Luca D`Andrea — Esenta raului

‚D'ANDREA 


uea p ANDREA POATE FI COMPARAT 


CU STEPHEN KING ŞI J0-NESBØ.” 
LA REPUBBLICA 


„i — 
7-4 


zz 
o mă 
o- 
Er 
m 
z 
(=) 
o 


LUCA D'ANDREA 
ESENȚA RĂULUI 


Original: La Sostanza del Male (2016) 


Traducere din limba italiană: 
OANA SALIŞTEANU 


7 


virtual-project.eu 


A 


TREI 


Editura: TREI 
2017 


Pentru Alessandra, 
busola mea pe mările în furtună 


Aşa e mereu. În mijlocul gheții auzi mai întâi vocea 
Fiarei şi după aceea mori. 

Faliile de gheaţă şi crevasele asemenea celei în care mă 
găseam eu erau pline de alpinişti care îşi pierduseră 
forţele, raţiunea şi chiar viaţa din pricina acelei voci. 

O parte din mintea mea, partea animalică ce cunoştea 
teroarea, pentru că în teroare trăise milioane de ani, 
desluşea şuieratul Fiarei. 

Şase litere: Pleacă! 

Nu eram pregătit pentru glasul Fiarei. 

Aveam nevoie de ceva cunoscut, de ceva omenesc, care 
să mă smulgă din crunta singurătate a ghețarului. Am 
ridicat ochii spre marginile prăpastiei, căutând acolo sus 
silueta roşie a elicopterului EC135 al Salvamontului din 
Dolomiţi. Dar cerul era gol. O săgeată frântă, de un 
albastru orbitor. 

Asta m-a făcut să mă prăbuşesc. 

Am început să mă legăn înainte şi înapoi, simţindu-mi 
respiraţia tot mai accelerată şi trupul stors de orice vlagă. 
Ca Iona în pântecele balenei, mă aflam singur în faţa lui 
Dumnezeu. 

Iar Dumnezeu rânjea: Pleacă! 

La orele paisprezece şi nouăsprezece minute în acea 
blestemată zi de 15 septembrie, din gheaţă s-a auzit o voce 
care nu era a Fiarei. Era Manny, cu uniforma lui roşie uşor 
de zărit în tot albul din jurul meu. Mă striga repetat, încă o 
dată şi încă o dată, în timp ce cobora încet spre mine pe 
coarda de salvare. 

Cinci metri. 

Doi. 

Mâinile lui, ochii lui încercau să depisteze dacă aveam 
vreo rană care să-mi justifice comportamentul. Întrebările 
lui: o sută de ce? şi o mie de de ce? la care nu puteam 
răspunde. Vocea Fiarei era mult prea puternică. Mă 
devora. 

— Nu o auzi? am şoptit eu. Fiara, fia... 

Fiara, aş fi dorit eu să-i explic, ghețarul acela atât de 


"141- 


bătrân, considera de neacceptat ideea unei inimi calde 
îngropate în măruntaiele sale. Inima mea caldă. Şi a lui. 

Şi iată, orele paisprezece şi douăzeci şi două de minute. 

Expresia de uimire de pe chipul lui Manny 
preschimbându-se în pură teroare. Coarda de salvare de 
care era agăţat săltându-l ca pe o marionetă. Manny 
ţâşnind în sus. Huruitul elicei elicopterului preschimbat 
într-un strigăt înăbuşit. 

Şi apoi. 

Urletul lui Dumnezeu. Avalanşa suprimând cerul. 

Pleacă! 

Acela a fost momentul când am văzut. Când am rămas 
singur, dincolo de spaţiu şi de timp, eu am văzut. 

Bezna. 

Bezna totală. Dar n-am murit. Oh, nu. Fiara şi-a bătut joc 
de mine. M-a lăsat în viaţă. Fiara care acum şuiera: „Vei 
rămâne cu mine pe veci, pe veci...” 

Nu minţea. 

O parte din mine e încă acolo. 

Dar, cum ar fi spus fiica mea Clara cu un zâmbet, aceea 
nu era litera zet de la capătul curcubeului. Nu era sfârşitul 
poveştii mele. Dimpotrivă. 

Acela nu a fost decât începutul. 

Fiara. 

Şase litere: începe. 

Exact ca în Oroare. 


(We Are) The Road Crew! 


1. 


În viaţă, ca şi în artă, un singur lucru contează: faptele. 
Pentru a cunoaşte faptele referitoare la Evi, Kurt şi 
Markus şi la noaptea de 28 aprilie 1985, este esenţial să 
ştiţi totul despre mine. Pentru că nu există doar anul 1985 
şi masacrul din Bletterbach. Nu sunt numai Evi, Kurt şi 
Markus, mai sunt şi Salinger, Annelise şi Clara. 

Toate sunt legate. 


2. 


Până la orele paisprezece şi douăzeci şi două ale zilei de 
15 septembrie 2013, adică până în momentul în care 
aproape că fusesem răpus de Fiară, mi s-a spus că sunt pe 
cale să devin o nouă stea din lumea documentarelor, 
domeniu care tinde să producă nu atât stele, ci mai 
degrabă meteoriți minusculi şi praf cosmic. 

Lui Mike McMellan, cealaltă jumătate a astrului în 
devenire, îi plăcea să spună că şi dacă am fi fost stele 
căzătoare pe o traiectorie de coliziune cu planeta numită 
Faliment Total, am fi avut privilegiul de a ne mistui în 
flăcările rezervate eroilor. Incepând cu a treia bere mă 
declaram de acord cu el. Cel puţin era un pretext minunat 
pentru un nou toast. 

Mike nu era doar asociatul meu. Era şi cel mai bun 
prieten pe care l-ar putea avea cineva printr-un mare 
noroc. Era sâcâitor, atoateştiutor, egocentric ca o gaură 
neagră, obsesiv până dincolo de orice suportabilitate şi 
dăruit cu capacitatea de a se concentra asupra unei 
singure chestiuni mai abitir decât un canar sub influenţa 
amfetaminei. Dar mai era şi unicul artist adevărat pe care 
l-am cunoscut vreodată. 


1 (Noi suntem) echipa de pe drum (în engleză în original) (N.t.). 


e 6» 


Mike a fost cel care, pe când eram doar doi tineri timizi 
de la New York Film Academy (cursul de Regie pentru 
Mike şi cel de Scenariu pentru subsemnatul), a înţeles că, 
dacă ne-am fi continuat ambițiile hollywoodiene, ne-am fi 
ales cu fundurile bătătorite de atâtea şuturi încasate, acriţi 
şi flecari, ca nenorocitul ăla de profesor „Spuneţi-mi Jerry” 
Calhoun, un fost hippie care s-a distrat din plin maltratând 
primele noastre creaţii. 

Acela a fost cu adevărat un moment magic. O iluminare 
care urma să ne schimbe cursul vieţii. Poate mai puţin 
dramatic decât în filmul The Wild Bunch al lui Sam 
Peckinpah (în care William Holden zice „Hai să murim”, iar 
Ernest Borgnine îi răspunde: „De ce nu?”), căci noi atunci 
ne găseam într-un McDonald, ciugulind cartofi prăjiţi, cu 
moralul la pământ şi cu mutra vitelor duse către gloriosul 
bulevard al împărăției hamburgerilor. Dar, în orice caz, un 
moment irepetabil. Credeţi-mă. 

— Mai ducă-se în moaşă-sa Hollywood-ul, Salinger, a 
spus Mike. Lumea realitate, nu grafică pe computer. 
Singura soluţie pe care o avem la îndemână pentru a 
naviga prin acest nenorocit Zeitgeist este să lăsăm 
deoparte ficţiunea şi să ne dedicăm dragei, bătrânei şi 
solidei realităţi. Garantată sută la sută. 

Am ridicat dintr-o sprânceană: 

— Zeitgeist? 

— Păi nu tu erai nemţălăul, bătrâne? 

Mama mea era de origine germană, dar nicio problemă, 
nu mă simţeam deloc diferit de Mike. În fond eu crescusem 
în Brooklyn, iar el în Midwest-ul ăla de rahat. 

Lăsând la o parte consideraţiile de ordin genealogic, 
ceea ce voia Mike să spună în acel noiembrie ploios de 
acum mulţi ani era că ar fi trebuit să arunc cât colo 
scenariile mele (proaste) şi să mă apuc să fac împreună cu 
el filme documentare. Să lucrez asupra clipelor ce se dilată 
într-atât, încât ajung să se transforme într-o naraţiune, 
care să curgă uns din punctul a în punctul z, conform 
evangheliei răposatului Vladimir Jakovlevic Propp (pe care 
îl asociez cu povestirea, exact cum pe Jim Morrison îl 


e 7» 


asociez cu paranoia). 

Nebunie curată. 

— Mike... am răbufnit eu. Există o singură categorie mai 
păcătoasă decât cea care vrea să dea lovitura în cinema: 
documentariştii. Au colecții întregi din „National 
Geographic” care merg până prin 1800. Mulţi dintre ei au 
strămoşi care şi-au găsit sfârşitul în încercarea de a găsi 
izvoarele Nilului. Sunt plini de tatuaje şi poartă eşarfe de 
caşmir la gât. În puţine vorbe: sunt nişte imbecili, dar nişte 
imbecili liberali, şi de aceea se simt izbăviţi de orice păcat. 
Şi în ultimul rând, dar nu şi cel din urmă: au familii care se 
scaldă în bani şi care le subvenţionează safariurile şi 
colindatul lor prin lumea largă. 

— Salinger, uneori eşti chiar un... un... 

Mike a scuturat din cap. 

— Lasă astea şi ascultă-mă. Avem nevoie de un subiect. 
Un subiect puternic pentru un documentar care să arunce 
în aer tot ce există până acum. Ceva pe care oamenii să-l 
ştie, ceva familiar lor, dar pe care noi doi să-l prezentăm 
într-un fel cu totul nou şi diferit de cum îl văzuseră până 
acum. Stoarce-ţi creierii, gândeşte-te ş... 

Mă credeţi sau nu, exact acela a fost momentul în care 
un ageamiu plus încă un ageamiu au descoperit că sunt în 
stare să prefacă în caleaşcă aurită chiar şi cel mai trăsnit 
dovleac. Fiindcă da, de dovleac nu duceam lipsă. 

Nu ştiu cum şi nici de ce, dar în timp ce Mike mă privea 
fix cu mutra lui de criminal în serie, în timp ce mii de 
motive pentru a refuza propunerea îmi zburătăceau prin 
cap, am simţit cum un uriaş clic îmi detonează creierul. O 
idee absurdă. Nebunească. Incandescentă. O idee atât de 
idioată că risca să iasă al naibii de bine. 

Există oare ceva mai electrizant, mai puternic şi mai 
sexy decât rock'n'roll-ul? 

Acesta reprezintă o adevărată religie pentru milioane de 
persoane. Un suflu de energie care uneşte generaţiile. Nu 
exista vreo fiinţă pe planeta asta care să nu fi auzit 
vorbindu-se de Elvis, Hendrix, Rolling Stones, Nirvana, 
Metallica şi de toată pleiada scânteietoare a unicei 


e 3 


adevărate revoluţii a secolului al XX-lea. 

Un fleac, nu? 

Nu. 

Pentru că rockul presupunea şi nişte huidume de body- 
builderi cu priviri de pitbull, îmbrăcaţi în negru, ca nişte 
dulapuri cu două uşi, plătiţi să-i dea afară pe şmecheraşii 
ca noi. Ceea ce ar fi făcut cu mare plăcere şi gratis. 

Prima oară când am încercat să ne punem ideea în 
aplicare (cu Bruce Springsteen într-un turneu de încălzire 
într-un local din Village), eu m-am procopsit doar cu nişte 
îmbrânceli şi nişte vânătăi. Dar Mike a luat-o pe coajă mai 
rău. Jumătate din faţa lui semăna cu steagul scoţian. Era 
cât pe ce să ne alegem şi cu o plângere, asta era să fie 
cireaşa de pe tort. 

După Springsteen a urmat concertul celor de la White 
Stripes, al lui Michael Stipe, al trupei Red Hot Chili 
Peppers, al lui Neil Young şi al celor de la Black Eyed 
Peas, care pe atunci se aflau la apogeul notorietății lor. 

Ne-am ales cu nişte vânătăi frumuşele şi cu prea puţin 
material. Tentaţia de a lăsa totul baltă era mare. 

Acela a fost momentul în care Zeul Rockului şi-a întors 
faţa către noi şi, văzând străduinţele noastre penibile de a- 
l] preamări, ne-a arătat calea către succes cu o privire 
binevoitoare. 


3. 


Pe la jumătatea lui aprilie am reuşit să fac rost de un 
dublu contract pentru amenajarea unei scene în Battery 
Park. Şi nu pentru o formație oarecare, ci pentru cea mai 
controversată, mai diabolică şi mai blamată trupă din toate 
timpurile. Doamnelor şi domnilor, trupa Kiss. 

Am muncit ca nişte furnicuţe sârguincioase, după care, 
pe când maşiniştii plecau, ne-am ascuns într-o grămadă de 
gunoi. În tăcere, ca nişte lunetişti din armată. 

Când au apărut primele maşini negre, Mike a apăsat 
butonul Rec. Eram în al nouălea cer. Era marea noastră 
şansă. Şi evident că totul s-a desfăşurat foarte iute. 


e 9» 


Gene Simmons şi-a făcut apariţia dintr-o limuzină lungă 
cât un transatlantic, şi-a întins bine mădularele şi a dat 
ordin lacheilor lui să-i scoată botniţa adoratului său 
patruped. Cum s-a văzut liber, canişul său alb şi 
înspăimântător, cu o mutră de Lucifer, a început să latre în 
direcţia noastră ca un dulău al Infernului despre care 
cântă Robert Johnson („And the day keeps on reminding 
me, there's a hellhound on my trail. /Hellhound on my trail, 
hellhound on my trail”). Din două sărituri, m-am şi trezit cu 
potaia peste mine. Voia să mă înhaţe de jugulară, 
nenorocitul. Gogoaşa aia de blană voia să mă ucidă. 

Am scos un zbieret. 

Şi pe loc o hoardă de brute nestăpânite, demne de 
panteonul celor mai faimoşi spintecători din istorie, ne-au 
înşfăcat, ne-au tras şuturi, ne-au altoit bine şi ne-au târât 
spre ieşire, cu intenţia - şi aici au rânjit - să ne arunce 
drept hrană vietăţilor din ocean. Nu au făcut însă acest 
lucru. Ne-au lăsat ciomăgiţi bine, abătuţi şi obosiţi pe o 
bancă, printre hârtii murdare, ca să medităm asupra 
condiţiei noastre de Wile E. Coyote. Am rămas acolo, 
incapabili să ne acceptăm înfrângerea, ascultând ecourile 
tot mai stinse ale concertului. După ce s-au încheiat şi 
bisurile, am urmărit cu privirea cum publicul se 
împuţinează. Chiar când eram pe punctul de a ne întoarce 
în magherniţa noastră şi chiar când zdrahonii cu bărbi ca 
ale celor din Hell's Angels şi cu mutre de ocnaşi 
începuseră să încarce lăzile şi amplificatoarele în 
camioanele Peterbilt ale trupei, exact în acea clipă Zeul 
Rockului a coborât din Valhalla, arătându-mi calea. 

— Mike, i-am şoptit. Am greşit totul. Dacă vrem să facem 
un documentar despre rock, despre adevăratul rock, 
trebuie să îndreptăm camera în cealaltă parte a scenei, în 
cealaltă parte, bătrâne. Uite, tipii ăştia sunt adevăratul 
rock. În plus, am adăugat chicotind, nici nu le aparţine 
vreun copyright. 

Indivizii ăia. 

Aşa-numiţii roadies. Cei care fac toată munca murdară. 
Cei care încarcă cele opt schelete de metal, le transportă 


e 10 - 


dintr-o parte în alta a ţării, le descarcă, montează scena, 
pregătesc instalaţiile, aşteaptă finalul show-ului cu braţele 
încrucişate şi o iau de la capăt, cum zice şi poezia „Mile şi 
mile de parcurs înainte de a dormi”. 

Oh, da. 

Trebuie s-o spun, Mike a fost incredibil. După ce i-a luat 
cu lugu-lugu şi le-a fluturat pe la nas promisiuni legate de 
câştiguri în bani şi publicitate gratuită, a reuşit să-l 
convingă pe un director de turneu foarte sastisit să ne dea 
permisiunea de a filma câteva cadre. lar acei roadies, 
deloc obişnuiţi să fie trataţi cu atâta atenţie, ne-au luat sub 
aripa lor. Nu numai atât. Bărboşii au fost aceia care l-au 
convins pe manager şi pe avocaţi să ne îngăduie să 
mergem împreună (cu ei, nu cu trupa - şi acesta a fost 
trucul care i-a convins cu adevărat) pe toată durata 
turneului. 

Astfel a apărut Născuţi pentru a trudi: Road Crew, 
partea nevăzută a rock'n'roll-ului. 

Ne-am rupt în paişpe, credeţi-mă. Şase săptămâni de 
nebunie, de migrene, de matoleală după atâta trudă şi 
sudoare, la sfârşitul cărora am distrus două telecamere, m- 
am ales cu niscaiva intoxicații alimentare şi cu o entorsă la 
o gleznă (mă căţărasem pe acoperişul unei rulote care s-a 
dovedit a fi mai fragil ca biscuiţii pentru ceai, şi nu băusem 
nimic, jur) şi am învăţat douăsprezece feluri distincte de a 
rosti expresia fuck you. 

Montajul a durat o vară întreagă la patruzeci de grade 
fără aer condiţionat, pe care am petrecut-o certându-ne ca 
chiorâi pe un monitor care aproape că se topea. În primele 
zile ale lui septembrie 2003 (an magic, dacă există aşa 
ceva), nu numai că terminaserăm documentarul nostru, ci 
eram chiar încântați de el. I l-am arătat unui producător pe 
nume Smith care, fără tragere de inimă, a catadicsit să ne 
acorde cinci-minute-dar-numai-cinci. O să vă vină să 
credeţi? I-au fost de ajuns doar trei. 

— Un factual, a fost sentinţa Domnului Smith, împăratul 
absolut al Canalului TV. Douăsprezece episoade. De 
douăzeci şi cinci de minute fiecare. Îl vreau gata până la 


e ll- 


început de noiembrie. Sunteţi în stare? 

Zâmbete şi strângeri de mână. Apoi un autobuz împuţit 
ne-a dus acasă. Ameţiţi şi chiauni de cap, am căutat repede 
pe Wikipedia ce naiba înseamnă un factual. Răspunsul: un 
amestec de serial şi documentar. Cu alte cuvinte, aveam la 
dispoziţie mai puţin de două luni pentru a monta totul de 
la capăt ca să realizăm factualul. Imposibil? 

Hai să fim serioşi. 

Pe întâi decembrie al acelui an s-a difuzat Road Crew. 
Cu o audienţă neaşteptat de mare. 

Ne-am trezit pe neaşteptate că toţi vorbeau de noi. 
Profesorul Calhoun voia să fie fotografiat în timp ce ne 
înmâna un obiect care semăna cu o urâciune de-a lui Dali, 
dar care reprezenta premiul cu care erau răsplătiți cei mai 
merituoşi studenţi. Subliniez: merituoşi. Blogurile vorbeau 
de Road Crew, presa scrisă vorbea de Road Crew. MTV a 
avut o ediţie specială prezentată de Ozzy Osbourne care, 
spre marea dezamăgire a lui Mike, de data aceea nu a 
înfulecat niciun liliac. 

Însă nu totul a mers ca pe roate. 

Maddie Grady de la „New Yorker” ne-a făcut bucăţi cu 
un topor bont. Un articol de cinci mii de cuvinte pe care 
luni întregi m-am căznit să-l pricep. După părerea lui „GQ” 
eram misogini. După „Life” eram doi mizantropi. După 
„Vogue” eram întruparea revanşei generaţiei x. Şi asta 
chiar că ne-a rănit de moarte. 

Câţiva „deştepţi” care se dădeau hiperspecialişti în 
televiziune au început să ne atace foarte murdar munca, 
iar la capitolul pedanterie ar fi putut să le dea clasă celor 
de la Encyclopaedia Britannica. 

Tot pe internet, leagănul democraţiei virtuale de rahat, 
au început să circule zvonuri ridicole şi neliniştitoare în 
acelaşi timp. După opinia celor mereu bine informaţi, Mike 
şi cu mine ne-am fi îndopat cu heroină, speed, cocaină şi 
amfetamine. Băieţii cu transportul ne-ar fi ilustrat pe rând 
toate cele o sută unu păcate ale Sodomei. In timpul 
filmărilor, unul dintre noi ar fi murit („Mike, aici zice că ai 
murit” „Aici zice că «unul din cei doi» a murit, de ce 


e 12 + 


tocmai eu?” „Da' te-ai uitat puţin să vezi ce meclă ai, 
bătrâne?”) 

Dar dintre toate câte se spuneau pe seama noastră, 
zvonul meu preferat era următorul: cum că o lăsaserăm 
grea pe o groupie pe nume Pam (aţi observat că toate 
fanele trupelor se cheamă Pam?) şi o făcuserăm să 
avorteze în timpul unui rit satanic învăţat de la Jimmy 
Page. 

În luna martie a anului următor, 2004, Mister Smith ne-a 
pus să iscălim contractul pentru un al doilea sezon de 
Road Crew. Îl prinseserăm pe Dumnezeu de-un picior. 
După care, puţin înainte de a începe filmările, s-a 
întâmplat ceva ce i-a uluit pe toţi, dar mai ales pe mine. 

M-am îndrăgostit. 


4. 


Da, e ciudat, dar tot meritul îi revine lui „Spuneţi-mi 
Jerry” Calhoun. A organizat o proiecţie specială a primului 
episod din Road Crew, urmată de nelipsita dezbatere între 
studenţii săi. „Dezbaterea” asta mirosea a ambuscadă, dar 
Mike (care spera probabil să-şi ia revanşa faţă de bătrânul 
nostru profesor şi faţă de lumea toată) a insistat să 
acceptăm, iar eu n-am făcut decât să-l ascult, ca 
întotdeauna când Mike îşi punea ceva în cap. 

Făptura care mi-a intrat la inimă se găsea în rândul al 
treilea, pe jumătate ascunsă în spatele unui tip de vreo 
sută cincizeci de kile, cu o privire de Mark Chapman? (m- 
am gândit imediat că o fi fost vreun admirator al 
blogosferei), în temuta sală 13 a lui Calhoun, cea pe care 
unii studenţi de la New York Film Academy o numeau „The 
Fight Club”. 

La încheierea proiecției, grăsanul a fost primul care a 
tinut să-şi spună părerea. Ceea ce a spus în treizeci şi cinci 
de minute de oraţie s-ar putea rezuma astfel: „Aici căcat, 
acolo căcat, în toate cotloanele oraşului căcat!” După care, 
satisfăcut, şi-a şters uşor firul de salivă, s-a aşezat şi şi-a 


2 Ucigaşul lui John Lennon (N.t.). 
e 13 


încrucişat braţele, cu o mutră nesuferită şi agresivă. 

Tocmai mă pregăteam să-i vomit în faţă o lungă, foarte 
lungă serie de consideraţii prea puţin corecte pe seama 
huidumelor atotştiutoare, când imposibilul s-a întâmplat. 

Fata cea blondă a cerut cuvântul, iar Calhoun, uşurat, i 
l-a dat. Ea s-a ridicat (era cu adevărat graţioasă) şi a spus, 
cu un foarte marcat accent german: 

— Aş vrea să vă întreb: care e cuvântul exact pentru 
Neid’? 

M-a bufnit râsul şi i-am mulţumit în gând dragei mele 
Mutti pentru încăpăţânarea de a mă învăţa limba ei 
maternă. Dintr-odată căpătau o cu totul altă lumină toate 
acele ore petrecute torturându-mi limba în contact cu 
dinţii ca să aspir vocalele şi să graseiez pronunția lui r, ca 
şi când aş fi avut un ventilator înţepenit în gură. 

— Mein Liebes Fräulein, am început eu, în timp ce mă 
amuzam imaginându-mi sunetul ca de dop de şampanie de 
Anul Nou pe care îl făceau ochii ieşiţi din orbite ai gloatei 
de studenţi înfierbântaţi (printre care şi grăsanul). Sie 
sollten nicht fragen, wie wir „Neid” sagen, sondern wie wir 
„Idiot” sagen. 

Stimată domnişoară, nu trebuie să întrebaţi cum spunem 
noi la „invidie”, ci cum spunem noi la „idiot”. 

Se numea Annelise. 

Avea nouăsprezece ani şi era în Statele Unite de o lună 
şi ceva pentru un stagiu. Annelise nu era nici nemţoaică, 
nici austriacă şi nici elveţiancă. Era dintr-o minusculă 
provincie din Nordul Italiei în care majoritatea populaţiei 
vorbea nemţeşte. Alto Adige sau Südtirol e numele acelui 
loc ciudat. 

În noaptea dinaintea plecării în turneu am făcut 
dragoste în timp ce în fundal Springsteen cânta Nebraska, 
ceea ce a dus la reconcilierea mea, măcar parţială, cu 
Boss-ul. Dimineaţa ce a urmat a fost grea. Credeam că n-o 
voi mai vedea vreodată. Dar n-a fost aşa. Dulcea mea 
Annelise, născută în Alpi, la opt mii de kilometri de Big 
Apple, şi-a transformat stagiul temporar într-o şedere de 


3 Invidie (în germană, în original) (N.t.). 
e 14» 


studiu. Ştiu că sună nebuneşte, dar trebuie să mă credeţi. 
Ea mă iubea şi eu o iubeam. În 2007, în timp ce Mike şi cu 
mine ne pregăteam să filmăm cel de-al treilea (şi ultimul, 
cum ne juraserăm din nou) sezon din Road Crew, am 
cerut-o de soţie pe Annelise într-un mic restaurant din 
Hell's Kitchen. A acceptat cu atâta emoție încât mi-au dat 
lacrimile, chestie nu foarte bărbătească din partea mea. 

Ce altceva mi-aş mai fi putut dori? 

Anul 2008. 

Pentru că în 2008, în timp ce Mike şi cu mine, extenuaţi, 
ne luam o pauză după difuzarea celui de-al treilea sezon al 
fuck-tual-ului nostru, într-o blândă zi de mai, într-o clinică 
din New Jersey înconjurată de multă verdeață, s-a născut 
fiica mea, Clara. Aşadar: munţi parfumaţi de pamperşi, 
păpică în borcănaşe cu care să ne decorăm îmbrăcămintea 
şi pereţii, dar mai ales ore şi ore petrecute urmărind-o pe 
Clara cum învăţa să cunoască lumea. Şi cum aş putea să 
uit vizitele lui Mike însoţit de logodnica sa din tura 
respectivă (turele durau între două şi patru săptămâni, cu 
un vârf de o lună şi jumătate, dar asta pentru că era vorba 
de Miss Iulie) când încerca în toate chipurile posibile să o 
înveţe pe fetiţa mea numele lui, mai înainte ca ea să 
reuşească să rostească papà? 

În vara lui 2009 i-am cunoscut pe părinţii Annelisei, 
Werner şi Herta Mair. Nu ştiam că acea „oboseală” pe 
seama căreia Herta punea vertijurile şi paloarea ei 
frecventă era de fapt o metastază într-o fază foarte 
avansată. A murit câteva luni mai târziu, când anul era pe 
sfârşite. Annelise nu a dorit s-o însoțesc la înmormântare. 

2010 şi 2011 au fost ani foarte frumoşi şi frustranţi. 
Foarte frumoşi: Clara care se caţără peste tot, Clara care 
întreabă „asta ce e?” în trei limbi diferite (pe cea de-a 
treia, italiana, Annelise mi-o preda şi mie şi mă descurcam 
bine, eram un elev motivat de o profesoară care mi se 
părea foarte sexy), Clara care pur şi simplu creştea. 
Frustranţi? Fireşte. Pentru că după ce i-am supus atenţiei 
domnului Smith o sută de mii de proiecte diferite (toate 
respinse), la sfârşitul lui 2011 am început filmările pentru 


e 15» 


cel de-al patrulea sezon din Road Crew. Cel pe care ne 
juraserăm să nu-l ducem la capăt. 

Se stricase totul, vraja se risipise şi ştiam asta. Cel de-al 
patrulea sezon din Road Crew e un lung şi nefericit cântec 
de jale în amurgul unei epoci. Dar publicul, aşa cum ştiu 
generaţii şi generaţii de copywriteri, adoră tristeţea. 
Audienţa a fost mai bună decât la celelalte trei sezoane. 
Până şi „New Yorker” ne-a flatat, vorbind de „povestea 
unui vis cu ochii deschişi care se face ţăndări”. 

Mike şi cu mine eram storşi şi apatici. Deprimaţi. Munca 
pe care o consideram cea mai nereuşită din cariera 
noastră era ridicată în slăvi chiar şi de cei care până nu 
demult ne trataseră ca pe nişte ciumaţi. De aceea, în 
decembrie 2012, am acceptat propunerea Annelisei. Să 
petrec câteva luni în sătucul ei natal, o mogâldeaţă pe 
hartă, numit Siebenhoch, Alto Adige, Sudtirol, Italia. 
Departe de tot şi de toate. 

O bună idee. 


e 16 - 


Eroii din munţi 


1. 


Fotografiile cu Siebenhoch pe care Annelise mi le 
arătase nu înfăţişau toată splendoarea acelui sătuc aflat la 
o mie patru sute de metri altitudine. E adevărat, ferestrele 
cu muşcate erau tot alea, ca şi străduțele înguste ca să 
ţină de cald. Munţii înzăpeziţi şi pădurea din jur? Ca în 
ilustrate. Dar în realitate era... altcumva. 

Un loc încântător. 

Imi plăcea bisericuţa împrejmuită de cimitir care nu te 
făcea să te gândeşti la moarte, ci la odihna veşnică din 
rugăciuni. Îmi plăceau acoperişurile ascuţite ale caselor, 
rondurile de flori bine îngrijite, străzile fără denivelări, îmi 
plăcea dialectul uneori de neînțeles care pocea limba 
maternă a mamei mele (şi în orice caz a copilăriei mele) 
transformând-o într-un dialokt lipsit de armonie şi de 
decenţă. 

Imi plăcea până şi magazinul Despar care dormita într- 
un perimetru răpit cu forţa vegetației din jur, îmi plăcea 
cum se împleteau drumurile comunale cu cele naţionale, 
aşa cum îmi plăceau şi potecile aproape ascunse în hăţişul 
de fagi, de ferigi şi de molizi. 

Imi plăcea expresia soţiei mele ori de câte ori îmi arăta 
ceva nou. Avea un surâs care o făcea să pară fetiţa pe care 
mi-o imaginam alergând prin acele păduri, jucându-se cu 
bulgări de zăpadă, străbătând acele drumuri şi care, când 
a crescut, a traversat oceanul pentru a ajunge în braţele 
mele. 

Ce altceva? 

Imi plăcea şunca afumată, mai ales cea uscată, pe care 
socrul meu o aducea acasă fără să dezvăluie niciodată 
sursa unei asemenea delicatese (dar care precis nu 
provenea din aşa-numitul „magazin pentru turişti”), 
precum şi canederli, găluştile din pâine pregătite în cel 


e 17 œ» 


puţin patruzeci de feluri diferite. Mă îmbuibam cu tarte cu 
fructe, cu ştrudele şi câte şi mai câte. Am pus pe mine 
patru kile neruşinate fără să mă apese câtuşi de puţin 
vreun sentiment de vinovăţie. 

Casa în care stăteam îi aparţinea lui Werner, tatăl 
Annelisei. Era situată la limita de vest a localităţii 
Siebenhoch (admițând că o aşezare de şapte sute de 
suflete ar putea avea vreun hotar), acolo unde muntele 
ţâşnea înspre cer. La etaj erau două dormitoare, un mic 
birou şi o baie. La parter, o bucătărie, o debara şi ceea ce 
Annelise numea salonul, cu toate că salon era un termen 
nepotrivit pentru acea încăpere. Era uriaşă, cu o masă în 
centru şi mobilă de fag şi de pin pe care Werner o 
construise cu mâinile lui. Lumina intra prin două ferestre 
mari care dădeau spre o pajişte şi din prima zi acolo mi-am 
aşezat fotoliul ca să mă bucur de felul cum spaţiul, munţii 
şi verdele din jur (care când am ajuns noi erau acoperite 
de o pătură groasă de zăpadă) îmi pătrund înăuntru. 

În acel fotoliu stăteam eu când, în data de 25 februarie, 
am văzut un elicopter pe cerul din Siebenhoch. Era vopsit 
într-un roşu-aprins. M-am gândit la el toată noaptea. Pe 26 
februarie, elicopterul se transformase deja într-o idee. 

Într-o idee fixă. 

Pe 27, mi-am dat seama că trebuia să vorbesc despre 
asta cu cineva. 

Cineva care ştia. Cineva care ar fi înţeles. 

Iar pe 28 chiar am făcut acest lucru. 


2. 


Werner Mair locuia la câţiva kilometri în linie dreaptă 
faţă de noi, într-o aşezare cu foarte puţin confort, căreia 
oamenii locului îi spuneau Welshboden. 

Era un om sever care surâdea rar (doar Clarei îi ieşea cu 
uşurinţă această magie), avea părul alb şi rar pe la tâmple, 
ochi pătrunzători de un albastru bătând spre cenuşiu, 
nasul subţire şi riduri adânci ca nişte cicatrice. 

Se apropia de vârsta de optzeci de ani într-o formă fizică 


e 18 + 


încântătoare; l-am găsit spărgând lemne, doar în cămaşă, 
cu toate că afară erau câteva grade sub zero. 

Cum m-a văzut sosind, a pus toporul pe un raft şi m-a 
salutat. Am stins motorul şi am coborât. Aerul era curat şi 
înţepător. Am inspirat adânc până în fundul plămânilor. 

— Tot lemne, Werner? 

Mi-a întins mâna. 

— Niciodată nu sunt suficiente. Iar frigul te ţine tânăr. 
Ce zici de o cafea? 

Am intrat. 

Mi-am scos haina şi căciula şi m-am aşezat lângă 
şemineu. Din spatele mirosului de fum răzbătea mireasma 
răşinei. 

Werner a făcut cafeaua (după moda italiană a omului de 
la munte: un degetar negru ca smoala care te ţinea treaz 
săptămâni în şir) şi s-a aşezat şi el. Dintr-un sertăraş a scos 
o scrumieră, făcându-mi cu ochiul. 

Werner povestea că se lăsase de fumat din ziua în care 
Herta a născut-o pe Annelise. Numai că după moartea 
soţiei, de plictis sau (bănuiam eu) de dor, se reapucase. 
Dar pe furiş, căci dacă Annelise l-ar fi văzut cu ţigara în 
mână, l-ar fi jupuit de viu. Deşi mă simţeam vinovat că îl 
încurajez cu prezenţa (şi cu muţenia) mea, în acele clipe, 
când Werner aprindea un chibrit cu unghia degetului 
mare, tabagismul socrului meu îmi pica bine. Nu există 
pretext mai bun decât tutunul ca să te aşterni la vorbă ca 
între bărbaţi, nu găsiţi? 

Am luat-o pe ocolite. Nişte banalităţi: vremea, Clara, 
Annelise, New York. Am fumat. Am băut cafeaua şi un 
pahar de apă de Welshboden ca să-mi treacă amăreala. 

În cele din urmă mi-am vărsat năduful. 

— Am văzut un elicopter, am început eu. Era roşu. 

Werner m-a scrutat cu privirea. 

— Şi te întrebai cum ar da chestia asta la TV, corect? 

Corect. 

Acel elicopter nu ar fi găurit pur şi simplu ecranul. L-ar 
fi făcut ţăndări. 

Werner scutură cenuşa ţigării pe podea. 


e 19 œ 


— Ai avut vreodată vreo idee dintre acelea care îţi 
schimbă viaţa întru totul? 

M-am gândit la Mike. 

M-am gândit la Annelise. Şi la Clara. 

— Păi altfel nu m-aş afla aici, a fost răspunsul meu. 

— Eu eram mai tânăr când am avut o astfel de idee. Nu 
s-a născut întâmplător, s-a născut dintr-o pierdere de vieţi 
umane. Nu e niciodată bine ca ideile să se nască dintr-o 
pierdere de vieţi, Jeremiah. Dar acest lucru se întâmplă şi 
nu ai ce-i face. Ideile vin şi cu asta, basta. Uneori zboară, 
alteori prind rădăcini. Ca plantele. Şi tot ca plantele ele 
cresc şi tot cresc. Au viaţa lor proprie. 

Werner s-a oprit uitându-se la cenuşa ţigării, înainte de 
a o arunca în foc. 

— Cât timp ai la dispoziţie, Jeremiah? 

— Oricât avem nevoie, am răspuns. 

— Nix. Greşit. Ai timpul pe care soţia ta şi fiica ta ţi l-au 
îngăduit. Pentru un bărbat familia trebuie să fie gândul cel 
dintâi. Mereu. 

— Da... am răspuns şi cred că am roşit puţin. 

— Oricum, dacă vrei să asculţi povestea asta, nu o să ne 
ia mult. Vezi poza aia de acolo? 

A arătat spre o fotografie înrămată, agăţată sub crucifix. 
Werner s-a apropiat, atingând-o uşor cu vârful degetelor. 
Ca multor oameni de munte, îi lipseau nişte falange de la 
degetul mic şi de la inelarul mâinii drepte. 

În fotografia alb-negru erau cinci tineri. Cel din stânga, 
cu o şuviţă rebelă pe frunte şi cu rucsacul pe umăr, era 
Werner. 

— Am făcut poza asta în 1950. Nu-mi amintesc exact 
luna. Dar pe ei mi-i amintesc bine. Şi-mi amintesc şi cât 
râdeam împreună. Sunt lucrurile care, pe măsură ce 
îmbătrâneşti, pălesc cel mai puţin. Uiţi sărbătorile, zilele 
de naştere. Uiţi chipurile. Din fericire, uiţi şi durerile şi 
suferinţele. Dar râsetele acelei perioade în care încă nu 
eşti bărbat în toată firea, dar nici băieţel nu mai eşti... 
acelea rămân înăuntrul tău. 

Chiar dacă eram mult mai tânăr ca el, înţelegeam ceea 


e 20 - 


ce încerca să-mi spună. Numai că mă îndoiam că memoria 
lui ar fi putut să dea rateuri. Werner aparţinea acelui soi 
de oameni de la munte făuriţi parcă din oţel. Chiar aşa, cu 
părul cărunt şi faţa brăzdată de riduri, mi-era cu neputinţă 
să-l consider un bătrân. 

— Viaţa era aspră jos, în Siebenhoch. Dimineaţa la 
şcoală, acolo în fundul văii, după-amiaza până noaptea 
rupându-ne spinarea pe câmpuri, prin fânețe, prin păduri 
sau prin grajduri. lar eu eram un norocos pentru că tatăl 
meu, bunicul Annelisei, scăpase cu viaţă când s-a prăbuşit 
mina, în timp ce mulţi dintre prietenii mei rămăseseră 
orfani. lar să creşti fără tată în Sud Tirol în vremurile alea 
era oricum, numai uşor nu era. 

— Pot să-mi închipui. 

— Să-ţi închipui, da, poate, a răspuns Werner, fără să-şi 
dezlipească ochii de la fotografie. Dar mă îndoiesc că poţi 
înţelege cu adevărat. Ai suferit vreodată de foame? 

Odată am fost jefuit de un toxicoman care m-a ameninţat 
cu seringa la gât, iar un prieten bun a fost înjunghiat pe 
când se întorcea de la un concert de la Madison Square 
Garden, dar nu, nu suferisem niciodată de foame. 

Aşa că nu am răspuns nimic. 

— Eram tineri, inconştienţi şi deci fericiţi, dacă înţelegi 
ce vreau să spun. Lucrul care ne plăcea cel mai mult era să 
ne căţărăm pe munţi. 

Pe chipul lui s-a ivit o expresie de melancolie şi ironie, 
care a dispărut iute. 

— Pe vremea aceea, aici, la noi, alpinismul era pentru 
oamenii bizari şi visători. Nicidecum un sport respectabil 
ca în zilele noastre. Într-un fel, noi am fost nişte pionieri. 
Cu timpul, alpinismul s-a transformat în turism, iar azi 
turismul este cea dintâi sursă de venit în Alto Adige. 

Asta era adevărul. Peste tot numai hoteluri, restaurante 
şi funiculare care să înlesnească ascensiunea către 
piscurile munţilor. Pe timp de iarnă, turiştii populau mai 
ales zonele de schi, iar vara porneau în excursii prin 
păduri. Şi nu puteam să nu le dau dreptate. După dezgheţ, 
când vremea urma să se schimbe, îmi pusesem în cap să- 


e 21 œ» 


mi cumpăr nişte bocanci zdraveni şi, cu pretextul de ao 
duce pe Clara să respire nişte aer curat, voiam să văd dacă 
băiatul ăsta din Brooklyn putea să intre în competiţie cu 
muntenii de prin partea locului. 

— Fără turism, a continuat Werner, Alto Adige ar fi o 
provincie săracă, locuită doar de ţărani tot mai bătrâni, iar 
Siebenhoch ar mai supravieţui cu greu sau deloc, asta e 
sigur. 

— Ar fi tare trist. 

— Tare, tare trist. Dar n-a fost să fie aşa... a clipit el de 
câteva ori. În orice caz... Pentru oamenii de pe vremuri şi 
mai ales pentru cei de prin părţile astea, a te duce la 
munte însemna a te duce să munceşti la munte. Să duci 
vacile la păscut, să tai lemne pentru foc. Să semeni. Asta 
era muntele. Pentru noi însă, însemna distracţie. Dar eram 
imprudenti. Peste măsură. Ne luam la întrecere cine era în 
stare să  escaladeze peretele cel mai abrupt, ne 
cronometram, nu dădeam importanţă intemperiilor. Cât 
despre echipamentul nostru... 

Werner se lovi peste coapsă. 

— Corzi de cânepă. Ştii ce înseamnă să cazi când eşti 
prins cu o coardă de cânepă? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Cânepa nu e elastică. Când cazi cu corzile astea 
moderne din nailon sau mai ştiu eu din ce, e aproape 
distractiv, că ele se lungesc şi îţi preiau din greutate. Dar 
cu cânepa e cu totul altceva. Rişti să rămâi schilod toată 
viaţa. Sau mai rău. Şi apoi... Piroanele pentru căţărare, 
ciocanele şi toate celelalte erau făcute de mână, de 
meşterul fierar din sat. Fierul e fragil, extrem de fragil, şi 
mai era şi scump. Dar noi nu aveam pe atunci nici 
cinematograf, nici maşini. Şi fuseserăm educați să ne 
chivernisim fiecare bănuţ. Eram aşadar fericiţi să ne 
folosim economiile pentru escaladări. 

Werner şi-a dres vocea: 

— Ne simţeam nemuritori. 

— Dar nu eraţi, nu-i aşa? 

— Nimeni nu e. La câteva luni după ce am făcut poza 


e 22 œ» 


asta a avut loc un accident. Urcaserăm patru. Croda dei 
Toni, ai fost vreodată? În dialectul bellunez înseamnă 
„coroana de tunete”, pentru că acolo, când plouă şi când 
trăsneşte, e un spectacol care îţi face pielea de găină. E un 
loc frumos. Dar asta nu face moartea mai puţin amară. 
Moartea e moarte şi tot restul nu mai contează. 

Citeam acest lucru pe chipul lui. Se gândea la Herta 
care a murit având în creier un monstru care i-l devora. I- 
am respectat tăcerea până când s-a simţit din nou în stare 
să-şi reia povestirea. 

— Trei dintre noi nu au rezistat. Eu m-am salvat doar 
pentru că am fost norocos. Josef mi-a murit în braţe, în 
timp ce urlam fără încetare şi ceream ajutor. Dar şi dacă 
m-ar fi auzit cineva, ştii câţi kilometri erau între locul în 
care s-a rupt coarda şi cel mai apropiat spital? Douăzeci. 
Imposibil să-l salvez. Imposibil. Am aşteptat ca moartea să- 
l ia, am spus o rugăciune şi m-am întors. Atunci mi-a venit 
o idee. Sau mai bine zis, m-a lovit o idee. După 
înmormântare ne-am adunat câţiva, nu prea mulţi, să bem 
în amintirea celor plecaţi dintre noi. Aici, la noi, cum poate 
ţi-ai dat seama, băutul e ceva foarte obişnuit. Iar noi în 
seara aceea ne-am făcut criţă. Am cântat, am râs, am 
plâns, am înjurat. Şi pe când se crăpa de ziuă, le-am spus 
tuturor ideea mea. Chiar dacă nimeni nu spunea acest 
lucru, căci unele chestii nu e nevoie să le auzi cu urechile 
tale, pentru toţi ceilalţi noi nu eram decât nişte ţicniţi care 
o căutau cu lumânarea. Prin urmare, nimeni nu ar fi putut 
sau nu ar fi dorit să ne dea o mână de ajutor dacă am fi dat 
de bucluc acolo sus. 

— Pentru a vă salva, vă puteaţi baza numai pe forţele 
proprii. 

— Intocmai, Jeremiah. Şi aşa am înfiinţat Salvamontul 
Alpin din Dolomiţi. Nu aveam bani, nu aveam nicio 
susţinere politică şi trebuia să plătim din buzunarul nostru 
tot echipamentul, dar a funcţionat. 

Werner îmi dărui unul dintre acele puţine surâsuri pe 
care numai Clara reuşea să i le smulgă. 

— Unul dintre noi, Stefan, a cumpărat un manual de 


e 23» 


prim ajutor. L-a citit atent şi ne-a învăţat şi pe noi 
principalele manevre de reanimare. Respirația gură la 
gură, masajul cardiac. Am învăţat cum să fixăm cu atele o 
fractură, cum să recunoaştem o traumă cerebrală. Lucruri 
de felul ăsta. Dar tot nu era de ajuns. Începeau să ajungă 
în zonă primii vilegiaturişti, cum li se spunea pe atunci, şi, 
odată cu ei, lume nepricepută la mersul pe munte şi 
neechipată cum trebuie. Intervenţiile erau din ce în ce mai 
dese. Şi asta pe jos, că prima camionetă am cumpărat-o în 
'65, o măgăoaie ce se zgâlţâia din toate încheieturile şi cu 
care oricum nu puteam urca decât până la un anumit 
punct. După care trebuia să ne descurcăm tot ca înainte. 
Cărând răniții în spinare. Adesea cărând morţii în spinare. 

Am încercat să-mi închipui scena. M-au cuprins fiorii. 
Mă doare s-o recunosc, dar nu erau doar fiori de groază 
pentru că şi eu, exact ca Werner, aveam în cap o idee fixă. 

— Ajungeam acolo, găseam cadavrul, spuneam o 
rugăciune, apoi cel mai bătrân din grup făcea să circule o 
sticluţă de coniac sau de ţuică, o gură de fiecare, iar celui 
mai tânăr îi revenea sarcina de a transporta cadavrul. Ne 
întorceam la bază. Care, de altfel, nu era alta decât barul 
din Siebenhoch, unicul loc în care se găsea un telefon. 

— Doamne, mi-am zis în şoaptă. 

— Ca să nu mai lungesc vorba. Aici la Siebenhoch 
turismul adevărat a pătruns la începutul anilor '90, când 
Manfred Kagol a avut ideea unui Centru pentru Vizitatori, 
dar încă de prin anii '80 aşezările din văile învecinate 
aveau deja destul de lucru ca să facă faţă cererilor 
turiştilor. Turiştii aduc bani. Când încep banii să circule, 
ştii prea bine, hopa şi politicienii şi, dacă ai niţel creier, 
poţi să-i faci să-ţi joace după cum le cânţi. 

Nu aş fi dorit să fiu vreodată în pielea unui om politic 
care ar fi trebuit să-i facă temenele lui Werner Mair. 

— Şi astfel au sosit şi fondurile. Am semnat acorduri cu 
protecţia civilă şi cu Crucea Roşie. Spre finalul anilor '70, 
printr-un proiect special, puteam fi sprijiniți de 
elicopterele armatei. Rezultatele au fost uluitoare. Dacă 
înainte doar trei din şapte răniţi puteau supravieţui unui 


e 24» 


accident, acum, cu elicopterul, se ajungea deja la şase din 
zece. Nu era rău, nu? 

— Eu zic că nu. 

— Dar noi voiam mai mult. Mai întâi, şi Werner începu 
numărătoarea ridicând degetul mare, ne doream un 
elicopter care să fie la dispoziţia noastră tot timpul, fără să 
trebuiască să avem de-a face de fiecare dată cu toanele 
vreunui colonel. 

Apoi ridică arătătorul. 

— Voiam să crească statistica aceea. Nu mai voiam 
niciun mort. Drept care... 

— Vă trebuia un medic la bord. 

— Exact. Elicopterul scurtează timpii, medicul 
stabilizează pacientul. Am reuşit să obţinem primul 
elicopter în '83. Un Alouette care însemna de fapt două 
tuburi sudate şi un motor de tuns iarbă. Am mutat baza de 
aici la Pontives, lângă Ortisei, pentru că acolo puteam 
construi un hangar şi un heliport. Medicul de bord a venit 
doar după aceea, după ce eu şi Herta am părăsit 
Siebenhoch. 

— Cum aşa? 

O strâmbătură i-a fulgerat chipul lui Werner. 

— Satul era pe moarte. Incă nu era turism suficient. 
Centrul pentru Vizitatori era numai o idee în capul lui 
Manfred... Vezi că ajungem iar să vorbim despre idei? Iar 
eu aveam o fetiţă de hrănit. 

— Ai fi putut rămâne ca salvamontist. 

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus înainte de a-ţi povesti toate 
astea? 

— Eu nu... am bâiguit. 

— Bărbatul trebuie să aibă o singură prioritate. Familia 
lui. Când s-a născut Annelise nu eram chiar bătrân, dar 
niciun puştan. E adevărat, Herta era cu douăzeci de ani 
mai tânără decât mine şi era obişnuită să-şi petreacă 
nopţile ştiind că eu mă căţăram pe cine ştie ce vârf de 
munte ca să ajut vreun alpinist în dificultate, dar venirea 
pe lume a fetiţei a schimbat totul. Devenisem tată, 
înţelegi? 


e 25» 


Da, înţelegeam. 

— Un prieten îmi găsise de lucru într-o tipografie la 
Cles, lângă Trento, şi ne-am mutat acolo când Annelise 
avea doar câteva luni. Doar când a terminat clasele 
gimnaziale am hotărât să ne întoarcem aici. De fapt, ea a 
insistat. lubea locul ăsta. Pentru Annelise însemna doar 
satul unde îşi petrecea vacantele, dar într-un fel era legată 
de el. Restul, cum se... 

— E istorie. 

Werner m-a privit fix şi îndelung. 

Werner nu se uita la tine. Werner te scruta cu privirea. 
Aţi văzut vreodată un animal de pradă? Werner avea acel 
tip de privire. Se numeşte carismă. 

— Dacă eşti convins că vrei să faci ceea ce ai în minte să 
faci, pot suna la câţiva oameni. Dar ţie îţi revine sarcina de 
a le câştiga respectul. 

Ideea. 

Aveam deja totul în cap. Montajul. Voice over. Totul. Un 
factual cum a fost Road Crew, dar amplasat acolo, printre 
acei munţi, cu oamenii de la Salvamontul din Dolomiţi. 
Ştiam că pe Mike îl va entuziasma ideea. Aveam deja şi 
titlul. Urma să se numească Mountain Angels şi avea să fie 
un succes. Ştiam asta. 

Simţeam asta. 

— Numai că trebuie să te pun în gardă. Nu va fi cum te 
aştepţi tu, Jeremiah. 


e 26 - 


Vocea Fiarei 


1. 


Câteva zile mai târziu i-am vorbit Annelisei despre asta. 
După care i-am telefonat lui Mike. Nu, nu era o glumă. Şi 
da, eram un geniu dat naibii. Ştiusem asta dintotdeauna, 
dar oricum, mulțumesc. 

Pe 4 aprilie, Mike şi-a făcut apariţia la Siebenhoch. Avea 
o căciulă siberiană trasă pe ceafă şi un fular à la Harry 
Potter în jurul gâtului. Clara repeta sacadat: „Nenea 
Mike!”, „Nenea Mike!” bătând din palme, cum făcea de 
când era doar un năpârstoc, lucru ce-l umplea de mândrie 
pe asociatul meu. 

Pe 6 aprilie, motivaţi ca nişte atacanți din fotbalul 
american în Super Bowl, am început filmările la Mountain 
Angels la Pontives, Val Gardena, sediul operativ al 
Salvamontului Alpin din Dolomiti. 


2. 


Baza din Pontives nu era altceva decât o clădire de două 
etaje înconjurată de verdeață. Modernă, cu tot confortul, 
foarte curată şi foarte ordonată. 

Moses Ploner, cel care l-a înlocuit pe Werner la 
conducerea Salvamontului Alpin din Dolomiţi, ne-a condus 
într-un prim tur de recunoaştere şi ne-a prezentat restului 
echipei. Erau oameni care au salvat sute, poate mii de 
vieţi. 

Nu ascund că ne simţeam intimidaţi. 

Am stat oarecum ca pe spini până la zece dimineaţa, 
când hârâitul radioului s-a transformat într-un glas 
monoton. 

„Papa Charlie către Salvamontul Alpin din Dolomiţi.” 

Prin Papa Charlie se înţelegea „Postul de Comandă”. 

— Aici Salvamontul Dolomiţi, te auzim Papa Charlie, a 
răspuns Moses, aplecându-se spre microfon. 


e 27» 


„Avem un turist pe Seceda, versantul răsăritean. Lângă 
refugiul Margheri. Receptie.” 

— Perfect, Papa Charlie, terminat. 

Pe măsură ce se apropia data filmărilor îmi construisem 
un film în minte în care apăreau tineri cu maxilare 
proeminente, ca aceia antrenați în Navy Seals sărind dintr- 
o parte într-alta precum bilele de flipper, alarme extrem de 
zgomotoase, lumini roşii intermitente şi replici deşănţate 
de tipul: „Hai, domnişoarelor, mişcaţi-vă curul!”. 

Şi, când colo, nimic din toată această forfotă. 

Urma să înţeleg în scurtă vreme motivul. Muntele e 
ultimul loc în care mai funcţionează diferenţa dintre 
prestigiu şi autoritate. 

Oricum, în acea zi de 6 aprilie nu am avut vreme să mă 
mir de nimic. Moses Ploner, cu o lentoare ce mi s-a părut 
de-a dreptul exasperantă, s-a întors către Mike. 

— Vrei să vii? 

Cu mişcări încete, Mike s-a ridicat de pe scaun. Tot cu 
mişcări încete şi-a potrivit camera Sony pe umăr. Mi-a 
aruncat o privire terorizată şi a suit în EC135, pe când 
zgomotul vârtejului creştea cu o octavă. M-am apropiat de 
porţile hangarului exact când masa de aer deplasată de 
elicea elicopterului în decolare m-a lovit în plin, 
îmbrâncindu-mă în spate, şi cât ai bate din palme, silueta 
roşie a aparatului de zbor EC135 s-a făcut nevăzută. 

S-au întors după vreo treizeci de minute. Misiune de 
rutină pentru Salvamontul Alpin din Dolomiţi. Elicopterul a 
sosit la locul cu pricina, medicul a constatat rana (0 
entorsă), rănitul a fost urcat la bord şi apoi transportat la 
spitalul din Bolzano, după care EC135 a decolat din nou şi 
pe drumul de întoarcere Mike a primit botezul aerului. 

— Ne-am jucat de-a Luftwaffe“ şi Mike... a pufnit în râs 
Christoph, medicul de bord, arătându-ne punga în care 
vomitase asociatul meu, care între timp, alb ca varul, 
alerga spre baie. 

Bun venit la Salvamontul Alpin din Dolomiţi. 


Forţele aeriene germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial 
(N.t.). 
e 28 œ 


3. 


Cele două luni care au urmat se derulează în memoria 
mea ca un film dat pe repede înainte. Mai cu seamă feţele 
răniților se amestecă unele cu altele. 

Elicopterul ce decolează pe o vizibilitate aproape zero şi 
schimbul de replici dintre Mike şi Ismaele, pilotul de pe 
EC135 (Ismaele era fratele lui Moses, părinţii lor probabil 
erau fani ai Bibliei): „Păi nu ai spus că pentru a zbura ai 
nevoie de o vizibilitate de două sute de metri?” „Dar ăştia 
sunt două sute de metri de vizibilitate. Dacă închid ochii 
chiar trei sute, după mine.” 

Groaza din privirea băiatului încremenit din cauza unui 
atac de panică. Durerea ciobanului căruia nişte bolovani ce 
se prăvăliseră îi zdrobiseră piciorul. Turistul pe jumătate 
degerat. Cei doi rătăciţi în ceaţă. Nespus de multe oase 
rupte, deplasări de bazin, articulaţii distruse, sânge, 
sudoare. Multe lacrimi, puţine cuvinte de mulţumire. Mike 
dormind patru ore pe noapte, torturat de adrenalină. 
Comunicaţiile radio care fac să ţi se strângă stomacul. 
Mike pişcat de treisprezece diferite soiuri de țânțari. 
Iniţierea mea: să fiu mumificat într-un sac etanş şi să fiu 
lăsat să trăiesc astfel beţia claustrofobiei. Mike care 
scutură din cap şi-mi spune că nu, mai bine să nu facem 
interviuri că nu e aer. Nevoia de „ajutor spiritual de 
urgenţă” care te chinuie zi şi noapte. 

Şi, fireşte, Regulile. 

Oamenii de la Salvamontul Alpin din Dolomiţi aveau un 
singur profet (Moses Ploner), un car de foc cu care să urce 
în împărăţia Cerurilor (EC135) şi cel puţin două sute de 
mii de reguli transmise din gură în gură. Era greu să te ţii 
de ele. Regulile apăreau peste noapte precum ciupercile 
după ploaie. 

Regula Mesei e poate cea mai bizară (şi întru câtva 
neliniştitoare). Nu contează dacă e ora şapte dimineaţa 
sau patru după-amiaza, exact în clipa în care te vei aşeza 
la masă va suna alarma, iar echipa va trebui să pornească 
într-o intervenţie. Prima oară mi-am zis că nu era altceva 


e 29 œ 


decât o coincidenţă. A doua oară m-am gândit că e o festă 
a destinului. De la a zecea am început să-l bănui de 
implicare pe Dumnezeu şi toată entropia universală. După 
două luni de filmări nici că mai băgam de seamă. 

Aşa era şi pace bună, de ce să mă mai frământ? 

Regula Mesei pentru mine, care în calitate de autor nu 
participam la acţiunea directă (cu nemuritoarele cuvinte 
ale lui Mike McMellan: „Tu trebuie doar să te prinzi cum 
naiba să povesteşti toate astea, de restul se ocupă Sony”), 
îmi rezerva şi nişte neaşteptate aspecte pozitive. 
Clinchetul alarmei pornea, echipa cobora în hangar, 
elicopterul decola, iar eu terminam îngheţata şi desertul 
celorlalţi şezând în fotoliul din faţa transmiţătorului radio. 
Pixul îngraşă mai mult decât telecamera. 

Asta până la masa din 15 septembrie. 


4. 


De câteva zile, Mike dădea semne de oboseală. Era palid 
şi tras la faţă. Prima operaţiune a zilei se desfăşurase ca 
pe roate. Vremea era bună şi turistul milanez nu avea 
nimic. Era doar speriat şi avea cumva convingerea că 
elicopterul Salvamontului ar fi fost un fel de taxi cu care să 
ajungă în vale. Cea de-a doua operaţiune era trasă la 
indigo după cea dintâi, numai că în loc de Corno Bianco s-a 
zburat până la Sasso Lungo. 

Când Mike s-a întors din cea de-a doua misiune, am 
observat că de-abia îşi târa picioarele. A schimbat bateria 
camerei de filmat (Prima noastră Regulă) şi s-a prăbuşit în 
fotoliu. În câteva minute a adormit, cu aparatul Sony 
strâns la piept. 

Către ora unu, Moses, cu complicitatea unor stomacuri 
ghiorţăitoare, a hotărât că venise momentul sfidării 
Regulei mesei. Stufat. Cartofi. Ştrudel. Ştrudelul nu l-am 
mai mâncat. Păcat, că arăta foarte apetisant. 

Alarma s-a declanşat când abia începuserăm să ne 
umplem farfuriile. Mike a sărit în picioare, a înşfăcat 
telecamera, dar s-a prăbuşit din nou în fotoliu, gâfâind. 


e 30 - 


Acestea i-au fost de ajuns lui Christoph ca să-i pună 
diagnosticul: 

— Tachipirină, pături calde, supiţa bunicii şi la nani. 

Mike a scuturat din cap, ridicându-se din nou: 

— Sunt bine, no problem. 

N-a apucat să ridice însă camera căci Moses l-a apucat 
de braţ şi l-a oprit. _ 

— Tu nu vii. Trimite-l pe el, dacă vrei. In aceste condiţii, 
în elicopter nu te sui. 

El eram eu. 

După care s-a răsucit şi a coborât scările. 

Mike şi cu mine ne-am uitat o clipă unul la altul. 

Am încercat să par stăpân pe mine. 

— Dă-mi acel Sony, bătrâne, o să te fac să câştigi un 
Oscar. 

— Oscarurile sunt pentru filme, a mormăit Mike. Noi 
facem televiziune, Salinger. 

Neîncrezător, mi-a dat camera. Era grea. 

— Să ţii apăsat butonul Rec. 

— Amin. 

Vocea lui Cristoph de pe scări: 

— Vii? 

M-am dus. 

Nu urcasem niciodată într-un EC135. Locul rezervat lui 
Mike era minuscul. Aceste EC nu sunt coloşii pentru 
transport pe care îi vedem prin filme, sunt elicoptere mici, 
agile şi puternice. Cel mai bun mijloc posibil de prim ajutor 
printre piscurile Dolomiţilor, dar incredibil de incomod 
când vine vorba de filmare. 

Când Ismaele a pornit motorul, stomacul mi s-a urcat în 
gât. Şi nu numai din pricina accelerării. Spuneţi-i simplu 
frică. Privitul afară pe fereastră nu m-a ajutat. Am văzut 
cum dispare baza din Pontives şi am înghiţit în sec de 
câteva ori ca să nu mă apuce vomitatul. Manny, 
salvamontistul de lângă mine, m-a strâns de mână. Avea o 
palmă mare cât tot antebraţul meu. Un gest de om de 
munte care voia să zică: „linişteşte-te”. Credeţi-mă, a 
funcţionat. 


e 31 œ» 


Nu mai era nicio frică. Numai cerul. Limpede. 

Dumnezeule, cât era de frumos. 

Christoph mi-a făcut cu ochiul şi mi-a făcut semn să îmi 
pun căştile. 

— Cum o duci, Salinger? 

— De minune. 

Voiam să adaug ceva, dar vocea lui Moses m-a întrerupt. 

— Salvamontul Alpin din Dolomiţi către Papa Charlie, s-a 
auzit apelul lui dogit la interfon, aveţi să ne daţi 
informaţii? 

M-am apucat să înregistrez cu toată seriozitatea, 
sperând ca lipsa mea de experienţă să nu-i provoace 
urticarie lui Mike, la întoarcere, când ar fi văzut imaginile. 

Ştia să fie cumplit de cârcotaş, când îl apuca. 

„Aici Papa Charlie. E vorba de o turistă germană în 
masivul Ortles, a răspuns vocea distorsionată a staţiei 
centrale radio 118, a căzut într-o crevasă la trei mii două 
sute de metri. Pe Schuckrinne.” 

— Recepţionat, Papa Charlie. Vom fi acolo în... 

— ...şapte minute, a zis Ismaele. 

— ...şapte minute. Terminat. 

Moses a închis receptorul şi s-a întors spre mine. Am 
ridicat telecamera şi i-am făcut un prim plan frumos. 

— Ai mai văzut masivul Ortles până acum? m-a întrebat 
el pe neaşteptate. 

— Doar în poze. 

Moses a dat din cap. 

— O să fie o operaţiune interesantă, o să vezi. 

După care s-a întors la loc, alungându-mă din lumea lui. 

— Ce înseamnă  Schiuckrinne? l-am întrebat pe 
Christoph. 

— Sunt mai multe căi de acces către piscul masivului 
Ortles, a răspuns medicul, întunecat la faţă. Cea mai 
simplă este Normala Nord, trebuie să fii antrenat, nu-i de 
glumă, nu te duci pe un ghețar dacă nu eşti pregătit, am 
dreptate? 

— Din văgăunile alea am scos afară odată un tip în şlapi, 
a intervenit vesel Ismaele. 


e 32 œ 


— În şlapi? 

— La trei mii de metri, a zis el chicotind, lumea e chiar 
ţicnită, nu? 

Nu puteam să nu fiu de acord. 

Christoph a continuat cu explicaţia lui. 

— Schuckrinne este traseul cel mai prost. Roca e 
sfărâmicioasă, sunt acolo pante care ajung şi la cincizeci 
de grade, iar gheaţa... nu se ştie niciodată ce toane are. E 
un loc foarte rău chiar şi pentru alpiniştii cei mai 
experimentați. Papa Charlie a zis că turista a căzut într-o 
crevasă, urâtă poveste. 

— De ce? 

— Pentru că e posibil să-şi fi fracturat un picior. Sau 
amândouă. Sau poate bazinul. Poate s-a lovit la cap. Apoi, 
la fundul unei crevase dintr-un ghețar e apă. Parcă... 

Christoph a căutat o imagine cât mai potrivită. 

— Parcă te-ai afla într-un pahar de granita. 

— O să fie distractiv, a zis Ismaele, dăruind telecamerei 
unul dintre zâmbetele sale inconfundabile, cu o expresie 
combinată de căţeluş abandonat şi de puşti obrăznicuţ. 

O altă regulă a Salvamontului. Nimic nu e greu. 
Niciodată. Pentru că, aşa cum spunea Moses Ploner, „greu 
e doar ceea ce nu ştii să faci”. Cu alte cuvinte: dacă e greu, 
rămâi acasă. 

M-am gândit că turista nemţoaică ar fi făcut mai bine să 
urmeze regula lui Moses. Dar nu mi-a trecut prin minte că 
şi eu ar fi trebuit să urmez această regulă blestemată. 

Şapte minute mai târziu, EC135 se rotea deasupra 
versantului înzăpezit al masivului Ortles. Nu mai văzusem 
niciodată un ghețar şi mi s-a părut magnific. 

Nu mult după aceea aveam să-mi schimb această idee. 

Moses a deschis portiera şi un val de aer îngheţat m-a 
izbit în faţă. 

— Uite-o. 

Am încercat să încadrez punctul pe care şeful 
Salvamontului Alpin din Dolomiti îl arăta cu degetul. 

— Vezi despicătura aia? Turista se găseşte acolo. 

Nu izbuteam să înţeleg cum putea fi Moses aşa de sigur 


e 33 


că aia era crevasa pe care o căutam. În direcţia aceea mai 
erau încă cel puţin trei sau patru. 

EC135 vibra ca un mixer. A coborât câteva sute de 
metri, până când aparatul meu Sony a reperat indiciul pe 
care ochii lui Moses îl localizaseră înaintea mea. O dâră de 
urme în zăpadă întrerupte brusc. 

EC135 s-a oprit. 

— Nu putem ateriza, băieţi, e imposibil, a zis Ismaele. 

Am rămas cu gura căscată. 

Ismaele nu era un pilot. Era sfântul protector al tuturor 
piloților de elicopter. În cadrele filmate de Mike îl văzusem 
aterizând („parcând”, cum spunea el) pe piscuri nu cu mult 
mai mari decât un măr, făcând surf printre curenţi de aer 
care l-ar fi doborât chiar şi pe Baronul Roşu” în persoană şi 
ducând aparatul de zbor atât de aproape de peretele de 
stâncă, încât părea că elicea se va zdrobi dintr-un moment 
în altul. Păstrându-şi în tot acest timp acelaşi aer 
năzdrăvan al lui Lucignolof. Dar iată, acelaşi Ismaele acum 
era îngrijorat. 

Oh-oh. 

— Manny? Coboară pe coarda cu scripete. O iei şi o 
aduci sus direct. Nu dau pe nimeni jos. E mult prea 
nasoală căldura asta. Iar vântul ăsta... 

N-am înţeles nimic. Ne aflam pe un ghețar, nu-i aşa? 
Gheaţa e rece, sau mă înşel? Ce naiba însemna „e mult 
prea nasoală căldura asta”? Şi ce legătură avea vântul? 

Dar nu era momentul să pun întrebări. Manny se lega 
deja, asigurându-se cu coarda de salvare. 

L-am privit şi, dintr-odată, inima mea a început să 
pompeze praf de puşcă. Şi astfel, în timp ce EC135 
zumzăia între cei doi pereţi de stâncă deasupra fracturii 
> Baronul Roşu este porecla lui Manfred Albrecht Freiherr von 
Richthofen (2 mai 1892 - 21 aprilie 1918), un pilot de mare talent al 
aviaţiei militare a Germaniei Imperiale (Luftstreitkräfte), considerat 
asul absolut al bătăliilor aviatice din Primul Război Mondial (i se 
atribuie 80 de victorii) (N.t.). 

ê Lucignolo este, în povestea faimoasă a lui Carlo Collodi, băieţelul 
nesilitor care îl ispiteşte pe Pinocchio să fugă împreună în Ţara 
jucăriilor (N.t.). 

e 34 


din gheaţă, din gură mi-au ieşit cuvintele care urmau să-mi 
schimbe cursul vieţii. 

— Pot să cobor cu tine? 

Manny, care era deja în picioare pe patina elicopterului, 
i-a făcut un semn lui Moses, strângând bine coarda de 
salvare cu mâna dreaptă protejată de o mănuşă de piele. 

— Ce? 

— Pot să cobor cu Manny? Filmez tot. 

— Nu putem ridica trei simultan. Vânt puternic, a zis 
Ismaele. Şi apoi temperatura e... 

La naiba cu temperatura. 

La naiba cu tot. Voiam să cobor. 

— Pot rămâne jos. Manny o trage în sus pe turistă şi 
apoi mă recuperează şi pe mine. 

Simplu, nu? 

Moses ezita. Manny a surâs. 

— După mine, se poate. 

Moses m-a măsurat cu privirea. 

— OK, a zis, fără nicio tragere de inimă. Dar grăbiţi-vă. 

M-am ridicat de la locul meu (nu mai era al lui Mike, era 
al meu), iar Christoph mi-a întins un ham. L-am îmbrăcat şi 
m-am asigurat de Manny. Am trecut de cadrul portierei, cu 
picioarele îndreptate spre patina aparatului de zbor. 
Christoph mi-a făcut semn cu degetul mare. Manny mi-a 
dat un mic ghiont peste cască. 

Trei, doi, unu. Hăul ne-a înghiţit. Mi-era frică. Nu mi-era 
frică. Eram terorizat. Nu eram. 

Cu siguranţă nu mă simţisem niciodată aşa viu. 

— Zece metri... l-am auzit pe Manny cum măsoară. 

Am privit sub mine. 

Era prea întuneric în crăpătura ghețarului pentru a 
vedea ceva. Am îndreptat într-acolo telecamera şi am 
continuat să înregistrez. 

— Un metru. 

Manny s-a proptit pe buza crevasei. 

— Stop. 

Coarda cu scripete s-a oprit din coborâre. 

Manny şi-a aprins lanterna pe care o avea pe cască. 


e 35» 


Fasciculul de lumină a sondat întunericul. Am reperat-o 
imediat. Femeia era îmbrăcată cu o jachetă portocalie 
fosforescentă. Era sprijinită de peretele de gheaţă. A 
ridicat mâna. 

— Sunt treizeci de metri, Moses. Uşurel în jos. 

Scripetele corzii a început din nou să hârâie. 

Am văzut cum suprafaţa plină de irizaţii a masivului 
Ortles dispare şi m-am trezit că sunt orb, în timp ce Manny 
controla coborârea. Am deschis şi am închis ochii de mai 
multe ori ca să mă obişnuiesc cu întunericul. 

— Cinci metri, a zis Manny. 

— Trei. 

Era o luminozitate stranie, acolo jos. Lumina soarelui se 
răsfrângea în mii de scânteieri care îţi păcăleau privirea, 
dând naştere la halouri, curcubeie şi licăriri de tot felul. 

Fundul crevasei, cu o lăţime de doi metri şi jumătate, 
era acoperit cu apă. lar în apă, aşa cum îmi spusese 
Christoph, pluteau sloiuri de gheaţă de diferite mărimi. Ca 
şi cum într-adevăr ajunseserăm într-o graniţa uriaşă. 

— Stop. 

Manny a desprins hamul lui, apoi pe al meu. 

Eram cufundat în apa îngheţată până la genunchi. 

— Sunteţi singură, doamnă? 

Femeia părea că nu a înţeles întrebarea. 

— Piciorul. 

Bâiguia cu greu. 

— E în stare de şoc, m-a lămurit Manny. Dă-te cât poţi 
mai într-o parte. Încercăm să ne grăbim. 

Mi-am lipit spinarea de peretele ghețarului. Răsuflarea 
se condensa în mici norişori. Speram să nu se vadă şi în 
materialul filmat. 

Turista s-a uitat mai întâi la Manny şi apoi la piciorul ei. 

— Doare. 

— Vedeţi elicopterul? Acolo e un medic care vă va 
administra o doză bună de analgezic. 

Femeia scutura din cap, gemând. 

Manny s-a asigurat de coarda de salvare, apoi, trăgând 
coarda, a prins carabiniera de hamul femeii. 


e 36 - 


— Scripete, Moses. 

Scripetele i-a ridicat pe amândoi. 

Femeia urla din toţi rărunchii. Mi-am controlat gestul 
instinctiv de a duce mâinile la urechi, căci, dacă aş fi făcut 
asta, telecamera mi-ar fi scăpat în apă şi atunci Mike chiar 
că m-ar fi omorât. 

Încet şi în nişte chinuri atroce. 

Salvarea pe coardă a fost ca la carte. Coarda părea o 
linie dreaptă desenată în tuş. 

I-am văzut pe Manny şi pe femeie cum urcă, urcă şi cum 
ies în cele din urmă din crevasă. 

Eram singur. 


5. 


Ce arată imaginile camerei Sony în acel moment? 

Pereţii faliei de gheaţă. Reflexe de tot felul care se sting 
în negrul absolut. Fasciculul luminos al telecamerei care 
se apleacă de pe o parte pe cealaltă, uneori cu 
încetinitorul, alteori isteric. Sloiuri de gheaţă irizate ce 
plutesc în băltoaca din jurul picioarelor mele. Reflectarea 
chipului meu în gheaţă. Mai întâi surâzător, apoi atent, cu 
expresia celui ce încearcă să tragă cu urechea la o 
conversaţie privată. În cele din urmă desfigurat, cu 
privirea unui animal prins în capcană, cu buzele învineţite 
de frig şi supte, într-un rânjet care nu-mi aparţinea. O 
mască mortuară medievală. 

Dar mai presus de toate: vocea masivului Ortles. 
Scârţâitul gheții. Şuieratul acelui sloi gigantic care de 
două sute de mii de ani continua să se mişte în locul acela. 

Vocea Fiarei. 

Manny coborând îngrijorat. Numele meu repetat de mai 
multe ori. 

Urletul lui Dumnezeu care îl înghiţea pe Manny. 

Scurgerea secundelor care încetează a mai avea vreun 
sens. Conştiinţa cutremurătoare că timpul ghețarului nu e 
un timp omenesc. E un timp străin, ostil. 

Şi bezna. 


e 37 œ 


M-am cufundat în tenebrele ce devorează lumile. M-am 
trezit în deriva spaţiului profund. O unică, uriaşă, 
nemărginită noapte veşnică de un alb spectral. 

Cinci litere: beznă. Şase litere: îngheţ. 

În cele din urmă, salvarea. 

Prea cald, spusese Moses. Prea cald însemna avalanşă. 
Urletul lui Dumnezeu. lar avalanşa îl răpise pe Manny. Şi, 
odată cu Manny, prin coarda transportatoare, Fiara 
înşfăcase şi elicopterul, târându-l la sol, strivindu-l aşa 
cum striveşti o insectă enervantă. De ce Moses n-a tăiat 
coarda de salvare? Dacă ar fi făcut aşa, Manny ar fi fost 
târât în jos, dar avalanşa nu ar fi reuşit să înhaţe şi 
elicopterul. S-au întrebat carabinierii, la fel s-au întrebat şi 
jurnaliştii. Dar nu şi salvamontiştii care m-au scăpat de 
acolo. Ei ştiau. E totul scris în Reguli. 

Coarda nu se taie pentru că pe munte nimeni nu trebuie 
lăsat în urmă. Pentru niciun motiv. Aşa este şi aşa trebuie 
să fie. 

N-a mai rămas nimic din Moses, Ismaele, Manny, 
Christoph şi turista aceea. In dezlănţuirea ei, avalanşa, 
care s-a stârnit din pricina căldurii şi a vântului, i-a 
măturat pe toţi, făcându-le trupurile de nerecunoscut. Iar 
din EC135 nu a rămas decât carcasa roşie, mai la vale. 

Accidentul din masivul Ortles nu a marcat însă sfârşitul 
Salvamontului Alpin din Dolomiţi, aşa cum nu a consemnat 
nici finalul poveştii mele. 

Aşa cum vă spuneam, şase litere. 

Incepe. 


e 38 - 


a 


In urmă cu două sute optzeci 
de milioane de ani 


1. 


Corpul meu a reacționat bine la tratamente. Am rămas 
în spital mai puţin de o săptămână. Câteva puncte de 
sutură, câteva cicluri de perfuzii pentru acel început de 
hipotermie şi nimic mai mult. Dar rănile cele grave le 
purtam înăuntru. „IPTS” scria pe fişa mea clinică. 
Tulburări post-traumatice de stres. 

Inainte de a-şi lua rămas-bun cu o strângere de mână şi 
cu un „aveţi grijă de dumneavoastră”, medicul de la 
spitalul San Maurizio din Bolzano mi-a prescris nişte 
psiholeptice şi nişte somnifere, rugându-mă să le iau cu 
regularitate. Era probabil, a adăugat el privindu-mă în 
ochi, ca în perioada următoare să sufăr de coşmaruri şi 
uşoare atacuri de panică, însoţite de unele flashback-uri ca 
acelea ale veteranilor de război de prin filme. 

Uşoare atacuri de panică? 

Erau clipe când vocea Fiarei (căci eu aveam flashback- 
uri auditive, n-am suferit de halucinaţii, slavă Cerului) îmi 
umplea capul cu o asemenea intensitate că mă trânteam 
pe jos, plângând cu sughiţuri ca un copil. Cu toate acestea, 
îmi jurasem că n-o să mă ating de psiholeptice şi că n-o să 
recurg nici la somnifere decât ca la o soluţie disperată. 
Orice psiholog de două parale ar fi intuit ceea ce făceam 
eu în realitate. Voiam să sufăr. Şi voiam să sufăr pentru că 
trebuia să fac asta. Trebuia? Sigur, mă murdărisem cu cea 
mai grea vină dintre toate posibile. 

Supravieţuisem. 

Meritam o pedeapsă. 

Doar mai târziu am realizat că în fond nu mă pedepseam 
numai pe mine. Îi făceam mult rău şi Annelisei, 
îmbătrânită cu ani mulţi în doar câteva zile, care plângea 
în timp ce eu mă tot învârteam năuc prin casă. Şi mai grav 


e 39 œ 


e că îi făceam mult rău Clarei. Devenise tăcută, îşi 
petrecea ziua în cămăruţa ei, cufundată în lectura unor 
cărţi ilustrate sau în cine ştie ce gânduri. Mânca puţin şi 
avea nişte cearcăne pe care niciun copil n-ar trebui să le 
aibă. 

Annelise şi Werner încercau să mă ajute în toate felurile 
posibile. Werner mă scotea la fumat în spatele casei sau în 
jeep, ca să mă facă să respir aer curat. Annelise încerca să 
mă stimuleze cu cele mai mari delicii, cu bârfele din sat, cu 
DVD-urile mele preferate, chiar şi cu lenjeria cea mai 
provocatoare din comerţ. Încercările ei de a mă readuce la 
viaţă pe calea sexului s-au dovedit umilitoare pentru 
amândoi. 

În totală apatie, stând în fotoliul meu preferat, mă uitam 
cum copacii devin ruginii şi cum cerul capătă coloritul său 
tipic de toamnă din părţile acelea, o scânteietoare paletă 
de nuanţe de albastru şi violet. La amurg mă ridicam şi mă 
duceam la culcare. Nu mâncam, nu beam şi mă străduiam 
să nu mă gândesc. Tresăream la fiecare mişcare. Auzeam 
în continuare acel sunet. Acel şuierat blestemat. Vocea 
Fiarei. 

Zilele erau cumplite, iar nopţile şi mai şi. Mă trezeam 
urlând din toţi bojocii cu certitudinea că tot ceea ce s-a 
întâmplat după 15 septembrie a fost consecinţa unei erori. 
Ca şi cum lumea toată s-ar fi scindat în două. O parte, 
partea rea, cea pe care o numeam Lumea A, continuase să 
existe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce 
partea bună, Lumea B, se încheiase pe 15 septembrie la 
ora paisprezece şi douăzeci şi două de minute, cu 
necrologul lui Jeremiah Salinger. 

Îmi amintesc ziua în care Mike a venit să mă vadă. Eram 
palid, cu cearcăne vineţii. Mi-a spus ce voia să facă şi am 
discutat. Canalul anulase seria cu Mountain Angels, dar 
am fi putut folosi materialul filmat pentru un documentar 
despre Salvamontul Alpin din Dolomiţi şi despre ceea ce s- 
a petrecut în crevasa din Ortles. Asociatul meu se gândise 
şi la un titlu: În pântecele Fiarei. De un gust cam 
îndoielnic, dar potrivit, în fond. l-am dat binecuvântarea 


e 40 - 


mea, apoi, conducându-l până la poarta casei, i-am spus 
„adio”. 

Mike a luat-o ca pe o glumă, dar eu eram serios. Aceea 
era ultima oară când Batman şi Robin se întâlneau. Eram 
prizonierul unei bucle infernale şi, aşa cum vedeam eu 
lucrurile, existau doar două căi de ieşire. Să explodez sau 
să mă arunc de pe vreo stâncă. Să explodez însemna să le 
fac rău Annelisei şi Clarei. Nici gând, deci. Fiind un idiot 
desăvârşit, închis în egoismul meu rănit, vedeam a doua 
posibilitate ca mai puţin dureroasă. Ajunsesem chiar să-mi 
imaginez unde, cum şi când. 

Aşadar: adio, bătrâne. Adio tuturor. 

Apoi, la jumătatea lui octombrie a sosit Clara. 


2. 


Stăteam tolănit în fotoliu contemplând infinitul, cu un 
pahar de apă deja călduţă în mâna dreaptă şi cu un pachet 
gol de ţigări în pumnul stâng, când Clara mi s-a aşezat pe 
genunchi, strângând la piept o carte, aşa cum făcea când 
voia să-i citesc o poveste. 

Am reuşit cu oarecare efort să-i văd feţişoara cu 
limpezime. 

— Salut, mititico. 

— Salut, patru litere. 

Acesta era jocul preferat al Clarei, jocul Numerelor şi al 
Literelor. 

M-am străduit să zâmbesc. 

— Ultima literă cu accent? am întrebat. 

— Ultima literă cu accent. 

— P-a-p-ă” am spus eu, uimindu-mă de cât de straniu mi 
se mai părea să mi se spună încă aşa. Ce ai acolo? 

— Şase litere. 

— Cartea? 

Clara a dat din cap că nu, iar părul i s-a prefăcut într-un 
norişor blond. La nări mi-a ajuns parfumul şamponului său 
şi am simţit atunci cum mi se mişcă în piept ceva... 


7 Tati, în italiană (N.t.). 
e 4l œ» 


O boare de căldură. 

Ca un foc în depărtare în mijlocul unei viforniţe. 

— Greşit, a răspuns ea hotărâtă. 

— Eşti sigură că nu e cartea? 

— E ghidul. 

Am numărat pe degete. Şase litere. Nu trişase. 

Şi surâsul mi-a venit aproape natural. 

Clara a dus degetul la buze, un gest pe care îl moştenise 
de la mama ei. 

— Termometrul zice că sunt şaptesprezece grade. 
Şaptesprezece grade la ora asta înseamnă că nu-i rece, nu- 
i aşa, patru litere cu accent? 

— Nu e rece, nu. _ 

— Mama a spus că te-ai lovit la cap. În cap, s-a corectat 
ea. De aceea eşti mereu trist. Dar picioarele funcţionează 
încă, nu? 

Asta era pe scurt, în fond. Tata se lovise în cap şi de 
aceea devenise trist. 

Am început s-o hâţân pe genunchi. Iute, genul acela de 
joc avea s-o plictisească, iar peste încă nişte ani s-o 
stingherească de-a binelea. Timpul gonea, fiica mea 
creştea, iar eu îmi aruncam zilele la coş privind cum cad 
frunzele din copaci. 

— Aşa aş zice, şase litere. 

Clara se încruntă şi începu să numere pe degete, 
concentrată. 

— Mititico are opt. 

— Puiule are şase. Un punct pentru mine, puiule. 

Clara s-a uitat pieziş (ura să piardă), după care a deschis 
ghidul pe care-l ţinea în mâini. Am observat că pusese în el 
nişte semne de carte drăgălaşe. 

—O punem pe mama să ne pregătească nişte 
sandviciuri, luăm la noi apă, dar nu prea multă că nu-mi 
place să fac pipi în pădure, mi-a explicat ea în şoaptă, că 
mi-e frică de păianjeni. 

— Păianjeni, am zis eu, simțind că mă sufocă atâta 
duioşie, bleah. 

— Aşa-i, bleah. Plecăm de aici, şi îmi arăta cu degetul pe 


e 42 œ» 


hartă, ocolim pe aici, vezi? Unde e lăcuşorul. Poate că a 
îngheţat deja. 

— Poate... 

— Şi o să vedem peşti congelaţi? 

— Câţiva, poate. 

— Şi după aia ne întoarcem acasă. Şi poţi să te uiţi în 
continuare la pajişte. E aşa interesantă pajiştea, papă? 

Am strâns-o în braţe. Am strâns-o puternic în braţe. 

Cinci litere: focul. 


3. 


Aşa au început plimbările noastre. În fiecare seară, 
Clara se aşeza pe genunchii mei cu ghidul în braţe ca să 
punem la cale următoarea ieşire. 

Toamna era ca o caldă mângâiere şi plimbările acelea, 
dar mai ales compania Clarei şi avalanşa de vorbe sub care 
mă îngropa, au funcţionat mai bine decât orice psiholeptic 
pe care l-aş fi putut lua. 

Coşmarurile persistau încă şi, uneori, şuierătura aceea 
mă paraliza, dar erau episoade tot mai sporadice. Reuşeam 
chiar să-i răspund pe mail lui Mike care între timp se 
întorsese la New York pentru a monta În pântecele Fiarei. 
Cu toate că refuzam să mă uit la filmări, inclusiv la 
secvenţe, îmi făcea bine să-i dau unele sugestii. Mă 
simţeam din nou viu. Voiam să mă fac bine. Lumea B, cea 
în care eram un cadavru, nu mă mai atrăgea. Pentru că 
lumea aceea nu era cea reală. Imi plăcea sau nu, 
supravieţuisem. 

A fost nevoie de o fetiţă blondă de cinci ani ca să înţeleg 
acest lucru. 


4. 


Era aproape sfârşitul lui octombrie când Clara, în loc să 
îmi arate harta, ca de obicei, s-a aşezat pe genunchii mei şi 
m-a privit cu ochi mari şi foarte serioşi. 

— Vreau să-i fac o vizită unei persoane. 

Cu un aer teatral m-am adresat Annelisei, care stătea 

e 43» 


ghemuită pe canapea cu picioarele ei lungi strânse sub 
fund, cufundată în lectura unei cărţi, şi am întrebat-o: 

— E ceva ce subsemnatul ar trebui să ştie? 

— In ce sens? 

— În sensul că orice tată care se respectă ar trebui să fie 
tinut la curent. 

Am auzit-o pe Clara chicotind pe seama accentului 
ridicol cu care m-am exprimat. Accentul era al lui „Charlie, 
majordomul englez”, cum îi spuneam eu. Ramura maternă 
a fiicei mele, aceea inteligentă, ieşea la iveală. 

— Permiteţi-mi să mă fac mai clar înţeles. Prima noastră 
născută, Clara Salinger, aici prezentă în persoană, în etate 
de ani cinci, şi ţin să subliniez cinci, tocmai şi-a manifestat 
doleanţa de a efectua o vizită unei persoane de care are 
cunoştinţă. Sunteţi de părere că se referă la fiul lui Martin, 
Roberto? 

— E la pat cu scarlatină. 

— Atunci pesemne că prin cuvântul „persoană”, care 
este un termen generic şi prin urmare neutru, fiica noastră 
referă cumva la Elisabeth? Acea fetiţă şturlubatică şi 
drăgălaşă care a considerat de cuviinţă să vomite pe 
pantalonii subsemnatului? 

Annelise închisese cartea şi nu mai putea să-şi ascundă 
amuzamentul. 

— Mă tem că Elisabeth şi Clara au traversat un moment 
de oarecare tensiune. 

— Încetaţi amândoi! a răbufnit Clara. Nu-mi place când 
mă luaţi peste picior. 

Văzându-i feţişoara îmbufnată, am pufnit în râs fără 
nicio reţinere. 

— lartă-mă, scumpo. Doar că... am auzit bine? Vrei să-i 
faci o vizită unei persoane? Şi cam cine ar fi persoana 
asta? 

— Un prieten. 

— Un prieten? 

— Îl cheamă Yodi. 

— Ce nume o fi şi ăsta, Yodi? am întrebat nedumerit. 

— Yodi e foarte amabil. E foarte bătrân, a zis ea în 


e 44» 


şoaptă, dar să nu spui asta cu voce tare. Yodi e ca bunicul, 
nu-i place cuvântul ăsta. 

— Şase litere foarte susceptibile: bătrân. 

— Ce înseamnă susceptibil? 

A răspuns Annelise: Susceptibil înseamnă ceva care nu 
prea pică bine. În germană e Empândlich, tineam ca fata 
să crească învățând cele trei limbi ale părinţilor ei. În 
engleză... 

— Susceptible, am terminat eu în locul ei. 

După o pauză lungă Clara a zis: 

— Unsprezece. Unsprezece litere, papà! 

— Impresionant! Dar îmi povesteai de Yodi. 

— Dacă vrei ţi-l arăt. 

— Ai o poză cu el? 

Clara nu a răspuns, zbughind-o spre cămăruţa ei şi 
întorcându-se iute, doar cât am apucat să schimb câteva 
priviri perplexe cu Annelise. 

— Uite-l pe Yodi. Nu că e drăguţ? a întrebat Clara, 
întinzându-mi o carte. 

Yodi era o fosilă. Un amonit, ca să fiu mai precis. 

— Mergem să-l vizităm, papâ? 

— Cum să nu, cine ştie câte a văzut el de-a lungul 
celor... - am citit explicaţia - două sute optzeci de milioane 
de ani de viaţă. Dar unde anume îl găsim pe noul nostru 
prieten? 

A răspuns Annelise, amuzată: 

— Ştiu eu. La Bletterbach. 

— Şi ce Doamne iartă-mă mai e şi Bletterbach ăsta? 

Atât Annelise, cât şi Clara m-au privit ca şi cum aş fi 
rostit cea mai nătângă întrebare din lume. Şi nu se înşelau. 
Chestiunea e că lucrurile, în mod special cele care îmi trec 
pe sub nas, tind să-mi scape. Aşa sunt eu făcut. 

Bletterbach era peste tot în jurul nostru, polul de 
atracţie turistică care pompa bani în venele comunităţii 
locale. Nu numai Siebenhoch, care în fond era principalul 
beneficiar al acestor sume de bani, situat fiind la doi paşi 
de Centrul pentru Vizitatori, ci şi aşezările din Aldino 
(Aldein în germană), Salorno (Salurn în germană), Cembra 


e 45 - 


şi Cavalese (care fiind situate în partea trentină a regiunii 
făceau excepţie de la regula dublei denumiri), Ora (numită 
şi Auer, căci ţinea de provincia Bolzano), Nova Ponente 
(Deutschnofen) şi Nuova Levante (Welschnofen) şi multe 
astfel de minuscule pâlcuri de case şi bisericuțe (în dialokt- 
ul local Hittlen und Kirchln). 

Zona din jurul localităţii Siebenhoch, cam şase mii de 
hectare de teren acoperit de păduri şi stânci, aparţinea 
parcului natural Monte Corno. În mijlocul parcului, 
dedesubtul masivului Monte Corno, mai bine zis al piscului 
său de peste două mii de metri, Corno Bianco (Weisshorn, 
în germană), se afla o despicătură de opt kilometri lungime 
şi patru sute de metri adâncime. 

Pe acolo curge torentul care i-a dat şi numele: 
Bletterbach. 

Rocile ce domină acea zonă, dar şi Dolomiţii în întregul 
lor, sunt un amestec ciudat şi friabil de carbonat de calciu 
şi magneziu, printre care apele torentului au săpat un 
canion, aducând la suprafaţă tone şi tone de fosile. Dar 
Bletterbach nu e un simplu defileu. Bletterbach este un 
film, un documentar sub cerul liber, care îşi găseşte 
obârşia acum două sute optzeci de milioane de ani, în 
perioada numită Permian şi, după o sută de milioane de 
ani, ajunge până în Triasic. Din epoca marilor extincţii 
până la era marilor saurieni. 

În Bletterbach găseşti de toate. Cochilii, amoniţi (ca 
Yodi), urme de faună şi animale care îţi fac pielea găină şi 
te lasă cu gura căscată de uimire. O grădină zoologică 
preistorică concentrată în acel defileu uitat de timp. Spre 
care am pornit cu Clara, cu părul prins în două codițe 
drăgălaşe, cu bocăncei în culori pastelate în picioruşe, în 
acea după-amiază a începutului de octombrie, când 
lucrurile, credeam eu, începuseră să intre din nou în 
normal. 


5. 
Am fost întâmpinați de o tânără pe care o întâlnisem de 


e 46 - 


mai multe ori la Siebenhoch, dar al cărei nume nu mi-l 
aminteam, oricât m-aş fi străduit. M-a întrebat dacă mi-am 
revenit din accident. Nu a adăugat altceva, motiv pentru 
care i-am fost recunoscător. 

Aveai două posibilităţi să te plimbi prin Bletterbach. Ilse, 
căci numele îi era înscris pe ecusonul de pe reverul 
cămăşii, ne-a arătat pe hartă un traseu marcat cu o linie 
roşie întreruptă. Era itinerarul recomandat familiilor. Un 
tur care dura trei ore, trei ore şi jumătate şi care ne-ar fi 
dus nu foarte „în adânc” (nu am putut să nu remarc acea 
bizară întrebuințare a cuvintelor), dar în care am fi văzut 
nenumărate cochilii, urme de dinozaur („Opt litere, 
papă! ”), ferigi cristalizate în stâncă de-a lungul erelor. Cel 
de-al doilea traseu era evaluat cam la cinci ore şi ne-ar fi 
purtat mai în profunzime, spre cascada torentului 
Bletterbach, acolo unde defileul se îngusta. În ambele 
cazuri, a adăugat Ilse cu veritabilă îngrijorare, era 
obligatoriu să ne ţinem de traseul marcat, să purtăm căşti 
de protecţie şi să fim conştienţi că, în caz de accidente, 
conducerea parcului nu îşi asuma nicio responsabilitate. 

„Aici se intră pe propriul risc” era scris în trei limbi pe 
tăbliţa de la intrare. 

Ilse ne-a explicat: 

— E o zonă cu probleme. Uneori cad bolovani şi v-aţi 
putea răni. De aceea e obligatorie casca de protecţie. Dacă 
nu aveţi, vă putem închiria noi. 

I-a zâmbit Clarei. 

— Ar trebui să fie una roz chiar pentru mărimea ta, 
domnişoară. 

— Mă numesc Clara, a zis fiica mea, şi vreau să văd 
amonitul uriaş. 

Uimită, femeia s-a întors spre mine: 

— E foarte precoce fiica dumneavoastră. 

— Am cinci ani, a zis Clara apăsat. Ştiu să citesc puţin şi 
să număr până la o mie. Îmi plac dinozaurii cu gâtul lung, 
brontodinozaurii, îmi place îngheţata de căpşuni şi şunca 
de la bunicul Werner. Şi nu vreau o cască roz, ci una roşie. 
E culoarea mea preferată alături de albastrul închis, de 


e 47» 


azuriu şi de verde, a încheiat ea, stârnindu-i amuzamentul 
şi uimirea lui Ilse. Papă, a adăugat ea imediat, întreab-o 
unde-l putem găsi pe Yodi. 

— Cine e Yodi? a întrebat Ilse, năucită de acea avalanşă 
de cuvinte. 

— Yodi, i-am răspuns eu, e numele amonitului, acela 
gigantic. Unde îl putem vedea? 

Ilse şi-a reluat tonul profesional. 

— În muzeul de geologie. Ce traseu preferaţi: scurt sau 
lung? 

— Aş zice traseul scurt. Nu îmi plac pereţii... strâmţi. 

Ilse rupse două bilete din cotor. 

— Suferiţi de claustrofobie? 

— E ceva nou pentru mine... 

Ilse ne-a dat să probăm mai multe căşti: Clara voia să-i 
fac cel puţin trei fotografii, una cu cea roz, alta cu cea 
galbenă şi o a treia cu cea roşie pe care a şi ales-o. După 
care, cu rucsacul în spinare, ne-am început drumeţia. 

A fost o plimbare frumoasă, deşi nu o dată, poate şi din 
pricina adierii ce stârnea foşnetul frunzelor, mi s-a părut 
că aud acel blestemat şuierat şi am simţit nevoia cumplită 
de a urla. Dar nu am făcut-o. Pentru că fata care îmi arăta 
scoicile în straturile geologice din Werfen, algele din 
Contrin sau urmele vreunui paleozaur care se plimbase pe 
prundişul acela era fiica mea, iar pentru ea trebuia să mă 
apropii cât mai mult de imaginea unui erou. 

Aşadar eram puternic, mă vindecasem. Eram Superman. 
Nu merit aplauze? 

Am ajuns la capătul traseului năduşit tot şi cu nervii 
întinşi, dar Clara, lângă mine, părea în al nouălea cer. 
Faptul că o vedeam aşa fericită era un pas în plus către 
sfârşitul zbuciumului meu. După un binemeritat sandvici 
cu şuncă şi castraveți muraţi, ne-am îndreptat spre cupola 
muzeului situat în clădirea de sticlă, aluminiu şi lemn a 
Centrului pentru Vizitatori, pentru a-l vedea în fine pe 
Yodi, amonitul gigantic. 

Clarei îi plăceau fosilele la nebunie. Cu cât erau mai 
bizare, cu atât o interesau mai mult. Se străduia chiar să 


e 48 +» 


silabisească toate acele denumiri latineşti şi dacă încercam 
să o ajut era jale. „Papă, sunt mare!” Şi nici nu mai e 
nevoie să adaug că mare avea patru litere de-o şchioapă 
săpate în stâncă. 

Eu nu mă omoram după fosile, era ceva neliniştitor în 
acele roci ce conservaseră trăsăturile organismelor vii 
spulberate cu milioane de ani în urmă. 

Era neliniştitoare chiar şi noţiunea aceasta, milioane de 
ani. 

Ultima parte a muzeului mi-a plăcut mai mult. Era 
dedicată fostei mine de aramă din Bletterbach, închise în 
urma surpării galeriilor din 1923. Mă interesau fotografiile 
acelor oameni murdari de ţărână, ţinând în mâini unelte 
rudimentare. Mustăţile răsucite în sus, bărbile de căpcăun, 
îmbrăcămintea ce părea inspirată din lumea lui Mickey 
Mouse erau irezistibile. 

Fireşte, nu totul era ca în Disney. Înşiruirea minerilor 
înghiţiţi de stâncă era înspăimântătoare, dar eram acolo cu 
Clara şi nu aveam chef să mă gândesc la moarte şi la 
distrugere. Avusesem deja parte de o doză bunicică, 
mulţumesc frumos. Mai bine mă concentram asupra 
pantalonilor bufanţi şi a privirilor mândre ale acelor 
oameni al căror ADN curgea prin venele fiicei mele. „lată 
de ce îi plac atât de mult fosilele”, mă gândeam amuzat în 
sinea mea. „E chemarea stâncilor.” 

Ca să moară Jack London de ciudă. 

În cele din urmă, Yodi. Amonitul de două sute optzeci de 
milioane de ani. Când am ajuns în faţa vedetei muzeului, 
Clara a început să-mi spună povestea lui. Vedeţi voi, 
pentru Clara lumea era un mare a de la care porneau 
nesfârşite poveşti care mergeau de la a la b, apoi la c, dar 
care aproape niciodată nu ajungeau la zet, pentru că ea 
nu-şi constrângea istorisirile să aibă un final. Ar fi fost ca 
şi cum le-ar fi tăiat aripile. Aş fi petrecut ore de-a rândul 
ascultând-o, pentru că asta e natura iubirii: să asculţi 
poveştile fără să oboseşti vreodată. lar eu o iubeam pe 
Clara mai mult decât pe mine însumi. 

Când a venit momentul să ne întoarcem la Siebenhoch, 


e 49 œ 


am scos aparatul foto, încadrând-o pe fetiţă alături de 
amonit. Clara mi-a dăruit un zâmbet ce-mi topea inima, 
apoi s-a răsucit şi şi-a luat rămas-bun de la Yodi printr-un 
ţopăit care era şi un fel de reverență. Apoi s-a întors la 
mine, fără să înceteze să vorbească, să vorbească, să 
vorbească. Apoi, în timp ce mă aplecam să pun la loc 
aparatul în rucsac, am surprins o frântură de conversaţie 
dintre Ilse şi doi vilegiaturişti în vârstă, cu picioarele 
neacoperite, pline de varice şi purtând încălţăminte 
Birkenstock făcută la comandă. Câteva fraze, dar uneori e 
de ajuns mai puţin de-atăt. 

Şi destinul ţi-a şi pus ştreangul de gât. 

— Era 1985, doamnă. 

— Sunteţi sigură? 

— În acel an m-am născut eu. Anul masacrului din 
Bletterbach. Mama îmi tot spunea: „Te-ai născut în anul 
acelei istorii îngrozitoare, iată de ce te porţi aşa” 
Rămăsese traumatizată de povestea aceea. Cei din neamul 
Schaltzmann erau rudele ei îndepărtate, ştiaţi? 

— Şi l-au găsit pe cel vinovat de acel măcel? 

O pauză. 

Un suspin. 

— Niciodată. 


e 50 - 


Promisiuni şi minciuni 


1. 


E important să ştiţi un lucru. Pe 15 septembrie, Annelise 
şi cu mine am încheiat un pact. 


2. 


Când medicii şi infirmierii s-au retras, după ce Werner a 
luat-o cu delicateţe pe Clara de mânuţă, ducându-se către 
barul spitalului, eu şi Annelise am rămas în fine singuri. 
După o tăcere pe care analgezicele o dilataseră peste 
măsură, Annelise mi-a tras o palmă. Mai lipsea puţin şi mi 
s-ar fi redeschis copcile de pe sprânceană. 

După care a izbucnit în plâns. 

— Trebuie să-mi promiţi, mi-a zis, trebuie să-mi promiţi 
că niciodată, niciodată... Niciodată în viaţa ta n-o să mă 
mai faci... 

Apoi s-a întrerupt. Am încercat să-i ating uşor mâna, dar 
ea şi-a retras-o iute. 

Lucru care m-a speriat. M-a speriat cumplit. 

— Puteai să mori, Salinger, m-a încolţit ea. Fetiţa 
noastră putea fi orfană. Tu îţi dai seama de asta? 

Am făcut semn că da. 

Dar nu era adevărat. Nu reuşeam să mă gândesc la 
altceva decât la şuieratul acela. La şuieratul ăla blestemat. 
Şuieratul Fiarei. 

— Trebuie să termini cu munca asta. Şi trebuie să-mi 
promiţi. 

— Dar chestia asta e... 

— Noi suntem viaţa ta. 

Totul mi se învolbura în cap. Efectul tranchilizantelor şi 
al analgezicelor începea să dispară şi în spatele Annelisei 
vedeam Fiara, rânjind spre mine. 

— Mike. Eu... nu-mi găseam cuvintele. 

— Mike? a început să urle, furibundă. Mike? 


e 51 œ» 


— Annelise... 

— Erai mort, Salinger. Mort. 

— Anne... 

— Când am deschis uşa şi l-am văzut pe tata cu expresia 
aceea am înţeles... Am înţeles că erai mort. Şi m-am gândit 
la Clara şi m-am gândit, Doamne, iartă-mă, că aşa îţi 
trebuia. Că o căutaseşi cu lumânarea, că aşa voiai să se 
termine. Şi m-am... urât pe mine însămi. 

— Te rog... 

Annelise m-a îmbrăţişat. 

I-am simţit trupul scuturându-se de atâtea suspine. 

— Ştiu cât de importantă e pentru tine această viaţă. 
Dar Clara are dreptul să aibă un tată, iar eu nu vreau să 
rămân singură, nu merit aşa ceva, Salinger. Nu pot fără 
tine, idiotule. 

S-a desprins de mine, şi-a şters nasul şi a încercat să 
glumească. 

— Nu-mi stă bine în negru. 

Am zâmbit, dar am simţit o durere acută. Am încercat să 
mă ridic în capul oaselor. Un vertij m-a doborât cu 
delicateţea unui tir. 

— Ai fi văduva cea mai sexy din Siebenhoch, i-am 
răspuns. 

Annelise mi-a răvăşit părul cu un gest al mâinii. 

— lar tu cel mai frumos cadavru din cimitir. E de-ajuns 
un an, Salinger. 

— Un an? 

Chiar şi aşa, cu glasul Fiarei în urechi, simţeam că acela 
e un moment important. Orice aş fi spus sau n-aş fi spus 
mi-ar fi pus căsnicia în primejdie. 

Viitorul meu. 

— Nu pot să-ţi cer să încetezi. N-ar fi corect. Dar trebuie 
să-mi promiţi că îţi vei lua un an... un an sabatic. Ca să te 
hotărăşti ce faci cu viaţa ta. După care, dacă vei dori să te 
întorci în circuit, voi fi lângă tine, ca întotdeauna. 

— Ca întotdeauna. 

— Promiţi? 

Eram pe punctul de a-i răspunde, când uşa s-a deschis şi 


e 52 œ» 


Clara a dat buzna înăuntru, cu tot entuziasmul celor cinci 
anişori ai ei, urmată de Werner care încerca să se scuze 
din ochi. I-am făcut semn că nu-i nimic. Totul era în regulă. 

Am luat-o pe Clara de mână. 

— Câte litere are cuvântul promit? 

Clara a numărat. 

— Şase litere, a răspuns radioasă. 

Am privit-o în ochi pe Annelise. 

— Şase litere. 


3. 


Pe 25 octombrie, pe când mă îndreptam către 
Welshboden, îmi tot repetam că nu o făceam dinadins. Că 
nu încalc pactul pe care-l făcusem cu femeia pe care o 
iubeam, cel pecetluit de cuvintele fiicei noastre. Imi 
spuneam că era vorba de o simplă curiozitate. Nimic mai 
mult. Îi promisesem Annelisei un an sabatic şi urma să-mi 
ţin cuvântul. Mă duceam doar să stau la taifas cu socrul 
meu fiindcă aveam chef să ies din casă. Asta-i tot. 

Nu lucram încă la nicio idee. 

Idee? Cine? 

Eu? 

Să fim serioşi. 

Doar nişte taclale lângă foc. O ţigară. O cafeluţă cu un 
strop de tărie. Poate doar câteva întrebări nevinovate 
despre ceea ce Ilse numise „masacrul din Bletterbach”. 
Asta nu însemna că lucrez. Şi în fond, îmi spuneam eu în 
dialogul imaginar cu mine însumi, în timp ce mă apropiam 
de casa lui Werner, chiar şi vizionarea documentarului pe 
care Mike îl monta era tot un fel de muncă, nu? Totuşi 
Annelise s-a declarat de acord. 

Ce bine ştiam eu să mint... 

Mă prefăceam că uitasem că Annelise îşi dăduse 
consimţământul cu condiţia ca această operaţiune să nu 
aibă consecinţe asupra stării mele mentale (nu a rostit 
cuvântul „mental”, ci „emotiv”, dar ştiam amândoi la ce se 
referea) şi cu condiţia ca Mike să lucreze la film departe 


e 53» 


de aici, la New York, ca şi când acele ore de înregistrare ar 
fi fost radioactive. Mă prefăceam că uitasem că Annelise 
acceptase întrucât Mike îi spusese că acele cadre făceau 
parte din Mountain Angels. Din punct de vedere tehnic, nu 
era o idee nouă. Era o idee mai veche ce trebuia uşor 
adaptată „în lumina celor petrecute”. De asemenea, „în 
afară de câteva ore pentru a ne pune de acord asupra 
firului narativ, Salinger nu va fi nevoit decât să răspundă 
din când în când la câte un mail. N-o să simtă nimic 
deosebit”. 

Dragul şi mefistofelicul meu Mike! 

— E cineva acasă? 

Am strigat eu, după ce am trântit portiera maşinii. 

De după perdelele de la fereastră s-a întrezărit chipul lui 
Werner. M-a poftit înăuntru. Am vorbit vrute şi nevrute, 
am băut o cafeluţă, am fumat o ţigară. l-am povestit de 
Yodi şi de excursia la Bletterbach, încercând să par cât mai 
firesc cu putinţă, în timp ce pe înăuntru fierbeam de 
curiozitate. 

După care am aruncat momeala. 

— Am auzit o istorie nebunească. 

— Ce istorie? 

— O poveste, nimic altceva. Dar mi s-a părut o chestie 
stranie. 

— Muntele e plin de poveşti stranii. Şi chestia aia mi-e 
martor, zise el, arătând spre cicatricea de deasupra 
ochiului meu drept. Sau mă înşel? 

Am atins-o uşor cu buricul degetului. Clara îi spunea 
„sărutul zânei rele”. Mie îmi amintea de fotografiile legate 
de Bletterbach pe care le căutasem pe Google, ştergând 
istoricul căutărilor, de frica unor întrebări la care nu aş fi 
ştiut să-i răspund Annelisei. 

Nu voiam s-o mint. 

Cel puţin nu aşa, făţiş. 

— Nu te înşeli. 

Ceva din glasul meu îl convinsese pe Werner să schimbe 
vorba. Nu discutaserăm niciodată de cele petrecute pe 15 
septembrie. Se petrecuseră şi cu asta basta. Iar când era 


e 54» 


obligat să se refere la accident, Werner spunea „în ziua aia 
nenorocită”. 

Caracterul reţinut al oamenilor de la munte a fost în cele 
din urmă în favoarea mea, întrucât, aproape stingherit, 
Werner s-a ridicat şi a deschis frigiderul de unde a scos o 
sticlă de ţuică cu aromă de genţiane. A umplut două ţoiuri. 
Am ciocnit în tăcere. 

— Ce îmi spuneai? 

— Am auzit o poveste. Mai bine zis erau doi turişti destul 
de în vârstă care vorbeau cu femeia care ne-a închiriat 
căştile la Centrul pentru Vizitatori. Ilse. O cunoşti? 

— Trebuie că este Ilse Unterkircher. Aici la Siebenhoch 
ne cunoaştem cu toţii, chiar dacă bătrânii ca mine sunt pe 
cale de dispariţie, iar noile generaţii... - a spus el şi a dat 
pe gât o gură de ţuică. Când vei avea vârsta mea, îţi vei da 
seama de un lucru tare caraghios. Chipurile ţi se vor părea 
toate foarte asemănătoare. Mai ales cele ale tinerilor. Dar 
pun pariu că nu despre asta voiai să-mi vorbeşti. 

— Ilse a vorbit de „masacrul din Bletterbach” şi mi s-a 
părut că a pomenit un nume: Schaltzmann. 

Aiurea, „mi s-a părut”... 

În căutările pe Google, al căror istoric l-am şters, erau 
cel puţin douăsprezece rezultate cu acel nume. Îmi 
amintesc extrem de bine. Doar că nici Marele Oracol al 
secolului XXI nu a ştiut să-mi dea un răspuns. Găsisem un 
Schaltzmann profesor la Yale, o echipă de hochei, un 
fotograf din Hamburg, doi dealeri de maşini second-hand 
din Bavaria, independenţi unul de celălalt, şi un şir 
nesfârşit de variante ale numelui Schaltzman, Saltzmann 
etc. Dar despre masacrul din Bletterbach? Vid absolut. Şi 
acest lucru, în loc să mă descurajeze, mi-a aţâţat şi mai 
mult interesul. Curiozitatea se hrăneşte din spaţiile albe de 
pe hărţi. 

Werner a mai vărsat puţină ţuică. 

— Şi cam ce ai auzit? a întrebat sec. 

— Că nu a fost arestat nimeni. 

— Nimeni. Corect. 

Mi-am aprins o ţigară, apoi i-am întins pachetul. Werner 


e 55» 


a refuzat cu un gest distrat. 

— 28 aprilie 1985. Cum se spune la televizor: mă aflam 
acolo. 

— Tu te aflai acolo? _ 

Mi-a fost cu neputinţă să-mi ascund emoția. Imi 
închipuiam că Werner va fi o sursă bună, dar nu că va avea 
informaţiile la prima mână. 

Werner mi-a interceptat privirea şi a rămas cu ochii 
ţintuiţi spre mine câteva secunde. 

A pus păhărelul pe masă. Emoţia m-a părăsit într-o clipă. 

— Jeremiah, eu nu m-am băgat niciodată în treburile 
fiicei mele. Herta spunea că trebuie să-ţi laşi puii să zboare 
din cuib, iar eu eram de acord cu ea. Pe scurt, nu-mi place 
ceea ce urmează să-ţi spun, dar o fac şi pentru tine... 

O pauză. 

— ...şi pentru Clara. 

L-am oprit cu un gest al mâinii. 

— Nu intenţionez să fac un documentar, Werner, i-am 
zis. Mi-am dat cuvântul. Nu vreau să se aleagă praful de 
căsnicia mea din pricina unei... să-i spunem „ambiţii”? 

— Mai bine îi spunem prostie. Să compromiţi o căsnicie, 
să distrugi o familie care funcţionează, o familie ca a ta, 
este pură idioţenie. 

— Amin. 

— Dă-mi o ţigară, te rog. 

I-a dat foc aşa cum făcea el de obicei, folosindu-şi 
unghia degetului mare pentru a aprinde chibritul. 

— Vrei doar să auzi o poveste de demult, aşadar? 

— Werner... 

De pe buzele mele a ieşit un soi de spovedanie ce ţâşnea 
din inimă. Poate de aceea, pentru că eram sincer, ne-am 
osândit sufletele. 

— E o istorie pe care mi-ar plăcea s-o ascult. Dar nu 
vreau să fac un documentar. Sunt prea... obosit. Dar am 
nevoie să mă Joc cu ceva. E cam ca muntele pentru tine. 
De câtă vreme nu ai mai făcut o căţărare ca la carte? 

— De cel puţin douăzeci de ani, dacă nu mai mult. 

— Dar continui să faci excursii, nu? 


e 56 - 


— Da, fireşte, dacă vrei să le numeşti aşa, a răspuns el 
cu amărăciune. Dar sunt numai nişte plimbări. Ca pentru 
turiştii cu artrită. 

— Aş vrea ca această poveste să fie versiunea mea 
mentală a drumeţiilor tale. Am nevoie de o idee cu care să 
mă joc. Ca să ies... din starea asta. 

O expresie alarmată pe chipul lui Werner. 

— Vrei să spui că iar nu ţi-e bine? 

— Nu, l-am liniştit eu, nici gând. Annelise şi Clara sunt 
nişte leacuri fantastice. Nu mai am coşmaruri, am zis, dar 
văzându-i expresia perplexă m-am corectat - nu mai am 
aproape deloc coşmaruri, iar pe cele care mai persistă le 
pot gestiona. Din punct de vedere fizic nu am fost 
niciodată aşa în formă. Clara mă stoarce de vlagă de cât 
mergem pe jos şi abia aştept să înceapă să ningă ca s-o 
învăţ să se dea cu sania. Din punct de vedere mental însă... 

— Nu poţi să stai cu mâinile în sân. 

— Exact. 

Werner a scuturat scrumul pe podea. 

— Annelise mi-a spus că lucrezi împreună cu amicul ăla 
al tău, Mike... 

— De fapt, nu fac altceva decât să-i dau nişte indicaţii, 
din când în când. Nimic mai mult. Şi nu-ţi ascund că-mi 
merge bine aşa. 

— Îţi face rău să-ţi aminteşti? 

— Cumplit de rău, i-am zis, încercând să scap de nodul 
din gât care mă sugruma. E ca o sălbăticiune fioroasă care 
stă ascunsă înăuntrul meu, Werner. Şi muşcă. Mereu. 
Poate că într-o zi o să reuşesc să-i pun lesă şi botniţă. S-o 
îmblânzesc. Să am din nou parte doar de zile bune. Dar 
acum am nevoie de o nouă... jucărie ca s-o potolesc pe cea 
de aici. 

Şi am arătat cu degetul spre tâmplă. 

N-am mai spus nimic. Eram în mâinile lui Werner. 
Oricare ar fi fost răspunsul lui, l-aş fi acceptat. Chiar şi 
dacă m-ar fi dat afară în şuturi. Mă simţeam pustiu. Dar 
era o senzaţie plăcută. Poate cam cum simte un credincios 
după ce îşi mărturiseşte păcatele maestrului său spiritual. 


e 57» 


Werner mi le-a dezlegat. 
Şi a început să povestească. 


e 58 œ» 


Masacrul din Bletierbach 


— Povestea începe în Tireniană. 

— În mare? 

Werner a aprobat. 

— Ştii ce e un „cluster multicelular cu regenerare pe 
suprafaţa terestră din direcţia vântului”? 

— Parcă-mi vorbeşti turceşte. 

— E o definiţie meteorologică. În termeni mai comuni 
este numită „furtună autoregeneratoare”. Imaginează-ţi un 
curent de aer cald şi umed provenind din mare. În cazul 
nostru, din Tireniană. Foarte cald şi foarte umed. Trece de 
coastă, dar în loc să se descarce în golful genovez, 
înaintează mai departe spre Nord. 

Încercam să plasez totul pe harta Italiei. 

— Traversează Câmpia Padului? 

— Fără să întâmpine obstacole. Ba mai mult. Adună şi 
mai multă umiditate, şi mai multă căldură. Mă urmăreşti? 

— Te urmăresc. 

— Imaginează-ţi că acel curent umed şi cald aproape 
tropical ajunge să se izbească de Alpi. 

— O furtună pe cinste. 

— Genau. Dar exact când curentul umed e pe punctul de 
a se ciocni de Alpi, iată că din Nord vine şi un curent de 
aer îngheţat, şi acesta încărcat până la refuz de umezeală. 
Când cei doi curenţi se ciocnesc are loc nenorocirea. O 
furtună în toată regula care se autoregenerează. Şi ştii de 
ce? Confruntarea celor două mase de aer nu duce la 
diminuarea intensității furtunii, ci la înteţirea acesteia. 
Violenţa care generează violenţă. Vorbim de mai mult de 
trei mii de fulgere pe oră. 

— O furtună care se declanşează pe sine, am zis eu, 
fermecat. Sunt rare? 

— Sunt vreo două pe an. În câte-un an sunt trei, în alt an 
niciuna. Dar Natura dă şi Natura ia înapoi. Furtunile de 
felul ăsta sunt nişte apocalipse în miniatură şi durează 
puţin. Nu mai mult de o oră sau două, maximum trei, şi 


e 59 œ 


sunt foarte restrânse ca întindere. Asta de regulă, a 
adăugat el, după o scurtă şovăială. 

— Iar când regula generală e încălcată? l-am îmboldit 
eu. 

— Atunci ajungem la 28 aprilie 1985. Mama tuturor 
furtunilor autogeneratoare. Siebenhoch şi toată zona din 
jur au rămas izolate de lume timp de aproape o săptămână. 
Nu tu drumuri, nu tu telefoane, nu tu radio. Echipajele de 
la protecţia civilă au trebuit să-şi croiască drum cu 
excavatoarele. Locul unde furtuna s-a dezlănţuit cel mai 
violent, şi vorbim aici de intensitatea unui uragan, a fost 
Bletterbach. 

Şi-a mângâiat bărbia, şi-a dres glasul şi a mai spus: 

— A durat cinci zile. De la 28 aprilie până la 3 mai. Cinci 
zile de iad. 

Am făcut efortul să-mi închipui acel vifor uriaş 
dezlănţuindu-se asupra orizontului pe care-l puteam 
admira de la fereastra mea, nu departe de mine. Dar nu 
am fost în stare. 

— Dar nu aşa au murit, a spus Werner în şoaptă, dând 
din cap. Ar fi fost... nu zic mai drept, dar măcar mai 
natural. Se poate întâmpla, nu? Un trăsnet. O stâncă. La 
munte lucrurile rele... pur şi simplu se întâmplă. 

Simţeam cum mi se usucă gâtlejul. Da, lucrurile rele se 
întâmplă. Ştiam asta foarte bine. 

Pentru a scăpa de acea arsură m-am ridicat şi m-am 
servit singur. Rachiul mi-a alunecat pe gât ca un fier 
încins. Mi-am mai pus un rând şi m-am aşezat la loc. 
întâmplat a fost... 

Faţa lui Werner s-a schimonosit într-o strâmbătură pe 
care nu i-o mai văzusem niciodată. 

— Odată, cu mulţi ani în urmă, mergeam la vânătoare cu 
tatăl meu. Când încă nu se înființase parcul natural şi... îţi 
aminteşti că am vorbit noi despre cum e să suferi de 
foame? 

Îmi aminteam, cum să nu. 

— Da. 


e 60 - 


— Mi-e foame, merg la vânătoare, ucid. Încerc să nu 
provoc durere, o fac în mod raţional şi curat. Pentru că. 
Mi-e. Foame. Lucrurile de felul ăsta nu se supun vreunei 
judecăţi, nu crezi? Ele se situează dincolo de noţiunile 
normale de bine şi de rău. 

Cuvintele acelea, rostite de un om care îşi petrecuse ani 
întregi salvând vieţile altora, m-au atins profund. Am dat 
din cap aprobator, ca să-l încurajez să continue, dar nu era 
nevoie. Werner ar fi continuat şi fără răspunsul meu. Era 
un gând de-al său asupra căruia zăbovise multe ore şi ţinea 
să-l exprime cât mai clar. Avându-l în faţă, eram în stare 
să-i recunosc ideea obsesivă. 

— În timpul războiului, oamenii ucideau alţi oameni. Era 
corect? Era greşit? Întrebări ridicole, stupide. Cine nu voia 
să ucidă era împuşcat. Putem să spunem că aceia care au 
refuzat să folosească puşca au fost nişte sfinţi, nişte eroi? 
Putem, sigur. Ba mai mult, pe timp de pace e chiar drept 
să îi vedem astfel. Dar putem constrânge milioane de 
persoane să se comporte ca sfinţii sau ca eroii? Să se 
jertfească pentru un ideal de pace? Nu, nu putem. 

Nu înţelegeam unde voia să ajungă. Dar l-am lăsat. Dacă 
am învăţat ceva lucrând la un factual este că, pe măsură ce 
persoanele vorbesc fără oprelişti, tot mai interesante devin 
cuvintele ce le ies din gură. 

— În război oamenii ucid. E tare rău să trebuiască să dai 
ordin să se ucidă. E rău să constrângi generaţii la rând să 
se masacreze pe câmpul de luptă. E o insultă la adresa lui 
Dumnezeu. Dar dacă nu eşti un rege sau un general, ce-ţi 
rămâne de făcut? Să tragi sau să fii împuşcat. În primul 
caz există şi posibilitatea de a-ţi salva pielea şi de a te 
întoarce la cei pe care îi iubeşti. 

A bătut darabana pe masă. 

— În război se ucide. La vânătoare se ucide. A ucide e 
omenesc, chiar dacă nu ne place să recunoaştem şi e drept 
că încercăm să împiedicăm cât mai mult acest lucru. Dar 
ceea ce au păţit cei trei tineri la Bletterbach în 1985 nu a 
fost un simplu omor. A fost un măcel care nu avea nimic 
omenesc în el. 


e 6l œ» 


— Cine erau? am întrebat cu un glas firav. 

— Evi. Kurt. Markus, a fost răspunsul lui sec. Ai ceva 
împotrivă să ieşim de aici? Începe să se facă prea cald. Să 
facem câţiva paşi. 

Am ieşit şi ne-am îndreptat spre o potecă ce ducea în 
pădure. 

Parfumul toamnei, acel miros dulceag care aproape că 
îţi irita nările, era acum cel mai pregnant. Nu mă îndoiam 
că iarna urma să măture totul. Chiar şi toamna cea mai 
frumoasă, după un timp, îşi cere dreptul la odihna eternă. 

M-am înfiorat. Nu-mi plăcea ce întorsătură luaseră 
gândurile mele. 

— Erau nişte copii buni, a spus Werner, după ce am 
lăsat în urmă un pin despicat în două de un trăsnet. Toţi 
trei născuţi aici. Evi şi Markus erau fraţi. Ea era mai mare. 
O fată frumoasă. Dar fără noroc. 

— Cum aşa? 

— Boala din Sud Tirol, Jeremiah, ştii care e? 

— Nu... am bâiguit eu. N-am idee. 

— Alcoolul. 

— Evi era alcoolică? 

— Nu Evi. Mama ei. Fusese părăsită de soţ, un comis- 
voiajor din Verona, prin anii '70 sau aşa ceva, imediat după 
ce s-a născut Markus. Dar viaţa ei era îngrozitoare şi 
înainte de asta, pot să jur. 

— De ce? 

— Erau alte timpuri, Jeremiah. Ştii proprietatea mea? 

— Welshboden? 

— Ştii de ce am cumpărat-o cu o sumă caraghioasă? 

— Pentru că te pricepi la afaceri. 

— Şi de asta. Dar poţi să-i traduci numele? 

— Welshboden? 

— Genau. 

Dialectul local deforma zdravăn acel Hochdeutsch cu 
care mă crescuse mama, şi adesea mi se părea de 
neînțeles. Am dat din cap că nu, dezamăgit. 

— Cuvântul Walscher sau Welscher, şi cine ştie câte alte 
variante pocite or mai fi, e un cuvânt-cheie dacă vrei să 


e 62 œ» 


pricepi cu adevărat în ce constă prin părţile astea gunoiul 
de sub covor, Jeremiah. 

Se referea la ciocnirile etnice datând de la sfârşitul celui 
de-al Doilea Război Mondial, despre care auzisem adesea 
vorbindu-se. 

— Italienii împotriva nemților şi nemţii împotriva 
italienilor? „Belfast cu ştrudel?” 

— Walscher înseamnă străin de partea locului, venetic. 
Venit de altundeva. Dar în sens urât, dispreţuitor. lată de 
ce am cumpărat-o la un preţ ridicol. Pentru că era ţinutul 
acelor Walscher. 

— Dar conflictul... 

— Conflictul nu mai e, mulţumită turiştilor şi mulţumită 
lui Dumnezeu. Dar dacă sapi puţin găseşti mereu un 
grăunte de... 

— Tensiune. 

— Îmi place, e un cuvânt frumos. Politicos. Aşa şi e. Un 
conflict etnic foarte educat. În anii '60 însă, când mama lui 
Evi şi Markus s-a căsătorit cu acel comis-voiajor din 
Verona, conflictele etnice ajunseseră la bombe. La sfatul 
popular, numele de familie al lui Evi e Tognon, dar, dacă 
întrebi oamenii, toţi îţi vor spune că Evi şi Markus se 
numeau Baumgartner, după numele mamei. Înţelegi? Acel 
cincizeci la sută italienesc a fost şters. Mama lui Evi se 
măritase cu un italian. Îţi poţi imagina ce însemna pe 
vremea aceea o căsătorie mixtă? 

— O viaţă nu prea frumoasă. 

— În niciun caz. După care soţul a lăsat-o şi alcoolul i-a 
distrus şi puţina rațiune ce-i mai rămăsese. Evi a fost cea 
care l-a crescut pe Markus. 

— Mai trăieşte? 

— Mama lui Evi a murit la câţiva ani după ce i-am 
îngropat copiii. La înmormântare n-a fost. Am găsit-o 
întinsă pe jos în bucătărie. Se burduşise bine şi ne întreba 
dacă nu avem chef... mă rog, dacă nu voiam... 

L-am scos din momentul stânjenitor cu o întrebare. 

— Se prostitua? 

— Doar când termina bănuţii pe care reuşea să-i strângă 


e 603 - 


făcând vreo muncă ici-colo. 

Am mers mai departe în tăcere. Ascultam ţipetele 
cufundarului polar şi dialogurile vrăbiilor. 

Un nor a acoperit soarele în trecere, după care s-a 
îndreptat spre răsărit, rece şi indiferent la tragedia despre 
care îmi povestea Werner. 

— Şi Kurt? am întrebat ca să întrerup tăcerea care 
începea să mă apese. 

— Kurt Schaltzmann. Kurt era cel mai mare dintre cei 
trei. Şi el era un băiat de treabă, a spus şi s-a oprit ca să 
desprindă o rămurică dintr-un pin negru şi noduros. Ştiu 
că în situaţii din astea aşa se spune. Dar, crede-mă, erau 
cu adevărat copii buni. 

Werner a tăcut, iar eu, pentru a umple tăcerea, am 
murmurat: 

— În '85 visam să ajung aruncător în echipa de baseball 
New York Yankees şi eram îndrăgostit de mătuşa mea 
Betty, care făcea nişte brioşe incredibile. Am amintiri 
frumoase din perioada aia. 

— Prin părţile astea însă, acea perioadă a fost cea mai 
urâtă din vremea războiului încoace, crede-mă. Tinerii 
plecau, iar pe cei care nu reuşeau îi băga în groapă 
băutura. Ca şi pe majoritatea adulţilor. Nu exista turism, 
nu existau subvenţii pentru agricultură. Nu exista de lucru. 
Nu exista viitor. 

— Atunci de ce Evi şi ceilalţi au rămas? 

— Cine a zis că au rămas? 

— Au plecat şi ei? 

— Evi prima. Nu era numai inteligentă, era şi frumoasă. 
Şi ştii ce li se întâmpla în anii aceia fetelor deştepte şi 
frumoase pe aici, pe la noi? 

— Se căsătoreau şi se apucau şi ele de băut? 

Werner a aprobat. 

— Primul nenorocit care le ieşea în cale, şi sunt şi pe aici 
ca peste tot, le sucea capul, le lăsa cu burta la gură, după 
care le bătea cu cureaua dacă nu era destulă bere în 
frigider. Şi după o vreme poţi jura că nu e niciodată 
destulă. Evi văzuse ce îndurau femeile care îşi pierdeau 


e 64» 


capul pentru o jigodie. 

Era prima oară când îl auzeam pe Werner folosind un 
asemenea limbaj. 

— Evi avea un proiect al ei. Terminase liceul cu punctaj 
maxim şi câştigase o bursă pentru universitate. Atât ea, 
cât şi Markus, erau bilingvi, dar mama lor refuza să le 
vorbească în italiană, iar ea se obişnuise să i se spună 
Baumgartner. Aşadar, când a fost să decidă la care 
universitate să meargă, Evi a optat pentru Austria. 

— Ce facultate a ales? 

— Geologia. Îi plăceau munţii ăştia. Mai cu seamă 
Bletterbach. Bletterbach era locul în care îl ducea pe 
fratele său mai mic când lucrurile acasă erau greu de 
îndurat. Se zice că tot la Bletterbach a descoperit că se 
îndrăgostise. 

— De Kurt? am întrebat eu, ştiind deja răspunsul. 

— Se cunoşteau dinainte, pentru că, într-un sătuc în care 
se nasc puţini copii, tinerii se cunosc dintotdeauna. Dar 
aveau cărări diferite în viaţă. Kurt era mai mare cu cinci 
ani decât Evi, era ghid montan şi un foarte bun 
salvamontist. Provenea dintr-o familie bună. Tatăl său, 
Hannes Schaltzmann, îmi era prieten, s-a întrerupt, iar 
ochii i s-au acoperit de tristeţe. Un prieten foarte drag. 
Hannes a fost cel care i-a transmis fiului pasiunea pentru 
munte. 

— Şi Hannes era la Salvamont? 

— Unul din membrii comitetului director. El a fost cel 
care a reuşit să strângă banii pentru a cumpăra primul 
aparat de zbor Alouette. Îmi amintesc că tânărul ne cerea 
mereu să folosim râşniţa aia hodorogită pentru a-i face pe 
turişti să zboare deasupra Dolomiţilor contra unui preţ 
bunicel. Dar, chiar dacă era o idee genială, ne făceam că 
nu auzeam. Alouette ne trebuia ca să salvăm vieţi, nu ca 
să-i facem fericiţi pe vilegiaturist! Să nu crezi însă că era 
avid de bani. Ca ghid alpin nu câştiga cine ştie ce, iar ca 
salvamontist încă şi mai puţin, întrucât eram cu toţii 
voluntari. Pentru Kurt banii nu erau importanţi. Marea 
recompensă pentru el era muntele. 


e 65» 


— A fost o dragoste fericită, cea dintre Kurt şi Evi? 

Werner a surâs. 

— Cum se întâmplă numai în poveşti. Evi avea planuri 
mari de viitor. Universitatea, licenţa cu nota maximă, un 
doctorat, apoi muzeul de Ştiinţe Naturale din Bolzano, 
despre care pe vremea aceea se vorbea mult. Era 
ambițioasă. Visul ei era să devină curator al secţiei de 
geologie. Şi după mine ar fi reuşit, era chiar talentată. 
Cum a ajuns la Innsbruck s-a făcut imediat remarcată de 
profesorii săi. Să nu crezi că i-a fost uşor. Imaginează-ţi o 
fată, o fetişcană de la munte care vorbeşte în dialokt, care 
deschide gura în faţa savanților de la universitate, dintre 
care unii îşi începuseră cariera prin anii '30-'40. Nu ştiu 
dacă îţi dai seama. Cu toate acestea, avea note foarte 
bune. Începuse să publice. Era o stea în devenire. 

M-a străbătut un fior. Şi eu fusesem catalogat ca o stea 
în devenire, mai precis jumătate din ea. Era o etichetă ce 
purta ghinion. Un ghinion nenorocit. 

— Când a plecat la Innsbruck? 

— Evi a plecat în '81, lăsându-l singur pe Markus. Era 
minor, iar mamă-sa, cum se spune în cazurile astea, 
incapabilă să aibă grijă de el. Dar Markus ştia să aibă grijă 
de el însuşi. Evi a plecat, iar Kurt s-a dus să trăiască cu ea 
anul următor, în 1962, anul în care ltalia câştigase 
campionatul mondial de fotbal. 

— Werner a pufnit în râs. Să vezi ce mutre nefericite pe 
aici pe la noi... 

— Tot pe chestiunea etnică? 

— Păi tineam cu Germania. 

— Nu cu Austria? am întrebat eu cu candoare. 

Răspunsul neîntârziat al lui Werner m-a făcut să 
izbucnesc în râs. 

— Tu ai văzut vreodată naţionala austriacă jucând 
fotbal? Ar trebui să fluture steagul alb de la bun început. 

— Doamne, ce tâmpenie... 

— Să privim lucrurile aşa, Jeremiah: dacă vorbeşti de 
fotbal nu ai timp să fabrici bombe. 

O scurtă pauză. 


e 66 - 


— Kurt era îndrăgostit şi a plecat. Când Hannes mi-a 
adus la cunoştinţă că singurul său fiu urma să plece la 
Innsbruck să stea cu Evi a fost un mic şoc şi pentru mine, 
care eram considerat un om... cu vederi largi. 

— In ce sens? 

Werner îşi drese vocea, încurcat. 

— Noi pe aici am fost mereu cam conservatori, înţelegi? 

— Nu erau căsătoriţi. 

— Şi nici nu aveau intenţia. Căsătoria, spuneau, e o 
tradiţie a altor vremuri. Am încercat să-l conving pe 
Hannes că nu era deloc un lucru de blamat. Dar din pricina 
acestei chestiuni Kurt şi Hannes au încetat să-şi vorbească 
şi mie asta îmi pica tare prost. Imi plăcea de Evi, era o fată 
tare bună. Dar Hannes nu a înghiţit-o niciodată. Ca şi mulţi 
alţii, a adăugat el, din Siebenhoch. 

— Din cauza numelui ei de familie? 

— Evi avea deja un păcat de ispăşit, acela de a fi pe 
jumătate italiancă. În plus, trăia cu logodnicul său într-o 
lume în care nici nu se inventase încă locuţiunea „a trăi în 
concubinaj”. Concubinajul ăsta o fi fost poate de nasul 
divelor de cinema, însă în niciun caz nu se potrivea cu 
sătenii timoraţi din Siebenhoch. Dar vrei să-ţi spun 
adevărul până la capăt? 

— Sunt numai urechi. 

Werner s-a oprit. 

Ajunseserăm într-un punct în care cărarea cotea brusc 
deasupra unui povârniş de vreo patruzeci de metri. Eram 
în bătaia unei adieri ce venea dinspre apus şi care începea 
să se transforme de-a binelea în vânt. Dar încă nu era frig. 

— Chiar şi dacă asta te va face să priveşti Siebenhoch cu 
alţi ochi? 

— Desigur. 

— Evi smulsese acestei localităţi unul dintre cei mai buni 
fii ai ei. Era un băiat bun şi o partidă excelentă. Dar, aşa 
cum se întâmplă, nimănui nu i-a trecut prin minte că 
plecarea lui la Innsbruck a fost propria sa idee şi nu un soi 
de... şantaj urzit de Evi pentru a pune mâna pe unul dintre 
cei mai doriţi burlaci ai satului. 


e 607 œ» 


— Ce nenorociţi. 

— Poţi urla asta în gura mare, chiar dacă din patriotism 
local s-ar cuveni să-ţi trag un pumn în nas. Nişte netrebnici 
mizerabili. Dar timpul a trecut şi, după cum merg lucrurile 
în localităţile mici ca a noastră, Evi şi Kurt s-au şters din 
memoria locului. Dacă nu ar fi fost Markus, cred că nimeni 
n-ar mai fi vorbit de ei. 

— Fiindcă Markus rămăsese aici. 

— Mergea la şcoală şi îşi petrecea zilele hoinărind prin 
munţi. Când se putea, mergea ca ucenic într-un atelier de 
tâmplărie la Aldino, ca să mai strângă nişte bani. Evi şi 
Kurt veneau la Siebenhoch mai ales pentru el. Kurt şi 
taică-său, în ciuda eforturilor mele de a-l face să 
chibzuiască mai bine, erau încă la cuțite. 

Cum eu însumi mi-am petrecut o jumătate de viaţă 
contrazicându-l pe tata, iar cealaltă jumătate dându-mi 
seama cât de mult îi semăn, l-am înţeles fără prea mare 
strădanie. 

— Veneau rar. Nici gând de Uniunea Europeană, de 
preţuri avantajoase şi mai ales de carduri de credit pentru 
cei doi. Drumurile costau o avere. Evi avea o bursă de 
studiu şi, după cum o cunoşteam, precis că îşi luase şi de 
lucru cu jumătate de normă. Kurt a găsit locul clasic de 
muncă al imigranţilor italieni. 

— La o pizzerie? 

— Era chelner. Erau fericiţi şi aveau viitorul înaintea lor. 
Nu-ţi ascund, a încheiat el, înainte de a-mi cere o ţigară, 
asta e ceea ce nu reuşesc să pricep în toată povestea cu 
acest masacru: Kurt şi Evi aveau tot viitorul în faţă. Un 
viitor frumos. 

Am fumat în tăcere, ascultând cum vântul pleacă vârful 
brazilor. 

La mai puţin de zece kilometri de noi, Bletterbach 
trăgea cu urechea la conversaţia noastră. 

— Cineva din sat a zis că Dumnezeu i-a pedepsit pentru 
păcatele lor. 

Cuvintele acestea m-au izbit ca un bici. Eram dezgustat. 

— Ce s-a întâmplat pe 28 aprilie, Werner? 


e 68 œ» 


Werner s-a întors spre mine atât de lent încât am crezut 
că nu a auzit întrebarea. 

— Nimeni nu ştie cu certitudine ce s-a întâmplat în acea 
zi. Pot doar să-ţi povestesc ceea ce am văzut şi am făcut 
eu. Mai bine zis, ceea ce am văzut şi am făcut între 28 şi 
30 aprilie din acel blestemat an 1985. Dar să facem o 
înţelegere, Jeremiah. 

Era înspăimântător de serios. 

— Ce tip de înţelegere? 

— Eu îţi povestesc tot ce ştiu, fără să las deoparte nimic, 
iar tu în schimb îmi promiţi că nu te vei lăsa devorat de 
această poveste. 

Folosise verbul german Fressen, care înseamnă „a 
mânca” în accepțiunea folosită pentru animale. Essen este 
însă verbul care se foloseşte pentru oameni. 

Fiarele devoră. 

— Aşa se întâmplă oricui pune la suflet povestea cu 
masacrul din Bletterbach. 

Am simţit cum mi se zbârleşte părul. 

Adierea ce se prefăcuse în vânt părea că-mi şuieră ceva. 

— Povesteşte-mi. 

Chiar atunci mobilul meu a scos un tril care ne-a făcut 
să tresărim pe amândoi. 

— Ilartă-mă, am zis eu, iritat de întrerupere. 

Semnalul era slab şi mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg. 

Era Annelise. Şi plângea. 


e 69 œ» 


Saltner 


1. 


Am deschis portiera şi am dat buzna în casă fără să 
aştept motorul să se oprească. Annelise stătea în fotoliul 
meu preferat, în mijlocul salonului. 

Fără să spun nimic, am sărutat-o. Un sărut cu gust de 
cafea şi de fier. 

Clara a scos capul din camera ei şi a alergat să-l 
îmbrăţişeze pe Werner. 

— Mama ţipă, a zis. 

— O fi având ea un motiv, a răspuns Werner. 

— Era foaaaarte supărată, a zis Clara în şoaptă, i-au ieşit 
pe gură numai înjurături. Dar chiar... 

— Clara. 

Rareori Annelise i se adresa atât de tăios fetiţei. 

— Mergi la tine în cameră. 

— Dar eu... a început ea să protesteze. 

— la să mergem noi să facem nişte ştrudel, s-a vârât 
Werner în discuţie, mângâindu-i feţişoara încruntată. Vrei 
să vezi cum făcea ştrudelul sărmana ta bunică? 

— Buna Herta? 

Clara s-a luminat la faţă. 

— Cea care acum e un înger? Sigur că vreau. 

Werner a luat-o de mână şi s-au îndreptat spre 
bucătărie. 

Abia atunci Annelise a început să vorbească. 

— Îi urăsc. 

— Pe cine? 

— Pe toţi. 

— Linişteşte-te. 

— Linişteşte-te? 

Mi-am dus mâna la cicatrice. 

— Aş vrea numai să ştiu ce s-a întâmplat. 

A izbucnit în lacrimi. Dar nu era tânguiala aceea care 


e 70 - 


îmi sfâşiase inima în ziua când i-am jurat că îmi voi lua un 
an sabatic. De data asta era un plâns mânios. 

— M-am dus la Alois, voiam să iau nişte conserve şi nişte 
borcane de murături. La radio s-a zis că o să ningă şi, a 
spus ea trăgându-şi nasul, cred că m-a apucat un soi de 
sindrom al veveriţei. Mama făcea mereu provizii când 
prima zăpadă era aproape, că nu se ştie niciodată. Şi 
atunci... A 

Adusese vorba de mama ei, subiect tabu. Înseamnă că 
situaţia era chiar încurcată. 

— Eram în spatele unui raft. Ştii cum e hruba aia de 
prăvălie a lui Alois, nu? 

— De acolo îmi iau ţigări. 

— La un moment dat îi aud pe Alois şi pe Luise 
Waldner... 

— Femeia aia cât un munte care ne-a adus o tartă de 
afine când m-am întors de la spital? 

— Chiar ea. 

— Ce spuneau? 

— Vorbeau. 

Am închis ochii. 

— Ce îşi spuneau? 

Răspunsul a venit în şoaptă. 

— Că a fost numai vina ta. 

— Şi pe urmă? am întrebat înmărmurit. 

— Şi pe urmă am ieşit din spatele raftului. Şi am început 
să-i fac cu ou şi cu oţet. Iar vaca aia mi-a zis că îmi dă 
mâna să vorbesc, că nu-s altceva decât nevasta unui 
asasin. 

Asasin. 

Chiar aşa. Asasin. 

— Şi...? 

Annelise a căscat ochii. 

— Ce era să fac? Am luat-o pe Clara şi m-am cărat. 
Doamne, dacă aş fi putut, i-aş fi scos ochii. De fapt, îmi 
pare rău că n-am luat-o la bătaie. Mai întâi pe ea, apoi pe... 

A pufnit-o plânsul. 

— Îmi pare rău, îmi pare aşa de rău... 


e 71 œ» 


— Stai liniştită. Nu s-a întâmplat nimic. Ştii cum e 
lumea... 

— Doamna Waldner... Ea e cea care a citit rugăciunea la 
înmormântarea mamei mele. 

Mi-au revenit în minte cuvintele lui Werner. Ceea ce 
spusese doamna Waldner pe seama mea era o nimica toată 
în comparaţie cu ce spuseseră drăguţii de localnici din 
Siebenhoch la mormântul lui Evi, Kurt şi Markus. Am 
strâns-o în braţe cu putere. 

— Şi Clara cum a reacţionat? 

— Tu o înţelegi pe fetiţa asta? 

Am zâmbit. 

— Eu înţeleg că o iubesc. Şi îmi e destul. 


2. 


Am fost foarte răbdător, amuzant şi profund făţarnic tot 
restul după-amiezii. 

Am ajutat-o pe Clara să amestece aluatul de ştrudel şi 
am tot glumit cu Werner care curăța merele. 

Am fost cu adevărat foarte cool în ziua aceea. 

Apoi, în timp ce o încântătoare mireasmă de prăjitură 
inundase bucătăria, când Werner se pregătea să plece, am 
profitat de ocazie şi m-am oferit să-l însoțesc până la 
Welshboden. 

— Vrei să-ţi povestesc finalul poveştii? m-a întrebat de 
cum am urcat în maşină. 

— Vreau să mă întorc la Annelise cât de repede. Dar trec 
pe la tine diseară, dacă nu te superi. 

Când am ajuns, Werner mi-a spus: 

— Să nu faci vreo tâmpenie, Jeremiah. 

Mi-am luat la revedere, am băgat în marşarier, am ieşit 
de pe proprietatea lui şi m-am îndreptat cu toată viteza 
către prăvălioara lui Alois. Nu voiam să fac tâmpenii. 
Voiam doar să-i sparg mutra. 

Dar ceva m-a oprit: o semnalizare intermitentă în 
oglinda retrovizoare. 


e 72» 


3. 


Chipul celui care s-a apropiat de fereastră îmi era 
cunoscut ca şi acelea ale cam tuturor locuitorilor din sat şi, 
ca pe oricine altcineva, nu eram în stare să-l leg de un 
nume. Cam la cincizeci de ani, cu părul rar pe tâmple şi o 
bărbuţă. Când mi-a cerut actele, i-am putut vedea dinţii 
mici şi ordonati. 

In spatele lui, pe stradă, încetinise un Mercedes negru. 
Am văzut o siluetă dincolo de fereastră, dar nimic mai 
mult. Geamurile erau fumurii. 

Curiozitatea stupidă a acelui necunoscut n-a făcut decât 
să-mi aţâţe iritarea. 

I-am dat bărbatului în uniformă permisul, talonul maşinii 
şi paşaportul pe care le aveam mereu cu mine. S-a uitat la 
ele, cu un aer distrat. Nu de asta mă oprise, puteam să pun 
pariu. 

— Mergeam prea repede? 

— Pe curbele astea? Dacă aţi fi de prin partea locului, 
nu. 

— Dar eu nu sunt de prin partea locului. 

A dat din cap, îngăduitor. 

— Dacă aţi fi fost de prin partea locului v-aş fi supus deja 
la testul de alcoolemie. Şi dacă aţi fi depăşit pragul permis 
numai cu atâtica, şi mi-a arătat un spaţiu microscopic între 
degetul mare şi arătător, v-aş fi sechestrat autovehiculul, 
credeţi-mă. 

— Este prima oară, i-am spus, arătând către însemnele 
de pe piept, când sunt oprit pentru exces de viteză de un 
agent al Gărzii Forestiere. 

— Aici la noi aşa e procedura. Siebenhoch... 

— ...e o comunitate mică, cred că am înţeles asta. Mi-o 
repetă toţi încontinuu. 

Bărbatul ridică din umeri. Părea unchiul cel bonom care 
de Crăciun se îmbracă în Moş Crăciun. Dacă nu mi-ar fi 
încurcat planul meu de răzbunare, mi-ar fi fost chiar 
simpatic. Dar eram mânios. 

Furios. 


e 73» 


În cele din urmă, am izbutit să citesc numele scris pe 
reverul hainei de un verde cenuşiu. Kriin. Annelise îmi 
vorbise de el, îi spunea Șefu” Krün. 

Il văzusem în treacăt cu maşina aia ca un lădoi 
semnalizând în spatele meu, patrulând pe şosea sau 
parcată în faţa vreunui bar. Erau multe baruri la 
Siebenhoch şi toate erau mereu pline ochi. 

— Aşadar dumneavoastră sunteţi cel căruia prin părţile 
mele i se spune „şeriful satului”? am continuat eu, 
păstrând un ton glumeţ. 

Agentul s-a amuzat. 

— Şeriful? Imi place. Da, în fond aşa e. Agent de 
circulaţie, poliţist şi paznic forestier. Uneori şi asistent 
medical şi părinte duhovnic. Ştiţi cum e. Administraţia 
tinde să fie de acord cu orice soluţie care aduce oarece 
economii în buzunarul contribuabililor. Şi nimeni nu s-a 
plâns vreodată de subsemnatul. Lumea are mai multă 
încredere în figurile cunoscute. Mai ales... 

— ...în localităţile mici. 

Krun a scos un suspin. 

— Genau. La Siebenhoch ne cunoaştem cu toţii, mai 
mult sau mai puţin. Mă urmăriţi? 

— Să fiu cinstit, nu. 

— Vorbiti serios? 

— Dacă mergeam prea repede, vă rog dati-mi amenda şi 
lăsaţi-mă să-mi văd de drum. 

— Vă grăbiţi, domnule Salinger? 

— Mi-am terminat ţigările. Peste puţin timp, Alois 
închide şi nu vreau să-mi petrec noaptea visând la 
Marlboro. E suficient? 

— Mai puteţi cobori şi la Aldino. Acolo e o benzinărie 
deschisă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi 
lângă ea este şi un bar. Un loc pentru tirişti. Nu v-aş 
recomanda cafeaua de acolo, dar au ţigări. Marlboro. 
Lucky Strike. Camel. Nici nu ştii ce să alegi. Paradisul 
fumătorilor. 

— Mulţumesc pentru informaţii. Acum, despre amendă... 

Chipul său şi-a pierdut expresia unchiului bonom care îşi 


e 74 -- 


face apariţia de Ajun cu un „ho-ho-ho”. Ceea ce vedeam 
acum era faţa zbirului cel rău. 

— Nu am terminat, domnule Salinger. 

— Mă ameninţaţi? 

Krun a ridicat ambele braţe. 

— Eu? Vă dădeam doar nişte indicaţii. Noi aici, la 
Siebenhoch, suntem oameni foarte sociabili. Mai ales cu 
cei înrudiţi cu bătrânul Mair. Aveţi o fiică de-a dreptul 
drăgălaşă, domnule Salinger. Cum o cheamă? Clara? 

Am strâns cu putere mâinile pe volan. 

— Da. 

— Ştiţi ce e frumos în micile comunităţi ca aceasta, 
domnule Salinger? 

M-am uitat fix la el câteva secunde, apoi am explodat. 

— Mă doare exact în cur, am şuierat printre dinţi, vreau 
doar să merg să-mi iau blestematele alea de ţigări şi să mă 
întorc acasă. 

Krun nu a avut nicio reacţie. 

— Vreţi să coborâţi din autoturism, domnule? 

Mi-am întors capul spre el. Simţeam cum îmi pocnesc 
tendoanele gâtului. 

— Pentru care motiv? am croncănit eu. 

— Aş vrea să vă supun unui alcooltest. Nu consider că 
sunteţi în stare să conduceţi. 

— Nu mă voi supune niciunui test de căcat, Şefu' Krun. 

— Coborâţi, domnule Salinger. Şi vă îndemn să nu 
folosiţi asemenea limbaj faţă de un reprezentant al ordinii 
publice. Mâine veţi putea face plângere organelor 
îndreptăţite, voi fi încântat să vă pun la dispoziţie toate 
formularele necesare. Acum coborâţi. 

Am coborât. 

— Mâinile deasupra capului, a poruncit Krün. 

— Mă arestaţi? 

— Aţi văzut prea multe filme, domnule Salinger. Dar, de 
altfel, asta e meseria dumneavoastră. Mâinile pe cap. 
Ridicaţi piciorul stâng şi rămâneţi în echilibru până vă 
spun eu. 

— E ridicol, am protestat eu. 


e 75» 


— Aşa e procedura, a venit răspunsul rece. 

Am făcut ce mi-a spus, simţindu-mă un idiot desăvârşit. 

Cu un gest teatral, Krun s-a apucat să-mi cronometreze 
evoluţia. 

A durat mai mult de un minut. Maşinile ce treceau pe 
acolo încetineau şi, în ciuda vuietului motoarelor, puteam 
auzi replicile celor dinăuntru. În cele din urmă, satisfăcut, 
Krun a dat din cap aprobator. 

— Nu sunteţi beat, domnule Salinger. 

— Pot urca la volan? 

— Puteţi să ascultați ce vă spun. După care vă vedeţi de 
drum. Dacă o să mai aveţi de gând. 

Nu am zis nimic. 

Krun şi-a potrivit chipiul pe frunte. 

— Pe drumul ăsta limita de viteză e de şaizeci de 
kilometri la oră. În mai puţin de un kilometru, printre 
curbe, intraţi în zona aşa-zis urbană. Acolo limita maximă e 
de patruzeci. Mă urmăriţi, domnule Salinger? 

— Mulţumesc pentru informaţii. Am să mă străduiesc să 
le urmez. 

— Pentru a ajunge la minimarketul lui Alois, respectând 
limitele de viteză, aveţi nevoie de douăsprezece minute. 
Poate treisprezece. Întrebarea e: merită? 

Am tresărit. 

Şefu' Krun a sesizat nedumerirea mea. 

— La Siebenhoch nu există secrete, domnule Salinger. 
Nu în ceea ce mă priveşte. Nu pentru șerif. 

S-a apropiat un pas. 

— Ştiţi de ce v-am oprit, domnule Salinger? 

— Spuneţi-mi dumneavoastră. 

Krun şi-a frecat barba de mai multe ori. 

— Am aflat de o oarecare animozitate, de o discuţie mai 
degrabă aprinsă din după-amiaza asta dintre soţia 
dumneavoastră şi doamna Waldner. Un conflict în care a 
fost amestecat şi domnul Alois, proprietarul prăvăliei de 
jos, din localitate. Nu mă bag, să ne înţelegem. Numai că 
atunci când v-am văzut conducând spre sat, nu zic cu 
viteză maximă, ci cu o viteză considerabilă, aşa cum voi 


e 76 - 


scrie şi în procesul-verbal, m-am gândit că poate, cine ştie, 
simţeaţi nevoia urgentă de a vă face puţină dreptate. lar 
acest lucru, domnule Salinger, nu e în ordine deloc. 

— Voiam doar nişte lămuriri. 

— Să nu credeţi că sunt vreun naiv. Ştiu totul despre 
dumneavoastră. 

A făcut o pauză, iar vocea îi tremura. 

— Tot ceea ce aţi făcut acolo. Sus. 

Un cuţit în ceafă. Un ac îngheţat de durere. 

— Şi ce aş fi făcut? 

Krun şi-a pus degetul pe insignă. 

— Nimic sancţionabil din punct de vedere al codului 
penal. 

— De ce, am întrebat, mai sunt şi alte puncte de vedere? 

Cu uniformă sau fără uniformă, eram gata să-i sar la 
beregată. Probabil că şi-a dat seama, căci tonul i-a devenit 
mai puţin odios. Şi-a refăcut apariţia unchiul cel bonom. 

— Am pornit cu stângul, domnule Salinger. E cazul? 

— Da, am mormăit, cu adrenalina care-mi curgea încă 
prin vene. 

— N-aş vrea să vă simţiţi un străin. Sunteţi ginerele 
bătrânului Mair. Werner este o persoană foarte respectată 
în Siebenhoch şi suntem cu toţii foarte fericiţi că Annelise 
s-a decis să se întoarcă pentru o vreme în sat. În plus, 
fetiţa voastră e delicioasă. Frau Gertraud de la bibliotecă o 
adoră. Zice că e fetiţa cea mai precoce pe care a văzut-o. 

— Şi acestea toate mă fac unul de-al locului? 

— Să spunem că vă aflaţi sub această linie. Dar mult mai 
sus decât un turist oarecare. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Nu, i-am răspuns sec. 

— Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră, tocmai în 
virtutea statutului de... oaspete binevenit. La Siebenhoch 
încăierările sunt cu duiumul. Cu duiumul. Sarcina mea nu 
e numai să-i bag în arestul poliţiei pe beţivani sau să chem 
medicul ca să le coasă nişte copci. Sarcina mea e să evit 
problemele. Să le previn. Cel puţin aşa gândesc. 

O scurtă pauză şi a continuat: 

— Ştiu ceea ce zice lumea despre dumneavoastră. Mai 


e 77 -- 


ales după accidentul din Ortles. Dar sunt numai bârfe. 

— Dumneavoastră aveţi aceeaşi părere? 

Unchiul cel bun a dat din cap. 

— Ceea ce gândesc sau nu gândesc nu are nicio 
importanţă, domnule Salinger. Nu aici şi nu acum. 
Dumneavoastră, dacă aţi fi putut, mi-aţi fi plasat deja nişte 
şuturi în părţile moi. Credeţi că sunt chior? Sunteţi scos 
din minţi de mânie. Ceea ce contează, din punctul meu de 
vedere, e să vă întoarceţi acum acasă. Dormiţi bine şi nu 
luaţi în seamă bârfele bătrânilor care nu au altceva de 
făcut toată ziua decât să-i vorbească de rău pe ceilalţi. Nu 
merită. Nu le daţi apă la moară. 

— Să nu le dau apă la moară? 

— Pentru a face meseria asta e bine să recurgi la puţină 
psihologie, domnule Salinger. Cu muşchii nu ajungi 
niciunde. lar psihologul din mine zice că de vreme ce 
cineva se îndreaptă cu viteză considerabilă către unitatea 
comercială a unei persoane care a exprimat un comentariu 
prea puţin măgulitor la adresa lui, înseamnă că acel 
comentariu l-a rănit întru câtva. Să-l luaţi la pumni pe un 
om care, chiar dacă nu pare, are aproape zece ani mai 
mult decât socrul dumneavoastră, poate că v-ar face să vă 
simţiţi mai uşurat pe moment, dar n-ar face decât să-i dea 
dreptate lui Alois şi cine ştie câtor altora de aici, din 
Siebenhoch. 

Oricât de mult aş fi detestat acea idee, în inima mea 
ştiam că aşa stăteau lucrurile. 

Da, mă simţeam un asasin. lată de ce voiam să merg la 
clevetitorul ăla şi să-l umflu în bătaie. Nu pentru lacrimile 
Annelisei sau Clarei, aşa cum îmi repetasem toată după- 
amiaza, ci pentru că simţeam că în acele bârfe era un miez 
de adevăr. Mi-aş fi vărsat asupra lui ura pe care o simţeam 
de fapt faţă de mine însumi. Comportamentul unui laş. 

Mă detestam. 

Am inspirat adânc. Adrenalina s-a evaporat. 

Mi-am aruncat privirea asupra lui Krun şi l-am văzut 
exact aşa cum era. Un tip în uniformă care încerca să facă 
tot ce putea pentru a evita buclucurile. 


e 78 - 


— Sunteţi un om de treabă şi acum înţeleg de ce vi se 
spune Şefu' Krun. Aveţi dreptate, am recunoscut eu. Mi-ar 
plăcea să vă invit la o bere, într-una din zilele astea. După 
cum se vede, vă sunt dator. 

Şefu' Krün a părut mai destins. Mi-a întins mâna. 

— Spune-mi Max. Nicio îndatorare, doar datoria. 

— Mulţumesc, Max. Tu spune-mi însă tot Salinger, şi 
nevastă-mea tot aşa îmi spune, am zâmbit eu. 


4. 


Am dus-o la culcare pe Clara, nu înainte însă de a-i citi o 
poveste, am sărutat-o pe Annelise, care era cufundată în 
vizionarea unei dramolete siropoase, şi mi-am luat rămas- 
bun, spunându-i că îi promisesem lui Werner că-l fac praf 
la şah. Mi-am pus haina şi am pornit să ascult povestea 
acelui 28 aprilie 1985. 

Afară ningea. 


e 79 œ 


28 aprilie 1985 


1. 


Welshboden m-a întâmpinat cu mirosul său liniştitor de 
cămin încins şi de tutun. Werner mi-a oferit un rachiu cu 
esențe de ierburi, iar eu i-am întins o ţigară. 

— Furtuna din Siebenhoch, am zis, dacă nu te-ai 
răzgândit. 

— Mai trebuie să ştii un lucru înainte de a începe să-ţi 
povestesc despre masacru. Furtunile autoregeneratoare nu 
sunt predictibile. Chiar şi azi, cu toate drăciile electronice 
de care dispunem, poţi şti doar dacă va ploua sau dacă va 
turna cu găleata. Nu ai cum să afli dacă va fi o furtună 
groaznică. De aceea au plecat. 

— Evi, Kurt şi Markus. 

— Toţi trei aveau experienţă în mersul pe munte, mai 
ales Kurt. Crede-mă, nu era un tip care să rişte, dar nici nu 
se speria de două picături de ploaie. Şi oricum, când au 
plecat din Siebenhoch încă nu ploua. Asupra acestui lucru 
vreau să fiu foarte limpede, Jeremiah: nimeni nu putea să 
bănuiască niciun moment ce urma să se dezlănţuie. 
Furtunile autoregeneratoare sunt imprevizibile. 

— La ce oră au plecat? 

— Nu ştim cu precizie. Dar trebuie că era încă întuneric. 
În jur de cinci, să zicem. Numai turiştii îşi văd de tihna lor 
când e vorba de mers mult pe munte. 

O scurtă pauză. 

— În 1985 nu exista Centrul pentru Vizitatori, iar 
Bletterbach era un loc sălbatic. Ai observat că azi sunt 
numai două trasee de drumeţie? 

— Şi e bai dacă nu le urmezi cu stricteţe, am zis, 
amintindu-mi de sfaturile Ilsei. 

— Asta e. Pe atunci în Bletterbach nu erau trasee sigure. 
Erau vechile poteci ale vânătorilor, practic nişte treceri 
îngropate sub ferigi şi nişte drumuri forestiere folosite de 


e 80 - 


pădurari care însă nu duceau departe. Era inutil să tai 
copaci acolo jos, în adânc: cum le-ai fi adus înapoi 
trunchiurile? Torentul nu era destul de puternic ca să le 
împingă şi nici drumuri nu erau ca să le transporţi cu 
camionul sau jeep-ul. 

În adânc. 

— Ploaia a început pe la zece dimineaţa. O furtună pe 
cinste, dar cu puţine fulgere. Nimeni nu s-a prins că era 
semnalul de alarmă pentru dezastrul care urma să se 
dezlănţuie. În aprilie, furtunile sunt o constantă a vremii 
de pe aici, iar noi, cei de la Salvamont, ne pregătiserăm 
pentru o zi lungă şi plictisitoare. Toată ziua am jucat cărţi, 
în timp ce afară se făcea tot mai întuneric. Către orele 
cinci după-amiaza am hotărât să cer să fiu înlocuit şi să mă 
întorc acasă. Am ajuns tocmai pe când am auzit furtuna 
schimbându-se. 

— Ai auzit? 

— Parcă nimeriserăm în mijlocul unui bombardament. 
Ploaia răpăia cu o asemenea forţă că m-am temut să nu se 
spargă parbrizul, iar tunetele... asurzitoare e puţin spus. 
Annelise... spune cu uşoară duioşie în glas. Îi mai e frică de 
tunete? 

— Foarte frică. 

Am omis însă să-i spun că găsisem o terapie infailibilă 
pentru fobia ei: sexul. Dar nu e genul de informaţie pe care 
un tată ar vrea s-o cunoască despre propria-i fiică. 

— Am mâncat, am aţipit în faţa televizorului, până când, 
pe la nouă şi jumătate, a căzut curentul. Nu m-am alarmat, 
asta se întâmpla frecvent, iar pe o furtună ca aia mi se 
părea chiar firesc. Am aprins nişte lumânări prin casă şi 
am rămas să privesc afară pe geam. Ştii, Jeremiah, eu nu 
cred în chestiile astea supranaturale. În stafii, vampiri, 
zombi. Şi nu vreau să te fac să crezi că am avut o 
premoniţie. Nu, nu vreau să spun asta, dar... 

Şi-a lăsat cuvintele în aer. 

— Eram agitat, extrem de agitat. Pe mine tunetele nu m- 
au înfricoşat niciodată. Dimpotrivă, chiar îmi plăceau. 
Toată acea forţă care se descarcă pe pământ mă face să 


e 381 œ» 


simt, nu ştiu, că mă aflu în prezenţa unei energii 
copleşitoare. Şi e o senzaţie frumoasă. Dar în seara aia 
fulgerele mă scoteau din minţi. Nu reuşeam să-mi găsesc 
locul. Ca să mă mai liniştesc m-am apucat să verific kit-ul 
de prim ajutor. Nu echipamentul la care recurgeam când 
eram de serviciu pe elicopter, ci vechiul meu rucsac, cel pe 
care-l foloseam în operaţiunile terestre. Şi când am strâns 
ultima cataramă, au sunat la uşă. Erau Hannes, Gunther şi 
Max. 

— Max Krun? am întrebat, uimit. Şeriful? 

— Şeful Gărzii Forestiere, m-a corectat el, l-ai cunoscut? 

— Să zicem că am schimbat două vorbe. 

— Şi cum ţi s-a părut? 

M-am străduit să găsesc cuvintele potrivite ca să-l 
descriu. 

— Unchiul cel bonom care se îmbracă în Moş Crăciun. 
Dar pe care nu cumva să-l scoţi din papuci. 

Werner a bătut cu palmele peste genunchi în semn de 
aprobare. 

— Te pricepi la vorbe, Jeremiah. Unchiul cel bonom pe 
care nu cumva să-l scoţi din papuci. Chiar aşa. Şi l-ai scos 
din papuci? 

— Am fost aproape... 

— E un tip grozav. Dur. Aşa şi trebuie, mai ales când e în 
uniformă. Dar dacă se întâmplă să stai cu el la taifas când 
nu e de serviciu, vei descoperi un tip ager la minte, plin de 
bun-simt şi foarte amuzant. 

— El ce făcea în '85? 

— Era un simplu agent al Gărzii Forestiere. Pe vremea 
aceea mai era încă Şefu' Hubner, care a murit patru ani 
mai târziu, cu puţin înainte de căderea Zidului Berlinului. 
În luna martie făcuse primul infarct şi Max, chiar dacă era 
abia la început, a trebuit să-i preia toată munca. A intrat în 
casă cu feţişoara aia de adolescent, cu o privire de câine 
ciomăgit, ud leoarcă. Era cât se poate de agitat. Erau el, 
Hannes şi Giinther. Îi ştiam pe amândoi şi amândoi aveau 
o înfăţişare care nu promitea nimic bun. l-am poftit şi le- 
am propus să ia o gură de tărie ca să se încălzească. Au 


q 382 œ» 


refuzat. Ştiu că poate părea ridicol, dar exact acel refuz m- 
a băgat zdravăn în sperieţi. 

— De ce? 

— Max era tânăr şi, în absenţa lui Hubner, era firesc să 
simtă presiunea unei tentaţii, mai ales pe o vreme aşa 
câinoasă. Dar Hannes şi Gunther nu erau nişte mucoşi. 
Adesea aveam parte de apeluri neaşteptate în toiul nopţii, 
nu era o noutate pentru noi. Pădurari ce nu se întorseseră 
seara acasă, copii dispăruţi, ciobani care au sfârşit într-o 
prăpastie, lucruri din astea. Hannes şi Gunther văzuseră la 
viaţa lor câte şi mai câte. Mai ales Hannes. 

În cele din urmă, mintea mea a făcut legătura. 

— Hannes. Hannes Schaltzmann, am murmurat. Tatăl lui 
Kurt? 

— Chiar el. 

Am închis ochii, încercând să procesez acea veste. Am 
încercat să-mi imaginez ce o fi simţit Hannes Schaltzmann 
când a descoperit trupul băiatului său. M-am sprijinit pe 
speteaza scaunului, simțind căldura şemineului cum îmi 
cuprinde şalele. 

_ — Si apoi Gunther nu-mi refuzase niciodată un păhărel. 
În special dacă era din rezerva mea specială. Apropo, vrei 
să guşti? 

Nu a aşteptat răspunsul meu. S-a ridicat şi a luat sticla, 
făcând paharele să zăngăne. 

— Rezerva specială. Obţinută după reţeta seculară a 
casei Mair. Demult, strămoşii mei trebuie să fi fost bogaţi, 
dar de pe urma acelor vremuri n-au rămas decât nişte 
reţete foarte bune. Nu că m-aş plânge, dimpotrivă. 

— De ce zici că erau bogaţi? 

— După numele de familie. Mair. Înseamnă „care 
posedă”. Multe nume de familie germane înseamnă ceva, 
de regulă o profesiune. Mair e varianta deformată locală a 
lui Mayer, „proprietar de terenuri”, Schneider e croitorul, 
Fischer, pescarul, Müller, morarul. Numele tău are vreo 
semnificaţie? 

— Eu sunt american, am zis, îndulcind genul de replică à 
la Bruce Willis. Numele noastre nu semnifică nimic. 


e 383» 


Werner a închis sticla şi mi-a întins păhărelul. 

— Ţuică cu ardei iute. Produsă, îmbuteliată şi 
selecționată de Werner Mair, aici de faţă. 

— Pentru poveştile de odinioară, a fost toastul meu. 

— Pentru poveştile de odinioară, a zis şi el, şi să rămână 
acolo unde sunt. 

Era un foc lichid. După ce trecea văpaia, arşiţa din gură 
se transforma sub stern într-o plăcută căldură, însoţită de 
o pişcătură agreabilă pe limbă. 

Werner şi-a dres glasul, a furat o ţigară din pachetul 
meu şi a reluat povestirea. _ 

— Hannes a fost cel care a dat alarma. Işi petrecuse 
toată ziua în afara localităţii, la muncă. La întoarcere a 
aflat de la soţia lui, Helene, că fiul său şi ceilalţi plecaseră 
într-o plimbare în Bletterbach. Luaseră cu ei şi un cort, 
pentru că porniseră cu ideea unei scurte tabere. La 
început, Hannes nu s-a îngrijorat. Chiar dacă cei doi nu-şi 
mai vorbeau de când Kurt plecase la Innsbruck, Hannes 
era conştient că fiul său ştia bine rostul. Fusese 
salvamontist şi, chiar dacă lucrurile nu stau chiar aşa, 
uneori noi, salvamontiştii, ne simţim oarecum elita 
munţilor. Dacă nu de altceva, măcar pentru faptul că, spre 
deosebire de mulţi alţii, noi ştim să vedem şi deci să 
prevedem riscurile. 

— Dar după aceea vijelia s-a transformat în ceva mult 
mai rău, în furtună autoregeneratoare, iar Hannes a 
început să se neliniştească... 

— Nu la început. Astea durează puţin. Sunt cumplite, e 
adevărat, dar durează cel mult trei ore. Totul era sub 
control. Însă aceea nu scădea în intensitate, din contră, 
forţa ei părea să sporească de la minut la minut. 

— Şi atunci Hannes a declanşat alarma. 

Dar greşeam încă o dată. 

— Nix. Hannes a plecat ca să ajungă la cazarma Gărzii 
Forestiere. Voia să vorbească cu Max. Curent nu mai era, 
iar telefoanele erau inutilizabile, dar la sediul Gărzii era un 
radio pe unde scurte pentru urgenţe. Voia să se folosească 
de el ca să comunice cu protecţia civilă din Bolzano şi să 


e 384» 


afle dacă trebuia cumva să-şi facă griji. Dar Max nu era 
acolo şi Hannes a mers atunci la acesta acasă, fără să-l 
găsească nici acolo. Era ziua de naştere a fetei care urma 
să devină soţia lui, Verena. Hannes a picat în mijlocul 
petrecerii ca un corb aducător de veşti proaste. S-a scuzat 
că vine aşa şi i-a spus lui Max că îi trebuie radioul cu unde 
scurte. S-au întors în cazarmă şi au încercat să ia legătura 
cu Bolzano. 

— Au încercat? 

— Erau mult prea multe fulgere. Comunicaţiile erau atât 
de perturbate, încât era ca şi cum voiai să vorbeşti 
băgându-ţi capul într-o maşină de spălat. Nu mai 
pomeniseră asemenea grozăvie. S-au speriat. Abia atunci 
s-au hotărât să organizeze o misiune de salvare. Pe drum 
s-au oprit la Gunther şi împreună au ajuns la mine. Care 
aveam deja echipamentul pregătit, ca şi cum i-aş fi 
aşteptat. 

A scuturat din cap. 

— O premoniţie? Nu ştiu, chiar nu ştiu. Era cam miezul 
nopţii, a continuat după o uşoară ezitare, când am pornit 
cu maşina de teren a Salvamontului. Am ieşit din sat şi a 
trebuit să ne oprim de două ori. Prima oară, ca să dăm la o 
parte un trunchi căzut, a doua oară, pentru că o bucată a 
drumului se prăbuşise şi a trebuit să ancorăm jeep-ul de o 
stâncă, ca să putem depăşi acel obstacol. 

— Aşa de urâtă era situaţia? 

— Era mult mai urâtă. 

Werner s-a ridicat şi a scos o hartă dintr-un sertar. 

— Ăsta e punctul în care se termina drumul nivelat de 
pământ care ducea la Bletterbach, a zis el, mişcând 
degetul îndărăt câţiva centimetri, noi am reuşit să ajungem 
doar până aici. 

Am făcut un calcul. 

— Trei kilometri? 

— Patru. Restul era un glod în care ne-am împotmolit. 
Ştiam că în condiţiile alea mai bine ne răsuceam pe călcâi 
şi aşteptam să se mai domolească vijelia. 

— Dar era la mijloc viaţa fiului unui coleg. 


e 385» 


— Deci nici gând. Am mers mai departe. Cădeau 
bolovani de peste tot, simţeam cum îmi vâjâie pe lângă 
urechi. Traseul era practic un fluviu de mâl şi fiecare pas 
putea însemna o entorsă sau o fractură. Ca să nu pun la 
socoteală copacii doborâţi şi alunecările de teren. 

Degetul său bont a arătat pe hartă o curbă de nivel, 
aproape în centrul zonei Bletterbach, care cotea spre est. 

— Erau aici, dar noi nu ştiam asta. 

— Era vreo cărare? 

Werner s-a strâmbat puţin. 

— Un soi de potecă, o urmaseră doar până într-un punct, 
a spus şi l-a indicat pe hartă, cam până pe aici. După care 
au luat-o spre vest, tot în direcţia nord, s-au abătut pentru 
a doua oară, urcând. Până aici. 

— Şi ai înţeles vreodată de ce? 

— Poteca probabil devenise impracticabilă deja de pe la 
ora patru după-amiază, iar Kurt s-o fi gândit că dacă o iau 
spre vest vor merge pe un strat de rocă, şi nu pe cel 
argilos şi friabil pe care era trasată poteca. 

— Şi cum de s-a răzgândit după aceea? 

— Presupun, dar e numai o ipoteză, că ideea lui a fost să 
ajungă în zona grotelor, uite aici, vezi? 

— Grote? 

— Vechiul nume al localității  Siebenhoch era 
Siebenhohlen, adică „şapte peşteri”. Probabil spera să 
găsească o adâncitură uscată în care să-şi petreacă seara. 
Numai că în amurg, după ce o fi înţeles că aia nu era o 
furtună obişnuită, şi-o fi dat seama că n-ar fi reuşit să 
ajungă acolo şi a ales să urce în cotă, mergând spre est. 
Vezi aici şi aici? Sunt nişte mici prăbuşiri de teren care 
sigur erau inundate, aşa că singurul drum de urcuş era 
ăsta. Aici, într-o rarişte, i-am şi găsit. Işi instalaseră cortul 
sub un pinten de stâncă, cu spatele la munte, pentru ca 
vântul să nu-l smulgă. 

A făcut o pauză, în care eu am calculat iute pe câţi 
kilometri se întinsese căutarea lor. 

— Era priceput, Kurt. Era prudent. 

— După câtă vreme i-aţi găsit? 


e 386 - 


— După încă o zi, a fost răspunsul sec al lui Werner. 

— După încă o zi? m-am minunat eu. 

Mă nedumerea faptul că celor patru bărbaţi bine 
antrenați şi cunoscători ai muntelui le-a luat atâta timp să 
ajungă într-un punct care pe hartă părea atât de aproape. 

Şi am gândit asta pentru că eram un cretin lipsit de 
imaginaţie, venit dintr-o metropolă. 

Dacă aş fi făcut un mic efort de a-mi închipui infernul de 
apă, nămol şi fulgere pe care Werner a încercat să mi-l 
descrie, sigur nu m-aş fi uluit atâta. În plus, mai judecam şi 
cu binecunoscuta minte de pe urmă, cea de care sunt pline 
toate cimitirele. Ştiam că tinerii se aflau în acel loc doar 
pentru că îmi spusese asta Werner, dar echipajul de 
salvare, în noaptea dintre 28 şi 29 aprilie, nu avea nici cea 
mai vagă idee. ; 

— A fost o noapte urâtă rău. Extrem de lungă. Îţi repet: 
continuam să-mi spun că trebuia să ne întoarcem. 

— Dar nu aţi făcut-o. 

— Nu. 

Am aşteptat ca Werner să-şi reia firul povestirii. 

— Lanternele nu ne erau de mare folos, dar măcar ne 
ajutau să vedem că niciunul dintre noi n-a căzut în vreo 
viroagă. Trebuia doar să numeri câte luminiţe albe vezi. 
Cam pe la trei noaptea, pe Gunther l-a lovit un bolovan 
care i-a spart casca de protecţie. A aruncat-o pe undeva, a 
tras nişte înjurături şi a continuat căutarea, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Chiar dacă era complet inutil, 
atâta am tot strigat încât am răguşit cu toţii. La ora cinci 
ne-am permis o pauză, nu mai mult de jumătate de oră. 

Din nou a arătat traseul pe hartă. 

— Am făcut o alegere greşită. O apucaserăm în direcţia 
bună, spre nord-vest, dar am crezut că decizia lui Kurt 
fusese să rămână deasupra liniei copacilor. 

— Cum aşa? 

— Pentru că era zona unde nu prea puteau fi îngropaţi în 
cazul unei alunecări de teren. Sigur nu s-ar fi orientat spre 
centrul defileului cu toată vâltoarea şi mâlul torentului: ar 
fi fost sinucidere curată. 


e 387 œ» 


— Kurt mersese însă spre nord-est... g 

— Da, dar la o cotă mult mai joasă decât noi. În plus, a şi 
cotit spre est, în timp ce noi am mers înainte. Dar pe urgia 
aia, pe bezna aia, între pietroaiele alea care zburau pe 
lângă noi din toate părțile ca şrapnelele, am fi putut trece 
pe lângă copiii ăia fără să ne dăm seama. Trist, dar 
adevărat. 

— Şi când v-aţi decis să vă îndreptaţi către est? 

— Nu ne-am decis, ne-am rătăcit. 

Am căscat ochii. 

— V-aţi rătăcit? 

— Eram epuizați. Era şapte dimineaţa, dar era o beznă 
ca în toiul nopţii. Am cotit-o la dreapta, în loc de stânga. 
lar când ne-am dat seama că ajunseserăm aproape de 
fundul canionului, puţin a mai lipsit să-l pierdem pe Max, 
care a fost smuls de puhoi. Doar mulţumită reflexelor lui 
Gunther nu şi-a găsit sfârşitul pe acolo. Ne-am dat seama 
că n-o să reuşim niciodată să-i găsim pe Evi, Kurt şi 
Markus şi, dacă n-am fi luat-o din loc, am fi crăpat noi 
înşine în văgăuna aia. 

Mi-a arătat ocolul lung al traseului străbătut de echipa 
de salvare. 

— La amiază ne-am oprit, degetul lui a poposit pe o zonă 
la est de canion şi am observat imediat că în linie directă, 
prin aer, era mai puţin de un kilometru între ei şi locul în 
care urmau să găsească trupurile celor trei tineri. 

— Eram la capătul puterilor. Glezna mă durea şi ne era 
foame. Ne-am odihnit cam o oră. Vizibilitatea nu era mai 
mare de doi metri. Îngrozitor. Muream de frică, dar nu 
recunoşteam asta cu voce tare. Nu mai pomeniserăm în 
viaţa noastră o asemenea furtună. Părea că Natura se 
mâniase pe noi. Vezi, Jeremiah, muntele e... Muntelui puţin 
îi pasă de tine. Nu e nici bun, nici rău. E dincolo de aceste 
stupide consolări ale muritorilor. El e acolo de milioane de 
ani şi acolo va rămâne cine ştie cât de acum înainte. 
Pentru el, tu nu însemni nimic. Dar în ziua aceea am trăit 
cu toţii aceeaşi senzaţie. Bletterbach era furios pe noi. 
Voia să ne ucidă, a zis el şi şi-a lipit spinarea de spătarul 


e 388 œ» 


fotoliului, punând deoparte harta. Şi acum cred că am 
nevoie de o pauză înainte de a-mi urma povestea. 


2. 


Werner voia să fumeze un Marlboro de la mine în 
pridvorul casei, sub acoperiş. Am rămas în tăcere să privim 
ninsoarea, fiecare absorbit de propriile-i gânduri. În cele 
din urmă, ca şi când urma să fie supus unei sesiuni de 
tortură, mi-a făcut semn să intrăm. 

Era vremea să îşi încheie povestea. 


3. 


— Către trei după-amiaza părea că trecuse ce-a fost mai 
greu. Nu era aşa, dar măcar acea puţină lumină în plus ne- 
a mai ridicat moralul. Am reluat căutarea. După o oră i-am 
găsit. Hannes a zărit primul ce mai rămăsese din cortul 
lor. O fâşie de pânză roşie fluturând într-o creangă. 

A fluturat din mână, mimând scena. 

— Luminişul în care îşi montaseră cortul se găsea la 
câţiva metri de noi, în spatele unui castan care îmi bloca 
vederea. Cum am văzut fâşia aia de cort fluturând... 

Werner a scuturat din cap. 

— Acea bucată din cort, acel roşu pe fundalul negru şi 
verde, părea pisica lui Alice din Ţara Minunilor. 

— Motanul Cheshire? 

— Bletterbach parcă îşi bătea joc de noi. Aerul din jur 
părea încărcat de rău. Puteam simţi asta, aşa cum simţeam 
mirosul noroiului care îmi astupa nările. Numai că nu avea 
nimic de-a face cu simţul mirosului. Era o senzaţie pe care 
o simţeai sub piele. Ca un curent electric. Ştii despre ce 
vorbesc? 

— Da. 

Și încă cum. 

Werner s-a uitat fix la cicatricea mea. 

— Am mers mai departe. Hannes în frunte, Max şi 
Gunther în spatele lui şi apoi eu, care încercam să mă ţin 
după ei cu glezna care mă durea. Apoi am auzit urletul. N- 

q 89 œ» 


am auzit niciodată un strigăt mai înspăimântător decât 
acela. Mi se zbârlise tot părul. Era Hannes. Am rămas 
înmărmuriţi. Gunther în faţa mea şi Max în faţa lui. Am 
încercat să-mi mişc picioarele, dar erau paralizate. La 
munte se spune „în fontă”. Se întâmplă când faci un atac 
de panică sau când ai prea mult acid lactic în muşchi. 
Atunci picioarele îmi erau „în fontă”. 

— Ilustrează bine ideea. 

— Nu ilustrează însă şi groaza pe care am simţit-o în 
acel moment. Chiar dacă cel care urlase era unul dintre cei 
mai buni prieteni de-ai mei, pentru care mi-aş fi riscat 
viaţa, ştiind că şi el ar fi făcut acelaşi lucru pentru mine, 
primul meu instinct a fost s-o rup la fugă. După aceea... 

Fiara, mi-am Zis. 

Fiara. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Max s-a aruncat asupra lui Hannes, prinzându-i 
braţele şi îmbrâncindu-l în mocirlă. I-a salvat viaţa. Am 
crezut mai întâi că a fost răpus de panică, nu am înţeles. 
Rariştea avea un diametru de circa patru metri şi 
jumătate. Deasupra ei era un pinten de stâncă şi, pe acel 
pinten, ceea ce rămăsese dintr-un brad. Pe partea noastră 
era, cum ţi-am zis, castanul care ne obtura scena, pe 
cealaltă nişte brazi şi o râpă verticală. Dacă Max n-ar fi 
avut reflexe bune, Hannes s-ar fi aruncat în hăul ăla. Voia 
să se omoare şi Max l-a oprit. 

— Dumnezeule! 

— L-am înşfăcat bine pe Hannes şi Gunther i-a tras vreo 
câteva scatoalce zdravene. Era furibund. L-am luat pe 
Hannes şi l-am îmbrăţişat cât am putut de strâns. Am 
plâns. Am plâns mult. Am plâns pentru Hannes care 
continua să urle şi să urle, cu ochii ieşiţi din orbite. Am 
plâns pentru ceea ce vedeam. Sau ce nu vedeam, pentru că 
în timp ce îl ţineam în braţe pe Hannes ca să-l opresc să se 
arunce în gol, ţineam ochii strânşi. Dar ceea ce am văzut e 
imprimat cât se poate de clar în capul meu. Nu ştiu cât am 
rămas în poziţia aceea. M-am desprins de Hannes. L-am 
întins sub castani, cu o pelerină ca să-l apere de ploaie şi... 


e 90 œ» 


Vocea i s-a frânt. 

— Foaia de cort fusese spintecată cu ceva foarte ascuţit. 
Tăiată cu o lamă. Erau lucruri peste tot. Şi ei erau... peste 
tot. Kurt era în mijlocul luminişului, cu ochii la cer, 
deschişi. Privea norii, dar pe chip nu avea o expresie de 
pace, asta te asigur. Îi lipseau ambele braţe. Unul era la 
jumătate de metru de bust, celălalt într-un tufiş. Avea o 
rană chiar aici, s-a bătut peste stern. O rană curată. O 
lovitură de topor sau un cuţit mare, au zis carabinierii. 

— Un topor? 

— Evi avea ambele picioare retezate la nivelul 
genunchiului. 

Am simţit cum un val de fiere îmi năvăleşte în esofag. 

— Avea braţul drept rupt, ca şi cum ar fi încercat să se 
apere. Şi nu avea cap. 

A trebuit să mă ridic şi să alerg la baie. Am vomitat, dar 
nu m-am simţit deloc mai bine. 

L-am găsit pe Werner cu o cană aburindă de ceai de 
muşeţel în mână. Am luat-o recunoscător. Mi-am aprins o 
ţigară. Voiam să alung acel gust îngrozitor. 

— Continuă, Werner. 

— Eşti sigur? 

— Şi l-aţi găsit? Capul lui Evi? 

— Nu l-am găsit nici noi, nici carabinierii. Ba mai mult, 
ceea ce au găsit carabinierii era mult mai puţin decât ceea 
ce văzuserăm noi patru. Furtuna între timp târâse cu ea 
mai multe, şi, a spus el mai şoptit, ca şi când s-ar fi scuzat, 
mai sunt şi animalele... 

— Şi Markus? 

— Acelaşi lucru. Doar că el era mai la vale. În fugă, a 
căzut şi şi-a spart capul. Avea o rană urâtă la picior şi la 
umăr, dar a murit din cauza căzăturii. 

— Dumnezeule... 

— Dumnezeu se uita în altă parte în acel 28 aprilie. 

— Şi ce aţi făcut? 

— Toată acea oroare ne-a făcut să pierdem noţiunea 
timpului, iar furtuna se pornise din nou, cu şi mai mare 
forţă. Era şapte seara. 


e 91 œ» 


— Patru ore? Aţi rămas acolo patru ore? 

— Îţi intra înăuntrul fiinţei, Jeremiah, a zis în şoaptă 
Werner. Acea oroare intra în tine şi nu mai voia să plece. 
Nu vreau să par morbid, dar ceea ce am văzut era atât de 
nefiresc şi atât de malefic, da, chiar aşa, atât de malefic, 
încât ne-am pierdut raţiunea. Ştii, m-am gândit mult în toţi 
anii ăştia. Cred că Max, Gunther, Hannes şi cu mine am 
lăsat o bucată din sufletul nostru la Bletterbach în ziua 
aceea. În ziua aceea şi în noaptea care a urmat. 

Puțin a lipsit să nu mă sufoc. 

— Vrei să spui că aţi rămas acolo toată noaptea? 

— Pintenul acela de rocă era un bun acoperiş, terenul 
din jur aluneca, topindu-se precum ceara fierbinte, dar 
poieniţa aia rezista. Erau atât de multe trăsnete că eo 
minune că nimeni dintre noi nu a rămas prăjit pe loc. Nu 
am fi putut face altfel. 

— Dar cadavrele... 

— Le-am acoperit cu impermeabilele noastre de rezervă. 
Am ancorat foile de cort cu doi bolovani mari şi am 
încercat să strângem laolaltă lucrurile bieţilor copii, 
pentru ca ploaia şi vântul să nu le împrăştie. Ştiam că 
aveam în faţa noastră scena unui delict şi eram conştienţi 
că, strângându-le, cu cât reuşeam să salvăm mai multe 
obiecte, cu atât era mai probabil ca autorul acelui măcel să 
fie prins de către carabinieri. Dar adevăratul motiv pentru 
care am rămas acolo e încă şi mai simplu. Dacă ne-am fi 
mişcat, am fi fost morţi cu toţii. Muntele îşi urmează 
regulile, care sunt numai ale lui, că ne place, că nu ne 
place, asta e. 

A arătat cu degetul spre mine. 

— În anumite condiţii, în condiţii excepţionale, şi acelea 
erau condiţii mai mult decât excepţionale, contează doar... 

— Să supravieţuieşti. 

Werner şi-a frecat uşor o tâmplă. 

— Am aşteptat toată noaptea, strânşi unul în altul. Cu 
Hannes care se ruga şi urla, cu Gunther care blestema şi 
cu mine care încercam să-i liniştesc pe amândoi. A doua zi 
dimineaţă, cum s-a făcut puţină lumină, am pornit din nou. 


e 92 œ 


Hannes n-ar fi fost în stare să se ţină pe picioare nici dacă 
i-ar fi poruncit-o Domnul Nostru, iar glezna mea era zob, 
aşa că Max şi Günther au făcut cu schimbul ca să-l ajute. 
Dar nici Gunther nu părea foarte prezent. Ţii minte 
pietroiul care i-a spart casca... 

Nu a terminat. 

Dar nici nu era cazul. 

— Am ajuns la camionetă. L-am săltat pe Hannes la bord 
şi ne-am întors în sat. Am făcut un duş şi am dormit zece 
ore la rând. Când m-am trezit, Herta nu m-a întrebat 
nimic. Pregătise felul meu preferat de mâncare pe care l- 
am înfulecat imediat. Doar atunci mi-am dat seama prin ce 
trecusem şi am început să plâng aşa cum nu plânsesem 
nici la înmormântarea părinţilor mei. 

— Nu aţi chemat poliţia? 

— Siebenhoch avea liniile telefonice şi electrice 
întrerupte. Radioul pe unde scurte? Nu funcţiona. 
Protecţiei civile i-au trebuit două zile ca să curețe drumul 
cu buldozerele. Habar n-aveau de cele întâmplate în 
Bletterbach. Ştiau că în Siebenhoch localnicii erau 
obişnuiţi cu situaţiile de urgenţă şi, în consecinţă, au 
deviat mijloacele de intervenţie către localităţile din vale, 
mai populate şi mai puţin dotate decât noi. Carabinierii au 
ajuns pe 4 mai, când furtuna se potolise. S-a făcut o 
anchetă, dar nu s-a găsit asasinul. In cele din urmă 
carabinierii şi procuratura au conchis că cei trei tineri au 
avut neşansa să se întâlnească cu cine nu trebuia când nu 
trebuia. 

— Şi cu asta basta? am întrebat uimit. 

Werner şi-a desfăcut braţele. 

— Şi cu asta basta. Eu sper ca nenorocitul ăla să fi murit 
pe undeva prin Bletterbach. Sper că după ce i-a măcelărit 
pe bieţii copii să-l fi înghiţit muntele şi de fiecare dată 
când torentul iese din matcă tot trag nădejde să aducă la 
suprafaţă o ciosvârtă din ticălosul ăla. Numai că e doar o 
speranţă de-a mea. 

— Dar la Siebenhoch n-au anchetat? 

— Ce vrei să spui? a întrebat Werner, aprinzând un 


e 93 - 


chibrit şi apropiindu-l de ţigară. 

— Pe nimeni din sat? Mi s-ar părea de la sine înţeles. 

— Ai prea multă imaginaţie. 

— De ce? 

— Pentru că uiţi ce e Siebenhoch. Siebenhoch este o 
comunitate mică. Crezi că nimănui nu i-a trecut prin cap 
ceea ce-mi spui acum? A fost primul lucru la care ne-am 
gândit. Dar dacă i-ar fi urmărit cineva pe tineri în 
Bletterbach am fi aflat. Crede-mă. Pentru că aici toţi ştiu 
totul despre toţi. Minut de minut. In plus, pe furtuna aia să 
ajungi până în luminiş, să pătrunzi atât de adânc în 
Bletterbach, să-i omori şi să te întorci fără să dai de bănuit 
ar fi fost imposibil. 

— Dar... 

Werner m-a oprit. 

— Ai promis. 

Am clipit de mai multe ori. 

— Asta e povestea masacrului. Şi s-a sfârşit. Nu te lăsa 
devorat, Jeremiah. Nu te lăsa devorat de povestea asta, aşa 
cum li s-a întâmplat celorlalţi. 

— Care celorlalţi? Unora ca Hannes? 

— Unora ca mine, Jeremiah. 


4. 


Am rămas în tăcere, îndelung. 

— Fiecare dintre noi a reacţionat altfel. Tot satul era 
răvăşit, chiar dacă unii... 

— Unii mai puţin, am zis eu în şoaptă, gândindu-mă la 
comentariile relatate de Werner despre cum îşi găsiseră 
sfârşitul Evi şi Kurt şi care, după incidentul foarte neplăcut 
pe care îl trăise Annelise la prăvălia lui Alois, mi se păreau 
mult mai plauzibile faţă de prima oară când le auzisem. 

— Noi am văzut. Noi am simţit tot acel... rău. Aşa că am 
luat hotărârea. 

— Să pleci? 

— Oricum mă gândeam la asta de ceva vreme. Ţi-am 
spus că m-am dus să lucrez într-o tipografie din Cles, nu? 


e 94 - 


— Mi-ai spus că ai făcut acest lucru pentru Annelise. 

— Avea dreptul la un tată care să nu-şi petreacă zilele 
riscându-şi viaţa. Ţi-am ascuns însă că nu mai puteam sta 
aici. Vedeam cum oamenii din Siebenhoch se întorc la 
viaţa lor normală, iar eu aşa ceva nu puteam accepta. 
Stâlpii de telegraf au fost ridicaţi din nou, liniile telefonice 
au fost repuse în funcţiune, drumurile au fost cârpite la loc 
şi, unde s-a considerat necesar, s-a recurs la explozii 
pentru producerea unor alunecări controlate de teren. 
Oamenii voiau să uite, iar masacrul din Bletterbach a fost 
iute dat uitării. Eu priveam la toate acestea şi continuam 
să-mi repet că nu era drept. 

— Ai spus că nu trebuie să mă las devorat ca şi ceilalţi. 
Care ceilalţi? 

— După puţine ore de la întoarcerea noastră, când 
Siebenhoch era încă izolat de restul lumii, Hannes a 
îndreptat puşca de vânătoare către capul Helenei şi a tras, 
ucigând-o. A fost găsit cu arma în mână lângă cadavrul 
soţiei, în stare catatonică. A fost arestat şi închis într-un 
ospiciu din Pergine până în 1997. E înmormântat aici, 
alături de fiul şi soţia lui. Localnicii din Siebenhoch sunt 
tare duri şi mult prea des deschid gura şi vorbesc ce nu 
trebuie, dar cu toţii au înţeles, în fond, ceea ce se 
petrecuse cu familia Schaltzmann. Nu Hannes a fost cel 
care a ucis-o pe Helene, ci tot nemernicul acela care îi 
măcelărise pe Kurt, Evi şi Markus. Şi Günther e îngropat 
tot acolo. Din când în când îi duc flori şi ştiu că, dacă ar fi 
în viaţă, acel Gunther pe care îl cunosc s-ar înfuria 
cumplit. Parcă îl şi aud: „Flori? Adu-mi mai bine o bere, du 
Arschloch!” 

— Cum a murit? 

— Încă de dinainte, Günther era omul care nu ştia să 
refuze o băută, dar după Bletterbach patima asta l-a 
acaparat cu totul. A devenit un beţiv scandalagiu. Adesea 
Max trebuia să-l oblige să petreacă o noapte la secție ca să 
nu lovească pe cineva. Când era beat, nu vorbea decât 
despre masacru. Era pur şi simplu obsedat. Işi pusese în 
minte să găsească asasinul. Toate acestea mi-au fost 


e 95 - 


povestite după aceea, când eu deja nu mai locuiam în 
Siebenhoch. În 1989, Giinther a făcut un accident de 
maşină. Era beat pulbere. A murit pe loc. Mai bine aşa, 
suferise cu vârf şi îndesat. Ştii de ce merg să-i pun flori pe 
mormânt? Pentru că mă simt vinovat. Poate că dacă aş fi 
rămas aici, Gunther ar mai fi avut cui să-şi verse amarul. 
Dar eu nu mai eram. lar ceilalţi nu ştiau. Nu puteau 
înţelege. Nu văzuseră. 

— Dar mai era Max. 

— Aşa e. Dar şi Max a fost devorat de Bletterbach. S-a 
căsătorit cu Verena, cea cu petrecerea de ziua ei, a ajuns 
în locul lui Şefu' Hubner şi-şi face datoria cu devotament. 

Werner m-a fixat cu privirea, rostind cuvintele ca într-o 
scandare. 

— Cu prea mult devotament. E modul său de a ispăşi. 
Jucând rolul apărătorului localităţii Siebenhoch, iritându-i 
pe străini şi pe turişti, pentru că... 

— Pentru că omul care a ucis-o pe Evi şi pe ceilalţi nu 
putea fi decât cineva care nu era de prin partea locului. 


e 96 - 


Lily Bar 


1. 


Le-am dus pe Annelise şi pe Clara la Bolzano ca să 
vizităm muzeul arheologic unde se păstrează cea mai 
veche mumie naturală găsită vreodată, Otzi. 

Otzi era un păstor din vechime (sau poate un drumeţ, un 
şaman, un căutător de metale, un... şi aici teoriile despre 
identitatea lui nu mai contenesc), mai exact din epoca 
bronzului, asasinat pe povârnişul muntelui Similaun nu se 
ştie de cine şi nu se ştie de ce anume. 

Când l-a văzut, Clara a izbucnit în plâns. Zicea că 
omuleţul acela stafidit era copilul unui elf care se rătăcise 
de mama lui. Annelise şi cu mine am avut ceva de tras 
până am liniştit-o. 

Trebuie să recunosc că şi pe mine m-a mişcat acea 
făptură de acum cinci mii de ani, conservată într-un soi de 
frigider gigantic, ghemuită şi cu un rânjet trist pe chip. 
Dar din cu totul alte motive. Mă gândeam la masacrul din 
Bletterbach. 

Întocmai ca în cazul lui Evi, Kurt şi Markus, nici lui Otzi 
nu i s-a făcut dreptate. Sau poate mă înşelam? Poate că 
atunci, cu trei mii de ani înainte de Hristos, a existat 
cineva care a cercetat îndeajuns ca să-i găsească pe 
ucigaşii acelui sărman. Or fi plâns pentru el? Şi cine să fi 
fost? 

Otzi era un bărbat de vârstă foarte înaintată. Bătrânii au 
avut copii, iar copiii au adus pe lume nepoti, mă gândeam 
eu în timp ce admiram cu câtă abilitate acel om de nici 
măcar un metru şi jumătate îşi construise uneltele care l- 
au ajutat să supravieţuiască într-o lume în care nu se 
cunoşteau nici antibioticele, nici dezinfectanţii şi în care 
nu exista elicopterul roşu al Salvamontului Alpin din 
Dolomiţi când te aflai la ananghie. Acei fii şi acei nepoti l- 
or fi jelit oare? Or fi înălţat un rug funebru întru cinstirea 


e 97 œ» 


lui? Or fi sacrificat vreun animal întru amintirea lui? Ce zei 
o fi invocat omul gheţurilor înainte de a muri răpus de 
săgeți? Poate că şi în acea zi, aşa cum spusese Werner, 
Dumnezeu privea în altă parte. 

Despre Otzi se ştiau multe lucruri. Tehnologia modernă 
a permis să i se analizeze stomacul ca să se vadă ce 
mâncase înainte de a fi ucis. Se cunosc diversele boli de 
care suferea şi, în consecinţă, şi motivul medical, 
nicidecum estetic, pentru care pe trupul său se puteau 
număra mai bine de treizeci de tatuaje. Otzi suferea de 
artrită, iar tatuajele îi permiteau să-şi infiltreze fierturi din 
ierburi de leac sub piele. Un grup de arheologi au 
reconstituit, piesă cu piesă, obiectele de care se folosea, 
arcul, raniţa, toporul pe care-l purta la brâu, poncho-ul 
făcut din iarbă uscată şi acoperământul pentru cap făcut 
din piele. A fost dezvăluită în detaliu tehnica lui de 
construcţie. Se cunoştea până şi culoarea (închisă) a 
ochilor săi, mulţumită investigaţiilor genetice, iar prin 
grafica digitală i-a fost reconstituit chipul, înainte de a fi 
sfârşit îngropat între gheţuri timp de cinci mii de ani. Şi 
totuşi eu continuam să mă gândesc că toate acele lucruri 
erau nişte bagatele faţă de adevăratele întrebări pe care 
mumia le deştepta în mintea mea. 

O fi visat Otzi? 

O fi visat că vânează? O fi visat lupi urlând la lună? O fi 
visat silueta munţilor în care urma să-şi găsească moartea? 
Şi ce o fi văzut pe când scruta stelele, noaptea? Cum i-o fi 
spus el Ursei Mari? 

Dar, mai presus de toate, de ce fusese ucis? 

Și de către cine? 


2. 


Am sărbătorit Halloween-ul cu nelipsitul dovleac pus în 
fereastră, cu ghirlande portocalii, cu un schelet din plastic 
fosforescent, lilieci pe tavan, pop-corn şi un film horror. 
Totul conform tradiţiei. 

Clarei nu i-a plăcut filmul, a spus că se vedea că acei 


e 98 œ» 


zombi nu erau adevăraţi. O spunea însă ca şi când ar fi 
formulat o întrebare. Voia s-o liniştim. 

Annelise mi-a aruncat o privire de genul „ţi-am spus eu, 
domnule Geniu!”, iar eu mi-am petrecut restul serii 
arătându-i  Clarei cum se prepară sângele în 
cinematografie: suc de afine şi miere. Cu puţină cafea ca 
să devină mai închis la culoare. 

— Şi mutra aia urâtă de zombi? 

Mi-am luat cea mai bună înfăţişare de zombi, cu limba 
scoasă, gura căscată larg şi o privire ca de posedat. Clara 
a strâmbat din năsuc. 

I l-am pupat. 

Un moment de intimitate între zombi. 

— Şi  scârboşeniile alea de pe faţă? Cum se fac 
scârboşeniile alea de pe faţă? 

— Cu plastilină şi fulgi de porumb. 

— Fulgi de porumb? 

I-am arătat şi asta. 

Clara era în al nouălea cer. Am pus la cale o farsă pe 
seama Annelisei care s-a prefăcut îngrozită de acea zombi 
în miniatură (şi în pijama cu picăţele) care se plimba prin 
sufragerie cu braţele întinse, mârâind cu voce cavernoasă 
(atât cât poate fi de cavernoasă vocea unei fetiţe de cinci 
ani): „Te mănââââânc! Te mănââââânc!” 

Ne-am chinuit niţel s-o ducem la culcare, după care ne- 
am răsfăţat cu un pahar de vin. 

— Fata ta, am glumit eu, sorbind dintr-un Marzemino de 
cea mai bună calitate, zilele astea a folosit termenul 
„rumega”. Şase litere, întru cinstea dumneavoastră. 

— Şi unde o fi auzit un astfel de cuvânt? 

— La tine. 

Annelise şi-a dus paharul la gură. 

— Legat de ce anume? 

— Ia ghici? 

— Chiar eşti uituc. Recunoaşte. 

— Vrei să reîncep consultaţiile medicale? Ai fi mai 
liniştită? 

Annelise m-a luat de mână şi mi-a strâns-o cu putere. 


e 99 œ» 


— Eşti bine. Eşti OK. Văd asta. Mai ai, a zis ea şi şi-a 
muşcat buza, gest ce mi s-a părut deosebit de sexy, vise 
urâte? 

Sigur că mai aveam, iar ea ştia asta foarte bine. Dar i-am 
apreciat delicateţea. 

— Uneori. 

M-am aplecat să-i sărut vârful degetelor. 

— Dar nu-ţi face griji. Mă simt bine. Şi nu rumeg niciun 
gând. 

— Dar mi-ai spune? 

— Ţi-aş spune. 


3. 


Minţeam. 

Dacă Annelise şi-ar fi vârât nasul în laptopul meu, care 
din alb ajunsese cenuşiu de atâta scrum de ţigară scuturat 
pe el, ar fi descoperit că în dosarul numit „Chestii” exista 
un file intitulat B. B de la Bletterbach. Sau de la baliverne. 

Nouă litere. 

Exact ca în ticăloşie. 


4. 


Într-o după-amiază, la câteva zile după întâlnirea cu 
Werner, am pornit spre Trento, sub pretextul că voiam să- 
mi mai cumpăr nişte DVD-uri pentru colecţia mea. 

Dar în realitate mi-am petrecut două ore închis în sala 
de lectură a bibliotecii universitare. 

Nici gând de microfilme sau copii digitalizate, doar un 
vraf de ziare îngălbenite. Printre straturile de praf nu am 
găsit decât nişte referiri sporadice la masacrul din 
Bletterbach. Atenția jurnaliştilor acelor vremuri se 
concentrase asupra haosului pe care îl provocase vijelia. 
Interviuri, articole care ilustrau ceea ce-mi povestise 
Werner. Tot felul de experţi care explicau ce fel de 
calamitate se abătuse asupra regiunii, în timp ce fotografii 
ample, în negru şi alb, arătau daunele provocate de 
cataclismul de apă şi noroi. 

e 100 >» 


Bilanţul final de unsprezece morţi a făcut să se 
stârnească polemici aprinse care însă s-au stins iute, 
devenind nişte biete şoapte, îngropate cu totul de viaţa de 
zi Cu zi. 

Un primar a fost nevoit să-şi dea demisia şi câţiva 
asesori şi-au justificat misiunea, arătându-se plini de căinţă 
la funeraliile victimelor. Protecţia civilă a fost elogiată de 
Preşedintele Republicii, un omuleţ cu pipa între dinţi, pe 
numele său Sandro Pertini. Mi s-a părut straniu, dar dotat 
cu o carismă ieşită din comun. 

Despre omucideri nimic sau prea puţin. 

O fotografie de la înălţime a canionului, pe atunci fără 
silueta din sticlă şi aluminiu a Centrului pentru Vizitatori 
care urma să se pună pe picioare. Chipul lui Evi, poate 
pentru că era mai fotogenic decât al celorlalte victime ale 
cumplitei drame. Un sec „no comment” rostit de oamenii 
care urmăreau cazul (ale căror nume mi le-am notat pe 
spatele pachetului de ţigări). Un interviu cu un Werner, pe 
atunci blond şi nu cărunt, cu mai puţine riduri, dar tot cu 
cearcăne, care vorbea de „un măcel cumplit”. După câteva 
zile, ferparul Helenei Schaltzmann. Nimic despre demenţa 
lui Hannes. 

Voiam să caut şi ferparul lui Gunther Kagol, din 1989, 
dar deja înţelesesem că ar fi fost o muncă în zadar, în plus, 
se făcuse târziu. 

Am mulţumit personalului şi m-am întors acasă la ora 
cinei. Friptură cu cartofi. Mi-am sărutat soţia, mi-am 
sărutat fiica şi le-am pus să-mi povestească cum îşi 
petrecuseră ziua. 

Inainte de a merge la culcare am adăugat la file-ul meu 
ceea ce descoperisem în bibliotecă. 

Mi-am zis în sinea mea că toate acelea erau ca să mă 
menţin în formă. 

B de la a se binedispune. 

B de la baliverne. 


5. 


e 101 œ» 


B de la Bletterbach. 
6. 


Fără să-mi dau seama, urmam aceeaşi metodă pe care o 
folosisem în toate creaţiile mele precedente. 

Eram şi sunt un animal al rutinei. 

Am transcris mărturia lui Werner, încercând să redau 
accentele şi emoţiile pe care mi le transmiseseră cuvintele 
lui şi am alcătuit o înşiruire sterilă a caracteristicilor 
legate de morfologia, geologia, fauna şi flora din 
Bletterbach. Apoi am început să caut un indiciu istoric 
care să-mi ofere o perspectivă mai amplă asupra acelui loc. 

Cercetarea mea a început într-o după-amiază în care 
Annelise şi Clara plecaseră la Bolzano după cumpărături 
(„Chestii pentru  cucoane, papà” „Chestii scumpe?” 
„Chestii drăguţe”), printr-o vizită la biblioteca muzeului 
geologic din incinta clădirii Centrului pentru Vizitatori din 
Bletterbach. 

Cărţi erau puţine şi în general publicate de edituri mici 
care supravieţuiau din subvenţii provinciale, adesea total 
inutile scopului meu, evocări laudative ale vremilor de 
demult (dar fără nicio referire nici la sărăcia în care se 
zbătuse acea zonă până mai deunăzi, nici la „Belfast-ul cu 
ştrudel”). Eu însă le-am citit cu sete, notându-mi 
paragrafele care-mi aprindeau şi mai mult imaginaţia. 

Cele mai interesante erau relatările, adesea agramate, 
despre operaţiunile de salvare ale Salvamontului Alpin din 
Dolomiţi. De mai multe ori am citit numele lui Werner şi al 
lui Hannes. De vreo două ori şi pe cel al lui Giinther. Într- 
un lung articol elogios, alături de care se vedea şi un 
instantaneu alb-negru, se vorbea şi de Manfred Kagol, cel 
care a avut ideea Centrului. 

Intr-o fotografie apărea Werner, solemn, lângă un 
Alouette proaspăt achiziţionat. Poza cu acel EC135 de un 
roşu-aprins mi-a provocat dureri ascuţite în stomac. 


7. 


e 102 œ» 


În zilele următoare, am început să frecventez unul dintre 
barurile din Siebenhoch, numit Lily un loc dubios cu 
crucifixe din lemn ce te priveau chiorâş, cu o poşircă de 
cafea şi cu capete agăţate de căprioară, de cerb şi de ţap 
alpin care parcă le dădeau cu tifla ecologiştilor. 

Lily era locul de întâlnire al ghizilor alpini şi al 
oamenilor de munte care intrau să-şi tragă puţin sufletul. 
Luau câte un Bauerntoast care te sătura pentru mai multe 
zile şi o bere care era mereu rece. În plus, acolo nimeni nu 
se apuca să pălăvrăgească la telefonul mobil sau să 
exclame cât de tiiiipică era acea hrubă. 

Clientela era compusă în mare măsură din pensionari, 
dar să nu vă imaginati că ar fi fost un fel de azil. Mai erau 
şi mulţi tineri şi foarte tineri, pe care îi strângea laolaltă 
traiul la munte. Pe scurt, Lily era locul în care localnicii 
puteau citi ziarul „Dolomiten”, puteau bea una mică (ba 
chiar şi patru sau cinci) şi puteau înjura în două limbi fără 
să fie nevoiţi să fie atenţi să nu jignească sensibilitatea 
turiştilor. 

Am fost isteţ. Replicile mele despre Amerikaner i-au 
făcut să se strice de râs. Am învăţat să joc Wattent. l-am 
pus să mă înveţe cele mai savuroase cuvinte în dialokt-ul 
local. Le-am făcut tuturor cinste cu bere de parcă ar fi fost 
apă şi m-am remarcat numai ca să-mi atrag simpatia 
clienţilor. Dar, mai cu seamă, am fost foarte discret în 
legătură cu adevăratele mele intenţii. 

Nu-mi făceam însă prea multe iluzii. Acei oameni de la 
munte răspundeau cu simpatie atenţiilor mele, dar asta nu 
însemna că ne şi împrieteniserăm. Eram amabil, amuzant, 
poate chiar prea amuzant, în sensul de bizar, ceea ce 
dădea puţină culoare serilor lor, dar nimic mai mult. 

Eram un oaspete agreat, mai mult decât un turist, dar 
mult mai puţin decât un localnic, aşa cum spusese Max 
Krun. 

Indivizii ăia, ale căror mâini rareori aveau toate cele 
zece degete, fie pentru că şi le pierduseră într-o căţărare 
(cum i se întâmplase lui Werner), fie că le-au fost smulse 


8 Joc de cărţi (N.t.). 
e 103 * 


de dinţii unei drujbe sau zdrobite cu bună ştiinţă de vreo 
daltă, pentru a scăpa de serviciul militar, îmi acceptau 
prezenţa doar în virtutea legăturii mele cu bătrânul Mair. 
Şi eram sigur că se găsea măcar câte unul, dacă nu toţi, 
care să-i ciripească fostului şef al Salvamontului cam tot ce 
vorbeam. Dar eu eram şiret. Îmi născocisem un pretext. 
Cum ar fi spus Mike: aveam un plan. 

După o primă săptămână în care am vorbit vrute şi 
nevrute şi m-am lăsat bătut la cărţi, mi-am lansat public 
intenţia de a construi o sanie de lemn pentru fiica mea. Un 
dar de Crăciun, le-am zis. Era cineva în stare să mă înveţe 
nişte şpiluri? Ştiam că mulţi dintre ei erau cioplitori foarte 
pricepuţi şi mizam pe faptul că astfel le-aş fi intrat în 
graţii, alungându-le orice bănuială. 

Şi a mers. 

Doi dintre ei s-au implicat trup şi suflet în acţiunea de a 
mă transforma într-un meşteşugar. Un nonagenar simpatic 
pe nume Elmar şi inseparabilul său tovarăş de băutură, un 
bărbat de vreo şaptezeci şi cinci de ani fără un picior (de la 
un accident în pădure, când drujba în loc să facă tic a făcut 
tac), pe care-l chema Luis. 

Elmar şi Luis mi-au spus ce soi de unelte trebuia să-mi 
achiziţionez şi cum să nu mă las păcălit de vânzătorii de la 
fierărie, de ce esenţă de lemn să fac rost şi pentru ce părţi 
ale saniei urma să-l utilizez. Am tot făcut schiţe pe 
şerveţele pe care le uitam apoi prin buzunare şi care 
sfârşeau în maşina de spălat, lucru care îi amuza nespus. 

Eram, în fond, un tip venit de la oraş şi nici nu mă prea 
ducea mintea, nu? 

Dar din când în când, cu studiată neglijenţă, mai lansam 
câte o întrebare. 

Elmar şi Luis erau mai mult decât fericiţi să povestească 
istorii pe care la Lily Bar cu toţii le auziseră deja de mult 
prea multe ori. 

Şi astfel am descoperit ceea ce cărţile din muzeu nu 
avuseseră curajul să povestească. 

Accidente. Morți. Morți absurde, morţi triste, morţi fără 
vreun motiv, morţi cu o sută de ani în urmă. Morți 


e 104 œ» 


petrecute cu veacuri întregi în urmă. Şi legende al căror 
început ne făcea să chicotim şi care se terminau 
întotdeauna foarte rău. 

Era una care m-a şocat în mod special. Şi care vorbea 
despre misterioasa seminţie din Fanes. Şi atât Elmar, cât 
şi Luis jurau că era vorba despre o poveste cu Pmare. 

Seminţia din Fanes era un vechi trib care, conform 
legendei, trăia în pace şi armonie. Nu purta războaie, avea 
căpetenii care împărțeau dreptatea cu înţelepciune. Toate 
mergeau ca pe roate până când, dintr-odată, au dispărut 
fără nicio urmă. De dimineaţa până seara. Fanes e o 
localitate situată la vreo zece kilometri mai la nord de 
parcul natural, iar Elmar şi Luis erau convinşi că răul care 
spulberase acea veche populaţie venea chiar din 
Bletterbach. Un loc sinistru, a spus Luis. Ăla e locul în care 
lama drujbei a făcut țac. 

Chiar în seara aia am verificat pe Wikipedia ceea ce îmi 
povestiseră cei doi la Lily. Spre marea mea surpriză, am 
descoperit că nu minţiseră. Seminţia din Fanes de la 
sfârşitul epocii bronzului dispăruse ca prin magia unui 
scamator. Acum este, acum nu mai este. 

Puff! 

Ipotezele cele mai plauzibile înclinau către o invazie 
condusă de triburi provenite din Sud, poate din Veneto, 
mai evoluate şi mai agresive. Dar războaiele lasă urme şi 
nu se găsise nimic care să facă dovada unui astfel de 
eveniment. Nici schelete, nici vârfuri de săgeți, nici scuturi 
străpunse, nici gropi comune. Doar legende. Elmar şi Luis 
şi-au meritat berea Frost. 


8. 


La jumătatea lui noiembrie s-au întâmplat două lucruri. 

Primul: Luis mi-a oferit o prăjitură cu gust de nimic. Al 
doilea: prăjitura cu gust de nimic avea un vag gust de 
sânge. 


e 105 - 


Prâjitura cu gust de B 


1. 


La Lily fusese o seară agreabilă. Elmar s-a retras 
devreme, din cauza artritei. Luis fusese sociabil şi vorbăreţ 
ca de obicei. Jucaserăm Watten (eram tot mai bun, cu toate 
că bănuiam că victoriile mele erau mai degrabă fructul 
sufletului mărinimos al adversarilor mei, nicidecum al 
progreselor mele) şi băuserăm câteva beri. 

Afară zăpada se aşternuse într-un strat de vreo douăzeci 
de centimetri, iar temperatura scăzuse cu câteva grade 
sub zero. Nu bătea vântul. 

— Ce zici, mă conduci acasă, Amerikaner? a zis Luis, 
arătând spre golul de sub genunchiul său. 

Luis nu avea nevoie de mine ca să ajungă acasă. Fie 
gheaţă, fie nu, cu cârjele lui era un adevărat fenomen, însă 
voia să-mi vorbească departe de urechile indiscrete. Şi, 
într-adevăr, când am ajuns în faţa uşii de la intrare, m-a 
invitat la un păhărel, ca să mă încălzesc. Am acceptat, 
curios şi nerăbdător. 

Apartamentul lui Luis era dezordonat, cum oricine se 
putea aştepta de la un văduv care şi-a petrecut viaţa 
printre pădurari, doborând copaci. Dar era curat şi am 
apreciat gustul, poate uşor demodat, cu care era aranjată 
locuinţa. Termenul potrivit era „primitoare”, zece litere. 

Judecând după fotografiile înrămate de pe pereţi, cred 
că în acel spaţiu Luis fusese fericit. 

— Sunt fiii tăi? 

— Marlene şi Martin. Ea trăieşte la Berlin, e arhitectă. 
Martin are o firmă de transporturi la Trento. Se descurcă 
bine. Casa Marlenei e un soi de cuib al artiştilor, iar eu de 
genul ăla de oameni nu vreau să aud vorbindu-se. Dareae 
fericită. Martin e de vârsta ta şi are un fiu. Un copilaş. 

Îmi întinse ţoiul cu o ţuică având un miros îmbietor. 

— Cum se numeşte? 


e 106 œ» 


— Francesco. Are trei ani şi de Crăciun vor veni la mine. 

— Pentru familia ta, atunci, am toastat eu. 

— Pentru Bletterbach, a fost răspunsul lui. 

Am rămas interzis, cu paharul suspendat în aer. Luis a 
chicotit, a ciocnit păhărelul de al meu şi a dat pe gât 
conţinutul dintr-o singură suflare, fără să-şi dezlipească 
ochii de ai mei. 

— De aia m-ai invitat aici? 

El a confirmat din cap. 

— Poţi să-l păcăleşti pe Elmar poate, care, slavă Cerului, 
reuşeşte să facă treaba mare în fiecare dimineaţă la 
cântatul cocoşului şi vede perfect cu ambii ochi, dar cât 
priveşte căpăţâna... nu ştiu dacă mă-nţelegi. 

Avea faţa în flăcări. 

— Werner ştie? am întrebat. 

Luis a dat din capcănu. 

— Dacă ştie, nu e însă din vina mea. Dar la Lily nu 
suntem doar noi, Elmar şi subsemnatul. 

Am tras o înjurătură în minte. 

— Werner, a continuat el, e o persoană influentă şi 
respectată. Una dintre acele persoane care nu e musai să 
pună întrebări. 

— Eu... am început să bâigui. 

— Nu trebuie să te justifici, Amerikaner. Cel puţin nu 
faţă de mine. Faţă de socrul tău? Poate. Faţă de conştiinţa 
ta? Poate. Numai să nu fii şi tu unul dintre indivizii ăia care 
habar n-au ce e aia conştiinţă. Cu toate că nu-mi pari a fi. 
Sau poate eşti? 

— Nu, nu sunt. 

B de la „baliverne”. 

Sau aproape. 

— Bănuiam eu. De aceea te-am invitat aici. Vreau să-ţi 
dau un sfat. 

— Ce fel de sfat? 

— Noi, oamenii din Siebenhoch, suntem foarte simpli. 
Nu dorim decât o mâncare caldă seara, un loc de muncă, 
un acoperiş deasupra capului şi câteva zeci de nepoți la 
bătrâneţe. Nouă nu ne plac problemele. Avem deja destulă 


e 107 œ» 


bătaie de cap cu traiul în zona asta ca să mai căutăm şi 
altele, din afară. 

— Iar eu sunt din afară. 

— Oarecum, a fost răspunsul lui Luis, care amintea de 
cel dat de Şefu' Krun, - jumi-juma. 

— Am dreptul la câteva halbe la Lily, dar nu şi să-mi bag 
nasul în treburi ce nu mă privesc. 

— Ei, nu fi chiar atât de dur, băiete. Nu am ajuns chiar 
până acolo. Suntem oameni cumsecade. Aproape toţi. Am 
aflat ce i s-a întâmplat soţiei tale la Alois şi mi se pare o 
mitocănie. Cu adevărat o mare mitocănie. Dar la ce te 
aştepţi, a zis el, arătând pachetul de Marlboro care se 
vedea din buzunarul cămăşii mele - de la unul care vinde 
cuie de copârşeu până şi puştanilor? 

— Mulţumesc că m-ai avertizat, Luis, i-am spus eu, după 
o lungă pauză. 

— Ei, fără melodrame. Uite care e treaba: Werner e cu 
ochii pe tine şi când Werner te miroase e bine să fii atent. 
Dar ţine la tine şi are, în felul lui, simţul dreptăţii. Nu eo 
persoană rea. Când a plecat la Cles, mulţi au simţit un gol 
în stomac. Ne lipsea. Dar simţul dreptăţii Jui nu e şi simţul 
dreptăţii mele. Ştii ce spunea mereu nevastă-mea? Că 
metoda cea mai bună ca să-l faci pe un puşti să-i lase gura 
apă e să-i interzici să pape prăjitura. 

Chicoteli. 

Eu am simţit cum inima începe să facă tumbe în piept. 

— Iar tu vrei să-mi oferi prăjitura? 

Luis s-a sprijinit mai comod pe spătarul fotoliului pe care 
stătea. A întins mâna spre un sertar de unde şi-a scos pipa 
şi tutunul. 

— Conversaţia aceasta nu a avut loc niciodată, ne-am 
înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— Şi încetează să mai dai din coadă, Amerikaner. 
Prăjitura pe care am de gând să ţi-o dau nu e mare scofală. 
Iată de ce o să-ţi povestesc nişte chestii pe care nimeni de 
la Lily n-ar avea curajul să ţi le povestească. Pentru că 
prăjitura cu pricina e o prăjitură cu gust de nimic. 


< 108 >» 


— Adică e goală pe dinăuntru? 

— Genau. Goală. N-are niciun gust. Şi, deşi nevastă-mea 
a crescut doi copii minunaţi, eu sunt de părere că dacă 
unui adolescent îi dai să guste prăjitura, iar prăjitura e 
scârboasă, măcar îl faci să renunţe să se mai vânture prin 
casă ca un dulău în călduri. 

I-am zâmbit la rândul meu. 

— Bănuiesc că Werner ţi-a povestit ceea ce s-a petrecut 
mai bine decât ar fi în stare subsemnatul. S-a priceput 
întotdeauna la cuvinte. El era cel care mergea să discute 
cu oamenii politici, reuşind să-i învingă în sportul lor 
preferat: mârşăvia. Eu însă nu sunt decât un pădurar fără 
un picior, singura carte pe care am citit-o e o culegere de 
bancuri lipsite de haz, iar dacă filmele la care mă uit nu 
sunt cu explozii adorm iute. Iar tu îţi doreşti să afli „cum 
umblă vorba-n sat”, că aşa se spune la televizor, sau mă 
înşel? 

— Nu te înşeli. 

Luis a tras din pipă. Am auzit tutunul cum sfârâie. 

Mirosul era plăcut. 

— Cine a fost? a zis el cu un aer aparent bonom. Aceasta 
este întrebarea în jurul căreia se învârte totul. Cine i-a ucis 
pe sărmanii ăia? Oficial, nimeni. Dar în 1987 a fost arestat 
un ins, un fost poliţist din Veneţia, care, după o vreme, 
omorâse trei turişti într-o zonă dintre Dolomiţii dinspre 
Belluno şi cei dinspre Friuli. Pur şi simplu, i-a dezmembrat 
cu lovituri de topor. Apoi s-a declarat victima unui complot 
judiciar. Atât el, cât şi avocatul său pledau pentru boală 
mintală. La proces cineva şi-a amintit de masacrul din 
Bletterbach, aşa că au urmat cercetările poliţiei şi se pare 
că există indicii cum că acel individ s-ar fi aflat prin părţile 
astea prin aprilie-mai 1985. Dar erau indicii foarte vagi, 
aşadar: fără nicio dovadă, fără nicio mărturie. 

— Deci nimic. 

— A obţinut că ar fi bolnav mintal. Nebun, nu imbecil. 

— După părerea ta, el a fost? 

Luis şi-a îndreptat spre mine pipa ca pe un pistol. 

— Eu am să-ţi dau prăjitura cu gust de nimic, băiete. 


< 109 œ» 


Restul ţine de tine. 

— Continuă, l-am rugat. 

— Apoi a urmat pista braconierilor. Cum bine vezi, şi tu 
ai căzut în cursa asasinului solitar. Dar dacă măcelul acela 
nu a fost opera unui singur om? În fond, nu s-au găsit 
probe în acest sens. 

— Chiar aşa, am murmurat eu. 

Îmi ieşise din minte că spusele lui Werner erau doar 
versiunea lui, nu realitatea obiectivă. O greşeală de 
începător, mi-am reproşat. 

— Aici la noi, vânătoarea e o a doua natură. Se vânează 
căpriori, capre negre, ţapi alpini, fazani, becaţe. Pe 
vremuri şi cocoşi de munte şi lupi, când se mai găseau. 
Dacă mergi la Lily acolo, în spate, o să vezi un râs împăiat. 
Pe tăbliță scrie 1888, dar după mine e mult mai recent şi 
de aceea nu e expus public. 

— Publicitate negativă? 

— Bineînţeles, dar alta e problema. Nici până în ziua de 
azi povestea cu parcul natural nu a fost înghițită de toţi cei 
din Siebenhoch. Mai trebuie să te gândeşti şi că în '85 
parcul se găsea doar la stadiul unei cereri scrise la maşină, 
zăcând pe masa cine ştie cărui birou al administraţiei 
locale. Existau vânători care respectau regulile, dar şi 
mulţi braconieri. 

— Şi de ce i-ar fi ucis pe cei trei? 

— Markus. Markus era ţinta. In 1985 avea şaisprezece 
ani, dar deja ştia multe. Era nedezlipit de Max care, la fel 
ca şi Kurt, reprezenta modelul său în viaţă. Voia să intre şi 
el în Garda Forestieră. lar Max, păi să-l vezi pe Max ce se 
înfoia când Markus era prin preajmă, cu pieptul înainte, cu 
bocancii bine lustruiţi. 

Luis a clătinat din cap. 

— Erau doar nişte copii, dar copiii sunt plini de 
entuziasm. lar entuziasmul urneşte munţii din loc. Markus 
era un mare pisălog şi, în plus, mai făcea şi pe ecologistul 
îndărătnic. De fiecare dată când auzea vorbindu-se de vreo 
vânătoare ilegală se ducea să toarne totul la Şefu' Hubner. 
lar Şefu' Hubner umplea hârţoage peste hârţoage, aproba 


< 110 œ» 


din cap, îi mulțumea, dar râdea pe sub mustață de bietul 
băieţandru. Înainte de infarct şi Şefu' Hubner fusese 
vânător. Inutil să spun, cum ieşea Markus din birou, cum 
toate acele procese-verbale ajungeau pe foc. Şi astfel, iată 
o a doua ipoteză. 

— Braconieri răzbunători? 

— Braconieri loviți la portofel. Markus avea obiceiul să 
le strice cuiburile. 

— Cuiburile? am întrebat, ridicând din sprâncene. 

— Braconierii nu fac bani din vânzarea cerbilor pe la 
restaurante. Banii cei mulţi se fac din vânatul păsărilor. 
Capturând puii şi punând curse pentru cinteze de munte 
sau pentru măcăleandri. Se pot scoate nişte sume 
frumuşele. 

— lar Markus le distrugea capcanele. 

— Exact. 

— Un motiv întemeiat pentru a-l lichida? 

— Depinde de conştiinţa fiecăruia. Hai să-ţi spun una 
bună: cam pe la sfârşitul anilor '70 l-am prins pe Elmar cu 
un sac plin cu păsări capturate. Stăncuţe, o brumăriţă de 
stâncă şi doi pui de potârniche albă. Mi-a zis că ştia un 
individ la Salorno care îi va cumpăra cei doi puişori de 
potârniche pe bani buni. 

— Cam cât? 

— Săptămâna următoare l-am condus la sediul 
concesionarului Fiat pentru a-şi cumpăra un model 
Argenta de culoarea fildeşului. 

— Chiar aşa de mulţi bani? 

Luis a ridicat din umeri. 

— Fireşte că nu doar cele două potârnichi l-au făcut 
bogat, dar aş zice că o bună parte din bugetul său 
provenea din conţinutul acelui sac. 

— Şi mai departe? 

— Dar nu-ţi auzi măselele cum mestecă în gol, Salinger? 

— Dar poate că îmi place. 

Luis a tras gânditor din pipă. 

— Tatăl lui Evi. 

— Comis-voiajorul din Verona? 


e 111 œ 


— Mauro Tognon. S-a spus că s-a întors la Siebenhoch 
total nebun. Şi că a ucis-o pe Evi ca să-i facă în ciudă fostei 
soţii. 

— În ciudă? 

— Păi era un nenorocit de Walscher, nu? 

— Dar asta mi se pare cam... 

— Prea gogonată? Cam prea rasistă? Amândouă? Sigur, 
ca şi celelalte istorii. Aşa umblă vorba-n sat, nu sunt 
adevăruri. Nimeni nu cunoaşte adevărul despre masacrul 
de la Bletterbach. Sunt doar presupuneri. 

— Dar în legătură cu el nu s-au făcut cercetări? 

— Nici nu se ştia ce se alesese de nenorocitul ăla. Dar 
asta nu a pus stavilă bârfelor. 

Luis bătea darabana pe braţul fotoliului cu degetele lui 
deformate de artrită. 

— Apoi ar mai fi şi teoria unei reglări de conturi. 

— Legată de ce anume? 

— De droguri. 

— De droguri? am întrebat, perplex. 

— Tot Markus. 

— Se droga? 

— Era în '85. Avea o mamă alcoolică, o soră la Innsbruck 
şi, ca să ajungă la şcoală, în oraş, se trezea la cinci în 
fiecare zi. După părerea mea, avea tot dreptul să fumeze 
puţină iarbă; din care, de altfel, într-o bună zi am găsit şi 
în sertarul fiicei mele Marlene. S-a ales cu o săpuneală 
zdravănă din partea lu' Şefu' Hubner şi aşa s-a încheiat 
toată tărăşenia. Dar nu şi pentru clevetitori. I s-a pus 
eticheta de... 

— Şi totuşi cu toţii vorbesc despre el ca de un băiat de 
ispravă, l-am întrerupt eu. 

Luis s-a încins. 

— La Siebenhoch toţi vorbesc bine despre toţi. Vorbesc 
bine de Werner, şi totuşi susţin că el s-a cărat din laşitate 
la Cles, pentru că nu voia să-l ajute pe bietul Gunther. 
Vorbesc bine şi de sărmanul Günther, numai că de câte ori 
îl apuca urlatul la lună, cu toţii îşi astupau ochii şi urechile. 
Singurul care încerca să-l ajute era Max, care însă între 


e 112 œ» 


timp devenise Şefu' Krun; despre el cu toţii vorbesc numai 
de bine, nu? 

— Cum, şi el... 

— S-a zis că e cam suspect faptul că Max mergea să-i 
viziteze pe Evi şi pe Kurt la Innsbruck, făcând nu mai puţin 
de şapte ore de tren. Însă lumea uită că Max bătea atâta 
cale ca să-l însoţească pe Markus, care era minor. Şi uită 
că minorii nu puteau trece frontiera fără să fie însoţiţi. Mai 
cu seamă pe vremea aia. lar dacă le atragi atenţia asupra 
acestor amănunte ale Războiului Rece, cu bariere la 
graniţă şi cu percheziţia fiecărui pasager, ei ce fac? 
Schimbă vorba. Mai zic şi că aceea care i-a ucis pe cei trei 
nefericiţi din gelozie a fost Verena, logodnica lui Max de 
atunci şi soţia lui de acum. Ceea ce e fără noimă, întrucât 
Verena nu ştiu dacă are un metru şi şaizeci, iar Kurt ar fi 
putut-o răpune cu o mână legată la spate. Lumea vorbeşte, 
Salinger, nu face altceva decât să vorbească. Şi cu cât 
vorbeşte mai mult, cu atât devine mai prefăcută şi mai 
fantezistă. 

— Fantezistă? 

— O, da. Pentru că încă nu ţi-am expus teoria mea 
preferată, a zis Luis, cu un licăr răutăcios în ochi. 

— Care anume? 

Bătrânul s-a aplecat spre mine, vorbind cu voce joasă. 

— Monştri. Monştrii care trăiesc în adâncuri, în grotele 
de sub Bletterbach. Monştrii care au provocat prăbuşirea 
minei în '23, inundând-o şi omorându-i pe toţi cei care 
lucrau acolo. Aceiaşi monştri care au exterminat populaţia 
din Fanes. Monştrii care zac în măruntaiele pământului şi 
care, din când în când, pe lună plină, ies la suprafaţă şi fac 
fărâme tot ceea ce le iese în cale. 

Şi-a căutat o poziţie mai comodă pe spătar. Un norişor 
de fum s-a ridicat spre tavan. 

În cele din urmă, a zâmbit ştirb. 

— Ce spui de prăjitura ta cu gust de nimic, Salinger? 


2. 


e 113» 


Râcâie puţin crusta unui sătuc de şapte sute de suflete şi 
vei găsi un cuib de năpărci. 

În seara aceea mi-am notat ceea ce-mi povestise Luis şi, 
începând cu ziua următoare, am început să dau mai rar pe 
la Lily. Şi pentru a ţine cont de Werner, dar şi pentru că 
aveam nevoie să reelaborez poveştile pe care Luis mi le 
băgase în cap. 

Cu toate acestea nu am rămas cu mâinile în sân, ci 
dimpotrivă. 

Spre marea mea surpriză, tâmplăria începuse să mă 
pasioneze din ce în ce mai mult. 

Ideea de a-i construi Clarei o sanie, iniţial apărută ca 
pretext, se transformase în ore şi ore petrecute în spatele 
casei din Welschboden, unde încercam să scot la lumină 
ceva cât de cât decent din scândurile pe care Werner mi le 
punea la dispoziţie. 

Werner s-a oferit în mai multe rânduri să-mi dea o mână 
de ajutor (bănuiesc că se temea pentru integritatea mea 
corporală), dar l-am refuzat de fiecare dată. Voiam să 
izbutesc singur. 

Îmi plăcea mirosul talaşului, alunecarea lină a rindelei 
care netezea părţile noduroase, durerea de spate de după 
nişte ore de lucru zdravăn. Cumpărasem şi un bidon de 
vopsea şi pensule de cea mai bună calitate, pentru faza 
finală a muncii. Intenţionam să vopsesc sania în roşu. 

Într-un roşu-aprins. 


3. 


Aşa părea să se scurgă noiembrie. Bătălii cu bulgări de 
nea, oameni de zăpadă cu un ditamai morcovul pe post de 
nas, nesfârşite partide de cărţi cu Werner şi mirosul de 
lemn din spatele casei din Welshboden. Răspundeam la 
mailurile lui Mike, dar refuzam să deschid şi fişierele video 
pe care colaboratorul meu mi le trimitea de dincolo de 
ocean. Le ştergeam pe loc, ca şi cum ar fi fost infectate cu 
vreun virus. 

Din când în când reciteam fişierul B, darea de seamă a 


e 114» 


lui Werner, legendele despre Bletterbach, bârfele din sat 
de care îmi vorbise Luis şi de fiecare dată, fără excepţie, 
aveam senzaţia că muşc în gol. Era prăjitura cu gust de 
nimic şi, totuşi, era o poveste frumoasă, dintre acelea ce se 
povestesc în jurul focului, poate de Halloween. Şi astfel mă 
tot întorceam la ea şi îi tot dădeam târcoale. 

M-am gândit şi la posibilele mele mişcări următoare 
dacă m-aş fi decis să sap puţin mai adânc. 

Să intru în legătură cu cei care au urmărit cazul, să 
cotrobăi prin dosarele care erau îngropate cine ştie unde. 
Dar ideea că Werner era cu ochii pe mine mă scotea din 
pepeni. 

Numai că... 

Inainte de a adormi mă gândeam cum i-aş putea povesti 
lui Mike toată întâmplarea, cum l-aş convinge să lucreze 
puţin la ea, imaginându-mi discuţiile noastre pline de 
„dacă” şi de „însă”. Bletterbach era ultimul gând al zilei. 

Sufeream încă de coşmaruri. 

Vedeam din nou Fiara. Îi auzeam şuieratul. Însă Fiara 
era mai puţin prezentă, glasul ei mai vătuit, ca şi cum ar fi 
venit dintr-o altă viaţă. Nu mai era amintirea aceea care 
mă devora, ci ceva nedefinit şi imposibil de definit. Şi, spre 
marea mea şansă, îndepărtat. 

Au fost multe nopţi care s-au scurs într-un întuneric 
adânc. Nopți după care mă trezeam fericit şi plin de 
energie. Acelea erau zilele cele mai bune. 

Numai că pe întâi decembrie Mister Smith şi echipa lui 
de tatuaţi supercool ai Canalului TV au distrus totul. lar 
subsemnatul a căpătat o felie de tort cu gust de sânge. 

Propriul meu sânge, ca să fiu mai precis. 


<e 115» 


South Tyrol Style 


1. 


În a doua jumătate a lui noiembrie, cum spuneam, îmi 
rărisem vizitele la Lily, dar nu încetasem cu totul să calc 
pe acolo. Mă ataşasem de băncile acelea strâmbe şi de 
mesele acelea care de mai bine de zece ani aşteptau să fie 
şterse măcar puţin cu o cârpă. 

Din când în când, lui Luis îi scăpa câte o remarcă despre 
cofetarii care fac prăjituri umplute cu nimic, la care nu 
marşam. Aşa cum mă prefăceam că nu ştiu că Elmar, 
bătrânelul vioi ce-l însoțea mereu, a fost, în trecut, 
braconier. 

Îmi plăcea să le arăt fotografiile cu progresele mele la 
construcţia saniei şi ţineam cont de sfaturile pe care le 
primeam. La Lily mă aflam printre oameni care nu erau de- 
ai mei (şi nici nu ar fi devenit vreodată, chiar dacă mă 
decideam să-mi petrec tot restul vieţii la Siebenhoch), dar 
în compania cărora mă simţeam la adăpost. Ei mă ştiau pe 
mine şi eu îi ştiam pe ei. 

Din această pricină, Thomas Pircher m-a luat prin 
surprindere. 

Din această pricină şi din faptul că tot ceea ce s-a 
petrecut la Lily s-a iscat la opt mii de kilometri distanţă de 
Siebenhoch, în birourile megaluxoase ale Canalului TV. 


2. 


Mike şi cu mine aveam nişte obligaţii. Obligaţii semnate 
negru pe alb. Mister Smith avea la dispoziţie o armată de 
avocaţi plătiţi ca să verifice dacă toate contractele erau 
onorate până la ultima apostilă. Pentru a face bani trebuie 
să fii inflexibil. 

Pe Mister Smith nu-l interesa decât să-şi multiplice 
veniturile, nicidecum nu se întreba dacă promova o 
televiziune de bună sau de proastă calitate. Canalul TV 


e 116 œ» 


investea într-un produs şi se aştepta să scoată de pe urma 
acestuia un cuantum de profit. Aşadar, întrucât cu serialul 
Road Crew cuantumul de profit crescuse de la un sezon la 
altul, şi suma cecului pe care Mister Smith l-a semnat 
pentru pre-producţia lui Mountain Angels număra mai 
multe zerouri. Era în fond plauzibil ca acel proiect să 
beneficieze din partea publicului de aceeaşi apreciere ca şi 
Road Crew. Acest lucru, pentru măritul împărat al 
Canalului TV, însemna spaţii publicitare. Cu alte cuvinte 
bani. Simplu, liniar. Numai că după aceea totul s-a dus pe 
apa sâmbetei. A venit ziua de 15 septembrie. Nu va mai fi 
un factual, l-a anunţat Mike pe Mister Smith. În schimb, va 
fi un film documentar. Nouăzeci de minute de adrenalină 
în stare pură. 

Mister Smith, precaut, a manifestat un oarecare interes 
şi, în ciuda părerilor contrare ale numeroşilor experţi ai 
Canalului TV, în cele din urmă a acceptat. În acel moment 
însă probabilitatea ca balanţa să se încline în favoarea 
noastră s-a diminuat drastic şi au început presiunile. 

Presiunile? Ceea ce Mike a fost nevoit să îndure, în timp 
ce eu încercam să-mi cârpesc psihicul, nu au fost presiuni. 
Ci o adevărată avalanşă de proporţii biblice. 

Este adevărat, eram cosemnatar al tuturor contractelor, 
linia narativă a documentarului îmi aparţinea, subiectul mă 
arăta prezent la persoana întâi, dar pentru Mister Smith şi 
Canalul TV exista un singur Dumnezeu în cer, un singur 
căpitan pe vasul Pegnod în urmărirea lui Moby Dick şi un 
singur regizor al filmului: Mike. Şi în capul lui se vărsa tot 
borhotul. Mesaje pe mobil în orice moment al zilei şi al 
nopţii, mailuri şi telefoane fără încetare, curieri de la 
Fedex care îi aduceau misive tot mai arţăgoase. Despre 
toate acestea Mike nu mi-a pomenit nimic niciodată. Ar fi 
putut s-o facă (ba chiar, dintr-un anumit punct de vedere, 
chiar ar fi trebuit s-o facă), dar voia să mă protejeze. 

Şi îi sunt recunoscător. 

În luna noiembrie răbdarea lui Mister Smith era deja pe 
cale să se termine. Semnase un cec şi voia să vadă ce se 
întâmplase cu banii lui. Mike a făcut tot ceea ce poate face 


e 117 œ» 


un erou în astfel de situaţii: s-a purtat curtenitor, a 
născocit scuze pentru a justifica progresul lent şi a făcut 
temenele demne de un mandarin chinez. M-a protejat pe 
mine şi a apărat cu spada în mână proiectul nostru cât a 
putut. 

Dar, în cele din urmă, a fost nevoit să cedeze. 

În dimineaţa de 30 noiembrie, la ora nouă fix, se afla în 
sala de şedinţe de la ultimul etaj al clădirii Canalului TV, 
încordat ca un condamnat la moarte, pentru a prezenta 
montajul provizoriu al filmului În pântecele Fiarei. 

Publicul, extrem de restrâns şi atent selectat, era format 
din Mister Smith, câţiva pilaştri ai echipei de creaţie, două 
persoane încruntate din executiv şi un tip de la marketing 
cu ochelari cu ramă din corn, cu tatuaje pe ambele braţe şi 
cu un costum Dolce & Gabbana, care îşi lua încontinuu 
notițe pe un iPad şi pe care Mike îl poreclise P.I. 

Pramatia Integrală. 

Proiecţia a mers mai bine decât se aşteptase, Mister 
Smith s-a prins că din chestia aia se poate câştiga 
frumuşel, a intervenit cu nişte sfaturi aşa, ca să spună ceva 
(de care Mike, de altfel, s-a ţinut la distanţă) şi până şi 
pilaştrii echipei de creaţie şi cele două cucoane din 
executiv au recunoscut printre dinţi că nu chiar toţi banii 
investiţi sfârşiseră la closet. 

Cel care i-a adus cele mai multe laude lui Mike a fost 
Pramatia Integrală. L-a bătut prieteneşte pe umăr, i-a 
strâns mâna, a exclamat „wow” de cel puţin douăzeci de 
ori, neîncetând să-şi tragă nasul. După care a luat cu sine 
notițele şi s-a dus să vorbească în faţa presei. 

Trebuie să recunoaştem, Pramatia Integrală ştia să-şi 
facă treaba. Şi a stârnit o furtună care mi-a răbufnit 
necruţător în nas. 

În nasul meu, la propriu. 


3. 


Era întâi decembrie, o zi pe care mi-o petrecusem 
trebăluind prin casă, ajutându-l pe Werner să înlocuiască o 


< 118 + 


conductă care îngheţase în locuinţa din Welshboden şi 
încercând să-i explic Clarei teoria lui Darwin (văzuse un 
documentar la televizor şi nu reuşea să priceapă cum de 
au ajuns T-Rex să se transforme în găini, ceea ce m-a 
obligat să-i amintesc de Yodi). După cină am coborât în sat 
cu intenţia să beau o bere, să schimb o vorbă cu magicul 
duo Elmar & Luis, pentru ca apoi să mă îngrop sub 
plăpumi şi să mă bucur de opt ore binemeritate de somn. 

Probabil că din pricina oboselii nu am observat privirile 
din jur, când am intrat la Lily. Acei ochi ca de gheaţă m-au 
țintuit câteva clipe, după care s-au întors să privească în 
altă parte. Niciun răspuns la obişnuitul meu „hallo!” într- 
un dialokt deja acceptabil. 

Ba se mai găsea şi câte unul care se ridica şi îşi lua 
tălpăşiţa. Ca într-un film western. 

Am comandat şi m-am aşezat la masa tovarăşilor mei de 
băutură preferaţi. 

— O seară mai fleşcăită, nu? 

Elmar a plescăit dezaprobator cu limba în cerul gurii, 
după care şi-a ridicat ziarul, construind o barieră între 
mine şi el. 

Uluit, am ridicat din sprâncene către Luis. 

— Sănătate, Salinger, a fost salutul lui. 

Am aşteptat berea. Care nu a venit. 

Mi-am dres glasul. 

— Ce noutăţi aveţi, băieţi? 

— „Băieţi” să-i spui lu’ mutu, a cârâit Elmar. 

De regulă Lily era spaţiul concentrat al palavrelor, al 
acceselor de tuse şi al înjurăturilor bilingve. Dar în seara 
aceea de întâi decembrie era tăcere. Am auzit pe cineva 
şuşotind. Şi câteva scaune târşâite pe podea. Nimic 
altceva, în afara senzaţiei că toţi ochii erau aţintiţi spre 
mine. Luis stătea aplecat deasupra halbei sale de bere 
aproape goale, ca şi cum ar fi încercat să ghicească viitorul 
în zeama aia deja călâie. 

— Luis? am zis eu, atingându-i uşor cotul. 

— Nu mă atinge, Salinger. Nu. Mă. Atinge. 

Mi-am retras mâna, cumplit de rănit. 


e 119 * 


— Dar pentru Dumnezeu, ce se petrece aici? am 
izbucnit. 

— Uite, asta se petrece, a fost răspunsul răguşit al cuiva 
din spatele meu, care mi-a aruncat pe masă un număr din 
ziarul Alto Adige. 

După care şi un exemplar din Dolomiten. 

— Ştii să citeşti, nu? a mai zis Elmar. 

Nu îi văzusem niciodată acea expresie. De obicei era un 
bătrânel blând, cu o proteză dentară ce avea tendinţa de a 
i se desprinde, mai cu seamă dacă avea de spus cuvinte 
mai lungi de trei silabe. Dar disprețul cu care a rostit acele 
vorbe m-a rănit. 

A fost de ajuns să văd titlurile. 

— Dar nu... 

— Nu ştiai? 

— Ba da, ştiam, dar... 

— Ei, atunci nu mai eşti binevenit pe aici. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Dar pot să vă explic. 

— Şi cam ce ai vrea să ne explici? a zis Luis cu un rânjet. 

— Aş vrea, am zis eu, încercând să fac paradă de un 
calm pe care nu îl aveam, să îmi spun punctul de vedere. 

— Adică au scris scorneli? Două ziare diferite au scris 
tâmpenii? Asta încerci să ne spui? Că e un complot 
împotriva ta? Sau poate vrei să-ţi citesc eu ce scrie aici? 
Poate că ai o problemă cu limba străină. 

S-au auzit nişte râsete. 

Nişte râsete răutăcioase. Nu-mi venea să cred că sunt 
ţinta acelor umilinţe. Nu acolo, nu la Lily Bar, nu din 
partea acelor persoane. 

— Nu... 

În acel moment am simţit o mână fermă pe umărul meu. 

— Nu ai auzit ce a spus Luis? Caută-ne pe afară. 

Mi s-a suit tot sângele la cap. Dar am rezistat impulsului 
de a înşfăca acea mână şi de a mă descotorosi de ea. 

— Eu vreau doar să exprim versiunea mea... 

— Vorbeşti prea mult, a zis bărbosul de pe cealaltă parte 
a barului, care era Stef, patronul de la Lily. Şi trebuie să te 


e 120 œ» 


uşcheşti. Ți-o zice cel care plăteşte facturile acestui local. 

Nu aveam de ales. Era evident. Aerul era irespirabil. Dar 
ca şi Kurt, Evi şi Markus, şi eu am crezut că e o simplă 
furtună ceea ce, de fapt, era un adevărat uragan. 

— Ascultaţi-mă, am zis, e o neînțelegere la mijloc. Filmul 
va ieşi? Da. Filmul va vorbi despre accident? Da. Va fi un 
film de căcat? Nu. Mă va înfăţişa în postură de erou? Nu. 
Şi mai cu seamă, şi aici am rostit rar cuvintele, uitându-mă 
în ochii lui Luis, îi va pune cumva într-o lumină proastă pe 
oamenii de la Salvamontul Alpin din Dolomiţi? 

Am făcut o scurtă pauză, în timp ce mă rugam să mă 
creadă. Pentru că acela era adevărul gol-goluţ şi voiam să 
ştie asta. 

— În niciun caz. 

Luis dădu din capcă nu. 3 

— Aici zice că o să se cheme Ín pântecele Fiarei. 

— Aşa este. 

— Zice că tu şi prietenul tău sunteţi autorii. 

— Da, e corect. 

Luis m-a privit ca şi cum ar fi vrut să zică: „Vezi? Am 
dreptate!” 

— Dar nu e adevărat că se vor face speculaţii, cum scrie 
aici. Nu e adevărat că va fi... 

Am căutat fraza şi am citit-o cu voce tare. 

— „un act de acuzare la adresa Salvamontului Alpin”. 

Elmar a mai ţâţâit o dată dezaprobator. 

— Trebuie să mă credeţi. Pot să vă arăt câteva secvenţe, 
pot... 

— De câtă vreme eşti în Siebenhoch, Salinger? 

— De aproape un an. 

— Cât au durat filmările pentru filmul tău de căcat? 

— Cam trei luni. 

— Şi încă nu ai înţeles? 

— Ce anume? am întrebat, simţindu-mă lezat. 

— Că tot ceea ce se întâmplă la munte rămâne la munte, 
a răspuns în locul lui Luis vocea bărbatului care îşi ţinea 
mâna bine apăsată pe umărul meu. 

— Walscher idiot ce eşti. 


e 121 œ» 


Şi iată şi clasica picătură care a umplut paharul. 

Am explodat. 

— la mâna de pe mine, am şuierat printre dinţi, 
ridicându-mă brusc. 

Bărbatul, un ghid alpin cam de vârsta mea, mă depăşea 
cu vreo zece centimetri buni în înălţime, iar privirea lui, 
înceţoşată de alcool, nu era mai puţin furioasă decât a 
mea. Se numea Thomas Pircher. O dată i-am şi făcut cinste 
cu o bere. 

— Că altfel ce? 

Individul a lovit. Fulgerător. 

Direct în nasul meu. 

— Că altfel te învăţ o metodă nouă să te caci, imbecilule. 
De exemplu, prin ureche, ce spui? 

M-am clătinat făcând un pas în spate, sfâşiat de durere, 
în timp ce sângele îmi ţâşnea pe duşumea. Unii au 
aplaudat, alţii au fluierat. 

Nimeni nu mi-a sărit în ajutor. 

Bărbatul m-a înşfăcat de păr, mi-a tras o pereche de 
palme şi m-a pocnit în plexul solar. M-am prăbuşit la 
pământ, trăgând după mine măsuţa lui Luis şi Elmar. 

— Mai vrei? 

N-am răspuns, eram mult prea concentrat să mă chinui 
să respir. Thomas mi-a vărsat berea pe faţă. După care mi- 
a cărat nişte şuturi în coaste. 

Era o cafteală într-un pur stil Tirolul de Sud. Dacă nu aş 
fi reacţionat imediat, aş fi ieşit din Lily pe targă. 

M-am scuturat şi am încercat să mă ridic. Nu aveam 
cum. Totul se învârtea în jur şi părea că nici n-are de gând 
să se oprească. Zbieretele celorlalţi deveneau şi mai 
puternice. Unii îl aţâţau să mă lovească şi mai tare. Alţii 
rânjeau. Chiar se distrau băieţii, n-am ce zice. 

— Ascultaţi aici... am bâiguit eu, mizând pe un truc 
vechi de când lumea. 

Probabilitatea să funcţioneze era de unu la un milion, 
dar Thomas Pircher a înghiţit momeala, cu cârlig, cu fir de 
nailon şi nadă cu tot. 

Bătăuşul s-a aplecat să audă ce spuneam eu şoptit. Cât 


e 122 œ» 


de grozavă e credulitatea unora! 

Mi-am ridicat capul printr-o mişcare bruscă şi l-am lovit 
în barbă. Durerea din ceafă era puternică, dar suportabilă. 
Şi oarecum îmblânzită de urletul ce i-a scăpat agresorului 
meu. N-am pierdut nici măcar o secundă. M-am ridicat de 
jos, am înşfăcat un scaun şi i l-am frânt de spinare. Thomas 
s-a prăbuşit pe loc. 

Am rămas stană de piatră, iar toţi ceilalţi au făcut pe ei 
de frică. 

— Cine mai vrea? am strigat. 

În acea clipă mi-am văzut faţa oglindită în fereastra 
barului. În dreapta ţineam un picior al scaunului, faţa îmi 
devenise o mască însângerată, iar în ochi aveam o expresie 
de om nebun. M-a încercat un sentiment de dezgust şi 
zădărnicie. Chiar şi dacă mi-aş fi urlat nevinovăția până aş 
fi rămas fără glas, clienţii de la Lily Bar tot numai în 
cerneala ziarelor acelora ar fi crezut. 

Poate că a doua zi, la lumina soarelui, vreunul dintre ei 
ar fi pus la îndoială ceea ce gazetăraşii ăia au trântit în 
articolul lor, copiind comunicatul de presă al Pramatiei 
Integrale. Poate că peste o săptămână ar fi stat să mă 
asculte aproape toţi. Peste şase luni aş fi putut chiar să 
schimb două vorbe cu Thomas Pircher, care acum gemea 
întins pe duşumea. Dar în acea seară nimeni nu mi-ar fi dat 
crezare. Orice aş fi spus în apărarea mea ar fi sunat fals şi 
lipsit de miez. 

Aşa că am dat drumul piciorului scaunului pe care-l 
strângeam în pumn, m-am şters cu mâneca hainei şi m-am 
întors acasă. 


4. 


Annelise nu dormea. Mai bine. N-aş fi putut nicicum 
justifica nasul umflat şi sângele de pe haine. I-am explicat 
ce s-a întâmplat şi ea s-a înfuriat la culme. M-a ameninţat 
că îl pune pe Werner să intervină şi mi-a luat destul timp s- 
o liniştesc. In zadar ne-am fi agitat. Lucrurile urmau să 
revină la normal odată cu proiecția filmului. Intre timp, 


e 123 


trebuia să facem haz de necaz. 

— Dar... 

— Niciun dar. Ce ai vrea să fac? Să fac reclamaţie? Într- 
un loc ca ăsta în care încăierările izbucnesc şi în sălile de 
Bingo de pe lângă parohii? 

— Dar... 

— Va trebui să schimb barul însă, şi ce rezolv? Te şi 
încurci între atâtea opţiuni! 

Annelise m-a doftoricit şi i-am promis că mă voi duce la 
punctul de prim ajutor ca să mă vadă un medic. Ceea ce 
am şi făcut a doua zi, însoţit de Werner, care, inutil s-o 
spun, era deja la curent cu toate detaliile încăierării de la 
Lily. 

La spitalul San Maurizio a rezultat că nici nasul şi nici 
coastele nu erau rupte. Dar mă dureau cumplit şi medicii 
mi-au prescris mai multe analgezice. l-am mulţumit lui 
Werner că m-a dus cu maşina, l-am salutat şi m-am întors 
acasă. În seara aceea am avut cu Mike o lungă conversaţie 
telefonică, în care mi-a explicat ceea ce nu înţelesesem 
încă despre „scurgerea de informaţii” concepută ad-hoc de 
Pramatia ÎIntegrală pentru a da un aer de „operă 
blestemată” documentarului nostru. Aşa că, obosit mort, 
m-am retras în spatele căsuţei din Welshboden ca să 
construiesc sania pe care voiam să i-o dăruiesc Clarei de 
Crăciun. 


5. 


În noaptea de 2 spre 3 decembrie am visat Fiara. Acolo, 
în adânc. În acel alb. Printre acele fălci care voiau să mă 
strivească. Senzaţia de ostilitate absolută. 

Pleacă, şuiera Fiara. 

Pleacă. 


e 124 œ» 


Der Kampusmeister 


1. 


Îmi povestise de asta Annelise cu ani în urmă şi, cu sau 
fără faţă umflată, nu aş fi pierdut acest spectacol nici 
pentru tot aurul din lume, mai ales că mă aflam la 
Siebenhoch. 

Pe 5 decembrie, de Sfântul Nicolae (care aici e numit 
San Nicolò, cu accentul pe ultima silabă), în Alto Adige se 
sărbătorea sfântul după obiceiul locului, într-un stil 
caraghios şi sinistru în acelaşi timp. 

Annelise îmi arătase câteva fotografii şi nişte înregistrări 
pe YouTube legate de acele sărbători. Mă încântaseră. Am 
rebotezat ziua de 5 decembrie Sărbătoarea diavolului 
sudtirolez. Un fel de Halloween de tradiţie mai veche şi 
fără pisicuţe sexy care să-i strice atmosfera. Annelise s-a 
simţit ultragiată. Nu era o sărbătoare a diavolului, mi-a 
reproşat ea, ci o sărbătoare în care diavolul era alungat. 
Eram orb, probabil, dacă nu vedeam diferenţa. Mi-am 
cerut scuze şi mi-am cerut iertare în toate chipurile, asta 
ca să nu stric atmosfera, dar în sinea mea rămăsesem la 
aceeaşi convingere. 

Faptul că la sfârşitul sărbătorii sfântul alunga diavolii 
îmi suna ca o consolare de final impusă de o producţie 
lipsită de fantezie. 

Pe 5 decembrie m-am trezit devreme şi într-o stare de 
mare euforie, ca un copil în ajunul Crăciunului. Nu-mi mai 
încăpeam în piele de nerăbdare. Annelise şi Clara îmi 
priveau nedumerite emoția. Am ajuns până într-acolo încât 
l-am sunat şi pe Werner ca să-l întreb dacă sărbătoarea va 
avea loc ca de obicei, cu toate că era zăpadă. Werner mi-a 
atras atenţia că încetase să mai ningă de o bucată de 
vreme şi că, poate nu ştiam, dar prin părţile acelea zăpada 
nu era tocmai o raritate. 

Pe la şase, pe când Siebenhoch era cufundat în 


< 125» 


întuneric, Werner a bătut la uşa noastră, găsindu-ne gata 
de plecare. Nu voiam să pierd niciun minut. 

Tot drumul către Siebenhoch, Clara, molipsită de 
entuziasmul meu, l-a înnebunit pe bunicul ei cu întrebările. 
Care a făcut tot ce-a putut ca să stăvilească o asemenea 
revărsare de ape. Nu, diavolii (care se numesc Krampus) 
nu urmau s-o ia cu ei, cel mult i-ar fi luat năsucul înnegrit 
cu cărbune. Nu, nu erau draci în toată regula, erau doar 
nişte tineri localnici mascaţi în diavoli. Nu, în ciuda celor 
repetate la nesfârşit de acel copil puţin mai măricel care 
era tată-său, acei Krampus nu erau cu adevărat răi. 

— Ba cât se poate de răi, crede-mă, şase litere! am zis 
eu în barbă, făcându-i fetei cu ochiul, conspirativ. 

— Fata nu crede, a decis Clara, cu năsucul în vânt. Fata 
crede doar în ce spune patru litere. 

— „Mama”? 

— „Bunu.” 

— Şi ai face bine să faci şi tu acelaşi lucru, Jeremiah, a 
mormăit Werner. 

Am tăcut chitic. 

Siebenhoch avea o bijuterie de arhitectură alpină. Cu 
căsuțe înghesuite unele în altele şi cu o bisericuţă în 
spatele căreia se întindea cimitirul, înveşmântat în alb, sub 
un strat de vreo cincizeci de centimetri buni de zăpadă. 

De acolo urmau să îşi facă apariţia acei Krampus. 

Piaţa era înţesată de lume, în mare parte turişti, cu toţii 
echipați de parcă ar fi trebuit să înfrunte iarna în Siberia şi 
cu aparatele foto pregătite să imortalizeze diavolii din 
Tirolul de Sud. 

De la un chioşc am cumpărat o ciocolată fierbinte pentru 
Clara şi două beri pentru mine şi Annelise, după care am 
căutat un loc prielnic ca să ne tihnească spectacolul. 

Din spatele bisericuţei se auzea o oarecare mişcare. 
Tinerii din sat făceau ultimele retuşuri costumelor, copiii 
se strângeau în pâlcuri, gonind pe gheaţă, emoţionaţi. Pe 
la ferestre începeau să se zărească feţele bătrânilor. Nici 
picior de paroh, care urma să-şi facă apariţia doar în 
partea a doua, îmbrăcat în veşmintele lui San Nicolò, 


e 126 œ» 


pentru a-i alunga pe înfricoşătorii Krampus. 

— Il vezi pe cel de acolo? 

Werner a arătat către un bărbat cu mustăţi pe oală ce 
şedea pe treptele din faţa bisericii, ţinând în gură o pipă 
stinsă, şi se uita la spectacolul mulţimii. 

— Cel cu mitră roşie? 

— E o adevărată tradiţie vie. El e Krampusmeister. 

— Maestrul diavolului? am întrebat eu, fermecat de idee. 

— E cel care pregăteşte costumele. Krampusmeister 
este un termen pe care îl folosim doar aici, la Siebenhoch, 
şi ne mândrim cu asta. De când există Siebenhoch, există 
un Krampusmeister. 

— Credeam că tinerii se ocupă de acest lucru. 

Werner a negat cu un gest al capului. 

— Nix, există reguli ce trebuie respectate, Jeremiah, 
există tradiţii. Trebuie multă luare-aminte la detalii când e 
vorba de costumele pentru Krampus. Altminteri s-ar putea 
înfuria, a adăugat el, amuzat. 

— Cine?  Krampusmeister? am întrebat, privind la 
bărbatul serafic cu pipa în gură, pe care nu reuşeam să-l 
asociez cu un nume, deşi eram sigur că îl mai întâlnisem. 

— Nu. Diavolul. 

Am pufnit în râs. 

— E o nebunie curată. 

— Ce e o nebunie curată, papâ? 

Am ridicat-o pe Clara în cârcă (cât de grea se făcuse!) şi 
i l-am arătat pe bărbatul cu pipă. 

— Îl vezi pe omul ăla cu mitră roşie care stă pe trepte? 

— Nu îi e frig la spate, papà? 

— Lui nu. 

— Cum aşa? 

— El, am zis eu pe un ton solemn, este Krampusmeister. 
El e croitorul diavolului. 

Clara izbucni într-o lungă exclamaţie de uimire. 

Am făcut cu ochiul către Annelise. 

— Chiar aşa. El e cel care face costumele acestor 
Krampus, nu-i aşa, Bunu' Werner? 

— Un adevărat Krampus trebuie să aibă coarne, şi 


e 127 œ» 


trebuie să fie coarne adevărate de berbec, de capră, de 
vacă sau de ţap alpin. 

— li ucid ca să le ia coarnele? a întrebat Clara. 

Pentru prima dată de când îl cunoşteam l-am văzut pe 
Werner roşind. 

— Bineînţeles că nu. Sunt coarne care... cad singure. 

— Ca frunzele? 

— Genau. Chiar aşa. Nu mai vrei nişte ciocolată, Clara? 

— Şi nu îi doare când le cad coarnele? 

— Nici nu-şi dau seama. Eşti sigură că nu mai vrei... 

— Şi ce altceva trebuie să mai aibă un Krampus? 

O zarvă bruscă în mulţime l-a salvat pe socrul meu de la 
interogatoriu. 

Acei Krampus şi-au făcut apariţia în şir indian, la 
distanţă de vreo doi metri unul de celălalt. Primul dintre ei 
purta în mână o torţă pe care o ţinea ridicată ca pe flacăra 
olimpică. 

— Are coarne atâââât de mari, a spus Clara dintr-o 
răsuflare. 

Procesiunea înainta în pas de marş. Un marş lent, 
aproape funebru. 

Incet-încet rumoarea mulţimii s-a stins. Au mai strălucit 
nişte bliţuri, dar curând şi acelea s-au potolit. Siebenhoch 
era cufundat într-o tăcere ireală. Fiecare Krampus era 
diferit de celălalt, dar cu toţii purtau piei de animale, 
aveau tălăngi la brâu, iar în mâna dreaptă ţineau nişte bice 
din fire de mătură. Unele erau făcute din vână de bou. 
Erau cu adevărat înspăimântători. 

Mai ales în tăcerea aceea. 

— Sunt chiar urâţi, papă, a îngăimat Clara. 

Am observat tremurul din glasul ei, aşa încât i-am 
mângâiat picioruşul ca s-o liniştesc. 

— Nu sunt adevăraţi. Sunt nişte măşti. 

Clara nu a răspuns, cel puţin nu imediat. Toți acei 
Krampus s-au grăbit să se aşeze în semicerc, la câţiva 
metri de mulţimea care, instinctiv, s-a dat înapoi. Cel ce 
purta făclia s-a aşezat exact în mijlocul formaţiei, cu 
spatele la biserică. Torța arunca văpăi deasupra coarnelor 


< 128 » 


sale. 

— Mie nu mi se pare că n-ar fi adevăraţi, papà. Nu au 
fulgi de porumb pe faţă. 

— Păi nu sunt zombi, draga mea. Sunt Krampus. Dar nu 
sunt adevăraţi. Sunt nişte măşti. 

Clara nu era singura care îşi pierduse curajul. Am 
observat că aproape toţi copiii, ba chiar şi câţiva 
adolescenţi care, până în acel moment, făcuseră pe 
grozavii, au amuţit, agăţându-se de hainele părinţilor. 

— Câte litere are cuvântul „măşti”, Clara? a întrebat 
Werner. 

— Are... are... nu ştiu. 

Clara a alunecat în braţe la Werner, cu jumătate de 
feţişoară ascunsă în adâncitura umărului bunicului şi 
cealaltă jumătate îndreptată către piaţă. L-am auzit pe 
Werner cum îi şoptea cuvinte de alinare şi am observat 
cum o gâdilă puţin, dar am zărit şi trupuşorul Clarei 
tresărind la primul şfichiuit al biciului. 

Mi-a scăpat o exclamaţie de stupoare pe când mi-am 
îndreptat din nou atenţia la ceea ce se petrecea în piaţă. 
Bicele din vână de bou au izbit pavajul. Un plesnet sec cea 
răsunat în întregul sat. Mi-am aprins o ţigară. 

După prima lovitură a urmat şi o a doua. Apoi o a treia şi 
o a patra, tot mai puternice. 

Trosc! Trosc! Trosc! 

În culmea acestei scene paroxistice, diavolul ce purta 
torta a scos un urlet cutremurător, gutural şi violent. 
Bicele au încetat să mai lovească pavajul. Vacarmul s-a 
curmat. lar toţi acei Krampus s-au năpustit asupra 
mulţimii, scoțând nişte zbierete ca de fiară. 

Ştiam că se va întâmpla acest lucru. Era partea 
distractivă a sărbătorii. 

Diavolii se aruncau în mulţime, speriau cuplurile, urlau 
la turişti, se lăsau fotografiaţi şi filmati, roteau bicele 
deasupra capetelor oamenilor, îi făceau să danseze pe 
băieţei după muzica loviturilor uşoare pe care le dădeau 
peste picioruşele lor şi murdăreau cu funingine faţa 
copiilor mai micuţi. 


e 129 œ» 


Îmi povestise Annelise şi văzusem şi prin filmuleţe. 

Cu toate acestea, am fost luat prin surprindere. 

Mulțimea s-a dat nişte paşi înapoi. S-a mişcat ca un val, 
vuind. Un tip corpolent m-a împins în afara pieţei până m-a 
strivit de o poartă. Diavolii împingeau oamenii şi se vârau 
pe unde vedeau vreo trecere. li urmăreau şi tare se 
bucurau de căzăturile spectaculoase pe care le provocau. 

I-am pierdut din raza mea vizuală pe Werner şi pe Clara, 
nu o mai vedeam nici pe Annelise. 

Am văzut cum un Krampus teroriza un băiat de cel mult 
şaisprezece ani care a luat-o la sănătoasa cu prietena lui 
cu tot, în timp ce un altul, având o mască ce îl făcea să 
pară o combinaţie încornorată între The Thing şi Michael 
Myers, a trecut atât de aproape de mine, încât am simţit 
mirosul pieilor de capră pe care le purta şi duhoarea acră 
a alcoolului pe care îl dăduse pe gât. 

Iată un amănunt pe care îl omiseseră atât Werner, cât şi 
Annelise. Inainte de spectacol, majoritatea acestor 
Krampus îşi făceau plinul prin barurile din sat. Aduce 
noroc să-i dai de băut unui Krampus, aşa zice tradiţia. 

South Tyrol Style, nu? 

Am ieşit din ascunzătoare ca să pornesc în căutarea 
Clarei. Faptul că se speriase  de-adevăratelea mă 
neliniştea. Mulțimea însă era o masă de trupuri printre 
care nu-ţi puteai face loc. Mulţi turişti veneau din satele 
apropiate unde sărbătoarea era mai puţin sugestivă, iar 
Siebenhoch era plin ochi de oameni. A trebuit să fac un 
ocol mai mare şi să traversez nişte străduţe laterale. Exact 
pe una dintre ulicioarele acelea am fost ochit de un 
Krampus. 

A apărut pe neaşteptate, în contralumină. Avea nişte 
coarne mari de berbec pe frunte, o mască de lemn cu 
multe paftale negre, ca o copie metalică a unei bărbi mari 
şi neîngrijite. Mi s-a părut uriaş. 

Apariţia acestuia m-a făcut să tresar, dar nu era nimic 
de care să mă tem. Era doar un adolescent purtând o 
mască hâdă. Dar acel Krampus a început să grăiască şi 
toată tărăşenia a căpătat un cu totul alt ton. 


< 130 - 


— Hei, Amerikaner. 

Am recunoscut glasul. 

Thomas Pircher. 

— N-am chef de belele, OK? am zis eu, provocând 
ilaritate printre cei care căscau gura la spectacol. 

Era o scenă pe care o mai văzusem şi nu aveam chef să o 
repet. M-am oprit. 

Dar Krampus a venit către mine. 

— Tu, a zis el. 

— Du-te-n mă-ta, i-am răspuns. 

M-am răsucit ca să o zbughesc. 

— Dar unde vrei să pleci, Amerikaner? a zis un al doilea 
Krampus apărut din neant. 

— La fiica mea. Lasă-mă să trec. 

— Ai fost copil cuminte, Amerikaner, sau trebuie să te 
ducem în iad? 

Eu am fost deja în iad, mă gândeam. Nu într-un iad cu 
flăcări şi cu sulf, ci într-un iad alb, îngheţat şi străvechi. 

— Un copil foarte cuminte. Încă nu ţi-am spart faţa, nu-i 
aşa? 

— Aşa e, a zis o voce în spatele meu. 

Biciul din fire de mătură m-a lovit în plin. Nu era 
puternic, dar era flexibil şi a durut rău. M-a plesnit peste 
nasul care încă mă mai durea. Am alunecat pe zăpada 
proaspătă şi am căzut la pământ, înjurând. Krampus s-a 
aplecat asupra mea şi mi-a mânjit toată faţa de funingine, 
strângându-mă de nas cu putere, până când acesta a 
început din nou să sângereze. 

— Uite ce se întâmplă cu copiii răi? Se întâmplă că... 

— Lăsaţi-l în pace. 

Nu San Nicolò a fost cel care m-a salvat, ci 
Krampusmeister. A fost de ajuns să se arate, şi cei doi 
Krampus şi-au şi luat tălpăşiţa, rânjind şi urlând către cer. 

Krampusmeister mi-a întins o batistă. Ţinea strâns pipa 
între dinţi şi mă fixa insistent. 

— Mulţumesc, am zis eu, în timp ce încercam să-mi 
îndepărtez de pe faţă acel amestec năclăit de sânge şi 
cărbune. 


e 131 œ» 


Nu voiam ca Annelise sau Clara să se sperie văzându-mă 
în ce hal arătam. În fond, eu am fost cel care am insistat să 
mergem la blestemata asta de sărbătoare a diavolului. 

— Dumneavoastră sunteţi Krampusmeister? am întrebat. 
Werner mi-a spus că dumneavoastră vă ocupați de 
costumaţia lor. 

— Genau. Trebuie să păstrez tradiţiile. Beţi puţin de aici, 
şi mi-a întins o sticlă. 

Eu, care aveam capul dat pe spate ca să opresc 
hemoragia, am făcut un semn cu mâna. 

— Nu, mulţumesc. 

— Cum doriţi, dar v-ar prinde bine. Vi-l oferă chiar 
Krampusmeister. Intră şi asta între datoriile mele. 

— Şi, spuneţi-mi, care sunt celelalte? 

— Să verific ca băieţii să nu facă prea multe prostii. Şi, 
dacă e cazul, să găsesc un leac. 

— Batiste curate şi ţuică? 

— Coniac. 

Nu-mi mai curgea sânge, dar nasul mă durea înfiorător. 
Ar fi trebuit să-mi pun puţină gheaţă. M-am mulţumit cu 
nişte zăpadă. 

— Mâine veţi fi ca nou. Spuneţi-mi un lucru. 

— Vă rog. 

— Intenţionaţi să faceți plângere pentru cele 
întâmplate? _ 

— Nu, nu are nimic de-a face cu sărbătoarea. Între mine 
şi individul ăla e o râcă mai veche. 

— Foarte bine faceţi, a zis Krampusmeister, pentru că, 
ştiţi, tradiţia acestor Krampus e foarte importantă pentru 
noi. Ei îi pedepsesc pe cei răi şi îndepărtează duhurile rele. 
Le iau asupra lor. 

— După care îşi face apariţia San Nicolò şi îi alungă. 

— Bineînţeles, dar, pentru orice eventualitate, după 
sărbătoare, când lumea a plecat şi parohul şi-a scos barba 
falsă şi costumul roşu, tinerii care i-au interpretat pe 
Krampus au datoria să se spovedească şi să primească o 
binecuvântare. 

— E bine să nu glumeşti cu diavolul. 


e 132 œ» 


— Spuneţi asta de parcă vi s-ar părea distractiv. 

— E mai puternic decât mine. 

— De aceea acei Krampus s-au luat de dumneavoastră. 
Vă place să glumiţi cu diavolul. Dar dracul şi atunci când 
râde e întotdeauna extrem de serios. Am teoria mea 
personală în ce-l priveşte, e firesc, după atâţia ani în care 
am tot chibzuit pe seama lui şi a manierei celei mai 
potrivite de a-l pune în scenă. Vreţi să o auziţi? 

— Cu plăcere. 

— Eu cred că face parte din pedeapsa pe care 
Dumnezeu a rânduit-o pentru el faptul că nu poate 
niciodată să râdă cu adevărat. Diavolul e întotdeauna 
serios. 

Mi-am luat de la nas batista plină cu zăpadă. 

— E un paradox: dacă râd, fac jocul diavolului, dacă nu 
râd, sunt diavolul în persoană. În ambele cazuri pierd. 

Krampusmeister dădu lent din cap, în semn de aprobare. 

— Chiar aşa. Diavolul, prin părţile astea, are mereu 
câştig de cauză. El râde întotdeauna la urmă. 

Ne-am despărţit şi abia când le-am găsit pe Annelise şi 
pe Clara mi-a venit în minte că aş fi putut să-l întreb cum 
se numea. Eram sigur că mai văzusem acel chip. 

Şi că era important. 


2. 


Am ratat sosirea salvatoare a Sfântul Nicolò. l-am văzut 
doar pe Krampus, de-acum potoliţi, pe care copiii 
paraclisului îmbrăcaţi în îngeri îi duceau în biserică (pe a 
cărei poartă larg deschisă ieşea o puternică lumină 
halogenă). 

Sfântul Nicolò împărțea punguţe din hârtie roşie, prinse 
cu o fundiţă. Clara strângea triumfătoare în mâini un astfel 
de pacheţel. Mi l-a arătat. 

— Papă, uite, mi l-a dăruit San Nicolò. 

— El personal? 

— Seamănă cu Moş Crăciun, dar nu e Moş Crăciun. E 
mult mai miştooo. 


e 133 + 


Adevărul e că San Nicolò, cu barba lui albă şi cu 
îmbrăcămintea lui roşie, ar fi putut fi versiunea mai zveltă 
a bătrânului Santa Klaus. Şi nici nu făcea „Ho-ho-ho!” 

— De ce e mult mai miștooo? am întrebat, mai ales ca să 
amân explicaţiile legate de aspectul meu. 

— Pentru că Moş Crăciun nu alungă monştrii, nu? 

Logică fără cusur. 

Annelise mi-a apucat faţa între mâinile învelite în mănuşi 
şi mi-a întors-o întâi spre dreapta, apoi spre stânga. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Krampus, am răspuns. O luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Erau cel puţin treizeci. Ba nu, vreo patruzeci. Ba o sută, 
da, cred că erau o sută. 

— Papà? 

— Da, iubito. 

— Nu face pe bufonul. 

— Cine te-a învăţat să te adresezi astfel tatălui tău? 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat de data asta Werner, cu 
ochii lui de şoim care se transformaseră în nişte mici 
crăpături. 

— Am căzut. Un Krampus l-a făcut pe un grăsan să sară 
şi, ca să nu cadă peste mine, am alunecat pe jos. După 
care, dacă tot era acolo, mi-a mâzgălit faţa. 

Nu am convins-o pe Annelise şi cu atât mai puţin pe 
Werner, dar asta a fost tot. 

M-am aplecat spre Clara ca să descoperim ce îi dăruise 
sfântul. Mandarine, arahide, bomboane de ciocolată şi o 
figurină de turtă dulce cu mirodenii şi piper în formă de 
Krampus, pe care fiică-mea mi-a cedat-o bucuroasă. Turta 
dulce nu era în topul listei dulciurilor mele preferate, 
dimpotrivă, şi poate că San Nicolo era într-adevăr mai 
miştooo decât Moş Crăciun (deşi eram sigur că dacă 
puneam la socoteală sania mea roşie am fi fost chit), dar în 
mod cert Jeremiah Salinger nu s-ar fi lăsat intimidat de un 
beţivan, şi încornorat pe deasupra. Aşa că am învârtit 
figurina pe toate părţile, după care, cu o muşcătură i-am 
retezat capul, hăpăindu-l cu poftă. 


e 134 œ» 


3. 


Am avut ceva de lucru până am adormit-o pe Clara în 
seara aceea. Era unul dintre acele momente în care tot 
părintele trage nădejde să găsească butonul Off ascuns pe 
undeva, pe căpşorul odraslei sale. Şi Krampus, şi San 
Nicolò care „şi-a ridicat toiagul de aur şi a spus: «Duceţi- 
vă de aici, voi, Krampus! Lăsaţi-i în pace pe copilaşii ăştia 
cuminţi!», iar ei s-au apucat să bată din picioare şi să 
strige. Papă, ar fi trebuit să vezi ce mai strigau. Şi atunci 
San Nicolò a făcut un gest de parcă ar fi vrut să-i lovească, 
dar se prefăcea doar, nu-i aşa? lar ei s-au aşezat în 
genunchi, pe urmă au venit copiii ăia cu aripi şi pe 
urmă...” Pe scurt, avea destule motive să facă o noapte 
albă şi noi la fel, pe lângă ea. 

Către unsprezece şi jumătate a început să caşte, la 
miezul nopţii în fine a capitulat şi imediat după aceea m- 
am retras în bucătărie pentru o gustare nocturnă cu şuncă 
uscată şi bere de la gheaţă. 

Nasul mă durea rău. 

— Nu vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? 

— Erau cu milioanele, Annelise. 

— Încetează. 

Am bodogănit apoi, cu gura încă plină de şuncă: 

— Tot individul ăla, Thomas Pircher. 

— Putea să-ţi spargă nasul. 

— Dar n-a fost aşa urât cum părea. Doar nişte 
îmbrânceli. Asta e tot. 

Annelise mi-a mângâiat uşor obrazul pe care biciul îmi 
lăsase o urmă zdravănă. 

— Şi astea? 

— M-a zgâriat cu unghiile. 

— V-aţi păruit ca domnişoarele, nu? 

— Uite în ce hala ajuns oja mea! 

— Prostule. Ce ai de gând să faci? 

Am strivit doza de bere şi am aruncat-o, marcând la 
coşul deşeurilor colectate diferențiat. 

— Nimic, chiar nimic. Vreau să termin cadoul pentru 


e 135 + 


Clara, să cumpăr un brad... 

— ...din plastic. 

Am dat ochii peste cap, uram brazii din plastic, dar îmi 
dădeam seama că în privinţa conştiinţei ecologice eram un 
dinozaur. 

— ...made în China, să-l împodobesc în cel mai pur prost 
gust şi să petrec un Crăciun minunat. 

— Eşti sigur? 

— Te iubesc, Annelise, ştii asta, nu? 

— Te iubesc şi eu. Dar pun pariu că urmează un „dar”. 

— Dar detest când faci pe educatoarea. Aşa suntem noi, 
bărbaţii. Noi nu dialogăm, noi ne luăm la pumni. Ăsta e 
felul nostru de a rezolva conflictele. 

Annelise şi-a încrucişat braţele pe piept. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Peste câteva luni Mike va termina. Vom pregăti 
premiera aici, la Ortisei sau la Bolzano. P.I. a zis că... 

— Cine? 

— P.I., Pramatia Integrală. Directorul de marketing de la 
Canalul TV. A zis că e o idee foarte bună. În mail a folosit 
de două ori cuvântul „incitant” şi de patru ori cuvântul 
„eroic”. 

— Crezi că lumea va înţelege? 

— Va înţelege, am liniştit-o eu, chiar dacă nu eram prea 
convins. 

Era posibil să nici nu încerce să se uite la acel 
documentar blestemat. Şi, ca să fiu sincer, nici eu nu eram 
sigur că voiam să-l văd. Numai simplul gând îmi producea 
greață. 

Aşa încât, ca să-l alung, am început din nou să mă 
gândesc la Bletterbach. 


e 136 œ» 


Sapte litere şi o sanie 


1. 


Am aşteptat câteva zile. Cât să mi se mai dezumfle 
nasul. După care, luându-mi inima-n dinți, după o rapidă 
căutare pe Internet şi cu pretextul că mă reped în oraş ca 
să cumpăr podoabe de Crăciun, m-am îndreptat către 
tribunalul din Bolzano. 

Era o clădire pătrăţoasă, în cel mai curat stil fascist, 
plasată în prea puţin atrăgătoarea Piaţă a Tribunalului. 
Sub privirile unui Mussolini de dimensiuni ciclopice, care 
dintr-un basorelief pe care scria „Credeţi! Supuneţi-vă! 
Luptaţi!” făcea gestul salutului său roman, m-am cufundat 
aşadar în tainele juridice italiene. 

Personalul a fost foarte amabil. M-am prezentat, 
spunând de ce anume aveam nevoie şi am fost trimis la 
etajul al treilea unde am aşteptat ca procurorul de serviciu 
să îşi facă timp şi pentru mine. Când a ieşit din birou, 
bărbatul şi-a cerut scuze pentru că m-a făcut să aştept, m- 
a dojenit că nu îmi programasem prin telefon întâlnirea şi 
mi-a strâns mâna energic. 

Se numea Andrea Zeller. Era tânăr, uşor îndoit de spate, 
cu o constituţie fragilă şi o cravată închisă la culoare. 
Ştiam însă, pentru că în timp ce-l aşteptam citisem prin 
materialele de arhivă ale cronicii locale online, că sub acea 
înfăţişare supusă de birocrat se ascundea un rechin al 
magistraturii. 

Şi Zeller îşi făcuse probabil propriile sale cercetări în 
timp ce îl aşteptam, întrucât n-a fost nevoie să-i spun cine 
sunt. 

Spre deosebire însă de localnicii din Siebenhoch, nu a 
demonstrat nici pic de ostilitate faţă de mine. Dimpotrivă, 
când i-am explicat că aveam nevoie de sprijinul lui pentru 
un nou proiect, s-a arătat bucuros să-mi dea o mână de 
ajutor. 


e 137 œ» 


M-a condus până la un bar din apropiere, unde a cerut o 
masă mai discretă, şi când ni s-a adus cafeaua şi-a frecat 
mâinile, şi-a potrivit mai bine ochelarii pe nas şi m-a 
întrebat: 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule Salinger? 

— Aşa cum v-am spus, lucrez la un documentar despre o 
omucidere ce a avut loc în Alto Adige în 1985. Incerc să 
iau legătura cu procurorul şi cu căpitanul de carabinieri 
care au desfăşurat ancheta. Probabil amândoi sunt la 
pensie deja. Căpitanul de carabinieri se numea Alfieri, 
Flavio Massimo Alfieri, nume de împărat roman, am glumit 
eu, privindu-i faţa impasibilă, iar procurorul se numea 
Cattaneo Marco. Poate că dumneavoastră... 

— Pe domnul Cattaneo mi-l amintesc bine. Din 
nefericire, a decedat cam acum zece ani. Despre căpitanul 
Alfieri nu ştiu nimic. Dar vă pot da numărul sediului 
comandamentului de carabinieri din provincia respectivă. 
Poate că acolo ştiu ceva. Dar să nu vă aşteptaţi la cine ştie 
ce, în legătură cu viaţa privată a oamenilor lor sunt foarte 
scumpi la vorbă. Despre ce omor e vorba? '85 n-a fost prea 
frumuşel prin părţile astea. 

— Dumneavoastră sunteţi de aici? 

Zeller a început să se joace, nervos, cu o brichetă 
placată cu aur. 

— M-am născut într-un cartier din Oltrisarco şi am 
crescut la Gries, unde se află beciurile cu vinul făcut la 
Santa Maddalena. În 1985 abia terminasem liceul, dar îmi 
amintesc foarte bine atmosfera care plutea în oraş. Ein 
Tirol declarase război Italiei, iar tensiunea era atât de 
groasă că puteai s-o tai cu cuțitul. Dacă documentarul 
dumneavoastră se ocupă de acest lucru, mi-e teamă că... 

— Nu terorismul mă interesează. Nu e genul meu. Pe 
mine mă interesează o crimă petrecută lângă Siebenhoch, 
la Bletterbach. 

Procurorul a făcut un efort să-şi dea seama unde vine 
asta. 

— Din păcate nu-mi vine în minte nimic. 

— Ziarele nu au prea vorbit despre asta. Erau prea 


e 138 + 


ocupate cu furtuna care a făcut vreo zece victime. 

— De asta îmi aduc aminte, a provocat foarte multe 
daune. Nu mă miră ca delictul nu a ieşit în evidentă. A fost 
arestat cineva? 

— Niciodată. Dosarul, din câte ştiu, e încă deschis. 

Am văzut cum lui Zeller îi strălucesc ochii. 

— Cercetările în cazul unui omor nu încetează niciodată, 
cel puţin până când este condamnat vinovatul. Dacă însă 
după cât?, după treizeci de ani, nimeni nu a fost învinuit, 
se poate ca dosarul să fi fost transferat la arhivele 
tribunalului. Dacă doriţi, pot să vă dau nişte numere de 
telefon ca să faceţi o economie de timp, ce spuneţi? 

M-am luminat la faţă. 

— Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră. 


2. 


Persoana de la arhivă m-a privit cu atenţie. 

— Aici nu se găseşte nimic. 

— Vreţi să-mi spuneţi că documentele s-au pierdut? am 
întrebat uluit. 

— Nu, vă spun că nu se află aici. 

— Şi unde s-ar putea afla? 

— La sediul comisariatului respectiv. Poate că poliţia a 
întârziat cu trecerea în arhivă a dosarului. Sunt înglodaţi 
în hârţoage şi... 

L-am întrerupt. 

— Să întârzie treizeci de ani? Vi se pare posibil? 

Nu era problema lui, în fond. 

— Şi oricum, am mormăit eu, prost dispus, nu poliţia 
conducea ancheta, ci carabinierii. 

Angajatul de la arhive a rămas impasibil. 

— Atunci trebuie să vă adresaţi lor. 

Am ieşit de la arhive furibund. Nu făcusem niciun 
progres şi mai eram şi în întârziere cu cumpărarea 
ornamentelor de brad. Am lăsat maşina în Piazza Vittoria, 
în spatele monumentului, şi m-am îndreptat către centrul 
istoric aglomerat al oraşului Bolzano, căruia localnicii îi 


< 139 + 


spun „I Portici”. Am cumpărat steluțe colorate, Moşi 
Crăciuni de diferite mărimi şi cel puţin vreo zece chile de 
paiete şi beteală. Casa noastră urma să strălucească toată. 

Am înghesuit totul în portbagaj şi, înainte de a porni la 
drum spre Siebenhoch, m-am decis să fac o ultimă 
încercare. Am sunat la sediul Carabinierilor. 

La al treilea ţârâit mi-a răspuns o voce plictisită. 

Am spus cine sunt şi am rostit şi numele procurorului. 
Glasul a devenit mai puţin plictisit, mai atent. 

Am cerut informaţii despre căpitanul Alfieri. 

— Aş putea să-i vorbesc? 

— Cam greu, domnule Salinger. A murit. 

— Îmi pare rău. 

— Un ofiţer de ispravă. Şi dacă nu aveţi altceva de... 

— De fapt, am prins eu ideea din zbor, aş mai avea ceva. 

— Vă ascult. 

Vocea vădea o uşoară iritaţie. Am încercat să fiu cât mai 
succint cu putinţă. 

— Mă străduiesc să dau de un dosar. De o veche anchetă 
de care s-a ocupat maiorul Alfieri. 

— Va trebui să vă adresaţi arhivelor tribunalului. 

— Asta am şi făcut, dar mi s-a spus că dosarul nu e 
acolo. 

— Ciudat, mi-a răspuns vocea, foarte ciudat. 

Nu mă îndoiam că undeva, la Comandamentul 
Carabinierilor, un anumit popou urma să primească mai 
multe şuturi. 

— Vreţi să vă dau numărul de înregistrare? 

— Cum să nu, domnule Salinger. 

I l-am dictat. 

L-am auzit cum bolboroseşte ceva ca pentru sine. După 
care am auzit zgomotul inconfundabil al unei tastaturi 
puternic agresate de nişte mâini prea puţin deprinse cu 
folosirea ei. 

În cele din urmă s-a auzit o exclamaţie amuzată. 

— Acum îmi amintesc, sigur! Povestea din Bletterbach. 
Mister elucidat, domnule Salinger. Dosarul nu se află în 
arhivă. 


e 140 œ» 


— E la voi? 

— E la pisălogul ăla de Max Krün. La Siebenhoch. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Cum aţi spus? 

— Dumneavoastră sunteţi de acolo, mi-aţi spus că 
sunteţi din Siebenhoch. 

— Acolo locuiesc. 

— Atunci l-aţi cunoscut cu siguranţă. E şeful Gărzii 
Forestiere. 

— Îl cunosc. Mă întreb doar de ce s-o fi aflând dosarul în 
mâinile lui. 

— Pentru că Max Krun e un pui de căţea, a exclamat 
jovial carabinierul din cealaltă parte a firului. Încăpăţânat 
ca un catâr. În povestea aia din '85... 

— Eraţi şi dumneavoastră? 

— Nu, domnule Salinger, eu în '85 stăteam liniştit la 
Pozzuoli, visând să mă fac mecanic, iar fetele îmi aruncau 
ocheade zâmbitoare. Să nu mă faceţi mai bătrân decât 
sunt. Dar felul în care Krün a reuşit să-i tragă pe sfoară pe 
toţi de aici a ajuns aproape o legendă. De aceea mi-am şi 
amintit cazul. Mare figură, Krün ăsta. 

— M-ati făcut curios, mai spuneţi-mi, vă rog. 

— Din punct de vedere tehnic, ancheta ne era 
încredinţată nouă, sunteţi atent? 

— Da. 

— Deci timp de câţiva ani dosarul a rămas aici, la 
Bolzano. După care toată istoria aceea a fost dată uitării şi 
documentele au fost trecute în arhivă. Dar pentru că era 
vorba de o anchetă într-un caz de omucidere, ea nu a fost 
întru totul clasată. Se găsea într-un soi de limb birocratic. 
Aşa e şi acum. Mai sunteţi pe fir? Urmăriţi-mă, că acum 
vine partea frumoasă. Chestia asta nu-i pică deloc bine lui 
Krün, care începe să scormonească prin tot felul de legi şi 
legişoare. Trebuie să ştiţi că la Siebenhoch Max Kriun 
ocupă ad interim funcţia de responsabil cu ordinea. Şi, 
potrivit unei legi scoase de la naftalină de Krun, dintr-un 
cod ce continua Statutul emanat în 1848 de Carol Albert, 
regele Sardiniei, şi care nu a fost niciodată abrogat, 


e 141 œ» 


reprezentantul legal însărcinat cu ordinea publică poate 
cere documentaţia legată de orice infracţiune săvârşită pe 
teritoriul de care răspunde şi o poate ţine cât va voi. Cu 
alte cuvinte, în cazul de faţă, până o să mucegăiască 
hârtia. 

După care a scos un răget atât de puternic de era să-mi 
găurească timpanul. 

— Vreţi să-mi spuneţi, am zis eu după hohotul acela al 
lui, că dosarul se află în cazarma Gărzii Forestiere din 
Siebenhoch? 

— Întocmai, domnule Salinger, a confirmat vocea din 
telefon, devenind serioasă. Aş putea să vă mărturisesc 
ceva? Aş vrea ca tonul meu să nu fie greşit înţeles. 

— Vă rog. 

— Noi, de douăzeci de ani încoace, nu povestim istoria 
lui Krün oricărui nou-venit prin părţile astea numai aşa, ca 
să-l luăm în râs. O facem fiindcă pentru noi omul ăsta e un 
exemplu. Şi-l admirăm. 

— Cum aşa? 

— Cei care au fost omorâţi erau prietenii lui, a spus sec 
carabinierul. Dumneavoastră ce aţi fi făcut în locul lui? 


3. 


Fiecare dintre ei încercase să fugă de episodul 
Bletterbach cum putuse. Membrii echipei Salvamontului. 
Werner, Max, Gunther şi Hannes. Şi ce s-a ales de ei? 

Gunther şi-a săpat singur groapa, încercând să înece 
toată acea poveste în alcool. Hannes şi-a pierdut minţile. 
Werner a fugit din Siebenhoch. Dar Max? Ce spusese 
Werner despre Max? 

Max îşi transformase uniforma în armura apărătorului 
sătucului Siebenhoch. Se agăţase de rolul acesta ca să nu 
se prăbuşească de tot. Acum aveam în fine dovada. 

Şapte litere: „obsesie”. 


4. 


În dimineaţa de Ajun, Werner m-a dibuit în spatele casei 
e 142 » 


din Welshboden pe când soarele nu apăruse încă din 
spatele munţilor. Sania era gata, vopseaua uscată. 

— Se pare că ai talent pentru meşteşugul ăsta. 

Am tresărit. 

— Sper că nu te-am trezit, m-am scuzat eu. 

Werner a făcut semn că nu şi a continuat să se uite atent 
la sanie. 

— Clara sunt sigur că o s-o îndrăgească. 

Eu nu eram aşa sigur. Ochii mei nu-i găseau decât 
defecte. 

— Sper, am mormăit. 

— Eu sunt convins. 

— Dar dacă nu merge bine? Mi-e teamă că i-am montat 
tălpile prea în grabă şi... 

— Chiar dacă ar fi cea mai lentă sanie de pe planetă şi 
chiar dacă s-ar face bucăţi la prima încercare, e făcută de 
tine. De mâinile tale. La acest lucru se va gândi Clara, 
cândva. 

— Aşa zici tu? 

— Va creşte, Jeremiah. Va creşte iute şi nu o vei mai 
putea ocroti. Eu ştiu, că am trecut prin asta. Ştii însă ce 
poate face un tată? 

Nu voiam să răspund. Simţeam un nod în gât. Aşa că am 
aşteptat să continue. 

— Un tată îi poate dărui fetei sale doar două lucruri: 
respect pentru propria-i persoană şi amintiri frumoase. 
Când Clara va fi femeie în toată firea sau mamă, ce îşi va 
aminti din acest Crăciun? Că sania era mai înceată ca o 
broască ţestoasă, sau că ai construit-o tu cu mâinile tale? 

I-am zâmbit, fiindu-i profund recunoscător pentru acele 
cuvinte. 

Am observat că ochii i se umeziseră puţin. 

Erau prea multe amintiri în aerul acelei dimineţi. 

— În orice caz, există un singur mod de a afla, a zis el, 
ca să înlăture momentul de stânjeneală şi de melancolie. 
Trebuie s-o testăm. 

Am crezut că glumeşte. 

Dar Werner nu era genul glumet. 


e 143 + 


Dacă ne-ar fi văzut cineva pe noi, doi adulţi mari şi graşi 
care îşi aşteptau rândul să se dea pe derdeluşul păşunilor 
albe din Welshboden, fericiţi ca nişte băieţei sau înjurând 
ca nişte hamali din port ori de câte ori nimeream cu mutra 
în zăpadă, cred că ne-ar fi luat drept nebuni. Dar noi ne-am 
distrat de minune. 

Când soarele şi-a făcut apariţia noi eram năduşiţi şi 
zâmbitori. 

— Aş zice că merge bine, nu? 

— Aş zice că îţi datorez nişte mulţumiri, Werner. 


5. 


Clara a împărțit darurile după cină: o sarcină care se 
pare că-i face plăcere, aşa cum îi plăcea şi să le desfacă. 

Casa din Siebenhoch s-a umplut de exclamaţii de 
stupoare şi bucurie. Werner părea că nu şi-a dorit nimic 
altceva decât acea cravată roz cu buline („Ca să pui pe tine 
puţină culoare, bunicule, rozul îți vine de minune”), 
Annelise a strâns în braţe puloverul gros cu un ren pe el, 
de parcă ar fi fost un vechi prieten („îl cheamă Robertino, 
mami, şi îi plac muşcatele”), iar în ceea ce mă priveşte nu 
mai văzusem niciodată ceva mai frumos decât acea 
pereche de mănuşi, atât de colorate că te dureau ochii. 

În afară de mănuşi, am primit şi ultimul roman al 
scriitorului meu preferat (de la Annelise), o cutie de scule 
(de la Werner) şi o fotografie a echipei din jurul formaţiei 
Kiss pe care scria „Fă-te bine, prietene!” (de la Mike), care 
mi-a cam umezit ochii. 

— Îţi plac mănuşile, papà? 

— Fiecare deget are o feţişoară diferită! Sunt splendide, 
scumpo! 

Le-am pus pe mână, mândrindu-mă cu ele. 

— Pur şi simplu surprinzătoare... 

— Câte litere sunt în „surprinzătoare”, papâ? 

— Tot atâtea câţi pupici meriţi. 

Şi am învârtit-o în aer, în timp ce Clara se prefăcea că se 
opune. 


e 144 œ 


Frumoase amintiri, nu? 

Când situaţia s-a mai liniştit, am spus: 

— Cred că darul pentru tine e pe undeva pe aici, fetiţa 
mea. Dar nu ştiu bine unde... 

Clara, care tocmai desfăcuse cadoul de la Werner (o 
carte animată) şi pe cel trimis prin poştă de Mike de la 
New York (un tricou cu Kiss cu numele „Clara” pe spate), 
şi-a întors capul spre mine cu ochişorii ei care păreau două 
stele. 

— Pe undeva pe aici, cinci litere? 

Mi-am ciufulit părul, încercând să par năuc. 

— Tatăl e bătrân. Tatăl nu îşi aduce aminte. 

— Cinci litere spune o minciunică. 

— Se prea poate, i-am răspuns. Însă ceva îmi spune că 
va trebui să-ţi pui hăinuţa şi mănuşile. 

Într-o clipită, cu hăinuţa închisă numai pe jumătate şi cu 
fularul atârnându-i la gât, Clara era la intrare. Înainte de a 
deschide larg uşa, s-a întors spre Annelise. 

— Pot? 

— Dar nu e un ponei, iubito. 

— Dar nu vreau un ponei, mami. Pot să ies? 

— Anul trecut voiai un ponei. 

Clara a bătut din picior, nerăbdătoare. 

— Anul trecut eram mică, mami. Ştiu că poneii nu s-ar 
simţi bine în casă. Știu. Acuma pot să ies? 

Annelise nici n-a apucat să-i facă semn că da, că o rafală 
de vânt a şi adus în casă, asupra noastră, mici solzişori de 
zăpadă. 

— Papààààà!! 

Am zâmbit. Annelise m-a pupat pe obraz. 

Am ieşit aşadar ca să admirăm capodopera mea. 

— Vai, e foarte frumoasă! Roşie-roşie! 

— Roşie ca para focului, iubito, altfel s-ar îmbufna. Sanie 
roşie ca para focului, ţi-o prezint pe Clara. Clara, ţi-o 
prezint... 

Dar nici n-am terminat fraza, că fetiţa se şi suise călare 
pe proaspătul său cadou. 

— Mă ajuţi, papà? 


< 145» 


Cum să rezişti mutriţei aceleia absolut delicioase? 
Următoarele două ore, poate mai mult, nu am făcut decât 
s-o trag cu sania pe tăpşanul din faţa casei, la lumina lunii, 
până când locul a început să arate a câmp de luptă. 

După care m-am aruncat la pământ, înfrânt. 

— Tatăl e bătrân, am zis eu gâfâind. Clarei îi e somn. 
Mâine mergem la Welshboden şi o să te învăţ să te dai cu 
sania pe derdeluş. E mai amuzant. Şi poate că aşa reuşesc 
să evit şi întinderile de muşchi. 

— Clarei nu îi e somn. Tatăl nu e bătrân. Doar un pic 
bătrâior, s-a împotrivit fetiţa. 

Annelise a luat-o de mână. 

— E timpul să mergem la culcare. O să te joci şi mâine 
cu noua ta sanie. 

Mi-a aruncat o privire care voia să spună că şi pentru 
Salinger a venit momentul cadoului de Crăciun. Acel tip de 
cadou interzis minorilor care-mi plăcea atât de mult. 

— Dacă tati va mai fi întreg mâine dimineaţă. 

Recunosc. 

N-ar fi trebuit să ştiu dinainte. Nu e frumos să afli 
cadourile înainte de Ajun, ştiu. Şi nu e frumos nici să 
cotrobăi toată casa, scormonind prin toate sertarele, ca un 
câine amuşinând după trufe. 

Nu, nu se face aşa ceva. 

Dar în curiozitate sunt unsprezece litere care mi se 
potrivesc de minune. În plus, ca să mai găsesc o scuză, 
trebuie să adaug şi că Annelise nu fusese prea inventivă în 
alegerea ascunzătorii. În mai puţin de jumătate de oră am 
şi dibuit-o. Iar faptul că pe cadou mai şi scria „Victoria's 
Secret” mărturisesc că m-a incitat nespus. 


6. 


Şi oricum secretul Victoriei a dispărut în doi timpi şi trei 
mişcări. E chiar o fată rea, Victoria asta, da’ rea de tot. 


e 146 œ» 


Majoritatea lucrurilor se schimba. 


1. 


Am început să mă gândesc din nou la Bletterbach în jur 
de 28 decembrie. Mi-am recitit notițele şi am reînceput să 
rumeg în gând datele descoperite la tribunalul din 
Bolzano. 

În seara de 30 am făcut prima mişcare. 


2. 


Femeia care mi-a deschis poarta era mărunţică, avea păr 
brunet, tuns ca o caschetă, ochi mari şi luminoşi. 

— Verena? am întrebat-o. 

M-a identificat pe dată. 

— Tu eşti regizorul despre care vorbeşte toată lumea, 
nu-i aşa? Ginerele lui Werner. 

— Salinger. Autor, nu regizor, am precizat şi i-am arătat 
sticla de Blauburgunder pe care o achiziţionasem cu acest 
prilej. Pot să intru? 

Bătea un crivăţ care-ţi îngheţa oasele, iar Verena părea 
să-şi fi dat seama de asta doar în acel moment. S-a dat la o 
parte, scuzându-se. După care a închis uşa. 

— Pun pariu că-l cauţi pe Max. 

— Nu e aici? 

— Are o şedinţă la Bolzano. N-ai avut noroc, dar ia totuşi 
loc. Pot să-ţi ofer ceva de băut? 

— Cu plăcere. 

Mi-am agăţat în cui haina, fularul şi căciula şi am urmat- 
o în bucătărie. Verena m-a poftit la o masă pe care trona 
un coş cu toate bunătăţile din lume. Fructe, borcane cu 
preparate conservate, murături, gemuri. Toate, fără 
excepţie, făcute în casă. 

— Par a fi delicioase. 

— Localnicii din Siebenhoch, a explicat ea. Vor fie să 
mulţumească, fie să se scuze. Jumi-juma. 


e 147 œ 


M-am amuzat împreună cu ea. 

— Şi Werner a avut parte de multe coşuri de Crăciun. 
Iar eu risc să fac indigestie. 

— Păcat, a zis femeia. Şi eu care mă gândeam să te 
procopsesc cu câteva şi de la noi. 

Am râs. 

Ceaiul era fierbinte şi am suflat în el. Verena îşi 
pregătise şi pentru ea o ceaşcă. Am încercat să mi-o 
imaginez în '85 şi n-a fost prea greu. Cred că nu era foarte 
diferită de femeia care stătea acum în faţa mea. Nevasta 
lui Şefu' Krün arăta cam de treizeci de ani, cu toate că de- 
acum se îndrepta către cincizeci. 

— Sticla aia e un „mulţumesc” sau un „scuzaţi-mă”? 

— Ca să spun drept, amândouă. Voiam să-i mulţumesc 
lui Max pentru că nu mi-a dat amendă şi... 

Verena m-a întrerupt, ridicând ochii la cer. 

— Şi-a făcut numărul preferat şi cu tine, înseamnă. 

— Care număr? 

Verena maimuţări expresia severă (cea de zbir dat 
naibii) a bărbatului său. 

— Hei, străine, fii cu băgare de seamă dacă te scobeşti 
în nas, că noi prin părţile astea îi urâm pe cei care se 
scobesc în nas. Îi atârnăm în faţa primăriei şi pe urmă ne 
jucăm aruncându-le taler din şanţ în cap... 

Ceaiul îmi rămăsese în gât. 

— ...folosindu-ne de pistoalele de înfipt cuie, a încheiat 
femeia, făcându-mi cu ochiul. 

— Exact numărul acesta. Numai că era vorba de o 
depăşire de viteză. 

— Juma’ de sticlă e un „mulţumesc”, dar cealaltă 
jumătate? a întrebat ea. 

Nu uitam că ochii lui Werner sunt mereu aţintiţi asupra 
mea. Dar nici nu voiam să ratez ocazia de a pune unele 
întrebări. Aşa că am zis, mai în glumă, mai în serios: 

— Noi suntem prieteni, nu? 

— De mai bine de zece minute. 

— Prin părţile mele, zece minute sunt suficiente pentru a 
construi imperii. 


< 148 » 


— Atunci zic că suntem prieteni. Dă-i drumul. 

Am luat o gură de ceai. 

— Aş vrea să-l întreb pe Max despre Bletterbach. 

Zâmbetul Verenei s-a frânt. O cută adâncă şi-a făcut 
apariţia între sprâncenele ei. Doar pentru o clipă, după 
care faţa i s-a înseninat din nou. 

— La Centrul pentru Vizitatori nu ţi s-au dat destule 
broşuri? 

— Cum să nu, au fost grozavi, am răspuns eu precaut, 
dar voiam să aflu ceva mai concret legat de omorurile din 
'85. Din pură curiozitate, am adăugat, după o pauză. 

— Din pură curiozitate, a repetat după mine, jucându-se 
cu ceaşca de ceai. Din pură curiozitate despre una dintre 
cele mai groaznice poveşti legate de Siebenhoch, Salinger? 

— E a doua mea natură, am zis eu, încercând să par 
relaxat. 

— Să redeschizi vechile răni? Şi asta face parte din a 
doua ta natură? 

— N-aş vrea să par... 

— Nu pari. Chiar eşti, m-a întrerupt sec femeia. Şi acum 
ia-ţi sticla şi uşcheală! 

— Dar de ce? am întrebat, uimit de vehementa ei. 

— Pentru că fix din '85 nu-mi mai pot sărbători ziua de 
naştere, nu ţi se pare îndeajuns? 

— Nu am... 

Data de 28 aprilie. Ziua ei de naştere. 

Totul mi-a devenit limpede. Am roşit. 

Am inspirat adânc. 

— Poate Max e de altă părere. Poate că el ar avea chef 
să povestească şi... 

M-am blocat. 

Ură şi durere. Asta am citit pe trăsăturile feţei sale. 

O durere uriaşă. 

— Nici vorbă. 

— De ce? 

Verena şi-a încleştat pumnii. 

— Pentru că... a zis ea pe nerăsuflate, ştergându-şi o 
lacrimă. Te rog, Salinger. Nu-l întreba de asta. Nu vreau să 


e 149 + 


sufere. 

— Atunci, am zis, de ce nu-mi povesteşti tu? 

Judecând după emoţiile care i s-au suprapus pe chip, în 
mintea Verenei s-a purtat o bătălie fulgerătoare şi 
crâncenă. 

Am aşteptat în linişte rezultatul conflictului interior. 

— Dar promiţi că nu o să aduci vorba de asta? 

— Promit. 

B de la „baliverne”. 

T de la „ticălos“ 

S de la „surâs”. 

— Fii pe pace. 

— Dæ’ nu e pentru vreun film, nu? m-a întrebat. 

— Nu, e un fel de hobby al meu. 

A fost o alegere nefericită a cuvintelor, recunosc. Dar 
dacă i-aş fi spus adevărul, m-ar fi dat afară din casă. Unde 
mai pui că, în acel moment, nici măcar eu nu ştiam care e 
adevărul. 

Era pura curiozitate cea care mă îmboldea să pun toate 
acele întrebări? Sau poate că povestea cu Bletterbach 
devenise şi pentru mine o obsesie? 

— Ce vrei să ştii? 

— Tot ceea ce ştii, am răspuns eu cu lăcomie. 

— Tot ceea ce ştiu e că urăsc acel loc. N-am mai călcat 
acolo din '85. 

— De ce? 

— Tu îţi iubeşti soţia, Salinger? 

— Da. 

— Tu cam ce ai simţi faţă de locul în care soţia ta a 
pierdut o bucată din ea însăşi? 

— Ură. 

— Vezi? Eu urăsc Bletterbach. Şi urăsc munca soţului 
meu. Urăsc uniforma aia a lui. Urăsc când merge pe 
urmele braconierilor, urăsc când îşi face show-ul cu noii 
sosiți, s-a uitat în jur, urăsc aceste coşuri nenorocite cu 
fructe. 

Şi-a trecut mâna pe sub nas şi şi-a mai tras sufletul. 

— Max e un om bun. Cel mai bun. Dar toată povestea aia 


<e 150 - 


l-a marcat şi eu tare aş dori să mă duc de aici. Să dau 
naibii şi Garda Forestieră, şi Siebenhoch, şi casa asta. Însă 
nu e cu putinţă. E ca o cicatrice, a spus şi a arătat către 
semnul ca o semilună din jurul ochiului meu, numai că a lui 
Max e aici, şi şi-a dus mâna la inimă. Poţi în fond pleca 
altundeva, dar rănile astea le vei duce cu tine pentru 
totdeauna. Fac parte din tine. 

— Pot înţelege asta. 

— Nu, a răspuns Verena, nu poţi. 

Ba da. Fiara îmi era martoră. 

— Cred că a fost tare greu, am spus. 

— Greu? a răbufnit Verena. Greu, zici? A trebuit să-l 
construiesc la loc bucăţică cu bucăţică. Au fost zile când 
îmi venea să-l părăsesc. Să mă duc de aici, să las totul 
baltă. Să mă dau bătută. 

— Dar nu ai făcut asta. 

— Tu ai fi lăsat-o baltă pe nevastă-ta? 

— Aş fi rămas. 

— La început, nu voia să vorbească despre asta. L-am 
rugat să se ducă la un psiholog, dar îmi răspundea mereu 
la fel. Nu avea nevoie de un doctor, avea nevoie doar de 
timp. Timp, zicea, a spus ea în şoaptă, scuturând din cap, 
era doar o chestiune de timp. 

— Se spune că e cel mai bun leac. 

— Asta până nu te ucide, a fost răspunsul amar al 
Verenei. Iar istoria cu masacrul din Bletterbach parcă e 
blestemată. Ştii despre ceilalţi? Hannes a omorât-o pe 
Helene, Werner şi-a luat tălpăşiţa fără niciun rămas-bun de 
la nimeni. Şi-a făcut valiza şi a tulit-o. Şi chiar înainte de 
plecare erau zile când nu-l vedeai deloc, decât cele în care 
apucai să schimbi cu el un salut şi gata. Devenise un alt 
om. Tăcut, arţăgos. Se vedea că nu mai suporta să stea 
aici. Şi pe urmă mai era şi Gunther. 

Verena şi-a frecat braţele, de parcă ar fi străbătut-o un 
fior. 

— Mi se făcea frică să-l văd pe Max aşezat lângă el şi 
stând de vorbă. Stăteau ore în şir, uite chiar aici, şi 
vorbeau, şi vorbeau cu uşa închisă. Nu beau, slavă Cerului, 


e 151 œ» 


dar când Günther pleca, Max avea în ochi o lumină... 

Verena îşi căuta cuvintele. 

— Avea ochii unui cadavru, Salinger. Ţi-ar plăcea să 
priveşti ochii cadavrului soţiei tale? 

Exista un singur răspuns la acea întrebare. 

— Nu. 

— După aceea vizitele lui au devenit din ce în ce mai 
rare. Gunther avea pe cineva, pe Brigitte, una de pe aici, şi 
relaţia era serioasă. Petrecea mai puţin timp cu Max, iar 
eu mă bucuram că ne descotorosiserăm de el. Fără 
Gunther, Max părea a se simţi mult mai bine. Numai că în 
fiecare an, pe la sfârşitul lui aprilie, devenea o altă 
persoană... 

Verena a început să se joace nervos cu verigheta. 

— Când s-a întâmplat prima oară, în '86, eu aveam 
nouăsprezece ani. La nouăsprezece ani, moartea e ceva ce 
li se întâmplă doar bunicilor sau alpiniştilor care nu ştiu 
să-şi cântărească puterile. Ba m-am gândit chiar că o 
petrecere ar putea să-i facă bine. Ca să-l scot din starea 
aia. 

— Şi a fost o greşeală? 

— A fost prima şi ultima oară când l-am văzut mânios. 
Nu, s-a corectat ea, mânios nu e bine spus. M-am speriat 
cumplit şi m-am întrebat dacă merită să lupţi pentru o 
persoană care părea că-şi ieşise din minţi. Eu chiar îmi 
doream cu adevărat să-mi petrec restul zilelor lângă un 
descreierat? Dar, într-un târziu, am înţeles că el nu simţea 
furie, ci durere. Evi, Kurt şi Markus erau singurii lui 
prieteni, iar el îi văzuse făcuţi ciosvârte. L-am iertat, dar 
nu mi-am mai sărbătorit ziua de naştere. Nu cu Max. Anul 
următor, cu o zi înainte de ziua mea, a umplut portbagajul 
şi a plecat la vechea moşie alor săi ca să se facă pulbere şi 
ca să poată trece peste asta. De atunci a devenit un obicei, 
poate un ritual. E un compromis bun până la urmă, căci 
Max nu a sfârşit ca Günther şi Hannes. 

— Şi Werner s-a salvat. 

O strâmbătură pe chipul Verenei. 

— Werner e mai bătrân ca Max şi e făcut dintr-un alt 


e 152 » 


aluat. Ca şef al Salvamontului apucase să vadă câte şi mai 
câte. Dar Max pe vremea aceea era în fond un puştan, cu 
toate că mie, naivă cum eram, mi se părea un om în toată 
firea. În plus, Max mai avea şi telegrama aia care făcea ca 
rana să nu se poată închide. 

Văzându-mi faţa uimită, a început să râdă. 

— Nu ştii nimic, nu? 

— O telegramă? 

— Vrei s-o vezi? 

— Cum să nu. 

Verena a ieşit din bucătărie şi s-a întors cu o fotografie. 
A scos-o din ramă. Odată cu fotografia (Kurt, Max, Markus 
şi Evi cu părul răvăşit de vânt) din ramă a alunecat şi o 
telegramă îngălbenită. Verena a pus-o pe masă, netezind-o 
cu mâinile. 

— Aceasta e motivul pentru care Max nu-şi găseşte 
liniştea. 

— Ce e scris acolo? 

Verena mi-a arătat-o. 

„Geht nicht dorthin!” 

— „Nu mergeţi jos acolo”, am spus eu în şoaptă. 

Data ce apărea în josul hârtiei era „28 aprilie 1985”. 

— Cine a trimis-o? 

Verena a scos un oftat, de parcă ar fi auzit acea 
întrebare de nu ştiu câte ori. S-a uitat pe dosul telegramei. 

— Oscar Grunwald. Era un coleg de-al lui Evi, un 
cercetător. 

— Şi cum de...? 

— Una dintre primele sarcini pe care Şefu' Hubner i le-a 
trasat cu bucurie lui Max a fost aceea de a se deplasa la 
Aldino pentru a ridica telegramele şi poşta urgentă. 
Siebenhoch era prea mic pentru a avea propriul său oficiu 
poştal, iar poştaşul era un bătrânel care trebuia să facă 
dus-întors drumul ăla pe o motoretă de dinainte de război. 
Max nu suferea deloc să facă chestia asta, zicea că nu era 
în ton cu poziţia lui, a spus ea, iar privirea i-a devenit 
visătoare. Ţinea mult la uniforma lui. Şi avea dreptate. li 
venea de minune... 


< 153 + 


A alungat apoi gândul cu un gest al mâinii. 

— Era un fel de acord informal între Şefu' Hubner şi cei 
de la Poştă. Când sosea ceva important, cineva de la Garda 
Forestieră dădea o fugă la Aldino şi lui îi revenea sarcina 
să ducă poşta destinatarului. 

— Dar nu e ilegal? 

Verena a izbucnit. 

— Dar lumea avea încredere în Şefu' Hubner şi în Max, 
aşa că nu văd unde ar fi fost problema. 

— Nicio problemă, am răspuns eu, în timp ce mă 
concentram asupra acelui dreptunghi de hârtie. 

„Nu mergeţi jos acolo!” 

— În dimineaţa aia, Max coborâse la Aldino să ridice 
corespondenţa. Evi plecase deja spre Bletterbach, iar Max 
a băgat telegrama în buzunar, uitând pe loc de ea. Ziua aia 
a fost tare păcătoasă, chiar şi înainte de masacru. lar Max 
a avut numai bătăi de cap. 

— Zău? 

— Ploua şi au fost mai multe alunecări de teren. Max a 
trebuit să se ocupe de măsurători. Era singur, Şefu' 
Hubner făcuse un infarct şi era internat la spitalul San 
Maurizio din Bolzano. După care, spre seară, s-a mai şi 
răsturnat un camion, şi Max a avut mult de furcă şi cu 
accidentul acela tare urât, de se temea că n-o să poată 
ajunge la ziua mea în timp util. Dar în cele din urmă a 
reuşit, pentru că el dacă promite ceva, poţi fi sigur că va 
face tot posibilul să-şi ţină cuvântul. 

— Şi telegrama? 

— Am găsit-o eu, în buzunarul hainei lui, când s-a întors 
de la Bletterbach. Dacă aş fi ştiut ce consecinţe va avea 
gestul meu i-aş fi dat foc. Dar eu i-am arătat-o, iar Max a 
căpătat o expresie pe care n-o s-o uit niciodată. Parcă i-aş 
fi înfipt un pumnal în inimă. M-a privit şi a spus doar atât: 
„Aş fi putut”. Nimic altceva, dar era limpede ce voia să 
zică. Ar fi putut să-i salveze. Aşa a început obsesia asta a 
lui. 

— Dar nu are sens. _ 

— Asta ştiu eu şi ştii tu. Dar Max? In situaţia aia? După 


e 154» 


ce văzuse trupurile singurilor prieteni pe care îi avea aici 
la Siebenhoch ciopârţite în halul ăla? Ţi-am spus, s-a 
schimbat. A început să-i hărţuiască pe carabinieri, 
pisându-i cu telefoane zi şi noapte. Ba s-a luat şi la bătaie 
cu căpitanul ăla... 

— Alfieri. 

— Care nu a depus niciodată plângere, dar, oricum, 
fapta rămâne. Max spunea că nimeni nu ridică un deget 
pentru a-l găsi pe asasinul prietenilor săi. Lucrurile nu 
stăteau chiar aşa, dar dacă îi spuneai asta îşi ieşea rău din 
pepeni. Când a înţeles că ancheta se împotmolise şi că în 
scurtă vreme va fi sistată, a început investigaţiile de unul 
singur. Şi nu le-a încetat nici până în ziua de azi. 

— Am aflat că dosarul cu cercetările se află la sediul din 
Siebenhoch. 

— Nu. E la Max, în casa bunicilor. Casa Krün, unde a 
crescut. Le ţine pe toate acolo. 

Ceaiul se răcise deja. Dar l-am băut totuşi, fiindcă 
simţeam nevoia să fumez şi aşa alungam această ispită. 
Dar n-a ţinut. 

— Dar a făcut vreo investigaţie despre acest Oscar 
Grunwald? 

— Nu m-a lăsat niciodată să-i văd arhiva şi tot ceea ce 
ţine închis la moşia familiei lui, dar sunt convinsă că Max 
are câte un dosar despre fiecare locuitor din Siebenhoch. 

M-a luat cu fiori. 

— Aşa a ales pentru a putea merge mai departe, a zis 
Verena. Pentru a păstra vie furia. Max e orfan. Părinţii lui 
au murit într-un accident de maşină, pe când el avea doar 
câteva luni. A crescut cu bunica. Frau Krun. O femeie 
puternică. A murit la aproape o sută de ani. Soţul ei a fost 
o victimă a prăbuşirii minei din '23 şi, din acea zi, Frau 
Krün nu s-a mai îmbrăcat decât în negru. Odată cu 
moartea soţului a pierdut totul, pe vremea aceea nu 
existau asigurări. Erau foarte săraci, poate cei mai săraci 
din toată zona. Max era un copil drăguţ, timid. Era foarte 
bun la învăţătură, de altfel Frau Krün nici n-ar fi acceptat 
altceva decât notele cele mai bune. Singurii prieteni pe 


< 155» 


care îi avea Max erau Kurt, Markus şi Evi. Alături de ei, 
Max reuşea să nu mai fie soldăţelul disciplinat pe care 
Frau Krun voia să-l crească, putea să fie el însuşi. Dar 
moartea lor l-a condamnat la singurătate. 

— Treizeci de ani de mânie. Nu riscă să se distrugă în 
felul acesta? 

— Dar nu de asta sunt şi eu pe lume? 

Am rămas în tăcere, cufundaţi în gânduri. 

— Şi tu? am întrebat-o. 

— Eu ce? 

— Tu cam ce părere ai? 

Verena se juca cu fotografia. Degetele ei desenau mici 
cercuri în jurul chipului unui Max tinerel şi lipsit de griji. 

— O să-ţi par acum o femeie de la munte plină de 
superstiții, dar nu sunt. Am o diplomă de infirmieră şi mă 
consider o infirmieră bună. Conştiincioasă, pregătită. Aşa 
cum mulţi de aici din sat pot să confirme. Imi place să 
citesc, eu am fost aceea care am insistat pe lângă 
administraţia locală să ajungă până aici la Siebenhoch cu 
şoseaua cu bandă lată. Nu cred în basme, în monştrii de 
sub pat sau în Pământul plat. Dar sunt convinsă că 
Bletterbach este un loc blestemat, exact la fel cum sunt 
convinsă că fumatul face rău. Prea multe vieţi s-au pierdut, 
acolo înăuntru. Ciobani dispăruţi în neant. Pădurari care 
au povestit despre nişte lumini ciudate şi despre nişte 
urme şi mai bizare. Legende, mituri, flăcări stranii. Poţi s-o 
iei cum vrei, dar şi în spatele celei mai absurde legende 
există un miez de adevăr. 

M-am gândit la comunitatea din Fanes. 

Verena şi-a urmat vorba. 

— Pun pariu că după ce ai auzit atâtea răutăţi pe seama 
ta nu îţi va fi greu să mă crezi că pe vremuri prin părţile 
astea au tot fost procese sumare, şi nu puţine. Pentru 
vrăjitorie mai ales. Dar ruguri n-au existat. Siebenhoch 
avea sistemul său de a face dreptate. Sărmanele acelea 
erau prinse şi lăsate singure în Bletterbach. Niciuna nu s-a 
întors vreodată. Multe poveşti se spun pe seama acelui loc, 
care nu prea ar fi pe placul celor de la Centrul pentru 


<e 156 » 


Vizitatori. 

— Dar horror-ul atrage, am zis eu. 

— Însă nu acest gen de horror. Ai fost acolo? 

— Am dus-o pe fiică-mea. 

— Şi ţi-a plăcut? 

— Clara s-a distrat de minune. 

— Eu te întreb pe tine dacă ţi-a plăcut. 

M-am gândit câteva clipe. 

— Nu, nu m-am distrat. E atât de... e o nebunie să spun 
aşa ceva, că doar tot pământul ăsta e bătrân, dar acolo 
simţi povara timpului. 

Verena a dat din cap aprobator. 

— Povara timpului, da. Bletterbach este un uriaş cimitir. 
Cu toate fosilele alea, numai oase. Cadavre. Cadavrele 
unor creaturi care... eu nu sunt o fundamentalistă, 
Salinger. Şi nici bigotă nu sunt. Ştiu că Darwin avea 
dreptate. Speciile evoluează, iar dacă nu evoluează când 
habitatul lor se schimbă, pur şi simplu se sting. Dar cred în 
Dumnezeu. Nu într-un Dumnezeu cu barbă albă care şade 
pe tron în cel mai înalt dintre ceruri, asta e o viziune pe 
care o socot prea simplistă, ci cred în Dumnezeu şi în felul 
Său de a face să se mişte maşinăria asta pe care o numim 
univers. 

— În „proiectul inteligent”. 

— Da. Şi cred că a existat un motiv pentru care 
Dumnezeu a hotărât să radă acele fiinţe de pe faţa 
pământului. 

Am avut senzaţia că bucătăria a devenit mai întunecată 
şi mai strâmtă. Un scurt atac de claustrofobie. 

Verena s-a uitat la ceasul de deasupra chiuvetei şi a 
făcut ochii mari. 

— E târziu, Salinger, trebuie să pleci. Nu vreau ca Max 
să te găsească aici. 

— Iţi mulţumesc pentru ce mi-ai povestit. 

— Nu-mi mulţumi. 

— Atunci sper că măcar sticla aia îşi merită banii pe care 
i-am scos din buzunar ca s-o cumpăr. 

Verena a părut uşurată de replica mea. Interogatoriul 


e 157 œ» 


luase sfârşit. 

— O să-ţi dau de ştire. 

Ne-am ridicat. 

— Salinger? 

— Nu, n-o să-i pomenesc nimic lui Max. 

Verena s-a mai înseninat la faţă. Nu foarte mult, dar 
suficient cât să i se mai atenueze cuta ce-i despărțea 
sprâncenele. 

Mi-a strâns mâna. 

— E un om bun. Nu-l răni. 

Tocmai căutam modul potrivit de a-mi lua rămas-bun, 
când am auzit uşa deschizându-se şi apoi paşii obosiţi ai lui 
Max. 

— Salinger? a spus, uimit să mă vadă. Cărui fapt îţi 
datorăm această vizită? 

Verena i-a arătat sticla de Blauburgunder. 

— Mi-a vorbit despre o amendă evitată, domnule şerif. 

Max a mustăcit. 

— Nu trebuia. 

— Sunt aproape unul de prin partea locului de-acum, am 
glumit eu. Oricum, s-a făcut târziu, speram să beau şi eu 
un pahar cu cineva, dar Annelise o fi deja îngrijorată. 

Max s-a uitat la ceasul de la mână. 

— Nu-i aşa târziu. Ar fi un păcat să pleci cu gura uscată. 

Cu paşi mari a străbătut sala de la intrare. 

— Iau tirbuşonul şi... 

Nu a sfârşit fraza. A înlemnit în uşa bucătăriei. Am 
văzut-o pe Verena cum a făcut un pas spre el, după care s- 
a oprit, ducându-şi mâna la gură. 

Max s-a întors spre mine şi a şuierat pe un ton ca 
gheaţa: 

— Ce înseamnă asta? 

A arătat spre fotografia şi telegrama de pe masă. 

— Din neatenţie, Max, am atins rama şi... 

— Bazaconii, a zis Max. 

Ochii lui nu se dezlipeau de la mine. 

— Bazaconii şi iar bazaconii. 

— E vina mea, Max. 


< 158 + 


— Şi a mai cui? 

— Voiam să stau de vorbă cu tine. De aceea am venit 
aici. 

— Dar tu, a intervenit Verena care aproape că-şi 
înghiţea cuvintele, dar tu, cum nu erai, m-am gândit că ar 
fi mai bine să stau eu de vorbă cu el. 

— E vina mea, Max, am repetat cu tărie. Verena nu avea 
nicio intenţie să... 

Max a făcut un pas ameninţător către mine. 

— Să facă ce? 

— Să povestească. 

Max fremăta de încordare. 

— Dar ştie Verena de ce te interesează atât de mult 
povestea asta? 

— Ce vrei să spui? 

Bărbatul a izbucnit într-un râs batjocoritor. 

— Că vrei să-ţi iasă nişte bănuţi din chestia asta. 

Am rămas înmărmurit. 

— Nu ţi-a spus nemernicul ăsta, a zis Max întorcându-se 
către nevastă-sa, că vrea să facă bani de pe urma unui 
filmuleţ despre masacrul din Bletterbach? Dar, vă rog, 
domnule regizor. Luaţi-ne şi cadavrele şi expuneţi-le în 
faţa publicului de pe jumătate de mapamond. Scuipaţi, vă 
rog, pe mormintele lor. Doar nu aşa îţi câştigi tu pâinea, 
Salinger? 

— Ce au publicat ziarele nu sunt decât minciuni. O să 
demonstrez asta de îndată ce documentarul despre Ortles 
va fi gata. Şi pot să te asigur că nu am nicio intenţie să 
filmez absolut nimic despre povestea lui Kurt, Evi şi 
Markus. 

Max a mai făcut un pas către mine. 

— Să nu îndrăzneşti să le pronunţi numele. 

— E mai bine să plec, Max. Îmi pare rău de deranj. Şi 
mulţumesc pentru ceai, Verena. 

N-am apucat însă să mă întorc spre ieşire, că Max m-a 
înşfăcat de gât, izbindu-mă de perete. Un crucifix de lemn 
a căzut pe podea, făcându-se bucăţi. 

Verenei i-a scăpat un țipăt. 


< 159 + 


— Mai încearcă tu să apari pe aici, a rânjit la mine Şefu' 
Kriun, şi o să am grijă să ai parte de o grămadă de belele. 
Şi dacă ai puţină minte în dovleacul ăla tâmp uşcheşte-te 
de aici. Nu avem nevoie de şacali la Siebenhoch. 

I-am prins mâinile, încercând să scap din strânsoare. 
Dar mă ţinea foarte strâns, n-am reuşit decât să mai inspir 
puţin oxigen şi să-i spun: 

— Nu sunt şacal, Max. 

— Bănuiesc că la Hollywood aşa merg lucrurile, că 
sunteţi obişnuiţi cu genul ăsta de porcării. Dar aici, la 
Siebenhoch, avem o chestie care se numeşte moralitate. 

Mi-a dat în fine drumul. 

Horcăiam de-a binelea. 

Apoi Max m-a lovit. O dreaptă dură, precisă, direct în 
pomeţi. O explozie de luminiţe şi am căzut ca o cârpă la 
podea. Când am ridicat capul, Max mă domina întru totul. 

— Asta aşa, ca o mică arvună. Şi acum valea, dacă nu 
vrei să mai capeţi câteva. 

Ameţit de durere, mi-am luat iute haina şi am ieşit. 


3. 


Din fericire Clara dormea. 

Am intrat străduindu-mă să fac cât mai puţin zgomot 
posibil. Mi-am scos pantofii, căciula şi hanoracul. Casa era 
cufundată în întuneric, dar nu aveam nevoie să aprind 
lumina ca să mă orientez. 

Am reuşit să mă strecor în baie şi mi-am clătit faţa. 

Jumătate de obraz avea culoarea unei vinete. 

— Salinger... 

Am simţit cum mi se întoarce stomacul pe dos. Annelise 
avea părul ciufulit şi o expresie alarmată. Chiar şi fără 
machiaj mi se părea foarte frumoasă. Mi-a luat capul între 
mâini şi s-a uitat la vânătaia mea. 

— Cine te-a adus în halul ăsta? 

— Nu e nimic, linişteşte-te. 

— Tipul ăla? Ăla de la Lily Bar? 

— Arată doar cam urâţel, şi am început să fac nişte 


< 160 » 


strâmbături idioate, ca s-o mai calmez. 

Durerea mă făcea să lăcrimez. 

— De data asta nu scapă basma curată. Eu chem 
carabinierii. 

Am oprit-o. 

— Las-o baltă, te rog. 

— Ce se tot întâmplă, Salinger? 

Nu era furioasă. Era speriată. 

— A fost Max. 

— Şefu' Krun? 

Annelise părea şocată. 

— Dar era beat? 

— Nu era beat şi, într-o anumită măsură, am şi meritat- 


Annelise s-a desprins de mine. 

Sunt convins că o parte din ea intuise deja ceea ce 
puneam eu la cale. Orele în care stăteam închis în biroul 
meu în faţa computerului. Plecările mele intempestive. 
Toate acestea erau nişte indicii pe care creierul ei nu se 
poate să nu le fi înregistrat. Doar că refuza să recunoască. 
Dar în acest punct i-a fost imposibil să nu înţeleagă. 

— La ce lucrezi? 

Glasul îi era plat, fără intonaţie. Aş fi preferat să zbiere. 

— La nimic. 

Annelise mi-a apăsat vânătaia cu degetul. 

— Doare? 

— Ah, Dumnezeule, da, m-am opus eu. 

— Minciunile tale dor şi mai tare. Vreau adevărul. Acum. 
Pe loc. Şi străduieşte-te să fii convingător. 

— Putem merge în bucătărie? Simt nevoia să beau ceva. 

Annelise s-a răsucit şi, fără vreun cuvânt, a dispărut pe 
coridorul cufundat în întuneric. Am urmat-o. Dar mai întâi 
am băgat capul în dormitorul Clarei. Dormea ghemuită pe 
o rână. l-am aranjat plăpumioara. După care am coborât în 
bucătărie. 

Annelise îmi pregătise deja o bere pe masă. 

— Vorbeşte. 

— Mai întâi vreau să ştii că nu e un nou proiect. 


e 161 œ» 


— Nu e? 

— Nu. E doar un mod de a-mi ţine mintea trează. 

— Lăsându-te luat la pumni de jumătate de sat? 

— Astea sunt doar daune colaterale. 

— Şi eu sunt o daună colaterală? 

Am observat că îi tremura vocea. Am încercat să-i iau 
mâinile într-ale mele. Dar abia dacă i le-am putut atinge. 
Erau îngheţate. Annelise şi le-a tras iute îndărăt, 
ascunzându-le în poală. 

Am început să-i explic totul, evitând însă folosirea 
cuvântului „obsesie”. 

— Şi nu e un proiect, am încheiat eu, am doar nevoie de 
asta ca să... 

— ...Ca să? 

— Pentru că altfel simt că-mi pierd minţile. 

Am lăsat capul în jos. 

— Ar fi trebuit să-ţi vorbesc de toate astea mai devreme. 

— Aşa gândeşti tu? Că ar fi trebuit să-mi vorbeşti de 
toate astea mai devreme? 

— Eu... 

— Dar ai promis. Un an sabatic. Un an. Şi când colo? Cât 
a durat? O lună? 

Nu am zis nimic. Avea dreptate. 

B de la baliverne. 

— Dumnezeule, dar eşti ca un copil. Te bagi în nişte 
chestii fără să te gândeşti la consecinţe. Dar chiar nu eşti 
în stare să... 

— Annelise. 

— Să nu mai spui un cuvânt. Era o promisiune. M-ai 
minţit. Şi mâine dimineaţă ce o să-i spui Clarei? Că s-a 
întâmplat să te izbeşti de un pumn? 

— O să inventez eu o istorioară amuzantă. 

— E ceea ce faci de fiecare dată în fond, nu? Inventezi 
poveşti. Ar trebui să plec, Salinger. Să-mi iau copilul şi să 
mă duc. Eşti periculos. 

Aceste cuvinte au fost un şoc pentru mine. 

Am simţit cum viscerele mi se răsucesc. Durerea 
dispăruse. 


e 162 » 


— Doar nu vorbeşti serios, Annelise. 

— Ba da. 

— Am greşit, am recunoscut eu, ştiu asta. I-am minţit pe 
toţi. Pe tine, pe Werner, pe toţi. Dar nu merit aşa ceva. 

— Ba meriţi şi mai rău, Salinger. 

M-am străduit să articulez nişte vorbe în apărarea mea, 
dar Annelise avea dreptate. Tocmai demonstrasem că sunt 
un soţ foarte rău şi un tată şi mai rău. 

— Tu nu eşti bine, Salinger, şi tonul Annelisei se 
schimbase. 

Era o umbră de plânset în vocea ei. 

— Ai nevoie de medicamentele alea. Ştiu că nu le iei. 

— Medicamentele nu au nicio legătură, voiam doar să... 

— „îţi demonstrezi ţie însuţi că eşti tot tu, cel de 
dinainte? Că nu te-ai schimbat? Era să mori în ghețarul 
ăla. Dacă tu chiar crezi că asta nu te-a schimbat, atunci 
eşti cu adevărat un idiot. 

Am închis brusc gura. Simţeam cum cerul gurii mi se 
uscase şi cum limba îmi devenise o fâşie flască de piele. 

Pleacă. 

— N-are rost să-mi spui că nu-i aşa. Tu te-ai schimbat. 

Şi eu m-am schimbat. Şi Clara s-a schimbat. E firesc. Din 
anumite experienţe n-avem cum să ieşim întregi. 

— Nu, n-avem cum să ieşim întregi. 

— Tu crezi că nu mi-am dat seama? Doar te văd. Te 
cunosc. Văd privirea aia. 

— Ce privire? 

— Privirea unui animal în cuşcă. 

— Aproape că am ieşit. 

Annelise a scuturat din cap, plină de amărăciune. 

— Tu chiar crezi asta, Salinger? Vreau să te uiţi în ochii 
mei. Vreau adevărul. Dar să-ţi fie clar că dacă din gura ta 
nu va ieşi numai şi numai adevărul, o să-l chem pe tata, o 
s-o iau pe Clara şi o să petrecem noaptea la Welshboden. 

— Povestea e că... 

Dar n-am terminat fraza. Pe neaşteptate a avut loc. Ceva 
înăuntrul meu a rupt orice zăgaz. 

Am izbucnit în hohote de plâns. 


e 163 + 


— Fiara, Annelise. Fiara e mereu aici cu mine. Uneori e 
tăcută, uneori se potoleşte, sunt zile bune când nu mă 
gândesc la ea nici măcar o secundă. Dar ea e mereu în 
adâncul fiinţei mele. Şi şuieră, şuieră, vocea aia, eu nu mai 
pot, vocea... 

Annelise m-a luat în braţe. Am simţit trupul ei cald cum 
îl strânge pe al meu. M-am lăsat cufundat în acea căldură. 

— Mie mi-e mereu frică, Annelise. Mereu. 

Femeia pe care o iubeam m-a legănat uşor, aşa cum am 
văzut-o de atâtea ori legănând-o pe Clara. Treptat, 
lacrimile mi s-au potolit. Au rămas doar suspinele. 

Apoi nici acelea. 

Annelise s-a desprins de mine cu blândeţe. 

— De ce nu mi-ai vorbit de asta? 

— Pentru că nu vreau să iau hapurile alea nenorocite. 

Annelise a devenit încordată. 

— Dar ai nevoie de ele. 

Acum înţelegeam şi eu. 

— Da. Ai dreptate. 

Annelise a suspinat din greu. 

— Promite-mi. 

Am dat din cap. 

— Tot ce vrei. 

— Anul sabatic. Începe acum. 

— Da. 

— Şi gata cu masacrul din Bletterbach. 

— Da. 

— Şi o să începi să iei doctoriile. 

M-a țintuit cu privirea. 

— O să faci asta? 

— Da, am minţit eu. 


e 164 œ» 


a 


Impăratul elfilor 


1. 


Pe 31 decembrie am intrat în camera Clarei şi am trezit- 
o. Încruntată, fetiţa m-a privit cu ochi somnoroşi. 

— Papà? 

— Trezeşte-te, puturoasă mică, trebuie să plecăm. 

— Unde? 

— La castelul Împăratului elfilor, i-am răspuns, radios. 

Ochişorii Clarei au strălucit de curiozitate. S-a ridicat în 
fund pe pat. 

— Unde trăieşte Împăratul elfilor? 

— Pe un munte îndepărtat. E foarte, foarte frumos. 

— Cu adevărat o să mă duci la împăratul elfilor? 

— Promit din tot sufletul, puiule, i-am răspuns, făcându-i 
cu ochiul. Câte litere are „suflet”? 

— Şase, a fost răspunsul. 

Exact ca „iubire”, m-am gândit eu. 

Clara a sărit din pat şi a dat fuga în bucătărie, acolo 
unde Annelise pregătise deja o gustare uşoară. În mai 
puţin de jumătate de oră eram gata. 

Organizasem totul, cu complicitatea lui Werner şi a 
câtorva persoane pe care le cunoscusem în timpul 
filmărilor pentru Mountain Angels. Era un cadou. Nu 
pentru Clara. Era un cadou pentru Annelise. Voiam să 
reînceapă să aibă încredere în mine. Voiam să mă 
privească din nou aşa cum mă privea înainte de 15 
septembrie. 

De aceea, când ne-am urcat în maşină, eram aproape tot 
atât de emoţionat precum Clara. Am pornit şi imediat am 
luat-o pe drumul naţional. 

Cu excepţia câtorva camioane şi maşini, şoseaua era 
numai a noastră. Am dat drumul la DVD-player şi am 
început să cânt din toţi bojocii cele mai cunoscute hituri 
ale formaţiei Kiss. 


e 165 - 


Clara îşi acoperea urechile cu mânuţele, Annelise 
urmărea show-ul meu amuzată şi intrigată totodată. 

Trebuia să fie o surpriză pentru ea, deci o ţinusem 
departe de planurile mele, ceea ce era suficient ca să nu 
priceapă ce intenţii aveam pentru revelionul nostru sud- 
tirolez, dar nu în aşa măsură încât să devină bănuitoare în 
legătură cu alte lucruri de care mă ocupam. 

Pe scurt, gata cu Bletterbach. 

Nu ştiu în ce măsură avea încredere, dar era acolo, cu 
mine, şi asta îmi era de ajuns ca să mă simt plin de energie 
şi de speranţă. Anul care începea, 2014, trebuia să fie anul 
cotiturii. 

Anul vindecării. 

— O să fie frig? 

— Foarte. 

— Clara o să se îmbolnăvească. 

— Clara n-o să se îmbolnăvească. 

— Atunci o să răceşti tu. 

— Cobe ce eşti. 

— Dar chiar nu vrei să-mi spui unde mergem? 

N-am răspuns. 

Doar nu mă strofocasem atâta ca să stric surpriza pe 
ultima sută de metri. Aşadar, lacăt la gură. Am fost mai cu 
seamă atent să nu-mi scape vreo vorbă despre modalitatea 
în care vom ajunge la castelul împăratului elfilor. Fiindcă 
Annelise ar fi refuzat cu tărie, ştiam asta. S-o pun în faţa 
faptului împlinit era un lucru mârşav, dar scopul era nobil. 

Am dat aparatul mai tare şi am început să chirăi Rock ’n’ 
roll All Nite. 

Am ajuns la Ortisei, prima etapă a călătoriei noastre. 
Localitatea era ascunsă sub o pătură de zăpadă, dar 
fierbea de activitate. 

Am lăsat maşina în centru şi am hăpăit un mic dejun 
pantagruelic. Clara a lichidat o felie de tartă cu fructe ce 
părea cât ea de mare. Când ne-am îmbuibat suficient m-am 
uitat la ceas. 

— Am întârziat la caleaşca noastră specială. 

Annelise s-a uitat în jur. 


e 166 » 


— Eu credeam că asta e surpriza. 

— Ortisei? 

— M-am înşelat? 

— Nu e destul de frig. 

— Mie mi se pare că e destul de frig, Tata Urs. 

Am tras puternic aer în piept. 

— Pentru Tata Urs ăsta nu e frig. E călduţ. 

— Dar termometrul zice minus şapte grade. 

— Căldură tropicală. 

— Papă, dacă întârziem, caleaşca specială se va preface 
într-un dovleac? 

— Mai bine ne-am grăbi. Nu se ştie niciodată. Dar mama 
trebuie să îmi promită ceva, altfel adio caleaşcă specială. 

— Ce trebuie să promită Mama Ursoaică? a întrebat 
Annelise, suspicioasă. 

— Că va ţine ochii închişi. 

— Cât timp? 

— Până când zice Tata Urs. 

— Dar... 

— Mami! Vrei să se prefacă într-un dovleac caleaşca 
noastră specială? Eu vreau să văd castelul împăratului 
elfilor! 

Intervenţia Clarei a fost hotărâtoare. Am pornit din nou 
la drum şi, în mai puţin de cincisprezece minute, eram la 
destinaţie. 

— Acuma pot? 

— Încă nu, Mama Ursoaică. 

— Ce-i cu mirosul ăsta? 

— Nu-l lua în seamă. 

— Pare kerosen. 

— Aer de munte, iubito. Concentrează-te asupra lui. 

Am ajutat-o să iasă din maşină şi am condus-o la braţ 
până în faţa hangarului. 

— Acum Mama Ursoaică poate deschide ochii. Annelise 
a făcut întocmai. Reacţia ei a fost aceea pe care o 
prevăzusem. 

A încrucişat braţele şi a răbufnit. 

— Nici să nu-ţi treacă prin minte. 


e 167 œ» 


— O să ne distrăm. 

— Nici poveste. 

— Zborul este visul omenirii. Icar. Leonardo da Vinci. 
Neil Armstrong. Un mic pas pentru om... 

— Icar a sfârşit-o cam prost, domnule Geniu. Dacă tu 
chiar crezi că o să mă urc în drăcia aia, dragă Jeremiah 
Salinger, înseamnă că nu mă cunoşti destul de bine. 

— Dar de ce? 

— Pentru că nu se poate ţine în aer. Nu are aripi. 

O cunoşteam. Şi încă foarte bine. De aceea, în loc să-i 
răspund am luat-o pe Clara în braţe şi m-am apropiat de 
elicopter. 

— E un B3, i-am zis, e un fel de catâr zburător. 

— Mănâncă paie? 

— Paie şi kerosen. 

— Şi kerosenul pute în halul ăsta? 

— Nu spune prea tare chestia asta că B3 se va simţi 
jignit. 

— Iertaţi-mă, domnule catâr zburător. 

— Cred că te-a iertat. 

— De unde ştii? 

— Tata ştie mereu totul, am zis eu pe un ton solemn. 

Mă întrebam încă pentru câtă vreme o frază ca asta va 
izbuti să pună capăt discuţiilor. 

— Şi o să ne folosim de catârul zburător ca să mergem la 
castelul împăratului elfilor? 

— Sigur. Îl vezi pe nenea ăla de acolo? am întrebat-o, 
arătând către pilotul elicopterului care se îndrepta spre 
noi. El va conduce catârul zburător în locul nostru. 

Clara a început să aplaude, fericită. 

— Pot să vă întreb cum reuşiţi să staţi acolo sus? 

— Dar pot şi mai multe, a răspuns pilotul. Vrei să te 
aşezi lângă mine ca să mă ajuţi să conduc? 

Clara a şi luat loc în carlinga elicopterului fără să mai 
răspundă. 

M-am întors către Annelise. 

— Tubito? 

— Eşti o hahaleră, a fost răspunsul ei. 


e 168 » 


Zborul a durat mai puţin de un sfert de oră. Nu era vânt 
la înălţime şi norii nu obturau priveliştea. Peisajul, văzut 
de sus, era demn de chiotele Clarei. Până şi Annelise, după 
ce s-a mai obişnuit cu zgomotul turbinelor, a trebuit să 
admită că era încântător. În ceea ce mă priveşte, eram 
prea fascinat de expresia de uimire a fiicei mele ca să mă 
mai gândesc la Fiară. 

Sau la toate văile săpate de torenţi acolo dedesubt. 

Am aterizat într-un vârtej de zăpadă şi gheaţă. Am 
descărcat rucsacurile. Mi-am luat rămas-bun de la pilot şi 
elicopterul s-a pus din nou în mişcare, lăsându-ne singuri. 
La trei mii de metri altitudine. 

— Ăla e castelul împăratului elfilor? 

Cabana Vittorio Veneto de pe masivul Sasso Nero era un 
reper istoric făcut din cărămizi, piatră şi mortar. Fusese 
construit de către pionierii alpinismului, iar semnele 
vremii le purta la vedere, ca pe nişte trofee. Acele ziduri 
salvaseră cine ştie câte mii de vieţi de-a lungul celor o sută 
douăzeci de ani de istorie. În scurtă vreme urma să fie 
dărâmată, întrucât topirea permafrostului îi deteriorase 
temeliile. Te durea sufletul la gândul că acel loc urma să 
dispară. 

Liniştea de acolo, după ce elicopterul dispăruse la 
orizont, era ireală. În jurul nostru erau doar cer, zăpadă şi 
piatră. Nimic altceva. Ochii Annelisei străluceau. 

Am ciupit-o uşor de obraz. 

— Douăzeci şi cinci de grade sub zero, iubito. Asta e 
ceea ce Tata Urs numeşte „frig”. 

— Mergem, papà? 

În prag îşi făcuse apariţia un bătrânel îmbrăcat în negru, 
cu ochi mici ca două crăpături şi cu păr foarte rar. Avea o 
faţă ascuţită şi ne zâmbea. 

— Sunteţi domnul Salinger, a zis el, luându-mi rucsacul. 
lar dumneavoastră sunteţi Annelise, fiica lui Werner Mair, 
nu-i aşa? 

— Chiar ea. A 

— Iar tu cred că eşti Clara. Îţi place casa mea, du kloane 
Clara? 


e 169 œ» 


Clara s-a uitat atent la acel personaj straniu, care chiar 
semăna cu un elf, după care, în loc să răspundă, a puso 
întrebare: 

— Tu locuieşti aici, domnule? 

— De mai bine de treizeci de ani. 

— Asta înseamnă că tu eşti împăratul elfilor? 

Bărbatul s-a uitat uimit mai întâi la mine şi apoi la 
Annelise. 

— Cred că fetiţa asta a câştigat o portie dublă de desert. 
Veniti, vă rog. 

În afară de împăratul elfilor şi câţiva spiriduşi care îi 
slujeau, după cum spunea Clara, nu mai era nimeni. 
Castelul era în întregime al nostru. Clara era în culmea 
fericirii. Şi nici Annelise nu era mai prejos. 

Iar eu eram mândru de mine însumi. 

Am luat masa devreme, aşa cum se face la munte. O 
porţie enormă de ciuperci cu mămăligă, şuncă afumată, 
cartofi cu sare şi apa cea mai pură pe care am băut-o 
vreodată. Poate din cauza altitudinii, poate pentru că eram 
fericit să mă aflu acolo sus cu fiinţele pe care le iubeam cel 
mai mult pe lume, în orice caz apa aceea mi s-a urcat la 
cap. Orele de după cină mi s-au părut interminabile, dar în 
sensul bun al cuvântului. Am rămas la taifas cu cabanierul 
şi ajutoarele lui. 

A povestit cu vervă tot felul de istorioare, una mai 
incredibilă decât alta. Clara îi sorbea fiecare cuvânt. De 
mai multe ori a întrerupt povestirea pentru a cere mai 
multe detalii, iar cabanierul, în loc să se enerveze, părea 
fericit că are parte de o ascultătoare atât de atentă. La ora 
unsprezece am toastat cu ţuică şi ne-am pregătit pentru 
ultima parte a surprizei mele. 

Le-am pus pe Clara şi pe Annelise să îmbrace câte două 
pulovere groase şi o haină căptuşită şi, echipați cu 
lanterne, am ieşit în noapte. 

Au fost de ajuns câţiva paşi ca să fim proiectaţi într-o 
altă lume. O lume de o vastitate şi de o frumuseţe 
desăvârşită. Ne-am aşezat în zăpadă. Am luat termosul cu 
ciocolată caldă şi i l-am dat Clarei. 


e 170 œ» 


— Vrei să vezi o magie, puiule? 

— Ce magie? 

— Uită-te sus. 

Clara a ridicat capul. 

Nici urmă de poluare luminoasă. Nici urmă de smog. 
Nici urmă de nori. Am fi putut culege stelele una câte una. 
Annelise şi-a culcat capul pe umărul meu. 

— E grandios. 

Nu am răspuns. Ar fi fost de prisos. Dar am recunoscut 
acel ton al vocii ei. Era glasul femeii care mă alesese să-i 
fiu alături. Deloc neîncrezătoare, deloc în defensivă. 

Pur şi simplu îndrăgostită. 

— Ştii ceva, Clara? 

— Dacă nu-mi spui nu am cum să ştiu. 

— Ceea ce priveşti tu acum e comoara împăratului 
elfilor. El nu are bani şi nu are nici măcar maşină. În dulap 
are doar două haine, dar e cel mai bogat elf din lume. Nu ţi 
se pare? 

— Aici e locul unde se nasc stelele, papâ? 

— Se prea poate, puiuţ. 

Am rămas să privim stelele până când ceasul meu a 
arătat miezul nopţii. 

Am ciocnit paharele şi ne-am îmbrăţişat. Clara m-a 
ţocăit pe obraz şi s-a amuzat de ecoul pupăturii ei. A zis că 
era muntele care ne ura la mulţi ani. 

Am intrat în castel mult mai bogaţi decât la ieşirea din 
el. 


2. 


Annelise nu şi-a dat seama de nimic. Trucul era foarte 
simplu: să-mi iau pilulele în fiecare seară, înainte de a 
merge la culcare. Drept care nu tu coşmaruri, nu tu urlete, 
nu tu bănuieli. 

Între timp, mă străduiam să fiu soțul cel mai atent din 
lume şi un tată demn de această onoare. Continuam s-o 
mint pe Annelise despre tratamentul meu cu psiholeptice, 
dar intenționam să mă ţin de promisiune. Urma să uit de 


e 171 œ» 


masacrul din Bletterbach, să mă bucur de anul meu 
sabatic şi să mă fac bine. 

Era important. Pentru mine. Pentru Clara şi Annelise. Şi 
pentru Werner. Tatăl soţiei mele nu mi-a zis nimic, dar 
chiar şi de la kilometri distanţă puteam să-i citesc reproşul 
din priviri. Nu ştiu ce şi cât i-o fi împărtăşit Annelise, după 
cum o cunoşteam nimic sau prea puţin, dar nu era cale de 
scăpare din ochii lui de pasăre de pradă. 

Niciodată. 

Prima săptămână din ianuarie am petrecut-o dându-mă 
cu sania împreună cu Clara. Nu ascund că în ciuda vârstei 
mele mă distram ca un şcolărel. În spatele casei lui Werner 
se deschidea un tăpşan în pantă pe care sania de-un roşu- 
aprins prindea viteză ca o rachetă. Nu era periculos pentru 
că derdeluşul sfârşea într-un dâmb care îţi îngăduia să 
frânezi în deplină siguranţă. 

Cât priveşte însă marginea de răsărit a sătucului 
Welshboden, am fost cât se poate de categoric cu Clara: 
interzis cu sania pe pârtia aia kamikaze. Acolo panta era 
abruptă şi dădea într-o pădure cu trunchiuri mari care nu 
aşteptau altceva decât să-mi facă prinţesa arşice. Chiar şi 
mie îmi era frică de coborârea aceea, aşadar verboten. 

Zilele la Siebenhoch se scurgeau într-o voioasă rutină. 
Mă jucam cu Clara. Dormeam buştean. Mâncam cu poftă, 
iar vânătaia de pe obraz era de-acum o palidă pată de un 
gălbui spălăcit care în scurtă vreme avea să dispară. 
Făceam dragoste cu Annelise. Reîncepuserăm. Mai întâi cu 
precauţie, apoi cu tot mai multă pasiune. Annelise mă 
ierta. 

Coboram în Siebenhoch cât mai puţin posibil, doar 
pentru cumpărături. Îmi luam ţigările de la pompa de 
benzină din Aldino. N-am mai călcat prin magazinul lui 
Alois. 

Din când în când mă mai gândeam la Bletterbach, dar 
mă sileam să-mi alung din minte viermele acela ce mă tot 
rodea. Nu voiam să-mi pierd familia. Ştiam că ameninţarea 
Annelisei nu fusese dictată de vreo frică sau vreo mânie de 
moment. În orice caz, nu aveam de gând s-o pun la 


e 172 œ» 


încercare. 
Pe 10 ianuarie am făcut cunoştinţă cu Brigitte Pflantz. 


3. 


Pe etajere era marfă la discreţie. Erau mai multe tipuri 
de brandy, de coniac, de vodcă şi de ţuică. N-am fost 
niciodată amator de vodcă, iar în ceea ce priveşte ţuica 
puteam conta pe rezerva specială din casa Mair, deci pe 
astea le ştersesem de pe listă de la bun început. Coniacul 
nu-i plăcea Annelisei şi nici eu nu mă dădeam în vânt după 
el, însă un whisky din când în când... 

Am auzit un glas de femeie, dar nu am înţeles ce zisese. 

— Poftim? am întrebat, întorcându-mă cu faţa. 

— Vă deranjez? 

Avea o claie de păr blond care-i cădea pe laturile feţei. 
Fardul din jurul ochilor era uşor prelins. 

— Nu, mă gândeam la ceva. 

— Se mai întâmplă, a zis ea. 

Necunoscuta mă fixa fără încetare. Am observat că avea 
dinţi mari şi pătaţi de nicotină. Duhnea a alcool şi era zece 
dimineaţa. 

— Pot să vă ajut cu ceva? am întrebat străduindu-mă să 
fiu politicos. 

— Chiar n-ai idee cine sunt? 

— Mi-e teamă că nu, am răspuns stânjenit. 

Ea mi-a întins mâna. l-am strâns-o. Purta mănuşi. 

— Nu am făcut niciodată cunoştinţă personal. Dar tu ştii 
cine sunt. 

— Adevărat? 

Privirea ei fixă mă făcea să mă simt ca pe ghimpi. 

— Sigur că da. Sunt o persoană importantă. Pentru tine, 
Salinger, de-a dreptul fundamentală. 

Mănuşile negre s-au cuibărit din nou în buzunarele unui 
palton ce străbătuse prea multe ierni. 

— Pot să-ţi spun Jeremiah? a întrebat. 

— Ai fi singura, în afară de Werner şi de maică-mea. 

— E un nume frumos. E din Biblie. Ştiai? 


e 173 + 


— Aşa e... 

Femeia a început să recite: 

— „De ce strigi pentru ale tale răni? De netămăduit îţi 
este rana. M-am purtat cu tine astfel din pricina marii tale 
ticăloşii, pentru că s-au înmulţit păcatele tale.” 

— Nu sunt un mare fan al religiei, doamna... 

— Domnişoara. Spune-mi Brigitte. Brigitte Pflantz. 

— Bine, Brigitte, am zis, înşfăcând o sticlă la întâmplare 
şi punând-o în cărucior. Acum, dacă nu te superi... 

Brigitte mi-a blocat trecerea. 

— N-ar trebui să-mi vorbeşti aşa. 

— Că altfel mânia Domnului se va abate asupra mea 
timp de mii şi mii de ani? 

— Că altfel nu vei şti niciodată ceea ce s-a petrecut la 
Bletterbach. 

Am încremenit. 

Femeia a dat aprobator din cap. 

— Chiar aşa cum spun. 

Creierul meu a făcut clic. 

Logodnica lui Gunther Kagol. Acea Brigitte. 

— Mai mulţi de pe aici pot jura că vrei să faci un film. 

— Niciun film, am răspuns brusc. 

— Păcat. Că ştiu multe lucruri. Foarte multe. 

O clipă am simţit ispita. Dar am rezistat. 

— Încântat de cunoştinţă, Brigitte. 

Am întors căruţul şi m-am îndepărtat. 


4. 


În seara aceea, după cină, am răspuns la câteva mailuri 
de-ale lui Mike. După care am deschis file-ul numit 
„Chestii”. Am târât cu cursorul file-ul B până în Recycle 
Bin. M-am uitat la el câteva secunde. După care l-am pus 
din nou la loc. 

Asta nu însemna nimic, mi-am zis. Dar nu voiam să-l 
şterg. 

Nu eram încă pregătit. 


e 174 œ 


5. 


Mă dau cu sania. Mă bat cu bulgări de zăpadă. Încerc 
noi reţete. Fac dragoste cu Annelise. lau somnifere. Dorm 
fără vise. Apoi din nou, o iau de la capăt. 

Pe 20 ianuarie am decis să renunţ la somnifere. Niciun 
coşmar. 

Pe 21 ianuarie acelaşi lucru. Şi tot la fel şi pe 22, pe 23 
şi pe 24. 

Eram în al nouălea cer. Mă simţeam puternic. Faptul că 
am refuzat să intru în jocul lui Brigitte Pilantz mă făcuse şi 
mai conştient de importanţa bătăliei. În fiecare dimineaţă 
mă trezeam şi îmi spuneam: „Hai că eşti în stare. Ai fost în 
stare o dată, o să mai fii în stare încă o dată şi încă o dată”. 

Pe 30 ianuarie, într-una dintre zilele cele mai friguroase 
ale anului, s-au auzit bătăi în uşă. 


e 175» 


Casa Krun 


1. 


Annelise a fost cea care s-a dus să deschidă. Eu eram 
ocupat să fac ordine în bucătărie. „Chestiuni de-alea de 
poponari”, cum le-ar denumi Mike, dar adevărul e că 
spălatul vaselor e una dintre puţinele îndeletniciri care mă 
relaxează. 

— Te caută cineva. 

Mi-am dat seama imediat că ceva nu era În ordine. Tonul 
Annelisei era de gheaţă. 

M-am întors să văd cine era, cu spuma de la detergent 
până la coate. 

— Cine...? 

În picioare, cu şapca în mâinile înroşite de ger, în 
bucătăria mea se găsea ultima persoană din lume pe care 
m-aş fi aşteptat s-o văd. 

— Salut, Max, i-am spus, lăsând apa să curgă pentru a 
mă clăti. Vrei o cafea? 

— De fapt, a răspuns el, eu sunt cel care ar vrea să-ţi 
ofere o cafea. Şi aş mai vrea să-ţi arăt şi nişte lucruri 
legate de acea chestiune de care am... discutat. N-o să 
dureze mult. 

Annelise s-a făcut roşie ca racul şi a ieşit din cameră 
fără un cuvânt. 

Max m-a privit, încurcat. 

— Sper că nu... 

— Aşteaptă-mă aici, i-am şoptit. 

Annelise stătea în fotoliul meu preferat. Se uita la stratul 
alb ce se aşternuse afară şi la Clara care construia al nu 
ştiu câtelea om de zăpadă. 

— Ce mai vrea de la tine? mi-a şuierat printre dinţi. 

— Să îşi ceară scuze. 

Annelise şi-a întors privirea către mine. 

— Mă crezi tâmpită? 


e 176 œ» 


Avea dreptate. Cam ce altceva ar fi putut fi acea 
„chestiune” despre care Max voia să-mi vorbească, dacă 
nu povestea cu masacrul din Bletterbach? 

— Dacă vrei, îl dau afară pe uşă fără să mai stau pe 
gânduri. Dar şi eu îi datorez nişte scuze, am zis şi am 
sărutat-o pe frunte. Imi voi ţine promisiunea. Nu vreau să 
vă pierd. 

Eram oare convins că puteam să mă ţin la distanţă de 
„chestiune”? 

Că Max şi cu mine aveam să ne strângem mâna ca două 
persoane civilizate, iar când Şefu' Krun ar fi deschis 
subiectul Bletterbach, aveam să întrerup conversaţia, 
mulţumindu-i şi  întorcându-mă frumuşel acasă, cu 
conştiinţa curată? 

Cred că da. 

Eram sincer şi asta a şi convins-o. Nu era oare înlăuntrul 
meu o voce, o voce stăruitoare care, pe când Annelise mă 
mângâia uşor, mă implora să-l dau afară în şuturi pe Max 
şi să mă reapuc de spălatul vaselor? 

_ — Fă ceea ce trebuie, Salinger. Intoarce-te la mine. 
Intoarce-te la noi. 


2. 


— S-o luăm pe a mea. 

Şefu' Krun a arătat către maşina de teren a Gărzii 
Forestiere. 

— Max, i-am zis. Dacă vrei să-ţi ceri scuze, ţi le accept. 
Şi să ştii că îmi pare tare rău că mi-am băgat nasul în 
treburile tale. A fost o greşeală. Dar nu am intenţia să 
încep acum să discut cu tine despre masacru. l-am promis 
soţiei mele că o să uit povestea aia, înţelegi? Ce-a fost a 
fost. 

Aşa să fie? 

Şi atunci de ce îmi simţeam inima bătând aşa puternic? 
De ce abia aşteptam să mă urc în maşina de teren şi să 
ciulesc bine urechile la ceea ce Max urma să-mi spună? 

Şapte litere: „obsesie”. 


e 177 œ» 


Max a izbit cu piciorul într-un morman de zăpadă, 
scuturând din cap. 

— Te-am luat la pumni pentru că am priceput că eşti 
vârât până la gât în povestea asta cu Bletterbach. Şi dacă 
ai ajuns să-ţi dai cuvântul faţă de Annelise, înseamnă că 
lucrurile stau încă şi mai prost decât credeam. Tu să nu-mi 
vinzi mie gogoşi, Salinger. Îţi citesc pe faţă, e limpede ca 
lumina zilei. 

Nu era nici măcar un cuvinţel neadevărat. 

O parte din fiinţa mea continua să se perpelească în 
legătură cu masacrul din Bletterbach. Mai devreme sau 
mai târziu m-aş fi apucat din nou să sap, să cercetez şi să 
pun întrebări. 

Şi ce s-ar fi ales de familia mea? 

Am cedat eu oare în faţa acestui gând? 

Nu. 

Am continuat să mă mint pe mine însumi. 

— Greşit. 

— Mie să nu-mi îndrugi tâmpenii, Salinger. E în fond 
exact ceea ce speri. Să-ţi ofer date noi, bârfe noi, indicii 
noi. 

Max s-a apropiat de mine, arătând cu degetul către 
mine. 

— Şi e exact ceea ce intenţionez să fac. Am să-ţi arăt 
atât de multe fundături că o să-ţi treacă o dată pentru 
totdeauna cheful de a sfârşi ca Gunther. 

Un oftat. 

— Sau ca mine. 

— Am promis, Max. 

Slab protest. Vocea cea stăruitoare era tot mai 
estompată. Şi mai depărtată. Ca un bocet. 

— Vino cu mine şi poţi fi sigur că n-o să-ţi calci cuvântul. 

M-am întors să arunc o privire către ferestrele mari ale 
sufrageriei. Am ridicat braţul ca să salut silueta în contre- 
jour a Annelisei. Şi ea a făcut acelaşi gest. După care a 
dispărut. 

— De ce? am întrebat cu un fir de glas. 

— Pentru că vreau să te scutesc de treizeci de ani de 


e 178 + 


durere, Salinger. 
3. 


Era trafic slab, doar nişte jeep-uri şi un Mercedes negru, 
care venea din direcţie opusă. Am trecut de Welshboden 
şi, la o răscruce, maşina de teren condusă de Max a luat-o 
pieptiş pe un drum forestier ce se pierdea în pantă printre 
copaci. 

Am ajuns la casa Kriin puţin după ora două a după- 
amiezii. 

— Bun venit pe meleagurile strămoşilor mei. 

— Aici ai crescut tu? 

— "Ţi-a spus Verena? 

— Mi-a povestit câte ceva despre copilăria ta. Mi-a 
vorbit de Frau Krun. 

— Pentru mine era Omi bunica. Era o femeie 
neînduplecată, dar dreaptă şi mai cu seamă foarte 
puternică. Eram săraci şi pentru ca să nu-mi lipsească 
nimic Omi trebuia să se arate dură cu toată lumea. Era o 
văduvă care creştea un orfan. În sat, duritatea asta a ei era 
adesea luată drept înfumurare. Cu greu se putea bănui că 
sub purtarea ei se ascundea altceva. Moartea bunicului 
meu a dărâmat-o, dar în inima ei frântă rămăsese numai 
dragoste. Avea un suflet uriaş, draga mea Omi. 

Max şi-a îngăduit un surâs. 

— Vino. 

Casa Krun era o construcţie de munte cu un acoperiş din 
ţiglă ce ar fi avut nevoie de oarece reparaţii. Sub streşini 
se vedeau urmele unor cuiburi de rândunică. Un măr cu 
crengi răsucite încadra ca o ramă poarta de intrare ce 
scârţâia din ţâţâni. 

În interior nu exista lumină. 

— Aici nu e energie electrică, m-a lămurit Max, 
aprinzând o lampă cu gaz. Am un generator, dar prefer să-l 
păstrez pentru urgenţe. Dacă îţi pică bine, îţi fac o cafea. 

De îndată ce a fost luminată, încăperea a căpătat un aer 
mai puţin spectral. Deasupra căminului era o fotografie 


<e 179 + 


pătată de la umezeală. 

— Micuţul Max şi Frau Krun, a zis Max în timp ce 
pregătea cafetiera pentru espresso. Ia loc. 

În afară de o masă şi nişte scaune, în camera zisă Stube 
- aşa cum era denumită în Alto Adige acea încăpere 
multifuncţională (bucătărie, dormitor, cameră de zi, toate 
strânse în jurul unei Stube, adică a sobei de teracotă ce 
dădea numele întregului spaţiu) - se mai aflau şi două 
fişete de metal. 

Şefu' Krun mi-a prins privirea. 

— Treizeci de ani de cercetări. Mărturii din toate părţile. 
Probe adunate. Piste false. Posibili suspecți. Treizeci de ani 
din viaţă petrecuţi fără să strâng nimic. Treizeci de ani 
irosiţi. 

— O minunată felie de tort cu gust de nimic. 

Max şi-a arcuit brusc o sprânceană. 

— Ai vorbit cu Luis? 

— Stil inconfundabil. 

— Să-ţi spun ceva ce nici măcar Luis nu are curajul să-l 
afirme: victimele din Bletterbach nu sunt numai Kurt, Evi 
şi Markus. Sunt şi Gunther şi Hannes. Verena. Brigitte. 
Manfred. Werner. Şi eu. 

Mă uitam la flăcările din sobă. Urmăream traiectoria 
scânteilor, pe care Clara le numea „drăcuşori”, până când 
le vedeam stingându-se de pereţii înnegriţi de fum şi de 
flăcări vreme de cine ştie câţi ani. 

Max a scos un oftat. 

— Închideam ochii şi auzeam vocea lui Kurt. Ba chiar şi 
paşii lui Evi sau râsetele lui Markus. Iar când deschideam 
ochii cu adevărat îi vedeam. Mă acuzau. Tu eşti în viaţă, 
îmi spuneau. 

M-a trecut un fior. 

Tu eşti în viaţă. 

Mi-am aprins o ţigară. 

— Rămăsesem singur. Cu cine aş fi putut vorbi? Verena 
n-ar fi înţeles. Werner plecase. Hannes... Hannes i-a făcut 
soţiei sale acel lucru cumplit. Rămânea doar Günther. El 
voia să afle. Dar se ţinea de băutură. Şi eu voiam să aflu. 


< 180 » 


Voiam să-l găsesc pe nenorocitul care mă condamnase la 
singurătate şi să-l trimit pe lumea cealaltă. Chiar aşa. 
Hotărâsem să-l spânzur. Dar a trecut timpul. Gunther a 
avut accidentul. Eu m-am însurat. Şefu' Hubner a murit. 
Verena nu dorea să-i preiau postul, numai că eu voiam să 
devin Şefu' Krün. Mă vedeam un fel de Saltner în 
Siebenhoch, ştii ce e aia? 

Era un cuvânt pe care nu-l mai auzisem până atunci. 

— Pe vremuri fiecare comună avea un Saltner al său, a 
explicat el. Era ales dintre tinerii cei mai puternici pentru 
a veghea asupra viilor şi grajdurilor. Era o funcţie de 
prestigiu. Cu toţii trebuiau să aibă încredere în el, iar dacă 
exista chiar şi un singur vot împotrivă, tânărul era exclus. 
Erau prea multe în joc. Că dacă un Saltner şi-ar fi dorit, s- 
ar fi putut înhăita cu tâlharii pentru a prăda toată recolta 
de peste an, condamnând astfel întreaga obşte la moarte 
sigură. lar eu mă simţeam un Saltner. 

Am aruncat ţigara în foc. Fumasem mai puţin de 
jumătate din ea. 

Simţeam cum îmi vâjâie capul. 

— Un Saltner îşi apără oamenii, am spus, iar tu voiai să 
faci acelaşi lucru cu localnicii din Siebenhoch. 

— Am făcut asta în toţi aceşti ani, numai că astăzi... 

Glasul i s-a frânt. 

— Cei care au murit acolo erau cei mai buni prieteni ai 
mei, Salinger, erau fiinţele pe care le iubeam. Dar dacă aş 
putea să mă întorc în timp, aş lua-o pe Verena şi m-aş duce 
unde oi vedea cu ochii, fără să mă mai uit înapoi. La naiba 
cu Saltner. La naiba cu Evi, Markus şi Kurt. li sună 
nemilos? Nu e. Sunt sigur că atunci când o să asculţi totul, 
o să îţi dai seama că nu merită. 

— Dar ai putea să pleci în orice moment. Ce te reţine la 
Siebenhoch? 

Max a tăcut câteva secunde. 

— Masacrul din Bletterbach a devenit scopul vieţii mele. 

Faţa lui colţuroasă era marcată de o expresie amară. 

— Acesta este tipul de obsesie de la care încerc să te 
salvez. Dacă acum treizeci de ani mi-ar fi arătat cineva 


e 181 œ» 


conţinutul acelor arhive, dacă m-ar fi pus cineva în gardă... 
poate că totul ar fi decurs altfel. Pentru mine şi pentru 
Verena. 

Mi-am amintit de cuvintele soţiei lui. Neliniştea pe care 
mi-o transmiseseră. 

M-am gândit la Annelise. Şi la Clara. Am văzut-o 
crescând în preajma unui tată tot mai distant, tot mai 
bolnav. 

Întoarce-te la noi. 

— Povesteşte. 

Max s-a ridicat în picioare. Fişetul s-a deschis cu 
zgomot. 

— Să pornim de la cercetările oficiale, mi-a zis. 

— Carabinierii din Bolzano se ocupau de ele. 

— Căpitanul Alfieri şi procurorul de serviciu. Cattaneo. 
Pe procuror nu l-am întâlnit niciodată. Era doar o voce la 
telefon. Căpitanul Alfieri era un om capabil, dar se vedea 
c-ar fi preferat să-şi bată capul cu altceva. Din punct de 
vedere al investigaţiilor ce trebuiau făcute, masacrul din 
Bletterbach era o povară enormă. Pornind chiar de la locul 
crimei. 

Mi-a arătat un biblioraft portocaliu. Era cât un dicţionar 
de gros. Max se juca cu degetele pe coperţile lui. 

— Acesta este referatul final al poliţiei judiciare. Sunt 
mai bine de patru sute de pagini. A fost nevoie să-l rog pe 
medicul de la Aldino să-mi lămurească nişte pasaje. Muncă 
irosită. Nicio urmă organică, nicio amprentă, nimic. Ploaia 
şi vântul şterseseră totul, a spus pe un ton sentenţios, 
punând la loc dosarul în sertarul metalic. Şi oricum 
răspunsul expertizei a venit când atât procurorul, cât şi 
Alfieri înţeleseseră deja că nimeni nu va fi arestat pentru 
omucidere. 

— Dar tu, i-am zis, tu voiai să-l găseşti pe nenorocitul 
ăla. 

— Şi am devenit insistent. Exagerat de insistent. Dar era 
ca şi cum aş fi dat cu capul într-un zid. Nimeni nu mai voia 
să audă de Bletterbach. Am ajuns chiar să-i pun mâinile în 
gât căpitanului Alfieri. 


e 182 » 


— Luis mi-a povestit despre câţiva suspecți... 

— Ajungem şi acolo. Dar mai întâi vreau să-ţi arăt 
altceva. 

A scos un dosar. L-a răsucit, fără să-l deschidă, şi mi l-a 
strecurat sub ochi. 

Mi-a făcut un gest de încurajare. 

— Scena crimei. Deschide. Uită-te. 

Prima fotografie a fost pentru mine ca o izbitură în plină 
faţă. Nici celelalte nu au fost mai prejos. Majoritatea erau 
poze alb-negru, doar puţine erau în culori. Toate îţi 
provocau o stare de greață. 

— Dumnezeule... 

Max mi le-a luat încetişor din mână. După care, ca un 
prestidigitator fără pudoare, a început să mi le arate una 
câte una. 

— Ăsta e cortul. Kurt alesese acel loc pentru ca... 

Mi-au revenit în minte cuvintele lui Werner. 

— Ca să nu-l zboare vântul. 

— Vrei să bei o tărie, ceva? Eşti palid. 

L-am liniştit cu un gest. 

— Al cui era rucsacul ăsta? 

— Al lui Markus. După cum vezi, e sfâşiat. Ne-am gândit 
că Markus l-o fi aruncat către agresor ca să se apere. A 
fost singurul care a încercat să fugă. Uită-te la astea. 

O altă fotografie. 

O altă oroare. 

— Astea sunt cizmele lui Markus. Cadavrul lui a fost 
găsit desculţ. Avea pe el doar un pulover. Nicio haină. Şi 
tot aşa şi Kurt. Ba şi mai rău, Kurt era în maieu. Vezi ăsta? 
E sacul lui de dormit. Probabil că abia se culcaseră când 
au fost atacati. 

Max s-a oprit o clipă. 

— Eu am fost cel care l-a identificat. I-l făcusem eu 
cadou. Nu se vede, dar îi cususem inițialele chiar aici. 

Şi a bătut uşor cu degetul pe instantaneul făcut cu 
aparatul foto. 

Apoi o altă fotografie. Şi încă una, şi încă una. 

— Kurt. Kurt. Kurt. 


e 183 + 


De fiecare dată când pronunţa numele prietenului său 
arunca pe masă o nouă poză. 

— Medicul legist a zis că asasinul l-a rănit fără să îl 
ucidă pe loc. Probabil Kurt a fost primul care a reacţionat, 
iar ucigaşul nu voia ca să reuşească ceilalţi să fugă. Sau ar 
mai fi şi o altă posibilitate, aceea de a-l fi pedepsit pentru 
eroismul lui. Anihilându-l şi lăsându-l să vadă ceea ce avea 
de gând să facă în continuare. L-a lovit, apoi a ucis-o pe 
Evi, l-a urmărit pe Markus, apoi a venit înapoi. 

— Cum adică l-a urmărit? 

— Markus reuşise să fugă. Dar nu prea departe. 

M-am uitat atent la pozele de pe masă. 

Am arătat către rănile de pe corpul lui Kurt. 

— L-a torturat? 

— Conform medicului legist, când asasinul s-a întors la 
el, murise deja. Semnele astea i-au fost produse post 
mortem. S-a înverşunat asupra cadavrului lui. 

— Ca şi cum ar fi fost el victima predestinată? m-am 
hazardat eu să remarc. 

Max a zâmbit cu jumătate de gură. 

— Şi eu m-am gândit la asta, Salinger. După care m-am 
gândit că victima predestinată o fi fost Evi. Apoi că o fi fost 
Markus. E un vârtej ameţitor. 

S-a oprit, uitându-se fix la mine. 

— Fotografiile cu Evi sunt... 

Am dat totuşi din cap. 

— Continuă. 

— Evi... 

Cred că am scos un urlet. M-am ridicat şi am alergat 
afară, îngropându-mi fața în zăpadă. Am vomitat tot ce 
mâncasem la prânz. După care am început din nou să urlu, 
asta Îmi amintesc. 

Am simţit cum Max mă ridică de acolo şi mă duce înapoi, 
în casa Kriin. M-a aşezat pe scaunul de lângă vatră. Mi-a 
tras o palmă, încă una. Am început să respir. 

— Îmi pare rău, Max. 

— E în firea omului. 

Am arătat către fotografii. 


e 184 - 


— Nu, nu e. 

— Eu mă refeream la reacţia ta. 

Mi-am aprins o ţigară. 

— De ce a decapitat-o? 

— Dintre toate întrebările, Salinger, asta e cea mai 
inutilă. Nu există răspuns. 

— Dar trebuie să fie. 

Max s-a aşezat şi el. 

— Să zicem că-l găseşti pe ucigaş. Să zicem că te găseşti 
în faţa lui şi că îl poţi întreba: de ce? Ce crezi că ti-ar 
răspunde? 

— Nu sunt psihiatru. Nu ştiu. 

— Dar dacă ăsta ar fi răspunsul lui? „Nu ştiu.” Dar dacă 
n-ar exista un motiv? Sau ar exista un motiv atât de stupid 
încât ar părea ridicol? Dacă asasinul ţi-ar răspunde: „Am 
făcut acest lucru pentru că nu-mi plăcea ploaia”. Sau 
„pentru că aşa mi-a poruncit câinele”. Sau „pentru că mă 
plictiseam”. Tu cum ai reacţiona? 

Înţelegeam ceea ce îmi spunea, dar nu eram de acord. 

— Găsirea mobilului crimei înseamnă găsirea ucigaşului. 

— Se prea poate. Dar aşa, fără niciun indiciu? E inutil 
să-ţi storci creierii în legătură cu mobilul crimei. Aşa m-am 
gândit. Găseşte-l pe vinovat şi mobilul va ieşi singur la 
iveală. Mai bine să ne concentrăm asupra suspecţilor. 

— Câţi? 

— Toţi. Nimeni nu e exclus. 

A deschis o uşă a fişetului. A scos de acolo al nu ştiu 
câtelea dosar pe coperta căruia scria „M. Krun”. 

— Aceasta, m-a lămurit el, e ancheta în legătură cu 
suspectul Max Krun. 

A desfăcut pe masă o hartă. 

— Uite. Am notat totul. Traseul nostru. Un posibil traseu 
al lui Kurt, ba chiar trei posibile trasee pe care Kurt le-ar fi 
putut parcurge. Şi eventualele căi de scăpare. 

— Şi numerele astea? 

— Sunt marcarea momentelor. Cele cu roşu sunt orele 
posibile ale lui Kurt, Evi şi Markus. Cele cu negru sunt mai 
precise pentru că se referă la echipa noastră de salvare. 


e 185 - 


Astea însă sunt fotocopiile procesului-verbal legat de un 
accident rutier. Aşa cum se vede, nu e doar iscălitura mea 
pe el. Cealaltă e a unui şef de brigadă de la pompieri. 

— Accidentul de dinaintea serbării zilei de naştere? 

— S-a răsturnat un camion puţin mai jos de Siebenhoch. 

Max mi-a arătat pe hartă drumul ce ieşea din sat, la doi 
kilometri mai jos de magazinul Despar, în direcţia Aldino. 

— Transporta erbicide. Ne-a luat trei ore să-l redresăm 
şi să eliberăm carosabilul. Dacă încărcătura s-ar fi scurs ar 
fi fost necaz mare. Eram grăbit, nu voiam să pierd 
petrecerea de ziua Verenei, dar am făcut totul cât se poate 
de atent. Am şi făcut o poză cu Polaroidul ca să ne 
asigurăm. Asta. 

Se vedea un camion răsturnat, iar cifrele de pe plăcuţa 
de înmatriculare erau perfect vizibile. 

— Orele nouăsprezece şi douăzeci. Data şi ora de pe 
spatele pozei nu au fost scrise de mine, ci de şeful brigăzii 
de pompieri. Ne-am despărţit în jurul orei opt. După câteva 
minute mă aflam la sediu să mai completez nu ştiu ce 
hârţoage. Către orele douăzeci şi unu m-am dus acasă, m- 
am schimbat şi am alergat către petrecerea de ziua 
Verenei. La douăzeci şi două şi treizeci tăiam tortul. Vezi? 

O poză de grup. Ceasul din spatele chipurilor vesele 
indica douăzeci şi două şi treizeci. 

— Te-a văzut cineva cât erai la sediu? 

— Nimeni. Alibiurile confirmate: la orele douăzeci şi la 
douăzeci şi două şi treizeci. 

— Deci o gaură de două ore şi jumătate. La ce oră se 
presupune că a avut loc moartea lui Kurt şi a celorlalţi? 

— Conform inspectorului ce ancheta cazurile de moarte 
violentă, între orele douăzeci şi douăzeci şi două. Dar uită- 
te aici. 

Max mi-a arătat din nou harta zonei Bletterbach. A luat 
o riglă şi a început să măsoare. 

— În linie dreaptă, între Siebenhoch şi locul crimei sunt 
mai bine de zece kilometri. Nepunând la socoteală lipsa 
căilor de acces, diferenţele de nivel şi tot acel infern de 
apă şi noroi, un tip mergând cu pas întins ar fi putut 


e 186 - 


ajunge în locul în care am găsit corpurile în două ore, două 
ore şi jumătate. Cam cât i-ar lua ca să-i ucidă? Raportul nu 
spune asta, nimeni nu ştie. Dar ştim că în timp ce Kurt a 
încercat să se apere, Markus a fugit. Să zicem 
cincisprezece minute? Douăzeci? Plus alte două ore şi ceva 
la întors. Cât fac împreună? 

— Cinci ore, cu aproximaţie. Fără să mai punem la 
socoteală şi condiţiile unei furtuni autogeneratoare şi tot 
restul. Suspectul Max Krun este absolvit. 

Max a dat aprobator din cap. 

— E o nebunie, am adăugat. 

Şi am simţit un fior pe şira spinării. 

— Ce nebunie? 

— Să te fi supus unui asemenea proces. 

— Este lucrul de la care încerc să te salvez, Salinger. 

Gândul meu atunci a fost că eu n-aş fi ajuns niciodată 
atât de departe cu paranoia. M-am gândit că Max avusese 
însă la dispoziţie treizeci de ani ca să sape în hăul în care 
se prăbuşise. Iar eu în mai puţin de trei luni riscasem deja 
să-mi compromit căsnicia. 

Max a adus pe masă alte teancuri de dosare. 

— Pista ucigaşului în serie. Ţi-a vorbit Luis despre asta? 

Dosarul conţinea articole din ziare. Câteva faxuri. Hărţi 
mâzgălite. Foi umplute cu un scris nervos şi aproape 
ilizibil. 

— Ce-s astea? am întrebat. 

— Notiţe. Transcrierile unor convorbiri telefonice, ca să 
fiu mai exact. 

— Cu cine? 

— Cu reprezentanţii procuraturii. l-am ajutat să caute 
nişte legături cu ce s-a petrecut la Bletterbach. 

— Şi ai găsit ceva? 

— Tipul cu pricina nu era la Siebenhoch, ci la Nova 
Ponente. Aproape. Deci plauzibil. Dar asta în decembrie 
'85. Două săptămâni de vacanţă petrecute la schi cu soţia 
şi copiii. 

— Avea familie? 

— Ți se pare aşa de straniu? 


e 187 œ» 


Soţie şi copii. Am înghiţit-o şi p-asta. 

— La urma urmei, nu. 

Max a închis dosarul. 

— Vinovat, dar nu pentru masacrul din Bletterbach. 
Următorul era şi mai voluminos. A scos o foaie A3 pe care 
erau lipite vreo zece legitimaţii cu fotografie, numerotate. 
Fiecărui număr îi corespundea o însemnare care trimitea 
la alte notițe din dosare. 

— Şi ăştia? 

— Braconieri activi în acea perioadă. Markus tare le mai 
strica ploile. Era vina mea, cred. Aveam douăzeci şi trei de 
ani, eram practic un copil. Ca să mă dau important în ochii 
lui, inventam tot felul de aventuri ca să pornim pe urmele 
braconierilor. Nişte tâmpenii pentru a-l impresiona pe 
puşti şi pentru a mă simţi mai grozav decât eram. În 
realitate, vânătoarea braconierilor începea şi se sfârşea în 
biroul lui Şefu' Hubner. 

— Şi s-a organizat vreo pândă prin păduri, sau chestii 
din astea? 

— Da' de unde! a exclamat Max, amuzat. Şefu' Hubner 
scotea goarna de vânătoare, îi chema pe braconieri şi îi 
întreba: „Aţi prins ceva în noaptea asta?”, atâta tot. Dar eu 
ştiam cine sunt şi am făcut cercetări pe seama fiecăruia 
dintre ei, însă nu am făcut nicio brânză. Erau braconieri, 
nu asasini. Era o diferenţă de la cer la pământ între a 
ucide un cerb şi a măcelări un om. 

— Dar cum e cu povestea cu drogurile? 

Max mi-a arătat un alt dosar plin de acte. 

— Subţire. Markus a fost prins cu nişte haşiş în buzunar. 
Nici măcar nu era de calitate. I-l vânduse un coleg de 
şcoală. Şefu' Hubner i-a tras o săpuneală zdravănă, după 
care a aruncat obiectul infracţiunii. Ți se pare posibil să 
ucizi pe cineva pentru nişte grame de haşiş? 

— Dar tu ai cercetat oricum şi asta. 

Max m-a privit cu ostilitate. 

— Bineînţeles. 

Şi aici discuţia s-a închis. 

— Verena? am întrebat nedumerit. 


< 188 œ» 


— lată pe unde a umblat în acea zi. A dat o fugă la 
coafor. A avut două drumuri de făcut trimisă de mama ei, 
aici şi aici, apoi acasă, ca să pregătească tortul cu nişte 
prietene. 

— Şi în fond e mult prea firavă. 

— Nu se ştie niciodată. 

M-am gândit la Annelise. Unde era ea în aprilie '85? 
Într-un legănuş. Era un bebeluş de câteva luni. Suficient, 
ca alibi. 

Dar oare era suficient şi pentru Max? 

— Werner? Uite aici, a exclamat Max deschizând un 
sertar din fişet. Gunther? Domnul e servit. Brigitte? Sigur. 
Hannes? În cazul lui Hannes aveam şi un mobil destul de 
bun. De când Kurt se mutase la Innsbruck, cei doi nu-şi 
mai vorbeau. Însă şi pe el a trebuit să-l elimin dintre 
suspecți. Îşi petrecuse toată acea zi departe de sat, la 
lucru. Totul este scris aici, dacă vrei, poftim. După care l- 
am cercetat pe Mauro Tognon. Tatăl lui Evi şi al lui 
Markus. 

— Ai dat de el? 

— Fireşte, a răspuns el, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai 
normal cu putinţă. O târâtură de om, dacă vrei părerea 
mea. Am cazierul lui. Pe cartea lui de vizită scria „comis- 
voiajor”, dar în realitate nici gând de aşa ceva. Tognon era 
un escroc, un şarlatan şi un tip agresiv. Mai ales cu 
femeile. Şi ăsta i-a fost şi norocul. 

— Cum aşa? 

— În '85 era la răcoare. Pentru tentativă de omor. 
Asupra uneia dintre multele sărmane pe care le seducea, 
după care îi plăcea să le şi bată. 

— Ce japiţă ordinară! 

— Poţi să mai zici o dată! 

Din buzunarul cămăşii a scos o telegramă. Era cea pe 
care mi-o arătase Verena. 

Geht nicht dorthin! 

„Nu mergeti jos acolo!” 

Nu uitasem de ea şi nu uitasem nici numele celui care o 
expediase. 


< 189 œ» 


— Cine e Oscar Grunwald? 

— Îl ştiam pe Oscar Grünwald. Ne întâlniserăm de 
câteva ori când îl însoţeam pe Markus la Innsbruck ca să-şi 
vadă sora. Un tip retras, singuratic. Evi ţinea mult la el. 
Dar mie mi se părea cam într-o ureche. Mi l-a prezentat ca 
pe un cercetător foarte valoros, dar după aceea am 
descoperit că nu era câtuşi de puţin aşa. Fusese dat afară 
de la Universitate şi îşi ducea şi el traiul făcând diverse 
slujbe. Spăla vase, era expert civil, grădinar şi ghid 
turistic. Era geolog, dar mai avea şi o a doua licenţă. In 
paleontologie. 

— Studia fosilele, am zis, gândindu-mă la Yodi. 

Şi la Bletterbach. 

— Ai făcut şi tu legătura? 

— Bletterbach este o uriaşă colecţie de fosile sub cerul 
liber. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Şi cum de a fost dat afară de la Universitate? 

— Conflicte între profesorii universitari, ca să zic aşa. 
Mi-a trebuit destul de mult ca să descopăr asta. 
Universitatea din Innsbruck e foarte rezervată când e 
vorba de treburile ei interne. În plus, în afară de 
telegramă, nu aveam nimic la mână. 

— Ce spunea despre toate astea căpitanul Alfieri? 

— Alfieri nu ştia de telegramă. 

— Cum e posibil? 

— Telegrama putea fi o probă contrară sau de susţinere, 
în funcţie de cum era privită. Sau o simplă coincidenţă. Nu 
însemna nimic. 

— Nu-i adevărat, am ripostat cu înverşunare. Mie mi se 
pare atât de evident. Griinwald ştia că cineva urmează să-i 
ucidă în Bletterbach şi a încercat să-i pună în gardă. E 
scris negru pe alb: Geht nicht dorthin! „Nu mergeţi jos 
acolo!” 

Pe faţa lui Max nu s-a mişcat un muşchi. 

— Sau putea la fel de bine să fie o ameninţare. „Nu 
mergeţi jos acolo că o să sfârşiți tare rău. ” La asta nu te-ai 
gândit? 


< 190 œ» 


— Era oricum o probă suficientă ca să merite să fie 
cercetată, nu găseşti? Poate carabinierii... 

L-am văzut pe Max strângând din pumni. 

— Nimeni nu era interesat să afle cine îmi omorâse 
prietenii. Era evident de la bun început. Aceia erau anii în 
care se puneau bombe. Carabinierii aveau altele pe cap. 
Dacă i-aş fi dus telegrama lui Alfieri şi i-aş fi povestit de 
Grunwald aş fi irosit timpul. O singură persoană putea să-l 
descopere pe asasin: eu. Telegrama era actul care nu mă 
lăsa să uit. Era condamnarea mea. Pentru că, dacă nu mi- 
ar fi ieşit din minte şi n-aş fi băgat-o în buzunar, ci, 
dimpotrivă, i-aş fi acordat atenţie, aş fi putut să-i salvez. 

— Asta e ceea ce nu-ți dă pace, nu-i aşa? 

— Şi asta. Aşa cum o văd eu, telegrama asta mă face 
vinovat de neglijenţă în acordarea ajutorului. Sunt, aşadar, 
complicele asasinului. 

— Dar asta e o idioţenie, Max. 

— L-am căutat pe Grünwald. L-am căutat peste tot. Am 
cheltuit o căruţă de bani. Fără să mă aleg cu nimic. 
Dispăruse. Telegrama era ultima dovadă a existenţei lui. 

— Dar un om nu poate dispărea aşa, pur şi simplu. 
Trebuie că existau nişte prieteni, nişte cunoştinţe, ceva. 

— Dădusem de cea mai singură persoană de pe planetă, 
Salinger. Chiar mai abitir decât mine, a zis în şoaptă. Eu 
cel puţin aveam trei strigoi care-mi ţineau de urât. 


4. 


Se făcuse târziu. Max a pus la loc dosarele în fişet, l-a 
închis cu cheia şi am urcat în maşina de teren gri-verzuie a 
Gărzii Forestiere, dând căldura la maximum. 

— Nu-i adevărat, i-am zis de îndată ce ne-am suit în 
maşină. Nu erai singur. O aveai pe Verena lângă tine. 

— Verena e altceva. Verena e motivul pentru care nu am 
sfârşit ca Gunther. 

A băgat motorul în viteză şi a pornit. Am rămas în tăcere 
până când am ajuns la destinaţie. 

Max a parcat şi a stins farurile. 


e 191 œ» 


Auzeam huruitul motorului. 

— Verena şi-ar fi dorit copii, şi-a început mărturisirea 
Max, cu privirea aţintită în faţa sa. Ar fi fost o mamă 
desăvârşită. Dar i-am spus că nu ne puteam permite, deşi 
nu era adevărat. l-am spus că nu e momentul. Amânam tot 
mereu. Dar adevăratul motiv era frica. Mi-era teamă că o 
să am şi eu parte de ceea ce i se întâmplase lui Hannes. 
Într-o bună zi te trezeşti că trebuie să recuperezi cadavrul 
copilului tău din mijlocul pădurii. 

Am văzut-o pe Clara cum îmi făcea cu mâna de la 
fereastra sufrageriei. I-am răspuns cu acelaşi gest. 

Venise momentul să cobor. 

Am dat să deschid portiera. 

Max m-a oprit. 

— În ziua aceea am spus că eşti un asasin. Nu eşti un 
asasin. Ştiu ceea ce s-a întâmplat în Ortles. Nu e vina ta. 

Nu i-am răspuns. Cel puţin, nu imediat. Mi-era teamă că 
vocea mi s-ar fi frânt. 

— Mulţumesc, Max. 

Era frumos să ţi se spună asta. 

— Tu o ai pe fetiţă, Salinger. Poţi fi fericit. Oamenii de 
aici nu sunt neamurile tale. Nu aici sunt rădăcinile tale. Nu 
ţi se pare, şi a arătat către fiică-mea stând în geam, că ai 
lucruri mai valoroase pentru care să te lupti? 


5. 


În noaptea aceea am fost din nou înăuntru. Înăuntrul 
Fiarei. În ciuda somniferelor. 

Nu am urlat. Lângă mine, Annelise dormea liniştit, cu o 
expresie împăcată pe chip, ce mi se părea încântătoare. M- 
am deşteptat plângând şi cu senzaţia că pierdusem toate 
acele lucruri pentru care merită să trăieşti. 

Mi-am îmbrăţişat nevasta. M-am agăţat de ea. Când 
bătăile inimii mi s-au mai liniştit, am reuşit să-mi înving 
lacrimile. Încercând să nu-i tulbur somnul Annelisei, m-am 
dat jos din pat. În baie am deschis uşiţa dulăpiorului şi m- 
am uitat îndelung la folia cu comprimate psihotrope pe 


e 192 œ» 


care mă prefăceam că le iau în fiecare dimineaţă. Acele 
pastile nu reprezentau însă salvarea mea, ci doar un 
surogat chimic. Am închis dulăpiorul. Nu voiam să am 
nimic de-a face cu ele. Mai bine îmi dublam doza de 
somnifer, dacă era necesar. Dar n-aş fi îngăduit ca emoţiile 
să îmi fie dictate pe cale chimică. 

Hai că pot, m-am gândit. Hai că pot şi singur. 


e 193 * 


Întâi februarie 


1. 


Pe întâi februarie s-au întâmplat trei lucruri. S-a 
dezlănţuit viscolul, am fost pe punctul de a omori pe cineva 
şi l-am sunat pe Mike. 


2. 


În ultimele trei zile din ianuarie, numite de oamenii 
locului şi „zilele mierlei”, gerul părea că nu doreşte deloc 
să se înmoaie. Nenorocita aia de pasăre voia să ne facă să 
crăpăm cu toţii, l-am auzit pe Werner bombănind. 

Dacă în decembrie temperaturile s-au situat în media 
locală, destul de reci ca să-ţi îngheţe vârfurile degetelor şi 
în mănuşi, dar nu suficient de reci ca să tânjeşti după 
căldura din casă (cel puţin aşa simţeam eu, dar mie îmi 
place frigul), ianuarie în schimb deschisese larg porţile 
unei perturbații siberiene care urma să transforme nord- 
estul Italiei într-un soi de tundră arctică, populată doar de 
urşi şi de alte animale cu blană groasă. 

Siebenhoch scânteia sub un înşelător strat de gheaţă, 
dur ca o platoşă. 

Localnicii erau obişnuiţi, dar satul nu era format numai 
din autohtoni, astfel că nu puţini au fost turiştii care şi-au 
fracturat braţele şi picioarele. Nici eu n-am fost scutit de 
căzături. 

Am ajuns să cred că mersul pe gheaţă nu e o simplă 
abilitate, ci o artă în toată puterea cuvântului, cu 
transmitere ereditară. Astfel îmi explic cum de Clara şi 
Annelise se puteau deplasa plutind cu graţia unor balerine, 
în timp ce subsemnatul părea încrucişarea grotescă dintre 
o gâscă şchioapă şi un clovn căruia i se înfipsese un ardei 
iute în fund. 

Noaptea, reflectarea lunii printre gheţurile munţilor 
făcea ca lămpile să fie de prisos. Totul strălucea într-o 


e 194 œ» 


lumină spectrală, albăstruie. Uneori era un spectacol 
încântător, alteori de-a dreptul înfricoşător. 

Asta mai cu seamă în stările mele dintre veghe şi somn, 
când mintea îmi colinda până în văgăuna neagră din 
Bletterbach. 


3. 


Când m-am trezit în acel întâi februarie, cu limba 
amorţită de la somnifere, am constatat că sunt singur, fără 
mângâierea trupului Annelisei lângă mine. 

Mi-am întins oasele şi am aşteptat ca ideile să mi se 
limpezească în minte, apoi m-am trezit fără grabă şi m-am 
dus la fereastră ca să admir peisajul. Pădurea îmbrăcată în 
zăpadă şi acoperişurile ascuţite din Siebenhoch care se 
pierdeau în acea negură stârnită de vântul năvalnic ce 
ridica în aer solzi mici de gheaţă. Soarele nu era decât o 
pată mică la orizont. Mai degrabă ţi-l puteai închipui decât 
să-l zăreşti. 

O cafea straşnică m-a ajutat să mă întorc în lumea celor 
vii. 

Annelise era deja în picioare de ceva vreme. Era zi de 
curăţenie în casa Salinger. Nu pot să zic că mă dădeam în 
vânt după unele sarcini care-mi reveneau (eu eram cel 
care spălam vasele, puneam câte o maşină de rufe şi 
călcam, iar Annelise schimba aşternuturile şi dădea cu 
aspiratorul - aşa funcţiona acordul nostru). După un duş 
scurt m-am apucat de şmotru. La amiază casa era curată 
lună. 

La ora unu, sindromul veveriţei a copleşit-o de-a dreptul 
pe Annelise. Avea o privire panicată când a declarat: 

— O să murim de foame. 

În dulapul din bucătărie erau kile întregi de paste de 
toate formele, zahăr, şi rafinat, şi din trestie, sare de mare 
şi din salină, cutii de conserve (mazăre, fasole, năut, supe 
de diferite tipuri, bulion cu pulpă de roşii), bere în cantităţi 
uriaşe, fructe uscate (nuci, alune de pădure, arahide, 
smochine, prune, mere, pere, chiar şi curmale) şi tot ceea 


<e 195» 


ce ar fi ajuns unui regiment întreg pentru a supravieţui 
unei ierni de două ori mai lungi decât cea pe care urma să 
o trăim. 

— Iubito, i-am zis, nu ţi se pare că exagerezi? 

— Fără glume, Salinger. 

— Vreau doar să spun că, cel puţin până în 2030, 
această casă nu se va transforma în Overlook HoteF. 

— Salinger... 

— Serios, Annelise. Acum îmi poţi spune: unde mi-ai pus 
toporul, iubito? 

— Nu glumi cu chestiile astea. 

Am început să-mi rotesc ochii în cap, cu dinţii rânjiţi. 

— Wendy? lubito? Toporul meu? Unde e toporul meu? 

Annelise mi-a aruncat o privire întunecată. Ura acel film. 

— Ce? Interpretarea mea nu e convingătoare? 

— Nu. 

— Vrei să fie mai bună? Atunci dă-mi toporul! 

— Încetează. 

— OK. 

Am sărutat-o pe vârful nasului, am luat un pix şi o hârtie 
şi m-am resemnat la gândul că voi ieşi, deşi nu 
intenţionasem. 

Am avut nevoie de cel puţin zece minute ca să-mi notez 
tot ceea ce Annelise voia să cumpăr şi de o eternitate ca să 
ajung la supermarket. Un SUV se răsturnase în mijlocul 
carosabilului, paralizând circulaţia. 

Când am ajuns la câţiva metri de maşina respectivă, mi- 
am dat seama că printre oamenii de la intervenţia rutieră 
se afla şi Max. L-am claxonat uşor. Şefu' Krün s-a întors 
către mine cu expresia unuia care e pe cale să te sfârtece. 
M-a recunoscut şi s-a relaxat. 

Am dat jos geamul maşinii. 

— Salinger, m-a salutat el, cu mâna la chipiu. 

— Cam răcorel, nu? 

— Aşa pare. 

— O să mai dureze? 


” Hotelul îndepărtat unde se petrece acţiunea filmului The Shining, un 
horror psihologic celebru din anul 1980 (N.t.). 


e 196 œ» 


— Cel puţin toată săptămâna. 

— A păţit cineva ceva? 

— Sunt turişti, a mormăit Max, se cred deştepţi. Ar fi în 
stare să provoace o avalanşă de la un simplu strănut. Ştii 
ce e şi mai rău decât oamenii de la oraş? 

— N-am idee. 

— Oamenii de la oraş convinşi că ei nu sunt oameni de la 
oraş. 

Am râs amândoi. 

De când Max deschisese pentru mine fişetele din casa 
Krun nu mai avuseserăm prilejul să ne vedem. Voiam să-i 
mulţumesc. Dar simţeam ceva ce semăna mai mult a 
pudoare decât a stânjeneală şi care m-a împiedicat să spun 
lucrul potrivit la momentul potrivit. 

Şi am ratat ocazia, cum se spune în cazurile astea. 

— Mergi după cumpărături? 

I-am arătat lista Annelisei. 

— Nevastă-mea se teme că iarna va fi lungă. 

— Nici nu se înşală prea tare. 

— Am cel puţin un pretext ca să stau pe loc şi să irosesc 
carburant. 

— Dar acum ia-o din loc, până nu-ți dau o amendă. 
Blochezi traficul. 

Ne-am despărţit dându-ne mâna şi am ridicat geamul 
înapoi. Era într-adevăr tare frig. 

Pe când depăşeam utilajul de la intervenţii venit să 
ridice maşina ce se răsturnase, îmi ziceam că poate e mai 
bine aşa. 

Poate că ceea ce văzusem în casa familiei Krün trebuia 
să rămână ceva nerostit, ca unul dintre acele lucruri în 
jurul căruia nu e bine să tot sapi. Cel puţin nu la lumina 
soarelui. 

Şi oricum, Bletterbach era ultimul dintre gândurile mele 
în acea zi de întâi februarie. V-o jur. 

lată de ce lucrurile care au urmat m-au luat complet pe 
nepregătite. 


4. 


e 197 œ» 


Am ieşit din supermarket cu trei sacoşe pline până la 
refuz, le-am trântit în portbagaj şi am intrat în maşină. Am 
dat drumul la căldură şi mi-am aprins o ţigară. 

Am lăsat în jos geamul cât să nu mor sufocat. 

Mi-am sprijinit capul de tetieră şi am închis ochii. M-am 
lăsat legănat de huruitul motorului şi am aţipit. Treburile 
casei mă obosiseră mai mult decât credeam. N-a fost un 
somn lung. Jarul ţigării a ajuns să-mi atingă degetele, m- 
am trezit brusc şi am tras şi o înjurătură. Am deschis 
portiera şi am aruncat chiştocul aprins. 

Nu l-am văzut dispărând în zăpadă. M-am uitat în jur, 
nedumerit. N-am văzut firma luminoasă a supermarketului 
din stânga mea. Nu vedeam nimic. O clipă m-a străfulgerat 
gândul că orbisem. Ceea ce era deasupra era identic cu 
ceea ce era dedesubt. 

— E doar zăpadă, mi-am zis, încercând să îmi calmez 
bătăile inimii. 

Bătrâna mea tamburină începuse să facă salturi mortale. 
Mi-am dus mâna la piept. N 

— E doar un viscol urât de tot, nimic altceva. Incearcă să 
te linişteşti. 

Werner îmi vorbise despre viscole. Viscolele nu erau 
simple ninsori. Ninsorile, faţă de viscole, sunt cam ca 
ploile de vară față de furtunile autogeneratoare. Viscolele 
vin în tăcere şi sunt mai rele decât ceața. 

Îţi blochează orice vizibilitate. 

Am simţit cum mi se strânge stomacul. Totul în jur era 
alb. 

Am închis la loc geamul, respirând cu greutate. Ştiam ce 
urma să mi se întâmple, dar nu voiam să accept. Cu toate 
acestea, trebuia să înghit întreaga doză de spurcăciune pe 
care acel întâi februarie mi-o rezervase. 

L-am simţit. Şi încă cum. 

SSPT. Sindrom de stres post-traumatic. 

Şuieratul. 

Vocea Fiarei. 

Mai întâi ca un fâşâit, ca sunetul unui radio blocat pe o 
frecvenţă moartă. În câteva clipe însă a devenit la fel de 


e 198 » 


concret ca volanul de care mă prinsesem cu toate puterile. 
M-am străduit să lupt, să-mi controlez respiraţia, am făcut 
tot ceea ce recomandă medicii celor ce urmează să sufere 
un atac de panică. Dar nu m-a ajutat cu nimic. 

Paralizie totală. 

Pleacă. 

Vocea aceea. Şi duhoarea ei. Duhoarea Fiarei. Un miros 
metalic ce făcea ca gura mea să îşi piardă în parte 
sensibilitatea. Un miros străvechi. Atât de străvechi, încât 
îmi întorcea stomacul pe dos. Pentru că Fiara era 
străveche. Atât de străveche, încât... în cele din urmă am 
scos un urlet. 

Cu mâna stângă am dibuit butonul de siguranţă al 
portierei. M-am aruncat afară. Am dat zdravăn cu 
genunchii de pământ, dar durerea a fost o binecuvântare. 

Şuieratul dispăruse. 

Am rămas nemişcat în patru labe pe asfalt, în timp ce 
ninsoarea viscolită îmi intra prin toate cutele hainelor. 
Contactul acela rece m-a ajutat să-mi revin. 

Am scuturat din cap. Mi-am şters lacrimile. M-am ridicat 
în picioare. 

— Sunt în viaţă, mi-am zis. 

În viaţă şi în mijlocul viforniţei. Nu se vedea nici la doi 
metri în faţă. 

Am intrat la loc în maşină. Am aprins farurile. Am băgat 
în viteză şi am pornit, simțind cum alunecă pneurile pe 
gheaţă. 

Ea a apărut pe neaşteptate din neant. 

Avea gura căscată şi braţele deschise, precum Hristos 
pe cruce. Avea pe ea o hăinuţă albastră, cu totul 
nepotrivită pe frigul acela. Am frânat la mai puţin de zece 
centimetri de picioarele ei. 

Brigitte Pflantz s-a uitat mai întâi la mine, apoi la cer. 

După care a căzut la pământ, ca secerată. 


5. 
Am sărit să o ajut. Era buimacă, mai mult din pricina 


e 199 + 


alcoolului decât a căzăturii. 

A trebuit să o târăsc până în maşină, nu era în stare să 
se ţină pe picioare. 

— Brigitte? Mă auzi, Brigitte? 

Femeia m-a prins strâns de încheietura mâinii. Avea 
privirea unui om cuprins de febră. 

— Acasă. 

— Trebuie să te duc la spital. 

— Acasă, a repetat ea. 

— Nu cred că e o idee bună. Ai nevoie de ajutor. 

— Unicul ajutor de care am nevoie, Salinger, e al Celui- 
de-Sus. Dar de multă vreme El m-a abandonat. Ajută-mă să 
stau dreaptă. Îţi spun eu pe unde s-o iei. 

l-am prins centura de siguranţă. Am pornit. 

Brigitte locuia într-o casă veche cu pereţii crăpaţi. 
Storurile ieşiseră de pe şine, umflate de la umezeală. 

Înăuntru era şi mai jalnic. Era casa unei alcoolice în 
ultimul stadiu, asta am realizat de îndată ce Brigitte, după 
o lungă scotoceală prin poşetă, a reuşit în cele din urmă să 
vâre cheia în broască. Erau sticle peste tot. Pe fiecare 
mobilă era un strat de grăsime îmbâcsită de praf. Puţea ca 
în cuşca unui animal. 

Am întins-o pe Brigitte pe canapea. Doar atunci mi-am 
dat seama că femeia era încălţată cu nişte balerini 
primăvăratici. Am descălţat-o cu grijă. Avea picioarele 
vinete, aşa cum vinete îi erau şi mâinile, şi buzele. 
Clănţănea din dinţi. Ochii ei gălbejiţi ca de la icter, cu 
pupilele dilatate, nu scăpau nicio mişcare pe care o 
făceam. Am reuşit să dibuiesc pe undeva nişte pături 
pătate de ceea ce putea fi vomă uscată. Deja mă 
obişnuisem cu duhoarea şi nici n-o mai băgam în seamă. 

Am acoperit-o şi am început să-i masez picioarele. 

— Eşti sigură că nu vrei să chem un doctor? am întrebat- 
o după o vreme. 

— Mă simt mai bine. Poţi să încetezi. Cine ştie ce va 
spune nevastă-ta. 

Am lăsat pătura pe ea şi mi-am aprins o ţigară. Mi-am 
dat seama că eram transpirat leoarcă. Acum, că îmi 


e 200 œ» 


trecuse frica, eram furios. Aş fi putut s-o omor. Şi am 
răbufnit: 

— Cum naiba îţi trece prin cap să ieşi îmbrăcată aşa pe o 
vreme ca asta? Puteai să o mierleşti, pentru Dumnezeu! 

— Sunt o beţivă, Salinger. Chiar nu ţi-ai dat seama? a zis 
în şoaptă. Aşa fac alcoolicii. Riscă să-şi facă rău lor înşişi şi 
celorlalţi. 

Un zâmbet pe faţa ei. 

Lucru care m-a năucit. Era un zâmbet duios. 

— Dacă vrei să bei ceva, ia-ţi singur, a zis, în timp ce 
faţa ei începea treptat să-şi recapete culoarea. 

— Ai opţiuni nenumărate. Şi mulţumesc că nu ai dat 
peste mine cu maşina. 

— Nu are niciun rost să-mi mulţumeşti, am mormăit. 

Brigitte s-a ridicat în capul oaselor, aranjându-şi pătura 
de parcă ar fi fost o rochie de seară. i 

— Ba are. Are întotdeauna rost să mulţumeşti. In 
noaptea în care Günther a murit aş fi dorit să-i spun 
mulţumesc, dar n-am făcut-o. Aşază-te. 

Un zbârnâit insistent în timpane, ca şi când acele 
cuvinte m-ar fi purtat la mare altitudine. 

Am dibuit un scaun pe jumătate îngropat sub un teanc 
gros de ziare vechi. Le-am dat la o parte şi m-am făcut 
comod. 

— Ştii că Gunther s-a sinucis? N-a fost un accident de 
maşină. Ştia drumurile din Siebenhoch şi din împrejurimi 
mai bine decât oricine altcineva. Ar fi putut să ia curba aia 
cu ochii închişi. lar în seara aia nu băuse mai mult decât 
de obicei. Ştiu. Eram şi eu. Eram cu el înainte să termine 
cu tot. 

— Şi de ce ai fi dorit să-i mulţumeşti? 

— Mi-a zis că voia să încheie definitiv cu povestea cu 
Bletterbach şi cu băutura. Pentru că îmi distrugea viaţa. 
Voia de fapt să-mi spună că intenţiona să-şi pună capăt 
zilelor. Dar eu eram prea beată să înţeleg. Se simţea 
vinovat şi pentru acest lucru, credea că din cauza lui eram 
mereu cu sticla în mână. Să ştii că mă iubea. 

S-a uitat fix la mine, provocându-mă s-o contrazic. 


e 201 œ» 


— A fost frumoasă povestea voastră? am întrebat. 

— Nu ca aceea dintre Kurt şi Evi, nu. Noi, a zis 
chicotind, nu eram nici Kurt, nici Evi, din păcate. Dar 
lucrurile mergeau bine între noi. Ne iubeam, iar când nu 
beam erau şi momente de fericire. Din păcate, cu trecerea 
anilor, acele momente s-au împuţinat. Dă-mi sticla aia, te 
rog. Mi-e sete. 

— Mai bine nu. 

— E doctoria mea, Salinger. Dă-mi-o. 

Aş fi putut să refuz. Să mă ridic de pe scaunul ăla şchiop 
şi să ies de acolo fără să spun nimic. În fond se simţea mai 
bine, pericolul de a muri degerată trecuse, nu mai aveam 
nicio responsabilitate în ceea ce o privea. Dar n-am făcut- 
o. N-am plecat de acolo. 

Ca de obicei, m-am minţit pe mine însumi. 

Imi tot ziceam că făceam asta pentru ea. Că, atâta timp 
cât simţea nevoia de a vorbi, s-ar fi abținut de la băutură. 
Că i-aş fi îngăduit doar o duşcă, numai cât să se 
încălzească. Că în fond era încă amorţită de frig. 

B de la baliverne. 

De fapt, n-am plecat de acolo ca să aflu noi detalii 
despre masacrul din Bletterbach. Ca să alung Fiara. Dacă 
mă concentram pe istoria cu Bletterbach, nu mă mai 
gândeam la cortina albă pe care viscolul o lăsase deasupra 
aşezării Siebenhoch şi la viteza cu care mintea mea se 
prăbuşea. Cui pe cui se scoate. 

Mi-era teamă. De ceea ce se petrecuse cu mine în 
parcarea supermarketului. 

Şi dacă atacul acela m-ar fi luat prin surprindere când aş 
fi fost cu Annelise? Şi şi-ar fi dat seama că încă nu îmi luam 
medicamentele psiholeptice? Ce ar fi făcut? M-ar fi părăsit, 
aşa cum mă ameninţase? Sau dacă atacul acela, 
Dumnezeule mare, mi s-ar fi întâmplat în prezenţa Clarei? 
Cum ar fi reacţionat fetiţa? 

I-am întins Brigittei sticla de bere de pe masă. lar ea a 
dat-o pe gât într-o clipită. 

Cu ochii unui animal rănit. 

— ţi provoc dezgust, Salinger? 


e 202 » 


— Îmi pare rău pentru tine. 

— Pentru care motiv? 

— Pentru că ai o problemă mare de tot cu chestia asta. 

— Dar mi-e bine, dragul meu. Acum, că nu mai e 
Gunther, mi-e chiar bine. 

— Nu erati îndrăgostiţi unul de altul? 

— Dragostea nu e aşa de simplă cum o arată ăştia prin 
filme. Cel puţin nu la Siebenhoch. Am înţeles că sunt cu 
adevărat îndrăgostită de Gunther doar când s-a sinucis. 

A izbucnit într-un râs gutural, lăsându-şi capul pe spate. 

— A făcut asta doar ca să mă salveze, înţelegi? Asta voia 
să-mi spună. Că urma să-şi pună capăt zilelor pentru că 
ştia că asta mă omora. Şi nu mă refer numai la alcool. Mă 
refer la masacru. Mă ucidea cu povestea aia. Se ucidea şi 
pe sine cu povestea aia. De aceea îmi pare rău că nu i-am 
mulţumit. 

Brigitte s-a ridicat în picioare, lăsând păturile să cadă pe 
duşumeaua slinoasă. 

Bălăbănindu-se puţin, şi-a croit drum până la un scrin 
din lemn închis la culoare. A tras afară un sertar, 
dărâmând nişte sticle goale. Nici nu le-a dat atenţie. 

S-a aşezat, iar eu i-am ridicat păturile. Şi le-a aşezat în 
poală. Mi-a întins un vechi album fotografic legat în piele. 

De când Max îmi arătase instantaneele făcute la locul 
faptei aveam o reacţie proastă faţă de fotografii. 

— Ia-l, nu muşcă. 

L-am luat şi mi l-am aşezat pe genunchi. Am zăbovit 
puţin înainte de a-l deschide. 

— Tu eşti? 

— Eu eram, m-a corectat Brigitte. Mi s-a zis că puteam 
să mă fac actriţă. 

Femeia care stătea în faţa mea se afla la ani lumină 
depărtare de splendoarea de fată blondă care-mi făcea cu 
ochiul din album. Cu o mână lipită de pântec, cu o privire 
provocatoare. Cu părul lung şi cu un şort care îi punea în 
evidenţă picioarele, demne de orice concurs de frumuseţe. 

— Aia e din 1983. Abia împlinisem douăzeci de ani. 
Lucram ca ospătăriţă la Aldino. M-am dus la o croitoreasă 


e 203 œ» 


să-mi scurteze fusta uniformei noastre. Acei câţiva 
centimetri în minus s-au dovedit a fi o idee foarte bună. 
Clienţii se luau la întrecere care să-mi lase un bacşiş mai 
baban. Unii, după ora de închidere, încercau să îmi dea jos 
chiloţeii. 

— Şi reuşeau? 

M-am căit imediat de întrebare, putea fi interpretată în 
mai multe feluri, dar Brigitte a luat-o drept un compliment. 

— Unii da, unii nu, a răspuns ea, cu oarecare cochetărie. 
Nu eram o fată uşuratică, dar dacă erai destul de drăguţ 
cu mine, dacă nu aveai cicatrici urâte pe faţă şi îţi 
funcționau toate rotiţele, atunci poate că ajungeai la linia 
de sosire. Şi când te gândeşti că până la zece ani mama m- 
a dat să învăţ la o şcoală de maici. Singurele lucruri cu 
care am rămas din perioada aia sunt citatele din Biblie. 
Dacă m-ar auzi... 

Şi, amuzându-se, a dat să bea dintr-o sticlă pe care o 
golise. Apoi s-a întunecat la faţă. 

— În frigider ar trebui să mai fie câteva mai reci, a zis, 
arătându-mi o uşă. 

Duhoarea din bucătărie era greţoasă de-a dreptul. 
Obloanele erau închise şi, când am aprins lumina, 
minunându-mă că alimentarea cu curent electric mai era 
încă activă, mi s-a părut că văd coada unui şoricel 
dispărând în crăpătura din zid. Frigiderul huruia încet. În 
interior, în afară de semipreparate, se găseau doar beri şi 
tării. 

Am luat o cutie de Frost şi m-am întors în sufragerie. 

— Băutul de unul singur e o infracţiune. 

— Mi-e bine aşa. 

— Acum treizeci de ani te-aş fi înfierbântat numai dacă 
mă uitam la tine, Salinger. Şi acum refuzi să bei o bere cu 
mine? 

— Poate că acum treizeci de ani, ca şi acum, aş fi fost 
căsătorit. 

— Bărbaţii căsătoriţi sunt pură legendă, a răspuns 
Brigitte. Chiar crezi tu că niciun bărbat căsătorit n-a trecut 
pe aici? 


e 204 œ» 


— Nu mă îndoiesc. 

Cred că tonul meu a iritat-o, aşa că, îmbufnată, mi-a 
poruncit să schimbăm subiectul. Şi aşa am şi făcut. 

O a doua fotografie o înfăţişa pe Brigitte îmbrăţişând o 
fată pe care imediat am recunoscut-o. Brunetă, cu ochii 
albaştri şi cu nasul în vânt, plin de pistrui. 

Evi. 

— Era cea mai bună prietenă a mea, mi-a spus Brigitte. 
Chiar dacă păream soarele şi luna. Ea atât de gingaşă, de 
matură, de inteligentă, iar eu... a spus şi s-a scuturat, eram 
târfuliţa aia de Brigitte Pflantz. 

— Asta e definiţia ta? 

— E definiţia din Siebenhoch. 

— Şi te deranja? 

— Evi era cea care mă consola. Eram nedespărţite, cu 
adevărat. Eu eram singură la părinţi, iar ea îl avea doar pe 
Markus şi amândouă ne-am fi dorit o soră. Aşa că ne-am 
adoptat una pe alta. Ne petreceam zilele râzând din nimic. 
Incercam să stăm cât mai mult împreună, chiar dacă eu 
aveam serviciul, iar ea o avea pe maică-sa. Brigitte s-a 
întunecat la faţă. 

— Pe nenorocita aia. 

A rămas în tăcere. 

Eu am aşteptat. 

Brigitte s-a uitat la mine, apoi a pus doza de bere la 
gură. I-a scăpat un râgâit. 

— Era o beţivancă. Şi o nebună. Auzeam cum urlă. Cu 
toţii o auzeau cum urlă. Şi ştiam foarte bine că, de câte ori 
cobora la oraş, parfumată şi împodobită toată, mergea să 
se prostitueze. 

— Evi ştia asta? 

— Cum să nu! Sigur că ştia. Dumnezeu mi-e martor. Dar 
ştii cum era ea? Nimic nu-i ştergea surâsul de pe buze. 
Parcă e dintr-un banc: maică-ta e o curvă beţivă de cea mai 
joasă speţă, iar tu ai încă puterea să zâmbeşti? Aşa era Evi. 
Era mereu în stare să vadă partea bună a lucrurilor. 

— Şi care ar fi aia? 

— Ar trebui s-o întrebi pe ea, că eu semăn leit cu 


e 205 œ» 


ticăloasa de maică-sa. Eu am avut însă buna-cuviinţă să îmi 
cos trompele. Eu nu, mulţumesc, n-am nevoie de copii, 
dragul meu. Nici moartă. Voiam să fiu liberă. Brigitte 
Pflantz urma să ia avionul şi să se facă actriţă la 
Hollywood, să şi-o tragă cu cei mai frumoşi actori de pe 
planetă şi nimeni n-ar fi îndrăznit să îi poruncească ce să 
facă. Nimeni. 

— Nici măcar Gunther. 

— Günther a apărut după. Dar înainte de Günther a 
apărut Kurt. 

— Nu ştiam, am bâiguit confuz, că tu şi Kurt... 

Mâna lui Brigitte a rămas blocată în gestul de a duce la 
gură doza de bere. 

— Nu asta voiam să spun. Nu m-am culcat niciodată cu 
Kurt, chiar dacă nu mi-ar fi displăcut. Era un băiat frumos, 
blond, înalt, cu ochi pătrunzători. Voiam să spun că Evi s-a 
îndrăgostit de el, iar eu am fost dată la o parte. 

A rămas în tăcere, gânditoare. 

— Ca o vâlvătaie într-o pădure. O scânteie şi totul se 
aprinde. Aşa a fost cu Evi şi Kurt. Şi cam de atunci e şi 
fotografia asta, din '81. Anul în care Evi şi-a luat diploma şi 
s-a mutat la Innsbruck. 

— Îţi plăcea ideea? 

— Să plece? 

— Da. 

— Toţi vorbeau că vor să plece, numai că ea chiar a 
făcut-o. O admiram. 

— Şi Kurt? Cum a reacţionat? 

— A urmat-o. Cred că e suficient, ca răspuns. 

— Te-ai simţit dată la o parte? Sunt cuvintele tale... 

— Mă bănuieşti, Salinger? 

— Nu bănuiesc pe nimeni, nu mă joc de-a investigatorul. 

— Ar părea că dimpotrivă. Oricum, da, mi-a picat prost. 
Pentru că totul s-a întâmplat într-un răstimp foarte scurt. 
Cu o zi înainte, Evi şi cu mine eram nedespărţite, iar acum 
nu făcea altceva decât să vorbească de Kurt. Kurt în sus, 
Kurt în jos. După care a început să-mi tragă clapa. Brigitte 
dispăruse de pe radar, dragul meu. Vâlvătaie mare, scapă 


e 206 » 


cine poate. lar scânteia s-a aprins în Bletterbach, are şi 
destinul ăsta un simţ al umorului cam straniu, nu crezi? 

— Aşa se pare. 

— Ai fi atât de amabil să-i aduci doamnei un drink, 
Salinger? Ăsta s-a terminat. 

— Nu e puţin cam devreme? 

Brigitte a dat din umeri. 

— Dar e ultima, i-am zis când m-am întors din bucătărie. 

— Dacă nu ce? Îmi dai na-na la funduleţ? 

— Dacă nu, plec. 

Brigitte s-a aplecat către mine. 

— Nu vrei să-ţi vorbesc despre Kurt şi Evi? Totul se 
învârte în jurul lor, nu-i aşa? 

— Spune-mi tu. 

— Kurt era cu cinci ani mai mare decât Evi. Era un băiat 
frumos, era coadă la uşa lui. 

O scurtă privire maliţioasă. 

— Cu sau fără verighetă pe deget, muierile îl sorbeau 
din priviri. 

— lar Kurt profita de asta? 

— Dacă da, era destul de şiret ca să nu se prindă nimeni. 
Dar oricum, dacă vrei adevărul, nu era genul. Kurt era cu 
mintea numai la munţi. Modelul lui în viaţă era taică-său, 
Hannes. Voia să se facă şi el un salvamontist. Ceea ce a şi 
făcut, cel puţin până s-a mutat la Innsbruck. Semănau mult 
unul cu celălalt, chiar dacă erau ca pisica cu câinele şi în 
cele din urmă au ajuns să nu-şi mai vorbească. 

A dat berea pe gât. 

— Evi îşi petrecea multă vreme în Bletterbach. Ştiai că 
studia geologia? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Pasiunea ei a început acolo, în Bletterbach. Când avea 
timp liber şi eu nu puteam, îşi lua pur şi simplu rucsacul şi 
mergea să vadă fosilele. 

— Dar tu nu o însoţeai? 

— Cu tot mărăcinişul ăla? Glumeşti! N-ai văzut ce 
picioare aveam? 

Am zâmbit. 


e 207 œ» 


— Fără ghimpi pentru Miss Siebenhoch. Nu era niciun 
concurs de genul ăsta în sat, dar sunt convinsă că aş fi luat 
premiul întâi. Oricum, într-una din excursiile alea s-au 
intersectat drumurile lui Kurt şi Evi. Vreau să zic că se 
cunoşteau, dar până atunci nu se văzuseră cu adevărat. 
Scânteia. Vâlvătaia. Ştii ce-i plăcea lui Kurt la Evi? Cum 
reuşea ea mereu să vadă partea bună a lucrurilor. Kurt era 
un tip ursuz. Exact ca taică-său. Evi, în schimb, era solară. 
Nu aveai cum să te superi pe ea. Şi era nemaipomenit de 
inteligentă. Uită-te la ultima pagină. 

Acolo era o mapă din plastic bine burduşită. 

— Ce e? 

— Dosarul meu cu succesele lui Evi. Uită-te înăuntru. 

Cele mai multe erau tăieturi din ziare. Uneori simple 
anunţuri. Evi Baumgartner (de fapt Tognon, după cum am 
observat) a câştigat premiul pentru... Merită aplauzele 
noastre pentru... Cercetătoare din zona noastră... 

— Cercetătoare? 

— Era cea mai apropiată de ideea de om de ştiinţă din 
tot ce am avut noi vreodată prin părţile astea, a răspuns 
Brigitte. Mai citeşte. Acolo ai dovada celor spuse de mine. 

Erau nişte extrase cu antetul Universităţii din Innsbruck. 

— Sunt articolele ei, a explicat ea. 

— Dar Evi încă nu terminase facultatea când... s-a 
întâmplat. 

— Vrei să spui când a fost ucisă? 

Am dat din cap că da. 

— Ţi-am spus eu că era grozavă. Strălucea. Nu le-a luat 
prea mult profesorilor ei ca să înţeleagă ce potenţial avea. 
În ultimii trei ani de viaţă, Evi a dat foarte rar prin 
Siebenhoch. Avea prea multe cercetări de făcut, prea mult 
de învăţat. Ar fi făcut carieră, crede-mă. 

Mi-a luat din mână unul dintre extrase. 

— Uite aici. E primul ei articol. Era foarte emoţionată 
când mi-a dat vestea la telefon. De fapt eu cred că au cam 
tras-o în piept, dar ea susţinea că eu sunt cea care vede 
lucrurile în negru, ca de obicei. 

— De ce s-o fi tras în piept? 


e 208 » 


— Articolul ăsta încerca să atace ca nefondate teoriile 
unui alt cercetător de la universitate. O chestiune tehnică 
şi complicată, dar nu asta contează. Mie îmi era limpede că 
Evi fusese manipulată. Pentru că profesorii ei au fost cei 
care au convins-o să publice aceste pagini pentru a-l 
dărâma pe cercetătorul respectiv. Nu era ideea «i. 
Înţelegi? 

— Au jucat la mantinelă. 

— Dar asta nu e tot. Tipul şi-a făcut apariţia furibund 
acasă la Kurt şi la Evi. O încasase în plin, şi încă cum. Dar 
după două ore de vorbă cu Evi au devenit cei mai buni 
amici. Cum, tu îmi demolezi munca şi eu devin cel mai bun 
prieten al tău? Asta ar fi fost imposibil pentru toţi, dar nu 
şi pentru Evi. Aşa era ea. 

Imi simţeam gura uscată. 

Tocmai descoperisem un posibil mobil al crimei. 

— Îţi aminteşti numele cercetătorului? 

— Nu, dar e scris aici. 

L-am căutat, ştiind însă foarte bine ce urma să găsesc. 

Oscar Grunwald. Omul cu telegrama. 

Geht nicht dorthin! 

— Parcă ai văzut un strigoi, Salinger. 

— Mai e valabilă oferta cu berea? 

Brigitte a arătat cu mâna spre bucătărie. 

— Una tie, una mie. 

M-am aşezat din nou şi am băut din sticlă. După care mi- 
am aprins o ţigară. Eram cufundat în gânduri, iar Brigitte 
mă privea în tăcere. 

— Ce e? am întrebat-o brusc. 

— Tu. 

— Eu ce? 

— Cum de te interesează povestea asta? Chiar e 
adevărat că nu vrei să faci un film? 

— Eu nu sunt regizor. 

— Şi atunci de ce? 

— Nu te priveşte. 

Brigitte a suflat scurt printre dinţi, scoțând un fel de 
şuierat strident. 


e 209 » 


— Ştii cu cine semeni? 

— Nu cred că vreau să aflu. 

— Cu Gunther. Şi tu vrei să descoperi cine i-a ucis. 

Nu era o întrebare. 

Nu a urmat niciun răspuns. 

— Gunther zicea că ştie nişte secrete legate de masacrul 
din Bletterbach. Secrete de nemărturisit. Chestii care ar fi 
făcut să sară în aer toată comunitatea din Siebenhoch. 
Spunea asta când era foarte, foarte matol. Odată am 
încercat să-l fac să vorbească. L-am îmbătat anume pentru 
asta. Mă scoteau din minţi toate flecărelile alea despre nu 
ştiu ce secrete, fără să-şi dea drumul în fine la gură. Mi se 
părea lipsit de respect. 

— Cum adică? 

— Păi eu strângeam voma în urma lui, eu îi cumpăram 
aspirinele de mahmureală, ca să iasă basma curată când 
lipsea de la serviciu. Eu îl legănam în braţe când avea 
coşmarurile alea. Dar nu mi-a zis niciodată nimic. Nimic. 
Când a murit, nişte zile la rând m-am gândit la o 
omucidere. 

— Vrei să spui că cineva l-ar fi putut ucide ca să-l 
amuţească? 

— Da. Dar era o idee tâmpită. 

— De ce tâmpită? 

— Oricum se omora singur, cu mâna lui. Puţină răbdare 
şi ar fi murit oricum. 

— Dar erai tu care-l ocroteai. 

— Dar pe mine cine m-ar fi ocrotit? 

Am tăcut. 

— Uneori mai cred şi acum, şi-a reluat ea firul. Că ar fi 
mai eroic, nu? 

Vocea Brigittei tremura. 

— Gunther asasinat în timp ce încerca să facă lumină 
asupra masacrului din Bletterbach. 

A început să plângă. 

— Îmi pare rău, Brigitte. 

Brigitte şi-a ridicat dintr-odată capul, iar din ochi îi 
ţâşneau scântei. 


e 210 œ» 


— Cară-te, Salinger, cară-te şi închide uşa după tine. 

Nu voiam s-o las singură. Nu în starea aceea. Şi totuşi 
am făcut-o. Am lăsat-o singură, înconjurată de provizii 
serioase de băutură şi de o legiune întreagă de demoni. 


6. 


Afară viscolul nu încetase, aşternând peste Siebenhoch 
zăpadă şi gheaţă. Eram prada a mii de gânduri pe când 
parcurgeam kilometrii ce mă despărţeau de Clara şi 
Annelise. 

Puțin înainte de a ajunge acasă, am tras pe dreapta şi 
am oprit motorul. Am luat iute telefonul mobil şi am 
aşteptat ca de pe cealaltă parte a oceanului să-mi 
răspundă Mike. 

După ce a sunat de şapte ori, i-am auzit vocea greoaie. 

— Salinger? Ştii, omule, cât e ceasul? 

— Pentru tine e mereu prea devreme. E blondă? 

— Readhead!%, dom’ sergent, a glumit Mike. 

Am auzit cum închide o uşă. 

— Ia spune, şi i-am simţit o undă de îngrijorare în glas, 
cum îţi merge, bătrâne? 

— Aşa şi-aşa. Dar ţie? 

Aşa şi-aşa însemna că jumătate era de rahat, iar cealaltă 
parte nu era nici ea mai bună. 

— Mister Smith vrea să mă vadă răstignit şi am mai şi 
greşit testul audio de două ori la rând. Bătrâne, pe bune, 
eşti bine? Iei pilulele alea magice? 

— Cum de ştii? 

— Mike McMellan ştie mereu totul. 

— Ai vorbit cu Annelise? 

— Yep. Suntem îngrijoraţi pentru tine, capsomane! 

Am strâns din pleoape cu putere. Nu voiam să mă 
emoţionez. 

— Am nevoie să-mi faci un serviciu. 

— Annelise mi-a zis că ţi s-a pus pata în legătură cu 
povestea unui omor. 


10 Roşcată (în engleză în original) (N.t.). 
e 21ll-- 


— A unui masacru, l-am corectat, fără să mai stau pe 
gânduri. 

— Ce-o fi. Aşa e? 

— Da. 

Dinspre cealaltă parte a oceanului, tăcere. Şi un zgomot 
pe care la început n-am reuşit să-l identific. După care m- 
am prins. Mike ronţăia nişte nachos. 

— Mi-a spus că dacă o să îndrăznesc să te ajut, o să-mi 
taie... 

— Ar fi în stare. 

— Da”, bătrâne, eşti aşa rău? 

De data asta eu am fost cel care a tăcut. 

— E musai să aflu. 

— Să afli cine a comis o crimă acu' treizeci de ani? Ai 
înnebunit de-a binelea? 

— Nu sunt atât de tâmpit, i-am zis, cu toate că o parte 
din mine susţinea exact contrariul, mai ales după ceea ce 
îmi mărturisise Brigitte. Vreau doar să aflu dacă sunt în 
stare. Dacă mai sunt capabil să istorisesc cum trebuie o 
poveste. 

— Dar bineînţeles că... 

— Da, dar nu după experienţa din Ortles. 

— Of, Salinger, vrei acum să-ţi gâdil puţin orgoliul? Vrei 
să-ţi spun că eşti cel mai bun scriitor în circulaţie? Dacă ţii 
neapărat, îţi spun. Iau avionul chiar astăzi şi vin acolo să-ţi 
cânt nani-nani, dar să ştii că dacă asta e adevărata 
problemă, atunci chiar eşti dus cu pluta. 

— Nu ai cum să înţelegi. 

Il ofensasem. Am ştiut asta înainte de a-mi termina 
fraza. 

— Pentru că eu nu eram acolo, nu? a izbucnit el. 

— Nu de aia. 

— Eşti un nemernic, Salinger. 

— Dacă tu ai fi fost în locul meu nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

— Nu-i adevărat. 

Mă gândisem la asta îndelung. Nopți de-a rândul. 

— Pentru că tu n-ai fi făcut tâmpenia de a cobori în 


e 212 » 


crevasa aia. La ora asta, Mountain Angels ar fi fost noul 
factual al echipei McMellan-Salinger. Mister Smith ar sta 
tacticos în biroul lui numărându-şi banii, iar noi... noi ne- 
am gândi deja la cel de-al doilea sezon. Sau la un nou film. 

— Păi tocmai îl facem, a mormăit Mike, pe care nu-l 
simţisem niciodată atât de abătut. 

— Îl urăsc. 

Un oftat. 

— Şi eu. Dar ce să-i faci, sunt contractele la mijloc. 

— Ştiu. Şi acum ciuleşte bine urechile, i-am zis 
prefăcându-mă că-mi recapăt vocea normală, că am nevoie 
de ajutorul tău. 

— Dă-i înainte. 

— Trebuie să dibuieşti orice informaţie posibilă despre o 
persoană. 

— Cine? 

— Ai hârtie şi creion? 

— Claro. 

— Se numeşte Oscar Grünwald. Era cercetător la 
Universitatea din Innsbruck, sau aşa ceva. Vreau să 
descopăr tot ceea ce se poate afla despre el. Descătuşează- 
ţi talentul de 007 care zace în tine. 

— Salinger? 

— Vrei să-ţi dictez pe litere? 

— Eşti sigur că e o idee bună? 

— Fă ce-ţi zic. 

Tăcere. 

Apoi, glasul lui Mike: 

— E o poveste frumoasă, măcar? 

Am surâs şi, pentru prima oară în toată după-amiaza 
aceea, am fost sincer. 

— E magnifică, Mike. Cum o să am timp, o să-ți 
povestesc totul. 

— Păi, să fie cu folos, atunci. 

— Bye, Man. 

— Bătrâne? 

— Spune. 

— Ai grijă. 

e 213 + 


7. 


Clara era îmbrăcată în roşu. Un roşu-închis. Un roşu ca 
sângele. Îşi ţinea mâinile la spate, era palidă şi avea buzele 
vinete. Ochii larg deschişi şi ficşi. M-am lăsat pe vine, 
deschizând larg braţele. Voiam să vină la mine, să mă 
îmbrăţişeze. Voiam s-o încălzesc. 

Voiam să mă încălzesc. 

— De ce nu vii aici, la mine, puiule? 

— O auzi, papà? 

Nu auzeam nimic şi i-am spus asta. 

Clara a lăsat capul în jos. 

— De ce plângi? 

— Vocea zice că o să vină să te ia. Zice că de data asta... 
Clara îşi trăgea nasul şi din guriţa ei ieşeau norişori de 
aburi. Era frig. Era cumplit de frig. 

— Zice că de data asta trebuie să vin şi eu. 

Voiam să mă apropii. S-o iau în braţe. S-o liniştesc, însă 
nu reuşeam să mă mişc din loc. 

— Cinci litere, papă. 

— „Soare”? 

— Cinci litere, papă. 

Era în picioarele goale, mi-am dat seama abia atunci. Nu 
erau vinete, erau negre. 

Ca ale unui cadavru. 

— Cinci litere, papă. 

— Nu, scumpo, nu. 

Clara şi-a ridicat brusc capul. Cineva îi golise orbitele. 

A scos un urlet. 

Am scos un urlet. 


8. 


Cinci litere. Fiara. 


e 214 œ» 


Atelierul diavolului 


1. 


Când am bătut la uşa lui Manfred Kagol era deja 5 
februarie. Viscolul era de-acum doar o amintire şi, chiar 
dacă soarele nu reuşea să străpungă gheaţa nici măcar în 
orele cele mai calde, era plăcut să te plimbi în aer liber. 

Fondatorul Centrului pentru Vizitatori locuia într-una 
dintre cele mai vechi şi mai frumoase case din Siebenhoch. 
Bogăția acelui cottage” nu era însă ostentativă, ci se putea 
intui mai ales din detalii. Fier forjat elegant, un zid scund 
care primăvara se transforma, presupun, într-o explozie de 
glicine. Peste tot finisaje sobre, dar de un lux evident. O 
singură concesie făcută vanităţii: sub un şopron de ardezie 
acoperit de zăpadă, un Mercedes negru, ultimul model. 

O femeie undeva la cincizeci de ani a fost cea care m-a 
întâmpinat. 

— Doamna Kagol? 

— Sunt menajera. Dumneavoastră sunteți domnul 
Salinger? 

— Da, eu sunt. Am o întâlnire. Şi mă scuzaţi pentru gafa 
de mai devreme. 

M-a condus într-o Stube, unde m-a poftit să mă aşez pe 
un fotoliu de piele. Acea Stube din casa Kagol părea dintr- 
o cu totul altă ligă faţă de cea în care Max îşi petrecuse 
copilăria, iar soba de teracotă, încastrată în perete, era o 
capodoperă a zidăriei. Nu eram vreun expert, dar judecând 
după îndemânarea cu care fuseseră îmbinate plăcile de 
ceramică se prea poate să fi fost lucrarea unui mare 
meşteşugar. Pereţii îmbrăcaţi în lambriuri aveau intarsii în 
lemn ce costaseră probabil o avere. Toate câte se găseau 
înăuntru vădeau bani şi putere. 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi, domnule 
Salinger. 


11 Vilă de la munte, cabană (în engleză în original) (N.t.). 
e 215 


Manfred mi-a întins o mână fermă şi puternică. 

— Pot să vă ofer ceva de băut? 

— Ceea ce beţi şi dumneavoastră e foarte bine. 

— Sunt abstinent, a fost răspunsul lui Manfred, aproape 
ca o scuză. Vă mulţumiţi cu o apă minerală? 

— Apă minerală atunci. 

Menajera s-a făcut nevăzută. 

Când aceasta s-a întors, cu două pahare pe fundul 
cărora era câte o felie de lămâie şi cu o carafă ce părea 
făcută din cel mai pur cristal, Manfred i-a mulţumit şi i-a 
făcut semn să plece. Imediat ce am rămas singuri şi uşa a 
fost bine închisă, a turnat el însuşi apa în pahare. 

— Se spune că dacă dai noroc cu apă aduce ghinion, mi- 
a spus ridicând paharul, dar sper că nu sunteţi 
superstiţios. 

— Sunt multe alte lucruri la un loc, domnule Kagol, i-am 
răspuns ciocnind paharul de al lui. Dar superstiţios nu 
sunt. 

— Mă faceţi curios, domnule Salinger, spuneţi-mi care 
multe alte lucruri. 

— Sunt tată. Soţ. Autor de scenarii de televiziune. Şi un 
schior foarte slab. 

Manfred a râs politicos. Şi-a mângâiat mustăţile pe oală, 
de un gri metalic. 

— Şi aici aţi venit ca scenarist de televiziune, domnule 
Salinger? 

— Nu, am venit ca scriitor. 

— Prin părţile acestea, au mai fost diverşi sculptori în 
lemn, mi-a spus Manfred, arătându-mi unele dintre operele 
care atârnau pe pereţi, câţiva episcopi, nişte vrăjitoare, 
alpinişti cu duiumul şi un număr nesfârşit de pisălogi. Dar 
scriitori? Nici urmă. M-aţi făcut curios. 

Am încercat să fiu cât mai convingător. Mă pregătisem 
bine. Avusesem patru zile la dispoziţie ca să rumeg ceea 
ce-mi povestise Brigitte. Imi luasem notițe. Dar mai ales 
mă gândisem îndelung. Îmi pregătisem o poveste drăguță 
cu care să-l prind în plasă pe Manfred Kagol. Sperând că 
nu avea să se ducă şi să-i ciripească totul lui Werner. Că 


e 216 - 


atunci chiar că aş fi băgat-o pe mânecă. 

— După cum bine ştiţi, la Siebenhoch mă aflu ca simplu 
vizitator. După accidentul acela nenorocit... 

— Cunosc detaliile. Îmi pare rău că vi s-a întâmplat o 
asemenea tragedie. Sper că nu-i mai resimţiţi consecinţele. 

— La început mi-a fost foarte greu, dar acum sunt mult 
mai bine. Atât de bine încât mă plictisesc de moarte. 

Manfred era cât pe ce să se înece cu apa minerală. 
Hohotul de râs l-a făcut să-şi piardă acea notă de eleganţă 
în favoarea acelui fel de-a fi pe care trebuie să-l fi avut 
înainte de a ajunge bogat. 

Un om de munte cu ambiţii uriaşe. 

— Adevărul e, a continuat el după ce şi-a revenit, că 
Siebenhoch nu e tocmai New York. 

— Dar liniştea de aici, din Siebenhoch, e cea de care 
aveam nevoie. Şi-n plus, am adăugat, prefăcându-mă 
cuprins de-o jenă pe care de fapt n-o încercam câtuşi de 
puţin, aici mi-am descoperit această... vocaţie. 

— Scrisul? 

— Vedeţi, domnule Kagol, am crezut întotdeauna că 
scriitorii sunt persoane serioase. Cu diplome peste diplome 
şi mutre de tocilari. Şi, când colo, într-o bună zi, m-am 
trezit că-mi spun: de ce să nu scriu eu o carte despre locul 
ăsta? Despre miturile şi legendele sale. O monografie 
despre Siebenhoch. 

— O monografie despre Siebenhoch? Nu aş vrea să vă 
răpesc entuziasmul, domnule Salinger, dar există deja un 
număr frumuşel de cărţi care vorbesc despre această 
regiune. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar multe 
dintre ele au fost finanţate de propria-mi fundaţie. 

Mă aşteptam la o asemenea obiecţie din partea lui. 

— Le-am citit pe toate, domnule Kagol. De la prima la 
ultima. Dar niciuna nu povesteşte despre acest loc ca 
despre o fiinţă vie. Ca despre cineva care s-a născut, a avut 
o copilărie, iar apoi a crescut. 

— Bizară perspectiva asta a dumneavoastră. 

— Oare nu pentru exact acest motiv mi-aţi citi cartea? O 
curiozitate. 


e 217 œ» 


Manfred şi-a ridicat paharul. 

— O idee foarte bună. Dar nu înţeleg ce aş putea face ca 
să vă ajut. Vreţi să vă finanţez publicaţia? 

— Nu, nu-mi caut un editor. Niciodată să nu pui carul 
înaintea boilor, aşa îmi spunea Mutti. Mai întâi o scriu şi 
abia după o vând. 

— Excelentă filosofie. Dar tot nu... 

— După spusele multora, dumneavoastră aţi salvat 
Siebenhoch de la o moarte lentă şi dureroasă. 

— Ei, se exagerează. 

— În schimb, eu unul cred că dumneavoastră aţi avut o 
intuiţie excepţională. Şi nu mă refer numai la Centrul 
pentru Vizitatori. Dumneavoastră aţi păstrat vii tradiţiile 
din Siebenhoch. Or asta e ceea ce mă interesează. 

Ochii lui Manfred scânteiau. 

Ţintit şi ochit din plin. 

A dat din cap cu putere. 

— Fără tradiţii, ce s-ar fi ales de Siebenhoch, domnule 
Salinger? 

— Un sătuc turistic ca atâtea altele. Cu Bletterbach în 
loc de plajă. Cu animatori îmbrăcaţi în costume 
tradiţionale tiroleze şi cântecele tradiţionale difuzate prin 
lifturi. Vedeţi, dumneavoastră aveţi rolul de 
Krampusmeister. Mi-ar plăcea să-mi încep cartea cu cel 
care-i croieşte haine diavolului. i 

— Cel care-i croieşte haine diavolului. Imi place. Pot să 
vă spun Jeremiah? 

— Cum preferaţi, dar toți îmi spun Salinger. Cu excepţia 
mamei mele şi a lui Werner. 

— Aşa să fie atunci. Veniţi cu mine, Salinger. 


2. 


M-a condus pe o scară abruptă ce ducea la subsol. În aer 
se simțea un miros puternic de mastic. Când a aprins 
lumina, am înțeles de ce. 

Am surâs uluit. 

— Aici ia naştere magia? 


e 218 » 


— Atelierul diavolului, ca să vă parafrazez cuvintele, 
Salinger. 

Era o încăpere imensă, care se întindea probabil pe 
întreaga suprafaţă a casei. Protagonista fără drept de apel 
a încăperii era o masă uriaşă pe care zăceau îngrămădite 
costume de Krampus, măşti şi tot felul de maşini de cusut. 
De-a lungul pereţilor acelei pivnițe era un şir impresionant 
de spaţii de depozitare, dulapuri şi rafturi burduşite cu tot 
soiul de obiecte. 

— Extraordinar. 

— Încerc să folosesc numai materiale tradiţionale. După 
cum vedeţi, toate acelea sunt vopsele naturale. Fier pentru 
albastru, de exemplu. Mercur. Argint. Nimic din ceea ce 
nu poate fi găsit prin împrejurimi. 

— Inclusiv acestea? l-am întrebat, arătând către un 
borcan cu cochilii. 

— Să vă arăt una dintre comorile mele. 

Dintr-un dulap a scos o carte. Părea străveche. Am 
observat că fiecare pagină era protejată de o folie de 
plastic. 

— Ce este? 

— Însemnările unui învăţător de ţară. Din 1874. A fost 
trimis la Siebenhoch de către împărat. Imperiul Austro- 
Ungar ţinea la educaţia propriilor cetăţeni. Visul 
habsburgilor era acela de a construi o monarhie luminată, 
în care nimeni să nu mai rămână analfabet şi totul să 
funcţioneze ca uns. Herr Weger a trăit aici timp de 
cincizeci de ani. S-a căsătorit cu o fată de-a locului, iar 
mormântul lui îl puteţi găsi în spatele bisericii: cu o cruce 
simplă de fier, aşa cum ceruse prin testament. 

— Weger, am repetat. Nu mi se pare să fi întâlnit 
numele de Weger la Siebenhoch. 

— A avut un fiu, dar i-a murit de difterie. O poveste 
tristă. Weger nu merita aşa ceva. Era o persoană 
inteligentă şi cu idei destul de avansate pentru epoca sa. 
lar aceasta, a zis bătând uşor cu arătătorul pe coperta 
cărţii, este dovada. La sfârşitului secolului XIX, Europa era 
în plină fervoare a Pozitivismului. Se susţinea că ştiinţa 


e 219 + 


urma să rezolve toate problemele. Un soi de Iluminism 
ridicat la putere. Peste tot se construiau fabrici, căi ferate. 
Curând, electricitatea avea să ajungă pe fiecare uliţă. 
Habsburgii erau înflăcăraţi de scrierile marilor gânditori ai 
epocii, pe care, de altfel, şi Weger îi studiase. Pentru ca 
mai apoi să-i lase deoparte. 

— Cum aşa? 

Deşi mă prezentasem la reşedinţa lui Kagol cu scopul de 
a stoarce informaţii despre fratele defunct al celui mai 
înstărit om din Siebenhoch, istoria aceea mă fascina de-a 
dreptul. 

— Pentru că înţelesese că anumite lucruri nu pot fi şi 
nici nu trebuie eliminate. 

— Ca, de exemplu? 

Manfred şi-a deschis larg braţele, într-un gest care voia 
să cuprindă întregul său atelier. 

— Vechile tradiţii. Au fost atâţia cei care au încercat să 
le înlăture, Salinger. Mai întâi, Biserica Catolică, apoi 
iluminiştii, Napoleon, iar în cele din urmă habsburgii. Dar 
un simplu învăţător de ţară şi-a dat seama că, dacă vechile 
tradiţii ar dispărea, nu s-ar pierde pentru totdeauna doar 
nişte obiceiuri ciudate sau câteva proverbe, ci însuşi 
sufletul poporului ar muri. Aşa că a început să ţină aceste 
însemnări. 

Mi-a arătat câteva pagini. Weger avea un scris elegant şi 
foarte înghesuit. O germană rafinată, plină de cuvinte pe 
care n-am reuşit să le traduc. Cel mai important însă, acel 
genial învăţător de ţară se dovedea un artist nedescoperit. 

— Sunt nemaipomenite aceste reprezentări. 

— Precise ca nişte fotografii, nu-i aşa? Dar Weger nu s-a 
limitat numai la transcrierea unor poveşti străvechi sau la 
desenarea costumelor tradiţionale. Ci a început să le şi 
colecţioneze. 

M-a condus spre capătul încăperii. 

— Fireşte, m-a lămurit el în timp ce deschidea un uriaş 
dulap încastrat în perete, nu sunt cele originale. Dar sunt 
reproduceri extrem de fidele. Aceleaşi ţesături, aceleaşi 
ornamente. După cum vedeţi, a adăugat el făcând să 


e 220 » 


zăngăne un brâu cu frumoase incrustaţii, acestea sunt 
cochilii. 

Eram fermecat. 

— Şi acelea sunt tot imitații? 

— Nu, sunt originale. Le-am cumpărat din banii mei. 

Erau măşti de Krampus. Manfred şi-a pus o pereche de 
mănuşi de felul celor chirurgicale şi le-a aşezat cu grijă pe 
masă, în aşa fel încât să mi le poată arăta în lumina crudă 
a neonului. 

— Asta e cea mai veche. Conform estimărilor, datează de 
undeva de la finele secolului XIV. Extraordinară, nu găsiţi? 

Nu reuşeam să-mi iau privirea de la ea. 

— E o capodoperă. 

— Vă inspiră teamă? 

— Să spun drept, nu. Aş spune că e mai degrabă stranie, 
amuzantă. Dar cu siguranţă nu înfricoşătoare. 

— Pentru că lucrurile se schimbă, Salinger. Oamenii îşi 
modifică propria concepţie despre înfricoşător în funcţie 
de mersul istoriei şi de evoluţia obiceiurilor. Dar pe 
vremea aceea, credeţi-mă, masca asta băga oamenii-n 
sperieţi cu adevărat. 

— Nu tu cinema, nu tu televizor, nu tu Stephen King. 

— Doar Biblia tradusă prost şi înţeleasă cu atât mai 
puţin. Şi nopţi de iarnă interminabile. 

— Cu Bletterbach la uşa casei, am spus în şoaptă. 

Aproape că nu mi-am dat seama când mi-au ieşit 
cuvintele din gură. Eram hipnotizat de masca de Krampus. 
Mai ales de acele orbite goale. 

— Vă este frică de Bletterbach? 

— Pot să fiu sincer? 

— Chiar vă rog, mi-a răspuns Manfred, în timp ce-şi 
punea comorile înapoi la loc sigur. 

— Îl consider un loc înspăimântător. Un cimitir 
preistoric. 

Manfred s-a întors spre mine, fixându-mă cu privirea. 

— Astea nu sunt cuvintele dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, nu sunt, am răspuns jenat. Dar le găsesc 
foarte adecvate. [i aparţin Verenei, soţia lui... 


e 221 œ» 


— Soţia lui Şefu' Krun. Dar şi ea cita, la rândul ei, pe 
altcineva. 

— Adevărat? 

Manfred scoase un suspin. 

— Nu-s întâmplări de povestit în locul ăsta, Salinger. 
Amintiri urâte. Aş prefera să ne continuăm conversaţia la 
lumina zilei, dacă nu vă deranjează. 


3. 


Manfred se uita atent la o fotografie, o imagine aeriană 
a zonei Bletterbach, agăţată lângă un cap de cerb sculptat 
în lemn de pin. 

— Observati ceva ciudat în imaginea asta, Salinger? 

— Lipseşte Centrul. 

— Exact. Ştiţi cine a făcut poza? 

— Nu. 

— Aceeaşi persoană care numea Bletterbach un „cimitir 
preistoric”. 

— Fratele dumneavoastră Gunther? 

— Chiar el. Era la bordul elicopterului Alouette al 
Salvamontului. Mi-a dăruit-o de ziua mea. Spunea că 
numai un neghiob ca mine se putea gândi să scoată bani 
dintr-un asemenea loc blestemat, era convins că nimănui 
nu i-ar putea plăcea Bletterbach. 

— Dar se înşela. 

— Mulţi s-au înşelat la vremea aceea. Dar eu eram cât se 
poate de sigur. Pe deplin convins. 

S-a întors spre mine şi-n privirea lui am citit o 
determinare pe care rar mi-a fost dat s-o văd în viaţa asta. 

— Ştiam c-o să funcţioneze. Întrebarea nu era dacă 
oamenii se vor arăta interesaţi de Bletterbach, ci dacă 
aveam să fiu eu cel care pune mâna pe acea comoară. 

— Mă tem că nu reuşesc să vă mai urmăresc. 

— Turismul înflorea peste tot în jur. În Val d'Aosta, în 
Elveţia, în Austria. Numai la noi părea că nimeni nu-şi dă 
seama de toate astea pentru că erau cu toţii prea ocupați 
să pună bombe sau să ceară legi speciale. Dar, mai 


e 222 œ» 


devreme sau mai târziu, ideea tot i-ar fi venit cuiva. 

— Şi dumneavoastră voiaţi să fiţi primul. 

— Voiam acest Bletterbach, Salinger. Mă simţeam omul 
potrivit la locul potrivit. 

— Iar timpul v-a dat câştig de cauză. 

Mulţumit, Manfred a dat din cap. 

— Aşa se spune, da. Timpul mi-a dat câştig de cauză. 
Familia mea nu era dintre cele bogate. Nimeni la 
Siebenhoch nu era, de fapt, bogat. Cel puţin nu în vremea 
aceea. Tinerii plecau, bătrânii nu făceau altceva decât să 
se plângă, iar cei care se aflau undeva la mijloc? Ori plecau 
şi ei, ori se plângeau că nu reuşesc să plece. Familia mea 
avea patru vaci. Patru. Poate că aşa ar trebui să vă 
începeţi cartea, cu cele patru vaci. Pentru că de la aceste 
patru vaci a început renaşterea aşezării Siebenhoch. 

— Spuneţi-mi mai clar. 

— Nu-s multe explicaţii de dat. Când tatăl meu a murit, 
eu am moştenit totul. 

— Şi Gunther? 

— Aşa spune legea moştenirii în indiviziune. Primul 
născut moşteneşte totul, dar trebuie să-i plătească cu bani 
jumătate din valoarea proprietăţii celui de-al doilea născut. 
Jumătate, mi-a explicat, sau o treime, sau o pătrime în 
funcţie de numărul de fraţi. Lucrul fundamental e ca 
pământul şi proprietatea să nu se împartă. 

— De ce? 

— Pentru că a împărţi pământul şi aşa steril din Alto 
Adige însemna să distrugi o familie. S-o condamni să 
sufere de foame, dacă nu chiar mai rău. Când tatăl meu a 
murit, am vândut vacile. Gunther nu mi-a cerut socoteală. 
Mi-a spus că aveam tot timpul din lume ca să-i dau partea 
care i se cuvenea din moştenire. Credea că sunt nebun, 
dar avea totuşi încredere în capacităţile mele. 

Câştigul din urma vânzării l-am investit în prima mea 
firmă. O firmă de construcţii. 

— Ca să construiți Centrul pentru Vizitatori? 

— Ideea o aveam deja în cap, dar nu a fost prima mea 
lucrare. Fundaţiile Centrului au fost săpate abia în 1990. 


e 223 + 


Firma Kagol EdilBau s-a născut, însă, în 1982, în ziua în 
care împlineam treizeci de ani, dată pe care am ales-o 
pentru că eram tânăr şi idealist şi mi se părea o chestie 
foarte... simbolică. Mi-a purtat noroc, oricum. Prima 
comandă pe care a primit-o Kagol EdilBau a fost repararea 
acoperişului unei crescătorii de pui, în Aldino. M-am trezit 
cufundat până peste cap în găinaţ, dar credeţi-mă, radiam 
de fericire. 

— Patru vaci şi găinaţ căcălău. L-aş putea folosi ca titlu. 

— Ar fi splendid, dar mă tem că n-ar vinde prea multe 
exemplare. 

— Günther lucra împreună cu dumneavoastră? 

Manfred s-a posomorât din nou. 

— Ea doua oară când îl pomeniţi pe fratele meu, 
Salinger. Cum aşa? 

— Pentru că sunt curios, i-am răspuns, alegându-mi cu 
grijă cuvintele, de parcă aş fi călcat pe coji de ouă. În plus, 
judecând după ce-am auzit spunându-se, multora de aici, 
din oraş, le e dor de el. 

Manfred s-a arătat surprins. 

— Adevărat? 

— Mi s-a vorbit deseori despre el. 

— În legătură cu alcoolismul? m-a întrebat fără ca faţa 
lui să trădeze vreo expresie. 

— În legătură cu crimele din Bletterbach. 

— Vreţi să scrieţi despre povestea aia? 

— Nu cred, i-am răspuns fără să clipesc. Poate doar aşa, 
în trecere, cât să-i creez o oarecare aură de loc blestemat. 

— Nu ştiu dacă-mi place ideea, Salinger. 

— Cartea va vorbi despre sat, iar acea întâmplare face 
parte din istoria sa. 

Manfred a aprobat din cap, deşi în ochii săi se citea 
umbra unei suspiciuni. 

— S-au întâmplat multe lucruri urâte în ziua aceea. Şi-n 
zilele care au urmat. 

— Mi-a povestit Werner. El însuşi a plecat din sat. 

— Şi încă valvârtej, da. Într-o noapte, şi-a strâns tot şi 
dus a fost. Aşa mi s-a povestit. 


e 224 œ» 


— Dumneavoastră nu eraţi? 

— Eram plecat din localitate. 

— Afaceri? l-am presat eu. 

— În '85, firma Kagol EdilBau a devenit Kagol EdilBau 
Srl. Aveam un birou la Rovereto, călătoream încontinuu 
prin tot nordul Italiei. Aveam şantiere deschise în Friuli, în 
Veneto şi eram pe punctul să închei o afacere foarte 
importantă în Tirol. Construcţia unei instalaţii de schi. In 
plus, nu mai eram de unul singur. Cu un an înainte 
angajasem cu contract, pe lângă personalul administrativ 
obişnuit, doi tineri arhitecţi care aveau idei cu adevărat 
inovatoare. Unul dintre cei doi e şi azi angajatul meu, 
celălalt a emigrat în Germania. A proiectat diferite 
stadioane şi un zgârie-nori în Emiratele Arabe. 

— Măiculiţă, am comentat eu. 

— În '85, aproape că nu m-am arătat deloc prin 
Siebenhoch. Şi nici în anii următori. Veneam acasă numai 
de sărbători şi nici măcar atunci nu eram cu adevărat 
prezent, a zis cu un suspin. Dumneavoastră aveţi regrete, 
Salinger? 

— Destule. 

— Atunci veţi înţelege de ce nu-mi place deloc ideea de a 
vedea scris negru pe alb istoria aceea nenorocită. 

— Nicio problemă, i-am răspuns, pe mine mă interesează 
oricum diavolii Krampus şi legendele. Restul e decor. Pot 
să sar peste. Nu vreau să supăr pe nimeni cu o carte pe 
care, cunoscându-mă, nu voi avea nici măcar forţa s-o duc 
la bun sfârşit. 

— Pot să mă recompensez în vreun fel? 

— Doar dacă-mi veţi permite să fumez aici înăuntru. 

Manfred a deschis una dintre ferestre. 

— V-aş ţine cu mare plăcere companie, Salinger, dar m- 
am lăsat. 

Am fost întrerupţi de un hârşâit neaşteptat la uşă. 
Chipul lui Manfred s-a luminat deodată. 

Erau câinii săi. Doi dobermani care m-au amuşinat la 
început, iar apoi au dat fuga să se gudure pe lângă stăpân. 
Manfred răspundea acestor dovezi de afecţiune cu o iubire 


e 225 + 


nedisimulată. 

— Ulise şi Telemah. 

— Nume cu răsunet. 

— Sunt tot ceea ce am. 

— Nu aveţi familie? 

— Am firma. Am Centrul pentru Vizitatori. Trei hoteluri, 
dintre care două aici, la Siebenhoch, şi mai sunt şi 
Krampusmeister. Dar nu am copii. Şi nici familie. N-am 
timp de aşa ceva. 

— Munca? 

Manfred continua să-i mângâie pe cap pe cei doi 
dobermani tolăniţi la picioarele sale. 

— Munca, da. Tot ea m-a făcut să-l pierd şi pe Gunther. 

Manfred s-a lipit de spătarul fotoliului şi a mai sorbit din 
paharul cu apă în timp ce eu savuram un Marlboro. 

Frigul care intra prin fereastra deschisă îmi amorţise 
jumătate de faţă. 

— Chiar dacă mă aflam departe, eram la curent cu tot 
ceea ce se întâmpla în sat. Ştiam de Gunther şi de 
problema sa. 

— Băutura? 

— Desigur, însă Günther era... vocea lui Manfred a 
căpătat un timbru sumbru... un om slab. Vi se pare poate 
un lucru meschin? Vă rog, spuneti-mi drept. 

— Aşa şi este. 

— Era fratele meu, dar pentru mine era numai o sursă 
de situaţii jenante. Eu întruchipam dovada vie că visele se 
pot realiza numai şi numai prin forţa voinţei proprii. 
Transformasem patru vaci într-un imperiu care creştea de 
la o zi la alta. Ajunsesem să am o cifră de afaceri cu nouă 
zerouri, Salinger. Nu era zi de la Dumnezeu în care 
politicienii să nu vină să mă pupe-n fund. Atrăgeam invidia 
de parcă aş fi fost o balegă proaspătă în mijlocul unui roi 
de muşte. Dar le-am venit de hac acelor muşte. Era de-a 
ajuns un cuvânt al meu şi o companie de transporturi îşi 
pierdea jumătate din comenzi, un gest al meu şi firmele de 
materiale de construcţie se prăbuşeau precum castelele de 
nisip. Veneam cu idei inovatoare, iar acele idei dădeau rod. 


e 226 » 


Lumea era a mea, spunea arătându-mi pumnul strâns. 
Gunther, în schimb, era slab. La fel ca tatăl nostru. Şi el 
bea de stingea. A murit de ciroză hepatică. 

— Dar Gunther văzuse acel... 

— Acel masacru? Aşa, şi? m-a întrerupt Manfred 
dispreţuitor. Aveţi idee câţi muncitori morţi am văzut de-a 
lungul carierei mele? Zidari striviţi sub cimentul din benă 
sau căzuţi de pe schele, sau tehnicieni sfârtecaţi de 
încărcăturile de explozibil? Un număr nesfârşit de morţi. 
Dar credeţi că m-am pus pe băut şi pe autocompătimit? 

— Poate că Gunther nu era din acelaşi aluat cu dvs. 

Manfred a oftat. 

— Gunther nu era din acelaşi aluat cu mine, nu. Era prea 
sensibil. Mare şi zdravăn ca un urs, cu un limbaj care ar fi 
făcut-o să leşine pe biata noastră mamă, dar avea o inimă 
de aur. Dar asta am înţeles abia apoi, după ce mi-a trecut 
euforia acelor ani. Pentru mine, anii optzeci şi nouăzeci au 
fost un soi de sărbătoare continuă în care lucram câte 
optsprezece ore pe zi, şapte zile din şapte. Fără să mă 
opresc vreo clipă asupra lucrurilor importante. 

— Cum ar fi o familie? 

— Şi Gunther. Adeseori povesteam că sunt singur la 
părinţi. Moartea lui nu însemna decât epilogul firesc al 
unei vieţi irosite. Un beţivan în minus, mi-am spus, şi am 
continuat să semnez contracte, să verific proiecte şi să mă 
las tămâiat mai departe de unii consilieri locali ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar la urma urmei, semănăm 
foarte mult, Gunther şi cu mine. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că dacă Gunther era cu alcoolul, eu eram cu 
munca. Asta era drogul meu. lar când am mai încetinit 
ritmul, am început să mă uit în jurul meu. Şi să mă 
gândesc din nou la Gunther. Să înţeleg că m-am comportat 
ca un adevărat mizerabil. Să mă întreb dacă l-aş fi putut 
salva. 

— Dar în ce fel? 

Manfred m-a privit de parcă abia aterizasem de pe 
Marte. 


e 227 œ» 


— Eram şi sunt bogat, Salinger. L-aş fi putut duce într-o 
clinică de dezintoxicare, i-aş fi putut plăti o călătorie în 
jurul lumii, sau târfe câte şi-ar fi dorit. Aş fi putut să-i 
cumpăr orice ar fi fost nevoie ca să-i scot din minte acel 
demon. Însă eu l-am lăsat singur. Aici. Aceasta este casa în 
care am crescut şi în care locuia Gunther. Am restaurat-o 
aproape în întregime. 

— Cum adică aproape? 

— Când am înţeles ce-i făcusem lui Günther, am luat-o 
razna. Nu ştiu de ce, dar am avut ce-am avut cu aceşti 
patru pereţi. Voiam să-i rad la pământ. Dar era casa mea. 
Casa noastră. Aşa că am decis s-o restaurez de sus până 
jos. N-am avut însă curaj să mă ating de camera lui, a 
rămas exact aşa cum a lăsat-o el când a fost ultima dată 
aici. 

— Nu sunt un specialist, dar mi se pare aproape o 
nebunie, mi-a scăpat fără să vreau. 

— Uneori la fel mi se pare şi mie. Vreţi s-o vedeţi? 

L-am urmat la etaj. 

În timp ce restul reşedinţei Kagol era mobilat cu grijă şi 
cu piese de mare valoare, camera pe care mi-a arătat-o 
Manfred avea aspectul unei cocioabe. 

Lemnul care îmbrăca pereţii era negru din cauza 
funinginii, patul era ros de cari, iar ferestrele aveau 
geamuri opace care abia dacă lăsau să pătrundă lumina 
soarelui. 

Pe noptiera de lângă patul nefăcut era o sticlă. Iar sub 
sticlă, două bancnote de o mie de lire italiene. 

— Ce ziceţi de asta, Salinger? 

A dat să mai adauge ceva, dar o voce l-a întrerupt. Era 
menajera. Un telefon urgent de la Berlin. Manfred a tras o 
înjurătură. 

— Afaceri, mi-a spus. 

S-a scuzat şi a coborât scările două câte două. 

Am rămas singur în faţa acelei ciudate maşini a timpului. 
Imposibil să-i rezist. Deşi auzeam vocea lui Manfred 
bolborosind în depărtare, am trecut pragul camerei lui 
Gunther. 


e 228 œ» 


4. 


Ceea ce făceam nu era bine. Într-un fel, era o profanare. 
Scotoceam prin dulapurile (şi pe sub patul, şi prin 
noptiera...) unui bărbat mort de mai bine de douăzeci de 
ani. Un bărbat care trăise o viaţă scurtă şi nefericită. 
Gunther nu merita ceea ce făceam eu acolo. 

Dar gândul nu m-a oprit nici măcar preţ de o clipă. 

Aveam la îndemână numai acea ocazie ca să pot stabili 
dacă toate cele povestite de Brigitte aveau sau nu un 
sâmbure de adevăr. Îmi făcusem iluzii că dialogul cu 
Manfred mi-ar fi putut oferi vreo informaţie nouă. Dar 
Manfred nu spusese nimic care să-mi limpezească ideile. 

Gâfâiam în timp ce degetele mi se mişcau cu repeziciune 
printre bocanci scâlciaţi, medicamente expirate, pijamale, 
lenjerie. Era şi-o oglindă acolo, în care am preferat, însă, 
să nu-mi privesc faţa. Continuam să cotrobăi, iar timpul se 
scurgea cu viteză. 

O secundă. Două secunde, trei secunde... 

Grăbeşte-te. Grăbeşte-te. 

Dacă într-adevăr Günther avusese suspiciunile lui, doar 
acolo, în miezul acelei comori neaşteptate, aş fi putut găsi 
indiciile corecte. Simţeam asta la fel de limpede cum 
simţeam praful acela stătut de decenii înţepându-mi nările. 
Am încercat în buzunarele de la haine, în cele de la 
pantaloni. Printre reţete de la doctor şi cărţi poştale. Am 
căutat în câteva rucsacuri de munte. M-am uitat într-un 
sac de dormit găurit de molii. Am scotocit în fiecare cotlon 
afurisit din camera aia. Fără să găsesc nimic altceva decât 
facturi, batiste murdare sau vreo monedă ieşită din 
circulaţie. Năduşisem din cap până-n picioare. 

Şi-apoi am zărit-o. 

Înăuntru, într-un dulap. O cutiuţă muzicală. Părea că 
vibrează, atât era de promițătoare. Am ridicat-o, ţinându- 
mi respiraţia. 

M-am oprit şi am ciulit urechile. Vocea monotonă a lui 
Manfred continua să se audă de la parter. 

Mişcă-te. 


e 229 + 


Am întors cutiuţa muzicală, găsind locul pentru baterii. 
L-am deschis, folosindu-mă de unghii ca de-un şperaclu. 
Era oricum o măsură de precauţie cu totul inutilă: din 
baterii se scursese acidul, transformându-le în nişte 
bureţei îmbibaţi de-un miros acru ce-ţi rănea nările. Nicio 
melodioară n-ar fi putut trăda aşadar ceea ce făceam eu în 
acele clipe. 

Şi anume, profanarea mormântului lui Günther Kagol. 

Am deschis-o. A scos doar un scârţâit uşor şi nimic mai 
mult. Înăuntru erau puse la păstrare câteva hârtii scrise la 
maşină, cu aspect oficial. Le-am despăturit, încercând să le 
citesc. Erau mai multe ştampile, dar şi câteva urme de 
pete. De bere, m-am gândit. Sau poate de lacrimi. 

Am citit. 

Mi s-a tăiat respiraţia. 

Noroc cu cei doi câini care m-au salvat. 

I-am auzit lătrând, apoi vocea lui Manfred care-i potolea. 
Mi-am băgat foile în buzunar, am pus înapoi la locul ei 
cutiuţa muzicală, am închis dulapul şi m-am prefăcut 
interesat de pervazul ferestrei. 

— E din plumb, nu-i aşa? 

Speram să nu bage de seamă agitația din glasul meu. 

— Cum se făcea pe vremuri, mi-a răspuns. 

M-a fixat cu privirea în timp ce-şi mângâia mustăţile. 

— Vreţi să-mi puneţi vreo întrebare sau...? 

— Am profitat deja mai mult decât se cuvine de 
ospitalitatea dumneavoastră, Manfred. Mi-ar plăcea să vă 
fotografiez atelierul într-una din zilele următoare. Dacă nu 
vă deranjează. 

— Cu dragă inimă. Dar eu mă refeream la... mi-a spus, 
lăsând privirea să-i continue fraza. 

— Niciun cuvânt în plus despre Bletterbach. Să lăsăm 
morţii să se odihnească în pace. 

Foile bătute la maşină mă ardeau în buzunarul 
pantalonilor. 


5. 


e 230 œ» 


Următoarele minute petrecute în compania lui Manfred 
au dispărut complet din amintire. Şterse în întregime. Îmi 
amintesc numai nevoia urgentă de a ieşi de acolo şi de a 
mă arunca în fine asupra comorii mele. 

Patru pagini. Hârtia era îngălbenită şi fragilă la 
atingere. Data indicată în josul paginii era 7 aprilie 1985, 
cu douăzeci şi una de zile înainte de masacru. 

Le-am parcurs dintr-o suflare. Apoi încă o dată. Nu 
reuşeam să-mi cred ochilor ceea ce descoperise Günther. 
Pentru o clipă, m-am pus în pielea lui şi ceea ce-am simţit 
a fost de nedescris. Am înţeles de ce a lăsat ca băutura să-l 
bage în mormânt. Acele foi bătute la maşină reprezentau o 
expertiză de risc hidrologic. O expertiză care, în câteva 
rânduri, pe baza a câtorva grafice şi a mai multor trimiteri 
la unele hărţi cadastrale, demonstra că edificarea 
Centrului pentru Vizitatori din Bletterbach era nu numai 
dăunătoare pentru ecosistemul din chei, ci chiar de-a 
dreptul periculoasă. 

Fundaţiile Centrului pentru Vizitatori fuseseră săpate în 
anii nouăzeci, la cinci ani după ce o cercetătoare în 
geologie, redactând acele patru pagini, îşi făcuse un 
duşman pe care nici măcar zâmbetul ei n-ar fi reuşit să-l 
cucerească. Semnătura din josul acelui document care 
dădea aviz negativ construirii Centrului pentru Vizitatori 
din Bletterbach îi aparţinea, desigur, lui Evi. 

Imi suna încă foarte limpede în minte tonul dispreţuitor 
cu care Manfred îmi vorbise despre Gunther. Dar un om 
care refuza să accepte dependenţa de alcool a fratelui său 
putea fi şi criminal? 

Poate că nu, îmi spuneam în timp ce citeam a nu ştiu 
câta oară expertiza. 

Şi totuşi, Manfred Kagol demonstrase unei lumi întregi 
că este un tip cu care e mai bine să nu glumeşti. Mai ales 
la vremea aceea. Folosind propriile-i cuvinte, Gunther se 
refugiase în băutură, iar el, în muncă. 

Dar în el zăceau mult mai multe secrete, după părerea 
mea. Acele patru vaci despre care vorbea cu atâta mândrie 
nu erau doar patru dobitoace lăsate moştenire de un tată 


e 231 œ» 


beţivan. Erau un simbol. Simbolul revanşei sale sociale. 
Centrul pentru Vizitatori, în schimb, era pecetea concretă 
a triumfului său. 


e 232 + 


Jaekelopterus Rhenaniae 


1. 


În dimineața următoare mi-am actualizat file-ul din 
computer, scriind tot ceea ce descoperisem, ataşând o 
scanare a documentului semnat de Evi şi punând pe foaie 
toate ipotezele, toate întrebările şi toate posibilele piste de 
urmărit care-mi veniseră în minte. 

Erau o grămadă. 

Apoi am făcut o plimbare lungă prin frig, sperând că 
mişcarea m-ar putea ajuta să scap de acea senzaţie de 
pericol iminent. Fără rezultat însă. La prânz, am mâncat 
ciugulind de ici, de colo, răspunzând monosilabic 
întrebărilor pe care mi le punea Annelise, până când ea, 
sătulă, a încetat să-mi mai vorbească. 

Nu mă puteam gândi la altceva decât la expertiza lui 
Evi. Cu acele câteva pagini, blocase lucrările la Centrul 
pentru Vizitatori pentru cinci ani. Având în vedere 
concurenţa în domeniul turismului, cinci ani sunt la fel de 
lungi ca erele geologice. 

M-am gândit şi la faptul că dacă Evi n-ar fi fost ucisă pe 
28 aprilie 1985 şi şi-ar fi putut continua bătălia pentru 
conservarea zonei Bletterbach, de care era vizibil ataşată 
(nu era oare acela locul în care, aşa cum îmi împărtăşise 
Brigitte, înflorise iubirea ei pentru Kurt? Nu tot acolo oare 
îşi găsea Evi liniştea atunci când mama ei o lua razna?), 
poate că Centrul lui Manfred Kagol n-ar fi fost nici acum 
nimic altceva decât un simplu proiect în mintea 
fondatorului său. 

Dacă n-ar fi fost Centrul, n-ar fi fost nici banii. 

Banii. 

Un mobil întemeiat pentru o crimă, vechi de când lumea. 
La urma urmei, şi Roma a fost ridicată pe locul unui 
asasinat. 

Romulus care-l ucide pe Remus pentru o banală 


e 233 


chestiune legată de hotarele pământurilor lor. 

— Papà? 

Nici măcar nu mi-am ridicat privirea din farfurie pentru 
a-i răspunde. 

— Da, puiule? 

— Ştiai că scorpionii nu sunt insecte? 

— Poftim? 

— Scorpionii nu sunt insecte. Ştiai? 

— Adevărat? 

Clara dădu din cap. 

— Sunt păianjeni, a exclamat, fericită foc de acea 
descoperire. Aşa au spus la televizor. 

Nici măcar n-am auzit-o. 

— Scumpo, termină-ţi cartofii, am mormăit eu. 

Clara s-a bosumflat. Dar eu n-am băgat de seamă. Eram 
prea ocupat cu propriile raționamente. 

Poţi să ucizi pentru bani? 

Am încercat să calculez cât putea încasa anual Centrul 
pentru Vizitatori. Dacă statisticile pe care le găsisem 
căutând pe internet nu minţeau, numărul turiştilor care 
plăteau în fiecare an biletul de intrare ajungea undeva 
între şaizeci şi o sută de mii. O cifră frumuşică, din care 
trebuiau deduse cheltuielile de administrare, de 
întreţinere şi toate celelalte. Dar banii nu veneau numai de 
acolo. Deoarece cel puţin jumătate dintre vizitatorii care-şi 
deschideau baierele pungii ca să admire canionul din 
Dolomiţi se şi cazau în hotelurile din Siebenhoch. 

Şi tot la Siebenhoch luau masa, tot de acolo cumpărau 
suveniruri, lucruri de trebuinţă şi câte şi mai câte. 

— Papà? 

— Spune-mi, scumpo, i-am răspuns. 

— Ce facem în după-amiaza asta? 

Mă forţam să înghit câteva linguri de tocană, mai mult 
ca s-o mulţumesc pe Annelise. Era foarte gustoasă, dar 
stomacul mi-era strâns tot. Aceeaşi senzaţie o aveam şi pe 
sub piele. 

— Nu ştiu, puiut. 

— Mergem să ne dăm cu sania? 


e 234 œ» 


În mintea mea, banii care se învârteau la Centrul pentru 
Vizitatori deveneau un râu de aur. 

— Sigur. 

Cine era principalul beneficiar de pe urma acelei averi? 
Întreaga comunitate, dar mai ales Manfred Kagol. Bărbatul 
care vânduse patru vaci ca să devină... ce anume? 

— Promiţi? 

I-am ciufulit uşor părul. 

— Promit. 

Patru vaci şi adăpostul unei crescătorii de pui ca 
trambulină pentru a deveni stăpân peste Siebenhoch, dacă 
era să tragem linia. Al lui era Centrul pentru Vizitatori, şi 
tot ale lui erau şi cele mai importante două hoteluri din 
localitate. 

Lui îi revenea felia cea mai mare de câştig. 

Manfred Kagol. 

Am strâns masa. După care m-am cufundat în fotoliul 
meu preferat. Am aprins televizorul. Ochii mei priveau, dar 
mintea nu înregistra nimic. 

Clara mă urmase ca un căţeluş, cu feţişoara întoarsă 
spre mine. 

— Papà? 

— Spune-mi, dragă cinci litere. 

— La ce te gândeşti? 

— Urmăresc ştirile. 

— Dar s-au terminat, dragă patru litere cu accent. 

Avea dreptate. 

Am zâmbit. 

— Cred că patru litere cu accent are nevoie să-şi 
împrospăteze ideile. 

— leşim să ne dăm cu sania? 

Am dat din cap că nu. 

— După aceea. 

— Când? 

— Mai întâi trebuie să fac ceva. 

— Dar mi-ai promis! 

— Numai câteva ore, nu mai mult. 

M-am ridicat. 


e 235» 


— Unde te duci? 
— Dau o fugă la Bolzano. După care mă întorc şi 
mergem să ne dăm cu sania, bine? 


2. 


Aveam nevoie de dovezi. Şi singurul loc unde le puteam 
găsi era Cadastrul provinciei Bolzano. Acolo aş fi reuşit să 
reconstitui povestea Centrului pentru Vizitatori. 

Şi după aceea? 

După, m-am gândit chiar înainte ca telefonul să sune, 
mi-ar fi venit o idee. 


3. 


— Te-am trezit, bătrâne? 

— E două după-amiaza şi sunt la volan. 

— Mă zăpăcesc mereu cu fusul ăsta orar. 

— Ţi-ai făcut temele, Mike? 

Semnalul era foarte slab. Auzeam numai frânturi din ce- 
mi spunea Mike. 

Am tras o înjurătură. 

Din fericire, am văzut ieşirea către o benzinărie. Am 
semnalizat, mi-am găsit un loc liber şi am parcat. Am scos 
telefonul de pe handsfree şi mi l-am pus la ureche. 

— Prima chestie. N-a fost simplu deloc. A doua chestie. 
E o mare încurcătură. În ce afaceri dubioase ţi-ai băgat 
nasul? 

Am aprins bricheta şi am tras primul fum de ţigară din 
după-amiaza aceea. Fumul m-a făcut să tuşesc uşor. 

— O poveste ciudată. 

— Încep cu concluziile. Griinwald. Nu se ştie cum a 
sfârşit-o. A dispărut de pe o zi pe alta. 

— În ce perioadă? În '85? 

— Aprilie sau poate mai 1985. 

— Ce înseamnă aprilie sau poate mai? Nu poţi fi mai 
precis? 

Vocea lui Mike s-a ascuţit deodată. 

— Dar de ce nu-ţi faci tu singur temele frumuşel, din 

e 230 » 


moment ce te pricepi atât de bine să-i critici pe alţii? 

— Pentru că tu eşti un geniu, Mike. În timp ce eu, un 
modest scriitoraş. 

— Continuă. 

— Şi eşti singura persoană din lumea asta care mă poate 
ajuta să scot castanele din foc. 

— Şi? 

— Şi nimic, nu sunt un chat erotic. 

— Dacă tu ai fi un chat erotic, nu mi-ai goli într-atât 
buzunarele: ai idee cât costă o convorbire 
intercontinentală? 

— Până una, alta, foloseşti telefonul celor de la 
Televiziune, nu? 

— Vrei să-ţi citesc şi horoscopul, dacă tot am ajuns aici? 

— Vreau să-ncepi să-mi povesteşti. Aprilie sau mai 1985. 

— Oscar Grünwald dispare. Trebuia să ţină o conferinţă 
la Ingolstadt, un loc care se găseşte în... 

— ...în Germania. 

— Dar nu s-a arătat la faţă. Conferinţa era programată 
pentru 7 mai, ca să fiu mai precis. In locul său a fost 
chemat un anume profesor Van Dervelt, olandez. Judecând 
după referinţele foarte bune ale acestui Van Dervelt, au 
ieşit în câştig. Grünwald îşi pierduse buna reputaţie, 
Salinger. 

— Ce înseamnă că-şi „pierduse buna reputaţie”? 

În timp ce Mike vorbea, scotocisem în torpedo după un 
carnet de notițe şi ceva de scris. Mi-am sprijinit carneţelul 
pe picior şi-am început să mâzgălesc. 

— Înseamnă că universităţile începuseră să nu-i mai 
acorde finanţare. 

— Spune-mi ceva ce nu ştiu. 

— Sfârşitul credibilităţii academice a lui Grünwald 
începe în '83. Au fost mai multe atacuri din partea 
universităţilor. 

— Innsbruck? 

— Innsbruck, Viena. Două publicaţii ale Universităţii din 
Berlin şi încă una din partea Universităţii din Verona. 

— Cum aşa? 


e 237 œ» 


— Întrebarea e însă alta. Cine era cu adevărat Oscar 
Grunwald? 

— Era un geolog şi un paleontolog, i-am răspuns. 

— Corect, dar reducţionist. Oscar Grünwald, vocea lui 
Mike căpătase ritmul plictisitor al celui care citeşte de pe 
foaie, aşa că mi-am dat toată silinţa să transcriu tot ceea 
ce-mi spunea, s-a născut într-o suburbie a oraşului Kla... 

— Klagenfurt. 

— Ăla, da. Pe 18 octombrie 1949. 

— In '85 avea treizeci şi şase de ani. 

— Treizeci şi şase de ani, două diplome de licenţă şi una 
de doctorat. Paleobiologie. Un tip foarte competent, ţi-o 
spun eu. 

— Foarte competent? 

— Un geniu, după părerea mea. 

— Ce ştii tu despre geologie şi paleontologie? 

— Mi-am făcut un oarecare bagaj de cunoştinţe zilele 
acestea. Adevărata întrebare este: tu, însă, cât de multe 
ştii? 

— Ştiu că geologia se ocupă cu studiul rocilor, iar 
paleontologia cu studiul fosilelor. 

— Ai mai auzit vreodată vorbindu-se despre Permian? 

— E perioada marilor extincţii, nu-i aşa? 

Şi mai era şi stratul geologic cel mai profund din 
Bletterbach. Piesele de puzzle începeau să se lege între 
ele. 

— Era permiană este aproximativ datată între două sute 
cincizeci şi două sute nouăzeci de milioane de ani în urmă. 
În acea perioadă a avut loc cea mai mare extincţie în masă 
din istoria planetei. Aproape cincizeci la sută dintre 
speciile care trăiau atunci au dispărut. Cincizeci la sută, 
Salinger. Nu te trec fiorii? 

— Îndeajuns de mulţi încât să-ţi dau şi ţie din ei. 

— Sunt mai multe teorii privitoare la acest eveniment. 
Creşterea radiaţiei cosmice (cam cum ai spune că speciile 
astea au sfârşit ca un hamburger într-un uriaş cuptor cu 
microunde), scăderea productivităţii mărilor, inversiunea 
polilor magnetici, creşterea  salinităţii oceanelor, 


e 238 » 


diminuarea cantităţii de oxigen, mărirea procentului de 
hidrogen sulfurat din atmosferă, produs de bacteriile care 
se ocupau cu partea murdară a descompunerii materiei. Şi 
acum vine teoria mea preferată, cea pe care o cunoaşte 
toată lumea. 

— Asteroidul? 

— O uriaşă, fantastică, apocaliptică minge de bowling 
care a lovit în plin planeta, riscând s-o rupă în două. 
Hollywood la puterea nu ştiu câta. Şi fără cascadori, 
bătrâne. Dar Grünwald s-a săturat imediat de teoriile 
astea. 

— Cum aşa? Ai reuşit să te prinzi? l-am întrebat. 

— Lipsa cronică de fonduri din cauza căreia au suferit 
minţile geniale. Aşa cum era şi el. Grunwald nu era tipul 
care să-şi înţepenească fundul pe scaun. Nu se mulțumea 
doar să formuleze teorii. 

— Voia dovezi. 

— Numai că în paleontologie, să cauţi dovezi e o treabă 
foarte costisitoare. Nimeni nu-i dădea bani suficienţi ca să- 
şi poată organiza expedițiile de cercetare. Ştiu că n-ar 
trebui s-o spun, având în vedere că-i un tip pe care nici 
măcar nu-l cunosc, dar îmi este simpatic. Cui nu-i plac oare 
nebunii? Doar că ar fi trebuit să se facă scenarist, nu om 
de ştiinţă, zău aşa. 

— De ce? 

— Toţi cei care studiau era permiană se întrebau: minge 
de foc sau mega-cutremur? Microorganisme producătoare 
de gaze sau vulcani activi? Grünwald, în schimb, şi-a pus o 
întrebare cu mult mai interesantă. De ce unii au 
supravieţuit, iar alţii nu? Chestiune de genetică? De noroc? 
Şi aşa ajungem la teoria nişelor geologice. Adică la teoria 
care l-a făcut să cadă în dizgrație. 

— Ce Dumnezeu mai sunt şi astea? 

— Locuri fizice, concrete, în care condiţiile apocaliptice 
ale Permianului au ajuns într-o versiune, să-i spunem, mai 
blândă, permiţând speciilor vieţuitoare să fugă din faţa 
acelui cataclism. Şi l-au desfiinţat. 

— Cum aşa? 


e 239 œ» 


— Grunwald susţinea teoria conform căreia şi azi ar 
putea exista locuri în care să fie posibilă existenţa unor 
exemplare biologice care nu au mai evoluat, dar care au 
supravieţuit marilor extincţii în masă... j 

— Care au supraviețuit, dar nu au mai evoluat? In zilele 
noastre? Adică un Jurassic Park fără toată umplutura aia 
cu broaştele şi ADN-ul? 

— Chiar aşa. 

Parcă îl vedeam cum scutura din cap, neînțeles. 

— Avea un post de cercetător la Innsbruck, dar l-au 
mătrăşit de-acolo. Nimeni nu mai voia să aibă de-a face; cu 
el. Gata cu articolele publicate, gata cu cărţile. 

— Cum îşi câştiga traiul? 

— Ca geolog. Organiza călătorii în Anzi, unde mai avea 
anumite contacte printre oamenii locului. Redacta 
consultaţii, dar nu i se părea înjositor să câştige un bănuţ 
în plus ca ghid turistic sau ca vânzător ambulant. Se 
mulțumea cu ceea ce găsea. Pentru ca apoi, în '85, să 
dispară cu totul. 

— Şi nimeni nu l-a căutat? 

— Din câte ştiu eu, nu, a fost răspunsul sec al lui Mike. 

Mă gândeam la Brigitte. La albumul cu succesele lui Evi. 

— Evi Baumgartner, am spus ca pentru mine. 

— Poftim? 

— Evi Baumgartner, am repetat, cu privirea aţintită 
asupra unei păsări răpitoare, poate un şoim, care desena 
spirale ample pe cerul limpede al acelei zile. 

— Şi ea cine mai e? 

— Dacă te duci să cauţi printre textele care i-au distrus 
credibilitatea academică a lui Grünwald, sunt sigur că-i vei 
găsi numele. 

Şi un posibil mobil al crimei. 

L-am auzit pe Mike bătând la tastatura computerului. 

— Nimic. 

„Idiotule”, am spus în sinea mea. 

— Încearcă cu Tognon, am spus, amintindu-mi că acela 
era numele de familie cu care apărea înregistrată Evi. 

Din nou zgomot rapid de taste. 


e 240 » 


— Bingo. Universitatea din Innsbruck. Şi nu unul dintre 
textele care i-au distrus credibilitatea amicului nostru, ci 
chiar textul din care toţi ceilalţi s-au inspirat din belşug. 
Cine este această Evi? 

— Una dintre victimele de la Bletterbach. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că este una dintre victimele de la 
Bletterbach. Povestea pe care încerc s-o reconstitui. 

Mike a bombănit ceva. Încă o dată, acelaşi zgomot de 
degete care se mişcau frenetic pe tastatură. 

— Se scrie cu c şi h la sfârşit? 

— Bletterbach? Da, de ce? 

Mike a imitat maimuţărindu-se vocea baritonală din 
trailerele filmelor. 

— Lovitură de teatru, bătrâne. 

— Nu vrei să încetezi să mai faci pe tâmpitul? 

— Nu fac pe tâmpitul. Te găseşti fix în mijlocul unei nişe 
ecologice. 

— Imposibil. Chestia aia e de domeniul fantasticului. 

— Ah da? l-am auzit pe Mike. Îţi citez în linii mari din 
cartea amicului nostru Grünwald. Alto Adige prezintă un 
microclimat propriu. Teoretic, ar trebui să aibă o climă 
continentală, dar se află în mijlocul Alpilor. Deci nici urmă 
de climă continentală. Întrucât se află la poalele Alpilor, 
clima ar trebui să fie alpină, corect? Ei bine, greşit. Alpii 
protejează regiunea de vânturile din Nord, tot Alpii o 
protejează de influenţele Mediteranei, dar Alpii nu 
dictează clima acestei regiuni, ci creează una diferită: o 
microclimă. Fapt care, ca să punctăm, pentru Grunwald 
reprezenta condiţia sine gua non pentru crearea unei nişe 
ecologice. lar acum, a adăugat el, ţine-te bine, pentru că 
partea asta e chiar distractivă. 

— Dă-i drumul. 

— În Alto Adige cresc varietăţi de arbori din familia 
ginkgo care în restul Europei au dispărut cu sute de mii de 
ani în urmă. Şi totuşi, ele se găsesc la poalele Dolomiţilor, 
contrazicând astfel orice convingere ştiinţifică a noastră. 
Şi nu sunt singuri: mai sunt şi însoţiţi de alte forme de 


e 241 œ» 


viaţă. Ca, de exemplu, de Nautilus. Teoretic, acesta a 
dispărut acum patru sute de milioane de ani. În Alto Adige 
s-au găsit resturi fosilizate care datează de acum două sute 
de milioane de ani. 

— Vrei să-mi spui că, în timp ce-n restul lumii Nautilus a 
dispărut, prin locurile astea a continuat să înoate liniştit 
pentru încă alte două sute de milioane de ani? Asta e SF 
curat, Mike. 

— Nu, e vorba de nişe ecologice. Şi să ştii c-am verificat 
în mai multe texte ale lui. 

— Dar... 

— Ascultă aici. Într-una dintre ultimele articole ale lui 
Grunwald se vorbeşte chiar despre Bletterbach. Intr-o 
revistă d-aia ce pare combinaţia dintre Dosarele X şi 
Doctor Who. Ştii, de felul celor care prezic sfârşitul lumii o 
dată la două săptămâni. 

Inima a început să-mi bată tot mai repede. 

— Şi mai departe? 

— Grünwald identificase în Bletterbach unul dintre 
posibilele situri de unde se poate recupera material 
biologic încă viu, supravieţuitor al erei permiene. O specie 
foarte precisă. Şi, să ne-nţelegem, nu-ţi vorbesc despre 
peştişorul Nemo. Stai că îţi trimit o imagine scanată. 

Am aşteptat până când telefonul a scos obişnuitul bip. 

M-am uitat. Şi am continuat să privesc hipnotizat şi cu 
gura căscată ecranul telefonului. 

Un soi de scorpion cu coadă de sirenă. Cu corpul 
alungit, acoperit de o carapace care-l făcea să semene cu o 
langustă. Nu mai văzusem niciodată ceva la fel de ostil. 

Cuvântul care mi-a venit în minte a fost exact acesta: 
„ostil”. 

Cinci litere. 

— Ce naiba e? 

— Jaekelopterus Rhenaniae. Scuză-mi pronunția. 

Am încercat să-mi imaginez ce fel de lume trebuie să fi 
fost aceea care găzduise o asemenea creatură. O planetă 
colcăind de monştri lipsiţi de orice altă emoție în afara 
instinctelor de prădători, pe care într-o bună zi Dumnezeu 


e 242 œ» 


a decis s-o măture cu totul. 

Mike a continuat. 

— Un strămoş gigantic al păianjenilor de azi, de fapt al 
scorpionilor. 

O idee s-a aprins în mintea mea, dar când am încercat s- 
o prind de-un capăt, a şi dispărut. 

— Un artropod. Un artropod marin. Trăia în apă. Era 
lung de doi metri şi jumătate. Avea cleşti de cincizeci de 
centimetri. 

— Şi Grunwald era convins că o arătare de felul ăsta se 
învârtea prin Bletterbach? 

— Sub Bletterbach. Aici vorbeşte despre peşteri şi lacuri 
subterane. Arătarea aia trăia în ape dulci. Şi era un 
prădător în calea căruia era mai bine să nu stai. 

Aproape că n-am auzit ultimul comentariu al lui Mike. 
Siebenhoch, m-am gândit. 

Al cărui vechi nume era de fapt Siebenhobhlen. „Şapte 
peşteri”. 

— Mai eşti la telefon, Salinger? 

— Ai hârtie şi ceva de scris? l-am repezit eu. Mai e 
cineva despre care aş vrea să faci nişte cercetări: Manfred 
Kagol. E un antreprenor local. 

— Ăsta când a murit? 

— Am stat de vorbă cu el chiar ieri. Vreau să ştiu tot 
ceea ce poţi găsi despre el. Concentrează-te în special pe 
modul în care a strâns el banii. 

— E bogat? 

— Putred. 

— Dar ce treabă are tipul ăsta cu /aekelopterus 
Rhenaniae şi cu Grunwald? 

— Mulţumesc, Mike. 


4. 


Interiorul clădirii care adăpostea Cadastrul din Bolzano 
era plăcut luminat, foarte modern. Personalul, spre 
norocul meu, s-a dovedit foarte amabil, chiar şi atunci 
când am încercat să le explic de ce aveam nevoie. 


e 243 + 


A trebuit să aştept o jumătate de oră, timp în care am 
încercat să privesc în perspectivă ceea ce Mike 
descoperise despre Grunwald. Ciudate teoriile astea ale 
lui. De-a dreptul bizare. Potrivite mai degrabă unui film 
decât mediului conservator din universităţi. 

Mi-am dat seama că Griinwald era singurul dintre 
protagoniştii acelei poveşti pe care nu-l ştiam din nicio 
fotografie. Mi-l imaginam ca pe-un soi de om de ştiinţă 
nebun, purtând haine ce aduceau şi a Indiana Jones, şi a 
funcţionar de secol XIX, doar că mult mai stângaci. Nu ştiu 
de ce - ţinând cont că era vorba totuşi despre cineva care 
condusese expediţii de cercetare în Anzi - dar nu reuşeam 
să-l văd luptându-se voiniceşte cu un perete abrupt de 
stâncă: mi-l închipuiam mai degrabă ca un tip 
împiedicându-se în propriile-i picioare, eventual cu papion 
la gât. 

Cu siguranţă, Grunwald fusese un om obsedat de 
propria-i muncă. Sacrificase totul de dragul teoriilor sale. 
Mike nu-mi pomenise nimic despre vreo iubire sau vreo 
căsătorie de-a acestuia. Faptul că dispăruse de pe o zi pe 
alta fără ca nimeni să intre la bănuieli lăsa să se ghicească 
faptul că viaţa lui socială tindea spre zero. Un singuratic 
cu un unic ţel în viaţă. Să descopere nişele ecologice şi să- 
şi răscumpere astfel onoarea pierdută. 

Am scuturat din cap, uluit. 

Să fi fost într-atât de obsedat încât s-o ucidă pe femeia 
care-i făcuse ţăndări cariera? Posibil. Ce însemna, până la 
urmă, telegrama aceea? Intenţiona oare Evi să coboare în 
peşterile de sub Bletterbach pentru a contrazice o dată în 
plus teoriile lui Grunwald, iar mintea lui Grunwald n-a mai 
putut suporta acel al nu ştiu câtelea afront? 

Poate că Evi, blândă în aparenţă, era de fapt o 
nemernică atât de orbită de ideea propriei sale ascensiuni 
în lumea academică, încât voia să demonstreze încă o dată 
cât de ridicole erau teoriile lui Grünwald, numai ca să se 
evidenţieze în ochii persoanelor influente din universitate? 

Nu reuşeam s-o văd aşa, cu privirea ei atât de limpede şi 
cu toate cele câte îmi fuseseră povestite despre ea. Dar, pe 


e 244 œ» 


de altă parte, îmi spuneam în timp ce mă plimbam în sus 
şi-n jos de-a lungul holului de la Cadastru, despre morţi se 
vorbeşte numai de bine. 

Ar mai fi fost şi o altă posibilitate. 

Poate că Evi se răzgândise, ea care iubea atât de mult 
Bletterbach şi-l cunoscuse mai bine decât oricine altcineva. 
Poate că-şi dăduse seama că teoriile lui Griinwald despre 
nişele ecologice nu erau în definitiv atât de nebuneşti şi se 
decisese să exploreze peşterile de sub Bletterbach, 
sperând să găsească vreo dovadă care să-i reabiliteze 
credibilitatea academică lui Grünwald, la a cărei 
distrugere contribuise. 

Desigur, era şi asta o posibilitate. 

Dar chiar scorpioni giganţi din Permian? 

Hai să fim serioşi! 

Şi totuşi... 

O imagine mi-a trecut fugitiv prin minte: fotografiile pe 
care mi le arătase Max, cele realizate la locul crimei. 
Amputările. Braţele contorsionate, făcute bucăţi. 

Rănile. 

Trupul decapitat al lui Evi. 

Acele oribile mutilări ar fi putut fi opera cleştilor de 
jumătate de metru ai lui Jaekelopterus Rhenaniae? Şi 
dacă... 

O voce m-a făcut să mă întorc la realitate. 

Custodele care m-a condus într-un fel de sală de lectură 
cu tavan foarte înalt avea barba lungă de-i atingea cămaşa 
şi privirea ascunsă sub o pereche de ochelari cu lentile 
groase. Mi-a arătat un birou de metal, urâţel, dar 
funcţional, pe care aşezase mai multe teancuri de dosare. 

— Spor la lucru. 

M-am aşezat şi am simţit cum îmi scârţâie toate 
mădularele. Am oftat uşor. Şi m-am pus pe citit. 


5. 


lată ce am descoperit: Centrul pentru Vizitatori din 
Bletterbach fusese inaugurat pe 8 septembrie 1990. 


<e 245» 


Lucrările merseseră ca unse, fără nici cea mai mică 
poticneală. 

Fusese chemat un arhitect austriac foarte la modă, care 
realizase proiectul încercând „să conserve frumuseţea 
naturală a locului, îmbinând-o cu tehnologia şi 
funcţionalitatea operelor moderne”, indiferent ce-o fi voit 
să spună cu asta. 

N-am găsit expertiza semnată de Evi. Nu era la dosar. 
Sau mai bine spus, era trecută în opis, dar cineva o 
sustrăsese. lar eu ştiam prea bine cine fusese acela. 

Am verificat, însă, de la un capăt la altul restul 
documentaţiei, fiind din ce în ce mai uluit. 

La un an după expertiza lui Evi, în 1986, un anume 
specialist Rossetti, geolog, a executat o contraexpertiză, 
mult mai amplă şi mai bine articulată, care demonstra pe 
scurt că Centrul pentru Vizitatori era un proiect mai mult 
decât realizabil. 

Acelaşi Rossetti sugera în special că „nu există pericolul 
unor alunecări de teren, întrucât stratul superior al sitului 
se compune din materiale granitice capabile să susţină 
întru totul capacitatea structurii arhitectonice în cauză 
supuse expertizării de către firma Kagol EdilBau”. Patru 
vaci prefăcute într-un imperiu. 

Apoi, în '88, a fost efectuată o a treia expertiză, şi 
aceasta tot favorabilă construirii Centrului pentru 
Vizitatori, semnată de un oarecare inginer Pfauch. Era 
copia exactă a celei redactate de către specialistul Rossetti 
cu doi ani în urmă. Ciudat, mi-am spus. 

Faptul că fuseseră depuse nu mai puţin de două 
expertize favorabile la o distanţă de numai câţiva ani îmi 
trezea curiozitatea. Aşa că m-am îndreptat în grabă spre 
biblioteca localităţii. 

Voiam să înţeleg de unde toată acea solicitudine. 


6. 


Gâfâind, am ajuns la bibliotecă după câteva minute, cu o 
frumuseţe de migrenă care începea să mă apese. Nici 


e 246 œ» 


jumătate de kil de aspirină nu mi-ar fi putut alunga 
durerea. 

Dar asta nu m-a oprit. Ceea ce descoperisem la Cadastru 
mă întărâtase de-a binelea. 

Am completat formularele de cerere, am aşteptat, am 
descoperit că am telefonul descărcat, apoi am aşteptat 
puţin. În cele din urmă, m-am pus pe lucru. Alte pagini de 
carnet, alte notițe. 

De data asta însă şi ceva răspunsuri. 

În '86, la numai câteva luni după ce semnase expertiza 
favorabilă proiectelor lui Manfred, specialistul Rossetti 
fusese arestat pentru o poveste urâtă legată de şpagă. 

Voiai să construieşti un hotel superb de şaptezeci de 
etaje pe o plajă de nisip, exact pe locul de reproducere a 
ţestoaselor marine? Trebuia doar să ai la îndemână câteva 
milioane de lire şi domnul Rossetti era omul cel mai indicat 
de care aveai nevoie. 

Arestarea lui Rossetti se pare că i-a pus beţe-n roate 
firmei Kagol EdilBau şi astfel Manfred, rămas în fundul 
gol, cum se zice în popor, a trebuit să se adreseze unui al 
doilea expert, inginerul Andreas Pfauch. 

În CV-ul acestuia din urmă nu am dat peste nicio 
fărădelege, nicio şpagă, nicio pată, dar mă simţeam 
îndreptăţit să-mi pun o întrebare. 

Când Pfauch a redactat acea ultimă şi decisivă expertiză 
avea nouăzeci şi trei de ani împliniţi. O persoană aproape 
centenară putea fi considerată de încredere? Orice era 
posibil, chiar şi existenţa unor monştri înzestrați cu 
carapace şi cleşti în Bletterbach; numai că istoria aceea 
îmi mirosea a făcătură. 

Mi-am luat rămas-bun de la personalul bibliotecii şi m- 
am îndreptat spre casă. Pe drum, m-am oprit şi la o 
farmacie. Migrena devenise un Permian în miniatură. 


7. 


Nu-mi amintesc aproape nimic din drumul de la Bolzano 
la Siebenhoch, doar întunericul şi curgerea frământată a 


e 247 œ» 


gândurilor mele. În loc să fie atentă la drum, mintea mea 
zbura la povestea cu Manfred Kagol, Centrul pentru 
Vizitatori şi sfârşitul sărmanilor acelora. 

Mi-a venit în minte un amănunt pe care Mike îl 
descoperise cercetând viaţa lui Grünwald şi care, la 
momentul respectiv, nu-mi atrăsese deloc atenţia. Dar 
acum căpăta o cu totul altă semnificaţie. 

Când Grünwald a fost izolat de lumea academică, mai 
ales din punct de vedere financiar, cum reuşise să-şi 
câştige traiul? Printre multe altele, îmi spusese Mike, 
oferind mici consultaţii de specialitate. Dar cam ce fel de 
consultaţii putea oferi un geolog? 

Expertize. 

Nu erau niciun fel de creaturi monstruoase în adânc, sub 
Bletterbach, sărmane Grünwald. Adevăraţii monştri trăiau 
deasupra acestui Bletterbach, erau bipezi şi nu erau 
înzestrați cu cleşti. 

Ba chiar m-am hazardat să-mi duc mai departe gândul: 
poate că Evi, împinsă de propriile-i remuşcări, îi 
încredinţase lui Grünwald expertiza de fezabilitate 
necesară Centrului pentru Vizitatori ca să-l ajute s-o scoată 
la capăt cu banii, făcându-l doar să-şi pună semnătura pe 
document. Astfel că împreună au aruncat în aer planurile 
lui Manfred. Fapt care ar fi explicat şi misterioasa 
dispariţie a lui Grünwald imediat după masacrul de la 
Bletterbach. 

Mike mi-ar fi spus că partea asta din reconstituire deraia 
cam tare de la realitate şi în special că nu aveam probe; 
dar erau detalii pe care le-aş fi putut îmbunătăţi 
continuând să sap şi mai adânc. Lucrul fundamental era 
altul. 

Expertiza îl făcuse pe Manfred să piardă o căruţă de 
bani. Aici nu încăpea nicio îndoială. 

Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

Manfred aşteptase momentul oportun, iar spre norocul 
lui furtuna autoregeneratoare îi asigurase acoperirea 
ideală pentru înfăptuirea masacrului. li omorâse pe Kurt, 
Evi şi Markus. Apoi se descotorosise şi de Oscar Grunwald. 


e 248 » 


Încă o dată, vocea lui Mike din capul meu mă 
contrazicea. 

Şi Şefu’ Krun? 

Era adevărat că Max avea un dosar legat de omul cel 
mai bogat din oraş şi că-l exclusese dintre suspecți, dar 
oamenii bogaţi îşi pot cumpăra un alibi rezistent şi la 
dinamită. Alibi pe care toţi l-au crezut probabil, inclusiv 
paranoicul şi obsedatul de Max, dar nu şi Gunther. 
Gunther ajunsese la aceleaşi concluzii ca şi mine, dar nu 
avusese curajul să-şi denunțe fratele. 

lată care erau aşadar revelaţiile copleşitoare de care-i 
pomenise, în momentele sale de beţie, lui Brigitte. 

Totul se lega. 

Bărbatul care era pe punctul să transforme Siebenhoch 
într-unul dintre principalele centre turistice din regiune 
era, în realitate, un criminal şi o brută. Banii pe care 
fiecare locuitor al orăşelului îi câştiga în fiecare zi erau 
pătaţi de sângele celor trei nevinovaţi. Evi, Kurt şi Markus. 
Rămânea o singură întrebare. 

Ce trebuia să fac? 

Să mă duc şi să stau din nou de vorbă cu Brigitte, m-am 
gândit. Poate îşi va aminti vreun nou detaliu. Poate că 
Gunther a făcut vreo referire la ceva ce ea dăduse apoi 
uitării. Da, mi-am zis, Brigitte ar putea fi cheia întregii 
poveşti. 

Am ajuns acasă şi n-am băgat de seamă că luminile erau 
stinse. Am parcat maşina şi mi-am ascuns carnetul de 
notițe în buzunarul interior al hainei. Apoi mi-am scos 
cheile. 

— Unde-ai fost? 

Vocea lui Werner. 

Am tresărit. 

— M-ai speriat. 

— Unde erai? 

Nu-l văzusem niciodată într-o asemenea stare. Avea 
cearcăne negre, era atât de tras la faţă, încât pielea îi 
părea aproape transparentă, iar ochii îi erau roşii de parcă 
plânsese. Strângea şi desfăcea pumnul de parcă era pe 


e 249 œ 


punctul să mă lovească dintr-un moment într-altul. 

— La Bolzano. 

— Ţi-ai verificat telefonul? 

L-am scos afară din buzunar. Era complet descărcat. 

— Opa. _ 

Werner m-a apucat de gulerul hainei. În ciuda vârstei pe 
care o avea, strânsoarea lui era ca o menghină. 

— Werner... 

— M-a sunat Manfred. Mi-a spus că vrei să scrii o carte. 
Că i-ai pus o droaie de întrebări. M-ai minţit, a mârâit 
printre dinţi. Ţi-ai minţit soţia. 

Simţeam că în locul stomacului mi se căsca un hău. 

Luminile stinse. Niciun glas. Asta însemna un singur 
lucru: că Annelise îşi pusese în practică ameninţarea. Mă 
părăsise. 

Am simţit că mi se surpă pământul sub picioare. 

— Annelise ştie toate astea? 

— Dacă ştie, nu i le-am spus eu. 

— Şi atunci de ce nu e nimeni acasă? 

Werner mi-a dat drumul. A făcut un pas în spate, 
privindu-mă cu dezgust. 

— Sunt la spital. 

— Ce s-a întâmplat? am bâiguit eu. 

— Clara, mi-a răspuns Werner. 

Şi imediat a izbucnit în plâns. 


e 250 œ» 


Culoarea nebuniei 


1. 


Nu m-au lăsat s-o văd. Trebuia să am răbdare. Să stau 
jos, să citesc o revistă. Să aştept să vină nu ştiu cine. Nouă 
litere: „imposibil”. 

Am început să urlu. 

Mi-au spus să mă liniştesc. 

Am urlat şi mai tare şi l-am luat la pumni pe unul dintre 
îngrijitori. Ca să se apere m-a împins în perete. M-am lovit 
cu capul de un extinctor. 

Cineva a chemat poliţia. Şapte litere: „degeaba”. 

Nici măcar la vederea uniformelor nu am reuşit să-mi 
recapăt controlul. I-am înjurat pe cei doi poliţişti care mă 
înhăţaseră de parcă aş fi fost un criminal. Nu eram, dar 
aparţineam celei mai periculoase dintre speciile vii: eram 
un tată înnebunit de teroare. 

N-au avut de ales. 

M-au culcat la pământ şi mi-au pus cătuşele. Când am 
auzit zgomotul metalului care mi se închidea în jurul 
încheieturii, m-am transformat într-o bestie furioasă. M-am 
căptuşit cu câţiva pumni bine plasați în zona rinichilor. În 
cele din urmă, m-au silit să mă aşez pe un scaun de plastic, 
incomod. 

— Domnule Salinger... 

— Scoateţi-mi cătuşele. 

— Doar când o să vă calmaţi. 

În jurul nostru se strânsese o mică adunare. Câţiva 
infirmieri, un om de serviciu care nu făcea altceva decât 
să-şi tragă nasul, câteva paciente. 

— Fiica mea, am silabisit răspicat, încercând să-mi 
temperez furia. Vreau s-o văd pe fiica mea. 

— Nu e posibil, domnule, l-am auzit pe un infirmier care 
li se adresa mai degrabă poliţiştilor decât subsemnatului. 
Fetiţa este la terapie intensivă împreună cu mama ei. 


e 251 œ» 


Doctorul a spus că... 

Mi-am ridicat brusc capul, spumegând. 

— Mă doare-n fund de ce a spus doctorul, eu vreau să-mi 
văd fata! 

Am izbucnit în plâns. 

Plânsul mi-a făcut bine. 

Poate că i-a înduioşat puţin. Dar cu siguranţă m-a 
liniştit. 

În cele din urmă, polițistul care mă încătuşase mi-a spus: 

— Dacă îi cereţi scuze infirmierului, cred că eu şi colegul 
meu am putea să ştergem cu buretele cele întâmplate şi să 
vă dăm drumul. Dar numai dacă-mi promiteţi că nu o să 
mai faceţi o altă criză. Ne-am înţeles? 

Am simţit cum îmi scot cătuşele. Mi-au dat un pahar cu 
apă. 

Era călduţă, dar am băut-o pe toată. 

— Când o să pot...? 

Infirmierul, pe care aproape că-l strânsesem de gât, a 
fost cel care mi-a răspuns. 

— În curând, aveţi numai puţină răbdare. 

— Răbdare. Şapte litere, am şoptit. Sunt multe, şapte 
litere. 

— Poftim? 

— Nimic, mă scuzaţi. 

Am aşteptat. Şi-am tot aşteptat. 

În aer se simţea un puternic miros de dezinfectant. 
Clara ura acel miros. Îi amintea de perioada de recuperare 
prin care trecuse, cu un an înainte, în urma unei 
toxiinfecţii alimentare, în timp ce eu, ca de obicei, nu eram 
acolo, lângă ea, pentru că eram cufundat în montajul 
documentarului Road Crew. Când Annelise a reuşit să dea 
de mine, Clara făcuse deja spălătura intestinală. Am venit 
valvârtej la spital. Clara era o mânuţă de om, avea puţin 
peste un metru, stătea întinsă pe un pat care părea mult 
prea mare pentru ea, palidă precum cămaşa de spital cu 
care o îmbrăcaseră. Mă fixa c-o privire pe care nu aveam s- 
o uit vreodată. 

„De ce nu m-ai ocrotit?” îmi spuneau ochii ei. 


e 252 + 


Pentru că aveam de lucru. Pentru că eram departe. 

Eram un ticălos. 

Şi uite-mă din nou, cu capul în mâini, la fel de 
înspăimântat, aşteptând să-mi explice cineva ce se 
întâmplase. Având în nări mirosul acela care devenea tot 
mai puternic, secundă după secundă. 

După două ore, am văzut-o venind, extrem de obosită, pe 
Annelise. M-am ridicat şi-am alergat s-o îmbrăţişez, dar ea 
s-a dat la o parte, iar când am încercat s-o sărut, a făcut un 
pas în spate. 

— Cum se simte? 

— Unde erai? 

— Cum se simte? am repetat. 

— Unde erai? 

Era un joc care risca să continue aşa la nesfârşit. Ea 
care mă acuza şi eu care încercam să înţeleg ce anume îmi 
ascundea. Am simţit cum furia creşte din nou în mine, 
devenind incontrolabilă. 

— Mama mă-sii, spune-mi odată cum se simte fiică-mea! 
am zbierat. 

Cu coada ochiului am văzut cum infirmierul s-a aplecat 
spre noi. 

— E totul în regulă, doamnă? 

— Da, totul în regulă. Mulţumesc, a răspuns mecanic 
Annelise. 

— Răspunde-mi, pentru Dumnezeu! am şuierat printre 
dinţi. 

Îmi ieşisem din fire. 

De parcă ea era de vină pentru ceea ce se petrecuse. 

— A luat sania şi a avut un accident. 

— Ce fel de accident? 

— S-a dus la Welshboden, a răspuns Annelise, cu 
privirea pierdută în gol. Nu mi-am dat seama. Credeam că 
e în grădină şi se joacă. Când colo, şi-a luat sania şi s-a dus 
pe jos până la Welshboden. A târât-o după ea, înţelegi? O 
fetiţă de cinci ani. 

Puteam să-mi imaginez scena. Clara parcurgând întregul 
drum care ducea până la curtea bunicului. O fetiţă de 


e 253 + 


numai cinci ani, hotărâtă şi încăpăţânată, care păşeşte 
gâfâind pe marginea şoselei, sub privirile curioase ale 
şoferilor aflaţi în trecere, trăgând după ea o sanie de lemn 
ce cântăreşte aproape cât ea. 

De ce făcuse aşa ceva? 

Pentru că-i promisesem că-n acea după-amiază o să ne 
jucăm împreună. Şi se înfuriase. Pentru că nu mă ţinusem 
de promisiune. A nu ştiu câta promisiune. Pentru că mă 
dusesem la Bolzano să fac săpături în trecutul lui Manfred. 

lar apoi... 

— Werner a pierdut-o din ochi doar o clipă, se dusese în 
pod. Iar Clara... 

Annelise închise ochii. 

— Pe panta dinspre răsărit, Salinger. Cu toată viteza. 

Cea pe care îi interzisesem să se dea cu sania. Cea care 
sfârşea direct în pădure. 

— Cum se simte? 

— Traumatism cranian. Medicul a spus că-i un noroc că 
este încă în viaţă. Am văzut sania, Salinger. E făcută 
toată... 

Am încercat s-o iau de mână. S-a dat într-o parte c-un 
gest brusc. 

— Vor trebui s-o opereze? 

— Are capul bandajat tot. E atât de mică. Atât de lipsită 
de apărare. 

Vocea lui Annelise era un plâns fără lacrimi. 

— Îţi aminteşti când s-a născut? Îţi aminteşti cât de 
fragilă ni se părea? 

— Ţie îţi era teamă să n-o frângi. A 

— Îţi aminteşti ce mi-ai spus ca să mă linişteşti? ţi 
aminteşti, Salinger? 

Îmi aminteam prea bine. 

— Că voi avea mereu grijă. De amândouă. 

— Am încercat să te sun. Telefonul tău era închis, iar 
eu... a spus, scuturând din cap, nu ştiam nimic. La faţa 
locului erau medicii şi ambulanţa. Tatăl meu plângea şi-mi 
spunea că fetiţa e puternică şi că o să se facă bine. Şi mai 
era, a continuat bâlbâindu-se, mai era şi zăpada, Salinger, 


e 254 œ» 


zăpada care se făcuse toată roşie. Atât de roşie. Mult prea 
roşie. 

Pentru a doua oară, am încercat s-o iau în braţe. Şi tot 
pentru a doua oară, soţia mea s-a tras într-o parte. 

— Unde erai? 

— La Bolzano. Mi s-a descărcat telefonul. Mă sunase 
Mike înainte. Ne-am întins cam mult la vorbă. Uit mereu să 
reîncarc bateria şi... şi... 

N-am reuşit să continui. 

Roşie. Zăpada roşie. 

Zăpadă. 

Fiara, m-am gândit. Fiara s-a ţinut de promisiune. Exact 
ca în visul meu. 

— De ce te-ai dus la Bolzano? 

— Voiam să vă iau un cadou. 

— Eşti un mincinos. Numai baliverne. 

— Te rog... 

— Tu nu eşti niciodată când e nevoie de tine. Niciodată. 

— Te rog... 

Cuvintele ei mă răneau ca nişte pumnale. 

— Nu eşti niciodată, mi-a repetat. 

Apoi s-a închis într-o tăcere care durea mai tare decât o 
mie de cuvinte. 

Ne-am aşezat. 

Am rămas în aşteptare. 

În cele din urmă, când deja pierdusem noţiunea 
timpului, un medic a venit spre noi. 

— Domnul şi doamna Salinger? Părinţii Clarei? 


2. 


Craniul fiicei mele. 

Pe ecranul luminos priveam radiografia craniului Clarei 
şi continuam să-mi repet: „Peste două sute de milioane de 
ani, aceasta va fi fosila ei”. Nu făceam altceva decât să mă 
uit fix acolo, ceea ce mă împiedica să aud ce încerca 
medicul să ne explice. Doctorul încercuise cu un marker o 
zonă ceva mai închisă la culoare. Acolo era punctul unde 


< 255» 


se ciocnise Clara de nenorocitul acela de molid. 
Traumatismul. Mi se părea o pată atât de nesemnificativă. 
Cât o buburuză. Atâta îngrijorare pentru un semn aşa de 
mic. 

Nu reuşeam să înţeleg. 

— Domnule doctor, am zis arătând cu degetul pe 
radiografie, doar nu poate fi atât de grav, nu? E doar o 
pată mică. O buburuză. Opt litere. 

Doctorul s-a ridicat, s-a apropiat de ecranul luminos şi, 
folosindu-se de un creion, a refăcut conturul trasat cu 
marker. 

— Dacă acest hematom se va resorbi singur, aşa cum v- 
am spus deja, copila se va putea întoarce acasă fără să fie 
nevoie de vreo intervenţie chirurgicală. În caz contrar, va 
trebui s-o supunem unei operaţii. 

Nu mai eram zăpăcit, ci de-a dreptul înspăimântat: 

— Vreţi să-mi spuneţi că va trebui să-i deschideţi capul 
fetiţei mele? 

Doctorul s-a retras, făcând câţiva paşi în direcţia 
biroului, ca şi când voia să pună o distanţă cât mai mare 
între mâinile mele şi gâtul lui. 

Eram sigur că fusese pus la curent cu cele întâmplate pe 
hol între mine, cei doi poliţişti şi infirmierul cu pricina. 

— Domnule Salinger, şi-a dres el vocea, încercând să 
păstreze un ton obiectiv şi profesional, dacă hematomul nu 
se va resorbi singur, o intervenţie chirurgicală va fi 
necesară. Nu vreau să vă alarmaţi, dar riscul e ca, din 
cauza traumatismului suferit, fiica dumneavoastră să-şi 
piardă vederea. Fie parţial, fie complet. 

Tăcerea. 

Imi amintesc tăcerea. 

Apoi plânsul lui Annelise. 

— Putem să o vedem? m-am auzit întrebându-l. 

Am mers urmându-l pe doctor, cu un gol înfiorător în 
cap. 


3. 


e 256 » 


Era singură în cameră. Avea perfuzii peste tot. Aparate 
complicate bâzâiau în jurul ei. Din când în când, scoteau 
un bip. Doctorul şi-a aruncat privirea pe fişa de observaţii. 

Am cercetat cu atenţie faianţa de sub picioarele mele, 
am studiat crăpăturile din tencuiala pereţilor, am fixat cu 
privirea metalul strălucitor al patului în care dormea 
Clara. Şi abia apoi am reuşit să-mi adun curajul necesar ca 
să-mi privesc fetiţa. Era atât de mică. Voiam să spun ceva. 
O rugăciune. Un cântec de leagăn. Dar n-am scos o vorbă. 
N-am făcut niciun gest. 

Ne-au condus afară din cameră. 

Îmi amintesc lumina de neon. Scaunele de plastic. Pe 
Annelise care încerca să-şi reţină lacrimile. Îmi amintesc 
că m-am trezit în faţa unei oglinzi, într-o baie care puţea a 
clor. Îmi amintesc furia care mi se citea pe chip. O 
simţeam cum îmi strânge stomacul. Mă obliga să privesc 
lumea printr-un filtru sângeriu, animalic, pe care nu-l 
recunoşteam. Ceea ce simţeam era cea mai crâncenă furie 
dintre toate. Acea senzaţie obscură care te împinge să 
comiţi inimaginabilul. 

Era furia închisă într-o cuşcă a neputinței. Nu puteam să 
fac nimic pentru Clara. Nu eram chirurg. Nu aveam nici 
măcar o credinţă autentică, drept care rugăciunile mele 
sunau găunos. La fel ca şi blestemele mele, de altfel. Pe 
cine să fi blestemat, când conceptul meu de Dumnezeu era 
atât de înceţoşat încât devenea evanescent? Puteam să mă 
blestem numai pe mine însumi, ceea ce am şi făcut de mii 
de ori. Şi puteam să încerc s-o alin pe Annelise. Dar 
cuvintele care-mi ieşeau pe gură păreau atât de fade. 
Asemeni acelei cafele pe care am băut-o la trei dimineaţa, 
aşezaţi la o măsuţă de la bufetul aflat la primul etaj al 
spitalului din Bolzano. 

Trebuia să mă eliberez cumva, altfel riscam să explodez. 
M-am gândit din nou la visul avut. Clara cu orbitele goale. 
Clara care risca să rămână oarbă. 

Patru litere: „roşu”. Şase litere: „galben”. Opt litere: 
„albastru”. Cinci litere: „negru”. Şase litere: „violet”. Şi 
alte trei litere: „roz”. Şi turcoaz, şi verde, şi toate culorile 


e 257 œ» 


din lume, pierdute. Fără culori de-acum înainte pentru 
Clara. 

Nicio culoare, cu excepţia uneia. Eram convins. 

Trei litere: „alb”. 

Albul ar fi urmărit-o pe fata mea până la sfârşitul zilelor 
sale. Orbirea era albă. Prefăcea lumea toată într-o paletă 
de ceaţă şi de gheaţă. 

În timp ce-l zăream pe Werner, care ne căuta cu 
privirea, şi ridicam mâna ca să-i fac semn, am înţeles că 
întreaga vină o purta acel alb. 

Fiara. 

Era un gând nebunesc, eram conştient de asta. Dar 
departe de-a încerca să fug de nebunia aceea, m-am 
aruncat spre ea, plonjând cu capul înainte. Mai bine 
nebunia, decât coşmarul în care mă zbăteam. 

Aşa că mi-am pus toată nădejdea în acea nebunie. 

Dacă aveam să descopăr asasinul din Bletterbach, 
aveam să înving şi Fiara. Şi astfel aş fi putut salva şi viaţa 
Clarei. 


e 258 » 


Un copac retezat 


1. 


Am plecat de la spital în zori. Am încercat s-o conving şi 
pe Annelise să vină cu mine. l-am spus că trebuie să se 
odihnească şi să mănânce mai ca lumea. Să-şi refacă 
forţele, pe cât posibil. Avea înfăţişarea unui om aflat pe 
punctul de a suferi o cădere nervoasă. Intre degete 
strângea o batistă, pe care o mototolea, absorbită de 
valurile propriilor gânduri. Îmbătrânise cu zece ani în 
numai câteva ore. Mi-a răspuns că nu voia să iasă de-acolo 
fără fetiţa ei. I-am dat un sărut pe frunte, abia atingând-o. 
Nici măcar nu m-a privit. Îmi doream să-i spun c-o iubesc. 

N-am făcut-o însă. 

Am lăsat-o în grija lui Werner, iar eu m-am întors singur 
la Siebenhoch. Imediat ce-am păşit pragul casei, am simţit 
un junghi în inimă. Casa era cufundată în întuneric, 
fantomatică. Lipsea vocea Clarei care s-o lumineze. Am 
plâns puţin, aşa în picioare, cu vântul care-mi zburlea 
părul. Nu aveam putere nici măcar să închid uşa de la 
intrare. Am rămas o vreme acolo, nemişcat. Când zorii se 
transformaseră de-acum în dimineaţă, iar eu aproape că 
nu-mi mai simţeam mâinile din cauza frigului, abia atunci 
am găsit puterea să înfrunt tăcerea şi-am intrat. 

M-am îmbuibat cu nişte ouă prăjite şi mi-am turnat o 
ditamai cana de cafea, ceea ce mi-a provocat dureri de 
stomac, dar cel puţin m-a trezit din amorţeală. Am fumat 
două ţigări, una după alta, uitându-mă cum vântul scutură 
vârfurile copacilor. Am deschis computerul aproape fără 
să-mi dau seama şi am scris tot ceea ce descoperisem 
despre Manfred şi Grünwald. Despre cele două expertize. 
Despre Jaekelopterus. Totul. La scurtă vreme, mi-am dat 
seama că băteam în tastatură de parcă aş fi dorit s-o fac 
ţăndări. M-am înverşunat şi mai tare. În final, ochii îmi 
erau plini de lacrimi. 


e 259 + 


Masacrul de la Bletterbach îmi otrăvea sufletul. Dar nu 
reuşeam să încetez să mă gândesc la el. L-am sunat pe 
Werner. 

Nu, nicio noutate. Da, Annelise era bine. 

— Sigur? 

— Tu ce crezi, Jeremiah? 

— Că abia aştepţi să-mi spargi mutra. 

— Nu, băiete, în acest moment nu. Tot ce-mi doresc e ca 
medicii să-mi spună că fata se va face bine. 

— Şi se va face bine. 

Eram convins de asta. 

Clara se va face bine pentru că eu aveam să înving 
Fiara. 


2. 


Vântul împinsese deasupra zonei Alto Adige o masă 
densă de nori venind dinspre Balcani. La radioul din 
maşină se auzea anunţul că urma să ningă. Alb în 
continuare, m-am gândit, şi l-am stins. Am parcat imediat 
în spatele cimitirului din Siebenhoch. 

Am zăbovit într-un bar, unde am băut o cafea şi-am 
mâncat un croissant. În cele din urmă, încercând să fiu 
observat, m-am îndreptat spre locuinţa Brigittei. Mergeam 
cu capul în jos, la fel ca toţi cei cu care m-am intersectat 
de-a lungul străzii. 

Vântul îngheţat aducea cu el mirosul de zăpadă. L-am 
blestemat în gând şi, făcând asta, m-am simţit şi mai 
hotărât. Orice, numai s-o salvez pe Clara. 

M-am blocat. 

Un Mercedes negru, ultimul model, era parcat la intrare. 
Un soi de gândac uriaş, lucitor, cu geamuri fumurii. Părea 
inofensivă, o maşină ca atâtea altele. Dar nu era. 
Cunoşteam bine acea maşină. O văzusem de nenumărate 
ori de la venirea mea în Siebenhoch. Era maşina lui 
Manfred Kagol. 

M-am retras sub un portic. 

Am aşteptat, în timp ce primii fulgi de nea începeau să 


e 260 œ» 


cadă din cerul cenuşiu perlat. 

Şi-a făcut apariţia. 

Purta un palton din păr de cămilă, cu gulerul ridicat şi o 
pălărie cu boruri largi care-i acoperea jumătate din faţă. 
Dar el era, l-am recunoscut îndată. Am observat că, ieşind, 
încuiase uşa de două ori. Avea cheile casei şi se comporta 
de parcă era stăpân acolo. Mă uimea acest lucru? Deloc. 

Am strâns la piept punga de plastic pe care o adusesem 
cu mine. Fusesem de mai multe ori pe punctul de a mă 
răzgândi cu privire la ceea ce aveam de gând să fac, dar 
vederea lui Manfred ieşind din locuinţa aceea îmi alungase 
definitiv orice îndoială. 

Mercedesul s-a pus în mişcare. După un pufăit alb al 
țevii de eşapament, a luat-o din loc fără zgomot. 

Am numărat până la şaizeci. Un minut era mai mult 
decât suficient. Cu paşi mari, am ajuns în faţa uşii Brigittei 
şi-am apăsat pe sonerie. O dată, de două, de trei ori. 

N-a fost nevoie şi de o a patra oară. 


3. 


Zâmbetul meu era fals ca o monedă de trei euro, în timp 
ce expresia de surpriză care se citea pe chipul Brigittei nu 
putea fi o înşelătorie. 

— Bună, Brigitte! 

Era îmbrăcată într-un capot în carouri alb-roşii. Şi-a 
strâns marginile deasupra pieptului, poate că de frig. 

Şi-a dat o şuviţă de păr după ureche. 

Vocea îi era răguşită. 

— Salinger, a spus, ce-i cu tine pe aici? 

— Am venit să schimbăm două vorbe. 

N-am aşteptat să mă invite înăuntru. Am intrat pur şi 
simplu. După o clipă de ezitare, a închis uşa. 

Înăuntru era aceeaşi mizerie, dar Brigitte se străduise să 
facă puţină ordine în lucruri. Sticlele de pe etajere 
dispăruseră, iar pe unele piese de mobilă parcă trecuse 
totuşi o cârpă de praf. Măsuţa din faţa canapelei era 
golită, nici urmă de cutii turtite sau de sticle de Forst. 


e 261 œ» 


Ziarele vechi, în loc să fie împrăştiate peste tot, erau 
făcute teanc într-un colţ. Am observat că păturile cu care o 
salvasem de la degerat erau acum strânse cu grijă, iar 
albumul cu copertă din piele fusese aşezat deasupra lor 
asemenea unui trofeu. 

Am ridicat punga de plastic şi i-am întins-o. 

— Am adus micul dejun. 

— Şi-adică tu îţi iei micul dejun cu Four Roses? 

— Nu eu, a sunat răspunsul meu. 

În bucătărie am găsit un pahar. L-am trecut pe sub jetul 
de apă al robinetului, apoi l-am şters cât am putut de bine. 
M-am întors în sufragerie. 

Brigitte se aşezase pe canapea, cu una dintre pături pe 
umeri. Cu picioarele goale. Şi epilate, n-am putut să nu 
observ. Făcuse curat prin casă şi era epilată. 

Manfred. 

Am turnat nişte whisky în pahar şi i l-am întins. 

— Noroc. 

Brigitte şi-a întors capul în partea cealaltă. M-am 
apropiat. l-am pus paharul în mâini. Apoi i-am strâns cu 
putere degetele în jurul paharului. Brigitte a început să se 
smiorcăie. 

— Ce vrei, Salinger? 

— Să vorbim. 

Brigitte s-a amuzat oarecum. 

— Despre ce? 

— Despre moartea lui Evi, am zis şi am făcut o pauză. Şi 
despre Gunther. 

— Să nu-i pomeneşti numele, Salinger. Nu sunt 
îndeajuns de beată ca să fiu în stare. 

— Ai avut pe cineva în vizită, nu-i aşa? 

Brigitte nu mi-a răspuns. A încleştat degetele în jurul 
paharului. 

— Nu sunt treburile tale. 

— Ai dreptate. Dar eu am asta. 

Am scos afară expertiza. Nu i-am dat-o. Am ţinut-o 
strâns între arătător şi degetul mijlociu, ca pe o carte de 
joc. 


e 262 » 


— Ce-i aia? 

— Dovada pe care Günther nu ţi-a arătat-o niciodată. 

— Unde ai găsit-o? 

— Intrebarea e greşită. 

— Şi care e întrebarea corectă, Salinger? 

— 'Ţi-e sete? 

— Nu. 

— Aveam un prieten, i-am spus, unu' Billy; el se ocupa 
cu transportul echipamentului celor de la Kiss. Avea reţeta 
lui specială pentru micul dejun. Trei părţi lapte, o parte de 
Four Roses, un ou crud şi praf de cacao. Adaugi două 
linguri de zahăr şi amesteci bine. Şi după aceea, soarele va 
străluci din nou. Nu ţi-ar prinde bine un pic de soare, 
Brigitte? 

— Pui de căţea. Spune-mi ce sunt foile alea. 

I-o citeam în privire. Brigitte murea de dorinţa de a lua o 
înghiţitură. Era o beţivă. O alcoolică cronică. Alcoolicii nu 
sunt în stare să reziste în faţa unui păhărel. Iar eu nici nu 
voiam ca ea să facă acest lucru. Eram un nemernic. Dar n- 
am simţit nicio remuşcare. 

— Mobilul pentru uciderea lui Evi. 

Brigitte a început să tremure. 

— L-ai găsit? 

— ÎI găsise Günther înaintea mea, a fost răspunsul meu. 
Eu, unul, n-aş fi ajuns niciodată să-l dibui fără el. 

Brigittei îi tremura bărbia. A început să plângă. Abia 
atunci am băgat de seamă că se machiase. Creionul de 
ochi a început să se prelingă în dâre lungi şi negre. Mi s-a 
părut jalnică. Chiar mai rău. Am urât-o. Nu era decât o 
curvă beţivă care mă minţise. 

În ura aceea am găsit forţa să tabăr pe ea şi mai 
nemilos. 

— Să vorbim despre Evi, ce zici? 

— leşi afară! 

— Eu nu sunt un copoi, Brigitte. Nu am vocaţia 
interogatoriilor. Cu băgatul lămpii în ochi şi toate chestiile 
alea ca în filme. Eu nu sunt aşa. Dar am învăţat să ascult 
oamenii. Le luam interviuri, stăteam îndelung de vorbă. Şi 


e 263 + 


reuşeam mereu să-i fac să-mi spună ceea ce nu se 
gândiseră niciodată că ar putea împărtăşi unui străin. Era 
parte din munca mea. 

Brigitte deschise gura. 

— Să-ţi bagi nasul în lucruri care nu te privesc? 

— Să-i ascult pe oameni. Să-i observ. Să-mi dau seama 
când spun adevărul. Iar tu m-ai minţit. Bea. Va fi mai uşor 
aşa să-ţi eliberezi conştiinţa. Ştiu că mori de dorinţa de-a 
lua o înghiţitură. 

Brigitte a aruncat cu paharul în mine. L-am evitat la 
mustață, dar n-am reuşit s-o împiedic să-mi sară în spinare. 
Duhnea a alcool şi a transpiraţie. Dar era slabă. Trupul îi 
era distrus de toţi acei ani de băutură în exces. Nu mi-a 
trebuit prea mult efort ca să răstorn situaţia. Am luat-o pe 
sus şi-am obligat-o apoi să se aşeze pe canapea. Abia după 
aceea i-am eliberat încheieturile mâinilor. Brigitte s-a 
ghemuit în poziţia fetusului, vârându-şi picioarele sub 
pătură. Imi arunca nişte priviri pline de ură. 

— Eşti un gunoi, dă-mi sticla aia! Măcar cu atâta lucru 
să mă aleg. 

Dumnezeu să mă ierte, dar în timp ce-i întindeam sticla 
de Four Roses zâmbeam în sinea mea. 


4. 


Două înghiţituri au fost suficiente ca s-o liniştească. 
După patru guri însă, de la anestezia produsă de alcool 
pleoapele îi erau tot mai obosite şi falca îi atârna tot mai 
greu. l-am smuls sticla din mâini. 

— Dă-mi-o înapoi. 

— O urai pe Evi, nu-i aşa? 

— Dă-mi sticla. 

I-am dat-o înapoi, dar am fost atent să nu bea prea mult. 
N-o voiam leşinată, lăţită pe podea. I-am îngăduit o singură 
înghiţitură, după care i-am luat sticla din nou. 

— De unde te-ai prins? 

— Albumul acela nu e albumul succeselor lui Evi. E 
albumul vieţii irosite a Brigittei. 


e 264 œ» 


— Eşti un adevărat gentleman, Salinger, mi-a răspuns cu 
sarcasm. 

— lar tu, una care şi-o trage cu fratele iubitului mort. 

Brigitte m-a scrutat cu privirea. 

— Înţelegi o laie din toate astea, Salinger. 

— Atunci fă-mă tu să înţeleg. 

— Dă-mi sticla. 

I-am întins-o. După care mi-am aprins un Marlboro. 

— Nu am urât-o dintotdeauna, a continuat Brigitte, 
holbându-se la lichidul incolor din sticlă. Era prietena mea 
cea mai bună. Ne simţeam bine împreună. Ne completam. 
Ea era ziua, eu eram noaptea. Aveam un plan măreț noi 
două. 

Un fir de whisky i s-a scurs pe bărbie. Şi l-a şters cu un 
gest apatic. 

— În ultimul ei an de liceu nu făceam altceva decât să 
vorbim despre asta. Ne plăcea că aveam un secret numai 
al nostru. Era ceva aventuros şi... exclusivist. Ne făcea 
complice. Puseserăm nişte bani deoparte. Totul era 
pregătit. Voiam să plecăm. Să ne cărăm de-aici. Şi voiam 
să facem asta împreună. 

— Şi Markus? 

— Ar fi venit şi el în ziua când urma să împlinească 
optsprezece ani. 

— Care era destinaţia? 

— Milano. Era capitala modei, numai despre asta se 
scria în reviste. Eu voiam să lucrez ca model, iar Evi şi-ar fi 
urmat studiile ca să devină geolog. 

— Evi şi-ar fi lăsat mama singură? 

— Era o târfă şi-o alcoolică, Salinger. Nu avea de ales. 
Şi-n plus, Evi spunea că după ce o să-şi ia licenţa, cu banii 
pe care urma să-i câştige, avea să-i plătească internarea 
într-un centru de recuperare. Avea mereu o soluţie, draga 
de Evi, a adăugat, cu vizibilă amărăciune. 

— Era numai o justificare sau credea asta cu adevărat? 

— Credea cu adevărat. Era o tipă care visa cu ochii 
deschişi, dar nu o mincinoasă. lar asta o făcea şi mai rea. 
Dar nu mi-am dat seama decât mai târziu. La vremea 


e 2605 » 


aceea eram foarte entuziaste, fericite. Apoi l-a întâlnit pe 
Kurt şi s-a îndrăgostit. 

— Iar tu ai fost dată la o parte. 

— Ai o memorie bună, Salinger, a râs ea amar, înainte 
de a mai lua o gură de whisky. 

— Asta mi-e meseria. 

— Când a plecat, am urât-o. Am urât-o din tot sufletul. 
M-am simţit abandonată, înţelegi? Mi-a spus că o să-mi 
scrie şi c-o să ne auzim la telefon în fiecare zi. Şi pentru o 
perioadă, primul an cel puţin, chiar aşa a fost. Apoi... n- 
avea cum să dureze. Ea îşi avea viaţa ei cea nouă la 
Innsbruck şi îl avea pe Kurt, în timp ce eu... 

— Tu ce? 

— Eu pierdusem orice control. Devenisem târfuliţa de 
Brigitte. Nu dădeam doi bani pe ceea ce spunea lumea. 
Beam cât aveam chef şi mi-o trăgeam cu oricine avea ceva 
între picioare. Eram furioasă, supărată pe lumea întreagă. 
Mi-am pierdut slujba la Aldino, dar mi-am găsit alta, mult 
mai bănoasă. Un club de noapte în Bolzano. Îmi mişcăm 
fundul pe o scenă, îmi frecam ţâţele de faţa nenorociţilor 
ăia obsedati şi-i făceam să se îmbete. Primeam zece la sută 
din consumaţie, iar bacşişurile ajungeau într-o cutie 
comună de unde, la finalul săptămânii, le împărţeam între 
noi fetele. 

O scurtă pauză. 

— Plus ce-mi mai ieşea pe lângă, dar banii ăia îmi 
rămâneau numai mie. 

— Adică cum pe lângă? 

— Am început să mă prostituez. Din '84 începusem să 
prizez cocaină. Un leac fermecat care ştergea orice 
amintire urâtă şi mă făcea să dudui de energie. Nu 
simţeam nimic, nu trăiam nimic. Doar euforia. 

— Dar cocaina costă. 

— Costă ca naiba. 

A închis ochii. S-a strâmbat în timp ce valul 
incandescent de whisky îi aluneca din gâtlej în stomac. 

— Când Evi a murit, am fost fericită. Cea mai bună 
prietenă a mea fusese ciopârţită, iar eu cum am 


e 266 » 


reacţionat? Am luat maşina şi-am coborât la Bolzano. Am 
băgat atâta cocaină în mine, încât e un miracol că n-am 
sfârşit la cimitir. M-am dat oricui ar fi dorit, fără niciun 
ban. La un moment dat, m-am trezit goală, întinsă pe 
podea, în mijlocul a cel puţin cinci tipi care beau şi mi-o 
trăgeau. După aia careva mi-a dat să mai trag pe nas încă 
o linie, şi pe urmă nu-mi mai amintesc nimic. 

— Şi Gunther? 

— Gunther a fost un înger. El a fost cel care a reuşit să 
mă facă să mă las de cocaină. 

— Nu şi de băut, însă. 

Brigitte a dat din cap că nu. 

— Te înşeli. Primele luni au fost un iad. Tânjeam după 
praful ăla magic. Voiam să mă fac mangă. Gunther şi-a luat 
concediu fără plată mai multă vreme. Stătea zi şi noapte 
aici, închis în casă, numai ca să mă păzească. Când ieşea, 
mă încuia pe dinăuntru cu cheia. Dacă aş fi putut, l-aş fi 
omorât, dar înăuntrul meu era un fir de voce care 
înţelegea ceea ce făcea Günther pentru mine. Şi mai 
înţelegea că aceea era şansa mea de a-mi schimba viaţa. 
De a deveni... 

— Mai bună? 

— Normală, Salinger. Şi pentru o scurtă vreme aşa a şi 
fost. 

Brigitte şi-a muşcat buzele până când i-a dat sângele. 
Când şi-a dat seama, s-a şters cu mâna, continuând să se 
uite, preţ de câteva minute, la petele mici, roşiatice de pe 
degete. 

— Până când Gunther a început să cerceteze moartea lui 
Evi. 

— Ţi-a vorbit el despre asta? 

— Nu, am înţeles singură. Şi-am început să-l privesc cu 
alţi ochi. Nu mai era bărbatul care mă culesese de pe 
stradă şi-mi dăruise o viaţă nouă. Salvatorul meu în 
armură strălucitoare. Günther trecuse de partea 
duşmanului. Devenise... 

— O fotografie în albumul înfrângerilor Brigittei? 

— Evi, a spus pe-un ton dispreţuitor, Evi, mereu Evi. Dar 


e 267 œ» 


ea era moartă. Moartă şi îngropată. Proasta aia era la trei 
metri sub pământ. Şi, împreună cu ea, nenorocitul ăla de 
Kurt pe care mi-l luase. Şi totuşi, chiar şi moartă, continua 
să mă chinuie. Îţi vine să crezi? Parcă era un fel de 
blestem. Günther nu făcea nimic altceva decât să repete 
cât de nedrept era ceea ce se întâmplase. Ore şi ore 
despre cine ar fi putut fi vinovatul, despre cum şi când şi... 
mama mă-sii! a început ea să ţipe. Nu mai puteam să 
suport toată trăncăneala aia. Era un singur mod de a-l ţine 
pe Gunther lipit de mine. 

— Imbătându-l. 

Brigitte a dat din cap. 

Furia de pe chip i s-a transformat în disperare. 

Şi-a acoperit faţa cu mâinile. 

— Dumnezeu n-o să mă ierte în veci pentru asta, nu-i 
aşa, Salinger? 

— Dar nici tu n-ai făcut-o. 

Am ascultat-o cum plânge încet, în timp ce machiajul i se 
prelingea pe bărbie. Mi-am aprins o ţigară şi am simţit o 
durere surdă în ceafă. 

Deodată, am înţeles ce făceam eu de fapt. Mi-am dat 
seama că obligam o femeie distrusă să-şi împărtăşească 
durerea, profitând de demonul ce o stăpânea. Şi-am 
devenit lucid, preţ de câteva secunde. Clara era în spital, 
iar eu, în loc să fiu alături de ea şi de soţia mea, torturam 
una dintre victimele acelei poveşti îngrozitoare. O 
torturam, nici mai mult, nici mai puţin. 

Dezgustat de mine însumi, am stins ţigara şi m-am 
apropiat de canapea. 

Am mângâiat-o pe frunte. l-am luat sticla de Four Roses 
din mâini. 

Nici măcar nu şi-a dat seama. Continua să plângă şi să 
se tânguie ca un animal rănit. Am izbit sticla de perete. S-a 
spart în mii de bucăţi, umplând camera de cioburi. 

Brigitte şi-a ridicat privirea spre mine. 

— Iertare, i-am spus. 

— Merit toate astea. 

Am simţit impulsul s-o îmbrăţişez. Ea şi-a dat seama, 


e 268 » 


pentru că a scuturat din cap. 

— Nu ajută cu nimic să mă consolezi, Salinger. 

— E vorba că... 

Brigitte a dat din cap. 

— ȚŢi se citeşte în privire. Eşti furios. De ce? 

— Fiica mea. Soţia mea, am zis şi am început să 
gesticulez, dându-mi seama că sunt incapabil să explic 
confuzia din capul meu. Toată povestea asta, am spus. 
Eu... 

N-am mai fost în stare să scot niciun alt cuvânt. 

— Nu sunt o târfă, Salinger. Cel puţin nu aşa cum crezi 
tu. 

M-am uitat lung la ea fără să înţeleg. 

Brigitte mi-a făcut semn spre uşa de la intrare. 

— Manfred. Nu suntem amanți. 

— L-am văzut intrând aici. Am crezut că... 

— Ai crezut greşit. 

— Nu înţelegeam de unde ai bani pentru... 

— ...pentru băutură? m-a întrebat abătută. 

— Pentru plata facturilor, am corectat-o eu. Am crezut 
greşit, într-adevăr. 

Brigitte n-a răspuns imediat. O vreme a rămas cu 
privirea pierdută. Apoi s-a aşezat mai comod pe canapea, 
trecându-şi degetele prin păr. 

— Masacrul de la Bletterbach, Salinger, mi-a spus. La 
urma urmei, despre ce vorbeşte toată istoria asta cu 
masacrul de la Bletterbach? 

— Despre o crimă, i-am răspuns. 

— Eşti în stare de mai mult, Salinger. 

— Despre Evi, Markus şi Kurt? 

— Greşit. Despre sentimentul de vinovăţie. Al meu. Al lui 
Manfred. Ştiai că, pe când încă trăia Gunther, el şi fratele 
său nu ţineau deloc legătura? 

— Manfred era foarte prins cu munca lui. Afacerile îi 
mergeau bine şi nu avea timp pentru nimic altceva. 

— Nu se înțelegeau nici înainte. Ţi-a vorbit despre cele 
patru vaci? O poveste pe care o spune mereu. Zice că de 
acolo a pornit imperiul său financiar. 


e 269 + 


— Şi nu e aşa? 

— Ba aşa este. Numai că Günther nu era de acord. 
Dimpotrivă. O vedea ca pe o lipsă de respect faţă de 
familia lor. Dar Manfred era foarte încăpățânat şi, într-o 
bună dimineaţă, fără să spună un cuvânt nimănui, a 
încărcat într-o maşină cele patru vaci şi duse au fost. 
Gunther nu a dorit niciodată nici măcar un ban de la el. 
Spunea că e un arivist care şi-a uitat rădăcinile. 

Şi mâna ei păru că mătură totul de pe faţa pământului. 

— Apoi, după ce Günther a murit, la ani întregi după 
înmormântarea lui, Manfred a apărut la mine acasă cu un 
buchet de flori. Îmbrăcat ca un crai. Îmi spune că vrea să- 
mi vorbească. El spune „să-mi vorbească”, iar eu mă 
gândesc „să mi-o tragă”. Şi-mi spun în sinea mea: de ce 
nu? Hai să vedem dacă o are la fel de mare ca frate-său. 
Dar Manfred nu era interesat de aşa ceva. Voia să-şi 
ispăşească vina. Auzise lumea din jur spunând că Gunther 
mă iubise. lar un bogătan cunoaşte o singură cale de a-şi 
alunga sentimentele de vinovăţie. 

— Banii. 

— În fiecare săptămână se prezenta aici cu un plic. 
Stăteam puţin de vorbă, iar când pleca lăsa plicul cât mai 
la vedere. Dacă era plecat cu afaceri, primeam un cec prin 
poştă. Dar niciodată o sumă suficientă cât să pot pleca de 
aici. Altfel ar fi rămas fără singurul său mod de a-şi spăla 
conştiinţa. Mă folosea, înţelegi? Ar fi fost mai bine dacă mi- 
ar fi tras-o. 

— N-a făcut-o niciodată? 

— Uneori îl provocam. Făceam în aşa fel încât să mă 
găsească goală sau începeam s-o fac pe proasta. Manfred 
îmi lăsa banii şi pleca. Nu m-a atins niciodată, nici măcar 
c-un deget. Şi azi, după atâţia ani, vine aici, aduce banii şi 
apoi pleacă. Într-un fel, sunt şi rămân târfa lui, Salinger. 

M-am gândit cât de dezgustător trebuie să fie un 
asemenea comportament. Manfred se folosea de Brigitte 
pentru a-şi împăca propria conştiinţă. Cu banii aceia pe 
care i-i dădea avea impresia că onorează amintirea fratelui 
defunct. Îşi spăla conştiinţa folosindu-se de Brigitte şi de 


e 270 œ» 


demonul ei. 

I-am arătat paginile cu expertiza semnată de Evi. 

Brigitte le-a examinat cu o privire avidă. 

— Aceasta este o expertiză de risc hidro-geologic. 
Priveşte semnătura, o recunoşti? 

— Evi. 

— Încă nu-şi luase diploma de licență pe atunci, dar la 
vremea aceea nu se ţinea cont de astfel de subtilităţi. Era 
de-ajuns o diplomă de topograf. În plus, se bucura de o 
mare credibilitate academică. Ceea ce, cel puţin prin 
părţile astea, era suficient, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? 

— Foile astea reprezintă condamnarea la moarte a lui 
Gunther. 

Brigitte le-a citit. Când şi-a înălţat ochii spre mine, în ei 
am văzut un hău negru şi adânc. 

— A ţinut totul în el... atâta vreme. 

— Trebuie să-i fi fost extrem de greu. 

— Propriul lui frate, a şoptit Brigitte. Propriul lui frate. 
Iar eu... 

Dar n-a mai continuat. 

Brigitte s-a prăbuşit pe spătarul canapelei. Doborâtă. 

— Du-te, Salinger, du-te. 


5. 


Am ieşit înfricoşat de mine însumi. 
Aproape că nu l-am zărit. 
Acelaşi Mercedes negru al lui Manfred. 


6. 


Werner m-a sunat în timp ce căutam un loc liber în 
parcarea subterană a spitalului din Bolzano. Am urcat într- 
o fracțiune de secundă. Annelise mi-a venit în întâmpinare. 
Albul nu avea să-i ia vederea fiicei mele. Coşmarul meu nu 
fusese o premoniţie. Intervenţia chirurgicală nu mai era 
necesară, hematomul se resorbea singur. 

Am simţit cum holul spitalului se învârte cu mine. 

e 271 œ» 


Annelise mi-a arătat camera. 

— Te aşteaptă. 

Am dat buzna. 

De data aceasta nu m-am mai oprit să privesc dalele 
verzi pe care scârţâiau tălpile de cauciuc ale pantofilor mei 
şi nici crăpăturile din tencuială. Nu-mi mai era frică să 
înfrunt realitatea. 

Clara era palidă, iar ochii albaştri îi erau umbriţi de 
cearcăne vineţii. Avea în continuare toate acele perfuzii 
prinse de braţe, dar măcar ştiam că e în afara oricărui 
pericol. 

— Papă, m-a strigat. 

A fost atât de frumos să-i aud din nou vocea. 

Am îmbrăţişat-o. A trebuit să mă controlez ca să n-o 
strivesc cu totul. Clara s-a agăţat de mine cu toate puterile 
ei. Îi simţeam oasele întinzându-i-se. Puteam să-i cuprind 
mijlocul cu mâinile. Mi-am alungat repede lacrimile. 

— Cum te mai simţi, scumpa mea cinci litere? 

— Mă doare capul. 

Am mângâiat-o. Simţeam nevoia s-o ating. Voiam să mă 
asigur că nu e vorba de un vis. 

— Doctorul spune că are capul tare, am auzit vocea lui 
Werner în spatele meu. 

— La fel ca mine, i-am răspuns, fără să contenesc să 
mângâi feţişoara palidă a Clarei. Ai capul tare, puiule? 

— Am făcut un lucru rău, papă. 

— Ce anume? 

— Am rupt sania, mi-a spus. 

Şi a izbucnit în plâns. 

— O să construim una nouă. Tu şi cu mine. 

— Împreună, papà? 

— Desigur. Şi-o s-o facem şi mai frumoasă decât 
cealaltă. 

— Dar aia era frumoasă. 

— Nu contează. Ce culoare ai vrea să aibă sania cea 
nouă? 

Clara s-a depărtat uşor de mine, din nou zâmbitoare. 

— Roşie. 


e 272 œ» 


— Nu te-ai săturat de roşu? Ce zici de roz? 

— Îmi place roz. 

Preţ de o clipă mi s-a părut că ar vrea să mai adauge 
ceva, dar cred că s-a răzgândit, pentru că a clătinat din 
cap şi s-a lăsat pe pernă, cu un geamăt de durere care n-a 
trecut neobservat. 

— Când or s-o externeze? 

— Peste câteva zile, mi-a răspuns Werner. Vor s-o mai 
ţină puţin sub observaţie. 

— Mi se pare înţelept aşa. 

Clara a închis uşor ochii. A dat din mână. l-am prins-o 
între ale mele. Era rece. Am suflat să i-o încălzesc. Clara 
mi-a zâmbit. Apoi respiraţia i s-a liniştit. 

Iar în cele din urmă a adormit. 

Am rămas acolo privind-o. Şi mi-am lăsat lacrimile să 
curgă. 

— Annelise cum mai este? 

— Nu vrea să meargă acasă. E foarte obosită. Dar se 
luptă ca o leoaică. 

Annelise a mea. 

— Dar tu? 

Werner nu mi-a răspuns imediat. 

— Am nevoie de ajutorul tău, Jeremiah. 

M-am întors către el, întrebător. 

Werner părea fantoma propriei sale fiinţe. 

— Orice doreşti. 


7 


N-am înţeles despre ce-i vorba până în ultima clipă. Nici 
măcar atunci când Werner a apucat un topor foarte 
ascuţit, i-a probat lama cu degetul şi l-a ridicat deasupra 
capului. Şi-a croit drum prin zăpadă, iar eu l-am urmat. 

Când am ajuns în fundul curţii de la Welshboden, în 
partea ei dinspre răsărit, am simţit cum mi se face rău. 

Chiar dacă ninsese, sub stratul proaspăt de zăpadă încă 
se zărea sângele Clarei. Tot acel roşu, spusese Annelise. 

Am făcut eforturi să nu vomit. 


e 273 a 


Werner a îngenuncheat, cu toporul alături. Şi-a 
împreunat palmele, plecându-şi capul. Se ruga. A luat apoi 
un pumn de zăpadă, acea zăpadă pătată de sângele fiicei 
mele, şi-a aruncat-o cu putere în trunchiul unui brad. Nu, 
nu al unui brad. 

Ci al bradului care încercase să-mi omoare fiica. 

M-am apropiat. Cam la patruzeci de centimetri deasupra 
solului se vedea locul izbiturii. Se vedeau juliturile pe 
scoarţa bradului şi o pată închisă la culoare care nu putea 
fi decât sânge. Şi o şuviţă de păr. Am smuls-o de acolo şi 
mi-am răsucit-o în jurul degetului, lângă verighetă. Ne-am 
făcut un semn din priviri. Înţelesesem în sfârşit motivul 
pentru care mă adusese până acolo. Werner mi-a întins 
toporul. 

— Prima lovitură. E dreptul tău. 

Am luat unealta în mâini, cântărind-o bine. Era un topor 
bine echilibrat. 

— Unde? 

— Loveşte aici, mi-a arătat Werner, cu aerul unui bun 
cunoscător. Să-i dăm direcţia în care se va prăbuşi. 

Când am izbit trunchiul, vibrația loviturii mi-a urcat de 
la încheieturi până la grumaz. Am scos un geamăt, dar n- 
am cedat. Am aşteptat să-mi treacă durerea, apoi am lovit 
din nou. 

Werner m-a oprit. 

— Acum din cealaltă parte. Să-l doborâm odată pe 
blestematul ăsta. 

Am înconjurat bradul. 

Şi am lovit. 

Aşchiile zburau de jur împrejur, riscând să-mi intre în 
ochi. Dar nu conta. Am lovit din nou. Şi din nou. Werner m- 
a oprit. Mi-a arătat tăietura din care curgea răşină. 

Mirosul mi s-a părut dezgustător. 

— E rândul meu acum. 

Werner mi-a luat toporul din mână. Se înfipsese bine cu 
picioarele în pământ. Mişcările îi erau pricepute ca ale 
unuia care mai făcuse acest gest de mii şi mii de ori. A 
ridicat toporul în aer. Lama acestuia a strălucit sinistru. 


e 274 a 


Apoi a scos un strigăt din toţi rărunchii. 
Şi a lovit. 
Şi a lovit. 
Şi a lovit. 


8. 


Copacul a căzut la pământ într-un vârtej de zăpadă. O 
schijă ascuţită ca o lamă, poate ultima încercare a bradului 
de a se apăra, mi-a şuierat la câţiva milimetri de ureche. 

Zăpada s-a scuturat toată. S-a auzit croncănitul funest al 
unui corb. Apoi s-a aşternut tăcerea. 

M-am uitat la Werner. Era năduşit tot, iar în priviri avea 
o licărire necruțătoare şi disperată. 

Am aşezat toporul pe trunchi. Am scos din buzunar 
pachetul de ţigări. 

— Vrei? 

Werner a clătinat din cap. 

— Îmi arde buza să fumez, dar în condiţiile astea risc să 
fac vreun infarct. Poate că ar trebui să mă las de tot. 

— Aşa-i, am zis, trăgând îndelung în piept primul fum. 

În nări aveam mirosul de răşină. 

— Trebuie să-i ocrotim pe cei dragi ai noştri, a spus 
Werner. Întotdeauna. 

M-am uitat atent la el. 

— Aşa e. 

— Tu crezi că faci acest lucru? 

Am dat din cap că nu. 

— Eu încerc să... 

Pentru o clipă, am avut pornirea de a-i povesti totul. 
Suspiciunile în ce-l priveşte pe Manfred. Istoria frământată 
a Centrului pentru Vizitatori. Expertizele. Documentul lui 
Evi. M-am gândit să deşert sacul şi despre Grünwald. 
Despre teoriile lui extravagante, legătura cu Evi. Şi 
Brigitte. Da, aş fi dorit să-i povestesc cum, înnebunit, am 
profitat de alcoolismul acelei biete femei pentru a săpa în 
trecutul acestei aşezări. Să mă destăinui cuiva. Pentru că 
istoria masacrului de la Bletterbach mă smulgea de lângă 


e 275 a 


cei dragi ai mei. Exact aşa cum spusese femeia ce ne 
fusese ghid acolo, Bletterbach mă făcea să cobor în 
străfunduri. 

Aş fi dorit să-i povestesc şi despre Fiară. Să-i explic ceea 
ce mi se întâmplase în parcarea din faţa supermarketului. 
Despre tot acel alb blestemat. Şi despre şuierat. 

Şi am fost pe punctul s-o fac. 

Dar m-am oprit văzându-i faţa roşie şi respiraţia greoaie. 
Braţele obosite atârnându-i pe lângă corp şi cearcănele din 
jurul ochilor lui de şoim. 

Werner mi-a părut atunci un moşneag. Lipsit de vlagă. 

Nu m-ar fi înţeles. 

Aşa că am tăcut. 


e 276 » 


Unii mor, alţii plâng 
1. 


— Nu e bine, am şoptit în timp ce mă afundam în 
dulceata ei. 

Annelise mi-a pus vârful degetelor pe buze. I le-am lins 
uşor. Erau sărate. Eram din ce în ce mai excitat. lar odată 
cu asta creştea şi o senzaţie de nelinişte. 

Ceva nu era cum trebuie. Am încercat să-i spun. 
Annelise mi-a închis gura cu un sărut. Limba îi era uscată 
şi aspră. A continuat să se mişte. 

I-am atins uşor sânul. Annelise şi-a arcuit spatele. 

M-am opintit şi mai tare. 

— Ceva nu e bine, am spus din nou. 

Annelise s-a oprit. M-a țintuit cu o privire plină de 
reproş. 

— Uite ce-ai făcut. 

Şi în cele din urmă am realizat. 

O rană. Oribilă. O spintecătură de la gât la stomac. 

Puteam să-i văd bătăile inimii, de sub păienjenişul fin al 
venelor albăstrii. 

De pe buzele Annelisei a izbucnit un urlet, ca de copac 
ce se prăbuşeşte la pământ. 


2, 


Somniferele nu-şi mai făceau efectul. Le-am aruncat la 
coşul de gunoi. 


3. 


La cinci dimineaţa, leoarcă de sudoare, m-am prelins 
sub jetul fierbinte al duşului. Speram ca apa să poată 
alunga frigul pe care-l simţeam în oase. 

Am făcut ordine în casă, am curăţat gheaţa de pe alee, 
cu toată durerea pe care-o simţeam în muşchii spatelui, iar 


e 277 œ» 


la şapte şi jumătate eram pregătit să mă îndrept spre 
spital. 

Îmi propusesem două obiective pentru ziua aceea. Să 
cumpăr cel mai mare urs de pluş pe care aveam să-l găsesc 
şi s-o conving pe Annelise să se întoarcă la Siebenhoch. 

Erau deja două zile de când stătea în camera de spital 
alături de Clara. Trebuia să iasă de acolo, altfel ar fi clacat 
cu totul. Prea multe erau semnele care ar fi trebuit s-o 
pună în gardă. Mâinile îi tremurau, ochii îi erau roşii. Când 
vorbea, avea o voce stridentă pe care abia i-o puteam 
recunoaşte. Se exprima monosilabic, fără să-l privească în 
faţă pe cel căruia i se adresa. Nu mă îndoiam că era şi vina 
mea. Aveam încă multe să ne spunem, Annelise şi cu mine. 

Aveam să-i spun adevărul?, m-am întrebat în sinea mea. 

Da. 

Dar numai atunci când urma să scriu cuvântul „sfârşit” 
în josul ultimei pagini din acel document Word, pe care-l 
păstram în laptopul meu şi care de-acum număra o 
mulţime de pagini scrise mărunt, la un singur rând. Abia 
atunci aveam s-o iau deoparte şi să-i mărturisesc rezultatul 
investigaţiilor mele. Urma să se înfurie, desigur, dar şi să 
mă înţeleagă. 

De aceea o iubeam. 

Nu m-am îndoit nici măcar o secundă că interpretarea 
mea era complet greşită. Pentru că Annelise nu era 
proastă şi pentru că ceea ce-mi spuneam în minte în timp 
ce-mi îmbrăcam haina şi ieşeam ca să mă sui în maşină nu 
era în fond adevărul. Era doar o viziune parţială (şi idioată) 
a adevărului. 

Cu alte cuvinte, o situaţie de rahat. 

„Rahat.” Cinci litere. 

Mai adăugaţi o literă şi ajungeţi în piazza. 

Mai puneţi vreo treizeci de centimetri buni de zăpadă 
transformată de-acum în gheaţă; urmează turnul îngust şi 
înalt al clopotniţei şi o intersecţie: Siebenhoch. La toate 
astea, adăugaţi o agitaţie neobişnuită. Vorbe care trec din 
gură-n gură, oameni îndureraţi, unii uluiţi, alţii care doar 
clatină din cap. Şi o maşină care vine dinspre nord. 


e 278 » 


A mea. 
Opt litere: „Salinger”. 


4. 


Am observat luminile de semnalizare ale unei patrule de 
carabinieri. Şi cele ale unei ambulanţe. Mi s-a uscat 
deodată gâtul. 

Ambulanţa, cu sirena stinsă, era trasă în faţa casei 
Brigittei. 

Am oprit maşina într-un loc unde staționarea era 
interzisă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat o turistă înfofolită într- 
un fular de lână în culori ţipătoare. 

Femeia s-a aplecat până la înălţimea geamului coborât 
al portierei. 

— Se zice că s-a auzit un foc de armă. 

— Cine...? 

— O femeie. Zice lumea că s-ar fi omorât. 

Ultima parte a frazei abia dacă am auzit-o. Eram deja 
afară din maşină. Se formase deja un pâlc de gură-cască. 
Mi-am făcut loc printre ei, dar un carabinier m-a oprit, 
îmbrâncindu-mă. 

Nu i-am dat atenţie. Am rămas acolo ca o stană de 
piatră, în timp ce un paramedic, în faţa casei Brigittei, 
vorbea în şoaptă la telefon. Puteam să văd cum răsuflarea i 
se transforma în norişori de aburi albăstrii. Mulțimea m-a 
împins în faţă. Am încremenit acolo, privindu-l năucit pe 
paramedic, până când acesta şi-a băgat telefonul în 
buzunar şi a intrat în casă. 

Am încercat să trag cu ochiul înăuntru. 

N-am văzut însă nimic. 

Când infirmierii, în uniformele lor fosforescente ce 
străluceau în lumina fantomatică a acelui soare de 
februarie, au ieşit ducând o targă acoperită cu un cearşaf 
sub care se întrezărea silueta unei persoane, mulţimea a 
amuţit, ţinându-şi respiraţia. 

A trebuit să-mi dezlipesc privirea de la targa ce era 


e 279 œ» 


împinsă cu forţă în partea din spate a ambulanţei. Am 
strâns pumnii, înfigându-mi unghiile în carne. 

— Tu. 

O voce pe care am recunoscut-o instantaneu. 

Manfred. Complet tulburat. Haina din păr de cămilă îi 
era descheiată, lăsând să se vadă o cămaşă mototolită, 
jumătate scoasă din pantaloni. Nu purta cravată şi avea 
barba nerasă de o zi. 

A ridicat mâna, arătând înspre mine. 

— Tu. 

Vocea îi era tunătoare. 

Mulţi s-au întors în direcţia mea. 

Lui Manfred i-a trebuit numai o clipă ca să ajungă lângă 
mine. S-a oprit la mai puţin de doi metri distanţă. 

Din buzunarul interior al hainei şi-a scos portofelul. 

Nu a încetat o secundă să se uite drept în ochii mei. O 
privire plină de ură. 

A scos prima bancnotă, a mototolit-o şi a aruncat-o în 
mine. Am auzit-o cum cade la pământ. 

— Uite-ţi banii, Salinger. 

O a doua bancnotă m-a lovit în faţă. 

— Nu asta urmăreşti? Că doar la asta sunt bune filmele. 
Să faci bani din ele. Na, mai vrei? 

Cea de-a treia m-a nimerit direct în piept. În cele din 
urmă, tremurând de furie, Manfred a aruncat cu portofelul 
în mine. 

Nici măcar n-am clipit, înmărmurit în faţa unei 
asemenea agresiuni. 

— Te-am văzut ieşind de la ea din casă, Salinger. Ieri. 

Polițistul se uita când la mine, când la Manfred, 
nehotărât cum să procedeze. Niciunul dintre noi nu i-am 
acordat atenţie. Se făcuse gol în jurul nostru. 

Manfred s-a apropiat încă un pas. 

— Ai omorât-o, vierme spurcat. 

A dat să se năpustească asupra mea, dar carabinierul l-a 
oprit. Şi-a făcut atunci apariţia o uniformă gri-verzuie. 
Şefu' Krun. 

M-a prins de-un braţ. 


e 280 » 


— Nu eu sunt cel care a omorât-o pe Brigitte, Manfred. 
Tu ai fost acela, lepădătură ordinară, i-am urlat, înainte ca 
Max să apuce să mă scoată de acolo. Şi ştim foarte bine 
amândoi de ce. 

Max m-a târât după el cu forţa până într-un dos de alee 
de unde nu mai puteam vedea nici casa, nici pe Manfred. 
Se zăreau numai semnalizatoarele reflectându-se în firma 
frizeriei. 

Am închis ochii. 

— E moartă cu adevărat? 

— S-a sinucis. 

— Eşti sigur? 

Max a dat din cap că da. 

— A folosit o puşcă de vânătoare. S-a împuşcat. 

— Când? 

— Vecinii spun c-au auzit un foc de armă puţin înainte 
de răsărit, ei m-au anunţat. Uşa era dată de perete. Am 
văzut-o şi am chemat poliţia şi ambulanţa. 

— Nu s-a sinucis. 

Max m-a scrutat cu privirea. 

— Sunt acuzaţii foarte grave, Salinger. 

— Manfred a fost cel care a omorât-o. 

— S-a omorât ea singură. 

— Cum poţi să fii atât de sigur? 

— Era beată, o uşoară nehotărâre în voce, ca şi cum ar fi 
vrut să adauge „ca de obicei”, dar s-a răzgândit înainte s-o 
spună, erau sticle împrăştiate peste tot. Doamna 
Unterkircher a întâlnit-o ieri seară. Iar Brigitte era atât de 
beată, că ţi-era şi scârbă de ea. 

— Şi ce-a făcut doamna Unterkircher pentru Brigitte? 
am întrebat plin de amărăciune. 

— Ceea ce am făcut cu toţii ani la rând, Salinger. Nimic. 

N-am putut să-i susţin privirea. 

— Brigitte nu s-a sinucis. A fost ucisă. De Manfred. 

— Îţi repet: sunt acuzaţii foarte grave. 

— Sunt conştient de asta. 

— Ai probe? 

Mi-am aprins o ţigară. I-am oferit şi lui una. 


e 281 œ» 


— Nu. 

— Atunci ţine-ţi gura închisă. Lucrurile sunt şi-aşa foarte 
urâte. 

— Spune-mi adevărul, Max, nu ai observat nimic ciudat? 
Nimic care să poată... 

— Nimic, nimic. 

— Ai spus că uşa de la intrare era deschisă. 

— Brigitte bea, Salinger. Beţivii îşi uită copiii în maşină 
sub soarele dogoritor al lui iulie, uită să închidă gazul şi 
apoi îşi aprind o ţigară. 

Avea dreptate. 

Dar ştiam că în acelaşi timp greşea. 

— Poate că n-ar trebui să-ţi spun, l-am auzit pe Max, dar 
Brigitte ţinea o fotografie în mână. 

— O fotografie a lui Evi? 

— A lui Gunther. 

— Crezi că ar putea fi un indiciu? 

— Cred că este o scrisoare de adio, Salinger. Nici mai 
mult, nici mai puţin. 

Am mai schimbat doar câteva cuvinte. Apoi ne-am luat la 
revedere. El s-a întors la locul sinuciderii, iar eu la maşina 
mea. Când m-am aşezat pe scaunul şoferului, mi-am dat 
seama că în gluga hanoracului aveam o bancnotă 
mototolită de cincizeci de euro. 

Am aruncat-o pe geam. 

Am băgat maşina în viteză şi am plecat. 


5. 


Am ajuns la Bolzano la nouă. N-am reuşit să găsesc chiar 
cel mai mare urs din lume, dar cel care şi-a făcut apariţia 
în camera Clarei pe la jumătatea dimineţii era oricum cam 
pe-acolo. 

— Cum te mai simţi, puiule? 

— Mă doare capul. 

— Mai puţin decât ieri? 

— Da, mai puţin decât ieri. 

Clara a mângâiat faţa zbârlită a ursului de pluş, după 


e 282 » 


care a devenit serioasă. Era aceeaşi expresie pe care i-o 
văzusem şi cu o zi în urmă. Ca şi cum ar fi avut ceva 
important să-mi spună, dar nu-şi găsea curajul să-şi 
deschidă sufletul. 

I-am zâmbit. 

Am mângâiat-o pe bărbie, făcând-o să mă privească. 

— Ce e, scumpo? 

— Nimic. 

— Cinci litere, i-am spus. 

— „Mamma “? 

— Nu. 

— „Inimă”? 

Am clătinat din cap. 

Clara a dat din umeri. 

— Atunci nu ştiu. 

— „Minţi”, i-am zis. 

Şi-a trecut mâna peste faţă. Căuta o şuviţă de păr pe 
care s-o încolăcească în jurul degetului, acelaşi gest ca al 
Annelisei atunci când se afla într-o situaţie presantă. 

Nu a găsit nimic însă, pentru că tot capul îi era încă 
acoperit de un strat gros de bandaje. Mâna i-a căzut la loc 
în poală. Îşi mutase din nou privirea de la mine. 

— Ştii că tu mie poţi să-mi spui orice? 

— Da. 

— Crezi că sunt supărat pentru sanie? 

— Puțin. 

— Dar mai e şi altceva, nu-i aşa? 

Clara a dat din nou să-şi atingă părul, dar i-am prins 
mâna în zbor şi i-am sărutat-o. Apoi am gâdilat-o. Clara a 
râs, ascunzându-şi feţişoara în ursul de pluş. 

— Când o să vrei, o să-mi spui tu, i-am zis. 

Propunerea mea a părut să-i ia Clarei o piatră de pe 
inimă. Cu o expresie solemnă, mi-a întins mâna. 

— Ne-am înţeles. 

— Ce puneţi voi acolo la cale? 

Era Annelise, însoţită de Werner. M-am ridicat şi-am 
îmbrăţişat-o. Annelise mi-a răspuns îmbrăţişării, dar într- 
un mod rece, distant. Sub mirosul de săpun, i-am simţit 


e 283 + 


totuşi mirosul pielii transpirate. 

— Trebuie să mergi să te odihneşti. 

— Tu ai cumpărat ursul ăsta? a întrebat ea. Mai devreme 
nu era. 

Aceasta era tactica ei. Să schimbe vorba. 

— Da, i l-am adus cadou. Dar tu ai nevoie să dormi într- 
un pat adevărat. 

— O să rămân aici până când Clara o să-şi termine 
tratamentul. Abia apoi o să ne întoarcem acasă. Împreună. 

A venit lângă mine şi s-a aşezat pe patul Clarei. 

— În regulă, i-am zis. 

Ne-am jucat împreună timp de-o oră. 

Am făcut eforturi să nu mă gândesc la moartea Brigittei, 
încercând să-mi concentrez toată atenţia asupra Clarei. 
Era slăbită şi încă palidă, dar măcar putea să ne vadă, iar 
cât de curând aveam s-o iau cu maşina şi s-o aduc acasă. 

La adăpost. 

Niciodată, mi-am jurat, nu aveam să mai permit să i se 
întâmple ceva rău. 

Dar era un jurământ menit să fie repede încălcat. Aşa se 
întâmplă ori de câte ori ne jurăm că nimic nu va mai putea 
răni viaţa celor ce ni-s dragi. 

Tot ceea ce puteam să fac pentru Clara era să-i dăruiesc 
amintiri cât mai frumoase. 

Cuvintele lui Werner îmi răsunau puternic în minte. La 
fel ca trosnetul unui molid culcat la pământ de doi bărbaţi 
dărâmaţi de durere. 

În jurul orei unsprezece, împreună cu infirmierul care-i 
aducea Clarei masa, şi-a făcut apariţia şi medicul. M-a 
recunoscut şi mi-a întins mâna. l-am strâns-o, simţindu-mă 
jenat. 

— Aţi avut dreptate, domnule Salinger, a început, după 
ce a salutat-o şi pe Annelise. 

— Era doar o buburuză, am murmurat continuându-i 
vorba. 

— Opt litere nu sunt, la urma urmei, chiar atât de multe, 
a spus izbucnind într-un râs zgomotos care ne-a molipsit 
atât pe mine, cât şi pe Annelise. 


e 284 + 


Clara, ne-a spus doctorul, reacţionează bine. Îi 
administraseră mai multe medicamente care să-i 
înlesnească absorbţia hematomului. Riscul fusese extrem, 
dar pericolul trecuse. 

— Îi vom face şi o tomografie, iar în funcţie de rezultate 
vom decide dacă putem s-o externăm sau dacă o mai ţinem 
încă puţin. 

— Ce e o tomografie, papà? 

Clara terminase deja de mâncat. Am fost surprins să văd 
ce poftă de mâncare avea; era un semn bun. Am ajutat-o să 
se şteargă la gură cu un şerveţel alb, un gest pe care 
încetasem să-l mai fac încă de acum un an şi care-mi lipsea 
teribil. 

— E un fel de radar. Mai ştii ce-i un radar? 

Îi explicasem ce înseamnă cu ocazia zborului nostru 
către Europa. Nu mă îndoiam că încă îşi aducea aminte. 
Avea o memorie extraordinară. 

— Un radio care ajută avioanele să nu se ciocnească. 

— Numai că tomograful e un soi de radar care te ajută 
să vezi înăuntrul oamenilor. 

— Cum e făcut? 

— Păi... şi l-am căutat din priviri pe doctor. 

— Seamănă cu o maşină de spălat uriaşă. O să te întinzi 
pe patul dinăuntru şi o să te rugăm să rămâi nemişcată. 
Eşti în stare să stai nemişcată? 

— Câtă vreme? 

— Un sfert de oră. Sau poate o jumătate de oră. Nu mai 
mult. 

Clara a rămas tăcută, rumegând ideea. 

— Cred că pot. 

Apoi, întorcându-se către mine, m-a întrebat cu voce 
înceată: 

— O să doară, papâ? 

— Nici măcar un pic. O să fie doar plictisitor. 

Clara a părut uşurată. 

— O să inventez eu o poveste. 

Am sărutat-o, când telefonul a început să sune. l-am 
aruncat o privire ruşinată Annelisei şi am dat să resping 


e 285 » 


apelul. Degetul mare mi s-a dus spre butonul roşu. 

Era Mike. 

— Scuzaţi-mă. 

Am ieşit şi i-am răspuns. 

— Bătrâne, eşti acolo? 

— Aşteaptă o clipă, i-am spus. 

Am intrat într-o baie care speram să fie goală. 

— Spune iute. 

— Ce se întâmplă? 

— Sunt la spital. Clara. A avut un accident. Acum se 
simte mai bine. 

— Ce accident? Salinger, nu te juca. 

— S-a izbit de un copac dându-se cu sania. Acum e în 
afara oricărui pericol. E bine. 

— Ce Dumnezeu înseamnă „în afara oricărui pericol”, 
Salinger? Ce... 

Am închis ochii, sprijinindu-mă de o chiuvetă imaculată. 

— Ascultă, Mike, nu am timp de pierdut. Spune-mi ce ai 
descoperit. S-au întâmplat multe între timp aici, la 
Siebenhoch. 

— Am mai făcut nişte săpături în ce-l priveşte pe 
Grünwald, dar, în afară de alte detalii despre teoriile sale, 
n-am mai găsit nimic. Nimic despre moartea lui, vreau să 
ZIC. 

— Despre dispariţia lui, l-am corectat. 

— Chiar crezi că e numai dispărut, bătrâne? 

— Nu cred nimic. 

— Eşti sigur că te simţi bine? 

— Nu, nu mă simt bine. Dar, te rog, spune-mi mai 
departe. 

O pauză scurtă. Mike îşi aprindea o ţigară. Aş fi făcut şi 
eu la fel, dar nu era cazul să activez alarma antiincendiu a 
unui spital numai de dragul unui Marlboro. 

— i-o aminteşti pe acea Evi? Am dat din nou peste ea. 

— În legătură cu Manfred Kagol? 

— Exact. 

— Expertiza contrară construirii Centrului pentru 
Vizitatori. 


e 286 » 


— Ştiai deja de asta. 

— Da. Ce altceva ai mai descoperit? 

— Puțin sau mai nimic. Expertiza a fost atacată, iar cinci 
ani mai târziu Centrul pentru Vizitatori şi-a deschis porţile. 

— La naiba! 

Am lovit cu pumnul în perete. 

— Ce se petrece, Salinger? 

— După tine, cât încasează în fiecare an Manfred Kagol 
de pe urma Centrului? 

— Luând în calcul hotelurile şi proprietăţile din zonă? 

— Da. 

— Nişte milioane bune de euro. 

Am simţit cum fierea îmi urcă până în gură. 

— După părerea ta, e posibil ca Manfred s-o fi ucis pe 
Evi? am întrebat în şoaptă. 

— Şi din ce motiv să fi făcut aşa ceva? m-a întrebat 
înmărmurit. 

— Pentru că ea e cea care i-a pus bețe în roate 
proiectului cu Centrul pentru Vizitatori. 

— Eşti complet pe lângă drum, Salinger. 

Nu mă aşteptasem la un asemenea răspuns. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că dacă aş fi fost în locul acelui 
Manfred, aş fi sărutat pământul pe care păşea Evi. 

— Dar... expertiza... 

— Expertiza era negativă şi a blocat astfel proiectul 
Centrului pentru Vizitatori din Bletterbach. Doar că acel 
prim proiect nu era al lui Manfred Kagol. 

M-a luat cu ameţeală. 

Era prea mult alb acolo înăuntru. 

— Pentru Dumnezeu, ce tot spui acolo, Mike? 

— Primul proiect al unui Centru pentru Vizitatori la 
Bletterbach nu i-a aparţinut firmei Kagol EdilBau. Ci îi 
aparţinea unui consorţiu din Trento, aşa-numitul 
EdilGroup80. Acelaşi care a construit o bună parte din 
instalaţiile de telescaun din zonă. 

Am simţit că mă înghite pământul. 

Că pardoseala de sub picioarele mele se cutremură şi 


e 287 œ» 


mă îngroapă sub ea. 

— Salinger? Mai eşti acolo? 

— Expertiza... expertiza lui Evi a lucrat în favoarea lui 
Manfred? 

— Chiar aşa. După calculele mele, în '85 Manfred nu şi- 
ar fi putut permite sub nicio formă un proiect atât de 
ambițios. Evi i-a dat o mână de ajutor, şi încă una 
zdravănă. De ce s-o fi ucis atunci? 

Pentru niciun motiv din lume. 

— Mulţumesc, Mike. Mai... am bâiguit, mai vorbim. Am 
închis fără să mai aştept să-şi ia rămas-bun. 

Am deschis robinetul de la chiuvetă. M-am spălat pe 
faţă. 

Am tras aer în piept. 

Manfred n-o omorâse pe Evi. Nu era el asasinul. Mi-am 
privit chipul reflectat în oglindă. 

Acum, m-am gândit, ei bine, acum ştii cum arată faţa 
unui asasin. 

Chiar în clipa aceea, îl aveam în faţa ochilor pe 
adevăratul asasin al Brigittei. Eu eram acela. 

„Au înviat morţii?” am murmurat. „Cărţile spun că nu, 
noaptea urlă că da.” 

Era un citat din cartea mea preferată, cea care mă 
însoțea oriunde aş fi mers. Fraza lui John Fante a căpătat 
un cu totul alt înţeles rostită de gura acelui asasin care mă 
privea tulburat din oglindă. 

N-am mai rezistat. M-am frânt în două, zdrobit de 
conştiinţa faptelor mele. Am sfârşit dând cu capul de 
faianţa chiuvetei. Durerea a fost o uşurare. 


6. 


M-a adus din nou în simţiri un infirmier. În spatele feţei 
sale încruntate era chipul alb ca varul al Annelisei. Imediat 
ce m-a văzut deschizând ochii, a ieşit din baie trântind uşa. 

— Soţia dumneavoastră nu v-a văzut întorcându-vă şi s-a 
îngrijorat. Cred că aţi leşinat. 

M-a ajutat să mă aşez. Respiram cu gura deschisă. Ca un 


e 288 » 


câine mort de sete. 

— Mă descurc, mă... 

— Aţi încasat o lovitură zdravănă. Ar fi mai bine să... 

M-a cuprins ameţeala, m-am prins de el şi, cu mare 
greutate, m-am ridicat în picioare. 

— Sunt bine. Trebuie să plec. Trebuie... 

Bărbatul a protestat. N-am stat nici măcar să-l ascult. 

Când m-am găsit în faţa camerei unde era Clara, n-am 
avut curajul să intru. Puteam să-i aud vocea Annelisei şi 
ciripitul fiicei mele. Am mângâiat uşa. 

Am luat-o înainte. 

Nu puteam să dau ochii cu ele. 


7. 


Am coborât scările, m-am îndreptat spre bucătărie. Am 
destupat o sticlă de Jack Daniel's şi-am început să mi-o 
torn pe gât. Prima înghiţitură a fost ca un acid care-mi 
aluneca în jos pe esofag. Am tuşit şi-am scuipat. M-am 
tinut tare. Mi-am blocat cu stoicism senzaţia de vomă. Altă 
înghiţitură. Alt acid. Nu mă puteam gândi la altceva decât 
la capul Brigittei despicat în două de focul de armă. La 
sângele împrăştiat pe pardoseală. Am respirat profund, 
încercând să-mi potolesc greaţa. Nu voiam să vomit, nu 
ăsta îmi era scopul. Voiam să mă îmbăt. Voiam bezna 
aceea compactă şi fără vise pe care o trăisem după ce mă 
lovisem la cap în baia din spital. Înainte ca Annelise... 
Gândul la Annelise mi s-a părut insuportabil. 

Am mai tras o duşcă. 

De data asta, Jack Daniel's mi-a alunecat pe gât fără să 
mă mai ardă. M-am şters la gură cu dosul mânecii. M-am 
îndreptat spre camera de zi şi m-am cufundat în fotoliul 
meu preferat. 

Am scos o ţigară. 

Degetele îmi amorţiseră. Mi-a luat ceva până să aprind 
bricheta, iar când mi-a reuşit, m-am trezit că o fixez c-o 
privire idioată, întrebându-mă la ce anume foloseşte şi de 
ce mi se părea aşa important s-o apropii de tubul ăla alb pe 


e 289 œ» 


care-l ţineam între dinţi. Am azvârlit cât colo bricheta şi- 
am scuipat ţigara din gură. 

Am continuat să beau şi să tot beau. Capul mi-a devenit 
greu ca plumbul. 

Am încercat să ridic sticla de Jack Daniel's. 

N-am reuşit. Mi-a alunecat printre degete. 

Iar apoi s-a lăsat întunericul. 

Când mi-am revenit în fire, eram întins pe pat. Am privit 
aiurit de jur împrejur. Eram cufundat în umbră. Cum 
ajunsesem aici? Judecând după confuzia din capul meu, 
cred că m-am târât singur până aici. Ultima mea amintire 
era zgomotul sticlei de whisky izbindu-se de pardoseală. 

Mi-am ascuţit privirea. 

Am încercat să mă mişc. 

— Ce-a fost în mintea ta? 

Am început să tremur. 

Nu recunoşteam vocea care venea din întuneric. 

— Cine eşti? am întrebat. Cine eşti? 

Vocea s-a transformat într-o siluetă. Mi s-a părut uriaşă. 
Se mişca cu gesturi bruşte. Morţii, m-am gândit, morţii se 
mişcă aşa. 

Umbra a aprins lumina. 

Werner. 

M-am dat jos din pat, făcând un vizibil efort de voinţă. 

— Am avut o zi proastă. 

Werner n-a comentat nimic. 

— Ai nevoie să-ţi umpli stomacul cu ceva. Reuşeşti să 
cobori de unul singur? 

— Pot măcar să încerc. 

Coborâtul scărilor a fost un chin. Fiecare mişcare mi se 
repercuta în creier ca o lovitură de ciocan. Am acceptat 
durerea. O meritam. Eram un criminal. 

De două ori un criminal. 

Mai întâi, pentru cei care pieriseră pe vârful Ortles, iar 
acum... 

Werner a pregătit câteva ouă pe care le-am înghiţit cu 
forţa. Am mâncat şi puţină pâine şi o felie de şuncă. Şi-am 
băut apă cu nemiluita. 


e 290 » 


Werner n-a scos un cuvânt până când n-am terminat. 
Abia atunci i-am observat poziţia corpului. Stătea rigid pe 
scaun, cu faţa schimonosită. 

Mi s-a părut îndurerat, dar mai ales stânjenit. 

— Să ştii că nu te controlam, am trecut pe aici pentru că 
voiam să-ţi cer ajutorul. Spatele, mi-a spus. Toată viaţa n- 
am făcut decât să mă laud că niciodată n-a trebuit să iau 
ceva mai tare decât o aspirină, dar acum... 

— Te doare? 

— Ei, nu mai sunt un puşti, mi-a spus cu mâhnire în glas. 

— De ce nu te duci să te vadă un doctor? 

— Las-o baltă, Jeremiah, doctorii nu mi-au plăcut 
niciodată. Mai bine spune-mi, nu se întâmplă să ai ceva 
împotriva durerilor? 

Totul la el, de la tonul vocii la cuvintele pe care şi le 
alesese, contrasta puternic cu ceea ce-i citeam în ochi. Cei 
ca Werner urăsc două lucruri: să-şi recunoască slăbiciunile 
şi să ceară ajutor. M-am ridicat şi m-am dus în baie. Am 
luat cutia cu analgezicele care-mi fuseseră prescrise după 
episodul din 15 septembrie. 

— Vicodin, i-am spus când m-am întors în bucătărie. 

Werner a întins mâna spre cutie. 

— Pot să iau două? 

— Una o să fie de ajuns. 

A înghiţit pe loc o pastilă. 

— Annelise n-o să se întoarcă în seara asta acasă, i-am 
zis. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. 

Werner a luat pachetul meu de ţigări. Şi-a aprins una şi 
eu am făcut la fel. 

— Într-o căsnicie sunt momente frumoase şi momente 
urâte. Şi unele şi celelalte trec. 

— Şi dacă n-au să treacă? 

Werner nu mi-a răspuns. 

A rămas tăcut, privind fumul care urca spre tavan unde, 
strivindu-se parcă, devenea invizibil. 

Când şi-a terminat ţigara, a stins chiştocul în scrumieră 
şi s-a ridicat, sprijinindu-se de masă. 

— E timpul să mă întorc la Welshboden. 


e 291 œ» 


— Ia pastilele cu tine, ţi-ar putea fi de folos. 

— Mâine o să mă simt mai bine, ai să vezi. 

— la-le oricum cu tine. Mie nu-mi mai trebuie. 

Werner şi le-a băgat în buzunar. L-am ajutat să-şi pună 
haina. 

Afară era întuneric beznă. 

— Jeremiah... a spus Werner. O auzi? 

Mi-am ascuţit urechile, încercând să înţeleg la ce se 
referea. 

— Nu aud nimic. 

— Tăcerea. O auzi? 

— Da. 

— De când a murit Herta şi am rămas singur, o urăsc. 
Urăsc tăcerea. 


e 292 œ» 


Doi complotişti şi o promisiune 


1. 


Înmormântarea Brigittei a avut loc două zile mai târziu, 
pe 10 februarie. 

Autopsia fusese doar o banală formalitate, iar raportul 
medicului legist nu adusese nicio noutate. Brigitte se 
sinucisese. Max a ţinut să-mi spună personal acest lucru în 
dimineaţa aceea, pe când încercam să fac curățenie în 
casă, în vederea apropiatei întoarceri acasă a Clarei şi a 
Annelisei. 

— Nivelul alcoolului din sânge era la ea de trei ori mai 
mare decât cel normal. Era beată criţă, Salinger. 

— Aşa-i. 

Max a observat vânătaia de pe frunte, de când mă 
lovisem la spital. 

— Şi asta ce e? 

— Nu-i da importanţă. 

Ne-am băut cafeaua în tăcere. Vremea era cenuşie, 
închisă. 

— Am auzit că azi Clara vine acasă. 

— Ti-a spus Werner? 

— Ne-am întâlnit la farmacie. Arăta de parcă nu s-ar fi 
simţit prea bine. 

— Are probleme cu spatele. 

— Ar trebui să-l vadă un medic. Acum cinci ani m-am 
procopsit cu o întindere musculară. Mă durea de mă 
urcam pe pereţi. Până când Verena m-a dus cu forţa la un 
fizioterapeut. După două şedinţe eram ca nou. 

— I-ai spus asta şi lui Werner? 

— Lui îi intră pe-o ureche şi-i iese pe alta. E încăpățânat 
ca un catâr, dar o să vezi că atunci când o să-şi dea seama 
că n-o s-o mai poată lua în braţe pe Clara o să-i vină 
mintea la cap. 

— Să sperăm. 


e 293 + 


Max s-a mai jucat o vreme cu ceaşca goală, apoi s-a 
ridicat. 

— Voiam... mă rog, voiam doar să-ţi spun toate astea. 

— Mulţumesc. 

— Vii la înmormântare? 

— O să fie şi Manfred? 

— Ela plătit totul. 

— Atunci nu cred că o să mă arăt la faţă. 

Max şi-a îndesat pe cap cascheta cu stema Gărzii 
Forestiere. 

— Eşti un om de ispravă, Salinger. 

Dar nu eram. Eram un criminal. 


2. 


Am ascultat dangătul funest al clopotului până când am 
simţit că nu-l mai pot îndura. Am dat drumul la televizor cu 
volumul la maximum. 

La trei după-amiaza, Werner mi-a bătut la uşă. 

Aveam deja haina pe mine. 

— Cum îţi mai este spatele? 

— Totul în ordine. 

— Sigur? 

— Uite. 

S-a aplecat în faţă, apoi a revenit în poziţie de drepţi cu 
mişcarea rapidă a unui soldat. 

— Oricum, un control la medic nu ţi-ar strica. 

— Să mergem, mi-a spus arătând către maşină. Fetiţa 
noastră ne aşteaptă. 

Când am ajuns, amândouă ne aşteptau deja în stradă. Pe 
drumul naţional avusese loc un accident care ne-a făcut să 
întârziem. Dar iritarea ne-a dispărut de îndată ce am zărit- 
o pe Clara. 

Purta un pardesiu roşu şi o căciuliţă trasă până în 
dreptul ochilor ca s-o protejeze de frig, dar şi ca să 
ascundă bandajul subţire care, la recomandarea medicului, 
mai trebuia ţinut câteva zile. La subraţ, ursul de pluş. 

Ne-a salutat, făcându-ne semn cu mâna. 


e 294 œ» 


Annelise abia a schiţat un zâmbet. 

Venirea acasă a Clarei a fost o adevărată sărbătoare. 
Era plină de vervă, n-a încetat să turuie nici în timpul cinei 
pe care o pregătisem cu mult drag. Felurile ei preferate, 
plus cel puţin o jumătate din cele care-i plăceau Annelisei. 
Îmi epuizasem tot talentul meu de bucătar. 

— Doctoriţa a spus că am fost foarte cuminte. 

— Adevărat? 

— A spus că n-a văzut niciodată o fetiţă aşa cuminte. 

Şi şi-a umflat pieptul, plină de mândrie. 

Doctoriţa care îi făcuse tomografia se pare c-o 
impresionase foarte tare. Nu făcea altceva decât s-o tot 
citeze. 

— Mi-a arătat cum era creierul meu. Era plin tot de 
culori. Doctoriţa a spus că se puteau vedea gândurile. Dar 
eu nu vedeam decât pete colorate. Ce crezi, papă, 
doctoriţa ştie să citească gândurile? p 

— Tomograful nu foloseşte la citirea gândurilor. Îţi arată 
doar impulsurile electrice ale creierului. Astfel se pot 
vedea emoţiile. 

— Impulsurile electrice? Ca la bec? 

— Da. 

— Şi aşa reuşea doctoriţa să-mi înţeleagă emoţiile? 

— Sigur. 

— Ştii cum o cheamă pe doctoriţă? 

Ştiam, dar m-am prefăcut că nu. 

— Habar n-am, scumpo. 

— Elisabetta, a silabisit ea. Câte litere are „Elisabetta”? 

— Zece. 

— E un nume frumos. 

— De acord cu tine. 

— Tu ce crezi, când o să fiu mare, o să mă pot face 
doctoriţă de creier? 

— Sigur că da, puişor. 

Şi am tot continuat aşa până când am băgat de seamă că 
gesturile Clarei au devenit tot mai încete. Cuvintele îi 
ieşeau bălmăjite, iar capul începuse să i se legene când 
într-o parte, când într-alta. Era palidă. 


e 295 » 


Werner s-a ridicat de la masă. 

— Cred c-a venit vremea ca bunicul să meargă la nani. 

— Bunicule... a spus Clara deschizând larg ochii (care 
am observat că erau roşii şi obosiţi), mai rămâi puţin. 

Werner a sărutat-o pe frunte. 

— Nu eşti obosită? 

— Nu, nu sunt. 

— Precis? 

— Puţintel. 

Werner şi-a luat la revedere, iar eu am dus-o pe Clara la 
culcare. N-am apucat nici măcar să sting lumina, că 
adormise deja. Am închis uşor uşa şi am coborât în 
bucătărie. g 

Am găsit-o pe Annelise stând jos, foarte ţeapănă. În 
mâini avea o doză de bere Forst. 

Nu-mi plăcea privirea ei, cum nu mi-a plăcut nici felul în 
care a dat pe gât toată berea. 

— E musai să vorbim, mi-a spus. 

Ştiam despre ce, aşa cum ştiam cum avea să se termine 
discuția noastră. 

Nu cu happy-end. 

Aşa că i-am prins mâinile şi mi-am deschis inima în faţa 
ei. 

— Ştiu ce urmează să-mi spui. Dar nu o face acum. Dă- 
mi o lună. Dacă peste o lună încă o să vrei să-mi spui ceea 
ce ai În minte acum, atunci am să te ascult. O lună. Nu mai 
mult. Fă-o pentru mine. 

Annelise se juca între buze cu o şuviţă de păr. 

— O lună. 

— Nu mai mult. Apoi, dacă o să vrei... dar n-am avut 
curaj să-mi termin vorbele. 

— Pentru Clara, mi-a spus ea. De dragul ei. 

S-a ridicat. 

— Dar o să dormi în biroul tău. Eu... a spus, iar vocea i s- 
a frânt, eu una nu mai pot. 


3. 


e 296 » 


Cei doi complotişti au acţionat fără cusur. Nici eu, nici 
Annelise nu ne-am prins de nimic până în ultima clipă. 

În jurul orei şase şi jumătate, Werner şi-a făcut apariţia 
la uşa noastră cu braţele pline de pachete, ne-a salutat, nu 
ne-a dat nicio explicaţie şi s-a închis în bucătărie împreună 
cu Clara. Annelise a continuat să se uite la televizor, în 
timp ce eu m-am retras în noul meu bârlog, adică în 
cămăruţa în care stăteam cu orele, uitându-mă în tavan 
sau încercând să citesc ceva. 

Îmi era imposibil. Mintea îmi hoinărea în toate părţile. 
Mă simţeam asemeni unui echilibrist. Sub mine se căsca 
prăpastia singurătăţii. Werner mă intuise corect: tăcerea 
nu mi se potrivea defel. Nu voiam să-mi petrec restul vieţii 
într-un pat pliant (aşa cum făceam acum), ciulindu-mi 
urechea la zgomotele unei case lipsite de viaţă. 

De când n-o mai auzisem râzând pe Annelise? De prea 
multă vreme. 

Prins în gândurile acestea sumbre, nu mi-am dat seama 
când s-a scurs timpul. În jur de opt, s-au auzit bătăi în uşă. 
Era Clara. Purta o rochiţă elegantă de un roşu aprins, iar 
părul îi era prins cu o bentiţă. Am observat că se fardase la 
ochi. Un fermecător amestec de caraghios şi adorabil. 

— Salut, puişor. 

— Domnule Salinger, a spus ea, extrem de politicoasă. 
Cina este servită. 

Am făcut ochii mari. 

— Poftim? 

— Cina, a repetat ea nerăbdătoare, e servită, domnule 
Salinger. 

— Cina... am repetat complet năuc. 

— Şi să vă puneţi cravata. 

— Dar nu am cravată, scumpo. Şi nu înţeleg ce... 

În numai câţiva paşi, Clara s-a apropiat la mai puţin de 
zece centimetri de mine. Cum eu stăteam întins, privirile 
noastre se găseau la aceeaşi înălţime. În ochi i-am citit o 
determinare pe care numai de la o singură persoană ar fi 
putut s-o moştenească. De la Annelise. Şi-a pus mâinile în 
şold. Mi s-a părut atât de drăguță, că te topeai de dragul 


e 297 œ» 


ei. 

— Ba ai cravată, papă. Îţi dau cinci minute. Hai, fuga! 

Şi a zbughit-o cu un aer de maximă autoritate. 

Şi cravată se făcu. 

Odată ajuns la parter, mi-am dat seama că Werner 
pregătise totul în stil mare. În centrul camerei de zi nu mai 
era fotoliul meu preferat. În locul lui, trona masa, aranjată 
pentru două persoane. Faţă de masă impecabilă, vinul 
ţinut la rece (m-am uitat pe etichetă, era un Krafuss din 
2008, care trebuie să fi costat o avere), ba chiar şi o 
lumânare ce  răspândea lumină în semiobscuritatea 
salonului. 

Aşezată la masă, Annelise. 

Mi s-a tăiat respiraţia. Era pur şi simplu frumoasă. 

Era îmbrăcată într-o rochie scurtă neagră, care mi-a 
adus aminte de premiera documentarului nostru Road 
Crew 2, acea seară pe care ea o botezase „debutul în 
societate” (când ne-am făcut apariţia la intrarea în 
cinematograful de pe Broadway, cu toţii, inclusiv Mister 
Smith, au rămas cu gura căscată, în timp ce Annelise îmi 
şoptea terorizată: „Nu mă lăsa singură, nu mă lăsa 
singură, nici prin cap să nu-ţi treacă să mă laşi singură”). 
Un şirag de perle îi punea în evidenţă gâtul mlădios, iar 
părul îi era strâns la ceafă într-un coc fără cusur. 

S-a ridicat şi mi-a mângâiat obrazul cu un sărut. 

— E o surpriză şi pentru tine? 

— Da, i-am răspuns, fără să încetez s-o admir. 

Eram orbit. 

Dumnezeule, ce dor mi-era de ea. 

— Domnilor... 

Era Werner. Pe cap purta o bonetă de bucătar, avea faţa 
proaspăt rasă, iar cu şorţul acela alb prins în jurul 
mijlocului părea o încrucişare între un chef francez şi un 
urs polar. Am izbucnit amândoi în râs. 

Werner nu şi-a abandonat însă rolul. 

— Cina dumneavoastră, doamnă, domnule... 

Costiţe de miel, cartofi cu smântână şi ceapă tocată 
mărunt, un platou de brânzeturi şi mezeluri delicioase, 


e 298 œ» 


chifteluţe în sos de unt şi zeci de alte mici bijuterii 
culinare. La rândul său, vinul s-a dovedit a fi la înălţimea 
faimei de care se bucura. 

A fost tare greu să spargem gheaţa. Era ca şi cum eu şi 
Annelise am fi fost cu adevărat la prima noastră întâlnire, 
care se mai desfăşura şi oarecum pe întuneric. Lipsea 
foarte puţin să nu mă trezesc întrebând-o: „Şi tu cu ce te 
ocupi?” 

Dar apoi, încet, încet, ne-am destins. Am vorbit despre 
Clara, căci ea era cea care încă ne ţinea împreună. Am 
vorbit despre vreme, pentru că aşa se obişnuieşte între 
adulţii din lumea occidentală. Am vorbit despre Werner. 
Am lăudat rafinamentul mâncărurilor pe care Clara ni le 
servea, cu un şervet pe braţ şi îmbrăcată în acea rochiţă 
roşie de-a dreptul delicioasă (şi de fiecare dată simţeam 
broboane reci: „Numai să n-o răstoarne! Numai să n-o 
răstoarne!”). 

Abia la al treilea pahar de vin am înţeles motivul acelei 
seri festive. 

— Azi e... 

— Nu ţi-ai dat seama? 

Am clătinat din cap. Uitasem complet. 

Era 14 februarie. 

Ca desert, Werner pregătise inimioare din castane cu 
frişcă deasupra. 

Ni le-a servit bucătarul-şef în persoană. 

— Papà? l-a întrebat Annelise. 

— Madame? Cina nu este pe gustul dumneavoastră? 

— Ba e excelentă. Dar nu ştiam că eşti un bucătar atât 
de priceput. Unde ai învățat toate astea? 

— Un chefnu-şi dezvăluie niciodată secretele. 

— Dar tu nu eşti un chefadevărat, papă. 

— Să zicem că atunci când un bătrân de la munte 
întâlneşte monstrul acela îngrozitor pe care voi tinerii de 
la oraş îl numiţi „timp liber”, ori îşi găseşte ceva de făcut, 
ori sfârşeşte la casa de nebuni. 

A fost o seară de neuitat. 

Bucătarul-şef a fost după aceea şi baby-sitter, şi, în timp 


e 299 + 


ce Annelise şi cu mine savuram un bitter, iar eu îmi 
aprindeam o ţigară, Werner a dus-o pe Clara la culcare. 

După care şi-a luat rămas-bun de la noi. 

Am rămas singuri. Tăcerea, în timp ce admiram curba 
fină a spatelui gol al Annelisei, nu mă mai apăsa, ci 
dimpotrivă. 

Pentru o clipă, am fost foarte aproape de fericire. 
Annelise s-a ridicat şi mi-a dat un sărut pe obraz. 

— Noapte bună! 

A urcat scările, am auzit-o cum intră în cameră şi cum 
închide uşa în urma ei. 

Nu mă aşteptam la nimic altceva, dar chiar şi-aşa tot am 
simţit un junghi în inimă. 

Cu toate acestea, nu a fost nici urmă de sarcasm în 
cuvintele mele atunci când, ridicându-mi paharul spre 
tavan, am spus: 

— La mulţi ani de Ziua îndrăgostiţilor, iubito. 


4. 


Zi după zi, vedeam cum Clara se însănătoşeşte. Ca să-mi 
dau seama de acest lucru, nu aveam nevoie să discut cu 
medicii, chiar dacă eram mereu punctuali când venea 
vorba de vizitele de control. Umflăturile de sub ochi îi 
dispăruseră şi recuperase o parte din kilogramele pe care 
le pierduse imediat după accident. 

Ne-am reluat plimbările. Muntele era impracticabil, dar 
Werner ne-a învăţat să folosim rachetele de zăpadă!? şi era 
plăcut să ne petrecem timpul aşa, în mijlocul pădurilor ce 
înconjurau localitatea. Să ne plimbăm prin zăpadă, să 
vorbim, să privim păsările care săreau dintr-o creangă în 
alta sau să încercăm să dibuim scorbura vreunei veveriţe 
(n-am găsit niciuna, dar Clara mi-a mărturisit că zărise, în 
schimb, casa unui gnom). Incercam să n-o obosesc prea 
tare, pentru că deodată mi-am dat seama că devenisem un 
părinte cam prăpăstios. Mi-era teamă să nu se împiedice, 
să nu transpire, să nu se istovească. Clara părea măgulită 


12 Un fel de schiuri mai plate, folosite în zonele înzăpezite (N.t.). 
e 300 œ» 


de toată această grijă a mea pentru ea, dar după o vreme, 
când deveneam de-a dreptul sufocant, îmi arunca una 
dintre acele priviri ale ei şi-mi dădeam seama că eram mai 
rău decât Meine Mutti, obsedată să nu mă tragă cumva 
curentul. Aşa că încercam să mă stăpânesc. 

Relaţia mea cu Annelise nu se îmbunătăţea însă. Eram 
persoane educate, aşa că nu se punea problema unor 
scene sau farfurii sparte, dar între noi erau prea multe 
tăceri şi prea multe zâmbete forţate. Uneori îi surprindeam 
privirea aţintită asupra mea şi tot universul meu se 
prăbuşea într-o colosală nelinişte. Ştiam la ce se gândea. 

Ce mai simt pentru acest bărbat? 

Pot să-l iert? 

Il mai iubesc oare? 

Voiam s-o iau în braţe şi să-i urlu: „Sunt eu! Sunt eu! Nu 
mă poţi părăsi, pentru că sunt eu şi dacă ne despărţim n-o 
să mai fim niciodată fericiţi câte zile om avea!” Dar nu 
făceam nimic din toate acestea. N-ar fi fost un 
comportament demn de un Salinger, şi cu atât mai puţin 
de o Mair. Aşa că ori mă prefăceam că nu observ acele 
priviri, ori ridicam mâna şi-o salutam. Ea, de obicei, se 
scutura toată, roşea stânjenită şi-mi răspundea în cele din 
urmă la salut. 

E mai bine decât nimic, mă gândeam. Mai bine decât 
nimic. 

Îmi dădeam toată silinţa, dar în fiecare seară, când mă 
întindeam singur în pat, îmi reveneau în minte o mulţime 
de mici gesturi făcute de-a lungul zilei şi nu mă puteam 
abţine să nu-mi fac reproşuri. Poate c-ar fi trebuit să-i aduc 
un buchet de flori; nu trandafiri, ci margarete. Poate că aş 
fi putut s-o scot la cină într-un restaurant. Poate că mi-ar fi 
interpretat greşit şi acel gest. 

Cădeam într-un somn agitat, după ore întregi petrecute 
zvârcolindu-mă în aşternut. 

Aveam coşmaruri? 

Da. Destule. 

Dar Fiara nu avea nicio legătură cu ele. Visam că mă 
învârteam prin casa noastră din Siebenhoch, goală şi fără 


< 301 >» 


mobilă, şi că eram orb şi incapabil să articulez vreun 
sunet. Visam tăcerea. 


5. 


— Papă! 

Clara era în grădină. Avea obrajii roşii şi era descheiată 
la haină. Zâmbea. 

— Vino, papă! E cald! Vântul e cald! 

I-am zâmbit la rândul meu şi m-am dus către ea. 

— E fohn-ul, puişor. 

— Ca ăla pentru păr? 

Adierea caldă îmi mângâia faţa. Era plăcut. 

— Da, într-un fel. Doar că acest föhn exista încă de 
dinainte să se inventeze uscătorul de păr. 

— Grozav. 

— Dar trebuie să ai grijă. 

— De ce? 

— Ştii cum îl numeau vechii locuitori ai Alpilor? 

— Cum? 

— Vântul diavolului. 

Clara s-a aplecat spre mine. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că te face să răceşti, i-am răspuns în timp ce-i 
încheiam hăinuţa. 

Niciodată n-au existat cuvinte mai prevestitoare, în mai 
puţin de jumătate de zi, Clara a devenit morocănoasă şi 
somnolentă. Nu era nevoie de o diplomă în medicină ca să- 
ţi dai seama ce se petrecea. 

— Febră, am dat eu verdictul după ce i-am luat 
temperatura. Treizeci şi opt şi jumătate. 

Răceala a ţinut-o cinci zile. După care febra i-a trecut şi 
încet, încet Clara şi-a recăpătat culoarea în obraji. Nu m- 
am aventurat însă s-o scot afară, în ciuda bombănelilor ei. 

Şi s-a dus şi februarie. 

Pe întâi martie, am decis că venise, în fine, momentul. 
După unii, te maturizezi cu adevărat atunci când îţi îngropi 
un părinte, după alţii, când devii tu însuţi părinte. Nu 


e 302 » 


împărtăşeam niciuna dintre aceste două teorii. 
Devii adult atunci când înveţi să-ţi ceri iertare. 


6. 


Reşedinţa Kagol era la fel de grandioasă, dar eu nu 
aveam starea sufletească necesară s-o apreciez. Am rămas 
pironit în faţa porţii de la intrare, făcându-mi suficient 
curaj ca să pot pronunţa cele mai grele şapte litere din 
lume: „iertare”. 

Voiam să fac neapărat acest lucru, mai întâi de toate ca 
să-mi pot recâştiga respectul pentru propria-mi persoană. 
Nu uitasem nimic din toate cele întâmplate. 

O vedeam pe Brigitte. 

Îl vedeam pe Max care spunea: „S-a sinucis, Salinger”. 

Îl vedeam pe Manfred care arunca în mine cu 
bancnotele mototolite. 

Şi pe mine care-l acuzam că este criminalul Brigittei. 

Trebuia să-i cer iertare lui Manfred. Fără iertarea lui, 
simţeam că n-am să mai pot s-o recuceresc vreodată pe 
Annelise. Pentru a-mi salva căsnicia, de-acum şubredă ca 
oamenii de zăpadă construiți de Clara, trebuia, mai întâi 
de toate, să mă regăsesc pe mine însumi. Nu pe acel 
Salinger care profitase de demonul Brigittei ca s-o facă să 
vorbească, ci pe acel Salinger care se străduia să fie cel 
mai bun soţ din lume. 

Am tras puternic aer în piept. 

Am sunat la sonerie. 

În loc să-mi deschidă menajera ca de obicei, mi-a 
deschis Verena, soţia lui Max. Imediat ce m-a recunoscut, 
a dat să închidă poarta, dar am împiedicat-o. 

— Ce cauţi aici, Salinger? m-a întrebat. 

— Aş vrea să-l văd pe Manfred. 

Femeia a clătinat din cap. 

— Nu se poate. E bolnav. 

— Cred că-i datorez nişte scuze. 

— Asta fără îndoială. Însă nu-i acum momentul. 

— Când crezi că aş putea reveni? 


< 303 + 


Verena m-a privit îndelung cu ochii ei mari, de fetiţă. 

— Niciodată, Salinger. 

A încercat să închidă poarta a doua oară. Şi din nou i-am 
opus rezistenţă. 

— Salinger! a exclamat ea, uimită de încăpăţânarea 
mea. 

— De ce anume suferă? 

— Nu sunt chestiuni care să te privească pe tine. 

— Vreau doar să-mi cer scuze pentru comportamentul 
meu. 

— Hai că asta-i chiar bună, a spus ea furioasă. Oare 
chiar vrei numai să-ţi ceri scuze? Eşti un mincinos, 
Salinger. 

— Eu... 

— Nu cumva are de-a face cu masacrul din Bletterbach? 
Mi-ai promis că n-o să vorbeşti despre asta cu Max, dar ți- 
ai călcat cuvântul. Te-a dus la casa Krün, nu-i aşa? 

— Aşa e, am recunoscut. Dar el a fost cel care m-a dus 
acolo, eu... 

— Nu-mi spune c-o fi trebuit să te ducă în cătuşe. 

— Eu... 

— Tu numai asta ştii să spui, Salinger. Eu. Eu. Eu. Şi cu 
noi cum rămâne? Nu te gândeşti şi la noi? Ştii cum mi-am 
dat seama că Max te-a dus în văgăuna aia blestemată? 
Pentru că a început să se simtă rău din nou. A început să 
fie din nou irascibil şi posomorât. 

O pauză. Un suspin. 

Furia îi devenise atât de concretă, încât aproape c-o 
puteai atinge. 

— În unele seri se întoarce târziu şi duhneşte a băutură, 
ceea ce nu se mai întâmpla de-o vreme bună; Eşti mulţumit 
acum, Salinger? 

Stăteam cu capul plecat, fără să scot un cuvânt. 

Furia Verenei îmi arăta cât de jalnică şi inutilă era 
încercarea mea de a-mi răscumpăra greşeala faţă de 
Manfred. Anumite lucruri nu se pot şterge. lar iertarea, 
dacă vine, vine după ani întregi. Nu după câteva 
săptămâni. 


e 304 >» 


Idiotule. 

— Renunţă la povestea asta, Salinger. Bletterbach nu e 
decât un cimitir de monştri. 

— Asta încerc să fac. 

— Şi cară-te de aici. 

Ochii Verenei, în scânteierea lor, păreau cei ai unui 
inchizitor. 

— Pleacă din Siebenhoch şi să nu-ţi mai pui tălpăşiţa pe 
aici. Niciodată, a rostit ea apăsat. 

Voia să mai spună ceva. O altă picătură de venin, cu 
siguranţă, dar vocea baritonală a lui Manfred s-a auzit de 
undeva dinăuntru. 

— E în ordine, doamnă Krün. 

Verena s-a întors, năucă şi stingherită. 

Nici eu nu mă simţeam altcumva. 

— Domnule Kagol, de ce v-aţi ridicat din pat? 

— Totul e în regulă, Verena. Puteţi pleca. 

— Trebuie să vă odihniţi, ştiţi prea bine. 

— Asta o să şi fac. Dar mai întâi vreau să schimb două 
cuvinte cu Salinger. 

— Nu, a exclamat Verena. V-o interzic. 

Manfred i-a zâmbit. 

— Apreciez că-mi purtaţi de grijă, doamnă Krun, dar 
dumneavoastră sunteţi infirmiera mea, nu medicul meu... 

— Sunt cu ochii pe tine, a spus încet Verena, privindu- 
mă cu răutate. 

L-a salutat pe Manfred, a trecut pe lângă mine şi a 
dispărut după colţ. 

Manfred m-a poftit să intru. L-am urmat sub privirile 
atente ale celor doi dobermani ai săi. Nu mi-a mai oferit 
ceva de băut. Mi-a spus doar să iau loc. 

Am observat că-şi răsese mustăţile. Faţa îi părea goală şi 
scofâlcită. 

— Ce mai faceţi, Salinger? 

— Am venit aici pentru... 

— Ştiu asta. 

Mi-am dres vocea. 

— Domnule Manfred, cum vă mai simţiţi? 


e 305 » 


— Cine face pe croitorul diavolului, mai devreme sau 
mai târziu se şi înţeapă, mi-a răspuns el, domnul 
Krampusmeister. Am o mică înţepătură la inimă. Nimic 
grav. Odihna şi câte o injecție din când în când ar trebui să 
mă pună din nou pe picioare. Doamna Kriin este o 
infirmieră foarte pricepută. Datorită ei mă simt deja mult 
mai bine. A fost o perioadă stresantă pentru noi toţi. 

— Am spus nişte lucruri îngrozitoare, Manfred. Îmi pare 
Tău. 

N-a comentat în niciun fel. S-a aplecat numai să-şi 
mângâie cei doi câini uriaşi. 

I-am întins expertiza lui Evi. 

A studiat-o cu un aer serios. 

— Ar fi avut un viitor strălucit. Ştii că avea dreptate? 
Consorţiul din Trento a trebuit să cedeze. Erau oameni cu 
o mentalitate învechită, credeau că cimentul armat şi 
cărămida n-or să se demodeze niciodată. Dar cărămida şi 
cimentul armat atârnă greu. Şi nu doar în sens concret, ci 
şi în sens figurat. Sticla, oţelul, aluminiul, lemnul... acestea 
erau materialele viitorului. Iar eu ştiam asta. 

M-am gândit la Centrul pentru Vizitatori, cu linia lui 
modernă, zveltă. 

— Când am aflat că şi altora le venise ideea de a 
exploata zona Bletterbach, am crezut că mor. Nu aveam 
lichidităţi suficiente, înţelegeţi? Prea multe şantiere 
deschise şi prea puţin numerar. In scurtă vreme, toţi acei 
bani cash aveau să-mi intre în buzunar, dar atunci, pe 
moment? Dacă m-aş fi apucat să vând castane coapte pe 
marginea străzii, într-o singură zi aş fi câştigat mai mulţi 
bani decât aveam pe atunci în contul meu de la bancă. 
Eram disperat, visul pentru care mă luptasem atât de mult 
era pe punctul să se năruie. 

A clătinat din cap. 

— Apoi mi-a venit în minte Evi. Era strălucitoare, 
inteligentă. Şi ambițioasă. În plus, era foarte respectată 
aici, la Siebenhoch. Toți ştiau cum era mamă-sa şi cum ea, 
Evi, avusese grijă de una singură de Markus, fratele ei. N- 
am contactat-o personal. Dacă aş fi făcut-o, m-ar fi refuzat. 


< 306 » 


Am lăsat să răsufle câte-o vorbă ici şi colo. Zvonul cum că 
cineva urma să construiască un centru pentru vizitatori la 
Bletterbach şi că urma să folosească aceleaşi vechi metode 
invazive i-a ajuns repede la ureche. 

Manfred a pocnit din degete. 

— A pregătit raportul într-un timp foarte scurt. Ştia pe 
de rost fiecare piatră din Bletterbach. Consorţiul din 
Trento s-a procopsit cu o ditamai cărămida în cap. Au 
intentat proces, dar procesele durează o veşnicie. Timp 
suficient ca eu să echilibrez datoriile firmei Kagol EdilBau 
şi să-mi prezint propriul proiect. 

— Sticlă, aluminiu şi lemn. 

— Exact aşa. 

— Dar... 

— La acelaşi lucru m-am gândit şi eu la vremea aceea. 
M-am întrebat dacă oamenii de la Consorţiu fuseseră 
suficient de furioşi pe Evi încât s-o ucidă. Dumneavoastră, 
Salinger, nu aţi făcut altceva decât să mergeţi pe urmele 
mele. 

— Nu pe ale dumneavoastră, Manfred. Ci pe ale lui 
Gunther. 

Manfred a închis uşor ochii şi a scos un oftat. 

— Am aflat când era deja prea târziu. Gunther nu mi-a 
vorbit niciodată despre asta. Descoperise expertiza şi-i 
intrase în cap că eu sunt asasinul. Fratele lui, vă daţi 
seama? Dacă mi-ar fi spus ceva... dacă mi s-ar fi confesat, 
poate... 

Manfred a clătinat din nou din cap. 

— Să-i lăsăm pe morţi acolo unde sunt. Sunt oricum mai 
fericiţi decât noi. 

— Uneori, la fel cred şi eu. 

Am rămas tăcuţi, ascultând răsuflarea celor doi 
dobermani şi fohnul care făcea obloanele să scârţăie. 

— V-am acuzat că sunteţi un asasin, Manfred. Îmi pare 
rău. N-ar fi trebuit. 

— Ce-a fost a fost. Şi oricum, şi eu am făcut la fel în ceea 
ce vă priveşte. 

— Aveaţi dreptate, asasinul sunt eu. 


e 307 » 


— Dumneavoastră nu aţi ucis pe nimeni, Salinger. 

— Am vorbit cu Brigitte despre expertiză. I-am povestit 
că Günther ştia de dumneavoastră şi câ... 

N-am putut să-mi reprim nodul din gât. In faţa ochilor 
aveam expresia de pe chipul Brigittei atunci când mă 
dăduse afară din casă. Era expresia unui om care a pierdut 
totul. 

— Brigitte mi-a povestit ce v-aţi spus, Salinger. N-o să vă 
ascund faptul că de ceva vreme vă ţineam sub 
supraveghere. Înţelesesem că, de fapt, făceaţi cercetări cu 
privire la crimele din Bletterbach. Ştiam că, mai devreme 
sau mai târziu, urma să vorbiţi cu Brigitte. Aşa cum ştiam 
că, mai devreme sau mai târziu, toată treaba cu expertiza 
lui Evi urma să iasă la iveală. Pentru mine era o chestiune 
moartă şi îngropată. Cred că şi dumneavoastră m-aţi zărit 
în dimineaţa aceea, când ieşeaţi din casa Brigittei. Eu cu 
siguranţă v-am văzut, Salinger. Aveaţi totul scris pe frunte. 
Aţi găsit expertiza şi aţi luat-o complet alături cu drumul. 
Aşa că m-am gândit să dreg lucrurile. 

Mi-am amintit de Mercedesul negru. 

— Aţi avut atâţia ani la dispoziţie ca să vă descotorosiţi 
de blestemata aceea de expertiză, i-am spus neîncrezător. 
De ce aţi lăsat-o în cutiuţa aceea muzicală în tot acest 
timp? 

Manfred şi-a înălţat privirea spre tavan, acolo unde, 
deasupra, se găsea camera lui Günther. 

— Pentru că mă gândeam că acolo e în siguranţă. Şi 
pentru că ar fi fost greşit. 

— Aşa că după ce eu am plecat i-aţi povestit versiunea 
dumneavoastră Brigittei. 

— Nu versiunea mea, ci adevărul. Despre Consorţiul din 
Trento, despre greutăţile economice ale firmei mele Kagol 
EdilBau. Şi despre cum procedasem ca la urechile lui Evi 
să ajungă exact acele cuvinţele care s-o determine să le 
pună bete în roate concurenţilor mei. Nu voiam ca Brigitte 
să-şi facă o impresie greşită. La final mi-a spus că se 
simţea mai bine. 

— Dar nu era adevărat. 


e 308 >» 


— Nu, nu era adevărat. Acum mi-e limpede asta, dar 
credeţi-mă, nimeni n-ar fi putut-o opri. Biata femeie, era la 
a treia ei tentativă. 

— De sinucidere? 

— Da. Nu s-a omorât din cauza lui Günther sau a lui Evi, 
Salinger. S-a sinucis pentru că se ura pe sine, iar când 
cineva ajunge să se urască într-atât încât să-şi dorească 
moartea... 


T 


La jumătatea lui martie am luat-o deoparte pe Annelise 
şi i-am spus: 

— Vreau să ne întoarcem la New York. Locul ăsta ne-a 
îndepărtat unul de altul. Şi nu vreau să te pierd. Pentru 
nimic în lume. 

Ne-am îmbrăţişat şi am simţit că se topeşte ceva 
înăuntrul meu. 

În noaptea aceea, Annelise a lăsat întredeschisă uşa de 
la dormitor. 

Am făcut dragoste. Uşor stingheri, de parcă ne-ar fi fost 
frică să nu ne rănim. În cele din urmă am rămas în tăcere, 
ascultând cum ni se domoleşte răsuflarea. 

Am adormit, amăgindu-mă că va lua sfârşit, la urma 
urmelor, tot acel coşmar. 


< 309 + 


Heart-Shaped Box 


1. 


Werner era la etajul al doilea al casei sale din 
Welshboden, zăcând la pământ, cu fața în sus. Privirea 
goală, o mână pe piept, iar cealaltă îndoită şi dusă la spate, 
într-o poziție nefirească. 

Nemişcat. 


2. 


Găsisem uşa deschisă şi intrasem, strigându-l cu voce 
tare, dar fără să primesc vreun răspuns. Nu m-am 
îngrijorat însă. Mă gândeam că se ţinea de cuvânt şi că se 
apucase să-şi facă ordine în pod. Aşa că am urcat. 

Annelise mă rugase să trec pe la el ca să ştim cum 
stăteau de fapt lucrurile. De două zile, tatăl ei era de găsit 
numai la telefon şi nu mai trecuse pe la noi. Spunea că era 
ocupat cu eliberarea podului şi că avea o durere crâncenă 
de cap. Că nu-i nimic grav, dar că parcă nu-i venea să 
coboare până la noi. lar dacă ar fi avut vreo gripă, exista 
riscul să ne-o dea şi nouă. 

Am scăpat din mâini baxul cu şase beri pe care-l 
adusesem. Mi-am căutat telefonul, aveam nevoie de ajutor, 
de o ambulanţă, de cineva. 

— Werner... 

I-am sprijinit capul de braţul meu. 

Inima îi bătea. Ochii i s-au oprit asupra mea. 

— Mi-e rău, a murmurat cu greu. 

Spatele. 

— Dumnezeule, Werner, am spus pe când cotrobăiam 
după telefon. Trebuie să mergi la spital. 

Mi-a făcut semn că nu. Probabil vorbitul îi provoca 
durere. 

— Nicio ambulanţă, mi-a zis. Du-mă tu. 

— Ai căzut? 

e 310 >» 


— Mă descurc. Trebuie doar să mă ajuţi puţin. 

— De cât timp zaci aici? 

— De câteva minute. Nu-ţi face griji. 

A încercat să se ridice singur. A scos un geamăt. 

L-am sprijinit eu. 

Era ca şi cum aş fi transportat un corp inert. 

Am coborât scările. L-am ajutat să-şi tragă haina pe el şi 
a trebuit să-l las să se întindă pe bancheta din spate a 
maşinii. Nu era în stare să stea în capul oaselor. Faţa îi era 
roşie, cu venele vizibil umflate. Mă temeam să nu facă 
vreun infarct. 

— O sun pe Annelise. 

A ridicat mâna. 

— După. 

Din curte de la Welshboden nu am plecat, ci mai 
degrabă am decolat spre Bolzano. Temperaturile crescute 
topiseră gheaţa de pe carosabil, aşa că am călcat 
acceleraţia la maximum. 

Ajunşi la urgenţă, am primit ajutorul câtorva infirmieri. 
Werner a refuzat scaunul cu rotile, dar când să intrăm în 
spital l-a luat cu ameţeală, aşa că l-au aşezat cu forţa pe o 
targă. Apoi l-au dus de acolo. 

Am rămas acolo ca să ştiu de el, în timp ce sala de 
aşteptare se umplea şi se golea ritmic, ca în mişcarea de 
sistolă şi diastolă a unei inimi. Între timp, mă gândeam că 
era de datoria mea s-o anunţ pe Annelise. De câteva ori am 
fost cât pe ce s-o sun. Dar ce aş fi putut să-i spun? Că 
Werner căzuse deoarece, în ciuda durerii sale de spate, 
decisese să facă ordine în nenorocitul ăla de pod? Şi ce 
ştiam eu despre starea lui actuală? Care era starea lui 
acum? Nu aveam nici cea mai vagă idee. Am decis s-o sun 
când urma să am ceva mai multe informaţii de dat. 

Sperând că aveau să fie veşti bune. 


3. 


— Papà? 
Abia începusem să-i citesc Clarei basmul ei preferat cu 


e 311 œ» 


Tom Degețel, când copila, serioasă, m-a întrerupt. Am 
închis cartea şi am aşezat-o pe noptiera de lângă pat. 

— De ce plângea mama? 

— Mama nu plângea. Era doar puţin tristă. 

— Dar avea ochii roşii. 

— Îşi face griji pentru bunicul. 

Clara s-a încruntat. 

— Ce are bunicul? De ce s-a dus la spital? 

— Bunicul a căzut. Are doar nişte dureri la spate. 

— Iar mama este tristă din cauza asta? 

— Da. 

— Dar tu i-ai explicat că bunicul are doar nişte dureri de 
spate? 

Am zâmbit fără să vreau. Clara avea capacitatea de a-mi 
arăta lumea prin ochii ei. O lume simplă, liniară. În care 
toate ar fi trebuit să meargă strună. 

— Sigur că da. Şi bunicul i-a spus asta. 

— Dar ea tot e tristă. De ce? 

— Pentru că bunicul e bătrân. lar bătrânii sunt un pic 
mai fragili. Aşa cum sunt şi copiii. 

— Cum e să îmbătrâneşti, papâ? E urât? 

Greu de răspuns la o asemenea întrebare. Mai ales dacă 
persoana care ţi-o adresează este o fetiţă care, oricât de 
precoce ar fi, are totuşi numai cinci ani. 

— Depinde pe cine ai alături. Dacă eşti singur e urât, dar 
dacă ai copii sau nepoţei drăgălaşi ca tine nu mai e chiar 
aşa de rău. 

— Ţie îţi este frică să îmbătrâneşti? 

Asta chiar era o întrebare care mă punea în dificultate. 
I-am răspuns sincer. 

— Da. 

— Dar eu o să fiu cu tine, papă. 

— Atunci o să-mi fie mai puţin frică. 

— Mie mi-a fost foarte frică, ştii? 

— Când, puiuţule? 

— Zăpada, mi-a răspuns, iar ochii i s-au umbrit de 
nelinişte, de parcă ar fi retrăit cu adevărat acele clipe, mă 
îngropase cu totul. Era beznă în jurul meu. Nu mai ştiam 


e 312 + 


unde e susul şi unde e josul. Şi mă durea capul atât de 
tare. 

N-am scos un cuvânt. 

Aveam un nod în gât. 

Am mângâiat-o până când am fost convins c-a adormit. 
Dar în timp ce mă pregăteam să ies în vârful picioarelor 
din camera ei, Clara m-a strigat. 

— Papă? m-a întrebat, deschizând larg ochii. Şi ţie ţi-a 
fost frică? 

Făceam eforturi să-mi menţin un ton cât mai calm al 
vocii. 

— Frica e ceva firesc, scumpo. Tuturor ne este frică. 

— Da, dar când ai avut accidentul. Ţi-a fost frică? 

— Da. Foarte frică. 

— Ţi-era frică să nu mori? 

— Mi-era frică să nu vă pierd pe voi, i-am răspuns 
sărutând-o pe frunte, mi-era teamă că n-o să vă mai văd 
niciodată. 

— Erai supărat? 

— Pe cine? am descusut-o, surprins de o asemenea 
întrebare. 

— Eu eram supărată. 

— Pe mine? 

— Şi pe tine. Dar mai ales pe bunicul. 

— Pe bunicul Werner? Cum se poate? 

Instinctiv, Clara şi-a dus mâna în păr. Şi-a înfăşurat o 
şuviţă în jurul arătătorului şi a început s-o răsucească uşor. 

— Crezi că ar trebui să-i cer scuze? Acum că nu se simte 
bine, poate că ar trebui s-o fac. 

— Cum să-ţi răspund din moment ce nu ştiu ce s-a 
întâmplat? 

— Voiam să mă joc cu păpuşa din cutia în formă de 
inimă. Era frumoasă. 

— Cutia în formă de inimă? 

Clara a dat din căpşor că da. De două ori. 

— Era o păpuşă în cutie. Acolo în pod. 

— Şi bunicul s-a înfuriat? 

A continuat de parcă n-aş fi întrebat-o nimic. 


e 313 >» 


— Cutia era uite aşa de mare, a zis ea, arătându-mi cu 
mânuţele dimensiunile obiectului. Şi era plină de lucruri 
vechi. Fotografii urâte şi păpuşa. Dar păpuşa era 
frumoasă. 

Fotografiile urâte. 

— Ce fel de fotografii? 

— Fotografii dintr-un film. Un film de Halloween, a 
răspuns ea serioasă, în faţa expresiei mele perplexe. 
Fotografii dintr-un film cu zombi. Doar că zombii ăia erau 
întinşi pe jos. Poate că erau zombi făcuţi bucăţi, ce zici, 
papà? 

— Sigur, i-am răspuns, în timp ce mintea mea se 
străduia să priceapă ceea ce Clara încerca să-mi explice. 
Zombi în bucăți. 

Zombi în bucăți. 

O păpuşă. 

Cutia în formă de inimă. 

Zombi. 

În bucăţi. 

— Bunicul a spus că putea să mi se întâmple ceva, dar 
eu i-am zis că nu e frumos să ţină păpuşa pentru el. 
Bunicul nu mai e un copil, eu însă da. Şi-apoi m-am înfuriat 
pentru că toţi se poartă cu mine de parcă aş fi o fetiţă 
mică. Dar eu nu sunt fetiţă mică. 

— Aşa că imediat ce el s-a luat cu altele, tu te-ai urcat pe 
sanie. 

Clarei i s-au umplut ochii de lacrimi. 

— Ştiam că nu-mi dădeai voie, dar doream să-i arăt... 

— Că eşti fetiţă mare. 

— Crezi că ar trebui să-i cer scuze? Pentru că m-am 
înfuriat pe el? 

— Eu cred că nu e nevoie să-ţi ceri scuze, i-am răspuns 
răguşit. 

Şi i-am zâmbit. 

— Sunt sigur că bunicul te-a iertat deja. 


4. 


e 314 » 


De ce Werner nu-mi vorbise despre întâmplarea asta? 
De ce nu-mi spusese că o certase pe Clara cu puţin înainte 
ca ea să se izbească de copac cu sania? Poate că în iureşul 
de după accident a uitat de asta. Sau poate că se simţea 
vinovat şi ţinea toată povestea aceea numai pentru el. Era 
priceput la ţinutul secretelor Werner, m-am gândit. 

Dar... 

Cutia în formă de inimă? 

Păpuşa? 

Ceea ce nu-mi dădea pace în noaptea aceea, nelăsându- 
mă să dorm, erau fotografiile cu nişte zombi în bucăţi. Ce 
altceva puteau să fie dacă nu cadavre? De ce ţinea Werner 
în casă fotografii cu cadavre? Şi ale cui erau? Mă tem că 
ştiam deja. 

Era ceva mai rău decât atât. Nu era doar o simplă 
temere. 

Ci o certitudine. 

Werner îmi ascundea ceva. 


5. 


În seara aceea am redeschis documentul din calculator. 
L-am adus la zi. 

Apoi am plecat la culcare. 

Vânătoarea începuse din nou. 


6. 


Am aşteptat momentul oportun. Am avut răbdare. 
Ocazia s-a ivit câteva zile mai târziu. 

Werner urma să coboare în Bolzano pentru controlul 
medical la spinare. Eram cu toţii la masa de prânz când ne- 
a anunţat. Annelise s-a oferit să-l însoţească. Şi eu m-am 
oferit să-l însoțesc. 

Dar Werner a refuzat ambele propuneri, zicea că poate 
conduce maşina foarte bine şi singur. 

Ne-am arătat supăraţi. Şi contrariaţi. 

Dar numai Annelise era sinceră. 

Am calculat timpii la secundă. Dintr-unul dintre 

e 315 » 


sertarele din bucătărie am luat cheile de rezervă pe care ni 
le lăsase Werner spre păstrare. Am aşteptat până când 
Clara a urcat să-şi facă somnul de după-amiază şi i-am 
spus Annelisei că ies să mă plimb puţin. 

Când m-am furişat în casa lui Werner era trei după- 
amiaza. 

La trei şi şase minute mă găseam la etajul al doilea, cu 
respiraţia tăiată. 

La trei şi şapte minute mă căţăram pe scăriţa care ducea 
spre chepengul podului. Câteva secunde mai târziu, am 
simţit în nări mirosul stătut caracteristic spaţiilor închise. 

La trei şi zece am aprins lămpiţa ce atârna de o grindă. 
Am început să caut. Chiar dacă ştiam că nu-i nici ţipenie 
de om prin împrejurimi şi că nici dacă m-aş fi apucat să 
dansez nu m-ar fi auzit nimeni, m-am mişcat extrem de 
silențios. 

Douăzeci de minute mai târziu am găsit cutia în formă 
de inimă. Am ridicat-o în bătaia luminii. 

Pe praful capacului se zăreau urme recente de degete. 

Am deschis-o. 


e 316 œ» 


Viespile din pod 


1. 


Când eram copil, petreceam mai mult timp cu capul în 
nori decât cu picioarele pe pământ. Tatăl meu îmi repeta 
mereu acest lucru. El era exemplul perfect de om cu 
picioarele pe pământ. La optsprezece ani fugise de un 
destin ce-i fusese deja stabilit. 

De două veacuri, toţi din neamul Salinger au văzut 
lumina zilei şi au închis ochii în aceeaşi aşezare de două 
mii de suflete din statul Mississippi. Bunicul meu fusese 
ţăran, străbunicul meu la fel şi tot aşa până la un străbun 
neştiut de-al meu care hotărâse că i se luase de Europa şi 
se îmbarcase către Lumea Nouă. 

La fel ca acel Salinger de acum două secole, tatăl meu 
visa la ceva mai bun pentru sine. Visa la miile de lumini ale 
New York-ului. Dar nu era genul cu cine ştie ce gărgăuni 
în cap, cum se spune. Tatăl meu nu voia să devină broker 
pe Wall Street sau actor pe Broadway. 

Pur şi simplu auzise că lumea din oraşul poreclit Big 
Apple nu mai avea timp să-şi gătească prânzul şi cina, aşa 
că s-a gândit că soluţia cea mai bună pentru a-şi şterge 
noroiul de Mississippi de pe talpa pantofilor ar fi aceea de 
a-şi deschide o tonetă cu hamburgeri şi de a se descotorosi 
de accentul tărăgănat al graiului din Sud. 

Cu trecerea timpului şi cu multă sudoare, toneta 
ambulantă s-a transformat într-o mică autoservire undeva 
în Brooklyn, un loc unde cheltuiai puţin şi mâncai mult; 
însă accentul acela îi rămăsese lipit ca o gumă de mestecat 
pe talpa pantofilor ortopedici pe care medicul îl obliga să-i 
poarte la muncă. 

În 1972 a cunoscut o tânără imigrantă din Germania, 
mama mea, s-au plăcut, s-au căsătorit, şi-au făcut rost de 
casă, iar în 1975 m-am născut eu, primul şi singurul fiu al 
familiei Salinger din Red Hook, NY. 


e 317 » 


Printre vecini, erau câţiva care mă luau în râs. Îmi 
spuneau că sunt fiu de redneck”, dar eu nu mă supăram. 
Partea frumoasă a acestei ţări e că, într-un fel sau altul, 
toţi suntem fii sau nepoți de imigranţi. Autoservirea era o 
mică lume ospitalieră care-i acapara pe mama şi pe tata 
paisprezece ore pe zi, aşa că eu aveam o grămadă de timp 
liber ca să mă pierd în fantasmagoriile mele. Dar mai ales 
în lectură şi în plimbările prin cartier. 

La vremea aceea, Red Hook arăta destul de jalnic: 
heroina curgea în valuri, de unde şi violenţa generalizată; 
pe timpul nopţii nici măcar patrulele de poliţie nu 
îndrăzneau să-şi vâre nasul prin împrejurimile portului. Un 
băieţel numai piele şi os putea fi o ţintă uşoară pentru 
toxicomani sau pentru alţi descreieraţi. 

Meine Mutti (nici ea nu şi-a pierdut vreodată accentul 
nemtesc, fapt de care se văicărea tot timpul) mă ruga s-o 
mai răresc cu plimbările. De ce nu rămâneam eu acasă să 
mă uit frumuşel la televizor ca toţi copiii cuminţi de vârsta 
mea? Îmi dădea un sărut pe frunte şi o zbughea la muncă. 

Ce altceva putea face? 

Şi oricum, eu eram cu ochii-n patru, nu eram un puşti 
prost. Curios, desigur, dar prost? In niciun caz. Că doar 
citeam cărţi cu duiumul. Nu putea să mi se întâmple nimic 
rău. Credeam că acolo sus, în cer, exista un Dumnezeu ai 
iubitorilor de cărţi care-i ocrotea de urâciunea vieţii 
pământene. Mama mea era protestantă, cu o uşoară 
tendinţă spre marxism, aşa cum îi plăcea să spună, iar 
tatăl meu era baptist cu o vădită tendinţă spre numai-să- 
nu-mă-frece-la-icre-vreo-faţă-bisericească; vecinii din 
cartier erau luterani, hinduşi, musulmani, budişti, ba chiar 
catolici. _ 

Ideea mea despre Împărăţia Cerurilor era vagă şi 
democratică. 

Aşa că, simțind pe creştetul meu mâna acelui Dumnezeu 
al cititorilor, o linişteam de fiecare dată pe Meine Mutti, 
aşteptam s-o văd ieşind din gangul clădirii din cărămidă 
roşie în care crescusem şi mă strecuram de îndată afară 


13 Tărănoi (în engleză în original) (N.t.). 
e 318 + 


din casă ca să mă aventurez în peregrinările mele. „Băiatul 
ăsta strică mai multe încălțări decât o hoardă de 
maratonişti”, bombănea tatăl meu când mama îi punea în 
vedere că era timpul să-mi cumpere o pereche nouă, 
fluturându-i prin faţa ochilor ceea ce mai rămăsese din 
ultimii tenişi All Star cumpăraţi. Făcusem o fixaţie pentru 
tenişii All Star. 

Oricum, îmi plăcea să mă plimb. 

Eram atras mai ales de zona veche a cartierului Red 
Hook, de port, de magaziile de grâu. De străzile Sigourney, 
Halleck şi mai ales de Columbia, cu portoricanii ei cu 
priviri piezişe. Aceasta din urmă ajungea până la ocean şi 
avea forma unei cozi îmbârligate de scorpion. 

Sau de cârlig. Ca al Căpitanului Hook, fireşte. 

Să mă plimb însemna să-mi imaginez. La fiecare colţ, un 
mister, în fiecare clădire, o aventură. În capul meu, totul 
devenea strălucitor ca într-un film. 

Nimic nu mă speria, doar îl aveam de partea mea pe 
Dumnezeul cititorilor, corect? Greşit. 

Aveam zece ani, vârsta cea mai potrivită ca să te bucuri 
de libertate fără să-ţi dai seama de greutatea pe care o 
aduce după sine. Adierea călduţă ce se simţea dinspre 
ocean purtase cu ea o bună parte din smog, iar eu mă 
plimbam prin Prospect Park, bucurându-mă de razele 
soarelui. M-am aşezat pe o bancă, ţinând un burrito într-o 
mână, iar în cealaltă, o Coca-Cola rece ca gheaţa. 

Mă simţeam stăpânul lumii, până la un moment dat când 
am auzit un zgomot. Un zumzăit. Grav şi surd. 

Mi-am ridicat privirea spre cer. 

Printre crengile arţarului de deasupra mea, n-am văzut 
niciun Dumnezeu adâncit în lectura vreunui roman. N-am 
zărit nici măcar cerul primăvăratic. Am văzut însă un cuib. 
Urât, îndesat, plin de gâlme, ca un cartof. Şi zeci de viespi 
bâzâind, aţintite asupra mea. A fost îngrozitoare senzaţia 
pe care am încercat-o atunci când una dintre ele s-a 
desprins din roiul ca un fruct desenat şi decupat (căci asta 
era prima imagine care-mi venise în minte imediat ce-l 
zărisem) şi mi s-a aşezat pe mână, înfruptându-se din untul 


< 319 » 


din burrito. Chestia aia care se mişca era adevărată, era 
rea. Şi în curând avea să-mi facă rău. 

Un rău teribil. 

Şi chiar aşa a şi fost. 

Prostuţ cum eram, în loc să o las să-şi facă mendrele, să- 
mi ţin firea şi să aştept să-şi încheie prânzul ca să-mi pot 
lua picioarele la spinare, am început să-mi agit mâna, 
trântindu-mă la pământ. M-a înţepat de trei ori. Două 
pişcături pe mână şi una pe gât. Înţepătura de pe gât s-a 
umflat atât de tare încât Mutti s-a gândit că era cazul să 
mă ducă la spital. Nu s-a ajuns chiar până acolo, dar din 
ziua aceea am încetat să mai cred în Dumnezeul cititorilor. 
Am început să mă tem de orice insectă care îmi dă 
târcoale, iar amintirea acelei căutături pline de ură a 
roiului de viespi îmi vine în minte ori de câte ori îmi dau 
seama că am făcut vreo nefăcută. 

La fel ca în ziua aceea de martie. 

Viespile au fost primul lucru care mi-a venit în minte 
atunci când am deschis cutia în formă de inimă. 


2. 


Am sărit în spate ca ars, scoțând un țipăt. 

Nicio viespe. Doar un munte de praf şi fotografii 
învechite. Fotografii de zombi în bucăţi. lar zombii erau: 
Markus, Evi, Kurt. 

Zombii tăiaţi în bucăţi din Bletterbach. 

Oroare în stare pură. 

Fotografiile acelea proveneau probabil de pe pelicula 
realizată la locul faptei de echipa de Investigaţii. Probabil 
că Werner le sustrăsese şi poate că nici măcar Max nu 
băgase de seamă... Sau Max o fi ştiind? Intrebarea, pe cât 
de repede mi-a venit, la fel a şi plecat, urmându-mi valul 
galopant de adrenalină din sânge. 

În prim-plan erau fotografiate rănile prin sfârtecare: 
muşchi tranşaţi ca de-un măcelar de joasă speţă. Membre 
amputate zăcând în noroi. Instantaneele acelea erau ca un 
fier încins care mi se înfigea în vintre. Şi totuşi nu-mi 


e 320 œ» 


puteam dezlipi privirea de la ele. 

Feţele. 

Feţele acelea parcă s-au năpustit cu sălbăticie asupra 
mea. 

Cea a lui Markus era zgâriată de la tufele spinoase peste 
care căzuse, crestăturile adânci păreau urme lăsate de 
ghearele vreunui animal. Avea expresia terorizată a celui 
care ştie că moartea i s-a înfăţişat. 

Faţa lui Kurt, în schimb, era schimonosită într-o expresie 
care era chintesenţa disperării. 

Evi. 

Trupul fără cap, trântit printre rădăcinile noduroase ale 
unui castan. Şi de jur împrejur, noroiul închis la culoare, 
ca o aureolă demonică. 

— Bună, Evi. 

M-am auzit spunând. 

— Îmi pare rău pentru toate acestea, am şoptit. Nu ţi-am 
spus asta până acum, dar îmi pare nespus de rău, cu 
adevărat. 

În cutia sub formă de inimă mai erau alte două obiecte. 

Păpuşa. Era din cârpă, burduşită cu bumbac. Păpuşa 
despre care îmi vorbise Clara. De felul celor făcute de 
mână din petice şi cu multă răbdare. Nu avea chip, poate 
că pe vremuri fusese desenat cu un creion, dar trecerea 
timpului îl ştersese. Părul blond îi era prins în două cozi. I 
le-am mângâiat. Semăna cu fiica mea. 

Apoi am observat un detaliu. Era pătată. Păpuşa purta 
un soi de rochiţă lungă de balerină şi un şorţ alb, în stilul 
celor tradiţionale tiroleze. Şorţul era pătat. Pete mari şi 
dezgustătoare, de o culoare închisă, înnegrite. Instinctiv, 
mi-am dat seama despre ce e vorba. Am lăsat-o să-mi cadă 
din mână. 

Când a atins podeaua, n-a scos niciun sunet. 

Tremuratului care mă cuprinsese i s-a adăugat şi greaţa. 
Mi-am frecat palmele de jeanşi, încercând să mă eliberez 
de senzaţia că am atins un lucru contaminat. Am început 
să respir cu gura deschisă, gâfâind ca un animal. Celălalt 
obiect mi-a fost imposibil să-l ating. 


e 321 » 


Un topor. 

Mânerul îi era rupt în două părţi, legate laolaltă cu 
sfoară mâncată de timp. Tăişul lamei strălucea în lumina 
crudă a lămpii care atârna deasupra capului meu. Mi-am 
scos cămaşa şi-am folosit-o pe post de mănuşă ca să pot 
clinti securea. După aia o să-i dau foc, mi-am spus în gând. 
Ideea de a o mai purta vreodată îmi producea la fel de 
multă repulsie ca şi gândul că ştiam ce erau, de fapt, acele 
pete de pe şorţul păpuşii fără chip. 

Pe fundul cutiei, strivit sub toate celelalte obiecte, se 
găsea un plic de hârtie care cândva trebuie să fi fost 
galben, dar care acum avea nuanţa unei burţi de peşte. 

Am tras aer în piept şi l-am scos de acolo. L-am întors 
pe-o parte şi pe alta între degete, incapabil să duc la capăt 
gestul simplu de a-l deschide şi de a mă uita înăuntru. Era 
uşor. Mi-a luat o veşnicie ca să mă decid. 

Două fotografii, un mic dreptunghi de hârtie şi o foaie 
împăturită în patru. 

Acela cred că a fost momentul în care am pierdut 
noţiunea timpului. 


3. 


Cândva, pe când ne aflam încă la începutul poveştii 
noastre, eu fiind deja îndrăgostit lulea, am dus-o pe 
Annelise să-i arăt cartierul în care crescusem. Lucru pe 
care l-am făcut cu anumite şovăieli şi numai pentru că ea 
insistase foarte mult. 

Nu mai era acelaşi Red Hook al anilor '80, cu drogaţi 
prin gangurile blocurilor şi traficanţi fumând sprijiniți de 
stâlpii de iluminat, dar tot mi-era cam jenă de casele alea 
cu ziduri crăpate şi de mizeria de pe trotuare. 

I-am arătat portul, depozitele vechi din secolul al XIX- 
lea, ce mai rămăsese încă din barurile unde mama mea îmi 
interzicea să intru şi i-am oferit o cafea fierbinte la 
mexicanul de la care îmi cumpărasem cel puţin jumătate 
din dulciurile copilăriei mele şi bună parte din 
sandviciurile adolescenţei mele. 


e 322 + 


Annelisei i-a plăcut cartierul la nebunie. Aşa cum şi ea i- 
a plăcut mamei mele, căreia i-am prezentat-o chiar în 
aceeaşi seară, cu pretextul unei cine împreună. 

Mutti se pregătise cum a putut ea mai bine. Când ne-a 
deschis uşa, am observat că îşi pusese fusta ei cea mai 
bună, ba chiar se şi fardase. 

La vremea aceea tatăl meu deja nu mai era, răpus de un 
infarct în timp ce pregătea unul dintre delicioşii săi 
hamburgeri cu ceapă, iar ea, văduvă, se găsea în situaţia 
în care trebuia să se ocupe de una singură şi de tot localul, 
şi de ambițiile artistice ale unui fiu cam pierde-vară. 

În ziua în care i-am mărturisit că am o iubită, nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. Fireşte că voia să ştie totul 
despre ea. Fireşte că trebuia s-o aduc acasă. Să i-o prezint. 
Era într-adevăr aşa de frumoasă? Era cu adevărat atât de 
sensibilă? Era într-adevăr o fată de toată isprava? Fireşte 
că avea să se pregătească de întâlnirea aceea cu 
săptămâni înainte. Şi aşa a şi fost. 

Annelise a fost mai mult decât bucuroasă să converseze 
cu ea în limba maternă şi era atât de frumos s-o aud pe 
mama râzând, aşa cum nu i se mai întâmpla de ceva 
vreme. 

A supus-o pe Annelise unui adevărat interogatoriu, dar 
cât se poate de politicos. 

Am fost complet captivat de poveştile iubitei mele. 
Despre acei Krampus cu bicele lor, despre vârfurile 
înzăpezite ale Dolomiţilor, despre grădiniţa la care 
mersese, construită în întregime din lemn, despre şcoala 
primară ale cărei ferestre dădeau înspre viile care se 
întindeau cât vedeai în zare, despre vacanţele la 
Siebenhoch şi excursiile pe munte cu Werner, despre 
decizia de a se muta acolo, în localitatea unde crescuseră 
părinţii ei şi unde Werner nu era doar tatăl său, ci era 
Werner Mair, omul extraordinar care  întemeiase 
Salvamontul Alpin din Dolomiţi. Despre Crăciunurile cu 
zăpada atât de mare încât erau obligaţi să rămână toată 
ziua în casă, despre prietenele cu care făcea cumpărături 
la Bolzano, iar mai apoi despre decizia de a pleca în 


e 323 + 


Statele Unite. 

Mutti a fost încântată mai ales când a auzit-o povestind 
despre peisajele acelor locuri. A pus-o să i le descrie de 
mai multe ori, încât începusem să mă simt chiar uşor jenat 
de toată acea insistenţă a ei. Poate că ajunsese la vârsta la 
care emigranții visează să se stabilească definitiv pe 
meleagurile natale, chiar dacă ştiu că acel ceva la care 
doresc să se întoarcă nu mai există, în fond. 

Annelise ne-a vorbit despre părinţii ei, despre cât de 
mult au alintat-o şi au cocoloşit-o, fiind singura fiică a unei 
perechi deja cam în vârstă la momentul acela ca să mai 
poată spera la un copil, fapt pentru care s-au şi dovedit 
foarte protectori. 

A povestit un episod în care tatăl ei se certase cu 
învăţătoarea pentru o pedeapsă pe care el o considera 
nedreaptă pentru fata lui (cu toate că de fapt o merita cu 
vârf şi îndesat, după cum ne-a mărturisit Annelise, că doar 
petardele nu cad în capul oamenilor pentru că le-ar aduce 
porumbeii, nu?), iar apoi a descris cu abundență de detalii 
toate reţetele pe care mama ei încercase s-o înveţe. 

— Trebuie să fi fost tare frumos să creşti într-un 
asemenea loc, Annelise. 

— Am avut parte de cea mai frumoasă copilărie din 
lume, doamnă Salinger. 

Şi cum să n-o crezi? 

Cu zăpada aceea, cu pajiştile din jur, cu aerul tare de 
munte, cu doi părinţi iubitori în preajmă. 

Cu Siebenhoch. 

Păcat însă că toate astea erau numai minciuni. 


4. 


Nu l-am auzit venind; pierdusem simţul timpului, şi 
poate nu doar pe acela. N-am auzit maşina parcând pe 
alee, aşa cum nu i-am auzit nici paşii pe scară. I-am simţit 
numai mâna care m-a smucit. 

Am scos un urlet. 

— Ah, tu eşti, am spus. 


e 324 » 


Am încercat să articulez ceva cu sens. Dar nu mi-a ieşit 
nimic pe gură. 

Werner a aşteptat. 

S-a aplecat sprijinindu-se pe un genunchi, scoțând un 
geamăt de durere, şi a luat păpuşa. A suflat praful de pe ea 
şi a mângâiat-o. După care a aşezat-o la loc, în cutia în 
formă de inimă. 

Îi urmăream tremurând fiecare gest. 

Mi-a luat din mână cele două fotografii. A făcut acest 
gest cu multă delicateţe, fără să mă privească în ochi, le-a 
şters puţin de jacheta cu care era îmbrăcat şi le-a băgat 
înapoi în plic. La fel a făcut apoi şi cu cele două bucăţi de 
hârtie îngălbenită, cea mare şi cea mică. 

A pus înapoi în cutia în formă de inimă plicul, lama 
toporului şi mânerul despicat în două. După care a închis- 
o, a prins-o cu amândouă mâinile şi s-a ridicat. 

— Stinge lumina când cobori, bine? 

— Unde... unde te duci? l-am întrebat în timp ce un 
tremur îmi zguduia tot corpul. 

— În bucătărie. Avem multe de vorbit, iar ăsta nu-i locul 
cel mai indicat. 

A dispărut, lăsându-mă singur. 

Am coborât scările ţinându-mă strâns de balustradă. Mă 
temeam că picioarele aveau să-mi cedeze. 

L-am găsit aşezat pe scaunul lui obişnuit. Aprinsese şi 
şemineul. Mi-a făcut semn să iau loc. Aşezase scrumiera pe 
masă, lângă două păhăruţe şi o sticlă de ţuică. O scenă a 
normalităţii. Dacă nu ar fi fost cutia pe care o ţinea pe 
genunchi, aş fi crezut că avusesem o halucinație. 

Toporul. Păpuşa. 

Fotografiile... 

Simple invenţii ale minţii mele. 

— Asta-i tot? l-am întrebat. 

Werner a părut uluit de reacţia mea, cel puţin la fel de 
mult pe cât eram eu de a lui. 

— Ia un loc şi bea ceva. 

Am făcut ce mi-a spus. 

— Presupun că ai nişte întrebări pentru mine. 


e 325 » 


Încă o dată am rămas trăsnit de tonul vocii sale. Nu 
părea deloc agitat sau speriat. 

Era acelaşi Werner care îmi servea o poveste veche. Nu 
ştiu la ce anume mă aşteptam, dar în niciun caz la acea 
normalitate: două păhăruţe de ţuică şi lemnele trosnind în 
foc. 

Werner se uita fix la mine, chipul lui părea de nepătruns. 

Mi-a întins unul dintre păhăruţe. 

— Am nevoie de răspunsuri, Werner, sau jur că primul 
lucru pe care am să-l fac când o să ies pe poarta aia e să 
chem poliţia. 

Şi-a retras mâna. A aşezat păhăruţul înapoi pe masă şi a 
mângâiat cutia. 

— Nu e atât de simplu. 

— Vorbeşte odată! 

Werner s-a sprijinit de spătarul scaunului. 

— Trebuie să ştii însă că am iubit-o. Amândoi am iubit-o. 

— Eşti un mincinos. Un asasin nenorocit. 

Werner şi-a zgândărit o pieliţă de la degetul mare până 
când a început să-i sângereze, după care şi l-a dus la gură. 

— Am iubit-o ca şi cum ar fi fost fiica noastră, a spus 
după o veşnicie. 

Se referea la conţinutul plicului. O fotografie cu Evi şi 
Kurt îmbrăţişaţi. O alta în care cei doi făceau cu mâna, în 
semn de salut. În ambele, Evi ţine în braţe un nou-născut. 

O fetiţă. 

Blondă. 

Numele acelui nou-născut era trecut pe foaia împăturită 
în patru. Annelise Schaltzmann, indica foaia, un certificat 
de naştere cu antetul Republicii Austriece. Fiica lui Evi 
Tognon, necăsătorită, născută la data de 3 ianuarie 1985. 
Un certificat de naştere care atesta inimaginabilul. 

— Evi şi Kurt aveau o fiică. 

— Da. 

— Pe care ai luat-o la tine. 

— Da. 

— Annelise? 

— Da. 


e 326 » 


Mi-am trecut mâna peste faţă. Apoi, de undeva departe, 
mi-am auzit propria voce rostind cea mai înfricoşătoare 
dintre întrebări: 

— Şi ăsta e motivul pentru care i-ai ucis? 


e 327 » 


Adevarul despre masacrul 
de la Bletterbach 


1. 


— Era atât de mică. Nici măcar nu plângea. Am crezut 
că e moartă. Era murdară toată de sânge. Ar fi trebuit să-i 
vezi ochişorii, în mijlocul acelui măcel. Ochii aceia albaştri, 
inocenți. 

— Cine altcineva mai era cu tine? l-am întrebat. 

— Hannes, Max şi Gunther. 

Simţeam cum mi se urcă sângele în cap. 

— Termină odată cu minciunile! 

— N-ai înţeles nimic, Jeremiah. Annelise... Era în braţele 
lui. 

— În braţele cui? 

— Ale criminalului, s-a auzit răspunsul lui Werner. 

Ochii lui mă săgetau pur şi simplu. Din cutia în formă de 
inimă a scos plicul galben. 

Din el fotografiile. Apoi certificatul de naştere. lar la 
final, micul dreptunghi de hârtie. Era un permis auto. Pe 
numele de Oscar Grunwald. 

Mi l-a arătat. 

— El e cel care i-a ucis. 

— Dar de ce? 

— Eu am încetat să mă mai întreb de prea multă vreme. 
A aşezat permisul auto pe masă. A rămas tăcut preţ de o 
clipă. 

— Minti, i-am spus. 

Când Werner a reînceput să vorbească, faţa îi era 
schimonosită într-o expresie de durere. 

— A fost primul lucru pe care l-am văzut atunci când am 
dat în sfârşit de blestematul ăla de luminiş. Grünwald 
mânjit de sânge. Toporul în mâna dreaptă, iar sub braţ, 
făptura aceea atât de mică. 

Mi-am imaginat scena. 


e 328 » 


Ploaia biciuitoare. Noroiul care aluneca sub picioare. 
Bolovanii care şuierau în cădere. Vârfurile copacilor 
îndoite de furia vântului. Vuietul surd al furtunii 
autoregeneratoare. Cadavrele făcute bucăţi, împrăştiate 
pe jos. 

Totul. 

Am simţit că mi se taie respiraţia. 

— Imediat ce ne-a zărit, a început să tipe: „Monştri! 
Monştri”. Max şi Gunther au rămas împietriţi. Hannes l-a 
văzut pe Kurt şi a început şi el să... Ai auzit vreodată cum 
urlă un nebun? Eu da, în noaptea aceea, în Bletterbach. 
Dar şi eu înnebunisem. Înnebuniserăm cu toţii. Hannes a 
dat să tabere pe Griinwald, eu l-am urmat îndeaproape. 
Scoţând un urlet înfiorător, Grünwald a început să alerge 
spre Hannes. Strângea fetiţa la piept. Ridicase toporul 
deasupra capului. Toporul ăsta. 

Mi-a făcut semn spre lama pe care eu nu îndrăznisem s- 
o ating. 

— Şi am putut să-i văd traiectoria, am văzut-o doar cu 
ochii minţii, dar cu o nemaipomenită limpezime. A fost de 
parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Nu auzeam nimic. De 
parcă cineva dăduse la minimum volumul. Dar niciodată în 
viaţa mea nu mi s-a întâmplat să am o percepţie atât de 
precisă a realităţii. 

În bucătăria sa din Welshboden, Werner gesticula agitat. 
Cu toate că şemineul era aprins, simţeam cum frigul îmi 
îngheaţă oasele. 

Frigul din Bletterbach, al furtunii. 

În jurul meu nu se mai afla aceeaşi casă spartană din 
Welshboden, cu podul ei plin de mistere şi cu masa pe care 
se găsea sticla de ţuică. Totul se transformase într-un 
decor ca de carton. Cuvintele lui Werner deschiseseră o 
breşă în timp. 

Aproape că puteam să percep mirosul de noroi 
amestecat cu cel de sânge şi cât de încărcată de 
electricitate era atmosfera. 

Cum se descărcau fulgerele. 

Şi urletele lui Hannes. 


e 329 + 


Doar că nu era propriu-zis Hannes cel care urla, căci 
Hannes murise după ce-i zburase creierii soţiei lui, smintit 
fiind de grozăvia din Bletterbach. Ceea ce simţurile mele 
percepeau era de fapt fosila urletului scos de Hannes, 
încătuşată în mintea lui Werner timp de mai bine de 
treizeci de ani. 

— Lama era mânjită de sânge. Cu cheaguri mari, închise 
la culoare. Cine ştie cât o fi stat înţepenit acolo, strângând 
la piept fetiţa, lângă toporul însângerat cu care-i omorâse 
pe cei trei. Poate nişte ore. Nu ştiu, nu vreau să ştiu. În 
clipa aceea nu vedeam decât traiectoria toporului desenată 
prin aer şi atacul de neoprit al lui Hannes. Grunwald urma 
să facă a patra victimă a masacrului său. Aşa că m-am 
năpustit către prietenul meu. L-am tras de picioare. 
Hannes a căzut la pământ. Toporul a trecut razant pe 
lângă el. Să-i fi văzut chipul lui Grünwald, Jeremiah. 
Expresia feţei... 

Werner şi-a pus mâinile pe pantaloni. Şi-a frecat palmele 
cu putere. 

Imi părea că breşa sfâşie şi mai mult realitatea din jur. 

Simţeam gustul de noroi amestecat cu cel al groazei. 

— S-a îndreptat spre noi. Cu încetinitorul. Grünwald îşi 
agita toporul ca pe un trofeu de război, ţinând fetiţa în 
continuare la piept. Atât de strâns, încât credeam că are s- 
o sufoce. Hannes se lovise la cap, avea o tăietură pe 
frunte. Vederea acelui sânge parcă mi-a reactivat butonul 
sonorului. 

Werner a clătinat din cap. 

— Nu ştiu de ce. 

De pe frunte i s-a prelins o picătură de sudoare, 
coborând până la conturul curbat al maxilarului. 

Pentru ca apoi să dispară. 

Mi s-a părut că e roşie. 

— M-am gândit că sângele lui Hannes se amesteca 
atunci cu cel al fiului său. Gândul mi s-a părut oribil. Apoi 
m-am trezit cu Grünwald deasupra mea. Mi se părea înalt 
de zece metri. Un uriaş, o creatură a pădurilor ieşită dintr- 
o legendă. Avea ochii scoşi din orbite, sânge pe faţă, sânge 


< 330 >» 


pe haine. 

Werner a apucat sticla de ţuică şi a luat o gură bună. 
Apoi încă una. 

— Am văzut mulţi răniţi şi morţi la viaţa mea. Am văzut 
mâini şi picioare rupte. Am văzut un tată aducând de pe 
munte o ciosvârtă din piciorul fiului său, am văzut copii 
rugându-mă în genunchi să le salvez taţii cu capul despicat 
în urma izbiturii de o stâncă. Am văzut în ce fel poate 
acţiona forţa de gravitație asupra unui corp care s-a 
prăbuşit în gol de la mai bine de patru sute de metri. Eu 
însumi era cât pe ce să mor de mai multe ori. Am auzit 
moartea venind. Ca un suflu iute care te ia cu el. Dar în 
ziua aceea, la Bletterbach, moartea era un uriaş cu un 
topor în mână, cu o privire de posedat. 

Werner s-a uitat fix la mine. 

— Era chiar un Krampus. Nici urmă de bici sau coarne, 
dar era Krampus. Era însuşi diavolul. Şi... l-am auzit 
şoptind. 

— Ce spunea? 

— Părea un fel de incantaţie vrăjitorească. Poate un 
blestem. Nu ştiu. N-am înţeles, un trăsnet a doborât un 
copac la nici zece metri depărtare. Imi şuierau urechile, 
timpanele îmi erau distruse. Dar erau cuvinte fără niciun 
sens, poate numai vorbele unui descreierat. M-am tot 
gândit la asta ani de zile. 

Werner şi-a trecut mâna prin părul cărunt. 

Am simţit un gol în stomac. Căci eu ştiam. Nu erau 
cuvinte fără sens. Era o denumire în latină. 

Cu mâinile înţepenite de un frig care venea dintr-o altă 
lume şi dintr-un alt timp am căutat în buzunarul hainei şi 
mi-am scos telefonul mobil. Am căutat în arhivă imaginea 
pe care mi-o trimisese Mike, apoi i-am arătat ecranul lui 
Werner. 

— Ce-i asta? 

— Jaekelopterus Rhenaniae. Astea au fost cuvintele 
rostite de Grunwald? 

Werner le-a repetat de mai multe ori în sinea lui, ca pe o 
mantră, ca pe o rugăciune. Ochii lui se aflau la ani-lumină 


e 331 >» 


distanţă de Welshboden. 

— Da! a exclamat deodată. Aşa e. /aekelopterus 
Rhenaniae. Dar cum de ştii? 

— Grünwald era convins că asemenea fiinţe încă mai 
existau la Bletterbach. /aekelopterus Rhenaniae e un 
strămoş al scorpionilor, dispărut în Permian, adică exact 
epoca din care datează straturile cele mai profunde ale 
acestei strâmtori. Ăsta e monstrul de care vorbea. 
Monstrul... am dat din cap, nevenindu-mi să cred. Evi îi 
distrusese cariera academică printr-un articol care-i 
demola teoriile. Grünwald devenise batjocura lumii 
universitare. Un paria. 

Mi-am amintit cuvintele lui Max. 

— Era un singuratic, nu avea pe nimeni. Nimeni şi nimic 
în afară de, am zis şi i-am făcut semn spre creatura de pe 
ecranul telefonului, obsesiile sale. Mergea la vânătoare de 
monştri, iar atunci când Evi s-a interpus între el şi aceştia, 
a devenit el însuşi un monstru. 

Am cercetat atent fotografia lui Grunwald din permisul 
auto: frunte înaltă, un început de chelie, părul scurt, ochii 
închişi la culoare, apropiaţi, de parcă ar fi fost miop, dar îi 
era ruşine să poarte ochelari. 

Am luat fotografiile cu masacrul. Le-am aşezat pe masă, 
una lângă alta, ca pe bucăţelele unui mozaic al ororii. 

Mi-am trecut degetele pe deasupra lor. Simţeam cum mă 
ardea buricul degetelor. 

— Picioarele tranşate. Braţele. Decapitarea. Aşa se pare 
că vâna Jaekelopterus. Patruzeci şi şase de centimetri de 
cleşti ascuţiţi precum tăişul unei lame. 

M-am aşezat. 

— Era nebun. Nebun de legat. 

Aproape că nu-mi venea a crede. Mi se părea nebunie 
curată, dar în acelaşi timp totul se lega. 

Deodată, povestea lui Grünwald a devenit o înşiruire 
perfectă de puncte unite printr-o singură linie ce pleca de 
la a, trecea prin b şi, roşie ca sângele, se termina în 
Bletterbach. Dovezile se aflau toate chiar acolo, în faţa 
ochilor mei. 


e 332 + 


Şi chiar dacă dovezile nu ar fi fost de-ajuns, o parte din 
mine se afla în Bletterbach în acel aprilie din 1985. Aveam 
spatele înţepenit de frigul de acolo. 

Puteam să-l aud cum şopteşte acelaşi blestem vechi de 
milioane de ani. 

Jaekelopterus Rhenaniae. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Grünwald a scos un urlet înfiorător. Dar de data asta, 
Gunther a fost mai rapid. Trăsnetul îl trezise din starea de 
şoc. I-a sărit în spate ca o furie dezlănţuită. L-a apucat de 
mijloc şi l-a trântit la pământ. Bebeluşul s-a rostogolit în 
noroi, iar dacă Max n-ar fi avut reflexe bune, ar fi căzut în 
gol. A început să plângă. Părea mai degrabă mieunatul 
unui pisoi decât scâncetul unui prunc. În tot acest timp, 
Gunther se lupta cu Grunwald. M-am ridicat şi m-am dus 
să-l ajut. Loveam orbeşte. Eu am fost cel care a smuls 
toporul din mâinile nemernicului ăluia. L-am ridicat 
deasupra capului şi am zbierat cât mă ţineau plămânii. Era 
o reacţie care nu-mi aparţinea, era ceva animalic. Apoi mi- 
am dat seama că mânerul era mânjit de sânge. Am 
continuat să ţip, dar de data asta de oroare. 

A arătat spre cele două bucăţi ale mânerului, legate 
laolaltă cu sfoară. 

— L-am sfărâmat de o stâncă. Am lovit până când mi-a 
ţâşnit sângele din degete. Când am terminat, Gunther încă 
îi căra pumni lui Grünwald. Îl desfigurase de atâtea 
lovituri. O să-l omoare, m-am gândit. Dar ştii ce, Jeremiah? 

Preţ de câteva clipe a lăsat întrebarea suspendată în 
aer. 

— Şi eu îmi doream ca fiara aia să moară. 

Fiara, a Spus. 

— Dar, a continuat Werner după o veşnicie, nu voiam ca 
prietenul meu să devină un criminal. Gunther îşi urma 
instinctele, dar avea un suflet pur. Dacă l-aş fi lăsat să-l 
omoare pe Grünwald, remuşcările nu i-ar mai fi dat pace în 
veci. Am scos un țipăt. Gunther s-a oprit, mâinile îi şiroiau 
de sânge, iar sub el Grünwald gemea înăbuşit. Bulbuci de 
sânge îi şiroiau din gură. N-am simţit niciun strop de milă 


333 = 


pentru el. I-am poruncit lui Gunther să se oprească. Iar 
prietenul meu, fie şi numai din obişnuinţă, mi s-a supus. 

A scos un suspin. 

— Între timp, Max îi curăţase faţa bebeluşului. Nu mai 
plângea, dar tremura de frig; am încălzit-o cum am putut 
mai bine. În toată vremea asta, Hannes îngenunchease 
lângă trupul fiului său şi o ţinea într-un hohot nesfârşit de 
plâns. 

Werner a tras îndelung aer în piept. Un răstimp 
interminabil. 

— Ştiam că dacă aş fi rămas în mijlocul acelui carnagiu 
fără să fac nimic aş fi luat-o razna. Întocmai ca Hannes. 
Trebuia să iau o decizie. Aşa că le-am făcut propunerea 
mea. 

— Ce fel de propunere? am şoptit. 

— Există trei feluri de dreptate, Jeremiah. Există 
dreptatea lui Dumnezeu. Dar în ziua aceea, Dumnezeu 
privea în altă parte. N-a coborât niciun înger să ne 
vorbească, să ne arate drumul pe care ar fi trebuit să-l 
urmăm. Tot ce vedeam era o copilă care murea de frig, 
plânsul lui Hannes, privirea posedată a acelui nebun şi tot 
acel sânge. 

O pauză. 

— Apoi, există dreptatea oamenilor. Am fi putut să-l 
legăm fedeleş pe Grünwald şi să-l coborâm cu forţa în vale, 
să-l predăm poliţiei. Dar eu avusesem de-a face cu 
dreptatea oamenilor şi nu-mi plăcuse defel. Îţi aminteşti 
cum s-a născut Salvamontul Alpin din Dolomiţi? 

— Expediția în care ţi-au murit prietenii? 

— Am fost pus sub acuzare. Spuneau că este vina mea. 
Cum eram singurul supravieţuitor, deciseseră că neglijenţa 
mea fusese cea care-i ucisese pe ceilalţi. Ce putea să ştie 
judecătorul ăla? Ce putea el să ştie despre ce simte cineva 
atunci când e nevoit să taie coarda de siguranţă care-l 
leagă de un prieten a cărui coloană e făcută zob? Ce ştiau 
legile lui despre ceea ce se petrece pe munte? Nimic. 
Pentru el conta numai faptul că eu eram viu, iar ceilalţi nu. 
Aşa că trebuia să fiu pedepsit. 


e 334 >» 


— Vai de cei vii, am spus. 

— Am fost achitat printr-un subterfugiu subtil. Aceeaşi 
lege care mă pusese sub acuzare mă elibera graţie unui 
alineat scris de cine ştie cine şi cine ştie când. 

Werner şi-a scuturat capul cu putere. 

— Niciun fel de dreptate a oamenilor. 

— Care e cel de-al treilea fel de dreptate? 

— Dreptatea Strămoşilor. 

Şi-a încrucişat braţele pe piept, aşteptând să-mi vadă 
reacţia. Dar n-am avut niciuna. Am rămas nemişcat până 
când şi-a reluat povestirea. 

— Strămogşii noştri cunoşteau muntele. Strămoşii noştri 
înălţau rugăciuni către stânci şi blesteme pentru ghețari. 
Pe vremea lor nu exista justiţia căreia ne supunem azi. Se 
năşteau şi mureau sclavi. Sufereau de foame şi de sete. Işi 
vedeau copiii murind precum animalele. li îngropau în 
pământul tare şi dădeau naştere altora, sperând ca măcar 
aceia să supravieţuiască. 

S-a uitat în sus spre pod şi dincolo de el. 

Dincolo de cer. 

Dincolo de spaţiu. 

— Strămoşii noştri aveau un fel al lor de a răscumpăra 
sângele vărsat. 

Mi-am dat seama că povestea mă ţinea cu respiraţia 
întretăiată. Cuvintele lui Werner mi se înfigeau direct în 
piept, de parcă ar fi fost nişte cuie. Nişte cuie mari şi 
groase ca ale unui sicriu. În cele din urmă, am dat afară tot 
aerul din plămâni. 

Între timp, Werner se ridicase în picioare şi despăturise 
harta zonei pe masă. 

— Uite unde l-am găsit, l-am legat şi l-am cărat în 
spinare. N-a fost nevoie de niciun cuvânt. Ştiam cu toţii ce 
însemna dreptatea Strămoşilor. Îl purtam cu schimbul: 
Gunther, Max şi cu mine. Nu şi Hannes, care nu făcea 
altceva decât să plângă şi să-şi strige fiul. Îşi cerea iertare 
pentru că nu-l înţelesese, pentru că nu-i spusese niciodată 
cât era de mândru de el. Dar morţii sunt surzi la 
rugăminţile noastre, aşa că am încercat să-l alinăm. Nu 


e 335 a 


avea niciun rost însă. Nu ne asculta nici măcar pe noi, 
poate pentru că şi noi, a suspinat Werner, eram aproape 
morţi în timp ce-l căram către peşteri pe nenorocitul ăla. 

Am împietrit. 

— Peşterile. 

Werner a urmărit cu degetul pe hartă ca să-mi arate 
locul exact. 

— Acolo strămoşii noştri i-au aruncat dintotdeauna pe 
criminali, pe violatori, pe nelegiuiţi. Oricine făcea vărsare 
de sânge, oricine încerca să distrugă Siebenhoch sfârşea 
acolo. Nu conta dacă era bogat sau sărac, nobil sau ţăran. 
Peşterile sunt mari şi întunecate. Şi îi primesc pe toţi fără 
deosebire. 

Să fi zărit oare un rânjet pe chipul lui? 

M-am rugat să mi se fi părut numai. 

— Vrăjitoarele, am zis încet, amintindu-mi cele povestite 
de Verena, şi vrăjitoarele îşi găseau sfârşitul jos acolo. 

— Da. 

— Vrăjitoarele erau însă nevinovate. 

— Alea erau alte vremuri. Dar noi ştiam că vinovatul era 
Grunwald. Aşa că i-am dat drumul jos acolo. 

— Dar... nu vă era teamă că ar fi putut să scape? 

Glasul lui Werner avea o nuanţă de batjocură. 

— Nimeni nu a ieşit vreodată din peşterile din 
Bletterbach. Jos acolo e iadul. lţi aminteşti de mină? 
Uneori minerii detonau greşit peretele de stâncă şi mureau 
înecaţi. Sub Bletterbach sunt lacuri subterane. Unii spun 
că ar fi chiar bălți de sulf. E o întreagă lume acolo. 

— Şi voi l-aţi aruncat acolo. 

— Acolo îi era locul. Eu şi cu Max am fost cei care am 
pătruns în peşteră, Gunther rămânând la intrare de unde, 
din când în când, striga după noi. Când vocea începea săi 
se audă cam cât o şoaptă, Max şi cu mine am găsit un put. 
Niciodată nu mai văzusem o întunecime mai de nepătruns 
ca aceea. Părea pupila unui ochi răuvoitor şi imens. 

— Grünwald era încă în viaţă? 

— Respira. Horcăia. Da, era încă viu. Günther nu era un 
criminal. Înainte să-l aruncăm pe Grünwald în puț, i-am 


< 336 » 


luat din buzunar permisul auto, singurul document pe 
care-l avea la el. 

— De ce? 

— Din două motive. Primul, pentru că în cazul în care 
curenţii subterani i-ar fi scos cadavrul la suprafaţă, nu 
voiam să-i fie descoperită identitatea. Nu merita un nume 
pe mormânt. Al doilea, pentru că îmi doream ceva care să- 
mi amintească mereu de furia pe care am simtit-o în acel 
moment. Ştiam că mai devreme sau mai târziu avea să-mi 
dispară. Dar eu voiam să-mi rămână vie pentru totdeauna. 
Când simt că aproape s-a risipit, urc în pod, deschid cutia 
şi-l privesc în ochi pe ticălosul ăla. Furia mi se întoarce în 
corp şi, odată cu ea, senzaţia pe care am avut-o atunci 
când l-am aruncat pe Grünwald în peşteră. Senzaţia că am 
făcut dreptate. 

— Dreptatea Strămoşilor. 

— Când am ieşit din nou în luminiş, Hannes avea deja 
privirea pierdută, în timp ce Günther tremura ca o frunză. 

Werner şi-a încrucişat braţele, ridicându-şi privirea spre 
tavan. 

— Ani buni după... asta s-a întâmplat cu puţin înainte să 
moară în accident, l-am găsit beat turtă. 

— Aici la Siebenhoch? 

Werner a clătinat din cap. 

— Nu. La Cles, unde locuiam pe atunci. Voia să-şi ia o 
greutate de pe suflet. Nu făcea decât să înjure şi să se 
lovească singur cu un mănunchi de chei. Sângera. Era ca 
scos din minţi. Günther fusese ultimul care părăsise gura 
de intrare în peşteră şi povestea că atunci când noi eram 
deja departe a auzit nişte voci, nişte voci de femeie. Care 
cereau ajutor. Erau un cor întreg, exact aşa mi-a spus, un 
cor. 

— Doamne Dumnezeule... 

— În noaptea aceea eram cu toţii nebuni. 

— Ce s-a întâmplat cu fetiţa? 

În ciuda certificatului de naştere şi a fotografiilor, nu 
reuşeam să-i spun pe nume. 

— Ne-am găsit un adăpost, chiar dacă era ca vai de el. 


e 337 » 


Am aprins focul. Am legănat-o pe rând. Era înfometată. Nu 
aveam să-i dăm decât apă şi zahăr. Avea nevoie de un 
doctor, dar furtuna nu înceta să ne mitralieze. 

Werner a început să bată darabana pe masă. 

— Era un bombardament de ploaie, fulgere, tunete. A 
durat secole. Secole de care m-am folosit ca să mă 
gândesc. 

— La ce anume? 

— La fetiţă şi situaţia ei. Se născuse în Austria, după ce 
Kurt şi Evi se mutaseră acolo, dar nu scoseseră un cuvânt 
despre ea la Siebenhoch... 

— Pentru că nu erau căsătoriţi. 

— Exact. Kurt se temea de reacţia tatălui său. Markus 
ştia de fetiţă, dar Markus murise încercând să fugă din 
calea dementului pe care tocmai ce îl aruncaserăm în 
peşteră. Cui avea să-i fie încredinţată copila aceea? Erau 
numai două posibilităţi. Familia lui Kurt şi mama lui Evi. 

— Alcoolica. 

— Întocmai. 

— Nu mai erau şi alte rude? 

— Mai era tatăl lui Evi, dar de unde să-l iei? Şi în plus, ai 
fi încredinţat fetiţa aceea unui bărbat care-şi abandonase 
soţia după ce o transformase într-o târfă beată încontinuu? 
Unde mai pui că era şi un tip violent. 

Am dat din cap că nu. 

— Aşa că te-ai decis s-o păstrezi. 

— Nu. Am decis că aveam să-l ajut pe Hannes să obţină 
custodia. M-am gândit că pentru asta Günther ar fi putut 
apela şi la fratele lui, Manfred... 

— Dar de ce Manfred? 

— Manfred ştia cum să se mişte prin toată birocraţia aia, 
iar la vremea aceea începuse să-şi facă deja cunoştinţe 
prin politică. Lucruri care ne puteau fi de folos. Sigur că 
erau riscuri, dar... asta e ceea ce am decis în noaptea 
aceea. Apoi ne-am întors în Siebenhoch. Era întuneric, frig. 
Aşezarea era izolată de restul lumii. Pe Hannes i l-am 
încredinţat soţiei lui, Helene: amândoi erau distruşi de 
moartea lui Kurt. Dar nici prin gând nu mi-ar fi dat ceea ce 


< 338 + 


avea să facă el peste numai câteva ore... 

Un alt oftat. 

— Aşa că am spus că o să am eu grijă de fetiţă pentru 
câteva zile. Max şi Günther erau burlaci, eu eram singurul 
care avea soţie, înţelegi? 

— Şi ai adus-o cu tine acasă. 

— Herta... ar fi trebuit s-o vezi. Era speriată, terorizată, 
furioasă pe mine pentru că-mi riscasem viaţa, dar când a 
zărit fetiţa a devenit o cu totul altă persoană. A luat-o în 
braţe, a schimbat-o, a spălat-o, i-a dat să mănânce şi, în 
timp ce Annelise dormea, i-am povestit toate câte se 
întâmplaseră. 

— Inclusiv despre peşteră? 

— Mi-a spus că luaserăm decizia corectă. 

De undeva, din împrejurimi, s-a auzit ţipătul unui corb. 

Flăcările din şemineu se transformaseră de-acum în 
cărbuni. 

— În noaptea aceea, Hannes a omorât-o pe Helene, l-au 
găsit într-o stare catatonică, ţinând încă puşca în mână. 
Max mi-a povestit. S-a năpustit cu o asemenea furie la 
mine acasă, că ar fi fost în stare să doboare uşa la pământ. 
În curând străzile aveau să fie eliberate, Hannes arestat, 
iar fetiţa încredinţată serviciilor sociale. 

— Atunci ai decis s-o ţii la tine? 

— Am decis împreună: Max, Gunther, Herta şi cu mine. 

— Cu ce drept? 

— Fetiţa aceea nu merita să crească într-un orfelinat. 
Nimeni nu merită aşa ceva. 

Werner s-a aprins, părea supărat. 

— Noi am fi crescut-o înconjurată de dragostea pe care 
Evi şi Kurt nu i-o mai puteau da. Pe care cineva, a 
pronunţat cuvintele aproape ţipând, decisese ca ei doi să 
nu i-o mai poată da. Făcându-i bucăţi. Bucăţi! 

A apucat mânerul toporului şi a dat cu el de pământ. 

— Cu toate astea, rămânea tot o răpire. Răpirea unei 
minore. 

— Poţi să crezi ce vrei, Jeremiah. Dar încearcă să vezi 
lucrurile cu ochii noştri de atunci. 


<e 339 + 


— Ce aţi făcut mai departe? 

— Trebuia să ştergem toate urmele. Ne-am întors la 
Bletterbach. Am luat la scotocit luminişul, căutând orice 
lucru care ar fi putut să le dea de bănuit poliţiştilor despre 
existenţa copilei. Păpuşa, biberonul. Am luat cu noi fiecare 
lucruşor. Am luat inclusiv ceea ce mai rămăsese din topor. 
Ne era teamă ca poliţia să nu găsească amprente în timpul 
anchetei şi totul să se ducă de râpă. 

M-am gândit la ceea ce-mi arătase Max cu privire la 
cercetările făcute de cei de la Investigaţii. 

— Efort irosit. 

— Asta ştim acum, dar la momentul acela? Ne-am întors 
în localitate cu puţin înainte ca screperele celor de la 
protecţia civilă să-şi facă intrarea triumfală. 

— Şi Annelise... 

— Am aşteptat finalizarea investigaţiilor preliminare 
baricadat în casă. Mă duceam să fac cumpărăturile tocmai 
la Trento, temându-mă să nu mă vadă cineva cu sacoşa 
plină de hrană şi scutece pentru bebeluşi. Peste tot mi se 
părea că văd poliţişti gata să mă aresteze în orice clipă. 
Mă temeam până şi de umbra mea. Imediat ce 
investigaţiile au fost declarate închise, am plecat împreună 
cu Herta şi Annelise. Le-am urcat în maşină în plină noapte 
şi ne-am luat tălpăşiţa de aici. 

— La Cles? 

— Aşa crede toată lumea. Dar nu. Ar fi fost imprudent. 
Ne-a ajutat Manfred. Da, şi Manfred ştie toată povestea 
asta. Avea o proprietate la Merano, un mic apartament. 
Destul de departe pentru ca nimeni să nu ne recunoască 
pe acolo. Am rămas ascunşi timp de aproape un an. 
Manfred şi Max au fost cei care ne-au făcut rost de 
documentele false. Nu mi-au spus niciodată cum au reuşit, 
şi nici eu nu i-am întrebat. Dar au făcut-o şi a funcţionat. 
Abia după aceea ne-am mutat la Cles. 

Werner şi-a aprins o ţigară. Era palid, cu fruntea 
brăzdată de riduri adânci. 

Povestea se apropia de final. 

— Între timp, Max şi Giinther avuseseră grijă să facă să 


e 340 >» 


circule unele zvonuri. Cum că Herta era însărcinată: o 
sarcină dificilă, care cerea îngrijiri speciale şi care, tocmai 
de aceea, mă determinase să abandonez Salvamontul, de 
teama ca nu cumva fiica mea să crească fără tată. Timpul 
trecea, iar lumea nu se mai gândea deloc la noi. Când am 
revenit în localitate pentru o scurtă vacanţă, toţi o strigau 
pe Annelise pe nume, de parcă o cunoşteau de-o viaţă. 

Werner a ridicat din umeri. 

— Aşa funcţionează zvonurile. Dar mai e un lucru pe 
care trebuie să-l afli. 

— Moartea lui Gunther. 

Şi-a încrucişat braţele pe piept, dar ochii îi sclipeau. 

— Da, despre Günther. Ultima dată când l-am întâlnit, în 
1989, îşi pierduse cu totul orice control. Găsise expertiza 
semnată de Evi şi îi intrase în cap că în spatele acţiunilor 
lui Grünwald fusese de fapt fratele său. Voia să-l omoare, 
mi-a spus-o clar şi răspicat. Am încercat să-i abat gândul 
de la aşa ceva. Să-l fac să înţeleagă că era o nebunie. Dar 
la numai câteva zile după... 

— Accidentul cu maşina. 

— Mintea lui n-a mai făcut faţă. Aşa că s-a sinucis. 
Gunther este ultima victimă de la Bletterbach. 

Ajunsese la final cu povestea. A umplut încă un pahar cu 
ţuică şi mi l-a întins. 

De data asta l-am acceptat. 

— Şi acum? l-am întrebat. 

— Acum totul e în mâinile tale, Jeremiah. Trebuie să iei o 
decizie. În care dreptate crezi? 

Habar n-aveam, aşa că i-am răspuns tot cu o întrebare. 

— De ce nu i-ai povestit nimic niciodată Annelisei? | 

— La început, m-am gândit că asta o să şi fac. Imi 
spuneam că o să aştept să împlinească optsprezece ani, 
când ar fi fost îndeajuns de matură ca să înţeleagă. Am 
păstrat cutia în formă de inimă tocmai cu acest scop. Ştiam 
că vorbele mele, în lipsa unor dovezi, nu ar fi făcut altceva 
decât s-o năucească. Poate că ar fi crezut că bătrânul ei o 
luase razna. Apoi mi-am dat seama că optsprezece ani nu 
însemnau de fapt nimic. Era încă o copilă, chiar dacă se 


e 341 » 


înscrisese la şcoala de şoferi şi visa să ajungă în America. 
M-am sfătuit cu Herta şi am decis că numai o mamă ar fi 
putut înţelege ceea ce noi doi făcuserăm pentru ea în '85. 

— Şi când s-a născut Clara... 

— Annelise era dincolo de ocean, iar Herta trăgea să 
moară. Mai avea vreun sens să-i vorbesc despre toate 
astea? 

— Nu. 

— Dar acum, Jeremiah? Ce sens ar mai avea să-i 
povestesc acum toată istoria asta? 

Erau cel puţin o mie de răspunsuri posibile la întrebarea 
pe care Werner mi-o aruncase în spate ca pe o povară greu 
de dus. 

— După legea oamenilor, Annelise are tot dreptul să ştie 
că tatăl ei a murit în văgăuna aceea şi că bărbatul care i-a 
luat locul, am continuat, ţinându-mi capul plecat, e un 
criminal şi un răpitor de copii. După legea lui Dumnezeu... 
mi-am ridicat din nou capul. Nu sunt un bun cunoscător al 
chestiunii, dar cred că după legea lui Dumnezeu toate 
astea nu au nici cea mai mică importanţă, iar dacă au 
vreuna, faptul că Annelise a crescut în sânul unei familii 
iubitoare, în locul unui orfelinat sau chiar mai rău, a fost 
cu siguranţă lucrul corect pe care-l puteai face. 

Werner a dat din cap. 

Am făcut un efort să zâmbesc. 

— Trăgând linia, avem un vot pentru şi unul împotrivă. 

— Cum rămâne cu dreptatea Strămoşilor? 

Descumpănit, mi-am desfăcut larg braţele. 

— Uită-te la mine, Werner. Sunt fiu de imigranţi, nu am 
nici cea mai vagă idee cine or fi strămoşii mei şi, sincer să 
fiu, nici nu mi-a păsat vreodată de asta. Eu, dintre toţi 
strămoşii, nu-l ştiu decât pe tata. Un amărât care a tras din 
greu o viaţă întreagă, făcând hamburgeri de câte cincizeci 
de cenți bucata ca să-mi plătească taxele şcolare şi 
dentistul. 

Pentru o clipă, vocea mi s-a frânt, dar am mers mai 
departe. 

— Dar pot să vorbesc pentru mine. Nu ştiu dacă ceea ce 


e 342 » 


mi-ai povestit e o mare gogomănie sau e purul adevăr. Ştiu 
însă că mi-ai vorbit cu sufletul în palmă şi mai ştiu că tu 
chiar crezi în povestea asta cu nebuni. Numai că nebunii 
ştiu să fie foarte convingători. 

Werner s-a uitat atent la mine preţ de câteva clipe. A 
tras un fum din ţigară, a tuşit şi a aruncat-o în şemineu. 

— Indiferent ce vei decide să faci, fă-o repede. 

Werner s-a aplecat spre mine, ochii lui de şoim 
ţintuindu-mă cu tărie. 

— Pentru că sunt pe moarte. 

— Cum... 

— Durerea de spate. Nu-i deloc ceea ce pare. Am 
cancer. Şi nu poate fi operat. 

Am rămas mut de uimire. 

— Annelise... am reuşit să articulez în cele din urmă. 

— N-o s-o afle de la tine. 

— Dar... 

— Ce ai de gând să faci, Jeremiah? 


2. 


Când am plecat de la Welshboden, aerul, deşi era martie 
de-acum, mirosea încă a zăpadă, dar undeva mai în adânc 
se simţea duhoarea materiei în descompunere. În jurul 
meu percepeam un soi de oboseală a naturii, o oboseală 
care era şi a mea. 

M-am aşezat la volan, simţindu-mi braţele atât de grele 
de parcă aş fi cărat buşteni întreaga după-amiază. Capul 
îmi bubuia de urletele din Bletterbach. 

Cât timp Werner îmi istorisise cele întâmplate, am 
strâns atât de tare din maxilare că acum mă dureau. 

Aveam senzaţia că tocmai am muşcat dintr-un fruct 
otrăvit. De undeva, de aproape, un şarpe îşi râdea de mine. 
Acum ştii, mi-am spus în sinea mea. 

Ba nu, acum nu ştii de fapt nimic. 

Extenuat, m-am prăbuşit peste volan. 

Eram sfâşiat pe din două. Pe de o parte, simţeam că 
lucrul cel mai corect ar fi fost să-i vorbesc Annelisei. Să-i 


e 343 + 


spun tot ceea ce abia îmi povestise Werner. Pe de altă 
parte, însă, îmi spuneam că nu am niciun drept să fac asta. 
Îl privea numai pe Werner. Îl uram pentru că mă pusese în 
faţa unei asemenea alegeri. Era o povară insuportabilă 
care-i aparţinea lui, nu mie. Am lovit volanul cu puţinele 
fărâme de energie care îmi mai rămăseseră. Nu era drept. 
Dar era oare ceva drept în toată povestea aia? Moartea lui 
Evi, a lui Kurt sau a lui Markus? 

Ori sfârşitul lui Grünwald? 

N-ar fi avut oare dreptul la un proces normal? Dreptatea 
oamenilor, aşa cum spunea dispreţuitor Werner, este 
supusă greşelii, înclinată poate să-l pedepsească pe cel 
slab, dar e ceea ce ne deosebeşte de sălbăticiunile pădurii. 
Chiar credeam asta? 

În locul lui Werner chiar m-aş fi comportat diferit? 

Dacă Annelise ar fi fost încredinţată serviciilor sociale 
sau unei mame alcoolice ar mai fi fost aceeaşi Annelise pe 
care o iubeam? Ar mai fi avut aceleaşi visuri care o 
împinseseră în braţele mele? Sau ar fi fost menită unei 
vieţi pline de umilinţe? 

Ce anume le deosebea pe femeia pe care o iubeam şi pe 
Brigitte, de exemplu? 

Puțin sau nimic. 

Am tras adânc aer în piept. 

Povestea încă nu se terminase. 

Am băgat în viteză şi am apăsat la maximum acceleraţia. 


3. 


De data asta n-am mai fost nici manierat, nici 
înţelegător. Am împins-o pe Verena într-o parte, aproape 
dărâmând-o. Nu aveam ochi decât pentru Max, care stătea 
drept în picioare. Era prima dată când îl vedeam fără 
uniformă. 

— Trebuie să stăm de vorbă, i-am spus, rostind rar 
fiecare cuvânt. Vino cu mine. 

— Voi doi nu aveţi despre ce să vorbiţi, a strigat Verena, 
ieşită parcă din minţi, iar tu să ieşi imediat din casa mea. 


e 344 œ» 


Ar fi fost în stare să-mi scoată ochii dacă n-ar fi oprit-o 
Max. Apoi, în timp ce o îmbrăţişa, mi-a zis: 

— Aşteaptă-mă afară, Salinger. 

Am închis uşa în urma mea. 

Am auzit-o pe Verena ţipând şi vocea lui Max care 
încerca s-o liniştească. Apoi s-a aşternut tăcerea. In cele 
din urmă, s-a deschis uşa. O rază de lumină care a dispărut 
imediat în clipa următoare. A apărut Max, cu mâinile în 
buzunar şi cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii, aşteptând 
să vorbesc. 

— Ea ştie? 

M-a privit îndelung. 

— Ce să ştie? 

— Despre Annelise. 

Max s-a făcut alb la faţă, sau cel puţin aşa mi s-a părut. 
Lumina era slabă, n-aş fi putut să bag mâna în foc. Cert e 
că trupul i-a fost scuturat de un fior. M-a apucat de cot, 
împingându-mă departe de uşă. 

— Să facem câţiva paşi. 

— Werner mi-a spus tot. 

— Tot? 

— Despre Grünwald, despre peşteră, despre fiica lui Evi 
şi a lui Kurt. Şi despre Gunther. 

Max s-a oprit lângă un stâlp de iluminat. Şi-a aprins 
ţigara. 

— Ce altceva vrei să mai ştii atunci? 

— Cum aţi reuşit, tu şi cu Manfred, să faceţi să dispară 
urmele fetiţei? 

Max a zâmbit. 

— La vremea aceea, computerele erau nişte aparate 
care nu foloseau nimănui la nimic. Şi-n plus, câţi le aveau 
în dotare? Noi, cel puţin, nu. Birocraţia se mişca numai pe 
hârtie. Un uriaş elefant orb şi prost. Şi nu uita de cortina 
de fier. 

— Dar Austria era o ţară prietenă. 

— Adevărat, de fapt, dacă Annelise s-ar fi născut în 
Germania de Est sau în Polonia, aş fi fost scutit de o 
groază de bătăi de cap. Austria, însă, nu ne era o ţară 


e 345 » 


aliată, se declarase neutră. Dar asta e politică, or pe tine 
cred că te interesează detaliile practice, corect? 

— Pe mine mă interesează totul. 

— De ce? 

M-am apropiat de el, uitându-mă în ochii lui. 

— Pentru că vreau să înţeleg dacă-mi povestiţi baliverne. 
Pentru că vreau să înţeleg dacă trebuie să distrug sau nu 
viaţa femeii pe care o iubesc. 

Max s-a uitat în jur. 

— Te dai în spectacol. 

Am făcut câţiva paşi în spate şi mi-am aprins o ţigară. 
Flacăra brichetei m-a orbit. 

— Continuă. 

— Gândeşte-te în ce lume trăiam pe atunci. Războiul 
Rece. Spioni. Aici ne confruntam cu terorismul. Se zvonea 
că teroriştii ar fi avut bazele dincolo de graniţă, apoi a ieşit 
la iveală că lucrurile chiar aşa stăteau, astfel încât unii 
dintre ei se află încă acolo, în Austria. Ca să ajungi la 
Innsbruck trebuia să treci vama. Nu era nevoie de 
paşaport, anumite acorduri internaţionale erau deja în 
vigoare, dar poliţiştii de frontieră erau mult mai numeroşi. 

Max a făcut cu mâna dreaptă gestul unei bariere care se 
ridică şi se coboară. 

— De o parte, cei italieni, iar de cealaltă parte, cei 
austrieci. Ca să traversezi Pasul Brenner îţi trebuia ceva 
timp. Dar ambele state aveau ceva în comun: birocraţia. 
Când am decis că fetiţa va fi crescută de Herta şi Werner, 
am înţeles că împreună cu Manfred am fi putut încerca o 
scamatorie. Gunther nu fusese niciodată o culme a 
inteligenţei, Werner era prea speriat şi prea cunoscut în 
zonă ca să încerce ceva atât de... 

— legal? 

— Delicat. Era ca o operaţie pe cord deschis. Şi n-ai 
observat cam ce fel de mâini are Werner? 

A zâmbit. 

Eu, în schimb, am rămas impasibil, înregistrându-i 
fiecare cuvânt. La prima nesiguranţă, la prima 
contrazicere... 


e 346 >» 


— Mai departe. 

— Trebuia să facem rost de un certificat de deces pentru 
o fetiţă de aceeaşi vârstă cu Annelise. Un certificat de 
deces italian pentru o fetiţă austriacă. M-am ocupat eu de 
asta. A fost uşor, îmi amintisem de o fetiţă care murise 
undeva prin zona masivului Marmolada. l-am modificat 
certificatul de deces cu datele Annelisei. L-am pătat, ca şi 
cum faxul nu funcţionase bine. L-am trimis la Ambasada 
Austriei şi am aşteptat să fie înregistrat şi retrimis în ţara 
de origine. Trebuia să câştig timp. Timp ca să răspund 
întrebărilor idioate pe care mi le punea căpitanul Alfieri. 

— Pe tine nu te-a interesat de fapt niciodată ca el să 
reuşească să-l prindă pe vinovat, nu-i aşa? Voiai doar să-i 
furnizezi o pistă falsă. 

— E cuvântul potrivit. Devenisem o glumă, dar glumele 
provoacă râsul, nu ucid oameni. Eu îl omorâsem deja pe 
vinovat, ceea ce făceam acum era doar să-i protejez pe 
nevinovaţi. Pe Werner, Gunther, Herta şi Annelise. 

Arhiva din casa Krün căpăta un cu totul alt înţeles acum, 
în lumina acelor mărturisiri. 

— De aceea ai făcut dispărute dosarele imediat ce ai 
putut. 

— Iniţial, m-am gândit să le dau foc. Apoi mi-am spus că 
ar fi mai bine să le păstrez. În caz că... 

— Cineva avea să-şi bage nasul? 

— Cineva ca tine, da. 

N-am răspuns. Am tras un fum lung din ţigară. Am 
aşteptat ca Max să-şi continue istorisirea. 

— M-am dus în Austria, îmbrăcat în uniformă. În 
uniformă de carabinier. O cumpărasem tocmai pentru asta 
şi am aruncat-o în container înainte să trec graniţa înapoi 
şi să mă întorc acasă. Am cerut să mi se elibereze 
certificatul de deces al Annelisei Schaltzmann. Le-am spus 
că aveam nevoie de el pentru nişte investigaţii oficiale. Am 
minţit, fireşte, dar nimeni nu şi-a dat seama. Mi l-au dat, 
iar de data asta era un certificat de deces cât se poate de 
autentic. Annelise Schaltzmann murise din cauza unei 
insuficiențe renale la spitalul din Belluno. 


e 347 œ» 


— Ne învârtim în jurul cozii. 

— Aşa e birocraţia. După aceea a urmat partea cea mai 
periculoasă. 

— Annelise trebuia să se nască din nou. Trebuia să 
devină Annelise Mair. 

— Exact. Era singurul moment în care am fi putut să fim 
descoperiţi. Manfred avea multe cunoştinţe, ştia să se 
mişte. Datorită acestui fapt, dar şi pentru că era fratele lui 
Gunther, ne-am adresat lui. Aşa că, pe 9 septembrie 1985, 
un angajat de la registrul stării civile din Merano, aproape 
de pensionare, şi-a băgat în buzunar o sumă frumuşică, a 
închis un ochi şi a trecut-o pe Annelise în registrul 
naşterilor. Fetiţa din Bletterbach se născuse pentru a doua 
oară. Nimeni n-a băgat de seamă nimic. Dacă la mijloc n-ar 
fi fost o tragedie, ne-am fi prăpădit de râs. Dusesem de nas 
întregul aparat birocratic a nu mai puţin de două ţări. Şi 
scăpaserăm nepedepsiţi. 

— Până azi. 

Max şi-a închis ochii pe jumătate. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Şi eu mă întreb acelaşi lucru, Max. 


4. 


Clara a fost cea care mi-a spus ce am de făcut. Vocea ei 
disperată din visul pe care l-am avut în acea noapte. 


5. 


Luminile din casă erau stinse. Calea îmi era luminată de 
o aură fantomatică, o luminiscenţă fosforescentă. Umblam 
pe bâjbâite, încercând să mă orientez. 

Pereţii, a căror prezenţă o bănuiam, erau atât de 
departe că aş fi putut să merg pentru tot restul zilelor mele 
şi tot nu aş fi ajuns să-i ating. Cu toate acestea ştiam că 
aceea era casa noastră din Siebenhoch. 

În logica visului, aşa şi era. 

Simţeam o nelinişte greu de pus în cuvinte. Nu 
înţelegeam de ce, dar ştiam că dacă m-aş fi oprit, totul ar fi 

e 348 » 


fost pierdut. Nu alergam. Nu era unul dintre acele vise în 
care umbre fără chip te pândesc de pretutindeni, gata să 
te înhaţe în orice clipă. Nu, eu căutam ceva. 

Dar nu ştiam ce anume. 

Am înţeles abia atunci când am început să aud glasul 
Clarei care mă striga cu disperare. Am încercat să-i 
răspund la chemare, dar în van. Buzele îmi erau pecetluite. 
Aşa că am început să alerg ca să ajung în locul de unde 
vocea ei se auzea tot mai tare. Era o încăpere în cerc, cu 
stâncă pe post de pereţi. Stâncă albă din care picura 
sânge. În mijlocul încăperii, un put. 

M-am uitat înăuntru. 

Clara era acolo. 

Aşa că, în timp ce fetiţa mea continua să mă strige pe 
nume, m-am aruncat în acel ochi uriaş de întuneric. 


e 349 + 


Ceva dintr-o altă lume 


1. 


Imediat a doua zi, era o dimineață splendidă cu soare 
când mi-am făcut apariția la Welshboden, pregătit să 
înfrunt ultimul capitol din istoria masacrului din 
Bletterbach. 

Să iau mortii la întrebări, ca să pot da răspunsuri celor 
vii. 

Când mi-a deschis uşa, Werner avea expresia unuia care 
nu închisese un ochi toată noaptea. Duhnea a ţuică. Nu 
voiam să intru. Nu aveam timp. 

l-a fost de-ajuns să arunce o privire asupra 
echipamentului meu ca să înţeleagă ce aveam de gând să 
fac. 

— Eşti nebun, mi-a spus. 

Nici nu mă aşteptam la vreun alt comentariu. 

Am întins mâna. 

— Dă-mi harta. 

— O să mori acolo. 

— Dă-mi harta. 

Fermitatea mea l-a făcut să cedeze. Mi-a dat harta şi l- 
am văzut, nemişcat în cadrul uşii, cum dispare treptat din 
oglinda mea retrovizoare. Un bătrân încovoiat de prea 
multe secrete. 


2. 


Centrul pentru Vizitatori era pustiu, maşina mea era 
singura din parcare. Mi-am scos din portbagaj rucsacul şi 
am verificat întregul echipament. Nu mă mai atinsesem de 
toate acele lucruri de pe 15 septembrie. Nu voiam să mă 
gândesc la asta. 15 septembrie era o dată ca oricare alta. 

Mişcările îmi erau încete, precise, aşa cum învăţasem că 
trebuie să fie în astfel de situaţii grele. Totul era la locul 
lui. Am despăturit harta şi am verificat dacă o învăţasem 


e 350 œ» 


pe de rost. Apoi am sărit gardul (bucuros că nu avea sârmă 
ghimpată deasupra) şi mi-am început traseul spre peşteri. 

Pe când eram ocupat cu filmările la documentarul 
Mountain Angels deprinsesem câteva chestiuni elementare 
de alpinism, dar în cea mai mare parte era vorba de 
noţiuni teoretice şi câte o escaladă în timpul liber, cât să 
ştiu ce înseamnă un vertij, mereu sub privirea vigilentă a 
unui ghid. Mă distram cu asta şi devenisem suficient de 
priceput cât să nu mă bag singur în bucluc. 

Acum, însă, în Bletterbach, joaca devenea serioasă. Şi 
mai ales periculoasă. Din excursia pe care o făcusem cu 
Clara în acele locuri îmi aminteam cum, de-a lungul 
traseului marcat, erau panouri care te atenţionau asupra 
lipsei de semnal din zonă. Telefoanele mobile nu 
funcționau acolo jos. Cu alte cuvinte, nu puteai să chemi 
pe nimeni în ajutor. lar dacă lucrurile pe care mi le 
spusese Werner erau adevărate, nu mă puteam baza nici 
măcar pe busolă. 

M-au oprit din drum toate aceste consideraţii? 

Nici măcar o secundă. 

N-am urmat traseul pe care o apucase echipa de salvare 
compusă din Werner, Hannes, Günther şi Max. Aş fi risipit 
aiurea o grămadă de timp şi de energie. Anul 1985 cu 
potecile sale croite de pădurari sau de animale era de- 
acum istorie, căci în ziua de azi existau cărări bine 
întreţinute, deşi momentan acoperite de zăpadă, aşa că 
atâta timp cât puteam, aveam de gând să beneficiez de 
fiecare avantaj posibil. Cel puţin până la punctul în care 
prezentul s-ar fi întâlnit cu trecutul. 

Înainte să-mi iau rămas-bun de la traseele turistice şi să 
pătrund în adânc, mi-am îngăduit un scurt popas. Am băut 
apă şi am mâncat puţină ciocolată. Muşchii mă dureau, dar 
simţeam în picioare forţa necesară ca să fac acea călătorie 
în timp. 

După ce mi-am alungat foamea şi setea, am apucat-o pe 
o pantă, fiind foarte atent să nu rămân prins printre 
crengile brazilor. 

Povârnişul a devenit tot mai abrupt şi de câteva ori am 


e 351 - 


fost cât pe ce să mă rostogolesc la vale, ceea ce, printre 
stâncile acelea ascuţite, nu ar fi rămas fără urmări. 

Dacă în ziua aceea aş fi cântărit cu adevărat posibilele 
consecinţe ale coborârii mele în cheile din Bletterbach, aş 
fi rămas de fapt acasă. 

La fundul strâmtorii, stânca era acoperită de un strat de 
gheaţă, sub care reuşeam să percep curgerea torentului de 
apă. 

Nu am stat nici măcar o clipă. Am început urcuşul pe 
versantul opus. 

Un foşnet de crengi, vreun animal atras de prezenţa mea 
sau zăpada topită alunecând de pe ramurile de sus. Aerul 
îngheţat. Sudoare. 

Nimic altceva. 

Urmând indicaţiile lui Werner, am ajuns şi am urmat 
traseul pe care bărbaţii din echipa de ajutor târâseră 
corpul lui Grünwald. Nu fără greutate. Zăpada era înaltă 
şi, ca să înaintez, trebuia să ridic genunchii foarte sus. 

Mi-am reproşat că nu mă gândisem la rachetele de 
zăpadă. 

În cele din urmă, stors de puteri, am ajuns. 

În jurul meu erau molizi, arbori de zadă şi câţiva pini, 
toţi acoperiţi de zăpadă. Dar nici urmă de peşteră. Poate 
că, în avântul meu de a ajunge cât mai repede cu putinţă, 
mă rătăcisem. Aşa că mi-am deschis rucsacul ca să 
cercetez harta. 

Care îmi dădea însă dreptate. Nu era nicio greşeală la 
mijloc. 

Acela era locul cu pricina. 

Făcusem tot acel drum degeaba? Să mă fi minţit oare 
Werner? Răspunsul era cu mult mai simplu şi mi-au trebuit 
câteva secunde ca să înţeleg. Dar prost mai eşti, băiete 
crescut la oraş! Dacă în privinţa alpinismului eram încă un 
începător, iar ca speolog nu mă descurcam nici atât, ca 
explorator eram o adevărată pacoste. Nu ştiam să mă 
orientez pe teren. 

Peşterile din Bletterbach nu erau o încrucişare între 
romanele lui Tolkien şi documentarele marca National 


e 352 » 


Geographic, cu galerii spectaculoase în care să pătrunzi cu 
uşurinţă. Ci, mai degrabă, mici găuri în stâncă, care 
începând cu octombrie şi până la dezgheţ, erau obturate 
de zăpadă: acesta era motivul pentru care, odată ajuns la 
blestematul punct x de pe hartă, nu am găsit nimic. 

Am înjurat cu voce tare şi am început să sap cu mâinile 
goale, transpirând şi răsuflând din greu. 

Şi am găsit-o. 

O deschizătură de nu mai mult de optzeci de centimetri 
în diametru, de unde venea un miros care-ţi strâmba nasul. 
Mi-am aprins lanterna fixată pe casca de protecţie. 

Am tras adânc aer în piept şi am pătruns înăuntru. 


3. 


Am înaintat de-a buşilea, trăgând în plămâni aerul acela 
umed, mai cald decât cel de afară, îmbibat de un miros 
apăsător, ca de mormânt. Peştera urma un coborâş 
şerpuitor printre stâncile  fărâmicioase ale cheilor 
Bletterbach. Am încercat să-mi imaginez cum reuşiseră 
Werner şi Max să-l târască pe aici pe Grünwald. E clar că 
fuseseră mânaţi de o voinţă formidabilă. 

Aceeaşi pe care o simţeam şi eu în mine. 

Câteva curbe, apoi un prag de piatră. Dincolo de prag, 
galeria se înălța la loc, deschizându-se într-o încăpere 
uriaşă. Am rămas locului, privind ca hipnotizat acel 
spectacol al stalactitelor şi stalagmitelor împletite în tot 
felul de forme bizare. 

Am mers mai departe urmând partea dreaptă a 
încăperii. În unele crăpături ale peretelui de stâncă erau 
smocuri moi la pipăit. Mucegai sau poate muşchi. Mi s-a 
părut incredibil că până şi acolo jos, unde soarele nu 
pătrunsese de trei sute de milioane de ani, existau forme 
de viaţă. Incredibil şi cutremurător. 

M-am uitat la ceas şi am descoperit cu mirare că 
pierdusem noţiunea timpului. Ştiam că era vorba despre 
un fenomen frecvent, pe care speologii profesionişti îl 
consideră în firea lucrurilor, dar viteza cu care se 


e 353 + 


petrecuse m-a luat prin surprindere. 

Am mers mai departe, iar în cele din urmă am dat chiar 
peste ea: pupila ochiului de întuneric. 

M-am aplecat şi am privit înăuntru. Nu era aşa cum mi-o 
imaginasem. Mai mult decât orice altceva, părea mai 
degrabă un tobogan foarte abrupt şi vâscos, dar n-am avut 
niciun dubiu. Era locul unde Max şi Werner îi dăduseră 
drumul să cadă lui Grünwald. Despicătura aceea aproape 
rotundă de unde pornea coborâşul era într-adevăr o pupilă 
de întuneric. 

Era ca şi cum ar fi existat diferite nuanţe de negru, iar 
puţul ăla mi-o deschidea sub priviri pe cea mai întunecată 
dintre ele. Da, m-a cuprins spaima. Dar nu am dat înapoi. 
Voiam să văd, voiam să ştiu. Abia atunci aveam să înţeleg 
cum trebuia să mă comport. 

Dacă să-i spun tot adevărul Annelisei sau să las ca toată 
povestea aceea să fie dată uitării. 

Am înfipt câteva piroane şi am asigurat coarda pe care o 
adusesem cu mine. Am trecut-o prin carabiniera pe care o 
prinsesem de ham şi am început coborârea. 

Am înţeles imediat de ce Werner şi Max aleseseră acel 
loc pentru a-şi pune în aplicare sentinţa la moarte. Fără 
echipament adecvat, ar fi fost imposibil să urci înapoi. 

Stânca era alunecoasă şi aproape complet lipsită de 
prize. 

Mi-am înfrânt orice pornire de claustrofobie şi am mărit 
viteza. 

După mai mulţi metri, când am simţit că terenul 
redevenise plan, mi-am dezlegat coarda şi am privit 
împrejur, încercând să mă orientez. Lampa de pe cască mă 
ajuta prea puţin. 

Acolo, jos, întunericul avea o consistenţă aproape solidă. 

M-am încumetat să fac un pas, sprijinindu-mă de 
peretele umed. Apoi un al doilea şi tot aşa, până când m- 
am depărtat destul de mult de locul pe unde coborâsem. 

Din când în când, câte o insectă mi se aşeza pe mână, 
ceea ce-mi provoca un fior de silă. Erau păianjeni, albi şi 
fantomatici, cu picioare extrem de lungi care porneau 


e 354 a 


dintr-un corp rotund cât o monedă de un euro. 

Dezgustători. 

Chiar în timp ce scuturam unul de pe mine, am simţit 
cum ceva se scurge pe lângă gleznele mele, aşa că m-am 
oprit ca să luminez cu frontala. Apă, am descoperit cu 
surpriză. Mergeam pe marginea unui lac subteran. Mi-am 
băgat vârful degetelor în apă ca să-mi dau seama ce 
temperatură avea. Era rece, dar nu cum m-aş fi aşteptat. 
Uimirea mea nu a durat mult, pentru că un trosnet 
neaşteptat m-a făcut să scot un țipăt pe care ecoul l-a 
captat, reverberându-l la infinit. 

Ceva mare căzuse în apă. Inima mi-a stat pe loc. 

Totul e în ordine, mi-am spus. Munţii sunt într-o 
continuă transformare. De ce să nu fi fost valabil acest 
lucru şi pentru măruntaiele lor? Alunecările într-o peşteră 
ca aceea sunt frecvente. Totul e în ordine, aşadar. Totul e 
în ordine. 

Şi mai ales: nu intra în panică. 

Speologia, la fel ca alpinismul, nu e doar chestiune de 
dexteritate şi de muşchi. 

În timpul filmărilor pentru Mountain Angels, văzusem 
persoane care petreceau zile întregi în sălile de 
antrenament pentru escaladă, foarte bine pregătite tehnic 
şi într-o formă fizică la care eu n-aş fi putut să ajung în 
veci, dar care căzuseră de pe pereţi de stâncă de 
dificultate medie. Cum era posibil aşa ceva? Nu ştiau să 
răspundă la o asemenea întrebare. Rămâneau pierdute în 
faţa camerei de filmat, cu privirea stinsă, dând vina pe nu 
ştiu ce contracţii şi crampe musculare. 

Aiurea. 

Adevărul este că tehnica şi forma fizică bună sunt 
importante, dar reprezintă doar cincizeci la sută din ceea 
ce ai nevoie. Restul ţine doar de cât de tari îţi sunt nervii: 
frica este, în fond, cea care te omoară. Te trezeşti că 
degetele îţi semnalează o stâncă sfărâmicioasă sau că vreo 
insectă bâzâind trece razant pe deasupra capului tău, şi 
gata: peretele pe care-l escaladezi se transformă deodată 
în materializarea tuturor spaimelor tale. 


e 355 a 


Mintea îţi cedează. 

Ştiam prea bine asta. Mi se întâmplase şi mie în crevasa 
aia blestemată. 

Aşa că: nu intra în panică. 

Luasem cu mine o lanternă mare cu halogen, mult mai 
puternică decât frontala de pe cască. Lumina te ajută să-ţi 
alungi frica. Sau cel puţin aşa speram, în străfundul 
sufletului meu. 

Cu grijă, am scos-o din rucsac şi am aprins-o. Am reuşit 
să-mi fac o idee despre dimensiunile încăperii în care mă 
găseam. Lacul subteran era uriaş. Am îndreptat fasciculul 
de lumină al lanternei spre tavan ca să măsor cât de înaltă 
era bolta peşterii. 

Şi atunci am văzut-o. Am văzut Fiara. 


4. 


Era albă. 

Era fioroasă. Şi nemişcată. Dar, am înţeles imediat, era 
numai gheaţă. 

Am mutat lanterna în altă direcţie, desenând iatagane 
argintii pe suprafaţa apei. La fiecare încreţitură a apei, 
părea că lacul subteran ar fi zâmbit. Dar nu era un zâmbet 
prietenos, credeţi-mă. 

Am urmărit cu privirea undele până când am identificat 
epicentrul, la vreo zece metri distanţă de mine. Un soi de 
iceberg, complet alb, în miniatură, plutea nepăsător, 
mişcându-se uşor în sus şi-n jos de parcă mi-ar fi făcut 
semn. 

Vino aici, spunea, vino la mine. 

Am încercat să mă liniştesc, căutând o explicaţie 
plauzibilă. Nu mi-a trebuit mult s-o găsesc. 

Din când în când, stratul de gheaţă de deasupra mea 
ceda, lăsând să se desprindă din el în apă nişte blocuri ca 
de marmură. Asta era toată scamatoria. Poate că fusese 
căldura trupului meu cea care declanşase acea reacţie. Pur 
şi simplu o chestiune de fizică. 

Problema e că asta m-a făcut să mă gândesc la peşteră 


e 356 » 


ca la o fiinţă vie. 

Cu mine înăuntrul ei. 

În tot acel alb. 

Am simţit un gust acru în gură. Mintea mea, pe care mi- 
o antrenasem încă de mic să croiască poveşti, şi-a început 
urzeala meschină. Adică să plece de la un punct a şi să 
ajungă la... la urletele lui Grünwald atunci când trebuie să 
se fi trezit singur, în tot acel întuneric. 

La încercările sale eşuate de a escalada puţul. 

Unghii rupte, sânge, rugăciuni şi zbierete. 

Decizia lui de a căuta o altă cale de ieşire. Mersul lui în 
cerc, făcându-l să ajungă până aici. 

Şi apoi? Să fi mers mai departe? Să fi încercat să înoate? 
Eu unul n-aş fi încercat, dar Grünwald era expert în 
comparaţie cu mine, poate că riscase şi intrase în soiul 
acela de... 

Nişă. 

Asta era cuvântul. 

Patru litere. 

O nişă ecologică. Protejată de factorii externi. O lume în 
care ticăitul ceasului nu avea nicio semnificaţie. Exact ca 
în teoriile lui Grünwald. 

Am respirat adânc. Mi-am relaxat muşchii spatelui, prin 
uşoare mişcări circulare. Erau încordaţi ca un mănunchi 
de fire de oţel. Am strâns şi am desfăcut pumnii ca să-mi 
reactivez circulaţia sângelui. Începea să mi se facă frig. 
Trebuia să-mi menţin muşchii calzi şi relaxaţi. Altfel, 
aveam să rămân acolo pentru totdeauna. La fel ca 
Grünwald. La fel ca... oare câţi alţii? Câţi îşi găsiseră oare 
sfârşitul acolo înăuntru? Dreptatea Strămoşilor, aşa cum o 
numise Werner. Eu, în schimb, le numeam linşaje. 

Gesturi barbare. 

Şase litere: „moarte”. 

Dacă n-aş fi zăbovit în reflecţiile acelea macabre şi m-aş 
fi întors pe urma propriilor mei paşi, aş fi putut evita tot 
ceea ce s-a petrecut după aceea, căci numai din întâmplare 
am zărit, ghemuit într-o despicătură din stâncă, un 
cadavru. 


e 357 a 


Hainele demodate care atârnau pleoştite pe ceea ce-i 
mai rămăsese din trup. Genunchii strânşi la bărbie. 
Piciorul drept rupt în două locuri. 

Oasele îi luceau în lumina lanternei. 

— Salut, Oscar, am zis. 

Lacul mi-a răspuns cu un clipocit. 

Mă găseam în faţa rămăşiţelor pământeşti ale lui 
Grunwald. 

Ţinea la piept rucsacul, cu braţele strânse în jurul 
genunchilor, cu capul atârnându-i într-o parte, cu falca 
larg deschisă. Un copil pedepsit. Un om învins. 

Condamnat la întunericul veşnic din măruntaiele acelui 
Bletterbach. 

Mi-am imaginat cât trebuie să fi suferit de unul singur 
acolo, cu piciorul rupt, târându-se în încercarea de a-şi 
găsi salvarea. Mi-am imaginat întunericul ce-l strangula, 
halucinaţiile, nebunia. O agonie lentă şi oribilă. Şi în cele 
din urmă, moartea. 

Orbitele goale ale craniului transmiteau o disperare care 
venea de dincolo de frică. Un om înnebunit, prizonier al 
celei mai înfiorătoare dintre închisori. 

Da, ştiam, era un criminal, dar nimeni nu merita o 
pedeapsă atât de înfricoşătoare. Mi-a fost milă de el. 

Şi am simţit oroare faţă de ceea ce făcuseră Werner şi 
toţi ceilalţi. 

Nu ştiu cât timp am rămas lângă cadavrul lui Oscar 
Grinwald. Îmi amintesc doar că atunci când miriapodul, 
lung de douăzeci de centimetri, a ţâşnit din acele orbite 
care mă hipnotizaseră, am sărit ca ars înapoi, surprins şi 
dezgustat, şi mi-am pierdut echilibrul. 

Am căzut în lac şi am scăpat lanterna din mână. Apa s-a 
închis la loc deasupra mea cu un zgomot înăbuşit. Am 
început să mă zbat, încercând să respir, dar nu am făcut 
decât să înghit apă la nesfârşit. Eram orb şi surd. 

Susul şi josul deveniseră totuna. 

Am dat agitat din mâini şi picioare, în mişcări stupide 
dictate numai de panică, ceea ce m-a făcut să mă afund şi 
mai tare. Am simţit cum îmi iau foc plămânii şi cum 


e 358 + 


stomacul mi se umple de acelaşi venin cu gust de fiere. 

Totul era negru, totul era întuneric. 

Am acţionat din instinct, şi instinctul a fost cel care mi-a 
salvat viaţa. M-am eliberat de rucsac şi am lăsat ca forţa 
gravitaţiei să-l tragă la fund. L-am simţit cum îmi alunecă 
din spate şi atunci m-am împins cu toată forţa în direcţia 
opusă. Câţiva metri care aproape că se dovediseră fatali. 

Odată ajuns la suprafaţă, am tuşit şi scuipat o bună 
bucată de vreme şi, în loc să continui să mă agit aiurea, am 
făcut pluta. 

Câte un lucru pe rând, mi-am spus. Mai întâi respiră. 
Apoi priveşte în jur. Găseşte malul. Şi înoată înspre el cât 
de repede poţi. 

Frontala de pe cască funcţiona cu intermitențe. Probabil 
o lovisem de ceva când picasem în apă. Trimitea flash-uri 
scurte (lumină, întuneric, lumină, întuneric), care luminau 
apele negre şi nemişcate ale lacului într-un joc de umbre 
care nu-mi ajuta ochii să se obişnuiască deloc cu 
întunericul, ci dimpotrivă. În timpul unuia dintre 
preţioasele momente de lumină, mi s-a părut că zăresc, în 
fine, malul şi am început să înot în direcţia respectivă. Cu 
mişcări lente şi metodice. 

Dar... 

Nu era mal. Era ceva rece şi vâscos. Gheaţă, m-am 
gândit. Numai şi numai gheaţă. Dar gheaţa a început să se 
mişte. lar pe sub apă, ceva mi-a atins genunchiul. 

Lumină, întuneric. Lumină, întuneric. 

Ceea ce mă atinsese era mare şi alb, iar când lumina 
frontalei a căzut deodată pe el, s-a cufundat înapoi. În 
întuneric am auzit zgomotul apei care se închidea la loc 
deasupra lui. Ca şi cum ar fi fost un peşte mare şi albicios. 

Sau... 

Urletele mele au devenit un cor de vuiete, mii de voci 
suprapuse, care păreau să-şi bată joc de teroarea mea. 
Urletele femeilor condamnate de localnicii din Siebenhoch. 
Râsetele vrăjitoarelor îngropate acolo în adâncuri. Era 
ceea ce spusese Günther că auzise. Ceea ce probabil a 
auzit Oscar Grunwald înainte să moară, ghemuit în 


e 359 = 


scobitura aia din stâncă de parcă... De parcă văzuse ceva 
înfiorător mişcându-se prin apă. Ceva mare şi rece. Şi 
pentru a doua oară am simţit cum îmi atinge piciorul. Tot 
mai insistent. Mi-am ridicat brusc piciorul şi am sfârşit cu 
capul sub luciul apei. Moment în care lanterna s-a aprins. 

Lumină. 

Era alb. Era uriaş. 

Jaekelopterus Rhenaniae. 

Am dat iute din picioare. 

Am izbutit să ies la suprafaţă, la aer. Respiram greu şi 
cu zgomot. Am început să înot. Să mă îndepărtez de acolo. 
Fără să mă gândesc la apariţia aceea albă şi alunecoasă, 
cu nume latinesc, care mă prinsese de bocanc. La cleştii 
săi de patruzeci şi şase de centimetri. La mărimea sa 
nefirească. Un scorpion marin de doi metri şi jumătate. La 
ochii săi perfect rotunzi, negri, atât de inumani încât erau 
aproape de neîndurat. 

Un prădător vechi de milioane de ani. 

Nu. Te. Gândi. 

Aşa mi-am ordonat în sinea mea. 

Cum vâna /aekelopterus Rhenaniae? Mişcările sale erau 
oare rapide şi letale ca ale rechinilor ori semănau mai 
degrabă cu cele ale crocodililor? Avea să mă apuce mai 
întâi de picior, pentru ca apoi să-i simt cleştele cum îmi 
taie osul şi cartilajele sau avea să mă tragă la fund, 
făcându-mă astfel să mă înec? 

Mai rău: unde se dusese? 

De ce nu mă atacase deja? 

La naiba, nu te mai gândi! 

Acolo în adâncuri nu era niciun monstru. Era imposibil. 
Nu eram cu adevărat convins că-l văzusem. Monstrul alb în 
apele ca de cerneală ale lacului. Doar mi se părea că-l 
zărisem. Secretul ca să n-o iau complet razna erau acele 
banale cinci litere: „părea”. N 

Gustul de fiere al apei îmi provoca greață. În plus, mă 
cuprinsese frigul. Am continuat să înot, încercând să 
menţin aceeaşi direcţie. Era un lac subteran, nu un ocean. 
Mai devreme sau mai târziu, aveam să găsesc un punct de 


e 360 œ» 


care să mă sprijin. Am înotat până când degetele mele au 
dat de o stâncă solidă. Extenuat, m-am tras pe uscat. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă găseam, dar 
ştiam că trebuie să mă mişc. Ud cum eram, riscam să mor 
degerat. Să mă mişc aşadar, dar în ce direcţie? 

Era, în fond, acelaşi lucru. 

Am continuat să merg. 

Bezna îmi intrase în piele, mă înghiţise. 

Zgomotul respirației mele a devenit cel al adâncurilor 
din Bletterbach. 

Timpul s-a destrămat până a dispărut cu totul. 

În cele din urmă, epuizat, m-am prăbuşit la pământ. 
Poate că mă găseam la numai câţiva paşi de o ieşire, dar 
fără lumină n-aş fi observat-o niciodată. Totul era zadarnic. 
Mă aflam într-un labirint. 

Mi-am acoperit faţa cu mâinile. 

M-am gândit la Clara, la Annelise. 

— Vă cer iertare, am spus. 

Vrăjitoarele au izbucnit într-un hohot de batjocură pe 
seama prostiei mele. 

Poate că am adormit, nu-mi mai amintesc. 

M-a trezit un zgomot înspăimântător. Un răcnet care m- 
a făcut să sar instantaneu în picioare, tremurând. 

Nu era o halucinație. Era bubuitul unui lucru de neoprit, 
care se mişca pe sub luciul apei, izbind-o cu ceea ce nu 
putea fi altceva decât o coadă. 

O coadă lungă acoperită de o carapace. Nişte ochi 
precum două puțuri negre. Nişte cleşti ascuţiţi ca lamele. 

Se apropia. 

Jaekelopterus Rhenaniae. 

Şi aşa se termină jalnica poveste a lui Jeremiah Salinger, 
mi-am spus în sinea mea. 

Devorat de un monstru bătrân de când lumea. 

Am izbucnit într-un râs pe care nu mi-l mai puteam opri. 

Era cea mai ridicolă moarte dintre toate despre care 
auzisem vreodată. 

— Fă-te încoace, nemernicule! am ţipat. 

Vuietul se apropia cu viteză. 


e 361 » 


Mă urmărise, aşadar. Îmi spionase în tăcere fiecare 
mişcare. A aşteptat să-mi sece forţele. Să mă cuprindă 
disperarea. Răbdător, implacabil. Iar acum mă ataca. 

Era viclean, nenorocitul. 

— Vino încoa', blestematule! 

M-am sprijinit de perete, căutând să desprind o piatră cu 
care să mă pot apăra. Aveam de gând să mă lupt până la 
ultima picătură de sânge. Când Jaekelopterus urma să-şi 
facă apariţia, aveam să-i arăt că vremea lui era de mult 
apusă. Că el dispăruse de mult. Că murise. Că se stinsese. 

Degetele mele au găsit ceva cu mult mai preţios decât o 
piatră. Găsiseră nişte scrijelituri în stâncă. 

Câteva linii drepte, săpate adânc în stânca goală. Trei 
triunghiuri cu vârful în sus. Făcute de mâna omului, fără 
nicio îndoială. Geometrice. Nimic din natură nu ar fi putut 
sculpta în piatră într-un fel atât de precis. Destinul nu-mi 
oferea o armă, ci ceva cu mult mai bun. 

Speranţa. 

Am pipăit locul, cuprins de frenezie. 

Răcnetul lui /aekelopterus se auzea tot mai aproape. La 
numai cinci metri depărtare sau chiar mai puţin. La câţiva 
centimetri distanţă de cele trei triunghiuri, degetele mi s- 
au prins de un cârlig de metal. 

Bubuitul s-a prefăcut într-un tunet. 

La numai un metru de mine. 

Simţeam pe faţă picături de apă puturoasă. 

Am scos un urlet şi m-am tras într-o parte, prinzându-mă 
cu toate puterile mele de cârligul din fier care ieşea din 
stâncă. Am simţit cum mi se întind muşchii pe tot spatele. 
Durerea mi-a urcat până în gât. M-am clătinat, am sărit 
înainte şi înapoi, mi-am pierdut echilibrul, m-am prins cu şi 
mai multă forţă, m-am lovit cu casca de stâncă, iar lampa 
frontală a început din nou să funcţioneze. 

O lumină miraculoasă, orbitoare. 

Ce am văzut atunci? 

Un bloc uriaş de gheaţă care plutea. Nimic altceva. 


5. 


e 362 » 


Minerii trebuie să fi fost cei care au înfipt cârligul în 
stâncă şi au cioplit cele trei triunghiuri. Cei care lucrau în 
minele de cupru surpate în anii '20. Era o modalitate de a 
semnala ieşiri sau cotituri şi de a nu se rătăci în galeriile 
pe care ei înşişi le săpau. De obicei, era o cruce mică. 
Alteori, iniţiale sau simboluri care, într-un fel sau altul, 
făceau referire la cel care le construise sau la localitatea 
din care provenea muncitorul respectiv. Nu avea 
importanţă. Acele semne săpate în piatră însemnau 
speranţă. 

Am pipăit peretele peşterii până când am dat peste 
intrarea într-o altă galerie, pe care era scrijelit acelaşi 
simbol. Nu-mi puteam stăpâni bucuria. Am apucat-o pe 
acolo fără să mai stau pe gânduri. 

A trebuit să merg de-a buşilea, aproape că mă dădeam 
cu capul de tavanul galeriei. Frontala continua să 
funcţioneze cu intermitențe. Nu-mi mai păsa. Speranţa îmi 
dădea o energie proaspătă. In plus, simţeam că traseul 
meu era în sfârşit în urcuş. 

Nimic pe lumea asta nu m-ar fi putut opri. Şi nici nu m-a 
oprit. 

Deodată, am simţit aerul proaspăt de afară. 

Când am văzut lumina, ca o găurică undeva acolo sus, 
am început să plâng. M-am împiedicat şi am alunecat. Am 
căzut, mi-am julit mâinile. M-am chinuit din nou şi din nou. 
Mi-am rupt unghiile din carne, am înjurat, am făcut spume 
la gură. În cele din urmă, agăţându-mă de rădăcinile 
noduroase ale unui castan, m-am tras în sus spre sursa de 
lumină. 

Când m-am văzut la suprafaţă, am scos un urlet ale cărui 
ecouri au umplut întreaga strâmtoare. 

M-am rostogolit prin zăpadă, cufundându-mă în frigul 
care mi se părea atât de pur încât riscam să-mi pierd 
minţile. Aerul pe care-l respiram era dulce ca mierea. 
Soarele mă orbea. Cu toate că era difuz, în amurg, eram 
uluit să-l văd. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama 
că hoinăreala mea prin măruntaiele muntelui nu durase 
decât o clipită. Şi atunci am început să simt muşcătura 


e 363 + 


frigului. 

M-am întors la realitate. 

Eram fără echipament, ud leoarcă, şi simţeam cum 
corpul meu e pe punctul de a ceda. Trebuia să mă mişc. M- 
am urcat cu greutate în castanul ale cărui rădăcini mă 
salvaseră. M-am căţărat până la nodul zdravăn a două 
ramuri groase şi m-am aşezat călare. Am scrutat orizontul 
şi am recunoscut imediat traseul turistic din Bletterbach, 
cu marcajele lui clare în alb şi roşu, cu semnalele de 
avertizare. Obiecte obişnuite, lucrate de tâmplarii din 
zonă. 

Mie mi se păreau însă capodopere demne de un muzeu. 


6. 


Am intrat pe aleea din faţa casei, mirându-mă cum un 
gest atât de banal mi se părea acum de-a dreptul 
miraculos. De la ferestre se vedea o lumină blândă, caldă. 

Am stins motorul. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi, chiar în acel moment, 
Clara a dat la o parte perdeaua şi mi-a făcut semn cu 
mâna. l-am răspuns la fel. În spatele fiicei mele am zărit 
profilul Annelisei. 

Era atât de frumoasă. 

Am coborât din maşină. 

Cel care mi-a deschis uşa a fost Werner. S-a uitat lung la 
faţa mea plină de zgârieturi şi vânătăi. Apoi la mâinile 
umflate şi distruse. A făcut ochii mari şi a dat să spună 
ceva. l-am făcut semn să tacă. 

I-am întins mâna şi mi-a răspuns cu acelaşi gest. 

Nu era nevoie de cuvinte. 

Am trecut pe lângă el şi m-am apropiat de Annelise. Era 
stană de piatră. Arătam ca un cadavru. 

— Te iubesc, i-am spus. 


7. 


În noaptea aceea am aşteptat ca Annelise să adoarmă, 
apoi m-am furişat jos din pat, m-am îndreptat spre birou şi 
e 364 » 


am închis uşa în urma mea. Mi-am deschis computerul şi 
am actualizat documentul. 

Şi apoi l-am aruncat în Recycle Bin. 

Povestea se încheiase. 


e 365 + 


Doi taţi 


1. 


Ultimele zile din martie mi le-am petrecut în pat, răpus 
de o febră care mă transformase într-o cârpă. 
Medicamentele antitermice nu mă ajutau cu nimic: starea 
de rău mi se trăgea numai în parte de la suferințele 
trupului. Coborârea în Bletterbach, în măruntaiele lui, mă 
doborâse, iar corpul meu avea nevoie de timp ca să-şi 
reseteze contoarele şi să pornească din nou. 

Dormeam puțin şi cu întreruperi. În acele scurte 
intervale de somn, mă întorceam în peşteră. Revedeam 
pupila acelui ochi de întuneric, cadavrul lui Grünwald, iar 
monstrul care ieşea din apă nu era un bloc de gheaţă, ci 
avea gură, cleşti şi un nume latinesc. Mă trezeam 
dezorientat şi speriat, dar în siguranţă. 

Acasă. 

Acasă însemna Clara, care intra în dormitorul meu cu o 
feţişoară îngrijorată, aducându-mi un suc sau un fresh de 
fructe care, din pricina bolii, mi se păreau dezgustătoare, 
dar pe care le beam până la ultima picătură numai ca să-i 
fac pe plac. 

— E bun, papâ? 

— Foarte bun, scumpo, spuneam, în timp ce făceam mari 
eforturi ca să nu vomit. 

— Vrei să-ţi iau temperatura? 

— Vreau un pupic, puiule. 

Şi primeam tot timpul mai multe, nu doar unul. 

Uneori, când Annelise ieşea să facă cumpărăturile, Clara 
intra în vârful picioarelor şi se aşeza pe marginea patului. 
Îmi spunea tot felul de poveşti şi îmi mângâia părul, ca şi 
cum ea era adultul, iar eu copilul de care trebuia să aibă 
grijă. De foarte multe ori rămânea pur şi simplu nemişcată, 
privindu-mă. 

Vă puteţi imagina un tablou al iubirii mai înduioşător 


< 366 » 


decât acesta? 

Annelise nu m-a întrebat nimic niciodată. S-a arătat 
binevoitoare, atentă şi îngrijorată. Ştiam însă că toate 
întrebările fuseseră doar amânate, puteam să-i citesc asta 
în ochi. Dar mai întâi trebuia să mă înzdrăvenesc. Ceea ce 
am şi făcut. 


2. 


Febra mi-a trecut. Aveam în continuare vertijuri şi mă 
simţeam de parcă m-ar fi călcat un compresor. Dar ochii 
nu mi se mai împăienjeneau de lacrimi când încercam să 
citesc o pagină de ziar, iar din durerea de cap mai 
rămăsese doar o uşoară jenă în ceafă. Mi-a revenit pofta de 
mâncare. Annelise îmi oferea cantităţi inimaginabile de 
delicatese pe care nu le puteam refuza. Era atât de bine să 
simt şi altceva în afară de durere. 

După câteva zile petrecute trândăvind în halat de casă, 
am hotărât să mă aventurez în lumea de afară. Aveam 
nevoie de aer proaspăt. Şi, să nu mi-o luaţi în nume de rău, 
de un Marlboro. 

Am tras pe mine o pereche de jeanşi groşi şi un pulover, 
mi-am pus bocancii şi haina căptuşită, şi am ieşit pe uşa 
casei hotărât, ca Harrison Ford în căutarea Sfântului 
Graal. 

Cu paşi şovăielnici, am ajuns până la gardul de la 
intrarea în curte. Mi-am trecut degetele peste el şi m-am 
întors. Mulţumit de isprava mea, m-am răsfăţat cu o ţigară, 
aşezat pe trepte. 

Soarele era sus pe cer şi strălucea aşa cum nu-l mai 
văzusem de luni întregi. Vântul îmi aducea mireasma 
pădurii. Primăvara îşi făcea cu adevărat simțită prezenţa. 

Ici şi colo mai erau petice de zăpadă, mai ales pe 
marginea străzilor, acolo unde maşinile de deszăpezire o 
adunaseră în grămezi murdare şi cenuşii, dar natura se 
trezea la viaţă. 

Şi eu odată cu ea. 

Deodată mi-am dat seama că Annelise era în spatele 


e 367 » 


meu, în picioare. 

— Cred că-ţi datorez nişte explicaţii, i-am spus. 

Şi-a tras cu un gest elegant fusta sub ea şi mi s-a aşezat 
alături, sprijinindu-şi capul de umărul meu. 

În depărtare s-au auzit fluieratul strident al unei mierle 
şi apoi un fâlfâit de aripi. O pasăre de pradă zbura în 
înaltul cerului presărat cu nori albi şi leneşi. 

— Spune-mi un singur lucru, Salinger, mi-a cerut 
Annelise. S-a terminat povestea aia? 

M-am întors spre ea. 

M-am uitat adânc în ochii ei. 

— S-a terminat. 

A izbucnit în lacrimi. M-a îmbrăţişat. Am privit norii. 

Aş fi putut să-i ating cu mâna. 


3. 


Două zile mai târziu, mi-am făcut o programare la 
acelaşi medic specialist care mă pusese pe picioare după 
accidentul din 15 septembrie. Când i-am mărturisit că nu 
luasem niciunul dintre medicamentele psihotrope pe care 
mi le prescrisese, a luat foc. 

I-am înghiţit criza de furie în tăcere, cu expresia unui 
câine bătut, până când s-a mai potolit. Apoi i-am explicat 
decizia mea de a relua tratamentul pe care, de fapt, nu-l 
începusem niciodată: tocmai pentru asta mă găseam acolo, 
în faţa lui. 

Era cazul să-mi revin, i-am explicat, făcusem totul numai 
după capul meu şi greşisem. 

Nu aveam de gând să mă îndop cu hapuri care să facă 
din mine un biet damblagiu fericit (la auzul cuvintelor 
mele, faţa i s-a făcut verde-albastră), dar venise vremea să- 
mi iau adio de la coşmaruri şi de la atacurile de panică. 

Apoi a urmat un soi de târguială între noi, ceea ce era 
aproape amuzant, dacă te gândeşti că bărbatul în halat alb 
nu încerca să-mi vândă vreo maşină la mâna a doua sau 
vreun abonament la Pay-TV, ci voia doar să-mi facă viaţa 
mai bună. 


< 368 » 


Mi-a prescris nişte sedative uşoare şi un alt fel de 
somnifere, pentru ca nopţile să-mi fie mai puţin agitate. Şi- 
a luat la revedere de la mine cu o mare îndoială pe chip. 

Îi înţelegeam nedumerirea, cu toate astea nu-i puteam 
explica adevăratul motiv al deciziei mele. Faptul că acum 
istoria cu Bletterbach, istoria masacrului din Bletterbach, 
reprezenta doar un document ajuns în coşul de gunoi al 
laptopului meu. Un document încheiat. 

Reuşisem. 

Scrisesem povestea lui Evi, Markus şi Kurt. Şi pe cea a 
lui Werner, Hannes, Gunther, Max, Verena, Brigitte, 
Manfred, Luis, Elma. Monografia acelui loc numit 
Siebenhoch. 

Nimeni nu avea s-o citească vreodată, iar eu n-aveam de 
gând să fac niciun film după aventura aceea blestemată, 
dar ce mai conta? Îmi demonstrasem mie însumi că eram 
încă în stare să fac ceea ce-mi plăcea cel mai mult pe 
lume: să spun poveşti. 

Venise timpul să dau pagina. 


4. 


— De tine va avea grijă Frau Gertraud, a spus Werner. 
Îţi place de Frau Gertraud, nu-i aşa, Clara? 

Clara s-a uitat întâi la mine, apoi la Annelise, după care 
a confirmat, dând cu timiditate din cap. 

— A citit toate cărţile din lume. 

Werner şi-a desfăcut larg braţele. 

— Aţi văzut? Nu e nicio problemă. Veniţi la cină la mine? 

Annelise a încercat să-şi ascundă surpriza provocată de 
invitaţie replicând: 

— De ce nu? 

— Ce fată cuminte, a zis el şi a strâns-o în braţe. 

După care a dispărut în jeepul său. 

— Tu ai idee ce înseamnă toate astea? m-a întrebat 
Annelise, când am intrat din nou în atmosfera caldă a 
casei. 

— Cine ar putea şti? 


< 369 + 


— Dar petreceţi o grămadă de timp împreună. 

— E adevărat. 

— Mă gândeam că staţi şi de vorbă. 

Mi-am petrecut mâna pe după mijlocul ei. 

— De câte ori e nevoie să-ţi tot explic, iubito? Bărbaţii 
nu vorbesc între ei. Bărbaţii bodogăne şi beau bere. 
Pardon. Beau ţuică. 

Nu a râs. 

— Dar lui îi place la nebunie să stea cât mai mult cu 
Clara. Mi se pare ciudat că... 

Am întrerupt-o. 

— În loc să te frămânţi cu atâtea întrebări, de ce nu te 
gândeşti să te bucuri de seara asta liberă? i-am spus. 

Werner nu-mi spusese nimic, dar aveam o vagă idee 
despre ce avea de gând să facă în seara aceea. N-am să 
ascund că un asemenea gând mă cam speria. Dar m-am 
prefăcut că mă preocupă alte lucruri. 

Am fost vesel, vorbăreţ. Am ajutat-o pe Clara să-şi 
aleagă hainele pe care să le poarte în orele în care Frau 
Gertraud, bibliotecara din Siebenhoch, urma să-i fie baby- 
sitter. 

Când femeia în palton verde-închis a bătut la uşă, în 
jurul orei şapte, fata mea se răzgândise de cel puţin trei 
sute de ori (jeanşii şi un pulover erau prea de casă, fusta 
verde era pentru serile la restaurant, poate cea roşie...), 
iar eu, deşi afişam o faţă prietenoasă, eram tensionat ca o 
coardă de vioară. 

Cina spre care Annelise şi cu mine ne îndreptam nu era 
una ca toate celelalte, ci era un rămas-bun ce avea să 
adauge noi riduri pe chipul femeii pe care o iubeam. 

M-am ţinut tare. 


5. 


Werner ne-a deschis uşa şi am dat mâna. Mi-a căutat 
privirea, dar eu i-am evitat-o. 

Am vorbit de New York, de Siebenhoch. Despre Clara 
care în septembrie urma să înceapă şcoala. Despre Frau 


e 370 œ» 


Gertraud. 

M-am comportat firesc. 

Werner slăbise, lucru evident, şi cu toate astea, când s-a 
ridicat să aducă desertul din frigider, m-am arătat mirat de 
comentariile soţiei mele. 

— Werner? am spus. Mie mi se pare că arată foarte bine. 

Sprinţar ca zombii făcuţi bucăţi din fotografiile din cutia 
în formă de inimă. 

Remarca din urmă am făcut-o doar în sinea mea, dar am 
făcut-o. 

Când am terminat desertul, Werner i-a întins Annelisei 
un mic cadou frumos împachetat. 

— Asta e pentru tine. Din partea mea şi a Hertei. 

Ea a clipit confuză. 

— Ce este? 

— Deschide-l. 

Annelise m-a privit, încercând să înţeleagă dacă ştiam ce 
conţine pacheţelul. Nu aveam nici cea mai vagă idee, 
gestul lui Werner mă luase prin surprindere şi pe mine. 

Annelise a desfăcut mai întâi funda, apoi hârtia velină în 
care era împachetat. Înăuntrul cutiuţei era un ceasornic de 
buzunar. Rotund, cu cadran alb, simplu. Capacul interior 
era din argint, zgâriat ici şi colo. Orele erau în cifre 
romane, iar limbile ca nişte săgeți gotice. 

Annelise l-a privit uimită. 

— Şi eu ce-ar trebui să fac cu el, papâ? 

— E al tău, i-a răspuns Werner cu seriozitate. 

— Mulţumesc, dar... 

În cele din urmă, Annelise a observat expresia gravă de 
pe faţa tatălui său. 

Incepe, m-am gândit. 

Am simţit o oarecare uşurare. Rolul meu în piesa aceea 
luase sfârşit. 

Puteam să părăsesc scena, să mă retrag în culise şi să 
mă pregătesc să adun la loc inima făcută bucăţi a soţiei 
mele. 

— Ceasul acesta aparţine familiei noastre de mai bine de 
un secol. Uită-te pe capacul interior. 


e 371 » 


Annelise a citit cu voce tare. Era o dată. 

— 12 februarie 1848. 

Werner a aprobat din cap. 

— A fost un dar de nuntă. De atunci e lăsat mai departe 
din tată în fiu. Acum eu ţi-l dăruiesc ţie. 

— E foarte frumos, papă, dar... A 

— Trebuie să ai grijă de el, mecanismul e fragil. In 
fiecare seară, trebuie să-l întorci, aşa cum au făcut toţi cei 
din neamul Mair până azi. Altfel riscă să se strice. 

— Papă... 

Annelise era palidă. 

Werner i-a dăruit un zâmbet dulce şi infinit de dureros. 

— Sunt pe moarte, fetiţa mea. 

Annelise a aşezat ceasul pe masă ca şi cum, dintr-odată, 
i-ar fi fost teamă de el. 

— Timpul meu e pe terminate. De aceea vreau ca acest 
ceas să ajungă la tine. Ştii de ce trebuie să-l întorci în 
fiecare seară? Pentru că astfel preţuieşti mai mult 
curgerea minutelor. Sunt exact cuvintele pe care tatăl meu 
mi le-a spus în ziua când mi l-a dăruit. Cine ştie unde o fi 
citit fraza asta. Poate că-i aparţinea chiar lui, cine poate 
şti? Noi, cei din familia Mair, am fost mereu puţin ciudati. 
Şi puţin nebuni, şi puţin naivi. Ce voia el să spună e că 
trebuie mereu să fii atent la trecerea timpului. 

— Papă, a şoptit Annelise cu ochii scăldaţi în lacrimi. Tu 
nu poţi fi cu adevărat pe moarte. Tu eşti Werner Mair, nu 
poţi să mori. O ştie toată lumea din Siebenhoch, tu... tu... 

Werner a clătinat din cap. 

— Îţi aminteşti când am căzut în pod şi m-am dus să-mi 
fac nişte controale? Doctorul a făcut aşa cum fac 
întotdeauna doctorii în astfel de cazuri. M-a trimis la un 
coleg de-al său şi tot aşa. Doar că, de fiecare dată, faţa 
medicului peste care dădeam se făcea din ce în ce mai 
lungă. În cele din urmă, pe cel care a tras paiul mai scurt a 
picat măgăreaţa să-mi dea vestea diagnosticului. Am 
cancer osos. Neoperabil. Netratabil. 

A fost ca şi cum un vampir invizibil i-ar fi supt Annelisei 
sângele până la ultima picătură. 


e 372 a 


— Nu poţi să mă laşi singură, a murmurat. 

— Nu te las singură, copila mea. li ai pe soţul tău şi pe 
fetiţa ta. Ai viaţa ta, a spus şi a luat ceasul de pe masă, 
aşezându-i-l în palmă şi strângându-i apoi pumnul. 

— Ai încă atâtea de făcut, ai munţi de urcat, bătălii de 
câştigat sau poate chiar şi de pierdut, ca să dobândeşti un 
dram de înţelepciune în plus. Şi sunt convins că soarta îţi 
va hărăzi multe zile însorite să-ţi încălzească oasele când o 
să vină vremea în care timpul se va măsura în minute, şi 
nu în ani. Apoi, la sfârşit, o să iei acest ceas, o să faci un 
pacheţel mai frumos decât al meu şi o să i-l dăruieşti 
Clarei. 

— Dar eu... a spus Annelise, scuturându-şi capul. Eu n-aş 
şti ce să-i spun. Eu... 

Vorbea de parcă spera să convingă boala să-i mai 
îngăduie un timp lui Werner. 

— Când o să vină ziua aceea, o să ştii, i-a răspuns el. 

Annelise i s-a aruncat de gât, la fel cum făcea Clara cu 
mine atunci când era speriată. Însă cea care plângea acum 
agăţată de gâtul tatălui ei nu era o fetiţă, era o femeie în 
toată firea, femeia pe care o iubeam şi pe care jurasem s-o 
apăr de orice rău din lumea asta. 

O promisiune pe care nu puteam s-o respect. 

Diavolul râde mereu la urmă, spunea Krampusmeister. 

M-am ridicat, simţindu-mă ca un scafandru pe fundul 
mării. 

Tatăl şi fiica aveau lucruri de vorbit, secrete de 
dezgropat şi lacrimi de împărtăşit unul altuia. În timp ce-i 
lăsam singuri, m-am rugat ca, în ziua în care la rândul meu 
voi sta în faţa Clarei, să am aceeaşi seninătate cu care 
Werner îi dezvăluia acum Annelisei ultimul dintre mistere. 


6. 


Toată săptămâna care a urmat, Annelise n-a făcut decât 
să se învârtă prin casă, cu ochii înroşiţi de plâns şi privirea 
înceţoşată. Era ca şi cum aş fi trăit cu o fantomă. Era 
sfâşietor s-o văd astfel. 


e 373 a 


Mai ales pentru Clara, care nu pricepea nimic din 
comportamentul mamei sale. 

— Mami e bolnavă? 

— Uşor răcită, poate. 

— Să-i pregătim un suc de fructe? 

— Nu cred că are nevoie de aşa ceva. 

— Şi atunci de ce are nevoie? 

— Să stea puţin singură. 

— De ce? 

— Pentru că uneori adulţii au nevoie să rămână singuri. 
Ca să se gândească. 

Apoi, ca să pun capăt acelei cascade de întrebări, 
încercam să-i distrag atenţia. Inventam un fel nou de a ne 
amuza, căutam un joc de cuvinte, o provocam să găsească 
cel mai lung cuvânt din lume, orice numai să nu resimtă 
toată acea amărăciune. Puteam înţelege ceea ce simţea 
Annelise, dar nu voiam să se închidă în durerea ei, 
întorcând lumii spatele. 

Nu era momentul pentru aşa ceva. 

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Clara, am luat-o 
deoparte. 

— Trebuie să faci ceva, iubito. 

— Păi şi nu fac? mi-a spus ea înfuriată, de parcă aş fi 
întrerupt-o din nu ştiu ce gânduri. 

— Nu, tu îţi jeleşti tatăl, i-am răspuns cu blândeţe. 

— Fireşte că-mi jelesc tatăl, Salinger! a izbucnit ea. Doar 
are cancer! 

— Dar încă nu a murit. Îţi aminteşti ce ne-a spus? 
Tratamentul, deocamdată, dă rezultate, durerea e aproape 
inexistentă. Ar trebui să profiţi de asta. 

Annelise m-a privit de parcă aş fi înjurat în biserică. 

— Ca să ce? 

— Ca să-i fii cât mai aproape, i-am zis. Pentru că lucrul 
cel mai important pe care-l putem face pentru părinţii 
noştri e să-i determinăm să ne lase cât mai multe amintiri 
frumoase. 


e 374 a 


În pântecele Fiarei 


1. 


Pe 20 aprilie, m-am trezit cu bătăi la uşă în toiul nopții. 
Şi cu o sonerie furioasă care m-a făcut să sar din pat ca 
ars. Inima mea părea că vrea să-şi ia zborul din piept. 

Buimac de la somnifere, întrebându-mă dacă nu cumva 
izbucnise vreun incendiu care să radă Siebenhoch de pe 
fata pământului sau vreun alt dezastru de proporții 
apocaliptice, am coborât scările şi am deschis uşa fără să 
întreb măcar cine face toată hărmălaia aia. 

Silueta care s-a desprins din întuneric m-a îmbrăţişat cu 
forţa unui urs. 

— Salinger! Aşa-i c-o dau mereu în bară cu fusul orar? a 
strigat. Şi unde e dulceaţa mea? 

— Mike, Clara e în pat şi doa... 

Dar ea nu dormea. 

Clara a zburat pe scări, coborând câte două trepte o 
dată, şi a aterizat drept în braţele lui Mike, care a ridicat-o 
în aer, făcând-o să ţipe de bucurie. 

— Nenea Mike! Nenea Mike! 

Semnele de exclamaţie ar fi fost vizibile de la kilometri 
distanţă. 

Mike a aruncat-o atât de sus, că m-am temut să n-o 
izbească de tavan. Deci, ca să nu fac vreun infarct, am 
adus înăuntru cele două valize pe care prietenul meu le 
abandonase la intrare şi am închis uşa, lăsând dincolo de 
ea frigul pătrunzător al nopţii. 

— Ce naiba faci aici? l-am întrebat. 

— Papă ăsta al tău nu prea ţine la nenea Mike, a zis el 
cu faţa către Clara. 

— Ba papà ţine la nenea Mike, a răspuns ea cu 
solemnitate. Doar că zice că nenea Mike e puţin cam cinci 
litere. 

Mike s-a uitat la mine. 


e 375 a 


— Ce naiba înseamnă „cinci litere”? 

— „Nebun”, în cazul ăsta. 

Mike s-a întors spre Clara şi a aruncat-o din nou în aer. 

— Nebun! Nebun! Nenea Mike e nebun! 

De fiecare dată când Clara decola din braţele lui Mike, 
simţeam cum mi se duce un an din viaţă. 

În cele din urmă a aşezat-o jos, prefăcându-se că-l doare 
ceva. 

— Nici măcar o bere pentru nenea Mike, dulceaţă? 

— E noapte, nene Mike, i-a răspuns Clara, cu o 
surprinzătoare înţelepciune. 

— În partea aia de lume de unde vin eu e cinci după- 
amiaza. 

Fraza aceea i s-a părut Clarei de o logică fără cusur, aşa 
că a dispărut în bucătărie. 

Văzusem femei în toată firea şi trecute prin viaţă cedând 
în faţa logicii absurde a lui Mike: de ce mă aşteptam oare 
ca o fetiţă de cinci ani să facă excepţie? 

— De când îţi iei micul dejun cu bere? 

Era Annelise, în capot de casă, cu părul ciufulit şi cu un 
zâmbet întipărit pe chip. Mike a îmbrăţişat-o şi n-a mai 
încetat cu complimentele. 

I-a mulţumit Clarei, care între timp îi adusese o doză de 
bere Forst, şi s-a trântit, cu haina încă pe el, în fotoliul din 
mijlocul salonului. 

— Cum o mai duci, bătrâne? l-am întrebat. 

— Ca unul care a făcut opt ore cu un avion 
intercontinental, alte patru cu trenul, iar apoi a cheltuit o 
grămadă de bani pe taxi, a răspuns el, dând pe gât berea. 
Chiar aşa, având în vedere că am uitat să cer chitanţa, cât 
înseamnă „o grămadă de bani” în dolari? Ai o datorie de 
achitat, Salinger. 

— Clara? am zis. 

— Papà? 

— Adu-mi jocul de Monopoly, te rog. 

Clara a rămas blocată până când Annelise i-a explicat că 
era o poantă. 

— Papà se ține de glume, Clara, a adăugat Mike sorbind 


e 376 » 


din doza de Forst. Papă se crede tare simpatic. 

— Ai fi putut să dai un telefon înainte, a spus Annelise. 
Ţi-aş fi pregătit ceva de mâncare. Vrei un sandvici? 

— Poate încă o bere? 

— Nici să nu te gândeşti. 

— Ai pierdut la puncte, baby. 

— Mike? 

— Spune-mi, bătrâne. 

— E trei noaptea. Dormeam alături de consoarta mea 
legitimă, sub o plapumă caldă, iar tu ai dat buzna pe 
proprietatea mea fără să fi dat vreun semn înainte. 

— Ai putea să mă împuşti. 

— Aş face-o cu plăcere. Fata tatii? 

— Da, tati? 

— Adu-mi puşca. 

De data asta, Clara s-a prins de glumă şi a izbucnit în 
râs. 

Când aveau chef, papà şi nenea Mike erau mai amuzanţi 
decât desenele animate. 

— Vrei să-ţi spun de ce am încălcat hotarele sacre ale 
proprietăţii tale private fără să te anunţ? 

— Ar fi amabil din partea ta, având în vedere că ai pus 
stăpânire şi pe fotoliul meu. 

— Stăteam liniştit la mine acasă, după o seară petrecută 
într-un băruleţ din Co-Op City, un loc incredibil, cu Zap- 
dancers” de neratat şi cu trupă live, care cânta cover-uri 
după Stooges. Imi fac încălzirea cu câteva beri, schimb 
două, trei vorbe şi ajung s-o cunosc pe blonda asta. Nu-i 
rea deloc, îţi spun. Aşa că hotărâm să mergem în 
apartamentul meu şi... 

— Putem sări peste detaliile astea. 

Mike şi-a amintit de Clara care-i urmărea povestea ca 
hipnotizată. Şi-a dres vocea şi a continuat: 

— O duc la mine acasă şi-i spun fabula cu vulpea şi 
strugurii. Scumpo, ştii fabula cu vulpea şi strugurii? 

— Aia cu vulpea care ar vrea să mănânce strugurii, dar 
cum sunt prea sus, zice că sunt acri? Asta, nene Mike? 


14 Dansatoare exotice (în engleză în original) (N.t.). 
e 377 a 


— Exact asta. Doar că fabula în versiunea mea zice că 
vulpea era bătrână şi fleşcăită şi căsătorită, aşa că atunci 
când prietenul ei Mike a început să-i povestească despre 
ultimul ciorchine de struguri pe care l-a adus acasă, 
bătrâna vulpe, fleşcăită şi căsătorită... 

— Hai termină odată! l-am întrerupt. 

Din buzunarul hainei, Mike a scos două plicuri şi ni le-a 
aruncat unul mie, iar celălalt Annelisei. 

— Ce-i asta? 

— O invitaţie la premiera capodoperei lui Mike 
McMellan şi a de-acum moleşitului Jeremiah Salinger. 

Plicul conţinea un pliant imprimat pe hârtie groasă. 
Logo-ul era cel al Canalului TV. Avea prea multe culori şi 
prea stridente. Apăreau acolo şi nişte munţi înzăpeziţi. 

Şi o dată. 

Data era: 28 aprilie. 


2. 


Şapte zile mai târziu, Mike îi povestea Clarei o versiune 
cu totul personală a basmului cu Cenuşăreasa. Din câte am 
auzit când am trecut pe la ea prin dormitor pentru a-i da 
pupicul de noapte bună, în poveste apăreau un avocat plin 
de bani din Manhattan, o jurnalistă de la revista Vogue şi o 
dihanie de bull-terrier. Lui Mike îi scăpa cu totul ideea că 
poveştile sunt menite să-i adoarmă pe copii, dar îmi plăcea 
la nebunie s-o aud pe Clara prăpădindu-se de râs. 

Annelise termina de strâns masa, purta un şorţ strâns pe 
talie şi o şuviţă de păr îi atârna până aproape de bărbie, 
deranjând-o. Mi s-a părut încântătoare. 

Mi-am aprins o ţigară. 

— O să fie plin de tot felul de idioţi, am bombănit. 

— Ştiu asta. 

— Idioţi care or să scrie idioţenii. 

— Asta e o tautologie. 

Mi-am dres vocea. 

— O să fim nevoiţi să fugim în mijlocul nopţii. Or să vină 
să ne caute cu furcile. 


e 378 + 


— Nu exagera! 

— Ba aşa o să fie! Nu exagerez deloc. 

— Ba da. 

— Dacă aş fi avut de gând să exagerez, aş fi zis: or să ne 
dea foc la casă, or să mă tragă în ţeapă în turnul 
clopotniţei şi, după ce o să-mi dau duhul, or să facă nişte 
fleici la grătar cu bucăţi din fesele mele. 

— N-o să se întâmple nimic de genul ăsta. Va trebui doar 
să dai mâna cu unii şi alţii şi să răspunzi la câteva întrebări 
la care ai mai răspuns deja de nu ştiu câte ori înainte. 

— Mike e regizorul, am scâncit eu. Lui îi place să dea 
mâna cu unii şi alţii. În plus, îţi aduci aminte cum a fost 
ultima dată când a trebuit să răspund eu la întrebări? 

Annelise a strâmbat din gură la amintirea prestaţiei 
mele în urma căreia m-am ales cu o plângere penală 
(respinsă ulterior de tribunal) şi cu o migrenă care m-a 
tinut trei zile. 

— Tu eşti însă vedeta. 

— Nu vreau să fiu vedeta. Mie îmi place să stau în 
spatele frontului, nu în prima linie. 

— Salinger... 

Mi-am ridicat braţele în semn de capitulare. 

— Bine, bine... 

— Niciun „bine, bine”, ne-am înţeles? Doar n-am cheltuit 
cinci sute de euro pe o rochie de care să se aleagă praful 
din pricina smiorcăielilor tale, e clar? 

Acestea fiind spuse, s-a întors la ale ei, continuând să 
frece o cratiţă acoperită de cruste de unt prăjit; cina o 
pregătise Mike, iar când se întâmpla să gătească Mike, 
colesterolul tuturor începea s-o ia razna. 

Am rămas în tăcere o vreme, ascultând râsetele Clarei şi 
zăngănitul vaselor în chiuvetă, întrebându-mă pentru a nu 
ştiu câta oară cum de nici eu, nici Annelise nu foloseam 
niciodată blestemăţia aia de invenţie numită maşină de 
spălat vase. Dintr-un fel de snobism, probabil. Acelaşi 
snobism care avea să le permită numeroşilor invitaţi la 
premiera documentarului ca timp de doi ani din acel 
moment să mă tot ia la şuturi. Simţeam deja cum mă 


e 379 a 


ustură fundul. 

— Încetează imediat, a strigat deodată Annelise. 

Am tresărit. 

— Ce anume să încetez? 

— Să-ţi tot rumegi gândurile. Se aude de aici. 

— Nu rumeg nimic. 

Annelise a abandonat cratiţa în chiuvetă, şi-a şters 
mâinile de şorţ şi s-a aşezat în faţa mea. 

— E musai să faci asta. E musai să mergi la premieră. 

— De ce? 

— Din trei motive, mi-a răspuns. 

— Nici mai mult, nici mai puţin de trei? am încercat eu 
să glumesc. 

Annelise era foarte serioasă. 

— În primul rând, a continuat ea, îi datorezi acest lucru 
lui Mike. A lucrat până la epuizare ca să ducă totul la bun 
sfârşit. Te-a apărat cu sabia în mână şi ştii prea bine că 
asta n-a fost tocmai floare la ureche. 

— Aşa e. 

— În al doilea rând, trebuie s-o faci pentru tine însuţi. Ca 
să poţi ajunge la cuvântul „sfârşit”. Şi o să te simţi mai 
bine. 

Am încercat să zâmbesc, dar n-am reuşit. Aveam gura 
uscată. 

Am stins ţigara. Poate că era cazul să las fumatul baltă. 

— În al treilea rând: le eşti dator lor. 

— Lor? 

— Lor, celor care nu mai sunt. 


3. 


Canalul TV îşi desfăşurase artileria grea. Afişe la fiecare 
colţ de stradă, bannere şi toate celelalte arme din dotare 
pe care Pramatia Integrală le gândise pentru acea ocazie. 
Pe internet lansase un „bombardament viral”, astea erau 
indicaţiile unui marketing de tip gherilă; mie mi se părea 
mai degrabă un conglomerat de stupizenii răspândite la 
întâmplare, dar cine eram eu, în fond, ca să-mi dau cu 


< 380 » 


părerea? 

Bolzano, altfel un orăşel somnoros de provincie, asistase 
cu stupoare la pregătirile pentru premiera documentarului 
În pântecele Fiarei şi la asaltul unei întregi faune de critici 
(ăia cu tricou pe sub sacou erau criticii de televiziune, ăia 
cu cearcăne la ochi, criticii de film), de jurnalişti (ăia care 
făceau pe fanfaronii erau de la publicaţii locale, ăia care 
mâncau sushi, de la cele naţionale, ăia care bombăneau la 
orice erau veniţi de peste ocean), de starlete („Mike?” „Da, 
bătrâne?” „Cine moaşă-sa e Linda Lee?” „A făcut mai 
multe filme cu mesaj social şi politic” „Din alea cu 
dispozitive nucleare pe care le are în loc de ţâţe?” 
„Bătrâne, mergi pe burtă, Linda e o amică de-a mea”) şi de 
tot felul de alte personaje mai mult sau mai puţin bizare 
care hoinăreau pe sub porticuri şi printre monumente cu o 
privire rătăcită şi uşor perplexă. Localnicii păreau să 
primească bine toată acea nebunie, mă gândeam în timp 
ce ne îndreptam, într-o maşină închiriată cu tot cu şofer, 
spre sala de proiecţie care găzduia evenimentul. Asta până 
când ochii mi s-au oprit pe o inscripţie cu litere roşii de-o 
şchioapă, pe care un harnic angajat al primăriei încerca s-o 
răzuie de pe zid. Era scris: „Salinger Asasinul”. 

— Tot o găselniţă de-ale lui P.I? l-am întrebat pe Mike. 

— Tot ce se poate, bătrâne, tot ce se poate. Cine a zis 
oare că „important e să se vorbească despre eveniment”? 

— Cred că tovarăşul Beria. Sau poate Walt Disney. 

In seara aceea, Mike era îmbrăcat deosebit de sobru, îmi 
părea aproape un străin în costum şi cravată. Se prefăcea 
că e relaxat, dar eu îl cunoşteam mult prea bine, căci îşi 
trosnea încontinuu degetele. Era un gest pe care-l făcea 
numai atunci când încerca să se abţină să nu urle. 

Il înţelegeam, şi încă cum. În ziua aceea nu mâncasem 
nimic, răsesem două pachete de ţigări (asta de bine ce-mi 
propusesem să mă las), bodogănisem toată dimineaţa şi-mi 
petrecusem cea mai mare parte a după-amiezii probând 
mai multe ţinute. În cele din urmă, m-am decis pentru un 
costum care mă întinerea cu treizeci de ani, făcându-mă să 
arăt ca un şcolar în ziua primei sale împărtăşanii. Annelise 


e 381 œ» 


îmi suportase toanele cu multă răbdare şi stoicism. Arăta 
trăsnet în rochia ei cea nouă. Dar eu eram atât de agitat, 
încât aproape că nici n-am băgat de seamă. 

Clara, în schimb, era pur şi simplu entuziasmată. Ferice 
copilărie! 

Privea totul cu nişte ochi mari cât cepele şi ne asalta cu 
întrebări, în timp ce maşina cu geamuri fumurii (o altă 
mojicie ieşită din mintea bolnavă a Pramatiei Integrale) îşi 
croia drum prin mulţimea din centrul oraşului Bolzano. 
Jumătate din acei oameni habar nu aveau cine suntem - 
continuam să-mi repet -, iar cealaltă jumătate ne vedeau 
ca pe o haită de şacali. De fapt, erau foarte puţini cei care 
păreau să fi băgat de seamă prezenţa noastră. Dar 
paranoia mea atinsese culmi alarmante. 

— Ce înseamnă „P.1.”, papà? 

Eu şi Mike ne-am uitat lung unul la altul. 

— „Persoană Inteligentă”, scumpo, i-am răspuns. 

— Dacă e aşa inteligent, de ce tu şi nenea Mike îl tot 
luaţi peste picior? 

— Puiule, a intervenit Annelise, îţi aminteşti ce am 
vorbit noi două? 

— Să fiu fetiţă cuminte. Că papă trebuie să muncească, a 
repetat Clara. 

— Bravo! 

— Dar asta nu e chiar muncă. 

La chestia asta, Mike şi cu mine nu ne-am putut abţine şi 
am pufnit în râs. Clara se prinsese. Ce făceam noi acolo nu 
era chiar muncă. 

Jurnaliştii ne aşteptau aliniaţi de-a lungul trotuarului, 
sub două postere uriaşe foarte cool, minimaliste şi extrem 
de urâte, cu profilul unui munte. Dâra roşie care-l 
străbătea dintr-o parte într-alta se voia a fi reprezentarea 
artistică a elicopterului EC135. Aşa mă asigurase, cel 
puţin, Pramatia lIntegrală. Era opera de geniu a unui 
designer din California, la care numai consultaţia de 
specialitate te costa câteva mii de dolari. Mie mi se părea 
o simplă fâşie roşie, şi aia executată prost, dar dacă 
reuşeşte cineva să obţină o avere pe aşa ceva, atunci jos 


e 382 + 


pălăria. Trebuie să apreciem talentul acolo unde el se 
manifestă. 

Maşina s-a oprit. 

Şoferul a tuşit uşor. 

— E momentul să coborâm, a spus Mike. 

— Or să ne facă arşice. 

— Dar nu se întâmplă mereu la fel? 

— Nu putem să ne întoarcem de unde am venit, bătrâne? 

Înainte să deschidă larg portiera maşinii, Mike mi-a 
aruncat o privire încurajatoare. Annelise mi-a strâns cu 
putere mâna. l-am strâns-o şi eu la rândul meu, apoi m-am 
întors către Clara. 

— Dă-mi un pupic să-mi poarte noroc, scumpo. 

Clara mi-a ştampilat un sărut pe frunte. 

Dacă o să vedeţi fotografiile din acea seară, veţi observa 
cum în toate subsemnatul are un soi de inimioară abia 
vizibilă deasupra sprâncenelor. Este urma de ruj a fetiţei 
mele (ei bine, da, Annelise o dăduse şi cu ruj). 

Ne-a întâmpinat un tip slab şi deşirat, a cărui identitate 
îmi era complet necunoscută. S-au declanşat nişte bliţuri. 
Mike a arătat semnul victoriei, acelaşi pe care Churchill îl 
făcuse faimos în întreaga lume. Eu am încercat doar să nu 
mă evapor de acolo cu viteza luminii. Trebuie totuşi spus 
că făceam o figură frumoasă cu Annelise lângă mine. Am 
strâns mâna unora şi altora, apoi am strâns din fund şi am 
intrat. 

Înăuntru, clădirea gemea de lume. Un turn Babel de 
limbi învălmăşite prin care ne-am făcut loc, urmăriţi de 
privirile tuturor. Lovituri de încurajare pe umăr, parfumuri 
de mii de dolari sticluţa atât de amestecate între ele încât 
ţi se făcea greață. 

Pramatia Integrală comandase unui meşter din Val 
Gardena să ridice ceva ce semăna cu o armată de 
lampioane în stil Rosengarten’? (cu toate că Rosengarten 
n-avea nici în clin, nici în mânecă cu lungmetrajul nostru), 
a căror lumină n-a făcut decât să mă tortureze încontinuu 
cât timp Mike şi cu mine, cu Annelise şi Clara deoparte, 


15 Un alt masiv muntos din Dolomiti (N.t.). 
e 383 + 


am trecut prin acea mulţime de oameni, prefăcându-ne că 
îi cunoaştem pe toţi cei care ne salutau. 

— Salinger. 

Mister Smith îşi mişcase fundul de la New York şi 
zburase până aici. Eram impresionat, în fond ar fi trebuit 
să mă simt de-a dreptul măgulit. 

Purta un smoking impecabil, iar în buzunarul hainei 
avea un trabuc în loc de batistă. Când mi-a întins mâna, 
am încremenit în aceeaşi poziţie câteva secunde, ca să ni 
se facă fotografiile necesare. Se îngrăşase de când nu îl 
mai văzusem. 

Pentru o clipă, m-am temut că am gândit-o cu voce tare. 

— Ce părere ai despre toate astea, băiete? 

— Extraordinar. 

El a zâmbit plin de satisfacţie. 

— 'Ţi-am prezentat-o pe Maddie? 

Maddie era o femeiuşcă zbârcită, îmbrăcată într-o rochie 
roz-bombon. În mâna stângă avea un Martini, iar pe cea 
dreaptă mi-o întinsese de parcă se aştepta să i-o sărut. 

— Maddie? 

— Maddie Grady, de la „New Yorker”. 

Am simţit un pumn în stomac. Şi în timp ce Mister Smith 
se făcea nevăzut, pentru a-şi revărsa tot farmecul cât mai 
aproape de bufet, l-am zărit pe Mike, omul cavernelor (cea 
care i se agăța de braţ trebuie să fi fost Linda Lee, 
judecând după generozitatea formelor care i se revărsau 
din decolteu), pe când îşi ducea o mână la gură, încercând 
să ascundă cât de tare se amuza pe seama tuturor. 

— Eram nerăbdător să vă cunosc personal, m-am trezit 
spunând. 

Sarcasmul din voce nu i-a scăpat Annelisei, care mi-a 
tras o ciupitură discretă. Maddie Grady: iscălitura celei 
care îmi măcelărise şi-mi pisase mărunt primul sezon din 
Road Crew, cu delicateţea unui escadron de avioane Stuka 
în picaj. 

Pierdusem nopţi la rând citind şi recitind articolul ăla. 

— Vă rog să mă credeţi, acelaşi lucru e valabil şi-n ceea 
ce mă priveşte, domnule Salinger. 


e 384 + 


— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Mike, el... 

— Îl cunosc pe McMellan. 

Femeiuşcă cea zbârcită a făcut un gest în direcţia lui 
Mike şi a însoţitoarei sale cu forme pline, de parcă ar fi 
vrut să alunge o muscă. 

— Doar n-am bătut atâta drum până aici pentru nişte 
şuncă afumată şi un film. Am venit aici pentru 
dumneavoastră, domnule Salinger, a continuat ea, 
prinzându-se de braţul meu şi obligându-mă să-i ofer 
sprijin. Pot să vă spun Jeremiah? 

— Spuneti-mi Plissken!6, am bolborosit eu. 

— Poftim? 

— Am spus: cum doriţi dumneavoastră, doamnă Grady. 

— Domnişoară. Dar e de-ajuns Maddie, Jeremiah. Să ne 
tutuim. 

Şi-a golit paharul şi, ca prin magie, a făcut să mai 
dispară încă unul de pe tava unuia dintre ospătari (pe care 
îl îmbrăcaseră în uniforma celor de la Salvamontul Alpin 
din Dolomiţi, detaliu pentru care l-aş fi strâns de gât fără 
să clipesc pe P.1.). Cu ochii ei mici şi reci a ţintuit-o apoi pe 
Annelise. 

— Scumpo, te superi dacă-ţi fur puţin iubitul? 

— Suntem căsătoriţi, a punctat ea, fără să se intimideze. 
Dar chiar te rog. În definitiv, asta e seara lui. 

— N-ai băut încă nimic, Jeremiah? 

— Numai ce am ajuns. Şi-n plus, aş prefera să evit 
băutura. Emoţiile, ştii cum e... 

— Oh, prostii, dragul meu, a ciripit ea întinzându-mi un 
Martini. După cum spunea cel de-al treilea soţ al meu, nu-i 
niciun necaz pe lumea asta pe care un marțian să nu-l 
poată alunga. 

Exact aşa a spus: marțian. 

Acum chiar că eram terorizat de-a binelea. 

Cu îndemânarea unei adevărate grande dame, Maddie 
m-a dus spre un ungher ceva mai discret, unde ne-am 
prefăcut că nu suntem văzuţi de nimeni, deşi ştiam prea 


16 Referire la personajul Snake Plissken, interpretat de Kurt Russell, în 
filmele Escape from New York şi Escape from L.A. (N.t.). 


e 385 œ» 


bine amândoi (eu consternat, iar ea exultând ca o balenă 
ucigaşă) că majoritatea celor prezenţi comentau deja 
rendez-vous-ul nostru cu caracter privat. 

— Eşti aşa emoţionat, Jeremiah? 

— Atât cât trebuie. Dar marţianul e marțian, am spus, 
ciocnind paharul. 

— Sunt convinsă că o să fie un succes. Şugubăţul ăla de 
McMellan n-a dorit să-mi arate nici măcar un scurt 
fragment. 

— Presupun că Mister Smith a fost cel care i-a interzis s- 
o facă. 

— Mister Smith? Scumpule, Tom este cel de-al treilea 
soţ al meu; ar fi în stare să latre aici de faţă cu toţi, dacă i- 
aş cere-o. 

Era beată, dar îngrozitor de lucidă. 

— Cum te face să te simţi toată treaba asta? a reluat ea 
interogatoriul. 

Am încercat să trag puţin de timp. 

— E un interviu sau rămâne între noi? 

— Depinde de ce o să-mi spui, cheri. 

— Sunt uşor năuc, dar fericit. Mi se pare corect ca 
lumea, mai ales lumea de prin părţile astea, să ştie cum s- 
au desfăşurat de fapt lucrurile, mi-am dres eu vocea. 
Despre 15 septembrie s-au scris vrute şi nevrute, am 
adăugat, încercând să-mi menţin un ton neutru, 
profesional, e momentul să se spună şi adevărul. 

— S-a notat. Dar off the record? 

— Sunt de-a dreptul terorizat, Maddie. 

— După tot ce aţi făcut voi cu documentarul Road Crew? 
Tu, unul dintre copiii minune cei mai invidiaţi de pe Coasta 
de Est? Terorizat de o premieră? 

— Lumea a ţesut prea multe în jurul întâmplării ăsteia. 
Unele dintre rănile mele încă sângerează. 

Am încercat să nu bag în seamă scânteia care se 
aprinsese în ochii lui Maddie. 

— Din fericire, soţia mi-a fost alături în tot timpul ăsta. 
Sprijinul ei a fost fundamental, dar ceea ce s-a întâmplat 
atunci... vocea mi s-a frânt. În fine, o să vezi şi singură. 


< 386 » 


Maddie şi-a golit din nou paharul, fără să-şi ia ochii de la 
mine. 

— O să văd, desigur. 

— Acum, dacă... 

Maddie m-a reţinut însă. Ceea ce mi-a înfipt în braţ 
păreau mai degrabă gheare decât degete. 

— Văd că fermecătoarea ta soţioară o să se aleagă cu 
gâtul înţepenit tot încercând să se arate complet 
dezinteresată de scurtul nostru tête-à-tête, dar vreau să-ţi 
mai fur doar o secundă. Nu văd pe nimeni de la 
Salvamontul Alpin din Dolomiţi. Ai idee de ce? 

Un pumn direct în stomac. 

Vrăjitoarea asta ştia unde să lovească, şi încă cum. Nu 
degeaba condeiul ei era cel mai temut de pe Coasta de Est, 
şi chiar şi de pe cea de Vest, ca să-i folosesc exact 
cuvintele. 

Am fost salvat însă de cavalerie. Un minuscul contingent 
de cavalerie uşoară de numai un metru şi treizeci de 
centimetri. 

Clara, ignorând-o cu totul pe interlocutoarea mea, mi s-a 
agăţat de pantaloni, cu feţişoara îndreptată spre mine, 
cerându-mi atenţia. N 

— Nenea Mike zice că trebuie să mergem. Incepe. 


e 387 œ» 


Wer reitet so spät durch 
Nacht und Wind?” 


1. 


Nu-mi amintesc ce am visat, probabil ceva înfricoşător, 
pentru că, atunci când m-am trezit, perna era îmbibată de 
lacrimi şi aveam o migrenă atât de puternică încât am fost 
cât pe-aci să vărs tot din mine. N-am avut altceva de făcut 
decât să închid la loc ochii şi să aştept ca pământul să-şi 
regăsească axa. i 

După proiecția documentarului băusem foarte mult. Imi 
amintesc puţin spre nimic din petrecerea care a urmat. 

Genericul de final, cu funestele şi nesfârşitele sale 
înşiruiri, care se încheiau cu „în memoria curajoşilor 
salvamontişti de la Serviciul Alpin din Dolomiţi”, iar pe 
urmă aplauzele, la început timide, apoi în ropot. 

Pe Mike care privea uşurat în jurul lui, în timp ce eu mă 
gândeam că zgomotul acela nu era nimic altceva decât 
hohotul Fiarei. Pe Annelise care-mi dădea un sărut, 
aplecându-se apoi ca s-o aline pe Clara, toată în lacrimi şi 
cu părul răvăşit. 

Nu ştiu dacă aplauzele sau imaginea fetiţei mele 
hohotind cu sughiţuri în braţele soţiei mele m-au împins să 
exagerez cu băutura. Cert e că atunci când Maddie Grady 
mi-a pus în mână un marțian de-al ei, l-am dat peste cap 
fără să clipesc. 

Tot ce a urmat după aceea a fost ca o coborâre în viteză. 

Îmi aduc aminte doar crâmpeie din drumul înapoi la 
Siebenhoch. Când am oprit în faţa hotelului în care Mike şi 
Linda Lee urmau să-şi petreacă restul serii. Strada 
cufundată în întuneric, silueta întunecată a şoferului, Clara 
dormind pe genunchii Annelisei, care-mi răspundea 
răbdătoare la întrebările mele de om abţiguit, al căror sens 


17 „Dar cine goneşte prin noapte şi vânt?”, primul vers al baladei 


Regele ielelor (Erlkonig) de J.W. Goethe (N.t.). 
< 388 + 


nici că mi-l amintesc, ci numai insistența cu care i le 
puneam. 

Scările. 

Patul. 


2. 


Încet, încet, tâmplele au început să nu-mi mai 
zvâcnească la fel de puternic şi atunci mi-am dat seama că 
sunt singur. 

În cameră era frig. 

M-am ridicat din pat, mişcându-mă ca un moşneag de o 
sută de ani. Am verificat fereastra. Era închisă. Din hol, 
însă, se vedea o lumină aprinsă. Poate că Annelise 
coborâse să-şi facă o gustare sau poate că sforăiam aşa de 
tare încât se hotărâse să-şi petreacă restul nopţii dormind 
în patul pliant din birou. M-a cuprins remuşcarea. 

În vârful picioarelor, m-am îndreptat spre baie, m-am 
spălat pe faţă şi am înghiţit câteva analgezice. Am băut 
nişte apă. Mi-am aranjat puţin părul în faţa oglinzii, 
încercând să par cât mai prezentabil. 

În birou lumina era aprinsă, uşa puţin întredeschisă. Am 
ciocănit. 

— Annelise? 

Niciun răspuns. 

Am intrat. 

Annelise nu era acolo. Pe birou, computerul era aprins, 
se vedea ledul butonului de pornire clipind intermitent. Am 
mişcat mouse-ul. Când monitorul s-a reaprins, a trebuit să 
mă apuc cu mâinile de birou ca să nu mă prăbuşesc la 
pământ.  Stătusem mult prea multe ore asupra 
documentului pe care-l aveam în faţa ochilor ca să nu-l 
recunosc într-o clipă. Erau notițele pe care le făcusem de-a 
lungul coborârii mele în infern, care pornea de la cele 
câteva cuvinte auzite din întâmplare la Centrul pentru 
Vizitatori şi mă purta până în măruntaiele din Bletterbach, 
trecând prin fantomele din Siebenhoch, moartea Brigittei 
şi mărturisirile lui Werner şi Max. Documentul pe care-l 


< 389 + 


aruncasem în Recycle Bin, dar pe care, ca un idiot, nu-l 
ştersesem definitiv. 

Annelise îl citise. 

Acum ştia totul. 

Ştia adevărul despre Kurt, Evi şi Markus. Despre 
bărbatul căruia îi spusese tată şi femeia căreia îi spusese 
mamă. Despre sfârşitul lui Oscar Grünwald. Despre 
dreptatea Strămoşilor. 

Despre toate promisiunile mele încălcate. 

— Annelise? am strigat-o. 

Pe un ton care suna mai degrabă a rugăminte. 

Niciun răspuns. 

Casa era cufundată în tăcere. Am coborât scările în 
picioarele goale. Aveam urechile înfundate, totul îmi părea 
vătuit. Uşa de la intrare era larg deschisă. Vântul sufla cu 
putere. Pe terasă era apă. Ploua. Pe cer norii formau o 
pătură compactă, plumburie. Stomacul mi s-a făcut ghem. 

— Annelise? am spus cu un geamăt. 

Nu ştiu pentru cât timp aş fi rămas aşa, paralizat, dacă 
vocea somnoroasă a Clarei nu m-ar fi zgâlţâit. 

— Papà? 

— Du-te înapoi la culcare, scumpo. 

— Ce se întâmplă, papà? 

Am scos afară tot aerul pe care-l aveam în plămâni, am 
inspirat adânc, apoi m-am întors către ea. Trebuia să fiu 
calm. Trebuia să mă țin tare. l-am zâmbit Clarei, care mi-a 
zâmbit la rândul ei. 

— Totul e în ordine, dragă cinci litere. 

— Te simţi bine, papà? A 

— Mi-e puţin rău de la stomac. Imi fac un ceai şi mă bag 
înapoi în pat. Tu du-te la culcare. 

Clara a început să se joace cu o şuviţă de păr. 

— Papà? 

— Clara, mergi, te rog, în pat, i-am spus din nou. 

— Papă, uşa e deschisă. Intră ploaia. 

— În pat! 

Poate că de data asta vocea mea a sunat prea agresiv, 
căci a făcut ochii mari la mine. 


< 390 » 


— Unde e mami? 

— Inapoi la culcare, puiule. 

Clara s-a tras cu putere de şuviţa de păr, apoi m-a 
ascultat şi s-a întors aşa cum venise. 

Am rămas singur. 

— Annelise? 

Mi-a răspuns însă bubuitul sec al unui tunet. M-am 
apropiat de uşă. Am simţit apa rece ca gheaţa sub tălpile 
goale, am făcut eforturi să nu alunec. Am privit afară. 

Maşina nu mai era. 

Memoria mea refuză să-şi amintească minutele pe care 
le-am petrecut cufundat în nelinişte şi vinovăţie. Ştiu doar 
că m-am trezit îmbrăcat cu ce găsisem la repezeală, cu 
telefonul în mână şi cu vocea lui Max în ureche. 

— Linişteşte-te, Salinger, linişteşte-te şi explică-mi totul 
de la început. 

— Annelise, am spus, Bletterbach. 

Nu ştiu cât a ghicit Max, dar cred că vocea mea îl 
speriase destul de mult, pentru că răspunsul său a fost: 

— Ajung imediat. 

Am închis telefonul. Am rămas locului, uitându-mă lung 
la celular. L-am aşezat pe o masă. 

Am urcat scările, încercând să-mi controlez gâfâitul. 

— Puiule? am strigat eu, intrând în camera Clarei. 

Fetiţa stătea sub pătură, ghemuită cu genunchii la piept. 
Mi s-a părut mult mai mică decât cei cinci ani ai săi. Işi 
băgase degetul mare în gură. 

— Mami? a întrebat plină de speranţă. 

M-am aşezat pe pat, chiar dacă fiecare celulă din trupul 
meu mă îndemna s-o rup la fugă. 

— Mergem imediat s-o luăm. 

— Unde a plecat? 

— La bunicul. 

— De ce? 

Nu aveam vreun răspuns. 

— Trebuie să ne îmbrăcăm, Max o să ajungă imediat şi 
bine ar fi să ne găsească gata de drum. 

Poate că o fi avut întrebări să-mi pună, dar Clara n-a 


e 391 » 


rostit nici măcar una. A rămas tăcută tot timpul în care am 
îmbrăcat-o. 

Când farurile maşinii de teren a Gărzii Forestiere au 
străpuns întunericul din faţa casei, Clara şi cu mine eram 
deja în prag, înfofoliţi în două pelerine grele de ploaie. 

Max a coborât din maşină fără să stingă motorul. 
Rotocoalele de fum care ieşeau din ţeava de eşapament, pe 
care farurile le colorau în roşu, căpătau forme diavoleşti. 

Am împins-o pe Clara spre una dintre portierele din 
spate şi am ajutat-o să urce. 

— Annelise ştie tot, i-am spus lui Max. 

— Cum a fost posibil aşa ceva? 

— Mi-a citit însemnările. 

Max a scrâşnit din dinţi. 

— Eşti un mare idiot. 

— Trebuie să mergem. 

— La Werner? 

Am dat din cap că da. 


3. 


Annelise nu era la Welshboden. Casa lui Werner era 
cufundată în întuneric. 

Jeepul socrului meu nu se afla acolo, în timp ce maşina 
mea avea portiera larg deschisă. Casa era pustie. 

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Mi le-am 
şters cu dosul palmei. 

Nu voiam ca fiica mea să mă vadă într-o asemenea stare. 
Era şi-aşa destul de speriată. 

— Cred că ştii unde s-au dus, am spus, privind drept în 
faţă. 

Max n-a răspuns. A dat în spate şi apoi a pornit în 
direcţia Bletterbach. 

Mi-am făcut curaj şi m-am întors spre Clara zicându-i: 

— Mergem să facem o excursie, scumpa mea cinci litere. 

— Dar papă, plouă. 

— O să fie ca o aventură. 

Clara a clătinat uşor din cap, neconvinsă. 


e 392 = 


— Vreau să mă întorc acasă. 

Am întins mâna ca s-o mângâi pe obraz. 

— În curând. 

— Vreau la mami. 

— Cât de repede, puiule, cât de repede. 

Am simţit cum vocea mi se frânge în două. 

— Clara, îţi place muzica? a întrebat-o Max. 

— Da. 

A dat drumul la radio. Un ritm vesel a umplut toată 
maşina. Cânta Louis Armstrong. 

— Asta e melodia mea preferată, a spus Max. When the 
Saints Go Marching In... 

O urmă de zâmbet a apărut pe chipul Clarei. 

— Cânt fals? 

— Puțin. 

— Asta pentru că volumul e dat prea încet, i-a răspuns 
Max. 

Şi a început din nou să cânte cât îl ţinea gura. 

Clara a început să chicotească, ducându-şi amândouă 
mâinile la urechi. 

I-am aruncat o privire recunoscătoare lui Max şi mi-am 
sprijinit capul de tetieră. Analgezicul începuse să-şi facă 
efectul. Migrena se retrăsese, ca într-un reflux al durerii. 

În exteriorul maşinii de teren, ploaie şi vânt. Înăuntru, 
Louis Armstrong. 

Era o nebunie. Nebunie curată. 

Când am ajuns la intrarea în Centrul pentru Vizitatori, 
am văzut jeepul lui Werner parcat pieziş şi gardul dat într- 
o parte. 

Max a oprit motorul. Muzica a încetat brusc. 

— După cum văd eu lucrurile, avem două posibilităţi, am 
spus. 

— Trei, m-a corectat Max. lar a treia e să rămânem aici 
şi să aşteptăm. 

Era de parcă nici nu l-aş fi auzit. 

— Peştera sau... acolo. 1 

Acolo unde începuse totul. In locul în care Kurt, Evi şi 
Markus îşi găsiseră moartea. Unde Annelise se născuse 


<e 393 + 


pentru a doua oară. A 

— Sau rămânem aici, mi-a repetat Max. Împreună cu 
Clara. 

Am clătinat dezaprobator din cap. Nu aveam timp de 
pierdut. Am deschis portiera. 

— Vii cu noi? 


4. 


După primii nici o sută de metri, eram deja înmuiaţi bine 
de ploaie. Continua să toarne de parcă ar fi vrut să înece 
lumea toată şi, odată cu ea, şi pe noi. Până în ziua aceea, 
ploaia avusese o cu totul altă semnificaţie pentru mine. Era 
o neplăcere pe care umbrela sau ştergătoarele de pe 
parbriz o îndepărtau imediat. Dar în noaptea aceea am 
cunoscut-o aşa cum era cu adevărat. O apă rece ca gheaţa 
picurând întuneric şi care aducea cu sine nu o nouă viaţă, 
ci moartea. Smulgea plantele din rădăcini, ucidea 
animalele înecându-le în vizuinile lor. Se strecura prin 
straturile de îmbrăcăminte şi te făcea să pierzi căldură. lar 
căldura înseamnă viaţă. 

În jurul nostru, hăul din Bletterbach vuia. Nu era o 
singură voce, ci un cor unde fiecare instrument se 
suprapunea într-atât peste un altul, încât se crea o 
învălmăşeală a dizarmoniilor uneori greu de îndurat. Până 
şi ropotul ploii îşi schimba tonalitatea în funcţie de 
suprafaţa pe care cădea. Sonoritatea gravă a castanului, 
cea cristalină a molidului. Şi cea ascuţită a stâncii. 

Multe voci, un singur mesaj. Bletterbach ne avertiza să 
nu-l provocăm. 

Dar nimic pe lumea asta nu mă putea opri. 

Annelise era undeva pe acolo (de fapt ştiam foarte bine 
unde anume), în adânc. Era rănită. Dacă nu şi trupeşte, cu 
siguranţă sufleteşte. Iar rana aceea era numai şi numai din 
vina mea. 

Clara mă ţinea de mână, cu privirea în pământ. Mergea 
cu pas întins, în ciuda faptului că noroiul îi umflase şi 
îngreunase pantalonaşii. Voiam s-o iau în braţe, dar a 


e 394 » 


refuzat. Ca să nu pierdem timpul cu discuţia, i-am făcut pe 
plac, propunându-mi ca la primele semne de oboseală s-o 
conving să-mi dea voie s-o ajut. 

Din când în când o auzeam fredonând ceva. Era metoda 
ei de a-şi face curaj. 

O invidiam pentru asta. 

În bezna brăzdată de fulgere a acelei nopţi, eu nu-l 
aveam în faţa mea decât pe Max, drept călăuză. 

Am încercat să-mi recompun în minte chipul lui 
Annelise. Pistruii din jurul nasului, felul cum îşi mlădia 
gâtul când se apropia să mă sărute. Dar nu izbuteam. 
Vedeam numai durerea cu care îşi  pronunţase 
ultimatumul: ori ea, ori povestea masacrului. Eu alesesem 
morţii, iar morţii se răzbunaseră, luând-o de lângă mine. 

Era un gând prostesc. Morţii erau morţi. Mi-am amintit 
o inscripţie citită pe peretele unui WC public în Red Hook. 
„Viaţa e scârboasă, dar moartea e şi mai şi.” 

Evi, Kurt şi Markus nu erau responsabili pentru ceea ce 
mi se întâmpla acum. 

Eu eram singurul responsabil. 

Eu uitasem (sau nu avusesem curajul?) să şterg definitiv 
documentul cu însemnări. Era vina mea că Annelise îl 
găsise. 

Dar ce o împinsese pe Annelise ca în mijlocul nopţii să- 
mi deschidă laptopul şi să cotrobăie printre documentele 
mele? De obicei eu eram acela care mă puneam pe scotocit 
după cadourile de Crăciun înainte să le primesc, nu ea. 
Amănuntul care o îndemnase să-mi încalce intimitatea (şi 
să fie într-atât de hotărâtă încât să caute până şi printre 
documentele aruncate în Recycle Bin) nu putea fi decât 
foarte grav. 

Ceva precum... 

M-am blocat. 

Clara era cât pe ce să se rostogolească şi să cadă. 

— Salinger? i-am auzit vocea lui Max. 

Mergea la numai doi metri în faţa noastră, şi cu toate 
astea, silueta lui aproape se confunda în întuneric. 

— Totul e în ordine. Doar că... 


e 395 + 


Doar că atunci când mă îmbăt chiar criţă, nu aşa, după 
trei, patru pahare şi nici măcar după şase, şapte, ci atunci 
când marțienii din acel Martini mă înhaţă şi mă duc pe 
nava lor spaţială ca să mă dea o tură în montagne russe, 
încep să vorbesc. 

Să vorbesc în somn. 

— Papà? 

Clara îşi ţinea privirea în pământ. 

— Am cizmuliţele murdare. 

— O să le curăţăm. 

— Mama o să se supere. 

— Mama o să fie fericită să ne vadă. 

Am continuat să mergem alte trei sferturi de oră, până 
când Clara s-a împiedicat şi a căzut. Cu un gest reflex am 
ridicat-o şi apoi i-am curăţat obrajii cu batista pe care mi-a 
întins-o Max. Nu sângera, iar Clara nu a plâns. Fetiţa mea 
curajoasă. 

— De aici încolo începem să urcăm, a zis Max, arătându- 
mi un pâlc de goruni printre care îşi clătinau vârfurile şi 
câţiva molizi. Mai e încă o bună bucată de drum de 
parcurs, Salinger. După calculele mele, mai avem cel puţin 
alte două ore de mers. Ba chiar mai mult, pe ploaia asta. 
Iar Clara e un copil, a adăugat, privindu-mă cu asprime. 

— Deschide-ne drumul. 

Max a oftat şi şi-a început căţărarea pe povârnişul din 
faţa lui. 

— Trebuie să mergem şi noi acolo sus? m-a întrebat 
Clara. 

— O să fie amuzant. 

— Mama e acolo sus? 

— Chiar acolo. Dar ca să ajungem acolo am nevoie de 
ajutorul tău, puiule. 

— Ce trebuie să fac? 

— Te urc în cârcă şi tu trebuie să te ţii foarte strâns. Poţi 
să faci asta? 


5. 


< 396 » 


După două ore a trebuit să mă opresc. Eram la ca pătul 
puterilor. Am aşezat-o pe Clara pe trunchiul căzut al unui 
pin, la adăpost de ploaie, sub nişte ferigi uriaşe. 

Clara făcea eforturi să-şi ţină ochii deschişi, iar părul 
care-i ieşise de sub glugă i se lipise de faţă. Mă durea 
inima s-o văd aşa. 

Era şase dimineaţa, dar nici urmă de rază de soare. 
Ploaia nu înceta să cadă. lar eu mă obişnuisem atât de 
mult cu tunetele încât aproape că nici nu le mai auzeam. 

Am luat în mâini termosul întins de Max. l-am dat mai 
întâi Clarei să bea, apoi am luat şi eu mai multe înghiţituri. 
Ceai dulce, reconfortant. 

Muşchii spatelui şi cei de ia picioare mă ardeau de 
durere. 

Max s-a uitat la ceas. 

— Două minute de pauză. Nu mai mult. E frig. 

M-am aşezat jos, direct în noroi. 

— N-am apucat încă să-ţi mulţumesc, Max. 

— Pentru ce? 

Am făcut semn spre mine şi Clara, apoi de jur împrejur. 

— Pentru asta. 

— E o operaţiune de căutare. Cea mai prostească din 
întreaga mea carieră. 

— Spune-i cum vrei, dar îţi sunt dator. 

— Ai grijă să nu faci un infarct, ţine-ţi fetiţa cât mai 
apărată de frig şi am să consider că ţi-ai achitat datoria. 

Am luat-o pe Clara şi am strâns-o la piept. Adormise. 

— Cât mai avem? l-am întrebat pe Max. 

— Putin. Dacă ar fi fost lumină, de aici ai fi putut să vezi 
locul. 

— Atunci ar trebui să-i auzim. 

— Cu tot zgomotul ăsta? 

Şefu' Krün a clătinat din cap. 

— Nici măcar dacă ar avea un megafon la ei. Acum hai, 
la drum. Timpul s-a scurs. 

Am dat s-o ridic pe Clara, care abia dacă a opus vreo 
rezistenţă şi avea ochii aproape închişi, dar un junghi 
puternic în spinare m-a făcut să mă poticnesc. 


e 397 a 


— Duc eu fetiţa de aici încolo, a spus Max îngrijorat. Ce 
zici, Clara? 

— Bine, a murmurat ea. 

— Îţi place căciula mea? a întrebat-o Max. 

— E caraghioasă. 

— Şi ţine de cald. A 

I-a îndesat-o pe deasupra glugii de la pelerină. În ciuda 
ploii, a fulgerelor şi a pietrelor care trosneau pe lângă, nu 
m-am putut abţine să nu râd. 

— Dar ştii că te prinde de minune, cinci litere? Când o să 
fii mare ai putea să te faci agent la Garda Forestieră, în loc 
de doctoriţă. 

— Nu ştiu dacă mi-ar plăcea. 

— Şi de ce nu, mă rog? a întrebat Max, punându-se din 
nou în mişcare. 

— Pentru că acolo unde lucrează doctoriţa nu plouă. 


6. 


Am recunoscut luminişul deşi nu mai călcasem niciodată 
pe acolo. Din fotografiile celor de la Investigaţii, desigur, 
dar şi din poveştile celorlalţi. 

Castanul era mult mai impunător decât mi-l imaginasem, 
iar câţiva dintre brazi probabil că se prăvăliseră la vale, 
pentru că marginea prăpastiei părea mai aproape faţă de 
cum o înfăţişau fotografiile din '85. 

Annelise şi Werner se adăpostiseră sub acelaşi pinten de 
stâncă sub care Kurt şi ceilalţi doi îşi montaseră cortul. 
Werner stătea cu spatele la munte şi-i mângâia părul 
Annelisei, care se ghemuise la picioarele lui. El ne-a 
salutat, făcându-ne semn cu mâna. Apoi a făcut-o atentă, 
zgâlţâind-o cu blândeţe. 

Clara a alunecat din braţele lui Max şi a alergat spre 
Annelise, care a acoperit-o cu sărutări. 

— lată-ne din nou aici, a spus Werner ridicându-se. 

Avea ochii roşii. 

I-a strâns mâna lui Max. 

— Dar oare am plecat vreodată cu adevărat de aici, 


< 398 + 


Werner? a sunat răspunsul lui Max. 

— Nu mi-ai spus niciun cuvânt, mi-a zis Annelise, 
îmbrăţişându-mă. 

— Nu voiam să... 

Annelise s-a îndepărtat uşor. 

— Să ce? 

— Nu voiam să-ţi fac rău. 

Annelise şi-a şters o lacrimă. 

— Papă mi-a povestit tot. 

— Ce ţi-a povestit bunicul, mama? 

Annelise a mângâiat-o pe cap. 

— Uite cât eşti de udă, scumpo. 

— Ce ţi-a povestit bunicul? 

— O poveste frumoasă, i-a răspuns Annelise. Povestea 
vânătorului care salvează prinţesa din ghearele 
monstrului. 

Şi-a îndreptat privirea spre Max. 

— Cei patru vânători, s-a corectat ea. Werner, Günther, 
Hannes şi Max. 

— Şi monstrul? 

— Monstrul s-a întors acolo de unde a venit. 

M-a privit fix în ochi. 

— Ştiu asta din sursă sigură şi verificată. 

— Eu... 

Annelise m-a sărutat pe obraz. 

— Ai fost un inconştient. 

Muntele vibra de electricitate. 

Percepeam acum singur ceea ce Werner încercase să-mi 
explice cu multă vreme în urmă. Senzaţia fizică a ostilităţii 
locului acela numit Bletterbach. Ostilitate şi vechime. Un 
cimitir sub cerul liber, de milioane de ani, în care nişte 
fiinţe monstruoase îşi dăduseră ultima suflare. M-am 
gândit la sângele lui Kurt, Evi şi Markus. 

Cine ştie dacă o fărâmă din ei nu rămăsese încă acolo 
„în adânc”, cum i se spunea. Nu la nivel biologic, desigur. 
Vântul, zăpada, apa, anii şterseseră până şi ultima urmă, 
oricât de mică, din ADN-ul părinţilor Annelisei. 

Dar poate că un detaliu, la un nivel mai subtil, o fărâmă 


< 399 + 


din ceea ce numim suflet mai era încă acolo şi m-am 
gândit, odată cu sărutul soţiei mele, că în ciuda a tot ce s-a 
petrecut în Bletterbach, a tunetelor şi a frigului, în 
momentul acela sufletele lui Kurt şi Evi îşi găsiseră pacea. 
Datorită Annelisei. 

Şi datorită nepoatei pe care nu au cunoscut-o niciodată. 

— Câte litere are cuvântul „sfârşit”, Clara? 

Fetiţa mi-a răspuns imediat. 

— Şapte. 

— Ştii ceva, puiule? Am nevoie de o îmbrăţişare. Ce zici? 
Clara s-a întins spre mine, la fel cum făcuse de 
nenumărate ori şi cum tot de nenumărate ori speram să 
facă şi-n viitor, şi am ridicat-o, strângând-o cu putere. Sub 
mirosul de noroi şi transpiraţie, i-am simţit aroma pielii şi 
am închis ochii. 

Mirosul acela era sipetul în care erau depozitate toate 
clipele fericite din viaţa mea. Pizza rece mâncată la cinci 
dimineaţa în timpul filmărilor pentru Road Crew. Sala 
Fight Club şi întâlnirea cu mein liebes Fräulein... Nopțile 
încântătoare cu Nebraska pe fundal. Annelise spunându-mi 
„da” în Hell's Kitchen. Cele nouă luni de sarcină. Chipul 
meu reflectat în oglindă în timp ce şopteam cuvântul ăla 
atât de ciudat: „tată”. Ochii zgâiţi ai lui Mike, amuţit 
pentru prima dată în viaţă, când i-am dat vestea că în 
curând aveam să devin tată şi el o să fie... 


7. 
Deodată, mintea mea a făcut clic. 
8. 


Împietrit, am lăsat-o pe Clara jos. 

Bletterbach nu mai exista în jurul meu. Şi nici măcar 
ploaia. Era numai acel clic. 

Şi amintirea privirii uluite a lui Mike. 

— 3 ianuarie 1985, m-am auzit zicând, iar vocea mi se 
sugruma. 3 ianuarie, Werner. Doamne, Dumnezeule. 

— 3 ianuarie, a repetat uimit Werner. Da, adevărata zi 

e 400 >» 


de naştere a Annelisei, dar... 

Nici măcar nu-l auzeam. 

Acel prim clic s-a adăugat unui alt clic şi apoi unui altuia 
şi tot aşa. O avalanşă care se pornea cu viteză ameţitoare 
din punctul a ca să ajungă la zet într-o orbitoare explozie a 
terorii. 

Zile de naştere şi triunghiuri cu vârful în sus. Şi un 
suflet pe care apăsarea implacabilă a timpului îl împietrise 
ca pe o stâncă. Şi asemenea rocilor din Bletterbach, acea 
stâncă fusese într-atât de roasă de ură, încât acum scotea 
la lumină inexprimabilul îngropat în inima fiecărei fiinţe 
umane. 

— Ce aţi... făcut? am şoptit. 

Werner mă ţintuia cu privirea, cu ochii lui de pasăre 
răpitoare, care în fond nu vedeau. Care timp de treizeci de 
ani nu văzuseră şi care, fiind atât de orbiţi de iubirea 
pentru Annelise, nu-şi dăduseră seama de ceea ce era atât 
de evident. La fel ca ochii lui Gunther, prizonier al 
propriilor săi demoni, sau ai fratelui său, Manfred, învăluiţi 
de sentimentul vinovăţiei şi de ambiția de a deveni cineva. 
Orbiţi precum ochii lui Hannes, mai întâi acoperiţi de vălul 
prejudecăţilor şi apoi cotropiţi de durerea pierderii 
suferite. 

Niciunul dintre ei nu văzuse cu adevărat. i 

Răspunsul fusese mereu acolo, la lumina zilei. In tot 
acest timp. 

O şfichiuitură de bici. 

Adrenalină. 

Mi-am ridicat privirea mârâind. Am tras spre mine o 
creangă groasă din castanul din apropiere, am rupt-o, 
zdrelindu-mi palmele, şi am prins-o ca pe o bâtă. 

— Annelise, i-am poruncit. la-o pe Clara. Fugiţi de aici. 

— Salinger... mi-a zis ea. Te rog, linişteşte-te. 

— Coborâţi înapoi în vale. Rapid! 

Am auzit-o pe Clara scâncind. 

Am scrâşnit din dinţi. 

— Jeremiah, l-am auzit pe Werner, pune jos creanga aia. 

— Dă-te la o parte, Werner... nu vreau să-ţi fac niciun 


e 401 œ» 


rău. Dar dacă mai faci vreun pas, n-am să ezit o clipă. 

— Sfinte Dumnezeule, băiete... a spus el fără să-şi 
creadă ochilor. Ce te-a apucat? 

— Ai corzile la tine? 

— Da, în rucsac. 

— Atunci foloseşte-le. 

Werner m-a privit lung, descumpănit. 

— Să le folosesc? 

— Ca să-l legi. 

— Să-l leg pe cine? 

— Pe Max. Monstrul din Bletterbach. Criminalul lui Evi, 
Kurt şi Markus. 

Cu fiecare nume pe care-l pronunţam, simţeam cum 
creşte furia în mine. 

Şi toate acele clic-uri adunându-se laolaltă. 

— E o nebunie ce spui, Jeremiah, a protestat Werner. 
Grünwald a fost acela. Era nebun. Ştii şi tu asta. El... 

— Grünwald încerca doar să-i protejeze. 

— De cine? 

— De /aekelopterus Rhenaniae, am spus, pronunţând 
silabă cu silabă. 

— Dar toate astea sunt... 

— Grunwald, am continuat, fără să-mi dezlipesc ochii de 
la Max care încremenise, era cu adevărat convins că în 
Bletterbach încă mai existau acei monştri. Ştia că Evi şi 
Kurt urmau să facă o excursie aici jos şi când a auzit că în 
zonă avea să fie o furtună de proporţii s-a gândit că 
lacurile subterane or să se umfle şi or să iasă la suprafaţă, 
aducând cu ele acei /aekelopterus. A trimis telegrama şi s- 
a grăbit să vină încoace. Era nebun într-adevăr, dar în 
nebunia lui avea o logică. Nu-i aşa, Şefu' Krun? 

— Nu ştiu despre ce tot vorbeşti, a răspuns încet Max. 

Calmul său m-a înfuriat de-a binelea. 

— 3 ianuarie, Max! am vociferat. Cu patru luni înainte 
de masacru, patru! 

Era oare cu putinţă ca nici Annelise, nici Werner să nu fi 
înţeles? 

Totul era atât de năucitor de simplu. 


e 402 œ» 


— Ştii care a fost primul meu gând atunci când Annelise 
m-a anunţat că e însărcinată? M-am gândit că trebuie să-i 
spun imediat lui Mike. Pentru că eu şi cu Mike suntem 
prieteni, iar veştile bune se împărtăşesc mereu cu 
prietenii. Tu şi Markus rămăseserăţi singurii care mai 
ţineaţi legătura cu Evi şi Kurt. Şi de aceea eraţi şi singurii 
din Siebenhoch care ştiaţi de naşterea Annelisei. Evi şi 
Kurt erau prietenii tăi. Tu ştiai de existenţa fetiţei. Dar de 
ce nu i-ai pomenit nimic lui Hannes sau lui Werner atunci 
când aţi organizat misiunea de salvare? Nu mai avea 
niciun sens să păstrezi secretul. 

Werner s-a făcut palid la faţă. 

— Ce vrei să spui, Jeremiah? a bolborosit el. 

Nu înţelegea. 

Sau poate că nu voia să înţeleagă. 

Deoarece consecinţele raţionamentului meu erau de-a 
dreptul catastrofale. 

— Ştii de ce sunt plătit, Max? Ca să construiesc poveşti 
care pleacă de la a şi se termină într-un minunat punct zet. 
Iar punctul a este ţârâitul unui telefon de acum treizeci de 
ani. De o parte a firului eşti tu, iar de cealaltă parte este... 
Care dintre ei ţi-a dat vestea? Kurt? Evi? Sau poate că 
începutul poveştii este Markus, care, simțindu-se în al 
şaptelea cer îţi bate la uşă ca să te anunţe că Evi este 
însărcinată, dar că nimeni altcineva nu trebuie să mai ştie. 
Nu contează, nu cred că acela a fost momentul în care ai 
luat hotărârea să-i ucizi. Nu. 

Totul era atât de limpede acum. 

— Când s-a născut Annelise, aţi luat trenul şi aţi plecat 
la Innsbruck. Era ianuarie? Sau februarie? Ceea ce 
contează e că atunci când ai văzut bebeluşul, când l-ai luat 
în braţe, acela a fost momentul în care ai înţeles că Evi nu 
avea să fie niciodată a ta, niciodată. Pentru că erai 
îndrăgostit de ea, nu-i aşa? Numai că ea îl alesese pe Kurt 
şi împreună aveau acum un copil. Fetiţa aceea era dovada 
palpabilă a iubirii lor. Nu puteai să te mai minţi singur, să 
speri că se vor despărţi într-o zi. Acela a fost momentul în 
care te-ai hotărât să-i ucizi. 


e 403 >» 


De la ala b. 

De la blac. 

Şi apoi... 

— Dar nu imediat. Nu acolo. Te-ar fi descoperit. Te-ar fi 
arestat pe loc. Nu voiai să sfârşeşti în închisoare. Aşa că ai 
continuat să te prefaci. Tu voiai să-i ucizi aici. Şi pentru un 
motiv cât se poate de clar, nu-i adevărat? 

Max clătina din cap, dezaprobator. 

Un tunet a bubuit atunci în Bletterbach. 

— Triunghiurile, am spus. Triunghiurile cu vârfurile în 
sus. Semnul care mi-a salvat viaţa în adâncul peşterilor. 
Trei triunghiuri cu vârfurile îndreptate în sus. O coroană, 
asta reprezenta de fapt semnul acela. Krone în germană. 
Krün în dialect. Bunicul tău a fost cel care a sculptat acele 
coroane pe pereţii minei, corect? El era responsabil cu 
siguranţa. Mina şi peşterile formează un singur labirint în 
care nimeni nu-şi riscă pielea să intre. Iar tu eşti ultimul 
din Siebenhoch care le cunoaşte ca pe propriile sale 
buzunare. Acolo te ducea bunica ta? Pentru că nebunia nu 
ia naştere singură, de nicăieri. Ci se sedimentează. Strat 
după strat. E nevoie de timp. Ani şi ani la rând. Ea a fost, 
nu-i aşa? Câtă ranchiună ţi-a picurat în suflet? De câtă ură 
a fost nevoie, Max? 

Max n-a avut nicio reacţie. 

Expresia de stupoare ce i se citea pe faţă era 
impecabilă. 

Era demnă de un premiu Oscar. 

Sau poate că era, într-adevăr, luat prin surprindere. 

După treizeci de ani, cineva descoperise în sfârşit 
adevărul. 

— Nebunia se stratifică şi ura tot scobeşte în ea până 
când face să ţâşnească setea de sânge. Un proces la rece 
şi îndelungat. Ai aşteptat. Erau prietenii tăi, îi cunoşteai 
bine. Ştiai că, mai devreme sau mai târziu, Kurt şi Evi 
aveau să se întoarcă în locul unde se născuse iubirea lor. 
Aici unde tu puteai să-ţi croieşti un alibi perfect: distanţa 
mare faţă de Siebenhoch. Nimeni n-ar fi avut cum să te 
aresteze. Sigur, putea să dureze mult până avea să se 


e 404 œ» 


ivească momentul oportun, dar ce mai conta? Bletterbach 
e aici de milioane de ani, iar tu eşti un tip răbdător. Când 
colo, n-a fost nevoie decât de patru luni. Şi-apoi furtuna 
autoregeneratoare ţi-a oferit o acoperire mai bună decât ai 
fi putut să speri, nu-i aşa? Dar... am zis şi mi-am ieşit din 
fire. Ce ai simţit când Grünwald a răsărit de nicăieri? Când 
a făcut să ţi se ducă tot planul de râpă? 

M-am apropiat un pas. 

Era momentul să trag concluziile. Şi să atac. 

— De cât timp ai avut nevoie ca să ajungi aici, Max? l-am 
iscodit. Cât ţi-a trebuit, scurtând drumul prin peşteri? 

Vocea lui Werner s-a făcut auzită, acoperindu-mi furia. O 
voce tremurătoare. 

— Nu e cu putinţă. Asta înseamnă că... 

Înţelesese. 

Oroarea. 

— Înseamnă că în povestea asta sunt trei victime 
inocente, i-am continuat eu vorbele. Kurt, Evi, Markus. Şi 
un erou. Oscar Grunwald. Oscar Grunwald care a salvat 
fetiţa, dându-i peste cap planul lui Max. Oscar Grünwald 
pe care voi l-aţi ucis. 

La fel cum se întâmplase pe vârful Ortles. Nevinovaţii şi 
eroii mor, vinovaţii se salvează. 

— Nu, a scos un geamăt Werner. 

Au fost ultimele lui cuvinte. Apoi şi-a dat ochii peste cap 
şi şi-a dus mâinile la pântece. 

Pe faţa lui Max nu se citea nicio expresie când l-am 
văzut învârtindu-i cuțitul în rană. 

Annelise a scos un țipăt, strângând-o cu putere pe Clara 
la piept şi întorcându-i faţa în partea opusă. 

— Am făcut o oră şi jumătate, Salinger, mi-a răspuns 
Max pe un ton monoton. Dus-întors. O oră şi jumătate. Dar 
trebuie să înoţi. Omi a mea mă obliga să fac asta de când 
eram de vârsta fetei tale. Era nevoie să înoţi în peşteri, pe 
întuneric, pentru ca sângele neamului Krün să renască. 
Aşa îmi spunea bunica. După prăbuşirea minei din '23, apa 
a inundat toate galeriile. Minerii au murit înecaţi. Bunicul 
meu greşise calculele. Le greşise pentru că era sfârşit de 


e 405 » 


oboseală, pentru că era plătit cu aceeaşi leafă ca toţi 
ceilalţi din Siebenhoch, chiar dacă el era responsabil cu 
siguranţa şi nu doar un simplu miner. A murit împreună cu 
toţi ceilalţi, el care valora mai mult decât o mie ca ei la un 
loc. 

A scuipat pe pământ. 

M-a privit fix. 

— Gândeşte-te, Salinger, a spus. O oră şi jumătate. Şi 
mai puţin de treizeci de minute ca să-i găsesc sub colţul 
ăsta de stâncă. Treizeci de minute. Era mâna destinului. 
Aia trei trebuiau să moară. Şi trebuia să moară şi fetiţa. 

A scos cuțitul şi Werner a căzut în genunchi. Cu o 
mişcare rapidă, Max i-a pus lama cuţitului la gât. 

— Lasă jos creanga. 

Am lăsat-o să-mi cadă din mână. 

— Trei paşi înapoi. 

M-am supus. 

Max şi-a arătat din nou faţa de unchi bonom. 

— De când ai început să-ţi bagi nasul în povestea asta? 

— De câteva luni. 

— Câteva luni! a răcnit Max. Până şi beţivanul ăla de 
Gunther începuse să intre la bănuieli. Cine crezi că l-a 
făcut să găsească expertiza aia? 

I-a smucit capul lui Werner, ca ieşit din minţi. 

— Şi tu? Treizeci de ani în care te-ai simţit un erou. 
Treizeci de ani şi n-ai priceput nimic. 

Învins, Werner şi-a plecat capul. 

Max a arătat lama cuţitului. 

— Cu voi o să fie ceva mai greu, dar şi mult mai 
distractiv. Toporul este prea... grosolan. 

— Nu era de-ajuns un pistol? Nu aveai o puşcă de 
vânătoare? l-am întrebat. 

— N-ar fi suferit îndeajuns. Toate umilinţele alea pe care 
le înghiţisem. Trebuiau să plătească pentru asta. Să guste 
şi ei puţin din zoaiele cu care cei din Siebenhoch mi-au 
condimentat fiecare masă de când m-am născut. Urmaşul 
bărbatului din pricina căruia se prăbuşise mina. De parcă 
un copil ar putea să poarte vina pentru aşa ceva. Ah! 


e 406 » 


Pentru ei era o plăcere să se răzbune pe noi. Să ne ia în 
bătaie de joc, să râdă de sărăcia noastră. La fel cum a râs 
şi Evi când i-am spus că o iubesc. Credea că e o glumă. O 
glumă, pricepi? Il prefera pe Kurt. Pe fiul ăla de căţea. 
Salvamontistul. Eroul. Dar până la urmă cu toţii au înghiţit 
găluşca. 

Annelisei i-a scăpat un sughiţ de plâns, ceea ce l-a făcut 
pe Şefu' Krun să-şi mute atenţia. 

Nu voiam ca Max s-o privească. Nu până când aveam să 
pun eu mâna pe cuţit. Aşa că am încercat să câştig timp, 
aducându-l înapoi pe firul poveștii. 

— Dar după aceea şi-a făcut apariţia Grünwald, am 
continuat de parcă l-aş fi intervievat pe unul dintre 
protagoniştii poveştilor mele. 

— Markus a încercat să fugă. Un laş până în ultima 
clipă. A alunecat şi s-a lovit la cap. L-am ajuns din urmă ca 
să termin cu el, dar era deja mort. N-am făcut decât să 
pierd timpul cu el. I-am tăiat căpăţâna lui Evi, am înşfăcat- 
o de păr şi am înfipt-o în faţa ochilor lui Kurt; era pe 
moarte, dar încă lucid. Voiam să o vadă. Apoi am aruncat-o 
cât colo. Când Grünwald a apărut brusc, urlând ca un 
posedat, m-a apucat panica şi am fugit de acolo, şi o undă 
de dezamăgire i se citea în glas. Credeam că este Omi care 
se întorsese ca să mă ducă înapoi în peşteri. Acum, că-mi 
răzbunasem bunicul, trebuia să rămân pentru totdeauna 
acolo dedesubt, împreună cu el. 

În ochii lui se căsca un hău. 

— Când m-am mai liniştit, am văzut că Grünwald găsise 
fetiţa. Şi toporul. Atunci mi-a venit în minte o idee. O idee 
magnifică, Salinger. Nenorociţii ăia trei avuseseră parte de 
porţia lor de zoaie. Dar ceilalţi? Cei care îşi băteau joc de 
mine pentru că mergeam la şcoală cu pantofii rupţi? Aia 
care râdeau de Omi, de Frau Krün, pentru că pierduse 
totul odată cu prăbuşirea minei? Banii, soţul, până şi 
onoarea. Ea care fusese căsătorită cu un Saltner al minei! 
Toţi ţărănoii ăia care se credeau mai buni decât noi, cei 
din neamul Krun, noi care timp de două secole le 
purtaserăm de grijă minerilor din Siebenhoch! Am înţeles 


e 407 œ» 


că exista o cale să-i întorc împotriva acelei jalnice dreptăţi 
a Strămoşilor în care credeau atâta. 

Max răsufla din greu, ca o jivină. 

Ceea ce şi era. 

— M-am întors în localitate. M-am dus la petrecerea 
Verenei. A venit Hannes, apoi Günther şi împreună ne-am 
dus la Werner. Am ajuns aici şi m-am prefăcut că nu ştiu 
absolut nimic. Aveam totul sub control. Aproape totul, s-a 
corectat. 

Şi atunci ochii lui Max au aruncat săgeți spre Clara. 

— Câte litere are cuvântul „sfârşit”, scumpo? 

Clara, ascunsă de trupul Annelisei, a răspuns cu glas 
tremurător. 

— Şapte. 

Lama cuţitului a dispărut în gâtul lui Werner, care s-a 
prăbuşit la pământ, din el ţâşnind un şuvoi de sânge roşu- 
închis. Ochii i s-au dat peste cap. Corpul i s-a zbătut 
cuprins de spasme. O dată, de două, de trei ori. 

Sfârşit. 

Max nu i-a aruncat nici măcar o privire. A curăţat lama 
cuţitului de haină. Am privit hipnotizat dungile închise la 
culoare rămase pe țesătura îmbibată de apă. 

Acum era rândul nostru. 

Exact în acea clipă s-a auzit. 


9. 


Am lăsat creanga din mână şi m-am repezit spre 
Annelise şi Clara chiar în timp ce noroiul ne asalta din 
toate părţile. Bletterbach se transformase într-o apocalipsă 
de apă, mâl şi grohotiş. Mi-am apucat copilul de un cot şi l- 
am săltat în aer cu numai câteva secunde înainte ca o 
bucată de lemn groasă cât piciorul meu să izbească locul 
unde puţin mai devreme stătea cu capul. Clara a scos un 
țipăt care era totodată şi un hohot de plâns. Am căzut 
amândoi. M-am zbătut din toate puterile. Am reuşit să mă 
prind de un brad. Stânca sub care Kurt îşi instalase cortul 
a devenit o cascadă de noroi. Trupul fără viaţă al lui 


e 408 » 


Werner a fost măturat la vale. 

— Annelise! am urlat. 

Nicio mişcare la strigătele mele. Poate că fusese lovită 
de vreun bolovan. Nu vedeam urme de sânge, dar ochii îi 
erau înceţoşaţi. 

Zăcea agăţată de rădăcina unui copac, privind în gol. 

Şi Max? 

Unde era? 

Pentru o clipă, am sperat că fusese înghiţit de prăpastie, 
dar mă înşelam. Nu ştiu cum a făcut, dar reuşise să se 
prindă de castan şi să se ridice în picioare. Ținea cuțitul 
strâns în mână, faţa îi era schimonosită de furie. S-a 
desprins de copac şi a început să înainteze, în timp ce apa 
făcea vârtejuri în jurul picioarelor sale. De neoprit. 

— Mama! 

Vocea Clarei a avut puterea s-o trezească pe Annelise. S- 
a întors spre noi, căutându-ne cu privirea. 

Max a năvălit spre ea, respirând cu greutate. O apucase 
de păr şi îi ţinea capul tras pe spate, cu gâtul lipsit de 
orice apărare. 

— Fiica târfei ăleia, a scrâşnit Max. Hai să terminăm 
odată, Salinger. 

M-am năpustit asupra lui. Urletele mele erau urletele 
Fiarei. 

Lama cuţitului s-a ridicat în aer, gata să spintece, când 
un fulger a umplut aerul de electricitate. Bubuitul 
tunetului a făcut să tremure pereţii de stâncă din 
Bletterbach. 

O fracțiune de secundă. O clipă de ezitare. 

A fost de-ajuns. 

I-am tras lui Max un pumn care l-a făcut să cadă pe 
spate. A scuipat, a tuşit, şi-a agitat braţele. L-am lovit din 
nou. Durerea din degete mi s-a părut o răsplată pentru 
toată suferinţa îndurată până atunci. L-am ridicat, 
apucându-l de gât. L-am lovit a doua oară. Şi a treia. 

De la a patra lovitură nu mi-am mai simţit mâna. 

Dar nu m-am lăsat. 

Voiam un singur lucru: să-l omor. 


< 409 » 


Deodată am simţit un val de căldură, iar durerea aceea 
neaşteptată mi-a luat vederea. Cuţitul îmi străpungea 
genunchiul dintr-o parte în alta. Max îmi sfârteca piciorul, 
smucind şi opintindu-se. Propria-mi carne. Propriile-mi 
cartilaje. 

Piciorul mi-a cedat. Am alunecat şi m-am rostogolit. 
Torentul m-a tras la vale, în timp ce durerea creştea 
neîncetat. M-am ciocnit de Annelise şi ne-am îmbrăţişat. I- 
am simţit căldura trupului. l-am simţit pe gât până şi 
respiraţia. Dar am mai simţit şi o nespusă sfârșeală. M-a 
cuprins resemnarea. Era frumos să mori aşa. Imi fusese 
îngăduită acea ultimă atingere a femeii pe care o iubeam. 

Am închis ochii. Aveam sentimentul păcii depline. Gata 
cu durerea, gata cu frica. 

Gata cu Bletterbach. Doar moartea mă mai aştepta 
acum. 

Fade to Black, cum ar fi zis Mike. 

Clara a fost cea care m-a salvat. 

— Papă! 

Vocea frântă a copilei mele m-a smuls din amorţire. Nu 
puteam să mor. Nu încă. Clara avea nevoie de mine. 

Mi-am ridicat capul din noroi. Am deschis ochii. M-au 
năpădit din nou durerea, frica, neliniştea. 

Voința neînduplecată. 

Strâns încă în îmbrăţişarea Annelisei, am încercat să 
înaintez prin tot acel grohotiş spre fetiţa noastră. M-am 
izbit de o bucată de stâncă. M-am agăţat de ea. Annelise 
era aproape strivită şi ea. 

— Salinger! a tunat Max. Salinger! 

Era în picioare, în picioare în mijlocul torentului. 

Un demon. 

Şi-a desfăcut larg braţele, urlându-mi numele. Poate că 
voia să adauge vreun blestem sau vreo ameninţare, dar n-a 
mai fost timp. 

Ceva i-a secerat piciorul în dreptul coapsei, desenând în 
aer o semilună de sânge. 

Max a încetat să mai urle. 

Şi-a îndreptat brusc spatele. Capul i-a căzut pe spate, 


e 410 œ» 


gura i s-a căscat larg. 

Am văzut cum trupul i se saltă la treizeci de centimetri 
deasupra apei, cum ciozvârta aceea înspăimântătoare de 
picior sângerând i se zvârcoleşte, cum braţele i se rotesc 
în aer. 

După aceea... 

Ceva i-a sfredelit cuşca toracică. Ceva ce mi s-a părut un 
cleşte uriaş. Ceva ce i-a sfărâmat oasele şi le-a străpuns 
dintr-o parte în alta. Monstrul din  Bletterbach. 
Jaekelopterus era acolo. Infometat. 

Îl răpise pe Max. Acum mă voia pe mine. Şi pe Annelise. 

O voia pe Clara. 

Era un singur lucru care-mi rămânea de făcut. 

Am apucat-o pe Clara. Apoi pe Annelise. 

Am tras aer în piept. L-am dat apoi afară. 

Am închis ochii şi ne-am lăsat duşi de curent. 


e 411 œ» 


Trei litere la capătul curcubeului 


1. 


Îmi aduc aminte durerea. Valurile de noroi şi frigul din 
oase. Lumea toată alunecând într-un hău fără fund. 
Ţipetele Clarei îmi bubuie încă şi-acum în minte, la fel ca 
tăcerea ei bruscă, ce m-a înfricoşat şi mai tare. Coborârea 
noastră s-a sfârşit, chiar dacă nu ştiu nici cum, nici când. 
Am rămas captivi în despicătura unei stânci, aşteptând în 
tăcere ca monstrul să ne descopere şi să ne facă bucăţi. 

Ceea ce nu s-a întâmplat. 

Am liniştit-o pe Clara. Apoi pe Annelise. 

Ploaia începuse să se mai domolească. Picăturile au 
devenit tot mai transparente, o pulbere fină şi umedă în 
care se răsfrângeau primele raze de soare creând 
curcubeie în miniatură. Din cer nu mai ploua cu bolovani. 

Incet-încet, nămolul s-a oprit din rostogolire. 

Apoi, parcă la mii de ani distanţă, a început să se audă 
ţărâitul gâzelor. Sunetele câte unui animal. O potârniche a 
apărut din tufişuri, ne-a privit o clipă şi a dispărut cu un 
fâlfâit de aripi. 

Norii s-au destrămat. Soarele a început să prindă puteri. 
Mi s-a părut uriaş şi atât de frumos. 

Bletterbach nu mai vuia. Era sătul de atâta moarte. 

Atunci am început să plâng. Nu de durere. Nu pentru 
ochii goi ai Annelisei. Nici măcar pentru Clara care 
dormea gemând în somn. 

Am plâns pentru că-l văzusem. 

Il văzusem pe /aekelopterus Rhenaniae. 

Monstrul cu cleşti uriaşi şi ochii ca două puțuri negre. 
Creatura pe care Dumnezeu se hotărâse s-o măture de pe 
faţa pământului, dar pe care Bletterbach o îngrijise în 
pântecele sale ca o mamă iubitoare. Îl văzusem. Văzusem 
de ce era în stare. 

Dar. 


e 412 œ» 


Raportul în urma autopsiei spune cu totul altceva. Nici 
urmă de cleşti, nici urmă de monstru. Nici urmă de 
Jaekelopterus Rhenaniae. Doar o creangă foarte groasă de 
brad pe care furia curentului o transformase într-un 
harpon. Cu alte cuvinte, din câte se vede, Bletterbach a 
fost cel care a închis cercul. 

Dar în acele clipe teribile, în timp ce Bletterbach se 
liniştea, am blestemat, am plâns. Am luat-o razna. lar când 
nebunia a pus stăpânire pe mine, am văzut fantomele 
venind. Au coborât dintr-un elicopter roşu ca focul. Moses, 
cu trăsăturile sale severe, Ismaele, cu expresia lui de 
Lucignolo, Manny, cu siguranţa lui de nezdruncinat şi 
Christoph, cu aerul lui etern de om incapabil să ia 
vreodată lucrurile în serios. 

Era şi Werner cu ei. 

În timp ce mi-o luau cu blândeţe pe Clara din braţe şi 
aşezau o pătură pe umerii Annelisei, verificându-i pupilele, 
am încercat să le explic că nu le dorisem moartea, că dacă 
m-aş fi putut întoarce în timp, n-aş mai fi coborât în acea 
crevasă şi astfel avalanşa nu i-ar mai fi ucis. 

Răspunsul lor nu avea nevoie de cuvinte. 

Se aflau pur şi simplu acolo. 

Era Regula Zero. 


2. 


De trei ori era cât pe-aci să mor în timpul intervenţiei 
chirurgicale. Lama cuţitului secţionase nu ştiu ce nerv şi o 
infecţie urâtă se ocupase de restul. Piciorul meu drept nu 
avea să mai fie niciodată ca înainte. 

Când Mike m-a văzut după Bletterbach, a izbucnit în 
plâns şi nu a reuşit să facă altceva decât să hohotească pe 
toată durata vizitei. Dar Mike are tendinţa să exagereze 
mai mult decât e cazul, în definitiv e un sentimental. Ştiţi, 
am ajuns să mă descurc grozav cu bastonul. 

Ar trebui să mă vedeţi: un adevărat balerin. 

În pântecele Fiarei a câştigat un premiu de care Mike e 
foarte mândru. Spune că are să ne deschidă o grămadă de 


e 413 >» 


uşi, dar ştie şi el prea bine că nu va mai fi niciun alt proiect 
semnat de McMellan şi Salinger. Cred însă că-i face bine 
să tot spună asta, aşa că nu-l contrazic. Aşa cum zicea Bob 
Dylan, The Times They Are A-Changin', dar nu mereu se 
schimbă în bine. 

Mai ales la început, capul meu a fost adevărata 
problemă. O mare problemă. Atât de mare încât doctorul 
Girardi, psihiatrul în grija căruia mă aflam, s-a temut că n- 
o să mai fiu vreodată în stare să-mi recapăt echilibrul. Mi- 
am dat toată silinţa şi acum mă simt mai bine. Manfred mă 
ajută dându-mi ceva de făcut. Pregăteşte deschiderea unui 
centru de recuperare pentru alcoolici. Şi vrea să-i dau o 
mână de ajutor. lar unuia ca el nu-i poţi spune nu. Ca să-l 
citez pe Bogart: cred că e începutul unei frumoase 
prietenii. 

Şi Annelise a trebuit să se lupte. 

A suferit un traumatism puternic la braţ. Şi acum, când 
se anunţă ploaie, ia nişte analgezice. De trei ori pe 
săptămână are programare la fizioterapie. Are şi ea bătălii 
de dus, la fel ca mine. Coşmaruri, amintiri urâte, anxietate. 
Adeseori, văd cum i se umezesc ochii şi ştiu atunci că se 
gândeşte la Werner, al cărui trup încă zace pe undeva prin 
labirintul de peşteri de sub Bletterbach. Dar în fiecare zi 
zâmbeşte mai mult. 

La fel ca mine. 

Tratamentul nostru are cinci litere: „Clara”. De dragul ei 
reuşim să ne găsim forţa de a ne da jos din pat în zilele 
noastre negre. De dragul ei râsetele noastre redevin, încet, 
încet, sincere. De dragul ei facem dragoste, stângaci ca doi 
adolescenţi. 

Clara... _ 

Îmi place să-i ascult poveştile. Îmi place să mă joc cu ea. 
Să alerg după ea pe pajiştile din Siebenhoch, şontăc în 
baston, ca o sperietoare de ciori. Dar cel mai mult îmi 
place s-o privesc cum doarme. Uneori, Clara zâmbeşte în 
somn, şi atunci sufletul mi se umple de speranţă. 
Zâmbetele ei îmi alungă fricile şi mă apropie cu încă un 
pas de izbăvire. Am nevoie ca fetiţa mea să zâmbească. 


e 414 œ 


Pentru că aşa se sfârşesc poveştile, cele care încep de la a 
şi se termină, întotdeauna, cu un zet, pe care-l numim 
happy-end. 


3. 


Pentru ea am scris aceste pagini. Va veni o zi când eu şi 
Annelise va trebui să-i povestim adevărul despre masacrul 
din Bletterbach. Să-i povestim cum iubirea ei a fost cea 
care a salvat vieţile ultimilor doi protagonişti ai acestei 
istorii. 

Annelise şi Salinger. 

4. 

— Trei litere, papâ? 


— Zâmbetul de la capătul curcubeului, scumpo. 
Zet. 


e 415» 


Mulţumiri 


După cum vor observa mulţi, imaginea regiunii Alto 
Adige/Sudtirol, aşa cum se desprinde din aceste pagini, se 
îndepărtează de cea reală pentru un motiv cât se poate de 
simplu: Esenţa răului este o operă de ficţiune, iar ficţiunea, 
prin definiţie, îşi propune să urmeze mai degrabă 
verosimilul decât adevărul. Sper ca acest fapt să nu fi 
jignit sensibilitatea nimănui. În orice caz, sunt aproape 
sigur că ar fi de acord cu mine Clara când susţin că, într- 
un fel, a spune poveşti înseamnă mereu a face o declaraţie 
de dragoste. 

În acest sens, daţi-mi voie să le mulţumesc celor mulţi 
(cu siguranţă nu toţi) care, cu încurajările şi afecțiunea lor, 
m-au ajutat să duc la bun sfârşit scrierea acestui roman. 

Le mulţumesc mamei şi tatălui meu că m-au ţinut mereu 
de mână. Îi mulţumesc Luisei şi lui Agostino pentru că m- 
au lăsat să iau de lângă ei lucrul cel mai de preţ pe care-l 
aveau. Mulţumiri Claudiei, lui Michi şi Asjei pentru Alex şi 
pentru tot restul. Eleonorei, lui Corrado şi lui Gabriele 
pentru că m-au adoptat de-a dreptul. Şi-i mulţumesc 
Gianninei pentru tălăngi. 

Mulţumesc lui Maurizio care nu se dă niciodată înapoi 
de la nimic şi Valentinei care-l ia cu ea la pescuit. 
Mulţumesc lui Michele, adevăratul, singurul şi inimitabilul. 
Mulţumiri Emanuelei, Biancăi şi lui Simone. Caterinei, 
Sofiei şi lui Maurizio. llariei şi lui Luca. Chiarei şi lui 
Damiano. Nu are rost să mai adaug motivul, ştiţi deja prea 
bine de ce. Le mulţumesc îndeosebi Loredanei, lui Andrea 
şi primilor cititori ai manuscrisului. Vă ştiţi bine care 
sunteţi şi cât de mult vă datorez. 

Îi mulţumesc lui Piergiorgio Nicolazzini, care nu e un 
simplu agent, sper să ştie asta. li mulţumesc lui Luca 
Briasco pentru că m-a învăţat să ţin stiloul în mână (chiar 
dacă se încăpăţânează să susţină contrariul). Mulţumiri lui 
Francesco Colombo pentru că a transformat procesul de 
editare într-o plăcută călătorie ca între prieteni. Le 


e 416 œ» 


mulţumesc lui Severino Cesari, Paolo Repetti, Raffaellei 
Baiocchi şi întregii echipe de la Stile Libero atât pentru 
bunătatea cu care l-au întâmpinat, în mijlocul marelui oraş, 
pe omul de la munte stingher care eram, cât şi pentru 
profesionalismul cu care au îngrijit cărţoiul pe care-l purta 
în rucsac. 

Îi mulţumesc domnului Christian Salaroli pentru blues-ul 
munţilor. Lui Raffael şi lui Gabriel Kostner pentru 
exemplul lor zilnic de eroism. Le mulţumesc curajoşilor de 
la Aiut Alpin Dolomites pentru inspiraţie, kerosen şi 
ştrudel. Toate lucrurile bune legate de serviciul de 
salvamont alpin le datorez lor (erorile şi exagerările 
aparţin însă exclusiv imaginației  subsemnatului). 
Mulţumesc profesorului Fulvio Ferrari, mereu loial moto- 
ului: „Profesor pentru o zi, profesor pentru totdeauna”. Şi: 
Vergelsgot'n oltn Alois for dr Mappe unds Worterbuach. 
Zum wohl, Herr Luis”? Un mulţumesc, evident, defileului 
Bletterbach şi panoului său: „Aici se intră pe propriul risc”. 

Şi în cele din urmă, un ban de aur Alessandrei pentru că 
a fost cea dintâi care a strigat: „Respiră! Respiră!” 


18 Dumnezeu să te binecuvânteze, bătrâne Alois, pentru hartă şi 
dicționar. Noroc, Herr Luis! (N.t.). 
e 417 œ» 


Note 


Versurile de la pag. 15 sunt preluate din cântecul 
Hellhound on My Trail interpretat de Robert Johnson 
(Jonhson). 

Versul de la pag. 16 face parte din poezia Stopping by 
Woods on a Snowy Evening de Robert Frost, din volumul 
Collected Poems of Robert Frost, Editura Henry Holt 
Company, New York, 1930. Traducerea aparţine autorului. 

Fraza de la pag. 352 este din romanul Chiedi alla 
polvere de J. Fante, traducerea de Maria Giulia 
Castagnone, Einaudi, Torino, 2004 (Întreabă praful în 
versiunea românească). 


| VIRTUAL T 


| PROJECT | 


<e 418 >» 


LUCA 


D'ANDR 


Esența răului este în curs de publicare în peste 
30 de țări. 

În Italia, a intrat direct în top 10 pe lista 

de bestselleruri, iar în opt luni a ajuns la a 
șasea ediție. 

În Germania, în a doua săptămână de la publi- 


care, a urcat pe locul doi în topul Der Spiegel. 


O triplă crimă, crudă și sângeroasă, zguduie 
satul Siebenhoch, o comunitate retrasă și liniș- 
tită din Tirolul de Sud. 

Deși s-a petrecut cu mult timp în urmă, teri- 
bila întâmplare din creierii Alpilor Dolomiţi îi 
bântuie încă pe locuitori și învăluie zona într-o 
atmosferă violentă și misterioasă. 

Totodată, locul crimelor, defileul Bletterbach, 
este un punct străvechi al planetei, care ar putea 
fi adăpostul unei creaturi periculoase și înspăi- 
mântătoare, care s-a trezit la viață. 

Un american, venit în Alpi alături de familia 
sa, are un accident îngrozitor și, deși supraviețu- 
iește, muntele pare să-l atragă în cele mai mor- 
bide feluri. El devine din ce în ce mai implicat în 
enigmele locale, lucru care-i va dezbina familia 
și-l va arunca într-un coșmar cumplit. 


www.edituratrei.ro 
ISBN 978-606-40-0059-0 


e 420 œ»