu. 

Cadavrul era așezat într-o parte în lift, ghemuit în poziţie 
fetală, ca un amator de senzaţii tari gata să coboare cascada 
Niagara într-un butoi de bere. Cum mă holbam așa la el, capul 
păru să se întoarcă, și mi-a trebuit un timp ca să-mi dau seama 
că era acoperit cu larve, o mască lucioasă de viermi care se 


167 


hrăneau din fața înnegrită. Am înghiţit cu dificultate de câteva 
ori. Acoperindu-mi din nou nasul și gura, am făcut un pas înainte 
ca să mă uit mai bine, suficient de aproape încât să pot auzi 
foșnetul ușor, ca o adiere de vânt prin frunzele umede, pe care-l 
făceau sutele de guri minuscule. Din puţinele mele cunoștințe 
de medicină legală știam că, la puţin timp după moarte, muștele 
nu numai că își depun ouăle în părţile umede ale cadavrului, 
cum sunt ochii și gura, dar și în rănile deschise. După numărul 
de larve care se hrăneau din partea de sus a craniului și de pe 
tâmpla dreaptă părea mai mult decât probabil că victima fusese 
omorâtă în bătaie. După haine, mi-am dat seama că era trupul 
unui bărbat, iar judecând după calitatea evidentă a pantofilor, 
era vorba de un bărbat foarte bogat. Mi-am băgat mâna în 
buzunarul din dreapta al hainei lui și i-am răsucit interiorul spre 
exterior. Pe podea au căzut niște mărunţiș și niște bucăți de 
hârtie, dar nu era nimic cu ajutorul căruia să poată fi identificat. 
Am pipăit zona din jurul buzunarului de la piept, dar acesta 
părea gol și nu mi-a venit să-mi strecor mâna între genunchii săi 
și capul plin de larve ca să mă asigur. Când m-am tras înapoi 
spre fereastră ca să iau o gură de aer, mi-a trecut prin minte un 
gând. 

— Ce faci, Bernie? 

Vocea ei părea mai puternică acum. 

— Rămâi unde ești, i-am spus. Nu mai stau mult. Vreau doar 
să văd dacă pot să aflu cine e amicul nostru. 

Am auzit-o trăgând adânc aer în piept, apoi zgomotul făcut de 
chibrit când își aprinse o ţigară. Am găsit o foarfecă de bucătărie 
și m-am dus înapoi la lift, unde am tăiat pe lungime mâneca de 
la haina bărbatului. Pe pielea cu vinișoare verzui, vineții și albe, 
tatuajul încă se distingea cu claritate, strâns agăţat de 
antebraţul său, ca o insectă mare și neagră care, în loc să se 
înfrupte din cap alături de muștele mai mici și de viermi, 
preferase să cineze singură, pe o bucată mai mare de stârv. Nu 
am înţeles niciodată de ce se tatuează bărbaţii. Ai fi zis că sunt 
lucruri mai bune de făcut decât să-ți urâțești propriul corp. 
Totuși, așa ceva face ca un om să fie identificat aproape fară 
greș, și mi-a trecut prin cap că nu va mai trece mult până când 
fiecărui cetăţean german avea să i se facă în mod obligatoriu un 
tatuaj. Dar acum, vulturul imperial german îl identifica pe 


168 


Gerhard Von Greis cu aceeași certitudine cu care ar fi făcut-o 
dacă mi-ar fi înmânat carnetul său de partid și pașaportul. 

Inge se uită la mine din ușă: 

— Ai idee cine e? 

Mi-am suflecat mânecile și mi-am vârât braţul în incinerator: 

— Da, știu, i-am zis pipăind prin cenușa rece. 

Degetele mele atinseră ceva tare și lung. L-am scos afară și |- 
am privit cu atenţie. Nu era deloc ars. Nu era un lemn care să 
ardă ușor. La capătul mai gros era despicat, dând la iveală o 
altă bucată din plumb și cartușul gol al celui pe care-l găsisem 
pe covorul din sufrageria de la etaj. Am continuat: 

— Numele lui era Gerhard Von Greis și era un extorcator de 
mare clasă de obiecte de artă. Se pare că a fost plătit pentru 
totdeauna. Cineva l-a pieptănat cu ăsta. 

— Ce e? 

— Un tac de biliard, rupt, i-am răspuns și l-am azvârlit înapoi 
în sobă. 

— N-ar trebui să anunţăm poliţia? 

— Nu avem timp să-i ajutăm să-și găsească bâjbâind drumul 
până aici. Nu acum, oricum. Am sta să răspundem la tot felul de 
întrebări tâmpite tot week-end-ul. 

Mă gândeam și că două zile în plus plătite de Goering nu ar 
strica, dar asta am ţinut pentru mine. 

— Și cu el cum rămâne - cu mortul? 

Am privit înapoi la cadavrul devorat de larve al lui Von Greis și 
apoi am înălțat din umeri: 

— Nu se grăbește nicăieri, am răspuns. Și apoi, nu vrei să 
strici ospățul, nu? 

(J 

Am luat resturile de hârtie pe care Inge reușise să le strângă 
din sobă și am oprit un taxi ca să ne întoarcem înapoi la birou. 
Am turnat pentru amândoi coniac din belșug. Inge l-a băut 
recunoscătoare, ţinând paharul cu ambele mâini ca un copil 
care bea cu lăcomie limonadă. M-am așezat pe o latură a 
scaunului ei și mi-am pus braţul pe după umerii ei care 
tremurau, trăgând-o spre mine, moartea lui Von Greis 
accelerând nevoia noastră crescândă de apropiere. 

— Mă tem că nu-s obișnuită cu cadavre, zise ea cu un zâmbet 
rușinat. Cel puţin nu cu acelea în stare avansată de 


descompunere, care să apară pe neașteptate în lifturi de 
serviciu. 

— Da, trebuie să fi fost un șoc groaznic pentru tine. Îmi pare 
rău că a trebuit să vezi asta. Trebuie să recunosc că se scăpase 
pe el un pic. 

Ea tresări ușor: 

— E greu de crezut că a fost om odată. Părea atât de... 
vegetal, ca un sac de cartofi putreziți. 

Am rezistat tentaţiei de a mai face încă o remarcă lipsită de 
bun-gust. În schimb, m-am îndreptat către biroul meu, am scos 
bucăţile de hârtie găsite în soba de la pensiunea Tillessen și m- 
am uitat la ele. Majoritatea erau facturi, dar era una, aproape 
neatinsă de foc, care m-a interesat deosebit de mult. 

— Ce e aia? mă întrebă Inge. 

Am ridicat cu două degete bucata de hârtie: 

— Un fluturaș de plată. 

Inge se ridică și se uită la el mai de aproape. 

— Dintr-un carnet pentru plăţi făcut de Gesellschaft 
Reichsautobahnen pentru unul dintre muncitorii săi de pe un 
șantier de construcții de drumuri. 

— Pentru cine? 

— Un tip pe nume Hans Jurgen Bock. Până de curând, era la 
zdup cu cineva pe nume Kurt Mutschmann, un spărgător de 
seifuri. 

— Și tu crezi că acest Mutschmann ar putea să fie cel care a 
deschis seiful lui Pfarr, nu-i așa? 

— Atât el, cât și Bock fac parte din aceeași frăţie de care 
aparţinea și proprietarul jalnicului hotel pe care tocmai l-am 
vizitat. 

— Dar dacă Bock este într-o frăţie cu Mutschmann și Tillessen, 
atunci ce caută ca muncitor pe un șantier? 

— Asta e o întrebare foarte bună. 

Am ridicat din umeri și am adăugat: 

— Cine știe, poate că încearcă să se îndrepte? Indiferent ce 
face, trebuie neapărat să vorbim cu el. 

— Poate știe el să ne spună unde dăm de Mutschmann. 

— E posibil. 

— Și de Tillessen. 

Am scuturat din cap: 


170 


— Tillessen e mort, i-am explicat. Von Greis a fost omorât în 
bătaie cu un tac rupt de biliard. Acum câteva zile, la morga 
poliţiei, am văzut ce s-a întâmplat cu cealaltă jumătate a tacului 
ăluia. A fost vârât adânc în nasul lui Tillessen, până la creier. 

Inge făcu o grimasă care-i trăda disconfortul psihic: 

— Da' de unde știi că era Tillessen? 

— Nu știu sigur, am recunoscut eu. Dar știu că Mutschmann 
se ascunde și că Tillessen a fost cel la care a mers atunci când a 
ieșit de la închisoare. Nu cred că Tillessen ar fi lăsat un cadavru 
la voia întâmplării chiar la el în pensiune dacă ar fi fost posibil să 
evite asta. Din ce am auzit ultima dată, poliţia încă nu făcuse o 
identificare certă a cadavrului, așa că îmi închipui că al lui 
Tillessen trebuie să fie. 

— Dar de ce nu ar putea să fie Mutschmann? 

— Nu văd lucrurile în felul ăsta. Acum două zile, informatorul 
meu mi-a spus că s-a pus o recompensă pe capul lui 
Mutschmann, timp în care cadavrul cu tacul de biliard înfipt în 
nas deja fusese pescuit din Landwehr. Nu, nu poate fi decât 
Tillessen. 

— Și Von Greis? Era și el membru al acestei frăţii? 

— Nu al acesteia, ci al altei frăţii, cu mult mai puternice. Lucra 
pentru Goering. Cu toate astea, nu pot să explic de ce el s-ar fi 
aflat acolo. 

Mi-am plimbat niște brandy prin gură de parcă ar fi fost apă 
de gură și după aceea l-am înghiţit. Am ridicat receptorul 
telefonului și am cerut cu Reichsbahn-ul. Am vorbit cu un 
funcţionar de la departamentul de salarizare. 

— Mă numesc Rienacker, i-am spus. Kriminalinspektor 
Rienacker de la Gestapo. Vrem neapărat să aflăm unde se află 
un lucrător de la drumuri pe care-l cheamă Jurgen Bock, cu 
numărul de stat de plată 30-4-232564. Este posibil ca el să ne 
poată ajuta la prinderea unui inamic al Reichului. 

— Da, răspunse temător funcţionarul. Ce anume doriţi să știți? 

— Evident, secţiunea de autostradă la care lucrează și dacă 
va fi sau nu acolo astăzi. 

— Vă rog să așteptați puţin, mă duc să verific. 

Trecură câteva minute. 

— Frumos jucat, n-am ce zice, spuse Inge. 

Am acoperit receptorul și i-am răspuns: 


171 


— Un bărbat de nădejde e cel care refuză să coopereze cu 
cineva pretinzând că e de la Gestapo. 

Funcţionarul reveni la aparat și îmi spuse că Bock se afla la un 
punct de lucru dincolo de marginea zonei Berlinului Mare5, pe o 
fâșie dintre Berlin și Hanovra. 

— Mai exact, pe sectorul de autostradă dintre Brandenburg și 
Lehnin. Vă sugerez să contactaţi biroul local de șantier, situat la 
doi kilometri pe partea dinspre Brandenburg. Sunt circa 70 de 
kilometri până acolo. Conduceţi până la Potsdam, apoi o luaţi pe 
Zeppelin Strasse. După vreo 40 de kilometri intraţi pe 
autostradă la Lehnin. 

— Mulţumesc, i-am spus. E posibil să lucreze astăzi? 

— Din păcate, nu știu, zise funcţionarul. Mulţi dintre ei 
lucrează sâmbetele. Dar și dacă nu lucrează, probabil că îl veţi 
găsi la barăcile muncitorilor. Locuiesc pe șantier, știți. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor, i-am zis și am adăugat pe acel 
ton pompos tipic pentru toţi ofițerii din Gestapo: Il voi informa 
pe superiorul dumneavoastră despre eficiența de care aţi dat 
dovadă. 


5% Zonă creată printr-o lege din 1920 de reorganizare administrativă a zonei 
metropolitane a Berlinului, prin care limitele orașului, care devenea o unitate 
administrativă de sine stătătoare, se extindeau, cuprinzând, în afară de orașul 
propriu-zis, alte șapte orașe din apropiere, 59 de localităţi rurale și 27 de zone 
rezidenţiale din împrejurimile capitalei. 

172 


13. 


—E atât de tipic pentru nenorociţii ăștia de naziști să 
construiască șoselele poporului înainte de a construi mașina 
poporului, zise Inge. 

Ne îndreptam cu mașina spre Potsdam pe autostrada Avus și 
Inge se referea la mult întârziata mașină „Putere prin 
distracţie”, la KdF-Wagen. Era un subiect față de care era 
evident că avea o aversiune puternică. 

— După părerea mea, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor. 
Vreau să zic, cine are nevoie de aceste autostrăzi gigantice? Nu 
e ca și cum ar fi ceva în neregulă cu drumurile pe care le avem 
acum. Și nici nu sunt atât de multe mașini în Germania. 

Se întoarse într-o parte pe scaun ca să mă vadă mai bine, în 
timp ce vorbi mai departe: 

— Am un prieten, inginer, care mi-a spus că se construiește o 
autostradă chiar peste Coridorul Polonez, și că există una 
proiectată prin Cehoslovacia. De ce se construiesc astea, dacă 
nu pentru a se putea folosi la deplasarea unei armate? 

Mi-am dres vocea înainte de a răspunde și asta mi-a oferit 
câteva secunde ca să mă gândesc la ce să spun: 

— Nu mi se pare că autostrăzile au o mare valoare din punct 
de vedere militar și nu există niciuna la vest de Rin, spre Franţa. 
Oricum, pe o bucată lungă și dreaptă de șosea, un convoi militar 
reprezintă o ţintă ușoară pentru un atac aerian. 

Această remarcă îmi atrase din partea companioanei mele un 
râs scurt, batjocoritor: 

— Exact de asta pun ei la punct Luftwaffe - ca să apere 
convoaiele. 

Am înălțat din umeri: 

— Poate. Dar dacă într-adevăr cauţi motivul real pentru care 
Hitler construiește aceste șosele, atunci e mult mai simplu. E o 
metodă ușoară de a reduce cifrele privind șomajul. Un bărbat 
care primește ajutor de șomaj riscă să-l piardă dacă refuză 
oferta unui loc de muncă la autostrăzi, așa că îl acceptă. Cine 
știe, poate că asta i s-a întâmplat și lui Bock. 


173 


— Ar trebui să mai arunci din când în când o privire prin 
cartierele Wedding și Neukölln, zise ea, referindu-se la ultimele 
avanposturi unde mai existau simpatizanți ai KPD-ului. 

— Da, desigur, sunt și aceia care știu totul despre salariile de 
mizerie și condiţiile de muncă de pe șantierele autostrăzilor în 
construcţie. Presupun că mulţi dintre ei cred că e mai bine să nu 
depui cerere pentru ajutor de la stat decât să riști să fii trimis la 
muncă la autostrăzi. 

Intram în Potsdam pe Neue K6nigstrasse. Potsdam. Un altar 
unde locuitorii mai în vârstă ai orașului aprind lumânări în 
amintirea zilelor glorioase de altădată ale patriei și pentru 
tinereţile lor. Cochilia tăcută, goală, a Prusiei Imperiale. Arătând 
mai mult a regiune franceză decât germană, locul este un 
adevărat muzeu, în care vechile feluri de a vorbi și de a simţi 
sunt păstrate cu respect, unde conservatorismul este absolut și 
unde ferestrele sunt la fel de lustruite ca sticla de pe fotografiile 
Kaiserului. 

La doi kilometri mai încolo pe drumul spre Lehnin, pitorescul 
făcu loc în mod abrupt haoticului. Acolo unde altădată fuseseră 
unele dintre cele mai frumoase priveliști de țară din afara 
Berlinului, se afla acum mașinăria de răscolit pământul și valea 
cafenie care era sectorul de autostradă pe jumătate construit 
dintre Lehnin și Brandenburg. Mai aproape de Brandenburg, la o 
adunătură de barăci din lemn și de echipament de excavare 
care nu lucra, am oprit mașina și l-am rugat pe un muncitor să 
mă îndrume spre baraca șefului de echipă. Mi-a arătat cu 
degetul un bărbat care stătea în picioare la numai câţiva metri 
mai încolo: 

— Dacă pe el îl căutaţi, uitaţi-l acolo. 

l-am mulţumit, am parcat mașina și ne-am dat jos. 

Șeful de echipă era un bărbat îndesat, roșcovan la faţă, de 
înălțime medie, cu o burtă mai mare decât a unei femei în 
ultima lună de sarcină: îi atârna peste pantaloni ca rucsacul unui 
alpinist. S-a întors cu faţa la noi când ne-am apropiat și, aproape 
ca și cum ar fi avut de gând să se ia la trântă cu mine, și-a tras 
pantalonii în sus, și-a șters maxilarul proeminent cu palma-i cât 
o lopată și și-a mutat greutatea corpului pe piciorul din spate. 

— Bună ziua, am strigat înainte să ajungem chiar lângă el. 
Dumneavoastră sunteți șeful de echipă? l-am întrebat, dar nu 
mi-a răspuns. Mă numesc Gunther, Bernhard Gunther. Sunt 


174 


detectiv particular, iar aceasta este secretara mea, Fräulein Inge 
Lorenz. 

I-am dat legitimaţia mea. El a înclinat din cap spre Inge și apoi 
și-a întors privirea la licența mea. Felul lui de a se purta avea o 
precizie simplă care părea aproape simiană. 

— Peter Welser, se prezentă el. Ce pot face pentru 
dumneavoastră, oameni buni? 

— Aș vrea să vorbesc cu Herr Bock. Speram că ne puteți 
ajuta. Căutăm o persoană dispărută. 

Welser chicoti și își ridică din nou pantalonii. 

— Isuse, hai că asta e bună. 

Clătină din cap și apoi scuipă pe pământ. 

— Numai săptămâna asta mi-au dispărut trei muncitori. Poate 
că ar trebui să vă angajez pe dumneavoastră să-i găsiţi, ce 
ziceți? 

Râse din nou. 

— Se afla și Bock printre ei? 

— Dumnezeule mare, nu, zise Welser. E un muncitor al naibii 
de bun. Un fost deţinut care încearcă să ducă o viaţă cinstită. 
Sper că nu i-o veți distruge. 

— Herr Welser, nu vreau decât să-i pun vreo două întrebări, 
nu să-l leg și să-l iau cu mine înapoi la închisoarea Tegel, 
aruncat în portbagajul mașinii mele. 

— Da, e aici. Probabil că e la el în baracă. O să vă duc acolo. 

Ne-am ţinut după el până la una dintre barăcile lungi din 
lemn, cu un singur etaj, care fuseseră construite pe marginea a 
ceea ce fusese cândva o pădure și urma să fie acum o 
autostradă. La baza scărilor de la baracă șeful de echipă se 
întoarse și spuse: 

— Tipii ăștia sunt mai neciopliţi. Poate că ar fi mai bine dacă 
doamna nu ar intra înăuntru. Trebuie să-i luaţi așa cum îi găsiţi. 
Unii dintre ei s-ar putea să nici nu fie îmbrăcaţi ca lumea. 

— O să aștept în mașină, Bernie, zise Inge. 

M-am uitat la ea și am ridicat din umeri în semn de scuză, 
înainte de a-l urma pe Welser în sus pe trepte. Ridică ivărul de 
lemn și am intrat pe ușă. 

lnăuntru, podeaua și pereţii erau vopsiți într-o nuanţă 
spălăcită de galben. Lipite de pereţi erau paturi de campanie 
pentru doisprezece muncitori, dintre care trei nu aveau saltele, 
iar trei erau ocupate de bărbaţi care aveau pe ei numai lenjeria 


175 


de corp. În mijlocul barăcii era o sobă ca o oală mare, făcută din 
fontă neagră, cu burlanul ieșind direct prin tavan, iar lângă ea 
se afla o masă mare din lemn, unde stăteau patru bărbați care 
jucau cărți pe câţiva bănuţi. Welser vorbi cu unul dintre jucători. 

— Tipul ăsta e de la Berlin, îi explică el. Ar vrea să-ţi pună 
câteva întrebări. 

Un bărbat solid, un munte de om, cu capul cât un buștean, își 
studie cu atenție cărţile din mâna-i mare, se uită în sus la șeful 
de echipă și apoi, bănuitor, la mine. Un alt bărbat se ridică din 
patul său și începu să măture podeaua cu nonșalanţă. 

Avusesem parte de prezentări și mai bune la viața mea, și mi- 
am dat seama că aceasta nu-l prea făcuse pe Bock să se simtă 
în largul său. Eram cât pe-aci să spun propria-mi completare la 
prezentarea nepotrivită a lui Welser, când Bock ţâșni de pe 
scaun, iar maxilarul meu, care-i stătea în drumul spre ieșire, fu 
dat cu brutalitate la o parte. Nu îmi trăsese un pumn cu 
adevărat, dar fusese destul cât să-mi provoace o mică durere 
ascuţită între urechi și să mă dea la o parte. O clipă sau două 
mai târziu, am auzit un clinchet scurt, sonor, ca și cum cineva 
lovise o tavă din tablă cu o gamelă de supă. După ce mi-am 
venit în fire, m-am uitat în jur și l-am văzut pe Welser stând 
deasupra trupului semiconștient al lui Bock. Tinea în mână o 
lopată pentru cărbuni, cu care era clar că-l lovise în cap pe 
muntele de om. Se auzi zgomotul făcut de picioarele scaunelor 
și ale mesei atunci când partenerii de joc ai lui Bock săriră în 
picioare. 

— Staţi liniștiți cu toţii! ţipă Welser. Tipu’ ăsta nu e un afurisit 
de polițai, e detectiv particular. Nu a venit să-l aresteze pe 
Hans. Vrea doar să-l întrebe niște chestii, atâta tot. Caută o 
persoană dispărută. 

Arătă cu degetul spre unul dintre jucătorii de cărți și îi spuse: 

— Tu, de colo, dă-mi o mână de ajutor să-l ridic. 

Se uită apoi la mine: 

— Sunteţi bine? Am dat vag din cap. 

Welser și celălalt bărbat îl ridicară pe Bock din ușă, unde 
zăcea la pământ. Mi-am dat seama că nu era o treabă ușoară. 
Omul părea greu. Il așezară pe un scaun și așteptară să se 
dezmeticească. Intre timp, șeful de echipă le spuse celorlalţi 
bărbaţi din baracă să iasă afară pentru zece minute. Ei nu 


176 


protestară deloc și mi-am dat seama că Welser era un bărbat 
obișnuit să fie ascultat, și asta de îndată. 

Când Bock își reveni, Welser îi spuse și lui ce le zisese și 
celorlalţi. Îmi doream să fi făcut asta de la început. 

— O să fiu afară, în caz că aveţi nevoie de mine, zise Welser 
și, împingându-l afară din baracă și pe ultimul bărbat rămas, ne 
lăsă singuri. 

— Dacă nu ești poliţai, atunci precis ești un băiat de-al lui 
Red. 

Bock vorbea într-o parte și am văzut că limba lui era de 
câteva ori mai mare decât gura. Vârful limbii îi rămânea 
îngropat undeva în obraz, așa că tot ce vedeam era imensa 
bucată roz din partea cea mai groasă a limbii sale. 

— Uite ce e, nu sunt prost de-a binelea, zise el cu și mai multă 
vehemențţă. Nu sunt atât de idiot încât să mă las omorât ca să-l 
apăr pe Kurt. Chiar nu știu unde este. 

Am scos cutia cu ţigări și i-am oferit una. Am aprins în tăcere 
țigările pentru amândoi. 

— Ascultă, întâi de toate, nu sunt un băiat de-al lui Red. Chiar 
sunt detectiv particular, așa cum ţi-a zis și omul ăla. Dar mă 
doare maxilarul și, dacă nu-mi răspunzi la toate întrebările, 
numele tău e cel pe care tipii de la Alex îl vor scoate din pălărie 
pentru a face excursia până la lama ghilotinei drept pedeapsă 
pentru omorul de la pensiunea Tillessen. 

Bock înţepeni pe scaun. 

— Și dacă te mişti de pe scaunul ăla, să te ţii, că o să-ţi rup 
gâtul ăla nenorocit. 

Am tras un scaun și mi-am pus un picior pe el, astfel încât să 
mă pot sprijini pe genunchi în timp ce mă uitam la el. 

— Nu poţi dovedi că am fost în apropierea locului ăluia, îmi 
zise. 

Am rânjit la el: 

— Zău? Nu pot? 

Am tras un fum lung și i l-am suflat în faţă. l-am zis: 

— La ultima ta vizită la stabilimentul lui Tillessen, ai fost 
amabil și ai lăsat acolo fluturașul tău de salariu. L-am găsit în 
incinerator, alături de arma crimei. Așa am reușit să dau de 
urma ta până aici. Bineînţeles că nu mai este acolo acum, dar 
mi-ar fi foarte ușor să-l pun la loc. Poliţia nu a găsit cadavrul 
încă, dar asta numai pentru că nu am avut timp să le spun. 


177 


Fluturașul ăla te pune într-o situaţie nasoală. Alături de arma 
crimei, e mai mult decât suficient ca să te trimită la pârnaie. 

— Ce vrei? 

M-am așezat faţă în faţă cu el: 

— Răspunsuri, i-am spus. Uite ce, amice, dacă te întreb care e 
capitala Mongoliei, ai face bine să-mi dai un răspuns, că altfel îţi 
iau căpăţâna pentru el. Pricepi? 

El strânse din umeri. 

— Dar vom începe cu Kurt Mutschmann și cu ceea ce aţi făcut 
voi doi atunci când aţi ieșit de la Tegel. 

Bock oftă adânc și apoi dădu din cap: 

— Eu am ieșit primul. Am hotărât să încerc să mă îndrept. 
Asta nu e cine știe ce slujbă, dar e o slujbă. Nu voiam să mă duc 
din nou la pușcărie. Mergeam în week-end la Berlin, înţelegi? 
Stăteam la bomba lui Tillessen. E proxenet, sau era, mă rog. 
Uneori îmi făcea lipeala cu vreo bucăţică. 

Işi puse ţigara în colţul gurii și se frecă în creștetul capului, 
apoi continuă: 

— Ei, și la două luni după ce am ieșit, Kurt și-a terminat și el 
pedeapsa și a mers să stea la Tillessen. M-am dus să-l văd și el 
mi-a spus că frăţia avea de gând să-i aranjeze primul furt. În 
aceeași seară când m-am văzut cu el, și-au făcut apariţia Dieter 
Roșcovanul și vreo doi dintre băieţii lui. El conduce, mai mult 
sau mai puţin, frăţia, înţelegi. Îl aveau cu el pe tipu’ ăsta mai în 
vârstă și au început să-l lucreze zdravăn în sala de mese. Am 
stat în camera mea, să nu-i încurc. După o vreme, vine Red și îi 
spune lui Kurt că vrea ca el să se ocupe de un seif, și că vrea ca 
eu să fiu șoferul. Niciunul dintre noi nu a fost prea încântat. Eu, 
pentru că mă săturasem de genul ăla de treburi. lar Kurt, pentru 
că este un profesionist. Nu-i sunt pe plac violența, balamucul, 
înţelegi. Și îi place să lucreze pe îndelete, în legea lui. Nu să 
meargă așa, din senin, să facă o treabă fără să pună la punct un 
plan adevărat. 

— Seiful ăsta... Dieter Roșcovanul a aflat de el de la bărbatul 
din sufragerie, bărbatul pe care l-au bătut măr? 

Bock aprobă din cap. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Am decis că nu voiam să am nimic de-a face cu toată 
povestea aia. Așa că am ieșit afară pe fereastră, mi-am petrecut 
noaptea la hotelul ăla ieftin de pe Frobestrasse și m-am întors 


178 


aici. Tipu' ăla, cel pe care l-au bătut, era încă în viaţă când am 
plecat eu. Îl ţineau în viaţă până aflau dacă le spusese adevărul. 

Scoase mucul de ţigară din gură și îl aruncă pe podea, 
strivindu-l cu călcâiul. l-am dat altă ţigară. 

— Ei... Și apoi am auzit că treaba s-a sfârșit prost. Se pare că 
Tillessen a făcut pe șoferul. După aia, băieţii lui Red l-au omorât. 
L-ar fi omorât ei și pe Kurt, numai că el a scăpat. 

— L-au tras pe sfoară pe Red? 

— Nimeni nu e atât de prost încât să facă așa ceva. 

— Tu ești ciripitor, nu-i așa? 

— Când am fost la închisoare, la Tegel, am văzut mulţi 
oameni murind pe ghilotina aia, zise el încetișor. Mai repede îmi 
încerc norocul cu Red. Când mor, vreau să mor alcătuit dintr-o 
singură bucată. 

— Spune-mi mai multe despre spargere. 

— „Doar forțezi un seif”, ne-a spus Red. Floare la ureche 
pentru cineva precum Kurt, că doar era un adevărat 
profesionist. Ar fi putut să deschidă și inima lui Hitler. Treaba 
urma să se facă la miezul nopţii. Să deschidă seiful și să ia niște 
documente. Atâta tot. 

— Nu diamante? 

— Diamante? N-a spus nimic de nicio bijuterie. 

— Eşti sigur de asta? 

— Bineînţeles că sunt sigur. Trebuia doar să sustragă 
documentele. Nimic altceva. 

— Ce documente erau, știi? 

Block scutură din cap: 

— Doar niște hârtii. 

— Dar despre omoruri, ce știi? 

— Nu a vorbit nimeni de omoruri. Kurt nu ar fi fost de acord să 
facă treaba dacă ar fi crezut că avea să fie nevoit să facă felul 
cuiva. Nu era genul ăsta de tip. 

— Dar Tillessen? Era genul care să împuște oameni aflaţi în 
patul lor? 

— Nicidecum. Nu era deloc stilul lui. Tillessen nu era decât un 
nenorocit de pește. Era bun doar să bată curve. Dacă-i arătai un 
pistol, fugea ca un iepure. 

— Poate că s-au lăcomit și au luat singuri mai mult decât 
trebuia. 


179 


r 


— Asta să-mi spui tu mie, că eu nu știu. Tu ești detectivu' lu 
pește. 

— Și de atunci nu l-ai văzut pe Kurt și nici nu ai mai primit 
vreo veste de la el? 

— E prea deștept ca să ia legătura cu mine. Dacă are un pic 
de minte, s-a dat deja la fund. 

— Are prieteni? 

— Câţiva. Dar nu-i cunosc. Nevastă-sa l-a părăsit, așa că poți 
să-ți iei gândul de la ea. A cheltuit toți banii pe care el i-a 
câștigat, și când i-a terminat a plecat cu alt bărbat. Mai bine 
moare, decât să-i ceară ajutor târfei ăleia. 

— Poate că e mort deja, am sugerat eu. 

— Nu Kurt, zise Bock, și expresia feţei lui arăta că se opunea 
acestei posibilităţi. E un tip deștept. Plin de idei. Găseşte el o 
cale de scăpare din asta. 

— Poate că da, am zis și apoi am continuat: Un singur lucru 
nu-mi pot imagina, și anume că tu o să te îndrepţi, mai ales că 
ai ajuns să lucrezi aici. Cât faci pe săptămână? 

Bock ridică din umeri: 

— Vreo cincizeci de mărci. 

Văzu expresia de uimire de pe chipul meu, căci era mai puţin 
decât bănuisem, și mă întrebă: 

— Nu e mult, nu-i așa? 

— Și atunci, care-i treaba? De ce spargi capete pentru Dieter 
Roșcovanul? 

— Cine zice că fac asta? 

— Ai fost închis pentru că ai bătut greviști, nu? 

— A fost o greșeală. Aveam nevoie de bani. 

— Cine a plătit pentru asta? 

— Red. 

— Și lui ce-i ieșea? 

— Bani, ca și mie. Numai că mai mulţi. Cei ca el nu sunt 
niciodată prinși. Mi-am dat seama de asta la pârnaie. Cel mai 
rău e că acum când m-am hotărât să mă îndrept se pare că 
restul ţării s-a hotărât să o ia pe căi lăturalnice. M-am dus la 
închisoare și când am ieșit de acolo am descoperit că bastarzii 
ăștia proști votaseră la alegeri cu o bandă de gangsteri. Ce zici 
de asta? 


— Păi, nu da vina pe mine, amice, că eu am votat cu social- 
democrații. Ai aflat cumva cine îl plătea pe Red ca să înăbușe 
grevele oţelarilor? Ai auzit vreun nume, poate? 

Ridică din umeri: 

— Șefii, presupun. Nu trebuie să fii detectiv ca să-ţi dai seama 
de asta. Dar nu am auzit niciodată niciun nume. 

— Dar era ceva cu siguranţă organizat. 

— O, da, era organizat. Mai mult de-atât, chiar a mers. 
Greviștii au dat înapoi, nu? 

— Și tu ai mers la închisoare. 

— Am fost prins. N-am fost niciodată un norocos. Faptul că ai 
apărut tu e o dovadă. 

Mi-am scos portofelul și i-am pasat una de cincizeci. Deschise 
gura să-mi mulțumească. 

— Lasă asta, l-am oprit eu. 

M-am ridicat și m-am îndreptat către ușă. Întorcându-mă, i-am 
spus: 

— Kurt al tău era genul care să lase deschis în urma lui seiful 
pe care-l forțase? 

Bock împături bancnota și scutură din cap: 

— Nimeni nu era mai ordonat când era vorba de-o treabă ca 
asta decât Kurt Mutschmann. 

Am dat din cap în semn de aprobare: 

— Așa m-am gândit și eu. 

e 

— Până dimineață o să ai un ochi...! zise Inge. 

Mă prinse de bărbie şi-mi întoarse capul ca să se uite mai bine 
la vânătaia de pe pometele meu. 

— Mai bine m-ai lăsa să pun ceva pe chestia aia. 

Se duse în baie. Pe drumul înapoi de la Brandenburg, ne 
opriserăm la mine la apartament. Am auzit-o lăsând apa să 
curgă un pic și, când reveni, îmi presă pe faţă un flanel rece. 
Așa cum stătea acolo, i-am simţit răsuflarea mângâindu-mi 
urechea și am respirat adânc adierea de parfum care o 
înconjura. 

— Asta s-ar putea să-l ajute să nu se umfle, spuse ea. 

— Mersi. O falcă umflată, ca de marmotă, nu dă bine în 
meseria asta. Pe de altă parte, poate că o să se creadă că sunt 
un tip ambițios - știi tu, genul care nu lasă baltă un caz 
niciodată. 


181 


— Nu te mai mișca, îmi spuse ea pe un ton care nu admitea 
comentarii. 

Abdomenul ei se frecă de mine și mi-am dat seama cu 
surprindere că am o erecţie. Clipi repede și am presupus că 
observase și ea asta, dar nu se trase înapoi, ci, aproape 
involuntar, se mai frecă de mine o dată, și mai apăsat decât 
înainte. Mi-am ridicat mâna și i-am luat sânul mare în căușul 
palmei și nu după mult timp i-am prins sfârcul între degete. Nu 
era greu de găsit, căci era la fel de tare ca și ţumburușul 
capacului unui ceainic, și la fel de mare. Atunci ea se îndepărtă 
spunând: 

— Poate c-ar fi mai bine să ne oprim aici. 

— Dacă intenţionezi să împiedici umflătura, e prea târziu. 

Ochii ei se plimbară ușor asupra mea când i-am zis asta. 
Roșind un pic, își încrucișă braţele peste sâni și își dădu pe spate 
gâtul lung. 

Găsind bucurie tocmai în faptul că acţiunile mele erau 
deliberate, m-am apropiat de ea și am privit în tihnă pe chipul ei 
în jos, peste sâni și peste abdomen, peste coapse, până la tivul 
rochiei verzi din bumbac. M-am întins în jos ca să-l apuc. 
Degetele noastre s-au atins fugar atunci când ea mi-a luat 
marginea rochiei din mâini și a ţinut-o pe talie, până unde i-o 
ridicasem eu. Am îngenuncheat apoi în faţa ei, ochii mei 
întârziind secunde bune pe desuurile ei înainte de a-mi întinde 
mâna ca să-i trag chiloţii în jos, până în jurul gleznelor. Ea s-a 
sprijinit cu o mână de umărul meu și a ridicat pe rând picioarele 
ca să iasă din ei, cu lungile-i coapse netede tremurând ușor 
atunci când se mișca. Mi-am ridicat privirea la priveliștea după 
care tânjisem de dorință, și apoi dincolo de aceasta, la un chip 
care-mi zâmbi și apoi dispăru când rochia se ridică deasupra 
capului, dezvăluind sânii, gâtul și din nou capul, care își scutură 
cascada de păr negru, lucios, ca o pasăre fluturând din aripi. A 
lăsat rochia să cadă pe jos și a rămas în picioare în faţa mea, 
goală, doar cu porțjartierul, ciorapii și pantofii. M-am dat înapoi, 
sprijinit pe pulpe, și, cu o excitare care se cerea dureros să fie 
eliberată, am privit-o cum se întoarce alene în fața mea, 
oferindu-mi profilul părului pubian și al sfârcurilor ridicate, panta 
lungă a spatelui ei și cele două jumătăți care se potriveau 
perfect ale fundului, iar apoi, din nou, ridicătura abdomenului, 


182 


fanionul negru care părea să înțepe aerul cu propria-i excitare, 
și gambele netede tremurând ușor. 

Am ridicat-o în braţe și am dus-o în dormitor, unde ne-am 
petrecut restul după-amiezii mângâindu-ne, explorându-ne și 
bucurându-ne extaziaţi de festinul pe care-l constituia pentru 
fiecare dintre noi trupul celuilalt. 

[A] 

După-amiaza a alunecat leneșă în seară, cu un pui de somn și 
vorbe dulci, iar când ne-am ridicat din pat, cu dorinţa 
satisfăcută, am descoperit că aveam o poftă de mâncare de lup. 

Am scos-o în oraș, să luăm cina la Peltzer Grill și apoi să 
dansăm la Germania Roof, în apropiere de Hardenbergstrasse. 
La Roof era plin de eleganţii Berlinului, mulți dintre ei în 
uniforme. Inge s-a uitat în jur la pereţii albaștri din sticlă, la 
tavanul iluminat de steluțe albastre și susţinut de coloane 
acoperite cu foiţă lucioasă de cupru și la bazinele de decor, pe 
care pluteau nuferi, și a zâmbit entuziasmată: 

— Nu că e pur și simplu minunat? 

— N-aș fi crezut că ăsta e genul tău de local, i-am replicat nu 
prea convins, dar ea nu mă auzi. Mă luă de mână și mă trase în 
ringul circular de dans care, dintre cele două existente în local, 
era mai puţin aglomerat. 

Era o orchestră bună și am ţinut-o strâns lipită de mine pe 
Inge, respirând în părul ei. Mă felicitam că o adusesem aici în loc 
să merg cu ea într-unul dintre cluburile care-mi erau mai 
familiare, ca Johnny's sau Potcoava de Aur. Apoi mi-am adus 
aminte că Neumann îmi spusese că Germania Roof era unul 
dintre locurile frecventate de Dieter Roșcovanul, așa că atunci 
când Inge s-a dus la toaletă l-am chemat pe chelner la masa 
noastră și i-am dat o bancnotă de cinci mărci, spunându-i: 

— Asta îmi asigură niște răspunsuri la două întrebări simple, 
corect? 

El ridică din umeri și băgă banii în buzunar. 

— Dieter Helfferich e aici în seara asta? 

— Dieter Roșcovanul? 

— Mai sunt și alte culori? 

Nu s-a prins el de poantă, așa că am lăsat-o moartă. Păru 
foarte gânditor pentru o clipă, ca și cum s-ar fi întrebat dacă 
șeful frăţiei „Puterea Germană” avea sau nu să se supere pe el 
că a fost identificat în acest fel. Luă decizia corectă și răspunse: 


183 


— Da, e aici. 

Anticipând următoarea întrebare, făcu un semn din cap, peste 
umăr, în direcţia barului: 

— Stă în separeul cel mai îndepărtat de orchestră. 

Începu să strângă niște sticle goale de pe masă și, coborându- 
și glasul, adăugă: 

— Nu e bine să pui prea multe întrebări despre Dieter 
Roșcovanul. Și asta ţi-o spun gratis. 

— O singură întrebare mai am: cu ce-și alimentează beregata 
de obicei? 

Chelnerul, care avea înfățișare de homosexual, mă privi cu 
compătimire, de parcă nici nu era nevoie ca o astfel de 
întrebare să fie pusă: 

— Roșcovanul nu bea decât șampanie. 

— Cu cât duci o viaţa mai josnică, cu atât sunt mai elevate 
gusturile, nu? Du-i o sticlă la masă, cu complimente din partea 
mea. 

l-am dat cartea mea de vizită și o bancnotă: 

— Păstrează restul, dacă mai rămâne ceva. 

S-a uitat după Inge când aceasta a revenit de la toaletă. Nu i- 
am luat-o în nume de rău, și nici nu era singurul care făcea asta, 
căci mai erau și alţi tipi la bar care păreau să o găsească demnă 
de atenţia lor. 

Am dansat din nou și l-am urmărit cu privirea pe chelner când 
a dus sticla de șampanie la masa lui Dieter Roșcovanul. Nu-l 
puteam vedea, așa cum era așezat la locul lui, dar am văzut 
cum îi este înmânată cartea mea de vizită și pe chelner cum dă 
din cap în direcția mea. 

— Uite ce e, am ceva de făcut, i-am spus lui Inge. Nu lipsesc 
mult, dar va trebui să te las singură un pic. Dacă vrei să 
comanzi ceva, să-l chemi pe chelner. 

Ea m-a privit cu neliniște în timp ce o conduceam înapoi la 
masă. 

— Da' unde te duci? 

— Trebuie să discut cu cineva, cineva de aici. O să lipsesc 
doar câteva minute. 

Mi-a zâmbit și mi-a zis: 

— Să ai grijă, te rog. 

M-am aplecat și am sărutat-o pe obraz: 

— Ca și cum aș merge pe o frânghie. 


184 


Ocupantul solitar din fundul separeului avea oarecum aerul lui 
Arbuckle Grăsanu*!. Gâtul lui gros se sprijinea pe două șervete 
rulate, cât două gogoși, strâns lipite de gulerul de la cămașa lui 
de seară. Faţa îi era la fel de roșie precum un jambon fiert și m- 
am întrebat dacă asta era explicaţia care stătea în spatele 
poreclei lui. Gura lui Dieter Helfferich Roșcovanul era plasată 
într-un unghi pe care ar fi trebuit să-l aibă dacă ar fi mestecat 
dintr-un trabuc mare. Când vorbea, glasul îi semăna cu al unui 
urs de mărime medie, mormăind din interiorul unei peșteri puţin 
adânci, și întotdeauna pe punctul de a izbucni de mânie. Când 
rânjea, gura era o încrucișare între stilul mayaș timpuriu și cel 
gotic din perioada de înflorire. 

— Detectiv particular, hmm? N-am cunoscut niciodată unul. 

— Asta nu face decât să demonstreze că nu suntem destul de 
mulţi. Vă deranjează dacă mă așez? 

Privi eticheta sticlei: 

— Asta e o șampanie bună, așa că pot cel puţin să ascult ce 
aveţi de spus. Luaţi loc - și ridică mâna ca să se uite din nou la 
cartea mea de vizită, pentru efect - Herr Gunther. Turnă câte un 
pahar de băutură pentru fiecare dintre noi și îl ridică pe al său 
ca să toasteze. Acoperiţi ca de o glugă de sprâncene de 
mărimea și forma unor turnuri Eiffel orizontale, se aflau niște 
ochi prea larg deschiși pentru liniștea mea, fiecare dintre ei 
lăsând să se vadă pupila cât un creion rupt. 

— În cinstea prietenilor absenţi, zise el. 

Am dat din cap și am băut din șampanie: 

— Precum Kurt Mutschmann, poate. 

— Absenţi, dar nu uitaţi. 

Scoase un râset nesuferit de provocator, de satisfacție 
răutăcioasă, și sorbi din băutură. 

— S-ar părea că amândoi am vrea să știm unde este. Desigur, 
doar ca să fim liniștiți. Ca să nu ne mai facem griji pentru el, nu? 

— Ar trebui să ne facem griji pentru el? l-am întrebat. 

— Sunt vremuri primejdioase pentru cineva cu ocupaţia lui 
Kurt. Ei, sunt sigur că nu trebuie să-ţi spun eu asta. Că doar știi 
și tu totul despre asta, nu-i așa, ghimpe-n talpă ce ești, ca un 
fost poliţist ce te afli. 


51 Roscoe Conkling Arbuckle, poreclit Arbuckle Grăsanu' (1887-1933), comedian 
american din filmul mut, unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiţi actori ai generaţiei 
sale. 


185 


Dădu apreciativ din cap: 

— Trebuie să recunosc inteligenţa clientului tău, ghimpe ce 
ești, chiar a fost deștept când te-a băgat pe tine în chestia asta, 
în loc să-i implice pe foștii tăi colegi. Nu vrea decât să-și 
recupereze bijuteriile furate, fără să pună întrebări ce și cum. 
Așa, tu poţi să te apropii. Poţi să negociezi. Poate că o să-ți 
plătească până și o mică recompensă, nu? 

— Eşti foarte bine informat. 

— Sunt numai dacă doar atât vrea clientul tău; și în această 
privință, o să te ajut chiar, dacă pot. 

Fata lui se înnegură și adăugă: 

— Însă în ceea ce-l privește pe Mutschmann - al meu e. Dacă 
tipul tău are cumva gânduri nepotrivite de răzbunare, spune-i să 
se lase păgubaș. E papara mea. Este pur și simplu o problemă 
de bună desfășurare a afacerilor. 

— Asta e tot ce vrei? Doar să faci curăţenie în magazin? Uiţi 
mica problemă legată de documentele lui Von Greis, nu crezi? 
Mai ţii minte - alea despre care băieţii tăi erau atât de 
nerăbdători să discute cu el. Cum ar fi unde anume le ascunsese 
și cui anume i le dăduse. Ce aveai de gând să faci cu hârtiile 
alea după ce făceai rost de ele? Să încerci un mic șantaj de 
primă clasă? Cu oameni precum clientul meu, poate? Sau voiai 
să ai la degetul mic câţiva politicieni, pentru zile negre? 

— Și tu ești foarte bine informat, ghimpe. Cum ziceam, 
clientul tău e un om deștept. Ce noroc pe mine că a avut 
încredere în tine și te-a angajat în loc de poliţie. Noroc de mine, 
și noroc și de tine, că dacă erai poliţai și stăteai colo frumușel 
să-mi spui ce tocmai mi-ai spus, erai în drum spre lumea ailaltă. 

M-am aplecat în afara separeului ca să verific că Inge era 
bine. Îi puteam zări cu ușurință capul acoperit cu păr negru și 
lucios. Îi reteza macaroana unui tip în uniformă care-și irosea 
cele mai bune texte de agăţat. 

— Mersi de șampanie, ghimpe. Ţi-ai asumat un risc frumușel 
stând de vorbă cu mine. Și nu ai fi avut multe de câștigat la 
pariul ăsta. Dar cel puţin pleci cu banii de miză înapoi, rânji el la 
mine. 

— Ei, de data asta, fiorii jocului erau tot ce îmi doream. 

Gangsterului i se păru amuzantă chestia asta: 

— Nu va mai fi altă ocazie, poţi să fii sigur de asta. 


M-am pregătit să plec, dar m-am trezit că mă prinde de mână. 
Mă aşteptam să mă amenințe, dar în loc de asta mi-a zis: 

— Ascultă la mine, urăsc gândul că te-am înșelat. Nu mă- 
ntreba de ce, dar am de gând să-ţi fac un favor. Poate pentru 
că-mi place tupeul tău. Nu te întoarce, dar vezi că la bar stă un 
tip mătăhălos, în costum maro, tuns ca un arici de mare. Uită-te 
bine la el când te duci înapoi la masa ta. Este un asasin 
profesionist. S-a ţinut după tine și după fată aici înăuntru. Mai 
mult ca sigur că ai călcat pe cineva pe coadă. Se pare că tu 
reprezinți pentru el banii pentru chiria pe săptămâna asta. Mă 
îndoiesc că o să încerce să facă aici ceva, din respect pentru 
mine, înţelegi... Dar afară... să ţi-o spun pe-aia dreaptă, nu-mi 
place să vină aici pistolari de duzină. Creează o proastă 
impresie. 

— Mersi de pont. Apreciez gestul. 

Mi-am aprins o ţigară și l-am întrebat: 

— Există și o ieșire prin spate? Nu aș vrea ca prietena mea să 
fie rănită. 

El dădu din cap: _ 

— Prin bucătărie, în jos pe scara de urgenţă. In capăt e o ușă 
care duce pe o alee. E un loc liniștit. Sunt doar câteva mașini 
parcate. Una dintre ele, o mașină sport gri-deschis, este a mea. 

Împinse un set de chei spre mine: 

— E un pistol în torpedou, în caz că ai nevoie de el. După 
aceea, doar lași cheile în ţeava de eșapament și ai grijă să nu 
zgârii vopseaua. 

Am vârât cheile în buzunar și m-am ridicat: 

— Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, Roșcovanule. Curioase 
chestii și ghimpii ăștia, nu observi unul când te înțeapă prima 
dată, dar după aceea, pentru o vreme, nimic nu e mai enervant 
decât înțepătura aia. 

Dieter Roșcovanul se încruntă: 

— Cară-te de aici, Gunther, înainte să mă răzgândesc în 
privinţa ta. 

Când m-am înapoiat la Inge am aruncat o privire spre bar. 
Bărbatul în costum maro era ușor de remarcat și l-am 
recunoscut ca fiind omul care se uitase mai devreme la Inge. La 
masa noastră, lui Inge i se părea ușor, chiar dacă nu plăcut în 
mod deosebit, să reziste farmecului neglijabil al arătosului, deși 


187 


scundului ofițer SS. Acesta mi-a strâns mâna. l-am privit-o și 
apoi l-am privit în față. 

— Ușurel, piticanie, i-am zis, umbrindu-i ameninţător mica 
siluetă așa cum face o fregată care trece pe lângă o barcă de 
pescuit. Că altfel o să-ţi decorez buza, și nu cu Crucea 
Cavalerului și frunze de stejar. 

Am scos o bancnotă mototolită de cinci mărci și am aruncat-o 
pe masă. 

— Nu credeam că ești un tip gelos, zise ea în timp ce o 
duceam spre ușă. 

— Intră în lift și du-te direct jos. Când ajungi afară, du-te la 
mașină și așteaptă-mă acolo. Sub scaun e o armă. Mai bine ai 
tine-o la îndemână, pentru orice eventualitate. 

Am aruncat o privire spre bar, unde bărbatul își plătea 
consumația. 

— Haide, nu am timp să-ţi explic acum, dar nu are nimic de-a 
face cu micuțul nostru prieten ravisant. 

— Și tu unde mergi? întrebă ea. 

l-am dat cheile de la mașina mea. 

— Pe cealaltă ieșire. E aici o matahală în costum maro care 
vrea să mă omoare. Dacă-l vezi venind spre mașină, du-te acasă 
și telefonează-i lui Kriminalinspektor Bruno Stahlecker, la Alex. 
Ai înţeles? 

Ea încuviinţă din cap. 

Pentru o clipă, m-am prefăcut că o urmez, și apoi am cotit 
brusc, mergând repede prin bucătării, afară pe ușa de incendiu. 

Trei etaje mai jos am auzit pași în spatele meu în întunericul 
ca smoala al casei scării. In timp ce mă chioram fără să văd în 
jos, m-am întrebat dacă pot să-l dau gata. Numai că eu nu eram 
înarmat, iar el era. Mai mult decât atât, el era profesionist. M-am 
împiedicat și am căzut, ca apoi să mă ridic din nou în picioare 
chiar când am aterizat pe palier, întinzându-mă să apuc 
balustrada și avântându-mă în jos încă un etaj, ignorând durerea 
din coate și antebraţe, cu care îmi amortizasem căderea. În 
capătul ultimului rând de scări, am văzut o lumină strecurându- 
se pe sub o ușă și am sărit. Era mai jos decât îmi închipuisem, 
dar am aterizat cu bine, în patru labe. Am lovit bara de la ușă și 
m-am năpustit afară pe alee. 

Erau câteva mașini, toate parcate într-un șir ordonat, dar nu 
era greu să identifici mașina gri a lui Dieter Roșcovanul, un 


188 


Bugatti Royale. Am descuiat portiera și am deschis torpedoul. 
lnăuntru erau mai multe hârtiuţe răsucite cu pudră albă și un 
revolver mare cu ţeavă lungă, în stare să facă o gaură cât o 
fereastră într-o ușă din mahon groasă de opt centimetri. Nu 
aveam timp să verific dacă era încărcat, dar nu credeam că 
Roșcovanul e genul care să ţină o armă pentru că îi place să se 
joace de-a cowboyii și indienii. 

M-am aruncat la pământ și m-am rostogolit pe sub scara 
mașinii parcate lângă Bugatti, un Mercedes mare decapotabil. În 
acel moment urmaăritorul meu ieși pe ușa de incendiu, lipit de 
peretele bine umbrit, drept acoperire. Am stat complet 
nemișcat, așteptându-l să pășească în mijlocul luminat de lună 
al aleii. Au trecut câteva minute fără să se audă vreun zgomot 
sau vreo mișcare în întuneric, și după un timp am bănuit că o 
luase târâș de-a lungul zidului, apărat de întuneric, până când a 
fost destul de departe de mașini ca să poată traversa aleea în 
siguranţă înainte de a o lua înapoi. Pe o piatră din pavajul din 
spatele meu se auzi zgomotul unui toc, și mi-am ţinut 
răsuflarea. Numai degetul meu mare s-a mișcat, încet și sigur, 
trăgând înapoi cocoșul revolverului, cu un clic care abia putea fi 
auzit, eliberându-i siguranța. M-am întors încetișor și am privit 
dincolo de corpul meu întins pe jos. Am văzut o pereche de 
pantofi, încadraţi de cele două roţi din spate ale mașinii. 
Picioarele bărbatului l-au dus în dreapta mea, în spatele Bugatti- 
ului, și dându-mi seama că se îndrepta spre portiera pe 
jumătate deschisă, m-am tras în direcţie opusă, spre stânga 
mea, și am ieșit de sub Mercedes. Stând aplecat, sub nivelul 
geamurilor de la mașină, am mers spre spatele acesteia și am 
tras cu ochiul pe lângă portbagajul imens. O siluetă îmbrăcată în 
costum maro s-a ghemuit lângă roata din spate a mașinii, în 
aproape aceeași poziţie ca și mine, dar cu faţa în direcţie opusă. 
Nu se afla la mai mult de doi metri depărtare. Am pășit încetișor 
înainte, ridicând revolverul pentru a-l aduce la același nivel, la 
distanţă de un braţ de ceafa lui. 

— Aruncă arma, i-am spus, sau o să-ţi fac un tunel prin capul 
ăsta blestemat, așa să-mi ajute Dumnezeu. 

Bărbatul a îngheţat, dar arma i-a rămas în mână. 

— Nicio problemă, amice, zise el, eliberând mânerul armei 
sale automate, un Mauser, astfel încât aceasta se legăna de 


189 


arătătorul lui, susținută de trăgaci. Te superi dacă îi pun 
siguranţa la loc? Bebelușul ăsta se descarcă ușor. 

Vorbea rar și calm. 

— Trage-ţi mai întâi borul pălăriei peste faţă, i-am zis. Apoi 
pune siguranţa ca și cum ţi-ai băga mâna într-un sac cu nisip. 
Ține minte, de la distanţa asta, n-am cum să ratez. Și ar fi mare 
păcat să murdăresc vopseaua frumoasă a Roșcovanului cu 
creierul tău. 

Își trase de pălărie până îi ajunse peste ochi și după ce se 
ocupă de siguranţa Mauserului lăsă pistolul să cadă la pământ, 
unde acesta se rostogoli cu zgomot, inofensiv, pe caldarâm. 

— Roșcovanul ţi-a spus că te urmăream? 

— Taci și întoarce-te, i-am zis. Și stai cu mâinile ridicate. 

Costumul maro se întoarse și apoi își lăsă capul pe spate, pe 
umeri, în încercarea de a vedea dincolo de borul pălăriei. 

— Ai de gând să mă omori? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— Dacă îmi vei spune sau nu cine-ţi plătește cheltuielile în 
interes de serviciu. 

— Poate reușim să ajungem la o înţelegere. 

— Nu mi se pare că ai prea multe de oferit, i-am spus. Fie 
vorbeşti, fie îţi aranjez faţa cu încă o pereche de nări. 

El rânji: 

— Doar nu o să mă omori cu sânge rece, zise el. 

— Nu zău, chiar așa? 

l-am proptit arma în bărbie și apoi am plimbat ţeava peste 
fața lui, înșurubând-o sub pometi. 

— Nu fi așa de sigur. M-ai prins în dispoziţia de a folosi chestia 
asta, așa că ai face bine să-ţi găsești limba acum, sau n-o s-o 
mai găsești niciodată. 

— Și dacă o să ciripesc? Ce se întâmplă după? O să-mi dai 
drumul? 

— Ca să poţi să te ţii după mine din nou? Cu siguranţă îţi 
închipui că sunt tâmpit. 

— Cum te pot convinge că nu voi face asta? 

M-am îndepărtat de el și m-am gândit o clipă: 

— Jură pe viața mamei tale, i-am zis. 

— Jur pe viața mamei mele, spuse el fără nicio dificultate 
aproape. 


190 


— Bine. Cine e clientul tău? 

— Și-o să-mi dai drumul dacă-ţi spun? 

— Da. 

— Jură pe viața mamei tale. 

— Jur pe viaţa mamei mele. 

— Bine, atunci, zise el. E un tip pe care-l cheamă 
Haupthăndler. 

— Cu cât te plătește? 

— Trei sute acum și... 

Nu mai apucă să-și termine fraza. Pășind înainte, l-am scos 
din circuit cu o lovitură de revolver. O lovitură crudă, dată cu 
destulă forță încât să-l lase inconștient mult timp. 

— Mama mea e moartă, am zis. Apoi i-am ridicat de jos arma 
și vârând ambele pistoale în buzunar, am alergat la mașină. 
Ochii lui Inge s-au mărit când a văzut praful și uleiul care-mi 
acopereau costumul. Cel mai bun costum al meu. 

— Liftul nu e destul de bun pentru tine? Ce-ai făcut, ai sărit 
până jos? 

— Cam așa ceva, i-am răspuns. Am pipăit pe sub scaunul 
șoferului după perechea de cătușe pe care o ţineam lângă armă. 
Apoi am mers cu mașina vreo șaptezeci de metri în spate, pe 
aleea aia. 

Costumul maro zăcea fără cunoștință acolo unde îl lăsasem. 
M-am dat jos din mașină și l-am târât până la un zid un pic mai 
sus pe alee, unde l-am prins cu cătușele de niște drugi de fier 
care protejau o fereastră. A gemut niţel când l-am mișcat, așa 
că am știut că nu-l omorâsem. M-am întors la Bugatti și am pus 
la loc în torpedou arma Roșcovanului. În același timp, m-am 
autoservit cu câteva hârtii din alea cu pudră albă. Nu-mi 
închipuiam că Dieter Roșcovanul era genul de tip care ţine sare 
de bucătărie în torpedou, dar am mirosit totuși câteva fire de 
praf, destul cât să-mi dau seama că era cocaină. Nu erau multe 
doze în hârtiuţele alea. Nu valorau mai mult de o sută de mărci. 
Păreau a fi pentru uzul personal al Roșcovanului. 

Am încuiat mașina și am strecurat cheia în ţeava de 
eșapament, așa cum mă rugase. Apoi m-am dus înapoi la 
costumul maro și i-am îndesat două doze în buzunarul de sus. 

_ — Asta ar trebui să-i intereseze pe băieții de la Alex, am spus. 
In afară de a-l omori cu sânge rece, nu m-am putut gândi la altă 


191 


modalitate sigură de a mă asigura că nu avea să termine ce 
începuse. 

Întelegerile erau pentru oameni care când te întâmpinau nu 
aveau în mâna dreaptă ceva mai mortal decât un shot“? de 
șnaps. 


52 Joc de cuvinte intraductibil: în Ib. engleză, cuvântul shot înseamnă atât „un pahar” 
de ceva, de regulă o tărie, cât și „împușcătură”. 
192 


14. 


A doua zi dimineaţa, ploua ușor, o ploaie caldă, fină, ca apa 
pulverizată de o stropitoare de grădină. M-am trezit odihnit și cu 
mintea ascuţită. M-am uitat afară pe fereastră. M-am simţit la 
fel de plin de viaţă ca o haită de câini de sanie. 

Ne-am dat jos din pat și am luat ca mic dejun mâncare 
mexicană și vreo două ţigări. Cred că am și fluierat în timp ce 
mă bărbieream. Ea a intrat în baie și a stat să mă privească. 
Păream să ne ocupăm mult cu asta. 

— Având în vedere că cineva a încercat să te omoare azi- 
noapte, îmi zise ea, ești într-o stare psihică remarcabil de bună 
în dimineața asta. 

— Am spus mereu că nimic nu reînnoiește pofta de viață mai 
mult ca o întâlnire cu Doamna cu coasa. 

I-am zâmbit și am adăugat: 

— Asta, și o femeie ca lumea. 

— Încă nu mi-ai spus de ce a făcut asta. 

— A fost plătit să mă ucidă. 

— De către cine? De bărbatul de la club? 

Mi-am șters faţa și m-am uitat după firele rămase. Nu era 
niciunul, așa că am pus jos lama de ras. 

— Ții minte că ieri-dimineaţă am dat telefon acasă la Six și i- 
am cerut majordomului să le transmită atât stăpânului său, cât 
și lui Haupthândler un mesaj? 

Inge dădu aprobator din cap: 

— Da. l-ai zis să le spună că te apropii de capătul cercetărilor. 

— Speram că o să-l sperie, astfel încât să-l determine să-și 
joace cartea. Ei bine, așa s-a întâmplat. Numai că mult mai 
repede decât mă așteptam. 

— Și tu crezi că el l-a plătit pe bărbatul ăla să te omoare? 

— Știu sigur. 

Inge se ţinu după mine în dormitor, unde mi-am pus o 
cămașă, și m-a privit cum mă închei neîndemânatic la butonii de 
la braţul pe care-l julisem și pe care ea mi-l bandajase. 

— Ştii, i-am zis mai departe, noaptea trecută a ridicat tot 
atâtea întrebări ca și răspunsuri. Nimic nu are logică, absolut 


193 


nimic. E ca și cum ai încerca să rezolvi un puzzle, dar având nu 
unul, ci două seturi de piese, întâi au fost două lucruri furate din 
seiful lui Pfarr, niște bijuterii și niște documente. Dar nu par să 
se potrivească unul cu altul deloc. Și apoi sunt piesele care au în 
componenţa lor imaginea unui omor, care nu poate fi făcut să se 
potrivească deloc cu cea aparţinând furtului. 

Inge a clipit încet ca o pisică deșteaptă și s-a uitat la mine cu 
acel soi de expresie care-l face pe un bărbat să se simtă 
meschugge pentru că nu s-a gândit el primul la asta. Enervant 
de privit, dar când a vorbit am realizat cât de prost eram de 
fapt. 

— Poate că nu e vorba de un singur puzzle, zise ea. Poate că 
ai încercat să rezolvi unul singur, când de fapt erau două. 

Mi-a luat o clipă sau două să rumeg asta, ajutat fiind în final 
de palma pe care mi-am tras-o singur peste frunte: 

— Rahat! Bineînţeles că da! 

Remarca ei forțase conştientizarea acestui fapt. Nu era vorba 
de o singură crimă cu care mă confruntam în faţa mea, pe care 
încercam să o înțeleg. Mă aflam în faţa a două infracțiuni. 

e 

Am parcat pe Nollendorfplatz la umbra metroului. Deasupra, 
un tren bubuia peste pod cu un zgomot care cuprindea întreaga 
piaţă. Era tare, dar nu era destul ca să deranjeze funinginea 
venind de la imensele coșuri ale fabricilor din Tempelhof și 
Neuk6ln, care se depunea pe zidurile clădirilor ce încercuiau 
piața, clădiri care văzuseră și vremuri mai bune. Mergând spre 
vest în Schöneberg, cartierul celor din partea de jos a clasei 
mijlocii, am găsit un bloc de cinci etaje pe Nollendorfstrasse, 
unde locuia Marlene Sahm, și am urcat la etajul patru. 

Tânărul care ne-a deschis ușa era în uniformă - un 
detașament special din SA pe care nu am reușit să-l identific. L- 
am întrebat dacă acolo locuiește Fräulein Sahm și mi-a răspuns 
că da și că ele fratele ei. 

— Și dumneavoastră cine sunteţi? 

l-am dat cartea mea de vizită și l-am întrebat dacă pot vorbi 
cu sora lui. S-a uitat la mine un pic mai mult decât la un nepoftit 
și m-am întrebat dacă minţise atunci când afirmase că e sora 
lui. Își trecu mâna peste capul acoperit cu păr de culoarea 


53 Cuvânt în Ib. germană, dar a cărui origine este ebraică și care are sensul de „lipsit 
de minte”. 


194 


paielor și mai privi o dată înapoi peste umărul său înainte de a 
se da la o parte. 

— Sora mea tocmai s-a întins puţin în pat, explică el. Dar o să 
o întreb dacă dorește să stea de vorbă cu dumneavoastră, Herr 
Gunther. 

A închis ușa în urma noastră încercând să-și aștearnă pe chip 
o expresie mai primitoare. Cu buze lungi și groase, gura lui era 
aproape negroidă și zâmbea larg acum, dar independent de cei 
doi ochi reci, albaștri, care se mutau de la Inge la mine de parcă 
urmăreau o minge de ping-pong. 

— Aşteptaţi aici o clipă, vă rog. 

Când ne-a lăsat singuri în hol, Inge mi-a arătat cu degetul în 
direcția bufetului, deasupra căruia erau agăţate nu unul, ci trei 
afișe cu Fuhrerul, și zâmbi. 

— Nu s-ar părea că-și asumă vreun risc când vine vorba de 
loialitatea lor. 

— Păi, nu știi? Sunt la ofertă specială la magazinul 
Woolworth's. Cumperi doi dictatori, primești unul gratis. 

Sahm reveni, însoţit de sora lui, Marlene, o blondă zdravănă, 
frumoasă, cu nas melancolic și maxilar lăsat care împrumutau 
trăsăturilor ei o anumită modestie. Dar gâtul ei era atât de 
musculos și bine definit, încât părea aproape inflexibil, iar 
antebraţul bronzat era al unui arcaș sau al unui împătimit 
jucător de tenis. În timp ce pășea în hol, am prins cu ochiul o 
frântură din partea din spate a gambelor cu mușchi definiţi, care 
aveau forma unor becuri electrice. Era clădită ca un șemineu în 
stil rococo. 

Ne-au invitat în modesta cameră de zi și, cu excepţia fratelui, 
care rămase în picioare, sprijinit de tocul ușii și părând în 
general bănuitor în privinţa lui Inge și a mea, ne-am așezat cu 
toţii pe garnitura ieftină de mobilă din piele maro. În spatele 
ușilor de sticlă ale unui dulăpior înalt din lemn de nuc erau 
destule trofee cât să ajungă pentru două prezentări de premii 
școlare. 

— Aveţi o colecţie foarte impresionantă, am zis eu reţinut, 
fără să mă adresez cuiva anume. Câteodată, am sentimentul că 
vorbelor mele de complezență le lipsește un pic de elan. 

— Da, este, zise Marlene, cu o expresie de sinceritate 
aparentă, care ar fi putut să treacă drept modestie. Fratele ei nu 
avu o asemenea rezervă, dacă asta era: 


195 


— Sora mea este atletă. Dacă nu ar fi avut o accidentare 
nefericită, ar fi concurat pentru Germania la Jocurile Olimpice. 

Inge și cu mine am scos niște sunete de compasiune. Apoi, 
Marlene luă cartea mea de vizită și o citi din nou: 

— Cu ce vă pot ajuta, HerrGunther? 

M-am lăsat pe spate pe canapea și m-am așezat picior peste 
picior înainte de a mă lansa în pledoaria mea: 

— Am fost angajat de Germania Life Assurance Company să 
fac niște investigaţii privind moartea lui Paul Pfarr și a soţiei 
sale. Oricine i-a cunoscut ar putea să ne ajute să aflăm ce s-a 
întâmplat și să-i dea posibilitatea clientului meu să ajungă la un 
rapid acord contractual pentru despăgubire. 

— Da, zise Marlene cu un lung oftat. Da, desigur. 

Am așteptat să spună ceva, după care, până la urmă, m-am 
adresat eu ei: 

— Mi se pare că dumneavoastră eraţi secretara lui Herr Pfarr 
la Ministerul de Interne. 

— Da, așa este. 

Nu-mi oferea nimic mai mult decât ar fi făcut-o privirea 
umbrită a unui jucător de cărți. 

— Mai lucraţi încă acolo? 

— Da, zise ea, ridicând ușor indiferentă din umeri. 

Am riscat o privire spre Inge, care doar își ridică spre mine, în 
semn de răspuns, sprâncenele perfect conturate cu creionul. 

— Departamentul lui Herr Pfarr de anchetare a cazurilor de 
corupţie din Reich și DAF mai există încă? 

Preţ de o clipă, ea își examină vârfurile degetelor de la 
picioare și apoi mă privi direct pentru prima dată de când o 
vedeam: 

— Cine v-a spus asta? mă întrebă. Tonul ei era egal, dar mi- 
am dat seama că era luată prin surprindere. 

l-am ignorat întrebarea, încercând să o prind pe picior greșit: 

— Credeţi că din această cauză a fost ucis? Pentru că nu i-a 
fost pe plac cuiva faptul că-și băga nasul în niște treburi și sufla 
din fluier la oameni? 

— Eu nu - nu am nici cea mai vagă idee de ce a fost ucis. 
Uitaţi, știți, Herr Gunther, eu cred că... 

— Aţi auzit vreodată de un bărbat pe nume Gerhard Von 
Greis? E prieten cu primul-ministru, dar și un șantajist. Știţi, 


196 


indiferent ce anume i-a dat șefului dumneavoastră, l-a costat 
viaţa. 

— Nu cred așa ceva, zise ea, iar apoi se controlă. Nu mai pot 
să răspund la întrebările dumneavoastră. 

Dar eu am continuat: 

— Și ce știți despre amanta lui Paul, Eva sau Vera sau cum o fi 
chemând-o? Aveţi idee de ce s-ar putea ascunde? Cine știe, 
poate că și ea e moartă. 

Ochii ei clipiră tremurători, ca o ceașcă pe o farfurioară în 
vagonul-restaurant al unui tren expres. Deschise și închise gura 
și se ridică, ținându-și mâinile încleștate strâns de o parte și de 
alta a corpului. 

— Vă rog, spuse ea, cu ochii începând să-i înoate în lacrimi. 

Fratele se desprinse de lângă ușă și veni să se posteze în fața 
mea, cam ca un arbitru care intervine ca să oprească un meci 
de box. 

— Gata, Herr Gunther, de ajuns, zise el. Nu văd niciun motiv 
pentru care ar trebui să vă permit să o interogaţi pe sora mea în 
acest mod. 

— De ce nu? l-am întrebat, ridicându-mă. Pun pariu că vede 
asta tot timpul la Gestapo. Și încă și altele, mult mai rele. 

— Totuși, mi se pare foarte clar că ea nu dorește să vă 
răspundă la întrebări. 

— Ciudat, i-am zis, și eu ajunsesem tot la această concluzie. 

Am luat-o de braţ pe Inge și ne-am deplasat spre ușă, dar în 
timp ce ieșeam m-am întors și am adăugat: 

— Eu nu sunt de partea nimănui, și singurul lucru pe care 
încerc să-l obţin e adevărul. Dacă vă răzgândiţi, vă rog să nu 
ezitaţi să mă contactaţi. Nu m-am apucat de meseria asta ca să 
arunc în gura lupului pe nimeni. 

[A] 

— Nu mi-am închipuit c-ai fi genul cavaleresc, zise Inge după 
ce am ieșit. 

— Cine, eu? la stai niţel. Păi eu am fost la Școala de Detectivi 
Don Quijote, dacă vrei să știi, și am luat nota 9 plus la 
Sentimente Nobile. 

— Foarte rău pentru tine că nu ai luat unul și la Interogatoriu, 
zise ea. Știi, a devenit foarte agitată când ai sugerat ipoteza că 
amanta lui Paul ar putea să fie moartă. 


197 


— Păi, ce ai fi vrut să fac, să o ameninţ cu pistolul ca să 
vorbească? 

— Nu am vrut să spun decât că e foarte rău că nu a vrut să 
vorbească, atâta tot. Poate o să se răzgândească totuși. 

— N-aș paria pe asta, i-am spus. Dacă într-adevăr lucrează la 
Gestapo, atunci e normal să nu fie genul care stă și subliniază 
versete din Biblie. Și nu ai văzut ce mușchi are pe ea? Pariez că 
ea e omul lor de bază când vine vorba de bici sau de baston de 
cauciuc. 

Am luat mașina din parcare și am mers spre est pe 
Bulowstrasse. Am oprit în față la Viktoria Park. 

— Haide, i-am zis lui Inge. Hai să ne plimbăm puţin. Mi-ar 
prinde bine o gură de aer curat. 

Inge adulmecă aerul bănuitoare. Era plin de duhoarea care 
venea de la fabrica de bere Schultheis, aflată în apropiere. 

— Să-mi amintești să nu te las vreodată să-mi cumperi tu 
parfum, zise ea. 

Ne-am plimbat în sus pe deal, spre piaţa de pictură unde cei 
care treceau drept tinerii artiști ai Berlinului își ofereau spre 
vânzare operele ireproșabil de idilice. Așa cum era de așteptat, 
Inge fu plină de o nemulţumire dispreţuitoare: 

— Ai mai văzut așa un rahat absolut? pufni ea. Dacă te-ai lua 
după toate tablourile astea cu ţărani plini de mușchi care strâng 
porumbul și ară câmpurile, ai crede că trăim într-o poveste de 
Fraţii Grimm. 4 

Am dat aprobator din cap. Imi plăcea când se ambala în 
legătură cu vreun subiect, chiar dacă vocea îi era prea ridicată 
și părerile ei erau din acelea care ar fi putut să ne facă pe 
amândoi să aterizăm într-un KZ. 

Cine știe, cu un pic mai mult timp și cu răbdare, ar fi putut să 
mă facă să-mi reexaminez propria opinie, cât se poate de lipsită 
de imaginaţie și foarte pragmatică, privind valoarea artei. Dar în 
acel moment, aveam altceva în minte. Am luat-o de braţ și am 
condus-o la o colecţie de tablouri care înfățișau trupe de asalt cu 
maxilare de oţel, aranjate în front de un artist care arăta oricum, 
numai a stereotip arian nu. Am vorbit cu voce scăzută: 

— De când am plecat de la apartamentul lui Sahm, mi s-a 
părut că suntem urmăriţi, i-am spus lui Inge. 


Ea se uită în jur cu atenţie. Prin preajmă se învârteau câteva 
persoane, dar niciuna nu părea să fie interesată de noi doi în 
mod special. 

— Mă îndoiesc că o să-l remarci, nu dacă e bun la ce face. 

— Crezi că e vorba de Gestapo? mă întrebă ea. 

— Nu sunt ei singura haită de câini din oraș, dar cred că dacă 
aș paria că sunt ei, aș câștiga. Ei știu de interesul meu în acest 
caz și îi cred în stare să mă lase pe mine să fac o parte din 
munca lor de teren. 

— Păi, atunci, ce-o să facem? 

Chipul îi trăda neliniștea, dar eu i-am aruncat un zâmbet larg, 
mai mult un rânjet: 

— Ştii, întotdeauna am fost de părere că nu e nimic mai 
amuzant decât să încerci să scapi de o codiță care se ţine după 
tine, mai ales dacă există posibilitatea să se dovedească a fi 
cineva de la Gestapo. 


15. 


Nu erau decât două plicuri în corespondenţa venită 
dimineaţă, și ambele fuseseră aduse prin mesager. Le-am 
deschis departe de privirea înfometată, inchizitorială, a lui 
Gruber, și am descoperit că plicul cel mai mic dintre cele două 
conţinea un singur cartonaș pătrat, care reprezenta un bilet de 
intrare la evenimentele sportive de atletism din acea zi 
olimpică. L-am întors și pe spate am văzut scrise inițialele „M.S.” 
și „ora 2”. Plicul mai mare purta antetul Ministerului Aerului și 
conţinea transcrierea convorbirilor telefonice pe care 
Haupthändler şi Jeschonnek le purtaseră în timpul zilei de 
sâmbătă și care, în afară de cea pe care eu însumi o făcusem 
din apartamentul lui Haupthändler, nu mai conținea și altele. Am 
aruncat plicul și conținutul lui la coș, după care m-am așezat, 
întrebându-mă dacă Jeschonnek cumpărase deja colierul și cam 
ce aș putea să fac dacă aș fi nevoit să-l urmăresc în acea seară 
pe Haupthândler până la aeroportul Tempelhof. Pe de altă parte, 
dacă Haupthândler scăpase deja de colier, nu-mi puteam 
imagina că stătuse să aștepte până luni seara ca să zboare spre 
Londra numai așa, de-al naibii. Părea mult mai probabil ca 
afacerea să fi implicat monedă străină, drept pentru care 
Jeschonnek avusese nevoie de timp ca să facă rost de bani. Mi- 
am făcut o cafea și am așteptat-o pe Inge să apară. 

Am privit afară pe fereastră și, văzând că vremea e mohorâtă, 
am zâmbit când mi-am închipuit-o jubilând triumfătoare la 
perspectiva unei alte ploi torențiale căzute peste Olimpiada 
Fuhrerului. Doar că acum urma să mă ud și eu. 

Cum o numise ea? „Cea mai revoltătoare păcăleală făcută în 
scopul câștigării încrederii din istoria modernă.” Căutam prin 
dulap după vechea mea haină impermeabilă, când ea intră pe 
ușă. 

— Doamne, ce mare nevoie am de-o ţigară, zise ea 
aruncându-și poșeta pe un scaun și servindu-se singură cu una 
din cutia de pe biroul meu. 

Cu oarecare amuzament, se uită la bătrâna mea haină și 
adăugă: 


200 


— Ai de gând să porți chestia aia? 

— Da. Fräulein Mușchi s-a dat pe brazdă până la urmă. Am 
găsit în corespondenţă un bilet de intrare la Jocuri pentru azi, de 
la ea. Vrea să mă întâlnesc cu ea pe stadion la 2. 

Inge se uită pe geam: 

— Ai dreptate, râse ea, o să ai nevoie de haina aia. O să plouă 
cu găleata. 

Se așeză și-și puse picioarele pe birou: 

— Păi atunci, o să stau aici singură și o să văd de prăvălie. 

— O să fiu înapoi cel mai târziu pe la 4, i-am spus. Apoi 
trebuie să mergem la aeroport. 

Ea se încruntă: 

— A, da, uitasem. Haupthândler plănuiește să zboare la 
Londra diseară. lartă-mă dacă par naivă, dar ce ai de gând să 
faci, mai exact, atunci când ajungi acolo? Să te duci pur și 
simplu la el și la persoana cu care e și să-i întrebi cât au obţinut 
pe colier? Poate că ei o să-și deschidă, chiar, valizele și o să te 
lase să le iei toţi banii, chiar acolo în mijlocul aeroportului 
Tempelhof, mai știi? 

— Nimic nu se desfășoară atât de ordonat în viața reală. 
Există întotdeauna mici indicii care îţi permit să prinzi un 
răufăcător în ultimul moment. 

— Pari aproape trist în legătură cu acest fapt, zise ea. 

— Am avut un as în mânecă și am crezut că o să ușureze un 
pic lucrurile. 

— Și s-a dovedit a nu fi așa, nu? 

— Ceva de genul ăsta. 

Zgomotul de pași din faţa biroului mă făcu să mă opresc. Se 
auzi un ciocănit în ușă și un motociclist, un caporal din trupele 
de zbor naţional-socialiste intră înăuntru cu un plic mare în 
mână, identic cu cel pe care-l aruncasem la coș un pic mai 
devreme. Caporalul lovi din călcâie și mă întrebă dacă eu sunt 
Herr Bernhard Gunther. l-am spus că da, am luat plicul din 
mâinile înmănușate și am semnat de primire, după care mi-a 
dat Salutul lui Hitler și a ieșit ţanţoș afară. 

Am deschis plicul de la Ministerul Aerului. Conţinea mai multe 
fragmente bătute la mașină care alcătuiau transcrierea 
convorbirilor telefonice pe care Haupthândler și Jeschonnek le 
purtaseră cu o zi în urmă. Dintre ei doi, Jeschonnek, negustorul 
de diamante, fusese mai ocupat, el vorbind cu diverși indivizi 


201 


despre cumpărarea ilegală a unei mari cantităţi de dolari 
americani și de lire sterline britanice. 

— Drept la ţintă, am spus eu, citind transcrierea ultimului apel 
telefonic al lui Jeschonnek. Fusese făcut la numărul lui 
Haupthăndler, și bineînţeles că apărea și pe transcrierea listei 
de apeluri a celuilalt. Era dovada pe care speram să pun mâna: 
ea transforma teoria în fapt, stabilind legătura neîndoielnică 
dintre secretarul privat al lui Six și negustorul de diamante. Mai 
mult, ei fixaseră și locul și ora unei întâlniri. 

— Ei bine? făcu Inge, incapabilă să-și stăpânească pentru mai 
mult timp curiozitatea. 

Am rânjit: 

— Asul meu din mânecă. Tocmai l-a făcut cineva să capete 
valoare. O întâlnire aranjată între Haupthăndler și Jeschonnek, 
diseară la ora 5, la o adresă din Grunewald. Jeschonnek o să 
care cu el o geantă plină cu valută. 

— Ce informator dat naibii ai, zise ea, încruntându-se. Cine e? 
Hanussen Clarvăzătorul? g 

— Omul meu e mai degrabă un impresar. Inchiriază locurile 
din sală și, de data asta, măcar, o să apuc să văd spectacolul. 

— Și întâmplător are în rândul personalului câţiva soldați 
prietenoși care să te îndrume la locul tău, nu-i așa? 

— N-o să-ţi placă. 

— Dacă o să încep să mă strâmb de nemulţumire, o să mă 
doară, bine? 

Mi-am aprins o ţigară. Am dat cu banul în gând și am pierdut. 
Urma să-i spun fără ocolișuri: 

— Îți mai aduci aminte de bărbatul mort din liftul de serviciu? 

— Ca și cum tocmai am aflat că am lepră, zise ea, 
cutremurându-se vizibil. 

— Hermann Goering m-a angajat să-l găsesc. 

Am făcut o pauză, așteptând comentariul ei, și apoi am ridicat 
din umeri în faţa ochilor ei măriţi de uimire. 

— Despre asta era vorba, i-am spus. El a fost de acord să 
pună sub ascultare două telefoane: al lui Jeschonnek și al lui 
Haupthăndler. 

Am ridicat transcrierea convorbirilor și i le-am fluturat prin 
fată: 


— lar acesta e rezultatul. Printre altele, înseamnă că acum îmi 
pot permite să le spun oamenilor săi unde îl găsesc pe Von 
Greis. 

Inge nu spuse nimic. Am tras un fum nervos din ţigară și apoi 
am stins-o de parcă dădeam cu ciocanul într-un suport pentru 
citit. 

— Hai să-ţi spun ceva: pe el nu-l refuzi, nu dacă vrei să-ți 
termini de fumat ţigara având încă două buze. 

— Nu, cred că nu. 

— Crede-mă, nu e un client cu care aș fi vrut să am de-a face. 
Ideea lui cu privire la cum se angajează un detectiv e să trimită 
o namilă înarmată cu pistol automat. 

— Dar de ce nu mi-ai spus despre asta, Bernie? 

— Când Goering se încrede în cineva ca mine, miza jocului e 
foarte ridicată. M-am gândit că erai mai în siguranţă dacă nu 
știai. Dar acum, ei bine, nu prea mai pot să evit asta, nu? 

Am scuturat din nou foile transcrierii către ea. Inge clătină din 
cap: 

— Bineînţeles că nu-l puteai refuza. Nu am vrut să sune 
aiurea, doar că am fost, a, ei bine am fost un pic surprinsă. Și îți 
mulțumesc pentru că ai vrut să mă protejezi, Bernie. Și mă 
bucur mult că poţi spune cuiva acum despre bărbatul ăla, 
săracu'. 

— O să o fac chiar acum, i-am spus. 

Rienacker mi se păru obosit și nervos când l-am sunat. 

— Sper că ai vreo informaţie, băgăciosule, îmi zise el, căci 
răbdarea lui Hermann cel Gras e pe ducă, a mai rămas din ea la 
fel de multă cât gem este în aluatul simplu al unui brutar evreu. 
Așa că dacă ăsta e doar un telefon de curtoazie, s-ar putea să 
mă simt obligat să vin în vizită la tine cu niște rahaţi de câine pe 
talpa încălţărilor. 

— Ce-ai păţit, Rienacker, care-i problema ta? l-am luat eu. Eşti 
nevoit să împărți cu cineva vreo bucată la morgă sau ceva de 
genu' ăsta? 

— Mai tacă-ţi fleanca, Gunther, și lasă-mă. 

— Bine, bine, atunci, fă urechile pâlnie. Taman v-am găsit 
omu' și nu mai era niciun strop de culoare. 

— E mort? 


203 


— Precum atlanţii. O să-l găsești pilotând liftul pentru 
mâncare dintr-un hotel părăsit din Chamissoplatz. Te ţii după 
miros. 

— Și documentele? 

— E o grămadă de cenușă în incinerator, dar cam atât. 

— Ai idee cine l-a omorât? 

— Îmi pare rău, i-am zis, dar asta e treaba ta. Tot ce trebuia 
eu să fac era să-l găsesc pe amicul nostru aristocrat, și atât. 
Spune-i șefului tău că o să primească o dare de seamă și nota 
de plată prin poștă. 

— Mersi mult, n-am ce zice, Gunther, zise Rienacker, părând 
nu prea mulțumit. Trebuie să - și vru să continue, dar i-am 
retezat-o cu un la revedere scurt și am pus receptorul în furcă. 

e 

l-am lăsat lui Inge cheile de la maşina mea, spunându-i să mă 
aştepte pe strada pe care se afla casa de pe plajă a lui 
Haupthändler la ora 4:30 în după-amiaza aia. Eu intenționam să 
iau linia de metrou specială care ducea la Terenul Sporturilor 
Reichului cu transbordare la stația Grădina Zoologică, dar mai 
întâi, ca să mă asigur că nu sunt urmărit, am ales un anumit 
traseu ocolitor ca să ajung la stație. Am mers repede pe 
Königstrasse în sus și am luat tramvaiul nr. 2 până la piața 
Spittel, unde m-am plimbat agale de două ori în jurul fântânii 
Spindler Brunnen înainte de a mă îndrepta spre metrou. Am 
mers o stație până la Friedrichstrasse, unde am coborât și m-am 
întors din nou la nivelul străzii. În timpul orelor de program de 
lucru, Friedrichstrasse are traficul cel mai aglomerat din Berlin, 
când aerul are gust de resturi de la ascuțit creioanele. Ferindu- 
mă de umbrele și de americanii adunaţi ciorchine peste 
exemplarele lor din Baedeker"* și cât pe-aci să fiu călcat de o 
furgonetă Rudesdorfer Peppermint, am traversat Tauberstrasse 
și Jăgerstrasse, trecând pe lângă Kaiser Hotel și sediul principal 
al oțelăriilor Six. Am mers în continuare spre Unter den Linden, 
m-am strecurat prin trafic pe Französische Strasse și, la colțul cu 
Behrenstrasse, m-am strecurat în Kaiser Gallery. Aceasta e o 
galerie arcuită cu magazine scumpe de genul celor care sunt 
adorate de către turiști și dă în Unter den Linden într-un loc de 
lângă hotelul Westminster, unde mulți dintre ei și stau. Când 


54 O colecţie de ghiduri de călătorie, publicată de firma germană înfiinţată de către 
Karl Baedeker (1801-1859). 


204 


ești pe jos, e întotdeauna un loc bun în care să scapi sigur de o 
codiţă. leșind în Unter den Linden, am traversat bulevardul și 
am luat un taxi până la staţia Grădina Zoologică, unde am luat 
trenul special care mergea la Terenul Sporturilor. 

Stadionul înalt cât o clădire cu două etaje părea mai mic 
decât mă așteptasem și mă întrebam cum o să aibă loc înăuntru 
tot furnicarul de oameni care se învârteau prin zonă. Abia după 
ce am intrat mi-am dat seama că de fapt era mai mare pe 
dinăuntru decât pe dinafară, și asta datorită faptului că arena 
era la mai mulţi metri sub nivelul pământului. 

M-am așezat la locul meu, care era aproape de marginea 
pistei pentru alergări, lângă o femeie cu aer de matroană care- 
mi zâmbi și înclină politicos din cap când m-am așezat. Locul din 
dreapta mea, care-mi imaginam că avea să fie ocupat de 
Marlene Sahm, era deocamdată gol, deși era deja trecut de ora 
2. Chiar când mă uitam la ceas, din cer se revărsă cea mai 
puternică aversă a zilei și am fost cât se poate de bucuros să 
mă las apărat de umbrela matroanei. Ea arătă cu degetul spre 
partea de vest a stadionului și îmi înmână un binoclu: 

— Acolo o să stea Fuhrerul, zise ea. 

l-am mulțumit și, deși nu mă interesa absolut deloc, am privit 
către tribuna populată de câţiva bărbaţi în redingote și 
omniprezenţii ofițeri SS, cu toţii murându-se la fel de tare ca și 
mine. Inge ar fi fost satisfăcută, m-am gândit. Cât despre 
Fuhrerul însuși, nici urmă. 

— leri nu a venit decât aproape de ora 5, explică matroana. 
Deși, pe o vreme atât de groaznică, ar putea fi iertat și dacă nu 
ar veni deloc. 

Dădu din cap înspre poala mea goală și remarcă: 

— Nu aveţi programul. Aţi vrea să știți ordinea de desfășurare 
a întrecerilor? 

l-am răspuns că da, dar am descoperit, cu jenă, că nu avea de 
gând să-mi împrumute programul ei, ci să-i dea citire cu voce 
tare. 

— Primele întreceri de pe pistă din această după-amiază sunt 
calificările pentru cursa de 400 m garduri. Apoi avem 
semifinalele și finala la 100 m. Dacă-mi daţi voie să mă exprim 
așa, nu cred că sportivul german are vreo șansă împotriva 
negrului american, Owens. L-am văzut alergând ieri și era ca o 
gazelă. 


205 


Era cât pe-aci să mă lansez într-o remarcă semi-patriotică 
despre așa-numita rasă superioară, când Marlene Sahm se 
așeză lângă mine, salvându-mă astfel, probabil, de pericolul 
potenţial pe care-l reprezenta gura mea trădătoare. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, Herr Gunther. Și îmi pare rău 
pentru ieri. A fost nepoliticos din partea mea. Dumneavoastră 
doar încercaţi să ajutaţi, nu? 


— Desigur. 
— Azi-noapte n-am putut să dorm gândindu-mă la ce mi-aţi 
spus despre... - și aici se opri, ezitând pentru o clipă, apoi 


continuă: Despre Eva. 

— Amanta lui Paul Pfarr? 

Ea încuviinţă din cap. 

— E prietenă cu dumneavoastră? 

— Nu suntem prietene foarte apropiate, știți, dar prietene, da. 
Așa că azi-dimineaţă am decis să mă încred în dumneavoastră. 
V-am rugat să ne întâlnim aici deoarece sunt sigură că sunt 
supravegheată. De aceea am întârziat. A trebuit să mă asigur că 
scap de ei. 

— Gestapoul? 

— Păi, cu siguranţă nu am în vedere Comitetul Internaţional 
Olimpic, Herr Gunther. 

Am zâmbit la spusele ei, și zâmbi și ea. 

— Nu, sigur că nu, i-am spus, apreciind în tăcere felul în care 
modestia care făcea loc nerăbdării o făcea și mai atrăgătoare. 
Pe sub haina de ploaie de culoarea lutului ars pe care o 
descheiase la gât, purta o rochie din bumbac albastru-închis, cu 
un decolteu care-mi oferea privirii câţiva centimetri de piele 
arsă de soare. incepu să răscolească în poșeta încăpătoare din 
piele maro. 

— Așadar, zise ea cu nervozitate, despre Paul... știți, după 
moartea lui a trebuit să răspund la o grămadă de întrebări. 

— In legătură cu ce? 

Era o întrebare stupidă, dar ea nu zise asta. 

— Despre tot. Cred că la un moment dat au ajuns până 
aproape de a sugera că eu aș fi amanta lui. 

Scoase din geantă o agendă de birou verde-închis și mi-o 
dădu spunând: 

— Pe asta însă am ţinut-o ascunsă. Este agenda de birou a lui 
Paul, mai bine zis cea pe care o ţinea el însuși, cea personală, și 


206 


nu cea oficială pe care o ţineam eu pentru el; pe aia am predat- 
o Gestapoului. 

Am răsucit agenda în mâini, neîndrăznind să o deschid. Six, și 
acum Marlene... - era ciudat felul în care oamenii ascundeau 
lucruri față de poliţie. Sau poate că nu era ciudat. Totul 
depindea de cât de bine îi cunoșteai pe cei de la poliţie. 

— De ce? am întrebat-o. 

— Ca să o protejez pe Eva. 

— Și atunci de ce nu aţi distrus-o pur și simplu? Era mai sigur 
pentru ea, dar și pentru dumneavoastră, de altfel, eu așa m-aș fi 
gândit. 

Ea se încruntă în timp ce se strădui să-mi explice ceva ce și 
ea, probabil, înțelegea doar pe jumătate: 

— Cred că m-am gândit că în mâinile cui trebuie, ar putea fi 
ceva în ea care să ajute la identificarea criminalului. 

— Și dacă s-ar dovedi că prietena dumneavoastră, Eva, a avut 
ceva de-a face cu toată povestea asta? 

Ochii ei scăpărară și vorbi pe un ton mânios: 

— Nu cred asta nicio clipă, protestă ea. Nu era capabilă să 
facă rău nimănui. 

Tuguindu-mi buzele, am dat din cap circumspect: 

— Povestiţi-mi despre ea. 

— Toate la timpul potrivit, Herr Gunther, zise ea, și strânse 
din buze. 

Nu mă gândeam că Marlene Sahm era genul care să fie luată 
de val când era vorba de pasiunile și de gusturile ei, și m-am 
întrebat dacă Gestapoul prefera să recruteze genul ăsta de 
femei sau avea acest efect asupra lor. 

— Înainte de toate, continuă ea, aș vrea să fac să vă fie foarte 
clar un lucru. 

— Vă rog, poftiţi. 

— După moartea lui Paul, am făcut eu însumi câteva încercări 
discrete de a o localiza pe Eva, dar fără succes. Dar ajung îndată 
și la asta. Înainte de a vă spune tot, vreau cuvântul 
dumneavoastră de onoare că, dacă reușiţi să daţi de ea, o să 
încercați să o convingeţi să se predea. Că dacă va fi arestată de 
Gestapo, va fi vai și amar de ea. Ce vă cer nu e un favor, să știți. 
Este preţul meu pentru a vă furniza informaţiile care să vă ajute 
în investigația dumneavoastră. 


— Aveţi cuvântul meu. O să-i acord toate șansele posibile. Dar 
trebuie să vă spun atât: în acest moment, ea pare să fie 
amestecată în treaba asta până peste panglica de la pălăria ei. 
Cred că plănuiește să plece în străinătate la noapte, așa că mai 
bine aţi începe să vorbiţi. Nu mai e prea mult timp. 

Pentru o clipă, Marlene își mușcă buza gânditoare, cu ochii 
privind în gol la alergători în timp ce aceștia se aliniau la linia de 
start. Rămase nepăsătoare la agitația entuziastă a mulţimii, 
care fu înlocuită de liniște atunci când se ridică pistolul de start. 
Când împușcătura dădu semnalul de începere a cursei, ea 
începu să-mi povestească ce știa. 

— Păi, pentru început, e vorba de numele ei: nu este „Eva”. 
Așa îi spunea Paul. Făcea mereu asta, le dădea oamenilor nume 
noi. Îi plăceau numele ariene, precum Siegfried ori Bruinhilde. 
Numele adevărat al Evei era Hannah, Hannah Roedl, dar Paul a 
zis că e un nume evreiesc și că el o să-i spună întotdeauna Eva. 

Mulțimea scoase un murmur puternic când americanul câștigă 
prima calificare pentru garduri. 

— Paul era nefericit cu soţia lui, dar nu mi-a spus niciodată de 
ce. El și cu mine eram buni prieteni, și avea mare încredere în 
mine, dar nu l-am auzit niciodată vorbind despre soţia sa. Într-o 
noapte, m-a luat la un cazinou și acolo am întâlnit-o întâmplător 
pe Eva. Lucra pe post de crupier. Nu o mai văzusem de luni de 
zile. Noi ne cunoscuserăm pe vremea când lucram la taxe. Era 
foarte bună la cifre. Presupun că de-asta s-a și făcut crupier. 
Salariul era de două ori mai mare, plus că exista și șansa să 
cunoască niște oameni interesanti. 

La auzul acestor vorbe, am ridicat din sprâncene: mie, unul, 
oamenii care joacă în cazinouri nu mi s-au părut altfel decât 
foarte plictisitori, dar nu i-am zis nimic, nevrând să-i întrerup 
șirul povestirii. 

— Așadar, i-am făcut cunoștință cu ea lui Paul și puteai să-ţi 
dai seama ușor că erau atrași unul de altul. Paul era un bărbat 
frumos, iar Eva era la fel de atrăgătoare, o adevărată frumusețe. 
O lună mai târziu m-am întâlnit din nou cu ea și mi-a spus că ea 
și Paul aveau o aventură. La început, am fost șocată, dar apoi 
m-am gândit că nu era deloc treaba mea. Pentru o vreme, vreo 
șase luni, poate, s-au văzut foarte des. Și apoi Paul a fost ucis. 
Agenda ar trebui să vă furnizeze date și tot felul de lucruri din 
astea. 


208 


Am deschis agenda și am căutat data la care avusese loc 
uciderea lui Paul. Am citit însemnările scrise pe acea pagină și i- 
am spus lui Marlene: 

— Potrivit agendei, a avut o întâlnire cu ea în noaptea morții 
sale. 

Marlene nu spuse nimic. Am început să dau paginile înapoi. 

— Și aici e un alt nume pe care îl recunosc, i-am spus. 
Gerhard Von Greis. Ce știți despre el? 

Mi-am aprins o ţigară și am adăugat: 

—Ar cam fi timpul să-mi spuneți tot despre micul 
dumneavoastră departament de la Gestapo, nu credeţi? 

— Departamentul lui Paul. Știţi, era atât de mândru de el... 
Oftă adânc și adăugă: Un bărbat de o mare integritate. 

— Sigur, cum nu, i-am spus eu. A fost tot timpul cu altă 
femeie, dar ce voia el cu adevărat era să fie acasă cu soția lui. 

— În mod ciudat, asta e absolut adevărat, Herr Gunther. Este 
exact ce voia. Nu cred că a încetat vreodată să o iubească pe 
Grete. Dar, dintr-un motiv sau altul, a început să o și urască, în 
același timp. 

Am ridicat din umeri: 

— Păi, pot fi tot felul de motive. Însă poate că îi plăcea să 
umble din floare în floare și atât. 

Ea rămase tăcută preţ de câteva minute după această 
remarcă a mea, iar pe pistă se dădu startul rundei următoare de 
calificări pentru garduri. Spre încântarea mulţimii, alergătorul 
german, Nottbruch, câștigă cursa. Matroana se entuziasmă 
foarte tare, ridicându-se de pe scaun și fluturând programul. 

Marlene scotoci din nou în poșetă și scoase un plic: 

— Aceasta e o copie a scrisorii originale care-l împuternicea 
pe Paul să pună bazele departamentului său, zise ea, și mi-o 
întinse. M-am gândit că s-ar putea să vreţi să o vedeţi. Vă ajută 
să puneţi lucrurile în altă perspectivă, explică de ce făcea Paul 
ceea ce făcea. Am citit scrisoarea, care suna după cum 
urmează: 


Reichsfuhrer SS și Șeful 
Poliţiei Germane din cadrul 
Ministerului de Interne al 
Reichului 

o-Kds 92(0/RV) Nr. 22 11/35 


209 


Berlin NW7 

6 noiembrie 1935 

Unter den Linden, nr. 74 

tel. 120 034; tel. centrală 120 037 


Scrisoare expres către Hauptsturmfuhrer Doktor 
Paul Pfarr 


Vă scriu într-o problemă foarte serioasă. E vorba de 
corupţia din rândul funcţionarilor publici ai Reichului. 
Un singur principiu trebuie să se aplice: funcţionarii 
publici trebuie să fie cinstiţi, decenți, loiali și cu spirit 
camaraderesc faţă de cei de un sânge cu noi. Acei 
indivizi care încalcă acest principiu - care iau mită 
chiar și numai o marcă - vor fi pedepsiţi fără milă. Nu 
voi rămâne nepăsător să privesc cum se dezvoltă 
această plagă. 

După cum știți, am luat deja măsuri pentru a smulge 
din rădăcină corupţia din rândul ofiţerilor din SS, astfel 
că un număr de indivizi necinstiţi au fost eliminaţi. 
Este voința Fuhrerului ca dumneavoastră să fiți 
împuternicit să investigaţi și să eliminaţi corupţia din 
Frontul Muncitoresc German, unde frauda este 
endemică. In acest scop, sunteţi avansat la gradul de 
Hauptsturmführer, în directa mea subordine. 

Oriunde se formează corupţia, noi o vom cauteriza. 
lar la sfârșitul zilei, vom spune că am îndeplinit 
această sarcină din dragoste pentru poporul nostru. 


Heil Hitler! 
(semnătura) 
Heinrich Himmler 


— Paul era foarte sârguincios, zise Marlene. Se făceau arestări 
și cei vinovaţi erau pedepsiți. 

— Eliminaţi, am corectat-o eu, citându-l pe Reichsführer. 

Vocea lui Marlene se aspri: 

— Erau inamici ai Reichului. 

— Da, desigur. 


Am așteptat ca ea să continue și văzând-o că mă privește 
bănuitoare, am adăugat: 

— Trebuia să fie pedepsiţi. Nu vă contrazic. Continuaţi, vă rog. 

Marlene încuviinţă din cap: 

— În cele din urmă, el și-a îndreptat atenţia către Sindicatul 
Muncitorilor Oţelari, și încă de la început a luat cunoștință de 
anumite zvonuri care-l priveau pe însuși socrul său, Hermann 
Six. Inițial, nu le-a acordat atenţie. Dar apoi, aproape peste 
noapte, a fost cât se poate de hotărât să-l distrugă pe acesta. 
După o vreme, asta a devenit o obsesie. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Nu-mi amintesc exact data. Tin însă minte că era cam în 
vremea când a început să lucreze până târziu și să nu preia 
apelurile telefonice de la soția sa. Și nu mult după aceea, a 
început să se vadă cu Eva. 

— Și, mai exact, în ce fel era necorespunzător 
comportamentul lui Tăticu' Six? 

— Funcţionari corupți din DAF depuseseră în banca lui Six 
Fondul de Șomaj al Sindicatului Muncitorilor Oţelari... 

— Vreţi să spuneţi că el deţine și o bancă? 

— Un pachet majoritar la Deutsches Kommerz. În schimb, Six 
avea grijă ca acelorași funcţionari să li se acorde credite în 
condiții preferenţiale, cu dobânzi mici. 

— Și lui Six ce-i ieșea la afacerea asta? 

— Plătind dobânzi mici la depozitul bancar în detrimentul 
muncitorilor, banca putea să cosmetizeze registrele. 

— Frumos și curat, așadar, am remarcat eu. 

— Asta e numai jumătate din ce făcea, zise ea cu un fel de 
chicotit revoltat. Paul suspecta, de asemenea, că socrul său 
jongla cu fondurile sindicatului, astfel încât să-i rămână ceva pe 
deasupra. Și că supra-tranzacţiona. 

— Supra-tranzacţiona... Ce înseamnă asta? 

— Vinderea repetată de mărfuri și acţiuni și cumpărarea 
altora, astfel încât de fiecare dată să se poată cere procentajul 
legal, comisionul la tranzacţie, dacă vreţi”. Acesta era împărţit 
între bancă și funcţionarii de la sindicat. Dar să dovedească asta 


55 Practica de a tranzacţiona excesiv acţiunile unui client (termenul din Ib. engleză, 
churn, se poate traduce prin a bate untul), astfel încât să obţină un venit mai mare 
din comision (pe baza deverului sporit). În SUA, de exemplu, practica este ilegală; e 
necesar să se dovedească însă că tranzacţiile efectuate nu au fost în beneficiul 
clientului. 


211 


a fost o cu totul altă poveste, zise ea. Paul a încercat să 
înregistreze convorbirile telefonice ale lui Six, numai că 
persoana care are atribuţii pentru a aranja așa ceva, oricine o fi 
fost, a refuzat să-i aprobe cererea. Paul a zis că altcineva 
înregistra deja convorbirile lui Six și că nu voiau să împartă 
informaţiile obţinute. Așa că Paul a căutat o altă modalitate de a 
ajunge la el. A descoperit că primul-ministru avea un agent 
intermediar  confidenţial care deținea anumite informații 
compromiţătoare pentru Six, dar și pentru mulţi alții. Numele lui 
era Gerhard Von Greis. In cazul lui Six, Goering folosea aceste 
informaţii pentru a-l face să se conformeze politicii economice. 
Așadar, Paul a aranjat o întrevedere cu Von Greis și i-a oferit o 
grămadă de bani ca acesta să-i permită accesul la ce știa 
despre Six. Numai că Von Greis a refuzat. Paul a spus că 
acestuia îi era teamă să facă așa ceva. 

Marlene privi în jur, în vreme ce mulţimea, în așteptarea 
semifinalei de la 100 m, deveni din ce în ce mai entuziastă. Cu 
gardurile date la o parte de pe pistă, câţiva sprinteri își făceau 
acolo încălzirea, inclusiv omul pe care toată lumea venise să-l 
vadă: Jesse Owens. Pentru o clipă, atenţia ei fu dedicată în 
întregime atletului negru. 

— Nu că e superb? zise ea. Owens, vreau să spun. Nu are 
rival. 

— Dar Paul a intrat în posesia documentelor, nu-i așa? 

Ea aprobă dând din cap și completă: 

— Paul era foarte hotărât, putea fi de-a dreptul fără milă, știți. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta. 

— Există un departament în cadrul Gestapoului, situat pe 
Prinz Albert Strasse, care se ocupă de asociaţii, cluburi și de 
DAF. Paul i-a convins să emită un „mandat roșu” pe numele lui 
Von Greis, astfel încât acesta să poată fi imediat arestat. Și nu 
doar atât, dar ei au aranjat și ca Von Greis să fie săltat de 
Comandamentul de Criză și dus la cartierul general al 
Gestapoului. 

— Ce anume este Comandamentul de Criză? 

— Ucigași. 

Scutură din cap: 

— Nu aţi vrea să cădeţi în mâinile lor. Raidul lor ar fi trebuit 
să-l sperie pe Von Greis: să-l sperie îndeajuns de tare încât să-l 
convingă că Himmler era mult mai puternic decât Goering, că ar 


212 


trebui să se teamă de Gestapo mai mult decât de primul- 
ministru. La urma urmei, nu obținuse Himmler controlul 
Gestapoului, luându-i-l lui Goering? Și mai era și situația fostului 
șef al Gestapoului de pe vremea lui Goering, Diels, care acum 
era lăsat în voia sorții de către fostul său superior. Ei i-au spus 
toate astea lui Von Greis. l-au spus că i se va întâmpla și lui 
același lucru și că singura lui șansă era să coopereze, căci altfel 
va fi nevoit să înfrunte nemulțumirea Reichsfuhrerului SS. Asta 
ar fi însemnat cu siguranţă trimiterea într-un KZ. Bineînțeles, 
Von Greis a fost convins de aceste argumente. Ce om aflat în 
mâinile lor nu s-ar fi lăsat convins? l-a dat lui Paul tot ce avea. 
Paul a intrat în posesia unui număr de documente asupra cărora 
și-a petrecut mai multe seri examinându-le acasă. Și apoi a fost 
omorât. 

— lar documentele au fost furate. 

— Da. 

— Ştiţi ce anume se afla în documentele alea? 

— Nu foarte detaliat. Nu le-am văzut niciodată eu însămi. Știu 
doar ce mi-a spus el. Zicea că ele dovedeau fără umbră de 
îndoială că Six avea legături puternice cu crima organizată. 

La semnalul pistolului de start, Jesse Owens luă un start bun și 
după primii treizeci de metri se detașă fără probleme, preluând 
conducerea cursei. De pe locul de lângă mine, matroana se 
ridicase din nou în picioare. M-am gândit că nu avusese dreptate 
să-l descrie pe Owens ca semănând cu o gazelă. Privindu-l pe 
negrul înalt, plin de graţie, cum accelera pe culoarul său, făcând 
de batjocură teoriile neghioabe privind superioritatea ariană, mi- 
am spus că Owens nu era nimic altceva decât un Om, cu 
majusculă, pentru care ceilalţi oameni erau doar o jenă 
dureroasă. A alerga astfel reprezenta sensul vieţii, iar dacă 
exista vreo rasă superioară, atunci ea nu avea cum să excludă 
pe cineva ca Jesse Owens. Victoria lui smulse puternice 
manifestări de bucurie din partea mulţimii germane și mi se 
păru liniștitor faptul că singura rasă pe care o ovaţionau era 
aceea pe care tocmai o văzuseră. Poate că, m-am gândit eu, 
Germania nu voia să meargă la război, până la urmă. Mi-am 
îndreptat privirea spre partea de stadion rezervată lui Hitler și 
celorlalţi oficiali din Partid, ca să văd dacă erau prezenţi, ca să 
fie astfel martori la profunzimea sentimentului popular care era 


213 


exprimat în favoarea americanului de culoare. Dar nu era încă 
nici urmă de liderii celui de-al Treilea Reich. 

l-am mulțumit lui Marlene că venise și apoi am părăsit 
stadionul. In drumul spre sud cu taxiul, către lacuri, m-am 
gândit la sărmanul Gerhard Von Greis. Arestat și băgat în 
sperieţi de către Gestapo, doar ca să fie apoi eliberat și aproape 
imediat după aceea săltat, torturat și omorât de către oamenii 
lui Dieter Roșcovanul. Asta este ceea ce numesc eu ghinion. 

Am traversat podul Wannsee și am mers de-a lungul coastei. 
Un semn negru de la capătul plajei avertiza: „Interzis evreilor”, 
ceea ce-l făcu pe șoferul de taxi să emită o observaţie: 

— E de tot râsu', nu? Auzi, „Interzis evreilor”. Nu e nimeni 
aici, ce naiba. Nu pe o vreme ca asta. 

Scoase un râs disprețuitor, ca să se afle în treabă. 

Vizavi de restaurantul Pavilionul Suedez, câţiva încăpăţânaţi 
mai nutreau încă speranţe că vremea o să se îndrepte. Șoferul 
continuă să bodogăne nemulţumit despre ei și despre vremea 
germană, și coti pe Koblank Strasse și apoi pe Lindenstrasse. l- 
am spus să oprească în colţ la Hugo-Vogel Strasse. 

Era o suburbie liniștită, ordonată și cu mulţi copaci înfrunziţi, 
cu case ale căror mărimi variau de la mijlociu la mare, având în 
față peluze îngrijite și garduri vii frumos tunse. Mi-am zărit 
mașina parcată pe carosabil, dar nu era nici urmă de Inge. 
Neliniștit, am căutat-o cu privirea prin preajmă, în timp ce 
aşteptam să mi se dea restul. Simţind că ceva era în neregulă, 
am dat mai mult bacșiș, ceea ce-l făcu pe șofer să mă întrebe 
dacă vreau să mă aștepte. Am clătinat din cap în semn că nu și 
apoi am coborât și m-am tras înapoi, în timp ce șoferul a pornit 
mai departe. Am mers spre mașină, care era parcată la vreo 
treizeci de metri mai jos de casa lui Haupthândler. Am încercat 
portiera. Nu era încuiată, așa că m-am urcat în mașină și am 
așteptat o vreme, în speranţa că poate se va întoarce. Am pus 
agenda de birou de la Marlene Sahm în torpedou și apoi am 
pipăit pe sub scaun după arma pe care o tineam acolo. 
Punându-mi-o în buzunarul de la haină, am coborât din mașină. 

Adresa pe care o aveam corespundea unei case de un cafeniu 
șters, cu două etaje, care avea un aspect părăginit, deplorabil. 
Vopseaua se cojea de pe obloanele trase, și în grădină era un 
afiș pe care scria „De vânzare”. Casa părea nelocuită de multă 
vreme. Era exact genul de loc pe care l-ai alege dacă ai vrea să 


214 


te ascunzi. O peluză neîngrijită înconjura casa, iar un zid scund o 
separa de o porţiune de pavaj, unde, cu botul în panta dealului, 
era parcat un Adler albastru deschis. Am pășit peste zid și am 
mers de cealaltă parte, trecând cu grijă peste o mașină de tuns 
iarba și lăsându-mă în jos pe sub un copac. Lângă colţul din 
spate al casei mi-am scos Walther-ul, l-am încărcat și am tras 
cocoșul armei. 

Aplecat până aproape de pământ, m-am strecurat pe sub 
fereastră până la ușa din spate, care era întredeschisă. De 
undeva dinăuntrul bungaloului am auzit un zgomot înfundat de 
voci. Am împins ușa cu țeava pistolului și ochii îmi căzură pe o 
dâră de sânge de pe pardoseala din bucătărie. Am intrat 
încetișor în casă, cu stomacul făcut ghem, îngrijorat de 
posibilitatea ca Inge să se fi hotărât să arunce singură o privire 
înăuntru și să fi fost rănită, sau chiar mai rău. Am respirat adânc 
și mi-am apăsat de obraz oţelul rece al armei automate. Răceala 
lui mi se răspândi pe toată faţă, o luă în jos pe ceafă și gât, până 
îmi pătrunse în suflet. M-am aplecat în faţa ușii de la bucătărie 
ca să mă uit prin gaura cheii. De partea cealaltă a ușii se afla un 
hol gol, fără nimic pe jos, și mai multe uși. Am apăsat pe clanţă. 

Glasurile veneau dintr-o cameră situată în partea din faţă a 
casei și erau suficient de clare ca să-i pot identifica după ele pe 
Haupthândler și pe Jeschonnek. După vreo două-trei minute se 
auzi și glasul unei femei, și pentru o clipă am crezut că e al lui 
Inge, până când am auzit-o pe această femeie râzând. Acum că 
eram și mai nerăbdător să știu ce se întâmplase cu Inge decât 
să recuperez diamantele furate lui Six și să-mi primesc 
recompensa, am decis că era timpul să mă confrunt cu cei trei. 
Auzisem destul ca să deduc că nu se așteptau la niciun fel de 
probleme, dar, în timp ce am pătruns pe ușă, am tras totuși un 
foc pe deasupra capetelor lor, în caz că le venea cheful să 
încerce ceva. 

— Staţi exact acolo unde sunteţi, am spus, considerând că le 
dădusem un avertisment suficient și gândindu-mă că numai un 
prost ar mai scoate arma acum. Gert Jeschonnek era însă un 
astfel de prost. E greu chiar și în condiţii excelente să împuști o 
țintă în mișcare, și cu atât mai mult una care răspunde și ea cu 
focuri de armă. Prima mea grijă a fost să-l opresc, și prea puţin 
mi-a păsat în ce fel fac asta. Până acolo încât s-a dovedit că l- 
am oprit omorându-l. Mi-aș fi dorit să nu-l fi nimerit tocmai în 


215 


cap, numai că nu mi s-a acordat această oportunitate. Reușind 
să-l omor pe unul dintre bărbaţi, mai rămăsese să-mi fac griji 
pentru celălalt, pentru că între timp Haupthândler se năpustise 
asupra mea, luptându-se să-mi ia arma. Când ne-am prăbușit la 
podea, a ţipat la tipa care stătea sfioasă lângă șemineu să ia 
arma de pe jos. Se referea la cea care-i căzuse lui Jeschonnek 
din mână atunci când îi zburasem creierii, dar pentru o clipă fata 
nu știu sigur la care armă trebuia să meargă, la a mea sau la 
cea care era pe podea. Ezită suficient de mult ca să-l facă pe 
iubitul ei să repete cererea și în aceeași clipă am reușit să mă 
eliberez din strânsoarea lui și să-l plesnesc cu Walther-ul peste 
faţă. A fost o lovitură puternică dată cu dosul palmei, care avu 
forța unei lovituri de rever cu racheta de tenis care asigură 
câștigarea meciului, trimițându-l la perete, lipsit de cunoștință. 
M-am întors la timp ca s-o văd pe fată luând de jos arma lui 
Jeschonnek. Nu era momentul potrivit pentru gesturi cavalerești, 
dar nici nu voiam să o împușc. Așa că am făcut hotărât un pas 
înainte și i-am ars una peste maxilar. 

Cu pistolul lui Jeschonnek pus în siguranţă la păstrare în 
buzunarul de la haină, m-am aplecat să mă uit la el. Nu trebuia 
să fii antreprenor de pompe funebre ca să te prinzi că era mort. 
Sunt și modalităţi mai îngrijite de a curăța pe cineva în urechi 
decât cu ajutorul unui glonț de 9 mm. Mi-am vârât cu 
neîndemânare o ţigară în gura uscată și m-am așezat la masă, 
așteptându-i pe Haupthândler și pe fată să-și revină în simțiri. 
Am tras fumul printre dinţii încleștaţi, afumându-mi plămânii și 
fără să-l dau afară decât în mici cantităţi. Mă simţeam de parcă 
ar fi cântat cineva la chitară cu măruntaiele mele. 

Camera era mobilată sumar, doar cu o sofa uzată, o masă și 
două scaune. Pe masă, pus pe o bucată pătrată de fetru, era 
colierul lui Six. Am aruncat ţigara și am tras diamantele spre 
mine. Pietrele, lovindu-se una de alta cu un clinchet precum o 
mână de bile de sticlă, erau reci la atingere și grele în mâna 
mea. Era greu să-ţi imaginezi o femeie purtându-le: păreau la fel 
de confortabile ca un set de tacâmuri. Lângă masă era o 
servietă. Am ridicat-o și m-am uitat în ea. Era plină cu bani - 
dolari și lire sterline, așa cum mă așteptam - și mai erau și două 
pașapoarte false pe numele Herr și Frau Rolf Teichmuller, 
numele pe care le văzusem pe biletele de avion din 
apartamentul lui Haupthândler. Erau niște falsuri bune, dar nu 


216 


greu de obţinut dacă aveai pe cineva la biroul de pașapoarte și 
erai gata să plătești o sumă mare de bani. Nu mă mai gândisem 
la asta înainte, dar acum îmi părea că, ţinând cont de toți evreii 
care veneau la Jeschonnek ca să-și facă rost de finanţe pentru a 
fugi din Germania, oferirea unui serviciu de pașapoarte false ar 
fi trebuit să fie o activitate colaterală logică și foarte profitabilă. 

Fata gemu și se ridică în capul oaselor. Ținându-se de falcă și 
suspinând încetișor, merse să-l ajute pe Haupthândler, în vreme 
ce el însuși se răsuci pe o parte. Îl ţinu de umeri cât îi șterse 
sângele de la nas și de la gură. Am deschis dintr-o mișcare 
pașaportul ei. Nu știu dacă ar fi putut fi descrisă, așa cum o 
spusese Marlene Sahm, ca fiind o frumusețe, dar cu siguranţă 
era atrăgătoare, într-o manieră ce-i trăda buna creștere și 
inteligenţa - deloc genul de tipă ieftină, ahtiată după petreceri, 
pe care o avusesem în minte atunci când mi se spusese că e 
crupier. 

— Regret că te-am pocnit, Frau Teichmüller, i-am zis. Sau 
Hannah, ori Eva, ori cum alegi să-ţi spui sau cum ţi-o mai fi 
zicând altcineva în acest moment. 

Mă fixă cu o privire mânioasă, cu mai multă ură și dezgust 
decât ar fi fost nevoie ca să-i usuce ochii, și pe ai mei pe 
deasupra: 

— Nu ești foarte deștept, zise ea. Nu pricep de ce proștii ăștia 
doi au crezut de cuviinţă că era necesar să fii dat la o parte. 

— In clipa asta, m-aș fi gândit că e evident de ce. 

Haupthândler scuipă pe podea și spuse: 

— Și acum ce o să se întâmple? 

Am ridicat din umeri: 

— Depinde. Poate născocim o poveste: crimă din pasiune sau 
ceva de genu’ ăsta. Am niște amici la Alex. Poate obţin un târg 
pentru voi, dar mai întâi trebuie să mă ajutaţi. Era o femeie care 
lucrează pentru mine - înaltă, cu păr șaten, bine făcută, 
îmbrăcată cu o haină neagră. Și e niște sânge pe pardoseala 
bucătăriei care mă face să fiu îngrijorat pentru ea, mai ales că 
pare să fi dispărut. Bănuiesc că voi nu știți nimic despre asta, 
nu? 

Eva pufni în râs. 

— Du-te dracului, zise Haupthândler. 

— Pe de altă parte, am spus eu, hotărându-mă să-i sperii 
niţel, crima cu premeditare e o infracțiune capitală. Aproape 


217 


sigur atunci când la mijloc sunt și foarte mulţi bani. Am văzut 
cândva un bărbat decapitat - la închisoarea de la lacul Ploetzen. 
Goelpl, gâdele, poartă chiar și mănuși albe și frac atunci când își 
face treaba. O chestie care te unge la inimă, nu credeți? 

— Aruncă arma, Herr Gunther, dacă nu ţi-e cu supărare. 

Vocea din ușă era răbdătoare, dar condescendentă, ca și cum 
i s-ar fi adresat unui băieţel neastâmpărat. Am făcut ce mi s-a 
spus. Ştiam că nu trebuie să mă pun cu un pistol automat și o 
scurtă privire aruncată feței lui tăbăcite ca o mănușă de box îmi 
spuse că nu ar fi ezitat să mă ucidă dacă aș fi spus și doar o 
glumă proastă. Când intră în încăpere, alţi doi bărbaţi, amândoi 
înarmați, îl urmară. 

— Haide, zise bărbatul cu armă automată. Voi doi, ridicaţi-vă! 

Eva îl ajută pe Haupthândler să stea în picioare. 

— Întoarceţi-vă cu faţa la perete! Și tu, Gunther! 

Tapetul era unul ieftin, cu model în relief, un pic prea 
întunecat și sumbru pentru gustul meu. M-am uitat intens la el 
timp de câteva minute cât am așteptat să-mi vină rândul să fiu 
percheziționat. 

— Dacă ştii cum mă cheamă, atunci știi și că sunt detectiv 
particular. Aștia doi sunt căutaţi pentru crimă. 

Nu am văzut, cât am auzit bastonul de cauciuc șuierând prin 
aer spre capul meu. In fracțiunea de secundă de dinainte de a 
cădea la podea și de a-mi pierde cunoștința, mi-am spus în 
sinea mea că mi se luase să tot fiu pocnit. 


16. 


Glockenspiel*$ și tobă mare. Cum e cântecul ăla? „Micuța 
Anna din Tharau e cea pe care o iubesc”? Nu, nu aduce cu un 
cântec, mai degrabă cu tramvaiul 51 retrăgându-se la depoul 
din Schonhauser Allee. Clopotelul tramvaiului scoate clinchetele- 
i sonore, metalice, și mașina se zguduie în timp ce noi gonim 
prin Schillerstrasse, Pankow, Breite Strasse. Giganticul clopot 
olimpic din turnul cu ceas care bate ora de începere și de 
închidere a Jocurilor. Pistolul lui Herr Miller, starterul, și 
mulţimea strigând în timp ce Joe Louis”” aleargă spre mine și mă 
pune la podea pentru a doua oară la rând. Un monoplan Junkers 
cu patru motoare zumzăie pe cerul nopţii spre Croydon, luând 
cu el și creierul meu zdruncinat. 

M-am auzit spunând: 

— Lasă-mă la lacul Ploetzen. 

Capul îmi zvâcnea de durere ca trupul unui doberman gâfâind 
de căldură. Am încercat să mă ridic de pe podeaua mașinii și am 
descoperit că mâinile îmi erau prinse la spate în cătușe; dar 
durerea bruscă, violentă din capul meu mă făcu să ignor orice 
altceva, numai să nu-mi mișc capul din nou... 

„„„ O sută de mii de bocanci mărșăluind în pas de defilare în 
drum spre Unter den Linden, cu un bărbat care îndreaptă spre ei 
un microfon ca să prindă sunetul care inspiră o copleșitoare 
uimire și admiraţie, făcut de o armată tropotind ca un cal 
enorm. O alarmă aeriană. Un baraj care e așezat peste șanțurile 
inamice, pentru a masca înaintarea. Exact când mergem pe 
deasupra lor, chiar peste capetele noastre se dezlănțuie o mare 
explozie și suflul ei ne culcă pe toţi la pământ. Adăpostindu-mă 
temător într-o gaură provocată de obuze, plină de broaște arse, 
cu capul băgat într-un pian cu coadă, aștept ca zgomotul 
bătăliei să amuţească... 


56 Instrument muzical de percuție care seamănă cu xilofonul, cu diferenţa că are 
barele din metal, nu din lemn, și că acestea sunt dispuse asemănător cu clapele unui 
pian. 

57 Celebru boxer american, component și el, alături de un alt sportiv de culoare, Jesse 
Owens, al echipei olimpice a SUA de la Jocurile Olimpice organizate la Berlin în 1936, 
și care a fost 12 ani la rând campion la categoria grea. 


219 


Ametțit, m-am simţit tras afară din mașină și apoi pe jumătate 
cărat, pe jumătate târât într-o clădire. Cătușele îmi fură scoase 
și am fost așezat pe un scaun și ţinut acolo astfel încât să nu 
cad de pe el. Un bărbat în uniformă, care mirosea a 
dezinfectant, îmi scotoci prin buzunare. Când le scoase cu 
căptușeala în afară, am simţit cum gulerul hainei mi se lipește 
de gât și când l-am atins am descoperit că era sânge curs din 
locul în care fusesem lovit. După aia cineva aruncă o scurtă 
privire la capul meu și spuse că eram într-o condiţie fizică 
suficient de bună încât să pot răspunde la câteva întrebări, deși 
ar fi putut la fel de bine să spună că eram pregătit să lovesc 
mingea de golf. Mi-au dat o cafea și o ţigară. 

— Ştii unde te afli? 

A trebuit să mă forțez să nu-mi tremure capul înainte de a 
bălmăji că nu știu. 

— Eşti la secția Königs Weg Kripo Stelle, din Grunewald. 

Am băut o gură de cafea și am dat încet din cap. 

— Eu sunt Kriminalinspektor Hingsen, zise bărbatul. Și acesta 
e Waschmeister'* Wentz, adăugă el, arătând din cap spre 
bărbatul în uniformă care stătea în picioare lângă mine, cel care 
mirosea a dezinfectant. Poate că ne spui și nouă ce s-a 
întâmplat, dacă nu te superi. 

— Dacă gaşca ta nu m-ar fi lovit atât de tare, poate că mi s-ar 
părea mai ușor să-mi amintesc, m-am auzit răspunzându-i cu o 
voce sugrumată. 

Inspectorul se uită la sergent, care ridică din umeri, fără vreo 
expresie. 

— Nu noi te-am lovit, zise el. 

— Poftim? 

— Am spus că nu noi te-am lovit. 

Mi-am atins ceafa cu multă delicateţe și apoi am inspectat 
sângele uscat de pe vârfurile degetelor: 

— Bănuiesc că mi-am făcut asta în timp ce mă pieptănam, 
nu? 

— Tu să ne spui nouă, zise inspectorul. 

Mi-am auzit oftatul. 

— Ce se petrece aici? Nu pricep. Mi-aţi văzut cartea de 
identitate, nu? 


58 Gardian cu gradul de sergent din poliţie. 
220 


— Da, răspunse inspectorul. Uite ce e, de ce nu începi tu cu 
începutul? Presupune că noi nu știm absolut nimic. 

Am rezistat tentaţiei foarte evidente și am început să explic 
cât de bine am putut: 

— Lucram la un caz, i-am spus. Haupthândler și fata sunt 
căutați pentru crimă... 

— la stai o clipă, mă întrerupse el. Cine e Haupthândler? 

Am simţit cum mă încrunt și am încercat și mai mult să mă 
concentrez: 

— Nu, acum îmi aduc aminte. Își spun domnul și doamna 
Teichmüller acum. Haupthândler și Eva aveau două pașapoarte 
noi, pe care le-a procurat Jeschonnek. 

La auzul acestor cuvinte, inspectorul lovi din călcâie: 

— Ei, acum ajungem și noi undeva. Gert Jeschonnek. Cadavrul 
pe care l-am găsit, nu? 

Se întoarse spre sergent, care scoase Walther-ul meu dintr-o 
pungă de hârtie. 

— Asta este arma dumneavoastră, Herr Gunther? mă întrebă 
sergentul. 

— Da, da, am zis eu obosit. Bine, așa e, l-am omorât. A fost 
legitimă apărare. Dusese mâna la armă. Se afla acolo ca să 
încheie un târg cu Haupthăndler. Sau Teichmüller, cum își spune 
acum. 

I-am zărit din nou pe inspector și pe sergent schimbând între 
ei acea privire. Incepeam să mă îngrijorez. 

— Spuneţi-ne despre acest Teichmüller, zise sergentul. 

— Haupthândler, l-am corectat eu supărat. L-aţi reţinut, nu-i 
așa? 

Inspectorul își țuguie buzele și scutură din cap. 

— Fata, Eva, pe ea aţi reţinut-o? 

EI își încrucișă braţele și mă privi drept în față: 

— Uite ce e, Gunther, nu ne vinde gogoși. Un vecin a reclamat 
că a auzit o împușcătură. Te-am găsit pe tine, inconștient, un 
cadavru și două pistoale, și cu fiecare dintre ele se trăsese, și o 
grămadă de valută. Niciun Teichmuller, nicio Eva. 

— Și nici diamante? 

Scutură din cap. 

Inspectorul, un bărbat gras, cu un aer obosit și cu dinţii pătați 
de tutun, se așeză în fața mea și îmi oferi încă o ţigară. Scoase 


221 


una și pentru el și le aprinse în tăcere pentru amândoi. Când îmi 
vorbi din nou, glasul îi sună aproape prietenos: 

— Ai fost cândva poliţist, nu-i așa? 

Am aprobat din cap, săgetat de durere. 

— Mi s-a părut mie că recunosc numele. Din câte-mi 
amintesc, erai un poliţist foarte bun. 

— Mersi. 

— Deci nu trebuie să-ţi spun, tocmai ţie dintre toți oamenii, 
cum arată treaba asta din punctul din care privesc eu formularul 
cu capetele de acuzare. 

— Nasol, hm? 

— Chiar mai rău de-atât. 

Inspectorul își roti ţigara între degete o clipă și strânse din 
ochi când fumul îl înţepă în ochi. 

— Vrei să-ţi chem un avocat? 

— Nu, mersi. Dar dacă tot ai chef să faci un favor pentru un 
fost poliţist, e ceva ce ai putea să faci. Am o secretară, Inge 
Lorentz. Dacă vrei, ai putea să-i dai un telefon ca să o anunţi că 
sunt reţinut. 

Îmi dădu un creion și hârtie și am notat trei numere de 
telefon. Inspectorul părea un tip cumsecade și am vrut să-i spun 
că Inge dispăruse după ce-mi dusese mașina la Wannsee, dar 
asta ar fi însemnat ca ei să-mi percheziționeze mașina și să dea 
de agenda de la Marlene Sahm, ceea ce ar fi incriminat-o fără 
drept de apel. Poate că lui Inge i se făcuse rău și luase un taxi, 
știind că o să mă duc să iau mașina. Poate. 

— Dar pe prietenii tăi din poliţie? Poate pe cineva de la Alex? 

— Bruno Stahlecker. El poate fi chezaș pentru faptul că sunt 
bun cu copiii și cu câinii vagabonzi, și cam atât. 

— Foarte rău. 

M-am gândit un moment. Cam singurul lucru pe care-l puteam 
face era să-i sun pe cei doi malaci de la Gestapo care-mi 
devastaseră biroul și să le arunc în poală ce aflasem. Mai mult 
ca sigur, puteam să pariez, vor fi foarte nemulţumiţi din cauza 
mea, și bănuiam că, dacă-i sun, asta mi-ar asigura o călătorie cu 
toate cheltuielile plătite spre un KZ, tot așa cum puteam foarte 
bine să obţin asta lăsându-l pe inspectorul local să mă acuze de 
omorârea lui Gert Jeschonnek. 

Nu sunt un pasionat de jocuri de noroc, dar astea erau 
singurele cărți pe care le aveam. 


222 


Kriminalkommisar jost trase gânditor din pipă. 

— E o teorie interesantă, zise el. 

Dietz încetă să se mai joace cu mustaţa atât cât să pufnească 
disprețuitor. Jost îl privi un moment pe inspectorul său, după 
care se uită la mine: 

— Numai că vezi tu, colegului meu i se pare cam improbabilă. 

— Asta ca să vorbim în termeni frumoși, vorbă-lungă, 
bombăni Dietz, care, de când îmi speriase de moarte secretara 
și făcuse ţăndări ultima mea sticlă de băutură bună, părea să fi 
devenit și mai urâcios. 

Jost era un bărbat înalt, cu înfățișare ascetică, cu un chip care 
avea permanent expresia surprinsă a unui cerb și cu un gât 
groaznic de subțire, neplăcut la vedere, care-i ieșea din gulerul 
îngust precum o ţestoasă dintr-o carapace închiriată. Își dădu 
voie să schițeze un zâmbet subţire ca o lamă de ras. Se 
pregătea să-l pună cu multă fermitate la punct pe subordonatul 
său: 

— Numai că teoria nu e punctul său forte, zise. El e un om de 
acțiune, nu-i așa, Dietz? 

Dietz îi aruncă înapoi o privire mânioasă și zâmbetul 
comisarului se mai lăţi un pic, după care își scoase ochelarii și 
se apucă să-i șteargă într-o manieră care ar fi putut să 
servească la a le reaminti tuturor celor prezenţi în camera de 
interogatoriu că își privea intelectualismul ca pe ceva superior 
față de o vitalitate pur fizică. Punându-și ochelarii la loc, își 
scoase pipa și lăsă ca un căscat să circumscrie excesul său de 
autoapreciere. 

— Asta nu înseamnă că bărbaţii de acţiune nu-și au locul lor în 
cadrul Sipo. Dar după ce s-a spus și s-a făcut totul, bărbaţii care 
gândesc sunt cei care trebuie să ia deciziile. De ce crezi că 
Germania Life Assurance Company nu a găsit de cuviinţă să ne 
informeze pe noi de existenţa acestui colier? 

Felul în care schimbă vorba pe nesimţite cu întrebarea lui 
aproape că mă luă pe nepregătite. 

— Poate că nu i-a întrebat nimeni, am răspuns eu plin de 
speranţă. 

Urmă o lungă tăcere. 


223 


— Dar locul fusese distrus, întors cu susul în jos, zise Dietz 
oarecum nervos. In mod normal, compania de asigurări ne-ar fi 
informat. 

— De ce să fi făcut asta? Nu se ceruse nicio despăgubire. Dar 
numai ca să fie acoperiţi, m-au angajat pe mine, în caz că urma 
să apară una. 

— Vrei să zici că ei au știut că în seiful ăla se afla un colier de 
valoare și totuși erau pregătiţi să nu plătească nimic pentru el? 
Că erau dispuși să treacă sub tăcere o dovadă prețioasă pentru 
rezolvarea cazului? întrebă Dietz. 

— Dar voi v-aţi gândit să-i întrebaţi pe ei? am repetat. Haida- 
de, domnilor, aici vorbim de oameni de afaceri, nu de Ajutorul 
de larnă. De ce să se fi grăbit ei să scape de niște bani, astfel 
încât să preseze pe cineva să depună o cerere de despăgubire 
care le-ar fi ușurat buzunarele de mai multe sute de mii de 
mărci? Și cui anume să fi plătit această sumă? 

— Celei mai apropiate rude, desigur, zise Jost. 

— Fără să știe cine are acest drept? Și pentru ce? Nu prea 
cred, le-am spus. La urma urmei, mai erau și alte lucruri de 
valoare în seiful ăla, care nu aveau nimic de-a face cu familia 
Six, nu-i așa? 

Jost nu păru impresionat. 

— Nu, comisare, cred că oamenii tăi erau mult prea ocupați 
să-și facă griji în legătură cu hârtiile care-i aparţineau lui Von 
Greis, ca să se mai ostenească să afle și ce altceva ar mai fi 
putut exista în seiful lui Herr Pfarr. 

Lui Dietz nu-i plăcu deloc asta: 

— Nu face pe deșteptul cu noi, gură-spartă, zise el. Nu ești în 
poziţia de a lansa acuzaţii de incompetenţă la adresa noastră. Ai 
destule la activ cât să te trimitem învârtindu-te în cel mai 
apropiat KZ. 

Jost își îndreptă pipa spre mine: 

— Cu asta, cel puţin, are și el dreptate, întări el. Oricare ar fi 
defectele noastre, tu ești cel cu gâtul pe butuc. 

Trase din pipă, dar aceasta era goală, așa că începu să o 
reumple. 

— O să verificăm povestea ta, zise el și îi ordonă lui Dietz să 
dea telefon la biroul Lufthansa din Tempelhof ca să vadă dacă 
exista vreo rezervare pe numele Teichmuller făcută pentru 
zborul de seară către Londra. 


224 


Când Dietz spuse că există, Jost își aprinse pipa; printre 
pufăieli, zise: 

— Ei bine, în cazul ăsta, ești liber să pleci, Gunther. Dietz îl 
susținu, deși asta era, desigur, ceva de așteptat; dar până și 
inspectorul de la secția Grunewald păru foarte nedumerit de 
decizia comisarului. Cât despre mine, eram la fel de mirat ca și 
oricare dintre ei de această neașteptată întoarcere de situație. 
M-am ridicat, nesigur pe picioare, așteptând ca Jost să-i facă lui 
Dietz semnul care ar fi însemnat ca acesta să mă lase din nou 
fără cunoștință, numai că el stătea pur și simplu acolo, pufăind 
din pipă și ignorându-mă. Am traversat încăperea către ușă și 
am apăsat pe clanţă, în timp ce ieșeam, am văzut că Dietz 
fusese nevoit să se uite în altă parte, de teamă ca nu cumva să- 
și piardă controlul și să se discrediteze în faţa superiorului său. 
Dintre foarte puţinele plăceri care mi-au rămas ca amintire din 
seara aia, cea provocată de gândul la furia lui Dietz a fost, într- 
adevăr, dulce. 

e 

Când ieșeam de la secție, sergentul de la recepţie mi-a spus 
că nu i se răspunsese la telefon la niciunul dintre numerele pe 
care i le dădusem. 

În stradă, ușurarea mea pentru faptul că fusesem pus în 
libertate făcu loc în curând îngrijorării pentru Inge. Eram obosit 
și m-am gândit că aveam probabil nevoie de câteva copci la 
cap, dar când am făcut cu mâna unui taxi m-am trezit 
spunându-i șoferului să mă ducă acolo unde îmi parcase Inge 
mașina, în Wannsee. 

În mașină nu era nimic care să-mi ofere vreun indiciu cu 
privire la locul unde s-ar fi putut afla ea, iar mașina de poliţie 
parcată în faţa casei de pe plajă a lui Haupthândler anulă orice 
speranţă pe care aș fi putut-o avea de a percheziţiona locul în 
căutarea vreunei urme de-a ei, presupunând, desigur, că intrase 
înăuntru. Tot ce puteam să fac a fost să dau o tură cu mașina o 
vreme prin Wannsee, poate aveam noroc să o zăresc. 

Apartamentul meu îmi păru foarte gol, chiar și cu radioul 
deschis și cu toate luminile aprinse. Am dat telefon la Inge 
acasă, la apartamentul ei din Charlottenburg, dar nu mi s-a 
răspuns. Am sunat la birou, l-am sunat până și pe Muller, de la 
Morgenpost, dar el știa tot atâtea despre Inge Lorenz, cine îi 


225 


erau prietenii, dacă avea familie și unde locuiau, câte păream să 
știu eu însumi. 

Mi-am turnat un brandy mare și l-am dat pe gât dintr-o 
singură înghiţitură, sperând să mă anesteziez astfel împotriva 
noului fel de disconfort pe care-l simţeam - acela pe care-l 
simțeam până-n măruntaie: îngrijorarea. Mi-am încălzit niște 
apă pentru baie. Până a fost gata, mai băusem un pahar mare și 
mă pregăteam de al treilea. Cada era destul de fierbinte ca să 
opărești o iguană, dar nici nu am băgat de seamă, preocupat 
cum eram de Inge și de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla. 

Ingrijorarea deveni nedumerire când am încercat să-mi 
închipui de ce Jost mă lăsase să plec în toiul unui interogatoriu 
care de-abia dacă durase o oră. Nu m-ar fi putut convinge 
nimeni că el a crezut tot ce îi spusesem eu, în ciuda faptului că 
se prefăcea c-ar fi criminolog. Îi cunoșteam reputaţia și nu era 
aceea a unui Sherlock Holmes din zilele noastre. Din ce auzisem 
despre el, Jost avea imaginaţia unui cal castrat care trage 
căruța. Era cu totul contrar convingerilor sale să mă elibereze în 
baza unei verificări sumare a declaraţiei mele cum era telefonul 
dat la biroul Lufthansa de pe aeroportul Tempelhof. 

M-am șters și m-am dus la culcare. Am stat o vreme întins, 
treaz, scotocind prin sertarele care nu se potriveau ale minţii 
mele epuizate, sperând că aș putea găsi ceva care să facă 
lucrurile să mi se pară mai clare. Nu am găsit și nici nu am 
crezut că aveam să găsesc. Dar dacă Inge ar fi fost întinsă 
alături de mine în pat, i-aș fi spus poate că bănuiala mea era că 
sunt liber pentru că Jost avea superiori care voiau cu orice preţ 
hârtiile lui Von Greis, chiar dacă asta însemna să se folosească 
de un suspect de dublă crimă. 

Și i-aș mai fi spus că o iubesc. 


226 


17. 


M-am trezit simţindu-mă mai gol pe dinăuntru decât scobitura 
dintr-o canoe și am fost dezamăgit că nu sufeream de o 
mahmureală nasoală care să-mi ocupe ziua. 

— Ei, ce zici de asta? am bodogănit de unul singur în timp ce 
mă ridicam din pat, și mi-am pipăit craniul în căutarea unei 
dureri de cap, remarcând: Am băut chestia aia de parcă aș fi 
fost un sac fără fund și nu m-am ales și eu măcar cu o 
mahmureală ca lumea. 

În bucătărie, mi-am făcut un ibric de cafea pe care ai fi putut 
să o mănânci cu furculiţa și cuțitul, și apoi m-am spălat. M-am 
bărbierit îngrozitor de prost, iar când mi-am dat cu palmele ude 
de colonie peste obraz, mai că am leșinat. 

La apartamentul lui Inge tot nu răspundea nimeni la telefon. 
Blestemându-mă pe mine și pe așa-numita mea specialitate în a 
găsi persoane dispărute, l-am sunat pe Bruno la Alex și l-am 
rugat să afle dacă Gestapoul nu o arestase cumva. Părea cea 
mai logică explicaţie. Când lipsește un miel din turmă, nu e 
nevoie să pleci în căutarea tigrului dacă locuiești pe același 
munte cu o haită de lupi. Bruno îmi promise să se intereseze, 
dar știam că putea dura și câteva zile până afla ceva. Am stat 
totuși să lâncezesc în apartament tot restul dimineţii, în 
speranţa că Bruno, sau chiar Inge, ar putea să-mi dea telefon. 
Am stat mult timp cu ochii pironiţi pe pereţi și în tavan, și chiar 
am ajuns să mă gândesc din nou la cazul Pfarr. Pe la ora 
prânzului, aveam chef deja să-mi pun și mai multe întrebări. Nu 
a fost nevoie să-mi cadă o cărămidă din perete în cap ca să-mi 
dau seama că exista un om care-mi putea furniza o mulţime de 
răspunsuri. 

e 

De astă dată, porţile din fier forjat de pe proprietatea lui Six 
erau încuiate. O bucată de lanţ fusese înfășurată și prinsă cu un 
lacăt în jurul barelor din mijloc, iar plăcuța pe care scria „Nu 
intraţi” fusese înlocuită cu una pe care scria „Nu intraţi. Nu 
încălcaţi proprietatea”. Era ca și cum Six devenise brusc mai 
neliniștit în legătură cu propria-i siguranţă. 


Am parcat aproape de zid și, după ce mi-am pus arma pe care 
o ţineam în sertarul de la capul patului în buzunar, m-am dat jos 
din mașină și m-am căţărat pe capotă. Am ajuns cu ușurință la 
marginea de sus a zidului și m-am tras în susul acestuia ca să 
încalec parapetul. Un ulm mi-a oferit o coborâre ușoară la 
nivelul solului. 

Nu ţin minte să fi auzit vreun mâărâit și nu am auzit nici 
zgomotul făcut de labele câinilor când au alergat peste frunzele 
căzute. În ultima clipă am auzit un gâfâit puternic care mi-a 
făcut părul măciucă. Câinele era deja în plin salt la gâtul meu 
atunci când am tras cu arma. Impușcătura nu se auzi tare pe 
sub copaci, păru chiar prea neînsemnată ca să fi omorât ceva 
atât de fioros precum dobermanul ăla. Chiar când se prăbuși 
mort la picioarele mele, vântul purta deja zgomotul ei mai 
departe, în direcţie opusă față de casă. Am lăsat să-mi iasă din 
plămâni aerul pe care în mod inconștient îl ţinusem când 
trăsesem și, cu inima bătându-mi ca o furculiță într-un castron 
cu albuș de ou, am cotit instinctiv, aducându-mi aminte că erau 
doi câini, nu unul singur. Preţ de o secundă sau două, foșnetul 
frunzelor din copaci au camuflat zgomotul provocat de mârâitul 
scăzut al celuilalt câine, care veni nesigur, apărând dintr-un 
luminiș, și păstră distanţa față de mine. Am făcut un pas înapoi 
în timp ce el se apropie încet de fratele lui mort și, când își lăsă 
capul în jos ca să adulmece rana deschisă a celuilalt, eu mi-am 
ridicat din nou arma. Într-o pală neașteptată de vânt, am tras. 
Câinele scheună când glonţul îl dobori la pământ. Continuă să 
mai respire câteva clipe, după care rămase nemișcat. 

Punând arma în buzunar, am intrat printre copaci și am mers 
de-a lungul pantei în direcţia casei. De undeva se auzi ţipând un 
păun și eram pe jumătate hotărât să-l împușc și pe ăla dacă 
avea ghinionul să-mi iasă în cale. Nu-mi stătea mintea decât la 
omoruri. E ceva obișnuit în cazul omorârii unui om ca pe parcurs 
ucigașul să-și facă încălzirea pentru evenimentul principal 
descotorosindu-se de câteva victime inocente, cum ar fi 
animalele de companie ale familiei. 

Activitatea de detectiv se referă în întregime la construirea 
unui lanț cauzal, la identificarea legăturilor dintre fapte: cu Paul 
Pfarr, Von Greis, Bock, Mutschmann, Dieter Helfferich 
Roșcovanul și Hermann Six, aveam o bucată de lanţ suficient de 
lungă și de puternică să-mi suporte greutatea corpului. Paul 


228 


Pfarr, Eva, Haupthândler și Jeschonnek alcătuiau un lanț mai 
scurt și total diferit. 

Nu că aș fi fost dornic să-l omor pe Six. Doar că, în cazul în 
care nu reușeam să obţin de la el câteva răspunsuri directe, fără 
ocoliș, atunci nu tăiam de pe listă acest lucru ca fiind o 
posibilitate de luat în calcul. Așa că m-am simţit cam jenat când, 
având astfel de gânduri în minte, m-am pomenit că dau tocmai 
peste milionar, care stătea sub un brad înalt fumând un trabuc 
și fredonând încetișor. 

— A, tu erai, zise el cât se poate de netulburat la vederea 
mea apărând din senin pe proprietatea sa, cu arma în mână. 
Credeam că e îngrijitorul. Presupun că vrei niște bani. 

Pentru un scurt moment, n-am știut ce să-i spun. Dar apoi i- 
am zis: 

— Am împușcat câinii. 

Am pus arma în buzunar. 

— Zău? Mda, mi s-a părut mie că am auzit două focuri de 
armă. 

Dacă simțea teamă sau enervare la aflarea acelei informaţii, 
nu o arătă. 

— Mai bine ai veni în casă, zise el și o porni agale într-acolo, 
cu mine urmându-l îndeaproape. 

Când am ajuns în locul de unde se putea vedea casa, am zărit 
BMW-ul albastru al lui Ilse Rudel parcat în față și m-am întrebat 
dacă o să o văd și pe ea. Numai că prezenţa pe peluză a unui 
imens cort m-a făcut să întrerup tăcerea dintre noi: 

— O să daţi o petrecere? 

— Aăă, mda, o petrecere. E ziua de naștere a soției mele. 
Numai cu câţiva prieteni, știi. 

— Așa de curând după înmormântare? Tonul meu era amar și 
am văzut că și Six observase asta. În timp ce mergea mai 
departe, a căutat mai întâi spre cer și apoi spre pământ după o 
explicație. 

— Păi, eu nu... începu el, pentru ca apoi să continue: Nu se 
poate jeli pierderea cuiva la nesfârșit. Viaţa trebuie să meargă 
mai departe. Recăpătându-și stăpânirea de sine, adăugă: Mi-am 
zis că ar fi incorect față de soția mea să își anuleze planurile. Și, 
desigur, avem amândoi o poziţie în societate. 

— Să nu care cumva să uităm asta, nu-i așa? 


229 


Îndreptându-se spre ușa principală, nu zise nimic și m-am 
întrebat dacă avea de gând să strige după ajutor. Impinse ușa și 
am pătruns în hol. 

— Fără majordom astăzi? am remarcat eu. 

— E ziua lui liberă, răspunse Six neîndrăznind să mă privească 
în ochi. Dar e menajera, dacă dorești ceva răcoritor. Cu 
siguranţă te-ai încălzit bine după mica ta aventură. 

— Care dintre ele? Că, mulţumită ţie, am avut parte de câteva 
„Mici aventuri”. 

El schiță un zâmbet: 

— Mă refer la câini. 

— A, da, câinii. Da, se întâmplă ca acum să fiu foarte încălzit. 
Erau niște câini mari. Da' eu sunt mare șmecher, chiar dacă o 
spun eu însumi. 

Am intrat în bibliotecă. 

— Și mie îmi place să trag cu arma. Dar numai ca sport. Nu 
cred că am împușcat vreodată ceva mai mare decât un fazan. 

— leri am împușcat un om, i-am zis eu. E al doilea pe care-l 
împușc în tot atâtea săptămâni. De când am început să lucrez 
pentru dumneata, Herr Six, a devenit aproape un obicei pentru 
mine, știi. 

Stătea în faţa mea nesigur și reţinut, cu mâinile puse pe după 
gât. Își drese vocea și azvârli mucul trabucului în șemineul stins. 
Când, în cele din urmă, vorbi, păru jenat, ca și cum era pe cale 
să dea afară un vechi servitor credincios care fusese prins 
furând: 

— Ştii, mă bucur că ai venit, îmi spuse el. Chiar voiam să-i 
vorbesc în această după-amiază lui Schemm, avocatul meu, și 
să-i spun să se ocupe să fii plătit. Dar de vreme ce ești aici, îţi 
pot scrie un cec. 

Spunând asta, se duse către birou cu atâta hotărâre, că m-am 
gândit că poate că avea o armă în sertar. 

— Aș prefera bani gheață, dacă nu vă e cu supărare. 

Aruncă o privire spre faţa mea și apoi în jos, la mâna care 
ținea patul armei în buzunarul de la haină: 

— Da, sigur că da. 

Sertarul rămase închis. Se așeză pe scaun și rulă un colț al 
covorului ca să scoată la iveală un mic seif îngropat în podea. 

— Ei, ce ascunzătoare la îndemână. În vremurile astea, nu 
poţi fi niciodată îndeajuns de prevăzător, i-am zis dând la iveală 


230 


propria-mi lipsă de tact. Nu poţi avea încredere nici măcar în 
bănci, nu-i așa? 

Am tras cu ochiul peste birou într-o manieră inocentă: 

— E ignifug, nu-i așa? 

Ochii lui Six se îngustară: 

— Sper să mă ierţi, dar se pare că mi-am pierdut simţul 
umorului. 

Deschise seiful și scoase câteva pachete de bancnote: 

— Cred că am zis 5%. Cu 40 000 socotelile noastre ar fi 
încheiate? 

— Aţi putea încerca, i-am zis în timp ce el puse opt dintre 
pachete pe birou. Apoi închise seiful, rulă la loc covorul și 
împinse banii spre mine. 

— Din păcate, mă tem că sunt numai bancnote de o sută. 

Am ridicat un rulou și am rupt hârtia în care era împachetat 
spunând: 

— Atâta timp cât au chipul lui Herr Liebig pe ele, nicio 
problemă. 

Zâmbind forțat, Six se ridică în picioare: 

— Nu cred să fie nevoie să ne mai întâlnim vreodată, Herr 
Gunther. 

— Nu cumva aţi uitat ceva? 

Începu să pară nerăbdător: 

— Nu prea cred, zise pe un ton ușor nervos. 

— O, ba sunt sigur că da. 

Mi-am pus o ţigară în gură și am aprins un chibrit. Aplecându- 
mă spre flacără, am tras câteva fumuri grăbite și apoi am 
aruncat chibritul în scrumieră. Am adăugat: 

— Colierul. 

Six rămase tăcut. 

— Numai că deja l-aţi recuperat, nu-i așa? l-am întrebat. Sau 
cel puţin știți unde se află și la cine e. 

Nasul i se încreți de dezgust, de parcă ar fi detectat un miros 
neplăcut: 

— Sper că dumneata nu ai de gând să devii plictisitor pe tema 
asta, nu? Sper din suflet că nu, Herr Gunther. 

— Și cum rămâne cu hârtiile alea? Dovada legăturilor 
dumitale cu crima organizată, pe care Von Greis a dat-o 
ginerelui dumitale. Ori îţi închipui că Dieter Roșcovanul și 


231 


asociații lui o să-i convingă pe domnul și doamna Teichmüller să 
le spună unde sunt? Asta e? 

— N-am auzit niciodată de vreun Dieter Roșcovanul sau de... 

— Ba cum să nu, Six. E un infractor, exact ca și tine. În timpul 
grevelor oţelarilor, el a fost gangsterul pe care l-ai plătit ca să-i 
intimideze pe muncitorii tăi. 

Six râse și își aprinse un trabuc: 

— Un gangster. Haida-de, Herr Gunther, imaginaţia dumitale 
o ia razna, zău așa. Acum, dacă nu te superi, ai fost plătit foarte 
generos, așa că, te rog, dacă pleci îţi voi fi foarte recunoscător. 
Sunt un om foarte ocupat și am o mulţime de lucruri de făcut. 

— Bănuiesc că e greu să te descurci fără un secretar în 
preajmă, să te ajute. Și dacă ţi-aș spune că bărbatul care se dă 
drept Teichmüller, cel pe care gorilele Roșcovanului îl bat măr, 
probabil, chiar în această clipă, este în realitate tocmai 
secretarul tău personal, Hjalmar Haupthăândler? 

— Asta e ridicol. Hjalmar e în vizită la niște prieteni, la 
Frankfurt. 

Am ridicat din umeri: 

— E o treabă cât se poate de simplă să-i pui pe băieţii 
Roșcovanului să-l întrebe pe Teichmüller care este numele lui 
adevărat. Poate că deja le-a spus. Numai că pe pașaportul lui cel 
nou apare numele Teichmüller, așa că pot fi iertaţi dacă nu-l 
cred. L-a cumpărat de la același tip căruia plănuia să-i vândă 
diamantele. Un pașaport pentru el, și unul pentru fată. 

Six îmi zâmbi dispreţuitor: 

— Și fata asta are și ea un nume adevărat? 

— O, da. Numele ei este Hannah Roedl, deși ginerele tău 
prefera să-i spună Eva, erau amanti, pricepi, adică au fost până 
când ea l-a omorât pe el. 

— Asta e o minciună. Paul nu a avut niciodată o amantă. |i era 
devotat lui Grete a mea. 

— la mai termină cu asta, Six. Ce anume le-ai făcut de l-ai 
împins pe el să-i întoarcă spatele lui Grete? De l-ai făcut să te 
urască suficient de mult încât să vrea să te bage după gratii? 

— Îţi repet, erau devotați unul altuia. 

— Admit posibilitatea ca ei să se fi reconciliat într-o oarecare 
măsură nu cu mult timp înainte de a fi omorâţi, pentru că am 
descoperit că fiica ta era însărcinată. 

Six râse, iar eu am adăugat: 


— Astfel că amanta lui Paul a hotărât să se răzbune singură. 

— Acum chiar că devii de-a dreptul ridicol, stărui el. Și te mai 
și dai drept mare detectiv, când tu nici nu știi că fiica mea era 
incapabilă din punct de vedere fizic să aibă copii. 

Îmi căzu faţa: 

— Ești sigur? 

— Doamne-Dumnezeule, omule, normal că sunt sigur. Ce, 
crezi că ăsta e un lucru pe care l-aș putea uita? 

M-am apropiat de biroul lui Six și m-am uitat la fotografiile 
care erau aranjate acolo. Am ales una dintre ele, am luat-o și, 
morocăânos, m-am uitat bine la femeia din poză. Am recunoscut- 
o imediat. Era femeia din casa de pe plajă a lui Haupthăândler din 
Wannsee. Femeia pe care o pocnisem, femeia despre care 
crezusem că e Eva și care acum își spunea doamna Teichmuller. 
Femeia care, după toate probabilitățile, își omorâse soțul și pe 
amanta acestuia: era singura fiică a lui Six, Grete. Ca detectiv, 
trebuie să te aștepți să faci greșeli, dar nimic nu este mai 
umilitor decât să te afli faţă în faţă cu dovada propriei tale 
prostii, iar asta e cu atât mai enervant atunci când descoperi că 
acea dovadă s-a aflat sub nasul tău tot timpul. 

— Herr Six, știu bine că asta o să sune aiurea, dar acum cred 
că, până ieri după-amiază cel puţin, fiica dumitale era în viaţă, 
pregătindu-se să zboare spre Londra cu secretarul dumitale 
particular. 

Faţa lui Six se întunecă și, pentru o clipă, am crezut că o să 
sară la mine: 

— Despre ce dracu’ tot bălmăjești acolo acum, prostu’ naibii? 
Cum adică „în viaţă”? Fiica mea e moartă și îngropată. 

— Bănuiesc că trebuie să fi ajuns acasă pe neașteptate și că l- 
a găsit pe Paul în pat cu amanta, amândoi beţi turtă. Grete i-a 
împușcat pe amândoi și apoi, dându-și seama ce a făcut, i-a 
telefonat singurei persoane la care a simţit că poate apela, 
Haupthândler. El era îndrăgostit de ea. Ar fi făcut orice pentru 
ea, inclusiv să o ajute să scape nepedepsită pentru crimă. 

Six se așeză cu greutate jos. Era palid și tremura. 

— Nu cred așa ceva, zise el, numai că era cât se poate de clar 
că explicaţia mea i se părea cât se poate de plauzibilă. 

— Mă aştept să fi fost ideea lui să ardă cadavrele și să facă să 
pară că a fost vorba de fiica dumneavoastră care ar fi murit în 
pat cu soțul ei, și nu amanta acestuia. A luat verigheta lui Grete 


233 


și a pus-o pe degetul celeilalte femei, apoi a avut ideea 
strălucită de a lua diamantele din seif și să facă astfel să pară că 
a fost vorba de o spargere. De aceea a lăsat ușa seifului 
deschisă. Diamantele erau cele care le-ar fi ușurat începerea 
unei noi vieţi împreună pe undeva. O nouă viaţă și identități noi. 
Dar ceea ce nu știa Haupthândler e că altcineva mai umblase 
deja la seif în seara aia și luase anumite hârtii care erau 
compromiţătoare pentru dumneata. Tipul ăla era un adevărat 
expert, un spărgător de mare clasă care ieșise de curând din 
pușcărie. Un tip care lucra curat. Nu unu' din ăla care să 
folosească explozibil sau să facă ceva dezordonat, cum ar fi să 
lase deschisă ușa de la seif. Beţi cum erau, pun rămășag că Paul 
și Eva nici nu l-au auzit. Era unul dintre băieţii Roșcovanului, 
desigur. Că doar Roșcovanul era cel care obișnuia să-ţi ducă la 
îndeplinire toate micile planuri, nu? Cât timp omul lui Goering, 
Von Greis, avea aceste documente, lucrurile nu stăteau deloc 
bine. Primul-ministru e un pragmatic. Se putea folosi de dovada 
antecedentelor tale infracționale ca să se asigure că-i vei fi de 
folos și ca să te facă să adopți linia economică a Partidului. Dar 
când Paul și îngerii Negri au intrat în posesia lor, toată povestea 
asta a devenit și mai gravă. Ştiai că Paul vrea să te distrugă. 
Cumva, din umbră, trebuia să faci ceva și, prin urmare, ca de 
obicei, ai pus pe Dieter Roșcovanul să se ocupe de asta. 

Numai că mai târziu, cu Paul și fata morţi și diamantele furate 
din seif, ţi s-a părut că omul Roșcovanului fusese prea lacom și 
luase mai mult decât era prevăzut. In mod cât se poate de logic, 
ai ajuns la concluzia că el e cel care ţi-a ucis fiica, așa că i-ai 
cerut Roșcovanului să îndrepte lucrurile. Roșcovanul a reușit să-l 
omoare pe unul dintre cei doi spărgători, pe omul care 
condusese mașina, dar celălalt i-a scăpat, cel care deschisese 
seiful și care, prin urmare, încă mai era în posesia hârtiilor și, ai 
bănuit dumneata, și a diamantelor. Aici am apărut eu în peisaj. 
Pentru că nu aveai cum să fii sigur că nu Roșcovanul însuși e cel 
care te trăsese în piept, căci probabil nici nu i-ai spus de 
diamante, așa cum nu ai spus despre ele nici poliţiei. 

Six își scoase trabucul stins din colțul gurii și îl puse, nefumat, 
în scrumieră. Începea să pară foarte îmbătrânit. 

— Trebuie să îți acord acest credit, i-am zis, raţionamentul 
dumitale era perfect: găsești omul cu diamantele și astfel îi 
găsești pe omul cu documentele. Când ai aflat că Helfferich nu 


234 


te înșelase, l-ai pus pe urmele mele. Eu l-am condus la bărbatul 
cu diamantele și, ai crezut tu, și cu documentele. Exact în acest 
moment, asociaţii tăi din „Puterea Germană” probabil că 
încearcă să-i convingă pe domnul și doamna Teichmuller să le 
spună unde e Mutschmann. El este omul care are de fapt 
documentele. Și bineînţeles că ei nu știu despre ce naiba 
vorbesc ăia. Roșcovanului n-o să-i fie pe plac asta. Nu e un 
bărbat cu prea multă răbdare și sunt sigur că nu trebuie să-ți 
aduc aminte tocmai dumitale ce înseamnă asta. 

Magnatul oţelului privea în gol, ca și cum nu ar fi auzit un 
cuvânt din ce-i spusesem. L-am apucat de reverele jachetei, am 
tras de el să-l ridic în picioare și i-am ars două palme zdravene. 

— Ai auzit ce-am zis? Ucigașii ăștia, torționarii ăștia, o au pe 
fiica ta în mâinile lor! 

Gura i se lăsă în jos, flască precum o cască de duș goală. L- 
am pălmuit din nou: 

— Trebuie să-i oprim, reacţionă el. 

— Unde-i ţine, deci? l-am întrebat și i-am dat drumul, 
împingându-l de lângă mine. 

— Pe râu, răspunse el. La Grosse Zug, lângă Schmâckwitz. 

Am ridicat receptorul telefonului: 

— Care e numărul? 

Six înjură: 

— Nu există telefon, zise el. Dumnezeule, ce să facem? 

— Va trebui să mergem acolo, am răspuns. Am putea merge 
cu mașina, dar ar fi mai rapid cu o barcă. 

Six sări ca un arc din spatele biroului: 

— Am eu o șalupă la apă, în apropiere. Cu mașina, putem 
ajunge acolo în cinci minute. 

Oprindu-ne doar cât să luăm cheile de la barcă și o canistră 
cu benzină, am luat BMW-ul și am mers pe malul lacului. Pe apă 
era mai multă animaţie decât în ziua precedentă. O briză 
puternică încurajase prezenţa unui mare număr de iahturi mici, 
iar pânzele lor albe acopereau suprafaţa apei ca aripile a sute 
de molii. 

L-am ajutat pe Six să scoată husa impermeabilă verde care 
acoperea barca și am făcut eu plinul rezervorului, cât el a 
conectat bateria și a pornit motorul. Șalupa prinse viaţă cu un 
turuit puternic și corpul de cinci metri lungime al navei din lemn 
lustruit se îndreptă, trăgând de parâme, dornic să pornească la 


235 


drum. l-am aruncat lui Six prima parâmă și, după ce am 
dezlegat-o și pe a doua, am urcat repede în barcă alături de el. 
Apoi el a rotit volanul într-o parte, a lovit maneta de acceleraţie 
și ne-am avântat înainte. 

Era o barcă puternică și la fel de rapidă ca una pe care până 
și poliţia navală ar fi putut-o avea. Am gonit în sus pe Havel 
către Spandau, cu Six ţinând de volan, negru de supărare, fără 
să ia în seamă efectul pe care valul enorm provocat de șalupă îl 
avea asupra celorlalte ambarcaţiuni din calea noastră și care se 
lovea de carcasa bărcilor ancorate sub copaci și pe lângă micile 
debarcadere, scoțându-i pe punte pe proprietarii lor nervoși, ca 
să își agite pumnii în direcția noastră și să ţipe după noi, strigăte 
care se pierdeau în zgomotul făcut de motorul mare al bărcii. 
Am luat-o către est spre Spree. 

— Doamne, sper din tot sufletul că nu e prea târziu, urlă Six. 

Își recăpătase vigoarea de dinainte și se uita cu hotărâre în 
față, un bărbat de acţiune, având pe chip doar o ușoară 
încruntare, care-i trăda neliniștea. 

— De obicei, sunt un excelent judecător al caracterului unui 
om, zise el, ca un fel de explicaţie, dar dacă asta e vreo 
consolare pentru dumneata, Herr Gunther, mă tem că te-am 
subestimat profund. Nu m-am așteptat să fii atât de încăpățânat 
în căutările dumitale. Sincer să fiu, m-am gândit că vei face 
exact ce ţi s-a spus. Numai că nu prea ești dumneata genul de 
om care acceptă cu amabilitate să i se spună ce să facă, nu-i 
așa? 

— Când aduci în casă o pisică să prindă șoarecii din bucătărie, 
nu te poți aștepta ca ea să ignore șobolanii din pivniţă. 

— Presupun că nu, zise el. 

Am mers mai departe spre est, în amonte, pe lângă 
Tiergarten și Insula Muzeu. Până să cotim spre sud către 
Treptower Park și Köpenick, îl întrebasem ce anume îl îndârjise 
atât de tare pe ginerele său împotrivă-i. Spre surprinderea mea, 
nu se dădu înapoi de la răspuns și nici nu afectă indignarea, 
care îi colora faţa cu pete roz, așa cum se întâmplase de fiecare 
dată când vorbise despre membrii familiei lui, vii sau morți. 

— Așa bine familiarizat cu treburile familiei mele cum ești, 
Herr Gunther, probabil că nu e nevoie să ţi se reamintească 
faptul că Ilse este cea de-a doua soţie a mea. M-am căsătorit cu 
prima mea soţie, Lisa, în 1910, iar în anul următor a rămas 


236 


însărcinată. Din nefericire, lucrurile au mers rău și copilul nostru 
s-a născut mort. Mai mult de-atăt, ea nu mai putea avea alți 
copii. In același spital, era o fată nemăritată care dăduse 
naștere unui copilaș sănătos cam în același timp. Nu avea 
posibilitatea să-i poarte de grijă, așa că soţia mea și cu mine am 
convins-o să ne lase să o adoptăm pe fiica ei. Pe Grete. Nu i-am 
spus niciodată că e adoptată atâta timp cât a trăit soţia mea. 
Dar după moartea ei, Grete a aflat adevărul și s-a apucat să 
încerce să dea de urma adevăratei sale mame. 

Intre timp, Grete s-a căsătorit cu Paul și i-a fost devotată. Paul 
nu a fost niciodată demn de ea. Bănuiesc că dorea foarte mult 
numele meu de familie și banii care-i aparţineau fiicei mele. Dar 
pentru toţi ceilalţi, ei păreau, cu siguranță, cuplul perfect. 

Ei, numai că asta s-a schimbat peste noapte atunci când 
Grete a dat în sfârșit de urma mamei ei biologice. Femeia era o 
țigancă originară din Viena, care lucra într-o berărie din 
Potsdamer Platz. A fost un șoc pentru Grete și a fost sfârșitul 
lumii pentru rahatul ăla cu ochi de Paul. Ceva numit impuritate 
rasială, indiferent ce-o fi însemnând asta, ţiganii secondându-i la 
mică distanţă pe evrei la capitolul nepopularitate. Paul m-a 
condamnat pe mine pentru că nu am informat-o pe Grete mai 
devreme. Numai că prima dată când am zărit-o, eu nu am văzut 
un copil ţigan, ci un bebeluș frumos și sănătos, cu o mamă 
tânără care își dorea mult ca Lisa și eu să o adoptăm și să-i 
oferim tot ce e mai bun în viață. Nu că ar fi contat și dacă era 
fiica unui rabin. Tot am fi luat-o. Ei, că doar mai ţii minte cum 
era pe vremea aia, Herr Gunther. Oamenii nu făceau 
diferențieri, așa cum fac astăzi. Eram cu toţii doar germani. 
Desigur, Paul nu a văzut lucrurile așa. Nu se putea gândi decât 
ce ameninţare era Grete la adresa carierei lui în SS și în Partid, 
râse Six cu amărăciune. 

Am ajuns la Grunau, unde își avea sediul Berlin Regatta Club. 
Pe un lac întins dincolo de o perdea de copaci, fusese marcat un 
culoar olimpic de 2 000 m pentru vâslit. Peste zgomotul 
motorului de la șalupă, se puteau auzi sunetele scoase de o 
orchestră de alămuri și un sistem de adresare destinat 
publicului, care descria evenimentele sportive ale după-amiezii. 

— Nu era chip să te înţelegi raţional cu el. Cum era și normal, 
mi-am pierdut firea și l-am făcut și pe el, și pe mult-iubitul lui 
Fuhrer, în toate felurile, cum mi-a venit la gură. După asta, am 


237 


devenit dușmani. Nu puteam face nimic pentru Grete. Am privit 
cum ura lui îi frângea inima. Am implorat-o să-l părăsească, dar 
nu a vrut. Refuza să creadă că el nu va învăţa să o iubească din 
nou. Așa că a rămas cu el. 

— Dar între timp, el s-a pus să te distrugă pe dumneata, 
propriul lui socru. 

— Exact, întări Six. lar în tot acest timp, a stat acolo în 
căminul confortabil pe care li-l asiguraseră banii mei. Dacă 
Grete l-a omorât, cum spui dumneata, atunci cu siguranţă 
trebuia să se aștepte la asta. Dacă nu l-a omorât ea, aș fi fost 
foarte tentat să aranjez eu însumi acest lucru. 

— Cum avea de gând să te termine? l-am întrebat. Ce dovadă 
exista, atât de compromiţătoare pentru dumneata? 

Șalupa ajunse la confluenţa dintre Langer See și Seddinsee. 
Six schimbă în marșarier și îndreptă barca spre sud în direcţia 
peninsulei deluroase care era Schmâckwitz. 

— În mod cert, curiozitatea dumitale nu cunoaște limite, Herr 
Gunther. Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc însă. Salut 
ajutorul dumitale, dar nu văd niciun motiv ca să-ţi răspund la 
toate întrebările. 

Am ridicat din umeri: 

— Bănuiesc că nu contează chiar așa de mult, i-am zis. 

Grosse Zug era un han situat pe una din cele două insule 
dintre mlaștinile din Köpenick și Schmâckwitz. Având mai puţin 
de o sută de metri lungime și nu mai mult de cincizeci de metri 
lăţime, insula era înțesată cu pini înalţi. Aproape de marginea 
apei, erau mai multe plăcuţe pe care scria „Proprietate privată” 
și „Nu intraţi” decât există pe ușa cabinei unei dansatoare cu 
evantaiul”?. 

— Ce se află în locul ăsta? 

— Aici e cartierul general pe timp de vară al frăţiei „Puterea 
Germană”. Îl folosesc pentru întâlnirile mai secrete. Îți dai 
seama de ce, desigur. Este foarte izolat. 

începu să conducă barca în jurul insulei, uitându-se după un 
loc de ancorare. Pe partea opusă am găsit un mic debarcader de 
care erau legate câteva bărci. În susul unei pante scurte 


5% Formă de dans care în Occident are conotaţii erotice, în care dansatoarea utilizează 
unul sau mai multe evantaie pentru a-și acoperi și descoperi trupul mai mult sau mai 
puţin îmbrăcat, obținând astfel efecte vizuale deosebite, uneori creând adevărate 
iluzii optice. 

238 


acoperite cu iarbă, se afla un mănunchi îngrijit vopsit de 
adăposturi pentru depozitarea bărcilor, iar dincolo de el se afla 
chiar hanul Grosse Zug. Am ridicat de jos o frânghie și am sărit 
din șalupă pe debarcader. Six opri motorul. 

— Cel mai bine ar fi să fim cu băgare de seamă când ne 
apropiem de locul ăsta, zise el alăturându-mi-se pe debarcader 
și legând partea din faţă a bărcii. Unii dintre tipii ăștia sunt 
înclinați întâi să tragă cu arma, și abia după aia să pună 
întrebări. 

— Știu exact cum se simt, i-am replicat. 

Am părăsit debarcaderul și am luat-o în sus pe pantă către 
adăposturile pentru bărci. Cu excepţia celorlalte bărci existente, 
nimic nu arăta că ar mai fi cineva pe insuliță. Dar când am ajuns 
mai aproape de adăposturi, doi bărbaţi înarmaţi s-au ivit din 
spatele unei bărci răsturnate cu susul în jos. Expresiile de pe 
chipurile lor erau suficient de dure încât să facă faţă chiar și în 
situaţia în care le-aș fi spus că sunt purtător de ciumă bubonică. 
E genul de încredere pe care numai o pușcă semiautomată cu 
ţeava scurtă ţi-o poate da. 

— Rămâneţi pe loc, zise cel mai înalt dintre cei doi. Asta e o 
proprietate particulară. Cine sunteţi și ce căutaţi aici? 

Nu își ridică arma de pe antebraț, unde era culcușită precum 
un bebeluș adormit în leagăn, dar nici nu era nevoie să o ridice 
prea mult ca să poată trage. Explicaţiile le dădu Six: 

— E foarte important să îl văd pe Roșcovan. 

Își dădu cu pumnul în palmă în timp ce vorbea, ceea ce-l făcu 
să pară melodramatic, mi-am zis eu. 

— Numele meu este Hermann Six. Vă asigur, domnilor, că o 
să vrea să mă vadă. Vă rog, grăbiţi-vă. 

Ei rămaseră pe loc, mutându-și greutatea corpurilor de pe un 
picior pe altul, nesiguri: 

— Șefu' ne spune întotdeauna dacă așteaptă pe cineva. Și n-a 
zis nimic de voi doi. 

— În ciuda acestui fapt, poţi să fii sigur că o să plătești scump 
dacă află că ne-ai întors din drum. 

Tipu' cu pușca se uită la partenerul său, care dădu din cap și 
plecă spre han, după care ne zise: 

— Noi o să așteptăm aici până verificăm ce aţi spus. 

Frângându-și nerăbdător mâinile, Six strigă după el: 

— Te rog, grăbește-te! E o problemă de viaţă și de moarte. 


239 


Pușcașu' rânji la auzul acestor cuvinte. Bănuiesc că era 
obișnuit cu probleme de viaţă și de moarte, atunci când era 
vorba de șeful său. Six scoase o ţigară și și-o vâri nervos în gură. 
O scoase din nou repezit fără să o aprindă. 

— Spune-mi, te rog, i se adresă el tipului cu pușca, aveți pe 
insulă un cuplu, un bărbat și o femeie? Îi cheamă... ăăă... 

— Teichmüller, am zis eu. 

Tipului i se șterse rânjetul de pe faţă sub o pantomimă a 
neștiinţei prostești: 

— Nu știu nimic, zise el pe un ton egal. 

Ne-am uitat în continuare cu nerăbdare în direcţia hanului. 
Era o clădire cu două etaje, vopsită în alb, cu obloane îngrijite, 
negre, cu o jardinieră plină cu năprasnice“ la fereastră și un 
acoperiș cu mansardă. În timp ce priveam la han, din coș începu 
să iasă fum, iar când în cele din urmă s-a deschis ușa, mai că 
mă așteptam să apară o bătrânică purtând o tavă de turtă 
dulce. Trimisul Pușcașului ne făcu semn să înaintăm. 

Ne-am deplasat în șir indian și am intrat pe ușă, cu Pușcașu' 
încheind rândul. Cele două țevi retezate ale puștii mi-au 
provocat o mâncărime în ceafă: dacă aţi văzut vreodată pe 
cineva împușcat de aproape cu o astfel de armă, mă înţelegeţți 
de ce. Ne aflam într-un hol mic cu două cuiere pentru pălării, 
numai că nimeni nu se deranjase să-și lase pălăria acolo. 
Dincolo de el era o încăpere mică, unde cineva cânta la pian de 
parcă avea niște degete lipsă. In capătul cel mai îndepărtat era 
un bar rotund, înconjurat de niște taburete. In spatele lui se 
aflau o grămadă de trofee sportive și m-am întrebat cine le 
câștigase și pentru ce. Poate pentru „Cele Mai Multe Crime într- 
un An” sau „Cea Mai Curată Lovitură Cu Un Baston De Cauciuc” 
- aveam eu însumi un nominalizat pentru acest premiu, dacă 
reușeam să dau de el. Dar probabil că le cumpăraseră ca să 
facă locul să arate mai asemănător cu ceea ce se dorea să pară 
- cartierul general al unei asociaţii de reintegrare a foștilor 
pușcăriași. 

Partenerul Pușcașului mârâi la noi: 

— Pe aici! zise el și ne conduse spre o ușă din spatele barului. 

Din ușă, camera părea un birou. O lampă de alamă atârna de 
o grindă din tavan. În colţul de lângă fereastră era un șezlong 


6 Plantă erbacee din familia Geranium, cu tulpina dreaptă, păroasă, cu frunze mari, 
palmate, și cu flori viu colorate în roșu, galben, roz sau alb. 


240 


din lemn de nuc, iar lângă el era o statuetă mare din bronz, un 
nud de fată, de genul ăla care pare să fi avut drept model pe 
cineva care a suferit un grav accident cu fierăstrăul circular. Pe 
pereţii lambrisaţi erau și mai multe opere de artă, dar de genul 
pe care în mod normal le găsești doar în paginile manualelor 
moașelor comunale. 

Dieter Roșcovanul, cu mânecile de la cămașa neagră 
suflecate și cu gulerul scos, se ridică în picioare de pe sofaua din 
piele verde și își azvârli ţigara în foc. Aruncând o scurtă privire 
întâi lui Six și apoi mie, păru nesigur dacă să se arate primitor 
sau îngrijorat. Nu avu timp să facă o alegere. Six păși înainte și îl 
apucă de beregată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce aţi făcut cu ea? 

Dintr-un colț al încăperii, un alt bărbat veni să mă ajute și 
fiecare dintre noi, luându-l de câte un braţ pe bătrân, l-am tras 
înapoi. 

— Țineţi-l, ţineţi-l! ţipă Roșcovanul. Își îndreptă vesta și 
încercă să-și controleze indignarea îndreptăţită. Privi apoi scurt 
în jurul persoanei sale, ca și cum verifica dacă demnitatea lui e 
încă intactă. 

Six continuă să strige: 

— Fiica mea, ce i-aţi făcut fiicei mele? 

Gangsterul se încruntă și se uită întrebător la mine: 

— Despre ce dracu' vorbește? 

— Cei doi oameni pe care băieţii tăi i-a luat pe sus din casa de 
pe plajă ieri, i-am spus eu de urgenţă. Ce ai făcut cu ei? Hai, că 
nu e timp de explicaţii acum, dar tipa e fiica lui. 

Mă privi incredul: 

— Vrei să spui că nu a murit, până la urmă? 

— Haide, omule, am spus eu. 

Roșcovanul înjură, faţa lui se înnegri precum flacăra 
muribundă a unei lămpi cu gaz, buzele tremurându-i ca și cum 
tocmai mestecase sticlă pisată. Pe fruntea-i pătrată se ridică și 
se întinse o venă subţire, albastră, ca un cârcel de iederă pe un 
zid de cărămidă. Arătă spre Six: 

— Țineţi-l aici, mormăi el. 

Roșcovanul își făcu loc cu umerii printre oamenii de afară ca 
un luptător furios și mi se adresă mie: 

— Dacă ăsta e vreunul dintre trucurile tale, Gunther, eu 
personal îţi voi sparge nasul ăla nenorocit. 


241 


— Nu sunt chiar atât de prost. Numai că, întâmplător, am și 
eu o nedumerire. 

La ușa de la intrare, Roșcovanul se opri și se uită fix la mine. 
Faţa lui avea culoarea sângelui, era aproape vineţie de furie: 

— Zău? Și care ar fi aia? 

— Aveam o fată care lucra pentru mine. Pe nume Inge Lorenz. 
A dispărut din zona casei de pe plajă din Wannsee nu cu mult 
înainte ca băieţii tăi să-mi dea la cap. 

— Și de ce mă întrebi pe mine? 

— Ai răpit deja doi oameni, așa că încă un al treilea ar putea 
să nu fie prea mult de suportat pentru conștiința ta. 

Roșcovanul aproape că-mi scuipă în faţă: 

— Ce dracu’ e aia conștiință? zise el și trecu de ușă. 

Afară din han, m-am grăbit să-l urmez în direcţia unuia dintre 
adăposturile pentru bărci. Din ea ieși un bărbat, încheindu-se la 
șlițul pantalonilor. Interpretând greșit mersul avântat al șefului 
său, rânji și îl întrebă: 

— Ai venit să i-o tragi și tu o dată, șefu'? 

Roșcovanul își ridică mâna la nivelul bărbatului, îl privi 
inexpresiv o clipă și apoi îi trase un pumn în stomac: 

— Tacă-ţi fleanca aia proastă, răcni el și dădu un genunchi ca 
să-și facă loc pe ușa adăpostului. Am păşit peste trupul chircit al 
bărbatului și l-am urmat pe Roşcovan înăuntru. 

Am văzut un rastel lung pe care erau sprijinite vreo opt bărci 
și legat de el un bărbat dezbrăcat până la brâu. Capul îi atârna 
în jos, iar pe gât și umeri avea numeroase arsuri. Am bănuit că e 
Haupthâăndler, deși când m-am apropiat am putut să văd că faţa 
îi era atât de rău lovită, că era de nerecunoscut. Doi bărbaţi 
stăteau degeaba pe acolo, neacordându-i atenţie prizonierului. 
Fumau amândoi, iar unul dintre ei purta pe degete un box. 

— Unde e afurisita de fată? ţipă Roșcovanul. 

Unul dintre torționari arătă cu degetul peste umăr. 

— Alături, cu frate-miu. 

— Hei, șefu', zise celălalt. Individu' ăsta tot nu vorbește. Vrei 
să-l mai aranjăm un pic? 

— Lăsaţi-l pe săracu' nenorocit în pace, mormăi el. Nu știe 
nimic. 

In adăpostul aflat perete în perete cu cel de dinainte, era 
aproape întuneric și a fost nevoie de câteva secunde pentru ca 
ochii noștri să se obișnuiască. 


242 


— Franz, unde dracu' ești? 

Am auzit un geamăt și apoi sunetul scos de carnea care lovea 
peste carne. Apoi i-am zărit: un bărbat cu o siluetă enormă, cu 
pantalonii lăsaţi în vine, aplecat peste trupul gol și tăcut al fiicei 
lui Hermann Six, care era legată cu faţa în jos peste o barcă 
răsturnată. 

Bărbatul, care avea dimensiunea unui compartiment de 
bagaje, nu făcu nicio mișcare ca să dea ascultare ordinului, nici 
măcar când acesta îi fu repetat mai tare și de la mai mică 
distanţă. Cu ochii închiși, cu capu-i cât o cutie de pantofi dat pe 
spate, pe parapetul alcătuit de umerii săi, cu penisul enorm 
strecurându-se în și din anusul convulsionat aproape al lui Grete 
Pfarr, cu genunchii îndoiţi ca un om al cărui cal a fugit de sub el, 
Franz se menţinu pe poziție. 

Roșcovanul îi trase un pumn zdravăn în cap. Ar fi putut la fel 
de bine să fi dat într-o locomotivă. În secunda următoare, 
scoase arma și, aproape ca și cum nu era cine știe ce, pur și 
simplu îi zbură omului său creierii. 

Franz căzu cu picioarele încrucișate la pământ, ca un coș care 
se prăbușește, cu capul împrăștiind un nor de picături roșiatice, 
cu penisul încă în erecţie lăsându-se într-o parte precum 
catargul unui vas care s-a lovit de stânci. 

Roșcovanul îl împinse la o parte cu pantoful, în timp ce eu am 
început să o dezleg pe Grete. De câteva ori privi jenat la dungile 
care fuseseră întipărite adânc pe fesele și pe coapsele ei cu 
ajutorul unui bici scurt. Pielea ei era rece și mirosea puternic a 
spermă. Nu se putea spune de câte ori fusese violată. 

— Fir-ar a dracu’ de treabă, uite și tu în ce hal e, gemu 
Roșcovanul scuturând din cap. Cum să-l las pe Six să o vadă 
așa? 

— Să sperăm că mai e în viaţă, i-am zis scoțându-mi haina și 
întinzând-o pe pământ. 

Am așezat-o pe jos și mi-am lipit urechea de pieptul ei 
dezgolit. Se auzeau bătăile inimii, dar bănuiam că se află în 
stare de șoc. 

— O să se facă bine? 

Vocea Roșcovanului sună naiv, ca a unui școlar care întreabă 
de iepurașul care-i este animal de companie. M-am uitat în sus 
la el și am văzut că încă ţinea arma în mână. 


243 


Aduși de zgomotul făcut de împușcătură, câţiva bărbaţi din 
„Puterea Germană” stăteau rigizi în spatele adăpostului pentru 
bărci. L-am auzit pe unul spunând: 

— L-a omorât pe Franz. 

Am știut că o să avem parte de necazuri. Și Roșcovanul își 
dădu seama de asta. Se întoarse și îi înfruntă: 

— Fata e fiica lui Six. II cunoașteţi cu toţii pe Six. E un bărbat 
puternic și bogat. l-am spus lui Franz s-o lase în pace, dar nu a 
vrut să asculte. Ea nu mai putea rezista mult. Ar fi omorât-o. Și- 
așa, de-abia mai are viaţă în ea. 

— Nu era nevoie să-l împuști pe Franz, se auzi o voce. 

— Da, sări încă una. Puteai și tu doar să-l lovești zdravăn. 

— Ce? Roșcovanului nu-i venea să creadă: Avea căpățâna mai 
tare decât stejarul din care e făcută ușa unei mănăstiri de maici. 

— Nu, acum n-o mai are. 

Roșcovanul se aplecă jos lângă mine. Cu un ochi spre oamenii 
săi, murmură: Ai armă? 

— Da, i-am raspuns. Uite ce e, n-avem nicio șansă aici, nici 
noi, și nici ea. Trebuie să facem rost de o barcă. 

— Și cum rămâne cu Six? 

Am încheiat nasturii de la haină peste corpul gol al lui Grete și 
am ridicat-o în braţe, spunând: 

— EI își poate încerca norocul. 

Helfferich scutură din cap: 

— Nu, o să mă duc eu înapoi după el. Așteaptă-ne la 
debarcader cât de mult poţi. Dacă încep să tragă, o ștergi naibii 
de aici. În caz că nu reușesc să o șterg și eu, îţi spun de-acum: 
nu știu nimic de fata ta, ghimpe. 

Am mers încet spre ușă, cu Roșcovanul deschizând drumul. 
Oamenii lui s-au dat la o parte, într-o tăcere plină de dușmănie 
morocăânoasă, ca să ne lase să trecem printre ei și, odată ajunși 
afară, ne-am despărţit, iar eu am luat-o înapoi, pe panta 
ierboasă în jos, până la debarcader, unde m-am urcat în barcă. 

Am așezat-o pe fiica lui Six întinsă pe scaunul din spate al 
șalupei. Intr-un compartiment era o ţoală și am scos-o ca să o 
pun peste trupul ei încă inconștient. M-am întrebat dacă, atunci 
când își va reveni, aș putea avea o altă șansă să o întreb de 
Inge Lorenz. O să fie Haupthândler mai cooperant? Tocmai mă 
gândeam să mă întorc ca să-l iau și pe el, când din direcţia 
hanului s-au auzit mai multe împușcături. Am scos parâma de 


244 


pe pilon, am pornit motorul și mi-am scos arma din buzunar. Cu 
mâna cealaltă m-am ţinut de debarcader, ca să împiedic barca 
să se îndepărteze de mal. După câteva clipe, am auzit un alt 
schimb de focuri și un zgomot care semăna cu cel al unui 
burghiu perforând la pupa bărcii. Am tras puternic înainte de 
maneta de acceleraţie și am cârmit din volan ca să mă 
îndepărtez de debarcader. Strâmbându-mă de durere, mi-am 
aruncat o privire în jos spre mână, închipuindu-mi că fusesem 
atins de un glonţ, dar am descoperit în schimb că din palmă mi 
se ițea în afară o așchie enormă de lemn din debarcader. 
Scoțând cea mai mare parte din ea, m-am întors și am tras 
restul încărcătorului în direcția siluetelor care se apropiau acum 
de debarcaderul de care mă îndepărtam. Spre surpriza mea, s- 
au aruncat pe burtă. Dar în spatele meu deschisese focul ceva 
mult mai puternic decât un pistol. A fost doar un foc de 
avertisment, dar mitraliera mare tăie prin copaci și prin lemnul 
debarcaderului cu o ploaie de picături metalice, trimițând în sus 
așchii, rupând crengi și tăind prin frunziș. Privind din nou în faţa 
mea, am avut doar atâta timp la dispoziţie cât să trag de 
maneta de acceleraţie ca să o pun în marșarier și să cârmesc 
departe de asaltul poliţiei. Apoi am oprit motorul și mi-am ridicat 
instinctiv mâinile sus deasupra capului, lăsându-mi arma să 
cadă pe jos în barcă. 

Abia atunci am observat urma roșie, cu contur perfect, ca un 
semn distinctiv al rangului, aflată în centrul frunţii lui Grete, de 
pe care se scurgea acum un firicel de sânge, subţire cât un fir 
de păr, împărțind în două chipul ei lipsit de viaţă. 


245 


18. 


Să asculţi cum este distrus sistematic un alt spirit uman are 
efectul previzibil de a demoraliza însăși fibra psihică a acelei 
persoane. Imi închipui că asta le era și intenţia. Gestapoul e 
foarte grijuliu cu acest aspect. Te lasă să auzi ca din greșeală 
agonia altcuiva, ca să te înmoaie pe tine. Nimic nu e mai rău 
decât așteptarea chinuitoare, fie că e vorba de așteptarea 
rezultatelor unor analize la spital, fie că e vorba de toporul 
călăului. Nu vrei decât să se termine odată. În felul meu, la 
scară mică, folosisem și eu această tehnică la Alex, când 
lăsasem suspecţii să transpire până când ajungeau într-o stare 
în care erau gata să-ţi spună orice. Așteptarea te face să-ți 
creezi singur iadul tău propriu și personal. 

Dar m-am întrebat dacă asta era ceea ce voiau de la mine. 
Voiau să știe despre Six? Sperau că știu eu unde sunt 
documentele lui Von Greis? Și dacă mă torturau și eu nu știam 
ce voiau să audă de la mine? 

Deja după a treia sau a patra zi petrecută singur în celula 
mea murdară, începeam să mă întreb dacă propria-mi suferinţă 
nu era ea însăși un scop în sine. Alteori, mă nedumerea gândul 
la ce s-o fi întâmplat cu Six și cu Helfferich Roșcovanul, care 
fuseseră arestați odată cu mine, și cu Inge Lorenz. 

In cea mai mare parte a timpului, stăteam pur și simplu și mă 
uitam la pereţi, care erau un fel de palimpsest pentru aceia 
îndeajuns de ghinioniști care fuseseră ocupanţi ai celulei. În mod 
destul de ciudat, nu au existat abuzuri prea mari, aproape deloc, 
din partea naziștilor. Mai obișnuite erau incriminările reciproce 
dintre comuniști și social-democraţi cu privire la cine anume 
dintre aceste două „femei căzute” era răspunzătoare, în primul 
rând, pentru că-i permisese lui Hitler să câștige alegerile, fiecare 
învinuindu-i pe ceilalți. 

Somnul nu venea cu ușurință. În celulă aveam o saltea de 
paie groaznic de urât mirositoare, pe care în prima noapte de 
încarcerare am evitat-o, dar pe măsură ce zilele se scurgeau și 
găleata de lături mirosea și mai urât, am încetat să mai fac 
nazuri. Abia în a cincea zi, când doi gardieni din SS veniră și 


246 


urlară la mine să ies din celulă, mi-am dat seama cât de urât 
puteam de fapt, dar asta nu era nimic în comparaţie cu mirosul 
lor, care era acela al morții. 

M-au dus într-un marș cu salturi printr-un lung pasaj mirosind 
a urină, până la un lift care ne duse cinci etaje mai sus, lăsându- 
ne pe un coridor mochetat care, cu pereții lui cu lambriuri din 
stejar și portrete întunecate reprezentându-i pe Führer, 
Himmler, Canaris, Hindenburg și Bismarck, avea aerul unui club 
exclusivist pentru gentlemeni. Am trecut prin niște uși batante 
din lemn, de înălţimea unui tramvai, și apoi într-un birou spaţios 
și luminos unde lucrau mai mulţi stenografi, care nu acordară 
persoanei mele mizere nicio atenţie. Din spatele unui fel de 
birou ornat veni un tânăr Hauptsturmfiihrer SS ca să se uite la 
mine fără interes: 

— Cine e ăsta? 

Lovind din călcâie, unul dintre gardieni luă poziție 
regulamentară și îi spuse ofițerului cine sunt. 

— Așteptaţi aici, zise Hauptsturmfuhrerul și se duse la ușa 
lucioasă din mahon aflată în celălalt capăt al încăperii, unde 
ciocăni și aşteptă. Auzind un răspuns, vâri capul pe după ușă și 
spuse ceva, apoi se întoarse și le făcu un semn din cap 
paznicilor mei, care mă împinseră înainte. 

Biroul era mare, plușat, cu un tavan înalt și câteva mobile 
scumpe din piele, și m-am prins că nu o să am parte de 
obișnuita pălăvrăgeală specifică Gestapoului, care implica 
replicile gemene ale unei bâte și ale unui box. Cel puţin nu 
deocamdată. Nu riscau ei să se verse ceva pe covor. In celălalt 
capăt al încăperii se aflau un glasvand, un corp de rafturi pentru 
cărţi și un birou în spatele căruia, în fotolii confortabile, ședeau 
doi ofițeri SS. Erau înalți și spilcuiți, cu zâmbete dispreţuitoare, 
de arogantă superioritate, cu păr de culoarea cașcavalului 
Tilsiter$! și mărul lui Adam bine crescut. Cel mai înalt dintre ei 
vorbi primul, ordonându-le gardienilor și adjutantului să iasă 
afară din cameră. 

— Herr Gunther, luaţi loc, vă rog, îmi arătă el spre un scaun 
din faţa biroului. 


6& Sau brânză Tilsit - un tip de caşcaval poros, cu găuri sau crăpături neregulate, 
având o culoare gălbuie, creat la mijlocul secolului XIX de imigranții elveţieni stabiliți 
în orașul Tilsit din Prusia, care nu aveau acolo la dispoziţie ingrediente identice cu 
cele din zona lor geografică de origine. 


247 


Am privit înapoi la ușa care se închidea și apoi m-am deplasat 
încet înainte, târșâindu-mi picioarele, cu mâinile în buzunare. De 
vreme ce la arestare îmi fuseseră luate șireturile și cureaua, era 
singura modalitate de a-mi ţine pantalonii ridicaţi în brâu. 

Nu mai cunoscusem înainte de asta ofițeri superiori din SS, 
așa că nu eram sigur de gradele celor doi aflaţi fața mea, dar 
mi-am dat cu presupusul că unul e, probabil, colonel, iar celălalt, 
care continuă să vorbească - general. Niciunul dintre ei nu 
părea să aibă mai mult de treizeci și cinci de ani. 

— Fumaţi? zise generalul. 

Ridică o cutie ca să mă servesc și apoi îmi împinse niște 
chibrituri. Mi-am aprins ţigara și am fumat-o cu recunoștință. 

— Vă rog să mai serviţi, dacă mai doriţi una, adăugă el. 

— Mersi. 

— Doriţi, poate, ceva de băut? 

— N-aș spune nu unui pahar cu șampanie. 

Au zâmbit amândoi în același timp. Cel de-al doilea ofițer, 
colonelul, scoase o sticlă de șnaps și îmi turnă un pahar plin, 
zicându-mi: 

— Mă tem că nu desfășurăm o activitate de o asemenea 
grandoare aici. 

— Ei, atunci, ce aveți. 

Colonelul se ridică în picioare și îmi aduse băutura. Nu mi-am 
pierdut timpul cu ea, am sorbit-o, mi-am clătit dinţii și am 
înghiţit-o cu toţi mușchii din gât. Am simţit cum șnapsul mi-a 
alunecat repede în jos, drept până în bătăturile din tălpi. 

— Mai bine i-ai mai turna unul, zise generalul. Pare că l-au 
cam lăsat nervii. 

Am ţinut întins paharul ca să-l reumple: 

— Nervii mei sunt bine-mersi, am spus eu bând din pahar 
încet. Doar că îmi place să beau. 

— Pentru imagine, hm? 

— Și cam ce imagine ar fi la mijloc? 

— Păi, aceea de detectiv particular, desigur. Omuleţul de doi 
bani care stă într-un birou aproape nemobilat, bea ca un 
sinucigaș pe care l-a părăsit curajul și vine în ajutorul frumoasei, 
dar misterioasei femei în negru. 

— Cineva din SS, poate, am sugerat eu. 

El zâmbi: 


248 


— Poate că n-o să mă credeţi, îmi răspunse, dar am o 
adevărată pasiune pentru povestirile cu detectivi. Trebuie să fie 
ceva interesant, cu siguranţă. 

Chipul său avea o construcţie neobișnuită. Trăsătura sa 
centrală era nasul proeminent, acvilin, care făcea ca bărbia să 
pară a trăda slăbiciune. Deasupra nasului subţire se aflau ochi 
sticloși, albaștri, foarte apropiaţi unul de altul și ușor oblici, fapt 
care-i împrumuta figurii un aer aparent sătul de lume, cinic. 

— Sunt sigur că poveștile cu zâne sunt mult mai interesante. 

— Dar nu și în cazul dumitale, sigur. În particular, cazul la 
care lucrezi pentru Germania Life Assurance Company. 

— Pentru care, interveni colonelul, putem substitui acum 
numele lui Hermann Six. 

Era de același tip ca și superiorul său, numai că mai chipeș, 
chiar dacă aparent mai puţin inteligent. Generalul aruncă o 
privire în dosarul deschis aflat în faţa sa pe birou, chiar dacă o 
făcea numai pentru a arăta, chipurile, că știu tot ce e de știut 
despre mine și activitatea mea. 

— Într-adevăr, murmură el. 

După puţin timp, ridică privirea spre mine și zise: 

— De ce ai plecat din Kripo? 

— Pentru mălai. 

Mă privi inexpresiv: 

— Mălai? 

— Da, știți dumneavoastră, biștari, lovele... bani. Și că tot veni 
vorba, aveam și eu 40 000 de mărci în buzunare când m-am 
cazat la hotelu' ăsta. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu ei. Și cu 
fata care lucra pentru mine. O cheamă Inge Lorenz. A dispărut. 

Generalul se uită la mai tânărul său ofițer, care clătină din 
cap. 

— Mă tem că, din păcate, nu știm nimic de nicio fată, Herr 
Gunther, zise colonelul. Oamenii dispar întruna la Berlin. Mai 
ales dumneata ar trebui să știi asta. Cât despre bani însă, la noi 
sunt în foarte mare siguranţă pentru moment. 

— Mersi, dar nu vreau să par nerecunoscător, numai că aș 
prefera să-i ţin la ciorap sub saltea. 

Generalul își împreună palmele-i lungi și subţiri, ca de 
violonist, de parcă se pregătea să ne îndemne să spunem 
împreună vreo rugăciune, și-și presă meditativ vârfurile 
degetelor de buze, după care mă întrebă: 


249 


— la spune-mi, dumneata te-ai gândit vreodată să intri în 
Gestapo? 

Mi-am închipuit că era rândul meu să încerc să schiţez un 
zâmbet: 

— Știţi, costumul ăsta de pe mine nu era unul prost înainte de 
a fi nevoit să dorm în el o săptămână. Oi mirosi eu, dar nu chiar 
așa de rău. 

El pufni amuzat: 

— Capacitatea de a vorbi la fel de dur precum echivalentul 
dumitale din literatură e una, Herr Gunther, să și fii la fel e cu 
totul altceva, îmi spuse. Remarcile dumitale demonstrează fie o 
uluitoare lipsă de apreciere a gravităţii situaţiei în care te afli, fie 
un adevărat curaj. 

Işi înălță sprâncenele subțiri, aurii, și începu să se joace cu 
insigna „Cavaleristul German” de pe buzunarul stâng al hainei, 
continuând: 

— De felul meu, sunt un bărbat cinic. Cred că toţi polițiștii 
sunt așa, dumneata nu crezi la fel? Așa că în mod normal aș fi 
înclinat să fiu în favoarea primei afirmaţii, privind teribilismul 
dumitale. Totuși, în acest caz particular, cred mai degrabă în 
tăria dumitale de caracter. Te rog să nu mă dezamăgești 
spunând ceva cu adevărat prostesc. 

Făcu o pauză de o clipă și adăugă: 

— Te trimit într-un KZ. 

Mi se răci carnea pe mine precum cea expusă în vitrina 
măcelarului. Mi-am terminat restul de șnaps și m-am trezit 
spunând: 

— la ascultați, dacă e vorba de factura aia nenorocită de 
lapte... 

Amândoi rânjiră cu gura până la urechi, bucurându-se de 
evidentul meu disconfort. 

— Dachau, zise colonelul. 

Mi-am stins ţigara fumată și mi-am aprins alta. Au văzut cum 
îmi tremură mâna atunci când am ridicat chibritul în sus. 

— Nu te îngrijora, zise generalul. O să lucrezi pentru mine. 

Veni de după birou și se așeză pe marginea acestuia în fața 
mea. 

— Și cine sunteţi dumneavoastră? 

— Obergruppenfuhrer Heydrich. 


Își flutură mâna spre colonel și apoi își încrucișă braţele 
spunând: 

— lar acesta e Standartenführer Sohst de la Comandamentul 
de Criză. 

— Sunt încântat să vă cunosc, vă asigur. 

Nu eram deloc. Comandamentul de Criză era trupa specială 
de asasini din Gestapo despre care-mi vorbise Marlene Sahm. 

— Sunt cu ochii pe dumneata de ceva vreme, zise el. lar după 
acel nefericit incident de la casa de pe plajă din Wannsee, te-am 
ținut sub permanentă observaţie, în speranţa că ne-ai putea 
conduce la anumite documente. Sunt sigur că știi la care anume 
mă refer. In loc să faci asta, ne-ai oferit celălalt lucru foarte bun: 
pe cel care a pus la cale furtul lor. In ultimele câteva zile, cât 
dumneata ai fost oaspetele nostru, noi ţi-am verificat povestea. 
Bock, muncitorul de la autostradă, a fost cel care ne-a spus 
unde să-l căutăm pe acest Kurt Mutschmann - spărgătorul de 
seifuri care are acum în posesie hârtiile. 

— Bock? Am scuturat din cap: Nu prea cred, căci nu era genul 
care să-și toarne un prieten. 

— Ba e foarte adevărat, te pot asigura de asta. A, nu vreau să 
zic că ne-a spus cu exactitate unde anume să-l căutăm, însă ne- 
a pus pe pista corectă, înainte de a muri. 

— L-aţi torturat? 

— Da. Ne-a relatat că Mutschmann i-a zis cândva că, dacă ar 
fi vreodată cu adevărat atât de căutat încât să se afle în 
disperare de cauză, atunci s-ar gândi probabil să se ascundă 
într-o închisoare sau într-un KZ. Păi, e și normal, cu o bandă de 
infractori pe urmele lui, ca să nu mai vorbesc și de noi înșine, 
atunci disperare trebuie să fi fost cu siguranţă ceea ce a simțit. 

— E un truc vechi, a explicat Sohst. Eviţi arestarea pentru un 
lucru lăsându-te arestat pentru altceva. 

— Avem convingerea că Mutschmann a fost arestat și trimis 
la Dachau la trei nopţi după moartea lui Paul Pfarr, zise 
Heydrich, adăugând apoi cu un enervant zâmbet de mulțumire 
de sine: Intr-adevăr, era aproape pe punctul de a fi arestat. Se 
pare că a fost prins în flagrant vopsind sloganuri KPD pe zidul 
sediului Kripo din Neuköln. 

— Un KZ nu e un loc chiar așa de rău dacă ești un Kozi, chicoti 
Sohst. Asta în comparaţie cu evreii și homosexualii. Probabil că 
o să iasă de-acolo peste doi ani. 


251 


Am clătinat din cap: 

— Nu pricep, le-am spus. De ce nu-l puneti pur și simplu pe 
comandantul de la Dachau să-l interogheze pe Mutschmann? De 
ce dracu’ aveţi nevoie de mine? 

Heydrich își încrucișă braţele și își legănă piciorul încălţat în 
sus, mai să mă lovească în rotulă cu vârful bocancului: 

— Să-l amestecăm pe comandantul de la Dachau ar însemna, 
în același timp, să trebuiască să-l informăm și pe Himmler, lucru 
pe care nu doresc să-l fac. Vezi dumneata, Reichsfuhrerul e un 
idealist. Va crede de cuviinţă, fără îndoială, că e de datoria sa să 
folosească aceste hârtii pentru a-i pedepsi pe aceia pe care-i va 
percepe ca fiind vinovaţi de crime împotriva Reichului. 

Mi-am amintit de scrisoarea adresată de Himmler lui Paul 
Pfarr, pe care Marlene Sahm mi-o arătase pe Stadionul Olimpic, 
și am aprobat din cap. 

— Eu, din contră, sunt un pragmatic și aș prefera să folosesc 
documentele într-o modalitate cu mult mai tactică, cum și unde 
cred de cuviinţă. 

— Cu alte cuvinte, nu vi se pare sub demnitatea 
dumneavoastră să nu vă daţi la o parte de la un șantaj mic, am 
dreptate? 

Heydrich zâmbi forțat: 

— Vezi prin mine cu atâta ușurință, Herr Gunther. Dar trebuie 
să înţelegi că aceasta va trebui să fie o operaţiune sub 
acoperire. Strict o problemă legată de siguranţa statului. Cu 
niciun chip nu trebuie să pomenești de această conversaţie 
cuiva. 

— Dar trebuie să fie cineva din SS la Dachau în care să puteţi 
avea încredere, nu? 

— Bineînţeles că există, zise Heydrich. Dar ce te aștepți să 
facă, să mărșăluiască la Mutschmann și să-l întrebe unde ţine 
ascunse hârtiile? Haida-de, Herr Gunther, fii serios, gândește un 
pic. 

— Deci vreţi ca eu să-l găsesc pe Mutschmann și să mă 
împrietenesc cu el. 

— Exact. Să-i câștigi încrederea. Să afli unde ţine ascunse 
hârtiile. lar după ce faci asta, să-ți dezvălui identitatea omului 
meu. 

— Dar cum o să-l recunosc pe Mutschmann? 


— Singura fotografie pe care o avem este cea din dosarul de 
la închisoare, răspunse Sohst, dându-mi o poză. M-am uitat cu 
atenţie la ea. E de acum trei ani, și desigur că acum a fost ras în 
cap, așa că nu prea te ajută. Mai mult, e cât se poate de 
probabil să fie cu mult mai slab. KZ-ul are tendinţa să schimbe 
un om. Există totuși un lucru care te-ar putea ajuta să-l 
identifici: are un ganglion vizibil la încheietura de la mâna 
dreaptă, pe care nu-l poate ascunde. 

l-am dat fotografia înapoi spunând: 

— Nu prea am de la ce porni. Și dacă refuz? 

— N-o să faci asta, zise Heydrich voios. Vezi dumneata, 
oricum ai da-o, tot mergi la Dachau. Diferenţa e că, lucrând 
pentru mine, o să fii sigur că ieși de acolo. Ca să nu mai zic și de 
faptul că-ţi vei primi banii înapoi. 

— Nu prea pare să am de ales. 

Heydrich rânji: 

— Exact, nu ai de ales. Dacă ai avea de ales, ai refuza. Oricine 
ar refuza. De aceea nici nu pot să trimit un om de-al meu. De- 
asta și din nevoia de a păstra secretul. Nu, HerrGunther, ca fost 
polițist, mă tem că te potrivești perfect cerințelor. Ai totul de 
câștigat, sau totul de pierdut. Depinde numai de dumneata. 

— Am luat eu și cazuri mai bune, i-am replicat. 

— Trebuie să uiţi cine ești acum, zise repede Sohst. Am 
aranjat pentru dumneata o nouă identitate. Acum ești Willy 
Krause și ești un afacerist de pe piaţa neagră. Uite aici noile tale 
documente. 

Îmi întinse noua mea carte de identitate. Se folosiseră de 
vechea mea fotografie din poliţie. 

— Un singur lucru, zise Heydrich. Regret că de dragul 
veridicităţii e necesară o anumită cantitate de atenţie dedicată 
înfățișării dumitale, care să fie în ton cu faptul că ai fost arestat 
și interogat. Se întâmplă rar ca un om să ajungă la Columbia 
Haus fără o vânătaie zdravănă. Oamenii mei de jos vor avea 
grijă de dumneata în această privinţă. Pentru propria dumitale 
protecție, desigur. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră că v-aţi gândit la 
asta, am zis eu. 

— Vei fi ţinut la Columbia o săptămână și apoi transferat la 
Dachau, spuse Heydrich și se ridică în picioare. Dă-mi voie să-ţi 
urez succes. 


253 


Mi-am ţinut pantalonii de betelie și m-am ridicat și eu. 

— Ține minte, asta e o operaţiune a Gestapoului. Nu trebuie 
să discuţi cu nimeni despre ea. Heydrich se întoarse și apăsă pe 
un buton ca să-i cheme pe gardieni. 

— Spuneți-mi doar atât: ce s-a întâmplat cu Six, Helfferich și 
restul? 

— Nu văd de ce nu ţi-aș spune, îmi răspunse el. Ei bine, Herr 
Six e în arest la domiciliu. Nu e acuzat de nimic, deocamdată. E 
încă mult prea șocat de învierea și apoi de moartea fiicei sale, 
ca să răspundă la orice întrebări. Un caz foarte tragic. Din 
nefericire, Herr Haupthăndler a murit în spital alaltăieri, fără să- 
și mai fi recăpătat cunoștința. În ce-l privește pe criminalul 
cunoscut sub numele de Dieter Roșcovanul, a fost decapitat la 
lacul Plotzen la ora 6 în această dimineaţă, iar întreaga lui 
bandă a fost trimisă în KZ-ul de la Sachsenhausen. 

Imi aruncă un zâmbet melancolic și continuă: 

— Mă îndoiesc că lui Herr Six i se va întâmpla ceva rău. E un 
om mult prea important ca să sufere vreun neajuns de durată 
din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Așa că vezi, dintre toţi ceilalţi 
jucători principali din această afacere nefericită, dumneata ești 
singurul care a mai rămas în viață. Rămâne numai de văzut 
dacă vei putea încheia cu succes acest caz, și nu doar din 
motive de mândrie profesională, ci și din motive de 
supravieţuire personală. 

e 

Cei doi paznici mă mânară înapoi la lift și apoi în celulă, dar 
numai ca să mă bată măr. M-am luptat și eu, numai că, slăbit 
cum eram din cauza lipsei de mâncare și de somn ca lumea, am 
fost incapabil să opun mai mult decât o rezistenţă simbolică. 
Poate că dacă era unul singur, m-aș mai fi descurcat eu cumva, 
dar doi erau mai mult decât puteam face față. După aia am fost 
dus în camera gardienilor SS, care era aproape cât o sală de 
conferință. Lângă ușa foarte groasă ședea un grup de tipi din SS 
care jucau cărți și beau bere, cu pistoalele și bastoanele făcute 
grămadă pe o altă masă, ca niște jucării confiscate de un 
învățător sever. Cu faţa la peretele din fundul încăperii și stând 
aliniaţi în poziţie de drepţi, erau vreo douăzeci de prizonieri 
cărora mi s-a ordonat să mă alătur. Un tânăr Sturmann SS se 
mișca alene dintr-un capăt în altul al șirului, ţipând la unii 
prizonieri și lovindu-i pe alţii cu bocancul în spate sau în fund. 


254 


Când un bătrân s-a prăbușit pe pardoseala din piatră, Sturmann- 
ul l-a lovit cu bocancul până l-a lăsat fără cunoștință. Tot timpul, 
noi prizonieri se alăturau șirului. După o oră, cred că eram mai 
mult ca sigur pe puţin o sută. 

Ne-au pus să mărșăluim pe un coridor lung până într-o curte 
pavată unde am fost încărcaţi în mașinile verzi ale poliţiei. 
Niciun om din SS nu urcă în camionete cu noi, dar nimeni nu 
vorbi prea mult. Fiecare stătea tăcut, singur cu gândurile sale 
despre casă și cei dragi, pe care era posibil să nu-i mai revadă 
niciodată. 

Când am ajuns la Columbia Haus, ne-am dat jos din 
camionete. Se putea auzi zgomotul făcut de un avion care 
decola de pe pista din Tempelhof, din apropiere, și când a trecut 
pe deasupra zidurilor troiene cenușii ale vechii închisori militare, 
ne-am uitat toţi ca unul în sus, fiecare dintre noi dorindu-și să se 
fi numărat printre pasageri. 

— Mișcaţi-vă, pocitanii nenorocite, urlă un gardian și, cu multe 
îmbrânceli, lovituri și pumni, am fost mânaţi până la primul etaj 
și așezați ca la paradă în cinci coloane în faţa unei uși grele din 
lemn. O menajerie de paznici ne-a acordat o deosebită atenţie, 
plină de sadism. 

— Vedeţi ușa aia a dracu'? ţipă Rottenfuhrerul, cu chipul 
răsucit într-o parte de răutate, ca un rechin care se hrănește. 
Acolo s-a terminat cu voi ca bărbaţi pentru câte zile mai aveţi. 
Vă punem boașele în menghină, 'nţeles? Ca să nu vă-mbolnăviţi 
de dor de casă. Căci la urma urmei, cum să vreţi să mergeti 
acasă la neveste și iubite, dacă nu mai aveţi cu ce să mergeti 
acasă? Se cutremură de râs și la fel făcu și restul menajeriei, 
dintre care unii, lovind și țipând, îl târâră pe primul bărbat în 
încăpere și închiseră ușa în urma lor. 

I-am simţit pe ceilalți prizonieri tremurând de spaimă, dar eu 
am bănuit că asta era doar ideea tâmpită a caporalului care voia 
să râdă de noi și, când mi-a venit rândul și mie, am făcut 
intenţionat paradă de mult calm atunci când m-au luat să mă 
ducă la ușă. Odată ajuns înăuntru, m-au întrebat numele și 
adresa ca să le noteze, au studiat dosarul câteva minute și apoi, 
după ce m-au făcut în fel și chip pentru presupusa mea 
activitate pe piaţa neagră, am fost bătut din nou. 

Când am ajuns în corpul principal al închisorii, am fost dus, 
chinuit de durere, spre celula mea, și în drum spre ea am fost 


255 


surprins să aud un mare cor bărbătesc cântând Dacă încă ai o 
mamă. Abia mai târziu am aflat motivul pentru care exista corul: 
reprezentațiile sale aveau loc la ordinul SS-ului pentru a se 
acoperi ţipetele din celulele de pedeapsă, unde prizonierii erau 
bătuţi la fundul gol cu biciuri ude. 

Ca fost poliţist, văzusem interiorul a multe închisori la viața 
mea: Tegel, Sonnenburg, Lacul Ploetzen, Brandenburg, 
Zellengefângnis, Brauweiler; fiecare dintre ele era un loc dur, cu 
disciplină severă, dar niciuna nu se apropia câtuși de puţin de 
brutalitatea și dezumanizanta mizerie din Columbia Haus și nu a 
trecut mult timp până când mi-am pus întrebarea dacă se putea 
ca la Dachau să fie și mai rău. 

In Columbia erau aproximativ o mie de deţinuţi. Pentru unii, 
cum eram și eu, era o închisoare de tranzit, unde petreceau o 
scurtă ședere, în drum spre un KZ; pentru alţii, era un lagăr de 
tranzit cu ședere prelungită în drum spre un KZ. Foarte mulți 
aveau să iasă doar într-o cutie din lemn de pin. 

Ca nou-venit pentru o ședere scurtă, aveam o celulă doar 
pentru mine. Dar cum noaptea era frig și pături nu erau, aș fi 
fost bucuros să am în jurul meu puţină căldură omenească. 
Micul dejun era alcătuit din pâine proastă din făină integrală de 
secară și cafea din înlocuitori. La cină, pâine cu un terci din 
cartofi, lungit cu apă. Latrina era un șanț cu o scândură pusă 
deasupra și erai obligat să te caci în compania altor nouă 
deținuți la orice oră. Odată, un gardian a tăiat cu fierăstrăul prin 
scândură și unii dintre prizonieri au ajuns în hazna. La Columbia 
Haus, se aprecia simţul umorului. 

Mă aflam acolo de șase zile când, într-o seară, pe la miezul 
nopţii, mi s-a ordonat să mă urc într-o camionetă plină cu 
prizonieri, pentru a fi transportat la gara Putilitzstrasse și de 
acolo la Dachau. 

e 

Dachau este situat la vreo 15 kilometri nord-vest de Munchen. 
Cineva din tren mi-a spus că era primul KZ al Reichului. Asta mi 
s-a părut cât se poate de potrivit, dată fiind reputaţia Munchen- 
ului ca loc de naștere al naţional-socialismului. Construit în jurul 
rămășițelor unei vechi fabrici de explozibili, el se ridică, 
adevărată anomalie, în apropierea unor terenuri agricole din 
plăcuta regiune rurală a Bavariei. De fapt, peisajul de ţară e tot 
ce există plăcut în Bavaria. Oamenii cu siguranţă nu sunt așa. 


256 


Am simțit cu certitudine că Dachau nu avea să mă 
dezamăgească în această privinţă, și în nicio alta. La Columbia 
Haus, se spunea că Dachau a fost modelul pentru toate celelalte 
lagăre de mai târziu, că exista acolo până și o școală specială 
pentru antrenarea oamenilor din SS ca să fie și mai brutali. Nu 
erau minciuni. 

Am fost ajutaţi să coborâm din vagoane cu obișnuiţii bocanci 
și paturi de pușcă și am mărșăluit spre est până la intrarea în 
lagăr. Aceasta era închisă deasupra de o gheretă de pază 
spațioasă, sub care se afla o poartă cu sloganul „Munca te va 
elibera”, pus în mijlocul grilajului din fier forjat. Această 
sintagmă era subiectul unei veselii dispreţuitoare în rândul 
celorlalți prizonieri, dar nimeni nu îndrăznea să spună nimic de 
teamă să nu încaseze o bătaie. 

Mă puteam gândi la o mulţime de lucruri care te eliberează, 
dar munca nu se număra printre ele: după cinci minute la 
Dachau, moartea părea un pariu mai bun. 

Ne-au îndreptat spre un scuar deschis care era un fel de careu 
pentru adunare, flancat la sud de o clădire lungă cu un acoperiș 
înalt și ascuţit. La nord, mergând printre șirurile, care păreau 
nesfârșite, de barăci pentru prizonieri, era un drum lat, drept, 
mărginit de plopi înalţi. Mi-a stat inima când am început să-mi 
dau seama de adevărata dimensiune a sarcinii pe care o aveam 
de îndeplinit. Dachau era uriaș. Putea să-mi ia luni de zile numai 
să-l găsesc pe Mutschmann, darămite să mă și împrietenesc cu 
el într-o manieră suficient de convingătoare încât să aflu unde 
ascunsese hârtiile. Începeam să mă întreb dacă tot exerciţiul ăla 
nu era, cumva, decât pur și simplu cea mai crasă dovadă de 
sadism din partea lui Heydrich. 

Comandantul lagărului ieși din baraca lungă să ne ureze 
bunvenit. Ca toată lumea din Bavaria, mai avea multe de învățat 
despre ospitalitate. În cea mai mare parte, nu avea decât 
pedepse de oferit. Ne spuse că erau copaci mai mult decât 
suficienţi prin preajmă ca să ne spânzure pe fiecare dintre noi. 
Încheie prin a ne promite iadul și nu m-am îndoit că se va ţine 
de cuvânt. Dar cel puţin era aer curat. Asta e unul dintre cele 
două lucruri pe care le poţi spune despre Bavaria; celălalt lucru 
e ceva ce are legătură cu mărimea sânilor femeilor de aici. 

La Dachau aveau un mic atelier de croitorie foarte neobișnuit. 
Și o frizerie. Am găsit o drăguță salopetă în dungi, o pereche de 


257 


saboti și apoi m-am tuns. Aș fi cerut eu și niște ulei pe frizură, 
dar asta ar fi însemnat să-l toarne pe jos. Lucrurile începură să 
arate mai bine când am primit trei pături, ceea ce reprezenta o 
îmbunătăţire faţă de Columbia, și am fost repartizat într-o 
baracă pentru arieni. Aceasta adăpostea o sută cincizeci de 
oameni. Barăcile pentru evrei adăposteau de trei ori mai mulţi. 

Era adevărat ce se spunea: întotdeauna există altcineva care 
o duce mai rău decât tine. Asta în cazul în care nu ai marele 
ghinion să fii evreu. Populaţia de evrei din Dachau nu era 
niciodată numeroasă, dar în toate privințele evreilor le era cel 
mai rău. Exceptând, poate, mijloacele discutabile de a atinge 
libertatea. Într-o baracă pentru arieni, rata mortalităţii era de un 
om pe noapte; într-o baracă pentru evrei, era aproape de șapte 
sau opt. 

Dachau nu era locul în care să fii evreu. 

În general, prizonierii reflectau întregul spectru al opoziţiei 
faţă de naziști, ca să nu mai spun de aceia cărora naziștii le erau 
ostili într-o manieră implacabilă. Erau și Sozi și Kozi, sindicaliști, 
judecători, avocaţi, doctori, profesori, ofițeri din armată, soldați 
republicani din Războiul Civil din Spania, Martori ai lui lehova, 
francmasoni, preoţi catolici, ţigani, evrei, spiritiști, homosexuali, 
vagabonzi, hoţi și ucigași. Cu excepţia unor ruși și a câtorva foști 
membri ai guvernului austriac, toţi cei de la Dachau erau 
germani. Am cunoscut un deținut care era evreu. Era, în același 
timp, și homosexual. Și de parcă astea n-ar fi fost de ajuns, mai 
era și comunist. Asta însemna trei triunghiuri. Norocul nu doar 
că i se împuţinase, ci o luase pur și simplu la fugă, călare pe o 
afurisită de motocicletă. 

e 

De două ori pe zi trebuia să ne adunăm în careu pentru apel, 
și după strigare venea Hindenburg Alm - pedeapsa cu biciuirea. 
Legau bărbatul sau femeia de un buștean și îi aplicau în medie 
douăzeci și cinci de lovituri cu biciul la fundul gol. Am văzut 
câţiva scăpându-se pe ei în timpul unei astfel de bătăi. Prima 
dată, m-am simţit rușinat pentru ei, dar după aia cineva mi-a 
spus că era cel mai bun mod prin care puteai să distrugi 
capacitatea de concentrare a celui care mânuia biciul. 

Apelul era cea mai bună șansă a mea dea mă uita la toți 
ceilalți prizonieri. Ţineam o evidenţă în minte a acelora pe care-i 
eliminasem și într-o lună reușisem să elimin trei sute de bărbaţi. 


258 


Nu uit niciodată un chip. Ăsta e unul dintre lucrurile care te 
fac un bun poliţist și unul dintre lucrurile care, de la început, mă 
îndemnaseră să intru în poliţie. Numai că de astă dată viaţa mea 
depindea de această capacitate. Tot timpul însă existau nou- 
veniţi care-mi deranjau metodologia. Mă simţeam precum 
Hercule când a încercat să curețe de balegă grajdurile egeene. 
Cum descrii indescriptibilul? Cum poţi vorbi despre ceva care te- 
a lăsat mut de groază? Existau mulți alţii mai articulaţi în 
exprimare decât mine care erau pur și simplu incapabili să-și 
adune cuvintele. Este o tăcere născută din rușine, pentru că 
până și cei fără nicio vină sunt vinovaţi. Lipsit de toate 
drepturile, omul involuează spre stadiul de animal. Cei 
înfometați fură de la cei înfometați, iar supraviețuirea personală 
este singurul considerent avut în vedere, care trece peste sau 
chiar cenzurează experienţa. Scopul, la Dachau, era să li se dea 
oamenilor de muncă suficient încât să li se distrugă spiritul, iar 
moartea reprezenta doar o consecinţă neprevăzută, colaterală. 
Supraviețuirea era asigurată de suferinţa altora: erai în 
siguranţă pentru o vreme atunci când altcineva era cel bătut 
sau linșat; pentru câteva zile, era posibil să mănânci tu raţia 
celui din patul alăturat, după ce murise în somn. 

e 

Ca să rămâi în viaţă e necesar ca mai întâi să mori un pic. 

La scurt timp după sosirea mea la Dachau, am fost pus la 
comanda unui grup de muncă alcătuit din evrei, care construiau 
un atelier în colțul de nord-vest al taberei. Asta implica 
umplerea roabelor cu bolovani cântărind până la treizeci de 
kilograme și împingerea lor în susul dealului afară din cariera de 
piatră, până la locul construcţiei, pe o distanţă de câteva sute 
de metri. Nu toţi SS-iștii din Dachau erau niște nenorociţi; unii 
dintre ei erau destul de moderați și reușeau să facă bani 
conducând mici afaceri pe ascuns, folosind forța de muncă 
ieftină și rezervorul de calificări profesionale pe care-l oferea KZ- 
ul, așa că era în interesul lor să nu-i muncească pe prizonieri 
până la moarte. Dar SS-iștii care supervizau șantierul erau niște 
adevăraţi nenorociţi. În cea mai mare parte a lor ţărani bavarezi, 
anterior șomeri, tipul lor de sadism era mai puţin rafinat decât 
cel care se practica de către orășenii lor echivalenți de la 
Columbia. Dar era la fel de eficace. Treaba mea era ușoară: ca 
șef de grupă, eu nu trebuia să încarc blocurile de piatră. Dar 


259 


pentru evreii din subordinea mea era o muncă istovitoare, o 
adevărată rupere de spinare. SS-iștii fixau mereu, intenţionat, 
grafice de lucru foarte strânse pentru terminarea unei fundații 
sau a unui zid, iar nerespectarea acestora însemna tăierea raţiei 
de mâncare sau de apă. Aceia care se prăbușeau din cauza 
epuizării erau împușcați chiar pe locul unde cădeau. 

La început, am pus și eu mâna să muncesc și paznicii au găsit 
asta ca fiind nemaipomenit de amuzant. Și nu că participarea 
mea ar fi făcut munca să devină mai ușoară. Unul dintre ei îmi 
zise: 

— Ce, ești vreun iubitor de evrei? Nu pricep. Nu ești obligat 
să-i ajuţi, așa că de ce te deranjezi? 

Pentru o clipă, nu am avut un răspuns. Am zis apoi: 

— Ba tu nu pricepi. Tocmai de-aia trebuie să mă deranjez. 

El păru foarte nedumerit și apoi se încruntă. Un moment, am 
crezut că avea să o ia drept insultă, dar în loc de asta doar a râs 
și a spus: 

— Ei, atunci, bine, că doar e înmormântarea ta la mijloc, ce 
dracu'. 

După un timp, am realizat că avea dreptate. Munca grea mă 
omora, așa cum îi omora și pe evreii de sub comanda mea, așa 
că m-am oprit. Simţindu-mă rușinat, am ajutat un deţinut care 
se prăbușise, ascunzându-l sub două roabe goale până când și-a 
revenit suficient ca să-și continue munca. Și am continuat să fac 
asta, deși știam că risc să fiu bătut cu biciul. Existau informatori 
pretutindeni la Dachau. Ceilalţi deţinuţi m-au avertizat în 
legătură cu ei, ceea ce mi se păru o ironie a sorții, de vreme ce 
eu însumi eram pe jumătate pe cale de a deveni un informator. 

Nu am fost prins în flagrant ascunzând un evreu care se 
prăbușise, dar au început să mă chestioneze despre asta, așa că 
a trebuit să deduc că fusesem arătat cu degetul, așa cum 
fusesem și prevenit. Am fost condamnat la douăzeci și cinci de 
lovituri. 

Nu-mi era atât de mare teamă de durere, cât îmi era să nu fiu 
trimis la spitalul din lagăr, după executarea pedepsei. De vreme 
ce majoritatea pacienţilor sufereau de dizenterie și febră tifoidă, 
era un loc care trebuia evitat cu orice preţ. Nici măcar SS-iștii nu 
intrau vreodată acolo. Mi-am spus în sinea mea că ar fi foarte 
ușor să mă molipsesc de ceva și să mă îmbolnăvesc, și atunci 
nu aș mai putea niciodată să-l găsesc pe Mutschmann. 


260 


Apelul ținea rareori mai mult de o oră, dar în dimineața când 
am fost pedepsit mi s-a părut că a durat vreo trei ore. 

M-au legat de stâlpul pentru bătaie și mi-au dat jos pantalonii. 
Am încercat să mă cac, dar durerea era atât de groaznică, încât 
nu m-am putut concentra îndeajuns ca să fac asta. Mai mult, nu 
aveam ce anume să mă cac. După ce mi-am încasat loviturile, 
m-au dezlegat și, pentru o clipă, am stat eliberat de stâlp înainte 
de a leșina. 

e 

M-am holbat mult timp la bărbatul care spânzura peste 
marginea patului suprapus de deasupra mea. Nu se mişca 
niciodată, nu tresărea nici măcar din degete, aşa că mă 
întrebam dacă nu cumva o fi mort. Simţind, fără să-mi pot 
explica de ce, că era musai să mă ridic din pat ca să mă uit la el, 
m-am ridicat de pe burtă și am țipat de durere. Strigătul meu a 
adus un bărbat la marginea patului. 

— Isuse, am articulat eu, simțind cum începea să-mi curgă 
transpiraţia pe frunte. Doare mai rău decât durea acolo afară. 

— E din cauza medicamentului, mă tem. 

Bărbatul avea în jur de patruzeci de ani, dinţi ca de iepure și 
un păr pe care probabil că-l împrumutase de la o saltea veche. 
Era groaznic de slab, cu un trup care părea numai bun de pus 
într-un borcan cu formol, și avea o stea galbenă cusută pe haina 
de pușcăriaș. 

— Medicament? am zis cu o nuanţă de neîncredere în glas. 

— Da, răspunse tărăgănat evreul. Clorură de sodiu. Adăugă 
apoi mai răspicat: Sare de bucătărie, știi, prietene. Ti-am 
acoperit dungile de la bici cu sare. 

— Dumnezeule mare, m-am revoltat eu, doar nu sunt o 
omletă. 

— Așa o fi, dar eu sunt un doctor dat dracu'. Ustură ca un 
prezervativ plin cu urzici, știu, dar e cam singurul lucru pe care-l 
pot prescrie care va împiedica șanțurile astea de răni să se 
infecteze. 

Vocea lui era plină, sonoră, ca a unui actor de comedie. A 
adăugat: 

— Eşti norocos. Pe tine pot să te repar. Aș vrea să pot spune 
același lucru și despre restul nenorociţilor ăstora. Din nefericire, 
și asta e tot ce se poate face cu un dispensar care a fost furat 
dintr-o bucătărie. 


261 


M-am uitat în sus la patul de deasupra mea și la încheietura 
mâinii care se ițea în jos de marginea lui. Nu a existat nicicând 
vreo ocazie în care să privesc cu mai multă plăcere la 
diformitatea unui om. Era o încheietură de mână dreaptă, cu un 
ganglion. Doctorul o ridică în afara câmpului meu vizual și se 
urcă pe patul meu ca să se poată uita la proprietarul ei. Se dădu 
apoi jos și se uită la fundul meu gol. 

— O să supravieţuiești, îmi zise. 

Am dat în sus din cap, spre patul de deasupra: 

— El ce-a păţit? 

— De ce, îţi face necazuri? 

— Nu, doar mă întrebam și eu așa. 

— la spune-mi, ai avut icter? 

— Da. 

— Bine. Nu-ţi face griji, n-o să te molipsești. Numai să nu 
încerci să-l săruţi sau să i-o tragi. Oricum, o să mă ocup să fie 
mutat în alt pat, ca să nu se pișe pe tine. Transmiterea bolii se 
realizează prin produsele de excreţie. 

— Transmiterea? Transmiterea a ce? l-am întrebat. 

— A hepatitei. O să-i pun să te mute pe tine în patul de sus și 
pe el în cel de jos. Poţi să-i dai niște apă dacă i se face sete. 

— Sigur că da. Cum îl cheamă? 

Doctorul oftă epuizat: 

— Nu am nici cea mai vagă idee. 

Mai târziu, după ce, cu un considerabil grad de disconfort, am 
fost mutat de către infirmieri în patul de sus, iar fostul său 
ocupant în cel de dedesubt, m-am uitat în jos la bărbatul ca o 
scândură care reprezenta singura mea speranţă de a scăpa din 
Dachau. Nu era o priveliște încurajatoare. Din ce-mi aminteam 
din fotografia văzută în biroul lui Heydrich, ar fi fost imposibil să- 
| identific pe Mutschmann dacă nu ar fi fost ganglionul, într-atât 
de galbenă îi era paloarea și așa de slăbit trupul. Zăcea 
tremurând sub pătură, delirând de febră, gemând când și când 
de durere când vreo crampă îi săgeta măruntaiele. L-am 
supravegheat un timp și spre ușurarea mea și-a recăpătat 
cunoștința, dar numai atât timp cât să încerce, fără succes, să 
vomite. Apoi și-o pierdu din nou. Îmi era clar că Mutschmann era 
pe moarte. 

În afară de doctor, pe care-l chema Mendelssohn, și de vreo 
trei-patru infirmieri, care sufereau ei înșiși de diverse boli, în 


262 


spitalul lagărului se aflau în jur de șaizeci de bărbaţi și femei. 
Cât despre spital, e mult spus, nu era decât ceva mai mult decât 
un cavou. Am aflat că nu erau decât două feluri de pacienți: cei 
bolnavi, care mureau întotdeauna, și cei răniţi, care uneori se 
îmbolnăveau și ei. 

In seara aia, înainte de a se lăsa întunericul, Mendelssohn 
veni să-mi examineze dungile. 

— Mâine dimineaţă o să te spăl și o să-ţi pun din nou sare pe 
fund, zise el, privind apoi fără interes în jos, la Mutschmann. 

— Și el? l-am întrebat. Era o întrebare stupidă și nu făcu decât 
să-i trezească evreului curiozitatea. 

— Dacă tot ai întrebat, i-am spus să se ţină departe de băuturi 
alcoolice și mâncare picantă și să se odihnească mult, îmi 
răspunse cu un umor sec. 

— Cred că m-am prins cum stă treaba. 

— Nu sunt de piatră, prietene, dar nu e nimic ce aș putea face 
ca să-l ajut. Cu o dietă cu multe proteine, vitamine, glucoză și 
metionină, poate că ar avea o șansă. 

— Cât mai are? 

— Incă mai reușește să-și recapete cunoștința din când în 
când? 

Am aprobat cu o înclinare a capului. Mendelssohn oftă: 

— Greu de zis. Dar o dată ce se instalează coma, e chestiune 
de o zi-două. Nu am nici măcar niște morfină să-i dau. În acest 
caz de moarte clinică, e medicamentul obișnuit care li se 
administrează pacienților. 

— O să ţin minte. 

— Nu te îmbolnăvi, prietene. E tifos pe aici. În clipa în care îţi 
dai seama că faci febră, ia două linguriţe din propria-ţi urină. 
Pare să funcţioneze. 

— Asta dacă pot să fac rost de o linguriţă curată. Mersi de 
sfat. 

— Ei, uite încă unul, de vreme ce ești în așa toane bune. 
Singurul motiv pentru care Comitetul Lagărului se întâlnește aici 
e acela că ei știu că paznicii nu vor veni aici decât dacă nu au 
încotro. Contrar aparenţelor, SS-iștii nu sunt proști. Numai un 
nebun ar sta aici mai mult decât trebuie. De îndată ce te poți 
deplasa fără să simţi dureri prea mari, sfatul meu e să pleci de 
aici. 

— Pe tine ce te face să stai? Jurământul lui Hipocrate? 


263 


Mendelssohn ridică din umeri: 

— N-am auzit de așa ceva. 

Am dormit o vreme. Voisem să rămân treaz și să-l 
supraveghez pe Mutschmann, în caz că își revenea din nou. 
Cred că speram la una din scenele alea emoţionante pe care le 
vezi în filme, când muribundul e atât de mișcat încât își 
descarcă sufletul în fața celui aplecat deasupra patului său de 
moarte. 

Când m-am trezit, era noapte și, peste zgomotele făcute de 
ceilalți deţinuţi din spital, care tușeau sau sforăiau, am auzit un 
sunet inconfundabil, venind din patul de sub mine, făcut de 
Mutschmann care se chinuia să vomite. M-am aplecat și l-am 
văzut în lumina lunii, sprijinit într-un cot, ţinându-se cu mâinile 
de stomac. 

— Ți-e mai bine? l-am întrebat. 

— Cum să nu, șuieră el. Ca o ţestoasă nenorocită de 
Galapagos, o să trăiesc veșnic. Gemu din nou și, copleșit de 
durere, printre dinţii încleștaţi, zise: Blestematele astea de 
crampe la stomac. 

— Vrei niște apă? 

— Apă, da. Mi-e limba la fel de uscată ca și... 

Fu cuprins de un alt acces de vomă. M-am dat jos binișor și 
am luat polonicul de pe o găleată de lângă pat. Cu dinţii 
clănţănind ca un buton de telegraf, Mutschmann sorbi apa cu 
zgomot. Când termină de băut, oftă și se întinse pe spate. 

— Mersi, amice, zise el. 

— N-ai pentru ce. Și tu ai face la fel pentru mine. 

L-am auzit tușind în mijlocul a ceea ce se voia un chicotit: 

— Ba nu. Să fiu al dracu’ dacă-aș face-o, scrâșni el. Mi-ar fi 
teamă să nu mă molipsesc de ceva, indiferent de ce boală aș 
avea eu. Nu cred că știi ce am, nu? 

M-am gândit un moment și apoi i-am spus: 

— Ai hepatită. 

Rămase tăcut câteva minute și m-am simţit rușinat. Ar fi 
trebuit să-l scutesc de agonia de a ști asta. 

— Mersi că ai fost sincer cu mine, zise el. Da’ tu ce ai? 

— Stâlpul infamiei. 

— Pentru ce? 

— C-am ajutat un evreu care se afla în grupa mea de lucru. 


264 


— Ce prostie din partea ta, zise. Ei sunt oricum morți cu toții. 
Riscă și tu pentru cineva care are măcar jumătate de șansă, nu 
pentru un evreu. Norocul lor s-a dus de multă vreme. 

— Păi, nici al tău nu prea a câștigat la loterie. 

— Foarte adevărat, spuse el râzând. Nu mi-am închipuit 
niciodată c-o să mă îmbolnăvesc. Am crezut că o să scap din 
gaura asta afurisită. Aveam o slujbă bună la atelierul unui 
cizmar. 

— Ghinion, ce mai, am admis eu. 

— Sunt pe moarte, nu-i așa? 

— Nu asta e ce a spus doctorul. 

— Nu e nevoie să-mi vinzi gogoși. Îmi dau seama și singur. 
Dar mersi oricum. Isuse, aș da orice pentru o ţigară. 

— Și eu. 

— Chiar și una din foi ar fi bună. Făcu o pauză, apoi zise: 
Trebuie să-ţi spun musai ceva. 

Am încercat să ascund nerăbdarea care mi se revărsa din 
glas: 

— Da? Ce anume? 

— Să nu ţi-o pui cu vreuna din femeile din lagăr. Sunt foarte 
sigur că eu așa m-am îmbolnăvit. 

— Nu, n-o să fac asta. Mersi că mi-ai spus. 

e 

A doua zi mi-am vândut rația de mâncare pe câteva țigări și 
am așteptat ca Mutschmann să-și revină din delir. Il ţinu 
aproape toată ziua. Când în cele din urmă își recăpătă 
cunoștința, îmi vorbi ca și cum conversaţia noastră anterioară 
avusese loc cu doar câteva minute mai înainte. 

— Cum îţi merge? Cum sunt dungile? 

— Dureroase, i-am zis, dându-mă jos de la locul meu. 

— Cred și eu. Nemernicul ăla de sergent cu biciul chiar dă al 
dracu' de tare. 

Își înclină faţa foarte slăbită spre mine și zise: 

— Ştii, mi se pare că te-am mai văzut undeva. 

— Păi, hai să vedem, i-am spus. La Rot Weiss Tenis Club? La 
Herrenklub? La Excelsior, poate? 

— Mă întărâțţi. 

Am aprins o ţigară și i-am pus-o între buze. 

— Pariez că a fost la Operă - sunt mare amator, știi. Sau 
poate că a fost la nunta lui Goering? 


265 


Buzele lui galbene se destinseră în ceva care aducea a 
zâmbet. Apoi inspiră fumul de tutun de parcă ar fi fost oxigen 
pur. 

— Eşti un magician dat dracu’, îmi spuse el savurându-și 
ţigara. 

l-am luat-o din gură o secundă, după care i-am pus-o la loc. El 
adăugă: 

— Nu, nu e vorba de niciunul dintre locurile astea. O să-mi 
aduc eu aminte. 

— Sigur că da, am întărit eu, sperând din tot sufletul că o să-și 
amintească. O clipă, mi-a trecut prin cap să spun închisoarea 
Tegel, dar am respins ideea. Bolnav sau nu, el și-ar fi putut 
aminti în mod diferit situaţia, și atunci nu aș mai fi avut nicio 
șansă cu el. 

— Tu ce ești? Sozi? Kozi? 

— Negustor pe piaţa neagră, i-am răspuns. Da' tu? 

Pe chip i se lăţi un zâmbet care aducea mai mult a rictus când 
îmi zise: 

— Mă ascund. 

— Aici? De cine? 

— De toată lumea. 

— Ei, da’ știu că ţi-ai ales o ascunzătoare a naibii de bună. Ce 
ai, ești nebun? 

— Aici nu mă poate găsi nimeni, spuse el. Lasă-mă să te 
întreb ceva: unde ai ascunde o picătură de ploaie? 

Am părut nedumerit până când el a răspuns: 

— Sub o cascadă. În caz că nu știai, asta e filosofie chineză. 
Adică, n-ai găsi-o niciodată, nu-i așa? 

— Nu, cred că nu. Dar trebuie să fi fost disperat, am constatat 
eu. 

— Faptul că m-am îmbolnăvit... a fost pur și simplu un 
ghinion... Dacă nu era asta, aș fi ieșit de aici... într-un an-doi... 
iar până atunci... ei ar fi renunţat să mă mai caute. 

— Care ei? De ce te caută? 

Pleoapele lui tremurară și ţigara îi căzu pe pătură dintre 
buzele inconștiente. l-am tras pătura până la bărbie și am stins 
ţigara cu speranţa că poate o să-și revină din nou pentru 
suficientă vreme încât să fumeze și cealaltă jumătate. 

În timpul nopţii, respiraţia lui Mutschmann deveni din ce în ce 
mai superficială și dimineața Mendelssohn fu de părere că e pe 


266 


punctul de a intra în comă. Nu aveam ce altceva să fac decât să 
stau pe burtă, să privesc în jos și să aștept. M-am gândit mult la 
Inge, dar cel mai mult m-am gândit la mine însumi. La Dachau, 
pregătirile de înmormântare erau simple: te ardeau în 
crematoriu și cu asta basta. Sfârșitul poveștii. Dar în timp ce 
priveam otrăvurile care-și făceau efectul îngrozitor asupra lui 
Mutschmann, distrugându-i ficatul și splina, astfel încât tot 
corpul îi era umplut cu infecție, cea mai mare parte a gândurilor 
mele s-a îndreptat la ţara mea și la boala ei la fel de groaznică. 
Abia acum, la Dachau, am fost în stare să judec exact în cât de 
mare măsură atrofia Germaniei se transformase în necroză. Cât 
despre sărmanul Mutschmann, nu avea să existe morfină pentru 
momentul când durerea lui avea să fie și mai mare. 
e 

La Dachau se aflau puțini copii născuți acolo de femeile care 
erau prizoniere. Unii dintre ei nu cunoscuseră altă viață decât 
aceea din lagăr. Se jucau nestingheriți în perimetrul lagărului, 
tolerați de către toți paznicii și chiar iubiți de către unii, și 
puteau să meargă oriunde, cu excepția barăcii în care era 
spitalul. Pedeapsa pentru neascultare era o bătaie zdravănă. 

Mendelssohn ascundea un copil cu piciorul rupt sub un pat. 
Băiatul căzuse în timp ce se juca în cariera închisorii și se afla 
acolo de aproape trei zile cu piciorul în atele, când SS-iștii au 
venit după el. Era atât de speriat, că-și înghiţi limba și se sufocă 
de moarte. 

Când mama băiatului a venit să-l vadă și a trebuit să i se 
spună vestea cea proastă, Mendelssohn a fost un model de 
compasiune profesională. Dar mai târziu, după ce ea plecase, l- 
am auzit plângând încetișor, doar pentru el însuși. 

e 

— Hei, acolo sus! 

Am tresărit când am auzit vocea de sub mine. Nu că aș fi fost 
adormit, doar că nu-l mai supravegheam pe Mutschmann la fel 
de atent cum ar fi trebuit. Habar nu aveam de cât timp nepreţuit 
era conștient. M-am dat jos cu grijă și am îngenuncheat lângă 
patul lui. Încă mă durea când stăteam în fund. El rânji groaznic 
și mă apucă de mână: 

— Mi-am adus aminte, zise el. 

— A, da? am spus plin de speranţă. Și ce anume ţi-ai amintit? 

— Unde ţi-am văzut faţa. 


267 


Am încercat să nu par preocupat, deși inima îmi bubuia în 
piept. Dacă credea că sunt poliţist, atunci puteam să uit de 
misiunea mea. Un fost deţinut nu se împrietenește niciodată cu 
un poliţist. Și dacă am fi fost amândoi duși de valuri pe o insulă 
pustie, tot mi-ar fi scuipat în față. 

— Da? am zis cu nonșalanţă. Și unde s-a întâmplat asta? 

l-am pus jumătatea de ţigară între buze și i-am aprins-o. 

— Erai detectivul casei, croncăni el. La Adlon. Am aranjat 
cândva o spargere acolo. Chicoti răgușit și mă întrebă: Am 
dreptate? 

— Ai o memorie bună, i-am spus aprinzându-mi și mie o 
țigară. Asta a fost cu foarte mult timp în urmă. 

Strânsoarea lui deveni mai puternică. 

— Nu-ţi face griji, zise el. N-o să spun nimănui. Și apoi, nu e ca 
și cum ai fi fost poliţist, nu? 

— Ziceai că ai aranjat o spargere acolo. Cu ce anume mai 
exact te-ai ocupat? 

— Am fost spărgător de seifuri. 

— Nu-mi amintesc ca seiful hotelului să fi fost vreodată jefuit, 
i-am spus. Cel puţin, nu pe vremea când lucram eu acolo. 

— Asta pentru că nu am luat nimic, se lăudă el mândru. A, da, 
l-am deschis. Nu era nimic care să merite a fi luat. Pe bune. 

— Trebuie să te cred pe cuvânt. Erau mereu bogătași în hotel 
și aveau întotdeauna obiecte de valoare. Foarte rar se întâmpla 
să nu fie ceva în seiful ăla. 

— Așa e, aprobă el. Pur și simplu am avut eu ghinion. Chiar nu 
era nimic ce puteam să iau și să pot scăpa ușor de marfă. Că 
ăsta e șpilu', pricepi tu? Nu are niciun rost să iei ceva ce nu poţi 
să plasezi. 

— Bine, te cred. 

— Nu mă laud, zise el. Eram cel mai bun. Nu exista ceva ce să 
nu pot deschide. la spune, te-ai aștepta să fiu bogat, așa-i? 

Am ridicat din umeri: 

— Poate. M-aș aștepta și să fii la închisoare, ceea ce e 
adevărat. 

— Tocmai pentru că sunt bogat mă ascund aici. Ți-am spus 
asta, nu? 

— Ai amintit ceva despre asta, da. 

Mi-am acordat câtva timp înainte de a adăuga: 


268 


— Și ce ai de te face atât de bogat și de căutat? Bani? 
Bijuterii? 

El izbucni într-un hohot scurt de râs: 

— Mai bine de-atât. Putere. 

— Sub ce formă sau ce fel de putere? 

— Documente. Crede-mă pe cuvânt, sunt o grămadă de 
oameni care ar da oricât, o mulţime de bani, ca să pună mâna 
pe ceameu. 

— Da’ ce cuprind hârtiile astea? 

Respirația lui era mai superficială decât o gagicuţă care 
pozează ca model pentru revista Burlacu. 

— Nu știu exact, zise el. Nume, adrese, informaţii. Da’ tu ești 
un tip isteţ, tu te-ai pricepe să le descurci. 

— Doar nu le ai cu tine aici, nu-i așa? 

— Nu fi prostănac, șuieră el. Sunt afară, în siguranţă. 

Am luat mucul stins de ţigară din gura lui și l-am aruncat pe 
jos. l-am dat apoi restul țigării mele. 

— Ar fi mare păcat... să nu fie folosite niciodată, zise el 
gâfâind. Ai fost bun... cu mine. Așa că am să-ți fac un favor... 
Să-i faci să transpire, bine? Astea o să valoreze... un camion 
mare... cu mălai... pentru tine... afară. 

M-am aplecat spre el ca să-l aud ce spune: 

— Să-i strângi bine... de nas. 

Pleoapele lui au clipit tremurat. L-am luat de umeri și am 
încercat să-l scutur ca să-l readuc în simţiri. Ca să-l readuc la 
viaţă. 

Am stat acolo în genunchi lângă el un timp. În acea mică 
parte din mine care încă era conștientă de lucruri, am simţit un 
sentiment terifiant de abandonare. Mutschmann fusese mai 
tânăr decât mine, și fusese și mai puternic. Nu era prea greu să 
mă imaginez pe mine însumi murind de vreo boală. Pierdusem 
din greutate. Avusesem herpes și dinţii mei se clătinau, slăbiți în 
gingii. Omul lui Heydrich, SS Oberschutze Burger, era la 
comanda atelierului de tâmplărie și mă întrebam ce mi s-ar 
întâmpla dacă m-aș duce la el și i-aș spune parola care m-ar 
scoate din Dachau. Ce mi-ar face Heydrich când ar descoperi că 
nu știu unde sunt documentele lui Von Greis? M-ar trimite 
înapoi? Ar pune să fiu executat? lar dacă nu aș sufla din fluier, 
oare i-ar trece prin cap să presupună că nu reușisem și să mă 
scoată afară? Din scurta mea întâlnire cu Heydrich și din puţinul 


269 


pe care-l auzisem despre el, părea puţin probabil. Să ajung așa 
de aproape și să dau greș la final era mai mult decât puteam 
suporta. 

După o vreme, m-am întins înainte și am tras pătura peste 
faţa galbenă a lui Mutschmann. Un ciot de creion căzu pe jos și 
m-am uitat la el câteva clipe înainte să-mi treacă prin minte un 
gând și ca în inimă să-mi strălucească din nou o rază de 
speranţă. Am tras pătura de pe trupul lui Mutschmann. Işi ţinea 
mâinile strânse. Le-am desfăcut una după alta. În mâna stângă 
a lui Mutschmann era o bucată de hârtie maro, din aceea pe 
care prizonierii de la atelierul de cizmărie o foloseau ca să 
împacheteze pantofii reparaţi pentru paznicii SS. Mi-era mult 
prea teamă că nu e nimic pe hârtie, ca să o desfac imediat. 
Când am făcut-o, scrisul era aproape lizibil, și mi-a luat aproape 
o oră să descifrez conţinutul biletului. Pe el scria: „Biroul de 
obiecte pierdute, Departamentul de trafic Berlin, 
Saarlandstrasse. Ti-ai pierdut servieta cândva în iulie pe 
Leipzigerstrasse. Confecţionată din piele simplă de culoare 
maro, cu închizătoare de alamă, cu pete de cerneală pe mâner. 
Iniţiale aurite K.M. Conţine o carte poștală ilustrată din America, 
romanul western Old Surehand de Karl May și documente de 
afaceri. Mersi. K.M.”. 

Era, probabil, cel mai ciudat bilet spre casă pe care l-a avut 
cineva vreodată. 


19. 


Părea că peste tot erau uniforme. Până și vânzătorii de ziare 
purtau șepci de SA și vestoane. Nicio paradă și, desigur, niciun 
evreu pe Unter den Linden care să poată fi boicotat. Poate că 
abia atunci, după Dachau, am realizat pe deplin adevărata forță 
a strânsorii în care naţional-socialismul ţinea Germania. 

Mă îndreptam spre biroul meu. Situat nepotrivit între 
ambasada Greciei și magazinul de artă Schultze's și păzit de doi 
Sturmtrupper, am trecut de Ministerul de Interne din care 
Himmler emisese acel ordin adresat lui Paul Pfarr cu privire la 
corupţie. O mașină trase în faţa intrării principale și din ea au 
ieșit doi ofițeri și o fată în uniformă, pe care am recunoscut-o ca 
fiind Marlene Sahm. M-am oprit și m-am pregătit să spun bună, 
dar apoi m-am gândit că mai bine n-o fac. Ea trecu pe lângă 
mine fără să-mi arunce o privire. Dacă mă recunoscuse, se 
prefăcuse foarte bine că nu mă cunoaște. M-am întors și am 
privit-o intrând în clădire în urma celor doi bărbaţi. Nu cred că 
am stat acolo mai mult de două minute, dar a fost suficient de 
mult ca să fiu abordat de către un bărbat gras cu o pălărie cu 
borul tras pe ochi: 

— Actele la control, zise direct, fără ca măcar să se deranjeze 
să-mi arate legitimaţia Sipo sau insigna. 

— Cine zice? 

Bărbatul își împinse spre mine faţa porcină prost rasă și 
șuieră: 

— Eu zic. 

— Ascultă, te înșeli amarnic dacă crezi că posezi ceea ce este 
cunoscut drept personalitate impresionantă. Așa că scutește-mă 
de rahaturile tale și arată-mi o legitimaţie. 

O legitimaţie Sipo trecu rapid prin faţa nasului meu. 

— Voi, băieţi, aţi cam început să vă leneviţi, i-am zis scoțând 
actele de identitate. 

Mi le smulse ca să le examineze. 

— De ce te tot învârți pe aici? 

— Mă învârtesc? Cine se învârtește? i-am zis. M-am oprit ca să 
admir arhitectura. 


271 


— De ce te uitai la ofiţerii ăia care au coborât din mașină? 

— Nu mă uitam la ofiţeri, mă uitam la fată. Îmi plac la nebunie 
femeile în uniformă. 

— Șterge-o de aici, îmi zise el dându-mi înapoi actele. 

Germanul mediu pare să fie capabil să tolereze cel mai 
jignitor comportament din partea oricui poartă o uniformă sau 
are vreun fel de însemne oficiale. În toate cele, mai puţin în 
asta, mă consider a fi un german tipic, căci trebuie să recunosc 
că sunt în mod natural predispus la a obstrucţiona autorităţile. 
Presupun că s-ar putea spune că e o atitudine ciudată pentru 
cineva care a fost polițist. 

Pe KOnigstrasse, colectorii de la Ajutorul de larnă erau în plină 
activitate, scuturându-și micile cutii roșii pentru colecte pe sub 
nasurile tuturor, deși noiembrie abia începuse de câteva zile. La 
începuturile sale, Ajutorul fusese destinat să ajute la depășirea 
efectelor șomajului și crizei economice, dar acum, și aproape de 
către toată lumea, era privit ca nefiind altceva decât șantaj 
financiar și psihologic făcut de Partid: Ajutorul strângea fonduri, 
dar, lucru la fel de important, crea un climat emoţional în care 
oamenii erau antrenați să se descurce fără el de dragul patriei- 
mamă. În fiecare săptămână, colecta era responsabilitatea unei 
organizaţii diferite, iar în săptămâna aceasta era cea a 
lucrătorilor feroviari. 

Singurul lucrător feroviar care mi-a plăcut vreodată era tatăl 
lui Dagmarr, fosta mea secretară. Nu trecuse mult după ce îmi 
mușcasem buza și îi dădusem unuia dintre ei 20 de pfeningi, că 
un pic mai încolo pe stradă am fost solicitat de un altul. Mica 
insignă din sticlă pe care o primeai pentru contribuţia ta 
bănească nu numai că nu te proteja de o hărţuire ulterioară, dar 
te arăta drept un potenţial mușteriu. Și totuși, nu asta m-a făcut 
să-l înjur pe bărbat, gras cum numai un feroviar poate fi, și să-l 
împing la o parte din drumul meu, ci faptul că am văzut-o pe 
însăși Dagmarr dispărând după coloana memorială care se 
înalță în faţa primăriei. 

Auzindu-mi pașii grăbiţi, s-a întors și m-a văzut înainte să 
ajung lângă ea. Am rămas, simţindu-ne oarecum aiurea, în faţa 
monumentului în formă de urnă, cu motoul său imens cu litere 
albe, pe care scria „Sacrificiu pentru ajutorul de iarnă”. 

— Bernie, zise ea. 

— Bună. Tocmai mă gândeam la tine. 


Simţindu-mă foarte încurcat, am atins-o pe braţ: 

— Mi-a părut rău când am auzit de Johannes. 

Îmi aruncă un zâmbet curajos și îşi strânse mai aproape de 
gât haina maro din lână: 

— Ai slăbit mult, Bernie. Ai fost bolnav? 

— E o poveste lungă. Ai timp de-o cafea? 

Ne-am dus la Alexanderquelle în Alexanderplatz, unde am 
comandat două mocca adevărate și biscuiţi adevăraţi, cu gem 
adevărat și unt adevărat. 

— Se spune că Goering are un procedeu nou prin care obţine 
unt din cărbune. 

— Nu pare să mănânce prea mult din el, am râs eu politicos. 

— Și nu mai poţi cumpăra o ceapă în tot Berlinul. Tata crede 
că o folosesc pentru a face gaz otrăvitor pentru japonezi ca să-l 
folosească împotriva chinezilor. 

După un timp, am întrebat-o dacă se simţea în stare să 
vorbească despre Johannes. 

— Din păcate, nu sunt prea multe de spus, zise ea. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Tot ce știu e că a fost ucis în timpul unui raid aerian asupra 
Madridului. A venit unul dintre camarazii lui să-mi spună. Din 
partea Reichului, am primit un mesaj de un rând în care scria: 
„Sotul dumneavoastră a murit pentru onoarea Germaniei”. 

Din punctul de vedere al unui porc, mi-am zis eu. Ea sorbi din 
cafea și continuă: 

— Apoi a trebuit să merg să mă întâlnesc cu cineva de la 
Ministerul Aerului și să semnez o promisiune cum că n-o să 
vorbesc despre ce se întâmplase și n-o să port doliu. Poţi să-ţi 
închipui așa ceva, Bernie? Nu am putut nici măcar să port doliu 
după propriul meu soţ. Era singurul mod în care puteam primi o 
pensie. „Tu nu ești nimic, națiunea ta e totul.” Ei, să știi că ăștia 
vorbesc foarte serios. 

Își scoase batista și își suflă nasul. 

— Să nu-i subestimezi niciodată pe naţional-socialiști când 
vine vorba de panteism, i-am spus eu. Indivizii sunt ceva lipsit 
de importanţă. În vremurile astea, propria-ţi mamă îţi ia 
dispariția ca fiind ceva de la sine înțeles. Nimănui nu-i pasă. 

Nimănui, cu excepţia mea, m-am gândit eu. Săptămâni întregi 
după ce am fost eliberat de la Dachau, dispariţia lui Inge Lorenz 


273 


a fost singurul meu caz. Dar uneori până și Bernie Gunther trage 
linie. 

Să cauţi pe cineva în Germania la sfârșitul toamnei anului 
1936 era ca și cum ai fi încercat să găsești ceva într-un sertar 
mare de birou care a fost trântit de pământ, cu conţinutul scos 
și apoi pus la loc după o nouă ordine, astfel încât lucrurile să nu 
mai fie la îndemână sau să pară c-ar fi fost locul lor acolo. 
Treptat, sentimentul meu de nerăbdare s-a tocit de indiferența 
celorlalţi. Foștii colegi ai lui Inge de la ziar au ridicat din umeri și 
au spus că, de fapt, nu o cunoscuseră chiar atât de bine. Vecinii 
au clătinat din capete și au sugerat că trebuie să ai o atitudine 
filosofică în fața unor astfel de lucruri. Otto, admiratorul ei din 
DAF, a crezut că probabil o să apară nu peste mult timp. Nu 
puteam să-i învinovăţesc pe niciunul dintre ei. Să-ţi pierzi încă 
un fir de păr pentru un cap care deja s-a pierdut pare multora 
deloc potrivit. 

Impărţindu-mi serile tacute, singuratice, cu o sticlă 
prietenoasă, am încercat adesea să-mi imaginez ce s-o fi 
întâmplat cu ea: accident de mașină, vreo formă de amnezie, 
poate; o cădere emoțională sau mintală; o crimă pe care o 
comisese și care impunea imediata și permanenta ei dispariţie. 
Dar ajungeam întotdeauna înapoi la răpire și omor și la ideea că, 
indiferent ce i se întâmplase, avea legătură cu cazul la care 
lucrasem eu. 

Chiar și după ce trecuseră două luni, când în mod normal te-ai 
fi putut aștepta ca Gestapoul să recunoască, Bruno Stahlecker, 
transferat mai nou afară din oraș la o mică secţie Kripo din 
Spreewald, nu reuși să găsească nicio înregistrare prin dosare a 
faptului că Inge ar fi fost executată sau trimisă într-un KZ. Și 
indiferent de cât de multe ori m-am dus din nou la casa lui 
Haupthăndler din Wannsee, în speranţa că poate găsesc ceva 
care să îmi ofere un indiciu cu privire la ce se întâmplase, nu 
găseam niciodată nimic. 

Până să expire contractul de închiriere al lui Inge, mă duceam 
adesea la apartamentul ei în căutarea unor lucruri secrete pe 
care nu găsise de cuviință să mi le împărtășească. Între timp, 
amintirea ei se estompă. Neavând o fotografie, i-am uitat chipul, 
și am ajuns să-mi dau seama cât de puţine știusem cu adevărat 
despre ea, nici măcar elemente rudimentare de informaţie. 


274 


Păruse întotdeauna să fie destul timp ca să aflăm tot ce era de 
aflat. 

lar săptămânile se transformară în luni. Știam că șansele 
mele de a o găsi pe Inge deveneau din ce în ce mai mici, 
aproape invers proporţionale. Și pe măsură ce urma se răcea, 
același lucru se întâmpla și cu speranța. Am simţit - am știut - 
că nu o să o mai văd niciodată. 

Dagmarr mai comandă niște cafea și am conversat despre 
ceea ce mai făcuse fiecare dintre noi. Dar nu i-am spus nimic 
despre Inge sau despre șederea mea la Dachau. Există lucruri 
care nu pot fi discutate la cafeaua de dimineaţă. 

— Afacerile cum merg? mă întrebă ea. 

— Mi-am cumpărat o mașină nouă, un Opel. 

— Inseamnă că o duci bine, atunci. 

— Dar tu? Din ce trăieşti? 

— M-am întors acasă la părinţii mei. Dactilografiez acasă 
mult. Teze pentru studenţi, chestii de genu' ăsta. Reuși să 
zâmbească, spunând: Tata se îngrijorează pentru mine că fac 
asta. Vezi tu, mie îmi place să bat la mașină noaptea, iar 
zgomotul mașinii de scris a adus Gestapoul la ușă de trei ori în 
tot atâtea săptămâni. Îi caută pe cei care scriu ziarele de 
opoziţie. Din fericire, chestiile cu care mă îndeletnicesc eu sunt 
atât de pline de adoraţie pentru naţional-socialism, că e ușor de 
scăpat de ei. Dar tata se îngrijorează din cauza vecinilor. Zice că 
or să înceapă să creadă că Gestapoul e pe urmele noastre 
pentru cine știe ce. 

După un timp, i-am propus să mergem la un film. 

— Da, zise ea, dar nu cred că aș putea să rezist la un film 
patriotic. 

Când am ieșit din cafenea, am cumpărat un ziar. 

Pe prima pagină era o fotografie a celor doi Hermann, Six și 
Goering, strângându-și mâinile: Goering rânjea cu gura până la 
urechi, iar Six nu zâmbea deloc. Se părea că, până la urmă, 
primului-ministru avea să-i iasă pasienţa cum voia el cu privire 
la aprovizionarea cu materii prime a industriei germane a 
oțelului. Am dat la pagina de divertisment. 

— Ce zici de /mpărăteasa roșie la Tauenzienpalast? am 
întrebat-o. 

Dagmarr zise că-l văzuse de două ori. 


275 


— Da’ de ăsta ce zici? mi-a spus ea. Marea pasiune, cu llse 
Rudel. E noul ei film, nu? Îți place de ea, nu-i așa? Marii 
majorităţi a bărbaţilor pare să-i placă. 

M-am gândit la tânărul actor Walther Kolb, pe care Ilse Rudel 
îl trimisese să facă o crimă pentru ea și care fusese el însuși ucis 
de mine. Desenul din reclama din ziar o arăta purtând un voal 
de călugăriță. Chiar și după ce am lăsat la o parte ceea ce știam 
personal despre ea, m-am gândit că această caracterizare e 
îndoielnică. 

Dar acum nimic nu mă mai surprinde. Am ajuns să trăiesc 
într-o lume care a sărit din matca ei, de parcă ar fi fost lovită de 
un cutremur enorm, astfel încât drumurile nu mai sunt netede, 
iar clădirile nu mai sunt drepte. 

— Da, i-am răspuns, e o tipă ca lumea. 

Am mers pe jos la cinema. Avizierele roșii ale lui Der Sturmer 
se aflau la loc în colţul străzilor și, dacă așa ceva era posibil, 
ziarul lui Streicher părea mai vehement ca niciodată. 


virtual-project.eu 


g“ 
> 
t } 4 


Me 


astică 


je